DICŢIONARUL LIMBII ROMÂNE DICŢIONARUL LIMBII ROMÂNE SE ELABOREAZĂ DE INSTITUTUL DE LINGVISTICA DIN BUCUREŞTI, DE INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ DIN CLUJ-NAPOCA ŞI DE CENTRUL DE LINGVISTICĂ, ISTORIE LITERARA ŞI FOLCLOR DIN IAŞI ACADEMIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA DICŢIONARUL LIMBII ROMÂNE (DLR) SERIE NOUĂ TOMUL IX LITERA R 19 7 5 EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA Calea Victoriei nr. 125 — BUCUREŞTI Redactori responsabili: IORGU IORDAN Membru al Academiei Republicii Socialiste România ALEXANDRU GRAUR Membru al Academiei Republicii Socialiste România ION COTEANU Membru al Academiei Republicii Socialiste România Tomul al IX-lea a fosit elaborat în cadrul Sectorului de lexicologie şi lexicogra-fie al Institutului de lingvistică şi istorie literară din Cluj-Napoca, de următorul colectiv : Redactori: Ioana ANGHEL Maria BOJAN Elena COMŞULEA Alexandru CRISTUREANU Leontin GHERGARIU Doina GRECU Alexandru INDREA Ion MĂRII Vasile STANCA Virgiil STANCIU Felicia ŞERBAN DOCTOR ÎN FILOLOGIE Valentina ŞERBAN Sabina TEIUŞ Emilia TODORAN Ana Maria VARTIC Mariana BITAN Au colaborat parţial la redactare : Doina NEGOMIREANU Ioana ANGHEL Maria BOJAN Elena COMŞULEA Revizori: Doina NEGOMIREANU Felicia ŞERBAN DOCTOR ÎN FILOLOGIE Valentina ŞERBAN Sabina TEIUŞ Emilia TODORAN Au fost consultaţi pentru etimologiile din acest tom: Alexandru GRAUR, membru al Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti; lEmil PETROVICI ] ; Grigore BRÎNCUŞ, doctor în filologie, conferenţiar. Universitatea Bucureşti; Vlladimir DRIMBA, doctor în filologie, conferenţiar, Universitatea Bucureşti; Teodor HRISTEA, doctor în filologie, conferenţiar, Universitatea Bucureşti, Maria ILIESCU, dootor în filologie, profesor, Universitatea din Craiova; Bela KELE-MEN, doctor docent în filologie, profesor, şef de sector la Institutul de lingvistică şi istorie literară din Cluj-Napoca; Gheorghe MIHĂILĂ, doctor docent în filologie, profesor, Universitatea Bucureşti; Cicerone POGHIRC, doctor în filologie, profesor, Universitatea Bucureşti; Nicolae URSU, doctor în filologie, cercetător ştiinţific principal gr. I, Centrul de lingvistică, istorie literară şi folclor din Iaşi. Redactori responsabili ai tomului IX : VASILE BREBAN prof. doctor docent, BELA KELEMEN consultant ştiinţific şef de sector R - 1 - RABLAGIT R s. m. invar. A douăzecea literă a alfabetului limbii române şi sunetul corespunzător (consoană vibrantă dentală sonoră). RABÂNĂ s. f. Ţesătură cu urzeală de rafie şi cu bătătură de bumbac, din care se fac perdele, plnză de cort etc. Cf. ltr. — Din fr. rabane. RABÂRBARĂ s. f. v. rabarbnră. RABÂKBĂ s. f. v. rabarbură. RABÂRBĂR s. m. v. rabarbnră. RABARBURĂ s. f. (Bot.; prin Transilv.) Revent (Rheum offic riale, palmatum şi rhaponticum). Cf. Bianu, d. s., Borza, d. 146, 147. — Şi: răbărbură (ib), rebărbnră (ib.), rebărbară (Polizu), rabârbară (Borza, d. 146) s. f., rabirbăr (id. ib. 147), robârbăr (id. ib. 146) s. m., rabârbă (Barcianu. Alexi, vi.), robârbă (Borza, d. 146) s. f. — Din germ. Rhabarber, magh. rebarbara. RABAŞĂ vb. I. T r a n z. (Franţuzism rar) A banaliza printr-o prea deasă repetare. Procedeul e interesant pentru cel ce vor să întinerească subiectele deja rabaşale de ecran, alas 5 iv 1936, 8/2. — Prez. ind.: rabaşez. — Din fr. rabâcher. RABAŞĂT, -Ă adj. (Franţuzism rar) Banalizat printr-o prea deasă repetare. Să dai, cu mijloace noi, cel mai rabaşat lucru din iot cinematograful, alas 27 ix 1936, 8/5. — PI.: rabaşaţi, -te. — V. rabaşa. RABÂŞCĂ s. f. (Regional) 1. Mistrie (Cristeşti— Botoşani), alr ii/i h 241/414. 2. Unealtă In formă de cuţit folosită in tăbăcărie (Cristeşti—Botoşani). Cf. alr ii 6612/414. — PI.: ? — Etimologia necunoscută. Cf. ucr. p y 6 a h o k, rus. p y 6 a h o k. RABAT s. n. I. Reducere din preţul de vinzare al unei mărfi. V. bonificaţie. Cf. Stamati, d., Polizu, lm. Calculau pe zi kilogramele de carne, rabatul de la o consumaţie aşa de mare. Vlahuţă, o. a. 244, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu. Rabatul In unele afaceri se socotea in natură. I. Panţu, pr. 5, cf. Alexi, w. La Coslache ... se găsesc peniţe bune şi cu rabat. Cazimir, or. 43. Pusese la fiecare pereche o htrtiuţă cu preţul şi fu incoruptibilă faţă de orice încercare de rabat. CXlinescu, s. 635. 2. (în sintagma rabat comercial) Diferenţa care există In economia socialistă Intre preţul cu ridicata al industriei şi preţul de desfacere cu amănuntul, der. — PI.: rabaturi. — Din germ. Rabatt. RABATABIL, -Ă adj. (Despre elemente de construcţie, organe de maşini etc.) Care poate fi rotit In jurul unei axe, in general orizontale. Cf. ltr2, dn. Autoturisme ... cu scaune rabatabile. ScînteIa, 1967, nr. 7345. — PI.: rabatabili, -e. — Din fr. rabattable. RABAT OR s. n. Piesă cu poziţie reglabilă, folosită In construcţia secerătorilor, a combinelor de cereale păioase etc. pentru aplecarea plantelor spre aparatul de tăiere, Împiedicarea căderii lor pe sol şi aşezarea lor uniformă pe platforma maşinii. Cf. ltr*, der. — PI.: rabaioare. — Din fr. rabattoir. RÂBĂ s. f. (Regional, In expr.) Slabă rabă!= slabă afacere, puţin dştig! Cf. Ciauşanu, v. 193. — Din ser. raba. RABÂŞ s. n. v. răboj. RABIÂT, -A adj. Furios peste măsură; furibund, turbat. Era un agent propagandist rabiai — groaza ctrciumarilor,... alunaiilor, salipgiilor şi a tuturor ctţi ti picau Înainte. Caragiale, o. iii, 161, cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., mat. dialect, i, 139. — Pronunţat: -bi-at. — PI.: rabiaţi, -te. — Din germ. rabiat. rAbic, *Ă adj. (Med.) De rabie, caracteristic rabiei. Cf. Barcianu, Alexi, w. Substanţa rabică, chiar după sterilizare, este toxică In cantităţi mari. Babeş, o. a. i, 130. Al doilea iepure a murit cu fenomene rabtee. id. ib. 199. — PI.: rabiei, -ce. — Din fr. rablque. RĂBIE s. f. (Med.) Turbare. Cf. Bianu, d. s., der. — Din lat. rabla. RÂBILĂ s. f. v. rablă. RÂBIN s. m. Conducător religios al unei comunităţi mozaice. Să scriu catihisis al doilea mai pe larg, pentru un jidov ravin învăţat (a. 1805). cat. man. i, 88, cf. drlu, lb, Polizu. Un călător rabin din Navara... ne spune că a trecut prin Vlahia. Odobescu, s. i, 225. Merge la Ieşi să spună rabinului că . . . a aprins o făclie lui Christos! Caragiale, o. i, 68, cf. ŞXineanu, ddrf, Barcianu, Alexi, w., tdrg, Anghel, pr. 135. Străini nu erau decît rabtnul, calul şi dricarul. Sahia, n. 108. L-a aşezat in slujbă la rabinul comunităţii. Sadoveanu, o. xi, 491. Fost-o capu să mi-l pui, Pentru mîndra oareeui, Pe podu rabinului. Bîrlea, c. p. 294. — Accentuat şi: rabin. — PI.: rabini. — Şi: (Învechit) râvi (lb), răvin, (regional) rabin s. m. — Din pol. rabin, germ. Rabbiner. — Ravl< slavonul p (Ca epitet, prece-dind termenul calificat, de care se leagă prin prep. ,,de“) O rablă de pistol turcesc cu cremene. N. A. Bogdan, ap. tdrg. O rablă de cuţit. dr. v, 223. Un ţap, pe care ... îl tmpuşcase un ţăran c-o rablă de puşcă. Sadoveanu, o. iii, 547. Ah, rabla asta de maşină!. . . îţi dai seama ce se tntîmplă dacă nu mai vine ? Barbu, p. 237. O rablă de bici. Ciauşanu, v. 193. In tindă, între uşt, se află nişte rable de mănuşi, marian, nu. 502. 2. F i g. Animal bătrln şi slab; mirţoagă, gloabă. Cf. lb, lm, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Intr-o zi, văzu pe-o rablă Un tobaş ce lumea cheamă. Eminescu, l. p. 144, cf. Vaida, Caba, sXl., 92, dr. v, 222, h xviii 18. La bătrîneţe să mai înveţi rabla la treapăt! N. A. Bogdan, ap. ddrf. (Ca epitet) După ce încărcă căruţa, înhamă la dînsa rabla lui de cal. I spire seu, l. 373. Amarnic drum! Să porneşti cu aşa rable de cai pe gerul ăsta. AgÎrbiceanu, a. 466. Pe cînd sta . . . adînctt în negre gînduri, Făt-Frumos se pomeni că trece pe lîngă el o rablă de cal bătrln, costeliv şi pintenog. Popescu, b. ii, 10, cf. Ciauşanu, v. 193. + (Depreciativ) Om istovit, Imbătrlnit, ramolit. Cf. ŞXineanu, Pamfile, j. ii, 163. Ce să ne ostenim noi caii pentru o rablă ca Panaitopulo! D. Zamfire seu, v. ţ. 87, cf. dr. v, 222, M. I. Caragiale, e. 56. 3. (Regional) Celibatar bătrln (Nemţişor — Tlrgu Neamţ). Cf. i. cr. vi, 313. 4. (Regional) Om prost şi leneş, om de nimic. Com. din Straja — RădXuţi. 5. (Prin Bucov.) Femeie decăzută. Cf. şez. iii, 87. — PI.: rable. — Şi: (regional) roâblă (dr. v, 223), (prin vestul Olt.) râbilă s. f. — Din bg. xp'ifijia. RABIJYU s. m. 1. (Prin Transilv. şi Maram.) Hoţ; p. ext. om periculos; om fără cuvint. Cf. Severin, s. 33, Vaida, Caba, sXl. 100, cv 1951, nr. 3 — 4, 43, Lexic reg. 72. 2. (Prin Bucov. şi nordul Mold.) Om voinic, dar prost şi leneş. Cf. rablă (2). Cf. i. cr. vi, 315, com. din Straja — Rădăuţi. + (Regional) Celibatar bătrln (Liteni — Fălticeni). Cf. cv 1951, nr. 6, 29. — PI.: rablăi. — Din magh. rablo. — Pentru sensul 2, cf. şi r a b 1 ă. RABLUt vb. IV v. răbăli. RABODE s. f. pl. (Prin nord-vestul Munt.) Crenguţe uscate, vreascuri. Cf. Lexic reg. ii, 16. — Cf. raburi, rascotă. KAB (iŞ s. n. v. răboj. RABOT vb. I. T r a n z. A prelucra prin aşchiere suprafaţa unei piese, de obicei de metal, cu ajutorul rabotezei. Faţa de sus este rabatată plan şi netezită la maşină cu un cuţit cu muchea lată. Orbonaş, mec. 162, cf. 122, 268. — Prez. ind.: rabotez. — Din fr raboter. RABOTAJ s. n. Rabotare. Cf. ds, dl, dm. — Pl.: rabotaje. — Din fr. rabotage. RABOTĂRE s. f. Acţiunea de a rabotaşi rezultatul ei; rabotaj. Se obţin rezultate foarte bune la rabotare, mortezare şi frezare. Ioanovici, tehn. 197. Fabricarea pilelor comportă următoarele operaţiuni şlefuirea, rabotarea sau ajustarea la forma definitivă. Orbonaş, mec. 220, cf. 56. — Pl.: rabotări. — V. robota. RABOTĂT s. n. Rabotare. întrebuinţarea pilelor a fost redusă foarte mult prin introducerea maşinilor de rabotat, frezat şi şlefuit. Ioanovici, tehn. 213, cf. 323. Lucrul acesta se poate observa foarte bine la cursa inversă a cuţitului de rabotat. Orbonaş, mec. 59, cf. 112, 216, nom. min. i, 140. — V. rabota. RABOTEZĂ s. f. Maşină-unealtă care serveşte la prelucrarea prin aşchiere a suprafeţelor plane ale pieselor, de obicei metalice, de dimensiuni mari; maşină de rabotat. V. ş e p i n g. Cf. Ioanovici, tehn. 324. Maşina de frezai tn lungime . . . este identică, ca linie, cu o raboteză. Orbonaş, mec. 331, cf. 164. încă puţin şi cuţitul rabotezelor .. . pătrunde cu străşnicie în oţelul care trebuie să devină tractor, contemp. 1948, nr. 107, 7/5. A explicat studenţilor cum se lucrează la strung şi la raboteză. Scînteia, 1953, nr. 2 733, cf. DER. — Pl.: raboteze. — Din fr. raboteuse. RABOT0R s. m. Muncitor care lucrează la raboteză. Cf. nom. prof. 22. Lucrează azi în uzina noastră ca strungari, frezori, rabotori. Scînteia, 1952, nr. 2396, cf. ib. 1960, nr. 4 862. — Scris şi: raboteur. nom. prof. 22. —Pl.: rabotori. — Din fr. raboteur. RABULÎSX s. m. (învechit, prin Transilv.; de obicei despre avocaţi) Persoană care se pricepe să interpreteze legile in favoarea sa (sau a celui pe care 11 apără), care ştie să se folosească de tertipuri. Cf. Gheţie, n. m., Barcianu, Alexi, w. — Pl.: rabulişli. — Din germ. Rabullst. RABULÎSTICĂ s. f. (învechit, prin Transilv.) Interpretare tendenţioasă a legilor, făcută de obicei tn scopuri personale; şiretlic, tertip (avocăţesc). Cf. Gheţie, r. m., Alexi, w. — Din magh. rabulisztika, germ. Rabultotlk. RÂBURI s. n. pl. (Prin Munt.) Crengi uscate (pentru foc), vreascuri, uscături. Cf. RXdulescu-Codin, Adu, mamă, vreo două reaburi mai subţiri, cv 1950, nr. 3, 36, cf. Udrescu, gl., Lexic reg. Ii, 16. + Surcele putrezite, care nu mai pot fi folosite pentru foc. l. rom. 1961, nr. 4, 320. — Şi: reâburi s. n. pl. — Etimologia necunoscută. RĂBUŞ s. n. v. răboj. RAC* interj. (De obicei repetat) 1. Cuvint care imită strigătul caracteristic al broaştelor. Cf. alr sn iii h 730/876, ib. h 733, Udrescu, gl. 2. Cuvtnt care imită strigătul caracteristic al raţelor (Mirceşti — Paşcani). Cf. alr ii 5 739/537. 43 RAC* - 3 - RAC» 3. Cuvint care imită sunetul claxonului de automobil. Repetatul rac! rac! rac! al trompetei [automobilului] nu foloseşte la nimic. Arghezi, c. j. 85. — Şi: răca (alr sn hi h 733/791, Udrescu, gl.), râco (alr sn iii h 733/848) interj. — Onomatopee. RAC* s. m., s. n. I. S. m. Crustaceu decapod, aco-pcrit cu carapace tare de culoare neagră-verzuie, care devine roşie la fiert, cu cinci perechi de picioare, perechea din faţă fiind In formă de cleşte; trăieşte în lacuri şi în rîuri şi este comestibil (Astacus fluvialilis). Cf. anon. car., lex. marş. 191. Peaşte de măsură: raci mulţi. Calendari (1733), 28/4. Ia racii, pune-i a moiu în oţet să stea 23 ceasuri, apoi scoate-i de-i pune tntr-o tingire (a. 1749). gcr Ii, 43/12, cf. man. gott., Budai-Deleanu, lex., drlu, lb. Un rac pre fiu defaimă că merge îndărăpt. Negruzzi, s. ii, 267, cf. Polizu. Peştele s-a stricat Şi racii l-a mtneat. Alexandre seu, o. i, 329, cf. Cihac, ii, 302. Văzu un rac attt de ars de soare, îneît nu mai avea nici putere să se mai întoarcă înapoi. Eminescu, n. 19, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, N. Leon, med. 104, Alexi, w. Se vindecă mîncînd raci. Candrea, f. 278, cf. AntIpa, p. 84, Bianu, d. s., Pamfile, s. t. 34, Atila, p. 443, Simionescu, f. r. 431. Mata, trebuie să cunoşti că racilor le place carne cu miros. Sadoveanu, o. ix, 407. Văzuse peşte proaspăt şi raci vii aduşi de sub scorburile de pe malul Vedei. Camil Petre seu, o. ii, 164. Supse un gît de rac, muşcă dintr-un cîrnat prăjit. Stancu, r. a. iii, 339. El vine ca racul De-a îndăralele. pop., ap. ocr n, 346/9, cf. Teodore seu, p. p. 374. Cine ni-o despărţit pe noi. . . Aibă hrana racului Şi casa gîndacului. şez. i, 290. Mustăţile-i, ca la rac, Şi le-n-noadă după cap. Balade, ii, 10. (Şi) cu un rac, tot sărac. Negruzzi, s. i, 249, cf. Baronzi, l. 54, ddrf, Pamfile, j. ii, 163, Stancu, d. 103, Zanne, p. ix, 706, com. din Piatra Neamţ. S-a hrănit cu capete de raci, se spune, despre un om slab. Cf. Zanne, p. ix, 706. (Ca termen de comparaţie) Se făcu roşu ca racul. Slavici, n. i, 272, cf. ddrf, Pamfile, j. Ii, 163. Roşie ca racul fiert şi şlergîndu-şi într-una sudoarea de pe frunte . . ., ţăsea iute din picioare. Hogaş, dr. i, 137. Numai ce-l văd că vine, roş ca un rac. Sadoveanu, o. i, 75. Căpitanul, foc de mînie, ieşi din apă roşu ca un rac fiert. Bart, s. m. 101, cf. Zanne, p. ix, 706. <0- Rac de mare = a) crab (Carcinus moenas). Cf. drlu, Alexi, w. Am prins un rac de mare. C. Petre seu, î. ii, 261; b) homar (Homarus). Cf. ddrf, Bianu, d. s.; c) stacoj (Homarus vulgaris). Cf. Polizu, ŞXineanu. <0> Compus: (Bot.; regional) racul-pămin-tului = ciormoiag (Melampyrum cristatum). Borza, d. 109. E x p r. A da (sau a merge) înapoi (sau îndărăt) ea racul (sau ea racii) sau a-i spori ea la rac =a-i merge rău, a regresa. Au început a merge înapoi ca racii. Şincai, hr. ii, 2/36. Stau şi mă mir ce să fac! Că-n loc să-mi meargă-nainte, tmi sporeşte ca la rac. Pann, p. v. i, 140/20, cf. tdrg, Pamfile, j. ii, 163, iii, 93, h iii 17, com. Marian, Zanne, p. i, 631. Glt de rac =lucru foarte bun. Iute ca racul = încet. Zanne, p. ix, 706. I se bate inima ea la un rac mort, se spune cînd cineva este foarte speriat. Cf. Pamfile, j. iii, 93, Zanne, p. ii, 207. Fierbe sîngele In el ca lntr-un rac mort sau ca Intr-o coajă de rac (mort), se spune despre un om lipsit cu totul de energie, fără vlagă. Cf. id. ib. 711. Rac pe colac v. colac. II. S. m. (La sg.; art.) Numele uneia dintre cele douăsprezece constelaţii ale zodiacului, In dreptul căreia ajunge soarele la solstiţiul de vară; cancer; numele semnului acestei constelaţii. De va luna numărul raculfui], atunce un om mare va muri. Paraclis (1639), 255. Iară după ce soarele in zodiia racului se coboară,. . . lina ... ca omelul a se topi înceape. Cante-mir, ist. 138. tn anul acesta stăpîneaşte soarele tn zodia racului. Calendariu (1814), 67/15, cf. Calen-dariu (1844), 22/19, La solstiţiul de vară . . . soarele intră tn semnul cancerului sau al racului. Culianu, c. 158, cf. ddrf, Otescu, cr. 25, Pamfile, cer. 171, ŞXineanu, d. u. <> Tropicul racului (sau cancerului)= paralelă de latitudine la 23° 27' nord de ecuator, care limitează zona tropicală de cea boreală. Cf. Culianu, c. 89. in. S. m. 1. (Med.; popular; şi în sintagma boală de rac, alrm i/i h 173) Cancer. Cf. Calendariu (1844), 71/17. De bună seamă am vro boală serioasă, rac de stomac seau oftică, ort aşa ceva primejdios, f (1885), 16, cf. ddrf, Candrea, f. 221, Bianu, d. s., tdrg, Puşcariu, l. r. i, 241, h xii 303, xiv 438, com. Marian, alrm i/i h 173, mat. dialect, i, 89. 2. (Regional) Umflătură pe trunchiul unui copac (Moiseiu — Vişeu de Sus). Arvinte, term. 163. IV. (Prin analogie cu picioarele racului I) 1. S. m. şi n. Nume dat mai multor obiecte (cu capăt bifurcat, ascuţit sau încovoiat) cu care se prinde, se agaţă, se trage ceva: a) ancoră. Flota turcească... a Intrat în capitală... şi a aruncat ancora (racul) aproape de arsenal, cr (1829), 3212/20. Anghirasau racul corabiii. Pann, a. 19/13, cf. ŞXineanu. Unul din plutaşi apucă racul puternic ... şi, înfigîndu-l tn pămînt cu vîrful înainte, încearcă să oprească pluta. Bogza, c. o. 378; b) dispozitiv folosit pentru fixarea coloanei de ţevi de pompare în coloana de exploatare a unei sonde. der ; c) dispozitiv folosit pentru prinderea şi readucerea la suprafaţă a unor piese scăpate sau rămase accidental în gaura de sondă. Cf. enc. tehn. i, 454, nom. min. i, 44, der; d) cîrlig de fier cu mai mulţi colţi, atîmat de o frînghie, folosit pentru scoaterea găleţilor căzute în flntînă. Lexic reg. 85; e) tirbuşon. Cf. Cihac, ii, 302, ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Călugărul voi să mal destupe ... [o sticlă] dar li luai racul din mînă. Hogaş, dr. ii, 29. înălţă în lumină cîteva gărăfi, le înşurupă racul, dopurile pocniră şi vtnul înroşi paharele. Sadoveanu, o. ii, 299, cf. bl v, 10, Iordan, stil. 346, com. Marian, a Hi 25; I) unealtă cu ajutorul căreia se scoate Încărcătura puştii şi se curăţă puşca în interior. Cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, com. din Straja — RXdXuţi, gr. s. v, 87; g) piedică la căruţă. Cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, -w., RXdulescu-Codin, h ix 439; h) cîrligul undiţei (Valea Lungă Cricov—Pucioasa), alr ii 6244/762; i) belciug. ŞXineanu, d. u. ; j) clanţă (Arie-şeni—Vaşcău). chest. ii 164/311; k) fiecare dintre furcile lesei de prins peşte. Cf. Antipa, p. 602, 607; 1) cele două minere care prind între ele pînza joagă-rului (Prundul Bîrgăului — Bistriţa). Cf. alr ii 6453/219, lb. 6454/ 219; m) bucată de fier în formă de x prinsă deasupra jugului pentru a nu se uza din cauza proţapului. Lexic reg. 85; n) unealtă de dul-gherie nedefinită mai îndeaproape (Chiojdu — Văleni de Munte). Cf. h ii 29. 2. S. m. (Regional) întăritură la malul rlurilor, făcută din grinzi aşezate pe picioare de lemn, peste care se pun crengi, pietriş etc. V. capră, leasă. Cf. chest. iv 41/569, a iii 16, Arvinte, term. 163. 3. S. m. (Regional; la pl.) Rădăcinile aeriene ale porumbului. Cf. alr ii 5 139/414, 769. V. S. m. (Entom.; regional; de obicei determinat prin „de pămînt" sau „de clmp") Coropişniţă (Gry-totalpa vulgaris). Cf. dr. ix, 435, h lt 253, vii 481, alr i 1892/402. VI. S. m. (Regional; de obicei art.; şi la pl.) Numele unui dans popular în ritm de horă; melodie după care se execută acest dans. Cf. Sevastos, n. 282, Pamfile, j. iii, 10, Varone, d. 126, id. joc. rom. n. 114, i. cr. i, 155, h m 465, Iv 203. VII. S. tn. (Prin Olt. şi Munt.; mai ales la pl.) Militare pregătită din ardei (roşii) umpluţi cu făină, ceapă prăjită, uneori şi orez, şi fierţi în zeamă de varză (chest. viu 86/19, alr sn iv h 1099/886, Lexic reg. 38); ardei uscat şi pisat cu usturoi (cv 1951, nr. 6, 30). — Pl.: raci, (IV 1) şi racuri. — Din v. sl. pdK-k. 44 RACA - 4 - RACHIAŞ RACA interj, v. rac1. HACACHlCI s. m. (Regional) Broatec (Hyla arbo-rea). Cf. Frîncu-Candrea.. m. 104, dr. hi, 689. — PI.: racachici. — De la rac1. Cf. r a c a 1 i c i, r a c a t e ţ. RACALfiŢ s. m. (Regional) Broatec (Hyla arborea). Buratictu... se numeşte altmintrelea şi racanel şi racaleţ. Marian, ch. 54, cf Barcianu. — Pl.: racalefi. — Şi: răcăl6ţ s. m. Alexi, w. — De la rac*. Cf. răcănel, racalici. RACALlCI s. m. (Regional) Broatec (Hyla arborea). Cf. Barcianu. — Pl.: racalici. — Şi: racalici s. m. N. Leon, med. 81. — De la rac*. Cf. răcănel, racaleţ. RACAMfiTE s. m. (Regional) I. 1. Broatec (Hyla arborea). Cf. db. iii, 687, alr sn iii h 732. Un raca-mete s-a suit pe-o creangă de alun. mat. dialect, i, 189. 2. Termen de dezmierdare pentrn copii. Cf. mat. dialect, i, 189. Ce mai faceţi, racameţilor? ib. II. Numele a trei plante erbacee: a) captalan galben (Petasites offtcinalis). lb; b) măcriţ (Rumex acetosa). dr. iii, 687; c) brăbin (Bunias orientalis). Borza, d. 34. — Pl.: racameţi. — Şi: răcămâte (dr. iii, 687), racamet (alr sn iii h 732/235), răcămâţ (com. din Sohodol—Abrud) s. m. — De la rac*. Cf. răcănel, racateţ. — Raca-meţ, răcămeţ: sg. refăcut după pl. RACAMfiŢ s. m. v. racamete. RACANEL s. m. v. răcănel. RĂCAŞ s. n. v. rficaş. RACATEŢ s. m. (Regional) Broatec (Hyla arborea). [Pasărea] începe ... a mişca guşa ca un racateţ. Marian, o. i, 89. Racateţul e bun prevestitor de ploaie, vara, pe ctnd e secetă, id. s. r. i, 119. Broatecti, racateţii sau răcăneii clntă ca şi broaştele. Pamfile, vXzd. 97, cf. alr sn iii h 732. — Pl.: racateţi. — Şi: răcătcţ s. m. N. Leon, med. 81. — De la rac1. Cf. r a c a 1 e ţ. RACATlŢĂ1 s. f. (Regional) Broască (Rana escu-lenta) (Neguleşti—Adjud). h xiii 301. — Pl.: racatiţe. — De la rac1. Cf. racateţ. RACATlŢĂ» s. f. v. caracatiţă. RACĂLÎCI s. m. v. racalici. RACliM s. n. Tip de inflorescenţă formată din axe primare lungi, purtlnd In jurul lor axe secundare cu flori. Cf. Barasch, i. n. 136/9, dl, dm, der. — Pl.: raceme. — Din fr. raceme, lat. racemus. RACfiTĂ s. f. v. reţetă. RACHETÂR s. m. (învechit) Persoană care fabrică sau vinde rachete1 (2). Cf. I. Gole seu, c., lm, Barcianu, Alexi, w. — Pl.: rachetari. — Rachetă1 + suf. -ar. RACHETĂ1 s. f. 1. Proiectil sau vehicul zburător a cărui mişcare este asigurată printr-un sistem de propulsie cu reacţie; se foloseşte ca armă de luptă, pentru plasarea unui obiect spaţial (satelit, navă cosmică, staţie interplanetară) pe o orbită cosmică, pentru a purta aparatura de cercetare meteorologică etc. Focul rachetelor, după ctteva loviri, au aprins brtgul marocan, ar (1829), 502/18, cf. I. Gole seu, c. Pentru că nu putea să reziste la rachetele vrăjmăşeşti, a trebuit să se retragă. Bariţiu, p. a. ii, 558. A condus o trupă de... pedestrime, 18 tunuri şi una baterie de rachete. id. ib. 524, cf. StamatI, d. Faima acestor călăreţi era susţinută... de spaima rachetelor de pulbere de puşcă. Sadoveanu, o. xii, 210. Plutontul poale fi. . . utilizat.. . pentru a arunca rachete tn spaţii interplanetare. contemp. 1950, nr. 185, 1/3. Rachetele cuminţi Ce urcă spre spaţii supuse Ca nişte mltni tnmtnuşate. Ba-RANOA, V. A. 16, cf. DER. 2. Cartuş special cuprinzlnd substanţe care se aprind cînd cartuşul este lansat In aer şi produc o lumină (colorată) puternică; se foloseşte pentru semnalizări, pentru luminarea terenului noaptea şi pentru focuri de artificii. Cf. I. Gole seu, c. Sara dau foc d-artiftţie, oaspeţii s-a tndestt La fereşti şi la balcoane, o rachetă a sărit. Asachi, s. l. i, 219, cf. lm. Se înălţări ... şi pocniră tn văzduh una după alta trei rachete. Slavici, o. ii, 99, cf. ddrf, ŞXineanu, enc. rom., Barcianu, Alexi, w. în răstimpuri se înălţau tn văzduh rachete orbitoare, care se spărgeau deasupra salului din vale, îl luminau vreo două minute şi apoi piereau. Rebreanu, nuv. 325. Rachete, zburînd peste case, Dungi sclipitoare scriau şi-apoi recădeau în buchete Ca nişte flori de setntet. Anohel-Io sif, c. m. ii, 99. O rachetă se înălţă ca un meteor, sus explodă o lumină gălbuie. C. Petre seu, î. i, 301. Zăriră... rachete verzi In văzduhul răsăritului şi canonada porni iar. Sadoveanu, o. xvii, 260, cf. Cişman, fiz. i, 327. Rachete sclipitoare fulgeră scurt tn noapte. Pas, z. iii, 202. Aşteptaţi semnalul meu ... Racheta roşie. H. Lovi-nescu, t. 280. O rachetă roşie sftşie cerul. Barbu, p. 297. <0> Pistol-rachetă (sau pistol de rachete) v pistol. — Pl.: rachete. — Şi: (regional) raclată s. f. mat. dialect, i, 89. — Din germ. Rakete, it. racchetta, rus. paicema. RACHETĂ2 s. f. 1. Obiect format dintr-un cadru oval de lemn, pe care este fixată o reţea de coarde şi un miner lung, şi cu care se loveşte mingea la tenisul de cimp. Cf. ŞXineanu, Nica, l. vam. 207. Venea Olguţa cu racheta în mină. Teodoreanu, m. ii, 71. Atunci ia racheta ea şi el, mingile. Arohezi, c. j. 16. 2. (Rar) Paletă cu care se loveşte mingea la tenisul de masă. O lovitură scurtă de rachetă şt glasul ei anunţă...: „22—20". Sebastian, t. 85, cf. 101. — Pl.: rachete. — Din fr. raquette. RACHETÎST s. m. Militar care face parte dintr-o unitate de trupe de rachete1 (1). [Avionul] a fost dobortt dintr-o singură lovitură a rachettşttlor sovietici. Scînteia, 1960, nr. 4 841, cf. 4840. — Pl.: racheltşti. — Rachetă1 + suf. -ist. RACHIÂR s. m. v. rachier. RACHIAREÂSĂ s. f. v. rachiereasă. RACHIARÎE s. f. v. rachlerle. RACHIÂŞ s. n. Diminutiv al lui rachiu. Cf. şio ii], 298. Rachiaşul rece şi tare aluneca pe gtt ca untdelemnul. Sandu-Aldea, u. p. 22, cf. tdrg. Gazda . . . cinsteşte pe flăcăi cu ctte un „rachiuaş" sau un păhăruţ de vin. Pamfile, a. r. 84. Cum a venit,.. . a cerut un rachiaş, ziclnd că nu mîncase de ieri. BrX-escu, a. 99. S-a căciulit pe unde a putut. „Şi-a ieşit rachiaş, a ieşit mtncărtcă, a ieşit tutunaş". Iove seu, n. 34, cf. Sevastos, c. 243, 257. Dar ce demlncare aducea? Găinuşă In ulceluşâ, . . . Rachiaş tn clondiraş. mat. folk. 77. — Pronunţat: -chi-aş. — Pl.: rachiaşe, — Şi: (regional) rachiuâş s. n. — Rachiu + suf. -aş. 66 RACHIE - 5 - RACI RACHÎE s. f. v. rachtn. RACHlISGE s. f. (Bot.; regional) Numele a două plante erbacee: a) rechie (Reseda Iuţea şi luteola). Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., Borza, d. 146; b) rozetă (Reseda odorala). id. ib. — Şi: răchtâge s. f. Panţu, pl., Borza, d. 146. — Cf. r e c h i e. RACHIER s. ra. 1. (învechit) Persoană care fabrică sau vinde rachiu; ţuicar. V. (regional) povar-nagiu, velnicer. Rachierii, băealii... să nu fie volnici a vinde pin dughenile lor marfă suptire (a. 1783). Uricariul, ii, 43. Ion săn Aposl, rachier, un bătrln trecut piste 90 ani (a. 1816). bul. com. ist. iv, 179. Ne-au părui rău pentru supărările ce rabzi de la rachieru (a. 1816). Iorga, s. d. xii, 171. Se vînd cu mezat nişte case ... ale lui Nicolae şi Dumitrache,fii[\] răposatului Marin rachierul. cr (1832), 2442/21. Isnaful cofetarilor şi al rachierilor (a. 1832). doc. ec. 496. Iată rachierul cel bogat. pr. dram. 227, cf. Polizu. în vremea lor, toţi ştiau pe dinafară saiira . . . adresată unui fiu de rachier inglmfat. Ghica, s. 486, cf. Cihac, ii, 302, ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Unii rachieri obişnuiesc să-l văpsească cu şofran. Pamfile, i. c. 228, cf. nom. pbof. 48. 2. (Regional) Nuntaş care il însoţeşte pe naş la nuntă şi-i duce ploconul (Sadova). gl. olt. — Pronunţat: -chi-er. — PI.: rachieri. — Şi: (rar) rachiâr s. m. lm. — Rachiu +suf. -ar. RACHIEREĂSĂ s. f. (învechit, rar) Racliieriţă. Cf. tdrg. — Pronunţat: -chi-e-rea-. — PI.: rachierese. — Şi: rachiareăsă s. f. lm. — Rachier +suf. -easă. BACHIERlE s. f. (învechit) 1. Fabrică, distilerie de rachiu, v. (regional) povarnă, velniţă; loc unde se vinde rachiu, v. circiumă. Căldări de rachiu, dugheni, băcălii, pitării t rachierii (a. 1786). Ioroa, s. d. vi, 189, cf. Polizu, Cihac, ii, 302. Negustor în gura pieţii... Cu rachieria pe care i-a dat-o . . . unchiu-său. Delavrancea, o. ii, 292, cf. ddrf, ŞXineanu, Alexi, w. 2. îndeletnicirea de a fabrica sau de a vinde rachiu. La 1 noiembrie voi începe a merge la universitate spre a învăţa teoria agriculturet sau a lucrărei pămîntului, mălăsăria, rachieria. KogXlniceanu, s. 116. — Pronunţat: -chi-e-, — Pl.: rachierii. — Şi: (rar) rachiarie (lm), răchîerie (KogXlniceanu, s. 107) s. f. — Rachier + suf. -ie. RACHIERlŢĂ s. f. (învechit) Femeie care vinde rachiu; soţie de rachier. îşi luasă o fată a unei rachie-riţe de pe Podul Vechiu. Neculce, l. 85, cf. tdrg. Descrierea continuă cu privire la aventurile lui amoroase cu fala unei rachieriţe. Varlaam—Sadoveanu, 101. — Pronunţat: -chi-c-. — Pl.: rachieriţe. — Rachier + suf. -iţă. RACHIGÎU s. ni. (învechit, rar) Rachier. Arendaşi de moşii, de mori, de cîrciumi, rachigii, cojocari (a. 1814). tes. ii, 385. — Pl.: rachigit. — Din tc. rakici. RACHIIŢĂ s. f. (învechit, rar) Rachiu. Au cotelit pe turcii cei morţi şi au ciştigat din destul pentru rachi-iţă şi viniţă. Dionisie, c. 219. — Accentul necunoscut. — Rachie + suf. -iţă. Cf. bg. paKHHua. HACHIOr subst. (Rar) Rachiaş. Cf. trdg. Badu-i bal, bătişor. Tot de vin şi rachior. pop., ap. şio ii[, 298. — Pronunţat: -chi-or. — Rachiu + suf. -ior. HACHITÎS.\ s. f. v. rahltis. RACHIU s. n. 1. Nume generic dat băuturilor alcoolice obţinute prin distilarea vinului, a fructelor, a cerealelor etc. sau prin amestecul alcoolului cil apă (uneori cu adaos de esenţe); (regional) vinars, palincă, holercă. V. ţuică. De vin şi de rachiu se va curăţi şi oţet den rachiu nu va bea. Biblia (1688), 98*/55. Au cumpărat o vadră rachiu pentru casă (a. 1742). bul. com. ist. i, 255. Pentru ce întreabă dumnealui pentru vin, rachiu şi mărgăritar, că n-am să-i dau socoteala lui (a. 1778). Iorga, s. d. xii, 99. Colea vezi un şi pot dă rachie . . . Dincolea balta dă vin te îmbie. Budai-Deleanu, ţ. 325. Să bea vinars (rachie) pre banii aceia. Ţichindeal, f. 58/26. La asemenea cazane nu să lucrează prefaceri de rachiuri şi spirturi (a. 1844). doc. ec. 820, cf. PoLizu. însă pin’ la masă. . . dacă poftiţi cite un păhăruţ de rachiu? Alecsandri, t. 536. Moş Nichifor a tras o duşcă de rachiu, din plosca lui cea de Braşov. CreangX, p. 117. A pus în fundul cămţii un butoiaş de rachiu de prune. Slavici, o. ii, 72. Scoase din poala cămăşii un clondir cu rachiu. Delavrancea, t. 167, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, AlexI, w. Velniţe sau povarne care pregătesc rachiu şi ţuică. Pamfile, i. c. 190. Nu mai beau vin, ci rachie. AgÎrbi-ceanu, a. 529. Cîrciumarii botezau rachiul. Rebreanu, i. 120. Moşneagul stă la masă cu trei necunoscuţi, bea rachiu tare, îşi povesteşte necazurile. C. Petre seu, s. 49. Şi e atît de cald, că din mulţimea florilor se lasă un miros de rachiu care te adoarme. Bacovia, 0. 227. La un păhărel de rachiu se cunosc inimile. Sadoveanu, o. i, 379. Turnau rachiul în farfurii şi-i dau foc cu chibritul. Bart, e. 323. în Sîngele şi Trupul din potir Au pus rachiu, săpun şi tibişir. AhghezI, vers. 357. La naşteri se mulţumeşte cu un clondir de rachiu tare. Stancu, d. 223. Spuneţi-mi dacă-i destul de tare răchia asta de cireşe! Beniuc, m. c. i, 207. Bărbatul care se teme de răchie, să ştii de la mine . . . că-i moale din fire. T. Popovici, se. 44. E rachiu de la Piteşti, Cînd bei tc înveseleşti. Teodore seu, P. P. 176. Rachiul însă era dires cum mai bine şi ei s-au îmbătat cuc şi pe urmă au şt adormit. Sbiera, p. 256. Şt m-aşteaptă Cu plăcintă caldă tn poală, Cu rachia subsuoară. Doine, 87. Feciorul le dele răchie cit puteau ei bea. Cătană, p. b. ii, 37. Du-te, neică, vino, lele, C-o să-ţi dau rachiu cu miere. Marian, ins. 173, cf. ii ii 32, alr i 1673, alr ii/i h 161, alrm sn i h 163, ib. h 164. Prinde găina de vie, ca s-o ducă pe rachie. folc. transilv. i, 148. S-a jurat pe vin să nu mai bea rachiu, se spune despre beţivi Cf. Zanne, p. iv, 180. <£• Rachiu nemţesc (sau de venin) = produs farmaceutic folosit ca purgativ. Cf. Bianu, d. s., Voicu-lescu, l. 235. (Regional) Rachiul miresei= rachiu (colorat în roşu) care se serveşte nuntaşilor în casa noilor căsătoriţi a doua zi după nuntă. Cf. Marian, nu. 695, dr. iv, 782, h xii 205. <0» E x p r. A face rachiu pisicii= a plînge. BaronzI, l. 150. 2. Porţie de rachiu (1) (cît Încape intr-un pahar). Singur la tarabă ce să facă omul? Mai bea un rachiu, mai morfoleşte un covrig uscat. Caragiale, o. 1, 175, cf. ddrf. 3. (Regional) Petrecere care se face după nuntă la părinţii miresei. Udrescu, gl. + (Art.) Numele unui joc popular, care se joacă la nunţi. Cf. Pamfile, j. i, 17. — Pl.: rachiuri. — Şi: (regional) răehîu, rechiu (alr i 1673/795) s. n., (prin Ban. şi Transilv.) rachie, răchie, rechie (alr i 1673/75) s. f. — Din tc. raki. — Raehie, răchie, rechie < ser. rakija. RACHIUÂŞ s. n. v. rachiaş. RACI subst. (Regional) Grătar, Cf. scl 1953, 216, alr ii 3976/325. — Pl.:? — Şi: raici subst. A i 17. — Din magh. râcs. 79 RACILĂ - 6 - RACLĂ RĂCILĂ s. f. 1. Boală cronică, incurabilă. Cf. Episcupescu, Practica, 220/1, Polizu, lm. Mai nici unu nu putură afla ce rahilă să aibă. Jipescu, o. 9, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., Muscel, 55, PXcalX, m. r. 141, Scriban, d. Plin de cile racile, A lins toate vacile. Arghezi, c. o. 208. Să ştii că are o racilă secretă! CXlinescu, e. o. ii, 219. Mulţi dintre cei scăpaţi cu viaţă au rămas cu beteşuguri cu racile. Stancu, d. 185, cf. gr. s. iv, 134, Vîrcol, v. 98, Pamfile, b. 84, şez. xix, 13, arh. olt. xxi, 274, com. din Turnu MXgurele. (Prin analogie) Porumbul are multe racile, se încinge, face gărgăriţe, conv. lit. xliVj, 657. <0> E x p r. A avea racilă la inimă= a avea o supărare, un necaz. Cf. Zanne, p. ii, 684. A sta racilă de cineva = a urmări pe cineva pretutindeni, a se ţine scai. Cf. Coman, gl. 64. + (Regional) Cancer, alrm i/i h 173. + (Regional) Bubă. Ctnd ai crede c-o să se vindece, aci pe loc . . . se face racilă şi mai mare. Pamfile, duşm. 74. 4- (Regional; în forma racină) Cicatrice (Ghimpaţi—Bucureşti), alr ii/i mn 21, 6 946/928. + F i g. Cusur, meteahnă; viciu. Cf. Polizu. Dovada cea mai concretă a stimei şi dragostei cu care criticul se apleacă peste opera cercetată cred că este tocmai denunţarea racilelor pe care doreşte să nu le mai găsească tn opera viitoare a scriitorului. contemp. 1949, nr. 160, 2/1. Au leac racilele. Stancu, r. a, i, 88. Să ia măsuri practice, eficiente, care să pună capăt racilelor din acest domeniu. Scînteia, 1960, nr. 4 844. Violenţă a racilelor pe care ei le pun în evidenţă, t noiembrie 1962, 62. 2. F i g. Duşmănie, ură. înţelesei de unde vine ra- cila asta. Moş Dumitru prinsese necaz pe pîndar. Sandu-Aldea, a. m. 34. Era o racilă veche intre Stoica Bivo-laru şi Năslase Beldie şi pe Ungă ei se Induşmăniseră şi rudele unuia cu ale altuia, id. u. p. 115. 3. (Olt.) Fiinţă mică şi slabă (n. rev. r. 1910, 87); copil născut înainte de vreme (Boceanu. gl.) sau avortat (Ciauşanu, v. 193). <$> (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. ,,de“) La urmă i-a fost moartea lot din racila aia de copil, săraca, arh. olt. xxi, 274. O racilă de vilă. Boceanu, gl. — Pl.: racile. — Şi: (regional) râeină (lm, ddrf, Barcianu, Alexi, w., alr ii/i mn 21, 6 946/928), râliiiă (Cihac, ii, 302, ddrf, tdrg, Zanne, p. ii, 684), râfilă (Cihac, ii, 302, tdrg) s. f. — Etimologia necunoscută. RACINĂ s. f. v. racilă. RACLĂ vb. I. T r a n z. (Franţuzism) A rade, a răzui. Rana se agravează. Taci, raclezi, cauterizezi. BrXtescu-Voineşti, p. 199. Raclează cu unghia manşeta pantalonului, curăţlnd-o. Teodoreanu. m. u. 210. — Prez. ind.: raclez. — Din fr. racler. RACLÂJ s. n. Intervenţie chirurgicală prin care se îndepărtează, cu ajutorul chiuretei, o formaţie patologică (polip, vegetaţie etc.) de pe un organ intern. Cf. dl, dm, der. + Curăţirea stratului superficial al mucoasei uterine cu ajutorul chiuretei pentru a îndepărta ovulul fecundat; chiuretaj. O amînare ar fi făcut imposibil raclajul. CXlinescu, s. 89. — Pl.: raclaje. — Din fr. raclaqe. RACLĂRE s. f. Acţiunea de a racla, dl, dm. — Pl.: raclăii. — V. racla. RĂCLĂ s. f. 1. (învechit şi popular) Sicriu, coşciug. Şi gropniţăle lor sănl lacre a împăraţilor. Herodot (1645), 229, cf. anon. car. Şi-i pusă pe amîndoi în raclă di aur şi-i îngropă. Alexandria (1784), 94v/6, cf. lb. Şi racla stă gaia, groapa ta săpată. C. Sta-mati, p. 265. Cît număr de rudenii să meargă după raclă, Bocindu-l in glas mare ? Negruzzi, *. ii, 247. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă Şi păru-i de aur curge din raclă la pămînt. Eminescu, o. i, 88. Să-mi lucrez racla cu mina mea astă slăbănoagă. Crean-gX, p. 319, cf. Marian, î. 235. Supt piedestalul de piatră, jos, e îngropat Danciul, tatăl lui Matei, pe care acesta a pus să-l aducă în raclă de la Alba-Julia. Iorga, c. i. i, 23, cf. Lungianu, cl. 161. în racle de sticlă princese Oftau în dantele mecanic. Bacovia, o. 45. Aşezaţi pe copii în aceeaşi raclă. Galaction, o. 256. Şedea întins în racla sa, căptuşită cu hîrtie brodată. CXlinescu, c. n. 349. Bătrînul tăcea ca şi mortul din raclă. Sadoveanu, o. i, 18. Din lemn iese şi cruce şi par şi raclă şi surcele. Camilar, n. i, 218. în matasă i-a-nvelit. . . Şi-n două racle i-au pus, Racle mîndre-m-părăteşti. Alecsandri, p. p. 21, cf. şez. v, 120, Graiul, i, 418, Vasiliu, c. 20, h iii 12, alrm i/ii h 416, a v 14, 28, com. din Straja— RădXuţi şi din Bilca— RXdXuţi, Pa seu, c. 195. <$> Fig. Colo se ridic trufaşe Şi eterne ca şi moartea piramidele uriaşe, Racle ce încap In ele epopeea unui scald. Eminescu, o. i, 43. Deschizlnd foaia de strajă a primului tom, am dat de versuri scrise cu creionul. Foarte de mult închise ca Intr-o raclă a uitării. Sadoveanu, e. 5. + (în practicile religiei creştine) Sicriu (mic) în care se păstrează moaştele sfinţilor. Cu lumini şi cu cădiri cădzu căiră racla svlntului. Varlaam, c. 458. închinăciunea cea cu smerenie ce fac căiră racla sfintei. Gheorgachi, let. iii, 317/36. S«[î]/jta raclă ce-i într-însă veşmîn-tul şi s!>[î]nfr;Z brîu a sv[î]ntei. Dosoftei, v. s. septembrie 12r/2. Racla moaştelor tale. Mineiul (1776), 8vl/22. în dreapta stă racla sfintei, înălţată pe cîleva trepte. Negruzzi, s. i, 284. Toate raclele de sfinţi posedă cile o colecţiune de braţe, picioare, ochi, mîini. Odobescu, s. i, 260, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., Pamfile, s. v. 87. Se închină spre racla cuvioasei. Sadoveanu, o. x, 229. în stînga tribunei e o raclă cu moaştele sfîn-tului Dimitrie Basarabov. CamIl Petre seu, o. ii, 352. 2. (învechit şi populai-) Ladă (mare şi ornamentată) în care se păstrează diferite obiecte. Să arate cum i-au spart cămara sau uşa sau racla. prav. 62. N-avea nice luminare, nice raclă, nice masă, nice aşternut. Dosoftei, v. s. februarie 64v/4. Merseră feciorii lui la racla cu banii. fl. d. (1693), 24r/10. Marsără ... de dimineaţă de luă o raclă (a. 1784). gcr ii, 136/16. Ţi-am trimis doao racle deşarte să le umpli de haraciu. Alexandria, 30/4, cf. Polizu, Pontbriant, d., Cihac, ii, 163, lm. N-ai nici lăscaie chioară-n pungă, or în tron, or în lacră, pentrucăau bei băntşorii, au eşti dator. Jipescu. o. 66, cf. ddrf, Alexi, w., Pîrvescu, c. 82. Sîntunii care, vara, adună peliniţă, o usucă, o freacă-n mîini, o aşea-ză-n lacră, şi trag toată iarna şi tuşesc pînă îşi dau sufletul Delavrancea, o. ii, 287. Nu ne închide în ladă, lădiţă, în lacră, lăcriţă. Marian, nu. 248. în lacră se încuibaseră şoarecii, şez. xii, 105. Zestrea îmi şade in lacră Şi eu cu sluta pe vatră. Zanne, p. iv, 692. Am o lacră: O încheie vintul, O descheie sîntul (Coada păsării). Gorovei, c. 110. ■$> Racla legii= cutie în care se păstrează tablele legii la evrei. Acele daruri... le purta cu sine pre unde mergea, şi în curtc, şi in bisearică, iar în cale el le purta în carătă ca şi israel racla legii. anon. cantac., cm i, 103. + (Popular) Cutie de lemn cu capac, în care se păstrează brînza, untul etc. Am şi lucruri, traistă, bărdiţă, Sac, ceaun şi cite alte . . ., raclă şi cofiţă. Contemporanul, iii, 837, cf. ddrf, SXghi-nescu, v. La cîmp, la muncă, brînza se poarlă în lacră, lăcriţă sau raclă. Pamfile, i. c. 36, cf. ŞXineanu, d. u. Să-i caute o raclă de brînză zburată. Marian, t. 158, cf. şez. v, 120, Pa seu, c. 195, h iii 20, 74, x 138 , 586, xii 277, chest. v 6/15, a v 14, com. din Straja—RXdXuţi. Am o păreche de racle cu două feluri de bucate şi nu se amestecă, şi dacă s-ar strica, nu-i meşter să le tocmcască (Oul). Gorovei, c. 264. + (Prin Bucov.) Despărţitură într-un hambar, într-un dulap etc. Cf. SXghinescu, v., Pamfile, a. r. 217, A doua zi toate lăcrele hambarelor erau goale. i. cr. i, 7. + Sertar. Costinescu. 3. Porţiunea cuprinsă între două grinzi ale podului casei (ŞXineanu, d. u.), intre doi pari ai unui gard 85 RACLET _ 7 _ RADĂŞ (Ciauşanu, v. 174) sau Intre două picioare ale unui uluc (Arvinte, term. 163). 0 raclă dintr-un gard. chest. v/94, com. din Zahareşti—Suceava. 4. (învechit şi regional) Bucată de pămlnt; parcelă. 20 stinjenl moşie in lacra Bucşănească (a. 1768). I. BrXescu, m. 22. Această sumă de pămlnturi umblă lungul tn trei racle (a. 1781). Iorga, s. d. vi, 167. Pămtnturile prin hotarnice nu sini deopotrivă la toate moşiile, ce după raclele lor (a. ?) Uricariul, i, 395, cf. ddrf. Este necesar ca Intr-o raclă diferitele munci agricole să se facă în acelaşi timp. Panaitescu, o. ţ. 88. Străbatem cîteva racle de ogoare şi dăm din nou în pădurea deasă. Cardaş, c. p. 27, cf. Coman, gl. + (Regional) Suprafaţă de pămlnt cuprinsă intre două drumuri. Glosar reg. 5. (Regional) Pinză urzită din două feluri de bumbac. RXdulescu-Codin, ap. cade. — Pl.: racle. — Şi: (învechit şi popular) lăeră (pl. şi, regional, lăcre), (învechit) răhlă (pl. răhli Furnică, i. c. xxvi) s. f. — Din bg. paKJia. RACLATĂ s. f. v. rachetă*. RACLdR s. n. (Franţuzism) Răzuitor. dl, dm. — Pl.: racloare. — După fr. racloir. RACO interj, v. rac1. RACOB s. m. (Regional) Cărăuş (Rudăria — Băile Herculane). L. Ccstin, gr. băn. 172. — Accentul necunoscut. — Pl.: racobi. — Etimologia necunoscută. RACOÎMĂ s. f. v. răeovină. RACOlNĂ s. f. v. răeovină. RACOL vb. I. T r a n z. (Franţuzism rar) A ademeni. Pe sub mînă umblă cu agenţi de racolai clientela. Camil Petre seu, t. iii, 23. — Prez. ind.: racolez. — Din fr. racolcr. RACONTA vb. I. T r a n z, (Franţuzism) A povesti, a istorisi, a relata. Iată ce racontă un voiagior. Isis (1859), 43/1. Coriştii îi raconiă că Lucia iubeşte pe altul. Filimon, o. ii, 228, cf. Prot.-Pop., n. d., Alexi, w. — Prez. ind.: racont. — Din fr. raconter. RACdRD s. n. 1. Legătură, contact, stabilit Intre două părţi ale unei lucrări sau intre două elemente ale unui Întreg. Cf. dl, dm. + (Spec.) Plan de legătură Intre două secvenţe de film care asigură continuitatea acţiunii cinematografice. Un racord prost, chiar între două planuri, este o greşeală egală cu cea comisă în episoadele importante, contemp. 1958, nr. 592, 4/4, cf. dns, der. 2. Element de legătură între două ţevi, conducte etc., format dintr-una sau din mai multe piese (mai ales o piuliţă şi o piesă tubulară). V. holendru. Racorduri de cositor simple, trase sau sudate. Nica, l. VAM. 207, cf. LTR2, DER. — Pl.: racorduri. — Din fr. raccord. RACORD vb. I. T r a n z. A stabili un contact, o legătură între două elemente sau între două părţi ale unei lucrări; a face un racord (1). Oraşul este deja racordat la sistemul energetic naţional, il 1962, nr. 1, 52. <0> R e f 1. p a s. Corpul arborelui... se racordează cu fusul. Soare, maş. 69. <$■ F i g. Vom izbuti să convingem pe unii actori să-şi racordeze stilul de joc la spiritul şi Ia stilul teatrului modern, t noiembrie 1962, 6. — Prez. ind.: racordez. — Din fr. raccorder. RACORDARE s. f. Acţiunea de a racorda; (concretizat) locul unde se leagă două elemente ale unui sistem tehnic, dl, dm. — Pl.: racordări. — V. racorda. RACOVÎNĂ s. f. v. răeovină. RÂCTĂR s. n. (Regional) Magazin de coloniale şi băuturi (Feleag—Cristuru Secuiesc), cv 1952, nr. 3, 42. — Pl.: ractăre. — Din magh. raktar „magazie, depozit". RACUlNĂ s. f. v. răeovină. RACURSÎU s. n. Procedeu de folosire a perspectivei liniare (în desen, pictură, basorelief), al cărui efect constă în faptul că extremităţile obiectului reprezentat apar apropiate, iar unele dimensiuni ale acestuia reduse; linii sumare care evocă o perspectivă, o vedere de ansamblu într-un tablou; (concretizat) desen, pictură, sculptură executate după acest procedeu. [Pictorul] încearcă să reprezinte racursiuri. alas, 12 iii 1939, 5/2. Artistul. . . trebuie să observe . .. proiecţia diverselor părţi ale trupului pe fond, cînd e vorba de personaje, racursiurile delicate ale acestor detalii ce ies în afară. Oprescu, s. 110. — Pl.: racursiuri. — Din fr. raccourci. RADAR s. n. Denumire dată instalaţiilor pentru radiolocaţie. Cf. dn1, der. — Pl.: radare. — Din fr. radar. RÂDAŞ, -Ă adj. (Regional) Frumos, curat. T. Papahagi, m. 230. Tu, mindrule, mă sărut, Da la cizmă nu te uit, Că cizma mni-i radaşă. id. ib. 28. — Pl.: radaşi, -e. — Etimologia necunoscută. RADAVOI s. m. (Regional) Militar, şez. iii, 87. Bală-ti-ar legea ciocoi, Puişor di radavoi. Cardaş, c. p. 86. — Pl.: radavoi. — Din rus. paflOBOft. RÂDĂ* s. f. (învechit, rar) Sfat, adunare, Întrunire. Să mi-audzi şi mie de făgadă, Cînd vei strlnge tot omul la radă. Dosoftei, ps. 206/11. — PL: rade. — Din pol. rada. RADĂ2 s.f. Porţiune de apă în apropierea unui port, apărată de vlnturi şi de valuri, în care sînt ancorate navele care aşteaptă intrarea In port sau ieşirea în larg. Aspectul vaselor în radă. LXzărescu, s. 43/16, cf. lm, ŞXineanu, Alexi, w., cade. în rada portului. .. dorm trei galere ancorate. Minulescu, v. 30. Un vapor de mare lux, înţepenit în rada unui port sălbatic. P. Constant, r. 172. în rada portului, departe, sub cerul de porţelan, două vapoare negre zăceau ancorate. Bart, e. 19. în rada portului bătrîn ... O navă stă cu pavilionul înstelat, contemp. 1950, nr. 186, 1/5. <£- F i g. O, aştept să vii la mine-n radă. Beniuc, q. p. 111. — Pl.: rade. — Din fr. rade. RÂDĂŞ subst. (Regional) Adaos peste cantitatea sau preţul convenit la vlnzare-cumpărare; prisos, surplus. Iasă mai mult la primitul dumitale . . ., mai zictn-du-i că-mi pare iară radiş (a. 1800). FurnicX, i. c. 193, cf. Cihac, ii, 303, ddrf, Barcianu. Plătesc 100 de berbeci şi contractez doi berbeci pe deasupra, ca radeş, şi astfel primesc 102 berbeci. I. Panţu, pr. 5, cf. Alexi, w. 106 RADDUCE 8 - RADE — Pl.:? — Şi: rădeş, rădiş, rădoaş (Paşca, ol.), râdăş (bl ii, 47) subst. — Din magh. răadăs. RADDUCE vb. III v. readuce. RÂDE vb. III. Tranz. 1. A Îndepărta (cu un instrument) un strat subţire de pe un obiect; a răzui (I). Tu leapădă icoanele de in besearecă şi rade obrazele de pre ziduri. Moxa, ap. gcr i, 60/9, cf. anon. car., lb, I. Ionescu, c. 16/15, Polizu, Cihac, i, 225. Ne aşezăm tustrei în genunchi pe lada de la fereastră şi radem cu unghiile florile de gheaţă. VlahuţX, o. a. ii, 89, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Răsei de pe ceaun rămăşiţele de coajă uscată ale unei vechi mămăligi. Hogaş, dr. i, 211. Hore, hore, hore! ca un om care trage să moară, face piatra sub custura de oţel cu care o rade de solzi, ca pe un peşte. I. Botez, şc. 204. Maica Leonora rade covata cu îngrijire. Bră-e seu, a. 72. La mal d-ajungea, Caicul găsea, De muşchi ii rădea, Frumos că-l făcea Şi-n el s-arunca. Teodore seu, p. p. 650. Hop, săracu nanu mare, Că-i fălos, da nu-i bănos, Că ş-o ras căldările, De-o făcut arămile. Mîndrescu, l. p. 201, cf. alr sn iv h 1 186. <$> R e f 1. pas. Răzîndu-se mai întiiu unghia cea cojoasă cu un bricegel. . . , să se ungă cu unt de terpentin. Piscu-pescu, 0. 310/22. Poloboacele ... să se opărească, să se radă, să se clătească cu apă. I. Ione seu, c. 194/24. •$> E x p r. A rade putina sau a o rade (Ia sau de fugă) = a fugi din faţa unui pericol sau a unei situaţii neplăcute; a spăla putina. Aştepta ca să vază Incătro Tan-daler o va rade, Că a fugi fără cap nu să cade. Budai-Deleanu, ţ. 284, cf. Pamfile, j. i, 132 Apăi am ras-o peste munţi. T. Dinu, i. 138. Faia ... o rase la fugă. Sbiera, p. 278. Lupul a ras-o de fugă. şez. Iii, 191. + (învechit) A tortura pe cineva zgîriindu-i carnea de pe corp cu un instrument special. Fură raşi cu rodzători cumplite. Dosoftei, v. s octombrie 62r/9. L-au ras cu brînci de her ascuţite, id. ib. octombrie 67v/9. ^ Refl. pas. S-au ras carnea de presv[i]n-ţiile sale. id. ib. noiembrie 113v/3. + A freca pe râzătoare. La dreapta clocoteşte apa fierbinte pentru „vor-novişii", pentru care rade din cînd în cînd hreanul de pe masă. Slavici, o. ii, 5, cf. şez. iii, 60, h ii 120. + A şterge (cu guma, cu lama etc.) ceva scris; a tăia, a anula, a desfiinţa; s p e c . a şterge numele cuiva de pe o listă, dintr-un catalog etc., a scoate din evidenţă (v. radi a). Năravul tău cel rău-l văzu, deci ţie ţe-au tăiat de în viaţă 15 ani, şi-l rase de în hîrtie. Moxa, 370/1. Şi din uric în[că] o am ras (a. 1647). bul. com. ist. iv, 166. Iară dumnealui ne-au plăiitu şi ne-au ras şi cisla, căt au fost partea noastră den tărgu (a. 1672). Iorga, s. d. vi, 89. M-au ras de la călărăşie (a. 1677). bul. com. ist. iv, 205. La unile slovele, iară la altele syllevele schimbînd, scobind, răzind, adăogînd. Cante-mir, hr. 178. Să-l radă de la ţinutul unde an fost pus şi să-l aşeze la ţinutul unde va vre să se muie (a. 1803). Uricariul, iv, 85/10, cf. lb, Polizu. M-a premiat! — Nu, ie-a ras. VlahuţX, o. a. iii, 138, cf. Pamfile, j. ii, 163. îi aduse unul, în perfectă bunăstare, cu excepţia unei semnături rase cu un briceag. CXlinescu, e. o. i, 144. -0» Refl. pas. Vidra iată că din catalogul jigăniilor.. . s-au ras. Cantemir, ist. 115. Şi a căruia nu-i lua puşca foc se rădea de la izvod. Gheor-gachi, let. iii, 316/10. F i g. Buiacul Să-şi petrea-că-n iad lot veacul, De la slavă să să radză Şi cinstea toată să-şi piardză. Dosoftei, ps. 161/23. 2. A(-şi) tăia cu briciul sau cu maşina de ras părul, barba, mustaţa pînă la piele; a bărbieri. Zise de-l bătură şi-i rase barba. Moxa, 372/32. Singur împăratul i-au ras barba cu mina lui. Neculce, let. ii, 210/37. Şi-a ras barba şi s-a îmbrăcat europeneşte. Negruzzi, s. i, 71. îşi rase barba, se pieptănă. Alexandrescu, o.i, 213,cf. ddrf, ŞXineanu.. Barcianu, Alexi, w. După cîtăva vreme, şi-a ras mustăţile. 1, Botez, şc. 107. îşi rădea barba ca o custură de brici. Sadoveanu, o. i, 554. (Refl. pa s.) Aducîndu-să prin aceasta lesnire de a să rade părul. DkXghici, r. 142/5. <0- E x p r. A-i rade cuiva o mustaţă= a-şi bate joc de cineva. Cf. Zanne, p. iii, 329. Să-mi razi (sau să-mi radă, să-mi radeţi) mustaţa (sau mustăţile) (dacă nu...), se spune pentru a arăta că eşti foarte sigur de cele ce afirmi. Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică a dumnealui, . . . degeaba ! să-mi rază mie mustăţile! Caragiale, o. iv, 76. Dacă nu vă va pune intr-o săptămînă stăpinul pe picioare, să-mi radeţi mie mustaţa! Sadoveanu, o. i, 216. (Familiar) A rade (cuiva) o palmă = a da cuiva o palmă. Cf. Alexi, w. îi rase o palmă. Reteganul, p. ii, 14. Ţi-oi rade, sermane, o palmă. Marian, t. 316. împăratul . . . îi rade o palmă şi-l scoate afară. Mera, l. b. 48. Codrean palma zbici făcea Şi trei palme îi râdea. Balade, ii, 506. <0> (Complementul indică o persoană sau faţa, capul persoanei) Scoaseră pre dînsul den temniţă şi-l râseră pre dînsul şi-i premeniră îmbrăcămintea. Biblia (1688), 31*/11. Am tocmit pe bărbier . . . ca să vie să ne radă acasă (a. 1754). Uricariul, xiv, 36. Or să vie rele foarte; C-o să mergem la barbiene, Să ne rază pe datorie (sfirşitul sec. XVIII), let. iii, 284/33, cf. Caragiale, o. iv, 177, tdrg. XJrîlă vreme! grăi moş Matei, trăgind apăsat pe-o curea o custură dinir-o bucală de coasă, cu care rădea pe Sandu. Miro-nescu, s. a. 41. Bărbierul ambulant rădea clientul răzimat cu ceafa pe lăzile de portocale. Arghezi, b. 106. Mă duc pe la ăsta al lui Voicu să mă radă. Preda, m. 170. (E x p r.; învechit) A rade faţa cuiva = a nimici, a ucide. Pre aceştia ce fac strîmbătate îi vei da să paţă răutate ... Să le radză faţa . . . Domnul. Dosoftei, ps. 242/10. A rade pe cineva fără săpun= a critica aspru pe cineva. Gazetele liberale îl rad acuma fără săpun. Caragiale, o. vii, 67, cf. Alexi, w. <£> Refl. Curînd lăsară pre el afară den temniţă: lău-se şi se rase. Palia (1581), 166/17, cf. ŞXineanu. Vreo zece clerici şedeau înaintea oglinzilor cît palma, răzimate pe măsuţe şi se râdeau. Agîrbiceanu, a. 35, cf. Doine, 35. Frunzuliţă foi de dres, Rade-ie, neică, mai des. şez. i, 236, cf. ALRM ii/i h 79, a II12. -f Refl. (Argotic) A se lăuda în mod exagerat; a minţi, alas 11 n 1923, 5/3. + Tranz. A da jos părul de pe pielea unui animal. (Refl. pa s.) Cînd tăia tata porcul, şi-l pîrlea, şi-l opărea, şi-l învălea iute cu paie ... ca să se poală rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor. Creanga, a. 41. 3. (Popular) A reteza, a tăia. Lucind sabia într-adins, s-apucă Să căznească pe vrăjmaşul şi-i rasă într-o lovită sprinceana. Budai-Deleanu t. v. 140. Şi tocmai de aceea. . . [spada] mea o să vă radă Obrazul dintr-o parte într-alta. Macedonski, o. ii, 137. Cind au dat zmeul să iasă, [Făt-Frumos] i-au şi ras capul. Sbiera, p. 65, cf. chest. v 178/100. <)> F i g. Era o creangă mai îndrăzneaţă care sau căuta să-mi mîngîie faţa, sau năzuia chiar să-mi radă pălăria de pe cap. Hogaş, m. n. 96. 4. A atinge uşor din mers sau din zbor su- prafaţa pămîntului sau a apei. O gondolă rade■ acel rîu negru fosforizant. CR (1848), 41'/50. întocmai ca pasărea care rade apa cu aripile . . . aşa de iute lunecam şi eu deasupra apei. Gane, ap. cade, cf. Pamfile, j. i, 311. Dact piatra rade (atinge) apa..., băietul e vesel. şez. ix, 134. Rînduniciîe zburau, răzînd pă-mîntul, de-a lungul uliţii. BrXte scu-Voineşti, ap. cade. 5. (întărit de obicei prin „din temelie") A distruge, a nimici, a dărlma lăsînd locul gol. Şi mai întîi [Kiraly] din porunca domnului, asedie Oraşul de Floci, ce era neîntărit, şi-l rase din temelie. BXlcescu, m. v. 56. Ei rădeau totul de pe faţa pămîntului. Ispi-rescu, ap. cade, cf. ŞXineanu. Satele acelea vor fi complet rase cu tunul, domnule general! făcu prefectul ridicînd semeţ capul. Rebreanu, r. ii, 228. în timpul înfricoşatelor vărsări de gaze, aripile Arhanghelului plesnesc şi rad cu foc cîte-o vale întreagă. Galaction, o. 315. A ras războiul casele—de-a rîndul. Pe locul lor e astăzi o grădină. D.- Botez, f. s. 30. Au ras satele din temelie. Sadoveanu, o. ii, 458. Am ras pînă la pămtnt toată cetatea. CXlinescu, s. 825. <0> F i g. 108 RADERE - 9 - RADIATOR Tact, Dan. Trebuie să rup cu lot trecutul, să rad totul ptnă-n temelii, dacă vreau să trăiesc. H. Lovinescu, c. s. 107. 6. F i g. (Complementul indică un adversar) A Învinge pe cineva lntr-o competiţie, lntr-o Întrecere etc.; s p e c. a lua cuiva toţi banii la un joc de cărţi sau printr-un şiretlic. Toderică i-a ras pre toţi. Negruzzi, s. i. 87. Am să te rad tn profesiiI tău cu Liptcescu. Alecsandri, t. 1 436. Făcu un semn camarazilor, cu latul palmei pe obraz, că „l-a ras". C. Petre seu, !. ii, 221. — Prez. ind.: rad, (Învechit şi regional) raz; perf. s.: răsei; conjunct, şi: să raz; imper.: rade; part.: ras; ger.: răzind. — Lat. radere. RĂDERE s. f. Acţiunea de a (se) rade. 1. îndepărtare, Înlăturare. Raderea de la curlenie, de la slujba curtenilor. Iorga, s. d. xxi, 102. 2. Distrugere, nimicire, dl, dm. — Pl.: raderi. — V. rade. RĂDEŞ subst. v. rndăş. RADIÂ1 vb. I. Tranz. şi intranz. A emite, a Împrăştia raze de lumină sau de căldură; (popular) a răza. Cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., enc. tehn. 94. lntr-o măsură oarecare produsele textile radiază şi conduc căldură. Ionescu-Muscel, ţes. 55. Orice corp cald radiază căldură. Cişman, fiz. i, 448. Soarele este un corp incandescent care, odată cu lumina, radiază tn spaţiu o mare cantitate de căldură. Geologia, 8. <£■ F i g. La minerul unei spade peruzeaua etnd ztmbeşte, Radiază o poemă. Macedonski, o. i, 29. Radia din ele o poezie pătrunzătoare. Sadoveanu, o. ix, 167. Bilanţul nocturn al oraşului. . . radia din pereţii îmbibaţi de efluvii magnetice. C. Petre seu, o. p. i, 151. în manifestările limbii radiază un focar interior de viată şi primeşte căldură şi lumină o comunitate omenească oarecare. VIanu, a. p. 15. Din sinul său au radiat, ca un dar trimis continentului, exemplul libertăţilor constituţionale, respectul umanităţii, scînteia spiritului şi a bunului-gust. Ralea, s. t. iii, 130. + F i g. A avea o Înfăţişare care reflectă o stare de fericire, de bucurie etc. Cf. ŞXineanu. Cei doi boieri schimbau priviri din care nu radia bucurie. Sadovea-** nu, o. x, 147. Avea darul de a citi gîndurile în ochii oamenilor şi radia, cu surîsul ei pur, numai bunătate şt simpatie. Bart, e. 376, cf. Scriban, d. Frusinica era numai ochi şi ztmbet, radia de fericire. Mihale, o. 502. + Intranz. (Despre străzi) A se ramifica. Din piaţă, radiază patru străzi largi. Isac, o. 273. — Pronunţat: -di-a. — Prez. ind.: radiez. — Din fr. radier. RADIÂ* vb. I. Tranz. A şterge dintr-un registru, dintr-o listă etc., a scoate din evidenţă. V. rade. Cf. ddrf, ŞXineanu, d. u. Am obţinut să nu fii radiat de la tacobini. CamIl Petre seu, t. ii, 555. Am putea să radiem definitiv ipotecile ce apasă asupra proprietăţilor noastre. CXlinescu, s. 363. — Pronunţat: -di-a. — Prez. ind.: radiez. — Din fr. radier. RADIÂL, »Ă adj. (Adesea adverbial) Care pleacă dintr-un centru ca razele unui cerc; aşezat, dispus In formă de raze. Cf. Stamati, d., Barcianu. Pentru tăierea şanţurilor radiale sau tăierea pieselor, se întrebuinţează cuţitele de străpungere. Ioanovici, tehn. 257, cf. Scriban, d.. Soare, maş. 87. Locaşul suveicilor are căsuţele suprapuse pentru a aluneca în sus şi jos, ori dispuse radial, tip revolver rotitor. Ione scu-Mu s-cel, ţes. 503. Am vedea de aici marile artere desfă-etndu-se radial sau reticular din el. CXline seu, s. 340. — Pronunţat: -dl-al. — Pl.: radtali, -e. — Din fr. radial, germ. radial. RADIÂN s. m. Unitate de măsură pentru unghiuri, egală cu un unghi care, avlnd vlrful In centrul unui cerc, intersectează pe circumferinţa acestuia un arc a cărui lungime este egală cu lungimea razei cercului. Raportul dintre arc şi rază ne dă unghiul în radiani. Cişman, fiz. i, 18, cf. Marian-Ţiţeica, fiz. i, 5. Măsura unui arc de cerc în radiani se obţine împărţind lungimea arcului la raza cercului. Geometrie viii, 31, cf. DER. — Pronunţat: -di-an. — Pl.: radiani. — Din. fr. radian. RADIÂNT, -Ă adj. 1. Care se răsplndeşte prin radiaţii. Căldură radiantă. Marin, f. 9/12, cf. Prot.-Pop., n. d., Poni, f. 144, Alexi, w., cade, Scriban, d., enc. tehn. 100. Lumina sau energia radiantă este una din formele mişcării materiale, contemp. 1949, nr. 120, 7/5. Această căldură radiantă poale fi oprită de unele obstacole, aşa-zise opace. Cişman, fiz. i, 448. 2. Care emite radiaţii, dicţ. — Pronunţat: -di-ant. — Pl.: radianţi, -te. — Din fr. radiant. RADIÂNŢĂ s. f. Mărime egală cu raportul dintre fluxul de lumină emis de un izvor luminos şi aria suprafeţei emiţătoare a acelui izvor. Cf. dl, dm, dn!, der. — Pronunţat: -di-an-. — Pl.: radianţe. — Din fr. radiance. RADIÂR, -Ă adj. Radial. Cf. Scriban, d. Reţeaua de văi are caracter radiar. mo i, 209. — Pronunţat: -di-ar. — Pl.: radiari, -e. — Din fr. radiaire. RADIÂRE' s. f. v. radierei. RADIÂRE2 s. f. v. radiere*. RADÎAT, -Ă adj. (Şi adverbial) Radial. Cf. Flora Mold. i, 43, Caiet, 67v/9, ŞXineanu, Barcianu. Lame verticale şi radial dispuse. Grece seu, fl. 5, cf. Alexi, w., cade, Scriban, d. Formaţiune vag radiată. Parhon, b. 88. + (Substantivat, n. pl.) Animale nevertebrate avlnd organele dispuse in formă de raze. Cf. ŞXineanu, enc. agr. 113, dl, dm. + (Substantivat, n. pl.) Plante din familia compozeelor ale căror petale slnt aşezate radial. dicţ. — Pronunţat: -di-at. — Pl. radiaţi, -te. — V. radia'. RADIATdR s. n. I. Corp sau dispozitiv care emite radiaţii. Antenă de transmisie . . . , organ de legătură numit. . . radiator de energie, enc. tehn. i, 93. 2. Ansamblu format din tuburi sau coloane tubu-lare prin care circulă aburi sau apă caldă intr-o instalaţie de Încălzire centrală. Cf. Nica, l. vam. 207, ŞXineanu, d. u., cade. Machi se lipise de radiatorul caloriferului. Bart, s. m. 105. Ajunsesem să nu mai apreciez ca lucruri excepţionale şi caracteristice asfaltul, faianţa, porţelanul, robinetul, becul electric, radiatorul. Arghezi, b. 91. Un şnur gros de perdea legat de radiatorul caloriferului. CXlinescu, s. 370. 3. (în sintagma) Radiator electric= aparat electric de Încălzire constituit dintr-unul sau mai multe rezistoare şi dintr-un dispozitiv de reflectare a căldurii. Cf. Nica, l. vam. 207. Am... un radiator electric puternic. Beniuc, m. c. I, 415. 4. Dispozitiv care serveşte la răcirea motoarelor cu ardere internă, prin transmiterea căldurii de la lichidul răcitor la mediul exterior. Cf. cade. La tractorul lui Buciu nu găsi nimic în neregulă... La al lui Pitcoace, însă, se părea că radiatorul curge. Mihale, o. 25. Aerul\ din autocar se încălzi uşor. Se auzea btzt-itul intim al radiatorului. Barbu, p. 59. — Pronunţat: -di-a. — PI.: radiatoare şi (rar, tn.) radiatori (Nica, l. vam. 207). — Din fr. radiateur. 121 RADIAŢIE - 10 - RADICELĂ RADIĂŢDE s. f. Emitere şi propagare de unde sau de corpusculi; undă sonoră, luminoasă, electromagnetică etc., rază; radiere1. Subt influenţa radiaţiei solarie şi a căldurei. Marin, pr. i, 17/18, cf. Stamati, d. Din cauza pierderilor prin radiaţie, exteriorul piesei este întotdeauna mai puţin fierbinte. Orbonaş, mec. 402. Sub influenţa undelor luminoase sau altor radiaţiuni, electronii pot trece de pe o orbită pe alta. enc. tehn. i, 97. Parcă ştim în ce parte se întinde zona de radiaţie a bombei ? H. Lovinescu, t. 171. Cercetările din ultimii ani în domeniul studierii balanţei de radiaţie... au deschis noi drumuri în cercetările climatice, mg i, 51. Intensitatea radiaţiilor ultraviolete este diferită. Scînteia, 1962, nr. 5 547. <0 F i g. Imaginile ... au adesea o forţă de radiaţie asupra întregului pasagiu. IbrXileanu, s. l. 129. Se vedea in afară de radiaţia de întuneric a sufletului ei. Sadoveanu, o. xi, 470. — Pronunţat: -di-a-. — Pl.: radiaţii. — Şi: radia-ţiune s. f. cade, Scriban, d,, contemp. 1949, nr. 138, 1/3. — Din fr. radiation. RADIAŢltOVE1 s. f. (Rar) Ştergere a unui cuvînt sau a unui nume dintr-o listă. Cf. radi a2. Cf. Scriban, d. — Din fr. radiation. RADIAŢIUNE2 s. f. v. radiaţie. RADICĂL, -Ă adj., s. m. I. Adj. 1. De bază, fundamental, esenţial. Iaca-a doua zi începe cu reforma radicală. Asachi, s. l. i, 218, cf. Negulici, Stamati, d. Radicala schimbare [a literelor] ... are un miros de streinătate şi o grea înţelegere. Russo, s. 58. Această schimbare radicală în natura relatiunii internaţionale n-a putut a nu produce o modificare analogă în limbă. Hasdeu, i. c. i, 42. Efectul tuturor [măsurilor] acestora, dacă nu ar fi radical, dar am dobîndi 50 la sută, dacă nu suta întreagă (a. 1869). Uricariul, xiv, 146. In „Patul lui Procusl" . . . procedeele compoziţiei au suferit o radicală transformare. Vianu, a. p. 391. împăcarea lui Tudor cu boierii ocîrmuitori... a însemnat o radicală schimbare de atitudine. Oţetea, t. v. 226. Cauza principală, fundamentală a schimbărilor sociale radicale trebuie căutată ... în schimbările care se produc tn modurile de producţie a bunurilor materiale. Lupta de clasă, 1953, nr. 10, 87. în ţările socialiste... învăţămîntul a fost supus unor transformări radicale. v. rom. noiembrie 1962, 90. + (Adverbial) Cu desă-vlrşire, cu totul. Nu se mai poate schimba radical la această vîrstă. Călinescu, s. 491. Adevărul e că omul se schimbă radical din zece în zece ani. Ralea, s. t. i, 131. Condiţiile de învăţămînt s-au schimbai radical, elevii şi studenţii bucurîndu-se de grija şi sprijinul statului. ScInteia, 1953, nr. 2 757. [ în socialism] se schimbă radical raportul dintre om şi uneltele de producţie. Lupta de clasă, 1962, nr. 3, 53. + (Despre tratamente, medicamente) Care vindecă în întregime, complet. Cură radicală. Flechtenmacher, t. 28v/8. Să urmeze o cură radicală şi favorabilă sănătăţei sale. Alecsandri, s. 35, cf. cade, Scriban, d. 2. (Adesea substantivat) Care preconizează reforme mari, complete, schimbări fundamentale. Radicalii sîni o facţie aplecată spre republică, gt (1838), 72/58, cf. Stamati, d., cade, Scriban, d., dl, dm, dn2. + F i g. Hotărît, categoric. Acuzatorul e nemilos şi radical. v. rom. iunie 1958, 75. 3. Care face parte din radical (1X3). Litierele radicale prin cari se arată o idee se zic materie sau rădăcină. cr (1848), 152/15, cf. cade, Scriban, d. Vocala caracteristică se identifică tn acesi caz cu vocala radicală. scl 1954, 90. | P est. (Despre cuvinte) Care este de bază într-o familie de cuvinte şi de la care se formează derivate; cuvint primar, nederivat. O categorie de cuvinte radicale cu o anumită categorie de derivate. scl 1954, 294. Deoarece în fondul principal intră mai ales cuvinte radicale, nederivate, ca nucleu al lui, el dă limbii o bază pentru formarea de noi cuvinte. Graur, i. l. 92. + (Depreciativ; substantivat, f. pl.) Cuvinte alese, literare, neologice. Vrei să chem pe Turică să-ţi mai spuie radicale? D. Zamfire seu, v. ţ. 58, cf. 84. <0> E x p r . A vorbi (pe) radleal= a vorbi în termeni aleşi, cu neologisme. Cf. Şăineanu, d. u. Vorbea foarte frumos pe radical. Bas sarabe seu, v. 58. Ca să arate că şi la mahala se vorbeşte pe radical, ţaţa Niculina şi-a căpătat curajul şi limbuţia. Pas, z. i, 84, cf. DN2. 4. (Bot.) Care ţine de rădăcină, care aparţine rădăcinii. Cf. Grece seu, fl. 5, cade, Scriban, d. II. S. m. 1. (Mat.) Rădăcină. Calculul radicalilor. Asachi, alghebra, 54v/11, cf. id. a. lit. 79, trigon. dr. 41, dn2. Valoarea unui radical nu se schimbă dacă înmulţim indicele radicalului şi exponentul cantităţii de sub radical cu acelaşi număr, algebra viii, 134. + Simbol matematic care indică o extragere de rădăcină. Cf. G. Pop, e. 19/23, Culianu, a. 3, cade, Scriban, d., dn2, Algebra viii, 116, der. 2. Grup de atomi cu valenţă nesatisfăcută care rămîne neschimbat într-o reacţie chimică şi care, obişnuit, nu există în stare liberă. Cînd din molecula unui acid se îndepărtează hidrogenii ce pol fi înlocuiţi cu metale, ceea ce rămîne se numeşte rest acid sau radical. Macarovici, ch. 108, cf. ltr2, dn2, der. 3. (Lingv.) Rădăcină. Zicerile deduse, ale cărora radicale au a. gr. r. - n. ii, 81/16. Dintr-o radicală se pol forma o mulţime de cuvinte derivate, conv. lit. xi, 197, cf. cade. Multe din derivatele aici în discuţie au sinonime formate de la acelaşi radical. Iordan, stil. 197, cf. Scriban, d. Adesea avem derivate de la acelaşi radical. Graur, n. p. 112, cf. l. rom. 1960, nr. 1, 6, sfc ii, 25. Structura morfematică a radicalului. scl, 1965, 103. — Pl.: radicali şi (rar, n.) radicale (cade, Scriban, d.), radicaluri (id. ib. ).— Şi: (învechit, rar) radicală s. f. — Din fr. radi tal, germ. Radikal. RADICALĂ s. f. v. radical. RADICALISM s. n. Preconizarea şi practicarea metodelor radicale în soluţionarea problemelor sociale, politice, economice etc. Cf. Stamati, d., Polizu, ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., cade. + Tendinţă, înclinaţie spre măsuri radicale (I 2). Nici istoria neamului, nici radicalismul, nici giudeeata dreaptă nu ne poate îndemna a strămuta temelia limbei ce s-au născut cu neamul. Russo, s. 63, cf. dn2. + Hotărlre, fermitate. Un anume radicalism în porniri şi chiar în gîndire. Preda, r. 14. — Din fr. radicalisme, germ. Radikalismus. RADICALIZ vb. I. Tranz. A orienta spre reforme radicale. Cf. bul. fil. iii, 186, dn^. (Refl.) în Occident, revoluţia burgheziei merge înainte, radicali-zîndu-se pas cu pas. Blaga, g. 171. — Prez. ind.: radicalizez. — Radical + suf. -iza. RADICALIZARE s. f. Acţiunea de a (se) radicaliza. Mişcarea muncitorească mondială cunoştea un acut proces de ridicalizare. v. rom. ianuarie 1960, 85. — V. radicaliza. RADICĂNT, -Ă adj. (Despre tulpini) Care emite din loc în loc rădăcini. Cf. Grecescu, fl. 115, dn3. + (Despre plante) Care se agaţă prin rădăcini suplimentare. Cf. DN2. — Pl.: radicanţi, -te. — Din fr. radicant. RADICÂŢIE s. f. (Rar) Dispoziţie a rădăcinilor unei plante, dn3. — Din fr. radication. RADICALĂ s. f. Rădăcină secundară care se dez- 132 RADICIFORM - 11 - RADIOACTIV voltă din celulele unei rădăcini principale. Cf. C. GlURESCU, P. o. 110, CADE, LTR2, DM, DN2. — Pl.: radieele. — Din fr. radicelle. RADICIFdRM, -Ă adj. Care are forma unei rădăcini. CADE, DM, DN2. — Pl.: radtclformt, -e. — Din fr. radiciforme. BADÎCLĂ s. f. v. ridiche. RADÎCUL subst. v. radlculă. RADICULÂR, -Ă adj. (Rar) Care aparţine rădăcinii plantelor, care se referă la rădăcină, dn2. — Pl.: radiculari, -e. — Din fr. radiculaire. RADÎCUL s. f. Parte a embrionului unei seminţe din care se dezvoltă, după germinaţie, rădăcina plan-tulei. Legătura radiculei şi plumulei se numeşte gltul sau nodul vital. Caiet, 69r/9, cf. Barasch, i. n. 150/14. Radicula embrionului in sămînţă este îmbrăcată c-o pungă epidermică. Grecescu, fl. 8, cf. Alexi, -w., cade, ds, Scriban, d., ltr2, dn2, der. — Pl.: radicule. — Şi: (Învechit, rar) radicul subst. Barasch, i. n. 150/14. — Din fr. radicule, lat. radicula. RADIER1 s. n. 1. Element de construcţie format, de obicei, din beton şi care serveşte ca fundaţie a unei construcţii hidrotehnice, ca pavaj pe fundul albiei unei ape etc. Cf. ltr2, dl, dm, dn3, der. 2. Canal prin care iese apa dintr-un baraj construit pentru a reglementa debitul de apă necesar plutăritului. Cf. Arvinte, term. 163. — Pronunţat: -di-er. — Pl.: radiere. — Din fr. radier. RA DlfiR2 s. n. v. radieră. RADIERĂ s. f. Gumă de şters. Cf. SXghinescu, v. 65, tdrg, Scriban, d. Punea mina pe un radier mare, roz, ştergea iotul şi lua însemnările de la capăt. Galan, z. r. 312. — Pronunţat: -di-e-. — Pl.: radiere. — Şi: radiâr, radir (Scriban, d.) s. n. — Din germ. Radier[gumini]. RADlfiRE1 s. f. Faptul de a radia1; radiaţie. Cînd se face ziuă, acest loc primeşte căldură; îndată ce se face noapte, el pierde . . . prin radiare către spa-ţiurile cereşti. DrXghiceanu, c. 93, cf. ddrf. Căldura se poate propaga în două moduri deosebite: prin con-ductibilitate şi prin radiare. Poni, f. 140. în munte, radiarea nocturnă se face repede şi răcoarea nopţilor senine e cu atît mai mare, cu cit ziua a fost mai călduroasă. Hogaş, dr. i, 92. F i g . Toată zarea depărtării e un viu mărgăritar Sub stelara radiere a zîmbi-rllor de Sfinge. Macedonski, o. i, 163. Era... o viaţă culturală, o radiare de civilizaţie. Iorga, l. ii, 326. — Pronunţat: -di-e-. — Pl.: radieri. — Şi: (Învechit) radiâre s. f. — V. radia1. RADIERE2 s. f. Acţiunea de a radia2; ştergere, suprimare dintr-un registru sau dintr-o listă. Dispune pe cale graţioasă radierea unei ipoteci. Hamangiu, c. c. 450. Modificări şi radieri în registrul firmelor comerciale. Gologan, c. r. 136. — Pronunţat: -di-e-. — Pl.: radieri. — Şi: (Învechit) radiăre s. f. ddrf, ŞXineanu. — V. radia2. RÂDINĂ s. f. (Regional) 1. Răgălie (2). Un mal cu radină sau răgălie, adică cu rădăcini de sălcii, plopi au anini in cari se adăposteşte peştele. Antipa, p. j 144, cf. Scriban, d., BXcescu, p. 125. Expr. Parcă eşti prins pe rădini, se spune despre un om ud plnă la piele. Cf. Ciauşanu, gl. 2. (în forma ratină) Creangă, ramură; (la pl.) vreascuri, surcele. Cf. Alexi,w. Rup cîte o cracă mare de brad, grămădesc rălini deasupra-i şi proptind-o voiniceşte pe umeri, o tirăsc de vale. Pamfile, s. t. 63, cf. Coman, gl., alr i 964/772. + Bucată de lemn rotundă (Chilia Veche—Tulcea). i. cr. v, 95. 3. Sirec. Reţelele laterale (sirecurile sau radinele) sini împletite din aţă mai groasă. Antipa, f. i. 78. Cele două reţele de pe laturi, numite radine sau răriţi, au ochiurile foarte rari. Atila, p. 115, cf. cl 1969, 57. — Pl.: radine şi radini. — Şi: radină, rătină s. f., râtin (Lexic reg. ii, 53) s. n. — Din rus. pejţHHa, ser. redina. RADIO1- Element de compunere care se referă la radiaţie sau la simetria radială şi care serveşte la formarea unor cuvinte ca radioemiţător. — Izolat, prin analiză, din Împrumuturi ca radioactivitate. RADIO2 s. n. 1. Instalaţie de transmitere a sunetelor prin unde electromagnetice, cuprinzlnd aparatele de emisiune şi pe cele de recepţie. Progresul tehnic îşi va spune cuvîntul şi în domeniul radioului. Scînteia, 1960, nr. 4 847. <> Post de radio = post de emisiune radiofonică. Pe malul. . . sting se înalţă stîlpii de fier ai postului de radio. Bogza, c. o. 200. Posturile noastre de radio transmit regulat cicluri de emisiuni educative extrem de utile, contemp. 1954, nr. 379, 1/3. Receptor radio v. receptor. + (Şiîn sintagma aparat de radio) Aparat de recepţie radiofonică. Chiar dacă cu banii de pe mănuşi, de pe parfum ... ar cumpăra cărţi bune ori un radio, viaţa tot nu le-ar fi mai fericită. I. Botez, b. i, 158. Radioul cînd s-a stricat? Sebastian, t. 22. D-apui cind o pus şi aparatul di radiu să cînte, o rămas buimăcit, contemp. 1949, nr. 160, 6/3. Gospodarii vor găsi la căminul cultural cărţi, gazete, radio şi cinematograf. Sadoveanu, e. 27, cf. Iordan, l. r. 83. Răsucea înfrigurată butoanele aparatului de radio. CXlinescu, s. 15. Mă chinuiam să instalez în curte, pe o masă, un aparat de radio, să încerc să capăt ştiri. Stancu, r. a. i, 53. Odaia ... na conţinea decît rafturi cu cărţi şi reviste şi un aparat de radio. Preda, r. 19. 2. Sistemul şi activitatea de difuzare a programelor de ştiri, de muzică etc. prin radio (1); emisiune radiofonică. Intr-o seară trebuia să citesc ceva la radio. Galac-tion, a. 48. Ţi se va transmite la radio comunicarea ta de mîine. Camil Petre seu, t. iii, 253. Se anunţă .. ■ la radio, că . . . ministrul va continua conferinţa. Ulieru, c. 45. Nici un focar de răspîndire a culturii nu este mai puternic ca radioul, contemp. 1954, nr. 402, 3/4. Radioul poate aduce o contribuţie preţioasă la îmbogăţirea dramaturgiei de actualitate. Scînteia, 1960, nr. 4 863. 3. Instituţie care dirijează şi coordonează problemele referitoare la radio (1, 2). Radio şi televiziunea recrutează săptămînal, pînă în cătune, săteni cu neaşteptate talente. Arghezi, b. 157. Neagu, culegătorul de ştiri la radio, este un tînăr înalt, uscăţiv, v. rom. iunie 1954, 125. Inginerii ăştia sînt şi ei de la radio . . . Dar eu tot trebuia să le cer legitimaţia. Baranga, i. 170. — Accentuat şi: (art.) radidul. — Pronunţat: -di-o. — Pl.: radiâuri. — Şi: (popular) râdiu s. n. — Din germ. Radio, fr. radio. RADIOACTÎV, -Ă adj. 1. (Despre unele elemente) Care are proprietăţi de radioactivitate (1). Atomul radioactiv e un sistem complex cu echilibru instabil. Marine seu, p. a. 34, cf. cade. Razele emise de elementele radioactive influenţează materia vie într-un chip diferit, contemp. 1955, nr. 452, 5/4. + (Despre zăcăminte, izvoare) Care conţine corpuri cu proprietăţi de radioactivitate. Prima problemă este aceea a descoperirii zăcămintelor radioactive, contemp. 1949, 146 RADIOACTIVITATE - 12 - RADIODIFUZIUNE nr. 161, 6/1. Un Izvor radioactiv de ape minerale, in jurul căruia mişună arăiări infirme, care se tîrăsc in ctrje. Ralea, o. 69. Izvoare minerale radioactive, renumite prin înaltele lor însuşiri curative. Scînteia, 1953, nr. 2 713. 2. Care aparţine radioactivităţii (1), privitor la radioactivitate, de radioactivitate. Modul de grupare a elementelor pozitive şi negative din nucleu influenţează proprietăţile radioactive şi stabilitatea elementelor, enc. tehn. i, 97, cf. contemp. 1951, nr. 224, 3/3. — PI.: radioactivi, -e. — Din germ. radioaktiv, fr. radioactif. RADIOACTIVITATE s. f. 1. Ansamblu de fenomene constînd In emiterea spontană a unor radiaţii cor-pusculare sau electromagnetice de către nucleele atomice instabile ale unor elemente (radiu, uraniu, toriu etc.). Nu există corpi în natură care să nu prezinte un grad oarecare de radioactivitate. Marine seu, p. a. 34, cf. 56, cade, der. Aparate speciale.. . înregistrează . .. conductibilitaiea electrică şi radioactivitatea. Geologia, 4. <$• Radioactivitate artificială = radioactivitate provocată prin bombardarea nucleelor atomice ale unor elemente cu anumite particule. Cf. Macaro-vici, ch. 201, 202. 2. Disciplină care studiază fenomenele radioactive. Cf. ENC. TEHN. I, 107, DN2, DER. — Din fr. radioactivite. RADIOALTIMETRU s. n. Aparat de bord care determină Înălţimea de zbor a avionului, constituit dintr-un emiţător de unde electromagnetice şi dintr-un post care recepţionează undele reflectate de sol. Cf. LTR2, DN2, DER. — Pl. radioaltimetre. — Din fr. radioaltimetre. RADIOAMATdR s. m. Persoană care practică radioamatorismul. — Pl.: radioamatori. — Din fr. radio-amateur. RADIOAMATORISM s. n. Practicare a radioco-municaţiilor de către persoane care stabilesc legături Intre radiostaţiuni proprii (pe care, de obicei, şi le construiesc singure), transmiţînd informaţii referitoare la calitatea legăturilor stabilite. Din trecutul radioamatorismului românesc, sp. pop. 1966, nr. 5 058, 2/5, cf. DER. — Din fr. radio-amateurisme. RADIOAMPLIFICARE s. f. Operaţie de radiorecep-ţie, amplificare şi distribuire prin fire a programelor de radiodifuziune cu ajutorul unei instalaţii. Cf. ltrs, der. — Radio1- + amplificare, după fr. [station de] radio-amplification. RADIO ASCULTĂTOR, -OÂRE s. m. şi f. Ascultător la radio2 (1). Cf. Hristea, p. e. 199. — Pl.: radioascultăiort, -oare. — Radio1- + ascultător, după rus. papţHOcaymaTeab, germ Radiohorer. RADIOASTRONOMÎE s. f. Ramură a astronomiei care studiază fenomenele din univers folosind pentru informare undele radioelectrice venite de la corpurile cereşti. Cf. ltr», der. — Din fr. radio-astronomie, germ. Radioastronomie. RADIOATER1ZĂRE s. f. Aterizare fără vizibilitate a unui avion, cu ajutorul mijloacelor radiotehnice. Cf. DL, DM, DN2, LTR®. — Pl.: radioaterizări. — Radio1- + aterizare. RADIOBALÎZĂ s. f. Aparat terestru de radionavi-gaţie, constituit dintr-un radioemiţător care emite unde electromagnetice recepţionate de avioane In momentul trecerii lor deasupra punctului tn care se găseşte acest aparat şi servind pentru dirijarea aterizării fără vizibilitate a avioanelor. Cf. ltr2, dn2, der. — Pl.: radiobalize. — Din fr. radio-balise. RADIOBIOLOGÎE s. f. Ramură a biologiei care studiază acţiunea radiaţiilor ionizante (ultraviolete, roentgen, cosmice etc.) asupra organismelor vii. Cf. DER. — Radio1- + biologie. RADIOCHIMÎE s. f. Ramură a chimiei care studiază unele probleme legate de elementele radioactive (schimbul izotopic, chimia proceselor nucleare, metodele de obţinere a izotopilor radioactivi etc.) Institutele de cercetări chimice trebuie să dea soluţii practice . . . pentru perfecţionarea procedeelor de sinteză şi polime-rizare, lărgirea cercetărilor tn domeniul radiochimiei. Scînteia, 1960, nr. 4 837. — Radio1- + chimie. RADIOCOMĂNDĂ s. f. Telecomandă realizată cu ajutorul undelor electromagnetice. Cf. ltrs, der. — Pl.: radiocomenzi. — Radid- + comandă. RADIOCOMPĂS s. n. Aparat de bord care serveşte la determinarea direcţiei de zbor a avionului în raport cu un post terestru de radionavigaţie, ale cărui semnale le recepţionează. Cf. ltr2, dn2, der. — Pl.: radiocompasuri. — Din fr. radiocompas, germ. RadiokompalS. RADIOCOMUNICĂŢIE s. f. Transmiterea şi recepţia unor semnale sau a unei emisiuni cu ajutorul undelor electromagnetice. Cf. mdt. în radiocomunicaţii urmărim ca un post emiţător să provoace variaţii de curent electric în altul receptor, fără o legătură conductoare între dînsele. Cişman, fiz. ii, 532, cf. dn8, der. — Pl.: radiocomunicaţii. — Din fr. radiocommonieation. RADIOCONDUCTOR s. n. Aparat sau corp care devine conductor de electricitate sub influenţa undelor electromagnetice. Cf. cade, dl, dm, dn2. — Pl.: radioconductoare. — Din fr. radioconducteur. RADIODIAGNOSTIC s. n. Diagnostic medical stabilit pe bază de examinare radiologică. Cf. ltr2, dn2. — Pl.: radiodiagnostice. — Din fr. radiodiagnostic. RADIODIFUZA vb. I. Tranz. A transmite, a emite ceva printr-un post de radioemisiune. Cf. bul. FIL. III, 186, DL, DM, DN2. — Prez. ind.: radiodifuzez. — Din fr. radiodifluser. RADIODIFUZIUNE s. f. Radiocomunicaţie care constă în transmiterea sistematică a unor programe de ştiri, de muzică etc., destinate recepţiei publice; p. ext. radio2 (2). Devenind un bun al întregului popor, radiodifuziunea ... se dezvoltă cu repeMiciune nemaivăzută. Scînteia, 1953, 2 654. <$• Post (sau staţie) de radiodifuziune — post de emisiune radiofonică. Fabrica de zahăr . . . îşi ridică, în mijlocul acestor cîmpti, coşurile roşii de cărămidă, alături de piloanele de fier, şi mai înalte încă, ale postului de radiodifuziune. Bogza, c. o. 200. + Instituţie care se ocupă de problemele referitoare la radiodifuziune. Rolul radiodifuziunii noastre este de a colabora strîns cu sindicalele, eu echipele Institutului de folclor, contemp. 1950, nr. 186, 6/6. — Pronunţat: -zi-u-. — Pl.: radiodifuziuni. — Din fr. radiodiffusion. 164 RADIODISTRIBUŢIE - 13 - RADIOGRAFIE RADIODISTRIBUŢIE s. f. Distribuţie publică, prin linii de telecomunicaţii, a programelor de radiodifuziune sonoră; radioflcaţie. Cf. ltr2, der. — Din fr. radiodistribntion. RADIOELlîCTRIC, «Ă adj. Care aparţine radioelec-tricltăţii, privitor la radioelectricitate. dm, cf. dn2. — Pl.: radioelectrtci, -ce. — Din fr. radio6Iectrique. RADIOELECTRICITATE s. f. Ramură a fizicii care se ocupă cu studiul şi cu Întrebuinţarea oscilaţiilor de inaltă frecvenţă şi a undelor electromagnetice. Nu şt-au putut închipui desigur cu ce se vor îndeletnici colegii lor.. . specializaţi în radioelectricitate. Bogza, c. o. 203. — Din fr. radio61ectricit£. RADIOELEMENT s. n. Element radioactiv. Neutronii . . . produc radioelemente cu o relativă uşurinţă. enc. tehn. ii, 52. Noile elemente ce prezintă radioactivitate artificială au fost numite . . . radioelemente. Ma-CAROVICI, CH. 202, Cf. DN®. — Pl.: radioelemente. — Din fr. radio616ment. RADIOEMÎSIE s. f. v. radioemlsiune. RADIOEMISltlNE s. f. Emisiune radiofonică. Vorbirea se poate asemăna cu radioemisiunea. Puşcahiu, l. r. i, 101, cf. mdt, dn2. <0> Post (sau staţie) de radioe-misiune = post de emisiune radiofonică. Mici posturi automate de radioemisie. Cişman, fiz. i, 284. Nici un post de radioemisiune prin apropiere. Beniuc, v. cuc. 55. — Pronunţat: -si-u-, — Pl.: radioemisiuni. — Şi: radioemisie s. f. — Din fr. radioemisslon. RADIOEMIŢĂtOR s. n. Instalaţie cu ajutorul căreia se produc unde electromagnetice purtătoare de informaţii, folosite in radiocomunicaţii. Radioermţă-torul instalat la bordul satelitului transmite informaţiile necesare determinării precise a elementelor orbitei navei. ScInteia, 1960, nr. 4836, cf. dn2, der. — Pl.: radioemiţătoare. — Radio1' + emiţător. RADIOFAR s. n. Post fix de emisiune radiofonică prin semnale, servind la dirijarea navigaţiei aeriene şi maritime. Cf. mdt, dl,, dm, dn», der. — Pl.: radiofaruri şi*(rar) radiofare (dn2). — Din fr. radiophare. RADIOFIC vb. I. Intranz. A înzestra oraşele, satele etc. cu posturi de radiodistribuţie. Cf. ltr2, dn*. — Formaţie regresivă de la radioficafie. RADIOFICARE s. f. Acţiunea de a radiofica şi rezultatul ei; transmitere a emisiunilor radiofonice prin posturi de radiodistribuţie. Cf. cv 1949, nr. 4, 25. Electricitatea... a jută la răspîndirea culturii prin telecomunicaţii, cinematografe şi radioficare. Lupta de clasă, 1950, nr. 9-10, 10. Pe măsură ce planul măreţ de electrificare a ţării se realizează, se duce o activitate intensă de radioficare a regiunilor industriale precum şi a satelor noastre, contemp. 1953, nr. 343, 2/2. -$• Staţie (sau centru) de radioficare = post de radiodistribuţie. Comitetele de redacţie ale staţiilor de radioficare de la oraşe şi sate pot da un mare ajutor în răspîndirea metodelor înaintate de muncă. Scînteia, 1954, nr. 2 966. Difuzoarele centrului de radioficare răspîndesc pînă departe melodiile cîntecelor. ib. nr. 2 860. — V. radiofica. RADIOFICÂT, -Ă adj. înzestrat cu posturi de radiodistribuţie. Comuna este electrificată şi radioficată. ScInteia, 1960, nr. 4 856. — Pl.: radioficaţi, -te. — V. radiofica.. RADIOFICAŢIE s. f. Radiodistribuţie. Cf. dn2. — Din rus. pa;i,BOtJ)HKaiţHfi. RADIOFlZICĂ s. f. Ramură a fizicii care studiază oscilaţiile electromagnetice de Înaltă frecvenţă, producerea şi propagarea undelor radioelectrice etc. în prezent, se impune tot mai mult radiofiztca cuantică. Lupta de clasX, 1962, nr. 1, 54, cf. der. — Radio1- -f- fizică. RADIOF6lV s. n. (Ieşit din uz) Aparat care transformă radiaţiile termice sau luminoase în sunete. Cf. cade. — Pl.: radiofoane. — Din fr. radiophone. RADIOFONIC, -Ă adj. Care aparţine radiofoniei, privitor la radiofonie, care utilizează radiofonia. Cf. cade. Senzaţii de telepatie şi sonorităţi radiofonice mă întovărăşesc. Sadoveanu, o. ix, 211. Studiouri construite după toate cerinţele celei mai înaintate tehnici radiofonice. Scînteia, 1953, nr. 2 654. Scenariu radiofonic v. scenariu ; montaj radiofonic v montaj. — Pl.: radiofonici, -ce. — Din fr. radiophonique. RADIOFONIE s. f. Sistem de transmitere şi recep-ţionare a sunetelor prin unde electromagnetice; ramură a fizicii care studiază acest sistem. Cf. cade. Ne-am adunai ca să ascultăm ... un instrument ultramodern de radiofonie. Sadoveanu, o. ix, 579. Radiofonia slujeşte . .. ridicării materiale şi culturale a maselor. Scînteia, 1953, nr. 2 654, cf. der. — Pl.: radiofonii. — Din fr. radiophonie. RADIOFRECVENţA s. f. Frecvenţă a undelor electromagnetice, folosită in radiocomunicaţii. Cf. dl, DM, DN2, DER. — Pl.: radiofrecvenţe. — Din fr. radiofrâqnenee. RADIOGHIDAj s. n. Dirijare de la distanţă, prin mijloace radiotehnice, a aparatelor de zbor fără pilot (avioane, rachete, sateliţi artificiali etc.). Cf. ltr*, DER. — Din fr. radioguidage. RADIOGONIOMETRlE s. f. Metodă de determinare a direcţiei unui radioemiţător cu ajutorul undelor electromagnetice. Cf. enc. tehn. i, 198, ltr*, der. — Pronunţat: -ni-o-, — Din fr. radiogoniomâtrie. RADIOGONIOMfiTRU s. n. Aparat de radiorecep-ţie care permite să se determine direcţia din care vin semnale radioelectrice. Cf. ltr2, dn2. — Pronunţat: -ni-o-, — Pl.: radiogoniometre. — Din fr. radiogoniometre. RADIOGRAFIA vb. I. Tranz. (Rar) A face o radiografie. Cf. cade, dl, dm, dn2. -$> F i g. Te somez să-mi spui cine e individul care mi-a radiografiat sufletul. CXlinescu, c. n. 188. — Pronunţat: -fi-a. — Prez. ind.: radiografiez. — Din fr. radiograpltier. RADIOGRAfic, -Ă adj. Care aparţine radiografiei, privitor la radiografie, de radiografie. Cf. cade, dl, dm, DN2. — Pl.: radiografiei, -ce. — Din fr. radiographique. RADIOGRAFIE s. f. Fotografierea interiorului unui corp opac, in special a unor regiuni din interiorul 187 radiogramă - 14 - RADIOS corpului omenesc, cu ajutorul razelor X; (concretizat) fotografie obţinută In acest fel. Cf. ŞXineanu, Bianu, d. s., cade, Scriban, d. Ratele X tmpresioneaza placa fotografică constituind radiografia, enc. tehn. i, 105. Vet veni la mine să-ţi fac radiografia. CXlinescu, s. 442. Am fost şi la doctor, se mărturisi el, dar spline ... că trebuie să-mi fac analize şi radiografii. Vinea, l. I, 82. Examenul cel mai sigur pentru diagnostic este radiografia, abc săn. 167. — Pl.: radiografii. — Din fr. radiographie. RADIOGRAMĂ s. f. 1. Telegramă transmisă prin radiocomunicaţie; radiotelegramă. Cf. cade. Am primii o radiogramă cifrată de la Bucureşti. Stancu, b. a. itt, 352. 2. Fotografie obţinută cu ajutorul razelor X; radiografie. Cf. MDT, DL, DM, DN®. — Pl.: radiograme. — Din fr. radiogramme, germ. Radiogramin. RADIOJURNAL s. n. Cronica evenimentelor importante (ale zilei) transmisă prin radio la anumite ore. dl, dm, cf. DN2. — Pl.: radiojurnale. — Din fr. radio]ournaI. RADIOLĂR s. m. (La pl.) Ordin de protozoare marine Învelite lntr-o cochilie silicioasă din care ies pseudopode dispuse în formă de raze; (şi la sg.) animal din acest ordin. Cf. Scbiban, d., Cantuniari, l. m. 169. Gelelalte două orizonturi. .. sînt reprezentate prin şisturi cu radlolari şi marne, mo t, 130, cf. Zoologia, 9, DN®, DEB. — Pl.: radiolari şi (n.) radiolare (cade). — Din fr. radiolaire. RADIOLARlT s. n. Rocă sedimentară silicioasă, de origine organică, rezultată din acumularea scheletelor de radiolari. Cf. mdt, dm. Radiolaritul este o rocă cu aspect de cremene. Geologia, 36, cf. Zoologia, 9, DN®, DER. — Din fr. radiolarit. RADIOLOCATOR s. n. Instalaţie de radiolocaţie; instalaţie radar. Cf. ltr2, dn2, der iv, 22. — Pl.: radiolocatoare. — Din rus. pajţHOJiOKfiTOp, engl. radiolocator. RADIOLOCĂŢIE s. f. Determinare, cu ajutorul undelor radioelectrice, a poziţiei unui obiect faţă de un reper. Cf. dl, dm, deb. — Pl.: radiolocaţii. — Din rus. pajţHOJlOitanHîi, engl. radioloeation. RADIOLOG s. m. Medic specialist In radiologie. Cf. dl, dm. — Pl.: radiologi. — Din fr. radiologue. RADIOLdGIC, -Ă adj. Care aparţine radiologiei (2), referitor la radiologie, de radiologie. Pentru precizarea diagnosticului este necesar examenul radiologie, abc sXn. 74, cf. 363, dn®. (Adverbial) Radiologie se găsesc calcificări craniene, abc sXn. 358. — Pl.: radiologiei, -ce. — Din fr. radiologique. RADIOLOGIE s. f. 1. Disciplină care se ocupă cu studiul razelor X şi cu aplicarea lor în precizarea diagnosticului unor boli. Cf. ltb2, dl, dm, dn2. 2. Ramură a medicinii care se ocupă cu examinarea corpului uman cu ajutorul razelor X pentru precizarea diagnosticului unor boli interne şi cu folosirea acestor raze In scop terapeutic. Cf. dn2, der. La demisol se află farmacia, serviciile de radiologie şi microradio-fotografia. Scînteia, 1966, nr. 7 058. — Din fr. radiologie. RADIOMETALOGRAFtE s. f. Ramură a metalo* grafiei care studiază structura fină a metalelor şi aliajelor cu ajutorul radiaţiilor. Cf. mdt, dn®, der. — Din fr. radiomâtallographie. RADIOMfiTRU s. n. Aparat folosit pentru măsurarea intensităţilor mici de radiaţie. Cf. I. Golescu, c., cade, Scriban, d. Prezenţa razelor infraroşii o mai putem afla fie prin radiometru, fie prin pila termoelectrică. ENC. TEHN. I, 105, cf. MDT, DL, DM, DN®, DER. (în trecut) Aparat care servea pe mare la măsurarea pe meridian a Înălţimii soarelui. Cf. cade, Scriban, d. — Pl.: radiometre. — Din fr. radiometre. RADIONAVIGĂŢIE s. f. Conducere prin mijloace radiotehnice a unui avion sau a unei nave. Cf. ltr®, DL, DM, DN®, DEB. — Din rus. paRHOHasiiraiţiMi, fr. radionavigation. RADIORECEPTOR s. n. Aparat sau instalaţie de telecomunicaţii folosite pentru captarea undelor radio-electrice prin intermediul unei antene. Cf. ltr®, dn®. „Dulapul muzical" prevăzut cu un radioreceptor, ... magnetofon, pikup şi bar este un alt produs pe care tl realizează acum muncitorii acestor uzine. Scînteia, 1960, nr. 4 845, cf. der. — Pl.: radioreceptoare. — Radio1* + receptor. RADIOREC^PŢIE s. f. Captare a undelor radioelectrice utilizate pentru telecomunicaţii şi punere în evidenţă a mesajului transmis. Cf. mpt, ltr®. — Pl.: radiorecepţit. — Radio1-+ recepţie. RADIORELlŞU s. n. Sistem de radiocomunicaţie constituit din două staţiuni terminale şi un lanţ de staţiuni intermediare de recepţie şi retransmisie. Cf. ltr*, dn2, der — Pl.: radiorelee. — Radio1- -(- releu. RADIOREPORTĂJ s. n. Reportaj transmis prin radio* (1). dn2, cf. l. rom. 1965, 410. — Pl.: radioreportaje. — Din fr. radioreportage. RADIOS, -OĂSĂ adj. 1. Care străluceşte răspîndind raze de lumină; luminos, strijjucitor. Vestmtntul lăsa să i se vază Al ei gtt alb .. . şi splendid ea şi luna Cînd iese radioasă din vălul diafane. Heliade, o. t, 354, cf. Timpul (1856), nr. 1, 4*/58. Aurora se iveşte radioasă Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă. Alecsandri, p. Hi, 60. Au nu ai fost Jună, n-ai fosl tu frumoasă ? Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă ? Eminescu, o. x, 37. E ora cînd răsună dumbrava cea voioasă. . . Cînd vin îndrăgostiţii sub bolta radioasă. Macedonski, o. i, 243, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Prospeţimea radioasă a înlîii dimineţi. Teodoreanu, m. u. 17. In cerul foarte albastru arde un soare radios. Sadoveanu, o. Ix, 212. Prin geamurile trenului pătrunde o dimineaţă radioasă şt blîndă. Ralea, o. 89. Nu mai simţise deloc bucuria dimineţii radioase de iunie. v. rom. octombrie 1963, 26. <0> F i g. Mă socoteam transportat... în alte lumi mai radioase şi binevoitoare. LXzXrescu, s. 88/4. Şi de-aveam să urc . .. pe vreo culme radioasă Ca şi eu să-mi aflu tronul, era tocmai pe Calvar. Macedonski, o. I, 72. Casa bunichii tşi înalţă mizeria ei radioasă. Klopştock, f. 48. 2. F i g. (Despre figura omenească) Cu o expresie de seninătate, de veselie, de fericire; (despre oameni) luminos la faţă, înclntat. Apare o fiinţă Augustă, radioasă. Heliade, o. i, 367. Erai cu totul prosternat înaintea radioasei Ellis. cr (1848), 63/63. Tu, blîndă, radioasă, cu zîmbetul senin. Alecsandri, p. U, 113, cf. Caragiale, o. vi, 34. Chimiţă e radios, solemn şi 204 RADIOSCOPIC - 15 - RÂDIU1 totdeauna tnctniat de nepreţuita lui persoană. VlahuţX, o. a. 2Q1. Figura bătrtnet devenea radioasă. .. cînd pronunţa numele tlustrului [ei soţ]. Anghel, pr. 120. Ungurean, tn mijlocul lor, cu faţa radioasă, dădea tactul. Aoîrbiceanu, a. 230. Dincolo de Chltlla apăru şi Tttu Herdelea, radios şt aferat. Rebreano, r. j, 213. Am trecut vesel, radios şi absent pe Ungă nevasta mea. Camil Petresco, u. n. 135. Băieţii radioşi îl lăsau singur pe potecuţă şi înaintau voiniceşte prin zăpadă. BrXescu, m. b. 53. Felix îl zări o dată, la braţ cu Geor-geta, foarte radios. CXlinescu, e. o. ii, 304. Se întoarse radios de parcă ar fi cîşttgat cel mai greu proces. Stancu, r. a. iv, 206. A doua zi el era foarte radios. Preda, r. 42. Turculeţ se învîrtise tn stînga şi tn dreapta şi veni radios cu o sticlă de vin. T. Popovici, s. 369. Sublocotenentul devenise radios dintr-o dată — poate din cama îndelungatei tăceri. Barbu, p. 264. — Pronunţat: -di-os. — Pl.: radioşi, -oase. — Din fr. radieux, lat. radiosus, it. radioso. RADIO SC dPIC, «Ă adj. Care aparţine radioscopiei (1), privitor la radioscopie, de radioscopie. Cf. cade, Scriban, d., dl, dm, dn*. — Pl.: radioscoptci, -ce. — Din fr. radioseopfqae. RADIOSCOPtE s. f. 1. Examinare a interiorului unui corp opac, In special a corpului omenesc, prin proiectarea pe un ecran a razelor X care au străbătut corpul; (concretizat) imagine obţinută In acest fel. Cf. cade, Scriban, d. O întrebuinţare a razelor X este în direcţiunea radioscopiei şi a radiografiei, enc. tehn. ii, 56. E un aparat german de radioscopie. CXlinescu, s. 206. Tuturor donatorilor 11 se face obligator reacţia Wasserman, radioscopia pulmonară. Belea, p. a. 80, cf. dn2, der. 2. (învechit, rar) Studiere a razelor solare. Cf. CADE. — Pl.: radioscopii. — Din fr. radioscopie. RADIOSdNDĂ s. f. Aparat de sondaj meteorologic, folosit pentru cercetarea păturilor superioare ale atmosferei. A conceput prima radtosondă pentru sonda-gllle în altitudine, contemp. 1949, nr. 161, 6/1, cf. DN2, der. — Pl.: radlosonde. — Din fr. radio-sonde. RADIOTlâlIIVIC, «Ă adj., s. f. 1. Adj. Care aparţine radiotehnicii, referitor la radiotehnică, de radiotehnică. Aparate perfecţionate de măsurători radiotehnice... instalate la bord au înregistrat numeroase măsurători ştiinţifice. Geologia, 7, cf. dn. 2. S. f. Ramură a tehnicii care se ocupă cu aplicaţiile oscilaţiilor şi ale undelor electromagnetice de Înaltă frecvenţă pentru transmiterea şi recepţionarea informaţiilor. Cf. ltr2, dl, dm, dn, der. — Din fr. radiotechnique. RADIOTELEFONlE s. f. Sistem de comunicaţie radiofonică Intre două posturi, echipate fiecare cu aparate de emisiune şi de recepţie. Cf. ltr2, dl, dm, dn2. — Din fr. radiot616phonie. RADIOTELEGRAFIA vb. I. Tranz. A transmite (o ştire, o comunicare etc.) prin radiotelegrafie. Cf. cade, dl. dm. <0>Refl.pas. Se ţinuse un mic consiliu de război şi se radiotelegrafiase. CXlinescu, s. 622. — Pronunţat: -ft-a. — Prez. ind.1 radiotelegrafiei. — Din fr. radiot6I6graphier. RADIOTELEGRAFIA!, -A adj. (Despre ştiri, comunicări etc.) Transmis prin radiotelegrafie. dl, dm. — Pronunţat: -fi-at. — Pl.: radiotelegrafia ţi, -te. — V. radiotelegrafia. RADIOTELEGRAfIC, «Ă adj. Care aparţine radiotelegrafiei, privitor la radiotelegrafie. Cf. cade, dl, dm. — Pl.: radiotelegrafiei, -ce. — Din fr. radiotâligraphlque. RADIOTELEGRAFIE s. f. Radiocomunicaţie care constă In transmiterea unor mesaje prin unde electromagnetice; telegrafie fără fir. Cf. cade. Să ne oprim la marile instalaţii de radiotelegrafie care ne leagă de Indiile din cealaltă parte a pămîntului. Sadoveanu, o. ix, 314, cf. mdt, ltr2. — Din fr. radiot£l£graphie. RADIOTELEGRAFISTE s. f. Acţiunea de a radiotelegrafia. DL. — V. radiotelegrafia. RADIOTELEGRAFIST, -Ă s. m. şi f. Persoană specializată în radiotelegrafie; operator la un aparat de radiotelegrafie. Cf. nom. prof. 64, dl, dm. Radiotelegrafistul părea îngrijorat. Barbu, p. 350. — Pl.: radiotelegrafişti, -sie. — Din fr. radiot616graphiste. RADIOTELEGRĂMĂ s. f. Radiogramă. Cf. cade, ltr2, dl, dm. — Pl.: radiotelegrame. — Din fr. radiot£16gramme. RADIOTELEMIiTRIC, »Ă adj. Care aparţine radio-telemetriei, privitor la radiotelemetrie. Aparate perfecţionate de măsurători radiotehnice şi radiotelemetrice instalate la bord au înregistrat numeroase măsurători ştiinţifice. Geologia, 7. — Pl.: radiotelemetrtci, -ce. — De la radiotelemetrie. RADIOTELEMETRIE s. f. Determinarea distanţei dintre un obiect şi un reper dat cu ajutorul undelor radioelectrice. ltr2. — Radio1-+ telemetrie. RADIOTELESCdP s. n. Aparat folosit la recepţionarea şi studierea undelor radio emise de corpurile cereşti. Cf. ltr2, der. — Pl.: radiotelescoape. — Din fr. radiot£l£scope, germ. Radioteleskop. RADIOTERAPIE s. f. Metodă de tratare a unor boli prin acţiunea razelor X; roentgenterapie. dicţ. — Din fr. radioth£rapie. RADIOTRANSMISlCNE s. f. Transmitere la distanţă prin unde electromagnetice a unor semnale (sunete, semne, imagini), dl, dm. — Pronunţat: -si-u-. — Din fr. radiotransmission. RADlR s. n. v. radieră. RADIŞ subst. v. radăş. RADlTĂ s. f. v. ridiche. RÂDIU1 s. n. Element radioactiv, din grupa metalelor alcalino-pămintoase, asemănător din punct de vedere chimic cu bariul; este întrebuinţat în fizică şi în medicină. Se ştie că radiul mai emite între altele şi raze alfa. arh. olt. i, 108. Radiul a avut deja aplica-ţiutu medicale din cauza proprietăţilor lui de a distruge ţesuturile. Marinescu, p. a. 34, cf. ŞXineanu, d. u. Bravo, doctore, văd că ai de toate! Dar radium ai ? glumeşte generalul. BrXescu, o. a. I, 79. Un gram de radiu degajează 133 calorii pe oră. enc. tehn. i, 109, cf. Macarovici, ch. 187. 225 RADIU2 16 - RAFINA — Şi: râdlnm s. n. — Din fr. radium, germ. Badlum. RADIU* s. n. v. radio*. RADIU* s. n. v. radius. RÂDIU4 s. n. v. rediu. ' RADIUS! s. n. v. radlu1. RÂDIUS s. n. Os lung care impreună cu cubitusul formează scheletul antebraţului. Cf. Kretzulescu, a. 15/9, Polizu, p. 34, Barcianu, Bianu, d. s. Fractura cubitusului şi radiusului mtinil drepte. BrXtescu-Voineşti, p. 255, cf. Scriban, d., der. — Pronunţat: -di-us. - Şi: râdln s. n. Kretzulescu, A. 15/9. — Din lat. radius, fr. radius. RADJĂ s. f. v. rajah. RADJAH s. m. v. rajah. RÂDOAŞ subst. v. radă;. RADdN s. n. Element gazos cu proprietăţi radioactive, obţinut prin dezintegrarea radiului. Cf. mdt. Pentru cercetarea circulaţiei gazelor se introduce prin gurile de pint radon, un gaz radioactiv. Scînteia, 1960, nr. 4 834, cf. der. — Din fr. radon. RAD dU s. n. (Franţuzism învechit) Plută pentru transportul pe apă. Comandantul. . . avusese nenorocirea ... să trăiască cu carne de om şeapie săptămtni pe dramaticul radou. Ghica, s. 400. — Pl.: radouri. — Din fr. radeau. RADULĂ s. f. (Zool.) Placă chitinoasă cu numeroşi dinţişori, asemănătoare cu o pilă, de pe limba moluş-telor şi care serveşte la roaderea hranei. Aceasta este radula, care funcţionează la fel ca radula melcului. Zoologia, 52, cf. der. — Pl.: radule. — Din fr. radule, lat. radula. RAF s. n. 1. (Prin Transilv., Ban., Mold.) Cerc de fier care se aplică pe obada linei roţi de lemn (în special la car) cu scopul de a o proteja şi a-i da o rezistenţă mai mare; şină. Cf. conv. lit. xx, 1 016, Vaida, Marian, ins. 36, Densusianu, ţ. h. 331, 347. în curie, Petrea se tocmeşte cu oamenii ce-i aduc roţi să Ic strtngă rafurile, ori chiar să pună un raf nou. Agîr-biceanu, s. p. 53, cf. Caba, săl. 100, Gregorian, cl. 61, Scriban, d. încercau să-şi repare căruţele, dar rafurile plesniseră şi, de-i dădeai un picior mai zdravăn, toată căruţa se năruia in bucăţi. T. Popovici, se. 70. Cătră prtnzul cel bun . . . sare un raf (cerc) de pe roată. Reteganul, p. i, 33, cf. h xvii 237, 272, xviii 75, 277, alr i 823, alrm sn i h 221, a i 12, 13, 17, 21, 22, 23, 24, 35, ii 3, 6, 7, 8, 12, iii 2, 3, 4, 5, 7, 11, 12, 16, 17, 18, 19, iv 5, v 14, 15, 16, vi 3. E x p r . A pune raful (pe cineva) = a supune (pe cineva). Zi, a pus raful pe el, noa! Beniuc, v. cuc. 10. 2. (Regional; de obicei la pl.) Şină de cale ferată. Cf. şez. vii, 187, alr sn iii h 868/53. — Pl.: rafuri. — Şi: (regional) raft s. n. Vîrcol, v. 98, L. Costin, gr. bXn., alr i 823/18, 26, 795> — Din magh. râf. Cf. germ. R e i f. RAFAfiLIC, «Ă adj. (Livresc) Care aparţine lui Rafael, în genul picturii lui Rafael. Faţa pală ca petala Rozelor de primăvară Se-nclină cu ideala rafaellcă fecioară. Petică, o. 35. — Pl.: rafaelici, -ce. — De la n. pr. Rafael + suf. -le. RAFAELÎT, -A adj. (Livresc) Rafaelic. Fata păstrase toată graţia rafaelită. CXlinescu, c. n. 20. O fată îmbrăcată cu o rochie ordinară de stambă ... al căret păr cădea ptnă la umăr In unde rafaelite. Id. s. 458. — Pl.: rafaeliţi, -le. — De la n. pr. Rafael + suf. -it. RAFAELItIC, -A adj. (Livresc) Rafaelic. Se uită tncă o dată la fata zveltă şl elegantă, cu ocM de amettst şi plete blonde rafaelitice. CXlinescu, c. n- 200. «0> (Adverbial) Avea părul lung, ondulat rafaelttic ptnă la umeri. id. ib. 81. — Pl.: rafaelitici, -ce. — De la n. pr. Rafael-f suf. -itic. RAFALĂ s. f. 1. Dezlănţuire bruscă, violentă, de obicei scurtă, de vînt, de ploaie sau de ninsoare. Sub crlncena rafală Munţi de spumă dau năvală Peste podul răsturnat. Alecsandri, p. ii, 143, cf. Barcianu, Alexi, w. Avionul era zguduit. . ., aruncat în jos sau în sus după capriciul rafalelor, alas 1 vii 1934, 6/4. în prima rafală, care ne izbi in faţă, urlînd furioasă, se auzi o trosnitură seacă, sus, tn catargul din provă. Bart, s. m. 51, cf. Scriban, d. Uneori, o rafală bruscă de vînt face să se ivească... o microscopică furtună. Bogza, c. o. 219. în pînze se năpusti, aproape fără veste, o avalanşă de rafale. Tudoran, p. 359. Gări risipite prin lume . . . Gări sub rafale de ploaie, s aprilie 1960, 44. 2. Serie neîntreruptă, de obicei scurtă, de lovituri ale unei arme de foc automate sau ale unei baterii de tunuri. Satul lui e sfărtmat de rafalele tunurilor. C. Petrescu, î. ii, 10. Ghiţă al meu şi Florea au picat chiar la cea dintâi rafală. Sadoveanu, p. m. 87. Se aud rafale de mitralieră, v. rom. martie 1954, 264. întunericul tot mai des cobora şi mitraliera prinse apoi să tragă rafale din ce în ce mai lungi. Camilar, n. I, 71. Din oraş se aud din nou rafale puternice. H. Lovinescu, t. 213. Peisagii devastate de rafale. Baranga, v. a. 27. — Pl.: rafale. — Din fr. rafale. RAFENA vb. I v. rafina. RAFIA s. f. v. rafie. F RAFIE s. f. Nume dat mai multor specii de plante din familia palmierilor, cu tulpina scurtă şi groasă, ale căror frunze au nervuri foarte rezistente (Raphia). Cf. dl, dm, der. + Fibrele obţinute din nervurile frunzelor acestor plante (sau din coajă de tei), folosite în horticultură, viticultură şi la confecţionarea unor obiecte Împletite. Cf. Nica, l. vam. 207. A învăţat să îmbrace sticle cu fire de rafia. I. Botez, b. I, 191. Scoase ... o ploscuţă lată de sticlă, îmbrăcată tn împletitură de rafie. Sadoveanu, o. ix, 26, cf. Borza, d. 146. — Pl.: rafii. — Şi: râfla, (regional) trâfie (Viciu, GL.) S. f. — Din fr. rapbia, germ. Raphia. RÂF1LĂ s. f. v. racilă. RAFINA vb. I. T r a n z. 1. A curăţa o substanţă, un produs etc. de corpurile străine pe care le conţine. Cf. I. Golescu, c., Polizu, ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., cade, Scriban, d., alr sn I h 252/682. <> Refl. pas. Prin ţările cele mai răci se rafinează (prelucrează) zahărul cu mai multă greutate, ic. lum. (1841), 68*/3. Zacar care s-a rafinat numai o dală. man. sXnXt. 179/28. 2. T r a n z. şi refl. F i g. A (se) face mai fin, mai delicat, mai subtil. învăţăturile înalte rafinînd gustul şi ascuţind judecata unei gene raţiuni, fac să-i crească pretenţiile intelectuale. Caragiale, o. Iv, 254. Intr-o ţară cu o cultură artistică serioasă... gustul s-a rafinat şi mintea s-a ascuţit de atîtea opere nepieritoare. VlahuţX, o. a. 210, cf. ŞXineanu, Barcianu. Minunata eleganţă a sălii de mîncare părea că îndreptează 246 RAFINAGIU - 17 - RAFINEA gîndurile, le ascute şi le rafinează. D. Zamfirescu, ap. cade, cf. Alexi, w., cade, Scriban, d. Rămăsese o lucrătoare, rafinindu-se pe nesimţite, fără a deveni „tine dame". CXlinescu, s. 142. Simt nevoia imperioasă să mă subfiez şi să mă rafinez şi eu. Stancu, r. a. iv, 365. Aria . . . rafinează . . . sensibilitatea oamenilor. H. I.ovinescu, t. 289. — Prez. ind.: rafinez şi (Învechit) răfin (Stamati, d.). — Şi: (Invcchit) rafenă (I. Golescu, c.), răfenâ (Valian, v.), (regional) răfină (a'lr sn i h 252/172), retină (ib. h 252/537) vb. I. — Din fr. raffiner, germ. rafflnjeren. RAFINAGIU s. n. v. rafina], RAFINÂJ s. n. (Franţuzism învechit) Rafinare (1). Cf. Alexi, w. — Pl.: ? — Şi: rafinăjjlu s. n. Stamati, d. — Din fr. ratfinage. RAFINAMENT s. n. 1. Fineţe, subtilitate a gustului sau a simţirii; rafinare (2). Un raffinament al frumosului. Heliade, d. j. 177/4. Era un veac de rafinament tn maniere. Camil Petrescu, t. ii, 216. Perfecţiunea, arta ei de-a se îmbrăca şi pieptăna, nu e rafinament decadent. Teodoreanu, m. ii, 379. Tablourile de valoare inegală ar fi stricat, fără îndoială, sugestia de rafinament ce se desprindea din tot interiorul. CXlinescu, s. 285. Autorii. . . deţinători ai unei înţelepciuni milenare . . . şi ai unei arte poetice severe, pline de străvechi rafinament. Beniuc, m. c. i, 189. Toată lumea ştie că supremul rafinament e simplitatea, gl 1958, nr. 8, 2/5. 2. (Peiorativ) Viclenie, perfidie. Cu rafinamentul şi sadismul ei, se uită ... cu oarecare satisfacţie răutăcioasă. v. bom. iulie 1954, 286. — Scris şi: (după fr.) raffinament. — Pl.: rafinamente. — Din fr. raffinenient. RAFEVĂRE s. f. 1. Acţiunea de a rafina (1) şi rezultatul ei; curăţire, îndepărtare a corpurilor străine dintr-o substanţă, dintr-un produs etc. Prefacerea aceasta a zahărului se cheamă raffinare. i. nat. 21, cf. Polizu, ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Rafinarea petrolului, nom. prof. 41. Deschisese un atelier cam rudimentar pentru rafinarea petrolului. Camil Petrescu, o. ii, 27. 2. F i g. Rafinament (1). Cf. rafina (2). Cf. rom. lit. 271/6. Aceasta pare a fi fost o rafinare a limbei. Maiorescu, cr. iii, 246. Nobilul poet ştiuse a se înconjura cu o rafinare adevărat orientală. Odobescu, s. i, 291, cf. Gherea, st. cr. iii, 403, ŞXineanu. înflorirea artei, rafinarea personalităţii, lărgirea culturii umaniste sîni fenomene de ordin secundar. . ., rezultate ale unor fapte de altă natură. Oţetea, r. 35. Gustul pentru insignifienţă e semn de profundă rafinare. Ralea, s. t. ii, 303. Macedonski consideră evoluţia şi rafinarea limbii drept o condiţie de bază a oricărei poezii moderne. l. rom. 1965, 391. — Scris şi: raffinare. — Pl.: rafinări. — Şi: (Învechit) răfenâre s. f. Valian, v. — V. rafina. RAFINAT1 s. n. (Regional) Rafinare (1) (Mirceşti— Paşcani), alr sn i h 252/537. [Ţuica] o dă la refinal. ib. — Şi: (regional) refinăt s. n. — V. rafina. RAFINÂT2, -Ă adj. 1. (Despre o substanţă, un produs etc.) Care a fost supus unui tratament de rafinare (1); curăţat de corpuri străine. Silitră rafinată. Buletin, f. (1843), 237J/21, cf. Stamati, d., Polizu, ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., Scriban, d. Ţuică rafinată, alr sn i h 252/791. 2. F i g. Fin, delicat, ales, subtil. Măiestria rafinată de a găti bucatele. Vasici, m. ii, 32/17. Un cult aşa de impozant, pot zice rafinat . . ., nu se observă. Codru- Drăguşanu, c. 76. Luase dispoziţiuni ca oaspeţii săi să nu cerce cea mai mică lipsă întru îndeplinirea gustului lor rafinat. Filimon, o. i, 186. Atrăgea asupră-şi, prin maniere şi inveţătură, admiraţiunea curtezanilor celor mai rafinaţi şi a oamenilor celor mai instruiţi ai epocei. Hasdeu, i. v. 99. Tc păzeşte, să nu vatămi a lor gusturi rafinate. Vlahuţă, s. a. i, 78. Limba claselor culte ... va deveni un instrument de expresiune poetică mai rafinat. Gherea, st. cr. iii, 375. Străvechea mea argintărie, cu-atîta artă cizelată De rafinatul Benvenuto, sclipea pe masă înşirată. Anghel-Iosif, c. m. ii, 81. Sfirşii ospăţul meu cu mere zvîntate şi.cu nuci, adică cu fructe şi, deci, după toate regulile înalte ale celei mai rafinate gastronomii. Hogaş, dr. i, 265. Stă fără noimă catedrala Azi, într-un secol rafinai. Bacovia, o. 141. Era om cărturar, spirit rafinai. Sadoveanu, o. v, 612. Interiorul i se păru lui Felix cu mult mai rafinai decît şi-ar fi pulul închipui. CXlinescu, e. o. i, 81. în mijlocul acestui străvechi, substanţial şi rafinat belşug al pămîntului se află şi oraşul Rîmnicul-Vîlcii. Bogza, c. o. 365. Eroii literaturii sale sînt rafinaţi esteţi sau filozofi, v. rom. iunie 1965, 6. <> (Substantivat) Neologisme (mai toate franţuzeşti). . . circulau, la vremea lor, tn vorbirea şi in scrisul unei pături foarte subţiri de „rafinaţi". L. rom. 1959, nr. 4, 4. 3. (Peiorativ) Perfid, viclean. Cîte blăsteme vărsau asupra tiranului rafinat. . . acele buze ce vineau de amuţeau învineţite sub spînzurăloarea ce stă dinaintea uşii! Negruzzi, s. i, 311. Nu poale fi decît o aventurieră rafinată. Filimon, o. ii, 140, cf. cv 1950, nr. 4, 57. (Substantivat) Otilia era o „rafinată" cu şcoală de la Paris. CXlinescu, e. o. ii, 152. — Pl.: rafinaţi, -le. — Şi: (învechit) răfenât,-ă (Valian, v.), (regional) răîinât, -ă (alr sn i 252/848) adj. — V. rafina. RAFINATdR s. m. Rafinor. Zaharul nerafinat... nu va fi dat spre vînzare sau la rafinatori. cr (1836), 41/12, cf. Barcianu, Alexi,w. Rafinator de zahăr. nom. prof. 48. — Pl.: rafinatori. — Rafina + suf. tor. RAFINĂŢIE s. f. (Rar) Rafinare (2). Domneşte starea primitivă, simplă, crudă, fără cît de puţină raftnaţie în metoda producţiei. Codru-Drăguşanu, c. 56. — Pl.: rafinaţii. — De la rafina. RAFINĂRIE s. f. 1. Instalaţie în care se face rafinarea (1) unor produse. V. distilerie. Cf. Marin, pr. i, 50/33. Rafinării de zahar. ic. lom. (1840), r>92/29. Socoteală... de cheltuielile clădirii aşezăminiului unii zahcrării de sfecle cu rafineria sa (a. 1841). doc. fc. 750, cf. Stamati, d., Polizu, lm, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., cade. 2. (De obicei determinat prin „petrolieră" sau „de petrol") Unitate industrială în care se face prelucrarea ţiţeiului pentru obţinerea de produse petroliere. Iiafinerii de petrol, nom. prof. 41. Ţiţeiul extras . .. e pompai peste dealuri, spre marile rafinării. Bogza, a. î. 30. Pentru prima dală, în curtea rafinăriei cerul acelei dimineţi era lipsii de fum. contemp. 1955, nr. 437, 2/5. Rafinăria geme uşor, neauzit . . . Prin ţevi ţiţeiul. . . Aleargă spre lumină, v. rom. ianuarie 1956, 28. Acolo e rafinăria de la Oneşti, explică gazda cu bunăvoinfă. s iunie 1960, 54. 3. F i g . Rafinament (1). Mi-a arătat, cu rafinerie infernală, o strălucitoare perspectivă — stridii, icre moi.. . Caragiale, o. iii, 120, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, \v., cade, Scriban, d. — Scris şi: raffinărie. i. nat. 21, lm. — Pl.: rafinării. — Şi: (Învechit) rafinerie, răfenărie (Valian, v.) s. f. — Din fr. raffinerie, germ. Raffinerie. RAFINEĂ s. f. v. refenea. 256 RAFINERIE - 18 - RAGE RAFINERIE s. f. v. rafinărie. RAF IN ()H s. m. Muncitor calificat pentru operaţiile de rafinare (1) ; rafinator. Cf. Şăineanu, Alexi, w., nom. prof. 42. F i g. Conştiinţă artistică, artă de rafinor, carc reclamă însuşiri critice. Perpessicius, m. iii, 78. — Pl.: rafinori. — Din fr. raffineur, germ. Raffineur. RAFIN(iZĂ s. f. Substanţă alcătuită din glucoză, galactoză şi fructoză, care se găseşte în sfecla de zahăr şi in seminţele de bumbac; este folosită în medicină şi în bacteriologie. Cf. Macarovici, ch. 559, i.tr2, der. — Din fr. raffinose. RAFT1 s. n. Poliţă aşezată într-un dulap sau fixată de-a lungul pereţilor unei camere (în special la magazine). V. etajeră. Cf. Polizu, Cihac, ii, 606, ddrf, ŞXineanu. Şi-am întors fără speranţă Ochii şi-ncepui s-admir Cum sleteau pe rafl în şir Acele de siguranţă. Coşbuc, p. i, 321. Am aşezat în rafturi cărţile. Anghel-Iosif, c. l. 86. Scotoci prin rafturile întunecoase ale crîşmei. Hogaş, dr. i, 98. Popa Tonea pune psaltirea în raftul cărţilor. Galaction, o. 172. Tîrî privirea pe pereţii afumaţi... la rafturile goale. C. Petrescu, r. dr. 296. Se ridicase o prăvălie nouă, cu ferestrele din-ir-un geam, cu rafturi pline. BrXescu, a. 131. Femeia scoale din raft, o carte. Sebastian, t. 267. Am tras din raft două vechi tomuri legate tn scoarţe. Sadoveanu, e. 5. Deschise cîteva uşi, descoperind rafiuri înţesate cu cărţi. CXlinescu, e. o. i, 83. La moşie avea o odaie întreagă cu pereţii acoperiţi cu rafiuri de cărţi. Camil Petrescu, o. i, 303. Deasupra patului — un raft de lemn cu cîteva cărţi. Vinea, l. i, 113. Uşa casei de bani era dată de perete, rafturile ei goale, pe jos, pe duşumea hîrtii răvăşite. Demetrius, a. 46. în rafiuri dorm volume visîndu-şi existenţa închisă între foi. Labiş, p. 79. + (Regional) Firidă, alrm ii/i li 377. — Pl.: rafturi. — Din tc. raf (dial. raft). RAFT2 s. n. (învechit; mai ales la pl.) 1. Hama-şament de lux. Nu era ei acolo grije de pluguri, de boi, nice de cai cu rafiuri scumpe. Varlaam, c. 366, cf. Herodot (1645), 476. Unde sînt caii noştri cei frumoşi şi împodobiţi cu rafturi poleite. . .? Neagoe, înv. 330/13. împlutu-s-au căzacii de borfe, de săbii, de rafturi şi de corturi. M. Costin, let. i, 252/2. Undc-i sînt fuştaşii, unde-s caii cei cu rafiuri? Dosoftei, v. s. ianuarie 40r/31. Voroava nu în vremea şi la locul seu, ca rafturile de aur în capul magariului se prind. Can-temir, Ist. 235. N-au scăpat fără pagubă mai nici un boier şi nefurat. . . , cui pistoale, cui rafturi. N. Costin, let. ii, 114/23. Era împodobiţi cu haşele şi cu rahturi de argint şi poleite (a. 1773). gcr ii, 90/12. Cai împărăteşti şi cu rafturi de aur. Varlaam-Ioasaf, 140v/22. I-au dăruit un cal bun, armăsar, împodobit cu rafiuri de argint. Dionisie, c. 186, cf. lb, C. Stamati, p. 315, Cihac, ii, 606, ddrf, Şăineanu, Barcianu. Ce laşi tu drumul Şi-apuci colnicul? Ori zeaoa te-apasă, Ori şaua te-ndeasă, Ori frîul cu fluturi, Ori scumpele rafturi ... De duci aşa greu Trupuşorul meu? Alecsandri, p. p. 63. 2. Panglică; ciucure. Cf. Klein, d. 212, lb, Polizu, lm, ddrf, Barcianu. Vătaful are un gîrbaci... cu rafturi şi comandă celorlalţi. Pamfile, s. v. 64. — Pl.: rafturi. — Şi: raht, reht (Conachi, p. 291, Barcianu) s. n. — Din tc. raht. RAFT3 s. n. v. raf. RÂFTĂ s. f. (Prin Transilv. şi Ban.) Parte cu care cineva contribuie la o cheltuială comună sau la achitarea unei datorii (v. contribuţie, cotizaţie, rată) sau care revine cuiva în urma unei îm- părţeli (v. cotă). Cf. Klein, d. 212, lb, Polizu, Cihac, ii, 606, lm, ddrf, Barcianu, Alexi, w., FrÎncu-Candrea, m. 104. Şi-a primit rapta de mîncare. Lexic reg. ii, 84. <$> Expr. A (o) spune (cuiva) rafta (sau rattă In ochi) = a spune (cuiva) în faţă, fără Înconjur, deschis. Nu m-a chiar tăiat, dar mi-a spus rafta, că să ne lăsăm de astfel de gînduri. Rete-ganul, p. p. 135. Ţi-am spus-o raftă în ochi. Frîncu-Candrea, m. 104, com. DrXganu. A-şi pierde (sau a-şi lua) rafta (de Ia viaţă) = a-şi pierde sau a-şi lua nădejdea (de la viaţă); a se resemna. Cf. Pasca, gl., com. Paşca (Crişcior—Brad). A-şi lua rapta şi mindaşu= a-şi lua gîndul de la ceva. cv 1950, nr. 11—12, 39. A fi rafta (cu cineva) = a nu mai datora nimic (cuiva), a fi chit. Cf. Reteganul, p. p. 214. A da rafta (pe cineva) = (la jocuri de noroc) a bate (pe cineva), a învinge, l.-am dat rafta la joc. Coman, gl. — Pl.: rafie. — Şi: râptă s. f. — Etimologia necunoscută. RAFTIN subst. (Regional) 1. „Partea de deasupra a zidăriei unei clădiri terminată din roşu". Coman, gl. 2. (în forma reflim) Parte a temeliei unei construcţii ieşită în afara zidului. Cf. Saghinescu, v. 66. — Accentul necunoscut. — Pl.: ? — Şi: reftim subst. — Etimologia necunoscută. RAGACEĂ s. f. v. răgace1. RAGAci s. n. Unealtă în formă de cleşte cu coadă lungă, folosită la pescuit. Pescarul aşteaptă cu prăjina în mînă şi, cînd vede crapul pe fundul apei, aruncă ragaciul asupra lui şi-l prinde între cele două braţe ale acestuia. Antipa, p. 291, cf. cl 1968, 414. — Pl.: ragace. — Din rus. poraî. RAGADĂ s. f. 1. Mică ulceraţie (de natură sifilitică) care apare pe piele, mai ales printre degete, la nări, la buze etc. Cf. Bianu, d. s., Gâldi, m. phan. 246. Se va potoli setea . . . prin umezirea deasă a buzelor, pentru a împiedica formarea ragadelor. Belea, p. a. 214. 2. Sfîrcul mamelei. Cf. dr. iv, 844. — Pl.: ragade. — Din ngr. pa~[A8a. RAGAOÂCE s. f. v. răgace1. RAGĂT s. n. v. răget. RÂGE vb. III. Intranz. (Despre vite comute; p. e x t. despre alte animale; de obicei la pers. 3) A scoate răgete; a mugi; a răcni; (învechit şi regional) a rugi. Skimenii ricăiia (răgindu c2, s cin cin d d) să rapă . . . măncare şie. psalt. 215. Moarte fără de veste vine, ca un leu răgîndu (a. 1550—1580). cuv. d. bătr. ii, 452. Cămila să ragă, iîlcul nu-nţeleagă. Can-temir, ist. 108, cf. Budai-Deleanu, lex. Boii rag, caii renchcază, cînii latră la un loc. Alecsandri, p. iii, 8. Vaca rage de foame tn bătătură. VlahuţX, o. a. 358. Boii-n jug de foame-ţi rag Şi de slabi abia mai Irag. NeculuţX, ţ. d. 42. Acuma ograda-i goală . . . iar in grajduri rage a pusliu o închipuire de vacă stearpă. Rebreanu, i. 11. Cămilele neliniştite rag la lună. Sadoveanu, o. xii, 271. Vremea prieşte Inimii, ierbii. Ragă şi cerbii! Blaga, p. 36. Trei sate... Răcneau de suferinţă la stîlpii de ogradă, Ca staulul de vite, în fierbere, cînd rage. Arghezi, vers. 457. Văztnd boul cel năzdrăvan aceasta, au prins a rage şi au ras aşa de tare încîl văile s-au turburai. Sbiera, p. 189. Foaie verde ş-o gherghină, Rage-un bou într-o grădină, şez. i, 236. Ce răgeşti, Ce stuhueşti, Suraio ? T. Papahagi, m. 139, cf. folc. mold. i, 118. în mijlocul satului, rage buhaiul împăratului (Clopotul). Gorovei, c. 87. (Tr an z.) Un leu pustiei rage turbarea lui. Eminescu, o. i, 20. (Prin analogie; mai ales despre instrumente muzicale) Iar ctnd de război bucinul rage, Nice poate cineva să-şi paslre Averea sa, nici dulcea viaţă. Budai- 270 RAGEA - 19 - RAHAT1 Deleanu, ţ. 299. Tromboane străvechi htrtiau, răgeau, de-ţi săprgeau urechile. Sadoveanu, o. i, 530. Sirena gemea, răgea şi mugea. Beniuc, p. a. ii, 158. <£> E x p r. Miei mi-mi rage, nici nn-nii plliige = nu mă interesează. Pamfile, j. ii, 163. + F i g. (Despre oameni) A ţipa, a zbiera. Strigaiu (rîgiiam d) de suspirarea înremiei meale. psalt. 72. Ca ş-un juncan Dragosin rage. Budai-Deleanu, ţ. 415. Mi l-au adus pe iinărul. . . cu mina dreaptă scrintită, ori ruptă, nu se poate şti, fiindcă, dacă i-o atingi cii de puţin, rage ca un bou. Caragiale, o. i, 238. Scoal’ dracului, bă! răgi cit putu unchiul. Iove seu, n. 61. Rabdă inimă şi taci Dacă n-ai gură să ragi. şez. xii, 83. Badea rage prin plrloage, Lelea-ngtnă Din grădină (Clopotul şi toaca), ib. iv, 82. <§■ Refl. (Intr-un descintec) Nu vă răgiţi ca vacile. Bîri.ea, c. p. 358. + (Despre ape) A vui, a urla. Te glăseşti tare, ca marea cînd rage. Dosoftei, ps. 140/15. — Prez. ind.: rag; perl. s.: răgit; part.: ras. — Şi: (învechit şi regional) răgi (prez. ind. răgesc; part. ras), (regional) răgni (ai.r ii 5 527/346, 362; prez. ind. pers. 3 răguie), rlgi (şez. v, 145) vb. IV. — Lat. ragere. RAGEA s. f. v. rogea. RAGELĂ s. t. v. ragilă. RĂGET s. n. v. răget. RAGHILĂ s. f. v. ragilă. RAGI Al s. m. şi n. v. regeal. RÂGILA s. f. 1. Instrument format dintr-o sclndură în care sînt înfipţi dinţi de fier şi prin care se trage cînepa sau inul meliţat pentru ca fibrele să se cureţe de puzderii şi de cîlţi; (regional) raştilă. V. d a r a c. Ravila pentru in este mai deasă dectt acea pentru cinepă. I. Ione seu, c. 156/5, cf. Cihac, ii, 310. Veniţi încoace şi aduceţi cu voi şi blăstămurile părinteşti: ragila şi pieptenii de pieptănat cîlţi! Creangă, p. 59, cf. f (1885), 366. In Moldova . . . pun o pernă pe o raghilă ş-acolo o pofteşte pe soacra mare, şi cînd dă să se aşeze, îi smuceşte perna, rămînînd pe raghilă. Sevastos, n. 315, cf. ddrf, Şăineanu, Pamfile, i. c. 207. Aşa de trudii sînt, încîl aş dormi şi învălil cu urzici, cu capul pe-o ragilă. Sadoveanu, o. xiii, 929, cf. h iii 73, xi 470, com. Marian, alrm sn i h 170, A v 14, 23, 28, 30, 33, 35, vi 9, 19, 22, 26, ix 5, 6. <0> F i g. Inăllîndu-şi creşteiu-n cer, scărmănînd norii în raghila de slînci, înfipte pe fruntea-i pleşuvă, mîndrul uriaş [Ceahlăul] farmecă riul cu puterea măreţiei lui. Vlahuţă, o. a. ii, 173. De sub buzele-i groase, veştede . . . înaintau spre afară două raghile rari de dinii ruginiţi. Hogaş, dr. i, 210. Amîndoi prietenii . . . s-au îmbrăţişat fără să-şi puie buzele pe ragilele obrazurilor. Sadoveanu, o. xviii, 64. 2. Zgardă cu ţepi de fier care se pune la gîtul clinilor ciobăneşti, pentru a-i apăra de muşcătura lupului. Prin fum sticliră ochi sîngeroşi, ş-un cîne mare şi flocos, cu ragilă la gît, se opri la cîţiva paşi. Sadoveanu, o. ix, 21. Ciobanii le-au pus ragili şi i-au mîn-gîial pe ochi pentru isprăvile ce săvîrşeau. id. ib. xvm, 71, cf. alrm i/i h 188. + Curea sau scîndurieă cu cîteva cuie, care se pune pe botul viţeilor pentru ca vaca să nu-i lase să sugă. Minzalului leagă-i ragila cea cu cuie pe bot, ca să împungă pe mă-sa cînd a năzui să sugă, şi ea să-l bală şi să-l alunge. Sadoveanu, o. x, 559. 3. (Regional) Piatră zgrunţuroasă care periclitează mersul plutelor. Arvinte, term. 163. 4. (Rar; în forma ravilă) Năvod. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. 5. (Bot.; regional; în compusul) Ragila-pămintului = sparanghel (Asparagus officinalis). Borza, d. 24. — Pl.: ragile şi (rar) ragili. — Şi: raghilă, râvilă, (regional) ragelă (Pamfile, i. c. 207, Viciu, gl.), | (rar) răgită (Alexi, w.), râvilă (ib.) s. f., râhel (Dame, t. 139), răliâr (gr. s. v, 42) s. n. — Cf. germ. R a f f e 1. RAGIONAM15nT s. n. (Italienism învechit) Raţionament. Cf. Calendar (1852), 2/21. — Pl.: ragtonamente. — Din it. ragionamento. RAGLAN s. n. Croială specială a unor obiecte de îmbrăcăminte, la care partea superioară a mînecii începe la răscroiala gulerului. Cf. cade, dl, dm, ltr2. + Palton sau pardesiu cu o asemenea croială. Am ales mai intîi un raglan de ploaie. Camil Petrescu, t. iii, 251. Era . . . înarmat cu bastonul său, agilîndu-se, într-un raglan foarte larg. Călinescu, s. 43. Ţine pe antebraţ cu cochetărie un raglan subţirel. Vinea, l. i, 148, cf. Graur, n. p. 155. îmi strîngeam raglanul mai bine în jurul gîiului. Barbu, p. 30. Un om, îmbrăcat cu raglan, îşi şterge mîinile de ulei. Scînteia, 1960, nr. 4 833. — Pl.: raglane. — Din fr. raglan. RAgl s. f. (Regional) Gealău cu care se fac dungi de-a lungul seîndurii (Totoeşti — Iaşi). Glosar reg. — Pl.: ragle. — Etimologia necunoscută. RAGfe s. m. (sg.) v. rogoz. RAGUZÂN, -A adj. (învechit, rar) Care provine din Ragusa. Ştucuri raguzani (a. 1787). ap. T. Papahagi, c. L. — Pl.: raguzani, -e. — De la n. pr. Ragusa + suf. -an. RAGliZĂ s. f. (învechit, rar) Veche monedă originară din Ragusa. Taleri. . . 3,36, adică 3 şi 1/2 raguza (a. 1819). Furnică, i. c. xxix. — Pl.: raguze. — De la n. pr. Ragusa. RAHAGERÎE s. f. (Ieşit din uz) Loc unde se vinde (şi se fabrică) rahat2; prăvălia rahagiului. Cf. şio i2, 300. Hai, Pandelică! — Unde? — La rahagerie. I. Botez, şc. 17. Pe fereastra rahagiriei. . . bomboanele conservă, in gingăşia aspectului lor, ceva din nobleţea sentimentalismului frivol. Klopştock, f. 271. — Pl.: rahagerii. — Şi: (rar) rahagirie s. f. — Rahagiu + suf. -ărie. RAHAGIRIE s. f. v. rahagerie. RAHAGIU s. m. (Ieşit din uz) Fabricant sau vîn-zător (ambulant) de rahat2. întreabă pe Tănase raha-gtul de c'iţi gologani a vîndut rahat. Caragiale, o. ii, 190, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu. Începea să răsune monocord şi unsuros glasul negustorului de plăcintă caldă, ori cel vesel şi săltăreţ al rahagiului cu şalvari. I. Botez, b. i, 64. După el îşi mai făcea loc, îngrijorat, un rahagiu desculţ. Klopştock, f. 219, cf. nom. prof. 49. Duce cu el. . . şaizeci de calfe de bacla-vagii cu meşterul de baclavale: şi numai treizeci de cafegii şi rahatgii. Sadoveanu, o. xiii, 894. <$> F i g. (Peiorativ) Ştiind cit vă plac dulciurile literare, pozitive, mă grăbesc a vă trimite şi eu .. . ,, Universul" cu o acadi finisimă a unuia dintre cei mai clasici rahagii dacoromâni. Caragiale, o. vii, 121. — Pl.: rahagii. — Şi: raliatgiu, rehagiu (Rudow, xix, 393) s. m. — Rahat + suf. -giu. RAHALOCXJM s. n. v. rahatlocum. RAHAT1 s. n. (învechit) Confort; huzur. Pe ceie-lalţi i-au poftit într-altă odaie, să şează cu tot rahatul lor. Beldiman, e. 134/19. Tu eşti învăţat ca să trăieşti bine, bine şi în rahat. ap. şio i2 , 299. 287 RAHAT2 - 20 - RAHT — Şi: rehăt s. n. Stamati, ap. tdrg, Alexi, w. — Din tc. rahat. RAHAT* s. n. Preparat dulce cu aspect gelatinos, fabricat din sirop de zahăr, amidon şi diferite arome, şi prezentat tn formă de cuburi mici. Cf. Polizu. Şedeau grămădite pe poliţe cuiii cu rahat, şiraguri de smochine, cozonaci. . . şi cîte şi mai cile. Gane, n. ii, 175. întreabă pe Tănase rahagiul de ciţi gologani a vîn-dut rahat. Caragiale, o. ii, 190, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., Nica, l. vam. 207. Luam de la precupeţul Constantin . . . cutia cu rahat. Brăescu, a. 249. Vinzătorul oferă cafea, rahat, tutun. Teodo-reanu, m. u. 145. + (Familiar; şi în expr. rahat cu apă rece) Lucru lipsit de valoare sau de importanţă. Cf. tdrg. Ferma de la Lespezi, o cunoşti ? . . . Aia-i fermă? . . . Aia-i un rahat! pufni Matei. Galan, b. i, 28. — Din tc. rahat[lokum]. RAHATGlU s. m. v. rahagiu. RAHAtlICUM s. n. v. rahatlocuin. RAHATL(ÎC s. n. v. rahatloeum. RAHATLOCtlM s. n. (Turcism Învechit) Rahat2. Aşljderea şi tot felin de scoice de mare, făsticuri, costale, rahatlocuri... să fie şi aceste slobode de toată darea (a. 1826). Uricariul, xxii, 302, cf. Polizu. Bătrtnul derviş ni se înfăţoşează cu o cutie de rahatloeum. Alecsandri, ap. şio i2, 300, cf. Şăineanu. — Pl.: rahatlocumuri. — Şi: rahatldc, ralialoeum (Polizu), rahâtlicum (Cihac, ii, 606) s. n. — Din tc. rahatlokum. rAHĂT subst. (Regional) Răstimp. Com. din Straja — Rădăuţi. — Pl.:? — Etimologia necunoscută. RAHEL s. n. v. ragilă. RAHIALGÎE s. f. Dureri (nevralgice) de-a lungul coloanei vertebrale, dl, dm. — Pronunţat: -hi-al-, — Din ngr. paxsaX'ţia, fr. rachialgic. RAHIANESTEZÎE s. f. Anestezie a jumătăţii inferioare a corpului, obţinută printr-o injecţie în şira spinării. Cf. dm, der. — Pronunţat: -hi-a-. — PI.: rahianestezii. — Din fr. racliianesthfsie. RAIIIDIAn, -Ă adj. Care aparţine coloanei verte-brale, privitor la coloana vertebrală. Vinele coloanei vertebrale sau vinele rahidiene. Kretzulescu, a. 434/19. Nervi rahidieni sau spinali. Polizu, p. 180/31, cf. Barcianu, Alexi, w. Se ştia foarte puţin despre localizările nervilor rahidieni. Parhon, o. a. i, 63. Din cercetările lut Parhon rezultă că nervii rahidieni nu sini reprezentaţi în măduvă printr-un singur grup celular. contemp. 1954, nr. 420, 5/1. Canal rahidian = canalul format din vertebre, care conţine măduva spinării. în canalul rahidian, în caz de meningite, strep-tomicina se introduce foarte rar. Belea, p. a. 285. Anestezie rahidiană = rahianestezie. dm, Bulb rahidian v. bulb. — Pronunţat: -di-an-. — Scris şi: rachidian. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: rahidieni,-e. — Din fr. rat-hidien. RAHILĂ s. f. V. racilă. rAhis subst. (Rar) Şira spinării. Cf. Bianu, d. s. Petele transversale galbene se lăţesc de la virf tn jos . . .; numai lingă rahis mai rămîne o dungă îngustă, brun-luloasă. Linţia, p. ii, 140. — Scris şi: rachis. Bianu, d. s. — Pl.:? — Din ngr. pd-XK, fr. rachis. RAHfT s. n. v. rahitis. RAHITIC, -Ă adj. Care suferă de rahitism. Persoanele rahitice, descr. aşez. 143. Copii rachitici. man. sănăt. 29/14, cf. Polizu, Şăineanu. Numai un biet copil rahitic . . . priveşte către desfăşurarea trăsurilor. Iorga, ap. cade. Copiii erau nespălaţi, rachitici, desculţi şi cu părul vtlvoi. Galaction, o. a. i, 138. Osifi- carea şi închiderea fontanelelor este îniîrziată la copiii prost nutriţi şi rahitici, abc săn. 165. <£■ F i g. Pe marginea drumului mărginit de alfa, copăcei rahitici, trenul împrăştia . . . caravane de cămile scheletice. Brăescu, a. 214. <$• (Substantivat) Sanatoriu pentru rahitici, dl. + (Despre unele părţi ale corpului) Anormal dezvoltat, prea subţire. Slujbaşul cel osos şi deşirat... cu mîini noduroase şi rahitice. I. Botez, şc. 75. Degetele lui rahitice . . . păstrau în transparenţa falangelor slrăve-zeala unui limfatism aristocratic. Klopştock, f. 228. — Scris şi: rachitic. — Pl.: rahitici, -ce. — Şi: (învechit, rar) raliitic6s,-oasă adj. Valian, v., Polizu. — Din ngr. paxitixoc, fr. raehitique, it. raehltico. RAHITICtiS, -OASĂ adj. v. rahitic. RAHÎTISs. n. (învechit,rar) Rahitism. Cf. Valian, v., meşt. moş. 49/25, Episcupescu, Practica, 429/30, apa miner. 14/27, Gheţie, r. m., Alexi, w. — Scris şi : rachitis. — Şi: raliit (descr. aşez. 142/21, Calendar (1855), 143, Fătu, d. 21, Cornea, e. i, 137/19, descr. ape, 107/20) s. n., racliltisă (Alexi, w.) s. f. — Din ngr. paxîtiţ, fr. rachitis, germ. Rhachitis. — Raliit < rus. paxHT. RAHITÎSM s. n. Boală caracteristică primei copilării şi care constă în calcifierea insuficientă a ţesutului fundamental osos, fiind produsă de lipsa vitaminei D. Cf. Kretzulescu, m. 125/21, Şăineanu, Barcianu, Bianu, d. s., enc. vet. 314. Mic, burtos, cu picioarele arcuite de rahiiism, numitul Carol tocmai începuse să mîzgălească cu degetul niscai figuri pe aripa prăfuită a trăsurii. Galan, z. r. 10. Calciul este indicat In prevenirea rahitismului, abc săn. 77. — Scris şi: rachitism. man. sănăt. 340/15, pat. chir. 146v. — Din fr. rachitisme, it. raehitisino, ngr. paxit£a|iOţ. RAHLĂ s. f. v. raclă. RAHNĂ1 s. f. (Prin Mold.) Guturai, răceală. Cf. N. Leon, med. 142, dr. iv, 748, Şăineanu, d. u., i. cr. vii, 91. — Pl.: rahne. — Din germ. Rachen[katarrh]. RAHIVĂ2 s. f. v. rlvnă. RAHOTĂ1 s. f. (Regional) Vuiet; învălmăşeală, dezordine. De la casîle lor ... Mârgîn, Mare rahot'e făcîn. T. Papahagi, m. 141. Era o rahotă de le lua groaza. Com. din Loman — Sebeş. — Şi: răhote s. f. — Etimologia necunoscută. RAHOTĂ2 subst. (Regional) Persoană venită din altă parte şi considerată străină de satul In care s-a stabilit. V. venetic (Miceşti — Alba Iulia). Cf. alr i 381/136. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. RAHOTE s. f. v. rahotă1. RAHT s. n. v. raft2. 311 RAHTIVAN - 21 - RAIÂ2 RAHTIVÂN s. m. (învechit) Slujbaş Însărcinat cu ţinerea rafturilor2 la caii domneşti. După aceştia veneau comişii, rahiivanii şi postelniceii călări. Filimon, 0. i, 303. — Pl.: rahtivani. — Din tc. rahtvan [agasi]. RAI1 s. n. 1. (în diferite concepţii religioase) Loc tn care petrec după moarte sufletele drepţilor; paradis, eden. Cela ce va .. . posti cu curăţie, aceluia se va da dulceaţa raiului (a. 1550-1600). gcr i, 9/18. Den toate ieamnele ce-au fost in rai a minca zisease lu Adam. Coresi, ev. 369. Şi scoase Adam intăi omu den raiu (a. 1620). gcr i, 56/7. Cînd fu într-o noapte, să vădzu stînd într-un rai. Dosoftei, v. s. septembrie 14v/10. Zice Adam : de voi uita pre tine, raiule, să fiu uitat şi eu de D[u]m[ne]:eu (a. 1697) gcr i, 315/5. O făcu asemene raiului lui Dumnezău. anon. cantac., cm i, 112. Cu aceaste doao aripi poate să zboare la raiu (a. 1742). gcr ii, 31/24. Raiu de D[umne]zeu sădii. Mineiul (1776), 183r2/35. Mai bine slugă în tindă de raiu, Decît pe tronul iadului craiu! Budai-Deleanu, ţ. 233, cf. lb. Te socoţi transportat într-un rai. Negruzzi, s. i, 75. Eu iţi făgăduiesc Pe toţi supuşii mei de rai să-i pregătesc. Alexandrescu, o. i, 242. Nepoata Evei izbuti a mînca din pomul vieţii fără de a pierde raiul ca străbuna sa. Filimon, o. i, 120: Bre! Jupînul ăsta crede că drept la rai o să meargă, Pe cînd dracii după dînsul cu limba scoasă aleargă! Hasdeu, r. v. 10. Iată-n lacul cel de lapte toate zînele din rai. Alecsandri, p. iii, 20. Pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mahomet. Eminescu, o. i, 144. Şi atunci, ca prin minune, se şi trezeşte Ivan la poarta raiului. Creangă, p. 308. Penlr-un măr Adam şi Eva Alungaţi din rai au fost. Vlahuţă, o. a. i, 55, cf. ddrf. De-o fi şi-n rai c-aici atita ptine, Eu n-aş mai vrea s-apuc ziua de mîine. Păun-Pincio, p. 91. Aş vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Şi raiu-n cap puţin mi-a stat. Coşbuc, p. i, 198, cf. Barcianu, Alexi, w., Pamfile, duşm. 209. E un ciripit, un piruit, spre seară, de te crezi în rai. Gîrleanu. n. 231. Mulţi au crezut că pe acolo cerul e mai aproape de pămînt şi că tn partea aceea de cer se află raiul. Bassarabescu, v. 139. Borivoje . . . ascultă rugăciunile împărtăşirii ca pe un murmur al grădinilor raiului. Galaction, o. 203. Primăvară, din ce rai Nevisat de păminteni Vii cu mîndrul tău alai. Topîrceanu, p. 117. Ce am suferii cîţiva ani de zile ajunge, socot, să-mi răscumpăr cu prisosinţă partea mea de rai. Brăescu, o. a. ii, 79. Aici e rai. Raiul pe pămtnt. Sebastian, t. 218. Dacă este rai ■ ■ . , apoi drept în rai are să se ducă. Sadoveanu, o. ix, 29. Dumneata, mamă soacră, să te duci in rai? Călinescu, e. o. ii, 214. Că afară mă aflaiu Dintru line, dulce raiu. pop., ap. gcr ii, 231/25. Sufletul să-mi meargă-n rai! Şi din rai să te privească în căldarea cca drăcească. jARNfrc-BÎRSEANU, d. 260. Nici în rai nu este aşa Ca la horă cu mtndra. folc. transilv. 1, 230, cf. folc. mold. i, 245. Bătaia (sau frica, răbdarea) e (ruptă) din rai (= e bun, util, eficace). Cf. Negruzzi, s. i, 251, Creangă, p. 23, ddrf, cade, Zanne, p. iv, 266. Aurul deschide raiul, ddrf, Zanne, p. i, 116. Dar din dar se face raiul. Creangă, p. 299, cf. Zanne, p. v, 247. + F i g. Ceva plăcut, înclntător. Viaţa, tinereţea, mi-ai prefăcut-o-n rai. Eminescu, o. i,97. Cînd mut e viiiorul. . . Departe laşi în urmă al visurilor rai. Macedonski, o. i, 219. (Şi în sintagma gură de rai, sugerează un colţ înclntător de natură) Prin bolta ferestei înguste Mă uit înir-al văilor rai. Eminescu, o. iv, 98. Iaca, jupîneşică, ce rai al lui Dumnezeu e aici. Creangă, p. 129. La cîteva minute de aici, pe valea Lotrului, înlr-un adevărat colţ de rai, e aşezat satul Brezoiu. Vlahuţă, o. a. ii, 141. Se simţea acum luat de apă, dus departe, pe-o gură de rai. D. Zamfirescu, a. 40. Regimentul nostru nu apucase incă a trece munţii. Aşteptam stind pe poziţie într-o gură de rai. Brăescu, o. a. i, 46. Era un rai colţul de pămînt pe care vieţuiau. Sadoveanu, o. ii, 202. Pe-un picior de plai, Pe-o »ură de rai, Iată vin tn cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei. Alecsandri, p. p. 1. (Sugerează un Ioc In care cineva se simte foarte bine) Raiul nostru se compunea din cinci-şase camere bogat mobilate. Galaction, o. a. ii, 191. O cheie se tnvîrteşte, o uşă se deschide, perdelele lunecă pe vergele de fier, un rai apare în ochii generalului. Brăescu, o. a. i, 66. Unde omulsămulţumeşle, acolo raiul luişi-l găseşte. Zanne, p. vni, 35. (Sugerează o mulţumire sufletească deosebită şi o mare. fericire) Ţeara nu-i departe ; o simt, o văd eu! Raiul înfloreşte în sufletul meu. Alecsandri, p. i, 222. Inima-mi reînvie Intr-un rai dumnezeiesc! Odobescu, s. i, 140. (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. ,,de") De vrei ochii să-ţi lucească într-un rai de veselie, . . . Hai cu mine-n codrul verde. Alecsandri, p. i, 17. (Sugerează o viaţă îmbelşugată, fără griji) Tu-n ţara asta nu vezi decît raiul Ce-ai tăi ţi-l ticluiesc într-o clipită. Vlahuţă, o. a. i, 39. Era rai nu viaţă, pînă să pripăşi, ... pe plaiurile noastre6 iuda de caţaon. Delavrancea, s. 19. Uşa raiului v. uşă. <$• Compuse: iarlm-raiului— vetrice (Chrys-santhemum vulgare). Cf. tdrg, Panţu, pl.; masa* raiului v. masă1. f 2. (Regional, în practica religiei creştine) Pomană. Crestăţi, sfinţişori . . . care toate la un loc se numesc . . . pomene sau rai. Marian, î. 167, cf. ddrf, Şăineanu. — Pl.: raiuri. — Din slavonul pafi. RAI2 s. n. (Regional) Seră; răsadniţă. Cf. cv 1952, nr. 2, 37, alr sn i h 188/95. — Pl.: raiuri. — Cf. germ. R e i h e. RAI A1 s. f. (Regional) 1. Şipcă, leaţ de brad întrebuinţat la făcutul gardurilor, la fixarea tencuielii pe pereţii de lemn ai caselor vechi etc. Cf. ddrf, Barcianu, chest. ii 369/186. 2. Prăjină de care se prinde pînza luntrii. Ca apar-ţinînd de corpul dubei nu mai rămin decît catargele . . . şi ghionderele, de care se leagă pînza, numite raiaua CTchemilui. Antipa, p. 468, cf. Scriban, d. 3. Lemn lung şi rotund. Cf. Arvinte, term. 163. — Pl.: raiele. — Şi: rai6 (Cihac, ii, 303, accentuat şi râie Barcianu), rciâ (jahresber. ix, 228) s. f. — Cf. germ. R a h e. RAIA3 subst. (învechit) 1. S. f. şi (învechit, rar) n. Cetate (împreună cu ţinutul din jur) de pe teritoriul ţărilor româneşti, ocupată şi administrată direct de autorităţile militare turceşti. 'Este tn raie un om bătrîn, anume Onofrei (a. 1528). bul. com. ist. iv, 79. Cită stricăciune au făcut tătarii tn raiaua turcească, pus-au turcii bumbaşiri asupra lor în Bugeac de au plătit tot. N. Costin, let2. ii, 48. S-au aşedzai în ola-iul Cameniţîi, de s-au făcut sale şi raie. Neculce, l. 67. Hanul tătărăsc n-au vrut' să-i sloboază, neavînd ferman, nice poruncă împărătească să prade raiaua (începutul sec. XVIII), mag. ist. iii, 349/1. Au luai Hotinul cu mai multe sate de la ţeară şi l-au făcut raie turcesc. Şincai hr. iii, 228/34. Locuitorii din raiaua Hoiinului . . . vor plăti cuniţa eîle 40 bani nuoi de toată vita (a. 1799). Uricariul, i, 91. Tîrgurile turceşti ce se află pe malul din a stingă Dunărei precum şi pămîntul seau raieoa lor le vor da înapoi Ţerei Româneşti, ar (1829), 2152/48. Această chestiune oricum, se va curma, Nici cum voiră popii, nici cum raiaua va. Bolintineanu, o. 166. Satele de primpre-jurul acestor cetăţi se numeau raiale. Ispirescu, m. v. 14. Intră cu grabă şi într-ascuns un pilc de călărime de la Moldova şi păleşte pină în raiaua Brăilei. Sadoveanu, o. xiii, 786. Din raia, din Cetatea Turnului, se repe-zeau turcii pilcuri, călări, după jaf. Stancu, d. 10 Trei beşlii Şi trei delii, Ce ţineţi raiaua-n Dii. Teodo-rescu, p. p. 606. De cind s-a bulibaşii Şapte raie c-a făcut. mat. folk. 60. Aşa irea-n raiaua Brăilii, banii pîntru iamaş i dam pă ipingea. Graiul, i, 226. 2. S. f. Nume dat de către turci Moldovei şi Ţării Româneşti, care plăteau tribut Porţii, dar nu erau 316 RAIAH - 22 - RAINIC administrate de ea. Au Intrat cu oştile lui in raiaua împăratului. M. Costin, o. 145. Vizirul au poroncit să iernedze tătari în ţară, pentru să apere şi pe dînsul şi raiaua. Neculce, l. 56. Domnului tău, lui Nicolai Vodă, i-au dat puternicul nostru împărat domnia Ţe-rei Româneşti; deci să meargă cu o zi mai nainie să siăpînească raiaua şi să fie nevoilor la trebi. Axinte Uricariul, let2. ii, 171. Au chivernisit bine raiaua Moldovii (începutul scc. XVIII), mag. ist. iv, 42/16. Mahomet sultan .. . avea lingă sine, şi la cortul său, pregătit domn pentru raia, pe Radu Basarab. Sadoveanu, o. xii, 270. Săraca raiaua noastră. Cine s-o mai siăpînească? şez. v, 11, cf. Cardaş, c p. 64. 3. S. f. şi (învechit, rar) m. (Şi cu sens colectiv) Nume dat de către turci locuitorilor din Moldova şi Ţara Românească, datori să le plătească tribut. Pentru oastea de ţară nemic n-au pomenit, căci nu să îndoia, cum nu o vor ierta, fiind raia, şi pagubă împărăţiei s-a face de-i va omori. N. Costin, l. 536. Pentru ce se va fi lucrat pe vremea oştii nime să nu supere raiaua, şi datornicii să păsuiască pe oameni pînă în trei luni. Axinte Uricariul, let2. h, 130. Raielile (supuşii) Moldovei ce vor merge peste Dunărea pentru negustorie sau alte trebi ale lor (a. 1774). N. A. Bogdan, c. m. 55. Nu vor putea fi giudecati nici învinovăţiţi ca raielele (a. 1803). Uricariul, iv, 154/11. Au prădat oraşul Rîmnicul. . . lu'ind buţile cu vin, silind pe raia de le-an dus cu carele. Dionisie, c. 177. Ratele credincioase cum au fost vor fi in veci. Beldiman, e. 28/27. Cumpărătoru ... de va fi raia, să plătească trei la sută (a. 1822). doc. ec. 250, cf. 255. Ii însuşi aprindea oraşul şi pricinuia la aseminea prilejuri mulţime de prădăciuni, mai vîrtos raielelor. ar (1829), 75 '/28. Să fiu socotii ca un bun raia (a. 1833). doc. ec. 527. Era o chezăşie că interesele materiale ale unui cetăţean să fie mai bine apărate, dîndu-se de sudii rosienesc, decît dacă era o simplă raia. N. A. Bogdan, c. m. 103. Paşa a răspuns că raiaua credincioasă n-are să se teamă de nimic, dar că rebelii îndîrjiţi vor fi exterminaţi fără cruţare. Oţetea, t. v. 191. 4. S. m. Creştin supus Imperiului otoman. (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Toate jeluirile, ţoale cererile creştinilor raiale, seau înclinaţi cu osmanliii, îşi luau un sfîrşit mai răpede. Odobescu, s. i, 123. 5. S. f. (Cu sens colectiv) Sărăcime, popor. Dind mare poroncă tuturor ţuicilor să se ferească de raie, să nu deie supărare săracilor (sfîrşitul sec. XVIII). let. iii, 272/11. Şi erea acest domn milostiv şi bun asupra raielilor, iar asupra boierilor erea cumplit. Dionisie, c. 168. P-un şes larg sînt adunate Ginţile din Himalaia, Oşteni negri-n coifuri albe, Principi, preoţi, sclavi şi raia. Coşbuc, b. 45, cf. şio n2, 96- — Accentuat şi: răia. — Pl.: (f.) raiale, (rar) raie, (m.) raiali. — Şi: raie s. f., s. n. — Din tc. raya. RAIÂH s. m, v. rajah. RAIÂT s. n. (învechit, rar) Aprovizionare care se făcea de către ţările subjugate în folosul Imperiului otoman; p. e x t. serviciu făcut cuiva. I-am cumpărat şi blană, ... şi altă ce i-au mai trebuit, şi nu poate să să jelniască de raiat ce i-am făcut (a. 1740). Iorga, s. d. xxi, 242. — Pl.:? — De la raia2. RAIÂUA s. f. v. raie1. RÂIBUR s. n. (Regional) ,,Un fel de pilă'‘. MIn- drescu, i. g. 76. — Pl.: rai bure. — Din germ. Reiber. RA1CI subst. v. rad. RAID s. n. 1. Incursiune făcută de cavalerie pe teritoriul inamic. Cf. enc. vet. 130, dl. 2. Incursiune făcută de nave sau de avioane (individual ori în grup) în scopul efectuării unor recunoaşteri, al unor cercetări etc. Altcineva vorbi ■ ■ . despre raiduri de aeroplane. Sadoveanu, o. vii, 128. Apoi raidurile s-au rărit, zgomotul nocturn cu alarme premergătoare s-a potolit. Beniuc, m. #. i, 298. O singură bombă atomică ar avea efectul a o mie de raiduri. H. Lovinescu, t. 153, cf. der. (Glumeţ) Am vizitai casa cea nouă . . . Raidul nostru a fost întrerupt de sosirea părinţilor. Tribuna 1961, nr. 215, 5/2. — Pl.: raiduri. — După fr. raid, engl. raid. RAIE1 s. f. (Iht.) Vatos (Raia clavata). Raie sau pcaşle de mare. Şincai, în dr. v, 561, cf. Cihac, ii, 304. Calcanul, limba, raiaua, pisica de mare ... au cu toţii aproape aceeaşi formă: Atila, p. 391. — Pl.: ? — Şi: (sg. art.) raiaua s. f. — Din lat. raia. RAIE2 s. f, v. raia1. RAlfi3 s. f., s. n. v. raia2. RAIEIJCfiSCj-EÂSCĂ adj. Care depinde de o raia2 (2), care este propriu unei raiale. Dintru începutul raieliceşlii supuneri . . . Moldavia au păzit nestrămutat neclătitul său mijloc al credinţii (a. 1822). Uricariul, vi, 124, cf. L. rom. 1967, 255. — Pl.: raieliceşti. — Raia2 + suf. -icesc. RAIELtlŢĂ s. f. Diminutiv al lui raia1 (3). Cf. Arvinte, term. 163. — Pl.: raieluţe. — Şi: răiliilă (Glosar reg.), re-luţă (Arvinte, term. 163), riiuţă (id. ib.) s. f. — Raia1 -f suf. -uţă. RAIETJ s. n. (Franţuzism, rar) Dungă vizibilă pe 0 stofă, de obicei de altă culoare sau de altă nuanţă. Stofă foarte drăguţă, . . . verde cu raieuri. C. Petrescu, î. ii, 147. — Pl.: raieuri. — Din fr. raye „dungat". RAI GRAS s. m. (Bot.; şi în sintagma raigras englezesc, Borza, d. 100) Zizanie (Lolium perenne). Pan-ţu, pl., Borza, d. 100. <0> Compus: raigras-de-mare = iarbă-de-mare (Tastera marina). Panţu, pl. — Din germ. Raigras. RĂIÎUAN s. m. v. raimftr. RÂ1MĂR s. m. (Prin Transilv.) Persoană care îngrijeşte un drum sau o şosea; drumar, picher. Cf. alr 1 805/129, mat. dialect, i, 287. — Pl.: raimări şi raimeri (alr i 805/223). — Şi: râiinan (ib. 805/174, accentuat şi raimăn ib. 805/144) s. m. — Din germ. Răurner. RAlNĂ s. f. (Ban., Olt. şi sudul Transilv.) Cratiţă, tigaie; (prin Munţii Apuseni) rînel. Cf. Mîndrescu, i. g. 76. în casă să mai află. . ■ strachine, ţigănii (o raină cu trei picioare). Liuba-Iana, m. 99, cf. jahres-ber. x, 204, h ix 82, 128, xvm 35, 145, Viciu, gl. Hăl mai mic o luat unsoare cu raina. Densusianu, ţ. h. 103, cf. L. Costin, gr. băn., Paşca, gl., Gregorian, cl. 61, chest Ii 489/20, alr i 695/1, 707/77, alr ii 3 966/27, 29, 836, 848. + Conţinutul unei cra-tiţe. Am prăjit o raină de făsui şi tot nu le-a ajuns. Boceanu, gl. — Pl.: răini şi raine (Scriban, d., l. rom. 1959, nr. 5, 73, ib. 1960, nr. 5, 36). — Din germ. Reiue. RÂINlt; adj. (învechit, prin Transilv.; în compusul) Fiorin-rainic— monedă care valora 60 de creiţari. Cf. jahresber. x, 204. 333 RAION - 23 - RAJAH — După germ. rlieinisch „de la Rin". RAION s. n. 1. Spaţiu (circular), întindere pe care se exercită o acţiune; cuprins, rază. Cite trele bilciuri să vor aşeza pă raionul oraşului (a. 1843). doc. ec. 785. Lupta se va decide tn raionul acela, adecă in inima Turciei. Telegraful (1854), .352/66, cf. Alexi, w., cade. Generalul... se instalase in scaunul prezidenţial, luind în mînă frînele confederaţiunii micilor dorobanţi din raionul corpului X de armată. Brăescu, o. a. i, 21, cf. Scriban, d. 2. Secţie a unui magazin unde se găsesc mărfuri de acelaşi fel. Raionul mătăsurilor. cade, cf. dl, dm. 3. (în vechea împărţire administrativ-teritorială a Republicii Socialiste România) Unitate administrativ-teritorială alcătuită din oraşe raionale şi din comune; unftate administrativ-teritorială în cadrul unui oraş mare (v. c a r t i e r). în fiecare raion funcţionează unul sau mai multe tribunale populare, bo 1953, 47. Erau oameni destoinici şi harnici, cum îi vedem şi asiăzi în raionul Neamţ. Sadoveanu, e. 92. în raionul Gheor-gheni cultura inului ocupă suprafeţe importante, scînteia, 1954, nr. 2 885. începu prin a-i face confidenţe referitoare la siiuaţia învăţămîntului în raionul său. Preda, r. 80. M-aş duce în alt raion. T ianuarie 1962, 4, cf. L. rom. 1966, 269. — Pl.: raioane. — Din rus. pafton, fr. rayon. RAIONA vb. I. Tranz. 1. (Complementul indică o marfă, un produs etc.) A repartiza pe raioane (2). Cf. DN2. 2. (în vechea împărţire administrativ-teritorială a Republicii Socialiste România) A împărţi în raioane (3). Cf. DN*. — Prez. ind. : raionez. — V. raion. RAIONAL, -Ă adj. Care aparţine raionului (3), privitor la raion. Ziarul raional i-a cerut ... să scrie un articol, v. rom. martie 1954, 238. Am discutat materialul in biroul raional, t decembrie 1962, 37. Secţia de invăţămînl regională şi secţiile raionale au luat din timp măsuri în vederea bunei organizări şi desfăşurări a activităţii didactice, gî 1963, nr. 691, 2/1. — Pl.: raionali, -e. — Raion + suf. -al. RAIOIVARE s. f. Acţiunea de a r a i o n a şi rezultatul ei. Cf. DL, DM. — Pl.: raionări. — V. raiona. RAIPELŢ s. n. (Regional) Chibrit. Cf. Viciu, gl., chest. ii 367/11. îi dă foc cu un răipelţ. alrt ii 1. — Pl.: raipelţe (cade) şi raipelţuri (chest. ii 367/8, Lexic reg. ii, 42). — Şi: răipelţ (chest. ii 367/5, 9), răipcrţ (pl. răiperţuri ib. 367/10, 10a), repelţ (ib. 367/2) s. n., răpclţ (pl. n. răpclţuri ib. 367/3, m. răpelţi ib. 367/7) s. n., s. m. — Din germ. Reibholzer (pl. lui Reibholz). RAlS s. n. (Germanism) Orez (Prundu Bîrgăului — Bistriţa), alr sn iv h 1 135/219. — Din germ. Reis. RAiŞTE s. f. v. vraişte. RAlTA interj. (învechit) Cuvînt de recunoaştere rostit de paznicii de noapte cînd se apropiau unul de altul. Nici un pedestru nu era pe uliţi, afară de fana-ragiii care strigau regulat: raita. Negruzzi, s. i, 15, cf. Barcianu. La ridicarea cortinei un orologiu depărtat bate şepte ore, şi după cc încetează, culucciul strigă: raita! Alecsandri, t. 1 105, cf. 1 112, Scriban, d. — Din magh. rajta. RAItARIU s. m. răitar. RAITĂ s. f. 1. (De obicei în legătură cu verbele „a da", „a trage" etc.) Vizită scurtă, trecere in grabă pe undeva, abatere din drum; ocol. Cind îi dori să tragi o raită pe aice, vei găsi, ca totdeauna, braţe deschise. Alecsandri, s. 165. Chiajna . . . hotărî să dea însăşi o raită prin oraşele olteneşti. Odobescu, s. i, 160. Pînă-n sară am şi colindai mai tot satul; ba şi pe la scăldat am tras o raiiă. Creangă, a. 16. Sper că planurile noastre despre o raită pe la Koln, Bonn, . . ■ vor găsi realizare. Caragiale, o. vii, 40. Să poată da o raită pe la vecine. Slavici, n. i, 294. Mă folosesc de vremea bună de azi şi dau o raită prin împrejurimi. Vlahuţă, s. a. ii, 141. Căţeluşa dele degrabă o raită printre cai. Marian, o. ii, 102. Am dat o raită pe la vie. Pamfile, j. ii, 163. A dat o raită pe la şcoală, unde avea să fie banchetul. Rebreanu, i. 477. Dădu o raiiă pe la grajd şi făcu o scurtă vizită la lăplărie. Stănoiu, c. i. 73. De bucurie am tras o raită prin curte. Brăescu, a. 106. Anton îşi slrînse sabia sub braţ şi porni să dea o raită pe la sentinele. Sadoveanu, o. ii, 431. Voi să mai dea o ultimă raită pe locul unde trăise cîtăva vreme. Călinescu, s. 787. Dădea cîte-o raită prin sat. Lăncrănjan, c. ii, 254. în o singură raiiă ocoli el toată împrejurimea aceea. Mera, l. b. 163. + (Adverbial) Repede, iute, fuga. Alo, raiia, la cămară, La oala cu rumineală. Reteganul, tr. 160. Iese un zmeu grozav şi raita pe uşă, lăsînd scînlei în urma lui. Bota, p. 77. 2. (Prin Transilv.; in e x p r.) Cu raita in sus = cu partea de jos în sus, răsturnat, dat peste cap. Cf. Caba, săl. 92. Aşc l-or scos d'in casă, d'e s-o-ntors cu raita-n sus. Alexici, l. p. 240. Bagă de samă, că, de te atinge, te dai cu raita-n sus. mat. dialect, i, 89. Toaie lucrurile din casă mi-s cu raita-n sus, că fac curăţenie mare. Com. din Sebeş. <$> (în jocuri de copii) Alo, raita, toate-s gata = se spune cind un copil se dă peste cap sau pe spate, ridicîndu-şi picioarele în sus. Com. din Ţaga — Gherla. — Pronunţat: rai-tă. — Pl.: raite. — Şi: roâită s. f. Pamfile, j. ii, 163. — Din raita. RĂITAR s. m. v. răitar. RAITIîR s. m. v. răitar. RAITIER s. m. v. răitar. RAITILEA adv. (Regional; In e x p r.) A da ralti- lea = (despre vaci) a fugi în joacă (Rudina — Tîrgu Jiu). Cf. h ix 92. — De la raită. RAlTOT s. n. v.'ratotă. RAIŢĂ s. f. v. crelţar. RAIZ1 subst. (Prin Bucov.) Lanţ care se pune pe talpa săniei ca să nu alunece prea repede. Cf. Lexic reg. 107. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. RAfZ2 s. m. v. relz. RAÎZ -AFENDE s. m. v. reiz-efendl. RAÎZ -AVtfNDE s. m. v. relz-efendi. RAJA s. f. v. rajali. RAJAH s. m. Titlu purtat de şeful statului in India antică, devenit apoi titlu princiar; persoană care deţine acest titlu. Raiahii sau domnii Indiei. Leon Asachi, b. 30/25, cf. cade, dl, dm. <0> F i g. Acest raiah al trenţăroşilor era să evalueze mai bine decît primarul cam ce beneficii politice putea să scoată partidul lor. Galaction, o. a. i, 147. 355 RAL - 24 - RAM1 — Pl.: rajahi. — Şi: (din citire greşită) raiâh s. m., raja (der) s. f., radjâh (ib.) s. m., radjâ (ib ) s. f. — Din fr. rajah, radjah, Cf. germ. R a j a, it. r a i a. RAL s. n. (Mai ales la pl.) Zgomot respirator patologic, perceput la ascultarea toracelui In afecţiunile bronhiilor sau ale plămînilor. Cf. Bianu, d. s. Doctorul se aplecă — cu auzul fin, el prinse ritmul ralurilor din plămini. Bart, e. 389. + Zgomot produs de respiraţia unui muribund, constituind un simptom al agoniei; horcăit. Cf. Bianu, d, s. — Pl.: raluri. — Din. fr. râie. RALA1VTÎ s. n. (Şi In sintagma regim de ralanli ltr*) Mers încetinit al unui motor cu ardere internă Cf. Dfî2. — Şi: ralentî s. n. ltr2. — Din fr. ralentî. RALIiNTÎ s. n. v. ralanti. RALIA vb. I. 1. T r a n z . şi r e f 1. (învechit; despre trupe) A (se) regrupa (după o bătălie). Vedem pe ai noştri năvălind asupra turcilor, a fi reînvinşi, a se ralia şi a năvăli de isnoavă. Bălcescu, m. v. 619. A ralia trupele. Scriban, d. 2. Tranz. şi refl. A (se) aduna, a (se) strînge (în jurul cuiva sau a ceva) în vederea unei acţiuni comune. Cf. Barcianu, Alexi, w. Se va ridica în picioare să ralieze pe credincioşi. Brăescu, a. 141, cf. bl vii, 32. Teza . . . putea ralia pe toţi patrioţii. Oţetea, t. v. 282. Mişcarea a reuşii să ralieze virtualităţi poetice, v. rom. februarie 1964, 208. Pe trei voci, cu o vigoare răguşită, se intona un „Gaudeamus", care ralia voinţele şovăielnice. Vinea, l. i, 32. 3. Refl. A adera la o părere, Ia o propunere; a se alătura la ceva. Cînd apăru căilicica de protestare din 1791, Eder ... se ralie la părerea lui Sulzer. Iorga, l. ii, 249. Invitat de patronul său muntean să se ralieze la o politică în care nu vedea nici o garanţie şi nici un folos, Constantin Vodă trebui să-şi razime pe temelii solide domnia, id. ib. I, 308, cf. bl vii, 32. Se raliază, cu mici deosebiri, la aceeaşi concepţie. Ralea, s. t. ii, 68. Aşadar şi dumneata, inspectore, te raliezi la bănuielile domnului Orbescu. Stancu, r. a. iii, 304. Se vede obligat de notabilităţile orăşelului să se ralieze la o sentinţă contrarie convingerilor sale intime, v. rom. iulie 1960, 158. — Pronunţat: -li-a. — Prez. ind.: ralicz. — Din fr. rallier. RALIA RE s. f. v. raliere. RALIAT s. in. (Rar) Persoană care se raliază (3) la ceva sau cu cineva. Cronicarul termină . . . finind de rău pe lordachi, numit caimacam al lui Dimilrie Cantemir, împreună cu Jora, un raliat. Iorga, l. i, 124. — Pronunţat: -li-at. — Pl.: raliaţi. — V. ralia. RALIERE s. f. Faptul de a se ralia. 1. (învechit) Cf. ralia (I). Cf. Baronzi, i. l. i, 233/29. 2. Cf. ralia (2). Pregimuirile aceslei cetăţi fuseseră alese ca punt de ralliare a conjuraţilor, cr (1846), 87'/21. Aprinde un chibrit. într-o clipă, de lîngă uluci, din fundul curţii, răspund alte chibrituri aprinzîndu-se, ca nişte ecouri luminoase: era semnalul de raliare al conspiratorilor. Caragiale, o. iii, 145. 3. Cf.ralia (3). Explicaţia stă ... într-o raliere spontană a maselor la adevărurile cuprinse în versurile ei. t ianuarie 1966, 8. — Pronunţat: -li-e-, — Pl.: ralieri. — Şi: (învechit) raliâre (scris şi ralliare) s. f. — V. ralia. RAlIŢĂ s. f. v. rărită1. HALIŢI vb. IV v. rărită. RALIU s. n. Competiţie sportivă (mai ales automobilistică), în care concurenţii trebuie să atingă, după anumite probe, un pimct determinat. Mîinc se va da startul . . . într-un mare raliu de automobilism. Scînteia, 1960, nr. 4 850. — Pl.: raliuri. — Din fr. rallye. RAM1 s. n. 1. Fiecare dintre ramificaţiile unui trunchi de arbore, creangă, cracă, (regional) radină (2), rază (S); fiecare dintre ramificaţiile tulpinii unei plante. De va sic un pom într-o margine de vie a unui om şi cu ramurile lui va face umbră allii vii, . . . stăpînul cela cu pomul să-şi taie crăngile pomului. prav. 21. Află acolo un copaciu şi să apucă de să urcă înlr-ănsul şi stătu cu picioarele pre nişte ramuri (a. 1654). gcr i, 165/25. Să făcu copaciu căt era şi păsărilor ceriului a veni şi a petreace spre ramurile lui. Cheia în. 14v/l. Mă voi închipui lurturealii că nu-ş mai uită so-ţiia iei ... şi jalnică iaste de să pune lot pă ramură uscată (a. 1760). gcr ii, 69/23. Era un corb . . . slînd pre un ciungărit ram de ar bure. Şincai, hr. iii, 236/4. De pe ramurile dă copaci, Spînzură covrigi, turte, colaci. Budai-Deleanu, ţ. 326, cf. drlu, lb. Ia pomul şi, smulgîndu-l din cele mai profunde, L-întoarce şi-l înfige cu rădăcina-n ceruri, Cu ramurele-ncoace spre noi. Heliade, o. i, 377. Timuş. . . se înaintează din mijlocul celei, finind în mină în loc de sabie un ram, cu care întră în biserică. Asachi, s. l. ii, 29. Căzu săgeata . , . în rămuri la acel loc. Pann, e. ii, 44/20. Trăsuri de toate formele, încărcate cu ramure verzi, umplea toate văile. Bolliac, o. 215. Calea pierdusem; pe rămuri uscate Cînta cucuveaua cu glas cobiior. Ai.exan-def.scu, o. i, 90. Mierlele şi piţigoii şuieră şi ciripesc, săliînd din ramură in ramură. Odobescu, s. i, 147. Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul ... Şi de-a-ceea lot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten mimai mie, iară fie duşman este. Eminescu, o. i, 147. Muma zmeului roase din copaci, se agăţă de ramure. Ispirescu, l. 25. în spre grădină să vedea reţeaua neagră a ramurilor de pruni^ Delavrancea, t. 145. Fusese încă obicei la romani ca să se puie un ram de chiparos înaintea casei mortului. Marian, î. 110. Sub arcuri de ramuri în floare, Lăsat-ai pe-al codrului domn. Neculuţă, ţ .d. 59. Veveriţa, de mirare, Cînd e-n vîrf de fag, Cînd p-un ram. Coşbuc, p. ii, 19. Din trunchiul gros să nu-l cuprindă trei oameni ... se desfac două ramuri vînjoase. Gîrleanu, n. 8. Ramurile pomilor, spălate de rugina iernii, îşi înverzeau mugurii. Re-breanu, i. 379. Ca lacrimi mari de sînge Curg frunze de pe ramuri. Bacovia, o. 43. Oamenii războiului şi semnele războiului să fie înlocuifi prin oamenii păcii şi ramura de măslin! Galaction, a. 452. Mă gtn-desc la ea aşa cum te gîndeşti la o floare pe un ram. Camil Petrescu, t. ii, 524. [Veveriţa] dispăru, ca să apară peste o clipă, în aii ram. C. Petrescu, r. dr. 93. Ramurile . . . deschideau arcade negre, sub care treceam într-o linişte neţărmurită. Sadoveanu, o. ii, 561. Moare frunza-n ramuri, puiandră şi uşure. Arghezi, vers. 388- Îngînînd prin văi tăria, Sună ramul, sună glia. Blaga, p. 28. Lira mi-am prins-o-n ramul înflorit. Isanos, ţ. l. 15. Pe lemn verde nu şade, Iar cînd stă cîleodată, Stă pe ramură uscată. Alecsandri, p. p. 264, cf. h xi 486. Vn măr . . . avea adecă trei ramuri. Reteganul, p. iv, 69. Să dăm foc câmpului ... De trei părţi Cu rame verzi, De o parte Cu uscate, mat. folk. 9. Am un pom în bătătură, L-aş tăia să-l bag în sîn, Pe-o lamură are-un spin ; L-aş tăia să-l bag în tindă, Lămurile-i bat în grindă. Pamfile, c. ţ. 166. Unde se punea, Ramuri se frîngea, Frunza se golea. Balade, iii, 162. Am un pom Cu douăsprezece crăngi: în loată cranga patru lămuri, în toată lamura şapte frunze (Anul şi subîmpărţirile lui). Pamfile, c. 16. <ţ> F i g. Acest suflet singular n-a întins ramuri de afecţiune nici spre dreapta, nici spre stingă. Galaction, a. 366 RAM1 - 25 — RAMA1 159. Va creşte din (arini bucurie şi ptinc Şi-n toate grădinile ramuri de pace. Tulbure, v. r. 42. 2. Parte a unui obiect sau a unui corp in formă de ram (D- Să mănlnce lui ramurile picioarelor . . . moartea. Biblia (1688), 370a/45. Părul negru . . . undează făcind ape-ape la lumina a două feşnice cu trei ramuri. Delavrancea, s. 109. Căpriorul cu ramurile coarnelor culcate pe spate, se năpusti in frunzişul întunecai. C. Petrescu, s. 20. + Ramificaţie a unei artere, a unui nerv etc. dl, dm. + Fiecare dintre ramificaţiile coarnelor cerbului sau ale căpriorului. Ce falnic işi purta coarnele cu zece ramuri. Delavrancea, o. ii, 119. Coarne cu rambori mult- alr ii 4 979/836, cf. ib. 4 979/192, 414, 812, 876. 3. Derivaţie a unui curs de apă principal sau a unui masiv muntos. Aţi trecut două ramuri înalte de munţi, ar (1829), 68*/15. Ramul Sf. Gheorghe se des-părţeşle de ramul Sulina. ib. 2102/17. Intră tn undele spumoase ale Sucevei, care se umflase de un ram al Şiretului. Asachi, s. l. ii, 19. Ramura occidentală a Carpaţilor se lasă spre Dunăre prin mai multe crenge. Hasdeu, i. c. i, 28. Orizontul era închis de cele din urmă ramuri ale rîpoşilor munfi de marnă cenuşie. Hogaş, dr. i, 10. + (Rar) Derivaţie a unei căi ferate, aripă a unei construcţii etc. O ramură de coridor, Ia stingă, duce la patru odăi în care lucrează cei patru secretari al guvernului. Camil Petrescu, o. ii, 403. Ramuri de şine, . . . noduri de poduri. Deşliu, g. 14. 4. (Regional; In forma ramură) Fiecare dintre cadrele de lemn ale ferestrei. Gregorian, cl. 61, cf. chest. ii 154/1, 5. 5. F i g. Ramificaţie a unei familii, a unui popor. Acest nume ... nu se cuvine altora, fără acelui ram, carii au fost robi. Maior, ist. 183/11. Ramura acestuia s-a perpetuat prin patru fii. Odobescu, s. i, 258. Atanaric, capul ramurei celei mai apusene a goţilor, trimisese un corp de oştire pentru a recunoaşte năvala hunilor. Xenopol, i. r. ii, 13. Ieşind din trunchiul lînăr tot ramuri şi-alte ramuri, Se înmulţise omul în seminţii şi neamuri. Arghezi, vers. 390, cf. alr ii/i mn 70, 2 643/228. + (Regional) Rudenie, neam. Ţi-oi fi şi eu vrun ram. pop., ap. T. Papahagi, c. l. 6. F i g. Diviziune a unei discipline ştiinţifice, sector al unei activităţi practice; domeniu; (rar) rămureală. Răspunseră că ■ . ■ s-au socotit şi ei a fi mădulari ai isnafului şi cherhanalile lor — rămuri ale fabricii (a. 1824). doc. ec. 325. împlinirea acelui mai insămnătoriu ram de slujbă a statului (a. 1836). Iorga, s. d. vii, 87. Ramul judecătoriei criminaliceşti să fie tot după legea ţărei (a. 1827). Uricariul, ii, 206. Se face cunoscut tuturor celor ci vor dori a se îndeletnici cu acest folosi-loriu ram al iconomiei. ar (1829), 59a/32. Osebitele ramuri ale măiestriilor. Marcovici, d. 224/24. O colecţie a ofisurilor sale din ramul judecătoresc. Kogălni-ceanu, s. 204. Doresc a îndemna pe iubitorii de poezie ca prin a lor talant să îndeplineză un ram atîta de plăcut. Asachi, s. l. i, 41. Sub o mină aşa de slabă, corupţia intră în toate ramurile administraţiei. Bălcescu, m. v. 34. Puse temeiurile la toate ramurile industriei, cr (1848), 223/8. S-au adus în ordine nu numai afacerile lor municipali şi comunali, ci şi ramura judecătorească. Bariţiu, p. a. i, 554. Voind să-şi facă o poziţiune socială, intră în serviciul ramului decanic. Negruzzi, s. i, 333. Dacă avem şi noi un ram al literaturei, . . . apoi acel ram, nesmintit, e poezia poporală, f (1865), 105. Răs-pîndeşte lumina şi învăţătura în toate ramele societăţii. ib. (1869), 98. Ramul administrativ. Alecsandri, t. 1 359. Interesul unei camere este de a fi compusă din reprezentanţii lutulor ramurelor vieţii publice. Maio-rescu, d. i, 117, cf. Odobescu, s. ii, 77. Au fost tipuri mai înalte ale dezvoltării omeneşti, dar unul într-o ramură şi altul în alta. Gherea, st. cr. i, 303. Introducerea metodei curat ştiinţifice în această ramură a cunoştinţelor. Petică, o. 465. O ramură de negoţ destul de importantă. N. A. Bogdan, c. m. 77. Stăpîn absolut peste toate ramurile administraţiei, domnul dispunea nestinjenit şi de resursele ţării. Oţetea, t. v. 51. Nu putea să-şi închipuie că n-ar ajunge a fi cel dintîi dintr-o ramură de activitate. Călinescu, e. o. i, 236. Ca o ramură laterală a lingvisticii, s-a constituit de multă vreme studiul numelor proprii. Graur, n. p. 5. înţelegerea uneia din ramurile artei dă de bănuit existenţa celorlalte. Preda, r. 120. Cu studiul mineralelor se ocupă o ramură specială a geologiei, mineralogia. Geologia, 11. — Pl.: ramuri şi (învechit şi regional) rămuri (h ii 34, alr i 964/178, 190, 790, 922, alr ii 4 979/182, 791), rame, (regional) rămi (alr ii 4 979/520), (rar, m.) rami (lb, Iordan, l.r.a. 61). — Şi: (cu sg. refăcut după pl. ramuri) ramură (pl. şi, învechit, ramure) s. f., (rar) râmiir (Iordan, l.r.a. 103) s. n., (regional) rămiură (Lexic reg. 85, pl. rămiuri), lamură (pl. lamuri h xi 435 şi lămuri) s. f., râmbori s. m. pl., (cu sg. refăcut după pl. rame) ramă (alr i 964/158) s. f. — Lat. ramus. RAM* s. n. v. ramă1. RAMADAN s. n. v. ramazan. KAMATÎZM s. n. v. reumatism. RAMAZAN s. n. 1. A noua lună a anului musulman ; postul cel mare, care durează o lună, In timpul căruia musulmanii postesc de la răsăritul ptnă la apusul soarelui. îndată au venit gelat, De i-au tăiet capul... în vreme de răimăzan (a. 1777). gcr ii, 117/16. A posti la ramazan zile 30. Văcărescul, ist. 249. Luna cea de post, a ramazanului, s-au început, in care vreme toate trebile tac. gt (1839), 1942/32, cf. Stamati, d. Nu ne temem de păgîni, Ramazanul lor mai ţine tocmai două săptămlni. Hasdeu, r. v. 156. Postul se face în timpul ramazanului pentru sărbătoarea baieramului. Bolintineanu, ap. cade, cf. ddrf, şio n2, 97, Alexi, w., tdrg, Scriban, d. + P. geţi er. Post. Stăpînii mormăiesc ca şi cum s-ar afla după trei zile lungi de ramazan. Sadoveanu, o. xvi, 102. <$> E x p r. (Familiar) A face (un) ramazan= a răbda de foame. Cf. bul. fil. iv,136, com. din Ţepeş Vodă — Cernavodă. 2. (Familiar) Stomac. Se-ncălziră boierii şi uitară de ramazan. Ei s-or fi îndopat la bufet, aşa că mai pot să stea. Pas, z. ii, 209. <> E x p r. A-l tăia pe cineva la ramazan = a-i fi foame. Com. din Ţepeş Vodă — Cernavodă. — Şi: ramadău (Şăineanu, cade, Scriban, d.), (învechit) răimăzăii s. n. — Din tc. ramazan. — Ramadan < fr. ramadan. RAMAZANlJc s. n. Dar care se făcea agilor cu ocazia sărbătoririi ramazanului (1). Ramazanlîcul i bairamlicul (a. 1786). Iorga, s. d. vi, 193, cf. şio iij, 97, Lobel, c. 256. — Pl.: ramazanlicuri. — Din tc. ramazanlik. IfAîMĂI s. f. 1. Cadru de lemn, de metal etc. tn care se pune o fotografie, o oglindă, un tablou; p. ext. tablou, fotografie înrămată. Cf. anon. car., Klein, d. 154, drlu, lb. Portretul lui Ghiţă Coşcodan în ramă aurită. Alecsandri, t. 793. Aceleaşi cadre-mpodobesc păreţii, Din rame cată lung şi trist la mine: Poveşli pierdute-n haosul vieţii. Vlahuţă, o. a. i, 76, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., Nica, l. vam. 207. Soarele cade pe un tablou litografiat, vechi, cu rama pătată. Bassarabescu, v., 202. Aşeză rama la loc, pe birou. C. Petrescu, î. i, 49. Zidurile monacale ale căror singure podoabe erau simplicitatea lor de ziduri de-altădată; şi oglinda ovală în ramă neagră. Teodo-reanu, m. li, 79. Pe măsuţă erau, in rame de scoici, portretele bătrînilor. Sadoveanu, o. ii, 229, cf. bl v, 111. Ochiul interior vede parcă mai bine ,,plopul şi zidul lung", dislocaţi astfel din poziţia lor normală şi parcă încadraţi, ca într-o ramă. Vianu, a. p. 274. Cîmpul nesfîrşil era tăiat de uşă ca de rama unui tablou. CXlinescu, e. o. i, 117. Văzui, într-o ramă veche, un 372 rAmă2 - 26 - RAMCĂ chip linăr. Stancu, b. a. ii, 9. [Diploma] era prinsa intr-o ramă veche. v. rom. iulie 1954, 151. Să încadreze ca o ramă fragedă un tablou cam veşted din vremi trecute, t iulie 1964, 20. <$• F i g. Ce linăr şi ce vesel e codrul. . . , Iar trunchiurile albe sclipesc în rama umbrei. Păun-Pincio, p. 60. Luna plutea slobodă în depărtările umbroase ale spaţiului deşert, împrejmuin-du-şi chipu-i mort şi palid cu o fantastică ramă de îniu-ncrecşi lumină. Hogaş, dr. i, !'3. [Firea ta] nu izbuteam s-o încadrez mulţiunitor in ramul actualei tale vieţi. Galaction, o. i, 227. Şi-mi apăru locul cel negru din pădure in ramă imaculată. Sadoveanu, o. viii, 363. Rama muntoasă este tivită de un brîu deluros mai dezvoltai în nord-vest. mg i, "W. <$> E x p r. (Ironic) Bun de pus fp ramă= rău, neplăcut, urît, necorespunzător. 2. Schelet de formă şi în mărimi difeiite, îr care se fixează ceva. Uieguţa se poale încheia întru un ram. Tomici, c. a. 56/13, cf. lb, lm, Mîndrescu, i. g. 76. Un fulger scăpără şi o fereastră îşi lumină rama. An -ghel-Iosif, c. l. 16. Răsturnăm din nou ramele, scoatem modelul metalic. Ioanovici, tehn. 87. Avea priviri ce te fulgerau prin ochelarii cu rame deaur. Brăescu, a. 114, cf. Pribeagul, p. r. 62. Se fixează o probă [de ţesătură] ... pe o ramă. Ionescu-Muscel, ţes. 52. Un domn scund şi chel, rotunjor şi îndesat, ... cu ochelari în ramă neagră, v. rom. februarie 1954, 37. Sprijinit de rama cabinei, brigadierul privea în urmă înşiruirea celor patru tractoare. Mihale, o. 104, cf. l. rom. 1965, 324, chest. ii 175/9a, alr ii 5 779, ib. 6 611, a i 35, ii 12. 4- (Prin Transilv.) Jugul joa-gărului; p. restr. cărţile acestui jug. Cf. alr ii 6 439/192, 284, ;b. 6 449/228, ib. 6 450/228. 4 (Regional) Lemnul de la marginea plutei (Moiseu — Vişeu de Sus). Cf. Arvinte, term. 163. 4- (Regional) Marginea covorului (Coverca — Vatra Dornei). a v 14. 4- (Regional; în forma ram) Borul pălăriei (Arini — Tîrgu Secuiesc), alr i 1 859/190. 3. Fîşie de piele flexibilă şi groasă, cusută pe marginea încălţămintei şi servind la fixarea tălpii de piele. DL, dm. — Pl.: rame şi (regional) rămi (alr ii/i mn 143, 3 913/334, 346, 362, 682, 705, 728, 762, 987), ramuri (lb, chest. ii 154/1, 5, alr 11/1 mn 143, 3 913/2, 29, 36, 53, 64, 76, 279, 365, 386), rămuri (Gregorian, cl. 61, alr ii/i mn 143, 3 913/141). — Şi: (învechit şi regional) ram s. n. — Din germ. Raluuen, dial. ltahme. RÂMĂ* s. f. Vislă. Şalupa plutea încă. O ramă avea drept catari. Heliade, d. j. 117/26. Făcea vane sforţuri de rame spre a le trece înainte, cr (1848), 241/62, cf. ib. 411/51, Negulici. Folosea şi pinze şi rame. Ca-mil Petrescu, t. ii, 180. Barca de 4 rame are ca stroc pe Lucica. sp. pop. 1970, nr. 6 227, 2/4. <£> E x p r. A trage Ia raine v. trage. — Pl.: rame. — Din fr. rame. RĂMĂT s. n. v. freamăt. RAMBLEI vb. I.Tranz. 1. A executa un rambleu (1) pentru o şosea sau pentru o cale ferată. Cf. DL, DM, DN*. 2. A umple cu rambleu (2) golurile rămase într-o mină în urma exploatării. Minerii pot începe să scoală un nou rînd de cărbuni, pînă ce spaţiul gol e din nou rambleiai. Bogza, v. j. 67, cf. dn*. — Prez. ind.: rambleiez. — Din fr. remblayer. RAMBLEIÂJ s. n. Rambleiere. Cf. r a m b 1 e i a (2). Cf. mdt. <7olul rămas in urma minerilor e umplut, intregul coridor din care ei au extras cărbunele e zidit... Operaţiunea aceasta se cheamă rambleiaj. Bogza, v. j. 67, cf. ltr2, sn2 j,. rom. 1968, 410. — Pl.: rambleiaje. — Din fr. reniblayage. RAMBLEltfRE s. f. Acţiunea de a rambleia şi rezultatul ei; rambleiaj. Cf. mdt, ltr2, dn*, der. — Pl.: rambleieri. — V. rainbleia. RAMBLliU s. n. 1. Lucrare executată din pietriş sau din pămînt în scopul ridicării unui teren la nivelul necesar construcţiei unei căi ferate sau a unei şosele. Era să se facă undeva un pod, un podeţ, un debleu, un rambleu sau o împietrire. Ghica, s. 564, cf. Scriban, d., mdt. iVu se auzea nici o mişcare dincolo de pietrişul rambleului. v. rom. septembrie 1958, 49, cf. dn2. Luă vasul de tablă, trecu şinele, sărind pesle sirmele joase, întinse lîngă rambleu. Barbu, p. 219, cf. der, l. rom. 1966, 360. 2. Material solid care serveşte la umplerea unor goluri (ir. special a celor rămase într-o mină în urma exploatării) sau pentru a ridica un teren la nivelul necesar unei construcţii. Cf. Şăineanu, cade, mdt, dn2. — Pl.: rambleuri şi ramblee. — Din fr. remblai. RÂMBORI s. m. pl. v. rami. RAMBURS s. n. 1. (învechit) Rambursare. Cf. Şăineanu, cade, Scriban, d. 2. Sistem de expediere a unei mărfi, in care plata transportului este făcută de destinatar la primirea obiectului; (concretizat) sumă plătită In acest fel. Pentru suma de o mie de lei să trimeată porumb cu ramburs. Sandu-Aldea, d. n. 251, cf. cade, dn*, der. — Pl.: rambursuri şi (rar) ramburse (dn*). — Şi: (învechit) rambursa s. f. Barcianu, Alexi, w. — Derivat regresiv de la rambursa, după fr. rem-bourseinent. RAMBURSA vb. I. Tranz. A plăti cuiva o sumă de bani datorată; a restitui, a înapoia. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., cade. Rambursează-mi banii care i-am cheltuit pentru taxi. H. Lovinescu, c. s. 64, cf. dn*. 0> Refl. pas. A nu sta banii ce se rambursează fără ca să aducă procente. I. Ionescu, m. 215. 4 (Rar) A compensa. (R e f 1. p a s.) A făcui această îmbunătăţire în chipul cel mai simplu şi cu sacrificii care de mull i s-au şi rambursat. I. Ionescu, d. 175. — Prez. ind.: rambursez. — Şi: (rar) reinbursă vb. I. — Din fr. rembourser. RAMBURSABIL, -Ă adj. Care poate (sau trebuie) să fie rambursat. Aceste obligaţiuni sînt rambursabile prin Iragere la sorţi Ia epoci determinate. Climescu, a. 285. Sumele ... se vor pune la dispoziţie cu titlul de dolaţie sau sub formă de credite rambursabile, leg. ec. pl. 480. — Pl.: rambursabili, -e. — Din fr. remboursable. RAMBURSARE s. f. Acţiunea de a rambursa şi rezultatul ei; (învechit) ramburs (1). Toate celelalte dispoziţiuni relative la . . . rînduiala avansărei şi a rambursărei banilor . . . sînt lesne de arătat. I. Ionescu, p. 206. Conducătorii serviciilor de contabilitate sînt obligaţi să asigure . . . rambursarea la timp a fondurilor băneşti rămase neîntrebuinţate şi a creditelor bancare. leg. ec. pl. 337, cf. contemp. 1954, nr. 384, 6/5. — Pl.: rambursări. — V. rambursa. RAMBURSA s. f. v. ramburs. RÂMCĂ s. f. (Tipogr.) Ramă de fier In care se închide şi se fixează forma tipografică a materialului cules, pentru a fi introdus in maşina de tipar. Cf. V. Molin, v. t. 54. Dispozitive pentru fixarea formelor (rămei, răstavi, rondele), nom. min. i, 362. — Pl.: ramce (cade) şi (rar) rămei. — Din rus. paMKa. 385 RAMET - 27 - RAMPĂ RÂMET s. n. v. freamăt. RĂMIE s. f. Plantă textilă din familia urticaceelor, originară din Asia (Boehmerla nivea). Cf. Nica, l. vam. 208, mdt, dn2, DER. + Fibre textile extrase din tulpina ramiei. între fibrele naturale au rămas cu apli-caţiune mai importantă numai bumbacul, . . . cine pa, iuta, ramia, urzica. Ionescu-Muscel, ţes. 17, cf. id. fil. 32t, DN2. — Pl.:? — Din fr. ramie. RAMIFIĂ vb. I v. ramlfiea. RAMIFICĂ vb. I. Refl. (Despre arbori, artere, căi de comunicaţie etc«) A se despărţi, a se desface în două sau mai multe ramuri. Cf. Negulici. Aceste vase sînt ramifiate. Barasch, b. 7, cf. Ponzu, p. 151/10, ddrf, Barcianu, Şăineanu, Alexi, \v., Scriban, d. El abia ulunci băgă de seamă că, aci, cărare.a se ramifică. Agîrbiceanu, l. t. 161. — Prez. ind.: ramific. — Şi: (învechit, rar) rami-fiâ vb. I. — Din fr. ramilier. RAMIFICĂRE s. f. Faptul de a se ramifica; ramificaţie, (rar) rămurire. Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., dl, dm. <0> (Prin analogie) Limbistica admite tulpine, ramificări. Maiorescij, l. 122. Ramificarea, adică subordonarea fală de o regentă, care este la rîndu-i subordonată, e un alt procedeu mult folosit de Odobescu. Vianu, p. m. 187. — Pl.: ramificări. — V. ramifica. RAMIFICĂT, -Ă adj. Despărţit în ramuri; (învechit, rar) ramulos, rămurit. Filonurile sînt cîteodată ramificate ca nişte rălele'. Cobîlcf.scu, g. 11/3. Rădăcina primară a dicotiledoanelor . . . devine . . . ramificată. GRECESCU, FL. 5, Cf. DL, DM. — Pl.: ramificaţi,-te. — V. ramifica. RAMIFICAŢIE s. f. Ramificare. Lucrătorul mi-a explicat ramificaţia liniilor metroului. Sahia, u.r.s.s. 188. 4- (Concretizat) Parte desfăcută dintr-un întreg; braţ; ram1; prelungire. Platoul de la Plopi şi pină în dreptul Greceştilor este cea mai de pe urmă ramificaţiune a munţilor. I. Ionescu, m. 74. Cele din urmă ramificaţii ale munţilor Dobrogei, la Dunăre, se urcau pe nesimţite. D. Zamfirescu, r. 1J5. + Subdiviziune. Cazul caimacamilor lui Scarlat Callimachi arată cît de întinse erau ramificaţiile Eteriei şi cu cîiă abilitate au fost sabotate toate măsurile preconizate împotriva lui Tudor. Oţetea, t. v. 170. Un mare trust de montaje cu ramificaţii în toată ţara. s ianuarie 1961, 19. — Pl.: ramificaţii. — Şi: (rar) raniifica|iuiie s. f. — Din fr. ramification. RAMIFICAŢIUNE s. f. v. ramificaţie. RĂMÎT s. n. v. freamăt. RAMN s. ni. (Bot.; învechit) Păducel (Crataegus monogyna). Cf. psalt. 467, Baronzi, l. 142, Bran-dza, fl. 208, Scriban, d. — Pl.: ramni. — Din slavon. p (Substantivat) Repede ar fi sărit amindoi şi ar fi dovedii că babalîcul e un ramolit, că nu mai înţelege nimic. Agîrbiceanu, s. p. 245. Diminutivul caraghios al straşnicului nume Agamemnon . . . redă căderea în copilărie a acestui ramolit. Ibrăileanu, s. l. 76. — Pl.: ramoliţi,-le. — V. ramoli. RAMOLlŢIE s. f. (Rar) Ramolire. Se constată în emisferul sting [al creierului] un mic focar de ramoliţie. Parhon, o. a. i, 267. — Ramolit + suf. -ie. RĂMOŞ s. n. (Prin vestul Transilv.) Numele unui dans popular. Cf. Varone, d. 126, id. joc. rom. n. 114, com. din Tărcăiţa — Beiuş. — Etimologia necunoscută RAMFAGÎU s. n. (Rar) Muncitor care lucrează pe rampă (3) lntr-o exploatare forestieră. Ţapinar încărcător (rampagiu). nom. prof. 14. — Pl.: rampagii. — Rampă + suf. -(a)giu. RAMPĂS s. n. (Regional) „Adaosul pe dinăuntru între căputa şi talpa încălţămintei". Săghinescu, v. 66, cf. cl 1969, 58. — Pl.: rampasuri. — Şi: rămpăz (şez. ix, 33), rompâs (Săghinescu, v. 66) s. n. — Etimologia necunoscută. RĂMPAŞ s. n. (Regional) Vin nou care nu s-a limpezit încă; tulburel (Beba Veche — Slnnicolau Mare). Cf. alr i 1 718/49. — Din germ. Rampes „poşircă". RĂMPĂ s. f. 1. Balustradă de lemn, de fier sau de piatră de-a lungul unei scări sau al unui pod; rezemă-toare. începi a vedea tot mai des nălucind pe la ferestre rampele podurilor şi-n aceeaşi clipeală auzi vîjîind pe 408 RAMPLASA - 28 - RANĂ1 sub vagon o apă repede. Vlahuţă, o. a. iii, 32. Urcă scările de din dos cile irei deodată. La scoborit se dădea pe rampă, fără cruţare pentru rochii. Teodqreanu, m. ii, 74. Găsi două uşi . . . cu începuturi de scări întunecoase şi rampe. Sadoveanu, o. vii, 690. 2. Partea din faţă a linei scene de teatru, unde slnt instalate luminile. Păşeşte spre rampă şi declamă cu toată căldura. Caragiale, o. i, 2. Dacă cei ce visează la lumea ce se agită după dunga strălucitoare a rampei ar fi ascultat acestea, desigur că s-ar fi înduioşat. Anghel, pr. 121. Mi se plingea de deşertăciunea vieţii sale unde nimic profund şi lainic nu pătrunde, unde chiar iubirile ... nu trec niciodată de rampă. Petică, o. 319. Constantin nu ar fi ajuns departe, fiindcă n-avca în singe ,Jocul rampei". Galaction, o. i, 118. Din penumbra aurită de reflexele rampei . . . Ladima urmărea, pironit, spectacolul. Camil Petrescu, n. 3. Rămîne un moment locului, privindu-i de sus pe cei trei bărbaţi, cari — cu faţa spre rampă — nu o pot vedea. Sebas-tian, t. 177. Se îndreptă spre rampă, către public. Călinescu, s. 119. Orice om care apărea la rampă rîvnea popularitate. Stancu, r. a. iv, 332. Actriţa a ieşit la rampă şi trăsăturile ei işi regăsiră, încetul cu încetul, liniştea, v. rom. iulie 1954, 254. Sub ciucurii aurii ai cortinei sclipiră becurile rampei. Barbu, p. 180, cf. gl 1962, nr. 457, 1/6. Expr. A chema la rampă = a cere, prin aplauze, ca artiştii să reapară pe scenă. Cintăreţii sînt chemaţi la rampă de două, de trei, de patru ori. Caragiale, o. i, 3. De trei ori actriţa fu chemată la rampă, iar a patra oară . . . apăru împreună cu autorul poeziei. Călinescu, e. 140. (Despre piese de teatru) A vedea lumina rampei = a intra in repertoriul unui teatru, a fi jucat în faţa publicului, dl, dm. 3. Platformă (la nivelul pardoselii unor vehicule) care serveşte la depozitarea, încărcarea şi descărcarea mărfurilor dintr-un vehicul rutier sau feroviar; p. ext. loc (lîngă linia ferată) destinat încărcării şi descărcării mărfurilor. Pentru mutări [de maşini] de la rampă în sala de războaie, . . . se face un cadru de sus-pensiune. Ionescu-Muscel, ţes. 611. Cheiurile şi rampele construite la orice înălţime deasupra solului vor fi prevăzute cu balustrade . . . pentru a se evita prăbuşirea oamenilor şi materialelor, prev. accid. 18. Tri-miieti şlepurile acum, că vin ploile şi ne prind cu sfecla în pămînt. . . Să ştiţi că v-o îngrămădim aici pe rampă! v. rom. august 1954, 57. Undevasub rampa magaziei, un copil. . . plîngea. Galan, z. r. 306. Inlîi dăm de o zidire impunătoare cu rampă de descărcare, o moară după înfăţişare, contemp. 1956, nr. 487, 3/2. Undeva in fund, se vedeau magaziile şi rampele de descărcare. 1’reda, M. 437, cf. fd i, 165, Arvinte, term. 163, Lexic reg. 64, a v 15, 33. 4. Porţiune din traseul unei şosele sau al unei căi ferate în pantă urcătoare. Cf. ltr2, i>n2, der. 5. Loc de trecere peste linia ferată, pasaj de nivel, trecătoare. Dacă acul [liniei de tramvai] se găseşte pe o rampă, . . . funcţionarea automată a acelor se realizează printr-un contact special, enc. tehn. i, 197, cf. alr i 806/900, com din Straja — Rădăuţi. -4 (Regional) Barieră. Cf. alr sn iii h 907. 6. (în sintagma) Rampă de lansare = platformă prevăzută cu dispozitive de orientare şi ghidare, folosită pentru lansarea avioanelor catapultate sau a rachetelor. Cf. LTR2, DER. — Pl.: rampe şi (regional) rămpi (alr i 806/900). — Din fr. rampe, germ. Rampe. RAMPLAS vb. I. Tranz. (Franţuzism învechit) A înlocui. Cf. I. Golescu, c. Fiinţele, globurile şi sistemele sînt ... ea un grăunte de nisip şi cind dispare unu, numaidccit îl remplasă altele mai perfecte. Isis (1862), 48V28. Are ... o pepinieră de cai buni cu care schimbă şi remplasează pe cei răi. I. Ionescu, d. 192. La 1821 ramplasal Ghica cu Chiţeseu. LĂcus-teanu, a. 32, cf. Alexi, w. «0> Refl. pas. Socotesc de crimă neiertată de a se lăsa aceste venituri . . . si de a se pretinde a se ramplasa prin resursele fiscului. Dîmboviţa (1858), 32/17. — Prez. ind.: ramplasez. — Şi: remplasă (prez. ind. pers. 3, rar, şi remplăsă) vb. I. — Din fr. remplacer. RÂMPURE s. m. v. rapor. It A VIS s. n. (Rar) Numele unui joc de cărţi. Cf. Săghinescu, v. 66. Ba joc ramsul, ba concina. ap. tdrg, cf. h x 358 — Pl.: ramsuii. — Din germ. Ramseli. RÂMSTEC s. n. (Rar) Carne de vită din porţiunea crupei. — Şi: (neobişnuit) renistec s. n. Alexi, w. — Din fr. romsteck. RÂMTATA interj. Cuvînt care redă sunetul produs de bătaia tobelor. Cf. Şăineanu. — Onomatopee. RAMUL OS, - OÂSĂ adj. (învechit, rar) Ramificat. Ramurile . . . foarte ramuloase. Grecescu, fl. 556. — Pl.: ramuloşi,-oase. — Din lat. ramulosus, -a, -mn. RĂMUR s. n. v. ram1. RÂMURĂ s. f. v. ram1. RĂNA1 s. f. I. Ruptură internă sau exterioară a ţesuturilor corpului unei fiinţe vii, cauzată de o tăietură, de o lovitură, de o infecţie etc.; leziune, plagă, (învechit) rănitură, (regional) oajdă2. Că nu e răd-zimare în moartea lor şi tărie în ranele lor. psalt. hur. 62v/5. Putreziră ranele meale. Coresi, ps. 99/4, cf. po 118/15. Era un om de avea o rană rea şi plină de puroi. Moxa, 358/12. Vindecă pre mulţi de boale şi de rane. n. test. (1648), 76r/16- Cela ce va răni pre altul nu cu rană de moarte ... nu să na certa ca un ucigătoriu. prav. 88. Şi-i spălă ranel(e) Ini şi-i pus(ă) unsoare alifie (a. 1692). gcr. i, 304/34. Lui Antioht Vodă i-au rămas rană nevendecată. Neculce, l. 177. Şi mearsără şi-i spălă picioarile şi rănile cu vinu (cca 1750). gcr ii, 63/35. Fiind iniins în patru părţi fericitul şi cuprins de ranele bătăilor. Mineiul (1776), 73rl /15. Traian . . . ş-au tăiai cămeaşa şi o au dat să lege ranele ostaşilor celor vătămaţi. Şincai, hr i, 4/11. Nu-i dete nici o clipită răgaz, Fierul învîrtind de ună ş-altă parte, Ca doară-i va da vreo rană de moarte. Budai-Deleanu, ţ. 142. Loviturile de cuţit. . . au făcut nişte rane de tot primejdioasă, ar (1829), 2302/l 1. Mulţi lurci se vedeau plutind pe unde, în cursul apei, plini de răni. Bălcescu, m. v. 169. Mai lungă-mi parc calea acum la-ntors acasă ... Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă! Alecsandri, Poezii, 445. Dar deschideţi poarta... turcii mă-nconjor . . . Vîntul suflă rece . . . rănile mă dor! Bolintineanu, o. 33. Soarele, ce azi e mîndru, el îl vede trist şi roş Cum sc-n-chide ca o rană printre nori întunecoşi. Eminescu, o. i, 133. Aşază pielea la loc, pune el ce pune la rană şi pe loc se tămăduieşte. Creangă, p. 177. Printre copaci se văd ostaşi legindu-şi rănile-n pripă. Vlahuţă, o. A. ii, 118. Iar mişelul stă, se uită, dă apoi; şi grabnic unda Sîngelut ţişni din rană. Coşbuc, p. i, 121. Mai toţi ţăranii stăteau acum ascunşi prin casele lor, legîn-du-şi rănile ce le căpătase. Bujor, s. 128. Orice cuvint de mîngîicre era acuma peniru dinsul un balsam pe o rană proaspătă. Rebreanu, r. i, 281. De cădeai rănit în luptă, îţi legam o rană udă. Eftimiu, î. 105. Rănile erau grave, desigur, dar nu de moarte. C. Petrescu, î. ii, 45. Rănile ... au început să se ;n-fierbinte şi durerile nu mai conteneau. Popa, v. 136. Ştefan Vodă se află întru oarecare suferinţă, dintr-o rană la picior, dobîndită in războiul celăţii Chilia. Sadoveanu, o. xii, 334. Sanitarul venea şi-i oblojea rănile 417 RANĂ1 - 29 - RANCHIUNOS Stancu, r. a. ii, 422. Cumpătul că nu-şi pierdea, Mtna La rană Punea Şi din gură cuvinta. Balade, ii, 256, cf. folk. mold. i, 227. Rana, dacă să deschide, Anevoie se închide. Cf. Pann, p. v. i, 60/22, Zanne, p. ii, 685. (Prin analogic; la plante) Se pune pămini jilav pre lingă rana trupinei [copacului] şi se leagă cu cirpă. Economia, 130/14. Marginea lunii se înnegri ca rana ciupercii veninoase. Teodoreanu, m. ii, 207, cf. ds. <0> Fig. Ranele unui trecut jalnic şi dureros, mo (1860), 92/14. Ghica Vodă. . . n-au domnit atîta in Moldova, cît să poală vindeca ranele (erei din resboiul acesta veniie. Şincai, hr. iii, 295/23. Scumpă Moldovă, iară de jale!... Lasă-mă-a plînge ranele laie. Alecsandri, p. ii, 116. Ioana află rana cea grozavă a ţării sale. Odobescu, s. i, 7. Acestea sînt răni fără vindecare ale Moldovei, ca şi rana de la piciorul măriei sale. Sadoveanu, o. xii, 351. Unul plingind, o lacrimă pribeagă Pe rana ochilor se-ncheagă. Arghezi, vers. 368. Port tncă-n gînduri Mierea, mirajul, Dar fără tine Rană-i peisajul. Blaga, p. 74. Putea... Să piară poamele sub rana brumii. v. rom. ianuarie 1956, 25. Natura . . . ştersese rănile pămîntului pirjolit. Barbu, p. 7. Zăpezile albe lăsau primăvara,'pornind nevăzute tn sus, răni negre, s ianuarie 1961, 3. <0> Expr. Bun de pus (sau de legat) la rană, se spune despre un om foarte bun. Ştefan domnul era aşa de bun cind vedea dreptatea înaintea lui, incit să mi-l pui la rană şi să se vindece. Ispirescu, u. 228. Era ascultător, supus, muncitor şi bun, să-l legi la rană. Sandu-Aldea, a. m. 180. Inima de mamă e aiît de bună că o poţi pune la rană. v. rom. februarie 1955, 147, cf. Zanne, p. ii, 686. A pune (sau a turna) sare (sau ojet etc.) pe rană = a Întărită pe cineva; a pune paie pe foc. Ferindu-se să toarne sare pe rană în asemenea situaţie, el vorbi înadins cu oarecare ironie, v. rom. martie 1954, 163, cf. Zanne, p. iii, 449, iv, 33. A pune degetul pe rană= a arăta In mod lămurit pricina unei stări de lucruri supărătoare. M-a întrebat tăios: — Spune-mi, le-ai certai cu Nora? Pusese degetul drept pe rană. Vlasiu, d. 181. Odată ce s-a pus degetul pe rana deschisă, furtuna s-a dezlănţuit. Bart, e. 285. (Regional) A prinde vulpea la rană, se zice despre cei care se sclifosesc, care fac mofturi. Cf. Zanne, p. i, 709. <$> Compuse: rana-trfnjilor= pelagră. N. Leon, med. 143, Candrea, f. 221, Bianu, d. s.; iarba-ranei sau iarbă-de-rane v. iarbă. + Semn care rămîne după vindecarea unei plăgi; cicatrice. Cf. cade, di,. + (învechit, rar) Rănire. Arcul şi-l încordă ... şi sabiia şi-o fulgera şi mina şi-o întărea spre rane (a. 1654). gcr i, 171/9. Făr’ de rane, făr’ de sînge, făr’ de vătămare, calcă şi supun toată păgînătatea. Antim, p. 4/4. 2. Durere morală, suferinţă, chin. Că cire tu văiă-maşi ei mărară şi căiră durearea ranelor meale adauseră. psalt. 134. Că de văm amu pune ştiinţele noastre înaintea lu Dumnezeu şi-i văm arăta lui ranele sufletelor noastre, . . . milostiv fi-va noao. Coresi, ev. 20. Şi-ş vărsă singele său spre ranele sufletului tău să-l vendece şi să-l învie în viaţa veacilor (a. 1642). gcr i, 102/17. Avlnd mare rană în inema lui pentru tăierea tătîne-său, lui Miron logofătul, în vremea lui Cantemir Vodă. Neculge, l. 152. Împotriva ranelor sufleteşti iaste foarte bun leac cenuşa. Maior, p. 30/11. Amoriul. ■ . La loviri este amarnic, dar rane tămăduieşte. Conachi, p. 3. Cînd un prea nenorocit Va rămînea despărţit De ceea ce o iubea, ... Pe cine va-ntîmpina, Tot Îşi spune rana sa. Pann, e. i, 79/16. Dar rana e adlncă şi patima cumplită. Alexandrescu, o. i, 105. Să vii a-ţi lăsa mîngiiată rana sufletului lîngă nevastă şi copii. Caragiale, o. vii, 28. Căci, pentr-un sărac ce simte, nu e rana sufletească Mai grozavă, decît mila rea şi dispreţuitoare. Vlahuţă, o. a. 77. El rana-şi va ascunde Şi nu-ţi va şti răspunde Decît: Sînt obosit. Iosif, patr. 36. Mintea lui primea concluziile la cari ajungea, dar rana din inimă nu i se închidea. Agîrbiceanu, a. 444. Uitarea ii vindecă uşor rana care-i singerase şi lui sufletul. Gîrleanu, n. 155. Nu ştie ce rană pori în suflet. Camil Petrescu, t. i, 78. Eu insumt, mă vezi, am fost orfan de mic copil şi cunosc rana asta să n-ai pe nimeni de aproape. Călinescu, e. o. i. 335. Că nu-i rană de cuţit, Ci e rană de iubit! Hodoş, p. p. 36. 3. (învechit) Lovitură, bătaie; schingiuire, tortură. Deci dzise miiaşul se Iu ducă eln întru pilcu şi dzise cu rane (bătăi n. test. 1648, bătaie Biblia 1688) se lu întreabe elu. cod. vor. 43/12. Căeuspre rane (b ă-t ă i d.) gata-su,şi-durerea mea între mere iaste pururea. psalt. 73. Toată dzua cu rane pre spate. Dosoftei, ps. 241/11. Spărgind uşa unde odihniia Ştefan Vodă, cu multe rane l-au omorît. R. Popescu, cm i, 288. N-au încetai tiranul cel fără de minte, muncindu-te fără de milă cu ranele, pînă ce ţi-ai dat sfinţitul suflet. Mineiul (1776), 114v2/37. Deaca il vei da ranelor şi muncilor, atuncea te vei face vrăjmaş firii. Varlaam — Ioasaf, 156v/19. 4. (învechit) Lovitură morală, încercare, pedeapsă. Adurară-se spre mere rane şi nu le sinţiiu. psalt. 63/7- Şi voiu acoperi pre voi şi nu va fi întru voi rană ca să vă surpaţ cind voiu lovi in pămîntul Eghipetului. Biblia (1688), 472/3. Era orînduil să-i vie şi altă rană mai mare şi mai cumplită decît celelalte ce i-au venit, luarea adecă cetăţii Hotinului. Axinte Uricariul, let. ii, 175/1. Ca să-i mînluiască Dumnezeu din scîrbe, cîlă putere nebiruită au arătat cu cele 10 rane prin mijlocul lui Moisi? Antim, p. 16. Acestea au fost: rană piste rană. Kotzebue, u. 10v/9. Nu-ţi era îndestul de o rană, ci trei mi-ai trimis şi una după alta ? Marcovici, c. 19/24. — Pl.: răni şi (învechit) rane, (regional) rănuri (alrm i/i h 152/18) — Din v. sl. pjiw. RĂNĂ2 s. f. v. Iirană. RANC s. n. (Regional) Mînie, pizmă (Bonţ — Gherla). Pasca, gl. — Pl: ? — Etimologia necunoscută. RANCALAU s. m. v. rlnealău. IlAiVCĂ1 s. f. (Iht.; regional) Porcuşor; rlbiţă1 (Gobio gobio). Cf. Băcescu, p. 148. — Pl.: ? - Şi: rincă s. f. H xvii 250. — Cf. ranghiţă, r î n c h i ţ ă. RANcA2 s. f. v. rangă1. RANCAU s. m. v. rlneiWi. RANCHfiŞ s. m. (Regional) Cal rlncaci (1) (Vicovu de Sus — Rădăuţi). Glosar reg. — Pl.: rancheşi. — Cf. r î n c a c i, rancău. RANCHIUNĂ s. f. Ură ascunsă şi dorinţă de răzbunare; pică; (latinism învechit) rancoare. Nu ţine nici o rancună. Bolliac, o. 247, cf. Maiorescu, d. i, 89. Se smucea să spargă uşa, să omoare pe Magheru, căruia îi păstra o veche rancună. Lăcusteanu, a. 125, cf. Caragiale, o. ii, 157. Alăturea steiea, fără nici o ranchiună, nevinovata marchiză. Vlahuţă, s. a. ii, 353, cf. Alexi, w. Să invectiveze brutal, iritat, cu mai multă ranchiună decît dispreţ puternic. Teodoreanu, m. ii, 360. Pentru o singură dată, Goya îşi uită vechea sa ranchiună contra clerului. Oprescu, s. 221. O uşoară ranchiună a plutit în jurul său. Ralea, s. t. iii, 259. înseamnă că-mi poartă ranchiună, v. rom. ianuarie 1954, 119. S-a resemnat fără rancună să ducă muncă de administrator, ib. martie 1956, 50. N-are nici un rost să creadă . . . că-i porţi ranchiună. H. Lovinescu, t. 247. — Scris şi: (după fr.) rancună. *-■ Pl.: ranchiune. — Din fr. rancune. RANCHIUNOS, -OASĂ adj. Care poartă ranchiună, plin de ranchiună; răzbunător, duşmănos. O mtnle 426 RANCOARE — 30 — RANG1 acră, ranchiunoasă, izbucni din el împotriva Adinei şi-a lui Dănuţ. Teodoreanu, m. ii, 232. — Pl.: ranchiunoşi, -oase. — Din fr. raneuiieux. RANCOARE s. f. (Latinism Învechit) Duşmănie, ură; invidie; ranchiună. El nu vede aci alia, dccii o rancoare. Bariţiu, p. a. iii, 233, cf. Polizu. Am auzit cu destulă întristare rancoarea deplorabilă dintre . . . 1. Eliad şi I. Ghica. ap. Ghica, a. 763, cf. Cihac, i, 227, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., Papahagi, c. l., dr. vii, 479. Crăiasa cea mută a născut un copil, dar poate că n-a trăi, ori, şi de va trăi, va rămîne mul ca mumă-sa. Aşa cobesc muierile în răutatea inimei lor, din rîncoare. Reteganui., p. v, 19. — Şi: rlncoâre s. f. — Din lat. rancor, -oris. It AN COTĂ s. f. (Regional; de obicei la pl.) Creangă uscată; vreasc. Cf. l. rom. 1966, 286, Păcală, m. r. 141, FrIncu-Candrea, m, 105, com. din Loman — Sebeş, Gregorian, cl. 61, alrm sn i h 412/833, a iii', 3, 5, 17, 18, 19. — Pl.: rancote. — Cf. r a s c o t ă. RANDAIJN vb. I. Tranz. (Tehn.) A moleta. — Prez. ind.: randalinez. — V. randalină. RANDALINÂRE s. f. (Tehn.) Moletare. ltr2. — Pl.: randalinări. — V. randalina. RANDALÎNĂ s. f. (Tehn.) Moletăi (2). Cf. ltr2, DN®, DER. — Pl.: randaline. — După germ. Răndelradehen, lliindeleisen. RANDAMENT s. n. 1. Capacitatea de producţie a unui muncitor, a unei întreprinderi, a unui utilaj, a unui teren etc. într-o unitate de timp dată. îmbunătăţirea gradului de folosire a maşinilor şi utilajului se poate realiza atit prin prelungirea duratei lor de funcţionare, cît şi prin sporirea randamentului lor, adică prin creşicrea producţiei in unitatea de timp. Scînteia, 1953, nr. 2 786. El vine o dată sau de două ori pe săptămînă, controlează posibililăţile stricte de randament şi se întoarce acasă. v. rom. noiembrie 1954, 67. 4 Folos, eficienţă, beneficiu. Am căpătat convingerea că e un ieren fără nici un randament. C. Petrescu, r. dr. 108. 2. Raportul dintre lucrul mecanic produs şi energia consumată de un sistem tehnic (maşină, aparat etc.) pentru a produce acel lucru mecanic. Cf. Ioanovici, tehn. 232, Ionescu-Muscel, ţf.s. 603, Marian-Ţiţeica, fiz. i, 83, dn*, der. — Pl.: randamente. — Din fr. rendement. RANDE s. f. (Regional; în e x p r .) A-şi lua ran-deaua= a pleca repede, a-şi lua catrafusele, a-şi lua tălpăşiţa. Nu mai sta, ia-ţi randeaua, fugi pînă e lucrul cu cinste. Săghinescu, v. 66. N-o mai stat mnli pi ginduri şi ş-o luat rindeaua şi s-o pornit acasă. şez. vi, 8. Ş-o luat rindeaua şi s-o-nturnat acasă. Vasiliu, p. l. 30, cf. Zanne, p. v, 534. — Şi: rindea, răndeâ (Graur, e. 153) s. f. — Cf. germ. Rand „margine". RANDEVU s. n. (Franţuzism) Întîlnire dintre două sau mai multe persoane, într-un loc şi timp dinainte stabilite. Ştii că cuvîntul de bărbat strică totdeauna intr-un randevu. Kogălniceanu, în pr. dram. 435. Se aruncă pe un pat, aşieptînd ora hotăriiă pentru randevu. cr (1848), 10*/70. Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i ti îmbie, Rendez-vous i-a dat in şură, ori tn pod, în găvăună ? Eminescu, o. i, 48. Trebuie să mă duc căci mă aşteaptă . . . Ştii, bre, un mic randevu . . . Rebreanu, n. 9. în una din aceste zile Ea vine tar Ia rendez-vous. Beniuc, c. p. 92. — Scris şi: (după fr.) rendez-vous. — Pl.: rande-vuuri. —- Din fr. rendez-vous. RANlîTE s. n. pl. v. renet. RANFLUĂRE s. f. Operaţia de readucere la suprafaţă şi de punere în stare de plutire a unei nave scufundate. Cf. dn2, der. — Pronunţat: -flu-a-, — După fr. rendouage. RANFtfRT s. n. Element de construcţie constituit dintr-una sau mai multe bare de oţel, destinat să asigure rigiditatea transversală a unui pod metalic. Cf. ltr2. — Pl.: ranforturi. — Din fr. renfort. RANG1 s. n. 1. Loc ocupat de o persoană sau de o instituţie lntr-o 'ierarhie, după criteriul importanţei, funcţiei etc; treaptă ierarhică socială; grad. Pentru vrednicia sa . . . ţinea rangul cel dinlîi. Văcărescul, ist. 250. Hotărim . . . să se deie la toate rangurile boiereşti (a. 1814). Uricariul, i, 36. Lefi potrivite cu pompa rangului (a. 1827). ib. vii, 98. Supuşii şi cei mai mici aduc respect nu atît la înălţimea rangului, cît la bunătatea sufletului. Marcovici, d. 45/1. Tatăl meu avea un rang de împărăţie mai vestită decît a celorlalţi împăraţi ai lumii. Gorjan, h. iv, 16/27. îl priimi cu toate onorile cuvenite rangului lui. cr (1846), 27*/34. Intră în slujba lui Aron Vodă, care-i deie rangul de agă. Bălcescu, m. v. 92. Boierii, netezindu-şi bărbile mari şi tuf oase după rang şi cin, striga. Russo, s. 17. Puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt. . . după neam şi după ranguri. Negruzzi, s. i, 156. Oamenii îşi aveau locul la masă după rang. Bolliac, o. 221. îmbulzeala la ranguri era atît de mare, că se umpluse, din scoarţă în scoarţă, condica pitacului. Ghica, s. 37. A zis că nimic nu ştie, Că nu este bun să ţie Un rang între curtezani. Alexandre seu, o. i, 203. Şi-a luat rangul de pitar. Filimon, o. i, 97. Gindeşte-te la rangul ce îl ocupi . . . Tu eşti A Romei fiică. Alecsandri, t. ii, 351. Şi s-aşează toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. Eminescu, o. i, 85. Unealtă vie, ce trăieşti Să aperi ranguri şi averi. Neculuţă, ţ. d. 102. Tu erai un om de luptă, fără rang şi fără nume Eu ţi-am dat coroana ţării, să le fac stăpîn pe-o lume. Coşbuc, p. i, 121. Fusese ridicat la rangul de morar, apoi de îngrijitor de moşie, iar acum ... la acela de puşcaş. D. Zamfirescu, î. 22. A venit vremea să cază şi ei din rangurile lor. Galaction, o. a. I, 270. Ştiu să-mi lin rangul meu între oameni. Sadoveanu, o. vi, 549. Domnul avea, în hierarhia otomană, rangul unui paşă. Oţetea, T. v. 31. Era intr-adevăr prea sus ... ca să se mai poală teme că-şi pierde rangul umblînd pe jos. Camil Petrescu, o. h, 389. Zîmbea cu un fel de prietenie siăpînită, cum se cuvenea rangului său. Vornic, p. 228. Tu să-mi mai slujeşti Pin’ la sîn-Văsii, Cînd împart domnii, Rang şi boierii. Teodorescu, p. p. 47. Nu te lăcomi la rang, la neam, la avere. Rete-ganul, p. iv, 29. F i g. Critica s-a ridicat la rangul unei producţii ... de multe ori mai însemnată chiar decît opera care se critică. Vlahuţă, o. a. 230. Amîn-doi aveau dimensiunea şi rangul spiritual de majuscule în literele româneşti. Teodoreanu, m. u. 35. Opeia de ridicare a limbii româneşti la rangul de limbă ştiinţifică şi filozofică, începută de Dimitrie Caniemir, a fost amînată ... cu cel puţin încă un secol. Varlaam — Sadoveanu, 138. <$■ Loc. adj. De rangul întli sau de primul (sau al doilea etc.) rang= de calitatea, de gradul intîi (sau al doilea etc.). Domnii cu care ne întreţinem sînt persoane care ocupă în societatea capitalei locuri de întăiul rang. Sadoveanu, o. ix, 258. Iar ajutate la reeducare, ele pot deveni puteri de primul rang. Ralea, s. t. ii, 276. + Grad militar. Bunăta- 438 RANG2 - 31 - RANTIE tea Izbăvitorului republicei îl înălţase la cel mai mare rang ostăşesc, ar (1830), 20>/10. După cîţiva ani a capa-tat rangul de ofiţer. Negruzzi, s. i, 332. Pentru Jancu i se făgăduieşte un rang de sus în armata Ungariei. Ghica, a. 365. După un şir îndelungat de ani s-a retras cu rangul de locotenent-colonel. Alecsandri, s. 171. 2. (Franţuzism învechit) Şir de persoane, rind. Cu cine se înlocuia deşertul ce se făcea în rangurile acestor luptători ? Negruzzi, s. i,345. Rangurile să ne strîngem, Pe vrăjmaş ca să-l înfrîngem. id. ib. ii, 81. Şi-n rangurile rupte zbor glonţii vîjîind. Alecsandri, p. ii, 158. 3. (în sintagme) Lojă de rangul întîi (sau al doilea) = lojă din rlndul situat imediat deasupra parterului (sau din rîndul al doilea). Stăm toate trei în faţă, că e o lojă de rangul întîi. Camii. Petrescu, t. iii, 225. (Mat.) Unitate de rangul întîi = unime. Numerii de la un pînă la zece exclusiv se numesc unităţi de rangul întăi sau unimi. Climescu, a. 9. Ipotecă de rangul întîi = prima ipotecă instituită asupra unui bun (urmată de alte ipoteci). împrumutul îl transformă . . . într-o ipotecă de primul rang. Sadoveanu, o. vii, 662. Avea o parte din banii mamei sale puşi într-o, ipotecă de primul rang, foarte sigură, id. ib. ix, 137. 4. (Lingv.) Loc pe care îl ocupă un cuvînt, un fonem etc. în ordinea frecvenţei. Dicţionarul... se caracterizează printr-o mare atenţie dată noţiunii de rang în raport cu cea de frecvenţă, l. rom. 1959, nr. 3, 97. — Pl.: ranguri. — Şi: (învechit, rar) rangă s. f. Budai-Deleanu, ţ. 242. — Din fr. rang. RANG2 s. n. v. rangă1. RANGAJAT, -Ă adj. v. reangajat. RANGĂ1 s. f. Bară de oţel ascuţită la un capăt, servind ca pîrghie pentru mişcarea obiectelor grele sau folosită cind se sapă în pămînt foarte tare, cînd se desface un pavaj etc.; (regional) răzuş, manelă1. V. ştangă. Cf. lb, Cihac, ii, 305, lm, ddrf. Barcianu, Alexi, w., i. cr. v, 278. li trebuia un sac mare ... şi o rangă de săpat în pămînt găuri pentru stUpi. Galaction, o. a. i, 293, cf. ds. E-un dulgher, Deprins cu sculele de fier, Cu buşteni, cu grinzi, cu răngi şi rindele. Arghezi, vers. 322. I se păru că o izbeşte cineva cu o rangă de fier peste picioare. Stancu, r. a. v, 356. Te-au ţinut închis şi te-au bătut... Şi (i-au dat drumul ciobuit de rangă. v. rom. martie 1954, 190. Ridicase ciocanul, dar şi Brebu era în mină cu o rangă de fier. Pas, l. i, 79. Agita o rangă de fier, ju-cînd-o încoace şi încolo ca pe un beiigaş. v. rom. februarie 1963, 37, cf. alr n 6 459 bi's/76, 95, 102, 105, 172, 219, 284, 310, 362, 365, 748, 762, 833, 876, ib. 6 794/812, a ii 7. + (Regional; în forma ranglă) Bară lungă de fier, încovoiată la lin capăt, cu care minerii desprind piatra. Com. din Băiţa — Cîmpeni. + (Regional) Ghionoi (Loman — Sebeş), a ii 8. — Pl.: răngi şi (regional) range (alr ii 6 459 bis/105). — Şi: (regional) rang (h xviii 142, alr ii 6 459 bis/2, 29, 848, a v 33, pl. ranguri alr ii 6 459 bis/2, 848) s. n., rângiâ (com. din Băiţa — Cîmpeni), râncă (com. din Sălişte — Sibiu) s. f. — Etimologia necunoscută. RÂNGĂ2 s. f. v. rang1. RĂNGAT s. n. (Regional) Gălăgie. Nu poci maică-a mai trăi, De rangătu broaştilor, De zgoana năpîrcilor. mat. folk. 147. — Onomatopee. rAnGHIŢĂ s. f. v. rlbiţă1. RANGÎR s. n. v. ranjir. RÂNGLĂ s. f. v. răngii. RANÎCHI s. m. v. rinichi. RANIMĂ vb. I v. reanima. RANIMĂRE s. f. v. reanimare. RÂNIŢA s. f. Sac special de pînză (impermeabili-zată) sau de piele, care se poartă în spate de militari, vînători, turişti etc. şi în care se pun lucruri necesare la drum. V.tucsac. Raniţe de iuţi negru, cr (1830), 1182/27, cf. Polizu, Cihac, ii, 305. în spate aveam raniţa cu schimburile şi pe umăr puşca. Gane, n. ii, 97. îşi ia raniţa în spate . . . şi, pornind, se toi duce înainte. Creangă, p. 307. Soldaţii... îşi aşezau ră-niţile pe poliţi. Bacalbaşa, ap. tdrg. Aveam toate trebuincioasele de drum aşezate în o boccea de forma unei răniţi soldăţeşti. Hogaş, dr. i, 1. Soarele lumină deodată . . . piramide de arme lucitoare şi vrafuri de răniţi împachetate. Brăescu, o. a. i, 294. Sînt alţii, De care ne lovim mergînd, Cînd raniţa alăturea ne-abate. Camil Petrescu, v. 16. Eu am zis să aşezăm raniţele şi să stăm pe ele. Sahia, n. 79. Fiecare îşi pleca capul pe raniţa făcută perină. Sadoveanu, o. ii, 417. Mi-au pus o raniţă în spinare, mi-au dat o puşcă şi m-au băgat într-o unitate de rezervişti. Stancu, r. a. i, 341. Păşi cu băgare de samă printre capetele adormite ..., printre saci de merinde şi raniţe. Camilar, n. i, 18. Am fi dorit... Să nu purtăm moartea în răniţi, lingă pîini. Vintilă, o. 14. îşi luă raniţa . . . şi şi-o aşeză pe un umăr. Barbu, p. 353. Frumos doarme-un hrănicer Cu raniţa căpătîi. şez. ii, 8. Drumul lung şi capăt n-are, Noi cu raniţa-n spinare, folc. mold. j, 553, cf. alr ii sn h 946. E x p r. (Regional) A-şi lua concediu de la raniţă = a-şi acorda un răgaz de odihnă. Cf. Udrescu, gl. — Pl.: raniţe şi (popular) răniţi, răniţi. — Din rus. paHCiţ. RANJÎR s. n. (învechit, rar) Aranjare. Spre a face rangirul în batalion, oamenii sînt puşi după statură tn fiecare companie pe un şir. mo (1860), 922/17, cf. Scriban, d. — Şi: rangir s. n. — Din rus. pamicup. RANOLOĂRE s. f. v. renoloare. RÂNPLANPLAN interj. Cuvînt care redă sunetul produs de bătaia tobelor, tn slînga! Piciorul drept înainte, mars! Ranplanplan, ranplanplan. Alecsandri, t. 1 106. — Şi: răntaplan (Şăineanu), rataplan (Alexi, w.) interj. — Onomatopee. RĂNTAPLAN interj, v. ranplanplan. RANTÂŞ s. n. v. rîntaş. RANTAU1 s. m. (Regional) Epitet dat unui om mln-căcios. Com. din Straja — Rădăuţi. 4 Epitet dat unui om leneş. Com. din Straja — Rădăuţi. — Etimologia necunoscută. RANTAU2 subst. Scoaba din uşorul uşii, în care intră zăvorul (Bocşa — Zalău), alr ii/i mn 121, 3 809/279. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. RĂNTE s. f. v. rantie, RĂNTIE s. f. 1. Haină lungă şi largă care se poartă (de preoţi, călugări etc.) peste îmbrăcăminte; mantie. V. rasă1. Şi-i aruncă peste şale Raniiile lor ducale. Alecsandri, ap. cade, cf. Barcianu, Alexi, w., Pamfile, j. ii, 163. Era un preot negru ca pămîntul şi cu o barbă cit un măturoi, un fel de haiduc în rantie. 459 RANTOTĂ - 32 - RAPANDULĂ Sadoveanu, o. j, 575. Răcnea vizitiul ptntecos şi în-foiai tn rantia de catifea albastră. C. Petrescu, a. r. 60. Un popă cu rantie neagră cetea cu glas tare. Camilar, n. ii, 60, cf. i. gr. ii, 222, şez. xxxi, 13. 2. (învechit şi regional) Cirpă, zdreanţă; haină veche, uzată. Bună-i şi cerneala să o ungi pe o rantie şi să le legi (a. 1821). Iorga, s. d. xvii, 78, cf. Bugnariu, n. 331, com. din Straja — RXdXuţi, alr ii 3 748/219, 362, Lexic reg. ii, 121, Glosar reg. + (Maram) Scutec. Un Dumnezeu nou-născut în răntii e invăscut. Bîrlea, b. 87, cf. alr ii/i h 147. — Pl.: ranlii şi (regional) răntii (alr ii/i h 147/362). — Şi: (regional) rânte (alr ii sn iv h 917/362) s. f. — Etimologia necunoscută. Cf. ucr. p a h t y x. RANTOTĂ s. f. v. ratotă. RANŢ s. n. 1. (Prin Transilv.) Cută, zbîrcitură. Cf. Klein, d. 154, Alexi, w., Caba, sXl. 100. 2. (Regional) Franj (ddrf, B>rcianu, Alexi, w.) ; (la pl.) firele destrămate care atlrnă la o haină netivită (Ciauşanu, gl.). (Prin analogie) Monahul. . . intră in fugă în ogradă, apărîndu-şi de vînloasă cînd comanacul, cînd giubcaua zimţuită la poale cu ranjuri de glod. Sadoveanu, o. xii, 113. + (Regional; In forma ranţă) Resturi de urzeală; urioc (Mateiaş — Rupea). l. rom. 1961, 567. 3. F i g. (Regional) Epitet dat unei femei cu purtări imorale (Băuţar — Caransebeş). Cf. Viciu, gl. + Cal slab; mlrţoagă, gloabă. Cf. rev. crit. iit, 167. 4. (Regional; la pl.; In formaranţură) Ornamente de postav colorat care se aplică pe suman In dreptul şoldurilor (Roşia — Brad). Cf. alr ii 3 331/310. 5. (Prin Valea Jiului; in formele ranţă şi montă) Ferăstrău de mină. Cf. a iii 1, 2, 3, 5, 7, 8, alr i 1 828/835. + (Prin nord-vestul Munt.; în forma ran(ă) Rumeguş, l. rom. 1959, nr. 5, 76. 6. (Regional) Roată dinţată (Petrila). alr ii 6 437/833. 7. (în jocurile de copii) Partea monedei pe care este scrisă cifra. PăcalX, m. r. 209. <> în ranţ sau în ranţă — numele unui joc de copii, cu bani (id. ib.) sau cu nasturi (alr sn v h 1288/172). — Pl.: ranţuri şi (3) ranţure. — Şi: ranţă (pl. ranţe), roânţă, (regional, sg. refăcut) rttnţură s. f. — Din magh. rănc. RANŢĂ s. f. v. ranţ. RANŢURĂ s. f. v. ranţ. RANUNCULACEE s. f. (La pl.) Familie de plante erbacee dicotiledonate, cuprinzînd mai multe specii, dintre care unele otrăvitoare; (la sg.) plantă care face parte din această familie. Cf. Brandza, fl. 1, GRECESCU, FL. 11, 21, LTR2. — După fr. renoneiilacles. RANVERSA vb. I. Tranz. (Franţuzism rar) A da peste cap; a răsturna. Cf. Alexi, w., dn2. — Prez. ind.: ranversez. — Din fr. renverser. RAORA vb. I v. roura. RAOT s. n. (Prin Ban.) „Devastare, prăpăd". Novacoviciu, c. b. ii. — Pl.:? — Etimologia necunoscută. Cf. răst. RAP interj. 1. (Repetat, pronunţat şi cu ,,r" prelungit) Cuvint care imită zgomote scurte, dese şi ritmice, produse prin lovirea unei suprafeţe tari. Rap . . . rap . . striga el transfigurat, tn timp ce, în-tr-o mişcare perpetuă, oamenii regimentului se învîrteau pt un singur rînd. Brăescu, o. a. i, 26. Se auziră, ca o grindină care loveşte in geam şi pe acoperiş, răpăituri: rrap, rrap . . Toboşarul bătea ... în darabana prtnsă pe după gît. Pas, l. t, 138. Rap! Rap! Rap! răsunau bocancii soldaţilor pe caldarîm. Bărbii, p. 171, cf. Udrescu, gl. 2. Cuvînt care imită zgomotul produs de o mişcare bruscă şi scurtă a unui corp. Din pămînt, odată, rap! Ca fulger, iese un balaur. Coşbuc, p. ii, 245. — Onomatopee. RAPÂCE adj. 1. (învechit; despre animale şi păsări) De pradă; răpitor. Cînd însă fabulistul ar pune pe miel să reprezente o fiinţă potente, crudă, rapace . . ., fabula-i atunci ar fi absurdă. Heliade, o. ii, 73, cf. Gheţie, r. m., Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg. 2. (Despre oameni) Lacom de bunuri materiale; hrăpăreţ, hapsîn. V. avid. Cf. Macedonski, o. ii, 203, Gheţie, r. m., Scriban, d. Aceste două procese sînt purtate de . . . cîţiva bancheri rapaci şi jecmănitori. G. Bogza, a. î. 597. Viaţa de huzur a unui pumn de milionari rapaci, v. rom. martie 1954, 251. — Pl.: (rar) rapaci. — Din fr. rapaee, it. rapacc, lat. rapax, -aeis. RAPACITATE s. f. 1. (învechit) însuşirea de a fi rapace (!)• Cf. Gheţie, r. m., ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. 2. însuşirea de a fi rapace (2); lăcomie de bunuri materiale; (în dicţionarele din trecut) răpăreţie. V. aviditate. Lăsat pradă rapacităţii tuturor slujbaşilor, de la cei mai înalţi dregători pînă la cei din urmă strîngători de dăjdii. Oţetea, t. v. 57. Rapacitatea şi parazitismul moşieresc apar . . . reliefate cu mare artă. v. rom. noiembrie 1953, 302. Doamna . . . era un amestec ciudat de copilărie şi rapacitate. Popovici, se. 186. Lovit de rapacitatea şi ipocrizia claselor dominante, . . . se manifestă ca un individ ce nu se poale adapta, v. rom. martie 1963, 155. — Din fr. rapacitc, lat. rapacitas, -atis. RAPAG s. n. v. rapfig. RAPAGAn subst. (Regional) „Vîntură-luine". Com. Furtună. — Pl.:? — Etimologia necunoscută. RAPAGÂU s. n. (Prin nord-vestul Transilv.) Numele unui dans popular, jucat numai de flăcăi; răpă-guş2. Cf. Vaida. — Pl.: rapagauă. — Din magh. ropogo [csârdâs], RAPAINOAgE s. f. pl. (Regional) Vreascuri. Lexic REG. II, 16. — Etimologia necunoscută. RAPALÂXJi s. m. (Prin Mold.) 1. „Cel ce pocneşte din harapnic la buhai, de Anul nou". Lexic reg. 117. 2. Bătaie mare. Lexic reg. 117. — Pl.: rapalăi. — Cf. r a p. RAPAL VU2 s. m. (Prin Mold.) Peşte mare. Lexic reg. 117. — Pl.; rapalăi. — Etimologia necunoscută. Cf. germ. R a p p e, magh. r 6 p a h al. RAPALAU3 s. m v. răpălău. RAPANDÎJLĂ s. f. (Regional) Epitet dat unei femei cu purtări imorale. Apoi stai că am eu leac de pielea ta, rapandulă, stai! Rebreanu, i. 280, cf. Viciu, gl., T. Papahagi, m. 230, Coman, gl., a vi 26, Lexic reg. 72, mat. dialect, i, 287. — Pl.: rapandule. — Şi: leapandură (Viciu, gl.), răpăndulă (Paşca, gl.) s. f. — Etimologia necunoscută. 478 J RAPANGHEL - 33 - RAPID RAPANGHfiL s. n. 1. (Popular ;ln espr.) A lua (pe cineva) la rapanghel (sau la rapanghele) sau (rar) a da (pe cineva) in rapanghel= a lua (pe cineva) la rost, a certa; a lua (pe cineva) la bătaie. Cf. I. Go- i.escu, c. Mi-am luat... pe leliţa Măranda la rapan-ghel. . . ptnă i-am ptis minţile [a loc. Vlahuţă, ap. TDRG, Cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., PaMFILF,, J. j, 133, DR. III, 735, găldi, m. phan. 246, Scriban, d. Mi-a sărit muşiarul şi i-am luat la rapanghel. Pas, z. iii, 74, cf. id. l. i, 165, Ciauşanu, ol. 2. (Regional) Numele unui dans popular (Băileşti). Cf. h v 18. — Accentuat şi rapănghel. — Pl.: rapanghele şi (rar) rapangheli (tdrg), (Învechit, rar) rapangheluri (I. Golescu, c.). — Din ngr. napayysMa „poruncă, ordin". RAPAVIŞĂT, -Ă adj. (Regional) Crestat (Biia— Blaj), alr i 1 948/140. — Pl.: rapavişaţi, -te. — Etimologia necunoscută. RĂPĂG s. n. (Regional) Loc unde se dau copiii pe gheaţă; gheţuş. Cf. cade, h xviii 136, com. din Oraviţa. <0> Expr. A face cuiva un rapag= a Împinge pe cineva din spate, a face cuiva vînt. Nu te-as-tîmperi, cornoratule ? Cind ţ-oi face un rapag, ai s-ajungi cine ştie unde! i. cr. vi, 314. — Pl.: ? — Şi: râpag s. n. — Derivat regresiv de la răpăjja. RAPĂN1 s. n. 1. Boală de piele asemănătoare cu rîia, pe care o capătă caii, clinii şi porcii, uneori şi oamenii; (regional) mol5 ; (prin confuzie) rîie. Rapănul şi alte răni... se lecuiesc prin doftorii date cailor. I. Ionescu, c. 92/3, cf. Bariţiu, în l. rom. 1960, nr. 2, 82, Cihac, ii, 305, ŞXineanu, Dame, t. 52, Barcianu, N. Leon, med. 143, Alexi, w., Grigoriu-Rigo, m. p. i, 154. Copiii cari prind lesne rapăn pe mlini. Gorovei, cr. 21, cf. enc. vet. 334. Omul trebuie să se scalde. . . altfel prăseşte rapăn. Bănuţ, t. p. 106. Cit va mai sta intre parii aceia blestemaţi, mtncat de rapăn şi de păduchi? Camilar, n. i, 367, cf. h iu 135, 403, x 216, 360, 429, xiv 380, 439, şez. iii, 175, cv 1951, nr. 9—10, 47, alr ii/i h 121. <0* Expr. A se umple de rapăn = a nu se alege cu nimic, a nu trage nici un folos. Pamfile, j. ii, 163. A fi plin de noroc ca porcul de rapăn = a fi foarte norocos, id. ib. -4 (Rar; în forma rapin) Răpciugă. Cf. Bianu, d. s., ist. l. rom. ii, 369. 2. Strat gros de murdărie pe piele; jeg. Nu văzuse al ei ... decît răchiu ... şi rîp ... pe ei, că să fi ras cu cuţitu, nu altceva. Sterescu, n. 1 054, cf. dr. iv, 428, 429. Pe labele lui goale rapănul stă gros şi negru ca putregaiul de pe garduri. I. Botez, b. i, 55, cf. bul. fil. xt—xii, 343. Piepturile descheiate le erau negre de-atîta sudoare amestecată cu colb, prefăcută într-o pojghiţă groasă de rapăn. Camilar, n. i, 314. Negru şi buzat, Cu rîp după cap Ca solzu de crap. Graiul, i, 54. Nu vedeai ce rtp e pe mtinile lui, ţi-era scîrbă să te uiţi la el. Boceanu, gl., cf. Densusianu, ţ. h. 331. Tot Irupu e numai rîp. L. Costin, gr. băn. 175, cf. Ciauşanu, v. 194, id. gl., Novacoviciu, c. b. ii, 6, gr. s. v, 123, vi, 243, alrm i/i h 184, alr i 639/87, alr ii/i h 121, alr ii 3 390/27, 836, a iii 13. <£> F i g. Urniţi-vă, picioare, spre-al drumurilor rapăn. Lesnea, c. d. 41. + Fig. (Prin sud-vestul Transilv.; în forma rîpă) Cal bătrln, slab, urit. Cf. dr. v, 108. -$> (Ca epitet, precedlnd termenul calificat de care se leagă prin prep. „de") (Secătura-Abrud) Rîpă de cal. chest. i, 54/519. 4 (Adjectival) Răpănos. Oaie, oaie rapănă, Şade jos şi dapănă. mat. folk. 513. 3. Numele unei plante folosite tn medicina populară pentru vindecarea rapănului (1) (Capsella bursa-pastoris). Cf. N. Leon, med. 143, Borza, d. 39, şez. iii, 175, h ii 142. — Şi: râpin, (regional) hrâpăn (a v 14, 20) s. n., râpănă (bul. fil. v, 171) s. f., (popular) rîp (pl., rar. rîpuri lb), rip (ib., bul. fil. xi—xii, 343, alrm i/i h 184) s. n., (prin sud-vestul Transilv.) ripâ s. f. — Etimologia necunoscută. Cf. r a p o r. RAPĂN-Ă adj. (Prin Olt.; despre pomi fructiferi) încărcat, plin. Prunii sînt rapent de prune. Ciauşanu, v., cf. id. r. scut. 14, Paşca, gl., Lexic reg. 50. E via rapănă de struguri. IJdrescu, gl. — Pl.: rapeni, -e. — Etimologia necunoscută. RÂPĂNĂ s. f. v. rapăn1. RĂPĂT s. n. (Regional) 1. Tropăit. Teodorescu, ap. TDRG. 2. Ploaie torenţială (Bilca - Rădăuţi). Lexic reo. 115. 3. „Palme trase cuiva la repezeală" (Bilca — Rădăuţi). Lexic beg. 115. — Cf. r a p. RĂPCĂ s. f. v. rlpeă. RAPlilC s. m. (Regional) 1. Miel. Com. din Straja — Rădăuţi. 2. „Copil care nu creşte". Com. din Straja — Rădăuţi. 4 Copil obraznic. Com. din Straja — Rădăuţi. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. RĂPEDE adv. v. repede. RAPfiL s. n. 1. (învechit) Rechemare (a unui ambasador, a unui exilat etc.). Cf. Alexi, w. 2. Readucere a unei piese sau a unui sistem tehnic In poziţia iniţială. Cf. dl, dm, dn6. 3. (Med). Revaccinare cu o cantitate mai mică de vaccin pentru a prelungi imunitatea dată de vaccinarea iniţială. Primul rapel se face după un an prin 2 injecţii, abc. săn. 380, cf. dl, dm, dn2. — Pl.: rapeluri. — Din fr. rappel. RAPÎD, -A adj. (Adesea adverbial) Care acţionează, se produce sau se execută cu repeziciune; repede. Pronunţia sa veni mai rapidă. Calendariu (1794), 29/17. Nu poate sta în contra diluviului rapid. Heliade, o. i, 334, cf. Alexi, w. Graţie unei memorii rapide, dar fragile, o ştiam toată pentru cîteva ceasuri. Galaction, a. 10. Au tunuri de cîmp cu tragere rapidă. Camil Petrescu, t. i, 314. Trebuie să fie un ambiţios care vrea să-şi facă rapid cariera. C. Petrescu, c. v. 131. Reclama inteligentă desface rapid orice fel de marfă! Sahia, n. 109. Replica rapidă şi plină de miez. Vianu, a. p. 124. Sînt reacţiuni care, deşi nu sînt instantanee, lotuşi sînt foarte rapide. Macarovici, ch. 137. In rapi-da-i ascensiune s-a bucurat de realizările-i artistice. Sadoveanu, e. 84. Din materiale provizorii trebuiau edificate rapid autorităţi şi palate. Arghezi, b. 53. Intr-o rapidă alternare de întunecimi de iad şi lumini orbitoare, trăsnetele joacă pe culmile lor din stîncă tn stincă. Bogza, c. o. 60. Vlsli, aluneclnd rapid pe suprafaţa lacului. Preda, r. 427. Vorbitorii... au nevoie de mijloace rapide de exprimare, l. rom. 1959, nr. 3, 55. Nu fusese niciodată omul hotărîrilor rapide. Barbu, p. 353. Ţăcănitul tot mai rapid al roţilor de tren îl îndemna, din ce în ce mai năvalnic, s iunie 1960, 21. -4 (Substantivat, f.) Sector al imui rîu în care apa are o viteză mare. Se văd ceţile depărtării,... un privai al Dunării, o rapidă a Bistriţei. Sadoveanu, o. ix, 284, cf. der. -$> Tren rapid (şi substantivat, n.)= tren care circulă cu viteză mare şi nu se opreşte decît în staţiile importante. Rapidul spinteca şesul cu recolta slabă şi tărcată de porumbari. C. Petrescu, a. n. 404. Ne zbatem pe o planetă de provincie, ca într-un tlrg în care ... nu arde lumina şi unde nu opresc trenurile rapide. Sebas-tian, t. "Î19. Dacă nu-mi dădea uzina o maşină, nu 490 RAPIDITATE - 34 - RAPORT prindeam rapidul la Caransebeş. Baranoa, i. 161. Rapidul de Iaşi trebuie să fi sosit. H. Lovinescu. c. s. 27. — Accentuat şi: râpid. — Pl.: rapizi, -de. — Din fr. rapide, lat. rapidus, -a, -um. BAPIDITÂTE s. f. însuşirea unei acţiuni de a se petrece Jntr-un timp foarte scurt; repeziciune, iuţeală, viteză mare. Cf. Lăzărescu, s. 38/7. Heliade, d. .t. 133/17, 182/32. Romanii. . . crescură din an în an cu o rapiditate nespusă, mag. ist. i, 15/5. Degetele-i agere zbura cu o neglijentă rapiditate asupra unei chitare. cr (1848), 411/47, cf. Marin, pr. i, 49/19, Alexi, w. Te felicit pentru rapiditatea cu care îţi serveşti bolnavii! Galaction, o. a. i, 118. A urmărit jocul mirată, . . . ameţită puţin de rapiditatea mişcărilor. Sebastian, t. 114. Cu prilejul portretisticei lui N. Iorga am remarcat rapiditatea elocventă a trăsăturii. Vianu, a. p. 160. Se vedeau norii acoperind cu rapiditate bolta cerului. Preda, r. 165. Tonicardiacele sînt de două tipuri, în funcţie de rapiditatea lor de acţiune, abc săn. 357-. — Din fr. rapiditf, lat. rapiditas, -atis. RĂPIN s. n. v. rapăn1. RAPINŢĂ s. f. v. raplţă. RAPIŢ s. m. v. raplţă. RAPIŢĂ s. f. 1. Numele mai multor plante erbacee anuale din familia cruciferelor: a) (şi In sintagmele răpită sălbatică, rapiţă măruntă, Borza, d. 33, rapiţă navetă, id. ib., rapiţă col:a, id. ib.) numele a două plante cu tulpina lungă şi subţire şi cu flori galbene; se cultivă pentru seminţele lor bogate In ulei cu numeroase Întrebuinţări In industrie; (regional) broibă, curechi-de-clmp, curecM-sălbatic, nap, nap-rotund, nnp-de-mirişti, navetă (Brassica napus, Brassica rapa). Cea mai multă rapiţă se cultivă în Dumbrava, Cîmpul şi Ocolul. I. Ionescu, m. 124, cf. ŞXineanu, Brandza, fl. 129, Barcianu, Grecescu, pl. 79, PXcalX, m. r. 23. Rapiţa sălbatică . . . creşte înaltă şi de un metru. Simionescu, fl. 162, cf. 315, ds, Bujorean, b. l.391. Mă duc să văd ce mai fac grînele, rapiţa. Sadoveanu, 0. ii, 157, cf. Borza, d. 33, h i 314, ii 87, 99, iii 139, alr i 944, a ii 12; It) (in sintagma rapiţă sălbatică) nap sălbatic (Brassica campesiris). Grecescu, fl. 78, Panţu, pl.; e) (în sintagmele rapiţă neagră, rapiţă de muştar) muştar negru (Brassica nigra).CS. Coteanu, pl. 27, lb, Brandza, fl. 130, Barcianu, Borza, d. 32; d) (in sintagmele rapiţă albă, rapiţă de muştar) muştar alb (Brassica alba). Cf. Brandza, fl. 130, Grecescu, fl. 79, Panţu, pl., Borza, d. 32. Compuse: (regional) ra pi ţii - să 1 ba (ică = a) muştar de clmp, (regional) ridichioară (Sinapis arvensis). Cf. Brandza, fl. 130. Prin grăpare o sumă de buruieni rădăcinoase, precum ar fi. . . ridichioara (rapiţă sălbatică, muştarul) ... se dezrădăcinează. Pamfile, a. r. 72. Din rapiţa sălbatică ... se dobîndeşte un galben alămîi. Pamfile-Lupescu, crom. 46, cf. Borza, d. 160 ; i>) brîn-cuţă (Nasturtiumpalustre). Panţu, pl. ; <■) ridiche-sălba-tică (Raphanus raphanistrum). Borza, d. 145; rapiţă-albă sau rapiţă-de-grădină = muştar (Sinap salba), id. ib. 160; rapiţă-de-clmp = muştar de eimp (Sinapis arvensis). id. ib.; rapiţă-de-oj|oare = ridiche-sălbatică (Raphanus raphanistrum). id. ib. 145. + Sămlnţă de rapiţă (1); ulei extras din această săminţă. Am văzut. . . băcani cari vind rapiţă fn loc de untdelemn. Filimon, o. 1, 93, cf. Nica, l. vam. 208, Voiculescu, l. 236. Cîş-tigă anul ista nu ştiu cîte sute de mii numai pe rapiţă. Sadoveanu, o. viii, 299. Au obţinut o recoltă bogată de rapiţă. Scînteia, 1952, nr. 2 391. 2. (Regional) Brincuţă (Stsymbrium officinale). Cf. Coteanu, pl. 26, I. Golescu, c., Borza, d. 161. 3. (Regional) Varză căreia nu i s-a format căpăţîna (Meziad — Beiuş). alb i 847/308. — Şi: (regional) râpiţ (alr i 944/305) s. m., râpinţă (Şincai, In dr. v, 558, Borza, d. 161), r6eliiţă (id. ib. 145, h xi 246), năpiţă (alr i 944/45) s. f. — Din bg. paima. RÂPOR s. m. 1. (Popular; adesea la pl.) Nume dat unor afecţiuni ale pielii, care apar de obicei din cauza febrei; (prin Ban. şi Transilv.) răpurei. Au pecinginat cu rapură de ceea ce-i zic elefantia. Dosoftei, ap. tdrg. (Prin analogie) In soare, prin instrumentu-rile spre aceaia treabă gătite, să văd nişte rapuri. Ţichin-deal, f. 419/6. + (Maram.) Pojar, alrm i/i h 160,Lexic reg. ii, 108, 113. -4 (Maram.) Scarlatină. alrm i/i h 161. + (Regional) Scabia porcilor. Cf. lm, Barcianu, Alexi, w. + (Ban.) Coş, bubuliţă. Com. din Sasca Montană — Moldova Nouă, alr i/i h 25. + (Regional) Boală contagioasă care pricinuieşte căderea părului; (regional) chelbe. Cf. alr ii/i li 121. 2. (Prin confuzie) Jeg. V. r i p ă n. Cf. Ghf.ţie, r. m., alrm i/i li 184, Lexic reo. ii, 47, Glosar reg. — Pl.: rapori. — Şi: (regional) râpur (alrm i/i li 184), răpure (anon. car., alr i/i h 25), rămpure (ib. h 25/9), ripur (alrm i/i h 161) s. m., răpură s. f., râpuri (cade), răpârl (Densusianu, ţ. h. 331, cade) s. m. pl. — F.timologia necunoscută. Cf. rapăn. RAPdRT s. n. I. 1. Comunicare scrisă sau orală prezentată unei adunări, unei autorităţi etc., cuprin-zind o relatare (oficială) asupra unei activităţi personale sau colective, asupra unor fapte etc.; textul acestei comunicări. V. memoriu. Reporturile vor fi pline, ori de veselie, ori dc întristăciune. fn 126, cf. 121. Prin raportul său, face arătare către excelenţia sa (a. 1809). doc. ec. 79. O catagrafie statistică, scoasă din raporturile ofiţiele asupra aşezămînturilor de învăţătură publică, ar (1829), 2332/l. Raportul rînduiţilor boieri (a. 1831). Uricariul, v, 21/24. Raporturile otcîrmuirilor.de judeţe (a. 1832). doc. ec. 497. Noi . . . deterăm mai mult crezămînt raportului lui Albert Kiraly către stăpînul său. BXlcescu, m. v. 99. După ideea mea, boieru trebuie . . . să ştie atîta cît la vreme de slujbă să-şi facă raporturile singur, pr. dram. 227. Ctnslitul comitet, preţuind... împrejurările prime jdioase arătate prin acele raporturi ale direcţii, s-au arătat d-alunci cu bunăvoinţă (a. 1848). doc. ec. 945. Sosiră dar şi răporturi acolea la împăraţi, Cîţi soldaţi să omorîră. Pann, e. iv, 68/1. Fusesem trimis în tîrg cu un raport către gheneralul M. Russo, s. 31. Cu redactarea întregului raport a fost însărcinai d. G. Misail. Maiorescu, d. ii, 38. In secţia noastră trebuia să facem un raport ministrului de domenii. Delavrancea, t. 214. Ştim dintr-un raport de ambasadă că Alexandru dorea un scaun domnesc pentru fiul său mai mare. Iorga, l. i, 343. Se retrăgea, ocupat cu redactarea unor pretinse rapoarte la minister. BrXtescu-Voineşti, p. 182. Cred că mai păstrează şi azi sumedenie de procese-verbale şt de rapoarte. Galaction, a. 86. Toate aceste rapoarte trebuie neapărat semnate pînă mîine de dimineaţă. C.amil Petrescu, t. ii, 521. în cancelarie, forfoteală; se caută ordine, se urmăresc rapoarte, se nasc şi se potolesc conflicte. Brăescu, o. a. i, 9. Lovitura a fost dată cu colţul muchii, iar nu cu ascuţişul, cum a spus uşuratecul raport legist. Popa, v. 19. Trebuia să scrie un raport amănunţit asupra întîmplării. Bart, s. m. 76. într-un raport de-o coală, trimis la Bucureşti, Scria, nepriceputul, tot soiul de poveşti. Arghezi, vers. 479. Crezuse ... că pe ordinea de zi a şedinţei raportul lui va fi al doilea punct. Galan, b. 122. După raport se înscrise la cuvint printre cei dinţii. Preda, r. 371. <0> Loc. vb. A da (sau a(-şi) face) raport (sau raportul, neobişnuit, raporturi) = a raporta. Vom da raport despre întîmplările ceale mai vestite. Molnar, i. 145/24. Se îndatoreşte casa menzălului ca pre fieştecare zi să dea raport D-sale nazărului de poşte (a. 1815). Uricariul, i, 247. Deputaţii să dea raport în scris, cr (1848), 55/12. N-am să vă fac raporturi vouă ... vo-lintirilor. Alecsandri, t. i, 98. Marele vizir a început să-şi facă raportul despre felurite treburi. Caragiale, o. ii, 266. Am venii să dau raportul săptămînii. Sebastian, t. 155. 0> Expr. A-i lace cuiva raport = 497 RAPORT - 35 - RAPORT a comunica unul şef ierarhic o greşeală săvirşită de un subaltern. Duceţi-vă imediat la şcoală . . . Am să vă fac raport . . . Rrăescu, a. 257. ţ 2. (Mii.) Scurtă prezentare orală asupra situaţiei trapei, făcută de un militar In faţa superiorului său; ora, momentul cind se face această prezentare. La raportul de săptămînă să se facă înştiinţare companiei. fund. 53/1. Don sergent primeşte raportul. Galaction, o. a. i, 277. Vanea înainlă doi paşi şi făcu drepţi, ca la raport. C. Petrescu, î. i, 121. La raportul companiei, căpitanul Drude . . . mi-a ridicai pedeapsa la opt zile închisoare. Brăescu, a. 218. Ce-am văzut nu seamănă cu ce ne spune nouă la raport. Barbu, p. 273. •$> Expr. A se prezenta (sau a ieşi, a Ii scos etc.) la (un) raport = a se prezenta (sau a fi chemat) In faţa unui superior pentru a-şi susţine o doleanţă sau pentru a răspunde de o greşeală. Se hotărî să se prezinte la raport, să-i explice situaţia. Rebreanu, p. s. 81. Brăescu, ai fumat . . . Să ieşi la raport. Brăescu, a. 171. Veni la Trifoii poruncă de Ia împăratul să meargă la un raport. Reteganul, p. i, 9. La răporl c-o trecut, Pe Ia noi s-o abătut. Alexici, l. p. 67. Un haiduc cu haină lungă La răport stă să mă ducă. BÎrlea, b. 80. II. 1. (Mai ales la pl.) Legătură Intre două (sau mai multe) persoane, instituţii etc.; relaţie, (învechit) referinţă. Raporturile hinezilor cu ale eghipteanilor aduc înainte o materie minunată de luare aminte. Molnar, i. 72/14. Să n-aibă cu noi nici un fel de raport. Ne-gruzzi, s. iii, 462. L-am văzul păsirînd şi aici simplicitatea încînlătoare ce o avea în toate raporturile sale omeneşti. Maiorescu, cr. ii, 297. Simpatia lui pentru baci îşi avea izvorul în vechile lor raporturi de băieţandri. D. Zamfirescu, v. ţ. 151. Avea o atitudine protectoare . . . căpătată din cei opt ani de raporturi cu oamenii inferiori lui, BrXtescu-Voineşti, p. 181. Raporturile dintre aceste, două fiinţe umile sînt pline de delicateţă. Ibrăileanu, s. 8. Persoane care aveau vreun raport cu domnia, bul. com. ist. v, 31. Pentru raporturile noastre de aci înainte, doream şi căutam calea unei nobile prietenii. Galaction, o. a. i, 223. Eşti poate în bune raporturi cu dînsul? C. Petrescu, a. n. 324. Mai sînt încă dascăli care nu pricep că trebuiesc modificate raporturile dintre profesori şi elevi. Brăescu, o. a. ii, 381. Era un om sensibil în raporturile de iubire. Sadoveanu, o. xi, 71. Felix rămase încruntat, mai mult de informaţiile asupra raporturilor dintre cei doi. Călinescu, e. o. i, 71. Tot printre duşmani îi trecu şi pe magistraţii cu care avea raporturi reci. Stancu, r. a. v, 394. Raporturile dintre noi erau corecte. H. Lovinescu, t. 345. <ţ> Raporturi de producţie = relaţii de producţie, v. relaţie, dl, dm. Raport juridic = raport social, reglementat pe plan juridic, Intre persoane care sînt titulare de drepturi şi obligaţii. Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dînşii un raport juridic. Hamangiu, c. c. 222, cf. der. + (Rar) Legătură directă, contact. Fiind în raport necontenit cu pămîntul ţării noastre, el ştie a-l iubi şi a-l cinsti. Odobescu, s. i, 25. + (Rar) Contingenţă. [Contemporanii] Deşi par lei şi paralei, N-au cu talentul vreun raport. Macedonski, o. i, 184. 2. Legătură Intre două sau mai multe obiecte, fenomene, noţiuni etc., pe care gîndirea omenească o poate constata şi stabili; relaţie. Compliniri cu acelaşi raport sînt acelea care se supun la aceeaşi zicere şi se răspund la aceeaşi întrebare. I. Pop, l. 34/17. O împărţire secundară a judecăţilor se face după raportul în care stă predicatul cu sfera subiectului. Maiorescu, l. 43. Ce raporturi sînt între literatura noastră şi societatea noastră? Caragiale, o. iii, 241. Nu văd ce raport s-ar fi putui stabili între legendele, cu totul străine, din această carte . . . şi basmul din cronica ţării. bul. com. ist. 11, 123. Mai bine redai individul în complexitatea lui, adică atunci cînd îl concepi în toate raporturile lui cu lumea, decît atunci cînd îl concepi izolat. Ibrăileanu, s. l. 61. Prin această aserţiune relativă la raportul dintre lucruri nu transpare nici un reflex din intimitatea psihică a vorbitorului. Vianu, a. p. 16. Poezia d-lui Arghezt ne înfăţişează, ca şi ştiinţa, o serie de raporturi. Rai,ea, s. t. i, 27. în cîmpul vizual al sociologiei marxisle trebuie să intre . . . studiul raporturilor fundamentale dintre existenţa socială şi conştiinţa socială. v. rom. iulie 1962, 105. ^ Expr. în raport eu . .. = faţă de . . ., în comparaţie cu . . . Cîtă reverin-ţă merită aceea în raport cu modul recrutaţiei de mai nainte. cr (1848), 5*/24. O picătură în raport cu nemărginirea. Eminescu, n. 32. Termenii tehnici . . . alcătuiesc o minoritate în raport cu restul vocabularului. Iordan, l. r. 33. O statuie cel puţin, un bronz tn raport cu altitudinea clădirilor, mi se pare necesară. CXlinescu, s. 340. Aspectul semnalat este totuşi secundar în raport cu problema pe care o discutăm, cf 1962, nr. 1, 12 în unele sistem#, ecuaţiile prezintă o formă particulară în raport cu necunoscutele. Algebra ix, 57. Sub raportul (sau sul) raport) = din acest punct de vedere. Tabăra fusese proiectată a se face, sub raportul aşezării, după sistemul francez. Bolintineanu, o. 426. Biblioteca de la Bistriţa nc-a dai pînă acum cele mai însemnate rezultate sub raportul antichităţii. Odobescu, s. 1, 339. Nu-i plăceau, sub raport artistic, giuvaerica-lele. Călinescu, s. 550. Sul* toate raporturile = din toate punctele de vedere, sub toate aspectele. Orice fracţiune a neamului românesc va fi aprofundată sub loale raporturile. Hasdeu, i. c. viii. Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile pentru a croi un drum nou în literatura românească. VlahuţX, o. a. 238. (învechit ; mai ales în forma negativă) A avea raport = a) a avea legătură; a se potrivi. Tot vorbesc, din mîini nu stau, Două vorbe raport n-au. Mumuleanu, c. 148/12; h) a se referi. Din cîle vom spune aci despre actuala închisoare, foarte puţine vor avea raport la locuitorii ei de acum. Odobescu, s. i, 374. + (învechit, rar) Asemănare. Constelaţiunile n-au în general nici un raport de formă cu animalele seau obiectele al căror nume port. DrXghiceanu, c. 10. 3. Relaţie (numerică) între două valori (rezu/tată din compararea lor); proporţie. Zisurile ,,cuvînt” şi „raport" . . . tîlcuiesc rezultatul comparaţiei de două cîtimi. Asachi, aritmetica, IOIi. Rapport la matematică se zice pentru relaţia ce două mărimi au una cu alia. Vîrnav, l. 142^/14. Două cantităţi sau mărimi . . . variază în acelaşi raport. Clime seu, a. 237. Noi n-avem decît 40 de indivizi pe kilometrul pătrat, pe cînd raportul firesc e de 70. D. Zamfirescu, v. ţ. 61. Raporturile cantitative ale elementelor componente se determină deocamdată pe cale experimentală. Ioanovici, tehn. 178. Ceru numaidecît reţeta [plăcintelor] şi începu s-o scrie . . . N-ajunse să înţeleagă însă raporturile şi proporţiile. Sadoveanu, o x, 55. Se pot analiza . . . raporturile de forţă dintre cele două tabere. Bogza, a. î. 582. Să urmărească . . . realizarea raportului corespunzător între cunoştinţele teoretice şi cele cu caracter practic, oî 1963, nr. 691, 2/3. -$> Raport de compresiune v. compresiune. Raport de transmisiune v. transmisiune. Raport de transformare v. transformare. (Ieşit din uz) Raport aritmetic = diferenţa dintre două mărimi. Raportului prin diferenţă i se mai dă numele şi de raport aritmetic. Climescu, a. 187. Raport geometric = cîtul dintre două mărimi. Cf. Asachi, Aritmetica, 101v. Raportul prin cît se mai numeşte şi raport geometric. Climescu, a, 187. -4 (Mat.) Cîtul dintre două mărimi de acelaşi fel, exprimate în aceleaşi unităţi. Cf. Heliade, a. 87. Raportul liniei mai mari cătră acea mai mică este 13/7. Asachi, e. iii, 13, cf. g. Pop, e. 130/9, Algebra viii, 94, geometria ix, 5. + (învechit, rar) Raţie (a unei progresii). Cttoriul va fi deosăbirea sau raportul progresiei. Asachi, Aritmetica, 132r III. (Jur.)"Aducerea înapoi, la masa succesiunii, a unei donaţii primite anterior, pentru ca succesiunea să poată ti Împărţită în mod egal între toţi moştenitorii. Cf. ŞXineanu, Hamangiu, c. c. 177, cf. 181. IV. Cîştig. Comerciul ar dobîndi reportul trebuincios la mişcarea şi înaintarea lui (a. 1843). doc. ec. 784. <£> Casă (sau imobil) de raport — casă sau imo- 497 RAPORTA - 36 - RAPORTOR bil care aduce venit proprietarului prin Închiriere. S-a instalat tn pripă intr-o casă de raport găsită la repezeală. Brăescu, o. a. i, 103. Un bogătaş de origină obscură, stabilit de puţin timp în Bucureşti, . . . achiziţionase cîteva case de raport. Rebreanu, n. i, 49. Colegul îl informă că şedea într-o casă de raport cu cîteva caturi. Călinescu, e. o. i, 143. Redacţia ziarului ... se afla într-o clădire sordidă, o fostă casă de raport. T. Popovici, se. 169. — Scris şi: (învechit, rar, după fr.) rapport. VÎr-nav, L. 142r. — Pl.: (I) rapoarte şi (învechit) raporturi, (II) raporturi, (3) şi rapoarte. — Şi: (învechit) repârt, (învechit şi popalar) raport s. n. — Din fr. rapport. — Report < germ. Report, it. riporto. RAPORTĂ vb. I. T r a n z . 1. (Folosit şi a b s o 1.) A prezenta, în scris sau oral, un raport (I 1, 2) (cu caracter oficial); a aduce un lucru la cunoştinţa cuiva, (învechit) a raportui. Reportau spionii faimă foarte bună. Că românii saltă, mîncă, beau cu-ai săi. Mure-şanu, p. 144/21. Scriam ca candidat de trei ani la o canţelarie, şefii mei văzînd silinţele mele, răportară despre mine. pr. dram. 235, cf. Polizu. Nu aş face mai bine s-o las în pace şi să i raportez ei că nu pot nimic ? Bo-lintineanu, o. 433. Anchetaţi urgent scandalul Costă-chel Gudurău cu directorul prefecturii şi raportaţi imediat. Caragiale, o. i, 182, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Aşteaptă . . . sosirea unei comisiuni de la tribunalul din Bistriţa, trimisă să cerceteze şi să raporteze fără înlîrziere. Rebreanu, i. 182. Un om se repezi înainte şi raportă într-o linişte dureroasă: — Să trăiţi, don gheneral, mă bate. Brăescu, o. a. i, 296. Generalul raportă cum stau lucrurile. Sadoveanu, o. ii, 29. 11 trimisei să raporteze căpitanului. Bart, s. m. 68. Raportase asupra situaţiei şi la Bucureşti. Stancu, r. a. v, 241. Merge de bună seamă la divizie să raporteze. Camilar, n. i, 80. Am cercetai situaţia şi acum vreau să raportez. Preda, d. 189. E un marinar care are de raportat ceva de seamă. v. rom. octombrie 1954, 62. Domnule colonel, îmi permiteţi să vă raportez. Barbu, p. 304. -4 A denunţa, a reclama pe cineva. Am să te rapurtez să te dea în judecată pentru pierderea de echipament. Bacalbaşa, s. a. 126. Am să te raportez la Bucureşti. Am să cer să le schimbe. Stancu, r. a. v, 287. + A relata, a povesti (în mod indiscret sau răutăcios). Eu îţi raportez vorbă cu vorbă ceea ce am auzit. Lăzărescu, s. 22/16. Întors acasă, raporta familiei tot ce văzuse. Călinescu, e. o. i, 67. Hoţeşte s-a mulat, soro, nici n-am băgat de seamă, raporta ţaţa Niculina vecinelor. Pas, z. i, 89. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. ,,la“) A stabili un raport (II 2) între două (sau mai multe) noţiuni, obiecte, fenomene, a le pune în legătură unele cu altele, a considera ceva în relaţie cu ...; a se referi. La această acţiune de propagandă catolică printre români trebuie raportat un interesant document din 1374. Xenopol, i. r. iii, 113. Ostilitatea ... ne face să nu mai judecăm meritul pe scara valorii lui reale, ci să-l raportăm pe scara pretenţiei lui ideale . Lovinescu, c. v, 11. Raportate la acelaşi punct nu pot să existe două adevăruri, opuse, în acelaşi timp. Camil Petrescu, u. n. 151. Amintirile şi basmele impun întrebuinţarea perfectului compus, căci conţin fapte trăite de autor .... aşa dar vii sau apte de a „învia", de unde necesitatea subiectivă de a le raporta la momentul povestirii. Iordan, stil. 152. Episoadele, valabile fiecare în parte, nu sînt raportate la fenomenul general istoric, contemp. 1951, nr. 224, 2/2. Raportate la durata celui mai parvenit astru, piramida lui Keops şi avionul supersonic sînt simultane. H. Lovinescu, t. 156. <0* Refl. Masa se reportează la numărul oamenilor şi la buna lor esersare de a ataca strînşi. mo (1860), 28/23. + Refl. (Ieşit din uz) A (se) referi la ceva sau la cineva. Această veste se raportează totdeauna la sigu-ritatea populaţiunei stupului. Isis (1856), 3/2. Să nu părăsim însă cu totul cercul tradiţiunilor şi al cînlicelor ce se repoartă la vechiul culi al naturei. Odobescu, s. ii, 231. Cuvintele ei se raportau la părăsirea programului meu carpatin. Ibrăileanu, a. 198. A trebuii să mă raportez la cele ce ni se spuneau. Koqălniceanu, s. a. 126. 3. A reprezenta grafic pe un plan, la o anumită scară, elementele linei ridicări de teren sau anumite figuri geometrice. Cf. Scriban, d., mdt, dn2. 4. (Jur.) A aduce înapoi, la masa succesiunii, o donaţie primită anterior, pentru ca succesiunea să poată fi împărţită în mod egal între toţi moştenitorii; intranz. a participa la această împărţire. Cf. Hamangiu, c. c. 177, Scriban, d. 5. (Rar) A produce venituri, a aduce beneficii. Pămînturile aceste argiloase rapoartă producte îndoit. I. Ionescu, m. 56, cf. cade. Vă veţi convinge ce înseamnă această sumă pe lîngă ceea ce raportează în prezent casa. Sadoveanu, o. vii, 742, cf. dn2. — Prez. ind.; raportez, pers. 3, 6 şi rapâriă (dn2), (învechit) rapoărtă. — Şi: (învechit) rapurtâ, răportâ, reporta vb. I. — Din fr. rapporter. RAPORTÂGIU s. n. v. reportaj. RAPORTĂRE s. f. Faptul de a (se) raporta* 1. Cf. raporta (1). Cf. Barcianu. 2. Cf. raporta (2). Cf. Polizu, lm, ddrf, Alexi, w. Prin această necontenită raportare la evenimentele anterioare, realizează Negruzzi ceea ce s-ar putea numi ,,stilul naraţiunii". Vianu, m. 236. Citarea lui Rabelais nu constituie însă singura raportare a lui Russo la tradiţia progresistă a luptătorilor francezi. Varlaam — Sadoveanu, 211. Prologul se deschide printr-o mişcare de baladă, cu un ritm tărăgănat şi prin raportarea la universul cosmic, v. rom. iulie 1962, 130, + (Rar) Comparare. Aceste însuşiri, . . . neîndestulătoare tn sine, . . . devin pozitive prin raportare. Lovinescu, c. v, 10. 3. Cf. raporta (3). Cf. mdt, ltr2. — Pl.: raportări. — V. raporta. RAPORTAT6fl s. m. (învechit) Raportor2. El e in voia raportăiorilor. Pleşoianu, t. iv, 152/10. Să fie silit ministerul de a prezenta un buget care ... — pentru a mă servi de expresiunile d-lni raportator — să aducă piramida pe baza ei normală. Maiorescu, d. i, 126, cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: raportatori. — Şi: raportăt6r s. m. — Raporta + suf. -tor. RAPORTĂTOR s. m. v. raportator. RAPORTOR s. n. v. raportor1. RAPORT dRi s. n. Instrument gradat, în formă de semicerc sau de cerc, folosit la construirea şi la măsurarea unghiurilor; (învechit) transportator. Cf. Asachi, g. 10r/14, id. e. iii, 32/14, Şăineanu. Instrumentele întrebuinţate pentru rezolvirea . . . problemelor de geometrie sînt: linia . . . , compasul. . . , echerul... şi raportorul pentru descrierea unghiurilor. Melik, g. 54, cf. cade. Raportoarele servesc la măsurarea şi trasarea unghiurilor. Ioanovici, tehn. 205, cf. enc. tehn. i, 478, nom. min. i, 127. — Pl.: raportoare.— Şi: (învechit) raportor s. n. Asachi, g. 10r/14, id. e. iii, 32/14. — Din fr. rapporteur. RAPORT (5Rs, -OÂRE s. m. şi f. Persoană care face un raport (1 1) pentru a-l susţine în faţa unei adunări; (învechit) raportator, reportuitoriu. Raportorii acelor adunări sînt şi raportorii Adunării României. Kogăl-niceanu, s. a. 118. Am dori ca raportorul să facă patru îmbunătăţiri proiectului de lege. I. Ionescu, p. 162, cf. Prot.-Pop., n. d-s ddrf, ŞXineanu. Tribunalul ... va numi un raportor. Hamangiu, c. c. 63, cf. Barcianu, Alexi, w., cade, Scriban, d. A desemnat raportori asupra tuturor punctelor care figurează 505 RAPORTUI - 37 - RAR în ordinea de zi a Congresului. Scînteia., 1953, nr. 2 736. — Pl.: raportori, -oare. — Şi: (învechit) reportor, -oâre s. m. şi f. Alexi, w. — Din fr. rapporteur. RAPORTUl vb. IV. Tranz. (învechit) A raporta dl- Trebui a răportui aicea oareşcare mincinoase apucături. ist. am. 28T/20. Dipartamentul, priimind prid-lojăniia, au raportuit ex[celenţii] sale că au intrat tn cercetare pricinii (a. 1813). bul. com. ist. iv, 89. în-datorindu-l a ne răportui sporiul şi neajunsurile şcoalii, ... îl însărcinăm cu nume de referendariu (a. 1828). Ubicahiul, iii, 37. Divanu au răportuit. . . domnului prezedent punerea la cale ce au făcut (a. 1829). doc. ec. 431. Să raportuiască de au adus firfirici (a. 1844). ib. 828, cf. Stamati, d. <$■ (Absolut) Neavînd ce le face şi cu ce a le sta împotrivă, nu lipsii a răportui cinstitului isprăvnicat (a. 1831). doc. ec. 487. Să raportuiască îndată vămii centrale din Eşi (a. 1833). Uricariul, vii, 224. <$> Refl. pas. Această faptă marinimoasă s-au reportuil. ar (1830), 482/30. — Prez. ind.: raportuiesc. —Şi: răportui, reportul vb. IV. — Raport+ suf. -ui. RAPOTÎNE s. f. pl. v. răpotln. HAPSĂ s. f. v. rapţă. RAPSOD s. m. (La grecii antici) Persoană care umbla din oraş în oraş recitind fragmente din poeme epice (v. trubadur, menestrel); cel care compunea asemenea fragmente; (astăzi) poet (epic); cîntă-reţ şi recitator de creaţii populare. V. bard. Au dobîndil... un asemenea rapsod (adecă alcătuitor de pesne) ca Omir (a. 1827). bv iii, 533. Lăutarii ţigani, ca vechii rapsozi, cîntă poporului baladele sale strămoşeşti. Russo, s. 178. Cine ar putea să rostească tot ce spune ochiului şi minţii aceste splendide idealizări plastice ale artei vînătoreşli. . . acela ar fi. . . rapsodul, trubadurul şi psalmistul seminţiei lui Nimrod. Odobescu, s. iii, 53. De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii. Eminescu, o. i, 149. Coşbuc ... a arătat un talent foarte mare de rapsod român. Gherea, st. cr. iii, 312, cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w. Printre grecii de la curtea sa . . . el nu-şi găsi nici rapsodul, nici istoricul. Iorga, l. i, 143. La un ratoş de pe valea Şiretului am auzit un biet rapsod psalmodiind cîntecul bătrîncsc al lui Toma Alimoş. Ibrăileanu, s. 15. Poeta, în Ionul unui rapsod popular, povesteşte legendarele evenimente, contemp. 1949, nr. 164, 4/5. Aria lui ... are rădăcini şi în sufletul marilor şi simplilor rapsozi populari. Sadoveanu, e. 16. Amfore de lut, . . . In pacea muzeului staţi rînduite ... Ca nişte cărţi ale rapsozilor daci. s iulie 1960, 28. — Pl.: rapsozi. — Din fr. rapsode. RAPSODI vb. I. Intranz. (Rar) A compune şi a recita poeme epice. Celor ce sînt Achili şi Diomezi pe cîmpul de bătaie, se cade să le iertăm a fi şi Omeri, cînd încep a rapsodia pe lira Caliopei. Odobescu, s. iii, 48. — Pronunţat: -di-a. — Prez. ind.: rapsodiez; ger.: rapsodiind. — V. rapsodie. RAPSODIC, -Ă adj. Fragmentat ca o rapsodie; lipsit de unitate, fărîmiţat. Cf. I. Golescu, c., Stamati, d., Barcianu. Avem numai puţine cunoştinţi vagi şi rapsodice. Sbiera, f. s. 177, cf. Alexi, w. Wolf sistematizează formal gîndirea şi concepţiile, cel puţin în aparenţă rapsodice, ale lui Leibniz. Blaga, g. 113. ♦ (Despre compoziţii muzicale) Care are caracteristicile unei rapsodii (2), ca o rapsodie. însuşirea oarecum rapsodică a acestor cîntice . . . văduveşte lucrarea de o gradaţie dinamică, m 1962, nr. 4, 35. <£• (Adverbial) Rimski-Korsakov aduce în această lucrare, construită rapsodic, o fantezie nu numai Coloristică, dar şi deosebit de bogată, contemp. 1956, nr. 484, 2/1 — Pl.: rapsodici, -e. — Din fr. rapsodique. RAPSODÎE s. f. 1. (La grecii antici) Fragment dintr-un poem epic recitat de rapsozi; cîntec epic. Alăturăm aici cileva versuri din rapsodia I-a lui Omer, traduse de d. Aristia. gtn (1836), 71J/31, cf. Valian, v., Stamati, d., Polizu, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. + Poezie (epică) alcătuită de obicei din mai multe părţi. Poemele homerice, ca rapsodii poporane . . . refăcute de mîini artistice. Hasdeu, ap. ddrf. [Coşbuc] a creat minunata sa rapsodie: ,,Doina". Gherea, st. cr. iii, 343. Firul central al povestirii este adesea întrerupt de episoade suplimentare, . . . ceea ce dă romanului aspectul unei rapsodii, ll i, 130. 2. Compoziţie muzicală, de cele mai multe ori de formă liberă, alcătuită din succesiunea unor motive şi fragmente de melodii de inspiraţie folclorică. Cf. Tim. Popovici, d. m. Cînd e rugat maestrul să cînte-o rapsodie! . . . Sărbătoritul geniu ... nu mai vrea să ştie De lumea muritoare in lumea lui divină! Anghel-Iosif, c. m. i, 44. îi plăceau mai ales în rapsodiile ungare ale lui Liszt, ritmurile tari, jucătoare, v. rom. februarie 1956, 44. Genul muzicii vocal-simfonice presupune forme de o mare varietate ca imnul, oda, balada, rapsodia, m 1962, nr. 4, 4. — Pl.: rapsodii. — Din fr. rapsodie. RAPŞlT s. m. v. rapşlţ. RAPŞIŢ s. m. (Germanism, prin Bucov.) Braconier. Lexic reg. 107, Glosar reg. — Pl.: rapşiţi. — Şi: rapşit s. m. Glosar reg> — Din germ. Raubschiitz. RAPT s. n. I. Răpire a unei persoane (mai ales a unei femei). O asămănau în parte cu raptul sabinelor în Roma. Calendar (1855), 102/24, cf. Barcianu, Scriban, d. Fig. Femeia de care îţi vorbesc e totdeauna alta ... Un rapt, o inspiraţie, niciodată un fapt definitiv. Călinescu, b. i. 174. 2. Jaf, furt, hoţie. în ţinutul acesta obvin mai puţine fapte crudele, iară rapturi de drumuri nici că sînt. f (1872), 94, cf. Gheţie, r. m., Severin, s. 106. Deşteptară . . ., prin sabie şi prin rapt, toată albia Medi-teranei. Galaction, a. 207. Coborîse practica beţiei la niveluri subterane, clandestine, vecine cu crima, raptul şi şantajul. Ralea, o. 79, cf. id. s. t. i, 81. — Pl.: rapturi. — Din fr. rapt, lat. raptus. rAPTĂ s. f. v. raftă. RÂPŢĂ s. f. (Prin nord-estul Transilv.) Lovitură dată cu palma; palmă, (popular) fleaşcă. Cf. Bugna-riu, n., Paşca, gl. — Pl.: ? — Şi: râpsă s. f. Bugnariu, n. — Etimologia necunoscută. RAPUR s. m. v. rapor. rAPUHĂ s. f. v. rapor. rAPURE s. m. v. rapor. HAPURI s. m. pl. v. rapor. RAPURT vb. I v. raporta. RAR, -Ă adj., s. m. şi f. I. Adj. 1. (în opoziţie cu des; despre colectivităţi, mulţimi sau corpuri compuse din unităţi identice) Care are elementele componente mai depărtate unele de altele sau mai puţin numeroase decît de obicei; cu densitate mică; (popular) răruţ (1). 523 RAR - 38 - RAR a) (Predomină ideea numărului redus de elemente) Cf. C. Cantacuzino, cm i, 79, cf. anon. car., lb. 0 barbă castanie, rară şi transparentă. Odobescu, s. i, 262. Cu creştetele albe, preoţi ca pleata rară, Trezeau din codrii veciniei, din pace seculară, Mii roiuri vorbitoare, curglnd spre vechea Romă. Eminescu, o. i, 91. Pe furiş, prin frunza rară, Ca un zgomot de şopîrle Drăcuşorii se strecoară. Iosif, patr. 21. E un om gras, zblrcit, cu mustăţile tunse şi rare ca un griu secerat. Bassarabescu, v. 30. Plopi cu frunza rară S-au zbătui uşor in vini Zile lungi de vară. Topîrceanu, b. 10. Apăreau culmile cu pădurea rară de la poalele munţilor. C. Petrescu, î. i, 268. Pădurea rară wca . . . lin tn depărtări. Sadoveanu, o. viii, 427. Vino, mîndră, sus pe deal, Un' se face griul rar. JabnIk-Bîrseanu, d. 162. Să-mi ari holdele din deal Un’ se face griul rar. Balade, ii, 363. Cine are barba rară se rade lesne. Zanne, p. iii, 327. b) (Predomină ideea de distanţă Intre elementele componente) Cf. lb. Ca ţiganul care bagă degetul prin rara casă De năvod—cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie. Eminescu, n. 42. Arză-te focu, sucală. Că-mi făcuşi tu pinza rară. Mîndrescu, l. p. 158. Cind eram la mama mea Mincam pilă de săcară Cernută prin sită rară. doine, 105. Toată iarna ce-ai lucrat?. . . Ai ţesut o ptnză rară, Patru luni, lntr-0 cămară. Hodoş, p. p. 192. (Adverbial) Mantale albe, ţesute rar din fire de argint. Eminescu, p. l. 20. c) (Predomină ideea de inconsistenţă, de transparenţă) Omul . . . , De nreame ce se ireace ca o umbră rară, Zădar se trudeaşle de dzî pînă-n sară. Dosoftei, ps. 130/3. Trecurăm prin pămlnt ş-ape Păn-ajunsăm la văzduhul rar. Budai-Deleanu, ţ. 322. Bate rară Boarea-n ramuri de fag. Coşbuc, p. ii, 209. Frumoasă eşti, pădurea mea, Cind umbra-i încă rară. Topîrceanu, b. 8. Dintr-o strună de o sfoară Voi să mă căznesc să scot . . . Pîcla grea şi ceata rară. Argiiezi, vers. 229. 2. (In opoziţie cu des) Care, Intr-un şir de lucruri sau de fiinţe de acelaşi fel, se află faţă de celelalte la o distanţă mai mare decit cea obişnuită; (popular) răruţ (2). Ei nu simţea ploaia ce cădea în picături rare. cr (1848), 22^60. La slînga tărimul se-nalţă acoperit cu clţiva rari copaci. Odobescu, s. iii, 59. Vintui. . . începuse din nou cu furie îndoită şi, tăindu-se în scîn-durile rare ale şandramalei noastre, gemea în răstimpuri a lugubru şi a pustiu. Hogaş, dr. i, 60. Harta Daciei . . . veghează trist d-asupra unui pat mic de fier, cu drugii rari şi ruginiţi. Bassarabescu, v. 115. Dimineaţa, satul de pe coastă, spălat, prcmenit, ieşea vesel din ceaja ce irîndăvea în păduri rare. Brăescu, o. a. i, 209. Darius, ■ . .văzindii-ne rari, era încredinţat că ne va zdrobi. CXlinescu, s. 828. [Stropii de ploaiej cad rari şi grei, mai rari şi mai grei decît nişte gloanţe în primele clipe ale bătăliei. Bogza, c. o. 61. Căzu o ploaie scurtă şi furtunoasă, care se porni cu picături rare şi puternice ca de piatră. Preda, m. 199. 3. (Adesea adverbial, mai ales la comparativ) Care este puţin numeros, care se găseşte numai In puţine, locuri. Numai osinda lui Dumnezeu pre pe rar om de-l trece. Neculce, l. 266. Mare şi prea frumoasă mănăstire . ■ . , asemenea ei rar să pol afla în lume. R. Greceanu, cm ii, 151. Cărţile era foarte rare. Heliade, o. ii, 194. Munţii ei încuie o mare bogăţie; Dar rar sînt care ştie comorile din ei. Bolliac, o. 134. Nu poate pune temei decît numai pe unele indicaţiuni, fie cit de rare. Odobescu, s. i, 217. Stele rare din tărie cad ca picuri de argint. Eminescu, o. i, 82. Numai în grădina ursului ... se află sălăji de aceste şi mai rar om care să poală lua dinlr-insele. Creangă, p. 211. Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva. Caragiale, o. vi, 62. Mai rar om de ispravă şi cu scaun la judecată ca conu Costache. Brătescu-Voineşti, p. 270. Apoi gură mare ca a ta mai rar, măi Peirică! zise circiumarul. Rebreanu, r. ii, 40. Un pahar de vin bun, mai rar . . . Sadoveanu, o. i, 202. ,,Moraliştii“ . . . sini o speţă rară tn literatura noastră. Vianu, a. p. 162. Rar se afla bărbat în salul Condor care după cî{iva ani de muncă la pădure să fi rămas cu ochi sănătoşi. Stancu, r. a. iii, 10. In trup era puternici, rar cine se putea irînti cu ei. Sbiera, p. 314. Pe-aici, în locuri cu vamă, Şi mai rari voinici se află. Bibicescu, p. p. 324. Fintini cu cumpănă sînt foarte rari. chest. ii 451/237 a. + Neobişnuit, deosebit, excepţional. Ţigănimea, văzînd această rară Vitejie,... Şi mai mare încă apucă îndrăzneală. Budai-Deleanu, ţ. 205. Cu o activitate rară la vîrsta sa, bătrinul vizir prezida la facerea podului. BXlcescu, m. v. 110. Lumina razelor sale obrajii i-a rumenit Şi rara ei frumuseţe toată la loc a venit. Pann, e. v, 71/20. Un urs de o mărime rară se arătă înaintea noastră. Bolintineanu, o. 331. A cumpărat un crap mare şi borţos, ceva rar: patru chile şi plin cu icre. Caragiale, o. i, 137. Bolintineanu, Bălcescu, Cezar Bo-liac şi toţi acei rari bărbaţi, cu ale căror nume literatura noastră, patria noastră este în drept a se mîndri. Mace-donsici, o. iv, 27. Mai un hotar tot a fost plin De mese, şi tot oaspeţi rari. Coşbuc, p. i, 57. Nu înţelegea cum poale să ia o fată frumoasă şi rară ca Laura pe un omuleţ care nu ştie nici măcar să danseze ca lumea. Rebreanu, i. 250. Irena rămîne de la-ncepul pînă la sfirşit rară, preţioasă şi misterioasă. IbrXileanu, s. l. 26. [Ochii erau] cam afundaţi sub bolta sprîncenelor şi de-un albastru rar. M. I. Caragiale, c. 33. Cine are puterea rară să ne facă să rîdem nu se înşeală niciodată. Galaction, a. 268. O săptămină care ar fi fost să rămînă o amintire rară în viaţa lor. C. Petrescu, î. i, 73. Plu-tonierul-major făcea apelul recruţilor ce se inapoiau din permisie, în prezenţa căpitanului Clondir, a cărui poreclă e invidiată în regiment ca o decoraţie rară. Brăescu, o. A. i, 271. Era un om rar şi un prietin nepreţuit. Sadoveanu, e. 165. De o rară putere este, în „Hanu-Ancuţei" evocarea orbului adus să povestească lungile sale rătăciri în fările credinţei pravoslavnice. Vianu, a. p. 235. De fiecare dat’ un lucru rar, O rară înlîmplare, ne oprea. Blaga, p. 157. Dacă aş avea rarul noroc să ies viu din puşcăriile majestăţti-sale, n-aş mai fi in stare să-mi iau viaţa de la capăt. Stancu, r. a. iv, 314. Ca-n întreaga mea viaţă Să fiu rară fru-museaţă. Marian, v. 119. + Scump, preţios; superior (ca valoare). Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar Ş-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? Eminescu, o. i, 83. De nimic lucru iei iu că am pierdut inelul; aşa sculă rară. Ispirescu, l. 107. în aceste vitrine se găsesc vasele şi obiectele rare de artă primite în decursul secolelor, în dar, de ţarii Rusiei. Stancu, u.r.s.s. 69. 4. (Adesea adverbial; în opoziţie cu reped e) Care se desfăşoară, se efectuează într-un ritm lent; rărit2 (3), (popular) răruţ (3). Dascălul . . . începu rar şi cu dese pauze. Negruzzi, s. i, 8. [Mergea] cu pas rar, încet şi gînditor. Creangă, a. 133, cf. Delavrancea, t. 135. Vorbeşte rar şi aşezai. Vlahuţă, o. a. ii, 145., Bătaia cea rară-n ceasornic Acum a-ncclal. Coşbuc, p. i, 289. Cînd s-a mai liniştit, începe rar cu o voce gravă. Brătescu-Voineşti, p. 131. Făt-Frumos intră-n pădure cu paşi rari. Eftimiu, î. 108, cf. Sahia, n. 78. Tata a lăsat mîncarea şi, ridieîndu-se, a pornii cu paşi rari spre poartă. Vlasiu, a. p. 106. Vorba îi era rară, ostenită. Sadoveanu, o. ii, 371. Zîmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale. Călinescu, e. o. i, 11. Sînt în clasa a treia, răspunse Irina rar, rotunjind fiecare cuvînt. Preda, m. 170. Cînd merg pe pajişti, tălpile-mi umile Trcc printre flori cu teamă, lin şi rar. Labiş, p. 235. Pufăia din ţigară şi tuşea rar, dogit. Barbu, p. 85. Boier marc şi-aşezat, Calcă rar şi năstrăpat. Balade, iii, 120. + (în opoziţie cu des, frecvent) Care se petrece, se întimplă sau se succedă la intervale depărtate, din cînd în cînd; rareori. Foarte rar se auzea pe pod duruitul unei căleşte. Ne-gruzzi, s. i, 15. Ciţiva şoarici, cerbi de munte Veneau rar să o asculte. Alexandrescu, o. i, 297. Azi nici măcar imi pare rău Că trec cu mult mai rar. Eminescu, o. i, 192. Cum n-are decît foarte rare procese, are vreme să cugele la cele ce vede şi aude. Bkătescu-Voi-neşti, p. 196. Cînd vezi un personagiu jucat de mai mulji actori buni, rar se poale înlîmpla să-ţi placă 523 RARA - 39 - RARIFICARE toţi Ia fel. IbrXileanu, s. l. 48. Rar mi-a fost dat să văd nişte oameni mai iubitori de oaspeţi. Galaction, a. 303. Nu era înalt, dar era spătos şi — cam rar, e drept — straşnic la treabă. Camil Petrescu, o. i, 13. Mărturisi că nu fumează decît rar. C. Petrescu, î. i, 109. Trecători rari umblau, ca nişte năluci negre, prin furtună şi umezeală. Sadoveanu, o. i, 147. Rar a stat cu raza de soare împreună. Arghezi, s. v. 33. Pasca-lopol venea mereu, cu foarte rari lipsuri. CXlinescu, e. o. i, 79. Pe sub zarea unde rar Ne era popasul, Ne lăsăm pecefile — Urmele, cu pasul. Blaga, p. 79. Rar avem prilejul să ne distrăm în oraşul acesta păcătos. Stancu, r. a. ii, 73. O poveste destul de încurcată, dar nu rară în timp de război. H. Lovinescu, t. 331. Pămlnt împădurit, ne revedem Din ce în ce mai rar lîngă izvoare. Labiş, p. 129. De afară se auzeau tramvaiele rare. Barbu, p. 148. Noi, de necazuri, vinu-l bem mai rar, Şi lot mai des îl bem de bucurie. Brad, o. 14. Tare, bade, ne iubim, Dar prea rar ne întîlnim. jar-NfK-BÎRSEANU, u. 68. Poţi, măicuţă, sămăna Busuioc pe talpa ta, Că eu rar ţi l-oi călca. folc. transilv. i, 213. Rara întîlnire E mai cu iubire. Zanne, p. iv, 212. + (Rar; despre persoane) Care efectuează acţiuni intr-un timp mai lung decît în mod obişnuit. însuşi bunicul cel rar l.a vorbe, azi rîde şi-nchină. Coşbuc, p. ii, 47. II. S. m. şi f. 1. S. f. Un fel de mreajă de pescuit cu împletitură rară. ,,Mrejele" sau ,,rarele" sînt împletite din sfoară şi au ochiurile mari, de 8-12 cm pc lăture. Antipa, p. 162, cf. ltr2. 2. S. m. (Prin Bucov.) Ochi (mare) al plasei de pescuit. Peştele vrea să treacă . . . prin ochii numiţi rari. şez. iv, 115. 3. S. f. (Regional; art.) Numele unei hore. Cf. Va-rone, d. 126, alr ii 4 336/53. 4. S. f. (Regional) Numele unui soi de struguri (nedefinit mai îndeaproape). Cf. Jipescu, o. 53. — Pl.: rari,-e şi (neobişnuit, adj. f.) rari (Iordan, l. r. 339, chest. ii 451/237 a). — Lat. rarus, -a, -uni. RARA adv. 1. (Popular; adesea repetat) încet, domol, pe îndelete. O luă rara, rara către o pădure. Ispihescu, l. 254. Numai ce o vezi la răvărsatul zorilor, că o ia rara, rara prin fîncaţă. Delavrancea, s. 13. îşi lua o carie ş-o pornea rara pe dealuri. Vlahuţă, n. 22. Băiatul lui Neculai o luă rara-rara şi se îndepărtă. Sandu-Aldea, u. p. 92. Odată cu amurgul, îşi ia sculelc în spate, coşul în mină şi-o porneşte rara spre măhălăi. DunXreanu, ch. 85. Mi-a spus ... că l-a zărit adineauri, rara-rara pe druni! Lungianu, cl. 165, cf. Iordan, i,. m. 198. O ie rara la clrum. Graiul, i, 419, cf. alr ii 3 481/182. 2. (Regional; în expr.) A o lua rara = a merge lepede, a o lua la fugă (Reviga—Slobozia). bul. fil. v, 171. — Rar + suf. -a. RARAU s. m (învechit şi regional) Numele unei păsări răpitoare, nedefinite mai îndeaproape, probabil şoim. Iuţi aripile vulturilor, brehnicilor, rarăilor, şoimilor . . . cu mare vîjîituri aerul despica. Cantemiis, ist. 186, cf. 179, tdrg, Scriban, d., BXcescu, pXs. 176, L. rom. 1969, 477, a v 15. — Pl.: rarăi. — Şi: rirfiu s. m. Cantemir, în l. rom. 1969, 478. — Din magh. râro. RAREFACŢIE s. f. Rarefiere. Cf. cade, Scriban, d., dn2. F i g. Rarefacţia vitalităţii dă poetului o altă cunoaştere, prin care surprinde necunoscutului nevăzute raporturi. Ralea, s. t. ui, 243. — Pl.: rarefacţii. — Şi: rarelacfiune s. f. cade, Scriban, d., dn2. — Din fr. rarefaction. RAREFACŢIÎJ1VE s. f. v. rarefacfle. RAREFlA vb. I. T r a n z . şi r e f 1 . (Despre gaze) A(-şi) micşora densitatea, a (se) face mai rar (II); (rar) rarifica. Aerul se rarefiase, devenind transparent. Călinescu, c. 23. Rarefiem aerul tn tprubetă. l. rom. 1959, nr. 2, 56. <0> Fig. Vroiam să le atrag atenţia cu armonia frazelor bine ticluite, să rarefiez tensiunea insuportabilă, v. rom. iunie 1958, 22. — Pronunţat: -fi-a. — Prez. ind.: rarefiez. — Din fr. rarciier. RAREFIAT, -Ă adj. (Despre gaze) Cu densitatea micşorată; rărit, rar, (rar) rarificat. A studiai descărcările electrice in gaze rarefiate. Cişman, fiz. i, 486. Nişte înălţimi la care nici cînd nu bănuise că poate urca şi la care aerul era foarte rarefiat. Preda, r. 394. Vîslan avea impresia că respiră aerul rarefiat al piscurilor. T. Popovici, s. 178. <> Fig. Vocea omului mereu călător pe drumul de fier Are ceva din farmecul rarefiat al depărtării, s februarie 1960, 7. — Pronunţai: -fi-al. — Pl.: rarefiaţi,-tc. — V. rarefia. RAREFICARE s. f. v. rartficare. RAREFICÂT, -Ă adj. v. rarificat. RAREFIERE s. f. Acţiunea de a (se) rarefia şi rezultatul ei; rarefacţie, (rar) rarificare. Rămase destulă vreme în parc, înregislrînd uimit ciudata rarefiere a aerului, printre pomii negri. T. Popovici, se. 77. <0> F i g. Ţicu Florea, contaminat de rarefierea atmosferei, întrebă, v. rom. iulie 1954, 26. + Rărirea patologică a unui ţesut organic. Oriqinea răului . . . este . . . acolo unde s-a produs rarefierea osului, enc. vet. 9. — Pronunţat: -fi-e-. — Pl.: rarefieri. — V. rarefia. RAIlfilE subst. (Regional) Bălării (Giurgiu). Graiul, i, 169. — Etimologia necunoscută. RAREORI adv. Cîteodată, de puţine ori, nu prea des (în timp). Cf. drlu. Asta se întîmplă rareori. DrX-ghici, r. 72/15, cf. Conachi, p. 84. Rareori o putea vedea cineva la grădina împărătească. Negruzzi, s. i, 44. Rareori bolnavul ajungea cu viaţă la cîmpul ciumaţilor. Ghica, s. 30. Era linişte desăvîrşită; rareori pătrundea pînă la dînsul cîte-un ţipăt. Rebreanu, r. i, 183. Rareori din treacăt se opreşte-o babă. Topîrceanu, p. o. 140. Afară era o linişte cum rareori întllncşti in oraş. Vlasiu, d. 43. Eu i-am fost cel dintîi muşteriu al lui, Şi, aş putea zice, cel mai bun. Rareori trecea mai departe. Sadoveanu, o. x, 561. Rareori se înlîmpla ca, după mai mulle pahare cu vin, să-l prindă voia bună- Pas, z. i, 174. Rareori tresărea, îşi oprea o clipă ochii asupra trăsăturilor lui îngrijorate. Preda, r. 13. — Rare (pl. lui rar) -f ori. rAHEŞ, -Ă adj. (învechit, rar) Cu barba rară (I 1); spînalic. lira scund la slat, rareş. Dosoftei, ap. tdrg, cf. I’ascu, s. 284, dr. iv, 868. — Pl.: rareşi,-e. — Har + suf. -eş. rArEŢĂ s. f. v. rărită1. RARIFICA vb. I, Tranz. (Rar) A rarefia. Cf. Scriban, d., dm. — Prez. ind.: rari fie. — După fr. rar6ficr. RARIFICARE s. f. (Rar) Rarefiere. Cf. Scriban, d. 1088. (Fig.) Cu alte cuvinte s-ar putea spune că forma e un fond sărăcit, adică un moment, o etapă de rareficare. Ralea, s. t. ii, 142. — Şi: rareficare s. f. — V. rarifica. 538 RARIFICAT - 40 - RAR IŢĂ1 RARIFICĂT, -Ă adj. (Rar) Rarefiat. Onda rarefi-cată. Marin, f. 417/34. Observaţiuni . . . asupra efectelor fisiologice ale aerului rareficat. Haspeu, i. c. i, 247, cf. dl, dm. <$■ Fig. Dominique şi-a găsit echilibrul cu reţeta vieţii rareficalc. Ralea, s. t. i, 113. — Pl.: rarificaţi, -te. — Şi: rareficat, -ă adj. — V. rarifica. RARtSIM, -Ă adj. (Rar) Care se găseşte (sau se tntlmplă) foarte rar (1 3). Această rarisimă ediţiune a cunoscut-o cel dinţii Gebhardi. Hasdeu, i. y. 239, cf. ŞXineanu. Asemenea scrieri, făcute de localnici, . . . sînt rarisime în secolul al xvui-lea. Iorga, l. i, 502. Ii trebuia lui Balzac un asemenea contrast rarisim. Galaction, a. 141. îl pasionase cum ar pasiona pe un filatelist un exemplar rarisim de timbru poştal, alas 14 ui 1937, 9/2. Ne-am închinat către rarisimile excepţii. Sadoveanu, o. xix, 22. — Pl.: rarisimi,-e. — Din fr. rarissimc, lat. rarissimus. HĂ RIŞTE s. f. 1. Loc (intr-o pădure) unde copacii slnt rari (I 2); răriş, răritură (2); (regional) răret, rărime (2), răriştiş. V. poiană,luminiş. Armăsarii nechezau jucindu-se prin rarişte. Russo, s. 128. Pro-fitînd cîte de o rarişte, pe furiş privind inderelru, se întinde vederea peste tot plaiul Bihorului, f (1872), 349. Soarele de amiezi varsă emanaţiuni voluptoase de căldură în rariştea pădurii. Odobescu, s. iii, 35. [Castelul] se înalţă în tăcere dintre rarişlea de brazi, Dînd atîta înlunerec rotitorului talaz. Eminescu, o. i„ 152. Lunecăm în linişte printre păduri, pe sus se desfac poiene verzi, rarişti de mesteacăni albi ca făcliile. Vlahuţă, r. p. 205. Prin rariştea copacilor pătrundea luna. conv. ut. xxi, 404, cf. Philippide, p. 152, Iosif, p. 68. Pc culmi, prin rarişti de păduri, se zăreau cele dintîi case din Văleni. Agîrbiceanu, a. 67. Vin cu mine să ne pierdem în zadar Printre galbenele rarişti de stejari. Topîrceanu, b. 42. Departe, în rarişlea salcîmilor prăfuiţi, se iţea turla unei biserici. Popa, v. 145. Cărarea suia cătră rarişti şi poieni de stejar. Sadoveanu, o. ix, 132. Ştia el într-o rarişte o colibă părăsită, ascunsă în clinul unei vîlceluşe. Camil Petrescu, o. i, 132. Privirea flăcăului alunecă pe rariştea din pădure, contemp. 1954, nr. 388, 4/3. P. ext. Dintr-o rarişte de iarbă sălbatică ciupea pe alese o anumită buruiană. Hogaş, m. n. 105. <$> F i g. Stele sclipitoare . . . piereau de la clipă la clipă, să reapară în rariştea nourilor. Ardeleanu, d. 175. 2. (Rar; In forma rărişlc) Răritură in pînză. Pascu, s. 252. 3. (Regional; in forma rărişlc) Răritură între dinţi; strungăreaţă. Cf. dr. v, 288, ib. ix, 420. 4. (Regional) Numele popular al unei stele nedefinite mai îndeaproape (Loman — Sebeş). Ci. a ii 6. — Pl.: rarişti. — Şi: (regional) rarişte s f. alrm sn i h 399, a i 17, 22, 23, 31, 35 (accentuai şi rărişte dr. ix, 420, alrm sn i h 399). — Rar + suf. -işte. RĂRITĂ s. f. v. raritate. RARITÂTE s. f. 1. Obiect, fiinţă, fenomen care se întllneşte rar (I 3); p. ext. ceea ce este excepţional, atrage atenţia, constituie o curiozitate. Nu s-au stricat columna aceasla prin varvari, ca alte rarităţi ale Romei. Şincai, hr. i, 9/17. Cînd începe cinevaş să cuvinteze pentru rarilatele Vienii, . . . trebuie să numească întîi biserica sfîntului Ştefan. Golescu, i. 93, cf. lb. Au trecut în emisfera de la ameazăzi, luînd însemnări astronomice, cercetind raritaiele naturei. ar (1829), 19s/l. Gazeta turcească ne pune înainte un raritet. gt (1838), 20. Te-a-mpodobit cît să poale Cu talentele ei toate Şi te-a făcut rarita. Pann, e. iii, 34/21. Cum să nu fie raritate un călugăr care n-are nici caretă, nici armăsari, nici . . . tabieturi. Negruzzi, s. i, 313. Se poate că .. . [monedele] sînt rarităţi — zise el. Slavici, n. ii, 295. Să găsim printre noi o rariia preţuită, care să fie cinstită de amîndouă părţile. Contemporanul, iv, 504, cf. Gherea, st. cr. ii, 145, cf. Phi-lippide, p. 177, Şăineanu. Milescu se uiiă lung la el ca la o raritate omenească. D. Zamfirescu, r. 153. Lîngă librăria „La papagalul de aur“ ... se află două case cu etaj — rarităţile tirgului. Stancu, d. 383. Broşura devenise o raritate de mare preţ. v. rom. august 1963, 25. 2. Faptul de a fi rar (I 3); însuşirea, caracterul a ceea ce este rar, puţin numeros, sporadic; (învechit, rar) rărime (3). Raritatea acestei scrieri . . . ne-a îndemnai a comunica publicului nostru cîteva pasagiuri din-tr-însa. mag. ist. i, 254/1. Un talent trebuie preţuit, dar mai ales trebuie preţuit un talent satiric; aici . . . poate să fie vorba de preţul rarităţii. Gherea, st. cr. i, 331, cf. Şăineanu. Însemnătatea opuscului stă mai ales în raritatea lui. Iorga, l. i, 501. Imaginile lui Bassarabescu sînt preţioase tocmai prin relativa lor raritate. Vianu, a. p. 287. Zicala produce un efect puternic prin raritatea ei. Varlaam — Sadoveanu, 284. Rocile obişnuite în această zonă sînt marnele, argilele, gresiile . . . în care se remarcă extrema raritate a fosilelor. geologia, 114. Colecţiile sînt interesante . . . pentru vechimea şi raritatea lor. Scînteia, 1963, nr. 5 795. + (în opoziţie cu densitate) însuşirea, caracterul a ceea ce este rar (I 1). Exploatarea ţăranilor în Principate era limitată de caracterul înapoiat al economiei noastre agrare, de raritatea populaţiei şi de concurenţa pe care şi-o făceau stăpînii de moşie. Oţetea, t. v. 40. — Pl.: rarităţi şi (învechit) raritate. — Şi: (italienism învechit) rărită (pl. raritale ar (1829), 192/1) s. f., (germanism învechit) raritet subst. — Din fr. raretc, lat. raritas, -atis. — Rarita < it. rărită. — Raritet < germ. Raritiit. RARITfiT subst. v. raritate. RĂRIŢĂ1 s. f. 1. Unealtă agricolă asemănătoare cu plugul care răstoarnă şi îngrămădeşte pămînt la baza plantelor prăşitoare; (învechit) răritoare. Cf. st. lex. 168r2/l. Spusă că la lemn ştie a face raliţe, giuguri. Dosoftei, v. s. octombrie 48v/23, cf. anon. car. Moşinoaiele la popuşoi ... să fac cu un plug de cele cu două cucure, . . . după cum moşinoiesc bulgarii de pe la noi cu rariţa lor. I. Ionescu, c. 102/9, cf. lm, hem 2 464. Raliţa sau rariţa, un fel de plug cu două cormene ce slujeşte la învelirca cuiburilor eu porumb. Dame, t. 37. La două sau trei săptămîni după prăşi-tul dintîi, se face răriţatul sau răliţatul, cu rariţa sau raliţa. Pamfile, a. r. 77. Plugul getic nu c decît rar de fier; de obicei e o simplă rariţă de lemn. Pârvan, g. 658, cf. Scînteia, 1952, nr. 2 386. Am terminat şi noi de sapă şi aşteptăm să plouă iar, să băgăm rariţa în el. Preda, m. 170. Griul răsărise rar şi firav, de parc-ar fi fost lucrat cu rariţa. Mihale, o. 9, cf. l. rom. 1967, 500, vîrcol, v. 98, h ii 117, 146, 262, iii 18, 266, iv 11, 86, alrm sn i li 70. 2. (Adesea la pl.; art.) Nume popular dat: a) unui şir de trei stele din constelaţia Orion; b) stelei Sirius. Cela ce face . . . luceafăr de sară şi raliţa despre miaza-noapte. Biblia (1688), 3671/?, cf. Cihac, ii, 304. Gă-inuşa-i spre asfinţit, rariţele de asemine şi luceafărul de ziuă de-acum trebuie să răsară. Creangă, a. 126. Rariţele răsar cu zorile odată. Marian, s. r. i, 109, cf. ddrf. Vede frumos scăpărînd puternica raliţă-n aur. Coşbuc, ae. 61, cf. Barcianu, Alexi, w., tdrg. Rariţele străluceau în cerul limpede ca seninul albastru al unei pietre scumpe. Sandu-Aldea, u. p. 128. Pară nestinsă pe coif şi pe scut îi aprinse zeiţa, Tocmai ca rariţa-n cer cînd serile toamna răsare. Murnu, i. 87, cf. Pamfile, cer. 172, Densusianu, ţ. h. 152, h ii 4, 33, 196, iii 5, 38, iv 13, 75, v 390, ix 442, x 506, xii 45, xvi 5, alr ii 2 464/102, 130, 182, 235, 723, 791, 833, 987. — Pl.: rariţe. — Şi: râJi|ă (pl. şi, învechit, raliţi st. lex. 168r2/l), (regional) râreţă (alr sn i h 99/605), (rar) arăriţă (tdrg) s. f. 545 RARIŢĂ2 - 41 - RASĂ1 — Din bg. panyiţa, sub influenţa lui rar. RĂR1ŢĂ2 s. f. I. 1. (Prin Transilv.) învelitoare făcută din văl, pe care şi-o pun femeile sau miresele pe cap. Preste cosiţe se pune pe cap broboadă albă de giolgiu, iar unele au rariţă sau salie, din o materie mai fină, străvezie. Moluovan, ţ. n. 85, cf. Pamfile, i. c. 369, Viciu, gl. 2. (Regional) Perdea (Cîmpul lui Neag — Petroşeni). a iii 1. 3. Sirec. Cele două reţele de pe laturi, numite radine sau răriţi, au ochiurile foarte rari. Atila, p. 115. II. (Regional) Numele unei flori nedefinite mai Îndeaproape (Dodeşti — Bîrlad). Cf. h vi 104. — Pl.: rariţe şi răriţi. — Rar + suf. -iţă. RARtnvCHI s. m. v. rărunchi1. RAS1 s. n. 1. Acţiunea de a (s e) r a d e (2); bărbierit, răsătură (I 2). Cf. Polizu. La d-voastră se fac şi abonamente ? — Da: 12 rasuri, 3 franci. Caragiale, o. vi, 176, cf. ŞXineanu. Practica rasului, a călcatului şi lustruitului zilnic nefiind observată. Teodoreanu, m. u. 211. Mai presus de toate, eu apreciez rasul şi tunsul. Vinea, L. ii, 310. 2. (Regional) Numele unui dans popular, care se dansează acasă la ginere, seara, in ajunul nunţii şi In care se simulează rasul1 (1). Cf. bul. fil. v, 171. 3. (Prin nord-vestul Munt.; în loc. adv. şi în expr.) în ras = Pînă la nivelul gurii vasului. Să laşi să curgă cazanul pînă la rasul boţii. Udrescu, gl. La ras = total, complet. Au păscut vitele iazul la ras, nici fir de iarbă n-a rămas. id. ib. Am tăiat o pădure la ras. id. ib. A ieşi ras pe ras = a) a fi exact, id. ib.; b) a fi distrus, nimicit, lefter, id. ib. — Pl.: rasuri. — V- rade. RAS2, -A adj. 1. Care este curăţat de stratul exterior prin răzuire; răzuit2. Cf. rade (1). Cf. anon. car., lb, Polizu, Barcianu, Alexi, w. + (Despre legume, fructe etc.) Curăţat de stratul de deasupra (prin frecare pe râzătoare); fărlmiţat. Cf. Calenda-riu (1814), 166/8. Morcovi raşi pe răzuitoare. Piscu-pescu, o. 323/15. Mîncam iurtă coaptă-n vatră Şi rasă pe râzătoare. Sevastos, c. 227, cf. Bibicescu, p. p. 175. Dintr-o ridiche patru feliuri de mîncări se fdcc: rasă şi nerasă, cule şi felii. Pann, p. v. i, 129/7. + (învechit; despre documente, cărţi etc.) Care este şters, răzuit. Diiala să va afla nesfîrşită, sau ruptă, sau rasă. Pravila (1814), 138/25, cf. lb. 2. (Despre barbă, mustăţi, păr) Tăiat pînă la piele. Cf. LEX. MARS. 200, LB, POLIZU, ŞXlNEANU, BARCIANU, Alexi, w. Avea obrazul puţin ciupit, mustăţile rase. Bassarabescu, v. 81. Pe puntea de comandă se plimba singur, tăcui, un ofiţer tînăr, cu barba şi mustăţile rase. Bart, s. m. 50. + (Despre cap, faţă; p. ext. despre oameni) Care are barba (şi mustăţile, părul) tăiate pînă la piele; bărbierit. O ţurcă de blană flocoasă . . . ascundea capu-i ras. Odobescu, s. i, 173. Un avocat renumit, galben, cărunt, ras şi cu o mustaţă groasă . ■ ■ supăra prin nepăsarea lui pe căpitanul Delescu. Delavrancea, s. 123. Un cleric înalt, brunet, ras proaspăt, se izbi de profesorul cel bălrîn. Agîrbiceanu, a. 32. Era un om blajin, . . . veşnic cu zîmbetul pe buze şi cu ochelarii pe nas, ras ca un englez. Rebreanu, nuv. 254. Aveau pe capetele rase cuşme cu surgueiuri. Sadoveanu, o. xi, 333. Veni şi unul dintre ofiţerii de punte. Spilcuit, ras proaspăt şi pudrat. Babt, s. m. 98. Lumea se strîn-sese . . . ca la urs, unii privind la zidari, alţii la Ioanide, al cărui cap ras îi mira. Călinescu, s. 351. Erau raşi proaspăt, în costume bine croite. Preda, r. 109. Buzat, negru, ras pe cap. Alecsandri, p. p. 106. <0> Expr. Ba (că) (e) tunsă, ba (că) (e) rasă sau c-o fi tunsă, c-o fl rasă v. tuns. Ori tunsă, ori rasă = într-un fel sau în altul. Unde o ieşi să iasă, ori că tunsă, ori că rasă. Românul glumeţ, 52. Ras, neras = indiferent cum, în orice fel; oricum. Cf. Zanne, p. iii, 333, Ciauşanu, gl. Nici tuns, nici ras = în nici un chip; nicicum. Cf. Zanne, p. iii, 416, Pamfile, j. i, 132. Tu zici rasă, ea zice tiuisă sau unul zicc tunsă, altul rasă, se spune despre cei care nu se potrivesc în păreri, care nu sînt niciodată de acord. Cf. Românul glumeţ, 40, Zanne, p. iii, 332. A scăpa ras = a ieşi bătut. Zanne, p. iii, 330. (Substantivat, f. pl.) Rase, tunse = certuri, cuvinte de ocară. id. ib. 333 + (Despre pielea animalelor) Curăţat de păr. li plăcea şoriciul de porc, crud, numai puţin ras de peri. CXlinescu, e. o. ii, 190. + Fig. (Despre cîmp) Cu iarba sau holdele tăiate; cosit, secerat. Iată vin cosaşii veseli . . . Sub a lor coasă, Cîmpul ras rămîne verde, ca o apă luminoasă. Alecsandri, p. iii, 68. 3. (Despre terenuri) Neted, şters. Priveşte! S-a dus monotonia cîmpului ras. De-aci încolo . . . altă vedere ţi se deschide. VlahuţX, o. a. iii, 32, cf. ds. + (Adverbial) Atingînd uşor (sau aproape atingînd) o suprafaţă; razant. Prepeliţa zboară ras cu pămlntul. BrX-tescu-Voineşti, p. 227. 4. (Adesea adverbial; de obicei In corelaţie cu p 1 i n) Plin pînă la margini, pînă Ia refuz, foarte plin; plin ochi. Cu vîrv măsura le vor da cca rasă. Dosoftei, ps. 219/6. Turnaţi şi umpleţi pahare! Bas să fie fieşcare. I. Văcăhescul, p. 173/6. O ceri rasă şi afinată, o dai cu vîrf şi îndesată. Românul glumeţ, 47. li deşteptă a doua zi. . . cu o ceaşcă de lapte fierbinte, plină ras. C. Petrescu, î. ii, 165. Şcoala, plină rasă. Stancu, r. a. i, 100. Umpli căruţa rasă. Preda, d. 125. Im-ple-ţi poala plină, rasă. Alecsandri, p. p. 125. Că-l aştept cu pusă measă Cu ocaua plină rasă. Teodore seu, p. p. 341. Veţi umple-o rasă. Sbiera, p. 300 Şăde Slanciu-n cap de masă, Cu vedriţa plină rasă. Sevastos, c. 299. Umple cofa cu vin rasă. doine, 297. Paparudă-rudă, Vino de mă udă. . . Cu găleata plină, Ploile să vină, Cu găleata rasă, Ploile să varsă. şez. i, 155. Scoale litra plină rasă. mat. folk. 398. Păraiele se umflaseră şi Crişul era ras. Mera, l. b. 215, cf. VasilIu, c. 141, Pamfile, c. ţ. 176, T. Papahagi, m. 81. + (Regional) La acelaşi nivel. Olteţul era ras cu malul. Venise apa mare de tot, aproape să se reverse. Ciauşanu, gl. — Pl.: raşi, -se. — V. rade. RASĂ1 s. f. Haină (neagră) largă şi lungă pînă la călcîie, pe care o poartă călugării şi călugăriţele pe deasupra îmbrăcămintei. V. mantie, rantie. Cela ce va îndemna pre altul să leapede rasele, capul să i să taie. prav. 298. S-au îmbrăcat într-o rasă de păr rea. Dosoftei, v. s. octombrie 54r/6. Rasa îmi pare o podoabă (a. 1750). gcr ii, 49/9. Mitropolitul. . . închină şi oarecare obicinuite plocoane, adecă covor, răşi, cafea şi zahăr. GheorGachi, let. iii, 319/14. Imbră-cîndu-se cu rase, ... să duse în Muntele Măslinilor. Mineiul (1776), 44v2/17. Un arhiereu vinea Cu omofor peste rasă, şi-n mînă crucea ţinea. Beldiman, e. 16/28, cf. drlu. Puse pe mitropolii de-l despopi şi în loc de rasă îl învesti cu cepchen. Bălcescu, m. v. 185. Se uită pe dînsul şi se văzu coperit cu o rasă. Negruzzi, s. i, 160. Lasă tot, neagră chilie, Comanac, metanii, rasă. Alecsandri, p. i, 18. O rasă de ştiac, un comănac negru, — în mîna lui cartea astrologică. Eminescu, n. 48. Se va lepăda de domnia ţărei şi va îmbrăca iarăşi rasa, dueîndu-se de unde a venit. Ispirescu, m. v. 39. Şi cum stă, în rasa-i lungă, Cuvios şi neclintit — In tăcerea asta sfîntă Ai jura că-i zugrăvit. Vlahuţă, o. a. i, 161, cf. Murnu, gr. 49. Mă privi smerii şi sfios, strîngîndu-şi îngrijit cu degete aspre, noduroase şi tremurătoare rasa la piept. Hogaş, m. n. 112. Îşi puse rasa într-un cui şi prinse a sc face ,,om de casă". StX-noiu, c. i. 65. Cu tinereţi pierdute sub camilăfci şi rase. Lesnea, i. 59. Treceau prin faţa ei călugări cu rase de şiac ruginiu. Teodoreanu, m. u. 68. Umbrele sinistre, cu rase şi camilafce, păreau că numai se agită mute. Sadoveanu, o. ix, 35. Păstrînd din costumul său preoţesc numai o rasă kaki dintr-o stofă bună. Barbu, p. 337. Lepădînd haine domneşti Şi rase călugăreşti. 550 RASĂ® - 42 - RASOL îmbrăca şi se gătea. Pop., ap gcr ii, 303. Unde văd o fată mare, Rasa-mi tremură-n spinare. Alecsandri, p. p. 229. Călugăriţa Mina-n rasă că băga, Un ferman că mi-şi scotea. Teodorescu, p. p. 467, cf. mat. folk. 107. Dar Novac, dacă vedea . . . , Cu rasa să îmbrăca, Potcapul in cap punea. Păsculescu, l. p. 264. Rasa nu face pe călugăr. Zanne, p. iii, 334. — Pl.: rase şi (Învechit) răşi. — Din slavon, paca. RĂSĂ2 s. f. 1. Fiecare dintre marile grupări umane, formate din cele mai veclii timpuri ale preistoriei şi caractcrizate prin forma craniului, culoarea pielii şi prin alte particularităţi exterioare. Cf. Stamati, d. La trestie de zahur, productul său cel dulce este udat cu lacrămile amare ale unei rase de oameni nenorociţi, adecă negrii condemnaţi ... la suferinţe. Isis (1859), 291/13. Alţii înţeleg prin pesimism o boală care bîntuie toate rasele, toate civilizaţiile. Gherea, st. cr. i, 53, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Vedea ... tot ce oamenii celor cinci rase cară de sub toate lalitudincle, încarcă, vinează, pescuiesc. C. Petrescu, c. v. 119. li făcuse o impresie ciudată unica vietate de altă rasă, fetiţa cea neagră, cu ochii albi. Bart, e. 382, cf. Scriban, d. Vezi în sală oameni de toate rasele. Scînteia, 1952, nr. 2 390. <0 Rasă albă, galbenă, mongolă, neagră, v. alb, galben, mongol2, negru. + (Impropriu) Neam, seminţie; viţă. Românii voiau ca să cerce o dală în viaţă şi cu funcţionari din sîngcle, din rasa lor. Bariţiu, p. a. li, 654. Să dai, poate, o aspră socoteală Prea bunului părinte al rasei omeneşti. Alexandrescu, o. i, 270. Naţiunea română . . . Naţiune de rasă latină. Maiorescu, cb. ii, 262. De-abia mă vezi — şi tremuri de voluptatea urii . . . S-ar zice că în tine urăşle-o-ntrea-gă rasă. Vlahuţă, p. 35. Se observă rasa şi din toată fiinţa şi firea lui. Mai ales acea generozitate pe care o are numai un singur neam. Sadoveanu, o. xii, 279. Nevastă de rasă ariană ai, tu însuţi arăţi destul de bine din punct de vedere rasial. Beniuc, m. c. i, 125. + Fel, soi; talie, valoare. De rasa lui Leonardo da Vinci sau Michelangelo . . . , Cellini e şi el un artist universal. Lovinescu, c. iv, 102. Dumnealui c de rasă bună, om vechi, călit, cine a trăit pînă la vîrsla asia înseamnă că a învins toate boalele. CălInf.scu, e. o. ii, 265.-$> Loc. adj. De rasă = superior, ales. Turghenev ştia ... că o femeie de rasă ştie să-şi ascundă întotdeauna jocul. Ibrăileanu, s. l. 26. Va apărea — aşa cum a fost — un mare animator, un generos protagonist, al vremii sale şi un scriitor de rasă. Galaction, a. 349. (Ironic) Veronescu făcea parte dintre acei luptători de rasă care sînt veşnic tn tabăra guvernului. Vlahuţă, o. a. iii, 6. 2. Varietate de animale care se deosebesc de alte varietăţi din aceeaşi specie prin anumite caractere (adesea obţinute prin selecţie artificială in scopul de a se ajunge la tipuri noi); subspecie, (popular) rudă1. Acel model al rasei cineşti avea o coadă subţire. Odobescu, s. iii, 67, cf. Şăineanu, Alexi, w., enc. vet. 375. Ca toţi indivizii din rasa ei, [lupoaica] luptă împotriva duşmanului celui mare. Sadoveanu, o. viii, 394. La staţiunile experimentale zootehnice ... se fac cercetări pentru îmbunătăţirea actualelor rase şi pentru formarea de tipiui şi rase noi. Scînteia, 1953, nr. 2 745. Toţi şorecarii veritabili. . . aparţin Ia patru rase. LinţIa, p: ii, 204. Trebuie create rase de animale de înaltă valoare zootehnică. Lupta de clasă, 1962, nr. 1, 29. Loc. adj. De rasă = de soi bun. El mergea sforăind ca un armăsar de rasă, fără să observe nimic în jurul său. Brăescu, o. a. i, 24. Erau fotografii. . . a unui lac, a unor vite şi cai de rasă. Călinescu, e. o. i, 82. + Soi, specie de plantă. Această plantă, mult cultivată pentru semninţele sale oleaginoase, are şi ea două rase. Panţu, pl. 243. (Prin analogie) Nişte grădini tn care înfloreşte splendid o rasă de fete şi femei uimitoare. Ahghezi, b. 83. — Pl.: rase. — Din fr. race, germ. Rasse. RASC s. n. v. vreasc. RASCHfiTĂ s. f. v. raşchetă. RASCOL s. n. v. răscol1. RASCOLNIC, -Ă s. m. şi f. Adept al unei secte religioase din Rusia, despărţită de biserica ortodoxă oficială în secolul al XVII-lea. Cf. Ţichindeal, f. 57/19. Ce ! vrei să vezi pe şeriful al senatului cel sfînt A-ncoruna un răscolnic călcător de jurămînl? Heliade, o. i, 410, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, ■w., cade, Scriban, d., scl 1959, 401. <> (Adjectival) Pre mulţi din ereticii rascolnici i-au întors la dreapta crcdinţă (a. 1 811). bv iii, 39. — Pl.: rascolnici, -e. — Şi: rascolnic, -ă s. m. şi f. — Din rus. paCKOJil>HHK. / RĂSCOTĂ s. f. (Regional; de obicei la pl.) Creangă uscală, surcea; vreasc. Cf. Baronzi, l. 118. Ghizuina era înconjurată de buşteni şi de rascote. Ispirescu, l. 129, cf. ddrf, rev. crit. iii, 167, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg, Chiriţescu, gr. 253, Pascu, s. 273. Peste trupul vacii se-nălţa o grămadă marc de buturi, de bolovani, de cioturi şi de rascote. Lungianu, cl. 112, cf. 234, cade, Ciauşanu, gl., L. Costin, gr. băn., chest. iv 59/113. — Pl.: rascote. — Etimologia necunoscută. Cf. rase (varianlă a lui vreasc). RASEOLOGlE s. f. Ramură a antropologiei care se ocupă cu studiul raselor® (1) omeneşti, dl, dm. — Pronunţat: -se-o-. — De la rasă2. RASIÂL, -Ă adj. De rasă3 (I), privitor la rasă. Copilul şi adolescentul trebuie astfel educaţi Incit să dispreţuiască . . . aţîţarca la război şi ura rasială, v. rom. noiembrie 1962, 82. Discriminare rasială = persecutare a unor categorii dc cetăţeni pe motivul apartenenţei lor la o anumită rasă. Situaţia este extrem de grea în colonii, unde se practică discriminarea . . . rasială. Scînteia, 1954, nr. 2 866. — Pronunţat: -si-al. — Pl.: rasiali, -e. — Din fr. rneial. RASISM s. n. Teorie social-politică antiştiinţifică şi reacţionară, care susţine inegalitatea biologică şi intelectuală a raselor umane. Foarte puţini dintre tinerii scriitori de atunci se lăsau ademeniţi de trîmbilele rasismului. Sadoveanu, e. 6. — Din fr. raeisme. RASÎST, -Ă adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine rasismului, conform rasismului. Vroiau să se pună la adăpost de legiuirile rasiste. v. rom. iulie 1954, 24. Pre judecăţile rasiste, ura confesională . . . vor rămlnea numai o amintire ruşinoasă Intre popoarele răsăritului. Sadoveanu, e. 19. 2. S. m. şi f. Adept al rasismului. Cf. dm, dn2. — Pl.: rasişti, -sie. — Din fr. raeiste. RÂSLĂ s. f. (Regional) Palton vechi, uzat (Stăneşti — Curtea de Argeş). Cf. l. rom. 1959, nr. 2, 54. — Pl.: rasle. — Etimologia necunoscută. RASOFdR s. m. (Grecism) Călugăr novice, Îmbrăcat în rasă1. Cf. Klein, d. 214, Gâldi, M. Phan. 246. A fost tuns rasofor şi hirotonisii diacon. Călinescu, s. c. l. 24. — Pl.: rasofori. — Din ngr. paooţiopoţ. RAS OL s. n. 1. Fel de mlncare preparat din came (de vită), din peşte sau (rar) din legume, fierte. Tri- 563 RASOLEALĂ - 43 - RAŞĂ mesăi. . . 7 caslrone de rasol (a. 1822). Iorga, s. d. xn, 179. La ameazi avem numai o supă, un răsol, un fel de bucate foarte răle. KogXlniceanu, s. 74, cf. Polizu. Mîncase . . . puţin răsol de peşte cu o fărâmătură de pine. Contemporanul, vi, 23, cf. ŞXineanu, Cihac, ii, 308, ddrf, Barcianu, Alexi, w., Rianu, d. s., tdrg. Te ispiteau tot cu atlta putere ca şi ihneaua de hribi proaspeţi, ca şi răsolul de cegă. Hogaş, dr. ii, 23. Atunci se adusese tn odaia mare şi răcoroasă şi masa poruncită de Turnavitu : raci, rasol de lin cu mult untdelemn, morcov şi boabe de piper. Camil Petrescu, o. ii, 168. Carnea cea mai gustoasă pentru rasol este mugurul de piept, fluierul şi carnea de la coadă. S. Marin, c. b. 95. Să le facem de mincare Trei fripturi şi trei rasoale. Teodorescu, p. p. 294. <£> (Eliptic) Pană de somn rasol. Caragiale, o. ii, 146. Cunosc toate specialităţile casei. De exemplu: o cegă rasol. C. Petrescu, c. v. 64. Carne de pasăre rasol. CXlinescu, s. 499. 4- O parte anumită a cărnii de vită din care se facc această mîncare. Cf. ltr2. + (Prin nordul Mold.; în forma răsol) Piftie. Scriban, d., h x 33. 2. (învechit şi regional) Tencuială, (învechit şi regional) rasoleală (2), (învechit, rar) rasolire. Cf. Polizu, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., cade, chest. ii 128/70. + Lucrare făcută repede şi rău. Cf. cade, Zanne, p. iv, 101. -$> Expr. (Familiar) A da rasol = a face un lucru în grabă, de mîntuială. După ce dăduse, înadins, dovadă de „cinstea" şi isteţimea lui la socotit, Stama începu „să dea rasol", conv. lit. xliv2, 547, cf. dr. iv, 902. Tu să treci cel dintîi că e mai bine ■ ■ ■ Pe urmă se plictisesc măgarii de călăi şi dau rasol. Camil Petrescu, t. ii, 620. Să dăm rasol mai repede. Mai sînt şapte procese şi azi e ziua mea de masaj electric. C. Petrescu, c. v. 265, cf. dr. vii, 164, bl vi, 169, Puşcariu, l. r. i, 358, Scriban, d. — Pl.: rasoluri şi (popular) rasoale. — Şi: (învechit şi regional) răsol s. ri. — Din bg. pasicoji. RASOLEALĂ s. f. 1. (Rar) Acţiunea de a r a s o 1 i (!)• Cf. lb, Polizu, tdrg, rl vi, 169. 2. (învechit şi regional) Rasol (2). Cf. lb, I'olizu, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg, dl, dm, chest. ii 128/70. 4- (Familiar) Lucrare făcută superficial, de mîntuială. Cf. ddrf, bul. fil. iv, 147, bl vi, 169. Treabă dc mîntuială şi de rasoleală. Ciauşanu, r. scut. 70. — Pl.: rasoleli. — Şi: rosoleâlă s. f. Scriban, d. — Rasol + suf. -cală. RASOLÎ vb. IV. Tranz. 1. (Rar) A face rasol (t); a fierbe. Păslăile rasolile sînt puse în strachine. ap. TDRG. 2. (învechit şi regional) A tencui (gros) un perete. Cf. I. Golescu, c., Polizu, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg. + (Familiar) A face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. Cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, tdrg, bl vi, 169, Ciauşanu, gl., Zanne, p. iv, 101. — Prez. ind.: rasolesc. — Şi: (învccliit şi regional) răsoli (I. Golescu, C.), (regional) rnsolî (Scriban, d.) vb. IV. — V. rasol. RASOLÎRE s. f. (învechit, rar) Rasol (2). Cf. Polizu, lm. + Lucru făcut în grabă, de mîntuială. Cf. Polizu, lm, ddrf. — Pl.: rasolîri. — V. rasoli. RASOiJt, -Ă adj. (Familiar) Făcut în grabă, superficial, de mîntuială. Un număr de lux, îngrijit, nu rasolit ca numerele cotidiane. Caragiale, o. ii, 166, cf. ddrf. — Pl.: rasoli ţi, -le. — V. rasoli. RASPĂ s. f. v. raşpel. RAŞPEL s. n. v. raşpel. HAsFER s. m. v. răspăr1. RASPETIE s. f. v. răspetie. RASPLU s. n. v. raşpel. RAST1 s. n. (Popular) Inflamaţie a splinei (din cauza malariei); splină (inflamată). Cf. Klein, d., 154, Iorga, s. d. xvi, 19, lb, Polizu. Nineacă, . . . nu te tulbura, că iar te-o dure rastul. Alecsandri, t. 404, cf. lm, Marian, na. 397, ddrf, ŞXineanu, Barcianu. Din pricina frigurilor, cînd bei apă multă capeţi rast. N. Leon, med. 143, cf. Alexi, w., Grigo-riu-Rigo, m. p. i, 157, Candrea, f. 404, Bianu, d. s., Gorovei, cr. 389, cade, Scriban, d., Pamfile, b. 57, h xii 282, xiv 438, xvi 228, şez. i, 153, i. cr. i, 15. + (învechit) Infarct. Cf. I. Golescu, c., ar (1838), 205>/34. + (Regional) Indigestie (Marginea — Rădăuţi), alr ii/i mn 40, 2 217/386. + (Regional) „Venin" (Bonţ — Gherla). Paşca, gl. — Pl.: rasturi. — Din slavon, pacr-v, ser. rast. RAST2 s. n. (Transilv.) Fiecare dintre grinzile transversale care susţin tavanul unei construcţii. Cf. Barcianu, Jahresber. x, 204, Alexi, w., MIndres-cu, l. g. 77. Cele patru grinzi şi vanturiţcle . . . sînt direct suprapuse jugurilor şi rosturilor. PXcalX, m. r. 405. Mai de mult se păstra pe rast punga cu galbenii. id. ib. 413, cf. h xvii 175. — Pl.: rasturi. — Din săs. Rast. RAST3 subst. (Mii.; germanism Învechit) Repaos, popas. Cf. Jahresber. x, 204, Mîndrescu, i. g. 77, tdrg, l. rom. 1965, 333, doine, 93. Cale multă noi nc-am dus, . . . Acolo ne-au suflat rast, Aşa vreme ca un ceas. Marian, î. 32, com. din Straja — RXdXuţi, Lexic reg. ii, 76. — Pl.: ? — Din germ. Rast. RAST* subst. (învechit) Nume dat coardei sol la unele instrumente (cobze şi viori). Cf. şio ii2, 159. — Pl.: ? — Din tc. rast. RASTAGALÎE s. f. (Prin Dobr.) Inel de metal folosit ca ornament la hamuri. Pe-un cal galben . ■ ■ Cu scări dalbe argintii, Cu frîu cu rastagalii. pop., ap. hem 1 616, cf. tdrg, Pascu, c. 240. — Pl.: rastagalii. — Etimologia necunoscută. Cf. s t r ă g ă 1 i e. RASTAU s. n. v. resteu. RASTEL s. n. Suport făcut din bare de lemn sau de metal, servind la susţinerea sau rezemarea unor obiecte. Cf. ddrf. Să urcăm . . ■ pentru a ridica puştile de la rastele. BrXescu, a. 139. Pietrele de polizor se vor păstra într-un loc uscat pe un rastel de lemn. Orbonaş, mec. 366. Bădălău, scoate-i cătuşele şi pune-le la rastel! P. Constant, r. 163, cf. Scriban, d. O vitrină mare conţinea pe un rastel numeroase puşti dc vînătoare. CXlinescu, e. o. i, 111. In fund, peretele era căptuşii cu rasteluri de unelte, sape, tîrnăcoape şi stingătoare de incendiu. T. Popovici, s. 328. — Pl.: rastele şi rasteluri. — Din it. rastello, germ. Rastel. RASTRU s. n. v. resteu. RAşĂ s. f. v. haras. 581 RAŞCĂ - 44 - RATAJ RÂŞCĂ s. f. Un fel de prăjină cu care pescarii Împing fringhiile năvodului pe sub gheaţă, de la o copcă la alta, sau cu care gonesc peştele spre năvod. [Pescarii] încep a săpa găuri in plaur, străbătlndu-l, şi apoi încep a bate cu ghionderele şi cu raşca pe sub el. Antipa, p. 416, cf. 483, ltr2 + Unealtă asemănătoare cu o sulă, folosită la impregnarea plutelor de la carmacele pescăreşti. Pentru această operaţie este un instrument special numit raşcă, care are forma unei sule cu un miner de lemn şi cu o undrea de strmă. Antipa, p. 347, cf. LTR*. — Pl.: răşci. — Etimologia necunoscută. RAŞCAU1 subst. (Regional) ,,Loc, pripor". Com. din Straja — Rădăuţi. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. RAŞCAU* s. n. v. Jaşeău. RAŞCHETĂ vb. I. T r a n z . 1. A curăţa de vopsea sau de rugină o suprafaţă metalică, cu ajutorul raş-chetei (!)• Cf. dm, dn*. + A răzui parchetul. Cf. dm, dn2. 2. A netezi cu raşcheta (2) o tencuială. Cf. dm, dn2. — Prez. ind. : raşchetez. — V. raşcheta. RAŞCHEtArE s. f. Acţiunea de a raşcheta şi rezultatul ei. Cf. ltr2, dm. — Pl. raşchetări. — V. raşcheta. RAŞCHETĂ s. f. 1. Daltă Încovoiată cu care se rade vopseaua şi rugina de pe o suprafaţă metalică. Cf. ltr2, dm, dn2. + Răzuitor pentru parchet. Cf. ltr2, dn2. 2. Unealtă In formă de perie avlnd cuie In loc de peri şi care serveşte la netezirea tencuielii. Cf. ltr2, dm, DN2. — Pl.: raşchete. — Şi: raschetă s. f. cade. — Din it. raschietto, germ. Rasketle. RAŞCHÎU s. n. v. roştei. RAŞPALÂU s. n. (Prin Transilv., Crişana şi nordul Ban.) Raşpel. Cf. lb, ddrf, Barcianu, tdrg, scl 1959, 225, alrm sn i h 355, mat. dialect, i, 89, teaha, c. n. 258. + (Prin vestul Transilv.) Râzătoare pentru legume. Cf. alr sn iv h 1 052/95, a i 13. — Pl.: raşpalauă. — Şi: rnşpalău (alr sn \v h 1 052/95), răşpălau (lb, ddrf, Coman, gl.), răspălau (ddrf) s. n. — Din magh. răspolâ. RĂŞPĂ s. f. v. raşpel. RĂŞPĂL s. n. v. raşpel. RĂŞPĂR s. n. v. raşpel. RAŞPÂU s. n. v. raşpel. RĂŞPEL s. n. Pilă de oţel cu una sau cu mai multe feţe, cu dinţi rari, folosită Ia prelucrarea lemnului, a tălpii şi a altor materiale nemetalice sau a metalelor moi; (prin Transilv., Crişana şi nordul Ban.) raş-palău, (regional) răzălău. Cf. drlu, ddrf, Mîndrescu, ung. 98, Săghinescu, v. 66, tdrg, Nica, l. vam. 208. îşi pune coatele pe măsuţa scundă şi pătrată — printre cuie, sule, cleşte, cufite, raşpile. Galaction, o. a. i, 294. Sfărima cu raşpelul cuişoarele dc lemn. G. M. Zamfirescu, sf. m. n. i, 238. Erau şi două tesle,. . . un gilău, cîteva vişaie, un răşpău. Vlasiu, a. 279, cf. Orbonaş, mec. 223, nom. min. i, 129. Un bărbat voinic, cu un şort de piele, cioplea cu raşpa copita unui cal. Camilar, n. ii, 319. Degetele ei aspre, ca raşpa, alunecară pe obrazul neras, pe buzele arse de vînt. T. Popovici, se. 65, cf. h iii 153, 450, x 22, 69, 317, xii 553, Bugnariu, n., alrm sn i h 355, a v 15, Lexic reg. 10, mat. dialect, i, 89, Glosar reg. + (Regional; în forma raşpău) Râzătoare pentru legume. Cf. Teaha, c. n. 258. — Pl.: raşpele şi (rar) raşpeluri (dn2). — Şi: (regional) răşper (alrm sn i h 355), râşpăl (Gregorian, cl. 61), râşpăr (Păcală, m. r. 479), râşpil (alrm sn i h 355), râşpol (ib.), râşpor (ib.), răspel (Jahresber. x, 204, cade, Rădulescu-Codin), răspln (alrm sn i h 355), raşpău (ddrf, Mîndrescu, ung. 98, Bugnariu, n., Caba, săl., alrm sn i h 355, Lexic reg. 10, pl. raşpauă mat. dialect, i, 89, raşpăie Scriban, d.), răşpău, răspau (h xvii 48), raşp6i (Mîndrescu, ung. 98, ddrf, tdrg, dr. v, 362, alrm sn i h 355, fd iv, 265, pl. raşpoaie Scriban, d.), răşpoi (Caba, săl. 100) s. n., răşpă, râspă (Cihac, ii, 522, Barcianu, Gheţie, r. m., Alexi, w., h xiii, 539, xvi 161), hrăşpă (dame, t. 108, 112, Mîndrescu, i. g. 77), hrâpşă (h xvi 413), hreâspă (ddrf, h xvi 152), (prin apropiere de pilă) răşpilă, răşpilă (alrm sn i h 355, fd iii, 187) s. f. — Din germ. Raspiel, Raspel, magh. râspoly, răspo. RĂŞPER s. n. v. raşpel. RĂŞPIL s. n. v. raşpel. RĂŞPILĂ s. f. v. raşpel. RAŞPtfl s. n. v. raşpel. RĂŞPOL s. n. v. raşpel. RAŞPOR s. n. v. raşpel. RĂŞTA interj. (Germanism învechit) Gata! Com. din Straja — Rădăuţi. — Cf. germ. r a s t e n ,,a se opri, a face popas, a se odihni", Rast „odihnă, răgaz; popas, oprire". Dame, t. 139, Pamfile, i. c. 207. RĂŞTILĂ s. f. (Regional) Ragilă. Cf. dame, t. 139, pamfile, i. c. 207. — Pl. raşiile. — Cf. r a ş p i 1 ă. RĂŞTOC s. n. (Regional) Cravaşă (Laura—Rădăuţi). Glosar reg. — Pl.: ? — Din germ. Reitstock. RAT s. m. (învechit şi regional) Judecător. Cf. l. rom. 1968, 514, Lexic reg. ii, 117. — Pl.: rafi. — Din germ. Rat. RATĂ vb. I. 1. T r a n z . A pierde o ocazie, a nu reuşi într-o împrejurare, a da greş. Cf. cade. Va provoca, evident, ilaritatea întregului cer, ratînd efectul sublim al învierii. Teodoreanu, m. ii, 31. Trebuie să fii liber, să munceşti. Altfel îţi ratezi cariera. Călinescu, e. o. i, 135. Are probabil sentimentul că a ratat ceva. Preda, r. 168. Ratează deschiderea scorului, trăgînd din apropiere, pe lingă poartă, sp. pop. 1966, nr. 4 916, 4/3. Absol. Un poet, un artist, un creator carc cade pe panta linguşirii ratează de la începui. Vlasiu, d. 132. M-am hotărît să mă lepăd de păcate, şi atîla tot. Altfel, „ratez" fără greş. Vinea, l. i, 129. Sfîrşitul partidei aparUne tot gazdelor, care ratează încă cel puţin două ocazii clare de gol. Scînteia, 1969, nr. 8 229. 2. Intranz. (Despre arme de foc, explozibile) A nu lua foc cind slnt declanşate, dl, dm. — Prez. ind.: ratez. — Din fr. rater. RATĂJ s. n. (Franţuzism rar) Ratare. Avea mai curînd siguranţa ratajului. Teodoreanu, m. ii, 45C. 606 RATAPLAN - 45 - RATIFICA — Pl.: rataje. Din fr. ratage. rAtAPLAN interj, v. ranplanplan. RATARE s. f. Acţiunea de a rata (I) şi rezultatul ei; nereuşită. Ratarea măreţelor isprăvi... se dalo-reşle in principal neadecvării faptei la necesitate, ix i, 124. Ratarea lui... a avut nu numai efect negativ pe tabela de marcaj, ci a produs şi o oarecare derută în echipă. Scînteia, 1966, nr. 6 943. — Pl.: ratări. — V. rata. RATAŞA vb. I. R e f 1. A se lega, a se alipi. Cf. Graur, e. 24. Inducţia... se rataşează la silogism. Joja, s. l. 163. — Prez. ind.: rataşez. — Din fr. rattaclier. RATAT, -Ă adj. (Despre persoane) Care nu a izbutit să se afirme, nu şi-a realizat posibilităţile cu care era Înzestrat de la natură. Un poet neizbutit, ratat, după un şir de infructuoase asalturi rimate . . . s-apuca de critică. Vlahuţă, o. a. 211. Am încercat să-l fac să-şi schimbe viaţa, să-l transform . . , dar n-am reuşit. E iremediabil ratai. Camil Petrescu, p. 17. Doctorul era un suflet de artist ratat. Bart, e. 172, cf. Scriban, d. Stănică . . . afecta totuşi a fi ,,boem", om ratat de prea multă simţire. Călinescu, e. o. ii, 98. Ceva de actor îmbăirînit înainte de timp, cum erau actorii rataţi pe vremuri. Pas, z. i, 143. (Substantivat) Sînt un ratat. Camil Petrescu, t. îl, 147. Intr-un iatac sombru, dar prietenos . . ., avînd ceva din misticismul inleriorurilor rataţilor lui Balzac, . . . toceam pe Manliu. Klopştock, f. ii, 206. Putem defini ratatul în sens larg ca un om care nu a atins în decursul vieţii ceea ce şi-a propus Ia optsprezece ani. Ralea, s. t. i, 109. + (Despre acţiuni, situaţii etc.) Nereuşit, neizbutit. Am avut de altfel neplăcerea să constat culpabila slăbiciune ce ai de tot ce poartă' stigmatele declasării, de tot ce e tarat, ratat, epavă. M. I. Caragiale, c. 105. Se vorbea cu satisfacţia dintotdeauna despre expoziţiile ratate şi despre premierele căzute. C. Petres- ; cu, c. v. 297, cf. 242. Pînă unde poate merge mintea organizatoare de asemenea serbări ratate ... o poate dovedi ceea ce am văzut de Paşti. I. Botez, b. i, 107, cf. Klopştock, p. 274, Scriban, d. Aceste intervenţii ratate nu avură nimic de-a face cu ceea cc se întîmplă. Călinescu, s. 512. Unde te întorci, nu dai decît . .. dc destine ratate. H. Lovinescu, t. 241. — Pl.: rataţi,-te. — V. rata. RATAVEI s. n. v. retevei. RATA s. f. 1. Cotă care urmează a fi vărsată sau distribuită, la un termen dinainte fixat, în contul unei datorii sau al unei obligaţii. Nu au cum să trăiască ... de nu se vor ajuta, pînă una-alta, cu ratele călugărilor. Maior, Ist. 260/14. Leafa va fi de 400 fl. austr. pe an . . . şi 6 stînjin lemne, în 4 rele, adecă la toi fîrlalt(u)l de un an fîrtal din simbrie (a. 1817). Iorga, s. d. xii, 207, cf. lb. Am plătit rata fără ca să mă mai împrumut. Slavici, o. ii, 113, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. După ce se adunară multe rate, îşi găsi scuza că nu poate plăti o sumă aşa de mare. Rebreanu, i. 236. Trebuia să-şi plătească rata chiriei. Bassarabescu, v. 87, cf. Sadoveanu, o. vii, 673. Ratele stabilite trebuiesc plătite la timp. Călinescu, s. 362. Maiorul nu mai putu să plătească ratele împrumutului. Preda, m. 108. <£> Loc. adj. şi adv. In rate = cu plata eşalonată în părţi (egale). Mare parte din cîrlige le-au plătit, pentru altă parte . . . au rămas să plătească în rate. Contemporanul, vij, 103, cf. ddrf. Cumpărase acum trei ani mobila de salon în rate lunare de cîte douăzeci de coroane. Rebreanu, i. 236, cf. cade. Aş vrea să cumpăr „Calul năzdrăvan”. Aş plăti tn rate cîte 200 de lei săptămînal. Vlasiu, d. 56, cf. Scriban, d. Sînt autorizate să vîn-dă în rate întreprinderile şi organizaţiile comerciale de stat. pr. drept, 364. 2. (Ec. pol.; în sintagme) Rata plusvalorii — raportul dintre plusvaloare şi capitalul variabil. Să-mi spună ea ce e cu rata plusvalorii. H. Lovinescu, c. s. 95. Rata profilului = raportul dintre plusvaloare şi Întregul capital avansat, dl, dm. Rata medie a profitului = profitul mijlociu pe care 11 dau Întreprinderile capitaliste (şi care rezultă din oscilaţiile ratei profitului, datorită concurenţei dintre capitalişti), dl, dm. — Pl.: rate şi (Învechit, rar) rele. — Din germ. Rate. RATEŞ s. n. (învechit; prin Mold. şi Bucov.) Han mare aşezat la un drum principal In afara localităţilor. Iacă, avem cale de jumătate ceas înainte de ratuş chiar în drum, unde ne putem foarte bine odihni. Gane, n. ii, 158. A ţinut multă vreme ratoşul de la Bodeşii. Creangă, ap. cade. O căruţă cu doi cai ... se opreşte de ceea parte, la raleş. Vlahuţă, s. a. ii, 132, cf. tdrg. Am eu palate roşii şi mari cît un rateş, ca Petrea Anas-tasiu ? Hogaş, dr. ii, 101. La un raloş de pe valea Şiretului, am auzit . . . cîntecul băirînesc al lui Toma Alimoş. Ibrăileanu, s. 15, cf. cade. Voiţi să mă întrebaţi dacă-i bun rachiul de la rateşul boieresc? Sadoveanu, o. xii, 495, cf. Scriban, d. S-o fost întîlnit la ratuş cu Gligori. Graiul, i, 540. Frunză verde trei mardale, De la raloş mai la vale, Scumpă e guriţa tare. şez. xix, 55. ^ (Depreciativ) Casă mare, veche şi dărăpănată; hardughie. Cf. Scriban, d. + (Regional) Şură (Crucea — Clmpulung Moldovenesc), a v 15. — Pl.: rateşe. — Şi: ratoş, râtnş s. n. — Din ucr. paTym. RATEU s. n. 1. încercare nereuşită de a trage un foc de armă sau de a aprinde un explozibil. Stoica, VÎN. 18, cf. 22, DL, DM. 2. Defect în funcţionarea unui motor cu explozie, datorită căruia arderea combustibilului se face incomplet, produclnd o explozie falsă care nu poate pune motorul In mişcare; p. ext. pocnetul care Însoţeşte falsa explozie, dl, dm. — Pl.: rateuri. — Din fr. rat6. RATICÎD s. n. Substanţă care stlrpeşte şoarecii. Cf. ltr*, dn*. (Adjectival) Substanţă raticidă. — Pl.: raticide. — Din fr. rat, prin apropiere de cuvinte ca insecticid, bactericid. RATlfiRĂ s. f. Dispozitiv la războiul mecanic de ţesut, cu ajutorul căruia se ridică şi se coboară iţele pentru formarea rostului. Ratierele . . . dau posibilitate războiului, cu tot numărul mare de iţe, să funcţioneze liniştit. Ionescu-Muscel, ţes. 295. — Pronunţat: -ţi-e-. — Pl.: raliere. — Din fr. ratiere. RATIFICA vb. I. Tranz. A confirma In formă autentică un act, un tratat, o lege etc., pentru a le face să aibă deplină valabilitate. A ratifica făgăduinţa voastră denaintea unui notariu. Calendariu (1794), 30/29. Acest tractat de pace va fi ratificat de amîndouă înaltele părţi contractăioare. cr (1829), 290'/34, cf. Stamati, d., Negulici. Divanul, sub îndemnul ambasadorului, primeşte şi ratifică tratatul. Alecsandri, s. 100, cf. ddrf. Tratatul fu ratificat în Iaşi, în acelaşi an. Xenopol, i. r. iv, 209. Plata dală celui ce n-are împuternicire de a primi pentru creditare este valabilă, dacă acest din urmă o ratifică sau profită de dînsa. Hamangiu, c. c. 261, cf. Barcianu, alexi, w. Turcii ratificase . . . alegerea divanului muntean. Iorga, l. i, 330. Adunarea are libertatea să ratifice sau nu o arestare executată deja. Camil Pe- 617 RATIFICARE - 46 - RAŢ trescu, t. ii, 571. <0> Refl. pas. Nu s-au ratificat (întărit) de Republicele Peruviană şi Columbiană tractatul de pace. ar (1829), 711/6. O convenţie ... s-a închieiat kt Florenţa la 9 dechemvrie) . ■ ■ şi s-a ratificat la 12 la Genova, cr (1848), 63/19. Se ratifică următoarele decrete emise de Prezidiul Marii Adunări Naţionale. bo 1953, 11, cf. ib. 1962, 238. •$> F i g. Cînd mirele vîrî, ca printr-un capriciu, în gură o felioară de ananas, o măslină şi o şuviţă de jambon în aspic, cei mai mul(i se grăbiră să-l imite, ratificînd gustul său inedit. CXi.inescu, s. 480. Disociaţiile acestea, pe care Eminescu avea toată pregălirea să le formuleze . . ., opinia obştească şi posteritatea le-au ratificat. Varlaam — Sadoveanu, 220. — Prez ind.: ratific. — Din. fr. ratifier, lat. ratificare. nATIFU.AHlî s. f. Acţiunea de a ratifica. Se vorbeşte despre curînda ratificare a acestor schimbări. om (1854), 3502/14. Durata ocupafiei Rumeliei . . . este fixată la 9 luni, cu începere din ziua ratificării prezentului tratat. Maiorescu, d. ii, 192. Majorităţile în Cameră şi în Senat . . . att votat ratificarea conven(iunei cu împăratul Rusiei. Odobescu, s. iii, 425, cf. ddrf. Ratificarea unui mandat tacit . . . nu poate avea loc. Hamangiu, c. c. 389, cf. Barcianu, Alexi, -w. Coii-venfia nu este obligatorie, oricare stat avînd dreptul de a refuza ratificarea ei. Contemp. 1948, nr. 106, 8/5. Decretele cu caracter nenormativ nu sînt supuse ratificării. pr. drept, 49. Prezenta convenţie este supusă ratificării, bo 1962, 225. — Pl.: ratificări. — V. ratifica. RATIFICAT, -Ă adj. (Despre un act, un tratat, o lege etc.) Care este sau a fost confirmat In formă autentică. Cf. Stamati, d., ddrf. — Pl.: ratificafi, -te. — V. ratifica. RATIFICAŢIE s. f. (Ieşit din uz) Ratificare. îndată după schimbarca ratificaţiilor acestui tractat de pace, înalta Poartă na rîndui plinepotinUari ca să se înnoiască cu plinepotintiarii curţii împărăteşti, cr (1829), 2882/13. Va fi împuternicit a merge şi a schimba în Iaşi ratificafiile aceşiii convenţii (a. 1843). doc. ec. 810, cf. Stamati, d. în lipsa unui act de confirmaţiane sau de ratificatiune, este destul ca obligaţiunea să se execute voluntar. Hamangiu, c. c. 279, cf. Alexi, w., Scriban, d. — Pl.: ratificaţii. — Şi: ratificatiune s. f. — Din fr. ratiîication. RATII ICAŢIUNK s. f. v. ratiîicaţie. RATlJ s. n. v. rătez1. RATKV s. n. v. radină. RAtINĂ s. f. v. radină. HATÎTĂ s. f. v. ratolă. rAT0D s. n. v. ratotă. RAtODĂ s. f. v. ratotă. RATOŞ s. n. v. rateş. RATOT s. n. v. ratotă. RATOTĂ s. f. (Prin Transilvania şi Ban.) Omletă. Cf. anon. car., lb, Pribeagul, p. r. 57. Ouă se mănlncă doar la sărbători mari şi atunci cu cirnafi: „ratotă cu clrnaţ". arh. folk. i, 126, cf. şez. vii, 183, alr sn iv h 1 101, Lexic reg. ii, 81, mat. dialect, i, 266. — Pl.: (rar) ratote. Lexic reg. 72, mat. dialect, i, 266. — Şi: ratată (Klein, d. 154, alr sn iv h 1101/284, mat. dialect, i, 89, Teaha, c. n. 2.r>8)1 răn-t Expr. A-i intra (cuiva) raţa in traistă = a i se face frică, a se speria. Logofătului îi intrase raţa in traistă, cînd auzi pe bărbat. I spire seu, l. 437, cf. Udrescu, gl. A prinde (pe cineva) eu raţa in traistă == a prinde (pe cineva) asupra faptului. Cf. Zanne, p. i, 635. îi mănincă raţele din traistă (sau din bnzunar) v. mînca. (în jocuri de copii) A faee mina raţă = a aşeza degetul arătător peste cel mare, mijlociul peste arătător ş. a. m. d. Cf. Pamfile, j. i, 59. ^ Compus: (regional) rală-dc-tău = a) pescăruş (Alcedo ispi-da). ai.r 11 046/266; b) cocor (Grus cinerea). ib. 1038/266. 2. (Iht.; regional) Stiucă (Esox lucius). Cf. Băcescu, p. 49, 185. 3. Urinai, dl, dm. 4. (Regional) Nume dat de copii fiecăruia dintre jumătăţile unei nuci- Cf. Pamfile, j. ii, 88. 5. Numele unui dans popular; melodia după care se execută acest dans. Cf. Baronzi, l. 92, Săghinescu, v. 102, PÎrvescu, c. 15, Pamfue, j. iii, 10, i. cr. i, 155, Varone, d. 126, ib. joc. rom. n. 114, Sevastos, n. 282, h ii 120, 131, iii 80, 247, 269, iv 12, 45, 90, 159, ix 205, xi 203, xiv 94, xvi 14, 447, xviii 27, 48, 151, av 15, alr i 147^/532. — Pl : raţe ţi (regional) răfe (air i 1 008/412, 618, alr sn ii h 381/537, a iii 16), re(e (alr i 991/512. 633 RAŢCĂ - 47 - RAŢIONAL ib. 1008/40, 83, 510, 512, alr ii 5 737/141, 353, 848, 899, 928, alr sn iii h 718, a i 26, iii 2, 3, 6, 7), răţi (ALR I 1008/675, 850). — Şi: (regional) reăţă s. 1. alr i 1008/45, 85, ai.r ii 5 737/76. — Cf. alb. r o s 6, ser. r a c a, friul. raze, basc-e r a t z. RAŢCĂ s. f. Varietate de oi cu lină groasă, cu coarnele răsucite In formă de tirbuşon. Cf. der. — Din ser. racka, magh. racka. RAŢEA s. f. v. reţea. RAŢ^TĂ s. f. v. reţetă. RAŢIE1 s. f. 1. (Mat.) Număr constant care se adaugă la un termen al unei progresii aritmetice, respectiv număr constant cu care se Înmulţeşte un termen al linei progresii geometrice pentru a obţine termenul următor. Rafia aritmetică a citurilor omogene esie comparafia lor despre deosebirea ce se află intre ele. Poenaru, e. a. 175/22, cf. Marin, f. 55/22, Cu-lianu, A. 160, ddrf. Valoarea numerică a unui raport poartă numele de raţiune. Climescu, a. 187, cf. Scriban, d., ltr*, der. 2. Porţie (mai ales de hrană), socotită necesară pe un timp determinat şi fixată după o anumită normă. Magazia de provizii i s-a golit şi nu ne mai poate pune la dispoziţie rafia reglementară. Sadoveanu, o. xvii, 248. Eu împărţeam raţiile de piine de secară. v. rom. ianuarie 1954, 145. Căpătau ca hrană jumătate din raţie. Pas, z. iii, 57. Am controlat eu vreodată dacă li se dă toată raţia? Camilar, n. i, 159. (Prin analogie) La locurile de popas, este necesar să se acorde corpului odihna şi rafia de somn la care are dreptul. abc sXn. 368. — Pl.: rafii. — Şi: (Învechit) raţiune s. f. — Din lat. ratio, -onis, fr. ration. RÂŢIE2 s. f. v. raţiune1. HAŢIOCINIAL, -Ă adj. (Latinism Învechit) Care se referă Ia un decont, la o socoteală. Alte scrisori, cari nu vor fi oficioase sau rafiociniale de pre bunurile mănăstirei . . . , să se dea necetite şi necăutate in minele şi în posesiunea nepoţilor mei. Bariţiu, p. a. iii, 462. — Pronunţat: -ţi-o-ci-ni-al. — Pl.: raţiociniali, -e. — De la raţiocinlu. RAŢIOClNIU s. m. (Latinism Învechit) Socoteală, decont. Luaţi şi voi de scurt pe guberne şi pe toate auc-torităţile finanţiale, ca să vă dea rafiocinii exacte şi de la fiscalităţi. Bariţiu, p. a. iii, 247. — Pronunţat: -ţi-o-, — Pl.: raţiocinii. — Şi: raţio- ţinie s. f. StAmati, d. — Din lat. rattocinium. RAŢIONA vb. I. 1. Intranz.A glndi, a judeca raţional; (franţuzism Învechit) rezona1. Sufletul ina-nimă şi dă viaţă; spiritul sau mintea pricepe şi rafionă. Heliade, o. ii, 483, cf. Negulici. Ţăranii raţionau cu mintea lor firească foarte simplu. Bariţiu, p. a. ii, 76. Mulţimea . . . raţionează asupra evenimentului. Filimon, o. i, 253. Insă, vor întîmpina neologiştii, . . . care ştiu să raţioneze, asemenea schimbări de cuvinte se întimplă adeseori într-o limbă. Maiorescu, cr. ii, 273, cf. Gherea, st. cr. iii, 399, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., cade. Toţi raţionează, discută, expun teorii, exaltă. C. Petrescu, î. ii, 18, cf. Teodoreanu, m. ii, 174. Dumneavoastră raţionaţi şi încercaţi a trece spre adevăr prin silogisme şi ipoteze. Sadoveanu, o. xii, 11. S-a învăţat ca în orice împrejurare să raţioneze strict şi precis, v. rom. februarie 1956, 73. 2. Tranz. A raţionaliza (2). Cf. ŞXineanu, Alexi, w., Scriban, d. îşi raţiona mîncarea, se coafa des. CXlinescu, s. '73. F i g. îşi rafionă prudent hohotele. id. ib. 43. 3. Tranz. (Mat.) A raţionaliza (3). Lucra şi raţiona şi înmulţea şi împărţea, pînă ce umplea toată tabela cu cifre. Hogaş, dr. n, 124. — Pronunţat: -ţi-o-. — Prez. ind.: raţionez, pers. 3 şi (neobişnuit) raţidnă. — Dc la raţiune, după fr. raisonner. RAŢIONĂMI,, -Ă adj. (Despre oameni) Care are o judecată sau o comportare raţională. V. rezonabil. Omul este rafionabil. Heliade, d. j. 165/5. Atît de blîndă, atît de rafionabilă. cr (1848), 26*/57. Teribila lovitură ce priimi orgoliul acei femei o făcu mai rafionabilă. Filimon, o. ii, 132, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., Ghica, a. 463. Omul este prin definifie o fiinţă rafionabilă. Scînteia, 1962, nr. 5 555. + (Despre acţiuni, fapte etc.) Care se menţine In limitele normale, obişnuite, care nu are nimic exagerat; just, logic. Aflu mai logic sau mai raţionabil tipul lim-bei bisericeşti, cr (1848), 273/12. Aceasta este o măsură igienică foarte rafionabilă. Isis (1856), 54/2. Negăsind termeni raţionabili ca să mă combată, veni iarăşi la scorpia sa imaginară. Filimon, o. ii, 15. Se văd dar fapte cari dimpreună cu multe altele de aceeaşi natură cer imperios o regulare rafionabilă şi profitabilă intereselor comunale. I. Ionescu, m. 105, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., Scriban, d., cade. — Pl.: raţionabili, -e. — Din lat. med. rationabilis. RAŢIONAI,, -Ă adj. 1. (Adesea adverbial) Conform cu principiile şi cerinţele raţiunii, raţionat (1); logic. Cf. Flechtenmachf.r, t. 2v/6. Medicina se face o ştiinţă rafională. PropXşirea, 213'/17. La întreba rea proprie . . . nu se dă nici un răspuns raţional. Maiorescu, cr. i, 371. Poetul începe prin argumentare logică, rafională. Gherea, st. cr. i, 156, cf. cade, Scriban, d. încercarea scolasticei... de a dovedi raţional adevărul revelaţiei a produs o contradicţie care a ruinat scolastica. Oţetea, r. 188. [Idealiştii] socotesc limba numai ca un sistem raţional, nelegală de istoria poporului care a creat-o şi o vorbeşte. Macrea, f. 12. Eu cred în puterea dragostei şi a convingerii raţionale. H. Lovinescu, t. 254. Această ipoteză . . . încerca şă explice formarea sistemului solar în mod rafional. geologia, 9. + (Despre oameni) Care glndeşte logic, cu judecată. Cf. ar (1830), 433 /34, Scriban, d., Ralea, s. t. iii, 254. + (în filozofia raţionalstă, In opoziţie cu empiric) Izvorlt sau dedus din raţiune, considerat ca independent de experienţă şi anterior acesteia. Cf. DL, DM. 2. (Adesea adverbial) Care se face cu judecată, cu măsură, cu respectarea unor norme bine glndite, metodic. Agricultură rafională. I. Ionescu, v. 3. Pentru ce, 0, lu, dascăle de vînătorie sistematică şi rafională, n-ai suplinit lipsele legei? Odobescu, s. iii, 38. Sudura constituie cea mai raţională formă de îmbinare a diferitelor părfi ale construcţiilor din aluminiu sau din aliajele lui. Ioanovici, tehn. 176. Din producţia totală . . ■ numai 1/8 se topeşte rafional, in staţiuni cu utilaje mecanice. Ionescu-Muscel, ţes. 24. în societatea socialistă, organizarea producţiei şi a muncii are ca scop folosirea cît mai raţională a muncii sociale tn interesul oamenilor muncii. Lupta de clasX, 1952, nr. 4, 71. Produce mult o moşie ? . . . — Produce fireşte — răspunse Pascalopol tehnic — dacă o exploatezi raţional. CXlinescu, e. o. 1, 114. într-o agricultură raţională arăturile pentru însămînfările de primăvară trebuie făcute toamna. Contemporanul 1954, nr. 388, 5/2. 3. (Mat.; în sintagmele) Număr raţional = nume dat unei clase de numere din care fac parte numerele Întregi şi fracţionare, pozitive sau negative, precum şi numărul zero; ele pot fi exprimate printr-un raport între două numere Întregi şi cu ajutorul lor se poate reprezenta măsura comună a două mărimi comensurabile. Numere comănsurabile sau raţionale. Heliade, a. 76/12, cf. Scriban, d. Ca să scădem două numere rafionale, adunăm descăzutul cu opusul scăzătorului. algebra, viii, 10. Expresie rafională = expresie algebrică care 643 RAŢIONALISM - 48 - RAŢIONIST nu conţine exagerări de radical asupra necunoscutei. Cf. DL, DM, DEB. — Pl.: raţionali, -e. — Din fr. rationnel, lat. rationalis. RAŢIONALISM s. n. Concepţie după care raţiunea este singurul izvor al cunoaşterii autentice şi certe. Cf. Şăineanu, Alexi, w. De aceea raţionalismul modern şi-a Început opera printr-o critică amănunţită a raţiunii pure. Petică, o. 457. cf, cade. Făceau ideologic, aducînd vorba despre cei mai de seamă gîn-ditori . . . scormonind îndeosebi însă raţionalismul sec. XVIII. Călinescu, e. 16. Leibniz rămîne, fireşte, iniţiatorul raţionalismului german. Blaga, g. 113. Unii reprezentanţi ai Şcolii ardelene au avut un contact strîns cu raţionalismul lui Wolff. l. rom. 1965, nr. 1, 42, cf. der. — Pronunţat: -ţi-o-, — Din fr. rationalisme. RAŢIONALIST, -Ă s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Adept al raţionalismului. Unii din radicalişti, raţionalişti şi ce vor mai fi au pornit fără să ne spuie de unde pornesc. Russo, s, 70, cf. Şăineanu, Alexi, w., cade. Bale în lemn! — Bateţi voi, că voi sînteţi superstiţioşi. Fu sînt raţionalist. Stancu, r. a. iv, 363. 2. Adj. Care ţine de raţionalism, care este propriu sau caracteristic raţionalismului. Cf. Şăineanu, cade. — Pronunţat: -ţi-o-, — Pl.: raţionalişti, -sie. — Din fr. raţionaliste. RAŢIONALITATE s. f. (Rar) însuşirea de a fi raţional (1). Cf. Cornea, e. i, 181/25, ist. m., Ne-gulici. Calendar (1854), xxxix/23, Gherea, st. cr. iii, 329. — Pronunţat: -ţi-o-. — Din fr. raţionalii. RAŢIONALIZA vb. I. T r a n z . 1. a organiza o activitate după norme şi principii raţionale (2). Cf. Scriban, d. Fiecare om al muncii este preocupat, în locul în care munceşte, să-şi raţionalizeze cît mai mult munca. Contemp. 1948, nr. 107, 2/3, cf. Ioanovici, tehn. 354. 2. A supune anumite produse (de primă necesitate) unui consum dirijat, conform unor norme stabilite dinainte. Cf. dl, dm. 3. (Mat.) A transforma o fracţie avlnd ca numitor o expresie algebrică iraţională lntr-o fracţie egală, cu numitor raţional. Cf. algebra viii, 38. — Pronunţat: -ţi-o. — Prez. ind.: raţionalizez. — Din fr. rationaliser. RAŢIONALIZARE s. f. Acţiunea de a raţionaliza şi rezultatul ei. 1. Cf. raţionaliza (!)• Pentru a obţine o raţionalizare a producţiei, s-a căutat a se scurta cît mai mult timpul de prelucrare a unei piese. Ioanovici, tehn. 354. Apar metode şi realizări noi, ca organizarea superioară şi raţionalizarea muncii. Scînteia, 1953, nr. 2593, cf. v. rom. februarie 1954, 118. Propunerile lui se cercetează acum în cabinetul tehnic de inovaţii şi raţionalizări. Mihale, o. 478. 2. Cf. r a ţ i o n a 1 i z a (2). Raţionalizarea serurilor şi vaccinurilor ... va fi făcută în institutele de microbiologic. Contemp. 1948, nr. 109, 8/3. 3. (Mat.) Cf. raţionaliza (3). Raţionalizarea numitorului unei fracţii este operaţia prin care facem ca o fracţie să aibă numitorul raţional. algebba viii, 149. 4. Transpunere pe planul raţiunii (1). Groaza de moarte, de pildă, este o dispoziţie primară a sufletului omenesc, a cărei raţionalizare ne-a dus la palida poezie a lui Vlahuţă. Lovinescu, c. vii, 41. — Pronunţat: -ţi-o-. — Pl.: raţionalizări. — V. raţionaliza. RAŢIONALIZAT, -Ă adj. 1. Raţional (1). Suprarealiştii nu cultivă fenomenologia poetică, aceea din cîmpul cunoaşterii raţionalizate, ci fenomenologia de sub nivelul lucidităţii. Călinescu, c. o. 150. 2. Supus unui consum dirijat, după norme dinainte stabilite; raţionat (2). Cf. dl, dm. — Pronunţat: -ţi-o-. -- Pl.: raţionalizaţi, -te. — V. raţionaliza. RAŢIONALIZAT<5R s. m. Persoană care sc ocupă cu găsirea mijloacelor de raţionalizare a muncii. Faţa tînărului radia de mîndria legitimă a raţionalizatorului. v. rom. ianuarie 1954, 99. A avut loc o consfătuire cu inovatorii, raţionalizaiorii şi fruntaşii în producţie. Scînteia, 1960, nr. 4 880. Mişcarea inovatorilor şi raţiona-lizatorilor . . . aduce o mare contribuţie la economisirea de mijloace şi muncă socială. Lupta de clasă, 1962, nr. 4, 21. — Pl.: raţionalizalori. — Raţionaliza-!- suf. -tor. RAŢIONAMENT s. n. înlănţuire logică de judecăţi, care duce la o concluzie; p. ext. argument sau şir de argumente de care se serveşte cineva în judecarea unei chestiuni sau pentru a-şi susţine punctul de vedere; (franţuzism învechit) rezon (1), rezona-menti. Cf. Heliade, gb. rom. xxx/2. Raţionamentul era cu mult mai scurt şi mai simplu, cr. (1846), 302/34. Ştii ce are drept să zică acesta după raţionamentul dumi-tale? Bolintineanu, o. 361. Toate aceste raţionamente . . . s-au săvîrşit într-o clipă. Caragiale, o. ii, 19. Fie-ne permis a ne pune cîteva Întrebări, la care luăm angajamentul a răspunde cu raţionamente necontestate. Macedonski, o. iv, 85. Această ciocnire tragică a feluritelor sentimente, patimi, raţionamente se oglindeşte minunat în poezia citată. Gherea, st. cr. i, 156, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Care e mecanismul ascuns şi enervant care macină alîtea ecuaţii, aiîtea raţionamente . . . ? Galaction, a. 10. Disciplina oarbă şi fără raţionament era baza educaţiei. Brăescu, o. a. ii, 79. Astfel eul trebuie considerat ca o apariţie legală de funcţia memoriei, dar mai ales a raţionamentului. Rai.ea, s. t. ii, 121. Curajul deseori e alcătuit din asemenea raţionamente. Sadoveanu, o. ix, 381. Un raţionament îi străbătu repede, obscur, prin minte. Călinescu, e. o. ii, 35. O domina cu raţionamentele-i reci. Pas, z. i, 94, + (Rar) Cauză, motiv. Aceasta nu am făcut-o pentru mai multe raţionamente. Filimon, o. i, 330. — Pl.: raţionamente. — Şi: (învechit) raţionement s. n. Poenaru, o. 61/4, Brezoianu, r. 163/30, man. sănăt. 19/24. — Din fr. raisonnement, după raţiona. RAŢIONARE s. f. Acţiunea de a raţiona. 1. Gîndire logică; deducţie. Cf. Poenaru, g. 5/14, Orescu, t. 56/22, Alexi. w, 2. Raţionalizare (2). Cf. dl, dm. — Pl.: raţionări. — V. raţiona. RAŢIONAT, -Ă adj. 1. Bazat pe raţionament; raţional (1), logic, judicios. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., cade. Manualul de matematică raţionată era prea greu sciis. Galaction, a. 9. + Raţional (2), echilibrat. O instrumentare bine nutrită şi raţionată. Filimon, o. ii, 233. 2. Raţionalizat (2). Distribuirea produselor raţionate. Contemp. 1948, nr. 109, 3/5. — Pl.: raţionaţi, -le. — V. raţiona. RAŢldNE s. f. v. raţiune1. RAŢIONEMENT s. n. v. raţionament. RAŢIONfST s. m. (învechit, rar) Socotitor, contabil. Atunci îşi pierdu viaţa şi raţionistul Ştefan Şîneai. Bariţiu, p. a. i, 255, cf. ii, 706. 65 6 ftAŢIOŢlNffi - 49 - RÂVILĂ — Pl.: raţioniştl. — Din lat. med. ratlonlstn. RAŢIOŢÎNIE s. f. v. raţioclnlu. r RAŢIUNE1 s. f. 1. Facultatea omului de a glndi, de a cunoaşte, de a Înţelege esenţa lucrurilor şi proceselor din natură şi din societate, de a descoperi cauzele şi legile acestora; p. ext. judecată, minte; (franţu-zism învechit) rezon (1). V. gîndire. Rafia In veci urmaţi-o, şi-n scrisuri orice lucraţi, Lustru, preţ, lot de la dtnsa neîncetat vă-mprumutafi. Heliade, o. i, 119. Narată pe-omeneşte, tradiţiunea-anlică Ne face să-nţe-legem enigma ce agită, De şaptezeci de secoli, umana rafiune. id. ib. 380, cf. Negulici. Pentru că sîntefi, în ţară, o rugine roziloare Ce se-ntinde şi corumpe tot ce-i tînăr, ce-i în floare, Virtuţi, raţie, onoruri, tr. dram. 367, cf. Stamati, d., Barasch, m. ii, 76/12. Iar omul ce de rafie Se lot călăuzi, . . . Nu-i pasă dacă vifore Pe lume s-au stîrnit. Negruzzi, s. ii, 39, cf. Maiorescu, l. 105, Ghica, s. 202. Natura se desăvirşeşte cu raţiunea. Gherea, st. cr. i, 61, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., cade, Scriban, d. Prezenţa iraţionalului în lume ... nu trebuie să demoralizeze iniţiativele raţiunii. Vianu, a. p. 11. Descoperirea lui Columb dă o dezminţire categorică interpretării biblice despre lumea fizică şi legitimează toate cutezanţele raţiunii. Oţetea, r. 329. Felele . . . iubeau numaidecît pe bărbatul ales pe calea raţiunii. Călinescu, e. o. ii, 97. Ochiul raţiunii ne urmăreşte pururi deschis. Labiş, p. 337. 2. Motiv, cnuză ; justificare, temei. Din ce cauză? spre ce efect ? din ce raţiune? spre ce concluziune ? sînl întrebări specifice omeneşti. Maiorescu, l. 104, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Această teorie singură nu ajunge să dea raţiunea pentru care . . . organismele urmează neîncetat o evoluţie progresivă. Petică, o. 471, cf. cade, Scriban, d. Enciclopedia aristotelică s-a impus cu atît mai mult cu cît... a dat impresia unui corp de adevăruri, care explică raţiunea tuturor lucrurilor existente. Oţetea, r. 190. Avea aerul de a face o căsătorie silită, din raţiuni sociale. Călinescu, s. 296. Studiind funcţiunile psihologice ale metaforei am întîmpinat şi unele din raţiunile farmecului pe care ea le exercită asupra noastră. Vianu, m. 62. N-ai reflectat asupra ultimei raţiuni a lucrurilor. H. Lovinescu, c. s. 84. <£> Raţiune de stat = interes general, de stat. Cf. Şăineanu, cade, Scriban, d. Stalul modern nu se mai lasă influenţat de motive religioase şi . . . raţiunea de stal, adică conservarea societăţii laice, a ajuns motivul determinant în politica externă. Oţetea, r. 180. <0> Expr. Raţiunea de a fi (sau de a exista, de existenţă) (a unei persoane, a unui lucru, a unui fenomen etc.) = ceea ce justifică, motivează existenţa (unei persoane, a unui lucru, a unui fenomen etc.). Neîmplinind aceste condiţiuni, scrierea sa devine inutilă şi fără raţiunea logică de a esista. Filimon, o. ii, 260. Diminulivul are aici raţiunea sa de a fi. Maiorescu, cr. i, 88. D-voastră, doamnă, vă îmbrăcaţi, gîndiji, trăiţi după natura şi raţiunea de-a fi a poporului? D. Zamfirescu, î. 54. Cartea era acum tot plămînul meu, toată raţiunea mea de a fi. Galaction, o. a. i, 39. Am un copil care înseamnă toată raţiunea mea de existenţă. C. Petrescu, î. i, 217. + Scop, ţel. Aveam 0 raţiune in viaţă şi îmi îndeplineam datoria cu sfinţenie faţă de ea. CXlinescu, e. o. i, 288. — Pl.: raţiuni. — Şi: (învechit) rafie, raţione (man. sănXt. 14/18) s. f. — Din lat. ratio, -onis. RAŢIUNE* s. f. v. raţie1. RÂUĂ s. f. v. rouă. RAUCĂ1 s. f. (Regional) Mlrţoagă (Briheni—Dr. Petru Groza). Teaha, c. n. 258. — Pl.: ? — De la rău. RAUCĂ8 s. f. (Regional) Numele unui peşte care seamănă cu mreana (Şinca Nouă — Făgăraş), alr i 1 746/178. — Pl.: rauce. — Etimologia necunoscută. rAuten subst. (Bot.; germanism învechit) Vir-nanţ (Ruta graveolens). Foi de rauten. Calendariu, (1814), 183/8. — Pl.: ? — Din germ. Rauten (pl. lui Raute). RAVAc s. n. 1. Miere de bună calitate care se scurge din fagurii expuşi la soare. 15 [parale] oca miere răvac (a. 1792). Uricariul, iv, 133/12, cf. Cihac, ii, 607, DDRF, şio IIj, 300, tdrg, Pascu, s. 195, N. A. Bogdan, c. m. 70, cade, Scriban, d. 2. Must care se scurge din strugurii puşi în teasc (fără ca aceştia să fie storşi sau zdrobiţi); vin obţinut din acest must; vin limpede, separat de drojdii, prin trecerea lui dintr-un butoi în altul; vin rămas neinghe-ţat într-un butoi expus la temperaturi joase. Vinul ieşit răvac nu cuprinde materia acea petroasă ce iesă din struguri. I. Ionescu, c. 195/23, cf. Cihac, ii, 607, ddrf, Gheţie, r. m., Barcianu, şio IIj, 230. El voia să dea ministrului un banchet de 50 de persoane, cu vinuri răvac, trase şi gustările de Bănică. D. Zamfirescu, t. s. 66, cf. Alexi, w. Vinul răvăcit se numeşte răvac. Pamfile, i. c. 224. De acolo plecam să încercăm alt vinaţ: şi-aducea el aminte de nişte ravac nebun. M. I. Caragiale, c. 60, cf. cade, Scriban, d. Nu vezi că nu-mi mai place nici vinul ? răspundea el cu tristeţe, privind cana de ravac ce o ţinea mereu la cap, pe o mes-cioară. Beniuc, m. c. i, 103. Lasă-mă să beau revac, Că sînt voinicel burlac. Teodorescu, p. p. 330. Să-ţi dau . . . Ş-o vedriţă De răvac. ant. lit. pop. i, 424, cf. alr sn i h 246. + Vin obţinut din diverse fructe (de munte). Cf. tdrg, dm. 3. (Regional) Grăsime care se scurge din caşul stors de zer (Costişa — Buhuşi). chest. v 118/21. — Şi (învechit şi popular) răvâc, (regional) rev&c s. n. — Din tc. ravak. RAVAGIU s. n. (Mai ales la pl.; de obicei în legătură cu verbul „a face“) Pagubă, distrugere, pustiire (cauzată de furtuni, inundaţii, boli etc.). Bîntuia cu furie în armată o boală molipsitoare de ochi, care făcea ravagii la efectivele regimentelor. Brăescu, v. 37, cf. Scriban, d. Bolile sociale şi epidemia fac ravagii. Ulieru, c. 77. Cancerul, mai cu seamă, face ravagii. CXlinescu, s. 397. Nu se mai ocupară nici de ravagiile pe care le făcea lipsa chiar la periferiile Bucureştilor. Stancu, r. a. iv, 216. <$■ F i g. Dacă crud timpul cu a lui rava-giuri, Natura noastră o vestczeşte, Ne rămîn încă multe avantagiuri. Negruzzi, s. iii, 61. Rămase tăcut, . . . atins de molima tacticei şi strategiei care făcea ravagii. C. Petrescu, î. i, 116. Solidarizînd imaginaţia şi simţurile noastre cu soarta altuia, morala a dezarmat ravagiile produse de spiritul de dominaţie şi exploatare. Ralea, s. t. ii, 278. Fiecare din noi caută, pe mutra celuilalt, ravagiile timpului, s. martie 1960, 36. — Pl.: ravagii şi (învechit, rar) ravagiuri. - Şi: ravaj s. n. Alexi, w. — Din fr. ravage. RAVAJ s. n. v. ravaglu. RAVAŞLUl vb. IV v. răvăşlul. RÂVĂN, -Ă adj. v. reavăn. RAVEN, -Ă adj. v. reavăn. RAVENT s. n. v. revent. [ RÂVI s. m. v. rabin. RAVILA vb. I v. răgila. RÂVILĂ s. f. v. ragilă. 673 ftAVlLî - 50 - RAZĂ RAVILf vb. IV v. răgila. RÂVIN s. m. v. rabin. RAVlNTĂ s. f. v. revent. RAVITALI vb. I. Tranz. (Franţuzism rar) A aproviziona cu alimente, cu materiale etc.; a ajuta. N-aş putea ... să ravilaliez pe cei de acasă nici cu 300 lei lunar. v. bom. decembrie 1963, 151. — Prez. ind.: ravitaliez. — Din fr. ravitailler. RAVITALlfiRE s. f. (Rar) Aprovizionare cu alimente, cu materiale etc. Chălons este centrul nostru de ravitaliere, că intr-acolo îndreptăm ţoale muniţiile, toţi voluntarii şi toate alimentele. Camil Petrescu, t. ii, 433. — Pl.: ravitalieri. — V. ravttalia. RAViZIE s. f. v. revizie. RAVLĂ s. f. (Prin nord-vestul Munt.) Cantitate mare, grămadă. Cf. Udrescu, gl. Stau prunele ravlă pe jos. id. ib. + F i g. Belşug. Ravlă mare la masa lui, ca la un praznic împărătesc. Udrescu. gl. — Etimologia necunoscută. RAVUNĂ s. f. v. arvună. RAZ1 s. n. 1. Bară de oţel, cu un capăt lăţit şi ascuţit, folosită la săpat gropi în pămlnt, la spart piatră, etc Se puseră apoi cu razurile şi cu căngile toţi cinci, ca să spargă sloiul. Slavici, v. p. 103, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., cade, Scriban, d., nom. min. i, 20, h iv 246, Ciauşanu, v. 194. + Unealtă constînd dintr-o bară scurtă de oţel cu tăiş la un capăt, folosită de tîmplari, dulgheri etc; răzuitor. Cf. ŞXineanu, cade. Frecau noroiul podelelor cu razul de după uşă. I. Botez, şc. 88, cf. Scriban, d., h ii 118, iii 38, 118, 378. 2. (Regional) Otic la plug. Cf. h vii 485, xiv 248, alrm sn h 17. 3. (Regional) Bucată de lemn cu care se nivelează grăunţele în baniţă. Nu păgubea; ci îşi găsea socoteala . . . în „başul", sporul ce-i ieşea de la „raz", cînd umplea-şi măsura, „dubla", cu dichis, conv. lit. xliv2, 77, cf. Scriban, d. 4. (Regional) Băţ crestat cu care se frămîntă la stlnă urda sau caşul dospit; răvar. Cf. h vii 372, xi 275. 5. (Regional) Par (Petrila). alr ii/i mn 125. —Pl.: razuri. — Din ser. raz. RAZ2 s. m., s. n. v. rază. RAZACAIE s. f. v. razachle. RAZACHlE s. f. 1. Soi românesc dc viţă de vie care produce struguri (de masă) ca boabe mari, albe sau roşii, lunguieţe şi foarte cărnoase; strugure produs de această viţă de vie. 39 oca smochine şi 20 oc[ă] razăchii (a. 1754). Iorga, s. d. xii, 68. Stafide, reza-chie de o cutie 24 bani (a. 1792). ap. şio ii], 300, cf. Polizu, Cihac, ii, 607, lm, hem 2104, ddrf, ŞXineanu. Coarnă albă şi coarnă neagră, razachie şi corniţă. ap. tdrg. Mă aştepta, în vestă, muşcînd dintr-un ciorchine de razachie, mai galben ca chihlibarul. Bassarabescu, s. n. 23, cf. cade, Scriban, d. Tătuţu urca într-o sîmbătă după amiază muntele singur, printre vii de razachie coaptă. Arghezi, c. j. 58. Iubito ! hai pe dealul unde via Desface sinii ei de boabă coarnă. Ne-mbîe busuioaca, razachia Şt piersicii de roadă se răstoarnă. Beniuc, m. 109. Frunzuliţă razachie, Cine mi-a fost laică mie. mat. folk. 196, cf. zanne, p. i, 304, h i 6, ii 87, 165, 243, iii 65, iv 8, 52, 83, vi 235 ix 55, 446, xi 5, 362, xii 215, xvi 3, 41. <£> (Adjectival) Dealuri furate din lună, de-argilă de aur, Cu vii razachti. Brad, t. 38. + (Adjectival) De culoarea razachiei. Păşind îndesat şi rar, cu chelia razachie lucind în bătaia soarelui de primăvară ... o prins a strîn-ge mîinile tuturora, v. rom. februarie 1954, 38. «0> Expr. A o lua pe coarda razachie ™ a o lua cu binişorul. O luaşi pe coarda razachie, cu sacîz dulce, uşor. M. I. Caragiale, c. 130. 2. (Regional; adesea determinat prin „sălbatică") Agriş (Ribes grossularia). Cf. Bhandza, fl. 152, Barcianu, Grecescu, fl. 229, i. cr. i, 85, şez. xv, 143, Borza, d. 147. — Pl.: razachii. — Şi: (învechit şi popular) rază-cliie, rezaehie, rezăehie (ddrf. Borza, d. 147), răzi-cliie (Barcianu), (regionf 1) răzăchfe (ib., Alexi, w., Borza, d. 147), rezîcliie (Brandza, fl. 152, Bianu, d. s. tdrg. Borza, d. 147), rezidi ie (id. ib.). razacăie (h ii 280), razdaclile (h x 302) s. f. — Din tc. razaki. Cf. bg. p a 3 a k h n, ser. r a z a-k i j a, ngr. paţmxt. RAZALÂU s. n., s. m. v. răzălău. RAZÂNT, -Ă adj. Care trece la mică distanţă de suprafaţa pămîntului, apei etc., aproape atingînd-o. Cf. Alexi, w. A trecut în zbor razant peste case. s mai 1960, 61. -0* (Adverbial) Văzu avioanele . . . trecînd razant peste liniile româneşti. Beniuc, m. c. i, 337. + (Substantivat, f.) Lovitură la jocul de tenis, dată astfel Incit mingea trece aproape de partea superioară a plasei. Ai nişte razante de neapărat. Sebastian, t. 85. — Pl.: razanţi,-te. — Din fr. rasant. RAZAnţĂ s. f. Proprietate a traiectoriei unui mobil de a avea curbură mică. Cf. ltr2, dl, dm. — Pl.: razanţe. — Din fr. rasance, germ. Rasanz. RAZĂ s. f. 1. Fascicul subţire de lumină, traiec torie luminoasă. Razele (a. 1563). cuv. d. bXtr. i, 249. în vreamea de ger, para gerului, raza soarelui trage-le, de vine cătr-înşii. Coresi, ev. 236. Ai tocmit şi luna să crească, să şează, Să-şi ia de la soare lucoare, radză. Dosoftei, ps. 27/13. Cu puţinleale cristaluri înfier-bînlale de razele soarelui le-au orbit ochii. Molnah, ret. 5/7, cf. Budai-Deleanu, lex., lb. Au răsărit soarile carile cu strălucitele sale rază au împărtăşit şi cele mai îndesite păduri. DrXghici, r. 116/1, cf. Cona-chi, p. 280. O rază de soare se giuca pe fizionomia maiorului. Russo, s. 28. Să văd un om .. . pentru care soarele n-are raze, nici cîmpul flori. Negruzzi, s. i, 56, cf. Polizu. Plăpînda-i lină rază A iubitei mele frunte cu vii umbre colora. Alexandrescu, o. i, 74. Surugiul chiuieşte; caii zboară ca doi zmei Prin o pulbere de raze, prin un nour de seîntei. Alecsandri, p. iii, 15. Cele dintîi raze ale soarelui încălziră ochii mei. Bolintineanu, o. 331. Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază. Eminescu, o. i, 168. Zăresc tn depărtare un sul de raze scînteieloare. CreangX, p. 228. Parcă razele soarelui ar cădea asupra lui şi l-ar lumina. Slavici, n. i, 101. Soarele o rază de-adio îmi trimise. Ma-cedonski o. i. 46. Soarele zvîrlise un smoc de raze pe că-pătîiul lor. VlahuţX, o. a. i, 143. Raze de lumină Din za-rea-nsîngerată curg. Păun-Pincio, p. 59. De sus soarele trimitea raze de aur care se jucau cu apa. DunX-reanu, ch. 144. Învie firele de iarbă sub ploaia razelor de soare. Goga, c. p. 130. Cu raza ta mă nasc deodată, Cu dînsa viaţa-mi se încheie. Cerna, p. 24. înalţă crizan-teme-aureola De palide petale ce par raze De stele ce apun. Densusianu, l. a. 21. S-a desprins raza din ghemul ei de aur şi a rătăcit prin senin. GÎrleanu, l. 138. Din văi, negurile adormite începeau să se înalţe, trezite de întăile raze ale dimineţii. Hogaş, dr. i, 63. Razele albăstrite ale lunii se îngînau cu întunerecul negru. Rebreanu, r. i, 226. Basmul tău şi al Cosîn-zenei cine nu-l cunoaşte oare ? Vînlul, păsările, codrul, RAZĂ - 51 - RAZĂM luna, razele de soare. Eftimiu, î. 104. Sub tristele becuri cu razele pale, Tovarăş mi-i risul hidos şi cu umbra. Bacovia, o. 21. Acuma umblau încet, se odihneau parcă în soarele auriu de toamnă, care frîngea raze. Sadoveanu, o. iv, 431. Sub razele albe de foc care le da dureri de ochi, au schimbat înlre ei primele cuvinte. Bart, e. 134. Privi înainte prin întuneric razele sărace ce pătrundeau pe fereastră. Călinescu, e. o. i, 219. Veneau oblice, prelungi, razele roşcate ale unui solemn apus de soare. Camil Petrescu, n. 104. Şt totuşi mîine soarele va apărea Cu razele ca suliţele drepte. Beniuc, v. 139. Se lasă printre cetini, din înalt, O pulbere de raze, argintie. Labiş, p. 110. Bată-te bădiţă bată . . Razele de p'îngă soare Şi dreptatea mea cea mare. Jar-nîk-Bîrseanu, d. 257, cf. Teodorescu, p. p. 177. Din două-trei mîndre ale mele . . . Cea din uliţa cea mare Ca şi raza dţ la soare. Doine, 30, cf. Zanne, p. t, 219. <0> Fig. Unde a socotelii şi a minţii raze nu lucesc, duhurile puterii puţin procopsesc. Cantemir, ist. 90. Trimite sufletului mieu o rază de lumină şi de mîn-gîiere. Marcovici, c. 9/17. Ochii tăi Sînt sumeţi, străbat departe, varsă rază cu seîntei. Asachi, s. l. i, 160. Repezi-te, dulce rază, Din doi ochi măngăitori. Cona-chi, p. 106. Mă orbiră razele brilante şi strălucitoare ce ies din ochii domnişoarei Lina. Alecsandri, t. 854. Mintea zăreşte natura şi soarta omenească printr-o rază amurgită ce-i ascunde amăruntele banale ale vieţei. Odobescu, s. i, 185. O, lasă-mi capul meu pe sîn, Iubito, să se culce, Sub raza ochiului senin Şi negrăit de dulce. Eminescu, o. i, 179. Văd cum ard stelele în fumuriile depărtări ale cerurilor, dar nu-mi pol purta trupul nici pe unde-mi fuge raza ochilor, nici pe unde se duce raza gîndului. Vissarion, b. 205. <> Expr. (învechit, rai1) A da rază = a descinde, a fi originar din . . . Neamul ţării Moldovei de unde dă rază Din ţara Italiei tot omul să cremă. Dosoftei, ap. tdrg. + Lumină. Al mieu întunearec dobîndeaşte radzî. Dosoftei, ps. 53/7. Nice un soare acolo luminează, Nici pă ceriu sărin lună cu stele Ci numai văpă-ile fac rază. Budai-Deleanu, ţ. 315. A oricărei zi rază Nuoi lacrimi o să vază, Cînd pe streine ţărmuri strein o să trăiesc! Alexandre seu, o. i, 146. Ce să vază în a zilei albă rază. Alecsandri, p. ii, 109. Te-ador, Satan, fiindcă tu eşti zîmbet, rază şi coloare. Macedonski, o. i, 149. Nu-s ceruri, nu-i zare nu-i rază Şi firea se zbate să moară. Neculuţă, ţ. d. 61. Omul cel cu păr rebel şi mult scotea un caiet din buzunar şi desfăcîndu-l în raza lămpii începea să citească. Galaction, o. 307. Din slavă heruvimii s-au pogorît să ţeasă Cu fire diafane hlamida ta de rază. Topîrceanu, p. o. 106. Nu să poate, soro, să nu fie lume acolo, unde e raza aia, lumina aia mare! O. Bîrlea, a. p. i, 163. <0> F i g. Intră în curte şi strigă cu răsteală: „Unde-i Anghelina? Unde-i a mea rază?" Budai-Deleanu, t. v. 89. Tu eşti cu adevărat raza tatălui. Calendariu. (1814), 32/2. Rază stinsă a dumnezeirii, icoană nede-săvlrşită a mărirei cei prea înalte. Marcovici, c. 11/13. Am zvîrlit asupra-ţi, crudo, vălul alb de poezie Şi paloa-rei tale raza Inocenţei eu i-am dat. Eminescu, o. i, 29. Abia ne dăm noi seamă ce sfînt şi mare eşti: Ce sus, tot mai puternic, mai mîndru străjuieşti Umplînd lot orizontul cu raza ia cea clară. Anghel-Iosif, c. m. ii, 78. + F i g. Semn slab de ..., pîlpîire, licărire. Cînd în viaţa pustiită rîde-o rază de noroc. Eminescu, o. i, 29. Tot parcă te mai fură o rază de noroc. Păun-Pincio, p. 45. în sufletul lui Herdelea se furişă încetul cu încetul iar o rază de încredere. Rebreanu, i. 346. Muncă amară şi cumplită, fără rază de nădejde! Sad ove an o, o. i, 542. 2. (Fiz.) Radiaţie. Cf. Stamati, f. 61, Marin, f. 212/31. încălzirea pămîntului prin căldură solară atîrnă de la direcţiunea în care cad razii de căldură pe pămînt. F (1889), 459, cf. cade, fd iii, 196. -Q- Raze cosmice v, cosmic. Raze infraroşii v. infraroşu. Raze ultraviolete v. ultraviolet. (Şi eliptic) Raze X (sau Roentgen) = unde electromagnetice cu lungimi de undă mult mai mici decît acelea ale luminii. Roentgen descoperă razele X. Marinescu, p. a. 33, cf. A. Pop. chirurg. 51. + (Regional) Radiografie, gl. olt. Cin ne-am dus acolo, raza nu să făcea decît sara. ib. 3. (Mat.) Distanţă constantă de la centrul unui cerc pînă la orice punct de pe circumferinţă sau de la centrul unei sfere pînă la orice punct de pe suprafaţa ei. Liniile care pogoară de la cerc la chendru, adecă drept tn mijloc, să cheamă rază. Amfilohie, e. 139/20, cf. gheom.-trigon. 6v/29. Liniile ecvale . . . care merg de la centru spre cercumpregiurime sînt raze. Asachi, e. iii, 6/23, cf. Polizu, Culianu, c. 104. Linia ce uneşte centrul sferei cu un punct oarecare a suprafeţei acesteia se numeşte raza. Melik, g. 234, cf. tdrg. Şăineanu, d. u., cade, Soare, maş. 176. A luat măsurile razei unei roţi, a înmulţit-o cu doi şi apoi cu 3,14. v. rom. mai 1954, 37. Raportul lungimilor a două cercuri este egal cu raportul razelor lor. geometrie ix, 154. 4. Fig. Arie, loc pe care se exercită o acţiune, pe care se întinde puterea sau influenţa cuiva sau a ceva; (învechit) raion. întrevorbirea acestor doi tîl-hari . . . fu întreruptă de vocea santinelelor ce păzeau prima rază a lagărului. Filimon, o. i, 272, cf. tdrg, Şăineanu, d. u. Recurge, pentru timpuri pe care nu le-a apucat, la izvoade, iar pentru acele lucruri ce nu s-au petrecut în raza vederii sale, la spusele celor ce le-au fost martori. Iorga, l. i, 172. El nu e în raza privirii ei. Camil Petrescu, t. ii, 19. Pentru greci patria şi raza de activitate era marea, nu uscatul. Puşcariu, l. r. i, 258. Extraordinarul lui simţ pentru toi ce se petrece în umbră pe raza intereselor lui îl făcea neliniştit şi căutător. Călinescu, e. o. ii, 26. Nimeni dintre cei de aici n-are drept să plece nicăieri, din raza satului Lespezi, fără autorizaţia mea. v. rom. martie 1954, 38. Aceşti maeştri au o rază de activitate care întrece hotarele satului respectiv. Panaitescu, o. ţ. 237. 5. (Regional) Ramură, creangă. Cf. tdrg. Razele ţi s-o usca, Rădăcina ţi-o seca, Vîrfu ţi s-o apleca, mat. folk. 1 598. + Fiecare dintre ramificaţiile coamelor cerbului. Cf. tdrg. (Cerbul) au luat o căpiţă cu rezele şi au rădicat-o în sus. Sbirea, p. 174, cf. conv. lit. xlivj, 3. Cerbul . . . e un animal mare şi mîndru cu optsprezece raze. Sadoveanu, o. xiv, 426. S-o făcui un cerb frumos cu cîti trii radzî în fişticari corn. sez. ix, 20, cf. alr ii 4 979/228, 353, 365, 386, 551. i 6. (Regional) Fiecare dintre fofezele vîrtelniţei. Cf. tdrg, Viciu, gl., Pamfile, i. c. 259, cade, a v 2, 14, 15, vi 26. + Fiecare dintre cele patru lemne ale urzitoarei, prinse de capetele crucilor, pe care se întind firele la urzit. Cf. dame, t. 141, Pamfile, i. c. 264, alr sn ii h 463, alr i 1 279/98, 180, 835, a v 33. + Beţe de lemn înfipte în perete pe care se urzeşte. a iii 18, com. din Zagra — Năsăud. 4- Totalul sau o parte a firelor de urzeală de pe vîrtelniţă sau urzitor. Cf. Săghinescu, v. 102, Păcală, m. r. 310, Şăineanu, d. u., a v 28, vi 26, Teaha, c. n. 259, 7. (Regional) Fiecare dintre cercurile concentrice ale unui copac, după care se poate stabili vîrsta acestuia (Bilca — Rădăuţi). Cf. Lexic. reg. 107. 8. (Regional; art.; la pl.) Numele unei constelaţii nedefinite mai îndeaproape (Ciocăneşti — Vatra Dor-nei). alr ii 2 464/365. <$> Razele nopţii = calea laptelui. a ix 3. 9. (Regional, şi în compusul raza-soarelui) Floa-rea-soarelui (HelianUms annuus). Cf. Barcianu. Aţi cules raza de pe cîmp? cv 1951, nr. 1, 36, cf. alr i 1 904/180, 746. <£■ Compus: razele-soarelii! = năvalnic (Scolopendrium vulgare). Borza, d. 129. — Pl.: raze şi (învechit şi regional) reze (tdrg, Lexic reg. 107), (regional) răzi (alr sn iii h 784). — Şi (învechit şi regional) raz (pl. m. razi, n. razuri alr sn iii h 784/353) s. m., s. n. — Lat. radia. RAZĂCHÎE s. f. v. razachie. RAZĂM s. n. v. reazem. 691 RAZBALUI - 52 - RÂBDA RAZBALTlf vb. IV. T r a n z . (Regional) A răscoli lucrurile, a face dezordine căutînd ceva. Com. din Straja. — Rădăuţi. — Prez. ind.:? — Din rus. paaBa.iHBUTb. RĂZBOINIC s. m. v. războinic. RAZDACHfE s. f. v. razachie. RAZEM s. n. v. reazem. RAZGLdJI s. m. pl. v. răzlofli. RAZIE s. f. Invazie pe un teritoriu duşman cu scopul de a prăda. Cf. Şăineanu, cade, Scriban, d. 2. Control al populaţiei dintr-o anumită rază teritorială, avind drept scop descoperirea unor infractori sau a unor contravenienţi. Cf. cade, Scbiban, d. Am vrut de la început să te văz, dar mî-era frică de razii şi de vreun control aici la spital. Pas, z. iii, 289. + Control medical inopinat. — Pl.: razii. Din fr. razzia, it. razzia, germ. Razzia. RAZIM s. n. v. reazem. razimA vb. I v. rezema. RAZIMA s. f. v. reazem. RAZNA adv. 1. (Pe lingă verbe de mişcare) Fără o ţintă precisă, neţinlnd seama de drum, de direcţie, la lnttmplare. Cf. lb. De ce nu-ţi vîri capul la vrun om de treabă Şi tot umbli raznă pe drumuri degeabă ? Pann, p. v. i, 25/25, cf. Cihac, ii, 311, lm. Fata umbla mai adesea razna prin păduri şi prin livezi cu fruntea înnorată. Odobescu, s. iii, 205. Horopsitul, victimă persecutată, o ia razna în lume şi fuge în pădure. Cara-oiale, o. iii, 61. Ca gonit de iele, se-ntoarse-napoi, aşa razna prin pădure, dar nu mai era chip să-şi găsească copacii. Slavici, n. ii, 243. Copilul, coborîndu-se din copaci, o apucă razna pe cîmp. Ispirescu, l. 391. Ca s-ajung mai degrabă, am lăsat drumul cel bun şi cunoscut şi-am luat-o razna peste cîmpii. Vlahuţă, o. a. ii, 7, cf. ddrf, Şăineanu. Gardul, în copilărie, Veşnic l-am asemănat C-un nebun care-a plecat Razna pe cîmpie. Coşbuc, p. i, 261, cf. Barcianu, Alexi, w., Gorun, f. 127. O luă razna prin mirişte înspre coasta păduricii din zarea dealului. Bujor, s. 82. Necăjit, se repezi înaintea vitelor care o luaseră razna spre fundul ogrăzii. Rebreanu, r. ii, 60. Umblă cu ochii prin tufe, . . . parcă-i mereu cu gîndul s-o ieie aşa, razna, în neştire. Mironescu, s. a. 140. O iau razna, prin pădure, spre moara lui Călifar. Galaction, o. 46. Pare gala . . . s-o pornească razna pe drumul mare. Cazimir, or. 31. lntr-o zi, neavînd ce face, am luat puşca şi am pornil-o razna, peste cîmpuri. Sadoveanu, o. i, 95. In clipele astea de grea solitudine O iau razna prin noapte Şi colind fără ţintă Toate străzile oraşului. Beniuc, v. 31. El arcanul isprăvea, Dear juganii nu-mi venea, Hazna-n ctmpuri alerga. Teodorescu, p. p. 688, cf. alr ii 3 481/130, 112, 872. (Prin analogie) Simţi că inima începuse s-o ia razna şi-şi pipăia neliniştit mlinile fierbinţi. Camil Petrescu, o. ii, 217. (Rar; precedat de prep. ,,de-a“) Fugea de-a razna pe răzoare Desculţ aşa — de maica lui! Coşbuc, p. i, 242. S-o iei, dragă, d-a razna. Teodorescu, p. p. 543, cf. alr ii 3 481/836. ^ Expr. A o lua razna = a divaga, a bate cîmpii; a exagera. Insfîrşil, cunoşti pînă unde ajunge imaginaţia femeii, cînd o ia razna. C. Petrescu, î. ii, 125. Văzîndu-ne pe noi, cei tineri, c-o luăm razna cu necredinţele şi cu dispreţul lucrurilor vechi, tuşi şi se pregăti să ne spuie ceva. Sadoveanu, o. vii, 717. Cu Laszlo, văd eă lumea a cam luat-o razna. Vornic, p. 226. Totul vă stă la dispoziţie! încheie şeful secţiei luînd-o puţin razna. Preda, r. 81. 2. (Adesea urmat de prep. ,,de" sau în construcţie cu verbele ,,a sta", ,,a se ţine" etc.) I.a o parte, la oarecare distanţă de . . .; izolat, departe. Clasele şi gene-raţiunile se apropiau în loc de a sta arazna unele de altele. Ghica, s. 647, cf. lm. lntr-o zi el o zări cum se plimba cam razna de curiencele sale. Ispirescu, u, 12. D-a stînga albiei în care să încolăceşte Rîul Doamnei, razna de satul Domneşti, să vede o casă. Delavrancea, s. 3. A venit cam desişor în vara asia la horă la noi, dar se finea tot razna. Vlahuţă, ap. tdrg, cf. ddrf, tdrg. Nu se potrivea cu nici unul dintre fraţii lui şi umbla razna de ei. Galaction, a. 157. — Şi: (rar) râznă, arâzna (tdrg, da) adv. — Din v. sl. paabHo. RAZNA1 s. f. Imprăştiere. Prostia pîndeşte mintea omului cum pîndesc lupii razna oilor. Delavrancea, t. 131. ^ Fig. Deviere, digresiune; divagare. Cîte neuitate ceasuri m-a ţinut, pironit în jilţ, convorbirea oaspelui. Miezoasă şi cuprinzătoare, reţinută şt măiestrită, fără lăbărţări, razne şi prisosuri. M. I. Caragiale, c. 14. — Pl.: razne. — Postverbal al lui răzni. RAZNĂ2 s. f. (Regional) Felie de măr sau de pară. Cf. conv. lit. xx, 1016, şez. vii, 183. teaha, c. n. 259. — Pl.: razne. — Etimologia necunoscută. RAZNĂ8 adv. v. razna. RAZNIŢĂ s. f. (Regional) Presă de ulei (Motseiu — Vişeu de Sus). Cf. glosar reg. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. RAZ(ÎL s. n. v. rozol1. RABARBURĂ s. f. v. rabarbură. RĂBAR1 s. m. v. rtbar. RĂSAR2 s. n. v. răvar. RABAGÎE s. f. (Regional; atestat cu fonetism regional In forma răbăjie) Rablă (Ineu — Arad). Cf. alr ii/i h 257/64, alrm ii/i h 332/64. — Cf. rablagi. RĂBĂLAş s. n. (Regional) Jaf, hoţie (Moigrad — Zalău), alr i 1 429/280. — Pl.: ? — Din magh. rablas. RĂBĂLl vb. IV. Tranz. (Prin Transilv.) A fura; a prăda, a jefui. Cf. Caba, săl. 100, alr i 1 430/280, 305. — Prez. ind.: răbălesc. — Şi: răbălui (alr 11430/218. Glosar heg.), robăli (alr i 1 430/273, 337, mat. dialect. i, 91), răblui (alr i 1 430/341, 350, 360, 576), rabini (cv 1951, nr. 3 — 4, 43) vb. IV. — Din magh. rabol. RĂBĂLUÎ vb. IV v. răbăli. RABDĂ vb. I. 1. Tranz. A suporta (cu resemnare) o neplăcere sau o durere fizică sau morală; a îndura, a suferi. Iară se greşindu, muncă rebdaţi. cod. vor. 150/7. Pentru el. . . cade-se a răbda toate muncile. Coresi, ev. 70. An răbdat scîrbe şi nevoi. Varlaam, c. 139. Răbdîndş-alte multe chinuituri, face mare minuni. Dosoftei, v. s. noiembrie 148v/15. Nu putu răbda atîta ruşine, anon. cantac., cm i, 124. Rabzi lovituri cu palma. Mineiul (1776), 101r2/28. Rabdă foame cîte trii zile. Budai-Deleanu, ţ. 93. A neamului tău năcazuri, toate iu ti să le rabzi. Beldiman, o. 45/7, cf. lb. Vă veţi deprinde a răbda foamea şi setea. Dră- 714 RĂBDA - 53 - RĂBDA ghici, r. 8/2. Şi orice alte-nttmplări Am răbdat pe-a lumei mări, Nu m-au deznădăjduit. Conachi, p. 155, cf. Polizu. Ai fost silit să rabzi, în această epistolă, o contrabombardare de versuri latineşti. Odobescu, s. iii, 62. Să rabzi toate şicanele, toate aroganţele şi toate lipsele de educaţiune ale unui şef. Caragiale, o. ii, 47. Eu ştiu cît amar am răbdat! Slavici, n. i, 143, cf. ddrf. Tu te crezi bătut de sorţi Şi ca vila rabzi şi porţi Pe-al tău gît tiranii. Neculuţă, ţ. d. 41, cf. ŞXineanu. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi Şi ham de cai şi jug de boi: Dar vrem pămînt! Coşbuc, p. i, 207, cf. Barcianu, Alexi, w. O! de cîte ori n-am răbdat eu — şi nu rabd — şi foamea, şi setea, şi frigul. Delavrancea, o. ii, 295. Avu o tresărire şi o părere de rău : „Vite pentru cine rabd ocări şi sudălmi!" Rebreanu, i. 54. Uite, vine acum şi o ploaie . . ■ , dar ce să-i faci, n-ai cum s-o opreşti, trebuie s-o răbdăm. Demetrius, a. 323. Vai de ăla săracul, Care-i slugă la altul, Că multe rabdă bietui! JarnIk-Bîrseanu, d. 193. Bare-mi frig să nu rabde bietul tata> Reteoanul, p. v. 58. <0> Intranz Iară cela ce rabdă, la pocaanie-l trage şi-l izbăveşte, coresi, ev. 61. Sînt trei zile de cînd rabdă lîngă mine. şi n-au ce mînca. n. test. (1648), 50v/34. Înţelept iaste la cuget, tare şi mare, cine vîrtos făcîndu-se înaintea lui au răbdat. Biblia (1688), 3662/57. Trebuie ori să iubească, ori să rabde şi să moară. Conachi, p. 84. Pe la noi, cine are bani bea şi mănîncă, cine nu se uită şi rabdă. CreangX, p. 279. Gem, dar rabd. — Rabzi, dar gemi. Delavrancea, o. ii, 195. Cu ce-a avut, putea trăi două luni de zile. Acum rabde. Agîrbiceanu, a. 225. Scrîşncam din măsele, gemeam din adînc, dar răbdăm. Sadoveanu, o. ii, 68. Rabdă, femeie, rabdă. Stancu, r. a. iii, 197. Taci, taci, taci; inima mea, Rabdă pe cît vei putea! JarnIk-Bîrseanu, d. 151. Rabdă, inimă şi-neacă, Că ţi-o fost mintea buiacă. folc. transilv. i, 455. Unii beu şi mănîncă, alţii rabdă şi se uită. Zanne, p. iii, 452. <£■ (Urmat de determinări introduse prin prep. ,,de“, arătlnd cauza suferinţei) Nu pociu răbda de amar. Mineiul (1776), 201v'/32. Ceru să mănînce şi-i păru rău că din cauza lui noi răbdaserăm de foame. Delavrancea, t. 44. Am răbdat de frig şi foame. VlahuţX, o. a. i, 179. El, din nimic, îţi dă fripturi şi poame Şi, lotuşi, rabdă uneori de foame. TopÎrceanu, p. o. 90. De două zile rabdă de foame. C. Petrescu, c. v. 121. N-ajunge că îl trimeţi ca vai de capul lui şi rabdă de sete toată ziua, cu oile? Preda, m. 26. Cine ţine pîinea în sînul altuia deseori rabdă de foame. Zanne, p. iv, 48. <)-Expr. A răbda Iii piele = a îndura mult, fără a se pllnge. îl durea de durut, dar răbda în piele ca un drac pînă a vedea cum o s-o scoaţă la cale. Ispirescu, l. 252, cf. Ciauşanu, gl. + Intranz. (învechit) A rezista in luptă, a ţine piept. Ieşi călărimea a thesa-liilor şi puţin răbdă şi didea dosul la faţă. Herodot (1645), 296. + Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. ,,la“) A fi rezistent. [Griul] rabdă tare bine la ger cînd ii . . . acoperit cu omăt. I. Ionescu, c. 172/23. Vitele de acest sot mănîncă mai puţin decît celelalte, sînt mai păroase, rabdă la frig şi la ploaie. Ghica, s. 541. Şi na-ţt cizmelc-mi de ţap, De ţap de la capră stearpă, Ce la apă mult mai rabdă. Teodorescu, p. p 502. Am o manta largă, mare, Şeade pe patru picioare Şi rabdă şi la ploaie şi la soare (Acoperişul casei). Gorovei, c. 1. 2. Tranz. şi intranz. (învechit şi popular) A aştepta in linişte, cu resemnare. Lungu rebdaji (fiţi... răbdători n. test. 1648) şi voi. cod. vor. 132/14. Voi răbda pre Domnul să mă ducă-n slavă Şi nu m-oi măhni-mă de lungă zăbavă. Dosoftei, ps. 84/3. Trebuie să răbde pînă ce să se usuce cărămizile. Drăghici, r. 86/30. Răbdam pînă cc se lăsa amurgul pe luciu. Sadoveanu, o. ix, 358. liabdaţi-mă voi oleacă, Să-m bag mina-n buzunan, Să scol pană şi hîrtie. T. Papahagi, m. 90. Rabdă, soră, pînă joi, C-apoi te-oi duce-napoi. folc. transilv. i, 209. <0> F i g. Nu mă rabdă vremea . . . Trebuie să mă reped după hoţ. Sadoveanu, o. viii, 521. 3. Tranz. A tolera să se săvlrşească un lucru supărător, neîngăduit; a îngădui, a permite; a suporta prezenţa cuiva sau a ceva. Nu răbdară alîta îndrăzni re a celor doi fraţi. Coresi, ev. 91. Nu l-au putui să-l rebde Duca Vodă pe acel boier. Neculce, l. 81. Învăţăturile tale, noi nu le putem răbda, că strici obi-ceaîurile noastre, anon. cantac., cm i, 88. Nici cum n-au răbdat schimbare. Mineiul (1776), 195vi/2. Nu răbda ca asuprit să fie Cel mai slab de căiră cel mai tare. Budai-Deleanu, ţ, 239. Se mira cum de răbdase Domnul şi nu depărtase Pe un cline ticălos. Alexan-drescu, o. i, 203. Un graure . . . împreună cu ciorile se cocoţează jucînd pe spinarea boilor, cari, cu o filozofică nepăsare, rabdă aşa batjocurc. Odobescu, s. iii, 23. Nn pot să mai rabd această nouă glumă. Delavrancea, t. 71. Socoteala boierului, nu l-ar mai răbda Cel de Sus! VlahuţX, o. a. ii, 56, cf. Barcianu. Doar n-oi răbda să mă ruşineze dînsul pe mine în faţa salului. Rebreanu, r. ii, 40. Te-am răbdat să-mi stai alături. Topîrceanu, p. o. 74. Crezi eă am să pol răbda multă vreme să-mi vorbeşti ca unei condamnate? Camil Petrescu, t. i, 297. Şi cum aţi răbdat una ca asta? Ori aţi umblat după protecţie? BrXescu, o. a. i, 49. Cum îl mai rabdănlelepciunea ta adîncă? Ar-ghezi, s. v, 58. Nu-l mai putem răbda pe faţa pămîn-lului. Stancu, r. a. iii, 41. Foslu-şi-o doi drăguţi dragi Părinţii nu i-o răbdat. Doine, 103. Hîrtia multe rabdă. Zanne, p. v, 235. Bate-o, Doamne, n-o răbda, Că mi-a secat inima. Teodorescu, p. p. 306. Bade, clop împeielat, Multe suflele-ai stricai. Acum vrei să strici şi-al meu, Nu te rabde Dumnezeu! Mîndrescu, l. p. 71. Cine iubeşte şi spune Nu'-I răbda, Doamne, pe lume, Cine iubeşte şi tace Rabdă-l, Doamne, şi-i dă pace. doine, 190. ■<> Fi g. După moartea lui nu l-au răbdat nice pămîntul. N Costin, let. ii, 77/26. Cum îl rabdă locul, Doamne, cum îi vine Suflet să mai umble zile supărat Pentru-o vorbă numai? Coşbuc, p. i, 247. <0> (Construit cu dativul) Mult au răbdat Lupului pentru aceli noroave proaste. Neculce, l. 180. Nu ti-or -imiea răbda cîte (i-am răbdat mi. Creangă, p. 286. A anul norocul de-a găsit pe Zoe, Care-i rabdă ţoale de cînd l-a luai. Topîrceanu, m. 50. •<)> Intranz. Căcc-ndelung rabdă Dumnedzău şi tace. Dosoftei, ps. 33/20. Domnul, deşi ştie, răbda. Neculce, l. 94. Nu mai răbdăm fraţilor!... Puneţi mîna pe topoare! Rebreanu, r. ii, 231. Blestema şi ameninţa că n-o să rabde, are marlori şi o să-l dea în judecată, v. rom. iunie 1955, 72. <$• Expr. A (nu)-l răbda pe cineva inima (să . . .) = a (nu) se putea stăpîni (să . . .), a (nu) suporta (să . . .), a (nu) se îndura (să . . .). Unde nu se încinge între dînşii o bălaie crîncenă, ş-apoi stă de-i priveşte, dacă ic rabdă inima. CreangX, a. 112. Pe ţiganul cu vioara nu-l rabdă inima să nu riposteze. Rebreanu, r. i, 130. Nu l mai răbdase inima şi venise s-o vadă cu ochii lui. Camil Petrescu, o. ii, 451. Au aşteptai o zi, au aşteptat o săptămînă, au aşteptat pînă nu i-a mai răbdat inima să aştepte. Galan, z. r. 45. A (nu)-i mai răbda (pe cineva) puterile să . . . = a-l părăsi (pe cineva) puterile, a nu mai putea să . . . Nu-l mai rabdă puierile să-şi joace copila pe genunchi. Delavrancea, ap. tdrg. A nu-l (mai) răbda pămîntul v. pămînt. 4. Tranz. (învechit) A crede (in cineva sau în ceva); a nădăjdui, a spera. Dereptu numele tău rrebda-iu-te, Doamne, psalt. hur. 113r/6. Rebdu numele tău, că dulce e între preapodobnicii tăi. Psalt. 101. 'Toţi ce răbdară tine nu se ruşinară. Coresi, ps. 58/10, cf. 363/4. Că loii ceia, Doamne, ce le rabdă Nn s-or stidi la vreame de pradă. Dosoftei, ps. 75/14. 5. Intranz. şi refl. A-şi înfrîna pornirile; a se stăpîni, a se abţine. Să vă răbdaţi de poftele trupeşti. n. test. (1648), 183v/4. Nu să vor puie răbda să nu sloboadză poghiaz, să slricc ţara. Neculce, l. 56. Nu să putu răbda să nu guste. Budai-Deleanu, ţ. 186. Fără a face vro mişelie, nu se putea răbda. Barac, t-60/18, cf. Polizu. Smaranda nu mat putu răbda. VlahuţX, o. a. ii, 53, cf. Barcianu. Rabdă şi dă-ne ascultare. Murnu, i. 9. Ilie însă nu se putu răbda să nu-i strige mîndru . . . : — Ai văzut, jupîne 9 Rebreanu, 714 RĂBDARE - 54 - RĂBDĂTOR i. 33. Fata mea, cum poţi răbda?. . . Mai e vreme . . . Spune: da! Eftimic, î. 55. Am răbdat eu cit am răbdat, dar ptnă la urmă i-am spus lotuşi că eu aveam păreri cu lotul deosebite despre artă. Vlasiu, d. 173. Andrei nu se răbdă să nu-i replice. T. Popovici, s. 169. Nu se putu răbda mai mult, ci au descuiat şi uşa cămării. Sbiera, p. 23. Nu se poate răbda pînă ce nu ştie ea toate. Reteganul, p. v, 73. Pînă-n zori s-o iăt răbdat Nufu de nu s-o culcat. Alexici, l. p. 181 Rabdă-te şi-n rău şi-n bine Şi nu spune cătră nime! folc. transilv. i, 210. — Prez. ind.: rabd şi (popular) răbd (alr i 2 032, alr sn vii h 1 865). — Şi: (Învechit şi regional) rebdă vh. I. alr i 2 032, alr sn vii h 1 865, ib. h 2 039. — Etimologia necunoscută. RĂBDARE s. f. 1. Faptul de a răbda (1), de a suporta dureri fizice sau morale; suferinţă, chin, durere; (învechit) răbdtirie. Obrazu preemifi, fraţii miei! a chinul[a]i celuia reu/[u]i şi al rebdarieei ceiia hmgiei a pror[o]cilor. cod. vor. 134/7. Ne mirăm de răbdare lor (ante 1550). cuv. d. bătr. ii, 417/3. Vădztnd răbdările sv[i]ntuhii . . . , cădzu la picioarele S7>[1]n<[u]/ui. Dosoftei, v. s. septembrie 36v/29, cf. anon. car., lb. Toi aşa, cu prelungire, din răbdare în răbdare, Amîndoi într-o durere se uscau de pe picioare. Conachi, p. 84. Covîrşirea strîmbăturilor suferite sleiseră răbdarea împilaţilor. Bălcescu, m. v. 47. A hotărîi să se pună pe petreceri, încailea să-şi destoarcă răbdările suferite sub străşnicia în care-l ţinuse tată-său. Caragiale, o. ii, 254. Partea noastră? Răbdări şi lacrămi. Delavrancea, o. ii, 25. Oare puţine răbdări, păn-acum, pribegind, îndurai-ai ? Topîrceanu, p. o. 11, cf. alr ii 3 716/36, 76, 250. <0> Expr. (Glumeţ) A minra (sau a in<|)ii(i, a se hrăni, a trăi cu) răbdări prăjite = a nu mînca nimic, a nu se hrăni, a răbda de foame. înghite Ia răbdări prăjite. Pann, p. v. iii, 101/17. Nu iot umblaţi după bunătăţi; mai mîncaţi şi răbdări prăjite că nu o-a fi nimica. CreangX, a. 110 (Eliptic) Un bucătar vestit, De la Londr-acuş venit, Scoate o sută de mîncări, Fel de feluri de răbdări. Mumuleanu, c. 144/6. De acu înăinte n-or mai trebui să ducă nevoi şi să mănînce răbdări prăjite. Sbiera, p. 184. Trăia tot cu noduri fripte, învăluite cu răbdări prăjite. Reteganul, p. i, 59, cf. şez. v, 120. 2. Putere de a aştepta în linişte desfăşurarea evenimentelor. V. calm, resemnare. Rod sufletesc să aducem: dragoste, bucurie, pace, răbdare, dulceaţă, blîndeţc. Coresi, ev. 87. Răbdarea, bunătatea . . . credinţa. Paraclis (1639), 252. Zic, inimă, s-aibi răbdare La sfîrşitul acest mare. Conachi, p. 147, cf. Pann, p. v. i, 134/17. Ascultaţi, dacă aveţi răbdare. Negruzzi, s. i, 102. Bine, soro, cum ai răbdare s-aştepţi, cînd îi răvaş grabnic de la frale-meu poale? Alecsandri, t. 482. Nu merge s-o iei cu iuţeală, trebuie să ai . . . puţintică răbdare. Caragiale, o. vi, 88. Certa pe toii ce-i ieşean în cale şi nu-şi mai găsea răbdarea obicinuită. Slavici, n. i, 108. îi povăţuia să fie mai cu răbdare, mai îngăduitori, ca să nu se amărască pînă intr-alît părinţii. Ispirescu, l. 175. Mă mir cum d-avu răbdare domnul să nu-nceapă vînătoarea de cum dădurăm în ocolul slobod al Cîmpulungului. Delavrancea, o. ii, 105. Aşteptăm cu răbdare voile mai blînde ale întîmplării. Hogaş, dr. i, 263. Ţăranii aşteptau cu răbdarea tradiţională, fiindcă timpul n-are preţ decît în toiul muncilor. Rebreanu, r. ii, 81. Aci, împrejurările cercau altfel de răbdare şi un mai cruţător tact. C. Petrescu, a. r. 17. îţi trebuia răbdare, credinţă şi putere. Arghezi, vers. 379. D-apăi aveţi răbdare, bre, pînă la anul măcar. Călinescu, e. o. ii, 9. Mă gîndesc câ-i fi ajuns la marginea răbdării. Vornic, p. 203. Ziua-i mare, Glia-i tare, Dragostea n-are răbdare ! jARNiK-BÎRSEANU, D. 382. Roagă-te druştelor talc Ca să fie cu răbdare. folc. transilv. i, 339. Răbdarea la minte, cea mai bună doftorie. Zanne, p. viii, 523. <0> (învechii; în construcţie cu verbul ,,a face") Cf. R. Grecf.anu, cm ii, 184. Răbdare nu pot să fac După boala care zac. Conachi, p. 34. Popa, făcîndu-şi răbdare, ... li zise blînd. Pann, p. v. i, 76/11. ■$> Expr. A (-şi) ieşi sau a seoate (pe cineva) din răbdare (sau din răbdări, din toate răbdările) = a (se) supăra, a (se) enerva (foarte tare), a face pe cineva să se enerveze, să-şi piardă calmul. Celelalte, strigă gazda, ieşind din răbdare întru auzul atîtor laude. Negruzzi, s. i, 77, cf. ddrf. En îs bun, cît îs bun, dar şi cînd m-a scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea. Creangă, p. 253. Oricît de blajin să fie omul, îl scoateţi din toate răbdările. Caragiale, o. ii, 227. Asta-t scotea pe Bufnea din toate răbdările. Slavici, n. i, 297. Are un dar deosebii de a-l scoate din răbdări. Brătescu-Voineşti, p. 222. Atunci şi Trifon îşi ieşi din răbdare — şi era poznaş cînd pierdea răbdarea. Reteganul, p. i, 7. (Glumeţ) Răbdare şi tutun, se spune cuiva care trebuie să aştepte multă vreme. Pînă atunci, răbdare şi tutun! C. Petrescu, î. ii, 136. + (Cu valoare de imperativ) Aşteaptă ! Hei, hei! răbdare, Arvinte, fătu-meu, răbdare! Alecsandri, t. 835. 3. (învechit) îngăduinţă, indulgenţă. Rogu-ţi-me în Zufnl^d rebdare (cu multă îngăduială biblia 1688) se asculţi minre. cod. vor. 74/14. Doarme domnul răbdăriei ceaia lunga şi al ogodireei. Coresi,-ev. 298. Numai răbdarea, ce are bărbatul, ce se dzice, cînd face muiarea lui preacurvie şi el rabdă . . ., aceas-la-l face de să chiamă hotru. prav. 179. 4. (învechit) Nădejde, speranţă. Tu eşti rrebdarca mea, doamne, upovăinţa mea den <7iun[reţea] mea. psalt. hur. 60r/ll. Rebdarea mişciloru nu va peri pără în cumplit, psalt. 13. Cine e răbdarea mea, e nu Domnul ? Coresi, ps. 103/2, cf. 184/5. 5. Stăruinţă într-o lucrare (grea şi de lungă durată), perseverenţă, statornicie, tenacitate. Cu răbdarea voastră biruiţi sufletele voastre, n. test. (1648), 98r/17. Mai marea-i minune era starea-i şi răbdarea în primejdiile ce să supunea. C. Cantacuzino, cm i, 79, cf. lb, Polizu. Osteneala şi răbdarea pol orce a dobîndi. Alexandrescu, o. i, 178. Tu dresai, de mic şi cit o minunată răbdare, pe prepelicarul tău. Odobescu, s. iii, 3. Şi răbdare vă mai trebuie, şi multă voinţă, şi putere de muncă. Vlahuţă, o. a. ii, 222. Cu o răbdare ciudată m-am plecat peste lot ce a ştiut să facă omul. Anghel, pr. 99. Am învăţat prin urmare truda şi răbdarea, am învăţat a mă scula cînd trece vîntişorul cel rece de dinaintea zorilor. Sadoveanu, o. vi, 520. Asta e o muncă nu numai de răbdare. H. Lovinescu, t. 243. Profesia de cercetător c în primul rînd una de răbdare .... de calm. Baranga, i. 153. Cu răbdare şi tăcere se face agurida miere. Pamfile, j. ii, 162. — Pl.: răbdări. — Şi: (învechit) rebdare s. f. — V. răbda. RABDÂT s. n. Răbdare. Şi răbdatul are o margine. Udrescu, gl. Expr. (Regional) (A se alege) ei cu luatul, noi cu răbdatul, se zice cînd cineva este nedreptăţit la împărţirea unor avantaje, bunuri etc. id. ib. — V. răbda. RĂBDATdR, -OARE adj. 1. Care suportă cu tărie greutăţi, suferinţe fizice sau morale; răbduriu (1); (învechit, rar) răbduros; care aşteaptă în linişte desfăşurarea evenimentelor. V. calm, supus, resemna t. Să se înveţe cu tărie să rabde ce le se va tîmpla şi să fie răbdători. Coresi, ev. 265. Nice săracii nu să spăsesc, ce numai cei răbdători şi mulţămitori. Vah-laam, c. 282, cf. anon. car. Au pătimit. . . împreună cu fămei răbdătoare de chinuri. Mineiul (1776), 148*'1/8. Ca pe Orest să-l mai vază, să mai fie răbdători. Beldi-man, o. 21/6, cf. drlu, lb, Polizu. Era o fată robace şi răbdătoare. Creangă, p. 283. Fu nevoii să se dedea cu necazurile şi să-şi formeze un suflet tare şi răbdător. Odobescu, s. i, 261, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Ţara a rămas bogată . . . şi, dacă ar fi fost rine să poruncească, să spuie cuvînlul ce se aştepta, din aceeaşi mulţime răbdătoare şti harnică s-ar fi ivit şi cine 717 RĂBDUCE - 55 - RĂBOAŞCĂ s-o apere. Iorga, l. i, 7. Aşteptă răspunsurile răbdător, fără grijă. Rebreanu, i. 322. Mulţimea aceea răbdătoare şi cinstită, care lucrează numai pentru o mică pătură conducătoare. Bart, s. m. 25. Răbdător, dar cam ostenii de nehotărirea amatorului, făcu un semn din cap. Călinescu, s. 49. Doctorul o ascultă răbdător. Stancu, r. a. iv, 95. în copilărie, am fost o fală răbdătoare. Preda, r. 338. Inimă, fii răbdătoare, Ca pămîntul sub picioare. Alecsandri, p. p. 225. <£■ (Substantivat) Fericămu rebdătorii (ceiea ce rabdă biblia 1688). cod. vor. 135/10. Tuturora împarte . . . , Iremeţind răbdătorilor de muncă dulceaţă. Coresi, ev. 180, cf. anon. car. Pre răbdătorii de chinuri să-i fericim. Mineiul, (1776), 39vl/2. Nu se simte oare datoare cu nimic atîta avere insolentă, faţă cu mulţimea aceasta de muncitori şi de răbdători? Galaction, o. a. i, 141. + (învechit) Care rabdă (2), care tolerează; Îngăduitor, indulgent. Mîngîios şi milostiv e Domnul tn lung rrebdător şi multu e milostiv, psalt. hur. 85r/10. Şi tu, Doamne, ... în lungu rebdăloriu . . . caută spre mere. psalt. 178. De oameni iubitoriu iaste şi în lung răbdăioriu. Coresi, ev. 40, cf. 22, po 294/2. Ochiul cel neadormit al nefăţarnecului judecăioriii precum iaste îndălungu răbdătoriu, iaste şi de sîrgu răsplăiitoriu. R. Greceanu, cm ii, 180. îndelung răbdătoriule I3[oa]-mne. Mineiul, (1776) 9rl/16, cf. Bălcescu, m. v. 4. <$. Fig. Hîrtia e răbdătoare, căci pe dînsa poţi scrie ce vrei, bun şi rău. Budai-Deleanu, ţ. 73. Stîlpii . . . s-au plecai spre răbdătorul pămînt. Slavici, n. i, 9. în cîmpia Dunării . . . timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea aci fără conflicte mari. Preda, m. 7. + Rezistent. Pămînturile din valea Cerna-Vîrfu . . . sînt. . . rebdătoare la secetă. I. Ionescu, m. 56. împrejurul casei e cîmp deschis, plin de ierburi sălbatice, răbdătoare Ia sete. Galaction, o. a. ii, 249. 2. (Regional) Păgubaş, bul. fil. v, 171. Hoţu a plecat cu caii şi rumănu a rămas răbdător (Reviga — Slobozia), ib. 3. Perseverent, stăruitor; răbduriu (2). Era om băr-batu, de minte ascuţit şi pohtitoriu de lucruri mari şi îndrăzneţu la fiece să apuca, la trude răbdătoriu. Ureche, l. 119. Asemenea literatură e o literatură de erudiţie, care derivă . . . din reminiscenţe de cetire şi din culegerea răbdătoare a părerilor şi cuvintelor altora. Iorga, l. i, 56. Ştia carie, era răbdător, făcea lecţii clare. Galaction, a. 30. A fost ultima dovadă dc iscusinţă a minţii, dc calcul feroce şi răbdător, înainte dc a cădea răpus. C. Petrescu, i, ii, 231. — Pl.: răbdători, -oare. — Şi: (învechit) reb- dător, -oare, rebdătoriu, -oare adj. — Răbda -f- suf. -tor. RĂBDtlCE vb. III v. răducei. RĂBDULÎU, -ÎE pdj. v. răbduriu. RĂBDULIV, -Ă adj. v. răbduriu. RĂBDURÎE s. f. (învechit) însuşirea de a răbda; răbdare fl). Să fiţi întăriţi cu toată puterea ... în toată răbduriia, în lungă răbdare cu veselie. Coresi, l. 456/11, cf. 360/5. Statornicia şi răbduria sînt două virtuţi de căpetenie. Moldovan, ţ. n. 17. — Cf. răbduriu. RĂBDURIU, «ÎE adj. 1. Răbdător (1). Fiţi veaseli în nădeajae şi răbdurii în triste. Coresi, l. 264/7. Era om bun . . . răbduriu, nelacom. Moxa, 383/20. Fiind blînd şi răbduliv, au răbdat pînă ce au venit la Tîryovişte. ist. ţ. r. 71, cf. anon. car. Feciorul român totdeauna a dat probe că este un bun şi ascultător soldat, răbduriu şi curăgios. f (1890), 464, cf. ddrf. Românul este de firea sa statornic, greu dc înduplecat Ia schimbări şi răbduriu. Mpldovan, ţ. n. 17, cf. Barcianu, Alexi, w. Ulise cel răbduriu să se întoarne acasă. Murnu, o. 4, cf. Pamfile, j. ii, 162. Nu de asta zic aşa, fiindcă-s răbduriu şi înţelegător de felul meu. I.ăncrXnjan, c. ii, 55. Fii, inimă, răbdurie Cum îi tina sub călcîie. Reteganul, ch. 163. 4 îngăduitor, indulgent. Ascultăm iarăşi pe domn, vorbind „blînd şi răbduliv'1 către sluga necredincioasă. Iorga, l. i, 175. Se plecase ca un uriaş bun şt răbduriu deasupra muşuroiului de furnici. C. Petrescu, o. p. Ii, 177. + Rezistent. Boii sînt . . . mai tari decît caii, . . . mai răbdurii. Economia, 79/13. Să fie răbduriu ca piatra, ... să poată rezista frigului precum şi altor neajunsuri. Marian, na. 84. Mieii . . . erau mai viguroşi, mai căr-noşi şi mai răbdurii la intemperiile muntelui. Drago-MIR, O. M. 10. 2. Stăruitor, perseverent, răbdător (3). S-a încovoiat de mijloc .... apleeîndu-se să-l cerceteze cu răbdurie luare-aminte. C. Petrescu, a. r. 191. Răni de veacuri vindecă el printr-o acţiune răbdurie şi progresivă, t februarie 1962, 57. — Pl.: răbdurii. — Şi: (Învechit) răbduriv, -ă (Moxa, 360/35), răbdullu, -ie (ddrf), răbduliv, -ă adj. — De la răbda. RĂBDURÎV, -Ă adj. v. răbduriu. RĂBDUROS, -OASĂ adj. 1. (învechit, rar) Răbdător (1). (Substantivat) Multă posoacă cruntă dintr-acel s»[î]nt şi răbduros . . . cursă. Dosoftei, v. s. ianuarie 12r/4. 2. (Regional) Rezistent, tare, viguros. Cf. Udrescu, gl. Neam de oameni răbduroşi. id. ib. — Pl.: răbduroşi, -oase. — De la răbduriu, cu schimbare de sufix. RĂBEGÎT, -Ă adj. v. rebegit. RĂBEU, -Ă adj. v. rebel. RĂBELÎE s. f. v. rebelie. RĂBIGEAiJv s. f. v. rebegealâ. RĂBIGl vb. IV v. rebegi. RABJŢĂ s. f. v. rihiţăl. RĂBIZĂ s. f. v. ribizli. KĂBLĂGl vb. IV. v. rablagi. RĂBlJvGÎT, -Ă adj. v. rablagit. RABLĂRî vb. IV. Tranz. (Rar) A uza, a strica, a deteriora. Cf. tdrg, Scriban, d. — Prez. ind.: răblăresc. — Rablă -f suf. -ări. RĂBLĂRIT, -Ă adj. Rablagit (1). în paltonul lui răblărit, aşa cu ghetele scîlciate şi cu pantalonii roşi, . . . păşeşte hotărît şi mîndru. Vlahuţă, o. a. ii, 3, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg. — Pl.: răblăriţi, -le. — V. răblări. RĂBLOLl vb. IV. Refl. unipers. (Regional; despre timp) A se încălzi (Frumoasa — Zimnicea). cv 1 951, nr. 6, 30. — Prez. ind. 3: răbloleşte. — Etimologia necunoscută. RĂBLUÎ vb. IV v. răbăli. RĂBLUŞAG s. n. (Regional) Jaf, hoţie (Budeşti — Sighetul Marmaţiei). Cf. alr i 1429/350. — Pl.: răbluşaguri. — Din magh. rablftsâg. RĂBOAŞCĂ s. f. v. rubaşcă. 739 RĂBOJ _ 56 - RĂBOŞ RĂBOJ s. n. I. 1. Bucată de lemn de formă cilindrică sau in patru muchii, pe care se însemnau în trecut, prin crestături, diferite socoteli (numărul vitelor, banii datoraţi etc.)- Deşi pe răbuş numai el ştie să însemne, Tot însă nu se-ncrede unui risipitor. Negruzzi, s. ii, 263. Badea Niculaie, oltean cutezător, cum îi află de ştire, îşi ia răboajele ş-o pleacă să-l găsească ca să-şi încheie socotelile. Ghica, Sî. vii. 58 cu asta . . . am s-o trec la răbuş. Alecsandri, t. 529-Ciobanul ia legătura de răbuşuri şi înşiră de pe acest catastif al seu care cîte oi are şi de ce fel. Eminescu, n. 140. Am dus-o cam anevoie numai cu răbuşul..., dacă nu ştii a însemna măcar cîtuşi de cît, e greu. CreangX, a. 18. Ştiu că la răbuş tragi o crestătură şi asta vra să zică o zi de lucru sau o oaie. Slavici, n i, 154. Ca să nu pierdeţi şirul, luaţi în mînă cîte un răboj şi să tăiaţi de cîte ori vă voi zice eu, pînă s-o împlini numărul. Ispirescu, u. 29. In mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă, fălcile de arătură, de praşilă, de cosit şi de seccrat. VlahuţX, o. a. 356. Fala . . . are grijă ca fiecare găleată de apă să fie însemnată pe răboj. Marian, . 396, cf. ŞXtneanu, Muscel, 106, I. BrXescu, m. 17. Dacă brînza sau caşul este vîndut, ciobanul ţine cu cumpărătorul un răbuş sau răboj compus din 2 beţe, cari se crestează pentru a semna pe ele numărul ocilor vîndute. Pamfile, i. c. 36, cf. PXcalX, m. r. 143. Băboju e contabilitatea stînei la dispoziţia baciului, ca să ştie cîte oi sînt la ciobani şi cîte a primit de la stăpîni. Diaconu, p. 27. N-avea deloc, cunoştinţă de carte ; ţinea pe răbuş toate socotelile şi însemnările. Sadoveanu, o. xiv, 72. Răbojul era instrumentul obişnuit al birurilor. Panaitescu, o. ţ. 210, cf. h x 356, xii 327, xvii 140, xviii 26. Venea strejea şî striga noaptea să iasă oamenii cu biru la pîrcălabu şi încasa banii ăştia cu răboju. Vîrcol, v. 48, cf. com. din Straja — Rădăuţi, chest. V/57, 101, 138, 142. Avea numai un cocoş, Ş-ala-l puse la răboj; Mai avea el şi o oaie. Şi p-aia o puse-n foaie. Balade, ii, 317. <0> Fig. Altul caută în lume şi în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji, A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj. Eminescu, o. i, 130. Radu Greceanu notează pas cu pas itinerariul domnului, trece la răbojul său de cronicar toate faptele mărunte de la curte. Iorga, l. ii, 625. Sînt mai bătrîn . . cu vreo doi ani, atît în matricolele stăiii civile cît şi pe răboajele literaturii româneşti. Galaction, a. 340. E x p r. A însemna Ia răboj = a număra, a socoti; a ţine în evidenţă. Ori eşti de-al nostru, ori de-al altora, casă ştim şi să te însemnăm la răbo j! Rebreanu, r. ii, 185. Am însemnai şi eu la răbuş vreo optzeci şi mai bine de ai. Sadoveanu, o. iv, 464. A şterge dc pe răboj = a da uitării. Zanne, p. v, 530. A lua (sau a da) pe răboj = a lua (sau a da) pe datorie. Nu te uita la albeaţa saricului, cînd săpunul cu care l-a spălat pe răboj l-a luat. Zanne, p. iii, 359. A trăi pe răboj = a trăi pe datorie, din împrumuturi. Atunci toate casele boiereşti avea toate cele trebuincioase de pe la moşii . . . , iar acum trăim toţi pe răboj. Golescu, î. 107. Ca pe (sau după) răboj = întocmai, exact, cnvînt de cuvînt; ca din carte. Mama..., crezîndu-le toate lăptoase, după răbuş, cum i le spusesem eu, cu măgulele, m-a lăudat de vrednicia ce făcusem. Creangă, a. 61. Coana Elencu era şi ofiţerul stării civile: ştia ca pe răboj spiţa neamului mahalagiilor, care cînd s-a născut, cine l-a botezat. Brăescu, a. 28. + Băţ care se introduce în vasul cu lapte, la stină, Insemntndu-se pe el cantitatea de lapte rezultată dintr-o mulsoare Cf. jun. lit. i, 100, Stoian, pXst. 51, şez. ii, 43, arh. folk. iii, 154. + (Regional) Bucată de lemn cu semne, Întrebuinţată în loc de zar într-un joc practicat la priveghi (Pecenişca — Băile Htrculane). Cf. alr ii/i mn 85, 2703/2. + P. ext. (Regional) Condică. Com. din Straja — RXdXuţi. 2. Ceea ce se înseamnă pe răboj (1); calcul, socoteală. El ucisese atîţia [urşi] în viaţa sa, încîl . . . ie pierduse, cum am zice, răbojul. Cane, n. iii, 132. Noaptea mă apuca în aşternut. Pierdusem răbojul timpului. M. I. Caragiale, c. 7. Urma să-t afle pe fiecare, la rînd, după răbojul întipărit în cuget. C. Petrescu, a. n. 10. După ce am început şcoala cil temei, a trebuit să fac răbuşul copiilor buni la carte. şez. xviii, 202, com. din Piatra Neamţ. •{> Expr. A i se uita cuiva răbojul = a i se uita cuiva numărul anilor; a-l uita moartea. Au trecut ani peste ani . . . îmbătrinea mereu, de murii însă nu mai murea. I se uitase răbojul, şez. xii, 115. A(-şi) ieşi (sau a scoate pe cineva) din răboj (afară) = a(-şi) pierde (sau a face pe cineva să-şi piardă) răbdarea, a (se) supăra. Să nu fi rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoţi din sărite şi să mă faci — ci-teodată — să-mi ies din răbuş afară. CreangX, p. 152, cf. Zanne, p. v, 530. 3. Crestătură, de o anumită formă, făcută ca semn distinctiv tn urechea unei vite. Cf. tdrg, dl, dm. 4. (Regional) Unealtă ciobănească cu care se freacă urda şi se zdrobeşte caşul dospit; răvar. Cf. h vii 484, chest. v 142/2, ib. 144/2, 79. H. (Bot.; regional) Muşchi care creşte pe stînei şi pe locuri pietroase (Bîrla — Bistriţa), chest. v 7 supl. — Pl.: răbojuri şi răboaje. — Şi: (regional) răbuş, răbnj (Stoian, pXst. 51, h x 356), răboş (Polizu, Baronzi, l. 118, Cihac, ii, 319, Barcianu, Alexi, w., mat. dialect, i, 139), răbuş (Alexi, vi.), (prin Ban. şi Transilv.) raboş (lm, Liubaiana, m. 110, l. Costin, gr. bXn. 172, h xvii 140, xviii 26, accentuat şi răboş Densuşianu, ţ. h. 331), (prin Ban.) rabaş (L. Costin, gr. bXn. 172) s. n. — Din bg. paooni, ser. ralios. RĂBOJÂR s. m. (învechit, rar) încasator de biruri. Au umblat Roşea şi Arsenie răbojari (a. 1560). ap. Panaitescu, o. ţ. 207. — Pl.: răbojari. a — Răboj + suf. -ar. RĂBOJÎ vb. IV. Tranz. (Rar) A însemna pe răboj (I 1). (Fig.) Spune celor de pe-acuma că spătarul Dragomir Şi-a văzut de datorie patruzeci de ani în şir: Că hotarele domniei sînt de spada-i rotunjite, Şi că orce biruinţe sînt pe trupu-i răbojite! Davila, v. v. 157. $ — Prez. ind.: răbojesc. — V.^răboj. RĂBOIJEĂLĂ s. f. (Prin Olt. şi Munt.) Răsteală, răţoială. Udrescu, gl. — Pl.: răboleli. — Baboii -f suf. -eală. RĂBOLl vb. IV. Refl. (Prin Olt. şi Munt.) A se răsti la cineva, a se răţoi. Cf. gr. s. v, 123, mat. dialect. i, 234, l. rom. 1962, nr. 3, 265, Udrescu, gl. — Prez. ind.: răbolesc. — Si: răboiif (Lexic reg. 43), răbori (ib. 43, 56), răboti (ib. 43), (prin Ban.) răbori (ib. n, 37) vb. iv. — Etimologia necunoscută. RĂBONl vb. IV v. răboli. RĂBONÎT, -Ă adj. v. rabiniit. RĂBONŢĂT, -Ă adj. (Prin nord-estul Olt.) Răvăşit, Împrăştiat. Lexic reg. ii, 31. — Pl.: răbonfaţi,-te. — Cf. r ă b u n i t1. RĂBOREĂLĂ s. f. (Regional) Faptul de a se r ă -răboli (Broscari — Drobeta-Turnu Scverin). Cf. Lexic reg. 56. — Pl.: răboreli. — Răbori 4- suf. -eală. RĂBORf vb. IV v. răboli. RĂBORf vb. IV v. răboli. RĂBOŞ s. n. v. răboj. 1 751 răbotcA - 57 - RĂBUFNIRE RĂBtfTCĂ s. f. v. horbotă. RĂBOTÎ vb. IV v. răboli. RĂBOŢOÎ vb. IV. Refl. (Regional) A se răsti la cineva, a se răţoi. Ce ie răboţoi (răboţoieşti) aşa la mine? Com. din fostul judeţ Dolj. — Prez. ind.: răbofoi şi răboţoiesc. — Contaminare între răboli şi ră(oi. RĂBUBNÎ vb. IV v. răbufni. RĂBUFNEAlA s. f. 1. Zgomot surd şi puternic; răbufnire, bufnitură. Se auzeau . . . răbuţneli de grinzi ce se năruie, conv. lit. xliij, 451, cf. Alexi, w., tdrg. Prin vîjîitul şi răbufnelile mării răzbiră chemările ascuţite ale unui claxon. Galaction, o. a. i, 46. Ziua se adăogau trilurile de flaut, răbufneala ţoalelor scuturate. C. Petrescu, c. v. 49. 2. Suflu puternic (de vînt), însoţit de un zgomot surd. Cf. Alexi, -w. De prin adlncuri Vin gemete cu răbufneli de vifor, Şi pltnge codrul mohorît în ceaţă. sXm. iii, 425. Răbufneala vîntului smulge flacăra opaiţului, trînteşte uşa la loc, în încuietoare. C. Petrescu, s. 58. Din cind în cînd răbufnelile viforniţei aduceau ţipetele portiţei. Sadoveanu, o. i, 629. Pîrîitura arderii producea o simfonie greu de analizat, în care intrau . ■ ■ plesnituri, ţiuituri şi din cînd în cînd răbufneli ca de vifor fierbinte. Călinescu, s. 105. Uşile bine zăvorite .. . pentru lupi, pentru răbufneli de viscol. Dbme-trius, A. 16. + Fig. Manifestare violentă a unui sentiment; izbucnire. Fraza e admirabil potrivită pentru a exprima răbufneli de pasiune, dar nu reflecţii şi speculaţii politice. Oţetea, t. v. 111. 3. (Regional) Fermentaţie. Cf. lb, Polizu, lm, Alexi, w., h xvi 383, chest. V/15 supl. -4- (Regional; in forma răbuneală) Caimac pe lapte (Gura Teghii — Buzău), alr i 1062/735. 4. (Regional) Boală a oilor (chest. V/15) caracterizată prin umflarea ugerului (ib. V/40 supl ). — Pl.: răbufneli. — Şi: (regional) relmvneală (Polizu, lm, Alexi, w.), răbuneală, răzbuneâlă (h xvi 383, chest. V/15 supl., ib. V/40 supl ), răzbufncâlă (chest. V/ll supl.), răzlmflncălă (ib.) s. f. — Hălnifni -f- suf. -eală. RĂBUFNET s. n. (Neobişnuit) Ecou, răsunet, amintire. Răbufnetul străbunilor. Lungianu, ap. Scriban, d. — Pl.: răbuf nete. — Postverbal de la răbufni. RĂBUFNÎ vb. IV. 1. Intranz. A produce (prin izbire, cădere sau explozie) un zgomot surd şi puternic; ’a (se) trlnti cu putere de ceva, produeînd un zgomot Înfundat; a se izbi. Cînd răbufni de pămînt, la picioarele mele, era scăldat în sînge. Delavrancea, T. 50, cf. DDRF, ŞĂINEANU, BARCIANU, TDRG. In jurill lor tăcere, numai departe răbufneau în răstimpuri lunurile. T. Popovici, s. 373. Răbufneau cîteodată mitralierele şi tunurile nemţilor, detunînd singuratice. v. rom. martie 1957, 63. Mi s-a părut, deodată, că se prăbuşeşte ceva, răbufnind surd şi îndepărtai. Lăncrăn-jan, c. ii, 355, cf. Rădulescu-Codin, î. 358. <0* Tranz. Ţăranul. . . bufnind şi răzbufnind pe Sărăcie, o pofti să iasă afară. Ispirescu, l. 209. Acesta numai cu o mînă îi răsuci, îi răbufni la pămînt. id. u. 54. Înfigîndu-i cuţitul pîn'la mîner, îl răbufnii la pămînt. Delavrancea, s. 234. Cît ai da din umăr, pe toţi fi i-am răbufnii de pămînt. săm. i, 38. Răbufniseră pe agale şi pe serdari în cetăfi, spinteeîndu-i. Sadoveanu, o. xii, 269. Mîna în piept că i-o punea, De pămînt îl răbufnea, mat. folk. 1131. + Intranz. (Despre zgomote) A răsuna puternic. Tunetele din nou răbufniră, fulgerele din nou porniră să scapere. C. Petrescu, r. dr. 59. încă puţin şi tot acest hăuit surd, înfundat, răbufneşte deodată cu o mare intensitate. Bogza, c. o. i70. Din piaţă răbufneau strigăte îndărătnice. Vornic, p. 215. Pînă sus răbufneau claxoanele, v. rom. octombrie 1955, 115. + Tranz. (Regional; In forma răbuni) ,,A bate bădiniu ca să se aleagă untul" (Băuţar — Caransebeş). Viciu, gl. 2. Intranz. A izbucni cu putere (eliberlndu-se dintr-o strinsoâre, dintr-o apăsare); a ţîşni, a năvăli. Fumul răbufnea în afara magaziei din ce în ce mai gros. conv. lit. xlii2, 448. Pe fereastra deschisă . . . . . . mirosul greu al iăbăcăriilor . . . răbufnea în valuri calde. Ardeleanu, D. 68. Un nour uriaş de scîniei răbufni brusc şi se împrăştie în văzduhul roşu. Rebreanu, r. ii, 206. Un călăraş intră în circiumă . . ■ şi, odată cu el, răbufni un val de abur şi de ger. Galaction, o. a. i, 262. Din acele umede peşteri răbufni o vîntoasă rece, năpustindu-se asupra tîrgului. C. Petrescu, a. r. 6. La cîte un colţ de munte viscolul răbufnea, luînd sania ca pe o jucărie. Bogza, ţ. 40. Din beciul acela răbufnea un puternic miros de cărnuri fripte. Camilar, n. i, 358. Pe sub uşă răbufneau din cînd în cînd valuri de aer rece. Galan, z. r. 77. Vîn-tul răbufni cu putere . . . rostogolind norii plumburii şi-mprăştiindu-i. v. rom. mai 1958, 57. <$> F i g. Alături se-nalţă, cît o biserică, o stană albă de sare,, răbufnită din sinul pămîntului. Vlahuţă, r. p. 160. ^ Fi g. (Despre acţiuni, sentimente, p. ext. despre oameni) A se manifesta brusc şi violent; a izbucni. Amărtt ca mine nu mai poate fi om subt soare! răbufni ţăranul. Rebreanu, r. ii, 42. Turbarea lui Iordache, însă, fu năpraznică şi răbufni pînă la cer, ca un butoi de spirt care a luat foc. Galaction, o. 283. Pietro, izbucnind brusc, fierbînd, răbufnind: . . . zvîrle pe neruşinata aceea. Camil Petrescu, t. ii, 213. Să-ţi fie ruşine! răbufni întreaga gloată. Sahia, n. 108. Tendinţele de emancipare ale iobagilor au răbufnit şi pe faţă. Blaga, g. 61. Era o problemă care, din cînd în cînd, răbufnea în gazele. PaIs, z. iv, 185. Răbufnea scurt: Maria nici nu ştie ce fel de om e Mihai. Demetrius, a. 23. Directorul . . . , din motive foarte delicate, nu mai răbufnea de mult pe faţă. Vornic, p. 8. I se păru că Jancu a ţipat, atît de neaşteptată fu pentru el duşmănia turbure care răbufnise în cuvintele lui. Preda, d. 89. Răbufneau răscoale . . . mai ales în nordul Moldovei, v. rom. februarie 1956, 54. Răbufnea ura în el şi-i da brînci să vorbească, să-şi verse focul. ib. martie 1958, 37. 3. Intranz. (Despre vin, lapte) A fermenta, a fierbe. Cf. lb, Cihac, ii, 30, lm, Barcianu, eoni. din Munţii Apuseni, alr i 1 331/186. 4. Refl. (Prin Munt. şi Olt.; în forma răbuni; despre pămlnt) A se afina, a se sfărltna. Scriban, d. + (Despre pline) A crăpa (fiind birie coaptă). Cf. i. cr. vii, 52. — Prez. ind.: răbufnesc. — Şi: răbubni (tdrg), rebufnf, răbuni, răzbufni vb. IV. — Pref. ră(z) - -f bufni. RÂBUFNÎRE s. f. Faptul de a răbufni. 1. Zgomot surd şi puternic, răbufneală; (rar) răbuf nitură. Cf. răbufni (1). Cf. lm, Barcianu. Răbufnirile de tunuri mai conlinuară un răstimp şi apoi încetară pe rînd. Rebreanu, p. s. 59. Toate sunetele, toate răbufnirile ... se schimbau în somn tn paşi duri şi chinuiţi. Demetrius, a. 150. Văzduhul mocnea, înfrînîndu-şi cu greu răbufnirea înlîrzială. Mihale, o. 504. Un zurgălău ... Se auzea de undeva, din vale, Şi vînlu-l îneca în răbufniri. Labiş, p. 27. 2. Ţişnire, izbucnire. Cf. răbufni (2). în răbufnirea de o clipă a acelui foc îndepărtat, toate . . . ne-au apărut scăldate în sînge. v. rom. august 1958, 64. + F i g. Manifestare bruscă şi violentă (a unui sentiment, a unei emoţii etc.). Cîţiva muncitori mai apropiaţi întoarseră capul,' bănuind vreo nenorocire, zgomotul ma-şinelor . . ., răbufnirea consulului amesiecîndu-se în uru-iala. roţilor dinţaie. Ardeleanu, d. 198. Astea sînt calomniile, răbufnirile ticăloase ale unui om cu care n-am putut să colaborez niciodată, v. rom. aprilie 1954, 50. Ai fi zis că vorbele lui Maleş îi provocau de fiecare dată o răbufnire de entuziasm. Galan, b. ii, 361. Nu socoti că trebuie să-i mat spună şi bărbatului ei de răbufnirea lui Paraschiv. Preda, m. 446. Mi-a fost teamă şi mie 759 RĂBUFNIT — 58 — RĂCĂ de . . . propriile-mi răbufniri. Lăncrănjan, c. ii, 227. — Pl.: răbufniri. — V. răbufni. RĂBUFNIT, -Ă adj. 1. (Prin sud-estul Munt.; în forma răbunat) Fărlmiţat, mărunţit. Cf. cv 1949, nr. 8, 33. Am cumpărat nişte var răbunai. ib. + (Despre pline, fructe; în forma răbunii) Crăpat de copt; fraged, afinat. Cf. i. cr. vii, 52. 2. (Prin vestul Olt.; In forma răzbunat) Răsfrînt, attmat. Cf. Vîrcol, m. Buze răzbunate, id. ib. — Pl.: răbufniţi, -le. — Şi: răbunat, -ă, răbunft, -ă, răzbunât, -ă adj. — V. răbufni. RĂBUFNITtRĂ s. f. (Rar) Răbufnire (1), bufnitură. Din dormitor se auzeau răbuf nituri de sertare. CXlinescu, e. o. i, 84. Se auzi o răbufniiură teribilă şi ptriituri de seinduri. id. s. 344. — Pl.: răbuf nituri. — Răbufni + suf. -tură. RĂBUf vb. IV. Tranz. (Prin Mold.) 1. A şterge de pe răboj, a lichida o socoteală, (învechit) a răfui. Cf. Uricariul, x, 406, Cihac, ii, 319, ddrf. 2. A da, a unge cu răbuială (2). Găseam pe moş Chiorpee răbuind ciubotele cu dohot de cel bun, care face pielea moale cum îi bumbacul. Creangă, a. 45, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., tdrg, i. cr. vi, 29. 3. A face curăţenie, a deretica. Lexic reg. 107. 4. F i g. A da gata pe cineva (Bălţăteşti — Tlrgu Neamţ), i. cr. vi, 29. L-a răbuit. ib. — Prez. ind.: răbuiesc. — Cf. germ. reiben „a freca, a rade". RĂBUIĂLĂ s. f. (Prin Mold.) 1. Acţiunea de a r ă -bui (2) şi rezultatul ei. Mă lua frumuşel de bărbie cu mina stingă, iar cu cea dreaptă muia feleştiocul în strachina cu dohot şi-mi trăgea un pui de răbuială ca aceea pe la bol. Creangă, a. 46, cf. Şăineanu, d. u. 2. Unsoare preparată din păcură, cu care se ung unele obiecte din piele ca să se moaie. Moş Precu îşi purta trupul mare de ici, colo, tropăind cu ciubotele grele, unse cu răbuială. Sadoveanu, o. i, 618, cf. h x 129, xii 286, i. cr. vi, 29, 126, com. Furtună. 3. Curăţire, dereticare. Lexic reg- 107. — Pl.: răbuieli. — Răbui + suf. -eală. RĂBtjJ s. n. v. răboj. RĂBUNÂT1, -Ă adj. v. răbufnit. RĂBUNĂT2, -Ă adj. v. răbunit. RĂBUNEĂLĂ s. f. v. răbufneală. RĂBUNÎ1 vb. IV. Refl. (Prin Munt. şi Olt.) A se Întinde, a se tolăni. Cf. Arhiva, xxx, 283, Scriban. d. — Prez. ind.: răbunesc. — Etimologia necunoscută. RĂBUNÎ2 vb. IV v. răbufnit. RĂBUNÎT1, «Ă adj. (Regional) J. Tolănit, culcat. Sub umbra de aguridă Doarme Leana răbonită. Rădu-lescu-Codin, ap. Cade, cf. L. Costin, gr. băn. 172, Novacoviciu, c. b. i, 19. -$> F i g. Dă sînt cosaşi . . ., gresia le saliă-n toc şi coporîia rîde c-a scăpat de ger slînd din cînd în cînd răbunită pe verdeaţă. Jipescu, o. 39. 2. Răvăşit, Împrăştiat. Lexic reg. 31. — Pl.: răbuniţi, -ie. — Şi: răbunat, -ă (L. Costin, gr. băn. 172, Novacoviciu, c. b. i, 19), răbonit, -ă adj. — V. răbuni1. RĂBUNÎT2, -Ă adj. v. răbufnit. RĂBUŞ s. n. v. răboj. RĂC interj. (Regional) Cuvint cu care se alungă raţele (Ghilad — Timişoara). Cf. alr ii 5737/36. — Onomatopee. RĂCÂM s. n. (Turcism Învechit). „Tablă elementară de socotit". Scriban, d. — Pl.: răcamuri. — Din tc. rakam „cifră, calcul, aritmetică". RĂCĂN s. m. (Depreciativ) Recrut; rîtan. Ţine pe loc, răcane! Bacalbaşa, ap. tdrg. Da ce?... Noi sîniem soldaţi ? . . . protestă glumeţ una mai îndrăzneaţă. — Răcani, duducă: pîn’la soldaţi, mai va. Hogaş, h. 85. La poarta de fier, soldaţi buluc, slrînşi să vadă sosind răcanii. Brăescu, a. 215. Un gradai siriga din răsputeri: — Pune mîna, răcane! Vlasiu, a. p. 410. Geamurile vagonului acoperite cu perdele ,,ca să nu vadă răcanii ce fac ăi mari". Sadoveanu,' o. xvii, 251. Îmi trebuia un om ca dumneata. Cu răcanii ăşlia mă plictisesc. Barbu, p. 237. — PI.: răcani. — Cf. răcu.t- RĂCĂR s. m. Persoană care se Îndeletniceşte cu prinderea sau cu vlnzarea racilor. Cele patruzeci lude scuielnici: pescari, răcari, vînăiori şi dărvari, i-am împrăştiat în iot judeţul. Filimon, o. i, 101, cf. tdrg, dr. viii, 207, Şăineanu, d. u. Cată să ştii a-i găli; asta-i a doua datorie a răcarului. Sadoveanu, o. xvii, 460. — Pl.: răcari. — Rac* + silf. -ar. RĂCĂŞ s. n. 1. (Prin Maram., nordul Transilv. şi al Mold.) Grămadă de trunchiuri de copaci (alrm sn i h 420), tason (a v 1, 33, Arvinte, term. 163); vraf de grîu (alr i 912/343, 345, alr ii 5302/334). <$. Loc. adv. (Regional) Cu răeaşu = în număr mare, cu grămada. Cf. alr ii 3 548/334. 2. (Prin Bucov.) Un fel de jilip pe care sînt lăsate să alunece la vale lemne de foc. Cf. Lexic reg. 107. + (Regional) Proptea făcută din scînduri aşezate cruciş, care se pune la capătul stivelor de lemne ca să nu se dărîme (Roşia — Beiuş). Cf. alr ii 6 462/310. 3. (Prin Transilv. şi Maram.) Lucruri depozitate vraişte; dezordine (în casă sau în gospodărie). Nu-ţi place ordinea în casă. La tine e numai racaş. Pasca, gl., cf. cv 1 951, nr. 3 — 4, 43. 4. (Prin Maram. şi nordul Transilv.) Grup (marc) de oameni. Am văzut un on răcaş de femei. arh. folk. vi, 151, cf. alr i 456/302. — Pl.: răcaşuri. — Si: răcaş, rocâş (alrm sn i h 420) s. n. — Din magh. rakăs. RĂCĂBUŞ s. m. (Prin sudul Ban.) Cărăuş, căruţaş. Cf. L. Costin, gr. băn. 172. t — Pl.: răcăbuşi. — Raeob + suf. -uş. RĂCĂDEĂ vb. II v. recădea. RĂCĂDÎ vb. IV v. ră(|ădui. RĂCĂDUÎ* vb. IV. Refl. (Prin Ban.; despre copii) A seinei, a pllnge. Cf. bul. fil. vii—viii, 368, alr ii/i mn 12, 6 892. — Prez. ind.: răcăduiesc. — Din magh. rekcd „a răguşi". RĂCĂDUts vb. IV v. răjjădul. RĂCĂI vb. IV. Intranz. (Regional) 1. (Despre broaşte) A orăcăi (Măgura — Bacău), alr sn iii h 733/531. 783 răcăină - 59 - RĂCEALĂ 2. (Despre raţe) A măcăi. alr sn ii h 381. — Prez. ind. pers. 3: răcăieşte. — Rae1 + suf. -ăi. RĂCĂÎNĂ s. f. v. răeovină. HĂCĂLIÎŢ s. m. v. racaleţ. RĂCĂlJl vb. IV. Intranz. (Regional; despre raţe) A măcăi (Roşia — Beiuş). alr sn ii h 381/318. — Prez. ind. pers. 3: răcăieşte. — Rac1 -f suf. -ăli. RĂCĂLfr vb. IV. T r a n z . (Prin nordul Transilv.) A scormoni (com. din Traniş — Jibou), a Împrăştia (Coman, gl). — Prez. ind.; răcălesc. — Cf. r 1 c ă 111 i. RĂCĂLUfi vb. IV v. răclui2. RĂCĂLUÎ2 vb. IV v. ricălul. RĂCĂMĂŢÎ vb. IV. Refl. (Regional) A se răsti, a ameninţa. Com. din Albac — Abrud, din Cîmpeni şi din Scărişoara — Vaşcău. — Prez. ind.: răcămăţesc. — Şi: recheme ţi vb. IV. Frîncu - Candrea, m. 105. — V. răcămeţ. RĂCĂMETE s. m. v. racamete. RĂCĂMfiŢ s. m. v. racamete. RĂCĂNAT, -Ă adj. v. rătăcănat. RĂCĂRIJŞl s. m. (Regional) Broatec (Hyla arborea). Cind bruiacii, rîcaneii cei verzi, se suie sus pre lemne, alunei are să vie ploaie. I. Ionescu, m. 65. Hăcănelul cinlă (strigă) din arbori, cînd e secetă, f (1884), 67. O linişte se lăsase asupra casei, iar răcăneii . . . luau în stăpînire noaptea ce se făcea înaltă. Macedonski, o. iii, 13, cf. Marian, s. r. i, 119, Grigoriu-Rigo, m. p. 11, 18. Răcăneii cîntă ca şi broaştele. Pamfile, văzd. 97, cf. h xviii 44, şez. vi, 24, alr sn iii h 732. — Pl.: răcănei. -r- Şi: racanel (Marian, ch. 54), rlcănei (alr sn iii h 732/27), rlncănel (mat. dialect. 1, 266), răeoncr (L. Costin, gr. băn. 172) s. m. — Cf. r ă c ă n i. RĂCĂNÎ vb. IV. Intranz. (Regional; despre broaşte) A orăcăi. Brotacul răcăneşte cind e vremea a ploaie. Şăineanu. Nu răcăni ca broaştele, gr. s. vi, 103, cf. Udrescu, gl. — Prez. ind. pers. 3: răcăneşte şi rdcăne (Udrescu, gl.). — Rac1 + suf. -d/u. RĂCĂNÎT s. n. (Regional) Orăcăit. Cf. Udrescu, gl. S-aude răcănil de brotăcei. id. ib. — V. răcăni. RĂCĂR^LE s. f. pl. v. răcorei. RĂCĂRÎT s. n. (Rar) îndeletnicirea de a prinde raci. Depusesem unditele de peşte şi trecusem în altă parte, la învăţătura răcărilului■ Sadoveanu, o. xvii, 459. — De la rac®. RĂCĂSTÂUĂ s. f. v. răcăstău. HĂCĂSTÂU subst. (Regional) 1. Stăvilar. Cf. Coman, gl., alr sn 1 h 152. + Cumpăna stavilei la joagăr (Petreştii de Jos — Turda). Cf. alr 11 6 430/250. 2. (în forma lăcăsleu) Loc Îngrădit. Vai, săracul tnînzul meu, Doarme noaptea-n lăcăsteu, Dimineaţa cută rău. mat. folk. 492. — Pl.: ? — Şi: răcăstcu (dr. ix, 212) subst., ră-căstâuă (Coman, gl.) s. f., rechesteu (alr ii 6 430/250. alr sn 1 h 152), lăcăsteu subst. — Din magh. rekesztS. RĂCĂSTĂU subst. v. răcăstău. RĂCĂŞĂN s. m. (Prin nordul Transilv.) Lucrător care munceşte la tason, punlnd în ordine materialul lemnos. Cf. Arvinte, term. 163. — Pl.: răcăşeni. — Răcaş + suf. -ean. RĂCĂŞÎ vb. IV. (Regional) 1. Tranz. A pune tn ordine lemnele la tason; (regional) a răcăşui (Crucea — Cîmpulung Moldovenesc). Cf. Arvinte, term. 163. 2. Tranz. „A expune lucrurile de preţ, In semn de mlndrie" (Sîngeorz Băi — Năsăud). Paşca, gl. 3. Refl. A se tolăni (Sîngeorz Băi — Năsăud). Cf. Paşca, ol. — Prez. ind.: răcăşesc. — V. răcaş. RĂCĂŞÎT, -Ă adj. (Regional) împrăştiat (Salva — Năsăud). Arvinte, term. 163. Lemne răcăşite prin curte. id. ib. — Pl.: răcăşiji, -te. — V. răcăşi. RĂCĂŞUÎ vb. IV. Tranz. (Regional) A răcăşi (1). Cf. Arvinte, term. 163. — Prez. ind.: răcăşuiesc. — Răcaş + suf. -ui. RĂCĂtAnAt1, -Ă adj. v. răscrăcănat. RĂCĂTĂnAt», -Ă adj. v. rătăcănat. RĂCĂTEŢ s. m. v. racateţ. RĂCĂTUÎ vb. IV v. răgădui. RĂCĂŢKI. s. m. (Regional) Broatec (Ilyla arborea). Cf. ddrf. — Pl.: răcăţei. — Cf. răcănel, rachet. RĂCE adj. v. rece. RĂCE s. f. (Regional) Minciog. Cf. Antipa, p. 375, 382, ltrî. — Pl.: răcele. — Cf. r ă c i 1 ă. RĂCEĂLĂ s f. 1. (In opoziţie cu căldură) Temperatură scăzută a aerului, vreme rece; frig. Mulţi era goli şi degerînd de ger şi de răceală îngheţîndu-se. Coresi, ev. 364. Zicu cum acolo şi boii să fac fără de coarni, pentru răceală mare. Herodot (1645), 218. De va fi cel rănit mîncai niscare bucate greale . . . sau va fi îmbiat... în vînt la răceală, atunce nu-i moartea de rană. prav. 128. Mare scădere au avut în oameni, . . . că lovisă nişte răceale şi ploi cu ninsori. M. Costin, o. 85. N-au simţit nici foamete, nici seate, nici răceala, nici alte nevoi ale trupului (a. 1692). gcr i, 297/22. Acea împărăţie într-un chip iaste şi în căldură şi în răceală, preste tot într-un chip. fl. d. (1680), 73v/6-Apropiindu-să şi vremea răcelii, au purces măriia-sa . . . şi au mersu pe la satul mării-sale. R. Greceanu, cm ii, 142, cf. anon. car. Nici mălai, nici poama de vie nu s-au făcui de răcele ce au fost toată vara. Amiras, let. iii, 112/8. Scoate ceapa şi-i stricoară zeama pentr-o silă . . . şi o pune la răceală ca să să primă piftie (a. 1749). gcr ii, 43/19. Apa iară din răceala văzduhului să schimbă în zăpadă (a. 1750). id. ib. 64/33. Colica (mătricea) din răceală. Calendariu (1814), 170/7, cf. drlu, lb. Mijloacile de ocrotirea sănătăfii şi a frumuse- 813 RĂCEALĂ - 60 - RĂCHITĂ ţiifereala de răceală şi de vini umed. Piscupescu, o. 183/3. Nu am grijă, nici îmi pasă, Ca de cald sau de răcele Să mă apere o casă. Asachi, s. l. i, 141. Să iasă ptnă tn ziuă pe răceală, să Capete vrun guiunar! Ne-gruzzi, s. i, 227, cf. lm. Simţeam cum tmi amorţeşte gttul de răceală. Eminescu, o. p. 103, cf. ddrf, Alexi, w., tdrg. Păru înfiorată de răceala nopţii; tşi trase la gtt şi la obraji guleraşul de blăniţă albă. Sadoveanu, o. v, 705, cf. alr 1 1 366/5, 9, 26, 59, 77, 98, 107, 270, folc. transilv. i, 204. + însuşirea unui corp de a li rece (I 1). li pipăi picioarele şi simţi fă i se Întunecă minţile de groază. O răceală ca de gheaţă se ridica In trupul lui Radu, de la tălpi spre genunchi. VlahuţX, o. a. 133. Cu o mină li pipăie răceala. Bassarabescu, v. 138. Simt răceala picăturilor ca nişte sfircuri de bici plesnindu-mi obrajii. Bart, s. m. 15. Adesea ... Vă mătura trena fluviului galben, Răceala fluviului albastru. Boubeanu, s. p. 32. Euaici nupocişed’ea. . . D'erăceala sierelor. T. Pap ah agi, m. 118. V Senzaţie de frig (provocată de boală, de frică etc ,. Taste caldă acea iarbă şi de răceala boaleei curăţitoare. v.obesi, ev. 425. Fioroasa răceală ce-nsufl-a ia vedere. Alexandre seu, 0. i, 121. Răceala de adineaori se preface în sudoare tngheţaiă. Galaction, o. a. i, 71. Ce caută el aici, străin şi pribeag ca o fiară? O răceală de gheaţă 11 înfăşură. Sadoveanu, o. vii, 339. Simţeam cum fiorii de căldură şt de răceală tmi pregătesc aprige dureri, id. ib. ii, 114. + (învechit, rar) Ruşine. Cf. răci (I). Cine-mi cearcă răul, rău să paţă, Să-i lovească răceala din faţă. Să să-ntoarcă de sîrg cu ocară. Dosoftei, ps. 228/11, cf. 231/17, 235/5. 2. Fig. Lipsă de însufleţire sau de entuzisam, indiferenţă, nepăsare; atitudine distantă, rezervă. Au stătut în gînduri Abaza paşa. . ., văzînd că n-are ce face ... şi socotind şi răceala acestor două ţări la bătaie. M. Costin, o. 106. Care om poate privi cu răceală pizmuirile ce învrăjbesc această ţărină mişcătoare? Marcovici, c. 74/23, cf. Conachi, p. 293. El stătu de faţă şi privi cu răceală această tragedie. BXlcescu, m. v. 45, cf. Negruzzi, s. i, 18. Ascultă aceste vorbe din urmă cu mare răceală. Filimon, o. 1, 168. Smărăndiţa . . . poale vrea să puie răceală între noi. Bolintineanu, o. 341, cf. Eminescu, p. l. 87, VlahuţX, o. a. ii, 233, ddrf, ŞXineanu, Alexi, w., tdrg. La întrebările ei, băiatul a răspuns cu răceală. BrXtescu-Voineşti, p. 127. Se depărta de ei cu răceală. Agîrbiceanu, a. 136. Furăm primiţi cu oarecare răceală. Hogaş, dr. i, 8. Răceala Întrebării ii curmă scurt glasul. Ochii i se umplură de lacrimi. Rebreanu, i. 202. La club, mîinile se întinseră cu răceală. C. Petrescu, i. ii, 134. Cel care blama sceplimismul şi ţăceala epigonilor era el însuşi un spirit activ şi ardent. CXlinescu, e. 202. ll măsură pe Filip cu răccală, de sus, încreţindu-şi sprincenele. Galan, b. i, 53, cf. Barbu, p. 343. + Calm, sînge rece; imparţialitate. Cu răceală demnă ... şi cu dragoste întreagă de adevăr, ne-a dat omul o grea lucrare, pentru care mi i se poate aduce îndestulă laudă. Caragiale, o. iv, 428. Se forţa să fixeze cu răceală într-un cadru tehnic toate amănuntele pentru explicarea faptelor; Bart, s. m. 77. Să nu mă încred decît în răceala sigură şi mîndră a judecăţii. Camil Petrescu, t. hi, 464. Să privim lucrurile cu răceală şi să judecăm. Sadoveanu, o. viii, 199, cf. xii, 218. 3. Boală contagioasă la oameni şi animale, caracterizată prin inflamarea căilor respiratorii superioare şi manifestată prin guturai, tuse, stare febrilă etc.; (prin Mold.) rahnă. Cf. Polizu, ddrf, ŞXineanu, Alexi, w., Bianu, d. s., tdrg. Boala ta mi e atît de gravă. O simplă răceală şi organismul slăbit. C. Petrescu, î. i, 232. Copilul nu ştie — se dezveleşle-n somn, . . . prinde o răceală, o boală. Galan, z. r. 281. Durerea de cap poale fi pricinuită de o răceală. Preda, r. 146. Căzu la pal doborît de o cumplită răceală, v. rom. februarie 1955, 197, cf. h ix 315. — Pl.: răceli şi (învechit) răcele. — Şi: (Învechit) receâlă (Negruzzi, s. i, 18, Polizu), (regional) ri-eeâlă (alr i 1 366/77) S. f. — Răci + suf. -eală. RĂCEIJVIŢA s. f. Plasă mică, circulară, pentru prins raci. l. rom. 1960, nr. 5, 29. — Pl : răcelniţe. — Rac? -f- suf. -elniţă. RĂCER s. n. (Prin Transilv.) Răcitor la cazanul de distilat rachiu Cf. lb, cv 1950, nr. 11 — 12, 39, alr ii 6 356/102. — )r i • răcere. — Răci -f suf. -ar. HĂCKSC, -EÂSCĂ adj. (într-un desclntec) De rac* care se referă la rac. Voi d-ăi răi căieşti, d-ăi răi răceşti, şez. vii, 93. — Pl.: răceşti. — Rac2 + silf. -esc. RĂCHÎEi s. f. v. rachiu. RÂCHIE2 s. f. v. rechie». BÂtHIKGE s. f. v. raehiege. RĂCHIERÎE s. f. v. rachlerle. RÂCHIŞOARĂ s. f. 1. (Prin Bucov.) Cătină (Lycium halimifolium). Cf. tdrg, Panţu, pl., cade, Borza, d. 102. 2. (Regional) Jaleş de cîmp (Stachys reda). Borza, d. 164. — PI : răchişoare. — Răchită + suf. -ioară. I RĂCIIITÂN s. ni. Numele a două plante erbacee cu flori roşii-purpurii, aşezate la vîrful tulpinilor şi al ramurilor, la una în spice mari şi dese (Lyihrum salirariaj, (regional) brăileancă, călbăşoară, c 11 . i g ă ţ e a, g ă 1 b e j o a r ă, 1 e m n i e, 1 e m n u ş, lemnuşcă, florile-zînelor, zburătoa-re-bărbătească, zburătoare-bărboa-s ă, la cealaltă în spice lungi şi subţiri (Lyihrum vir-gatum). Cf. ddrf, Brandza, d. 156, Barcianu, Grecescu, fl. 152, Alexi, w., Bianu, d. s., tdrg, Panţu, pl., ŞXineanu, d. u., Simionescu, fl. 284, Voicu-lescu, l. 235, Borza, d. 104. — Pl.: răchitani. — Răchită + suf. -an. RĂCHITĂR1 s. m. Fluture mare de noapte de culoare brumărie, a cărui larvă atacă tulpina unor arbori, în special al răchitelor bătrîne (Cossus ligniperda). Cf. Marian, ins. 274, Simionescu, f. r. 382. — PI.: răehitari. — Răchită + suf. -ar. RĂCHITĂR* subst. (Regional) Pădure de răchită; răchitiş. Cf. dr. xi, 67, 72, alr ii 6 393/2, 64. — Pl.: ? — Răchită + suf. -ar. RĂCHÎTĂ s. f. I, Nume dat mai multor specii de salcie: a) (şi, regional, în sintagmele răchita cea fragedă, Borza, d. 153, răchită verde, id. ib., richiiă albă, id. ib.) arbore cu ramuri erecte, care pot fi desprinse uşor de trunchi, cu frunze înguste şi lunguieţe, avlnd marginile fin zimţate; lozie, mlajă, (regional) plesni-toare, salcă, salce, salcie, sălcică, sălcioară, salcie fragedă, salcie plesnitoare (Salix fragilis).Ct. Brandza, fl. 164, Panţu, pl., dl, dm, der, Borza, d. 153, alr sn iii h 627; b) (şi, regional, în sin-, tagmele răchită albă, Panţu, pl., Borza, d. 154, răchită de mlajă, Brandza, fl. 165, Panţu, pl., Borza, d. 154, răchită mlajă, Panţu, pl., răchită de ImpUtit, Borza, D; 154) mlajă (Salix viminalis). Cf. lb, Barcianu, Alexi, w., ds, der, Borza, d. 154; c) (regional; şi în sintagmele răchită sălbatică, alr sat RĂCHITĂ - 61 - RĂCHIŢĂTĂ ii 6343/2, 29, răchită moartă, ib. 6343/260, răchită flocoasă, ib. 6343/362) răchită roşie (Salix purpurca). Cf. Grecescu, fi.. 531, Panţu, pl., der, Borza, d. 154; d) (regional; şi In sintagmele răchită albă, Pam-file-Lupescu, cbom. 218, Bianu, d. s., Panţu, pl., Borza, d. 153, alr i 1 926/268, 424, răchită mare, Grecescu, fl. 531, Bianu, d. s., Panţu, pl., Borza, d. 153, răchită sălbatică, alr i 1 926/217, 218, 370, răchită de pădure, ib. 1 926/227, răchită cu mîţoace, ib. 1 926/290, răchită dc luncă, Borza, d. 153) salcie (Salix alba). Cf. der, Borza, d. 153, alr i 1 926; e) (regional; şi tn sintagmele răchită moale, Brandza, fl. 166, Barcianu, n. Leon, med. 44, Panţu, pl., Borza, d. 153, răchită puturoasă. Brandza, fl. 166, N. Leon, med. 44, Panţu, pl., Borza, d. 153, răchită sălbatică, alr sn iii h 628/362, răchită cu mtţă, ib. h 628/551) iov (Salix capraea). Cf. Borza, d. 153, alr sn iii h 628; f) (regional; şi in sintagmele răchită supărată, Bujorean, b. l. 390, Borza, d. 153, alrm sn i h 411, a i 12. răchită pletoasă, Alecsandri, p. p. 360, CreangX, a. 143, Borza, d. 153, arm sn i h 411, răchită iovă, ib. h 411/520, răchita plîngerii, Borza, d. 153, arh. som. vi, 464, răchită jalnică, alrm sn i h 411/284, răchită albă, ib. h 411/260, răchită americană* ib. h 411/310, răchită moartă, ib. h 411/349, răchită de mlajă, Borza, d. 153, răchită mlăjoasă, id. ib.) salcie pletoasă (Salix babylonica). id. ib., alrm sn i h 411 ; fl) (mai ales la pl., In forma răchiţi; şi în sintagma răchită puturoasă, Borza, d. 153) zălog (Salix cinerea). id. ib. Taie zmiciali de răchită şi aşă tntind peali presie iale, făcînd în chip de pavăfă vasul, răiund. Herodot (1645), 80. Veţi lua voao . . . ramuri de finic . . . şi răchiţi. Biblia (1688), 882/37, cf. anon. car. Un stîlp s-au pus deasupra stîncilor . . . s-au făcut un bour într-o răchită (a. 1703). Uricariul, xvi, 46, cf. gcr i, 356/28, drlu, lb. Aceşti copaci . . . parcă samănă cu răchiţile din patria mc. DrXghici, r. 48/31, cf. I. Ionescu, c. 249/16. Zăresc . . . cumpăna fîntînei de la poartă, animată de răchita crengoasă. Russo, s. 100. Răchiţile se-ndoaie, lovindu-se de pămînt. Alecsandri, p. iii, 13. E-un miros de tei în crînguri, Dulce-i umbra de răchiţi. Eminescu, o. i, 210, cf. Slavici, n. i, 8. Făcu un coşuleţ, cum putu, din nuiele de richită. Ispirescu, l. 282, cf. Macedonski, o. i, 60. De la Giurgiu în jos, trecem printr-o largă alee de răchiţi. VlahuţX, r. p. 32, cf. Beldiceanu, p. 62, PXun-Pincio, p. 47. Se-ngîn pe luciul apei nagîţii şi cristeii, Pe maluri aiurează răchitele şi teii. NeculuţX, ţ. d. 73. Plînge-o mierlă-ntr-o răchită. Goga, Poezii, 55. Răchita ca şi salcia slujesc .. . gospodinelor noastre pentru dobîndirea colorii galbene. Pamfile-Lupescu, crom. 32. Dintr-un fluier de răchită, Primăvară, O copilă poposită la fîntînă Te îngînă. Bacovia, o. 87. Richi-ţile de lîngă apă desfătau cu argintiul lor frunziş noaptea verde înconjurătoare. Galaction, o. a. i, 322, cf. Les-nea, p. e. 19, ds. O grădină cu arbori mărunţi se lăşa la vale, pe coasta lină, pînă la răchiţile unui pîrău. Sadoveanu, o. vi, 511. Căpitanul stă Ia umbră, sub bolta unei răchite argintii. Bart, s. m. 72. Din nuiele de răchită Vom face împreună zestre împletită. Arghezi, vers. 188, cf. Camil Petrescu, o. i, 565. Stăteam tolăniţi ca zeităţi mărunte Pe nisipul arzător Împestriţat cu tufe de arini şi răchite. Beniuc, v. 23. Nu putea desluşi dacă umbra de pe malul pîrîului e un om, o o răchită sau un fuior de pîclă. Camilar, n. i, 101. Am iubit de cînd mă ştiu Cerul verii străveziu, Despletitele răchite. Labiş, p. 165. Arză-te focul, răchită, Că eşti neagrăşi plrlităŞinueşti încâ-nfrunzită. Alecsandri, p. p. 312. Sub răchita rourată Şede baba supărată Cu fata nemăritată. JarnIf-Bîrseanu, d. 446. La răchita înverzită Şede-o fată despletită. Teodorescu, p. p. 372, cf. Sevastos, n. 269, şez. iii, 49. Decît noră turcilor, Mai bine hrană peştilor Şi bucium răchi-tilor. Bibicescu, p. p. 273, cf. Vasiliu, c. 104. tn pădure-oi intra, Răchita oi tăia. Balade, ii, 209. Treci, dorule, şi Iza Şi despică răchita, Nu-mi despica inima. folc. transilv. i, 301. Ciocoiul e ca răchiia; de ce-l tai, de ce răsare. Negruzzi, s. i, 248, cf. Zanne, p. iv, 306. <£> Răchită roşie = arbust cu ramurile de culoare cenuşie, măslinie sau purpurie Închisă, cu frunze Înguste, puţin mai late spre vlrf, cu flori purpurii sau verzui, din ale cărui nuiele se fac Împletituri; lozie, mlajă, (regional) răchită, răchiţică, mlajă, salcie, salcă roşie, salce neagră, salcie roşie (Salix purpurea). Cf. Grecescu, fl. 531, Panţu, pl., der, Borza, d. 154. 2. Nuiele sau coaja de răchită (1), din care. se confecţionează obiecte împletite (coşuri, scaune etc.); lemnul moale de răchită, din care se fac linguri, albii etc. Un coş de richită albă, plin cu lemne de fag. Ga- i. act ion, o. a. i, 67. Sticla gîlgîi şi lichidul începu să picure pe masa de răchită la care stăteau, v. rom. august 1954, 60. Se aşeză într-un fotoliu de răchită. Preda, r. 289. 3. P. ext. (Cu sens colectiv) Răchitiş. Locul ales e o mlaştină cu stuf şi cu richită, in mijlocul căreia a rămas o lumină de apă netedă. Odobescu, s. iii, 109, cf. 77. Printre toate risipit, albul plopilor şi al răchitei. Slavici, n, i, 332. Era subt poala unui codru de stejar un şleau de soiuri mărginaşe . . ., aluni, arini, arţari, un plop şi destulă răchită. Camil Petrescu, o. ii, 23. Malurile pline de pietriş şi de răchită ale Teleajenului. Bogza, c. o. 15, cf. alr ii 6 393/95, 728, 876. 4. (Regional; la pl.) Colţişor (Denlaria bulbifera) (Comana — Bucureşti). Panţu, pl. — Pl.: răchite şi răchiţi. — Şi: (regional) rcehită (ai.r i 1 928/75, 122, 394, 578, 792, 898), richită, ră-ţită (Candrea, ţ. o. 52, Borza, d. 153), răpită (alr sn iii h 627), răchită (ib. 1 928/131, 320, richită (alr i 1 928/878), rochiţă (Borza, d. 153) s. f. — Din bg. paitHTa. RĂCHITĂRÎE s. f. Pădure (tînără) de răchită (1), din care se taie nuiele pentru confecţionarea de împletituri; răchitiş, Cf. dr. xi, 65, 72, 77, ds, ltr. — Pl.: rAchitării. — Răchită -f- suf. -ărie. RĂCHITEÂŢĂ s. f. (Regional) Mlajă (Salix vimi-nalis). Borza, d. 154. — Pl.: răchiteţe. — Răchită + suf. -eală. RĂCHITlCI subst. (Regional) Răchitiş. Cf. dr. xi, 72. — Pl.: ? — De la răchitiş, cu schimbare de sufix. RĂCHITÎŞ s. n. (Atestat prima dată In 1491, cf. Bogdan, d. şt. i, 473) Desiş de răchite (1); răchi-tărie, (regional) răchitar2, rachitici. Cf. anon. car. La marginea răchiiişului el o ajunse, o luă de mină, şi aşa, ţinîndu-se de mină, inaintară în crîngul desfrunzit. Slavici, o. ii, 60, cf. Barcianu, Alexi, w., tdrg. Am găsit . . . două cuiburi de codalb, clădite pe răchitiş. Linţia, p. ii, 273. A tăiat răchitişul, secerîndu-l repede, singur, cu o toporişcă. Galan, z. r. 92. Culoarea apei se închise, devenind mai tainică; răchitişul foşnea. T. Popovici, s. 87. cf. Viciu, gl. — Pl.: răchiţi şuri. — Şi: (regional) recliitiş (Barcianu, Alexi, w.), răchitiş (dr. xi, 72) s. n. — Răchită -f- suf. -iş. RĂCHITOS, -OÂSĂ adj. (Regional, despre terenuri) Plin de răchite (1). Cf. alr ii 6 390/250, ib. 6 393/723. — Pl.: răchitoşi,-oase. — Şi: răeliiţds, -oâsii adj. alr ii 6 390/250. — Răchită + suf. -os. RĂCHIŢĂTĂ adj. (într-un descîntec; cu sens neprecizat, probabil) De culoare galbenă; gălbui (Lunca Cernii de Sus — Haţeg). Bubă roibată, Bubă răehiţată, Bubă galbenă, gr. s. v, 62. — Pl.: răchiţate. — De la răchită. 831 RĂCHÎŢĂ 62 - RĂCI BĂCHlŢĂ s.i f. v. răchită. BĂCHIŢEĂ s. f. v. răchiţică. RĂCHIŢtfL s. m. (Regional) Broatec (Hyla arborea). Cf. Candrea., ţ. o. 52, arh. foi.k. i, 213, alr sn iii h 732/346. — Pl.: răchiţei. — Contaminare intre răchită şi răcănel. BĂCH1ŢÎCĂ s. f. 1. Diminutiv al lui răchită (1). răchită tlnără; p. restr. (cu sens colectiv) nu-ielele acestei plante (folosite la confecţionarea Împletiturilor) sau virfurile de răchită (1 e) din care se extrage o vopsea galbenă. Să măntnci trei ani de zile . . . numai vlăstari fragede, răchiţică smicele. CreangX p. 316. D-apoi vara . . . după cules răchiţică de făcut gălbenele . . . cine umbla? id. a. 64, cf. Marian ch. 9, Dame t. 12, tdrg. împletitura se face pe ţeruşi . . . bătuţi tn pămînt, printre cari se împletesc . . . mlădiţele sau răchiţică. Pamfile, i. c. 136. De fiecare kilogram de lină se fierb cam patru litri de apă cu lot atltea kilograme de vîrfuri de salcie tînără, numită răchiţică. Pamfile-Lupescu, crom. 32, cf. arh. som. vi, 464, alr ii 6 269/574. <0> Răchiţică albă (sau răchiţică mlajă) — mlajă (Salix viminalis). Cf. Grecescu, fl. 532, Borza, d. 154. + (Regional; şi In sintagma răchiţică albă, Borza, d. 153) Salcie pletoasă (Salix babylon-ica). Cf. alrm sn i h 411/228. 2. Arbust cu fjrunze ascuţite, acoperite pe ambele părţi cu un fel de solzi, care le dau un aspect argintiu, şi cu flori mici galbene; (rar) măslin-sălbatic, (regional) măslin, salcie-mirositoare, sălcioară (Elaeagnus angustifolia). Cf. Polizu, Baronzi, l. 142, ddrf, ŞXineanu, Brandza, fl. 109, Barcianu, Alexi, w., tdrg, Simionescu, fl. 69, Borza, d. 63. 3. (La pl.) Arbust tlrltor pitic, cu flori roz-carmin, care creşte în regiunile muntoase şi subalpine; fructul, bacă roşie, de mărimea unui bob de mazăre, cu gust acrişor, se foloseşte In alimentaţie şi In farmaceutică (Oxycoccus quadripetalus). Cf. Simionescu fl. 292, ltr2, der, Borza, d. 122. 4. (Bucov.) Iarbă-roşie (Polygonum persicaria). Cf. tdrg, Panţu, pl., Bujorean, b. l. 390, Borza, d. 135. 5. (Bucov.) Zburătoare (Epilobium angustifolium). Panţu, pl.. Borza, d. 64. 6. (Prin nordul Mold.; mai ales la pl.) Canale (Im-patiens balsamina). Cf. Borza d. 87, h i 19, com. Marian. 7. (Regional) Cătină de garduri (Lycium halimifo-lium). Cf. Marian, d. 199. Mlaja de răchiţică e bună de împletit, şez. xv, 112. 8. Compuse: (prin Mold.) răcbi(ieă-de-toainnă = albăstriţă (Aster tripolium). Cf. Ţopa, c. 218, Borza, d. 26; ră«i|ele-de-toamnă = brumărele (Phlox pani-culata). id. ib. 129. — Pl.: răchiţele. — Şi: răchi)câ s. f. H i 19, com. Marian, alrm sn i h 411/228. — Băchită + sut.-ică. — Răiliiţea: cu schimbare de sufix. BĂCHIŢlŞ s. n. v. răchlflş. BĂCHIŢOS, -OĂSĂ adj. v. răchitos. HĂCHÎU s. n. v. rachiu. RĂCl vb. IV. 1. Refl. (Despre obiecte) A pierde din căldură a deveni (mai) rece (I 1). Cf. anon. car., lex. mars. 216. Să-i fierbi cu apă şi cu sare . . . şi, dupre ce să vor răci, să-i toci măruntu (a. 1749). gcr ii 44/20, cf. drlu, lb. Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Se răceşte ciorba şi se arde friptura. C. Petrescu c. v. 146. Ni s-a servit întîi supa . . . Tata a aşteptat să se răcească. Sahia, n. 56. I se răcise . . . cafeaua turcească. Sadoveanu, o. xi, 478. Treceţi la masă, că se răceşte mămăliga! Preda, m. 341. Pă- mîntul ... se răcise. Barbu, p. 251. Apa rece s-a-ncălzi, Prînzu cald ţi s-a răct. Hodoş, p. p. 139. El ia cartea şi citeşte, Prînz pe masă se răceşte. jARNfK-BÎRSEANU, d. 75, cf. folc. transilv. i, 331. Bale fierul pînă e cald, că dacă se va răci, în zadar vei munci. Zanne, p. i, 163. <$> Tranz. Cf.Clemens, i.b, Polizu. Numai din pricina voastră am răcit casa, căci pentru mine era numai bună, cum era. CreangX, p. 251, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., tdrg. După forjare, piesele urmează a fi răcite. Ioanovici, tehn. 136, cf. alr i 1 662/150. 4- (Despre timp) A deveni (mai) friguros, cu temperatura (mai) scăzută. Viind toamna şi răcindu-se vremea . . . nu le-au dat îndemînă să bată Livovul. R. Po-pescu, cm i, 420. Vrcmefa] începîndu a să răci, au purces de la Tîrgovişte. R. Greceanu, cm ii, 136, cf. ddrf, dl. <0> Intranz. (învechit) Ştefan Vodă daca au scos vrăjmaşii săi din ţară şi daca au răcitu vremea . . . , au lovit pre Malcociu. Ureche, l. 99. Au răcit vremea şi caii turcilor au slăbii. M. Costin, ap. Gîdei. ^ (Despre fiinţe şi corpul lor) A pierde (din) căldura vitală obişnuită (din cauza unei spaime, a unei boli etc.); a avea senzaţia de frig. Cela ce va îngropa pri cel mort otrăvit, încă fiind cald, şi nu-l va lăsa nice să să răcească, face prepus cum să-l fie el otrăvit. prav. 111. Parcă lot sîngele i se răcise în vine. Slavici, o. ii, 154, cf. Ispirescu, l. 129. Negotţă se răci şi îngălbeni ca lutul. Galaction, o. 298. De frică a început a mi se răci lot trupul, de pare că eram de gheaţă, şez. ii, 161. <0* Intranz. (învechit) Monarhul n-au încetat a arăta voinţa sa ptnă la al patrulea ceas după miezul nopţii, alunei au început a răci (a. 1757). gcr ii, 54/21. ytja înfricoşată ni se va arăta, cît va răct sîngele în noi. Maior, p. 125/9. Obrajii . . . unul arde, şi altul mi-a răcit! Hei,iade, o. i, 186. Tot trupul lui au răcit, duhul deodată au încetat. DnX-ghici, R. 136/21. Tranz. Miluiaşte-mă şi tremeate Lazăr sâ-şi ude cel deaget mai mic într-apă şi să răcească limba mea. Coresi, ap. gcr i, 31/1. Pe jumătate înăbuşită de ştergar, fata din braţele cazacului tremura răcită de un fior de frig. Sadoveanu, o. v, 534. Frigurile te răcesc, Dragostele te-ameţesc. Alecsandri, p. p. 244. <£- Expr. A-şi răci flura (degeaba sau In zadar, de pomană, de(-a) surda) = a vorbi fără folos, a in. sista zadarnic. Dacă nu ţi să trece vorba, nu-ţt mut reci gura. Pann, p. v. iii, 101/22. Care va să zică, şi cu nepotul mi-am răcit gura degeaba, ca şt cu unchiul. Caragiale, o. ii, 158. întrebările şi rugăciunile mele le făceam în sec, căci îmi răceam gura de surda. Ispirescu, l. 96. Cine nu se apără piere. Şi pentru cel sortiţi pieirei nu ne răcim gura degeaba. Delavrancea, o. îl, 197. Degeaba ne-am mai răcit gura, că ne-om întoarce mai rău de cum ne-am dm! Rebreanu, r. i, 135. îi mai spuneam lecţia o dată şi încă odată. îmi răceam gura degeaba, Stancu, r. a. ii, 104. I-am spus că-şi răceşte gura degeaba, v. rom. aprilie 1955, 174. Ce să-ţi mai răceşti gura de pomană, se răsti Ghioceoaia, întoreîn-du-i spatele. Preda, d. 87. Numai în zădar voi călca calea şi mi-oi răci gura. Reteganul, p. v, 8, cf. i. cr.vii, 52, Ciauşanu, gl., P.omânul Glumeţ, 45. (Refl. şi tranz.) A i se (sau n-i) răei (cuiva) inima = a (se) speria, a (se) lnspăimlnta. Privirea aspră, cruntă, a boierului îi răcise inima. VlahuţX, o. a. ii, 55. Aici, deşi natura nu e aşa de aspră şi de măreaţă ca la Sihla, lotuşi fiorii pustiului îţi răcesc inima. Hogaş, dr. i, 24. Lui i s-a răcit inima. A răspuns din drojdia urii. Sadoveanu, o. xvii, 189. + Refl. (învechit, rar; calc greşit după slavonul itoctkiahth ca) A se ruşina. Recescu-se (s - o r s t i d i d, s e s e s f i a s c ă h) şi ruşirează-se cei ce ceru reu mie. Psalt. 140, cf. 77. Să se răcească si să piară ce clevetesc sufletul mieu. Coresi, ps. 185/8, cf. 229/10. 2. Refl. Fig. (Despre oameni şi sentimentele lor şi despre relaţiile dintre ei) A deveni rece (I 2), distant, nepăsător; a se îndepărta sufleteşte, a se înstrăina. Să rănise inema lor şi să răcise despre domnu. R. Popescu, cm i, 435. Cantacuzineştii, unchii acelui domn, s-au răcit şi s-au depărtat de dînsul. Muşte, let. iii, 60/10. Legături de sînge se răciră. Budai, 839 RĂCILĂ - 63 - RĂCIT OR Deleanu, ţ. 346. Vezi. . . prieteşugul că se răceşte. I. VXcXrescul, p. 108/12, cf. Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Chiar dintre cei care veniră însufleţiţi la consfătuire, erau mulţi cari se răciseră îndată ce aflară cea mai mică împotrivire. Agîrbiceanu, l. t. 222. Cu cît se răceau legăturile dintre dînşii, cu atît învăţătorul simţea mai mult ameninţarea. Rebreanu, i. 83. In aceeaşi perioadă se răciră şi relaţiile lui cu fiul cel mare. Preda, r. 18. -0> Refl. recipr. îmi pare rău că ne-am răcit împreună ..., că eu întotdeauna am ţinut la d-ta. Caragiale, o. vi, 85. Fusese prieten bun cu Scarlat Turnavitu, dar acum se cam răciseră. Camil Petrescu, o. ii, 10. <$> In tranz. (învechit, rar) îl arde cu văpăi, iară el niciodată nu răceaşte la dragostea cea căiră D[\\]mnezeu. Molnar, ret. 51/17. <0> Tranz. Aceste fapte nedrepte răciră cu totul spiritele moldovenilor de către Bathori. Bal-cescu, M. v. 92. Cu încetul îl receşte, ca fierul ars cînd îl scot, Şi dragostea îi descreşte, pin-o urăşte de lot. Pann, p. v. i, 174/29. Această propunere ml s-a părut o nenorocire, . . . numai auzirea ei o să răcească pe d. Tell. Ghica, a. 717. Simţirea ciudată care-mi răceşte inima . . ., mi-o face somnolentă. Eminescu, p. l. 89. Durerea mea Este prea obositoare . . . Să-i răcească ar putea. Macedonski, o. ii, 437. Această socotinţă nu numai că nu fu adoptată, dar ea răci inima multora pentru cel ce o susţinea. Sbiera, f. s. 252. Sînt scriitori care, văzuţi de aproape, păgubesc grav operei şi răcesc pe cititorii cei mai entuziaşti. Galaction, a. 278. + Tranz. (Despre sentimente) A potoli, a tempera, a diminua. Publicul, fără a-şi reci dorinţa de a avea un teatru naţional, simţi stîmpărtndu-i-se entuziasmul. Negruzzi, s. i, 341. Lumea ... îl zăpăcea şi-i răcea speranţele. Rebreanu, i. 450. Fiindcă filmul aparţine, întrucîtva, şi genului documentar, m-am temui că asta va răci entuziasmul publicului, v. rom. decembrie 1963, 214. + (Rar, despre fapte, evenimente etc.) A-şi pierde actualitatea a nu mai provoca entuziasm. Ar fi trebuit, atunci cînd nu se răciseră lucrurile, să intre pe moşie şi s-o împartă. Preda, m. 148. 3. Intranz. (Despre oameni şi animale) A se Îmbolnăvi, contractînd o răceală (3). Mă tem să nu răcesc (sflrşitul sec. XVIII), gcr ii, 106/5, cf. lb, Polizu. Se vede c-a răcit pe drum, cînd s-a întors de la ţară. Alecsandri, t. 1334. Hai acasă; răceşti! Eminescu, g. p. 53. Tatăl şi băiatul au răcit şi au obosit prea mult. Caragiale, o. vii, 22. Mă dureau coastele; mi-era frig; răcisem. Delavrancea, t. 202, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Lasă-l, că e destul de bine îmbrăcat şi nu răceşte el. C. Petrescu, c. v. 236. De ce stai lingă uşă? Ai să răceşti. BrXescu, o. a. i, 14, cf. Sahia, n. 115, Sebastian, t. 246. Mă duc să-l văd pe frate-meu . . . Poate a răcit . . . Are nevoie de îngrijire. Sadoveanu, o. v, 181, cf. CXlinescu, e. o. i, 193. Casă nu răcească, îşi puse iar cuşma pe cap şi cojocul în spinare, v. rom. mai 1955, 26. Scoal-în sus, că răceşti, e pămîntul umed. Preda, r. 89, cf. Barbu, p. 278. Cine muli să cocoloşeşte, mai lesne răceşte. Zanne, p. viii, 522. <$• Refl. (Regional) Cf. lb. Am fost mai totdeauna acasă, pentru că mă răcisem într-o sară. KogXlniceanu, s. 100, cf. dr. iv, 705, bul. fil. vi, 144, alr ii 3 497/29, 105, 353, 386, 727, ib. 4 223/47. + Intranz. (Regional) A se obrinti (Groşi — Baia Mare). Cf. alr ii/i mn 62, 4 208/349. — Prez. ind.: răcesc. — Şi: (învechit) reci vb. IV. — V. rece. RĂCÎLA s. f. Unealtă cu care se prind racii, alcătuită dintr-un cerc de lemn sau de slrmă pe care se fixează o plasă de forma unei farfuri. Râcila este un instrument cît se poate de simplu. Antipa, p. 388. Cum îi prinzi . . .? Cu răcila ori cu mîna? Sadoveanu, o. ix, 404, cf. rev. crit. iii, 166. + (Regional) Unealtă de pescuit alcătuită dintr-o plasă (în formă de sac) fixată de o prăjină lungă (Pietroşani — Zimnicea). Cf. alr i 1 737/922. — Pl.: răcile. — Şi: (regional) ruciiil (pl. răciuluri şi răciule) s. n. Scriban, d. — Cf. ser. rafii o. RĂCÎME s. f. (Prin nord-estul Olt.) Vreme rece, reveneală. Cf. Vîrcol, v. 98, Ciauşanu, gl. — Şi: reeime s. f. Vîrcol, v. 98. — Rece -f suf. -ime. RĂCÎNĂ s. f. v. ricină. RĂCIPÎST s. n. v. reciplsă. RĂCIPÎST1E s. f. v. reciplsă. RĂCÎRE s. f. Acţiunea de a (se) r ă c i şi şi rezultatul ei. 1. Cf. răci (1). Cf. drlu, Barcianu. Prin răcire niturile se contractă. Ioanovici, tehn. 155, cf. 183, 365. Deosebim cilindri cu răcire şi cilindri fără răcire. Soare, maş. 212. + (învechit) Ruşine. Dracii lui înveaşte-i-voiu în rrecire. psalt. hur. 114r/16. înveasc-că-se în recire şi în ruşine cei ce ceru reu mie. psalt. sch. 217/3. 2. (Rar) Cf. răci (3). Cf. drlu. — Pl.: răciri. — Şi: (Învechit) recire s. f. — V. răci. RĂClT1 s. n. Faptul de a (s e) r ă c i (1); răcire (1). DL, DM. — V. răci. RĂClT2, -Ă adj. 1. (Despre obiecte) Care s-a răcit (I) sau care a fost răcit; care este rece (I 1) . Cf. drlu. întunecat, se aşează la vatra răcită, cu capul între mîini. C. Petrescu, s. 57. + (Despre fiinţe) Care are o senzaţie dc frig (din cauza spaimei, a unei emoţii etc.). Safla asculta răcită pînă în adîncul inimii. Slavici, n. i, 114. Un cioban? şopti Mihu răcit în tot trupul. id. ib. 118. <0> Expr. Cu inima răcită = speriat, îngrozit. Din pridvor, cu inima răcită, Salvina observă lot ce se petrecea jos în curte. Agîrbiceanu, a. 162. 2. Bolnav de răceală (3). Omul răcit. . . scoale vocalele mai mult pe nas. Heliade, o. ii, 376. Doctore, sînt cam răcit, pol să fac o baie? BrXescu, o. a. i, 109. — Pl.: răciţi, -ic. — V. răci. RĂC1TOÂICĂ s. f. (Bot.; regional) Cîrligei (Epilo-bium roseum). Borza, d. 64. — Pl.: ? — Răchită 4- suf. -oaică. RĂCITOR, -OÂRE adj., subst. I. Adj. (învechit, rar) Care produce frig, care răceşte (1). Cf. drlu, lb, Polizu. + (Substantivat, f.) Răceală (1), frig. Aproape fiind şi lacul, Intră supt jgheabul cel rece . . . Ne mai putînd lingoarea Să-i sufere recitoarea, îşi apucă-ndată drumul. Pann, p. v. iii, 1451/24. II. Subst. 1. S. f. şi (învechit, rar) n. Vas cu gheaţă care serveşte la răcirea băuturilor. împăraţii cei mai denainte puţină desfătare să fie avînd socotea, de n-ar fi avut în mijlocul iernii trandafiri... şi în miezul verii de n-ar fi avut gheaţă în răcitoare. Cantemir, hr. 270, cf. drlu, lb, Alexi, w. Dar pelinul cu sifon ţinut la răcitoare! BrXtescu-Voineşti, î. 68. Răsucea gîiul sticlei in răcitoare. C. Petrescu, î. ii, 193. Am poruncit păstrugă la grătar şi vin la răcitoare. I. Botez, şc. 153, cf. id. b. i, 39. 2. Subst. Instalaţie folosită pentru răcirea sau menţinerea unei temperaturi scăzute a unui material, a unei substanţe sau a unui spaţiu închis, prin introducere de gheaţă, lichid volatil, aer, apă rece etc. a) S. n. şi f. Instalaţie cu apă rece, care serveşte la condensarea vaporilor de alcool la cazanul de distilat rachiu; (prin Transilv.) răcer. Prin răcitoare . . . trec ţevile în număr de 1—3, cari îşi scurg ţuica în bote. Pamfile, i. c. 236, cf. dl, dm, alr ii 6 355/53, 76, 105, 182, 219, 260, 279, 310, 349, 353, ib. 6 356/64, 182, 260. 849 RĂCITURĂ - 64 - răcnet b) S. n. Instalaţie In formă de dulăpior cu pereţi dubli, !n care se menţine o temperatură joasă prin introducere de gheaţă sau printr-un aparat electric şi care se foloseşte pentru păstrarea la rece a alimentelor sau pentru răcirea băuturilor. V. frigorifer, frigider. O bucăţică de friptură pe care o păstrez de aseară la răcitor. Stancu, r. a. ii, 231. c) S. n. încăpere lntr-o cherhana, cu pereţi dubli şi bine izolaţi, In care se pune gheaţă, servind pentru păstrarea peştelui la rece. în răcitoare stau lăzile eu peştele sărat şi coşurile cu peşte proaspăt, care se păstrează ptnă la expediţie. Antipa, p. 698. d) S. n. Instalaţie care serveşte la răcirea cuptorului In fabrici, dm. — Pl.: (s. f., s. n.) răcitoare şi (s. f.) răcitori. — Şi: (Învechit, rar) reeitâr, «oâre adj. — Bici + suf. -tor. BĂCITCBĂ s. f. I. (Prin Mold. şi Transilv.; mai ales la pl.) Piftie. Cf. Baronzi, l. 159. Vei face o ihnea cu ceapă, un curechi cu raţă, nişte răcituri cu usturoi. Alecsandri, t. 1 260, cf. Gane, n. ii, 159. Se desfăşurau prin mintea lor tablourile cele mai frumoase .... porci tăiaţi, cîrnaţi, recituri. Contemporanul, vi2, 288. Se pun ... la mij locul mesei străchini şi talgere cu recituri. Marian, nu. 499. Capul... şi picioarele, după ce vor fi pirlite şi curăţate, vor fi fierte pentru Tăcituri. Pamfile, i. c. 54, cf. id. cr. 201, Hogaş, dr, ii, 153. Dumneata tţi închipui că toată lumea nu mai poate . . . după răcituri de glscă! Sadoveanu, o. iii, 417. Răci-turile, aiturile, hăiturile se fac din picioare şi cap de porc. şez. vi, 77, cf. Graiul, i, 520, Viciu, gl., chest. viii 9/10, 40/1, l. rom. 1959, nr. 6, 45, a v 14, 19, 34, vi 4, 26. 2. (Rar; la pl.) Mlncăruri reci. O cină improvizată din răcituri, cu vinul, însă, bun. Vinea, i.. ii, 124. — Scris şi: recitură. — Pl.: răcituri. — Băcl + suf. -tură. BĂCIUCt vb. IV v. răsuci. BÂCIUCfCĂ s. f. (Regional) Drugă (Furceni - Tecuci). alr n/605. — Pl.: ? — De la răeluei. BĂCIUlNĂ s. f. v. răeovină. BĂCltlL1 s. n. v. răctlă. HĂClfjI,2 s. n. v. reciug. BĂCltiNĂ s. f. v. răeovină. BĂCÎÎ vb. IV v. rlcăi. BĂCLĂB s. m. (Regional) Persoană care face racle (Crăcăoani — Piatra Neamţ). Cf. h x 161. — Pl.: răclari. — Baelă + suf. -ar. BĂClJ vb. IV. Tranz. (Rar) A face caneluri de-a lungul unei coloane. Cf. Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: răclesc. — V. raclă. BĂCLITtJBĂ s. f. (Rar) Canelură. Cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: răclituri. — Răcii + suf. -tură. BĂCLlŢĂ s. f. (învechit şi popular) Diminutiv al lui raclă (2); cutie, casetă. Vor fi spart uşa ausecriiul (.răcliţa Munt.) au lăcăţi. prav. 42. Fură oarecine de la un boiarin un secriiaş (răciifă Munt.) cu bani. ib. 291, cf. Clemens, Polizu, Alexi, w., tdrg. în interiorul lăiţilor se află . . . cîte o cutioară secretă, destinată mai de mult pentru păstrarea galbenilor, de unde şt numele de lăcrifa banilor. PXcalX, m. r. 411. O răcii fă persană de fildeş, lucrată mărunt. Sadoveanu, o. x, 149. Nu ne închide în ladă, lădiţă, în lacră, lacrt-ţă. Marian, nu. 248. Sus în pod . . . Este o mică lăcriţă. Reteganul, th. 42. O lăcriţă deschidea, O cană dar-gint scotea. Păsculescu, l. p. 116, cf. Gorovei, c. 62. + (Popular) Cutie sau vas (de lemn, cu capac), in care se păstrează brinza, untul etc. sau In care se duce mîncarea la cîrnp. Cf. hem 2 839, Pamfile, i. c. 36, h ii 82, xii 176, Viciu, gl., com. din Bilca — RXdXuţi, a v 14, Glosar reg. — Pl.: răclife şi (regional) răcii fi (Gorovei, c. 62). — Şi: (regional) lăcrifă s. f. — Baelă + suf. -iţă. BĂrxul1 vb. IV. Tranz. (Regional) A parcela dl, dm. R efl. p as. Lanurile mari . . . se răcluiesc la un obraţ ori la mai multe obraţe. Pamfile, a. r. 120. — Prez. ind.: răcluiesc. — Baelă + suf. -ui. RĂCLUi2 vb. IV. T r a n z . (Regional) 1. A aşeza, a pune. (Tortul) ălu moi-n apă cu var, ăl răcluieşt'i-n şofielu, ăl ferbi. alrt ii 142. -$• Absol. (Tortul) îl punem în d'eje, răcluim sus în d'eje. ib. + (îu forma răclui) A Îndrepta butucii la tason, a-i pune tn ordine (Hangu — Piatra Neamţ). Cf. Arvinte, term. 163. 2. A zidi (alrm ii/i h 276/325) In interior pereţii unei flntîni (Lexic reg. ii, 87). — Prez. ind.: răcluiesc. — Şi: răeăhif, lăerul (scl 1958, 96) vb. IV. — Din magh. rak. BĂCI.CţĂ s. f. (învechit şi regional) Diminutiv a lui r a c 1 ă (2); cutie, casetă. Am mai cumpărat . . . două răcluţe de aur să pun inele cu pietre (a 1771). Iorga, s. d. xxii, 60. Crucea ...-avea în mijloc o cruciţă ... cu mai multe răcluţe împrejiur, în care era moaşte. Şincai, hr. i, 222/8. Luîndu-şi . . . Ierburi şi flori în cîrpe şi răcluţe, Mearsă cu Dafina. Budai-Deleanu, t. v. 134, cţ. 162. — PI.: răcluţe. — Şi: lăerâ{ă s. f. Alexi, w. — Baelă -f- suf. -uţă. BACNET s. n. 1. Urlet, zbieret de animale. Cf. ddrf, ŞXineanu. Veni de departe Un răcnet de leu, ca un rece fior. s. iulie 1960, 48. De sub pod se auzeau răcnete ca de urs. Reteganul, p. ii, 7. Oile s-o spăi-mîntat, Mare răcnet că şi-o dat. Bibicescu, p. p. 252. O audzît ceva răhnet mare . . . Ş-o vădzut că-i un cerb tn gura unui balaur. Candrea, ţ. o. 34. 2. Strigăt, ţipăt puternic scos de om, exprimlnd durere, mlnie, teamă etc.; (de obicei la pl.) cuvinte strigate cu putere; p. ext. larmă de voci, gălăgie. Ale eroilor ageri răcnetele fioroasă Răsunau preste tot loc. Asachi, s. l. i, 69. Drumul se acoperea de trăsuri, strînsura cu răcnitile, chiuitul ei semăna a o nuntă de cele huioasă. Russo, s. 22. El s-ar lăsa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnetele bicîuştei postilionului şi prozaicele lui răcnete nu l-ar turbura. Negruzzi, s. i, 191. După patru ore de răcnete, ... pe la opt seara intrăm în curtea poştiei de la Şindrilita. Ghica, s. 241. Atunci se aude un răcnit spăimîntător şi o dală cu răcnitul, Pavel, izbind cu piciorul în sobă, o şi darmă la pămînt. CreangX, a. 112. S-a pornii cocoana pe răcnete, să ridice ma-halaua-n picioare. Caragiale, o. ii, 228. Aud de-un ceas Trosntri de puşti şi răcnete nebune. Coşbuc, p. i, 139, cf. Bahcianu, Alexi, w., tdrg. Şedea ghemuită, speriată moartă de răcnetele oamenilor. Rebreanu, i. 31. în această pace adîncă . . . pocni răcnetul desnădăj-duit: fugifi! . . . vin turcii! Galaction, o. 160. Ne-am trezit . . . lipsiţi de răcnetele superiorilor. BrXescu, a. 135. Dinspre sat se auzeau răcnetele unui copil. Vlasiu, d. 200, cf. Teodoreanu, m. u. 192. Răcnete de durere . . . umpleau dimimaţa luminoasă. Sadoveanu, o. i, 15, cf. xi, 52, CXlinescu, s. 327. Urgie de blesteme şi de răcnete. C. Petrescu, a. r. 9. Din fundul văii tot se mai aud răcnetele căruţaşilor. Bogza, a. i. 866 RĂCNI1 - 65 - RĂCOANŢĂ 75. Răcnete de veselie, răguşite, zguduiau circiuma. Preda, r. 73, cf. Marian, d. 237. Răcnet mare s-auzea, Grecul legat s-aulea şi băieţii chiuia, şez. iv, 133. <$• (Prin analogie) Pe măsură ce se apropie, răcnetul fe-răstraielor creşte. C. Petrescu, î. ii, 203. A pornit cu răcnete tnalte vtntul. Sadoveanu, ap. dl. — Pl.: răcnete. — Şi: (regional) răhnet s. n. — Răcni1 + suf. -et. RĂCNf1 vb. IV. 1. Intranz. (Despre animale) A scoate strigătul caracteristic speciei, a rage, a mugi, a zbiera, a urla. Strigă cu glas mare, cum răcneşte leul. N. test. (1648), 310v/20, cf. man. gott. Acolo văzurăm doi lei groaznici, carii . . . începură a răcni (a. 1783). gcr ii, 130/10. Bălaurii supt undă Cumplit răgnind iară se cufundă. Budai-Deleanu, ţ. 329, cf. drlu, lb, Polizu. Măgarul ce zbiară şi răcneşte E un autor jalnic ce prost ne sfătuieşte. Alexandrescu, o. i, 182. Leul . . . răcnea de se cutremurau codrii. Ispirescu, l. 17. O panteră, cind s-aruncă să atace, . . . Rupe membru după membru şi răcneşte fericită. Macedonski, o. ii, 439, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg, h v 16, x 499, xiv 8, 186, xvi 413. Calul . . . are să răcnească ş-are să se cutremure şi pămîntul. şez. iv, 173, cf. alr i 1072/138, alr ii 5 527/346, 362, ib. 5 528/228, 346, alr sn Ii h 331/365, ib. h 332, ib. iii h 677. <£• (Despre păsări) Scoală, acvilă străbună, . . . Dă din aripi şi răcneşte. Bolliac, o. 131, cf. Baronzi, l. 117. Vulturul din nori Răcni falnic de trei ori. Alecsandri, p. i, 39. Gruia un corb auzea Tot răcnind şi croncănind. Bibicescu, p. p. 287, cf. alr ii 5 702/362, 365, 386, 574, 723, ib. 5 733/ 365, alr sn ii h 381/362. Noaptea răcneşte, Ziua s-odihneşte (Buha). Gorovei, c. 33. 2. Tranz. şi intranz. (Despre oameni) A scoate strigăte puternice (de durere, de mtnie, de spaimă etc.); a spune ceva cu glas foarte tare, a vocifera, a se răsti la cineva; a striga, a ţipa, a zbiera. Au scos hamgeriul să-l lovească ... şi au răcnit de i-au dzis că pentru cetatea aceasta l-au triimis pre dînsul împăratul. Neculce, l. 48, cf. anon. car., Klein, d. 410. Răcniţi, chiuiţi, strigaţi din gură. Budai-De-leanu, ţ. 238, cf. drlu, lb. în capul unei armii Mircea viteaz răcneşte. Heliade, o. i, 180. Au răcnit cit au putut: vai, părinţii miei! DrXghici, r. 46/4. Nu mă lăsa la peire, stăpîna mea! am răcnit. Conachi, p. 177, cf. pr. dram. 257. Bîrfeli d-alde aceste Asupra-mi zbieri şi răcneşti. Pann, e. ii, 53/23. Ticăitul boier răcnea cît putea. Negruzzi, s. i, 156, Taci, soro, . . . nu răcni aşa, că te-aude musafirul. Alecsandri, t. 507. I se pare că visează, Ar zlmbl, şi nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează. Eminescu o. i, 84. începu ... a răcni ca un smintit. CreangX, p. 243. Se dcle jos şi se răpezi rîcnind la dînşii. Slavici, n. i, 269. El răcneşte, blestemă şi bate-n. mişei cu ghioaga-i de fier. VlahuţX, o. a. ii, 119. M-apucă o spaimă care mă îngheaţă şi rîcnii. Delavrancea, t. 28, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Murnu, i. 31. Bărbatul sări de pe scaun şi, privind-o cu furie, începu să-i răcnească ca în anii dinţii. Agîrbiceanu, a. 214. începu să se plîngă, răcnind că nu-i ajunge pămîntul. Rebreanu, r. i, 136. într-o grădină publică, tăcută, Pe un nebun l-am auzit răcnind. Bacovia, o. 50. De pretutindeni năvăliră în curte argaţii,. . . răcnind cu toţii: tătarii! Galaction, o. 52. Nevasta lui Mogrea duruie la maşina de cusut, încît trebuie să-şi răcnească din răsputeri cuvintele. C. Petrescu, î. ii, 128. Băiete, . . . adă scaune, . . . răcni colonelul indignat. BrXescu, a. 259, Sahia, n. 45, Vlasiu, a. 16. Anica izbucnea . . . în întîmpinarea lui, răcnind la el, peste maidanul Zlataust. Teodoreanu, m. u. 129. Bătrînul fîşcli haiduceşte şi mai răcni o dată numele dulăului. Sadoveanu, o. ix, 21. A început să răcnească lot felul de acuzaţii, alas 30 x 1939, 1/2. E ruşine să vă certaţi şi să răcniţi unul la altul. Stancu, r. a. iii, 322, cf. Demetrius, a. 9. Dădea din mîini, răcnea, trîntea uşile. Preda, r. 131, cf. v. rom. iulie 1962, 21. Mane-n lături se zărea, Toma turba şi răcnea. Alecsandri, p. p. 74. Turcul Bea, Şe veseleşte, Badtul Ţipă Şi răcneşte. Teodorescu, p. p. 541, cf. JarnIk-Bîrseanu, d. 493. Popa a răcnit aşa de tare, ca cum l-ar fi fost pus cineva pe frigare. Sbiera, p. 266, cf. Diaconu, vr. 232, alr i 82, alr ii/i h 27, ib. mn 12, 6 392/531, alrm ii/i h 37. Pe uliţ-ai apucat, Toi răcnind, boncăluind, Toate străjile-ngrozind. Balade, iii, 86. <0> (însoţit de numele unui animal, luat ca termen de comparaţie) Diavolul, ca un leu răcnind, încungiură căutînd pre cine are înghiţi, n. test. (1648), 186r/8. Alexandru . . . răcnea ca un leu. Alexandria, 19/19. Tocma ca ş-o sălbatică fiară Ţipă, răcneşte, spumegă. Budai-Deleanu, ţ. 189, cf. Pann, p. v. iii, 85/19. El ar răcni ca leii, dar vai! nu poale pllnge. Eminescu, o. i, 88. A sărit din somn, răcnind ca un taur. CreangX, a. 101. Zmeul, . . . răcnind ca un leu, se luă la luptă cu fala împăratului. Ispirescu, l. 27. Boierul se răstoarnă răgnind ca un bou. Reteganul, p. i. 20. Gruia se dezmetecea, Tare ca un leu răcnea, pop., ap. gcr ii, 302. <£> Fig. Răcnească furtuna de furie suptă Şi geamă ca iadul din basme oceanul, Tu dă-te cu totul nădejdii şi luptă. NeculuţX, ţ. D. 39. Tu, dedeochi, Tu, răgnitori, Ai răgnit Şi-ai pleznit, chest. v 178/3. în pădure naşte, în pădure creşte, Vine la sale Şi sub mal răcneşte (Maiul de cămăşi). Gorovei, c. 218. <$> Expr. A răent ca din gură de de şarpe v. gură. — Prez. ind.: răcnesc. — Şi: (popular) răgni, (prin Transilv.) ruhni (tdrg, l. rom. 1962, nr. 4, 407), (regional) rlcni vb. iv. — Din v. sl. pUKH^TH. RĂCNI2 vb. IV. Tranz. (Prin Ban.) A voma. Cf. anon. car., com. din Oraviţa. — Prez. ind.: răcnesc. — Din ser. rignnti. RĂCNÎRE s. f. Acţiunea dearăcni1. 1. Cf. r â c n i (1); răcnet (1), răget, muget, zbieret, urlet (de animal). Făclnd înfricoşată răcnire şi plesnet. Varlaam-Ioasaf, 175r/19, cf. drlu, lm, ddrf. 2. Cf. răcni (2); strigăt, ţipăt. Cf. Polizu, lm. — Pl.: răcniri. — Şi: (regional) rtenire s. f. dhlr i, 273. — V. răcni1. RĂCNIT<3R, -OĂRE adj. (învechit şi regional) (Despre animale) Care răcneşte (1), care urlă; (despre oameni) care răcneşte (2), care strigă foarte tare. Leu apucătoriu şi răcnitoriu. Dosoftei, v. s. decembrie 193v/15, cf. drlu. <0> Fig. (Substantivat) Tu, dedeochi, Tu, răgnitori, Ai răgnit Şi-ai plesnit Şi-ai deochiat Şi-ai crăpat (Baia de Fier — Tlrgu Jiu), chest. v 178/3. — Pl.: răcnitori,-oare. — Şi: (Învechit) răcnitâriu, -oăre, (regional) răgnltâr, -oâre adj. — Răcni1 + suf. -tor. RĂCNITdRIU, -OĂRE adj. v. răcnltor. RĂCNIT URĂ s. f. (Învechit şi regional) Urlet (de animal), muget; strigăt, ţipăt, v. vociferare; plinset puternic. Neputînd răbda glasul zberătului lui şi ale groaznecelor răcniluri, fugiia tare. Varlaam-Ioasaf, 55v/2, cf. lb, ddrf, Alexi, w. Ia de la copilul meu Plînsnrile, . . . Răcniturile, Durerile Şi toate chinurile. Marian, na. 368, cf. t. Papahagi, m. 230. — Pl.: răcnituri. — Şi: răgnitiiră s. f. lb, Alexi, w. — Răcni1 -f suf. -tură. RĂCOĂICĂ s. f. (Rar) Femela racului. Cf. Polizu, Cihac,ii, 302. Cind leapădă ouăle, răcoaica secretează şi un suc care lipeşte ouăle de picioruşele mamei. Simionescu, f. r. 435. — Pl.: răcoaice. — Rac2 -f- suf. -oaică. RĂCOANŢĂ s. f. (Prin vestul Transilv. şi nordul Mold.; mai ales la pl.) Ţeapă, ţepuşă la sanie (alr 873 răcoare - 66 - RĂCODELIE sn ii h 357/574) sau la car, înlocuind loitrele (alr ii 5 633/574); fiecare dintre drugii de fier prinşi vertical de perinocul vagonetului de cărat buşteni (Arvinte, term. 163) sau întregul şir de drugi (Lexic reg. 85), care sprijină încărcătura; stinghie sau reze-mătoare laterală care permite Încărcarea unui vagon cu buşteni sau cu sclnduri peste nivelul vagonului (mat. dialect, i, 189). — Pl.: răcoanţe. — Şi: rocoănţă (Lexic reg. 85), rochinţă (tdrg, Scriban, d.) s. f. — Din magh. rakonca. RĂCOARE s. f., adj. I. S. f. 1. Temperatură uşor scăzută a aerului; frig moderat; p. ext. loc răcoros (1). îmbla în rai la răcoare. Palia (1581), 21/9. Nu-i nime să-i scape de boare, Să s-ascundză de dlrts la răcoare. Dosoftei, ps. 58/6. O, voi dragi, vesele păsărele, Păraie limpede curăioare, Copaci aducători de răcoare. Budai-Deleanu, ţ. 180. Astă-noapte pe răcoare Cînta o privighitoare. Conachi, p. 162. Molifţii, brazii, ce pori răcoarea, Ei suferinţa-mi n-au răcorit. Âlexandres-cu, o. i, 102. A? cînta noaptea-n răcoare Doina cea dizmierdăloare! Alecsandri, p. i, 4. O răcoare plăcută se răspîndea pe faţa luncilor. Bolintineanu,o. 429. Ei umblau mai mult noaptea pe răcoare. Odobescu, s. i, 147. Las aleanul să mă fure Şi ascult de la răcoare Pitpalacul. Eminescu, o. i, 121. Ei! da ce răcoare-î aici, ... îmi vine să nu mai ies afară. CreangX, p. 205. Vîntul se mişcă leneş în răcoarea dimineţii. Slavici, n. i, 59. Se tolăniră fiecare . . . la umbră de copaci şi la răcoare. Ispirescu, l. 369.Vream .. . să stau, cîntînd din bucium, înlr-a codrului răcoare. Macedonski, o. i, 71. Răcoarea se schimbă în frig. Delavrancea, s. 169. în aer e o răcoare dulce şi-un miros sănătos de cîmp. VlahuţX, o. a. ii, 125, cf. NeculuţX, ţ. d. 73. Şi-n umeda nopţii răcoare Soldatul, departe de-ai săi, Se zbate şi geme şi moare. Coşbuc, p. ii, 14. Şoseaua ... se furişează prin păduri pline de răcoare. SXm. ii, 66. Simt din ce în ce răcoarea pădurei. Anghel, pr. 172, cf. Bujor, s. 49. Umezeala şi răcoarea dimineţii dădeau întregii firi o nespusă frăgezime. Hogaş, dr. i, 3. De cîte ori pe prispă, în amurg, cînd se lăsa răcoare, nu i-a. împrumutat tartanul ei de caşmir ! Bassarabescu, v. 18. Pe geamurile sparte intra răcoarea din ce în ce mai tăioasă. Rebreanu, r. ii, 207. Este linişte, răcoare, Codrul e de farmec plin. Bacovia, o. 190. Amorţiţi de răcoarea unei dimineţi de primăvară, scoboram vertiginos . . . panta de la Bîrnova. BrXescu, 0. a. ii, 7, cf. Sebastian, t. 202. Era răcoare şi oamenii se strîngeau în sumâiaşele lor scurte. Sadoveanu, o. 1, 223. Se stropeşte cu fum De parfum, împresurată de un văzduh de boare, De levănţică şi răcoare. Ârghezi, vers. 182. Departe, spre miazănoapte, răcoarea se duce din sat în sat, din cîmpie în cîmpie. Bogza, c. o. 238. Nu era de loc frig şi nici măcar răcoare. Preda, m. 341. Cînd coti spre parc, îl izbi plăcuta răcoare vegetală. T. Popovici, s. 228, cf. Labiş, p. 110. Eu vin seara pe răcoare De mă culc pe sîn de floare. Alecsandri, p. p. 33, cf. JarnIk-Bîrseanu, d. 37. Eu am sinecat. . . Sîmbătă des-demineaţă, Pe răcoare, pe verdeaţă. Marian, v. 66. Cîmpii cu florile, Munţii cu recorile. Sevastos, n. 371. Ochişorii lui, Două mure negre . . . Coapte la răcoare. Neajunse dă soare. Balade, i, 416. (Fig.) Mă usc, mamă, pe picioare, De mă culc, de stau seau şed, Nicăiri n-aflu recoare, Ceas bun seau minut nu văd. Mureşanu, p. 11/17. <0> Expr. A se lăsa (cu) răcoare = a se face frig. Ia cerga asta şi te-nveleşte, că despre ziuă se lasă răcoare. Caragiale, o. ii, 247. Brr, sara se lasă cu răcoare, t martie 1962, 36. (Familiar; mai ales în construcţie cu verbele „a sta", ,,a băga“ etc.) La răcoare = la închisoare. N-a pus foc la casa grecului ? ... Şi l-a băgat la răcoare ! VlahuţX, o. a. 284. Zice că nu te iartă pînă nu te vede la răcoare. Rebreanu, i. 107. Ce-i pasă lui că va şedea la răcoare o lună de zile? id. ib. 390. Stătuse la răcoare la Galata şase luni. Sadoveanu, o. ii, 384. Tătarii i-au dus pe români departe, departe . . . Acolo i-au pus la răcoare. RXdulescu-Codin, l. 39. + (Rar) Adiere răcoroasă (1). Suflă prin noapte răcori. Coşbuc, ae. 129. + (Mai ales despre apă) însuşirea de a fi răcoros (1), răcoritor (1); răceală (1). Răcoarea [valurilor]... mă legăna ca pe un copil în braţele mamei sale. Alecsandri, o. p. 274, cf. Odobescu, s. i, 165. I se făcu dor de răcoarea dulce a apei şerpuitoare. Gîrleanu, n. 206. Am simţit pe buze şi pe gem răcoarea izvorului. Sadoveanu, o. xi, 224, cf. CXlinescu, s. 68. Se rezemase de perete. Simţea în palme răcoarea zidului, v. rom. mai 1953, 121. Nu mă-ndur a mă mai duce ... De cîntecul cucilor, De răcoarea apelor. Pamfile, cr. 153. 2. (Adesea în construcţie cu „a-i fi“, „a I se face") Senzaţie de frig moderat, produsă de temperatura scăzută a aerului. Pămîntească boare, Răsuflă puţintel întru sine Şi cevaş i să făcu răcoare. Budai-Deleanu, ţ. 77. Mi-era răcoare, dar nu-mi venea să părăsesc locul de pîndă. Delavrancea, t. 200. <0> Expr. A-l lua (pe cineva) cu răcori = a i se face frig. Vîntul de toamnă, rece şi umed, ţiuie tn rămăşiţele frunzelor . . . Te ia cu răcori în tot lungul trupului, id ib. 165. 4 (Mai ales la pl.; adesea în construcţie cu ,,a lua", ,,a apuca", ,,a cuprinde") Senzaţie de frig provocată de o stare patologică sau emotivă. Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, îmi ard buzele, mamă, obraji-mi se pălesc. Heliade, o. i, 186. Cum îl văzu fata că este aşa de grozav, nişte răcori o apucară şi i se făcu părul măciucă de frică. Ispirescu, l. 18. Se descîntă de răcori în zilele de post dimineaţa. Grigoriu-Rigo, m. p. i, 153. Candidaţii, părinţii, rudele din sală trec prin răcorile spaimei. I. Botez, b. i, 30. Cînd a văzut hoţul că leul face calea-ntoarsă, a fost cuprins de răcoarea morţii. Sadoveanu, o. xv, 432. Voinicul ţtpa Şi se văita Din gură de şearpe, Cu răcori de moarte. Teodorescu, p. p. 447. Recori cu recorele, Fierbinţeli cu fierbintele. Marian, d. 171. <£■ Expr. A (se) băga in răcori (sau in toate răcorile) sau a-I trece (toate) răcorile = a (se) speria tare, a (se) înspăimînta, a (se) îngrozi. De ce a băgat el în răcori, gîndeşti, pe toţ, împăraţii şi pe papa de la Roma? Caragiale, o. vii, 61. Voinicul, cel care răcnea tn bătălii de băga în răcori pe duşmani, grăi încet. Sadoveanu, o. i, 259. Mai la vale, se hîrjoneau un cîrd de pici. . ., pînă ce i-a băgat în răcori un palicar. C. Petrescu, a. r. 8, cf. dl. Omul, văzînd aceasta, s-a băgat în toate răcorile şi a început a striga cît îl lua gura după ajutor. Marian, s. r. i, 234, cf. ii, 202. (Regional) A-şi lua răcorile = a scăpa de grijă. Hai, de-amu, măi babă, în tîrg să bem şi să ne veselim, că de grădină mi-am luat răcorile. Vasiliu, p. l. 98. + (învechit, rar) Ruşine. Cf. răceală (1). învească-se ca în veşmîntu cu ruşinea (răcoritor h) sa. Psalt. 237. II. Adj. (învechit) Răcoros (1), răcoritor (1). O inimă desperată? ce trebuia să trăiască. . . Cînd zefirul cel răcoare pe ea nu o poate stinge. Pann, e. i, 19/4. Aerul întunescos şi răcoare al nopţei. Eminescu, n. 20. Picioarele lor înfierbîntate de nisipul pustiului căl-cară atuncea în răcoarele şi limpedele părău ce curge din izvor. id. p. l. 181. <0» F i g. Miile de secoli cu vieţi, gîndiri o mie, Adormite şi bătrîne s-adîncesc în vecinicie Şi în urmă, din izvoare, timpi răcori şi clari răsar. id. o. iv, 133. — Scris şi: recoare. — Pl.: răcori. — Rece + suf. -oare. RĂCODEALĂ s. f. v. răcodelle. RĂCODfiLlE s. f. (învechit şi regional) Muncă manuală; (concretizat) lucru de mină. I-au datu-i puţînteale coşniţe împletite de finic de frundze. Şi-i dzî-să: ie, fiule, aceaste răcodealii şi le du în Damasc de le vinde. Dosoftei, v. s. decembrie 196r/7. Păzînd ruga şi răcodeala,. . . lucra de făcea aorea coşnice, aorea făcea mici ogoară. id. ib. ianuarie llr/12. Iar odănă-oar[ă], duc;7idu-s[ă] să-ş vîndză răcodelie lui, află pre un stricat, lepădat pre cale (a. 1692). gcr i, 304/20. Dacă mîna rînduită numai pentru rocodele ar cere să aibă gîndul. Conachi, ap. tdrg. 876 RĂCOHINĂ - 67 - RĂCORI — Pl.: răcodelii. — Şi: răcodeălă s. f., roeod£lfc s. f. pl., (prin Olt) rucodălie (Scriban, d.) s. f. — Din slavonul paiKOA'fcAms. RĂCOHINĂ s. f. v. răeovină. RĂCOÎIVĂ1 s. f. sg. (Prin Olt.) Pinză din care se fac saltele. Cf. Ciauşanu, v. 193, cv 1951, nr. 9 — 10, 45. — Şi: răcufnă s. f. sg. Ciauşanu, v. 193, cv 1951, nr. 9 — 10, 45. — Etimologia necunoscută. RĂCOfiVĂ* s. f. v. răeovină. RĂCON15R s. m. v. răcănel. RĂCOREĂLĂ s. f. 1. Răcorire; răcoare (1); (regional) reveneală. La ceafă tundea părul, să fie capul tot slobod de sudori şi în răcoreală la ostenele. M. Costin, o. 271. Premenindu-să tn răcoreală de rouă, ne-ardztnd nice leac . . . acela trup . . ., să cutremurară toţi. Dosoftei, v. s. noiembrie 130r/9. Fierbind căldarea, nu le strică nimic, ci ca tntr-o răcoreală slăviia pre D[u]mnezeu. Mineiul (1776), 12',2/13, cf. drlu, lb. Păsări frumoase . . . cînta ... în răcoreala dimineţii. Drăohici, r. 97/13. De la Călugăra, răcoreala atmosferei . . . îmi arătă că intru în regiunea munţilor. Negruzzi, s. i, 308. Vergintle în apă intrat-au cu sfială Ş-acum se joacă vesel tn dulcea-i recoreală. Alecsandri, p. iii, 52, cf. lm. O răcoreală dulce pătrunde prin ferestrele deschise. Eminescu, n. 81. Pe arşiţele ţestea, o răcoreală ca asta mult plăteşte! Creangă, p. 205. Pe apă s-aşterneau umbre mari, şi o răcoreală , dulce, venită de la Dunăre, primenea aerul. Dună-reanu, ch. 227. Iar cînd s-adun amîndouă, Atunce parcă le plouă O răcoreală de rouă. Alecsandri, p. p. 267, cf. Teodorescu, p. p. 322. Drumu-n Dunăre-i dădeau, Tocma-n fundul Dunării, In răcoreala apii. Pamfile, c. ţ. 75. <ţ> Expr. (Familiar, rar) La răcoreală = la Închisoare. Pă mulţi îi crede lumea cinstiţi, cînd ei întrec pă puşcăriaşi vestiţi, ba poate că şi să-ntovărăşesc la cîte şi mai cîte cu dînşii, după ce scapă dă la răcoreală. Jipescu, o. 94. + (învechit, rar) Distracţie, destindere. Şi jocurile şi recoreleale să nu fie despărţite de ceale mai cinstite şi de omenie fapte bune. Ţichindeal, f. 241/19. 2. (Rar; concretizat) Băutură răcoritoare. Ofiţerii se opriră puţin la un pahar de răcoreală. Sadoveanu, o. ii, 522. 3. F i g. (învechit) Liniştire, potolire. Cu înădu-şeală fără recoreală şi cu înfocări fără siămpărări, inima mi s-au cuprins. Cantemir, ist. 161. — Scris şi: recoreală. — Pl.: răcoreli. — Răcori + suf. -eală. RĂCORIÎL, -ÎCĂ subst. 1. Diminutiv al lui r ă-coare (1). Pe aici vreme splendidă, numa cam răco-rel. Caragiale, o. vii, 68, cf. tdrg. 2. (Prin Munt. şi Olt.; la f. pl.) Nume dat unor plante erbacee agăţătoare: a) volbură (Convolvulus arvensis). Pascu, s. 146, Panţu, pl.; b) zorele (Im-pomaea purpurea şi Pharbitis hederaceă). Panţu, pl., Borza, d. 127; c) (In forma răcărele) zorele bătute (Calystegia pubescens). id ib. 38. — Pl.: (2) răcorele. — Şi: răeorfcă (tdrg) s. f., răcărele s. f. pl. — Răcoare + suf. -el. — Răcorieă: cu schimbare de sufix. RĂCORÎ vb. IV. Tranz. şi refl. 1. A pierde (sau a face să piardă) din căldură, a (se) face mai rece; a (se) răci. Au răcorit odinioară cuptoriul. Mineiul (1776), 116r2/28. Soarele era la apus, aerul începea a se răcori. Eminescu, g. p. 100. Toarnă el toată apa cea din fîntînă pe jăratec, ptnă ce stinge focul de tot şi se recoreşte cuptiorul. Creangă, p. 65. Vara aduceţi gheaţă să vă răcoriţi băuturile. Vlahuţă, o. a. ii, 97. Soarele se lăsă tot mai jos, valea se răcoreşte, id. ib. 178. Care sclav aceste cupe cu falernum arzător Le va răcori-n părăul cel aproape curgător? Ollănescu, h. o. 146. Lacrămile fetei părură că răcoresc aerul, ca o ploaie binefăcătoare. D. Zamfirescu, t. s. 8. Fă-mă lumină de seu Şt mă pune-n sinul tău. De-i vedea că mă topesc Suflă, să mă recoresc. Jarnik-Bîbseanu, d. 64. <0> Refl. (Despre vreme) La începutul lui septemvrie, au stat ploile şi vremea s-a răcorii. Sadoveanu, o. xvii, 198 (Refl. im pers.) S-a răcorit binişor... Ceaţa s-a lăsat încet-încet peste capetele noastre. Caragiale, o. i, 291. Soarele scăpăla ; se mai răcorise. Gîr-leanu, n. 229. Parcă s-a răcorit, nu vrei să pun o haină pe tine? Călinescu, e. o. i, 193. Către miezul nopţii se răcori puţin. Parcă se simţea si un vînt rătăcit. Barbu, p. 249. 2. A(-şi) potoli senzaţia de fierbinţeală a corpului şi setea; a (se) înviora; (regional) a (se) reveni2. La mijlocul calei află un copac ... şi şede supt dăns de să odihneaşie şi să răcoreaşle în umbra lui. Varlaam, c. 45. Vă răcoriţi supl copaciu. Biblia (1688), ll2/26, cf. anon. car., lb. Âu văzut şi un izvor . . . şi îndată au alergat să se răcorească bînd dintr-însul, căci era arşiţă mare de soare. Drăghici, r. 49/11. Cu însatare soarbe, s-udă, se-nviază, A lui membre oste-nite cu putere răcorează. Asachi, s. l. i, 210. Ia deci în braţe cea ploscă burduhoasă şi-ţi recoreşte gîtlejul. Negruzzi, s. i, 245. A băut la apă pînă s-a recorit. Creangă, p. 290. Drăguţelor, de ce vă osteniţi să-mi faceţi vînt toate? poale să mă răcorească numa una singură. Caragiale, o. ii, 269. Aerul sănătos şi rece al dimineţii îi mai răcori . . . ochii lui tulburi şi trudiţi. Vlahuţă, o. a. 124. Fruntea mea fierbinte o răcoreşti cu mirul. Gog a, p. 100. Arendaşul. . . scoase iar batista să-şi răcorească tîmplele. Rebreanu, r. i, 12. Îşi răcoresc ochii în apa adunată tn pumn, cu mormăituri de mulţumire. C. Petrescu, î. i, 263. Turnă apa în lighean, îşi răcori ochii. Brăescu, o. a. ii, 235. Adie vînt de seară, sunînd frunza, încreţind apa, răcorind fruntea. Teodoreanu, m. u. 94. Pofti. . . pe străin ca să se odihnească şi să se răcorească. Sadoveanu, o. x, 288. Se aplecă peste bord şi, muindu-şi mîna în apa rece, îşi răcori fruntea şi gura uscată. Bart, e. 189. In pragul uşii Îmi răcoream la vîntul de-amurg obrazul — jar. I. Barbu, o. 39. Apa fîntînii e rece şi răcoreşte gîtul ars de căldură şi de praf. Stancu, d. 218. Cu năstrapa mi-l stropea, Cu năframa-l recorea. Alecsandri, p. p. 108. Teiule cu foaia lată, Nici un vînt să nu te bată . . . Eu în codru c-alergam, ... Cu umbră mă răcoreai, Cu tulpina m-ascundeai. Teodorescu, p. p. 352. Fagi şi paltini Se pleca, Fruntea De i-o răcorea. Balade, ii, 254. (Cu determinări introduse prin prep. „de") Ia . . . un harbuzu ca să mănînce, să să mai răcorească de zăduh (a. 1808). gcr ii, 200/31. Va avea putere a mă răcori de focul ei cel grozav. Gorjan, h. iv, 83/1. Se coborî în grădină ca să-şi răcorească pieptul de flacăra ce-l ardea. Filimon, o. i, 116. <£• (Prin analogie) Prăşitul. . . amărunţeşle pămîntul, . . . răcoreşte popuşoii. I. Ionescu, c. 98/25. 4 Tranz. şi intranz. (învechit şi regional) A face bine, a ajuta. Răcoriia şt adăposta pre toţi. Dosoftei, v. s. septembrie 7r/13. Multă vreme au răcorit şi au răsplătit Grigore Vodă Moldovei. Amiras, let. iii, 160/1. Copiliţă, stăi să beu, Recori-ie-ar Dumnezeu! Alecsandri, p. p. 5. 3. Fig. A (se) linişti, a (se) calma, a (se) potoli. Inţeleagerea . . . seatea sufletului potoleaşte şi răcoreaşte. (a. 1643). gcr i, 107/29. îşi mai ote-şaşte şi-şi răcoreaşte doară patimile sufletului. C. Can-tacuzino, cm 1, 47. Făcea ce le era voiea . . . , zicînd că cu aceste îşi răcorescu inimile (a. 1774). gcr ii, 102/24, cf. lb. Acest tînăr, vrînd a să mai răcori, S-a aprins de foc mai mare, în loc d-a şi-l potoli. Pann, e. i, 5/15, cf. Polizu. Epistola aceasta a zbîrlit aşa de mult pe generalul Mânu îneît, ca să-şi recorească veninul, a luat înjurături şi mi-a azvîrlit cu lopata. Ghica, s. 458. Roua buzelor tale sufletul răcoreşte. Alexandrescu, o. 1, 150. Urmează, frate Răzvane ! Mai vorbeşte ! Mai vorbeşte! Focul cuvintelor tale m-alină, mă reco- 883 RĂCORICĂ - 68 - RĂCOROS reşte. Hasdeu, r. v. 61. O! lăsaţi-mă să pltng, ca să-mi mai răcoresc sufletul. Alecsandri, t. 1502. Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi, C-un zîmbet faci gtndirea-mi să se-mbete. Eminescu, o. i, 200. Boierul tnsă, căruia pare că i se răcorea inima cînd auzea spusele băiatului, îi da ghies. Ispirescu, l. 70. Nimeni nu mai răcoreşte focul chinului ei viu. NeculuţX, ţ. d. 115. Privirea frumosului te face Să-ţi răcoreşti dorinţa de-a şti ceva ce-ţi place. Coşbuc, s. 5. Mi-am răcorit sufletul. Delavrancea, o. ii, 228. Auzea cum bufneşte şi înjură stăpînul în pivniţă. Aceasta îl mai răcorea puţin. Rebreanu, nuv. 97. Mătuşă-sa .. . , după ce a lăsat-o să plîngă să se răcorească, a povăţuit-o. Galaction, o. 125. Slam aşa, . . . înconjurat de apele argintii ce curgeau şi-mi răcoreau sufletul aprins. Vlasiu, a. p. 404. Acuma, după ce le-ai răcorit şi ai spus ce aveai de spus, şterge-ţi ochii. Sadoveanu, o. viii, 298. Am ars şapte văi, ca să răcorim mînia moţilor. Camil Petrescu, b. 181. îi cără şoferului cîţiva pumni în ceafă. Asta nu-l răcori. T. Popovici, s. 240. De-a fi puica mea frumoasă, . . . Sufletul să-mi recorească, Zilele să-mi îndulcească. Alecsandri, p. p. 257. Să pot trece la mîndra, Să-mi răcoresc inima. Doine, 120. (Cu determinări introduse prin prep. ,,pe“, „asupra") Apucă hăţurile şi îşi răcori necazul pe cai, coborînd valea în vîrtej. C. Petrescu, !. i, 190. Aşa şi-au răcorit Petrea voinicul inima sa asupra duşmanilor săi! Sbiera, p. 34. 4 Refl. (Rar) A se consola. Am căutat mulţumirea totdeauna în conştiinţa mea şi bucuria în rezultatele, fructele lucrului meu, că, dacă nu mă voi putea răcori cu amîndouă, să am cel puţin pe cea dintîi drept mlngliere. Ghica, a. 169. — Scris şi: recort. — Prez. ind.: răcoresc. — V. răcoare. RĂCORtCĂ s. f. v. răcorel. RĂCORiRE s. f. Faptul de a (se) răcori; răcoreală (1), răcoare (1); (învechit şi regional) reve-neală. Cf. lb. Orcînd întîlneşti, zefire, Pieptul prea iubitei mele, Nu sufla cu răcorire, Ci cu foc şi văpăi grele. Pann, e. i, 22/21, cf. Polizu, ddrf. <£> F i g. Pretulindene, oriunde este plîns de despărţire, Cu-a sale aripi nădejdea abureşte răcorire. Conachi, p. 287. Privirea frumosului te face Să-ţi răcoreşti dorinţa de-a şti ceva ce-ţi place, Şi-n astă răcorire e foc. Coşbuc, s. 5. — Pl.: răcoriri. — V. răcori. RĂCORIT, -Ă adj. 1. Care s-a răcorit (1) ; răcoros (I). însă vîntul recorit Din zbor, iată, se opreşte. Alecsandri, Poezii, 363. Arbori nalţi, verzi, stufoşi răspîn-deau o umbră răcorită şi mirositoare. Eminescu, n. 16. Deschise fereastra să respire noaptea răcorită. C. Petrescu, î. ii, 199. Urcioarele din care plugarul suge o apă răcorită. Arghezi, b. 104. 2. F i g. (Despre oameni) Liniştit, potolit. Tare-i ursuz astăzi — se gîndi Iţic, agăţîndu-şi alene arma pe umăr, mai răcorii. Rebreanu, nuv. 277. — Scris şi: recorit. — Pl.: răcoriţi, -le. — V. răcori. RĂCORITOĂRĂ adj. v. răcoritor. RĂCORJTdR, -OĂRE adj. 1. Care produce răcoare (»)! care răcoreşte (1); răcorit (1); (Învechit) răcoare (II). Ca o fîntînă cu . . . limpede şi răcoriioară apă ■ ■ . s-au pus înaintea celor ce vor binevoi a să adăpa dintr-însa (a. 1826). gcr ii, 254/32, cf. drlu, lb. Harbujii prtn gustul lor cel zăhăros şi răcoritor, sînt atît de iubiţi moldovenilor. I. Ionescu, c. 94/8, cf. Polizu. Nici casă, nici pădure, nici rîu recoritor, Nimic nu se arată pe cîmpul de mohor! Alecsandri, p. iii, 90. Să fie, în pustiu, . . > umbrar răcoritor al turmelor zăbuşite. Odobescu, s. i, 166. Nebun de fericire, se vîră în bănetul răcoritor şi luciu. VlahuţX, o. a. i, 219, cf. ddrf. Tot da către fîntînă zor . . . Aici, la loc răcoritor, Sfîrşit stetea acum. Coşbuc, p. i, 227, cf. Barcianu, Alexi, w. Drumul urcă .... poposind puţin la Cişmeaua Mortului, unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare. Rebreanu, i. 9. Slugi începură a umbla cu băuturi răcoritoare. Sadoveanu, o. v, 601. Unii îşi deşertau paharele de sirop răcoritor, iar alţii îşi sorbeau filozofic cafelele. Bart, s. m. 59. Se întremează, printr-o băutură răcoritoare, din sfirşeala pe care i-o provocase oboseala şi căldura anotimpului. Vianu, a. p. 130. Apa era dulce, limpede şi răcoritoare, v. rom. septembrie 1953, 12. Această fîntînă cu apă limpede şi răcoritoare este singurul izvor tn ţara tatălui meu. Mera, l. b. 106. + (Substantivat, f. pl.) Băutură care astlm-pără setea, care răcoreşte. în timpul cît lucrăm tn redacţiune fumăm, . . . bem răcoritoare. Caragiale, o. iv, 293, cf. Bianu, d. s. Pe mese tntîlneai cutii cu ţigări, pahare de cristal şi flacoane-termos în argint cu răcoritoare. CXlinescu, s. 285. + (Substantivat, n.; Învechit, rar) Evantai. Pentru fiecare veşmînt avea şi răcoritoriu şi umbrariu. f (1869), 142. 2. Fig. Care calmează, care linişteşte. Vuitul teu ziceam că poate . . . Să-mi insufle intru toate Spirit viu, recoritoriu. Mureşan, p. 17/12. Aplica acelaşi postulat al autorităţii, . . . proferînd înjurături răcoritoare şi patriarhale. CXlinescu, e. 22. Acum zoreau călări, plini de praf, ... ca să le ducă, cu gura uscată de arşiţă, vestea răcoritoare că a sosit ceasul. Camil Petrescu, o. ii, 196. — Scris şi: recoritor. — Pl.: răcoritori, -oare. — Şi: (Învechit) răcoritoâră adj. — Răcori + suf. -tor. RĂCOROS, -OĂSĂ adj. 1. Care are o temperatură uşor scăzută; răcoritor (1), răcorit (1); (Învechit) răcoare (II). Iarna cea moderată şi vara cea răcoroasă. Calendariu (1794), 1/27. Iar el, ostănit, căulasă, tn pripă, Să odihnească a umbră răcuroasă, Şi veni într-as-tă pădure deasă. Budai-Deleanu, ţ. 184. Un vînt foarte răcoros şi folositoriu curăţeşte tot aerul. Beldi-man, n. p. ii, 129/7. Se odihneau în răcoroasele peş-tere ale munţilor, cr (1846), 1791/36. Supt umbra cea răcoroasă. BXrac, a. 30/15. Zăresc umbra părului copilăriei mele, care . . . îşi scutură florile pe inima mea ca o ploiţă recoroasă. Russo, s. 100. O asemăn cu o frumoasă Seară de toamnă, lin răcoroasă. Bolliac, o. 140. Suflaţi, răcoroşi zefiri. Alexandrescu, o. i, 335. Mii de glasuri se-nalţă cu răsunet potolit în lăria nopţii, se limpezesc tn aerul ei răcoros. Odobescu, s. iii, 19. Vîntul adia despre munţi primăvăratic, răcoros. Slavici, o. ii, 30. Să sufle aer recoros. Ispirescu, l. 31. Ce dulce mi-e să-i simt palma răcoroasă luneclnd încet pe fruntea mea înfierbîntată. VlahuţX, o. a. 425. Nopţile de april erau foarte răcoroase la munte. AgIr-biceanu, a. 55. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci. Gîrleanu, n. 221. Căldura zilei era covlrşitoare şi nu îndrăznii să părăsesc răcorosul meu adăpost de umbră şi verdeaţă. Hogaş, m. n. 63. O boare răcoroasă începu să adie. Sadoveanu, o. i, 192. Pe cheu lumea se mişca în aerul răcoros al serei. Bart, e. 184. Strada era . . . răcoroasă şi foşnitoare ca o pădure. CXlinescu, e. o. i, 7. Gusta cu nesaţ răsuflarea răcoroasă a măreţului codru de ştejar. Camil Petrescu, o. ii, 147. Plecam Fruntea-n amurg şi aşteptam Băcoroasa noapte. Isa-nos, ţ. l. 67. Clipea-nstelarea răcoroasă în tării, Se clătinau pădurile nemuritoare. Labiş, p. 394. Cercam vinul dacă-i rece, Pivniţa de-i recoroasă, Crîşmăriţa de-i frumoasă. Alecsandri, p. p. 254. Sftnta lună-i răcoroasă, Nu-i dă flori să le miroasă. Teodorescu, p. p. 279, cf. şez. i, 15. 4 Proaspăt, Înviorător. Soarele e blînd şi-n aer e un parfum răcoros de flori proaspete. VlahuţX, s. a. ii, 137. Răşina topită de căldură biruie mirosul răcoros al tufelor de mintă. C. Petrescu, î. ii, 203. Florile erau cărnoase, suave, răcoroase. CXlinescu, s. 70. + (Rar) Tlnăr, fraged. Lumei se arată O dalbă de fată . . ■ Vie şi frumoasă, Dulce, recoroasă. Alecsandri, p. p. 15. 2. Fig. Care calmează, care linişteşte, care potoleşte. Maria îi zîmbeşte cu o răcoroasă bună-cuviinţă. Slavici, n. i, 82. Acest fapt adăuga tn cumpăna sen- 889 RĂCOŞAN - 69 - RĂDÂŞCĂ zaţiilor mele de apăsare şi de boală ceva dulce şi răcoros. Galaction, o. 59. 3. (Despre îmbrăcăminte) Care nu ţine cald, care nu este călduros. Toalete recoroase şi frumoase. Negru-zzi, s. i, 36. — Scris şi: recoros. — Pl: răcoroşi, -oase. — Şi: (Învechit) răcurâs, -oăsă adj. — Răcoare + suf. -os. RÂCOŞÂN s. m. v. rocoşan. RĂCOŞl vb. IV v. rocoşi. RĂCOŞÎT, -Ă adj. v. rocoşit2. RĂCOŞITOR, -OĂRE adj. v. rocoşitor. RĂCOVllVĂ s. f. Nume dat mai multor plante erbacee: a) mică plantă cu tulpina tîrltoare, cu flori albe, cu petalele mai scurte decît sepalele şi cu fructul o capsulă lunguiaţă; este folosită In medicina populară; (regional) aurică, coadă-de-găină, cuişoriţă, gheţişoară, iarba-găinii, iarbă-de-păsări, rocoţel, rocoviţă, ro-ghină, sclnteiuţă, steluţa-fetei, steluţă-albă (Stellaria media). Cf. Cihac, ii, 302, Brandza, fl. 198, Dame, t. 187, Panţu, pl., Păcală, m. r. 19, Pascu, s. 277, Simionescu, fl. 156, Borza, d. 164, şez. xv, 112, Glosau reg. ; b) rocoţea (Stellaria graminea). Cf. Grecescu, fl. 121, Panţu, pl-, Simionescu, fl. 296, Borza, d. 164; o.) (regional; şi In sintagma rocoină roşie, id. ib. 18) seînteiuţă (Anagallis aruensis). Cf. Valian, v., Baronzi, l. 143, Cihac, ii, 302, ddrf, Brandza, fl. 408, Grecescu, fl. 487, tdrg, Borza, d. 18; d) (regional; şi In sintagma răcoină albastră, id. ib.) roşuţă (Anagallis caerulea). id. ib.; e) (regional) mieriu tă2 (Alsine verna). Cf. Coteanu, pl. 19, Şincai, In dr. v, 556, lb, Polizu, Cihac, ii, 302, lm, Gheţie, r. m., Barcianu, N. Leon, med. 61, tdrg; f) (prin Munt. şi Olt.) plantă erbacee din familia rubia-ceelor, cu frunze moi şi flori albe, folosită în medicina populară; slnziană, floarea-sfintului-Ion (Galium rotun-difolium). Cf. Panţu, pl., dm, Borza, d. 74; jj) (regional) busuioc de cîmp (Galinsoga qaadriradiata). id. ib.; h) (regional; şi in sintagma rocoină grasă, id. ib.) busuioc sălbatic (Galinsoga parviflora). id. ib. Fira-aşa făcea, Ea la foc punea . . . Aripă de-albină, Fir de rocoină. Coşbuc, p. ii, 150, cf. Barcianu, Alexi, w. Prin grăpare, o sumă de buruieni rădăcinoase, precum ar fi holbura, . . . răcoina, ... se dezrădăcinează . . ■ şi se scot. Pamfile, a. r. 72, cf. h iv 52, 99, ix 141, xi 327, 401, şez. iii, 87. Frunză verde răcoină. Doine 170. Frunză verde răcuină, Am crescut floare străină Intr-un mijloc de grădină. Hodoş, p. p. 107. Cu răcoină pisată se fac legături celor sttlcifi. şez. xv, 113. — Pl.: răcovine. — Şi: răeovină (lb, Borza, d. 164, h ix 188), rocovină (Brandza, d. 71, id. fl. 198, DamIs, t. 187, N. Leon, med. 61, Panţu, pl., tdrg, Borza, d. 164, h xii 217, şez. xv, 112), re-covfnă (h x 354), reeorină (Borza, d. 74), rocoină, rogoină (h xii 428), răcoină, răcoină (Borza, d. 164, h ix 305, 338, 436), recoină (Borza, d. 164), răcuină, racuină (h xviii 40, 41, L. Costin, gr. băn. 172, arh. folk. v, 124, alr n/95), răcăină (h xii 308), răcohfnă (Bujorean, b. l. 390), rocotină (Borza, d. 165), racoiniă (com. din Straja — Rădăuţi), răeiuină (Panţu, pl., dm), răciună (Paşca, gl., Borza, d. 164), (prin Transilv.) răncuină (id. ib. 165) s. f. — Etimologia necunoscută. RĂCOZ s. m. (sg.) v. rogoz. RĂCRUT s. m. v. recrut. RĂCŞdR s. m. v. răcuşor. RĂCTĂLUl vb. IV v. rlhtui. RĂCUÎ vb. IV v. rucului. RĂCUlNĂ1 s. f. sg. v. răcoină. RĂCUINĂ2 s. f. v. răeovină. RĂCULEŢ s. m. 1. Răcuşor (1). dicţ. 2. Nume dat mai multor plante: a) plantă erbacee cu rizom gros, tlrltor, cu flori albe-roşietice, folosită în medicina populară; (regional) buruiana-rîndunicii, cărligată, cărligel, cîrligat, cîrligăţică, cîrligeţe, cîr-liguţi, ginţură, iarba-balaurului, iarbă-roşie, iarba-şar-pelui, lemn-dulce, moţul-curcanului, nodurar, rădăcina-şarpelui, scoriş de munte, şerpariţă, troscot, troscoţel, ţîţa-fiului (Polygonum bistorta). Cf. ddrf, Gheţie, r. m., Brandza, fl. 426, Barcianu, Grecescu, fl. 509, jahresber. viii, 196, xi, 142, Alexi, w., Bianu, d. s., tdrg, Pascu, s. 318, Simionescu, fl. 143,Voi-culescu, l. 236, Borza, d. 134: b) (regional) iarba- şopîrlelor (Polygonum viviparum). id. ib. 135; c) (re- gional) cîrligioare (Bidens cernuus). id. ib. 31. — Pl.: răculeţi. — Rac2 + suf. -ule(. RĂCURGERE s. f. v. recurgere. RĂCURdS, -OĂSĂ adj. v. răcoros. RĂCUŞCĂ s. f. (Regional; cu sens colectiv) Crustacee mici, de diferite specii. Cf. tdrg. Cega se nutreşte cu crustacei mici sau, cum zic pescarii, . . . cu „răcuşcă", adică cu nişte viermuşori . . . cari sînt un fel de raci mici. Antipa, p. 322, cf. dl, dm. — Rac2 + suf. -uşcă. RĂCUŞOR s. m. 1. Diminutiv al lui rac2 (I); răculeţ, (rar) răcuţ. îţi aduc vro doi răcuşori . . . chirciţi, oftigoşi ca vai dc ci! Alecsandri, t. 74, cf. tdrg. Scol din apă şi răcuşorii mici. Simionescu, f. r. 431. 2. P. anal. Insectă mică, cu picioarele de dinainte asemănătoare cu cleştele unui rac; trăieşte în ape curgătoare şi stătătoare (Nepa cinerea). Cf. Marian, ins. 455, tdrg, Simionescu, f. r. 344. 3. (Regional) Ceapă. Pun cfteva [turte] In traistă şi după cc au mai pus şi nişte răcuşori — cepe — femeile iau furca in brlu şi se duc. ap. Pamfile, s. t. 120. 4. (Bot.; regional) Creţuşcă (Filipendula ulmaria). Borza, d. 70. — Pl.: răcuşori. — Şi: răcşăr s. m. tdrg. — Rac2 + suf. -uşor. RĂCUŢ s. m. v. recrut. RĂCUTA vb. I v. recruta. RĂCUTĂRE s. f. v. recrutare. RĂCUTĂ s. f. v. recrut. RĂCLTE s. m. v. recrut. RĂCUŢ s. m. (Rar) Răcuşor (1). Băcuţii ... se ţin acăţaţi de firele icrelor. Atila, p. 444. — Pl.: răniţi. — Rac2 + suf. -uţ. RĂDĂCICĂ s. f. v. rădaşcă. RADAR!1 s. n. v. rădvan. RĂDÂN2 s. n. v. redan. RĂDÂŞ subst. v. radăş. RĂDAŞCĂ s. f. (Şi, regional, în sintagma rodaşcă de stejeriu, Păcală, m. r. 33) Insectă din ordinul coleopterelor, de culoare neagră-castanie, al cărei mascul are o pereche de mandibule puternice, asemănătoare coarnelor de cerb; răgace, (regional) boul-lui-Dumnezeu, bourel, cerb, cerbar, răgăciţă, taur, buhai 917 RĂDĂCINA - 70 - RĂDĂCINĂ (Lucanus cervus). CI. Şincai, În dr. v, 561, lb, Polizu, Cihac, ii, 317, lm. O chilie, pe păreţii căreia erau aruncate cu creionul fel de fel de schiţe ciudate, . . . icoana foarte bine esecutată a unei rudaşte, flori, tufe. Eminescu, n. 96, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu. Larvele de rădaşte . . . trăiesc in trunchiurile arborilor. N. Leon, med. 84, cf. Marian, ins. 34, Alexi, w., Grigoriu-Rigo, m. p. ii, 10, Pamfile, a. r. 197. Cel mai mare gtndac de la noi este rădaşca. Simionescu, f. r. 282, cf. h i 263, 425, 459, ii 27, iv 312, xi 517, xiv 397, xvii 92, alr i 1 897. Am o vacă neagră Şi tot prin aer aleargă (Rădaşca). şez. xvi, 170. + (Regional) Model de cusătură de arnici pe ie. Erau mai multe feluri de ,,cusături cu răuri": . . . steluţa, cirligu, . . . rădaşca. Diaconu, vr. lviii, com. din SXlişte — Sibiu. — Pl.: rădaşte şi (regional) rădaşii (alr i 1 897/243), rădăşti (tdrg, Scriban, d., alr i 1 897/144, 158, 160, 166, 174, 178, 190, 200, 510, 512, 730, 770), rădaşce (Scriban, d., alr i 1 897/594), rădăşci (ib. 1 897/584, 595, 740, 748), rădaşci (ib. 1879/596). - Şi: (regional) răqăşcă (Pontbriant, d., Scriban, d. 230, h xvi 30, alr i 1897/735, 782, 795, 798, 800, 808, 878), rodâşcă (Marian, ins. 34, tdrg, PXcalX, m. r. 33, Gorovei, c. 325, Pascu, c. 198, alr i 1 897/129, 170), rndăşcă (pl. rudaşte, rudăşti ib. 1 897/122, 131, 136, 249, 251, 285, 289), rudeşcă (Marian, ins. 35, tdrg, alr i 1 897/269, 350), rădătică (ib. 1 897/148, pronunţat -daci-că), rudăcică (ib. 1 897/138, pronunţat -daci-că), (prin Mold.) caradăşcă (Marian, ins. 34, h x 21, 68, 129, 355, 465, 477, 498, 535, alr i 1 897/582) s. f., caradâş (ib. 1 897/424) s. m., (regional) carâşcă (ib. 1 897/805) s. f., (prin Mold.) cărădâşeă (N. Leon, med. 84, Marian, ins. 34, tdrg, h x 259, alr i 1 897/378, 526, 528, 536, 558, 588, 592, 600), cărăbâşeă (ib. 1 897 /550), rarnbâşă (ib. 1 897/530), (regional) dărâdăşcă (ib. 1 897/180), brudăşeă (ib. 1 897/295) s. f. — Din bg. poraiica. RĂDĂCINĂ vb. I. Refl. (învechit) = înrădăcina. 1. (Despre plante) A prinde rădăcini. Cel copaci . . . mai mult să sluji de a se rădăcina, fn 51, cf. drlu. + F i g. (Rar) A se statornici. Acei rumâni dachi . . . prin sute de ani trecuse şi să rădăcinase in toată Dachia lăcuind şi şeztnd. C. Cantacuzino, cm i, 67. 2. F i g. A pătrunde adine (In conştiinţă, In obişnuinţă etc.), a se Înrădăcina. Răsare credinţa şi nu ajunge . . . ptnă în sfîrşit să se rădăcineze. Coresi, ev. 357. — Prez. ind.: rădăcinez. — V. rădăcină. RĂDĂCINĂRE s. f. (învechit) Acţiunea de a s e rădăcina (1). Cf. drlu. F i g. întru rădăcinarea şi săvtrşirea aceştia havaleli ... a se lua cu dreaptă analogie din suma ierburilor (a. 1822). Uricariul, v, 173/16. — Pl.: rădăcinări. — V. rădăcinii. RĂDĂCINAt, -Ă adj. (învechit, rar; despre plante) înfipt cu rădăcinile In pămlnt. Cf. drlu. Stejarul adine rădăcinat, Vîntul cînd se răscoală, el geme şi suspină. Heliade, o. i, 155. <$• Fig. Zadarnic falnice palate Sînt în pămlnt rădăcinate. Macedonski, o. i, 36. — Pl.: rădăcinaţi,-le. — V. rădăcina. RĂDĂCÎNĂ s. f. A. I. 1. Organ al plantelor superioare avlnd rolul de a fixa planta In sol şi de a absorbi apa împreună cu substanţele minerale dizolvate în ea; (popular) partea plantei aflată în pămînt, indiferent de structura şi de funcţiile pe care le are. Leamm tomnateci fără rod de doao ori muriră den rădăcină (cca 1569 — 1575). gcr i, *12/4. Rădăcinile ce mînca porcii. Coresi, ev. 21. Vor purta la sine . . . rădăcini sau ierbi, dzîctnd că simt bune să nu să apropie nice o răutate (a. 1645). gcr i, 116/24. Viia să o scoaţă den rădăcină, să o leapcde. prav. 25. Răsărind soarele, să veştejiră şi, pentru ce nu avură rădăcină, să uscară. n. test. (1648), 16v/31. Căzacii, amu fiind la mare strînsoare de hrană .... rădăcini mînca. M. Costin, o. 163, cf. lex. mars. 240. Rădăcină de angelină (a. 1749). gcr ii, 45/15. Ceale următoare zicem acealea care negreşit urmează din vreun lucru şi dintr-acela ca dintr-o rădăcină odrăslesc. Molnar, ret. 75/24. Sihastrii prin pustie ... nu primea toată ziua tn gură Făr-ierburi cu rădăcini măcrie. Budai-Delf.anu, ţ. 332, cf. Clemens, drlu. Acest arbure mare era, ca orice plantă, . . . spre cer cu-ale lui ramuri Şi rădăcine-niinse, ce sfredelea pămîntul. Heliade, o. i, 377. Au apucat şi au zmult acea buruiană, dar cită mirare l-au cuprins găsind la rădăcină un feliu de boambe rătunde. DrX-ghici, r. 62/26. Acel frasin cu întinsa rădăcină, Care-umbrează cu mii ramuri. Asachi, s. l. i, 75. Puţintel foamea-ş alină Cu cîte o rădăcină. BXrac, a. 73/24. Cugeta a se retrage întru desert spre a trăi acolo cu rădă-cine şi cu lacrăme. cr (1848), 29®/64, cf. Polizu. Văzu ... Un copaciu gros la tulpină, Uscat pîn'la rădăcină. Pann, p. v. i, 90/2. Printre cremenea crăpată, din bazaltul rupt de ploaie, Ridica copaci monastici trunchii ce de vînt se-ndoaie, Scoţînd veche rădăcină din pietrişul sfărtmat. Eminescu, o. iv, 119. Acolo stete ca mai mulţi ani, hrănindu-se cu ierburi şi rădăcini. Ispirescu, l. 122, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., Grigoriu-Rigo, m. p. i, 45. Firelor de tămîiţă Li se uscă rădăcina. Goga, p. 103, cf. Bianu, d. s., tdrg. Se duce la nuc, îl apucă bărbăteşte de trunchi, îl zmulge cu rădăcini cu toi. Gîrleanu, n. 9. S-au ofilit, s-au scuturat şi a murit şi rădăcina lor. Galaction, a. 76, cf. Topîrceanu, b. 25. Mîini mari, ... cu degetele răsucite ca rădăcinile de viţă. C. Petrescu, î. i, 255. Cobor in humă ca o rădăcină, Spre inima pămîntului. D. Botez, p. o. 120. Să uzi pomii în fiecare seară . . . Să le torni apă la rădăcină. BrXescu, o. a. i, 192. La legumele şi rădăcinile fierte nu adăugau decît puţin oleu proaspăt. Sadoveanu, o. xii, 23. Cîntă lină O undă clătinată, cu fire de lumină Şi horbotă-argintie prin foi şi rădăcini. Arghezi, vers. 333, cf. CXlinescu, s. 716. Păstorii întîlnesc cîte un brad tînăr, purtat, cu rădăcini cu tot, de apele unui puternic şuvoi. Bogza, c. o. 65. Toate rădăcinile sînt amare. Stancu, r. a. i, 73, cf. Labiş, p. 367. Vindea . . . rădăcini de lecuit sumedenii de boli. s mai 1960, 54. Creşteţi, flori, cît gardurile, Să vă bată vînturile . . . Şi secaţi din rădăcină, Cum plîng eu de la inimă! jARNfK-BÎRSEANU, d. 209, cf. alrm sn i h 129. Sap via pe supt tulpină, Să sece din rădăcină. Balade, iii, 308. Nici floarea nu-i străină, C-are frunze şi tulpină, Şi pămînt şi rădăcină. folc. transilv. ii, 9. Trăieşte ca viermele în rădăcina hreanului. Negruzzi, s. i, 250. Din rădăcina cea rea Odrăsleşte smicea rea. Pann, p. v. i, 61/4. Tot co-paciul de la rădăcină să usucă. Zanne, r. i, 145. iarba cea rea, din rădăcină de o vei tăia, ea iarbă tot va da. id. ib. 197. F. de la rădăcina prunului, se spune despre ţuica tare, curată, de calitate superioară. Cf. Udrescu, gl. Rădăcină-mpleticină, Rar voinic care o deznină (Cartea). Sbiera, p. 322. <£■ Fig. (Sugerînd ideea de element fundamental, temelie) Dregătorii să mută în omide, Care rod cu multă lăcomie Frunza pomului cetăţenesc, Ba păn'la rădăcină-l mistuiesc. Budai-Deleanu, ţ. 380. Crime care rod omenimea pîn’la rădăcină. I. Negruzzi, s. vi, 157. (Sugerînd ideea de legătură trainică) Sîntem chemaţi a dezlega această chestiune . . . în timpul cînd lot ce este vechi este căzut, cînd tot ce este nou nu are încă rădăcină. KogXlniceanu, s. a. 113. Munteanul are rădăcini la locul lui, ca şi bradul. Sadoveanu, o. x, 516. Coboară-n lut părinţii, rînd pe rînd, în timp ce-n noi mai cresc grădinile. Ei vor să fie rădăcinile Prin cari ne prelungim pe subt pămînt. Blaga, p. 199. Mă-nalţ fără obsesia căderii: Am rădăcini multiple în pămînt. v. rom. noiembrie 1962, 69. (Sugerînd ideea de moment iniţial, Început) Rădecina sciinţelor formase Dintru-nceputu este amărăcioasă. BXrac, ap. gcr ii, 235/9. Rădăcina în- 921 RĂDĂCINĂ - 71 - RĂDĂCINĂ ■ăţăturii este amară, dulci stnt însă rodurile sale. Ne-gruzzi, s. i, 9. (Sugerînd ideea de sursă, izvor) Sentimentul de milă . . . avînd adinei rădăcini tn teama de a i se face şi lui Inşuşi ceea ce simte că nu e bine şi just să i se facă semenului. Caragiale, o. vii, 256. O artă înaintată, cu rădăcini adînci tn solul artei populare. contemp. 1953, nr. 365, 2/6. Poezia . . . trebuie să-şi aibă rădăcinile tn acelaşi pămlnt din care se hrăneşte viaţa. Beniuc, p. 140. (Sugerînd ideea de profunzime, adlncime) Mă doare nedreptatea! zise Titu adine, din rădăcinile inimii. Rebreanu, i. 357. Asta voiam şi eu din toată inima, din toate rădăcinile fiinţei mele. Camil Petrescu, t. iii, 138. <0- Rădăcină de mieşunea (sau de mieşunele) = rizomul parfumat al unei varietăţi de stlnjenei (Iris florentina), din care se face pudră. Cf. Panţu, pl., ŞXineanu, d. u., cade, Bu-jorean, b. l. 351. <$> Loc. a d v. (în construcţie cu verbe ca ,,a tăia", ,,a rupe", „a curma" etc.) Din rădăcină (sau clin rădăcini) = in Întregime, cu totul, definitiv; din temelie. Vrură înşelăciunea drăcească . . . den rădăcină să o rupă. Coresi, ev. 376. Să ne nevoim . . . acel rău den rădăcină să-l rupem. id. ib. 397. Voiu scoate den rădăcină năravul lacomilor. Moxa, 372/11, cf. lb, ŞXineanu, Barcianu, tdrg. Lichidarea din rădăcini a oportunismului. Scînteia, 1952, nr. 2 386. <$■ Expr. A prinde rădăcini (sau rădăcină) v. prinde. A rupe rădăcinile = a se hotărî să plece, a pleca. Udrescu, gl. <0> Compus; (regional) rădărina-mă> rului = colac mare, făcut pentru parastas, în care se împllntă o creangă de măr Împodobită cu nuci, cu dulciuri, cu luminări etc. Cf. PXcalX, m. r. 184. + P. ext. (Rar) Exemplar dintr-o plantă. V. fir. Fiindcă nu s-au putut afla adevărul: cîte vedre de rachiu . . . au făcut fieşcare în parte, . . . s-au făcut numărătoarea rădăcinilor de pruni (a. 1835). doc. ec. 581. Şi-n Olt se oglindeau din geam Trei rădăcini de busuioc. Goga, p. 35. + (La pl.; Învechit, rar) Rădăcinoase (2). Cureehiul, sfeclite, guliile şi alte rădăcini se samănă în martie. I. Ionescu, c. 32'/6. 2. Compuse: (regional) rădăcina-ciumei = a) captalan (Petasiies officinalis). Ci. lb, I. Golescu, c., Polizu, ŞXineanu, Brandza, fl. 261, Barcianu, Grecescu, fl. 289, Alexi, w., şez. xv, 15; b) cucuruz (Petasiies albuş). Borza, d. 126; rădăcina-sără-ciei = pătrunjel-de-cîmp (Pimpinella saxifraga). id. ib.; (prin Transilv.) rădăcina-şerpilor (sau -şarpelui) = ră-culeţ (Polygonum bistoria). Cf. lb, Polizu, Brandza, fl. 426, ŞXineanu, Barcianu, tdrg, Bianu, d. s., Panţu, pl., Borza, d. 134; (regional) rădăcină-ama-ră = ghinţură (Gentiana luiea). Cf. tdrg; rădăcină-de-friguri = rodul-pămlntului (Arum maculatum). Borza, d. 24; rădăcină-de-lingoare = iarbă-de-lingoare (Lysimachia punctata, Lysimachia vulgaris). Cf. Brandza, fl. 406, Dame, t. 186, tdrg, Panţu, pl., Borza, d. 103; rădăcină-de-piper-alb (sau -de-ghimbir) = ghimbir (Zingiber officinale). Cf. Barcianu, Alexi, w., Bianu, d. s., Panţu, pl., Borza, d. 189; rădă-cină-de-săpun = odagaci (Saponaria officinalis). id. ib. 156; (prin Maram.) rădăcină-de-sniăhoaie = iarba-osu-lui (Ilelianihemum nummularium)■ id. ib. 81; (regional) rădăcină-dulce = a) lemn-dulce (Glycyrhiza gta-bra, Glycyrhiza echinata). Cf. Coteanu, pl. 28, lb, Polizu, ddrf, ŞXineanu, Brandza, fl. 95, Barcianu, tdrg, Alexi, w., Bianu, d. s., PXcalX, m. r. 20, Borza, d. 78; b) feriguţă (Polypodium vulgare). id. ib. 135, arh. som. vi, 464; c) morcov (Daucus carota). Borza, d. 58; rădăcină-dulce-de-munte = feriguţă (Polypodium vulgare). Borza, d. 135; rădăcină-galbenă = sfeclă (Bela vulgaris). Borza, d. 30; ră-dăcină-neagră = a) tătăneasă (Symphytum officinale). id. ib. 166; b) brustur negru (Symphytum cordatum). id. ib.; rădăcină-roşie = mei-păsăresc (Lithospermum officinale). id. ib. 100; rădăcină-^ălbatiră = hrean (Armoracia rusticana). Cf. Brandza, fl. 138, Panţu, pl., Borza, d. 23, şez. xv, 43. 3. (Şi în sintagma rădăcină-plătăeină, Pamfile, j. i, 10) Numele unui joc de copii. Cf. h xviii 47. <> (în construcţia) De-a rădăcina = numele unui joc practicat la priveghi. CI. Pamfile, j. I, şez. ix, 8. II. P. anal. 1. (Anat.) Partea care fixează dinţii sau firele de păr în ţesut. I-au scos dinţii din rădăcină. Mineiul (1776), 74rl/12. Sudoarea îi izvora pe la rădăcina perilor şi-i brobonea fruntea. VlahuţX, n. 34, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., enc. vet. 141. Un val fierbinte de mînie parcă i se ridică din tălpi ptnă-n rădăcina părului. Mironescu, s. a. 29. Primejdia o simţii vie, înţepîndu-mă la rădăcina părului şi umplîndu-mi fierbinte luminile ochilor. Sadoveanu, o. vii, 346. ll dureau rădăcinile măselelor rupte. Stancu, r. a. iii, 36. în porţiunea rădăcinii, pulpa este învelită într-o substanţă mai puţin dură. abc sXn. 131, cf. alr ii/i h 42. + P. ext. (în sintagma) Rădăcina cozii = parte a cozii calului, pe care creşte părul; (regional) măcău1 (4). dr. v, 306. 2. (Regional) Partea cea mai profundă a unei tumori, a unui abces, a unei bătături. Bubele dulci . . . S-au umflat, De mtnie-au crăpat, Rădăcina le-a secat. Teodorescu, p. p. 366. III. 1. (învechit şi regional) Bază, temelie (a unei clădiri, a unui zid etc.). Cetatea Ierosalimului den rădăcină o răsipi. Moxa, 361/24. Cădzu capiştea din rădăcini. Dosoftei, v. s. octombrie 50v/ll. Care sfîn-tă besearică . . . Ioan Zlalaust o au rădicai din rădăcini. id. ib. 86r/7. Rădăcina plastii (= căpiţă de fin), alr ii 5277/872. -*> Loc.adv. (în legătură cu verbe ca ,,a surpa", ,,a slăbi" etc.) Din rădăcină = din temelie, cu totul. Deaca au văzut păgtnii una ca aceasta, cum iaste pizmă ■ ■ . întru rumâni, socotiră că iaste vremea . . . să-i slăbească din rădăcină, anon. cantac., cm i, 171. Ai surpat din rădăcină cumplitele asuprele. Conachi, p. 44. O (Prin analogie) Pogorîiula rădăcinelci munţilor (a. 1651). gcr i, 156/12. Din rădăcinile munţilor în loc de apă, tină cleioasă izvorăşte. Cante-mir, ist. 138. Şi rădăcinile munţilor mari se cutremurară falnic De horăitul bătrînului crai. Eminescu, o. iv, 198, cf. alr ii 2 468/531, 723. 4- Fig. (învechit) Element fundamental, esenţial; temei. Cu ce veri ade-văra că eşti creştin ? ... Cu aceaia că ştiu rădăcina creş-tinătăţiei (a. 1607). gcr i, 39/29. Loc. adj. De rădăcină = de bază, fundamental, esenţial. Idei streine şi nepotrivite cu ideile sale cele de rădăcină. Heliade, o. ii, 21. 2. (Regional; In sintagma) Rădăcinile uşii — uşori (Băduleasa — Roşiori de Vede), chest. ii 114/90. fe- IV. Fig. 1. (învechit şi regional) Strămoş comun, rudă străveche; neam, familie. Mulă-te deîn satul tău şi rădăcira la deîn pămîntul viilor, psalt. 101. Au biruit leul cel ce iaste den fealiul Iudii, rădăcina lui D[a]-»[i]d. Biblia (1688), [prefaţă] 6/38. Enea Rîmului şi împărăţiei lui începăloriu şi rădăcină-i iaste. N. Costin, l. 109. Unirea şi împărtăşirea neamului şi a rude-niii cu noi fiind lot dintru o rădăcină: adecă fraţii, surorile. Pravila (1814), 108/22. Ştefan dintr-acea domnească rădăcină au odrăslit. Arhiva r. i, 41/8, cf. ddrf, alr i 444/846. 2. Cauză, izvor, Început, principiu. Bunră rădă-cinră de bucurie, psalt. hur. 40r/17. Rădăcina a loate bunătăţile iaste dragostea. Coresi, ev. 47. Năravul vracilor iaste întîi să întreabe pre bolnavul... de unde-i iaste rădăcina boalei şi a dureriei. id. ib. 60, cf. 216. Rădăcina şi începătura păcatului este aceluia ce l-au scornit. Muşte, let. iii, 78/9. Următoarea poveste este a rădăclnei beţiei. Pann, p. v. i, 118/28. Acel sîmbure . . . carc-i rădăcina adevărată a vieţei şi a faptelor sale. Eminescu, p. l. 47. Multe rele pol avea rădăcina tn altruism. Gherea, st. cr. ii, 62. A supus unei analize profunde şi multiple această criză şi a descoperit esenţa ei, dezvăluind rădăcinile ei de clasă, cf 1962, nr. 1, 48. B. I. 1. Partea de lingă pămlnt a tulpinii unui copac. Va veni să ne giudece pre noi . . ., ca o săcure ce laie rădăcina lemnului (a. 1643). gcr i, 104/40. Săcurea-i pusă Ia rădăcina pomilor, n. test. (1648), 69v/20. S-au culcat şi au adormit cîteva ceasuri la rădăcina unui copaci, ist. Carol xii, 76v/9. Şezui la rădăcina unui tei de Ungă şosea. Bolintineanu, o. 387. O dureau şelele şi grumazii, . . . pleeîndu-se atîta 921 RĂDĂCINĂ - 72 - RĂDĂCINIU pe la rădăcimle celor tuţari, după mlădiţe fragede. CreangX, p. 316. îşi luă un aer inspirai, privi copacul de la rădăcină pină-n creştet ... şi începu să scrie. VlahuţX, o. a. 121. Sub brazi, la rădăcină, bolnavul cap să-i pleci! Sărac, pe căi să-ţi mîniui visarea ta nebună. Coşbuc, p. i, 135. îmi luai bocceaua din spete, o aşezai . . . la rădăcina unui mesteacăn. Hogaş, dr. i, 81. Stăm şi tragem din ţigare, la rădăcina unui nuc. Galaction, o. a. i, 264. I-a părul bine că a făcui scăpată jos, la rădăcina copacului, legătura cu mîncare. Popa, v. 83. Sălciile se închină, Babe mici, din rădăcină, Şi fieştecare trunchi De răchită stă-n genunchi. Arghe-zi, vers. 249. Oftă, se aplecă la rădăcina porumbului. Preda, m. 77. Mai In jos, pe rămurcle, Cîntă două păsărele . . . Mai în jos, la rădăcină, Cînl-o turturea bătrînă. Jarnîk-Bîrseanu, d. 193. Se ciuşdi la rădăcina unui copaciu şi-şi aşteptă oamenii. Popescu, b. ii, 53. Tot codrului se leagănă Din vîrf pînă-n rădăcină. Balade, iii, 236. E de la rădăcina prunului, se spune despre cei care sînt dintr-o regiune pomicolă, despre cei care se pricep la ţuică. Cf. Udrescu, gl. + (Regional) Scorbură. Cf. alr i 961/35, 166, 360, 590, 596, 690, 898. 2. Buturugă; buştean, butuc; spec. (prin Transilv.) butuc pe care lemnarul ciopleşte lemnele. Cf. Pamfile, i. c. 125. Un cap se ridică şi se retrage îndată după o rădăcină. C. Petrescu, î. ii, 35. Bădăcina mică răstoarnă carul mare. Zanne, p. i, 270. Surcica nu sare departe de rădăcină, id. ib. 291. 3. (Regional) Portaltoi. Cf. alr sn i h 220. 4. (Regional) Cocean, cotor de porumb. Cf. alrm sn i h 82. II. P. anal. Partea unui membru, a unui organ, sau porţiunea de păr etc. mai apropiată de articulaţie sau de ţesutul în care este fixat. Mijlocul frunţii şi a rădăcinii nasului. Piscupescu, o. 117/17. Am oprit dar căţeii „cari aveau . . . picioare mai lungi, coada mai groasă Ia rădăcină şi mai subţire la vîrf". Odobescu, s. iii, 43. Glandula lacrimală să contractă puţin . . . cînd apăsam sprincenele pe ochi şi ridicăm în sus muşchii feţii de Ia rădăcina nasului. Delavrancea, t. 255. Părţile boului: . . . rădăcina sau iulpina cornului. Dame, t. 32. îi reteză din rădăcină bretonul cu foarfecele. BrXescu, a. 64. La rădăcina firelor de păr, luciră boabe vîscoase de sudoare. C. Petrescu, !. i, 233. Un domn cărunt, . . . cu o încruntare de zile grele la rădăcina frunţii. Vlasiu, d. 321. Arcul sprin-cenelor era lung, dens şi cu o zburlire mefistofelică la îmbinarea cu rădăcina nasului. Teodoreanu, m. ii, 72. Mi se ridicase un nod în gît şi asudasem la rădăcina părului. Sadoveanu, o. i, 662, cf. CXlinescu, e. o. ii, 167. La rădăcina nasului lemnos al bătrînului, ochii se făcuseră parcă roşii. Camil Petrescu, o. i, 133, cf. ii, 129. Numai oamenii care-şi scot ochelarii au gestul ăsta, cu degetul la rădăcina nasului. H. Lovinescu, t. 252. înfăşarea începe întotdeauna de la capătul unui membru spre rădăcină. Belea, p. a. 21, cf. 166. (învechit) Bădăcina piciorului = tars. Cf. an-trop. 34/6. Bădăcina mînii — carp. ib. 33/18. III. 1. Partea unei construcţii, a unui gard etc. care se află mai aproape de pămînt. De năprasnă să fie văzut un cal. . . înfrînat la rădăcina stîlpului (a. 1710). gcr i, 361/21. Ei se aşezară jos la rădăcina zidului. Ispirescu, l. 26. Se duce şi caută iarba-fiarelor, pe care, adueînd-o şi puindu-o la rădăcina gardului, gardul sare în sus din pămînt. h ii 3. 2. Partea unui instrument, a unei arme etc. care este mai aproape de mîner sau de suport. Se împlîn-tau baionetele pînă în rădăcină în carne de turc. Gane, n. ii, 111. Gratiile erau rupte, numai rădăcinile lor ruginite se iveau în lemnul putred. Eminescu, p. l. 29. Calul îi tremură şi joacă . . . Bagă pintenii pînă la rădăcină. Delavhancea, o. îl, 75. 3. Porţiunea cea mai apropiată de surtă a unul fluid. Rădăcina linul rîu. Pamfile, j. i, 132. C. (Mat.) I. I. Număr care, ridicat la o putere, dă numărul dat. Scoaterea unii rădăcini. Poenaru, o. 7/15. Fieştecare număr poate fi rădăcină. A.. Teodo- rescu, a. 117/12, cf. Lazarini, m. 183/3, Culianu, a. 3, mdt, der. <$■ Rădăcină pătrată (învechit pătra-tică, Lazarini, m. 185/21) sau rădăcina a doua, (învechit) rădăcină cvadraiă (cvadratîcească sau rădăcina cvadralului) (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulţit cu sine însuşi, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). 6 cîte 6 fac 36; iată numărul cfadrat şi rădăcina cfădratului este 6. Amfilohie, e. 146/17. Pentru a trage rădăcină cvadraiiccască. aat 12r/l. 2 este rădăcina cvadralului. Asachi, e. i, 183/7. Rădăcina cvadrată. id. Alghebra, 45r/22, cf. LazXr, a. 4v/6. 7 este rădăcina pătrată lui 49. Heliade, a. 12/1, cf. Poenaru, g. 7/16. Să se scoată rădăcina pătrată din 1156. A. Teodorescu, a. 119/17, cf. elem. alg. 10/21. Rădăcina a doua din a sau rădăcina pătrată din a. Culianu, a. 3, cf. ddrf, ŞXineanu. Operaţiunea . . . poartă numele de extragere de rădăcină. Climescu, a. 160. Număr pur imaginar se numeşte rădăcina pătrată dintr-un număr negativ. Algebra viii, 277. Rădăcină cubică (sau, Învechit, cubă) (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulţit succesiv de două ori cu sine însuşi, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). Cf. ŞXineanu, ltr2. în aritmetică, 1 are o singură rădăcină cubică, anume 1. Algebra ix, 33. 2. (învechit, rar) Numitor. Voim să împărţim 24: 3/4: cu 4:1/2.. . împărţim pă suma împă/7[it]or[u]-lui cu rădăcina sa, adică pă: 24: cu: 4. ma 62v/9. II. Soluţia unei ecuaţii algebrice. Valorile particulare ... se numesc rădăcini sau soluţiuni ale ccuaţi-unei. Culianu, a. 74, cf. ltr. Orice ecuaţie algebrică are o rădăcină. Algebra ix, 39, cf. der. D. (Lingv.) Element ireductibil al unui cuvînt, obţinut prin eliminarea tuturor elementelor de formaţie (desinenţe, sufixe, prefixe), care conţine sensul lexical al cuvîntului şi care este comun tuturor cuvintelor din aceeaşi familie; radical. Cf. cr (1848), 153/35. Infinitivul şi nominativul... se refer toate împreună la o rădăcină primitivă comună a cuvîntului. Maiorescu, cr. iii, 327. Cere ajutor de la un derivai spre a explica chiar rădăcina cuvîntului. Odobescu, s. i, 36, cf. ddrf, ŞXineanu. Recomandă . . . compunerea de cuvinte nouă din rădăcini româneşti. IbrXileanu, sp. cr. 50. Nu ne vom ocupa cu problema onomatopeei ca bază a rădăcinilor indo-europene. Puşcariu, l. r. i, 99, cf. 107. Substantivul „muncă", verbul „munci", adjectivul „muncilor" . . . au acecaşi rădăcină, „munc-". l. rom. 1953, nr. 1, 28. Influxul distruge unitatea rădăcinii, îngreuiază menţinerea coeziunii între cuvintele din aceeaşi familie. Graur, f. l. 149. Rădăcina este elementul neanalizabil din punct de vedere morfologic, id. i. l. 126. Rădăcina nu există izolat, ea face parte din cuvinte şi trebuie studiată împreună cu celelalte părţi ale cuvintelor, sg ii, 5. — Pl.: rădăcini şi (învechit şi regional) rădăcine. — Şi: (regional) rădăcine s. f. — Lat. radicina. — Pentru sensurile C şi D, cf. fr. r a c i n e. RĂDĂCINE s. f. v. rădăcină. RĂDĂCINlŞ s. n. (Rar) Mulţime de rădăcini (A 13). Capul lui mare, fruntea bombată, ochii uşor bulbucaţi, obrajii plini, umbriţi pînă-n marginea pleoapelor de rădăcînişul bărbii proaspăt rase — ţoale acestea te făceau să bănui în spatele mesei un trup zdravăn. Galan, b. i, 7. — Rădăcină + suf. -iş. RĂDĂCINlŢĂ s. f. Râdăcioară. Cuibul... este construit superficial din fire de iarbă, rădăciniţe, păr şi pene. Linţia, p. ii, 31. — Pl.: rădăciniţe. — Rădăcină + suf. -iţă. RĂDĂCI1VÎU, -ÎE adj. De culoarea rădăcinii arborilor, gălbui. Cf. Marian, ch. 51, ŞXineanu, Barcianu, 925 RĂDĂCWOS - 73 - RĂDUCE1 Alexi, w. Nici culoarea cernelei, care tn timpul descrierii era rădăcinie închisă,... nu contribuie a dezlega ehestiuni importante de istorie sau filologie, bul. com. ist. i, 80. — Pl.: rădăcinii. — Rădăcină + suf. -iu. RĂDĂC1NOS, -OĂSĂ adj. 1. (Despre plante) Cu rădăcini mari sau multe. Cf. drlu, lb, ddrf, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Pelinu-i rădăcinos, Străinu-i tot mtnios. Bibicescu, p. p. 110. <0> Compus: (regional) floare-rădăcinoasă = coada-cocoşului (Polggona-tum). Cf. alr sn iii h 646/157. + Fi g. (Despre oameni) Ciolănos, noduros. Era un trunchi de om rădăcinos. BXnuţ, t. p. 110. 2. (Substantivat, f. pl.) Nume dat legumelor cultivate pentru rădăcina lor; (şi la sg.) plantă din acest grup. Legumele . . . cele rădăcinoase, precum stnt sfeclite, morcovii, napii. Economia, 124/15. Nu seamăn de-a dreptul in straturi decît. . . rădăcinoase. Comşa, n. z. 36. întreaga recoltă de rădăcinoase furajere . . . va fi destinată exclusiv pentru hrănirea animalelor proprietate obştească. ScInteia, 1953, nr. 2859. 3. (Despre terenuri) Plin de rădăcini. La baltă, . . . dacă fundul e nomclos, ierbos sau rădăcinos, ... se poale da truda de a-l curăţa cu o sapă. Atila, p. 48. — Pl.: rădăeinoşl, -oase. 1 — Rădăcină + suf. -os. RĂDĂCINCţA s. f. (Regional) Bădăcioară. Cind şi-au făcut rădăetnuţe, ... se taie pre lingă pămlnt. Economia, 210/27, cf. lb, Barcianu, Alexi, w., alrm sn i h 129/574. — PI.: rădăcinu/e. — Rădăcină -f suf. -u/â, RĂdAcIOARĂ s. f. Diminutiv al lui rădăcină (AII); rădficiniţă, (regional) rădăcinuţă. Cf. Poiizu. [Părul] avea două rădăcioare proaspete, pe sub frume numai. Sadoveanu, o. v, 174, cf. vi, 69, h ix 388, xi 325. Ii da o rădăcioară ş-o mînca şi ţinea cîii-o săp-tămină dă foame. Graiul, i, 46. Supt o rădioară, O mtndră mireană. Pamfile, cer. 144. <> Fig. Trebuie să surprind şi să reţiu, din ptrîul rîndurilor tale, o rădăcioară de întristare. Galaction, o. a. i, 124. — Pl.: rădăcioare. — Şi: (regional) rădioără s. f. — Rădăcină + suf. -ioară. RĂdAgeAlA s. f. (Prin nord-vestul Munt.) Răceală. Udrescu, gl. <>■ Expr. A lua (pe cineva) cu rădăgeaiă = a fi cuprins de frig, a răci. Cf. id. ib. — Rădăgi + suf. -eală. RĂDĂGt vb. IV. Intranz. (Prin nord-vestul Munt.) A fi cuprins, răzbit de frig; a răci. Cf. Udrescu, gl. -v> Tranz. L-a rădăgii (frigul) bietul copil; dtrdîie de-i clănţănesc dinţii-n gură. id. ib. — Prez. ind.: rădăgesc. — Etimologia necunoscută. RĂDĂGlT, -A adj. (Prin nord-vestul Munt.) Răcit. Udrescu, gl. Am venit rădăgit; trei zile de drum, eu viforu-n piept. id. ib. — Pl.: rădăgiţi, -te. — V. rădăgi. RĂdAşcAT adj. (Prin Mold.; despre coarnele animalelor) Care seamănă ca formă cu coamele rădaştei. Coarnele, după întorsăturile lor, iau felurite denumiri. Li se zice: grebleşe, cînd stnt întoarse ca grebla; . . . ridaşcate (Vaslui), cînd seamănă cu coarnele rădaşcăi. Dame, t. 28, cf. tdrg, ŞXineanu, d. u. — Pl.: rădăşcale. — Rădaşcă + suf. -at. RĂdAşSşTI adj. pl. (Prin Mold.; In sintagma) Vişine rădăşeşti = numele unei specii de vişine, nede- finite mai Îndeaproape. Măi bădiţă, nu doreşti Vişinele rădăşeşti? Alecsandri, p. i, 99, cf. ddrf. — De la n. pr. Rădăşeni. RĂDECA vb. I v. ridica. rAdiAc s. n. (Regional) Rediu (1). Vorbeşte eu mare plăcere . . . despre vînătorile de la ctmp, fie la sitari în sihle, fie în rădiacuri, la iepuri, cu copoii. Sadoveanu, o. x, 469. — Pl.: rădiacuri. — Rădiu -(- suf. -ac. RADICA vb. I v. ridica. rAdicArE s. f. v. ridicare. RĂDICAT1 s. n. v. ridicat1. RĂDICAT», -A adj. v. ridicat*. RĂDiCĂ s. f. v. ridiche. RĂDICĂTOR s. n. v. ridicător. RĂDICĂTORIU, -OARE adj., s. n. v. ridicător. RĂDICAtCR s. f. v. ridicăturâ. RĂDtCHE s. f. v. ridiche. RĂDÎCHIE s. f. v. ridiche. rAdICHIOArA s. f. v. rldichloară. rAdICLA s. f. v. ridiche. RADIE s. f. v. reghie. RADINĂ s. f. v. radină. RĂDIOARĂ s. f. v. rădăcioară. RĂDlSCĂ s. f. (Regional) Ridiche (Raphanus săli nas) (Brădişorul de Jos — Oraviţa). Cf. alr i 851/24. — Pl.: rădiste. — După germ. Radieschen. RĂDlŞ s. n. v. redlş. RĂDÎTĂ s. f. v. ridiche. RĂDÎŢA s. f. art. (Regional) Numele unul dans popular (Glodeanu Siliştea — Urziceni). h ii 120. — De la n. pr. Rădiţa. RĂDÎŢĂ s. f. v. ridiche. RÂDIU s. n. v. rediu. RĂDUCĂNEijTI adj. pl. (In sintagma) Mere râdu-căneşti = numele unei specii de mere dulci, nedefinite mai Îndeaproape. Cf. Grecescu, fl. 222, Bianu, D. S. — Probabil de la n. pr. Răducăneni. RĂDUCĂTOR, -OARE adj. (învechit, rar) Asemănător. Cf. cuv. d. bXtr. i, 298. — Pl.: răducători, -oare. — Rădnce1 + suf. -ălor. RĂDUCE1 vb. III. 1. Refl. şi intranz. (învechit şi regional) A fi la fel, similar cu cineva sau ceva; a se asemăna. Cf. cuv. n. bXtk. i, 298. Miru-mi cum nu-ş arăduee fecior a părinte. Moxa, 362/17. Pre fietecare chip supl numele a vreuneia din paiiri . . . a supune şi firea chipului cu firea dihaniii ca să-şi ră. ducă tare am nevoii. Cantekir, ist. 4, cf. 53. Chipul 959 r Aduce* - 74 - RĂFLUS dectt altor jigănii, mai mult broaştei se asamănă: numai capul, spintccătura gurii peştelui ce-i zic lacherda se răduce. id. ib. 207. Şi la faţă foarte ş-au fost răducind cu dînsul. id. hr. 98, cf. alr i 29/355, ib. 1 343/298, 343, alr sn v h 1 444, ib. h 1 445. Copilul acesta răb-duce după tatăl său. mat. dialect, i, 215. Tranz. Începu Astieag a-l cunoaşte: şi faţa şi chipul îl răducea. Herodot (1645), 49. ^Tranz.A stabili o asemănare; a asemăna, a compara. Giudeaţele-ţ sînt, Doamne, di-reapte, ... (7a aurul cel bun sînt dorite Şi ca piatra cea scumpă iubite. Şi cu ce altă le-aş răduce? Dosoftei, ps. 59/5. 2. (învechit) Tranz. A reprezenta, a reproduce, a Închipui. Lespezile . . . arăduc chipul legii (a. 1652). ap. tdrg. Arhiereul, cînd blagosloveşte,. . . răduce chipul marelui arhiereului sau domnului nostru J[i]«[us] H[ri]s[tos] (a. 1652). ap. id. ib. — Prez. ind.: rădfic. — Şi: (Învechit) arăduce, (regional) răbduee, răzduce (alr sn v h 1445/95) vb. III. — Lat. reducere. RĂDljf.E2 vb. III v. reduce. RĂDtJCERE1 s. f. (învechit, rar) Asemănare. Cf. cuv. d. bXtr. i, 298. — Pl.: răduceri. — V. răduce1. RĂDtlCERE2 s. f. v. reducere. RĂDtlI subst. (Regional) Diminutiv al lui r e-diu; colţişor de pădure. Cf. Stoica, vîn. 22. Puicuţa cu ochi căprui Mă tot cheamă prin rădui. Pamfile, c. ţ. 158. — Pl.: ? — Rediu + suf. -ui. RADUlAc subst. (Regional) Diminutiv al lui r ă-dui. Pe deasupra unui răduiac ce iaste tn costişe (a. 1777). ap. T. Papahagi, c. l. — Pl.: 1 — Rădui + suf. -ac. RĂDUlAŞ subst. (Regional) Răduiac. Bate hotarul drept supt un . . . răduiaş (a. 1756). Iorga, s. d.xvi 211. — Pl.: ? — Rădui + suf. -aş. RĂDUŞĂ s. f. (Regional) Bucătăreasă (la nuntă) (Vălcani — Sinnicolau Mare), alr ii/i h 163/47. — Pl.: ? — Din ser. redusa. RĂDt'TĂ s. f. v. redută. RĂDVAN s. n. Trăsură de lux Închisă, montată pe arcuri şi trasă de mai mulţi cai. V. b e r 1 i n ă, butcă, caleaşcă, caretă, carpent, cupeu, hinteu. Sta . . . Dimitraşco Vodă în rădvan la scară. (a.?), mag. ist. m, 53/9. De frica unui poghiaz leşescu ... au apucai numai e, Iordăchioaia singură, cu rădvannl. Neculce, l. 99, cf. R. Popescu, cm i, 493. 2 perini de urşinic de rădvan (a. 1734). bul. com. ist. iv, 69, cf. Uricariul, xi, 225. Boierii caimacami . . . gătesc rădvane ... şi le trimit la Ţarigrad. Gheor-gachi, cer. (1762), 264, cf. man. gott. îl ducea cu rădvanul său. Maior, ist. 36/9. S-au ţinut toată slava şi mărirea în cai şi în rădvane (hinteaie, carpente sau cară R e f 1. p a s. Preţul. . . să răfuieşte prin cămărăşia pomenitei ocni (a. 1836). doc. ec. 636. Toţi turcii ce se aflau în Bucureşti să se adune la casa vistierului Dan, spre a li se căuta şi răfui datoriile. Bălcescu, m. v. 52. <£■ Refl. recipr. Pără la acest let ce am vîndul vin, ne-m răfuit (a. 1810). Iorga, s. d. vii, 69. Gospodarul . . . în vremea nopţilor celor lungi are cînd să-şi puie în rînduială socotelele şi să se răfuiască cu lăcuiiorii. I. Ionescu, c. 241/5. Măcelarul face o afacere bună, căci el poate să ia pe porc bani chiar îndată, pe cînd cu mine se răfuieşte treptat. Ghica, s. 543, cf. Vasiliu, c. 52, alr sn iv h 927/365. + (Regional) A socoti, a calcula; a aprecia. Cf. Polizu, Scriban, d., alrt ii, 165, 334, alr ii/365, a v 6. + (Regional) A da gata ceva, a termina. Găseşte numai curechiul, iar carnea o răfuisă cînii. şez. vii, 66. Aveam destul de lucru . . . Dacă fîrşii cu oborul, ce mă gîndii eu, ia să răfuiesc toată închisoarea bătăturii. Plopşor, c. 153. 2. Refl. recipr. Fig. A clarifica cu cineva o situaţie, a lămuri o neînţelegere; p. ext. a se certa; a se bate. Cu dînşii... foarte greu te-i răfui. Negruzzi, s. i, 119. Bine căţi-am aflat coţcăriile . .. Ne-om răfui mai tîr-ziu. Alecsandri, t. 529. Avem să ne răfuim amîndoi. Caragiale, o. vi, 202, cf. ddrf. Acuma, iaiă socrule, să ne răfuim amîndoi. D. Zamfirescu, t. s. 108. îl ura şi rîvnea să-l prindă, să se răfuiască. Rebreanu, i. 441. Trebuie să-l aşteptăm şi să ne răfuim cu el. Sadoveanu, o. vii, 339. Cu noi doi, sărăntocilor, am eu o socoteală mai veche. O să ne răfuim noi într-o zi. Stancu, d. 55. Am să mă răfuiesc eu cu el. Camilar, n. i, 28. Avea grozavă poftă să se răfuiască cu hoţul care dezgropase oala. Preda, d. 21. Jos, mamonule, să ne răfuim. Reteganul, p. v, 78. Alelei, ciocoi, ciocoi, Să mă răfuiesc cu voi. Balade, ii, 309. <$■ Tranz. Avem o socoteală acum de răfuit. Bolintineanu, o. 137. încurcătura care a fost, îţi răfui-o singuri. Galan, z. r. 218. 3. Tranz. Fig. A critica aspru; a judeca, a mustra; p. ext. a bate. Sînt convins că acest articol are să aducă cel puţin 10 abonaţi ... — Ceteşte-mi-l, să vedem cum răfuieşti guvernul. Alecsandri, t. 1 651. Luînd pe cîte un drăcuşor de corniţe, mi ţi-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. Şi, după ce-l răfuia bine, îi da drumul. Creangă, p. 306. Maranda îşi răfuieşte feciorul. . . Loviturile pornesc ritmic, îndesate. Cazi-mir, gr. 76. Să ne lămurim şi să mi le răfuiesc! C. Petrescu, a. r. 31. — Prez. ind.: răfuiesc. — Şi: (Învechit, rar) reiui vb. IV. — Etimologia necunoscută. RĂFUl2 vb. IV. Tranz. (Regional) A pune raf pe roată, a fereca (Livezeni — Petroşeni). alr i 823/831. — Prez. ind.; răfui. — Raf + suf. -ui. RĂFUIĂLĂ s. f. 1. (învechit şi popular) Lichidare a unor conturi băneşti, achitare a unei datorii; socoteală, plată; (Învechit) răfuire. Au ieşit la răfuială cu fraţii, ca să dei şi ei agiulori, să fie cu toţii fow«râ?[i] la moşie (a. 1776). Ştefanelli, d. c. 119. învoiala urmează cînd cineva ar ierta cuiva din banii vreunii datorii netăgăduite, iar răfuiala urmează cînd cineva să alcătuieşte cu altul prin izbrănirca unii datorii. Pravila (1814), 68/20, cf. Polizu. Bieţii oameni, speriaţi de ruina ce ar fi urmat unei asemenea răfuieli pripite, se adunau, făceau cislă şi astfel mai dobîndeau o amînare. Ghica, s. 38. Să se amendeze toţi acei cari au contractat obiceiul rău de a nu plăti bine pe muncitori, . . . de a nu face refuielile cît se vor putea mai des. I. Ionescu, d. 462. îl lămurea cu cifre exacte, ca şi cînd ar fi fost de faţă la răfuiala financiară dintre Racliş şi Lambrino. Vlahuţă, d. 117, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., a v 6, 15, vi 26. + (Rar) Calcul, plan. Răfuiala de acasă nu se potriveşte cu ace(a) din (de la) lîrg, Zanne, p. v, 351. 2. Fig. Clarificare a unei situaţii, a unei neînţelegeri ; p. e x t. ceartă; bătaie. V. revanşă. Dacă-i pe răfuială, . ■ ■ apoi ian poftim să te spovăduiesc despre cel logofăt cu părul de aur! Alecsandri, t. 1138, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Tresări îngrozit, sigur că a sosit ceasul răfuielii. Rebreanu, i. 160. Gîndul răfuielii e mereu prezent. Ralea, o. 34. Pusese în glas toată otrava păstrată în el, în atîţia ani de umilinţă, aşa, ca pentru o răfuială. Camil Petrescu, o. ii, 96. Poetul intenţiona ... să adune în el numai acele poezii care exprimau crezul poetic al autorului şi, ca să spunem aşa, „răfuiala" sa cu toţi acei pe care îi socotea adversarii noii sale poziţii, v. rom. ianuarie 1954, 169. Trebuie să fiu faţă la răfuială. Camilar, n. i, 405. Venise ... cu aere de om pus pe cine ştie ce prăpăd de răfuială. Galan, b. ii, 210. 0> (în legătură cu verbul ,,a avea") Eu tot cu administraţia de aci am o mică răfuială. C. Petrescu, c. v. 161. Am eu şi alte vechi răfuieli cu dînsul. Sadoveanu, o. xi, 383. N-ai văzut cîţi sîntem, care avem aceeaşi răfuială? Vornic, p. 89. Cu ăştia, o s-avem odată şi-odată O răfuială! Deşliu, g. 10. Ian staţi oleacă de vorbă cu mine, că avem o ţîr’ de răfuială. Reteganul, p. v, 34. <$> E x p r. A-i trage (sau a-i da) cuiva o răfuială = a mustra, a certa, a bate pe cineva. Dacă-i aşa, să-ţi dau o răfuială isprăvnicească pe spinare. Alecsandri, t. 533, cf. ddrf, tdrg. I-am dat o răfuială. Bujor, s. 93. Am văzut iar dosarul. . . , am să le trag o răfuială număru unu. Sadoveanu, o. viii, 177. A lua (pe cineva) la răfuială = a mustra (pe cineva) cu asprime, a cere cuiva socoteală; a lua la rost. Aşteptase de midi ca Huţu să vie de Crăciun acasă, pentru ca să-l ia la răfuială pentru purtările lui. Slavici, o. i, 89, cf. ddrf. — Scris şi: refuială. — Pl.: răfuieli. — Răfui + suf. -eală. RĂFUIRE s. f. (învechit) Faptul de a răf ui1 (1) ; răfuială (1). Se li se deie ... socoteală de venitul a anului trecut 1827 a acestor moşii, . . . împreună şi cu cusurul banilor acestui venit spre toată vechea răfuire (a. 1828). Uricariul, vii, 111. Să să publicuiască şi preţurile,. . . iar răfuirea să va face pe la porturi (ar 1836). doc. ec. 636, cf. Polizu. Ştii la ce te-am chemat? — Nu ştiu, dar îmi închipuiesc că pentru răfuirea socotelilor dintre noi. Filimon, o. i, 237, cf. lm, ddrf, Alexi, w. — Pl.: răfuiri. — V. răfui1. RĂGÂCE1 s. f. Rădaşcă (Lucanus cervus). Cf. lb, lm, Marian, ins. 34, Candrea, f. 203, 252, tdrg-Cum fac furnicile cu cîte-o răgăoace . . . , pe care o golesc de toate măruntaiele, lăsîndu-i numai cheresteaua. Galaction, o. 262. Ea şchiopăta, se poticnea slîngace, 995 RĂGACE* - 76 - răgădAie Ca o răgace. Arghezi, v. 177. Chillmbarul ăsla-t o răgace. id. vers. 225. Să făcu . . . mare cit o rugacie. CXtanX, p. b. i, 54, cf. Pascu, c. 196, h iv 54, v 35, 187, vii 149, ix 308, xi 96, xviii 304, alr i 1 897/9, 85, 103, 290, 776, 780, 786, 790, 792, 842, 880, 896, alr n/848. + (Prin Munt.) Cărăbuş (Melolontha vulgaris). Cf. h iv 85. — Pl.: răgace şi (învechit şi regional') răgăci (lb, alr i 1 897/9, 85,103, 880).— Şi: (regional)răgăce (Marian, ins. 34, Pascu, c. 196), rugâce (Marian, ins. 35, h xviii 304), răgăcie (h v 459, alr i 1 897/810, 820, 846, 856, 874, pl. răgăcii alr i 1 897/810, 820, 846, 874 şi răgacii ib. 1 897/856), răgăcie (h v 71, 280, ix 122), rlgăcie (alr i 1 897/ 865), rugâcie, răgoăce (Marian, ins. 34, Pascu, c. 196), regoâce (Marian, ins. 34), răgăoăce, răgaoâce (h iv 85, ix 339, pl. răgaoci ib. iv 85), ragaoăre (alr i 1 897/887, pl. raga-oci ib.), ragaceâ (hxvi 30) s. f., răgăci (lb, polizu, Cihac, ii, 317, ddrf, Gheţif., r. m., Barcianu, Marian, ins. 34, 35, 38, Alexi, w., jahresber. xii, 150, alr i 1 897/61, 63, 65, 90, 107, 112, 960, Pascu, c. 196), rlgăci (alr i 1897/80), rogâci (Cihac, ii, 317, tdrg, h xvii 68, alr i 1 897/77), rugăci (cade, Viciu, gl., H XVII 263, ALB i 1 897/26, 45, 69, 75, 79, 831, 835) s. tn., garăcie (ib. 1 897/815, pl. gărăcii ib.) s. f. — Din v. sl. *rogafci> (bg. porai). RĂGĂCE2 s. f. v. răgăoace1. RĂGĂCI1 s. m. v. răgace1. RĂGĂCI’5, -CE adj. (Regional; despre boi, vaci etc.) Care boncăluieşte, care rage. Com. din Lisa — FXgX-raş. — Pl.: răgăci, -ce. — Şi: răgăcie s. f. Pascu, c. 89. — Rage + suf. -aci. RĂGĂCIE1 s. f. v. răgace1. RĂGĂCIE2 s. f. v. răgaci2. RĂGĂLIŞTE s. f. (Prin nordul Munt.) „I-oc". RXdulescu-Codin, 63. îşi face răgalişte. id. — Pl.: ? — Cf. răgălie. RĂGAOĂCE s. f. v. răgace1. RĂGAşcĂ s. f. V. rădaşcă. HĂGĂTCĂ s. f. v. rohatcă. RĂGĂZ s. n. 1. (Mai ales In legătură cu verbele ,,a avea", „a găsi", „a da") Timp liber, disponibil (pentru a face ceva). Cf. anon. car. Mnlfimca pe el grămădită Nu-i dă răgaz nice într-o clipită. Budai-De-LEANU, Ţ. 252, cf. LB, POLIZU, ClHAC, II, 303, LM. Acum arc ceva răgaz ca să-şi dea seama de toată greutatea sarcinii primite. Maiorescu, d. i, 40. îi scăpa de blăstămul broaştelor şi-i da răgaz morilor să umble, că destul ţi-ai făcut mendrele pînă acum. CreangX, p. 242. Dă-ml răgaz să cînt un cîntecel. Ispirescu, l. 338. Se cuvine ca vînătorul să-şi pună puşca şi pofta tn cui şi să dea nevinovaţilor săi adversari un răgaz. Odobescu, s. iii, 38, cf. ddrf. I.a întoarcere are răgazul să bage de seamă şi la clădirea universităţii. Sp. Popescu, m. g. 78, cf. ŞXineanu. N-a avut el răgaz să continuie povestirea întîmplărilor contimporane, bul. com. ist. ii, 121. A fost un moment de linişte, o amuţire generală, ca în faţa unei nenorociri comune, ce nu dă răgaz nici de a suspina. Ardeleanu, v. p. 134. Petre nu-i dădu răgaz să isprăvească. Rebreanu, r. ii, 205. Chiar să-mi fi căzui o carte de-a dumitale în mînâ, n-aş fi avut răgaz să o citesc. C. Petrescu, c. v. 2i. Dădaca se aşeza trudită pe scaun . . . , câutînd să mă ademenească să stau cuminte, să-i dau răgaz să se odihnească. BrXescu, a. 15. După atîta cernere de ape, credeam că In sfîrşii ploile ne vor da puţin răgaz. Sadoveanu, o. vi, 556. Cînd am răgaz, citesc şi cultiv şi eu muzele. CXlinescu, e. o. i, 84. Podarii au destul răgaz siI le contemple măreţia şi eternitatea. Bogza, c. o. 289. Nici nu mi-a dat răgaz să-mbuc ceva. Vornic, p. 100. Mai dă-mi, voinice, răgaz Pînă joi după Ispas, Să-mi las lucru rînduiţ. jARNfK-BÎRSEANu, d. 62. Te rog să-mi dai numai o ţîră răgaz, ca să-mi jălesc viaţa. Sbiera, p. 38. Făr-ai da răgaz în cale, De păr să-l apuci, Călare să-l aduci. Marian, d. 285. Al doilea cap, cîni ieşi, iarăşi nu avu răgaz şi îl reteză. Reteganul, p. iv, 47, cf. gr. bXn., Novacoviciu, c. b. i, 18. <0> F i g. între două veşnicii răgaz. Viaţă, viaţă, cum te zbuciumi. Beniuc, c. p. 99. 2. Perioadă de Întrerupere a unei activităţi; odihnă, repaus; inactivitate. Timpul de răgaz Preface-n om netrebnic pe omul cel viteaz. Alecsandri, t. ii, 139. Unde începe acţiunea, încetează răgazul contemplativ. Maiorescu, cr. ii, 339. Am pomenit şi de acei sălbatici ai perioadei glaciare cari, în lungile lor răgazuri, au născocit arta sculpturei. Odobescu, s. iii, 114. Răgazul de amiazi trecu. Sandu-Aldea, d. n. 288. Răgazul acesta a fost cel mai frumos din viaţa lui. Sadoveanu, o. vi, 119. Omul medieval căuta să-şi procure înainte de toate răgazuri, . . . orice prilej de sărbătoare era binevenit. Oţetea, r. 42. Răgazuri nu-ţi iei? îngăduie timpului Să pună temei Vieţii şi nimbului! Blaga, p. lllg Semion a primii o scrisoare de-acasă. în clipele de răgaz dintre două bătălii mi-a citit-o. v. rom. mai 1954, 121. <£> Loc. adv. Fără (dc) răgaz = necontenit, continuu. Fulgere lungi de lumină frîntă şi orbitoare spintecau adîncurite, fără răgaz. Hogaş, dr. i, 111. Viaţa e aspră, viaţa e o bătălie fără răgaz. Galaction, o. a. ii, 236. Am muncit o viaţă, fără răgaz şi fără de hodină. Sadoveanu, o. viii, 265. înşiraţi unul după altul, urcau. Fără răgaz, fără să piardă nici o mişcare, urcau. Bogza, c. o. 23. Cu răgaz = fără grabă, pe Îndelete. Ochi, priviţi mereu . . . Cum cu blînd răgaz Cerbii beau din botul Cerbilor din iaz. Les-nea, vers. 61. + (Rar) Clipă, moment. Uneori, cind intervenea ceva vesel, aveam răgazuri de uimire. Camil Petrescu, u. n. 160. 3. Linişte, pace, tihnă. Osîndilul presle inată veciia nici un sfert de ceas nu va avea răgaz. Maior, p. 163/21, cf. Budai-Deleanu, lex. în loc de bucurie, să-i dau pre al mieu năcaz Şi durerea ce m-aprinde, nedîndu-mi ceas de răgaz. Beldiman, o. 10/7. Celor frumuşele n-am dat pace, nici răgaz. Conachi, p. 219. Neaflînd minulă de răgaz, am fugit la ţară. Negruzzi, s. i, 60. N-am răgaz nici măcar un ceas! Alecsandri, t. 656. Nu e ceas şi pas, răgaz să poţi avea de faun, Eşti robul lui. Macedonski, o. i, 120. Am şi eu două ori trei zile de împăcare şi de răgaz .... după ce îmi iau leafa. Sadoveanu, o. vi, 533, cf. Novacoviciu, c. b. i, 19. E mare necaz Cînd foamea nu-ţi dă răgaz. Zanne, p. iii, 561. <0> Loc. adv. în răgaz = In tihnă, liniştit. Se ivesc în mintea lui nişte întrebări, dar n-are vreme să stea în răgaz şi să-şi dea răspunsurile trebuitoare. Sp. Popescu, m. g. 33. Ne hotărîrăm a merge pe jos peste munţi şi tn răgaz, de la Piatra pînă la Dorna. Hogaş, dr. i, 1. — Pl.: răgazuri. — Şi: (Învechit) regaz s. n. Budai-Deleanu, lex., Beldiman, e. 14/16. — Etimologia necunoscută. RĂGACE s. f. v. răgace1. RĂGĂCIE s. f. v. răgace1. RĂGĂClŢĂ s. f. (Regional) Rădaşcă (Lucanus cer-vus) (Veţel — Deva), alr i 1 897/107. — Pl.: răgăciţe. — Şi: ruyăcijă s. f. alr i 1 897/87. — Răgace1 + suf -iţă. RĂGĂDÂIE s. f. (Regional) I. Turiţă (Galium aparine). Te ţii ca răgădaia de om. cv 1952, nr. 5, 39. 2. (în forma rogodai) Odagaci (Saponaria officinalis) (Ciumbrud — Aiud). alr i 1 911/138. 1009 rAgădi - 77 - RĂGELÂT2 — Pl.:? — Şf: rogodăi s. m. —• Din magh. raţ|adâly. RĂGĂDt vb. IV v. răgădul1. RĂGĂDUÎ1 vb. IV. 1. T r a n z. (Prin nordul Munt.) A pune mina (pe ceva), a apuca. A inceput să in jure, să răcnească, să dea într-imul şi înir-allul cn ce răgăduia. i. cn. iii, 172. Apuca fiecare încotro putea ori, la în-colţeală, da cu ce răgăduia. RXdulescu-Codin, l. 72. + A agonisi. Cînd să-şi ia şi el agonisita, tot ce răgădu-ise acolo, ... i se dedeau numai trei baniţe. RXdulescu-Codin, l. 105, cf. Pamfile, a. r. 257. Mergea cu zgîr-ccnia pînă acolo, că nici pe-aî lui nu-i lăsa să se dădăl-cească din ce răgăduia. şez. xx, 103. Dacă n-ai fost păstrător la tinereţă, greu-i de răgăduit la bătrîneţă. Pamfile, a. r. 257, cf. Udrescu, gl. 2. Refl. (Prin Mold. şi Transilv.) A lua o atitudine ameninţătoare; a sări asupra cuiva, a se repezi, a se răsti la cineva. Bate el Ivan în poartă, cît poate: se răcăduieşte el cu puşca, dar au prins ei acum dracii la minte. CreangX, p. 311. Iar vulpea, de colo, amarnică şt arţăgoasă, se răcăduia după dînşii. sXm. v, 518. Cine era cel dintîi la nunţi şi la cumătrii? Cine pocnea mai straşnic din pistoale? Cine se răcăduia fudul şi mîndru cu mîna-n şold pe toate uliţele satului? Sadoveanu, o. vi, 574. O început a se răcădui la mine şi a se răpezi să mă înşfece. şez. ii, 161, cf. rev. crit. iii, 166. li spuse că străinul îi îndărătnic şi că nu vrea să răspundă nimic, ba încă s-a răcăduit la el cu pumnul, i. cr. iv, 167. Şi unde se răcăduieşte boierul şi-i trage două palme, de-i trec scînlei verzi pe dinaintea ochilor. Pamfile, vXzd. 14, cf. Caba, sXl. 92, com. din Frata — Turda şi din Bilca — RXdXuţi, arh. olt. xxi, 274, a v 20, 31, vi 4, 26, Lexic reg. ii, 37, 101. 3. Intranz. (Prin nord-estul Olt.) A năvăli, a da buzna. A răgăduit în pivniţă. Ciauşanu, v. 194. 4. Refl. (Regional; despre caii prinşi la căruţă sau la plug; In forma răgădi) A se speria şi a o lua razna (Girişu de Criş — Oradea). Lexic reg. 72. — Prez. ind.: Tăgăduiesc. — Şi: răcădui, răeătui (dr. iii, 724, rev. crit. iii, 166), răgâdi, răcădi (Caba, sXl. 92, izv. v, nr. 1, 22, com. Paşca (Crişcior), mat. dialect, i, 90, com. din Traniş — Jibou) vb. IV. — Din magh. ragad. RĂGĂDUl3 vb. IV. (Prin Munt.) 1. Tranz. A păsui, a amina, a Îngădui; a aştepta. Cf. Coman, gl. Te-oi mai răgădui o zi, două: mai mult nu poci, să ştii. Udrescu, gl. 2. Intranz. A poposi undeva după un drum lung (Măţău — Clmpulung). Cf. Coman, gl. — Prez. ind.: Tăgăduiesc. — Etimologia necunoscută. RĂGĂDUIAlA1 s. f. (Prin nordul Munt.) Strlnsură, agoniseală. Udrescu, gl. Asta e toată răgăduiala mea de estimp, id. ib. — Răgădui1 + suf. -eală. RĂGĂDUIĂLĂ2 s. f. (Prin Munt.) Amlnare, păsuire. Udrescu, gl. De mi-ar da puţină răgăduială, să răsuflu, că tare sînt încolţit acuma. id. ib. — Răgădui2 -f suf. -eală. RĂGĂI1 vb. IV v. rigăi1. RÂGĂI2 vb. IV v. rtgll1. RĂGĂiAlĂ s. f. v. rlgilalâ. RĂGĂÎRE s. f. v. rlglire. RĂgAitCRĂ s. f. v. rtgiltură. RĂGĂLIE s. f. 1. Rădăcina ieşită din pămlnt a plantelor (mai ales a copacilor) smulse de vlnt, de apă etc.; (regional) rSgăţlnă, radină. Adusă o răgălie de stejar grea, de o purta în umere, de-ş îngreuia trupul. Dosoftei, v. s. februarie 81r/8, cf. Polizu, lm. Hangiul a încuiat uşa, a mai aruncat o răgălie tn sobă, a mai băut un păhăruţ, a mai cotrobăit prin odaie. Cara-GIAI.F., O. I, 177, Cf. DDRF, BARCIANU, ALKXI, W. Iau apă din izvor şi lasă semnu acolea, atîrnat de vro cracă sau răgălie din marginea gîrlii. Muscel, 56, cf. tdrg, cade, Scriban, d. Cînd se scot lemnele la pădure cu rădăcini cu tot, zice că se scol cu răgălie. Com. Paşca (Răhă.i — Sebeş), cf. a v 15, Arvinte, term. 163. 2. Desiş de rădăcini ieşite din malul apelor curgătoare; Îngrămădire de. lemne, crengi, vreascuri etc. aduse de apă pe malul unui rlu; (regional) radină. Cf. rev. crit. in, 166. E un mal cu „radină“ sau „răgălie", adică cu rădăcini de sălcii, plopi sau arini, tn care se adăposteşte peştele. Antipa, p. 144, cf. ŞXineanu, d. u. Apa, astfel otrăvită, se bale în fine cu sapa sau lopata spre răstoacele şi răgăliile de sub maluri, de unde ies peştii atît de ameţiţi, de se pot prinde cu mîna. PXcalX, m. r. 298. Un pîrîiaş de munte . . . aleargă repede, oprindu-se o clipă în răgălii. Lungianu, cl. 107. Puneam cotăriţa la răgălii . . . şi dimineaţa scoteam cîte o strachină de mrene. Al Lupului, p. g. 85, cf. dr. iv, 875, cade, RXdulescu-Codin, i. CR. v, 279, Ciauşanu, gl., h xvi 47, chest. iv 59/893, a ii 4. 3. (Regional) Pir (Agropyrum repeni). Cihac, ii, 317, cf. ddrf, Gheţie, r. m., ŞXineanu, Barcianu, tdrg, Borza, d. 12. 4. (Regional) Cartof stricat (Crucea — Vatra Dor-nei). Cf. a v 15, Glosar reg. 5. (Regional) Epitet depreciativ dat unui om mic de statură. Cf. Arvinte, tehm. 163. — Pl.: răgălii. — Şi: (regional) răgărie s. f. a ii 4, mat. dialect, i, 266. — Etimologia necunoscută. RĂGĂMfiNT s.n. v. regiment. RĂGĂMÎNT s. n. v. regiment. RĂGĂOĂCE1 s. f. (Regional) Cavitate; orbită. Cf. ddrf. Ieşi, deochi, . . . Din răgăocile ochilor. Teodorescu, p. p. 370. F i g. Pagina albumului amorţeşte în răgacele slafidit al palmelor. Klopştock, f> 165. — Pl.: răgăoci. — Şi: răgăce s. f. — Cf. găoace. RĂGĂOĂCE2 s. f. v. răgace1. RĂGĂRlE s. f. v. răgălie. RĂGĂŢflVĂ s. f. (Regional) Răgălie (1). Dă sînt la sapă, minute întregi lucrătorii tac ca pămîntu . . . şi vorbeşte numa ţăcăniţii sapilor şi al tîrnăcoapilor şi buşala lor înăbuşită dă scîrţîiala rădăcinilor, pă unde e ţelină şi răgăţîni. Jipescu, o. 39, cf. tdrg, cade, Scriban, d. — Pl.: răgăţîni. — Etimologia necunoscută. RĂGĂZOĂIE s. f. (Regional) Buştean putred. Cf. Arvinte, term. 163. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. RĂGEĂ s. f. v. regea. RĂGEĂL s. m. şi n. v. regeal. RĂGEI.A vb. I v. răgila1. RĂGELĂT1 s. n. v. răgila!1. RĂGELĂT2, -Ă adj. v. răgllat1. 1032 RĂGELUICĂ 78 - RĂGORlT RĂGELtilCĂ s. f. v. râgilulcâ. RĂGELtJŢĂ s. f. Răgiluicâ. Cf. a v 33, 34. 35. — PI.: răgeluţe. — Ragelă -f suf. -ujâ. RÂGET s. n. Strigăt, zbieret scos de unele animale (v. muget); p. ext. strigăt, ţipăt puternic al omului ; răcnet, răcnire, (rar) rugire. Răgetele dobitoacelor celor de giungheat. Dosoftei, v. s. noiembrie 163r/36. Glas de bucurie . . . nu se simţea, fără numai răget, muget, obide, suspine. Cantemir, ist. 174. Şi pentru bucuriia cea nepoprită plîngea cu strigare, Sămăna oarecum cu răgetul boilor. Aethiopica, 74r/3. Zbierăt, răget, ţipct, vaiet, mii de glasuri spăimînlate Se ridică dc prin codri. Alecsandri, p. iii, 14. Toate trei femeile se pornesc pe ragele, să crezi că s-a aprins o cuşcă de pantere. Caragiale, o. i, 155, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu. Deodată s-aude un răget grozav şi un zgomot ca de luptă. Sandu-Aldea, u. p. 27, cf. Alexi, w. Un răget de oroare ieşi din sutimi de guri. conv. lit. xlii2, 455, cf. Severin, s. 62. Se uita după dinşii şi nu mai auzea nici cîrtitul găinilor, nici răgetul unei vaci care-şi chema viţelul despărţit. Rebreanu, r. i, 146. Departe, pe cfmp, Cad corbii, domol; Şi răgete lungi Pornesc din ocol. Bacovia, o. 10. Bă-trtnul. . . se trezi ca dintr-un vis năprasnic; şi puterea care-l ţinuse neînduplecat trei zile şi două nopţi se frtnse dintr-o dată într-un răget sftşietor. Sadoveanu, o. i, 20. Prin brume, cerbul, de imbold şi visuri, c-un răget cearcă să se mlntuie. Blaga, p. 147. Din lăuntrul grajdurilor răzbesc răgete de cornute. Stancu, d. 138. Ntţu se clătină scoţînd răget. Vornic, p. 207. De vînat el n-a vînat, Orişicît s-a zbuciumat, De zbieratul oilor, De răgetul vacilor. Teodorescu, p. p. 149. Balaorul scoase din pept un răget de durere, de se cutremură pămîntul. Popescu, b. ii, 21, cf. şez. ii, 151. Abia adormi . . . , cînd colea aude un răget şi o larmă ca aceea, de gîndeai că se hîiesc dealurile şi se surpă pămîntul. Marian, ins. 36. -0> F i g. Băgetul şi boncălăitul tălăngilor umpleau aerul ca în vremuri de răzmiriţă. Anghel, pr. 109. în urechi tot mai bubuiau răgetele aspre ale trombonului. Sadoveanu, o. i, 530. — Pl.: răgete. — Şi: răget, (regional) răgăt (dr. iii, 689) s. n. — Rage + suf. -ei. RÂGHEZf vb. IV v. rincheza. RAGHIE s. f. v. regiile. RĂGHILĂ vb. I v. răgila. RĂGH1LĂT1 s. n. v. răgilat1. RĂGHILÂT2, - adj. v. răgilat2. RĂGf vb. IV v. rage. RĂGILĂ1 vb. I. T r a n z. A trage fuiorul de in sau de clnepă pe ragilă; (regional) a răheri. Femeile . . . te-au răgilat, te-au periat, te-au făcut fuior frumos şi moale ca mătasa. CreangX, o. 293. După ce am bătui-o, Am meliţat-o Ş-am răgilat-o. f (1885), 328, ef. Marian, na. 394, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., ŞXineanu, d. u., PXsculescu, l. p. 147, a v 2, 21, 23, 28, vi 8, 19, 22, 26, ix 3. <0> Refl. pas. Chita de in şi de clnepă se mai supune la următoarele lucrări: mai întîi se ravilă. I. Ionescu, c. 156/5. Să se raghile cînepă. Pamfile, s. t. 116. Ctnipa culesn-s-a, Dughitu-s-a, Meliţatu-s-a, Răghilatu-s-a. i. cr. iii, 182. — Prez. ind.: răgii. — Şi: (regional) răgelâ (a ix 3), răghilă, răvilă (prez. ind. şi răvilez, Cihac, ii, 310, răotlesc, Gheţie, b. m.), ravilă (Alexi, w., Barcianu) vb. I, ravili (Alexi, w.) vb. IV. — V. ragilă. RĂGILĂ» vb. I. R e f 1. (Regional) A se încrede, a se baza, a se bizui. Cf. RXdulescu-Codin. — Prez. ind.:? — Cf. rege a. RĂGILĂT1 s. n. Acţiunea de a răgila’. Dc la meliţat iesă cîlţii.. . mai buni decîtcîlţiiceiesde larăvtlat. I. Ionescu, c. 156/2, cf. Pamfile, i. c. 207. Răghi-latul se face cu raghila. şez. ix, 142. — Şi: (regional) răghilât, răgelăt (şez. iv, 113), răvilăt s. n. — V. răgila1. RĂGILĂT2, -Ă adj. (Despre in şi clnepă) Tras pe ragilă. 79 căte [= chite] in răvilat . . ., 17 chiti căntpa răvilată (a. 1828). Iorga, s. d. xxi, 428. în foarte multe părţi locuite de români, se obişnuieşte a se da preotului, în ziua de ajunul Bobotezei sau Crăciunului, cîte-un fuior de cînepă sau in, frumos răghilât şi periat. Pamfile, i. c. 200. — Pl.: răgilaţi,-te. — Şi: (regional) răghilât,-A, răgelăt, -ă (dl), răvilăt, -ă adj. — V. răgila1. RAGILĂ s. f. v. ragilă. RĂGILtJICĂ s. f. Diminutiv al lui ragilă; râ-geluţă. Cf. Dam£, t. 139, Pamfile, i. c. 207, Pascu, s. 230, a vi 9. — Pl.:? — Şi: (regional) răgeliiică s. f. a vi 9. — Ragilă + suf.-uică. RĂG1TOR, -OĂRE adj. (Rar) Care rage. Budai-Deleanu, ap. Rosetti-Cazacu, i. l. r. i, 415. (F i g.) Marş sufla în trîmbiţă răgitoare Ş-în loc de dobă, bătea în căldare. Budai-Deleanu, ţ. 93. — Pl.: răgitori, -oare. — Rage suf. -tor. RĂGÎÎ vb. IV v. rlgăl1. RĂGLOTÎ vb. IV. Refl. (învechit, rar) A lupta, a se război cu cineva. Se răgloti-se pre menre. psalt. hur. 2lr/20. Se plăcuescu-se (s ă se plăcuesc c, să se va lnglota c2, de sâ va oşti d, se răgloti-se h) spre mere. psalt. 45. — Prez. ind.: răglotesc. — Cf. gloată. RĂGI, UT s. m. v. recrut. RĂGI.UTĂ s. f. v. recrut. RAGMÂNI s. m. pl. v. rohmani. RĂGNÎ vb. IV v. răcni1. RĂGNITdR, -OARE adj. v. răcnitor. RĂGNITURĂ s. f. v. răcnitură. RĂGOĂCE s. f. v. răgace1. RĂGtij s. m. (sg.) v. rogoz. RĂGORÎ vb. IV. Intranz. şi refl. (Regional) A răguşi. Cf. anon. car., dr. x, 117, alr ii 2 079/29. — Prez. ind.: răgoresc. — Etimologia necunoscută. RĂGORÎT, -Ă adj. (Regional) Răguşit. Cf. anon. car., alr ii/i mn 10, 6879/29, com. din Oraviţa. <$> (Adverbial) Tuşeşte râgorit. alr ii 4192/36. — Pl.: răgoriţi, -te. — Şi: rogorlt, -ă adj. alr ii/i mn 10, 3 879/36. — V. răgori. 1060 RĂGORITURĂ - 79 - RĂGUT HĂGORITORĂ s. f. (Regional) Răguşeală. Cf. ANON. CAR. — Răgori -f- suf. -tură. RĂG(3S s. m. (sg.) v. rogoz. RĂGOŞÎ vb. IV v. răguşi. * RĂGOŞÎT, -Ă adj. v. răguşit. RĂGOZ s. m. (sg.) v. rogoz. RĂGOZ dS, -OĂSĂ adj. v. rogozos. RĂGUÎ vb. IV v. rage. RĂGULĂ vb. I v. regula. RĂGULĂT, -Ă adj. v. regulat. RĂGIILĂ1 s. f. (învechit) Neam, seminţie. De atunci s-au stins aceea răgulă la dînşii, carea era mai frunte decît toate oardele. M. Costin, ap. Gîdei. Păgîni din toate răgule, Veniţi cu daruri destule. Dosoftei, ps. 330/15, cf. tdrg, Scriban, d. — Pl.: răgule. — Etimologia necunoscută. HÂGTJLĂ2 s. f. v. regulă. RĂGUŞĂ vb. I v. răguşi. RĂGUŞĂT, -Ă adj. v. răguşit. RĂGUŞEĂLĂ s. f. îngroşare şi slăbire a vocii, provocate de inflamarea laringelui, a coardelor vocale; (regional) răgoritură. Cf. lb. Vărsatul acesta să încemu-ieşte cu fiori ... şi răguşală. Piscupescu, o. 260/7, cf. Polizu, lm, ddhf, Şăineanu, Barctanu, N. Leon, med. 142, Alexi, w. De răguşeală se înfierbîntă apă la foc, apoi bolnavul s-apleacă deasupra vasului şi înghite aburii. Grigoriu-Rigo, m. p. i, 154, cf. Bianu, d. s., tdrg. Din ele se fac mai cu seamă ceaiuri împotriva răguşelii. Pamfile, s. v. 13. Lui Guţă i se silise tn gît ca un fel de răguşeală, pe care se lot silea să o înlăture tuşind uşor. Bassarabescu, v. 59, cf. cade. Nu se putu opri şi-l întrebă îndată, scurt, cu mult înţeles şi puţină răguşeală în glas. Rebreanu, nuv. 316. Au cîntat pînă la răguşeală. Teodoreanu, m. u. 63. Se auzi un glas întunecat de o răguşeală uşoară. Sadoveanu, o. ii, 8. Ţipă cu glas ascuţit, întrerupt de răgu-şeli, ridicul de groase. Călinescu, f.. o. ii, 231, cf. abc săn. 74. -$> Fi g. Instrumentul are adesea răgu-şe.li sublime de orgă. Călinescu, c. o. 165. — Pl.: răguşeli. — Răguşi + suf. -eală. RĂGUŞÎ vb. IV. Intranz. Ai se Ingroşa şi a-i slăbi cuiva vocea (din cauza inflamării laringelui, a coardelor vocale); (despre glas) a deveni gros şi stins; (regional) a răgori. Unii au răguşii strigînd: să să cerceteze jafurile ce s-au făcut pînă acum . . . ! I. Golescu, In pr. dram. 82, cf. lb. Geaba am reguşat strigîndu-ţi că te omori cu astfel de trai. Negruzzi, s. i, 222. Oare ce-au păţit azi de nu m-aude, c-am răguşit cîntînd? Alecsandri, t. 1108. Unii cîntau la psaltichie, colea, cu ifos, pînă ce răguşau ca măgarii. Creangă, a. 84. Vizitiul răguşise strigînd. Vlahuţă, o. a. ii, 38, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu. Omul răguşeşte cînd strigă tare, cînd chiuie şi cînd răcneşte. Grigoriu-Rigo, m. p. i, 154, cf. tdrg. Toţi răguşiseră urlînd şi totuşi urlau mereu vorbe fără şir. Rebreanu, r. ii, 205. Cei care apucaseră loc . . . răguşeau strigînd cu ochii injectaţi că nu mat e loc pentru nimeni. Brăescu, o. a. i, 179. Glasul îi răguşi dintr-o dată. Sadoveanu, o. x, 659. Am răguşit azi-dimineaţă . ■ ■ ocărîndu-l. H. Lovinescu, c. s. 56. Răguşise, parcă, din pricina unei oboseli mai vechi. Barbu, p. 343. A cam răguşit. Te- odorescu, p. p. 131, cf. Diaconu, vr. 267. ^Tranz. f a c t. Pe ţaca Zinca o răguşise somnul, conv. lit. xliV], 314. Fumul răguşise glasurile. C. Petrescu, s. 68. — Prez. ind.: răguşesc. - Şi: (regional) răgoşi (alrm ii/i h 38/76), rlnguşi (alr ii 6 879/130), ru-guşi (ib. 6 879/272) vb. IV, răguşă (alrm ii/i h 38), reguşâ vb. I. — Etimologia necunoscută. Cf. guşă. RĂGUŞlRE s. f. Faptul de a răguşi. Cf. drlu , Polizu, ddrf. — V. răguşi. RĂGUŞIT, -Ă adj., s. f. 1. Adj. (Despre vocea oamenilor sau strigătul animalelor) îngroşat, slăbit; (despre oameni) care vorbeşte gros, surd (din cauza inflamării laringelui, a coardelor vocale); (despre animale) care strigă gros, şters; (regional) răgorit. Cf. lex. marş. 241, lb. A! voi m-aţi călugărit, striga Lăpuşnca-nul eu glas răguşit şi spărios. Negruzzi, s. i, 161. In cîmpia înverzită Ingîna, din cînd în cînd, O cîntare răguşită, Greuruşul tremurînd. Mureşanu, p. 6/8. Vocea sa ... sc împarte în trei colori, adică în note ce nu se aud bine, în note răguşite şi în note zbierătoare. Filimon, o. ii, 229, cf. Odobescu, s. i, 173. N-auzi tu de departe cucoşul răguşii? Eminescu, o. i, 98. Glasul ei aşa de gros şi răguşit. Creangă, p. 22. Un glas răguşit, spart se auzea strigînd în înghesuială. Vlahuţă, O. A. II, 241, Cf. DDRF, ŞĂINEANU, BARCIANU, AlEXI, w. Il trezi neplăcut din visarea dulce şi senină vocea răguşită a birtaşului. Agîrbiceanu, a. 199. Din cînd în cînd cîte un glas răguşit striga. Gîrleanu, n. 79. Ascultînd mormăitul cunoscut al preotului şi răspunsurile grăbite şi răguşite ale dascălului, i se păru că toate acestea i s-au mai tntîmplat o dată. Rebreanu, nuv. 53. Noi trebuie să ne mulţumim numai cu ţipetele răguşite, cu înjurăturile. Galaction, a. 370. Prin perele se auzi un glas răguşit. C. Petrescu, î. i, 224. Bine! murmură el cu glas răguşit. Sadoveanu, o. i, 149. O comandă răguşită răsună în postul de pilotaj. Bart, e. 110. Arhitectul se auzi chemat de o voce plîngăreaţă, cam răguşită. Călinescu, s. 107. Se aud strigăte răguşite. Bogza, a. î. 61. Cînd se supăra de ceva sau pe cineva . . . , vocea lui subţire devenea răguşită. Pas, z. i, 224. Către cîmpie . . . , răspunse Cimpoieşu, răguşit deodată. Camilar, n. i, 98. Răcnete de veselie, răguşite, zguduiau circiuma. Preda, r. 73, cf. alrm ii/i h 38. Măi lăutar, Mult ai tras din cel pahar. De ţi-e glasul răguşii Şi ţi-e capul ameţii. Balade, ii, 402. Fig. Pe la. colţuri cer milă flaşnete răguşite. Sadoveanu, o. i, 394. De afară din stradă, între două versuri răguşite, răsunară paşii soldaţilor. Barbu, p. 182. <$> (Adverbial) Vita tuşeşte răguşat. Cuparencu, v. 13/7. Femeia începe să zbiere răguşit. Caragiale, o. i, 78. Focul e-nvelit pe vatră, Iar opaiţele-au murit, Şi prin salul adormit Doar orun cîne-n somn mai latră Răguşit. Coşbuc, p. i, 48, cf. ddrf. Izbucni deodată răguşit. Rebreanu, b. ii, 203. Bătu din aripi un cocoş chemînd răguşit zorile atît de aproape. C. Petrescu, î. i, 259. Strigam răguşit, disperat, ca unul ce mă socoteam răspunzător de catastrofă. Brăescu, a. 142. A urlat răguşit din tot plămînul lui uriaş. Popa, v. 128. N-aş putea să lămuresc niciodată glasul şi disperarea cumplită cu care a rostii scurt şi răguşit aceste puţine vorbe. Sadoveanu, o. vi, 516. A început să cînte răguşit. Labiş, p. 47. Un dine lălră răguşit, v. rom. decembrie 1963, 65. Păsărică d-ăngă apă, Spline cucului să tacă, Ori să cînte răguşit, Că bădiţa-i adurmit. Hodoş, p. p. 94, cf. folc. mold. ii, 278. 2. S. f. (art.) Numele unui dans popular şi melodia după care se dansează. Cf. Pamfile, j. iii, 6. — Pl.: răguşiţi, -te. — Şi: (regional) răguşât, -ă (alrm ii/i h 38), răgoşit,-ă (ib.), reguşit, -ă (Negruzzi, s. i, 191), reguşăt, -ă (id. ib. 267), arăguşlt, -ă (alr ii 2 079/64) adj. — V. răguşi. RĂGI T s. m. v. recrut. 1078 RĂGUTĂ - 80 - RĂIPELŢ RĂGUTĂ s. m. şi f. v. recrut. RĂGtlTE s. tn. v. recrut. RĂH£R s. n. v. ragllâ. RĂHERf vb. IV. Tranz. (Regional) A răgila1. Făcea şl sărici şi straie din ni cu lină lungă . . . şt le lucra cn k'epteni şi cu răh'cru, le răh'erea. gr. s. v, 42. — Prez. ind.: răheresc. — V. răher. RĂHNĂCI, -CE adj. v. rlvnacl. RĂHNĂT,-A adj. (In desclntece; despre ochi) înlăcrimat, injectat (din cauza guturaiului) (Clmpulung Moldovenesc). Ochi holbafi, Ochi răhnaţi, Ochi dediochi, Ochi în muchi, chest. v 173/15. — Pl.: răhnaţi, -ie. — De la ralinfi1. RÂHNĂ s. f. v. rivnă. RAHNET s. n. v. răcnet. RÂHNf1 vb. IV v. răcni. RĂ1IIVÎ2 vb. IV v. rlvni. RĂHNITORIU, -OĂRE adj. v. rlvnitor. RÂHNITtiRĂ s. f. v. rlvnitură. RĂHNdl, -OĂIE s. m. şi f. v. rihnol. RĂHOMĂŞ s. n. v. trahomaş. RĂHTIVĂNÎE s. f. (Învechit) Rang de rahtivan. I. Golescu, ap. Rosetti-Cazacu, i. l. r. i, 463. — Rahtivan + suf. -ie. RĂI vb. IV. 1. Refl. (învechit şi regional) A se tnrăi. împuţinară-se şi reiră-se (tnrăiră-se v, să Înrăutăţiră d) de griji şi dc reale dureri. psalt. 232, cf. Coresi, ps. 306/10, anon. car., lb, ddrf, RXdulescu-Codin, l. 2. Du-mă, Doamne, de pe-aiei, Unde stnt zilele mici, Că pe-aicea s-au mărit Şi oamenii s-au răit. ,JarnfK-Bîrseanu, d. 213. Tare s-o răit lumea. şez. ii, 3. Clinii s-au răit. Ciauşanu, ol., cf. Tomescu, ol., alr ii 2 020/784. <0> Tranz. fac t. Cf. lb, Barcianu, alr i 1 565/798. L-o răii năcazurile. Com. din Hereclean — ZXlau. + A se înfuria, a se aprinde. Nu le mai răi, omule, te omori degeaba. Udrescu, gl. 2. Intranz. (Regional) A slăbi, a tinji. Cf. lb, Barcianu, L. Costin, gr. bXn. 172. Purceilor le merge rău, au răit. Novacoviciu, c. b. i, 18, cf. sez. v, 120. — Prez. ind.: răicsc. — Şi: (regional) răiâ vb. I. şez. v, 120. — V. rău. IlĂlA vb. I v. răi. RĂiAt, -Ă adj. (Prin Bucov.) Slăbit, şez. iii, 87. — Pl.: răiaţi, -te. — V. răla. RĂIĂtAtE s. f. v. răutate. RĂICItJL s. n. v. reelug. RĂlCltlN s. n. v. reclug. RÂIE s. f. v. rlle. RĂIELÎîŢĂ s. f. (Rar) Diminutiv al lui rai a!. Cf. Scriban, d. — Pl.: răieluţe. — Ruta2 -f- suf. -ufă. RĂIESTRdV adj. (învechit) Trecut In registru, înregistrat. Şi le-au pozoolit şi i-au întărit să facă şi vase de Marea Neagră şi să facă căzaci răiestrovl, adică de catastiv, până 40 000 de oameni. M. Costin, o. 124. — Pl.: răiestrovi. — Din pol. rejestrowy. RĂlfiŞ s. m. (Prin Maram.) Luntraş. Ţiplea, p. p. 115. — Pl.: răieşi. — Cf. magii, r 6 v e s z. RĂIEŞ^L s. m. (Prin Maram.) Diminutiv al lui răieş. Voi, tri răieşei, Trece ţt-mă rîuţu, Că m-aglunge bărbatu. Ţiplea, p. p. 12. — Pl.: răieşei. — Răieş + suf. -el. RĂlfiT s. in. (Regional) Porumb cu ştiulete scurt şi boabe rare. Cf. n. rev. r. viii, 87, ol. olt. — Pl.: răieţi. — Cf. rău. RĂILEĂN, -Ă s. m. şi f. (învechit şi regional) Locuitor al unei raiale1 (1). Un vornicel trimes la ocnă, „de n-au scos omlnii tof la peceţ, ci i-au făcut raileni şi bijinar[ij“ (a. 1742). Iorga, s. d. vi, 245. — Pl.: răileni, -e. — Raia + suf. -ean. RĂILENfiSC, -EĂSCĂ adj. (Regional) Care aparţine răilenilor. Umplură nouă care răileneşti Şi 19 chioveneşii Şi le porniră la moară la Baltă. şez. xiii, 130. — Pl.: răileneşti. — Răllean + suf. -esc. RĂILtJŢĂ s. f. v. raieluţă. răimăzAn s. n. v. ramazan. RĂÎME s. f. (învechit şi regional) Răutate (1). După răimea ta, nepocăită inimă, cruţi ţieşi mtnie tn ziua mîniei şi ivirea dereptului judeţ (cca 1569- 1575). gcr i, *13/15. Să mulţemim c-au purtat neputinţele noastre ş-au izbăvit noi de munca ceaia amărîtă a diavolului şi de sfeatul lui şi de răimea lui. Coresi, ev. 140, cf. tdrg. Amu, să mai fie bine cu attta răime! Pamfile, cer. 5. Expr. A avea o răime = a se necăji, a se înfuria; a avea toane. Cf. Ciauşanu, gl. — Rău + suf. ime. RĂIMENTĂR s. m. v. relmentar. RĂINIŢĂ s. f. (Regional) Sanie (Forotic — Ora- viţa). cv 1951, nr. 9 — 10, 47. — Accentul necunoscut. — PI.: ? — Etimologia necunoscută. RĂIlVŢĂ s. f. (învechit şi regional) Răutate (I I). tn stingă, departe, e rîul cel mare, Prin care o mamă să taie de fii; Ma nu din reinţă seau neascultare. Mu-reşanu, p. 95/11, cf. Barcianu, Alexi, w., h xviii 147. — Şi: reinţă s. f. — Rău + suf. -inţă. RĂI (ÎS, -OASĂ adj. v. rllos. RĂIPfiLŢ s. n. v. raipelţ. 1115 RÂIPERŢ - 81 - rămas» RĂIPfiRŢ s. n. v. ralpelţ. RĂI RE s. f. (învechit) Răutate (I 1); Înrăire. Văzuiu răirea oamenilor miei. Coresi, l. 28/18, cr. i.m. — V. răi. RĂIT, -A adj. (Regional) Slăbit, părăsit de puteri, epuizat. Cf. dr. v, 223, şez. iii, 87. + Oprit din creştere, rămas In urmă cu dezvoltarea; pipernicit. Com. din Oraviţa. — Pl.: răi ti, -te. — V. răi. răitAr s. m. (învechit) Soldat călare; cavalerist. Oastea lui Joleovski hatmanul era . . . 200 răitari nemţi călări, 400 căzacl. M. Costin, let. i, 238/37. Gonitu-i-au cttva loc Anton şi burgundii cu raitarii franţozi, de i-au agiunsu şi i-au tăiat. N. Costin, l. 447. Va trimite de va duce pe jupăn Radul, în peante şi cu răitari (a. 1737). Iorga, s. n. 101. Sfătuindu-se Iagello iarăşi în anul 1419 cu Sigismund pentru reitarii (cavalerii) nemţeşti din Prusia. Şincai, hr. i, 381/2, cf. Klein, d. 195. losif împăratul, siringînd mulţime de oaste cu tunuri şi călărimea îmbrăcată în fier, ce se numesc răitari . . . , au dat războiu iute. Dionisie, c. 175, cf. lb, Cihac, ii, 304, Barcianu, Alexi, w., tdrg, dr. ii, 426, T. Papahaoi, c. l. In aceste căni, cît nişte cizme de raiter, să ştiţi că se găseşte bere proaspătă. Sadoveanu, o. xi, 34, cf. Scriban, d. — Pl.: răitari. — Şi: raitiriu (Klein, d. 195), răltăriu (lb, tdrq), reităriu (Klein, d. 195), rălter (id. ib., tdrg, Sadoveanu, o. xii, 222), răităr (Iorga, s. d. xiii, 208), rfciter, raitier (T. Papahagi, c. l.) s. m. — Din pol. rajtar, rus. pefrrap, germ. Reiter. RAitARIU s. m. v. răitar. RĂITAŞ s. n. v. rătlşă. RAitATE s. f. v. răutate. rAitArA vb. I v. răterl. RĂITtG s. m. (învechit, rar) Pantaloni de călărie. Cf. Cihac, ii, 304, jahresber. ii, 208. — Pl.: răitugi. — Din rus. peftTyaw. RĂ!z-AF15ND s. m. v. relz-efendi. RĂfZ-AFfiNDE s. m. v. relz-efendi. RĂJGHINĂ vb. I v. răzghlna. RĂJGHINĂT, -A adj. v. răzghlnat. RĂJIOĂRĂ s. f. v. rujloarâ. RĂJLOJf vb. IV v. răzlogl. RĂJNf vb. IV v. rlşnl. RĂJNIŢĂ s. f. v. rlşnlţă. RÂJUDECĂ vb. I v. răzjudeca. RĂLATlV, -Ă adj. v. relativ. RĂI ĂŢĂT s. n. v. răriţat. RÂLICf vb. IV v. rărlţa. RĂLIŢA vb. I v. rări (a. RĂLIŢĂRE s. f. v. rărlţare. RĂLIŢAt s. n. v. rirlţal. RĂLIŢĂTtfRĂ s. f. v. rărlţătnrâ. RĂMĂR s. m. (Rar) Persoană care face rame1 sau care Încadrează tablouri. Cf. nom. prof. 32, Iordan, l. r. a. 162, l. rom. 1961, nr. 3, 235. — Pl.: rămarl. — Ramă* -f suf. -ar. RAMAs1 s. n. 1. (învechit şi popular) Faptul de a rămîne (Substantivat) Ea, privind pe cel rămas, Ne-ncetat tn ochi îl ţine. Coşbuc, p. i, 184. + (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de") Lipsit de o fiinţă apropiată (părinţi, soţ, soţie, copii). V. orfan, văduv. Era lată tuturor copiilor celor săraci şi rămaşi de părinţi. Varlaam-Ioasaf, 160r/28. Cui îl trebuie necaz Meargă după om rămas. Cui ti trebuie nevoi Meargă după vădnvoi. f (1872), 329. E mă-sa colo-n sat, Dar e rămasă de bărbat, Şt-t tînără şl-i greu! Coşbuc, p. i, 230. Cele patru fete ale moşului Vasile, rămase de mamă, s-au măritat şi ele. Moroianu, s. 38. Un put de leu, rămas de mama sa, se deprinsese a se aproptm 1143 RĂMAS8 - 82 - RĂMÂŞ-ÂG de casă. Sadoveanu, o. xv, 357. Această maştie ţinea foarte rău pe băieţii cei rămaşi de maică. Sbiera, p. 169, cf, Bud, p. p. 81, alrm i/ii h 308, Lexic reci. 13. <0> (Substantivat) Rămasa Iul Sava Toader (a. 1778). Iorga, s. d. xii, 254. + (Substantivat; Învechit şi regional) Urmaş, moştenitor. Din dachi şi gheţi era încă mulţi rămaşi. C. Cantacuzino, cm i, 54. Şi după ce au murii, încă am apărat pe remaşii lui. Şincai, hr. iii, 206/13, cf. alr ii/i h 173/157. + (Despre oameni) îmbătrlnit fără a se căsători. Pentru-o ţtr' de loc de casă, Nu iau fala cea rămasă. JarnIk-Bîr-seanu, d. 436. Dragu mi-i păharu ras, Badea ttnăr, nu rămas. Mîndrescu, l. p. 53, cf. alrm i/ii h 386, ib. h 387. 2. Care continuă să existe, care dăinuie. Cf. râm 1-ne (3). lntr-o mlnăstire, din trecui rămasă, în domneasca sală se întinde masă. Bolintineanu, o. 54. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc sinistru miezul nopţii bale. Eminescu, o. i, 202. Un turn din zile vechi rămas. Anghel-Iosif, c. m. ii, 42. Amintirile se întunecă şi întlmplările rămase iau întorsături de legendă. Sadoveanu, o. iv, 247. (Substantivat) Şi-a trebuit — ca un rămas din a vechimii zile — să-i recunosc pe rînd. Teodoreanu, m. u. 52. + Care supravieţuieşte. Badiul meu slăbea, cădea, Turcii rămaşi mi-l prindea. Alecsandri, p. p. 125. ■£> (Substantivat) Viespile va trimite D[o]mnul D[u]mnezeul tău la ei, ptnă să vor surpa cei rămaşi şi cel ascunşi de căiră tine. Biblia (1688), 131a/16. Zaporojenii sfărmau cu pocnete de pari pe cei rămaşi. Sadoveanu, o. xi, 393. + Lăsat moştenire. Se vinde cu mezat o vie ca dc opt pogoane cu pămîntul ei din hotarul Budeşti a . . . Măriei Budiş-teanchi[i] rămasă de la soţul ei. cr (1833), 281/46. Aflară arme fel de fel, rămase de la moşi strămoşi. Reteganul, p. ii, 4. 3. Care prisoseşte (după ce o parte a fost consumată). Rămăşiţile sînt oarecare numere rămase, că să tntîmplă de la împărţirile numerilor, au dintru alte lucruri numărîndu-se. Amfilohie, e. 41/21. Cu banii rămaşi, cumpără-ţi şi un car. Creangă, p. 39. Cele rămase ulcioare, în număr de două, stau după uşă şi aşteaptă să fie uşurate. Sadoveanu, o. x, 72. Mînca animalic, cu o foame turbată, rupînd din pîinea rămasă. Barbu, p. 165. 4. (învechit şi popular; în expr.) A Tranz. (Cu complement intern) Rămaşul cc-am rămăşit E, zău, vremea de-mplinit. Bibicescu, p. p. 308. — Prez. ind.: rămăşesc.— Şi: (regional) rămăşă vb. I. — De la rămăşag. RĂMĂŞÎRE s. f. (Rar) Acţiunea de a se rămăşi. Cf. drlu, Polizu. — Pl.: rămăşiri. — V. rămăşi. RĂMĂŞIT0R s. m. (Rar) Persoană care pune rămăşag (1). Cf. drlu. Respectivii rămăşitori nu cugetară la aceea că acest rămăşag al lor se na divulga în publicitate. f (1876), 130. — Pl-s rămăşitori. — Rămăşi + suf. -tor. RĂMĂŞIŢII RĂ s. f. (învechit şi regional) Rămăşiţă (întărit prin „în loc", „pe Ioc" sau „locului") Stoica, rotofei şi îndesat, rămase locului, cu gura căscată. Gîbleanu, n. 11. Ţăranii rămaseră pe loc. Rebkfanu, r. i, 231. Rămaseră pe loc numai morţii şi răniţii. Sadoveanu, o. vii, 154. Expr. A-i rămîne cuiva inima (sau ochii) la ceva (sau la cineva) sau a-i ră-mine cuiva ceva (sau cineva) la inimă — a-i plăcea cuiva foarte mult un lucru sau o persoană, a ţine foarte mult la ceva sau la cineva. Era voinic şi tinerel, Înalt şi tras ca prin inel — De-aiunci şi ochii i-au rămas Şi inima la el. Coşbuc, b. 281. Să rămlnă între noi, se spune ca îndemn pentru păstrarea unui secret. Toate cîte ţi le spun între noi trebuie să râmînâ. Caragiale, o. vii, 249, cf. ddrf. Aş fi vrui să-ţi spun ceva. — Spune. — Dacă-mi făgăduieşii să rămînă între noi. Babanga, i. 164. A-i rămîne cuiva gindul la ceva v. g I n d . <> (în formule de salut, la despărţire) Rămîi în veci, dragă, sănătoasă. Budai-Deleanu, ţ. 138. S-au întors înapoi, fără rămîni sănătos. Ţichin-deal, f. 40/2. De-acuma nu le-oi mai vedea, Rămîi, rămîi cu bine! Eminescu, o. i, 187. Binecuvîntează-mă, lată, şi rămîi sănătos! CreangX, p. 274. Rămîi sănătos, stăpîne! Ispirescu, l. 9, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, \v., tdrg. Rămîi sănătos, Lazăre! Rebreanu, r. ii, 69. Rămîneţi cu bine şi cu sănătate. Sadoveanu, o. xvii, 385. Iţi sărut mîna, mămucă, şi să rămîi sănătoasă. Stancu, r. a. iii, 18. Rămîneţi cu toţii-n pace. jARNfK-BÎRSEANu, d. 322. Pămîi, puică, sănătoasă Ca o garoafă frumoasă, şez. i, 9. + A se opri din niers. Şi Lot ieşi den Zoar şi rămase în deal cu doao feate a lui. Palia (1581), 73/7. Ana rămase deodată locului încremenită. D. Zamfirescu, î. 7. Baciul stă şi nu-şi dă seama C-a rămas în loc s-asculte. Topîrceanu, b. 21. + (întărit de „în urmă", „înapoi") A fi întrecut, depăşit de cineva sau de ceva; a fi lăsat in urmă. Au sosit şi Şendrea hatmanul... cu o samă de oşli ce au fost rămas înapoi (cca 1625). gcr i, 72/4, cf. Polizu. Merg cot la cot şi vai de cel care va rămîne în urmă. C. Petrescu, c. v. 40. Tătarii rămaseră în urmă cu prinşii. Sadoveanu, o. vii, 8. Sălcii rămîn mereu în urmă. Bogza, c. o. 212. Ea dac-audzia, Pe urmă rămunea, La ci asculta, mat. folk. 1 254. Expr. A rămîne de ceva = a) a se răzleţi de o ceată, de tovărăşie. Derept aceaia rogu-mă voao, fraţilor, să nu rămîneţi de dumnezeiescul săbor. Coresi, ev. 353. Cum an căpătai vreame slobodă, au rămas de turmă şi s-au depărtat de munte. Ţichindeal, f. 235/8, cf. ddrf. Atîta pot să spun că omul a rămas de oaste ş-a trăit în ţara bulgărească o vreme. Sadoveanu, o. viii, 289; b) a nu face la timp un lucru. Ar fi păcat, rămîne de sludii. Agîrbiceanu, l. t. 75. A rămîne dc căru(ă = a nu reuşi. + A nu se mai întoarce (din luptă), a muri (pe un cîmp de luptă). Frunză verde de sulcină, Mulţi ochi fără de lumină, Mulţi voinici fără dc glas. La Griviţa au rămas. Beldiceanu, p. 91, cf. Barcianu. <$> Expr. (Familiar) A-i rămîne cuiva oasele (sau ciolanele, zilele) pe undeva = a muri în locuri străine. Numai să nu-i rămîie pe-aici ciolanele! Sadoveanu, o. viii, 254. Află că p-aici au să-ţi rămînă zilele! Preda, d. 211. 2. I n t r a n z . A fi, a se găsi, a ajunge într-o anumită situaţie; a se opri într-o anumită atitudine; a se menţine sub un anumit aspect. Numai cîte unul pindcca-ne-văm, iară alalţi fără de vindecare să rămîie. Coresi, ev. 145. Arcul lui va rămînea întreg. Palia (1581), ap. gcr i, 36/26. Nu vor încăpea să moşnenească aceale ocine, ce rămîne moşiia să fie domnească, prav. 92. Rămînea sv[)]nlul nerănit. Dosoftei, v. s. septembrie 37r/19. Ai luai judeţul Dîmboviţa, l-ai prădat de n-au rămas ca un sat. ist. ţ. r. 72. Rămaseră biruit Jîcmonlu de turci, cît abiia au scăpat peste Dunăre. N. Costin, l. 191. Să nu rămîi şi tu de el necinstit. Antim, ap. gcr ii, 5/2. Dumnealor au rămas în stare şi în cinstire de la răpăosatul (a. 1779). Uricariul, xxi, 351. Rămase craiu ungurilor Ioan. VXcXrescul, ist. 261. Numai punga ta o voiesc, ca să-şi împle pungile lor, şi tu să rămîni rob. Şincai, hr. ii, 214/24. li rîn- duesc pe mazili. . . , că din vreme în vreme au rămas la cădere şi la defăimare (a. 1803). Uricariul, iv, 80/13. Niciodată o asemenea nădejde n-a rămas înşelată. Marcovici, d. 9/20. Hazinan . . . rămasă fără nici o slujbă. Gorjan, h. i, 2/2. N-a scos din gură nici glas, Ci, cu răbdare nespusă, în tăcere a rămas. Pann, e. ii, 53/2. Conversaţia rămasă mai liniştită. Russo, s. 31. Buna mumă . . . remase îneîniată văzînd că se înfăţoşează o astfel de partidă. Negruzzi, s. i, 72. Rămînînd singur, începu a se gîndi la toate nenorocirile ce apăsau ţara. Filimon, o. i, 111. Vra să zică, noi iar rămînem fără slujbă ? Alecsandri, t. 889. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac! Eminescu, o. i, 82. Cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămînea pînă la moarte. CreangX, p. 184. Toată lumea cealaltă a rămas cu ochii în pămînt. Caragiale, o. ii, 286. înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca luminarea. Ispirescu, l. 3. Rămîi uimit, cînd stai să cugeţi ce de noroade s-au vînturat pe malurile Dunării. VlahuţX, r. p. 34, cf. ddrf, ŞXineanu. El, trist privind în urma lor Cum se duceau spre sal grăbiţi, Rămase gînditor. Coşbuc, p. i, 231. Să fi rămas fecior de plug. Goga, Poezii, 22. Săşlii că rămîi, ca mine, fală băirînă. Delavrancea, o. ii, 11. S-a tntîmplat odată o istorie, care a rămas de pomină în casă Ia noi. BrXtescu-Voineşti, î. 31. Gătită masa pentru cină Rămîne pusă de la prînz. Ar-ghezi, v. 49. Ţăranii noştri . . ■ trebuie să cerşească şi să rămîie veşnic datori la ciocoi, ca să nu moară de foame. Rebreanu, r. i, 95. Lasă-mă să-ţi spun că nu se poate Să rămîi mereu aşa cum eşti. Minulescu, v. 167. Rămăsese aşa cum se aştepta: modest, stîngaci, minuţios în fiecare mişcare. C. Petrescu, c. v. 104. Ai să rămîi repetent, Tonei! Teodoreanu, m. ii, 25. Bălrînul, în calea focului, rămase neclintit. Sadoveanu, o. i, 10. Toată vremea am rămas cu însund. Beniuc, v. 10. Încep să bag de seamă, în sfîrşit, Că multe îmi rămîn neînţelese. Labiş, p. 386. Rămîi, doamne, pe domnie, Eu mă duc în haiducie! Alecsandri, p. p. 91. Cuvînlul şi I-a călcat, Fără drag-o rămîneat. Hodoş, c. 63. A rămas lat-su. şi mă-sa şi sor-sa ca ploiaţi dc nărozia lor. Sterescu, n. 1050. Şî d'e lacrimi nu bag sama, Şî bag sama d'e obraz, Că rumîne fript şî ars. Densusianu, ţ. h. 147. ■$> Expr. A rămîne cu zile (sau cu sufletul in oase) — a continua să trăiască, a fi lăsat în viaţă. El o ţinea una, să-i aducă pe fala Iui Verdeş împărat, dacă vrea . . . să rămîie cu sufletul în oase. Ispirescu, l. 43, cf. ddrf. Cînd a auzit moşneagu, i s-a zbîrlit păru-n cap de bucurie c-a rămas cu zile. şez. ii, 109. De rămîne cu zile, toi nu vom avea noi pace cu el. Reteganul, p. v, 83. A rămas înţeles sau răminem Înţeleşi, se spune ca încheiere a unei discuţii, după ce s-a ajuns la un acord. Annie, a rămas înţeles. C. Petrescu, c. v. 357. Cum rămine (cu) ... ? = ce se întîmplă (cu). . . ? ce hotă-rlre s-a luat (în privinţa . . .)? Spune-mi cum a rămas cu balul. Negruzzi, s. i, 31. Stăpîne, cum a rămas cu boierul ? CreangX, p. 157. Omul putea să nu ne deie nimic, şi atunci cum rămînea? id. A. 145, cf. tdrg. Atunci, cum rămine? Gîrleanu, n. 138. A rămine morţiş la ceva = a ţine cu orice preţ la ceva; a se hotărî pentru ceva, a pretinde ceva. El n-au vrut nici într-un feliu altaceva, ci au rămas morţiş la fluierul acela. Sbiera, p. 7. A rămine pe lingă (sau la) ale mele (talc, sale etc.) = a sta neclintit lntr-o hotărlre luată. El a rămas pe lingă ale sale, că-şi va cerca norocul şi va peţi fala boierului! Sbiera, p. 141. A rămine lipcă la ceva v. lipcă. A rămine cu buzele umflate v. b u z ă. A rămine cu gura căscată v. gură. A rămine tablou v. tablou. A rămine (dus) pe <|Înduri v. gînd. A rămine pe drumuri v. drum. A-i rămine (cuiva ceva) de cap v. cap. 3. Intranz. A continua să existe, a dăinui, a persista; a nu se schimba. Nunta acestora nu să va dezlega, iară va rămînea de vor fi tot împreună, prav. 150. Nici un rod osebit de oameni în veaci poate rămî-nea in lume, nici feliurile limbilor în mii de ani tot acea-lea neschimbate şi nemutate pot sta. C. Cantacuzino, 1176 RĂMÎNE - 86 RĂMÎNE cm i, 53, cf. Asachi, s. l. i, 182. Nu putea fi altă decil acea impresie a tinereţii, care rămine pururea In sufletul omului. Negruzzi, s. i, 68. Rămine stînca, deşi moare valul. Eminescu, o. i, 15. La buze va rămine o cicatrice fără importanţă. C. Petbescu, î. ii, 45. Rămăseseră locurile pe unde sălăşluisc el. Sadoveanu, e. 101. Au fost cetăţi şi n-a rămas o urmă. Arghezi, vers. 314. Poetul a avut dreptate. Bromurile romane au ruginit şi s-au mistuit, opera lui a rămas. CXlinescu, c. o. 133. Împărăţii s-au prăbuşit. Războaie mari ne-au pustiii. Numai tn Lancrăm subt răzor Rămas-a firav un izvor. Blaga, p. 193. înalta construcţie rămîne mereu tn picioare. Bogza, c. o. 255. Li-i dai aiîtor toamne să rămînă în anii mei, în amintirea mea. Horea, c. 11. Să rămîie pe pămlnt Numai verde pajişte, Numai dulce dragoste. jARNiK-BÎRSEANU, d. 222. <£> Expr. A rămine (tot) pc a cuiva, se zice cînd, lntr-o discuţie, cineva Îşi impune plnă la urmă punctul de vedere. Cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe a mamei a rămas. Creangă, a. 17. A nu rămine piatră pe piatră v. piatră. 4- A se menţine, a se păstra tn conştiinţa oamenilor. Au lăsat amîndoao răvaş[e]le şi au rămas de leage (a. 1668). Iofga, s. d. vii, 28. Trebuind bani, au scos văcăret. . . ile-au rămas obiceiu pănă aslădzi. Neculce, l. 104. Cei învăţaţi înţălepţi se însamnă prin faptele care rămîn. Russo, s. 6. Celebre au rămas pe lume ospeţele lui Ballazar. Anohel-Iosif, c. m. ii, 79. Ce neuitată rămîne călătoria spre Leningrad, in timpul solstiţiului de vară! Bogza, m. s. 45. <$• (Construit cu dativul) Poate-acum a fi oale şi ulcioare şi tot Nichifor Coţcariul i-a rămas bietului om numele ptnă şl în ziulica de astăzi. Creangă, p. 136. 4 A supravieţui. Tever . . . muri necal. De-a-ci-i rămaseră doi feciori. Moxa, ap. gcr i, 59/7. Murind uri frate şi rămiindv.-i o cuconiţă mică de 7 ai, o luă la sine. Dosoftei, v. s. octombrie 92v/5. Veţi peri întru limbi ... Şi cei ce vor rămînea den voi se vor strica pentru păcatele lor. Biblia (1688), 912/41. Au omorît şi pe ceilalţi fraţi şi nepoţi, de n-au rămas nici unul. R. Popescu, cm i, 264. Ilieş Vodă . . . după ce s-au turcii, dzic să fie rămas o fată creştină după moartea lui. Neculce, l. 14. Mulţi au căzut, iar eu am rămas. Marcovici, d. 1/12. Acum numai Rucsanda rămăsese din familia lui Petru Rareş. Negruzzi, s. i, 144. Nu-ţi rămîne nici un urmaş. Creangă, p. 154, cf. ŞXineanu. După ce-au pierii şi ciinii, Au rămas numai bălrînii. Arghezi, vers. 30. Toţi la pămînt s-or lăţit, Numai el o remînit. Reteganul, tr. 43. E x p r. A rămine de cineva = a fi lipsit de cineva; a supravieţui cuiva. Au rămas Mardonie de împăratul. Herodot (1645), 491. Am rămas de mamă. Dosoftei, ps. 83/5. Rămase muiarea de bărbatul ei şi de amîndoi feciorii ei. Biblia (1688), 1921/16. Murind Ioan Henul. . . , rămiind de dînsul un fecior. Şincai, hr. i, 313/5, cf. ddrf, tdrg. Acum chiar rămîni de mine, dragă nevasta mea. Reteganul, p. ii, 56. De te afli cu-ndoire, Mai vin şi-alţi feciori la tine Şi poţi rămînea de mine. Bun, p. p. 48, cf. Densusianu, ţ. h. 331. 4 (Despre bunuri) A fi lăsat In urmă (după moarte), a fi lăsat moştenire. Va lua avearea vlădicului, ce va rămînea după moarte. prav. 57. Aflară arme fel de fel, rămase de la moşi strămoşi. Reteganul, p. ii, 4. «O* (Construit cu dativul) Bunurile ccle multe, care i-au fost rămas de iată-său, .. . toate le prăpădise. Şincai, hr. ii, 209/1. Şi ce-i va rămînea cucoanei d-lale? Alecsandri, t. 1094. 4 A sc afla, a ajunge, a trecc In posesia cuiva. Toată averea celuia ce au lepădat călugăriia va rămînea la mănăstirea de la caria au fugit. trav. 300 îmbrăcămintea soldatului, după trecerea de slujbă, rămine a lui, precum şi calul la călăreţ. BXlcescu, m. v. 631. Rămiind asupra d-lui Bolliac numai pletrile de diamant de la bumbi. Ghica, a. 626. Carnea va rămînea pentru judecător. Iar labele vor fi pentru jeluitor Alexandrescu, o. i, 313. Al meu să rămîU, de-i rău ce tu faci, Şi-al tău, de-i un bine! Coşbuc, p. i, 211. Du-te, drace, la badea Şi-i adă pălăria, Să vie la pălărie Şi-apoi să-mi rămînă mie. JarnIk-Bîhseanu, d. 410. Toată averea mea, precum şi împărăţia mea vor rămînea la cei străini, după moartea mea. Reteganul, p. hi, 13. Vai, săraca, lumea mea, Nu ştiu cui a rămînea. folc. transilv. i, 464. 4. Intranz. A se menţine ca un rest dintr-un întreg (după ce s-a consumat o parte); a avea in plus ceva, a prisosi. Ş-au adunat puterile ce-i mai rămăsăsă şi s-au tras la uscat. DrXghici, r. 34/22. A nu te iubi, dragă, nu mi-au mai rămas putere! Conachi, p. 84, cf. Polizu. Mamă, . . . nu-ţi rămîne nici o putere, Nici glas, la lume ca să le plîngi! Alecsandri, p. ii. 117. Dacă chiar în anii tinereţii. . . gusturile-mi stătătoare şi irîndava-mi fire nu m-au iertat să devin vtnă-tor, apoi d-acum înainte ce speranţă să-mi mai rămînă? Odobescu, s. iii, 13. Pentru line nu mi-a mai rămas nimic. Delavrancea, o. ii, 143, cf. ŞXineanu. Ce-n-fioraţi îmi par cărbunii De vraja ce le-a mai rămas, Din cîte povesteau bălrînii. Goga, p. 20, cf. cade. Clinele cel alb . . . îndrăzni să se apropie de ceaunul gol, să vază de-a mai rămas ceva şi pentru el. Rebreanu, h. i, 147. Zilele îmi fură multe, dar rămusu-mi-au puţine. Eftimiu, î. 10. Dimineaţa mîncau ce rămînea din ajun. BbXescu, a. 43. N-a mai rămas nici pic de brînză. Vlasiu, a. p. 133. Vorbe de nu (i-au mai rămas Ori n-ai, grăieşte mîna cuvînlul fără glas. Arghezi. vers. 386. Două mii o să coste chiria locului de păşunat, iar patru mii rămine ctştig. Preda, m. 57. Tamara, tu vezi numai ceea ce rămîne după o bătălie, ceea ce mai poate fi recuperai. Barbu, p. 324. I.ucră lucru ce nu-i bine Şi mînîncă ce rămîne. folc. transilv. i, 164. Udă întîi grădina ta şl, de-ţi rămine apă, udă şi pc a vecinului. Zanne, p. iii, 174. Expr. A rămine pentru (sau pe) altă dată (sau zi, săptămlnă etc.) = a se amina pentru o dată ulterioară. Ace .. . călătorie au rămas pentru altă dată. DrXghici, r. 109/11. Excursia noastră rămîne pe săptămîna viiioare. Caragiale, o. vii, 7. A nu (mai) rămine (nici o) îndoială că . .. = a exista siguranţa că . . . Nu rămîne îndoială că ,,slornei" lui Danie . . . stnt graurii noştri. Odobescu, s. iii, 31. Mai rămine vorba despre (sau de) . .. = urmează să mai fie discutat, să se mai vorbească despre (sau de) . . . Mai rămîne vorba despre asta, zise tata, posomorit. Are să urmeze cum şiim noi, nu cum vrea el. CreangX, a. 120. A rămine (numai) să . . . = urinează (doar) să . . . Au rămas să trimiţă pre doamna cu giupînesele la Oiluz. Neculce, let. ii, 337/7. Rămîne acum să ştim Cine esie mai tare. Alexandrescu, o. i, 216. Rămîne numai să dai lămuriri şi dovezi. Sadoveanu, o. x, 254. A rămas să incepem după amiază. CXlinescu, .e. o. i, 61. Asta mai rămine = aceasta mai este de făcut. Asia-i mai rămase: să dreagă dincolo ce, fără voia lui, stricase aici. Gîrleanu, n. 83. Tot ce mai rămine = tot ce se mai poate face. Ş-acum tot ce-mi mai rămine E să plec iar la ,,vînat". VlahuţX, o. a. i, 180. 4 (Construit de obicei cu dativul) A se alege cu ceva. Mi-a zts apoi, „căci credeţi evanghelia numai, ce folos vă rămîne?“ VXcXrescul, ist. 249. Acum ce mi-a rămas? Marcovici, c. 16/18. De-acum nici asta nu-mi rămîne Şi n-o să am ce blestema. Eminescu, o. i, 212. Mi-au rămas însemnările ce aveam grijă să iau de ele. M. I. Caragiale, c. 24. Şi dacă plec de la el, nu-mi mai rămîne nimic. C. Petbescu, c. v. 146. Crăiasa rămase cu inelul. Reteganul, p. ii, 13. Boii, vaca or crăpat, Lupii capra or mîncai. . . Cu urîta am rămăniat. şez. xxiii, 75. «$• Expr. A nu-i (mai) rămine cuiva (alta) decît să ... = a nu se găsi pentru cineva altă soluţie decît să . . . Nu-mi rămîne acum altă decît să-mi puiu toată silinţa ca însumi să pot născoci toate acele ce-m sînt de lipsă. DrXghici, r. 102/1. Nu-mi mai rămine decît să ard toi ce-am scris. VlahuţX, o. a. 227. Nu ne rămîne decît să alergăm mereu înainte. Camil Petrescu, u. n. 393. Prin urmare nu-i mai rămîne decît să-şi plătească, cu oarecare puţintică doblndă, o rană a semeţi ei sale. Sadoveanu, o. xn, 362. Nu le rămînu allă decît să să ascundă undeva. CXtanX, p. b. i, 52. 4 A mai trebui ceva, a lipsi. Moartea să-l apuce foarte puţin a rămas. Pann, e. ii, 94/12. Kir Janulea-i isprăvit: acu, nu-mi mai rămîne decît să-l dichisesc, să-l piepten şi să-i dau lustru, ca 1175 RĂMÎNEA - 87 - RĂMUREI, să-l pot prezenta în faţa lumii. Caragiale, o. vii, 118. Expr. A rămine (ceva) la (sau intru, pînă la) atita sau a rămine (ceva) numai Ia . . . = a mai fi de făcut atlta, a mai lipsi numai atlta; a ajunge lucrul plnă la un punct. La atita rămăsese lucrul, de se domnea ţeara Moldovei In trei părţi. N. Costin, let2. ii, 38. La atita au rămas; iar altă putinţă nu mai este. Neculce, let. ii, 417/27. Văzînd şi craiul că toate sint gata şi numai la purces au rămas lucrul, au inccput a arăta şi el semne că se grijeşte de purces. Axinte Uri-cahiul, let. ii, 155/35. Eu spusei . . . cum au fost lucrul... şi toate au remas intru atita. Şincai, hr. iii, 163/14. Dac-a rămas treaba ptnă la atita, apoi las' pe mine. CreangX, p. 161. 5. Tranz. (învechit şi popular; In expr.) A rămine (cu ecva) pe cineva = a bate, a Învinge pe cineva (lntr-o judecată, lntr-o prinsoare, la un concurs etc.). Am rămas pe Dan (a. 1596). cuv. d. bXtr. i, 73. N-ai ce-i mai ispiti cu cuvintele, că ne-au rămas intru toate soliile ce am solit. Neagoe, înv. 224/15. Ptrtlu-s-au atunce Duca Vodă cu Şerban Vodă la vizirul pentru o sottră de bani ... Şi l-au rămas Şerban Vodă pe Duca Vodă. Neculce, l. 157. De mă vei rămînea cu socoteala, voi părăsi închinăciunea icoanelor. Mineiul (1776), 58r2/13, cf. Polizu. Văzut-ai că rămase săteanu pă orăşean? Jipescu, o. 142. Luîndu-se la întrecere, Ercule îi rămase pe toţi. Ispirescu, u. 69, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu. Parcă-i spunea inima că pe Roibuleţul lut nu-l va rămîne nici un cal. Sandu-Aldea, u. p. 14, cf. Alexi, w., tdrg, Pamfile, j. i, 133. Şi ftindcă, de-aş fi discutai cu moşneagul in contradictoriu, mă temeam să nu mă rămînă, schimbai cu meşteşug firul vorbii. Hogaş, m. n. 199. Dreptatea fiind cu mine, primesc lupta şi cu line? Tu eşti lînăr, eu bătrîn, dar lot am să te rămîn! Vissarion, b. 136. (Intranz.) A rămine de (sau din) judecată = a pierde un proces. An rămas Stănilă de judecată (a. 1591). cuv. d. bXtr. i, 58. Au rămas acei oameni din giudicată (a. 1752). Uricariul, x, 188, cf. lb, tdrg. (Eliptic) Să să înfăţişeze cu jăluilorul la judecată. Şi cine va rămînea, acela va plăti şi cheltuiala părţii ce va avea dreptatea (a. 1823). doc. ec. 280. — Scris şi: remîne. — Prez. ind.: rămîn şi (regional) rămîi, rămîu (alr ii 4 683/325, 334, 574, ib. 4 684/ ■574), pers. 2 rămîni, pers. 6 rămîu (ib. 4 683/325, 334) ; perf. c. şi: (regional) pers. 1 am rămas (alr i 291/61, 90, 690, 887, 980, alr ii 4688/64, 316, 682), am râmi ns ; ger. şi: (regional) rămiind (ib. 4687/95, 102, 172, 219, 272, 349, 362, 365, 574). - Şi: rămînea (perf. c. şi, regional, pers. 1 am rămîneăt alr i 291/18, 24, ib. 1687/18, 24, alr ii 4688/36, 76; m.m. perf. şi, regional, pers. 1 rămînilsăm a. iii 8, pers. 2 rămînitsăi ib.; imper. şi, regional, pers. 5 nu rămînereţi alr ii 4 686/2, 29, 36, 95, 310, 833, 836), (regional) remlneâ (perf. c. pers. 3 o remînit) vb. II, rămâne (alr ii 4 683/ 886, 899, 928), răminde (ib. 4682/848), rumine vb. III. — Lat. remanere. RĂMÎNEĂ vb. II v. rămine. RĂMÎNE RE s. f. Faptul dc a rămine (tn acelaşi loc, In aceeaşi stare, În aceeaşi situaţie). Cf. lb, Polizu, Barcianu, Alexi, w. Cît despre boieri, el vede în acei ce-rămaseră în ţară şi a căror rămîncre pregăti vremile nouă numai nişte egoişti, cari se gîndeau la soarta averii lor. Iorga, l. ii, 95, cf. Pamfile, j. i, 36. Asia pentru a evita rămînerea peste noapte a unei lămpi aprinse. CXlinescu, e. o. i, 144. Nu făcu nici o vilvă in sat prin rămînerea lui acasă. Agîrbiceanu, a. 363. <0> Expr. (Regional) Rămlnere bună = rămas bun. alr i 1 498/333, alr ii 4 690/279. Răminere In urmă = lipsă de progres (In raport cu alţii), In-ttrzierc. Nu-i place să treacă cu vederea rămînertle tn urmă. Scînteia, 1960, nr. 4 862. — Accentuat şi: (Învechit şi regional) rămînire. a.lr i 1498/333, alr ii 4 690/95, 279. — Pl.: (rar) rămîneri. — V. rămine. RĂMLĂŞ s. n. (Regional) Piatră nefolositoare, care este aruncată afară din mină. Cf. Viciu, gl- 93. + Loc tn care se aruncă piatra stearpă, nefolositoare, scoasă din mină. Frîncu-Candrea, m. 43. — Şi: rlmlăş s. n. Frîncu-Candrea, m. 43. — Din magh. romlas. RĂMNĂCI, -CE adj. v. rlvnaci. RĂM\f vb. IV v. rivnl. RĂMNlRE s. f. v. rlvnlre. RĂMNITOR, -OĂRE adj. v. rlvnitor. RĂMNlTtiRĂ s. f. v. rlvnltură. RĂM6S, -OĂSĂ adj. (învechit, rar; despre plante) Rămuros, ddrf, cf. Grecescu, fl. 104. — Pl.r rămoşi, -oase. — Ram1 + suf. -oi. RĂMOŞTÎNĂ s. f. v. romostln. RĂMPĂŞ s. m. (Regional) Lucrător care Încarcă vagonetele forestiere la rampa de încărcare (Borşa — Vişeu de Sus). Arvinte, term. 163. — Pl.: rămpaşi. — Rampă -j- suf. -aş. RĂMPĂZ s. n. v. rampas. RĂMŢUR6S, -OĂSĂ adj. (Regional; despre Îmbrăcăminte) Zdrenţăros. Cămeşile cele rămţuroase şi murdare. Marian, ins. 467, cf. id. v. 108. -0> Fig. M-am reîntors din nou la mormîntul bătrînului, lingă surpă-iura aceea rămţuroasă şi neagră. LXncrXnjan, c. ii, 431. — Pl.: rămţuroşi, -oase. — Ram (ură + suf. -os. HĂMUIJţ s. f. v. rămurlfă. RĂMllNE vb. III v. râmlne. RĂMUR vb. I v. rămuri. RĂMURĂT, -Ă adj. (Popular; despre arbori)' Rămuros, ramificat. Cf. anon. car. Şi de mers nu se oprea Pîn'ce-n cale nu zărea O sălcică rămurată. Alecsandri, p. p. 135. La răchita rămurată Şade baba supărată. Sevastos, n. 166. Din crescut mi-o crescut Doi meri nalţi, rămuraţ. mat. folk. 1 474. Pe la ritul lui Pliat, Unde-i un pom rărmurat, Toamna pică dc rodit. Bud, p. p. 72. La păruţu rărmurat, O şădiut ş-o Ulincat, Cu cetera-o ceterat. T. Papahagi, m. 117, cf. folk. transilv. i, 149. <$> (Prin analogie) Scoase dinaintea voinicului o piatră de smarand, mare şi frumoasă, de strălucea verde şi rămurată ca spicul crud al griului. Odobescu, s. iii, 184. Peste munţi rămuraţi, Este-on popă din doi fraţi, Cunună pă elfi îs dragi. Ţiplea, p. p. 17. — Pl.: rămuraţi, -te. — Şi: (regional) rărmurat, -ă, rămburăt, -ă (Viciu, col. 183) adj. — Ramuri (pl. lui ram1) + suf. -at. RĂMUREĂLĂ s. f. (Rar) Ramură a unei activităţi; domeniu. Croitor, cimpoier, ce-ai hi, nu munceşti? .. . Iacă dară că . . . toată rămureala de lucru e deopotrivă trebuitoare intr-o ţară. Jipescu, o. 131. — Pl.: rămureli. — Rămuri + suf. -eală. RĂMUREI,, -EĂ, -tCĂ s. n„ s. f. 1. S. n., s. f. Diminutiv al lui ramură. Vezi cele paseri pre rămurele Ce jucîndu-să vesele cîntă. Budai-Deleanu, ţ. 132. Bătrînul ia mănunchiul şi trage-un rămurel. Mure-şanu, p. 136/16- O pasăre ce plînge pe-o verde rămurtcă în zile de dureri. Bolintineanu, o. 7. Peste vîrf de 1194 RĂMURI - 88 - RĂNCACI rămurele Trec în sloiuri rtndunele. Eminescu, o. i, 214. Ctnd s-au despărţit, fata i-a dat băiatului o rămu-rică de liliac. Caragiale, o. ii, 295. Cind fură a trece prin grădină cu frunzele de argint. . . rupse o rămurică dintr-un copaciu. Ispirescu, l. 238. Sub cuvintul sorcovă... se înţelege un beţişor, o rămurică sau o nuieluţă verde de măr sau de păr. Marian, s. r. i, 155. Pentru ele mi-am lăsat... Şi pe mindra singurea, Galbenă de jale grea, Ca frunza pe-o rămurea. Necu-luţX, ţ. d. 37. Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea .. .! Coşbuc, p. i, 153. Rămurelele sau lămurelele mici le pun pe la icoane. Pamfile, s. v. 13. Fata puse rămureaua . . ■ într-o cupă de piatră. Sadoveanu, o. vii, 585, cf. Scriban, d. Iar mai jos pe rămurele Cintă două turturele. jARNfK-BÎRSEANU, d. 182. Cuibul ţi-au stricat, Puii ţi-au luat, Ş-acum, singurică, Cinţi pe rămurică. Teodorescu, p. p. 454. Să-i spui că te-i însănătoşa, dacă-ţi va aduce o smicea adecă un rămurel crescut lntr-o primăvară, dintr-un măr-dulumăr. Sbiera, p. 30. Vine cucul de trei zile . . . S-ar pune şi n-are unde; S-ar pune p-o rămurea. Reteganul, tr. 123. Lasă crăngile în jos La tulpina nucului Şi-mi cresc două lămurele. şez. xii, 201. 'Ntr-ale rămburele Nişte păsărele Cînta viersurele. Pamfile, cer. 142. Cucu că-mi sosea ... Şi cînta p-o rămurea. Balade, i, 310. Am un pom înaurit, Cu flori dalbe-acoperit... Cu doisprezece crăcuşori ... In tot cracul cu treizeci Rămurele Mititele (Anul).Gorovei, c. 13. + (Prin analogie) Ramificaţie a unei artere, a unei vene, a unui nerv etc. Chipul celei ce dormea,. . . marmură cu suflet, fildeş cioplit, prin ale căruţ rămurele de vine curgea fluidul misterios al vieţii tinere. D. Zamfirescu, r. 171. Taurii înjugaţi fluturau mînioşi capetele, bolovă-nind ochii cu rămurele de sînge tn ei. Voiculescu, p. i, 1. + (Regional; In forma rămbnreU) „Ciucurii ce se pun pe bradul şi crucea mortului" (Rudina — Ttrgu Jiu). Boceanu, gl. 2. S. f. pl. Ciupercă comestibilă cu tulpina groasă, cărnoasă şi foarte ramificată; (Mold.) meloşel, opin-tic (Ramaria bolrgtis). Cf. cade, dm, Borza, d. 196. 3. S. f. art. (Prin Olt.; în forma rămureaua) Numele unui dans popular. Cf. Yarone, joc. rom. n. 31, 114, id. d. 126. — Pl.: rămurele. — Şi: rămurică s. f., (regional) lămurâle, rămburele s. f. pl. — Ramură + suf. -el. — Rămurică: cu schimbare de sufix. RĂMURI vb. IV. (Rar) 1. R e f 1. A se ramifica. Din trunchiul acestor munţi să rămuresc . . . alte nenu- mărate şiruri de munţi şi dealuri. Moldovan, ţ, n. 22. Fac din ctrpe un cap, din care se rămuresc două coarne făcute din lemn, împodobite cu găitane. Pamfile, cr. 176. <0> F i g. Mai tirziu familia s-a rămurtt. Bariţiu, p. a. ii, 710. 2. T r a n z. A împărţi, a clasa. Deregătorii subalterni, rămuriţi şi aşezaţi pe la diverse staţiuni. împlineau poruncile oficiului. Bariţiu, p. a. ii, 348. Logofeţi\i1 sînt rămuraţi după felu treburilor ş-al însărcinărilor. Jipescu, o. 102. — Prez. ind.: rămuiesc. — Şi: rămurâ vb. I. — V. ramură. RĂMURlCĂ s. f. v. rămurel. RĂMURÎRE s. f. (Rar) Faptul de a se rămuri (1); ramificare, ramificaţie. (Fig.) Tristeţe-n mine iarăşi bobocii ţi-i desfoi Şi-mi tremuri peste umeri crengi mari, pletoase, creşti, Şi-n rămurirea ta merev mă cutru-peşti. Stancu, c. 85. — V. rămuri. RĂMURIŞ s. n. Totalitatea ramurilor unui copac; desiş, (rar) rămurişte. Se tupilă aici sub rămurişul A doi măslini. Murnu, o. 94. Plop negru, încrustat tn ger . . . Cu rămuriş de zgură şi de fier . . . învaţă-mă să uit lumina verii. Topîrceanu, b. 86. Pădurile . . . oftau a jale la bătaia vintului şi işi clătinau amărtte rămurişul pestriţ, v. rom. septembrie 1954, 125. A zburat ciripind şi s-a pierdut tn rămuriş. Beniuc, m. c. i, 472. Intraseră ... la umbra sălciilor cu rămuriş dărîmat peste oglinzi ici-colo muşcate de soare. v. rom. mai 1963, 17. — Pl.: rămurişuri. — Ramură -f suf. -iş. RĂMURfŞTE s. f. (Rar) Rămuriş. Privirea mea distrată, Prin negre rămurişti, Mi-arată Doi ochi adinei şi trişti. Topîrceanu, b. 31. — Pl.: rămurişti. — Ramură + suf. -iste. RĂMURÎT, -Ă adj. (învechit, rar) Ramificat. Direcţiunea acestor munţi rămuriţi în diverse regiuni . . . a fost conducătorul cel mai natural al popoarelor inmi-graie din Asia Mică. f (1877), 121. — Pl.: rămuriţi, -te. — V. rămuri. RÂMURÎŢĂ s. f. (Regional) Rămurică. Să trăim surori Ca şi două flori, Două lămuriţă Tot dintr-o crăn-guţă. Pamfile, c. ţ. 45. Am ales nişte rămuliţe de altoit. Udrescu, gl. — Pl.: rămuriţe. — Şi: rămuliţă, lămuriţă s. f. — Ramură + suf. -iţă. RĂMURdS, -OĂSĂ adj. (Despre arbori) Cu multe ramuri; (popular) rămurat, (învechit, rar) rămos. Cf. Molnar, d. 119. In liniştita vară, vesel stînd şi rămuros îşi va da cu belşug rodul cel prea dulce şi gustos. Pann, p. v. i, 148/3. Copacii înalţi, drepţi, rămuroşi păreau că sprijină tn vîrfurile lor bolta cerească. Sandu-Aldea, a. m. 87. De o parte şi de alta a largului pridvor, doi tei slrăjuiau rămuroşi. Călinescu, e. 49. Vezi arbori înalţi, drepţi, stufoşi, rămuroşi. Stancu, d. 13. Iar subunstejarvînjos, Rămuros şi scorburos, împăratul ia în mîini Pe copila înfăşată, v. rom. septembrie 1954, 65. Loricele creşte înalt şi rămuros ca un molid şi trăieşte sute de ani. Scînteia, 1966, nr. 7094. La a şeaptea zi perii au fost mari, înalţi şi rămuroşi. Reteganul, p. ii, 31. <$■ (Prin analogie) Măgurile fortunoase, A Carpa-tului minuni, a lor coarne rămuroase De-nverzite-ncing cununi. Asachi, s. l. i, 92. împrejuru-ne s-adună . . . Cerbi cu coarne rămuroase, Ciute sprintene de munte. Eminescu, o. i, 101. Iată craiul codrului, ţintat tn frunte, cu coarnele rămuroase ca crengile unui stejar. Gane, n. ii, 206. Un ren cu coarne rămuroase apare pe orizont. CXlinescu, c. 244. La sanie e înhămat un cerb cu picioare subţiri şi cu coarne rămuroase. Stancu, d. 297, cf. alr ii 4 979/791. -$> F i g. Ploi verzi de vară sufletu-mi vrăjiră Şi-n melodia caldă, rămuroasă, Eu auzeam pămîntul cum respiră. Isanos, ţ. l. 9. Această însuşire ne aminteşte de construcţiile rămuroase ale altor scriitori ai vremii. Contribuţii, i, 216. Pumni rămuroşi se-ncleştau de văzduh scuturîndu-l, Ca-ntr-un rii de revoltă teribil şi vechi ca pămîntul. Labiş, p. 257. — Pl.: rămuroşi, -oase. — Ramuri (pl. Iui ram1) + suf. -os. RĂMUŞ subst. v. rimuş. RĂMUŞOR s. n. (Rar) Diminutiv al lui ram1 (1). Cf. Barcianu, Alexi, w. Ie un rămuşor din oricare altă mătură de măturat casele şl cu acela desclntă. Marian, d. 197. — Pl.: rămuşoart. — Ram1 4- suf. -uşor. RĂIVA vb. I v. rlni1. RĂNĂLf vb. IV. Refl. (Regional) A se răni1 (1) (Meziad — Beiuş). Cf. alr i 149/308. — Prez. ind. : rănălcsc. — De la rană, RĂNCACI adj. v. rincacl. RĂNCAN - 89 - RĂNI1 RĂNCÂN s. m. (Regional) Cal rlncaci (1) (Miercurea Ciuc). Cf. ALR i 1109/194. — Pl.: răncani. — De la răncaci, cu schimbare de sufix. RĂNCĂt vb. IV v. rlneăi. RĂNCĂLAU s. m. v. rtncălău. HĂNCĂLUl vb. IV v. rlncălul1. RĂNCĂNÎ vb. IV. I n t r a n z. (Prin nord-vestul Olt.) A striga la cineva, a zbiera. Cf. cv 1950, nr. 4, 37. — Prez. ind.: răncănesc. — Cf. rin căi. RĂNCÂU1 s. n. (Regional) Rintaş (Feisa — Blaj). Viciu, gl. — Etimologia necunoscută. RĂNCAU2 s. m. v. rtacău. RÂNCED, -Ă adj. v. rlnccd. RĂNCldG subst. (Regional) Oişte (la cotiga plugului). Mai stntem de la Ctmpulung, Unde trag etnii in plng Şi mlfele la rănciog. conv. lit. xiv, 348, cf. tdrg. <0> Expr. A lua pe eineva Ia rănciog = a trata pe cineva cu asprime, a lua de scurt. Cf. Boceanu, gl. Te ia el la rănciog, o să dai lu de dracu; crezi că merge ca ptnă acuma. id. ib. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. RANCOT s. n. (Prin nord-vestul Munt.) Strigăt (de copii), ţipăt, gălăgie, larmă; răncoteală. Cf. Udrescu, gl. Mă, ce attlea rincote pe voi, mai frumos nu vă puteţi juca? id. ib. — Pl.: răncole. — Postverbal de la răncoti. RĂNCOTEÂLĂ s. f. (Prin nord-vestul Munt.) Răn-cot, răncotit. Cf. Udrescu, gl. Ce răncoteli stnt astea? id. ib. Mai lăsaţi răncoteala şi treceţi la lecţii, id. ib. — Pl.: răncoteli. — Răncoti + suf. -eală. RĂNCOTI vb. IV. I n t r a n z. (Prin nord-vestul Munt.; despre copii) A face gălăgie, a ţipa, a striga, a răcni; a se juca zgomotos. Udrescu, gl. Mâi, ce rămottţi aşa, c-aţi speriat lumea! id. ib. — Prez. ind.: răncot şi răncotesc. — Etimologia necunoscută. RĂNCOTIT s. n. (Prin nord-vestul Munt.) Răncoteală. Udrescu, gl. — V. răncoti. RĂNCUIAlA s. f. v. rlncâlală. RĂNCUtNĂ s. f. v. răeovină. RAnCUREA s. f. (Prin nord-vestul Munt.) Creangă mică, crenguţă, rămurea. Udrescu, gl. Ce de răncu-rele au rămas tn urma crăcilor! id. ib. Pe un spic de răneurea, etntă, etntă o presurea. id. ib. — Pl.: răncurele. — Cf. rancotă, rascotă. RĂNDAlI vb. IV v. rludului, RĂNDE s. f. v. randea. RĂNDUNEA s. f. v. rindunică. RAnDUREA s. f. v. rindunică. RÂNDURlCĂ s. f. v. rindunică. RĂNELVAnA s. f. (Bot.) Vătămătoare (Anthyllis vulneraria). Borza, d. 21. — Cf. r c n o 1 o a r e. RĂNETE s. n. pl. v. renet. RĂNITURI s. n. pl. v. renet. RĂNGAJĂT, -A adj. v. reangajat. RĂNGĂNt vb. IV. Refl. (Regional; despre oameni) A nu se putea ţine pe picioare din cauza lenii, a se tolăni peste tot. Com. din Banat. — Prez. ind. : răngănesc. — Etimologia necunoscută. RÂNÎ1 vb. IV. I. T r a n z. şi refl. A(-şi) produce o rană fizică; (regional) a se rănăli, a se rănui. Bat-jocuri-vor el şi vor răni el. Coresi, ev. 86. Mă răniră cu săgeata vrăjmaşii miei. st. lex. 174v2/22, cf. anon. car., lex. mars. 252. Au început a se bate cu turcii, şi l-au rănit un turc la o mină puţintel (a. 1716). gcr ii, 19/33, cf. man. gott. 134. Un glonţu au lovit pe craiul în braţul sting, dar numai decît au rănit puţină carne. ist. Carol xii, 22r/22, cf. lb. Au dat cu suliţa din toată puterea şi alîta au rănit pe unul, îneît îndată au căzut gios. DrXghici, r. 167/29. In cele mai de pe urmă, izbuti fala să rănească pe balaur. Ispirescu, l. 18, cf. ŞXineanu, Alexi, w. Ţînţarul este mic, dar rău pă taur l-a rănit. Zanne, p. i, 670. <$> Fig. In şalele pustie lumine roşi de torţii Rănesc întunecimea ca pete dc jeratic. Eminescu, o. i, 96. Ciobotele lui răneau liniştea. DunXreanu, ch. 196. Lumina ei roşcată rănea întunecimea într-o linie. Agîrbiceanu, l. t. 241. Trece prin văzduh şi suflet cîte-o pasăre de noapte Şi, rănind singurătatea, se preface-n dor amar. Lesnea, a. 26. O Refl. pas. Ne văm răni şi ne văm arde. Coresi, ev. 68. El sta la steagu-şi şi aştepla poronca şi să răni în coaste. Herodot (1645), 494. Şi s-au rănit şi hanul ş-au murit acolo în Crîm. Neculce, l. 367. în această tnttmplare despre partea noastră nu s-a omorît nimenea şi s-au rănit numai doi inşi. cr (1829), 301/29. A doua zi şi a treia zi mai căzură cinci şi se răniră doi. Negruzzi, s. i, 173. + Tranz. (învechit, rar) A prăpădi, a stlrpi, a pierde. Rrăni-va X)[o]m[nu]Zu toatea usteneale prilăstilorilor. psalt. hur. 8r/12. 2. Tranz. Fig. (Şi determinat prin „inimă", „suflet") A provoca o durere sufletească; a jigni, a insulta. Rugindu-se milariul se ucidea tn piept şi tnima-ş răniia. Coresi, ev. 17. Răni-va pămîntul cu cuvtntul rostului lui. Cheia în. 48a/19, cf. lex. mars. 222. Dintru aceste cuvinte rănindu-mă la inimă, ţi-am venit pre urmă. Mineiul (1776), 57vl/14, cf. lb. Galerie chesariul, rănit fiind de ruşinea în anul trecut petrecută, tn anul acesta ca un leu au mers asupra perşilor. Şincai, hr. i, 36/37, cf. lb. Ceea ce-n calea lumei te supără, le răneşte, Face o orănduială ce mintea ta na găceşle. Conachi, p. 273. Cît de puţin aş fi în stare să rănesc pe cineva în credinţele şi pasiunile lui. Caragiale, o. vii, 254. Nu vreau să ating pe nimeni, iar pe voi, personal, ştiţi că vă iubesc şi nu pot să vă rănesc fără cu-vtnl. D. Zamfirescu, r. 27, cf. Alexi, w. Nu m-ai tnţelege, cînd ţi-aş spune că Sigismund m-a rănit. Delavrancea, o. ii, 92. Cît despre oamenii care l-au rănit şi l-au mîhnit, ei demult l-au uitat! Sadoveanu, o. vii, 326. Se temea că orice mişcare, orice cuvînt al ei l-ar putea răni. v. rom. septembrie 1955, 91. Ai vorbit despre obiectivitate, vezi tu, asta m-a rănit. Demetrius, c. 22. <> Refl. pas. Văzîndu-l. . . pre cruce, să răniia de sabiia întristării. Mineiul (1776), 122ra/34. Cela ce va lăuda vreun lucru rău şi cu greşală, şi neştine audzind să va răni la inimă. . ., acesta să chiamă svealnic rău. prav. 303. Iară el pentru aceaslea să umplu de multă scirbă şi să răni rău in suflet. Sin-dipa (1786), 20v/20. + A impresiona, a provoca sentimente puternice (de dragoste), a Înflăcăra. Cu umbletul şt cu statul rănea pe ctţi o privea. Pann, e. i, 3/12. Ea s-a dus. Dar el rămas-a în adtnc rănit de 1234 RĂNI* - 90 - RĂNTICOS dînsa. Eminescu, l. p. 151. Tu nu şti să răneşti decît cu ochii. Camil Petrescu, t. ii, 250. Flăcăii să se rotească, Inima să le rînească. Seva.stos, c. 164. împăratul, rănit pînă în suflet de frumseţea fetei celei mai mici, întrebă mai domol, uilîndu-se la cea mai mică. Reteganul, p. ii, 25. <0> Refl. pas. Te-ai rănit de dragostea lui. Mineiul (1776), 98vl/19. Se rănise prea mult de mine . . . , căutătura ochilor săi îl dovedea prea învederat că arde în foc de mine. Gorjan, h. ii,. 188/12. Dănţuind ca c-o mireasă, Se răni de dînsa foarte. Pann, p. v. ii, 83/14. Palamon şi Grafie s-au rănit de frumuseţea ei şi au început s-o iubească. Galaction, o. 213. Cînd tătarul o vedea, Inima i se rănea . . . Logodnică o cerea. Teodorescu, p. p. 578. + (învechit) A pîngări. Şi-şi vărsă veninul amar pre tofi creştinii . . . de-i munciia şi-i răniia cu multă învăţătură a dracului. Moxa, ap. gcr i, 60/19. Veronico, ţi-ai rănit inima cu o vedere pămintească. Galaction, o. 319. — Prez. ind.: rănesc. — Şi: (regional) rtnf vb. IV. — Din V. Sl. pdHKTH • HĂNÎ2 vb. IV v. rtni1. RĂNÎCHI s. m. v. rinichi. RAJVÎRE1 s. f. Acţiunea de a (se) răni1 şi rezultatul ei. 1. Cf. răni1 (1); (Învechit) rănit1, rănitură. Iertăm . . . toate stricările şi relele care le-au făcut numitul comitul Nicolae în ucideri şi răniri, pînă cînd au ţinut castelul Ciceului. Şincai, hr. i, 30'/I. Trăiesc vrunii cu furtul şi cu rănirea, dară aceasta nu se poate zice de toţi. id. ib. 386/2, cf. Polizu, Barcianu, Alexi, w. + (Neobişnuit) Rană (1). îl văzui . . . că-şi dete Sufletul, scurs din răniri. Coşbuc, ae. 43, cf. Bianu, D. S. 2. F i g. Jignire. Cf. răni* (2). Cf. Polizu, Barcianu, Alexi, w. Rănirea lui venea numai din gîndurile ce-şi făcuse că cei doi fac pe protectorii lui. Agîrbiceanu, a. 136. + (învechit) Durere sufletească provocată de dragoste. Alergaţi cu grabă mare, cîţi sînieţi amorezaţi ... Să vedeţi, zic, o rănire, care n-aţi mai pomenit. Pann, e. i, 35/11. Vezi, ochii tăi ce rănire pot a-mi pricinui mie. Conachi, ap. ddrf. — Pl.: răniri. — V. râni1. RĂNlRE2 s. f. v. rlnlre. RÂMŞOAH s. f. (Rar) Diminutiv al lui r a n ă1 (1). Cf. LM, TDRG. — Pl.: rănişoare. — Bană1 + suf. -işoarâ. RÂNIt1 s. n. (învechit, rar) Rănire1 (1). Cela ce va trimite pre cineva să ucigă pre altul, şi el numai ce-l va bale sau-l va răni, alunce amîndoi să vor certa, după certare 6â/âi[i], sau a rănitului, iară nu mai mult. prav. 332. — V. rănii. RĂNÎT2, -Ă adj. 1. (Despre fiinţe) Care are o rană1 (1)» o leziune; (regional) rănuit. începură urii de ceiea ce se nevoiia Iudei goli şi răniţi se scape din casa acea. COD. VOR. 6/1, cf. ANON. CAR-, LEX. MARS. 222, LB. Cînd am slobozit pistolul în tine, nu ştiu ce putere străină şi amarnică îmi împingea mîna . . . Dar lu nu eşti rănit ? Negruzzi, s. i, 23. Lei, sosind, erau la fugă ca un cerb rănit, fricos. Alexandrescu, o. i, 75. Pe patul durerii un tînăr rănit îşi pierde-al lui sînge. Alecsandri, p. ii, 160. Eu sînt, bună maică, fiul său dorit, Eu, şi de la oaste mă întorc rănit. Bolintineanu, o. 33, cf. ŞXineanu, Bahcianu, Alexi, w. Cuvintele de rugăciune... N-ajung la el, se-opresc ca păsări care cad rănile. Densusianu, l. a. 31. Braţele scamatorului .. . tremură asemenea unei păsări rănite — care ar voi să zboare. Sahia, n. 69. Un mistreţ rănit se năpusti înapoi. Sadoveanu, o. i, 229. Tu ai căzut rănit tn- tr-un atac. Tulbure, y. r.,36. Ciuta rănită sîngeră pe culmi. v. rom. februarie 1957, 102. <£> (Substantivat) Armele mele mănca-voru carne de săngete răniţilor şi prădaţilor, psalt. 318. Tu smerit-ai ca rănitul trufaşul. Coresi, ps. 242. De să va găsi că cel rănit nu ascultă, cumu-l învaţă vraciul. . . , pricina morţii-şi iaste el sân-gur. prav. 128, cf. ddrf, Alexi, w. Mai vin din sus răniţi şi oameni cari au părăsit lupta. Camil Petrescu, u. n. 271. Am dus atîţi rănifi căzufi, în spate! D. Botez, f. s. 15. Rănitul gusta din pita frîntă şi din sorbitura de carne. Sadoveanu, o. vii, 149. Rănitul gemea, cu ochii închişi, cu buzele arse. Bart, e. 335. După fiecare bombardament stnt zeci de morţi, sute dc răniţi. Bogza, a. î. 574. Aşa ar fi cîntecul unui rănit, uitat de ai săi în întunerec. Vinea, l. ii, 313. Un rănit din luptă vine. folc. mold. i, 568. 2. Fig. Lovit sufleteşte, îndurerat; jignit. Cf. lex-mars. 244. Ce bunătăţi eu poci să mai aştept, Sau ce ajutor la rănitu-mi piept? Pann, e. i, 75/13, cf. 90/17. Gînduri mtngăioase pentru o inimă rănită. Negruzzi, ap. ŞXineanu, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Ştiu ce e, Marine. Eu pot să-i spun. E orgoliul lui rănit. Baranga, i. 197. — Pl.: răniţi,-te. — Şi: (regional) rlnft,-ă (alr i 1 426/402, 420, 516, 530, 536; 538, 540, 550, 552, 554, 556), renit, -ă (alr i 1 426/922) adj. — V. răni1. HĂMltilt, -OĂRE adj. (învechit) Care răneşte1. (Fig.) Darul făpturii fămeieşti este frumuseţea . . . cu cîi va fi accasta . . . mai potrivită la trup şi la chip, cu atit va fi mai rânitoare şi mai de slavă! Piscupescu, o. 127/14. Arunc spre ea o ochire cu un mijloc rănitor, Ca să-i dea înţelegere şi pricină de amor. Pann, e. i, 65/15, cf. lm. — Pl.: rânitori, -oare. — Răni1 + suf. -tor. RĂNITtiRĂ s. f. (învechit) Rănire1 (1); rană, plagă. Cf. anon. car. De i să va prileji moarte dentr-acea rănitură, alunce vor vedea toţi, cum au murit de acea rană. prav. 126. Pentru toate bătăile, răniturile, strîm-bătăţilc . . . care le-au pătimit şi suferit el . . . i-au iertat. Şincai, hr. ii, 103/22, cf. lm. — Pl.: rănituri. — Răni1 + suf. -tură. RĂNJĂLĂ s. f. v. rlnjeală. RĂNJt vb. IV v. rtnji. RĂNOLOÂRE s. f. v. renoloare. RĂNOLOÂSĂ s. f. (Bot.) Vătămătoare (Anthyllis vulneraria). Borza, d. 21. — Cf. renoloare. RĂNSÂT, -Ă adj. v. rlnsat. RĂNTÂŞ s. n. v. rlntaş. RĂNTĂLÎ1 vb. IV. Tranz. (Regional) A deranja obiectele dintr-o Încăpere, a face dezordine. Cf. Klein, d. 154, Paşca, gl., mat. dialect, i, 90. — Prez. ind. : răntălesc. — Cf. magh. r o n t . RĂNTĂLÎ2 vb. IV. Tranz. (Regional) A prăji (Klein, d. 154), a face rîntaş (Caba, sXl. 100, l.rom. xii, 55), a frige carne în ou şi pesmet (lexic reg. 17). — FTez. ind.: răntălesc. — Şi: răntălui vb. IV. Klein, d. 154. — Din magh. rânt. RĂNTĂLUÎ vb. IV v. răntăll2. RĂNTICOS,-OĂSĂ adj. v. rtnticos. 1253 RÂNTINA - 91 - RĂPĂGA bAnTEVA vb. I v. rântuna. RÂNTUÎ1 vb. IV. (Prin Transilv.) 1. Tranz. şi refl. A (se) strica, a (se) distruge. Cf. ddrf, Mîndrescu, ung. 98, Vaida, Caba, sXl. 100. Să rtntuie . . . că-i casă bătrtnă. cv 1951, nr. 3—4, 47. 3. T r a n z . A împrăştia, a risipi; a face dezordine, a răvăşi, a învălmăşi, (prin sudul Transilv.) a rîntura. Cf. Klein, d. 411, lb, Polizu, ddrf, rev. crit. iii, 167, Barcianu, Alexi, w, Mîndrescu, ung. 98. Le rtntuiesc pin casă lăt. alr i 1340/63, 249. — Prez. ind.: rănluicsc. — Şi: rintui, rintonf (alr i 1 340/63) vb. IV. — Din magh. ront. RĂNTUf2 vb. IV. 1 r a n z. (Regional) A trage, a sniuci; a smulge. Cf. Gheţie, r. m. (Refl. pas.) Această sftrtiâ carie, anume Minciu, s-au fost răntuil din trălaşi şi se poate strica . . . ş-aa plătit de o au tocmit, adecă legal (a. 1789). Iorga, s. d. xvii, 102. — Prez. ind.: răntuiesc. — Şi: rfntiii vb. IV. Gheţie, r. M. — Din magh. rănt. RÂNTUÎT, -A adj. (Regional) Stricat; ruinat, dărăpănat (Beclean — Dej). Cf. alr ii/i h 256/260. — Pl.: răntuifl,-te. — V. răntul1. RĂNTUN vb. I. 1. Tranz. (învechit şi regional) A răsturna. Cine va rănluna noaă piatra de pre uşea gropiei ? Varlaam, c. 102. Omul. . ■ rănluna pietrile de la peşteră. Dosoftei, v. s. octombrie 76v/13, cf. cade, Scriban, d. Am rtntunat un lemn. alr i 367/361. + Refl. A se rostogoli. O piatră din deal la vale . . . să rănlună şi nu să poate opri. Varlaam, c. 334. Să răntuna lacrămile pc chipul icoanei. Neculce, l. 42, cf. alr i 367/361. 2. Refl. (învechit, rar; despre rîuri) A-şi schimba cursul; a coti. Hotarul să începe din obărşic Cozii . . . pănă unde să răntună apa spre Cozie (a. 1790). Iorga, s. d. xxi, 391. — Prez. ind.: rănh'm şi răntunez. — Şi: rănlurnâ (Scriban, d.), rentunâ (tdrg, Scriban, d.), (regional) rtntuna, (rar) răntină (Iorga, s. d. xxi, 390) vb. I. — Cf. î n t u r n a . RĂNTURN vb. I v. răntuna. BÂNTUZÎ vb. IV v. rotunji. RĂNŢUÎ vb. IV. Refl. (Regional; despre haine) A se destrăma; a se uza, a se rupe. Cf. l. rom. 1959, nr. 2, 54, lexic reg. ii, 53. — Prez. ind. pers. 3: rdnţuic şi rănfuieşle. — Ranţ + suf. -ui. BĂNŢUlAlJv s. f. (Regional) Destrămare; uzare, rupere a unei haine (Şercaia — Făgăraş). Cf. Lexic reg. ii, 53. — Pl.: rănfuieli. — Răn(ui + suf. -eală. HĂNŢUÎT, -A adj. (Regional; despre haine) Uzat, rupt (Stăneşti — Curtea de Argeş). Cf. l. rom. 1959, nr. 2, 54. — Pl.: rănfuiţi, -le. — V. rănţul. RĂNDcIII s. m. v. rărunchi1. BĂNUÎ vb. IV. Refl. (Regional) A se răni1 (1) (Racşa — Satu Mare). Cf. alr i 167/341. — Prez. ind.: rănutesc. — Rană1 + suf. -ui. RĂNUiT, -A adj. (Regional) Cu rană1 (1); rănit (Someşul Cald — Cluj), alr i 1622/289. — Pl.: rănuiţl,-te — V. rftnui. RĂNIINC s. tn. v. rărunchi1. RĂNUNCHi1 s. m. v. rărunchi1. RĂN UNCHI2 s. m. v. rărunchi2. rAnUNCHIOArA s. f. v. rărunchloară. bAnOŢĂ s. f. (Rar) Diminutiv al lui rană1 (1). Cf. Polizu, lm. — Pl.: rânufe. — Bană1 + suf. -ufă- RÂNZĂ s. f. v. rtnză1. RĂOAIcA s. f. (în desclntece) Femeie rea, duşmănoasă. Cu răii şi cu răoaicele. gr., s. vi, 145. — Pl.: răoaice. — Rău -(- suf. -oaică. hAoiA vb. I v. răui. RĂOIVÎ vb. IV v. reoni. RĂORÂ1 vb. I v. rtura1. RÂURA2 vb. I v. roura. RĂORĂHE s. f. v. rourare. RĂORAT, -A adj. v. rourat. RĂOR0S, -oASĂ adj. v. rouros. RĂOT subst. (în descintece; concretizat) Lucru rău. Cocoşii ctnlară, răot şi venin mtncară. şez. vii, 93. — Accentul necunoscut. — Pl.: ? — Dc la rău. RĂOTATE s. f. V. răutate. RAPACI, -CE adj. v. hrâpad. RĂpAgĂ s. f. (Regional) Epitet dat unui copil mic (şi plîngăcios) (Măţău — Cîmpulung). Cf. Coman, gl. — Pl.:? — Etimologia necunoscută. RĂPAOS s. n. v. repaus. BĂPAOSA vb. I v. răposa. rApABEŢ, -A adj. v. hrăpăreţ. rApAHIŢ, A adj. v. hrăpăreţ. rApAUS s. n. v. repaus. RĂPAUSA vb. I v. răposa. rAPAUSABE s. f. v. răposare. BĂPĂCIOAgE s. f. pl. (Bot.; regional) Napi-porceşti (Helianthus tuberosus). V. nap. Cf. Viciu, s. gl., Panţu, pl. — Etimologia necunoscută. BĂPĂCltJNE s. m. v. răpiciune1. RĂPĂGA vb. I. Intranz. (Prin Transilv., Ban. şi Mold.) A aluneca (pe un loc abrupt, pe gheaţă etc.) j a cădea alunecînd. Cf- Pamfile, a. r. 257. Acest car, spre a nu răpaga (aluneca) tn mersul său, are pe talpa roţii cuie mari ce-i slujesc la înţepenire. Gorovei, cr. 60. Calul mi-a răpăgat, dr. iv, 381. Răpăgat pe scin- 1294 RĂPĂGUŞ1 - 92 - RĂPĂIRE dura şuie, s-a poticnit, Dar cit ai clipi a fost iar in picioare. Popa., v. 317. Pe un petec de asfalt lusiruit calul rapegă şi cade. ap. Scriban, d. Dă nu rapige. şez. xviii, 168, cf. h xviii 315, alr i 1257/590, Lexic reg. ii, 96. + Refl. şi (rar) intranz. A se da pe gheaţă. V. patina. Copiii de şcoală s-au răpăgat toată ziua pe gheaţă, f (1884), 79, cf. conv. lit. xxxix, 301, CADE, ALR I 1257/35, 40, 302, 614, alr ii 4 370/36, com. din Oraviţa. + A se da cu sania; a conduce sania (cu picioarele). Lasă-mă pe mine înainte, că eu ştiu răpăga Com. din Braşov. — Prez. ind.: răpăg. — Şi: răpegâ (Scriban, d.), răpigâ, răplgâ (alr i 1257/614) vb. I. — Etimologia necunoscută. RĂPĂGUŞ1 s. n. (Regional) 1. Loc Înclinat, coastă abruptă, povlmiş; drum In pantă; repeziş (2). Cf. cade. Se află acolo un repeguş, un loc unde, ca un prag, albia Oltului se ridică spre suprafaţă. Bogza, c. o. 300, cf. gr. bXn., Ciauşanu, v. 195, id. gl. 2. Lunecuş; gheţuş. Cf. cade, Scriban, d., h xviii 136, jahresber, iii, 325, com. din Sasca Montană — Moldova Nouă, alr i 367/805, alr sn v h 1310. — Pl.: răpăguşuri. — Şi: răpeguş (Pascu, s. 365, gr. bXn.), repeguş s. n., repegtişă (chest. iv 37/89) s. f., răpuguş (rev. crit. iv, 146), părăguş (chest. iv 61/30) s. n. — Rapăg + suf. -uş. RĂPĂGUŞ2 s. n. (Regional) Numele unui dans po pular jucat numai de flăcăi; (regional) rapagău (Stu-pinii — Huedin). Cf. alr i 1477/283. — Pl.: ? — Din magh. ropogos [csârdâs]. RĂPĂI vb. IV. Intranz. (Despre ploaie, grindină; la pers. 3) A produce zgomote scurte, dese şi ritmice, lovind o suprafaţă tare; (regional) a ropăi. Vîntul vuia, . . . măzărichea răpăia în fereastra mamei Stanchei. Delavrancea, s. 16. Plouă cît poate să plouă . . . Rapănă-n geamuri ca-n lobe. . . Mace-donsKi, o. i, 157. O ploaie torenţială vine răpăind pe miriştea arsă. VlahuţX, o. a. 370. Şi ială-l, răpăind Potop din cer turnatul rîu de ploaie. Coşbuc, p. ii, 73. Ploaia ţuruia mereu în fereastră, răpăia pe coperiş. Sandu-Aldea, u. p. 194. Un vînt şi-o ploaie necăjită S-au repezit ca din senin Şi răpăie prelung pe frunze Şi-mi culcă florile de crin. Topîrceanu, o. a. i, 342. Ploaia începu să răpăie, alt fulger scăpără şi din nou trosniră bolţile cerului. C. Petrescu, r. dr. 58. Ploaia răpâi scurt în brazi, apoi sunetul ei pieri în suflarea furtunii. Sadoveanu, o. vii. 345. Era îmbrăcat într-o manta cauciucată tn care ploaia răpăia. v. rom. august 1954, 119. Unde-aud cucul cîntînd . . . Ploaia-n codru ră-pănind, Mă fac broască pe pămînt. mat. folk. 327. Foaie verde solzi de peşte, Bate vîntu-mi vîjîieşte, Ploa-ia-ii codru răpăieşte. ant. lit. pop. i, 67, cf. mat. dialect, i, 91, Udrescu, gl. <£• (Despre arme, gloanţe etc.) Tunari în frunte cu . . . ghtnăraru, răpăiau pă urechilt turcului. Jipescu, o. 88. Gloanţele răpăiesc mai îndesate de cum sînt oamenii. Odobescu, s. iii, 586. Gloanţele . . . răpăie ca o grindină ce fierbe ţărîna cîmpului. Sandu-Aldea, d. p. 60. De la flancul sting . . . răpăiau tot mai des împuşcăturile. T. Popovici, s. 403. <$> (Despre alte zgomote sau surse de zgomote) De la o vreme nu mai simţeam decît bătaia cadenţată a vorbelor, care-mi răpăiau regulat pe timpan. VlahuţX, o. a. i, 192. Din uşa de stejar, în care răpăiau topoarele tătăreşti, îi suflă în faţă un vînt. Galaction, o. 54. Oraşul tot fu cuprins într-o larmă de ciocănituri meşteşugite ce cădeau pe acoperişuri, răpăind ca grindina. BrXescu, a. 79. Cu întîrziere au răpăit tn sală aplauze. Sadoveanu, o. xviii, 621. (Tranz.) Muzica răpăi un marş zgomotos. P. Constant, r. 68. ♦ (Despre fiinţe) A bate, a lovi ritmic în ceva (cu picioarele, cu mlinile, cu aripile etc.) produclnd zgomote dese şi scurte. V. r op o ti, tropăi. Calul răpăind. Ba- ronzi, l. 117. Lumea toată de la mare ptn'la mic a pornit să răpăie din palme. Caragiale, o. iv, 160, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Pasărea răpăie cu aripile, dr. i, 96. Otilia luă iarăşi pe Felix de mîini şi-l tîrî tn goană . . . răpăind pe scară în sus. CXlinescu, e. o. i, 41. Simion răpăi îndîrjit in tobă şi oamenii începură să alerge cu paşi mari. Camil Petrescu, o. ii, 279. [Negustorul] răpăie de-a surda cu cleştele pe sirmele grătarului. Pas, z. i, 172. Oraşul se pustii cu totul, numai paşii patrulelor răpăiau, sunau a pustiu ţignalele. Camilar, n. ii, 141. Eu scosei biata măciucă Şi-ncepui a răpăi. El zicea: aman, aman! Eu mă-n-lorceam şi-i mai dam. ant. lit. pop. i, 70. (în metonimie) Brîul răpăia pe întrecute, că flăcăii ceruseră ceva bărbătesc. Delavrancea, s. 57. ■$> Tranz. Caii. . . nechezînd şi ropăind cu potcoavcle ascuţite. ap. tdrg. <$> Expr. (Regional) A-i răpăi cuiva tălpile = a fugi foarte repede, izbind cu putere pămîntul. Astă babă mă luă la goană, şi eu fugeam de-mi răpăiau lalpele. Delavrancea, t. 24, cf. ddrf, Zanne, p. ii, 445. (Eliptic) Răpăia pe uliţă. Pamfile, c. 50. + (Despre lucrul izbit sau despre spaţiul în care se produc zgomote) A emite sunete ritmice; a răsuna, a vui; a trosni. Venea, nene, ursul de duduia pădurea . . . şi răpăia ramurile pe unde trecea. Ispirescu, l. 329. Tot satu-i strîns la horă . . ■ Tineretul joacă de răpăie pămîntul. VlahuţX, o. a. ii, 160. Răpăie cîmpul sfăr-mat de galop. Coşbuc, ae. 228. Da cu reteveie în pomii încărcaţi, de răpăia pămîntul de verziiuri. sXm. iii, 458, cf. rebreanu, nuv. 5. Sala răpăi de aplauze. CXlinescu, e. 140. Undeva, în fundul lumii; răpăiesc şi bal tobele. Camilar, n. ii, 115. <£• (Impersonal) Dedeau şi oamenii lui Ercule de răpăia. Ispirescu, u. 52. — Prez. ind.: răpăi şi răpăiesc. — Şi: (regional) răpii (cade), răpoi (ant. lit. pop. i, 131), răpănf (prez. ind. pers. 3 răpăne) vb. IV, răpănâ (prez. ind. râpănă) vb. I. — De la rap. RAPĂIÂLĂ s. f. Zgomot produs de ploaie sau de grindină cînd cade pe o suprafaţă tare; răpăire, răpăit. Răpăiala ploii de vară pe frunze. Jipescu, ap. tdrg. Copilul plîngea tot mai tare; dar răpăiala grin-dinei şi duduiturile tunetelor îi acopereau glasul slab. Caragiale, s. 6. Un şuier ca de vijelie şi-o răpăială de grindină cutremură valea. VlahuţX, ap. cade. Au căzut literele cu o răpăială de grindină pe scara în spirală. Pas, z. i, 302. In aşteptarea trenului . . . ascultam înfrigurat răpăiala ploii. v. rom. august 1958, 51. <$> (Fiind vorba despre arme, gloanţe etc.) Unde e copila mea?... răcneam eu prin răpăiala focului. Galaction, o. a. ii, 294. Începe o răpăială de focuri care creşte şi descreşte. Camil Petrescu, u. n. 267. 4- Ploaie zgomotoasă, de scurtă durată; ropot, (regional) ropăială. Răpăiala ţine puţin şi are stropii potrivit de mari. Pamfile, vXzd. 108. Ploaia stătuse de mult; a fost o răpăială grăbită. Ardeleanu, d. 176. + Zgomot produs de lovituri ritmice în ceva (cu picioarele, cu mîinile, cu aripile etc.). Cîrduri întregi de păsări se sculau în drumul lui, umplînd văzduhul cu răpăiala aripilor. D. Zamfirescu, v. ţ. 184. Cu toată răpăiala de pumni, Boiangiu izbuti să înainteze. Rebreanu, r. ii, 152. Sînt răpăieli cadenţate ale unor încălţăminte grele. Sahia, n. 44. <$• Fig. A mai moştenit şi obiceiul dc-a se face că nu aude răpăiala de înjurături cu care-l împroşca lumea. Ciauşanu, r. scut. 67. + (Glumeţ) Bătaie, cotonogeală. Dară eu, care am fost martur la toate acestea, văzînd răpăiala cea din casă, m-am spăriat. Sbiera, p. 243. Bietul popă . . . scăpă cu mare greutate de sub răpăiala şumu-iogului babei. î. cr. ii, 304. — Pl.: răpăieli. — Şi: (prin nord-vestul Munt.) răpăueală s. f. Udrescu, gl. — Răpăi + suf. -eală. RĂPĂIRE s. f. (Rar) Răpăială. Apele, suflate de o putere grozavă . . . , izbeau trăsura, stropeau pe oameni 1299 RĂPĂIT1 - 93 - RĂPĂOSARE cu o răpăire de gloanţe. Sadoveanu, o. i, 431. — Pl.: răpăiri. — V. răpăi. răpăIt1 adv. (Rar) Cu zgomote scurte şi dese. Din cînd în cînd automobile se opreau în faţa intrării, repezind răpăit dintre roţi, nori de fum. Camil Petrescu, n. 29. A început să plouă, repezit, răpăit, id. o. ii, 357. — V. răpăi. RĂPĂÎT2 s. n. Faptul de a răpăi; răpăială. Caii aleargă îndemnaţi de ţipetele vizitiului, speriaţi de răpăitul stropilor cari cad, repezi şi grei. Vlahuţă, r. p. 77. lntr-o zi mă întorceam de la masă citind un ziar şi, deodată, a pornit un răpăit de ploaie. Vlasiu, d. 174. In liniştea iatacului pătrundeau fîlfîituri de-afară ale vtntului şi răpăitul noilor învăluiri de stropi. Sadoveanu, o. ii, 328. Auzeam răpăitul ploii. Stancu, r. a. t, 79. Uşa tinzii se deschise şi un soldat intră o dată cu răpăitul larg al ploii. Camilar, n. i, 217. <$> (Fiind vorba despre arme, gloanţe etc.) Se auzi foarte limpede un răpăit de mitralieră. T. Popovici, s. 386. + Succesiune de lovituri ritmice; zgomotul produs de astfel de lovituri. O mînă a lut ţinea funia vitei, care ... îşi sucise grumazul cu mirare, spre răpăitul tobei. Pas, l. i, 138. Glasul trecu, îneeîndu-se în răpăitul surd, exasperant al bocancilor. Camilar, n. i, 171. Răpăitul tobei surprinse şi uimi pe-un singur om. v. rom. aprilie 1958, 15. Pe străzile oraşului treceau In rînduri strînse, tineri cot la cot, Minaţi de-un răpăit de darabane. Jebeleanu, c. 29. De departe se aude răpăitul unui detaşament în mers. H. Lovinescu, t. 114. — Şi: (prin nord-vestul Munt.) răpănit s. n. Udrescu, gl. — V. răpăi. RĂPĂITOR, -OĂRE adj. Care răpăie. Ca să facă haz, potopeau peste fete o ploaie răpăitoare de prune. Macedonski, o. iii, 5. Şi ploaia cade, cade vijelioasă, neostoită, răpăitoare ca o grindină. Vlahuţă, r. p. 184. — Pl.: răpăitori, -oare. — Răpăi + suf. -tor. RĂPĂITURĂ s. f. (Mai ales la pl.) Zgomot produs de lovituri ritmice. Se desluşesc acum răpăituri dese. Lungianu, ap. cade. Răpăiturile se tot înteţeau, ba auzi chiar şi un fel de mugete. Stănoiu, c. i. 185. în vale sună împuşcături de armă, răpăituri de mitralieră. Sadoveanu, o. vi, 487. O răpăitură prelungă sfîşie liniştea nopţii. Călinescu, s. 585. Se auziră, ca o grindină care loveşte în geam şi pe acoperiş, răpăituri. Pas, l. i, 138. — Pl.: răpăituri. — Răpăi + suf. -tură. RĂPĂLĂ vb. I v. răpălul. RĂPĂLĂŢIE s. f. v. reparaţie. RĂPĂLAU s. m. (Regional) încălţăminte uzată (şi murdară). Com din Buceşti — Tecuci. Lasă ră-pălăil aceia afară, nu intra în casă cu ei! ib. + (Adjectival; despre oameni) Murdar şi neglijent (Mără-şeni — Vaslui). Lexic reg. 64. — Pl.: răpălăi. — Si: rapalău s. m. Pamfile, i. c. 349. — Cf. r ă p ă 1 u i. RĂPĂLÎ vb. IV v. răpălul. RĂPĂLÎT, -Ă adj. v. răpăluit2. RĂPĂLUl vb. IV. Tranz. (Regional) A repara (1). N-am. răpăluit-o (reparat-o), conv. lit. xliv2, 131, cf. alr i 1993/118, 122, 186, 573. Mi-am răpăluit bocancii, mat. dialect, i, 90. <£> Refl. pas. Se răpăluteşte casa. chest. ii 14/258. — Prez. ind.: răpăhnesc. — Şi: răpăli (Paşca, gl. chest. ii 14/3, 323, alr i 1 993/107, mat. dialect, i, 90), repăii (bl iv, 134), repălui (Paşca, ol., chest. ii 14/49), (prin metateză) părăluf (chest. ii 14/258) vb. IV, răpală (chest. ii 14/9, alr i 1993/129, prez. ind. răpălez) vb. I. — Din magh. reperâi, reparăl. Cf. germ. reparie-r e n. RĂPĂLUlT3 s. n. (Regional) Reparaţie (1). Tot omu, ... trăbă să iasă ... la răpăluit de drum (Chiză-tău — Lugoj), alr sn vi h 1 746/76. — Şi: repălit (a ii 2), repălât (ib. ii 7) s. n. — V. răpălul. RĂPĂLUIT2, -A adj. (Regional) Reparat2. Biserică răpălilă. T. Papahagi, c. a. 86. Ştii, căşctoara . . . acuma-i răpăluită şi-i curată ca un păhărel. Bănuţ, t. p. 162. — Pl.: răpăluiţi, -te. — Şi: răpălit, «ă adj. — V. răpălul. RĂPĂSÎĂ vb. I v. răpăi. RĂPĂNDfJLĂ s. f. v. rapandulă. RĂPĂNfiALĂ s. f. v. răpăială. RĂPĂNGfC s. n. v. arpagic. RĂPĂNf vb. IV v. răpăi. RĂPĂNÎT s. n. v. răpăit2. RĂPĂNdS, -OĂSĂ adj. Plin de rapăn1 (1), bolnav de rapăn; (regional) răpehinos; p. ext. murdar, jegos. Ea. . . prefăcuse atunci pe stăpînu-său, Făt-Frumos, în purcelul cel ogîrjit, răpciugos şl răpănos. Creangă, p. 101. Pe aci se aprovizionau ciobanii cu sare, în trecere cu turmele de oi, călăuzite de măgăruşul răpănos. Brăescu, a. 20. Pe drumul larg . . . treceau trăsuri hodorogite, trase de cai răpănoşi. Barbu, p. 316. Ţăranul avea de vînzare un cal răpănos şi o căruţă proastă, s aprilie 1960, 60. Ciuha . . . cea răpănoasă şi hîrsîtă. Sbiera, p. 290, cf. Marian, v. 23, şez. viii, 122. M-o lasat cu plugu gios, Ca pi cel prost rapanos. Vasiliu, c. 69, cf. alr i 636/378, 381, 385, 387, 412, 508 , 512, 540, 582, alr ii 3390/414, a ix 4. (Prin analogie; despre, lucruri) De atunci viaţa ei s-a desfăşurat numai între ziduri vechi, strîmbe, răpănoase, mucegăite. Stancu, r. a. ii, 405. îşi scoase ochelarii şi-i frecă îndelung cu pulpana vestonului răpănos. T. Popovici, se. 171. (Substantivat) Răpănosul îşi face scăldători cu leşie şi se unge cu untură. Păcală, m. r. 267. Păduchioaselor . . . Răpănoaselor . . . Attta aveţi: mămăligă şi şoareci. Camilar, n. i, 221. Capul răpă-nosului e plin de bube. şez. iii, 175, com. din Straja — — Rădăuţi. «$> (Regional) Măr răpănos = varietate de măr care produce mere fumurii. Cf. alr ii 6067/ 531. Broască răpănoasă = broască rlioasă, v. b r o a s -că. <0- Expr. Piele răpănoasă, se zice unui copil murdar şi neastimpărat. Piele răpănoasă ce eşti! Nu te-am bătut îndeajuns. Sadoveanu, p. m. 132. Pielea rea şi răpănoasă ori o bate, ori o lasă. Zanne, p. i, 594. + (Regional) Riios. Cf. Cihac, ii, 305, ddrf, Barcianu, Alexi, w. 4- (Regional) Bolnav de zgaibă, (regional) zgăibos (Ciocăneşti — Vatra Dornei). Cf. alrm ii/i h 169/365. — Pl.: răpănoşi, -oase. — Şi: (regional) hrăpănâs, -oăsă adj. Vasiliu, c. 7. — Rapăn -f- suf. -os. RĂPĂOS vb. I v. răposa. RĂPĂOSĂRE s. f. v. răposare. 1320 RÂPÂOSAT - 94 - RĂPCIUNE RĂPĂOSAt, -Ă adj. v. răposat*. RĂPAhA vb. I v. repara. rApArArE s. f. v. reparare. RĂPARAT s. n. v. reparat1. rAPĂRATOR adj. reparator. RĂPĂRfîŢ, -EAţA adj. v. hrăpăreţ. rApAHEŢIE s. f. (în dicţionarele din trecut) Rapacitate. Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. — Răpăreţ -f suf. -ie. RĂPÂRI s. f. pl. v. răspăr*. RÂPAtIŢĂ s. f. v. mpetlţă. RĂPĂUSA vb, I v. răposa. RĂPĂUSAt, -A adj. v. răposat*. rApĂIJZAt, -A adj. v. repauiat. RÂPCĂ s. f. v. rlpcă. rAPCHINOS, -OAsĂ adj. (Regional) Răpănos. Ş-un murar cam răpchinos, . . . Cind văzu atttea cară încărcate cu povară, O luă la goană-n jos. i. cr. iv, 7. + P. ext. „Păcătos, codaş". Pamfile, j. ii, 163. — Pl.: răpchinoşi, -oase. — Cf. răpănos. RĂPCÎG s. n. v. răpciugă. RĂPCIGĂI vb. IV v. răpciugă. RĂPCIGOS, -OASĂ adj. v. răpciugos. RAPCIIJG1 s. m, v. răpciune . RĂPC.ltG2 s. n. v. răpciugă. RĂPCIUGĂ vb. I. Intranz. (Regional) A se îmbolnăvi de răpciugă (1). Cf. Polizu, Barcianu. + A strănuta. îţi vine clte unu cu căciula şi hainele de să i le storci de ude şi ctt dă de căldură-ncepe să tuşască, să răpcigăiască, de crezi că-i iesoichii. conv. lit. xxxvii, 726. — Prez. ind.: răpcitig. — Şi: răpcigăi, răpciugi (Barcianu) vb. IV. — V. răpciugă. rAPCIUGARE s. f. (Regional) Faptul de a se răpciugă. Cf. Polizu, Barcianu. — V. răpciugă. RĂPCIUGĂ s. f. 1. Boală contagioasă, de obicei la animale domestice, caracterizată prin ulceraţii pe mucoasa nazală, respiraţie grea etc.; morvă, (rar) rapin, (regional) cirtiţă. Cf. Polizu. Boala răpciugă . . . vine din mai multe cauze vătămătoare la cai, la asini şi catîri — animale copitate. Cuparencu, v. 22/2, cf. lm, Creangă, gl. Cind auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sînt bine curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciugă căzură de pe dînsul. Ispirescu, l. 3, cf. hem 2869, ddrf, Dame, t. 51. Coţofana împuşcată, arsă, pisată şi amestecată . . . cu lapte se dă la cai pentru răpciugă. N. Leon, med. 85, cf. Alexi, ■w. Răpciugă se vindecă tare greu. Gri-goriu-Rigo, m. p. ii, 20, cf. Candrea, f. 222, Bianu, d. s. Morva sau răpciugă este boală tnfecţtoasă pe care omul o ia de la cal, măgar şi catîr. enc. vet. 832, cf. h i 272, ii 122, 155, 208, 277, 292, Iii 141, 440, x 167, 360, xii 433, xiv 439, alr i 1657/394, 540, com. Marian, com. din Straja — Rădăuţi. 2. Cal bătrln, slab şi bolnav. V. mlrţoagă, gloabă. Cf. dr. v, 223, a v 15, com. Marian. <0> (Ca epitet, precedlnd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de") Iată că iese din mt jlocul hergheliei o răpciugă de cal grebănos, dupuros şi slab de-i numărat coastele. Creangă, p. 194. — Şi: (regional) răpciiig (alr i 1657/748), răpcig (Barcianu, Alexi, w.) s. n., răpciângă (dr. v, 223), repciugă (h xii 291) s. f. — Etimologia necunoscută. RĂPCIUGÎ vb. IV v. răpciugă. RĂPCIUGdS, -oAsA adj. (Mai ales despre cai) Bolnav de răpciugă (1); morvos; p. ext. rău îngrijit, slab, prăpădit. Cf. Polizu. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe slăpînu-său, Făt-Frumos, în purcelul cel ogîrjit, răpciugos şi răpănos. Creangă, p. 101. Fiul împăratului, hoţul, se duse şi el de cumpără o mlrţoagă de cal răpcigos şi bubos. Ispirescu, l. 373, cf. dam6, t. 52 bis, Barcianu, Alexi. w, Calul răpciugos se împuşcă. Grigoriu-Rigo, m. p. ii, 20. Aducea mai degrabă a un strănutat de capră răpciugoasă. Hogaş, dr. ii, 5. E bine a maleiniza totdeauna caii cu scurgere pe nas, pentru a ne asigura că nu sînt morvoşi (răpciu-goşi). enc. vet. 56. A adus de pe undeva o căruţă cu un cal răpciugos. Lăncrănjan, c. ii, 138, com. Marian. Şi odată vede numa într-un islaz frumos ... o stavă de cai răpciugoşi, prăpădiţi, de mai mare îţi era scîrba, să te uiţi la ei. Mera, l. b. 102. Şt tari i-ar hi plăcut st vie un cal frumos. Ş-o vinii unu răpsgos şt mult urît. Graiul, i, 516, cf. alr i 1657/540. F i g. Se auzeau In depărtări tuşind tunurile răpcigoase. Sadoveanu, o. ii, 59. <0> (Substantivat) Răpciugoşii crunt tuşesc, Cu ghiulele-n noi stropesc. Alecsandri, Poezii, 457, cf. dr. v, 223. Răpciugosul şl uriciosul acesta am să-l tau, mătuşă, zise Ionică, apuctnd de căpăstru calul cel necesălat. şez. vii, 12. + Fig. (Regional; despre oameni) Sărac, zdrenţăros. Şi-aşa din răpcigos, lipit, drumeţ, cum era, odată te pomlneşti că să joacă cil . . . icuşari. Jipescu, o. 58, cf. alr ii 2880/27. — Pl.: răpciugoşi, -oase. — Şi: (regional) răpeigâs, -oăsă, rupcigds, -oăsă (alr ii 2 880/27) adj. — Răpciugă + suf. -os. RĂPCIUN s. m. v. răpciune. RĂPCltlNE s. m. (învechit şi popular) Numele lunii septembrie. Iară al treilea praznic . . . prăznutia tn luna lu răpciunî. Coresi, ev; 144. Ce nu poate cuptor, agust şi răpciuni coace, brumarlu mic nu poate frige. Calendariu (1844), 72/24, cf. Polizu. Bucureşti, 15127 răpciune. Caragiale, o. vi, 14, cf. Şăineanu, Puşcariu, et. wb. 127, bl xiv, 53. Pe la sfîrşitul lui răpciune un vînt aspru . . . mătură pîclele. Sadoveanu, o. v, 412. Nu se Întoarse declt la sftrşttul lui răpciune cind toamna căzuse peste Bucureşti. Scînteia, 1967, nr. 7256. Românii dau tunelor numtrt potrivite cu timpurile anului; de exemplu: septemvrie, răpciune sau vinicer şi viniţel (a vinului)! Alecsandri, p. p. 34, cf. h iv 163. în luna răpciuni Cad copiii pe tăciuni. Marian, s. r. i, 97. După august, răpsiuti, după răpsiun brumar! Densusianu, ţ. h. 172, cf. alr i 208/227, 280, 341, 343, 345, 750, alr ii 2409/ 105, ib. 2415/105, 235, 310, 346, 769, alr ii/346. ♦ (Regional) Nume dat lunii decembrie. Cum să dăspri-măvărează pînă la brumă, adică şi-n luna lu geraru (ghienare), şi-n faur, marţ, prier, cirişar, florar, cuptor, gustar, brumărel, undrea, brumar ăl mare şi răpciune. . . muncă şi iar muncă! Jipescu, o. 77, cf. Vîrcol, v. 98. + (Regional; în forma răpciune) Nume dat lunii august (Prundu Bîrgăului — Bistriţa), alr ii 2414/219. — Şi: (regional) rlpcitine (Baronzi, l. 91), răpicitine (alr ii 2 414/219), răpeiun (Vîrcol, v, 98, alr i 208/85, 90, 96, 290, 295, 302, 308, 354, 878, ai.r ii 2 415/723), 848, 886), răpciug (alr i 208/98, 350, alr ii 2415/95) s. m., răpcKini subst. pl. — Etimologia necunoscută. Cf. răpi (51. 1346 RÂPCIUNGĂ - 95 RĂPI8 rAPCICNGA s. f. v. răpciugă. RĂPCltJNI subst. pl. v. răpciune. HĂPEAlA s. f. v. hrăpeală. RĂPEUECICNE s. f. v. repeziciune. RĂPEGĂ vb. I v. răpăga. RĂPEGt'Ş s. n. v. răpăguş1. RĂPfiLŢ s. n., s. m. v. ralpelţ. hAPERAT, -Ă adj. v. reparat*. RĂPEZÎE s. f. (Neobişnuit) Repeziciune (1). Să ne săpăm neşte gropi afunde, Ca venind iurcii cu răpezie Să cază in ele şt să să afunde. Budai-Deleanu, ţ. 115, cf. 280. — Repede + suf. -ie. RĂPEZINdS, -OĂSĂ adj. (Regional; despre rluri) Care curge repede, vijelios (Peeinişca — Băile Hercu-lane). Cf. alr sn iii h 829/2. — Pl.: răpezinoşi, -oase. — Repezină -f- suf. -os. RĂPEZITdR, -OĂRE s. n„ s. f. (Regional) 1. S. n. Săgeată (Corni — Botoşani), alr i 1 418/418. 2. S. f. Praştie (Corni — Botoşani), alr i 1 697/418. FaSi răpedztloari cu QiSuşca ca st zbirnîli. ib. — Pl.: răpezUoare. — Repezi + suf. -tor. RĂPEZltlNE s. f. v. repejune. RĂPI1 s. f. pl. (Prin nord-vestul Munt.; In expr.) A merge (sau a veni, a fugi) In răpi (sau In răpite ăle mari) = a merge repede, a alerga, a goni. Cf. To-mescu, ol., Coman, gl., Udrescu, gl. — Etimologia necunoscută. RĂPf2 vb. IV. 1. Tranz. (Folosit şi a b s o 1.) (Complementul indică o fiinţă) A apuca cu forţa, a lua cu sila şi a duce cu sine; a fura. Dzise voiniciloru se deştingă şi se lu rapă (s ă -1 apuce n, test. 1648) elu din mijlocul loru. cod. von. 50/3. Latră se rapă (a apuca d) mişelul, psalt. 15. Şi răpi coconul şi fugi căiră mare (a. 1550 — 1580). gcr i, 6/23. Lupul răpeaşie ... şi răsptndeaşie oile. Coresi, ev. 482. Ca nişte lupi zvăpăiat şi sălbatici, cind răpesc niscare stîrv (a. 1642). gcr i, 95/16. Vor îndemna pre răpiioriu să le răpească fata. prav. 187. Jiganiia au hrăpit pre Io-sif. biblia (1688), 282/15, cf. anon. car. Să răscumpărat strîmbătatea surorii voastre Dinei; pentru căci o au răpit Sihem (a. 1760). gcr ii, 70/21. Pe Bomica răpeşte Cel rău, iar Parpangel pribegeşte. Budai-De-leanu, ţ. 102. Cel ce va răpi fecioară sau logodnică sau femeaie . . . iaste pedepsit din pravilă, pravila (1814), 175/18. Se întoarseră aducînd cu dînşii şeasezeci mii boi ce-i răpiseră. BXlcescu, m. v. 157. Uleu-şi luă zborul. Dar se întoarse-ndată Şi răpi o găină, pe urmă două, trei. Alexandrescu, o. i, 239. Orice încercare de-a o răpi a fost deşartă. Eminescu, n. 13. El s-a dus cu călugărul ce-l răpise, şi dus a fost. Ispirescu, l. 99. Zmeul ăsta mi-a răpit Pe Ileana-Cosînzeana. Eftimiu, î. 33. O dihanie de lup ... se strecura în fiecare noapte ... şi răpea ba un purcel, ba o oaie. Sadoveanu, o. i, 470. Poate hoţii au venit Şi oile (i-au rîpit. Sevastos, c. 293. Cele trei fete ale împăratului fusese răpite de trei zmei. Popescu, b. i, 74. -0> (Prin analogie) Şi răpită fu corabia de [vint], cod. vor. 88/2. Se vedea copaci dezrădăcinaţi, bordeie şi mori răpite de unda cea înfu-rietă. Asachi, s. l. ii, 18. Corbii zbor vîrtej, răpiţi de vînt, Şi răchiţile se-ndoaie lovindu-se de pămînt. Alecsandri, p. iii, 13. <£> Fi g. Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare, Voi mă răpiţi cînd vine in feară asprul ger. Alec- sandri, p. iii, 5. Dar iată . . . E Meka! . . . Dar Meka, începe şl dînsa să meargă Cu păsuri, ce-n fundul de zări o răpesc. Macedonski, o. i, 146. -y> R e f 1. recipr. Cind să vor iubi . . . răpitoriul cn fata cea răpită şi neputînd intr-alt chip să să impreune . . . să vor svă-tui să să răpască. prav. 187. Refl. pas. Bucatele răpitoriului să vor da muierii ceiia ce s-au răpit. prav. 181. Sfîntul Antonie ... se răpea de îngeri la cer. StX-noiu, c. i. 157. + Fig. (Subiectul este „moartea") A lua dintre cei vii, a curma firul vieţii. Vine de năprasnă moartea şi răpeaşte pre noi. Coresi, ev. 74. Mi-au răpit dar moarte pre acela pre carele toate puterile lumii au fostu slabi înspre a-l lua de la mini! (a. 1802). gcr ii, 196/24. O moarte crudă le răpi fără vreme. BXlcescu, m. v. 133. O, mag, de zile vecinic, la tine am venit, Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpii. Eminescu, o. i, 93. + Fig. (Cu complementul „viaţa", „sufletul", „zilele") A distruge, a nimici, a ucide. Se nu cindva răpească ca leul sufletul mieu. psalt. 8. Şi păcatele acoperiră capul mieu . . . şi toată viiata mea întru grijă-m fu răpită (ante 1633). gcr i, 82/5. îniuneare-cile tîlharilor celor nevăzuţi. ■ ■ carii caută să tragă şi să răpească sufletul mieu. Antim, ap. gcr ii, 17/16. Atunci simţii un topor care-mi despica inima fără să-mi răpească viaţa. Delavrancea, s. 75. Alelei! fecior de lele! Căci răpişi zilele mele! Alecsandri, p. p. 73. Să mă duc ca să-l găsesc Şi viaţa să i-o răpesc! Teodorescu, p. p. 115. 2. Tranz. (Folosit şi a b s o 1.) (Complementul indică un bun material) A-şi Însuşi pe nedrept, a se face stăpin pe . . . ; a jefui, (Învechit) a răpşti. Şi se rapă striirii trudul lui. psalt. sch. 368/7. Cît vor avea bogaţii de destul şi mai mult decîtu le trebuiaşte, aceaea elu o răpeaşte de la cela ce-i trebuiaşte şi nu o dau acelora. Coresi, ev. 42. După moartea arhiereului . . . să nu răpească nimeni uneltele lui (a. 1652). ap. tdrg. Aşa hrăpim şi lăcomim şi sîntem porniţi cu iotul spre răutăţi, cît nu ne putem opri. Antim, p. 146. Tainurile . . . le hrăpea de la feară cu jaf şi nu cu plată. VĂcĂ-rescul, ist. 294. Au venit veste că ostile schitelor (ale comanilor) au trecut Dunărea, şi nu numai răpesc, ci şi oraşul Demnizik de lingă Dunăre l-au luat. Şincai, hr. i, 217/17. Striga agalele toaie, dar cine le asculta, Să ripască, să apuce atita numai căta. Beldiman, e. 91/16. Mai nainte hrăpea şt strica. Zilot, cron. 68, cf. lb. Un tiran întoarce toate puterile statului împrotiva norodului: calcă legile aşăzate, hrăpeşte fără milostivire anerile supuşilor, cr (1829), 153a/22. Averea lui aji hrăpit. Marcovici, c. 118/22. Coiful, răpit de la unul din cei mai faimoşi cavaleri germani . . ., giurasă a-l purta cît va trăi. Asachi, s. l. ii, 53. Năvăli deodată cu toată armata sa ... , arzînd oraşele, hrăpind bucatele, robind pe locuitori. BXlcescu, m. v. 229. Lucrul străin e ori împus cu forfa, ori răpii, ori furat, ori dăruit. Heliade, o. ii, 322, cf. Polizu. S-au pus la pîndă de mai mulţi ani ca să hrăpească pămîntul bieţilor locuitori. Alecsandri, t. 1 439. Şi prădînd locaşul, arcul au răpii; însă nu răpiră cupa minunată. Bolintineanu, o. 54. Nu năpăsluise pe nime, nu hrîpise munca nimărui, ci cît putinţă i-a fost a făcut bine tuturor. Contemporanul, V|, 105. De rele ce stnt, nu pot să trăiască la un toc ... , vor să-şi răpească una de la alta pămînt. Ispi-bescu, l. 5. Unul îi răpi sacul din spinare, altul îi puse piedică. Delavrancea, t. 126. Toi munceşti . . . Şi-al muncii spor Ţi-l răpesc duşmanii. Neculuţă, ţ. d. 41. Dacă poate, răpeşte şi pămîntul unui răzaş de treabă. Sadoveanu, o. iii, 11, cf. alr ii 3503/836. Fig. El .. . răpeşte buzele naivei Vinere Vorba d-amor. Eminescu, o. iv, 29. <0- (Complementul indică persoana păgubită) Răpia-l toţi cinre trece pre cale. psalt hur. 76r/7. Că mă răpeşti şi mă despot, M-arunci pe drum să pier. Coşbuc, p. i, 113. + (Complementul indică o ţară, un teritoriu etc.) A lua in stăpinire cu forţa armată; a cuceri, a ocupa. Nădej-duind cum că numai cu strigarea războiului va răpi deodată cetate cu însuş zidurile (a. 1773). gcr ii, 92/8. împărăţia ne-a fost răpit-o duşmanii. Ispirescu, l. 37. Dacia a fost . . . răpită de barbari din mtinile romanilor. 1360 RĂPI» - 96 - RĂPIRE Xenopol, i. r. i, 215. + (învechit) A clştiga, a do-bîndi (prin luptă, prin stăruinţă). Spurcatele şi ruşinatele veşminte să le lepădăm . . . şt tmpărăţiia [cerului] să răpim. Coresi, ev. 308. S-au înţeles cu boierii să omoare pre Alexandru Vodă şi să răpească el domnia. Şincai, hr. ii, 208/28. + In tranz. (învechit, rar)  rîvni, a lacomi. In locul lui îndată au hrăpit la împărăţie ucigaşul lui Macsimin Thracul. Cantemir, hr. 206. + F i g . A lipsi pe cineva (prin abuz) de ceea ce are la dispoziţie, a lua cuiva ceea ce i se cuvine, ceea ce li revine sau li e necesar. Dă-mi numai pacea care-mi lipseşte, Pacea adîncă ce mi-ai răpit. Alexandrescu, o. i, 101. Răbdarea mi se revoltă şi hotărti să plec de la ăst om, care îmi răpea şi această mulţumire. Deme-trescu, o. 97. Opririle ei cu copiii mă impacientează, pentru că-mi răpesc atenţia. Ibrăileanu, a. 107. Acuma nu vreau să-ţi răpesc decît două-trei secunde. Rebbeanu, r. i, 256. Trece la nişte . . . nesfîrşite procese, la nişte adînci duşmănii care-i răpesc liniştea şi somnul. Sadoveanu, o. vii, 286. In praf şi ţărnă să prefacem Ptn-găritorii ce-ar voi Să ne răpească libertatea, Să stingă zîmbel de copii! Frunză, z. 45. + Fig. (învechit, rar) A percepe ceva cu mare atenţie şi interes, a sorbi cu nesaţ. Vedeţi înţelepţiia muieriei, că răpi ale lu Hristos cuvinte şi den el împletiia-ş ei răspuns. Coresi, ev. 325. Comorile firei toate la ochii mei dezvălite . . . Le răpeam cu lăcomie. Conachi, p. 102. 3. Tranz. (învechit şi regional) A scoate (pe cineva sau ceva) din locul unde se află, a desprinde, a smulge (pentru a salva). Că tu eşti ce răpitu-me-ai (mă prăsîş d, me-au trasu h) de maţe. psalt. 36. Iară pre alţii . . . răpindu-i din văpaia focului. n. test. (1648), 201v/3. S-au arătat înaintea lui ca nişte vulturi cu aripi de aur şi l-au răpit dentru adîn-cul mării (a. 1747). gcr ii, 41/1. De nu va apuca cineva ca să-l răpască mai înainte de la Memfi. aethiopica, 35v/4. Gugiman Ţi s-a furat Ş-un caftan Ţi s-a luai Şi eu, Doamne, le-am găsit, De la furi că le-am hrăpit, Înapoi ţi le-am adus. Teodorescu, p. p. 536. F i g . Răpeşte-mă cu rugăciunile tale . . . din adîncimea gre-şalelor meale. Mineiul (1776), 101y2/21. Interesul comun cerea a răpi cît mai în grabă pe Rucsanda din o pozi-ţiune care putea să înfăţoşeze lui Timuş încă vreo speranţă. Asachi, s l. ii, 26. + Refl. (învechit) A se Înălţa, a se ridica. M-am răpii [Ia cer]. Mineiul (1776), 35v1/26. Se întorcea prorocul Eliseiu de la ve-dearea lui Ilie dascalului său, carele se răpise în car de foc spre ceriu. Maior, d. 19. 4. Tranz. Fig. A fermeca, a Sncînta, a vrăji Şi rugîndu-me în băsearecă şi-mi fu spaemă (f u i u răpit de In minte n. test. 1648, fu iu intru năncire Biblia 1688). cod. vor. 42/14. Cînd eram eu încă tînăr . . . auziiu un cuvînt bun . . . şi tăriia lui cu totul mă răpi (a. 1648). gcr i, 131/22. Dar cînd vii şi-n braţe-ţi zbor, De dragostea ta răpit Atuncea parc-oi să mor, De plăcere biruit. Conachi, p. 146. Ades copila, pradă gîndirii ce-o răpeşte, Se scaldă în lumină, cu soarele grăieşte. Alecsandri, p. iii, 312. Clima ia-i plăcută! Ceriul e senin! Soarele tău dulce! Tu răpeşti pe cale-i orişice străin. Bolintineanu, o. 23. Răpită de armonia acestor suave versuri . . ., inima se avîntă şi dînsa. Odobescu, s. iii, 35. Eu te văd răpit de farmec Cum în gini cu glas domol. Eminescu, o. i, 110. Pc tine te răpeşte al trestiilor cînt. Păun-Pincio, p. 45. Vivat directorul! strigă bădicul răpit de entuziasm. Agîrbiceanu, a. 399. Bucuriile deşarte ale lumii i-au răpit, s-au îndulcit în bunătăţi, ş-acuma nu vor să-şi mai cunoască fraţii. Sadoveanu, e. 107. <£> Refl. pas. Unii din dascălii altor limbi, poate de vreo patimă răpindu-se, nu lipsesc a zice (a. 1826). gcr ii, 252/16. Vom aduce cele mai însemnate părţi din autorii a mai multor naţii pe care nici un om nu a stătut, citindu-le, să nu se răpească cu sufletul. Heliade, o. ii, 27. El se da tot mai aproape Şi cerşea copilăreşte; Al ei suflet se răpeşte De închide-a ei pleoape. Eminescu, o. i, 104. 5. Refl. şi intranz. (Prin Ban. şi Transilv.) A se repezi, a se năpusti.Nu te rîpi pă mia. alr ii 3503/310, cf. ib. 3 503/95. f Tranz. şi refl. A (se) coace înainte de vreme, a (se) pripi; a (se) arde. [Plinea] am răpit-o. alr ii 3 503/29. [Griul] să răpleşti. alr sn i b 44/29, cf. gl. oi.t. — Prez. ind.: răpesc şi (învechit) pers. 3 răpă. — Si: (învechit) rlpf, hrăpi, hrtpi, (regional) rtpf vb. IV. — Din lat. răpire (= raperr). RĂPI* vb. IV v. lirăpi. RĂPICltiS, -OĂSĂ adj. (învechit, rar; despre animale) Răpitor. Urît vorbeşte Goleman de vozi, cînd nice mîni nu le dă, ci brînci, ca cînd ar fi urşi sau alte fieri răpicioase. Budai-Deleanu, ţ. 393. — Pl.: răpicioşi,-oase. — Răpi2 + suf. -cios. RĂPICltNE1 s. f. 1. (învechit, rar) Răpire (2). Cum am putea prăznui ceia cu iubirea argintului şi luînd comete şi asuprind cu nedereptate şi afundaţi in răpiciuni? Coresi, ev. 122, cf. Philippide, p. 182, jahresber. xi, 56, Scriban, d. + Fig. (Concretizat) Obiect luat cu sila. V. pradă. Vai de voi căriulari şi farisei făţarnici că curăţiţi sticlele şi blidele, e deînlăuntrn sînt pline de răpiciuni şi de nedereptate. tetraev. (1574), 241. 2. (Prin nord-vestul Munt.) Epitet depreciativ pentru un om lacom; jăcman. Cf. Udrescu, gl. O răpăciune afurisită ca ăsta nu s-a văzut cît lumea. id. ib. — Pl.: răpiciuni. — Şi: (regional) răpăciune s. f. — Răpi2 + suf. -(i)ciune. RĂPICltJNE2 s. m. v. răpciune. RĂPlDĂ s. f. v. rlpidă. RÂPIDE adj., adv. v. reped». RĂPIGĂ vb. I v. răpăga. RĂPlGĂ s. f. v. ripidă. RĂPÎRE s. f. Acţiunea dc a r ă p i şi rezultatul ei. 1. Luare cu forţa a unei fiinţe din locul unde se află şi ducerea ei in altă parte; (Învechit) răpit1 (1), răpitură (1). Cf. răpi (1). Să arate răpttoriul seamne ca acelea cu tărie, ca să să poală creade, cum s-au făcut răpitură (răpirea munt.) cu voia ei. prav. 189, cf> lb, Polizu. Pricepu ce dor fierbinte, ce chinuri adînci ar lăsa în sufletu-i pătimaş răpirea iubitei sale de către un altul. Odobescu, s. i, 125. Răpirea fetelor înainte de cununie ... nu este un obicei aşa de răsptndit, ca fiecare fecior să-l îndeplinească. Marian, nu. 157, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Pentru hrăpirea „fe-meiei altuia" popa de religie obţinuse izgonirea mea din şcoală! Klopştock, f. 280. Nu te uita aşa de spăimîn-tată la mine. Felele la noi stnt deprinse eu hrăpirea. Sadoveanu, o. v, 528. Împăratul şi împărăteasa te întristară foarte mult de răpirea fetelor. Popescu, b. i, 75. 2. Luare cu sila a unui bun material; jefuire, prădare; (învechit) răpiciune1, răpit1 (2), răpitură (2), răpştire, (învechit, rar) răpştit1. Cf. răpi (2). Nu nedejdireji pre nedereptatea şi în rrăpire nu iubtreţi bogătatea. psalt. hur. 51r/26. Nu upuvăireţi în nedereptate şi în răpire (apucare d) nu deşiderareţi. psalt. 117. Cu ajutoriul tău slobozescu-mă de toată nedereptatea şi de răpire şi de alalte reale Coresi, ev. 15. Au tras în partea sa pre nişte oameni, carii numai din răpiri trăia Şincai, hr. ii, 230/15. Stănjinindu-se din obicinuitele hrăpirt . . . şi asupritoare chipuri cătră săracii pămînteni (a. 1804). Uricariul, iii, 65, cf. Zilot, cron. 80. I-e ruşine să zică şt dă hrăpirt şî jăfuiri. I. Golescu, în pr. dram. 60, cf. lb. Veţi ră-mînea . . . în răspundere pentru neîngrijirea la datoria ce aveţi, a apăra pă locuitori dă verice hrăpiri şi luări nedrepte (a. 1829). doc. ec. 450. Hrăpirile, nedreptăţile, zavistiile . . . pînă întru cel mai mic ... se vor arăta. 1369 RÂPIT1 - 97 RĂPITOR Gohjan, h. iv, 152/20. Vru să pună stavilă la răpirile lor, dar nu izbuti decît a-i întărită mai mult şi a-i revolta asupră-i. BXlcescu, m. v. 33, cf. Polizu. Acest domn . . . era neîmpăcat cu boierii care, nevoind a fi instrumentele hrăpirii lui, îi făceau vreo împotrivire. conv. lit. xiv, 86. Omorul şi răpirea prin feară se lăţise. Mureşanu, p. 99/9. Ceea ce mai avea acum de fâcut era răpirea definitivă a stării făcătorului său de bine. Filimon, o. i, 154. A dezvolta umilinţa? A tolera răpirile? Bolintineanu, o. 313. Ţeara ajunsese în sapă de lemn prin hrăpirile, nedreptăţile şi împilările ce căzuseră pe capul bieţilor locuitori. Ispirescu, m. v. 4, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Fereşte-te de hrăpire, că te duce la pieire. Zanne, p. viii, 635. (F i g.) Mulţi . . . făceau parte din anumite bande, organizate cu scop de răpire a muncii şi drepturilor altora n. a. Bogdan, c. m. 14. + Fig. (Concretizat) Obiect luat cu sila. V. pradă. Amar noao cărturarilor şi fariseilor, făţarnicilor, că curâţiţ păharăle si blidele de nafară, tară înlăuntru sănt pline de răpire şi de nedireptate. cheia în. 52v/16. Eu ştiu mai de demult, că oamenii trf lume Asupra celor mici dreptate nu-şi găsesc: Cînd ei cu cei mai mari răpirile-mpărţesc. Donici, f. 76. 3. Fig. Fermecare, lncintare, extaz; (Învechit) răpitură (3). Cf. răpi (4). Şi ca într-o răpire siriga. Ţichindeal, p. 270/23, cf. lb. Aduceţi-vă aminte că acea fericire dinlăuntru, acea răpire îngerească . . . niciodată n-a izvorlt din vreo împrejurare din afară. Marcovici, d. 270/22. Cuprinderi, îmbrăţişare sub prietenească faţă, Căutături cu răpire. Conachi, p. 85. Nu te poţi opri de a privi cu răpire astă încînlătoare vale. Negruzzi, s. i, 195. Şi de-atunci, mama duioasă, în răpirea-i drăgăstoasă, Tot înşiră, visătoare, Preţioasele-i odoare. Alecsandri, p. ii, 192. Toată adunarea vede cu răpire O fetiţă dulce ca o fericire. Bolintineanu, o. 44. Aseultînd, cu o dulce răpire, cum vrăbiile limbute ciripesc. Odobescu, s. iii, 77. Idol tu! răpire minţii! cu ochi mari şi părul des. Eminescu, o. i, 80. 4. (învcchit) Pornire nestăplnită, aprindere, Înfocare, Înflăcărare; (Învechit) răpit1 (3). Cerea iertăciune pentru greşala ce i-au făcut din răpirea mîniei. Mineiul (1776), 35v2/7. Cu acest mehanism nu este de a se teme . . . fiind în trăsură, orişicum ar fi răpirea cailor şi năravul lor. ar (1829), 135'/45, cf. Conachi, p. 26. [Mihai Viteazul] se întemeia . . . pe dragostea poporului român din ambele ţări, care, în răpirea entuziasmului ce avea pentru eroul său, nu-l numia altfel decît „Ma-cedon al nostru". BXlcescu, m. v. 424. — Pl.: răpiri. — Si: (Învechit) hrăpire s. f. - V. răpi2. BĂPlT1 s. n. (învechit) 1. Răpire (1). La vreame răpitului (răpirii munt.) n-au strigat să-i vie cineva agiutorin. prav. 189. Văzu o muljime de alonuiri turburate nevoindu-se a sfărîma stavilile legilor . . . lupi la hrăpit, vulpi la vicleşug. Marcovici, c. 86/10. 2. Răpire (2). Leşii ce era cu dînsul încă tl blăstăma ... că avlnd mulţi bani lor nu le da nemică, ce-i lăsa să se hrănească eu răpitul şi cu tălhuşagul. Axinte Uricariul, let. ii, 172/31. 3. Răpire (4). Cela ce va.fi suduit pre cineva de răpitul (pornirea munt.) măniei sau den sminteala limbii, să nu să cearie ca un suduitortu. prav. 226. — Si: (Învechit) hrăpit s. n. - V. răpi2. RĂPlT2, -Ă adj. 1. (Rar; despre persoane) Luat cu forţa şi dus In altă parte; furat. Bucatele ... el va da giudeţul muierii ceii răpite, prav. 180. Nunta, ce să va face, între obrazul cel răpitoriu şi aceii răpite. ib. 186, cf. anon. car., ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. 2. (Despre obiecte, bani etc.^ însuşit pe nedrept; jefuit. Pentru el sînt sădite [fructele] Aceale răpite. BXrac, ap. gcr ii, 175/30. F i g. Şi din pacea mea răpită, şi din stinşii ani de mai, Cel puţin fă o licoare pentru cupa zeităţii. Macedonski, o. i, 162. + (Neobişnuit) Care jefuieşte; jefuitor. Cu cît mai bună iaste cia cu cinste sărăcie, decît răpită lăcomiia. N. Costin, ap. gcr ii, 11/13. 3. F i £ . Fermecat, lncintat, vrăjit. Bălrînul So-coleanu, doborîl sub grindina laudelor, . . se lasase pe un scaun . . . ameţit, răpit. Negruzzi, s. i, 6. Naşte-n sufletu-mi răpit Un chor scump şi înflorit De-amintiri armonioase. Alecsandri, Poezii, 515. Mă-ntorsei în prag şi-o priveam răpit. Eminescu, g. p. 76. îl asculta . . . cu ochii închişi, răpit, dus în alte lumi. Sadoveanu, o. ii, 377. 4. (învechit) Neştăplnit, aprins. Firea acestii domnii ... se cunoştea într-însul den firea tătîne-său; iar la mănie răpit. M. Costin, let. i, 354/29. Nicolai Vodă . . . foarte era straşnic şi răpit la mănie. Muşte, let. iii, 46/6, cf. Cihac, i, 227, Barcianu. 5. (Prin Ban.) Copt înainte de vreme sau rămas necopt; pripit. Cf. alr ii 3 503/2, ai.r sn i h 44/29, ib. h 231/29. — Pl.: răpiţi,-ie. — Şi: (Învechit) ripit,-ă (anon. car.), hrăpit, -ă (Barcianu) adj. - V. răpi2. BĂPlT®, -Ă s. n. v. hrăpil. RĂPÎTĂ s. f. v. răchită. RĂPITtiR, -OĂRE adj. I. (Despre persoane; adesea substantivat) Care răpeşte2 (1) pe cineva. Veniamin, lup răpitoriu; demineaţa mănîncă pradă şi seara împarte dobînda. po 175/23. Nunta . . . să va face Intre obrazul cel răpitoriu şi aceii răpite, prav. 186. Era silită a face Orice răpitorilor săi place. Budai-Deleanu, ţ. 328. Din ziua aceea răpitorul nu mai putu avea linişte sufletească. F (1873), 335. Nu putuse să-i scape de la răpitor pe iubita lui. Ispirescu, l. 27. N-aş voi să trec drept răpitor de copii. CXlinescu, s. 445. + (Despre păsări şi animale) Care răpeşte animale şi le sfişie pentru a le mlnca; (Învechit) rapace, (Învechit, rar) răpicios. Această pasere este . . . răpitoare şi se nutreşte cu carne vie sau de mortăciune. Isis (1856), 6V32. El se-nalfă şi se lasă Pe clopotniţa frumoasă, Ca un vultur răpitor. Alecsandri, p. ii, 35. Era holărît . . . să scape lumea dc o fiară răpitoare. Sadoveanu, o. i, 472. Bufniţele, pînă nu demult, au fost clasate tn acelaşi ordin cu păsările răpitoare diurne. Linţia, p. ii, 83. Cînd îl încorda Tocmai se lăsa Şoimii vînotori, Şoimii răpitori, pop., ap. gcr ii, 328, cf. alr ii 3503/228. Viu căiră voi în veşmi[n]tele oilor, iară denlontru sînt lupi răpitori, n. test. (1648), 9v/12. + (Substantivat, f. pl.) Numele unui ordin de păsări care îşi procură hrana prin răpirea altor păsări; (la sg.) pasăre care face parte din acest ordin. Cf. ŞXineanu. La noi . . . trăiesc diferite specii de răpitoare nocturne. Simionescu, f. r. 169. Prin turburări continue [şoimul dunărean] goneşte aceste răpitoare chiar din cuiburile ocupate. Linţia, p. ii, 145. + Fig. Care ia viaţa cuiva, care ucide; omoritor. Tu ai pierdut pe tatăl tău . . . prin crunta comandă a hrăpitoarei morţi! Gorjan, h. ii, 181/22. Paricide, răpitor de zile. Alecsandri, ap. ddrf. Lumea e înşelătoare, Moartea hoaţă, răpitoare. Pann, p. v. iii, 140/23. 2. (Adesea substantivat) (Persoană) care ia pe nedrept un bun al altuia, care despoaie pe altul (v. hrăpăreţ, hoţ, jefuitor), care uzurpă un drept al altuia (v. uzurpator). Se izbăveşti... mişelul şi meserul de răpitorii (cari-1 jecuescD) lui. psalt. 62. Aceia sînt răpitori vinovaţi, după pohtele lor îmblînd (cca 1569 — 75). gcr i*, 12/11. Laudă ţie dau, că nu slnt ca alalţi oameni, răpitori, nederepft. Coresi, ev. 11. Veni moartea ca un răpitoriu şi mă risipi. Molitvenic (sec. xvii), 802. Putearea cea răpitoare. Mineiul (1776), 5v2/37. Pre cel ce stăpîneaşte cu rea credinţă, pravila îl numeaşte răpitoriu. pravila (1814), 31/5. Un norod ticnit ce pătimeşte de hrăpiioare stăptnire. Zilot, cron. 339, cf. lb. Cîtă mîhnire pri-cinuieşte fericirea nemilostivului, a hrăpitorului şi a făţarnicului linguşitor. Marcovici, c. 26/11. Moldovenii combăieau de moarte spre a-i nimici, nu ca pe oşteni, ce chiar ca pe răpitori sălbatici. Asachi, s. l. ii, 104. Funcfionarii fiscali ies defăimaţi şi înfieraţi 1374 RĂPITORIU - 98 - RĂPOSA ca tirani şt răpitori. Bariţiu, p. a. ii, 650. Văzut ttlhart, ucigaşi, Hoţi, răpitori şt pungaşi. Pann, ap. ocr ii, 323. O luptă mare şi îndelungată se începe Intre . . . popoare cu căpiteniile lor cele hrăpitoare. Russo, s. 133. Nu fi răpitor. Negruzzi, s. i, 249. Mi-a spus că eşti hoţ, răpitor, mîrşav. Filimon, o. i, 172. Ciocoi . . . aprig, hrăpitor, spaima răzeşilor. Alecsandri, t. 1 344. Regăsim pe hrăpitorul tiz al acestuia în egumenia Snagovului. Odobescu, s. i, 457, cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w. Nişte ostaşi d-ai tăi Foarte răpitori şi răi, Cu putere ne-au supus. Teodorescu, p. p. 103. (F i g.) Orafiuni răpitoare de timp. Bariţiu, p. a. iii, 218. 3. F i g. Fermecător, înclntător. Ce clntece răpitoare! ce glas dulce, îngeresc! Pann, e. i, 24/22. O mulţime de grupe [de nori] -. . . luminate de palida lumină a lunei, prezinlau privirei o panoramică fantastică şi răpitoare. Filimon, o. i, 115. Focul poetic e răpitor. Alecsandri, p. ii, 79. Alţii nu-s mai străluciţi Mai frumoşi, mai răpitori Ca doi tineri frăţiori. Bolintineanu, o. 88. Mi se desfăşoară dinaintea mintii uimite privelişti aşa de răpitoare. Odobescu, s. iii, 93. Templul. . . Uriaş prin înălţime, răpitor prin meşteşug. Macedonski, o. i, 103, cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w. Era atît de răpitoare această privelişte, încît ai fi zis că ai înaintea ochilor o salbă de mărgăritare. Hogaş, dr. i, 31. Valsul era răpitor. Bacovia, o. 225. A fost răpitoare, toţi bărbaţii o sorbeau din ochi. Călinescu, s. 528. Ş-apoi cînlă-ml viers de dor Cu glas dulce, răpitor. Alecsandri, p. p. 206. [Palatul] era învelii numai cu smarand verde căptuşii cu argint şi înconjurat numai de grădini răpitoare. Popescu, b. i, 81. Aste buze răpitoare, Nu le-aş da p-un soare mare. Bibicescu, p. p. 34. — Pl.: răpitori, -oare. — Şi: (învechit) răpitorin, -oăre, ripitâr, -oăre (anon. car., bul. fil. xi—xii, 62), hrăpit6r, -oăre adj. — Răpi2 + suf. -tor. RĂPIT(5RIU, -OĂRE adj. v. răpitor. RĂPITURĂ s. f. (învechit, rar) 1, Răpire (1). Mai mare iaste răpitură (răpirea munt.) cînd . . . să răpeaşte fată de mare boiarin. prav. 184, cf, Polizu, ddrf. 2. Răpire (2). Ştia că răpilurile şi strămbătăţile nu plac lui Nicolai Vodă. Axinte Uricariul, let. ii, 190/15. Nu-l face şi pre dînsul părtaş furtişagului şi răpiturilor lui. Ţichindeal, ap. cade, cf. Polizu, ddrf, Gheţie, r. m. + Fig. (Concretizat) Obiect luat cu sila. V. pradă. Voi... curăţiţ păharul şi blidul dinafară, dară denlăuntru pline sînt de răpiiuri şl de necurăţie. n. test. (1648), 30v/l7, cf. po 228/17. 3. Răpire (3). Cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: răpiiuri. — Răpi2 + suf. -tură. RĂPIŢiŞTE s. f. (Regional, cu sens colectiv) Loc (cultivat) cu rapiţă (I) (Topraisar — Techirghiol). Cf. alr sn i h 39/987. — Pl.: 1 — Rapiţă + suf. -işte. RĂPÎGĂ vb. I v. răpăga. RĂPî! vb. IV v. răpăi. RÂPNĂ s. f. v. rlvnă. RĂPOl vb. IV v. răpăi. RĂPOOSĂ vb. I v. răposa. RĂPORĂTOR adj. v. reparator. RĂPOROS, -OASĂ adj. v. răpuros. RĂPORSĂ vb. I v. răposa. RĂPâRT s. n. v. raport. RĂPORTĂ vb. I v. raporta. RĂPORTUÎ vb. IV v. raportul. RĂFOSĂ vb. I. 1. Refl. şi intranz. (învechit) A se odihni (după o muncă, după un drum etc.), a poposi. Cine da-mi-va arepi ca porumbilor, şi se sboru se răpaosu (şi voiu poposi h, şi voi odih-n i d). psalt. 104. Răposăm o .zi la dînşii. Coresi, l. 100/18. Răposaţi supt acest lemn. po 56/17. Vai de cela om ce no-ş va lăsa dobitocul să răpause sf[i]nta domerecă (a. 1600). cuv. d. bătr. ii, 52/9. Numai ce bea şi mînca şi se răpousa. Moxa, 391/28, cf. anon. car. Abia răpăusă jumătate De ceas cînd ii curmă odihna lină Un glas de om. Budai-Deleanu, ţ. 294. Mai nainte de a călători noaptea mai departe, . . . răposa sub un stejar vechi. Asachi, s. l. ii, 18. <$• F i g. Şedea acolea de bea şi mînca şi-ş răpousa bălrlneaţele. Moxa, 399/17. + T r a n z. A da, a oferi cuiva odihnă; p. ext. a adăposti, a găzdui pe cineva. Să dea Domnul milă casei lui Onisifor că de multe ori m-au răposat. Coresi, l. 513/20, cf. id. ev. 146. Şi călătorii făgăduiţi la casele voastre de-i răpăusaţi (a. 1600). cuv. d. bătr. ii, 50/21. + A avea linişte, tihnă (din partea cuiva); a se odihni, a se linişti. Răposa-voiu (odihni-mă- v o i u n) în dzi de grija mea. psalt. 322. Nici o răutate nimenile de la ei n-au văzut, . . . iară acum ei nu se pol răpoosa de voi (a. 1649). ap. hem 139. Matei Vodă . . . zăcea în patul lui şi nu putea să să răpaose şi să-şi caute leacul ranei sale de necazul slujitorilor lui. ANON. CANT AC., CM I, 160. 2. Intranz. (Astăzi rar, mai ales in limbajul bisericesc; adesea urmat de determinări introduse prin prep. „ln“, „Intru", „către", „pe" etc.) A muri. Ştefan Vodă ... cu mare jăle au răposat marţi iulie în 2. Ureche, let. i, 145/6. /[i]sus slobozi glas mare şt răpăosă. n. test. (1648), 63r/18. Răpăosînd stareţul, cuconul se dedease pre săhăstrte. Dosoftei, v. s. septembrie 13115. Răposară cătră Domnul. Mineiul (1776), 131v/8. Pănă a nu răpăosa, în cîteva rinduri s-ar fi giudecat jălultorul cu vechilul vornicului (a. 1776). Uricariul, xxi, 391. Cînd s-ar înlîmpla ... ca mărirea sa să răposeze, atunci va avea grije ţeara pre cine să aleagă prinf. Şincai, hr. ii, 234/24. Lipsind vreunul . . . adecă răposînd sau . . . depăriîndu-să de slujba divanului (a. 1822). Uricariul, iv, 283/16. Miercuri noaptea . . . marele ban şi prinţ Grigore Brîncoveanul a răposat, cr (1832), 1042/35. Acel om.. . răposă pe a lor braţă. Conachi, p. 301, cf. Polizu. Săracii au răposat. Hasdeu, r. v. 58. Dar cînd a răposat? — Acu chiar, o răposat în braţele mele. Alecsandri, t. 1 646, cf. ddrf, Şăineanu, tdrg. De jalea lui ne-au răposat Şi moşii şi părinţii. Goga, p. 14. Fostul guvernator a răposat acum trei ani. Sadoveanu, o. ix, 264. A răposat la vreo optzeci de ani. Pas, z. i, 158. A răposat de glonţ turcesc în pragul Plevnei. Galan, z. r. 40. Dară mulţ ş-o răpăusat Şî pă loc i-o îngropat. T. Papa-HAGI, M. 53, Cf. ALR Il/l MN 84, 2 702, ALRM Il/l h 217. <0> Refl. (învechit şi, rar, regional) S-au răpoşat intru D[o]mn[u]Z. Dosoftei, v. s. octombrie 64v/14. N-au zăbăvil mult şi să răpăosară părinţii lor. id. ib. noiembrie 138r/16, cf. alrm ii/i h 217/349. + Tranz. (învechit) A da cuiva odihnă veşnică; a odihni. Dum-nedzeu . . . răpaosă ceia ce au lucrat, cod. tod. 193. Veni fi cătră mine lofi ce v-aţi ustenit... şi eu răposa-vă-volu. tetraev. (1574), 218. Cu dulce te roagă lui X)[u]mn[e]zeu, să răpaose acum pre acest mort (a. 1669). gcr i, 185/36. <0- Refl. Mulţi de la răsărit şt de la apus vor veni şi să vor răpăusa cu Avraam ... şi cu lacov împărăţiia ceriurelor. n. test. (1648), 10r/34. Trupul mieu mărgtnd la odinhă s-a răposa. Dosoftei, ps. 45/2. <$• Intranz. In odihneala la, D{pa]mne, unde derepţii răpăuseadză . . . robul tău odihneaşte-l. Molitvenic (sec. xvii), 312. 3. Intranz. (învechit; despre „duh", „suflet") A se îndrepta asupra cuiva, a se cobori, a se opri. Şi se vă oeărire dereptu numele lui H[risto]s, fericati seţi că slovele d[u]hului lu D[um]nedzcu spre voi răpaus 1389 RĂPOSARE - 99 — RÂPOTIN (să va odihni n. test. 1648, să odihneşte biblia 1688). cod. vor. 160/12. Duhul Iul Mihai Viteazul nu răposase asuprăi-i. BXlcescu, m. v. 606. 4. Refl. (învechii, rar) A se sprijini, a se rezema. Spre el a mă răposa place-mi. Coresi, ap. dhlr ii, 470. — Prez. ind.: răposez. — Şi: (învechit şi regional) răpăusâ, reposă (Uricariul, xiii, 342, h ii 82, alrm ii/i/ h 217/414), (Învechit) răpausă (prez. ind. răpăus), răpăosâ, răpoasă (prez. ind. răpăos), răpoosâ, răpnnsâ, (regional) răporsă (alrm ii/i h 217/95) vb. I. — L*»t. repausare. RAPOSARE s. f. Faptul de a (se) răposa. 1. (învechit) Odihnă, repaus. Cf. răposa (1). Cf. i.b; 2. Moarte, deces; (rar) răposat1. Cf. răposa (2). Cf. Dosoftei, v. s. decembrie 219r/10. După răposarea ei. . . să strîmeră ca să o îngroape (a. 1698). ocr i, 319/19. Cind era să li se caute dreptate s-ar fi înfămplal răpausare domniii sale Grigorie Ghica (a. 1783). bul. com. ist. iv, 178. Voi aduce hrisovul din care se arată timpul răposării comitului Ştefan de Bator. Şincai, hr. ii, 90/8, cf. lb. Penlru doliul răposării ... an rămas iară aminată cauza măritatului. Asachi, s. l. ii, 95, cf. Polizu, lm, jahresber. vii, 126. Vestea despre răpăosarea lui A. Hurmuzachi răsună . . . ca. un trăsnet. Sbiera, f. s. 238. <0> (Precedat de „cea de apoi") Odihnă veşnică. Pină tn aceaia de apoi răposare să proslăvim pre el. Coresi, ap. dhlr ii, 470. — Pl.: (neobişnuit) răpoiări. Polizu. — Şi: răpn« usăre, răpăosăre, reposftre (Şincai, hr. ii, 82/24) s. f. — V. răposa. RĂPOSAT1 s. n. (Rar) Răposare (2). Foaie verde măr dungat, Acum m-am tnspăiminlat, Mi-e frică de răposat. Păsculescu, l. p. 225. — V. răposa. rApOSAt2, -A adj. 1. (învechit) Netulburat, liniştit; odihnit. Legă... ranele, nu lăsă mai multă răotatea răposată să fie. Coresi, f.v. 392. + F1 S-Care produce linişte sufletească; liniştitor, odihnitor. In apă răposată (r ă p a u s cc2, de rrăpaos h, de odihnă d) săiură-me. psalt. 39. 2. (Şi substantivat) (Persoană) care nu se mai află în viaţă; mort, decedat, defunct, repauzat. Şi vine . . . in casa judelui şi o văzu pe răposată, tetraev. (1574), 214. Şi multe trupuri răposate ale sfinţilor scnlară-se. Coresi, ev. 177. Dzestre de la . . . dumneaei Alicsandra Spătăroaie a răpăusatulut Iordachi Spătariul (a. 1662). bul. com. ist. iv, 20. Deci priimeşte, în ceasta dată, atlta din truda noastră cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţării, de unde aii părăsit a scrie răpăosatul Ureche vornicul. M. Costin, o. 42. Viaţă a fericitului părintelui măriţi tale răposatului Constantin Cantacozino. Biblia (1688), [prefaţă] vn/21. Această mănăstire o au fost închinat mai înainte vreme răposatul părintele măriii sale, Nicolaie Vodă. Neculce, l. 387. Au mărturisit ... că din zilele răpousatului măriii sale Grigorii Ghica Vodă . . . sînt şăzători acolo (a. 1765). bul. com. ist. iv, 215. Şi s-au îngropat răpăosata în biserică (a. 1793). cat. man. i, 552. Noi, spre a nu fi în bănatul răpousatului vistier, n-am vrut să iscălim (a. 1801). Iorga, s. d. vi, 67. Am plătii de la moartea răposatului tată-miieu pînă acum peste taleri 1600 (a. 1819). doc. ec. 199, cf. lb. V-aţi jurai şî dumneata şt răposatul banul Manolache Creţulescul. . . şî apoi toţi v-aţi călcâi jură-mîntul. I. Golescu, în pr. dram. 68. Cu cinste recomand scrierea răposatului Iorgovici tipărită în Buda în veacul trecut. Heliade, o. ii, 209. în Ţara Românească singur răposatul Ioan Mânu a urmat a subscrie pînă la moartea sa „Ioan Mânu, mare vornic''. KogXlniceanu, s. a. 209, cf. Polizu. Răposatul Măciucă era oltean ca şi mine: Ghica, s. 4. L-au sărbătorit. . . cintindu-i versurile ce se atribuie unui mare profesor transilvănean, răposatul Vasile Fabian sau Bobul. I. Ionescu, m. 255. Eli . . . am trăit 11 ani cu răposatul soţu meu. AlecsandKi, t. 340. Prefect al poliţiei. . era pe atunci răposatul Protopopescu Pake. Maiorescu, d. ii, 36. N-am uitat nici pe răposatul Caratman, veselul şt priceputul staroste al vînătorilor. Odobescu, s. iii, 14, cf. Creangă, a. 142. îţi trimit „Fulya sau Ideal şi Real" al răposatului meu amic Gr. II. Grandea. CUeş-te-o. Caragiale, o. vii, 175. Dete condurul răposatei împărătese . . . căutînd la cine s-ar potrivi. Ispirescu, l. 306 Rămîi sănătoasă, scumpă casă părintească. Am gustai linişte şi mulţămire in părelii tăi, cît trăia încă răposatul. I. Negrulzi, s. v, 307, cf. i, 19, ddrf. Aice zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, marele voievod. Iorga, c. i, 18. Răposatul n-a fost vrednic De poala ta, bătrîne crai! Goga, p. 37. „Marele Basarab Voievod“ cel răposat la 1352... a instituit marile dregătorii muntene. bul. com. ist. v. 27, Samăi-nă la ochi cu răposata maică-sa. Sadoveanu, o. xi, 228. De unde să fi ştiut Dima că regimentele ţineau socoteala cailor rămaşi de la ostaşii răposaţi? Galan, z. r. 40. De sufletul morţilor (răposaţilor). Zanne, p. ii, 443. -$> F i g. Bietul teatru naţional sărmanul! . . . cînd moare, cînd învie . . . da-i mai mult răposai. Alecsandri, t. 1 013. Nimeni altul nu mai plîngă Băposata voastră fală. Goga, p. 47. <0> (Substantivat; art.; sub-înţeleglndu-se soţul sau soţia) Nu ştiu răposata ce fel îl fierbea Că de cînd, sirmana, o am îngropat Lapte fiert o dată eu gust n-am mîncat! Pann, p. v. ii, 149/12. Maiorul. . . un văr al răposatului. Alecsandri, t. 961. La ce?.. . Să-ncepi iar să-mi boceşti pe răposatul? Caragiale, o. vii, 254. Aşa era şi bietul reposatul, Dumnezeu să-l ierte! I. Negruzzi, s. iv, 243. într-o zi biet răposatul mă luă-n căsătorie. OllXnescu, ap. ddrf. Aşa am trăit eu cu răposatul, fără să ne zicem nici dă-te mai încolo. Bassarabescu, s. n. 86. N-am mai fost... de cînd trăia răposatul, fie iertat. Rebreanu, r. i, 29. Fusese răposata o femeie tare în clonţ şi făcuse zile fripte moşneagului cît trăise cu el. Sadoveanu, e. 116. De la răposat îi rămînea bordeiul — aşa cum era, aruncat parcă tn batjocură departe de sat. Galan, z. r. 41. Răposata, Cînd trăia, Tot la dînsa Le ţinea. Teodorescu, p. p. 625. — Pl.: răposaţi, -te. — Şi: (învechit) răpăusât, -â, răpăosăt, -ă, răponsât, -ă, reposât, -ă adj. — V. răposa. rAPOSĂTOARE s. f. (învechit, rar) 1. Loc de odihnă; sălaş. Şi unde va întră, ziceţi domnului caseei că învăţătoriul au grăit unde easte răposătoare. tetraev. (1574), 79. 2. Moarte. Iorga, l. r. xxxii. — Pl.: ? — Răposa + suf. -(ă)toare. RĂPOTfiNI s. m. pl. v. răpotln. RĂPOTÎN, -A s. m. şi f. (în vechile tradiţii populare; de obicei art., mai ales la pl.; şi determinat prin „ţestelor") Numele unei sărbători care se ţine de obicei în trei marţi consecutive începind cu a treia marţi de după paşti. Nouă marţi şi răpotinii i-am păzit cum am putut. Pann, p. v. i, 140/8, cf. Cihac, ii, 306. Repotinul se sărbătoreşte, după unii, în marţia a treia după paşti, precum şi în cele două ce urmează una după alta. Marian, s. r. iii, 296, cf. ddrf. Mor unul după altul, fiindcă au făcut păcatul să lucreze tn ropo-tini. n. rev. r. ii, 55, cf. tdrg. Ropotimul (sau rapo-tinul) ţestelor, Se cheamă aşa fiindcă în această zi femeile . . . îşi fac ţeste pentru copt turta sau mălaiul. Muscel, 56, cf. Pamfile, vXzd. 81, Chiriţescu, gr. 253. Despre urs şi lup poporul ţine sărbători ca filipi, ropotini. h iv 116, cf. alr ii/i mn 113, 2 850/899. + P. ext. Turtă făcută la această sărbătoare. Cf. Scriban, d. — Pl.: răpotini, -e. — Şi: ripotin (Marian, s. r. iii, 296), repotin, ropotin, ropotim s. m., răpotini (cade) s. m. pl., repotină (Marian, s. r. iii, 296) s. f., rapotine (mat. folk. 1 210) s. f. pl. — Etimologia necunoscută. Cf. Cihac, ii, 306 şi Scriban, d. care propun v. rus. ponaTi. ,.templu". 1395 RĂPOUSA - 100 - RÂPUBLICAN RĂPOUSĂ vb. I v. răposa. RĂPOUSĂT, -Ă adj. v. răposat2. RĂPŞl vb. IV v. răpştl. RĂPŞtRE s. f. v. răpştire. RĂPŞÎT1 s. n. v. răpştit1. RĂPŞiT2, -Ă adj v. răpştit2. RĂPŞJTdRIU, -OĂRE adj. v. răpştitor. RĂPŞITURĂ s. f. v. răpştltură. RAPŞTĂ s. f. v. răpşte. RÂPŞTE s. f. (învechit) Mustrare, dojană. Pentru răpşta şi pentru clevetace grăi Improtiva frăţine-său . .. audzi Dumnedzău şi să mănie. Varlaam, c. 327. Cerşind iertăciune pentru răpşte ce l-au mus[t]ralpre neştiute. Dosoftei, v. s. decembrie228T/32,cf.tdrg,Scriban, d. — Pl.: ? — Şi: r^pştă s. f. — Postverbal de la răpştl. RĂPŞTÎ vb. IV. 1. Intranz. (învechit şi regional) (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „spre", „împotriva", „asupra" etc.) A murmura, a cîrti, a protesta. E se nu se săturare cărti-vor (răpşti-vor c, vor răpşti v, vor o vi vor u b). psalt. 113. Răpştiră spre Domnul, tetraev. (1574), 234. Lazăr, săracul, cît era el întru atlta chin şi Intru atlta rău, ... nu hulita, nici imputa, nici răpştiia, nici ocări bogatul. Coresi, ev. 365. Unde să cădea să-i paie bine ...,el acolo răpşti şi-i păru rău. Varlaam, c. 315. Iară deaca-i luară, răpştiră spre domnul casei. n. test. (1648), 26r/8. Unii îl suduia, alţii îi da palme, . . . şi nice dănăoară n-au răpştit, nice le-au zis cuvînt de bănat. Dosoftei, ap. tdrg. De se va întîmpla vreo pricină . . . răpştesc cei mai mulţi. Antim, p. xxviii. Maimuţa... începu a răpşti spre vulpe (cca 1705). gcr i, 354/6. Toţi răpştesc asupra lui (a. 1756). Iorga, s. d. xiii, 256. Nici unul vra să asculte cu pace Şi iocma ca neşte fieri surepe Răpştind merg. Budai-Deleanu. ţ. 402. Boierilor şi negustorilor le era frică, răpştind asupra nemţilor că nu stau de război. Dionisie, c. 179, cf. lb. Se văilau, răpşteau şi doreau înturnarea la şesu-rile Egiptului. Codru-Drăguşanu, c. 220, cf. Cihac, ii, 306, lm, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. Începu a plînge . . . şi a răpşti împotriva lui Dumnezeu, de ce a dat un frig aşa de mare şi nesuferit. Marian, s. r. ii, 95. -$> Tranz. Spre lucrul nostru... să ne nevoim ... şi nemica răpştind şi neascultînd sau pizmuindu-ne în cuvinte. Coresi, ev. 481. Ştiind Domnul lăcomiia lui, şi punga cu banii dedease la dînsu, pentru să n-aibă a răpşti ceva că nu-i soseaşte. Varlaam, c. 68. + Refl. (învechit şi regional) A se răsti. Cf. Gheţie, r. m., Şăineanu. Mă-sa, . . . văzînd-o pleoştită şi bocită, se cătrăni foc şi se răpşti la ea. Rebreanu, n. 80, cf. bl vi, 74. Pepelea, mînios, se răpşti cătră dînsa. Sbiera, p. 3. ^ Tranz. (învechit) A invidia, a pizmui, a duşmăni. Începu stareaful. . . a-l răpşti şi a-l grăi de rău (a. 1692). gcr i, 305/27. Vulpea o răpşti foarte [pe maimuţă] şi-i arătă o fărâmă de carne lntr-o cursă (a. 1705). id. ib. 354/1. 2. Intranz. (învechit, rar) A se tulbura, a se frămlnta, a se agita. Răpştiră (tulburară-se psalt.) limbile şi se clătiră împărăţiile, psalt. (1651), 180. 3. Tranz. (învechit) A-şi însuşi pe nedrept (un bun, un drept etc.) care aparţine altuia; a răpi, a jefui, a uzurpa. Cu strîmbul au răpştit nume de episcop, s-au înălţat la episcopia Bălgradului. Şincai, hr. i, 163/17. Fără vreo cădinţă şi numai cu vicleşug au răpştit împărăţia, id. ib. ii, 24/11. Ca si nu stea în giudecată cu pdÂar[nicul] Done şi să-i răpştească dreptul său, nicidecum nu au voit a priimi sorocul arătat (a. 1813). bul. com. ist. iv, 92. — Prez. ind.: răpştesc. — Şi: (învechit) rlpşti (lb), răpşi (lm), răptşti (ib.), răpti (Marian, s. r. ii, 95) vb. IV. — Din slavonfu! p-kn-k-rimi, p-tipuii*. RĂPŞTlRE s. f. (învechit) Acţiunea de a răpşti. 1. Murmur, clrtire, protest; invidie, pizmă, duşmănie; (Învechit) răpştltură. Cf. răpşti (1). Domnul ... ie lua şi le tăia toată vina şi imputarea şi răp-şlirea. Coresi, ev. 250. între împăraţi gălceavă şi ură şi răpştire şi războie. Paraclis (1639), 258. Inmul-ţindu-se ucenicii făcutu-s-au răpştire elinilor, căiră evrei, căci să trecea cu vedearea, întru slujba cea de toate zilele, văduvile lor. Biblia (1688), 8352/31. Cîte sfezi, cîte jalobe, cîte răbştiri şi blăstămuri de cătră cei împreună, moşinaşi (a. 1785). Uricariul, iv, 33/27, cf. lb, Stamati, d. 107, lm, ddrf, Barcianu, Alexi, w. 2. Răpire, jefuire, uzurpare. Cf. răpşti (3). S-au ocrotit birnicii ... de cele mai înainte strîmbătăţi şi asuprele ce suferea din pricina havalelilor şi ale altor răbştiri (a. 1804). Uricariul, i. 24. Imprumutătoriul care fără voie giu( de )căţii... va lua lucrurile datornicului pierde datoriia şi [a] triia parte din avere lui, şi dă spre răpştire şi si necinsteşti (a. 1813). bul. com. IST. IV, 101, Cf. LM. — Scris şi: răbştire. — Pl.: răpştiri. — Şi: răpşire (lm), răptştire (ib ), repştire (Pogor, henr. 231/21) s. f. — V. răpşti. RĂPŞTlT1 s. n. (învechit, rar) Faptul de a răpşti (3); răpire, jefuire. Răpşttul cu rapşa de la toată lumea. lm. — Şi: răpşit, răptştit (lm) s. n. — V. răpştl. RĂPŞTlT2, -Ă adj. (învechit, rar) Revoltat, răsculat; răpştitor. Răpşiţi contra ffu6ern/u[lui]. lm. — Pl.: răpştiţi,-te. — Şi: răpşit, -ă, răptştit, -ă (lm) adj. — V. răpşti. RĂPŞTITdR, -OĂRE adj. (învechit) Care clrteşte, care protestează. De vrea fi răpştitoriu şi hulnlc, nu vrea fi întru atlta slavă spodobitu-se. Coresi, ev. 365, cf. Antim, ap. Rosetti-Cazacu, i. l. r. i, 168, Ba-ronzi, l. 100, lm, Barcianu, Alexi, w. <$• (Substantivat) Aceştia simtu răpştitori vinovaţi ce îmblă după pohtele sale cu necurăţit şi cu călcare de leage (ante 1618). gcr i, 50/6, cf. lb. — Pl.: răpştitori, -oare. — Şi: răpştitArlu, -oăre, răp-şitoriu, -oăre (lm), răptştit6riu, -oăre (ib.) adj. — Răpştl + silf. -tor. RĂPŞTIT6RIU, -OĂRE adj. v. răpştitor. hAPŞTITCRĂ s. f. (învechit, rar) Răpştire (1). Cf. LM. — Pl.: răpştituri. — Şi: răpşitură (ib.), răptştltură (ib.) s. f. — Răpşti + suf. -tură. RĂPTÎ vb. IV v. răpşti. RĂPTŞTl vb. IV v. răpştl. RĂPTŞTlRE s. f. v. răpştire. RĂPTŞTlT1 s. n. v. răpştit1. RĂPTŞTÎT2, -Ă adj. răpştit2. RĂPTŞTIT6RIU, -OĂRE adj. v. răpştitor. RĂPTŞTITtRĂ s. f. v. rfipştltură. RĂPtJBLECĂ s. f. v. republică. RĂPUBLICÂN, -Ă s. m. şi f. v. republican2. 1421 RĂPUBLICĂ - 101 - RĂPUNE RĂPtjBLICĂ s. f. v. republică. RĂPUCt vb. IV. Intranz. (Regional) A transpira. Cf. i. cr. iii, 120. — Prez. ind.: răpucesc. — Etimologia necunoscută. RĂPUGfcŞ s. n. v. răpăguş. RĂPUIT6R, -OĂRE adj., s. m. şi f. v. răpunfttor. RĂPUNĂTOR, -OAHE adj., s. m. şi f, 1. Adj. (învechit ; şi substantivat) (Persoană) care omoară; ucigaş. Cf. răpune (2). Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., ŞXineanu, d. u. «$> (Despre arme) Sabielc-s înşelătoare, Dc vieţi răpunătoarc. f (1871), 326. 2. S. m. şi f. Fig. (învechit, rar) Persoană care Incintă, farmecă, cucereşte. Era înzestrat cu tot ce trebuie unui om pentru a fi un adevărat răpuitor de femei. Gane. n. i, 5. Se dădea de cel mai straşnic răpuitor de femei. id. ib. iii, 158, cf. dl, dm. — Pl.: răpunătorl, -oare. — Şi: răpuitor, -oare adj., s. m. şi f. — Răpune + suf. -ător. RĂPXJNE vb. III. (învechit şi popular) 1. Tranz. şi refl. A (se) pierde, a (se) prăpădi, a (se) distruge. Au cheltuit şi au răpus la beţie toată averea lătînc-său. M. Costin, ap. Gîdei. Iuda Brîncovanul m-au vîn-dui, de-am răpus oaste. Neculce, l. 278. Banii mai mult dau întristăciune şi voie rea, cînd îi piiarde neştine şi-i răpune. C. Cantacuzino, cm i, 79. Blestema pre Irimiia Vodă, căci scorni pre Mihat asupră-i, de-şi răpuse /ara şi crăiia. anon. cantac., cm i, 134, cf. anon. car. [Vizirul] neavînd nădejde de viaţă ... că au răpus oastea (Începutul sec. XVIII), mag. ist. iii, 43/20. Neavînd cu ce plăti, ş-au băgat chiezaş pănă la o vreme, ca să (nu) mai răpuic ce are (a. 1754). Iorga, s. d. xiv, 228. Franţa . . . , prin războaiele cuceritoare ale lui Napoleon, şi-a răpus floarea poporaţiei. Codru-Dră-guşanu, c. 208. Doi boi ce-i avusei De vremi rele-i răpusei. Alecsandri, p. p. 285. Plugu-mi lăsaşi la nevoi Şi-mi răpuseşi şi ăi boi. Teodorescu, p. p. 273. Dacă moare juncul se răpune jugul. Pann, p. v. i, 133/21, cf. Zanne, p. i, 325. (Refl. pas.) S-au intîmplal de s-au răpus sfăntul antimis (a. 1730). Iorga, s. d. xiv, 48. Am socotit a face bine şi să nu să răpune ban(i)i (a. 1778). FurnicX, i. c. 86. -$• Expr. Tranz. A răpune (ceva) din vedere = a nu mai şti unde se află (ceva), a pierde din vedere. Am pierdut un diamant . . . Din vedere l-am răpus. Pann, ş. ii, 63/4. A se răpune din ochii cuiva = a nu mai putea fi văzut, a dispărea. Boul ... se duse Şi din ochi mi se răpuse. Teodorescu, p. p. 272. A-şi răpune eapul (sau viaţa, zilele) = a-şi pierde viaţa, a muri ; a se sinucide. După vinovăţia lui, era să-şi răpuic viiaţa. R. Popescu, cm i, 567. Ce-ţi veni . . . să-ţi răpui viaţa şi mormînt să-ţi sapi? Pann, p. v. i, 32/18. Fraţii tăi cei mari . . . poate să-şi fi şi răpus capotele, deoarece sînt duşi de atlta timp. Ispirescu, l. 296. Pentr-o dragoste nu-şi răpune cineva capul. Delavrancea, s. 51. Am hoiă-rit in cugetul meu . . . să-mi răpun viaţa. Sadoveanu, o. viii, 575. Era, măi, o frumuseţe, cum numa-n vis o poţi vedea; şi dc eşti fată, să-ţi răpui zilele de dorul lui. Mera, l. b. 131. Musca, pentru puţină dulceaţă, Îşi răpune viaţa. Zanne, p. i, 561. A răpune (cuiva) capul (sau vin (a, zilele) = a-i lua cuiva viaţa, a omori. O răscoală a spahiilor . . . era p-aci să-l răstoarne din vizirat şi să-i răpună şi viaţa. BXlcescu, m. v. 84. Ipsilant credea pe Tudor înţeles cu turcii şi căuta să-i răpuic viaţa. Ghica, s. 111. Atunci, ascultă, Gliineo, şi fie-a la credinţă Să nu-fi răpuie viaţa. Bolintineanu, o. 209. Şi-l legară cumplit de un sltlp, aşleptînd numai un semn de la Petru Bareş pentru a-i răpune zilele. Gane, n. ii, 83. Spinul vrea să-mi răpuie capul cu orice preţ. CreangX, p. 222. Nedormirea, foamea şi spaima de necinste îi răpuseseră viaţa. Delavrancea, s. 235. Păgtnii au răpus capul lui Ion Vodă. Sado- veanu, o. iii, 162. Iri mine mo ginJle.sc Să răpun cap tătăresc! Alecsandri, p. p. 113. De nu-ţi trăgeam cu palma, Viaţa turcu-ţi răpunea. Teodorescu, p. p. 668. De vrei viaţa a-mi răpune Na-ţi calul cu armele. Sevastos, c. 308. Hai, naşule, dumneata, De mai ceartă pe Roşul Că-mi răpune, zău, capul. PXs-culescu, l. p. 199. Hîra baba Cutreieră dumbrava, Vicleanul tălhăros Se pune jos Şi răpune capul babei jos (Porcul şi lupul). Gorovei, c. 305. A răpune (pe cineva) de zile = a omori. Cu două pistoale pline . . . Să ne răpuie de zile. Sevastos, c. 147. (în credinţe religioase) A răpune (cuiva) sufletul = a face pe cineva să intre în păcat, să-şi piardă sufletul, să se ticăloşească. Oamenii cei ce nu se tem de Dumnezeii ... ne răpun sufletele cu învăţăturile lor. Antim, p. 22. + (Regional) A (se)'rătăci, a (se) pierde. Te mistuieşti cu jale ascunsă De cînd Romica ta să răpusă. Budai-Deleanu, ţ. 124. Unde-ai răpus oile, afurisache ? Udrescu, gl. Mi s-a răpus o hîrtie de o sulă. id. ib. 2. T r a n z . A lua cuiva viaţa, a ucide, a omorî. N-au vrut să lovească noaptea, temîndu-se să nu răpuie oameni. Neculce, l. 79. Nu-i vreme ... de a spune Cu multe, aici lot înşălămîntul Cu care au cercat a ne răpune Vrăjmaşul. Budai-Deleanu, ţ. 169. Voii să prinz pe împărătiţă să o răpui. Gorjan, h. ii, 209/30. Dragomir a răpus pe Ion. Caragiale, o. vi, 293. Hm! Dihăniile naibii ... să ne răpuie şi mai multe nu. VlahuţX, o. a. ii, 170. In codrii noştri nu e fiară pe care să n-o răpuie. Delavrancea, o. ii, 121. De-acuma vîrsia poale peceţile să-şi pună Pe omul de-azi şi de mîine, iar moartea să-l răpună. Macedonski, o. i, 3. N-aţi putut răpune dictatorul. D. Botez, f. s. 51. Boierul acesta a apucai o sabie să ne răpuie. Sadoveanu, o. v, 505. îl iubeam fiindcă răpunea balaurul. Stancu, r. a. i, 10. Nu sînt puţine familiile în care atîl părinţii cît şi copiii au căzut în cursul celor două războaie mondiale, răpuşi de acelaşi cotropitor sîngeros. Scînteia, 1954, nr. 2 871. In chin poţi răpune un om. Banuş, p. 207. Adormise de osteneală şi a răpus-o gerul. v. rom. iulie 1958, 53. Că fărlaţii mei v-au spus Din ce eu voi fi repus. Reteganul, tr. 49. Soare-apune, Şearpe răpune. Teodorescu, p. p. 395. Dorojani venea . . . Şi mi-l răpunea, Turmele să-i ia. Balade, ii, 476. (Fig.) Ospeţe . . . care ţineau noaptea întreagă şi ră-puneau pentru cîteva zile pe acei ce luaseră parte Ia dînsele. Iorga, c. i. i, 149. ^ Tranz. şi refl. Fig. A pune capăt (la ceva), a (se) sfîrşi, a (se) stinge; a dispărea. „Rămîi sănătoasă!" Mi-a zis şi s-a dus. Pieptul mă apasă, Pacea s-a răpus. Heliade, o. i, 72. Poate patima mea atunci cumva se na răpune. Pann, e. iii, 20/4. Mărirea tinereţii Eu simţ c-o am răpus. I. VXcarescul, p. 211. S-au răpus milostivirea! Conachi, p. 149. Măreţul turn ... a cărui origină in veacuri s-d răpus. Alexandrescu, o. i, 67. Inima-mi zvîcneşlc tare, viaţa-i parcă se răpune. Eminescu, o. i, 84. Joe poate lot să schimbe! . . . întunericul l-aprinde şi lumina o răpune. OllXnescu, h. o. 107. Valul vremilor ce curg Alîlea ctntece-a răpus. Goga, p. 22. Aci etndva mi-ai arătat In moartea lui de chihlimbar Un fluture încremenit, Un zbor răpus intr-un cristal. Blaga, p. 101. Ş-au pus în gînd să ne răpună orînda veche, din părinţi, v. rom. octombrie 1954, 27. [Sufletul] adună Abur de vis şi de boală ce-ar fi să răpună Tropotul lung şi mereu al galopului meu. Labiş, p. 161. Cînd se întunecă soarele ort luna, se crede că se răpune lumea, h iv 46. Să se răpună toate boalele. or. s. v, 142. Intranz. Stăpînirile au repus, cinstele ş-au stins. C. Cantacuzino, cm i, 41. + Refl. şi intranz. A-şi pierde viaţa, a-şi găsi moartea, a muri. A înfăţoşa înaintea la . . . trupul Heseliei răpuind supl lovirea cuţitului. Beldiman, n. p. ii, 199/22. Cînd un unchi răpune, clironomul însă-tat Binecuvintează ziua întru care-a răposai. Asachi, s. L. i, 73. Radu Vodă ■ ■ . se răpusese de o groaznică şi cumplită boală. Odobescu, s. i, 70. Mulţi împăraţi voise să o fure, dară se răpuseră. Ispirescu, l. 78, cf. ddrf. Vitele se răpun. h ix 145. Nu-l lăsaţi, că se răpune De al dorului cărbune. Teodorescu, p. p. 379. 1427 RĂPUNERE - 102 - RĂRI Sus pe Cerna-n sus Mulţi voinici s-a dus Şi toii au repus. şez. i, 113. (Refl. recipr.) Bizantinii se ucideau, mama pe fiul, fiul pe lată . . ., dai nicicînd nu se răpuncau fără sfinla împărtăşanie. Delavrancea, o. ii, 160. + Refl. (Rar) A se sinucide. ,,Sărăcuj dc maica mea!“ strigă din băierele inimci bisoceanul — s-a răpus domnul [inginer]. Odobescu, s iii, 189. + Refl. A-şi cheltui toate puterile făcînd ceva, a se epuiza, a se consuma; a se omorî. Fără mumă, fără lată, muncea să să răpuie. Delavrancea, s. 228. 3. T r a n z . A Învinge, a răzbi, a birui; a subjuga. Ne-om bate şi noi cu păginii şi i-om răpune. Sadoveanu, o. vii, 303. Arma cea mai puternică a păcii, arma care . . va răpune războiul este dragostea de viaţă, setea de cultură, contemp. 1953, nr. 356, 1/4. Boii uniţi la păşune, Lupul nu-i poate răpune. Zanne, p. i, 329 <$• F i g. Fapta patriotă . . . Timpu-nfrtnă şi cu soarta pc invidia răpune Asachi, s. l. i, 140. Fapte bune . . . aşa de viteze căi nimic nu le repune. Conachi, p. 283. Vezi lu bălrîneţea ce trupul imi răpune? PeticX, o. 147. N-ai putut răpune Destinul ce-ţi pindi făptura. Arghezi, v. 117. + Fig. A copleşi, a chinui, a dobori. Mă tem că m-or răpune A ei graţii şi talente. Asachi, s. l. i, 216. Fiul meu, Erotocrite, ce ai ? Ce ie răpune? Ce umbli trist? Pann, e. iii, 58/14. Puica a zburat, s-a dus şi pe dînsul l-a răpus. Odobescu, s. iii, 206. Jalea le răpune Şi fiecare vorbă-a la E plîns de-ngropă-ciunc. Coşbuc, p. i, 192. Eu m-am dus. Răpus dc-un gînd nebun. Goga, p. 35. Vraja dînsei şi pe tine te răpune. Eftimiu, !. 99. Mîna a lunecat, răpusă de toropeală. C. Petrescu, r. dr. 3. Nu te lăsa răpus de sentimentalisme, gindeşte matur. CXlinescu, e. o. ii, 225. N-au pulul-o răpune nici Şiretul, nici celelalte încercări sau ispite ce stau să cadă asupra unei femei singure. Galan, z. r. 46. Ştia să vrea îndelung şi stăruitor . . . pînă cînd cel ce-i stătea în faţă era răpus dc atîla dorinţă adîncă şi neclintită. Demetrius, a. 233. De l-oi spune, L-oi răpune. jARNfK-BîRSEANU, d. 55. Scoală, un cuvînt îmi spune, Nu tăcea, nu mă repune. Alecsandri, p. p. 281. Spune, măiculiţă, spune. Ce rea boală tc răpune? şez. i, 10. + A Învinge lntr-o luptă de idei; a Întrece. Cind da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă, la locul ei, şi nu-l putea repune le mieri cine. CreangX, p. 142. Dintr-o vorbă mă repune. Contemporanul, i, 510. A avut mult bucluc şi vorbă cu oamenii; dar, cum i-i obiceiul lui, i-a răpus pe toţi şi i-a împăcat. Sadoveanu, o. x, 530. Cu accastu Solomon a răpus-o [pe femeie], şez. v, 136. — Prez. ind.: răpi'm şi răpui; conj. şi: să răpui, (Învechit) pers. 3 să răpune ; perf. s.; răpusei; part.: răpus. — Şi: (Învechit şi regional) repune vb. III. — Lat. reponerc. HĂPUIVERE s. f. (învechit şi popular) Acţiunea de a (s e) răpune şi rezultatul ei. 1. Pierdere, dispariţie; prăpădire. Cf. răpune (I). Cf. drlu. I se rupea rărunchii împăratului pentru răpunerea fiicei sale. Ispirescu, l. 395. Răpunere de cap = pierderea vieţii, moarte. Să-m aştept or viaţă, or răpunere de cap. Pann, e. i, 112/20. 2. Ucidere. Cf. răpune (2). Cf. ddrf. <$> Loc. adv. (Neobişnuit) Pe răpunere = care mai de care, pe întrecute. La popasul al treilea începea cheful cu temei, pe răpunere M. I. Caragiale, c. 61. — V. răpune. HÂPURA vb. I. R e f 1. (Regional) A se umple de rapor (1). Cf. anon. car. — Prez. ind.: răpurez. — V. raptiră. RĂPURÂT, -Ă adj. (Regional) Cu pielea spuzită, plin de rapor (1). Cf. anon. car. — V. răpura. RĂPIJRE1 s. m. pl. (Prin Ban. şi Transilv.) Rapor (1). Cf. CADE. — De la rapură. RĂPURGĂ vb. I v. repurga. RĂPtlRI s. m. pl. v. rapor. RĂPUROS, -OĂSĂ adj. (Regional) (Despre oameni) Cu rapor (1), plin de rapor; (despre bube) de rapor (1). Cf. lm. Om răpuros. dr. ii, 605. Bubă răpuroasă. gr. s. vi, 151. + Fig. îmbrăcat fără grijă, dezordonat în îmbrăcăminte. Om răpuros. dr. ii, 605. — Pl.: răpuroşi, -oase. — Şi: răporos, -oăsă adj. lm. — Rapură + suf. -os. RĂPUS, -A adj. 1. (învechit) Pierdut, distrus, nimicit. Cf. anon. car. Hrisoavele, cărţile şi zapisele nu le avem, fiind răpuse (a. 1777). Iorga, s. d. xxi, 77, cf. drlu. (Substantivat) Avem irei băieţi . . . du-cînd şi adneînd ziarele . . . Pentru cele răpuse, fiecare garanta cu cauţiunea pecuniară. Codru-Drăguşanu, c. 134 4- (Regional) Rătăcit, pierdut. Mi s-a răpus un miel şi răpus e şi-n ziua de azi. Udrescu, gl. 2. învins, înfrînt, biruit. Ar fi vrut să plece, dar asta ar fi însemnat să se recunoască răpusă. Camil Petrescu, o. ii, 298. + Doborît, zdrobit. N-avea putere-n el să-şi tragă Nici sufletul, şi-aşa, răpus, Zăcea pe ţol cu faţa-n sus, Cu ochii stinşi şi fără vlagă. Coşbuc, p. i, 243. A fost ultima dovadă de iscusinţă a minţii . . . înainte de a cădea răpus. C. Petrescu, î. ii, 231. Nu se împotrivi. Dar atît de răpus şi fără nădejde, încîl Coco se simţi dator să-l îmbărbăteze, id. a. r. 36, cf. Zanne, p. v, 235. + F i g. Fără vlagă, slab. Schimbă deodată glasul, cu o fioros de răpusă amărăciune. C. Petrescu, a. r. 33. S-a rezemat de zid, cit era el de dîrz şi pietros, cu scincet slăbănog şi răpus în gîtlej. id. ib. 198. 4- Fig. Sflrşit, stins; dispărut. Cu zilele răpuse chiar pe tata l-am pierdut. Macedonski, o. i, 11. Cu farmecul durerilor răpuse, Din preajmă-mi fugi, deşartă năzuinţă! VlahuţX, p. 67. — Pl.; răpuşi, -se. — V. răpune. RÂPUŞÎE s. f. (Prin Transilv.) 1. (în loc. adv.) Pc răpuşie = care mai de care, pe Întrecute. Lucră pc răpuşie să adune bani. Paşca, gl. Muncesc pe răpuşie. mat. dialect, i, 189. Cu răpuşia = In mod forţat, cu forţa. Com. DrXganu. 2. Semn care consta dintr-o pălărie înfiptă într-un par în faţa casei, dovedind că săteanul care locuia in acea casă, fiind condamnat de bătrlnii satului, a făcut apel împotriva sentinţei de judecată, a cărei executare era astfel suspendată. Cf. Frîncu-Candrea, m. 114, tdrg. •<> E x p r. A veni (sau a merge) pc (sau cu) răpuşie = a veni sau (a merge) la cineva şi a se certa (pentru o faptă oarecare); a veni (sau a merge) la cineva cu intenţia de a provoca vrajbă, duşmănie sau cu scopul de a se răzbuna. Arată morarului că, uite, vin asupra lui cu răpuşie, să fugă de-şi iubeşte viaţa, f (1888), 350, com. DrXganu, Coman, gl., mat. dialect, i, 287. — Pl.: răpuşii. — Răpus + suf. -ie. RĂHĂTtiRĂ s. f. v. răritură. RÂRET s. n. (Regional) Rarişte (1) (Blrsana— Sighetul Marmaţiei). alrm sn i 399/353. — Pl.: răreturi. — Rar + suf. -et. RĂRÎ vb. IV. 1. Refl. (în opoziţie cu a Înde-s i; despre obiccte de acelaşi fel sau despre colectivităţi, mulţimi, corpuri compuse din unităţi identice) A fi sau a deveni (mai) rar (I 1), (mai) puţin numeros, (mai) puţin compact, cu densitate (mai) mică. Cf. anon. car., drlu. Iarna vine, iarna trece, Şi pădurea s-au rărit. Alecsandri, o. 67. Bălaie, ce-i drept, a mîncal, părul i s-a cam rărit, gîtul ii era jgîrial. Slavici, o. ii, 10. A început să cadă brumă şi să se rărească frunza lăstarului. BrXtescu-Voineşti, p. 229. Pă- 143» RARICEL - 103 - RĂRIŞTIŞ durea prinse a se rări. Sadoveanu, o. i, 227. Rău ţi s-a mai rărit părul. H. Lovinescu, t. 251. Ploaia se rărise, năvala muierilor încetase. Bahbu, p. 193. Frun-za-n codru s-au rării, Şalele s-au tnmulfit, Potirele s-au pornit! Alecsandri, p. p. 258. Glonţul mi s-a-ngăl-benit. Penele ml s-au rărit. Reteganul, tr. 16. Frunza de pe ramuri cade, Codru prinde-a se rări. Balade, ii, 365. <0> Tranz. Ziua scade, noaptea creşte Şi frunzişul mi-l răreşte. Eminescu, o. i, 214. Păduri de lisă, de securi rările, Cum vă-ndesiţi din nou pentru măcel! Labiş, p. 106. N-am fraţi să mi-o cosască, . . . Nici surori s-o mai rărească. Sevastos, c. 12. Rărim inu şi ctnipa. alr ii 350/95. (Glumeţ) Dacă înltrzii, tmi răsuceşte şi-mi răreşte barba. Stancu, r. a. iii, 90. <0> (Despre oameni) Tramvaiele nu mai circulă, trecătorii se răresc. BrXescu, o. a. i, 83. Cei din jurul mesei s-au rărit, căscind. Teodoreanu, m. u. 33. Oamenii se răreau, fiecare spre casa lui. Barbu, p. 135. (T r a n z.) Şapte ai am haiducii.....Pc ciocoi mi i-am rării. Balade, ii,410. + (Rar) A se reduce la mai puţin; a se micşora, a se diminua, a scădea. Rămăşiţa trecutului ce întunecă ctnd şi cind o parte din viaţa noastră zilnică să rcreşte. Russo, s. 13. Alunei observă că forfola de pe coridor se rărise, v. rom. septembrie 1955, 130. 2. Tranz. (în opoziţie cu a Îndesi) A face ca, lntr-un şir, obiectele de acelaşi fel să fie mai rare (12), mai puţin dese (Indepărtlndu-le unele de altele sau eliminlnd unele din ele); (regional) a rărici. Trebuie să rărească pretutindene plantele prea dese. I. Ionescu, c. 73/8. Creştinii le bătură, le răriră foarte mult rîndu-rile. BXlcescu, m. v. 157. -$> Refl. Merse ce merse pc acea potecă, ptnă ce văzu că copacii încep a se rări. Ispirescu, l. 136. (Refl. pas.) Dacă popuşoii se găsesc lăsaţi prea deşi de la prăşitul dintîiu, acum se mai răresc. Pamfile, a. r. 76. + Tranz. (Regional; cu complementul „porumb") A copiii, alr sn i h 104. 3. Tranz. (în opoziţie cu a grăbi) A Încetini ritmul unor acţiuni. Mă vezi rărindu-mi pasul. Eminescu, o. i, 333. Cînd văzui, în sfîrşil, că toate străduinţele mele spre a mă ţinea de el sînt de prisos, rării pasul şi-l lăsai să se lot ducă. Hogaş, dr. i, 80. Digitala întăreşte contracţia inimii şi îi răreşte bătăile. Belea, p. a. 270. Zimbea cu îngăduinţă, rărea şi ridica vocea, arunca o privire celor mai buni şi îi ignora cu totul pe cei care . . . aveau mintea greoaie. Preda, r. 79. + Refl. A se petrece sau a se succeda la intervale depărtate, din cînd In cind. Au răbdat păn-au început a să mai rări focul. M. Costin, o. 193. Simţea cum se linişteşte încet-incet, cum i se răresc suspinele. Agîrbiceanu, a. 64. Pe urmă irîmbiţările se răriră, muriră, slabe, departe tare. GIrleanu, n. 146. Gloanţele s-au rărit acum şi mai mult. Camil Petrescu, u. n. 270. Chemările se răriră, slăbiră, se stinseră. Sadoveanu, o. m, 253. împuşcăturile s-au rărit şi s-au depărtat. Stancu, r. a. i-, 80. Apoi exploziile se răresc. H. Lovinescu, t. 234. (Trariz.) Din a opta zi, băiatul începu să rărească scrisul. Bassarabescu, v. 21. <0> Intranz. (Neobişnuit) Drept la tine-am să pornesc, Că-i cam mult de cind răresc! Pamfile, c. ţ. 162. Expr. A (o) mai rări cu ceva = a da, a oferi, a impune un lucru la intervale mai mari (sau In cantitate mai mică) decît de obicei; a o lăsa mai domol. Măria-la! Cu paharul îndeseşte, Dar cu birul mai răreşte. Negruzzi, s. i, 186. începu s-o mai rărească cil gimnastica şi cu pîra pe la dascăli. Bassarabescu, v. 161. Mai răriţi-o cu paharile şi mai înteţiţ-o cu trebile, luminaţi boieri! Zanne, p. iv, 441. A o (mai sau cam) rări de (pe) undeva = a) a se duce undeva din ce în ce mai rar. De prin clasa a şasea ... o rărise de pe la şcoală. D. Zamfirescu, ap. tdrg, cf. dl, dm; b) a pleca de undeva; a o şterge. Cînd era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. CreangX, a. 70. — Scris şi: (Învechit) reri. — Prez. ind.: răresc. — De la rar. BĂBIClîL, -EÂ, -ÎCĂ adj., s. f. I. Adj. Rărişor (1). Cf. Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w., jahresber. xvii, 43, cade. 2. S. f. (Regional; în forma răricică) Varietate de struguri nedefinită mai îndeaproape. Cf. Jipescu, o. 53, DDRF. — Pl.: răricei, -cele. — Şi: răricică adj., s. f. — Har -f suf. -icel. — Răricică: cu schimbareJde sufix. BĂBICf vb. IV. Tranz. (Regional) A rări (2) (Ianca — Corabia), gl. olt. După ce-i răriiim [porumbii], nu mai tragem nit o praşă. ib. — Prez. ind.: rărlcesc. — V. rar. BĂBICtCĂ adj., s. f. v. răricei. BĂBÎME s. f. 1. (învechit şi regional) Faptul de a fi rar (II), stare a ceea ce este rar. Pusliindu-să eparhia prin protivnica gonire a tătarilor, la atlta rărime de locuitori au venit, cît. . . puţini locuitori sînt în Alba. Şincai, hr. i, 269/14, cf. drlu, Polizu, lm, Barcianu. In anii ploioşi şi la rărime [păpuşoiul] dă un fel de ramuri. Pamfile, a. r. 87. Călătoria ... va fi fosl pe atunci şi grea şi primejdioasă, din pricina rărimei populaţiei şi a tîrgurilor. N. A. Bogdan, c. m. 12. 2. (Regional) Rarişte (1). Cf. lb, lm, Alexi, w., Pascu, s. 142, alrm sn i 399/36. + (Regional) Strungăreaţă (Cerneţi — Tumu Severin). alr i/i 31/850, alrm i/i h 45/850. 3. (învechit, rar) Raritate (2). Cf. lb, Polizu. — Pl.: (rar) rărimi. Polizu. — Rar + suf. -ime. RĂRIRE s. f. Acţiunea de a (s e) rări şi rezul* tatnl ei. 1. Cf. rări (1). Cf. drlu, Polizu, ddrf, Phili-ppide, p. 41, dhlr i, 150. La bălrîni, datorită răririi ţesutului osos, fractura se poate produce şi în urma unei lovituri neînsemnate. Belea, p. a. 120. 2. Cf. rări (3). Viitorul bolnavului depinde de afecţiunea care a determinat rărirea bătăilor inimii. abc sXn. 73. — Pl.: (rar) răriri. Polizu. — V. rări. BĂBlŞ s. n. Rarişte (1); spaţiul liber între copaci sau tufe. Ciripea la pădure prin rărişul cel din crlng. Hasdeu, r. v. 117, cf. ddrf. [Creşte] pe laturile pietroase ale munţilor, prin tuferişe sau rărişuri. Grecescu, fl. 65, cf. Alexi, w. Tace cucul la răriş, La răriş, la cărpeniş. Alecsandri, p. p. 129. Mierla şuieră-n tuflşe, Sturzul cîntă prin rărişe. Teodorescu, p. p. 283, cf. gr. s. vi, 243, alrm sn i b 399, a ii 6, 10. + Loc rămas gol în urma căderii dinţilor, ştirbitură, sau a părului; (regional) răritură (2). Macarie îşi în-vîrii de cîteva ori limba prin rărişurile din gură, unde nu mai avea decît trei dinţi. StXnoiu, c. i. 83. Îşi astupa rărişurile c-un pieptene, ap. Scriban, d. — Pl.: rărişuri şi (regional) rărişe. — Rar + suf. -iş. RĂRIŞOR, -OARĂ adj. Diminutiv al lui rar. 1. Cf. rar (II); răricei (1), (popular) răruţ (1), (regional) răriu, rărui. Era . . . barba rărişoară. Dosoftei, v. s. octombrie 42r/23. Nuculeţul mărişor, Abia-n-frunzit rărişor. Teodorescu, p. p. 344. 2. Cf. rar (14); (popular) răruţ (3). (Adverbial) Rărişor să cercetezi. Pann, p. v. iii, 4/17. — Pl.: tărişori, -oare. — Rar + suf. -işor. RĂBfŞTE s. f. v. rarişte. RĂBIŞTiŞ s. n. (Regional) Rarişte (1) (Valea Lungă Cricov — Pucioasa). Cf. alrm sn i h 399/762. — Pl.: ? — Rarişte + suf. -iş. 1448 RĂRIT1 - 104 - RĂRUNCHI1 RĂRÎT1 s. n. Acţiunea dea rări (2) ; răritură (1). Să zicem ceva despre rărit: această răritură este neapărată căci păpuşoii . . . atunce nu să fac ... cînd vor fi înghesuiţi. I. Ionescu, c. 99/28, cf. ddrf, Barcianu. Răritul porumbului se face cind plantele au 4—5 frunze, lăsîndu-se cîte două plante bine dezvoltate în fiecare cuib. Scînteia, 1954, nr. 2 910, cf. alr ii 5132/414. — V. rări. RĂRlT2, -Ă adj. 1. (în opoziţie cu îndesit; despre colectivităţi, mulţimi, corpuri compuse din unităţi identice) Devenit mai rar (II). Cf. drlu, ddrf. Maiorul Boţan, persoană între doua vîrste, cu părul rărit, cu ochii mici, . . . se însurase, în fine. Brăescu, o. a. i, 3. Prin mulţimea rărită albăstreau . .. capelele flăcăilor. Sadoveanu, o. ii, 474. O peluză pătrată. . . , înconjurată pe trei laturi de păduri rărite. Călinescu, s. 114. Pomii erau galbeni şi roşii, cu frunzişul rărit. Babbu, p. 68. <$> (Predomină ideea de inconsistenţă, de transparenţă) Jar prin lumina cea rărită. Din valuri reci, din umbre moi, S-apar o zînă liniştită Cu ochii mari, cu umeii goi ? Eminescu, o. i, 228. + (Despre gaze) Cu densitate micşorată; rarefiat. Lătrătura lor chielălăită, cînd mai apropiată, cind apoi pierdută prin atmosfera rărită de ger, răsună cu o ciudată monotonie la urechile vînătorului. Odobescu, s. iii, 41. + (Regional; despre lichide) Diluai, subţiat. Copiii [nou-născuţi] se nutresc cu lapte de vacă rărit cu puţină apă. Marian, na. 142. După aceasta vine înroşirca, punîndu-sc la fiert florile şi zeama subţiată sau rărită în apa curată. Pamfile-Lupescu, crom. 118. 2. (în opoziţie cu îndesit; despre un şir de obiecte de acelaşi fel) Devenit mai rar (I 2), Se clatină rărite şiruri lungi de bătălie. Eminescu, o. i, 148. 3. (în opoziţie cu grăbit) Rar (14). Noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare Lutul palid, fără suflet, să-l depunem în pămînt. Eminescu, o. iv, 45. La început ascultam cu respiraţia rărită. Camil Petrescu, u. n. 171. — Pl.: răriţi, -te. -- V. rări. RĂHITOÂRE s. f. (învechit) Rariţă1 (1). 2 rări-iori mari . . . 3 căldări, un her de plug (a. 1790). Iorga, s. d. i, 239. + (Regional) Instrument cu ajutorul căruia se fac călări pe coceanul de porumb, ca să se desprindă boabele mai uşor (Sînnicolau Român — Oradea). Cf. alr ii/316. — Pl.: răritori. — Rări + suf. -toare. RĂRITURĂ s. f. 1. Rărit. La a doua praşilă să va săvîrşi răritură macului. I. Ionescu, c. 70/16. La praşila dinţii. . . rărim popuşoii cei ieşiţi foarte deşi... Această răritură esle neapărată, id.ib. 99/28, cf.DS. 2. Loc rămas liber între obiecte aşezate rar (I 2). Zării pîntre răriiurile copacilor un oraş marc. G o iu an, h. i, 113/7. Aroma tutunului... se risipea către tavan, pierzîndu-se prin răritură scîndurilor. P. Constant, r. 74, cf. Scriban, d. + Loc cu vegetaţie rară (12); rarişte (1), poieniţă. Să cam lot depărta de codrii cei mari mergînd prin răriiuri. Drăghici, r. i, 62/13. La un moşiroi se lasă numai un fir de popuşoi . . . , prea rareori cîte două, cînd însă acestea se află înh-o răritură. Pamfile, a. r. 73. lci-colo, in rărituri, se prevede muntele de var all). Sadoveanu, o. vii, 342, cf Arvinte, term. 163. Cucuie, cu pana surî, . . . Si-m cînţ(i) tu la răriturî. Vasiliu, c. 6, cf. chest. iv 106/89, alr i 1 980/337, 808, alr ii 2 484/682, alrm sn i h 399, a iii 1, Lexic reg. 107. + Defect al unei ţesături care are într-un loc urzeala sau bătătura mai rară (I 1) decît în rest. dl, dm, cf. a iii 2. + (Regional) Strungăreaţă (alr i/i h 31); ştirbitura dinţilor la cai (dr. v, 288). — Pl,: rărituri. — Şi: (Ban.) rârătură s. f. jah-resber. iii, 325. ^ — Rări + suf. -tură. RĂHIŢ vb. I. Tranz. (Complementul indică terenul semănat sau planta cultivată) A lucra cu rariţa1 (1); spec. a prăşi (a doua oară) cu rariţa. Am răliţat porumbul.. . şi acuma sîntem în secere, bl xiii, 110. Un pogon... îl rălilăm, îl culegem, îl curăm şi-l ducem la măgăzîie: Graiul, i, 76, cf. alr ii 5 132/520, 723, 769, 812, 848, 876, 928, alr sn i Ii 100/812, a iv 5. <$> Refl. pas. [Porumbul] se rări-ţează (Piua Pietrei — Feteşti), alr ii 5 132/705. — Prez. ind. : răriţez. — Şi: (prin Olt. şi sudul Munt.) rftliţâ vb. I, (regional) rălici (alr ii 5 132/886, prez. ind. rălicesc ib.), rall}! (h xiv 86) vb. IV. — V. rariţă1. RĂRIŢARE s. f. Acţiunea de a rări ţa şi rezultatul ei; răriţat, (regional) răriţătură (1). Prin răriţare se face ... un şanţ, răsturnîndu-se pămîntul ... în dreapta şi în stînga şi înălţîndu-l pe lîngă cuiburi. Pamfile, a. r. 77. — Pl.: răriţări. — Şi: (Prin OU. şi Munt.) răll(âre s. f. DL. — V. răriţa. RĂRIŢĂT s. n. Răriţare. Porumbul... se cultivă sistematic: tîrşit, răliţat, copilit. Catanele, 22. La două sau trei săptămîni după prăşitul dintîi se face răriţatul sau răliţatul cu rariţa. Pamfile, a r. 77. Calul se întrebuinţează la: adus de lemne, arat, . . . răriţat (porumbul). dr. v, 98. De cînd giu la rălăţal Mi-a albii păru din cap. şez. xii, 75, cf. alr ii 5 132/728, 812, alr sn i h 101/872. — Şi: (prin Olt.) răliţat, (regional) ntlăţâl s. n. — V. răriţa. RÂRIŢĂTÎIRĂ s. f. (Regional) 1. Răriţare (Toprai-sar — Techirghiol). Cf. alr ii 5 132/987. 2. Brazdă făcută cu rariţa1 (1); p. ext. loc răriţat. S-a strîns apă pe răriţătură. alr ii/723. Am dat şi pe la răriţături, rid porumbii cdc veseli ce sînt! Udrescu, gl. — Pl.: răriţături. — Şi: (prin Munt.) răliţătură s. f. h xiv 86. — Răriţa + suf. -(ă)tură. RĂRÎU, -IE adj. (Regional) Rărişor (1). Trăsura o luă ... pe un drumeac mai îngust, prin mijlocul căruia crescuse iarbă. Pe de margenile lui, un grîu răriu şi pipernicit, săm. iv, 907. — Pl.: rării. — Rar + suf. -iu. RĂRMURĂT, -A adj. v. răniurat. RĂROI s. m. sg. (Regional) Holdă rară (II). Cf. alr ii 5198/47, 279. — Rar + suf. -oi. RĂRCl, -IE adj. (Regional) Rărişor (1). Cf. Pamfile, a. r. 257. Ţi-a teşii pînza răruie. Udrescu, gl. <0> (Adverbial) Vezi că ţeşi (cam) rărui. id. ib. — Pl.: rărui. — Rar + suf. -ui. RĂRfJNCIIE s. m. v. rărunchi1. RĂRUNCHEI s. m. pl. (în descintece) Diminutiv al lui rărunchi1 (I 2). Suflai deochet,. . . Din ficăţei, Din rărunchei. Marian, na. 55, cf- s. vi, 121. — Rărunchi1 4- suf. -el. RĂRUNCHI1 s. m., s. n. I. S. m. 1. (învechit şi popular; mai ales la pl.) Rinichi. Ia .. . cei doi rărunchi cu grăsimea a lor. po 276/12. Doftorii au mai aflai şi la rărunchii lui de cătră stingă alte doă pietre. N. Costin, LET. II, 36/38, cf. ANON. CAR., LB., POLIZU, ClHAC, i, 228 Astfel s-a întlmplat cu Prometeu, pe carele cu nedrept îl osindise Joe ca să-l chinuiască un vultur ro-zîndu-i rărunchii. Ispirescu, u. 47, cf. Barcianu, Bianu, d. s. Fasolele obădate au bobul ca un rărunchi 1463 RĂRUNCHI1 - 105 — RĂSAD1 (rinichi). Pamfile, a. r. 184, cf. Şăineanu, d. d. Dumneata eşti bolnav de rărunchi. Sadoveanu, o. iii, 394. Dc pe frigare tata scoate-n unghii Inima căprioarei şi rărunchii. Labiş, p. 40. Du-ie la cutare Ce ştie de potcă desctnia! Ţi le-a alege Din casa rărunchilor, Din baierile inimei. şez. ii, 96. Din inimă, di supt inimă, Din rorunchi, di supt rorunchi, ... Eu lot răul cu mătura l-oi mătura, mat. folk. 1 519. Nu vă duceţi la . . . cutare, Nici inima să i-o mine aţi, Nici rărunchii să-i rumegaţi. Grigoriu-Rigo, m. p. 161, cf. Gorovei, cr. 213, cf. alrm i/i h 71, alr i 741/118, alr ii/95. <*> Fig. Dreptatea ... De corbii sugrumării e roasă la rărunchi. Macedonski, o. i, 46. E x p r. A avea (sau a fi cu, a prinde) seu Ia rărunchi = a fi om înstărit, cu avere. Cum ie văd, sameni a avea său la rărunchi. CreangX, p. 201, cf. şez. ii, 74, Zanne, p. ii, 425. + (Rar) Partea dorsală a corpului omenesc unde slnt aşezaţi rinichii; p. ext. şale. Primarul şi ajutoarele lui se tăvăleau de ris, ţinindu-se de rărunchi, v. rom. februarie 1954, 245. + Fig. (învechit, rar) Persoană din acelaşi neam cu cineva, din aceeaşi seminţie. Mă certară din dzi pănă-n noapte Rărunchii miei. Dosoftei, ps. 44/12. 2. (învechit şi popular; mai ales la pl.) Adîncul trupului omenesc considerat ca centru al forţei, al sensibilităţii etc. V. măruntaie (12), maţ (14), p 1 n t e c e. Incinse-se inrema mea şi zgăul (pănte-ceH, rărunchii d) mieu schimbă-se. psalt. 145. Eu stnt Cela ce ispitescu rărunchii şi inimile, şi voiu da fieşcui după faptele lui. n. test. (1648), 305r/32. întreabă rărunchii miei şi inima mea. psalt. (1651), 180. Pre cruce văzindu-te pre tine . . . spînzurind, sfărîmîn-du-se ca o maică la rărunchi, au zis. Mineiul (1776), 3r2/36. Nu putem înşela pe cel ce cunoaşte inimile şi rărunchii noştri. Marcovici, d. 202/23. Se mai uşiiră niţel de mîhnirea ce îi sfîşia rărunchii. Gorjan, h. i, 5/27. Dureri nespuse în rărunchii ei simţea, Aceasta luptă grozavă, cînd sta ea şi o privea. Pann, e. ii, 155/19. Mă tem că voi nu veţi putea să-l adormiţi, căci pasiunea care muşcă fără milă din rărunchii lui este mult mai mare decît magica voastră putere. Filimon, o. i, 278. Destul mi-a ros rărunchii singurătatea. Ispirescu, l. 126. Am simţit o durere monstruoasă în adîncul rărunchilor. Delavrancea, t. 239. Am suspinat din rărunchi împotriva lui. Galaction, a. 28. Bea paharul, uitln-du-se la el cu o privire ce-l prăjea pînă-n rărunchi. Beniuc, m. c. i, 301. Să-mi zici Liberarea . . . S-o răsuni lung . . . lung . . . să se cutremure pînă-n rărunchi tot leatul de pe faţa pămîntului. Camilar, n. i, 130. F i g. Era şi e încă o madonă de piatră care . . . e pusă în rărunchii geamiei turceşti, cr (1848), 402/61. Oceanul astfel urlă cînd vine o tempestă Să-i zbuciume rărunchii, să-i sfredele adîncul. Heliade, o. i, 349. Am dat o atenţiune continuă . . . tuturor descoperirilor ce s-au putut face, sau în rărunchii pămîntului, sau în bolţile umede. Odobescu, s. ii, 236. L o c. adv. Din rărunchi sau din (sau pînă In) fundul rărunchilor = din toate puterile; foatre tare, intens, puternic. M-am bucurai din rărunchi că te afli sănătos. Filimon, 0. i, 127. Opintindu-se din fundul rărunchilor, animalul s-avtnta orbeşte tn faţa loviturilor. Caragiale, o. 1, 77. Mitrea a gemut pînă în fundul rărunchilor şi s-a dus. Sadoveanu, o. xvii, 205. Expr. A i se rupe cuiva rărunchii de milă (sau de mlhnire) etc. = a-i fi foarte milă de cineva, a i se rupe inima. Băiatul, rămîind singur, rătăcindu-se prin desişurile pădurii, plîngea şi st iînguia de ţi se rupea rărunchii de mila lui. Ispirescu, l. 190. I se rupea rărunchii împăratului de mlhnire pentru răpunerea fiicii sale. id. ib. 395, cf. Zanne, p. ii, 425. II. S. n. (Regional) Mişcare nereuşită la jocul „de-a turca" (cind jucătorul nu poate lovi ţurca din zbor). Cf. Pamfile, j. i, 38. <0> E x p r. A (la rărunchiul = a executa o figură (in cadrul jocului) constînd din az-vtrlirea turcii cu laba piciorului spre gropiţă, id. ib. 39. — Pl,: (I) rărunchi şi (regional) rărunţi (Densu-sianu, ţ. h. 39, ale ii/95, 105, 310), (II şi I, n.) ră- runchiuri (Pamfile, j. i,,39, alr i/i h 48/660). — Şi: (regional) rărunclie (Barcianu, Alexi, w., Densu-sianu, ţ. h. 39, bl i, 43, Ţiplea, p. p. 115, a iii 4, fd ii, 236), rerimehi (Klein, d. 222), rărunchi (PXs-culescu, l. p. 76), rănunchi (Klein, d. 411, lb, Polizu, Cihac, i, 228, ddrf, Barcianu, Alexi, w., tdrg, dhlr ii, 45, PXcalX, m. r. 128, bl xii, 111, Ţiplea, p. p. 115, alr i/i h 48, alrm i/i h 71), renâurlii (Polizu, Baronzi, l. 143, alr i/i h 48/584), rănuchi, renuehi (alr i/i h 48/684), rlnuchi (ib. li 48/780), rănAnc (Clemens) s. m. — Lat. renunculus. BĂBtlNCHI2 s. m. (Bot.; regional) Nume dat mai multor plante erbacee din familia ranunculaceelor: a) boglar (Banunculus sceleratus). Cf. lb, Baronzi, l. 143, Brandza, fl. 522, Barcianu; b) piciorul-co-. coşului (Ranuncu/us-acrts). Cf. Brandza, fl. 523, ŞXineanu, d. u. Borza, d. 145; c) gălbenele (Ranun-culus polyanthemos). id. ib.; d) plantă cu rizomul lung, cărnos, cu florile mari, galbene-aurii şi cu fructele bombate; gălbenele-de-munte (Ranunculus car-paticus). Cf. ddrf; e) floare-de-leac (Ranunculus re-pens). Cf. Borza, d. 145; f) untişor (Ficaria verna). Cf. PXcALA, M. R. 22, CADE. — Şi: rănunchi s. m. Borza, d. 145. — Lat. ranunculus. BĂBUNCHIOÂBĂ s. f. (Bot.; regional) Numele a două plante erbacee: a) (In forma rănunchioară) boglar (Ranunculus sceleratus). Cf. Pascu, s. 161; b) (şi in sintagma rănunchioară de pădure, Borza, d. 78) silnică (Glechoma hederaceum, Glechoma hirsutum). Cf. Pamfile, duşm. 390, Scriban, d., Borza, d. 77, 78, şez. xv, 113. — Pl.: rărunchioare. — Şi: răiiuiu-liioâră, renun-cliioâră (Alexi, w., enc. agr.) s. f. — Bănuielii2 + suf. (i)oară. HĂBUNCHltiŢ s. m. (Regional) Diminutiv al lui rărunchi1 (II). Cf. lb. — Pl.: rărunchiuţi. — Bărunchi1 + suf. -uf. BĂBtJŢ, -Ă adj. (Popular; şi adverbial) Diminutiv al lui rar. 1. Cf. rar (I I). Laptele ... se pune în strecurătoare sau sirecătoare, un săculeţ... de pînză de cînepă, răruţ ţesută. Pamfile, i. c. 33. Să ne cumpărăm Cite-o măntăluţă, Fie cît de răruţă. ap. cade [Laptele se strecoară printr-o] bucată de pînză de cînipă răruţă. chest. v 127/46. 2. Cf. rar (I 2). Rîndurile [la ţesătură] se lasă răruţe, ca să se poală strecura apa. şez. iv, 113. Vara cînd plouă răruţ. T. Papahagi, m. 230. 3. Cf. rar (I 4). Şi-oi păşi răruţ Şi mi-oi căpăta drăguf. Doine, 180. — Pl.; răruţi, -e. — Bar + suf. -«/. BĂSĂD1 s. n. 1. (Adesea cu sens colectiv) Plantă tlnără (mai ales legumă, floare) crescută din sămînţă (in răsadniţă, seră), cu scopul de a fi răsădită; (Învechit) sad. V. puiet. Va odrăsli . . . ca şi un lînăr răsad. Biblia (1688), 369V29, cf. anon. car., lb. Uda răsadurile de copăcei, răsăde crengi verzi. DrXghici, r. 151/29. Dacă ar dori cineva ca să aibă răsad frumos, îl va rări şi mai tare. I. Ionescu, c. 70/26, cf. Polizu, Cihac, ii, 322. Mai cu răsad, mai cu altoi, s-a ales şi s-a făcui un măr creţesc. VlahuţX, o. a. ii, 97, cf. Barcianu, Dame:, t. 52, Alexi, w. Să-mi arăţi . . . multele răsaduri de flori unde şi cum le prăseşti. Comşa, n. z. 22. O serie de alte gospodării anexe . . . au primii în acest an răsaduri de legume. Scînteia, 1952, nr. 2 396. Răsaduri de roşii, ardei şi castraveţi ... pe mari Întinderi. Sadoveanu, 6. xvii, 280. Dar cine ştie dacă răsadele visate Vor mai găsi prin huma grădinii dezgropate Cu ce să dea tulpina, bobocii 1468 RĂSAD2 - 106 - RĂSĂDI sau verdeaţa. Arghezi, s. v, 33. Mă grăbeam să ajung acasă mai repede, că aveam de pus nişte răsaduri de varză. v. rom. ianuarie 1954, 78. Vine vremea răsadurilor şi noi n-avem de nici unele. Galan, z. r. 44, cf. alr sn i h 192. •$> Fig. Săgeţi ce prind răsad de moarie-n piepturi omeneşti. Alecsandri, ap. ŞXineanu, d. u. + (învechit) Ramură tlnără, vlăstar, odraslă. Cf. drlu. 4 (Regional) Butaş. Cf. ddrf, alr ii 6108/349. + (Regional) Varză cu căpăţîna Încă nedezvoltată. Cf. conv. lit. xx, 1 016, alr i 847/80, 118, 610, 800, 810, 887, 960. 2. Fig. Neam, popor, seminţie. Socotind . . . Tra-ian ... că, la răsad ca aeesia, adăpălură cu puhoi de singe ca acela să fie cuvenit. Cantemir, hr. 14. Un nou răsad din viţa romană prinde rădăcină-n munţii şi-n văile Dunării. VlahuţX, ap. cade. Iar a tăcea şi laşii ştiu! Toţi morţii tac! Dar cine-i viu Să rtdă! Bunii rid şi cad! Să ridem, dar, viteaz răsad. Coşbuc, p. i, 257. 3. (Regional; cu sens colectiv) Săminţă din carc se obţine răsad (1). Tot lucrul femeilor din această zi constă mai ales intru aceea că seamănă unele legume precum: usturoi, ceapă şi răsad de curechi. Marian, s. r. ii, 152. lai . . . rachiu, în care ai pus de s-a plămădit răsad pisat de varză. Pamfile, b. 9, cf. alr ii/353. 4. (Regional) Răsadniţă (1). Caba, sXl. 92, alr sn i h 188, GL. OLT. — Pl.: răsaduri şi (rar) răsade. — Şi: (regional) resăd (Polizu) s. n., răsădi» (Grigoriu-Rigo, m. p. 135, Iordan, l. r. a. 56) s. f. — Din bg. paucajţ, pascala. JlĂSAl)2 s. n. v. răsad. ItĂSÂDĂ s. f. v. răsad1. RĂSĂDNIC s. n. (Regional) 1. Răsadniţă (1). Face straturile trebuincioase spre sămănarca cepei şi melegariul sau râsadnicul trebuincios spre semănarea răsadului de curechi. Marian, s. r. ii, 153. 2. Răsad de varză. Com. Marian. — Pl.: răsadnice. — Şi: răssilnic s. n. alr sn i h 188, alrm sn i h 125. — Din bg. pascaRHHK. RĂSADNIŢĂ s. f. 1. Instalaţie formată dintru-un cadru de seînduri sau din prefabricate, acoperită de obicei cu geamuri, aşezată pe un pat de gunoi de grajd peste care se pune un strat de pămlnt, servind la cultivarea răsadului; pătul, (regional) melegar, mispet, pat cald, rai2, răsadnic (1). Răsadniţe de treslii de zahăr. ist. am. 9r/21, cf. Clemens. Curechiul . . .se samănă în martie în răsadniţi. I. Ionescu, o. 32/7, cf. 49/13. Sămînţa de tutun . . . se seamănă în răsadniţă ca curechiul. id. p. 340, cf. 412. Unele gospodine îşi fac singure harpacica, sămănind în răsădniţe . . . „săminţă de ceapă adevărată". Pamfile, a. r. 192. Răsadniţa . . . cuprinde de o lăture mraniiă cernută. Comşa, n. z. 22. Stuful retezat pc carc l-am zărit era destinai acoperirii răsadniţelor, contemp. 1961, nr. 749, 1/2. Se pol amenaja răsadniţe în care elevii să semene seminţe de plante legumicole, gî 1962, nr. 685, 3/2. In atelierele de tîmplărie ... se repară şi se construiesc răsadniţe noi. Scînteia, 1963, nr. 5795, cf. Frîncu-Candrea, m. 105, alr sn i h 188/537. <0> F i g. Au pătimit mulţi carii, smulgîndu-se pre sine din răsadniţa cea sădită de părintele luminilor, . . . s-au sădit pe pămîniuri ...sălbatice (a. 1794). bv ii, 368. 2. (Regional) Pepinieră pentru viţa de vie. Despre şcoala sau răsadniţa viţelor. Economia, 149/14, cf. h xvi 30. + (Regional) Pădure tlnără, semănată dc curind (Icland — Tlrgu Mureş), chest. iv 102/244. 3. (Rar) Loc de şedere pe timp mai îndelungat. Oi aştepta păn'ce-a veni din tirg . . . îmi fac răsadniţă tn odaia asia. Alecsandri, t. 1155. — Scris şi: resadniţă (Polizu, Alexi, w.). — Pl.: răsadniţe şi (regional) răsadniţi. — Şi: (regional) ră- sădniţă, resadniţă (ddrf), răsalniţă (lb, Ciauşanu, v. 194, gr. s. v, 123, alr sn i h 188, Lexic reg. 56, Udrescu, gl.), resălniţă (h xvi 30), răsăniţă (ai.r sn i h 188, pl. răsăniţi ib ), răstâlniţă (Udrescu, gl.) s. f. — De la răsadnic, cu schimbare dc sufix. RĂSĂ1 subst. (Regional) Răsărit1 (II 3). Şi ea, măre, că-mi săpa Tot la colţul grajdiului, In răsaiul soarelui. Mateescu, b. 51. — Pl : ? — Postverbal de la răsări1. RĂSALÂLTĂIERI adv. în cuprinsul zilei care precedă pe cea de alaltăieri. Răsalaltăieri am văzut ceea ce vezi şi sfinţia-ta acum. Voiculescu, p. i, 158. M-am săturat de omul ăsta! A fost la mine şi ieri şi alaltăieri şi răsalaltăieri, mereu. bul. fil. vii — viii, 121. — Accentuat şi: răsalaltăieri (dm), răsalaltăieri. — Pref. râs- + alaltăieri. RĂSĂLMC s. n. v. răsadnic. RĂSĂLN1ŢĂ s. f. v. răsadniţă. RĂSĂNIŢĂ s. f. v. răsadniţă. RĂSĂRE1 s. f. sg. (Regional; mai ales In compusul răsarca-soarclui, alr i 1904/528, 590, 922, 940) Floa-rea-soarelui (Helianlhus annuus). S-a copt răsarea. cv 1951, nr. 1, 36. — Şi: (regional) răsoârc (Glosar heg.), rosoâre (alr i 1904/610) s. f. — Postverbal al lui răsări1. RĂSĂRE2 vb. III v. răsări1. RĂSĂDEAlĂ s. f. (Rar) Răsădire. Această răsădea/ă dă plantelor mare putere, ap. tdrg. — Răsădi + suf. -eală. RĂSĂDÎ vb. IV. Tranz. A muta o plantă din. răsadniţă la locul de cultură; a planta, a sădi, a repica, a replanta. Arburele răsădii la izvoritul apeei psalt. hur. lr/ll. Chedrii I.ivanului cei ce ai răsădii (plin-tat d). psalt 215. în mijlocul raiului răsădi Dumnezeu pom de preceput ce iaste bine şi rău. Moxa, 346/14. Un om oarecarele era căsaş, carele răsădi vie şi o îngrădi cu gard. cheia în. 27r/15. Să va priitji vreun om sărac . . . să răsădească vie pre locul altuia, prav. 25. Vie vei răsădi şi o vei lucra Biblia (1688), 146r/43, cf. N. Costin, l. 61. La Paragai răsădesc mult tiutiun. ist. am. 18r/4, cf. Clemens, lb. Cea îniîi faptă . . . au fost ca împregiurul lăcuinjii sale să răsădească pădure deasă. DrXghici, r. 164/18. Grădinarul meu să-mi răsădească . . . flori. Negruzzi, s. i, 104. îl învăţă . . . cum să semene flori, să le răsădească. Ispirescu, l. 164, cf. Beldiceanu, p. 94. Cînd a venit, . . . l-a găsii în grădină răsădind nişte verbine. BrXtescu-Voineşti, p. 335. Se gîndea la vremea cînd a răsădit el cireşul. Mi-ronescu, s. a. 82. Răsădeşte proaspătă pădure Pe întinderi de nisipuri sure. D. Botez, f. s. 16, cf. Lesnea* i. 119. Florile pe care le-au răsădit au fost cele diniăi Sadoveanu, o. ix, 249. Au . . . poruncit împăratul ca să răsădească în grădina sa rădăcini dc buruiana aceasta. Sbiera, p. 303. Sora . . . flori roşii răsădea Şi la tine se gîndea. Sevastos, c. 23, cf. Bîrlea, c. p. 151, Diaconu, p. 175, alr i 837/361, 381, 508. Măi bădiţă, bădişor, De mine cînd ţi-a şi dor Răsădeşte-un metişor. folc. transilv. i, 289. F i g . Limbile potrebişi, râsădişi-le. Coresi, ps. 114/1. Răsădeşte pre ei în mun-tele moşttnirei tale. Biblia (1688), 50^43. [Alfabetul latin] intră românii cei de dincolo de Dunăre il răsădi. Maior, ist. 254/18. Mîndra-n cale mi-au teşit, Doru-n mine-au răsădii. Alecsandri, Poezii, 460. Acea legendă va fi fost răsădită pe ţărmurile răsăritene ale Mediteranei. Odobescu, s. ii, 508. Pe-aici au curs, acum optsprezece veacuri, legiunile romane, menitt-a 1481 RĂSĂDIRE - 107 - RĂSĂRP răsădi un popor nou în cîmpiile pustiile ale Daciei. VlahuţX, r. p. 8. Mama însăşi făptura voinică i-a dat şi plete dc iinăr, Blînd răsădindu-i în ochi zîmbirea bărbaţilor nobili. Coşbuc, ae. 25. Băsădim noul veac. Tulbure, v. r. 45. Tu răsădeşti în inimile noastre Şi-n cîntec liliacul timpuriu. Labiş, p. 66. Dragoite ti-am răsădii ... Să nu Irăieşii cu urît. Reteganul, tr. 88. O minune de femeie . . . ce-ţi răsădea în suflet lainc sfinte şi nepricepute. Meha, l. b. 146. Eu că le-oi găsi Şi la clop le-oi răsădi. Balade, iii, 234. Ah-s o 1. în fiecare zi plivea, răsădea, în straturile din grădină. Agîrbiceanu, a. 240. <$• Refl. pas. S-au răsădit . . . arbori de toate esenţele. I. Ionescu, d. 178. Să se răsădească pomi pcsie tot locul. Delavrancea, t. 51. După ce sămînţa răsare, . . . firele se răsădesc în alt loc. Pamfile, a. r. 192. Cînd e lună nouă . . . nu sc răsădesc pomi. şez. i, 191. (Fig.) S-au luai chiar cuvinte şi locuţiuni franceze şi s-au răsădii în parlamentul nostru. I. Negruzzi, s. i, 360. <$> (Complementul indică locul unde se plantează răsadul) Bădiţă, cît ne-am iubit Sirai cu flori mi-am răsădit, folc. transilv. ii, 59. + P. e x t. A semăna, a însămlnţa. Vîntul lua de undeva cîte-o sămînţă şi o răsădea pe mo-viliţa verde. Gîrleanu, n. 124. <$■ (Complementul indică locul semănat) Răsădi Avraam ţarină la fîntînă jurămîniului. Biblia (1688), 142/30. — Prez. ind.: răsădesc. — Şi: (regional) roşii (li vb. IV. Polizu, Alexi, w. — Din bg. paaca^H. RĂSĂDlRE s. f. Acţiunea de a răsădi; plantare, sădire, (rar) răsădeală. Cf. dl, dm. <0> F i g . Răsă-direa cărţii (a. 1632). gcr i, 78/6. Răsădirea şi . . . înirămarea besearicilor. n. test. (1648), 175 /16. — V. răsădi. RĂSĂDIT1 s. n. Faptul de a răsădi. — V. răsădi. RĂSĂDIT2, -Ă adj. (Despre plante) Care a fost mutat din răsadniţă în alt loc; plantat, sădit. Bătrî-nul ii opri . . . lîngă un mormint plivit cu îngrijire, acoperit cu flori răsădite. Sadoveanu, o. v, 563. <£■ (Substantivat, f.) Fiii lor ca noao răsădită (m 1 ă d i ţ e d) împlînlaiă întru tinereaţcle sale. psalt. 298/11. — Pl.: răsădiţi, -le. — V. răsădi. RĂSĂDIT OR, -OARE s. m. şi f. (Rar) Persoană care răsădeşte; sădit or. Domnul. . . ca un răsăditoriu de vie va tăia viaţa carca nu va face roadă bună. Varlaam, c. 229. <$> F i g. Să cunoască răsăditoriul şi domnul casei cine este. id. ib. 225. Traian, marele împărat, iaste săditoriul şi răsădiioriul nostru. Cantemir, hr. 106. — Pl.: răsăditori, -oare. — Şi: (învechii) răsăditoriu, -oare s. m. şi f. — Răsădi + suf. -lor. RĂSĂDITORIU, -OĂRE s. m. şi f. v. răsăditor. RĂSĂDNIŢĂ s. f. v. răsadnifă. RĂSĂJDUÎ vb. IV. Intranz. (învechit, rar) A chibzui, a aprecia, a cumpăni. După cum na răsăjdui [duhovnicul] (a. 1645). ap. tdrg. — Prea. ind.: răsăjduiesc. — Din slavonul pac****™, p*c-k!k,mth. RĂSĂJDUITOR, -OĂRE adj. (învechit, rar) Care chibzuieşte, carc cumpăneşte (înainte de a decide). Se cade duhovnicului foarte să fie înţelegător şi răsăj-duitor. prav. gov., ap. tdrg. — Pi.: răsăjduilori, -oare. — Răsăjdui + suf. -tor. RÂSĂLÂU s. n. v. rfizălău. RĂSĂLTĂ vb. I. Intranz. (Neobişnuit) A se descovoia; a se destinde. Se duce ... în sală Cu arcuj ce răsaltă Şi cu tolba Cea plină de săgeţi otrăvitoare. Murnu, o. 355. — Prez. ind.: răsălt. — Pref. răs- + sălta. RĂSĂMĂNĂ vb. I. Intranz. (învechit, rar) A semăna in toate părţile; a risipi, a împrăştia. (Fig.) Cîndu împărţiia dc-susul limbile, că semără (răsămănă d) fiii lu Adam, puse împărţitul limbilor după măsura îngerilor lu Dumnezeu, psalt. 313. — Prez. ind.: răsămăn. — Pref. răs- + sămăna. RĂSĂMĂNĂRE s. f. (învechit, rar) Acţiunea de a răsămănă; (concretizat) ceea ce a fost risipit, împrăştiat. (Fig.) Ce zidi Ierusalimul Domnul, răsi-piţii (rrăsfiratul h, răsămănările d) lu Israil adura-va. psalt. 303. — Pl.: răsămănări. — V. răsămănă. RĂSĂPÎ vb. IV v. risipi. RĂSĂREALĂ s. f. (Regional) 1. Răsărire1 (I). [La porumb] după răsăreală să irag-o praşilă. gl. olt. 2. Tresărire. Femeia născută să nu se uiie-n oglindă, că c rău de răsăreală. şez. xii, 154. A-l lecui De ameţeli De răsăreli. gr. s. vi, 112. — Pl.: răsăreli. — Răsări1 + suf. -cală. RĂSĂRI1 vb. IV. Intranz. I. 1. (Despre plante aflate la începutul dezvoltării lor) A-şi scoate virful deasupra pămîntului; a încolţi, a miji; p. ext. a creşte, a se face. Rrăsare pre munţi finr. psalt. hur. 123v/15. Blagosloviţi pămîntul. Codrii şi munţii. Şi toate ce răsaru (cresc d) în pămîniu. psalt. 332/8. De nu se-ar adăpa pămîntul de multe ori cu ploaia ce deşii nţ/e den ceriu, n-ar fi răsărită ierbi. Coresi, ev. 87. Deaca răsări, veştedzi, . . . căci n-avu umegiune. Varlaam, c. 275. Sămănase în anul foameţei şi nu răsărisă de secete. Amiras, let. iii, 126/22. Abia pe cîmp iarba răsărisă, în codru noao frunză apucasă. Budai-Deleanu, ţ. 173, cf. lb. Băsărind inul, merg femei . . . de-l plivesc. DrXghici, r. 78/5. Primăvara cea dorită . . . între noi voioasă vine; Sub uşoare a ei păsuri, mii dc flori a răsării. Asachi, s. l. i, 203. Pe cîmpiile Te-nechiei răsărit-au florile? Russo, s. 126. Din zori şi pînă-n noapte iot grîul să resară. Alecsandri, Poezii, 44. Surpăluri de zid, printre care răsărise boziile şi bălăriile. Odobescu, s. i, 148. Iar din inima lui simte un copac cum răsare. Eminescu, o. i, 142, cf. Ispirescu, l. 64. Iubesc, şi-n clipa asta toate Cile răsar tn primăvară Sînt propriile mele visuri. VlahuţX, o. a. i, 61, cf. ddrf, Barcianu, tdrg. Băsări o nalbă roşie în ţărîna părăsită. Gîrleanu n. 124, cf. Sahia, n. 64. Un colţ de iarbă ... a răsărit, delicat şi subţire ca un ac. Sadoveanu, o. vii, 301. Iarba răsărise mai peste tot. CXlinescu, e. o. i, 267. în pămîniurile din Frunzări grîul lui a răsărit prost, e rar şi galben. Preda, !. 33. N-am mai văzut niciodată ghiocei răsărind toamna iîrziu. s ianuarie 1961, 29, cf. v. rom. septembrie 1962, 22. De la mîndra mea de vale, Mîndru măderan răsare. JarnIk-Bîrseanu, d. 32, cf. Doine, 81. Lasă-ţi dorul prin ocol, Să resar-un merişor. Marian, t. 280. Haide, mîndro, la zăvoi, Să ne iubim amîndoi: Că unde noi ne-am iubit Iarbă verde-a răsărit. Hodoş, p. p. 54, cf. şez. v, 15, mat. folk. 1 476, Pamfile, vXzd. 134. [Vîscul] răsărie pin lemne, alr i 1 946/850. Să srmeni busuioc . . . Şi, d-o răsări frumos, Să ştii că sînt sănătos. Balade, iii, 307, cf. folc. transilv. i, 229. F i g. Răsări-vor (crescură ^.Încolţiră d) păcătoşii ca iarba, psalt. 193. Să adăpăm inimile noastre şi să le implem de destul..., ca să răsare şi să crească dereptate. Coresi, ev. 374. Lupul pietre sămănînd, stînei şi munţi in urmă răzsăriră. ('.an i-e- 1496 RĂSĂRI1 - 108 - RĂSĂRI1 mir, ist. 122. Noi, toţi epiiropii ai şcoalclor naţionale, >. . am socotii a nu lăsa se răsară spini şi pălămidă pre cîmpul cel mănos (a. 1828). Uricariul, vii, 178. Tu, Moldavio mănoasă, . . . Adăpost dă givnci muze care ist vers a ţesut. Pe-nverzil şi tinăr laur, ce din lărn-acum răsare, Cu puternic scut să-l aperi. Asachi, s. l. i, -18. Ziduri mindre să zidim, . . . Din pămînt stropit cu lacrimi Flori de aur să răsară. Vlahuţă, o. a. i, 53. O mie de simţiri necunoscute răsăriră din inima mea, cum renasc primăvara florile din pămînt. I. Negruzzi, s. vi, 16. Pe geamul meu răsar şi se dezvoltă Măiestre flori de gheată argintie. Neculuţă, ţ. d. 22. Poemele mele răsar ca iarba, s ianuarie 1960, 41. Mi-oi semăna numele Pin toate cărările, Să răsaie flori de dor. Alecsandri, p. p. 335. Floare rară-i norocu, Nu răsare-n tot locu. folc. transilv. i, 271. <0> Expr. (De obicei depreciativ) A răsări ea ciupcreile sau ca ciuperca (după ploaie sau din yunoi) — a apărea în număr mare (sau cil mare repeziciune), a se înmulţi peste măsură. Iară nu prea multă vreme la mijloc trecu şi, ... , ca ciuperca din gunoi, aşa un vrăjitor atîta de mare răzsări. Cantemir, ist. 360. Cărfile an plouat, scriitorii au răsărit ca ciupercile. Russo, s. 52, cf. Zanne, p. i, 141. (Glumeţ, avînd la bază un joc de cuvinte) Seamănă, dar nn răsare, se spune pentru a respinge afirmaţia cuiva despre asemănarea dintre două lucruri sau două persoane, dl, dm. <0> Tranz. faci (învechit şi regional) Şi ceriul deade ploaie şi pămîntul răsări (dă de n. test. 1648, au odrăslit biblia 1688) rodul său. con. vor. 136/11. Cel ce înveşti ceriul cu nuorii, ce gotovi pămîntului ploaie, ce răsări în codri făru. psalt. 304. Răsărişi pajişte vitelor şi iarbă în slujba oamenilor. Coresi, ps. 284/3. Zise Dumnezeu: răsară pămîntul buruiană. Biblia (1688), l1/32. [Pămîntul] va răsări iarăşi flori, ierburi, copaci. şez. ii, 28. (Prin analogie, despre păr, dinţi etc.) Iată, perii albi în cap şi în barbă ţi-au răsărit. Cantemir, ap. tdrg. Îmi răsărise musteaţa şi eram acum om în lot locul. Gane, ap. cade. Fire de argint îi răsăreau în păr. Sadoveanu, o. i, 31. Evanghelinei îi răsar dinţii. Stancu, d. 14. + Tr a n z. (Regional; despre plante) A odrăsli (Săeele — Braşov), alr sn i h 98/182. [Porumbul] răsare pui. ib. 2. P. anal. (învechit; despre fiinţe) A se naşte; a se trage din ... Nici din oase uscaie ea acele să răzsaie ceva va mai fi nădejde. Cantemir, hr. 97. Carea din oameni au răsărit şi pre stăpînul au născut. Mineiul (1776), 195ri/7. Cela ce din Fecioară ai răsărit lumii. ib. 208r2/20. -0> Tranz. (învechit) Fecioara . . . le-au răsărit pre line, rodul viefii. ib. 198'vl/25. (Fi g.) Aceasta se numeşte putrie, care îi răsare, îi hrăneşte, îi creşte şi-i ajunge în brafut ei la cea desăvîrşilă virtute [pe fiii ei]. Piscupescu, o. 14/18. 3. A se crea, a se forma; a izvorî. Multe boale den păcat răsar. Coresi, ev. 245. Mai încoace, numele vlahi le-au răsăril. C. Cantacuzino, cm i, 29. Această mişcare răsare de la suflet. Mieu, l. 145/5, cf. Heliade, o. i, 190. Slava mea va răsări chiar din sînul durerilor mele. Marcovici, c. 50/11. Incepînd dc la cea de pe urmă treaptă a ierarhiei rangurilor, s-au văzul deodată răsărind o nenumeroasă ecală de boieri înainlifi (a. 1835). Uricariul, viii, 139. Fă în al meu suflet nădejdea să răsară. Alexandrescu, o. i, 335. Cînd valuri află un mormînt, Răsar în urmă valuri. Eminescu, o. i, 177. Este ştiut că din discuţie răsare scînteia adevărului. Caragiale, o. iii, 49. Cîteva pete rumene ... îi răsăriră în obraji. Delavrancea, s. 114. Umbre mari răsar pe cale, Ziua moare după culmi. Coşbuc, p. i, 157. Din el va răsări norocul Acestui neam sfîrşit de jale. Goga, p. 24. O allă taină, limba, nu ştie cum răsare şi cum se zămisleşte. Arghezi, vers. 391. [Cînd te arzi] răsare beşîcă. alr ii 4 065/36. <£> Tranz. (învechit, rar) Valahii au răsărit limbă noao din cea veache a lor varnară şi romană. C. Cantacuzino, cm i, 33. + (învechit; despre anotimpuri. A începe, a se face. Răsărind primăveara, iarăşi se întoarse asupra românilor. Maior, ist. 213/2. + (învechit, rar) A se reface, a se regenera; a renaşte. Viafa din mormînt au răsăril. Mineiul (1776), 159v2/5. Tranz. A străbunilor mărire din surpări vor să răsară. Asachi, s. l. i, 52. 4. A se construi (foarte repede), a se ridica, a se Înălţa; a se întemeia. Copacii s-au abătui, un falnic castel s-a ridicai ... şi un oraş a răsărit ca In basme, pe coastele muntelui. Vlahuţă, r. p. 150. Răsaie, cu şanf mare la hotar, ... o statornică clădire. Davila, v. v. 55. Din pămint răsărea un oraş, ca prin farmec. Anghel-Iosif, c. m. ii, 98. lntr-o zi, . . . răsare o ciumă de casă nouă, ... cu mai multe caturi. Teodo-beanu, m. u. 20. O casă de pînză răsărise în medean. Sadoveanu, o. v, 435. Mereu răsar în patria noastră noi şantiere, uzine şi fabrici. Scînteia, 1952, nr. 2 384. Salul Podenilor răsărise cindva, de multă vreme, aici în mijlocul Bărăganului. Miiiale, o. 37. II. 1. (Despre aştri, in opoziţie cu a apune) A se arăta la orizont, a apărea pe cer. Răsări soarele. po 113/9. Scripiia de-ţi părea că răsaie soarele. Moxa, 403/6. Să nu şadză soarele în mănia la, nece să răsaie (a. 1654). cuv. d. bătr. ii, 467. Soarele nu răsaie . . . şi ziua să nu se arete nopţii! Cantemir, ist. 263. Ne înălţarăm apoi păn-aproape Colo, de unde zodiile răsar. Budai-Deleanu, ţ. 322, cf. Beldiman, n. p. ii, 119/5. Tirzie astă seară răsare-acum şi luna. Heliade, o. i, 188. După ce s-au făcut ziuă, răsărind soarile s-au pogorît din copaci. Drăghici, r. 51/5. Sielile apuindu-sc, Din nou în ceriu răsar. Asachi, s. l. i, 95. Cu toate că soarele răsărise, ei văzură ... o cometă strălucitoare. Bălcescu, m. v. 143. Cînd ride, soarele răsare. Pann, p. v. iii, 13/23, cf. Bolliac, o. 67. Toate stelele cari resar şi apun ... în temp de 2i ore nu slrebat decît o dată meridianul. Drăghiceanu, c. 5. Cînd stelele răsar, ele se prevăd pe fafa apei ca înir-o oglindă. Alecsandri, o. p. 312. La steaua care-a răsăril E-o cale-aiît de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Eminescu, o. i, 234, cf. Caragiale, 0. ii, 34. A doua zi, plecăm pîn-a nu răsări soarele. Vlahuţă, o. a. ii, 171. Din adîncimi fără de margini A răsărit pe cer o stea. Coşbuc, p. i, 268. Luceafărul, ce-acuma ţi s-ascunde sub un nor, Poate răsări, pe cerul limpezit, mai lucitor. Davila, v. v. 102. Cerul se înseninase şi luceafărul de ziuă răsărise. Sandu-Aldea, u. p. 225. Soarele stă să răsară. Galaction, a. 221, cf.DuNĂREANU, ch. 240. Toată ziulica, de cînd răsărea soarele, pînă apunea, nu făcea decit ... să deretice. Bhătescu-voineşti, p. 271, cf. Rebreanu, r. ii, 108. A răsărit soarele peste cîmpul de luptă. Camil Petrescu, u. n. 274, cf. C. Petrescu, î. ii, 10. Luna încă nu răsărise. Sadoveanu, o. viii, 509, cf. Arghezi, vers. 208. Jinduiesc la cîle-un astru Răsărit ca o ispită. Blaga, p. 195, cf. Stancu, d. 13, Beniuc, m. 88. Cine n-arc dor pc vale Nu şli luna cînd răsare Şi noaptea cîlu-i de mare. Jarnîk-Bîrseanu, d. 87. Sfinte soare, Frăţioare! Răsai cu . . . răzişoare. Marian, v. 111. Răsai, lună, mai degrabă, Să se vadă prin livadă. Hodoş, p. p. 50, cf. mat. folk. 683, Diaconu, vr. 12, cf. balade, i, 283. Răsai, lună, de cu seară, De vezi badea undc-nseară. folc. transilv. i, 232. Mai cald soarele cînd răsare decît cînd apune. Zanne, p. 1, 77. După ploaie trebuie să răsară soarele. Pann, ap. ddrf. <0> Fig. Soarele iubirci în cer au răsăril. Alecsandri, p. i, 124. O, vin, în părul lău bălai S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri să răsai Mai mîndră decît ele. Eminescu, o. i, 172. In pieplul lor răsare . . . un dor, soare mîndru, luminos. Creangă, p. 275. Tudor Vladimircscu răsărise din noaptea codrilor Olteniei. . . şi apusese între Goleşti şi Tirgovişle. Galaction, o. 275. Sori electrici răsar pc frunţile fabricilor, id. o. a. i, 54. Mi-aşlcpl amurgul, noaptea şi durerea, Să mi se-ntunece tot cerul Şi să răsară-n mine slclele. Blaga, Poezii, 15. August, patruzeci şi patru, . . ■ Frîntu-s-au hotarele, Răsărit-a soarele, ant. lit. pop. i, 109. <0> Expr. A-i răsări (cuiva) liina-n cap = a cheli. Cf. Zanne, p. ii, 51. + (Despre ziuă şi zorii zilei) A se arăta, a se ivi; a începe. Acesl soare . . ■ Nu va face să resaie o zi lină, fără chinuri, Fără gemele, dureri ? Heliade, o. i, 295. Intr-un rădiu de dimineaţă, Pîn-a 1496 RĂSĂRI1 - 109 - RĂSĂRI1 nu răsări zori Amoriul schimbat Ia faţă Ca un copil, sirtngea flori. Conachi, p. 8. Ziua . . . răsări frumoasă. Rebreanu, i. 295. Peste marea cea întinsă Răsărit-an zori de aur. Horea, p. 85. Agiungea la Bucureşti Noaptea pe la cîntători, Pîn-a nu resări zori. Alecsandri, p. p. 203. Cînd a răsări zorile, ai.r i 194/540. <{> Tranz. f a c t. Ai rîsipil noaptea . . . şi ai răsărit zori. Mineiul (1776),. 126vl/19. 2. A se arăta (pe neaşteptate, din depărtare sau ieşind dintr-un loc ascuns vederii); a se ivi, a apărea. Da voi de unde-afi răsărit în calea me ? Alecsandri, t. 665. Parc-aştept Ea din trestii să răsară Şi să-mi cadă lin pe piept. Eminescu, o. i, 74. Din urmă îl ajunge un alt călăreţ, De unde a răsări omul acesta? Caragiale, o. i, 219, cf. macedonski, o. i, 32. Ca mîni, ţi-o răsări in cale Frumosul tînăr visător. VlahuţX, o. a. 57. Stoluri de corbi Băsar în zări. Necu-luţă, ţ. d. 67. în goana roibului un sol, Cu frîu-n dinţi şi-n capul gol, Băsare, creşte-n zări, venind. Coşbuc, p. i, 145. N-apucă bine flăcăul să isprăvească vorba, cînd moş Ion răsări în mijlocul lor. DunXreanu, ch. 20. Tctis. . , , răsărind din afunduri pe undele mării,. . . suie Olimpul. Murnu, i. 18. De cîrjă sprijinit, răsare Bătrinul preot la portiţă. Goga, p. 23. Şi-mi răsare la fereastră Surioara Cosînzenei — Floare albă şi măiastră. Cerna, p. 138. In urma lor răsări numaidecît şi birtaşul Spiridon. Agîrbiceanu, a. 146. Deodată ti răsări înainte o herghelie cu cai mărunţi. Gîrleanu, n. 15. Dintr-un bordei de pămînt,. .. Ştefan răsărea somnoros. Hogaş, dr. ii, 87. O sumedenie de sticle şi pahare răsări pe masă. Rebreanu, i. 33. Dintre cutele perdelei, ochii-ţt verzi nu-mi mai răsar Minulescu, v. 35. Pe la porţi răsar neveste. Topîrceanu, o. a. i, 92. Printre bolovanii drumului răsări-seră totuşi gîzele mărunte de primăvară. C. Petrescu, a. 315. Băsună melodia unui vals cîniai de lăutari, ce răsăriseră la uşă. Brăescu, o. a. i, 17, cf. Sahia, n. 37. Băsare un obraz în lumina cerdacului., Teodoreanu, m. u. 73. Făcu un semn abia văzut slujitorului care răsărise dc după perdele. Sadoveanu, o. x, 305. Abia scosese capul şi-i răsări înainte faţa spînă a lut moş Cosiache. Călinescu, e. o. i, 34. Nasiasia răsări zorit tn pragul bordeiului. Galan, z. r. 48. Fetiţa . . . răsare în prag, unde se opreşte. H. Lovinescu, t. 91. <0 Expr. A răsări ea din pămlnt (din iarbă verde) sau parcă a răsărit din pămlnt v. pămlnt. A răsări la lumină (sau Ia lumina zilei) v. lumină. (Glumeţ, avînd la bază un joc de cuvinte) Răsare unde nu-l semeni, se spune despre cineva care se iveşte acolo-unde nu te aştepţi. Cf. Pann, p. v. i, 155, Românul Glumeţ,-23, 7anne, p. i, 272,4- (Adesea Însoţit de complinirea ,,în minte") A apărea în mintea, în închipuirea cuiva; a-i veni (deodată) în minte; a i se năzări. Se gîndi la Margareta. Ea îi răsări deodată clară şi frumoasă ca o zînă. Vlahuţă, o. a. 129. O dureroasă şi dulce amintire îi răsări în minte. D. Zamfirescu, v. ţ. 39. îmi răsar acuma cîntece uitate. Goga, Poezii, 296. Mi-a răsărit în minte chipul nevestii. Brătescu-Voineşti, p. 159. în aceeaşi clipă li răsări în minte şi altă posibilitate. Agîrbiceanu, a. 475. Şl atunci toate, toate îi răsăriră în minte. Gîrleanu, n. 102. Dintre toate crîmpeiele aceste, un chip îi răsărea mai luminat, id. ib. 102. în minte îi răsări îndată gîndul că toată truda lui a fost zădarnică. Rebreanu, i. 278. Voi să-şi amintească alte melodii, ca să o alunge pe aceasta; dar cuvintelc răsăreau îndrăcite. C. Petrescu, î. i, 291. îmi aduceam aminte de copilăria mea din care bunicul răsărea tot aşa ... de bătrîn ca acuma. Sadoveanu, o. iii, 482. Figura lui... ti răsărea înainte. Călinescu, s. 678. Chipul Otiliei... îi răsărea în minte. id. e. o. i, 56. în faţa ochilor Anei răsar căsuţa lor de pe marginea Teuzului. T. Popovici, se. 7. încercă să-şi aducă aminte, dar nu-i răsări în faţă dintre vedeniile trecutului decît un mort. v. rom. mai 1963, 15. + (învechit şi regional) A-i veni cuiva o idee neaşteptată sau ciudată, o toană, un capriciu; a i se năzări. Să nu se de tot descopere cu îmblelele împotriva veziriului, să-i răsaie ceva împărăţiei cu scîrbă în partea sa. M. Costin, o. 115. Te miri ce-i răsare şi iar nu vine la noi. Com. din Braşov. Aşa-i răsare lui cîte una, din senin. Udrescu, gl. 3. (Despre munţi, copaci, clădiri etc.) A intra în raza vizuală a cuiva care se apropie; a se. ivi, a apărea. De-a lungul liniei răsăreau şi piereau table cu reclame. Rebreanu, r. i, 13. O şosea asfaltată leagă oraşul de fabrică . . . Fabrica îţi răsare deodată înainte, uriaşă. Sahia, u.r.s.s. 84. Urcam în valea Prahovei. . . Aşezări cochete omeneşti răsăreau la toate colţurile. Sadoveanu, o. ix, 209. + A se arăta (în toată înălţimea), a se ridica, a se înălţa. Pufin mai în sus de izvoarele Căciulalei, răsar din OU sfintele ziduri ale mănăstirii Cozia. Vlahuţă, r. p. 110. Castelul . . . răsărea pe o colină ca o sentinelă trufaşă. D. Zamfirescu, a. 153. + (Rar) A se vedea, a se zări. Dar ochii tăi? . . . Cîte stihii ienine adînc se zbuciumară, Ca să-fi răsară limpezi icoanele de-afară? Arghezi, vers. 386. 4. (Despre sunete) A se auzi (cu putere); a răzbate. Un glas tînguios şi jalnic răsare din mormînturi. Marcovici, c. 35/3. Aceeaşi fanfară domneşte ca motiv de căpetenie şi răsare, sub felurite tonalităţi, printre diverse episode muzicale pline de frumuseţi. Odobescu, s. iii, 97. Ciripitul. . . răsărea . . . din iufarul verde şi înflorit. Delavrancea, s. 81. Un ţipăt răsare Pe deal şi pe luncă. Coşbuc, p. i, 188. Zgomot de tinere guri răsare deodată, id. ib. ii, 63. Cînd noi căutam capul Axinie.i la dreapta, glasul ei răsărea la stînga. Hogaş, dr. i, 90. Tropotul, răgetele sugrumate făceau o larmă surdă, în care răsăreau nişte urlete sălbatice. Călinescu, e. o. i, 108. III. 1. A depăşi un anumit nivel, a se ridica peste ...; a ieşi în evidenţă: Acum vede cineva, în locul barocelor şi a colibelor care făceau să răsară grandiosul unui palat maur, nişte căsuţe. Negruzzi, s. i, 70. Vulturii . . . cei suri al căror cioc . . . răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite şi golaşe. Odobescu, s. iii, 16. Din zidurile arcaie răsăreau ferestre strălucite. Eminescu, n. 14. Dintre ochii ei stinşi . . . răsărea un nas coroiel. Gane, ap. cade. Copaci roditori de toate soiurile răsăreau, de la brîu în sus, din fînaful înalt şi înflorit. Hogaş, m. n. 150. Trei rînduri de smaralde . . . jur împrejur răsar. Arghezi, v. 94. Capul lui Gheorghe Dima răsărea ... cu cîteva palme bune deasupra capetelor mulţimii. Galan, z. r. 34. <$> Tranz. f a c t. (Rar) Nasiasia . . . înfruntă adunarea, răsărindu-şi mai mult decît se cuvenea fruntea lucie. Sadoveanu, o. xvii, 286. + A apărea lămurit, a rezulta, a reieşi. Catagrafie în tot anul de starea ţeranilor, din care răsare dovadă de au fost octrmuiţi bine. I. Ionescu, c. 248/11. Dovada armoniei . . . răsare mai ales din versuri. Ma-cedonsKi, o. iv, 32. 2. (Despre copii) A se face mai mare, a ajunge mai în vîrstă; a creşte. Cf. Şăineanu, d. u. Cînd a mat răsărit fetita ş-o mînă ţnama după viţei sau cu boboceii, ... nu mai poate toată ziulica căta de păpuşă. Sevastos, n. 2. 3. (Regional, despre aluat) A dospi, a creşte. Plinea pentru colaci se plămădeşte, ... se frămîntă şi se lasă să răsară, adică să înceapă a creşte. Pamfile, cr. 5, cf. alr i 770/530, alr ii 3 995/704, 723. IV. (Popular) A sări (în picioare), a (se) sălta; a tresări. Inema lui iaste înfiptă ca o piatră şi stă ca o năcovalnă ce nu răsare. Biblia (1688), 381V58. Speriat, Cain resare şi se scoală feroce. Heliade, o. i, 391. Băsărind de spaimă în sunetul acestui glas, nu ştie ce să facă. Drăghici, r. 289/25. Se deşteptă resărind şi . . . începu a-şi freca ochii, cr (1846), 31bis1/50. O făcea de răsărea Prin adese pişcături. I. Văcărescul, p. 362/14. Cheia . . . pricinuieşte un mic sunet care face pe Amelia să răsaie. Negruzzi, s. iii, 185. împărăteasa deie un tfpăt. răsărind din somn. Ispirescu, i.. 243. Faima răsare-n ţipet, de spaimă-ngălbinită. Coşbuc, p. i, 52. Arendaşul se răsti la ea . . . Femeia răsări deodată şi strigă plină de obidă. Sandu-Aldea, d. n. 258. cf. săm. iv, 911. Neguţători şi cărăuşi răsăriră In picioare. Sadoveanu, o. xi, 18. M-ai făcut 1496 RĂSĂRI* - 110 - RĂSĂRIT1 din om neom, Că răsai noaptea din somn. Radule scu-Codin, L. 128, cf. i. cr. III, 375. Eşti spertos şi tresai sau răsai noaptea prin somn plîngind. Pamfile, b. 22, cf. Ciauşanu, gl. Copilul mic, după scaldă cind e in troacă adurmit, răsare din somn, tresare, chiar ztmbind de ris cîteodală, crezîndu-se de cei care-l văd că visează, abh. olt. xx<, 274, cf. alb ii 4 429/520. 682. (Fi g.) Iarizvorul, prins dc vrajă, Răsărea, sunind din valuri. Eminescu, o. i, 103. <î> Expr. A i (se) răsări sau a se răsări (cuiva) (in sau pe <|il) = a se îneca (cu mlncare sau cu băutură). Cf. dr. ix, 230, şez. v, 121, Pamfile, j. iii, 93, alr ii/i h 47. + Fig. A interveni brusc lntr-o discuţie; a sări. Ai stat cam mult, domnule negustor; noi ne grăbim, răsări cu îndrăzneală Gheorghiţă. Sadoveanu, o. x, 571. Asla-i! ... Să ştii că alta nu poale fi! răsări cu mare aprindere comisoaia. id. ib. xiii, 297. — Scris şi: resări, răzsări. — Prez. ind.: răsăr şi (regional) răsăi, răsăresc (lb, lm, Babcianu, alr i 1 220/227, 350), pers. 2 (invechit) şi răsări, (regional) răsăi, pers. 3 (regional) şi răsăie (tdrg), răsâre (alr i 1 212/856, ib. 1 220/107, 856); cj.: pers. 3 şi (Învechit) să răsare, (regional) să răsaie. — Şi: (Învechit) răseri (dr. xi, 245) vb. IV, (rar) răsâre (bul. fil. ii, 125) vb. III. — Lat. *resalire. HĂ SĂ Bl2 vb. IV. I. 1. Refl. (învechit) A se ră-tici, a se răzleţi, a se pierde. Izvoadele lui s-au răsărit, ce va hi mai scris de la Aron Vodă încoace. M. Costin, ap. gÎdei. S-au tîmplal acel zapis de s-au 1răsărit şi, cînd au trebuii să-l scoată, nu l-au găsit. Neculce, l. 147. Cîte drease şi zapise au fost acelui sat, şi nouă şi vechi, toate s-au răsărit (a. 1708). Uricariul, xx, 84. Acel zapis s-au răsărit de la dînşii şi să fi căzut la mîna Gogului (a. 1741). ib. xxv, 311. <$• Tranz. Cf. Ureche, l. 241. 2. Refl. (învechit; despre persoane) A se Îndepărta, a se Înstrăina, a pleca. Răsărindu-să Ion de la locul Iui in ţara turcească,... au vîndut acele 2 pogoane de vie (a. 1728). Uricariul, xxiv, 436. <0> Intranz. Oricine din curteni de nevoie au răsăril de. Ia ocina sa, pre toţi i-au adus iarăşi la breslele sale. M. Costin, ap. gîdei. 3. Tranz. şi intranz. (Regional) A (se) desprinde dintr-un întreg, a (se) despica. Fătul babei a luat băltagul... şi a răsărit cu el o ţandură din pod. Sbiera, p. 142, com. din Stbaja — Rădăuţi. Trii ieşchii (răsărite din lemn, care săr cin curmi lemnu) pră prag ard cu tămine pră i(Ie. arh. folk. iii, 125. Viniră la Ana descîntălori . . . Şî eu foc şî cu tămîne Şi cu ieşkii răsăriţi, ib. 128, cf. alr i 1 286/690, 770, 960. <0- Expr. Unde liaţi (sau dai) şi unde răsare, se spune cînd se produc cu totul alte efecte decît cele aşteptate. Cf. Zanne, p. iv, 332. II. Intranz. (Regional) A sări (de. pc locul unde a căzut); a reveni la forma iniţială (după ce a fost Îndoit, întins etc.). Grindina răsare de pe acoperemînlul unde cade. ap. tdrg. [La capcană] arcu care răsare [Închide capacul], alr i 1 736/690. — Prez ind : răsăr. — Pref. răs- -j- sări. IIĂSĂRIND, -Ă adj. (Rar) Care răsare1; (despre ziuă şi zorii zilei) care se arat5, care se iveşte, carc începe. Răsărinde zile bune Ş-a speranţei lină rază Cîntă iar, cum ai cînlat. Asachi, s. l. i, 123. Voiau să stingă . . . steaua României abia răsărindă. Negruz-zi, s. i, 290. — Pl.: răsărinzi, -de . — V. răsări1. RĂSĂHlBE1 s. f. Acţiunea de a răsăr i1. I. 1. (Despre plante) Cf. răsări1 (I 1); lncol-ţire; p. ext. creştere. Cf. drlu, lm, ddrf, Barcianu, Alexi, w. In grădinuţă urmăresc răsărirea florilor. Nici nu-ţi faci idee ce simţire de bucurie am cind, zăresc colţul unui fir de busuioc. Sadoveanu, o. v, 141. De la răsărirea bumbacului şi pînă la deschiderea primelor capsule, pămîntul trebuie ţinut în permanenţă aftnat. Scînteia, 1952, nr. 2 392. tnsămîn{area cu maşina în rîriduri încrucişate . . . asigură o răsărire mai uniformă, o creştere mai viguroasă a culturilor, ib. 1953, nr. 2 808. 2. P. anal. (învechit; despre fiinţe) Naştere. Cf. răsări1 (12). Cn răsărirea cea din purtarea pintecelui, lumii bl[a]goslovenie ai înflorit. Mineiul (1776), 942/21. II. 1. (Despre aştri; în opoziţie cu ap un ere) Cf. r ă s ă ri1 (II 1). Bucuria ce avea Robinson privind răsărirea soarelui . . . era nepovestită. Drăghici, r. 61/2. Contemplă cu întristare răsărirea lunei. cr (1848), 452/39. Tu nici nu ştii a ta apropiere Cum inima-mi de-adînc o linişteşte, Ca răsărirea stelei în tăcere. Eminescu, o. i, 120. Aştepta în linişte, cum aştepţi răsărirea soarelui. Slavici, o. ii, 52, cf. Marian, s. r. ii, 35. Răsărirea unui astru. Vlahuţă, s. a. i, 72. Răsărirea lunii la Tismana rămîne oricum o excepţie în paginile de proză ale lui Gr. Alexandrescu. Vianu, a. p. 75. + (Şi în sintagma răsărirea soarelui) Momentul cînd răsare soarele; răsărit* (II 2). Pe la răsărirea soarelui s-au mai înnoit clătinarea, ar (1829), 2021 /10, cf. Marian, s. r. i, 107. Înaintea răsărirei soarelui. Gorovei, cr. 290. Ciobanii împart ziua aşa: la răsărire, pe la 8 sau 9 ore o numesc chindie, la 12 ore, amiaza şi, în fine, către seară, la asfinţire, h viii 133, cf. ix 496, xiv 416, xvi 117. + Partea orizontului unde răsare soarele; răsărit1 (II 3), est. Cf. Pamfile, cer. 26. 2. Ivire, apariţie. Cf. răsări1 (II 2). Ne plimbam pe dinaintea căsuţei . . . şi aşteptam răsărirea duduii loniţa. Sadoveanu, o. vii, 533. III. Tresărire. Cf. răsăriri1 (IV 1). Şi-n somn, cu răsărire, îşi spunea amărăciunea sufletului pătimaş. Dacia lit. 146/5, cf. Udrescu, gl. — Scris şi: resărtre. Marian, s. r ii, 35, ddbf. — V. răsări1. RĂSĂRlHE2 s. f. (Regional) Acţiunea de a răsări2 (I 3); desprindere, despicare, tăiere. Cf. lm. -o Răsărirea capului lu sfînlu Ion = tăierea capului sflntului Ioan Botezătorul, alr ii/i li 207/723. — V. răsări1. RĂSĂRlŞ subst. (Regional) Partea orizontului unde răsare soarele; răsărit2 (II 3). Cf. Pamfile, cer. 26. — Răsări1 -f suf. -iş. RĂSĂBÎT1 s. n. I. Faptul de a răsări1 (II); încolţit. Prin folosirea iarovizării seminţelor, se obţint un răsăril mai repede, mai uniform. Scînteia, 1954, nr. 2 908. II. 1. Faptul de a răsări1 (II 1). Luna tremură pe codri, . . . Iar stejarii par o strajă . . . , Răsărttul ii păzindu-l. Eminescu, o. i, 152. Nu lipseşte . . . nici răsăritul lunii, pentru care scriilorul se adresează însă recuzitei de metafore şi comparaţii obicinuite în romantism. Vianu, a. p. 80. La oraş nu prea ai prilejul să vezi răsăritul soarelui. Stancu, r. a. i, 37. Stea nouă, rază nouă de lumină, La răsăritul tău fruntea-mi se-nclină. Beniuc, m. 89. Nouă răsăriţi de soare. Marian, s. r. i, 14. (Fig.) Au contemplat, cu extaz, răsăritul acestui luceafăr al geniului românesc. Galaction, a. 319. 2. (De obicei precedat de prepoziţii) Momentul apariţiei unui astru; răsărire1. în multe rînduri s-au dus . . . , şi mai de noapte, şi mai de cătră dzuă, şi în răsărita soarelui. Varlaam, c. 105. Sâmbătă în răsărita soarelui ... au întratu Pătru Vodă în cetatea Ciceului. Ureche, l. 145. Veniră la mormînt în răsăritul soarelui. n. test. (1648), 63v/15, cf. lb. în copaciu . . . au şe:ut pănă la răsăiitul soarelui. Drăghici, r. 41/29. Cu apusul adormea, în răsărit se scula. Asachi, s. l i, 267, cf. I. Ionescu, c. 3/12. Astfel urmă lupta cu noroc schimbăcios, de la răsăritul soarelui pînă către 1502 RĂSĂRIT* - 111 - RĂSĂRIT1 două ceasuri tnatntea apusului. BXlcescu, m. v. 119. Bătălia începu îndată după răsărita soarelui. Bariţiu, p. a. ii, 538, cf. Polizu. Gonea iepurele ziua toată, din răsărit ptnă la apus. Ghica, s. 14. Scoală, du-glişulc, înainte de răsăritul soarelui. Creangă, t-. 52, cf. Marian, s. r. ii, 55, ddrf, Barcianu, Alexi, w. Lecţiile de zbor se făceau dimineaţa, spre răsăritul soarelui. Brătescu-Voineşti, p. 226. Păşea grăbit..., să apuce a cosi o bucală cil mai zdravănă înainte de răsăritul soarelui. Rebreanu, i. 47. La vreun ceas după răsăritul soarelui, o patrulă vine cu ordinul să ridicăm postul. Camil Petrescu, u. n. 342, cf. Vlasiu, a. 22. Trecem prin piaţa largă din mijlocul tîr-gului, unde, la răsăritul soarelui, sosesc din sate gospodine grăbite. Sadoveanu, o. x, 388. Căldura începea numaidecii după răsăritul soarelui. Preda, m. 321, cf. şez. ii, 94, v, 121. Pînă-n răsărit de soare, Toată lumea fu-n picioare, folc. transilv. i, 481. + început (al zilei). Din răsărite ziua şi de pre începute fapte se cunoaşte. Cantemir, ist. 110. Această neînţeleasă nemărginire a lumii îmi vesteşte aceea dorită zi care nu va avea răsăril, nici apus. Marcovici, c. 14/24. Fig- Primăvara e răsăritul Verii. Bol-liac, o. 140. Se mai putea întoarce un răsărit al vieţii? Fără îndoială, căci pentru asta trăia. Sadoveanu, o. x, 275. 3. (Şi, învechit şi popular, în sintagma răsărita soarelui) Partea orizontului unde răsare soarele; est, orient; (Învechit, prin Transilv.) ost, (regional) răsai, răsăriş. Se (luse tn ceriul cerinrelor la răfăritu. psalt. hur. 57r/14. Văzum amu steaoa Ini spre răsărit şi venim să ne închinăm lui. Coresi, ev. 499. Mearse căiră răsărita soarelui, po 46/20, cf. 21/16, Paraclis (1639), 254. Fulgerul iase de la răsărit şi să arată pînă la apus. n. test. (1648), 32r/4. Te vei sui-te Pre din sus de certuri, despre răsărite. Dosoftei, ps. 221/10. Aluncea osebi Moisi . . . cetăţi decinde de Iordan, de cătră răsărita soarelui. Biblia (1688), 129l/16, cf. lex. mars. 232. Au fost tn părţile Midiii despre răsărit. Budai-Deleanu, ţ. 333. Această comită răsărea de cu seară, la un ceas din noapte, despre răsăril şi mergea spre amiazăzi. Dionisie, c. 163, cf. lb. Băcoarca dimi-neţei începe să se simtă Ş-alboarea nu-ntîrzie, la răsărituri spuniă. Heliade, o. i, 215, cf. Asachi, s. l. i, 200. Băzvan Vodă, avînd cu sine moldovenii săi, ... se aşezase despre răsărit. Bălcescu, m. v. 151, cf. Pann, p. v. i, 30/2. Această largă ţară se hotărăşte la răsărit cu ocheanul, ist. am. 84v/5, cf. Polizu. La răsărit, departe, a lor frunte îşi ivesc Nişte munţi. Alexandrescu, o. i, 187. Neclintit sta, privind spre re-sărit. alecsandri, p. ii, 10. O zare de lumină s-arată-n răsăril. Eminescu, o. i, 98. Păretele cel despre resărit. Creangă, p. 13. El cală lung în zare către răsăril; nici pomeneală de dilijeniă. Caragiale, o. i, 57. A plicind calea către răsărit, s-a dus. Ispirescu, l. 4. îşi aruncă ochii spre răsărit. Delavrancea, t. 119. Spre răsărit, în limpezişul cerului, se vede luna ca o secere de argint. Vlahuţă, o. a. ii, 158, cf. Barcianu, ddrf, Alexi, w., tdrg, Pamfile, cer. 26. Se ridică pe dealul lutos şi sterp dinspre răsărit un nuc straşnic. Gîrleanu, n. 7. Departe, foarte departe, la răsăritul din faţa noastră, . . . sclipea încă ceva în umbra amurgului, ca o stea căzută din ceruri pe pămînt. Hogaş, m. n. 132. Plecam uneori . . . dis-de-dimineaţă, cînd stelele încep să se piardă în răsărit. Galaction, a. 188. Spre răsăril şi miazăzi începea Bărăganul. C. Petrescu, î. i, 132. Văzu la slînga, în răsărit, geană de zori. Sadoveanu, o. viii, 281. Din asfinţitul palid, boltit spre răsărit, Întîia oară cerul de-a lungul l-ai zărit. Arghezi, vers. 377, cf. Călinescu, e. o. ii, 91. Soarele tn răsărit de sînge-şi spală-n mare Lăncile. Blaga, Poezii, 10. Spre răsărit cerul era de un vînăt roşcat. Camil Petbescu, o. ii, 148. Se întoarse cu faţa spre răsărit. Stancu, r. a. iii, 318. în continuarea şoselei, de la centru spre răsărit, veneau rînd pe rînd: o fîntînă de piatră, şcoala primară, . . . primăria comunei. Preda, m. 216, cf. Barbu, p. 233. Sub cerul ars de flăcări, în dimineaţa aceea, Spărgeam spre răsă- rituri o matcă de-nttlnire. v. rom. august 1960, 63-Spre răsărit se-ndrepta. JarnIk-BÎhsf.anu, d. 491, cf. alr t 387/355, 424, 508. Soare cînd o sta Către răsăril, Luna s-o vedea Toi către sfinţit. Balade, i, 293, cf. folc. transilv. ii, 15. ^ Expr. Cu un oclii la răsărit şi eu altul Ia apus, sc zice despre cei care se uită cruciş. Cf. Zanne, p. ii, 347. A vorbi una de Ia răsărit şi alta de la apus = a spune lucruri fără legătură. Cf. Pann, p. v. iii, 131/18, Românul Glumeţ, 49. (Regional) Una la răsărit şi alta Ia asfinţit, se spune despre lucruri care se află împrăştiate, în dezordine. Cf. Zanne, p. ix, 420. A sta eu un picior la răsărit şi eu altul la apus = a nu avea domiciliul stabil, a fi nestatornic, dl i, 113. (învechit) Cit stau răsăritele de apuse = foarte departe. Cîtu stau răsăritele de apuse delungat-au de noi fărădelegile noastre, psalt. 212. (Cu parafrazarea expresiei) Cîtu-i de la scăpătate Răsăritul de departe, Pre-atîta ne depărieadză Greşala. Dosoftei, ps. 349/18. + P. e x t. (Şi, învechit, în sintagma răsăritele soarelui) Parte a globului pămlntesc, a unui continent, a unei ţări, a unui oraş etc. care se află în direcţia estului faţă de un punct dc reper dat; nume generic dat popoarelor din ţările sau din ţinuturile acestea. Vom dobîndi' noi ţara voastră şi vom domni răsăritul. Moxa, 373/30. Acesta era de la răsăritele soarelui, de rudă bună. Dosoftei, v. s. ianuarie 14r/6. Să duse la pămîntul răsăriturilor. Biblia (1688), 202/54. Otoman turcul ... au supus multă parte a răsăritului. R. Popescu, cm i, 227. „Curierul de răsărit" cuprinde următoriul adres al prezidentului Grechiei cătră senat. ar (1830), 2*/18. Acest copaciu . . . era de cocos, carc să găseşte la Indiile răsăritului şi prin ostroavele ocheanului celui mare. DrXghici, r. 51/26. Apusul şi răsăritul s-au luat la luptă. Bălcescu, m. v. 581. Răsărite, apuse, plîngeţi. Pann, e. iv, 105/17. E o comoară Ce lot răsăritul s-aibă ar voi! Bolintineanu, o. 108. Bogăţiile răsăritului şi ale apusului. Vlahuţă, r. p. 46. El a venit Dintr-un afund de răsărit, Un prinţ frumos şi tinerel. Coşbuc, p. i, 54. Povestea cu farmecul oamenilor din răsărit. Galaction, o. 8. Acest poem simfonic e muntele Hăşmaşul Mare, . . . dominînd nordul şi răsăritul. Bogza, c. o. 13. <$• Biserica răsăritului — biserica răsăriteană, v. răsăritean. în zilele acestui domnu fu săbor mare în Florenţia, ... ca să poală împreuna bisearica răsăritului şi cu apusului Ureche, l. 72. Beseareca noastră, a răsăritului, prăz-nuiaşte dumineca a părinţilor celor sfinţi. Cheia în. I r/8, cf. tdrg. <0> Expr. Răsăritul şi apusul sau (de Ia) răsărit şi (de la) apus = (din) toată lumea. Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi să vor răpăusa cu Âvraam. n. test. (1648), 10r/34. împăratul adună răsăril şi apus, miazăzi şi miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Ispirescu, l. 41, cf. dl, dm. (învechit) De (Ia) răsărit (sau de (la) răsăritul soarelui) pînă la apusi = din toată lumea, de pretutindeni. Chemă pămînlul de la rrăsăritul soarelui pînră la apusu. psalt. hur. 42r/7. De la răsăritul soarelui pără la apus, lăudat numele Domnului, psalt. 242. Toţi vi-tcajii lumiei, de la răsărit pînă la apus. Moxa, 351/23. Ca un trăsnet aleargă în rîvnă pentru credinţă, de la răsăril pînă la apus. Molnar, ret. 38/9. 4. (Prin Mold.; în forma răsărită; şi în compusele răsărita-soarelui, răsăritul-soarelui, h vi. 49) Floarea--soarelui (Helianihus annuus). în sîmburele de bostan, de răsărita-soarelui . . . este ascunsă mica plantă (a. 1890). ap. tdrg. Ieşi din cîmpul de răsărită şi se mai linişti. v. rom. iunie 1960, 45, cf. Borza, d. 81, alr i 1 904/402, 508, 510, 516, 518, 522, 614, 618, 675, 677. III. Faptul de a răsări1 (IV 1); tresărit. Să iasă grasă îngrozată, Frică înfricoşată, . . . Cu tehlit, Cu răsărit, . . . Cu spăriet. Pamfile, b. 43. — Scris şi: resărit, răzsăril (Cantemir, hr. 17). — Pl.: (învechit, II 2, 3) răsărite, (rar, II 3) răsărituri, (regional, m., II 1) răsăriţi. — Şi: (regional) reserit (alr i 1235/214) s. n., (învechit şi regional, II 2, 3, 4) răsărită s. f. — V. răsări1. 1502 RĂSĂRIT» - 112 - RĂSĂTURĂ RĂSĂRIT2, -A adj. I. (Despre plante) Care a Încolţit, apărîndu-i vlrful deasupra pămîntului. Cf. drlu. Mu era ziuă in care ...să nu fi mers măcar de zece ori la straiuri pentru ca să vadă dacă nu erau răsărite seminţele. Slavici, n. i, 22. Flori răsărite. Şăineanu, d. u. Pentru a rămine cu 30 000 de. plante lu ha pentru recoltare, trebuie să avem răsărite 36 — 37 mii de fire la ha. Scînteia, 1960, nr. 4851. <$• (Prin analogie) Un alt soldat mai zdravăn, bine legal, cu mustaţa răsărită, se apropiase. Bart, s. m. 66. II. (învechit; substantivat, m.) (Cel) care s-a ivit, (cel) care s-a arătat. Cercetă noi răsăritul de sus. Coresi, ps. 442/9. Ev[an1gh[e]liia ta . . . pre răsăritul cel de sus ce au cercetat pre oameni l-au arătat. Mineiul (1776), 108*1/8. III. (Adesea la comparativ) 1. Care depăşeşte un anumit nivel, care se ridică peste . . . , înalt; care iese în evidenţă, în relief. Ferecălura Evangheliei lui Mareea postelnicul, lucrată cu figuri răsărite ... pe placă metalică suflată cu aur. Odobescu, s. i, 335. In faţa unui maidan, . . . să desluşea o casă mai răsărită decît celelalte. Delavrancea, s. 108. Este în dreptul cetăţii un deal; răsăril este dînsul. Murnu, i. 46. în-ir-o clipă masa fu gala: ... în mijlocul tuturor şi mai răsărit decît toate, se înălţa . . . şipul cu rachiu. Hogaş, dr. i, 248. Cîrciuma nu era mai răsărită ca alte case din sat. Rebreanu, i. 32. Descălecară înaintea unui bordei mai răsăril. Sadoveanu, o. i, 306. + Care depăşeşte măsura comună, de seamă; deosebit. Autorii acestor produceri stnt glnditori puţin mai răsăriţi din mulţimea cu care a umplut Dumnezeu lumea. Ca-ragiale, o. iii, 102. O condiţie socială mai răsărită printre locuitorii salului. Oţetea, t. v. 72. Toţi oamenii mai răsăriţi. . . ar putea fi cu noi. Stancu, r. a. i, 220. 2. (Despre copii) Care a crescut (puţin), mărişor (faţă de alţi copii). O fetişcană cam răsărită, . . . cu ochii mărunţi, care rid. Slavici, o. ii, 74, cf. ddrf. Copiii mai răsăriţi priveau cu tristeţe la negura ce se învăluia mereu deasupra pădurilor apropiate. Agîrbiceanu, a. 527. Ghiţă şi Grigoraş, băieţaşi mai răsăriţi, ca de vreo doisprezece ani, îşi aleg fiecare . . . tovarăşii de joc. Bujor, s. 171. Una mai răsărită [dintre fete] 11 recunoscu. Camil Petrescu, o. ii, 80. Ajung într-o grădină cu două-lrei case pline de prunci. Cîţiva sugaci; ceilalţi mai răsăriţi. Sadoveanu, o. xvii, 281. Cîte fete resărite, Toate-mi par flori înflorite. Alecsandri, p. P. 337. Un copil mai răsărit, mai spălatei, curat şi deştept. Pamfile, b. 84. — Scris şi: resărit. — Pl.: răsăriţi, -te. — V. răsări1. RĂSĂRITĂN, -Ă adj. v. răsăritean. RĂSĂRITĂ s. f. v. răsăriţi. RĂSĂRITEÂN, -Ă adj., s. m. şi f. 1. Adj. (în opoziţie cu apusean) Care ţine de regiunile dinspre răsărit1 (11 3), propriu, caracteristic acestor regiuni; referitor la răsărit; din (sau de la) est, dinspre est: estic, oriental, (învechit) răsăritenesc. Producluri ale industriei popoarelor răsărilanc. Asachi, i. i, 46/27. Vom căuta pe ţărmurile mărilor răsăritane urmele acestei vechi credinţe. Odobescu, s. i, 195. Porunci să se ducă, într-ascuns, să deschiză lacătul de la talpa răsăriteană a palatului. Delavrancea, s. 88, cf. ddrf, Barcianu, tdrg. Ne întîlnirăm în faţă cu soarele ce-şi înălţase deplin, peste sprinceana răsăriteană a pămîntului, discul său înflăcărat. Hogaş, dr. i, 291. Caravanele au adus vreme de nouăzeci şi nouă dc zile în serai prăzile lumii răsăritene. Sadoveanu, o. xii, 214. Geografia Băsăritenelor şi apusenelor Basme. Blaga, p. 104. Pe coasta lui răsăriteană, Bicazul coboară în valea adîncă, pe fundul căreia se află Lacul Ghilcoş. Bogza, c. o. 66. Oraş răsăritean, în dimineaţă, Falangele de turle înălţaşi. Labiş, p. 364. <$> Biserica răsăriteană = biserica ortodoxă. Capii bi- sericii răsăritene. Odobescu, s. Ii, 7. + Ortodox. In rai voi să slobod răsărileana ceată. Negruzzi, s. ii, 304, cf. Şăineanu, n. u. + (Substantivat, in.; regional) Numele unui vînt care bate de la răsărit1 (11 3) (Garvăn — Măcin). n xiv 344. 2. S. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a unei ţări, provincii etc. dinspre răsărit1 (H 3) sau este originară de acolo; (la pl.) popoarele din răsărit. Cf. Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Noi, răsărilenii, am fost popoare nonă. Sadoveanu, o. ix, 528. — Scris şi: resăritean. Polizu, Alexi, w. — Pl.: răsăriteni, -e. — Şi: (învechit, rar) răsărltân, -8 adj. — Răsărit1 + suf. -ean. RĂSĂRITEĂNCĂ s. f. Locuitoare din ţările, regiunile etc. din răsărit1 (II 3) ; orientală. Cf. tdrg, dm. — Pl.: răsăritence. — Răsăritean + suf. -că. RĂSĂRITENESC, -EĂSCĂ adj. (învechit) Răsăritean (1). A început a să împrăştia ... o părere între toţi de obşte că bolnăvirile şi morţile . . . n-ar fi de holeră răsărilenească. cr (1831), 2012/5. <£> Biserica răsări- tenească — biserica răsăriteană, v. răsăritean. [Arhiepiscopul] să aibă voie slobodă a îndrepta toate bisericile răsăriteneşti de la legea qrccească. Şincai, hr. iii, 158/30. — Pl.: răsăriteneşti. — Răsăritean + suf. -esc. RĂSĂRITOĂRE s. f. 1. (Prin Transilv.; şi în sintagma răsăritoarea zaruli, alr ii/i mn 120, 3 809/102) Zăvor, rătez (de lemn); (regional) trăsăritoare. Cf. lb, chest, ii 167/309, 424/307. 2. (Regional) Cădere de apă (la moară) (Topliţa). alr ii 6 735/228. Are risăritoare bună moara. ib. — Pl.: răsăritoare. — Răsări2 + suf. -toare. RĂSĂRIT OR, -OĂRE adj. 1. (învechit, rar; despre plante) Care răsare1 (I X). Cf. drlu. 2. (Rar; despre aştri) Care răsare1 (II 1). Vărsa o viorie lumină resăritoarea lună. Eminescu, n. 50. — Scris şi: resări lor. — Pl.: răsăritori, -oare. — Răsări1 + suf. -tor. HĂSĂRITtiRĂ s. f. (învechit) I. Plantă răsărită2 (I), încolţită; mlădiţă, lăstar; mugur. Cf. Barcianu, Alexi, w. II. 1. Răsărire a unui astru. Cf. răsări1 (II 1). Cf. tdrg. 2. Apariţie, ivire. Cf. răsări1 (II 2). Cf. tdrg. (F i g.) Imaginile trecute îi reveneau în minte, slăbite, cu cîte o răsărituri de observaţie copilărească, cum le făcuse: bunăoară că pe atunci ploua mai des şi mai la vreme. D. Zamfirescu, v. ţ. 19. + (Concretizat) Excrescenţă. Avea la trup o răsărituri de carne în neobicinuită mărime, cn (1832), 321/23. III. Tresărire; zvlcnitură, palpitaţie. Cf. Polizu. O resăritură a inimei îl avlntase spre locul unde ochii săi puteau să zărească pe zîna inflăcăratelor sale visări. Odobescu, s. i, 120, cf. Barcianu, Alexi, w., tdrg, Şăineanu, d. u. — Scris şi: resăritură. Polizu, Alexi, w. — Pl.: răsărituri. — Răsări1 + suf. -tură. RĂSĂTOĂKE s. f. v. râzătoare. RĂSĂTtJRĂ s. f. I. Faptul de a (s e) rad e. 1. îndepărtare (cu un instrument) a unui strat subţire de pe un obiect; (în special) ştersătură făcută într-un text scris; p. ext. locul care a fost ras. Cf. rade (1). Acea lucrare . . . înfăţoşează o temeinică îngrijire, ca nu cumva textul acelor pravili.. . încăi-pînd in mîna viclenilor, pe alocure, după trebuinţă, să I schimbe noima prin răsături şi îndreptări (a. 1833). 1513 RĂSCÂCI - 113 - RĂSCĂIA Uricariul, viii, 202, cf. Barcianu. Acea piele are I răsături şi prin ele va picura sîngele ... pe pămînt. Pamfile, s. t. 96, ef. tdrg. Pergamentul,. . . dacă îl punem în faţa soarelui sau pe fereastră, ni se pare că a suferii o răsătură. bul. com. ist. i, 161. 2. Ras1, bărbierit. Nu le pare rău că merg la bodîr-lău, c-acolo dau dă trai bun, dă spălătură şi dă răsătură şi au şi răpaos lignit. Jipescu, o. 95. Punea d. Nae pecetea pe o bucată de hîrtie ori de mucava, şi pe urmă la fiecare răsătură trăgeam cu cerneală o dungă, pînă se făcea douăsprece. Caragiale, o. vi, 177. La aşa barbă, aşa răsătură. Pann, p. v. ii, 52/7, cf. Zanne, p. iii, 335. 3i înlăturare a acelei părţi din conţinutul unui vas care depăşeşte in înălţime marginile vasului. Din două mier(e de popuşoi, morarul şi cu Măriuca scoteau, din măsurătoare şi din răsătură, două mierle [de făină] şi o jumătate pe deasupra, ap. tdrg, cf. Scriban, d. II. (Concretizat) 1. (Şi în forma răzătură) Ceea ce rezultă din raderea unui obiect; fărîmătură. Cf. drlu. Mănîncă tot ce rămine de la ospeţele noastre: coji şi răsături de legume. Ghica, s. 540. într-un colţ era o oală colosală cu grăsime de rlmător şi un vas de lemn plin cu răzături de morcovi. Filimon, o. i, 377. Luă culitul, rase sîngele de pe podele şi aruncă răsăturile tn apropierea lemnelor. Slavici, n. ii, 45. Simbătă seară să puie în lăuloare o ceapă întreagă crăpată în patru, cîteva fire de iarba-rîndunicii, putină răsătură de săpun de casă ... şi o mînă de sare bulgăre. Gri-goriu-Rigo, m. p. 107. Preste Olt, mulţi ţărani acresc bucatele cu răzătură de drojdii uscate de pe buţi. Mano-lescu, i. 293. Pentru facerea acestor vaduri . . . s-ar putea întrebuinfa toate . . . resturile aruncate azi din marile abatorii, ca sînge, rînze, răzături de maţe etc. Atila, p. 50. Răsătură de unghii de om. şez. viii, 136. 4- S p e c. Aluat ras de pe vasul în care s-a frămîntat plinea; (regional) răsunoi, răzălituri, răzuitură, rosuri1. Cf. alr sn iv h 1 064. 2. (Regional; la pl.) Frecăţei (Feneş — Alba Iulia). Cf. alr ii 4 036/102. Răsături şi macaroane rar se fac. ib. — Pl.: răsături. — Şi: răzătâră s. f., (regional) râztturi (alr sn Iv h 1 064/76) s. f. pl. — Bade + suf. -ălură. RĂSCÂCI, -CE adj. (Regional) Crăcănat (Ghilad — Timişoara), alrm ii/i h 132/36. — Pl.: răscaci, -ce. — Postverbal al lui răscăci. RĂSCÂLI s. m. (Regional) Cazma (Petrova — Vişeu de Sus), alr i 943/348. — Pl.: răscali. — Din ucr. piicicajii,. RĂSCĂBĂt vb. IV v. răscăbăla. RĂSCĂBĂI vb. I. Refl. (Regional) 1. A se aşeza cu braţele şi picioarele desfăcute; a se tolăni, a se lăfăi. S-o făcut mort şi s-o răscăbăiet lingă Alexandru. Vasiliu, p. l. 160. Mai strtnge-te, mă, ce te-ai răscă-băiat aşa d-ai umplut tot patul l. rom. 1959, nr. 3, 67. + F i g. A-şi da importanţă, a face pe grozavul. Com. din Bistriţa. 2. Fig. (Depreciativ) A rîde larg, prosteşte; a vorbi tare, a ţipa; a se răsti, a se răţoi. Cf. Udrescu, gl. 3. (Despre obiecte) A se strica desfăcîndu-se, a se dezbina. S-au răscăbăiat două doage. Udrescu, gl. — Prez. ind.: râscăbăiez. — Şi: răscăbăi (com. din Bistriţa) vb. IV, lăscăbăiâ (Udrescu, gl) vb. I. — Etimologia necunoscută. Cf. răs căi a. RĂSCĂBĂIÂT, -Ă adj. (Regional) 1. Strîmb. Desene lăscăbăiate. Udrescu, gl. 2. Desfăcut, dezbinat; care atîmă în jos, lăsat. Cf. Udrescu, gl. Are . . . pleoapele lăscăbăiate. id. ib. — Pl.: răscăbăiaţi, -te. — Şi: lăseăbăiât, -ă adj. — V. răscăbăla. BĂSCĂBtjŞUBI s. n. pl. (Regional) „Brahuri, resturi de lemne" (Nemţişor — Tlrgu — Neamţ), i. cr. v, 183. — Cf. răstăbuşi. RĂSCĂCĂN vb. I v. răserăcăna. RĂSCĂCĂNÂT, -Ă adj. v. răscrăcărat. RĂSCĂCĂRĂ vb. I v. răscrăcăna. RĂSCĂCĂRÂRE s. f. v. răscrăeănare. RĂSCĂCĂRĂT, -Ă adj. v. răscrăcănat. RĂSCĂCĂBAtCBĂ s. f. 1. Defect fizic, constlnd în a avea picioare strîmbe, răscrăcănate. Cf. Polizu. Răscăcărătura, umflătura, surpătura . . . Trec cu trasul. Arghezi, v. 193. 2. Unghiul, deschizătura dintre ramurile unui copac. Cf. Udrescu, gl. Părul sintilesc are o răscăcără-tură numai bună de clădit un pălul de coceni, id. ib. 3. Deschizătură, spaţiu între obiecte sau între părţile unui obiect, care se produce prin desfacere, dezbinare. Cf. Udrescu, gl. Butoiul are o răscăcărătură la fund, curge. id. ib. 4. Fig. Rîs, rînjet larg, prostesc. Cf. Udrescu, gl. — Scris şi:rescăcărătură. Polizu. — Pl.: răscăcără-turi. — Răscăcăra + suf. -(ă)tură. RĂSCĂCĂRlSL, -E adj. (într-un text popular) Crăcănat. [Broasca zise:Jam avut 12 coconei, toţi bol-boţei şi răscăcărei (Serdanu — Găieşti), h iv 275. — Pl.: răscăcărei, -ele. — Răscăcăra + suf. -el. RĂSCĂCÎ vb. IV. R e f 1. (Prin Ban.; despre oameni) A se crăcăna, alrm ii/i h 132. + (Despre cleşte) A-şi desface braţele, a se deschide (Dobra — Deva). Cf. alr ii/105. — Prez. ind.: răscăcesc. — Din ser. raskaMti. RĂSCĂClT, *Ă adj. (Prin Ban.; despre oameni) Crăcănat. alrm ii/i h 132. — Pl.: răscăciţi, -te. — V. răscăci. RĂSCĂDE vb. II. Tranz. (într-un descîntec; în corelaţie cu a scădea) A scădea din nou sau în repetate rînduri. Eu vă scad, vă răscad, vă mut, vă strămut. mat. folk. 1 612. — Prez. ind.; răscăd. — Pref. răs- + scădea. RĂSCĂ1 vb. IV v. răscăla. BĂSCĂ1 vb. I. 1. Tranz. şi refl. (Prin Olt.) A Îndepărta picioarele (sau degetele) unul de altul, a (se) răşchira; a (se) crăcăna. Cf. Ciauşanu, gl., alr ii/i h 67/872. 2. Refl. (Prin Bucov.) A se lăţi, a se umfla. Com. din Straja — Rădăuţi. + Tranz. A împrăştia iarba proaspăt cosită sau finul ud pentru a se usca. Lexic reg. 107. 3. Intranz. (Regional, în forma răscoia) A se întinde. Păstă văi săci ce-şi trecea, Mîndre văi s-arădu-ia . . . Păstă holde ce-şi trecea, Mîndre holde-şi răscoia. Alexici, l. p. 161. — Prez. ind.: râscăi (Lexic reg. 56) şi răscăi (Ciauşanu, gl.). — Şi: răscăf (Barcianu, com. din Straja — Rădăuţi) vb. IV, răscoiâ vb. I. — Etimologia necunoscută. Cf. răscăci. 1531 RĂSCÂIAT - 114 - RĂSCOACE1 RĂSCĂiAt, «A adj. (Regional) Crăcănat. Cf. rev. chit. IV, 146, DR. v, 224, ALRM ii/i h 132/872. -0> (Adverbial) Merge răscăiat. Ciauşanu, ol. — Pl.: răscăiaţi, -te. — Şi: răseăft, -ă (Alexi, w., scris rescăit id. ib.), răscîiât, «ă (dr. v, 224), râseoiât, -ă (rev. crit. iv, 146) adj. — V. răseăia. RĂSCĂlT, -Ă adj. v. răscăiat. RÂSCĂnA vb. I. Refl. (Regional) A se crăcăna (Secăşeni — Oraviţa). alr ii/i h 67/29. — Prez. ind.: răscăn. — Cf. răscrăcăna. RĂSCĂNAt, -A adj. (Regional) Crăcănat (Secăşeni — Oraviţa). alrm ii/i h 132/29. — Pl.: răscănafi, -te. — V. răscăna. RASCANEAZĂ subst. (Regional, cu sens neprecizat, probabil) Om crăcănat (Isverna — Băile Herculane). h ix 62. — Pl.: ? — Răscăna + suf. -eafă. RĂSCApĂRA vb. I. Tranz. (Rar) A scăpăra din nou (repetat). Arme ... se ciocnesc şi, cu zăngăi vuind, răscapără flăcări. Coşbuc, ae. 161, cf. cv 1949, nr. 2, 6. — Prez. ind.: răscăpăr. — Pref. răs- + scăpăra. RĂSCEÂfAr s. m, (Regional) Luceafăr (Veneţia de Jos — Făgăraş). Jahresber. v, 190. — Pl.: răsceferi. — Cf. 1 u c e a f ă r. RĂSCETl vb. IV v. răsciti. RĂSCHfilE s. f. (Regional) Clanţă, ivăr. Cf. chest. ii 164/385, 386. — Pl.: răschei. — Şi: rech£ie s. f. chest. ii 164/385. — Pref. răs- + chele. RĂSCHlA vb. 1 v. răşchia. RĂSCHIAt, -A adj. v. răşcliiat2. RĂSCHlDĂ s. f. (Regional) Ceartă, sfadă; scandal. Com. din Oraviţa. A intrat (tunat) o răschidă între not. ib. — Pl.: răschide. — Şi: rischidă (Novacoviciu, c. b. i, 18), răşehite (com. din Săcădate — Sibiu) s. f. — Din ser. raskida. rAsCHIERE s. f. v. răşchlere. RĂSCHIITdR s. n. v. răşchitor. RĂSCHIRA vb. I v. răşchira. RĂSCHIRAT, -A adj. v. răşchirat2. RĂSCHITi vb. IV. Intranz. (Rar) A se glndi din nou sau cu insistenţă (la . . .); a chibzui bine. A doua oară socotind şi râschilind, .. . gîndul într-alt chtp începu ai se pleca. Cantemir, ist. 215. — Prez. ind.: răschitesc. — Pref. răs- -f- chiti. RÂSCH1TOĂRE s. f. v. răşchitor. RĂSCHITdR s. n. v. răşchitor. RĂSCITÎ vb. IV. Tranz. (De obicei In corelaţie cu a c i t i) A citi acelaşi lucru de mai multe ori. Nu mă puteam opri de a o tot scoate [diploma] din buciumul ei de tinichea şi de a-mi citi şi răsciti numele. Gane, n. iii, 69. Le-a citit şt răscitit, pînă li s-au ferfeniţit foile. Rebreanu, i. 53. Manasse,. . . Şor . . . , ale căror dialoguri le-am cetit şi răscetit tuturor. Sadoveanu, 0. vi, 272. Şt am stat o noapte lungă, răsfoind şi răscitind Versurile noi de aur, cîntecele de argint, v. rom. aprilie 1954, 56. — Prez. ind.: răscitesc. — Şi: răscetf vb. IV. — Pref. răs- + citi. RAscÎIAT, -A adj. v. răscăiat. RAscÎNTA vb. I. Tranz. (Rar) A clnta din nou ; a relua, a repeta un cintec. Cf. drlu. Ekko prea cu îngrijire Al lor cîntec rescîntlnd, Drag 11 duce la simţire. 1. Văcărescul, p. 19/18. — Scris şi: rescînia. — Prez. ind.: răscint. — Pref. răs- + cinta. RĂSCiNTĂTdR, -OĂRE adj. (Rar) Care repetă, care reia un ctntec; răsunător. Filomela drăgăstoasă . . . Povestea cu întristare La Eho răscînlătoare Tristele-i nenorociri. Alexandrescu, o. i, 300, cf. ŞXineanu, Barcianu. — Scris şi: reseîntător. Alexi, w. — Pl.: răseîntă-tori, -oare. — Răscinta -f suf. -tor. RĂSCLlNCĂÎ vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A clăn-căi. Cf. Valian, v., lm. — Prez. ind. pers. 3.: răscllncăie. — Pref. răs- + cltneăi. RĂSCLOCÎ vb. IV. Tranz. A face ca o cloşcă să Înceteze de a mai cloci, a descloci. Com. Furtună. <£> Intranz. Se cuibărea tn cătină, arţăgoasă şi zburlită . . . Nu vroia să „răsclocească". Cazimir, or. 87. — Prez. ind.: răsclocesc. — Pref. răs- + cloci. RĂSCLOClT, -A adj. (Rar, despre ouă) Care nu a fost clocit suficient. Vorba a rămas aici — ca un ou răsclocit: stă netrebnic şi n-a mai ieşi din el pui ptnă la învierea a doua, şi nici alunei. Sadoveanu, o. xiii, 659. — Pl.: răsclociţi, -te. — V. răscloci. RĂSCOĂCE1 vb. III. I. 1. T r a n z. şi refl. (Despre alimente) A (se) coace mai mult dectt trebuie, a rămine prea mult timp expus la foc. Cf. drlu, lb, Polizu, ddrp, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Mălaiul acesta s-a răscopt. Com. Marian. + (Despre ouă) A (se) fierbe plnă la completa coagulare. Cf. TDRG, dl. 2. Tranz. (Despre metale) A Încălzi la o temperatură foarte ridicată. Un alt aliaj . . . răscopt la 1000 — 1200° C. Cişman, fiz. ii, 408. 3. Tranz. şi refl. A (se) Încălzi foarte tare, a (se) Încinge; a (se) coace. Căldura soarelui răscoace pămîntul. Sandu-Aldea, a. m. 108. Deodată... răbufni o nîntoasă rece, năpustindu-se asupra tîrgului încins de arşiţa amiezii, dospit în miasme, răscopt tn pîrjolul secetei care bîntuia ţara. C. Petrescu, a. r. 6. -0* Fig. [Oameni] Răscopţi de arşiţă. Jipescu, o. 9. 4. Tranz. (Complementul indică fire, rufe etc.) A fierbe cu leşie, a tnălbi. Cf. Udrescu, gl. II. Refl. (Despre fructe, seminţe şi plante) A se coace prea tare (nefiind culese la timp). Cf. drlu, lb, Polizu. Din 100 kgr grîu secerat în pîrgă, iese 130 — 140 kgr pline, iar din 100 kgr grîu secerat cînd este răscopt, iese numai 105 pînă la 120 kgr pline. Ion Botez, str. 6. Plnă se Isprăveşte secerea, numai bine şi pînea se răscoace. i. cr. iii, 225, cf. alr i 931/100, 103, 148, 243, 249, 266, 278, 289, 355, 512, alr sn i h 114/728, a iii 2. Vin, voinice, vin La viile tale, S-au copt, S-au răscopt, S-a scuturat tot. Balade, iii, 167. Refl. (Prin analogie, despre gogoşile de mătase) 1558 RÂSCOÂCE* - 115 - RĂSCOC Gtndacil. . . trebuie omorîţi intr-însele ... ea se nu se rescoacă galetele şi, roztndu-se de gtndaei, mălasa să se facă bună de nemţea. Economia, 221/1. III. I. Intranz. (în desdntece, despre buhe, inflamaţii) A coace tare, a fi gata să se spargă. Bubă bună, . . Să nu coci, Să nu reseoci. Marian, d. 309. Fugi, năjite, pricăjite, nu umfla, nu coace, nu răsecace şez. vi, 97, cf. viii, 112. Buba bubelor, Puiu sumelor, Nu coaSe, Nu răscoaSe, .. . năpoi tSe-nloarse. Den-susianu, ţ. h. 152. 2. Refl. (Despre lemn, plnză etc.) A se usca prea tare, a se şubrezi; a putrezi. Cf. Polizu, Udrescu, gx.. — Scris şi: rescoace. — Prez. ind.: răscâc. — Pref. răs- + coace. RĂSCOACE2 vb. III. (Regional) 1. Tranz. A Încălzi la foc laptele acru, pentru a-1 închega şi a-1 transforma In brînză; a scoace. Răscoc ualile sî fac brînză dă vacă. alr i 1 823/584. <£- Refl. Laptele acru . . . se pune la foc să se răscoacă mai tare . . . , astfel obţinem scoaca (brînză dulce), chest. v 86/27, cf. a i 13. 2. Intranz. (în forma răscoci) A practica datina răscocitului (Broscari — Turnu Severin). Cf. Lexic BGG. 56. V, — Prez. ind.: răscăc. — Şi: răscoci vb. IV. — Pref. răs- + scoace. RĂSCOACERE s. f. Faptul de a (se) r ă s c o a c e1. 1. 1. Cf. r âsco ace (II)* Cf. Polizu, Alexi, w. 2. Cf. r ă s c o a c e (I 2). Fierul. . . supus nnei răs-coaceri îndelungate. Cişman, fiz. ii, 408. II. Cf. r ă s c o a c e (II). Cf. Alext, w. III. I. Cf. r ă s c o a c e (III 2). Balonul Mitului. . . plutea în aer galben şi roşu, sfidînd răscoacerea materialului şi dilataţia solară fierbinte. Aiîghezi, c. j. 73. 2. Fermentare, dospire. Aceasta se dobîndeaşte prin răscoacerea şi putrezirea gunoiului. Economia, 11/8. — Scris şi: rescoacere. Polizu, Alexi, w. — PI.: răscoaceri. — V. râscoace1. RĂSCOĂGE s. f. şi (rar) m. (Regional) Numele a două plante erbacee: a) zburătoare; (regional) răs-cogea (Epilobium angustifolium). Cf. Baronzi, l. 143, Brandza, fi,. 216, Dame, t. 187, Grecescu, fl. 223, N. Leon, med. 64, Pascu, s. 340. Creşte . . . răscoagele . . . , neam bun cu pufuli{ele. Simionescu, fl. 296, cf. Borza, d. 45; l>) pufuliţă (Epilobium hirsuium). id. ib. 64. — Scris şi: rescoage. Baronzi, l. 143. — PI.: ? — Etimologia necunoscută. RĂSCOALĂ1 s. f. 1. Acţiune spontană şi neorganizată a maselor împotriva asupririi, a exploatării; răsculare, răzmeriţă, răzvrătire, revoltă; (rar) răzvrăţ, rebelişte; (învechit şi popular) răzvală; (învechit) rocoş, rocoşire, rocoşitură, zurba; (învechit, rar) rocoşeală, rocoşit1. V. mişcare. EI oeniia de la crai, trimis pănă la răscoale de Yasile Vodă. M. Costin, o. 144. Fiind acum acesic răscoale . . . ar.sa--le-au mult dintr-agonisila lor (a. 1684). N. A. Bogdan, c. m. 47. Şi era acele cetăţi pline de odoare . . ., după cumu-i obiceiul la vreme de răscoale, de-ş pun oamenii cine ce era mai bun. Neculce, l. 55. Pre cît iaste de lăudat doftoriia bună la boală, pre atîta taste încă mai de lăudat aşezămlntul Ia răscoală. Cantemir, ist. 115. Pentru unite n-au apucat să le scoată sineturi, pentru altele de s-au şi scos, dar să pierduse în vremile răscoalelor. R. Popescu, cm i, 532. Făcuse şi nemţii o pălancă la Dorna pe Bistriţă . . . aflînd vreme cînd era răscoală în ţară. Axinte Uricahiul, let. ii, 153/1. L-am dat rămas şi platnic, din toată legea ţărei. .., ca pre un rocoşălnic şl rădicătoriu de răscoală (a. 1718). Uricariul, iii, 54. La vreo răscoală în ţară, Unde trebuieşte ajutoriu iute, . . . Cere a statului înţălepctune. Budai-Deleanu, ţ. 382, cf. drlu. Răscoala . . . s-au stîns cu totul, ar (1830), 271/20. Aşa evreii să scoală învterşunaţi la răscoală, Spărgînd şanţurile foarte Bat pre românit cu moarte. Barac, ap. gcr ii, 242/2. Sultanul hotărî dar a potoli cît mai în grab-acea răscoală. BXl-cescu, m. v. 58. De azi pînă mini poate să izbucnească o răscoală. Alecsandri, t. 1 426. Invazii şi răscoale repetate pricinuiau necontenit sărăcirea lumii. N. A. Bogdan, c. m. 47. Răscoala lui Tudor Vladimirescu nu s-a putut transforma intr-o revoluţie. Oţetea, t. v. 66. îşi aducea aminte şi de crunta răscoală a lui Horia. Sadoveanu, o. iii, 476. Le amintii de răscoalele ţărăneşti înecate în sîngc. Stancu, r. a. ii, 305. A citit mama în gazete, într-o primăvară, c-au începui răscoalele-n Moldova. Pas, z. i, 192. + (Rar) Revoluţie. La 184,8, pe vremea răscoalelor, mă aflam în Bucureşti. Sadoveanu, o. i, 135. 2. F i g. împotrivire, protest. Nice fii-mea, nice gine-re-mieu,. . . nice. altcineva din neamul şi familia noastră să nu aibă a găsi niminea nici un fel de pricină, să amestece niscai vorbe au alte roscoale (a. 1761). Iorga, s. d. xii, 74. Oricine ar mai face vrun fel de roscoală pentru această pricină să aibă să să pedepsască (a. 1761). id. ib. 74. Veacul al XVI, zis al Renaşterii, nu-i alta decîl reacţia lumii în limbi, ştiinţi şt credinţi, şi rescoala spiritului popoarelor în contra pedantismului. Russo, s. 39. Foarte rar se ridică saltra lut pînă la o puternică răscoală în contra mîrşăviei şi a desfrînării. Odobescu, s. i, 48. A fost, biruitoare, înlîia ta răscoală. Arghezi, vers. 379. 3. F i g. Revoltă sufletească, indignare. Viaţa sa, un lanţ de suferinţe răbdate fără răscoală şi deznădejde. f (1877), 2. înţelesese iînguiala şi răscoala mâ-sei. De-lavrancf-a, s. 17. îl privea cu inima plină de răscoală împotriva purtării profesoarei. Brătescu-Voineşti, p. 331. 4. Zarvă, agitaţie; dezordine, deranj, neorînduială. Toate slugile din casă . . . îmi ieşiră să mă ureze de bună venire . . . Era în casă o adevărată răscoală. Gane, n. li, 174. începură a răcni unul la altul... Şi se făcu o tulburare şi o rescoală între dinşii, de nu-i putea da nimeni de căpătîi. Ispirescu, l. 375. Barbar cînta, dar plin de jale, Şi-n jur era aşa răscoală . . . Baco-via, o. 32. Pînă la ziuă a fost în casă un zgomot şi o răscoală sălbatică. Galaction, o. 307. Cînd am ajuns în valea Moldovei, am găsit multă lume în răscoală şi în bejenie. Sadoveanu, o. xi, 283. Ce-ai făcut aşa mare răscoală prin casă, de-mi vine să mă tot duc ? Chest. v/49 supl. <0> Loc. vb. A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopţit-n ierburi dă răscoală. Iosif, p. 24. + Tulburare, învolburare, tumult. Vîntul vîjîia ca o apă mare în răscoală. Sadoveanu, o. ii, 126. 5. F i g. Tulburare sufletească, dezlănţuire (a unor sentimente, pasiuni). Credinţa ne sfinţeşte, iar nu puterea cuvlntului, care niciodată nu poate fi îndestul de tare ca să se lupte împotriva răscoalei patimilor. Mar-covici, d. 335/8. Niciodată n-avusese răscoală aşa de erîn-cenă în toată firea ei. Delavrancea, s. 22. în pereţi, vreo două cadre de femei... Ca în piepturi să deştepte a dorinţelor răscoală. Macedonski, o. i, 82. Satana care-n mine siîrneşle o răscoală, Pe cînd zadarnic caut de el un adăpost, id. ib. 92. Sîngele tău, astăzi în răscoală, Va fi rece, rece. Beniuc, c. p. 54. 6. (Regional) Vînt mare, puternic, care nu aduce ploaie (Miclăuşeni — Paşcani). Cf. chest. v/46 supl. — Scris şi: rescoală. — PI.: răscoale. — Şi: (învechit) roscoâlă s. f. — Postverbal al lui răseula. RĂSCOALĂ2 s. f. v. răscoli. RĂSCOALA3 s. f. v. răseol2. RĂSCOBOĂLĂ s. f. sg. (Regional) Necaz, pacoste, bucluc. Ciausanu, gi.. Să nu dai de vreo răscoboală. id. ib. — Cf. b o a 1 ă. RĂSCOC s. n. (Prin Transilv.) 1. Lemn In formă de triunghi, care se aşază între acoperiş şi căpriori pentru a ridica streaşina casei şi a feri de ploaie pereţii 1566 RĂSCOCI - 116 - RĂSCOLI (chest. ii 246/336); fiecare din cei patru căpriori de la cele patru cornuri ale acoperişului casei (ib. 229/ 323). 2. Parte a podului care se face pe capetele ieşite In afară ale grinzilor (Izvoarele — Aiud). Cf. chest. ii 217/319. 3. Deschizătură (fereastră, ochi) în acoperiş, pe unde pătrund lumina şi aerul In pod şi pe unde iese fumul (Buni — Turda). Cf. chest. ii 262/322. — Pl.: răscocuri. — Pref. răs- + scoc. RĂSCOCl vb. IV v. răscoace2. RĂSCdCINĂ1 s. f. (Regional) Adăpost pentru purcei (Stelnica — Feteşti). Cf. chest. ii 430/142. — Pl.: răscocini. — Pref. răs- + cocină. RĂSCOCINĂ2 s. f. (Regional) Parte a morii nedefinită mai îndeaproape (Tufeşti — Brăila). Cf. h i 140. — Accentul necunoscut. — Pl.: ? — Cf. scoc. HĂSCOCÎT s. n. (Regional) Datină care se practică la trei zile după ce fată o vacă, constînd din împărţirea unui colac, care este mîncat cu laptele muls pe loc (Broscari — Tumu Severin). Cf. Lexic reg. 56. — Pl.: răscocituri. — V. răscoci. RĂSCOCOR vb. I. Refl. (Prin Transilv.) A se răsti la cineva, a se răţoi; a-i sări ţandăra. Numa-l văd că se răseocoară la mine, mai-mai să mă bată. mat. dialect, i, 90. Ce te răscoeori la mine ? ib. 215. — Prez. ind.: răscâcor. — Şi: răscocori vb. IV. Com. din Braşov. — Pref. răs- + cocora. BĂSCOCORl vb. IV v. răscocora. RĂSCOGE s. f. (Bot.; regional) Răscoage (Epi-lobium angusttfolium). Cf. Cihac, ii, 314, ddrf, Gheţie, r. M., Barcianu. — Pl.: ? — Răscoage + suf. -ea. RĂSCdl s. m. (Omit.; prin Bucov.) Rîpar (Rlparia riparia). Băcesctj, păs. 146, cf. 149. — Pl.: răscoi. — Etimologia necunoscută. RĂSCOI vb. I v. răseăia. RĂSCOIĂT, -Ă adj. v. răscăiat. RĂSCdL1 s. n. I. 1. (Popular) Desfacerea stînii, toamna, după ce s-a preparat brînza şi fiecare proprietar şi-a ridicat partea cuvenită; separarea oilor după proprietarii lor; (regional) răscoleală, răvăşeală, răvăşit1, ales; p. ext. timpul, ziua cînd se face răs-colul1 (1 1). ia răscoi se adună toţi simbraşii . . . , mul-ţămesc baciului şi ciobanilor pentru truda lor, pentru buna îngrijire a oilor. jun. lit. i, 259. La răscoi, adică cînd se ridică oile de pe brînză, . . . atunci vîră baciul răbuşul în pămînt, ca să nu-l afle nimenea. Pamfile, i. c. 37. Siîna o formează 60 — 80 de mertuci, care rămîn însîmbraţi plnă la răscoi sau la ales, adică pînă cind iese ţoală brînza cîtă li se cuvine proprietarilor şi păstorilor. Prectjp, p. 8, cf. şez. v, 121. Reîntoarcerea la ţară din munte se face cam pe la mijlocul lui septemvrie .... cînd urmează răscolul oilor, adecă desfacerea tovărăşiei. Bîrlea, b. 131. După ce s-au băgat oile pe brînză şi fiecare proprietar şi-a ridicat partea cuvenită, se face răscoi. chest. v 9/28, cf. ib. 9/69, 89, 109, ib. 13/34, 48, 59, ib. 155/8, ib. v/15 supl., 17 supl., 32 supl., 40 supl., 44 supl., 45 supl., 54 supl., 140 supl., a v 15, 16, 20, 21, 25, 27, 31, 34, vi 7, 33. + (Prin sud-vestul Transilv.) Alesul oilor în strungă, primăvara, pentru măsurarea laptelui. Cf. h xvii 8, com. din sud-vestul Transilv. 2. (Regional; concretizat) Prăjină de care se servesc ciobanii ca să despartă oile (Şimon — Braşov). chest. v 63/82. 3. (Regional; concretizat) Ocolaş (h x 377), loc închis (h viii2 283), înjghebare în formă de trecătoare, formată din peretele strungii şi un gard cotit (h viii 259), strunga (a vi 19) sau staulul cu trei despărţituri (chest. v/92 supl.) care serveşte la numărarea sau la alesul oilor (h viu 21, 182, 259, com. Furtună, Densusianu, ţ. h. 331, L. Costin, gr. băn. 175). în coliba de stuf, numită coşmagă, lîngă stînă, se află răscolul, strunga şi perdeaua, h viii 21. + (Regional) înjghebare, adăpost pe lingă casă pentru vite, oi etc. Să-l ţii la păstru şi să nu cauţi în el, pînă nu ţi-i face răscoale, magazii, grajduri şi coteţe. Rădules-cu-Codin, î. 197. 4. (Prin Olt. şi Munt.) Margine, gură a unui vas. Cf. gl. olt. Expr. A da peste răscoale = (despre lichide) a Ieşi afară din vas, a se vărsa peste margini. Cf. alr i 1331/900, gl. olt. A trece (sau a da) peste răscoale = a merge prea departe, a se întrece cu firea, cu gluma, cu îndrăzneala. Zanne, p. v. 532, cf. Dame, t. 12. Parcă-ţi stă în gît, răspundea Epi-meteu, carele vedea că prea trece preste răscoale Pandora cu atîtea întrebări. Ispirescu, u. 95. Mă, frati-meu, am făcut-o lată! Mi se pare că aseară am dat peste răscoale . . . Galaction, o. a. i, 284. II. (Concretizat) 1. Bară de lemn prevăzută la capete cu două găuri în care. intră carîmbii de sus ai loitrelor carului. Carul se închide, tn partea dinainte şi în partea dinapoi cu nişte funduri . . . ţinute de răscoale. Pamfile, i. c. 134. Carîmbii leutrelor de deasupra se bagă în roscol. h xvii 350, cf. ii 3, 29, 101, 132, 146, 194, 207, 214, iii 246, iv 44 , vi 235, x 6, 46, 110, 505, 539, xi 350, 401, xii 157, 301, xvn 350, com. Marian, şez. v, 121, Rădulescu-Codin, 63, Viciu, gl. Di la Odobeşti la dial Şădi Niţî mort în car, Cu picioari pi răscoali. Vasiliu, c. 111. A pus apoi şi cruce la car şi, desfăcîndu-l în părţile lui alcătuitoare — tînjală, roţi, . . . leuci, drăghinari, răscoluri . . ., l-a scos afară. i. cr. iii, 274, cf. vin, 89. Sînt care, care au un roscol înainte şi altul îndărăt. Com. din Arpătac — SfÎntul Gheorghe, cf. a v 15, 16. <0> E x p r . A lega (pe cineva) In răscoi = a-i prinde cuiva (de obicei unui condamnat) gîtul sau picioarele Intre două lemne legate la capete, ca să nu se poată mişca. Fiindcă a văzut căpitanul că soldaţii se tem de ei şi că nu-i vor putea ţine să fie bătuţi, i-a legat în răscoi. Stancu, d. 149. 2. (Regional) Fiecare din carîmbii de la loitra carului (Marginea — Rădăuţi). Cf. alr ii/386. 3. (Regional; la pl.) Cele două lemne care se pun de-a curmezişul la car peste capetele loitrelor, cind se cară grîul; curmezişurl (Cristeşti — Botoşani), alr sn i h 62/414. 4. (Regional) Par mic cu care se strînge funia sau lanţul care leagă lemnele sau finul pe car; ceatlău (Măceşu de Jos — Băileşti). Cf alr ii 5635/872. Expr. A Întinde (pe cineva) cu răscoi ■== a supune pe cineva la tortură, a căzni, alr sn iv h 993/ 872. + P. ext. (Prin sud-estul Olt.; în forma rascol) Legătură în formă de cruce (cu lanţ sau cu funie) a lemnelor sau a paielor pe car. cv 1951, nr. 5, 26. 5. (Regional) Codirlă (Valea lui Enache — Curtea de Argeş), alr i 822/780. 6. (Regional) Fofează la moară (Bereşti — Blrlad). Cf. b iii 438. 7. (Regional) Lopăţică cu care se scoate apa din luntre; ispol, scofiţă, căuş. Cf. Dame, t. 126, Pamfile, i. c. 72. — Pl.: răscoale şi răscoluri, (III, rar, m.) răscoli (com. din Rădăuţi). — Şi: (regional) rascdl (prin Transilv. şi Ban.) roscol s. n., (I 1, 3) răseoălă (h xvii 1577 RĂSCOL* - 117 - RĂSCOLI 8, chest. v/15 supl., 17 supl., 32 supl., 40 supl., 54 supl., 92 supl.) s. f. — Din v. sl. p. RĂSCOL® s. n. 1. (Regional) împrăştiere, risipire. Cf. şez. v, 121. •{- Expr. A da oile In răscoală = a scula oile culcate şi a le sili să se mişte, ca să nu se îmbolnăvească de splină, chest. v/74 supl. A face (pe cineva) răscoale = a risipi, li dau pe Do bric ai mare, Face potera răscoale. Graiul, i, 62. + (Atribuind calitatea ca un adjectiv) în dezordine, răsfirat. Amândouă dezbrăcate şi cu zulufii răscoi, . . . strigaţi cu suspin de jale: ,,Ah! tată, cui ne-ai lăsat!" Conachi, p. 52. La umbră sta o mulţime de fele ... Cu părul in lenenire pe grumazii lor răscoi. id. ib. 181, cf. tdrg, Scriban, d. 2. (Prin nord-vestul Munt.) Joc zgomotos de copii; hărmălaie, zarvă; răvăşeală, dezordine. Udrescu, gl. Ce răscoi e ăsta, mă neastîmpăraţilor; aţi întors casa pe dos! id. ib. 3. (Prin nord-vestul Munt.) Viscol mare; vifor. Udrescu, gl. — Accentuat şi: răscoi. Udrescu, gl. — Pl: răscoale. — Şi: răscoală s. f. — Postverbal de la răscoli. RĂSCOLEĂLĂ s. f. (Regional) Răscoi1 (11) (Sarai -Hîrşova) chest. v/73 supl. — Pl.: răscoleli. — Răscoli + suf. -eală. RĂSCOLÎ vb. IV. I. 1. Tranz. (Cu complementul „stîna" sau „oile") A desface toamna stlna, alegînd sau despărţind oile după proprietarii lor; (regional) a răvăşi (1). (R e f 1. pas.) Stîna se răscoleşte, adecă se desface, jun. lit. i, 259. Iernatul oilor ... se în-timplă de cînd ies oile de pe brînză, de cînd se răscolesc, şi ţine pînă se duc din nou pe brînză. Precup, p. 6. După ce proprietarii şi-au scos brînza, stîna pregăteşte caşul pentru personalul de serviciu ... şi apoi se răscolesc oile. id. ib. 8, com. din Straja — RXdXuţi. Laptele acru de oi începe a se face pe la finele lui august, după ce s-au răscolit (deosebit) oile. şez. vii, 76. Stlna se răscoleşte cînd s-a terminat cu brînza şi se zice răscoi sau ales. chest. v 13/48. La ziua Crucii se răscoleşte stina, vin stăpînii şi-si aleg oile să vadă dacă sînt toate. ib. 13/90 cf. ib. 13/3, 9, 16, 19, 33, 39, 45, 53, 58, 67, 72, 99, a v 2, 6, 15, 27, 29, 31, vi 4, 19. + (Prin sud-vestul Transilv.) A alege oile in strungă, primăvara, pentru măsurarea laptelui. Cind ies la munte, ca să hotărască care cită brînză are să irie, atunci răscolesc oile. Viciu, gl. 72 cf. chest. v 13/44, 73, ib. v/94 supl. + Refl. (Regional, despre proprietarii de oi) A se despărţi, a se împrăştia. După alesul oilor . . . proprietarii se răscolesc cu oile şi fiecare caută să-şi îngrijească boieiul său Ia hotar. Precup, p. 20. 2. T r a n z . A mişca puternic, a agita; a pune. în mişcarc, a stîrni. Părul răscolit de vînt ii umbrea şi-i lumina fala. Gîrleanu, n. 137. Paşii tînărului, apăsaţi, cînd mai rari, cînd mai grăbiţi, răscoleau praful duşumelelor tocile. Rebreanu, i. 211. Florile . . . se încovoiau spre pămînt, răscolite de vîntul aprig. Galaction, o. a. i, 35. Venea, cu o lungă coadă de pulbere răscolită, fordul armatorului din Constanţa, id. ib. 125. Plopii şi râsurile Spun că vine-un vînt de iarnă Răscolind pădurile. Topîrceanu, o. a. i, 33. Începea să sufle vînt răscolit din larg. C. Petrescu, î. i, 28. Mergeam fără spor, biciuiţi de o ploaie rară, răscolită de vînt. BrXescu, o. a. i, 89. Poştalionul aleargă răscolind colbul, tras de patru perechi de cai. CXlinescu, e. 64. Iarba se ridica înaltă, la dreapta şi la stînga potecilor, ... şi vîntul serii răscolea întinderea verde. Sadoveanu, o. i, 303. Cum s-apucă ei dă zavistii, dă răscolesc norii, sfete Ilie înhamă caii la căruţă ... şî începc pîn ei dă i trăsneşte, şez. iii, 80. Vidra se necăjea, Prin năvoade că intra, Peştele că-l răscolea, balade, i, 352. (Refl.) Simt sub picioarele mele răscolindu-să năsipul. Eminescu, n. 24. <£■ Fig. Din aripi bat cocoşii, Răscolind văzduhul mut. Coşbuc, p. ii, 69-Un tunet răzleţ încercă, din miazănoapte, să mai răscolească clocotitor nemărginirile întunecoase. Hogaş, dr. i, 276. Cîntece fioroase răscoleau pădurea. Sadoveanu, o. i, 432. + A tulbura, a învolbura (ape, valurî). Nici marea rescolilă din ale sale-adăncuri De cel mai straşnic vifor nu se izbeşte-atăt. Negruzzi, s. ii, 255. Valurile . . . tulburi, răscolite de un vînt uşor, saltă cînd la dreapta, cînd la stînga pluta pe care stă moş Anghel. DunXreanu, ch. 83. Mulţimea începu să murmure surd, ca o apă răscolită de vifor. Sadoveanu, o. i, 364. Viniul cel adevărat . . . Răscoleşte mările, Le varsă căldările. Arghezi, vers. 243. (Refl. pas.) Am voi ... Ca nici văzduhul de nour să fi pătimit cer-nire, Nici mări să se răscolească de-a furiunelor stărnire. Conachi, p. 266. <0> Fig. Otilia răscolea valurile pianului. CXlinescu, e. o. i, 204. 3. Tranz. Fig. A provoca agitaţie; a întărită, a aţîţa. (Ce nu lucreadză în lume avuţiia). Banii răscolesc împărăţiile. M. Costin, o. 56. Născut pentru luptă şi dominare, răscolea lumea pe unde trecea şi nu-şi îmblînzea privirea decît pentru cei din jurul lui. C. Petrescu, î. i, 11. Vestea răscolise cartierul de la un cap la altul. Care mai de care se strădma să judece faptul, v. rom. februarie 1955, 176. + (Adesea cu complementul „inima", „sîngele", „nervii" etc.) A provoca frămîntări sufleteşti, a tulbura, a agita; a enerva. Baba . . . îşi strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriţă. Eminescu, n. 22. Furia îi răscolise sîngele ca întotdeauna în vîriejul primejdiilor mari. Rebreanu, nuv. 285. Discuţia de la masă îi răscolise nervii, id. r. i, 43. Femeia asta îmi răscoleşte sufletul. Camil Petrescu, t. ii, 104. Florile vor răscoli din nou inima şi nervii tatii. Sahia, n. 25. Inlîlnirea cu Baciu m-a răscolit. Vlasiu, d. 380. începu să strige fără teamă, ca şi cînd ceea ce spusese înainte l-ar fi răscolit rău, făcîndu-l să-şt piardă măsura. Preda, m. 37. Este un actor care le răscoleşte, v. rom. august 1962, 20. (Refl.) Era cuprinsă dc un fel de beţie, i se răscolise, parcă, toată firea. Slavici, o. ii, 48. Toată otrava ... se răscolise în el, aburea şi-i împainjenea judecata. Sadoveanu, 0. vii, 400. + (Complementul exprimă sentimente, pasiuni etc.) A stîrni, a înteţi. Nu vine ura, nici minciuna, Să răscolească iar furtuna Din noi. Macedon-ski, o. i, 33. Cîteva vedre de rachiu îndulcit răscoliră curînd veselia oaspeţilor. Rebreanu, i. 256. + A provoca suferinţe fizice, senzaţii neplăcute; a chinui. Dormitam răscolii pînă în adîncul inimii de înclinările vaporului. BrXescu, a. 212. 4. Refl. (învechit) A se revolta, a se răscula. Vrea să stea nemişcat şi să se scoale cu puteri, de cumva şi el s-ar răscoli ca ceilalţi. Şincai, hr. i, 58/16. S-au răscolii asupra nemeşilor din Ardeal, id. ib. 395/2. Mai nainte de a ieşi aceştia din Ungaria, s-au răscolit ardelenii asupra lui Mihai Vodă. id. ib. ii, 281/3, cf. lb. Se rescoliră în drum . ■ . apucînd corăbiile. Arhiva r. 1, 105/1. 5. Tranz. (Complementul indică animale sau păsări) A stîrni, a alunga; a zburătăci. Leneşii pripăşiţi în fundul clasei, deşteptaţi din picoteala lor obişnuită, ca nişte bufniţe răscolite, încep să strige. Ciauşanu, r. scut. 25, cf. alr i 1 216/180, alr sn iii h 726/250. Am un cal negru: cînd îl bag în grajd, răscoleşte pe cei roşii (V^trarul). Gorovei, c. 392. Refl. Ba se răscolesc şi cînii De prin curţi şi sar la ei. Coşbuc, p. i, 227. Pînă-n noapte toţi veniră Şi prin crengi au mas. Iar tn zori se răscoliră, id. ib ii, 34. + Tranz. şi refl. A (se) mişca din locul în care se află, a porni. Pentru-a crucii biruinţă se mişcară rîuri-rîuri, Ori din codri răscolite, ori stîr-nite din pustiuri. Eminescu, o. i, 146. Din larg cuprins de multe zări, Nuntaşi din nouăzeci de ţări S-au răscolit. Coşbuc, p. i, 55. II. T r a n z . 1. A face dezordine căutînd pe cineva sau ceva, a răvăşi (3); a scotoci. Neavînd ce face, am rescolit biblioteca mea şi, după ce am cetit toate poeziile române publicate de vreo cîţiva ani . ■ ., m-am 1580 RĂSCOLI - 118 - RĂSCOLIT3 simlit şi mai ostenită. Negruzzi, s. i, 104. Diecilor se cadc a răscoli hârtii, Judicătorul numai să ştie întări. id. ib. ii, 181. Au răscolit de-a fir-a-păr toate chiliile maicelor. Creangă, o. 219. Se ridică şi răscoli hîrtiile din sertar. C. Petrescu, î. ii, 160. Coboară la oale ca să răscolească tufărişurile şi stuful cu cînii. Sadoveanu, o. xi, 407. Ce ţi-a venii să-mi răscoleşti dosarele, să-mi zăpăceşti hîrtiile ? Baranga, i. 162. li răscolea sacii cu mere şi cu nuci. Preda, m. 54, com. din Straja — RXdauţi . Din pricina focului din vecini, mi-am răscolit toată casa. alb ii 3012/182. (F i g .) Scepticul acesta . . . Ce taine ale naturii răscolise ? Ionescu-Rion, c. 74. <$• Intranz. Făt-Frumos, după ce res-coli trei zile şi trei. nopţi, găsi . . . , în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tătîne-său. Ispirescu, l. 3. Vino de răscoleşte, vino de caută. Delavrancea, t. 175. Sachc . . . răscoleşte in toate părţile, căutînd manuscrise. Camil Petrescu, t. i, 179. Ne trimitea să răscolim pe unde-om şti noi şi să-t aducem ghete şi opinci aruncate. Vlasiu, a. p. 30. Răscoleau necontenit printre boclucurile neorînduite. Sadoveanu, o. v, 436. In acest timp, Gherghina răscolise într-o ladă şi scoase de-acolo o bluză. Preda, n. 7. Paruschiv reuşise să răscolească în ladă şi să scoată din ea mai multe perechi de ciorapi. id. m. 497, cf. alr i 1340/764. Exp r . A răscoli cerul şi pămîntul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut), dl, dm. 2. A răsfoi (cărţi, ziare etc.). N-ai decîi a te duce . . . la cabinetul de cetire, unde curioşii rescolesc jurnalele. Negruzzi, s. i, 329. Am dormit buştean . . . pînă în vărsatul zorilor, cînd am mai răscolit măsluitele manuale. Ciauşanu, r. scut. 15. Intranz. Şi-n asemenea cărţi el răscolea cu-n feliu de patimă. Eminescu, n. 80. 3. F i g. A cutreiera, a străbate un loc pentru a găsi pe cineva. Veşnic robul fără pace al aceleiaşi chemări, Cine, cine răscoleşte nouă ţări şi nouă mări ? Eftimiu, î. 104. Ar trebui să umbli şi să răscoleşt multe ţări, ca să găseşti pereche cucoanei Păţiţii. Galac-tion, o. a. i, 99. In zadar răscoli tot portul. Nici un vapor românesc nu pleca la acea dată spre Rolerdam. Bart, e. 247. Am răscolit curţile, grădinile, am cercetat chiar şi fîntînilc, dar fără rezultat, s mai 1960, 61. Ia să mi te scoli, Crînguri să-mi răscoli. De l-ăi nemeri Şi de l-ăi găsi, . . . La tăiat să-l duci. Teodorescu, p. p. 464. Acuma să te scoli, Tina Vlăscii să-mi răscoli. id. ib. 474. 4. A scormoni focul, jăraticul, pentru a-1 înviora. Hoţii . . ■ , răscolind cu nişte pari un jăratec . . . , în-gropară într-însul pe toţi mieii. Fii.imon, o. i, 159. O babă, ce oroarele Uscaseră în lume, Tot răscolea vulvoarele Şoptind încet un nume. Bolintinf.anu, o. 71. El răscolea jaratecul cu o ţandără de lemn. Ispirescu, i,. 248. Doi nemţi groşi răscoleau cu vîrful baionetelor un foc. C. Petrescu, î. i, 144. Unul răscoli cărbunii şi flacăra ţîşni. id. ib. ii, 6. (Fig.) Nu mai răscoli cenuşa năruitelor poveşti. Vi.ahuţă, o. a. x, 34. Şi, răscolind tot scrumul din inima-mi bolnavă, Mă-nal-ţă-ncet, iubito, mă-nalţă pînja tine. Camil Petrescu, t. ii, 12. Intranz. Roscoreşte-n foc să nu bubăie aşa. alr ii/102. Răscolesc în cenuşă, alr sn vii 1 331/192 + F i g . (Cu privire la sentimente, stări sufleteşti, amintiri etc.) A scormoni, a zgîndări. De ce răscoleşti iu toată durerea Ce sufletul tău tînăr a cuprins? Eminescu, o. iv, 106. Ş-aşa, răscolind trecutul, simţii că mă îneacă lacrămile binefăcătoare. Delavrancea,o. ii, 126. Măria la, să nu răscoleşti amărăciunea lui Arbore, id. ib. 134. In tăcere, melodia răscolea în suflet amintirile trecutului. Dunăreanu, ch. 79. Nu înţelese şi totuşi nu mai stărui. Simţea că a răscolit o rană. Re-breanu, r. i, 81, cf. 45. Răscolesc un trecut pe care tu vrei să-l uiţi. Camil Petrescu, t. iii, 84 Durerea stărui o săpiămînă, răscolită fără pricină, pe urmă lot fără pricină se potoli. C. Petrescu, î. ii, 241. Ş-aşa stătură mult tustrei în noaptea aceea, răscolind duioase amintiri şi păreri de rău. Sadoveanu, o. vi, 302. 5. A scurma, a rîcii (pămintul etc.); p ext. a ara. Răscolind cenuşa satului mistuit, vor da peste pe- tice de velinţe, peste crîmpeie de icoane. Delavrancea, s. 202. Dărîmau zidurile şi răscoleau şi cenuşa din vatră, căutînd bogăţii ascunse. Vlahuţă, r. p. 191. S-a întors strigoiul într-un călcîi şi fuga la cimitir şi răscoleşte toate mormintele pe rînd şi n-o găseşte. Dumi-traşcu, str. 25. Zăpada se troienise peste bulgării de pămînt răscoltt de obuze. Rebreanu, nuv. 276. în urma noastră rămîneau . . . scobiturile piciorului de lemn, care răscolea pămîntul umed, ca o cîrtiţă. Sahia, n. 61. An muncii din greu, au răscolit cele optzeci de prăjini de pămînt. Sadoveanu, o. i, 372. Am văzut zimbrii . . . I-am auzit mugind, i-am văzut răscolind pămîntul cu coarnele, id. ib. v, 511. Se întîmplă uneori de seacă bălţile, de ajunge omul să le răscolească cu plugul şi să samene în mîlul lor. id. ib. ix, 444. Acolo de-mi ajungea, Sapa-n mînă că lua, Tot gunoiul răscolea Şi trei ceasuri de-mi săpa, Grajd de piatră că găsea. Teodorescu, p. p. 521, cf. Balade, ii, 241. Mă suii în scai, Ca să văd de cai. Dar nu văzui cai, Ci oastea lui Mihai, Tot îmblînd ca vîntul Şi răscolind pămîntul (Purceii scurmlnd). Sbieha, p. 321. <£• F i g . Um-blînd din casă în casă şi răscolind mizeria pînă în fund, se simţi cuprins încetul eu încetul de o nedumerire mare. Rebreanu, i. 208. fi. (Regional; cu complementul „iarba", „flnul“etc.) A întoarce, a împrăştia pentru a se usca mai bine. Cf. chest. v/49 supl., alr sn i h 128/250, alrm sn i h 87/157. — Scris şi: rescoli. — Prez. ind.: răscolesc şi răscvl. — Şi: (Transilv.) roscoli, roscori vb. IV. — Din V. sl. pdCKOAHTH- RĂSCOLlHE s. f. Acţiunea de a răscoli şi rezultatul ei. 1. Agitaţie, frămîntare, tulburare. Cf. Barcianu. <> Fig. Comparaţia aceasta . . . exprimă drept şi scurt răscolirea mea sufletească. Galaction, a. 145. Era destul un singur cuvînt, ca să trezească răscoliri şi să întărîte dureri amorţite. Camil Petrescu, u. n. 7. Era treaz în momentul acela, însă alît de pornit în răscolirea lui, îneît femeile au crezut că fratele lor şi-a pierdui minţile. Pas, z. i, 226. + Senzaţie neplăcută, rău; greaţă. Ai simţii o răscolire în stomac şi un gust acru în cerul gurii. Pas, z. i, 312. 2. Scotocire, răvăşire. Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. 3. Răsfoire. După răscolirea cîtorva groase volume, prăfuite de vreme, . . . am găsit. ap. Maiorescu, cr. ii, 327. — PI.: răscoliri. — V. răscoli. RĂSCOLÎT1 s. n. 1. Faptul de a r ă s c o 1 i. Cf. CADE. 2. (Regional) Răscol (11). Cf. chest. v 13/54, ib. v 72 supl. + Alesul mieilor dintre oi. Viciu, ol. 72. — PI.: (2) răscolituri. — V. răscoli. RĂSCOLÎT2, -Ă adj. 1. în neorînduială, în dezordine; răvăşit2. Cf. Alexi, w. Părul ei negru, răscolit pe Umple şi pe fruntea-i netedă, cu o ispititoare neorînduială. Hogaş, m. n. 211. Văzînd casa răscolită, o fi crezul că noră-sa a golit toate dulapurile. Galaction, o. a. i, 120. Din toată furtuna nu mai rămăsese decît un singur val duios şi monoton: mina lui Mircea alinlînd cu aceeaşi mişcare, fruntea năduşită şi părul răscolit al lui Dănuţ. Teodoreanu, m. ii, 27. 2. (Despre pămînt) Scormonit, rîcîit; săpat, arat. Cf. răscoli (115). După grilajuri se vedea pămint negru răscolit, cu răsaduri proaspete de flori. C. Petrescu, c. v. 300. Mi l-am închipuit din copilărie, un cîmp uriaş, răscolit, spart. Sahia, n. 15. Un miros cumplit ca de mocirlă răscolită ne izbeşte. Sadoveanu, o. ii, 490. Pămînt pietros, arid, răscolit. Bart, s. m. 54. Pămîntul îşi încălzise repede stratul răscolit al arăturilor. v. rom. decembrie 1951, 191. 1583 RĂSCOLITOR - 119 - RĂSCRACI 3. Pus In mişcare, stimit; agitat. Vede jos încăierarea luptătorilor uoinict, Un amestec orb ca-n cuibul răscolitelor furnici. Coşbuc, p. h, 45. Sub talpa corăbiei Slrăbăiătoare-n adtnc, vuiau răscolitele valuri. Mur-nu, i. 18. Glasuri felurile porniră şi se încrucişară In mulţimea răscolită. Rebreanu, r. ix, 28. în măsuri deosebite, fiecare era surprins şi răscolit. Galaction, o. a. i, 103. Toate erau liniştite şi dinspre Cucuteni nu se zărea pulbere răscolită, nu venea nici o veste. Sadoveanu, o. v, 655. Fig. împăcaţi împerecherile cele din orbire înfuriate şi răscolite. Marcovici, d. 469/11. Camarazi entuziasmaţi, jinduiţi de dor răscolit, mă ridicară triumfători, impinglndu-mă spre cantină. BrXescu, a. 235. + Fig. Tulburat sufleteşte. Alia rămine răscolită şi agitată, cu faţa parcă devastată de îndoieli. Camil Petrescu, t. ii, 221. — Pl.: răscoliţi, -te. — V. răseoli. RĂSCOLITOR, -OĂRE adj. 1. (învechit) Care Îndeamnă la răscoală1; agitator, instigator. Cf. răscoli (1 4). Cf. lb. Comendantul de căpitenie al cetăţilor de pe Bosfor s-au pedepsit cu moarte pentru că au vorbit cuvinte răscolitoare, ar (1829), 125^27. <0> (Substantivat) Să arătară pe uliţile Parisului adunări lărmoase de oameni, carii, socotindu-să de răscolitori, fuseseră prinşi dintr-înşii mai mulţi ca 200. gt (1839), 642/29. 2. Care trezeşte amintiri, emoţii; tulburător. Eşti stngura bucurie răscolitoare, adlncă, a vieţii mele. Camil Petrescu, t. ii, 248. Poeziile au sunat in urechea ia ca o muzică alinătoare şi, totodată, răscolitoare. Pas, z. i, 317. A cunoscut durerea tn multe-le-i forme şi aceasta dă elnteeului său accentul răscolitor al experienţelor trăite. S mai 1960, 82. 3. Care răscoleşte (II 5) (pămîntul). <£> (Substantivat) Le-a trimis pe Alexe . . . să aibă milă de răscolitorii pămîntului. Ardeleanu, v. p. 262. — PL: răscolitori, -oare. — Răscoli + suf. -tor. RĂSCdLNIC1, -Ă adj. (învechit) Care Îndeamnă la răscoală1; răzvrătitor. Locuitori răscolnicişi nestatornici. Cantemir, ap. Scriban, d., cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: răscolnici, -ce. — Răscoală1 + suf. -nic. RĂSCOLNIC2, -Ă s. m. şi f. v. rascolnic. IlĂSCdLlVIŢĂ s. f. 1. (Prin nord-vestul Munt.) Dezordine, răvăşeală; tulburare. Udrescu, gl .E toată casa o răscolniţă. id. ib. + (Determinat prin „de vifor") Vijelie. A venit az-noapte o răscolniţă de vifor, a răvăşit toate lanurile, toate ogrăzile. Udrescu, gl. 2. (învechit) Răzmiriţă, răscoală1. Udrescu, gl. — PL: răscolniţe. —Şi: (regional) răscorniţă s. f. Udrescu, gl. — Răscoli + suf. -nifă. RĂSCONV.iNS, -Ă adj. I. Convins pe deplin. 2. (Rar) Convins de contrariul. Efimifa (aproape răsconvinsă): De! bobocule, să zic şi eu cum zici. Caragiale, o. vi, 66. —• Pl.: răsconoinşi, -se. — Pref. răs- + convins. RĂSCOPITEĂLĂ s. f. (Rar) Scrlntitură a gleznei calului, enc. vet. 97. — Pl.: răscoplteli. — De la copită. RĂSCOPT1 s. n. (Regional) Scopt. Punt ualili la răscopt (Muncel — Panciu). alr i 1 823/590. — V. răscoace2. RĂSCOPT3, -OÂPTĂ adj. 1. (Despre alimente, mîncăruri) Copt foarte tare; p. ext. fiert mai mult declt trebuie. Cf. lb. Hardughia cea roşie stă . . . pustie şi crăpată ca o mămăligă prea răscoaptă. I. Botez, b. i, 146. Pila albă stă pe masă, Cum ti pila mat frumoasă: Nici necoaptă, nici răscoaptă. jARNfK-BÎRSEANU, d. 119. <> Ou răscopt = ou fiert tare. A dejunat aşa de uşor: trei ouă răscoapte, o căpăflnă de miel cu borşt nişte stuf al. Caragiale, o. i, 279. în pachet pui fripţi, ouă răscoapte, prăjituri, plinişoare mici şi rotunde casă. Hogaş, m. n. 59. Albul ochiului lor, vlnăt ca albuşul oului răscopt, îţi aduce aminte de ogtingtoara cu harap a copilăriei. Teodoreanu, m. u. 213. Mă glndeam la vremea cind am cutreierat cu line aceste locuri, ctnd am mlncat ouă răscoapte. Sadoveanu, o. iii, 46. (Glumeţ) Era vara, pe la iuliu, o vară de acele unde găinile fac ouă răscoapte. Alecsandri, t. 113. + Fig. înfierblntat, încins, ars. Era lntr-o dis-de-dimineaţă spre sflrşitul lui august, cind pămtntul răscopt simte cu farmec roua. Galaction, o. 321. 2. (Despre plante şi fructe) Foarte copt, prea copt. Fanta-Cella alerga zglobie pe creştetul golfului, mtnlnd caprele din iarba răscoaptă a muchilor tn pajeştile grase de sub umbrarul dafinilor. Delavrancea, s. 68. Ctnd finul este copt, răscopt sau scopt, adecă trecut, brazdei ti trebuie puţină vreme ca să se usuce. Pamfile, a. r. 156. Au fost dulci zarzările. Erau răscoapte. Stancu, d. 494. Părea un pepene mare, gălbui, răscopt. Vornic, p. 144. Iară griul era copt răscopt: în pai ca trestia, în spic ca vrabia, pop., ap. gcr ii, 336, cf. şez. iii, 242, Marian, s. r. i, 27, alr ii 5 263/682, 723, 899. 4- Fig. (Despre persoane, ironic) Trecut de vlrsta tinereţii. Perechi tinere, adeseori răscoapte, veneau acolo . . . şi s-apucau la dans. I. Botez, şc. 212. Jos. . . se înfiripa legendarul complet al Flămîndei... — completul mahalalei — reduta dansantă a plebei din Albastru, matineul domnişoarelor răscoapte. Klopştock, f. 219, cf. Udrescu, gl. 3. Uscat prea tare; copt, putrezit. Nu simţiţi cum miroase a bălărie răscoaptă de soare? Caragiale, o. iv, 7. împigeţi zdravăn de uşă, că pervazul e răscopt şi scoaba iese afară! Galaction, o. a. i, 367. Pe cap are o pălărie de pai răscopt. Cazimir, gr. 73. Alături e ora de geografie ... cu răcnete isterice şi bubuituri de sclndură răscoaptă. I. Botez, b. i, 207, cf. Udrescu, gl. 4. Fig. (învechit, rar; despre persoane şi faptele lor) Chibzuit, matur. Pre Ştefan, ca pre un bărbat rescopt la fire şi tnfelepl, l-au priimii domn. Şincai, hr. i, 389/19. Din sfatul cel răscopt al nobililor, carii au fost cil noi, am giudecat că Dimitrie Iacsit, Danciul Ţăpăluşu . . . pre lege şi cu cale s-au omorlt. id. ib. n, 126/13. — Scris şi: rescopt. — Pl.: răscopţi, -oapte. — V. răscoace1. RĂSCOPT3, -OÂPTĂ adj. (Regional; despre lapte acru, smîntînă) Scopt. Smtnttna se bate sau acră şi răscoaptă, sau dulce. I. Ionescu, d. 538. <$> Brînză răscoaptă — brînză de vacă. chest. v 97/94. — Pl.: răscopţi, -oapte. — V. răscoace2. RĂSCOR s. n. (Prin nord-vestul Munt.) Izvor; confluenţă. Cf. Udrescu, gl. Şi-ntr-un amurgit de vară, Ne-ntllnirăm la răscoară. id. ib. — Pl.: răscoare şi răscori. — Etimologia necunoscută. y RĂSCCiRNIŢĂ s. f. v. răscolniţă. RĂSCOVĂÎ vb. IV. Tranz. (Prin nordul Munt.) A ura, de Anul nou, pe la casele fetelor. Cf. şez. xix, 172. — Prez. ind.: răscovăiesc. — Cf. sorcovi. V. dr. iii, 878. RĂSCOVĂlT s. n. (Prin nordul Munt.) Acţiunea de a r ă s c o v ă i. Cf. dr. iii, 878. — V. răseovăl. RĂSCRĂCI s. m. (Regional) Par cu crăci pe care 1597 RĂSCRĂCĂNA - 120 - RĂSCRUCE se pun vasele de la stină, după ce s-au spălat; prepeleac (Răcăşdia — Ora viţa). Chest. v/61. — PI.: răscraci. — Pref. răs- + craci (pl. lui crac). RĂSCRĂCĂNA vb. I. 1. Tranz. şi re f 1. A (se) crăcăna, a (se) crăci. Cf. Cihac, ii, 79. Parcă intra dracu-n gloabă, o apuca un fel de năvtrlii turbate: se ridica, holba ochii. . . , se răscăcăra, ridica deodată, nu ştiu cum, toate picioarele-n vtnt. Caragiale, o. ii, 330, cf. ddhf, Şăineanu, Barcianu. Căpitanul răspunse, punîndu-şi mtinile în şolduri şi răscăeărîn-du-şi picioarele. Beniuc, m. c. i, 335. Se răscrăcănă şi rămase cu mîinile în şolduri. T. Popovici, se. 243. + Refl. (Prin analogie; despre obiecte; prin nord-vestul Munt.) A se desface din Încheieturi. Cf. Udrescu, GL. 2. Refl. Fig. (Prin nord-vestul Munt.) A vorbi tare, răstit, a ţipa; a rîde zgomotos. Cf. Udrescu, gl. 3. Refl. imp ers. (în expr.) Ase răscrăcăra de ziuă = a se lumina de ziuă, a se face ziuă; a se crăpa de ziuă. Ş-aici trăznea o înjurătură lungă, nelegiuită, din care nu lipsea . . . grebla lui Dumnezeu cu care adună stelele, cînd se răscracără de ziuă. I. Botez, b. i, 170, cf. Udrescu, ol. — Prez. ind.: răscrăcăn şi răscrăcăn (ddrf), răs-crăcănez (Cihac, ii, 79, Barcianu). — Şi: răscracără (alr ii/i h 67/723), răscăcărâ (alr ii/i h 67, Udrescu, ol., scris şi rescăcăra Polizu, Alexi, w.), răscăcăna (Cihac, II, 79, DDRF, Pascu, c. 123) vb. I. — Pref. răs- + crăcăna. rAscRĂCĂNARE s. f. Acţiunea de a (s e) răs-crăcăna. Cf. Polizu, ddrf. + Fig. Răsfirare, întindere. Poetul afectează această atitudine cugetătoare ca în toată literatura lui de versuri în zigzag, a căror supremă originalitate rezidă în răscăcărarea ’.ipografică a strofei pe o pagină întreagă. Arghezi, t. c. 40. — Şi: răscăcărăre s. f. — V. răscrăcănă. RĂSCRĂCĂNĂT, -Ă adj. 1. (Despre oameni şi animale) Cu picioarele larg desfăcute; (despre picioare) îndepărtat unul de altul; crăcit, crăcănat. ,,Aport!" strigă el cu îngîmfare prepelicarului şi acesta se întoarce, cam pe două cărări, cu o broască răscăcărată în bot. Odobescu, s. iii, 157. Venea o birjă cu caii răscăcăraţi de teama alunecuşului. Caragiale, o. i, 133. Se holba răscăcărat şi cu pumnii în şolduri. G. M. Zamfirescu, sf. m. n. i, 63. Calul se oprise şi el şi rămăsese răscăcărat, încercînd zadarnic să se scarpine undeva cu capul. Pheda, î. 133. Venea un rac Mare, răscăcărat. mat. folc. 85, cf. alrm ii/i h 132. Tata-i gros, mama-i lată, Soru-mea-i răscăcărată (Cuptorul, hornul, pirostriile), i. cr. iii, 77. + Fig. Răsfirat, întins. No, mă, să-fi spun cum îi [via] dară: îi albă şi ste-n chisoară Răscă-cănată la soare. Pann, p. v. i, 115/17, cf. Udrescu, gl. + (Prin analogie; despre obiecte; prin nord-vestul Munt.) Desfăcut din încheieturi. Cf. Udrescu, gl. I 2. Fig. (Prin nord-vestul Munt.; despre rîs) Zgomotos, strident. Cf. Udrescu, gl. — Pl.: răscrăcănaţi, -te. — Şi: răscrăcărat, -ă (alrm ii/i h 132), răscăcărat, -ă, răscăcănât, -ă, răcă-tănât, »ă (alrm ii/i h 132/272) adj. — V. răscrăcănă. RĂSCRĂCĂRĂ vb. I v. răscrăcănă. RĂSCRĂCĂRAT, -Ă adj. v. răscrăeănat. RĂSCRĂCEĂLĂ s. f. (Prin nord-vestul Munt.) 1. Poziţie a picioarelor răscrăcănate. Cf. Udrescu, gl. 2. Fig. Rls lăbărţat. Udrescu, gl. — Pl.: răscrăceli. — RăscrAci + suf. -eală. RĂSCRĂCl vb. IV. Refl. (Prin nord-vestul Munt.) 1. A se crăcăna. Cf. Udrescu, gl. 2. F i g. A rîde zgomotos. Udrescu, gl. — Prez. ind.: răscrăcesc. — Pref. răs- + crăci. RĂSCRĂCÎT, -Ă adj. (Prin nord-vestul Munt.) Răscrăcănat. Cf. Urdescu, gl. — Pl.: răscrăciţi, -te. — V. răscrăci. RĂSCR13DE vb. III. Tranz. (Folosit şi a b s o 1.; In corelaţie cu crede, construit cu dativul) A crede tot ce spune cineva, a crede pe deplin, fără rezerve. îfi cred şi-fi răscred, draga mea. Sbiera, p. 237. — Prez. ind.: răscrtd. — Pref. răs- + erede. RĂSCRÎPT s. n. v. rescript. RĂSCRdl1 s. n. (Rar) Răscroială, răscroitură. Udrescu, gl. — Pl.: răscroiuri. — Postverbal de la răscroi3. RĂSCROI2 vb. IV. Tranz. (Folosit şi a b s o 1.) A tăia un material de croitorie urmînd linia spatelui, a gîtului sau a braţelor; p. ext. a croi un material după măsură. Cf. Cihac, ii, 84, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Cei meşteri îi mai aduc vîrful [opincii], răs-croind, adică mai tăind din colţurile A şi B- Pamfilb, i. c. 44. <$> Refl. pas. Se răscroiesc, adică se taie pieziş la margine, făcînd din ele un trapez isoscel. id. ib. 361. — Prez. ind.: răscroiesc. — Pref. răs- + croi. RASCROIÂLA s. f. Acţiunea de a răscroi şi rezultatul ei; tăietură adîncită în croiala unei haine, în special la mîneci şi la glt. Pe un dîmb, aproape, o fată năltuţă . . . cu bondiţă roşie şi cu mînile vîrîte subsuară în răscroiala mînecilor, se uită la tren. Cazimir, gr. 151. Răscroiala gîtului se coasă cu gulerul, şez. ix, 36. + Bucată de stofă care cade cînd se răscroieşte. dl, dm. — Pl.: răscroieli. — Răscroi2 + suf. -eală. RĂSCROÎT, -Ă adj. 1. (Despre haine) Croit din nou, transformat, ajustat. Palrachire, mănicariuri Şi faloa-ne şi stiharuri Răscroite. conv. lit. ii, 9. 2. (Despre haine sau părţi ale hainelor) Tăiat, croit (adine). O bundă de catifea neagră, cu colţuri răscroite, cari lăsau să se vadă dedesubt o cămăşuţă de borangic. conv. lit. xix, 807. Era îmbrăcată într-o rochie foarte lungă şi comodă, răscroită adînc la gît. Călinescu, s. 162. Avea umerii căzuţi şi pulpanele rotund răscroite, lăsînd să se vadă o vestă de pichet alb. T. Popovici, s. 329. + Croit după corp, fasonat, modelat. Jzmă-nuţe de fuior, Răscroite pe picior. Sevastos, n: 145. — Pi.: răscroiţi, -te. — V. răscroi2. RĂSCROITtJRĂ s. f. Răscroială. dl, dm. — Pl.: răscroituri. — Răscroi2 + suf. -tură. RĂSCRUCE s. f. I. 1. (Mai ales la pl.) Loc unde se încrucişează sau de unde se separă două sau mai multe drumuri; răspîntie. Dar bun pocinog a mai fost ş-aisla, zicem noi, oprindu-ne în răscrucile drumului din mijlocul satului. Creangă, a. 44. S-a ţinut după mine pînă la răscruci, ştii, unde vrei s-apuci spre cazarmă. Caragiale, o. vi, 8. D-a stingă apii, cam cît prinde ochiul, dincolo de hanul din răscruci, stă casa lui Căliman potcovarul. Delavrancea, t. 166. O muzică izbucnea în răscruciul cel mic. MacedonsKi, o. iii, 94. Am întîlnit-o ieri în cale, Sus, la răscruci, Itngă alun. Goga, poezii, 133. Un acord de ghitară cheamă şi adună lumea la răscruce. Anghel, pr. 190. Sus, la răscruci, Vin trei haiduci Pe cai mărunţi. Iosif, 1613 RĂSCRUCE - 121 - RĂSCULA v. 60. Ce umbră se zăreşte alerglnd uriaşe, Pe drumul larg ce-ncepe colo la răscruce . . .? Densusianu, l. a. 49. Prin toate răscruciurile. Dumitraşcu, str. 20. Se duse pînă la răscrucea din celălalt capăt al satului. Rebreanu, i. 42. Au poposii prin sate, pe la hanurile de la răscrucea drumurilor. Galaction, a. 231. Din răscruciul sectorului, gardistul sufla din ţignal. P. Constant, r. 150. Convoiul ajunse la o răscruce de căi. Sadoveanu, o. xi, 11. Erau la o răscruce, tn mijlocul salului. Camil Petrescu, o. i, 15. La un răscruci şedea cu mina întinsă şi mi-a cerut pomană. Camilar, c. 84. Celalt aşteptase disperat la toate răscrucile, sub porţile turnurilor. Demetrius, a. 70. Hanul de la răscruce. H. Lovinescu, t. 139. Văzu trei din cele pe care le vizitase ieri la o răscruce de străzi. Preda, r. 204. Păpuşa se îngroapă In răscnicele drumului, şez. ii, 130. Vezi drumul ăsta întortocheat, ce se desface din răscruci ? ib. ix, 114. <0> Fig. îndată îl hăpăi să-l înghită vavi-lonica larmă a răscrucilor de lumi şi soroace. C. Petrescu, a. R. 7. <$> Răscrucea cerului sau răscrucile cerului = punctul de pe bolta cerească în care se află soarele la amiază; zenit. Soarele vărsa potop de foc din răscrucile cerului. Sandu-Aldea, u. p. 58. Ceasuri întregi se oprea soarele din calea lui tn răscrucile cerurilor, ca s-o privească, înfăşurînd-o in razele sale. Hogaş, dr. ii, 144. Cînd soarele îşi isprăveşte urcuşul, cînd, prin urmare, stă gata să scoboare, se zice că-i de-amiază, ... în răscrucele cerului. Pamfile, cer. 32. Soarele săgeta în răscrucea cerului curat ca lacrima. Rebreanu, i. 309. 2. Locul de întllnire a două cursuri de apă; confluenţă. Coborîm In Năruja, cea mai cuprinsă aşezare de pe valea asta, aşternută sub măguri de sare, la răscrucea apelor, unde s-aruncă pirîul Năruja în matca Zăbalii. VlahuţX, r. p. 176. 3. Fig. Moment crucial în viaţa unui om, a unui popor etc. Doamnă, eşti o amară deziluzie pentru mine şi o răscruce în înţelegerea mea despre femei. Camil Petrescu, t. ii, 494. Răscrucea istorică la care se găseşte astăzi neamul şi ţara noastră cere să ştim, mai mult ca oricînd, ce vrem. Beniuc, m. c. i, 12. Aproape totdeauna, în clipele grele sau de răscruce, viaţa ne întinde o mină de ajutor. H. Lovinescu, t. 322. Cînd, cu mulţi ani în urmă, femeia lui rătăcise înspăimîn-tată la răscrucea vieţii ci, nu bănuise nici pe departe că pe el îl aştepta ceva cu mult mai groaznic. Preda, m. 480. II. (Popular) Obiect sau semn în formă de cruce. 1. (Rar) Cruce. De partea stingă a uşii stă Io Petru Voievod, purtînd într-o mină o basma roşie cu bordură de fir şi în cealaltă o cruce cu trei răscruci (una mai mare, la mijloc, şi alte două mai mici, sus şi jos). Odobescu, s. i, 414. (în legătură cu „cruce", cu efect stilistic) Şi deac-ajungea, Peste cap se da Şi mi se făcea D-o cruce Răscruce Sus pe mînăslire Pentru pomenire. Teodorescu, p. p. 456. <$> (în înjurături) După patru ore de răcnete şl înjurături, cruci şi răscruci, sfinţi ş1 evanghelii, pe la opt seara intram în curtea poşliei de la Şindrilita. Ghica, s. 241. Nu încetau să suduie pe surugii cu fel de fel de înjurături . . ., sfinţi şi dumnezei şi crici şi răscruci 1 Macedonski, o. iii, 129. 2. Parte a carului de care se prind şleaurile; cruce. Cf. Dame, t. 13. Guia, punlnd piciorul pe răscruci, îşi făcu vînt şi se alivăni in gura căruţului. sXm. ii, 503. Miai s-a mişcat din loc, a pus mîna pe ştreangurile cailor şi a început să le desfacă din răscruci. Preda, î. 120, cf. h ii 132, alrm sn i h 230/784. 3. Cercevelele care despart fereastra în mai multe ochiuri. Cf. Dam£, t. 98, chest. ii 177/91. 4. Braţele vîrtelniţei care se învîrtesc în timpul depănatului şi în care sînt introduse fofezele; fofel-niţe. Cf. Dame, t. 140. 5. Spiţele de la roata morii. Cf. Dame, t. 150, Pamfile, i. c. 185. 6. Ţăruş cu care se fixează o parte a lesei de pescuit pe fundul apei. Cf. Antipa, p. 602, 607. 7. (La pl.) Cusătură în formă de cruce. Cf. h iv 259. 8. (în forma răscruci s. n.) închinăciunea pe care o face omul în biserică îndreptat cu faţa, rînd pe rînd, către cele patru puncte cardinale. Ciauşanu, gl. 9. (în loc. adv.) în răscruce = în formă de cruce; cruciş. Trăsura mea ajunse într-un sat clădit in răscruce. Odobescu, s. i, 385. Iau tămîie şi usturoi . . . , le pisează şi mînjesc vacile-n piezi (răscruci). Muscel, 60. Dar m-oi duce şi eu, duce, Unde-i drumul în rescruce. Alecsandri, p. p. 275. — Scris şi: rescruce. — Pl.: răscruci. — Şi: răscrâej (pl. răscruciuri) s. n. — Pref. răs- + cruce. RĂSCRUCI1 s. n. v. răscruce. RĂSCRUCI2 vb. IV. Tranz. (Prin nordul Mold.) A înjura pe cineva de cruce. Lexic reg. 115. — Prez. ind.: răscrucesc. — De la cruce. RĂSCUCĂI vb. IV. Tranz. (în superstiţii) A descinta vitele sau oile care fată cînd cîntă cucul, pentru a nu-şi pierde laptele. Ca oile să nu piardă laptele îndătinează românii cu ocaziunea ,,alesului" de a le răscucăi. Marian, o. i, 48. Aşa-i obliSeriu, cînd o docînlat cucu, să răscucăie marva. Dacă nu le răs-cucăie şî fată după .5e o cîntat cucu, atuns pierd lapiili. arh. folc. iii, 136. O răscucăim vaca. alrt ii, 7. <0> Intranz. Cind fată-n vriqmia cind cîntă cucu, audze cucu şl trăbă răscucăit, că să aibă lapce vaca. arh. folk. iii, 137. — Prez. ind.: răscucăi. — Şi: răscucuî vb. IV. L. Costin, gr. bXn. 173. — Pref. răs- + cuc + suf. -ăi. RĂSCUCUÎ vb. IV v. răscucăi. RĂSCUGETĂRE s. f. (Rar; în corelaţie cu cugetare) Cugetare repetată, stăruitoare. Mintea românului era zguduită şi împinsă spre cugetare şi răscuge-tare. Sbiera, f. s. 159. — Pref. răs- + cugetare. RĂSCUL vb. I. 1. Refl. A se ridica împotriva unei nedreptăţi, a unei asupriri, a unei împilări etc.; a porni la luptă contra asupritorilor; a se răzvrăti, (învechit) a se răzmiriţi, a se răscoli. V. revolta, mişca. Armatele musulmane . . ■ stau semeţe dinaintea căpeteniilor lor şi adesea se răsculau asupră-le. BXlcescu, m. v. 80. N-ai puteri să te răscoli. NeculuţX, ţ. d. 41. Pieile-roşii se răscoală şi vor să scape de stă-pînirea englezilor. Sahia, u.r.s.s. 127. Popoare ce se scoală, se răscoală Şi cer o nouă şi mai bună rînduială. Beniuc, v. a. ii, 95. <ţ> Tranz. fact. Oastea lui Aron coprinde Măcinul şi alte cetăţi şi răscoală toată Dobrogea. BXlcescu, m. v. 72. întărltaţi printr-o palmă nedreaptă ce dase Senastocratorul lui Asan, răs-culară pe bulgari. Odobescu, s. i, 221. Cind foamea ne va răscula, Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa Nici în mormînt! Coşbuc, p. i, 209. Răscoală-ţi copiii viteji ca titanii! NeculuţX, ţ. d. 40. Odată şi odată o să se nască alt Tudor — altfel o să-l cheme poate — ... să răscoale satele, gata de răscoală din pricina împilărilor. Stancu, d. 9. <$> Fig. Cînd marca se răscoală, volbură-ntărilată . . . Fiinţa-mi ca o barcă de cuget spulberată Pe fieşcare stîncă te vede-ameriţlnd. Heliade, o. i, 159. Răsculatu-s-a Universul contra globului din aer? Eminescu, o. iv, 134. Colcăitoare încă, prin rocile încinse, Se mai răscoală resturi vulcanice, nestinse. Theodorescu, c. 360. + Tranz. A răscoli, a stîrni. El răscoală în popoare a distrugerii scînteie Şi în inimi pustiite samănă gtndiri rebele. Eminescu, o. i, 51. F i g . Vijelia răscula valurile cernitc ca nişte dealuri de marmură neagră. Delavran-cea, s. 74. + Tranz. Fig. A indigna, a revolta. Să întoarcem mai bine ochii de la această cruntă privelişte care răscoală inima. BXlcescu, m. v. 223. 1619 RĂSCULARE - 122 - RĂSCUMPĂRA 2. T r a n z . A pime In mişcare, a scula In picioare, a alarma. Fiind totodată şi înţeleaptă, ţinea să nu răscoale întreaga mănăstire. Slavici, o. ii, 10. Cădeam . . . cu chiote ce răsculau casa. Brăescu, o. a. ii, 11. — Prez. ind.: răscâl. — Pref. răs- + scula. RĂSCULÂRE s. f. Faptul de a (s e) r ă s c u 1 a: răscoală1, răzvrătire. Această întîmplare au dat vreme lui Avgust de răsculare. ist. Carol xii, 37r/18. Cu lot meritul ce Aron Vodă îşi dobîndise prin răscularea lui asupra turcilor, moldovenii lot nu puteau uita ti-raniele lui de mai nainte. Bălcescu, m. v. 91, cf. Polizu. Pretutindeni ştirea rescutărei a fost primită cu mulţămire şi entuziasm. Ghica, a. 24. Se înţelese cu Petru III, regele Aragonei, ca să ajute răscularea. Filimon, o. ii, 267. Turcii au profitat de . . . răsculare, pentru a trece de pe malul drept al Dunării pe malul sting, f (1890), 165, cf. Neculuţă, ţ. d. 52, ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. — Scris şi: resculare. — V. răscula. RĂSCULĂT, -Ă adj. (Şi substantivat) (Persoană) care s-a răzvrătit Împotriva unei nedreptăţi sau a unei oprimări; răzvrătit, revoltat, (Învechit) răscu-lător. Cf. Bălcescu, m. v. 500, ddrf, Şăineanu, Alexi, w. Englezii se reped asupra răsculaţilor. Sahia,. u.r.r.s. 127. Boierii răsculaţi se urniră de la Hîrlău. Sadoveanu, o. v, 652. Căpeteniile armatei de răsculaţi au fost obligaţi. . . să taie cu cuţitul din trupul fript şi să minînce din el. Bogza, ţ. 14. N-a fost ţară răsculată ... pe unde să nu fi trecut Pancraţie Păru. Galan, z. r. 54. — Pl.: răsculaţi,-te. — V. răscula. RĂSCUrĂTtfR s. m. (învechit, rar) Răzvrătit, răsculat. Face aci de autoritate, trimeţînd oştiri şi pedepsind pe resculători. Ghica, a. 30. — Scris: resculător. — Pl.: răsculători. — Răscula + suf. -(ă)tor. RĂSCULEÂSĂ s. f. (Prin Olt.) Varietate de struguri cu bobul mare, alb şi zemos. Cf. h xi 16, xii 258, xiv 186. — Şi: răseureâsă s. f. H xii 258. — Etimologia necunoscută. RĂSCUMPĂNt vb. IV. Tranz. (învechit, rar) A ţine In echilibru, a contrabalansa. Cf. Baronzi, l. 98. — Prez. ind.: răscumpănesc. — Pref. răs- + cumpăni. RĂSCUMPĂR s. n. (învechit, rar) Răscumpărare <1). Nici o să-ntoarcă . . . blăstemul peirii, Pînă ce tatălui nu vom trimite pe mîndra copilă Făr-de răscumpăr şi daruri. Murnu, i. 6. — Postverbal de la răscumpăra. RĂSCUMPĂRĂ vb. I. Tranz. 1. A obţine eliberarea sau viaţa unui captiv, a unui rob In schimbul unei plăţi. Tremise Hagan la Mavrichie să-i răscumpere. Moxa, 374/9. Cîţi n-au peritu de copaci, i-au prinsu vii, pre carii, mai apoi, i-du răscumpăratu craiul Ca-zimir. Ureche, l. 68. Scoasără robii să-ş răscumpere cine cu ce va avea. Dosoftei, v. s. noiembrie 114r/6. Ş-au îmbiat mult pentru Duca Vodă ca să-l răscumpere de la Ieşi. Neculce, l. 81. Au rescumpărat de la robie pe 20 selaşe lingurari (a. 1793). Uricariul, i, 286. Timuş ... în puterea aurului răscumpără pe părintele său. Asachi, s. l. ii, 26. E vorba insă de patru coloneii prinşi în Tataria, pe care Daniil nădăjduia să-i răscumpere cu banii moldoveanului, bul. com. ist. ii, 220. Dacă-mi îngăduie senioria să-l răscumpăr eu, sînt gata a-l răscumpăra. Sadoveanu, o. xiii, 692. <> Refl. Văzînd Aii puţinul efect ce făcuse plîngerile sale, pro- puse să sc răscumpere cu o sută de mii talere de aur. Bălcescu, m. v. 156. Stă la un mirzac în prinsoare, aşteptînd banii de la ţara lui, ca să se răscumpere. Sadoveanu, o. xi, 262. Constantin Mavrocordat a dezrobit pe rumâni, . . . dîndu-le voie să se răscumpere cu zece taleri de cap. Oţetea, t. v. 34. + A mlntui, a izbăvi. Eşti omorît şi ne-ai răscumpărat pre noi . . . prin sîngele tău. n. test. (1648), 307^/31. D[u]mn[e]-zău va răscumpăra sufletul mieu den putearea iadului, cînd mă va priimi la sine (a. 1651). gcr i, 155/29. Nu vor să-i sloboaze nici să-i răscumpere deniru întunearecul pedepsei. Cheia în. 99r/24. Vmt-au Dumnezeu să vie fiul lui . . . ca pre cei de supt lege să-i răscumpere. An-tim, p. 2. Te-am răscumpărat din păcat, te-am luminat ca să mă cunoşti. Maior, p. 120/17. Vreau să-mi răscumpăr sufletul de Ia muncile cele veşnice, vreau să mă pocăiesc. Galaction, o. 251. + A scăpa pe cineva sau ceva dintr-o primejdie, dintr-o Încurcătură etc., a salva. Faţa călugărului se însenină de bucurie la ideca că, poate, îşi răscumpărase pielea cu preţul a cîţiva bureţi. Hogaş, m n. 114. Se-mbărbăiă . . . propunîn-du-şi să nu s-aslîmpere pînă ce nu şi-a răscumpărat soţia. Sbiera, p. 51. 2. A plăti preţul unui lucru vlndut sau amanetat pentru a reintra In proprietatea acelui lucru. De va ţinea neştine neşte ocine zălog pentru datorie şi de vor trece 30 de ai şi nu le va răscumpăra . . . prav. 310. Am vîndut-o şi Ursului logofăt şi am răscumpărat-o (a. 1733). Uricariul, xxiv, 440. Gută Mereuţă a cules toate economiile din anii cînd era burlac şi a făcut datorii, ca să răscumpere cutiile cu nestemate. C. Petrescu, c. v. 353. Refl. pas. Să aibă strin-soare să să răscumpere lucrul de la cine l-au dat. prav. 60. + A cumpăra un obiect restituind posesorului preţul plătit de acesta sau oferindu-i un suprapreţ. Se află undeva altul, care vine să-i răscumpere opaiţul ori capătul de sîneaţă, cu două, trei, cu zece carboave. C. Petrescu, r. dr. 25. 4- A redobindi un ban pierdut, a rcclştiga, a recuceri. Aşea de cu greu pentr-aceasia au lucrat ca să ne răscumpere aceaia cinste. Varlaam, c. 320. Întîi scrie că au răscumpărat-o de la turci. N. Cos-tin, l. 135. In viaţă izbînda pentru pricinele carilc am zis a-şi răscumpăra nu se învredniceaşte. Cantemir, ist. 91. Pacea aceasta o au rescumpărat Petru V in anul U55. Şincai, hr. ii, 26/33. în loc de a răscumpăra vremea cea pierdută, ne sirguim dimpotrivă a pierde şi pe cea viitoare. Marcovici, c. 54/18. Ce am suferit eîţiva ani de zile ajunge, socot, să-mi răscumpăr cu prisosinţă partea mea de rai. Brăescu, o. a. ii, 79. Neguţătorii se supuneau cu şiretenie, plătind aurul şi răscumpărîndu-l apoi prin traficuri agere. Sadoveanu, o. xii, 333 3. (Construit şi cu dativul) A pedepsi, a sancţiona; a răzbuna. Răscumpără ocara lui Dimarit ce-i făcea. Herodot (1645), 334. Să nu le vădz înaintea ochilor miei, pînă nu voiu audzi c-ai făcut ceva . . . pentru să-m poţi răscumpăra răutatea şi ruşinea ce ne-an făcut cu-tarele. prav. 323. Auzind de peirea lui Gallie, s-au întors cu acealeş oşti, pentru ca să răscumpere moartea lui Gallie. Cantemir, hr. 210. De pre voi mîniia şi scîrba să nu mai iasă, de vreame ce omorîţ atîţa sichi-miteani cu inemă turburată şi cu mînie iute, ca pentru să răscumpăraţ strîmbătatea surorii voastre (a. 1760). gcr ii, 70/20. Au îngenunchiat . . ., jurînd să nu cunoască . . . pace, pînă ce n-or răscumpăra sîngde pîreă-labului. Sadoveanu, o. xi, 377. -O Refl. Ruşine-m iaste şi ocară şi răotate ca aceasta, ce mi-au făcut cutare om, nu trebuie să lăsăm să nu ne răscumpărăm. prav. 321. <0> Intranz. Le răscumpără Dumnedzău cu mîniia sa, cum au răscumpărat celor de demult cu potopul. Varlaam, c. 236. De vom afla pre tătari, le vom răscumpăra şi ne vom înioarci la trecătoare. Herodot (1645), 238. + A ispăşi. Am rescumpărat îndestul răul ce fi-am făcut, cr (1848), 14*/78. Trebuie să încerce să-şi răscumpere greşelile. Rebreanu, i. 223. îşi trase — sperînd să răscumpere prostia — un glonţ de revolver în tlmplă. Brăescu, o. a. i, 283. Că te curm pe giumătate Să-mi rescumpăr din pacate. Alecsandri, 1626 RĂSCUMPĂRABIL - 123 - RĂSERI r. p. 11. <$> Intranz. Ll-au răspuns vraja cum să caute să răscumpere penlru râul ce l-au făcut. Herodot (1645), 502. Dac-am păcătuit din prostie ori neştiinţă, pune-mă să răscumpăr. Sadoveanu, o. x, 181. 4. A răsplăti; a compensa. Iară militenilor ... nu le agiuta, fără numai sacăiani, pentru că aceşliia le răscumpăra binile ce-au fost făcutşi ei lor. Herodot (1645), 10. Facerile de bine pot răscumpăra asupririle noastre. Marcovici, c. 23/19. Limbile se dezmorţesc şi, prin glume, prin rtsuri cu hohote, ele rescumpâră lungile ore de tăcere ale zilei. Odobescu, s. iii, 19. Dacă toate versurile ce compun această poemă ar fi fost rele, ar fi ajuns partea pe care o citarăm ca să le răscumpere pe toate! Macedonski, o. iv, 68. Zola . . . răscumpără aceste păcate prin marele şi puternicul său talent. Gherea, st. cr. ii, 213. Dar toate lacrimile mele De s-ar schimba-n eterne stele, Tot n-aş putea răscumpăra O clipă din durerea ta. Cerna, p. 120. Era . . . convins că multa hîrtie pe care o stricam va fi lntr-o zi răscumpărată. Galaction, a. 93. Unul din ei . . . vorbea a-prins, contrazis mereu de celălalt, care încerca să răscumpere treizeci de ani de obedienţă. Brăescu, o. a. i, 268. -v> Refl. pas. Cu monastirile nu se răscumpără sîngele. Negruzzi, s. i, 146. 5. (Rar) A lichida o obligaţie bănească, a achita echivalentul unei sume datorate. îi aduc nişte bani cu care să răscumpere datoria tatălui său. Bolintineanu, o. 342. — Scris şi: rescumpăra. — Prez. ind.: răsciimpăr. — Pref. răs- + cumpăra. RĂSCUMPĂRABIL, -Ă adj. (Rar) Carc poate fi răscumpărat. Claca şi serbările personale ... se vor declara ca răscumpărabile. KogXlniceanu, s. a. 165. — PL: răscumpărabili, -e. — Răscumpăra + suf. -bil. RĂSCUMPĂRĂRE s. f. Faptul de a răscumpăra. 1. Cf. r ă s c u m p ăra (1). Cerîndu-şi viaţa cu răscumpărare de două milioane, să le dea leşilor bani. M. Costin, ap. ddrf. Trimis-au soli la Pătru pentru răscumpărarea robilor săi cu bani. N. Costin, l. 179. A treia partidă . . . propunea ca iobăgimea să se răscumpere, iară modul răscumpărării să fie regulat prin lege. Bariţiu, p. a. i, 643. Dacă soarta vreodată m-ar Ioni, A mea răscumpărare cam mult ar zăbovi. Ma-cedonski, o. ii, 211. S-ar învoi la toate dacă craiul împărat ne-ar înapoia copiii ... Ce cere craiul drept răscumpărare? Davila, v. v. 76. + (învechit) Eliberare a unui rob din captivitate prin forţa armelor. Strîngînd oşti, s-au dus să facă răscumpărare pentru fitu-său şi pentru celălalt ginere (Începutul sec. xviii). mag. ist. i, 246/25. Săbiile noastre va trebui să le ascuţim pentru o răscumpărare. Sadoveanu, o. xii, 72. + Plată, răsplată. Să se întrebe aceşti ultimi profitori ce răscumpărare se poate da poporului. Sadoveanu, e. 55. + Fig. Mintuire, izbăvire. Că scumpă e răscumpărarea sufletului lor (a. 1651). gcr i, 155/15. Să-l piardză pentru răscumpărarea a mulţi. Dosoftei, v. s. noiembrie 125r/13. Dumnezeu ... nu lasă p-al său fiu să moară, Căci a răscumpărării oră Şi vremea morţii n-a sosit. Coşbuc, b. 31. 2. Cf. răscumpăra (2). Să margă . . . Mihai Vodă şi să să sfătuiască pentru răscumpărarea Ardealului de supt Zicmontu Bator. N. Costin, l. 601. Facultatea de răscumpărare este un pact prin care vînză-torul îşi rezervă dreptul de a lua înapoi lucrul vîndut, restituind preţul principal şi plătind cele . . . legiuite. Hamangiu, c. c. 1 372. Domnul socoate procedeul legal şi admite răscumpărarea vînzării. Panaitescu, o. ţ. 186. 3. (învechit) Răzbunare; pedeapsă; satisfacţie. Luară curând răscumpărare de la Dumnedzeu. Moxa, 376/21. Cela ce va vrea să-şi răscumpere, acela na afla răscumpărare de la Dumnezeu, Varlaam, c.265. Să-şi ceară răscumpărare de la Xerxis penlru moartea lui Leonidis. Herodot (1645), 458. Tală-sâu poate să vie la giudeţ şi să-şi ceară răscumpărare, prav. 226. Iară este şi de crezut că cine era Ştefan Vodă or cu ce mijloe se va fi nevoit spre răscumpărarea aceea despre turci. M. Costin, ap. Gîdei. S-au arătat întăi răscumpărarea lui Dumnezeu cea dreaptă. N. Costin, l. 54. Rămîn din formele vechii instituţii gentilice răscumpărarea crimei, legarea răscumpărării de locul pe care s-a făptuit crima. Panaitescu, o. ţ. 211. — PL: răscumpărări. — V. răscnmpăra. RĂSCUMPĂRĂT1 s. n. (învechit, rar) Răscumpărare (1). Aceasta ce zice cu răscumpăratul dachilor, ntcecum nu o va dovedi. C. Cantacuzino, cm i, 32. — V. răscumpăra. RĂSCUMPĂRĂT2, -A adj. 1. (Despre lucruri vlndute sau amanetate) Care este readus în stăpînirea fostului posesor (prin restituirea preţului de înstrăinare). O bucată de loc .. . tij răscumpărată de la Neculce (a. 1670? ). BUL. COM. ist. iv, 24. 2. (Rar) Răzbunat. (Fig.) Simţeam în inima mea ... pe luptătorii jertfiţi ai poporului, răscumpăraţi în primăuara nouă a lumii. Sadoveanu, e. 74. — Pl : răscumpăraţi, -te. — V. răscumpăra. RĂSCUMPĂRĂTOR, -OĂRE adj. (învechit) I. Care poate fi răscumpărat; răscumpărabil. Iară casele depre în sate... răscumpărătoare pururea vor fi... şi în slobozenie nor ieşi. Biblia (1688), 901/27. + (Substantivat) Mîntuitor, izbăvitor. Ne fereaşte pre noi Hrli]stoase Doamne D[xi\mnczeu, izbăvitoriule şi răs-cumpărătoriule nostru, cheia în. 61r/5. Fiul lui Dum-ncdzău, milostivul nostru răscumpărătoriu. Varlaam, c. 111. Bine primită întru laudă pretutindeni este Aceea care a zămislit în sine pe răscumpărătorul păcatului omenesc. Sadoveanu, o. x, 283. 2. Răzbunător. Diavolul iaste răscumpărătoriu şi mîndru şi foarte meşter spre răul nostru. Varlaam, c. 209. — Pl.: răscumpărători,-oare. — Şi: răscumpără to-riu, -oare adj. — Răscumpăra -f suf. -(ă)tor. RĂSCUMPĂRĂTORIU, -OĂRE adj. v. răscumpărător. RĂSCUMPĂRĂTURĂ s. f. (învechit, rar) Răscumpărare. Cf. Polizu, Barcianu. -4 (Concretizat) Proprietate dobîndită prin răscumpărare. Un sat întreg . . . şi cu mori în Bistriţă, răscumpărătură de la Neculce (a. 1670? ). bul. com. ist. iv, 23. — Pl.: răscumpărături. — Răscumpăra + suf. -(ă)lură. RĂSCUNOĂŞTE vb. III. Tranz. (Rar) A cunoaşte foarte bine (ceva sau pe cineva). Cunosc situaţia! Cunosc, tovarăşe! silabisi Ion ... O cunosc şi o răscu-nosc! Preda, d. 189. — Prez. ind.: răscunâsc. — Pref. răs- + cunoaşte. RĂSCUNOSCUT, -Ă adj. Foarte cunoscut, arhicunoscut. Era cunoscut şi răscunoscut ca mare vorbitor. Gîrleanu, n. 78, cf. dm. — Pl.: răscunoscuţi, -te. — Pref. răs- + cunoscut. RĂSCURBAt, -Ă adj. (Rar) îndoit, Încovoiat. Rostrul acheniiloT este lateral şi răscurbal ca o gheară. Grecescu, fl. 29, cf. 22. — Pl.: răscurbaţi, -le. — Pref. răs- + curbat. RĂSCUREASĂ s. f. v. răsculeasă. RĂSEPl vb. IV v. risipi RĂSERt vb. IV v. răsări1. 1639 RĂSFACE - 124 - RĂSFĂŢÂT* RĂSFĂCE vb. III. 1. Tranz. (Rar) A face ceva in mod repetat. Noi am Inuechit toate chipurile de a face şi de a resface curte. Dacia i,it. i, 33/17. 2. Refl. (învechit) A se desface, a se deschide. în două părţi să se răsfacă [pămîntul] şi să mă înghită, cu lot trupul şi sufletul meu şi să mă soarbă. N. Cos-TIN, LET. I A, 45/27, Cf. TDRG. — Scris şi: resfac. — Prez. ind.: răsfăc. — Pref. râs- -f face. RĂSFĂCltiNE s. f. (învechit, rar) Răsfăţ (2). Tăvălindu-se în răsfăciunile cele spurcate şi de nimica. Antim, ap. TDRG. — PI.: răsfăciunt. — De la răsfăţăciune. RĂSFORlSL s. n. v. răşfărel. RĂSFĂŢ s. n. 1. Mîngîiere, alintare; răzgliere; răsfăţare (1), (regional) răsfăţie. Mama suspinînd Pe pruncul mort resfaţă . . ■ Resfăfurile sale stnt dulci şi graţioase. Bolintineanu, ap. tdrg. Viţelul . . . venea . . . gemînd a răsfăţ . . . cu botul întins. Vlahuţă, o. A. ii, 47. Seara, după ce-i spunea cu un răsfăţ copilăresc că-i era somn, ea adormea. Brătescu-Voineşti, î. 216. îşi schimbă purtarea faţă de ea, trecînd deodată de la bătăi la mîngîieri şi răsfăţuri. Rebreanu, i. 334. A crescut-o cînd cu răsfăţ, cînd cu asprime, după toane. Cazimir, gr. 231. Tzulufa era numele de răsfăţ şi de faimă al unei actriţe de grădină de vară. Vinea, l. i, 60. Sînt învăţată cu răsfăţurile lui. Dar nu e timp de răsfăţuri. H. Lovinescu, c. s. 57. Caraghios e să socoteşti că toată viaţa e alcătuită din capricii şt răsfăţuri. t. februarie 1962, 47. + (Rar) Veselie, zburdălnicie. Miercanele ... se aruncau pe răsfăţ; rupeau pămîntul în fugă. Delavrancea, s. 17. 2. Desfătare, plăcere; răsfăţare (2). Mi-aduc aminte de zilele copilăriei. Zile de răsfăţ ale copilăriei mele. VlahuţX, o. a. ii, 248. Artistul crease pentru răsfăţul ochilor, sădind boschete şi tufare, plopi gingaşi cu foile albe. Anghel, pr. 58. 3. Huzur, Îmbuibare; belşug, lux. Te-ai pomenit în huzur şi-n răsfăţ, de cum ai deschis ochii. Vlahuţă, o. a. ii, 280. Se tem că te duce-n peire Belşugul prin trai în răsfăţ. Coşbuc.p. i, 324. <0> F i g. Un răsfăţ de sunete. ddrf. Ce e teoria asta? Un răsfăţ de originalitate? H. Lovinescu, t. 266. <> loc. a d v . în răsfăţ = din belşug; din plin. Cînd eram nişte copii ... ne iubeam în răsfăţ. Bibicescu, p. p. 60. — Scris şi: resfăţ. — Postverbal al lui răsfăţa. RĂSFĂŢA vb. I. 1. T r a n z. A alinta, a dezmierda, a mînglia; a răzgiia. Ctne-ş va netezi feciorul lui (ce se zice, de-l pa răsfăţa). Coresi, ev. 71. Omul viclean răsfaţă pre om şi-l vinde cu cuvintele, fl. d. (1693), 26r/2, cf. Polizu. Mîna sa mică, palidă, slabă acum, răsfăţa părul amantului său. Bolintineanu, o. 462. Să aibă şi stăpînă care să le răsfeţe şi stăpîn care să le poruncească. Delavrancea, t. 136, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. O răsfăţau şt părinţii ei şi toţi cîţi o cunoşteau. Rebreanu, r. i, 56. Floreal (ăsta e numele cu care am răsfăţat-o). Galaction, o. a. i, 45. Mă contemplă languroasă Şi mă răsfaţă delicios cu şoapta cea mai groasă. Arghezi, vers. 322. Toată dimineaţa, mireasa şi cumnată-sa Niţa, cum o răsfăţau acum Nedelcii, şi-o pdrecură cu găteala. Camil Petrescu, o. i, 94. O răsfaţă părinţii, o mai răsfăţăm şi noi. Stancu, r. a. ii, 46. Nu te prea răsfaţă bărbatul tău. H. Lovinescu, t. 346. îşi resfaţă copilu. alr ii h 150/157. F i g. Revăd nesfîrşitele holde tinere pe care adierea dimineţii le răsfaţă în soarele de aur. Galaction, o. 7. Izvorul tăinuit păstrează chipul Cc undele rîzînd îl răsfăţară. Beniuc, c. p. 63. «$> Refl. Cu măhrama să răsfaţă, Acoperindu-l pre faţă. Bărac, a. 48/15. Cîţiva porumbei sălbatici ... se răsfăţau pe drum. Odobescu, s. i, 381. Se răsfăţa în atîtea priviri drăgăstoase. Delavrancea, s. 48. Un sprinten şi viu măcăleandru . . . Zbîrlit şi rotund se răsfaţă, Se-a-gită, se umflă in guşă. Cazimir, l. u. 17. Ca cea frumoasă la chip şi mîndră la faţă să răsfaţă. Zanne, p. ix, 142. Copilul se răsfaţă, nu dă lacrimi, alr i 82/156. Refl. pas. Copilul se învaţă, cînd nu se răsfaţă. Pann, h. 5/7. + A Înveseli. Ea nu mai era copila zburdalnică ce resfaţă lumea prin neaslîmpărul veseliei. Slavici, n. i, 124. + Fig. (Rar) A Înzestra. Ar-ghir . . . Pre care firea-l răsfaţă Cu făptură voinicească. Bărac, a. 12/24. 2. R e f 1. A se desfăta. (Fig.) Raza cea de primăvară Peste cîmpuri oscila Şi-n crepusculul de seară Mii de flori se resfăţa. Mureşanu, p. 6/5. Răpită de armonia acestor suave versuri . . . , inima se avîntă ■ ■ ■ , gîndul se răsfaţă. Odobescu, s. iii, 35. Iar de vale . . . , livada de pomi roditori se resfaţă veşnic la soare. Anghel, pr. 58. Tractorul taie brazde mari în zare Şi soarele-n oţele se răsfaţă. Beniuc, s. 38. Amiaza se răsfăţa în hamacul de aur al toamnei. Vinea, l. i, 5. Tranz. Bucuria . . . sufletele răsfaţă Cu nespusa ei dulceaţă. Pann, e. iv, 115/5. 3. Refl. A trăi in belşug, a huzuri, a se Îmbuiba. Cf. lb. Să răsfăţa în avere ce avea de trăia ca un domn. ist. ţ. r. 121. Ticăloşii . . . văz că se răsfăţază în patul cel părintesc. Beldiman, o. 39. Ion Vodă dete acum armatei sale o deplină libertate ... de a se răsfăţa în pradă. Hasdeu, i. v 103. Duţu se resfăţa . . . , abia acuma vedea el ce mare lucru e să ai bani. Slavici, n. ii, 310. în loc pe Olimp zeii să se răsfeţe, Puteau să privească puţin viitorul. Labiş, p. 416. Te răsfaţă într-al tău Ca arieiu-n cuibul său. Pann, p. v. i, 136/8. Se răsfaţă-n haine lungi Ca un ban în două pungi. Zanne, p. iii, 179. 4. A ocupa un spaţiu mare, a se întinde. Sub noi, Valea-Sacă se răsfăţa cu casele ei albe şi curate, între două dealuri. Hogaş, dr. i, 10. + Fig. A se întinde, a se lăfăi. Pe roata cîrmei se răsfăţa, roşu cu semiluna albă la mijloc, pavilionul Turciei. Bart, s. m. 26. Pe faţa i roşă se răsfăţa un nas de o formă ciudată. Sadoveanu, e. 125. <$• Tranz. Copacul negru... îşi răsfăţa scheletul deşirat Peste buruienişul dimprejur. Deşliu, g. 41. — Prez. ind.: răsfăţ şi (neobişnuit) răsfăţez. — Şi: (rai-) resfăţâ vb. I. — Pref. răs- + faţă. RĂSFĂŢĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) răsfăţa. 1. Răsfăţ (1). Din ceasul ce s-a născut, Părinţii in răsfăţare ş-în rîzgăieli l-a crescut? Pann, p. v. ii, 5/21, cf. Polizu. Viaţa cea plină dt răsfăţări părinteşti . . . făcuse să se dezvelească într-însu. o mulţime de dorinţe nepotrivite. Filimon, o. i, 117. Această asigurare în sănătatea ei ii da idei pline de tinereţe, de răsfăţare. Bolintineanu, o. 458, cf. ddrf, Alexi, w. Din discursul soţului ei înţelegea că i se cere să-şi asiîmpere dragostea de mamă, mîngăierile şi răsfăţările. Rebreanu, p. s. 32. <$> Fig. A pătrunde ... toate răsfă-ţărilc de stil ale unui autor. Odobescu, s. ii, 484. 2. Răsfăţ (2). Cf. lb. Priimeau cu cea mai destrămată răsfăţare glumele, darurile şi sărutările junilor libertini. Filimon, o. i, 148. Legănat în răsfăţările poeziei şi ale frumoaselor arte, voi cerceta numai cum alţii, mai pricepuţi, au cugetat. Odobescu, s. iii, 78. Ochii ei căutau la el cu răsfăţare. Bassarabescu, v. 83. + (Popular) Bucurie, veselie. în casă plîns şi răsfăţare Ca şi la un harţ mare. Mîndrescu, l. p. 202. — Pl.: răsfăţări. — V. răsfăţa. RĂSFĂŢAT1 s. n. Faptul de a răsfăţa (1); răsfăţ (1). S-a obişnuit cu răsfăţatul şi gogolirile babei, ca copilul din leagăn cu ţîţa. Rebreanu, n. 192. — V. răsfăţa. RĂSFĂŢĂT3, -Ă adj. 1. Dezmierdat, alintat; răzgiiat. Gingaşele turcoaice mult răsfăţate, ce stau în veci închise, să le fi văzut atunci goale, desculţe, tăvălindu-se pe zăpadă. Bălcescu, m. v. 62. Măgarul răsfăţat. Alexan- 1647 RĂSFĂŢĂCIUNE - 125 - RĂSFIRA drescu, o. i, 302. Frumosul, răsfăţatul şt zburdalnicul Alcibiad, floarea efebilor din Atena. Odobescu, s. iii, 43. Ce le-amesteci dumneata în tocmeala noastră? ... nu te priveşte! i-a obiectai doamna incrunlîndu-se ca un copil răsfăţat. Caragiale, o. i, 72. Se purtase ca o copilă răsfăţată, rău crescută. Slavici, o. ii, 93 Dam lecţii la o fetiţă de şapte ani, destul de frumuşică ... şi destul de răsfăţată. Delavrancea, t. 209. în saloane, printre rochii, E copilul răsfăţat. Vlahuţă, a. i, 171. De fete mari e lunca plină, Iar vintul, răsfăţat copil, S-apropie tiptil-tiptil Dc pe sub fagi, de pe colină. Coşbuc, p. i, 87. Se rugă cu glas de copil răsfăţat. Stancu, r. a. iii, 51. Am o căţea răsfăţată, Stă la uşă acăţată (Lacătul) . Gorovei, c. 194. <£> F i g . Bine-ai venit, april, Lună răsfăţată! Zburd şi clnt, zglobiu copil, Ziulica toată! Iosif, patr. 18. Şterge aste lacrimi, răsfăţată floare. Bolintineanu, o. 107. Apele sale limpezi se joacă cu veselie tn resfăţate încovoieturi. Odobescu, s. i, 164. (Substantivat) Băsfăţaţii soartă. Galaction, o. a. 38. Recunoaşte el singur că a fost un răsfăţat al soartei. Sadoveanu, o. xi, 460. Ce mai faci, răsfăţatule? Tot frumos şi deştept? H. Lovinescu, c. s. 29. Celălalt, cu privirea vioaie şi inteligentă, e un răsfăţat care înţelege uşor şi nu ia învăţătura în serios. Preda, r. 79. + (Neobişnuit; despre gusturi) Rafinat, ales. Dacă acel om este lacom din fire şi . . . dacă are gusturi răsfăţate, el o să se tot plîngă că nu i-ai dat mezelicuri şi trufandale. Odobescu, s. iii, 39. 4- (Neobişnuit; despre locuri) Plăcut, în-cîntător, agreabil. Acest loc pentru plimbare foarte răsfăţat era, De frumseţea lui vederea nu se putea-ndes-tula. Pann, e. ii, 41/17. 2. îmbelşugat, Îmbuibat. Prin oraşe răsfăţate, Prin bordeie şi prin sate, Sara, după asfinţit. Urătorii au pornit. Beldiceanu, p. 66. Nişte oameni cu port răsfăţat şi foarte de aur purtători. Xenopol, i. r. i, 24. Capitala Moldovei oferi, într-o vreme, icoana unei vieţi sociale nu numai bogate şi răsfăţate, dar şlefuite şi distinse. Galaction, a. 16. + (Rar) împodobit, ornamentat. O cusătură înavutită si răsfăţată cu fir de aur. ar (1829), 2472/29. 3. (Despre locuri) Larg, intins. Un oraş mare în mijlocul unei cîmpii răsfăţate. Gorjan, h. i, 113/9. Partea sudică a tîrgului este mai răsfăţată decît cea nordică. I. Ionescu, p. 424. lată-ne ajunşi Ia Vatra-Dornei, un mic tîrguşor zidit într-o poiană mare, răsfăţată între munţi. Gane, n. iii, 98. -4- Răsfirat. O maramă albă cu-aur semănată li învăluieşte păru-i răsfăţat. Bolintineanu, o. 51. Coamă răsfăţată. dr. v, 294. — Scris şi: resfătat. — Pl.: răsfăţaţi,-le. — V. răsfăţa. RĂSFĂŢĂCICNE s. f. (învechit, rar) 1. Răsfăţ O). Răul nu este altul decît multa îndestulare şi răsfă-ţăciune. Văcărescul, ist. 290. 2. Desfătare; voluptate. Suntem ... ca nişte dobitoace necurate, tăvălindu-se tn răsfăţăciunile cele spurcate şi de nimica. Antim, p. 130. — Pl.: răsfăţăciuni. — Răsfăţa -f- suf. -(ă)ciune. RĂSFĂŢĂTtlRĂ s. f. (Rar) Răsfăţ (I). Cf. Polizu, Barcianu. I se desfăşurau ca dintr-o carte frumoasă scene de iubire: răsfăţăturile ei de copil drăgălaş, poreclele dulci, copilăreşti. Vlahuţă, s. a. ii, 248, cf. Alexi, w. — Pl.: răsfăţături. — Răsfă{a + suf. -(ă)iură. RĂSFĂŢÎE s. f. (Regional; in 1 o c. adv.) Din răs-făţie = din distracţie, din plăcere. Eu numai din răs-făţte am venit pe aici şt am căzut prins. Reteganul, p. iii, 81. — Răsfăţ -f- suf. -ie. RĂSFfiT s. n. v. ruşfet. RĂSFETĂR s. m. v. ruşfetar. RĂSFlfiHBE vb. III. Refl. (Rar) A fierbe timp îndelungat; a fierbe mai mult decît e necesar. Să iai un ou de rindunică şi să-l fierbi pînă se va răsfierbe. Pamfile, duşm. 91. — Prez. ind.: răsfierb. — Pref. răs- + fierbe. RĂSFILÎ vb. IV. Tranz. (Neobişnuit) A răsfoi, a frunzări. Resfilise . . . pachetul de scrisori, conv. lit. iv, 77. (Intranz.) O lampă la lumina căreia res-filea dama într-un pachet de scrisori, id. ib. — Scris: resfili. — Prez. ind.: răsfilesc. — De la filă. RĂSFIRĂ vb. I. T r a n z. A desface fir cu fir, a separa între ele firele părului, ale bărbii etc., îndepărtîndu-le unele de altele; a răşchira. O aură uşure îi mtngtie-n-cel fruntea Şi părul îi resfiră. Heliade, o. i, 215. Atunci băiatul îşi răsfiră părul, încălecă şi zbură cu bidiviul lui. Ispirescu, l. 164. Părul galben răsfirîn-du-şi, Răsturnat peste răzoare . . . Doarme leneş craiul Soare. Goga, c. p. 81. Vîntul îi resfira puţin părul. Gîrleanu, n. 96. Şi plîng şi eu, şi tremurînd Pe umeri pletele-i resfir. Bacovia, o. 26. Bădia Ionică . . . mă întrebă zorit . . . , răsfirîndu-şi barba. Brăescu, a. 88. Boierul Dumitraşcu, răsfirîndu-şi în degete frumoasa-i barbă căruntă, mă întrebă cu seriozitate . . . Sadoveanu, o. i, 359. Vîntul . . . , adiind uşor, îi mîngîia fruntea răsfirîndu-i pletele şi barba lui albă. Bart, s. m. 64. Nici părul tău, bălan mănunchi de spice, Nu-l mai resfir, cu degetele, eu. Beniuc, c. p. 30. Murgul, d-auzia, Coama-şi resfira, Vîntul despica Şi mereu zbura. Teodorescu, p. p. 445. Refl. Nişte coame castanii undoioase se resfiră peste umerii şi peplarul lui înfirat. Negruzzi, s. i, 21. Pe-o sofa ea zace dusă . . . , păru-t se resfiră. Macedonski, o. i, 241. Corbea mi se întrista, Lăcrămile îl trecea, Barba i se resfira. şez. ix, 171. <0> Intranz. Şi mai sus între smicele Cîntă două turturele, Una răsfiră din pene. şez. ii, 220. <$> Refl. (Prin analogie) Apa Cricovului ... cu mii de pîrîie ce se resfiră şi se-mpreună, împestriţează matca sa. Odobescu, s. i, 63. Era alb ca varul şi sub pielea lustruită a obrajtlor să resfirau . . . firele vinelor. Delavrancea, t. 12. Apa scade răsfirîndu-se în larg pe matca bolovănoasă. Vlahuţă, o. a. 416. Deodată, se resfiră din înalt mănunchiul strălucitor al razelor de soare şi peste cîmpie năvăli un val de aur. Gîrleanu, n. 225. 4- A întinde în lături, a desface. Păsări c-un viers nemaipomenit de subţire-şi resfirau aripile de jeratic. Delavrancea, s. 90. Se opri dinaintea unei oglinzi. . . şi-şi mai resfiră legătoarea de la gît. Hogaş, m. n. 31. Trifon Guju îşi răsfiră picioarele şt întinse genunchii ca să se înfigă mai puternic pe loc. Rebreanu, r. ii, 195. Un zarzăr . . . Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii. Topîrceanu, b. 5. [Găina] îşi resfira o aripă. Cazimir, gr. 85. Besfiră degetele mîinii cu inelul pe piept. Călinescu, s. 330. Şi-şi resfiră penele Ca mîn-dra sprîncenele, Şi-şi resfiră codiţa Ca şi mîndra frunţi ţa. Reteganul, tr. 124. Curcanul răsfiră penele şi se-mbufoaie. alr sn ii h 382/2. 2. R e f 1. A se întinde în diferite direcţii, a se împrăştia, a se răspîndi; (despre fiinţe) a se răzleţi. Se învie D[u]m7i[e]dzâu şi se rrăsfire-se vrădzimaşii lui. psalt. hur. 55r/8. Ca apa vărsaiu-me şi se sparse (se răspiră, să-mprăştîară d, răsfirară-să h) toate oasele mealc. psalt. 36. Că doară că ne vomu răsfira pre pămînt lat. Palia (1581), 45/7. Se răsfirară limbile preste toată lumea. Moxa, 348/27. Bate-voiu păstoriul şi să vor răsfira oile. n. test. (1648), 60v/ll. începură a se răsfira aceale reale eresuri şi învăţături vicleane întru mulţi oameni (a. 1652). gcr i, 163/35. Pre aceia . . . carii . . . in Zurul se răsfirase, pre toţi i-au prins. Şincai, hr. i, 231/24. [Norii] mai nainte de opunerea soarelui se răsfiră. Calendariu (1814), 81/17. Oştirile otomane se răsfirară pe lungul unui şanţ la poalele dealului. Bolintineanu, ap. cade. Stolurile 1655 RĂSFIRARE - 126 - RĂSFOI1 de ciori se răsfiră, se amestecă, se,gonesc. Delavrancea, ap. cade. Din apus Se răsfira fierbtnd un nor De-un rece vini adus. C.oşbuc, p. i, 233. Prin burlane şiruia spumă albă, care se răsfira pe şuvoaiele de apă ca o danielă. Sandu-Aldea, a. m. 56. Pădurea se rărea acuma, răsfirindu-se în copaci singuratici. Rebreanu, n. 286. Incet-încet, în zare se ridică o pinză alburie de fum, care se înălţa răsfirîndu-se şi se pierdea în nemărginire. Sadoveanu, o. ii, 43. Ciniul meu ca mana se răsfiră Peste jalea grea a veacului. Beniuc, v. 78. Tătărimea Se-nşira Şi fugind se resfira Cîte unul, unul, unul. Alecsandri, p. p. 80. Să iese fumu prin sate, Să se nalţe sus pe ceri, Să se resfire prin feri. Hodoş, p. p. 144. ■{> Tranz. Să nu vor înţeleagc toţi nu-i vina noastră ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii prin alte ţări. n. test. (1648), vir/2. Ţugurlan dezlega snopul, îl lua în braţe, îl răsfira de-a lungul coşului, ii dădea drumul în inima furtunoasă a maşinii. Preda, m. 358. Ea din palme că bătea Şi şerpii îi răsfira. PĂs-culescu, i-. p. 202. <£• Fig. Iar în norul de pro-fume Două suflete de flori Le desparte-al nopţii mire Cu fantastica-i şoptire, Le resfiră pînă mor. Eminescu, o. i, 14. In zboruri rotunjite, tăiau mari păsări slava; un farmec de poveste se răsfira sub cer. Labiş, p. 77. Că-n şură mai bate vîntul Şi îmi mai resfiră gîndul. Hodoş p.p. 200. <0> E x p r. A-şi răsfira năcazul (pe cineva) = a-şi vărsa necazul pe cineva. Nu-ţi răsfira năcazu pră copil, alr ii 3 172/29. + Tranz. A presăra, a risipi, a Împrăştia. Resfirînd pe a lor cale nişte nemernice flori. Negruzzi, s. ii, 12. Se apucă să-şi adune geamantanele, coşurile şi legăturile pe care le resfirase în compartiment. Rebreanu, r. i, 12. + Tranz. şi refl. (învechit) A (se) destrăma, a (se) dizolva. £>[o]m[n]iiZ rrăzfiră sfatul limbilor, psalt. hur. 27r/4. Atunce se răshirară multe părţi împărăţiia Rimului. Moxa, 964/7. + (Regional) A se rări (GlimbocaJ— Caransebeş), alr ii 3499/27. Să mai zmulgeau fire de porumb, să se răsfire, ib. >}%, 3. Tranz. (învechit, rar) A dezvălui; a inşira, a analiza. Ne rezervăm a mai resfira încă şi alte mis-terii ale chemării în ajutoriu puterilor armate. Bariţiu, p. a. ii, 407. <$■ Refl. pas. Care lucru mai pre larg se va răsfira mai jos Maior, ist. 12/7. + A-şi reaminti, a depăna. Drumariu-şi taie calea . . . Şi-n mintea sa resfiră pe drum ce-a petrecut. Mureşanu, p. 135/11. + A răsfoi, a foileta. Fizica am resfirat-o, despre fiinţi şi naturi, Matematica asemeni am cercetat-o de rînd. Pann, h. 64/10. — Scris şi: răzfira. — Prez. ind.: răsfir şi (rar) răsfirez. — Şi: resfiră vb. I. — Pref. răs- -f fir. RĂSFIRĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) răsfira; tmprăştiere, răspindire, risipire. Cu resfirare din rair, ieşită D-arome florile-ţi mă-nvăliră. I. VăcXrescul, p. 503/1, cf. ddrf. Peste spinările de pămînt se zăreau . . . desfăşurările grăbite ale sulurilor cenuşii de fum şi răsfirarea lor în goana vintului. Sadoveanu, o. ii, 105. — Pl.: răsfirări. — Şi: rcsfirăre s. f. — V. răsfira. RĂSFIRAT1 s. n. (învechit, rar) Faptul de a s e răsfira; risipire, imprăştiere. Rrăsfiratul i[sra]tlilor adunra-va. psalt. hur. 123r/26. — V. răsfira. RĂSFIRĂT2, -Ă adj. 1. Cu firele (părului, bărbii etc.) depărtate unele de altele. Caii repezi, ageri, cu coame răsfirate, Cu nările aprinse, eu gurile spumate. Alexandre seu, m. 30. Erau tot căluşei rotunzi . . . cu coamele răsfirate. Odobescu, s. i, 161. Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie. Eminescu, o. i, 79. Biacteele şi sepalele cu peri glandulari răsfiraţi. Gre-cescu, fl. 127. Era plăpînd, Cu ochi albaştri, cu privirea clară ... Cu părul blond şi răsfirai în vînt. D. Botez, f. s. 29. Cum sta pe pat rezemată de pernă cu părul răsfirat, privind în jos, era tulburător de frumoasă. Vlasiu, d. 181. Iar la masă clne-mi şeade Cu bărbile resfirate Şi cu pletele lăsate? Teodorescu, p. p. 478. 4- îndepărtat unul de altul, desfăcut; răşchirat. Cele zece degete moi, calde şi răsfirate ale amînduror mînilor. Hogaş, dr. i, 166. F.a se apropiase şi-şi lipise corpul de el cu braţele mereu răsfirate. Rebreanu, r. i, 159. Lingă un mesteacăn bălrîn răsfirat în crenguţe fine, dădui peste o crucc strîmbă de grezie. Sadoveanu, o. vii, 347. 2. întins pe o suprafaţă mare, Împrăştiat. Satul este o adunătură de case răsfirate. Bolintineanu, ap. cade. Aerul, răsfirat în unde diafane subt arşiţa soarelui de vară, oglindeşte ierburile şi bălăriile din depărtare. Odobescu, s. iii, 14. Peste arbori răsfiraţi Răsare blînda lună. Eminescu, o. i, 186. Mai în sus, pe coaste, răsfirat, se întinde satul. Slavici, n. i, 39. Intre pustia apelor pontice şi meterezuri, crescuseră în cinci ani sălcii răsfirate, în care cîntă cucul primăvara. Sadoveanu, o. xiii, 318. Şapte sate răsfirate s-au legat mănunchi. v. rom. septembrie 1954, 79. <0> F i g. Lucruri ce faci mirate-N sufletul mieu răsfirate. Dosoftei, ps. 469/2. Pacea, . . . calmul serii resfirat pe vecernia greierilor . . . mă biruiuu. Galaction, o. 348. + Răzleţit. Fotografii alergau răsfiraţi pe lîngă rîndurile ce defilau. Stancu, r. a. i, 231. + (Despre litere, cuvinte etc.) Rărit, distanţat, spaţiat. Asigurarea aceasta a ziarului semioficial.. . este tipărită cu litere răsfirate. Bariţiu, p. a. tii, 332. + (Despre pămln,.) Puţin Îndesat, afinat. Griul pofteşte pămînt mai mult îndesat decît resfirat. Economia, 36/20. + Fig. Nestatornic. Ş-ai o fire resfirată, Te-ai iubi cu lumea toată. Hodoş, p. p. 120. — Pl.: răsfiraţi, -te. — Şi: resfirăt, -ă adj. — V. răsfira. RĂSFLOCÎ vb. IV. (Regional) Tranz. şi refl. A (se) răsfăţa, a (se) desmierda. Cf. cade, l. rom. 1959, nr. 3, 67, i. cr. vii, 52, alrm i/ii h 318, alr ii/i h 150. — Prez. ind.: răsflocesc. — Pref. răs- + floc. RĂSFLOCIĂT, -Ă adj. v. răsfloclt. RĂSFI,OCÎT, -Ă adj. (Regional) Răsfăţat, dezmierdat; răzgliat. Cf. rev. crit. iv, 86, l. rom. 1959, nr. 3, 67, i. cr. vii, 52, alr i 443/776. — Pl.: răsflociţi, -te. — Şi: răsfloeiăt, -ă adj L. Costin, gr. băn. 173, — V. răsfloei. RĂSFdC1 s. n. v. orâsfoc. RĂSFOC2 s. n. v. răsfug. RĂSFOI1 vb. IV. Tranz. 1. A Întoarce foaie cu foaie o carte, un ziar etc., citind In fugă; a frunzări. Cf. Polizu. După ce am răsfoit cartea ta, m-am luat în adevăr cu plăcere de pe urmele laie de vînălor. Odobescu, s. iii, 3. Am răsfoit un vraf de lomuri. Delavrancea, t. 264, cf. ddrf, Barcianu. Dan răsfoieşte dosarele, pe care i le-adusese de cu seară ajutorul. Vlahuţă, o. a. 292. Matei răsfoia hîrtiile aduse de copil. D. Zamfirescu, v. ţ. 37, cf. Alexi, w. Răsfoiesc un carnet în care treceam note aproape zilnice. Brătescu-Voineşti, ap. cade. Herdelea, cu pipa-n gură, răsfoia cîte-o carte. Rebreanu, i. 67. Luam cartea, o cercetam, o răsfoiam şi găseam în ea cuvintele şi ritmul prozei mele. Galaction, o. 34. începu să răsfoiască un album vechi. C. Petrescu, c. v. 230. Şmil răsfoieşte o carte cu co-perţile negre şi roase. Sahia, n. 96. M-am păzit să scot volumele din rafturi şi să le răsfoiesc. Sadoveanu, o. vi, 262. Ia cartea în mînă şi o răsfoieşte cu aviditate. Sebastian, t. 174. Răsfoind o carte ilustrată. Teodo-reanu, m. u. 146. în timp ce vorbea, răsfoia paginile scrise. Vlasiu, d. 165. Ciocîrlan răsfoia jurnalele. Călinescu, s. 271. începu să răsfoiască ziarele de dimineaţă. Stancu, r. a. iv, 393. Femeia . . . întorcea cu grijă [foile] una după alta, ca şi cum ar fi avut de 1664 RĂSFOI* - 127 - RĂSFRlNGE gînd să răsfoiască ţoală cartea. Demetrius, a. 147. Şedea ta biroul săn, pe care se aflau ziarele din acea dimineaţă. Le răsfoise. Vornic, p. 104. Moromete răsfoia ziarul nepăsător. Preda, m. 131. Cărţi peste cărţi In nopţi sfirtiloare, Eu răsfoiam cu degete subţiri. Labiş, p. 137. După ce musafirilor li se arătau căţeii împăiaţi din vitrină, albumul de familie, pe care-l răsfoiau cu o grabă indiferentă, aceştia treceau la discuţia propriu--zisă. Barbu, p. 163. Am răsfoit şi eu revista asta. t februarie 1962, 45. Răsfoaie foaia (— ziarul), a iii 5, cf. iv 8. <£> Refl. Cartea veche singură se răsfoieşte, Învăţată de boantele deşte. Arghezi, vers. 193. <£> Intranz. Am tnceput a răsfoi prin ziare străine. Eminescu, g. p. 6. Fi g. Să nu răsfoieşti Prea repede filele Frumuseţii ce eşti, Te bucure zilele! Blaga, p. 111. + Fig. A căuta ceva amănunţit, a cerceta. Îşi răsfoiesc mintea pentru a găsi o materie convenabilă. Maiorescu, cr. i, 122. Înaintea omului, ştiinţa modernă deschide orizonturi fără margini . . ., il îndeamnă să răsfoiască lot mai mult tainele măreţe ale nalurei. Gherea, st. cr. ii, 75. + F i g. A rememora. Ceasuri întregi şi pînă noaptea tlrziu, răsfoiam viaţa noastră de şcoală. Hogaş, dr. ii, 120. 2.  răsfira, a desface. Curcanul îşi răsfoieşte coada. alr sn ii h 382. <0> Refl. Fig. Buzele ei fragede şi rumeioare se răsfoiră într-un rîs de nebunatică bucurie. Odobescu, s. iii, 202. + F i g. A Împrăştia, a risipi. Voi răsfoi la vînturi a castităţii floare. Macedonski, o. ii, 23. — Scris şi: resfâi. ddrf. — Prez. ind.: răsfoiesc. — Pref. răs- + foaie. RĂSFOÎ2 vb. IV. Refl. (Neobişnuit) A se lăfăi, a se desfăta. Hangiul, de viţă venetică, bogat putred, se răsfoia în duhoarea de ţuică şi vin, pe cînd Mama Stanca Ilivuleasa sta la gura sobei, mlhnită d-ale vie Ui. Delavrancea, s. 7. — Prez. ind.: răsfoiesc. — Pref. răs- + foi. RĂSFOIĂLĂ s. f. Răsfoire. [Manuscrisul] n-a slîr-nit curiozitatea unei răsfoieli de cinci minute. C. Petrescu, c. v. 148. — Pl.: răsfoieli. — Răsfoi1 -f- suf. -eală. RĂSFOIĂT, -Ă adj. v. răsfoit. RĂSFOÎRE s. f. Acţiunea de a răsfoi1 (1). Cf. Polizu. Cîteva poezii luate din prima resfoire. Maiorescu, cr. i, 124, cf. ddrf, Alexi, w. Era adîncit în răsfoirea lor [a albumelor] cînd din odaia de pian se auzi altceva decît obişnuitele valsuri. Brătescu-Voineşti, p. 164, cf. v. rom. ianuarie, 1954, 198. — Scris şi: resfoire. — Pi.: răsfoiri. — V. răsfoi1. RĂSFOÎT, -Ă adj. Desfăcut In foi, răsfirat. Cf. ddrf, Alexi, w. Mlinile-mi rătăceau tn neştire pe petalele roşii, trandafiri răsfoiţi. Petică, o. 329. Se ridică mai întîi prin cîteva bătăi de aripi, cu coada răs-foiată direct în sus, şi apoi ţişneşte ca o săgeată. Linţia, p. ii, 145. — Pl.: răsfoiţi, -te. — Si: răsfoiăt, -ă adj. — V. răsfoi1. RĂSFRĂMÎNTĂ vb. I. Tranz. (Rar) A frămlnta (timp Îndelungat). De bătrln cîine culcuş ia-n ghiară fl resfrămîntă-n turlă de ceară. I. Văcărescul, p. 330/12. — Scris: resfrămînla. — Prez. ind.: răsfrămtnt. — Pref. răs- + frămlnta. RĂSFRÎNĂRE s. f. (Neobişnuit) Lipsă de cumpătare, exces. Răsfrînarea lor le-a pricinuit cea de istov piire. Beldiman, n. p. ii, 157/25. — Pref. lăs- + [ln]frlnare. RĂSFRÎNÂT, -Ă adj. (Neobişnuit) Necumpătat, excesiv. Sardanapal, dtn sînul ceti mai răsfrîntate trufii, au poruncit să prigonească pe magi. Beldiman, n. p, ii, 98/18. — Pl.: răsfrînaţi, -te. — Pref. răs- + [ln]frlnat. RĂSFRÎNGĂTOR, -OĂRE adj. (învechit, rar) Care răsfringe, refractant. Cf. Polizu. + (Despre verbe) Reflexiv. [Verbe] reflexive (resfringăioare). gr. r. (1835), 81/5. — Pl.: răsfrîngălori, -oare. — Şi: resfrtngător, -oăre adj. — Răsfringe + suf. -ător. RĂSFRÎNGĂTtJRĂ s. f. (Rar) Partea răsfrintă a unei haine; cută; (rar) răsfrînsătură, răsfrlntură. Mai băgai şi prin toate răsfrtngăturile şi cusăturile hainelor pre cît stătu cu putinţă. Gorian, h. ii, 22/30. — Pl.: răsfrîngături. — Răsfringe + suf. -ătură. RĂSFRÎNGE vb. III. I. Tranz. A Întoarce In afară, a Îndoi; a desface. Cf. lb. Nu rupe pănuşile, ci le răsfrînge şi le împleteşte, legînd în acest chip mai mulţi păpuşoi la un loc. I. Ionescu, c. 164/3, cf. Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w. M-aşteptaţi, vin şi eu cu voi, Cămaşa răisfrîng-o de mîneci. Goga, p. 43. Bătu . . . din palme enervat, răsfrlngîndu-şi buza de jos. Teodoreanu, m. ii, 135, cf. 387. Îşi răsfrînse braţele în laturi şi rămase strîmb şi mut ca şi crucea. Sadoveanu, o. vii, 347. îl cercetă şi răsfrtnse buza de jos într-o schimă de supremă compătimire. C. Petrescu, a. r. 16. Pop, tinichigiul, şi-a răsfrînt buzele cu oarecare ciudă. Galan, z. r. 295. Dalba-i soţioară, de-l vedea, Mînicele-şi răsfrîngea: Punea sita şi cernea, în copaie frămînta, Frumos colac că făcea. Teodorescu, p. p. 141. <0> Refl. [Buza] de deasupra se resfrîngea în sus. Creangă, p. 239. Cît poţi vedea cu ochii, totul e o întin-soare neagră-vînătă de valuri cari se pierd, se răsfrîng, se aruncă cu furie asupra vaporului, voind să-l înghită. Dunăreanu, cf. 55. II. 1. T r a n z. A proiecta lumină asupra unui obiect, fădnd-o să se reflecte; (subiectul indică un obiect) a reflecta lumina primită; (Învechit) a refiinge <1). Cf. Polizu. Soarele în unde, în raze aurite, Lumina îşi răsfrînse pe steagul tricolor. Alexandrescu. o. i, 82. Şi murii netezi, roşii, de marmură curată, Lumina lunii blînde în sală o resfrîng. Eminescu, o. iv, 159, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Am o oglindă şi mă joc Cu razele ce le răsfrîng, Mutîndu-le din loc în loc. Le risipesc şi iar le strîng. Anghel-Iosif, c. m. i, 24. Cîmpiile de rouă resfrîng de mii de ori Seninul dtmineţei ce-n purpură seîntete. Eftimiu, c. 73. Chiar diamantului, ca să sclipească, îi trebuie o rază s-o răsfrtngă. Cazimir, l. u. 77. Pe masă ardeau două luminări ce răsfrîngeau luminiţele odăii pînă în fundul curţii. Brăescu, o. a. ii, 74. Făclioara feştilei de sen răsfrîngea luminiţi în ochii lor. Sadoveanu, o. v, 686. La ora aceea, crestele de piatră ale Hăsmaşului Mare se aprinseseră ... ca în toate serile, răsfrîngînd asupra ctmpiilor miile lor de reflexe roşiatice. Bogza, c. o. 32. (Refl.) Luciri de arme crunte, paiaţe roş cu sînge, Pe care-o rază vie din soare se resfrînge. Alecsandri, p. iii, 289. Bazele lunei se resfrtngeau cu vii licuriri. . . , răspîn-dind pe cer şi preste rîu o dulce lumină. Odobescu, s. i, 142. <$• F i g. Era în acea vreme cînd soarele apune Şi zîmbeie de-adio răsfrînge peste cer. Macedonski., o. i, 255. Şi, deodată, ea tresare, Faţa ei răsfrînge foc. Cerna, p. 131. Privesc de-aicea astrul, Ca să-mi res-frîngă totuşi Raza privirii tale. Camil Petrescu, v. 27. + Refl. (Despre umbră) A se proiecta In chip de imagine pe o suprafaţă; a se profila. Umbra ei se resfrîngea în părete. Eminescu, n. 64. 4- Refl. (Despre sunete) A se Întoarce sub formă de ecou; a se repeta. Chiotele lor răzbăteau pînă-n adîncul bătrînelor păduri. . . , răsfrîngindu-se de două-trei ori, parc-ar fi fost chiuite de alte guri nevăzute. Sandu-Aldea, u. p. 41- 1675 RĂSFRÎNGE - 128 - RĂSFRÎNT Dar sus în pădure Ce zvon se răsfringe? Horea, p. 64. (Tran z.) Sunete prelungi, Jăluiioare, se loveau de pereţii stîneilor, care le răsfrtngeau spre larg. Bart, s. M. 57. 2. Tranz. (învechit) A respinge un atac armat, a sili pe duşman să se retragă. Prinfipul Madatof. . . i-au lovit şi i-au răsfrint într-o clipeală, ar (1829), 29“/28, cf. Polizu. (Fig.) [Mintea] mă luminează, ca să ştiu resfrînge Cursele duşmane, ver unde nor fi. Mureşanu, p. 106/4, cf. Barcianu, Alexi, w. 4 (învechit, rar) A combate, a nu admite, a nu accepta, a respinge. Zimmermann resfrînge observaiiunile lui Gro-isz. Bariţiu, p. a. iii, 235. 3. Refl. F i g. (Urmat de determinări introduse prin prep. „asupra", „in") A se face simţit (influen-ţind, înrîurind. determinlnd); (Învechit) a refrlnge (2). [Bucuria] sălăşluindu-se în simţiioarea inimă a unui prieten se răsfrînge ... în pieptul nostru. Marcovici, c. 40/19. Această scădere se răsfrînge chiar asupra gu-vernămîntului. Bolintineanu, o. 284. Dar epoca de degradare în care el a trăit s-a resfrînt asupra acestui frumos geniu. Odobescu, s. i, 49. O expresie de durere sfîştetoare, care ... se răsfrîngea asupră-i. D. Zamfirescu, v. ţ. 45. Asupra capului meu se resfrîngea via lor iubire. M. I. Caragiale, c. 71. 4. Tranz. şi refl. A (se) reflecta pe o suprafaţă lucie sau intr-o oglindă; a (se) oglindi. Frumoasele nu-mu-uita ... se înalţă pe marginea apelor şi-şi răsfrîng Intr-Însele capelele lor dc azur. cr (1846), 179®/11. La dreapta curge un rîu, în undele căruia se resfrînge umbra tufişului de pe mal. Odobescu, s. iii, 59. în lacul cel verde Şi lin Resfrînge-se cerul senin. Eminescu, o. i, 492. Printre valuri care plîng . . . Felinare se răsfrîng. Macedonski, o. i, 200. Ostroavele — grădini plutitoare — îşi răsfrîng în valuri răchitele argintii. VlahuţX, r. p. 21. O oglindă îi răsfrînse chipul, şi văzu că nu mai era copil, ci un om cu ochii trişti şi cu fire de argint pe tîmple. Anghel-Iosif, c. l. 17. Mănunchiuri de raze aurii se întreceau prin văzduhul înveselit, mtn-gîind pămîntul crăpat de dogoreala zilelor trecute, răs-frîngîndu-se zglobii în oglinda rîului. Rebreanu, n. 79. Pe asfaltul ud se resfrîng luminile felinarelor. Baco-via, o. 236. O oglindă . . . răsfrîngea un colţ din camera de culcare. Galaction, o. a. i, 63. Ca-n unda lui se răsfrîngea seninul, Iar sufletul mi-tra ca unda lui. Cazi-mir, L. u. 28. Cerul cu lumea lui de stele se resfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră. Bart, e. 251. Luna se resfrîngea în apă. Călinescu, s. 188. Apa eleşteului e netedă şi răsfrînge ca o oglindă lumina soarelui înălţat de vreo trei suliţe. Camil Petrescu, o. ii, 38. Fi g. Şi lacrăma de sînge, obrajii mei arzînd, Răsfrînge frumuseţea, icoana osîndilă, Ce o blestem plingînd! Alexandrescu, o. i, 105. Adevărul. . . se prezintă în acele momente dinaintea lui. . . , arălîndu-i oglinda în care se răsfrîngeau crimele prin care ajunsese la mărirea în care se afla. Filimon, o. t, 104. Artele şi poezia au ştiut să-şi însuşească şi au izbutit să resfrîngă, în produc-ţiuni de merit, toate aceste felurite fapte şi simţiri. Odobescu, s. iii, 51. Şi-n apa lor răsfrînt-am minunea tinereţii. Macedonski, o. i, 3. Coşbuc . . . resfrînge în creaţia lui un alt mediu, o altă clasă. Gherea, st. cr. iii, 126. Mi-i milă-n preajma unui zîmbel stins, în care-o viaţă-ntreagă s-a resfrîns. Păun-Pincio, p. 68. Se gîndi. . . , cu ochii mari răsfrîngînd mereu petrecerea domnească, dar văzînd de-acuma numai pămîniul aspru şi totuşi ademenitor. Rebreanu, i. 147. în sufletele noastre, o slabă adiere, Lumina cea mai mică... O umbră, o penumbră mărite se resfrîng. Eftimiu, î. 177. Dădea drept pildă o picătură de rouă în care se resfrînge lot ce există. Camil Petrescu, t. ii, 220. Conţinînd in sine toate planurile universului, . . . [omul] are putinţa să-l răsfrîngă în întregime. Vianu, m. 87. Mai e o poezie a locurilor vechi, Unde răsfrîngem vremea ca stelele în unde. Deşliu, g. 5. — Prez. ind.: răsfrîng; perf. s.: răsfrînsei; part.: răsfrint. — Şi: resfringe vb. III. — Pref. răs- + frlnge. RĂSFRÎNGERE s. f. Acţiunea de a (se) răsfringe şi rezultatul ei. 1. îndoire In afară; desfacere. Cf. răsfringe (!*• Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., Cantuniari, l. m. 170. II. 1. Lumină, radiaţie luminoasă, lucire, strălucire. Cf drlu. Resfrîngeri Întinse de lumină [in port], buletin, g. (1840), 3072/5, cf. Polizu. Soarele nu era departe de-a apune. El se culca în nori. Răsfrtngerile lui făceau valuri de aur şi rubin. Bolintineanu, o. 429. Răsfrîngeri roşii de amurg Se sfarmă-n licăriri mărunte. Topîrceanu, b. 28. La răsfrlngerile focului văzu pe starostele Nechifor Căliman călare. Sadoveanu, o. xiii, 68. într-un pisc depărtat al înălţimii, apăruse răsfrîngerea zorilor pe luciu de stîncă. id. ib. 494. A Fig. în viaţa mea aviil-am un dor şi-un vis dea-cele Ce poartă pe-a lor aripi resfrîngere de stele. Alecsandri, Poezii, 493. Li-s frunţile albe Răsfrîngeri de vis. Lesnea, c. d. 99. 2. Reflectare, oglindire. Cf. răsfringe (114). Resfrîngerea soarelui pe suprafaţa bălţii mă orbise de tot. Alecsandri, o. p. 267. Ceti cu obrajii Înfloriţi, desigur din pricina resfrîngerii culorii afişului. BrX-tescu-VoIneşti, p. 166. Nouri negri treceau grabnic pe sus; din cînd tn cînd ieşea luna tn aburi, ca o răsfrîn-gere a lunii în lacuri albastre. Sadoveanu, o. vi, 504. <$> F i g. Cultura lor [a romanilor] este o răsfrîngere a cultură greceşti, mn (1836), 712/23. Naţiunea română vro-ieşte ca poezia română să îmbrăţişeze toate simţimtntele sale; aspiraţiunile ei naţionale, politice, sociale ... să fie răsfrîngerea a tot ce simte ea. Bolliac, o. 62. Situaţiile, caracterele, psihologia, lotul pare o răsfrîngeri artistică a veacurilor lungi prin nare a trecut sufletul român. PeticX, o. 390. Sadoveanu . . . urmăreşte răsfrlngerile lumii tn sufletul copilitei. IbbXileanu, s. 6. Avea în el o răsfrîngere a imaginilor care se creaseră în el în celălalt drum. Sadoveanu, o. ix, 160. 3. F i g (Neobişnuit) Reflecţie, gîndire, meditaţie. Cărţi lîngă cărţi... în fel de fel de legături şi scoarţe, rămăşiţe ale atîtor răsfrîngeri şi ale atttor biblioteci,. .. dorm toate la un loc. Anghel, pr. 19. — Pl.: răsfrîngeri. — Şi: resfrîngere s. f. — V. răsfrînge. RĂSFRÎNSĂTtiRĂ s. f. (Rar) Răsfrlngătură. Curelele [opincilor] sînt . . înfăşurate pe după glezne pe sub răsfrînsătură cioarecilor. Frîncu-Candrea, m. 132. — Pl.: răsfrtnsături. — De la răsfringe. RĂSFRINT, -Ă adj. I. întors în afară, Îndoit. Era la cap ascuţit şi ochii întorşi .'. .şi buzăle răsturnate şi răsfrînte (a. 1705). gcr i, 350/33. Rotundă la obraji, ulbă cu ochii negri, aprinşi de ciudă şi umbriţi de nişte gene lungi şi răsfrînte. Delavrancea, s 109. Răsuceşti hîrtia în două degete . . . , iar capetele frumos resfrînte rămîn tocmai ca aripile unui fluture alb. Sevastos, n. 225. Cu buza de jos răsfrîntă ca un copil alintai care face pc supăratul. Sandu-Aldea, a. m. 207. Banda de fir de la gît dispare, făclnd loc unui guler răsfrint. Iorga, c. i. i, 117. Marginea răsfrîntă a pălăriei mele. Hogaş, m. n. 62. în mlncca răsfrîntă găsi un plic. Rebreanu, n. 174. Din gulerul răsfrint i se vede gttul delicat. Cazimif, gr. 35. înaltă, fină, distinsă, cu părul arămiu, cu ochii negri, cu buze răsfrînte. BrXescu, m. b. 9. îmbrăcase pentru tenis o bluză-cămeşă cn guler răsfrtnt şi mînici scurte. Teodoreanu, m. ii, 71 El Începu a rîde, cu buzele răsfrînte a amărăciune. Sadoveanu, o. iii, 25. Apăru un flăcău blond, cu cămaşă albă răsfrîntă peste gulerul hainei. Vornic., p. 59. -0> Fig Fire resfrtntă înăuntru, timidă, melancolică. D. Zamfirescu, r. 210. Adăugă după un timp, răsfrint tn cuget: Am fost într-un batalion cu el. Camil Petrescu, o. ii, 35. II. 1. (Despre lumină) Care este reflectat; difuzat, Împrăştiat. Cf. drlu. Spre apus tot se mai vedeau urme de lumina resfrîntăa zilei care se dusese. BrXtescu-Voi-neşti, p. 325. Lumina lămpii, strlnsă şi răsfrîntă de 1678 RĂSFRÎNTURĂ - 129 - RĂSIMŢI abajur, ii poleia rotunzimile albe. Camil Petrescu, u. n. 76. + (Despre sunete) întors sub formă de ecou; repetat. Prin văile albastre, răcoare şi tăcere, Doar limpedele tropot în depărtări răsfrînt. Lesne a, p. e. 28. 2. Reflectat pe o suprafaţă lucie sau într-o oglindă, oglindit. Pe Dunăre scînteiau razele ei răsfrînle în mii de talazuri. Odobescu, s. i, 140. O frumusetă rece ca răsfrîntă din oglindă. Vi.ahuţX, p. 130. Văzui răsfrîntă faţa-mi pe marmora-ntrislată. Petică, o. 172. N-ai privit... [crizantema] răsfrîntă în heleşlaie. Galaction, o. 325. Ne împărtăşisem întotdeauna gîndul bnn şi întristările. Trăisem unul prin altul, chip resfrînt în oglinzi paralele. G. M. Zamfirescu, m. d. i, 88. Statuia lui Apollo din fund de vremi ivită, Răsfrîntă-n luciul undei şi-n tine-i zugrăvită. Lesnea, c. d. 113. Ţoală casa se vede resfrîntă în apa liniştită ca un cristal. Călinescu, s. 384. îmi place să le văd făptură clară, Răsfrîntă-n iezerul de munte. Blaga, Poezii, 283 Ochii verzi, subt sprîncenele tari şi negre, ai căminarului, scînteiau ca resfrtnţi din soarele de inlie. Camil Petrescu, o. i, 305. îşi pipăie cravata de fular şi surîde imaginei răsfrînte. s martie 1960, 27. — Pl.: răsfrînţi, -te. — Şi: resfrint, -ă adj. — V. răsfrînge. RĂSFRÎNXtJRĂ s. f. (Rar) Răsfrîngătură. Cf. Barcianu. Avea o blană lungă pînă în pămînt, printre ale cărei răsfrînturi de samur se vedea brîul plin de pistoale. Galaction, o. a. ii, 256, cf. a ii 8. — Pl.: răsfrînturi. — Şi: resfrintură s. f. ddrf, Alexi, w. — Răsfrint + suf. -ură. RĂSFUG s. n., s. ni. 1. S. n. Boală contagioasă a oilor, a caprelor şi a vitelor, manifestată prin infla-maţia ugerului, prin încetarea secreţiei lactate şi prin leziuni oculare şi articulare. Răsfugnl sau ranele lu oi. Calendariu (1814), 192/6, cf. Dame, t. 68, tdrg. încearcă unii să tămăduiască de răsfulg frecînd oaia bolnavă cu lapte. Păcală, m. r. 267. Vara se ivea răs-fulgul mai ales atunci cînd aveau lapte mult. Dragomir, o. m. 211, cf. gr. s. vi, 62, Rădulescu-Codin, h ii 122, iv 91, vii 195, ix 315, xi 274, xiv 67, 448, chest. v 167/4, 73. 2. S. n. (Regional) Antrax. Cf. i. cr. ii, 130. 3. S. n. Capie. Cf. Cihac, i, 103, ddrf, Gheţie, r. m., Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. <*> Expr. A dat răsfugu-n el, se spune despre cineva care se agită fără motiv. Cf. Zanne, p. ii, 688. 4. S. n. (Regional) Boală a oilor localizată la picioare (chest. v/73 supl.), la unghii (ib. v/68 supl.); opă-reală a oilor la încheieturi din cauza căldurii (ib. v/22 supl.). 5. S. m. Nume dat mai multor plante erbacee: a) plantă din familia compozitelor, cu rămurele subţiri, verzi şi aproape lipite de frunze; se întrebuinţează în medicina populară ca medicament împotriva răsfugului (1); (regional) mestecă2 (Chondrilla juncea). Cf. ddrf, Brandza, fl. 315, Dame, t. 186, Barcianu, Grecescu, fl. 559, Alexi, w., Borza, d. 46, şez. xv, 113, h iv 52, Vîrcol, v.; b) (regional) dalac (Paris quadrifolia). Cf. Păcală, m. r. 24, Panţu, pl., Borza, d. 124; e) (regional) crin-de-pădure (IJliiim martagon). Cf. Panţu, pl., Borza, d. 99; d) (regional) urzică-moartă (Lamium maculatum). Cf. alr i 1945/764. — Şi: (regional) resffig (Gheţie, r. m., h ii 125), răsf'ily, răstit) (Diaconu, p. 43, h xi 446, chest. v 167/75, ib. v/94 supl.), răsfoc (ib. v/9 supl., com. din Şieuţ — Bistriţa, Glosar reg.), resfâc (h xvii 22) s. n., răsftigă (chest. v 173/19) s. f. — Pref. răs- + foc. RĂSFUG A vb. I. T r a n z. (Neobişnuit) 1. A emana, a degaja. Arbori . . . care, înflorind în fieştecare timp al anului, răsfugă un miros decît toate miresmele mai plăcut. Maior, t. 8. -ţ- Intranz. De se va pune acoperit cu scafă de glaje, la razele soarelui, nici un abur . . . de aci înainte nu răsfugă. înv. zăh. 17/14. + Refl A se transforma în vapori; a se evapora. Umezeala cea dedesupt se răsfugă în sus. Înv. pom. 65. + R ef 1. A se scurge. Cireşii . . . frig mult pot suferi; în pămîntul cel gras de multe ori se răsfugă răşină şi gumă dintr-înşii şi se uscă. înv. pom. 42/25. 2. Fi g . A aluneca, a îndepărta. Să cearce adevărul lucrurilor, precum ca să afle doueade oricll de supţiri şi fără puteare . . . spre a-si resfuga patima sa. Maior, ist. 191/11. — Prez. ind.: răsftlg. — Şi: (învechit) resfugd vb. I. — Cf. it. disf o gar e. RĂSFUGĂRE s. f. (învechit, rar) Acţiunea de a răsfugă şi rezultatul ei. 1. Emanaţie. Cf. răsfugă (1). Lăuda., .primăvara cea încoronată cu flori, răsfugările sale cele bine mirositoare. Maior, t. 44. Răsfugărilor sau răsuflărilor celor odorate, adecă mirositoare, le deşchide cale lesne să iasă. înv. vin. 56/17. Răsfugările sau răsuflările pămîntului, ceale cu putrăgiune. învăţătură, 6/11. Angina putridă vine . . . din resfulgarea pămîntului mlăştinos. Cuparencu, v. 33/8. + Transpiraţie, năduşeală. Contagiul... se lăţeaşte . . . prin transpi-raţiiasau răsfugarea vitei contagioasă. învăţătură, 19/5. 2. Fig. îndepărtare. Cf. răsfugă (2). Se coboară aceaia din ceriul cel nenorocit al părinţilor lor, carii întru răsfugarea patimilor sale, nu mai multă grije au decît de ar fi limpede dobitoace. Maior, d. 64/1. — Pl.: răsfugări. — Şi: resfulgâre s. f. — V. răsfugă. RĂSFUGĂ s. f. v. răsfug. RĂSFUGt vb. IV. Refl. (Regional; despre oi, capre, vite) A se îmbolnăvi de răsfug (I). chest. v 173/88, a v 15, 16, 23. — Prez. ind. pers. 3: răsfugeşte. — Şi: răsfulgi vb. IV. chest. v 167/45, a vi 3. — V. răsfug. RĂSFUGÎT, -Ă adj. (Regional; despre oi, capre, vite) Bolnav de răsfug (1); (despre uger) inflamat din cauza răsfugului. Cf. dame, t. 30, h iv 53. — Pl.: răsfugiţi,-te. —Şi: resfulgit,-ă adj. dame, t. 30 — V. răsfugi. RĂSFtJUG s. n. v. răsfug. RĂSFULGĂRE s. f. v. răsfulgire, RĂSFULGERĂ vb. I. Intranz. A luci, a sclipi, a străluci. Şi de suliţi se-ntunecă locul, Parcă-i sub neguri de fier, şi prin neguri răsfulgeră coifuri. Coşbuc, ae. 221. — Prez. ind. pers. 3: răsfiUgeră. — Pref. răs- + fulgera. RĂSFULGERĂT s. n. (Regional) Răsfug (I). Cf. a vi 19, Glosar reg. — Contaminare între răsfug şi fulgera. RĂSFULGÎ vb. IV v. răsfugi. RĂSFULGÎRE s. f. (Regional) Răsfug (1) (Hangu -Piatra Neamţ), chest. v 167/39. — Si: răsfulgăre s. f. ib. v/33 supl. — V. răsfulgi. RĂSFULGlT s. n. (Regional) Răsfug (1) (Tătăruşi-Paşcani). chest. v 167/88. — V. răsfulgi. RĂSFUNDAt, -Ă adj. (Regional; despre un tren) Desfundat. Rosetti, l. r. hi, 71. — Pl.: răsfundaţi, -te. — Pref. răs- + [des]fundat. RĂSIMŢÎ vb. IV v. resimţi. 1694 RĂSINIT - 130 - RĂSPĂR* RĂSINlT, -Ă adj. v. răzuit. RĂSIPĂ vb. I v. risipi. RĂSlPĂ s. f. v. risipă. RĂSIPI vb. IV v. risipi. RĂSIPICIdS, -OĂSĂ adj. v. rlsiplcios. RĂSIPICltTNE s. f. v. rlglpleiune. RĂSIPiLĂ s. m. v. risipi lă. RĂSIPlRE s. f. v. risipire. RĂSIPlT1 s. n. v. risipit1. RĂSIPlT2, -Ă adj. v. risipit®. RĂSIPITdR, -OĂRE adj. v. risipitor. RĂSIPITdRIU, -OĂRE adj. v. risipitor. RĂSIPlT tJRĂ s. f. v. rlslpltură. RĂSlCĂTOÂRE s. f. v. răsucătoare. RĂSlN dl s. n. v. răsunol. RĂSÎNŢELltGE vb. III. Tranz. A înţelege bine, complet, plnă în cele mai mici amănunte. Unirea face puterea, oameni buni. Hi, acum cred c-aţi înţeles şi răslnţeles. CreangX, a. 166. — Prez. ind.: răslnţeltg. — Pref. răs- -f Înţelege. RĂSÎPICltnVE s. f. (învechit, rar) Risipire (1). Răstpiciunea jidovilor. Dosoftei, v. s. octombrie 69»/15. — Pl.: răslptciuni. — Răsipl + suf. -ctune. RĂSJUDECĂTdR s. m. (învechit, rar) Cel mai mare dintre judecători, primul judecător. Răsjudecătorului de lucrurile cele mai de treabă a norodului creştinesc. N. Costin. let. ii, 103/26. — Pl.: răs judecători. — Pref. răs- + judecător. RĂSLĂBf vb. IV. R e f 1. (învechit, rar) A-şi pierde Încrederea; a se descuraja, a se demoraliza. Nu te slăbi de învăţăturile Domnului, nici te răslăbi de ce eşti oblicit de el! CoresI, ev. 245, cf. 466. — Prez. ind.: răslăbesc. — Din slavon. pdCAJEHTH. RĂSLĂBf RE s. f. (învechit, rar) Slăbiciune fizică; neputinţă. Şi de ce-i tremura, nemică nu era alta, ce răslăbtre. Coresi, ev. 245. — V. răslăbi. RĂSLĂBÎT, »Ă adj. (învechit) 1. Lipsit de puteri, de vlagă, slab, istovit; suferind, bolnav. Iară grăsimea, insuş acesta e viţelul hrănit . . . , că e grasă şi prea dulce, nu nimoaşte şi răslăbită. Coresi, ev. 304. <$> (Substantivat) Şi aduseră lui toţi ce se munciia cu de toate betejalele, şi de chinuri ţinuţii. . . şi răslăbiţti. id. ib. 211, cf. 459. 2. Lipsit de curaj, de Încredere, de nădejde. Nimea să fie răslăbit de suflet, nimea să fie nemulţemitoriu. Coresi, ev. 504, cf. 231. + (Despre abstracte) Lipsit de temeinicie, de soliditate. înţeles nestătut au şi răs-lăbtt şi neîntărit. Coresi, ev. 23/37. — Pl.: răslăbiţi, -te. — V. răslăbi. RĂSIĂBITCRĂ s. f. (învechit, rar) Răslăbire. Aşa şi cela ce cu puteare rădică şi scoală şi tntăreaşte răslăbitura. Coresi, ev. 247. — Răslăbi -f- suf. -tură. RĂSI.OĂJE s. f. v. răzlog1. RĂSMĂ vb. I v. rezema. RĂSMĂT, >Ă adj. v. rezemat. RĂSOÂRE s. f. v. răsare1. RĂSdL s. n. v. rasol. RĂSOLf vb. IV v. rasoli. RĂSORBf vb. IV v. resorbi. RĂSPĂS s. n. (Popular) 1. Răgaz; răstimp. Cf. lb, Polizu, Baronzi, l. 98. După această bătălie iară mai răsuflară moldovenii cttva avtnd o ţtrtcă de răspas. conv. ut. xii, 206. Cotoşmanul nu-t dădu răspas să se mai glndească. Ispirescu, l. 291, cf. I. BrXescu, m. 70. Se judeca singur şi-şi vedea vina lui mare, dar foamea aprigă nu-i da răspas să chibzuiască. Lungianu, cl. 82. Omenirea . . . s-a schimbat nu cu cinci ani, ci cu un răspas de timp pe care ne sfiim să-l evaluăm. Galaction, a. 399. împrejurările specifice ale răspasului de timp dintre miezul sec. XVII şi cel al sec. XIX. ist. lit. rom. i, 146. Să-mi mai dea răspas ca să mai răsuflu, arh. olt. xxi, 274. 4 Repaus. Ia mai lăsaţi sapele alea şi veniţi s-aprindem ţigările, cit om face şi noi niţel răspas. i. cr. vii, 52. 2. Spaţiu, distanţă Intre două lucruri. Cf. lb, Po-lizu, Barcianu. + (La războiul de ţesut) Spaţ. Cf. Densusianu, ţ. h. 331, Scriban, d. — Pl.: răspasuri. — Şi: răspăţ (dr. iv, 465), răs-păs (RXdulescu-Codin) s. n. — Pref. răs- + pas. RĂSPĂŢ s. n. v. răspas. RĂSP VL s. n. v. răspăr2. RĂSPĂLAU s. n. v. raşpalău. RĂSPĂLUt vb. IV v. răşpăhil. RĂSPAN s. n. v. răspăr2. RĂSPĂR1 s. m. Nume dat mai multor specii de peşti: a) peşte răpitor de apă dulce, de culoare galbenă, cu capul prelungit şi cu aripile dorsale terminate cu ghimpi; (regional) meles, v. melez (3) (Acerina Schraetser). Cf. Antipa, f. i. 31, Atila, p. 321, BX-cescu, p. 49; b) (regional) biban (Perca fluviattlls). Cf. BXcescu, p. 32, Lexic reg. 38, h iv 10; c) (regional) ghiborţ (Acerina cernna). Cf. Antipa, f. i. 31, BXcescu, p. 49. — Scris şi: respăr. I. Ionescu, m. 94. — Pl.: răs-pări (Lexic reg. 38). — Şi: răşper (BXcescu, p. 49), răsptir (id. ib.), resper (id. ib. 51), răspirţ (id. ib. 49) s. m. — Etimologia necunoscută. Cf. răspăr2. RĂSPĂR2 s. n. 1. (în loc. şi In expr.) Loc. adv. în răspăr = a) Împotriva direcţiei fireşti In care creşte părul pe capul şi pe corpul fiinţelor. începu a-l mingi şi a-l netezi pre spate şi pre coaste tn păr şi tn răspăr. Ţichindeal, f. 331/23, cf. lb, Polizu, Baronzi, l. 99. Sîngele lucrează mai sigur dectt biata noastră ştiinţă, încheie cu modestie maiorul, continulnd să-şi şteargă In răspăr, cu batista, mustăţile rare. C. Petrescu, î. ii, 45. Apoi, dtndu-şi In răspăr cu dosul mlinii prin mustăţi, tmi mai spuse. Iovescu, n. 197. Rămase aşa încurcat, mtnglindu-şi mustaţa subţire şi 1731 răspAs - 131 - RĂSPICARE căruntă In răspăr. Camil Petrescu, o. ii, 303. li mal făcu ... [an şurub] şi mai îndesat, şi mai tn răspăr. Sadoveanu, o. vii, 499, cf. Rădulescu-Codin, l. 128; b) împotriva direcţiei de mişcare a unui curs de apă, a unui agent fizic etc. Vtntul . . . sufla tn răspăr apa albastră. Macedonski, o. iii, 64. Să mergem repede, In faţa vîntului, să-l luăm tn răspăr. Ibrăileanu, a. 76. Din păduri se furişează vîntul Şi undele-i tiptil le ia-n răspăr. Cazimir, l. u. 28. Manole Păr-Negru şi Simion Păr-Negru, imptngtnd bătaia în răspăr, au pripit acea înfricoşătoare izbîndă a lui Ştefan Vodă. Sadoveanu, o. xiii, 1016. Şi cum umblă tn răspăr, Prin grîu zvelt ca păpurtşul, Pare luna-ntr-adevăr Că-şi începe secerişul. Arghezi, c. o. 112. Dunărea ... pe mijloc face spume cînd o ia vîntul în răspăr. Stancu, d. 193. Loc. prep. în răspărul . . . = a) împotriva . . . , In contra . . . Gata să le buşească din nou, după care rămîl totdeauna istovit ca după un înot tn răspărul apei. Teodoreanu, m. ii, 229; b) In ciuda . . . , In pofida . . . Trec eu Dunărea, în răspărul primejdiei. Galaction, o. 186. Loc. adj . şi adv. în răspăr = contrar, potrivnic, ostil; echivoc. Iubeşte dincolo de vreme, peste barierile onoarei şi în răspăr cu tot trecutul lui de călugăr al laboratorului! Galaction, o. a. i, 78. Purtarea dumnealor unul cu altul e mai mult în răspăr, dar are să vie vremea să spuie dumneaei ce are de spus. Sadoveanu, o. xvn, 505. Tu ai rămas de-atuncea-n răspăr şi răzvrătit, De cîle ori stăpînii şi vremea te-au minţii. Aughezi, c. o. 26 Dumitrache Urcan le-a răspuns^în răspăr. v. rom. februarie, 1954, 42, corn. din Loman — Sebeş. Exp r. A lua (pe cineva sau ceva) în (sau la) răspăr = a-şi bate joc (de cineva sau ceva), a lua in rls (v. ironiza): a dojeni aspru, a brusca. Cf. Polizu, Baronzi, l. 41. Văzîndu-se luat în răspăr de babele satului .. . , se apăra în dulcta limbă a poeziei. Odobescu, s. iii, 9. Stîndplecat pe carte, neadormit, tua-n răspăr A sale-n-vălături deşarte, Doar o găsi vrun adevăr. Vlahuţă, n. 61, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., Pamfile, j. ii, 163. Sosind acasă, era p-aci să-mi încerc norocul în ale căsniciei, dar m-am răzgîndit ... nu care cumva să mă ia în răspăr femeile. Comşa, n. z. 3. Nu-i venea să creadă că nu-l mai ia în unghii şi tn răspăr. C. Petrescu, a. r. 38. Văzîndu-se luat în răspăr, s-a supărat boierul. Stancu, d. 39. Lucrătorii îl cam iau în răspăr. Pas, z. ii, 11. Acum îl cam lua în răspăr pe considerentul că, îmbăirînind, maestrul pierduse simţul discernămîntului. v. rom. septembrie 1962, 70. Eu nu vă dau nici boabă, le mai zice cel mare, lutndu-i în răspăr. Rădulescu-Codin, l. 75. (Rar) A-i merge cuiva in răspăr = a-i merge cuiva rău, a Intîmpina greutăţi. Poate că la început i-ar fi mers mai în răspăr, dar pe urmă s-ar fi deprins. Mironescu, s. a. 58. 2. (Rar) Răfuială. Lîngă zidurile episcopiei . . . era să-i fie mai lesne orişicui, la ziua de răspăr şi de haraci, Galaction, o. 279. — Şi: (regional) răspăl (Novacoviciu, c. b. i, 18), răspăn (Com. Liuba, com. din Sasca Montană — Moldova Nouă) s. n., răpiri (Udrescu, gl.) s. f. pl. Jj — Pref. răs- + păr1. RĂSPAS s. n. v. răspas. RĂSPĂTdR s. n. (Regional) Răşchitor (Rlmnicu Vllcea). Lexic reg. 85. — Pl.: răspătoare. — Cf. răşchitor. RĂSPÂU s. n. v. raşpej. ilĂSPEIT€RĂ s. f. (Regional} „Ruptură de apă". Com. din Monor — Reghin. — Pl.: răspeituri. — Cf. pieri. RĂSPĂR s. m. v. răspăr1. RĂSPJ5tĂ s. f. v. răspetie. RĂSPfiTE s. f. v. răspetie. RĂSPfiTIE s. f. 1. (învechit, rar) Crucifix. Ne-au zis dumnealui Brăncooeanu de ce nu facem o respette. Am spus ... că se face la Sibit şi respetia şt candela (a. 1779). Iorqa, s. n. 130, cf. Scriban, d. 2. (Regional) Giulgiu, linţoliu. Se mai pune peste întreg corpul moitului încă şi o pînză albă . . . care se numeşte giulgiu, sovon sau respett. Marian, î. 85, cf. Scriban, d. — Pl.: răspetii. — Şi: (învechit) rasp£tie (Iorga, s. n. 217), răsp£tă (id. s. d. xiii, 160), respfitie, (regional) răsp£te (Scriban, d.), respfte (Polizu, ddrf, Gheţie, r. m., Alexi, w., Şăineanu, r>. u.) s. f., resp£ti s. n. — Din slavon. pacrifTHie RĂSPÎ vb. IV v. răsti1. RĂSPICA vb. I. Tranz. 1. (învechit) A străbate, a despica. Privesc mîndrul vultur . . . Cum falnic răspică a soarelui rază. Donici, ap. tdrg. <£> Fig. Dc-ai fi ca mine tînăr şi de-ai iubi, în fine, . . . numai atunci mi-ai putea spune Că tu răspici cu mintea cumplitele furtune. Macedonski, o. ii, 150. + Fig. A cerceta îndeaproape, a analiza. Nu se Improtiveşte an-nalilor secuieneşti . . . numai cît răspica lucrul mat de-amăruntul. Şincai, hr. ii, 207/18. A respica şi a pătrunde eu de-amăruntul toate răsfăţările de stil ale unui autor . . este mai tot aşa de anevoie. Odobescu, s. ii, 484. 2. (învechit) A desface un obiect Îndoit; a despături. Cf. lb, Barcianu, Alexi, w. 3. A rosti, a spune, a pronunţa clar, lămurit, des- luşit. Dar cînd era glasul să răspice. Toţi băgară de samă că-i sară. Budai-Deleanij, ţ. 365. Atît naţiunea românească cît şi cea săsască îşi respicară această convicţiune foarte des. Bariţiu, p. a. iii, 423. Mama . . trage degetul peste buza din jos şi astfel băiatul resptcă,,brumb“. Marian, na. 346. Nici braţele să leridic Eu n-am avut puterea Şi nici cuvinte să răspic: Şl mă-n-grozea durerea. Coşbuc, p. ii, 268. Şi i-o dat un pahar de rachiu. Cînd să-l puie la gură, răspică ... să fie de sănătatea dumitate! Vasiliu, p. l. 33. Frumos cînt-o turturică, Ea din grai aşa-mi respică: Ian ieşi, mîndro, pînă-n poartă, De vezi dorul cum mă poartă. FIodoş, p. p. 39. (Refl.) Ne-am adunat, ducă-mi este permis a mă răspica astfeliu, ca să Inaugurăm catedra pentru limba şi literătura română. Sbiera, f. s. 302. Refl. pas. Provocindu-se la conclusul dietii ... prin carele se răspică dorinţa ca posturile vacante să fie ocupate. id. ib. 265. + A explica limpede, a lămuri, a clarifica; a preciza. Mai bine răspică Henrtk cine a fost Skitele... de cît Grecii. Şincai, hr. i, 246/13, cf. lb. Au cerut de la imperiu, de la stal,. . . sume de bani pentru cierurile şi şcoalele lor, fără a respica dacă ei le cer acestea numai ca un ajutoriu trecătoriu. Bariţiu, p. a. iii, 232. în puterea dreptului egalităţei respi-cat de cătră suveran sîntem îndreptăţiţi a ne folosi tn toate afacerile noastre numai de limba maternă română. fm (1861), 101, cf. Cihac, i, 209. Această credinţă a românilor se află respicată chiar şt în unele poezii poporane. Marian, o. i, 20, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Refl. Istorioara cea de la ţară ... mi se respica din ce în ce mai limpede înaintea ochilor. Gane, n. iii, 145. — Prez. ind.: răspic. — Şi: respică vb. I. — Pref. răs- + [des]pica. RĂSPICĂRE s. f. Faptul de a răspica. 1. Analiză, pătrimdere, cercetare. Cf. dblu. Prin respicarea înclinărilor inimei omeneşti, un spirit puternic poate să ne explice taine neînţelese. Odobescu, s. ii, 535. Dar nu aceste accente ne dau dreptul a asemăna pe doi poeţi, ci numai răspicarea naturii intime a sentimentelor poetului. Ionescu-RIon, c. 70. 2. Explicare, lămurire, clarificare, pronunţare. Cf. drlu, ddrf, Barcianu, Alexi, w. Cu semenii de 1742 răspicat - 132 - RĂSPÎNDI brazdă, fugiţi de pe moşii, începe-o răspicare şt de-alte datorii. Arghezi, vers. 451. — Pl.: răspicări. — Şi: respicâre s. f. — V. răspica. RĂSPICĂT, -A adj. 1. (învechit, rar) Tăiat de-a lungul; despicat. S»[î]nf[u]Z m[u]cen/c Straton in doi chedri legat şi răspicat să săvtrşeaşte. Dosoftei, v. s. septembrie 13r/30. 2. (Adesea adverbial; despre vorbe; p. ext. despre voce) Lămurit, limpede; p. ext. hotărlt, energic. Cf. lb. Glasul ii tremură . . . dar răspicat şi bltnd Vorbe mărgăritare le-nşiră tremurînd. Eminescu, o. iv, 153. Şi-i şoptii răspicat privindu-l diabolic ptnă-n fundul ochilor. Caragiale, o. ii, 28. îi privi In faţă şi grăi răspicai. Slavici, n. i, 226. I-a spus deodată vorbă răspicată. Contemporanul, iii, 554, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. într-o zi Dumitru o privi cu ciudă şi-i zise răspicat. Gîrleanu, n. 162. Venise mai dezgheţat din cătănie, vorbind mai răspicat, parc-ar fi comandat mereu. Rebreanu, i. 370. Găsi de cuviinţă să ia o înfăţişare aspră, tntrebtnd răspicat de maica Natalia. StXnoiu, c. i. 223. Spuse cuvintele din urmă c-o voce adlncă şi răspicată. Sadoveanu, o. vi, 513. Răsună ca un tunet, răspicat, In tot cuprinsul portului comanda căpitanului. Bart, s. m. 92. Spuse încet, aproape confidenţial, dar profund, răspicat. CXlinescu, s. 30. Privirea ca şi rostirea lui e răspicată şi biciuitoare. Camil Petrescu, o. ii, 618. Spune-o atunci răspicat că nu poţi să te lipseşti de ea. Baranga, i. 214. Dorea să vadă un obraz, o privire bărbătească, holărîtă, aştepta un cuvînt răspicat. Vornic, p. 216. Sună, vîntule, răsună, Şi le spune răspicat: Cine seamănă furtună O să piară fulgerat! FrunzX, z. 22. Eu-l întreb mai respicat: Ce-a văzul pe unde-a-umblat? Marian, sa. 101. Iarăşi strigă răspicat, De răsună peste sal. folc. transilv. i, 204. <£■ (Despre acţiuni, gesturi, atitudini, situaţii etc.) Nichita Honiat. . . respicat deosebeaşte pre vlahi de bulgari. Maior, ist. 143/1. Nu voia să cunoască nici un drept de suveranitate .. , ci numai drept de fede-raţiune, cu condiţiuni mai bine respicale. Bariţiu, p. a. ii, 31. Nimeni printre cronicarii noştri n-a avut înalta situaţie, temperamentul răspicat şi meşteşugul de formă al lui Dimitrie Cantemir. Iorga, l. i, 329. Aparţineau însă unor generaţii răspicat deosebite. C. Petrescu, a. 401. între tineri se cuvine să-l înscriu pe .. . fiul savantului cu cap lunar, el însuşi o răspicată individualitate. Teodoreanu, m. u. 33. Scriitorul a luat o atitudine răspicată faţă de fiecare erou pe care l-a creat. l. rom. 1953, nr. 1, 54. — Pi.: răspicaţi, -te. — Şi: (Învechit) respicât, -ă adj. — V. răspica. RĂSPlfiRDE vb. III. Refl. (învechit, rar) A se nimici, a se distruge, a pieri. Semăn/a necuraţilor potre-beaşte-se (potreabi-se-va c2, piiarde-se- - v a h, răspiiarde-să-va d). psalt. 69. Şi nice acmu nu te vei răspiiarde nice va peri numele tău. ccr 243/11, cf. tdrg, Scriban, d. Tranz. Vei răspiarde pre cine s-abate De la tine, Doamne, spre păcate. Dosoftei, ps. 243/7. — Prez. ind.: răspiird. — Pref. răs- + pierde. RĂSPIERÎ vb. IV. Intranz. (în descintece; in corelaţie cu „a pieri") A dispărea cu totul, fără urmă. De ciudă Să cheie, Să răscheie. mat. folk. 1 513. Acolo să cheie, Să răscheie, Ca spuma de mare, Ca rouă de soare. i. cr. iii, 182. Stăi, junghiule, să te leg, Să te ferec, Şt de la(cutare) Să piei, Să răspiei. PXsculescu, l. p. 148, cf. 149. Aşa să se stingă deochiul... Să cheie, să răscheie, Să rămîie curat, luminat, chest. v 178/83. — Conjunct, pers. 3: sărăspieie. — Pref. răs- + pieri. rAsPIERZARE s. f. (învechit, rar) Dispariţie, pieire. Se fie feciorii lut în perire (pagubă ce2, h, răspterzare d). psalt. 236. — Pref. răs- + pierzare. RĂSPtNTE s. f. v. răsptntie. RĂ SPINTEC s. n. v. răsptntie. RĂSPÎNTECE s. n. v. răsptntie. RĂSPlNTEIE s. f. v. răsptntie. RĂSPÎNTEN s. n. v. răsptntie. RĂSPÎNTENE s. f. v. răsptntie. RĂSPINTIĂŞ s. m. v. răspintlaş. RĂSPtNTIE s. f. v. răsptntie. RĂSPÎNTIN s. n. v. răsptntie. RĂSPiNTINĂ s. f. v. răsptntie. RĂSPIRĂ vb. I v. respira. RĂSPÎSCĂ s. f. v. rospiscă. RĂSPÎNDI vb. IV. I. T r a n z. şi refl. (Despre fiinţe aflate într-un grup sau care formează o colectivitate) A (se) duce în direcţii, în locuri diferite; a (se) împrăştia, a (se) risipi (3), a (se) răzleţi (2). Cn susioara sileei tale răspîndit-ai (împrăştiiat-aiD,) dracii tăi. psalt. 183. Şi lupul răpeaşte eale şi răspîn-deaşte oile. Coresi, ev. 482. Intra înlr-înşii de-i gonea şi-i răspîndea tn toate părţile, anon. cantac., cm i, 158. Mulţi din soldaţi începură a dezerta şi a se respîndi cete, cete. BXlcescu, m. v. 158, cf. Polizu. Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah, şi spahii Vin de-nlunecă pămîntul la Rovine în cîmpii; Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari. Eminescu, o. i, 146. Slrăjile s-au răspîndit pe urma fugarilor. Sadoveanu, o. vi, 434. Ofiţerii se răspîndiră în grupe. Bart, e. 204. Ei că s-au vorbit. . . Oiţe să-i ia, Să le împărţească, Să le răspîndească. Balade, ii, 470. -0> Expr. A se răs-ptndi ca potirnichile (sau ca puii de potlrniche) v. potîrniche. 2. Tranz. şi refl. (Despre lumină, căldură, miros etc.) A (se) împrăştia în toate părţile (sub formă de unde, de emanaţii); a (se) revărsa, a (se) degaja. [Pastilele] nu respîndiră nici un miros de pucioasă. cr (1848), 443/70. Priveşte-n lume măreţul soare Cum răspîndeşte veseli fiori. Alecsandri, p. ii, 78. Am tras un fotoliu faţă cu căminul ce ardea şi răspîndea o căldură moleşitoare. Eminescu, g. p. 74. Se răspîndi o duhoare de nu putea nimeni să stea lîngă dînsa. Ispirescu, l. 195. Căminul răspîndeşte fantastica-i lumină. Macedonski, o. i, 257. Fata parcă răspîndea o lumină vaporoasă în odaia ce se lupta cu amurgul. Rebreanu, r. i, 244. O piele de oaie întinsă sub grindă răspîndea miros greu. C. Petrescu, î. ii, 161. Miriştea argintată de rouă răspîndea mirosuri de seminţe şi ierburi coapte. BrXescu, o. a. i, 246. Iarba mare plină de flori răspîndea miresme calde din toate părţile. Sadoveanu, o. iv, 121. Lumina ... se răspîndea pretutindeni. Stancu, r. a. iii, 83. Ctnd începea a se răspîndi ceaţa nopţii. Mera, l. b. 163. <0> (Despre senzaţii, sentimente etc.) Ş-ameninţări de moarte din chipu-i se respîndă. Heliade, o. i, 319. Astă întîmplare răspîndeşte spaimă. Asachi, s. l. ii, 27. Văzînd negura de gelozie ce se răspîndise pe faţa mea . . . îmi zise. Negruzzi, s. i, 38. Un farmec blînd de fericire Tu răspîndeşti oriunde-i sta. Eminescu, o. iv, 347. Răspîndea în jurul ei un farmec odihnitor. BrXtescu-Voineşti, p. 305. O moleşire plăcută i se răspîndea tn tot trupul. Agîrbiceanu, a. 42. -$> Fi g. Mintea lui Lenin a răspîndit asupra lumii nemaipomenita lumină a ideilor sale. Bogza, m. s. 67. + A (se) 1759 RĂSPÎNDII - 133 - RĂSPÎNTIE Întinde pe o suprafaţă (mare), a se lăţi. Ş-umbra nopţei se răspinde peste-a ceriului tărie. Asachi, s. l. t, 130. Sîngele cerbului odată a şi-nceput a curge gtlgtind şi a se resplndi tn toate părţile. Creangă, p. 226. Pune mina pe călimări, le ridică, răspîndind cerneala peste masă. Brătescu-Voineşti, p. 267. 3. Refl. şi tranz. (Despre ştiri, veşti, publicaţii etc.) A (se) propaga, a (se) difuza, a (se) face cunoscut. După perfecţiunea tipografiei prin vapor, astăzi se tipăreşte şi se răsptnde tntr-o zi în Europa întreagă cile altădată nu se putea răspîndi cu seculii. Heliade, 0. ii, 40. Faima harului lor se răspîndisă şi prin ţările cele mai depărtate. Asachi, s. l. ii, 6. Vestea aceasta se respîndi iute în toată tabăra. Bălcescu, m. v. 143. Vorbele ce se respîndiseră ... stnt fără temei, cr (1848), 10V17. Sta din înălţime, se uita în vale, Răspîndind . . . poruncile sale. Pann, p. v. i, 119/24. Cîntecul. . . l-au întors pre limba lor şi l-au respîndit prin toată întinsa lor stăpînire. Odobescu, s. i, 231. Prin postul cel mare se răspîndeşte vuiet printre dascăli despre desfiinţarea catiheţilor. Creangă, a. 114. Vestea despre întîmplarea lui Abu-Hasan s-a răspîndit îndată în tot Bagdadul. Caragiale, o. ii, 282. A doua zi să răspîndise zgomotul în mahalaua Icoanei. Delavrancea, s. 159. Biblia lui Şerban Vodă începu a se tipări... şi înainte de a fi răspîndită, domnul care o comandase muri. Iorga, l. 1, 38. S-a răspîndit vestea că ,,generalul" va trece spre front. Camil Petrescu, u. n. 421. Se răspîndi zvonul că pe căpitan are să-l închidă. Sadoveanu, o. ii, 425. N-au răspîndit destul de bine broşurile. Stancu, r. a. i, 133. Ţugurlan nu pricepuse niciodată pentru ce unele din întîmplările în care era amestecat el se răspîndeau numaidecît printre oameni. Preda, m. 250. 4. Tranz. (învechit) A face să dispară, a desfiinţa. Răspîndi, adecă răsipi tăriile sale cealespre apărarea ţărei făcute. Maior, ist. 5/2. A îndepărta, a înlătura. Se silea a-şi răspîndi întristarea sa. Gorjan, h. i, 4/28. — Scris şi: respîndi. — Prez. ind.: răspîndesc şi (învechit) răsplnd. — Din V. sl. JMCnxAHTH. RĂSPflVDII s. f. pl. v. răsptntie. RĂSPÎNDIRE s. f. Acţiunea de a (se) r ă s p 1 n-d i şi rezultatul ei. 1. împrăştiere, degajare. Cf. r ă s p 1 n d i (2). dicţ. 2. Propagare, difuzare. Cf. răspîndi (3). Cf-Polizu, Barcianu, Alexi, w. El a livrat pentru răspîndirea ştiinţei de carte. Sadoveanu, o. vi, 287. O cultură nu se reduce la simpla acţiune de răspîndire a cărţii, l 1965, nr. 17, 1/1. 3. Extensiune (în spaţiu), întindere. Potîrnichea cenuşie şi iepurii aveau răspîndire bogată tn lot cuprinsul ţării. Sadoveanu, o. x, 459. Provenienţa unui cuvînt o indică aria lui de răspîndire. Puşcariu, l. r. i, 292. Consulul austriac din Bucureşti semnalează . . . răspîn-direa unei societăţi secrete. Oţetea, t. v. 120. [Cuvintul ,,arbore"] împarte sfera de răspîndire cu ,,copac", cu „pom", iar în Transilvania, şi cu „lemn". Graur, f. l. 19. tn toată zona sa de răspîndire e numit caval. Alexandru, i. m. 61. Se produce o peritonită generalizată dală de răspîndirea puroiului. Belea, p. a. 172. Răspîndirea rocilor. . . este . . . determinată de acţiunea unor cauze ca: vulcanismul, vîntul, apa. Geologia, 3. — Pi.: răspîndiri. — V. răspîndi. RĂSPÎNDÎT, -Ă adj. 1. (Despre fiinţe) Risipit, împrăştiat, răzleţ, răzleţit. Călăreţii răspîndiţi in cîm-pie căutau a se bate îndeosebi. Bălcescu, m. v. 210, cf. ddrf. Trebuia să fie răspîndiţi şi să folosească vechile gropi de obuze. Barbu, p. 238. <0> (Substantivat) Pentru menţinerea disciplinei şi restrîngerea răspîndiţi-lor să nu se mai ceară oameni in servicii străine de nevoile regimentului. Brăescu, o. a. i, 52. (Prin analogie) Nu e însă aci vorba despre zilele onomastice ale celor vreo şeapte, opt sfinţi Teodor . . ., răspîndite peste toate lunile anului. Marian, s. r. ii, 77. + (Rar, despre păr) în dezordine, răvăşit. Vor fi cu ochii. . . întorşi şi cu părul răspîndit. Maior, ist. 209/11. 2. Cunoscut, frecvent, obişnuit. Cea mai răspîndită proorocire era a astrologului. Bălcescu, m. v. 82. Aceste strigăte erau aşa de respîndite, încît Eschtl le dă ca exemplu de vaielare. Odobescu, s. i, 195. Era o floare . . . foarte răspîndită în ţară. Creangă, a. 136. Scrie rar, într-o revistă nu tocmai răspîndită. Vlahuţă, o. a. i, 213, cf. Alexi, w. Nu e un ziar subţire, dar pare a fi solid şi răspîndit. Rebreanu, r. i, 43. A devenit ... un ziar temut şi răspîndit. Stancu, r. a. iv, 368. — Scris şi: respîndit. — Pl.: răspîndiţi, -te. — V. răspîndi. RĂSPÎNDIT <5r, -OÂRE adj., subst. 1. Adj. Care răspîndeşte (2), care radiază. Începe să rîdă, prietenos şi răspînditor de prietenie. Galaction, o. a. i, 289. Oala se umplu de un lichid luminos, răspînditor de scîntei. Călinescu, s. 852. 2. S. m. şi f. Persoană care răspîndeşte sau contribuie la răspîndirea unor idei, metode, cunoştinţe, ştiri etc. El se făcu răspînditorul cărţilor româneşti. Iorga, l. ii, 331. Prefectul... îi ameninţa pe răspîndi-torii de ştiri false. Pas, z. iv, 43. 3. S. n. Maşină care serveşte la împrăştierea materialelor de construcţie pe şosele, dl, dm. — Pl.: răspînditori, -oare. — Răspîndi + suf. -lor. RĂSPfajTE s. f. v. răsptntie. RĂSPiNTEC s. n. v. răsptntie. RĂSPÎJVTEIÂŞ s. m. v. răspîntiaş. RĂSPÎNTENE s. f. v. răspintie. RĂSPÎNTÎ vb. IV. Refl. (Regional) A se despărţi, a se bifurca. Cum se răspîntesc drumurile, Cum se răspîntesc hotarele, gr. s. vi, 103. — Prez. ind.: răspîntesc. — V. răspintie. RĂSPÎNTIĂŞ s. in. (învechit, rar) Persoană care făcea de pază la o răspintie (1). Respînttaşii . . ., cu bicele pe umăr, dau în lături carele ţărăneşti, ap. tdrg. — Pl.: răspîntiaşi. — Şi: răsplnteiâş (id. ib.), răs-pintiăş (Scriban, d.), resplntiăş s. m. — Răspintie + suf. -aş. RĂSPINTIE s. f. I. (Adesea determinat prin „de drum", „de uliţi" etc.) Loc unde se încrucişează sau de unde se separă două sau mai multe drumuri; răscruce. Nece străbaterea, nece strigare în răspîntiile lor. psalt. hur. 121v/15. Şi ieşiră robii acei în răspîntiea. Adunară toţi cîţi aflară. Tetraev. (1574), 238. Ieşiţi curlnd la răspînlii şi în uliţele cetăţiei. Coresi, ev. 413. Am început a-l hotărî. . . din sus de dealul mare din respinlencle drumului (a. 1670). Uricariul, xvii, 22. Răspîntiia drumului. Biblia (1688), 1912/36. Găsiră mînzul legat lîngă uşă, afară la rădzpîntie, şi-l dezlegară (a. 1693). gcr i, 311/1. Eforii dau proclamaţii, prin respintint se lipesc. Beldiman, e. 8/31. Vezi răspin-tenea aice, alt drum iată mai uşor, Pe el flori tu aduna--vei ce-ntr-o zi se nasc şi mor. Asachi, s. l. i, 101. La toate răspintenile cîte un zapciu al agiei oprea carele . . . pănă după trecerea alaiului. Negruzzi, s. i, 29. Namile nesebutte La răspîntii se-nlîlnesc, Şi-n limbi aspre, ni auzite, Pe ţară se gîlcevesc. Bolliac, o. 205. N-aţi remarcarisit grupe de oameni pe la răspinteni? Alec-sandri, t. 1 426. Nu poate fi lăsat să întindă mina pe la respintint. conv. lit. xi, 305. El văzu arcul lui Traian, stînd fără căpălli, in răspîntia căilor. Odobescu, s. iii, 73. După ce m-au lăsat cîinil lui Trăsnea tn pace . . ■ am sărit tn răsplnlenele unui drum. Creangă, a. 68. La o răspîntie de mahala străluceşte de departe tn 1770 RĂSPÎNTINE - 134 - RĂSPLĂTI fel de fel de fele geamlicul unei circiume. Caragiale, 0. ii, 50. Merge cu Maria pănă la resptnlie ... şi o lasă să meargă cu ceilalţi mai departe. Slavici,.n. i, 85. Puse să se strige prin toate respintile cetăţilor din lume. Ispirescu, l. 256. La răspînlia căilor singuratice . . . o colibă, îngropată pe jumătate in pămînt, slă locului neclintită. Delavrancea, s. 163. Un orb de la răs-pinteni opreşte-a lui cîntare Şi fraţilor de chinuri le dă un gologan. Mil le, v. p. 95. Răsptntia căii le-aduce Un stol cunoscut. Coşbuc, p. i, 291. Din cele mai depărtate respintii... se îndrepta lumea ca în zilele de paradă. D. Zamfirescu, r. 5. Aici e răsptntie de trei drumuri, şi la răspîntie, drept în faţa podului, e hanul. Brătescu-Voineşti, î. 60. Veneau în urmă, vorbind încet . . . sub fluturarea petalei de lumină a singurului jelinar . . . ce înveselea răspîntia pustie. Bassarabescu, v. 9. Dacă nu ţi-ar fi stăpînă vremea nu ţi-ai prăpădi Aş-teptînd pe la răspîntii. Eftimiu, î. 99. A aşezat la toate răspîntiile indicatoare. Sadoveanu, o. x, 248. Şi parcă o pădure întreagă, la răspînte, Din ulmi, din fagi şi paltini se ridica să cînte. Arghezi, s. p. 93. Şuroiau picăturile ... în straşina hanului de la răspintenea de drumuri. C. Petrescu, a. r. 190. Pe la răspîntii. . . nămeţii crescuseră mari. Stancu, r. a. iii, 348. Fierăria . . . era aşezată la o răspîntie de uliţi. Preda, m. 116. Merse o bucată de drum pînă ce ajunse într-o răspîntie în care se încrucişau mai multe drumuri. Popescu, b. iv, .36. <$■ Fi g. Din această măgulire . . . îţi urmezi, încet, încelinel, drumul care te duce la răsptntia poemei, răspîniie din care îşi iau naştere toate celelalte poteci ale diferitelor genuri poetice. Macedonski, o. iv, 89. Am rămas în drum, prăbuşit la răspîntia neagră a nedumeririi. Klopştock, f. 336. Făcea de toate: lite-vaiură, . . . teatru, cărţi didactice, ziaristică. Era o ade-rărată răspîntie de planuri şi proiecte. Teodoreanu, m. u. 30. Acum, La răscruce de drum, La răspîntii de cale, Să ne-nfrăţim voiniceşte puterile. Deşliu, g. 34. <$• (Regional) Cel din răspîntie = dracul. îndată aleargă cu osîrdie Ducînd-o cel din răspîntie. Budai-Deleanu, ţ. 209. <0> Expr. A şedea ca lupul în (sau la) răs-pintie = a pîndi. Cf. Pann, p. v. iii, 5/12, Zanne, p. 1, 527. + (Rar) Confluenţă. în răspînteia asta de ape, ţi se pare că Oltul, despicînd voiniceşte torentele Dunării, a străbătui dincolo. Vlahuţă, r. p. 25. + (Regional; în forma răspintin) Macaz (Călugăra Mare — Bacău). alr sn iii h 873/531. 2. Fig. Moment hotărîtor în viaţa unui om, în istoria unui popor etc.; răscruce. Ajuns la această răspîntie, două lucruri se pot întîmpla: sau pacienta să se vindece de agorafobie, sau . . . nu. Camil Petrescu, t. iii, 201. Stai cu creionul la pindă, în bibliotecă şi-n răspîntiile istoriei. Arghezi, t. c. 17. Stnt la o răspîntie a vieţii mele, mamă. Vinea, l. i, 129. — Pl.: răspîntii. — Şi: (învechit) rădzpintie, (regional) răspîntie (Barcianu, Alexi, w., dr. v, 786, şez. vi, 35), respintie, respfntie (Barcianu, Alexi, w.), resplnte (Marian, d. 342), răspînte, răspînte (chest. iv 14/174 d, ib. 84/162, 176 f), răspintine (tdrg), răs-pintene (ddrf), răspintină (Glosar reg.), răspintene (pl. răspinteni), resptntene, răspinteie s. i., respinfl (şez. xiii, 114), răspindii (Vîrcol, v. 98) s. f. pl., răspinten (ddrf), respinten (tdrg), răspintin (pl. răs-pintini gr. s. v, 45, alr sn iii h 873/514), răspfntee (Vîrcol, v. 98), răspintec (id. ib.), răspinteee (id. ib.) s. n., răspînturi (Teodorescu, p. p. 375), respintini, răspântiei (Vîrcol, v. 98) subst. pl. — Din v. sl. p-icnxTHH-:. HĂSPflVTINE s. f. v. răspîntie. RĂSPÎNTURI subst. pl. v. răspîntie. RĂSPfflŢ s. m. v. răspări. RĂSPLĂI s. n. (Regional) Creion, alr i 1 514/215, 217, 218, 360. — Pl.: răsplaie. — Din germ. RelBblei. RĂSFLÂTĂ s. i. Ceea ce se face sau se dă cu scopul de a recompensa pe cineva pentru o acţiune săvîrşită; recompensă (v. gratificaţi e); (rar) acţiune prin care se pedepseşte o faptă (v. pedeapsă). Am dat o carte prea trebuincioasă . ■ ■ spre marea noastră recunoştinţă şi resplată (a. 1643). bv i, 131. Să-i deie răsplată cuvinită, Făcîndu-l tuturor de măscară, Pentr-a-tîle morţi ş-atîtă ocară. Budai-Deleanu, ţ. 422. In loc de răsplata ce aştepta ... fu osîndit a i se tăia capul. BXlcescu, m. v. 395. Cine ar fi putut crede! Tu eşti care vrei să mă omori! Aceasta e resplata dragostei mele? Negruzzi, s. i, 22. însă trebuie gîndire, spre a nu se profana Nici pedeapsa, nici răsplata. Bolliac, o. 172. Nu dobîndesc răsplata dorită cu-nfocare ? Nu e acesta rodul ce eu am semănat? Alexandrescu, o. x, 107. Nici un pai de resplată pentru toată vitejia. Hasdeu, r. v. 87. Pietoasa reclamă a lui Ştefan nu rămase fără răsplată, căci ... i se născu un fiu. Odobescu, s. i, 260. Atunci cînd după moarte răsplată nu v-aşteaptă, Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare. Eminescu, o. i, 60. Porni la Roşu împărat ca să-şi priimească răsplata. Ispirescu, l. 226. Cei tari primesc răsplăţi pentru păcate. Macedonski, o. ii, 279. Orice faptă îşi are răsplata ei! Vlahuţă, o. a. 495, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Iute gătiţi-mi o altă răsplată, ca nu cumva singur Eu între ahei fără dar să rămîn. Murnu, i. 7. Asta-i răsplata după treizeci de ani de muncă! Rebreanu, i. 245. Un aşeză-mînt al invalizilor de război va fi fosi constituit... ca o datorie patriotică şi o răspaltă celor ce au rămas schilozi. N. A. Bogdan, c. m. 176. Sînt un fel de copii de casă ■ ■ . iuţi cînd îi trimiţi, aşteptînd cu deferentă încredere răsplata. Teodoreanu, m. u. 155. Ne vom aduna aici, să hotărîm dreaptă răsplată lui Alexie. Sadoveanu, o. xii, 165. Meşteşugarul trist a biruit ... Şi se măsoară-n ce-a făcut. Răsplata Este că-şi vede lucrul năzuinţii gala. Arghezi, vers. 238. După proces îi va veni marea răsplată din partea bancherului. Stancu, r. a. v, 120. Ciobanii au primit. . . răsplata pentru zilele-muncă prestate. Scînteia, 1953, nr. 2 807. Vrei un cadou, o răsplată că te-ai purtai frumos? Demetrius, c. 47. Răsplata insistenţelor lui... a fost însă oferită de spectacolul cu Chiriţa tn provincie, s iulie 1960, 44. Dar gîndita-i că păcatul îşi urmează vinovatul Şi că-n lume orice faptă Are plată şi răsplată? Alecsandri, p. p. 208. Ca să-şi ia răsplată Pentru bună faptă! Teodorescu, p. p. 93. Nici o faptă fără răsplată. Pann, p. v. ii, 51/15. Expr. După (sau pentru) faptă (şi) răsplată = orice faptă ajunge eîndva să fie răsplătită sau pedepsită. Dragomire, uită-te la mine: . . . pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă! Caragiale, o. vi, 298. A-i veni euiva xi de plată şi răsplată = a sosi momentul răfuielilor. Cf. Zanne, p. v, 501. — Scris şi: resplată. — Pl.: (rar) răsplăţi. — Postverbal al lui răsplăti. RĂSPLĂMĂDÎ vb. IV. Tranz. şi refl. (Rar) A (se) plămădi din nou; f i g. a face să ia naştere printr-o lungă elaborare, a (se) plăsmui, a (se) zămisli. Demonic Infinit! ... Cu tine dorul am Să fiu răsplă-mădit şi şters. Arghezi, v. 146. Tot ce-a venit să spuie şi tot ce-a spus Rusandrei, s-a fost răsplămădit în amarul gîndurilor. Popa, v. 50. — Prez. ind.: răsplămădesc. — Pref. răs- 4- p’ămădi. RĂSPLĂTÎ vb. IV. Tranz. I. A da cuiva o recompensă, o plată (materială sau morală) pentru ceea ce a făcut; a remunera. V. gratifica. Pre urmă îţi voiu răsplăti slujba la foarte bine (a. 1783). gcr h, 131/16. Norodul nu va răsplăti numai multa ştiinţă, ci şi buna voinţă, buna cugetare ce va avea fieşcare, după a sa putere, să slujească patriii. Golescu, î. 66, cf. lb, Bălcescu, m- v. 68, Polizu. Eu îţi voi răsplăti osteneala cu cincizeci de mahmudele. Filimon, o. i, 117. Te aşteptai să fii răsplătii chiar dc la începui prin laude merilale. Odobescu, s. iii, 10- Cu ce vrei să te răsplătesc pentru atîta osteneală? Caragiale, o. ii, 1777 RĂSPLĂTIRE - 135 - răsplătitor, 243, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Cîr-muirea îl răsplătise cu un mandat de deputat. Rebreanu, i. 273. Se glndea că tot mai pot fi măcar clipe de mulţă-mire care răsplătesc ani de durere. Sadoveanu, o. ii, 297. Că mtna tfi arsese cu care-ai scormonit In jarul alb din cîmpul de sus, eşti răsplătit. Arghezi, vers. 379. O sforţare attt de mică fusese răsplătită cu alita bunăvoinţă. Caline seu, e. o. i, 263. Vom şti să te răsplătim din plin. Stancu, r. a. iii, 56. Fiecare efort îndeplinit conştient şi cu bucurie va jfi răsplătii cu lot mai multă bunăstare şi progres. Scînteia, 1953, nr. 2 723. Nu cumv-ai văzut Pe unde-ai trecut Un zid învechit . . . , Hai de ni-l arată, Că te-ol răsplăti Şi te-oi milui. Teo-dohescu, p. p. 461. Să-ţi răsplătesc binele ce-ai făcut mai dăunăzi cu omul acela pe care-l bătea creditorii. Sbiera, p. 231. (A b s o t.) Numai dragostea răsplăteşte dragostei. Marcovici, c. 42/12. (Intranz.) La cel ce te duşmăneşte, Tu cu bine-i răsplăteşte. Pann, p. v. u, 20/11. + A compensa, a despăgubi. Netăindu-se niţele aduc nespusă roadă, iar curăţînd-se, rodul îl resplălesc cu îmbunălăţearea vinului. Economia, 147/6. Printr-un dulce somn ş-au răsplătit osteneala cîtă intr-ace zi priimisă. Drăghici, r. 71/12. Fiind stăpînilor bun la inimă şi iubitor de dreptate, s-a gîndit să-l ia pe Abu-Hasan pe lingă el de aproape şi să-l răsplătească de cîte păţise. Caragiale, o. ii, 275. Un nasture, dezbrăcat de postav, îşi arăta fierul oxidat, alburiu pe ici pe colo. IJpsa aceasta o răsplătea pieptănătura cefei. Bassarabescu, v. 75. Urîţenia balconului şi a leilor de piatră . . . este răsplătită printr-o frumoasă friză tn relief. Camil Petrescu, o. ii, 596. Fig. El transmite amicului său gîndurile şi impresiile cu care îl răsplăteşte neliniştea sa. Vianu, a. p. 82. + Refl. (învechit, rar) A se achita de o obligaţie, de o Îndatorire. Plînge acela ce nu ştie sau nu poate ca să s[<5] răsplăleasc{â] (a. 1802). gcr ii, 196/37. 2. A răzbuna; a pedepsi pe cineva pentru un rău săvîrşit. Pierind Leonidis ... îi luară capul şi-l spânzurară. Care lucru să-l răsplăteşti tu. Herodot (1645), 496- Şi-l prinse pe Pătru Vodă Aron şi-i tăie capul, de-şi răsplăti moartea tătîne-său. Ureche, l. 83. Domnul Antiohie Vodă domniea ţara... cu blîndeţe cu sfeatnicil lui şi nu răsplătea rău pentru rău. ist. ţ. r. 79. Nu pute să-ş răsplătească răutatea ce trăseră de către munteni. Neculce, l. 133. Au strînsu străji, jolniri, cazaci ca să meargă asupra lui Batăr Gabor, să-i răsplătească răotatea ce i-au făcut în ţară. R. Po-pescu, cm i, 332. Vei birui şi vei răsplăti sîngele cel nevinovat. Mineiul (1776), 146r2/5. Au tăiat Nicolae Kamencţki cincizeci, ca să răsplătească uciderea celor cincizeci de poloni. Şincai, hr. ii, 118/12. Sîngele lui Agamemnon orlşicumsă-i răsplătesc. Bei.diman, o. 10/ 12. Chiar pe copilul meu însuşi să-l omoare cm[e]oa Nu aş face turburare, să caut să-i răsplătesc. Pann, e. ii, 61/15. <£> Refl. De aveţi vreo mînie spre dînşii, de pre mine vă răsplătiţi şi lor le daţi pace. N. Costin, l. 536. Cît pentru domnul Crasa. . . dacă vreodată voi putea ceva, voi căuta a mă răsplăti de o asămine mîndrie a lui. Kogălniceanu, s. 109. (Refl. pas.) Şi aşa să răsplăteaşte, Paguba lui Chest avută (a. 1821). gcr ii, 238/15. Intranz. Aşa ştie fieştecăruia den vrăjmaşilor lui a răsplăti şi a da. C. Cantacuzino, cm i, 28. Le răsplăteaşte de bîntuiala ce mi-au făcut. Mineiul (1776), 47 v^-j‘34. Fărădelegile domniei lui se răsplătiră cu a sa moarte. Bălcescu, m. v. 32. + A plăti prin suferinţă o greşeală; a ispăşi. Se vede că i-a fost scris ... să răsplătească şi păcatele iepei frăţine-său, alecaprei, ale gînsacului logodit şi ale boilor ucişi în pădure. Creangă, p. 58. Ei au trebuit să-şi răsplătească chibzuirile rele din nopţile lungi atît cu bani cătră păgubaş cit şi cu închisoarea. Sbiera, p. 255. — Scris şi: rcsplătl. — Prez. ind.: răsplătesc. — Pref. răs- + plăti. Cf. bg. pasnjiarn. RĂSPLĂTIRE s. f. Acţiunea de a răsplăti 1. Răsplată. Cf. răsplăti. (1). Nădăjduind la răsplătirile ceale bogate, toată avuţiia v-aţi deşărtat. Mineiul (1776), 129rl/6. Îmbărbăta pe căpitani şi pe suldaţi făgăduind fiiştecăruia cinste şi răsplătire, ist. Carol xii, 75r/9. Va fi început de pedeapsă celor fără de leage şi de răsplătire celor direpţi. Maior, p. 103/25. Celui bun trebuie să i se facă răsplătire spre pilda celui rău. Golescu, i. 32, cf. lb. Faptele . . . să-şi ta răsplătire după felul lor. Marcovici, c. 14/10, cf. Kogălniceanu, s. 93. Acela care luă crucea de pe turnuri era un topciu(tunar) ... pe care marele vizir spre răsplătire îl făcu atunci căpitan. Bălcescu, m. v. 130. Şi tu, înţelept prieten . . . , Ale cărui fapte bune sînt vrednice-a se cinsti Şi o dreaptă răsplătire merită a do-bîndi. Alexandrescu, o. i, 188. Ţine hîrtia aceasta şi sileşte-te cit vei putea să împlineşti poruncile mele, iar cînd lucrul va fi săvîrşit, vino cu dînsa să-ţi iei răsplătirea. Filimon, o. i, 263. Tu, an nou, ce ne vesteşti? Vii s-aduci patriei mele, ca o dreaptă resplătire, Pace, glorie, putere, libertate, fericire?Alecsandri, p. ii, 74. Eu ţi-am dat coroana ţării, să te fac stăptn pe-o lume, Şi-acum asta-i răsplătirea ce mi-o dai ? Coşbuc, p. i, 121. + (învechit) Despăgubire, compensaţie. La pricini de furtuşag pravilele hotărăsc îndoită răsplătire păgubii. Pravila (1814), 176/11. 2. (învechit, adesea In legătură cu verbe ca „a • face", „a da", ,,a lua" etc.) Răzbunare, revanşă; pedeapsă. Cf. răsplăti. (2). Răsplătirea nu taste mare însufleţire (a. 1713). gcr ii, 5/30,ecf. 129/23. Pe paşa de la Halep ce se hainise-l prinse făcîndu-l răsplătirea cu moarte. Văcărescul, ist. 265. Pravela răsplărirli răului se păzeşte foarte tare. ist. am. 83 v/16. Şi răsplătire să-i daţi Celui ce m-au urgestl (cca 1800). gcr ii, 182/31. Sabinenli . . . să întorc la Chiu-ria pentru ca se vestească cumplita lor tntîmplare şi să se gătească spre răsplătire. Beldiman, n. p. i, 16/1. Să vor îndatora a întoarce înapoi ceea ce au luat, apoi li să va orîndui ... şi răsplătire cu dojană spre pilda şi altora (a. 1825). doc. ec. 356. Aceşti soldaţi ■ ■ ■ avea încă a face răsplătire pentru pierzarea ce au suferit-o. ar (1829), 301/14. Nu este cu putinţă ca făcători de rele să nu-ş ia răsplătire a urmărilor lor. Marcovici, c. 18/27- Şi la întîmplare de a să asupri de cătră oricine să nu-ş facă răsplătire însuş, ci să se arăte cu jeluire. Drăghici, r. 280/10. Alergarăm cu toatele spre răsplătirea răului ce ţi s-a făcut. Gorjan, h. i, 155/22. Trebuie să-i descopăr tot. Nu din răsplătire, o, nu! Dar vreu să scap de mustrarea cugetului. Kogălniceanu, in pr. dram. 436. Răsplătire vei lua La ne îndurarea ta. Conachi, p. 31. Că mi-ai voit răul nu-ţi fac răsplătire, Bogdaproste babii că mi-a dat de ştire! Pann, p. v. i, 58/29. Deşi cam tîrztu, luă însă o aspră răsplătire pentru toate crimele ce săvîrşise. Filimon, o. i, 300. Iănăchiţă îndată scrise boierilor din ţeară, dupe porunca vizirului, că dreptatea împăratului făcuse răsplătire lui Mavrogheni. Odobescu, s. i, 318. Şt-n ora judecăţii, în ora răsplătirii, Nu ştiu cine culpabil va fi mai mult din noi. Macedonski, o. i, 253, cf. Şăineanu, d. u. Şi furnica cît de mică face o răsplătire mică. Zanne, p. i, 463. — Scris şi: resplătire. — Pl.: răsplătiri. — V. răsplăti. RĂSPLĂTIT OR, -OARE adj. (învechit; adesea substantivat) 1. (Persoană) care răsplăteşte (1). Răsplătitor celor bune şi rele. Văcărescul, ist. 248, cf. lb. Un drept şi nemltarnic răsplătitor, care vede şi preţuieşte lacrămllc tale. Marcovici, d. 15/20, cf. Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w. 2. (Persoană) care se răzbună; care pedepseşte. Ochiul cel neadormit al nefăţarnecului judecătoriu precum iaste îndălungu răbdătoriu, taste şl de sîrgu răsplăti-toriu. R. Greceanu, cm ii, 180. Tu, u vieţei mele slă-pînă . . . , In loc de răsplătttoare, ai să te arăţi miloasă. Conachi, p. 139. Ei sînt . . . nemulţămitori, prepul-tori, răsplătitori. ist. am. 85v/4. Electra iute şi răsplă-tltoare, şi de-a pururea împotrivă şi răzvrătitoare. Beldiman, o. 3/18. — Pl.: răsplătitori, -oare. — Şi: răsplătitdriu, -oâre adj. — Răsplăti + suf. -tor. 1779 RĂSPLĂTITORIU - 136 - RĂSPUNDE RĂSPLĂTITORIU, -OĂRE adj. v. răsplătitor. RĂSPLUMBUlT,-Ă adj. (în corelaţie cu „plumbuit") Plumbuit foarte tare. Şi scoale-un bici plumbuit, Plumbuit, răsplumbuit. Marian, sa. 174. — Pl : răsplumbuiţi, -te. — Pref. răs- + plumbuit. RĂSP OIMÎINE adv. In ziua care urmează după poimline; a treia zi inceplnd din ziua prezentă. Cf. dhlr i, 247, bul. fil. vii — viii, 121. ,,Mtine" — zice. Şi mtine îi poimîine, pe urmă răspoimîine. Galan, z. r. 261, cf. alr i 193. — Accentuat şi: răspoimîine. — Pref. răs- -j- poimline. RĂSPONSĂBIL, -Ă s. m. şi f. v. responsabil. RĂSPOP s. m. v. răspopă. RĂSP(il’Ă s. m. (învechit) Persoană căreia i s-a luat calitatea de preot. Ispravnicii să aibă a cerca ţinuturile sale pentru răspopi sau alţi oameni fără dar, ce se poartă cu cin bisăricesc (a. 1741). Uricariul, iv, 400/18, cf. T. Papahagi, c. l. Le auzeam cîntecele astea pe bietul răposatul răspopa Ioniţă .... că şi el se pricepea la d-alde asiea. pr. dram. 158. — Pl.: răspopi. — Şi: (rar) răspop s. m. Scriban, d. — Pref. răs- + popă. RĂSPOPI vb. IV. T r a n z. A scoate pe cineva din rlndul preoţilor, a-i lua calitatea de preot. Cf. Baronzi, l. 118, ddrf, Barcianu, Alexi, w., dhlr i, 247, Şăineanu, d. u., Scriban, d. Fura şi fusese răspopit. Barbu, p. 80. Preotul... a fost răspopit şi a fugit din sat pe furiş. v. rom. iulie 1962, 10. ■<$> R e 1 1. pas. N-a fi cel care a fost popă şi s-a răspopit? Sadoveanu, o. v, 280. — Prez. ind.: răspopesc. — Pref. răs- + popi. RĂSPOPÎRE s. f. (învechit, rar) Faptul de a răspopi. Preoţii . . . cari nu ţin secretul mărturisirii păcatelor merită răspopire. Bariţiu, p. a. ii, 720, cf. DDRF. — V. răspopi. RĂSPOPÎT adj. Scos din preoţie. Cf. ddrf. Era un abate răspopii, foarte cult. Brăescu, a. 189. (Substantivat) Au primit... pe toţi răspopiţii . . . alungaţi pentru ticăloşii. Sadoveanu, o. vi, 40. — Pl.: răspopiţi. — V. răspopi. RĂSPRĂŞTIĂ vb. I. Tranz. (învechit, rar) A Împrăştia. S»[i]n*[u]f înger ... au răsprăştiiat focul şi pre mulţi au pîrjolit. Dosoftei, v. s. septembrie 7v/6. — Pref. răs- + [îmjprăştia. RĂSPROSIE s. f. (Regional) Ogor arat şi semănat a doua oară. Cf. Scriban, d., h i 287, Ii 271. — Pl.: răsprosii. — Pref. răs- + prosie. RĂSPUBLICĂ s. f. v. republică. RĂSPUNDE vb. III. 1. Intranz. şi tranz. A da un răspuns la o întrebare sau la unele cuvinte adresate de cineva. V. vorbi. Fistu întrebă-se cu sveatnicii şi răspunse: . . . cătră chesariu se mergi. cod. vor. 68/2. Acel bolnav răspunse cu multă blînzie şi smerenie. Coresi, ev. 146. Şi îngerul Domnului den ceriu strigă la el şi zise: Avraamc, Aoraame. El răspunse: aicea sînt. po 71/16. Ciri să va întreba cu altul să ştie răspunde (a. 1607). gcr i, 43/9. Nemică nu răspunzi la aceastea ce mărturisescu aceştia spre tine? n. test. (1648), 36r/16. Bătînd Ştefan Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte. Neculce, l. 10, cf. anon. car. Ctnd să întreabă ce iaste? Ei răspund: rumâni. C. Cantacuzino, cm i, 24. Făr-a mă întreba, făr-a-i răspunde, Mă luă dă guler şi dă o spală. Budai-Deleanu, ţ. 321, cf. drlu, lb. L-au şi întrebat de primeşte să meargă cu dînsul, El au răspuns că . . . ar voi, însă părinţii nu-i dau voie. Drăghici’ r. 6/2. Va răspunde-atuncea poate un păstor cu veche frunte: "L-am văzut în multe rînduri, cînd se lumina la munte". Asachi, s. l. I, 75. După ce cercetară şi eău-tară, îi respunseră că un asemenea om nu se află în armiă. Bălcescu, m. y. 392. Colonelul îi respunse că voieşte mai bine să fie singur, cr (1848), P/50. Bine este cînd apucă cineva înainte, şi d-aceea gîndesc că este vremea să răspunz mai nainte de a mă întreba cineva. Heliade, o. ii, 11. în învîriirea valţului, am pomenit numele tău. Gîceşte ce mi-a răspuns? Negruzzi, s. i, 65. Şi cum poci a-ţi răspunde ? De ce m-ai întrebat ? Alexandrescu, o. i, 151. Fă aceeaşi întrebare . . . şi ascultă cum el îţi va răspunde. Odobescu, s. i, 198. La blîndă ta mustrare ... Eu caut a răspunde, nit ştiu ce să răspund. Eminescu, o. i, 91. Toţi pe ciţi îi întrebă dădeau din umere neştiind ce să răspundă la aşa întrebare. Creangă, p. 307. Am întrebat-o şi mi-a răspuns că fiu-său e acasă. Caragiale, o. ii, 268. Răspunseră toţi într-un grai. Ispirescu, u. 102. Dau să răspund şi nu pot scoate-o vorbă. Vlahuţă, o. a. ii, 179. Crîşmăriţa răspunse acru. Gîrleanu, n. 33. Stăpîna mandatului răspunse mirată. Bassarabescu, v. 76. Am răspuns ... cu jumătate de suflet vecinei din stînga. Camil Petrescu, u. n. 108. Nu răspunse şi îşi privi cu insistenţă vîrful pantofului. C. Petrescu, I. I, 113. Ei, te-ai gîndit? îl întrebă moşul iar, văzînd că Ion nu era gata să-i răspunză. Vissarion, b. 104. Simt că dacă mai întrebi, am să răspund. Sebastian, t. 169. Alexandru se uita ţintă înaintea lui, fără să răspundă. Sadoveanu, o. i, 12. Şi cum eşti poreclit? "Ion" răspunse prea smerii. Arghezi, vers. 293. Răspundea politicos şi distrat la întrebările însoţitoarei sale. Călinescu, s. 11. Dece nu le-ai răspuns la întrebări? Stancu, r. a. iii, 39. Nu sînt ciumat să nu-mi răspunzi. Davidoglu, m. 19. Moromete se mohorî dintr-o dată. Vru să răspundă, dar se ridică pe neaşteptate de pe sta-noagă şi sări spre poartă. Preda, m. 10. Oamenii dc aici par închişi şi ursuzi, Dar de tine-mi răspund orişi-cînd la-ntrebare. Labiş, p. 68. Striga din răsputeri deasupra apelor, dar nu-i răspundea nimeni. Barbu, p. 231. D-auzi, mîndră ori n-auzi, Ori n-ai gură să răspunzi ? JARNfK-BÎRSEANu, d. 75. Eu răspund din ruguţ verde Că-i departe unde şede Şi de-aicea nu se vede. folc. transilv. i, 303. <$> Fig. Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează. Alexandrescu, o. i, 72. Glasul clopotelor sună . . . Şi văzduhul le răspunde prin o tristă armonie. Alecsandri, p. i, 198. Ce s-a tntîmplat în familia Piscopesco ? . . . O bucată de bristol, care străluceşte deasupra cărţilor de vizită ... ne va răspunde la această întrebare. Caragiale, o. ii, 128. <0> Refl. (Popular) Nicăiri nu se găsea nime carele să se fi răspuns că ar vrea să iaie de nevastă o babă hîrcă. Sbiera, p. 280. Auzi, mîndro, ori n-auzi, Ori nu vrei să te răspunzi l Ba eu , badeo, bine aud, Dar nu pot să mă răspund. L. Costin, m. b. 19. ^ Expr. A răspunde monosilabic (sau cu monosilabe) v. monosilabic, monosil a b . A răspunde de*a băţul v. băţ. + Tranz. (învechit şi regional) A face cunoscut (prin viu grai), a da de veste. Răspunde-va (vesti-va d, grăi-va h) limba mea cuventele tale. psalt. 267. Au ale* pre carile era mai ales între dănşii ... ca să răspunză graiul laconilor către Chiros, cum să nu învălviască nici o cctate grecească. Herodot (1645), 63, Că le-au ieşit vestea-n tot pămîntul De ce-au grăit ş-au răspuns cu-vintul. Dosoftei, ps. 57/13. <0> Refl. Iar... răs-punzindu-să acesta cuoănt, îndaiă trimisă de-i goniia. Herodot (1645), 102. Cît nu iaste graiuri să s-ascundză. Sau cuvinte să nu să răspunză. Dosoftei, ps. 57/11. <0> Refl. impers. Cum soseşte fcintiţa] se res-punde că îndată după venirea ei are să vie şi primăvara. 1792 RĂSPUNDE - 137 - RĂSPUNDE Marian, o. i, 384. Sus pe munte Se răspunde, Jos la (cară Se resbeară (Clopotul). Gorovei, c. 89. (Refl . pas.) Nevoi şi porunci grele îndată ce s-au răspunsu dă oaste domnului ... de a veni începuse. R. Greceanu, cm ii, 200. + Tranz. (învechit) A pomeni, a menţiona ceva (in scris). Au vândut partea Teclii. Acea Teclă nici în ispisocul lui Ioan Vodă nu o respunde, nici cită parte are. (a. 1741). Uricariul, xv, 314. + Intranz. (învechit) A sta de vorbă cu cineva; • discuta. Iară împăratul deaca vădzu pre filosoful aşea . . . mirat dzîsă celorlalţi să-ş răspundză cu s»[î]n*a m[u]ciniţă. Dosoftei, v. s. noiembrie 166r/25. + Intranz. (învechit) A cădea de acord cu cineva; a se înţelege. Cu cei de gios a ne răspunde pre lesne ne va fi. Cantemir, ist. 100. + Tranz . (învechit) A pronunţa, a rosti. Slova cea din frunte, adecă „s“, să o respundă supţire după firescul ei sunet. Maior, ist. 187/27. Pre alocurea altminterea respund în vorbă unele cuvinte, id. ib. 248/12. + Tranz. (Regional) A spune deschis, fără înconjur. Cf. Ciauşanu, ol. Răspunde vorba odată! id. ib. + Intranz. A face dovada cunoştinţelor sale în faţa unui examinator. Cine era cuminte şi răspundea bine, căpăta dreptul să stea lingă ea. Pas, z. i, 111. 2. Intranz. A reacţiona prin vorbe, gesturi, atitudini la acţiuni, solicitări, provocări etc.; a replica. Noi vom răspunde împotriva acelora în ce chip numai sufletele sfinţilor sânt în ceriu, iară trupurile lor să află pre pămînt. cheia In. 5v/23. Să să ducă la Ianoş, craiul ungurescu, să-l împace cu craiul leşăscu, ca să poată răspunde tatarului. R. Popescu, cmi, 285. Dar nice lui Parpangel slăbiră Coardele văzînd că nu-i răspunde Vrăjmaşul, şi spre dînsul aleargă. Budai-De-leanu, Ţ. 118. Pasera ... Ce din ram în ram săltează şi de tine se ascunde, în ghibaciul laf nu-ncape şi dorinţei nu răspunde. Asachi, s. l. i, 108. La huietul cel mare al acestei izbucniri neaşteptate . . . toţi turcii răspunseră împreună printr-un ţipăt îngrozitor. Bălcescu, m. v. 125. Cui te loveşte, nu-i răspunde ... Tu eşti poet — deci cîntâ. Vlahuţă, o. a. i, 27. Dealtfel Tanţa răspundea cu aceleaşi sentimente. Rebreanu, r. i, 209. Vei face ce vei crede de cuviinţă . . ■ , iar eu voi răspunde faptei dumilale cum voi putea. Camil Petrescu, t. i, 279. Maiorul răspundea cu privirea la cele două femei în haine cernite. C. Petrescu, î. ii, 44. Răspunse şi el la zîmbetul prinţului. Sadoveanu, o. xi, 533. Chelnerii răspundeau nu numai cu solicitudine, dar cu o clipire din ochi, care dovedea că Stă-nică le era cunoscut. Căunescu, e. o. i, 244. Clasa muncitoare din ţările capitaliste răspunde uneltirilor cercurilor imperialiste agresive prin intensificarea luptei pentru drepturi vitale. Scînteta, 1953, nr. 2 801. Nevasta lui Vasile răspunse la zîmbetul ei. v.rom.aprilie 1956,21. Rîndurile se reduseseră la minimum, şi comandamentul răspundea la fiecare cerere de reîmprospătare că nu are de unde lua alţi soldaţi. Brăescu, p. 341. <£> (Prin analogie) De pe colnicea dealului de-mpotrivă le răspundea cu răsunet Unguios şi depăiiat, mica turlă rotunjită a bisericuţei. Odobescu, s. i, 105. Şi-n zori la poartă baie, dar poarta n-a răspuns. Coşbuc, p. i, 135. Iar telefonul ridicat din cumpănă nu răspundea chemărilor niciodată. C. Petrescu, c. v. 143. Alt corn ne răspunse, melancolic. Sadoveanu, o. i, 154. [Clopotelor], sunaţi de seară ca-ntr-o dimineaţă ■ . . Din-tr-alte ceruri altele răspund. Arghezi, vers. 338. Trîm-biţa nu sună, căci ar răspunde tunurile. Isac, o. 199. (Subiectul este sunetul emis) Cea răsunare deşartă . . . Răspundea din prăpăstii adînci. Budai-Deleanu, ţ. 180. Nici un echo puternic nu-i răspunse în mulţime. Bălcescu, m. v. 112. Zis-a glasul, un răsunet Lung răspunde ca un tunet. Alecsandri, p. ii, 20. De sub rîpă şi de pe piscurile dealului, alte chiote le răspundeau. Macedonski, o. iii, 36. <> Fig. Privii în esenţa lui, stilul este produsul acordării a două ritmuri, a ritmului în care se desfăşoară spectacolul lumii pentru sufletul nostru şi a ritmului în care, prin creaţia de artă, sufletul nostru îi răspunde. Vianu, a. p. 125. (Refl. r e c i p r .) In frunt'amînduror taberi bronzurile bubuiesc Tunetele depărtate se răspund, să-m-protivesc. Heliade, o. i, 101. (Refl. impers.) Alţii, i-au arătat că la asemenea îndrăzneală nu se răspunde, decît cavalereşte, cu o acceptare de luptă. C. Petrescu, î. ii, 230. 4- (învechit) A protesta, a se plînge. Să fie volnici cu cartea domniei mele a ţine, a stăpîni . . . nişie părţi de moşie ... Iar cine ari ave a respunde să meargă la Stamatin vornic (a. 1741). Uricariul, x, 59, cf. 188. A interveni Intr-o discuţie (publică) combătînd (oral sau în scris) afirmaţiile cuiva, dl, dm. + A scrie cuiva de la care s-a primit o scrisoare. Atunce giudeţul îl va întreba cu scrisoare şi el va răspunde iară cu scrisoare, prav. 293. Ţi-am scris şi nici n-ai vrut să-mi respunzi. Negruzzi, s. i, 17. Sînt aşa de ocupat, îneît abia-i pot răspunde la cîte zece scrisori odată. Vlahuţă, o. a. i, 192. (Refl. r e c i p r.) Avram Sîrbu l-a întrebat dacă a primit scrisoare. — Nu primii nimic . . . , cu mine nici măcar nu se răspunde. Sadoveanu, o. xvii, 351. <$• Refl. impers. Omul de afaceri făcea . . . constatarea că totuşi s-a răspuns destul de grabnic telegramei sale. id. ib. vii, 741. + A saluta pe cineva care a salutat întii. Recunoscu prietine, răspunse la saluturi. C. Petrescu, c. v. 242, cf. 115. îi salutarăm. Ne răspunseră, încli-nînd uşor capul. Stancu, r. a. i, 138, cf. 7, Zanne, p. iv, 202. 3. I n t r a n z. A da urmare unei cereri, unui apel etc. Bathori ... nu se prileji a răspunde cererei şi dorinţei domnilor români. Bălcescu, m. v. 68. Răs-punzînd acestor nevoi, comerţul internaţional se dezvoltă. Oţetea, r. 36. Oamenii muncii sînt hoiărîţi să răspundă prin noi succese în producţie chemării C. C. al partidului. Scînteia, 1953, nr. 2 744. + (Despre autorităţi, organe de presă etc.) A lămuri o problemă la cererea sau sesizarea cuiva, dl, dm. 4. Refl.recipr. (Popular) A comunica cu cineva, a ţine legătura cu o persoană sau cu un grup de persoane. Surorile mele au rămas departe încolo, după alţi munţi, şi nu m-am mai răspuns cu ele. Sadoveanu, o. x, 568, cf. Graiul, i, 439. Mă mir, că zici că-s neamuri, că doar nu se răspund de loc. Com. din Sîmbo-leni — Cluj. + (învechit) A lua contact, a se în-tllni. Veni-voiu după tine ... ce mainie-mi dzi să-mi răspundz cu ceia ce sămt în casa mea. Varlaam, c. 331. 5. Intranz. A da socoteală, a fi responsabil (1), a-şi lua răspunderea (pentru faptele sale sau ale altcuiva); a fi chezaş, a garanta. De toate de cîte sîntu clevete . . . înraintea ia voiu se răspundzu (a grăi n. test. 1648) astădzi. cod. vor. 74/10. Văm avea a răspunde de realele ce-am făcut? Coresi, ev. 536. Să te afli aici la divan ... să răspunzi pentru nişie pricini de moşie (a. 1765). Uricariul, xxv, 287. Avem a trăi şi a răspunde la toate faptele noastre (sfîrşitul sec. XVIII). let. iii, 251/6. îndatoritul poate să-şi ceaie zălogul nevătămat . . . , de care iaste datoriu creditoriul a răspunde. pravila (1814), 51/10. El să ne povăfuiască . . . şi noi vom răspunde pentru toate biruinţele. Bel-diman, n. p. i, 75/16. Carantinele . . . n-au răspuns îndestul aşezămîntului lor. ar (1829), 149l/5. Omul nu este dator să răspunză pentru neputinţa sa. Marcovici, c. 55/10. Ceru . . . să dea drumul îndată secretarului său, zicînd că respunde el pentru dînsul. cr (1848), 93/10. Eu răspunz de al lui suflet, precum şi chiar de al meu. Heliade, o. i, 431. De-ai fi venit, Ioane, azi nu răspundeam de mintea ta — şi de viaţa ta. Eminescu, g. p. 61. Cheia beciului rămîne în mina ia şi-mi răspunzi de acest rob cu viaţa. Sadoveanu, o. x, 139. De cîţi în seamă mi v-a dat Vreau să răspund pe faţă şi curat. Arghezi, vers. 366. Luaţi-i în primire . .. Răspundeţi de ei. Stancu, r. a. ii, 180. Pentru fiece fir de păr ce-l clintiţi, O să răspundeţi. O să plătiţi. Banuş, P. 20. îl chemă pe Ilie să răspundă pentru fapia lui Preda, d. 159. Eu răspund în faţa comandamentului pentru fiecare soldat. Barbu, p. 300. Ficiorul au mers ... la maghistrat şi au chemat pre tatăl său la giudecată să răspundă pentru ci l-au scos di la moştlnire. pop., ap. gcr ii, 359, cf. Zanne, p. v, 189. <$> Tranz. Orice pagubă s-ar întîmpla din lenevtrea sa, datoriu 1792 RĂSPUNDE - 138 - RĂSPUNDERE iaste să o răspunză. pravila (1814), 62/16. Care . . . na aduce stricăciune altuia iaste daloriu a răspunde stricăciunea. Caragea, l. 88/4. Să umble şi să le pască . . . Şi lui să i le răspunză. Pann, p. v. ii, 44/12. Acum tîrlaşt caută întîi pe baci, care se îngrijeşte de ceilalţi, răspunzînd astfel salului numai el toată socoteala oilor date în sama lui. Diaconu, p. 11. + Tranz. (învechit) A hotărî, a decide. Iară mat presus de pulearea omenească le face toate şi le răspunde. Varlaam, c. 32. Giudeţul ... va răspunde şi al doile rînd. prav. 277. <0> Refl. Şi sfătuind şi Calimah a să bate, să răspunsă lucrul numai de război. Herodot (1645), 346. G. Tranz. (învechit) A achita, a da, a plăti o samă de bani. Să fie îndatoriţi a răspunde şi banii căţi vor cuprinde cheltuiala îngropării (a. 1805). Uricariul, xi, 329. Fieştecarele pre cît îl ajunge partea sa răspunde banii năimealii. pravila (1814). 63/7. Plata hotărîtă . . . pentru tutunuri şi tabacuri să o răspunză neguţători în acele oraşe numai unde le va aduce spre vin zare. cr (1833), 2051/14. Au început a le răspunde şi pentru aceasta iarăşi bani, potrivit cu suma ocalelor de sare (a. 1832). doc. ec. 517. Dreptu de alegere . . . fără privire la darea directă ce au respunsu: parochii, capelanii, predicatorii, doctorii. Bariţiu, p. a. în, 179. îi deie un fecior, Spuind cîfi lei să-i răspunză. Pann, p. v. i, 64/28. Eu n-am ce să-ţi fac; trebuie . . . să-mi răspunzi suma coprinsă în ispaşă. Filimon, o. i, 164. Visteria ţării îţi va răspunde cheltuielile însutit. Gane, n. ii, 60. Această pedeapsă se aplica . . . ctnd satul nu putea răspunde birul cu care era impus. Xenopol, i. R. iii, 154. Iată, vine vremea înnoirii domniei, cînd va să răspundem la Ţarigrad mucarerul. Sadoveanu, o. x, 263. Mîndră marfă se întinde, cu galbeni mi-o răspunde. Sevastos, n. 128, cf. Marian, na. 304, Ciauşanu, gl. <0> Refl. pas. Să se ferească a nu primi să se respunză bucatele (a. 1728). Uricariul, i, 52. [Banii] s-au răspuns la vistierie (a. 1810). doc. ec. 133. O îndoită mulţămire să va răspunde aceluia carele ... va arăta ... pe pricinuitorii furtişagului. ar (1829), 2331/40. Plata banilor ... să vor răspunde în 6 cîştiguri pe an. cr (1833), 981/44. Toamna nu se dau oile înapoi pînă nu se răspunde plata întreagă. Diaconu, p. 18. 7. Refl. (învechit) A face uz (de ceva), a se folosi. Un Ivan oarecarele ... ce s-au fost făcînd frate lui Ion Vodă, răspunzîndu-se de moşie şi de naşterea sa de la Mazovia, de unde şi Ion Vodă, . . . şi-au scos nume de domnie. Simion Dasc., let. 236. + A se da drept..., a se prezenta; a se recomanda. Un Filip oarecarele, de aicea răspunzîndu-să au venit la no[i]. Dosoftei, v. s. noiembrie 124v/9. Numa îndată ce iasă înaintea bunului craiu să răspunde cu numele lui Tulie. Beldiman, n. p. i, 45/8. S-au judecat preu-tul Constandin i Ion Gociul. . . , ci s-au respunsu ei că să trag săminţenie din neamul unui Kikiul (a. 1800). Uricariul, x, 139. + (Despre lucruri) A se numi, a se chema. Şi-au venit şi aceştia cu a cărora nume să răspundă şi pănă astădzi casele, ce-au lăcuit. Dosoftei, v. s. decembrie 247®/10. Vîndut-am. . . o cumpărătură ce am avut noi depreună, de la Ion nepotul lui Horciag, ce se respunde partea lui Vîscan (a. 1708). Uricariul, xii, 299. 8. Intranz. A corespunde, a se potrivi. Anul de la plăsmuirea lumei 7004 nu răspunde anului de la Hs. 1492. Şincai, hr. ii, 92/38. Acei ce au documente care pol respunde scopului nostru să le împărtăşească redacţiei, care se va grăbi a le publica. Arhiva, r. i, viii/10. Mărimea [cartofilor] nu răspunde bunătăţii ca alte soiuri mai mici. I. Ionescu, c. 217/16. Puterile fizice nu respund marelui său suflet. Negruzzi, s. i, 272. Acea poezie, care n-ar răspunde la simţimintele poporului, s-ar izola de popor, de naţiune şi ar pieri. Bolliac, o. 63. Discutam împreună dacă un vestit poet al nostru a iubit ori ba . . . şi dacă poeziile, lui de iubire răspund la porniri adevărate. Delavrancea, t. 210. Tîrgul-Frumos era departe de a răspunde imaginii ztmbiloare pc care o evoca. Sadoveanu, o. x, 77. Transformarea socialistă a agriculturii răspunde inte- | rcselor fundamentale atît ale clasei muncitoare cît şt ale ţărănimii muncitoare. Scînteia, 1954, nr. 3 063. Noua organizare a învăţămîntului şi culturii răspunde noii etape a revoluţiei culturale tn tara noastră, v. rom. iulie 1962, 151. 9. I n t r a n z. A fi orientat spre .... a avea comunicaţie cu ... , a străbate pînă la . . . ; a ieşi în ... , a da în . . . Băşicuţile seminţii . . . răspund în ţeava mădularului. Piscupescu, o. 136/1, cf. Gorjan, h. ii, 32/16. Nimeni nu ştie unde pot răspunde capetele firelor care leagă una de alta faptele omeneşti. Gane, n. iii, 141. Domul e luminat de trei uşi, răspunzînd pe trei terase. Caragiale, o. iii, 168. Am auzit şi eu din vechi că sparge pe dedesubt două şiruri de munţi şi răspunde tocmai în Transilvania. Vlahuţă, r. p. 98. îi spune că . . . uşa podului răspunde în tindă. rev. crit. i, 286. Furci ... cu o singură aripă, dăltuită c-o dăltişoară pînă ce răspunde în partea cealaltă. Pamfile, i. c. 11. Oamenii cari şedeau pe lingă fereştile ce răspundeau în stradă începură să privească cu interes. Agîrbiceanu, l. t. 248. Fereastra răspundea într-un zid grunzuros şi coşcovit, acoperindu-i toată priveliştea. C. Petrescu, c. v. 45. Şcoala . . . era o clădire cu un cat, primitoare, prietenoasă numai pe dinafară, cu un cerdac încărcat de iederă răspunzînd în grădiniţa de la drum. I. Botez, şc. 170. Toate încăperile răspundeau în tindă. Sadoveanu, o. i, 287. în bulevardul nordic răspund străzile de vilegiatură şi uliţele sudului colorat. Arghezi, b. 58. Se întindeau gardurile unor case de pe străzile perpendiculare — răspunzînd spre lacul Flo-reasca. Călinescu, s. 5, cf. h iv 60. Uite, acolo răspunde rîul din munţi. Paşca, gl., cf. Ciiest. ii 171/14, alr i 684/874. + (Despre senzaţii fizice sau psihice) A se face simţit, a se transmite; a răzbate. Ochii lăcrimau fiindcă durerea îi răspundea ascuţit în creştet. C. Petrescu, î. i, 181. Aceste vorbe aşa le-a rostii uncheşul meu încîl au răspuns pînă în inima mea şi m-am înfiorat. Sadoveanu, o. xi, 355. — Scris şi: respunde. — Prez. ind.: răspiînd, (învechit şi regional) răspunz; conjunct, şi: să răspunz; perf. s.: răspunsei; part.: răspuns. — Lat. respondere. HĂSPU\D£NŢĂ s. f. v. corespondenţă. HĂSPU1VDENŢIE s. f. v. corespondenţă. RĂSPUNDERE s. f. Faptul de a (se) răspunde. 1. (învechit) Ceea ce se comunică unei persoane care a întrebat ceva sau care s-a adresat cuiva; răspnns2 E x p r . A traţ|e (sau a chema) (pe cineva) la răspundere = a obliga pe cineva să dea socoteală de faptele sale. [Opoziţia] vrea a trage la răspundere pe miniştri, cr (1848), 212/12. Va veni vremea cînd să fiţi traşi la răspundere. Ispirescu, m. v. 59. Ce lege mai poate fi şi asta să tragă la răspundere pe nişte oameni treji pentru ceea ce au făcut la beţie? Agîrbiceanu, s. 30. N-avea pe cine chema la răspundere. C. Petrescu, î. ii, 127. Parcă are să le tragă la răspundere numai pe dumneata ? Sadoveanu, o. viii, 167. S-a uimit văzîndu-se tras la răspundere. Arghezi, s. xi, 109. Superiorii ştiu, dar se prefac a nu şti şi nu vă trag la răspundere. Stancu, r. a. iii, 365. în caz de rea-cre-dinţă, producătorul individual va fi tras la răspundere penală, bo 1954, 263. înţelese din spusele lor . . . că acum îl trag la răspundere pentru fapta lui. Preda, d. 159. (în legătură cu verbe ca ,,a avea", ,,a trezi", ,,a lipsi", ,,a munci" etc.) Simţ de răspundere sau simţul răspunderii = faptul de a fi conştient de Însemnătatea sarcinilor asumate sau primite, de a lucra cu rlvnă şi seriozitate pentru executarea lor. în fricoşi trezea simţul răspunderii şi dorinţa de a părea viteji. Stancu, r. a. i, 45. Unor astfel de oameni nepăsători, lipsiţi de simţul răspunderii, ar trebui să li se clarifice . . . situaţia. Contemp. 1953, nr. 350, 2/6. Răspundeţi chemării pe care v-o adresează partidul . . . , muncind cu hărnicie, cu simţ de răspundere şi cu entuziasm. Scînteia, 1953, nr. 2 658, cf. dl, dm. Pe răspunderea mea (sau ta, sa etc.) = pe garanţia mea (sau ta, sa etc.). Nu-i rămînea decît săfacăpe răspunderea ei ceea ce făcea. Slavici, o. ii, 163. A-şi lua răspunderea v. lua. + (învechit) Scuză, justificare, dezvinovăţire. Nemica n-au spre răspundere loruş, ce osîn-diţi fi-vor. Coresi, ev. 472. + (învechit) Pedeapsă. Acei neascultători ... vor căde în grea răspundere (a. 1816). Uricariul, ii, 25. 5. (învechit) Plată, achitare. Să să sloboadă... aomnească ţidulă cătră comitat pentru respunderea a celor cîte una sută mie lei pe an la . . . mitropolie (a. 1826). Uricariul, i, 375. Răspunderea banilor va fi in trei timpuri (a. 1848). doc. ec. 948. Se cere . . .şi supunerea norodului către slăpînire şi răspunderea tuturor rămăşiţelor impozitelor. Oţetea, t. v. 237. — Scris şi: respundere. — Pl.: răspunderi. — V. răspunde. RĂSPONGE vb. III. Tranz. (în descintece) A străpunge. Şi cu acul să împungeţi Prin inimă, prin rărunchi, Prin toate închieturile lui, Să-l răspungeţi. şez. xxiii, 26. (Intranz.) Bubă albă, Bubă galbenă, Nu coace, Nu răscoace, Nu împunge, Nu răspunge. Densusianu, ţ. h. 281. — Prez. ind. răspăng. — Format după străpunge, împunge. RĂSPUNS1 adv. (Regional; despre sunete şi cuvinte) Clar, răspicat (Petroşeni). mat. dialect, i, 266. Vorbeşte mai răspuns, că nu te înţeleg, ib. — V. răspunde. RĂSPUNS2 s. n. (Adesea construit cu verbele ,,a da", ,,a primi" etc.) 1. Ceea ce se comunică celui care întreabă ceva; cuvinte spuse direct, scrise sau transmise printr-un intermediar unei persoane care a întrebat ceva sau s-a adresat cuiva (Intr-un mod oarecare). Gata pururea cătră respunsu (a răspunde n. test. 1648) celora ce vă vor întreba de a voastră upovăinţă. cod. vor. 156/1. Cătră mai-marele gloatei cuvînt cu răspuns deade. Coresi, ev. 410. Şi le zisă să să ducă şi să vie la a patra lună la răspuns. Herodot (1645), 339. Solul daca-şi va da soliia şi-i vor face răspunsul . . . va purceade. prav. 72. Să mira de înţelepciunea şi de răspunsul lui. n. test. (1648), 69r/15. La această întrebare . . . n-au putut da răspunsu vizirului. Neculce, l. 164, cf. anon. car. Acel agă turc împreună cu alalţi deaderă răspuns întru auzul tuturor boiarilor . . . ca fără zăbavă să-şi rădice domn den ţară. anon. cantac., cm i, 218. Să nu greşim niceodată în laude, în sfătuiri, în răspunsuri, în povăţuiri nici mai mult, nici mai puţin decît să cuvine a cuvînta. Molnar, ret. 10/13. Căci acum şi înţăleapla solie De oarecîteva zile întorsese Cu răspunsul bun de la domnie. Budai-Deleanu, ţ. 191. Tăcerea la . . . îmi este destul răspuns. Drăghici, r. 115/21. La această cerere ... se gîndi . . . cum ş-ar fi pregătit nescai vorbe spre răspuns. Gorjan, h. i, 6/9. Nimene putut-au ca să deie vrun răspuns. Asachi, s. l. i, 264. Aşteptam dorit respunsul de-o plecare fericită. Conachi, p. 100. Spre răspuns la această propunere, Palfi făcu ştire turcului de învingerea ce Sinan păţise la Călugăreni. Bălcescu, m. v. 179. întrebare şi răspuns: De ce-l trînteşte de chică? — L-a prins cu ocaua mică. Pann, p. v. ii, 32/1. Respunsul isia, foarte lung, . . . plin de fraze îndoite, . . . pică în mina lui Tăutul. Russo, s. 123. Dascălul . . . întrebăndu-mă de ştiu buchile pe dinafară, spre respuns am deschis cartea lui Petru Maior şi i-am cetit un întreg capitol. Negruzzi, s. i, 12. Gîn-deşte la răspunsuri, la graţii, la cuvinte. Bolliac, o. 89. Mă temeam Să nu-mi întorci un răspuns mai aspru decît doream. Alexandrescu, o. i, 167. Cînd răspunsul este favorabil, se hotărăşte ziua nunţii. Bolintineanu, o. 300. De cile ori am aşteptat O şoaptă de răspuns! Eminescu, o. i, 191. Nu le spuse nici da, nici ba, ci le dă răspuns, ca să rămîie peste noapte acolo. Creangă, p. 249. Vorbim răstit şi ne-nginăm răspunsul. Coşbuc, p. i, 174. De altmintrelea, întrebarea mea era de prisos şi răspunsul putea fi de la sine cunoscut. Hogaş, dr. i, 92. Vechilul se uită biruitor în stingă şi în dreapta, mîndru de răspunsul lui. Camil Petrescu, o. i, 101. In locul răspunsului, mereu alte comunicate şi alte liste de morţi. C. Petrescu, î. i, 125. Leib rămîne surprins ... în faţa unui astfel de răspuns. Sahia, n. 95. Moşneagul cel mititel părea mirat de răspunsurile scurte şi îngheţate ale lui Şoimaru. Sadoveanu, o. v, 569. Eu, lacrima de tine-o am ascuns, Căci lacrimile nici nu-ntreabă, nici nu au răspuns. Arghezi, vers. 303. întrebarea era pusă într-un chip aşa de compătimitor, incit includea şi un răspuns. Călinescu, e. o. i, 55. Se mulţumea cu răspunsurile pe care i le dădea mămuca. Stancu, r. a. iii, 209. Am obţinut răspunsuri corecte. Isac. o. 269. Răspunsuri n-aveam la întrebările astea. Lăncrănjan, c. ii, 25. Ştie a-şi da răspunsurile cuvenite, şez. ii 72. Mateş iară-ntreba, Dar răspuns nu căpăta. Balade, iii, 140. Nici un răspuns nu i-ai dat. folc. transilv. i, 218. <0> Loc. adv. (învechit) Fără de răspuns = care nu RĂSPUNS* - 140 - RĂSPUTEA poate fi combătut, fără replică; definitiv. Fără de totu răspunsul fiindu aceştia (pentru că acestora nime nu le poate grăi înprotivă n. test. 1648, deci n e I n d o i t e fiind acestea Biblia, 1688). cod. vor. 12/4. Fără de răspuns prea cu slavă acelui făcătoriu să creadem. Coresi, ev. 444. + (învechit, rar) învăţătură, tîlc, explicaţie. Cărţi pentru toate cu de tot răspunsul. Dosoftei, v. s. octombrie 64v/8. + (învechit, rar) înregistrare în scris; însemnare. Răspunsul altor semne. Simion dasc., lf.t. 63. + Expunere, relatare a cunoştinţelor în faţa unui examinator. Toată adunarea lămăsese uimită de frumoasele şi potrivitele răspunsuri ale copilaşilor de clte şapte, opt şi zece ani la întrebările profesorilor, cr (1833), 1941/16. Răspunsul e limpede, sigur şi de o admirabilă cinlăreală de vorbe. Vlahuţă, o. a. ii, 192. 2. (De obicei construit cu verbele „a aduce", „a duce", ,,a lua", ,,a trimite") Ştire, veste, informaţie. M-am ascuns la o femeae săracă . . . şi-m[i] aducea veştile (text marginal: răspunsurile). Dosoftei, v. s. octombrie 82r/7. De cu sară ta răspunsul de la domn la cîte ceasuri va să iasă. Gheorgachi, let. iii, 297/7. Sinan . . . trămise răspuns lui Mihai din partea sultanului. Bălcescu, m. v. 48. El îmi trimete răspuns că s-o mînluit îngheţatele pe ziua aceea. Alecsandri, t. 455. Las’ că mă duc eu să-ţi aduc răspuns. Creangă, p. 312. S-a-ntors după douăsprezece cu răspuns că d-l Anghelache n-a mai dai p-acasă. Caragiale, o. Ii, 66. Chiar frate-meu mi-a adus respuns că pe stăpîna cosiţei a furat-o un zmeu. Ispirescu, l. 23. Prietini buni . . . trimeseseră răspuns cavalerului că se găseşte în primejdie. Sadoveanu, o. xi, 603. A trimes răspuns domnitorului dacă . . . primeşte [straiele] sau nu. şez. iv, 3. + (Regional) Cuvînt, vorbă; poruncă. Mîndru nu-m lasă răspuns, Să-i pun merinde de-agiuns. Ţiplea, p. p. 115. 3. Ripostă, replică la afirmaţii, acţiuni, provocări etc. Nemişcat la sftrşitul frazei, Sineşti aştepta ca un orator răspunsul. Camil Petrescu, n. 134. (în sistemul monarhic constituţional) Răspuns la mesaj = cuvîntare, intervenţie pe marginea mesajului prezentat de rege. lntr-o zi se discută răspunsul la mesaj. Vlaiiujă, o. a. Ii, 24. (Eliptic) La deschiderea sesi-unei, regele expune, prin un mesagiu, starea ţărei, la care adunările fac răspunsurile lor. Hamangiu, c. c xxxi. 4 Soluţie, dezlegare. Prin presă, oamenii muncii împărtăşesc succesele dobîndite în muncă, capătă răspuns la întrebările ce-i frămîntă. Lupta de clasă, 1954, nr. 1, 54. + Ceea ce se răspunde la o scrisoare; schimb de scrisori, corespondenţă. Mihai Vodă pururea avea cu împăratul neamţului răspunsuri. N. Costin, l. 592. El mi-a scris înainte de a primi răspunsul meu. Caragiale, o. vii, 5. Hotărî să amine răspunsul pînă ce va putea comunica lucruri mai multe şi poate mai bune. Rebreanu, r. i, 32. 4. (învechit) Hotărîre, ordin, poruncă, sentinţă dată de către o autoritate. Să cade să scrie carte să-i dea ştire domnului, ... şi eumu-i va da răspuns şi învăţătură aşa . . . să-l cearte şi să pedepsească, prav. 246. O bătură cu maiu de plumb . . . De-aciia ieşind răspunsul să-i taie capul. Dosoftei, v. s. septembrie 33r/10. Răspunsul ce iaste să fie nu se mai preface. Biblia (1688) [prefaţă], iv/34. Domnul deale răspuns de istov asupra ei. Mineiul(1776), 146v2/35. 5. (învechit) Răspundere (4); socoteală, seamă. Se dea răspunsu de lucrurele sale făcătorii bire. psalt. 336. Şi de toate de acealea răspuns avăma da. Coresi, kv. 37. Voi egumenilor arhimandriţilor, veţi da răspuns şi voi înaintea lui D[u]mn[e]dzeu. cheia in. 41f/9. Cum i se pare că va da răspuns, Cînd mîine, poimline îl voi spune eu. Pann, p. v. i, 36/6. + Probă, dovadă, mărturie; pretext, scuză, justificare. Cela ce-şi va ucide pre tată-său . . . şi pentru să-şi mai mieşureadze certaria va dzice c-au greşit într-o mănie ... să nu i să bage în samă nemica aceastia răspunsuri, prav. 96. Iară de va da răspuns cel clevetii pentru amândoi, aluncea vor fi amîndoi slobozi, ib. 328. Şi cură mir . . ., apoi dînd răspuns minunai a streină şi cinstită viaţă ce au vie-ţuit. Dosoftei, v. s. septembrie 19r/3. G. (învechit, rar) Organ prin care corpul comunică cu exteriorul; orificiu. [A început] a-i podidi sîngele şi pe gură şi pe nas şi pin toate răspunsurile trupului Piscupescu, o. 67/22, cf. 210/5. — Pl.: răspunsuri. — Şi: (învechit) respuns s. n. — Lat. responsum. RĂSPUNS3, -Ă adj. (Prin nord-vestul Munt.; despre obiecte de îmbrăcăminte sau de încălţăminte) Găurit. Mi-i haina răspunsă-n coate; opincile răspunse-n tălpi, n-am ce lua pe mine. Udrescu, gl. — Pl.: răspunşi, -se. — V. răspunjje. RĂSPtiNTICI subst. pl. v. răsptntie. RĂSPUNZĂBIL s. m. v. responsabil. RĂSPUNZĂTÂTE s. f. (învechit, rar) Răspundere (4). Cei doi trimişi iau toată răspunzătatea acţiunii lor. Bariţiu, p. a. iii, 430. — Răspunde + suf. -ătate. RĂSPUNZĂTOR, -OĂRE adj. 1. (învechit, rar) Prin care se răspunde (1); care dă răspuns8 (1). Despre episcopii . . . trimişi în Bulgaria cu epistola cea răspunzătoare la 106 de întrebări ale craiului Mihail . . . scrie Anastasie Bibliotecariul. Şincai, hr. i, 161/14. 2. (Şi substantivat) (Persoană) care răspunde (5) pentru faptele sale; care poartă răspunderea (4); responsabil. Se grijesc de noi, ca neşte răspunzători ce vor să dea răspuns lu Dumnezeu. Coresi, ev. 536/4. Eu voiu rămînea răspunzătoriu cătră marele Oromaz. Beldiman, n. p. ii, 113/1, cf. lb, Polizu, ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Să înfiinţeze un aşezămîni poştal mai statornic . . . cu funcţionari anumiţi, cari să fie răspunzători de orice fel de transporturi. N. A. Bogdan, c. m. 149. Fac direct răspunzători pe comandanţii de companii ... că nu se mai tolerează nici o debandadă şi că reghimentul va lua măsurile de rigoare. Brăescu, o. a. i, 37. Această schimbare de atitudine este răspunzătoare desigur de acel sentiment al artificiozităţii, de lucru voit şi produs, care urmăreşte pe toţi cititorii lui Arghezi. Vianu, a. p. 275. Vor judeca conform conştiinţei şt experienţei de viaţă pe care au acumulat-o, nelăsîndu-se influenţaţi de nimeni în exercitarea atribuţiei, de care sînt răspunzători numai tn faţa poporului muncitor. Scînteia, 1953, nr. 2 659. Se simţi deodată răspunzătoare faţă de el. v. rom. septembrie 1955, 91. Băspunzătorii sau răspunzătoarele echipelor n-aveau autoritate şi nu căutau să se impună. Pas, z. i, 294. Critica literară este în mare măsură răspunzătoare pentru neajunsurile poeziei. Beniuc, p. 119, cf. alr sn iv h 1010. + (învechit, rar) Delegat, reprezentant. Cînd nu pot veni toţi cîţi împreună sînt părtaşi, aleg respunzători pe care dintre dînşii îi socotesc (a. 1803). Uricariul, iv, 156/3. 3. (învechit, rar) Care corespunde; corespunzător. Asemenea preliminări urmează a se face într-un mod răspunzător scopului. Ghica, a. 148. — Scris şi: respunzător. — Pl.: răspunzători, -oare. — Şi: (învechit) răspunzătoriu, -oăre. adj. — Răspunde + suf. — ător. RĂSPUNZĂTORIU, -OĂRE adj. v. răspunzător. RĂSPUTEĂ vb. II. Intranz. (Popular; în expr .) Cit răspoate (cineva) = cît de mult poate (cineva), din toate puterile, cu tonte forţele. Să fugi cît ti răspulea şi să nu te uiţi înapoi. Sbif.ra, p. 28. Au apucat repede o botă şi au trîntit cu ea cît au răs-putut, tn sac. id. ib. 266, cf. 25. Calul fugea cil ce răs-putea. Vasiliu, p. l, 87. — Prez. ind.: răspât. — Pref. răs- + putea. 1805 RĂSPUTERE - 141 - RĂSTĂLMĂCI RĂSPUTERE s. f. (In loc. adv.) Din răsputeri (sau, rar, din răsputere, din toată răsputerea, din toate răsputerile) = din toate puterile, cu toate forţele, foarte tare. Vede-oraşul pe sub un arc de pară Şi lumea nebunise gemtnd din răsputere. Eminescu, o. i, 94. Se sileşte . . . din răsputeri a-i face să înţeleagă care sînt roadele binefăcătoare ale Unirei. Creangă, a. 164. S-au pornit . . . glasurile să sune din răsputeri. Caragiale, o. ii, 280. Opintindu-se din răsputeri îşi ridică în spate marea lui muzică. Vlahuţă o. a. 136. Matei . . . nu s-ar fi opus din răsputeri, dacă ar fi fost întrebat. D. Zamfirescu, v. ţ. 147. Luptau din răsputeri împotriva răpegiunii cu care şuvoiul căuta să-i măture. Hogaş, dr. i, 309. Se silea din răsputeri să înveţe pe Briceag un cîntec nou. Rebreanu, i. 21. Se sileau din răsputeri să gonească tristeţea ce se aşternuse pe faţa palidă a Anei. Bassarabescu, s. n. 158. Au umblat din răsputeri să-l însoare cu o urîţenie despre care ziceau c-ar fi o partidă strălucită. Rebreanu, r. i, 29. Să munceşti din răsputeri, ca să ajungem iarăşi egali I Galaction, o. 136. Amalia . . . durute la maşina de cusut, încît trebuie să-şi răcnească din răsputeri cuvintele. C. Petrescu, î. ii, 128. Aplaudau din răsputeri, strigînd cît îi lua gura. Sahia, n. 66. In ochii lui vii, era o dorinţă ... să muncească din răsputeri şi să facă avere. Sadoveanu, o. v, 385. Ai încercat sucirea înceată, pe şezut, Din răsputerea caznei cu brînciul, şi-ai căzut. Arghezi, vers. 382. Caii fură siliţi să tragă din răsputeri, opintindu-se din nou. v. rom. decembrie 1953, 14. 0 rupse la fugă din toate răsputerile. Camilar, n. i, 368. Mama lupta din răsputeri împotriva dezamăgirii şi tristeţii. Preda, r. 491. Cu toate că încerca să se împotrivească din răsputeri, spaima acestei mulţimi care gonea în neştire îl învălui din ce în ce. T. Popovici, s. 364. Un popor de umbre se zbuciumă in pripă, Neliniştit aleargă în clocotire grea. Încerc din răsputere să le opresc o clipă. Labiş, p. 216. Striga din răsputeri deasupra apelor, dar nu-i răspundea nimeni. Barbu, p. 231. L-au lovit o dată . . . din toată răsputerea. Sbiera, p. 168. Lucrez tot din răsputeri şi spor n-am. alr i 1323/900. — Pl.: răsputeri. — Pref. răs- + putere. RĂSRĂSUCf vb. IV. Tranz. şi refl. (Rar) A (se) răsuci din nou, tncă o dată. Vom observa ca numărul răsuciturilor simple să fie egale, pentru ca atunci cînd le dăm drumul spre a se resrăsuci să nu iasă mai răsucit decît altul. Atila, p. 34. — Scris: resrăsuci. — Prez. ind.: răsrăsucesc. — Pref. răs- + răsuci. RĂSŞUIERĂ vb. I. Intranz. (în descintece; In corelaţie cu „a şuiera") A şuiera foarte tare, puternic, intens. Păcurarlu şuieră, răsşuieră, pe dincolo de mare; oaia zbiară, răzbiară dincoace de mare. pop., ap. gcr n, 343. — Prez. ind.: răsşăier. — Pref. răs- + şuiera. RĂSTĂLN1ŢĂ1 s. f. (Prin Ban. şi Transilv.) Scln-dură care formează marginea patului. Cf. lb, lm, Scriban, d. Ai să te faci bine, mamă, spuse ea . . . aşezlndu-se lîngă bătrîna pe răstalniţa patului, v. rom. august 1963, 35, com. Liuba, Frîncu-Candrea, m. 105. Diiscînţ cu cuţltu şî-l pun la liagăn sau la pat la răstamiţă, undii doarmi băiatu. arh. folk:. iii, 125, cf. vii, 113, alr i 714/18, alr 11/27, A m 13, Lexic reg. ii, 37. + (în forma răstăniţă) Marginea scocului (Chizătău—Lugoj). Cf. alr sn i h 156/76. -4 (I-a pl-, In forma răstaniţe) Marginile scării, de care te ţii cu mina cînd urci (Maidan — Oraviţa). Cf. Chest. ii 220/8. — Pl.: răstalniţe. — Şi: răstăniţă,răstămiţă, răstârniţă (mat. dialect, i, 266, a iii 13), răstMniţă (Barcianu, Alexi, w.), rustălniţă (a i 35), restăniţă (ddrf) s. f. — Din ser. rastavnica. RĂSTÂLNIŢĂ® s. f. v. răsadniţă. RĂSTĂMIŢĂ s. f. v. răstalnlţă1. RĂSTĂNIŢĂ s. f. v. răs tainiţă1. RĂSTĂRNIŢĂ s. f. v. răstalniţă1. RĂSTĂV s. n. 1. Fişie de pămînt pe care se cultivă un singur fel de plante. La un răstav de grîu, mă 1n-tîlnesc cu boierul. Sandu-Aldea, a. m. 181. Din răs-tavul de borceag copt, o ciocîrlie se înălţa în sucală. conv. ut. xnv, 40, cf. Chiriţescu, gr. 253. Pînă la islaz sînt şase răsiavmi. cv 1949, nr. 8, 33. Să intre tractoarele deodată şi să ţină la brazdă lungă, cît tot răstavul de la Plopşor. Mihale, o. 46, cf. h vii 484, Chest. iv 128/772. 2. (Regional) Ftşie de pămînt între două rlnduri de semănături; distanţă dintre rîndu.'ile unei culturi. Cf. ahr. olt. xxi, 274, alr ii 5 133/791, 812, 848, Lexic reg. 85. + (Prin Olt.) Distanţa dintre doi pomi sau dintre două uluci de gard. Tomescu, gl. 3. (Regional) înălţimea peretelui unei cratiţe (Suseni — Tirgu Jiu). Lexic reg. 46. 4. Şină de fier dinţată care serveşte la fixarea formelor de tipar in rame. Cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg, V. Molin, v. t. 55, nom. min. I, 362. 5. (Regional) Sulul de dinainte la războiul de ţesut. Cf. Gheţie, r. m., Şăineanu. — Pl.: răslavuri şi (rar) răstave (arh. olt. xxi, 274). — Şi: (regional) răstav (Chest. ii 463/97), ristăv (Pamfile, a. r. 74) s. n. — Cf. răstăvi. RĂSTĂBUŞÎ vb. IV. Tranz. (Prin Bucov. şi Maram.) A împrăştia, a face dezordine. Com. din Straja — Rădăuţi, l. rom. 1961, nr. 6, 569. — Prez. ind.: răsiăbuşesc. — Cf. b u ş i. RĂSTĂCÎJŢĂ s. f. (Prin Olt.) Musculiţă care trăieşte în jurul vaselor cu băuturi alcoolice; muşiţă. Varsă vinu din pahar şi spală-l. . . că-i plin de răstă-cuţe. Boceanu, gl. — Pl.: răstăcuţe. — Şi: rostocuţă s. f. alr sn h 243/848, Lexic reg. 56. — Etimologia necunoscută. RĂSTĂFdL s. m. v. prostovol. RĂSTĂG()L s. n. v. rostogol. RĂSTAI s. n. v. resteu. RĂSTĂLMĂCI vb. IV. Tranz. 1. A interpreta, a explica; a interpreta greşit, a denatura (intenţionat) înţelesul. Ucenicii... au răstălmăcit cuvintele dascălului ; afundaţi în cărţile latine, colbul gimnaziilor le-a ascuns lumea. Russo, s. 47, cf. Cihac, ii, 400, Şăineanu. Nu se poate iubi fără a răstălmăci iubirea? D._ Zamfirescu, a. 14. In urma unei catastrofe să ne aşteptăm la o bruscă renaştere şi să răstălmăcim, astfel, înseşi forţele răului în interesul binelui şi al progresului. Lovinescu, c. v, 154. Nu rîvnescsă răstălmăcească datinile. Sadoveanu, o. ix, 36. Sensuri ce nu pot fi răstălmăcite. Bogza, c. o. 146. (Absol.) [învăţaţii] răstălmăcesc şi cată să afle începutul, Pricina şi sfîrşitul. Negruzzi, s. ii, 176. Vorbesc şi eu, răstălmăcind şi potrivind, ca lumea care n-are ce face. Sadoveanu, o. x, 645. <0> (în corelaţie cu tălmăci) Au început fel de fel de intrigi, tălmăcind şi răstălmăcind misia comisiei. Ghica, a. 565. <$• Refl. pas. De-abia căpătasem convingere că fiecare lege se poate răstălmăci în mai multe sensuri. Alecsandri, t. 115. 2. (Rar) A reda In altă formă sau cu alte mijloace; a transpune; a oglindi, a reflecta. Ceea ce îi plăcea erau gipsurile şi busturile care erau aduse în şcoală, 1820 RĂSTĂLMĂCIRE - 142 - RĂSTI1 spre a fi răstălmăcite In bronz. Galaction, o. 116. Acum . . . lămuresc uşor toi ce era atunci mister răstălmăcit tn imagini. G. M. Zamfirescu, sf. m. n. i, 14. •$> Fig. Zboară-n jurul lui lăstunii, Şi foile de ulm Răstălmăcesc o toacă. Blaga, Poezii, 72. — Prez. ind.: răstălmăcesc. — Şi: răstilmăol vb. IV. tdrg. — Pref. răs- + tălmăci. RĂSTĂLMĂCIRE s. f. Faptul de a răstălmăci (1); explicare, interpretare; denaturare (intenţionată) a Înţelesului. Sftnta păzire a regulamentului în tot cuprinsul său şi fără nici o restălmăcire (a. 1848). Uricariul, x, 8, Era atît de neabătut din drumul cel drept... încît nici nu putea Înţelege acele machiavelnice reslălmă-ciri . . . care fac albul negru şi ziua noapte. Negruzzi, s. i, 244, cf. Maiorescu, d. ii, 125, ddrf, Barcianu, Alexi, w. — Scris şi: restălmăcire. — Pl.: răstălmăciri. — V. răstălmăci. RĂSTĂLMĂQT, -Ă adj. (Despre glnduri, cuvinte, texte) Explicat, interpretat; denaturat (in mod intenţionat). Scrisoare . . . tradusă şi răstălmăcită în ţară. Maio-bescu, d. i, 27. N-ai cunoscut niciodată Dreptul din slova domnească, Răstălmăcită şi viclenească! Deşliu, g. 53. <$> (In corelaţie cu tălmăcit) Citîndu-se in sprijin şi cunoscuta, adeseaori tălmăcita şi răstălmăcită inscripţie a familiei. Iorga, l. ii, 187. — Pl.: răstălmăciţi, -ie. — V. răstălmăci. RĂSTĂLMĂCITdR, -OĂRE adj. (învechit, rar) Care răstălmăceşte (1), care interpretează. Veşti răstăl-măcitoare. I. Negruzzi, s. ii, 150. — Pl.: răstălmăcitori, -oare. — Răstălmăci +- suf. -tor. RĂSTAM s. n. v. rus tem. RĂSTĂNÎRE s. f. v. răstignire. RĂSTAU s. n. v. resteu. RĂSTĂtŢE s. r. pl. (Prin nordul Transilv.; atestat in forma răslăuţă) Tăiţei; mincarc făcută cu tăi [ei. Ce mn-ai făcut, Ană, cină? Răstăuţă pă găină. Caba, săl. 67, cf. Bran, s., Ţiplea, p. p. 23, T. Papa-hagi, m. 230, com. Drăganu. Să-i duc şî lui răslăuţă cu lapte. arh. folk. vi, 151, cf. alr i 697/339, alr ii 4 033/334, Lexic reg. 17. — Etimologia necunoscntă. RĂSTÂV s. n. v. răstav. RĂSTĂVI vb. IV. Tranz. (Prin nordul Transilv.) A răsădi. Cf. arh. folk. vi, 299. Bucură-le, temeteu, Că mîndră floare-z răstăzim, Nu răstăzim să-nfloriască, Ce-n pămînt să veştetască. gr. s. vii, 49, cf. 13, 54, ai.r sn i h 95. — Prez. ind.: răstăvese. — Din ucr. pacTftBHTU. RĂSTĂVlT, -Ă adj. (Prin nordul Transilv.) Răsădit. Io să siu ghişîn înflorit, In mnijlocu danţului răstăzit. arii. folk. i, 209, cf. Lexic reg. 13. — Pl.: răstăviţi, -te. — V. răstăvi. RĂSTEĂ s. f. (Regional) Vorbă aspră, spusă răstit. Bietul băiat, numai în răstele-l ţine! Udrescu, gl. Expr. A lua (pe cineva) cu răsteaua = a certa (pe cineva) cu asprime, id. ib. — Pl.: răstele. — Şi: resteâ s. f. Udrescu, gl. — De la răsti. RĂSTEĂLA s. f. (Popular) Vorbire cu voce aspră, pe ton ridicat şi ameninţător. Băsteala cătră cei mai mici, măcar de s-ar înjumătăţi, căci atunci s-ar mal cunoaşte bunăl din rău, prietenul din vrăşmaş şi curatul din prefăcut. Golescu, î. 113. Loc. adv. Cu răsteală = aspru, ameninţător, răstit. Intră în curte şi strigă cu răsteală: „Undc-i Anghelina?" Budai-De-leanu, t. v. 89. Ia taci, muiere, cu răsteală îi strigă el. ap. tdrg. Dacă ironia nu ajungea, profesorul îi lua şi cu supărarea şi cu răstelile. Galaction, o. a ii, 10. — Pl.: răsteli. — Răsti + suf. -eală. RĂSTfil s. n. v. resteu. RĂSTJîL s. n. v. resteu. RĂSTfiLlVIŢĂ s. f. v. răs tainiţă1. RĂSTfiU s. n. v. resteu. RĂSTI1 vb. IV. R e f 1. A vorbi tare şi aspru, a se adresa cuiva pe un ton ameninţător; a se stropşi, a răcni, (învechit şi regional) a se răpşti, (prin Transilv.) a se răscocora, (prin Olt) a se răboli, (prin nord-vestul Olt.) a se războti, (prin Mold. şi Transilv.) a se răgădui1, (regional) a se rocoboi, a se răcămăţi, a se ră-boţoi; p. ext. a face un gest de ameninţare. Şi pentru pizma lor ei se răstiia: căce face ciudese Domnul. Coresi, ev. 411. Atuncea Adam să răsti şi zise: Taci! tu muiare (a. 1600 — 1625). gcr i, 63/29. Răstindu-să vor grăi nedireplate. psalt. (1651), in jahresber. iii, 180, cf. anon. car., lb. Atunci, lasă-mă în pace! se răsti ea supărată. Slavici, n. ii, 302. Să restea ca şi cum ar fi bătut pe cineva. Delavrancea, t. 153. Fira greu rîdea Şi se cătrănea Şi-apoi se răstea. Coşbuc, p. n, 146. Ilera ... pe loc s-a răstit şi-a prins să se certe cu Zeus. Murnu, i. 19. Vii ori nu vii? se răsti atunci Baciu peltic din pricina mustăţilor îngheţate. Rebreanu, i. 340. Lasă-mă domnule! se răsti piţigăiat funcţionarul comercial. C. Petrescu, î. ii, 148. Cînd se răsteşte mai tare, îl pufneşte rîsul. Sebastian, t. 60. Vorbea fără să se răstească şi de aceea oamenii lucrau cu tragere de inimă. Pas, z. t, 283. Aşterne o treanţă de pătură pe prispă, că mi-a rupt mîinile! se răsti Moromete. Preda, m. 317. Bine, măre, n-ajungea Şi din drum că se răstea. Teodorescu, p. p. 546. Cînd se răsti o dată, mai că nu întră în pămînt flăcăiaşul nostru, şez. vii, 69, cf. bud, p. p. 15, alr i 69/231, lb. 1 383/808. (Tran z.) Şi cel pe calul muced răsteşte vulturel: „Aşa să trăiesc! Astăzi îngrop suliţa-n el!“ Coşbuc, p. ii, 194. Cineva a rîs, ori a răstit un ordin. C. Petrescu, î. ii, 15. ( Urmat de determinări introduse prin prep. ,,la“, „către", ,,asupra", ,,pe“) Nici să şeadă jos înaintea lui nu-i punea şi se răstia asupra lor (sflrşitui sec. xvm). Let. Hi, 224/20. Iţi dau de ştire nu cumva să-l necăjeşti... or la el să te răsteşti. Pann, p. v. ii, 7/20. Ce te răsteşti aşa la mine, jupîneasă? ... Ai uitat cu cine vorbeşti? Alecsandri, t. 329. Se răsti la dînsul, strigînd în gura mare. Odobescu, s. ni, 47. li cam da ei în gînd de ce se lot răsteşte aşa la dînsul turbatul de vechil. Vlahdţă, o. a. ii, 71. Cercă moşneagul să se împotrivească, dar hojmalăul se răsti la el, gata să-l lovească. Dunăreanu, ch. 30. Pînă şi pe cea mai mică a speriat-o, cînd s-a răstit la ea o dată. Bassarabescu, v. 135. îl înjura din senin, se răstea mereu la dînsul, iar alaltăieri l-a şi lovit cu cravaşa peste cap. Rebreanu, n. 283. S-a răstit la mine moşul, m-a făcut năuc, netot. Eftimiu, î. 76. Era un om bun cizmarul, nu se răstea la noi. Vlasiu, a. 31. Bătea cu pumnu-n masă, apoi se răstea ... la scripcar. Sadoveanu, o. i, 620. Gardianul se răsti la el, arătîndu-l cu degetul. Bart, e. 293. De ce vă mai răstirăţi la mine? Sînt netot, Nu ştiu nimic, aşa e, dar fac şi eu ce pot. Arghezi, s. p. 96. Ce faci — se răsti deodată Marina la moş Costache, nu-mi dai bani de cheltuială? Călinescu, e. o. i, 35. S-a răstit la ei şi a fost cît pe aci să iasă încăierare. Stancu, r. a. ii, 395. Mama . . . căşună pe fete şi se răsti la ele să se apuce 1837 RĂSTI2 - 143 - RĂSTIGNIT8 de treabă. Preda, m. 87. Şoferul se urcă iar la volan, răstindu-se la femeile care umblaseră la claxon. Bahbu, p. 51. Şi mi se roşea şi-apoi se rostea cătră tînărul Ioviţă. pop., ap. gcr ii, 297. Bolbocean deac-auzea, El la mă-sa se răstea. Teodorescu, p. p. 603. Crtşmariul mintos se răsteşte aspru cătră dînsul. Sbiera, p. 275. Cum îi văzu că vin, se răsti cătră dînşii şi-i întrebă. Marian, s. r. ii, 241. Auzi tu, nimernicule, ce zic oamenii aceştia? să răsti pre el împăratul. Cătană, p. b. i, 30. Nu te resti asupra copilului, alr ii 3 172/899. <£> Refl. recipr. Vă răsteaţi unul la altul, de gîn-deam că mai este si un al treilea cu voi. Beniuc, v. cuc. 40. — Prez. ind.: răstesc. — Şi: (regional) răspf (arh. folk. vii, 119, 122), resti, rosti vb. IV. — Etimologia necunoscută. RĂSTI2 vb. IV v. rosti1. RĂSTlC s. n. v. ristic. RĂSTlCĂ s. f. v. ristic. RĂSTICNt vb. IV v. răstigni. RĂSTIltR s. n. (Regional) Un fel de sfredel. Com. din Zagra — Năsăud. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. Cf. ras t2. RĂSTIGNI vb. IV. 1. Tranz. A ucide in chinuri pe cineva, pironindu-1 cu braţele şi cu picioarele pe o cruce; a crucifica. Şi spuse ucenicilor scîrbă şi tristă, că iaste a-l. . . răstigni. Coresi, ev. 84. Prendeţi-u de o legaţi şi răstigni-o-vrem în cruce. cuv. d. bătr. ii, 147/18. îl omorîră . . . răstignindu-l pre o scîndură. Herodot (1645), 512. Şi-l vor da pre el păgînilor . . . să-l răstignească, n. test. (1648), 26r/24, cf. anon. car. Te-au răstignit. . . pre cruce adunarea celor fără de leage. Mineiul (1776), 199vl/29. îl osîndiră a-l răstigni pe cruce şi toate le-au răbdat cu firea trupului ce luasâ de la noi. Varlaam-Ioasaf, 29v/6, cf. lb. Daţi-mi 30 de arginţi, Să vi-l dau să-l restiniţi. Viciu, s. gl. Şi pe mini m-or dus ... De m-or răstîndiat Pe cruce de brad. Densusianu, ţ. h. 272. <$> Refl. pas. Eu mă răstigniiu printru voi (cca 1550 — 1600). gcr i, 9/7. Şi se răstigni cu trupul. Coresi, ev. 92. Răsticnitu-se-au derept noi. cuv. d. bXtr. ii, 103/12, cf.Moi,rr-venic (sec. xvii), 306, anon. cantac., cm i, 167. Să se şi răstignească ca un făcător de rele. Antim, p. 17, cf. VXcXrescul, ist. 248, mag. ist. iv, 340. Doar Dumnezeul cel mare şi puternic nu s-a răstignit numai penlru-un om pe lumea asta. CreangX, p. 119. + A chinui, a tortura. Voiu trimite cătră voi proroci şi prea înţelepţi şi cărturari şi dentru dănşi veţi ucide şi veţi răstigni. Cheia, în. 9r/17. [Duşmanii] asupra mea se năpustiră. . . Mă înjosiră, mă loviră, Cu mici, Cu mari mă răstigniră. Macedonski, o. I, 38. Aşa mă răstigneşte pe mine şi hainele mele! Călinescu, e. o. i, 310. Refl. Să ne răstignim ca să omorîm păcatele. Coresi, ev. 70. Au căutat a pătimi, adecă a să răstigni (a. 1765). gcr ii, 80/41. (F i g.) Bocindu-se cu durere de-o asemine-ntîmplare,. . . Firea toată parcă zice: A-morul se restigneşte! Conachi, p. 104. 2. Refl. A se întinde, a se tolăni cu mîinile şi cu picioarele desfăcute. Omu mestecă în măsele vorbe nehotărîte şi se răstigni iar pe pămîntul cald. Sadoveanu, o. xxi, 487. Se ducea bietul arap Rostogolul peste cap, Şi pe cîmp se restignea Şi în urmă ră-mînea. Alecsandri, p. p. 108. <£> Tranz. (Prin analogie) Ordonanţa. . . întinse pe iarbă, ca pentru inspecţie,. . . hainele civile, răstignind cu băgare de seamă, alături de ele, o cămaşă albastră de zefir. BrXescu, o. a. ii, 230. 3. Tranz. Fig. (învechit) A Înăbuşi, a înfrlnge. Toate pohtele trupului şi năravurile lumiei şi sămeţiile să le răstignim. Coresi, ev. 66. + Refl. A se stă- pîni, a se abţine de la ... Să ne răstignim ... de lucrurile lumiei trecătoare. Coresi, ev. 70. 4. Refl. Fig. (învechit) A se supune, a fi rob cuiva. Iară ... de pohtele păcatelor de va fi ţinut şi se va răstigni lor, orbeaşie-se st se întunecă. Coresi, ev. 217. — Prez. ind.: răstignesc. — Şi: (învechit) restigni, răsticni, (regional) răstini (alr i 1 345/259), răstlmni (Alexici, l. p. 144), răstindi (Densusianu, ţ. h. 106, 274), restini, resteni (mat. dialect, i. 90) vb. IV, restingeâ (Viciu, s. gl.), răstiim (id. ib., prez. ind. răstinez), răstindiâ vb. I. — Din slavon. pacTArHXTH (cu citit e). RĂSTIGNIRE s. f. 1. Faptul de a r ă s t i g n i (1); crucificare, (învechit) răstignit1. Fiiul omenesc prididit va fi spre răstignire. Tbtraev. (1574), 246. Pentru aceea nu ne zace noao înainte răstignirea şi moartea ceaia grozavă. Coresi, ev. 70. Şi să deade pre chin şi pre răstignire (a. 1661). gcr i, 182/11. Lumea s-au miluit ... cu răstignirea ta. Mineiul (1776), 199Tl/35, cf. lb, Polizu, lm. Mieluşelul Domnului a răbdat scuipat, bătaie şi răstignire. Delavrancea, s. 17, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Cîte o grindă, prinsă-n căprior, Se-ncrucişează, neagră, dinlr-un fost pridvor. S-a în-grijit, în post, ocîrmuirea Să semuie, de paşle, răstignirea. Arghezi, vers. 503. •§> Fig. Printre această stearpă pădure, se zăreşte cerbul purtînd cu smerenie crucea răstignirii pe al său creştet, înfiptă tn faţa latelor sale coarne. Odobescu, s. Iii, 59. Tristeţe şi răstigniri. Blaga, Poezii, 87. 2. Cruce mare, de obicei de lemn, pusă la margine de drum, la intrarea într-un sat etc., reprezentlnd pe Iisus Hristos răstignit. V. troiţă. Cf. Barcianu. Pe lemnul răstignirii voiţi să ţintuiţi Şi tmpu-mi? Petică, o. 169. — Pl.: răstigniri. — Şi: (regional) restinire (Caba, sXl. 92), restenire (alr sn iii h 906), răstănire (ib. h 906/279) s. f. — V. răstigni. RĂSTIGNIT1 s. n. (învechit) Răstignire (1). Se va ivi din ceriu răsticnitul lui fl[risto]s. cuv. d. bXtr. ii, 455/25. Că la răstignitul lu Hristos mulţi învisease. Coresi, ev. 370. — Scris şi: răsticnit. — V. răstigni. RĂSTIGNIT2, «Ă adj. 1. Pironit pe cruce; crucificat. Eu cu Hfristos] sînt . . . răstignit (a. 1569 — 1575). gcr i 16/35, cf. lb, ddrf, Barcianu, Alexi, w. li înţepeniseră amîndouă braţele, şi el şedea pe pal cu ele întinse, ca un om răstignii. Călinescu, s. 440. ' Aice au aflat un zmeu răstignit. Sbiera, p. 51. (Substantivat) Şi zise muierilor: ,, nu vă teamereţi; ştiu că J[i]sus Nazareaninul căutaţi, răstignitul". Coresi, ev. 139, cf. n. test. (1648), 39r/6. Pre /[isu]s cercaţiNazari-neanul, cel răstignit? (a. 1650 — 1675). gcr i, 230/9. Pe Dumnezeu cel răstignit. . . C-oi fi al vostru pînă-n sfîrşii! Bolliac, o. 165. Dezmiardă fruntea îndurerată a celui răstignit. Gîrleanu, n. 91. + Chinuit, torturat. Priviţi, Cîte lacrimi vă vărsăm, pe mormînturi, răstigniţi. Conachi, p. 58. Singur, sufletu-ţi respinge, restihnit de-amar şi chin, Roua răcoroasă a nopţii. Da-vila, v. v. 100. Trecură şoimii negri cu glasuri amorţite-, Păreau chemarea tristă ce-n noapte se înalţă Din piepturi răstignite, spre falnica viaţă. Petică, o. 184. Sîntem, cu dureroasă simpatic, atraşi spre omul de uriaş talent, răsturnat şi răstignit pînă la mormînt. Galaction, a. 229. <0> F i g. Aşa cruci evlavioase, aşa faţă răstignită, Aşa-nchinăciuni plecate . . . Nu făcea nici sfîntul Petre. Hasdeu, r. v. 10. Vînzătorul e răstignit de ofensat. Teodoreanu, m. u. 145. 2. (Despre persoane) Cu braţele desfăcute şi întinse; (despre braţe) desfăcut, intins. Cu mîinile răstignite, cu zulufii răschiraţi. Conachi, p. 51. Iţi laşi braţele răstignite în fînul crud şi cobori între gene norii albi din cerul albastru. Galaction, a. 366. [Scamato- 1846 RĂSTIGNITOR - 144 - RĂSTIRE rul] rămînea aşa, răstignii în aer, vreme de cîteva minute. Sahia, n. 66. Se lăsă să cadă pe divan cu faţa în sus şi cu braţele răstignite în laturi. Sadoveanu, 0. x, 324. Sta răstignit tn zăpadă şi cînta. Lăncrănjan, c. u, 314. 3. (Rar) Robit, stăpînit de . . . Cine iaste răstignii aurului, el nici noaptea nu-l lasă să răpause. Coresi, ev. 290. Şi, răstignită, ţara plătea tributul greu De sînge şi de lacrimi, de sevă şi sudoare. Labiş, p. 268. — Pl.: răstigniţi -te. — Şi: (Învechit) restihnit, -fl, (regional) răstinăt, -ă (Viciu, s. gl.) adj. — V. răstigni. RĂSTI GNITdR s. m. (învcchit) Persoană care răstigneşte. Gf. anon. car., lb. + Fig. (Adjectival, f.; astăzi rar) Chinuitor, supărător. Ideea răstignitoare că sînt odios femeilor începuse să se risipească. Galaction, o. a. i, 42. — Pl.: răstignitori. — Şi: (învechit) restignitoriu s. m. lb. — Răstigni + suf. -lor. RĂSTI GNITtJRĂ s. f. (învechit, rar) Răstignire (1). Că altă moarte nu mai era mai spurcată şi mai fără de cinste decît răsiignitura. Coresi, ev. 69. — Răstigni + suf. -tură. RĂSTÎMP s. n. 1. Durată (limitată) de timp; interval între două perioade sau două momente diferite; timp, perioadă; (regional) rahăt. Brîncovanu, într-o adunare mare a ţerei, au orînduit ca birul... să se plătească nu deodată, ci tn patru restlmpuri. Şincai, hr. iii, 196/13. Culegînd-o [via] în mai multe răstimpuri ... se dobîndeşte un vin mai bun şi mai mult. 1. Ionescu, c. 193/9. Pe cînd bogatul s-adoarmă abia poate Şi în somn, numai răstimpuri! Ce visuri speriate! De griji şi oameni răi! Bolliac, o. 67. In scurtele zes-limpuri, cînd soarele declină Şi noaptea-şi pune stema feerică, stelină, E un moment de pace. Alecsandri, p. iii, 283. Şi-n răstimpul cîtorva gînduri fericite, ajunsă la castelul încolţit. Eminescu, n. 26. Mai cîntă încaltea, Moş Bodrîngă, un răstimp, să ne veselim de ajuns. Creangă, a. 94. La restimp de un ceas şi jumătate, urma batalionul. D. Zamfirescu, r. 253. Marina îl privi un răstimp în tăcere. Agîrbiceanu, a. 214. Un gogîlţ înnăduşit şi la răstimpuri deopotrivă de scurte, era singura înştiinţare că strîmturile gîtului au fost biruite. Hogaş, m. n. 69. Ţara ... în diferite răstimpuri avu să sufere de mai multe năvăliri ale duşmanilor. N. A. Bogdan, c. m. 45. Tăcură amîndoi un răstimp, fără să se privească. Rebreanu, i. 20. Prietenul meu le ia şi le aduce la răstimpuri aproape regulate. Bassarabescu, v. 131. Stătu un răstimp nemişcat. Mironescu, s. a. 69.Există şi răstimpuri cînd se moaie, Cînd parcă numai toarnă-aşa de sus. Topîrceanu, o. a. i, 370. Un răstimp de linişte. Pe urmă cineva zice fără convingere. Caz im ir, gr. 66. Stă un lung răstimp cu privirea în pămînt. Camil Petrescu, t. i, 332. După un răstimp văzusem portiţa de scăpare. Brăescu, o. a. i, 24. Rămase un răstimp visător. Sadoveanu, o. ix, 21. După un răstimp de tăcere, Amica, luîndu-şi mină seducătoare, vorbi lui Pascalopol. Călinescu, e. o. ii, 263. Era negru la faţă ca şvarţul pe care-l sorbea la rare răstimpuri. Stancu, r. a. iv, 372. Soldaţii urmăreau lucrul tot mai grăbit al groparilor şi, după un răstimp, întorceau înspre partea aceea umerii. Camilar, n. i, 373. A rămas un răstimp pe gînduri. Galan, z. r. 15. Romanul nu îmbrăţişează decît un răstimp de-abia cîteva luni, dar vîrsta respectivă este propice unor adînci schimbări. s mai 1960, 102. Să li deie poroncă ca, . . . celor doi ce vor urma în răstimpuri după cel dintîi, să li laie capetele. Sbiera, p. 121. Loc. adv. în (sau, rar, la, pe Ia, prin) răstimpuri sau din răstimp in răstimp sau (Învechit, eliptic) răstimpuri, răstimpuri = din cînd în cînd; cîteodată, uneori. Să sloboziră şi vro cîteva hrisoave . . ., spicuindu-se şi aceste în restimpuri din Vasilicale (a. 1817). Uricariul, iv, 304/6. Izbirile de pămînt nice pînă astăzi nu încetează, răstimpuri, răstimpuri simţindu-se. ar (1829), 1352/9. Nu se mat auzea decît . . . nechezatul cailor şt, prin răstimpuri, strigătul ostaşilor. Ispirescu, ap. cade. Vîntul şuiera pe sub slrăşini, în răstimpuri veneau vîrtejuri repezi care sgllţiau ferestrele. Vlahuţă, o. a. ii, 38. Nevasta cea lînără îşi pătureşte rochia de mireasă şi celelalte straie cu care a fost mireasă şi le aşterne pe fundul lăzii. Din răstimp în răstimp numai, o arată copiilor. Sevastos, n. 340. Două lumînărele de ceară picură, în răstimpuri, lacrimile lor fierbinţi. Gîrleanu, n. 89. De undeva sau de pretutindeni, veneau, în răstimpuri, şi treceau pe fruntea mea uşoare şi nevăzute suflări molatice de vînt. Hogaş, dr. ii, 14. în faţă, cîmpul zăcea neted, pierdut în noapte şi bieiuil de vîntul ce mai scutura, în răstimpuri, stropi mari de apă din văzduh. Rebreanu, p. s. 85. Se aud tunurile, în răstimpuri, departe. C. Petrescu, î. i, 297. La răstimpuri îşi punea tăbac în pipă. Vlasiu, a. 38. Venea numai în răstimpuri, cînd cine ştie ce nevoie îl aducea. Teodoreanu, m. u. 31. La cetate trăsneau din răstimp în răstimp bombardele, cutremurlnd dealul. Sadoveanu, 0. xiii, 521. în răstimpuri cîntă oamenilor, ca un rapsod. Vianu, a. p. 82. Pe la răstimpuri, au apărut şi au pierit fără urmă alţi originali, prin Bucureşti. Arghezi, b. 79. Uruitul creştea, în răstimpuri, şi-atunci sbîrnăiau depărtat ferestrele. Camilar, n. i, 176. Aceleaşi astre şi ore Licăreau în răstimpuri. Isanos, ţ. 1. 6. Somnul meu laş e de-acum amintire urîtă Care-n răstimpuri mă întărită. Labiş, p. 246. Deasupra gării şi fabricii de vagoane se sfîşia, în răstimpuri, un nor rostogolilor. T. Popovici, s. 24. Cui i se trag clopotele în răstimpuri ? Com. din Roşia Montană. într-un răstimp = de la o vreme; la un moment dat. într-un răstimp, curgerea ploii conteni si se Învălui asupra cuprinsurilor o pîclă cenuşie din care curgea burniţă. Sadoveanu, o. xiii, 208, cf. şez. hi, 5. în răstimp = în acest timp, în răgazul avut; între timp. în răstimp .. . Bogojînaru scoase o foaie galbenă pe care o arătă conductorului. Rebreanu, r. i, 12. în răstimp hotă-rîse şi Dima cam ce ar trebui să fie cu el. Galan, z. r. 279. 2. (Rar) încetare, întrerupere, oprire. Dărlmarea caselor n-avea răstimp, gt (1838), 6a/39. <£• Loc. adv. Fără de (nici un) răstimp = necontenit, neîntrerupt, continuu. Vin şi merg curierii fără de răstimp, gt (1839), 572/42. Firul patimilor se torcea mereu, fără de nici un răstimp. Gîrleanu, n. 240. — Pl.: răstimpuri şi (învechit, rar, m. 1) răstimpi (Odobescu, s. iii, 375). — Şi: (învechit şi regional) răstimp, restimp, restimp, zăstimp (tdrg, Scriban, d.), zăstimp (tdrg, Scriban, d.), zestfmp s. n. — Din v. sl. pacT*nii, influenţat de timp. RĂSTINĂ vb. I. v. răstigni. RĂSTINĂT, -Ă adj. v. răstignit2. RĂSTBVÎ vb. IV v. răstigni. * RĂSTÎNS, -Ă adj. (învechit, rar) întins, alungit. Mîna lui cea direaptă era cu totul sacă, iara stingă era . . . foarte răsiinsă. Dosoftei, v. s. octombrie 46r/19. — Pl.: răstinşi, -se, — De la tins. RĂSTIPĂSTIE s. f. v. rostopască. RĂSTlRE s. f. Acţiunea de a se răsti şi rezultatul ei. Cf. Polizu, lm, ddrf, dhlr i, 257. <$> Loc. adv. Cu răstire = aspru, răstit. Bine, hat-mane, că-mi dai de ştire! Zisă, muşcîndu-şi negrele buze, Craiul întunecat cu răstire. Budai-Deleanu, ţ. 221. Taci, om de nimic, îmi zise ea cu reslîre. Gorjan, h. iv, 96/4. Vede muierea în mîini cu un făcăleţ, Stînd judecîndu-şi bărbatul cu răstiri, cu grai semeţ. Pann, p. v. i, 22/9. Le strigă cu multă resfire. Coşbuc, ae. 115. Nu te întreb pe tine, ci pe ele, răspunse împăratul cu răstire. Reteganul, p. ii, 25. 1855 RĂSTÎT1 145 - RĂSTOC8 — PI.: răstiri. — SI: (învechit) r eşti re s. f. — V. răsti1. RĂSTÎT1 s. n. (învechit şi regional; In loc. a cl v.) Cu răstit(ul) (sau cu rostita) = aspru, tare; cu minie, nervos; cu răstire. Nici cătră ceia ce purta pre el nu zise cu răstit. Coresi, ev. 244. Le poronci cu răstit. Dosoftei, v. s. septembrie 31r/34, cf. 16r/9. De unde ştii tu că-mi este destul! respunse ciobanul cu rostita. Marian, t. 316. Cu răstitul nu merge; tot cu binişorul dacă n-ăi face ceva. Udrescu, ol. — Si: rostită s. f. — V. răsti1. RĂSTÎT2, -Ă adj. (Adesea adverbial; despre ton, glas, vorbe) Aspru, tare; nervos, repezit; p. ext. (despre gesturi, atitudini) lipsit de prietenie; ostil, duşmănos. Răstit grăia de multe ori la divanuri. Muşte, let. m, 36/22. li respinse înapoi eu vorbe răstite. Bălcescu, m. v. 411. Eu nu sînt periculoasă! zise ea răstită. Eminescu, n. 82. Ş-odată cheamă Spînulpe Harap-Alb şi-i zise răstit. Creangă, p. 211. Ce e? întrebă ea răstită. Slavici, o. ii, 10. Cu grai restit dojenindu-l, îi ziseră. Ispirescu, l. 122. Să uită pe fereastră şi zise restit: — Ce proşti sîntem! Delavrancea, t. 265. Aerul răstit, dominator, cu care-l privea răni mîndria lui Dinu. Vlahuţă, o. a. 377. Dragomir e nervos , rău: la fiecare vorbă a lui Gheorghe, răspunde răstit. Gherea, st. cr. ii, 153. Şi răstit se-ntoarse fata-ntr-un picior. Coşbuc, p. I, 249. Primise răstitul răspuns. Iorga, l. i, 239. împotriva ei mai avea necaz şi pentru că-i vorbea răstit, îi da porunci. Brătescu-Voineşti, p. 81. Ce face băiatul? o întrebă dînsul răstit şi bănuitor. Rerreanu, i. 395. Se întreba dacă a auzit ori nu cuvintele răstite ale directorului. C. Petrescu, c. v. 133. Popa! . . . cheamă răstii caporalul. Brăescu, o. a. i, 84. (Se duce spre el şi-l întreabă răstit): S-a înlîmplat ceva? Sebastian, t. 161. Vorbea cu un accent familiar, aci tărăgănat, aci răstii, gros şi rîzător chiar. Călinescu, s. 141. O izbi cu genunchiul şi-i spuse răstit: —Marş afară ■ . ■ Stancu, r. a. iii, 98. întrebă un glas iute, răstit. Ca-milar, n. i, 75. Vorbea răstit şi scurt cu Toderifă, obser-vîndu-l pe furiş. Vornic, p. 21. Ştefan Vodă aştepta Şi pe urmă întreba Cu răstit şi aspru ton. Balade, iii, 9, cf. alr ii/i h 27/769. ■$> F i g . Valurile-nfuriate ridic frunţile răstite. Eminescu, o. iv, 133. Se aşeza pe capătul lattii, înir-o tăcere răstită. Vlahuţă, s. a. ii, 12. Ai tot felul de tăceri: vorbăreţe, răstite, calme, somnoroase. Sebastian, t. 142. — Pl.: răstiţi,-te. — Şi: (învechit şi regional) res-tft, -ă adj. — V. răsti1. RĂSTIT URĂ s. f. (învechit şi regional) Vorbă ameninţătoare, aspră, dură. Şi nebăgînd samă . . ■ îngro-zăturile şi răstiturile lui, nice măguliturile. Dosoftei, v. s. octombrie 62v/15, cf. decembrie 234v/15. La mînia lui grăie tot cu cinste şi cu îngăduială, nu cu răstituri. Neculce, l. 122. Cu răstiturile astea ai speriat copilul. Udrescu, gl. — Pl.: răstituri. — Răsti1 + suf. -tură. RĂSTlU s. n. v. resteu. RĂSTfLMĂc! vb. IV v. răstălmăci. RĂSTÎMNÎ vb. IV v. răstigni. RĂSTÎMP s. n. v. răstimp. RĂSTÎMPÎ vb. IV. Intranz. (Regional; la ln-mormlntare) A trage clopotele (la anumite intervale). Oare cui răstîmpeşte ? Com. din Roşia Montană. — Prez. ind.: răslîmpesc. — V. răstimp. RĂSTÎNDl vb. IV v. răstigni. RĂSTlNDIĂ vb. I v. răstigni. RĂSTOĂCĂ s. f. VIrtej produs In locul unde o apă curgătoare, puţin adîncă, trece peste prund şi peste bolovani. Hotarăl[e] în lung, peste răstoc (a. 1676). Iorga, s. d. vii, 35. Şi priveşte cu-ntristare Cum se primblă prin răstoace Iarna pe un urs călare. Alecsan-dri, p. iii, 21. Vezi izvoare zdrumicate peste pietre li-curind . . . Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace, In cuibar rotind de ape, peste care luna zace. Eminescu, o. i, 85. Doarme-adînc întunecatul Codru-n văi, iar la răstoace Plopii-au încetat să-şi joace Frunzele de-argint. Coşbuc, p. ii, 69, cf. Marian, ins. 58, Antipa, p. 122. Mulţimea răstoacelor şi a răgăliilor oferă ascunzători suficiente pentru păstrăvi. Păcală, m. r. 298. în bălţi, în gîrle, în răstoci, în ochiuri . . . se poate face un pescuit tn mare. Atila, p. 120. Broscoii din răstoacă ll insultă-n pauze Şi din papură-l provoacă Cu prelungi aplauze. Topîrceanu, b. 47. Revăzu salcia uscată între crengile căreia îşi făcuse odinioară un cuib, . . . răstoaca năpădită de buruienile care dospeau în nămolul gros. T. Popovici, s. 145, cf. Vîrcol, v. 98, Candrea, ţ. o. 52, Todoran, gl., alr i 427/249, alr sn ii li 823, a vi 26, mat. dialect, i, 287, Udrescu, gl. | P. ext. Gîrlă puţin adlncă formată prin abaterea apei, cu scopul de a se prinde peşti In albia secată. Peştii să mai prind şi cu răstoaca, adecă să abate apa pre o ierugă săpată, iar albia valei rămîne seacă. Liuba-Iana, m. 130. — Pl.: răstoace şi (regional) răstoci. — Şi: (regional) restoâcă (In l. rom. 1965, 102) s. f., răstoc, res-toc (Baronzi, l. 125), roştoc (chest. iv 39/102) s. n. — Din bg. paaTOKa. RĂSTOÂRCE vb. III. Tranz. (Rar) 1. (Cu pronumele In dativ) A se răzbuna (pentru o insultă, pentru o nedreptate etc.) Ia aşa am ameţit şi eu, stă-pîne, cînd mi-ai dat cu frîul în cap să mă prăpădeşti, şi cu asta am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. Creangă, p. 196. Furtul am vrut a-mi răstoarce. Murnu, i. 234. La rîndul lui şi aceslalalt se ştia nevinovat, şi unde prinde a răspunde cu pumnii şi a-şi răstoarce mînia. Pamfile, d. 37. (A b s o I .) El aleargă la Iaşi pentru a găsi pe Duca şi a-i insulta căderea, răstor-cîndu-şi astfel pentru trei ani de suferinţi, rătăciri şi sărăcie. Iorga, l. i, 336. <0> Refl. Se răstoarce de ruşinea făcută de Neleu. Murnu, o. 258. + (Învechit, rar) A lua cu forţa; a smulge. Nepriiatinii vin cu tot feliul de arme încărcaţi, pre carile din mînule lor răs-torcîndu-le ... cu ale lor arme a bate şi a birui vor putea. Cantemir, hr. 8. 2. Fig. A reda, a transpune. [Guşatul], deşi este înzestrat cu facultatea iritării . . ., ca noi toţi, nu are darul, virtutea, ca unii dintre noi, de a o răstoarce prin procedeu intelectual, priceperii altora. Caragiale, o. iii, 53. — Prez. ind.: răstârc; perf. s.: răstorsei; part.: răs-iors. — Pref. răs- + [în]toarce. RĂSTOC1 s. n. (Regional) 1. Amînare, păsuire. Te rog să-mi dai un răstoc de două săptămîni, pentru plătirea datoriei. Com. din Sasca Montană — Moldova Nouă. 2. Zi de odihnă (pentru soldaţi). Klein, d., lb, Mindrescu, i. g. 79, Gheţie, r. m., Alexi, w. — Pl.: răstoace. — Şi: rost6c (Alexi, w.), roşt6c (Klein, d., lb, Mîndrescu, i. g. 79, Gheţie, r. m.) s. n. — Din germ. Rasttag. RĂST6C2 s. ii. (Regional) Fluier. Ş-are un răstoc De soc Cu cinci guri de foc în cioc. Baronzi, ap. CX-LINESCU, S.C.L. 109. — Pl.: răstoace. — Etimologia necunoscută. Cf. r ă ş t o c . 1869 RĂSTOC* - 146 - RĂSTURNA RĂSTdC* s. n. v. răstoacă. RĂSTOCÎ vb. IV. T r a n z. A abate cursul unei ape pentru a prinde peşti în albia secată. Cf. PXcalX, m. n. 141. Am răstoetl la deal Nemţişorul, ca să prindem chitici şi raci. Sadoveanu, o. ix, 74, cf. Moroianu, s. 51, s. c. şt. (Iaşi), 1958, 148, şez. hi, 87, Viciu, gl., com. din Monor — Reghin, com. din Moră-reni — Reghin, alr i 1 731/347, a v 7, 14, 15, 20, 31, 34, vi 4, 26. <> Refl. pas. In apele mici, curgătoare se opreşte sau se răstoceşte — abate — apa. Atila, p. 252. — Prez. ind.: răstocesc. — Şi: (regional) rostoci vb. iv. Viciu, gl. — Din v. sl. pacT*HHTH. RĂSTOClRE s. f. Acţiunea de a răstoci; abaterea cursului unei ape. Cf. Marian, ins. 58. Printre cele dinţii instrumente întrebuinţate de om la prinderea peştelui, după răstocire sau secătuire, bănuim că trebuie să fi fost undiţa. Atila, p. 23, cf. şez. viii, 2. — Pl.: răstociri. — V. răstoci. RĂSTOCÎTs. n. (Regional) Răstocire (Marginea-Tirgu Neamţ), h x 336. — V. răstoel. RĂSTOC OL s. n. v. rostogol. RĂSTO GOĂLĂ s. f. v. rostogol. RĂSTOGdL s. n. v. rostogol. RĂSTOG0LA s. f. art. v. rostogol. RĂSTO GOLl vb. IV v. rostogoli. RĂSTOPĂSCĂ s. f. v. rostopască. RĂSTOPĂSTĂ s. f. v. rostopască. RĂSTOPÂSTIE s. f. v. rostopască. RĂSTOPl vb. IV. Refl. (învechit, rar) A se topi. Inema . . . mi să veşiedziaşte, Ca o ceară cînd să răsto-peaşie. Dosoftei, ps. 66/18, cf. Scriban, d. — Prez. ind.: răstopesc. — Din slavon, pjctwhth ca. RĂSTOPlT, -Ă adj. (învechit, rar) Topit. Ca de foc ceară, răstopiţi să cadză. Dosoftei, ps. 213/15. — Pl.: răstopiţi,-te. — V. răstopi. RĂSTORNĂT, -Ă adj. v. răsturnat2. RĂSTORNÎŞ s. n. v. răsturnlş. RĂSTdS, «OĂSĂ adj. (Regional) Bolnav de rast1. Cf. Scriban, d, Lexic reg. 93. — Pl.: răsioşi, -oase. — Rast1 + suf. -os. RĂSTdV s. n. v. hrisov. RĂSTRĂNŢIE s. f. v. restanţă. RĂSTRĂBfJN s. m. (învechit şi regional) Răstră-bunic. Radu Negru, moşul lui Dan şi răstrăbunul lui Mthai. Heliade, o. i, 203. Petru Vodă Rareş ... era prestrebunul restrebunului său. i. Negruzzi, ap. tdrg, ci. ddrf, com. Marian. — Scris şi: răsstrăbun. Scurtu, t. 5. — Pl.: răs-trăbuni. — Şi: restrebun s. m. — Pref. răs- + străbun. RĂSTRĂBUNIC, -Ă s. m. şi f. (Rar) Părinte al străbunicului sau al străbunicii, considerat tn raport cu răstrănepoţii; (Învechit şi regional) răstrăbun, (rar) răstrămoş, răstrămoaşă, (regional) răstrămamă Cf, Marian, nu. 63, bul. fil. vh-viii, 123. — Scris şi: răsstrăbunic. Scurtu, t. 5. — Pl.: răs-trăbunici. — Şi: restrebunic, -ă s. m. şi f. Scurtu, t. 5. — Pref. răs- + străbunic. RĂSTRĂMÂMĂ s. f. (Regional) Răstrăbunică. Cf. Marian, nu. 63. — Pl.: răstrămame. — Pref. răs- + strămamă. RĂSTRĂMOŞ, -OĂŞĂ s. m. şi f. (Rar) Răstrăbunic. Cf. Marian, nu. 63. Familia ... se numea Popescul, de la un răstrămoş carele era popă. Sbiera, f. s. 6. La vînătoare tot sufletul meu milos se duce, şi-n locul lui vine altul, vine sufletul răsstrămoşilor noştri. Brătescu-Voineşti, p. 156, cf. Scurtu, t. 13. — Scris şi: răssirămoş. — Pl.: răstrămoşi, -oaşe. — Pref. răs- + strămoş. RĂSTRĂNEPdT, -OĂTĂ s. m. şi f. (Rar) Copil al strănepotului sau al strănepoatei de fiu sau de fiică, considerat In raport cu bunicii; copil al strănepotului de frate sau de soră, considerat In raport cu unchii şi mătuşile sale. Cf. Marian, nu. 63, bul. fil. vii-viii, 123. Dar copiii copiilor mei? ... Şt mai departe Răs- strănepoţii? Vinea, l. i, 162, cf. Scurtu, t. 102. — Scris şi: răsstrănepot. — Pl.: răstrănepoţi, -oate. — Şi: (învechit) restrenepdt, -oătă (în scl 1966, 58) s. m. şi f. — Pref. răs- + strănepot. RĂSTRÎŞTE s. f. v. restrişte. RĂSTRflVS, -Ă adj. v. restrlns. RĂSTRCGĂ s. f. v. păstrugă. RĂSTULBURĂ vb. I. Tranz. (învechit; In forma răsturbura) A tulbura (pe cineva) peste măsură. Pre mere trecură mâniile tale, fricile tale lurburară-me (mă răsturburart D). psalt. 181. [ÎJ/ii/roiMe tale mă răs-iurburară. Dosoftei, ps. 299/12. — Prez. ind.: răstulbur. — Şi: răsturburâ vb. I. — Pref. răs- + tulbura. RĂSTUNĂ vb. I. v. răsturna. RĂSTUPEÂSCĂ s. f. v. rostopaseă. RĂSTURBURĂ vb. I v. răstulliura. RĂSTURNĂ vb. I. 1. Tranz. A deplasa un corp din poziţia lui normală, făclndu-1 să cadă lntr-o parte sau să ajungă cu partea de deasupra în jos; a culca la pămlnt, a dobori, (Învechit şi regional) a răntuna. Şi grăiră cătră ealeş: „Cine va răsturna noao piatra despre uşa mormlntului ?" Coresi, ev. 135. S-au arătat D[u]mn[e]dzeu cu foc şi cu vînturi mari, care vînturi răsturna măgurile şi zdrobiia pietrile. cheia in. 96r/19. Banii schimbătorilor răsfiră şi measele răsturnă, n. test. (1648), 107r/21. Arma . . . strică şi răstoarnă în ce să opreşte. Dosoftei, ps. 26/8. Şi acolo multă groază le făce şi umbla noaptea cu luntrea . . . de-i spărie că-i vor răsturna în Bistriţă. Neculce, l. 22. [Şarpele] suflînd în obrazul zmeului, îl răsturnă la pămînt (a. 1783). gcr ii, 131/3. Bumbul. . . bucni dindărept aşa de tare pe Tandaler, cît 11 răsturnă. Budai-Deleanu, ţ. 423. Toate cele le răstoarnă, din loc toate le strămută. Asachi, s. l. i, 218. Au scos cizma din gura lupului şi l-au răsturnat lingă vatră. Bărac, t. 34/20. [Turcii] răsturnară cu puştile pre cei cari, izbutind a trece şanţul, cercau acum a pune scări pe ziduri. Bălcescu, m. v. 1901 RĂSTURNA - 147 - RĂSTURNA 151. Printre mii de săbii şi mii de archebuze Ce-i taie şi-i resioarnă In şanţuri fărâmaţi. Alecsandri, p. iu, 222. Noi trecurăm ca fulgerul şi pină la barieră răs-turnarăm mai rnulle alte sănii. Bolintineanu, o. 390. Ba la un loc, mi-aduc aminte, ne-am grămădit aşa de iare şi am răsturnat masa omului, cu bucate cu lot, tn mijlocul casei. Creangă, a. 10. Ităsiurnai scaunul, mă izbii de o cocoană băirtnă. Delavrancea, t. 189. Miopia lui îl face să tresară la fiecare mişcare, de teamă să nu răstoarne ceva. Brătescu-Voineşti, p. 163. [Pisicuţa] nu se dădea biruită de zbuciumul apelor ce năzuiau s-o răstoarne. Hooaş, dr. i, 308. Repezin-du-se de după birou, răsturnînd scaunul, se propti. . . cu cravaşa în mînă, in faţa zaplanului. Brăescu, o. a. ii, 276. Răsturnam scaunele, vărsăm ulcioarele, şi beam, şi mîncam tot ce-mi cădea sub ochi. Vlasiu, a. p. 10. într-o clipă răstoarnă găleata ca pe ceva netrebnic. Sadoveanu, o. vii, 279. Acum am să răstorn trăsura. Călinescu, s. 310. Avea o poftă drăcească să sară, să chiuie, să răstoarne ceva. Camil Petrescu, o. i, 116. Ai ieşit buzna dinăuntru şi ai dat peste Ilie, să-l răstorni. Preda, d. 154. Suflă, Doamne-un vînt, Suflă-l pe pămînt, Brazii să-i despoaie, Paltinii să-ndoaie, Munţii să răstoarne, Mîndra să-mi întoarne. Alecsandri, p. p. 189. Că dacă m-oi mînia, Frumuşel eu tc-oi săpa Şi pe tine te-oi răsturna. Balade, i, 359. După ce răstoarnă carul, atuncea vede drumul cel bun. Pann, p. v. n, 80/10. (Glumeţ, cu aluzie la naşterea unui copil) Iaca să trezăşti cu nevasta că-i răstoarnă căruţa încă eu-n flăcău, şez. xxiii, 52. -<> Fig. Criza cea mare comercială din 1857/8 resturnase şi în acea piaţă vreo 15 case. Bariţiu, p. a. iii, 33. O politică rea şi smintită pe un neam îl poale răsturna în mormint. Ghica, a. 327. Ştirea asta m-a răsturnat. Caragiale, 0. vii, 85. Era tînăr, sănătos, frumos ... Ce dezastru neaşteptat a putut să răstoarne şi să sfarme alcătuirea asta? Vlahuţă, o. a. ii, 238. Pentru odorul ei ar fi răsturnat cerul şi pămîntul. Sadoveanu, o. i, 458. <0> Refl. Să va fi răsturnat vreun car. prav. 39. [De] răpegiunea apii. . . [caicul] poate să s[ă] răstoarne cu fundul în sus. Cantemir, ap. gcr i, 327/16. Viteazul să răsturnă pe spate. Budai-Deleanu, ţ. 423. [Calul] stă tot gata . . . să se răstoarne la pămînt. Calendariu (1814), 162/8. Răsturnîndu-să caicul, s-au cufundat şi el în mare. Drăghici, r. 34/15. Gîndea să i să răstoarne Scaunul supt el. Bărac, ap. gcr ii, 237/5. Aci cu-ntîmplare dînd ci printr-un lac, Să răsturnă-ntrînsul micul lor olac. Pann, p. v. i, 43/6. în lupta şi trînia aceasta, masa se răsiurnase. Negruzzi, s. i, 152. în genunchi cădeau pedestrii, colo caii se răstoarnă. Eminescu, o. i, 148. Trăsura se îndoi, aproape să se răstoarne. Rebreanu, i. 478. Pe deasupra casei treceau nori albi şi dacă ridicam capul... mi se părea că se răstoarnă casa pe mine. Vlasiu, a. 9. Cîţiva cai se răsturnară in ţărînă cu călăreţii subt ei. Sadoveanu, o. 1, 323. Vitele-aulînjit in iarnă Mai mult moarte decît vii. Abia calcă, se răstoarnă. Arghezi, vers. 331. Trăsura fucîtpe ce să se răstoarne. Camil Petrescu, o. ii, 149. S-a răsturnat dintr-o sanie şi a rămas aşa, dormind lat. Galan, z. r. 57. S-au pornit o furtună grozavă, un vînt. . . că-ţi părea că se răstoarnă toată pădurea. Sbiera, p. 2. în cel mi j locaş de sat Mîndru brad s-o răsturnat. Balade, iii, 334, cf. Zanne, p. iii, 368. (Fig.) Cinstea . . . curînd se restoarnă sau pre o parte sau pre alta (a. 1755). Uricariul, i, 68. Eram aşa de tulburată — simţeam că toate mi se răstoarnă-n minte. Vlahuţă, o. a. ii, 64. Cînd a intrat profesorul. . . a crezut că se răstoarnă cerul. Camil Petrescu, o. ii, 126. <0> Expr. A răsturna brazda, pămintul etc. = a tăia brazde cu plugul, a ara. Cît de mult e mai frumos gestul tău, bunule muncitor care răstorni brazda, arunci sămînţa şi faci să răsară din pămînt pîiriea. Demetres-cu, o. 149. Iar la plug de-oi vrea apoi Să mă las pe coarne, Brazda mea nici patru boi Nu pot s-o răstoarne. Coşbuc, p. ii, 24. Glia neagr-o răsturnam cu boii. Goga, poezii, 373. Se înşirau plugurile cu boii albi şi plugarii albi, răsturnînd vălurele negre. Sadoveanu, o. iii, 127. Şi a arat cît a arat, brazdă neagră a răstur- nat. pop., ap. gcr ii, 333. Ară badea cu plugul Alăturea cu dramul Şi răstoarnă pămîntul. JARNfK-BÎRSEA-nu, ». 377. [Roii] la plug i-am înjugat, Brazdă nea-gr-am răsturnat, şez. i, 76. Mă dusei in munte Să-mi caut caii; Caii nu-i găsii, Dar văzui vîntul Răsturnînd pămintul (Plugul). Gorovei, c. 298. A răsturna casa (cu susu-n jos) = a produce dezordine; a întoarce casa pe dos. Baba începu ... să răstoarne casa cu susu-n jos. Eminescu, n. 20. Eram cel mai mic, dar şi cel mai nebun dintre copii. Iarna răsturnam casa; vara ridicam în picioare toată mahalaua. Brăescu, v. 20. Pretinde că ar fi dispărut bijuteriile răposatului. A răsturnat casa, căutîndu-le. Stancu, r. a. i, 176. (Refl.) A i sc răsturna (cuiva) ochii peste cap = a-şi da ochii peste cap, a fi pe moarte, v. ochi. Buza de sus începu să-i tremure, să i se strîmbe, ochii i să răsturnară peste cap. Delavrancea, t. 244. (Regional) A i se răsturna (cuiva) rlnza = a i se face greaţă, a i se întoarce (cuiva) stomacul pe dos. Cf. alrm i/i h 66. -4 A Întoarce un vas, un recipient etc. cu fundul In sus pentru a face să cadă sau să curgă conţinutul; a vărsa. Cf. st. lex. 168/1. Ridică găleata şi o răsturnă peste gheaţa de cîteva degete. Rebreanu, i. 195. Face o faţă ca şi cînd ar fi răsturnat oala la foc. Slavici, n. i, 46. Zelos să repar o pagubă, pricinuiam alta, re-pezindu-mă, răsiurnînd ulcica pornită să dea tn foc. Brăescu, o. a. ii, 72. Puse mina pe pungă şi o răsturnă în palma sa. Călinescu, s. 796. Nu i s-a întîm-plat niciodată cititorului să răstoarne în salon o tavă ? Brătescu-Voineşti, p. 242. <$• (Complementul indică conţinutul vasului, recipientului etc.) El talerul în-toreînd Şi icrele răsturnînd. Pann, p. v. iii, 64. Se duce la roi, răstoarnă albinele frumuşel din pălărie în buştihan. Creangă, p. 238. Pe cînd Guzgan răstoarnă Mămăliga din ceaun, Din clopotniţă Tăun Sun-aţurisit din goarnă. Coşbuc, p. i, 326. Întorcîndu-şi buzunarul pe dos, răsturnă praful de tutun tn palmă. Brăescu, 0. a. i, 141. Să bagi de samă să nu-ţi răstorni vinul. Sadoveanu, o. viii, 542. Răstorn alunele din poală. Călinescu, l. l. 58. Ana răsturnă pe lemnul băncii caisele rămase în fundul coşului. Barbu, p. 220. <> Fig. Noaptea, o ploaie care răsturna din cer găleţi m-a făcut să deznădăjduiesc, Camil Petrescu, u. n. 297. <0> E X p r. A răsturna o băutură (pe git) = a bea repede, pe nerăsuflate. Ştia cît [vin] poate răsturna fiecare pănă se va ameţi. Contemporanul, vi, 386. Turnă vin în pahar, îl răsturnă pe gît şi se ridică rostogolind scaunul. C. Petrescu, î. i, 93. Dintr-odată răstoarnă pe gît băutura oprită. Bart, s. m. 27. El o luat paharu, L-o răsturnat cu tătu. folc. transilv. 1, 334. 2. Refl. şi tranz. A (se) rostogoli, a (se) prăvăli. Acolo puseră trupul... şi răsturnă o piatră mare spre uşa groapei (a. 1642). gcr i, 101/10. Bolovanul de piatră din vîrvul muntelui rum pi şi pornit ... a să răsturna, nu s-au mai oprit. Cantemir, hr. 349. Cînd nu-ţi mai avea praf de puşcă, răsturnaţi la bolovani pe capul duşmanilor. Alecsandri, o. 1505. Maşina aruncată la cotituri pîrîia pe roţile de dindărăt, părea că se răstoarnă peste cap. C. Petrescu, î. ii, 201. Din burta aurie se răsturnă un val de icre, care umplu castronul cu o plămădeală pămîntie. Brăescu, o. a. ii, 302. (Prin analogie) Frumoasa-i limpezime [a Rinului] în clipă turburată Se schimbâ-n largi troiene de spume argintit Ce valmeş se resioarnă cu-o furie turbată. Alecsandri, p. m, 135. Doar nourii ce-n undă rotundă se răstorn Mai amintesc dezastrul oştirilor învinse. Labiş, p. 566. <0> Fi g. Prin noori tunetu se răsturna trăsnind. Donici, f. I, 55/17. 3. Tranz. Fig. A schimba o situaţie veche, inlocuind-o cu una nouă; a da unui lucru altă formă, alt aspect; a modifica, a preface. Tu răstorni o lume toată, faci din oameni cruzi soldaţi. Conachi, p. 302. Sînt optsprezece secoli şi jumătate de cînd Christos întreprinse a răsturna lumea veche. Bălcescu, m. v. 1. Am cetit un capitol din istoria lui Napoleon, a acestui uriaş ce a resiurnat faţa lumii. Negruzzi, s. i, 294. în loc sd-ţi vezi de treabă, vrei... să răstorni lumea. 1901 RĂSTURNA - 148 - RĂSTURNAT2 Petica, o. 210. Toate aceste frămintărt nu răsturnau cursul regulat al vieţii. Sadoveanu, o. ii, 313. Alegerea regelui Spaniei şi moştenitorului Ţărilor de Jos la tronul imperial răsturnă însă, tn ctţioa ani, situaţia tn favoarea Habsburgilor. Oţetea, n. 163. Preţul griului răsturnase toate socotelile. Preda, m. 453. (Absol.) O, an prezis atila, măreţ reformator! Începi, prefă, răstoarnă şi imbunătăţează. Alexandrescu, o. i, 86. Sint novator, . . . Vreau să răstorn, să schimb, să dreg. Alecsandri, o. 30. <5> R e f 1. Crezuse că de seară pînă dimineaţa totul se va răsturna în imperiu, cr (1846), 492/l. Boierule, nu vă supăraţi . . . n-o să se răstoarne lumea dacă n-o să fiţi la Islaz astăzi la cinci ceasuri. Camil Petrescu, o. ii, 163. + A Înlătura dintr-o situaţie Înaltă, dintr-un post de conducere. Dezrădăcinează oraşele, răstoarnă împărăţiile. Molnar ret. 120/8. Trei zile fură destul. . . spre a resturna un tron. cr (1846), 27I/19. Să prinză pe Petru, fiiul fostului domn Alexandru, care îmbla să-l răstoarne din scaun. Bălcescu, m. v. 54. Ce bine au să meargă trebile în pădure Pe împăratul tigru cînd îl vom răsturna. Alexandrescu, o. i. 314. Sînteţi putrăjunea şi mucegaiul ce sapă din temelii şi răstoarnă împărăţiile şi domniile. Filimon, o. i, 94. [Pe Sărăcie] o resturna jos de pe iron. Ispirescu, l. 208. Pe-al vostru Zamolxe-pigmeu L-om prinde de barbă-nhăţîndu-l, Cu tronu-i cu lot răsiur-nîndu-l. Coşbuc, p. i, 155. Sînt gata, gata să răstoarne stăpînirea. Petică, o. 219. Şi pe cine să răstorn? Pe Ştefăniţă ... pe care l-am crescut de mic copil. Delavrancea, o. ii, 141. Pe acest pod este astăzi o manifestaţie de stradă, urzită pentru a răsturna ocîrmuirea. Brătescu-Voineşti, p. 214. Cînd vor să răstoarne guvernul, nu mai aleg mijloacele. Rebreanu, r. ii, 25. Ce pui de om, şi răstoarnă împărăţiile! Sadoveanu, o. iii, 482. Bevoluţia burgheză în Franţa, la sfîrşitul secolului al xvm-Zea, răstoarnă orînduirea feudală, s mai 1960, 70. Nedreptatea răstoarnă scaunele puternicilor. Zanne, p. v. 440. (Re II. pas.) Cît de lesne, cît de iute Se răstoarnă domnii ţării! Hasdeu, r. v. 157. 4- A Înlătura, a desfiinţa o organizaţie, o stare de lucruri, un plan, o concepţie, o teorie etc.; (Învechit) a distruge, a nimici. Traian . . . toată socoteala ş-au pus, ca şt pe Decheval, şi peste tot neamul dachilor . . . din temelie să-i răstoarne. Cantemir, hr. 83. A ajutat tn urmă ... pe Mahmud spre a resturna antica corporaţie, a ianiciarilor. cr (1848), 13]/22. Diplomaţia lui Ion-Vodă era cît p-aci să răstoarne candidatura lui Enric de Valois. Hasdeu, i. v. 56. [Heliade] formează aproape întreaga limbă, răstoarnă cu totul domnia caracterelor chirilice. Macedonski, o. iv, 118. Cei care i-au rezistat [teoriei] n-au putut încă s-o răstoarne. Ibrăileanu, s. 231. Idolii din copilărie sînt mai tir riu. contestaţi şi răsturnaţi. Galaction, a. 239. Nu înţelegeau rostul unui curcubeu apărut, e drept, înaintea ploii, răsturnînd astfel credinţi legendare. Brăescu, o. a. i, 268. 4. R e f 1. A sta sau a se aşeza într-o poziţie comodă, de obicei cu spatele sprijinit de o rezemătoare. Să nu te iară în pat răstorni. Coresi, ev. 146. Mă răsturnat pe o canapea lîngă foc. Bolintineanu, o. 372. Cine rîde cu zgomot, răsturnîndu-se în scaune ? Brătescu-Voineşti, p. 265. Profesorul se răsturnă puţin pe spătarul scaunului. Galaction, o. a. i, 32. S-a cufundat în lectură, răsturnîndu-se în fotoliu. Teodoreanu, m. u. 44. Toţi se răsturnară, rîzînd, pe scaune. Sadoveanu, o. vi, 518. Băsturnîndu-se pe spate şi scoţînd notesul din buzunar, şterse energic un punct de program efectuat. Călinescu, s. 32. Se răsturnă pe speteaza scaunului. Galan, z. r. 152. Amidon lăsă dosarele şi se răsturnă tn fotoliu. Vinea, l. i, 47. 5. Refl. Fig. A se reflecta pe o suprafaţă lucie; a se răsfringe, a se oglindi. Cerul se răsturnase în Volga, care-i legăna stelele ca nişte lumini aprinse la prora unor corăbii. Stancu, u.r.s.s. 205. [Oglinzi] în care toată încăperea se răsturna fără contururi precise, v. rom. noiembrie 1962, 56. — Scris şi: resturna. — Prez. ind. răstorn. — Şi: (regional) rostornâ (alr i 1 340/740), rfistună (Scriban, d.) vb. I. — Pref. răs- + turna. RĂSTURNĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) răstur-n a. 1. întoarcere a unui obiect intr-o parte (sau cu susul In jos); doborlre, (Învechit) răstumătură (1). Cf. răsturna (1). Cf. drlu, lb, Polizu. Se aude răsturnare de mobile tn dreapta. Caraoiale, o. vi, 234, Cf. DDRF, ŞĂINEANU, BARCIANU, ALEXI, W. Avea luntri bune şi-comode . . . Sîntem mai puţin expuşi răsturnării. Sadoveanu, o. x, 464. + Vărsare a conţinutului unui recipient, prin întoarcerea acestuia cu fundul In sus. Pozna cu răsturnarea cafelei şi pră-pădirea feţei de masă fu repede iertată şi uitată. Rebreanu, r. I, 26. 2. Fig. Schimbare, modificare, prefacere, (Învechit) răstumătură (2). Cf. răsturna (3). A ia . . . minte . . . în zadar va da toi pravile supuse la răsturnare. Conachi, p. 299. Evenimentele din afară amerinţau la lot momentul cu răsturnări nouă. Bariţiu, p. a. iii, 216, cf. Eminescu, o. i, 62. Cînd a intrai însă acasă, a simţit foarte limpede o răsturnare foarte stranie în suflet. Rebreanu, n. 101. Prinlr-o firească răsturnare a sensibilităţii lui bătuie de furtună, doctorul o simţi pe vinovată cu totul aproape de el. Galaction, o. a. I, 75. S-ar putea ... că mai curind sau mai tîrziu să vie o răsturnare a lucrurilor. Camil Petrescu, t. ii, 582. Are să aducă o răsturnare sigură, de valori, o verificare. C. Petrescu, î. i, 286. Ideile nouă şi răsturnările sociale te înfricoşează. Sadoveanu, o. ix, 315. O răsturnare atît de radicală a valorilor sociale a verificai anume permanenţe ale sufletului uman. Călinescu, s. 41. Ţoale aceste descoperiri nu reprezentau încă o răsturnare a tabloului fizic existent pînă atunci, cf 1962, nr. 1, 43. + înlăturare, îndepărtare dintr-o situaţie înaltă, de la conducere. Dar cînd al meu suflet ţi se deschidea Cugetai în sine-ţi răsturnarea mea. Tronul dar să fie ţarină-arzătoare Unde vestejeşte a credinţei floare ? Bolintineanu, o. 60. O acţiune penlru răsturnarea regelui şi pentru salvarea ţării cere şi altceva. Camil Petrescu, t. ii, 353. — Pl.: răsturnări. — V. răsturna. RĂSTURNĂT1 s. n. (Regional; în sintagma) Băs-iurnatul rînzei = hernie. Băsturnatul rînzei se cîşiigă din ridicături peste măsură, şez. iv, 25. — V. răsturna. RĂSTURNĂT2, -Ă adj. 1. Aplecat într-o parte, întors, culcat (la pămînt), doborlt; trîntit. Cf. anon, car. Aflară piatra răsturnată de pre mormînt. n. test. (1648), 102v/30. Bunul voivod ş-uilasă de sine . . . Băs-iurnat de-a lungul pe pămînt Trezindu-să şi cu nasul frint. Budai-Deleanu, ţ. 414. [Lăpuşneanu] căzu reslurnat pe spate. Negruzzi, s. i, 162. îmi pare că-i văd încă, răsturnaţi în ţărînă. Alexandrescu, o. i, 117. Se aude . . . nechezul dureros Unui cal resturnat jos. Alecsandri, p. ii, 19. Se poticnea lovindu-se de copacii cei resturnaţi. Ispirescu, l. 55. La pămînt fagii zac răsturnaţi. Beldiceanu, p. 60, cf. Barcianu, Alexi, w. Se aşază pe-un buluc răsturnat. C. Petrescu. î. ii, 20. Se aşezară pe trunchiuri de brad răsturnate. Sadoveanu, o. xti, 21. In fundul unei văi adînci ne-am odihnii puţin pe-un trunchi primitor răsturnat la un colţ de uliţă. Blaga, h. 53. A sărit peste trunchiul răsturnat. Stancu, r. a. i, 79. Călăreţii se ţineau de frîie aprig, răsturnaţi pe spate, urlînd. v. rom. noiembrie 1953, 253. Şi-a desfăcut pieptarul şi s-a descins de armă Cu ceafa răsturnată în fragedul mohor. Labiş, p. 210. <$■ F i g. Ascultă, vede, revede şi rămîne răsturnat de mirat. Teodoreanu, m. u. 202. El ti înţelese ttlcul răsturnat. . . şi tn el se răsuci un şis. Camil Petrescu, o. i, 130. Nămolurile tainelor toate zac in mine răsturnate. Arghezi, vers. 185. <£> (Substantivat) Şi răsturnaţii Să scoală. Budai-Deleanu, ţ. 293. + (Despre obiecte) întors lntr-o parte sau cu susul în jos; aşezat 1904 RĂSTURNĂTOR - 149 - RĂSUCI invers declt normal. Rogojinile ceale aşternute, răsturnate. N. Costin, ap. gcr 11, 12/5. Venea duiumul oastei. . . cu steagurile strlnse, cu capul plecat, cu armele resturnate. Negruzzi, s. i, 167. Şi acest glas, care ieşea ca de supt o copaie răsturnată, era slab. Delavrancea, s. 188. Fetele-l aşteptau cu mămăliga răsturnată, ap. ddrf. -4 în neorînduială, răscolit, răvăşit; dezordonat. într-o zi, sculîndu-mă am găsit casa răsturnată cu susul tn jos. Vlasiu, a. 22. 2. Rostogolit, prăvălit. Gura desfrtnală mai tare aleargă decît piatra din deal răsturnată. Zanne, p. ii, 169.' 3. (Despre om sau despre corpul omenesc) Aşezat într-o poziţie comodă cu spatele sprijinit de ceva; trîntit, tolănit. Aduseră lui răslăbitul în pai răsturnat. Coresi, ev. 242. Maitea o ştia pentru că-l văzuse adesea fumînd la declinul zilei, resturnat pe un tapet, cr (1848), 40a/50. Bălrînii şedeau răsturnaţi pe iarbă verde. Filimon, o. i, 175. El [înainta] alene, resturnal în căruţă. Ispirescu, l. 226. Şez ind acum colea, fără grijă, răsturnat tn jetul meu, . . . mi-ar place să străbat . . . codrii umbroşi. Odobescu, s. iii, 77. Răsturnat în lungul patului, cu capul vîrît într-o pernă, ş-ascundea faţa tn mîini. Delavrancea, s. 108. Daniil, bătrînul starij, Şade-n jeţu-i răsturnat. Vlahuţă, o. a. i, 161. Părintele Neculai se ţinea de mijloc, cu trupul răsturnat pe spate. GÎrleanu, n. 119. Floricica, cu ochii în podele, stătea răsturnată pe canapea. Hogaş, m. n. 30. După ce . . . bău cafeaua, ca-ntodeauna, răsturnat tntr-un jilţ, . . . scoborî tn ogradă. Mironescu, s. a. 96. Stă răsturnat în eol(ul stîng al trăsurii, cu picioarele lungi unul peste altul. Camil Pethescu, o. i, 188. Se uita spre fotoliul unde stătea Vale, răsturnat şi nemişcat. Preda, r. 156-<0> (Despre părţi ale corpului) Şedea ... cu capul răsturnat pe spate. Sadoveanu, o. i, 234. 4. Reflectat, oglindit. Ochii ei sînt cerul verei răsturnat tntr-un izvor. Eftimiu, î. 106. încremeni şi el lăsat pe vine, ca un idol cu umbra răsturnată in baltă. Sadoveanu, o. ix, 386. 5. (învechit) întors în afară; răsfrînt. Şi buzele răsturnate şi răsfrînte (cca 1705). gcr i, 350/33. — Scris şi: resturnat. — Pl.: răsturnaţi, -te. — Şi: (regional) răstornăt, -ă adj. alr i 985/885. — V. răsturna. RĂSTURNĂ!’(ÎB, -OĂRIÎ adj. s. m., s. f. 1. S. m. (Rar) Cel care răstoarnă (1). li erau dragi răsturnătorii brazdelor din ţara aceasta. Galaction, a. 114. 2. Adj. F i g. (Şi substantivat) (Persoană) care schimbă, care modifică, care răstoarnă (o situaţie, o stare de lucruri). Pre răslurnăloriul şi răsipitoriul monarh a slăpîniei Persului, aşea îl numeşte. N. Costin, l. 81. Alexandru al Machidoniei, răsturnătoriul monarhici machidonice. ar (1829), 199^/27. Evenimente răsturnătoare de nenumărate instilu{iuni învechite. Bariţiu, p. a. i, 561. De domni ce nu-ţi plac dibaci răsturnător. Alecsandri, ap. ddrf. Instituţii vechi ... se prăbuşesc dintr-odată şi fac sensibilă, prin densitatea evenimentelor şi prin marea lor forţă răsturnătoare, existenta istoriei. s mai 1960, 79. 3. S. f. Cormană. Cormuna [la plug] fiind de lemn poartă numele de răsturnătoare. Pamfile, i. c. 150. — Pl.: răsturnători, -oare. — Şi: (învechit) răsturnătorii!, -oare adj. — Răsturna + suf. -(ă)tor. RĂSTURNAT dRIU, -OĂRE adj. v. răsturnător. RĂSTURNĂTURĂ s. f. (învechit) 1. Cf. anon. car., Polizu, Barcianu, Alexi, w. La cea mai mică alarmă, stau gala să m-arunc afară, să nu mă prindă camionul dedesubt în caz de răsturnătură. Topîrceanu, o. a. ii, 82. 2. Răsturnare (2). Aceasta fusese una din urmările răsturnăturilor politice şi revoluţionare. Bariţiu, p. a. ui, 277, cf. i, 517, 550. — Pl.: răsturnături. — Răsturna + suf. -(ă)tură. RĂSTURNĂ s. m. (Regional) Numele unui şarpe, nedefinit mai îndeaproape (Chiojdu Mic — Buzău). Cf. Georgescu-Tistu, b. 88. Apa a fost amărîtă . . ■ ciumărîtă de şarpe (sau răsiurnel). id. ib. 36. — Pl.: răsturnei. — Cf. răsturna. RĂSTURNÎCĂ s. f. (Regional) Femeie desfrlnată. Cf. Baronzi, l. 118, bul. fil. v, 171. Răslurnica lui Pistol Face hora rostopol. Udrescu, gl. — Cf. răsturna. RĂSTURNÎŞ s. n. Coastă de deal abruptă, în pantă repede; povîrniş. Cunoşteau drumul pietricică cu pietricică, . . . întorlocherile, răsturnişurile şi făgaşurile. Ma-cedonski, o. m, 125, cf. Gheţie, r. m., Barcianu. Casa rumânului era aşezată pe un răsturniş de deal. conv. lit. xliii, 915, cf. cade. Ne-a dus pe calea ce n-a fost bună, prin gropiş, prin răsturniş. Teodorescu, p. p. 180, cf. Marian, nu. 622, Sevastos, n. 211. <0> (Adjectival) Atunci au încungiurat Belisarie Roma cu zid, care . . . nici e ca alte ziduri oblu la nori, ci răsturniş în afară, ca să nu se poată urca înlăuntru varvarii. Şincai, hr. i, 101/26. — Pl.: răslurnişuri. — Şi: (regional) răstomiş s. n. Valian, v., Ciauşanu, v. 194. — Răsturna -f suf. -iş. RĂSUC s. n. Unealtă de lemn asemănătoare cu fusul, avînd jos un cîrlig de care se leagă firul pentru a fi răsucit; (regional) răsucătoare; p. ext. fir răsucit (com. din Peştişani — Tîrgu jiu). Cf. dl, dm. Ducea furca, fusul şi răsucul miresei. Sevastos, n. 213. + (Regional) Ceatlău, (regional) răsucea. Cf. alr. 5 635/836. Udrescu, gl. — Pl.: răsucuri. — Şi: (regional) răsiică s. f. Densusianu, ţ. h. 331, Gregorian, cl. 61. — Postverbal al lui răsuci. RĂStCĂ s. f. v. răsuc. RĂSUCĂTOĂRE s. f. (Regional) Răsuc (1). Cf. h xvii 98, Densusianu, ţ. h. 331. + (Sn forma răsîcătoare) Drugă (Uricani — Lupeni). a iii 2. — Pl.: răsucători. — Şi: răstcătoâre s. f. — Răsuci + suf. -ătoare. RĂSUCEA s. f. (Prin Olt.) Unealtă de tors (h iv 87), furcă in care se pune mosorul cu borangic de răsucit (Ciauşanu, gl ). + Răsuc (1). Cf. Udrescu, gl. <$> E x p r . A lua (pe cineva) tn răsucea (sau cu răsu-ceaua) = a lua la zor, a repezi (pe cineva) id. ib. Bucată de lemn cu care se răsuceşte funia sau lanţul trecut peste o sarcină (de fîn, de lemne etc.) spre a o strînge; ceatlău, (regional) răsuc. Cf. ciauşanu, v. 194, alr ii 5 635/812, Udrescu, gl. — Pl.: răsucele. — Răsuc + suf. -ea. RĂSUCEALĂ s. f. 1. Răsucire; (concretizat) răsu-citură; spirală. Duduia mai dă prin topitura de zahăr cîte o răsuceală cu polonicul, ap. cade. O scară de fier cu răsuceli de burghiu, făcea legătura între etaje. Pas, z. i, 264. <$> (Prin analogie) Ierburi sălbatice răbdătoare la sete şi trainice la răsucelile vinlului. Galaction, o. a. ii, 249. 2. Firul rezultat din răsucirea altor două fire, care serveşte la împletit. Cf. Pamfile, i. c. 318. 3. (Regional) Unealtă de tors (h xiv 8); drugă (a u 12, GL. OLT.). — Pl.: răsuceli. — Răsuci + suf. -eală. RĂSUCI vb. IV. 1. Tranz. A învlrti un fir (textil) in jurul lui însuşi sau mai multe fire, unele în jurul altora, printr-o mişcare continuă şi tn acelaşi sens. Bătrîna răsucea un fir de borangic. Delavrancea, ap. cade. Frînghiile se fac răsucind sau împletind la 1912 RĂSUCI - 150 - RĂSUCI un loc mai multe viţe. Pamfile, i. c. 212. Răsucind de multe ori Paiul lung tn lungi mlădiţe, . . Fac alături, legători. D. Botez, f. s. 86. Sfoara mi-o răsucisem din nişte tort de clnepă. Sadoveanu, o. ix, 364. Şedeau mai multe muieri. Răsuceau bumbac cu furcile tn brîu. Preda, d. 144. Răsuceşte bine tortul. Reteganul, p. I, 53. Trece lelea pe colnic, Răsucind la borangic. ant. ut. pop. i, 206. (A b s o 1.) De trei zile resuceşte Şi pc fus nu mai sporeşte. Hodoş, p. p. 183. Refl. pas. Firu se răsuce. a iii 16, cf. n 4, ui 3, 18. + A învîrti capetele mustăţilor pentru a le da o anumită formă (gest care denotă cochetărie, mulţumire de sine etc ). Infoiat In haine, răsucind mustaţă, ... Se ardică-ndată, la crăiasa vine. Pann, p. v. i, 120/16. Altul mustaţa îşi răsucea. Bolhac, o. 158. Cînd ar fi faţă sufleţelul, să mă vadă . . . cum şi-ar mai răsuci musteţile! Alecsandri, t. 412. Cariera mea e literatura, conchidea el, răsucindu-şi mustaţa. Vlahuţă, 0. a. i, 191. Cum o să-şi răsucească mustaţa de grozav printre tineret. Delavrancea, s. 38. îşi răsuci mustaţa. Gîkleanu, n. 228. Stătea şi se uita ţintă la noi; cu o mînă la spate şi cu alta răsucindu-şi o musleaţă stufoasă şi galbănă. Hogaş, dr. i, 126. Caporalul îşi răsucea mustăţile şi se uita mereu împrejur, cercetător şi cu dispreţ. Rebreanu, p. s. 11. îi lipi mustăţile de lînă, le răsuci. C. Petrescu, î. i, 207. Tata îşi răsucea mînios mustaţa căruntă şi ne fulgera pe rînd cu privirea. Sadoveanu, o. iv, 337. Meşterul Roman şi-a răsucii tacticos caierele cărunte ale mustăţilor. Galan, z. r. 84. 2. Tranz. şi refl. A (se) roti, a (se) întoarce a (se) învîrti; a se rotila. Făcu un pas către masă spre a răsuci cheia de la lampă, a cărei flacără se micşora. D. Zamfirescu, î. 26. Şoferul răsuci aprig volanul şi automobilul ţişni pe lîngă ea ca o săgeată. Rebreanu, r. i, 152. Cînd îmi aduceam aminte de tine, parcă mi se răsucea un pumnal în coşul pieptului. Camil Petrescu, t. ii, 243. Răsuci brăţara să-i asculte îndelung bătaia măruntă. C. Petrescu, î. h, 159. A răsucit cheia în broască. Teodoreanu, m u. 82. Apele suflate de o putere grozavă se ridicau în stîlpi mari, se răsuceau în vîrtejuri, descoperind prundişul. Sadoveanu, o. i, 431. Otilia luă scrisoarea, o răsuci, o scoase din plic. Călinescu, e. o. i, 231. O mînă răsuci bulonul. Stancu, r. a. i, 150. Valuri grele de zăpadă se răsucesc în văzduh sub tăvălugul vintului. Scînteia, 1954, nr. 2886. Simţi inelul pc deget. îl răsuci dc cîteva ori, apoi, încă zăpăcită, intră în casă. v. rom. februarie 1955, 197. Deodată răsuci volanul şi coborî de pe asfalt pe un drum de ţară. Preda, r. 106. Murgul nu păştea Ci-mi lot rîncheza, Frîul răsucea, Potcoava-şi bătea. Balade, 1, 412. (Refl.; însoţit de verbul ,,a se suci" indică intensitatea acţiunii) Mama ţese, n-avea de unde ghici gîndurile mele. Mă sucesc, eu, mă răsucesc în jurul ei, o mai întreb una, o mai întreb alta . . . în vremea asta, cu mîna slîngă, am luat moşînile. Vlasiu, a. 35. <0> T r a n z . Fig. îşi recunoştea o slăbiciune în ezitările eterne care-i răsuceau nervii şi-l împiedicau să înfrunte cu siguranţă viaţa. Rebreanu, r. i, 52. Aceşti trandafiri îmi răsuceau toţi nervii. Galaction, o. 59 Stăteam în cumpănă, răsucind ... în minte-mi şi frămînlînd acest gînd copilăresc. Sadoveanu, o. vi, 204. <0>Expr. (Tranz.; rar) A o răsuci = a-şi schimba atitudinea spre a ieşi dintr-o încurcătură; a o întoarce. A vrut el s-o întoarcă, s-o răsucească; s-a contrazis şi l-au arestat. Caragiale, o. h, 10. + Tranz. A mînui o armă pentru a lovi cu ea. Nu se putea ca o mînă femeiască să răsucească paloşul aşa de bine ! Ispirescu, l. 20. Iar cu dreapta Ce-mi făcea? Paloş mie că răsucea, ant. lit. pop. i, 292. Mîna Ia brîu îşi punea, Buzduganul îşi trăgea, O dală îl răsucea, Ochii Gruii îi fura. Balade, ii, 49. 3. T r a n z . şi refl. A(-şi) mişca, a(-şi) întoarce corpul sau o parte a corpului, schimbindu-i poziţia. Eu mă răsuceam în toate, părţile ca-n şurub, privind în fiecare copac cîte un duşman. Gane, ap. cade. Eu atunci iute mă răsucesc într-un picior, ■ ■ . mă az-virl peste gard de parcă nici nu l-am atins şi-mi pierd urma. Creangă, a. 50. Ce ochi dc drac împeliţal anca Mogîldea; şi ca un niezurc îşi răsucea capul. Vlahuţă, o. a. ii, 81. Cucoana îşi răsuci capul cu vioiciune. Bassarabescu, v. 75. Se răsuci pe scaun rezemîndu-se cu creştetul în perete. C. Petrescu, î. ii, 188. Se răsuceşte înspre noi cu faţa clătinată de straşnic rîs. Teodoreanu, m. u. 214. Asculta foarte încordai, răsu-cindu-sc şi privind prin desime. Sadoveanu, o. ix, 176. Toţi se răsucesc pe scaune ca să-l aibă în faţă. Camil Petrescu, o. h, 439. Se răsuci chinuitor de greu şi scoase o batistă de sub pernă. Stancu, r. a. ii, 200. Se răsuci pe loc şi trecu în camera alăturată, v. rom. februarie 1955, 155. S-a răsucit în scaun şi şi-a privit nevasta cu mînie. Galan, z. r. 351. Se răsuci către mine şi mă întrebă: — Tu nu eşti însurat ? Vlasiu, d. 47. Se răsuci şi apăsă butonul soneriei. Vornic, p. 162. Se răsuci brusc cu faţa în sus, apoi rămase iarăşi nemişcat. Preda, m. 106. Eu am un fecior, începu Grancea într-un lîrziu, răsucindu-se spre Dura şi pri-vindu-l în faţă. s aprilie 1960, 61. în prag di trii ori sî răsuse. Graiul, i, 333. Negrule, voinicule, Desple-leşte-ţi coama ta, Băsuceşie-ţi urechea, Nelezcşte-ţi potcoava. Balade, iii, 114. <$> (Despre formaţii militare) Compania de cercetare se răsuci brusc. Camilar, n. i, 70. <$> (Prin analogie) Vremea s-a zbîrlil. S-a răsucit vînlul şi a prins a bate de cătră miezul-nopţii. Sadoveanu, o. x, 595. F i g . Dracul . . . de-a vedea că te-ndoieşti, va răsuci inema ta să nu ieşi de la voia lui. Dosoftei, ap. tdrg, cf. Maior, ist. 128/26. Inima lui Badea s-a răsucit de drag. Galaction, o. a. ii, 78. Se răsuceşte inima în el ca un şarpe veninos, care-i dă răceli în spinare şi fierbinţeală în creier. Popa, v. 121. Brusc, din liniştea care se statornicise, împrejurimea tresări, răsucindu-se. Sadoveanu, o. xii, 533. Omul nostru se răsuci în sine însuşi ca îmbrîncit, dar nu se simţi jignii. Camil Petrescu, n. 34. De mîine, răsuci-voi tot ce-a fost — Iubirea va lua drum nou, ori piere. Labiş, p. 387. <}> Expr. (Tranz.) A suci şi a răsuci (pe cineva) = a hărţui (pe cineva) cu întrebări, pentru a obţine mărturisiri. Am, domnule prefect, un afurisii de chiriaş ... — Trimite-l la mine, că ţi-l răsucesc eu . . . Brăescu, v. a. 175. L-a dus la oraş jandarmul, pe văru-meu Panlilie. L-au sucii, l-au răsucit, nimic n-au putut stoarce din el grangurii. Stancu, d. 39. A răsuci capul cuiva = a zăpăci pe cineva, a-I face să-şi piardă dreapta judecată. Ozun, dragă, ţi-a răsucit bibilica aia capul în doi timpi şi trei mişcări. C. Petrescu, c. v. 339. A răsuci cuiva flitul = a omorî, a ucide (pe cineva). Le răsucea gîlul cu ciudă şi apoi le mînca aşa crude cu pene cu tot. Creangă, p. 245. Apucă cocoşul de gît şi i-l răsuci, de nu mai zise nici pis! Ispirescu, l. 255. Mai binc-mi răsucea mama gîlu de mică. Sadoveanu, o. iii, 106. (Refl.; regional) A i se răsuci (cuiva) in capul pieptului = a i se face (cuiva) rău, a i se face greaţă (din cauza mîncării). Cf. Ciauşanu, gl. + Refl. (Rar) A se apleca, a se înclina, a se îndoi. Oricît s-ar fi răsucit peste balustradă, nu putea să vadă. Pas, z. iv, 90. 4- Refl. A se rostogoli. Deodată se cumpăni şi căzu, răsucindu-se, în valuri. Sadoveanu, o. vi, 607. + Tranz. A-şi scrînti un membru; a luxa. Mi-am răsucit un picior venind cu carul de la pădure. Gane, ap. tdrg. Mi-am răsucit piciorul prin gropile astea. H. Lovinescu, t. 160, cf. 292. 4. T r a n z . A Încolăci ceva în jurul cuiva sau a ceva; a Înfăşură. Acolo cîntă trei surori! Lucrcază-n-tr-una la dantele, Pe deget firul răsucind. Iosif, v. 29. Rupi un fir de grîu reînflorit, Răsuceşti inele degetelor moi. Stancu, p. s. 44. <$> Refl. Curcubcla . . . se răsuceşte pînă în vîrful parilor. Slavici, n. i, 33. 4 A învîrti un obiect dîndu-i forma unui sul; a învălătuci. Se depărta încet, răsucind între degete o foiţă de ţigară. Bart, s- m. 67. 4 A răsfrînge, a sufleca, Se dcseălţă, îşi rcsuci pantalonii. Contemporanul, vi, 37. <0> Refl. Frunzele porumbului sfîrîiau răsucindu-se în arşiţă. Rebreanu, i. 310. ■+ A înfăşură cu mîna foiţa în care s-a pus tutun, pentru a face o ţigară. Răsuci o ţigaretă, aprinse o luminare. Delavrancea, t. 1912 RĂSUCIRE - 151 - RĂSUFLA 209. Se puse să-şi răsucească o ţigare. D. Zamfirescu, v. ţ. 126. Răsuceşte o ţigarc pe genunchi. Petică, o. 203. începu să-şi răsucească o ţigară. AgÎrbiceanu, a. 55. îl tntlmpină Găuri laş, pufnind iar dintr-o ţigară răsucită de el însuşi cu multă meticulozitate. Rebreanu, n. i, 25. încerca să-şi camufleze suspiciunea, răsucindu-şi 0 rezervă de ţigări. Vlasiu, d. 79. Se adunară cuşmă lîngă cuşmă, ca să-şi răsucească ţigări. Sadoveanu, o. xi, 517. Răsuci o ţigară udînd-o cu limba. CĂn-nescu, e. o. i, 50. Dă-mi tabachera să-mi răsucesc o ţigară. Stancu, r. a. iv, 273. începu să răsucească o ţigară. Galan, z. r. 138. Porniră încet spre centru, răsucindu-şi ţigări. Preda, m. 305. Şi-a răsucit apoi altă ţigară şi-a începui să fumeze încet. Lăncrănjan, c. ii, 70. (A b s o 1.) Toţi răsuciră cu sfinţenie, apăsînd cu arătătorul, să iasă (igarea groasă şi îndesată. C. Petrescu, î. ii, 7, cf. i, 266. 5. Tranz. A invlrti cu un gest mecanic un obiect ţinut Sn mină. Femeia, dusă pe gînduri, şedea pe pal cu căciula mea în mină, o tot învîrlea ş-o răsucea. Caragiale, ap. cade. Pitache îl zoreşte, răsucindu-şt şapca cu mina, ca acarii de la drumul de fier. Brătescu-Voineşti, î. 59. Ascultă, răsucind între degete colţul broboadei. C. Petrescu, î. ii, 175. Andrei sări de pe bancă şi rămase în dreptul uşilor albe, răsucind in pumnii încleştaţi postavul şepcii, Mihale, o. 523. — Prez. ind : răsucesc şi (regional) răsâc (alr i 1 272/49), pers. 3: răsiice. - Şi: (învechit şi regional) resuci. (rar) răciuei (tdrg) vb. iv. — Pref. răs- + suci. RĂSUCIRE s. f. Acţiunea de a (se) răsuci; rotire, învîrtire, răsuceală (I), răsuci tură (2). Cf. Polizu, ddrf, alexi, w. Avu o răsucire din mijloc, ca şi cum ar fi vrut să pornească spre uşă. Sadoveanu, o. x, 222. Adaptarea feşii se poate face cu ajutorul unei mişcări de răsucire. Belea, p. a. 24. -$> F i g. Poezia clară, ... cu zbucnet şi cu răsuciri de cleştar . . . nu mai este domniţa generaţiei actuale. Galaction, a. 306. Din umeri pînă-n genunchi e un fior, o răsucire. Camil Petrescu, t. ii, 110. Cneaghina Maruşca avea, în firida ferestrei, o răsucire a întregii fiinţi, ameste-cînd plîns şi rîs. Sadoveanu, o. xiii, 636. — Pl.: răsuciri. — V. răsuci. RĂSUCtT, -Ă adj. 1. (Despre fire textile) Învîrtit In jurul lui însuşi printr-o mişcare în acelaşi sens, sucitei făcură cea preste umăr de aur şi de vînăt şi de mo-horît şi de roşu răsucit şi de mătase împletită, biblia (1688), 68x/21. 13 sculuri de bumbac alb răsucit (a. 1824). Uricariul, xx, 344, cf. lb. Au făcut nişte frînghii mici, nu însă atîla de răsucilc. Drăghici, r. 52/19, cf. Polizu, Barcianu, Alexi, w., Candrea, f. 247. Firul folosit poate fi brut, înălbit. .. şi mai poale fi simplu, de efect sau răsucit. Ionescu-Muscel, ţes. 36- Volo-cul... se face din aţă răsucită, şez. iv, 113, cf. alr n/605. Funie răsucită, toată ziua nimerită (Drumul). Gorovei, c. 135. + (Despre mustăţi, păr) Care este sucit înti'-un sens. Natura îl înzestrase cu o păreche de musleţi răsucite. Negruzzi, s. i, 206, O cojiţă de alună trag locusle, podu-l scutur. Cu musteaţa răsucită Şede-n ea un mire flutur. Eminescu, o. i, 87. Mustăţi răsucite în jos. Odobescu, ap. ddrf. Fra un bătrîn frumos, falnic, ras proaspăt, cu mustăţile sure, răsucilc. Bart, s. m. 45. + (Despre gene) întoarse, răsfrlnte, Dădea înfăţişare de copil alintat obrazului... cu pomeţii trandafirii şi cu genele lungi, răsucite în sus. C. Petrescu, î. i, 4. + (Despre ţigări) Făcut cu mîna, prin înfăşurarea tutunului într-o foiţă. în cazarmă, recruţii, întorşi de la ceai, tremură înşiruiţi de-a lungul zidurilor, sugînd cu patimă mucuri de ţigări răsucite în hîrtia stacojie a pachetului de lutun. Brăescu, o. a. i, 54. Suge. cu sete o ţigară răsucită din tutun verde. Stancu, d. 246. S. în formă de spirală. [Aceste plante au] preflo-raţia răsucită. Grecescu, fl. 11. Tăcută năluceşte biserica străbună Cu turnuri răsucite ascunse sub cu- pole. Anghel-Iosif, c. m. ti, 125. Erau, la cealaltă masă, de lemn cioplit grosolan, localnicii . . . cu talere de paltin şi cupole scobite în corn răsucit de bour. C. Petrescu, r. dr. 3. îi cresc două coarne . .. mari şi răsucite. Reteganul, p. ii, 77. (Substantivat) Unde mergi tu, răsucitule ? — La ce mă-ptrebi, găuritule? (Fumul şi coşul). Gorovei, c. 161. + îndoit, încovoiat, strîmb. Mulţimea a pierit ca muştele în hu-ruiri, dărîmături şi fiare răsucite. Sadoveanu, o. vii, 93. Miini mari, eu încheieturi umflate, cu degetele răsucilc ca rădăcinile de viţă. G. Petrescu, î. i, 255. Terenul inundabil era plin de mlaştini cu ape coclite, putrede, în a căror spumă verde trunchiurile copacilor înfipseseră picioarele lor răsucite. Călinescu, c. 13. + Şerpuitor, cotit. Şoseaua e răsucită, plină de gropi. Pas, z. iii, 203. <> (Adverbial) Vedea gaiţă şi clocă-niloare. Ş-o păreche de veveriii cafenii, care fugeau răsucit pe-un trunchi de fag bătrîn. Sadoveanu, o. xiii, 679. 3. Cu corpul (sau cu o parte a corpului; p. ext. privirea) întors într-o parte; rotit2. Zece trupuri stau întinse unele lîngă altele, cu capetele răsucite în toate părţile. Sahia, n. 116. Sta răsucită într-o parte, cu mina Ia gură şi cit ochii în pămînt. Sadoveanu, o. ix, 38. Medicul se opri cîteva clipe, reflectînd cu privirea răsucită într-o parte. Preda, r. 29. — Pl: răsuciţi, -le. — V. răsuci. RĂSUCITOR, -OĂRE subst. 1. S. m. şi f. Persoană care se ocupă cu răsucitul firelor (într-o fabrică de textile sau de frînghii). Cf. nom. prof. 35. 2. S. f. (Regional) Drugă. Cf. h v 375, vii 185, x 272, 539, alr ii/705, A ii 7, 8, 12, iii 3, 4, com. din Ţepeş-vodă —Constanţa, l. rom. 1959, nr. 2, 54. 3. S. f., s. n. Piesă de lemn sau de metal la ferăstrău, la masa de dulgherie etc., care, prin învîrtire, slăbeşte sau strînge o legătură. Cf. Dame, t. 84, 114. I^emnuşul [de Ia ferăstrău] se mai cheamă şi . . . răsucitoare. Pamfile, i. c. 121. — Pl.: răsucitori, -oare. — Răsuci + suf. -tor. RĂSUCITORlE s. f. (Rar) Atelier în care se răsucesc firele textile pentru confecţionarea anumitor o-biecte. 94 răsucitorii mărunte întrunesc 1/3 din capacitatea de producţie a aţei. Ionescu-Muscel, ţes. 30. — PI.: răsucitorii. — Răsucitor + suf. -ie. RĂSUCITtJRĂ s. f. 1. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre întorsăturile, dintre spirele pe care le capătă firul prin răsucire. Cf. Atila, p. 34. Lina scurtă, cu răsuciluri puţine ..., dă o stofă care se distruge la frecare. Ionescu-Muscel, ţes. 47. + Cotitură, şerpu-itură. Nu-şi poale închipui cineva ce suciluri şi răsu-cituri sînt făcute în hotarul ţărei de prin aceşti munţi. I. Ionescu, m. 36- Cînd ajungeam la răsucitură, ne opream uimiţi, văzîndu-l iar şerpuind, îngust cît o cărare, printre munţi drepţi de piatră şi ureînd pe pereţi prăpăstioşi, v. rom. octombrie 1955, 156. + încovoietură, îndoitură. Stă neclintit un bîtlan între împestriţăm le şi răsuciturile plantelor de apă. Sadoveanu, o. vi, 137. întunericul . . . accenluă răsuciturile [copacilor]. Stancu, r. a. ii, 138. 2. Răsucire. Părul greu, adus pe spate înir-o răsucitură de mină, lăsa dezvelită fruntea rotundă. C. Petrescu, î. i, 81. — Pl.: răsucituri. — Răsuci + suf. -tură. RĂSUFLĂ vb. I. 1. I n t r a n z. (Popular) A respira. Văz Ind pre acel tinerel ... că încă răsuflă, îl lăsară să învie. Dosoftei, ap. tdrg. Să nu prindeţ viu denlrînşii tot ce răsuflă. Biblia (1688), 141*/24. Gemu, oftă, suspină, resuflă şt zise. Cantemir, ist. 122. Acolo era un om ... să arăta că încă lot răsufla (a. 1738). gcr ii, 130/34, Obosit, cu 1918 RĂSUFLA - 152 - RĂSUFLA faţa spăimîntală, Abia răsuflînd, gura căscasă. Budai-Deleanu, ţ. 116, cf. lb. într-o zi, venind la mine acasă protopopul Ioan Popasu iritat şi răsu-flind greu: „Ce e de tine?" Babiţiu, p. a. iii, 205, cf. Polizu. A răsuflat din greu, ca omul care s-a descărcat de o sarcină grea. Slavici, n. i, 190. Răsuflă din adine şi se aruncă cu faţa tn jos. Vlahuţă, o. a. I, 219, cf. ddrf, Şăineanu.De spaimă nici nu cuteza Să răsufle tare. Coşbuc, p. i, 252, cf. Barcianu. Ctitorul abia răsufla, roşu ca para focului. Delavrancea, h. T. 7. Nu puteam să adorm, pentru că nu găseam in cc poziţie să stau ca să răsuflu mai slobod. Brătescu-Voineşti, ap. cade. Crtşmarul îşi puse mîinile în şolduri, răsuflă o dată, apoi se întoarse furios. Gîrleanu, n; 36. Răsufla greu şi iar se aşeza pe lucru. Rebreanu, i. 53. în norii de nisip rătăcitor, Dc-abia mai răsuflăm. Camil Petrescu, v. 15. Răsufla şuierător, gura întredeschisă lăsa să se vadă dinţii ciudat de puternici. C. Petrescu, î. i, 205. Răsufla din ce în ce mai greu. Sadoveanu, o. i, 634. Cînd ieşi de după dulap, fata era galbenă ca ceara şi răsufla greu. v. rom. aprilie 1955, 176. Răsuflînd greu, Cristescu s-a întins spre coltul biroului şi a sunat apăsat, dc două ori. Galan, b. i, 14. Se mişca greoi şi răsufla cu un fel de şuier. Vornic, p. 7. începu să răsufle cu greutate. Preda, r. 219, cf. şez. iii, 204, alrm ii/i h 116. Nici un pic nu răsufla Plnă vinul tot îl bea. Balade, ii, 224. Ce este-n tufă şi nu răsuflă? (Oul). Gorovei, c. 264. Fig. Căldura era covîrşitoare şi întreaga natură părea că răsuflă greu. Hogaş, dr. i, 68. Codrul răsufla încet în visul amurgului. Sadoveanu, o. i, 52. Şi noaptea îmi răsuflă cald în faţă, Lumina lunii tremură pe geam. Labiş, p. 385. -0* Tranz. (Cu complementul „aer", „mireasmă" etc.) Iar după ce pămîntească boare Răsuflă puţinei întru sine . . . Socoti cum ar face mai bine, Ca nevăzut el toate să vază. Budai-Deleanu, ţ. 77. într-o sară foarte lină în primblare am ieşit, La Copou, lîngă grădină, Să răsuflu-aer dorit. Asachi, s. l. i, 272. Dar aş vrea să văd ziua pămîntului vestită, Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat. Alexandrescu, o. i, 87. Toţi vin, în lunile cele călduroase, să răsufle aerul mai curat. Odobescu, s. i, 227. Vei răsufla miroase dulci de crin. Eminescu, o. iv, 107. (Fig.) Imaşurile răscoapte de căldura zilei parcă răsuflau, uşurate, mireasma ierbei păscute. Gîrleanu, n. 17. <£> Refl. Nu îndrăzneam nici să mă răsuflu ca să nu o spariu. Alecsandri, p. 19. îl celluiră din nou aşa de cumplit îneît abia se mai răsufla. Gane, ap. cade. îl pălise un năduf pe bietul moşneag, de nu putea să să răsufle, şez. i, 101, cf. alrm ii/i h 116. Expr. A răsufla in fundul sticlei (cofei etc. de vin) = a bea pe nerăsuflate, a da (de) duşcă. îi veni poftă să bea: întinse mîna, luă sticla şi îi răsuflă în fund. Ispirescu, ap. cade. Cofa de vin că umplea Şi la gură d-o ducea pînă-n fund îi răsufla. Teodorescu, p. p. 297, cf. Ciauşanu, gl. Cofa la gură ducea, Buze pe cofă punea Şi, din cofă cînd sorbea, Tocma-n fund C6-i răsufla. ant. lit. pop. i, 271, cf. Zanne, p. ii, 689. (Tranz.) A-şi răsufla veninul asupra cuiva = a-şi manifesta mlnia, furia asupra cuiva. Duminecă . . . Ghiţă-şi răsuflă veninul asupra lui Lae. Slavici, n. ii, 66. + Refl. (Regional) A gifîi. alrm uli h 52. 2. Intranz. A-şi reveni după o emoţie, după o grijă, o apăsare etc.; a se uşura, a scăpa (de ceva). încă dă cele . . . grele nevoi bine nu răsuflase şi altele dă iznoaoă începuse a cură. R. Greceanu, cm h, 201. El poftind ca să se scalde, Să răsufle de zăduf, Deseă-lecînd, legă calul la umbra a unui stuf. Pann, p. v. ii, 78/17. Toţi răsuflară, înţelegînd că supliciul sfîr-şeşte dacă se amestecă Mogrea. C. Petrescu, î. ii, 116. Mihai, care aşteptase îngrozit un cuvînt de milă, răsuflă uşurat. Camil Petrescu, n. 57. Am răsuflat şi eu odată. Că nu mai puteam îndura. Stancu, d. 160. Priveşte pc Anton şi, văzîndu-l întreg, răsuflă uşurată. Davidoglu, m. 24. •$> F i g. [Ulcioarele] stau după uşă şi aşteaptă să fie uşurate, ca să răsufle şi ele şi să meargă la hodină. Sadoveanu, o. x, 72. Din căpuş de os, Mult zice frumos. Cu cuie de tufă Inima-ţi răsuflă. Teodorescu, p. p. 496. O Refl. (învechit) Iar acum, mai răsuflîndu-se Dumnedzău de mănie sfinţiii sale, dat-am ştire (a. 1720). bul. com. ist. iv, 53. Abia răsuflîndu-se şi el de multe amestecături ce făcuse o samă de boieri (sflrşitul sec. xviii). let. iii, 258/23. Iaste vreamea a-i lăsa ca să se răsufle [de necazurile lor], Beldiman, n. p. i, 183/21. Voi să mă primblu puţin, să mă răsuflu. Gane, n. iii, 160. Mai stai să te răsufli; te mai gîndeşti. Ionescu-Ri-on, c. 45. + A face popas, a sta să se odihnească. Răsuflînd o zi oastea. M. Costin, ap. Gîdei. Zioa a şaptea vei odihni ... ca să răsufle feciorul slujnicii talc. Biblia (1688), 552/35. Dacă an sosit la Prut, au mai răsuflat. Neculce, l. 240. Au hotărit acolo oareunde să descalice ca să răsufle şi ei, să răsufle şi caii. Aethi-opica, 46r/17. Îndată ce resuflară puţin oştile . . . , Mihai porni pe banul Mihalcea spre Silistra. Bălcescu, m. v. 63. Venisem ca să mai resuftu cîteva zile la moşi-oara mea. Negruzzi, s. i, 220. Să stăm, să mai răsuflăm! Caragiale, o. ii, 251. Cum se văzu în vîrful muntelui, resuflă o toană. Ispirescu, l. 195. Pc culmea Colibaşilor oprim să răsufle caii. Vlahuţă, o. a. 410. Călătorii se opriră într-un timp să mai răsufle caii. Sandu-Aldea, u. p. 58. Ne oprim să răsuflăm la crîşma lui Enache. Galaction, o. a. ii, 209. De ce nu descălicaţi niţel? Mai răsuflă şi caii oleacă. Brătescu-Voineşti, î. 65. Filibaş coborî sprinten scările, dar în stradă se opri oleacă să răsufle. Rebreanu, n. 57. Ghenea sc opri să răsufle. C. Petrescu, î. ii, 13. Ion . . . se mai opreşte să răsufle. Sadoveanu, o. i, 425. Acum, cînd era arendaş, uitase însă de tot şi nu-i lăsa nici să răsufle. Camil Petrescu, o. ii, 302. Se aşeză pe buluc să mai răsufle, v. rom. mai 1955, 26. Dacă ajung vreodată general, n-am să-mi las trupele să răsufle o clipă. Barbu, p. 333, cf. alr ii/i mn 51, alrm ii/i li 153, 154. La lac ajungea, Caii că-i oprea ... De mai răsufla. Balade, i, 424. •$> Tranz. fac t. Să mai răsuflăm iepele oleacă. Creangă, p. 121. Opri boii lîngă un muşuroi de pietriş să-i răsufle, conv. lit. xliv, 42. <£> Refl. (Popular) Mult au stătut Vasile Vodă sfătuin-du-l să rămîie acea zi ca să se răsufle oastea. M. Costin, let2. i, 334. Ajungînd la marginea ţarinei, stătu puţin să se răsufle. Contemporanul, iii, 924. Căruţa se opri, se răsuflară căluşeii, apoi slugă şi stăpîn se urcară şi caii porniră în trap mărunt la vale. Agîrbiceanu, a. 66. Hai, voinice murgule(, Nu mai face părul creţ, Hai la Slatina-n judeţ, Unde gazda ne-om afla Şi-amin-doi ne-om resufla! Alecsandri, p. p. 160. Ajungînd ţiganul gîfîind la curtea împăratului, au stătut de s-au mai răsuflat şi-apoi au intrat. Sbiera, p. 118, cf. alrm ii/i h 153. + (învechit şi popular) A avea linişte, tihnă din partea cuiva sau a ceva; a nu se mai simţi în primejdie. Niciodată romanii cei din Dachia. . . nu au putut să resufle ca acum. Maior, ist. 55/14. Las să se mînînce lupii ca să mai răsufle oile. Negruzzi, s. i. 185. Li s-a părut că răsuflă cînd a vrui Dumnezeu să ne părăseşti. Sadoveanu, o x, 92. <$• (Urmat de determinări introduse prin prep. „de") Acest ostrov . . . îl socotesc ca un loc de scăpare . . . pentru a răsufla de a lor flote (a. 1794). gcr ii, 151/24. Românii din Dacia veche cind putură răsufla de barbari, ieşind din azilurile lor intemeiară deosebite staturi mici. Bălcescu, m. v. 7. <0> Refl. Fiind cap al marginilor meridionale ale Poloniei, el nil se putea resufla de necurmatele invaziuni talare. Hasdeu, i. v. 111. 3. Intranz. şi refl. A comunica cu exteriorul, a se scurge in afară. Acoperită ulccaua bine să nu răsufle pînă ce va scădea a treia parie (a. 1749).gcr ii, 45/4. Înfierbînlarea şi năduşala [rărunchilor] ... nu poale răsufla. Calendariu (1814), 173/5. Acrul acel închis cercînd pe unde să se răsufle, cu sălnicie cutremură pămîntul. Drăghici, r. 113/19. <0- F i g. In acest da, spus tare, semeţ, cu o ridicare de cap teatrală, răsuflase tot necazul. Vlaiiuţă, o. a. ii, 80. 4 Refl. (Despre anumite băuturi sau alimente) A-şi pierde tăria, gustul (prin faptul că vasul în care se află nu a fost bine închis); a se trezi Să nu să oţetească vinul şczînd mullu, sau să nu să răsufle. N. Costin, ap. gcr ii, 11/22, cf. 1918 RĂSUFLARE - 153 - RĂSUFLARE Economia, 166/16. La trasul vinului de pe drojdi se cere muliă . . . curăţenie ca aşa să nu se răsufle. I. Io-nbscu, c. 202/12. Căldarea este acoperită cu capacul . . . spre a nu se răsufla fiertura din lăuntru. Pamfile, i. c. 227. Mama pusese o pulinieă de brînză, să avem pentru iarnă, a dres-o cum s-a priceput, turnlnd deasupra ei unt topii şi un sirat subţire de ceară, ca să nu se răsufle. Vlasiu, a. p. 132. (F i g.) Comoara împărătească ... se răsuflase în dzîlcle trecutului împărat. Văcărescul, ist. 265. + Refl. Fig. A se învechi, a se banaliza. Lucruri vechi şi de demult, de s-au răsuflat atîta vreame de ani. Ubeche, l. 58. Frazele şi pari-goriile s-au răsuflat şi cad. Vlahuţă, o. a. i, 182. + Tranz. (Cu complementul ,,aburi") A lăsa să iasă la suprafaţă. Gura băii răsufla necurmat aburi albi. Agîrbiceanu, a. 435. Pămîntul răsufla aburi calzi. Preda, m. 105. + Tranz. (Prin Olt.) A afina pămîntul la rădăcina unei plante, gl olt. + Tranz. (Prin Olt.) A lăsa mămăliga să mai fiarbă pe foc mic după ce a fost mestecată, (regional) a piscui. gl. olt. + Intranz. (Regional; despre bube) A se ivi, a ieşi la suprafaţă. Cf. Pamfile, j. i, 133. <0> Expr. A nu răsufla de nicăieri — a nu apărea de nicăieri. Ciauşanu, gl. 4. Tranz. A spune, a zice, a exprima. Multe de vînt pline cuvinte rezufla împotriva a toată socoteala dreaptă. Cantemir, ist. 98. A lui păreare o răsuflarăm mai sus. Maior, ist. 101/8. Fraţii Manoleşti ... ar fi răsuflînd feluri de vorbe neînciwiinţate (a. 1827). Iorga, s. d. xxi, 279. Care răspunsuri le vei răsufla? Pann, p. v. i, 43/22. Cum te chiamă pe tine, băiete? întrebă mieros colonelul. — Ion, răsuflă recrutul cu ochii pe uşă. Brăescu, o. a. i, 56. Să mă fi lăsat pe mine ... — Dar pe mine! răsuflă şi Ber-Căciulă. Vis-sarion, b. 12. Răsuflă neputincios un altul: — E foarte greu să mori. Isac, o. 225. 4 (Absol.) A-şi destăinui gîndurile, sentimentele. Răsuflă cătră mine, nu te teame. biblia (1688), 1771/39. Nu mai putu unchia-şul să ţie, trebui să resufle. Ispirescu, l. 98. Refl. Moş Nichifor s-a resuflat, la un păhar cu vin, cătră un prieten al său, despre întîmplarea din codrul ,,Bălau-rului". Creangă, p. 136. Era amărît şi trebuia să se resufle şi el cîteodată. Slavici, n. i, 198. + Intranz. (Despre gînduri sau planuri ascunse) A ajunge la urechile cuiva; a se auzi. Despre această deciziune n-a răsuflat altă ştire decît informaţiunea ce au dat generalului . . . posturile de călăraşi. Odobescu, s. iii, 598. Aşa ceva poate răsufla, se poale auzi şi ar fi mai mare ruşinea. Agîrbiceanu, a. 474. <0 Refl. Nu, vă spun lucrul dinainte ca să nu să răsufle. Bogdan, ap. DDRF. 5. T r a n z. F i g. A răspîndi, a împrăştia, a degaja. Mişcările-i feroase răsuflă spaima, moartea. Heliade, o. i, 319. Cu o ceată aleasă de călăreţi, răsuflînd urgie şi vendetă, s-au repezit întru urmărirea fugarei. Asachi, s. l. ii, 62. Caii,. . . Izbind subl ei pămîntul şi răsuflînd omorul, La sunete de luptă pe eîmp îşi lua zborul. Alexandrescu, o. i, 82. Iniră cu ceilalţi după el în gangul care răsufla o umezeală călduţă. Agîrbiceanu, a. 436. — Scris şi; resufla, rezsufla. — Prez. ind.: răsiiflu. — Pref. răs- -f sufla. RĂSUFLARE s. f. 1. Acţiunea de a răsufla şi rezultatul ei; respiraţie1. Mai mult cinstesc folosul de obşte decît răsuflarea ce-mi ţine viaţa. Mineiul (1776), [prefaţă] 5/18, cf. lb. Au şăzut în cuptoriu trăgind pentru răsuflare aer din afară prin o ţăvie. ar (1829), 583/44, cf. Ponzu. Era uimit de spaimă şi fără răsuflare. Fugea necontenit. Bolhac, o. 202. în fitece noapte tresăream din somn, speriat ... cu răsuflarea năbuşită. Delavrancea, t. 19, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., Candrea, f. 105, Bianu, d. s. Se aud pe scară paşi greoi, răsuflare zgomotoasă de om carc a umblat prin gcr. Brătescu-Voineşti, p. 298. Răsuflarea li era din nou şuierătoare. C. Petrescu, î. i, 52. li ascultă răsuflarea scurlă şi chinuită. Sadoveanu, o. v, 124. Era o zăpuşeală ca un viscol fierbinte care-i tăia răsuflarea. Camil Petrescu, o. i, 26. Nici unuia dintre noi nu i se mai aude răsuflarea. Stancu, r. a. ii, 89. Vasile se apropie încet de leagăn, se aplecă asupra fetiţei şi-i ascultă răsuflarea curată, liniştită, v. rom. mai 1953, 119. îşi umplu pieptul cu aer urmărindu-şi cu gîndul fazele răsuflării. Vinea, l. i, 47. Auzind în întuneric răsuflările liniştite ale copiilor, pe Mitru îl podidi slăbiciunea. T. Popovici, se. 67. Răsuflările ni s-au înteţit şi pasul ni s-a iuţit. Lăncrănjan, c. i, 194. (Prin analogie) Răsuflarea rară şi gravă a locomotivei strălucitoare îmi adaogă adînca părere de rău. Brătescu-Voineşti, p. 17. <$> Fig. Din adîncuri pătrundea ca un fior prelung răsuflarea codrului. Sadoveanu, o. vi, 349. In văzduh mocnea răsuflarea caldă a pămîntului reavăn. Camil Petrescu, o. i, 111. Iţi simt răsuflarea, pămînt minunai, Sărutul adînc, de jăratic. Frunză, z. 55. <$> Loc. adj. Fără răsuflare = mort. Dacă deie . . . peste dihania spurcată fără răsuflare, el se aruncă cu satirul de la bucătărie şi-i tăie capetele. Ispirescu, l. 202. <$> L o c. a d v. I)iiitr-o (sinyură) răsuflare = dintr-o dată, repede, pe nerăsuflate. Toate aceste fură aşternute dintr-o singură răsuflare. Gane, n. iii, 188. Dintr-o resuflare spuneau cu ochii închişi cele şepte taine din catihisul cel mare. Creangă, a. 84. <*. Expr. A-şi ţine (sau a-şi opri, a-şi stăpîni) răsuflarea = a se sili să nu respire sau să respire uşor fără zgomot. Marta tresare şi se ridică asemenea unei căprioare speriate, ascultă, oprindu-şi răsuflarea. Slavici, n. i, 102. Ţinîndu-şi resuflarea, zise. Ispirescu, l. 6. Fetele de-abia puteau să-şi ţină răsuflarea de bucurie. Bujor, s. 99. Ascultă, stăpînin-du-şi răsuflarea. Vlahuţă, s. a. ii, 14. încet, se alăturară de uşă: îşi îndreptară urechile şi ascultară ţinîn-du-şi răsuflarea. Sadoveanu, o. i, 290. A i se curma (sau a i se tăia, a i se opri, a-i pieri etc. cuiva) răsuflarea sau (a fi )eu răsuflarea oprită, tăiată etc., se zice despre cineva care este copleşit de o senzaţie sau de o emoţie puternică. Eu mă iau pc a ei urmă, Cînd ajung cu ea alături, Răsuflarea-mi mi se curmă. Eminescu, o. iv, 235. O urmăreau cu răsuflarea oprită pînă ce ieşea din casă. Agîrbiceanu, a. 482. Se întoarse de la priveliştea care-i gîtui răsuflarea. C. Petrescu, î. i, 149. Il privesc cu răsuflarea tăiată. Sebastian, t. 127. Cu răsuflarea pierită, i se păru că moare. Dar învie îndată, fericită şi înviorată. Sadoveanu, o. vii, 328. Tinerimea din sală, în special, privea cu răsuflarea tăiată. Călinescu, s. 797. Asculta cu răsuflarea oprită vorbele prezidentului. Vornic, p. 176. (învechit) A lua (sau a apuca) răsuflare(a) = a-şi trage răsufletul, v. răsuflet. Să stăm un minut ca să-mi iau răsuflarea. Marcovici, c. 46/7. Chielariul, apucînd răsuflare, A-tunci să svîrgoli cu putere Şi de-abia să rădică în picioare. Budai-Deleanu, ţ. 291. Cu răsuflarea Ia gură v. gură. + Expiraţie; (concretizat) aerul expirat din plămîni. Răsuflarea ce iasă pre nări iaste foarte fierbinte. Calendariu (1814), 175/11. Atît îi fu frică de acea bălrînă Incît nici papucii nu-i dete în mînă, Ci-i le întinse c-o prăjină lungă, Ca nici răsuflarea-i la el să ajungă. Pann, p. v. i, 59/12. Astfel gerul e dc tare, Cîl îngheaţă-n orice loc Şi a gurii răsuflare. Alecsandri, poezii, 356. Asculta liniştita ei resuflare caldă şi umedă. Eminescu, n. 12. Caii se opinteau cît puteau şi răsuflările lor treceau pe de lături ca două făşii albe. Sandu-Aldea, a. m. 128. O întreagă vijelie s-ar fi pulul alcătui din răsuflările la un loc ce izvorau zgomotoase şi repezi pe nările înfierbîntate şi larg deschise ale Pisicuţii. Hogaş, m. n. 202. Inima îmi bătea nebună în piepl; îmi simţeam răsuflarea de foc. Sadoveanu, o. ii, 426. Simt şi căldura răsuflărilor voastre. H. Lovinescu, t. 194. Răsuflarea se prefăcea în nouraşi de aburi, s iunie 1960, 10. Cerul albastru de deasupra, umbrele reci de pe faţada palatului şi aburul răsuflărilor plutind deasupra acestei mulţimi, totul avea ceva liniştitor, v. rom. octombrie 1963, 11. -0> Fig. Un rece vînt se simte ca a morţii răsuflare, Pe piatra cea-nverzită şuieră trecător. Heliade, o. i, 179. Cum ajung la pîrău, pe malul plin de flori sălbatice, fîlfîie spre mine ca o aripioară o răsuflare răcoroasă, plină de miresme tari. Sadoveanu, o. iv, 177. <£> (învechit) Răsuflarea su- im RĂSUFLAT1 - 154 - RĂSUFLET flelului = moarte. Să păzăşti această leage de ţoale ieresurile neschimbată şi neclălilă păn la răsuflarea sufletului. Varlaam-Ioasaf, 82i719. Expr. A-şi da răsuflarea (de(pe)urmă) = a muri. Trăgea să iţi dea răsuflarea cea mai de pre urmă. Gorjan, h. h, 126/25. Calul său, lîngă dînsul, răsuflarea şi-a dat. Negruzzi, s. i, 117. 2. (învechit) Eliberare de sub apăsarea unei emoţii, a unei griji etc.; uşurare. S-au făcut răsuflare. Biblia (1688), 44’/55. Numai şapte, optu luni didese Dum-rtedzeu de era răsuflare în ţară şi să bucurasă ţara tare. Neculce, l. 151. Au avut oarece răsuflare şi Nicolai Vodă de supărările ce-i făcea acei oşteni. Axinte Uricariul, let. 11, 169/37. Mojicilor uşurinfă şi răsuflare, şî nouă boierilor stingere şi .dărăpănare. I. Golescu, tn pr. dram. 65. ^ Odihnă, răgaz; linişte, tihnă. Făcut-au şi casele cele frumoase de la Galata de era de răsuflare. Amiras, let. iii, 151/17. Nu-i da răsuflare (sfîrşiiul sec. xvm). let. iii, 250/32. Au aflat o zi de răsuflare. Beldiman, n. p. i, 64/19, cf. Conachi, p. 84. Fără a da răsuflare oştilor sale, trecu hotarul. BXl-cescu, m. v. 429. Celelalte opt ceasuri din fiecare zi se vor întrebuinţa la mtncare, la preumblări . . . şi la resuflările de tot felul. I. Pop, l. 138/4. 3. (Rar) Răsuflătoare (II 2). Peştera ... în loc necunoscut îşi are răsuflarea. Alexandrescu, o. 1, 69. Am alergat la coşul de răsuflare ca să-l acopăr cu canadiana. s ianuarie 1961, 13. + (învechit) Loc de eliminare a puroiului dintr-o rană, bubă; p. ext. erupţie de bubuliţe ce apare pe piele. Acest puroiu spărgînd buba, îl stoarcem afară, dîndu-i răsuflare. Ca-lendariu (1814), 178/29. [Aceste hapuri] curăţă şi limpezeşte obrazul de pete, de coşi, de meişor şi de răsuflări. Piscupescu, c. 291/6. 4. Fig. (învechit) Exprimare, destăinuire a sentimentelor. Din asupreală, gînduri de şuvăială şi cuvinte de rezsuflare se scornesc. Cantemir, ist. 53. Cugetele totdauna răsuflări le socotea. Pann, e. i, 29/13. — Scris şi: resuflare, rezsuflare. — Pi.: răsuflări. — V. răsufla. RĂSUl'TĂT1 s. n. (învechit, rar) Respiraţie (1); răsuflare. Cf. Polizu. <0> L o c . adv. (în forma negativă) Pc nerăsuflate = (care se face, are loc etc.) fără să răsufle, fără răgaz; foarte repede. — V. răsufla. RĂSUFLAT2, -Ă adj. 1. (învechit) Care este străbătut pătruns de ceva; insuflat, inspirat. Psaltirea iasle răsuflată de d[u]hul sf[f]nt. psalt. (1651), ap. gcr 1, 153/10. 2. (Despre băuturi şi anumite alimente) Care şi-a pierdut tăria, gustul prin faptul că vasul nu a fost bine închis. Mîncă ... pe urmă din altă strachină brînză răsuflată. C. Petrescu, î. ii, 164. Lighioi mîn-cate de molii ori împuţite în borcane cu spirt răsuflat, I. Botez, b. i, 68, cf. h x 534, alr ii 6 149/53. 3. (învechit) Care şi-a pierdut valabilitatea; anulat, abrogat, desfiinţat. S-au cunoscut că vînzarea lui Kor-lat . . . au ieşit resuflată (a. 1741). Uricariul, xii, 308. Un zapis răsuflat (a. 1793). Ştefanelli, d. c. 235. Rămîne resuflat zapisul de mai sus (a. 1820). Uricariul, vi, 170. + (învechit) Fără bază reală, neîntemeiat, fals. Vreamea ... va arăta precum şi syloghizmul iaste sofistic şi sentenţia rczsuflată. Cantemir, ist. 94. A lor din pismă născută păreare a fi resuflată întru acest chip adeverim. Maior, ist. 27/23. Pe voroaoe răsuflate doi nemernici să jărtveşti? Beldiman, o. 84/26, Cf. DDRF, ŞĂINEANU, D. V. 4. învechit, banal. în răstimp Modreanu trecuse în mijlocul ziariştilor şi le spuse cîleva noutăţi răsuflate. Rebreanu, r. ii, 80. Să nu mai declame . . . fabule răsuflate. I. Botez, b. i, 108, cf. bul. fil. v, 193, Puşcariu, l. r. i, 397 . 4- (Depreciativ; despre persoane In vîrstă) Care nu mai are vlagă; ramolit. Cf. Marian, nu. 10, com. I. Panţu. — Scris şi: resuflat, rezsuflal. — Pl.: răsuflaţi,-ie. — V. răsufla. RĂSUFLĂTdR, -OĂRE adj. s. t. 1. Adj. (Rar) Care respiră. (Substantivat) N-au rămas într-însa [în cetate] tot răsuflătoriul. Biblia (1688), 161s/39. 4- Care serveşte la respirat. Structura organelor ei răsuflătoare. Odobescu, s. i, 463. II. S. f. î. Nume dat unor părţi ale aparatului respirator: căile nazale (lb); traheea (ib.); laringele (Bianu, d. s ); plămînii (dr. ix, 431). I se umflă coşul pieptului şi i se lărgeşte răsnflăloarea, uşurînd intrarea aerului. Atila, p. 90. 2. Deschizătură (de aerisire) prin care un spaţiu închis comunică cu exteriorul. Răsuflălori la o samă de ferestre (a. 1807). Iorga, s. d. vi, 205. Boarea . . . va ieşi pe răsuflătorile ogeagurilor. I. Ionescu, c. 216/27, cf. Ponzu. Din canaturi, de prin răsuflălori de pivnili . . . iese în răstimpuri o duhoare grea. Vlahuţă, ap. cade, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Speriam cucu-vaiele din podul bisericii de fugeau prin răsuflălori. conv. lit. xliii, 1 096. Din fundul negru al acestei scobituri străbătea o rază de lumină . . . printr-un fel de răsuflătoare săpată de însăşi mina naturii. Hogaş, dr. 1, 19. [La becuri] din loc în loc se pot pune răsu-flători. Ion Botez, str. 50, cf. Cantuniari, l. m. 172. Cînd ieşiră pe o răsuflătoare a podului şi priviră jos, îşi dădură seama că situaţia era grea. v. rom. august 1955, 47. Din loc în loc, răsuflălori ies la suprafaţa solului, contemp. 1956, nr. 487, 3/1, cf. chest. ii 262/135, ib. 342/42, ib. 344/4, alr i 726/727, 896, ib. 1 733/51, 550, alr sn i h 221. <0> F i g. Acel ceas atăl de strîmt . . . era singură răsuflătoarea pe unde intra puţin aer şi soare în viaţa mea. Negruzzi, s. iii, 437. <0> Compus: răsuflătoarea-pămintului = specie de ciupercă din familia lyeoperdacee, de culoare alb-gălbuie în perioada de tinereţe şi de culoare cenuşie la maturitate, cînd se deschide în vîrf pentru a lăsa să iasă sporii (Lycoperdon bovisia). Cf. N. Leon, med. 23, Simionescu, fl. 195, Bujorean, b. l. 391. 4- (în basme) Loc prin care se crede că pămintul comunică cu tărîmul celălalt. Tustrele au sosit la răsuflătoarea Lumii Negre. Sbiera, p. 85. Slatu-Palmă . . . le spuse cum că ţara zmeilor e pre tărîmul celalalt, trebuie deci să meargă la răsuflătoarea pămîntului. CătanX, p. b. i, 95. 3. (Popular; în sintagma) Răsuflătoarea picioarelor = umflătură care se formează deasupra genunchilor la picioarele dinainte ale cailor sau sub genunchi la picioarele dinapoi. Cf. dr. v, 305. — Pl.: răsuflători,-oare. — Răsufla + suf. -(si)tor. RĂSUFLĂTURĂ s. f. 1. (învechit) Răsuflare (1). Scoase o răsuflătură, lung din inimă oflînd. Pann, ap. cade, cf. Polizu, Barcianu, Alexi, \v. 2. Răsuflătoare (II 2). Cf. Cantuniari, l. m. 130, com. I. Panţu. -4 (Regional) Erupţie pe piele; bubă. Cf. ŞXineanu, d. u. Are o răsuflătură la gît. Com. I. Panţu, cf. alr i 1615/215. — Pl.: răsuflături. — Răsufla + suf. -(ă)tură. RĂSUFLEC vb. I. Tranz. şi refl. (învechit şi regional) A (se) sufleca. Au început lucru . . . răsu-flecîndu-şi mînicile. DrXghici, r. 120/2, cf. alr i 1 874/675. — Prez. ind.: răsuflec. — Şi: resufleca vb. I. alr i 1 874/675. — Pref. răs- +■ sufleca. RĂSUFLET s. n. 1. Respiraţie, răsuflare; (concretizat) aerul expirat din plătnîni. Cf. lex. marş. Şi cînd sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele, Şi cînd inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele . . . Eminescu, o. i, 82. Mitrea porni în răsuflet greu, tot mai greu. Slavici, n, 1, 72. Inima Siminei se -batea tn piept Ca pe mal un păstrăv şi vro două clipe Nu-i venea răsuflet. Coşbuc. P. i, 253. îşi trăgea plapoma peste ochi şi-şi ţinea răsufletul cald. Sandu-Aldea, ap. cade, cf. Alexi, w. Simţea apoi răsufletul gurei sale cum se apropie. 1925 RĂSUFLEŢI - 155 - RĂSUNA Agîrbiceanu, l. t. 411. Se ţinea de mijloc, cu impui răsturnat pe spate, să nu-şi piardă răsufletul de atita hohot. Gîrleanu, n. 119. Mă apropiai încet, cu răsufletul greu, şi inima mi se zbătea cu tărie in coşul pieptului. Sadoveanu, o. ii, 576. Aşezîndu-şi capul pe pămînt, lîngă botul, atît de tragic lipsit de răsuflet, al boului, începu să plîngă încet. Bogza, c. o. 32. Cosiţa e dc fată. Gura mică-, Cămaşa în răsuflet se ridică. v. rom. septembrie 1954, 81. Duhoarea de gaz, dc obiele ude . . . tăia răsufletul. Camilar, n. i, 17. Lingă arme parcă doarme cineva. N-auzim decît răsufletul. Vintilă, o. 11. Am strecurat ... în peroraţia eroică a zugravului o clipă de popas, clipă în care să-şi liniştească răsufletul, v. rom. februarie 1964, 80. <£> Fig. Cu grele suflete apele dorm, Pe lanuri dorm spicele grele. Goga, p. 52. Aerul undulează, pare că-i răsufletul pămîntului ostenit. Gîrleanu, n. 232. O fanfară lăutărească începe, cu răsuflet greu de dobă. Cazimir, gr. 66. Cînd şi cînd boarea de dinaintea amiezii umfla perdelele ca un răsuflet prelung al acelor mari întinderi, adueîndu-i mireasmă subţire ... de pelin. Sadoveanu, o. xviii, 274. ■}> Loc. adv. într-un răsuflet = foarte repede. Numără într-un răsuflet o mulţime de merite mari ale nafiunei săseşti pentru dinastie. Bariţiu, p. a. ii, 625. Venise într-un răsuflet din oraş. Agîrbiceanu, a. 225. M-am întors şi eu într-un răsuflet, cu nădejdea că va fi făcut Averchie vreo ispravă în sat. Sadoveanu, o. ix, 82. -$> Expr. A-şi ţine răsufletul = a-si ţine răsuflarea, v. răsuflare. îmi ţineam răsufletul şi mă uitam la dînsele. Sadoveanu, o. i, 598. A-şi lua (sau a-şi trage) răsufletul = a-si regăsi respiraţia, a-şi reveni după un efort fizic, o emoţie etc. Era ostenit ... de atlta cale, cît nu-şi putea lua răsuflet, ap. tdbg. O clipă tăcu să-şi tragă răsufletul, apoi îşi rezemă capul în palmă în semn de marc concentrare, v. rom. aprilie 1955, 111. + F i g . Putere, forţă. Un puiu de căprioară! . . . Sărmanul aleargă cit îl ţine Răsufletul şi cală pe mă-sa ! Coşbuc, s. 56. Numai necazuri să-ndur . . . Cît îmi rămîne răsuflet în piept. Murnu, i. 199. Cînd nu i-a mai ajuns răsufletul, s-a aşezat biruit pe trunchiul unui copac. Galan, z. n. 99. + Repaus scurt; răgaz. Un răstimp de răsuflet şi valurile reîncep. VlahuţX., ap. cade. La Timiş nu poposim decît pentru răsuflet. Sadoveanu, o. xiii, 433. 2. Fig. Adiere, boare; emanaţie. Văd din răsufletul de-otravă Arsura stinsului tău trup. Goga, poezii, 275. Din pămîntul proaspăt stropii ■ ■ ■ , din răzoarele cu multicolore flori, se înălţa un răsuflet cald. C. Petrescu, s. 178. Noaptea vine . . . , vine ceasul cînd răsufletele firii Fac să tremure de doruri iarba, roua, trandafirii. Eftimiu, î. 125. Adie-un răsuflet De dor. Lesnea, i. 131. [Oile] stăteau neclintite sub soarele de iulie şi primeau la boturi răsufletul ierburilor. Sadoveanu, o. xii, 454. Toţi deveniseră de bronz, uscaţi de răsufletul salin al apei. Călinescu, c. 139. — Pl.: răsuflete. — Răsufla + suf. -el. RĂSUFLEŢI vb. IV. Intranz. (învechit, rar) A avea linişte, a nu se mai simţi In primejdie. Cf. răsufla (3). Doi Iosifi au împărăţii din august casa Austriei . . . al doilea supt carele au resufleţit românii. Şincai, hr. iii, 222/2, cf. i, 186/18. — Scris: resufleţi. — Prez. ind- : răsufleţesc. — V. răsuflet. RĂSUFLU s. n. 1. (Popular) Respiraţie, răsuflare, răsuflet. Din căutătura ta îmi făceam viaţa, . . . din răsuflul tău, sufletul. Negruzzi, s. ui, 497. Din această ameţeală a ieşit. . . un năduf care-i astupă răsuflul şi-i mănîncă zilele, jipescu, ap. cade. Cu răsufluri puţine, Simţindu-şi iot trupu-ngheţat, îşi trage mantaua pe sine. Coşbuc, p. u, 15. Ai fi rîvnit să cînţi, şi-n rotogoalc Să crească larg şi cintecelc tale. Răsuflul jie-es-te scurt. Argkbzi, vers. 336. <£> F i g . Fantoma drăgălaşă a verdei tinereţi . . . fuge de resuflul geroasei bătrîneţi. Alecsandri, p. iu, 281. Răsuflul pădurilor e umed. Agîrbiceanu, a. 61. Răsuflul ploii de deparle, din cîmpuri, de pe ogoare şi lanuri. C. Petrescu, a. r. 195. <{> Expr. A-şi ţine răsuflul = a-şi ţine răsuflarea, v. răsuflare. în vîrful degetelor, ţi-indu-şi răsuflul, au trecut prin un şir de odăi. Negruzzi, s. i, 78. S-au pregătit . . . s-aştepte . . . ţinîndu-şi răsuflul, adunîndu-şi puterile. C. Petrescu, a. r. 5. 2. (învechit) Timp de odihnă, răgaz. Le-au dat . . . răsuflu, văzînd că nu i-au pulul sparge. N. Costin, let. ii, 33/20. Fără răzsuflu, prin vreamea a zeacc ani, multe războaie . . . s-au făcut. Cantemir, hr. 94. Răsuflu boierii, slujitorii, birnicii nu mai avea. R. Po- pescu, cm i, 452, cf. DDRF. — Scris şi: răzsuflu, resuflu. — Pl.: răsufluri. — Postverbal al lui răsufla. RĂSUFLUŞ s. n. (Prin Transilv.) Respiraţie, răsuflare. Cf. Frîncu-Candrea, m. 105. — Răsufla -f suf. -uş. RĂSUG s. n. v. răsfug. RĂSUMĂT s. n. v. nisumat. RĂSUN s. n. (învechit şi regional) Răsunet (1). Răsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. Moxa, 395/10, cf. tdrg, alr i 1 241/361, alr ii 2057/ 279, ib. 2 058/279, 362, 520, ib. 3 498/362. — Postverbal al lui răsuna. RĂSUNĂ vb. I. Intranz. 1. A suna tare şi prelung ; a se auzi pînă departe sau de departe; a produce sunete puternice şi prelungi. Fire-aş ca o arame sunlnd, sau ca un glas de clopot răsunînd. Coresi, ev. 338. Ca un sunet ... să răsune la urechile tuturor. Biblia (1688), [prefaţă] m/18. Răsunînd în irîmbiţă şi în surlă. Gheorgachi, let. iii, 317/8. Deodată răsunară Din dosul tabării turceşti mare Bucine şi dobe cu strigare. Budai-Deleanu, ţ. 257. Un trăsnii răsună deasupra lui cu mare tărie. Beldiman, n. p. ii, 143/15, cf. lb. Ploaia răsuna tocma ca un şuvoiu de apă. Dră-ghici, r. 9/15. Vers înalt de bucurie să răsune împrejur. Asachi, s. l. i, 50. Nici urletele mării aşa iare nu răsun. Pann, e. ii, 71/9. O, lira mea, suspină, al tău glas plin de jale în umbră să răsune. Heliade, o. i, 153. Răsună el seara, l-auz dimineaţa. Şi ţipetu-acela în veci m-a-nsoţil. Alexandrescu, o. i, 91. Sorbea cu încetul cuvinle ce-mi par mereu Că tot încă sună, sună şi resună-n giurul meu! Hasdeu, r. v. 72. în văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi. Alecsandri, p. iii, 10, cf. 277. Deodată, un pocnet fatal răsună. Odobescu, s. iii, 36. cf. i, 109. Paharele ciocnite între ele răsună pripii a bani de argint trîntiţi pe piatră. Delavrancea, s. 139. Răsună toaca de uirină, Chiliile s-au redeschis. VlahuţX, o. a. i, 31. Glasul. . . răsună de-a dreapta auzului. Marian, i. 7. Sub dîmb, în vale, prin ciritei, Tălăngi răsună şi clopoţei. Bel-diceanu, p. 61. Zgomot sălbatec de oameni şi vuiet de trlmbiţi răsună. Coşbuc, ae. 38. Duios răsună cîntece încete. Cerna, p. 161. Un freamăt aspru răsuna tn văzduh. DunXreanu, ch. 115. Nişte paşi grei de ciubote răsunară aproape de fereastră, id. ib. 121. Răsună toaca de uirină în pacea unei nopţi lîrzii. Goga, c. p. 110. Rîsul clericului răsună pînă departe. Agîrbiceanu, a. 63. De departe muzica răsuna lin. Gîrleanu, n. 104. Palma răsună sec. id. ib. 13. Glasul obosit răsuna dulce şi lin. Rebreanu, i. 479. Cea din urmă vorbă răsunase trist, ca o dojană. Bassarabescu, v. 157. Ce cîntece răsună în văile vecine? Eftimiu, î. 150. Răsună-n coclauri un bucium. Bacovia, o. 28. Nu răsună pe trotuare Decît paşii celor care merg ţinîndu-se de mînă. Minulescu, v. 135. Ca nişte ritmice ciocane Răsună paşii pe asfalt. Topîrceanu, p. 166. Şi iată că deodală răsună sus de tot in aer o nouă şuierătură. Camil Petrescu, u n. 375. Din capătul străzii răsună ctntec de goarnă. C. Petrescu, î. i, 58. Paşii mei răsună după mine Ca nişte bulgări care nu m-ajung. D. Botez, p. o. 112. Pe ctnd toţi erau cu ceşlile în mînă, ... răsună melodia unui vals cînîat de lăutari, ce răsăriră 1932 RĂSUNA - 156 - RĂSUNĂTOR tn uşă. Brăescu, o. a. i, 17. Toată ziulica răsunau clopotele. Teodoreanu, m. u. 19. Zgomotele răsună greu tn cămările pustii. Sadoveanu, o. i, 333, cf. 357. în acelaşi timp o fluierătură puternică răsună lung. Bart, s. m. 62. Un muget răsună prelung din depărtare. Călinescu, e. o. x, 120. Copilele calului încep să răsune. Bogza, c. o. 287. A răsunat pocnetul unui pistol. Stancu, r. A. i, 94. Vocea lui tinerească răsuna cu căldură. v. rom. septembrie 1955, 133. Răsună iar vocea groasă . . . a lui Serafan Dobrotă. Galan, z. r. 23. Au început să cadă frunze moi Şi greierii mai răguşit răsună. Labiş, i>. 384. Din prăvălia lui răsuna un cîntec dulce de vioară, furată parcă din paradis. Barbu, p. 186, cf. 260. La bordul navei răsună un semnal de alarmă, v. rom. iulie 1962, 148, cf. alr i 353/315, alr ii 2 057/362. Strigă Petrea răspicat, De răsună peste sat. folc. transilv. i, 203. <0> Fig. Răsune lot pămîntul oriunde e om liber. Heliade, o. i, 185. Un numesărăsune, cuslavă-m-podobit. Alexandrescu, o. i, 118. De cerc să cînt cu vioara, ea răsună înlăuntrul meu. Delavrancea, t. 13. Versul lui va răsuna ca o trîmbiţă de luptă. Vlahuţă, o. a. 404. Mai înlîi, răsună uvertura grea de presentimente, în care senzaţiile auditive sînt notate cu aceeaşi putere de diferenţiere. Vianu, a. p. 230. Erasm, Hulten şi toate pamfletele lor ar fi răsunai în pustiu în secolul al ’KIII-lea. Oţetea, r. 316. Glasuri pierdute, răsunaţi în mine Ca bulgări pe un sicriu de lemn. Jebe-leanu, c. 23. <0> Tranz. fact. Cînd trompetele şi doba un vivat din nou răsună, Oaspeţii ca nişte grauri pe moşia mea s-adună. Asachi, s. l. i, 219. Cîteoda-lă un corn de aurei răsună-n depărtare. Eminescu, o. iv, 130. 2. (Despre spaţiul in care se produc zgomote; adesea însoţit de determinări introduse prin prep. ,, de' ‘) A se umple de sunete puternice (şi a le retrimite prin ecou); a vui. Intr-acea de atîta strigătură Tot codrul răsuna pe împregiur. Budai-Deleanu, ţ. 276, cf. 217. Răsuna casa de glasurile lor. Drăghici, r. 107/25. De vuietul sălbatic toţi munceii răsuna. Asachi, s. l. I, 264. Pădurile clocotiră pînă în fundul lor şi văile răsunară. Bălcescu, m. v. 127. Răsuna de rîs palatul d-acesi şcolar curios. Pann, p. v. ii, 13/25. De mugiri ră-sună valea. Bolliac, o. 71. Casele postelniculuirăsunausub papucii invitaţilor vătafului său. Filimon, o. i, 197. îmi pare că văzduhul de clopote răsună. Alecsandri, t. u, 77. La aceste vorbe sala a răsunat. Bolintineanu, o. 36, cf. Eminescu, o. iv, 123. în zadar îl căutau locuitorii, făcînd să răsune pădurile de strigătele lor de jale. Odobescu, s. i, 195. Dulce răsună valea de glasurile lor. Vlahuţă, o. a, ii, 128. Undeva pe-un gang, departe, Furios răsună golul. Coşbuc, s. ii, 98. S-a oprit să asculte o privighetoare, care cînta de răsuna grădina. Brătescu-Voineşti, î. 11. în cîleva clipe, . . . coridoarele, salcie, grădina, curtea răsunau de acelaşi strigăt. Agîrbiceanu, a. 33. Moşneagul, scos din minţi, răcni de răsunau împrejurimile. Gîrleanu, n. 29. Sala întinsă şi pustie, în care intrarăm deocamdată, răsună a sec sub paşii noştri. Hogaş, dr. ii, 4. Odăile goale răsunau trist de zgomotul paşilor învăţătorului. Rebreanu, i. 399. Răsună, trist, de glasuri cîmpiile pustii. Bacovia, o. 36, cf. Teodoreanu, m. u. 14. Alunecăm încet făcînd rondoul in faţa cheiului, care răsună de zgomotul mulţimii. Bart, s. m. 14. S-a zguduit văzduhul şi răsuna şi hăul, Cînd se-auzi ciocanul zdrobind pe muchi ilăul. Arghezi, vers. 381. Ţoală casa răsună timp de două zile de concerte nebune. Călinescu, e. o. i, 176. Uliţele satului . . . răsună de glasuri ferme, bărbăteşti. Bogza, c. o. 379. Oamenii cîntau seara din tulnice ca să sune şi să răsune munţii albaştri. Stancu, r. a. iii, 197. Un broscoi orăcăi cu putere, făcînd să răsune valea. Preda, m. 19. De răcnet înfricoşat, Văile au răsunat, Cetina s-a-nfiorat. Deşuu, m. 7. Grioiţa răsuna ca o oală goală. Nu mai treceau parcă nici oameni. Barbu, p. 169, cf. alr ii 3 498/272, ib. 4420/520, 575. -<> Refl. (Regional) Eu, bădiţă, l-oi cînta, Dar codrii s-or răsuna. Alexandri, p. p. 24. Am chiolit de să răsună pădurea, alr ii 3462/2. Iară baciul cum scăpa, Bucium de aur căta Şi de trei ori buciuma, Văile se răsuna, Frunzele se clătina, ant. lit. pop. i, 254. •v> Tranz. fact. Şi-ţi deschideai ciocul de răsunai locul. Teodorescu, p. p. 454. 3. F i g . A da impresia că se mai aude, deşi vibraţiile au încetat; a produce o rezonanţă în sufletul cuiva. Vorbele din răvaşul lui Radu îi răsunau în suflet. Vlahuţă, o. a. i, 97. Viaţa copilăriei nu mai răsuna în mine decît foarte slab. Sadoveanu, o. iii, 325. Vorbele Aurichii li răsunau în urechi. Călinescu, e. o. i, 61. + A vibra. Toate aceste sentimente se împing ... în inima şi capul poetului şi inima lui răsună cu durere. Gherea, st. cr. i, 172. 4. A fi cunoscut, a avea faimă, renume. îi vorbi înflăcărat de datoria generaţiei lui de a face o muncă constructivă, de tristeţea în care se află cînd vede că numele românesc nu răsună nicăiri în cultura universală. Călinescu, e. o. i, 322. + Tranz. A face cunoscut, a răspîndi. [Răii] strîmbăialea în sus răsunară. Dosoftei, ps. 240/11. ^ Refl. pas. De demult neclătit syloghismul Corbului prin învoinţa şi porunca a marelui împărat a Vulturului s-au rezsunal. Cantemir, ist. 116. — Scris şi: rezsuna. — Prez. ind.: răsun, pers. 6 şi (învechit) răsun. — Şi: (învechit) resună vb. I. — Lat. resono, -are. RĂSUNASE s. f. (învechit) 1. Acţiunea de a răsuna şi rezultatul ei; sunet, zgomot. Făcîndu-se răsu-narc ... de a mănăstirii clopote. Gheoargachi, let. iii, 318/17. Iha, cea răsunare deşartă, Care din rîpc şi văi afunde La macar ce chiemarc să întartă. Budai-Deleanu, ţ. 180. Apoi se suie pe rug cîntînd şi, în răsunarca clntecilor mulţimei ..., să aşază în mijlocul rugului, ar (1829), 16V21, cf. lb, Polizu. Munţii lungi îşi clatin codrii cei antici şi-n răsunare Prăvălesc de stînci căciule. Eminescu, o. iv, 134, cf. ddrf. + Sunet muzical, melodie; ton. Vei putea . . . cu o trîmbiţă cu trei răsunări, adecă cu trei cîntări, a glăsui (a. 1731). bv ii, 44. 2. Fig. (învechit, rar) Reuşită, izbîndă. Sara va arăta împreunarea şi dimineaţa a lucrului răzsunarea. Cantemir, ist. 224. — Scris şi: răzsunare. — Pl.: răsunări. — V. răsuna. RĂSUNAT s. n. (învechit) Răsunet (1). Cf. Barcianu, Alexi, w. 4" Fig. Impresie pe care o face un lucru, o faptă, un eveniment etc. asupra oamenilor; răsunet (2). Fiindu aprinsu de lauda acelui răsunat la lume pre acele vacuri, Ahilevsu suspinînd den pieptu să fie strigat Alexandru zicînd. N. Costin, l. 38. — V. răsuna. RĂSUNĂT s. n. v. răsunet. RĂSUNĂTOR, -OĂRE adj. 1. Care răsună (1) puternic şi prelung; care se aude de (sau pînă) departe; zgomotos. Cf. lb. Un zmeu cu-o coadă lungă şi cu-o zbtmliioare De tot răsunătoare, Văzîndu-se odată sub miori ridicat, La fluturul din vale acestea au strigat. Do-nici, f. 187, cf. Polizu. Abia privighetoarea, c-un glas răsunător, Să turbure cutează o solemnelă pace. Bolliac, o. 73. Ale lor cete pe luciul cîmpiei Semeţ înaintară cu pas răsunător. Alexandrescu, o. i, 82. Din mijlocul mormintelor, ea cîntă călătorilor, cu glas răsunător. Odobescu, s. i, 184. Astfel prin vocile răsunătoare Curge-asiă mistică, dulce cîntare. Eminescu, o. IV, 31. Şi cîte şi mai cîte nu cîntă Mihai lăutariul din gură şi din scripea sa răsunătoare. Creangă, a. 118. Auzi . . . un susur de apă mai răsunător decît altă dată. Ispirescu, l. 163. Un muget lung, răsunător, dă ecou dumbrăvilor de pe ostroave. Vlahuţă, r. p. 15, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Boabe răsunătoare de ploaie au căzut. Anghel, pr. 24. Conul Tase încheie cu glas răsunător. Gîrleanu, n. 85. Vorbeşte hotărît, categoric . . . , cu glas imperios, răsunător. Brăescu, o. a. i, 322. Se auzeau strigătele răsunătoare ale străjerilor. Sadoveanu, o. i, 265. Izbucni într-un rîs răsunător, 1936 răsunătoriu - 157 - RĂSUNO I pe care nu era de a-l mai opri. Dan, u. 10. li aplicase pe obraji două răsunătoare perechi de palme. Stancu, k. a. ui, 106. Ana ti şi cîrpl o palmă răsunătoare, apoi încă una. T. Popovici, se. 23. <0> (Adverbial) Cu-prinztnd In laba-i uriaşă mina slăbuţă şi albă a călugărului, o sărută răsunător. Sadoveanu, o. ix, 19. 2. (Despre spaţii) în care se împrăştie sau se produc zgomote. Cf. răsuna (2). Valea răsunătoare a rîu-lui murmură. Alexandrescu, o. i, 108. Deschise uşa şi dădu într-un gang lung şi răsunător. Sadoveanu, o. i, 47. Lasă ochii lei se zboare Peste culme şi cîmpii. . Peste ape curgătoare Şi dumbrăvi resunătoare. ALECSANDRI, P. P. 165. 3. Fig. Care impresionează puternic; care este de mare efect. Se va-nălţa în zbor Vestea răsunătoare, Ca să arate-n lume Că ş-ale noastre nume Pot fi nepieritoare. Alexandrescu, o. i, 283. Se mulţămiau cu un titlu de boierie care nu era printre cele mai răsunătoare. Iorga, l. i, 466. îşi umpluse sufletul tînăr de toată literatura răsunătoare din începutul veacului trecui. Sadoveanu, o. ii, 649. Franţa lui Filip cel Frumos prezintă un exemplu analog, şi mai răsunător. Oţetea, r. 315. Un răsunător succes a înregistrat colectivul teatrului şi în turneul său. s iulie 1960, 46. 4 Afectat, bombastic; umflat. Lacrimile din ochii rotunzi şi căprui erau lacrimi adevărate . . . , deşi iscate de vorbele răsunătoare. Camil Petrescu, o. ii, 218. — Pl.: răsunător, -oare. — Şi: (învechit) răsunăt6-riu, -oăre adj. Antim, ap. Rosetti-Cazacu, i. l. r. i, 168. — Răsuna + suf. -(ă)tor. RĂSUNĂTORIU, -OĂRE adj. v. răsunător. RĂSUNĂTtîRĂ s. f. (învechit, rar) Răsunet (1). Numele ei îl ziceam în multe rînduri, vrînd a deprinde la toată răsunătura munţilor numele ei. Beldiman, n. p. ii, 45/5. — Pl.: răsunături. — Răsuna -f suf. -(S)tură. RĂStJNET s. n. 1. Sunet puternic (prelungit prin ecou); ecou; p. ext. sunet, zgomot. Cu neputinţă iaste ca în codru cînd strigi „negru" răsunetul să răspundă „alb". Maior, p. 59/5. Ca tunetul să porneaşte Şi răsunetul trezeaşte (a. 1821). gcr ii, 240/4. Resunetul puştii mele. Negruzzi, s. i, 61. Focul cerului s-aprinde Urmării de groaznic tunet, Şi al munţilor resunet Printre văi adînci se-ntinde. Alecsandri, p. ii, 47. Icoana cea mare căzu din părete cu un răsunet lung. Odobescu, s. i, 157. Nu s-auzi decît Un oftat şi o izbire îndesată, scurtă, fără răsunet. Delavrancea, t. 180. în ultimul răsunet al miezului de noapte, Pe săli şi coridoare aleargă fel de şoapte. Macedonski, o. i, 23. încet răsunetul de clopot Se risipeşte tremurînd. Vlahuţă, o. a. i, 29. Dar auzi! E plin pămîntul De răsunete. Coşbuc, p. i, 166, cf. Barcianu, Alexi, w. Tu-l prăznuieşti cu glas de clopot Şi cu răsunet de chimvale. Goga, p. 50. Piuăle toctocau neîntrerupt, umplînd de răsunete uscate şi înfundate băirînele păduri de brad. Agîbbiceanu, a. 328. Umple văile vecine De răsunet mare. Topîrceanu, b. 40. Un convoi de sacale cu răsunet dogit. Teodoreanu, m. u. 150. Alte pocnituri urmară scurte, fără răsunet, în tăcerea cîmpiei. Sadoveanu, o. i, 323. Să tragă clopotu tare, Să facă răsunet mare. şez. ii, 46. <$> F i g. Cîntările mele nu sînt alt decît răsunetul glasului nalurei. Marcovici, c. 103/4. Primeşle-n altă lume aceste lăcrimioare Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri. Alecsandri, p. i, 121. Mai toate mişcările sufleteşti îşi au răsunetele lor prin viersul poeziei. Odobescu, s. i, 185. Pînă în cer se înălţa răsunetul res-trişlei de pe pămînt. Gane, ap. cade. Vioara tace cînd coarda se destinde Ş-abia auzi în suflet cînlînd ca prin-tr-un vis Răsunete suave, voioase sau murinde, Ce trec prin amintire c-un farmec nedescris. Macedonski, o. i, 108. Avînd în el nume cu răsunet lung în amintire. Teodoreanu, m. u. 13. Din răsunetul în suflet al fericirii acesteia scurte, trăise el doi ani în străinătate. Sado- veanu, o. iii, 156. Parcurgerea numeroaselor declaraţii publicate ... nu lasă nici o îndoială asupra prezenţei imaginilor fanteziei printre răsunetele unei metafore. Vianu, r>. m. 69. In oamenii acestui măreţ ţinut. . . frumuseţea lumii îşi găseşte, un neîntrerupt şi foarte viu răsunet. Bogza, c. o. 274. Nu ştia de pc-atunci că în mine-o să pună Suflet prea grav şi răsunet prea slab. Labiş, p. 161. + Rezonanţă. Patru doage îşi alege, Le tocmeşte, le-ncleiază: Fluier cu răsunet mîndru Astfel îşi întruchipează. Iosif, v. 87. Un preot cu barba pînă-n ochi cînta rugăciunile, c-o voce fără răsunet. Sadoveanu, o. vii, 336. 2. Fig. Impresie pe care o produce un lucru, un fapt, un eveniment etc. asupra oamenilor; interes stîrnit de ceva. M-am apucat să colind răstimpii şi spaţiele, căutînd cu ochii, auzul şi cu inima prioelişli, răsunete şi emoţiuni vînătoreşti. Odobescu, s. ui, 4. Dobrogeanu — Gherea . . . scria despre Vlahuţă un studiu cu un mare răsunet pe atunci. Galaction, a. 35. Valoarea de circulaţie a unor asemenea fapte de limbă este cu mult mai reslrînsă. Răsunetul reţinut din intimitatea spirituală care le-a proiectat este însă nemăsurat mai puternic. Vianu, a. p. 16. <0> Expr. A avea (sau a găsi) răsunet = a trezi interes, a face impresie. Publică primele sale poezii ce avură atîta resunet. Ne-gruzzi, s. i, 339. Aici, în Iaşi, de vrei să ai răsunet, La toţi să placi şi să fii chiar slăvit, Cel mai bun chip e să produci un sunet, Un sunet viu şi de toţi prea iubit. Alecsandri, t. 448. Pe timpul publicării lor nu au avut poate resunetul meritat. Maiorescu, cr. ui, 4. Percepţii multiple ale momentului îşi găseau în el răsunetul şi atenţia cuvenită. Vlahuţă, o. a. iii, 64. Izbucnirea aceasta totuşi nu găsi răsunet decît la o parte din oameni. Rebreanu, r. ii, 95. Nu toate fenomenele din mediul înconjurător au acelaşi răsunet în sufletul unui scriitor, v. rom. mai 1957, 181. Am încercat mulţumirea de a constata că, în mare măsură, ce am gîndit şi am realizai pe scenă are răsunet, interesează şi înrîu-reşte pe spectatori, t noiembrie 1962, 11. — Scris şi: resunet. — Pl.: răsunete. — Şi: (regional) răsunat s. n. alr i 1 367/61, 259. — Răsuna + suf. -et. RĂSUNET OS, -OĂSĂ adj. (învechit, rar) Răsunător (1). Resunete credincioase, Voi, cît mai resunetoase . . . , resunaţî. I. Văcărescul, p. 239/17. — Scris: resunctos. — Pl.: răsunetoşi, -oase. — Răsunet + suf. -os. RĂSUNÎND, -Ă adj. (Rar) Care răsună. Arama răsunîndă din locuinţa sînlă Cu mistica sa limbă azi plînge, mîine cîntă. Heliade, o. i, 132. — Pl.: răsunînzi, -de. — V. răsuna. RĂSUNdl s. n., s. m. (Regional) X. S. n., s. m. Aluat care se rade de pe vasul în care s-a frămîntat plinea; pîinişoară sau colăcel care se face din acest aluat. Cf. Polizu, Săghinescu, v. 66, Muscel, 15, Pamfile, i. c. 197, conv. ut. xx, 1 016. Lăsă corfa cu pită jos şi merge lot într-un suflet acasă după răsunoaie. Reteganul, p. iii, 86, cf. Bran, s., rev. crit. iv, 339, şez. vii, 183, Frîncu-Candrea, m. 105, şez. xviii, 168, Păcală, m. r. 138. Din rustunoi fac un colăcel. cv 1950, nr. 4, 36, cf. alr ii 4 009/310, ib. 4 011/53, 272, 310, 325, com. din Sălişte — Sibiu şi din Frata — Turda. + Parte de la marginea unei plini formată din aluatul scurs în timpul coacerii. Cf. mat. dialect. I, 287, alr ii 4 007/235. 2. S. n. Mămăligă mare şi vîrtoasă (Hănţeşti — Suceava), i. cr. vi, 314. Da' ai făcut, fată hăt, un răsunai cît tine de mare! ib. 3. S. m. F i g. Epitet depreciativ dat celui mai mic dintre fraţi. Cf. alrm uli h 187, lexic reg. 94, Scurtu, t. 67. + Epitet depreciativ dat unui bărbat necăsătorit, burlac (Buciumi — Tîrgu Ocna). Cf. a ix 6. — Pl.: (n.) răsunoaie şi (m.) răsunoi. — Şi: răsuroi (Gheţie, b. m., cv 1950, nr. 3, 35, alr ii 4 009/130, 1942 RĂSUPI - 158 ~ RĂŞCHI ib. 4 011/130, Lexic reg. u, 62), rusunâi (lb, lm, Gheţie, r. m., alr ii 4 011/141, 172, 250, ib. 4 032/141, com. din RXhăij — Sebeş), rusurfii (Ghetie, r. m., Barc.ia.no, Alexi, w., Pascu, s. 116, Pribeagul, p. r. 57, Densusianu, ţ. h. 332, alr ii 4 011/27, 64, 105, a iu 13), rustuuoi (ciiest. viii 25/17, Lexic reg. ii, 47, 53) s. n., s. m., răslnfii (alr ii 4 011/334), rus 1 noi s. n., răşiiroi (Alexi, w.) s. m. — Răsură1 + suf. -oi. nĂSUPl vb. IV v. risipi. RĂSUPÎT, -Ă adj. v. risipit2. RĂSUR s. n. v. răsură3. RĂSURĂ vb. I. Tranz. (Rar) A Îmbujora. Şi-şi potoli necazul sărutînd-o pe obrajii ei bălai, răsuraţi cu nişte /xijure roşietiee ca măceaşea. Delavrancea, s. 198. — Prez. ind.: ? — V. răsură2. RĂSURĂ1 s. f. (învechit) Răsătură (II 1); pilitură. Mărunt pisate sau rlşnite cu pila de pre fier răsuri. Calendarxu (1814), 168/2. Purttnd un magnet prin răsuri de fier . . . [acestea] să aşază . . . mai cu deadinsul la numitele două ponturi ce să cheamă polurile seau căpiţele magnetului, ar (1829), 138*/24. + Ştersătură făcută cu un obiect tăios pe o hîrtie; urma lăsată de aceasta. Trebuie dar să fie fost acolo un cuvlnt care au legat aceste doao cuvinte. Cu adevărat că se vede acolo o răsură. Budai-Deleanu, ţ. 103, cf. 441. + (Regional) Răsunoi (1). Cf. lb, Polizu, lm, Viciu, gl. Să nu laşi căpisterea cu răsuri pe ea. sez. xii, 154, cf. Gorovei, cr. 53, alr ii 4 009/27, 36, 47, 353, 362, 791, 833, 886, 899, ib. 4 011/47, 886, a iii 13, gl. olt. + (Regional; la pl.) Cocoloşi de brînză ce se formează în zer. Cf. cade, L. Costin, gr. băn. 179, gl. olt. — Pl.: răsuri. — Rade -f- suf. -ură. RĂSURĂ2 s. f. (învechit) Impozit suplimentar care se percepea tn trecut pentru plata funcţionarilor publici şi a suitei domnului. Şi le-au ales răsura să ie giumătale mai mult decît soţiile lor. Neculce, l. 381. Răsuri de ughi căte 2 bani (a. 1696). Iorga, s. d. xvi, 199. Şi răsuri veţi da . . . cîte 3 pi.: 2 pl. nor fi a Visteriii ş-un pt. a strîngătorilor (a. 1714). id. ib. xi, 71. Şi vor da şi răsuri pe aceşti bani cîte trei parale de galbăn (a. 1737). id. ib. i, 99. A triia parte din 6 146 lei ce cuprind răsurile Botoşanilor la slujba ajutorinţii (a. 1784). id. ib. vi, 183. Birurile unui an ... să fie trei mii cinci sute pungi de bani, afară de banii răsurilor, carii sînt pentru plata lefilor (a. 1802). Uricariul, i, 8, cf. ddrf. -C/ (Prin Transilv.) Răsura limbii = amendă pe care o plătea cineva pentru infamii spuse pe socoteala cuiva. Cf. lb, Ponzu, Barcianu. — Pl.: răsuri. — Şi: (învechit) resfiră s. f. cat. MAN. I, 5. — Etimologia necunoscută. Cf. răsur ă1. RĂSURĂ3 s. f. 1. Numele a două specii de trandafir sălbatic: a) mic arbust cu ghimpi numeroşi şi inegali, cu flori mari purpurii; ruxandre (Rosa gallica); b) măceş (Rosa canina). La sunete rotate De eho prin răsuri. I. Văcărescul, p. 164/2. Răsur frumos îmflorit Ş-între spini a răsărit. Pann, p. v. i, 170/17. Un greier ce cîntă, o iarbă, răsura, . . . Tot mişcă, încîntă a noastră gîndire. Alexandrescu, o. i, 114. Păsărică se opri pe o răsură îmbobocită şi cu grai dulce cîntător strigă. Odobescu, s. iu, 200. Romanul este pe lîngă novelă ca un stejar uriaş pe lîngă o răsură altoită. Caragiale, o. iii, 89. Frunză verde ş-o răsură, Cîntă cucu-n tăietură. Beldiceanu, p. 95. Ca muşchiul de moale e caldul ei pat. Acolo sub umbra răsurii. Coşbuc, p. ii, 38. Pe cclall povîrnîş erau tufe de ciulini şi de răsuri. Tafrali, s. 170. Cică-n munte, la povarnă, Plopii şi răsurile Spun că vine-un vînt de iarnă Răscolind pădurile. Topîrceanu, r. 46. Mă binecunlntează fîneţele, răsurile, îşi pune vîntul palma pe soarta mea, trecînd. Lesnea, a. 55. Copiii ... sc înghimpă în păducei şi răsuri, sc agată cu picioarele în ruguri de mure. Sado-vf.anu, o. x, 491. Ţi-am făcut şi-o-ngrăditură Cu nuiele de răsură. Arghezi, vers. 22. Mire-te, desmire-te Zilele pădurii, Zile ale facerii, Zilele răsurii. Blaga, p. 51, cf. Borza, d. 149. Pentr-o mură ş-o răsură De trei ori să şterg la gură. pop., ap. Delavrancea, s. 47. Frunză verde de rosură, Dragu-mi-i la băutură. Sevastos, c. 298, cf. alr i 1 909/790, 810, 874, 896, alr sn iii h 630. Foaie verde ş-o răsură, Moş Radule, barbă sură. ant. lit. pop. i, 447. 4- Floarea măceşului. Pe icoana-mpărătească, Neagră ca un lemn de iască, E o pată cît răsura, Unde îţi ajunge gura. Arghezi, vers. 345. Lăsaţi-mă, c-aiuncia, In verdea grădiniţă, Cînta-vă-voi un cîntec Pe rumenea răsură. Teodorescu, p. p. 281. <0> F i g. Chipul ei. . . cu două răsuri pe obraji. Delavrancea, s. 9. La vorbele prietineşti şi pătimaşe ale muntencii, obrajii i se rumeniră. Cu răsuri în faţă îi sia şi mai bine. Sadoveanu, o. x, 648. 2. (Entom.) Efemeră (Ephemera vulgata). Pescarii pleacă cu barca Ia locurile unde cred că trăiesc larvele de răsură. Antipa, p. 310, cf. 248, Atila, p. 61. — Pl.: răsuri. — Şi: (învechit) răsur, rusii r (Barcianu) s. n., (regional) rosură s. f. — Etimologia necunoscută. RĂStiRĂ4 s. f. (Regional) Gînd. Com. din Straja — Rădăuţi. <£■ E x p r. A-şi lua răsura = a-şi lua gîndul, a renunţa. Cf. Lexic reg. 107. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. RĂSURĂ5 s. f. v. rosură1. RĂSURfil s. m. pl. (Regional) Model de cusătură cu flori, pe plnză, în rînduri şerpuitoare. A din Gorj mi-e primăriţă, Cu răsurei de altiţă. mat. folk. 480. — Răsură2 + suf. -el. RĂSURIU, -IE adj. De culoarea răsurii2 (1); trandafiriu. Obraj/[i] cei trandafirii, pieliţa cea răsurie. Gorjan, h. iv, 234/16. Şi era, Doamne, acesi trup fraged şi subţirel, acesi chip cu unde răsurii, încins din creştet pînă în bărbie cu nişte cosiţe ca o beteală de aur. Delavrancea, s. 101, cf. id. t. 94, ddrf. — Pl.: răsurii. — Răsură2 + suf. -iu. RĂSUROI s. n., s. m. v. răsunoi. RĂSVĂRt vb. IV. Tranz. (învechit, rar) A amesteca. Bearea mea cu plîngere mestecaiu (răsvariiu h). Psalt. 208, cf. dhlr u, 528, Rosetti, l. r. vi, 257, Rosetti-Cazacu, i. l. r. i, 51. — Prez. ind.: răsvăresc. — Şi: răzviri vb. IV. Scriban, d. — Din slavon, pac rsapuTH. RĂSZÎCE vb. III. Intranz. (Rar) A repeta ceva de multe ori şi în mod insistent. Am zis şt am răszis, am stăruit. Gherea, st. cr. i, 305. — Prez. ind.: răszic. — Pref. răs- + ziee. RĂŞCĂŞ s. n. v. rişcaşă. RĂŞCĂLÎ vb. IV. Tranz. (Regional) A scurma, a rîcîi (Moigrad — Zălau). ai.r i 998/280. — Prez. ind.: răscălesc. — Cf. r ă ş c h i a. RĂŞCHElJt vb. IV v. răşchira. RĂŞCHI vb. IV v. răşehla. 1960 RĂŞCHI - 159 - RĂŞCHIRA BĂŞCH1Ă vb. I. Tranz. 1. (Folosit şi a b s o 1.) A depăna firele toarse de pe fus sau de pe gliem pe răşchitor pentru a le face jirebii. Cf. lb, Gheţie, R. M., tdrg, Pamfile, i. c. 13. îi dete o chită de cînepă şi-i spuse că ptnă tn seară s-o toarcă, s-o reşchie, s-o urzească, s-o (casă. Marian, o. u, 184. A doua rtşchie fusele pe un rîşchilor de aur. Sevastos, n. 225. Fata are să rtşchie. şez. i, 184. Ş-am tors-o . . . Ş-am riş-cheit-o. PX scule seu, l. p. 147. Păzîţi-vă şî răşl'ief ş-apoi pînă-n dzluă le-om hierbe. arh. folk. i, 221, cf. alr i 1 275, a iu 2, 3, v 14, 15, 21, 34, vi 8, 22, 26. 2. (Regional; prin confuzie cu răşchira) A răsfira (!)• Tinerii încep a reschia firele de aur din care se compune peteala. f (1884), 162. 4 A întinde în lături, a desface. In coadă are asemenea, cînd o reşchie, patru puncte albe ca şi cetea de pe aripă. Marian, o. x, 228. 3. (Regional) A scurma, a rîcîi; a zgîria. Cf. Marian, s. R. i, 148. Dacă eu m-oi prăpădi, Cu copita tu să-mi rîşchi Şi o groapă tu să-mt faci. Corcea, b. 18, cf. şez.i vh, 182. Frătînii cu încălţăminte gurguiată . . . rîşcă în răgălie să trudească un druţ de pită. Coman, gl, cf. alr i 998, ib. 1 138/103, alr sn i h 369, alrm sn i h 248, a i 13, 17, 21, 22, 26, 31. 24, 35, 36, cv 1950, nr. 2, 30, fd i, 197, Teaha, c. n. 260, fd i, 197. — Prez. ind.: răşchiez şi (regional) răşchiu (alr i 1 275), rişchii (ib., a iu 2). — Şi: (regional) răşchiă (Scriban, d.), rlşcliiă, rlscliiâ (a i 31, 34), rişchiâ (lb, alr, i 998/75, ib. 1 275/75, 842, 885), riscliiâ, reş-chiâ, rescliiâ, reşchilâ (Lexic reg. 85), rişca vb. I, râşclii (prez. ind. răşchiesc alr i 1 275/363) vb. IV. — Lat. *rasclare. nĂŞCHIĂT1 s. n. Răşchiere. Rîşchiatul se face pe rîşchitor. Pamfile, i. c. 211. Rîşchietul tortului se face din lipsă de o altă aranjare -a mai multor fire la un loc şez. ix, 144. — Şi: (regional) rlşchiât, rischlAt s. n. — V. răşcliia. RĂŞCHIĂT2, -Ă adj. 1. (Despre fire textile) Depănat pe răşchitor. dl, dm. 2. (Prin confuzie cu răşchirat) împrăştiat. Ş-a lor trupuri moarte-aruncă răschiete în ogradă. Eminescu, l. p. 128. — Pl.: răşchiafi, -te. — Şi: (regional) răsehlât, -ă adj. — V. răşcliia. RĂŞCIIIERĂT, -Ă v. adj. răşchirat2. RĂŞCHlfiRE s. f. Acţiunea de a răşchia; de-pănarea firelor de răşchitor. Cf. lm. Prin rîschiare s-a făcut între coarnele . . . rîşchitorului un rost, adică o încrucişare de fire. Pamfile, i. c. 13, cf. 85. — Şi: (regional) răşchiere (lm), rtschiâre s. f. — V. răşcliia. RĂŞCHIETdR s. n. v. răşchitor. RĂŞCHIITOR s. n. v. răşchitor. RĂŞCHILĂ vb. I v. răşchira. RĂŞCHIRA vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) împrăştia, a (se) risipi. Şi se piardză semănla lor în limbi şi sparse-i (să răsipească c2, să-i răşchire d, a-i răsfira h) în părţi, psalt. 225. Aceia.. . să răşchirară unii la satele sale, allii la negoţul său. Varlaam, c. 236. Statură la sfat grecii şi unii zicea să nu lasă locul, allii zicea să să răşchire. Herodot, (1645), 422. Cine cum au pulut în toate părţile s-au răşchiraţii prin pădure, de au scăpat puţini afară. Ureche, l. 104. De acii ne vom reşchira carile încătro îl va îndirepta D[u]mnezeu (a. 1650). gcr i, 144/23. Asupra oştii sprintare, cum ieste tătarul, niceodată nu-i slobod, că să răşchiră lălarîi şi nu fac cu suliţa nice o treabă. M. Costin, o. 54. Se răşchirară pre casă. Dosoftei, v. s. septembrie 31r/17. După aceasta s-au răş- chirat neamurile bananeilor. Biblia (1688), 7J/55. tnmulţindu-să neamurile în cîmpii despre Marea Neagră, cît nu tncăpea în locurile acelea, s-au răşchirai. N. Costin, L. 90. Această oaste ce scrie mai sus au avut-o muscalii şi fără socoteală au împărţit-o şi au răşchlrat-o într-alîte părţi. Necui.ce, l. 276. Se va răşchira oastea prolrivnică împre jurul zidurilor şi vor bate cetatea. Maior, p. 156/15. Alunce să vor răşchira îngerii . . . preste faţa a lot pămîntul (a. 1815). gcr ii, 218/34. Reschirîn-du-se toţi ai săi, . . . el fugi la Constantinopole la maică-sa şi la surori. BXlcescu, m. v. 62, cf. Polizu, Cihac, ii, 307, ddrf, Barcianu, Alexi, w., tdrg. înălţate împărate, Lasă-ne să ne răstirăm. Bîrlea, c. p. ii, 173. <$> A b s o 1. Multămirea adună milă şi bine... iară nemulţămirea, răşchiră. Varlaam, c. 324. + Tranz! (învechit; complementul indică bani, avere) A împărţi; a cheltui, a irosi. Nu răşchiră el avuţiia aceia întru lucruri rreale. Varlaam, c. 387, cf. 330. Strînsă toată avaerea şi bogăţîia lor mişeii într-o dzî de o răşchiră toată. Dosoftei, v. s. februarie 77 /21. <0> F i g. Deacea nu ne doare de binele nostru cel netrecut să-l agonisim, tncai să nu-l răşchirăm. Varlaam, c. 263. + Refl. (Despre nori, fum etc.) A se destrăma, a se spulbera; a dispărea, a pieri. Desfătările tale, pulbere şi fum carele cu mare grosime in aer să înalţă şi îndată răşchirîndu-să, ca cînd n-ar hi fost să fac (a. 1698). gcr i, 324/29. Noorii acei groşi s-an răşchirat. DrXghici, r. 201/14. •$> Fig. Unde va hi aurul şt argintul ? Unde va hi acolo trufa lamei ? . . . Toate aceas-tea ca o umbră vor treace şi ca un fum vor peri şi să vor răşchira. Varlaam, c. 101. Şi aşea omorînd împărătiia pre Abaza paşea sugrumat, s-au răşchirat şi gătirea leşilor în vînt. M. Costin, l. 110. <£■ Tranz. Fig. Pentru ca melianholiia să-mi reşchir primblîndu-mă. Cantemir, ist. 274. Pictorul măiestru, temîndu-se a răşchira interesul, mai nici o dată nu s-a ispitit a înfăţişa cerbul în lupta sa disperată cu cînii. Odobescu, s. iii, 136. + Refl. impers. (Regional) A se însenina, a se răzbuna (Romuli — Năsăud). Cf. alr i, 1 264/360. + A b s o 1. (învechit şi regional) A scurma, a rîcîi. Cocoşul răşchirînd, află un diamant. Ţichin-deal, f. 285/18, cf. cv 1950, nr, 2, 30, alr i 998/93, a i 20. 2. Refl. (învechit şi regional) A se răspîndi, a se extinde; a străbate. Izvorăsc şi ies toate apele den mare şi, împărţindu-să, să răşchiră pren toate vinele pămîntului (a. 1646). gcr i, 118/11. Acea păine sven-tilă ca o pară subţire şi să răşchiră în tot trupul nostru. Varlaam, c. 37. Boala să răşchiră de la stomah pesle tot trupul. Cheia în. 32 /II. De aci mersă ca ptrjolul sfada Şi să răşchiră în toată grămada. Budai-Deleanu, ţ. 402. Cu rouă să să rouază, în trup să să răşchirezi, în pulpă să să aşeză. T. Papahagi, m. 138. 4 A se Întinde (pe o suprafaţă mare). A doa zi, cînd pre apus grăbea soare Şi pre pămînt umbre să răşchierasă. Budai-Deleanu, t. v. 137. 3. Tranz. (învechit) A îndepărta; a alunga. Te-au răşchirat D[o}mnul . . . acolo. Biblia (1688), 148 /36. Vor hi răşchiraţi de venirea lui Hristos întru întunearecul împărţit. Varlaam, c. 229. <$■ Refl. Pentru să nu să răşchire boierii de pe lîngă Ghica Vodă asupra ureamii aceie, s-au tăinuit multe dzile acest lucru. M. Costin, o. 190. 4. Tranz. A desface, a întinde (în lături). Ei îşi răşchirează picioarele, scot cu ifos pepturile înainte. săm. iii, 168. Răşchirînd puţin un picior înainte. C. Petrescu, r. dr. 62. 5. Tranz. A răsfira părul, barba, penele etc. De se vor închide găinile, unde se închid, trebuie pusă pulbere şi cenuşă, ca să se poată scălda şi răşchira peanele seale. Economia, 107/19. Cuconul Gheorghicş tăcu deodată şi începu să se plimbe cu paşi mari prin casă, răşchirîn-da-şi mînios cu degetele barba şi mustăţile cărunte. Sadoveanu, o. i, 456. Şi-şi reşchiră penele, Ca mîndra sprîncenele. Bibicescu, p. p. 217, cf. ant. lit. pop. i, 157, alr sn ii h 382. <$• Intranz. Una răşchiră din pene, Ca puicuţa din sprîncene. Sevastos, c. 121. 1969 RĂŞCHIRARE — 160 - RĂŞCHITOR 6. Tranz. Fig. (învechit) A pronunţa lămurit, clar; a răspica. Răschirăm că avem şi ţinem puterea de a pune in numita nouă ceiăţuică . . . comiţi, giudeţi şi castelani. Şincai, hr. i, 345/8. Cine fură acei . . . acum voi reschira. Maior, ist. 281/11. O să iasă vorba — urmă el reşchierind fiecare euvînl ca să-mi ini re bine in ureche — că . . . ai ucis. Gane, n. iii, 126. 7. Tranz. (Regional; prin confuzie) A răşchia (1*. Fala tort răşchiră, Fuse pline-nfiră. Coşbuc, p. ii, 143, cf. Candrea, f. 34, Gorovet, cr. 13. <£> Refl. impers. In această zi nu se reşchirează. Martan, s. r. ii, 215. — Prez. ind.: răşchirez şi răşchir. — Şi: răşchira, reşchirâ, reşclilerâ, reschiră, rîşehini (Pogor, henr. 232), răşcliilă (cv 1950, nr. 2, 30, a i 20) vb. I, răş-cheli (alr sn ii/i h 128/279) vb. IV. — Cf. răsfira. — Pentru sensul 6, cf. it. r i s -chiarare. RĂŞCHIRÂRE s. f. (învechit) Faptul de a (s e) răşchira (1); împrăştiere, risipire, răşchirat1. Săntem daţi întru răşchirare şi întru robia şi întru moarte, cheia în. 60v/28. Vei fi întru răşchirarea în toate împărăţiile pămînlului Biblia (1688), l'i6a/5. Dc va fi răşchirarea ta den marginea ceriului pănă în marginea ceriului de acolo te va aduna D[o]mnul. ib. 148v/37. — PI.: răşchirări. — V. răşchira. RĂŞCHIRAT1 s. n. (învechit) Răşchirare. Cf. Herodot (1645), 401. — V. răşelilra. RĂŞCHIRÂT2» «Ă adj. 1. Răspîndit în toate părţile; risipit, împrăştiat. Iar neamul athineilor, fiind răşchirat, era preste dănşii tiran Pisistrat. Herodot (1645), 23. Scrisu-o-au nemernicilor răşchiraţ în Pontu. n. test. (1648), 181r/21. Svinţi . . . ce-i prinsease şi-i trimisease răşchiraţi prin lemniţile oraşelor. Dosoftei, v. s. septembrie 9*/12. Neamurile ... în lume reş-chirate. N. Costin, let2. i, 79, cf. lb. Iarba . . . să o ţinem răschirată. I. Ionescu, c. 91/18, cf. Polizu. Cît zăreşte ochiul ager pe întinsa suprafaţă joacă reş-chirate jerbii de lumini albe de gheaţă, conv. lit. xi, 343, cf. Barcianu, Alexi, w. iy Fig. Dar îi firea reşchiraiă, Şi iubeşte lumea toată. Sevastos, c. 182. <> (Adverbial) Să-i puie să are unul lîngă altul, iar nu răşchirai (a. 1794). Uricariul, iv, 49/22. + (Substantivat) Plecat, desprins, răzleţit. Aceştiia Pamfilii sînt din cei răschiraţi de la Troada, cu Amfiloh şi cu Halcant. Herodot (1645), 388. 2. Depărtat unul de altul, întins în lături; desfăcut. In vis văzui un om gătit, mic de statură, Mergea cu paşi de-o şchioapă pe labe răschirate. Iosif, t. 120. Le petreceam deştele răşchirate prin păr şi prin barbă. Delavrancea, o. ii, 181. Mîinile le ţine răşchirate ca un răstignit. Rebreanu, nuv. 49. Se opri cu picioarele răşchirate în faţa lui Ion. C. Petrescu, c. v. 53. Se mişcă şi-nlinse braţele căutînd muşchiul din preajmă cu degetele răşchirate. Sadoveanu, o. ix, 105. Simion Podaru stătea pe colină cu picioarele răşchirate, cu poalele cămăşii fîlfîind. v. rom. mai 1953, 94. Întinse . . . mîna cu degetele răşchirate, îi cuprinse palma firavă şi o strînse puternic. T. Popovici, s. 270. Aripi negre reschirate, Ah! Sînt negrele-mi păcate. Marian, î. 10. <0> (Adverbial) îşi mai turnă un pahar, îl goli încet, pe urmă îşi întinse picioarele răşchirat pe sub masă. v. rom. februarie 1952, 117. (Prin analogie) O luncă mare, serijălată . . . S-aşterne-ntre aceste braţe, cari străbat astfel răşchirate o depărtare de trei poşte. Vlahuţă, r. p. 39. + Ramificat. Reni cu late coarne răschirate. Odobescu, s. iii, 79. De-aici pornesc şi se desfac în zare spinările răşchirate ale munţilor. Vlahuţă, r. p. 162. + (Despre paşi) Mare, larg. Răspunse, după ce măsură de două ori cu paşi răşchiraţi distanţa de la sobă la uşă şi îndărăt. C. Petrescu, r. dr. 252. + întins pe o suprafaţă mare; răsfirat2 (2). Unul într-o parte, altul într-altă precum era salul răş- chirat (începutul sec. XVIII), mag. ist. iii, 48/3. Este un sat frumos, răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bîcului. Russo, s. 99. 3. (Despre păr, barbă etc.) Răsfirat. (1). In loc de steag purla ci o cioară De argint, cu penele răşchierate. Budai-Deleanu, ţ. 92. Răşchirai pe piept îmi zace părul lot, în necălare. Conachi, p. 234. Cu barba şi pletele albe ca ninsoara, reschirate pe umeri. n. rev. r. i, 30. Ioan Damaschinul, bătrîn, cu barba răşchirată în două. Grecu, p. 413. 4 Fig. (Adverbial) Clar, limpede, lămurit. Răşchirat şi lămurit le-ai spusu. Maior, ist. 271/22. Nu mă înţelegeau ei pe mine şi doar le rosteam reşchirat pe moldovineşte. Săm. n, 457. — Pl.: răşchiraţi,-te. — Şi: răşehierât,-ă, răschirat, -ă, reşr-hirât, -ă, reschirăt, -ă adj. — V. răşchira. RĂŞCIIITE s. f. v. răşchldă. RĂŞCHITOÂRE s. f. v. răşchitor. RĂŞCHITOR s. n. 1. Unealtă pe care se deapănă tortul de pe fus sau de pe ghem, pentru a-1 face jierbie; (regional) rîşchi. Cf. Klein, d. 412, lb, Polizu. Băteala se toarce, se dă pre rîşchitor. I. Ionescu, m. 693. Tortul l-au depănat pe rîşchitoriu. Creangă, o. 293. Femei înalte, rumene la faţă, curat îmbrăcate, întind pe rîşchitor firele galbene de borangic. Vlahuţă, r. p. 80, cf. ddrf, Gheţie, r. m., Coşbuc, p. ii, 249, Săghinescu, v. 32. Mai stai numai niţel, Marioaro, să-mi pui nişte canură pe răşchitor. Sandu-Aldea, d. n. 228. Ce-am tors am depănat pe rischitor. Muscel, 94, cf. Pamfile, j. c. 13, Chiriţescu, gr. 253, Păcală, m. r. 431, gr. s. ii, 319, Pascu, s. 130, Şăineanu, d. u. De pe fus se trece firul pe rîscitor. Pribeagul, p. r. 94, cf. dr. x, 331, bul. fil. xi-xii, 300. Mă duc tn vecini după un răşchitor. Lăncrănjan, c. i, 21. Seara pleci pe la ogor, Cînepa stă-n rîşchitor. Teodorescu, p. p. 343. Mă dusei cu mîndra-n lunca, Să-i fac răscitor şi furcă. Reteganul, tr. 113, cf. Alexici, l. p. 132. Barză, barză, Ce-ai în cioc — Un boboc . . . Dar în ghiare? — Rişchiloare. mat. folk. 517. Bărbaţii de regulă deapănă fusele pline pe rîşchitor, ca să facă tortul legături. Brebenel, gr. p., cf. Boceanu, gl. Mărg în casă pă cuptor, Mă-nlîlnesc c-un răştilor. Bîrlea, b. i, 64. La luncă, puică, la luncă, Să-ţi tai răştilor şi furcă. Ciauşanu, v. 61. Mă luai la crîşmă-a bea, Veni furca-n urma mea, Răşchitorul după ea. folc. transilv. i, 59. La trup pepene, La cap pieptene. La picioare Rîşchitoare (Cocoşul), şez. iv, 85, cf. Gorovei, c. 92. <$• (Ca termen de comparaţie) Mîinile ei, resclutoare goale. Ispirescu, l. 206. Cu picioarele Ca răşchitoarele, Ochii ca talgerile. şez. ii, 146. Strînsorilor Pricăjiturilor Cu mîinile Cît prăjinele, Cu picioarele Cît rîşchitoarele. Grigoriu-Rigo, m. p. i, 9. Grîul atît, Spicul alît, Pila cît masa, Fuioarele cît rîş-litoarele. Pamfile, cr. 10. Cu mîinile Ca fusile, Picioarele Ca răşchitoarele. Georgescu-Tistu, b. 76, cf. alr ii/i mn 44, 2 233/182, 836, 858, 876. <£> (Regional; de obicei în construcţia) De-a rîşchitorilca sau d-a rischitorul = joc de copii în care doi se prind spate la spate, iar unul dintre ei, apleeîndu-se, îl ridică pe celălalt în spinare cu faţa în sus. Cf. Păcală, m. r. 201, h iv 159. + (Regional; depreciativ; în forma rîşchitor) Om slab şi înalt. Cf. şez. ix, 144. + (La pl.) Picioare lungi şi subţiri. Cf. bul. fil. vii-viii, 369, alr u/i, mn 44, 2 233/2, 8, 27. 2. (Regional) Cantitatea de fire care se pune o dată pe răşchitor (1). Com. Marian, Lexic reg. 94. — Pl.: răşchitoare. — Şi: (învechit şi regional) răs-cliit6r, (regional) răşchiltdr (alri 1 274/370, 571), răs-ehiitdr (h iii 144, 311), răşchietor (alr i 1274/345, pl m. şi răşchietori ib. 1274/341), rîşchitor (alr sn it h 447, pl. m. şi rîşchitori alr i 1274/874), rişchiit6r (Pamfile, i. c. 13, alr i 1274/550, 596), r!sehitâr (ib. 1 275/748, 776) rişehitâr (alr sn ii h 447), ris_ cliitor (h ii 118, alr i 1 274/746, 750, 760, 764, 776, 782, 954, alr sn ii h 447), reşehitor (com. Marian’ 1975 răşchitorAş - 161 - RĂŞINOS alb x 1274/898), reschitâr (alr i 1272/720, ib. 1275/720), ruschitâr (ib. 1 275/122), ricliitdr (ib. 1 274/516), riş-pit6r (h xvi 373), rispitir (alr i 1 274/730) s. n., (refăcut după pl.) răşchitoâre, răschitoăre (h x 539), rişchitoăre, rischitâare (Teodorescu, p. p. 223), riş-chitoare (gcr ii, 371), reschitoâre (Marian, o. ii, 248) s. f. — Răşchia + suf. -lor. RĂŞCHITORĂŞ s. n. Diminutiv al lui răşchi-tor (1). De multe ori . . . întrebuinţează româncele în loc de reşchtetoare, cari au o lungime de 9 — 10 palme, nişte reşchietoraşe ca de 5 — 5’/j palme, cari se numesc, mai pretutindeni tn Bucovina, căleapuri. Marian, ch. 32. — Pl.: răşchitoraşe. — Şi: reşehietorâş s. n. — Răşchitor + suf. -aş. RĂŞCHITOR! vb. IV. Tranz. (Regional) A răş-chia (1) (Orăştie). alr i 1275/109. — Prez. ind.: răşchitoresc. — Şi: rişchitorâ (prez. ind. rîşchitorez ib. 1275/28) vb. I. — V. răşchitor. RÂŞCOV s. m. v. rlşeov. RĂŞCRtPT s. n. v. rescrlpt. RĂŞEICĂ s. f. (Regional) Râzătoare pentru hrean (Bîrsana — Sighetul Marmaţiei). alr sn iv h 1 052/353. — Pl.: răşeici. — Cf. rade. RĂŞFĂR s. n. (Transilv.) Cratiţă (cu trei picioare). Cf. Varone, j. r. 66, h xviii 62, Viciu, gl. Să pui într-un răşfar undălemn curat şi ceară galbină. gr. s. iv, 342, cf. v, 45, Coman, gl. — Pl.: răşfare. —■ Şi: răşvăr s. n. — Etimologia necunoscută. Cf. r ă v a r . RĂŞFĂRlSL s. n. (Transilv.) Diminutiv al lui răşfar. Cîte oale-s pe cuptor, Toate aşteaptă peţitori, Ş-un răsforel nespălat, Ş-ala-aşteaptă măritat. Bibi-cescu, p. p. 208. — Pl.: răşfărele. — Şi: răşvărel (Com. din Braşov), răsforil s. n. — Răşfar + suf. -el. RĂŞGHINĂ vb. I v. îăzrjhina. RĂŞINĂ vb. I. Tranz. 1. (învechit şi regional) A unge cu răşină. Cf. drlu. Pe Ileana o-apuca, Cu bumbac o-nfăsura, Cu răsină-o răşina. Balade, ui, 314. 2. (Rar) A extrage răşina din diferite plante, mai ales conifere, prin crestături făcute în coaja lor. [Arborele] nu mai este de calitatea bună a arborelui care nu a fost răşinai. enc. agr. 135. — Prez. ind.: răşinez. — V. răşină. RĂŞINÂR s. m. Persoană care se ocupă cu extracţia sau cu vlnzarea răşinii. Cf. lb, Barcianu, Alexi, w. Bud'eşten'ii îs răşinari d'ipce i multă răşină, acolo-s mulţ braz. T. Papahagi, m. 162. — Pl: răşinari. — Răşină + suf. -ar. RĂŞINĂ s. f. Nume generic dat unor substanţe lipicioase, insolubile In apă şi inflamabile, care curg de la sine sau se extrag prin incizii din diferite plante, mai ales conifere, sau se fabrică pe cale sintetică, avînd diverse Întrebuinţări în industrie; (cu sens probabil, în textele vechi) catran, smoală. Arzăndu cup-toriul cu răşină şi cu naftă şi cu pozdcrie şi cu viţe. psalt. 329. Făcu o lădiţă de speteadză şi o lepi cu cleiu şi cu răşină, po 451/18. Mestecîndu-i în răşină cu piiatră pucioasă (cca 1600). cuv. d. bătr. ii, 230/1, cf. cheia în. 92r/9. Aprinsără foc cu smoală şi iarbă pucioasă şi răşină. Dosoftei, v. s. septembrie 4v/30. Săcuii strînseră lemne uscate şi catran şi răşină şi altele de aprinsu foc. N. Costin, l. 585, cf. anon. car., Lex. mars. 197. Brad cu răşină (a. 1705). gcr i, 356/26. Le-au uns pre deasupra cu zmoală şi cu rtşină. Var- l aam-i o as af 24r/20. Păcură, smoală, răşină aprinsă Şi cu topita piatră pucioasă Este beutura lor întinsă. Budai-Deleanu, ţ. 320. Răşină albă topită în untdelemn. Calendariu (1814), 180/12, cf. lb. Ei aduseră lemne uscate, catran, reşină, buştene aprinse. Bălcescu, m. v. 151, cf. Polizu, Cihac, i, 228. Şi prin arcurile-n-gusie, făclii roşii de răşină Negrul nopţii îl pătează cu bolnava lor lumină. Eminescu, o. iv, 138. Facle de răşină S-aprind. Macedonski, o. i, 263, cf. ddrf. Ceară, răşînă şi smoală de uns aţa, ca să nu putrezească iute. Liuba-Iana, m. 127. Pe vetrele sfinte-n palatu-i Arde de-a lungul prin nopţi răşină cu bune mirosuri. Coşbuc, ae. 129, cf. Barcianu, Alexi, w., Bianu, d. s., Pamfile i. c. 250. Miros aspru de răşină şi mintă îmi înviora oboseala. C. Petrescu, s. 215. Sacîzul şi răşina, care se întrebuinţează pentru a mări aderenţa, sînt dăunătoare tuturor categoriilor de curele. Ioanovici, tehn. 254. Eu aşteptam, tremurînd de frig, să pună lemne în sobă, să închidă uşa, să aprindă răşina. Brăescu, a. 15. Va afuma cu răşină de brad, albăstrind odaia bunicilor. Teodoreanu, m. u. 230. Răsuflă adînc, apoi înghiţi cu plăcere aerul serii amestecat cu mireasmă de răşină. Sadoveanu, o. ix, 16. E pardosită lumea cu lumină. Ca o biserică de fum şi de răşină. Arghezi, vers. 28. în domeniul maselor plastice se cere fabricarea unor sorturi de răşini vinilice pentru îmbrăcăminte (impermeabile). Contemp. 1953, nr. 360, 5/3. O adiere primăvăratecă de flori şi de răşină tremura la răstimpuri tn perdele. Vinea, l. ii, 101. Din gătejele de brad Lacrimi de răşină cad. Deşliu, m. 55. Mase plastice şi răşini sintetice. Scînteia, 1960, nr. 4 837. Cere... de la împăratul: nouă piei de bivol, nouă de cal, un car de fuioare şi-o majă de răşină. Reteganul, p. iii, 22. Puntea aceasta e peste un rîu de foc cu smoală şi rîşină. şez. ii, 158. Pe Ileana o-apuca, Cu bumbac o-nfăşura. Cu răşină-o răşina. Balade, iu, 314. <> Fig. Aceste feţe de răşină pîrlite în focul luptelor nu să încovoaie, nu prind cute. Delavrancea, s. 174. + (Regional) Cleiul pantofarului (Marginea — Rădăuţi). alrm sn i h 330/386. + (în strigături; în forma rtşină) Murdărie, jeg. Cine dracu v-a juca Pe iot părul lindina, Pe cosiţă rişina. Marian, ins. 474. — Pl: răşini. — Şi: (învechit şi regional) reşină (anon. car., alr i 977/746, 776, 782, 805, 839), rtşină, (regional) rişină (ib. 6 397/762), ruşina (alr i 977/65, 594, 595, 596, 710), ruşine (ib. 977/740, 730, 735) s. f. — Lat. resina. RĂŞINĂRllî s. f. (Rar) Locul unde se prelucrează răşina. Cf. lb, Barcianu, Alexi, w., dm. — Pl.: răşinării. — Răşină + suf. -(ă)rie. RĂŞINOS, -OĂSĂ adj. 1. (Despre arbori) Care produce răşină. Inima sa ... să dă cu totul întru dragoste, asemenea ca un lemn rîşinos care dintru o scînleie aprtn-zîndu-să să topeşte cu totul. Beldiman, n. p. i, 57/15, cf. drlu, lb. Lemnul cel uscat şi răşinos, din care era chilia durată, aşa de repede s-au aprins. Asachi, s. l. ii, 40. Căşcioara . . . era construită de marmură-brună şi toată tapizată înîntru cu lemn reşinos. cr (1848), 12 /52, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., Şăineanu. Dintre pini, cel mai răşinos este pinul maritim, enc. agr. 135. 4- (Substantivat, f. pl.) Conifere. Pădurile de răşinoase nu-i plac [iepurelui]. Carabella, a. d. 55. Deşeurile de lemn de răşinoase sînt dirijate la fabricile de celuloză, constituind 25% din materia primă folosită aci. Scînteia, 1954, nr. 2 867. Răşinoasele şi, mai rar, făgetele pot atinge altitudini de peste 1900 m. mg i, 709, cf. 718. 1988 RĂŞIŢĂ - 162 - RĂŞTOC 2. Cu aspectul şi cu însuşirile răşinii; lipicios, cleios. Ţăpoasa frunza lui este mat lungăreaţă dectt a molidvului şi are mtzgă subţire, curgătoare şi răşinoasă. cod. silv. 23/25. Albinele lucrătoare . . . astupă . . . crăpăturile (din şiiubei) cu o materie rlşinoasă. ap. tdrg. Miresme răşinoase. v. rom. octombrie 1954, 25. + (Regional; despre pămînt) Argilos, clisos. Se întorc din urcuş alunecînd pe povîrnişul răşinos. il octombrie 1962, 12, cf. Teaha, c. n. 259. 3. (Fig.; rar, în sintagma) Electricitate răşinoasă = sarcină electrică negativă, statică, produsă prin frecarea unui baston de răşină cu o bucată de postav. Electricitate rîşinoasă sau negativă. Poni, f. 195, cf. DL, DM. — Pl.: răşinoşi, -oase. — Şi: (învechit şi regional) reşlnds, -oăsă, rlşin6s, -oâsă adj. — Răşină -f- suf. -os. RĂŞfŢĂ s. f. v. rlşlţâ. RĂŞLUf vb. IV. 1. Tranz. A desprinde aşchii, părţi din ceva, cu ajutorul unei unelte. (Refl.) Puind dalta şi lovind cu ciocanul, să răşluia cile o bucată mare de piatră. Drăghici, r. 54/1. + A descoji, a decortica grăunţe, seminţe etc. dl, dm. 2. Refl. (Regional; despre turme) A se împrăştia (la venirea unei furtuni); (regional) a se răzlogi (Şerca-ia — Făgăraş). Lexic reg. u, 53. -3. Tranz. Fig. A lua prin abuz, a-şi însuşi pe nedrept un bun sau o parte din bunul sau din dreptul cuiva; a răpi. V. (regional) mezdri. Să nu mai aibă a-i mai ruşei pre călugări de tntr-acel iaz (a. 1631). T. Papahagi, c. l. Au fost tn stare ca aceea de a răşlui zăslrile soţăi sale (a. 1805). Iorga, s. d. vi, 50. Şi nu s-a oferit a o învinovăţi că ar fi răşluit 12.000 galbeni din averea părinţască (a. 1847). id. ib. xvi, 43. Ai avea pofta să le răşluieşti o parte din pămînt... cu hapca. Alecsandri, t. 1 357, cf. ddrf, Şăineanu, tdrg. N-a răşluit nimic din bunul siăpînului. C. Petrescu, r. dr. 99. Pămîntul lor pe nedrept a fost răşluit de boierul Stroie Orheianul. Sadoveanu, o. v, 631, cf. Coman, gl. <> Refl. pas. Fieşlecare se slu-jască pentru singura leafa postului său, care negreşit fără de a se reşlui vre odinioară ... se li se deie celor ce slujesc (a. 1827), Uricariul, vii, 98. + A risipi, a irosi, a prăpădi. (Refl. pas.) Este trisl lucru a vedea cum se pierd roadele pămîntului nostru, cum se reşluieşte avuţia publică. I. Ionescu, d. 292. Fig, Mi-i dragă năzuinţa ce-o răşluim din noi, S-o caut printre stele, s-o aflu prin noroi. Lesnea, i. 59. 4. Tranz. A rade de pe suprafaţa pămîntului, a distruge, a pustii o aşezare omenească. Satul din preajmă era răşluit pînă la faţa pămîntului, nici o fiinţă omenească nu mai rămase în acele locuri. Sadoveanu, o. iii, 229. Dăduseră mînă liberă ... să răş-luiască . .. regiunea fortificată. Contemp. 1948, nr. 113, 5/3. — Scris şi: reşlui. — Prez. ind.: răşluiesc. — Şi: răşui, ruşui (tdrg, Scriban, d.), ruşei, ruşii (tdrg, Scriban, d.) vb. IV. — Cf. răşpălui. RĂŞLUlRE s. f. Acţiunea de a răşlui. 1. (Rar) Cf. răşlui (1). Cf. Alexi, w., dl. 2. (Regional) Cf. răşlui (2) (Şercaia — Făgăraş). Cf. Lexic reg. ii, 53. 3. F i g. Cf. răşlui (3). Răşluirea averei rămase lor de la părinte (a. 1817). Uricariul, v, 26/7. Răşluirea trupurilor răzăşeşii. I. Brăescu, m. 31. Unul pe altul se învinovăţeau de înşelăciune şi de răşlutre. Galaction, o. a. i, 381. + Risipire, irosire. Stăpînul ştie cu lămurire socoteala finului şi aşa împiedică răşluirea sau răsipa ce ar putea să sufere. I. Ionescu, c. 227/5. — Scris şi: reşluire. Uricariul, xiv, 8. — Pl.: răşluiri. — V. răşini. RĂŞLUlT, *Ă adj. (Far) Din care s-a luat o parte; ciuntit, micşorat. Cf. Alexi, w., Chiriţescu, gr. 253. Neclătit, nici ruşiit în veaci (a. 1665). T. Pa-pahagi, c. l. + (Despre grăunţe, seminţe etc.) Desco-jit, decorticat. dl, dm. — Pl.: răşlui ţi, -te. — Şi: ruşiit, -ă, ruşuit, -ă (T. Papahagi, c. l. ) adj. — V. răşlui. RĂŞNl vb. IV v. rlşnl. RĂŞNlRE s. f. v. rlşnlre. RĂŞlVlT1 s. n. v. rlşnlt1. RĂŞNiT2, -Ă adj. v. rlşnlt». RĂŞNITOARE s. f. v. rtşnttoare. RÂŞNIŢĂ s. f. v. rlşnl(ă. RĂŞPALÂU s. n. v. raşpalău. RĂŞPĂLÂU s. n. v. raşpalău. RĂŞPĂLl vb. IV v. răşpălui. RĂŞPĂLUÎ vb. IV. (Regional) 1. Tranz. A rade cu raşpelul; a pili, a răzui. Cf. Dame, t. 112, MÎn-drescu, ung. 98, Caba, săl. 100, Lexic reg. 10, MAT. DIALECT. I, 90. 2. Refl. (Despre lapte) A se acri (Vaşcău). alr i 1 063/80. — Prez. ind.: răşpăluiesc. — Şi: răşpălui (ddrf), răşpăli (Caba, săl. 100, Lexic reg. 10, mat. dialect. i, 90) vb. IV. — Raşpel + suf. -ui. Cf. magii, râspol. RĂŞPAU s. n. v. raşpel. RÂŞPILĂ s. f. v. raşpel. RĂŞPtfl s. n. v. raşpel. răştAic subst. (Regional) Drum care se pierde In pădure sau în ţarină (Ramna — Reşiţa), chest. iv 27/29. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. Cf. germ. Steig. RĂŞTANŢIE s. f. v. restanfă. RĂŞTĂRÂŢIE s. f. v. restauraţie1. RĂŞTEi s. n. v. roştel. RĂŞTJ5L s. n. v. resteu. RĂŞT15U s. n. v. resteu. RĂŞTIIVfiLE s. f. pl. (Regional; în jocuri de copii; tn e x p r.) A arunca pe răştinelele cele mari (sau cele miei) = a arunca cu putere (mai mare sau mai mică). Com. din Sălişte — Sibiu. Să aruncăm pe răştinelele ăle mari. .. eu am azvîrlit numai pe răştt-nelele ăle mici. ib. — Etimologia necunoscută. RĂŞTINŢA vb. I. Intranz. (Regional) 1. A fi în restanţă. Lexic reg. ii, 101. 2. A nu fi de faţă; a lipsi, a absenta. Cf. Lexic heg. ii, 101. Am răştinţat de la adunare, ib. — Prez. ind.: răştinţez. — V. răştanţle. RĂŞTf)C s. n. Vergea de curăţit puşca. Mîndres-cu, i. o. 77. 2015 RĂŞUI - 163 - RĂTĂCI — Pl.: ? — Din germ. Relbstock. RĂŞltf vb. IV v. răşini. RĂŞUR61 s. m. v. răsunol. RĂŞVĂR s. n. v. răşfar. RĂŞVĂRfiL s. n. v. răşfărel. RÂTĂCĂN, -Ă adj., s. n. v. reteacfin. RĂTĂN s. m., adj. rltan. RĂTĂCĂN subst. v. rătăcană. RĂTĂCĂNĂ s. f. (Regional) X. Groapă adîncă, scu-fundătură; hirtop. Cîţi logofiţei lot Piciu ti bălăbăneşte burduz, prin toate rătăcăniile. Alecsandri, t. 530. Mergînd noi în pasul cailor, din hop în hop, iot înainte prin rătăcănile de pe utilele Iaşilor, am ajuns într-un tîrziu, noaptea, în cieriul Socolei. Creangă, a. 128. Îşi văzu de plugărie cu temei pe locurile puţine cîte nu le schimbase pe viroage şi rătăcănii. C. Petrescu, r. dr. 144. Greu de umblat cu piciorul pe dealuri, văi şi rătăcăni. Sadoveanu, o. xiii, 733. întors la vatră, în rătăcănile şi coclaurile de obîrşie. v. rom. februarie 1954, 12, cf. i. cr. iu, 252. + Loc sălbatic; prăpastie. Com. din Straja — RXdXuţi. + Porţiune dintr-o semănătură, stricată de vite. A scăpat calul lui Ion în luţernă la mine şi-a făcut nişte rătăcane. Chest. iv. supl. + (Prm sudul Munt.; în forma rătăcan) Insulă mică. i. cn. vu, 52. 4 Prispă mică de pămlnt. Com. din Bucovina. 2. P. anal. Rană deschisă care nu se vindecă. Cf. SXghinescu, v. 102. Bre, da'mare rătăcană s-a mai făcut! chest. iv supl. Mi-am făcut o rătăcană la deget. ib. 4 Cicatrice rămasă de pe urma unui abces care s-a vindecat greu. Are o rătăcană mare la picior din buba ce o avea. chest. iv supl. 3. (într-un joc de copii; în forma rotacan) Cerc de mărimea unei roţi de car, desenat pe pămlnt. Cf. Brebenel, gr. p. 4. Beţişor subţire, cu noduri, chest. iv. supl. Pl.: rătăcani şi rătăcane. — Şi: rătăeânle, rătă-tănle (ddrf) s. f., rătăcân, rotacăn subst. — Etimologia necunoscută. Cf. roată. RĂTĂCĂNIE s. f. v. rătăcană. RĂTĂCÂl subst. pl. (Regional; în e x p r .) A băga (pe cineva) In rătăcăi = a zăpăci (pe cineva); a lua la rost, a mustra. Cînd ţi-oi da o palmă, te bag în rătăcăi. Tomescu, gl. Mi-ţi-l-am băgat eu în nişte ratâcăi, la arie, de ieşea fum din el. Udrescu, ol. — Etimologia necunoscută. RĂTĂCĂNĂT, *Ă adj. (Prin Transilv.; despre pomi) Cu coroana rotundă şi rămuroasă. Cf. Bud, p. p. 82. Măru aiesta a fi tare răcănal. mat. dialect, i, 90. Codrule rătăcănat, . . . Fosta-i verde şi-mpănat. folc. transilv. i, 239. + (Despre ochi; în forma roticănal) De formă rotundă. Mă tot spariu ... de o pasere cn ochi mari, roticănaţi. conv. lit. iu, 118. — Pl.: rătăcănaţi, -te. — Şi: răcălănât, -ă (alr i 3/355), răcănăt, -ă, rotăcănăt, -ă (Gheţie, r. m.), ro-tocănăt, -ă (lb, Alexi, w., tdrg), roticănât, -ă adj. — Cf. r o t o c o 1 a t. RĂTĂCÂNIE s. f. v. rătăcană. RĂTĂCEĂLĂ s. f. (învechit) Greşeală, eroare, rătăcire <*)• Cf. Ponzu. Pentru a zări adevăru, a videa rău-n goliciunea lui, a descoperi rătăceala şi a arăta limpede cum stă lucru, jipescu, o. 97. — Pl.: rătăceli. — Rătăci + suf. -eală. RĂTĂCI vb. IV. 1. R e f 1. şi i n t r a n z. A pierde drumul, a greşi direcţia, a se abate din cale. Nut-aceasta cetatea, m-am rătăcit. Dosoftei, v. s. noiembrie 106 /10, cf. anon car. Au rătăcit din drumul cel drept cătră răsăril. ist. carol xii, 68v/23, cf. Clemens, drlu. Aci nu era locu-ţi, tu-n drum ai rătăcit. Bolliac, 0. 75. M-am rătăcit de vreo şepte ori de cînd am plecat de acasă. Alecsandri, t. i, 397. Colindînd, m-am rătăcit. Odobescu, s. ui, 4. Necunoscînd pe nime şt umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CreangX, p. 288. Voind să se întoarcă, ei se rătăciseră. Ispirescu, l. 162. Mi-e teamă să nu rătăcim. Hogaş, dr. ii, 81. Trenul ăsta merge la Tîrgovişte. Va să zică ne-am rătăcit! Bassarabescu, v. 47. Am pornit cu buzunarele pline, . . . căutînd să nu mă rătăcesc. Brăescu, o. a. II, 105. Locurile pe unde mă rătăcisem erau aproape necălcate de picior omenesc. Sadoveanu, o. vii, 307. M-am rătăcit pă potecile astea dîn vie, că toate-s la fel. Camil Petrescu, o. i, 29. Vagoanele de făină care plecaseră din Galaţi... se rătăciseră. Stancu, r. a. 1, 159. Trece prin locuri pe care nu le cunoaşte ... Ca şi cum ar fi rătăcit deodată. Vinea, l. ii, 146. Pe cel tînăr l-au minat Să întoarne oile, C-au rătăcit bietele. FOLC. TRANSILV. I, 431, cf. ZaNNE, P. IU, 148. <$> P. anal. Două inimi sorioare Sînt ca razele-arzătoare . . . Prin neguri dese trec Şi-n văzduh se rătăcesc. Alecsandri, p. p. 400. <0> Fig. Un surîs de satisfacţie rătăci pe buzele lui. cr ((1846), 31a/13. Răzvan nu putea s-auză, Căci simţirea-i se pierduse, rătăcindu-se pe-o buză. Hasdeu, r. v. 72. Opinia simplă, laşă sau coruptă s-a rătăcit în triumful despotismului. Bolintineanu, o. 261. <0> Tranz. fact. (învechit şi regional) Au rătăcit pre dînşii în calea carea n-au ştiut. Biblia (1868), 368z/ /12. Iii l-au dus printr-o dumbravă, rălăeindu-l pînă în dzio. Neculce, l. 78. De la puiu m-ai luat, Calare nu m-ai suit, Prin codri m-ai rătăcit, şez. ii, 6. <0> Tranz. (Cu complementul „drumul", „calea") Calea părea că rătăciră. Bolhac, o. 98. Am rătăcit drumul şi m-a apucai noaptea aici. Hogaş, m. n. 77. Rătăciseră drumul şi nu-l mai găsiră decît odată cu Argeşul. Galaction, o. 278. închipuiţi-vă, o maşină. Mă mir şi eu ce căuta pe aici. Rătăcise poate drumul. Sebastian, t. 20. Din pricina ploii care-i biciuia faţa, silindu-l să meargă mai mult cu ochii închişi, rătăcise drumul, v. rom. aprilie 1958, 54. La ziua din urmă Veneau ăpi cu spumă. Drumul rătăcea, Nu putea-nota. Balade, i, 434. Suia drumul şi-l cotea, îl tăia şi-l rătăcea, folc. mold. i, 151. Cine a rătăcii drumul e bucuros şi de cărare. Zanne, p. vi, 94. + Intranz. A umbla de ici-colo căutînd drumul, încercînd să ajungă la ţintă, să iasă la liman. Nefiind tocmiţi de război, nimica de arme nu s-au apucatu, ci de fugă, nici urma să ia carii scăpa, că fiind noaptea, de nu şliia încătro vor merge, în toate părţile rătăcita. Ureche, l. 85. Toată noaptea, cu mare silinţă, Rătăcind mă învîrtii prin pădure. Budai-Deleanu, ţ. 286. După uciderea lui Andrei [Bathori], săcuii se apucară a căuta prin păduri şi prin strîmtori pe nobilii cari îmbiau rătăcind prin întuneric. Bălcescu, m. v. 392. Ca făclie depărtată Ce drumeţul o aprinde în pustiuri rătăcind. Alexandrescu, o. i, 74. Multă vreme ei rătăciră pe poteci şi pe cărări pierdute pînă ce deteră într-un drum mare. Odobescu, s. i, 92. A umblat ş-a rătăcit mult sfîntul păn-a dat de săritoarea Gurniei. Vlahuţă, r. p. 75. Rătăciră pe coridoare, ajunseră într-o cancelarie cu lume multă şi căldură mare. Rebreanu, r. i, 269. <0- F i g. Cînd, cu mulţi ani în urmă, femeia lui rătăcise înspăimlntată la răscrucea vieţii ei, nu bănuise nici pe departe că pe el îl aştepta ceva cu mult mai groaznic. Preda, m. 480. (Refl.) Cum mă rătăceam din nenorocire în nenorocire ! Marcovici, c. 7/9. Spune-mi, risipeşte groaza în care mă rătăcesc. Heliade, o. t, 443. + (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de") A se pierde de cineva, a se răzleţi. Fraţi, să neştine rătăcire de In voi. CoREsi, ap. cp 188/16. 1 s-au rătăcit un cămăraş a lui, anume Iştoc. Neculce, l. 34. Iacă-mă în urmă singură, De a mele soaţe eu rătăcii. Budai-de-leanu, ţ. 309. M-am rătăcit de voi, am umblat pe 2029 RĂTĂCI - 164 - RĂTĂCI gînduri de colo pînă colo, pînă ce m-am pomenit la marginea pădurii. Caragiale, o. vi, 392. El s-a rătăcit, întîrziind de dala asia cu o brună mică şi neaslîmpă-rată. Camil Petrescu, u. n. 109. Mergînd ei aşa tot laolaltă, pentru că se temea să nu rătăcească unul de altul, începură de la o vreme parcă a cunoaşte ceva locul. Sbiera, p. 68. Tranz. fact. [Au plecat] trei surori La flori Să se-nflorească . . . Dumnezeu n-a vrut, Şi-a dat ploaie-n vînt Şi le-a rătăcit, Mi le-a despărţit. Balade, i, 303. + Tranz. (învechit, rar) A împrăştia, a răzleţi, a răsfira. Rătăcind limbi şi pierzind pre eale, aşternînd limbi şi povăţind pre dînsele. Biblia (1688), 3682/9. •$> Refl. (Rar; despre aşezări omeneşti) Pădurea în care se rătăceşte . . . [satul] este pădurea primelor mele amintiri. Galaction, a. 81. 2. Intranz. A umbla de colo pînă colo (fără ţintă), a umbla dintr-un loc în altul; a hoinări, a colinda. Rătăceau printre rîndurile carelor spre a jăfui. Bălcescu, m. v. 170. Ia [pisica] . . . supt a ta-ngrijire, n-o lăsa, n-o părăsi. Să umble, să rătăcească şi rău a se pedepsi. Pann, p. v. ii, 60/2. Ea înaintează încetinel şi rătăceşte fără ţăl, după bunul plac al mîrţoagelor. Odobescu, s. iu, 16. Vin, cu mine, rătăceşte Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezeşte Glasul vechilor păduri. Eminescu, o. i, 209. Un cîine flămînd rătăceşte căutînd dosurile bucătăriilor. Caragiale, o. i. 76. Cînd nu citeşte, ce folos, rătăceşte pînă seara pretutindeni. Delavrancea, t. 260. Aveam sentimentul că rătăcesc noaptea printr-o pădure, din care n-am să mai pot ieşi niciodată. Vlahuţă, o. a. ii, 65. Ce visători alături şi cît de fericiţi, Voi rătăceaţi, ca umbre, sub. umbra de răchiţi. Beldiceanu, p. 133. Sub teii mîndri, Marian şi Mărioara, în visarea unui cîntec, Rătăciră . . . toată vara. Păun-Pincio, p. 77. Atîtea seri Pe-a-ceeaşi cale Am rătăcit. Densusianu, l. a. 27. Petre, cu acelaşi glas hotărît, cărăbăni pe toţi ţăranii care mai rătăceau prin casă. Rebreanu, r. ii, 202. Plîngeam şi rătăceam pe stradă în noaptea vastă şi senină. Bacovia, o. 89. Cînd rătăciţi departe pe coclauri după vînat, săriţi, voi iăvozilor, pe el. Voiculescu, p. i, 3. Omul rătăcea fără ţel. Sadoveanu, o. iii, 28. Rătăceam în noapte, flămînzii şi mulţii, Bătuţii pămîntului. Tulbure, v. R. 33. Să rătăcim amîndoi cu picioarele goale, ţinîndu-ne de mină. Călinescu, s. 97. Toată noaptea am rătăcit. Stancu, r. a. i, 35. De vreo cîteva ori m-au apucat zorile rătăcind prin nisipul rece. Barbu, p. 79. Alţii-n preajmă Rătăcea Şi-n caic năvală da. Balade, II, 96. •<>• P. anal. Pe cînd ninsoarea rătăceşte... Ca pe un ţărm necunoscut . . . Bacovia, o. 178. Nourii albi. . . rătăceau sus-sus în nemărginire. Sadoveanu, o. u, 388. Ceţuri subţiri şi uşoare rătăcesc prin frunzişul lor. Bogza, m. s. 46. 4* F i g. în aşa gînduri d-acum nu mai rătăci. Pann, e. i, 56/12. Gîndurile li rătăceau tulburi neostoite, răscolind amintiri, amărăciuni. Rebreanu, r. i, 45. Voi lua din cer Ceea ce nu mai găsesc Prin stele, De cînd rătăcesc. Bacovia, o. 179. Frica rece începu a rătăci prin sufletul boierului. Sadoveanu, o. i, 432. Rătăceşte în pierzare Spre un punct sclipit de stea. Arghezi, vers. 350. Pe faţa lui senină . . . rătăceşte surtsul fericirii. Petică, o. 200. <$> Refl. Copilele fricoase . . . îmblă ca ş-oile spărioase, Rătă-cindu-să încolea şi Încoace. Budai-Deleanu, ţ. 410. Adeseori pe clmpie Departe mă rătăceam. Alexandrescu, o. i, 132. Pe cîmp mă rătăcesc Şi-nir-o adîncă rtpă cu jale mă opresc. Alecsandri, p. ii, 88. Am mîncat zdravăn, m-am rătăcit apoi d-a lungul rîului. Delavrancea, t. 203. <0* Tranz. Trist, palid, plin de spaimă . . . îşi rătăceşte paşii. Heliade, o. i, 390. (Fig.) Mintea mea o rătăcesc. Şi de bună voie singur eu speranţe m-amăgesc. Macedonski, o. i, 220. + A străbate un ţinut în lung şi în lat, neavînd o aşezare statornică; a pribegi. Rătăciră in pusiinie fără apă. psalt. 228. Feciorii lui 7s[rai]/ rătăcit-au pre pămînt, pustiniia au Incungiurat pre ei. po 223/24. El va să pribegească, în lume să rătăcească. Bărac, ap. gcr ii, 175/36. Fugi pîn-ln codrii Ciucului şi acolo rătăci. anon. cantac., cm i, 134. Vază dar fieştecine cît iaste dă amar a să împotrivi neştine domnului său şi făcăto- riulut său dă bine, că rătăceşte ticălosul şi pin ţări striine să pedepseaşte. R. Greceanu, cm ii, 187. Şapte corăbii mai am, istovite de vini şi de valuri. însumi cu lipsa mă lupt, rătăcind prin pustiuri străine. Coşbuc, ae; 20. Sobiesky vodă Rătăci pe-aici prin văi. id. p. i, 326. Nici eu nu mai răiăccam Pe-ailtea căi răzleţe. Goga, p. 32. A umblat mult [Petru Rareş], chinuit de gînduri şi de foame, şi zile a rătăcit fără somn Sadoveanu, o. iv, 111. (Fig.) Prin ce ţinuturi rătăceşti Pribeagă? în care grotă din poveşti Ai hibernat o vară-ntreagă? 0, muza mea. Topîrceanu, m. 3. + R e f 1. A se aşeza într-un loc străin; a se pripăşi, a se aciua. Drept este ca munca noastră să ne folosească nouă ... De aceea m-am rătăcii eu aici. Sadoveanu, în dl. + A se abate. Sărbătoarea, dacă rătăceşte din greşeală, pe la horă, se face In jurul lui Voicu o roată de flăcăi. Bassara-bescu, v. 63. 3. Tranz. A pierde ceva, a pune ceva într-un loc pe care nu-1 mai ştii; a nu şti unde se găseşte cineva. De va avea un om o sută de oi şi va rătăci una (a. 1693). gcr i, 309/24. Scrisoarea dumitale am rătăcit-o acasă printre alte hlrtii. Caragiale, o. u, 115. Rătăcea maică-mea cheile. Hogaş, dr. ii, 151. Era supărat. . . că rătăcisem perna de piele ce-mi împrumutase ca să călătoresc comod. Brăescu, a. 204. Ce-a spus cînd a văzut ziarul? I-a plăcui? Să nu mi-l rătăciţi. Baranga, 1. 161. Nu ştii, maică, ciobanii Retăcii-au cîrlanii? Alecsandri, p. p. 59. <£• Fi g. Cile gînduri şi doruri n-am rătăcit eu în puţinele toamne ale vieţii mele ! Sadoveanu, o. vi, 350. Refl. Rătăcindu-se hrisoavele acele de la mîna lor (a. 1793). Uricariul, i, 283. + Refl. şi intranz. A ajunge, a se afla într-un loc unde nu se aştepta nimeni să se găsească. Cine eşti? de unde eşti? Pe la noi ce rătăceşti? Alecsandri, p. II, 11. Cum s-a rătăcit pe aici! Şi eu înnebunisem cătu-tlnd-o. Bassarabescu, v. 43. S-a rătăcit. . . [ceasornicul] la dumneata, dar lui în suman nu-i place. Sadoveanu, o. ix, 412. 4. Intranz. Fig. (învechit şi regional) A se abate de la o normă (religioasă); a apuca pe căi greşite; a păcătui. Puseră greaşnicii cursă mie, de la po-rlncitele tale nu rătăciiu. psalt. iiur. 107r/3. Se neştinre de voi rătăceaşte de la deadevăru. cod. vor. 136/12, cf. psalt. 261. Unii dentru ei au pohlii ş-au rătăcit, den credinţă. Coresi, l. 508/2. Ca Sodomul şi ca Go-morul şi cetăţile ce-s împregiurul lor, în chipul acestora şi aceştia rătăciră (ante 1618). gcr i, 49/24. Au nu pentru aceaia rătăciţi că nu ştiţi scripturile? n. test. (1648), 57v/16. Drept ce ne-ai abătui pre noi, D[oa]mne, de am rătăcit din calea ta. Mineiul (1776), 153vl/î9. Fig. Se ştie că cinre întoarce păcătosul din rătăcirea caiei lui, mîniui-va sufletul lui. cod. vor. 136/1. 2. Hoinăreală, pribegie. Cf. rătăci. (2). Unde era dusă? Oriunde, a bine nu era această rătăcire. Slavici, o. it, 107. Din cei şase ani de rătăcire, prin provincie, a învăţat că lumea vine la sindrofie să rîză. Brătescu-Voineşti, p. 163. Rătăciri de-acuma N-or să mă mai cheme. Bacovia, o. 30. Cînd se dărîmase casa, pisica fugise. Pe urmă, în primăvară, apăruse din cine ştie ce rătăciri, credincioasă ruinelor. C. Petrescu, i. ii, 13. Ne pornim iar rătăcirea prin păpuşoaie şi mirişti. Sadoveanu, o. viii, 459. De o rară putere este, în ,,Hanu Ancuţei", evocarea orbului adus să povestească lungile sale rătăciri în ţările credinţei pravoslavnice. Vianu, a. p. 235. Mîngăierile căminului Sînt poate mai plăcute Decît veşnica luptă şi rătăcirile fără capăt. Beniuc, c. p. 76. 3. Fig. (învechit) Abatere de la o normă (religioasă); păcat. Cf. rătăci (4). Să ne închinăm lui, că dentru untunearec şi den rătăcire şi den blăstem pre noi au slobozit. Coresi, ev. 174. Au ajuns la cea desă-vîrşit rătăcire şi tăgăduire cea grăită de psalmistul (a. 1794). gcr ii, 153/19. Bogdan IV . . . s-au apucat să întoarcă pre armeni de la rătăcirea lor la credinţa cea adevărată. Şincai, hr. ii, 223/30. Intră cealalte prea multe rătăciri care s-au obicinuit a sămăna vrăjmaşul spăsăniei noastre . . . iaste aceaia că ne făgăduiaşte viiaţă lungă. Maior, p. 3/5, cf. drlu. Acum iată că plătesc foarte scump rătăcirea mea. Marcovici, c. 18/26. Mîndria . . . este maica rătăcirilor din lume. Conachi, p. 264. Eu iert toată rătăcirea unde Maomet te tîrî, Dar poci crede-n Dumnezeul ce-ţi porunceşte-a uri? Heliade, o. i, 436, cf. Pann, p. v. i, 141/17. Voia să-i scoată din rătăcire. Negruzzi, s. i, 224. Cu amarnice dureri am ispăşit, vai! şi eu, păcătoasa-mi rătăcire! Odobescu, s. i, 168. Insă mila la e mare, Eşti a toate iertător . . . Nu lăsa în rătăcire Şi în stricăciuni să mor! Vlahuţă, o. a. i, 163. Atunci, duhovnicul... a înălţat patrafirul, acoperind cu el zilele şi rătăcirea celei căzute adînc în păcat. Klopştock, f. ii, 55. 4. Fig. Dezorientare; greşeală, eroare; (învechit) rătăceală. Cf. rătăci (5). Acestc greşeli nu sînt nimică pe lîngă altă rătăcire mai mare. Arhiva, r. i, 94/17. Noi înţelegem aceste ciudate rătăciri. Bouac, o. 62. De ale mele nu-ţi mai vorbesc, rătăciri, Singur pricină adesea mi-am fost de nenorociri. Alexandrescu, o. i, 189. Şi rătăcirea să-şi vadă puternicul domn Aga-memnon. Murnu, i. 15. A simţit că drumul pe carc a îndreptat paşii copilului lor era un drum de rătăcire. Brătescu-Voineşti, p. 283. Nu poţi să uiţi o clipă de rătăcire? Camil Petrescu, t. i, 365. Dc mult nu-l mai interesau toate rătăcirile lui de copil bătrîn. C. Petrescu, c. v. 336. Iariă-mă dacă-ţi întorc vorba Şi-ţi spun că n-a fost o rătăcire. Căci fapta mi-am cugetat-o. Sadoveanu, o. x, 174. Erorile sale sînt totdeauna rătăciri ale unui om care a căutat adevărul. Blaga, g. 199. Unica preocupare . . . era numai ca acest gînd să nu piară cumva de-a lungul rătăcirilor sale. v. rom. ianuarie 1954, 152. Socot că e vremea s-o luăm înaintea rătăcirilor care pot stîrni satele. Vornic, p. 155. O viaţă sentimentală prost aşezată şi cu drojdii e un izvor nesecat de rătăciri, t februarie 1962, 47. + întunecare a minţii; orbire, nebunie. Te lasă dar, amice, de astă rătăcire, Din ochi albeaţa şterge şi vino-ţi iar tn fire! I. Negruzzi, s. ii, 26. Vorbeau oamenii . . . că dintr-o dragoste i se trage rătăcirea. Sadoveanu, o. i, 567. El însuşi, în epoca rătăcirii, lăsîndu-se în voia anei amare fantezii, se declara urmaş al lui Untungi Emin-aga. Călinescu, e. 6. + (Rar) Deformare, stricare. Artiştii noştri au fost bintuiţi în vremile din urmă de o ciudată rătăcire a gustului. Caragiale, o. v, 289. — Pl.: rătăciri. — V. rătăci. RĂTĂCÎT, -Ă adj. 1. Care a pierdut drumul bun, care a greşit direcţia. Cf. rătăci (1). Cf. drlu. Ştefan cel Mare, rătăcii prin văi, Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi. Bolintineanu, o. 41. Cine-i acolo? — Eu sînl, un drumeţ rătăcii. Creangă, p. 90. Intu-nerecul e atît de mare de parcă sîntem rătăciţi într-o mină. Camil Petrescu, u. n. 389. Scrisori rătăcite pe drumuri lungi, de la un mort a căruia mină, după ce scrisese, era ... în putreziciune ctnd ajungea răvaşul. C. Petrescu, i. i, 125. Fetiţa rătăcită ajunse-ntr-o poiană Cu scrum de lemn în plete şi scrum de plîns în geană. Labiş, p. 225. (Substantivat) Haideţi La sfat ca să cunoaşteţi pe străinul Venit acuma proaspăt ■ ■ ■ , un rătăcit pe mare. Murnu, o. 121. <0> P. anal. Luna sallă-ngălbenită, Printre nouri rătăcită Ca o luntre părăsită Pe un ocean turbat. Alecsandri, p. ii, 122. <£> F i g . O umbră rătăcită din cînd în cînd apare. Bolintineanu, o. 53. O fîşie nesfirşită Dintr-o pînză pare calea. Printre holde rătăcită, Toată culmea-i adormită, Toată valea. Coşbuc, p. i, 220. <0> (Regional; substantivat, f.; în 1 o c . adv.) De-a rătăcita = fără o ţintă precisă, razna (Dobra — Hunedoara). Cf. alr ii 3 481/105. A loat-o de-a rătăcita pim pădure, ib. 4 Care s-a îndepărtat (de ai săi); răzleţ, izolat; singuratic. Eu sum un prunc străin, Rătăcit, în grea nevoie. Stau sub ceriu înnourat. Asachi, s. l. i, 90. L-a luat sărăcia după urmă Ca o oaie rătăcită din turmă. Pann, p. v. i, 133/19. Stingheră turturică, prin crînguri rătăcită! Bolliac, o. 176. Din rătăcita-mi barcă, ce-o las la întîmplare, Ochii mei către ceruri uimit îi aţinlez. Alexandrescu, o. i, 123. Şi nu crede că în lume, singurel şi rătăcit, Nu-i găsi un suflet tînăr ce de line-i îndrăgit. Eminescu, o. i, 80. Rătăcit de ceilalţi, Miu s-a aruncat pe şalele calului. Delavrancea, s. 203. Luna plină grăbea cu răpejune spre un nour rătăcit. Slavici, n. i, 67. Eu te simţ că tu eşti singurul meu frate, Rătăcit şi galben fir de busuioc. Goga, poezii, 296. O albină rătăcită, se ţine morţiş dc plugar. Gîrleanu, n. 211. La poalele grămezii de cărbuni, un muşeţel rătăcit. Bassarabescu, v. 117. M-am simţit rătăcii şi singur într-o lume care nu e a mea. Ralea, o. 139. Auzise schimbai rapid de focuri şi parcă regreta că un glonţ rătăcit nu-l ucisese. Barbu, p. 302. (Substantivat) Au nu va lăsa noaozeci şi noao în munţi şi va merge de va căuta pre cea rătăcită? N. test. (1648), 23v/16. <0> Fig. Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte Şi prin uşi închise, prin zidiri deşarte. Eminescu, o. iv, 364. Flăcări izbucni-vor cu putere Din noaptea rătăcitelor păcate. Petică, o. 65. 4 (Despre drumuri) întortocheat, ocolit. Peştera, ce se-ntinde departe subt pămînt, Prin drumuri rătăcite in loc necunoscut îşi are răsuflarea. Alexandrescu, o. i, 69, cf. alr sn iii h 860/310. <0> Compuse: (Regional; substantivat, m.) (lrmmi-rătaciţilor = calea lactee (Hîrja — Băile Slănic). alr i 1 226/584; calea*rătăeită = a) calea lactee. Cf. Pamfile, cer. 188; li) un anumit fel de cusătură, nedefinită mai îndeaproape. Cf. Diaconu, vr. LV III. 2. (Şi substantivat) Care rătăceşte din loc In loc; hoinar, pribeag. Cf. rătăci (2). Umblă oarecîtăva vreme rătăcit şi nemîncal. anon. cantac., cm i, 134. S-au intîlnit doi rătăciţi Ş-au hotărît a se duce Drumul încotro-i va duce. Pann, p. v. ii, 74/2. Bătuse bulevardele Parisului şi cafenelele pline de rătăciţii lumii întregi. Sadoveanu, o. ii, 633. <0> Fig. Sufletul tău acel mare, tot rătăcit îi să-l vezi. Beldiman, o. 45/6. 2032 RĂTĂCIT 166 - RÂTĂCITURĂ Către miezul nopţii se răcori puţin. Parcă se simţea şi un vini rătăcit. Barbu, p. 249. 3. Despre care nu se ştie unde se află; pierdut. Cf. rătăci (3). Să vei tllni tnaintc boul sau asinul rătăcit al aleaneşului tău, mină-i-l acasă lui. po 254/22. + Care a ajuns Intr-un loc unde nu se aştepta nimeni să se găsească. O copcă rătăcită printre frinturi mărunte. Arghezi, vers. 382. 4. (învechit; şi substantivat) Care s-a înstrăinat de credinţă, care a păcătuit. Cf. rătăci (4). Rătăciţii intorcea spre adeverita înţelegere. Coresi, ev. 440. Aceăstă ■ . . carte de indirepiare dacă va fi închisă şi necunoscută, de ce treabă va fi celor rătăciţi? (a. 1632). gcr i, 79/26. Rătăciţ slnteţ pentru că nu ştit scripturile. n. test. (1648), 29r/28. El este părinte şi al credincioşilor şi al celor rătăciţi. Marcovici, d. 443/3. Sînt rătăcit, părinfele, învaţă-mă ce să fac, Că pentru faptele rele n-am ce să dau, sînt sărac. Pann, p. v. i, 77/15. Credinţa se deşteaptă în omul rătăcit! Alexandrescu, 0. i, 93. îi plăcea să ctnte, să citească evangelia . . ., să mîngtie şi să dea ajutor sufletesc celor rătăcţi. Slavici, n. i, 18. + Greşit, eronat. Slăveşte o credinţă rătăcită. DrXghici, r. 269/31. Este foarte rătăcită socotinţa aceea că seminţele lăsate în paie folosesc pe vile. 1. Ionescu, c. 5/23. Nouă această părere ni se pare rătăcită. BXlcescu, m. v. 299. 4 (Rai-) Indus In eroare, înşelat. Vedem persoane rătăcite de o credinţă mincinoasă. Marcovici, d. 133/14. 5. F i g . (Şi substantivat) Care greşeşte prin purtare, prin atitudine, dezorientat, pierdut; care a pierdut controlul, jndecata; cu mintea tulburată, Întunecată. Cf. rătăci (5). Umbla ca neşte oameni rătăciţi şi posomărîti de vin. R. Popescu, c.m i, 517. Staţi ■ ■ ■ , rălăcifilor, ... nu soarbeţi pe deplin paharul ce desfrînarea vă întinde. Marcovici, c. 36/18. E vreun avanţ acesta? se întrebă Lionel rătăcit cu mintea. cr (1848), 15/73. Unde duci pe fata asta rătăcită? id. ib. 353/62. De am şi fost poate rătăcit, o secundă n-am încetat de a fi . . . al dumitale credincios rob. Negruzzi, s. i, 22. Polcovnice! Tu mă sperii . . . Eşti bolnav . . . Eşti rătăcit. Hasdeu, r. v. 136. N-am fost noi acolo? zise el rătăcit, arătînd ca mina spre direcţiunea casei. Eminescu, g. p. 53. Din punctul de vedere al psihologici comune, a fost un rătăcii şi un pierde-vară. Galaction, a. 176. Nu ne pîram intre noi şi era vai de capul rătăcitului care ar fi îndrăznit s-o facă. BrXescu, o. a. ii, 6. Dc unde eşti? De la Costeşti ori de la Ruginoasa? — Nu şiiu ! răspunse cu sfială rătăcitul. Sadoveanu, o. vii, 484. Care oameni, părinte Naflanail? strigă rătăcit banditul, id. ib. ix, 192. Ar fi voit-o căzută, rătăcită, ca prostituatele din romanele lui Dosioevski. CXlinescu, e. o. ii, 10. Tinărul rătăcit trebuia scos încetul cu încetul din visele lui. id. s. 707. Vor mai fi lupte grele şi vor mai fi oameni şovăielnici şi rătăciţi. Pas, z. Iv, 115. F i g . Fusesem slăbănog, fusesem orb, rătăcit între uragane, miazănoapte şi răsărit. Arghezi, vers. 199. 4- (Despre minte) Tulburată, întunecată, orbită. Bietul condamnai . . . arunca . . . căulăture ce arăta situaţia minţii sale rătăcite, cr (1848) 23/67. Au cutezat să lase pe drumuri pe un om cu minţile rătăcita. Filimon, o. i, 267. Femeia . . . fugea cu mintea rătăcită. Agîrbiceanu, a. 184. Poate gazda noastră era cu mintea cam rătăcită. Sadoveanu, o. viii, 422. Fata nu se clintea. Plîngea tare, cu mintea rătăcită, şi, cînd nu mai putu să rabde, se ridică şi o luă la fugă. Barbu, p. 211. (Despre privire) Care se mută dintr-un punct In altul, expritnlnd nedumerire, nesiguranţă, tulburare; care se fixează în gol. Ochi rătăciţi. Marcovici, c. 112/18. Deschizînd ochii săi înflăcăraţi şi rătăciţi de teroare, se repezea dintr-un loc într-altul. Filimon, o. i, 297. Ochii ci cată în toate părţile rătăciţi, nebuni, îngrozitori. VlahuţX, o. a. ii, 72. E cu părul zbîrlit, cu privirea rea şi rătăcită. BrXtescu-Voineşti, p. 257. Sări din pat şi se repezi dincolo, căutind in ţoale părţile cu priviri rătăcite. Gîrleanu, n. 152. Doctorul Taifun ocoli odaia cu o privire rătăcită şi spioană. Galaction, o. a. i, 61. Şi-şi răsuceşte capul tn toate părţile, cu privirile rătăcite. Sahia, n. 53. Acesta stătuse Lot timpul cu ochii rătăciţi pe pereţi. CXhnescu, e. o. i, 331. Oarfă îl privi cu ochi rătăciţi. Sadoveanu, o. i, 158. Rămîne uneori cu ochii rălăcifi ore întregi. Stancu, r. a. ii, 55. -0- (Adverbial) Rîdică încet capul şi cu ochii slrinşi se uită rătăcit tn toate părţile. Hogaş, m. n. 148. Naum se uita la ea rătăcit. Sadoveanu, o. ix. 134. Hagicnuş privi rătăcit la Ioanide. CXlinescu, s. 213. Făcuse un pas înapoi şi se uita înaintea lui. Vornic, p. 208. Priveşte lung, rătăcit. H. Lovinescu, t. 137. + (Despre înfăţişare, atitudine etc.) Pierdută, absentă. Numa . . ■ intră în oraş cu un chip rătăcit. Beldiman, n. p. i, 57/22. Se trase înapoi trei paşi, contemplind, cu un aer uimit, aerul rătăcit al lui sir Lionel. cr (1848), lls/59. Printre ele văzui o umbră, . . . un bătrin cu părul alb, cu faţa rătăcită şi trasă. Eminescu, g. p. 96. Avea o expresie rătăcită, o fixitate stranie tn privirea lui limpede. Preda, r. 373. Cu un aer rătăcit, porneşte spre ieşire, t februarie 1962, 42. + (Rar; despre voce) Slabă, şovăitoare, pierdută. Mai poate-abia să scoată o şoaptă dureroasă, Ce, rătăcită, scade, expiră tînguioasă. Macedonski, o. i, 254. — Pl.: rătăciţi,-te. — V. rătăci. RĂTĂCIT<ÎR, -OĂRE adj. Care umblă din loc în Ioc (fără ţintă), care rătăceşte (2), hoinar, pribeag; nomad. Cf. drlu. Se văd, rătăcitoare, Caravane ostenite. Alecsandri, poezii, 362. Pachymer vede înlr-înşii o naţiune rătăcitoare. Odobescu, s. i, 225. Porni luceafărul . . . Un cer de stele dedesupt, Deasupra-i cer de stele — Părea un fulger ne-ntrerupt, Rătăcitor prin ele. Eminescu, o. i, 176, Luntraşul . . . cu chip negru i-a stat sinistru-n cale, Lăsîndu-mă pe ţărmuri să ptîng rătăcitor. Macedonski, o. i, 174. înccrc să incheg o tristă poemă care ar fi poema unei vieţi de cavaler rătăcitor. PeticX, o. 330. In ruinele zidurilor au rămas încă sculpturi de cruci şi arme de pe vremea rătăcitorilor cavaleri ai sfîntului Ioan din Ierusalim. Bart, s. m. 48. Şi-a desfăcut pieptarul şi s-a descins de armă . . . Firavul eîntăreţ rătăcitor. Labiş, p. 210. In Lucu tresare cavalerul rătăcitor aţipii in sufletul fiecărui bărbat. s martie 1960, 29. P. anal. Steale rătăcitoare cărora să ţine ceaţa întunearecelor în veac. n. test. (1648), 201f/17. Frunze rătăcitoare tremurau ca fluturi, prin tăcerea şi lumina după-amiezii. Sadoveanu, o. ii, 244. Fig. Trăit-am cum trăieşte un val rătăcitor. Alecsandri, t. ii, 400. Eu te-am pus să fii măsura Vremilor rătăcitoare. Coşbuc, p. ii, 86. Un gind rătăcitor despre mamă-sa ii adie prin minte. D. Zamfirescu, v. ţ. 79. Iată drumurile pe care le-a călcat rătăcitorul lui picior. Sadoveanu, o. vi, 294. <0> (Substantivat) Dar arare, citeodată, Vreun rătăcitor, departe, satului pierdut în umbră Mai trimite-i cîte-o carte. Goga, poezii, 84. Şi ziua trecea şi rătăcitorul zbura mereu, fără asiîmpăr. Gîrleanu, n. 228. Un biet-răiăcitor pe drumurile grele. Eftimiu, î. 151 Venise iar pînă la .. . locul naşterii lui . . . , fără gîndul să-şi încheie aici cariera de rătăcitor. Sadoveanu, o. ix, 475. ^ (Rar) De pribegie, de rătăcire (2); (rar) rătăcind. Eu cel puţin eram deprins cu asprimile vieţii rătăcitoare; el însă pentru întîia oară le încerca. Hogaş, dr. i, 55. + Izolat, răzleţ. Un glonte rătăcitor . . . îl izbise sub frunte. Sadoveanu, o. ii, 650. + F i g . (Despre privire) Care se mută dintr-un punct în altul, exprimînd nedumerire, nesiguranţă, tulburare; care se fixează in gol. Cu ochii rătăcitori şi cu sufletul crim-poţii de înfricoşare, femeia se uita împrejur. Rebreanu, i. 289. 4- F i g . (Rar) Pieritor, trecător. Şi pentru cine vrei să mori ? întoarce-te, te-ndreaptă Spre-accl pămînt rătăcitor Şi vezi ce te aşteaptă. Eminescu, o. i, 178. — Pl.: rătăcitori, -oare. — Rătăci + suf. -tor. RĂTĂCJTIIrA s. f. (învechit) Greşeală; erezie. Cf. Coresi, l. 489/17. Curăţi oraşul de multe necurătii şi rătăcituri, n. test. (1648), 256v/18, cf. 38v/21, anon. car. De aş şi fi rătăcit (au greşit tn ceva) şi de ară şi 2034 rAtăli - 167 - rAtirată tnnopla cu mine rătăcilura mea (a. 1683). gcr j, 121/19. — Pl.: rătăcituri. — Rătăci + suf. -tură. RĂTĂLl vb. IV v. răteri. RĂTĂLtRE s. f. (Regional) Retragere din faţa duşmanului. Cf. ddrf. -PI.: rătăliri. — V. rătăli. RĂTĂLUl vb. IV v. răteri. RĂTĂNESC, -EĂSCĂ adj. v. rltănesc. RĂTĂNfE s. f. v. rltănie. RĂTĂRf vb. IV v. răteri. RĂTĂUŢÎ vb. IV. Refl. (Regional) A se sălbătici; (despre oameni) a se sminti. Cf. Ciauşanu, gl. — Prez. ind.: rătăuţesc. -Ci. rătuţ. RĂTĂVl5l s. n. v. retevei. RĂTEÂZ s. n. v. rătez1. RATEAZĂ s. f. v. rătez1. RĂTEGĂT, -Ă adj. v. retezat2. HĂT fi J s. n. v. rătez1. RĂTERĂ vb. I v. răteri. RĂTERt vb. IV. Intranz. (Prin Transilv., Maram., Ban.) A se da îndărăt, a se retrage (din faţa duşmanului). Vom să reieruim (a. 1825 — 1827). ap. cl 1969, 300. Ginărare, ginărare, Lasă-ne să răiălim, Că de nu, noi toţi pierim. Mîndrescu, l. p. 37. Ră-lăril-am, rătărit Pe un deal mîndru-nflorii. Reteganul, tr. 67. Căpitane, căpitane, Lasă-ne să răterim. doine, 107, cf. Bibicescu, p. p. 152. Rătăriţ, nu vă dzic ba, Numa d’e-ţ pui'ea scăpa. Papahagi, m. 120, cf. alr i 1431/125, 337, mat. dialect, i, 215. — Prez. ind.: răteresc. — Şi: rătări, rătăli, rătili (alr i 1431/270), retiruf (ap. cl 1969, 292), reteruf, rătfilui (alr i 1 431/90, ib. i 432/90, 215, 217, 360) vb. IV, răterâ (Jahresber. x, 204, Doine, 107), reteră (Reteganul, tr. 69), retiră (Gheţie, r. m., BiRLEA, c. p. 173), răltără (alr i 1 432/77) vb. I. — Din germ. retirieren. RĂTEVfil s. n. v. retevei. RĂTEZ1 s. n. 1. închizătoare primitivă, formată dintr-o limbă de lemn sau de metal, folosită la uşi, porţi sau ferestre. încuiaţi porţile . . . cu răteaze şi cu lăcăţi. Varlaam, c. 88. L-au inchis in cămară . . . puind răteadzul den afară. Dosoftei, v. s. octombrie 98v/33. Vom strica rătezile şi-l vom ucide acolo în odae. N. Costin, let2. ii, 83, cf. Budai-Deleanu, lex., Clemens. Sfărmînd porţi de schijă şi rătezuri groasă, Intră ca un straşnic cu paloşul gata. C. Stamati, p. 223. Trăgînd uşa după ea, a întors retezul de lemn. f (1871), 62, cf. ddrf, Pamfile, i. c. 416. Uşa caselor se închide — la casele vechi — cu „rătezul". Pribeagul, p. r. 27. Coliba avea o uşe de seînduri de brad . . . c-o rătează de fier ce se închide pe dinăuntru. Moro-ianu, s. 42. Turna apă-n vălău şi-şi spunea a sula oară că retezul de la poartă trebuie schimbat. Contemp. 1954, nr. 426, 4/1. Poarta s-a umflai, rătezul a pocnit şi, cît ai bale tn palmă, ograda s-a umplut. Vlasiu, a. p. 253. Uşa Hnzii a scirţîit încet, tar rătezele au zuruit uşor. LXncrXnjan, c. t, 108. Mîna pe retez a pus Şi-o intrat tn case. mat. folk. 1 538. Pă uşa d e cătă d’eal Pusă-i lăcata şî zar; Pă ferest’e-o pus răk'edz, La dumAiata să nu ies. T. Papahagi, m. 120, cf. Coman, gl., alr ii/i h 251, 252, alr aţi mn 121, 3 812, alrm u/i h 289, a i 22, 23, 31, it 6, 7, tit, 17, mat. dialect, i, 90, 266, Teaha, c. n. 258. <$■ Fig. Po-gorîiu la rădăcinele munţilor şi mă încuie pămîntul cu răieazele lui tn veac (a. 1651). gcr i, 156/13. 4 (Regional) Scoabă, bătută tn uşorul uşii, in care intră zăvorul. Cf. alr ii/i mn 121, 3 809 bis/605, a tu 2. 4 (Prin Transilv.) Clanţă. Coman, gl., alb ii/i h 250, a ix 6. 4 (Regional) încuietoare la valiză. Com. din Coleşti — VaşcXu. 2. (Regional) Mecanism prin care se poate ridica şi cobori teica morii. Cf. Scriban, d. 3. (învechit şi regional) Verigă. Că învîrtoşe verigile (rătiazele d) uşilor tale. psalt. 304. ...Răieazele" se explică [la Axinte Uricariul]prin „verigile", Iorga, l. i, 142, cf. Gregorian, cl. 61. 4 Lanţ. Puseră răteadzele greale pregiur grumadzii si>[i]n/ii sale. Dosoftei, v. s. septembrie 6r/13, cf. ahh. folk. vi, 71, 177. Plutoneru din Certeză Pus-a pe mine rătezfi. folc. transilv. i, 419, cf. Lexic reg. ii, 113. 4 (Prin Transilv.) Za la lanţ. Cf. alrt ti 98, 365, alr t 1 998/217, 218, alr ii/i mn 152, 3 948/219, alrm ii/i h 416/219. 4 (Prin Bucov. şi nordul Mold.) Lănţişor subţire de aramă de care flăcăii işi leagă cuţitele. Cf. jun. lit. xii, 105, şez. ui, 87, com. din Straja.-RXdXuţi, a v 19, Glosar reg. 4. (Regional) Cingătoare metalică (Rancu Salvei — Năsăud). Cf. chest. v 165/66. 4- Podoabă femeiască, nedefinită mai Îndeaproape (Borca — Borsec). h xii 289. 5. (Regional) Glnj la leucă (Petreştii de Jos — Turda). Cf. alr ii 5 632/250. 4 O parte a căruţei nedefinită mai îndeaproape (Clopotiva — Haţeg), h xvii 8. — Pl.: răteze şi rătezuri, (învechit, m.) rătezi. — Şi: ret6z, (învechit) răteâz, (regional) rătfej (alr ii/i h 250/95, alrm ii/i h 289/95), ratij (Coman, gl.), rot6z (Scriban, d.) s. n., răteză (alrm ii/i h 416/219, a v 19, Glosar reg.), răteâză, retează (dm) s. f. — Din ucr. peTUîti., magh. retesz. RĂTEZ2 s. n. v. retez1. RĂTEZĂ vb. I v. reteza. RĂTEZĂRE s. f. v. retezare. HĂTEZÂT1 s. n. v. retezat1. RĂTEZĂT2, -Ă adj. v. retezat3. RĂTtfZĂ s. f. v. rătez1. RĂTEZĂTtJRĂ s. f. v. retezătură. RAŢIE s. f. (Regional) Nuia; vreasc, surcea (Flo-reşti — Focşani). Cf. cv 1950, nr. 11 — 12, 41. I-a tras o rălie pc spinare, ib. — Pl.: rătii. — Etimologia necunoscută. Cf. r a t i n ă . RĂTILl vb. IV v. răteri. RĂTINOS, -OĂSĂ adj. (Regional; despre copaci) Crengos, rămuros. Cf. Coman, gl., Lexic reg. ii, 53. — Pl.: rălinoşi, -oase. — Ratină + suf. -os. RĂTIOĂRĂ s. f. (Regional) Diminutiv al lui raţie ; crenguţă; vreasc, surcea. Se cocoşă printre mărăcini, adunind şi rupînd rătioare uscate, ca s-aţîţe focul. sXm., iv, 772. — Pl,: rătioare. — Rătie + suf. -oară. RĂTIRÂTĂ s. f. v. retiradă. 2062 RĂTIŞ - 168 - RĂŢĂRIE RATIŞ s. n. v. rătişă. RATIŞĂ s. f. (Regional) Plăcintă făcută din foi subţiri de aluat (uneori umplute cu brînză sau mere). Cf. Caba, săl. 100. O curăţenie şi grijă sărbătorească in întreaga casă, ... iar pe masă: flori, ,,rălişe“ (plăcintă) şi sticla sau plosca cu vin. Pribeagul, p. r. 119, cf. Vaida, alr sn iv h 1079/325, cv 1951, nr. 6, 27, Lexic reg. 72, mat. dialect, i, 215. + (în forma răitaş) Brlnzoaică. Com. din Timişoara. — Pl.: rătişe şi răii şi (alr sn iv h 1079/325, Lexic reg. 72, mat. dialect. I, 215). — Şi: rătiş (alr sn iv h 1079/324, Lexic reg. 13) s. n., retişă (Vaida), reteşă (mat. dialect, i, 90), ritişă (Teaha, c. n. 260) s. f., răităş s. n. — Din magh. rctes. RĂTIZĂTtRĂ s. f. v. retezătură. RĂTU! vb. IV. Tranz. (învechit) A salva pe cineva, a scăpa; a apăra. L-au llmpinat nişte polcuri de husari de l-au mai rătuit. Neculce, l. 73. Au îndemnat pe Vitalian, ca cu arme să rătuiască orthodoxia. Cantemir, hr. 312. Au perit şvezi mulţi fără de samă, cît şi craiul lor puţin de n-au perii, ce l-au rătuit dără-banţii lui. Muşte, let. ui, 43/23, cf. mag. ist. iu, 370/13. — Prez. ind.: rătuiesc. — Din pol. ratowai, ucr. paTynaTH. RĂTUlRE s. f. (învechit, rar) Apărare. Cu toţii, într-un suflet, armele a dreapţii rătuiri apucînd . . . de drept războia ... se apucă. Cantemir, hr. 24. — Pl.: rătuiri. — V. rătni. RĂTUND, -Ă adj. v. rotund. RĂTtJNDE vb. III. Tranz. (Regional) 1. A rotunji H). Să mînie . . . pentru ce-şi rătund barbele. Ţichin-deal, f. 57/13. Caii cei bătrîni, dacă au coada roasă şi coama mică, le rotundă, dîndu-i astfel calului aspectul unui mînz tînăr. dr. v, 79, cf. chest. ii 237/20, alr i 60/9, 26, 343, 345, 740, 840, ib. 976/5, 9, 116, 343, 840. 2. (Apic.) A reteza (2) (Globu Craiovei — Orşova). chest. vi 148/13. Dacă stupul a roit de 2 ori, îl rătundem ca să nu mai roiască. ib. vi/13 supl. — Prez. ind.: rătund şi rătung (chest. vi/13 supl., alr i 60/26, lb. 976/5, 9). — Şi: rotunde vb. III, rătund! (gl. olt.) vb. IV. — De la tunde. RĂTUND! vb. IV v. rătunde. RĂTUNDIOĂRĂ s. f. v. rotunjor. RĂTUNEĂLĂ s. f. v. rătuteală. RĂTUNGltiR, -OĂRĂ adj., s. f. v. rotunjor. RĂTUNJEL, -EĂ, -ÎCĂ adj. v. rotunjel. RĂTUNJI vb. IV v. rotunji. HĂTCNIÎT, -Ă adj. v. rotunjit. RĂTUN.JOR, -OĂRĂ a. m., s. f. v. rotunjor. RĂTtJNS s. n. (Regional) Retezarea stupilor. Cf. rătunde (2) (Globu Craiovei — Orşova). Cf. chest. vi/13 supl. — V. rătunde. RĂTTJNŞOR- -OĂRĂ adj. v. rotunjor. RĂTtHYZ vb. I v. rotunji. RĂTUNZĂLĂ s. f. v. rotunjeală. RĂTUNZĂT, -Ă adj. v. rotunjit. RĂTUNZĂTURĂ s. f. v. rotunjîtură. RĂTUNZEĂLĂ s. f. v. rotunjeală. RĂTUNZÎ vb. IV v. rotunji. RĂTUNZlME s. f. v. rotunjime. RĂTUNZIOĂRĂ s. f. v. rotunjor. RĂTUNZtRE s. f. v. rotunjire. RĂTUNZÎT, -Ă adj. v. rotunjit. RĂTUXZITLRĂ s. f. v. rotunjîtură. RĂTLTE s. m. (Prin nord-estul Olt.) 1. Zăpăcit, smintit. Ciauşanu, gl. 2. Tîlhar, criminal; ocnaş. mat. dialect, i, 234. — Pl.: rătuţi. — Şi: rătuţ s. m. Ciauşanu, v. 194. — De la rătuţi. — Rătuţ: sg. refăcut după pl. RĂTUTEÂLĂ s. f. (Prin Olt.) Tulburare a minţii, zăpăceală, flstlceală. Mai de întunerec, mai de rătuteală, sfîntul pusese capul calului la măgar şi p-al măgarului la cal. Muscel, 92, cf. Rădulescu-Codin, 64, gr. s. vi, 112. Ce rătuteală e aia? Ce, eşti copil mic să te fîstîceşii? Udrescu, gl. — Pl.: rătuteli. — Şi: rătuneălă s. f. Pamfile, s. t. 184. — Rătuti + suf. -eală. RĂTUTl vb. IV. Refl. 1. (Prin Olt., Munt. şi sudul Transilv.) A-şi pierde capul, a se zăpăci, a se sminti, a înnebuni. Cf. Valian, v. Se rătulise de beţie. Scriban, d. Se gătise şi se dichisise in acest chip ciudat pentru a-i dovedi ... că este o femeie care dispune sau pentru a-l ameţi şi a-l rătuti. Stancu, r. a. iii, 338, cf. Rădulescu-Codin, 64, Tomescu, gl., com. din Rucăr — Făgăraş. 2. (Prin Munt.) A se pierde, a se rătăci, conv. ut. xhvj, 956. Mi s-au rătutit boii în pădure, ib. — Prez. ind.: rătutesc. — Etimologia necunoscută. Cf. t u t . IIĂTUTÎŞ adv. (Regional) Zăpăcit, năuc (Ileana — Bucureşti). Să uita cam răiutiş. Cam p-o gură de colnic, Vedea tinerel voinic, şez. ii, 77. — Rătnte + suf. -iş. UĂTUTÎT, -Ă adj. (Prin Olt. şi Munt.) Zăpăcit, ameţit (de băutură), smintit, nebun. Umblă rătutită. hem 573, cf. 1064, ddrf. Umblă rătutit ca un cline turbat. Bate ctmpii în neştire. Iovescu, n. 246, cf. h v 148, t. cr. vii, 52, 53, l. rom. 1961, nr. 1, 24. — Pl.: rătutiţi,-te. — V. rătuti. RĂTUŢ s. m. v. rătute. RĂŢÂR s. m. (Regional) Uliu (Accipiter gentilis) (Mălăieşti — Ploieşti), h xi 350. — Pl.: răţari. — Raţă -f suf. -ar. RĂŢĂPÎSĂ s. f. v. recipisă. RĂŢĂPlŞ s. n. v. recipisă. RĂŢÂPTĂ s. f. v. reţetă. RĂŢĂRIE s. f. Mulţime de raţe (1), loc cu multe raţe. Trei iazuri unul după altul... ş-o răţărie, de se întuneca soarele cîteodată. Sadoveanu, o. v, 26- îmi 2101 RĂŢĂŞCUŢĂ - 169 - RĂŢOIRE vorbeşte de răţâriile din nişte bălti de pe moşia lui, lîngă Dunăre, id. ib. x, 478. + F i g. Apă multă vărsată pe jos. Cf. Radulescu-Codin, 64. Ti..., ce răfărie! id. ib. — Pl.: rătării. — Raţă + suf. -ârie. RĂŢĂŞCtJŢĂ s. f. (Omit.; Bucov.) Pescărel negru (Cinclus). Cf. Marian, o. i, 229, ddrf, tdrg, Băcescu, pXs. 149. — Pl.: răţăşcuţe. — Răţuşcă + suf. -ufă. RĂŢÂTĂ s. f. v. reţetă. RĂŢEĂ s. f. v. reţea. KĂŢESC, -EĂSCĂ adj. (într-un descintec) De raţă (1), al raţei. Rîie gălnească, Rîie răţească. i. cr. ix, 179. — PI.: răţeştt. — Raţă + suf. -esc. RĂŢlSŞTE adv. (Rar) în felul raţei (1), ca raţa. Cf. Iordan, l. r. a. 174. — Raţă + suf. -eşte. RĂţEtA s. f. v. reţetă. RĂŢl vb. XV. Tranz. (Regional) A răţui. Cf. Pamfile, j. ii, 163. — Prez. ind.: rălesc. — V. raţă. RĂŢÎCĂ s. f. (Regional) Pui de raţă (1), boboc. Cf. alr i 991/164, 735, 740, 770, 776. — Pl.: răţele. — Raţă + suf. -ică. RÂ'ftN s. m. v. ricin. RĂŢllVĂ s. f. v. ricină. RĂŢINfiŞ s. n. v. ricin. RĂŢIPÎŞ s. n. v. recipisă. RĂŢIŞOĂRĂ s. f. 1. Răţuşcă (1). Cf. Polizu, Marian, o. ii, 396, ddrf, ŞXineanu, Alexi, w., tdrg. Mi-o bate maică-sa Cu pana de răfişoară. Sevastos, c. 156, cf. şez. i, 237. alr i 991/730, 870, 887. Două răţişoare Călugăricioare, Pe unde mergea, Malul se surpa (Foarfecele). Gorovei, c. 154. 2. (Mai ales la pl.) Plantă erbacee perenă, cu rizom şi frunze lungi, cu tulpina scurtă, cu flori mari, violacee sau galbene (Iris pumila). Cf- ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Simionescu, fl. 182, Borza, d. 88, alr ii 6 270/682. — Pl.: răfişoare. — Raţă + suf. -işoară. RĂŢITĂ s. f. v. răchită. RĂŢOAlCĂ s. f. (Regional) Raţă (1). Udrescu, gl. «£> E x p. S-a hotărlt cu răţoaica = s-a terminat, s-a isprăvit. Cf. Alexi, w. — Pl.: răţoaice. — Raţă + suf. -oalcă. RĂŢOAlE s. f. (Regional) Raţă (1) (Certege—Abrud). alr i 1008/96. — Pl.: ? — Raţă + suf. -oaie. RĂŢOI1 s. m. 1. Bărbătuşul raţei (1). Cf. anon. car. Mai mult decît zeace rate şi un răfol se nu fini pre iarnă. Economia, 113/22, cf. lb, Marian, o. ii, 396. Domnul cu lavalieră continuă să surîdă, răsucindu-şi vîrful bărbii, din care făcuse un eîrlionf ca o coadă de răţoi. C. Pe- trescu, î. ii, 111, cf. Pribeagul, p. r. 61, bl vi, 198-Aveau mustăcioare care îmi aminteau cîrligele de la coada răfoilor. Sadoveanu, o. xi, 223. Tătufu poate să-i puie unei singure raţe ochii de la opt rătoi. Arghezi, c. j. 14. Intră, legănîndu-se ca un răfoi, pe uşă. Vinea, l. i, 138. Răfoiul să dă peste cap şi se face un fecior ca mai înainte. Reteganul, p. i, 41, cf. alr x 1 007, alr u 5 737/704, a iu 1, 2, 4, 5, 16, 18, 19, iv 3, vx 16, 26. Ba (e) raţă, ba (e) răfoi, se zice despre cei Îndărătnici şi cîrcotaşi. Zanne, p. i, 633, cf. Pascu, c. 89. <0> Expr. Coada răţoiului sau coadă de răţoi — (despre şuviţe de păr, mustăţi) cu capetele răsucite In spirală. Un băiat nalt, fudul, cu mustaţa coada răţoiului, cu straie cusute la tîrg. Sadoveanu, o. iii, 22. + Epitet depreciativ dat unui bărbat Înfumurat. Acest răţoi gătit este un „cuceritor“ ... se pare că veneţienele mor după el. . . Crezi că aceste orătenii sînt în stare să iubească? Camil Petrescu, t. u, 218, cf. 220. 2. (Regional) Flăcău care 11 însoţeşte pe naş la nuntă, duclndu-i ploconul (Segarcea — Băileşti). Cf. gl. olt. — Pl.: răţoi. — Raţă + suf. -oi. RĂŢOI2 vb. IV. R e f 1. A se răsti la cineva, a ameninţa pe cineva, (regional) a se răboli, a se răboţoi, a se răscocora. Se răţoieşte parcă e năbădăios, pr. dram. 208. Ei! nu te mai rătoi aşa, că nu-ţi şede bine. Alec-sandri, t. 446, cf. PAMFiLE, J. ii, 163. Acolo sef te răţoieşii dumneata, nu aici, între oameni cumsecade! Rebreanu, i. 154. Da ce, Ioane, maică, la tine nu era loc? se răţoi baba. STĂNoiu, c. i. 59. Care alţii? — se răţoi Stănică — care alţii? CXlinescu, e. o. ii, 115. V-aţi luat. . . după chiaburi, se răţoi fata. v. rom. iulie 1954, 127. Se răţoi . , . la gazetarii pe care îi chemă pentru a le face, potrivit obiceiului, o expunere de principii. Pas, z. iv, 157. Ce te răţoieşti aşa? H. Lovinescu, t. 170. Apoi eu d-aia am venit, ca să-fi spun . . ■ Nu ca să te răţoieşti la mine dumneata. Vornic, p. 97, cf. şez. i, 206, RXdulescu-Codin, i. 358, Pamfile, j. ii, 163, Ciauşanu, v. 194. (Regional; construit cu prep. ,,pe“) La vreo două-trei zile iar se răţoieşte pe noră-sa. i. cr. ii, 265. O (Prin analogie) Haiducii rămîneau în vizuini, ţignalul se mai răţoia odată a pustiu. Klopştock, f. 27. 4 A se înglmfa, a se făli. Cf. Polizu, Marian, o. xi, 396, ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Vremea . . ■ şi-o petrecea dînd . . . iama în ţigăncile oacheşe, răţoindu-se şi răsixeindu-şi mustătile. Sadoveanu, o. i, 256, cf. Ciauşanu, v. 194, alr ii 3 723/182, 514, Zanne, p. i, 635. + (Rar) A sta comod, a se lăfăi. Cei cari trimiseseră foteluri la teatru n-ar fi suferii o dată cu capul să se răţoiască al{ii pe scaunele lor. ap. tdrg. — Prez. ind.: răţoiesc. — Şi: (rar) răţui (Scriban, d.), (regional) roţăi (dr. vX, 316) vb. IV. — V. răţoi1. RĂŢOIAlĂ s. f. Vorbă răstită, ameniţare; gest, atitudine îngîmfată, plină de ifose; (rar) răţoitură. Cf. Ponzu. Răţoieli ridicule şi nesocotite de criticaştri ignoranţi. VlahuţX, ap. tdrg, cf. Marian, o. xi, 396. ddrf. Avea în urmă destulă vreme să se îndoape, cît poftea, cu răţoielile nesărate ale cine ştie cărui vînător de gologani. Hogaş, m. n. 29. — Pl.: răţoieli. — Şi: (rar) răţuiâlă s. f. Scriban, d. — Răţoi2 + suf. -eală. RĂŢOlAş s. m. Diminutiv al lui r ă ţ o i1. Cf. Marian, o, xi, 395, 396, ddrf, tdrg. Dintr-însele s-au făcut doi răţoiaşi cu penele de aur. Sbiera, p. 112. — Pl.: răţoiaşi. — Răţoi1 + suf. -aş. RĂŢOlRE s. f. Faptul de a se răţoi8. Cf. Pon-zu, lm, Marian, o. ii, 396, ddrf, Barcianu. — Pl.: răţoiri. — V. răţoi2. 2122 rAţoit - 170 - RÂU RĂŢOfT, -Ă adj. (Rar; despre felul de a vorbi) Răstit, aspru. <$> (Adverbial) Se proţăpi în faţa lui Damaschin şi-i spuse răţoit. Contemp. 1948, nr. 112, 6/5. + Îngîmfat, fudul. Cf. ddrf. — Pl.: rătoiţi, -te. — V. răţoi2. RĂŢOITt)RĂ s. f. (Rar) Răţoială. Ce ar mai putea face aceste cincisprezece familii, cu toate răţoiturile lor, cînd noi . . . le-am zice: duceţi-vă de pe unde aţi venit. Bolliac, o. 236. — Pl.: răţoituri. — Răţoi2 + suf. -tură. RĂŢUCĂ s. f. (Regional) Răţuşcă (I). Micuţa umblă ca o răţucă, de la unul la altul. Marian, na. 347, cf. id. o. U, 396, tdrg, alr i 991/138, 148, 150, 259, 266, a u 2, m 12. — Pl.: răţuci şi răţuce, (regional) rătucă (alr i 991/266). — Raţă + suf. -ucă. RĂŢUl1 vb. IV. Tranz. (Regional) A scobi nuca cu briceagul, cu cosorul etc., pentru a-i scoate miezul; (regional) a răţi. Cf. Pamfile, j. ii, 88. (Refl. pa s.) Vmblînd după nuci văratice . . ., le desfac în două. Fiecare jumătate se cheamă raţă. Raţele se răţulesc. id. ib. — Prez. ind.: răţuiesc. — Raţă + suf. -ui. RĂŢUl2 vb. IV v. răţoi2. RĂŢUIĂLĂ s. f. v. răţoială. RĂŢUICĂ s. f. (Regional) Răţuşcă (I). Cf. lb, Polizu, Marian, o. ii, 396, ddrf, alr i 991/839, gl. olt. + Colăcel, pupăză (Săcele— Braşov). Cf. alr u 4 032/182. — Pl.: răţuici. — Raţă + suf. -uică■ RĂŢtIŞCĂ s. f. 1. Diminutiv al lui raţă (1); pui de raţă, boboc; (regional) răţucă, răţuică, răţu-şoară, răţuţă. Deprinde. . . Răţuşcă să înoate abia ieşind din ou. Negruzzi, s. ii, 264, cf. Marian, o. II, 395, 396, Săghinescu, v. 66. Se ivi dinlăuntrul tufişului un cîrd de răţuşte. D. Zamfirescu, v. ţ. 139. Ne uităm ... la sprintenia lui de răţuşcă familiară cu apa. Galaction, a. 472. Stoluri de răţuşle dau necontenit ocoluri pe deasupra. TopÎrceanu, o. a. ii, 78. Avea ochi de răţuşcă speriată. Cazimir, gr. 95. Toate răţuştele cu pene felurit încondeiate . . . aici au poposit şi-au devenit domestice. Sadoveanu, o. ix, 243. Răţuşte şi lebede. H. Lovinescu, c. s. 86, cf. h iii 307, x 68, 207. Iţi fură cioara răţuştele. şez. iii, 48, cf. alr i 991, a vi 16, 26. Noi ne ducem să mîncăm Nouă miei de la nouă oi, nouă răţuşte de la nouă raţe. folc. mold. i, 398, cf. Gorovei, c. 215. 2. (Regional; la pl.) Soi dc cartofi timpurii, de formă lunguiaţă. Cf. Borza, d. 162, a v 14, Glosar reg. 3. Joc de copii, constînd din aruncarea unei pietricele în apă, în aşa fel Incit să facă mai multe sărituri la suprafaţa apei înainte de a se scufunda; p. r e s tr. fiecare dintre aceste sărituri; părăluţe. Se aşează pe malul pîrăuaşului. . . , se năcăjeşte cu cîteva pietricele să facă răţuşte. Sadoveanu, o. ii, 532, cf. 544. — Pl.: răţuşte şi (regional) răţuşti. — Raţă + suf. -uşcă. RĂŢUŞOĂRĂ s. f. (Regional) Răţuşcă (1). Cf-Marian, o. ii, 396. — Pl.: răţuşoare. — Raţă + suf. -uşoară. RĂŢtiŢĂ s. f. (Regional) Răţuşcă (1). Cf. drlu, alr i 991/61, 333, a i 35. Am o căsuţă, Plină de răţuţe (Pepenele). Pamfile, c 28. — Pl.: răţuţe. — Raţă + suf. -uţă. RĂU, REA adj., adv., s. n. A. Adj. (în opoziţie cu bun) I. Care are însuşiri negative; lipsit de calităţi pozitive. 1. (Despre oameni şi firea lor) Care face (în mod obişnuit) neajunsuri, neplăceri altora; (popular) rln-zos. Rău om eşti. Coresi, ev. 315. De vor fi tinerii foarte răi pănă mainte de 10 ai şi giumătate, atunce să vor socoti mai sus de 25 de ai. Pravila, 257, cf. Lex. mars. 236, man. gott., Şincai, hr. ii, 224/3. O zînă rea ţara stăpîneşte. Budai-Deleanu, ţ. 73. De la venirea mea cu a doua domnie şi pînă astăzi. . ., m-am arătat cumplit, rău, vărsînd sîngele multora. Negruzzi, s. i, 149. Nu zic că Despot este om rău. Alecsandri, t. ii, 100. Aceasta îl făcea către ceilalţi oameni rău, mic, egoist. Bolintineanu, o. 444. De-am fost răi, tu ni-i ierta. Creangă, p. 275. Ea este mai rea decii soră-sa. Ispirescu, l. 5. S-a îndurat sfîntul de mi-a dat muiere harnică, da rea, topenia pămîntului. Delavrancea, s. 6. Să se ştie departe de-acest prag Al casei locuite de cea mai rea femeie! Coşbuc, p. i, 141. O perniţă sferică, in care O fată rea, ca să se joace. A-nfipt o sumedenie de ace. TopÎrceanu, p. o. 134. Este o vorbă: pe omul rău îl cunoşti după pleoape, pe hoţ după cum păşeşte, iar pe prost după căciulă. Vlasiu, d. 302. Tînără m-am măritat Şi rea soacră-am căpătat. JarnIk-Bîrseanu, d. 170 Vai, tuna-te-ar, lume rea ! id. ib. 366, cf. 271. La casa de oameni răi Nu se veselesc nici ei! folc. transilv. i, 247. Să te fereşti de fumu din casă şi de muierea rea. Zanne, p. ii, 291, cf. iv, 237. «0> (Substantivat) Şi ieşiră robii acei în răspîntii, adunară toţi ciţi aflară, răii şi bunii. Coresi, ev. 302. Ferice de omul ce n-a mearge în sfatul celor fără de leage Şi cu răii nu va sta-n cărare. Dosoftei, ps. 11/10. La răi şi la cumpliţi nu trec filosofiile şi învăţăturile R. Pope seu, cm i, 264. Dar n-au crezut... A fi mai păcătos Decît un rău, un hoţ! Donici, f. ii, 59/6. Ambiţia ... Şi pe bun şi pe rău face morţii de se hărăzeşte. Conachi, p. 283. Răii fac planuri cum au a reţine. In barbare lanţuri poporul gemînd. Bolintineanu, 0. 70. Voi stnleţi urmaşii Romei ? Nişte răi şi nişte fameni! Eminescu, o. i, 151. In călătoria ta, ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni. Creangă, p. 198. Doamne, .. . Cînd dai răilor cruzime, Dai blindeţe la victime. Macedonski, o. i, 40, cf. ddrf. Aha! Tu erai în capul răilor. Mironescu, s. a. 24. Răii aceştia pot face altceva, pot să zădărnicească orice operă de organizare. Camil Petrescu, t. ii, 480. Cu bila, din bun faci rău şi din rău nu faci bun. Brăescu, o. a. ii, 390. Şi pe mine m-a lăsat răul cela chiar de-atunci. Sadoveanu, o. 1, 469. Sînteţi ai mei, şi răi şi buni. Arghezi, vers. 367. O, raţiunea trează . . . Dacă-ţi conduce fapia ţintită spre progres, Abia atunci ai dreptul să-ţi rîzi de răi. Labiş, p. 244. Lumea toată de pre lume Ne-a şi pus urîte nume . . . Ţie răul răilor Şi pleava oamenilor! JarnîK-Birseanu, d. 66. Buzduganul arăta, Ciocoii se-nspăimînla, Pe răi frica-i cuprindea. Balade, ii, 399, cf. folc. transilv. i, 313. Rău cu rău, bun cu bun se însoţesc. Zanne, p. iv, 211. (Glumeţ) Am voit să-ţi dau o lecţie, releo, să te rog de-un lucru de nemic şi să nu vrai? Contemporanul, vj, 488. Ea pe piept mi s-a lăsat Şi zîmbea c-un fel de frică: ,,Răule, te-ai supărat?“ Coşbuc, p. i, 117. Loc. adj. Rău la minic v. mînie. O Expr. Rău la (sau de) suflet (sau, regional Ia credinţă) = fără milă, răutăcios, Înrăit. Cf. alr ii 3 186/105, 284, 762. Rău la inimă v. i n i m ă. (A fi) rău de «jură (sau gură rea) v. g u r ă. A fi rău Ia maţe v. maţ. + (Substantivat) Spirit necurat, drac. Cîndu apropie-se spre mere reii [făcătorii de rău c2, d] se mărănce peliţa mea. psalt. 45, cf. 206. Numai după ce-i dă răului ce a cerut, numai atunci o poate scoate [comoara]. Pamfile, com. 15, cf. 10. Cu răii şi cu răoaicele. gr. s. vi, 145, cf. Udrescu, gl. E x p r. A da tuturor răilor (pe cineva) = a) a oeărî, a blestema pe cineva. Părăsi locul hăt-măniei blasfemînd şi dînd tuturor răilor pe toţi amplo- 2133 RÂU - 171 - RĂU talii ţărei. Filimon, o i, 244; b) a abandona, a părăsi. Holul, dacă văzu că nu este nimic In cring, dete tuturor răilor şi iepure şi tot şl se întoarse să se odihnească. Ispirescu, l. 370. 4 Care exprimă răutate (1 1); gata să vatăme, răutăcios, duşmănos, răuvoitor. Pentru firea şi mintea lui cea rea lot să să cearta, prav. 234. De am viclenit pre măria-la . . . au am vreun gînd rău să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. Antim, p. XXIV. N-am nici un gînd rău asupră-ţi. Ispirescu, l. 42. S-a încrezut pe mînă rea, da şi lui Drăgan n-o să-i meargă strună. Delavrancea, s. 51. Barbarii au rele gînduri, cred! Coşbuc, p. i, 160. E cu părul zbtrlit, cu privirea rea şi rătăcită. Brătescu-Voineşti, p. 257. Spune întunecos, cu ochii răi. Galaction, o. a. i. 271. Coslea îi văzu lacrimile şi avu o bucurie rea. C. Petrescu, c. v. 96. Mă iscodeşti cu ochii reci şi răi. Cazimir, l. u. 95. Îşi însoţi întrebarea cu un rînjet rău. Vlasiu, d. 382. Veştile îi arătau de la vecini gînd rău şi pismă. Sadoveanu, o. xii, 361. Nu o slăbea din ochi şi avea ochii răi, cu luciri roşii ca ăi de capră. Camil Petrescu, o. îl, 297. 4 Fig. Mă iau după lala la deal printre tîrîşuri Şi brazii mă zgîrie, răi şi uscaţi. Labiş, p. 37. <£- Compus: rea-voiu CA = lipsă de bunăvoinţă, atitudine ostilă faţă de cineva sau ceva. Cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. ll vedem plîngîndu-se . . . penlru reaua-voinţă de care dădeau dovadă funcţionarii episcopali. Iorga, l. ii, 203, cf. JAHRESB. XIX —XX, 8, IORDAN, L. R. 321. Eşti de o rea-credinţă înspăimînlăioare. Călinescu, b. i, 33. Premiera . . . fusese primită cu o rea-voinţă excesivă. s mai 1960, 117. + Sălbatic, nesupus. Mînzul crescu frumos şi să făcu foarte rău. Alexandria, 14/15. E rea o fiară ce-o ţii legată ! Bolliac, o. 138. <0> Cîine rău = cline care muşcă. + (învechit şi popular) Cumplit. Rea muncă i se va găti în vecie. Coresi, ev. 68. Să va certa mai cu rrea moarte. Prav. 87, cf. 285. Pre carii tâlhari, pre unde i-au prinsu, cu rele şi groaznice morţi i-au omorît. Neculce, l. 291. Nu cutezăm să ne închinăm ţie, că nc-am închina fie astăzi, iar mîne va veni Darie şi cu rea moarte vom muri. Alexandria (1794), 81/2. Rea perire şi moarte jurase. Budai-Deleanu, ţ. 151. Acee mi-o adus mie Mult doruţ şi rea urgie. Balade, iu, 243. Blăsiemul de mumă E rău ca ghiara de ciumă. Zanne, p. iv, 473. + (învechit şi regional; cu valoare de superlativ) Mare, greu. Să fugim amu, fraţilor, de păcatele cealea realele. Coresi, ev. 48. Păcatele mele cele relele (cca 1580 — 1619). cuv. d. bătr. ii, 450/13. Greşala hoiruhii iaslc mai rea. Prav. 169. Apele fugi-vor, de-a rămîne prundul De îngrozîtură şi dc rea-nfocare. Dosoftei, ps. 51/11. Astăzi arată pre cinevaşi împărat, iară mîine în rea robie îl dă. Varlaam-Ioasaf, 54v/27. Din ră nenorocirea lor, locul. . . era cam departe. Drăghici, r. 202/17, cf. alr sn v h 1 386. 2. Care nu-şi îndeplineşte îndatoririle morale şi sociale cerute de o anumită calitate pe care o deţine. Eu am fost mamă rea, femeie cu inimă cîinoasă. Slavici, o. ii, 195. Hei, Stupule, stăpîn rău, Ascultă ce-ţi grăiesc eu. Balade, ii, 363. + (Despre copii) Neascultător; răsfăţat, rîzgîiat. Cercă să se acaţe de feţele meselor, de mobile, ... Ca un copil rău, refuzînd să se lase dus la culcare. C. Petrescu, î. ii, 230. El ar fi vrut să fiu ca rupt din soare şi eram şi eu un copil ca alţi copii cînd rău, cînd mai rău. Vlasiu, a. 72, cf. alr ii 3 739/ 102, 219, 414, 705. -0> (Substantivat) Cum îndrăzneşti, răule, a vorbi astfel cu neneaca la ? Sadoveanu, o. xi, 206. 3. Contrar regulilor moralei, în dezacord cu opinia publică; greşit, vinovat, nelegiuit. Aruncă pre ci dracul aorea în foc cu urgiia şi cu pohtele cealea realele. Coresi, ev. 82. Căutară toate faptele omului şi de cele rele nu aflară nemică (cca 1580 — 1619). cuv. d. bătr. ii, 422/4. Schimbîndu-şi neştine firea şi viaţa cea rea ■ . . , îndeamnă pre giudeţ de-i mai mieşureadză certarea. prav. 292, cf. 97. Năravele bune slrică-Ic însoţilura rea. n. test. (1648), 237v/12. Audiind. aceste fapte răle Vasilie Vodă . . . nu-i părc bine. Neculce, l. 26. Faptele cele rele. Muşte, let2. iii, 23. Nimc pe om aşa supus nu ţine întru rele năravuri, ca mine. Budai-Deleanu, ţ. 228. Vei înfrîna relele nărăviri. Marcovici, d. 9/23. Veţi vede în ce slare agiunge acei cu creştire şi deprindere ră. Drăghici, r. 158/7. Ocean îi viaţa noastră, în care lot valuri grele Ne clatină şi ne mişcă la faple bune sau rele. Conachi, p. 279. Bolul lor esle d-a lua în rîs relele năravuri ale omenirei. Odobescu, s. i, 31. Nu, moşule, te opresc de la un lucru rău. Gîrleanu, n. 43. + (Şi substantivat) Păcătos. Iară răii şi hitleanii lăsa-i-voiu să îmbie înşişi în voia lor. Coresi, ev. 187. Den pildele răilor să vă feriţi să nu luaţi mînie lu Domnedzeu. po 9/3. Oamenii în Sodom răi era, că tare greşiia în aleanul Domnului. ib. 46/25. Vor despărţi răii den mijlocul derepţilor. N. test. (1648), 18r/31. Aci — se zice — aşteaptă pe cei răi spăimîntare, Cei buni sînt fericiţi. Eminescu, o. iv, 14. Ştiutorule dc inimi, Ia aminte spre cel rău. Vlahuţă, o. a. i, 163. + (învechit şi popular; şi substantivat) Necinstit, hoţ. Prepusul furtuşagului să arată pre numele omului cel rău. prav. 64, cf. 31. Nici un om rău în toată împărăţia lui să nu să omoară şi să nu să pedepsească. C. Cantacuzino, cm i, 50. Un eclisiarh, . . . fiind rău . . . , fura luminările. Mineiul (1776), 162^1/15. Pe Nechifor l-au răpus răii. Sadoveanu, o. x, 552. Dă la un datornic rău ş-un sac dă paie este bun. Zanne, p. v, 262. + (Substantivat) Netrebnic, mişel. Trebuie să spargem casa răilor şi s-o curăţim de spurcăciune. Sadoveanu, o. x, 139. (învechit şi popular; adesea substantivat) Des-frînat, imoral. Cela ce va avea veaste de om rău şi va fi fost hotru ... la alt lucru plin de ruşine, prav. 103, cf. 138. O singură fată, şi aceea necinstită, şi aceea o rea. Contemporanul, Vj, 504, cf. Graiul, i, 442, a v 15, vi 26. Ăştia bradului, reaua salului (Scripca). Pascu, c. 196. + (Despre vorbe) Care supără, care jigneşte; p. ext. necuviincios, urît. Feciorul lui Darie . . . zisă lui Artaintis hatmanul multe cuvinte răii. Herodot (1645), 507. Va scrie neştine . . ■ cuvinte reale şi sudălmi. prav. 247, cf. 241. Să fălesc pizmaşii că-şi vor mări limba Cu reale cuvinte să mulţască scîrba. Dosoftei, ps. 37/16. Niciodată o vorbă rea nu căzuse din gura lor. Sadoveanu, o. i, 391. Nu ne certa şi nici nu ne spunea vorbe rele. Lăncrănjan, c. i, 64. Săracă inima mea, Iar începe-a mă durea, Nu mă doare dc durere, Mă doare de vorbe rele. JARNfK-BÎR-seanu, d. 188. S-ar pune pe-o rămurea . . . Da să teme de-o belea Să nu aibă vorbă rea. şez. i, 289, cf. mat. folk. 1382. Cînd oi fi-n crîşmă ş-oi be, Nu-mi veni cu vorbă ră. şez. v, 30. Vorba rea să duce ca glonţul. Pann, p. v. i, 21/13. + (Substantivat, f. pl.) Cuvinte urite, jignitoare; calomnii. Pentru clevetirea şi limba care grăieşte reale (a. 1762). cat. man. ii, 241. Ce păcat că nu era beteag şi de-o ureche — de urechea care aude cele rele. Gîrleanu, n. 143. Zică oamenii şi bune şi rele, să-mi văd de drumul meu. Vlasiu, d. 19. Cele răle să se spele, cele bune să s-adune: vrajba dintre noi să piară şi neghina din ogoară. Creangă, p. 60. 4. (Despre viaţă, trai etc.) Greu de suportat, chinuitor, cu lipsuri; neliniştit, apăsător. La cea bucurie ce va să fie să ajungem . . . , unde e lăcuita şi răpausul derepţilor şi de reaoa viaţa aceasta . . . mîngîiare. Coresi, ev. 56. Puţineale şi reale dzilele vieţiei meale. po 616/24. Traiul rău şi proasta stare, în care aceste familii vieţuiau, redusese pe domniţa la un singur fiu. Odobescu, s i, 317. Porni acasă gîndind că . ■ viaţa asta reaua nu poale să-l facă să lepede cinstea şi inima lui bună. Vis-sarion, B. 153. Nu ştiu zilele mi-s rele Ori mă bal faptele mele. JarnIk-Bîrseanu, d. 194. Pribegia mult c rea. id. ib. 198. Aja trec zilele mele, Una bună, zece rele. mat. folk. 1 355. ^ Expr. A duce casă rea (cu cineva) = a nu se Înţelege, a nu se împăca, a trăi rău (cu cineva). 4 (Despre sentimente, stări sufleteşti) Care produc suferinţă, amărăciune, chinuitor. Cît de mare-i pămîniu, Ce-i mai rău ca urîtu? Ba, zău, mai rea-i dragostea. .jARNfK-BÎRSEANu, D. 8. Bău e dorul, lare-i rău! id. ib. 89. 4- întristat, mîhnit, amărît. Era inima-n mine neagră şi rea ca zgura. Sadoveanu, o. vi, 434. Slrmană inima mea, Fii măi 2133 RÂU - 172 - RÂU bună, nu tot re. Densusianu, ţ. h. 221. Cîn aş şti că ţi-i bine, N-ar fi ră inima-n mine. şez. xix, 116. <0> Expr. A(-şi) face sînge rău (sau inimă, voie rea) = a (se) necăji, a (se) mlhni, a (se) întrista. Cela ce nu-ş va face voia rea după moartea celui otrăvii .. . face prepus cum să-l fie el otrăvit, prav. 111. Stă-ptnul ei, făcîndu-ş inemă rea, s-au îmbrăcat cu sac. Dosoftei, v. s. octombrie 45r/5. El îşi făcu voia rea de acea videnie. Mineiul (1776), 120 /26. Las', jupîne-şică, nu-ţi face voie rea, că are să fie cît se poate de bine. Creangă, p. 128. îl îndemnară părinţii şi fraţii să nu-şi mai facă inimă rea. Ispirescu, l. 214. Asta o să-i facă mult sînge rău tantei Aglae. Călinescu, e. o. i, 79. Turturea, de-i turturea, Şi toi face-şi voie rea, D-apoi eu cum să nu-mi fac, Pentru unul ce mi-i drag! .IarnIk-Bîrseanu, d. 214, cf. Zanne, p. ii, 713. Inimă rea v. inimă. Voie rea v. voie. 5. (Despre veşti) Care anunţă un necaz, o supărare; neplăcut. De audzire rea nu spămănlă-se. psalt. 241. Nărodul, audzind această beseadă rea, înlristară-se şi nime nu-şi purtă podoaba sa. po 290/26. Teamă n-am, nice mă poate Veaste rea să mă mîhnească. Dosoftei, ps. 17/7. Se părea a fi o rea prevestire. Bălcescu, m. v. 70. La Ploieşti insă îl ajung ştirile rele. Giiica, s. 104. Asia-i veste rea moşnege? Creangă, p. 77. Află o veste rea. Bassarabescu, v. 80. E o veste rea. Galaction, o. a. i, 47. Oştenii, deşi fuseseră loviţi îniăi de vestea cea rea de la Chilia, se ţinură tari. Sadoveanu, o. xii, 344. Bale vînt de la sfinţit Şi rea veste mi-a venit. Jarn(k-Bîrseanu, d. 499. 6. Care produce neplăcere, nemulţumire, necaz. (Substantivat) Dumnezeu să vă apere de cele rele şi mai rămăneţi cu bine! Creangă, p. 20. II. Care nu are calităţile proprii destinaţiei, menirii, rolului său. 1. Care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuinţări ; nepotrivit. Numai poşta . . . au fost foarte ră. Kogălniceanu, s. 2, cf. alr ii/i li 256, alr sn i h 11/362, alrm sn i h 103. E rea casa fără clopot, se spune cînd într-o casă nu sînt copii. Cf. Zanne, p. iii, 88. <0> (Fiz.; despre corpuri) Bău conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite. Cf. Poni, f. 141, 194. (Regional; despre vaci) Rea de lapte = stearpă, alr i 1069/85. 4 (Despre drumuri, terenuri) Pe care se circulă greu, desfundat, impracticabil. încătro era a năzui oştii noastre, era loc foarte rău şi îndată coborlşul Jijiii. M. Costin, o. 189. Poate vor fi drumurile rele. Agîrbiceanu, a. 49. Am auzit că drumurile-s rele pe aici. Sadoveanu, o. iii, 496, cf. şez. ii, 224, alr i 394/9, 26, alr ii 3126/102, 228. 2. (învechit şi regional, despre animale) Slab, pipernicit; cu defecte corporale; cu nărav. Văzuiu cum alte şapte vaci mîrşave, grozave şi foarte reale vineră sus. po 141/9. Păcurar cu oile, De le-ar bale ploile . . . De le-ar baie-o ploaie grea, Să-ţi rămîie-o oaie rea. JarnIk-Bîrseanu, d. 278. Am prins a mă lăuda Că am car şi patru boi; Ei îs numai doi viţăi Ş-aceia picaţi de răi. şez. i, 143, cf. 210, Candrea, ţ. o. 30, chest. t 54/328, 476, 497, ib. 77/459, alr i 1110/595, 764, ib. 1779/9. 3. (Despre organe sau părţi ale lor) Care nu funcţionează normal; nesănătos, bolnav; (despre funcţiuni fiziologice) care nu se desfăşoară normal; defectuos. Un rău şi beteag mădulariu . . . curmat şi tăiat a fi se cade. Cantemir, ist. 52. îşi aducea aminte de reaua umoare a mumei sale. cr (1848), 331/63. Săraci picioarele mele, Nu le poci purta de grele, Ori de grele, Ori de rele. Jarn (Regional) Tuse rea = tuse convulsivă. Cf. tdrg. Copilul. . . era şi bolnav de tuse rea. Brătescu-Voineşti, p. 275, cf. alr ii/i h 120. 4. (Despre îmbrăcăminte şi încălţăminte) Uzat, rupt, stricat; p. ext. de purtare, de toate zilele. Dorobanţii şi seimenii îşi lepăda hainele cele vinete şi să îmbrăca în ferfenife rele. R. Popescu, cm i, 375. 1 pă(re-che) sirimfi . . . răi (a. 1754). Iorga, s. d. xii, 67. Pre ei numai în nădragi şi nişte dulmăni rele i-au lăsat. Şincai, hr. ii, 310/8. Nu le uita, lele hăi, Că mi-s cioarecii cam răi, C-am acasă două oi Şi mi-oi face alţii noi! Jarniic-Bîrseanu, d. 459, cf. 442, alr i 1984/80, alr ii 3320/514, alr sn iv h 1 155/235. 5. (Despre materiale, produse etc.) De proastă calitate; inferior. Nu poate pomul bun poame rele să facă. n. test. (1648), 9V/16. Un pămînt nelucrat, care de sineşi nu poate da rod, nici bun, nici rău. Marcovici, d. 12/12. Dădeau drumul fumului pe nas şi pe gură, un fum negru de tutun rău, ca de buruiană arsă. Mironescu, s. a. 98, cf. alr ii 5149, ib. 5263/64, alr sn i h 241. Ferul rău, cît să-l baţi, e degeaba. Românul Glumeţ, 29. Lucrul rău nu piere cu una cu două. Creangă, a. 16. Lasă că nu piere sămînţa rea! Galaction, o. a. i, 89. Pielea rea şi răpănoasă, Ori o bale, ori o lasă. Zanne, p. i, 594, cf. ii, 415. <$> Expr. Poamă rea sau soi rău = om stricat, cu obiceiuri rele. Am s-o dau dracului de pomană, soi rău ce este ea! Creangă, p. 174, cf. Zanne, p. iv, 96. + (Despre plante) Sălbatic, necultivat; nealtoit. Eu sînt ca buruiana cea rea. Alecsandri, t. i, 42. într-un pămînt gras, gunoios, unde plugul n-a trecut şi sapa nu s-a înfipt, năpădesc plantele rele, grase, cu miros greu, ţepoase. Delavrancea, t. 108. Agronomul . . . smulge viţa rea din araci. Deşliu, g. 48. + (Despre mlncări si băuturi) Neplăcut la gust, prost pregătit; p. ext. stătut; (despre miros, gust) neplăcut. Un gusl foarte rău şi amar. Drăghici, r. 98/14. Face mămăliga . . . Crudă, ră şi nesarată. şez. iii, 159. Constantin, Floare de spin, Mlndră floare, Ră duhoare. ib. iv, 239, cf. chest. ii 461/2. Fie pînea cît de rea, Tot mai bună-n vatra mea. Zanne, p. iii, 428. Mămăligă, măi Ioane, Cît de rea, da numai mare! id. ib. vi, 161. + (Despre ciuperci) Necomestibil, otrăvitor. Burieţ răi. alr ii 6405/334, cf. 219, 520, 531, 848. + (Despre apă) Care nu e bună de băut. Friguri din apă ra. mat. folk. 1570. + Nereuşit, nerealizat. Avem bărbaţi ce ştiu ce va să zică o ediţie bună şi o ediţie rea. cr (1848), 8V31. Greşelile-i se perd, strofele rele se trec cu cîntarea. Odobescu, s. i, 187. Versurile rele ... nu trebuiesc niciodată încurajate. Caragiale, o. iv, 378. 6. (Despre bani) Fals; carc n-are curs, ieşit din circulaţie. Pentru calpuzanii ceia ce fac bani răi şi penlru certarea lor. prav. 75, cf. 76. Mîndră, pe obrazul tău Rumenele-s de-un zlot rău. JarnIk-Bîrseanu, d. 441. El nu voi să ia nici un bănuţ rău. Reteganul, p. iv, 11. Banul rău nu sc pierde. Negruzzi, s. i, 250, cf. Baronzi, l. 49. III. (Despre persoane, mai ales despre meseriaşi, artişti etc.) Neindemlnatic, nepriceput, incapabil. Cela ce va porni iot nărodul sau oraşul asupra giudeţului, să-l scoaţă dentr-acel loc . . . pentru căce va fi un mădular rău . . ., nu să va certa. prav. 71. Cela ce va 2133 rAu - 173 - RĂU răni pre altul şi-i va face rană de moarte . . . , macar de va fi dat şi pre vraci rău, să-l fie smintii . . . , toi să va certa. ib. 126. O calfă rea niciodată nu-şi găseşte scule bune. Zanne, p. v, 113. <ţ> Loc. adj. Rău de lucru (sau de mină) = căruia nu-i place să muncească; leneş. Bun de gură, rău de mină. Baronzi, l. 52. Bun de gură, rău de lucru. Românul Glumeţ, 48, cf. alr sn iu li 776, 777, Zanne, p. ii, 182. IV. (Exprimă ideea de a fi nefolositor, vătămător, nefavorabil) 1. Nesatisfăcător; nepotrivit, dăunător. Mai vîrtos de iubirea argintului nemică nu iaste alta mai rea. Coresi, ev. 216. Aceasta cu învăţăturile ei ceale reale o va îndemna, prav. 172. Ne-au înmulţit obiceiuri rele asupră. Neculce, l. 148. Den rea chiverniseală a creştinilor, au biruit Baizit pe creştini. R. Popescu, cm i, 240, cf. R. Greceanu, ib. ii, 132. Infelegînd împărăţia reaoa chiverniseală a lui . . . , trimis-au un capegibaşă ca să cerce starea ţării. Muşte, let. iii, 26. Temerea ce cu prisos a viitorului la mulţi oameni este numai un obicei rău. Marcovici, d. 13/5. Au aflai că holărîrea ce făcuseră era foarte răi. Drăghici, r. 163/10. împăratul răspunse cu vrednicie, arătînd că o cercare rea va dovedi îndată lui Sinan că nemţii ştiu a se bate cu ferul. Bălcescu, m. v. 88. De-mbunătă-ţiri rele cît vrei sînlem sătui. Alexandrescu, o. i, 87. Să-i vină răul gînd de a lepăda cartea la din mînă. Odobescu, s. iii, 11. Astfel încăpui pe mîna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înţelege. Eminescu, o. i, 134. Că ajunsesem să locuiesc în subsolul unei case de nebuni nu era lucrul cel mai rău, dar . . . întunericul mă apăsa. Vlasiu, d. 20. Un fior necunoscut de experienţă rea trecu prin sufletul candid al lui Felix. Călinescu, e. o. i, 14. + Neconform cu realitatea, greşit, inexact. Vă rog să nu vă faceţi o idee rea de mine. Gîrleanu, n. 68. 2. (Despre vreme, fenomene atmosferice, anotimpuri) Urît (friguros, ploios etc.); nefavorabil; (despre ani) neprielnic; sărac (In recolte). Ierni reale. Coresi, ev. 87. Oaspeţii caselor noastre, cocostîrci şi rîndunele, Părăsii-au a lor cuiburi ş-au fugit de zile rele. Alecsandri, p. iii, 7. Că de-i vremea rea sau bună, Vin-tu-mi bate, frunza-mi sună. Eminescu, o. i, 123. Amin-doi bătrînii aceştia erau albi ca iarna şi posomoriţi ca vremea cea rea, din pricină că n-aveau copii. Creangă, p. 73. Cum faci cînd e vreme rea? Caragiale, o. ii, 29. Cînd era anul mai rău, de se vădiau toţi vecinii, lui Pilache li mergea de-ţi era mai mare dragul. Brătescu-Voineşti, î. 54. Ar fi dorii foarte mult să nu-l apuce vremea rea pe drum. Sadoveanu, o. i, 428. Vreme bună, vreme rea, La Ţarigrad ajungea. JarnIr-Bîrseanu, d. 486. Cînd porcul duce paie-n gură . . . , vesteşte vreme ră. şez. ii, 197, cf. alr i 104, ib. 175, ib. 307, ib. 1 228, alr sn iu h 786. Trimesu-mi-o mama carte P-un noruţ de vreme rea. folc. transilv. i, 213. După vreme rea a fi el odată şi senin. Creangă, p. 235. De cît o mie de ani răi, mai bine unul bun. Zanne, p. i, 4. 3. Dezavantajos, nerentabil. Tîrg rău. dl. 4. Prevestitor de rele; aducător de rele, nefast, nenorocos. In dzi iuti (rea h, cumplită d, în ziua nenorocirii b 1938) izbăveaşte elu Domnul. psalt. 78. Nu ţintiţi de-acuma ochii cătră steaua înfocată, Ce întinde presle ceruri coama sa de ră menire. Asachi, s. l. i, 143. Muncească-se cît o vrea Cel născut supt steaua rea. I. Văcărescul, p. 403/3. Ochiul rău să nu se puie pe dînsul în somn. cr (1848), 363/77. Comorile sînt de două feluri: comori bune ... şi comori rele. Pamfile, com. 10. Fluierul fabricei îl nelinişteşte, ca un vis rău. Bassarabescu, v. 118. Ce vînt rău a suflat deodată peste viaţa lor? Sadoveanu, o. i, 160. Atunci un fel de schelălăit metalic răsună de sus ca-n nişte spaţii mari şi goale cu ecou rău. Călinescu, e. o. i, 11. Le-am zărit privirile grele, Ca o puzderie de stele rele. Deşliu, g. 43. •£> E x p r . (A fi) rău de ... = a fi neprielnic, nefast. Zi rea de dohtorie. Ca-lendari (1733), 59/12. Joia — rău de dobitoace, Vinerea cine mai toarce ? şez. ii, 136. E rău de moarte (sau de boală) = aduce moarte (sau boală), e pericol, primejdie de moarte (sau de boală). Lunea, fiind capul săptămînii, e rea de moarte pentru cei ce rămîn In viată. Marian, î. 248. Săplămîna mare . . . să nu prea lipeşti sau spoieşti, căci e rău de boală. şez. iii, 123. De ai vreo luminare aprinsă în mînă, să nu laşi să ţi-o stingă cineva, că e rău de moarte, ib. vi, 38, cf. alr ii 6228/848. A Ii rău de (sau Ia) oehi sau a avea ochi răi = a deochea. Cf. Marian, na. 55, Grigo-riu-Rigo, m. p. i, 49. Ceas rău v. ceas. Semn rău v. semn. A fi de rău augur v. augur. <0> (învechit; cu funcţie de prefix cu valoare negativă) Răm norocosul. . . au aflat numai locul. Ţichin-deal, f. 27/13. + (Despre soartă, ursită) Potrivnic, vrăjmaş, nefavorabil. Tinerii ... cu patria împreună Vreu s-aibă soartea: rea sau bună. Budai-Deleanu, ţ. 158. Să jăliţi soarta ce ră a fraţilor voştri. Drăghici, r. 159/7. Să fereşti de soartă rea Pe-a ta dulce sorioară Alecsandri, p. i, 141. N-am în ceruri nici o stea, Soarta mea e soarta rea. Macedonski, o. i, 39. Ah, din lumea asta loală Eu am partea cea mai rea! Coşbuc, p. ii, 11. De-a pururi pradă Ursitei maştere şi rele. Goga, p. 6. Mi se pare că privirile lui Vasitescu cad pe el ca un blestem şi ca o soartă rea! Galaction, o. a. i, 62. Numai eu, o pasătrea, Avui partea cea mal rea. şez. i, 12. B. Adv. (în opoziţie cu bine ; exprimă o apreciere care pune în evidenţă caracterul negativ al unei acţiuni sau stări; adesea In concurenţă cu prost) I. 1. Contra dorinţei sau intereselor cuiva, defavorabil, nesatisfăcător; neplăcut, supărător. Iară păcatul mai apoi născu şi rău fu. Coresi, ev. 23. Au fost lăcuind rău împreună, prav. 98. li scriia să vie la vizir, că pe urmă va fi rău. R Popescu, cm i, 397. Lui Parpangel rău cărţilc-i cîntă. Budai-Deleanu, ţ. 161. Rău este că mă stăpîneşte frica de a străbate şi în cele mai dinlăuntru părţi a ostrovului. Drăghici, r. 154/9. De tc-a învăţat cineva, rău ţi-a priit. Creangă, p 88. Noaptea de joi spre vineri o petrec rău. Caragiale, o. ii, 136. E rău cînd anu-nireg ţi-e post. Coşbuc, p. i, 229. Haide, moşule, c-o să fie rău. Gîrleanu, n. 43. Aţi visai rău. Sebastian, t. 161. Şi nu ştiai, ca vai de capul iău, Dacă-ţi era mai bine cînd era mai rău. Arghezi, vers. 291. Da-i mai rău, Doamne, alunei Cîndu-ţi dai boii pe junei. JARNfK-BÎR-seanu, d. 386. Cucuie, galbîn în cioc, Rău mi-at cîntal de noroc. folc. transilv. i, 458. (E) rău cu rău, dar (sau însă) mai rău (e) fără rău (= nu e bine aşa cum e, dar, căutînd să îndreptăm lucrurile, s-ar putea să dăm peste un necaz şi mai mare). Cf. Baronzi, l. 53, Alecsandri, t. 431, Creangă, p. 201, Galaction, o. a. i, 125, Pas, z. i, 32, Mera, l. b. 19, Pamfile, j. ii, 163, şez. H, 100. Tot era mai bine cînd era mai rău, se zice cînd cineva regretă o situaţie trecută, care înainte nu i se părea bună. Cf. Udrescu, gl. Greu la deal, rău la vale (sau la deal greu, la vale rău) sau rău in sus şi rău în jos sau rău aşa, greu aşa (= nicicum nu e bine). Cf. Zanne, p. i, 154, vii, 703, cade. <£> (însoţit de determinări introduse prin prep. ,,de“) Rău iaste de mine! Mineiul (1776), 180vl/8. De nu mi-i asculta, va fi rău de pelea ta. Alecsandri, t. 1114. Nu mi s-a urît mie cu binele, ci de line-i rău. Eminescu, n. 14. <$> Expr. A-i fi (sau a-i merge) (cuiva) rău = a avea o viaţă grea, a trece prin momente grele, a o duce greu; a nu-i prii. Cui i să croieşte rău Rău îi merge lot mereu. Pann, p. v. i, 144/3. Mă! ... că rău mi-a mai mers astăzi! Ce zi pocită! Creangă, p. 46. Cînd ne-o fi mai rău să ne fie ca astă-seară. Galaction, o. a. i, 272. A ajunge rău v. ajunge. A sta (sau a se găsi) rău = a nu avea cele necesare, a nu avea bani, a fi sărac. Cf. dl, dm. A sta (sau a se găsi) rău de . . . (sau cu . . . ) = a fi în criză de ceva, a fi lipsit de ceva. Tocmai atunci se găseau mai rău ca oricînd cu banii. Bassarabescu, v. 14. A-i fi (cuiva) rău (sau a se simţi rău) = a fi (sau a se simţi) bolnav, a-1 durea ceva. Aducea lui toţi carii le era rău, cu de toate boalele ... şi vindeca pre ei. Co- 2133 RĂU - 174 - RÂU resi, ev. 477. Mt-t rău la cap că nu m-am săturat de somn. Dosoftei, v. s. noiembrie 105v/36. Ctnd era sătui, punea pricină Că le-ar fi rău, şi făcea hodină. Budai-Deleanu, ţ. 103. Mi-ira rău . . . N-am făcut bine să plec! Caragiale, o. i, 144. Mi-e rău şi frig. NeculuţX, ţ. i>. 22. Mă duc ... să spun că ţi-i cam rău. Gîrleanu, n. 73. Dochia se simţi rău. Sadoveanu, o. i, 28. Nu mi-i rău, dar o să mor, Că de mult mă arde-un dor. JarnIk-Bîrseanu, d. 206. A li rău = (despre un bolnav) a fi în stare gravă. Să vii să-l vezi [pe copil], că e rău. Ulieru, c. 30. A se simţi rău = a Încerca un sentiment neplăcut, de apăsare, de stinghereală. Moşu se simţea rău sub ploaia de prevestiri, pe care Niculiţă i le căra cu droaia. Vlasiu, a. 307. A fi (sau a părea) rău dispus v. dispus. A-i cădea (cuiva) rău v. cădea. A-i părea (cuiva) rău (de . . . sau după . ..) = a regreta (ceva sau pe cineva). Nu vă pare rău de spăseniia greşiţilor, ce mai viriosu vă bucuraţi. Cobesi, ev. 32. Mult im pare rău, unde ţi-au făcut atâta ruşine ca unui fur. prav. 223. Nu cumva apoi, odinioară, Cum că n-am iubit rău să ne pară. Budai-Deleanu, ţ. 133. Copii tineri! rău să nu vă pară De accastă glumă ce-o fac astă-scară. Pann, p. v. I, 12/27. N-ai mustrare de cuget? Nu-ţi pare rău? Negruzzi, s. i, 30. Ne pare rău, ne întristăm cînd vedem un om cu o naltă inteligenţă ■ . . aşa plecat subi acel jug degrădălor. Odobescu, s. i, 320. Te duci şi rău n-o să-mi mai pară De-acum de ziua cea de ieri. Eminescu, o. i, 211. Nu-i păru aşa de rău după Ivan, care-i făcuse atîta bine. CreangX, p. 307. îmi pare destul de rău de asta. Caragiale, o. iv, 131. Se prefăcu că-i pare rău. Ispirescu, l. 25. Dar n-am făcut cu dinadins Şi rău ce-mi pare acum! Coşbuc. p. i, 94. îi păru rău că i-a primit. Rebreanu, r. i, 145. îmi pare rău că nu te-am cunoscut înainte de război. C. Petrescu, î, ii. 156. îmi pare rău . . . Nu pot face nimic. BrXescu, o. a. i, 41. Ce rău îmi pare că n-am să-i pot povesti nimic. Sahia, n. 25. Teribil de rău mi-a părut c-a trebuit să plec. Baranga, i. 160. îl cunoşteau toţi pe Ţugurlan şi le părea rău că era aşa. Preda, m. 145. îmi părea rău că nu ştiu să desenez. Barbu, p. 46. Rău îmi pare, Doamne, pare C-a crescut Murăşu mare. Jarn (în compunere cu un adjectiv verbal) Floare rău mirositoare, dl. + (Adjectival; familiar; în e x p r .) A nu fi rău = a avea o înfăţişare plăcută. Nu sînt rău. Iordan, l. r. a. 496. + Incomod, neconfortabil. Te-ai aşezat rău, vino aici, pe fotoliu. CXlinescu, s. 45. 3. Cu vrăjmăşie, cu duşmănie. Neştine rău va cugeta pre priiatnicul său şi cu hiclenie pre el va omorî, po 247/24. Pre cei . . . cruzi să ocărim şi rău să-i pomenim. C. Cantacuzino, cm i, 28 Tinerii care se vor recunoaşte în acest studiu ... or să se uite rău la mine ş-or să mă urască toţi. VlahuţX, o. a. i, 199. cf. alr i 303/820. 4- (învechit) Cu cruzime, nemilos. Pe muftiul acela prinzîndu-l, rău l-au omorlt. ist. ţ. r. 105. + (în legătură cu verbe ale vorbirii) Defăimător, calomnios. Urti . . . reu cuvîniînd (grăind rău de n. test. 1648, grăind de rău Biblia 1688) calea înraintea gloatei ... se delungă de ei. cod. vor. 4/10. II. 1. Cum nu trebuie (să fie făcut ceva), cum nu se cade; nepotrivit, greşit, defectuos. Ceareţi. . . şi nu veţi priimi derepee că rău ceareţi. Coresi, ev. 225. Ştie ce e bine şi ce e rău. po 21/10. Amestecăturile . . . celor rău slăvitori. Mineiul (1776), 68r2/ll. Face prea rău de a refusa o asemenea de onorabilă propunere. cr (1846), 271/4. Ea îl crescu rău — dar cum se putea altfel? îl iubea aşa de mult. Eminescu, n. 40. Ia, ştii că nu m-ai învăţat rău? CreangX, p. 39. Să nu se înveţe rău. Delavrancea, o. ii, 322. Rău ai făcut bărbate, tare rău ai făcut. Agîrbiceanu, a. 225. Rău faci, Vasile, că nu te sfieşii. Rebreanu, i. 26. N-ar fi rău să mă abat şi pe la chihaia Neculai. Sadoveanu, o. i, 59. Rău ai făcut că nu te-ai mai dus pe acolo. CXlinescu, e. o. i, 219. N-ar fi rău să mergem într-acolo. Stancu, r. a. i, 182. Amar de alesul meu, Cum mi-am ales eu de rău. Jarnîk-Bîrseanu, d. 180. (Ironic) Unde găseşte pus rău, el pune bine, se zice despre cel deprins să fure. Cf. cade. <$> Expr. A-i sta (sau a-i şedea) rău = a nu i se potrivi, a nu i se cădea (să facă sau să spună ceva). Trandafir crescut în fîn, Rău îmi stă june bătrîn. JARNfK-BÎRSEANu, d. 459. Bine-rău v. b i n e . A înghiţi rău v. Înghiţi. (Prin nord-vestul Munt.) A umbla rău = a avea o purtare dezmăţată, a-şi face de cap. Cf. Udrescu, gl -O (Determinînd participii) O mînă de soldaţi rău armaţi. BXlcescu, m. v. 85. O casă rău mobilată, ale cărei fereşti dau peste, rîu. Bolintineanu, o. 197. cf. 414. Acestea sînt vorbe pompoase, dar rău cugetate. Odobescu, s. i, 307. Case mici şi rău zidite. Eminescu, n. 33. Se purtase ca o copilă răsfăţată, rău crescută. Slavici, o. ii, 93. O seîndură de la pat, rău aşezată, căzuse. Delavrancea, t. 37 Să vorbeşti frumos cu ele, Să nu-ţi scoată vorbe-n ţară' Că lu eşti crescută rău! Coşbuc, p. i. 165. Era rău ales locul unde siam noi. BrXtescu-Voineşti, p. 141. Se ţineau de capul meu toate pocinoagele, mari şi mici, ca să . . . creadă oamenii că eram iniîrziat, rău făcut, gură-cască, papă-lapte. Vlasiu, a. 155. Un copil, vai! destul dc rău crescut. Sadoveanu, o. vii, 493. O femeie mătăhăloasă, bălrînă, îmbrăcată rău. Călinescu, e. o. i, 35. Pînză rău ţesută Şi vreme pierdută. Zanne, p. iii, 271. 2. Neconform cu realitatea, cu adevărul, fals; inexact, neprecis, incorect. V. slab. Nedreptul şi păcătosul . . . rău înţelease. Coresi, ev. 24. Ş-au mărturisit pacalul, că au giurat rău (a. 1746). Uricariul, xxv, 196. Istoria noastră n-a fost de loc seau a fost rău scrisă pînă acum. BXlcescu, m. v. 13. Cunoaşteţi rău pe ţărani. Galaction, o. a. i, 172. Grăieşte destul de rău româneşte. Sadoveanu, o. x, 391, cf. xii, 9. O discreţie rău înţeleasă îmi oprise totdeauna pe buze orice întrebare. Barbu, p. 17. 3. în măsură sau în cantitate insuficientă; puţin, slab, prost. Mănîncă rău, Doarme rău. Muncă rău plătită. 4 (în legătură cu verbe ale percepţiei, ale distingerii etc.) Neclar, nelămurit, nedesluşit. Vede rău. Aude rău. III. (Cu sens întăritor, mai ales în legătură cil verbe care exprimă acţiuni vătămătoare) Tare, cumplit; foarte. Cade-le-se rău a se chinui. Coresi, ev. 61. Oricine va omorî pre altul cu otravă să va certa mai rău decît cela ce va face ucidere cu sabiia. prav. 108. Era rău greşii lui Antohi Vodă. Neculce, l. 148. Bă-trîneţile ajungîndu-l şi bolnăvindu-se rău, au murit. R. Popescu, cm i, 367. îl bătură rău. Mineiul (1776), 186v2/2. între domnii româneşti . . . Intrase rău obiceiul de îşi lepăda muierile cele dintîiu. Şincai, hr. ii, 145/6. înştiinţare... Cu solii credinţate trimeasă Cum că el vra pe ţară să ierte Şi numa pe domnul rău sa certe. Budai-Deleanu, ţ. 244. Nu putea să se agiute una pe alta. . . şi . . . rău s-ar fi primejduit. DrXghici, 2133 RĂU 175 - RĂU r. 66/20. li izbi cu putere, ti sparse rău, ucise pe mai toţi. Bălcescu, m. v. 154. Banele mă dor Şi lanţul rău mă strînge! Boluac, o. 130, cf. Eminescu, p. l. 61. Rău s-a stricat inima lui Mogorogea. Creangă, a. 103. Cînd scorpia este necăjită rău, varsă foc. Ispirescu, l. 5. Un împărat păgîn . . . avea o fecioară bolnavă rău. Vlahuţă, r. p. 76. Nu sc îmbăta . . . niciodată rău. Rebreanu, i. 49. Mai rău o lînguiau pe ea. Bassarabescu, v. 86, cf. Brăescu, o. a. i, 389. In sufletul lui ardea nestinsă dragostea şi vîntul zborului ... o aprindea mai rău. Sadoveanu, o. i, 327. Se slrîmbă atît de rău, încît toată lumea băgă de seamă. Camil Petrescu, o. i, 120. O strîng rău pantofii. Stancu, r. a. i, 114. Rupturile şi pielea i se vedeau şi mai rău. Preda, m. 171. O luase rău frigul, şi intră repede tn prăvălie. Barbu, p. 172. Bărbatul rău mă teme, Nici de-un pas el nu-mi dă vreme. Alecsandri, p. p. 324. Pe-o clenguţă din dumbravă Zace mierla rău beteagă. JarnIk-BÎrseanu, d. 10. Vai! de-oi scoale paloşul, Rău te-o durea sufletul, doine, 116. Vai, vai, inima mea, Rău m-a prins a mă durea. Hodos, p. p. 31, cf. alr i 421/900, 926, 427/990, 1 372/800,' 1 376/ /922, alr sn iu h 793. Ochii-i sînt muriţă verde, Rău mă tem că mi l-oi pierde, folc. transilv. i, 279. De ie latră vreun cîne, . . . N-arunca în el cu piatră, Că atunci mai rău te latră. Zanne, p. i, 502. Mîţa blîndă zgîrie rău. id. ib. 547. Palma de la un neam te ustură mai rău decît (sau ca cea) de la un străin, id. ib. iv, 485. (Precedat de „foarte", „tare", „prea") Va văiîma foarte rău pre cineva, prav. 253. Au fărmat pre rău cetatea. Neculce, l. 329. Fură foarte rău înfrînţi. anon. cantac., cm i, 152. Erai foarte rău amalat. cr (1848), 81/68. Şi focu-i hazliu, dar tare rău te pîrjoleşte cîteodală. Creangă, p. 164. Din somn cînd m-am trezit, Foarte rău m-am celuit. JARNiK-BÎR-seanu, d. 225. Mult mai stau eu şi-mi gîndesc ... Că prea rău mă năcăjesc, folc. transilv. i, 175. + învechit) în număr mare. I-au fost lovit lăngorea de murea foarte rău şi fiind jumătate tabăra bolnavă de inimă. ist. ţ. r. 55. S-au făcut foamete mare ... şi ciumă de murea foarte rău. Amiras, let. iii, 136/15. + (Regional; in comparaţii) Cum trebuie, cum se cere; bine. Cf. Tomescu, gl. L-alesăş (griul) mai rău ca la trion. id. ib. C. S. n. (în opoziţie cu bine) 1. (Mai ales la pl.) Ceea ce aduce nemulţumire; neplăcere; pricină de nemulţumire, de nefericire; neajuns, nenorocire, răutate. (I 1). Dăndu mie reu In locu de bire. psalt. 73. Dă har lu Dumnezeu . . . cum pre tine au ferit... în ceale şase zile de rău. Coresi, ap. gcr, i, 24/29. Îngerul cela ce au slobodzit pre mine den toate realele bl[a]g[o]s-[lo]«cască pre aceşti feciori, po 172/6. Acea învăţătură spre bine l-au fost învăţat au spre rău. prav. 322. Pre voi vă vor apuca realele. Biblia (1688), 121V14. Un rău puţin strică multe bunătăţi, fl. d. (1693), 40r/l. Vedeţi, o cititorilor! lucrurile cele fără dă sfat cîte rele şi primejdii aduc. R. Greceanu, cm ii, 185. însă ajungea realile silinţa. Aethiopica, 50v/22. De rău nu să bucură. Calendari (1733), 12/10. Începe Jana-lău a dezvolbi răul ce cuprinde în sine monarhia. Budai-Deleanu, ţ. 379. Chibzuindu-te adînc asupra relelor . . . , întreabă-tc: perdut-am oară tot? Marcovici, d. 14/25. în a tartarului unde Toate rălile cufunde, Ce-n-tre noi s-a fost născut. Asachi, s. l. i, 56. Două rele mari care mistuiau împărăţia şi-i pregăteau căderea: robia şi proprietatea cea mare. Bălcescu, m. v. 6. Răul nu e poate aşa mare pe cît ţi-l imagini, cr (1848), 28 /74. Plînseră atineanli cu glas mare, şi să auzi preste toată lumea de răul atineanilor. Alexandria, 38/24. Femeile . . . sînt lăsate ca să ne păzească de rău. Ne-gruzzi, s. i, 56. Cîte rele n-aduseră aste caste-n orice loc ! Bolliac, o. 106. Şi, de-i da de vreun bine, Cugetă la răul meu. Mureşanu, p. 4/4. Prin relile vieţii e mai greu să te strecori. Alexandrescu, o. i, 174. La lucrul meu, ca tine, eu însumi mă consum, Voind a da lumină acestei ţări frumoase, Ce relele supun. Bolintineanu, o. 28. Impulsul prim La orice gînd, la orişice voinţă, La orice faptă-i răul. Eminescu, o. iv, 89. Să-ndrep- tez răul ce zici că ţi l-am făcut. Caragiale, o. ii, 276. Mercur . . . fură tronişorul în care închidea Prometeu relele. Ispirescu, u. 88. Plîng de foame-ai tăi copii, Răul crunt te bate. Neculuţă, ţ. d. 42. Tiranul braţ al tău Face totul ca s-o cheme, Rău îngrămădind pe rău. Coşbuc, p. it, 108, cf. Alexi, w. încăpăţtnarea e mama tuturor relelor. Rebreanu, i. 225. în acest studiu-program, se analizează clasele sociale din România, relele societăţii, şi se propun şi soluţii. Ibrăileanu, sp. cr. 194. Simţim prea bine răul vremii noastre. Galaction, o. 337. Simţeam toţi că este ceva, un rău ascuns, care împiedica viaţa. Vlasiu, d. 26. Omul se învaţă cu binele. La nevoie însă se învaţă şi cu răul. Stancu, r. a. iu, 19. Puterea decantării sociale O să siîrpească răul tot, cîndva. Labiş, p. 237. Bătea vîntul prin petele, Nu ştiam de-atîtea rele. JarnIk-BÎrseanu, d. 177. Relele, ardă-le focul, Tot cu mine-şi află locul. Hodoş, p. p. 154. Binele de mine fuge, Răul dinapoi m-ajunge. folc. transilv. i, 69. Şi răul e bun la ceva. Baronzi, l. 65. Toi răul spre bine. Udrescu, gl. Răul cu răul se dezbată. I. Golescu, ap. ddrf. Omul se deprinde cu răul ca oermele în hrean. Zanne, p. ii, 379. Rău vei sămăna, rău vei aduna. id. ib. vm, 511. Din două rele s-alegi pe cel mai mic. Baronzi, l. 70. (Cu parafrazarea proverbului) Din aceste două rele, Duduca alese pe cel mai mic. Filimon, o. i, 139. (Precedat de prep. „de") Temindu-se împăratul să nu i se întîmple ceva de rău, a făcut sfat. Creangă, p. 85. •{> Loc. adj. (învechit) De rău = duşmănos, supărător, vătămător. Cuvinte blrfealnice şi de rău. Mineiul (111 (i), 120v>/2. Vorba de rău omul prea lesne o crede. Românul Glumeţ, 4. •$> L o c . adv. Cu părere de rău = cu regret, dl, dm. <$> Expr. A vrea (sau a voi, a dori, învechit a cugeta, a cere) (cuiva) răul (sau, învechit şi popular, rău) = a dori să i se întîmple cuiva lucruri neplăcute, a duşmăni. Se se sfiască carii vor mie rreul. psalt. hur. 34v/10. Imbăca-se-vor cu rrece şi cu ruşinre carii cer reu mie. ib. 60v/ll. Spămănte-se cei ce cugetă mie reu. psalt. 61. Ceia ce-m vrea răul. Dosoftei, ps. 54/20. Voiesc răul (ării şî dărăpănarea ei. I. Golescu, în pr. dram. 82. Nici au cugetat vreun rău pentru dtnşii. Marcovici, c. 22/5. Siăpîne, ştii că eu nu-ţi voiesc răul, ascul-tă-mă şi n-ai să greşeşti. Creangă, p. 165. Nu-mi dădeam prea desluşit sama ce vreau; dar ii doream tot răul. Sadoveanu, o. xi, 271. Cîte flori în jurul meu, Toate-mi voiesc numai rău. JarnIr-Birseanu, d. 189. Nu trebuie să voieşti răul aproapelui tău. şez. ii, 158. (învechit şi popular) A avea rău (pe cineva) = a duşmăni, a urî. N-am rău pre nime. Dosoftei, ps. 79/6. (Eliptic) Toată lumea rău pe mine, Numai puica-mi face bine. Teodorescu, p. p. 314. A vorbi (sau, rar, a <|răi, a povesti) (pe cineva) (de) rău = a bîrfi pe cineva; a calomnia. Urii . . . păriia reu cuvăntăndu (grăind rău n. test. 1648, grăind de rău Biblia 1688, bîrfind B 19.38) calea înraintea gloateei. cod. vor. 4/10. Grăiesc pe alţii de rău. C. Cantacuzino, cm i, 47. Cei ce au grăit rău cătră măria ta. Antim, p. xxiv. Să-ţi fie ruşine ... a grăi despre toţi rău Şi a te gînfa ca şi broasca în tău! Budai-Deleanu, ţ. 235. învinovăţim, vorbind de rău pe alţii. Drăghici, r. 63/27. Unii vorbea de rău despre coaliţii, cr (1848), 10 /15. Vezi bîrna din ochiul tău Şi nu vorbi p-alt de rău. Pann, p. i, 3/22. Ţiuia tăciunele, despre care se zice că ie vorbeşte cineva de rău. Creangă, a. 35. Nu mai vorbea de rău aievea în faţa împăratului. Ispirescu, l. 37. Te-o duce păcatul să vorbeşti, în lipsă, de rău pe vreun prieten. Brătescu-Voineşti, p. 133. Fireşte, Titu nu credea nici o vorbă din ce-i povestea de rău notarul. Rebreanu, i. 233. A vorbit de rău pe cel mai bun prieten al lui. Sadoveanu, o. ui, 174. N-aş vrea să-mi vorbeşti nevasta de rău mămucă. Stancu, h. a. iu, 25. Feciorii îl vorbesc de rău în lume. Preda, m. 73. Te vorbeşte cineva de rău. şez. i, 277, cf. Zanne, p. i, 501. A ţine (de) rău pe cineva (sau, rar, ceva) = a) a face (pe cineva) răspunzător, a reproşa; a fi supărat pe cineva. Mustafa paşea . . . i-au luat pe toţi ... de i-au închis, ţiind rău şi pre Ştefăniţă Vodă. 2133 RĂU - 176 - RĂU M. Costin, o. 198. De n-ai hi bătrln şi n-ar hi păcai ... a pobrăzî bătrînit, le-aş ţinea rău. Dosoftei, v. s. noiembrie 106r/29. Fiindcă dumneata eşti de aice, Nu-mi vei ţinea de rău o întrebare. Budai-Deleanu, ţ. 146. Au ţinut de rău pre neguţători că s-au lăudat. Băhac, t. 35/2. lartă-mă, amice autorule, să le ţin dc rău fiindcă, in cartea ta, n-ai spus nimic despre acest vinat. Odobescu, s. iu, 23. Nu le mai ţin de rău, in gînd. pe tine. Arghezi, vers. 295. Socotiră că trebuie să-i ţină de rău. Preda, m. 37. Badea-i cam nătărău Ş-ar să te ţie de rău! i. cr. ii, 77; b) (învechit şi regional) a opri, a struni, a reţine. Ţinie-şi limba sa de reu, şi cu rostul său se nu grăiască hiclenşigure. psalt. 60. Ţine copiii de rău să nu dea cu pielre. Ciauşanu, gl. Ţine clinii de rău să nu muşle. id. ib. ll ţine de rău şi de la mîncare, bietul copil. Udrescu, ql. A băga (pe cineva) Ia rău = a provoca cuiva necazuri, nemulţumiri. Banul te bagă la rău, banul te scoate. Zanne, p. v, 49. A lăsa (pe cineva) răului = a părăsi pe cineva aflat într-o situaţie dificilă. Acum nu cred că mă mai laşi răului, ca altădată. LXncrXnjan, c. ii, 503. E de rău, se zice pentru a preveni pe cineva de urmările neplăcute ale unei acţiuni. Udrescu, gl. Atlta rău, exclamaţie care arată nepăsarea cuiva faţă de o situaţie neplăcută. Cf. id. ib. A meni a rău (sau, rar, a rele) v. meni. De bine de rău v. bine. A lua (pe cineva) cu răul v. lua. Uita-te-ar relele! formulă glumeaţă prin care se urează cuiva noroc şi fericire. Cf. Ciauşanu, gl., dl, dm. (Comparat ca un adjectiv) Din rău In mai rău = dintr-o nenorocire In alta, dintr-o situaţie grea în una şi mai grea. Văduvta-i sărăcie lucie. Femeia a 'dat din rău în mai rău. Rebreanu, i, 11. + Stricăciune, pagubă. Prăzi, arsuri şi alte rele pren tot locul să vedea. C. Cantacuzino, cm i, 16. O ceată de 3 000 ianiceri intră în feară şi începu a pune coniribufii pe ţărani şi a face tot felul de rele. BXlcescu, m. v. 50. + (Regional; f. sg. art.) Primejdie. Harap Alb, dacă vede reaua, i-aruncă pielea cea de urs. CreangX, p. 215, cf. ddrf. 2. Boală; p. ext. suferinţă, durere, (popular) răutate (III 3). Implu de reu sufletul mieu. psalt. hur. 74r/ll. Ţirurăme reale ce nu lă era măsură, psalt. 77. Spuse ... de ce rău se chinuiia şi se munciia fiiu-său. Coresi, ev. 79. Păcătoşilor răul să să obîrşască. Dosoftei, ps. 25/17. Micul spin de atît rău tc pătrunde. Asachi, s. l. i, 88. Un rcmcd de minune . . . pentru cei ce au toate rellele. cr (1848), 183/64. Rău a săcerat mai multe fiinţe. Ghica, s. 33. Contra unui rău alîi de mare, înghesuit într-un pept atît de mic, cine putea să lupte ? Delavrancea, t. 264. Legătura, apoi, în decurs de cîteva ore . . . scoate o băşică plină cu apă (trage buba, răul). Grigoriu-Rioo, m. p. i, 25. îl mistuia un rău nelămurit. C. Petrescu, î. i, 262. Veselia . . . alungă răul, calmează nervii. BrXescu, o. a. ii, 407. Of, nu zac de nici un rău, Ci, bade, dc dorul tău! JarnIr-Birseanu, d. 104. De toate relele, cîte-i avea, De toate te-oi spăla! Marian, v. 212, cf. 105. <£• (Calc după fr. mal de mer) Rău de mare sau (rar) răul mării = stare de indispoziţie generală de care suferă unii călători pe mare şi care se manifestă prin greţuri, vărsături etc. Această mişcare . . . este cea mai supărătoare pentru pasagerii ce suferă de răul mării. Bolintineanu, o. 270, cf. Bianu, d. s. Bălcescu nu suferi de rău de mare. Camil Petrescu, o. iii, 101. E începutul răului de mare — această veche şi ciudată boală pentru care nu s-a găsit alt leac decît deprinderea. Bart, s. m. 17. Rău de munte sau rău de altitudine = stare de indispoziţie generală care apare In cursul ascensiunilor peste o anumită altitudine datorită scăderii concentraţiei de oxigen din aerul atmosferic. Cf. Bianu, d. s., der. (Popular) Răul copiilor (sau răul cel mare, răul cel rău, rău de cela) = epilepsie; samcă. Untura de gîscă . . . e bună de pept, de răul copiilor, precum şi de-o mulţime alte boale. Marian, o. ii, 379. De răul copiilor zac numai copii de la 1—7 ani. N. Leon, med. 143, cf. Pamfile, s. v. 162, h i 73, vi 236, xu 125, 291, 303, 594, Marian, d. 194, Pamfile, b. 57. Cu fierea pămîntului, cu căluşnică şi pelin înalt, se fac scăldători copiilor cari sufăr de răul copiilor, şez xv, 32, cf. Lexic reg. ii, 96. (Eliptic) Copiii bolnavi mi-au povestit îngroziţi cum i-a venit „răul" [infirmierei] în două rînduri. Ulieru, c. 17. Expr . A i se late (sau a-i veni) (cuiva) rău = a simţi deodată ameţeală, dureri, senzaţie de greaţă etc. I s-a făcut rău. Galaction, o. a. i, 112. îmi venise rău. Am avut noroc că m-aţi văzut cu batista plină de sînge. Camil Petrescu, t. iii, 156. Ce e cu ăsta? — I-a venit rău, să trăiţi! BrXescu, o. a. ii, 337, cf. Sebastian, t. 372. I s-a făcut rău şi a căzut pe stradă. CXlinescu, s. 369, cf. alr ii/i h 102/928. A-i faee (cuiva) rău = a produce cuiva o senzaţie neplăcută. Aproape îi făcea rău atîta curăţenie. Bassarabescu, v. 78. 3. Ceea ce nu e recomandabil sau nu e de dorit din punct de vedere moral; p. ext. faptă rea (A I 3) nelegiuire. Iubit-ai reul mai vîrtos de cătu dulceaţa. psalt. 101. Porîncă Adam o au luat, den pomul ce ştie binele şi răul să nu mănînce. Coresi, ev. 50. Lot ieşi la ei .. . şi dzise : rogu-vă, fraţii miei, nu facereţi aşa rău. po 60/20. Sămt cu vrajbă unul aliui, rrăul binelui şi binele răului. Varlaam, c. 189. Pliat zise lorice rău au făcut? n. test. (1648), 62v/l. Ştii cu de-adevărul direpiul şi răul. Dosoftei, ps. 25/20. Relele să le gonim . . . şi bunele să îmbrăţîşim. C. Cantacuzino, cm i, 29. Nu este dracu de vină, Ci voia lui spre rău adîncată! Budai-Deleanu, ţ. 268. Ve-cinica osîndă a celor ce lucrează răul. Marcovici, c. 4/15. Căci virtutea, ca şi răul, cumpenite-s. Asachi, s. l. i, 74. Amîndouă în unire ne dau putere de sine De a fugi de iot răul şi de-a ajunge la bine. Conachi, p. 276. Chipul cu care ne putem mîntui, putem învinge răul şi îndeplini menirea morală a omenirei. BXlcescu, m. v. 2. Căută o babă, auzind că ele ll întrec pe dînsul la drăcii şi rele. Pann, p. v. i, 53/20. Odată cu binele s-au născut şi răul. Russo, s. 3. Răul se face fire, simţirea amorţeşte Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu. Alexandrescu, o. i, 87. Acest veac plin de rele. Alecsandri, p. i, 198. Soarele de mîne, cînd va răsări, Crezi tu c-o să aibă raza sa mai vie ? Că-ale lumii rele se vor îndulci? Bolintineanu, o. 104. Cine pe lume a scăpat de chinul care rodeşte omenirea cu bunele şi relele sale? Delavrancea, s. 23. Mintea mea n-o să mai pună graniţă-nlre rău şi bine. Macedonski, o. i, 72. Ştiu că sămînia răului încolţeşte aşa puternic în unele firi. VlahuţX, o. a. ii, 251. Răul plăcutu-ţi-a pururi. Murnu, i. 6. Unul concepe viaţa mai mult din punctul de vedere al binelui şi al răului. IbrXileanu, s. l. 60. Răul trebuie curmat din rădăcină. Rebreanu, r. i, 87. Credeam că sînt în stare să judec, că am ochiul sigur şi pot alege răul de bine. Camil Petrescu, t. ii, 309. Caut leagănul copilăriei mele, de care m-a despărţit din ce în ce mai mult cunoştinţa binelui şi a răului. BrXescu, o. a. ii, 11. Sufletul te trage în toate părţile, şi spre rău şi spie bine. Vlasiu, d. 39. El şi nepoţii lui se ţin numai de rele. Sadoveanu, o. xi, 231. De toate m-am scuturat. De răuri m-am depărtat. Ca soarele m-am luminat. PXsculescu, l. p. 114. <0> E x p r. (A fi) Învechit In rele v. inve-chit. + (Mai ales la pl.) Păcat, slăbiciune, viciu. Părăsiţi amu totu reul şi totuhiclenşigul. cod. vor. 144/11. De realele lor izbăvi ei. psalt. 228, cf. 9. De realele aceşlii lumi să ne slobozim. Coresi, ev. 164. Pururea amu să ne învăţăm de ceale bune, ca realelor să nu ne învăţăm, id. ib. 174. Domnul nu lasă de bine îmblă-toriul fără rău. id. ps. 231/13. îniăiu să să părăsască de rreale. Varlaam, c. 347. Vedea logofeţii fiilor lui Israil pre dînşii în reale. Biblia (1688), 422/12. Doară s-ar pocăi oamenii şi de la întuncrecul relelor s-ar întoarce la lumina bunelor. C. Cantacuzino, cm i, 28. Fereşie-ne de toate realele noastre. Mineiul (1776), 158rl/16. Teme-te numai de relele ce însuţi ţe-ai uneltit. Marcovici, d. 16/9. Sînt împovărat de sarcina relelor mele. BXlcescu, m. v. 78. Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sînt într-un mod fatal legate de o mînă de pă-mint. Eminescu, o. i, Un asemenea creier, neştiind ce să facă, alunecă uşor în rele. Delavrancea, t. 2133 RĂUAZĂ - 177 - RĂUTATE 107. Cum îndrăzneşte el să spună pe faţă lipsurile, relele şi păcatele noastre?! Galaction, a. 181. Cu toate potlogăriile lui..., era straşnic de fricos. Sadoveanu, o. m, 115. Trage-ţl, lele, cununa ... Că mă bagi tn multe rele. JarnIk-Bîrseanu, d. 18. Fără badea n-oi mere, Căci cu el am făcut rele. Podaiuu, fl. 76. (La pl.) Pozne, nebunii copilăreşti. Mă îndemnam spre rele cu mai multă tragere de inimă. Vlasiu, a. p. 22. [Copiii ăştia Iac] răle păstă răle. alb sn vi h 1 837/27, cf. 325. 4. Răutate Loc. prep. De (rar, pentru) răul (cuiva) = din cauza răutăţii cuiva. De răul acestui tiran . . . mearsă în Ţ[a]rigrad. Dosoftei, v. s. octombrie 69v/25. O seamă dinir-acele ostroave stau pustii de răul şi de groaza unor fieri. fl. d. (1693), 58r/ll. Au pribegit boiarii Ţărăi Moldovei ... de răul Iancului Vodă. N. Costin, l. 555. N-om pute merge la Iaşi de răul leşilor. Neculce, l. 75. O parte să fie trecui de răul lor peste Dunăre, la Misia. Cantemir, hr. 383. Pretutindenea era vaiet şi suspin de răul turcilor. anon. cantac., cm. i, 120. Nu hălăduia de răul lui nici o jupîneasă. Negruzzi, s. i, 144. Nu puteau trăi de răul ei. Ispirescu, u. 116. N-au avut parte să-şi joace jocurile ... de răul necazurilor. Vlahuţă, n. 19. La închisoare nu te puteai odihni de răul ploşniţelor. Brăescu, o. a. ii, 138. Huiau de răul lui rudele, babele şi sfetnicii părinţilor. Teodoreanu, m. u. 161. A mai avut încă două neveste, cari de răul lui şi-au luat lumea-n cap. Sevastos, n. 272. Nu poate bea apă de răul balaurului, şez. i, 68. — Scris şi: (f. pl.) relle. — Pl.: (A) răi, rele, (C) rele şi (neobişnuit) răuri. — Voc. f. : reao şi (neobişnuit) releo. — Şi: (învechit) reu adj., adv., s. n. — Lat. rens „acuzat, vinovat". RĂUĂZĂ s. f. (Regional) Copil rău, pllngăreţ (Criş-cior — Brad). Cf. Paşca, ol. — Pl.: răuaze. — De la rău. RĂUĂTĂTE s. f. v. răutate. ItĂUCltiS, -OĂSĂ adj. v. răutăcios. RĂUFĂCĂTOR, -OĂRE s. m. şi f. (în opoziţie cu binefăcător) Persoană care face rău (C 1) altora, care contravine legilor sociale şi morale; făcător de rele. De la eln-s tremişi spre vrăjbirea reilor-făcători (făcătorilor [de] rău n. test. 1648, de rău făcători Biblia 1688) şi lauda binre-făcătorilor. cod. vor. 148/4. Ca ucigătorii sau ca fuml sau ca reufăcătoriu (făcătoriu de rău Biblia 1688). ib. 162/3. Cealea ce clevetescu voi ca reii-făcălori (făcători de rău N. Test. 1648, făcători de rău Biblia 1688). ib. 156/5. [Dintre aceşti] răufăcători, pînă acum, doi ş-au mărturisit singuri fapta, cr (1848), 261/!. Clinele Bulum mi-a apărat casa şi viaţa de răufăcători. Ardeleanu, v. p. 236. De vreo săptămînă răufăcătorii dau tîrcoale şi pe la curtea boierului Miron. Rebreanu, r. i, 234. Priveşte ca un răufăcător împrejur, . . . temîndu-se să nu-l surprindă cineva. C. Petrescu, î. ii, 264. Timuş a trimes răufăcători care l-au lovii cu topoarele. Sadoveanu, o. xi, 393, cf. ix, 473. Dar nu e numai norodul mînios, colonele, mai sînt şi răi-făcătorii care bîntuie mahalalele. Camil Petrescu, o. ii, 489. Răufăcătorii continuă să mişune prin oraş. Stancu, r. a. i, 320. <0> (Adjectival) Cf. drlu. Acest om avea facultatea excepţională de a deveni un instrument răufăcător. Bolintineanu, o. 416. Ce zînă răufăcătoare a prezidat naşterea primului om şi pentru care greşeală l-a blestemai să fie toată viaţa victima iluziilor? Brăescu, o. a. ii, 359. — Scris şi: rău-făcător. — Pl.: răufăcători, -oare şi (învechit şi regional, rău fiind simţit ca adj.) răi-făcăiori, -oare. — Rău -f- făcător (după slavonul 3A0T80ptu,k). RĂUFĂPTĂŞ s. m. (Rar) Răufăcător. A pornii tn căutarea răufăptaşilor o companie de ostaşi călări? pas, l. i, 61. — Pl.: răufăptaşi. — Rău + făptaş, RĂUf vb. IV. 1. Refl. (învechit, rar) A se înrăi. Nici să se scîrbească, nici să se răoiaze, ce şi dragoste mai vtrtos să arate cătră vrăjmaşi. Coresi, ev. 340. 2. Tranz. (Prin Olt.) A drăcui; (regional) a răuli. Cf. Ciauşanu, v. 194. — Pronunţat: ră-u-, — Prez. ind.: răuiesc. — Şi: rnoiâ (prez. ind. răoiez) vb. I. — Hău + suf. -ui. BĂULEÂN, -Ă s. m. şi f. (Regional) Persoană cu apucături rele; persoană iute la mînie. Diaconu, vr. XCV, Vasiliu, p. l. 261. -0* (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de") Ia amu vine un răulean de om, aşa de cumplit, că pe unde trece el sar podelele cît colo. id. ib. 177. — Pronunţat: ră-u-, — Pl.: răuleni, -e. — Rău + suf. -ulean. RĂULEĂNCĂ s. f. (Regional) Femeie de moravuri uşoare (Drăguşeni — Tîrgu Neamţ). Glosar reg. — Pronunţat: ră-u-. — Pl.: ? — Răulean + suf. -că. RĂUI.I vb. IV. T r a n z. (Prin Olt.) A drăcui; (regional) a răui (2). Cf. Ciauşanu, gl., l. rom. 1959, nr. 1, 63, Lexic reg. ii, 16. — Pronunţat: ră-u-, — Prez. ind.: răuiesc. — De la [a da] răului. RĂUR subst. (învechit, rar) Ploaie de scurtă durată, bură. într-această zi cănd am scris, bine era şi soare, numai un răur de ploaie au dat în deseară (a. 1761). cat. man. ii, 30. — Accentul necunoscut. — Pronunţat: ? Pl.: ? — Postverbal al lui răura9. RĂURĂ1 vb. I v. rlura1. RĂURĂ2 vb. I v. roura. RÂURĂ s. f. v. rlu. RĂUREĂLĂ s. f. v. roureală. RĂURI vb. IV v. rotiră. RĂURÎCĂ s. f. v. rourlcă. RĂURUSCĂ s. f. v. lăuruscă. RĂURtfŞCĂ s. f. v. lăuruscă. RĂUTÂTE s. f. I. 1. (în opoziţie cu bunătate) însuşirea de a fi rău (AII), înclinarea de a face rău (C 1) altora sau de a spune lucruri supărătoare, ma- liţie ; (învechit) răinţă, răire, (învechit, rar) rău-tăţie, (regional) opşag. Arătă cită răotate şi amărăciune avut-au dracii spre oameni. Coresi, ev. 237. De la cei leaneş să scuture trîndăviea şi răutatea. Biblia (1688), [prefaţă] 3/20. Vor rlde toţi şi vor ocărî răutatea şi neştiinţa lui. C. Cantacuzino, cm i, 50. Coprinsu dă multă răotate şi zavistie. R. Greceanu, cm ii, 180. Obraze mari bisericeşti şi mireneşti, pline de zavistii şi de reutate. Antim, p. XXIII, cf. lb. Eternă răutate de femeie! cr (1848), 72/52. Un ztmbet plin de răutate 2152 RĂUTATE - 178 - RĂUTATE şi de dispref. Filimon, o. i, 112. Bunătatea nu are de-a face cu răutatea. CrkKnuă, p. 209. Şi acela pe care toată lumea îl ştie de bun îşi are ceasurile de răutate. Slavici, n. i, 79. Şi cit :von de răutate şi de oarbă duşmănie E-ntre lumea ce se duce şi lumea ce o să vie ! Beldiceanu, p. 123. Mi-e teamă că-i e duhul prea cuprins de răutate. Davila, v. v. 151, cf. Severin, s. 65, Mironescu, s. a. 24. Cum aş putea eu să te urăsc . . . ? N-aş mai avea nici timpul pentru răutatea asta. Sahia, n. 110. în ochii fratelui meu se aprinse o flacără de răutate. Sadoveanu, o. i, 140. Judecata era de o nedreptate scandaloasă şi se vedea că nu vine decît din răutate. Călinescu, e. o. i, 51. Dobre clătina din cap, ca unul care ştie ce spune, dar nu fără răutate. Camil Petrescu, o. i, 112. Că era multă invidie, răutate şi prostie . . . simţeam şi eu. Vlasiu, d. 26. Răutatea se naşte din prostie, din ignorantă. II. Lovinescu, t. 254. -$> (Personificat) Pe lingă cotigă mergînd, saltă Jacul cu Prada, . . . Răutatea necăită. Budai-Deleanu, ţ. 403. Dragă minte, fă-mi pîrleaz, ca să trec pustietatea, Unde-i doamnă răutatea. Beldiceanu, p. 101. Am zărit pîndindu-mi calea Trimişii Urei şi al Răutăţei. Densusianu, l. a. 76. Şi Dumnezeu sloboade din lanfuri răutatea asupra pămîntului. Sadoveanu, o. iii, 188. 2. însuşirea celui rău (A I 1) în raport cil alţii; neîndurare, cruzime, (regional) răiciune. Muiarea de răutatea bărbatului va fugi. prav. 153. Cine va săpa groapa altuia să-l surpe ... I se va întoarce în cap răutatea Şi i s-a stringe-n creştet toată strîmbătatea. Dosoftei, ps. 26/15. Au întrecut cu dzece părţi cu răutatea şi neomenia pe Ramandiiu. Neculce, l. 65. Mulţi oameni, fiind drepţi, cu multă răutate fură pedepsiţi. Varlaam-Ioasaf, 33v/19. Ca să-ţi covirşeşti răutate, Scorneşti noao legi. Budai-deleanu, ţ. 370. Ştiu că m-au dus la ocnă ... Ce crudă răutate! Bolliac, o. 177. Se preumblă peste cimpuri milioane de ţînţari, Care după răutate seamănă a oameni mari. Alexandrescu, o. i, 187. Toţi oamenii locului se tînguiau de răutatea şi de frica balaurului. Ispirescu, l. 199. + (învechit la pl.) Slăbiciuni, păcate, vicii. De acum să ne curăţim şi toate răutăţile să le supunem. Coresi, ev. 372, cf. 27. Toţi de năboiul potopului celui marc au perit, pentru mari răutăţile lor. N. Costin, l. 54. Cu sărăcită sufletului era cuprins până intru sflrşit şi cu multe răutăţi era Înecat . . . şi cu toate ceale lumeşti şi îndegrabă vestejitoare vestejiri se lăuda. Varlaam-Ioasaf, 7r/18. Cuvinte înşirate pe lîng-un falnic nume Nu pot să tăinuiască a noastre răutăţi. Iar relele năravuri la cei înţelepţi şterg Aducerea aminte de învechita slavă. Negruzzi, s. ii, 188. Vor căita vieţii talc Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale. Eminescu, o. i, 134. Dumnezeu ... ne sufere pe lume cu toate răutăţile noastre. Ispirescu, l. 178. Ea îţi cunoaşte toate răutăţile. Sadoveanu, o. x, 233. + (învechit) Ticăloşie, nemernicie; păcătoşenie. Au îmbătrînil în păcat şi s-au obicinuit în răutate. Antim, p. 167. Lasă răutatea şi iar să întoarce pre calea mînluinţei. id. ib. 169. Fii ce cresc în rătăcire şi răpun în răutate. Asachi, s. l. i, 64. 3. (De obicei la pl.) Intenţie rea (A II); faptă care denotă răutate (I 1). Să lepădăm de la sine toate răotăţile şi toate pizmele şi toate minţile şi toate hulele şi toate lucrurile nedereapte. Coresi, ev. 110. Răotăţi hitleane în inima lui nu era. Moxa, 346/29. îngerii carii ... ne păzesc pre noi de toate răutăţile şi supărările diavolului. Cheia, În. 13v/28. Om bun şi blîndu, fără nice o răutate. Neculce, l. 36. Avea prea puţină vreme ca să vadă toate răutăţile celor două surori. Agîrbiceanu, a. 483. Rainu a rămas om care nu cunoaşte răutăţile. Sadoveanu, o. xvii, 554. <}• Loc. adv. Cu răutate = în mod răutăcios; maliţios, sarcastic. Scriţi. . . cum veţi putea dar nu cu răutate. Heliade, o. ii, 104. Credinciosul împăratului ... le zice cu răutate: Las’că v-am găsit eu ac de cojoc. Creangă, p. 251. Pare-mi-se, întîmpină el cu răutate, că nu de el, ci de slăbiciunea d-tale te temi. Slavici, o. ii, 106, cf. ddrf. Tatăl său zîmbi cu răutate. Agîrbiceanu, a. 228, cf. Hogaş, dr. ii, 8, Bassarabescu, v. 81. Ştia să ţipe, să batjocorească, să rîdă şi să înţape cu răutate. Sadoveanu, o. i, 457. li răspunsesem cu răutate. Barbu, p. 38, cf. Vlasiu, d. 63. ♦ Vorbă rea (A I 1), afirmaţie răutăcioasă, ironie veninoasă; maliţie, maliţiozitate. Cu budze vicleane . . . grăiesc răutate. Dosoftei, ps. 37/12, cf. 21/14. Din gura lui Iordachi vornicul au fost ieşit această răutate. N. Costin, let2. ii, 83/38. Se uită la dînsa zîmbind, gata să zică o răutate. D. Zamfirescu, v. ţ. 36. Căuta să-i conteste pregătirea cărturărească ... O citire, fie şi superficială, a tabletelor spulberă definitiv asemenea răutăfi. s iulie 1960, 29. 4. Om rău (A I 1). Eu cunosc pe Lavinia; e o răutate in felul ei. cr (1848), 72/50. Chiteam că să fi venit. . . nişte răutăţi, . . . nişte jigănii de păgîni. Sadoveanu, 0. m, 184. <$> (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. ,,de“) O răutate de muiere, ddrf. Răutatea de noră-sa nu-i dădea nici de mîncare la vreme. şez. iv, 159. + (Regional) Persoană decăzută din punct de vedere moral (Somova — Tul-cea). Cf. alr h 3 739/682. II. Faptă rea (A I 3), nelegiuire, rău (C 3). Răoiate păru Domnului ce făcu aceasta, po 131/19. Tocmiră pre neşte făcători de răotăţi. Moxa, 396/8. Să părăsască nedireptăţile, . . . răutăţile, vaajrlam, c. 347. Cela ce va ascunde furul sau fiece vinovat, după ce va fi făcut vreo răutate, să să cearle. prav. 317. Răutăţi şi belituri . . . făcea Aron Vodă. N. Costin, l. 566. Doamna Ducăi Vodă . . . s-amesteca ... la răutăţi. Neculce, 1. 132. împăiatul, înştiinţlndu-să pentru răutăţile ce făcea acel tîlhariu Mihail,au găiat cităva oaste. Cantemir, hr. 476. Multe răpiiuri şi jafuri . . . acel muftiu unora şi altora făcea, cît nu să mai putea suferi lăcomia şi răotăţile lui. R. Greceanu, cm ii, 129. Sfinţii, oblicind atlta pradă Ce făcea turcii în creştini ş-adincă Răutate, pe pămînt veniră. Budai-Deleanu, ţ. 162. începerea răutăţilor ce s-a hotărtl înaintea măriii sale lui vodă. I. Golescu, în pr. dram. 59. Dai dreptate părerilor felurite, Dînd nume de faptă bună răutăţilor. Conachi, p. 281. Începu a face răutăţile pe faţă. Odobescu, s. i, 85. El hălăduieşte şi-şi îndeplineşte pe-aici răutăţile fără grijă. Sadoveanu, o. vi, 56. Ce răutăţi a făptuit fiul dumitale de l-au închis? Stancu, r. a. v, 350, cf. Vîrcol, v. 22. Beţia este uşa tuturor răutăţilor. Zanne, p. iii, 468. Trtndăvia e muma tuturor răutăţilor. Baronzi, l. 65. Capul răutăţilor v. cap. (Rar) Căpetenia răutăţilor = conducătorul, iniţiatorul unor fapte rele; capul răutăţilor. Femeia... a fost căpilenia răutăţilor. Sadoveanu, o. iii, 471. + (învechit) Rău (C 1), vătămare; pagubă. Tătarii s-au dus din ţară; adevăr, destulă pagubă au făcut; spre ţara dumilorvosire nu înţeleagem nice de o răoiate (a. 1629). Iorga, d. b. i, 47. Băscumpărare penlru răutate, ce-i va fi făcut. prav. 324. Ce răotate v-am făcut. Cheia în. 104r/29. Multe jafuri şi răotăţi au făcut In ţară. ist. ţ. r. 33. Iernînd leşii in Iaşi, multe răutăţi au făcut oamenilor. N. Costin, let2. ii, 90. Sta... ca să pîrască pre Neculai Vodă la Poartă penlru răutatea ce le făcusă. Neculce, l. 206. Nu puie să-ş răsplătească răutatea ce trăsesă de cătră munteni, id. ib. 133. Le-au făcut mare răutate (începutul sec. XVIII), mag. ist. i, 164/21. Au intrat iarăşi în ţară şi s-au apucai a face obicinuitele răutăţi pămîntenilor. Axinte Uricariul, let. ii, 150/4. Gîndaci de acei ce nu pricinuiesc răutăţi. Drăghici, r. 131/23. Au Început a face multe răutăţi şi stricăciuni creştinilor. Sadoveanu, o. ix, 186. 4- Poznă. Cf. alr n 3 116/310. <$• Capul răutăţilor v. cap. III. 1. (învechit şi popular) Nenorocire, necaz, pacoste. Ştefan Vodă . . ■ s-au aşedzat in scaunul măriei sale şi au alinai toate răutăţile (a. 1620). Iorga, d. b. i, 34. învăţături . . . pentru răoiate, cum să le răbdăm cu mulţimile cîte ne vin asupră (a. 1642). bv i, 125. Toate semnele în loc bătrînii şi astronomii ... a mari răutăţi că sint accstor ţcri meniia. M. Costin, o. 165. Nu i-i grije de moarte, săvai de-ar cădea in mii de răutate. Dosoftei, v. s. octombrie 95v/2. Reută(ile, care vin pre stupi, sînt de doao fealuri. Economia, 198/18. Joe 2152 RĂUTĂCIOS - 179 - RĂUŢ începu a trimite oamenilor pre pămînt fel de fel de trude, de necazuri şi de nevoi. Prometeu . . . punea mîna pe aceste răutăţi şi le închidea într-un tronişnr. Ispirescu, u. 85. Ar fi putut. . . să arate răutatea şt primejdia săptămînii ce a trecui. Sadoveanu, o. xv, 465. Copilaş fără sălaş! Mare răutate-a dat, De pe line te-a-ngropat Unde-a fost locu-nsemnal. JARNfie-BÎRSEANU, d. 198, cf. Novacoviciu, c. b. i, 18, alr u 3 682/36. + (Regional) Sărăcie, mizerie (Yălcani — Sînnicolau Mare). Cf. alr u 5 053/47. 2. (învechit şi regional) Tulburare socială; război. [Sînt] răotăţ în {eară, de dabilă forte rea (cca 1620). Iorga, d. b. i, 37, cf. Budai-Deleanu, lex. Războiul, răulă(ile, seceta ... şi oricare cumpănă . . . iot prin cer îşi vestesc venirea. Pamfile, cer. 12. De-o fi vrea pace-n ţară, Va veni la primăvară; Iar de-o fi vreo răutate, Ţi-o trimite, bade, carte. JarnIr-Birseanu, d. 135, cf. 295, Viciu, s. gl. Şi de-o fi vo răutate, Pune-m-oi sub o cetate, i. cr. vi, 282, com. din Frata — Cluj Napoca şi din Straja — Rădăuţi. 3. (Popular) Suferinţă fizică; boală, rău (C 2). Un alt javanez s-a agăţat pe arbor pînă la vîrf şi n-a simţit nici o reutate. Isis (1862), 37. Se . . . afumă cu omag pentru a îndepărta orice răutate din casă.N. Lf.on, med. 54, cf. Pamfile, duşm. 237. Domnii doftor s-o apucat şi mi-o tăi el mîna stîngă ... ş-o lepădat jos răutatea. Sadoveanu, o, viu, 430. S-a pus o răutate pe stomag. alr i 125/592. + (Şi in sintagma răutatea copiilor) Epilepsie; răul copiilor, samcă. Cf. Marian, na. 27, Candkea, f. 258. Pe copiii de curînd născuţi ... ii omoară . . . boala numită samcă, rău, spas-mă sau răutatea copiilor. Pamfile, duşm. 237, cf. H i 11, şez. i, 123, com. din Straja — Rădăuţi. + (învechit) Caznă, chin, tortură. Cine nu va vrea să să închine bodzilor răutăţi şi munci multe să paţă. Varlaam, c. 424. Pre unii ai noştrii i-aa fostu spîn-zurîndu cîi[e] doi de păr, de să pomeneşte şi aslăzi răo-latea lor ce au fost păţindu. Ureche, l. 106. — Pronunţat: ră-u-, — Pl. răutăţi şi (învechit, neobişnuit) răutate. — Şi: (învechit) ruotâte, reutate, rentate, (regional) răuătăte (alr ii 3 682/325), răiătă-tc (anon. car.), răitâte (Novacoviciu, c. b. i, 8) s. f. — Rflu + suf. -ătate. RĂUTĂCIOS, -OĂSĂ adj. (Despre oameni) Plin de răutate (1 1), rău (A I 1) din fire; care e înclinat să jignească, să supere, să tachineze, să facă altora mici neajunsuri; maliţios, (popular) rînzos, (învechit) malign, (regional) roangheş. Omul răutăcios şi necă-jicios, De nu poate strica altui, îşi strică luişi. Pann, p. v. iu, 17/22, cf. Ponzu. Era un om pîclişil şi răutăcios la culme. Creangă, p. 247, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., tdrg, Şăineanu, d. u. Se vedea bine că tînărul funcţionar e chinuit de gîndul că ceilalţi — martori răutăcioşi — ascultă, aşteaptă■ Bassarabescu, v. 75. Nu fi răutăcios. Ia uite cîte flori am pus în vase în cinstea la. H. Lovinescu, c. s. 6. Cînd . . . femeia . . . are vreo fată ori băiet răutăcios, să-l ungă pe la nas cu melcsteul cu care a mestecat borş. sez. ii, 195, cf. alr h 3 672/414, 3 673/414, 3 681/365, 414, 514, 812, 3 687/102, a vi 3. (Glumeţ) Răutăciosul sirocco de mult îi spulberase tabacul de Spania, cr (1848), 232/58. <$■ (Substantivat) Critica . . . ar sfîrşi prin a fi nevoită să inventeze scriitori — las la o parte părerea răutăcioşilor, cari cred că prin asta ar fi trebuii să înceapă. Gherea, st. cr. iu, 147. Cînd a văzut unele ca aestea, numa-i sclipeau reutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă. Creangă, p. 69. Eşti un răutăcios! zise Ana distrată. Vlahuţă, o. a. ui, 70. Ea făcu spre el bo-tişor: — Răutăciosule! Sadoveanu, o. xi, 445. Vine de la moşie! spuse un răutăcios. Vinea, l. i, 35. + Care exprimă răutate (II); care provine din răutate. Zice cu glas răutăcios. Creangă, p. 206. A rîs cu un fel de mulţumire răutăcioasă. Slavici, o. ii, 234. Toată lumea ţi să închide într-o amuţire încăpăţînată, răutăcioasă şi ingrată! Delavrancea, s. 111. El îi vede în oglindă ochii mici, răutăcioşi. Vlahuţă, o. a. i, 170. Niciodată înfăţişarea lui nu fusese aiît de rău- tăcioasă ca acum. AqÎrbiceanu, a. 228. La o masă lungă şedea un judecător . . . cu nişte ochi mici, răută cioşi. Rebreanu, i. 298. Se auzeau glasuri răutăcioase, glumind. Bassarabescu, v. 15. Il privea cu ochit ei răutăcioşi. Sadoveanu, o. i, 373. A izbucnit într-un rîs răutăcios. Stancu, r. a. i, 165. Adăugă cu un fel de satisfacţie răutăcioasă. H. Lovinescu, t. 251. Cînd îşi dădu scama de realitate, izbucni într-un rîs răutăcios, nestăpînit. Barbu, p. 253. <$> (Adverbial) Ca-trina întoarse capul, rîzînd răutăcios. Sadoveanu, o. x, 355. Aurica îl întrebă într-o zi, răutăcios. Călinescu, e. o. i, 171. Rîse răutăcios, supărat, il ianuarie 1960, nr. 1, 13. > (Despre vorbe, glume etc.) Care conţine răutăţi (I 3), care supără; maliţios. Aceste reflecţii răutăcioase înfigea mii de şerpi tn sufletul împilai al lui Zacomo. cr (1848), 38A/70. Autorul, din extază în extază, ajunge la culmea sublimului, face şi pasul despre care vorbeşte răutăciosul proverb francez. Maio-rescu, cr. i, 204. îi veniră în minte cuvintele bărbatului ... Şi parcă nu le găsea răutăcioase. Gîrleanu, n. 170. Slugile. îl frigeau cu glumele lor răutăcioase. Galaction, o. 86. Toţi rămaseră în picioare, fără a mai face nici o aluzie răutăcioasă. Călinescu, e. o. u, 183. — Pronunţat: ră-u-, — Scris şi: reutăcios. — Pl.: răutăcioşi, -oase. — Şi: (regional) răuctos,-oâsă adj. Teaha, c. n. 259. — Răutate + suf. -ios. RĂUTĂOĂIIÎ s. f. (într-un desclntec; cu sens neprecizat) Răul copiilor cu răutăoaia. gr. s. vi, 145. — Pronunţat: ră-u-, — De la răn. HĂUTĂŢÎ vb. IV. T r a n z. (învechit) A face ca cineva să devină rău (A 1 1), a corupe, a strica, a Înrăutăţi. Oamerii tăi, Doamne, smeriră şi dostoinicia ta amăriră (nevoiră h, o răulăţîră d, strică c2). psalt. 195, cf. Scriban, d. — Pronunţat: ră-u-, — Prez. ind.: răntăţesc. — Şi: răuţf vb. IV- Scriban, d. — V. răutate. RĂUTĂŢÎK s. f. (învechit, rar) Răutate (I 1), maliţie. Ochii însă ti scînteia de spirit, pătrundere şi de răutăţie. cr (1846), 29 Î^IO, cf. Ponzu. — Pronunţat: ră-u-. — Răutate + suf. -ie. RĂUTĂŢÎT, -Ă adj. (învechit) 1. înrăit, Înrăutăţit, nelegiuit, ticălos. Un hoţ răutăţii, în sînge încruntat. Donici, ap. tdrg. 2. Bolnav, suferind; slăbit (de boală). Amărtt (răuţîi d) fuiu şi plecaiu-me foarte; strigaiu de suspi-rarea înremiei meale. psalt. 72. — Pronunţat: ră-u-, — Pl.: răutăţiţi,-te. — Şi: ră-u(U, -ă adj. — V. răutăţi. RĂUTORI s. m. pl. (Regional) Răufăcători (Ptrale— Fălticeni), a vi 8, Glosar reg. — Pronunţat: ră-u-, — De la rău. HĂUTRATĂ vb. I. Tranz. (învechit, rar) A se purta rău |B I 1) cu cineva. Cela ce din leagăn nu are zi sănină, Pe care mama-n faşă de mic l-a răutratat. Mureşanu, p. 22/2, cf. Barcianu. — Prez. ind.: răutratez. — Rău + trata (după fr. maltraiter). RĂUTRATÂRE s. f. (învechit, rar) Faptul de a răutrata. Cf. Barcianu. — V. răutrata. RĂfiŢ, -Ă adj., s. n. (Regional) Diminutiv al lui rău . 1. Adj. Cf. rău (AI 1). Cf. Jahresber. viii, 97. 2161 RĂUŢĂ - 180 - RĂVAŞ 2. S. n. Cf. rău (C 2); boală. Nu ştiu-n sat cine-o Intrat, Că răuţu m-o lăsat. Bîrlea, b. 41. — Pl.: (1) răuţi, -e. — Rău + suf. -uf. RĂUŢĂ s. f. v. roulâ. RĂUŢÎ vb. IV v. răutăţi. RĂUŢÎT, -Ă adj. v. răutăţii. RĂUVOITOR, -OĂRE adj. (în opoziţie cu binevoitor) Care vrea răul Fig. în vremea de mai înainte haina era răvaşul de drum a omului. Russo, s. 18. Aşază-te mai răpede în raclă, că n-am vreme de pierdut. Poate mă mai aşteaptă şi alţii să le dau răvaş de drum. Creangă, p. 322. Dorule, cumplit vrăşmaş, Ce soseşti făr’de răvaş Şi pe sat şi pe oraş. Beldiceanu, p. 92. Expr. A-l faee (cuiva) răvaşul sau a-1 Răvaşe domneşti = listă trimisă de domnie cu indicarea celor chemaţi să stabilească hotarele unei moşii sau să judece un proces. Deci ne-au luat egumenul denpreună cu Sarchiz pre răvaşe domneşti (a. 1608). cuv. d. bătr. i, 169/8. Am văzul domnia mea amtndouă răvaşele domneşti şi cartea megiaşilor şi cartea de judecată (a. 1644). bul. com. ist. v, 49. Neştiind . . . pre unde sînt seamnele hotarului . . . , au venit la domnia mea de ş-au luat 6 boiari adeveritori pre răvaşe domneşti, ca să-ş caute şi să-ş descopere hotarăle ceale bătrîne (a. 1693). ap. hem 336. Noi 6 boiari . . . sîntem luaţ pre răvaşe domneşti (a. 1703). bul. com. ist. v, 227. 4- (Şi în sintagmele răvaş de jalbă, Scriban, d., răvaş cu jalobă) Petiţie, reclamaţie scrisă, jalbă. Cela ce va da vreun artic (răvaş munt.) la mîna domniei şi ea scrie acolea hulă şi ocară împotriva cuiva, de vor fi aceale cuvinte adevărate . . . nu să va certa. prav. 235. Alesese vro 5, 6 logofeţi de taină, de sta de cetie răvăşeli şi le făce răspunsuri. Neculce, l. 382. I-au îndemnat, acel Ianio să dea mea, adecă răvaş de jalobă, la singur împăratul. Axinte Uricariul, let. ii, 135/15. Răvaş cu jalobă, poftind să-i iei samă numai (a. 1734). bul. com. ist. iv, 195. Nu s-au mulţămit hotărtrii, făcînd apelaţie prin răvaş. prav. cond. (1780), 48. Foaie frunză trii cucuti, Să ni strîngem feti mulţi, Să dăm un răvaş la curţi. Cardaş, c. p. 176. 2. Scrisoare, bilet; S-au apucat de altă îndireptătură, scriind un răvaş Ciogolea spătariul la Vasilie Vodă. M. Costin, o. 137. Acele 3 răvaşe . . . au căzui in mîna jupînesei Elenei, anon. cantac., cm i, 194. Să-mi mai dai dumneata tei 30 .. . in mîna Oprei acestuia, care aduce răvaşul (a. 1725). Iorga, s. d. xii, 27. Viind Vasile Tăutul cu răvaşul meu, să-t dai 40 de lei (a. 1757). Uricariul, xxii, 85. Eu i-aş scrie un răvaş, ca să vie aice. Drăghici, r. 91/15. Lui Alecu i-am scris două răvaşă şi nu-mi respunde. Kogăl-niceanu, s. 224. li dă un răvaş. pr. dram. 216, cf. Russo, s. 114. Îmi mărginisem cetirea numai în amoroasele răvaşe a doamnei B. Negruzzi, s. i, 61. îi duc un răvaş. Filimon, o. i, 128. Nineacă, nineacă, . . . iaca un răvaş de la băbaca. Alecsandri, t. 422. Omul era prieten cu păscartul la care aveam răvaş. Contemporanul, iv, 143. Mama Ilinca, de părere de bine, îi trase o toană de pltns pe răvaş. Vlahuţă, o. a. i, 96. De vrei să-mi scrii, . . . aruncă-mi răvaşul cu o pietricică pe fereastră. I. Negruzzi, s. iii, 41, cf. ddrf. Mi-a dat un răvaş pecetluit către un negustor bogat din Brăila. Galaction, o. 77. Atinge dimensiunile kilometrice ca toate răvaşele mele. C. Petrescu, î. ii, 66. Ştiu că mă răsplăteşti dacă-ţi dau un răvaş. Sadoveanu, o. iii, 565, cf. vi, 368. Răvaşul fusese adus la bancă de vizitiul Ionică. Vornic, p. 66. Ia de scrie răvaşul Pin'ţi-o potcovi calul. Teodorescu, p. p. 434. Dragul tetei muntenaş, Ţi-am trimes acest răvaş. Sevastos, c. 108, cf. şez. ii, 83. Un răvaş că mi-i scria, Cu slova mărunţea. mat. folK. 61. Am o găină pestriţă, Duce veste-n Bistriţă (Răvaşul). Sbiera, p. 324. (Pleonastic) Eu m-oi duce mai departe Şi ţ-oi seri ravaş în carie. şez. ii, 137. + Bileţel cu conţinut glumeţ, care se introduce de Anul nou In plăcintă, cu scopul de a produce haz. 4 Bucăţică de hîrtie, pe care o pun copiii pe sfoara zmeului, ca să fie dusă de vlnt cît mai aproape de zmeu. + (Popular) Hîrtie care cuprinde o formulă, destinată, în practicile superstiţioase, să ocrotească pe purtător de anumite boli. Cf. Candrea, f. 416. — Scris şi: revaş. — Pl.: răvaşe şi răvaşuri. — Din magh. rovăs. RĂVĂCEÂLĂ s. f. v. răvăşeală. RĂVĂCl1 vb. IV. Tranz. (Regional) A trece vinul dintr-un butoi în altul pentru a-1 separa de drojdii, a pritoci; a limpezi vinul, lăsîndu-1 să îngheţe parţial şi trăgind apoi numai partea neîngheţată. Cf. ddrf, alr sn i h 246/605. <£> Refl. pas. Vinul, după ce sta din fiert, ... se răvăcea sau se trăgea, mutîndu-se în alt vas. C. Giurescu, p. o. 109. Masa de mult s-a gătit, Vinul ţi s-a răvăcit. Pamfile, c. ţ. 94, cf. alr sn i h 246/531. — Prez. ind.: răvăcesc. — V. ravac. RĂVĂCl2 vb. IV v. răvăşi. RĂVĂCtRE s. f. (Regional) Acţiunea de a r ă-văci1. Răvăcirea vinului constă în scoaterea vinului dintr-un poloboc, unde stătuse de la călcare, şi punerea în alt poloboc. Pamfile, i. c. 224. — V. răvăci1. RĂVĂCtT1, -Ă adj. (Regional; despre vin) Care a fost pritocit, limpezit. Vinul răvăcit sc numeşte răvac. Pamfile, i. c. 224. Vinul răvăcit se mai răvăcea apoi încă o dată în cursul primăverii. C. Giurescu, p. o. 109. — Pl.: răvăcite. — V. răvăei1. RĂVĂCIT3, -Ă adj. v. răvăşit». RĂVĂDUl vb. IV v. revedul. 2177 RĂVĂLIT - 182 - RĂVĂŞI RĂVĂLÎT, - adj. (Regional) Crestat. Cf. Marian, S. R. II, 11. — Pl.: Tăvăliţi, -te. — De la răval. RĂ VÂNĂT, -Ă adj. (Regional; despre arbori) Cu multe ramuri, rămuros (Ceanu Mie — Turda). Cf. Viciu, gl. Un pom răvănat, De mere-ncărcat. id. col. 160. — Pl.: răvănaţi, -te. — Şi: răvinât, -ă adj. Viciu, GL. — Cf. r ă c ă n a t. IIĂVĂNKĂIĂ s. f. v. revencală. HĂ VĂM vb. IV v. reveni8. RĂVĂREL s. n. (Prin Transilv.) Diminutiv al lui răvar (113); ghiveci de flori. Cf. Viciu, gl., Pamfile, i. c. 392. — Pl.: răvărele. — Răvar + suf. -el. RĂVĂRf vb. IV. Tranz. (Regional) 1. A trece legumele fierte sau alte alimente prin răvar (II 1); a freca, (regional) a făcălui. Cf. Polizu, Barcianu, Alexi, w. -$> Expr. A răvcra pe cineva = a lua pe cineva la rost. Cf. chest. v/16 supl. + (Prin Transilv.) A sfărlma macul cu sucitorul. Com. DrXganu. Ai răvărit macul? Paşca, gl. 2. A chinui elinii eu răvarul, In anumite zile ale anului, conform unei tradiţii populare; (regional) a răvărui (Boldu — Rimnicu Sărat). Marian, s. r. ii, 10. Pe clinii ai căror stăptni dau ceva de băut ii lasă, iar pe cei mai mulţi ii răvăruiesc sau răvăresc. id. ib. — Prez. ind.: răvăresc. — Şi: răvlri (Cihac, ii, 457) vb. IV, răverâ vb. I. — V. răvar. RĂVĂRlCĂ s. f. (Prin Transilv.) Ulcică largă. Cf. Pamfile, i. c. 392, Viciu, gl. — Pl.: ? — Răvar + suf. -ică. RĂVÂRS s. n. v. revârs1. IIĂVĂRSĂ vb. I v. revărsa. RĂVĂRSĂRE s. f. v. revărsare. RĂVĂRSÂT1 s. n. v. revărsat1. RĂVĂRSĂT*, -Ă adj. v. revărsat8. RĂVĂRSĂTtSRĂ s. f. v. revărsAtură. RĂVĂRSĂŢE adj. v. revârsăţea, RĂVĂRSEL, -EĂ adj. v. revărsel. RĂVĂRŞfiL, -EĂ adj. v. revărsel. RĂVĂRUÎ vb. IV. Tranz. (Regional) A răvări (2). Pe clinii ai căror stăptni dau ceva de băut li lasă, tar pe cei mai mulţi ti răvâraiesc sau răvăresc (Boldu — Rimnicu Sărat). Marian, s. r. ii, 10. — Prez. ind.: răuăruiesc. — Răvar + suf. -ui. RĂVĂRVEL s. n. v. revolver. RĂVĂŞEÂLĂ s. f. 1. (Regional) Separarea oilor după proprietarii lor, toamna, cind se desface stlna; (popular) răscoi1 (I 1). Com. din Ţepeş VodX — Cerna-vodX. Toamna, la sf. Dumitru, se face răvăşeala oilor. ib. 2. Dezordine (produsă de obicei prin răscolirea, îm-prăştierea mai multor obiecte); neorlnduială; răvăşire. In tot timpul acesta era acelaşi zgomot şi răvăceală prin odăi. VlahuţX, ap. cade, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Am găsit oraşul într-o adevărată răvăşeală. Peste tot se clădea, străzi întrerupte, pieţele publice acoperite cu grămezi de nisip şi piatră — o for-foteală generală. Sahia, u.r.s.s. 23. Răvăşeala şi dezordinea domneau peste tot. v. rom. februarie 1956, 25. Răvăceală in casă, răvăceală tn ogradă, să le iei cu mîinile de păr! Udrescu, gl. <$• Fig. Ţie-ti trebuie o răscoleală nendurată, o răvăşală de ani, tn slnge, tn năravuri, in lucru. Jipescu, o. 86. — Pl.: răvăşeli. — Şi: (regional) răvăceală, răvo-i-eălă (Udrescu, gl.) s. f. — Răvăşi + suf. -eală. RĂVĂŞEL s. n. Diminutiv al lui răvaş. 1. (învechit) Chitanţă, dovadă, autorizaţie; (Învechit) răvaş (Iii 1). Unde ar găsi sare de furat, făr de răv[ă]şălul căm[ă]raşilor, să ia boii cu carul, cu loată sarea (a. 1704 — 1705). Iorga, s. d. v, 351. Pentru uţnj răvăşel al dumitalfe] ce a foţsjt la mine, l-am dat jupînului Anastasie şi dumneata să dai bani !a trimisul dumnealui şi să ia răvaşul dumitale (a. 1747). id. ib. xn, 46. Fost-au slobod a trece tn Valahia . . . fără de cartea sau răvăşelul vicesimatoriului din Braşov, au ba? Şincai, hr. ii, 151/32. Nobilii cari au fost de faţă in seimul acesta, fieşlecarrle să-şi ia răvăşăt de la domnul generariu, ca nu cumva să se ţină rebel şl să păţească ceva rău. id. ib. 305/36. Dar datorie veche! Care ai trimis tnlr-un răvăşăl al mieu cu şease ani mai nainte. Kotzebue, v. 44r/8. + Ordin, poruncă, Înştiinţare. Ispravnicul, boier mare ■ . . Coală d’htrtie lua Şi pc loc că îmi scriia Volnicii Pe la zapcii, Răoăşele-n săticele. Teodorescu, p. p. 601. + Cerere, jalbă. Frunză verde de-alunică, ... Să ne stringem fete multe, Să dăm răvăşel la curte. Sevastos, c. 154. 2. (învechit, rar) Codicil. Aceea ce au scris mai pe urmă [in testament] se cheamă . . . răvăşel. prav., ap. cade. 3. Bileţel, scrisorieă. Cf. răvaş (1112). Să află in cetatea Amatha, tn lada cetăţii mideanilor, un răvăşel şi acesta era scris intr-insul pomenire. Biblia (1688), 3391/!9, cf. R. Popescu, cm I, 406. Au găsit un răvăşel scris aşa. BXrac, t. 48/31. Ştia tnsă să poarte galante răvăşele. Negruzzi,s. ii, 238, cf. Polizu. Cînd se înttmpla de se îndrăgea vreun cuconaş de o cuconiţă .... socotiţi că-i scria răvăşele franţuzeşti? Alecsandri, t. 82, cf. lm. Azi dimineaţă pe la opt şi jumătate, intră feciorul în odaie, . . . tmi dă un răvăşel şi-mi zice că aşteaptă răspuns. Caragiale, o. vi, 84. Ea, cum ajunse sus, arătă un răvăşel ce-i dase Prislea. Ispirescu, l. 88. De-ai vedea ce răvăşele frumuşele îi scrie. I. Ne-gruzzi, s. vi, 6, cf. Barcianu, Alexi, w. Mai aşteaptă puţintel Ca să scriu d-un răvăşel . . . Să-l citească puicuţa. Teodorescu, p. p. 434. Frunză verde petrinjel, Scriu la maica răvăşel. şez. iii, 159. Frumos răvăşel făsa, Turcului i-l trimelia. Diaconu, vr. 233. Dumilrache ce făcea? Un răvăşel mi-şi scria. ant. ut. pop. i, 465. — Pl.: răvăşele. — Răvaş -f- suf. -el. RĂVĂŞi vb. IV. Tranz. 1. (Prin Munt., Dobr., sudul Transilv.) A răscoli (I 1). Cf. dr. iii, 878, h xvn 392, com. din Ţepeş VodX — CernavodX, alr 3 515/705, l. rom. 1959, nr.2, 54, -C> Refl. pas. Se răvăşeşte stîna. chest. v 13/83. Mîine se răvăşesc oile la munte. Udrescu, gl. 2. (Prin Ban.) A despărţi, a împărţi ceva; a socoti. Cf. Novacoviciu, c. b. i, 19, coin. din Oraviţa. Răvăşeşte tu pămîntul şi eu apoi îmi aleg, sau îl răvăşesc eu şi îţi alegi tu. ib. + R e f 1 . recipr. A cădea la Învoială, a se socoti. Nu ne-am răvăşit încă. Com. din Oraviţa. Nu ne putem răvăşi unul cu altul. ib. 3. A Împrăştia (de obicei mai multe obiecte, cău-tlnd ceva), a face dezordine; a scotoci; a răscoli, (regional) a răntui1, a rostroyuli- Cărţile erau răvăşite pc scaune, pe masă şi pe patul de lîngă sobă. Delavrancea, t. 46. înşfacă degrabă un maldăr de cărţi 2198 RĂVĂŞIRE - 183 - RĂVIZĂ şi prinde a le deschide ş-a le răvăşi pe scaune. Vlahuţă, O. A. I, 210, Cf. DDRF, ŞĂINEANU, BARCIANU, AlEXI, w., tdrg, Pamfile, j. ui, 93. Alergă şi . . . răvăşi [cărţile şi caietele] pe masa de sufragerie. C. Petrescu, c. v. 176. Patul lai . . . era răvăşii. Stancu, r. A. m, 97. începu să răvăşească In neştire condicile de pe masă, pînă i le luă din mînă furierul, v. rom. noiembrie 1953, 148. Patrule de iunkeri şi agenţi de la informafii îi răvăşeau locuinţa, s aprilie 1960, 9, cf. i. cr. vu, 52, com. sat. iii, 51, Coman, gi.., To-mescu, gl., alr i 1 340/790, 990. Aţi răvăcit casa, năbădăioşilor! Udrescu, gl. <£> F i g . Un lucru de nimic cum hotărăşte soarta omului, cum îi răvăşeşte tot mersul vie (ii! Rebreanu, i. 390. Putere-aş cetăţi Dărîmate s-adun Din pustietăţi Răvăşite de vînturi ? Horea, p. 17. Localnicii . . . cu amintirile răvăşite de Iruda existentei, v. rom. august 1963, 31. <$■ (Rar; complementul indică persoane) Femeia . . . începu să caute pe după sobă, mai răvăşi pe cei după vatră, ui-tîndu-se la fiecare, dar nu-şi putea da seama care lipseşte. săm. iii, 634. + (Cu complementul ,,focul“, „cenuşa" etc.) A scormoni. Aruncase cîteva bucăţi de lemne in soba de teracotă, răvăşise focul. Stancu, r. a. iii, 71. Răvăcesc cenuşa, alr sn v h 1 331/899. + A deranja, a răscoli; a strica, a distruge, a devasta. Parcul cu aleele erau răvăşite ca şi cînd ar fi trecut cirezi de vile sălbătăcite. Rebreanu, r. ii, 269 .Plugari a venit Şi ei n-a ştiut, Plugu l-a pornit, Cuibu A răvocit. mat. volk. 839, cf. i. cr. ii, 262. Au intrat porcii în grădină şi au răvăcit toţi castraveţii. Udrescu, gl. 4- (Rar) A risipi; a vărsa. înlocuieşte parfumul pe care actriţele îl revăşesc din belşug. Ardeleanu, d. 299. + Refl. (Regional) A se crăpa de ziuă (Iz-buc — Vaşcău). Cf Teaha, c. n. 259. — Scris şi: revăşi. — Prez. ind.: răvăşesc. — Şi: (regional) răvăei, răvoei vb. IV. — V. răvaş. RĂVĂŞiRE s. [. Acţiunea de a răvăşi (3) şi rezultatul ei; răvăşeală (3), răscolire. Casele albe, sub răvăşirea stufului murdar sau a tinichelelor negre ce le acopereau, păreau vite răzleţite. Ardeleanu, u. d. 126. — Pl.: răvăşiri. — V. răvăşi. RĂVĂŞIT1 s. ii. (Prin Munt.) Faptul de a răvăşi U); răscol (1 1), (regional) răscoleală. La sf. Dumitru (26 oct.) e ,,spartu stînii"; acum se face „răvăşitu" oilor. gr. s. vi, 56. La răvăşit am să-mi opresc oile. ev 1950, nr. 4, 39, cf. l. rom. 1959, nr. 2, 54. Peste trei zile avem răvăşitul (oilor). Udrescu, gl. — V. răvăşi. RĂVĂŞÎT2, -Ă adj. 1. în neorînduială, în dezordine; Împrăştiat, răscolit2, (prin nord-vestul Munt.) ros-topolit. Alîl de răvăşite, de răsturnate, de zăpăcite şi de mototolite sînt cărţile . . . , Incit ai putea crede că toate dimprejurul meu, însufleţindu-se, s-au îmbătat. Delavrancea, t. 87. Uitîndu-se distras peste hîrtiile răvăşite pe masa lui . . . , dete cu ochii de slova Anei. Vlahuţă, d. 173, cf. ddrf, Şăineanu. Niculina nu înceta să sc scuze că au găsit casa aşa de răvăşită. Rebreanu, r. i, 107. Cu părul răvăşit. Sahia, n. 36. Acum s-a oprit o clipă, cu părul răvăşit. Bogza, a. î. 238. !şi văzu mustăţile răvăşite. Stancu, ii. a. iii, 164. Uşa casei de bani era dată de perele, ... pe duşumea hîrtii răvăşite. Demetrius, a. 46. Odaia e plină de fum. 5-a lucrai toată noaptea . . . Biroul, răvăşit. Baranga, i. 179. Un pat sordid etala albul murdar al unor cearşafuri răvăşite. Preda, r. 211. Din pragul camerei răvăşite, solia sa îl privea năucită. T. Popovici, s. 278. Se afla iar dincolo de masă, cu jucăria dc tablă in mină, finind-o strîns în pumn, gata s-o aşeze deasupra hîr-tiilor răvăşite acum. v. rom. septembrie 1958, 27. Venea în casă şi-o găsea răvăşită. Lăncrănjan, c. ii, 386. [a nu mai umbla aşa cu părul răvăcit! Udrescu, gl. <>■ F i g . Lumea revăşită se întocmeşte iarăşi. dar cu încetul şi cu durere mare. Russo, s. 133. Această inimă răvăşită, prin care şuiera vîntul a pustiu, ispitea însă pe femei. Beniuc, m. c. i, 47. Cad trăsnete grăbite în falduri de seîntei Şi, răvăşită, bubuie natura. Labiş, p. 304. + Stricat, distrus. Părea o jucărie răvăşită de mînile unui copil rău. Vlasiu, d. 205. De pe peronul răvăşit, plin de gropi, găurii de obuze, o mulţime cenuşie, informă, se repezi la asalt. T. Popovici, se. 75. 2. Fig. Tulburat, agitat, răscolit (din cauza unei emoţii). Cu sufletele răvăşite de cuvintele cxarhului, ele se rezemascră de cîte un stîlp. Stănoiu, c. i. 222. Ce vreţi voi, inimi răvăşite De cruntul chin al îndoielii? Brad, o. 42. Năvăleşte în scenă, furtunos, Ioana. E răvăşită, într-o teribilă stare de surescitare. Baranga, i. 212. Sub falduri de omăt Păşeam tăcut şi răvăşii, cu faţa întoarsă peste umăr, îndărăt. Labiş, p. 120. Rămîne lingă cele două cufere, încă răvăşit de întîm-plare. v. rom. octombrie 1958, 44. Apoi n-am mai văzui şi n-am mai auzit nimic. M-am răzimat de un stîlp, pustiit, răvăşit. Lăncrănjan, c. ii, 300. (Despre faţă, chip etc.) Crispat, contractat, descompus. In slaba lumină roşă, se grămădeau feţele răvăşite de patimă ale jucătorilor. Sadoveanu, o. i, 530. Inlră o femeie tînără, cu obrazul răvăşii de nesomn. Stancu, r. a. i, 156. Acum o să cunoască şi tovarăşul Ion Niculae situaţia, spuse Mitrică cu chipul răvăşit de oboseală. Preda, d. 185. Cu obrazul răvăşit de furie, scrîşni. T. Popovici, s. 30. Era obosit, ca după o noapte de insomnie, avea o faţă răvăşită şi părea foarte bolnav. v. rom. octombrie 1963, 26. — Scris şi: revăşit. — Pl.: răvăşiţi,-le. — Şi: (regional) răvăcit, -ă, răvocit, -ă (Udrescu, gl.) adj. — V. răvăşi. RĂVĂŞLUl vb. IV. Refl. (Prin Maram.) 1. A ajunge la o înţelegere, a se socoti (cu cineva) (Borşa — Vişeu de Sus), alr sn iv h 927/362, cf. cl 1969, 60. 2. (în forma ravaşlui) A se socoti, a se gîndi. cv 1951, nr. 3-4, 44. încă nu m-am ravaşluit. ib., cf. cl 1969, 60. — Prez. ind.: răvăşluiesc. — Şi: ravaşlui vb- IV. — Din magh. rovăsol „a însemna prin crestături (pe răboj)". RĂVfil s. n. pl. v. răveie. RĂVEIE s. n. pl. (Prin nordul Transilv. şi Maram.) Unelte, instrumente (Bugnariu, n.) ; uneltele trebuincioase ca să fie plugul complet (Bîrlea, b. 10); unelte agricole (alr ii 5 231/260, ai,r sn i h 17/362). — Şi: răvfi (Bîrlea, b. 10), reveie (alrm sn i h 11/362) s. n. pl. — Etimologia necunoscută. RĂVENEĂI.Ă s. f. v. reveneală. RĂVEM vb. IV v. reveni2. RĂVENOS, -OĂSĂ adj. v. revenos. RĂVEIMŢ s. n. v. revent. RĂVERĂ vb. I v. răvărl. RĂVILĂ vb. I v. răfllla1. RĂVILÂT1 s. n. v. răjjilat1. RĂV1LĂT3, -Ă adj. v. răgilat2. RAVIIJV s. f. v. rayllă. RĂVUVEĂI.Ă s. f. v. reveneată. RĂVÎÎVT s. n. v. revent. RĂVlZĂ s. f. v. rlbizli. 2216 RĂVÎNAT - 184 - RĂZĂLUI RĂVÎNAT, -Ă adj. v. răvănat. RĂVÎRÎ vb. IV v. răvărl. RĂVNĂCI, -CE adj. v. rîvnaei. RÂVNĂ s. f. v. rlvnă. RĂVNÎ vb. IV v. rlvni. HĂVNlRE s. f. v. rivnire. RĂVNlT, -Ă adj. v. rlvnit. RĂVNITOR, -OĂRE adj. v. rlvnitor. RĂVNITORIU, -OĂRE adj. v. rlvnitor. RĂVNITORĂ s. f. v. rlvnltnră. RĂVOÂRER s. n. v. revolver. RĂVOÂRVĂR s. n. v. revolver. RĂVOCEÂLĂ s. f. v. răvăşeală. RĂVOCl vb. IV v. răvăşi. RĂVOCÎT, -Ă adj. v. răvăşit2. RĂVOLTĂ s. f. v. revoltă. RĂVOLV s. n. v. revolver. RĂVOLVĂR s. n. v. revolver. RĂVOR1 s. n. (Regional) Loc sterp, fără iarbă (Bonţ — Gherla), chest. v/11 supl. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. RĂVOR2 s. n. v. răvar. RAV’ORV s. n. v. revolver. RĂVORVĂR s. n. v. revolver. RĂVURV^R s. n. v. revolver. RĂZĂ vb. I. Intranz. (în poezia populară; despre aştri sau corpuri luminoase) A revărsa raze, a radia; (despre raze) a străluci, a lumina. Cf. tdrg. Două raze unde-mi rază? Rază-n vîrfu muntelui. Bi-bicescu, p. p. 233. l'ria rază . . . Rază-n clmp la holde verzi. Viciu, gl. Soarele cu razele. Luna cu lu-mlnele. întlia rază ce răzeşte? Sus la vîrful munfilor, La crucile brazilor, id. col. 21. — Prez. ind. pers. 3: răză. — Şi: răzi vb. IV. — V. rază. RĂZAGNlŞ adv. (Regional; In loc. adv.) în răzagniş = cu nici un chip, nici tn ruptul capului. Cf. Pamfile, j. ii, 163. — Etimologia necunoscută. RAZĂICĂ s. f. (Regional) Râzătoare pentru cartofi (Moiseiu — Vişeu de Sus). Glosar reg. + Lopăţică cu care se rade covata; râzătoare (3) (Borşa — Vişeu de Sus). Cf. alr ii 4 010/362. — Pl.: ? — Rade + suf. -eică. RĂZÂLĂ s. f. (Regional) Cuţit pentru retezatul stupilor (Gherman — Reşiţa). Coman, gl. 4 (în forma rîzală) Râzătoare pentru legume (Secăşeni — Oraviţa). Cf. alr ii 3 980/29. — Pl.: răzale. — Şi: rtzâlă s. f. — Rade + suf. -eală. RĂZALÂU s. n. v. râzălău. R ĂZA-PAZĂR s. n. v. riza-pazar. RĂZĂRE s. f. (Popular) Acţiunea de a r ă z a ; revărsarea razelor (soarelui), sclipirea razelor. Copacii încărcaţi de sloi străluceau în răzarea dimineţii. Slavici, n. n, 24, cf. Chiriţescu, gr. 253. Răzarea soarelui. T. Papahagi, c. l. Ochii-şi negri d-arunca In spre lungul drumului. La răzarea soarelui. Teodorescu, p. p. 476, cf. ant. ut. pop. i, 523. — V. răza. RĂZĂŞ s. m. v. răzeş. RĂZĂCHlE s. f. v. razachie. RĂZĂDENT s. m. v. rezident. RĂZĂITOĂRE s. f. v. răzultor. RĂZĂLĂU s. n., s. m. 1. S. n. (Regional) Raşpel' Cf. lb, Cihac, ii, 523, hem ix, 2 222, ddrf, Gheţie’ r. m., Barcianu, Alexi, w., ŞXineanu, d. u., Scriban, d., alrm sn i h 355/833. 2. S. n. (Transilv. şi Ban.) Râzătoare pentru ras legume, aluat etc. Cf. cade, Gregorian, cl. 61, alr sn iv h 1 052, a i 12, 17, 34, 35, 36, iu 2, 3, 4, 12, 16,17,18, mat. dialect, i, 90, Teaha, c. n. 259, Lexic reg. ii, 101. + Lopăţică de lemn sau de metal cu care se rade aluatul de pe covată; (regional) râzătoare (3). Cf. cade, Caba, săl. 100. + Custură pentru curăţit pieile (Roşia — Beiuş). Cf. alr ii 6 612/310. 3. S. m. şi n. (Transilv.; mai ales la pl.) Aluat ras pe râzătoare, care se fierbe in supă, in lapte etc. Cf. alr ii 4 040/235, 250, 260, 574, alr ii/235, mat. dialect. i, 90, Teaha, c. n. 259. — Pl.: (n.) răzălaie şi răzălauă (alr sn iv h 1 052, a i 12, mat. dialect, i, 90), (m.) răzălăi. — Şi: răsălău (lb, Gheţie, r. m., alr sn iv h 1 052/105, a m 4), răză]iu (ddrf), răzalau (a iii 18) s. n., razalău (Gregorian, cl. 61, alr n 4 040/250, 260, ib. 6 612/310, alr sn iv h 1 052, a i 12, 17, iii 17, mat. dialect, i, 90, Teaha, c. n. 259) s. n., s. in., rîzală u (Teaha, c. n. 260), rezeleu (alr sn iv h 1 052/334), reselfcu (Alexi, w.), riseleu (alr sn iv h 1052/325) s. n. — Din magh. reszelS. Cf. rade. RĂZĂLÎ vb. IV v. răzălui. RĂZĂLITOĂRE s. f. (Regional) Râzătoare pentru legume (Voiniceni — Tirgu Mureş). Cf. alr ii 3 980/ /235. — Pl.: răzălitori. — Răzăli + suf. -toarc. RĂZĂLITÎiRI s. n. pl. (Regional) Resturi de aluat rase de pe covată (Slnnicolau Român — Oradea). Cf. alr sn iv h 1 064/316. — Răzăli + suf. -tură. RĂZĂLftj s. n. v. răzălău. RĂZĂLUÎ vb. IV. Tranz. 1. (Regional) A răzui ■ Cf. Klein, d. 154, i,b. Azi. . . dai [varul] cu ba-danauaşi mine îl răzăluieşti cu cuţitul. Contemporanul, Vj, 97. Rezălui sîngele de pe jos, îşi şterse cuţitul şi întră în odaie. ib. v2, 146, cf. ddrf, tdrg, scl 1956, nr. 1-2, 137, Caba, săl. 100, com. din Straja — Rădăuţi, a v 14, Lexic reg. ii, 101. 2. (Prin Transilv.; în forma răzăli) A da pe râzătoare (1). Ai răzălit hireanul? mat. dialect, i, 90, cf. Teaha, c. n. 259, com. din Cuzdrioara — Dej. — Scris şi: răsălut. lb. — Prez. ind.: răzăluiesc. — Şi: rezălui, răzăli vb. IV. — Din magh. reszel. Cf. rade, răzui. 2256 RĂZĂLUIALĂ - 185 - RĂZBATE RĂZĂLUIĂLĂ s. f. (Regional) Răzuire. Cf. tdrg, dl, DM. — Pl.: răzăluieli. — Răzălui + suf. -cală. RĂZĂLUÎRE s. f. (Regional) Acţiunea de a răzălui. Cf. DDRF, DHLR I, 373, DL, DM. — Pl.: răzăluiri. — V. răzălui. RĂZĂLUlT, -Ă adj. (Regional) Răzuit2, dl, dm. — Pl.: răzăluiţi, -te. — V. răzălui. RĂZĂMĂ vb. I v. rezema. RĂZAMÂRE s. f. v. rezemare. RAZĂMAT, -Ă adj. v. rezemat. RĂZĂMĂTdR, -OĂRE s. f., s. n. v. rezemător. RĂZAMtŞ s. n. v. răzlinlş2. RĂZAMCŞ s. n. v. rezemuş. RĂZĂNĂNT s. m. v. rlzonaut. RĂZÂŞ s. tn. v. răzeş. RĂZĂŞESC, -EĂSCĂ adj. v. răzcşesc. RĂZĂŞfiŞTE adv. v. răzeşeşte. RĂZĂŞl vb. IV v. răzeşi. RĂZĂŞlE s. f. v. răzeşie. RĂZĂŞlSlE s. f. v. răzeşlme. RĂZĂŞÎŢĂ s. f. v. răzeşi fă. RĂZĂTOĂRE s. f. 1. Obiect avînd forme şi dimensiuni diferite, Întrebuinţat in bucătărie pentru ras legume, caşcaval etc.; (rar) răzuitor (1). Cf. lb, Polizu. Pe unul din pereţi erau atirnate o mulţime de tigăi de diferite forme, frigări, râzători de hrean. Filimon, o. i, 377. Urzici sleite cu hrean ras pe râzătoare. Marian, S. R. II, 283, Cf. DDRF, NlCA, L. VAM. 209, ŞĂINEANU, d. u. O trecătoare a cîştigat la o roată cu cuie un pahar verde presărat cu nisip alb şi o râzătoare de hrean. Arghezi, b. 70. Separat se rad merele pe râzătoare. S. Marin, c. b. 28, cf. h ix 43, x 542, xii 289. Cind eram la maica fată, Mtncam turtă coaptă-n vatră Şi rasă pe râzătoare. Faţa-mi era ca o floare. Sevastos, c. 227, cf. Bibicescu, p. p. 175, şez. viii, 11, alr sn iv h 1 052. (Ca termen de comparaţie) Dacă mă mingile, mă doare. Mina ti e ca o râzătoare. Arghezi, vers. 322. + (învechit, rar) Instrument de tortură. Nevrînd să sâ-nduplece, învăţă de-i rasărâ trupul cu rădzătorile. Dosoftei, v. s. octombrie 39'/33. 2. Obiect de lemn sau de oţel, in formă de lamă, fixat la intrarea unei case, pe care se rade noroiul de pe încălţăminte. Cf. ddrf, Săghinescu, v. 102. Îşi ştergea cizmele de răzătoarea de lîngă scară, urca treptele. D. Zamfirescu, i. 134, cf. Şăineanu, d. u. Peste altă săptămînâ, pe răzătoarea de la uşă se descleşta de noroi o pereche de bocanci. Arghezi, c. j. 257. 3. (Regional) Lopăţică de lemn sau de metal cu care se rade covata. Cf. Pamfile, i. c. 197, alr ii 4 010/36, 76, 130. + Aluat ras de pe covată; răsătură, (regional) răzuitură, răzălituri (Cristeşti — Botoşani). Cf. alr sn iv h 1 064. 4. (Regional) Unealtă a dulgherului (h ii 254), a dogarului (alr ii 6 695/514), a zidarului (h xvi 161); custură pentru curăţit pieile (alh ii 6 612/27, 102, 514, ib. 6 623/27); cuţitoaie (h vii 375); raşpel (alrm sn i h 355/836). 5. (Regional) Băţ cu care se netezeşte baniţa plină (cu cereale) ca să nu treacă peste măsură. Cirezile şi hergheliile umblau slobode pe imaşuri... şl galbenii se măsurau cu baniţa la râzătoare. Vlahuţă, r. p. 192, cf. tdrg, cade. — Pl.: râzători şi (regional) râzătoare. — Şi: (regional) răsătoâre (alr sn iv h 1 052/102, H vn 375), răzetoăre (h x 542, xii 289), răzltoâre (alr ii 4 010/36, 76, 130), răzitoăre (alr sn iv h 1 052) s. f. — Rade + suf. -ătoare. RÂZĂTOR1 s. n. (Regional) 1. Unealtă cu care se curăţă pămintul adunat pe cormana plugului; otic. Cf. Klein, d. 233, h xi 401, a ii 1, 12. 2. Răzuitor (1) (Barcianu, Alexi, -w.); gripcă pentru ras doagele (alr ii 6 701/29); custură pentru curăţit pieile (alr ii 6 612/95, 704). 3. Unealtă cu care se zdrobeşte caşul dospit; răvar (1 1) (Poiana Sibiului — Sebeş), chest. v 142/57. — Pl.: râzătoare. — Şi: răzitor (alr ii 6 701/29), (învechit) răzitftriu (Klein, d. 233) s. n. — Rade + suf. -ător. RĂZĂTdR2, -OĂRE adj. v. rizător. RĂZĂTÎJRĂ s. f. v. răsătură. RĂZĂŢĂL s. m. (Bot.; regional) Bobornic (Vero-nica beccabunga) (Mihăileni — Miercurea Ciuc). alr u 6 305/574. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. RĂZBÂTE vb. III. 1. Tranz. (învechit) A birui, a învinge, a bate. Pierzînd Decheval războiul . . . , însă nu aşe de tot sfărmal şi răzbătut fiind. Cantemir, hr. 81. <> Refl. pas. Toate aceste împiedecări s-au răzbătut prin bărbăţia şi statornicia bravilor noştri oşteni, ar (1829), 581I31. + (Neobişnuit) A distruge, a nimici. Zile eu nenorocite altele n-am cunoascut Decît ziua cînd războiul asi lăcaş a răzbătut. Heliade, o. i, 405. 2. T r a n z . (în corelaţie cu a bate) A bate din nou, a bate cu putere. Tu cuţit alămat, Tu cuţit sîncelat. Tu fă-te drac împeliţal. Eu te bat Şi te răzbat, mat. folk. 1612, cf. gr. s. v, 45. + (Regional; despre păsări; determinat prin „din aripi") A lovi aerul cu aripile. Şl deasupra lui venind, Corbu, pasăre neagră, Din aripă răzbătînd... Şi la carnea lui rămnind. Balade, ii, 19. 3. Intranz. A-şi face (cu greu) drum prin a trece (dincolo), a pătrunde. Nărod fiind mult de nu putea răzbate. Dosoftei, ap. tdrg, cf. drld, lb, Ponzu. Dediţei şi viorele, brebenei şi toporaşi . . . Răzbat prin frunzi uscate şi s-arală drăgălaşi. Alecsandri, p. m, 32. Ce garduri streşinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea rezbate prin ele ! Creangă, p. 153, cf. ddrf, Philippide, p. 101. Eşti crud ca secui ea tăioasă, Care-n tulpina de lemn răzbate. Murnu, i. 53, cf. dhlr i, 247, Şăineanu, d. u. Irina era o fală isteaţă, îndesată, pîrguită ca o cireaşă de munte, cu sînii rotunzi şi lari, gala să răzbească prin ia înflorită. Brăescu, o. a. i, 48. Se auzi un huruit de uşă şi. . . lumina răzbătu iarăşi. Călinescu, c. 26. Luna plină răzbălea prin pîclele uşoare ale toamnei, ţesea painjeniş de raze, lămurind dealurile tăcute şi pădurile negre. Sadoveanu, o. i, 175. Nimic din ce se petrece aici nu poate să răzbată afară, prin stratul gros de pămînt care desparte pe mineri de restul lumii. Bogza, ţ. 51. Credea că nimic din ceea ce se petrecea cu el nu răzbate în afară. v. rom. aprilie 1956, 34. Unealta în piatră răzbate. Banuş, p. 157. Vîntul cînd a bate Prin ele-a resbate. Alecsandri, p. p. 2. Ta cuţit alămal, . . . Eu te orînduiesc Şi te sorocesc: Tu să le baţi, Să răzbaţi, La cutare-n inimă Şi-n ficaţi, mat. folk. 1 612, cf. Diaconu, vr. 8. •0- Fig. A dragostelor fire Nu-i supusă . . . , Ci prin toate ea răsbate, ajunge şi biruieşle. Conachi, p. 83. D-ta ai răzbătut departe în plaiurile şi în tainele inimit 2279 RĂZBATE - 186 - RĂZBĂTĂTOR mele. Galaction, o. a. i, 201. Un val de lacrimi răzbatea din sufletul tinărului. Sadoveanu, o. hi, 186. A răspuns Dinu ... în ochi cu o mîndrie ciudată, ce răzbătea prin durere. Beniuc, m. c. i, 292. Ca mîne va fi răzbătut anii ce-i mai are de învăţat. Camilar, n. îl, 158. Răspunse . . . cu un glas, în carc răzbătuseră cîteva urme de interes. Preda, m. 16. Din cuvintele lui răzbate disperarea unui artist lucid, care a înţeles misiunea şi îndatoririle teatrului, v. rom. martie 1963, 138. <£> Tranz. Eu resbăteam iute troieni de ninsori, El lăsa în urmă-i troieni lungi de nori'. Alecsandri, i>. i, 221. E albă ca norii primăverii răsbătuţi de soare. Vissarion, fl. 71. Din cînd în cînd Aude sunînd, Codrii resbătînd Un mîndru cînlic. Alecsandri, p. p. 64. Lacrima de-ţi curge, Pe pămînt de cade Şi cu foc dc-l arde Şi mi ţi-l resbate. Marian, d. 208. (F i g .) S-ar fi ales de tine ceva, Adame, ciung? Ai fi putut răzbate un drum atît dc lung? Arghezi, vers. 386. <0> (Despre umezeală, ploaie etc.) Cînd . . . răzbate acolo umezeala, apoi să aprind aceste materii şi ard. Drăghici, r. 113/10. Un loc . . . unde nu răsbate gerul. I. Ionescu, c. 239/21. Un poclit de rogojini oprea şi soarele şi ploaia de a răzbate în căruţa lui moş Nichifor. Creangă, p. 106. T r a n z. Să prinde pc deasupra o scoarţă vîrtoasă, ce nu se lasă a fi răsbăiuiă de rouă. I. Ionescu, c. 71/17. Mi-i lăsa Sus pe-acoperiş, Vîntul să mi-i bată, Ploaia să-i răzbată. Balade, iii, 57. 4 (Despre glas, zgomot etc.) A se face auzit, a ajunge pînă la . . . Unde nice rîul de lacrimi, nice-aprinsele suspine, Amar mie, eu simt astăzi că nu pol ca să răzbată. Asachi, s. l. i, 149. O, voi, vaiete . . . Răsbaleţi păn'la auzul maicei. Conachi, p. 55. Ţipenie de om nu se afla şi nici un zgomot nu mai răzbătea dinspre oraş. Vlahuţă, d. 21. Chiotele . . . răsbăteau pînă-n adîncul bătrînclor păduri de sălcii, răscolindu-le liniştea. Sandu-Aldea, u. p. 41. intr-un iîrziu răzbătu de afară zgomotul vaporaşului carc se apropia. Dunăreanu, ch. 97. Un bîzîit slab ca de albină răzbătea prin văzduhul liniştit. Sadoveanu, o. i, 589. Vorbele răzbăteau înfundat, dar uşor de înţeles. Vornic, p. 25. Se auzeau chemări stinse, răzbăteau dialoguri tainice. Preda, r. 218. Deodată sc stîrni un zvon depărtat, Ca un glas cc-ar răzbate prin ceaţă. Deşliu, g. 42. Ctnd ajunseră în curte, activistul auzi răzbălînd din casă, prin geamurile luminate, un glas răguşii, s aprilie 1960, 58. Glasul acela al lui dinlăuntru răzbătuse aspru afară. v. rom. iulie 1962, 5. Glas de bucium resunînd, Pîn-în suflet resbătînd. Alecsandri, p. p. 59. + (Despre idei, ştiri etc.) A deveni cunoscut, a se răspîndi, a se difuza, a se propaga. Luminate doamneŞtim că ţi-au răzbătut slava Şi nu este cineva să poată Călca porunca măriii-talc. Budai-Deleanu, ţ. 99. Paguba lui Chest răzbate Pînă la Roma cetate. Bărac, ap. gcr ii, 236/37. [Influenţele străine] răzbat tn ţeară prin căi ferate. Odobescu, s. iii, 89. Steagul revoluţiei trebuie ridicat numai după ce vor fi siguri că gîndul lor de eliberare, a clăcaşilor, a răsbâtul de-a lungul şi de-a latul ţării. Camil Petrescu, o. i, 331. Acest ciudat şi sărăcăcios amestec de obiecte reaminteşte marea lume a satelor, cu toate contradicţiile şi realităţile ei, răzbătînd o-dată cu oamenii pînă aici, deasupra înaltelor culmi ale Haşmaşului Mare. Bogza, c. o. 70. 4 Tranz. (Subiectul indică senzaţii, sentimente etc.) A cuprinde, a birui, a copleşi. Vezi cum tremuru-l răzbate ! Asachi, s. l. i, 200, cf. Hasdeu, r. v. 121. Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bale? ... La cel glas de înviere, la cel glas dc libertate Ce pătrunde şi resbate Orice suflet omenesc? Alecsandri, p. ii, 6. Fiindcă eram resbătul de foame, mă găteam spre gazdă (a. 1819). Uricariul, vii, 82. Fiind fata babei răsbătuiă şi de foame şi de sete, ... au chitit în sine că acele mere i-ar prinde acuma foarte bine. Sbiera, p. 210. 4. Intranz. A străbate (cu greu), a ajunge undeva (lnlăturînd obstacolele); a răzbi. Au intrat cu oaste mai grea iarăşi in ţara leşească, avlnd gînd să răzbată tn sus ptnă la Pomerania. Axinte Uricariul, let. ii, 149/16. Steagurile husăreşti ce era înainte au răsbătut în şanţurile turcilor. Muşte, let. iii, 15/34. [Bulgarii] au putut ... să resbală întru împerăţia romanilor. Maior, ist. 187/1. Locuri unde pămîntenii cu mare greu răzbătea. Beldiman, e. 50/2. Spre scopul cel dorit, Acu-n vase încărcate, Sub al nostru steag, răzbate La limanul fericit. Asachi, s. l. i, 57. Gheorghe veni mai de dimineaţă şi izbuti să răzbată în dormitor. Vlahuţă, o. a. i, 104. Dar miine pe-nscrate Cîţiva, acei ce vor răzbate, în jurul lor cu sete şi groază vor privi. Camil Petrescu, v. 33. Codrul Turzunului, tăcut şi întunecat, rămîne în urmă, iar Oltul răzbate în partea de apus a lumii. Bogza, c. o. 258. Ciocănitoarea mijlocie ... nu răzbate însă în Carpaţi aşa de sus. Linţia, p. ii, 64. Cu grea povară suie minerii pe cărărui . . . Ca să răzbată Pînă la piatră. Deşliu, m. 28. Dacă . . . omul ei nu mai putea să răzbată încoace? Barbu, p. 174. Eu m-aş duce, duce ... Şi nu pot răsbate De străinătate. Teodorescu, p. p. 284. St răzbat pi su pamtnl La puicuţa di dimult. şez. iv, 137. Dar tu, ţară, eşti departe, Cu gîndul nu pol răzbate, folc. mold. i, 472. Muierea rea, apa şi focul purure răsbat şi li se face loc. Zanne, p. ii, 294. -£> Fig. De patru veacuri, aceste vinuri au răzbătut în lume şi şi-au făcut dreptate între vinurile continentului, v. rom. februarie 1964, 83. <$• Expr. (Rar) A răzbate eu urechea ~ a-şi încorda auzul, a asculta cu atenţie. Agripina căută să răsbată cu urechea prin zgomotul şi pocniturile Iablanicioarei. Galaction, o. 163. + Fig. A izbuti, a reuşi. Am să muncesc ş-am să răzbat. Vlahuţă, o. a. ii, 4. Eminescu, Coşbuc ... au răzbătut, au strălucit şi s-au scuturat, in acest pătrar de veac. Galaction, a. 103. Tu eşti, tinereţă arzătoare? tu eşti, dragoste a unui om tare, care a muncit din greu, care a răzbătui împnlrivindu-se valurilor, închizîndu-se în sine ca într-o stîncă? Sadoveanu, o. ii, 592. + Refl. (Regional) A munci mult, a se strădui mult în viaţă (Stăneşti — Curtea de Argeş), l. rom. 1959, nr. 3, 67. P-atunci ie răzbăteai, te speteai muncind toată viaţa şi tot sărac rămîneai. ib. 5. Intranz. şi tranz. (Şi urmat de determinări introduse prin prep. „prin") A umbla în lung şi în lat; a cutreiera, a colinda. Răsbătea munţii şi codrii, cîmpiile şi pădurile şi într-un haihui o ducea. Ispirescu, u. 107. Cu această puşcă la umăr răzbătea el în fiecare duminică ■ . ■ pădurile din Poduri şi din alţi munţi. Moroianu, s. 39. M-au căutat părinţii Răsbătînd prin toţi munţii. Teodorescu, p. p. 286. Voinicelul pribegea: Nouă ţări Cutreiera, Nouă mări Că răsbătea. id. ib. 438. fi. Intranz. (Prin Transilv.) A se tocmi, a se tirgui la preţ. Cf. Alexi, w., alr i 1 581/131, 136.+ Tranz. A încerca să convingi pe cineva să vîndă la un preţ mai mic. Nu mă mai răzbate alîta ! Com. din Sebeş. 7. Refl. (Rar; prin apropiere de a zbate) A se zbuciuma, a se agita Ne răsbatem tn nebunii pc teatrul vieţii. Marcovici, c. 64/6. — Scris şi: răsbate, rezbate, resbale. — Prez. ind.: răzbăt. — Pref. răz- + bate. Cf. străbate. RĂZBĂTERE s. f. (învechit) Acţiunea de a răzbate (3); răzbire. Cf. drlu, Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w. — Scris şi: răsbatere (ddrf, Barcianu), resbalere (Polizu, Alexi, w). — PI.: răzbateri. — V. răzbate. RĂZBĂBÎI1CĂ s. f. Femeie foarte bătrînă; babă, băbătie. A mai rămas moşiu Ionică Cu răzbăbuica lui, Ilincuţa. Teodorescu, p. p. 131. — Pl.: ? — Pref. răz- + băbuieă. RĂZBĂTĂTOR, -OĂRE adj. 1. Carc răzbate (3); pătrunzător. Cf. drlu. O ploaie rece, măruntă, dar răzbătătoare, ap. ddrf. 2. Care îşi face drum biruind obstacolele, care nu se dă bătut. Cf. răzbate (4). înfăţişarea trădează pe omul de muncă, răsbătător. Călinescu, e. 21. <$> 2282 răzbealA - 187 - RĂZBI (Substantivat) L-am vedea Imbulzindu-se tn agora printre noi ceilalţi, răzbătătorii si gălăgioşii. Galaction, a. 311. — Scris şi: răsbâtăior. — Pl.: răzbătători, -oare. — Răzbate + suf. -ălor. HĂZBEÂIĂ s. f. (Neobişnuit) Răzmerită; luptă; război. Că na este uro răsbcală Ca să vă scoală din (cară. Teodorescu, p. p. 612. — Scris şi: răsbeală. — Pl.: ? — De la răzbel. RĂZBEL s. n. (învechit şi popular) Război (I). Cf. Klein, d. 202. Femeia mamă îşi trimetea fiii la rcsbel. Heliade, o. ii, 49. Buciumul cel de aramă Pe-a Molda-viei junime la rcsbel incă nu cheamă. Asachi, s. l. i, 103. Resbelul civil a turburat fericirea Elveţiei, cr (1848), 27*142, cf. Stamati, d. Pe iiner l-au chiemal Să ia parte cu bravură L-un resbel Înfricoşat. Mureşanu, p. 8/12. Zbirul Saliero veni in camera consiliului de rezbel. Filimon, o. i, 320. Să formeze un corp special de soldaţi sanitari atlt pentru timp de pace cil şi de rezbel. mo (1861), 6. Memorialile lui C. Iuliu Cescire despre rcsbelul galic (sec. XIX), cat. man. i, 581. Imperatonil a declarat rezbelul religios. Lăcusteanu, a. 47. O alianţă sacră contra. .. resbelului. Eminescu, g. p. 17. Ziclnd resbel în loc de resboi, limba noastră are încă neajunsul de a schimba o zicere puternică şi bărbătească cu alta slabă şi muieratică. I. Negruzzi, s. i, 409. Să treacă odată şi pacostea asta de răzbel! Galaction, o. a. i, 276. Noi am condus rezbelul! t iunie 1964, 23. Din codru mi s-aduna . . . Cîte treizeci de flăcăi. Cete, cete că venea Parcă la răzbel erea. şez. iv, 131. Dacia lui Traian însă nu avu deocamdată a suferi nimic . . . pînă mai llrziu, cînd iniră in resbele serioase cu polonii. Hogaş, dr. ii, 166. Du-te la răzbel să te paşte neamţu. Popa, v. 338. S-o ini vreun răzbel — îşi dă cu părerea Ghcorghită Tiriş. Stancu, d. 121. Ai nenil din rezbel, ha? T. Popovici, se. 64. La resbel dac-om mergea, Multe lifte-om tăia. mat. folk. 65. Si scoalt la răzbel. Vasiliu, c. 93. A fost un Împărat odată ş-a diclărat răzbel cu Iliana Costintîana. Vîrcol, v. 25, cf. alr i 1 425, alr ii 2 461, ib. 3 315, alr sn iv li 965. — Pl.: răzbele şi răzbeluri (alr i 1 425/508, 510, 556, 768, alr sn iv h 965/872). — Şi: rezbel (scris şi resbel) s. n. — Război, refăcut după lat. belhim. RĂZBI vb. IV. 1. Tranz. (învechit şi regional) A zdrobi, a sfărlma; a lovi, a izbi. Va lua şi va răzbi pruncii tăi de piiatră. psalt. hur. 116v/22. Au răzbit itmpla lut, au răzbit capul lui [cu ţăruşul]. Biblia (1688), ap. tdrg. Fiul lui Strofiu . . . Cade de-o lance-as-cutită, răzbit de Menelau. Murnu, i. 88. Numai va scăpa Care-o şti-nota . . . Apa tot răzbind, Cu lopefi vlslind. Balade, i, 433. + Refl. (Regional) A se zbate, a se zvîrcoli (pentru a se elibera) (Kudăria — Oraviţa). Cf. arh. folk. hi, 154. Dracii să răzbia, Dzi la urs scăpa. ib. 101. 2. T r a n z . A invinge, a infringe, a răpune, a birui. Se nor da cătră nrăjmaşii noştri şi răzbind pre noi vor ieşi den cest pămînt afară, po 180/25. Au dalu războiu lui Basarab Vodă ... şi l-ait răzbiiu pre Insul şi pre toată oastea lui. Ureche, l. 90. tnir-accslaş an au răzbit şi pre Băsărab. M. Costin, ap. Gîdei. Au bătui în turci, răzbindu-i de prin şanţuri. N. Costin, let. ii, 10/33. împotriva lor mergînd, tare i-au răzbit şi i-aa tmprăşliet. Cantemir, hr. 226. Fu moldovenii biruiţi de ostile lui Constantin Vodă. Şi, răzbindu-i, unii să Închina lui, alţii să duseră la domnul lor, Ghica Vodă. anon. cantac., cm i, 178. Văzînd că Inlr-alt chip nu na putea să-i răzbească, . . . au dat năvală tn şanluri. R. Popescu, cm i, 427. Aşti irei să fălea, la luptă, pe cei zece a-i răzbi. Pann, e. ii, 79/21. Ostaşul meu Îşi izbeşte calul său Peste codrii mişcători De barbari năvălitori. El îi sparge şi-i răzbeşte. Alecsandri, p. ii, 15. Se bătu cu ei şi-i răzbi cu lotul. Odobescu, s. i, 425. Spre Roma! Călcînd pe cohorţi, Răzbi-ţt-vom colosul de-aproape. Şi nu va fi cine să-ngroape Mulţimea cea mare de morţi! Coşbuc, p. i, 154. Vrăjmaşul, ce pe noi Ne răzbeşte astăzi, mine va Iovi şi-n noi. Davila, v. v. 55. în drefitul gurei Oltului e Plevna, unde oştirea noastră a răzbit pe turci. Mehedinţi, p. 13. Erafi mai iuţi la dăruitul pumnilor, astfel că i-aţi răzbit. Pas, z. i, 50. S-a bătut cu turcul, l-a răzbit şi l-a alungat spre Ţarigrad. Galan, z. r. 39. Le ieşiră Înainte nişte tâlhari, răzbiră oştirea Împărătească, şez. viii, 183, com. din Straja — Rădăuţi, alr sn iv h 967. Nu mă vezi c-am maturit Ş-alt voinic nu m-a răzbit? Balade, ii, 56. + (învechit, rar) A nimici, a distruge. Nu slrlngereţi voao comoară în pămînt, unde viermii o răzbesc şi putrcdcaşle. Coresi, ev. 52. + A copleşi pe cineva (prin număr, forţă etc.), a-i veni cuiva de hac, a da gata pe cineva. Trăsnea . , . , dacă vede că-l răzbim cu poştele, se mută la aliă gazdă. Creangă, a. 102. Ciocoiul, ... De văzu că mi-l răzbiră, Dete pinteni calului. Sevastos, c. 318. Jon, văizînd că nu-l răzbeşte cu vorba, începu să în jure. Rebreanu, i. 94. -v- E x p r . A răzbi (pe cineva) eu bătaia (sau In bătaie, In bătăi) — a bate rău pe cineva, a-1 bate măr. Cf. Polizu, Cihac, ii, 153, Ispirescu, ap. gcr ii, 356, dl, dm. A răzbi (pe cineva) In palme = a lua pe cineva la palme, a pălmui. Cf. ddrf. + (Despre senzaţii, sentimente etc.) A cuprinde, a birui, a copleşi; a păi runde. îi veni tu acasă, coropcarule, dacă tc-a răzbi foamea. Creangă, a. 66. Mi-e foame şi frig — m-a răzbii umezeala. Caragiale, o. i, 140. Groaza năpraz-nic-acum a răzbit speriatele piepturi. Coşbuc, ae. 35. Unele găini, răzbite de foame, zburară din păiula lor deschisă. Sbiera, f. s. 88. Răzbit de frig, se coborlse din sanie şi se preumbla de colo pînă colo. D. Zamfirescu, t. s. 104. Ahile, de ciudă răzbit, Îşi simţeşte Inima-n pieptul păros clătinată. Murnu, i. 8. Sc întoarse . . . aducînd o oală cu apă fierbinte, în care să-şi dczmorfească degetele cînd o na fi răzbii gerul. Rebreanu, i. 191, cf. M. I. Caragiale, c. 8. Vine în sat numai cînd îl răzbeşte foamea. Bassarabescu, v. 62. Rîsul l-a răzbit de-a binelca şi pe domnu Ţigle. Galaction, 0. a. i, 259. Trebuia să o răzbească la urmă durerea. Sadoveanu, o. ii, 315. Păcat să te răzbească junghiul şi să le trînlească la pal. C. Petrescu, a. r. 50. Aoleu! gemu el. M-a răzbii [oboseala]. Preda, d. 117. M-a răzghit o drăguţă de foame, h ii 25. Dorul mă răzbeşte, Faţa-mi vestejeşte. Teodorescu, p. p. 661, cf. şez. 1, 66. Răzbiţi de chin şi de necaz, sc scoală patru din ci, ... se duc de jeluiesc ta scaunul domniei din Iaşi. ib. iv, 18. (Subiectul este subînţeles) Tăcu Ilincuţa cil tăcu, de la o vreme însă o răzbi şi începu a cam răspunde. ap. tdrg. Uneori, pe ploaie, trage peştele mai tare decîl pe nreme bună. Iar dacă ne răzbeşte, avem o leacă de colibă. Sadoveanu, o. ix, 387. Făcea el multe prostii, dar femeia o tot iăcul; pînă-ntr-o vreme, cînd o răzghit-o şi n-o mai pulul tăcea. şez. vii, 133. <£> Fig. Să duce in păcate, că-i răzbit de duhul curniei. Varlaam, c. 17. Răsuflarea-i otrăvită le-a răzbit pînă la os? Eftimiu, î. 129. 4- F i g . A uimi, a da gata. A rezbit cerul marea-i suire [a Romei]. I. Văcărescul, i>. 134/7. <$• E x p r . (învechit) A răzbi (cuiva) ochii (cu ceva) = a face pe cineva să se minuneze, să admire. Cf. lb. 3. Intranz. A-şi face drum, a pătrunde, a trece (dincolo); a răzbate. Au îmbiat şese zile călăraşii şi n-au putut răzbi, că acum cuprinsese tătarii cu pradă în ţara de gios. N. Costin, let. ii, 124/3. Nu pute răzbi pe uleţi de nărod de oameni. Neculce, l. 195, cf. 78, anon. car. Vru pre ai săi din fugă să ţie; Dar nu mult putu răzbi înainte. Budai-Deleanu, ţ. 262. Cei de pe pod, neputînd răzbi înainte, ... se puseră să arunce artileria şi carele în Dunăre. Bălcescu, m. v. 167. Am răzbit Prin Dunărea umflată. Alecsandri, Poezii, 439. A faclelor lucire, răzbind prin pînza fină, Răsfrîng o dureroasă lumină din lumină. Eminescu, o. i, 96. Cu această piele de leu sc îmbrăca el... , fiindcă nu răzbea prinlr-însa nici un fel de armă. Ispirescu, u. 32. Şi piepl la piept m znircolim, Străbatem repezi şi răzbim. Coşbuc, p. ii, 62, cf. Barcianu, Alexi, w. Zări, la una din mesele acoperite cu plnză cerată, pe 2285 RĂZBI - 188 - RĂZBIT diacul Gavril ţi, răzbind prin mulţime, şezu lîngă băirîn. Agîrbiceanu, a. 138. Nucii bătrîni . . . ţin umbră. Doar cîteva pete albe de raze răzbesc printre frunze. Rebreanu, i. 11. Răzbim prin codri falnici. Eftimiu, î. 36. Soarele . . . învăluia încă terasa şi pe comeseni, răzbind prin umbrela uriaşă. Galaction, o. a. i, 122. Sania n-a mai putut răzbi prin troian. C. Petrescu, a. 282. Peste muntele pietros şi oblu era greu de răzbii cu calul. Sadoveanu, o. iii, 230. Vă crezusem ... O blestemată de bălărie proastă. Dar aţi răzbit în piatră. Arghezi, vers. 230. Dinăuntru răzbeşte o căldură înăbuşitoare. v. rom. martie 1955, 219. Oastea nu-ţi mai trebuieşte, Că prin codru nu răzbeşte. Teodorescu, p. p. 502, com. din Zagra — Năsăud, Novacoviciu, c. b. i, 18. <0> (Complementul indică dificultăţi, greutăţi, necazuri) Răzbise peste o mulţime de piedici şi-ncepuse a se simţi bine în viaţa de militar, v. rom. noiembrie 1953, 106. Cum răzbeşte toată lumea prin greu, o să răzbim şi noi. ib. februarie 1955, 164, Vom răzbi prin toate, că nu ne trudim degeaba. Vornic, p. 131. <0> Fig. Visa ... /a Tija, ţigăncitşa boierească, în a cărei dragoste răzbise numai în ajun. Macedonski, o. iii, 18. Prin ordinele goarnei, prin oboselile exerciţiilor, . . . amintirea Frusinei răzbea din ce în ce mai insolentă şi mai arzătoare. Galaction, o. 135. Să nu-ţi răzbească firea . . . la lumină. Arghezi, vers. 378. 4- A ieşi (cu greu) la iveală, a reuşi să iasă la lumină. Clăbucii mari de flori de liliac . . . răzbiseră prin ţoale colţurile. Bassarabescu, v. 122. + (Rar) A apărea in toată înălţimea, a se ridica, a se înălţa. Cînd îl văd, îmi face impresia unui colţ de siîncă, răzbind deasupra poienilor şi-a pădurilor. Galaction, a. 251. 4. Intranz. A ajunge (cu greu) undeva, a se strecura pînă la . . . ; a răzbate. Tătarii au şi cuprins drumurile . . . , de n-au mai putut răzbi nime cu nimica la obuz. N. Costin, let. ii, 116/11. Au făcut năvală ş-au răzbit tocma pănă la Italia. Cantemir, hr. 209. Ar putea răzbi în cetate, id. ib. 476. Trimis-au . . . streji înainte, ca să meargă să răzbească pînă în Ardeal. R. Greceanu, cm ii, 37. Cum ai făcut de-ai răzbii pînă la dumneaei, de i-ai dat biletul? pr. dram. 125. Nici pasăre măiastră nu poate răzbi pînă unde sîntem noi acum. Ispirescu, l. 236. Esle-o uşă doar de dînsa cunoscută, ... pe unde poate-n taină să răzbească pin' la tine. Davila, v. v. 148. Auzeam cum suna căldarea, cînd dădeam cu cazmaua, dar n-am răzbii la dînsa. MirOnescu, s. a. 139. Vezi cum intră-n pădurice, cum răzbeşte pe colină ? Eftimiu, î. 109. Cu dibla şi cu meşteşugul tău răzbeai pînă la Viana, la împăratul. Galaction, o. 72. După cel din urmă popas la Sculeni, . . . am răzbit întins pînă la Iaşi. Sadoveanu, o. xi, 232. 4 (Despre sunete) A se face auzit, a ajunge pînă la . . . , a străbate, a răzbate. Prin vîjîitul şi răbufnelile mărit răzbiră chemările ascuţite ale unui claxon de automobil. Galaction, o. a. i, 46. Era o frămîniare în marginea unde se afla grupul de tineri. De acolo răzbi un muget. Pas, z. iv, 168. Prin zgomotul uliţii răzbeau frînturi din cîntecul lor sacadat. Beniuc, m. c. i, 220. Atunci au răzbit la trăsură strigătele tatii. Vornic, p. 17. Auziţi serenada veacului nou . . . Răzbind peste hăuri, bubuind în ecou. Deşliu, g. 18. De afară răzbeau sunetele bidoanelor lăpiăreselor, lovite unul de altul. Barbu, p. 166. Oili s-a adunai Ş-a nseput a zgera, La bab-a răzgit. Diaconu, vr. 137. + (Despre mirosuri) A se răspîndi, a ajunge pînă la . . . Spre seară răzbea . . . mireasma de lămîiţă, căci cinci-şase tufe erau albe ca de zăpadă, v. rom. noiembrie 1953, 39. Măi bădiţă, Onulc, Semăna-ţi-aş numele Prin toate grădinile, Să zboare miroasele; La toate frumoasele; Să răzbească şi la mine, Supărarea să-mi aline. JarnIr-BIrseanu, d. 94. 5. Intranz. şi tranz. A o scoate la capăt, a reuşi, a izbuti. Grozavă voinţă l Era peste putinţă ca ei amîndoi să nu răzbească. Slavici, n. i, 340. De abia răzbi să se coboare de la tribună. Gîrleanu, n. 81. Se foloseşte de toate mijloaccle care-i siau la îndemină pentru a răzbi: face cîrciumărit, arendează moşii. Oţetea, t. v 87. Făceam foc . . . şi încercam să dezgheţăm pămîntul . . , Numai cu tîrnăcopul răzbeam. Stancu, r. a. i, 347. <£> Expr. A răzbi In viaţă v. viaţă. 4 Intranz. (Rar) A dăinui, a trăi. Oameni cît timp vor respira sub stele — Tu vei răzbi, trăind în versurile mele. Blaga, l. u. 129. 6. Intranz. şi t r a n z . A face faţă, a prididi. Feeioraşii cari măsurau băutura spumoasă abia răzbeau. Agîrbiceanu, a. 116. Ştia că are de lucru pînă dimineaţa şi nu va răzbi singur, id. ib. 298. De unde să poţi răzbi cu două mîini atîta leotă? Bassarabescu, v. 150. 7. Intranz. (în expr.) A o răzbi in ... = a trece la . . . , a se apuca de . . . Cînd nu poate izbuti, o rîzbeşle în plîns. ddrf. — Scris şi: rezbi. — Prez. ind.: răzbesc. — Şi: (rar) rizbi vb. IV. — Din V. sl. PH3BHTH. RĂZBlC s. n. v. răzbtei1. RĂZBÎC11 s. n. (Regional) 1. Ţăruş cu care se fac găuri în pămînt cînd se seamănă porumbul sau fasolea (Izbiceni — Craiova). Cf. alr ii 5 046/886. 4 Beţişor sau cui cu care se scoate un lemn sau un cui Înţepenit într-o gaură (Voiceşti — Piteşti), i. cr. vi, 153. -4 Beţigaşul cu care se împinge dopul la puşca de soc. Cf. tdrg, Pamfile, j. i, 72, alr sn v h 1 306. 2. Retevei, bîtă, ciomag. Cf. Polizu, Gheţie, r. m., Alexi, w. 4 Bucată de lemn cu care se răsuceşte funia sau lanţul trecut peste o sarcină (de fîn, de lemne etc.); ceatlău (Strehaia). Cf. alr ii 5 635/848. 3. Unealtă de dogărie care serveşte la aşezarea cercurilor pe butoaie; ciochie (Secăşeni — Oraviţa). Cf. alr ii 6 693/29. — Pl.: răzbice şi răzbiciuri (Polizu). — Şi: rezbiri (alr ii 5 046/886), (sg. refăcut după pl.) răzlnc (alr sn v h 1 306/836) s. n. — Răzbi + suf. -ici. RĂZBICl2 vb. IV. T r a n z. (Prin Olt.) 1. A perfora, a găuri. Paşca, gl. Am răzbicit lemnul cu sfredelul. id. ib. 4 A scoate ceva bătînd cu răzbiciul. (A b s o 1 .) Cînd vrei să scoţi un cui de lemn înţepenit într-o gaură, atunci faci un alt cui, mai subţire puţin, . . . şi cu el răzbiceşti, dai în el, ca să scoţi pe cel înţepenit, i. cr. vi, 153. 2. A strînge cu ceatlăul, a cetlui (Strehaia). alr ii 5 636/848. — Prez. ind.: răzbicesc. — V. răzbiei1. RĂZBJER vb. I. Intranz. A zbiera din nou a zbiera foarte tare. Păcurariu şuieră, răsşuieră < . . s oaia zbiară, răzbiară. pop., ap. gcr ii, 343. — Prez. ind.: răzbier. — Pref. răs- + zbiera. RĂZBIRE s. f. Acţiunea de a răzbi şi rezultatul ei. 1. Înfrîngere, învingere. Cf. răzbi (2). Petru izbuti, cu toată răzbirea lui, să se menţină în o parte de ţară. Xenopol, i. r. iii, 142. 2. Răzbatere. Cf. răzbi (3). Cf. Polizu, ddrf, Alexi, "w. Răzbirea la lumină nu-ţi mai era de-ajuns, După ce-ai stat ca lupii şi iepurii ascuns. Rîvneai mai sus cu mintea. Arghezi, c. o. 39. — Scris şi: rezbire. lm. — V. răzbi. RĂZBIT, -Ă adj. 1. Străbătut, pătruns. Cf. Alexi, w 4 (învechit) Străpuns. Iar trupul lui cel mult trudii Şi de cuţite răzbit . ■ . în sînge să tăvăleşti (a. 1777). gcb ii, 117/18. 4- (Rar) Lovit, ciocnit. Opt opinlite Şi patru răzbite (Berbecii, cînd se bat). Pamfii.e, c. 17. 2. Înfrînt, învins, biruit. Hărmăsarul, răzbit, întră la tocmeală. Reteganul, p. hi, 23. -$> (Substantivat) Strigarea aceasta nici a răzbitorilor, nici a răzbiţilor. I po'288/16. 2291 RĂZBITOR - 189 - RĂZBOI1 — Scris şi: rezbtt. Alexi, w. — Pl.: răzbiţi, -le. — V. răzbi. RĂZItn rtR, -OĂRE adj. 1. Care răzbeşte, care străbate, care trece prin . . . ; pătrunzător. Cf. i.b. Fă-te fulger răzbilor. Alecsandri, p. ii, 15, cf. Barcianu, Alexi, w. 2. (învechit, rar) Care învinge, biruitor. Menelaos . . . îşi mărita mîndrete de copilă Şi-o trimetea la fiul lui Ahile Cel răzbilor de cete. Murnu, o. 51. •£> (Substantivat) Strigarea aceasta nici a răzbitorilor, nici a răzbiţilor. po 288/16. — Pl.: răzbitori, -oare. — Răzbi + suf. -tor. RĂZBOI1 s. n. (Adesea In legătură cu verbele „a face", ,,a da“, ,,a bate“) 1. Conflict armat, de durată, între grupuri,clase sociale sau, mai ales, între state; (învechit şi popular) răzbel, (învechit) oaste1, oştenie, oştenire, oştit1. încinsu-me-ai cu virtute In războiu. psalt. 29. Multe războaie mari rădică. Coresi, ev. 216. între domni va fi schimbare şi va fi foamete intru ei, războaie. Paraclis (1639), 254. Vor nevoi de vor izbindi la acest războiu. Varlaam, c. 57. Nimini nu mi-au ieşit înnainte cu război. Herodot (1645), 360. Ştefan Vodă . . . de războiu să găliia. Ureche, l. 83. Auzi-oeţ războaie şi veşti de oşti, căutat să nu vă spăimăntaţ. n. test. (1648), 31r/34. De lucrurile şi războaiele acestuia . . . nimica nu însemnează. Simion Dasc., ap. gcr i, 142/36. Dînd războiu leaşilor, nu-i putură dobîndi (a. 1650). gcr i, 150/7. Troada .. . o au răsipit-o elinii .... trăgînd multă vreme războaie cu troadenii. M. Costin, o. 250. La război mi-ai datu-mi bună-mvăţătură. Dosoftei, ps. 54/3. Făcură războiu cu Bala, împăratul Sodomului. Biblia (1688), 9x/46. Alte bulucuri cu marc tocmală stau de paza celor ce fac războiu. N. Costin, l. 118. Ştiind pre moldoveni că sînt sprinteni la războiu, nu cutedza să le facă vrun vicleşug. Neculce, l. 223. Laslău .... dîndu-le război tare, să fie răzbit pe tătari şi să-i fie biruit. Cantemir, hr. 137. Alte limbi ce ei ţinea împrejur şi stăpiniia acele locuri, cu cîtevaşi războaie biruindu-i, i-au gonit. C. Can-tacuzino, cm i, 74. An început asăgăli şi ei de războiu. R. Greceanu, cm ii, 130, cf. anon. car. în războiu de va vrea să meargă împăratul, trimite înaintea sa oastea toată (a. 1747). gcr ii, 39/8, cf. man gott. Au făcut un război asupra moldovenilor. Văcărescul, ist. 253. Rilorul poate ... să tragă pre ascultătoria la orice voiaşte, la războiu sau la pace, la manie sau la milă. Molnar, ret. 12/19. Ţinînd răsboi, romanii înving pre avari. Şincai, hr. i, 119/25 Craii şi miniştrii, avînd sete de argint, aftfă războaie crunte. Budai-Deleanu, ţ. 223. iVii stau de răsboi, ci stan de tractir la baluri. Dionisie, c. 179. Din nenorocirea noastră, hotărăsc răsboi a da. Beldiman, ap. gcr ii, 243/25, cf. drlu, lb. I s-au întîmplat moarte în un răsboi. Drăghici, r. 3/9. Moldova . . . ferice era-n pace şi-n război. Asachi, s. l. i, 52. Care om cu mintea sănătoasă ar dori în ziua de astăzi răsboiul? gt (1839), 432/33. Un erou cu setea primejdielor dc răsboaie. Conachi, p. 282. Ion Vodă caută a se rezima în contra boierilor şi a turcilor, decla-rînd răsboi acestora. Bălcescu, m. v. 16. N-ai cu nime răsboi; ţara este liniştită şi supusă. Negruzzi, s. i, 146. Războiul e bici groaznic, care moartea îl iubeşte. Alexandrescu, o. i, 73. Crunt resboi! Alecsandri, p. ii, 16. Dar acu vei vrea cu oaste şi răsboi ca să ne cerţi Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn şi nouă de mila măriei-tale. Eminescu, o. i, 146. Face iute o darabană . . . şi începe a o bate ca de răsboi. Creangă, p. 310. Vorbeşte . . . despre izbucnirea apropiată a unui război mare. Vlahuţă, o. a. i, 207. O coajă de mălai de ieri De-o vezi la noi, tu ne-o apuci, Băieţii tu-n război ni-i duci. Coşbuc, p. i, 208. Trei ani de secetă aduc trei ani de boli şi apoi alţi trei ani de răsboi. Pamfile, văzd. 123. Războiul e . . . ceva extrem de tragic, tot ce cunoaşte lumea mai tragic. Rebreanu, n. 42. Războiul blestemat Cîte văduve-a lăsat în durere. TopÎrceanu, m. 60. Am lăsat situaţia încurcată, pînă cînd m-a apucat războiul! Galac-noN, o. a. i, 41. Sînlem în război ... cu toată Europa. Camil Petrescu, t. ii, 432. Războiul cere eroism disciplinai, colectivitate organizată. C. Petrescu, î. i, 34. Pretutindeni zăceau, risipite în arşiţă şi ploaie, materiale de război. Brăescu, o. a. i, 137. Pe lingă mine trec . . . ,,marii mutilaţi“ ai răsboiului. Sahia, n. 16. Ţoale prăzile de război erau pe ei. Sadoveanu, o. xi, 333. Ieşise vestea că războiul s-a sfîrşit. Călinescu, s. 831. Războaie mari ne-au pustiit. Blaga, p. 139. Şoferul . . . făcuse războiul la tancuri. Stancu, r. a. iii, 8. La război se pot înlîmpla multe. Pas, z. iii, 13. Cîntecele mele . . . Prevesteau de mult acest război. Beniuc, v. 102. Ea nu primise după război nici o brazdă de pămînt. Preda, m. 52. încă-i ţin minte pe-acei ce-au mînat in război . . . părinţii şi fraţii. Labiş, p. 285. Ne-am pricopsit, o să facem şi război. Barbu, 95. Pin’ taica s-a însurat, Şepte răsboaie am spart. Bi-bicescu, p. p. 303. [Ciocoii] La ţărani nici că gîndeait Dacă au pămînt sau n-au, Dar război mereu strigau. ant. lit. pop. i, 21. Isprava răsboiulni, a cerni o lume. Zanne, p. viii, 441. După război (sau în urma războiului) mulţi voinici (sau viteji) s-arată. Cf. Negruzzi, s. i, 250, dl, dm. La plăcinte înainte (şi) la război înapoi. Cf. Pann, p. v. iii, 51/26, Creangă, p. 189, dl, dm. (Personificat) Răsboiul stropit ca negru sînge Răgni. Budai-Deleanu, ţ. 404. <$> Fig. Toată viaţa e un război. Brătescu-Voineşti, p. 19. <0- (învechit) Om de război = războinic, ostaş. Toată oastea grecească . . . , oameni de război, cu împlătoşaţi, cu amintrilea, era preste tot 110 mii de oameni. Herodot (1645), 480. Război drept v. drept- Război nedrept v. nedrept. (învechit) Război de magnificenţă v. magnificenţă. Război civil v. civil. Război rece v. rece. (Ieşit din uz) Şcoală de război = academie, militară, dl, dm. <0> Expr. A declara război v. declara A fi (sau a se pune) pe picior de război v. picior. + (învechit) Fel de a se lupta, tactică de luptă. Noi vom şti [a aripa cea slîngă ■ ■ ■ , pentru că le ştim războiul. Herodot (1645), 484. 2. (învechit şi regional) Luptă; bătălie; Încăierare; războire. Dzise Moisi lu Iosie: aleage noao atare bărbaţi şi mergînd afară bate războia (ieşi de te luptă b 1938) cu Amalec. po 236/14. Carele va muia hotarul cu putearea sa, stînd cu arme să facă războiu, acesta să-i dea certare pre trup. prav. 40. Mihailşi îngerii lui făcură războiu cu bălaurul. N. test. (1648), 312r/25. Le-au dat război vitejeşte. M. Costin, ap. Gîdei. Au bătut cetatea 37 zile şi au luat-o cu marc răsboiu. N. Costin, let. ii, 17/9. Pentru cuvintele lui cele dulci şi bune, foarte să îmbărbătară şi da război tare. anon. cantac-, cm i, 158. Şi . . zic într-o zi să să fie bătut amînduao războaile. R. Popescu, cm i, 396. Am în-cungiurat ... pe marele vizir şi, după un războiu de 6 ceasuri cc am avut cu dînsul, l-am şi stricat cu totul. cr (1829), 661/13. Să ştii c-a fost război Şi moarte-aici, nu şagă. Coşbuc, p. ii, 58, cf. Severin, s. 85. Călăreţii dinapoi Cu Praisul ţineau război. Reteganul, tr. 74. Iată, moşu de la oi Vini să facă război. Alexici, l. p. 178. Turcule, . . . Vin cu mine la război, Să ne lonim amîndoi! Balade, ii, 49. Expr. (învechit) A face (sau a sta cu) război asupra cuiva = a se lua la luptă, a ataca pe cineva. Feciorul iaste datoriu să agiute iătîne-său, cînd va vedea că stau cu războiu asupra lui. prav. 122. Cinele s-au sculat şi au făcut războiu asupra şarpelui (a. 1802). gcr ii, 189/30. 3. Fig. Ciocnire între două forţe care acţionează în sens contrar; conflict, luptă. Să putem birui cel războiu ce iaste cu vrăjmaşul nostru, dracu cela nevăzutul. Coresi, ev. 70. I-au dat un războiu pizmaşul cel sufletesc, cît s-au scăpat şi de aveare, şi de cuconi, şi de femeaie. Dosoftei, v. s. septembrie 22»/25. Marea, prin războiul valurilor sale, se^curăţă şi se limpezeşte. Marcovici, c. 39/19. Ideea că va trebui să înceapă un război pe faţă între mama şi tata mă umplea de grijă şi de spaimă. Vlahuţă, o. a. ii, 65. Purta .... de mult, un război ascuns în contra drumului de fier. Sp. Popescu, m. g. 27. Să-nvingă sau să cadă prăzi pieririi în sfînt război 2293 RĂZBOI2 - 190 - RĂZBOI3 cu relele nefaste. Neculuţă, ţ. d. 27. Meşteşugul vîsli-tului frumos se eîştigă după mull război eu apele. Galaction, a. 121. Schimbul de vorbe făcu loc apoi unui înverşunai război tăcut între el şi nora sa. Sadoveanu, o. i, 450. Băieţii bal război cu profesorii, id. ib. ix, 549.+ (învcchit) Conflict sufletesc, luptă internă; tulburare. Că acea fire iaste: den lâuntru are vină, şi pururea turbură pre noi şi greu războiu are. Coresi, ev. 433. Ai văzut cînd am vorbit Ce războiu era într-însa, pînă unde s-au sclrbil. Beldiman, o. 62/5. + (învechit) Ceartă, neînţelegere; ură, mînie, prigonire. Iuo săntu zavis-lure şi războie (m inia N. test. 1648, prigonire Biblia 1688), acie e netocmealea şi toate realele lucrure. cod. vor. 126/5. Carii scapă de războiul tău fug tare. Dosoftei, ps. 251/11, cf. Severin, s. 68. — Scris şi: răsboiu, resboi. — Pl.: războaie şi (învechit) războiure (bul. fil. v, 37). — Din v. sl. pd3E0H „ucidere, jaf". nĂZBOI2 s. n. I. Unealtă (manuală sau mecanizată) cu ajutorul căreia se confecţionează ţesături din fibre textile; (regional) stative. Cf. Polizu. Urzeala nănădităse pune în război (slatine) şi se fesă. I. Ionescu, m. 690. Cînd eram eu iînără, . . . fesam în războaie, în scaune, în patru iţe. Contemporanul, vtl 297. Firele sînt întinse pe război. Slavici, n. i, 54. Voi aţi îmbiat cu furca, cu acul, cu războiul. Ispirescu, l. 12. Stăruind toată ziua la furcă şi la război, . . . trecea toate cu vederea. Odobescu, s. i, 86. Cinstea casei şi a femeii române o formează războiul. Liuba-Iana, m. 116, cf. Dame, t. 133. Cum ţeseam.nici n-am ştiut Cum am sărit şi m-am zbătut Să ies de la război. Coşbuc, p. i 93, cf. Pamfile, i. c. 269. Abia mai erau folosite Irei-patru războaie de ţesut în tot satul. Agîrbiceanu, a. 115. Războaie de mînă. Războaie mecanice. Nica, l. vam. 210. A pus şi mama război şi ţesea pînă la miezul nopţii. Vi-asiu, a. 144. Le-am cerut să-mi demonteze războaiele. v. rom. septembrie 1954, 9. Să lucrezi dinir-o-dată la trei războaie nu-i uşor. Vintilă, o. 33. De trei ori că mi-am venii, Tot în război le-am găsit: Iarna teşi, vara toi ţeşi. şez. iv, 141, cf. h ii 4, 13, 31, 50, 89, 132, 147, 168, 186, 204. Om tocmi războiu-n casă, Ca mai curtnd să se ţasă. Marian, sa. 151. Şese boi par-c-avui eu, Fă ce-i face, vinde doi Şi-mi cumpără un război. Reteganul, tr.162. Pune clopote pe boi, Să ie-aud dc la răsboi. Doine, 189, cf. Ilonoş, p. p. 45. Te văd, lele, în resboi Cum Iţi umblă nunile, Cum tot dai cu brîqtelc. Bibicescu, p. r. 33, cf. alr r 1 281/251, 285, 289, 290, 305, a iii 16, ix 4, Dorul. . . S-a legat de-o nevastă, Şi-a lăsat războiu-n casă. folc. transilv. ti, 65, cf. Gorovei, c. 354. Două lemne, Două pene Şi o mie de surcele (Spata războiului). Pamfile, c. 32. <£> (Regional) Război de învălil —- dispozitiv care serveşte la punerea urzelii pe sulul războiului. Cf. Marian, na. 12. La învălit să bal doi pari în pămînl., după cari să pune sulul, pre carele să învăleşle coarda şi să zice război de învălit. Liuba-Iana, m. 119. Război de rogojini = unealtă care serveşte la împletitul rogojinilor. Rogojinile se fac în răsboiul ele rogojini, care. nu-i altceva decît un dreptunghi compus din patru lemne. Pamfile, i. c. 244. + (Regional; şi în sintagma război de cusut, alr ii 5 779/2) Gherghef, ib. 5 779/27, 531. II. (Prin analogie cu forma dreptunghiulară a războiului de ţesut) 1. Nume dat unor părţi ale joagărului: a) car, căruţă, sclai. Cf. Dame, t. 175. Joagărul se compunc dintr-o talpă ... pe care se mişcă o masă zisă car, căruţă sau răsboi. Pamfile, i. c. 110, cf A i 12, iii 3, iv 3; h) jug. alr ii 6 439/250, 310, 833; e) (regional) stîlpii acoperişului (Roşia — Beiuş). alr ii 6 429/310. 2. Parte a morii de. vînt, care ţine coşul; cal, căluşel. Cf. Dame, t. 162, Pamfile, i. c. 190. 3. (Regional) Parte a pivei, nedefinită mai îndeaproape (Peştişani — Tîrgu Jiu). Cf. alr ii 6 473/836. 4. (Prin nord-vestul Munt.) Schelet de grinzi care susţine şi întăreşte acoperişul unei clădiri. Udrescu, oi.. + (Regional) Totalitatea bucăţilor de lemn prinse de căpriori cu scopul de a-i ţine mai bine încheiaţi (Băile Govora), chest. ii 230/71 supl. + (Regional) Bucată de lemn !n formă de triunghi, care se aşază IriIre acoperiş şi căpriori pentru a ridica straşina casei şi a feri pereţii de ploaie (Cosleşli — Piteşti), chest. ii 216/77 supl. !>. (Regional) Ghizdul fîntlnii, colac, gardină (Fir-miniş - Zălau). chest. ii 455/357. 6. (Regional) Cadru (la fereastră, la icoană etc ), ramă. alrm ii/i h 389. 7. (Prin Olt.) Chenar de. lemn pe care sc agaţă tutunul la uscat. gl. olt. [Tutunul] se usucă bine pc războaie, ib. 8. (Regional) Ochi de fereastră (Lupeni). a iii 4. 9. (Regional) Suportul de lemn al tocilei (Roşia — Beiuş). alr h/310. 10. (Regional; şi In sintagma război rotăresc, Udres cu, gl.) Dispozitiv folosit de rotari la înspiţatul şi la obădatul roţii; scaun de spiţe, colibă. Cf. ai.r ii 6 683/29, Udrescu, gl. — Scris şi: răsboi, resboi. — Pl.: războaie. — Din bg. pnaSoii, ser. razboj. IIĂZIIOÎ3 vb. IV. Refl. recipr. A purta război1 împotriva cuiva; a se lupta, a se. bate; (învechit) a se oşti, (învechit, rar) a se răgloti. Acolo supt cetate s-au răsboit şi au murit (începutul sec. XVIII), mag. ist. i, 186/15, cf. anon, car., lb. Frate! . . . Îmi ajută cu ei să mă războiesc. Pann, e. i, 38/11. Patru luni d-a rîndul. . . s-au răsboit românii din îmbele ţări. Bălcescu, m. v. 76, cf. Polizu. Astăzi este timpul să vă răsboiţi Şi prin dalbe lupte să vă nemuriţi. Bolintineanu, o. 67. Copilul cel cu ochi albaştri gîndiiori, care-avea darul de a se război, moştenit de la lată-său, învinse pe tătari. Gane, n. iii, 4. Tiimise pe Belerofonte să se răsboiască cu Chimera. Ispirescu, u. 122. Văd pe Pipăruş-Vi-teazul irecînd muntele de aur Şi-l văd cum se războieşte c-un nedumerit balaur. Coşbuc, p. ii, 136. Împăratul se războise în patru părţi ale lumii. Delavrancea, v. v. 201. Aceşlia se răsboiră întîi, apoi domniră pe rînd. Iorga, c. i. i, 73. In iinereţă se războise ... cu oştile împăratului Napoleon. Sadoveanu, o. iii, 477. Cardinalii, episcopii şi abaţii nobili... se războiau întocmai ca şi semenii lor laici. Oţetea, r. 316. Aceşti barbari puseră mîna pe Bucephal al meu şi-mi pierdui cîteva zile războindu-mă, ca să-l recapăt. Călinescu, s. 832. A plecat la răsboi . . . S-a războit şi mi-a tot trimis cărţi de pe toate fronturile. Stancu, r. a. tii, 192, com. din Straja — Rădăuţi, Novacoviciu, c. b. i, 18. (Fig.) Se războiesc stihiile ca-n zilele babei. Vlahuţă, r. p. 92. Andrei şi Moş Enache se război ră cu biruinţă schimbătoare într-o luptă de santasc. Hogaş, h. 88. Vînzătorii se războiau cu trecătorii şovăitori, să-i facă negreşit clienţi. Rebreanu, r. i, 17. Felurile gînduri i se războiau în cap. Sadoveanu, o. i, 642. Se războia cu valul un preaciudat caic. I. Barbu, o. 80. ftfîncăi şi băutori faimoşi s-au războit pe întrecute. Vinea, l. ii, 17. •$> Intranz. (învechit) Voi... pentru-a duşmanilor risipă aţi resboit cu mine. Alecsandri, p. iii, 217. Acolo trebuie să mergem, să nuntim sau să războim! Gane, n. i, 12. Fl, deşi fiul lui Thetis, zea undelor marine, Cu-a lui lance-ngrozitoare răsboil-a în zădar. Ollănescu, h. o. 299. Să-i dăruiască şi năframa, inelul, paloşul, buzduganul, gonaciul şi siema, ca să poată împără/i şi război în locul său. f (1886), 427. (Fi g.) Această faptă nu-mi convenea . . . răsboiam adeseori in contra ei. Sbiera, f. s. 140. -$• (Cu forma negativă a gerunziului) Va intra în aste ziduri cu pace, nerăzboind. Heliade, o. i, 417. + Tranz. (învechit şi popular) A ataca pe cineva cu forţă armată, a hărţui; p. ext . a învinge pe cineva, a birui; a supune. Adese războiţi, lotuş nu s-au putut struncina până Ia 1818. ar (1829), 592/38. F.l ştie că vlahii sînt dacii războiţi de împăratul Traian. Xenopol, i. r. ii, 109. Antihîrs va război pă Sfeti Ilie şi-i va tăia capu. şez. iii, 98. (F i g.) Să războim şi să supunem lainicele porniri ale inimii. Marcovici, d. 17/21. Patima... oricît resboită, pururea-i biruitoare. Conachi, p. 280. Nu voiesc că în 2295 RĂZBOIALĂ - 191 - RĂZBOITOR cele dlnlti zile ale căsătorlii mele să am a război un amor dospii de mai-natnle. pr. dram, 220. Te-ai lupial abuzul să războieştl. Alexandrescu, o, i, 170, — Scris şi: răsboi, resboi. — Prez. ind.: războiesc. — V. război1. RĂZBOIĂLĂ s. f. (învechit, rar) Faptul de a se război3; războire. Cf. anon. car. — Pl.: războleli. — Război3 -f- suf. -eală. RĂZBOIĂŞ s. n. (învechit, rar) Diminutiv al lui război1. Au pierit cîţiva de al noştri la acel războiaş, fără ispravă. M. Costin, o. 162. — Pl.: războlaşe. — Război1 -f suf. -aş. RĂZBOIESC, -IĂSCĂ adj. (Rar) Războinicesc; războinic (III). Cf. tdrg. Noi tn cale ţi-am ieştt C-avem dor de hărăţit. Şi la harţă vitejească Şi lagioacă resboiască. Alecsandri, p. p. 198. — Scris şi: resboiesc. -- Pl.: războieşli. — Război1-!- suf. -esc. RĂZBOIEŞ s. n. (Regional) Alergătoare (la urzit) (Potoci — Piatra Neamţ). Glosar reg. — Pl.: ? — Război2 + suf. -aş. RĂZBOINIC, -Ă s. m., adj. I. S. m. (învechit) Hoţ, tîlhar; ucigaş, in locul acela frumosul ale lui lăcuite băgă-i: unii tn rai cu războinicul, c alţii cu Adam. Coresi, ev. 176. Să nu cădem in iălhari. . . şi la războinici nerugaji. Dosoftei, v. s. octombrie 96 /12. Pomeneaşie noi . . . cum ai pomenit războinicul tn pă-rătiia ceriului. Molitvenic (sec. XVII), 307. II. 1. S. m. Luptător, ostaş. Pre limba clinească să injâleg aceştia numere aşa: Darie, începători; Xerxis, războinicii. Herodot (1645), 343. Cantemir-beiu, vestii războinic pe acele vremi. M. Costin, ap. tdrg. îţi aduc un bărbat carele iaste războinic nebiruit la războaie. Aethiopica, 78v/17. Unde, o, pret vitejilor războinici, întoarceţi putere acestor măini? (a. 1802). gcr ii, 197/14. Clasa războinicilor se întemeiază dasupra mănăstirilor. Bălcescu, m. v. 19. Şi-aîci e Tase, avînd cu sine Alţi trei războinici, vechi arnău[i. Bolliac, o. 147. Viitorimea, al nostru judecător . . . L-al său tribunal supune pc războinicii vestiţi. Alexandrescu, o. i, 179. Pe lîngă faima zgomotoasă şi smăcinală a răsboinicilor . . . e dulce lucru a-şi odihni privirile pe unul din acele blînde tipuri femeieşti de pace şi de căsnicie! Odobescu, s. i, 254. Ea nu'e sora voastră! Ea într-all loc e acasă, Şi-oricărui din războinici ea-i poate fi mireasă. Coşbuc, s. 6. Săgetătorul e numit arcaş, socotit a fi războinic roman. Pamfile, cer. 172. Mă uitam încremenit la figura lui impunătoare de războinic. Sadoveanu, o. i, 134. Din ei se recrutează artiştii, asceţii, războinicii. H. Lovinescu, t. 266. <0> F i g. Deasupra ţipă-n aer dansînd în salturi bruşte, Sfidînd nemău-ginirea, un tînăr pescăruş. Războinicul furtunii. . . Răsfringe-n ochiu-i stins un nou arcuş. Labiş, p. 322. 2. Adj. Care se războieşte mult, căruia ii place lupta; bătăios, belicos, (învechit, rar) rezbelator. •Ştefan Vodă, om războinic . . . , s-au dus la Ardeal de au prădatu Ţara Săcuiască. Ureche, l. 83. Căzură toţi bărbaţii cei războinici. Biblia (1688), ap. tdrg. Ienicerii striga că Baiazid nu este războinic. Văcărescul, ist. 259. Era trebuinţă mai ales de oşti regulate şi războinice. ist. carol xii, 14v/3, cf. lb. în această republică resboinică se aflau . . . elemente sociale monarchice. Bălcescu, m. v. 12, cf. 40. fs războinici şl-n veci gala a se amestecare în toi felul de vrăjbi. Odobescu, s. i, 159. Romanii, naţiune esenţialmente războinică, aveau o mare dragoste pentru traiul la tară. Ollănescu, h. o. 158. Ei sînt războinicii oşteni Ai regilor asirieni. Coşbuc, b. 70. Firea lui războinică era întreţinută de glasul trompetelor. Brăescu, o. a. i, 291. Casca ei de plete înflăcărate ... îi dădea o înfăţişare de războinică divinitate. Vinea, l. i, 40. In dimineaţa aceea însă tnginerul-şef arăta foarte războinic. Preda, r. 130. •$> F i g. Eu am un plan care te poate scăpa, adăugă Leca, râsucindu-şi falnic mustăţile lui războinice. Bart, e. 342. (Despre animale) Femela devine lot mai războinică şi îşi apără dîrz puii. Linţia, p. ii, 89. (Glumeţ) Războinicii godaci s-au grămădit unii tn alţii, resemnaţi. Sadoveanu, o. viii, 178. III. Adj. Privitor la război, de război, (rar) războiesc, (învechit) războinicesc, rezbelic, r e z b e 1 n i c; militarist. Ea reprezintă simţimîntul răsboinic al naţiei. Bălcescu, m. v. 18. într-o lungă carieră răsboinică, doborî în bătălii atîţia vrăjmaşi pă-gtni ctte zile cu soare sînt într-un an. Odobescu, s. i, 253. Flăcăi înalţi, sălbateci, jucau cu vuiet mare Războinicele jocuri a ginţilor barbare. Coşbuc, p. i, 161. Mie mi l-a adus-nainle răzmeriţa ... şi anume eu un volum de literatură războinică, la subsuoară. Galaction, a. 277. Colonelul, întors cu spatele, fluiera ... un marş plin de avînt războinic. Brăescu, o. a. i, 194. Iscusinţa lui era îndeosebi războinică. Sadoveanu, o. x, 296. — Scris şi: răsboinic, resboinic. — Pl.: războinici, -ce. — Şi: (învechit) războinic s. m. — Din v. sl. pdaEOHHHK-h. — Pentru sensurile II şi III, cf. r ă z b o i1. RĂZBOINICII SC, -EĂSCĂ adj. (învechit) De război1 ; războinic (III), (rar) războiesc. Ptnă sara să faci cercuri războiniceşti. Kotzebue, v. 17r/l. Pămîntul îl clăteşte războinicescul tunel, Zgomot de taleri. Alexandrescu, o. i, 249, cf. Şăineanu. — Pl.: războiniceşti. — Războinic + suf. -esc. RĂZBOIÎVIClŞŞTE adv. (învechit, rar) Ca un războinic (II I), în felul războinicilor. [Hrizea] s-au ridicat cu 500 de siimeni. . . şi, războiniceştc, au ieşit cu toţii de acolo. anon. cantac., cm i, 170. — Războinic + suf. -este. RĂZBOINICfE s. f. (Rar) însuşirea dc a fi războinic (II 2). Pe-Antiloh nu-l întrecea nici unul In repejune şi-n răsboinicie. Murnu, o. 58. — Scris şi: răsboinicie. — Pl.: războinicii. — Războinic + suf. -ic. RĂZBOIRE s. f. Acţiunea de a s o război şi rezultatul ei; luptă, bătălie, război1 (2), (învechit, rar) războială. Dînd răsboire de călră Bosna tntîi . . . , lu-al-au şi o parte din Bosna. Dionisie, c. 173, cf. lm. în poporul românesc de rînd viază ... un inimos avînt de răsboire la vreme de trebuinţă. Odobescu, s. iii, 559. Staţi în odihn-aştepltnd răsboirea ce vine, Coşbuc, ae. 170. Ieri juram o războire Sftnlă; iar ce faceţi astăzi e cumplită răsvrătire. Davila, v. v. 99, cf. Alexi, w., Ciauşanu, r. scut. 68. — Scris şi: răsboire. — Pl.: războiri. — V. război3. RĂZBOITOR, -OĂRE adj. (învechit; adesea substantivat) Care se războieşte (1), care poartă război1 (l). După o încruntată luptă de 4 ceasuri, bătălia au încetat de obosirea războinicilor, ar (1829), 272/40. Se numiră . . . parlamentari din îmbele părţi răsboitoare. Bălcescu, m. v. 211. După mai multe învingeri ale războitorilor. . . , cade rob în mîinile cartagenezilor. cr (1834), 341/30. Aceste scrisori arată într-un chip cu toiul deosebii situaţia părţilor războiloare. ib. 3432/6, cf, Polizu. [Tunurile româneşti] încep a-şi azvtrli şi ele bombele ... pe culmele cele coprinse de oşlile răsboitoare. Odobescu, s. iii, 596. Toţi peste noapte dormeau şi zeii ceilalţi şi bărbaţii, Războitorii din car. Murnu, i. 25. Mai ales vînatul era plăcerea sa. Se făceau pregătiri mari ca nişte oşti războiloare. Sadoveanu, o. ii, 649. — Scris şi: răsboitor. — Pl.: războitori, -oare. — Războis + suf. -tor. 2305 RĂZBOLIl - 192 - RĂZBUNĂ RĂZBOLÎ1 vb. IV. 1. Refl. (învechit şi popular) A cădea bolnav, a se Îmbolnăvi. Vede-te-vor şi războli- -se-vor oamerii. psa.lt. 322. Să fie neosînditn cela ce sc războleaşle fără voie. Coresi, ev. 426. De scârbă elu se războli şi muri. Moxa., 365/8, cf. 368/1. După cîteva zile să războli şi muri. Varlaam, c. 380. Să războli Lazăr (a. 1650). gcr i, 137/23. Au scos cuvînt la gioale cum Despot s-au războlit. Simion Dasc., let. 186. Radul Vodă . . . s-au războlit de ochi. M. Costin, o. 66. Nefiind doftori, cînd să războiesc, năzuiesc unii la alţ de-ş întreabă leac. Dosoftei, v. s. octombrie 90r/4. Alexandru Vodă, ■ . ■ răsbolindu-se de moarte, au chemat pre toii boiarii (sfirşitul sec. XVII), mag. ist. i, 212/4. în anul acesta . . . s-au războlit Constantin Vodă Cantemir, domnul ţării Moldovei, şi au murit. ist. ţ. r. 50. Jicmontu . . . s-au războlii si au trimis la Başla Giorgi sol. N. Costin, l. 602. îndată s-au războlii Grigorii Vodă şi au murit. Neculce, l. 52. S-au răs-bolit şi de grabă i s-an tămplatu moartea. Axinte Uricariul, let3. ii, 165. Venind poruncă să meargă la oaste la Benderiu, acolo sosind s-au răsbolit şi au murit. Şincai, hr. 93/36, cf. lb, ddrf, tdrg. Nnma eu m-am războlii Tăt puiuţi tăi crescînd. T. Papahagi, m. 43. Şi la împărat ea gîndeşte, De dor mi se resboleştc. Sevastos, n. 124. Bine-acasă n-ăi sosî, Da pă pat /i[-i] războli. Ţiplea, p. p. 23. Toderan s-o războlit. Bîrlea, c. p. 40. <$> Intranz. în zilele acelea războlise şi muri. Coresi, l. 42/8. 2. Refl. (Regional) A-şi face de cap. Acum poci să mă războiesc, că nu-mi mai are nime griza gr. s. vi, 243. Prţ te războleşti tu, fată. ib. <£■ F i g. Războ-leşte-te, inimă, Nu sta ca bivolu-n tină, Războleştete vreodată, Nu sta ca bivolu-n baltă. Com. din Someşul Rece — Cluj. 3. Tranz. (Regional) A răzbuna (Ocna Sibiului — Sibiu). Paşca, gl. — Scris şi: răsboli, resboli. — Prez. ind.: războiesc. — Din v. sl. pa3E»A-fcTH ca, ucr. pa36ojiiTH eu. RĂZBOI,!2 vb. IV. Refl. (Regional) A se vindeca de o boală (Chirii — Cîmpulung Moldovenesc). Glosar reg. — Prez. ind.: războiesc. — Pref. răz- + boli. RĂZBOLIT, -Ă adj. (învechit şi popular) Bolnav (de multă vreme). Veni o femeie cu cuconul ei războlit de grea boală. Dosoftei, v. s. octombrie 90r/6. Voinic tare războlii, Războlit pînă-n pămînt, Că puicuţa i-a fugit. Sevastos, c. 166. Şi nu-mi zace cum se zace, Războlii cu faţa-n jos. Păsculescu, l. p. 228. <0> L o c. v b. A se face războlit — a se îmbolnăvi. A doua zi s-au făcut războlit şi Gaspar Vod. M. Costin, ap. Gîdei. <£. (Substantivat) Oarecarele războlit s-au atins de cojocul lui şi-ndată s-au tămăduit. Dosoftei, v. s. octombrie 72r/20. — Pl.: războliţi, -ie. — V. războli1. RĂZBOTEZA vb. I. Refl. (învechit, rar) Ase boteza din nou; a-şi schimba numele. Bărbatul ei . . . mearsă şi să războteadză în botedzul arienesc. Dosoftei, v. s. decembrie 202v/13. — Prez. ind.: războtez. — Pref. răz- + boteza. RĂZBOTEZĂRE s. f. (Rar) Acţiunea de a s e războteza şi rezultatul ei. Ţăranul se întoarce la numele pe care i l-a dat naşu-său şi caută să uite cu totul războtezarea care a avut loc la armată. Graur, n. p. 90. — Pl.: războtezări. — V. războteza. RĂZBOTÎ vb. IV. Refl. (Prin nord-vestul Olt.) A se răsti. Scriban, d. Se războieşte la tine. id. ib. — Prez. ind.: războtesc. — Etimologia necunoscută RĂZBUBUI vb. IV- Intranz. (Despre surse de zgomote; p. ext. despre locul In care se fac auzite zgomotele) A bubui tare, a detuna; a răsuna, a mugi. [Furtuna] răsbubuie pîn brazii ce şuieră ca şerpii. Odobescu, s. iii, 90. De vuiet' răzhubuie dealul. Coşbuc, ae. 156. încă din oclomvrie 1848, Transilvania răz-bubuia de lunuri şi de puşti. ap. tdrg. Tunetul răzbubui chiar deasupra capetelor lor. Sandu-Aldea, a. m. 160. Răzbubuind din nor în nor, Un irăznet se descarcă. Iosif, patr. 17. Puştile răz bubuie. Gîrleanu, l. 139. -0- Fig. Şi şuieră volvoarea, răzbubuie vecia. Heliade, o. i, 197. (T r a n z. fact.) 7.eus, Plin de mînie, răzbubuie muntele Arima. Murnu, i. 45. — Scris şi: răsbubui. — Prez. ind. pers. 3: răzbubuie. — Pref. răz- + bubui. RĂZBUBUÎT s. n. (Rar) Bubuit. Scîrţîitul sfîşielor al roţilor, pufăitul obosit al locomotivei se contopeau într-un răzbubuit surd. Rebreanu, nuv. 266. — PI.: răzbubuituri. — V. răzbubui. RĂZBUCIVÎ vb. IV. R e f 1. (Regional) A dospi. După ce luăm smîntîna de pe lapte, se pune lîngă foc ea să se răzbucnească, după ce s-au răzbucnit smîntîna s-au îngroşiat şi iese dasupra chest. v 87/26. — Prez. ind. pers. 3: răzbucneşte. — Cf. izbucni, răbufni. RĂZBUCURdS, -OĂSĂ adj. (Rar) Foarte bucuros. Biala băbnşca lui era bucuroasă uneori şi răzbucuroasă în sufletul ei, să-l vadă, cum l-a vedea, urnit de-acasă. Creangă, p. 111, cf. Alexi, w. — Pl.: răzbucuroşi, -oase. — Pref. răz- + bucuros. RĂZBUFNEĂLĂ s. f. v. răbufneală. RĂZBUFNÎ vb. IV v. răbufni. RĂZBUGNEĂLĂ s. f. v. răbufneală. RĂZBUN1 s. m. (Rar) Răzbunic. Com. Marian. — Pl.: răzbuni. — Pref. răz- + bun. RĂZBUN2 s. n. sg. 1. (învechit şi regional; adesea precedat de „a avea”, ,,a da“, ,,a cere“ etc.) Odihnă, pace, linişte, răgaz; amînare, păsuire. Se sfădesc cu toate ţările şi nu au răzbun. Moxa, 405/36. Iar Focaeii, temîndu-să de robie, ziseră să le dea răzbun o zi. Herodot (1645), 68. Iar duşmamŢi] nu-i mai da răzbun nice odată. Neculce, l. 135. Bator . . . văzu că n-are răzbun de tătari (începutul sec. XVIII), mag. ist. iv, 285. Foamea . . . nu-i da răzbun. Contemporanul, v2, 389, cf. ddrf, Şăineanu. Căci e sfîntă rîvna voastră şi nu-ngăduie răzbun. Davila, v. v. 179. Băietul ceru răzbun de trei zile. Sevastos, p. 46. Nici am Paşti Să-mi pară dragi, Nici Crăciun Cu răzbun. Ţiplea, p. p. 39. Să margă şi mîndrei scrum, Să vadă că n-am tăzbun. Bîrlea, b. 47. 2. (Regional) Vreme frumoasă, senin. Cf. Bîrlea, b. 47, chest. v/11 supl. <ţ> (Adjectival) Vremea-i mindră şî frumoasă Şî răzbună şî ploioasă. T. Papahagi, m. 54. 3. (Rar) Răzbunare (1). Să-ţi stîmperi Sufletul ars de răzbun. Coşbuc, ae. 43, cf. cv 1950, nr. 2, 5. — Postverbal de la răzbuna. RĂZBUN3, -Ă adj. (Regional) Foarte bun (Drăgu-şeni — Tîrgu Neamţ). Glosar reg. — Pl.: răzbuni, -e. — Pref. răz- -f- bun. RĂZBUNĂ vb. I. 1. 1. R e f 1. (Şi însoţit de determinări introduse prin prep. „pe“, „asupra", „contra". 2322 RĂZBUNA - 193 - RĂZBUNARE ,,de") A-şi face singur dreptate, pedepsind pe cel de Ia care a suferit un rău, o nedreptate. Ţoală durerea Ie este că nu s-au răzbunat. Alexandrescu, o. i, 117, cf. 288. Iiinc că le-am priris în mînile melc, să mă răzbun . . . Vino Ia luptă. Alecsandri, in dl. De. cînd rămase feciorul de capul lui, a început să se răzbune în toată forma. Agîrbiceanu, s. p. 14. Trebuie să mă răzbun pe acel om mîndru Care m-a călcat în picioare. Camil Petrescu, t. iii, 481. Dar dacă le răzbuni, răzbună-te. altfel. Sebastian, t. 171. Pasărea cu cloni de rubin S-a răzbunat. Labiş, p. 327. [Petrea] au vrut numaidecît să plece acasă şi să se răzbune. Sbiera, p. 33, cf. Novacoviciu, c. b. i, 18. (Fig.) Somnul înşelai se răzbună. Teodoreanu, m. u. 74. <0> (Cu pronumele în dativ) Al lui meşteşug mai mare este de a-şi răzbuna. Heliade, o. i, 411, cf. 413. Turcii îşi răs-bunară crud în contra creştinilor ce le picară în mînă. Bălcescu, m. v. 35. Promise el în sine a-şi răzbuna. cr (1848), 1V38. A mers şi un corp din Ardeal în ajutorul protestanţilor, cari îşi răzbunară şi ei tot în modul cel mai barbar de catolici. Bariţiu, p. a. i, 24. Ilolărti să-mi resbun şi ideca asta mă mai linişti. Negruzzi, s. i, 7. De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nşală Să nu îmi răzbun eu. Alexandrescu, o. i, 126. O fiinţă cît de slabă sporeşte cînd îşi răzbună. Hasdeu, r. v. 60. Se vorbeşte că tatăl Tudorei şi-a răzbunat. Bolintineanu, o. 411, cf. 289. A zis Dumnezeu ... să iasă Moartea la liman, ca să-şi răzbune şi ea acum pe Ivan. Creangă, p. 323. Ileana Simziana ... se hotărî să-şi răzbune asupra împăratului. Ispirescu, l. 43, cf. ddrf. Dar sfîntul Soare ziua-ntreagă Pîndeşte brîul — l-ar fura, Că lui de mult i-e fata dragă, Iar fata nu vrea să-nţeleagă, Şi el acum şi-ar răzbuna. Coşbuc, p. i, 122, cf. Alexi, w. Ciuda-i . . . Colcăie totuşi în piept şt, cît de tîrziu, izbucneşte Crud răzbunîndu-şi. Murnu, i. 6. Vreau să-mi răzbun şi să nu-ţi scriu decît un rînd. Brătescu-Voineşti, p. 173. Dar pentru asta profesorul şi-a răzbunat cu vîrf şi îndesat asupra lut Florea. Agîrbiceanu, l. t. 61. Gherasim nu s-a putut stăpîni să nu-şi răzbune pe Balotă pentru o bătaie, gl 1958, nr. 2, 2/5, cf. Zanne, p. i, 395. + A-şi împlini, a-şi satisface o dorinţă, o pretenţie etc. (Sn urma unor privaţiuni). Noi înfulicăm cu lăcomie; ne răzbunăm pe cele şase săptămîni de post. Vlahuţă, o. a. ii, 89. Mă repezii pînă la Iaşi, ca să mă mai răzbun pe zilele de singurătate. Sadoveanu, o. iii, 525. -$• A-şi vărsa mînia, focul, necazul pe cineva sau pe ceva. Cîleodată îmi pine să ţip şi atunci mă răzbun pe pian. Călinescu, e. o. i, 41. Săracu omu cil dor, Mult plînge seara la nor, . . . Plînge la stele şi lună, Pă inimă se răzbună. folc. transilv. i, 269, cf. 270. (Cu pronu- mele în dativ) Nu-ţi răzbuna pă copil, alr ii 3 172/182, cf. ib. 3 172/95. 2. Tranz. A satisface pe cel care nu este în măsură să-şi facă singur dreptate, pedepsind în locul lui pe cel de la care a suferit un rău; (regional) a răz-boli. Astfel peste rînduri sparte la loc altele se pun, Vin să înfrunteze moartea peste cei morţi, ş-îi răzbun. Heliade, o. i, 102. Datoria mea-i să vă răzbun pe toţi! Alecsandri, t. ii, 24. Voi să-mi răzbun prin sînge părintele meu mort. Bolintineanu, o. 64. Se-ntoarce apoi cu ochi păgîni Şi-aruncă fierul crunt din mîni: „Te-or răzbuna copiii mei!" Coşbuc, b. 104. Să te bucuri Că-l răzbunăm de troieni pe Meneleu. Murnu, i. 8. Dar de ne-om prăpădi cu toţii, Tu, Ollule, să ne răzbuni. G.oga, p. 18. S-adună toţi vulturii stol. . . Pe Horea să-l răzbune. Beniuc, v. 113. Cînd un mori nu-i răzbunai, nu-şi găseşte locul. H. Lovinescu, t. 124. Cei cinci soldaţi ucişi astă-noapte trebuie răzbunaţi. Barbu, p. 300. Nimic nu zicea, Numai doar fierbea De-a o răzbuna. Balade, ii, 205. (Glumeţ) Am răzbunat de nepăsarea ta pe sturzi, pe cocoşari şi pe grauri. Odobescu, s. iii, 32. (A b s o 1.) încruntat ca leul, Ştefan, voind să răzbune, Inc-o dată pre oşteni merge s-adune. Asachi, s. l. i, 173. Mi-am potrivit vioara la vuiete de tun . . . Jurînd să reclădesc şi să răzbun. Labiş, p. 211. <$> (Complementul indică o stare sufletească) Cînd ai vro mînie, s-o laşi pe mîne şi să n-o | răzbuni azi. Sbiera, p. 226. + (Complementul indică fapta ce trebuie pedepsită) A pedepsi, a răscumpăra. F.l au aflai pregătirile cele mari ce făcea Polonia, voind să răzbune defăimarea snbningerci sale celei de pc urmă. Asaciii, s. l. ii, 17. Milmea-Voievod. . . răzbună cumplit purlarca cea neomenoasă a boierilor către popor. Bălcescu, m. v. 23. Baljocura-i plătită cu vîrf şi răzbunată. Arghezi, vers. 378. Episodul şi mutra lui Colcodel răzbunau cu prisosinţă toate supliciile ab-negaţiilor trecute. C. Petrescu, a. r. 20, cf. 41. Acum or răzbuna ei omorul fărtaţilor săi. Sbiera, p. 278. II. I. Refl. (Despre vreme) A se îmbunătăţi; a se lumina, a se Însenina. Nici-s stele, nici e lună, Noaptea-n veci nu sc răzbună, f (1871), 482. Se răzbuna cîle-olcacă vremea înspre amiază. Contemporanul, v,, 290, cf. ddrf. Vremea se răzbună. Ciocîrlan, p. p. 26. Cum ploaia încetase şi cerul se răzbunase puţin, probabil să avem mîine o zi minunată. Rebreanu, i. 135. Afară sc mai răzbunase vremea. Mironescu, s. a. 45, cf. gr. băn. <$• Refl. imper s. Cf. anon. car., lb. Peste vrun ceas se răzbună. Vlahuţă, o. A. ii, 155. Baba Dochia, văzînd că s-a răzbunat şi s-a mai încălzii, ... a lăsat toate cojoacele să se usuce. Marian, s. r. ii, 115, cf. Candrea, ţ. o. 52, n. rev. r. 1910, 87. Parcă ,,vrea să se însenineze" ori să se răzbune. Pamfile, văzd. 110. Dacă umblă găinile pă cînd plouă, se zice că se va răzbuna. Gorovei, cr. 371, cf. Caba, săl. 92. Acum e frumos, s-a răzbunat. Sadoveanu, o. i, 254. Afară s-o răzbunat, spuse el. v. rom. mai 1958, 62. Cît. stăiură ei, afară să răzbunase, şez. vii, 138. cf. gr. s. vi, 243, Novacoviciu, c. b. i, 18. <£> Intranz. Răzbună, Doamăe, răzbună, Să să facă vrţmea bună. Densusianu, ţ. h. 162, cf. L. Costin, m. b. 4- (Despre nori) A se împrăştia. Norii s-au mai răzbunat Spre. apus, dar stau grămadă Peste sat. Coşbuc, p. i, 223, cf. chest. v/26 supl. Este-un nor de vreme grea, Ori încotro sc răzbună, Dc-acolo nu-i vreme bună. folc. transilv. i, 178. 2. Refl. şi tranz. (în expr.) A răzbuna pe cineva la inimă sau a i se răzbuna cuiva inima = a) a (se) înveseli, a (se) îmbuna. Calul bun şi mîndra bună La inimă mă răzbună. JarnIr-BIrseanu, d. 15. Cînd te văd seara pe lună, Inima mi se răzbună. Rete-ganui,, rn. 108; b) a-i prii (cuiva), a-i face bine. Mimarea asta le răzbună la inimă. Com. din Braşov. 3. Refl. (Regional) A se răcori (1> (Pecica — Arad), alr ii 2 559/53. 4. Tranz. (învechit, rar) A conteni, a înceta. In şase dzile lucrează, în a şaptea dzi tu răzbună de-a ararea şi de-a secerarea. po 295/25. 5. R c f 1. şi tranz. (Regional) A (se) însănătoşi ; a (se) vindeca. Ie Iu coasa de-o coseşte, De boală mă mîntuieşle, Şi ie grebla de-o adună, Şi de boală mă răzbună. Alecsandri, p. p. 310. Şi s-a scuturat o daiă mînzul şi a rînchezal o dată de s-a răzbunat şi se făcu . . . un cal cum numai în poveste poţi afla. Reteganul, p. p. 18. — Scris şi: răsbuna, resbuna. — Prez. ind.: răzbim şi (regional) răzbunez (alr i 1 437/96, 402, 420, 558, 618, alr ii 2 432 bis/537). — Si: (regional) răzvunâ vb. I. alr i 1 232/345. — Pref. răz- + bun. RĂZBUNARE s. f. I. Acţiunea de a (se) răzbuna (I 1, 2) şi rezultatul ei; (rar) răzbun2 (3), (regional) răzbuneală (1), (învechit) răscumpărare (3). Şi rîseră ■ . . c-un rîs de răzbunare. Heliade, o. i, 222. Deşteptară în nobila sa inimă un stmţimînt de vendetă (răzbunare). Asachi, s. l. ii, 51. Nu crez să-i ceară inima a-şi trage asupră resbunarea . . . publicului, cr (1846), 32 bis /17. Poporul exasperat ceru răsbunare. Bălcescu, m. v. 46. Vremile însă de resbunarc au trecut. Russo, s. 52, cf. Ponzu. Inima noastră se strînge, de ciudă şi fierbe de răzbunare. Bolliac, o. 239. Nu cuteza a te pune cu mine; tremură de răzbunarea mea. Filimon, o. i, 112. Răzbunarea cea mai cruntă este cînd duşmanul tău E silit a recunoaşte că eşti bun şi dînsu-i rău. Hasdeu, r. v. 68. Face-m-aş un vultur 2323 RĂZBUNAT1 - 194 - RĂZDRUGĂ mare, De-aş ctnta ziua la soare Doina cea de răzbunare. Alecsandri, p. i, 5. Tu înţelegi ... ce sete, ce plăcere Eu simt de răzbunare? Bolintineanu, o. 210, cf. lm. îşi scăpă zilele fugind tn Ardeal, unde aşteptă ceasul răzbunării. Odobescu, s. i, 85. Vis de răzbunare, negru ca morminiul. Eminescu, o. i, 15. Spinul icnea In sine şi se gîndea numai la răzbunare. Creangă, p. 277. Atunci vor cere din neantul vieţii, La sftnta zi a răzbunării, parte. Neculuţă, ţ. d. 18. Atunci legionarii colosului roman Ies grabnici ca furtuna şi tari ca răzbunarea. Coşbuc, p. i, 158. Vreau o răzbunare, Anco, — cum o fi, dar o s-o am. Davila, v. v. 105, cf. Alexi, w. Atitea veacuri umilite Îşi gem strivita răzbunare. Goga, p. 50. Sub luna blondă nu se plinge, Ci răzbunările sc curmă. Bacovia, o. 81. Prin aer trece duhul morţii Şi-al răzbunării vînt cumplit. Topîrceanu, b. 68. Nu găsesc, răzbunare mai cruntă Decît . . . Să devin soţia lui. Camil Petrescu, t. iii, 481. li arătă pumnul, îi vorbi de dreapta lui răzbunare. Sadoveanu, o. viii, 157. Cumplită răzbunare, dinir-alt război rămasă. Arghezi, vers. 394. I-a venit vremea răzbunării după culesul porumbului. Camil Petrescu, o. i, 27. Faptul că nu învăţam îmi dădea satisfacţia unui soi de răzbunare împotriva părinţilor. H. Lovinescu, t. 250. Ciobanului li ardea faţa ca focul de mînia răzbunării. s iulie 1960, 39, cf. Zanne, p. ii, 709. 2. (Regional) înseninare. Cf. răzbuna (II 1) (Bonţ — Gherla), chest. v/11 supl. — Scris şi: răsbunare, resbunare. — Pl.: răzbunări. — V. răzbuna. RĂZBUNĂ!'1, -Ă adj. (Despre oameni) Căruia i s-a făcut dreptate, i s-a dat satisfacţie (cel care i-a făcut un rău, o nedreptate fiind pedepsit). Cf. dl, dm. + (Despre fapte) Pedepsit, plătit, dl, dm. — Pl.: răzbunaţi, -te. — V. răzbuna. RĂZBUNĂT2, -Ă adj. v. răbufnit. RĂZBUNĂTOR, -OĂRE adj. (Adesea substantivat) (Persoană) care se răzbună (I 1), care nu iartă răul ce i s-a făcut; ranchiunos. El ajunse a fi sperarea tu-iulor, resbunălorul atît de mult dorit şi aşteptat. Bălcescu, m. v. 29. Am avut crunta durere de a-ţi vedea zilele ameninţate de nişte răzbunători, cr (1848), 148/75. Răsbunătoriul prevestit nu s-au născut oare? Russo, s. 125, cf. Polizu. Găseşti că stnt răzbunător: nu este adevărat. Bolliac, o. 58. .Aşa sîngele-acelor ce-aicea sc jertfiră Născu pe-ai libertăţii vestiţi răzbunători. Alexandrescu, o. i, 79. Răzbunătorii neînduraţi însă rîseră cu hohot la această opunere şi ameninţare, f (1876), 245, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu. Oh, ciocoi, le-ajung In fugă Toţi răzbunătorii tăi. Coşbuc, p. ii, 110, cf. Alexi, w. Se credea în sufletul lui răzbunătorul nedreptăţilor. Rebreanu, i. 183. Glasul răzbunătorului izbucni ca o trîmbiţare de moarte. Sadoveanu, o. i, 251. Era hărţăgos, răzbunător, afacerist şi cărpănos. Călinescu, c. o. 170. <$• F i g . Mihai . . . hotărăşte a deştepta ţeara, a o scula şi a ridica sabia răsbunătoare în contra barbarilor tirani. Bălcescu, m. v. 33. Răzbunătoarelor sorţi Le-am face cu palma dreptate. Coşbuc, p. i, 155. în sfîrşit, numai acestei epoce ti pot aparţine . . . doine, fragmente epice, care cîntă răzbunătoarea carieră de foc şi de slngc a haiducului. Iorga, l. ii, 464. Trăieşte-nfricoşatul vifor Al vre-milor răzbunătoare. Goga, p. 11. Scăpără un fulger albastru răzbunător. Galaction, o. a. i, 280. Livezile sărăcite de frunze şi flori îşi au răzbunătorii lor. Sadoveanu, o. vi, 233. + Care exprimă, care manifestă tendinţă, dorinţă de răzbunare. Se exprimă . . . cu o violenţă nestăpînită şi răzbunătoare. Preda, r. 284. — Scris şi: răsbunător, resbunător. — PI.: răz- bunători, -oare. — Răzbuna + suf. -(ă)tor. RĂZBUNEĂLĂ1 s. f. (Regional) 1. Răzbunare. E numai răzbuneala lui Dumnezeu asupra noastră. chest. v/41 supl., cf.ib. 66 supl., 67 supl. 2. îmbunătăţire a vremii; Înseninare. Cf. chest. v/11 supl., ib. 22 supl., 99 supl. + Luminiş. împăratul Roşu . . . rătăcise prin desiş şi umbla tn toate părţile fără să poată teşi la răzbuneală. Mera, l. b. 222. — Pl.: ? — Răzbuna -f- suf. -eală. RĂZBUNEĂLĂ2 s. f. v. răbufneală. RĂZBUNlC, -Ă s. m. şi f. Străbunic, străbun: (rar) răzbun1. Cf. ddrf, dhlr i, 247. Adrian privea mereu la cartea sfîntă pe literele căreia citise lată-su, bunicul, răzbunicul. Ardeleanu, u. d. 67, cf. Iordan, stil. 210, bul. fil. vii — viii, 122. Trăia pe-atunci răsbunicu . . . Eu nu l-am apucat. Sadoveanu, o. ii, 457. Robii de zestre ai neneacăi voiau să acrediteze o legendă necuviincioasă, cum că răzbunica noastră ... ar fi păcătuit c-un ţigan. id. ib. xvii, 373, cf. a ix 1, 2, 3, 4, 5, 6. — Scris şi: răsbunic. — Pl.: răzbunici, -ce. — Pref. răs- + bunic. RĂZBUŞÎ vb. IV. Tranz. (Prin Ban.) A străbate. Abia am putut răzbuşt. Novacoviciu, c. b. ii, 6. - Prez. ind.: răzbuşesc. — Din ser. razbuSitl ,,a sfredeli". RĂZBUZĂ vb. I. Refl. (Regional; despre oameni) A-şi lăsa buzele in jos (de supărare), a se bosumfla. Cf. Udrescu, gl. Ce te-ai răzbuzat aşa, fata mamii? id. ib. + T r a n z. şi refl. A (se) răsfringe. Cf. Scriban, d. Haina s-a răzbuzat. id. ib. — Prez. ind.: răzbuzez. — Cf. răzbuzat. RĂZBUZÂT, -Ă adj. 1. (învechit; despre buze) Răsfrint; (regional; despre oameni) cu buzele groase şi răsfrînte. Le era buzele cu vînătăi şi îmflate şi răz-buzate în sus, şi In gios rtnjite. Dosoftei, v. s. octombrie 45v/34, cf. Polizu, Iordan, stil. 209, Udrescu, gl. <$• (Substantivat) Aoleu, răzbuzatule, ce ţi-aş mai face . . . ! id. ib. + P. e x t. Supărat, bosumflat. Udrescu, gl. 2. P. anal. (Despre lucruri) Cu marginile întoarse în afară, răsfrînte. Udrescu, gl. Vezi unde e căldarea de aramă, aia răzbuzată ? id. ib. Umblă cu cămaşa răzbuzată. id. ib. — Pl.: răzbuzaţi, -te. — Pref. răz- + buzat. RĂZD vb. 1. Tranz. (în corelaţie cu „a da“) A da mult, in mare cantitate; a da mereu,neîncetat. Rustei lui Valică şi Măriucăi lui Onofrei, găseşti să le dai şi să le răsdai. Creangă, a. 17, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., Iordan, stil. 208, Rosetti, l. r. iii, 70, Scriban, d. Pentru aceste pogoane i-a dat şi i-a răsdat lui frate-su. Sadoveanu, o. xvii, 327. — Scris şi: răsda. — Prez. ind.: răzdâu. — Pref. răz- + da. RĂZDANÎE s. f. (Regional) Danie, dărnicie. Udrescu, gl. (în imprecaţii) Răzdania lui de copil. id. ib. — Pref. răz- + danie. RĂZDIĂCON s. m. (Rar) Diacon destituit. Scriban, d. — Pl.: răzdiaconi. — Pref. răz- + diacon. RĂZDOMNl vb. IV. Tranz. (Rar) A detrona. Cf. Baronzi, l. 118, ddrf. — Prez. ind.: răzdomnesc. — Pref. răz- + domni. RĂZDRtJGĂ s. f. (Regional) = pâstrugă. Cf. alr ii 6 239/872. 2337 RĂZDRUMIGA - 195 - RĂZEŞIE RĂZDRUMICĂ vb. I v, răzdumlca. RĂZDRUŞÎ vb. IV. Intranz. (învechit, rar) A H permis, Îngăduit. CAndu să va tlmpla ziua sfinţilor miercuri sau vineri, vrem răzdruşi numai la peşte şi la vin. ap. tdrg. — Prez. ind.: răzdruşesc. — Din v. sl. pasAPoSuiHTH. RĂZDtCE vb. III V. răduce1. RĂZDUMICĂ vb. I. Tranz. (învechit) A zdrobi, a sfărlma. [Maica] iaste-nspăimată, Ca vase pre mare, Ctnd le ia vînt tare De le dă de stlncă Şi le răzdrumică. Dosoftei, ps. 157/14. El cetăţile lor fărîmă şi le răz-dumică. Cantemir, ap. tdrg, cf. Scriban, d. — Prez. ind.: răzdumic. — Şi: răzdrumică vb. I. — Pref. răz- + dumica. RĂZEĂŞ s. m. v. răzeş. RĂZEMĂ vb. I v. rezema. RĂZltŞ s. m. I. (în orlnduirea feudală, In Mold.) Ţăran liber, stăpln în devălmăşie al pămîntului moştenit de la un străbun comun; copărtaş de moşie; (Munt.) moşnean (2). Cest zapis să-i hie rf[u]m[i]sa/e de mărturie, den nainlea di;m[i]s[a]?e lui lacomi pârcălabul de Gălaţişi a Petrei răzaş (a. 1642). gcr i, 93/20. Cercetînd starea locului, au aflat toate semnele hotare ale moşiii Prigorenii întocmai după . . . învoiala răzeşilor de Ciuceşti (a. 1794). bul. com. ist. iv, 86. Oricare din rezăşi vor ave pricini de giudecăţi. . . să le deie scrisoare de vechilăc (a. 1803). Uricariul, iv, 156/18. S-au înfăţoşat . . . numiţii jăluitori . . . şi alţi răzăşi ai lor (a. 1814). ib. ii, 1/14. Dar încă şi moşiile s-au încotropit cu totu dă căt[re] vecini rezaşi (a. 1827). Iorga, s. d, viii, 74. Numai ei, rezeşii, mai pot fi cu interes de soarta patriei, cr (1846), 1852/28. Poposii la casa unui răzeş bătrîn. Negruzzi, s. i, 296. Tot ca mine varsă lacrimi, despuiaţi şi nevoiaşi, Toţi acei ce-n ţeara noastră se mîndresc a fi rezaşi. Hasdeu, r. v. 46. Cucoană Chiriţă, . . . să ştii d-ta că răzăşii din ziua de astăzi au fost cele mai mari familii în vremea veche. Alecsandri, t. 463. Cu asta se hrănesc mai mult humuleşlenii, răzăşi fără pămînturi. CreangX, o. 205. Ştia că răzeşii din Gîsca îs cam ai dracului. Contemporanul, iv, 299. Am cunoscut un bătrîn răzeş care . . . număra peste o sută de ani. I. Negruzzi, s. v, 117. Călăraşii erau răzeşi. Xenopol, i. r. iv, 150, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, \v., tdrg. Vor fi fosi printre călăraşi şi moşneni sau răzăşi. Bogdan, o. 387. Copacului îi zic toţi, din vechi, Nucul lui Odobac, fiindcă e pe partea de loc a Odobăceştilor, nişte răzeşi avuţi. Gîrleanu, n. 8. Copil de răzeş, îşi făcuse toată copilăria cu copiii de ţărani. Bujor, s. 167. A venit însă vremea cînd departamentul dreptăţii să fie cîrmuil de un răzaş de baştină. Hogaş, dr. ii, 154. Şi el, ca un neam chibzuit şi practic de răzăşi, . . . şi-a făcut o socoteală mai subtilă. C. Petrescu, r. dr. 67, cf. 19, 28, bl ii, 44, 46. Unul dintre răzăşi ... se abătu spre ei şi le pofti ziua-bună. Sadoveanu, o. vii, 60. Ţăranii liberi, numiţi răzeşi în Moldova şi moşneni în Ţara Românească, deşi nu aveau şerbi pe moşiile lor, erau asimilaţi cu stăpînii de moşii. Oţetea, t. v. 58. Răzeşii erau cei ce stăpîneau în devălnmşie. Panaitescu, o. ţ. 35. Cei mai modeşti pogoară dintr-un răzeş, dintr-un moşnean sau dintr-un vlădică. Vinea, l. i, 136. între răzeşi se vede că întotdeauna au fost pricini, sfezi şi judecăţi pentru pămînt. şf.z. vi, 105, cf. Zanne, p. iv, 562. (Adjectival, f.) Cf. Scriban, d. Şi ţarina răzeaşă nu se schimbă Pe pref de liftă sau de limbă. Arghezi, vers. 313. + Ţăran înstărit. Un tînăr ţăran, băiat de oameni cu stare, răzeşi, a făcui cerere să fie trimis pe front. T. Popovici, s. 177. + (Regional) Băştinaş (Gura Văii — Gheorghe Gheorghiu-Dej). alr i 444/588. 2. (învechit) Vecin. Nu le este lor răzăş, nici rudă, ei un strein (a. 1601). ap. Panaitescu, o. ţ. 186. Intr-acel sat vor fi toţi răzeaşi (m e g i a şi Mold.). prav. 27. Am rugai pe răzăşâi noştri şi pe nianmrile noastrea ca să cumpere ci partea noastră (a. 1781). bul. com. ist. iv, 178. Cînd va fi să se vîndă vreo moşie sau parte de moşie între cei ce nu stnt răzăşi sau rudenii, să fie datori atît vînzătortul, căi şi cumpărălo-riul, a se înfăţoşa la Divan (a. 1785). Uricariul, ii, 79, cf. Brăescu, m. 70, bl ix, 72. (Adjectival, f.) Cili vor avea moşii răzaşe cu bălţi sau cu locuri unde Imate să facă heleştee cu zăgaşc, şi vor vre să facă heleş-te.e sau mori . . . , să se aşaze cu stăpînii. prav. cond. (1780), 150. — Pl.: răzeşi. — Şi: (regional) răzăş, răzâş, răzeâş, rezăş, rezâş, rezi'ş s. m. — Din magh. reszes. RĂZEŞlSSC, -EĂSCĂ adj. Care aparţine răzeşilor (1), caracteristic răzeşilor, de răzeşi; (Munt.) moşne-nesc, (învechit) moştenesc. Facem ştire cu acest hrisov . . . pentru lăcuilorii ţării aceştia, ce se află cu şiderea pe moşii boiereşti, mănăstireşti şi răzăşeşti (a. 1757). Uricariul, iv, 14/7. Hrisov dat . . . pentru cîte zile anume au să lucreze lucrătorii, ce şed pe moşii boiereşti, mînăstireşti şi răzăşeşti (a. 1767). cat. man. i, 2. Valea sacă răzăşască (a. 1803). Uricariul, vii, 301. Humuleş-tii nu era numai aşa un sai de oameni fără de căpăiăi, ei sat vechi, răzăşesc. Creangă, a. 1. Se tocmea amarnic cu avocaţii, se sumefea plin de răzăşească dîrjenie cu judecătorii. C. Petrescu, r. dr. 28. Sufletul mi se pătrundea ... de toată pacea patriarhală a acestor cuprinsuri răzăşeşti. Sadoveanu, o. iii, 23. Satele răzăşeşti ar fi apărut în secolele al XVI-lea — al XVII-lea ca urmare a fărimiţării stăpînirilor feudale. Panaitescu, o. ţ. 9. Sînt din neamul răzăşesc. Sevastos, c. 320. — Pl.: răzăşeşti. — Şi: (regional) răzăşâsc, -eăscă, rezăşisc, -eâseă adj. — Răzeş + suf. -esc. RĂZEŞIiŞTE adv. (Rar) în felul răzeşilor (1), ca răzeşii. Cf. Scriban, d. — Şi: (regional) răzăşâşte adv. id. ib. — Răzeş + silf. -eşte. RĂZEŞI vb. IV. R e f 1. A se învecina, (Învechit) a se răzi1. Tomeştii . . . s-au împresurat de cătră oareşcare boieri ce se rezeşesc cu dînşii (a. 1759). Uricariul, x, 65. Să daţi şi mărturie holarnică în toate semnele, ară-tînd şi cu care moşii se rezeşesc prin pre jur (a. 1781). ib. xii, 309. Dispre răsărit şi pe di la vale să răzăşeşle cu Manolache Avram (a. 1820). C. Giurescu, p. o. 327. — Prez. ind.: răzeşesc. — Si: (regional) răzăşi, rezeşi vb. IV. — V. răzeş. RĂZEŞÎE s. T. 1. Proprietate a unui răzeş . Să zic eu că am moşii ori răzăşii, să fiu de mare urgii, ori la ce giudecată voiu mergi (a. 1780). bul. com. ist. tv, 215. Am luat cu dînsa-n zestre sate trei ş-o răzăşic. Asachi, s. l. i, 215. Amalergattot într-unsuflet la Tîrgu-Neamţului, unde aveam o mică răzăşie, rămasă de la părinţii mei drept moştenire, pr. dram. 309. Nu doreşte să aibă mai mult decît are, adică o răzăşie în ţinutul Cărligăturii. Negruzzi, s. i, 301. Mi-am durat şi eu o dugheniţă pe răzăşia mea ca să-mi vînd vi nu. Alecsandri, t. 1 538. O răzăşie destul de mare, casa bătrînească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păseri alcătuiau gospodăria babei. Creangă, o. 3. Se zbuciumă douăzeci de ani ... ca să-şi scape răzeşia. Vlahuţă, o. a. iii, 13, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. tn răzeşia lui îşi petrecuse viaţa de om vrednic. Sadoveanu, o. iii, 7. Ia-ţi movila rezeşie Ca s-o ai de plugărie. Alecsandri, p. p. 170. Am văzut că-n satele de pe răzeşia Dornei îi puţin haz în noaptea asta. şez. iii, 180, cf. Zanne, p. iv, 563. 2348 rAzeşime - 196 - RÂZGÎIAT 2. Starea socială a unui răzeş (I). Ard-o focul rezeşic! Eu chiteam că-i boierie Şi-i numai o sărăcie. Alecsandri, p. p. 227. — Pl.: răzeşii. — Şl: (regional) răzeşie, rezeşie s. (. — Răzeş + suf. -ie. RĂZEŞÎME s. f. Totalitatea răzeşilor (1); mulţime de răzeşi. Nu vrea răzeşimca să-i vadă al său ogor, Căci e legat prin stnge pămintul de popor. Alecsandri, o. 260, cf. Şăineanu. Răzăşimile nu mai au astîmpăr; ctnd îs în sate, cînd îs în tabără la măria sa. Sadoveanu, o. xiii, 912. — Pl.: răzeşimi. — Şi: (regional) răzăşfme s. f. — Răzeş + suf. -ime. RĂZEŞÎŢĂ s. f. (în orinduirea feudală, in Mold.) Ţărancă liberă, proprietară de pămînt; soţie de răzeş (1). îmi place fata, nu pot să zic. Mă roagă Ia o răzăşifă; nu vrau, am şi eu gustul meu. Contemporanul, vi2, 15. Cucoana Raluca, precum îi ziceau răzeşi ici văduve cei mai de lîngă casă, zăcea încă de pe la Bobotează de o boală grea. n.rev.r. i, 64, cf. tdrg, jahresber. viii, 152. într-această primă parte a ospăţului, răzăşiţa lui Griga intră cu claponii tn ţiglă. Sadoveanu, o. x, 53. — Pl.: răzeşiţe. — Şi: (regional) răzăşifă s. f. — Răzeş + suf. -iţă. RĂZEŞOARĂ s. f. V. răzlşoară. RĂZETOARE s. f. v. râzătoare. RĂZGAi s. n. v. răzgli1. RĂZGĂf vb. IV v. răzgiia. RĂZGĂlA vb. I v. răzgiia. RĂZGĂIÂLĂ s. f. v. răzgtială. rAZGÂIARE s. f. v. răzgtiere. RĂZGÂIAT, -Ă adj. v. răzyilat. RĂZGĂICIUNE s. f. (învechit, rar) Răzgiia lă Eu, . . . Panteleimon Ioan Preda, ce m-au chemat pă răzgăiciune Bălută Ioana (a. 1821). Iorga, s. d. xxii, 45. — Pl.: răzgăiciuni. — Răzgăi + suf. -(i)ciune. RĂZGĂlT, -Ă adj. v. răzgtlal. RĂZGĂITOR, -OARE adj. v. răzgtietor. RĂZGĂITURĂ s. f. v. răzglietnră. RĂZGĂIVĂ vb. I v. răzghina. RĂZGĂNAt, -A adj. v. răzghinat. RĂZGHINĂ vb. I. Refl. (Regional) 1. (Despre oameni sau despre animale) A se crăcăna, a se răşchira (peste măsură); a-şi scrlnti picioarele depărtindu-le prea mult unul de altul. Mai zi şi ca mine, că nu te dau de rîpă să te speteşti ori să te răşghini. Jipescu, o. 135, cf. Şăineanu. [Caii] s-au răsghinat, Jos că mi-au picat. Teodorescu, p. p. 57. Calul s-a răşghinat. Ciauşanu, gl. <$- (Despre picioare) Caii lunecau, li se răjghinau picioarele, cădeau. Stancu, r. a. i, 87. Tranz. (Prin analogie) Una [dintre surori] îşi mişcă proţapul gîtului în altă direcţie. Cealaltă îşi răş-ghină şi mai mult gura să zică. Iovescu, n. 167. 2. (Despre crengi) A se indoi, a se desface de trunchi, a se dezbina (sub greutatea fructelor). S-au răjghinat vreo două gemînări [din cais] şi au căzut peste rimătorii grohăitori. Ciauşanu, r. scut. 14. Prunul se răşghină de prune. id. gl. [Viţa] o legăm pe părugeni ca să nu să răzgine de vînluri, să nu să răzgine coardele, gl. olt. *$• Tranz, Cf. i. cr. vii, 52. Nuieluşă de călină. Arar voinic o răjghină (Viaţa). Gorovei, c. 395. — Scris şi: răsghina. — Prez. ind.: răzghin. — Şi: răşghină, rtsgliinâ, răjghină, rijghinâ (Udrescu, gl.), răzgăi'iâ (alr ii/i h 67/2) vb. I. — Pref. roz- -f [lm]biim. RĂZGHINĂT, -Ă adj. (Regional; despre picioare) Crăcănat, răşchirat (2). Stoicea se ridică tn două picioare, răjghinate de trei coti unul de altul. Galaction, o. 54, cf. alrm ii/i h 132/876. — Pl.: răzghinafi, -ie. — Şi: răjghinât, -ă (Udrescu, gl.), răzgănăt, -ă (alrm ii/i h 132/2) adj. — V. răzghina. RĂZGHldS, «OĂSĂ adj. (Mold.) Supărat, mtnios, furios. (Adverbial) Necuratul, sătul şi năucii de attta stăruinţă de om cîrcotaş, îi răspunse răsghios. Pamfile, s. t. 106. *£> (Substantivat; tn e x p r.) A lua (pe cineva) tn răzgliios = a lua (pe cineva) repede şi pe neaşteptate. Cf. i. cr. v, 279. — Scris şi: răsghios. — Pl.: răzghioşi, -oase. — Etimologia necunoscută. RĂZGfl1 s. n. (învechit, rar) Răzgîială. Cf. Barcianu. — Pl.: ? — Şi: rizgâi (Alexi, w.), răzgăi (lm), răseâi (ib.) s, n. — Postverbal de la răzgiia. RĂZGl!2 vb. IV v. răzgiia. RĂZGÎIĂ vb. I. Tranz. A alinta, a răsfăţa; (regional) a mădări. Deşi iubeai copilul, nu să cădea să-l rîzgti. Să nu-l săruţi el să vază, ci cînd doarme să-l mîngîi. Pann, ş. i, 42/15, cf. Polizu. Tata ... ne ducca-n braţe, mama ... ne răzgiia. Macedonski, o. i, 10. Vinovată era şi mă-sa, că prea l-a răzgâiat de mic. Vlahuţă, s. a. ii, 115, cf. hem 2 210, ddrf. I! lată, şi d-ta. . . iar îi răzgîi, ... o să ţi se suie în cap ! Delavrancea, ap. cade, cf. dhlr i, 365. Pe Mariţa o rîzgtia mult. Iovescu, n. 100. E de vină şi moş Costache care o rîsgîie. Călinescu, e. o. i, 56. Femeia îl răz-gîiase o vreme şi-l urgisea acum. Pas, l. i, 46. învaţă el bine, dar îl cam rîzgîie mă-sa. Preda, d. 166, cf. alr ii/i h 150/872. <0> Refl. Ilangerliu făcea paradă de purtare populară, rîzgîindu-sc, îi plăcea să fie văzut amestecat în vulg. Călinescu, s. 373. (Prin analogie) Ştiu că prin Oltenia, cînd vorbesc, rîsgîie unele cuvinte: aşezatără, mîncatără. Iovescu, n. 129. — Scris şi: răsgîia (ddrf), resgîia (Polizu, Alexi, w.). — Prez. ind.: răzgîi. — Şi: (regional) răzgăiă, rizgiiă (Alexi, w.) vb. I, răzgli (bl iv, 189), răzgăi (Şăineanu, d. u., prez. ind. şi răzgăiesc Cihac, ii, 225), rtzgăi (Barcianu) vb. IV. — Din bg. pasraJiH. RĂZGÎIALĂ s. f. Alintare, răsfăţ, (rar) răzgiiere, (Învechit, rar) răzgli1, răzgăiciune. Părinţii în răsfăţare şî-n rîzgăieli l-a crescut. Pann, p. v. ii, 5/21. Şi-n sireină-tăţi să uite răzgăiala de părinţi, id. ş. i, 43/14, cf. Polizu. <$> (Prin analogie) Numele Fănache . . . era . . . numai o rîzgîială a numelui Ştefan, ap. tdrg. — Scris şi: răsgîială (ddrf), resgîială (Polizu). — Pl.: răzgîieli. — Şi: (regional) răzgăiălă, rtzgliălă, rlzgăiâlă s. f. — Răzgiia + suf. -eală. rAZGÎIARE s. f. v. răzgiiere. RĂZGÎIAt, -Ă adj. Alintat, răsfăţat, dezmierdat. Nu e ... un copil rîsgăiat. cr (1846), 96a/ll, cf. ddrf. Boala m-a schimbai în copil răzgîiat. Delavrancea, o. ii, 361. Copil la bătrîneţe, rîzgîiat. Galan, z. r. 306, cf. alr ii/i h 150/728. Pisica rîzgăiată nu prinde şoareci niciodată. Pann, p. v. ii, 5/11. Copilul rîzgîiat rămîne neînvăţat. Românul glumeţ, 7. (Substantivat) Otilia era o rîzgîiată conştientă de viţiul ei. CĂ- 2373 RĂZGÎIERE - 197 - RĂZIMAR linescu, e. o. ii, 269, cf. h n 25. -f F i g. (Rar) Desfătat, satisfăcut; îmbuibat. Pe ctmpul de bătălie vede mereu moartea răsgiiată, irăgtndu-şi fără milă danţul prin vecini. Odobescu, s. iii, 595. — Scris şi; răsgîiat. — Pl.: răzgîiaţi, -te. — Şi: (regional) răzgâiat, -ă (lm, gcr ii, 373, Zanne, p. ii, 76), rlzgliât, -ă, rlzgăiăt, -ă, răzglit, -ă (alr i 1 517/846), răzgăit, -ă (h ix 92), rizgiit, -ă adj. — V. răzglia. RĂZGÎIERE s. f. (Rar) Acţiunea de a (s e) r ă z-g 1 i a şi rezultatul ei; răzgîială; (învechit) răzgîietură, răzgli1. Cf. Polizu, ddrf, Barcianu. — Scris şi: răsgtiere (ddrf, Barcianu), resgiiere (Polizu). — Pl.: răzgîieri. — Şi: (regional) răzgî-iăre (ddrf, dhlr i, 365, 367), răzgăiâre (lm), rlzgă-ire (ib.) s. f. — V. răzglia. RĂZGÎIETOR, -OĂRE adj. (învechit, rar) Care răzglie. Cf. Polizu. — Scris şi: resgîietor. ib. — Pl.: răzglieiori, -oare. — Şi: răzgăitor, -oare adj. lm. — Răzglia + suf. -tor. RĂZGÎIETURĂ s. f. (învechit, rar) Răzgîiere. Polizu . — Scris şi: resgîieiură. ib. — Pl.: răzgîieiuri. —■ Şi: răzgăitiiră s. f. lm. — Răzglia -f suf. -(e)tură. RĂZGÎÎT, -Ă adj. v- răzgtiat. RĂZGÎ!VI)Î vb. IV. R e 11. I. A-şi schimba gîndul, părerea sau hotărîrea, a reveni asupra unei hotărîri luate. Mergea de-i pîrîiau călcâiele de frică să nu sc răsgindească sfinla Duminecă. Creangă, p. 293. Pe la jumătatea drumului se răzgtndi ş-o cîrni spre casă. Vlahuţă, o. a. ii, 56. Nu-l vezi că-i în toane? mai ştii? dacă se răzgîndeşte ?!.. . atila ne-ar mai trebui. Sp. Popescu, m. g. 24. Axinia păru că vrea să zică ceva, dar se răzgtndi, ieşi şi se duse. Hogaş, dr. i, 117. îi vine să ceară iertare lui Boroiu şi chiar deschide gura să vorbească, dar se răzgîndeşte. Rebreanu, nuv. 110. Ar vrea să ofteze, dar se răzgîndeşte. Cazimir, gr. 158. Inamicul se răzgîndeşte şi o ia la fugă înapoi. Camil Petrescu, u. n. 312. Ar fi vrut să spună ceva, însă s-a răzgîndit. Sahia, n. 57. Blajinul părinte Gavril ridică într-un răstimp fruntea cu privirea o clipă asprită; pe urmă se răzgîndi şi lăsă lucrurile să meargă în voia lor. Sadoveanu, o. vii, 317. Se răzgîndea şi şovăia să calce Pe scoarţe şi covoare cît o falce. Arghezi, vers. 292. Dacă te faci sănătos, de bucurie le răzgîndeşti. Stancu, r. a. iv, 79. De cinci ori s-a hoiărîl meşterul Boman Liipu să rupă cu mobilizarea şi să plece acasă — — şi tot de cinci ori s-a răzgîndit. Galan, z. r. 79. M-am răzgîndit pe loc şi nu i-am mai zis nimic. Lăn-crănjan, c. ii, 464. Ieşi pe privai la malul gîrlei, vru s-o ia în sus lîngă mal. . . , se răzgîndi chiar aici şi, atunci, se opri. v. rom. septembrie 1962, 27. Leliţă, sufletul meu, Ştii ce m-am răzgîndit eu? Tot pe tine să le ieu. Marian, sa. 8. (F i g.) La Botoşani, primăvara se răsgîndisc, îşi aminase venirea. Demetrius, a. 237. 2. A reflecta, a chibzui. M-am gîndit şi m-am răz-gindii din capul locuim. Alecsandri, t. 1 365. Slă-pînul. . . se răzgîndi bine şi-i răspunse intr-astfel. Odobescu, s. iii, 45. S-a frămîntat, s-a gîndil şi răsgindit şi a plîns. Slavici, o. ii, 34. Şi cum mergea el gîndin-du-se şi răsgîndindu-se cum să-şi împlinească sarcina mai bine, ... se pomeni la marginea unui eleşteu. Ispirescu, l. 43. S-a gîndil George şi s-a răsgîndit. Rebreanu, i. 114. A doua zi, ce se gîndi şi resgîndi hogea şi se duse iară la Sultanul, pop., ap. gcr ii, 366. Să tot gîndea şi se răsgîndea cum ar putea prăpădi copilul. Reteganul, p. i, 13. Dar boierul se gîndea, Se gîndea, se resgîndea. Marian, s. r. i, 28. Pe drum se gîndea şi se răzgîndea la ceea ce-i spusese împăratul, şez. i, 101. — Scris şi: răsgîndi. — Prez. ind.: răzgîndesc. — Şi: resgîndi vb. IV. — Pref. răz - + gtndi. RĂZGÎNPÎRE s. f. Faptul de a se răzgîndi. 1. Cf. răzgîndi (1). Ce impresie v-a făcut răz-gîndirea d-lui Costică? Caragiale, o. vii, 39. li era. însă greu să meargă aşa fără de veste şi ar fi voit să-şi mai facă timp de răzgîndire. Slavici, o. ii, 80, cf. ddrf. Banii jucau pe masă cu o iuţeală care ameţea, care nu mai lăsa timp la răzgîndire. conv. lit. xi.iv2, 547. O frază a unuia, despărţită prinir-o lungă pauză de fraza celuilalt, nu este un răspuns, ci o răzgîndire, o schimbare de macaz, o iniţiativă, v. rom. noiembrie 1962, 152. 2. Cf. r ă z g 1 n d i (2). [Căpăţîna zeului Cemunos], frumos împodobită cu o minunată păreche de năpraznice coarne de cerb, . . . şede acum în rînd cu zeii pe un altar păgînesc, expus la privirile şi. . . răzgîndirile tuturor oneştilor consorţi. Odobescu, s. iii, 166. în acest apel marele seriilor învilă la răzgîndire, la reculegere, pe confraţii de simţire şi de muncă literară. Galaction, a. 215. — Pl.: (rar) răzgîndiri. — V. răzgîndi. RĂZGÎ1VDÎT, -Ă adj. (Prin Ban.) Chibzuit, cumpănit. Cf. Novacoviciu, c. b. ii, 6. — Pl.: răzgîndiţi, -le. — V. răzgîndi. RĂZGR<5S s. m. (Prin sudul Transilv.) Trunchi de brad, lung şi subţire, folosit la îngrădituri. Oile se mulgeau în strungă, care era închisă cu răsgroşi — brazi lungi şi subţiri legaţi dc pari cu gînjuri — şi aşezată la un loc mai adăpostit. Dragomir, o. m. 205, cf. Lexic reg. ii, 62. — Scris şi: râsgros. — Pl.: răzgroşi. — Pref. răz- gros. RĂZGUIlUl vb. IV. Tranz. (Rar) A zgudui cu putere. Neprasnici, grele duhuri rezguduie zidirea, Eter, lumini, materii topesc, negresc, aprind. Heliade, o. i, 197. Toporul izbii îi răzguduie ceafa. Coşbuc, ae. 35. Un năprasnic Talaz. . . plula-i Răzguduie. Murnu, o. 89. — Scris şi: rezgudui. — Prez. ind.: răzgădui. — Pref. răz- + zgudui. HĂZi1 vb. IV. Refl. (învechit, rar) A se Învecina, (învechit) a se răzeşi. Avînd cu împreună cu fratele meu Islodor 150 siînjeni de moşie hotărîţi, aleşi, in moşia Zăgăi, care slinjeni se răzesc cu moşia d-lui Dido-viţă (a. 1785). în rf i, 325. Moşăe Belceştii a mănăstirii să răzăşie cu moşie Sângerii lovindu-să în capite (a. 1812). Iorga, s. d. xi, 66- — Prez. ind.: răzesc. — DerivaL regresiv de la răzor. RĂZÎ2 vb. IV v. răza. RĂZICIIÎE s. f. v. razachie. HĂZ1LET s. n. (învechit) Nelegiuire, ticăloşie. Boieri, judecaţi dreptăţi şi prefaciri, noianuri de osândiri şi prăpastie de stări, învăluiri şi răzileturi, cu tărie şi fără nici o cruţări volnicindu-să de a-mi răpuni şi viiaţa, grozava nelegiuire (a. 1821). Iorga, s. d. xxi, 368. — PI.: răzileturi. — Din tc- rezilet. RĂZ1MĂ vb. I v. rezema. RĂZJMĂR s. n. (învechit) Spetează. Cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: răzimare şi (m.) răzimari (lb). — Răzima + suf. -ar. 2388 RĂZIMARE - 198 - RĂZLEŢ RĂZIMĂRE s. f. v. rezemarc. RĂZIMĂT, -A adj. v. rezemat. RĂZIMĂTOĂRE s. f. v. rezemătoare. RĂZIMĂT ÎRĂ s. f. v. rezemătură. RĂZIMÎŞ1 adv. (Popular) Hotărît, cu tărie, cu convingere. Mai erau şi de aceia cari răzimiş iii crcdcau că baba ... ar fi vrăjit pe fecioraşul nost din poveste. ]■- (1885), 466. Să pretindă, răzimiş, numai ceea ce este In binele . . . naţiunii întregi. Sbiera, f. s. 137, cf. Zanne, p. ii, 844. — Răzima + suf. -iş. RĂZIMÎŞ2 s. n. (Mold.; în loc. adj. şi adv.; în forma răzămiş) Cu răzămiş = cu temei, cu socoteală. Cf. Pamfile, s. t. 213. Vorbă cu răzămiş. id. ib. — Şi: răzămiş s. n. — De la răzimiş1. RĂZIMÎ'Ş s. n. v. rezemnş. RĂZISTĂ vb. I v. rezista. RĂZIŞOĂRĂ s. f. (Popular) Diminutiv al iui rază. 1. Cf. rază (1). Răsări, soare, frăţioare, Cu nouă răzişoare. Marian, s. r. i, 186. 2. Fiecare dintre ramurile coarnelor cerbului. Cf. rază (8). [Cerbul] vine amu de vro citeva zile totuna după ameazăzi la heleşteu şi se uită scirbit tntr-însul şi zice: Sorioară, sorioară! Prinde-tc de răzişoară. Sbiera, p. 176. — Pl.: răzişoare. — Si: răzeşoără s. f. Marian, v. 111. — Rază + suf. -işoară. RĂZITOĂRE s. f. v. râzătoare. RĂZITdRIU s. n. v. râzător1. RĂzflWĂ s. f. (învechit; în loc. a d v.) De râztniu = de bună seamă, adevărat, chiar (aşa). Oară dc rădzimă aşca va să lase să fie? Dosoftei, v. s. octombrie 88r/21. — Cf. răzimiş2. hăzItoAre s. f. v. râzătoare. RĂZÎTOR s. n. v. răzător1. HĂZlTt'RI s. f. pl. v. răsătură. RĂZJUDECĂ vb. I. Tranz (Folosit şl a b s o 1.) 1. A judeca din nou, a reflecta, a cumpăni. Şi de elu poţi noao insuţi răzgiudeca (înţelege N. test. 1648, cercetînd Biblia 1688). cod vor. 60/3. Chiiamă ceriul de sus şi pămintul să giudecc (ca să răs-giudece d, a 1 m p ă [r] ţ i n) oamerilor săi. psalt. 95. Giudecă-mă, Dumnezeule, şi răzgiudeca pira mea. N. Costin, let. ii, 62/16. Cu mintea sa răzjudicase drept ceea cc pe scenă judicase rău cu ochii şi cu auzul. Odobescu, s. ii, 537, cf. Barcianu, Alexi, w., dhlr ii, 363, Rosetti, l. r. vi, 373, Scriban, d. 2. A pune la îndoială, a comenta, a răstălmăci. Cela ce va răzjudeca şi se va imponcişa iutiiror lucrurilor celora ce s-au făcui la săborul dc la Efes ap. tdrg. — Scris şi: răsjudeca. — Prez. ind.: răz judec. — Şi: răjudecă (Scriban, d.), (regional) răzjudieă vb. I. — Pref. răz- + judeca. HAZ JUDECĂTOR s. iu. (învechit, rar) Judecător suprem; stăpîn. Slăvttului şi alesului intru cei înălţaţi domni . . . , răs judecătorului de lucrurile cele mai de treabă a norodului creştinesc, . . . imperatorului a domniilor moschiceşti. N. Costin, let. ii, 103/26. — Scris şi: răs judecător. — Pl.: răz judecători. — Pref. răz- + judecător. RĂZJUDICA vb. I V. răzjudeca. RĂZLĂŢĂ vb. I v. răzleţi. RĂZLĂŢĂT, -Ă adj. v. răzleţit. RĂZLĂŢÎ vb. IV v. răzleţi. RĂZLEŢ, -EĂŢĂ adj. 1. (Despre fiinţe sau grupuri de fiinţe) Care s-a desprins de colectivitate, care s-a depărtat de ceilalţi; singur, singuratic. Soldaţii trimişi înainte, nu ca slaba putere a unor indivizi răzleţi, ci ca avantgarda unei întregi armate. Maiorescu, cr. ii, 379. Era un om ciudat . . . , singurul care se ţinea mai totdeauna răzleţ. Gane, n. iii, 194, cf. ddrf. E duminică. Din vale Se ivesc răzleţi flăcăi. Coşbuc, p. i, 263, cf. Barcianu, Alexi, w. Merseră-n urmă şi ei răzleţi pe la vase şi corturi. Murnu, i. 18. Grupe răsleţe de cîte doi-trei oameni pătează cîmpul. Ardeleanu, d. 11, cf. Şăineanu, d. u. Toate cetele răzleţe dc soldaţi, de alaltăieri, intraseră in pămînt. C. Petrescu, î. i, 147. Ne duceam răzleţi, departe, undeva, in dosul cantinei. Brăescu, a. 244. Lingă el s-au ridicat copiii, . . . care au crescut pe maidane răzleţi şi sălbăticiţi. Sahia, n. 94. Cei mici, care vin să înceapă abecedarul, stau răzleţi, privesc cum ceilalţi se adună, aleargă, se joacă. Sadoveanu, o. vi, 194. Sta amărît, răzleţ, pe marginea cheiului, cătînd in jos la apa cenuşie care curgea spre mare. Bart, e. 298. Sătenii răzleţi de prin munţi se făcuseră soldaţi roşii. Stancu, r. a. iii, 95. Au mai rămas ciţiva oameni răzleţi, ici şi colo. Bogza, ţ. 31. Stirniţi şi speriaţi de împuşcături, au lătrat ciţiva cîini, răzleţi, v. rom. octombrie 1953, 29. Soldaţi răzleţi veneau dinspre codri. Camilar, n. i, 65. N-ai de ce să te îmbărbătezi, nici de ce să te sperii, în afara răzleţelor haite de lupi care trec iarna cîteodală spre uriaşele herghelii ale buriaţilor. s mai 1960, 45. Răzleţ ca cucul n-o mai duc. rev. crit. i, 75, cf. mat. folk. 1 210. <$> (Despre abstracte) Toate aceste gînduri răzleţe, tocmai ca pîraiele ce se varsă în acelaşi rîu, mă duceau fără voie la gîndul cel mare. Gane, n. iii, 122. Prietenul Noir nu-mi rezumă articolul, ci face numai observaţii răzleţe. Gherea, st. cr. iii, 66. Ieşi Zamfira-n mers isteţ, Frumoasă ca un gind răzleţ, Cu trupul nalt, cu părul creţ, Cil pas uşor. Coşbuc, p. i, 56. Un gtnd răzleţ iţi înfierbîntă tîmpla. Goga, p. 31. Toate puterile răzleţe-mi fură roabe. Arghezi, f. 5. <§> (Substantivat) Amar e de răzleţul ce-n urma lor rămine. Alecsandri, Poezii, 293. + (Adesea adverbial; despre lucruri) Izolat, situat la distanţă (unul de altul). Aci se isprăvesc foile răzleţe. Caragiale, o. iv, 143. Săpăturile ce se fac prin împrejurimi descopăr ziduri antice, chipuri de piatră, scule şi monede romane — răzleţe amintiri dintr-o lume de neasemănaţi viteji. Vlahuţă, r. p. 8. Ce-i asta? — ,, Salbă!" Ard răzleţ Mărgcanuri roşii-n pară. Coşbuc, p. i, 68. Toate insulele acestea formau un uscat intins care s-a prăbuşit, iar fărîmăturile au rămas departe de orice continent, în chip de insule răzleţe. Mehedinţi, g. f. 159. în amurg, răzleţe răsar stelele pe cer. Hogaş, dr. ii, 188. Se mai vede o pală albă — o casă mai răzleaţă. Galaction, o. 170. Fulgi mărunţi de zăpadă pluteau răzleţ in aer, purtaţi dc un vînt subţire de ger în scădere. Brăescu, o. a. ii, 191. Dincolo de drum se întindeau pogoanele de vii cu grupuri răzleţe de pomi. Sahia, n. 61. Un şir de focuri albe . . . alergau după cele roşii, într-un zgomot viforos dc roate de fier şi de lanţuri. în trecerea lor, copaci răzleţi izvorau din noapte. Sadoveanu, o. i, 664. Rămînc orşicînd răzleţ un fir Din cusătura unui trandafir. Arghezi, vers. 316. Cele dintîi picături late, răzleţe, au dat grabnic în ropot. C. Petrescu, a. r. 44. Se mai vedeau doar cîteva litere răzleţe. Stancu, r. a. ii, 16. [Femeile] ies de pe văile laterale, unde se află cîte o răzleaţă şi foarte arhaică aşezare omenească. Bogza, c. o. 328. + (Despre sunete, vorbe etc.) Care se produce la intervale de timp; fără continuitate; izolat. Dacă se ascultă bine concertul acesta uriaş, atunci se distinge încetul cu încetul, din valurile adinei ale notelor nesfîrşitc, din cantilenele duioase 2410 RĂZLEŢI - 199 - RĂZLOG1 care plîng pe coarde albe de viori răzleţe, o notă gravă. Petică, o. 367. Un tunet răzleţ încercă, din miazăzi, să mai răscolească clocotitor nemărginirile întunecoase. Hogaş, m. n. 178. Undeva porniră răzleţe focuri de arme. C. Petrescu, î. ii, 13. Suflări răzleţe de vînt stîrniră suluri de omăt. Sadoveanu, o. i, 507. Detunături răzleţe de armă se auziră tot mai aproape. T. Popovici, s. 397. 2. Răspîndit, împrăştiat, ll ocolesc grăbind, Deşi-i place să crească sirepe herghelii, Rezleţe pe întinsul cîmpiilor pustii. Alecsandri, p. iii, 284. 3. Care rătăceşte din Ioc în loc; pribeag, înstrăinat, (popular) răzneţ. De atunci rămas-am răzleţ în lume, cu sufletul uscat. Gane, n. iii, 127. I s-a stricat băiatul de cînd umbla răzleţ prin lume. Slavici, o. ii, 109. Şi m-am pomenit răzleţ şi-nsirăinat de-ai mei. VlahuţX, o. a. ii, 7. Oliolio! frate răzleţ, Ce nu vii să ne mai vezi? Alecsandri, p. p. 379. <$> Fig. Era, şopteşte cartea, la început cuvîntul, Purtîndu-se pe ape, ea negura, răzleţ. Arghezi, c. o. 17. <0 (Substantivat) Noi, bieţii din Troja răzleţii Mărilor, duşii de vînturi. Coşbuc, ae. 23. 4. (Despre ochi, privire) Tulbure, rătăcit. Vînătorul zări . . . căpăţîna lungăreaţă a unui dihor carele, cu ochii răzleţi, căta drept la dînsul. Odobescu, s. iii, 184. <> (Adverbial) Intr-un tîrziu el a-ntrebat Privind aşa pe deal, răzleţ. Coşbuc, p. i, 228. — Scris şi: răsleţ. — Pl.: răzleţi, -e. — Şi: rezleţ, -eafă adj. cade. — Derivat regresiv de la răzleţi. RĂZLEŢÎ vb. IV. Refl. 1. A se desprinde dintr-un grup; a se despărţi, a se îndepărta unul de altul; a se izola; (popular) a se răzni (1), (rar) a se răzneţi. De acolo, reslăţindu-se din oastea sa numai cu vro 80 de oameni, ... au luat spre Botăşeani (începutul sec. XVIII), mag. ist. iii, 6/9. Ei s-au răzleţii de Duca Vodă de ta Braşov şi s-au coborît în Ţara Muntenească. Neculce, l. 75. Oricarele din ceata lui dacă se va răzleţi ori va fugi aiurea într-altă ceată streină (a. 1795). ap. tdrg. Şi aşa, aproape de Paşti ne-am răzle(it unii de alţii. CreangX, a. 115. Mai la deal ajunseră pe Ana, care se răsleţise şi-i aştepta sub un fag bătrîn. Vlahuţă, o. a. iii, 47, cf. Barcianu, Alexi, w. Moş Cîrjă, purtînd mai multă grijă vînatului, sc răzleţise de. mine şi apucase pe sub coastă, săm. iii, 327. Cei de cele se rănlăţeau, păşeau alăturea cu căluţii. Agîrbiceanu, a. 200. M-am răzleţit de ceată şi m-am pierdui în inima pădurii. Galaction, o. a. i, 231. Bătut poale de gînsacii ceilalţi, se răzleţise de cird. Sadoveanu, o. vii, 487. Din momentul acela te-ai răzleţii de grupurile care-şi umpleau timpul prosteşte. Pas, z. i, 296. Puii se răzleţesc de cloşcă. Gorovei, cr. 69. <$> Tranz. Să-i şi răzleţim de împreună vieţuire pe vreme de 2 ani (a. 1839). Uricariul, xiv, 216. Pentru a răzleţi feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case. Creangă, o. 3. 2. A se răspîndi în direcţii diferite, a se răsfira, a se împrăştia, a se risipi. [Sciţii], cu cursul vremilor în multe părţi răzleţindu-să ... , mai toată faţa pămîntului au acoperit. Cantemir, hr. 58. Legături de sînge se răciră. Frăţietăţi fură răslăţile. Budai-Deleanu, ţ. 346. Turcii ... o luară din nou la fugă, rcslăfindu-sc în toate părţile. Bălcescu, m. v. 126. Cetele revoltanţilor, răslăţindu-se peste tot coprinsul ţinuturilor, . . . pus iiesc peste 60 de sate. Odobescu, s. iii, 534. Pentru line nu mai are zile bune calendarul, Ţi s-au răzleţit ortacii, ţi s-a prăpădit crîşmarul . . . Go-oa, c. p. 37. S-au strîns în muşuroaie ori s-au răzleţit în pustiuri. Anghel, pr. 74. Dacă în turmă nu se află nici un batal, oile se răzleţesc vşor. Stoian, păst. 54. Copiii s-au răzleţit prin lume. Sadoveanu, o. v, 270. Ceilalţi se răzleţiseră pentru un timp. Lăncrănjan, c. ii, 12. ■$> T r a n z. In stradă ne-au răzleţit în grupuri. Vlasiu, d. 68. Cordoanele de. jandarmi şi poliţişti, care fuseseră fărîmiţate şi răzleţite de furia mulţimii, izbutiseră să se regrupeze, v. rom. martie 1954, 151. 4- (Despre aşezări) A se răsfira, a se Împrăştia (pe o suprafaţă mare). Pe la margini... se răzleţeau bordeie murdare. Rebreanu, i. 208. + (Despre munţi, ape) A se ramifica. Apele ei se răzleţesc şi se împrăştie ca viţele unei funii despletite. Vlahuţă, o. a. ii, 122. Jos în adîncime se răslăţeau undele Arieşului. Frîncu-Candrea, m. 30. (T r a n z.) La miazănoapte [Munţii Apuseni] îşi rezlă-ţesc coama pînă în Curcubcta Mare. Frîncu-Candrea, m. 3. + A se destrăma, a se risipi; a dispărea, a pieri. Abia apucaseră a se răzleţi negurile nopţii, că întreg laşul se afla în picioare, v. rom. martie 1959, 17. + (învechit şi regional) A se rătăci, a se pierde; (învechit) a se răsări2. Scrisorile vechi. . . s-au răslăţit de la mîna noastră, din întîmplarea vremilor (a. 1797). Uricariul, i, 147. 3. A se Înstrăina, a pribegi. Că de cînd te-ai răsleţit Pe la noi n-ai mai venit. Alecsandri, p. p. 379, cf. şez. i, 235. — Scris şi: răslefi. — Prez. ind.: răzlefesc. — Şi: rezleţi, rezlăli, răzlăţi vb. IV, rflzlăţâ (tdrg) vb. I. — De la răzneţ. RĂZLEŢÎBE s. f. Faptul de a (se) răzleţi. 1. Despărţire, separare. Intre neamurile lui şi limbile lumii mare deosăbire şi răzlătire să face. Cantemir, hr. 86. + îndepărtare, abatere. (F i g.) Fapta mea... era încă o dovadă de răzleţire de la calea înţelepciunii comune. Galaction, o. 24. 2. Fig. împrăştiere, risipire. Stepa, stepa se îmbracă cu solare răzleţiri. Macedonski, o. i, 28. — Pl.: răzleţiri. — Şi: răzlăţire s. f. — V. răzleji. HÂZLEŢlT, -Ă adj. 1. Care s-a desprins din grup, care s-a depărtat de ceilalţi; singur, răznit. O vacă fugea, răzleţită, cu coarnele înălţate. Sadoveanu, o. iii, 486. (Fi g.) Nota cea din urmă ■ ■ ■ plînge răzleţită pe strunele-nvechite. Petică, o. 52. <$• (Despre abstracte) Din gînduri răzleţite, din îndoieli sumare, Se ţese cugetarea cu luciu strict egal. Labiş, p. 407. <0 (Substantivat) Lăutarii îşi potriveau zgomotos instrumentele penlru a da de ştire tuturor, şi mai ales celor răzleţiţi prin grădină, că începe jocul. Rebreanu, i. 25. + (Despre case) Izolat, situat la distanţă unul de altul. Satul Drăgălina îşi are casele răzleţite pe o coastă. Gîrleanu, n. 129. La curtea răzleţită de sat, lumea umbla după treburi. Brăescu, o. a. i, 20. + (Despre păr) Cu firele depărtate unele de altele; răsfirat2. Părul său era răsleţit ca noaptea pc perina albă. Eminescu, g. p. 58. 2. Răspîndit în direcţii diferite; risipit, împrăştiat. I'urcii . . . încep a fugi răslăţaţi. Bălcescu, m. v. 122. Cînd e turma răzleţită, fără cîini, fără păstor, Lupul iese de la pindă ş-o zugrumă mai uşor. Alecsandri, t. 166, cf. Alexi, w. Oamenii stăteau răzleţiţi prin curte. Lăncrănjan, c. iii, 32. Fig. Acea veche tra-diţiune . . . reslăţită, dezvoltată, împrăştiată, prefăcută dc pe ţări şi de pe vremuri, a ajuns a se întrupa în cultul asiatic al soarelui. Odobescu, s. i, 204. (Despre sate) Cu clădirile depărtate unele de altele, răsfirat3. Vălenii c un sal cu aproape două mii de suflete, răzleţit de-a lungul văii pc o întindere de şapte kilometri. Agîrbiceanu, a. 71. Iată un sat răzleţit, o pădure care dispare îndărătul prăpăstiilor printre care curge înspumat Arieşul. Scînteia, 1953, nr. 2 830. 4- (Despre ape) Ramificat. Ca la două ceasuri cale-n jos de Ploieşti — curge apa Cricovului care, cu mii de pîraie ce se resfiră şi se-mpreună, împestriţează matca sa răslăfală şi năsipoasă. Odobescu, s. i, 63. — Scris şi: răsleţit. — Pl.: răzleţiţi, -te. — Şi: rez-lăţît, -ă, răzlăţiU, -ă adj. — V. răzleţi. RĂZLOĂG s. f. v. răzlog1. RĂZLOO s. m. v. răzlo«». KĂZLOG1 s. rn, (Regional) 1. Bucată lungă de lemn sau despicătură din trunchiul unui copac întrebuinţată la îngrădituri; sclndură groasă, (regional) dulap. Afară de mănăstire de la poartă începea O livadă îndestul ă 2416 RĂZLOG2 - 200 - RĂZMERIŢĂ unde deslui încăpea; Dc răzlogi îngrăditura. Beldiman, e. 75/31, cf. lb. Mănunchile din in sau de cinepă se clădesc pe plută făcută din doi răslogi legaţi la capete. I. Ionescu, c. 153/25. Irinuca avea o cocioabă veche de birne cu ferestrele cit palma, acoperită cu scinduri, îngrădită cu răzlogi de brad şi aşezată chiar sub munte. Creangă, a. 26. Cinele . . . făcu o săritură preste alt gard de răzlogi de la livadă. Sbieba, f. s. 105. Boii . . . se întindeau peste gard şi, proptindu-se în cilt-o răsloaje, rupeau spicele porumbului, săm. iv, 727. îngrăditura livezilor întinse, însă, se face cu răslogi. Pamfile, i. c. 447. Descălecat şi începui a bale cu pumnul într-un răzlog al gardului. Hogaş, m. n. 77. Un gard de răzlogi, veşnic beai, de abia se ţinea pe picioare, id. dr. i, 131. Strunga este făcută din răslogi. Precup, p. 13. Gardul de răzloage este tipic acestor regiuni. Vuia, ţ. h. 108, cf. Diaconu, vr. XXVI, LII. Unii rupeau şi desprindeau răzlogi din garduri. Sadoveanu, o. x, 565, cf. Scriban, d. Cei doi fraţi mai cuminţi şi-au făcut nişie ocoale fru- moase de răzlogi. Sbiera, p. 1, cf. Marian, v. 208, şez. iii, 87. Ş-am pus mîna pe-un răzlog Să-ţi arăt un dor cu foc. i. cr. iii, 342, cf. Viciu, gl., com. din Bilca-Rădăuţi, chest. v 36/79, alr ii/i mn 125, 3 838, a v 16, 22, 25, vi 4, 26, Lexic reg. ii, 76. + (Prin vestul Transilv.; lapl.) Scînduri lungi de 1 m, scobite pentru a intra una in alta şi care se pun pe podul casei. Cf. Teaha, c. n. 259. + (Prin vestul Transilv.; lapl.) Şindrile care nu se îmbucă. Teaha, c. n. 259. + (Prin nord-vestul Munt.) Stănog. Cf. Udrescu, gl. + împletitură făcută din nuiele sau din scoarţă de tei, întrebuinţată în loc de funie; (regional) gînj (Călugăra — Bacău). Cf. alr ii 5 632/ 531. 2. Strungă, ţarc. Cf. Viciu, gl., alrm sn i h 261/95. — Scris şi: răslog. — Pl.: răzlogi. — Şi: răz loc (jahresber. xvii, 132), răzluj) (h xvii 95) s. m., răzloagă (alrm sn i h 261/95, scris şi răsloagă Viciu, gl., pl. răsloage id. ib. ), răsloâje s. f., răzloj (cv 1952, nr. 2, 37) s. n., razlojl (Teaha, c. n. 259), lozgloji (id. ib.) s. m. pl. — Din v. sl. pa3AorK. RĂZL0G2 s. n. 1. (învechii) Sfat, consiliu. Şi acum am trimis în trei rânduri răvaşe ca să vie la răzloj, să stăm de faţă (a. 1761). Iorga, s. d. x, 391 2. (Regional) Datină, obicei. Com. Liuba, alu h 3 229/29. — Pl.: (2) răzloguri. — Şi: răzlop (com. Liuba), răzlâj s. n. — Din ser. razlog. RĂZLOGÎ vb. IV. (Regional) 1. Tranz. şi refl. A (se) îndepărta de cineva sau de ceva; a (se) despărţi, a (se) separa. Că eu, de cind m-am răznit Şi de cînd m-am răslovit, Trei surori am părăsii. Teodorescu, p. p. 286, cf. Novacoviciu, c. b. i, 18. + R e f 1. (Despre turme) A se împrăştia; (regional) a se răşlui (Şercaia — Făgăraş). Cf. Lexic reg. ii, 53. Cînd vine furtuna oile se răzlogesc. ib. 2. Tranz. A hotărî, a decide. Com. din Sasca Montană — Moldova Nouă. Răzlogeşie ori una ori alta. L. Costin, gr. băn. 174. — Prez. ind.: răzlogesc. — Şi: răslovi, răjloji (i. cr. v, 374) vb. IV. — V. răzlog1. RĂZLOGiT, *Ă adj. (Prin Ban.) împărţit. Novacoviciu, c. b. i, 19. — PI.: răzlogiţi, -tc. — V. răzlogi. RĂZLOJ1 s. n. v. răzlog1. RĂZLOJ2 s. n. v. răzlog2. RĂZI.0P s. n. v. răzlog2. RĂZLL'G s. m. v. răzlog1. RĂZLUŞf vb. IV. Refl. (învechit, rar) A se desprinde de cineva sau de ceva; a se depărta, a se rupe. Cu proastă şi scurtă mintea lor răzluşindu-se den credinţa adevărată (a. 1642). gcr i, 98/3. Acesi boier apostat . . . , răzluşindu-se el, făcut-au cu mişcarea lui pre mulţi din cei neajunşi dă minte din boiernaşii curţii dă s-au alunecat cu firea şi după dînsul au urmat. R. Greceanu, cm ii, 193. — Prez. ind.: răzluşesc. — Din slavonul rus pj3a8hhih. , RĂZ VIA vb. I v. rezema. RĂZMĂMĂ s. f. (Regional) Străbunică. Cf. Marian, nu. 63. Nu mă tem nici de răzmama lui. bul. fil. vii-viii, 123. — Pl.: răzmame. — Pref. răz- imună. RĂZMĂRGINE s. f. (Creaţie personală) Extremitate, margine a unui lucru. Născuţi din două răzmargini de lume. Coşbuc, ae. 246. — Pl.: răzmargini. — Pref. răz- + margine. RĂZMÂT, -Ă adj. v. rezemat. RĂZMĂMÎ vb. IV. Intranz. (Prin Bucov.) A înjura des, de mai multe ori, de mamă. Lexic reg. 115. — Prez. ind.: răzmămesc. — De la mamă. RĂZMĂTtiR s. n. v. rezemătoare. RĂZMĂŢĂTj -Ă adj. (Neobişnuit; despre lucruri) în dezordine, în neorînduială. Cingătoare răzmăţată. ap. Cihac, ii, 95, cf. Piiilippide, p. 146. — Pl.: răzmăţaţi, -le. — Cf. dezmăţat. RĂZMELIŢĂ s. f. v. răzmeriţă. RĂZMERJ vb. IV. Tranz. (Rar) A alunga, a îndepărta. Peste cîteva zile, Vasia a fost răzmerit în altă parte. Popa, v. 345. — Prez. ind.: răzmeresc. — Cf. răzmeriţă. RĂZMERICldS, -OĂSĂ adj. (învechit, rar) Agitat, frămîntat; tulbure. Această . . . biserică . . . vremile, mai vîrtos cele răzmericioase, rău o au stricat (a. 1698). Iorga, ap. tdrg. — Pl.: răzmericioşi,-oase. — Şi: răzmirici6s,-oâsn adj. Scriban, d. — De la răzmeriţă. RĂZMERIŢĂ s. f. Război; răscoală1, răzvrătire; (învechit şi popular) răzvală. în toate rîndurele să adevă-răm ca slugile domnului . . in bătăi şi în prinsoare şi în răzmiriţă: Coresi, l. 360/8, cf. Palia (1581), 140/15. Stătu împărat Maxim, cela ce feace aiunce răzmiriţă. Moxa, 366/38. Din tocmala cea rea a cestuia rob să fac războaiele şi răzmiriţele. Varlaam, c. 247. Aşijderea acum la pace pre lesne stătu, ca să să cunoască că, fie la ce îl vor cerca, că-i gata şi la pace şi la răzmiriţe. Ureche, l. 109. Cind veţi auzi oşti şi răzmiriţe, nu vă spămîntareţi. n. test. (1648), 97',/30. Să nu iubiţi răzmiriţile şi războaiele. Neagoe, înv. 233/28. S-au făcut răzmiriţă şi turburare pentru răotalea grecilor. R. Popescu, cm i, 335. După alte faceri de bine ce au făcui în vreamea răzmiriţei, fiind mijlocitori de pace . . ■ , s-au cinstit şi s-au întării de doi înpăraţi mari (a. 1748). bv ii, 106. îmi era bine cunoscut încă din răzmiriţă trecută. Văcărescul, ist. 288. Că după cumplitele necazuri ce au pătimii in răzmiriţă, Au dobindit domn pă măria sa Mihaiu Vodă cel de bună viţă (a. 1792). bv u, 350. Craiul i-a iertat pre toţi, numai pre căpeteniile rezmiriţei nu i-au iertai. Şincai, hr. ii, 2435 RĂZMI1 - 201 - RĂZNI 47/25. Romanii acei ieşiţi din Dachia [erau] . . . respln-diţi carii pre unde putea dincolo de Dunăre, ca tn vreme de răsmiriţă. Maior, ist. 44/14. Alexandru Ipsilanti Voievod, . . . după răsmiriţă muscalilor făcindu-sc pace, au stătut domn acestei ţări. Dionisie, c. 163. A domnit la leatul 1806, tn luna lui avgust, cind ... s-a născocii acea cu prea ciudată începere rezmirifă. Zilot, cron. 65, cf. lb. Huietul era oare ... o cercare a rezmeriţei greceşti ce izbucni la 1821? Russo, s. 170, cf. Polizu. Sînt nişte calici care s-au sculat cu răzmiriţă împotriva împărăţiei. Filimon, o. i, 259. Ba cutare împărat cere cutare lucru; ba supuşii lui vor să facă răsmiriţă. Ispirescu, l. 393. Vine răzmiriţă şi de ea nu scăpăm pe viaţă, nici noi, nici copiii noştri. Delavrancea, s. 197, cf. ddrf. Dar Ştefăniţă, chemînd în ajutor miliţiile ţărăneşti, înăbuşă rezmirifă boierilor. Xenopol, i. r. iv, 224, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Din pricina unei răzmiriţe întîmplate la Ohrida . . . , nu poate să vie. bul. com. ist. i, 110. Dar acu, dacă a venit răzmeriţa, oamenii vor s-apuce şi ei niţel pămînt. Rebreanu, r. ii, 91. A stirnit pe oamenii din veacul lui la răzmeriţă, ducîndu-i şi la vărsare de stnge. Teodoreanu, m. u. 161. Dacă o veni ceasul răzmeriţii: el în frunie! C. Petrescu, a. r. 58 Răz-miriţa ... se stirnise prin Teliorman şi prin alte părţi de ţară. v. rom. octombrie 1954, 13. Jandarmii se uitau nepăsători la răzmeriţa ologilor. Camilar, n. ii, 252. Cînd a început răzmeriţa, a stat un timp să-ncurce apele. Galan, z. r. 380. Stan incepu acuma a trage clopotul de gîndeat că e răsmeriţă în sat. Cătănă, p. b. ii, 41, cf. şez. vi, 38. <$> Fig. ,,Destul de cînd mormînlul ne supse şi ne roase", Striga învălmăşită răsmeliţa de oase. Macedonski, o i, 126. — Scris şi: răsmeriţă. — Pl.: răzmeriţe şi răzmeriţi. — Şi: răzmiriţă (accentuat şi răzmiriţă lb, ddrf, alr 11 425/554), răzmeriţă, riziniriţă, (regional) răzmc-llţă (Alexici, l. p. 11), răzmiliţă (lm ; acccntuat şi răz-mllifă lb), rijuieriţă (ddrf), roşmiriţă (mat. folic. 1 210), lişmlriţă (ib.) s. f. — Din slavonul pdSMHpHna. RĂZMfl num. nehot. pl. (Rar) Multe mii. Clocoteau alte răzmii de oameni, cai, tunuri, căruţe şi che-soane. Camilar, n. i, 218, cf. 305. ^>Loc. adj. Mii şi răzmii = In cantitate sau In număr foarte mare. Un epos ca cele indiene cu mii şi răsmii de versuri, conv. LIT. XLII, 171. — Scris şi: răsmii. — Pref. răz- + inii (pl. lui mie). RAZMIMŢĂ s. f. v. răzmeriţă. RĂZMIRICI rtS, -OA.SĂ adj. v. răzmcrleios. RĂZMiniŢĂ s. f. v. răzmeriţă. HĂZMIRIŢt vb. IV. Refl. (învechit) A se răzvrăti, a se răscula. în urma lui Traian împărăţind Adrian, oareceşi s-au mai ispitit a să răzmiriţi. C. Can-TACUZINO, CM I, 54, cf. ANON. CAII., TDRG. — Prez. ind.: răzmlriţesc. — V. răzmiriţă. RĂZMÎNCĂ vb. I. Refl. recipr. (Prin Ban.) A se duşmăni, a-şi face rău unul altuia. Cf. Novacoviciu, c. b. i, 19. — Prez. ind.: răzmăntnc. — Pref. răz- + mlnea. RĂZMdl s. n. (Regioual; tn expr.) A băga rufele la răzmoi = a pune rufele la muiat. Com. din Peş-tişani — TÎrgu Jiu. — Postverbal de la răzinuia. RĂZMUlA vb. I. T r a n z. (Prin Olt.) A ţine rufele timp Îndelungat în apă; a muia. Cf, alr ii /836, GL. OLT. — Prez. ind.: răzmii. — Pref. răz- +• mula. RĂZMUIAlĂ s. f. (Regional) Faptul de a răzmii i a (Peştişani — TÎrgu Jiu), alr ii /836. — Pl.: răzmuieli. — Răzinuia + suf. -eală. RĂZNATIC, -Ă adj. (Prin nord-vestul Munt.) Care umblă razna; izolat, stingher. Udrescu, gl. Un pui răznatic fuge d-ăilalţi, ca nebunul, id. ib. <$>- (Adverbial) Umblă răznatic. id. ib, — Pl.: răznatici, -ce. — Razna -f suf. -atic. RĂZNEAlĂ s. f. (Prin nord-vestul Munt.) 1. Faptul de a se r ă z n i (i); rătăcire. Cf. Udrescu, gl. 2. Fig. Ţicneală, aiureală. Cf. răz ni (2). Cf, Udrescu, gl. Are aşa cîte o răzneală, o ia razna, anapoda, da-şi revine, id. ib. — Pl.: răzneli. — Răzni + suf. -eală. RĂZNAŞTE vb. III. Intranz. (învechit, rar) A renaşte, a reînvia. (Tranz. fact.) Pre aciiaşi romani la vreame singurii orînduitei sale socoteale ştiute şi ho-tărite, prin darul de adoara naştere . . . de iznoavă să-i răznască. Cantemir, hr. 100. — Prez. ind.: răznasc. — Pref. răz- + naşte. ItĂZNEPOT s. m. (Rar) Strănepot. Şi de pe gură cunoaşte că-i fiul boierului — răsnepoiul ei, care, du-clndu-se la vînătoare, rătăcise, i. cr. iii, 36. S-or hrăni nepoţii şi răsnepoţii lui. ib. iv, 288. — Scris şi: răsnepot. —- Pl.: răznepoţi. — Pref. răz- + nepot. RĂZNEŢ, -EĂŢĂ adj. (Popular) Care a luat-o razna, răzleţ; pribeag, înstrăinat. Cf. Şăineanu, Alexi, w., tdrg. Aoleo, frate răzneţ! Ce ne treci ca un drumeţ Şi nu vii să ne mai vezi? Alecsandri, p. p. 280. Frunză verde pădureţ, Oleoleo, frate răzneţ, . . . Prin lume te-am căutat, Nicăiri nu te-am aflat. Teodorescu, p. p. 281. Oleoleo, frate răzneţ, Ai murit ori eşti drumeţ? ant. lit. pop. i, 39, cf. Todoran, gl. — Pl.: răzneţi, -e. — Razna -f- suf. -el. RĂZNEŢI vb. IV. Refl. (Rar) A se răzleţi; a se răzni (1). Ş-acuma numai apa plînge, iar noi ne-am răzneţi i pe-aiure. Anghel, i. o. 25. — Prez. ind.: răzneţesc. — V. răzneţ. RĂZNI vb. IV. 1. Refl. (Popular; despre vite, oi etc.) A se depărta (de cîrd, turmă etc.), a se rătăci, a se pierde; (despre oameni) a se despărţi, a se depărta, a se izola (de ai săi); a se înstrăina, a se răzleţi, (rar) a se răzneţi. Hotărîră intre dinşii unul d-alt a se răzni. Pann, h. 75/5, cf. Polizu. Unul din taurii cirezii s-a răsnit de turmă şi şi-a luat lumea în cap, punlndu-şl coada pe spinare. Ispirescu, u. 57, cf. ddrf. De frica ocnei s-a răsnit Şi-i dus de-atunci. Coşbuc, p. i, 230, cf. Barcianu, tdrg, Şăineanu, d. u. Vai de ju-ninca sau de mimatul care se răsnea din turmă, că se pomenea cu boata între coarne de se întorcea zăpăcită. Al Lupului, p. g. 33, cf. Scriban, d. Ei se răsniseră din faţa cîrciumii — unul făcîndu-se că are o nevoie, altul, chipurile, că se abale pe la colibă, ca să mănînce. Pas, l. i, 20. Nu i s-a întors vaca şi şi-o cauiă, s-a învăţat să se răznească de cireadă. v. rom. noiembrie 1963, 6. El de frică s-a răznit Şi s-a dus la haiducii. Alecsandri, p. p. 275. Că fraţii s-au prăpădit, Surorile s-au răsnii, Florile s-au ofilit. Teodorescu, p. p. 284. Fraie! noi laolaltă nu mai putem trăi, ci hai sd ne răsnim. Cătană, p. b. ii, 139. Şi eu m-am răsnit, La slăpîn am venit. Păsculescu, l. p. 181. Şi la nevasta mea, care m-am răznit de ea. L. Costin, gr. băn. 174, cf. Novacoviciu, c. b. i, 19, Tomescu, gl,, alr i 1 309/40, alr ii 3 481/833, 872. De cind le-ai răsn1 2451 RĂZ NIT - 202 - RĂZOR» de noi, Ne-am făcut nouă feciori, ant. lit. pop. i, 39. Umbltnd singur prin tirg, m-am răznil. Pamfile, c. 50. <0> E x p r . A o răzni spre cineva sau ceva = a se năpusti, a tăbărî asupra cuiva sau a ceva. Un armăsar dereş, furui o dată pe nări şi o răzni spre lup. Plopşor, c. 15. A o răzni Ia fugă = a o lua (a o rupe) la fugă, v. fugi. 4 T r an z . (Regional) A răpi, a lua cu sila. Lupul mi-arăznitun miei. Pamfile, c. 51. 4- Intranz. (Rar) A pribegi, a rătăci. Săraca Todosia, . . . oare pe unde mai răzneşte şi ea prin astă lume de nevoi? Rebreanu, nuv. 200. 2. Tranz. (Prin Olt. şi nord-vestul Munt.; în expr.) A răzni vorba = a pierde firul ideilor, a face digresiuni în povestire. Cf. Tomescu, gl., Udrescu, gl. Şi cum vă spuneam . . ■ ori cc vă spuneam, că răznii vorba! id. ib. — Scris şi: răsni. — Prez. ind.: răznesc. — V. razna. HĂZIMÎT, »Ă adj. Răzleţit, despărţit, izolat; rătăcit. Pătru ■ ■ ■ Intru iudeii ceia răşini {ii . . . scrie. cod. vor. 136/7. Căci noi in parte, adică despărliji şi răsnifi unul de altul nu stntem nimic. Gorjan, h. ii, 95/6. îl răbufni la pămînt, întocmai cum lupii leşinaţi borşesc şi dărimă taurul răznit de tamazlîc. Delavrancea, s. 234, cf. ddrf. Dintre duşmani măcar unul din oaste răznit, să ucidă. Murnu, i, 202. Străin pierdut, pe lume fără parte, Răznit de-ai tăi, de lot ce-ai scump departe, în van ai blestema şi-n van ai geme. Iosif, patr. 81, cf. Udrescu, gl. + F i g . Părăsit, singuratic. De atunci a rămas săpiămîna de ,,praguri" răzniiă de celelalte. Muscel, 26. Murise, lăsînd răsniie şi în-glndurate măturelele şi gutuiul altoit. Klopştock:, f. 5. — Scris şi: răsnit. — Pl.: răzuiţi, -ie. — Şi: (în- vechit) răsinit, -ă adj. — V. răzni. HĂZNfjŢĂ s. f. v. rizimtă. RĂZOĂRĂ s. f. v. răzor. RĂZOL s. n. v. răzor. HĂZtfn1 s. n. t. Fişie Îngustă de păinlnt nearat sau brazdă adîncă (servind de obicei ca hotar între două ogoare), hat; coamă de pămînt formată din două brazde alăturate cînd arătura se începe de Ia mijlocul ogorului. De acole drept spre ameazăzi pe răzor, am mai pus o piatră supt deal (a. 1667). Uricariul, xxv, 67, cf. Klein, d. 61, lb, Polizu. Nevăstuicile . . . se furişează printre răzoare, vînînd cuiburi de păsărele. Odobescu, s. iii, 185. Locurile despărţite prin coamele răzoarelor păreau că se învirtesc, alunecind repede în urma trenului. Sandu-Aldea, d. n. 255. Se opri în marginea delniţei, pe răzorul ce-o despărţea de altă fîneaţă. Rebreanu, i. 49. Lanurile par pătate de sînge, atit e de mare numărul macilor; pe margine şi pe răzoare le răspund adevărate covoare galbene de păpădie înflorită. Camil Petrescu, o. i, 266. M-o făcut maica făcut Pe răzoru inului, Pe sama străinului. Mîndrescu, l. p. 24, cf. com. din Straja — RXdXuţi. Să-ţi rămîie carele, Pe toate ră-zoarelc, Să le pălea(scă) soarele. Bîrlea, c. p. ii, 144, cf. Podariu, fl. 65, Tomescu, gl., alr sn i h 31, Lexic reg. 85 4' (Regional) Şanţ (alr ii 2 544/310) făcut prin holdă ca să se scurgă apa (chest. iv 40/22, 66a, 376). 4 Porţiune de pămlnt mai ridicată şi nearată de-a lungul unui drum sau al unui şanţ; cărare, potecă. Grădina are boltă de viţă, răsoare aşternute cu nisip. Slavici, n. i, 251. Flăcăi care pocnesc din bice . . . ţin răzoarele şi să îndeasă din ce în ce pe drumul mare. Delavrancea, s. 196. Sub tei, la margine de drum, S-oprise pe răzor. Coşbuc, p. i, 227. Suie-n pas domol răzorul Un voinic pe murg călare . . . Goga, Poezii, 85. Se ducea încet la mal pe răzor. BrX-tescu-Voineşti, p. 129. Războaie mari ne-au pustiii. Numai în Lancrăm subt răzor Rămas-a firav un izvor. Blaga, p. 193. înainte de a ieşi în drum, m-am împiedi- cat şi-am căzut peste un răzor, tn cap. Lăncrănjan. c. ii, 40. Du-ie dor pe sub răzor, Nu veni pe rîtul gol. Reteganul, tr. 139, cf. Hodoş, p. p. 71. 2. Loc arabil sau arat; ogor. Au suspinat pămîntul ... de au plînsu rozoarele lui toate. Biblia (1688), 3762/14. Unele lacuri amare şi sărate . . . stau pe răzoarele marelui cîmp al Bărăganului. Odobescu, s. ii, 148. Io mă duc în Obîrşie, că mai am acolo un răzor de săpat. Vlasiu, a. p. 73. Mă duceam şi prin satele vecine, tăind hotarele de-a dreptul pe răzoare, id. d. 202, cf. h ii 254, xvii 445. Să-ţi cîrpcşti viaţa, măi frate, . . . Tot cu fiare încovoiate Pe răzoarele arate. Teodorescu, p. p. 291. Şi te scoli în prînzul mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Şi soarele pe răzoare. JarnIk-Bîrseanu, d. 422, cf. alr ii 5 098/386. -0> F i g . Mă văd fără veste pribegind pe răzoarele literaturei. Odobescu,s. m, 12. N-au mai sporit în mine răzorul de legendă şi de epopee. Galaction, a. 68. 4 Strat de flori sau de legume. Unde te uiţi, numai flori, răzoare de flori pe lîngă ostreţe. VlahuţX, r. p. 122. Răzoarele de flori, rînduite pe trepte, îşi amestecau miresmele. Anghel-Iosif, c. l. 15. Răzorul de lalele mai trăia sub pămînt. Galaction, a. 474. Mîncam usturoi fraged, smuls din răzoarele lui. BrXescu, a. 105. Toată cîmpia e înflorită de colorile lor vii şi de răzoarele grădinilor. Sadoveanu, o. ix, 218. Florile trezite mi-s. Aripile şi-au deschis Şi, desprinse din răzoare, Stoluri lungi încep să zboare. Arghezi, c. o. 75. Cu toate că ziua fusese foarte caldă, aici între copaci şi răzoarele de flori era răcoare. Camil Petrescu, n. 157. Se apropie de fereastră să privească afară, în ploaia ce-i blagoslovea grădina sa, livada sa, răzoarele sale cu flori. C. Petrescu, a.r. 195. în curtea acestei case doi copii se joacă la umbra unui copac, în timp ce o femeie pliveşte răzoarele de flori. Scînteia, 1953, nr. 2 787, cf. Gorovei, cr. 55, Ciauşanu, gl., Tomescu, gl., alr i 837/890, alrm sn i h 126, a iii 1& 3. (învechit şi regional) Flşie îngustă şi lungă de pămînt, servind adesea ca unitate de măsură; p. restr. şir (de viţă de vie); distanţa dintre şiruri. Petru v. v. dăruieşte lui Andrei Postelnicul ,,irei fălci şi 18 răzoare" de vie în tîrgul Cotnar (a. 1575). I. BrXescu, m. 32. I-am vîndut două rotoare de vie (a. 1639). Iorga, s. d. i, 276. Şi stătu îngerul Domnului întru răzoarele viilor. Biblia (1688), 113*/21. Dat-am cartea noastră dc judecată şt de întărire Ia mîna Necolai Gli-goroi . . . , fiind în pricină cu socru-său, Consiandin a lui Manole, pentru trei rozoare de vie (a. 1725). 1 Irigări ui,, vii, 16. Se înfăţişează la judecată ■ . ■ pentru 15 răzoare de vie (a. 1759). Iorga, s. d. i, 234. Pe dealurile care închid zarea, vii cu răzoare de viţă paralele şi drepte, parcă sînt trase cu condciul. Brătescu-Voineşti, î. 59. Răzorul . . . este în actele din secolele al XVI-lea şi al XVII-lca ... o măsură dc pămîni. Panaitescu, o. ţ. 171, cf. h xiv 84, xviii 317, alr ii 5 133/2, 27, 878, alr sn i h 8. — Scris şi: răsor. — Pl.: răzoare. — Şi: (învechit şi regional) roz6r, (regional) riizol (chest. iv 40/376, 546c-2, ai.r sn i h 31/537, alrm sn i h 24, a vi 9), rozol (chest. iv 29/772, alr i 948/186, 595, 735, 770, 772) s. n., (învechit şi regional) răzoără (Asachi, s. l. ii, 73, alr sn i h 8/2) s. f., (regional) răzv6r (tdrg, com. din Sasca MontanX — Moldova Nouă, chest. iv 29/42, 129/49, 262, alr sn i h 31, alrm sn i h 126, Glosar reg.) s. n. — Din bg. paaop. RĂZOR2 s. n. (Ieşit din uz) Arc mare de trăsură. Caleaşca e gala; mai are nevoie numai de un răzor. Alecsand.ri, t. 852. Pe uliţa mare e o circulaţie vie, o ne-ntreruptă fîşîitură de roate pe răzoare. Caragiale, o. i, 57. Avea porci la îngrăşare, două vaci cu lapte, căruţă pe. răzoare. Slavici, n. ii, 87. — Pl.: răzoare. — După fr. ressort. RĂZ()R3 s. n. (Regional) Drug de oţel ascuţit la 2458 RĂZORAŞ - 203 - RÂZUMĂN un capăt, folosit la facerea găurilor în gheată in vederea pescuitului cu năvodul. Cf. Antipa, p. 789. — Pl.: răzoare. — Etimologia necunoscută. RĂZORAŞ s. n., s. m. 1. S. n. Diminutiv al lui răzor1 ; (regional) răzorel. Cf. chest. iv 129/778. + Porţiune de pămlnt mai ridicată şi nearată (de-a lungul unui şanţ sau al unei poteci). Ionul Sintionul, Ce şade pe-un răzoraş Şi etntă din fluieraş. folc. transilv. i, 332. + Strat de flori sau de legume. Fiecare casă pare a fi o vilă, strinsă intre merii in floare şi zecile de răzoare cu trandafiri altoiţi. Galaction, o. a. ii, 298. 2. S. m. (învechit) Vecin (cu proprietatea). Ctnd va vrea cinevaş să vtnză lucru nemişcăloriii, să aibă datorie a da in ştire intti rudelor ce vor fi părtaşi la acea moşie cu dinsul sau răzoraşi. prav. cond. (1780), 130. Dăm bun şi credinciosu zapisul mieu Ia mina dumnealui jupăn Niculae, răzoraş cu mine (a. 1823). Iorga, s. d. xxii 374, cf. Polizu, i. Brăescu, m. 24. — Pl.: (1) răzoraşe, (2) răzoraşi. — Şi: (regional) rozorâş s n. chest. iv 129/778. — Răzor1 + suf. -aş. RĂZORUL s. n. (Regional) Diminutiv al lui răzor1 (1); răzoraş (1) (Măţău — Cîmpulung). Cf. chest. iv 129/778. — Pl.: răzorele. — Răzor1 + silf. ~el. RĂZORt vb. IV. 1. Tranz. (Rar) A face răzor1 (I); a despărţi, a separa. Cf. Şăineanu. Karakioi răzoreşte cele două oraşe. ap. Scriban, d. 2. Refl. (învechit) A se mărgini, a se Învecina. Palru pogoane de vie . . . să răzorescu cu viia lui Calotă (a. 1736). bul. com. ist. v, 243. Moşi ia Budoi ... să răzoreşte pă deal cu Tereujani (a. 1786). Iorga, s. d. xiv, 204. De pe culmea Tătarului, unde se răzo-resc hotarele noastre cu ale Ardealului, ne luăm rămas bun de la mîndreţile ţinutului Prahova. Vi.ahuţă, o. A. n, 143, cf. Şăineanu, d. u. , Scriban, L’. — Prez. ind.: răzoresc. — V. răzor1. HĂZORlT, -Ă adj. Mărginit, tivit, chenăruit. [Fetiţa] intră blajin sub o blană de urs, adormind cu mina aninată de cerculeţele ICirei, răzorite cu amici. Delavrancea, s. 167. — Pl.: răzoriţi, -te. — V. răzori. UĂZrtS, -OAsĂ adj. (Prin Mold.) Cu raze (1). Soare luminos, Cit eşti de răzos, Cti eşti de frumos, Aşa să fiu şi eu de frumoasă, Băzoasă, Luminoasă. Marian, v. 112. -$> (Substantivat) Tu eşti rază prea frumoasă Şi rădzos prea luminos, arh. folk. ii, 127. — Pl.: răzoşi, -oase. — Rază + suf. -os. HĂZUl vb. IV. Tranz. 1. A Îndepărta cu ajutorul unei unelte un strat subţire de pe suprafaţa unui lucru ; a rade (1), (regional) răzălui (1). Cf. Klein, d. 155. După ce luă peşti după porunca vezirului, îi răzui şi îi spălă frumos. Gorjan, h. i, 60/13, cf. Ponzu, Cihac, i, 225, ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Geamurile îl sînt îngheţate tun, cu frunze geniile, de nu le-at răzui nici cu custura. Delavrancea, s. 184. Cu o foarfecă veche încercă să răzuie bucata dc hirtie, sudată parcă tn geamul îngheţai. Barbu, p. 172, cf. alr sn iv h 1 064, ib. h 1 186. + F i g. A atinge In treacăt; a rade (4). Cf. Marcovici, c. 13/13. Rîndu-rele zbor, s-înirece, C-o aripă răzuiesc Unda. I. VĂ-CĂRE SCUL, P. 19/22. 2. A freca ceva cu o unealtă sau de o unealtă, pentru a obţine un material mărunţit; a da pe râzătoare. Cf. I. Golescu, c. Băzuieşte săpun de cel bun . . . şi să se frămînte bine ptnă se va topi. Piscupescu, o. 305/16, cf. Scriban, d. Se sapă o vînă de nuc, i se răzuieşte coaja cea gălbuie şi cu aceasta se face o legătură. Pamfile, b. 33. — Prez. ind.: răzuiesc şi (popular) răzui. — Raz1 + suf. -ui. RĂZUIAlA s. f. Răzuire. Neajunsul. . . lingurilor de lemn . . . sătenii ii combat cu spălătura cu apă şi cu răzuiala cu cuţitul. Manolescu, i. 67, cf. Scriban, d., dl, DM. — Răzui + suf. -cală. RĂZUlRE s. f. Acţiunea de a răzui; răzuială, (regional) răzăluială, (rar) răzuit1. Cf. Polizu, ddrf. Cel puţin jumătate din operaţiunile efectuate la o maşină sînt lucrări . . . care ... nu permit încărcarea maşinii la sarcina ei maximală, de cx. filelare, răzuire ele. Orbonaş, mec. 106, cf. dl, dm. — V. răzui. RĂZUÎT1 s. n. (Rar) Răzuire. Răzuitul nu era o muncă pe care s-o poţi face zile întregi tn şir. Vlasiu, a. p. 363. — V. răzui. RĂZUlT2, -A adj. Ras2 (1); (regional) răzăluit. Ia tărîţe de grîu o mînă, Săpun bun sau prost răzuit, doao dramuri. Piscupescu, o. 225/18. — Pl.: răzuiţi, -te. — V- răzui. nĂZUlTOARE s. f. I. Unealtă cu care se răzuiesc diferite obiecte (pentru a le curăţa sau netezi); (regional) râzătoare (4). Cf. drlu, ddrf. Ceea ce rămîne lipii de covată se rade cu răzuitoarea. Pamfile, i. c. 197, cf. Şăineanu, d. u., Alexi, w., Ioanoviciu, tehn. 214. Mi-au dat să lustruiesc cu răzuitoarea trei sute de scinduri de stejar. Vlasiu, a. p. 363, cf. alr ii 4 010/141, ib. 6 623/723. + (Rar) Pilă. Alexi, w. + (Regional) Unealtă cu ajutorul căreia se desfac boabele de pe ştiuleţii de porumb (Sărăţeanca — — Buzău), alr ii 5 164/728. 2. (Regional) Otic (1). alrm sn i h 17. 3. Unealtă alcătuită dintr-o lamă de metal cu coada de lemn, folosită la curăţirea noroiului sau a gheţii acumulate Intre şinele de cale ferată. Cf. dl, dm. 4. Râzătoare dl- Morcovi raşi pe răzuiloare. Piscupescu, o. 323/15. Iarbă mare rade-o cu o răzuiloare, ca o lingură, şez. viii, 152, cf. alr sn iv h 1 052. — Pl.: răzuitori. — Şi: (Învechit şi regional) răză-itoâre (lb, Klein, d. 155, Barcianu, Alexi, w., dr. vi, 227), (regional) răziitoârc (alr sn iv li 1 052/ 182), rcziitoâre (ib. h 1 052/172), răzîitoâre (com. din Sălişte — Sibiu, alr sn iv h 1 052/141), răzlietoare (ib. h 1 052/130), rtzăitoare (Păcală, r. 70) s. f. — Răzui 4- suf. -loare. RĂZUIT6r s. n. 1. (Rar) Râzătoare (1), (regional) râzător1 (2), răzuş. Se va renunţa la răul obicei de a transforma capul pilei în răzuitor. Orbonaş, mec. 227. 2, (Regional) Otic (i) (Brebu — Clmpina). h xi 289. 3. (Regional) Râzătoare (1) (Piua Pietrei — Feteşti). h vii 372. — Pl.: răzuiloare. — Răzui + suf. -tor. RĂZUITliRĂ s. f. (Regional) Aluat ras de pe vasul in care s-a frămlntat plinea; răsătură (H 1). Cf. Ponzu, Barcianu, Alexi, w., alr ii 4 009/728, 769, 987. — Pl.: răzuituri. — Răzni + suf. -tură. RĂZIIMĂ vb. I v. rezema. RĂZi'MĂN, -Ă adj. (Slrbism, prin Ban. ; despre persoane) Priceput; deştept. Novacoviciu, c. b. i, 19. + (Despre vorbire) Clar, limpede, lămurit (Pecenişca 2473 RĂZUŞ - 204 - RĂZVRĂTI — Băile Herculane). Cf. alr xi/2. + (Adverbial) Sincer (Pecinişca — Băile Herculane). Cf. alr ii/2. Spune răzumăn. ib. — Pl : răzumăni, -e. — Din ser. reznman. RĂZtiŞ, -Ă s. n., s. f. 1. S. n. Daltă de diferite forme şi mărimi folosită In dulgherie, tîmplărie, rotărie etc.; teslă, gripcă. Cf. Dosoftei, v. s. noiembrie 136r/27, lb, Polizu, Gheţie, r. m., Dam£, t. 113, Barcianu, Alexi, w., tdrg, Pamfile, i. c. 119. Ornamentele de llmplărit făcute cu cuţitul, cu ferăstrăul cel mic, cu sfredelul, cu răzuşul, ghinul etc. Păcală, m. r. 490, cf. Şăineanu, d. u. Are trebuinţă domnia sa de un ciocan de pietrar; de un răzuş ori o daltă. Sadoveanu, o. xiii, 795, cf. Scriban, d., h i 24, vi 209, ix 363, 510, x 69, 111, 209, 480, 506, 585, xi 517, xn 276, xvi 97, 161, xvii 297, xvm 104, rev. crit. iii, 166, Brebenel, gr. p., com. din Straja — Rădăuţi, Densusianu, ţ. h. 331, chest. ii 239/52, 240, alr ii 6 655, ib. 6 657, ib. 6 658, ib. 6 678 bis, ib. 6 794, alrm sn i h 366, a v 28, 34, vi 26, ix 3, 4. + (Regional) Şurubelniţă, alr ii 6 652/141, ib. 6 654/141, 531, alrm sn i h 364. 2. S. n. (Regional) Otic (1). Cf. tdrg. Oticul, otigul sau răzuşul este un băţ lat la un capăt, cu care se dă jos de pe cormună pămîntul care s-a aprins de dînsa. Pamfile, a. r. 37, cf. Scriban, d., h xvii 66, rev. crit. iii, 166, Viciu, gl., Gregorian, cl. 61, alr sn i h 23, alrm sn i h 17, aii 8, 12, iv 5. + Unealtă de lemn sau de fier, de forma unei tesle mici, folosită pentru a rade aluatul de pe covată; (regional) râzătoare (3), răzuitor (1). Cf. lb, Viciu, gl. Cînd puneam mîna pe uşă, Mă lovi cu o răzuşă. Bîrlea, c. p. 272, cf. com. din Frata — Cluj, alr ii 4 010/235, 250, 260, 279, 284, 316, 334. + Unealtă de fier sau de lemn cu care se desprinde coaja de pe buşteni. Arvinte, term. 163, cf. Lextc reg. 107. + Unealtă pentru plivit, formată dintr-un băţ prevăzut la un capăt cu o bucată de fier, lată şi tăioasă. Răzuşul e un băţ ascuţit la un cap, cu care copiii, primăvara, se duc la scos brănduşi. Pamfile, j. i, 73. 3. S. f. (Regional) Rangă, pîrghie (la moară). Cf. tdrg, Scriban, d. 4. S. f. Piesă de lemn care opreşte sulurile războiului de ţesut să se desfăşoare mai mult decît trebuie. Cf. Dame, t. 136, Scriban, d. — Pl.: (n.) răzuşuri şi (rar, f.) răzuşi. — Raz1 -f suf. -uş. RĂZVÂLĂ s. f. (învechit şi popular) Răscoală, răzmeriţă. Căci bunul paşă plecă cu pace, Dînd cre-dinţare cum că va face La împăratul a se întoarce Rez-vala ţârei iarăşi în pace. Zilot, cron. 353, cf. tdrg. Jiul apele-şi adună, Surla de răsnală sună. v. rom. iunie 1954, 23. Nu ştiu e răzvan în ţearâ, Ori turcii că ne-mpresoară? mat. folk. 54. Măre, să nu vă-nspăi-mîntaU Că nu e răzvală-n iară. ib. 56. — Scris şi: răsvală. — Pl.:? — Şi: (învechit) rez-vălă s. f., răzvân s. n. — Din slavonul paasdAa. RĂZVÂN1 s. n. v. rădvan. RĂZVÂN2 s. n. v. răzvală. RĂZVĂRSĂ vb. I v. revărsa. IIĂZVĂRSĂT, -Ă adj. v. revărsat2. RĂZVĂHUf vb. IV. Tran z. (Rar) A vărui din nou, a vărui de mai multe ori. A rînduit mereu, a curăţit, a văruit şi răzvăruit, şi-a dres casa. Slavici, o. ii, 23. — Prez. ind.: răzvăruiesc. — Pref. răz- + vărui. RĂZVECHI, -VJÎCHE adj. (Rar) Foarte vechi, străvechi. Cf. Scriban, d. — Pl.: răzvechi. — Pref. răz- + vechi. RĂZVEDÎT adv. Clar, limpede, desluşit. Mult mai răsvedit ni vorbeşte Ştefan, fiiul lui Alesandru celui Bun, despre serviciile şi proprietăţile popei Iuga. Sbiera, f. s. 29. Chipul lui însă îl văd răzvedit dinaintea ochilor de azi. Lungianu, ap. cade, cf. Puşcariu, l. r. i, 391. — Scris şi: răsvedit. — V. răzvîdi. I1ĂZ VKSTÎ vb. IV. Tranz. (învechit, rar) A aţîţa, a instiga; a răzvrăti. Afară de leage acesta răz- vesteaşte oamenii a cinsti Dumnezeu. Coresi, l. 85/18, cf. 79/22, dhlr ii, 528. — Prez. ind.: răzvestesc. — Din slavonul pd;jfrfci|jTdTH. IlĂZVIDl vb. IV. Intranz. (Rar) A explica, a lămuri. îl roagă să răzvidească el ce însemnează, ap. cade. — Prez. ind.: răzvidesc. — Din ucr. pasBHjţaTH ,,a cerceta, a afla". RĂZVÎRI vb. IV v. răsvări. RĂZVÎRTÎ vb. IV v. răzvrăti. RĂZVLĂTÎ vb. IV v. răzvrăti. RĂZVIĂTlRE s. f. v. răzvrătire. RĂZVLĂTITtfR, -OĂRE adj. v. răzvrătitor. RAZVOD s. n. (învechit) Demonstraţie, paradă militară. Cf. cr (1830), 2931/14. Portretul înfăţoşază un bărbat foarte frumos ... O femeie a unui scriitor de la judecătoria ajutătoare vroia să-l cumpere, nădăjduind că na găsi originalul la vrun răzvod de la Copou. ICogăl-niceanu, în pr. dram. 427, cf. scl 1960, 583. — Pl.: răzvoduri. — Din rus. paaiiOfţ. RĂZVOLUŢIE s. f. v. revoluţie. RĂZVtÎR s. n. v. răzor. RĂZVOT s. n. (Rar) Votarea din nou a unei propuneri, a unei legi etc. care a fost respinsă printr-un vot anterior. Cf. Săghinescu, v. 66, cade, Scriban, d. — PI.: răzvoturi. — Pref. răz- + vot. RĂZVRĂTI vb. IV. Tran z. şi r o f 1. I. (învechit) A (se) schimba, a (se) transforma, a (se) întoarce. Cu aleşii ales veri fi şi cu întorţii răzvrăti-ie-veri (i n t o a r -ce-te-veri c, înde r etnici [-te-] v e r i h, te veri Indărlpnici d, îndă ritnicu fi-veri c2). psalt. 27. Socotiia să răzvrătească Antipatii den credinţă. Coresi, l. 58/12, cf. 71/20. Ai răzvrătit mintea cea prea rea a părerii lui Copronim . . . ca pre un temeiu putred. Mineiul (1776), 99',l/20. Cu pavăza credinţei răzvrătind eresurile, au luminat lumea. ib. 149^1/1. + Refl. A se lepăda de cineva, a-1 părăsi. Străjarii . ■ . s-au resvrătit de la dînsul şi au năzuit la forgaci şi la unguri. Şincai, hr. ni, 1/8. 2. A (se) răscula (1), a (se) revolta; (învechit) a (se) rezbela, a (se) răzmiriţi, a (se) rocoşi, a (se) răzvesti. Dar totuşi pe furiş, cîieodată, Răzvrătind lumea, el se desfată. Budai-Deleanu, ţ. 72. Nu mai face-m-potrivire, nu te răzvrăti nicicum, Tăinuitei lui voinţe supune-le dc acum. Beldiman, o. 16/7, cf. lb. în smintirea noastră ne răsvrălim împotriva naturei cu strigăte de desnădejde. Marcovici, c. 56/15, cf. Polizu. Vă sfărîm oasele, cînd vă veţi răzvrăti. Filimon, o. i, 112. Eu răsvrăteam imperii, popoarele cu gîndul. Eminescu, o. i, 88, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, 2494 RĂZVRĂTIRE - 205 - RĂZVRĂTIT Alexi, w., tdrg, Nu ne-am răzvrătit, ne-ai răzvrătit! Delavrancea, o. ii, 157. De ce l-aţi dat prile jul să se răzvrătească? Stancu, b. a. iii, 303. Nn vă răzvrătiţi: moartea noastră . . . c împlinirea legii. H. Lovinescu, t. 184. S-au răzvrătii iobagii Iui Doja şi Horea. v. rom. februarie 1963, 3. (Fig.) Pămîntul ingrat, soarele perfid, natura întreagă se răzvrătea, parcă, împotriva cuceritorilor. Brăescu, a. 228. <$> Intranz. (învechit) Planuri fac, dau hotărîre . . . deodată a răsvreti. Beldiman, e. 2/20. + R e f 1 . A se indigna. Te scormoni toată vremea să afli, să-nţelegi, Te-ncredinţezi aproape, te răzvrăteşti şi negi. Arghezi, vers. 389. Ceva s-a răzvrătit în mine, slab, şovăitor. Lăncrănjan, c. ii, 361. (Tranz.) Persoana lui întreagă, îmbrăcată tn negru şi pretenţios, te înţepa şi te răzvrătea. Galaction, o. a. i, 148. 4- Intranz. (Rar) A unelti, a complota (Împotriva cuiva). Tomas Viat ... a răsvrătit contra Kenlului. Negruzzi, s. iii, 337. 3. A (se) risipi, a (se) împrăştia. Şi de n-ar fi sărit un Alecu . . . carele cu o măciucă ce anca în mînă, lovind pe Dumitru Veseleu în cap, . . . şi pe alţi mulţi din ei răzvrăttndu-i în toate părţile — negreşit putea să să tntîmple omor (a. 1835). doc. ec. 574. Groaza s-a răzvrătit . . . în tot cuprinsul Lehiei. Sadoveanu, o. xii, 297. f Tranz. A răscoli, a scormoni. Ies cu capul dat pe spate, Soaţele-i spre văi; Răznrătesc, întunecate, brazdele de fîn. Coşbuc, p. ii, 17. (Fig.) Ţiiera şi cobza fermecată . . . le-ndulceau robia şi amarul Si răznrăteau, de sub cenuşă, jarul. v. rom. iulie 1954, 247. — Scris şi: răsnrăti, resvrăti. — Prez. ind.: răznrătesc. — Şi: (Învechit) răzvreti (scris răsvreti), răzvlăti (lb), răzvlrti (Polizu, l. rom. 1962, nr. 4, 407) vb. IV. — Din V. Sl. pd3RpdTHTH. KĂZVRĂTlRE s. f. Acţiunea de a (se) r ă z-vrăti (2) şi rezultatul ei; răscoală1 (1), revoltă, răzmeriţă, răsculare, rebeliune, (învechit) rocoşire, rocoş, rocoşeală, (rar) răzvrăţ; nesupunere, neascultare. Cirepleacă-se tn răzvrătire (îndărăpniciuni d) duce Domnul cu ceia ce facu fără leage. psalt. 273. Au fost mare reznleiirea între turci (a. 1806). Iorga, s. d. xxii, 57. Vodă vra ţara să învite Asupra Porţii cu răzvrătire. Budai-Deleanu, ţ. 154. Necontenite pricini şi răzvrătiri nasc (începutul sec. XIX). Uricariul, xx, 374/13. Romii, temîndu-se de răzvrătire, n-au vrut ca să se afle la îngropare. Beldiman, n. p. ii, 23/2, cf. lb, Polizu. Sîngele acesta stropeşte mai multe inimi în care odrăsleşte duhul vrajbei şi a răsvrălirii. Negruzzi, s. i, 274. Răzvrătirea din Ţara Românească nu era în contra turcilor. Ghica, s. 35. Elefantul . . . , temîndu-se cu dreptul de vreo răzvrătire, Pe iepure la vulpe cu un bilet trimise. Alexandrescu,o. i, 232. Răbdare! ...toţi boierii de răzvrătire-s gata. Alecsandri, t. ii, 95, cf. lm, ddrf, Şăineanu, Barcianu. Nu căta vină într-o răzvrătire dreaptă. Davila, v. v. 106, cf. Alexi, w. Măria ta, norodul La vestea răznrătirii lui Negru voenodul Se-ndreaptă către tine. Petică o. 185. In comună a izbucnit o răzvrătire. Rebreanu, i. 355. Înţelegi cum germinează şi enolu-ează, în sute de cazuri analoage, cruda dezamăgire, răz-nrătirea, anarhia. Galaction, o. a. i, 98. Aceste cărţi îndeamnă la răznrătire şi la moartea noastră. Sadoveanu, o. x, 170. Li-e rîndul să vorbească şi oamenii de rînd Ieşiţi în răzvrătire. Arghezi, c. o. 109. Acesta e al doilea caz de răzvrătire în celule pe ziua de azi. Stancu, r. a. ii, 237. Se întorc acasă şi aduc cu ei microbi de răzvrătire. Vornic, p. 229. Uimit şi îngrijorat că feciorii îl vorbesc de rău în lume, Moromete se hotărî să înăbuşe fără cruţare acest început de răzvrătire. Preda, m. 73, cf. h ii 39. F i g . Cit era de legitimă această răzvrătire a Oltului strănechilor balade! Galaction, o. a. i, 241. De la primii paşi chiar [Bistriţa] trăieşte o neistonită fierbere, o veşnică răzvrătire împotrina a lot ce-ar îndrăzni să i se pună de-a curmezişul, v. rom. martie 1954, 221. Găsesc oricînd în tine, Ctnd osteneala vine, renăscător imbold — In răznrătirea penei cu cioc tăios şi ager Şi-n crunta răz- vrăiire a spadei de ta şold. Labiş, p. 296. + Instigare la revoltă, la răscoală. Colo jos, în Suceava, găsi-vei răznrătirea, Clocind şi pregătindu-ţi mărirea sau pieirea. Alecsandri, ap. dl. + Indignare, mlnie, nemulţumire, revoltă sufletească. Apogeul la care sufletul atinge, Cînd poartă cînlece-ntre aripi dă naştere la răznrătiri. Macedonski, o. i, 62. La cerul gol de îndurări Znîrli-nom răznrătirea. Neculuţă, ţ. d. 52. Sufletul meu se afla întru neodihnă şi întru răznrătire. ap. tdrg. Tu, frate plînsetelor noastre Şi răznrătirii noastre frate. Goga, p. 17. Inima-i fierbea dc necaz şi de o răzvrătire neînţeleasă. Rebreanu, n. 96. O răznrătire seacă împotriva mea însumi mă strîngea de gît. Galaction, o. a. i, 153. Dorobanţul ridică biciul, dar în clipa aceea Bălcescu dă un strigăt de furie şi de răzvrătire. Camil Petrescu, o. i, 295. Băzvrăiirea asta a rămas acum singura noastră avere omenească. H. Lovinescu, t. 184. Nu e o revoltă măruntă, personală şi anarhică tn poezia lui Goga, ci răzvrătirea unui neam întreg văzut în înlănţuirea destinului său istoric, v. rom. mai 1957, 155. + F i g. (Rar) Agitaţie, fierbere; răscolire (1). Nici zece urme nu trăpădasem, D-unde trăsura în loc lăsasem, Cînd resvrătire de nori cu vîntul Neguri revarsă pe tot pămîntul. I. Văcărescul, p. 332/7. To- , varăşul de cameră e pasionat de cel mai mic amănunt al vieţii, e în continuă răzvrătire. C. Petrescu, î. ii, 53. E teatrul plin. Prin loji sclipire; Balcoane, staluri, fierb şi sus Prin galerie-i răzvrătire; Cortina-n lături li s-a dus. v. rom. ianuarie 1954, 8. — Scris şi: răsnrătire, resvrătire. — Pl.: răzvrătiri. — Şi: (învechit) răzvlătire (scris răsvlătire Văcărescul, ist. 279), rezvletirc s. f. — V. răzvrăti. RĂZVRĂTÎT, -Ă adj. 1. (Adesea substantivat) Răsculat, revoltat; rebel, (învechit) rebelist, revoltant, rocoşan, rocoşelnic, (învechit, rar) răsculător, rebelat, (rar) rebelionist; nesupus, îndărătnic. Intoarce-voiu faţa mea de cătr-ănşi şi spure-voiu ce va fi lor apoi, că giniu răzvrătii (s u vlit d) iaste. psalt. 315. O, rudă necredincioasă şi răzvrătită, tetraev. (1574), 230. Iară el află turma neplecată şi neascultătoare şi besearica răzvrătită şi cu obiceaiuri reale (cca 1650 — 1675). gcr i, 193/2. Nu vom mai fi nimic alt, fără numai . . . nişte supuşi răsvrătiţi înpotriva singurului monarh sfînt, vecinic şi puternic. Marcovici, d. 436/7. Ah! oraş neruşinat! tîrg răsvrătit! cetate blestemată! Negruzzi, s. iii, 383. Eşti şi tu din taraful boierilor răzvrătiţi. Filimon, o. i, 112. Băsvrătită contra tuturor alcătuirilor, Sullănica-şi descoperi faţa, strînse pumnii de-i trosni degetele şi călcă în picioare chinurile ascunse. Delavrancea, s. 32. Cînd scăzu al său prestigiu, răzvrătiţi cînd fură toţi, . . . Moise faţa şi-o ascunse între mîinite auguste. Macedonski, o. i, 100. Capii răzvrătiţilor de la nr. 7 ieşiră la fereastră să parlamenteze. Vlahuţă, o. a. 162. Noi — obscurii tăi prieteni — noi — a lumii răzvrătiţi Protestînd cu indignare rămînem singuri cu tine. Mille, v. p. 68. L-au dus aşa-ntre răzvrătiţi De după zidul fără glas. Goga, Poezii, 211. Şi-nlrebările mulţimii răzvrătite Se ridică Ca şi valurile mării frămîntate de furtună. Minulescu, v. 56. Răzvrătiţii aprinseră chiparoşii. Sadoveanu, o. xii, 148. Tu ai rămas de-atuncea-n răspăr şi răzvrătii De cîte ori stăpînii şi vremea te-au minţit. Arghezi, c. o. 26. Mulţimile răzvrătite salutau triumful marii lor revoluţii. Bogza, m. s. 86. Băzvrăliiul care e foarte, voinic, zbăiîndu-se să ne scape şi să se apere . . . i-a zgîriat obrazul. Stancu, r. a. iii, 303. Dacă ar exisla Dumnezeul dumilale, aş fi de o mie de ori mai răzvrătit încă. H. Lovinescu, t. 184. A fost sfîrşiiul firesc a! unui luptător răzvrătit împotriva unei lumi încă prea puternice pentru a putea fi dărîmată. contemp. 1954, nr. 388, 5/4. Cum îi spune acelui răzvrătit? — ne-a întrebat. Vornic, p. 136. Bepulaţia de ,,răzvrătit" ti era asigurată. T. Popovici, s. 113. Eram răznrătit şi-aş fi luat pămîntul în spate ca să-l arunc. Lăncrănjan, c. ii, 22. <0> F i g. Limba cea răznrătită şi vicleană eu o voiu judeca (a. 1691). gcr i, 289/8. De la căile 2496 RĂZVRĂTITOR - 206 - REABILITAŢIE tale . . . abăttndu-nc cu minte răzvrătită. Mineiul (1776), 158v2/12. în zadar să îndreaptă către patimi răzvrătite. Marcovici, d. 465/24. Şi de-ar fi fost lăsat, prin lume Să treci ca orice om de rînd, Ce lesne-ai fi pus frîu durerii Şi răzvrătitului tău gînd! Vlahuţă, o. a. i, 50. Tu, răzvrătit potop de sînge Ce-mi fulgeri tulbure prin vine ... Cu taina ta tu mă cutremuri. Goga, Poezii, 276. Şcoala aceasta ... a numărat în mijlocul său poefi cu o înfăţişare deosebită, cu un spirit răsvrătit şi duios. Petică, o. 433. Bunătatea bătrînei opriseră şi legaseră aci . . . multe inimi răsvrătite, multe porniri năvalnice şi vinovate. Galaction, o. 316. în seara răzvrătită care vine De la străbunii mei pînă la tine . . . Cartea mea-i, fiule, o treaptă. Arghezi, vers. 19. Ridicat pe cea mai naltă turlă, Cu glas profetic, domnului despot, De-ai să mai poţi clădi la fel minune, l-ai dat răspunsul răzvrătit: — Mai pot! Labiş, p. 20. Buciumă-n mine toate răscoalele ţării! Toate obidele răzvrătite, toate dreptăţile jecmănite. Deşliu, g. 23. (Adverbial) Scula-se-voru bărbaţi cei ce voru grăi răzvretitu (Indărăpnicii n. test. 1648, îndărătnicie Biblia 1688). cod. vor. 22/2. 2. Fig. Răvăşit; răscolit, împrăştiat. Stejarii cu hohot izbeau Adînc răzvrătita coroană, Iar norii-n văzduhuri în goană Cu urlet de groază veneau. Coşbuc, p. i, 236. Avea un trandafir alb în piept şi altul în părul de aur răzvrătit în cîrtionţi zburdalnici. Rebreanu, nuv. 216. Văzduhul era răzvrătit şi mişca . . . talazuri spumate de nouri. Sadoveanu, o. viii, 232. + (Despre ape) învolburat, agitat, tulburat. Iar sufletu-mi în sboru-i S-avîntă fericit Şi scaldă vesel doru-i în si nu ţi resvrătit, Scumpă Mediterană! Alecsandri, p. iii, 99. Eu sînt un vis, dar teamă nu mi-i De vint, de unda răzvrătită. Cerna, p. 23. Un cîntec trist, adus din alte ţări De nişte păsări albe, călătoare, Pe-albaslrul răzvrătit al altor mări. Minulescu, v. 44. Ai născocit şi luntrea, să umbli pe ghicite, Şi-n marea cu talaze şi valuri răzvrătite. Arghezi, vers. 381. Cuminte, Mureşul a urmat calea arătată de acasă, dar Oltul, neastîmpă-rat şi răzvrătit, şi-a ales drumuri primejdioase. Bogza, c. o. 11. — Scris şi: răsvrătit, resvrătit. — Pl.: răzvrătiţi, -te. — Şi: răzvrctît, -ă adj. — V. răzvrăti. RĂZVRĂTIT6b, -OĂRE adj. (Adesea substantivat) (Persoană) care răzvrăteşte, care aţlţă la răzvrătire, instigator; (Învechit) răscolnic1. Unii . . . răs-vlătitori ca aceştia să se oprească de la însoţirea cu clerul şt norodul românesc. Şincai, hr. iii, 277/37. în Craiova se vestisă unu Toader resvrătttoiiu. Beldiman, ap. gcr ii, 244/16, cf. lb. Acesta . . . zdrobeşte pe răzvrătitori şi goneşte pe străini pînă îi trece înot Dunărea. Bălcescu, m. v. 75, cf. Polizu. Voi sînteţi mîntuitorii Astei ţări nenorocite D-unde ies răzvrăzitorii Şi sc scol să ne invite La dreptate şi frăţie! Bolliac, o. 205. Eu nu sînt răzvrătitor, ci un sărman părinte care-şl apără pe unica sa fiică. Filimon, o. i, 112. Domnul Radu-i un răsvrătitor. Alecsandri, t. 420. Ea socoti vremea numai bună pentru o nouă şi desăvîrşită lovire asupra boierilor răzvrătitori. Odobescu, s. i, 150. înaintea acestora, un răzvrătitor, proletar şi el, rosteşte o cuvîntare. Gherea, st. cr. i, 91, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Pe fereastra deschisă . . . străbătu crescînd şi un cîntec panduresc, aspru, dîrz, răzvrătitor. C. Petrescu, a. r. 56. Boierii ocîrmuitori se temeau că . . . toate judeţele Olteniei ar cădea sub stăpînirea răzvrătitorului. Oţetea, t. v. 173, cf. 151. Ce tot spui iu, frate păstor. Nu cumva eşti răsvrătitor? Teodorescu, p. p. 111, cf. Zanne, p. viii, 518. + Revoltător. Şi-a permis să construiască nişte planuri şi nişte tendinţe de o răzvrătitoare infamie. Galaction, o. a. i, 100. — Scris şi: răsvrătitor. — Pl.: răzvrătitori, -oare. — Şi: (Învechit) răzvrătitâriu, -oăre (scris resvrătito-riu), răzvlătitâr, -oăre (scris răsvlătitor) adj. — Răzvrăti + suf. -tor. RĂZVRĂTIT 6RIU, -OĂRE adj. v. răzvrătitor. R&ZVRÂŢ s. n. (Rar) Răscoală, răzvrătire. Cf. Barcianu. (Fig.) Răsvrăţul e tn aer, ca fulgerul în nori. Alecsandri, ap. ddrf. — Scris şi: răsvrăj. — Postverbal de la răzvrăti. RĂZVRETl vb. IV v. răzvrăti. RĂZVRETÎT, -Ă adj. v. răzvrătit. RĂZVTJNĂ vb. I v. răzlmna. RE s. m. invar. (Muz.) 1. A doua notă din gama do major; semn care reprezintă această notă. Cf. Polizu, Alexi, w. 2. A treia coardă a unei viori, dl, dm. — Din it. re, fr. rf. REA interj, v. area. REABILITA vb. I. 1. Tranz. şi refl. A(-şi) restabili buna reputaţie; a dezminţi Învinuirile aduse. Timpul era s-o reabiliteze în ochii lui Alexandru. Bo-lintineanu, o. 453, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Acest ajutor m-ar fi putut reabilita în faţa gurilor căscate din jur. Ibrăileanu, a. 147. înainte de a te socoti independent, cată să le reabilitezi. Sadoveanu, o. xxi, 367. 2. Tranz. A reintegra pe cineva în drepturile pierdute (In urma unei condamnări). Cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w. Amnistiat sau reabilitat în ţara unde a săvîrşit infracţiunea, cod. pen. r.p.r. 35. <£• Fig. Luther şi Calvin reabilitează viaţa activă. Oţetea, r. 325. Cuminţi, soldaţii, pe la porţi, ca pruncii Reabilitează bucuria muncii, v. rom. ianuarie 1954, 172. Artistul nu face altceva decît să reabiliteze urîtul. Ralea, s. t. i, 235, cf. 110. — Pronunţat: re-a-, — Prez. ind.: reabilitez. — Din fr. reliabilitcr. REABILITARE s. f. Acţiunea de a (s e,) r e a b i 1 i-t a şi rezultatul ei. 1. Restabilire, redoblndire a bunei reputaţii, dezminţire a Învinuirilor aduse; (rar) reabilitaţie (I). încă în Grecia antică erau curente, epoci literare cari întunecau literatura trecută şi încă pe atunci era luptă pentru reabilitarea acestei literaturi. Gherea, st. cr. iii, 154, cf. Alexi, w. Cronica lui Şerban Vodă sc leagă de lungul proces pentru reabilitarea memoriei tatălui asasinat. Iorga, l. ii, 616, cf. i, 95. Lupta noastră şi izbînda să fie pentru reabilitarea omului. Sadoveanu, e. 265. Mişcarea de reabilitare a „prerafaeliţilor“ îl reaşează pe Boticelli pe piedestalul său de odinioară, s mai 1960, 122. înfăptuirea comunismului însemnează reabilitarea totală a omului, cf 1962, nr. 1, 21. 2. (Concretizat) Act juridic prin care cineva este repus In drepturile personale pierdute; (rar) reabilitaţie (2). Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., Şăineanu, d. u. Reabilitarea şterge condamnarea, decăderile şi interdicţiile şi face să înceteze pentru viitor toate inca-pacităţile care rezultă din pedeapsă, cod. pen. r.p.r. 242. — Pronunţat: re-a-. — Pl.: reabtliiări. — V. reabiljta. REARILITÂT, -Ă adj. Care şi-a redoblndit buna reputaţie. Cf. ddrf, Alexi, w., dl, dm. — Pronunţat: re-a-, — Pl.: reabilitaţi, -te. — V. reabilita. REABILITĂŢIE s. f. (Rar) 1. Reabilitare (1). Cf. Alexi, w. 2. Reabilitare (2). Cf. Şăineanu, Alexi, w., Schi-ban, d. — Pronunţat: re-a-. — Pl.: reabilitaţii. — Şi: rea-bilila|iune s. f. Şăineanu, Scriban, d. — Din fr. rehahilitation. 2508 REABILITAŢIUNE - 207 - REACŢIE REABILITAŢItilVE s. f. v. reabilltaţte. REABONA vb. I. Ret I. A se abona din nou, a-şl reînnoi abonamentul, dl, dm. — Pronunţat: re-a-. — Prez. ind.: reabonez. — Pref. re1- + abona. Cf. fr. r 6 a b o n n e r. REABONARE s. t. Acţiunea de a (s e) r e a b o n a. — Pronunţat: re-a-. — Pl.: reabonări. — V. reabona. REABURI s. n. pl. v. (lrealmrl. REACOPERÎ vb. IV. Tranz. A acoperi ceva din nou, a acoperi ceva care a fost descoperit. Cf. Barcianu, Alexi, w., dl, dm. — Pronunţat: re-a-. — Prez. ind.: reacdpăr. — Pref. re1- + acoperi. REACOPERtRE s. f. (Rar) Acţiunea de a r e-acoperi. Cf. lm. — Pronunţat: re-a-. — V. reacoperl. REA-f.REDlNŢĂ s. f. Atitudine incorectă, necinstită; perfidie, viclenie. Arătînd de faţă ţoală reaoa-credinţă a lui Arie. Mineiul (1776), 149v2/8. Penlru ce să nu combatem erorile răsptndite in public de reaua-credinţă sau de fanfaronada unora ? Odobescu, s. iii, 48, cf. jahresber. xix—xx, 8. -0> L o c. adj. şi adv. Cu (sau de) rea-tredinţă = rău intenţionat, incorect, necinstit. Acest coleg. . . înaintează neadevărul cu rea-credinţă. Maiorescu, cr. ii, 97. Atunci eşti sau absurd, sau de rea-credinţă. Baranga, i. 184. Avuţia cu rea-credinţă nu aduce folos. Zanne, p. v, 28. — Rea + credinţă. REACTANT s. m. Substanţă care ia parte la o reacţie chimică. Substanţele care reacţionează se numesc reaclanţi, iar substanţa rezultată se numeşte produsul reacţiei, chim. anorg. 14, cf. 160, dn2. — Pronunţat: re-ac-, — Pl.: reaclanţi. — Din engl. reactant. REACTAJVŢĂ s. f. (Fiz.) Mărimea caracteristică circuitelor electrice de curent alternativ care conţin elemente reactive. Cf. der. — Pronunţat: re-ac-. — Pl.: reactanţe. — Din engl. reactanţe. REACTÎV, -A adj., s. m. 1. Adj. (Chim.) Care serveşte ca reactiv (2). Cf. Polizu, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., Scriban, d., Ursu, t. ş. 87. -0> F i g. Omu nu ştie a găsi In resortele sale morale o forţă reactivă In contra acestei dominaţiune ruşinoasă! Barasch, i. 12/8. 2. S. m. Substanţă care are proprietatea de a reacţiona specific lntr-o reacţie chimică; (învechit) reagent. Sulfatul de fier nu este precipitat prin acest reactiv. Marin, pr. i, 244/37, cf. 75/18, ddrf, Şăineanu. Privirile ei ispititoare ti pătrundeau in suflet şi-l turburau întocmai după cum reactivul. . . nemerit turbură deodată soluţia cea mai limpede, săm. vi, 426. Suprafaţa metalului se curăţă şi se tratează cu diferiţi reactivi chimici. Ioanovici, tehn. 30, cf. enc. tehn. i, 94, Macarovici, ch. 25, 384. — Pronunţat: re-ac-, — Pl.: reactivi, -e. — Din fr. reactif. REACTIVA vb. I. Tranz. 1. (Rar) A pune din din nou In activitate. Cf. Barcianu, Alexi, w. + Refl. A reintra In cadrele permanente ale armatei. DL, DM. 2. (Chim.) A face ca o substanţă să devină din nou activă. — Pronunţat: re-ac-, — Prez. ind.: reactivez. — Din fr. riactiver. REACTIVANT, -Ă adj. Care reactivează, care repune în activitate. Acţiunea reactivantă asupra scoarţei ne permite să credem că vom putea întrebuinţa medicamentele digitalice tn multe afecţiuni. Danielopo-lu, f. n. ii, 252. — Pronunţat: re-ac-, — Pl.: reacllvanţi, -te. — De la reactiva. REACTIVARE s. f. Acţiunea de a reactiva. 1. Cf. reactiva (1); (învechit) reacţionare. Monarhul nu denegase reactivarea mitropoliei ortodoxe, daroamînase pe timp nedeterminat. Bariţiu, p. a. ii, 677. Susţinem încă cu fervoare reactivarea epitropiilor bisericeşti. Sbiera, f. s. 223, cf. Alexi, w. Este necesară reactivarea cenaclului regizorilor, contemp. 1949, nr. 120, 12/6. 2. (Chim.) Cf. reactiva (2). Radicali sau grupări chimice care exercită o acţiune de reactivare asupra moleculelor de care sînl legaţi, făcîndu-le apte de a lua parte la reacţii chimice care altfel nu se produc, ltr. 242. — Pronunţat: re-ac-. — Pl.: reactivări. — V. reactiva. REACTIVITATE s. f. I. (Fiz.) Mărimea care ca-caracterizează funcţionarea unui reactor nuclear. Cf. DER. 2, (Chim.) Capacitatea unui atom sau a unei molecule de a participa la o reacţie chimică. Cf. der. 3. (Med.) Proprietatea unui organism de a răspunde la o excitaţie. Medicamentele digitalice măresc . . . reactivitatea celulei nervoase şi endocrine. Danielo-POLU, F. N. II, 82, Cf. DER. — Pronunţat: re-ac-, — Din fr. rdactivită. REACTOR s. n. 1. Aparat tn care se realizează o reacţie chimică. Cf. dm, der. 2. (în sintagma) Reactor nuclear = instalaţie complexă în care se realizează o reacţie In lanţ de fisiune a nucleelor atomice ale elementelor grele radioactive, cu scopul de a permite utilizarea energiei degajate. Cf. DL, DM, DER. 3. Motor termic în care se foloseşte transformarea energiei chimice a combustibilului în energia cinetică a jetului de fluid evacuat sub presiune în mediul ambiant, pentru a se obţine propulsia unui vehicul în sens opus ejecţiei fluidului. Cf. der. 4. Bobină electrică cu reactanţa mult mai mare decît rezistenţa ei electrică, utilizată în instalaţiile electrice pentru limitarea curenţilor de scurtcircuit. DER. — Pronunţat: re-ac-. — Pl.: reactoare. — Din fr. r6acteur. REACTUALIZA vb. I. Tranz. A actualiza din nou, a readuce în actualitate. Pe la 1107 Denis Papin reactualizează problema şi construieşte o maşină cu vapori. Cişman, fiz. i, 449. Această ultimă discuţie reactualizează probleme importante de metodă, v. rom. iunie 1960, 98. Reorganizarea recentă a unei reuniuni de endocrinologie la Iaşi, consacrată tulburărilor de creştere, a reactualizat pentru noi conţinutul de idei şi fapte ale unuia dintre cele mai importante domenii ale biologiei omului, contemp. 1961, nr. 766, 5/1. — Pronunţat: re-ac-, — Prez. ind.: reactualizez. — Pref. re- + actualiza. REACTUALIZARE s. f. (Rar) Acţiunea de a reactualiza. DM. — Pronunţat: re-ac-, — V. reactualiza. REÂCŢIE s. f. I. 1. Faptul de a reacţiona; atitudine, manifestare; ripostă. Cf. Episcupescu, Practica, 462, I. Golescu, c. Nu se face . . . nici cea mai mică arătare de viiaţă fără întărîtarea şi reacţia puterii. Vasici, m. i, 162/12, cf. Negulici, descr. ape, 167/10. Reacţia trupului nostru împotriva răcelei. Fătu, d. 6/6. 2526 REACŢIE - 208 - REACŢIONARISM Reacsla în contra apucăturii literaturii de astăzi trebui să vie. Russo, s. 91. Reacţia in contra rătăcirilor străine. rom. lit. 226V13, cf. Polizu. Orice acţiune are reacţinnea sa: uitarea şterge lacrimile, timpul şterge durerile. Bolintineanu, o. 458. Din norocire, o reacţie salutară a spiritului nostru literar se constată tn producerile ultimilor patru ani. Maiorescu, cr. i, 285, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Acele strofe au alt fond şi alt stil. In ele este reacţinnea mindră a lui Hyperion la umilirea din primele strofe. Ibră-ileanu, s. l. 173. Sensibilitatea noastră literară ră-mîne inaccesibilă şi fără nici un fel de reacţiune. Galaction, a. 219. Vreau să-i văd reacţiile, să-i pun diagnosticul exact. Camil Petrescu, t. iii, 34. Ceea ce notează Caragiale, cu o insistenţă care trebuie neapărat reţinută, este reacţia fiziologică. Vianu, a. p. 128. Reacţinnea catolică împotriva protestantismului s-a manifestat şi în domeniul artei. Oţetea, r. 298. Stănică examină fala lui moş Coslache spre a-i surprinde reacţiunile. Călinescu, e. o. n, 36. Fusese şi ea izbită de simplitatea omului şi sinceritatea reacţiilor lut. Preda, r. 393. Oamenii sînt grăbiţi şi, cînd sînt grăbiţi, e mai uşor să-i observi, pentru că au reacţii imediate. Barbu, p. 28. A intuit nuanţat mai ales reacţiile psihologice ale eroilor tn numeroasele lor situaţii dramatice, s mai 1960, 14. Reacţia limbii în legătură cu pătrunderea din afară a unor realităţi materiale noi în viaţa vorbitorilor acesteia . . . poate fi urmărită cu rezultate interesante şi în graiu-rile populare. L. rom. 1966, 73. 2. (Chim.) Transformare pe care o suferă substanţele sub acţiunea unor agenţi fizici sau a altor substanţe chimice, In urma căreia se formează substanţe noi, cu proprietăţi diferite de ale celor iniţiale. Cf. Marin, pr. i, 4/23, ddrf. Ecuaţiunea următoare arată cum se face această reacţie. Poni, ch. 45. Urmează să examinăm . . . reacţiile chimice ce se produc. Ioano-VICI, TEHN. 37, cf. ENC. TEHN. I, 94, MACAROVICI, CH. 137. Fenomenele sociale îi apăreau cil aceeaşi obiectivitate cum apare chimistului cutare reacţiune. Ralea, s. T. iii, 155, cf- der. <0> Reacţie în lanţ = reacţie (2) care constă dintr-o succesiune de reacţii elementare, astfel îneît substanţele produse în una dintre acestea iau parte la reacţia următoare. Cf. Macarovici, ch. 203, ltr, dt, der. Reacţie nucleară v. nuclear. 3. (F i z .; şi în sintagma forţă de reacţiune) Forţă (sau cuplu de forţe) care se opune unei acţiuni, fiind egală şi de sens contrar cu aceasta. Legea a treia a lui Newton, numită şi principiul acţiunii şi reacţiunii, stabileşte că forţele nu intervin niciodată singure, ci cîte două. Marian-Ţiţeica, fiz. i, 36. Dacă un corp exercită o acţiune asupra altuia, acesta răspunde cu o forţă de reacţiune, egală şi de sens contrar. Cişman, fiz. i, 46. <$> Avion cu reacţie = avion a cărui propulsie este asigurată de reactoare (3). Cf. ltr. Zgomotul creşte vertiginos, transformîndu-se într-un vîjîit asurzitor de avioane cu reacţie. H. Lovinescu, t. 163. Motor cu reacţie = reactor (3). Cf. ltr3. II. (Mai ales in forma reacţiune) împotrivire, pe plan politic, economic, cultural etc., a claselor în declin faţă de progresul social; p. ext. forţele social e reacţionare ostile progresului. O reacţiune absolutistică fără păreche domnea în acea dietă. Bariţiu, p. a. i, 531. Epoca restaurării Burbonilor face din el un pamfletar . . . E izbit de reacţiunea restaurării. Sadoveanu, o. ix, 521. La un miting . . . Lenin a fost grav rănit. Din fericire, criminala, o unealtă a reacţiunii, nu şi-a atins scopul. Stancu, u.r.s.s. 26. Ar fi naiv să se creadă că forfele reacliunii şi ale războiului vor renunţa uşor la scopurile lor. Scînteia, 1953, nr. 2 712. Existenta e o neîncetată ciocnire a contrariilor, a întunericului şi luminii, a binelui şi a răului, a progresului şi reacţiunii. s mai 1961, 75. Partidul Comunist Romăn ... a organizat toate marile bătălii de clasă ale proletariatului, ale maselor muncitoare, îm/xtriva exploatatorilor şi reac-ţiunii. Scînteia, 1969, nr. 8 165. — Pronunţat: re-ac-, — Scris şi: reacsie. Pl.: reacţii. — Şi: reacţiune s. f. — Din fr. r6action. REACŢIONA vb. I. Intranz. A răspunde 1ntr-un anumit fel la o excitare sau la o acţiune dinafară, a se manifesta; a lua atitudine faţă de o situaţie sau o împrejurare; a replica, a riposta. Nu-l vom certa, deci, pentru insuficienţele gustului său, de altfel fatale tuturor celor ce şi-au configurat personalitatea şi nu reacţionează decît pentru un fel de literatură. Lovinescu, c. vii, 26. Cum pot să reacţionez cu faţă cu. toţi interesaţii, vizionarii . . .? Galaction, o. a. i, 145. Trebuie să reacţionăm, monologă Herr Direktor. Teodoreanu, m. ii, 27. Simţea cum i se înfierbîntă capul, fără să poată reacţiona. Bart, e. 212. Scopul iniţial . . . era să reacţioneze împotriva vandalismelor. Oţetea, t. v. 118. Felix făcu gestul de a se freca la ochi şi de a reacţiona împotriva acestei false impresii. Călinescu, e. o. i, 281. Te întrebam cum a reacţionat ministrul? H. Lovinescu, c. s. 56. îl privea de cîtăva vreme cu insistenţă, şi la această îndrăzneală el nu ştiuse cum să reacţioneze. v. rom. septembrie 1958, 31. Beelhoven aparţine epocii sale, nu numai prin faptul de a fi reacţionat cu intensitate la toate evenimentele ei, dar şi prin participarea lui la toată cultura vremii, s mai 1960, 81. Reacţionează cu toată fiinţa ci la ceea ce se petrece în jur. t decembrie 1962, 52. — Pronunţat: re-ac-, — Prez. ind.: reacţionez. — Şi: (învechit) reacliiină vb. I. descr. ape, 111/11. — V. reacţie. REACŢIONÂL, -Ă adj. (Rar) Care se referă la reacţie (II). Sub influenţa unor anumite intervenţiuni (sîngerare, exiirpatiuni parţiale de organe) ce determină fenomene reacţionate. Parhon, b. 126. — Pronunţat: re-ac-, — Pl.: reacţionaţi, -e. — Din. fr. reactionnel. REACŢIONAR, -Ă adj., s. m. I. Adj. Care aparţine sau care este specific reacţiunii (v. reacţie II), care se referă la reacţiune; care este ostil faţă de progres; retrograd. Cf. Stamati, d., Polizu. Să mă las biruit, ca o teorie reacţionară, de ultimele moderne credinţe. Caragiale, o. vii, 195, cf. Gherea, st. cr. I, 293, DDRF, ŞĂINEANU, BARCIANU, ALEXI, W., SCRI-ban, d. Ideile reacţionare, retrograde, nu pot decît să împingă înapoi omenirea, contemp. 1949, nr. 120, 6/5. Omul sănătos e un realist cotidian: el nu e nici utopic, nici reac-lionar. Ralea, s. t. ii, 230. Legea electorală pe care o vreţi dumneavoastră este o lege reacţionară. Camil Petrescu, o. ii, 635. Ţara se afla sub călcîiul guvernului reacţionar, v. rom. ianuarie 1954, 189. Această politică conciliatoare a stimulat activitatea cercurilor reacţionare din România. Scînteia, 1969, nr. 8 165. 2. S. m. Partizan al reacţiunii politice; contrarevoluţionar. Cf. Polizu, ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Are halucinaţii ... Se zice că vede reacţionari cu revolvere urmărindu-l. Călinescu, s. 134. Reacţionarii spanioli au găsit tn clerul catolic partizani fanatici. Bogza, a. î. 560. — Pronunţat: re-ac-, — Pl.: reacţionari, -e. — Din fr. rfaetionnaire. REACŢIONARE s. f. (învechit) Reactivare (1). Monarhul a decretat reacţionarea mitropoliei şi înfiinţarea de două episcopii nouă pentru uni fi, Bariţiu, p. A. ii, 677. — Pronunţat: re-ac-, — Pref. re- + acţionare. REACŢIONARISM s. n. Concepţie politică reacţionară ; caracterul a ceea ce este reacţionar; atitudine ostilă progresului. Nu se sfiise a se pune în contact cu societatea burgheză din Berlin, duşmana naturală a reacţionarismului aristocratic. Maiorescu, d. i, 12. Una din pricinile acestei patimi din trecut este reacţio-narizmul. Gherea, st. cr. i, 99. Reacţionarismul său e tot o transplantare din apus. Ibrăileanu, sp. cr. 57. Manifestări tipice ale reacţionarismului feudal, s. c. şt. (Iaşi) 1956, 81. 2531 REACŢIUNA - 209 - REAL1 — Pronunţat: re-ac-, — Scris şi: reacţionarizm. — Reacţionar + suf. -ism. REACŢIUNA vb. I v. reacţiona. REACŢltiNE s. f. v. reacţie. REACUMULA vb. I. Tranz. A acumula din nou. Conştiinţa că Irupul lui exisiă, că energia risipită esie reacumulată. Bajrbu, p. 234. — Pronunţat: re-a-, — Prez. ind.: reacumulez. — Pref. re- + acumula. REAd s. n. v. rediu. READAPTA vb. I. Tranz. şi refl. (Rar) A (se) adapta din nou. Cf. bl vii, 31. — Pronunţat: re-a-, — Prez. ind.: readaptez. — Pref. re- 4- adapta. READAPTARE s. f. Faptul de a (se) readap-t a. Readaptarea la climă, dl, cf. dm. — Pronunţat: re-a-, — Pl.: readaptări. — V. readapta. READE s. f. v. rediu. READMISIE s. f. (învechit, rar) Readmitere. Alexi, w. — Pronunţat: re-ad-, — Pl.: readmisii. — Şi: read-niisii'me s. f. id. ib. — Pref. re- + admisle. READMISlONE s. f. v. readmisie. READMÎTE vb. III. Tranz. A admite din nou. Alexi, w. — Pronunţat: re-ad-, — Prez. ind.: readmit. — Pref. re- + admite. READMÎTERE s. f. Faptul de a readmite; (Învechit, rar) readmisie. Cf. Alexi, w. — Pronunţat: re-ad-, — V. readmite. READORMÎ vb. IV. Intranz. A adormi din nou. dicţ. — Pronnnţat: re-a-, — Prez. ind.: readdrm. — Pref. re- -f adormi. READtJCE vb. III. Tranz. A aduce din nou la locul sau )n starea de mai înainte; (învechit) a reduce. Cf. Cornea, e. 1,203/5. îşi mină la păşune ducila, blinda turmă, Cu veargasa plăpîndă tn staul oradduce. Heliade, o. 1, 310. Principii cari manţin sau readuc sănătatea. man. sănăt. 85/18. Mînăsiirea dezrobităşi readusă în starea ei primitivă de neatîrnare ar reintra de sineşi ... în categoria minăstirilor pămîntene. Odobescu, s. ii, 27. Dar atuncea greieri, şoareci, Cu uşor măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. Eminescu, o. 1, 106. Libelule graţioase Zboară-n aerul de vară . . . Şi pe aripi radioase Readuc speranţa clară. Macedon-ski, o. 1, 91. Poveşti pierdute-n haosul vieţii, De farmecul de-odinioară pline, îmi readuc parfumul tinereţii. Vlahuţă, o. a. i, 76, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. îi readuce ... în atmosfera întreruptă adineaori. Galaction, o. a. i, 93. Bogoiu ascultă cu gravi-late, readus la visurile lui. Sebastian, t. 91. Sunetul clopotelor . . . readuce pe cel ce se pregătea pentru o lungă rătăcire către sine însuşi, în intimitatea sufletească. Vianu, a. p. 84. Se plimba prin cameră cu paharul tn mînă, tncercînd să readucă discuţia la recenzia lui. Vlasiu, d. 80. — Pronunţat: re-a-, — Prez. ind.: readUc. — Şi: (neobişnuit) radduce vb. iii. — Pref. re- -)- aduce. READfJCERE s. f. Acţiunea de a readuce; (învechit) reducere, dicţ. — Pronunţat: re-a-, — Pl.: readuceri. — V. readuce. READUNA vb. I. Tranz. şi refl. A (se) aduna din nou, a (se) strînge iarăşi la un loc. Atunci emirul se retrase înapoi, readunînd împregiurul albului său steag cavalcrii săi risipiţi, cr (1846), 423/38. A reuşii . . . să readune resturile irupei. Bariţiu, p. a. ii, 558. Boala a începui a se domoli şi lumea s-a readunat încetul cu încetul în oraş. Ghica, s. 32, cf. Barcianu, Alexi, w. <£> Fig. Viaţa care se zbătuse în Bîureni dlîtea zile se readunase îndîrjită. Galaction, o. 262. — Pronunţat: re-a-, — Prez. ind.: readi'tn. — Pref. re- + aduna. REAFIRMA vb. I.Tranz. A afirma ceva din nou. DL, DM. — Pronunţat: re-a-, — Prez. ind.: reafirm. — Pref. re- + afirma. REAFIRMARE s. f. Acţiunea de a reafirma şi rezultatul ei. Procesul de reafirmare a ortodoxiei române. Blaga, g. 60. Toate acestea însă au generat, la rîndul lor, o negare a însăşi negaţiei, ceea ce echi- vala cu o reafirmare a spiritului beethovenian, s Ianuarie 1961, 76. — Pronunţat: re-a-, — V. reafirma. REAFLA vb. I. Tranz. A afla din nou; a regăsi. Talia-i plăpîndă îşi reaflase mlădierea, cr (1848), 132/53. Mi-am reaflat copila! Macedonski, o. ii, 169. Eşti, scumpe iată, tot bun . . . Te-am reaflai. id. ib. 261,cf. Barcianu, Alexi, w., l. rom. 1959, nr. 2, 40. -£> Refl. Sînt ferice reaflîndu-mă în mijlocul dumneavoastră. cr (1848), 263/31. (Refl. pas.) De atunce ... nu să mai răaflă zapisul (a. 1751). Uricariul, x, 106. — Pronunţat: re-a-, — Scris şi: răafla. — Prez. ind.: reăflu. — Pref. re- + afla. REAFLARE s. f. (Rar) Faptul de a r e a f 1 a. Cf. Barcianu, Alexi, w. — Pronunţat: re-a-, — V. reafla. REAGfiNT s. m. (Chim.; învechit) Reactiv (2). Cf. Vasici, m. ii, 60/18, Stamati, d., Alexi, w. — Pronunţat: re-a-, — Pl.: reagenţi. — Şi: rea-gh£nt s.m. Propăşirea, 2551/16. — Cf. lat. reagens, germ. R e a g e n s. REAGIlfiNT s. m. v. reaflent. REAJUNGE vb. III. Intranz. (Rar) A ajunge din nou într-o anumită situaţie, a redeveni. Simţirea ca şi bunăstarea deopotrivă pot să piară . . . Din omul rcajuns o fiară. Macedonski, o. 1, 62. — Pronunţat: re-a-, — Prez. ind.: reajiing. — Pref. re- + ajunge. REAJUSTA vb. I. Tranz. A ajusta ceva din nou; a potrivi ceva unei noi situaţii. Cf. dl, dm. — Pronunţat: re-a-, — Prez. ind.: reajustez. — Din fr. r6ajuster. REAJUSTARE s. f. Acţiunea de a reajusta şi rezultatul ei. dl, dm. — Pronunţat: re-a-, — Pl : reajustări. — V. reajusta. REAl1 s. m. Monedă spaniolă de argint. Rialu-rile cele de 3 feluri: cu pajură, cu stîlpi şi cu cruce (a. 1822). doc. ec. 261. Cetatea Sevilla a făcut righi[\] un dar de un milion şi jumătate rialuri. cr (1829), 3142/32. Craiul de Neapole voieşte ... a scoate o somă 2556 REAL2 - 210 - REALIPIRE de 10 milioane reali, ah (1830), 842/29 . 24 carboave . . . 1 rttal . . . 12 sfanfihi (a. 1842). doc. ec. 766, cf. Sta- MATI, D., ŞĂINEANU, D. U. — Pronunţat: re-al-. — Pl.: reali. — Şi: (înve- chit) rial (pl. rialuri) s. n. — Din fr. rSal, sp. real. REAL2, -A adj. 1. Care există in realitate, care are o existenţă obiectivă: adevărat, autentic; concret; (Învechit, rar) realnic. Lumea cea reală (care este in ochii noştri), fi. (1838), 261/29, cf. Asachi, a. i.it. iii. Situaţia reală a inimei sale. ch (1848), 158/71, cf. Stamati, d., Polizu. O să se deştepte inir-o lume reală, plină de amăgiri. Filimon, o. i, 117. Tocmai defectele reale nu le-a observat nemini. Hasdeu, i. c. xii. Acum vom esplica acest fenomen prin mişcarea reală de revolu-ţiune a pămîntului. Drăghiceanu, c. 86. Naşterea sau genesa unei asemenea noţiuni este reală. Maiorescu, l. 139. Totul e exact [In acest tablou], dar nimic în particular nu are o formă care să placă mai mult decît simpla şi reala natură. Odobescu, s. iii, 59. D-aci vine toată deosebirea dintre viaţa reală şi viaţa închipuită. Delavrancea, t. 30. In „Doina", poetul ţăran a desluşit adevăratul şi realul înţeles al rapsodiei române. Gherea, st. cr. iii, 391. Ceea ce ni propunem . . . este determinarea mişcărei proprii, reale sau aparente, de care poate fi animată această astră. Culianu, c. 144, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Somnul începu a se furişa pe sub genele noastre, iar închipuirile lumii reale a lua proporţiile şi formele fantastice din lumea visurilor. Hogaş, dr. i, 61. Această înlănţuire cauzală trebuie să se întemeieze pe natura reală a lucrurilor. Petică, o. 457. In deosebire de viata reală, unde numele e oricare, în literatură, personagiul trebuie să se nască o dată cu numele care convine naturii sale fizice şi morale. Ibrăileanu, s. l. 73. Afară de pretinsele sau realele mele aptitudini medicale, am nişte neastîmpă-rate predispoziţii de bucătar. Galaction, o. a. i, 118. Nu iubesc o lume imaginară, o iubesc pe cea reală. C. Petrescu, î. ii, 88. Plăcerile lor reale şi adevărate înfloresc. în vtafa strînsă de familie. Sadoveanu, o. ix, 335. Scriitorul realist... pune personajele sale să vorbească întocmai ca modelele lor reale. Iordan, l. r. 22. Greutatea reală a moleculelor. Macarovici, ch. 51. Aspectul real al limbii apare în textele netraduse din secolul al XVI-lea. cv 1949, nr. 9, 6. Nu dădură amănunte reale, ci numai fantezii. Stancu, r. a. v, 272. Uneori aceste limbi, din lipsa unui sunet sau a unei litere potrivite cu sunetul chinezesc, s-au depărtat de pronunţarea reală. Graur, n. p. 25. <0 (Substantivat, n.) Nu aluneca să compari realul posibil cu idealul etic! Caragiale, o. iv, 235. Din real ieşit afară nu mai eşti ca orişicare. Macedonski, o. i, 29. Zadarnic e soare şi-un cer ideal — Mereu mai aproape e-al vieţii real. Bacovia, o 173. Ai avut o vedere clară, o mai justă înţelegere a realului. Camil Petrescu, t. ii, 325. Animalul nu poate evada din real in ficţiune. C. Petrescu, î. ii, 186. înainte de a obţine icoana vie a realului tn sinteza imaginaţiei, literatura noastră resimte nevoia a-şi menţine modelul sub ochi, în scrieri în care fuziunea observafiei cu închipuirea se realizează cu un succes inegal. Vianu, a. p. 67. <0> (F i z.) Imagine reală = = imagine a unui obiect dată de un instrument optic (aparat de proiecţie, aparat fotografic etc.), care poate fi prinsă pe un ecran, pe o peliculă etc. Cf. der. 4 Conform cu realitatea. Impresia . . . fusese aşa de reală încît el se hotărî ... de a se lăsa de viata ce o dusese pînă aci. cr (1848), 41/75. Goethc a turnai un cuprins nemăsurat de mare, real, ca însăşi viaţa. Gherea, st. cr. i, 107. 2. Indiscutabil, incontestabil, de netăgăduit. A servi tăreî sale prin adevărate şi reale foloase, cr (1848), 252/21. Am citit cîteva din articolele d-tale; ştiu cîtă reală valoare au. Caragiale, o. vii, 297. Simţeam tn ciudatul autor o reală forjă literară. Galaction, a. 278. Această povestire are reale calităţi literare, ev 1949, nr. 6, 33. Au fost editate unele creaţii literare valoroase, care au adus un aport real în opera de cultu- ralizare a maselor, contemp. 1953, nr. 374, 3/1. + Neprefăcut, sincer. (Cu o reală pudoare): Mi-e ruşine. Zău că mi-e ruşine. Sebastian, t. 89. 3. (în sintagmele) Capital real — capital care funcţionează efectiv In procesul producţiei capitaliste şi care are o valoare proprie. Cf. der. Salariu real — — cantitatea de bunuri şi de servicii care pot fi obţinute cu salariul nominal. Reducerea preţului de cost este unul din principalele izvoare ale creşterii salariului real al muncitorilor, tehnicienilor şi funcţionarilor. Scînteia, 1954, nr. 2 983. Progresul economic al ţării se va reflecta, pe plan social, în creşterea de 4, S ori a numărului de salariaţi şi de aproape 4 ori a salariului real faţă de anul 1938. ib. 1969, nr. 8 165. Drept real =drept (de proprietate, de uzufruct etc.) pe care o persoană il are asupra unui lucru. Cf. dl, dm, der. Număr real = număr care poate fi exprimat ca limită a unui şir convergent de numere raţionale. Cf. algebra, viii, 130, der. (învechit) Ştiinţe reale — ştiinţe exacte. Cf. enc. rom., Barcianu. Secţie reală = secţie a unei şcoli de cultură generală în care se pune accentul pe ştiinţele exacte. Cf. dl, dm. Liceu real sau şcoală reală = liceu sau şcoală In care se pune accentul pe ştiinţele exacte. Cf. Asachi, î. 24/9, Şăineanu, enc. rom. <> (Eliptic, substantivat, n.) Nu înţelegi latineşte? — Nici boabă . . . Am învăţat realul. Stancu, r. a. v, 206. — Pronunţat: re-al. — Pl.: reali, -e. — Şi: (învechit) reel, -ă adj. Asachi, ap. Ursu, t. ş. 267. — Din lat. reaiis, germ. real, fr. r£el. REALBl vb. IV. Tranz. şi refl. A (se) albi din nou. Barcianu, Alexi, \v. — Pronunţat: re-al-, — Prez. ind.: realbesc. — Pref. re- + albi. REALEGE vb. III. Tranz. A alege din nou. Cf. CADE. — Pronunţat: re-a-, — Prez. ind.: realig. — Pref. re- -f alege. REALEGERE s. f. Acţiunea de a realege şi rezultatul ei. dicţ. — Pronunţat: re-a-, — Pl.: realegeri. — V. realege. REALEGÎBIL, -A adj. v. reellglbil. REALGAR s. n. Sulfură naturală de arsen cristalizată In sistemul monoclinic. Bisulfura de arsenic sau realgar. Poni, ch. 124, cf. Barcianu, Alexi, w., Scriban, d., Cantuniari, l. m. 111, Macarovici, CH. 315, 317, DL, DN*. DER. — Pronunţat: re-al-. — Din fr. râalgar. REALIMENTA vb. I. Tranz. A alimenta din nou; a reînnoi provizia de alimente sau de combustibil. Vom realimenta bolnavul treptat şi cu prudenţă, pînă vom ajunge la alimentaţia obtşnuită. Belea, p. A. 253, Cf. DL, DM, DN2. — Pronunţat: re-a-, — Prez. ind.: realimentez. — Pref. re- + alimenta. REALIMENTARE s. f. Acţiunea de a realimenta şi rezultatul ei. Realimentarea se face mai prudent, abc săn. 358. — Pronunţat: re-a-, — V. realimenta. REALIPl vb. IV. Tranz. A alipi din nou. Cf. CADE, DM. — Pronunţat: re-a-, — Prez. ind.: realipesc. — Pref. re- + alipi. REALIPlRE s. f. Acţiunea de a r e a 1 i p i; reîntrupare. Cf. DM. — Pronunţat: re-a-, — Pl.: realipiri. — V. realipi. 2566 REALISM - 211 - REALITATE HEALlSM s. n. 1. Denumire generică pentru desemnarea concepţiilor filozofice care recunosc existenţa independentă de subiect şi cognoseibilitatea o-biectului; atitudine în creaţia sau teoria artistică şi literară care are ca principiu de bază reflectarea realităţii obiective în datele ei esenţiale, caracteristice. Cf. I. Golescu, c., ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Realismul d-lui Jean Bart, prin observaţia calmă, prin lipsa de acumulare excesivă de deialii şi mai cu seamă prin stil, are un caracter clasic. Ibrăileanu, s. 90. Realismul scriitorului ţinteşte spre o viaţă, fără s-o poată ajunge. Lovinescu, c. vii, 120. Portretele pe care Ie schiţează, de un realism fin . . . , trebuie să rămîie documente istorice. Sadoveanu, o. x, 458. Primul realism românesc este astfel un realism memorialistic. Vianu, a. p. 67. Realismul înseamnă . . . mai presus de fidelitatea detaliilor, înfăţişarea fidelă a caracterelor tipice tn cadru tipic, contemp. 1948, nr. 108, 8/1. Lupta realismului împotriva curentelor decadente . . . reprezintă o lege de dezvoltare a artei noastre. Scînteia, 1952, nr. 2 297, cf. der. Considerarea realismului ca atitudine artistică . . . presupune prezenţa în opera de artă a semnelor realităţii, gl 1965, nr. 581, 7/1. <$> Realism critic = denumire dată unor curente filozofice contemporane care recunosc realitatea lumii materiale, dar care interpun între subiect şi obiect un al treilea element, de natură spirituală, ajungînd astfel la unele concluzii agnostice sau idealist-obiective. Cf. der. 2. (în vorbirea curentă) Atitudine care ţine seama de realitate (1), care se manifestă conform realităţii, care se bazează pe realitate; simţ al realităţii. Conu Leonida e atît de lipsit cu totul de realism, fiindcă e rupt total şi iremediabil de realitate. Ibrăileanu, s. 69. — Pronunţat: re-a-, — Din fr. realisme. REALÎST, -Ă adj. 1. Bazat pe principiile realismului (1), specific realismului, care se referă la realism. Cf. ddrf. In ,,Azilul de noapte" nu e nici o acţiune — ci o înşirare de scene pitoreşti de o mare vigoare realistă. Lovinescu, c. iv, 139. Piesele lui Maxim Gorki . . . sînt realiste. Sahia, u. h. s. s. 146. Numai metoda realistă dă posibilitate să se oglindească veridic viaţa socială, contemp. 1953, nr. 334, 4/2. Ne sprijinim pe vechi, . . . prin „vechi" înţelegînd tradiţia bună, fondul tradiţional realist al muzicii noastre, m 1961, nr. 1, 45. + (Despre scriitori, artişti etc.> Care aderă la realism, care reprezintă realismul în artă, în literatură etc. S-a spus că Flaubert e romantic în unele opere şi realist în altele. Ibrăileanu, s. l. 60. Tolsioi ... începe să scrie o serie de povestiri în care izbucnesc dintr-o dată marile lui însuşiri de scriitor realist. Sadoveanu, e. 229. <$> (Substantivat) Cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Jean Bart e un realist în toată puterea cuvintului. Ibrăileanu, s. 90. In rîndul primilor realişti stă Costache Negruzzi. Vianu, a. p. 47. 2. Care ţine seama de realitate (1), bazat pe realitate. Trebuie să oprim strecurarea acelor neologisme, care tind a introduce . . . unele noţiuni abstracte . . . care nu se potrivesc de loc cu inteligenţa mai realistă, mai plastică a geniului limbei române. Maiorescu, cr. ii, 261. Sînt tn ,,Ion" şi cîteva momente de potenţare simbolică, în care personajul principal este împins, dincolo de planul realist, în lumina tare a ajx>teozei. Vianu, a. p. 325. îndeplinirea an de an a prevederilor înscrise în planul de stat . . . demonstrează caracterul profund realist al politicii economice a partidului nostru. Scînteia, 1963, nr. 5 791. + (Despre oameni) Care cunoaşte bine realitatea, cu simţul realităţii, cu spirit practic. Noră-mea, mai realistă, ca toate femeile, se arătă mai puţin entuziasmată de bravura mea. C. Petrescu, î. ii, 185. Cel mai tînăr dintre noi e un sprinten şi ager poet, foarte cunoscut prin umor, prin avînt şi imaginaţie. în chestiile de vînătoare . . . e spiritul cel mai realist cu putinţă. Sadoveanu, o. viii, 373. + (Despre o-biecte) Care imită sau reproduce în mod exact realitatea. Vedem minunata colecţiune de grosolane vase de pămînt . . . , colecţiune în care s^a strecurat . . . vro şease, şeapte lulele de formele cele mai realiste. Odobescu, s. ii, 422. 4- Veridic, adevărat, real. Autorul nu a reuşit să creeze o imagine realistă a duşmanului de clasă, contemp. 1953, nr. 349, 3/4. — Pronunţat: re-a-, — Pl.: realişti, -ste. — Din fr. rlnliste. REALÎSTIC,, -Ă adj. (Rar) Conform cu realitatea (1), care oglindeşte realitatea în mod veridic; realist (2)- Ceea ce îl preocupă, din punct de vedere lingvistic, nu este redarea realisiică a vorbirii curente, ci stilizarea ei. Vianu, a. p. 238. Povestirea nu-i poale destul de realistică. contemp. 1948, nr. 108, 8/1. In 1890, Baronzi şi-a publicat ratata sa ,,Daciadă" tn versul săltăreţ al lui Bolintineanu, însă ... cu un umor realisttc surprinzător. Călinescu, s. c. l. 114. — Pronunţat: re-a-, —■ Pl.: realislici, -ce. — Realist + suf. -ic. Cf. it. r e a 1 i s t i c o, germ. re. alistisch. REALITATE s. f. 1. Existenţă efectivă, obiectivă; fapt concret, lucru real, stare de fapt; p. ext. adevăr. Cf. VÎrnav, l. 142r/16, I. Golescu, c. Niciodată biata Lavinia nu prea dominase aşa cu realitate asupra inimei pe care succesurile o stricase. cr (1848), 9'/55, cf. Stamati, d. [Ideile], tn ochii mei, îmbracă o formă care, din multul analiz ce-i fac, sfîrşeşte prin a se face o realitate. Negruzzi, s. i, 321, cf. Polizu, Hasdeu, i. c. 48. Subiectul poale să fie luat din realitatea poporului. Maiorescu, cr. ii, 187. Fusese vis visul lui cel atît de aievea, sau fusese realitate de soiul vizionar a toată realitatea omenească? Eminescu, n. 71. Tocmai fiindcă pricepe aşa de adînc arta şi realitatea talentului, n-a încercai să producă niciodată. Caragiale, o. iii, 245. Eu poate să pier pradă unor iluzii triste, după voi, a unei realităţi nedrepte, după mine. Delavrancea, t. 31. Acolo, pe al Naturii înflorit covor molatic, Scutur al realităţii jug prozaic şi de fier. Macedonski, o. i, 238, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Un astfel de tînăr se poate convinge de realitatea adevărurilor. Agîrbiceanu, a. 43. Apoi vîrtejul vieţii îl smulse brusc şi pe el din lumea închipuirilor şi-l zvîrli realităţii. Rebreanu, i. 353. îl simţim incapabil de a cunoaşte, de a gîndt vreo realitate cît de simplă. Ibrăileanu, s. 69. Dezar-monia dintre vorbă şi faptă, între aparenţe şi realitate, loveşte neplăcut ochiul cel mai puţin atent. Lovinescu, c. v, 11. De la descrierea cărţilor pînă la realitate este totdeauna o mare depărtare. Galaction, o. 56. Cine e de vină că iei fumurile dumitale drept realitate? Camil Petrescu, t. i, 335. Sînt realităţi pe care ştiinţa le constată, le verifică şi cîteodată încearcă să Ic explice. C. Petrescu, î. i, 16. Mă reîntorc la inimă. Tot de tine imi vorbeşte, spulberînd iluzia, înviorînd realitatea. Klopştok, f. 242. Dintre oraşele ţării, Bucureştiul, capitala realităţilor şi veleităţilor româneşti, exprimă cea mai ahotnică dorinţă de înnoire. Teodoreanu, m. u. 157. Realitatea trebuie să fi fost mult mai simplă şi mai dureroasă. Sadoveanu, o. i, 445. Sensul, adică conţinutul [cuvîntului], este dat de realitatea materială, pe care o cunoaştem cu ajutorul senzaţiilor şi percepţiilor. Iordan, l. r. 38. Costache Negruzzi . . . , în locul expresiei patetice a propriilor sentimente, preferă observaţia exactă a realităţii exterioare însufleţită uneori prin comentariul său ironic. Vianu, a. p. 47. în dorinţa lor de a-şi făuri un nou ideal în viaţă, mai în armonie cu realităţile timpului, italienii Renaşterii s-au întors spre antichitatea clasică. Oţetea, r. 38. Unele cuvinte îşi schimbă înţelesul atunci cînd realitatea socială, economică şi politică se schimbă, cv 1949, nr. 6, 20. îşi dădea seama că proiectul de pe hîriie era pe cale de a deveni realitate. Călinescu, s. 103. Sub această coloare .. . munţii par . . . realităţi temute şi teribile. Bogza, c. o. 268. Nici dorinţa, nici spaima nu pol schimba singure o situaţie din realitatea obiectivă. Beniuc, m. c. i, 307. Cînd îşi dădu seama de realitate, izbucni într-un rîs răutăcios, nestăpînit. Barbu, p. 253. Realitatea, 2570 REALIZA - 212 - REALIZA inepuizabilă tn bogăţia ei, poate oferi tuturor celor care 0 cercetează aspecte inedite, s ianuarie 1961, 64. Artistul prinde din realitate toate aspectele semnificative pentru lupta omului muncii tn vederea atingerii idealurilor sale. contemp. 1955, nr. 477, 1/5. E mult mai frumoasă realitatea asta, chiar cînd e tragică, decît jocurile tale de oglinzi. H. Lovinescu, c. s. 37. Literatura de călătorie . . . ştie şi să laude cind realitatea îi impune, s ianuarie 1961, 63. Nici chiar eu nu mai cred în realitatea amintirilor mele. T februarie 1962, 19. Problemele ce se dau spre rezolvare pol cuprinde în mai mare măsură dale din realităţile ţării noastre, gî 1963, nr. 691, 2/3. <£> Loc. adv. în realitate = de fapt, efectiv, în adevăr. Vedeai tn Viena şi în alte regiuni austriace . . . formîndu-se legiuni de studenţi. . . spre a se bate bunăoară pentru libertatea ungurească, adică, în realilate, pentru smulgerea totală a Ungariei de cătră monarhie. Bariţiu, p. a. ii, 16. Făcu să cază din ochii săi de şarpe două lacrime de acelea ce în aparinţă arată o inimă plină de recunoştinţă, dar, in realitate, nustnt decît plînsul crocodilului prin care amăgeşte victima sa. Filimon, o. i, 126. Toate aceste mesure fură ocazionate prin neobicinuitul concurs de oameni armaţi, veniţi la Leopole sub cuvînt de a onora prezinţa regelui, dar, în realilate, . . . mai ales pentru a asista pre Potcoavă. Hasdeu, i. v. 201. Acte vechi şi legale care să întărească de-a dreptul daruri de proprietăţi nemişcătoare in România, mtnăstirilor de peste hotare, în realitate nu aflăm. Odobescu, s. ii, 13. Şi dacă o veste mincinoasă ţi-ar veni la urechi, că iubita te înşeală, socoţi că n-ai suferi ca şi cum te-ar înşela în realitate? Delavrancea., t. 29. Se încunjura cu prietini pe cari el îi ţinea între fruntaşi, dar cari, în realitate, nu se bucurau de prea multă stimă şi simpatie. Agîrbiceanu, a. 211. Unul din cei doi dregători era, în realitate, fost sau biv vel spătar, bul. com. ist. v, 123. Toată neomenia lui a fost, în realitate, o şarlatanie a mea. Galaction, o. a. i, 99. înţelese că, în realilate, era copleşit de o amară mîhnire. Sadoveanu, o. ix, 500. Părea mai tînăr decît era în realilate. CXlinescu, s. 343. în realitate, mă urăşti, t noiembrie 1962, 28. <$> E x p r. A aduce (sau a chema, a readuee pe cineva) Ia realitate = a face (pe cineva) să înţeleagă o anumită situaţie, să vadă un lucru sub aspectul lui real. S-ar fi preumblat mult încă, dacă vocea ironică a lui Iorgu nu ar fi chemat la realitate. Gane n. i. 109. Lumina gălbuie, neputincioasă ţi readuse la realitate. Rebreanu, r. i, 284. Pare că a voit să mă cheme la realitate. Galaction, o. a. ii, 71. Ar trebui să-l chemi mata odată şi să-I aduci la realitate. C. Petrescu, c. v. 228. împăratul Lascaris, adus la realilate aşa de brutal, tşi întoarse buzele pe dos. Călinescu, s. 36. A reveni la realitate v. r e v e n i1. 2. (învechit; la pl.) Bunuri imobile. Valorile obiectelor şi ale realităţilor au scăzut de sineşi în proporţiunea banilor devalvaţi. Bariţiu, p. a. i, 553. îşi cumpăraseră realităţi în Sibiiu. id. ib. ii, 52, cf. Barcianu. 3. Realism (2). Filimon nu şi-a spus niciodată că erupţia prea violentă a sentimentului său poate face pe lector neîncrezător în realitatea tablourilor pe care 1 le înfăţişează. Vianu, a. p. 58. — Pronunţat: re-a-, — Pl.: realităţi. — Din fr. realite, lat. realitas, -tis, germ. Realitat. BEALIZ vb. I. 1. Tranz. A aduce (ceva) la Îndeplinire, a face să devină real, să existe; a înfăptui, a îndeplini, a opera, (învechit) a obîrşi. Cf. I. Golescu, c. Barbarul, avînd întipărită în cugetul său prezicerea magăi, au cercat în urmă prin moduri spre a o realiza. Asachi, s. l. ii, 54. A realiza acest act de asoliaţie. I. Ionescu, f. 7/18. Himera ce credeam a realisa. LĂzĂ-rescu, s. 86, cf. calendar (1852), 59, Stamati, d., Polizu. Acela însă care realiză acest proverb este un om mare în felul său. Filimon, o. i, 123. în curs de doi ani, principele nostru realiză visul domnilor celor mai mari: finanţele erau în floare şi contribuabilii mulţumiţi. Hasdeu, i. v. 49. Un alt mijloc de a realiza aceeaşi condiţiune neapărată a frumosului poetic sînl personificările. Maiorescu, cr. i, 23. Operaţiunile expoziţiunii . . . nu pot avea nici un rezultat bun . . . dacă corpurile şi persoanele ce stnt tn capul adminis-traţiunilor locale nu vor pune toate silinţele spre a realiza . . . nişte bogate colecfiimi de producte naţionale. Odobescu, s. ii, 98, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Mă ajută să-mi realizez ideea. Galaction, o. a. i, 152. Credeam că va încerca să realizeze, în sfirşil, ceva. Camil Petrescu, t. i, 94. îşi dădea toată silinţa să realizeze acrobaţii din ce în ce mai surprinzătoare. Sadoveanu, o. x, 496. Autorul acestei nuvele a realizai cu plinătate norma impersonalităţii din primul moment în care a dorit să scrie o nuvelă şi nu o amintire. Vianu, a. p. 54. Dar măsura n-a fost realizată, sau nu s-a dovedit eficace, fiindcă în scurt timp s-a simţit nevoia altor măsuri şi mai radicale. Oţetea, t. v. 271. Gospodăriile agricole de stat an realizat o creştere simţitoare a efectivelor de animale şi păsări. Scînteia, 1953, nr. 2 859. Amîndouă proiectele trebuiau realizate prin a vioi m punere. Preda, m. 220. Lecţiile şi lucrările practice realizează o mai sirînsă legătură a şcolii cu producţia industrială şi cu viaţa nouă a satelor noastre, gî 1963, nr. 692, 3/1. Absol. Dar nu e capabil să treacă la fapte şi să realizeze. Sadoveanu, e. 237. <£• Refl. Dorinţa ta de a mă lua de soţie s-ar fi fi susţinut pînă la momentul de a se realiza, cr (1848), 22a/71. Ar fi fost în stare să dea contimporanilor săi o dovadă strălucită că .. . [maxima] se realiză cîteodală. Filimon, o. i, 123. Voinţele ţi se realizează după gîndirea ta. Eminescu, n. 54. Dar pe acest timp de speranţe, care nu se realizeară . . . , românii aveau, pe lîngă idealele lor creştine, ideale deosebite româneşti. Iorga, l. i, 441. înainte de a obţine icoana vie a realului în sinteza imaginaţiei, literatura noastră resimte nevoia de a-şi menţine modelul sub ochi, în scrieri în care fuziunea observaţiei cu închipuirea se realizează cu un succes inegal. Vianu, a. p. 67. [Societatea comunistă] se va realiza treptat prin continua şi rapida creştere a forţelor de producţie, contemp 1948, nr. 107, 12/2. Dragostea lui Trislan şi a Isoldei depăşeşte jugul destinului, se realizează pe planul ideilor platonice. H. Lovinescu, c. s. 16. Pentru ca legătura dintre teorie şi practică să se realizeze cît mai strîns, inginerii au fost ajutaţi să cunoască programele şcolare pentru studiul fizicii, chimiei, matematicii, gî 1962, nr. 683, 4/1. 4- Tranz. şi refl.A (se) materializa, a (se) concretiza, a (se) întruchipa. Frumuseţea cucoanei Frosa şi a surorii ei Agata se realizase in acest fiu şi nepot. Sadoveanu, o. xi, 534. Vreau ca aspiraţiile mele de natură artistică să le realizez în domnişoara Otilia. Călinescu, e. o. i, 86. [Actorii] au realizat jocul de relaţii complexe, treptat adîncite, prin care membrii acestei familii în descompunere se demască între ei. t septembrie 1962, 78. 2. Tranz. A obţine, a dobîndi, a cîştiga ceva. Cată a realiza cu orice preţ nişte fonduri, cr (1848), 333/43, cf. Şăineanu. Monopoliştii realizează beneficii uriaşe de pe urma mizeriei oamenilor muncii din ţările coloniale şi dependente. Scînteia, 1953, nr. 2 708. Teatrul de televiziune trebuie să realizeze un anume ritm dinamic, t decembrie 1962, 88. Necesitatea participării active, conştiente a tuturor mecanizatorilor la obţinerea unor producţii mari, de al căror nivel depind veniturile pe care le realizează. Scînteia, 1970, nr. 8 305. <0> Refl.pas. îndulciţi de cîştigurile ce se realizează cu arendăşia. . . proprietarii nu pot să se lase de a fi şi fermieri. I. Ionescu, d. 216. 3. T r a n z . A crea, a plăsmui (o operă de artă). Eroii sînl mai mult ca nişte pretexte pentru a putea pune în joc toate sentimentele omeneşti, şi cine se amănunţeşte prea mult în a-i descrie, nu realizează o poemă. Macedonski, o. iv, 92. Impresionaţi dc maniera în care artistul emerit Miluţă Gheorghiu realizează rolul Chiriţei . . . ne-am adresat interpretului cu o întrebare. s iulie 1960, 44. Colectivul de creaţie al fabricii . . . a realizat noi modele şi desene de stofe. Scînteia, 1962, nr. 5 467. (Absol.) Artistul trebuie să conceapă In durere poate, dar trebuie să realizeze In bucurie. Camil Petrescu, t. ii, 147. <$> Expr. (Rar) A-şi realiza 2571 REALIZABIL - 213 - REALIZATOR viaţa = a reuşi, a izbuti în viaţă. Vreau să-fi realizezi viaţa. Nu le voi lăsa. Camil Petrescu, t. i, 122. 4. Refl. (Despre o persoană, mai ales despre un artist) A se dezvolta pe deplin, a se desăvîrşi; a-şi pune in valoare capacitatea de creaţie. Am cerut un cuvint bun, dacă scrisul meu merită, ca să-mi găsesc o posibilitate de existenţă prin scris şi să mă realizez. C. Petrescu, c. v. 149. în ,,Amintirile" sale, prozatorul, care a încercat să se realizeze printre alîtea preocupări ale scurtei sale vieţi, . . . găseşte prilejul să aducă omagiul său frumuseţii stilului. Vianu, a. p. 38. E singurul om care numai intr-o viaţă, intr-o singură viaţă scurtă, s-a realizat imens şi deplin. Arghezi, t. c. 18. La Paris, amicul meu Căluţ s-a realizat, şi-a rotunjit personalitatea. Stancu, r. a. v, 303. 5. Tranz.A înţelege ceva (clar şi în toate amănuntele). Rătăceşte ca un automat prin cameră . . . Realizează parcă de-abia atunci singurătatea din casă. H. Lovinescu, t. 133. Poate că, in fierbinţeala luptei recente, . . . nici nu realizaţi — la ora actuală — importanţa acestui succes, rl 1970, nr. 34, 3/3. G. Tranz. (Rar) A transforma în bani. Impresia lui Raab e că emigraţia boierilor urmăreşte in primul rînd să oblige pe Suţu să plece şi să-l împiedice a-şi realiza averea. Oţetea, t. v. 189. — Scris şi: realisa. — Pronunţat: re-a-. — Prez. ind.: realizez şi (neobişnuit, pers. 3) realiză. — Din fr. realiser. REALIZABIL, -Ă adj. Care poate fi realizat (1), Înfăptuit. Păturică işi crea in imaginaţia sa aceste realizabile visuri. Filimon, o. i, 126, cf. 96, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Totul ii păru din nou simplu şi realizabil. C. Petrescu, c. v. 127. Să se aştearnă pe carte . . . este o idee mai bună şi mai realizabilă. Galaction, o. a. ii, 80. Alteori se dau scurte reţete uşor realizabile. s. c. şt. (Iaşi), 1956, 89. — Pronunţat: re-a-, — Pl.: realizabili,-e. — După fr. rdalisahle. REALIZARE s. f. X. Acţiunea de a realiza (1|; aducere la îndeplinire, înfăptuire, împlinire, (Învechit) reazaţie. Ştiinţa nouă ... a continuat zdrobirea lumei vechi, . . . căutind realizarea în omenire a dreptăţei şi a frăţiei. Bălcescu, m. v. 3. Au ştiut trage folos pentru realizarea planurilor. Calendar (1855), 101/6, cf. Polizu, Calendar (1861), 116/7. Este datoria noastră acum să le spunem mijloacele întrebuinţate de dînsul pentru realizarea acestor aspiraţiuni. Filimon, o. i, 121. Vine însă momentul realizării. Maiorescu, cr. ii, 152. El înţelese . . . neputinţa realizărei viselor lui. Eminescu, n. 71, cf. ddrf. Barcianu, Alexi, w. îmi ceri ajutorul meu pentru realizarea proiectului dumitale. Galaction, o. A. i, 146. Se entuziasma pc simple presupuneri a căror realizare nu depindea de cl, pregătindu-şi singur decepţiile. Vlasiu, d. 287. Visurile . . . le purtase în el ca o plăcere; acuma înflorise din ele bucuria unei realizări. Sadoveanu, o. xi, 413. Punea la cale afaceri. Urmărea cu îndîrjire realizarea lor. Stancu, r. a. iv, 259. Aştepţi continuu realizarea lumii visată de tine. T. Popovici, s. 46. Comitetul de părinţi şi-a adus contribuţia la realizarea şcolarizării copiilor, gî 1961, nr. 630, 2/1. Realizarea sarcinilor de producţie a ridicat în faţa constructorilor de nave probleme care au cerut, de fiecare dată, soluţii tehnice noi. Scînteia, 1962, nr. 5 705. Ulterior, după realizarea acordului, ar fi desigur prea tîrzlu să se mai revină asupra faptului împlinii, ib. 1970, nr. 8 421. Aceste mişcări apar ... ca o expresie a unei dorinţe de schimbări profunde, care să ducă la crearea unor structuri mai prielnice deplinei participări a tinerelului la realizarea unor proiecte revoluţionare. contemp. 1970. nr. 1 224, 1/6. 4- (Concretizat; mai ales la pl.) Lucru realizat, înfăptuire. Cf. Polizu, Barcianu. în realizările naLurii orice om e un exemplu unic şi inedit. Camil Petrescu, u. n. 111. Dreptul la odihnă, de care se bucură azi oamenii muncii din ţara noastră, este una dintre cele mai importante real i-zări ale regimului nostru de democraţie populară. Lupta de clasă, 1951, nr. 11-12, 10. însemnate realizări . . . au fost obţinute în capitală. Scînteia, 1952, nr. 2 382. Veţi vedea . . . realizările noastre. Bogza, a. î. 452. Orice progres generează posibilităţi noi, faţă de care realizările obţinute la un moment dat, orlcît de uriaşe ar fi, se cer mereu completate. cf 1962, nr. 1, 21. Epocalele realizări ale ştiinţei şi tehnicii contemporane . .. marchează începutul unui progres cu adevărat uriaş al omenirii. Lupta de clasă, 1962, nr. 3, 52, cf. Scînteia, 1962, nr. 5 755. Această vizită va fi un bun prilej ... să cunoască mai îndeaproape realizările poporului român. ib. 1970, nr. 8 421. 2. Obţinere, dobîndire; creare. Cf. realiza (2). Realizarea unităţii artistice armonioase a unui teatru presupune o planificare bine rînduită a activităţii lui. t septembrie 1962, 87. în realizarea atmosferei spectacolului, o contribuţie deosebită a adus-o scenograful. ib. iunie 1964, 80. A hotărîi să elaboreze un program . . . care să prevadă realizarea unei suprafeţe irigate de circa 3 milioane de hectare. Scînteia, 1968, nr. 7 763. O expresie a creşterii eficienţei economice ... o constituie realizarea în 1969 a unor beneficii peste plan. ib. 1970, nr. 8 349. Realizarea în acest an la Hunedoara a 3 milioane ione de oţel. ib. 1970, nr. 8 296. 3. Creare, plăsmuire a unei opere de artă; creaţie artistică; (concretizat) operă de artă, ştiinţifică etc. Reuşita unui artist depindea de posibilitatea de a ajunge în capitală. Altfel, realizările sale erau socotite, oricît de bune ar fi fost ele, ca inexistente, contemp. 1948, nr. 107, 10/1. Fără îndoială că o muncă temeinică îl va readuce pe artist pe calea unor realizări mult mai reuşite. ib. nr. 113, 10/4. De ani de zile, el tot amina lucrul celor două cărţi de istorie . . . Amîndouă aceste lucrări ar fi putut fi prilej de realizări mari. Camil Petrescu, o. ii, 419. Dimensiunile naţionale ale personalităţii sale le primeşte copilul pe această cale a realizărilor folclorice de veacuri ale poporului. Beniuc, p. 6. Eminescu aprofundează trecutul istoric, social şi cultural, mai ales în ceea ce priveşte realizările literare ale poporului, id. ib. 27. Ultimii ani au adăugat succeselor literaturii noastre dramatice noi realizări, gl 1961, nr. 46, 1/6. Nu pol fi valoroase lucrările elaborate strict cerebral, lucrările de laborator, oricît de ridicată ar fi tehnica lor de realizare. M 1961, nr. 1, 14. Valoroase realizări actoriceşti vin să întregească reuşita acestui spectacol, t februarie 1962, 73. 4. Reuşită, succes. în ordinea realizărilor trebuie să citim în primul rînd, decorurile şi costumele excelente. t septembrie 1962, 84. Amintim ca o realizare . . . calitatea dialogului, amuzantele calambururi, ib. decembrie 1962, 84. — Pronunţat: re-a-..— Pl.: realizări. — V. realiza. REALIZÂT, -A adj. 1. înfăptuit, împlinit. Ideile d-lui Bărnuţiu se pot justifica fiecare în parte ca legi realizate în dreptul public al romanilor. Maiorescu, cr. iii, 122, cf. 123. 2. Dobîndit, cîştigat, obţinut. Eventualele beneficii realizate din activitatea cantinelor vor fi folosite pentru investiţii, bo 1951, 1045. Decontarea sumelor realizate din vinzarea biletelor şi pârtieipaţiilor se face în ziua tragerii, ib. 1 163. 3. (Despre o operă de artă) Reuşit (din punct de vedere artistic), izbutit. Mult mai realizaie mi s-au părut a fi schiţele, contemp. 1948, nr. 107, 11/5. — Pronunţat: re-a- — Pl.: realizaţi, -te. — V. realiza. REALIZATOR, -OARE adj. (Şi substantivat) (Persoană) care realizează, care înfăptuieşte, înfăptuitor ; creator. Cf. dl, dm, dn2. Contemporan ca substanţă este poale efortul făcut de realizatori spre originalitate, t februarie 1962, 14. Bealizatorii spectacolului . . . au înţeles similitudinile dintre piesa lui Gorki şi opera cehoviană. ib. februarie 1962, 73. — Pronunţat: re-a-. — Pl.: realizatori, -oare. — Din fr. râalisateur. 2575 REALIZAŢIE - 214 - REANGAJAT REALIZAŢIE s. f. (învechit) 1. Realizare (1), Înfăptuire. Cf. I. Golescu, c. Realizaţia dorinţelor acestora. Cuciuran, d. 62/30, cf. Polizu. Ţălul nostru este realisalia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o litera-turăcomună pentru toţi. Dacia lit. i, xi/11, cf. Alexi, w. 2. Realizare (2), obţinere. Rcalizaţia acestui rezultat este numai o utopie. Brezoianu, a. 648/23. — Pronunţat: re-a-. — Scris şi: realisaţie. — Pl.: realizaţii. — Şi: realizaţiu ne s. f. Alexi, w. — Din fr. realisation. REALIZAŢIIJNE s. f. v. realiza (ie. REALMENTE adv. în mod real, în adevăr; de fapt. Sint realmente bolnav. Călinescu, e. o. i, 191. Nu joacă comedie, ci este realmente plictisit, id. s 296. Te rog să mă crezi că realmente îmi pare foarte rău. Stancu, r. a. iv, 311, cf. Parhon, b. 163. Epoca feudală a fost, realmente, şi epoca dc afirmare a creaţiei populare, cf 1962, nr. 1, 11. O trăsătură principală, realmente de „şcoală", a cineaştilor documentarişti este consecvenţa cu care urmăresc . . . creaţia românească: in industrie, agricultură, cultură. Scînteia, 1966, nr. 6 912. — Pronunţat: re-al-. — Real1 + suf. -mente (după fr. reellement). REÂLNIC, -Ă adj. (învechit, rar; atestat prima dată In 1814) Real1. Cf. l. rom. 1961, nr. 6, 560. — Pronunţat: re-al-, — Pl.: realnici, -ce. — După rus. pcaJibHMH. REALŢA vb. I. 1 r a n z. şi refl. (Italienism Învechit) A (se) Înălţa, a (se) ridica (din nou). Nu zice asta . . . , răspunse ea, tntinzîndu-i mina spre a-l realţa. cr (1848), 15V61. Fig. Mai stnt unii . . . care cred că reanimarea unor procedee ce şi-au trăit traiul ar contribui la progresul teatrului românesc, t ianuarie 1962, 39. — Pronunţat: re-a-. — Pl.: reanimări. — Şi: (învechit) ranimăre s. f. Alexi, w. — V. reanima. REAPARE vb. III v. reapărea. REAPARIŢIE s. f. Faptul de a reapărea. 1. Apariţie din nou, reivire. Cf. reapărea (1). Cf. ddrf, Alexi, w., dl, dm. 2. Formare din nou, renaştere, regenerare. Cf. reapărea (2). Reapariţia personificărilor in concepţiile mai noi este semnul unui arhaism spiritual. Vianu, m. 41. Salutăm reapariţia rubricii de „note şi comentarii" v. rom. octombrie 1954, 273. 3. Republicare, retipărire. Cf. reapărea (4). — Pronunţat: re-a-. — Pl.: reapariţii. — Şi: (Învechit) reapari ţiiine s. f. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. — Din fr. reapparition. REAPARIŢIUNE s. f. v. reapariţie. REAPĂREA vb. II. Intranz. 1. A apărea din nou (pe neaşteptate sau dintr-un loc ascuns); a se reivi. Figuranţi cari, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, incunjură fondalul şi reapar iarăşi. Eminescu, p. l. 65. Poate nu-mi sosise timpul pe pămînt să reapar. Macedonski, o. i, 71, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Otilia reapăru în curtnd cu o farfuiie pe care se aflau două prăjituri. Călinescu, e. o. i, 27. 2. A lua naştere din nou, a se forma iarăşi, a se regenera. Nici ramure nici frunze, pe el nu reapar. Macedonski, o. i, 256. Zîmbetul ei reapăru. Sadoveanu, o. ix, 127. Recăpătîndu-şi libertatea, vechea lui semetie reapare. Vianu, a. p. 273, cf. 46 ♦ (Despre publicaţii) A apărea din nou (după o perioadă de întrerupere). Suprimată în 1940 , . . . a reapărut . . . , începînd din iulie 1948, ca revistă lunară, der iv, 850. 3. A apărea din nou in gîndul, în amintirea cuiva. O, dulce, înger blînd, Cu ochi uimiţi de mari, La ce mai reapari Să-ngreui al meu gînd? Eminescu, o. iv, 273. Momentul întîi nu-mi face nici o impresie . . . abia după două ore reapare imaginea lui şi încep a plînge. id. p. l. 90. 4. A se republica, a se retipări. — Pronunţat: re-a-, — Prez. ind.: reapăr. — Şi: reapare vb. III. ddrf, cade. — Pref. re- -f apărea. REAPRINDE vb. III. I. Tranz. (Complementul indică aparate care servesc la iluminat sau corpuri care produc lumină) A aprinde din nou. Stinsese becul de pe noptieră de cîteva ori şi tot de atîtea ori îl reaprin-sese. Rebreanu, r. i, 45. <>- R e f 1. pas. Cortina căzu, dar lumina nu se reaprinse în sală. Călinescu, s. 798. Cortina se strînse şi sus, sub pieptul de piatră al cariatidelor, se reaprinseră becurile. Barbu, p. 183. Lumina se stinge şi se reaprinde lampa ce luminează prispa casei, t martie 1962, 23. 2. R e f 1 . Fig. (Despre sentimente, pasiuni etc.) A izbucni, a se produce din nou. (Tranz.) Nu-mi reaprinde Simţiri nebune! Gorun, f. 151. Iubirea din tăciunele de ură Aş reaprinde-o. Isanos, v. 289. — Pronunţat: re-a-, — Prez. ind.: reaprind; perf. s.: reaprinsei; part.: reaprins. — Pref. re- + aprinde. REAPRlNDERE s. î. Faptul de a (se) r e a-p r i nd e. 1. Aprindere, luminare din nou. Cf• reaprinde (!)• Numai întunecarea şi reaprinderea unui lan de stele dădea trecătorilor bănuiala că mari vîrfuri de arbori se mişcau pe cer. Călinescu, e. o. i, 7. 2. Fig. Reînsufleţire. Cf. reaprinde (2). Profitînd de reaprinderea mai aprigă a discuţiei, Dragoş cu Herdelea îşi urmară calea. Rebreanu, r. i, 105. — Pronunţat: re-a-. — Pl.: reaprinderi. — V. reaprinde. REAPROPIĂ vb. I.Tran z. şi r e f 1. A (se) apropia din nou. îşi reapropie mescioara şi scaunul de fereastra misterioasă, cr (1848), 323/59. Dădui iar bici cailor, . . . reapropiindu-se treptat de drumul bătătorit de căru/«.Călinescu, e. o. i, 105. — Pronunţat: re-a-, — Prez. ind.: reaprdpii. — Pref. re- + apropia. REAPROVIZIONA vb. I. T r a 11 z. şi r e f 1. A (se) aproviziona din nou. dn2. Oştenii erau obligafi să se întoarcă acasă pentru a se reaproviziona. Stoicescu, c. s. 301. — Pronunţat: re-a-. — Prez. ind.: reaprovizionez. — Pref. re- + aproviziona. REAP HO VIZIONARE s. f. Acţiunea de a (s e) reaproviziona şi rezultatul ei. Observă că ta-blaua avea nevoie de reaprovizionări. Sadoveanu, o. xi, 579. — Pronunţat: re-a-. — Pl.: reaprovizionări. — V. reaproviziona. REAPUCĂ vb. I. T r a n z. A apuca din nou; a relua. Dieta transilvană ar putea reapuca firul activităţii legislative. Bariţiu, p. a. iii, 428, cf. Barcianu, Alexi, w. — Pronunţat: re-a-. — Prez. ind.: reapăc. — Pref. re- + apuca. REA REIVI) A vb. I. Tranz. A arenda din nou (altcuiva). Ai luat moşia, plăteşti o rată de arendă, . . . după aceea, rearendezi aproape tot în porţiuni la ţărani. Caragiale, o. v, 169. Ceilalţi creditori ai debitorului pot reînchiria casa sau rearenda moşia. Hamangiu, c. c. 431. — Pronunţat: re-a-. — Prez. ind.: rearendez. — Pref. re- + arenda. REARMĂ vb. I. Tranz. şi refl. (învechit, rar) A (se) relnarma. Cf. Barcianu. — Pronunţat: re-ar-. — Prez. ind.: rearmez. — Pref. re- + arma. REASCULTĂ vb. I. T r a n z. A asculta din nou; a reaudia. — Pronunţat: re-as-. — Prez. ind.: reascălt. — Pref. re- + aseulta. REASCULTĂRE s. f. Faptul de a reasculta; reaudiere. — Pronunţat: re-as-. — V. reasculta. 2608 REASCUŢIRE - 216 - REAVĂN REASCUŢÎRli s. f. 1. Ascuţire din nou (repetată) a unei lame sau a unui obiect de tăiat. Dezavantajul burghiurilor plate constă în faptul că prin reascuţire se micşorează diametrul. Ioanovici, tehn. 216. Reas-cuţirea frezelor cu dinţi de profil constant se. face prin prelucrarea frezei tn golan. id. ib. 302, cf. 262. 2. Fig. Îndîrjire; Inteţire, sporire. — Pronunţat: re-as-, — Pi.: reascuţiri. — Pref. re- + ascuţire. REASIGURĂ vb. I. Tranz. şi r e f I. A (se) asigura din nou; a reînnoi o asigurare. îi luă mîna spre a o reasigura, cr (1848), 202/63. Voioasă, umilită, reasigurată, îşi lăsă vălul şi-şi luă iară seninătatea, ib. 381 /51, cf. ddrf, Alexi, w., dn2. — Pronunţat: re-a-. — Prez. ind.: reasigur. — Pref. re- + asigura. REASIGURARE s. f. 1. Acţiunea de a (se) reasigura şi rezultatul ei. Cf. ddrf. 2. Operaţie prin care o societate de asigurări se asigură ea Însăşi Ia altă societate de asigurări (pentru a obţine acoperire la o parte din riscuri). Cf. dl, dm, dn8. + Suma depusă pentru reasigurare (2). dl, dm. — Pronunţat: re-a-, — Pl.: reasigurări. — V. reasigura. REASOCIĂ vb. I. Tranz. şi refl. A (se) asocia din nou. Trunchiul comun de care am vorbit este romantismul, a cărui tendinţă permanentă a fost să re-asocieze domeniile, să înfrăţească din nou filozofia şi poezia. Vianu, m. 43. — Pronunţat: re-a-. — Prez. ind.: reasociez. — Pref. re- + asocia. REAŞEZĂ vb. I. 1. Tranz. şi r e f 1. A (se) aşeza, a (se) pune din nou (pe un scaun, pe pămînt etc ). Rossini se reaşeză la cimbal. cr (1846), 32 bis1 /34. Reaşezîndu-se, făcu semn carneficelui de a-şi căta de lucru. ib. (1848), 23/75. Mai şoptiră cîteva cuvinte împreună, după care prefectul se reaşeză la joc. I. Ne-gruzzi, s. i, 31, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Se reaşeză pe scaun. Ardeleanu, d. 163. Se ridică, face ciţiva paşi şi se reaşează mulţumită. Baranga, i. 184. -î> Expr. A se reaşeza Ia lueru = a se apuca din nou de treabă. După aceea, iei un repaus oarecare şi te reaşezi la lucru. Ralea, s. t. ii, 24. 2. Tranz. şi refl. A (se) stabili din nou într-un loc, într-o localitate. împărăteasa . . . obliga pe toţi senatorii eîţi votaseră . . . alungarea românilor din comunele respective ca să-i reaşeze în vetrele lor. Bariţiu, i>. a. i, 396. 3. T r a n z . A pune într-o altă ordine; a stabili după alte criterii. — Pronunţat: re-a-, — Prez. ind.: reaşez. — Pref. re- + aşeza. REAŞEZĂRE s. f. Acţiunea de a reaşeza ş.’ rezultatul ei; (învechit) repoziţie. 1. Cf. reaşeza (I). <> Reaşezare pe tron = re-întronare. Ea ceru reaşezarea cumnatului ei Ilieş pe tronul Moldovei. Asachi, s. l. ii, 33. 2. Readucere în vechea stare; restabilire. Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. <0> Reaşezare tn drepturi = repunere în drepturi. Partidei liberale austriace nu putea nicidecum sâ-i placă . . . reaşezarea Ungariei, Transilvaniei, Croaţiei nici în aiîtea drepturi de autonomie ctte li se asigura prin diplomă. Bariţiu, p. a. iii, 42. 3. Aşezare în altă ordine; stabilire după alte criterii. Cf. reaşeza (3). Reducerea şi reaşezarea impozitului pe salarii şi alte venituri. Scînteia, 1970, nr. 8 412. — Pronunţat: re-a-, — Pl.: reaşezării — V. reaşeza. REĂŢ s. f. v. raţă. REAŢÎŢĂ vb. I. Tranz. A aţîţa din nou. Cf-Barcianu, Alexi, w. — Pronunţat: re-a-, — Prez. ind.: reaţîţ. — Pref. re- + aţlţa. REAŢÎŢĂRE s. f. Acţiunea de a r e a ţ 1 ţ a şi rezultatul ei. Cf. Barcianu. — Pronunţat: re-a-, — Pl.: reaţlţări. — V. reajîţa. REAUDI vb. I.Tranz. 1. (Jur.) A audia din nou, a supune unui nou interogatoriu; a reasculta. Cf. dl, dm, dn2. 2. A asculta din nou (prelegeri, înregistrări muzicale etc.); a reasculta. — Pronunţat: re-a-u-di-a. — Prez. ind.: reaudiez. — Pref. re- + audia. REAUDIERE s. f. Faptul deareaudia. 1. (Jur.) Audiere din nou, supunere la un nou interogatoriu ; reascultare. 2. Ascultare din nou a unei prelegeri, a unei înregistrări muzicale etc.; reascultare. Virtualitatea de a fi sesizai, fie prinlr-o reaudiere, fie prin ridicarea nivelului cultural al ascultătorilor, m 1961, nr. 1, 14. — Pronunţat: re-a-u-di-e-. — PI.: reaudieri. — Pref. re- -f audiere. REAUZÎ vb. IV. Tranz. A auzi din nou. (F i g.) Reauzea graiul cel plin dc farmec al copilăriei, al tnlrc-gei sale vieţi. Macedonski, o. iii, 23. — Pronunţat: re-a-u-, — Prez. ind.: reaăd. — Pref. re- -f auzi. REĂVĂN, -Ă adj. 1. (Despre soluri) Care conţine umiditate (în măsură favorabilă lucrărilor de cultură); p. gener. umed, jilav. Cf. anon. car. Gunoiul trebuie să stea ravăn pînă cînd putrezeşte. Economia, 11/4. Noaptea . . . fiind ravănă iarba, mai bine o prinde coasa. ib. 65/11, cf. lb, ddrf, Gheţie, r. m., Barcianu. Un miros de pămînt reavăn şi proaspăt plutea tn urma plugului ca o mireasmă înviorătoare a ţarinii. Sandu-Aldea, u. p. 7, cf. Alexi, w. O boare înrourată adia, lin, . . . aducînd cu ea miresme de sul-cină, de fin cosit şi de pămînt reavăn, conv. lit.’ xliv, 40, cf. Pamfile, j. ii, 163. Căpăţînile fde varză] . . . le-am iernat în 2 pivniţe cu rădăcinile sădite în nisip spălat, mărunt şi ravăn. Comşa, n. z. 44. Mina lui Petre era grea şi aspră şi reavănă ca pămîntul. Rebreanu, r. i, 68. Un copil, ieşit din pădurea reavănă şi beznatecă, ducea două capre înspre sal. Popa, v. 240. Stăsubt frunze — verzi pleoape, Lutul reavăn şi sărat. Lesnea, p. e. 25. Era un copilaş palid şi mărunţel şi Ura pe pămîntul ravăn nişte ciubote grele. Sadoveanu, 0. vi, 598. A Vlahiei deasă, largă, Reavănă dumbravă. Blaga, p. 188. în văzduh mocnea răsuflarea caldă a pămîntului reavăn şi mireasmă de frunză tînără. Camil Petrescu, o. i, 111. Cad . . . tn genunchi Pe lutul reavăn unde cresc grtnele-nspicate. Stancu, c. 47, cf. contemp. 1954, nr. 394, 4/1. Cu pasul liniştii mer-gînd mă leagăn, îmi vine să mă culc pe lutul reavăn. Beniuc, v. 55. Vîntul . . . răzvrătise frunza moartă de pe pămînt şi o mutase, o îngrămădise, morman alocurea, sau curăţase de ea petice mari de Iul gol, reavăn. Deme-trius, a. 149. Prin aer plutea aroma pămîntului reavăn, dospit de apă şi bătui de soare. Mihale, o. 56. Te cheamă şesul reavăn şi iarba de mătasă. Horea, p. 41. S-a aşezat turceşte pe pămîntul reavăn, v. rom. decembrie 1958, cf. s ianuarie 1961, 36. Brazda de lîngă mine mai era reavănă şi caldă, lăncrănjan, c. ii, 444, cf. 1. cr. vi, 127, şez. xix, 13. Cam reavăn aşternutul în care se străluisc. Plopşor, c. 47. + (Regional) Igrasios (Chizătău — Lugoj), alr sn iii h 846/76, + (Substantivat, n.) Umezeală, umiditate. Sfios şi blajin din fire, ca mai toate lugerile ţîşnite deadreplul din reavănul brazdei, ... ti venea nu ştiu cum să se arate strajnic. conv. lit. xlv, 363. Ca izvorul ce răcoreşte pe călătorul însetat şi ca reavănul, ce dă el 2622 REAZEM - 217 - REBEGEALĂ unul clmp sterp. Lungianu, cl. 123. -4 (Substantivat, n.; regional) Partea verde (aflată lîngă o apă) a unui cîmp. Cf. Lungianu, cl. 234. 2. P. ext. Răcoros; proaspăt. Un miros reavăn de pămînt te obsedează şi na e nimic cu toate acestea care să-ţi oprească ochiul. Anghel, pr. 173. A rămas fixat în noi . . . răsuflul ravăn, ca dc ape, al vegetaţiei îmbelşugate. Sadoveanu, q. x, 400. Mă sculam de dimineaţă şi porneam prin aerul reavăn, respirînd larg, ca un om ce iese de sub pămînt. Vlasiu, d. 30. Vine-un miros drag şi reavăn De pămînt sub plug încins . . . v. rom. iunie 1954, 30, com. din Zagra — Năsăud. + (Regional) înviorat; sănătos. Cf. Chiriţescu, gr. 253. M-am sculat ravăn. Com. din Cluj. — Pl.: reveni, -e. — Şi: (învechit şi regional) Tăvăli, -ă, (rar) răven, -ă (Alexi, w.), reveii, »ă (Vîrcol, v. 98) adj. — Din bg. paaeH, „plan, şes". REAZEM s. n. 1. Obiect, corp de care sau cu care cineva sau ceva se poate sprijini; rezemătoare. Rădicaţi Domnul. . . şi închiraţi-vă suptu podnojia (t a 1 -pe le v h, razîmul d) picioarelor lui. psalt. 204. Ne vom pleca cătră razima picioarelor lui (a. 1658). ccr 112/10, cf. lb. Văzu în fine acel slab reazăm între dînsulşi prăpastie, cr (1848), 171/39, cf. Polizu, Eminescu, o. iv, 98, Barcianu, Alexi, w., Şăineanu, d. u. Femeia a adormit . . . bîjbîind în gol, cu mîna înfrigurată, după un reazim. Popa, v. 318. <0> Fig. A fost crudă-nvinuirea, A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond. Eminescu, o. i, 30. închipuirea mea nu mai găsea nici un punct de razăm. Hogaş, dr. I, 50, Căuta razim privirii la cîţiva paşi numai de locul unde odihnise. Ardeleanu, d. 177. Măintimidaşi mădes-cumpănea! Am căutat cu ochii un punct de reazim. Galaction, o. 98. + (Rar) Balustradă. Scutură din cap, bătu cu mîna pe razămul scării. Delavrancea, ap. tdrg. + Parte a războiului de ţesut formată din cele două tălpi orizontale pe care se sprijină celelalte părţi ale acestuia; patul, stratul, trupul războiului. Cf. Pamfile, i. c. 271, şez. viii, 146. 2. Sprijin, ajutor; (concretizat) persoană care ajută; sprijinitor, ocrotitor. Mila ta .. . mi-i nădejde şi radzăm despre greutate. Dosoftei, ps. 39/16. Nu era nici un ajutor, nici un razim despre dînşii. R. Popescu, mag. ist. iv, 22/26. El vede în tine reazăm, părinte şi împărat. Heliade, o. i, 431. De mîngîicre patriei este aseminea faptă că şl la noi cit buni sînt răzămul bunelor aşeză-mînluri. ar (1830), 122/27. După ce a rămas fără reazem, cei întru fericire o părăsesc. Marcovici, d. 37/4. Suflet bun, cu direptate, ce prin sfatul înţelept Patriei ar fi fost razim prin cuvinte şi cu pept. Asachi, s. l. i, 73. Ce nădejde-i rămîne ei de razim ca să trăiască? Pann, e. iii, 72/22. Toaie dau şi primesc razăm în pămîn-teasca viaţă. Conachi, p. 290. Laudă talentele, iscusinţa, vitejia acestor căpitani mari şi reazimul ce ei au dat creştinătăţii. Bălcescu, m. v. 611. In el Apolon află a slovei sale razem. Negruzzi, s. ii, 176. Trist lucru este să nu aibă cineva alt reazim decît meritele părinţilor. Bolliac, o. 262. Patria au pierdut în line un razem, noi un frăţior. Alecsandri, t. 232. Cugetă a-şi căpăta reazimul unor mai puternici dintre acei greci. Odobescu, s. i, 123. Desigur, nu e glumă să aduni alîtea mii şi sute de date pozitive fără să ai măcar un reazim. Caragiale, o. iv, 427. Se simţea singur şi slab; se temea şi căuta razăm. Slavici, n. ii, 212. Coaliţia era numeroasă . . . Dar Cantemireştii aveau şl ei razimurile lor. Iorga, l. i, 333. Nu mai credeau în nimic, nu-şi puteau afla nici un razim. Agîrbiceanu, a. 479. Din pricina unui copil s-a tras moartea femeii ce-i fusese reazimul vieţii. Rebreanu, i. 57. Am căutat un razim doar în minte. Beniuc, v. 9. Crezi că aş putea uita ceasurile pe care le petreceai la început cu mine Ai fost primul meu reazim. H. Lovinescu, c. s. 94. Am rămas fără de sprijin, Singurică, făr, de razim. pop., ap gcr ii, 345. 3. Parte a unui sistem tehnic prin care se face legătura Intre două corpuri solide ale acestuia şi care impune anumite restricţii deplasărilor lor relative. Cf. DL, dm. — Pl.: reazeme şi (învechit) rcazemuri. — Şi: reâ-zirn, râzein, razăm, râzim s. n., (învechit) răzimă s. f. — Postverbal al lui rezema. REĂZ1SI s. n. v. reazem. REBARBARĂ s. f. v. rabarbură. REBARBATÎV, -A adj. Cu aspect respingător, aspru; neplăcut. Cf. Şăineanu, cade, dl, dm. Ştia să combine ştofe între ele şi cu tenurile cele mai rebctrbative. Teodoreanu, m. ii, 174. (Fig.) Scrierea separată e admisibilă . . . cînd cuvinte cu prea multe silabe nu pot fi puse la un loc, penlru că ar căpăta un aspccl rebarbativ. Iordan, g. 40. + Fig. Care se împotriveşte la ceva, refractar. Frica de a-şi pierde originalitatea, deci personalitatea, îi face pe unii rebarbativi la orice influenţă binefăcătoare. Ralea, s. t. ii, 81. Dar categoricul — ca tot ce e superlaţie — e rebarbativ la nuanţare şi nu se pretează la variaţie, contemp. 1957, nr. 553, 4/5. — Pl.: rebarbativi, -c. — Din fr. rebarbatif. REBARBURA s. f. v. rabarbură. REBAtE vb. III. Tranz. (Rar) A bate din nou. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: rebăl. — Pref. re- + bate. REBDA vb. I v. răbda. REBDARE s. f. v. răbdare. REBDATOR, -OĂRE adj. v. răbdător. REBDĂtORIU, -OĂRE adj. v. răbdător. REBEĂGĂ s. f. (Prin nord-vestul Munt.) Vechitură, rablă. E o rebeagă de maşină, n-ai ce face cu ea. Udrescu, gl. + (Despre animale) Animal slab; rablă. Am luat o rebeagă de vacă. Udrescu, gl. + Epitet depreciativ la adresa unei femei. Eu n-am nimic decît repeaga asta de nevastă şi tot nu mai mă spînzur, iar d-ta, care ai putea avea şt-o sută de neveste, gata să mori! Vissarion, b. 185. — pi.: ? — Şi: repeâyă, rcbleăyă (Udrescu, gl.) s. f. — Derivat regresiv de la rebegi. HEBEC s. n. Vechi instrument muzical în formă de lăută, cu trei coarde, introdus în Europa de arabi. Cf. cade, dl, dm. — Pl.: rebecuri. — Din fr. rebec. REBEDENIE s. f. v. rubedenie. REBEDÎ1VĂ s. f. (Regional) Nume dat unei fete bă-trîne. Cf. mat. dialect, i, 234. — Pl.: rebedine. — Etimologia necunoscută. REBEGEĂLĂ s. f. Faptul de a (se) rebegi (1); starea celui rebegit (1). Cf. Şăineanu, d. u. Acum însă, cînd pierduse dalbele sale aripioare [zînal fu nevoită să înoate şi ea prin noroi, ca orice muritor, şi să simtă ce e rebegeala. Popescu, b. iii, 74. Eu sînt femeie miloasă, Deschid uşa-l bag în casă Şi mi-l culc cu capu-n poală Să-i treacă de rebegeală. mat. folk. 278. + (Regional) Răceală la animale. Cf. Şăineanu, d. u., şez. iv, 128. + (Regional) „Moarte provenită din frig", şez. v, 121. — Pl.: rebegeli. — Şi: (regional) ribiyeâlă (şez. iv, 128), răbigeâlă (ib. v, 121) s. f. — Rebegi -f suf. -eală. 2637 REBEGI - 218 - REBELA REBEGI vb. IV. 1. Intranz. A amorţi de frig, a se zgribuli. Cf. Ponzu, Şăineanu, Barcianu, tdrg. li aud cum desprind scînduri, Rebegesc, sărăcii, şi le trebuie foc. Sadoveanu, o. vi, 420. Rebegesc de frig pînă li se fac pulpele picioarelor ca porumbica. v. rom. februarie 1955, 186, cf. a vi 26. <)■ Tranz. Ne rebegeşte gerul. Bolliac, o. 183. iV-a ribizit frigu mtnurile. alr sn iii h 800/574. + Refl. (Regional; despre animale) A se îmbolnăvi din cauza frigului, a răci. Cf. şez. iv, 128, v, 121. 2. Refl. (Regional) A slăbi, a arăta rău; a se rablagi (Chirii — Cîmpulung Moldovenesc). Cf. a v 16. — Prez. ind.: rebegesc. — Şi: (regional) ribiflî, ră-bigî (a vi 4) vb. IV. — Cf. magh. rebeg „tremură". REBEGfRE s. f. (Rar) Faptul de a (s e) r e b e g i; rebegeală. Cf. Polizu, lm. — V. rebegi. REBEGIT, -Ă adj. 1. Pătruns de frig; Îngheţat; înţepenit, amorţit. Cf. Polizu. Ne-am despărţit unul de altul, răbtgifi de frig şi hămisiti de foame. Creangă, o. 203. Vîntul de-afară duhneşte pe uşă arunctnd înăuntru o fetiţă foarte rebegită. Caragiale, o i, 176. Tremura ca un căţel rebegit. Vlahuţă, o. a. iii, 56, cf. ddrf. Pe uliţă, smerii, umbla Un cerşetor în zdrenţe putrezi . . . , Cu chipul vînăt, rebegit. Demetrescu, o. 40, cf. Barcianu, Alexi, w. Parcă era rebegit de frig. Brătescu-Voineşti, p. 264. Strigătul vînzătoiilor de castane coapte . . . opreşte în jurul plitelor calde muşterii rebegi fi, fără paltoane. Cazimir, gr. 15. Am cules Intr-o diminea(ă ploioasă un pui rebegit de cofofană. I. Botez, b. i, 181. In trupurile lor rebegite, răceala tşi sfredelise cuib adînc. Sadoveanu, o. ii, 130. O femeie rebegită de frig. Călinescu, s. 48. Meşterii ■ . ■ sînt tofi jerpeliţi, rebeglfi. Îşi suflă in pumni. Pas, z. i, 136. li răspunse glas de femeie rebegită de ger. Stancu, r. a. v, 347. Ajung pe la 11, rebegit, îngheţat, în fata focului mare care arde şi zi şi noapte la poarta institutului, v. rom. ianuarie 1954, 190. Tu stai ca un moş rebegit după sobă. s ianuarie 1961, 4. 2. Stors de puteri, istovit, vlăguit; fără chef, abătut. Sînt şi cam rebegit de vremea asta. Caragiale, o. ii, 146. Toţi din casă plîngeau, erau supăraţi şi ribigiţi ca la mort. Contemporanul, v, 102. Margareta, îi strigă cu glas rebegit. Rebreanu, n. 5. Tot mai aveam vreo cî(iva prizonieri ■ . ■ d-ăia rebegiţi. Galaction, o. a. i, 262. Din pricina cărţilor, nu vedea şi nu trăia viaţa. Ori oameni rebegiţi, să-i culci cu o suflare, ori oameni invadaţi de grăsime. C. Petrescu, î. ii, 220. (F i g.) Rebegii în baltă-un felinar îşi răsfrînge capul fără buze. Lesnea, p. e. 65. — Pl.: rebegiţi,-te. — Şi: (rar) rubeglt, -ă (cade), ribigit, -ă adj. — V. rebegi. REBEJ s. n. (Regional) Refec grosolan la o haină; aţă groasă şi noduroasă (Măţău — Muscel). Coman, gl. — Pl.: rebeje şi rebejuri. — Etimologia necunoscută. REBfiL, -Ă adj., s. f. 1. Adj. (Despre oameni, p. ext. despre manifestările lor; adesea substantivat) (Persoană) care ia parte activă la o rebeliune, care îndeamnă la revoltă, la răzvrătire; revoltat, răzvrătit, (rar) rebelionist, (învechit) rebelist. Un rebel va plăti cu capul lui blestemăţia, fn 29, cf. ist. ţ. r. 94. Cine din meghistanii puternicii împărăţii s-ar fi uitat in obrazile unor vicleni şi rebeli ca dînşii? R. Popescu, cm i, 555. Se zice că şi domnul rumânesc ce era pe acea vreme ar fi fost acolo, făcîndu-se rebel atunci şi el. Văcărescul, ist. 257. Pre rebeli şi răsvrătitori cine nu-i va prinde şi da în manile craiului, clse cadă în pedeapsa lor. Şincai, hb. i, 333/35. împotriva rebelilor sau răzvrătitorilor să întrebuiţa puterea armelor. Molnar, i. 200/20. Rebelii musulmani din Asia Mică . . . s-au învins de cătră trupele lui Ibraim paşa . cr (1830), 375V8. N-am voit a mă împărtăşi de soaria unui rebel. Asachi, s. l. ii, 21. Domnul cătrănit de mînie îl învinovăţi de trădător şi rebel şi îl închise în puşcărie. Bălcescu, m. v. 29, cf. Polizu. Luaserăm . . . nişte alestaiuri sub nume schimbate că sîntem din Ţara Românească şi că ne-am bătut . . . împotriva rebelilor. Ghica, a. 411. Iar dacă eu sînl rege, trufaşe Samuel, Abis de ambiţiune, atunci eşti tu rebel. Macedonski, o. ii, 201. Un vasal rebel năvăleşte în ţara ta. I. Negruzzi, s. v, 496, cf. ddrf, şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Provincie credincioasă opusă provinciei rebele, bul. com. ist. ii, 186-Sultanul caută să aducă la supunere pe paşa rebel. Oţetea, t. v. 131. El nu respectă ordinea în care trăieşte, încercînd prin acte rebele s-o sfarme sau măcar s-o evite. Ralea, s. t. iii, 107. ^ Fig. In inima-mi rebelă o ură umilită P-ascuns se furişase. Heliade, o. i, 171. O, moartea e-un chaos, o mare de stele, Cînd via[a~i o baltă de vise rebele. Eminescu, o. i, 38. Se umple-ntreaga boltă de clinchete rebele. Anghel-Iosif, c. m. i, 80. De teama amintirilor rebele M-am hotărît să mă cobor în mine. Minulescu, v. 159. Tu, marţială ca şi năzuinţa mea rebelă. Klopştock, f. 236, cf. Lesnea, c. d. 91. ^ Nesupus, recalcitrant, refractar; care nu se conformează unor norme. Cf. Leon Asachi, b. 98/22. Ne-au lăsat, pentru cîtva timp, aceste suvenire, pe care însă le-a spulberat într-o singură zi limba românului rebelă la asemenea neologisme neapropiate firei sale. Odobescu, s. i, 366. Tot ce e refractar la expresie e rebel de asemeni şi la inteligenţă. Ralea, s. t. ii, 77. Singurul rebel la o nouă fază de arest era Slavici, şi el a trebuii să fie luat pe sus. contemp. 1955, nr. 460, 3/4. Licenţele poetice din versurile lui Eminescu sînt deci corectări... ale materiei rebele. Varlaam—Sadoveanu, 344. Gustul femeilor, soţiile, prietenele şi surorile acestor bărbaţi rebeli la o nivelare tip, e fără pereche. Arghezi, b. 54. F i g. A şampaniei rebele dopurile-n aer sar. Asachi, s. l. i, 218. De cîte şapte şi opt ort mă prind la luptă cu cîte un subiect rebel şi blestemat. Galaction, a. 280. Veselia este sănătate . . . alungă răul, calmează nervii, face să crească părul pe cheliile cele mai rebele. Brăescu, o. a. ii, 407. Peisajul, duşmănos şi rebel la început, asfîrşit prin a deveni docil. Ralea, o. 112. ^ (Despre atitudini) Care arată nesupunere, care exprimă revoltă. Tovarăşul lui e aproape aşa cum l-a închipuit, ...cu fruntea înaltă şi cu toată înfăţişarea rebelă. C.Petrescu, î. ii, 79. + F i g. (Despre păr, bucle etc.) Care nu stă pieptănat, care este în dezordine; răvăşit, zbîrlit. Apoi, cu mai multă atenţie, supune şi aranjează ctrlionţii rebeli. Caragiale, o. ii, 129. Ca nişte flăcări blonde-n umbră s-aprind şuviţele rebele. Anghel-Iosif, c. l. 20. Omul cel cu păr rebel şi mult scotea un caiet din buzunar şi . . . începea să citească. Galaction, o. 307. Înainte de a pune capul pe pernă, repetă o tentativă neizbutită să aducă o oarecare rînduială în părul cîlţos şi rebel. C. Petrescu, î. ii, 52. Să-ţi privesc obrazul palid, sub viitori de păr rebele. Labiş, p. 294. Umbra de pe trotuar îi arăta . . . zburliri ţepoase şi o şuviţă rebelă. Teodoreanu, m. ii, 168. O pală castanie de păr rebel, nesupus de pieptene, ti atîrna totdeauna ca o aripă peste frunte. Sadoveanu, e. 165. + F i g. (Despre boli) Care nu cedează uşor la tratamentul medical; greu de vindecat. Reumatismele şi nevralgiile sînt mai grozave şi mai rebele. Călinescu, s. 675. Bolnavul nu poate vorbi . . . , are o tuse rebelă şi scuipă sînge. BelIiA, i>. a. 129. 2. S. f. (învechit, rar) Rebeliune, răzvrătire. Să ne scapi, maică, . . . din rebelă. Zilot, cron. 351, cf. DDRF. — Pl.: rebeli, -e. — Şi: (învechit) răbei, -ă adj. fn 161. — Din lat. rebellis, germ. Rebelle, fr. rebelle. REBELA vb. I. Refl. (învechit) A se răscula, a se răzvrăti. Cu această faptă a lui Ferdinaht nicidecum împăcîndu-se spaniolii, ... la 1820, se rebeliră asupră-i. ar (1829), 2371/-45. Voieşte a prăpădi oastea lor şi a se rebela împotriva cesarului. Bălcescu, m. v. 477, cf. Gheţie, r. m., Şăineanu. <0- Intranz. 2643 REBELAT - 219 - REBOTEZA Dacă regele nu va primi condiţiunile puse lui de aristro-craţi, ei au să-i denege ascultarea, adecă ei vor rebela. Bariţiu, p. a. i, 518. Româna naţiune, in vechea sa credinţă, . . ■ Fiind cu mult mai gata a suferi perire Dcctt a-şi tinde braţul la cei ce-au rebelat. Mureşanu, p. 84/7, cf. Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: rebelez. — Şi: rebeli vb. IV. — Din fr. rebeller. REBElAt, -Ă adj. (învechit, rar) Răsculat, răzvrătit. Matei pedepsi incă cu crlncenie pe cerbicoşii nobili. . ■ rebelaţi in contră-i sub pricinuire că nu vor a se supune. Bălcescu, m. v. 313. — Pl.: rebelaţi, -te. — V. rebela. REBEL! vb. IV v. rebela. REBELlE s. f. (învechit şi popular) Revoltă, rebeliune. Gilcevi, rebelii şi înfricoşate sfăzi să aud pretu-tindenea. fn 19. Cu glas mare am strigat . . . făcînd proteştaţie . . . pentru acela rcbelie şi lotrie (a. 1765). Iorga, s. d. xiii, 253. S-au făcut rcbelie in feară. Şincai, hr. iii, 274/28. începură a cirti şi a se lăuda, că tntorcindu-se acasă, vor face rcbelie. Maior, ist. 208/21. Adunarea noastră pre-nălfată, De atita zarvă cu rebelie Abia tn urmă şi ea se deşteaptă. Budai-Deleanu, ţ. 196. Rebelia ce ... au apropiat să facă arnăuţimea. Zilot, cron. 66. Krieă-m[i] este ca să nu ridice şi rebelie asupra mea. Mumuleanu, c. 40/15. Putea pricinui răbelia locuitorilor din toate paşaltcurile. ar (1829), 2232/25. Vru să-i fugărească spre a stinge cuibul rebe-liei. Asachi, s. l. ii, 25. Am slujit cu elpănă la răbeliia lui Tudor (a. 1839). Iorga, s. d. xv, 330. Acel semn al gloriei şi al onoarei pe o sută de ctmpuri de stnge niciodată nu se va face vreun simbol al rebeliei şi al necredinţei. Bariţiu, p. a. ii, 234. A fost tăiat . . pentru vinovăţie de papismşi de rebelie. Negruzzi, s. iii,281, cf. Polizu. Fu i-am scris să fie prudent, nu să dea revoluţiei caracter de rebelie. Ghica, a. 642, cf. ddrf. A pus Dragoş Vodă să facă o cetăţuie ca la timp de rebelie ... să aibă unde se retrage. Marian, t. 56, cf. şez. vir, 183. — PI.: rebelii. — Şi: (invcchit) răbelie s. f. — Rebel -f suf. -ie. REBELI ONE s. f. v. rebeliune. REBELIONlST s. m. (Rar) Rebel, răzvrătit. Dacă majestăţile lor vor să se înapoieze la Bucureşti, nu vor înttlni picior de rebelionisi. Pas, l. ii, 211. — Pl.: rebelionişti. — Rebeliune + suf. -ist. REBELlST s. m. (învechit) Rebel (1), răzvrătit. în zilele lui Dan Vodă, fiind crai ungurescu Ludovic, saşii den Ardeal s-au fost făcut rebelişti. R. Popescu, cm i, 236. Acest viclean rebelist ştiu să se prefacă ascunzînd fapta lui. desc. am. 120/17. Care rebelie simţindu-o ... o au întimpinat cu mijloace prea înţelepte, gătind pe taină o sumă de Intr-armaţi de s-au aflat gata împotriva rebeliştilor. Zilot, cron. 66. Ibrahim Paşa, însănă-loşindu-se, are de gînd să năvălească cu puteri înnoite împotriva rebelliştilor. gt (1838), 30'/51. — Scris şi: rebellist. — Pl.: rebelişti. — Cf. rebelie. REBELIŞTE s. f. (Rar) Răscoală. De la romanul vieţii rustice ... şi pînă la prezentul ,,Crăişor", viaţa romanţată a lui Horia şi a rebeliştei iobăgeşti de la 1784, măiestria povestitorului s-a aplicat pe tot alte teme. Perpessicius, m. iii, 142. — Pl.: rebelişti. — Rebel + suf. -işte. REBELIUNE s. f. Răzvrătire, revoltă, nesupunere; indignare; (Învechit, rar) rebelă, (Învechit şi popular) rebelie. Sultanul . . . credea că lesne va putea potoli rebeliunea unui duşman aşa de slab. Bălcescu, m. v. 57. O controversă nu le mai pare o deprindere legitimă a nieţei literare, ci oarecum un act de rebeliune. Maiorescu, cr. i, 383. Cînd e rebeliune, iertarea e greşeală. Macedonski, o. ii, 206. în odaie e chipul galben din sicriu, . . . care aţîţă rebeliunea poetului. Gherea, st. cr. i, 217, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. A fost. . . osîndit la moarte pentru rebeliune. Iorga, l. r. lxxv. Uite-aşa să te porţi şi tu, băiete, ca dînsul, nu să-mi umbli cu rebeliuni. Rebreanu, r. i, 141. Pandurii . . . aveau să fie urmăriţi şi de autorităţile româneşti şi de cele turceşti pentru participare la rebeliune. Oţetea, t. v. 302. Individul, din contra, tinde către rebeliune şi către anarhie. Ralea, s. t. ii, 252. Practica lor . . . abrutizează suficient conştiinţa ca să împiedice spiritul de rebeliune, v. rom. iulie 1954, 219. Ăia fac rebeliune şi voi, chef. Beniuc, m. c. i, 171. Chem plutonul de execuţie ... să tragă . . . Rebeliune ... Te am martor. Camilar, n. i, 208. — Pl.: rebeliuni. — Şi: (italienism învechit) rebelio-ne s. f. Rosetti-Cazacu, i. l. r. i, 433. — Din fr. rebellion, germ. Rebellion. — Rebeliune C it. ribellione. RIÎBENI subst. pl. (Regional) Cepuri de viţă de vie (Ighişu Vechi — Mediaş). Viciu, ol. — Din germ. Reben (pl. lui Bebe). REBI s. I. v. rubia. REBIZLĂ s. I. v. ribizll. REBIZLI s. m. pl. v. ribizll. REBIJEAgA s. I. v. rebeagă. REBLEGÎ vb. IV v. rabla»!. REBLEGjr, -Ă adj. v. rablagit. HEBOBINĂ vb. I. T r auz. A bobina din nou, a reface bobinajul unei maşini electrice. Cf. dl, dm. — Prez. ind.: rebobinez. — Pref. re- + bobina. REBOBINĂRE s. f. Acţiunea de a rebobina. Cf. DL, dm. — Pl.: rebobinări. — V. rebobina. REBOMBĂ vb. I v. rimbomba. REBOMFIC vb. I ,T r a n z. A restitui cuiva suma avansată In contul unei mărfi, al unui serviciu etc. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. Refl. pas. Duc o marfă într-o ţară străină spre vin zare şi nu o vînd, ci o aduc înapoi, în care caz mi se rebonifică vama plătită. I. Panţu, c. 315. — Prez. ind.: rebonific. — Pre£. re- + bonifica. REBONIFICĂRE s. f. Acţiunea de a reboni- fie a; (concretizat) suma rebonifică tă, rebonificaţie. Cf. Gheţie, r. m., Alexi, w. Refacţia are şi sensul de rebonificare, ce se acordă pentru părţi de marfă stricată sau care nu se pot întrebuinţa. I. Panţu, c. 315. — Pl.: re bonificări. — V. rebonifică. REBONIFICAŢIE s. f. Rebonificare. Cf. Barcianu, Alexi, w. Sub refacţie se poate înţelege şi o . . . rebonificaţie de vamă. Panţu, pr. 5. — Pl.: rebonificaţii. — Pref. re- + bonificaţie. REBOTEZA vb. I. Tranz. (Rar) A boteza din nou. Cf. Barcianu. (F i g.) Nenorocirea ne rebotează iarăşi pe toţi fraţi. Russo, s. 31. — Prez. ind.: rebotez. — Pref. re- + boteza. 2665 REBUFNI - 220 - RECAPITULA REBUFNÎ vb. IV v. răbufni. REBUS s. n. î. Joc în care un cuvint sau o frază sînt reprezentate printr-o combinaţie de figuri, litere sau semne pe baza cărora urmează să ghiceşti cuvîntul sau fraza dată. Cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w., cade. Să-i caute ca intr-un rebus conjuncţia subiectivă ori adversativă. I. Botez, b. i, 147. Un mare număr de pionieri au participat la concursul ,,Să dezlegăm jocuri şi rebusuri". Scînteia, 1954, nr. 2 866. + Fig. Enigmă, şaradă. Dă-mi tălmăcirea buzelor profane Şi rebusul icoanelor tăcute. Minulescu, vers. 150. Nenumărate rebusuri de acest gen, continuă apoi cu glas schimbat, o adevărată plasă. Preda, r. 41. 2. (învechit) Compoziţie heraldică prin care se face aluzie la numele unei persoane, la profesiunea sau calităţile personale ale acesteia, descrise figurat. In evul mediu rebusurile erau forma cea favorită a limbajului eraldic. Hasdeu, i. c. 94, cf. 93. — Pl.: rebusuri. — Din fr. rfhns, germ. Rebus. REBtJT s. n. Produs care nu corespunde condiţiilor de calitate stabilite prin standarde, norme interne, contracte etc. şi care nu poate fi folosit conform destinaţiei sale. Nerespectarea acestei cerinţe duce la rebuturi. Ioanovici, tehn. 96, cf. nom. min. i, 74. Ei se angajează .. . să reducă rebuturile, contemp. 1949, nr. 159, 10/1. A reuşit să coboare procentul de rebut pînă aproape de zero. Scînteia, 1962, nr. 5 353. <£> Expr. A da (sau a cădea etc.) la rebut = a declara (sau a fi declarat) rebut un produs. Asemenea operă a unui asemenea Individ trebuie să cadă la rebut. Sadoveanu, e. 179. Economia de viaţă a societăţii cere ca să nu se des-preţuiască şi aportul celor slabi. Ar fi o mare risipă dacă aceste resturi ar fi azvîrlite la rebut. Ralea, s.t. ii, 267. — Pl.: rebuturi. — Din fr. rebut. REBUT vb. I. Tranz. A respinge (ceva) ca necorespunzător ; a declara rebut un produs. Mărginirea nemaiîntîlnită a neamurilor lui Dinu, îmbrăcate în rochiile rebutate de desenator, contemp. 1956, nr. 503, 2/5. E un transport pe care l-au rebutat. Davidoglu, c. 33, cf. DN2. — Prez. ind.: rebutez. — Din fr. rebuter. REBUTARE s. f. Acţiunea dearebuta; respingere (a unui produs) ca necorespunzător. Pentru a se evita rebutarea acestor piese costisitoare, s-a reuşit . . . să se găsească o metodă de a repara defectele pieselor. Ioanovici, tehn. 179. Controlul metrologic ... a stabilit . . . rebutarea a două piese. Scînteia, 1960, nr. 4 850. — Pl.: rebutări. — V. rebuta. REBUTÂT, -Ă adj. Care este considerat ca rebut. Cf. nom. min. i, 98. Au redus mult preţul de cost prin eliminarea la maximum a procentului de produse rebutate. Scînteia, 1952, nr. 2 379. S-a ajuns ca timp de 20 de zile . . . să nu dea nici o piesă rebutată. ib. 1960, nr. 4 844. — Pl.: rebutaţi, -te. — V. rebuta. REBUVIVEAlA s. f. v. râbufneală. REC s. n. Bară fixă (pe care se fac exerciţii de gimnastică). Cf. Scriban, d., dl, dm, dn2. — Pl.: recuri ■ — Din germ. Reck. RECALCITRANT, -A adj. Care se opune, care rezistă, care nu se lasă convins; încăpăţînat, îndărătnic, refractar, (Învechit) renitent. împacă clementele recalcitrante din partidul liberal. Maiorescu, d. ii, 128, cf. Barcianu, Alexi, w. Ilie Iorest, care se arătase prea recalcitrant, fu scos din scaun. Iorga, l. ii, 55. Avem un musafir recalcitrant. Camil Petrescu, t. i, 479. Familia Sohatchi era, cu toate ridicările prin profesii, încă de structură mahalagească, recalcitrantă la răceala protocolară. Călinescu, e. o. ii, 112. Demobilizaţii. . aveau faţă de autorităţi o atitudine recalcitrantă. Pas, z. iv, 25. Viziunea poetului recalcitrantă faţă de eternele tristeţi autumnale, v. rom. ianuarie 1960, 175. <$> (Substantivat) Frica de . . . „ocna şi mănăstirea" la care luminăţia sa era dispus să irimeată pe recalcitranţi. Iorga, l. ii, 95. Această hotărtre a servil ca mijloc de presiune împotriva recalcitranţilor. Oţetea, t. v. 154. <0> (Glumeţ) Medicul mobilizat, îmbrăcat pentru intîia oară in haine militare, cu pantalonii prea strimţi . . . cu chipiu recalcitrant. Brăescu, o. a. ii, 267. <*> Fi g. Vîrsta critică a lui Dom, Privirea lui echivocă, aci supusă, aci enigmatic de recalcitrantă, reprezentau pentru el probleme. Călinescu, b. i. 34. — PI.: recalcitranţi, -te. — Din fr. recalcitrant. RECALCITRANŢĂ s. f. (Rar) Faptul de a fi recalcitrant; încăpăţînare, îndărătnicie. Cauza nu poate fi inaptitudinea la studii, ... ci o recalcitranţă la ordine. Călinescu, e. 32. — Pl.: recalcitranţe. — Din fr. r£calcitrance. RECALCULA vb. I. T r a n z. A calcula din nou, a stabili ceva pe baza unor noi calcule. Recalcula media, ca nu cumva să-l informeze greşit pe accst ziarist cumsecade. v. rom. iulie 1954, 304. — Prez. ind : recalculez. — Pref. re- + calcula. Cf. fr. re calcule r. RECALCULARE s. f. Acţiunea de a recalcula Recalcularea pensiilor de invaliditate se face în condi- • ţiile ce se stabilesc prin regulament, bo 1962, 207. — Pl.: recalculări. — V. recalcula. RECALIFICĂ vb. I. T r a n z. şi r e f 1. A (se) pregăti, a (se) instrui în vederea obţinerii unei noi calificări profesionale; a da (sau a obţine) o nouă calificare. Cf. dl, dm, sfc ii, 74. — Prez. ind.: recalific. — Pref. re- + califica. RECALIFICARE s. f. Acţiunea de a (se) recalifica; calificare nou doblndită. Cum o să facă faţă unei recalificări? Preda, r. 317, cf. dl, dm. Dacă unii invalizi nu pol fi încadraţi fără recalificare, unităţile vor lua măsuri pentru recalificarea lor. bo 1962, 205, cf. der. — V. recalifica. RECAPITULA vb. I.Tranz. A reveni asupra unei lucrări, chestiuni, probleme etc., insistînd asupra punctelor esenţiale; p. ext. a sintetiza, a rezuma; (învechit, rar) a recapitului. Aci o critică nu nc-ar da alîta folos cit a recapitula cele zise. cr (1848), 3S/16, cf. Sta-mati, d. Vom recapitula în scurt cunoştinţele ştiinţifice. rom. lit. 3871/6. Recapitulînd acum toate concluziu-nile,... dobîndim următoarele idei principale. Maiorescu, cr. i, 112, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Re-capitulînd rezulatatele la care am ajuns cu privire la data manuscriptului. . . , constatăm următoarele, bul. com. ist. ii, 163. îşi recapitula cum avea să decurgă explicaţia. C. Petrescu, î. i, 37. Aş putea să recapitulez unele lucruri pe care dumneata nu le-ai cunoscut. Sadoveanu, o. xi, 468. + A readuce în memorie, a trece in revistă; a-şi reaminti. începem a recapitula nebuniile dăntăi. Heliade, d. j. 67/26. Puse capăt sutimilor sale de compoziţiuni muzicale, prin oraloriul numit ,,Cele patru timpuri ale anului", . . . recapitulînd toate amintirile oieţei sale. Odobescu, s. iii, 94. După o clipă de gîndire, ca şi cum şi-ar fi recapitulat cele au- 2680 RECAPITULARE - 221 - RECĂLUŢ zite,. . . răspunse. Ardeleanu, u. d. 61. Mai bine să i aştepte, şi Intre iimp să-şi recapituleze vorbă cu vorbă, tot ce avea să-i ceară. C. Petrescu, c. v. 60. Ajungînd acasă, mă străduiam să recapitulez discuţiile noastre. Vlasiu, d. 82. Ziua recapitula dezastrele pe care le-au pricinuit refugiaţii bucureşteni. Sadoveanu, o. vii, 659. + A revedea sistematic materia parcursă lntr-o anumită perioadă de învăţămlnt pentru a o reţine; a repeta. Recapiiulînd [la clasa a Xl-a] dezvoltarea literaturii noastre începînd din anii 1U20. GÎ 1961, nr. 612, 4/2. — Prez. ind.: recapitulez. — Din fr. recapituler. RECAPITULARE s. f. Acţiunea de a recapitula; p. ext. sintetizare, rezumare; (învechit) reca-pitulaţie. Cf. Stamati, d., ddrf, dl, dm. + Trecere în revistă, rememorare. Să facem dar o recapitulare de lucrările cele mai importante pe care bunul simţ, ajutat de experienţă, le declară absolut trebuincioase. Alecsandri, s. 18. Se sculă şi făcu recapitularea liniştit. Călinescu, e. o. ii, 106. + Revederea sistematică a materiei parcurse Sntr-o anumită perioadă de învăţămînt; repetare. Trebuie luate măsuri pentru îmbunătăţirea lecţiilor, pentru recapitularea materialului studiat. Scînteia, 1952, nr. 2 361. Sc impune să stabilim în primul rînd temele pe care vom axa lecţiile de recapitulare. gî 1961, nr. 612, 1/1. Recapitularea nu-i o privire înapoi, ci un pas înainte în formarea gîn-dirii ştiinţifice, ib. 1968, nr. 946, 3/1. — Pl.: recapitulări. — V. recapitula. RECAPITULATIV, -Ă adj. Care recapitulează, care are rolul de a recapitula, destinat recapitulării; p. ext. rezumativ. Cf. dl, dm. (Adverbial) E nervoasă ■ ■ ■ şi la mante plouă, — revenise doctorul, recapitulativ. Teodoreanu, m. ii, 250. + (Despre lecţii, seminarii etc.) în care se revede sistematic materia parcursă într-o anumită perioadă de învăţămînt. Seminariile recapitulative trebuie să contribuie la intensificarea învă-ţămîntului în cercuri, contemp. 1951, nr. 224, 1/5. In întreaga ţară se desfăşoară în prezent seminarii recapitulative. Scînteia, 1952, nr. 2 398 Este necesar să dăm o deosebită atenţie legării lecţiilor recapitulative de viaţă, de practică, de actualitate, de realităţile construcţiei socialiste în ţara noastră gî 1961, nr. 612, 1/2. — Pl.: recapitulativi, -e. — Din fr. rccapitulatif. RECAPITULÂŢIE s. f. (învechit) Recapitulare. Nu facem decît o recapitulaţie sau încheiare a celor zise. Heliade, Paralelism ii, 143, cf. I. Golescu, c., Brezoianu, a. 512/1, Stamati, d., Alexi, w., cade, Scriban, d. — Pl.: recapitulaţii. — Şi: recapitulafiiine s. f. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., cade, Scriban, d. — Din fr. reeapitulation. RECAPITULAŢIUNE s. f. v. recapitulaţie. RECAPITULUl vb. IV. Tranz. (învechit, rar) A recapitula. Practisirea ecstragerii rădăcinilor, reca-piluluind regulile întru aceasta date. Asachi, e. ii, 60/15. — Prez. ind.: recapituluiesc. — Din germ. rekapitulieren. recarburA vb. I. Tranz. A mări procentul de carbon al unui oţel care, în cursul elaborării, a fost decarburat sub limita prescrisă. Cf. dl, dm, sfc ii, 74. E x p r . A recădea pe gînduri = a cădea din nou pe gînduri, a redeveni îngîndurat. După plecarea sa, generalul recăzu pe gînduri. I. Negruzzi, s. iii, 22. — Prez. ind.: recăd; perf. s.: recăzut; part.: recăzut. — Si: (învechit) răeădeâ vb. II. l. rom, 1961, nr. 2, 141.' — Pref. re- + cădea. RECĂDERE s. f. Acţiunea de a recădea; revenire, întoarcere. Cf. Barcianu, Alexi, w. înaintare şi recădere în ceea ce a fost odată. Blaga, g. 119. + (Med.; învechit) Recidivă. Cf. Bianu, d. s. + Fig. Decădere, degradare. O aşa recădere a limbii la gradul de dialect n-a putut decîlsăfie dezastruoasă. Macedonski, o. iv, 124. — Pl.: recăderi. — V. recădea. RfiCĂL s. n. (Transilv., rar, în nordul Mold., Ban. Olt.) Haină de postav sau de pănură, făcută în casă (h xii 312, xvi 49, xvii 237, 238, T. Dinu, ţ. o. 138, L. Costin, gr. băn. 174, com. Paşca, chest. v 48/160, alr ii 3352/172, ib. 3405/162, Lexic reg. 93); suman (Precup,p. 16,chest. v.66/165, alr i 2153/542, alr ii 3 273/172, ib. 3 330/172); bluză (ib. 3 326/29, 105, 219). O rochie ... de cradel cu rccăl cu tot (a. 1803). Iorga, s. d. xii, 145. 3 recăle de flanel fain (a. 1817). id. ib. 174. Avem un lecru (vestă) pe Care dacă-l îmbraci, nu te mai vede nimeni. Frîncu-Candrea, m. 247. Bărbaţii ... se îmbracă cu pieptare din piele de oaie şi preste ele au un vestmînt, cam cît pieptariul de lung, numit recăl. Acesta e din lină de oaie, ţesută acasă. Moldovan, ţ. n. 59. Recălul ce se împleteşte . . . cu acele, din lînă ţigaie şi bîrsană, este o haină faimoasă. Păcală, m. r. 522. Cînd e frig şi vreme ploioasă poartă cioareci şi suman (rechel), ... de pănură sură sau albă. Precup, p. 16. — Pl.: recăle. — Şi: r6chel, reclu (alr ii 3 326/29, 105, pl. recluri) s. n., reciă (L. Costin, gr. băn. 174, pl. recle) s. f., lecăr (h xvii 237, 238), lecru s. n. — Din săs. Reckel, magh. r£Uli. RECĂLUŢ s. n. (Transilv.) Diminutiv al lui r e-c ă 1. Nănaşii aduc plocoane finuţului şi cumetrei: 2692 RECĂPĂTA - 222 - RECE scutece, faşă, recăluf, ceapsă. Păcală, m. r. 165, ci. alr sn iv h 1 183/172. — Pl.: recăluţe. — Becii + suf. -ut. BECĂPĂtA vb. I. T r a n z. A căpăta din nou ; a rcdobîndi, a reclştiga. Poate să doarifiă ca .. . să-şi recapete puterile. Cornea, e. t, 191/27. Epitropia şcoa-lelor . . . au putut, pe temeiul unei giudecăţi formale, să recapete unele din moşii (a. 1859). Uricariul, iv, 427/18, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. A recurs la iot felul de subterfugii . . . pentru a-şi păstra şi recăpăta mai tirziu scaunul episcopal. Iorga, l. ii, 379. Recăpătai simful realităţii. Hogaş, dr. i, 164. tşi recăpătă calmul complect. Rebreanu, r. i, 216. Copacii geometrici tşi recăpătaseră forma. C. Petrescu, r. dr. 102. Un moment tăcuse pentru ca să-şi recapete suflul. Sebastian, t. 113. Un deţinut, recăpătîndu-şi libertatea, vechea lui semeţie reapare. Vianu, a. p. 273. Geniul rău a prefăcut-o pe ca şi pe prietenele sale in lebede, . . . însă noaptea recapătă chipul omenesc. Călinescu, s. 803. Trebuie să găseşti calea ca s-o faci să-şi recapete încrederea, v. rom. septembrie 1955, 145. Muzica tindea aşadar să-şi recapete prestigiul filozofic, s ianuarie 1961, 75. îl lăsă singur, . . . trăgînd nevoieşul nădejde că peste noapte si-a recăpăta ochii. Reteoanul, p. i, 29. — Prez. ind.: recăpăt. — Pref. re- + căpăta. BECĂPĂTĂBE s. f. Acţiunea de a recăpăta. Cf. Aristia, plut-, ddrf, Alexi, w. Limba poate fi . . . îmbogăţită prin recăpătarea bunurilor înstrăinate Iorga, l. ii, 295. — Pl.: recăpătări. — V. recăpăta. BECĂSĂTORf vb. IV. Refl. A sc căsători din nou. Se mai spunea că se recăsătorise cu o spaniolă. Călinescu, s. 136. Eşti o femeie superioară. O să te recăsătoreşti uşor. t noiembrie 1962, 28. — Prez. ind.: recăsătoresc. — Pref. re- + căsători. RECĂSĂTO BtBE s. f. Faptul de a se recăs ă-tori . Cf. DL, DM. — Pl.: recăsătoriri. — V. recăsători. RECĂSĂTORIT,-Ă adj. Căsătorit din nou. dl, dm. — Pl.: recăsătoriţi, -te. — V. recăsători. RIiCE adj., subst. I. Adj. 1. (în opoziţie cu c a 1 d) Lipsit de căldură; care are o temperatură mai scăzută declt o limită dată; care dă senzaţia de frig. Cine va adăpa unul de aceşti mici cu un păhar de apă rece . . . nu-ş va piiarde plata lui. Coresi, ev. 207. Acolo iaste ger reace (cca 1600). cuv. d. bătr. ii, 228/8. Va da băutură . . . un pahar de apă rece. n. test. (1648), 14r/4. Multe ploi reci fiind, nu le-au dat îndemînă să bată Livovul. R. Popescu, cm i, 420, cf. anon. car. Ploaie reace. Calendari (1733), 17/12. Nimic nu poale schimba sîngele lor cel răce. ist. am. 85r/17. Să nu fie vară zădufoasă, Nici iarnă cu ger, nici toamnă rece. Budai-Deleanu, ţ. 325, cf. drlu, lb. Au găsit o fîntînă cu apă răce şi curată. Drăghici, r. 40/10. Apa spumegătoare şi rece înălţa cu putere vălurile ceţei întinse asupră-i. cr (1848), 88/57. Agiungeau . . . într-o poiană mare . . . , nu departe de un izvor răce. Russo, s. 22. Pînă n-ajungi timpul rece, Bucură-te de natură. Alexandrescu, o. i, 98. Ştiu să stîng în apă rece Cărbuni roşi. Alecsandri, t. 11, cf. Cihac, i, 229. Noaptea este foarte rece. Bolintineanu, o. 93. Chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? Eminescu, o. i, 120. Fîntîna . . . era plină pănă-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheata. Creangă, p. 290. Lăsară în urmă păduri, . . . izvoare cu ape limpezi şi reci. Ispirescu, l. 22. în soarta mea m-am împietrit: Rămîn ca marmora de rece. Mace-donsici, o. i, 36. Ca marmora de rece Şi de albă-ţi este faţa. Vlahuţă, s. a. i, 41. Z.ugrăvit e pe icoană un sftnt gîrbov şi umil. în perele rece, coşcov, afumat, e ţintuit. Neculuţă, ţ. d. 114. Parcă străbate-o săgeată De-a lungul cîmpiilor reci. Coşbuc, p. ii, 9. Cum pleci Pe calea ce străbate pustiurile reci? Petică, o. 145. Cea dintîi picătură de ploaie o izbi rece, greoaie. Gîrleanu, n. 220. O cascadă de aer subţire şi răce se revărsa de pe cele din urmă înălţimi apusene ale Hâlăurei. Hogaş, dr. i, bl. Am privii în jurul meu şi-n mine: Soba rece, Pipa rece. Minulesc-u, v. 121. Peste fagi cu vtrfuri sure A căzut amurgul rece. TopÎrceanu, b. 39. Dimineaţa fu rece şi întunecată ca un amurg. C. Petrescu, î. i, 252. Ploua subţire, pieziş, o ploaie rece, cc-fi înţepa obrazul ca punctele de foc. Brăescu, o. a. i, 290. Bem apă rece dintr-un cofăicl de brad. Sadoveanu, o. iv, 141. Un vînt rece şi sărat dinspre largul mării se-ntăreşte mereu. Bart, s. m. 14. Cu ceafa-n iarba rece, voinicul doarme dus. Arghezi, vers. 333. Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci, Arzînd se văd minuni — prin lutul purpuriu. Blaga, p. 99. Peste clmpul negru adie vînt rece, de miez de iarnă. Stancu, r. a. i, 16. Către seară s-a lăsat un frig şi-o ceaţă amestecată cu burniţă rece. Galan, z. r. 73. Arsenic plăti consumaţia şi cînd respiră aerul rece de afară îşi reveni. Barbu, p. 292. Cireşii au frunzele reci, de aramă, Ca frunzele viţei de vie. Horea, p. 44. Să păstrezi şi ciudata senzaţie . . . Din dimineţile reci şi obscure de martie, s ianuarie 1961, 6. Tare suflă vînturi reci, Rău mă strică gînduri seci! Jarnîk-Bîrseanu, d. 350. Mai bine i-ar fi venit la socoteală şi babei un băieţaş sprinten şi oblu ca un fir de brad decît orătania cea de şarpe, rece ca sloiul de gheaţă. Mera, l. b. 6. Apă rece nu-i mai bea, Adusă de mîna mea. Folc. Transilv. i, 211, cf. Zanne, p. i, 369. <*> Fig. Şi fiecare pe unde trece Păraie de sînge turcesc varsă, Somn dulce mutînd în moarte rece. Budai-Deleanu, ţ. 256. Unde sînt atîte vieţi? . . . Moartea rece le-a cuprins. Alecsandri, p. ii, 18. Strălucea ca bruma în lumina cea rece a lunei. Eminescu, p. l. 29. Dar lumina creştea peste brazi, lină şi rece. C. Petrescu, î. ii, 10. Scăldaţi atunci în întregime într-o lumină rece şi pură, [norii] par asemeni unor piscuri înalte, acoperite de zăpezi eterne. Bogza, c. o. 52. S-a întunecai lumina-n pîcle grele Şi bezne reci au ptlpîit pe lut. Labiş, p. 65. <$> Climă rece =- clipă polară; p. ext. clima regiunilor situate în apropierea cercului polar. în sfîrşit, ce mai rămîne peste izoterma 10° a verei din emisfera australă şi boreală e ţinutul climei reci sau polare. Mehedinţi, g. f. 105. (învechit) Pămînt rece = pămînt argilos umed. între feliurile pămîntului celui reace sau greu se numără lutul şi tina cea cleoasă. economia, 5/1. Locuinfă rece = locuinţă care nu poate fi bine şi uşor Încălzită, care nu ţine căldura, friguroasă. Beţie rece v. beţie. Gamă rece v. gamă. Război rece — stare de încordare, de tensiune în relaţiile internaţionale, provocată de politica de pe poziţii de forţă, dusă de cercurile imperialiste agresive. S-a declarat favorabil convorbirilor ... în vederea promovării destinderii în Europa şi lichidării consecinţelor ,,războiului rece". Scînteia, 1970, nr. 8 504. Abces rece = abces fără caracter inflamator. Cf. dl, dm. ■$> Expr. A Îmbăta (pe cineva) eu apă rece v. îmbăta. Raliat eu apă rece v. rahat2. A-i trece (cuiva) un şarpe rece prin sin (sau prin iniină) = a se îngrozi, a se înspăimînta. Cf. Zanne, p. i, 657, ii, 427. A se intreee in apă reee = a se obrăznici. Zanne, p. iii, 446, cf. 447. <$> (Adverbial; adesea în legătură cu verbele „a fi", ,,a se face“) Vîntul suflă rece . . . rănile mă dor! Bolintineanu, o. 33. Se făcuse rece şi vîntul bălea cu tărie. Slavici, o. ii, 107. în pămînt cît e de rece Şi-n pămînt nu vezi nimic. Coşbuc, p. i, 164. Nu simţi ce rece e între zidurile albe? Isac, o. 151. E cam rece azi, toamnă timpurie. Sebastian, t. 150. Afară începu să plouă mărunt şi rece. s ianuarie 1961, 46. + (Substantivat, n. sg.; adesea în construcţie cu ,,a-i fi") Frig, răceală, temperatură scăzută. Cumu se potriveaşte 2698 RECE 223 - RECE reacele caldului şi albului negrul . . . , aşa se polriveaşte şi mitariul învăţăturiei. Coresi, ev. 447, cf. lb. Nu ţi-e prea cald? Nu fi-e prea rece? Arghezi, s. v, 44. Nnli-a fost rece? H. Lovinescu, t. 95. Ţi s-a cam învineţit nasul: trebuie să-ţi fie rece ca la căţei. Vinea., l. ii, 312. Din pădure venea recele umed al înnoptării odată cu umbra crescută a desişului, v. rom. noiembrie 1963, 5. Rece la gît cînd simţea Şi puţin dc se mişca, Sfoara de pe gît sărea. Teodorescu, p. p. 540. <$■ Loc. adv. La rece = a) Ia o temperatură scăzută. Alimentele se ţin la rece. dl, cf. dm; h) la temperatura normală, fără a Încălzi. Niluirea se face la rece şi la cald. Ioanovici, tehn. 136. Controlîndu-se la rece, vom găsi totdeauna [la maşinile care funcţionează la 0 temperatură mai ridicată] abateri inadmisibile. Orbonaş, mec. 124, cf. Iordan, stil. 23, enc. tehn. i,94, 103, Macarovici, ch. 144. S-a angajat să scurteze durata medie a reparaţiilor la rece ale cuptoarelor. Scînteia, 1960, nr. 4 863. Uneori o anumită temperatură poate să dea la iveală cine ştie ce substanţă nouă, din altele două care la rece nu reacţionează deloc, s ianuarie 1961, 29; c) neinfluienţat de sentimente, de pasiuni etc.; în mod obiectiv. Vitejia lor vine din poltronerie, pe cînd faptele mari se cer făcute la rece. Camil Petrescu, 0. ii, 30. Trebuie să rumeg ideea la rece, îşi spuse. Preda, r. 129. Nu trebuia să tratez chestiunea la rece. Vinea, i,. ii, 230. O Expr. A nu-i fi (cuiva) nici cald, nici rece sau a nu-i face (cuiva) nici caid, nici rece (sau) a nu-i fine (cuiva) nici de cald, nici de rece = a-i fi (cuiva) indiferent, a nu-l impresiona. Cf. tdrg, dl, dm. A-i trece (cuiva) reee prin inimă (sau prin spate) = a se înfiora, a se Snspăimînta. Cînd i-a zărit împărăteasa, i-a trecut numai rece prin inimă şi, leşinînd, a picat jos. Sbiera, p. 109. Soseşte şi boleriul . . . , şi cînd a văzul toate gata, . . . i-a trecut numai rece prin spate, 1 s-a făcut rău la inimă. id. ib. 161. A scoate (sau a sufla, a-i ieşi) din gură cind cald, (şi) cind rece = a susţine cînd una, cînd alta, a acţiona cînd într-un fel, cînd intr-altul; a o întoarce în toate felurile, a o scălda. Cf. Zanne, p. ii, 179. 4- (întărind pe „fiori", „răcori") Care înfioară, care înfrigurează. Spaima cu Frica merg călăuze, Şi răci Fiori tremurînd în buze. Budai-Deleanu, ţ. 403. Fiara-n codri tremura, Căci prin lumea spăimîn-tată, în uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. Alecsandri, p. ii, 11. Un fior rece ca gheaţa îi trece prin vine. Creangă, p. 26. Apucîndu-l nişte răcori reci de fiică, începu a citi pe cărticica lui şi înlătură oarecum groaza ce sta gala să-l coprinză. Ispirescu, 1. 100. Omul simţi un fior rece prin spate, în liniştea care se Întinse scurt. Sadoveanu, o. iii, 117. Cînd auzi boierul şi una ca asta-i trecu un fior rece prin sin ca un şerpe. Reteganul, p. i, 15. F i g . La gîndul că aş putea fi prins, mă cuprinde o deznădejde rece. Camil Petrescu, u. n. 402. O rece tăcere slăpînea întinderi mute spre valea Elanului. Sadoveanu, o. vi, 588. 4 (Despre hrană) Care şi-a pierdut căldura, răcit; care se compune din alimente neîncălzite, care se consumă fără a fi în prealabil încălzit. De mîncare? O ceapă, un usturoi şi-o bucată de mămăligă rece din poliţăsînt destul pentru o nevastă lînără ca tine. Creangă, p. 6. Masa frumos aşezată cu cocoşei de şerveţele . . ., despărţiţi prin două farfurii, una cu piftie de purcel şi alta cu friptură rece. Brăescu, o. a. i, 250. Bătrîna vine cu vin şi friptură rece. Sadoveanu, o. i, 70. Masa era întinsă, cu farfurii de mîncări reci. id. ib. x, 341. Făcu cunoştinţă cu ea, oferindu-i din proprie iniţiativă din mincările reci. Călinescu, s. 478. Pregăteşte-ne, le rog, pe mîine nişte mîncare rece. H. Lovinescu, t. 151. Cine o dată şi-a ars sufletul de bucale fierbinţi suflă şi în cele reci. Zanne, p. ii, 476. <£> Hrană rece — hrană care se ia în excursii, în călătorii, în deplasări. + (Despre produse de panificaţie) Care nu este proaspăt; vechi. Cf. Scriban, d., dl. + (Despre îmbrăcăminte) Care nu ţine de cald. + (Despre oameni; p. ext. despre organele sau membrele lor) Cu temperatura scăzută sub nivelul normal din cauza frigului, a unei emoţii etc.; înţepenit, îngheţat. Inima rece d-abia bate în pieptu-mi, trupul a amorţit. Marcovici, c. 20/2. îşi simte gîtu-atuncea cuprins de braţe reci, Pe pieptul gol el simte un lung sărut de gheaţă. Eminescu, o. i, 95. Simţeam un fior prin spate şi mltnile mi-erau reci ca gheaţa. Vlahuţă, o. a. ri, 63. Cit nu te-au mişcat ei, bieţii, cu minute reci de gheaţă! Necui.uţă, ţ. d. 116. Ce ţi s-a înlîmplal? . . . mina ta e rece, tremuri. Eftimiu, î. 109. Cind ne întoarcem sară, sîntem reci ca nişte sloiuri de gheaţă. Sadoveanu, o. iii, 79. Vai! apa s-a fiert în urcioare. Tînjesc să o sorb din izvoare. Mi-as vrea pălmile, tălpile reci. Arghezi, vers. 302. Unde văd picioru rece, Stau în loc şi-mi fac de lege, Peste care munte-oi trece! JarnIk-Bîrseanu, d. 150. <$» Loc. adj. şi adv. Cu sînge rece = cu calm, cu prezenţă de spirit. Acum că sînt cu sînge rece, mă simţ tristă pînă la moarte, cr (1848), 222/65. Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sînge rece. Negruzzi, s. i, 155. Prin urmare, văd lucrurile cu sînge rece. Bolintineanu, o. 420. Descriind cu sînge rece, la masa d-sale, o psichologie empirică. Maiorescu, cr. ii, 278. I se păru că poale să cerceteze lucrurile cu mai mult sînge rece. Bassarabescu, v. 60. Aşteptară cu sînge rece pre ne-mpăcaţii lătari. Marian, t. 264. <$• Loc. adv. Cu gura rece = fără a mînca sau a bea ceva. Ce şedem noi cu gura rece şi să nu închinăm ceva, bunăoară tn sănătatea cl-lale? ap. ddrf. Măi nevastă ... , dă astăzi gîsca ceea ce aşteaptă musafirii cu gura rece! ap. tdrg, cf. Zanne, p. ii, 192. <*> Expr. A(-i) fi (cuiva) inima recc = a-i fi mereu teamă, a fi mereu înspăimîntat, Plecat-am nouă din Vaslui Şi cu sergentul zece, Şi nu-i era, zău, nimărui în pept inima rece. Alecsandri, poezii, 436. Că ţi-e inima tot rece, Neştiind cum oi petrece! JARNfK-BÎRSEANu, d. 184. + Care şi-a pierdut sau e lipsit de căldura animală; inert, neînsufleţit, ţeapăn, mort. Şi le privesc nepăsător C-un rece ochi de mort. Eminescu, o. i, 192. lntr-o dimineaţă, Petre fu găsit rece, ... în faţa prăvăliei, c-un cuţil tn inimă. Bart, e. 322. Un ochi să se strîngă şi să se sugrume . . . Celalt să-ţi rămîie holbai şi deschis Şi rece-mpietril ca-ntr-un vis. Arghezi, vers. 106. Cum vot putea, schiloade stanţe, Prin voi să răzbun în veci de veci Pllnsul acela din ochii reci Ai mortului tînăr. Jebeleanu, c. 13. (Fig.) Literile sînt reci cum sînt cadavrele şi n-au viaţă decît pentru ochii amorului. I. Negruzzi, s. vi, 129. 2. Fig. (Despre oameni) Lipsit de căldură sufletească; insensibil, indiferent, nepăsător; neprietenos, distant. Scris au fosl încă Să te mai văz, naltă stîncă! . ■. . Nu cu draga mea Zulnie, Ci singur, ca vai de mine, Alb şi rece caşi tine! Conachi, p. 210. Rlvna mi se stinsese, în toate eram rece. Heliade, o. i, 176. Noi sîntem răci şi cît s-ar putea mai străini unii de alţii. Russo, s. 20. Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil, Cînd ea-i rece şi cu ioane ca şi luna lui april? Eminescu, o. i, 157. Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămîi la toane rece. id. ib. 194. Să rămîi rece la toate boldurile vanităţii, rece la toate plăcerile şi slăbiciunile vieţii. Delavrancea, t. 78. Publicul,... Privind cu nepăsare la tot ce se petrece, Mai rece e ca mine în groapa mea. Macedonski, o. i, 49. Toate gesturile ei . . . creează tot atîtea imagini diferite, mult mai multe dectt pentru spectatorul rece. Ibrăileanu, s. l. 32. Muzica din localuri răbufnea pe uşi ca un strigăt cald după viaţă, dar eu eram rece. Vlasiu, d. 315. O prea distinsă pereche se preumblă păzită la spate de un rece lacheu. Călinescu, e. 64. Sini o femeie rece, practică. H. Lovinescu, t. 334. Voi rămine şi eu rece şî filosof, v. rom. ianuarie 1964, 88. <£> (Urmat de complemente de relaţie) Rece la vorbă, avea în glas un ţipăt de tenor strident. Bassarabescu, v. 69. <0> (Prin analogie) Giunele se încrede orbeşte în tot ce-i iese Înainte, căci altfeli n-ar cîştiga recea ispită cu preţul dezamăgirii. Hasdeu, i. c. i, VII. Fii steaua cea din cer, rece şi luminoasă! Eminescu, p. l. 87. Şi-au ales Steaua rece — rece ca şi sufletele lor neîndurătoare. Gîrleanu, n. 81. [Lună] la vei rămîne veşnic rece şi nesimţitoare. Topîrceanu, p. o. 128. O nevăzută fiinţă se străduia . . . să mă ridice sus, în cerul cu stele reci, unde nu mai erau nici sentimente, nici dorinţi calde. Vlasiu, d. 44. <$> Expr. 2698 RECE - 224 - RECENT A lăsa (pe cineva) rece v. lăsa. + (Despre fizionomia, manifestările, acţiunile etc.. oamenilor) Care exprimă lipsă de sensibilitate, indiferenţă, ostilitate; inexpresiv; rezervat, distant. în toate, veacurile oame-m'[i] Cil inima uscată şi rece au desprcţnit pe poeţi. cr (1832), 2871/26. Acesta li răspunse intr-un chip rece şi nehotărît. Bălcescu, m. v. 199. îmi răspunse cu un aer rece. cr (1848), 7x/60. El puţin cunoaşte . . . tiranica lege a unei purtări dulce pe dinafară şi rece pe dinlăuntru. Marcovici, d. 212/13. ,,Mulţămim!” ,,Ce vra să zică astă rece mulfămire?" Asachi, s. l. i, 215. Cer agiulorul agatirşilor şi, primind din parte-le un rece refuz, se încearcă ... a strămuta rezbelul pe teritoriul oltean. Hasdeu, i. c. i, 227. O rimbire rece, sceptică îi discleştă buzele puţin. Eminescu, p. l. 85. Nu înseamnă că povestirile sale sînt reci şi lipsite de orice entuziasm. Caragiale, o. iv, 416. Turturica şi privighetoarea: patimă caldă şi artă rece. Delavrancea, t. 62. Pe pielea minelor simt apăsîndu-se urmele slabelor şi recilor sale strîn-geri de mînă. id. ib. 251. O! ce trebuie să fie cînd chiar masca rece [a actorului] plînge? Macedonski, o. i, 241. E condamnat să se uite o viaţă întreagă în ochii reci şi misterioşi ai sfinxului. Gherea, st. cr. iii, 77. Nevastă-sa era la căpălii, cu o luminare de ceară aprinsă tn mînă, cu faţa rece, nemişcată. Rebreanu, nuv. 49. Salut cu gestul cel mai larg această bravură rece, care priveşte lucrurile drept tn faţă şi le denumeşte pe şleau. Galaction, a. 220. Nu-mi plac întrevederile oficiale şi reci. id. ib. 401. Mă tscodeşii cu ochii reci şi răi. Cazimir, l. u. 95. Vorbele se schimbau grele şi reci. Sadoveanu, o. i, 141. El păstră o demnitate rece şi urmă a se plimba, id. ib. xi, 443. Privirile îi erau cîteodată reci şi distante. Călinescu, s. 18. Glasul lui Stînjenei . . . era dur, rece, tăios ca oţelul. Stancu, r. a. iii, 306. Avea un zîmbet subţire pe buze şi o strălucire rece in priviri. Preda, r. 109. El avea un fel rece de a evalua, v. rom. septembrie, 1963, 42. <0> (Adverbial) Şi în gindu-mi trece vîntul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună ctntul cel etern neisprăvit. Eminescu, o. i, 158. I-a răspuns foarte rece, ascunzîndti-şi cu dibăcie emoţia. Rebreanu, i. 145. Se hotărî să-l întîmpine rece. Bassarabescu, v. 109. Mi-a răspuns rece, calculat. Camil Petrescu, u. n. 191. Felix n-are nici o obligaţie faţă de mine — spuse rece Otilia. Călinescu, e. o. ii, 267. Ridicase fruntea şi îl privise rece tn ochi. Demetrius, a. 225. Şedea pe o margine de laviţă, îşi răsucea mustaţa lungă, subţire şi surîdea rece. T. Popovici, se. 8. + Ponderat, măsurat, rezervat. Cele mai disparate spirite s-au putut întîlnt . . . tn acest contact: . . . Burghele ca vîrtosul glumeţ Creangă, . . . agerul şi recele Buicliu cu sentimentalul Gane. Maiorescu, cr. ii, 338. + (Despre gîndire, idei, noţiuni, cuvinte etc.) Cu caracter obiectiv, bazat numai pe elemente raţionale. Un şir de cuvinte care nu cuprind alta decît noţiuni reci, abstracte, fără imaginaţiune sensibilă ... nu pol fi poezie. Maiorescu, cr. i, 11. Nu trebuie să avem de la vînă-tori o apreţuire rece şi nepărtinitoare a întîmplă-rilor. Odobescu, s. iii, 47. Ea-l vedea mişcînd poporul cu idei reci, îndrăzneţe. Eminescu, o. i, 52. Nădejdea caldă-n el slăbea, Pe cît creştea de rece gîndul. Coşbuc, p. i, 100. Vă vor face totdeauna, ce v-au făcut azi, cu chibzuială rece. Camil Petrescu, u. N. 413. El lucrează posedat de fantazie, aruneînd pe hîrtie ideile care-l îmbulzesc şi lăstndu-le acolo pînă cind va putea să le elaboreze printr-o muncă rece. Călinescu, e. 180. Ne informăm pur şi simplu despre un obiect, spre a satisface nevoia ,,rece“ a minţii noastre de a afla ceva în legătură cu el. Iordan, stil. 72. Găseşte, pentru a se exprima, nu expresia rece şi generală a cugetătorului abstract, ci pe aceea intimă şi caldă . . . a frazei plină de naturaleţe, a omului mişcai. Vianu, a.p. 200. + (Despre o Încăpere) Neprietenos, neospitalier, străin. Se îndreptă spre uşă, trecu pragul fără să-l atingă — şt odaia . . . deveni mai rece şi mai largă. Ibrăileanu, a. 136. Fără amintiri, pereţii încă sînt reci. s ianuarie 1961, 10. + (Despre disciplină) Aspru, sever, rigid. O disciplină rece domneşte aci. G. Petrescu, î. i, 299. 3. (Prin nord-estul Olt.) Foarte sărac, sărac lipit. Cf. Ciauşanu, v. 195. II. S. f. pl. (Mai ales prin Transilv.) Piftie. Cf. drlu, lb, Polizu. Se dă de pomană morţilor . . . cotoroage (reci, aite, aituri, recifuri). Marian, î. 380, cf. Barcianu, Alexi, w., Pamfile, cr. 208, Şăineanu, d. u., alr i 745/98, 100, 125, 129, 131, 136,’140, 144, 148, 156, 158, 160, 166, 170, 249, 290, 988, L. rom. 1959 ,nr. 6, 45. III. S. n. (învechit, In textele religioase; calc după slavonul oto8at>) Ruşine, ocară. Micşurat-ai dzilele vreamiei lui, siropit-ai cu rrece elu. psalt. hur. 76r/17, cf. 58v/6 Se preimească amu reacele (r u ş i n i a lor d) său. psalt. 77. Să se îmbrace tn reace şi tn ruşene ce ceru rău mie. Coresi, ps. 185/9. — Pl.: reci. — Şi: (învechit) răce adj. — Lat. recens „proaspăt, recent”. BECEÂLĂ s. f. v. răceală. BECED vb. I. Intranz. (Rar) A ceda din nou. Roagă pe deputatul român ca să receadă de la preten-siunea sa. Bariţiu, p. a. ii, 149. — Prez. ind.: recedez şi rectd. — Pref. re- + ceda. BECENICUL s. n. art. Numele unui dans popular; (regional) ciucecul stvbesc. Cf. Varone, d. 126, id. j. r. 114. — Accentul necunoscut. — Cf. bg. peieHHua „dans". RECENSĂMÎ1VT s. n. Operaţie statistică constînd în numărătoarea populaţiei, a animalelor, a vehiculelor etc. dintr-o ţară sau dintr-o regiune; (învechit) catagrafie, (ieşit din uz) recenzie8. Toate faptele cîte se raportă la populaţiune se constată prin două operaţiuni administrative: catagrafiele sau recensimentele şi rezumatele stării civilc. I.Ionescu, d. 66, cf. ddrf. îşi ia îndatorirea de a plăti el darea cuvenită pînă la noul recenziment. Xenopol, i.r. i, 162. în timpul zilei însă, se pot introduce în domiciliul unei persoane agenţii publici . . . pentru facerea tabloului de recensămînt. Pretohian, c. 46. Să dau tot sprijinul unei comisiuni dc recensămînt. Galaction, o. a. i, 137. Administraţia noastră ... a venit cu slujbaşi, cu recensămînt. Sadoveanu, o. vi, 17. A poruncit să se facă recensămîntul vitelor, care s-a efectuat în toiul iernii. Oţetea, t. v. 52. S-a efectuat recensămîntul tuturor neştiutorilor de carte, s-a editat un număr important de manuale necesare cursurilor de alfabetizare, contemp. 1953, nr. 371, 1/1. <ţ> Recensămînt fiscal = numărătoarea contribuabililor şi înregistrarea averii şi veniturilor lor susceptibile de a fi impuse de fisc. în Ţara Românească, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea recensămintele fiscale ale domniei se făceau din trei în trei ani. Pan aite seu, o. ţ. 93. — Pl.: recensămînturi şi recensăminte. — Şi: recen-semint (Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., cade), (învechit) reccnsimGnt (scris şi recenziment) s. n. — Din fr. reeensement. RECENSEMÎ1VT s. n. v. recensămînt. BECENSlA vb. I v. recenza. R1ÎCENSIMlîlVT s. n. v. recensămînt. RIÎCENT, -Ă adj. Petrecut, întîmplat, apărut de curînd; care datează de puţină vreme. V. nou, proaspăt. Cf. Prot. - Pop., n. d., Nequlici, lm. Exemplele recente . . . erau de natură a îndepărta orce asemenea gînd. Maiorescu, d. i, 54, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Bucătarul care pregătea mîncările asupra cărora se exercitau pomenitele 2706 RECENZA1 225 - RECEPTA cuţite şi furculiţe, de recentă adopţiune, era un francez. Iorga, l. ii, 17. Fapt recent, petrecut Iert. Brătescu-Voineşti, p. 253. Acest procedeu ... a început să se adopte şl pentru orce text din evul mediu şi din timpurile mai recente, bul. com. ist. i, 48. Răspîndea parfumul recentelor dulceţl de trandafiri. Teodoreanu, m. ii, 57, cf. Vianu, a. p. 175. Fostul palat regal, grav pe vremuri, a ctştlgat cu transformarea lui recentă o linie de contur vioaie. Arohezi, b. 92. Cam la două casc, una era de construcţie recentă. Călinescu, s. 346. Recenta piesă . . . este continuarea unui proces mai vechi. s iunie 1960, 61. Un raport recent ... ne arată că niciodată, . . . omenirea n-a cunoscut un ritm de creştere atlt de considerabil. v. rom. noiembrie 1962, 85. (Adverbial) Avea, dobîndită mai recent, o moşie de vreo şase sute de pogoane. Rebreanu, r. i, 34. îl tnlreb cu un ztmbet de recent operat. Camil Petrescu, u. n. 364. — Pl.: recenţi, -tc. — Din fr. recent, lat. recens, -entis. RECENZA1 vb. I. Tranz. A face un recensămlnt. Analele statistice . . . conţin vn extract despre lerito-rul şi populaţiunea ţării recensiate In 1858. I. Ionescu, m. 14, cf. DL, DM. — Prez. ind.: recenzez. — Şi: (învechit) reeenslă vb. I. — Din fr. recenser. RECENZA2 vb. I. Tranz. A face o scurtă dare de seamă, a analiza, a prezenta critic o lucrare literară sau ştiinţifică, un spectacol etc.; a comenta. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. Ială-ne deci în faţa unei ample producţii literare, care se cere nu numai recenzată, ci înţeleasă în structura şl orientarea ei. gl 1958, nr. 206, 1/1. A recenzat nu numai lucrări de mare anvergură . . ., ci şi altele mai modeste, l. rom. 1966, nr. 2, 193. — Scris şi: recensa. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., Scriban, d. — Prez. ind.: recenzez. — Derivat regresiv de la recenzie1. Cf. germ. re-zensieren. RECENZARE1 s. f. Acţiunea de a recenza1 şi rezultatul ei. dn2. — V. recenza1. RECENZARE2 s. f. Acţiunea de a recenza2 şi rezultatul ei. dn2. — V. recenza2. RECENZENT, -A s. m. şi f. Persoană care face o recenzie (1); (rar) recenzor2. Cf. Stamati, d., Gheţie, r. m., Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Un recenzent al acestei cărţi combate . . . afirmaţiile mele. Iordan, stil. 151. Recenzentul remarca şi punea în evidenţă concepţia de Interpretare a dirijorului român, m 1960, nr. 6, 5. — Scris şi: recensent. Stamati, d., gheţie, r. m., Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. — Pl.: recenzenţi, -le. — Şî: (Învechit, după pronunţarea germană) re-(enzânt, -ă s. m. şi f. Stamati, d. — Din germ. Rezensent. RECfiNZIE1 s. f. 1. Prezentare succintă, de obicei la apariţie, a unei scrieri literare sau ştiinţifice, cu comentarii şi aprecieri critice. V. cronică. La această reţensie poate va da autorul istoriei animadver-siile sale. Maior, hăsp. 4. Opera lui n-a avut nici cel puţin recenstunea celui mai infim dintre ziare. Mace-donski, o. iv, 138. Puţin după apariţia volumului, ... a scris o mică recenziune. Gherea, st. cr. iii, 45, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Nu-şi dădeau seama cum au făcut trecerea de la reportajul gazetăresc la recenzia literară. Agîrbiceanu, s. p. 240. înainte de a ceti recenzia criticului francez, am avut aceeaşi impresie. Ibrăileanu, s. l. 5 .Se plimba prin cameră cu paharul tn mînă, încerctnd să readucă discuţia la recenzia lui. Vlasiu, d. 80. A apărut o carte foarte interesantă în chestiunea asta ..., aş vrea să-i faci o recenzie. Călinescu, e. o. i, 262. Uneori recenziile depăşesc spaţiul obişnuit şt sarcina lor modestă, devin consideraţii mai ample. v. rom. septembrie 1954, 163, cf. 140. O seamă de recenzii dedicate unor opere de frunte ale literaturii noastre noi. s mai 1960, 90. 2. Operaţie de comparare a unei ediţii a unui autor vechi cu manuscrisele; text revăzut şi editat critic. Să vedem dacă nu vom putea justifica această lecţiune pc cale demonstrativă, recurgtnd la metoda admisă în recensiunea autorilor clasici. Hasdeu, i. c. 20, cf. ŞĂINEANU, BUL. COM. IST. I, 91. — Scris şi: recensie. ddrf, Alexi, w. — Pl.: recenzii. — Şi: (învechit) recenziune (scris şi recensiune), reţfnzie (scris reţensie) s. f. — Din germ. Rezension. RECfiNZIE2 s. f. (Ieşit din uz) Recensămlnt. Populaţiunea acestui oraş, după ultima recensiune, se ridică la cifra de 187 de mii. Filimon, o. ii, 141. — Pl.: recenzii. — Şi: recenziune s. f. — Din fr. reeension. RECENZIUNE1 s. f. v. reeenzte1. RECENZIUNE2 s. f. v. reeenzlc2. RECENZ OR1, -OARE s. m. şi f. Persoană care participă la lucrările unui recensămlnt. Cf. Şăineanu, Iordan, l. r. a. 42, 178, Scriban, d. — Scris şi: recensor. Iordan, l. r. a. 42, 178. — Pl.: recenzări, -oare. — Din fr. reeenseur. RECENZtfR2, -OARE s. m. şi f. (Rar) Recenzent. Cf. Alexi, w. — Pl.: recenzori, -oare. — De la recenzie1. RECEPAj s. n. (Silv.) Recepare. Cf. ds. — Pl.: recepaje. — Din fr. rec6page. RECEPARE s. f. (Silv.) Tăiere de la suprafaţa solului a puieţilor de arbori, pentru a provoca formarea unor tulpini noi prin lăstărire; recepaj. Cf. der. — Cf.fr. r e c 6 p er. RECfiPE vb. III. Tranz. (Latinism rar) A reprimi, a relua. Cf. Gheţie, r. m., Alexi, w. — Prez. ind.: recip. — Din lat. reelpere. RECEPÎSA s. f. v. reciplsă. RECEPOSPOLlTĂ s. f. v. reeipospolită. HECEPT, -A adj. (Latinism, prin Transilv.) Primit, admis, recunoscut. Românii au libertate deplină a se uni cu oricare din cele patru religiuni recepte. Ba-riţiu, p. a. i, 223, cf. 37, 154, Barcianu. Drepturile naţiunilor politice şi ale confesiunilor recepte. Blaga, g. 17. — Pl.: recepţi, -te. — Din lat. reeeptus, -a, -um. RECEPTA vb. I. T r a n z. (Complementul indică mai ales unde sonore sau luminoase) A primi, a prinde, a înregistra, a capta, a recepţiona. Cf. dl, dm, dn2. <$> F i g. Nu vrea decît să stabilească un anumit raport necesar între lucruri, care poate fi gîndit şi receptat fără ca vreo reprezentare temporală să se amestece. Vianu, m. 246. Potrivit temperamentului său poetic, receptează din realitate acele date care confirmă sentimentul că se află pe o platformă solidă, în continuă şi fermă înaintare, v. rom. iulie 1962, 170. Era un om 2724 RECEPTACLU - 226 - RECEPŢIE foarte susceptibil de a recepta tinereţea, ib. iunie — iulie 1963, 130. — Prez. ind.: receptez. — Cf. receptor, receptiv, recepţie. RECEPTACLU s. n. v. receptacul. RECEPTĂCOL s. n. v. receptacul. RECEPTACUL s. n. 1. (Bot.) Porţiune dilatată a pedunculului (in formă de disc, de pahar sau de con), pe care se inserează florile. Cf. Caiet 79v/15, Barasch, b. 24. Cârpele numeroase, dispuse tn vtrf pe un recep-laclu convex. Negruzzi, s. i, 103, cf. Şăineanu, Grecescu, fl. 4, 6, der. 2. (Rar) Loc ferit, adăpost, ascunzătoare. Plumbul ce venea din ferestrile caselor şi din alte receptacule. Bariţiu, p. a. ii, 264, cf. Barcianu. 3. Loc unde se adună, se păstrează, se înmagazinează ceva. (Fig.) După patru ani de învăţătură, după ce copilul fraged şi-a pregătit astfel creierul pentru a fi receptacolul unor fapte şl date disparate, el intră tn liceu. Gherea, st. cr. ii, 340, cf. Barcianu, Alexi, w. Natura nu este pentru autorul „Păcatelor tinereţelor" ... un loc al reveriei solitare şi al amintirii, un recep-tacol al revărsărilor sentimentale. Vianu, a. p. 47. — Pl.: receptacule. — Şi: receptâeol, (învechit) re-reptăclu s. n. — Din fr. receptacle, lat. receptaculum. RECEPTĂKE s. f. Acţiunea de a recepta, înregistrare, captare; asimilare. Scriitorul ... dovedeşte că tşi sprijină impresiile prin elementele culturii lui şi că, tn receptarea imaginii lumii, a trecut dincolo de naivitatea impresiei. Vianu, a. p. 258. Gradul de seriozitate a receptărit acestei cărţi nu este tn funcţie numai de vtrstă. ll i, 118. Pentru receptarea realităţii înconjurătoare, Golescu recurge la simţuri şi mai puţin la raţiune, cill ii, 10. Literatura română trecuse printr-o epocă de receptare a anchităţii, printr-o epocă umanistă. s ianuarie 1960, 47. Receptarea şi asimilarea împrumuturilor e un proces care se desfăşoară în mod diferit după categoria socială (sau profesională) a vorbitorului. ist. l. rom. i, 28. — Pl.: receptări. — V. recepta. RECEPTA s. f. v. refelă. RECEPTIV, -Ă adj. Capabil de a recepţiona, de a primi impresii din afară; care învaţă, care asimilează uşor. Sufletul celui ursit să trăiască din miragii este infinit de proaspăt şi de receptiv. Galaction, a. 84. Sentimente de pioasă reculegere îi cuprind sufletul alîl de receptiv, v. rom. ianuarie 1954, 196. Scriitorul puţin receptiv la realităţile înconjurătoare tşi condamnă tn mod fatal opera anonimatului, s mai 1960, 49. Pledoaria dramaturgilor se comunică intim spectatorului de azi, receptiv la sensurile şi deznodămintele creaţiilor, ib. iunie 1960, 59. Tinerii scriitori . . . sînt plini de avînt, de entuziasm, ei stnt mai receptivi la nou. gl 1961, nr. 3, 6/5. + (Med.) Care contractează uşor o boală contagioasă. Prin o simplă scădere a temperaturii de la 42° la 38°, găinile devin receptive ... şi ele capătă boala. Marinescu, p. a. 80. Omul este foarte receptiv la variolă, abc săn. 382. — Pl.: receptivi, -e. — Din fr. recepţii. RECEPTIVITATE s. f. însuşirea de a fi receptiv; predispoziţie de a primi uşor impresii sau influenţe din afară. Receptivitate (însuşirea de a priimi). Vasici, m. i, 197/13. Dezvoltarea organicăşi psihologică prin receptivitate şi prin reacţie. Calendar (1862), 48. Discuţia . . . nu e posibilă pe terenul estetic, unde lipsa de receptivitate estetică sau reaua credinţă pot susţinea absurdul. Lovinescu, c. v, 56, cf. vii, 7. Cîntarea bisericească, clipirea făcliilor şi norii fumului de tămtie . . . găseau In mine o rezonanţă, o dispoziţie, o receptivitate emoţionată şi fericită. Galaction, o. a. i, 162. Surprinsă, tnctntată, acesta fiind felul ei de receptivitate artistică. Camil petrescu, t. ii, 11. Marele şi imediatul succes . .. trebuie tnţeles şi explicat tn primul rtnd prin capacitatea compozitorului de a se adresa direct şi copleşitor receptivităţii auditoriului, contemp. 1956, nr. 499, 2/1. Mulţi ani tncă . . . mai păstram in faţa poeziei aceeaşi receptivitate largă, nediferenţială, rudimentară, v. rom. ianuarie 1958, 24. Criticul trebuie deci să dovedească o receptivitate nelimitată, ib. aprilie 1958, 119. S-a atras atenţia . . . asupra largii receptivităţi a „Telegrafului român" din Sibiu faţă de „Cugetări". Varlaam— Sadoveanu, 214. In măsura tn care centrul de gravitate al filmului se mută pe receptivitatea afectivă a acestui copil inimos .... filmul e original şi reuşit, v. rom. noiembrie 1962, 154. Receptivitatea ei era tnsă foarte lentă. Preda, r. 495. Tineretul, prin dinamismul şi receptivitatea sa la idealurile de libertate . . . , a reprezentat întotdeauna de-a lungul istoriei un însemnat factor al progresului. Scînteia, 1966, nr. 6 929. + (Med.) Aptitudine a unui organism de a dobîndi o boală infecţioasă, ca urmare a scăderii mijloacelor sale de apărare. Cf. Bianu, d. s., dl, dm. — Din germ. Rezeptlvitiit, fr. rGceptlvlMs. RECEPTOR, -OARE adj., s. n. I. Adj. (Tehn.) Care receptează, care primeşte (o acţiune mecanică, un curent, o undă sonoră sau luminoasă, un semnal etc.). Undele emise de postul transmiţător stnt susceptibile de a fi captate de toate posturile receptoare situate tn raza postului transmiţător. enc. tehn. i, 143, cf. Ionescu-Muscel, fil. 187. II. S. n. 1. Sistem tehnic destinat primirii şi, eventual, dirijării energiei de o anumită formă. Cf. der. 2. Aparat, instalaţie sau maşină destinate să primească energie de o anumită formă şi să o transforme în forma in care aceasta trebuie folosită, der. <£> Receptor telegrafic = aparat cu ajutorul căruia se primesc şi se Înregistrează pe o bandă de hîrtie semnalele telegrafice. Cf. Poni, f. 282. Receptor radio = radioreceptor. Cf. ltr2. + (Şi în sintagma receptor telefonic) Dispozitiv care transformă oscilaţiile electromagnetice în oscilaţii acustice similare mesajului sonor transmis; p. ext. piesă a unui aparat telefonic care cuprinde acest dispozitiv. în postul de comandă, cu receptorul telefonic la ureche, asculta indicaţiile observatorilor. Rebreanu, p. s. 82. Am scos receptorul telefonului, să nu mă ademenească nici o chemare. C. Petrescu, s. 158. Puse mîna pe receptorul telefonului. Sadoveanu, o. vii, 129. Puse receptorul în furcă. Stancu, r. a. iii, 7. Vorbi la telefon . . ■ Lăsînd receptorul, deveni iarăşi preocupat. Pas, z. iv, 72. Colonelul punea receptorul în furcă. Camilar, n. i, 78. Duse receptorul la ureche şi se aşeză pe scăunelul telefonistului. Preda, d. 107. în receptor desluşi repede vocea lui Grigore. Mihale, o. 78, cf. der. 3. (Fiziol.) Organ care transformă energia stimulilor externi în excitaţie nervoasă. La animale .... realitatea este semnalizată de către excitanţi care vin direct tn receptorii (organele de simţ) organismului, b. dakw. 85, cf. DER. — Pl.: (I) receptori, -oare, (II) receptoare şi (rar, m.) receptori (l. rom. 1959, nr. 5, 13). — Din fr. rfecepteur. RECEPTURĂ s. f. Prepararea In farmacie a medicamentelor prescrise printr-o reţetă; locul într-o farmacie unde se primesc reţetele şi unde se prepară medicamentele prescrise. Cf. Scriban, d., dn2. — Din germ. Rezeptur. RECEPŢIE s. f. 1. Primire, Intlmpinare (cu caracter ceremonios) a unui oaspete. O depeşă de la Bucureşti anunţă prefectului ca să prepare recepţiune directorului Ministerului de Interne. Alecsandri, t. 856, cf. Şăineanu. In toată vremea ctt durase recepţia şi avusese loc acest schimb de politeţi, cuconu Costache se tndelel- 2734 RECEPŢIONA - 227 - RECHEIE nletse cu răsucirea unei ţigări. Sadoveanu, o. ix, 441. Procedau la recepţia individului cu o grijă atentă. CĂ-linescu, s. 14. Discurs de recepţie — discurs rostit lntr-o şedinţă solemnă de către un membru nou ales al unei academii. Mai bine să nu facem de loc academii . . . cu şedinţele solemne, cu discursurile de re-cepţiune. Maiorescu, cr. i, 277, cf. Barcianu. 2. Reuniune cu caracter festiv (mai ales în cercurile oficiale). Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Dezbătură pe larg numeroasele baluri, spectacole, recepţii. Rebreanu, r. i, 252, cf. 203. Cunoscuse, spunea el, la o recepţie la legaţie, o femeie splendidă. Camil Petrescu, u. n. 234. Domni blajini, cucoane cu pene triumfale aşteptau ceremonioşt tn sala de recepţie. Brăescu, a. 121. Lua parte, fiind invitat, la banchete şi recepţii prin palatele nobililor. Vlasiu, d. 103. Era invitat . . . la masă ort la o recepţie intimă. Căiinescu, s. 139. Sălile de recepţie sînt bogat decorate cu fresce pictate de artişti spanioli. Ralea, o. 63. Mîine seară, la prefectură, are loc o recepţie. T. Popovici, s. 323. 3. Operaţie de luare în primire a unui material sau a unei lucrări, in urma verificărilor de ordin cantitativ şi calitativ; recepţionare (1). Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, \v., cade. Vrea să-mi predea fiola tn ultima clipă, ca să nu mai poată fi o recepţie reglementară. Camil Petrescu, t. ii, 184, cf. Scriban, d., dl, dm. 4. (Tehn.) Captarea semnalelor de telecomunicaţii, urmată de amplificarea şi transformarea lor într-un mesaj (sonor, optic sau grafic) asemănător şi de aceeaşi natură cu mesajul transmis; recepţionare (2). în problema emisiunii şi recepţiei la distanţe mai mari, o mare piedică o constituie faptul că undele ultrascurte au tn general o distanţă de propagare redusă. Scînteia, 1953, nr. 2 810, cf. der. — Pl.: rccepţii. — Şi: (învechit) reeepţttine s. f. — Din fr. rfeeeption. RECEPŢIONA vb. I. T r a n z. 1. A lua în primire o lucrare tehnică, un material etc. In urma unei verificări calitative şi cantitative. Cf. cade, Iordan, l. h. 461, 462, 463. Piesele fabricate tn Ferentari erau recepţionate din trei tn trei zile de o comisie militară Beniuc, m. c. i, 263, cf. fd iii, 194. 2. (Tehn.) A recepta. Au fost recepţionate în port semnalele vasului . . . aruncat de furtună pe o stîncă. Scînteia, 1963, nr. 5 791. — Prez. ind.: recepţionez. — Din fr. răeeptionner. recepţionAr, -A s. m. şi f. Persoană care are însărcinarea de a recepţiona o lucrare, un material etc.; s p e c. persoană care are misiunea de a primi obiectele expediate (prin poştă); (rar) recepţionist. Cf. nom. prof. 4. Controlul. . . poate fi făcut de către reeepfionerl şt sortatort bine pregătiţi. Scînteia, 1965, nr. 6 657. — Pl.: recepţlonari, -e. — Şi: recepţinnlr, -ă s. m. şi f. — Recepţiona + suf. -ar. Cf.fr. ricepti on-n a i r e. RECEPŢIONARE s. f. Acţiunea de a recepţiona şi rezultatul ei. 1. Recepţie (3). Recepţionarea şi depozitarea noii recolte trebuie să fie asigurate tn cele mai bune condiţi-uni. Scînteia, 1952, nr. 2 391. Operaţia prin care beneficiarul verifică produsele ce i s-au livrai sub raportul cantităţii şi calităţii se numeşte recepţionare. pr. drept, 374. 2. (Tehn.) Recepţie (4). Cf. dl, dm. — Pl.: recepţionări. — V. recepţiona. RECEPŢIONAR, - s. m. şi f. v. recepţionai'. RECEPŢIONtST, -A s. m. şi f. (Rar) Recepţionar. Cf. NOM. PROF. 29. — Pl.: recepţionişti, -ste. — Recepţiona + suf. -Ist. RECEPŢlfcNE s. f. V. recepţie. RECERCA vb. I. Tranz. (învechit) 1. A căuta, a cerceta din nou. S-au văzut nevoiţi a recerca şesurtle cele mănoase. Asachi, s. l. ii, 48, cf. Polizu, Barcianu, Alexi, w. 2. A solicita, a ruga din nou pe cineva. Aceeaşi adunare îndatoară pe comitetul asociaţiunii ca: a) să recerce pe toate ordinariatele româneşti, recomandîndu-le ... a priimi subatlnsa ortografie, ap. Odobescu, s. t, 491, cf. Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: recirc. — Pref. re- + cerca (după fr. rechercher). RECERCARE s. f. Acţiunea de a recerca şi rezultalul ei. Cf. lm, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Pl.: recercări. — V. recerca. RECERCETA vb. I. Tranz. A cerceta din nou. Cf. Barcianu, Alexi, w. — Prez.: recercetez. — Pref. re- -J- cerceta. RECERCETARE s. f. Acţiunea de a re cerceta şi rezultatul ei. Cf. Barcianu. — Pl.: recercelări. — V. receroeta. RECliRIÎ vb. III. Tranz. (învechit) 1. A cere (din nou), a solicita, a reclama. Acele ţinuturi . . . dieta Ungariei însă niciodată nu a încetat a le recere. Bariţiu, p. a. i, 280, cf. Gheţie, r. m., Barcianu. 2. A face să fie necesar, a impune. Referinţele sale cătră coroana ungurească nu mat recer altă regulare. Bariţiu, p. a. iii, 427. A îngriji de o creştere bună a elevilor . . . şl a li da Instrucţiunea recerută de spiretul timpului. Sbiera, f. s. 262, cf. Alexi, w. — Prez. ind.: recâr. — Pref. re- + cere (după lat. requirere). RECERlNŢ s. f. (învechit) Cerinţă, pretenţie, exigenţă; nevoie, trebuinţă. Am mînecat de a satisface acestei recerinţe simţitoare (a. 1881). cat. man. i, 571. Creril, construiţi după toate recerinţele anatomice, posed calitatea activităţii spirituale, f (1882), 188, cf. Gheţie, r. m., Barcianu. La orice petrecere aranjată de studtnţi ..., să aibă a se manifesta şi să caute îndestulare mai întîi recerinţile intelectuale ... şi apoi trebutnfile trupeşti. Sbiera, f. s. 387, cf. 271, Alexi, w. — Pl.: recerinţe şi recerinţi. —. Recere + suf. -injă. RECEHUT, -A adj. (Rar) Cerut, reclamat, solicitat cu stăruinţă; necesar, trebuincios. Spesele rece-rute spre punerea în activitate a organismului cine să le dea? Bariţiu, p. a. iii, 231. Aceeaşi adunare înda-toară pe comitetul asociaţiunii... a lim măsurile rece-rute. ap. Odobescu, s. i, 491. Omenimea . . . se retrage încetişor spre locaşurile sale ca. . . să se odihnească puţin şi să-şi recapete iarăşi puterile recerute pentru a doua zi. Marian, o. i, 237. N-ai încă toate esaminele recerute. Sbiera, f. s. 180. — Pl.: receruţi, -te. — V. recere. RECESIUNE s. f. (Ec. pol.) Scădere a producţiei sau stagnare temporară a afacerilor; p. ext. criză. Cf. DER, DNa. — Din fr. r£eession. RECITĂ s. f. v. reţetă. RECETÎ vb. IV v. reciti. * ' £ RECIIEIE s. f. v. răsclieie. 2751 RECHEL - 228 - RECHIZITE HtiCHEL s. n. v. recăl. RECHEMA1 vb. I. Tranz. 1. A chema înapoi, a chema din nou. A dulcei zîne numele Recheamă a mea buză. Asachi, s. l. i, 154. Glasul... le-a rechemat. Alecsandri, p. ii, 112. Din tronul lui de piatră bătrînul preot vede Şi-n vtnturi el ridică adtncul glas de-aramă, Pe soare să-l oprească el noaptea o recheamă. Eminescu, 0. i, 98, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Am lăsat deschis larg fereastra, încerctnd să adorm şi să rechem visul meu. Anghel, pr. 7. (Pleonastic) Iaca semn se dă acum! Din nou iadul ne recheamă. Negruzzi, s. ii, 124. <0> Fig. încetul cu încetul îl rechemă la viaţă. Heliade, d. j. 138/23. O, de-ai putea să mai rechemi La poala la şi-acele vremi De trai patriarhal! Iosif, patr. 7. Străzile italiene — arse de soare — m-au rechemat. Isac, o. 295. -4- Fig. (Rar) A trezi (la realitate); a dezmetici. Respectul şi încrederea acestor oameni simpli, faţă de soţul lor de primejdie, rechemară şi precizară pe preot. Galaction, o. 187. + A revoca un ambasador, un ministru plenipotenţiar etc. din postul încredinţat, chemîndu-1 înapoi în ţară. Fu trămis la Poartă ca să împlinească funcţiunile de capuchehaia ... şi apoi e rechemat de mai multe ori de către prinţ tn ţeară. Odobescu, s. i, 255. A fost rechemat în ţară ca să i se încredinţeze un alt post diplomatic important. H. Lovinescu, c. s. 21. 2. A(-şi) reaminti, a evoca o imagine, un fapt trecut etc. Freamătul pădurei, murmuriul unui riu Ni recheamă în memorie datoria unui fiu. Asachi, s. l. 1, 139. Trecutul ti rechema pe Lavinia dureroasă, geloasă, prietenoasă, cr (1848), 152/72. Nu mai simţeam decît sublima tristeţă ce rămîne tn inimele simţitoare, cînd recheamă in suvenirea lor binele ce a pierdut. Filimon, o. i, 331. Danubiu maiestuos! Tu ne rechemi cu fală trecutul glorios. Bolintineanu, o. 121, cf. 31. Socotim ca o datorie a rechema din uitarea publicului memoria . . . acestui june poet. Odobescu, s. i, 239. Al de cîte ori de-atuncea, timpul cel de altă dată Nu l-am rechemat In minte să-mi revăd copilăria. Mace-donski, o. i, 10. Numele lui recheamă atîtea amintiri dureroase. Vlahuţă, o. a. ii, 150. Stau, parcă ei din vremuri un vis amar recheamă, Se măsură cu gîndul, se-nfioară de teamă. Coşbuc, p. ii, 203. Am rechemat conacul naşilor . . . tn schiţa mea „Bujorii". Galaction, o. 10, cf. 131. Rechemtnd amintirea moartei, începu să pltngă. Sadoveanu, o. xi, 506. — Prez. ind.: rech&m. — Pref. re- + chema (după fr. rappeler). RECHEMĂ2 vb. I. Tranz. (învechit) A pretinde, a cere (un drept). El va rechema pururea din partea puterilor streine păzirea prinţtpului de neamestecare. cr (1831), 552/10. — Prez. ind.: rechăm. — După fr. r£clamer. KECHEMĂHE s. f. Acţiunea de a rechema1; chemare înapoi. Cf. lm, ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Dar cind toate pregătirile de luptă au fost terminate şi Văcărescu se pregătea să atace tabăra lui Tudor de la Ţîniăreni, sosi un curier de la Bucureşti cu ordinul de rechemare a lui Văcărescu. Oţetea, t. v. 166. <$> F i g. Această evidenţă tmi fu trimisă în neaşteptata rechemare, din lumea aceasta, a bunului Hermann. Galaction, o. 246. + Revocare a unui ambasador, a unui ministru plenipotenţiar etc. din postul încredinţat; (învechit) rapel (1). Rechemarea diplomatică... a fost însoţită de lanţuri şi închisoare. Sadoveanu, o. x, 80. Activitatea consulilor încetează prin rechemare, bo 1963, 27. <$> Scrisoare de rechemare = scrisoare prin care un diplomat este revocat din postul său şi rechemat în ţară. Cf. ddrf, Şăineanu, dl, dm. + (Rar) Evocare, rememorare. Am serts etndva o pagină de rechemare. Galaction, a. 3. — Pl.: rechemări. — V. rechema1. RECHEMEŢl vb. IV v. răcăraăţî. RECHESTJ-SU s. n. v. răcăstăn. RECHESTtŞ subst. (Regional) Despărţitură (Slnni-coară — Cluj), ev 1952, nr. 5, 39. — PL: ? — Din magh. rekesztăs. RECHEZĂ vb. I v. rincheza. RECHEZÎŢIE s. f. v. rechizite. RECHIĂB s. m. v. rlchîali. REACHIABlfi s. f. v. richlable. RECHIĂP s. m. v. richiab. ROCHIE s. f. Numele a două plante erbacee: a) plantă cu tulpina ramificată, cu flori mici, galbene-verzui; (regional) brobinţă, drobinţă, drobiţă, poala-sfintei-Mării, prescurea, rachiege, rezedă, rezedă galbenă, rezedă sălbatică, rozetă, rozetă sălbatică (Reseda Iuţea şi luteola). Cf. ddrf, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., Borza, d. 146; b) (regional) rozetă (Reseda odorata) id. ib. — Accentuat şi: rechie. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: rechii. — Şi: răchie (Panţu, pl., Borza, d. 146, H iii 462), rehfeie (tdrg) s. f. — Etimologia necunoscută. RECHfE2 s. f. v. rachiu. RIÎCIIÎN s. m. 1. Nume generic dat unor peşti marini răpitori, cu solzi mărunţi aspri, cu coada formată din doi lobi inegali, cu cinci fante branhiale pe laturile capului şi cu schelet cartilaginos. In împrejurimile Abazziei s-au ivit rechini. Caragiale, o. vii, 75, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Păi asta se cheamă pescuit, nene? Prinde şi dumneata ceva. Nu zic mare lucru. Nu cer un rechin. Prinde colo un obleţ, ca să fie. Sebastian, t. 19. Baia pe ţărm deschis e foarte periculoasă din cauza rechinilor, care se avîntă chiar pe plajăşi atacă oamenii, v. rom. aprilie 1954, 62. Valuri verzi cu unduiri de stepe Poartă lin meduze străvezii, Amintind în joc nebune iepe, Sar în sus rechinii argintii. Beniuc, c. p. 111. Primul rechin ţîşni fulgerător înainte, lovi apa cu coada şi se întoarse pe spate. Tudoran, p. 329. 2. Fig. Om lacom şi fără scrupule. O podoabă de-a dumneavoastră, acest domn . . . Un rechin de-al dumneavoastră, pe care ni l-aţi trimis să mai înghită şi prin apele noastre. C. Petrescu, o. p. i, 53. Cum ... să nu te tocmeşti, cînd ai o amărîtă de leafă sau de pensie pe care tabără toţi rechinii? Brăescu, o. a. ii, 382. Rechini pe mările lumii, corsarii Răsplndeau ptrjol şi pierzanie. Boureanu, s. p. 75. — Pl.: rechini. — Din fr. requin. RECHIPTĂR s. m. v. rlchlaptnr. RECHIPTÂRIU s. m. v. rlchlaptar. RECHlTĂ s. f. v. răchită. RECHITlŞ s. n. v. răcii itiş. RECHÎU s. n. v. rachiu. RECHIZITE s. f. pl. 1. Totalitatea obiectelor (cerneală, creioane, peniţe, radiere etc.) necesare pentru scris, desenat etc.; (învechit) organe2. Cf. Şăineanu, Alexi, w., Iordan, l. r. a. 45. O serie de măsuri se referă la ... aprovizionarea cu rechizite şcolare. Scînteia, 1952, nr. 2 394. Statul nou va da copiilor şcoli 2772 RECHIZITOR - 229 - REODIV numeroase care să-i cuprindă pe toţi, le va da cărţi şi rechizite şcolare fără plată. Sadoveanu, e. 26. 2. (Rar) Recuzită. Cf. ddrf. — Scris şi: requisite. ŞXineanu. — Şi: (rar) recvi- Zlte (ŞĂINEANU, D. U., CADE, IORDAN, L. R. A. 45), recuzite (Iordan, l. r. a. 45) s. f. pl. — Din germ. Requisit. RECHIZITOR s. n. v. rechizitoriu. RECHIZITORIAL, -A adj. (Rar) De rechizitoriu; acuzator. (Fig.) Imprecator, rechizitorial, cu ochii bulbucaţi şi pumnii strînşi. Teodoreanu, m. u. 40. — Pl.: rechizitoriali, -e. — Din fr. rcquisitorial. RECHIZITORIU s. n. 1. (Jur.) Denumire dată actului prin care procurorul pune în mişcare acţiunea penală împotriva unui infractor şi dispune trimiterea lui In judecată; cuvintare a procurorului în care acesta expune, în faţa instanţelor de judecată, punctele pe care se sprijină acuzarea. Cf. Şăineanu. îşi ridică fruntea plecată peste un rechizitor. Brătescu-Voineşti, i>. 266. Proces cu rechizitor şi cu ordonanţă făcută In zbor nici nu s-a sfirşit vreodată mal repede decît acesta. id. ib. 333. Procurorul a pomenii de Cant tn rechizitoriu. Sadoveanu, o. xvii, 322. Stătea cu inima puţin strînsă, ca un vinovat care se aşteaptă la un rechizitoriu. Călinescu, e. o. i, 172. Apoi va veni procesul. Cu rechizitoriul procurorului. Stancu, r. a. iii, 245, cf. DER. 2. Fig. Acuzare gravă (şi violentă). Lungul rechi-zilorium . . . dădu a glmli boierilor. Russo, s. 115, cf. Şăineanu, Alexi, w. Cronica tn versuri nu e altceva decît un rechizitoriu violent contra conducătorilor bisericii unite. Iorga, l. ii, 159. Mă resemnez să-ţi aud rechizitoriul. Camil Petrescu, t. ii, 587. E o acuzaţie nouă şi mi se pare foarte curios să ne ascultăm rechizitoriul. C. Petrescu, î. ii, 218. Rechizitoriul violent al lui Nicolae Bălcescu împotriva castei dominante şi poziţia sa intransigentă au făcut ca izgonirea lui din ţară să fie prelungită. Sadoveanu, e. 52. Firmanul de numire a primilor domni [păminteni] nu e decît un rechizitor împotriva fanarioţilor. Oţetea, t. v. 335. Prin lot ce are mai bun, mai valoros, literatura noastră din trecut constituie un rechizitoriu neîndurător împotriva burgheziei şi moşierimii. contemp. 1953, nr. 363, 1/1. Asta nu-ţi dă dreptul să-mi faci rechizitorii melodramatice. H. Lovinescu, t. 335. ,,Stihurile zavergiilor" . . . sînt de fapt un aspru rechizitoriu la adresa armatei dezorganizate a elerişlilor. l. rom. 1966, nr. 2, 169. — Pl.: rechizitorii. — Şi: rechizitor, rechizitoriuni s. n. — Din fr. requisitoire, lat. requisitoriuui. RECHIZITORIUM s. n. v. rechizitoriu. 1 RECHIZIŢIE s. f. 1. Măsură prin care un organ a administraţiei de stat ia de la populaţie, în împrejurări excepţionale, anumite lucruri ca animale, vehicule, alimente etc. (contra plată sau cu obligaţia de a le restitui); (învechit) recrutaţie. In lipsa de bani a face aşa numite rec/tizi ţiuni pre lîngă chielanţe în regulă. Bariţiu, p. a. ii, 316. Becuiziţiile de producturl. rom. lit. 422/8, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Toate forţele poliţieneşti vor face întreaga noapte rechi-ziţii. Camil Petrescu, t. ii, 425. Contribuţiile voluntare s-au dovedit insufuciente penlru a acoperi nevoile unei armate care ducea lipsă de toate. De aceea, eteriştii au recurs repede la rcchlziţii. Oţetea, t. v. 184. L-au luai pe laică-meu cu carul la rechiztţie. Stancu, d. 214. Rechiziţia de bunuri esle o măsură administrativă de interes social, determinată de situaţii excepţionale, pr. drept, 120, cf. gr. s. vi, 218. <£■ L o c. a d j. De (sau din) rechiziţie = luat prin rechiziţie, rechiziţionat. O companie de geniu, ... o columnă de muniţiuni, întocmită din trăsurile artileriei, trase de vile de rechizi-ţiune, completau acest mic corp de armată. Odobescu, s. iii, 578. în dreptul lui Capşa, înttlnim pe alt prieten; îl luăm, fără vorbă multă, ca de rechiziţie. Caragiale, o. ii, 212. într-o căruţă de rechiziţie, prinsă ca de pe gîrlă, Milescu se întorcea de la cuartierul general de la Poiana la Băileşti. D. Zamfirescu, r. 201. O sanie de rechiziţie, cu patru boi, . . . trecea pe acolo cu ctţiva soldafi infanterişti. Galaction, o. a. i, 282. într-un mers obişnuit, Iepuşoara de rechiziţie pe care călărea ar fi părui o mirfoagă în toată regula, contemp. 1949, nr. 162, 6/1. Nu se putu răbda să nu-i mîngîie coama . . . Hei... de bună seamă eşti din rechiziţie. Camilar, n. ii, 453. 2. (învechit, rar) Cerere. Acel deliberai să închide într-o recvizilie cătră cuviinciosul forum. Aaron, p. f. 694v, cf. I. Golescu, c. Francisc Pizarro prezentă regelui incaşilor, înainte de a-l declara prizonier, ,,rechiziţia" de a se converti la crcşlinism. Oţetea, r. 114, cf. scl 1950, 77. — Scris şi: recuiziţie. — Pl.: rechiziţii. — Şi: (învechit) rechiziţiiine, recviz-ţie, (regional) recheziţie (Scriban, d.) s. f. — Din germ. Requisition, fr. requisition. RECHIZIŢIONA vb. I. Tranz. A lua prin rechiziţie (1), a supune rechiziţiei. Cf. Alexi, w. Turcii nu scăpau nici un prilej de a rechiziţiona sub diferite pretexte mai toate vasele ce le întîlneau. N. A. Bogdan, c. m. 117. Nolarăşul le rechiziţionează bucatele. Vlasiu, a. p. 201. Am rechiziţionat ce-am putut! răspunse soldatul. Sadoveanu, o. vii, 9. Ctomăgaşii rechiziţionară birjele tîrgului. Stancu, r. a. ii, 162. Tractorul a fost rechiziţionat de domnii Zăpodeanu. v. rom. martie 1954, 38. Organele administrative pot rechiziţiona mijloace de transport şi diferite alte bunuri mobile, pr. drept, 120. (Prin analogie) Mă rechiziţionaţi şi pe mine . . . conductor. C. Petrescu, î. ii, 123. — Prez. ind.: rechiziţionez. — Din fr. requisitionuer. RECHIZIŢIONARE s. f. Acţiunea de a rechiziţiona. Cf. Alexi, w. La toate acestea se adaugă rechiziţionarea de mijloace de tracţiune, contemp. 1948, nr. 111, 3/2. (Prin analogie) Guvernul răspunse prin măsura mobilizării şi rechiziţionării greviştilor. Pas, z. iv, 223. — V. rechiziţiona. RECHIZIŢIONA T, -A adj. Luat prin rechiziţie (1). Juncanii rechiziţionaţi. C. Petrescu, 1. ii, 11. — Pl.: rechiziţionaţi, -te. — V. rechiziţiona. RECHIZIŢlfiNE s. f. v. rechiziţie. RECI1 subst. v. vreeio. RECf3 vb. IV v. răci. RECICLARE s. f. Perfecţionarea pregătirii cadrelor de conducere şi a specialiştilor formaţi într-o perioadă anterioară, pentru a se adapta noilor cerinţe ale ştiinţei şi tehnicii contemporane. Problema reciclării este o necesitate imperioasă atît pentru cei din produefie, cît şi penlru cei din învăţămînt. Scînteia, 1971, nr. 8 696. Organizarea reciclării cadrelor presupune, desigur, în primul rînd, intensificarea studiului individual, id ib. E nevoie să se organizeze biblioteci de cărţi necesare reciclării, contemp. 1971, nr. 1 274, 8/6. — Cf. fr. r e c y c 1 e r. RECIDÎV, -A adj. (învechit, rar) 1. Care se Îmbolnăveşte din nou, care recade in aceeaşi boală. Cf. Stamati, d. 2. Recidivist. Cf. Alexi, w. — Pl.: recidivi, -e. — Din lat. recidivus, -a, -um, germ. rezldiv. 2785 RECIDIVA - 230 - RECIPISURI RECIDIVA vb. I. Intranz. 1. (Med.: despre o boală) A se manifesta din nou după vindecare; a reapărea, a reveni. Se găsesc cazuri in care o febră cu un lip oarecare tşi schimbă cu lotul tipul cînd boala recidivează. Babeş, o. a. i, 344, cf. Scriban, d. O fată ... a avut come, dar s-a vindecat, boala recidivînd insă de două ori înainte de a se vindeca definitiv. Parhon, o. a. i, 258. 2. (Jur.) A săvîrşi o recidivă (2). Cf. Scriban, d., dl, DM. — Prez. ind.: recidiva — Din fr. recidiver. RECIDÎVĂ s. f. 1. (Med.) Reapariţie, revenire a a unei boli după vindecare; (Învechii) recădere. Cf. Cornea, e. i, 68/20. Reţidiva (căderea înapoi în boala dinţii). Flechtenmacher, t. 25f/7, cf. s. bărb. 15/22, Vasici, m. ii, 191. După destulă vreme de mizerie, a venit recidiva şi apoi ■ ■ . moartea. Caragiale, o. iii, 10, cf. Barcianu, Alexi, w., Bianu, d. s., Şăineanu. Un asemenea tratament aduce bolnavul la starea de sănătate de care s-a bucurat mai înainte, dar nu-l fereşte de o recidivă. Preda, r. 27. Pentru a preveni recidivele se recomandă . . ■ autovaccin. abc săn. 375. 2. (Jur.) Săvirşire, în anumite condiţii, a unei noi infracţiuni pentru care legea penală prevede pedepse privative de libertate; p. ext. repetare de către cineva a unei greşeli, a unei vini, a unei fapte condamnabile. După a treia şi a patra recidivă [a soţiei] onorabila dicasterie îi despărţi. Negruzzi, s. i, 79. Toţi profesorii sînt sub autoritatea consiliului de studii, care ... le face observaţiunele necesarii şi, la recidivă, îi poate şi înlocui, mo (1860), 166/28. Cînd văd o nedreptate . . . pentru ce mă revolt şi caut s-o reprim şi să-i împiedic recidiva? Caragiale, o. vii, 254. Am să te rapurtez să tc dea în judecată pentru pierdere de echipament cu refidiv. Bacalbaşa, s. a. 126, cf. ddrf, Şăineanu. (F i g.) ,,N-o să mai iubesc", zisese Biata-mi inimă naivă. Dar, văzîndu-te pe tine, A căzui în recidivă. TopÎrceanu, b. 56. — Pl.: recidive. — Şi: (învechit) reeitîvă (Cornea, e. i, 68/20), reţidivă, reţedîvă (Veisa, i, 174/28) s. f., reţidiv s. n. — Din fr. reeidive, germ. Rezidiv(e). RECIDIVÎST, -Ă s. m. şi f. (Jur.) Persoană care săvîrşeşte o recidivă (2); (învechit, rar) recidiv (2). Cf. ddrf, Barcianu, Şăineanu, Scriban, d. <§■ (Adjectival) Oaspeţi de toată mîna . . . : nobili simandicoşi, pungaşi recidivişti. I. Botez, b. i, 165. Pentru un magistrat ca el, cazul Manolache era simplu şi la fel cu toate cazurile de criminali recidivişti. Popa, v. 93, cf. Scriban, d. (Fig.) Răbdarea noastră şi simplicitatea recidivistă sînl asaltate de şarlatani. Sadoveanu, o. ix, 271. — Pl.: recidivişti, -ste. — Din fr. recidiviste. RECfF s. n. (Geol.) Acumulare calcaroasă de organisme (corali) formată în mările calde. Cf. Şăineanu, Alexi, w., Scriban, d., Cantuniari, l. m. 166. Formarea actuală a recifelor de corali cere anumite condiţii, geologia, 35. — Pl.: recife. — Din fr. r£eif. REClME s. f. v. răcirne. RECÎN s. m., s. n. v. ricin. RECÎJVĂ s. f. v. rk-hiă. RECIPET subst. v. bicicletă. RECIPIENDAh s. m. şi f. (învechit) Persoană care urmează să fie primită (în mod solemn) într-o societate constituită; p. ext. persoană desemnată pentru un titlu, pentru o funcţie. La examenul de bacalaureat... se înfăţişează recipiendarul. Ghica, s. 164, cf. Şăineanu, Barcianu, Scriban, d. — Pronunţat: -pi-en-. — Pl.: recipiendari, -c. — Din fr. recipiendairc. RECIPIENT s. n. şi (rar) m. Vas folosit pentru păstrarea sau transportul unui material fluid, pulverulent sau granular. Cf. Amfilohie, g. f. 33v/2, Stamati, d., Marin, pr. i, XXXVII/23, id. f. 57/21, Turnescu, med. op. 5v, ddrf. Culegem într-un recipient răcit vaporii care se dezvoltează. Poni, ch. 107, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., Nica, l. vam. 210. Se poale construi un termometru simplu introducînd mercur . . . într-un recipient de sticlă. Marian-Ţiţeica, fiz. ii, 71. Recipienţii . . . vor avea . . . capace de protecţie. ['rev. accid. 61. Recipientele de băut ale Agripinei erau şi mai curioase. Călinescu, e. o. ii, 92. Că aceşti oameni . . . au iubit progresul o dovedesc atit de multele opaiţe care s-au găsit aici: mici recipiente de lut. Bogza, c. o. 202. Personajii care n-au nimic comun cu vremea lor par mai degrabă fabricate în laborator, ,,homunculi" zămisliţi in recipiente, v. rom. ianuarie 1954, 203. <(> Fig. Era un colţ în fundul sufletului său . . ., un recipient legat prin firul vieţii sale cu natura cea mare. Gherea, st. cr. i, 273. — Pronunţat: -pi-en-. — Pl.: recipiente şi (m.) recipienţi. — Şi: (învechit) recipiente subst. ap. Uitsu, t. ş. 267. — Din fr. rfeipient, lat. recipiens, -entis. — Recipiente < it. recipiente. RECIPÎSĂ s. f. Dovadă sau adeverinţă oficială (detaşată dintr-un carnet special) prin care se confirmă primirea unor acte, telegrame, colete, bani etc. (pentru a fi expediate). S-au dai la poştă să să aducă o reţepise sau cvielanţie. rînd. jud. 367/6. S-au trimes o carte . . . Să roagă cu aplecăciune a i să da la mînă răţipiş precum s-au primit acesta carte (a. 1814). Iorga, s. d. xii, 169. Cei ce vor voi pentru siguranţia lrimiteri[i] cărţilor să ia adeverinţe subt numire de recipisuri, vor plăti indoit. cr (1833), 972/24. Reţipis sau respiscă. Se numeşte înscrisul ce dă cineva pentru priimirea vreunui lucru. Iarcu, d. s. ii, 440/11, cf. Polizu. Acel efecl l-am dus şi l-am înmînat pe vapor lui N. Golescu, pentru care mi-a dat recipisă. Ghica, a. 202, cf. Prot.-Pop. n. d., ddrf, Barcianu. Blanchetul pentru depuneri în cont constă din două părţi şi anume din recepisa de depunere . . . şi recepisa de primire. I. Panţu, pr. 72, cf. Alexi, w. Deschide [ghiozdanul] ca să caule condica dc recipise. Brătescu-Voineşti, p. 258. Puse întîi numere de ordine pe cotoarele unei pagini întregi din condica de recipise. C. Petrescu, î. ii, 148. Primi o bucăţică de creion ... şi iscăli recipisă. Sadoveanu, o. viii, 309, cf. alr sn iii h 876. + (Regional) Reţetă (1). alr ii/i h 111. — Pl.: recipise. — Şi: (învechit şi regional) recipisă (Stamati, d., alr sn iii h 876) s. f., reţipis (ib., pl. reţipisuri ib ), răţipiş (ib., pl. răţipişuri ib.) s. n., (învechit) reeepisă, reţepise, respiscă s. f., recipisuri s. n. pl., (regional) reeipîsie (ib.), rieipisă (ib.), rieipisie (ib.) s. f., rejepis (ib.) s. n., rilipisă (alr ii/i h 111/192, alr sn iii h 876/928) s. f., riţipis (ib. h 876, pl. rilipise ib. h 876/172 şi riţipisuri ib. h 876/228), răţăpisă (Teaha, c. n. 259), reţipişă (Coman, gl., alr sn iii h 876) s. f., reţepiş (ib.), riţipiş (ib. h 876/157, Teaha, c. n. 260, pl. riţipişuri alr sn iii h 876/157) s. n., recipistă (ib. li 876) s. f., răeipist (ib. h 876/836) s. n., răcipistie (ib.), risipiţie (ib. h 876), rîslpîsie (ib. h 876/531) s. f., risipiş (ib. h 876/310) s. n. — Din germ. Rezepisse, fr. r6eepisse. — Respiseă < < rus. pacnucsa. RECIPÎSIE s. f. v. recipisă. RECIPÎSTĂ s. f. v. recipisă. RECIPiSURl s. n. pl. v. recipisă. 2799 RECIPOSPOLlTĂ - 231 - RECITA RECIPOSPOLfTĂ s. f. (învechit) Curtea, suita regelui polon; consiliul suprem al vechiului stat polon. Acolo au mărsu soli şi de la Ion Vodă, poftind pre reci-pospolita să-i dea pre Bogdan Vodă. N. Costin, l. 516. Scoborîlu-s-au craiul Sobeţchie cu toată puterea sa şi cu toţi hatmanii şi eu toată recipospolita. Neculce, l. 97. Turcii poftie să iscălească şi craiul August şi toată recepospolita. id. lb. 145. Leaşii aceşii pribeagi necum să poală ei a tnchina nouă Camcnifa, cu care ei n-au nici o treabă, ce nice pre dinşii singuri nu-i primeşte recepospolita (începutul sec. XVIII), mag, ist. iii, 355/27. — Şi: recepospolftă s. f. — Din pol. rzeczpospolita (v. pol. r’eczpospolita). RECTPROÂCĂ adj. v. reciproc. RECIPROC, -Ă adj. (Despre fapte, fenomene, sentimente etc.) Care acţionează unul asupra celuilalt, care se influenţează unul pe altul, care vine din amîn-două părţile; (despre convenţii, obligaţii) care angajează In egală măsură părţile contractante. V.mntual. lntr-o vecinică lucrare reciprocă se află. Sibineanu, c. 44/22. Lipsa clnstiret cei reciproce este izvorul . . . neunirei familiilor. Marcovici, d. 42/14. Convenţii reţiproce (din îmbe părţi), ar (1834), 136V6. Catastih de drepturile ce să cuvine să priimească proprietarul de la aceştia penlru datoriile reciproce pe doi ani trecuţi (a. 1835). doc. ec. 580. Ale lor relaţii reciproce, mn (1836), 351/40, cf. Valian, v. Oblăduirile amindurora Prinţi-paturilor pătrunsă de o reţiproacă rtvnă şi dorinţă a statornici şi pe viitor legături (a. 1842). doc. ec. 768. Comer-ciul reciproc mult s-ar înlesni, cr (1846), 371/14. Nu vor face pace cu turcii decît numai printr-o învoire reciprocă. Bălcescu, m. v. 69. Ce influinţă poate ... a eserclta asupra viaţei tale după zece ani de uilare reciprocă. cr (1848), 62/65, cf. Negulici, Stamati, d. Prin învoială reciprocă . . . s-au alcătuit (a. 1856). Uricariul, iv, 417/21. Drepturile reciproce ale stăpî-nilor moşiei şi ale ţăranilor cultivatori erau atunci . . . puţin definite. Kogălniceanu, s. a. 155, cf. Polizu, Canella, v. Intre adevărata ştiinţă şi între viaţa practică nu poate fi niciodată antagonism, ci trebuie să fie din contră o continuă înlesnire reciprocă. Maiorescu, cr. ii, 134. Drepturile şi îndatoririle reciproce ale Porţii cu Principatele Române. Odobescu, s. ii, 17. Mai întoarce şepte foi şi metamorfoza reciprocă va fi desăvîrşită. Eminescu, n. 62. Aţi făcui un pact de reciprocă lăudare. I. Negruzzi, s. i, 75, cf. ddrf, Şăineanu. Obligaţiunile ce rezultă din aceste dlspoziţiuni stnt reciproce. Hamangiu, c. c. 54, cf. Barcianu, Alexi, w. în orice caz, alături de lupta pentru existenţă sc poate pune lot atît de bine ajutorul reciproc pentru trai. Petică, o. 486. A urmat o serie de invitaţii reciproce. Camil Petrescu, u. n. 95. Dacă eşti curios să le cercetezi, ne-am face un serviciu reciproc. C. Petrescu, c. v. 71. Mi-au rămas duşmani destui de rangul meu, dar aceia îşi au şi ei ale lor greşale şt toleranţa esle reciprocă. Sadoveanu, o. x, 79. Asimilarea poate fi şi reciprocă alunei ctnd fiecare sunet capătă unele trăsături din articularea celuilalt Graur, i. l. 60. Suspiciunea reciprocă, vechi răfuieli . .. avură ca rezultai unele execuţii. Barbu, p. 342. Competiţiile internaţionale şi naţionale sînt prilejuri de cunoaştere reciprocă, v. rom. noiembrie 1962, 88. <> (Gram). Reflexiv reciproc sau (învcchit) verb reciproc — fortnă de reflexiv care arată că acţiunea este făcută în acelaşi timp de două sau mai multe subiecte,, fiecare dintre ele suferind efectele acţiunii făcute de celelalte. Verb reciproc sau tn sine întorcători. Budai-Deleanu, lex. Limba română are . . . reflexive reciproce directe şi indirecte, scl 1954, 142. (Logică) Propoziţii (sau judecăţi) reciproce — propoziţii (sau judecăţi) în care subiectul uneia poaLe deveni predicatul celeilalte şi invers, dl, dm, cf. dn2. (Mat ) Ecuaţie reciprocă = ecuaţie care, pe lîngă orice soluţie dată, admite ca soluţie şi valoarea inversă a acesteia. Cf. dl, dm, Algebra. ix, 29. Teoremă reciprocă (şi substantivat, f.) = teoremă care are ca ipoteză concluziile teoremei respective, iar drept concluzii ipoteza teoremei respective. Cf. Melik, g. 3, der. Numere reciproce — numere care* înmulţite unul cu celălalt, au produsul egal cu unitatea-Cf. dl, dm. <0> (Adverbial) Contrazicerea în care se pun unele pasage cu celelalte şi prin urmare se anulează reciproc. Maiorescu, cr. iii, 145, cf. ddrf. îmbrăţtşă lung pe Laara, înmuindu-se reciproc în lacrimi. Rebreanu, i. 252. Se măsoară, se cîntăresc reciproc şi fără greş. Galaction, a. 141. Se confruntau cu priviri aparent nepăsătoare, cercetîndu-şi reciproc modelul pălăriilor. C. Petrescu, c. 56. îşi întinseră mîna reciproc. Călinescu, e. o. i, 251. Aceste două fenomene se condiţionează reciproc. Ralea, s. t. iii, 57. Vasele de războise bombardau reciproc. Stancu, r. a. v, 252. Elementele principale ale sistemului limbii — structura gramaticală şi fondul principal de cuvinte — sînt legate şi condiţionate reciproc. Macrea, f. 18. + (Adverbial; învechit) Invers, viceversa. Deaca ar fi una seau cîteva zăcimale mai mult la împărţitul decît la impărţltoriul, seau reţi-proc (pe dos). Asachi, e. i, 63/24. — Pl.: reciproci, -ce. — Şi: (învechit) rejlproe, -ă, (f.) reciproacă, reţiproacă adj. — Din lat. reciprocus,-a, -um, fr. r£ciproque, germ. reziprok. RECIPROC AMIÎNTE adv. (învechit) în mod reciproc. Cf. Marin, f. 151/8. — Din it. reciprocamente. RECIPROCITATE s. f. însuşirea de a fi reciproc. V. m u t u a 1 i t a t e . Cf. I. Golescu, c. Articolul 138 din Organicul Regulament cere drept temei reciprocitatea întru drepturile şi datoriile proprietarului şi ale săteanului. cr (1832), 3032/5, cf. Asachi, l. 80x/3, Valian, v., Buletin g. (1840), 306V10, Stamati, d., Polizu, ddrf, Şăineanu, Âlexi, w. Consulii şi ceilalţi membri ai personalului consulatelor ... se bucură, pe bază de reciprocitate, de aceleaşi scutiri de taxe vamale, bo 1963, 28. Reciprocitatea şi concentrarea stnt trăsături esenţiale ale prieteniei. Scînteia, 1966, nr. 6 873. — Din fr. reciprocii. RECIRCULÂRE s. f. Recirculaţie. ltr®, cf. der. — Pref. re- + circulare. RECIRCULAŢIE s. f. Reintroducere a unui material, a unei substanţe în ciclul de fabricaţie, în scopul îmbunătăţirii unor parametri ai producţiei. Cf. DL, dm, ltr2. — Pref. re- 4- circulaţie. RECIRE s. f. v. răcire. RECIŞOR, -OARĂ adj. (Rar) Diminutiv al lui rece ; cam rece, destul de rece. Cf. Polizu. — Pl.: recişori, -oare. — Rece + suf. -işor. RECITA vb. I. Tranz. A spune cu voce tare (din memorie) un text (Sn versuri); a declama; (învechit, rar) a recitălui. Cf. I. Golescu, c., Negulici, Stamati, d., Ari st ia, plut. Cîteodată . . . începea a-mi recita niscai versuri de a lui pre care mi le traducea. Negruzzi, s. i, 219, cf. Polizu. Recita cîteva puncturi din Coran şi pe urmă pronunţa un lung cuvînt. Calendar (1860), 98/16- Abatele acestui monaster, cînd a penii aici . . . , nu ştia nici chiar să reciteze un „Ave Maria". Filimon, o. i, 315, cf. Prot.-Pop., n. d. Am făcut şi slihuri în versuri. — Zău ?... Să mi le recitaţi. Alecsandri, t. 866. îmi recită o strofă. Bolintineanu, o. 318. Cînta din.gură, recita frumos poezii. Vlahuţă. o. a. 112, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Trebuie să recite o poezie. Brătescu-Voineşti, p. 301. Avu conştiinţa limpede că predica lui nu valorează nimic şi. nu merită s-o mai reciteze. Agîrbiceanu, a. 110. O recita adesea maestrul insuşi, cu vocea lui de bronz puţin dogit. Galaction, a. 332. Noi, copii, . . . recitam, cu obrajii dogoriţi de ruşine, poezioare franţuzeşti. Brăescu, o. a. ii, 47'. Recitam versuri cu voce tare Teodoreanu, 2809 recital - 232 - RECITOR m. u. 84. Recitează pa.sa.gii întregi pe dinafară. Sadoveanu, o. vii, 239. Comicii recitau cuplete glumefe. Stancu, r. A. iv, 156. Trebuia să recite la lecţie nişte versuri. Preda, r. 117. (Complementul indică autorul textului) L-au iubit şi l-au recital cu entuziasm. Sadoveanu, E. 84. <0> Absol. începu să cînte elegiac, mai mult recitind, după tipicul gregorian. Călinescu, s. 29. — Prez. ind.: recit şi recilez. — Din fr. rcciter. RECITAL s. n. Concert al cărui program este executat de un singur artist; p. ext. manifestare artistică susţinută de un singur interpret sau în cursul căreia se prezintă acelaşi gen de spectacol. Se anunţase, cu mare tam-tam, un recital de dans. Stancu, r. a. i, 264. A avut loc un recital literar. Scînteia, 1960, nr. 4 863. Organizarea unor recitaluri de balet cu participarea unui număr mare de solişti . . . este o sarcină importantă. m 1961, nr. 2, 2. Am vizionat un recital sugestiv prin plasticitate şi concentrare, v. rom. ianuarie 1963, 167. Venea de copil să concerteze tn ţară, dînd recitate şi cînttnd cu orchestra, contemp. 1970, nr. 1 257, 6/4. — PL: recitaluri şi recitate. — Din fr. r£cital. RECITĂNDO adv. (Muz.; ca indicaţie de execuţie) Declamînd, recitind, povestind, dn3. — Din it. reeitando. RECITÂNT, -Ă adj. (Despre voci sau instrumente) Care execută singur partea principală a unei bucăţi muzicale, dn2. 4 (Substantivat) Persoană care, Intr-un oratoriu sau într-o cantată, execută recitative. DN2. — Pl.: recitanţi, -te. — Din fr. recitant. RECITARE s. f. Acţiunea dearecita; declamare; (învechit) recitaţie1; (învechit, rar) recită. Cf. I. Golescu, c. Recitare de închinăciuni, mn (1836), 69s/25, cf. Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w. Colegul ştia prost scena aceasta şi recitarea mergea greu. Galaction, a. 44. 4- Poezie recitată; text de recitat. Şi celelalte recitări erau rostite ori abia auzit, din pricina emoţiei, ort tunător, cu gesturi nefireşti, v. rom. iulie 1954, 252, + (învechit, rar) Povestire, relatare. Descrierea ... nu este mal puţin vie decît însăşi recitarea evenimentelor. Calendar (1861), 16/9. + (Muz.) Executare a unei bucăţi muzicale în felul în care se execută recitativele. După recitarea . . . Menuetului, finalul a trezit marele clocot, contemp. 1970, 1 259, 6/6. — Pl.: recitări. — V. recita. RECITATIV s. n. Gen de muzică vocală (cu sau fără acompaniament instrumental) care, prin intonaţia şi ritmica asemănătoare vorbirii, se apropie de declamaţie. V. m e 1 o p e e . Era un fel de reţitativ (un fel de cîntec nesupus măsurilor, ce povestitori). VÎrnav, f. 208r/3, cf. I. Golescu, c., Negulici, Stamati, d. Reuşi pe deplin a masacra toate frumoasele recitative ale acestei părţi. Filimon, o. ii, 229, cf. Prot.—Pop.,n.d., ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., Tim. Popovici, d. m. Odată teatrul poporului era alaiul şi recitativul tradiţional al irozilor. Iorga, l. ii, 32. Poc-poc! complectează în contrapunct recitativul melodic. Sadoveanu, o. xiv, 580. în oratoriul românesc, recitativele s-au micşorat simţitor, m 1962, nr. 4, 10, cf. der. — Pl.: recitative. — Şi: reţitativ s. n. — Din fr. reeitatlf, germ. Rezitativ. RECITATOR, -OÂRE s. m. şi f. Persoană care recită. Cf.I. Golescu, c.Polizu, Prot.-Pop.,n. d., ddrf, Şăineanu, Barcianu. Toţi recitatorii buni ai lut Eminescu . . . începeau această „Scrisoare" pornind încet. Ibrăileânu, s. l. 190. Gustăm mai bine o operă lite- rară cînd e recitată sau declamată de recitatori sau de actori de talent. Puşcariu, l. r. i, 57. 4- (Muz.) Persoană care execută recitative; recitant. Preferinţa mea s-a îndreptat spre Heterogeneo pentru orchestră mare şi doi recitatori, contemp. 1970, nr. 1 257, 6/5. — Pl.: recitatori,-oare. — Din fr. reeitateur. RECITÂŢIE1 s. f. (învechit) Recitare. Cf. drlu, I. Golescu, c. Recitaţie de deosebite bucăţi de poezie. mn (1836), 702/37, cf. Negulici, Stamati, d., Polizu, Prot.-dop., n. d., Alexi, w. — Pl.: recitaţii şi (rar) recităţii (I. Golescu, c.). — Şi: reeitaţiune s. f. Alexi, w. — Din fr. reeitation. RECITĂŢIE2 s. f. (Rar) Pasaj dintr-un text, reprodus întocmai cu indicaţiile respectivei citat. Cultura . . . e sinonimă cu erudiţia, adică cu etalarea permanentă a avuţiei intelectuale prin citaţii, recitaţii şi note. Ralea, s. t. iii, 273. — Pl.: recitaţii. — Pref. re- + citaţie. RECITAŢIUNE s. f. v. recitaţie1. RECITĂ s. f. (învechit, rar) Recitare. Cf. Aristia, plut. — Pl.: recite. — Postverbal de la recita. REC1TĂLUÎ vb. IV. Tranz. (învechit, rar) A recita. Cf. drlu. — Prez. ind.: recităluiesc. — De la lat. recitare. Cf. magh. r e c i t â 1. RECITI vb. IV. Tranz. (Adesea în corelaţie cu „a citi") A citi din nou acelaşi text. Scoase din sîn scrisoarea ei şi o reciti. Heliade, d. j. 100/27. Această scrisoare se păru atît de stranie lui Timoteu, îneît o reciti de cîteva ori. cr (1848), 331/53, cf. Stamati, d. Am cetit din nou întreaga carte . . ., am recetit capitolul 3. Maiorescu, cr. ii, 47. Scrisorile ei sînt minunate şi cu multă plăcere le citesc şi recitesc. Caragiale, o. vii, 444. Reciteşte . . . ce-a scris. Vlahuţă, o. A. i, 174. De-aţi şti cu ce plăcere cetii şi recetii Simţirile descrise cu-aiîta măiestrie. I. Negruzzi, s. iv, 164, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu. Cîte o rară scrisoare ce venea de la el era citită, recitită, învăţată pe dinafară. D. Zamfirescu, v. ţ. 21, cf. Alexi, w. îţi recitesc răvaşu-n franţuzeşte, Cu slova lui muiată-n ironie. Goga, poezii, 223. Voi să-şi scoată scrisorile, să le recetească. Agîrbiceanu, a. 484. în ultima noapte, recitii rîndu-rite ei din caiet. Bacovia, o. 249. Recitea, suspinînd, scrisorile lui Constantin. Galaction, o. 133. Uneori scriam poeme, pe care azi, recitindu-le, pot crede mai uşor că, întorcîdu-mă în trecut, nu devin robul închipuirii. Vlasiu, d. 20. Cărţile care-mi plac le recitesc din cînd în cînd. Sadoveanu, o. vi, 272. Am citit şi recitit telegrama ta. Călinescu, s. 90. Recitesc carnetul prăfuit şi sărut filele gălbinite. Isac, o. 319. F i g. Nu mat am decît un vis . . . Orişiunde-l port cu mine şi, c-o dulce voluptate, Mintea mea îl reciteşte, pe cînd inima mea bate. Macedonski, o. i, 127. <£• Refl. pas. Cartea ce au scris papa ... şi se răciteaşte în annalele besericeşti. Maior, i. b. 53/8. — Prez. ind.: recitesc. - Şi: (Învechit) receti vb. IV. — Pref. re- + citi. RECITIRE s. f. Acţiunea de a reciti. Cf. lm, ddrf, Alexi, w. Recitirea „Arhanghelilor" lui Agîrbiceanu ne arată ce drum mai avea de străbătut realismul epic după 1914. Vianu, a. p. 325. — V. reciti. RECITÎV s. f. v. recidivă. RECIT<}R, -OĂRE adj. v. răeitor. 2824 RECIUG 233 - RECLAMANT RECIUG s. n. (Regional) 1. îngrăditură pentru herghelie (alb ii/36); loc unde se adună caii peste noapte (alb i 412/273). -4 îngrăditură în care se bagă oile pentru muls (com. din Bucovăţ—Timişoara) ; staul mic (com. din Ghilad — Timişoaba). 2. Gard în jurul clăii de fîn (Ghilad —Timişoara). alr ii 5 037/36. — Pl.: reciuguri. — Şi: răciul (alb ii 5 037/36), răiciul (pl. răiciule, com. din BucovXţ—Timişoara), răiciun (pl. răiciune, com. din Ghilad —Timişoara) s. n. — Cf. magh. r â c s . RECllVTĂRl vb. IV. Tranz. A cîntări din nou. Cf. Barcianu, dm. — Prez. ind.: rectntăresc. — Pref. re- + clntări. REClNTĂRÎRE s. f. Acţiunea de a reclntări. Cf. LM. — V. reclntări. RECÎŞTIGĂ vb. I. I. Tranz. A cîştiga (ceva) din nou; a redoblndi, a recăpăta, a recupera. Cf. Polizu. Uşor s-ar fi putut convinge ce râu ales era momentul pentru a recîşliga favoarea monarhului. Eminescu, n. 135, cf. Bajrcianu, Alexi, w. <0> Fig. Se împacă şi el destul de greu cu şcoala, rămînlnd repetent şi re-curgind probabil la examene particulare pentru a recîş-tiga anii pierduţi. Călinescu, e. 32. 2. Refl. (Rar) A-şi reveni, a se reculege. După prima întrebare, desăvlrşit de bine ştiută, m-am recîştt-gat cu totul. Galaction, o. 58. — Prez. ind.: reclştig. — Pref. re- + cîştiga. RECIŞTIGÂRE s. f. Acţiunea de a recîştiga (!)• Tratatul de Adrianopoli aduse ţerilor recîştigarea a parte din drepturile pierdute de atîta vreme. Negruzzi, s. i, 202, cf. Polizu, Barcianu, Alexi, w. — V. recîştifia. RECLAM s. n. v. reclamă. RECLAMĂ vb. I. 1. Tranz. (Folosit şi absol.) A cere, a pretinde ceva (în baza unui drept); a revendica. Va fi iertat a reclama indulgenta. Desen arh. 6/28. Mircea cel Bătrîn . . . reclamă de la turci această moştenire. Bălcescu, m. v. 8, cf. 5. Reclamă ca să fie şi ele tn acel congres, cr (1848), 31/36, cf. Stamati, d. Serbii . . . minară deputatiune la Viena, pentru ca să reclame pe Brancovici. Bariţiu, p. a. i, 295. Şi apoi nu-mi rămînea şi mijlocul de a reclama de la camaraşul al doilea puţin hatîr. rom. lit. 317V35, cf. Polizu. Dac-am asculta Ceea ce în favoru-ft reclamă slava ta ... , Vrednici de libertate noi am putea să fim. Alexandrescu, o. i, 69. Am să-i reclam pur şl simplu banii ce s-a angajat a-mi numera din partea lui Hepytes. Alecsan-dhi, s. 167. Mi-ai scăpat viaţa, poţi dar să reclami viaţa-mi orcînd vei voi. Bolintineanu, o. 428. Aşa reclamă suveranitatea poporului român. Maiorescu, d. i, 77. Ce reclami de la prevenit? Caragiale, o. i, 84, cf. Şăineanu. în clipa aceea apăru conductorul trenului, reclamînd, cu respectul cuvenit clasei tntîi, biletele pentru Bucureşti. Rebreanu, r. i, 12. I-au spus că nu poate să-şi reclame . . . partea cuvenită declt printr-un proces. Galaction, o. 113. Reclami un executant actor, foarte expresiv fizic, spectaculos. Călinescu, c. o. 162. 3a-cques însuşi reclamă rolul de bufon, t februarie 1962, 16. <£> Fig. Dimineţile sînl splendide şi căsuţa reclamă sosirea amicilor adevăraţi. Te scoală şi vină. Alecsandri, s. 256. + A chema (cu insistenţă). îl „reclama" totdeauna un deputat, un senator, cîte o dată, ministrul chiar. Bassarabescu, v. 69. Veni[i, că vă reclamă un pasager bolnav. Galaction, o. a. i, 394. 3. Tranz. Fig. A face necesar, a necesita. Nici o chestiune în hotărîrea ei nu reclamă mai mult patriotism, înţelepciune, dreptate şi abnegaţie totodată, decît ma- rea reformă ce sîntem chemaţi de a face. Kogălniceanu, s. a. 113. Machinele plugarului reclamă ajutorul animalilor. Brezoianu, a. 48. Reclamă foarte mult pacienta atli a pătimaşului, cit şi a medicului, descr. ape 173/9. Ţi-oi trimite în locu-i un . . . ,,episod interesant" extras din romanul Dridrt — care nu va reclama mult spaţiu tn foaie. Alecsandri, s. 44. Scene în care sălbăticia şi gravitatea subiectelor reclamă oarecare asprime tn mînuirea daltei. Odobescu, s. iii, 75. Numai versurile de mai multe silabe o reclamă, dar, precum am spus-o, paza cezurei este lăsată ... la bunul gust al poetului. Ma-cedonski, o. iv, 41. Masivitatea operii...şi întinderea desfăşurării ei în timp reclamă o sistematizare a ei după epoci. Vianu, a. p. 221. Rana nu reclama vreo intervenţie chirurgicală specială. Călinescu, s. 201. Există o seamă de concepţii care reclamă această specificitate naţională în artă. Ralea, s. t. iii, 207. Imaginea muzicală reclamă cu necesitate să fie interpretată. m 1962, nr. 4, 28. 3. Intranz.A face o reclamaţie contra cuiva, a se plînge de cineva sau de ceva. Cu cît proprietarul va fi boier mai mare, cu atît bieţii clăcaşi sînt ... în neputinţă a reclama. Bolliac, o. 238. Toţi aceştia venise să reclame în contra arendaşului. Filimon, o. i, 161. Dacă nici acu n-o înţelege, lăcrămaţi la judeţ. Jipescu, o. 64, cf. ddrf, Şăineanu. Scoal’ că ne-a furat curcanii! ... Să te duci să reclami la poliţie. Brăescu, o. a. i, 248. Mergeţi şi reclama fi, faceţi ce ştip., nu mă priveşte. Preda, r. 131. <$> (învechit, construit cu prep. „asupra") Un sărăiman poet odat-au reclemat Asupra unui om prostuţ, dar pre bogat. Donici, f. 129. Sînt sigur că . . . toţi asupră-ti au reclamat. Alexandrescu, o. i, 168. <£• Tranz. Biata fată s-a speriat şi era să-l reclame la minister. I. Botez, b. i, 213. + (învechit) A protesta. Acelaşi respect nu va opri glasul tării de a se ridica către dvs. şi de a reclama contra votului dai de comisiunea centrală. Kogălniceanu, s. a. 133. 4. Refl. (Urmat de determinări în cazul dativ sau introduse prin prep. ,,de la“ sau „din") A se declara Înrudit cu . . . sau desccndent din . . . , a aparţine categoriei .. . Cei cari se reclamau de la mişcarea lui Heliade, precum şi cei cari se reclamau de la cea a lui Asachi. Mace-donski, o. iv, 119. Lucrarea..., reclamîndu-sc în primul rînd genului publicistic, nu ţine seama, voit, de rigorile celui dramatic, t decembrie 1962, 77. + Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. ,,de") A declara ca fiind . . . Avem dreptul a-l reclama de patriot al nostru. Negruzzi, s. i, 313. — Prez. ind.: reclam şi (rar) rcclamez (Stamati, d., Iordan, l. r. a. 136). — Şi: (învechit, rar) reelema, (popular) lăcrăma vb. I. — Din fr. reclamer. RECLAMAGIU1 s. m. (Familiar) Persoană care obişnuieşte să facă reclamaţii neîntemeiate. Cf. dl, dm. — Pl.: reclamagii. — Reclama + suf. -giu. RECLAMAGIU3 s. m. Persoană care Işl face multă publicitate. Cf. dl, dm. — Pl.: reclamagii. — Reclamă + suf. -(a)giu. RECLAMĂNT, -Ă s. m. şi f- Persoană care face o reclamaţie; (jur.) persoană care se adresează justiţiei pentru a i se recunoaşte un drept, pentru a obţine repararea unei nedreptăţi, a unei pagube etc. Cf. I. Golescu, c., Buletin, g. (1844), 98/13, Stamati, d. Ce ai d-ta să răspunzi la pretenţiile reclamantei ? Caragiale, o. i, 85, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Corneli ... ajunse el însuşi un om lipsit de mijloace şi un reclamant fără izbîndă. Iorga, l. ii, 214. Pe reclamantă trebuie s-o fi bătut bărbatu-său, care se îmbată în toate zilele. Brătescu-Voineşti, p. 131. Avocatul arată pe reclamant ca o fire răzbunătoare. Rebreanu, i. 367. Cum ? Pul la îndoială spusele mele ? a întors capul spre mine doamna reclamantă. 2834 RECLAMARE - 234 - RECLU I. Botez, şc. 114. Dădea dreptate reclamantului. Sa.dovea.nu, o. vi, 247. Judecătorul . ■ ■ ascultă ce spun reclamanţii şi avocaţii reclamanţilor. Stancu, r. a. v, 339. El luase drept inculpat pe reclamant. Galan, z. r. 151. Reclamant în proces poate fi numai acel care pretinde apărarea dreptului său personal, pr. drept, 791. -O (Adjectival) Judecătorul reclamant nefiind de fală, Herdelea era sigur că n-a venit înadins, ca să nu-l apere. Rebreanu, i. 326. — Pl.: reclamanţi, -te. — Şi: (popular) lăerămnnt s. m. alb sn iv h 990. — Din fr. reclamant. RECLAMARE s. f. (învechit) Acţiunea de a r e-clama ; reclamaţie. Cf. Polizu. A făcui ... reclamare la înalta Poartă despre călcarea făcută pămîntului românesc. I. Ionescu, m. 22, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. — V. reclama. RECLAMÂT, - adj. 1. Cerut, pretins, revendicat. Cf. DL, DM. 2. (Şi substantivat) (Persoană) denunţată justiţiei; pirît, învinuit, inculpat. Cf. ddrf, dl, dm. — Pl.: reclamafi, -te. — V. reclama. RECLAMAT OR s. m. (Rar) Reclamant. CF. Cade. — Pl.: reclamatori. — Din fr. r6clamateur. RECLAMAŢIE s. f. Faptul de a r e c 1 a m a (1, 3); petiţie, plîngere, jalbă prin care se cere ceva sau se aduc anumite învinuiri cuiva. Cînd se va ivi vro arătare sau reclamaţie că vreunul dintr-înşii au călcat regula . . ., să se pedepsească (a. 1826). Uricariul, v, 31/22, cf. ar (1829), 2131/16. Toate recla-maţiile (cereri) ce vor întră după acest soroc, cr (1830), 268x/31, cf. Stamati, d., Polizu. Numai atunci ll se va lua în băgare de seamă reclamaţia, cînd vor da în scris şi chezăşie. Negruzzi, s. i, 280. Lui i se mai impunea şi cazul reclamaţiunei lui Omer Paşa. Ghica, a. 627. N-avea dar decît să priimească o reclamaţie in contra lui Păturică şi l-ar fi aruncat în ocna părăsită. Filimon, o. i, 245. Să dai cîţiva gologănei pentru scrierea lăcră-maţiii.Jipescu, o.63. Să iertaţi,domnule,zise badea Dutu, el nu face lăcrămaţie. conv. lit. xxi, 397, cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w. Boierii au cerut să vadă documentele pe care se întemeia reclamaţia lirgoviştenilor şi să se ia o hotărîre în conformitate cu documentele. Oţetea, t. v. 39. Am reclamaţii contra dumitale. Stancu, r. a. i, 344. Am primit o reclamaţie de la moşie. Preda, m. 204, cf. alr i 1 445/880, alr sn iv h 985/886. — Pl.: reclamaţii. — Şi: (învechit) m-lama|iune, recleinăţie (Donici, f. ii, 55/7), (popular) lăcrăma ţie s. f. — Din fr. r6cIamaliou. RECLAMAŢTGNE s. f. v. reclamaţie. RECLAMĂ s. f. Răspîndire de informaţii elogioase despre cineva sau ceva cu scopul de a-i crea renume sau popularitate; acţiuni, măsuri prin care se urmăreşte snscitarea interesului publicului pentru cumpărarea anumitor mărfuri, pentru folosirea unor servicii etc.; (concretizat) placardă, afiş, anunţ în presă, prin radio etc. folosite în acest scop. Existenţa şi activitatea Aso-ciaţiunii transilvane a vibrat — deşi fără multă paradă şi aşa-mimite' reclamuri — tn tot corpul naţiunei din toate ţările locuite de români. Bariţiu, p. a. iii, 33. Cu mîinile la spate, se duce să se uite la reclama ilustrată alîrnată pe peretele dimpotrivă. Caragiale, o. ii, 17. Cu toată reclama, conferinţele au trebuii să înceteze. Vlahuţă, o. a. 219, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., V Molin, v. t. 69. De-a lungul liniei [ferate] răsăreau şi piereau table cu reclame pe stîlpi anume ori pc calcane de case singuratece. Rebreanu, r. i, 13. E un scriitor prea cunoscut şi prea apreciat ca să aibă nevoie de bunele servicii ale reclamei. Galaction, a. 129. Mă ocup cu un fel de reclamă. Sahia, n. 104, cf. Klopştock, f. 304. Pretutindeni încep a clipi reclame luminoase. Sadoveanu, o. ix, 254. Iau iod, dar nu văd nici un folos cu toată reclama. Călinescu, e. o. ii, 179. I-am citit numele pe afişele circului ori prin gazete, la reclame. Stancu, r. a. iv, 303. Lasă-i să povestească: reclama nu strică niciodată. Vinea, l. i, 32. Răsună glasul meu . . . Şi-mparte lumii ... O pleavă de reclame comerciale ! Jebeleanu, c. 24. Dacă nu ştii ce înseamnă reclama, lasă-te de negustorie. H. Lovinescu, t. 145. Beducere 30%! striga ca un corb omul-sandviş, cel care făcea reclamă magazinului. Barbu, p. 171. După ce ştirea senzaţională făcu ocolul celor cîteva cete de copii, reclamele colorate şi-au pierdut deîndată orice valoare, s mai 1960, 61. O Fig. A apărut pe cer şi reclama luminoasă a lunii. Sadoveanu, o. ix, 255. — Pl.: reclame. — Şi: (învechit) reclam (pl. rc-clamuri) s. n. — Din fr. rcclame, germ. Reklame. RECLASA vb. I. Tranz. 1. A clasa din nou. Cf. DL, dm. 2. A educa, a reeduca un condamnat, un delincvent în vederea reabilitării sale. dl, dm. — Prez. ind : reclasez. — Din fr. reclasser. RECLASARE s. f. Acţiunea de a reclasa (2). Pe lîngă fiecare tribunal va funcţiona o societate de asistenţă . . . în vederea reclasării sociale a condamnaţilor liberali, cod. pen. r.p.r. 63. — PI.: reclasări. — V. reclasa. RliCLĂ s. f. v. recăl. RECLĂDI vb. IV. Tranz. A clădi din nou, a reface din temelii; a reconstrui. In veci, dmoşi ori îndrăzneţi în bunul lor noroc, Să nu se-ncerce-a reclădi strămoaşa Troie-n loc. Ollănescu, h. o. 185, cf. Barcianu, Alexi, w. în 1695 . . . , domnul primi ordine ... să reclădească cetatea Cladooei. Iorga, l. i, 151. <$• R e f 1. pas. într-acea biserică întemeiată de Ghi-culeşli, pînă a nu se dărîma cea vechie, ca să se reclădească ..., se vedea pe pereţi portretul lui Iănăchiţă Văcărescu. Odobescu, s. i, 261. -0> Fig. Toată viaţa noastră trebuie reclădită pe temelii mai largi, mai sănătoase. Galaction, a. 197. (A b s o 1.) Mi-am potrivit vioara la vuiete de tun, Slăvind eliberarea sortită fiecărui, Jurînd să reclădesc şi să răzbun. Labiş, p. 211. + Fig. A reconstitui, a evoca. închipuirea noastră reclădeşte acea sală de trapezare de la Snagov. Odobescu, s. i, 443. Ştiu să-şi reclădească cu închipuirea toate împrejurările în care s-a săvîrşit fapta. Brătescu--Voineşti, p. 117. <> Refl. Stau de vorbă cu aceşti oameni din vremi de altădată şi la povestirile lor trecutul se reclădeşte. Sadoveanu, o. v, 289. — Prez. ind.: reclădesc. — Pref. re- -f clădi. RECLĂDIRE s. f. Acţiunea de a reclădi; reconstrucţie, reconstruire, refacere. Cf. lm, dl, dm. (Fig.) Orice suflet ... se simte ispitit şi încălzit dc marea perspectivă a îndreptărilor sociale, a reclădirilor în stilul cel nou şi definitiv. Galaction, a. 74. — V. reclădi. RECLEMĂ vb. I v. reclama. RECLEMAţIE s. f. v. reclamaţie. RfiCLU s. n. v. recăl. 2848 reclutAre - 235 - RECOLTĂ RECLUTĂRE s. f. V. recrutare. RECLUZIONĂR s. m. (Franţuzistn rar) Deţinut, arestat. Cf. Barcianu, Alexi, w., Scijiban, i>. — Pl.: recluzionari. — Din fr. rcclusionnaire. RECLUZIUNE s. f. 1. Pedeapsă privativă de libertate, aplicată pentru crime; închisoare. Osîndiţi pentru o reclusiune celulară pentru toată viaţa. Ba-rasch, i. 192/4, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., cade. Ispăşiseră cite opt ani recluzie pentru că in 1907 se sculaseră împotriva moşierilor. I. Botez, şc. 76, cf. cod. pen. r.p.r. 17. <0> Fig. Mirosul foilor de dafin . . . se răsptndi puternic şi plăcut şi mari în aer, după şaptesprezece veacuri de recluziune. Galaction, o. 120. 2. (Livresc) Faptul de a fi Închis; starea celui care trăieşte închis, izolat. Dezechilibrul sufletesc . . . , boala fizică: de unde recluziunea şi traiul de noapte a fost condiţia favorabilă pentru acea introspecţie unică. Ibrăileanu, s. l. 17. Toată lumea decedase prin odăi şi stăruia în recluziune şi tăcere. Călinescu, c. n. 51. — Scris şi: rcclusiune. — Pl.: recluziuni. — Şi: (rar) reeluzic s. f. — Din fr. rcclusion. RECOĂCE vb. III. Tranz. (Tehn.) A trata termic piese sau materiale metalice cu scopul de a le îmbunătăţi proprietăţile fizico-chimice, mecanice, tehnologice etc. îndoirea ţevilor de aramă se face la rece, după ce în prealabil materialul a fost recopt. Orbonaş, mec. 206. — Prez. ind.: recâe. — Pref. re- -f coace. RECOĂCERE s. f. (Tehn.) Acţiunea de a reco a- ce. Cf. ddrf, Barcianu. Recoacerea constă în încălzirea oţelului peste temperatura de transformare, urmată de o răcire treptată. Ioanovici, tehn. 183. Cuptoare pentru recoacerea ţevilor, nom. min. i, 88, cf. Macarovici, ch. 412. — V. rccoace. ItKCOBORI vb. IV. I n t r a n z. A coborî din nou. De ce v-aţi reurca în sfera abstractelor seninătăţi? închisă dacă vă e lumea, rccoborîţi-vă-ntre roze. Mace-donski, o. i, 62. — Prez. ind.: recobâr. — Pref. re- + cobor). RECOGN1TÎV, -Ă adj. (Despre acte) Care serveşte la recunoaşterea unei obligaţii. Cf. IIamangiu, c. c. 291, Alexi, w., dn2. — Pl.: recognitivi, -e. — Din fr. rceoynitif. RECOGNÎŢIE s. f. (Franţuzism Învechit) Recunoaştere. Cf. Stamati, d., Alexi, w. — Şi: rcco Fi g. A descărcat traista sa cu zicale, anecdote şi înlîmplări recoltate din cotloanele celor cinci continente. C. Petrescu, a. 479. Cine străbate textele pro- zatorilor noştri . . . recoltează impresia că prozatorii mai noi fac un apel mai puţin frecvent la serviciile mai-mult--ca-perfectului. Vianu, m. 236. Marea sa pasiune era să recolteze cuvintele de spirit ale oamenilor celebri. T. Popovici, s. 178. 2. (Med.) A lua sînge, spută, urină etc. de la oameni sau de la animale, pentru a le supune unor examene de laborator. (Refl. p a s .) Cu a treia pipetă se recoltează sînge pentru numărătoare de leucocite. abc săn. 184, cf. 378. — Prez. ind.: recoltez, (învechit) pers. 3 recoltă. — Din fr. recoltei-, RECOLTĂBIL, -A adj. (Rar; despre cereale, fructe etc.) Care poate fi recoltat (I); copt. dn2. — Pl.: recollabili, -c. — Din fr. rfecoltable. RECOLTARE s. f. Acţiunea de a recolta şi rezultatul ei. 1. Strîngere, culegere a recoltei (1); recoltat. Cf. recolta (1). Recoltarea griului. Agronomia (1859), 275/27. Recoltarea finului de pe terenurile cu ierburi cultivate să se facă în momentul cel mai potrivit. Scînteia, 1953, nr. 2 859. (Prin analogie) Recoltarea vî-natului şi peştilor urmează a se face. bo 1953, 35. 2. (Med.) Lliare de sînge, spută, urină etc. pentru analize. Cf. recolta (2). Recoltarea sîngelui se face cu foarte multe preeauţiuni. Belea, p. a. 80. Se află un serviciu de recoltare a probelor de laborator. Scînteia, 1966, nr. 7 058. — Pl.: recoltări. — V. rceolta. RECOLTĂT s. n. Recoltare (1). Lucrătorii din aceus-stă gospodărie fac recoltatul în cîleva zile. Scînteia, 1960, nr. 4 849. în Deltă, recoltatul stufului e în toi. s iunie 1960, 15. — V. recolla. RECOLTĂ s. f. 1. Cantitate de cereale sau de alte roade adunate într-o anumită perioadă; rod, strînsură. Cf. I. Golescu, c. O recoltă îmbelşugată va răsplăti sudorile sale. Buletin, f. (1843), 116V9- Recolta de estimp a vinurilor. Iarcu, d. s. ii, 440/3, cf. Brezoianu, r. 21/19, Agronomia (1859), 49/12, ddrf. Au conversat cu mine, întrebîndu-mă despre ale ţărei şi despre recolta din acel an (a. 1889). Uricariul, xiv, 248, cf. Barcianu. Recoltele îi erau compromise cu toiul. Sandu-Aldea, a. m. 159. Aduse vorba despre recolla care ar fi fost destul de bună. Rebreanu, r. i, 41. Recolta seccrată aşteaptă în snopi să fie ridicată. Galaction, o. a. ii, 401. Era celebru . . . în cunoaşterea fără greş, de la prima gustare, a tuturor pivniţelor şi recoltelor faimoase dc vinuri. C. Petrescu, î. i, 5. Recolta se ridicase. Ţarinile, pustii, se înfrăţeau în culori mohorîte. Brăescu, o. a. ii, 254. Ratele creditului sînl o povară mare într-un an cu recolta slabă. Sadoveanu, o. vin, 135. Dacă ai semăna toată grădina asta cu grîu, ar ieşi o recoltă grozavă. Călinescu, s. 93. Măcina atunci ultimul sac de grîu al unui om, înainte de noua recoltă. Bogza, c. o. 39. Recoltă ca anul ăsta n-o mai fost de mult, nici la voi în sat. De-metrius, v. 104. Scot irtia de la notar şi-i arăt păcum că e recolta mea. Preda, î. 82. în zile cu aur dc toamnă, . . . Seminţele recoltelor ce vin Spre lumina severă se-n-deamnă. Brad, o. 27, cf. alr ii 5 051/182, 682, 705, 769. <0» F1 g . Şi-un dor funest din inima-mi pustie Se leagă-n stih, ce nu-l pun pe hîrlie, Gîndind c-ar da prea jalnică recoltă. Neculuţă, ţ. d. 22, cf. Şăineanu. Era . .. cu aceea căreia îi datora o bună parte din recolla ultimelor lui poezii. Galaction, a. 324. Va încerca, zadarnic poale, s-adune înşirală-n salbe Recolta de măr-gărilare a viitoarelor nopţi albe. TopÎrceanu, o. a. i, 168. 2. Strîngere a roadelor pămîntului; culegere, recoltare (1). Cf. ds. Recolta făcută cu maşinile cauzează scuturări mari dacă nu se iau preeauţiuni de a se începe 2863 RECOMANDA - 236 - RECOMANDARE mai devreme — la un stadiu de coacere nu prea avansat. enc. agr. + Epoca, timpul recoltării (X). dl, dm. Datoriile urmau să fie plătite la recoltă. — Pl.: recolte. — Din fr. recolte. RECOMANDĂ vb. I. 1. Tranz. A semnala în mod special (pe cineva sau ceva) atenţiei cuiva; a prezenta in mod elogios (pe cineva sau ceva); (învechit) a recomandarisi (1), a recomăndălui (1), a re-comandui (1). Meţena recomandă pre el lui Avgust. Nicolau, p. 284/12. Cu cinste recomand scrierea răposatului Iorgovici. Heliade, o. ii, 209. Pot avea trecere d-a recomanda un tînăr. Căpăţineanu, b. 18/5. Recomandaţi scrierile ccle destoinice a hrăni inima. Marcovici, d. 400/19, cf. Valian, v. Ţinta noastră a fost mai mult a recomanda publicului nostru această scriere (a. 1845). mag. ist. i, 276/4. Recomandăm această foaie cititorilor noştri, cr (1848), 43/74. Ne-am aşezat la otelul . . . unde fusesem recomandaţi. Negruz-zi, s. i, 326. Nu am nevoie să recomand ce iese din pana lui. Alecsandri, s. 145. Aţi recomandat amicei mele ... pe un tînăr. Caragiale, o. ii, 115. Puteam să-i duc Ia dînsul şi să-i recomand şi să-i spun că Huju e din sat de la noi. Slavici, n. i, 161, cf. ddrf, Şăineanu. Era celebru în întocmirea măiastră a menuurilor, în reţetele de mîncări recomandate bucătarilor. C. Petrescu, î. i, 5. Rccomandă călduros lui Felix fiecare din cărţile sale. Călinescu, e. o. i, 43. Lessing . . . recomanda poeţilor evocarea prin povestire. Vianu, a. p. 213. 4- A propune pe cineva pentru un post sau pentru o sarcină. Mă rugă să-i recomandez o persoană de cinste şi cu ecsperienţă, spre a să numi agent (a. 1848). doc. ec. 940. Te-aş ruga să recomanzi pe frate-meu Costache, care n-are nici o treabă aci şi se află cam în lipsă. Ghica, a. 584. ^ Refl. pas. Egumenii să se orînduiască ■ . . dintre părinţii ce se vor recomanda de către chiar acele chiriarhiceşli mănăstiri (a. 1845).Uri-cariul, v, 359/24. Dobîndi de la acesta ... o scrisoare . . . prin care se recomanda de a fl ales domn în Ţeara Românească. Bălcescu, m. v. 31. Voind să aibă cu dînsul pe cineva care să cunoască limba ţărei, i se recomandase un tînăr care pretindea că ştie vorbi româneşte. Ghica, a. 15. + (Franţuzism învechit) A da o persoană în grija cuiva, a încredinţa. Aceşti tineri de curînd au sosit la lăzăretul de la Marsilia şi sînt îndreptaţi şi recomandaţi la d. Ştefan Gaulier. cr (1829), 2781/2. La săvîrştrca ei din viaţă, domniţa Marghioala mă recomandă iubirii şi îngrijirii fiului său. Kogălnicea-nu, s. a. 190. 2. Tranz. A îndemna (pe cineva) la ceva, a sfătui (pe cineva) să facă ceva; a indica, a propune, a prescrie (un medicament, un tratament etc.); (învechit) a recomandarisi(ă), a recomăndălui(2), a recoman-dui(2). Vă recomandez de iznoavă îngrijirea dreptăţii. cr (1829), 149V27. Este de a recomînda acestora să mînce. dietet. 4/13. Vă recomand cea mal lină mişcare. Lăzărescu, s. 57. li recomandă mai întîi să caute de cai. cr (1848), l3/62, cf. Polizu. I-am recomandat ca să te roage pe d-la . . . să i le dai. Caragiale, o. vii, 10. Să vă recomand un excelent remediu, ca să scăpaţi de tînjire şi de ipohondrie. Vlahuţă, o. a. i, 237, cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w. Miron Iuga le recomandă sînge rece şl energie, deşi îşi da scama că recomandaţia lui e vorbă în vînt. Rebreanu, r. ii, 20. Neprieepînd nici ei realitatea, vor recomanda toţi soluţii utopice. Ibrăileanu, sp. ck. 192. Academia noastră ne-a recomandat, tn ultimul moment, cîteva noi reguli ortografice. Galaction, a. 285. Comandamentele recomandaseră prudenţă, pentru a nu zădări spiritele. Brăescu, o. a. ii, 82. Iacă oleacă de aer după masă, cum mi-a recomandai doctoral. Sadoveanu, o. viii, 316. Recomandă umilinţa, modestia, resemnarea. Ralea, s. t. i, 113. <£• Refl. pas. Să rccomcn-deazăşi feredeie calde de apă. Veisa, i. 56/13. [Cafeaua] se recomandează şi celor ce sînt bolnavi (a. 1841). doc. ec. 752. Aştept cu încredere mijloacele ce mi se vor recomanda în interesul acesta, cr (1846), 342/4. Ca tratament se recomandă aplicarea de comprese calde cu ceai de muşeţel, abc săn. 374, cf. 341. 3. R e f 1 . A face cunoştinţă (cu cineva), a se pre- zenta, spunîndu-şi numele; (învechit) a se recomăndălui (3). Pre ea toţi în giur urmează Şi i se recomen-dează. Asachi, s. l. i, 255. ll întîlnea întotdeauna, prezent la aceleaşi ore. Se recomandase o dală şi-i povestise necazul. C. Petrescu, c. v. 127. Tînărul se recomandă studenţilor: Mihail Eminescu. Călinescu, e. 134. S-a oprit, şi-a descoperit fruntea înaltă, încununată cu păr alb şi s-a recomandat. Sadoveanu, e. 170. Noi la tine am venit Ca să ne recomîndăm, Că noi încă crai sîntem. T. Papahagi, m. 195. <$> Tranz. Iţi recomand pe d. Arsenic. Negruzzi, s. i, 39. Acum, daţi-mi voie să vă recomendez un suflet blagoslovit. Alecsandri, t. 1 120. Generalul meu sc înfăţişă recomandîndu-mă şi pc mine. Lăcusteanu, a. 43, cf. Barcianu, Alexi, w. Ei, mai sînt rude de recomandat? Că mi s-a urît de cînd nu mal isprăvesc! Rebreanu, i. 415. între invitaţi, observai pe un bărbat frumos, care îmi fu recomandat ca directorul unei exploatări forestiere. Galaction, o. a. ii, 62. (Substantivat, f.) Avizul prevenea: ,,recomandatele se primesc de la orele 8—12 a. m. şi 2—7 p. m" ■ C. Petrescu, 1. ii, 148. <0> L o c. adj. şi adv. Reeomandat-expres = (care este) recomandat şi supus unui tarif de urgenţă, pentru a fi predat mai repede la destinaţie, dl, dm. — Pl.: recomandaţi, -te. — Şi: (Învechit) reeomcn-ilât, -ă s. m. şi f. — V. recomanda. RECOMANDĂŢIE s. f. 1. Prezentare elogioasă, semnalare atenţiei cuiva a unei persoane, a unui lucru etc.; recomandare Fig. Cele întîie însuşiri carile recomenduiesc pre acest bărbat. ar (1829), 2402/42. + A recomanda pe cineva pentru un post sau pentru o sarcină. Slujitorilor cu gură de moarte recomenduindu-l, cu testament în locu său împărat l-au lăsat. Cantemir, hr. 203. Preţuind meritele recomenduiesc pe d-ta ca pe unul din întăii boieri a ţărei (a. 1847). Iorga, s. d. vii, 88. Au îndemnat pe marele logofăt a dreptăţii... de a-l recomendui domni-ioriului, în privirea căria s-au şi înaintit atuncea ... la rangul de comis. Russo, s. 152. + A da în grija cuiva, a încredinţa. Ca pe-un fiu îl socotesc, Recomănduit de-un frate, pe care toţi îl iubesc. Beldiman, e. 101/19. R e f 1. pas. S-au socotit de cuviinţă a să recomen-dui della [= pricina] unuia din cilenuri (a. 1839). Uricariul, v, 11/25. Jaloba s-au recomenduit departamentului averilor bisericeşti (a. 1852). ib. iii, 249. 2. A recomanda (2). Socoteala . . . cea recomenduită aici întru învăţătură. înv. tab. 82. Vor recomendui cinstea, dreptatea, ar (1829), 1281/27. Am recomenduit-o [hrişcă] în luna april, ca una din pltntele pe care să va răzăma ţăranul. I. Ionescu, c. 103/15. <£• Refl. pas. I se recomenduieşte mai cu dinadinsul împlinirea reformei oştineşti. ar (1830), II1/!. S-au recomenduit metodul. I. Ionescu, v. 77/22. — Prez. ind.: recomanduiesc. — Şi: recomândui, reeomendiii vb. IV. — De la fr. recommander. — Pentru varianta recomendui, cf. rus. peK0MeHfl0 BaTb. RECOMĂNDÂRE s. f. v. recomandare. RECOMĂNDĂLUl vb. IV. (învechit) 1. Tranz. A recomanda (1). Filip ... pe cumnatu-său fără agiu-toriu nu l-an trimis, recomendăluindu-l cu cărţi la vene-ţiani. Cantemir, hr. 420. Cel ce va recomăndălui cuiva pe vro persoană. Nichifor, p. 68/20. 2. Tranz. A recomanda (2). încredinţem sau recomendiruim cuiva a ne cumpăra ceva. Ţichin-deal, a. m. 30/17. Refl. pas. Unde s-au recomandaluit de chir Dumitru Veneţie a fi la băcănie, putea fi dacă vedea vreun folos şi spor la vîn-zarea mărfii, (a. 1839). Furnică, i. c. 409. 3. R e f 1. A se recomanda (3). îndrăznesc a mă recomendului întru înalta milă. Eustatievici, i. 87/6. <$• Tranz. îngăduiaşte-mă dumneata ca pre el să-l recomenduluiesc prea bine dumitale. id. ib. 72/18. — Prez. ind.: recomăndăluiesc. — Şi: reeomandalui, recomendălni, recomendulni, recomendărui (Ţichin-deal, f. 370/27), reeomendiruî vb. IV. 2874 RECOMĂNDUI - 238 - RECONCILIA — De Ia fr. reeommander, germ. rekommandieren. Cf. magh. rekommendâl. RECOMĂNDUÎ vb. IV v. recomandui. RECOMBINA vb. I. Tranz. A combina din nou. DI,. — Prez. ind.: recombin. — Pref. re- + combina. RECOMEND vb. I v. recomanda. RECOMENDÂI11L, -Ă adj. v. recomandabil. RECOMENDÂT, -Ă s. ni. şi f. V. recomandat. RECOMEND ŢIE s. t. v. recomandaţie. RECOMENDAŢltJNE s. f. v. recomandaţie. RECOMENDĂLUt vb. IV V. rccomăndălni. RECOMENDÂRUÎ vb. IV v. recomăndălui. RECOMENDIRUl vb. IV v. recomăndălui. RECOMENDUÎ vb. IV v. recomandui. RECOMEN DULIJt vb. IV v. reeomfindălul. RECOMÎND vb. I v. recomanda. RECOMPENSĂ vb. I. T r a n z. A da o recompensă, a răsplăti. Acest spectacol recompensa oarecum pe serioasa Malteo. ch (1848), 452/47. A recompcnza pe mînluitoa-rea viefei. Calendar (1850), 52, cf. Stamati, d. A recompensa asemene facere de bine. Calendar (1854), Dl. Şlte să apreţuiască şi să recompenseze meritele lui. Românul (1857), nr. 20, 3. Voi fi mulţumit a videa că ştiţi nu numai a recunoaşte merite; dar şi a le recompensa. Alecsandri, s. 3, cf. Barcianu, Alexi, w., Şăineanu. Stoian a dovedit de mic copil o natură blîndă şi îngăduitoare, întotdeauna recompensată cu lauda părinţilor. C. Petrescu, o. p. i, 21. Entuziasmat, ... a recompensat pe domnul colonel Cristescu printr-un discurs frumos. Brăescu, o. a. i, 22. (A b s o 1.) Dacă ştie să pedepsească, ea ştie de asemenea şi să recompenseze. Ralea, s. t. ii, 124. — Prez. ind.: recompensez, (învechit) pers. 3 recompensă. cr (1848), 8V56. —Şi: (Învechit) recompenzâ vb. I. — Din fr. rfeeompenser. RECOMPENSÂRE s. f. Acţiunea dc a re c o m-pensa; (învechit) recompensaţie. Ordinul meritului militar, fondat în 1759 spre recompensarea ofiţerilor. cr (1848), 102/42. O condiţie esenţială . . . este aceea a justei stimulări şi recompensări materiale. Scînteia, 1954, nr. 2 889. — Pl.: recompensări. — V. recompensa. RECOMPENSAT(JRIU, -IE adj. (Rar) Care recompensează. Viafa socială nu apare înzestrată numai cu mecanisme coercitive, de presiune şi sancţiune negativă, ci şi cu mecanisme stimulatoare şi recompensatorii. v. rom. iulie 1962, 105. — Pl.: recompensatorii. — De la recompensa. RECOMPENSÂŢIE s. f. (învechit) Compensare. Recompenzafia sau reînnoirea părticelelor celor pierdute. Vasici, m. i, 166/2. + Recompensare. Barcianu. — Pl.: recompensaţii. — Şi: recompensaţii ne (Barcianu), recompenzâ ţie s. f. — Din lat. recompensatio, germ. Rekompensation. RECOMPEN SAŢltJNE s. f. v. recompensa ţie. RECOMPENSĂ s. f. Răsplată; gratificaţie. Dumnezeu să vă dăruiască, drept recompensă, toate fericirile (a. 1869). Uricariul, i, 176. Duceau o viaţă zdruncinată, . . . fără bene merenti şl fără recompense. Ghica, s. 52. Apără dreptul, legea, credinfa Şi recompensa-i e nemurire. Alexandrescu, m. 144, cf. Canella, v., Barcianu, Alexi. w., Şăineanu. Pe drum îi spuse şi căpitanul că distrugerea reflectorului merită o recompensă deosebită. Rebreanu, p. s. 97. Ele îmi vorbesc bine de tine şi lu, drept recompensă, te porţi nepoliticos. C. Petrescu, î. i, 114. Ăla nu e drept, e recompensă, adică răsplată. Brăescu, o. a. ii, 312. Succesul acţiunilor noastre, recompensa socială care le încoronează ne dă exuberanţă ori deprimare. Ralea, s. t. ii, 113. Recompensa supremă este popularitatea. contemp. 1958, nr. 393, 2/1. + (Rar) Pedeapsă. E vechea recompensă unui păcat cumplit. Alexandrescu, 0. i, 294. — Pl.: recompense. — Şi: (învechit) recompensie (gm 1854, 42/2, Calendar 1854, 32/9, Stamati, d.), recompdnzie (Săulescu, î. 48/18, ar 1830, 1102/10), recompensiune (Stamati, d.) s. f. — Din fr. recompense. RECOMPfilVSIE s. f. v. recompensă. RECOMPEN SI (JNE s. f. v. recompensă. RECOMPENZ vb. I v. recompensa. RECOMPENZĂŢIE s. f. v. recompensaţle. RECOMPDNZIE s. f. v. recompensie. RECOMPOZIŢIE s. f. (Fiz.; învechit) Recompunere. Descompositiune şi recomposifiune a luminei. Marin, f. 455/33, cf. 267/22, Barcianu, Alexi, w. — Scris şi: recomposiţie. Marin, f. 267/22, Alexi, w. — Pl.: recompoziţii. — Şi: recompoziţiune s. f. — Din fr. recomposition. RECOMPOZIŢIUNE s. f. v. recompoziţie. RECOMPRIMÂRE s. f. Ridicare a presiunii gazelor dintr-o conductă, efectuată din loc în loc, pentru a învinge rezistenţele de curgere. Cf. dl, dm. — Pl.: recomprimări. — Pref. re- -j- comprimare. RECOMPUNE vb. III. Traiu. A compune din nou, a reface, a reconstitui un lucru din elementele în care a fost descompus. Numitoriul arată în cîte părţi întregul s-au împărţit seau, ce este lot aceea, cîte părţi sînt de lipsă spre a-l recompune. Asachi, e. i, 73/ll. Oastea . . . a o recompune. Calendar (1861), 34/27, cf. Barcianu. Rccompunea [chipul] din liniile cărbunilor ce se prefăceau mereu. D. Zamfirescu, a. 3, cf. Alexi, w. Aprinse becurile de diferite culori, ca să recompună lumina naturală a zilei, şi se retrase după vitrina de cristal. C. Petrescu, a. 325. — Prez. ind.: recompun. — Pref. re- + compune. RECOMPUNERE s. f. Acţiunea de a rccompn-n e. Eminescu este un povestitor fantastic căruia i se impune nu observarea realităţii, ci recompunerea ei vizionară. Vianu, a. p. 101. — V. recompune. RECONCILIA vb. I. T r a n z. şi r e f 1. A (se) împăca, a (se) pune din nou de acord. Cf. Barcianu, Alexi, w., Şăineanu. Vă reconciliez şi vă dau tn păstrare unul altuia. Galaction, o. a. i, 114. Două mentalităţi care nu se pol reconcilia. C. Petrescu, î. ii, 86. Eduard 1. .. a reconciliat dinastia cu naţiunea. Oţetea, h. 92. — Pronunţat: -li-a. — Prez. ind.: reconciliez. — Din fr. râconcilier. 2904 RECONCILIABIL - 239 - RECONSIDERA RECONCILIABIL, -Ă adj. Care poate fi reconciliat, pus de acord, Împăcat. Cf. Gheţie, h. m., Alexi, w., dl, dm. — Pronunţat: -li-a-, — Pl.: reconciliabilt, -e. — Din fr. rfeconciliable. RECONCILIÂRE s. f. v. reconciliere. RECONCILIÂŢIE s. f. (învechit) împăcare, reconciliere; Înţelegere. Bunătatea, răbdarea, reconciliaţiunea şi abnegaţiunea. Ba.ra.sch, i. 77/8, cf. Alexr, w., Scriban, d. — Pronunţat: -li-a-. — Pl.: reconciliaţii. — Şi: reconciliaţii! ne s. f. — Din fr. reconciliation. RECONCILIAŢI (INE s. f. v. reconcilia fie. RECONCILIERE s. f. Acţiunea de a (se) reconcilia; punere de acord, înţelegere, Împăcare, (Învechit) reconciliaţie. Voia reconciliere sinceră intre naţionalităţi şi Intre toate clasele locuitorilor. Bariţiu, p. a. iii, 50. Aplicarea legii ... s-a făcut Intr-un spirit de adevărată reconciliare şi dragoste. I. Ionescu, m. 149, cf. Barcianu, Alexi, w. Vodă a refuzai proiectul de reconciliare şi deci, duşmăniile tncepînd din nou, el trebuie iarăşi să se păzească. Iobga, i. l. i, 370, cf. ŞXineanu. Ai dori ... un joc de-a gelozia, o reconciliere cu ceva lacrimi. . . Galaction, o. a. i, 122. Înlocui cuvintele cu un gest care arăta că . . ■ nici o reconciliere nu e posibilă. C. Petbescu, î. ii, 61. — Pronunţat: -li-e-, — Pl.: reconcilieri. — Şi:rccon-ciliâre s. f. — V. reconcilia. RECONDIŢIONA vb. I.Ttanz. (Tehn.) A readuce (un utilaj, un vehicul etc.) In stare de funcţionare, a repara (un obiect de uz curent). Pune la o parte piesa uzată sau defectă pentru a o recondiţiona? Scînteia, 1960, nr. 4 854. Să recondiţionăm cele r>4 de axe scoase din uz. ib. 1960, nr. 4 856. — Pronunţat: -ţi-o-, — Prez. ind.: recondiţionez. — Pref. re- + condiţiona. RECONDIŢIONÂRE s. f. Acţiunea de a recondiţiona. O secţie de recondiţionare a anvelopelor. Scînteia, 1960, nr. 4 832. — Pronunţat: -fi-o-, — V. recondiţiona. RECONDIŢIONAT, -Ă adj. Care a fost readus In stare dc funcţionare; reparat. V. regenerat, dl, dm. — Pronunţat: (i-o-, — Pl.: recondiţionaţi, -le. — V. recondiţiona. RECONDtiCE vb. III. Tranz. (învechit, rar) A Însoţi pe cineva, a conduce. Beconduse pe fiie-sa pină tn camera ei. cr (1848), 383/68, cf. Barcianu, Ar,ext, w., ŞXineanu. — Prez. ind.: reconduc. — Pref. re- + conduce. RECONDÎICERE s. f. (învechit, rar) Acţiunea de a r e c o n d u c e. Cf. Barcianu, Alexi, w. — V. reconduce. RECONDtJCŢIE s. f. (Jur.) Reînnoire a unui contract de Închiriere sau de arendă, dl, dm. — Pl.: reconducţii. — Din fr. reconduction. RECONFIRMA vb. I. T r a n z. A confirma din nou. G/iifă... reconfirmă cele susţinute in jalbele adresate ,,cinstitului divan". Oţetea, t. v. 78. — Prez. ind.: reconfirm. — Pref. re- + confirma. RECONFIRMARE s. f. Acţiunea de a reconfirma. DL, DM. — V. reconfirma. RECONFORT s. n. (Rar) Reconfortare. [Emincscu] a fost pentru Creangă un sprijin In creaţia lui artistică; ti aducea Înţelegere şi reconfort. Sadoveanu, e. 95. — Din fr. reconfort. RECONFORTA vb. I. Tranz. şi refl. A (se) Întări, a (se) fortifica, a (se) Întrema; p. e x t. a (se) odihni, a (se) recrea1. Cf. Barcianu, Alexi, w. Modulaţia glndului şi zlmbelul 11 reconfortară. Se culcase la cinci. Teodoreanu, l. 91. Se reconfortau cu fripturi savuroase. Sadoveanu, o. xi, 658. Odilineşte-te pu(in; reconfortează-te c-un pahar de vin. id. ib. x, 480. Chestiunea tn sine 11 plictisea şi se reconforta privind cu viu interes pe Caty. CXlinescu, s. 175. — Prez. ind.: reconfortez. — Din fr. reconforter. RECONFORTANT, -Ă adj. Care reconfortează, care restabileşte forţele vitale; Intărilor; p. ext. odihnitor, recreativ; (învechit, rar) reconfortator. Braga este, ca băutură, . . . cea mai reconfortantă. Caragiale, m. 162. îi da doctorii reconfortante. Ardeleanu, u. d. 228. Voieşte să facă o injecjie calmantă sau reconfortantă mamei. Galaction, o. a. i, 75. Te asigur că nu e întotdeauna un privilegiu reconfortant. C. Petbescu, o. p. i, 77. Cei care suferă frigul ca pe o boală fără remediu, nici nu se mai glndesc că există pe lumea aceasta sobe încălzite, pîlpîiri reconfortante. Bogza, a. î. 520. Una din cele mai reconfortante privelişti din lunga mea călătorie au fost lanurile de grîu. v. rom. februarie 1964, 97. <£• F i g. Elevul n-a uitat şi nu uită niciodată . . . pe dascălul drept, reconfortant şi părintesc. Galaction, o. a. i, 55. (Adverbial) Văd cît de reconfortant e să poţi admira pe un om în viaţă. Teodoreanu, m. u. 43. + (Substantivat, n.) Tonic. Doctorul a prescris reconfortante ... şi odihnă. Caragiale, o. i, 238. — Pl.: reconfortanţi, -te. — Din fr. reconfortant. RECONFORTĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) r e c o n-forta şi rezultatul ei; întremare, reconfort; p. ext. odihnă, recreaţie; (învechit, rar) reconfortaţie. Cf. Alexi, w. Sapeul! . . . un moment de odihnă şi de reconfortare. Caragiale, m. 216. Lîngă această copilă . . găsea o reconfortare. C. Petrescu, c. v. 369. — Pl.: reconfortări. — V. reconforta. RECONFORTAT, - adj. Care şi-a recăpătat forţele, energia; fortificat, întremat. Felix trebuia să fie mulţumit de împrejurarea care-i aducea înapoi o prietenă reconfortată. Călinescu. e. o. ii, 131. — Pl.: reconfortaţi, -te. — V. reconforta. RECONFORTATdR, -OARE adj. (învechit, rar) Reconfortant. Alexi, w. — Pl.: reconfortatori, -oare. — Reconforta + suf. -tor. RECONFORTÂŢIE s. f. (învechit, rar) Reconfortare. Alexi, w. — Pl.: reconfortaţii. — Şi: reconfortaţiune s. f. id. ib. — Din fr. r£confortation. RECONFORTAŢIUNE s. f. v. reconfortaţie. RECONSIDERA vb. I. Tranz. A interpreta dintr-un punct de vedere nou un eveniment, o operă literară etc. întreaga operă a marelui poet. . . este reconsiderată de criticii şi istoricii literari. Stancu, u.r.s.s. 107. 2926 RECONSIDERARE - 240 - RECONSTRUI — Prez. Ind.: reconsider. — Din fr. reeonsidârer. RECONSIDERĂRI! s. f. Acţiunea de a reconsidera şi rezultatul ei; revalorificare. în planul de reconsiderare al repertoriului de. operă, un punct, esenţial este problema montărilor, contemp. 1948, nr. 120, 13/5. E ... timpul să se purceadă la o reconsiderare. s. c. şt. (Iaşi), 1956, 80. Aceste note trebuiesc redactate conform unei riguroase şi principiale reconsiderări, v. rom. iulie 1958, 155. S-a încercai reconsiderarea ideilor despre lingvistică, ib. ianuarie 1959, 3. — Pl.: reconsiderări. — V. reconsidera. RECONSTATARE s. f. (Rar) Constatare din nou. Suma unor experienţe se formează într-o judecată rezu-mătoare, care dispensează generaţia actuală a mai chellui vremea cu reconstatarea lor întreagă. Maiorescu, l. 75. — Pl.: reconstatări. — Pref. re- + constatare. RECONSTITUA vb. I v. reconstitui. RECONSTITUÂNT s. n. (Med.) Tonic; reconfortant. Bianu, d. s., cf. l. rom. 1959, nr. 2, 40. — Pronunţat: -tu-ant. — Pl.: reconsiiiuante. — Din fr. reconstituant. RECONSTITUI vb. IV. T r a n z. 1. A constitui din nou, a reface un întreg; a recompune, a Întregi. Cum că vorba e anume de pre Ion Vodă o probează ■ . . cronologia pe baza cării reconstituim următoarea armonioasă serie de evenemente. Hasdeu, i. v. 229, cf. Şăineanu. Ne căutăm oamenii şi din mers ne reconstituim unităţile. Camil Petrescu, u. n. 392. Sofrageria era reconsiiluiiă cu fidelitatea unei restaurări de monument istoric. C. Petrescu, c. v. 90. O armată întreagă de refăcut, nn alt front de reconstituit. Sadoveanu, o. vii, 51. Refl. pas. Trebile publice ale Mexicului s-au schimbat de tot şi s-au reconsiituat pe nişte baze solide, cr (1846), 1041/24. Cu greutate s-au putut reconstitui incomplet trei trupuri diforme, oribil sfîşiate. Bart, s. m. 75. + A reface, In forma originală, un edificiu, o operă de artă etc., pe bază de fragmente sau de documente. Cf. dl, dm. + Fig- A readuce Sn conştiinţă fapte, evenimente etc. trecute; a reface din memorie, a evoca ; a zugrăvi prin cuvinte imaginea unui lucru, a înfăţişa. Ion închise ochii ca să-şi aducă aminte de ce s-a întîmplal. Intr-o clipă-şi reconstitui toată scena. Vlahuţă, o. a. ii, 12. Am ajuns să reconstitui şi să înţeleg viaţa lui de seminar. Galaction, a. 28. începusem să caut. . . să-mi reconstitui întrebăioarea fiinţă sufletească a omului care influenţase . . . întreg destinul vieţii mele. Camil Petre seu, u. N. 47. Radu Comşa regretă că nu-i poate vedea indignarea pe figură şi e silit să o reconstituie numai din accentul cuvintelor. C. Petrescu, î. ii, 56. Amintirea nu mă ajută să pot reconstitui în întregime profilul tulbure al frămîntărilor acelei epoci. Vlasiu, d. 299. Reconstituia în fraze scurte ... o întîmplare dramatică de pe drumurile de munte. Sadoveanu, o. vi, 558. Cartea reconstituie aproape peste tot gingăşia şi naivitatea proprie lumii copilăriei, contemp. 1951, nr. 223, 2/6. Nu-mi rămîne acum decît să recomliluiesc în amănunţimi raporturile de rudenie între unchiu-meu şi Văcăreasca sin Dragodan. Călinescu, s. 36. Viaţa lor istorică nu poate fi reconstituită după creaţiile orale ale poporului, ll 1955, 100. Şi reconstitui uşor totul în minte. v. rom. septembrie 1958, 25. 2. (Fil. şi lingv.) A reconstrui (2). (Refl. pas.) Ignoranţa şi negiijenţa copiştilor schimbaseră textul unor opere îneît ajunse de nerecunoscut . . . Textul original nu se putea totdeauna reconstitui pe cale filologică. Oţetea, r. 215, cf. DM. 3. (Jur.) A stabili la faţa locului împrejurările In care s-a petrecut o infracţiune. Cf. dl, dm. — Prez. ind.: reconstitui-, conjunct, şi: să reconsti-iuiesc. — Şi: (învechit) reconstituâ vb. I. — Din fr. reconstituer. RECONSTITUIRE s. f. Acţiunea de a reconstitui şi rezultatul ei. 1. Refacere, reconstrucţie (I); (rar) reconstituţie. S-a început construirea unor uzine gigantice şt reconstituirea celor vechi. Sahia, ii. r. s. s. 90. 4- Refacere a unui text, a unei opere de artă, în forma originală, pe bază de fragmente sau de documente. Reconstituire a unui papirus. Ardeleanu, u. d. 54. -4 F i g. Evocare. M-ai făcut ... să perz o sară îneîntătoare . . . Atîi mai rău pentru mine şi — pentru tine! Ne-am fi întinerit unul pe altul cu aproape un sfert de veac, prin reconstituirea acelor scumpe timpuri de la „Timpul". Caragiale, 0. vii, 307. Reconstituirea biografică este realizată cursiv, sobru, printr-o realistă economie de mijloace, s iulie 1960, 59. Nu trebuie omise din sumara reconstituire a acţiunii cărţii episoadele de o semnificaţie aparte, v. rom. februarie 1960, 210. 2. (Fil. şi lingv.) Reconstrucţie (2>. Limba română poate servi . . . pentru reconsiituirea unor graiuri slave dispărute. Puşcariu, l. r. i, 282. — Pl.: reconstituiri. — V. reconstitui. RECONSTITtJŢIE s. f. (Rar) Reconstituire (1). Cf. Scriban, d. — Şi: reconstituţiune s. f. id. ib. — Din fr. reconstitution. RECONSTITUŢltlNE s. f. v. reconstituie. RECONSTRUCŢIE s. f. 1. Refacere, reclădire, reconstruire (1). De cîte ori trec pe aci . . . găsesc aceeaşi veşnică mişcare de dărîmare şi reconstrucţie. Bart, s. m. 42. Reconstrucţia socialistă a oraşelor cuprinde toate aspectele vieţii locuitorilor, făurind cele mai bune condiţii materiale pentru populaţie, contemp. 1953, nr. 331, 1/3. Anii reconstrucţiei, anii de luptă pentru consolidarea puterii populare. Scînteia, 1964, nr. 6 347. + Fig. Evocare, reconstituire. întinsul loc destinat comentarului şi naraţiunii acordă unui roman ca „întunecare" . . . caracterul unei lucrări de analiză şi de reconstrucţie a unui moment important al societăţii noastre. Vianu, a. p. 375. 2. (Fil. şi lingv.) Stabilire, cu ajutorul comparaţiei, a formei unui cuvînt neatestat dintr-o fază a unei limbi care nu se mai vorbeşte, pe baza legilor de corespondenţă fonetică; reconstituire (2); reconstruire (2); p. ext. reconstituirea unei limbi. O reconstrucţie trebuie să se bazeze pe comparaţie, deci, în cazul limbii latine, avem nevoie de concordanţa mai multor limbi romanice. Graur, s. l. 166, cf. scl 1966, 209. — Pl.: reconstrucţii. — Şi: (învechit) reconstrucţi-i'nic s. f. CADE. — Din fr. reconstruction. RECONSTRUCŢIUNE s. f. v. reconstrucţie. RECONSTRUI vb. IV. Tranz. 1. A construi din nou, a reclădi (pe baze noi), a reedifica. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. + A reface, în forma originală, un edificiu, o operă de artă etc., pe bază de fragmente sau de documente. Crîmpeie numai de litere se mai puteau deosebi din inscripţia aproape dispărută; ar fi trebuii pătrunderea unui mare arheolog ca să reconstruiască acest document insultat de vremuri. Hogaş, dr. i, 99. + Fi g. A evoca, a reconstitui. Urmam deci mai departe să reconstruiesc lanţul impresiilor mele încă fierbinţi. Caragiale, o. vii, 525. Dorinţa mea Din amintiri, din resturi Să te reconstruiască-ar vrea. Camil Petrescu, v. 92. Cu fotografia mamei sale înainte, el încercă să reconstruiască un sentiment pierdut. Călinescu, e. o. 1, 25. 2. (Fil. şi lingv.) A stabili, cu ajutorul comparaţiei, forma unui cuvînt neatestat dintr-o fază mai veche a unei limbi, pe baza legilor de corespondenţă fonetică; p. ext. a reconstitui (2) o limbă. Cunoaşterea dialectelor e de cea mai mare importanţă, căci din comparaţia lor putem reconstrui stadiile vechi ale limbii române. 2937 RECONSTRUIRE - 241 - RECREATOR Puşcariu, l. r. i, 244. Pe baza faptelor din limbile indo-europene cunoscute nouă, putem reconstrui in oarecare. măsură limba-bază indo-europeană, din care nu ne-a rămas nici un document direct. Graur, i. l. 16. — Prez. ind.: reconstruiesc. — Din fr. reconstruire. RECONSTRUIRE s. f. Acţiunea de a rccon s t r u i şi rezultatul ei. 1. Reconstrucţie (1). Barcianu, Alexi, w. Reconstruirea curţii domneşti. bul. com. ist. ii, 171, cf . dl, dm. 2. (Fil. şi lingv.) Reconstrucţie (2). Se cunosc numeroase cazuri de etimologii sigure ... obţinute prin reconstruirea unui tip neaşteptat. Gbaur, s. l. 164. Principiile care trebuie să stea la baza reconstruirii diverselor etape ale evoluţiei limbii române in perioada anterioară apariţiei scrisului au fost discutate, scl 1965, 8. — Pl.: reconstruiri. — V. reconstrui. RECONVALESCfiNT, -A s. m. şi f. Convalescent. Cf. ab (1837), 3292/12, Barcianu, Alexi. w. — Pl.: reconvalescenţi, -te. — Din germ. Rekonvaleszent. RECONVALESCfiNŢĂ s. f. Convalescenţă. Copilul a scăpat de pericolul morţii şi a ajuns tn stare de recon-valescentă. Barasch, i. f. 8/30, cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.:reconvalescenţe. — Din germ. Rekonvaleszenz. RECONVENŢIONAl, -A adj. (Jur.; în sintagma) Cerere sau acţiune reconvenfională — cerere prin care, într-un litigiu, plrltul formulează pretenţii împotriva reclamantului In legătură cu acţiunea. Instanţa de fond poate ... să refuze de a judeca cererea reconven-ţională făcută de una din părţi, cind ea este de natură a tnttrzia judecarea acţiunei principale. Hamangiu, c. c. 274. Acţiunea reconvenţională sau contractiunea permite ptrttului să-l cheme, la rtndul său, in judecată pe reclamant, dacă are pretenţii împotriva lui. pr. drept, 801. — Pronunţat: -ţi-o-. — Pl.: reconvenţionalt, -e. — Din fr. reeonventionnel. RECONVENŢltjNE s. f. (Jur.) Cerere reconvenţională. Cf. DL, DM, DN2. — Pronunţat: -/i-u-. — Pl.: reconvenţiuni. — Din fr. reconvention. RECONVERSIUNE s. f. Modificare a obiectului activităţii unor Întreprinderi sau a unor ramuri industriale, ca urmare a trecerii lor de la producţia de război la producţia de pace. Cf. der. — Pl.: reconversiuni. — Din fr. reconversion. RECOPIA vb. I. T r a n z. A copia din nou un text, un act etc., a face o nouă copie. Cf. I. Golescu, c., Prot.-Pop., n. d., Alexi, w., cade, Scriban, d., dl, dm, DN2. — Prez. ind.: recopiez. — Din fr. recopier. RECOPRlNDE vb. III v. reenprlnde. RECdPT, -OAPTĂ adj. (Tehn.) Care a fost supus recoacerii. Variaţia rezistenţei oţelului în stare recoaptă în funcţie de procentul de carbon. Orbonaş, mec. 39. — Pl.: recopţi, -oapte. — V. recoaec. RECORD s. n. Rezultat realizat lntr-o competiţie sportivă oficială, a cărui valoare reprezintă cea mai bună performanţă omologată; p. ext. realizare, performanţă maximă obţinută intr-un domeniu de activitate, lntr-o acţiune etc. Cf. Şăineanu, d. u. Un nou record ... a fost stabilit in proba de ştafetă. Scînteia, 1953, nr. 2 762. Mi s-au hărăzit nesfîrşite Prilejuri de-a aduce . . gloria marilor biruin/e-n întrecere. Şi cîteva recorduri doborîte in trecere. Deşi.iu, o. 42. A stabilit un nou record ... la pentatlon, sp. pop. 1970, nr. 911, 4/8. <$> Expr A bate recordui (în ceva) = a atinge treapta cea mai înaltă în ceva. Eu am aicea înscrişi patrii sule cinzeci de elevi . . . batem recordul pe ţoală România Preda, m. 308. Bătrînul lucrător bătuse nu ştiu ce record în producţie. Barbu, p. 71. A ţine (sau a deţine) recordul (sau un record) = a păstra un record stabilit, » fi neîntrecut în . . . Ţineam recordul gazetelor bine informate. Caragiale, o. ii. 23. Acuma ţinem recordul . . , vorbi el eu glas subfire. Sadoveanu, o. VII, 90, cf. DL, DM. — Pl.: recorduri. — Din fr. record. RECORDMAN, - s. m. şi f. Deţinător al unui record. Rccordmană mondială la săritura tn înălţime. Scînteia, 1960, nr. 4 855. — Pl.: recordmani, -e, — Şi: recdrdinen, -ă s. m. şi f. — Din fr. recordman. RECtÎRDMEN, -A s. m. şi f. v. recordman. RECORlNĂ s. f. v. răeovină. RECOŞtRE s. f. v. roeoşire. RECOVlNĂ s. f. v. răeovină. RECIIAţIE s. f. v. recreaţie1. RECREÂ1 vb. I. Refl. A se odihni, a se reface (după un efort susţinut), a se destinde; a se înviora. Cf. Polizu, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Cititorii se vor recrea, vor petrece. Galaction, a. 131. Fiecare dintre noi are nevoie de o recreaţie. Unii se recreată chiar foarte mult. Sadoveanu, o. ix, 352. Acum mă duc să mă recreez. Stancu, r. a. i, 135. <$> Tranz. a b-s o 1 . Excursiile recreează şi fortifică, s iunie 1960, 37. — Pronunţat: -cre-a. — Prez. ind : recreez. — Din fr. rferSer, lat. recreare. RECREA3 vb. I. Tranz. A crea din nou. dm, dn2. — Pronunţat: -cre-a. — P/ez. ind.: recreez. — Din fr. recreer. RECREÂRE1 s. f. Faptul de a se r e c r e a1; recreaţie1. Cf Polizu, Barcianu, Alexi, w. Locuri de recreere. Scînteia, 1960, nr. 4 860. — Pronunţat: -cre-a-, — Şi: recreare s. f. — V. recrea1. RECREÂRE2 s. f. Acţiunea de a recrea2 şi rezultatul ei; (rar) recreaţie (2). Cf. dm. — Pronunţat: -cre-a-, — V. recrea2. RECREÂT, -A adj. Odihnit, refăcut. Se simfi recreat ca de un curent răcoritor. Vlahuţă, o. a. iii, 62. — Pronunţat: -cre-a-, — Pl.: recreaţi, -te. — V. recrea1. RECREATIV, -A adj. Care recrează1, care odihneşte ; (rar) recreator. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, •w. Simpla împrejurare că se plimbase puţin făiă de ea — plimbare care avea în versiunea lui un caracter medicinal, nu recreativ — nu justifica o astfel de primire. Teodoreanu, l. 356. — Pronunţat: -ere-a-, — Pl.: recreativi, -e. — Din fr. r§er£atif. RECREATdR, -OĂRE adj. (Rar) Recreativ. Cf. Barcianu, Alexi, w., dl, dm, dn2. — Pronunţat: -cre-a-. — Pl.: recreatori, -oare. — Recrea1-!- suf. -lor. 2938 RECREAŢIE - 242 - RECRUT RECREAŢIE s. f. 1. Faptul de a (se) recrea1; odihnă (după un efort susţinut), recreare, destindere, reconfortare; p. ext. desfătare. Ziua de recreaţie (de sârbare). Carte treb. ii, 274/8. Îndeletnicirile scrise acas, cind e recreaţie. Iorgovici, o. 6/11. Jocurile şi petrecerile (recreaţiile) care li se îngă-duiesc. reg. scolast. 29/12, cf. drlu, I. Golescu, c., Stamati, d. Singura lui recreaţiune era poezia. Negru-zzi, s. i, 333, cf. Polizu. începură a suna . . . şi alte piese muzicale de rccreaţiune foarte la modă pe atunci. Filimon, o. i, 197, cf. ddrf, Şăineanu. Ceasuri de recreaţie. Sion, c. x/23, cf. Alexi, w. Fiecare dintre noi are nevoie de recreaţie. Sadoveanu, o. ix, 352. Un loc de recreaţie este mizerabil fără un concert de ape. Călinescu, s. 114. <4 Timp destinat recreării elevilor Intre orele de curs; pauză. învăţătoriul au ieşit o dată cu ucenicii săi la recreaţie. Bucvari, 26/24. Luam parte la jocurile camarazilor mei cînd suna ora de recreaţie. Ghica, s. 74. Nu puteam pricepe unde dispărea el tn Vmpul recreaţiei. Vlahuţă, o. a. ii, 82. în recreaţie, de cumpăram un covrig cu susan, un pistil de gutui .. . Şfarţ ni le smulgea şi le înghiţea ca un căpcăun. I. Botez, b. i, 59. Recreaţiile scurte le petreceam în sala dc studii. Brăescu, o. a. ii, 119. Devenise tovarăşa ei de dormitor, la masă, la plimbare, în recreaţii. Teodoreanu, m. 11, 404. Năvăliră în odaie, ca o clasă de copii după recreaţie. Călinescu, e. o. ii, 279. Sună clopotul de recreaţie. Stancu, d. 307. In unele cazuri se răpeşte din recreaţia elevilor, gî 1963, nr. 691, 2/3. <0> Fig. Atunci se dă recreaţiuni şi vacanţii vînatului. Odobescu, s. iii, 37. §£2. (Rar) Recreare2, dm. Pronunţat: -cre-a-, — ri.: recreaţii. — Şi: (învechit şi popular) reerăţie (lb, fd iii, 196), regrâţie (lb, Iorga, s. d. xiii, 334), rieriăţie (bi, iv, 9), (învechit) recrea ţiii tic s. f. — Din lat reereatio, -onis, germ Rekreation, fr. râcreation. RECREAŢIONAL, -Ă adj. (Rar) Care recreează1, destinat recreaţiei. Anexele alimentare ce lipseau pînă acum vor forma un complex unic, recreaţional, împreună cu bazinele şi solariile existente, v. rom. decembrie 1960, 172. — Pronunţat: -cre-a-ţi-o-. — Pl.: recreaţionali, -e. — De la recreaţie. RECREAŢIUNE s. f. v. recreaţie. RECREARE s. f. v. recrcare1. RECREm/nt s. n. (învechit, rar) Murdărie, gunoi. Cf. Ursu, t. s. 47. — Pl.: ? — Din lat. recrementum. RECRIMINA vb. I. Tran 7.. A răspunde unor acuzaţi' sau injurii piin alte acuzaţii sau injurii; a reproşa, a acuza. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., cade, Scriban, d., dl, dm. — Prez. ind.: recriminez. — Din fr. riserimiiier. RECRIMINARE s. f. Reproş, acuzaţie (cu care se răspunde unui alt reproş, unei alte acuzaţii); (învechit) recriminaţie. Recriminările lui Neculce că ar fi căutat să-şi formeze un partid al său . . nu se întemeiază pe nimic decît pe supărările personale ale scriitorului. Iorga, l. i, 354. Nu e timp de amintiri şi de recriminări . . . Galaction, o. a. i, 82. Indisciplina trupelor eteriste a fost un alt motiv de recriminare din partea lui Tudor. Oţetea, t. v. 248. — Pl.: recriminări. — V. reerimina. RECRIMINAŢIE s. f. (învechit) Recriminare. Cf. I. Golescu, c. Din cîmpul reacţiei pleacă aceste recri-minaţii şi doleanţii. Concordia, 42/77, cf. Stamati, d. Venim la guvern fără recriminaţiuni, fără spirit de răzbunare. Maiorescu, d. ii, 25, cf. Barcianu, Alexi, \v., Scriban, d. — Pi.: recriminaţii. —■ Şi: reerimina ţiune s f — Din fr. r6rriminution. RECRIM1NAŢIONE s. f. v. recriminaţie. RIîCRISTALIZARE s. f. 1. Operaţie de purificare a unei substanţe chimice impure, prin dizolvarea acesteia la cald, urinată de cristalizarea prin răcire a substanţei pure. Procedeul . . . se întrebuinţează în mod c:t reni în laborator pentru purificarea substanţelor prin cristalizare şi recristalizare. Macarovici, ch. 61, cf ltr2, dl, DM. 2. Proces de refacere a cristalelor unui metal sau ale unui aliaj deformat la rece. Cf. ltr2, dl, dm, der. — Pl.: recristalizări. — Pref. re- ■+■ cristalizare. RECRCdA s. f. v. reerut. RECRUDESCENT, -Ă adj. (Rar; despre o boală, o stare etc.) Care Îşi reia intensitatea; înrăutăţit, agravat. Cf. DN2. — Pl.: recrudescenţi, -te. — Din fr. recrudescent. RECRUDESCENŢĂ s. f. Revenire, într-o formă mai acută, a unei boli sau a unei epidemii; înrăutăţire, agravare Cf. Barcianu, Alexi, w-, Bianu, d. s., Scriban, d., sfc ii, 75, dn2. -f- Fig. Reluare. Intr-un ritm mai viu, mai accentuat şi mai intens a unei activităţi, a unei stări etc. Evoluţia poetului răspundea, de altfel, unei recrudescenţe a teatrului în versuri în Franţa. Lovinescu, c. x, 125. O recrudescenţă a ortodoxiei are loc în Transilvania, îndeosebi de la 1744 încoace. Blaga, g. 98, cf. Bogza, a. î. 568. Ne aflăm, tot acum, în epoca în care filozofia burgheză intră într-o fază acută de recrudescenţă a idealismului. v. rom. mai 1963, 97. — Pl : recrudescenţe. — Din fr. reerudeseenee. RECRUT s. m. Persoană care face parte din ultimul contingent chemat sub arme; (depreciativ) răcan. Cf. Klein, d. 187. Trimise înaintea recruţilor trei companii de pezestrime. cr (1829), 1922/27, cf. Valian, v., Stamati, d. N-are frică şi nevoie ca acel recrut. Pann, p. v. 11, 116/12, cf. Polizu. Le va completa cu recruţii ce i se vor da. mo (1860), 566. A plecai fără să i se cînte „rezerva", cum nu i se cîntase nici ,,de recruţi" cînd a intrat. Bacalbaşa, s. a. 236, cf. Gheţie, r. m. Cătană la tunuri de cînd a plecat Recrutul, s-a pus de-aiunci Vica pe pat, Beteagă de friguri. Coşbuc, p. ii, 208, cf. Barcianu, Alexi, w. A treia zi de revizie, în spre sară, toţi recruţii erau adunaţi din nou. Bujor, s. 39. Parcă e recrut tuns la piele. Bassarabescu, v. 30. Recruţii, întorşi de la ceai, tremură înşiruiţi de-a lungul zidurilor. Brăescu, o. a. i, 54. Ciţiva printre ei, recruţi ce nu mat fuseseră îmbarcaţi niciodată , . . . stau rezemaţi pe coate de balustradă. Bart, s. m. 13. Au ieşit recruţii la instrucţie. Sadoveanu, o. ix, 570. O trupă de. recruţi nu se vîră întîia dală noaptea în foc. Camil Petrescu, o. ii, 140. Cîntau recruţii dureros de stins. Labiş, p. 409. A venit o carte iute Să mă duc între regule! JarnIr-Bîrseanu, d. 312. Cucuie cu pene multe, Mîndru cînţt vara la munte Şi-n cazarme la regule. Mîndrescu, l. p. 165. Ochişori mîndri cerniţi, Cum le place la răguţi. F (1886), 19. împăratul chemă numaidecît pe ccle două recrute. Reteganul, p. iii, 9. împărate, împărate, Fă pace, nu te mai bale, Cu răgute ne-nvăţate. mat. folk. 940, cf. Ţiplea, p. p. 115, Caba, săl. 100. Nu văd om frumos să-m placă, Că şi care mi-o plăcut, L-o făcut neamţu răgut'. Bîrlea, c. p. 47. Bată-vă bQiaia, răgut'e, Tăi d'in puşcă-s împuşcai'e, Lîngă drumuri aruncat'e. Papahagi, m. 7, cf. alr sn iv h 942, a ii 8. Şi-aş fi bucuros răgută, De-ar fi puşca de cucută, folc. 2952 RECRUTA 243 - RECT transilv. ii, 487. Să văd tîrgul de răgilţi Şi să-l văd pal meu drăguţ, ib. 262. + Fi g. Membru intrat de cnrlnd Inlr-o asociaţie, înlr-o mişcare, într-un domeniu de activitate; Începător. A să da recruţi spre învăţătură la meşteri buni (a. 1835). doc. ec. 593, cf. Şăineanu. Tovarăşul meu, recrut tn asemenea treburi, şi crezlnd că haitrul se măsoară cu paharul, deie. rachiul de duşcă ptnă in fund. Hogaş, dr. i, 43. Nou recrud in cavalcada Cu pegaşi şi muze blinde, Tinere, voios iţi fluturi Pletele de vînt răsfrînte. Labiş, p. 405. — Pl.: recruţi. — Şi: (regional) răerfit (tdrg, alr sn iv h 942) s. m., recrută (pl. recrute), recriidă (pl. recrude şez. xxiii, 58) s. f., regrut (Mîndrescu, i. g. 76) s. m., regrâtă (Klein, d. 155, lb, lm, Mîndrescu, i. G. 76, tdrg, pl. regrute) s. f., reo'it (alr sn iv h 942, Glosar reg., l. rom. 1966, nr. 3, 276), răcuţ (tdrg, cade, Scriban, d., graiul, i, 539, alr sn iv h 942, folc. mold. i, 145) s. m., răcută (pl. răcute Rădulescu-Codin, l. tr. 27) s. f., răgut s. m., regută (pl. reguţi alr sn iv h 942/325 şi f. regute), răgută (pl. răguţi ib. şi f. răgute) s. m. şi f., răglât (ib.)s. m., ruglută (T. Dinu, ţ. o. 138) s. f., (sg. refăcut după pl.) recriite (Ciauşanu, v. 193, alr sn iv h 942/812), recute (ib., gl. olt.), r&ciite (Ciauşanu, v. 193, alr sn iv h 942), răgute (com. Novacoviciu) s. m. — Din germ. Rekrut, magh. regruta, rus. peicpyT. RECRUTĂ vh. I. T r a n z. 1. A înscrie în evidenţa autorităţilor militare în vederea încorporării, (învechit) a ase. n t a ; p. ext. a lua, a angaja soldaţi în armată, a înrola. Cf. I. Golescu, c. Recrutau soldaţi pe. uliţe, cr (1846), 1371/!?, cf. Negulici, Stamati, d. Au vrut să regruteze pre mulţi din satul acela. Telegraful (1854), 32/35, cf. Polizu, Prot. — Pop., n. d. îşi recrutează oştirea sa printre românii din Tracia şi din Mesia. Odobescu, s. i, 220, cf. ddrf. Întîlnim pe dărăbani recrutaţi mai ales din clasa ţăranilor ce-şi pierduseră libertatea. Xenopol, i. b. iv, 151, cf. Şăineanu, Alexi, w., Vîrcol, v. 98, Ciauşanu, v. 193, alr ii 2 966/192, 531, 537, 605. R e f 1 . Di cînd m-am răcutat Mulţi lacrăăi am vărsat, graiul, i, 539. + Intranz. A se prezenta pentru înscrierea în evidenţa armatei, dn2. 2. F i g . A angaja, a primi pe cineva pe baza unei alegeri; a atrage, a lua pe cineva pentru o anumită activitate. Iată cum îşi recruta el artiştii, cr (1846), 30V23. Avem o trupă recrutată dintre tineri înamoraţi de arta dramatică. Negruzzi, s. i, 345. Din acele şcoli îşi recrutau bisericile preoţi şi cîntăreţi. Ghica, s. 77. îşi recrutează un ciocoi tot de calibrul său. Filimon, o. i, 98. Slujitorii erau . . . scrişi, adecă recrutaţi după nişte norme care au rămas necunoscute. Xenopol, i. r. iv, 153. Toţi aranjorii . . . erau recrutaţi dintre profesorii mai tineri. Rebreanu, i. 140. Mahalaua pe care o zugrăveşte Caragiale, mahalaua sufletească [este] recrutată din mai toate clasele. Ibrăileanu, sp. cr. 239. Sc mira Jean cum de i- (Adjectival) Ofiţerii recrulători ocroteau pe români. Odobescu, ap. ddrf. — Pl.: recrutători. — Recruta + suf. -(ă)tor. RECRfj'TE s. m. v. recrut. RECRUTOR s. m. Persoană care recrutează (i); (rar) recrutător. Cf. ddrf, Şăineanu, cade, Scriban, d. <$> (Adjectival) Medicul recrutor ... l-a găsit bun pentru serviciu. Brăescu, o. a. i, 193. — Pl.: recrutări. — Din fr. recruteur. RECT s. n. Ultimul segment al tubului digestiv, care se termină prin orificiul anal. Cf. Veisa, i. 129/19. Membrana mucoasă a rectului. Kretzulescu, a. 427/25, cf. Barcianu, Alexi, w., Bianu, d. s. Se introduce in rect tubul de gaze. Belea, p. a. 227. Glucidele se pot absorbi şi prin mucoasa stomacului, a intestinului gros şi a rectului, abc săn. 10, cf. der. — Şi: (învechit) recturn (Veisa, i. 129/19, man. sănăt. 258/30, mat. medic. 134, Polizu, p. 106/12, 2962 RECTAL - 244 - RECTIFICATOR ŞĂINEANU, CADE, SCRIBAN, D.), rfl'toril (KrETZULES- cu, a. 295/5) s. n. — Din fr. reetum, lat. med. [intestinum] reetum. RECTÂL, -Ă adj. Care aparţine rectului, privitor la rect. Uneori e necesar ca medicamentele să fie administrate pe cale rectală. abc săn. 348. — Pl.: reclali, -e. — Din fr. rectal. RECTĂNGUL s. n. (învechit) Dreptunghi. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, -w. — Pl.: rectangule. — Din fr. rectangle. Cf. lat. rectiangulum,-i. RECTANGULAR, -A adj. (învechit) Dreptunghiular. Două turnuri foarte înalte se rădică dasupra unei con-strucţiuni de formă rectangulară. F (1873), 338, cf. Şăineanu, Barcianu. Celule rectangulare. Grecescu, fl. 5, cf. Alexi, w., cade, scriban, d. Un lac artificial rectangular plin de nuferi. Călinescu, s. 13. O curbă . . . aproape rectangulară. Cişman, fiz. ii, 409. — Pl.: rectangulari, -e. — Din fr. rectangulaire. RECTĂLUÎ vb. I. T r a n z. (Regional) A îndruma, a sfătui; a îndrepta (Răhău — Sebeş). Paşca, ol. L-am rectăluit pe calea cea bună. id. ib. — Prez. ind.: rectăluiesc. — Din germ. richten. RECTE adv. (Livresc) De fapt; adică. Eroul, recte autorul, e originar din Lardchelle. Ralea, s. t. 107, cf. dn2. — Din lat. reete. RECTIFICA vb. I. Tranz. 1. A îndrepta, a corecta. A tăcut şi nu şi-a rectificai neadevărul. Maiorescu, cr. i, 361, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Cine va cerceta adevărul va trebui necontenit să întrebe aiurea, pentru ... a rectifica judecăţile. Iorga, l. i, 319. Putem rectifica unele erori de datare, bul. com. ist. v, 13. Copiii îşi rectificară ţinuta prea dezordonată după atîtea ceasuri de călătorie plicticoasă. C. Petrescu, c. v. 9. Sună, mă, . . . strigă ars comandantul, recti-fieîndu-şi ţinuta. Brăescu, a. 264. Astăzi trebuie să rectific impresia neplăcută pe care am avut-o în primul moment. Sadoveanu, o. ix, 414. Stănică rectifică observaţia, făcînd cu ochiul lui Pascalopol. Călinescu, e. o. ii, 261. Lessing a avut prilejul să rectifice interpretarea moralistă a tragediei. Vianu, m. 57. Deosebire importantă care ne permite să rectificăm definiţia. Ralea, s. t. ii, 69. (Glumeţ) Să mai turnăm puţin ceai în pahare şi să-l rectificăm cu ceva rom. Galaction, a. 391. Absol. Iau cuoîntul pentru a rectifica. Maiorescu, d. ii, 160. O Refl. Ludwig van Bee-thoven, am vrut să zic, se rectifică el, îţi place ? Călinescu, s. 126. (Refl. recipr.) Sînt poate în fiecare om diferite grupări de idei şi de simţiri ce . . . nu au ocazia de a se potrivi şi a se rectifica între olallă. Maiorescu, cr. ii, 162. (Refl. pas.) A venit însă momentul să se rectifice eroarea săvîişilă. s. c. şt. (iaşi) 1965, 153. 2. (Chim.) A efectua o rectificare (2). A rectifica acidul sulfuric cu înlesnire. Marin, pr. i, 136/7, cf. ltr2, dl, dm, der. 3. (Tehn.) A efectua o rectificare (3). Cf. ltr2, dl, DM, DER. — Prez. ind.: rectific. — Din fr. rectifier, lat. med. rectificare. RECTIFICARE s. f. Acţiunea de a rectifica şi rezultatul ei. 1. îndreptare, corijare, corectare; (ieşit din uz) rec-tificaţie. Cf. rectifica (1). După ce s-a pierdut cîtva timp cu rectificări de protocol, adunarea păşi la alegerea şi compunerea a 9 comisiuni verificatoare. Bariţiu, p. a. iii, 198. Fără îndoială rectificările, mai ales tn materie de ştiinţă, nu vor putea lipsi uneori din o apreţiare a operelor celor mai bune. Maiorescu, cr. ii, 205. In principiu, prin rectificare sau, altfel zis, prin repararea unei bucăţi în versuri, înţelegem fireşte, prefacerea numai a expresiunii materiale, adică a ciwtnlării. Caragiale, o. vii, 473, cf. ddrf. Cînd se va cere rectificarea unui act al slărei civile, tribunalul competent va judeca, cu drept de apel. Haman-giu, c. c. 35, cf. Barcianu, Alexei, -w. Sumele sînl date întocmai ca în cataşlih, fără rectificări, bul. com. ist. i, 220. Inamicul se mişcă rar, pentru rectificarea unui colţ de poziţie. Sadoveanu, o. vii, 75. Acesta încerca măcar o rectificare a numărului. Călinescu, e. o. ii, 72. Se fac operaţiile aşa-zise de ajustare, de rectificare, pentru ca poziţiile să nu înfăţişeze inamicului sectoare slabe. Pas, z. iii, 219. + (Concretizat) Notă (într-un ziar, într-o revistă) prin care se rectifică (1) ceva; (ieşit din uz) rectificaţie. V. erată. Cf. dr. viii, 212, dl, dm. 2. (Chim.) Operaţie de separare a componenţilor volatili cu puncte de fierbere diferite dintr-un amestec lichid, printr-o succesiune de evaporări şi condensări. V. distilare. Rectificarea benzinei, nom. prof. 41, cf. mdt. Acest proces se efectuează în coloane de rectificare, echipate cu dispozitive ... de aducere în contact a vaporilor ascendenţi şi a lichidului descendent care circulă prin coloană, ltr2, cf. der. 3. (Tehn.) Operaţie de prelucrare prin aşchiere, efectuată cu ajutorul pietrelor abrazive, în scopul obţinerii unor suprafeţe foarte netede, a unor dimensiuni de mare precizie. Anumite prelucrări de precizie mare se completează cu finisarea prin rectificarea suprafeţelor la maşini de şlefuit. Ioanovici, tehn. 230, cf. 219, mdt, ltr2, der. + Operaţie de readucere a unui corp, a unui sistem tehnic, a unei construcţii sau al unul sistem natural la forma sau la starea iniţială, anterioară unei deformări, sau la o formă şi o stare nouă, stabilită printr-un proiect. Cf. der. — Pl.: rectificări. — V. rectifica. RECTIFICAT1 s. n. Acţiunea de a rectifica. Maşină de rectificat = maşină-unealtă de prelucrare a pieselor prin rectificare (3). Anumite prelucrări de precizie mare se completează cu finisarea prin rectificarea suprafeţelor, la maşini de şlefuit. Ioanovici, tehn. 230, cf. 219, ltr2, der. — V. rectifica. RECTIFICAT3, -Ă adj. 1. Care a fost corectat, îndreptat, refăcut. Budgetul rectificai pe 1876. Maiorescu, d. i, 564, cf. Barcianu, Alexi, w. 2. Care a fost supus operaţiei de rectificare (2); purificat, curăţit; rafinat. Cf. Barcianu, Alexi, w. Întrebuinţarea ca solvant a eterului de petrol rectificat sau chiar a benzinei rectificate, enc. tehn. i, 416. — Pl.: rectificaţi, -te. — V. rectifica. RECTIFIC ATI V, -Ă adj. (Rar) Rectificator (I). Vi s-a prezentat budgetul reciificativ pe anul 1872. Maiorescu, d. i, 130. — Pl.: rectificau vi, -e. — Din fr. rectifieatiî. RECTIFICATdR, -OARE adj. , s. m. I. Adj. Care rectifică (1), care aduce o rectificare (1); (rar) recti-ficativ. Cf. Barcianu, Alexi, w. In şirul patetic al acestor gînduri închinate vieţii, apare amintirea teribilă, dar rectificatoare, a morţii. Vianu, a. p. 168, cf. dn2. II. 1. S. m. Muncitor calificat care efectuează rectificări (2). Cf. ddrf, Alexi, w. Rectificator de benzină. nom. prof. 42. 2. S. m. Muncitor specializat care lucrează la o maşină de rectificat. Cf. ltr2. An de an părăsesc, băncile şcolii profesionale . . . sute şi sute de absolvenţi, muncitori calificaţi în diferite meserii: strungari, lăcătuşi, rectificatori, turnători etc. Scînteia, 1960, nr. 4 861. 2973 RECT IF IC AŢIE - 245 - RECŢIUNE — Pl.: redificatori, -oare. — Şi: (învechit) rectificator, -oare adj., s. m. Barcianu, Alexi, w. — Din fr. rectificateur. RECTIFIC AŢIE s. f. (Ieşit din uz) Rectificare (1). Cf. I. Golescu, c., Stamati, d., Negulici. Sint dator adevărului a face . . . această reetificaţie. rom. lit. 922/36. Ziua schimbului reciificafiunilor. Timpul (1856), nr. 1, 23/50. Această din urmă cerere va arăta rectificaţiile cererei dinţii, mo (1860), 242/18, cf. Prot.-Pop., n. d., Barcianu, Alexi, w. + (Concretizat) Notă prin care se rectifică (1) ceva; rectificare. Cf. rom. lit. 922/19. Rectificaţiunea a apărut în ziar. Scriban, d. — Pl.: rectificată. — Şi: rectifica ţiu ne s. f. — Din fr. rectification. RECTIFICAŢIUNE s. f. v. rectifica ţie. RECTIFICAT O It, -OARE adj-, s. m. v. rectificator. RECTILIN, -Ă adj. v. rectiliniu. RECTILINEAR, -A adj. v. rectlliniar. RECTILINIAR, -Ă adj. (Fiz.; despre sisteme optice) Ortoscopic. Cf. mdt. — Pronunţat: -ni-ar. — Pl.: rectiliniari, -e. — Şi: reetilineâr, -ă adj. ltr2, dn2. — Din fr. rectilineaire. RECTILtNIU, -IE adj. 1. (Despre mişcări) Care se desfăşoară în linie dreaptă. Unele maşini-unelte, în special cele cu mişcarea rectilinie înceată, . . . posedă mecanisme de acţionare pe cale hidraulică. Ioanovici, tehn. 255. Mişcarea principală este executată de freze, iar mişcarea de avans (rectilinie, rotativă sau elicoidală) este executată de piese. Orbonaş, mec. 317, cf. Scriban, d. Şuruburi pentru transformarea mişcării de rotaţie tn mişcare rectilinie. Soare, maş. 9. Pistonul descrie o mişcare rectilinie. Ionescu-Muscel, ţes. 510. Mişcarea cea mai uşor de descris este aceea a unei particule pe o dreaptă, adică mişcarea rectilinie. Marian-Ţiţeica, fiz. i, 13. (F i g .) E naiv să crezi într-un progres rectiliniu, aşa cum credeau progresiştii secolului al XVIII-lea. Ralea, s. t. ii, 102. (Adverbial) Centrul lui de greutate ... se mişcă rectiliniu. Marian-Ţiţeica, fiz. i, 95. (Fig.) Unul concepe realitatea clar, simplu, rectiliniu şi logic; altul o concepe complicai, cauzal, genetic. Ibrăileanu, s. l. 60. Sînt puţini aceia care pot să sigileze cincizeci de ani, aiît de unitar şi de rectilin trăiţi! Galaction, a. 292. 2. (Mat.; despre figuri geometrice) Mărginit de linii diepte. Cf. Negulici. O figwă poale fi formată de Unii drepte sau curbe: în cel dîntîiu cas figura este rectilinie. G. Pop, g. 12/16, cf. ltr2, der. + (învechit) Referitor la linii drepte. Trigonometria reclilină. trigon. dr. 120/12, cf. Scriban, d. 3. în linie dreaptă, drept. Partea osoasă este rectilinie (o linie dreaptă), fis. 53/2. Şoseaua tăia o dîru lucioasă, rectilină, pe care sania aluneca vertiginos. Rebreanu, r. i, 215. Calea Victoriei îmi apare întotdeauna ca un arbore . . . Nu e un arbore reviilin şi aerisii. C. Petrescu, c. v. 351. Dunga rectilinie a pantalonilor arăta clar că îngenuncherile lui în faţa Monicoi erau de ordin sufletesc. Teodoreanu, m. ii, 71. Creaţia lui a urmat un drum rectiliniu ascendent, fără ... şovăiri. v. rom. martie 1963, 21. <$> Fig. N-am izbutit decît să sucesc, în chip de semn de întrebare, bunăvoinţa, de altfel întotdeauna rectilină, a marelui nostru pedagog. Galaction, a. 24. Nu pot . . . să mă feresc de strania ondulaţic pe care poetul ştie . . . s-o propage gustului meu rectilin. v. rom. decembrie 1963, 152. — Pronunţat: -niu, -ni-e-, — Pl.: rectilinii. — Şi: (rar) rectilin, -ă adj. — Din fr. rectiiigne. RECTITUDINE s. f. 1. însuşirea unei linii drepte. Cf. Negulici. Ne ajută să verificăm rectitudinea riglelor cu care ne slujim. G. Pop, g. 147/20, cf. Prot.-Pop., n. d., Alexi, w., Şăineanu, d. u. 2. Fig. Conformitate cu raţiunea, morala, datoria. Cf. Alexi, w., Şăineanu, d. u. Dragoslovenii însemnau o şcoală dc rectitudine sufletească şi de bravură morală. Galaction, a. 304. — Din lat. rectitudo, -inis, fr. rectitude. RECTO s. n. (în opoziţie cu verso) Prima pagină a unei foi scrise, faţă, pagină. Cf. I. Golescu, c., Şăineanu. Noţiunea nu poate fi separată de sunete, după cum nu putem separa . . . recio de verso al unei foi de hîrlie. Rosetti, s. l. 5, cf. ltr2, scl 1960, 46. + (Rar) Avers. Cf. Scriban, d. — Din fr. recto, lat. recto. RfiCTOM s. n. v. rect. RECTOR s. m. 1. Conducător al unei universităţi, al unui colegiu sau al altei instituţii de învăţă-mînt superior; grad deţinut de această persoană-Un sobor ... s-a ţinut supt rectorul iesuviţilor din Cluj. Şincai, hr. iii, 269/3. Palărul rector al iesuviţilor din Cluj. Maior, i. b. 92/14, cf. Clemens, I. Golescu, c. Candidaţii . . . vor priimi pentru a lor ştiinţă şi purtări atestat iscălit de rectorul şi profesorii lor. Buletin f. (1843), 144V17, cf. Stamati, d., Prot.-Pop., n. d. Brava lupi! Fie sănătoşi . . . , numai să mănînce şi pe părintele inspector ... Pe rector ? Da! aş vrea să-l văd jucînd între lupi! Contemporanul, via, 293, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, ~w. Buna dispoziţie îi reveni clericului Vasile . . . Dacă în clipa aceea ar fi intrat rectorul, . . . s-ar fi crucii de dizordinea ce era în sală. Agîrbiceanu, a. 35, cf. nom. prof. 71. 4- (învechit) Conducător, eîrmuitor. Cf. Valian, v. Toţi rectorii şi consiliile coloniilor se grăbiră a transmite ştirea îmbucurătoare metropolei lor. Xenopol, i. r. iv, 59, cf. 26. 2. (Adjectival; livresc; în sintagma) Spirit rector = conducător spiritual. Spiritul rector al acestui grup era, desigur, profesorul Ibrăileanu. Teodoreanu, m. u. 80. Alexandru Odobescu nu a fost numai spiritul rector al revistei, ci şi unul din cei mai fecunzi colaboratori. Tribuna, 1961, nr. 219, 3/3. — Pl.: rectori. — Din lat. rector, germ. Rektor, fr. recteur. -Pentru sensul 2, cf. lat. med. spiritus rector RECTORÂL, -Ă adj. Care aparţine rectorului, de rector. Cf. dn2. — Pl.: reciorali, -e. — Din fr. reetoral. RECTO RÂT s. n. Funcţia de rector; durata acestei funcţii. Cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., cade. + (Concretizat) Birourile şi serviciile administrative care depind de rector. Cf. cade, dl, dm. — Pl.: rectorate şi recloraluri (dn2). — Din fr. rectorat, germ. Rektorat. RECTIUCE s. f. Fiecare dintre penele mari şi late din coacla păsărilor, care servesc la dirijarea zborului. La vîrful cozii, cu începere de la a 6-a săptămină, apar nişte pene mari numite rectrice. enc. vet. 771. Rec-tricele sînt de culoare brun-suriu lucios. Linţia, p. ii, 7, cf. 138. — Pl.: reciricc. — Din fr. rectrice, lat. rectrix, -icis. RIîCTlJiVI s. n. V. rect. RfiCŢIE s. f. v. rec ţiu ne. RECŢIUNE s. f. (Gram.) Proprietate a unui cuvînt de a primi un determinant care trebuie să aibă o anumită formă flexionară sau o anumită construcţie 2990 RECUCERI - 246 - RECULES prepoziţională; regim. Recţie . . . a verbiuilor. gr. r. n. ii, 30/6, cf. Gheţie, r. m., Ba.rcia.nu, Alexi, w. Forma sonoră a cuvîntului devine condiţională prin recţiune în vederea exprimării raporturilor logice. scl 1955, 45. — Şi: (Învechit) rec ţie s. f. — Din fr. rection, germ. Rektion, RECUCERI vb. IV. T r a n A cuceri din nou, a lua Înapoi, a relua (prin luptă). Francisc 1 recuceri, printr-o singură lovitură, Milanul. Oţetea, r. 162. Mai încearcă o dată să-şi recucerească bucăţica pierdută. Sadoveanu, o. vi, 210. (Fig.) Porniră ritmic, legănaţi de melodia unui vals molatec, recuceriţi de dragostea lor veche. BrXescu, o. a. i, 119 + Refl. (Rar) A deveni din nou stăpîn pe sine; a se reculege. Primul lucru pe care îl văzu şi pe care îşi odihni minţile, recu-cerindu-se, fu, dincolo de panoplia scîntcieloare a Dunărei, biserica la care el lilurghisea. Galaction, o. 191. — Prez. ind.: recuceresc. — Pref. re- + euceri (după fr. reconquirir). RECUCERIRE s. f. Acţiunea de. a rccucc r i. Recucerirea Neapolului . . . trebuia să înccapă cu ocuparea Milanului. Oţetea, r. 159. — PL: recuceriri. — V. recuceri. RECUIZÎTĂ s. f. v. recuzită. RECUL s. n. Mişcare îndărăt a unui corp solid, ca reacţie faţă de o forţă exercitată asupra lui de un alt corp, care se mişcă Intr-un anumit sens, considerat ca sens înainte; distanţa maximă parcursă de un corp în timpul acestei mişcări. Reculul provine din cauza unei prea mari cantităţi de pulbere în încărcătură sau din pricina că arma e prea uşoară. Stoica, vin. 22, cf. enc. tehn. i, 451, ltr2. Umărul . . . tresărea izbit de reculul armei. T. Popovici, s. 403. + P-ext. Mişcare îndărăt; retragere. Spre margini, mulţimea avu un recul uşor, se încerca o evacuare spre gangurile străzii din apropiere, v. rom. octombrie 1963, 11. <$> F i g . tn faţa numelor colegilor universitari . . . avea un recul voit — de memorie — care punea o distanţă ■ . . între el şi ei. Teodoreanu, m. ii, 95. Era o vreme cînd prima . . . principiul reculului în materie de literarizare a actualităţii. Perpessicius, m. iii, 46, — PL: reculuri. — Din fr. recul. RECUL vb. I. Intranz. A face un recul; a se retrage, a se smuci înapoi. Căruciorul reculează spre interior, în scopul de a atenua tensiunea firelor. Ionescu-Muscel, fil. 436, cf. dn3. — Prez. ind.: reculez. — Din fr. reeuler. RECULÂNT, -Ă adj. (Despre mecanisme) Care recu-lează. dn®. — Pl.: reculanţi, -le. — Din fr. reeulant. REGULARE s. f. Acţiunea de a r e c u i a. Cf. ltr2. (Fig.) Ideea de „naţiune" . . . găsind, după o seamă de înaintări şi reculări, . . . un acces spre conştiinţa naţională de sens modern. Blaga, g. 108 — Pl.: reculări. — V. recula, RECULÂT, -Ă adj. împins înapoi; îndepărtat. (Fig.) Vremea tiranică care-ţi proiectează copilăria pe. un ecran an cu an mai reculat, redueîndu-ţi-o la urmă în dimensiunile unui vis. alas 13 ix 1936, 1/6. — Pl.: recula(t, -te. — V. recula. RECULEGE vb. III. 1. Tranz. (învechit) A aduna, a stringe (din nou). Cf. ddrf, Barcianu. <$> F i g . Mă voi sili a-mi reculege amintirile, ca din minte să-fi mai scriu tot din depărtare. Codru-Drăgu-şanu, c. 48. 2. Refl. A-şi veni în fire, a-şi recîştiga calmul, liniştea, a-şi reveni (după o spaimă, o emoţie etc.), a se regăsi; (rar) a se recuceri, a se remite. Cele două divizii de grenadiri se reculcg, artileria începe a lucra cu putere, năvala turcilor este oprită. Maiorescu, d. n, 106. Cum o vede, maiorul se opreşte o clipă, ca şi cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Caragiale, o. i, 275. încet, sufletele noastre încep să se reculeagă: . . . toate frumuseţile şi minunăţiile pe care le-am văzul, acum, cînd ne revin în minte, pare că au ceva din farmecul lucrurilor visate. VlahuţX, r. p. 144, cf. ddrf, Alexi, w. Flăcăul se pierde; dar, cînd îl lasă din zguduit, se reculege. Brătescu-Voineşti, i'. 254. Păliră cînd auziră vestea, dar se reculeseră îndată. Agîrbiceanu, a. 449, cf. Lovinescu, c. iv, 116. licculegîndu-se din tulburarea ce-i încătuşa pe toţi, plutonierul Boiangiu murmură cu un glas răguşit de spaimă. Rebreanu, r. ii, 107, cf. i, 271. Mi se strînse inima, dar m-am recules repede, gîndindu-mă că, fără îndoială, avea să mă găzduiască ruda mea. Brăescu, a. 168. Pînă la patru mai erau zece minute. Avea timp să se reculeagă. Teodoreanu, m. ii, 166. După ce ai stat cu fruntea ameninţătoare, bine este a te reculege şi a zîmbi prietinului şi stăpînului tău regesc. Sadoveanu, o. xii, 349. Se reculese şi o apucă pe şosea înainte. Stancu, r. a. v, 396. 3. R e f 1 . A se concentra, a se adînci într-o meditaţie. Cf. Şăineanu. S-au ridicai în picioare tofi, se reculeg cîteva clipe, apoi se aşază. Camil Petrescu, o. ii, 424. — Prez. ind.: reculeg. — Pref. re- + culege (după fr. recucillir). RECULEGERE s. f. Acţiunea de a (se) rec u-lege şi rezultatul ei. 1. (învechit) Adunare (din nou), strîngere, culegere. Cf. reculege (1). Cf. ddrf. (Fig.) Nefericita-i întîlnire cu Muşai, tocmai pe. calea reculegerii forţelor şi a bunelor lui deciziuni, echivala cu o bruscă decap-iurare de vapori, pentru cilindrul unei locomotive în mers. Galaction, o. 132. 2. Recîştigare a calmului, revenire dintr-o emoţie, o spaimă; regăsire de sine. Cf. reculege (2). La mijlocul unei fraze i se făcu deodată întuneric în minte şi-şi pierdu şirul, faţa i sc crispă înlr-o penibilă sforţare de reculegere. Vlahuţă, o. A. iii, 193. 3. Adîncire în gînduri, concentrare, meditaţie. Cf. reculege (3). în mişcările, în vorba şi pe figura lui sc vede reculegerea, grija omului care va să stea în faţa unei primejdii mari şi care-şi aduna puterile pentru o luptă holărîtoare. Vlahuţă, r. i>. 207, cf. Şăineanu. Odăile parcă nu erau făcute pentru odihjiă şi reculegere. Anghel, pr. 4. Pe la miezul nopţii, Belciug refuză să mai bea, spunînd că a doua zi trebuie să slujească în biserică şi deci, după regulile canonice, are nevoie dc reculegere trupească şi sufletească. Rebreanu, i. 156. Simţind în el năvală de sentimente de recunoştinţă, şi le înfrîna şi tăcea înlr-o reculegere pioasă. Sadoveanu, o. x, 53, cf. ii, 58. Unde era odihna aceea in carc să găseşti reculegere? C. Petrescu, î. ii, 109, cf. Klopştock, f. 265. ll rugau să accepte cîteva zile dc reculegere în castelul lor. Călinescu, s. 14. Contemplaţia artistică presupune reculegere şi tăcere. Ralea, o. 81. Nu se sătura niciodată ... de invitaţia la reverie şi reculegere ce se răspîndea din acele mobile şi tapiserii. Vinea, l. i, 54. Stăm în reculegerea pe care o cer aducerea aminte şi vechimea, v. rom. februarie 1964, 70- Moment (sau minut) de reculegere = moment de tăcere şi de meditaţie in semn de omagiu pentru o persoană decedată. — V. reculefjc. RECULES, -EASĂ adj. I. Meditativ, glnditor. Să mergem reculeşi, destăinuiri Prea multe sînt tn linişte. Isanos, v. 405. Te-ai grăbit, am continuat eu 3001 RECUNOAŞTE - 247 - RECUNOAŞTERE rccules, cu glas frăţesc. Preda, r. 55. (Fig.) Aprindea . . . lampa, care dădea o viaţă reculeasă şi lină portretelor de pe ziduri. Vinea, l. i, 54. 2. Care denotă reculegere (3). Părinte — începu mama în şoaptă reculeasă — am un băiat şi nu ştia ce e cu el. Preda, m. 396. — Pl.: reculeşi,-se. — V. reeulege. RECUNOAŞTE vb. III. Tranz. 1. A identifica un lucru, o persoană sau unele trăsături ale acestora, cunoscute dinainte; a identifica, după anumite particularităţi, ceva ce nu a fost cunoscut dinainte, a cunoaşte. Ori mori ca românul, ori mi-ţi înveţi pe turcul Să-ţi recunoască braţul. Heliade, o. i, 224. I se păru că recunoscu pîntre geamuri la lumina masa-lalelor acea galbenă figură care o văzuse atît de frumoasă. gtn (1836), 362/18. Condamnatul zice că recunoaşte lîngă tine un mariur ce poate a-i mîniui viaţa, cr (1848), 23/57, cf. Polizu. Ispravnicul, îndată ce văzu pecetea, o şi recunoscu. Ghica, s. 8. Văzînd la poarta acelor casc un omuleţ cu statura scurtă şi groasă, . . . recunoscu într-însul pe Niculăiţă. Filimon, o. i, 128. O-nchide lungi genele fale, Să pot recunoaşte trăsăturile-ţi pale. Eminescu, o. i, 41. îl recunoscu după prima ochire. Slavici, o. ii, 136, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu. Conu Dinu recunoscu pe un bătrîn. D. Zamfirescu, v. ţ. 190, cf. Alexi, w., Brătescu-Voineşti, p. 144. Nu fu deloc mulţumit că l-a recunoscut crlşmarul. Agîrbiceanu, a. 49. Doi clini ciobăneşti . . . îl recunoscură şi se gudurară la picioarele lui. Rebreanu, i. 80, cf. id. r. i, 266. Cunoaşte îndeajuns natura din vizitele ei la bunicii de la ţară, pentru ca să poată recunoaşte in aparenţele ei lucrurile din poveştile auzite de la mama sa. Ibrăileanu, s. 7. îşi recunoaşte profesorul, însă nu-l salută. Bassarabescu, v. 46. I s-a umanizat privirea, a recunoscut pe cei din casă. Galaction, o. a. i, 303. Nu mă recunoşti . . . ? Sînt eu, Mihai. Ca-mii, Petrescu, t. iii, 76. A recunoscut scrisul şi plicul Luminiţei. C. Petrescu, î. ii, 20, cf. 33, Brăescu, v. A. 95. Am sărutat mîna amfitrioanei . . . , recunos-cînd-o ca Intr-o carte povestită înainte de-a o fi citit. Teodoreanu, m. u. 35. îi recunoscui ochii, cînd Îmi întinse mînile şi mă trase în balcon spre el. Sadoveanu, o. vi, 512, cf. ix, 173. Retorismul său izbeşte puternic şi cititorul nu esle totdeauna mulţumit a-l recunoaşte. Vianu, a. p. 61. Puţini ar fi recunoscul-o In scurleica ei de blană dc oaie. Călinescu, s. 7. Cînd au ajuns lîngă ele, una dintre femei şi-a recunoscut vaca. Bogza, c. o. 28. La început, n-am recunoscut hanul. H. Lovinescu, t. 173, cf. Preda, m. 35. Au intrat trei ţărani . . . cu ochi crunţi, cu acca istovire a privirii pe care. o recunoşti la cei ce muncesc greu sub pămînt. Barbu, p. 9. Sc pot organiza lucrări priiiind recunoaşterea seminţelor de flori şi a plantelor floricole. gî 1962, nr. 685, 3/2, cf. v. rom. septembrie 1962, 69. <0> Refl. Potriveam versurile cu oarecare uşurinţă, dar nu găseam tonul intim în care să mă recunosc. Vlasiu, d. 337. Cînd se uita în oglindă, rămînea el însuşi surprins . . . Nu sc recunoştea. Călinescu, s. 40. 4 A deosebi, a distinge, tn pllngerea buhnei el însăşi recunoaşte, eena „ca o chemare omenească". Vianu, A. p. 226. Gustul artistic atîl de Înaintat . . . i-a permis să recunoască şi să promoveze pe toţi scriitorii dc seamă ai vremii lui. v. rom. august 1963, 56. <$■ Refl. pas. Scriitorul mare se recunoaşte după stilul său. Şăineanu. fn toată făptura se recimoştea o intenţie de imprudenţă. Călinescu, e. o. i, 54. 4 A descoperi într-o persoană, într-o imagine, intr-o descriere trăsături caracteristice cuiva; a regăsi. Noi vrem să recunoaştem în cartea, ta pe domnii X şi Y. Vlahuţă, o. a. ii, 216. <> R e f 1 . Tinerii care sc vor recunoaşte în acest studiu-portrei desigur nu-mi vor mai întinde mîna-n veci. id. ib. i, 199, cf. Şăinkanu, cade, Scriban, d. Iii sc recunoaşte în fiul său. dl, cf. hm. 2. A admite, a declara ca existent, ca bun, ea valabil, autentic, ca adevărat. Recunoaşte că gerul au fost piste măsură de mare. ist. Cabol xii, 72r/5 Toată lumea recunoaşte spunsa a lui. Calendariu (1794), 37/5. Lumea cea învăţată încă tot nu voieşte să recunoască toate aceste faceri de bine. cr (1829), 2192/15. Ecaterina II îl recunoscu deopotrivă cu regimentele armatei sale. mag. ist. i, 188/28. Principii . . . nici mai recunosc suzeranitatea slabului şah. cr (1846), 232/40. Aceste principie . . . n-au fost niciodată recunoscute în ţările noastre. Bălcescu, m. v. 10. Niciodată nu voi recunoaşte acea declaraţie nelegiuită, cr (1848), 21/10. Fu recunoscut de domn al Moldovei. Asachi, s. L. ii, 33, cf. Polizu. Recunosc, iubite autorule, că . . . ai ştiut, chiar şi în materie de vînătorie, să urmezi părinteştile lui poveţe. Odobescu, s. iii, 11. Recunosc, tn adevăr, că un oraş mare In repaus dominical nu este aşa de frumos ca în plină activitate. Caragiale, o. n, 211. Recunosc că el e cel mai bogat şi mai fericit copil din lume. Vlahuţă, o. a. ii, 84, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Trebuie recunoscut Nababului că avea talent la născocirea poreclelor. Brătescu-Voineşti, p. 262. Se credea cel dinlli flăcău din sal şi suferea cînd cineva nu i-o recunoştea. Rebreanu, i. 115. Vina era însă, trebuie s-o recunosc, numai a colonelului. Brăescu, o. a. i, 21. Te înţeleg şi recunosc că ai lucrat ca un înţelept. Galaction, a. 389. Recunoaşte că, de cînd am reparat aparatul de radio, nu l-am pus niciodată să cînte. Sebastian, t. 131. A recunoscut privilegii . . . ale neguţătorilor. Sadoveanu, o. xii, 200. Caragiale . .. a resimţit totuşi natura într-un chip mai viu decît acela care i se recunoaşte de obicei. Vianu, a. p. 138. Ţăranii protestează şi vor să li se recunoască şi [or dreptul acordat boierilor. Oţetea, t. v. 36. Se temea dc contagiune, avea însă umorul de a-şi recunoaşte acest cusur. Călinescu, c. o. 137. Retrag ce-am recunoscut mai înainte. Stancu, r. a. v, 280. I s-a recunoscui mai tirziu regimentului meritul că s-a bătut bine. Pas, z. iii, 5. într-o zi, tot eram hotărîtă să-ţi recunosc anumite drepturi. H. Lovinescu, t. 276, cf. Preda, r. 110. <$> Absol. Tu mă iubeşti şi acum, dar ... nu vrei să recunoşti, că eşti mindru. Vlasiu, d. 103. Ţi-e frică să nu fug, nu-i aşa? Soldatului îi venea grea să recunoască. Barbu, p. 219. <$- Refl. pas. Profesorul de muzică, a căruia destoinicie şi talent s-au recunoscut şi în cele mai înaintate întru civilizaţie locuri, cr (1834), 281'-/8. 4 A considera pe cineva sau ceva meritos, valoros. Fericcască-l scriitorii, toată lumea recimoască-l. . . Ce-o să aibă din acestea, pentru el, bătrînul dascăl? Eminescu, o. i, 133. 4 (Subiectul indică un stat sau conducerea Iui) A declara expres sau a admite în mod tacit existenţa unor situaţii nou create pe planul relaţiilor internaţionale. A recunoscut gobernu cel de căpetenie, cr (1829), 82/26. Poarta . . . recunoscu pe noul crai al Poloniei. Bălcescu, m. v. 41, cf. dl, dm. 4- Refl. (Rar) A se considera, a se socoti, tui mă recunosc dator cu multe răspunsuri lui Ion Ghica. Alecsandri, s. 119, cf. cade. 3. A declara ceva ca fiind al său. Nu-mi voi recunoaşte depoziţia şi nu o voi semna. Galan, 7. R. 353. 4 (Jur.) A face un act de recunoaştere (3). V. legitima. Cf. ddrf, Şăineanu. Bărbatul... va putea să nu recunoască de al său pe copil. Hamangiu, c. c. 76. 4 A mărturisi un act criticabil, reprobabil. A-şi re- ! cunoaşte greşelile. 4. (Mii.) A face o recunoaştere. (4). Cf Polizu. Generalul. . . recunoaşte mereu, poziţiile bateriilor. Maiorescu, d. ii, 100, cf. Barcianu, Alexi, w., Şăineanu, d. u. Ne-am dus să recunoaştem cc-i dincolo dc deal. Sadoveanu, o. vi, 394. > 5. (Franţuzistn rar) A arăta recunoştinţă, a se arăta recunoscător pentru ceva. Cf. Polizu, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Numai cel ce merită o binefacere ştie s-o recunoască, cade. Recunosc serviciul pe care mi l-ai făcut. Scriban, d., cf. dn2. — Prez. ind.: recunosc. — Pref. re- + cunoaşte (după fr. reconnaîlre). RECUNOAŞTERE s. f. Acţiunea de a (s e) recunoaşte şi rezultatul ei; (franţuzism rar) recogniţie. 1. Proces al memoriei prin care se constată în 3003 RECUNOAŞTERE - 248 - RECUNOSCUT prezenţa unui lucru, a unei fiinţe etc., percepute anterior, că acestea au fost cunoscute dinainte; identificare a unor astfel de lucruri, fiinţe etc.; identificare, după anumite trăsături caracteristice, a unui lucru, a unei persoane etc. care nu au fost cunoscute dinainte. Cf. recunoaşte (1). Cf. Polizu, ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Aş fi început să şuier, dacă auzul meu, ocupai cu cunoaşlerite, n-ar fi anut nevoie de linişte. Hogaş, dr. i, 55. înţierbinlaţi de clipa de recunoaştere şi de amintiri, amîndoi mergeau şi vorbeau fără să se supravegheze. Sadoveanu, o. vii, 592. Lucrările în livadă vor avea în vedere recunoaşterea vîrstei pomilor după aspect, gî 1962, nr. 385, 3/2. 0> Semn de recunoaştere = trăsătură distinctivă după care se identifică, se cunoaşte un lucru. Acele cîteva fraze presărate în articolele noastre. . . erau numai nişie semne de recunoaştere pentru o teorie estetică completă şi sistematizată. Maiorescu, cr. ii, 378, cf. i, 365. 2. Admitere a unui lucru ca bun, ca existent, ca valabil etc. Cf. recunoaşte (2). Atena s-a cunoscut, la 22 fevruar trecut, capitala Greciii. Această recunoaştere a dat loc unei sărbători pompoase, cn (1834), 321/39. Recunoaşterea şi întărirea Regulamentului organic. gtn (1836), 871/28. Cum se face progresul tn recunoaşterea şi primirea adevărului? Maiorescu, cr. ii, 111. Recunoaşterea dreptului ... la autodeterminare. Scînteia, 1952, nr. 2 398. Recunoaşterea publică a declinului capitalei Moldovei. Sadoveanu, e. 6. 4-Apreciere, consideraţie. Recunoaşterile publice le-a dispreţuit. Maiorescu, cr. ii, 296. O recunoaştere cît de platonică a unei mici calităţi, .ce poate cu bunăvoinţă mi s-ar găsi şi mie, m-ar mîngîia de umilirea ce am îndurat-o o viată-ntreagă. Caragiale, o. vii, 247. Fiecare dintre ei posedă, tn dosarul actelor de valoare, cîteva recunoaşteri, cîteva consacrări, garantate şi iscălite de autorităţile tn drept. Galaction, a. 4. 4- Act prin care un stat declară expres sau admite tacit existenţa unor situaţii nou create pe planul relaţiilor internaţionale. A adăogat că dorea să cunoască vederile excelenţiei tale despre recunoaşterea Republicii Franceze. Ghica, a. 32, cf. Scriban, d. Recunoaşterea expresă constă într-o declaraţie specială făcută de statul care a luat inifiativa. mdd. + (Concretizat) Act prin care se recunoaşte primirea unei sume, a unui depozit. ŞXineanu. 3. Admitere, declarare a unui lucru ca fiind al său. Cf. recunoaşte (3). + (Jur.) Act prin care un copil născut în afara căsătoriei dobîndeşte, pe temeiul manifestării de voinţă a părintelui sau al unei hotă-riri judecătoreşti, o condiţie juridică asemănătoare cu cea a copilului născut din căsătorie. V. legitimare. Actul de recunoaştere a unui copil se va înscrie în registrele stării civile cu dala sa. Hamangiu, c. c. 26, cf. Scriban, d. 4- Acordare de către un stat a calităţii de cetăţean unei persoane de altă cetăţenie, dar care aparţine, după origine, populaţiei de bază a statului respectiv. Cf. Şăineanu, cade, dl, dm. 4. Cercetare efectuată de un militar sau de un grup de militari, pentru a cunoaşte amănunţit o porţiune de teren în vederea îndeplinirii unei misiuni de luptă. Trămise pe căpitanii Nicolae Senngei şi George Farkas cu o sută de călăreţi ca să facă o recunoaştere. Bălcescu, m. v. 161. Toţi termenii militari cu amăruntă desluşire asupra înţelesului lor, cum: patrulie, . . . atac, retragere . . ., recunoaştere, mo (1860), 479/4. Nefericitul general o atacă ■ . . fără recunoaşteri prealabile, fără trupe de rezervă, şi este respins cu pierderea unei treimi %din soldaţii săi. Maiorescu, d. ii, 76, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. La început se mîndrise că-l alesese pe dînsul să însoţească în recunoaştere pe căprarul Ion Ghioagă. Rebreanu, nuv. 279. Trimite nişte patrule tn recunoaştere. Galaction, o. a. i, 264. Eram pe front ... Ne întorceam dintr-o recunoaştere. Camil Petrescu, t. i, 427. în tot ce făcea se ghiceau obiceiurile celuilalt ofiţer, pe care-l slujise, mori astă-iarnă într-o recunoaştere. C. Petrescu, î. i, 295. Călărimilc sale de recunoaştere ti aduseră vesle că sînt împresuraţi. Sadoveanu, o. xii, 371, cf. ii, 9. Un tînăr ofiţer . . . c-o patrulă de marinari debarcă pe (ărmut Sulinei, în recunoaştere. Bart, e. 321. Deasupra podului, tn văzduh, se roteau cîteva avioane de recunoaştere. Barbu, p. 307, cf. 261. 4- Unitate, formaţie militară care efectuează o acţiune de recunoaştere (4). O recunoaştere inamică, tare cam de un escadron, a aşteptat ascunsă într-o pădurice. Camil Petrescu, u. n. 348, cf. 297. Recunoaşteri necontenite şi îndrăzneţe se strecurau foarte des tn timpul nopţii . . . pentru a aduce cîte un prizonier şi ştiri. Sadoveanu, o. vi, 477. + Examinare, studiere, cercetare. Radu Comşa păşeşte prin cameră, împiede-cîndu-se de scaune. Face recunoaşterea locului, inspec-lînd cadrele de pe pereţi. C. Petrescu, î. ii, 195. Primele expediţii de recunoaştere a coastei africane au fost de asemenea organizate de monarhie. Oţetea, r. 116. 5. (învechit, rar) Recunoştinţă. Recunoaşterea care să cuvine să o dăm instituturelor de carantină, gt (1838), 152/16. — Pl.: recunoaşteri. — V. recunoaşte, RECUNOSCĂTOR, -OARE adj. (De obicei In legătură cu verbe ca ,,a fi“, „a se arăta", ,,a rămine" etc.) Care poartă cuiva recunoştinţă; (astăzi rar) mulţumitor. Fug nemulţumiţi în loc de a fi recunoscători. cr (1829), 782/22. Fiţi dar . . . generoşi, recunoscători, neinteresaţi. Marcovici, r. 38/2. Fii dar credincios lor şi recunoscător în toate faptele tale. Bălcescu, m. v. 207. Să ştim şi noi cui să fim recunoscători, cr (1848), 82/34. O, cît am rămas de recunoscător bunului părinte pentru această dorită veste! Negruzzi, s. i, 7. Europa, foarte recunoscătoare, După lupte stngeroase încheind tractat de pace, Hotărî pe România fericită a o face. Alexandrescu, o. i, 265. Eu unul îţi voi rămînea tare recunoscător pentru peşcheş! Odobescu, s. iii, 32, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Era sigură tn viitorul fericit şi se simţea adînc recunoscătoare femeii acesteia. Agîrbiceanu, a. 448. Trebuie să fiu şi eu recunoscător măcar cît pot, că nu se ştie ce aduce ziua de mîine ! Rebreanu, r. ii, 81. Vă sînt recunoscător pentru acest frumos tablou. Galaction, o. a. i, 159. Dar în loc să-i fie recunoascătoare, Să-l respecte-n casă şi să-l menajeze, Dumneaiei, din contra, ţine să dicteze. Topîrceanu, m. 52. Copilul, recunoscător, îl privea lung. Camil Petrescu, u. n. 64. Se sili, totuşi, să se arate recunoscător. C. Petrescu, î. i, 19, cf. Brăescu, o. a. ii, 166. în loc să-mi fi recunoscătoare, îmi mai faci reproşuri. Sebastian, j. 21. Multe ... le ştiu prin el şi penlru asta ti sînt recunoscător. Sadoveanu, o. xii, 230. Aceasta, recunoscătoare, penlru gestul fratern, îl mîngîie din nou pe obraz. Călinescu, e. o. i, 281. Să faci un sacrificiu. Pentru noi. Şi-ţi vom rămîne recunoscători. Stancu, r. a. iv, 106, cf. H. Lovinescu, t. 321. 4 Care exprimă recunoştinţă. Din cînd în cînd se pleca spre el, îi căuta privirea şi-i mulţumea c-un ztmbel recunoscător şi melancolic. Vlahuţă, o. a. ii, 76. Ochii bolnavilor o urmăreau recunoscători. C. Petrescu, î. ii, 71. — Pl.: recunoscători, -oare. — Recunoaşte + suf. -ător. RECUNOSCUT, -Ă adj. 1. Identificat, cunoscut. DL, dm. 2. Acceptat (ca bun, ca valabil), dl, dm. -4 Consacrat ca autoritate în materie. Meritul aparent al unei versificaţii elegante consistă adesea numai în reproducerea credincioasă a formelor de stil obicinuite de autorii recunoscuţi. Maiorescu, cr. i, 320, cf. dl, dm. + (Despre un guvern, un stat etc.) Acceptat ca îndreptăţit să-şi exercite puterea şi să întreţină relaţii diplomatice cu alte state, dl, dm. + Mărturisit, declarat, dl, dm. + (Despre un copil natural) Declarat ca legitim. Fără să fiu copil recunoscut, lotuşi tata a lăsat, cu limbă de moarte, ca . . . neamurile să mă crească şi să mă tină tn şcoli. Galaction, o. a. i, 95, cf. dl, dm. — Pl.: recunoscuţi, -le. — V. recunoaşte. 3005 RECUNOŞTINŢĂ - 249 - RECURBAT RECUNOŞTÎNŢĂ s. f. Obligaţie morală pe care cineva o are faţă de cel care i-a făcut un bine; recunoaştere a unei binefaceri primite; gratitudine, (învechit, rar) recunoaştere (5). Au dăruit pe făcătorul de bine mullămirii şi recunoştinţa. Golescu, e. 302/24. Eu am primit de la tine cu mare recunoştinţă un alt dar şi mai mare. Pleşoianu, t. iv, 132/22. Fii bine încredinţată de recunoştinţa ce-ţ păstrez. Căpăţineanu, b. 74/9. Mă socotesc dator de a mărturisi a mea desă-vîrşită recunoştinţă pentru bunătatea cu care s-a priimit cea dintîiu ediţie a aceştii cărţi. Marcovici, c. 5/8. Spre recunoştinţă de pînea şi sarea ta ce am mincat, voiu să-ţi spuiu lin cuvînt. Bălcescu, m. v. 51, cf. Stamati, d. El pururea m-a ajutat la nevoie şi, fiindcă n-am cum îi mulţămi altfel, îi las accsie scrieri ca o suvenire de recunoştinţă. Negruzzi, s. i, 209. Jur să aibi recunoştinţă Către fraţii tăi români Ce te scot azi din robie. Bolliac, o. 188. Zoe m-a mîngîiat mult în nenorocirile mele; eu eram datoare chiar cu recunoştinţă. Bolintineanu, o. 382. Bănică sărniă cu recunoştinţă mînile Ancuţei. Odobescu, s. i, 145. O fac numai ca să văz dacă voiu găsi la dînşii vreo recunoştinţă. Caragiale, o. ii, 255. Era cea mai sinceră manifestare de recunoştinţă. Vlahuţă, o. a. i, 222, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, -w. Bătrinul ridică ochii de pe condică şi mi-aruncă o privire plină de recunoştinţă. Brătescu-Voineşti, p. 259. îi trecu prin gînd că e tocmai clădirea lui Grigoriţâ căruia el îi datorează numai recunoştinţă. Rebreanu, r. ii, 202. L-a ajutat să plece în streinătate şi acum medicul. . . îşi plăteşte, în felul lui şi prin mine, o datorie de recunoştinţă. C. Petrescu, î. ii, 237. Fala se uita cu recunoştinţă la bunic. Sadoveanu, o. xi, 509. Moş Costache nu se purtase în aşa chip îneît să merite recunoştinţa fetei. Călinescu, e. o. 284. + (învechit, rar) Răsplată. Spre recunoştinţa slujbelor sale şi despăgubire, îl numi prinţ rusesc. Negruzzi, s. ii, 141. — PI.: recunoştinţe. — Recunoaşte + suf. -inţă (după fr. reconnaissance) RECUPĂRĂRE s. f. v. recuperare. RECUPERA vb. I. Tranz. 1. A obţine din nou, a redobîndi, a recîştiga. Cf. Alexi, w. Această citaţie pe margine . . . e făcută de un adnotator tîrziu al letopiseţului, care scrie după ce Buda a fost recuperată de creştini, în 1686. Iorga, l. ii, 568. Perdu timpul, capitalul şi iluziile. încercă să le recupereze toate, prefăcîn-du-se în cioplitor de monumente funerare. C. Petrescu, o. p. i, 142, cf. Scriban, d. Trenul plecase cu întîrziere de aproape o oră ... Pe drept cuvînt am pus noi problema de se va mai putea „recupera“ ceva din întîrziere. cv 1949, nr. 5, 12. Nenea Adrian nu-şi regăseşte echilibrul pînă nu-şi scoale paguba . . . Lasă, nene Adriane, duminica viitoare recuperezi lotul. v. rom. aprilie 1954, 28. Cheltuielile necesitate de construirea accstci căi ferate vor fi repede recuperate. Scînteia, 1960, nr. 4 853. Muncea prea mult şi nu recupera prin odihnă ceea ce pierdea. Preda, r. 219. 2. A utiliza, total sau parţial, o energie răspîndită într-o instalaţie, resturi sau deşeuri de materiale care, în mod obişnuit, se pierd; p. ext. a întrebuinţa, a folosi din nou. 6 echipe de constructori au reuşit să recupereze o însemnată cantitate de cherestea şi cuie. Scînteia, 1952, nr. 2 396. Tamara, tu vezi numai ceea ce rămîne după o bătălie, ceea ce mai poate fi recuperat. Barbu, p. 324. <$> Refl. pas. Cel mal mare avantaj al acţionării pe grupe este putinţa alegerii unui motor de putere mai mică decît suma puterilor parţiale, în modul acesta se recuperează o parte din cheliuiclile cu transmisia. Orbonaş, mec. 107. — Prez ind.: recuperez. — Din fr. reeupcrer, lat. recuperare, RECUPERABIL, -Ă adj. Care poate fi recuperat. Pierderile recuperabile constituie deşeuri care se strîng, se curăţă şi se valorifică. Ionescu-Muscel, fil. 277, cf. 137, 156. — Pl.: recuperabili, -e. — Din fr. r<:cup6rable. RECUPERĂRE s. f. Acţiunea de a recupera şi rezultatul ei. 1. Redobîndire, recîştigare. Cf. recupera (1). Spre ţinerea şi recupărarea sănătăţii. V. Popp, a. m. 1. Acei cari se hotărau . . . să pomenească măcar de desfiinţarea robiei . . . , de recuperarea autonomiei, de unirea Moldovei cu Valaehia ... se espuneau a fi trimişi să-şi spăşească sentimentele şi îndrăzneala în vreo temniţă. Ghica, s. 136. Cantemir, furios pentru noua prădăciune a stăpînirii sale, urmări cu patimă pe dătătorii de foc ai craiului . . .şi întreprinse o serie întreagă de expediţii de recuperare. Iorga, l. i, 313. Susţinea de mai mulţi ani un proces la Constanlinopol pentru recuperarea averii tatălui său, confiscată de turci. Oţetea, t. v. 124. 2. Utilizare totală sau parţială a energiei răspîndite într-o instalaţie, a resturilor sau a deşeurilor de materiale care altfel s-ar pierde; p. ext. folosire, întrebuinţare din nou. Cf. recupera (2). Cf. dl, dm, der. — Pl.: recuperări. — Şi: (învechit) recupărăre s. f. — V. recupera. RECUPERAT, -Ă adj. Obţinut prin recuperare (2). Echipa de lăcătuşi... a construit din tablă recuperată 30 troci pentru electrocarul de încărcare a cuptorului Martin. Scînteia, 1960, nr. 4 837. — Pl.: recuperaţi, -te. — V. recupera. RECUPERATOR1 s. m. (La romani) Judecător angajat în problemele de despăgubire, de restituire etc. Gaius ne spune că consiliul în Roma era compus din 5 senatori, iar în provincii, din 20 de recuperatori, cetăţeni romani. Xenopol, i. r. i, 161. — Pl.: recuperatori. — Din lat. recuperator. RECUPERATOR2 s. n. 1. Parte dintr-o instalaţie industrială care serveşte la recuperarea totală sau parţială a energiei, a resturilor sau a deşeurilor de materiale, care altfel se pierd. De obicei, pe lîngă fiecare cuptor, se găsesc patru recuperatoare. Ioanovici, tehn. 40, cf. DER. 2. Prelncălzitor de aer pentru cuptoare industriale. Cf. DER. — Pl.: recuperatoare. — Din fr. rccup&ratcur. RECUPRlJVDE vb. III. Tranz. A cuprinde din nou, a recuceri. Fac cunoscut, dar, cum că . . . amnestia care o am dat, cînd am recupiins Transilvania, locuitorilor ţării . . . , mă voi sili a o ţinea în sus. Ghica, a. 307. <0> Fi g. Nu este armonia ce-i răsare Din piept şi rccoprinde lumea mare? Gohun, f. 9. — Prez. ind.: recuprind. — Si: (învechit) recoprinde vb. III. — Pref. re- + cuprinde. REC URĂ vb. I. Intra n z. (Rar) A recurge la cineva; a face recurs. Cf. Alexi, w. — Prez. ind.: recurez. — Din lat. rccurrere „a reveni". RECURĂNT, -Ă adj. v. recurent2. RECURBA vb. I. 1 r a n z. A îndoi un obiect, a încovoia, a curba. Cf. dicţ. Refl. Atunci cînd acul de trasaj se ascvde la ambele capete, unul dintre ele se recurbează şi serveşte la trasajul suprafeţelor interioare. Orbonaş, mec. 169. — Prez. ind.: recurbez. — Din fr. recourber. RECURBÂT, -Ă adj. îndoit, Încovoiat. Un tub recurbat. Marin, pr. i, 34/20, cf. Aristia, plut. 3018 RECURENT' - 250 - RECUZA Un birou trandafiriu cu picioare înalte şi recurbate şi cu aplicaţiuni de bronz aurit. Vinea, l. i, 347. — Pl.: recurbaţi, -te. — V. recurba. RECURENT1 s. m. (Jur.) Parte care face recurs. Cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Ai,exi, w., Scriban, d. Preşedintele fixează un termen la care se citează toate părţile, deci şi recurenţii arestaţi, pr. drept, 881, cf. der. — Pl.: recurenţi, -te. — Din lat. reeurrens, -entis. RECURENT8) -A adj. (Anat.; despre artere şi nervi) Care revine spre punctul de plecare. Artirile recurante cea de dinainte şi cea de dinapoi, amîndoă nasc printr-un singur trunchiu. Kretzulescu, a. 385/18, cf. 381/23, Polizu, p. 185/18, Scriban, d. Febră recurentă sau friguri recurente sau (substantivat, f., art.) recurenta — boală infecţioasă, caracterizată prin alternarea stărilor febrile cu stări nefebrile. Cf. Ygrec, m. n., Scriban, d., Iordan, l. r. a. 410. — Pl.: recurenţi, -te. — Şi: recurşi)it, -ă adj. — Din fr. recurrent. RECURENŢĂ s. f. Revenire, reîntoarcere. Cf. dl. — Din fr. reeurrence. RECtlRGE vb. III. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la") A apela la cineva sau la ceva, a cere (sau a se adresa cuiva pentru) ajutor; a se folosi, a se servi de . . . Această stare de lucruri s-a menţinut pînă la Regulamentul organic. Ca să o dovedesc aceasta, nu voiesc ... a recurge decît la acte autentice. Kogălniceanu, s. a. 176, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Editorul trebuie îniîi să studieze cu băgare de seamă ortografia scriitorului şi pe urmă să recurgă la monumentele contimporane, bul. com. ist. i, 25. împricinaţii. . . aveau dreptul să recurgă la judecata însăşi a domnitorului. N. A. Bogdan, c. m. 45. Rolla recurgea tn asemenea împrejurări la arma neputincioşilor. Brăescu, v. 28. Cu tot regretul, trebuie să recurg la dumneata. Sebastian, t. 104. Se împacă şi el destul de greu cu şcoala, rămînînd repetent şi recur-gînd probabil ta examene particulare. Călinescu, e. 32. Autorul unei povestiri istorice . . . recurge la cuvinte din vremea în care se petrec evenimentele. Iordan, l. h. 101. Sadoveanu nu va recurge ... la simboluri neobicinuite. Vianu, a. p. 226. Eleriştii au recurs repede la rechiziţii. Oţetea, t. v. 184. Construcţiile adversative recurg la topica directă a subiectului, cl 1957, 231. — Prez. ind.: recărg. — Pref. re- -f eurge (după fr. recourir). RECURGERE s. f. 1. Faptul de a recurge; recurs (2). Cf. ddrf. Recurgerea la antibiotice şi folosirea lor necorespunzăloare pol masca evoluţia unei boli. abc. săn. 70. 2. (învechit; în forma răcurgere) Reflux, ap. Unsu, t. ş. 28. — Şi: (învechit) răcurgere s. f. — V. recurge. RECUHS s. n. 1. (Jur. ; mai ales în legătură cu verbele ,,a avea", „a face") Cale de atac prin care se cere unei instanţe superioare anularea, ca neîntemeiată sau nelegală, a unei hotărîri judecătoreşti anterioare. Avu recurs la judecată. Calendariu (1794), 31/30. Dc se va da sentenţie de vărsare de sînge împrotiva mai marilor ţerii aceia, . . . pol face recurs la curtea noastră. Şincai, hk. i, 271/21, cf. ddrf, Şăineanu. Dacă urmează recurs în casaţiune, pricina se va trata de urgenţă. Hamangiu, c. c. 49, cf. Barcianu, Alexi, w. Tribunalele, prin judecarea recursurilor, verifică legalitatea şi temeinicia sentinţelor, bo 1953, 46. Judecata în recurs se desfăşoară la instanţa ierarhie superioară instanţei care a judecat cauza în fond. pr. drept, 881. Ne-am cunoscut ... la recurs în procesul Di 'irotă. Galan, z. r. 149. <£> Expr. (învechit) A av v re- curs = a avea dreptul de a cere instanţei superioare anularea unei hotărîri judecătoreşti anterioare. Cel ce a plătit are recurs în contra adevăratului debitor. Hamangiu, c. c. 234. 4- (Concretizat) Cerere formulată în scris în vederea anulării unei sentinţe judecătoreşti anterioare. îmbărbăta pe oameni, le compunea şi recursele la gubern şi la curte. Bariţiu, p. a. i, 372. 2. Recurgere. Frecvenţa unui anumit tip general de expresie, insistenţa în recursul la serviciile lui, constituie un element însemnat al individuali lăţii creatorului. Vianu, a. p. 9. ■$> Expr. A avea recurs Ia . . . = a avea acces la ... , a recurge la . . . Numele localităţii. . . ne-ar rămîne necunoscut, de n-am avea recurs la cîteva fericite documente şi la cronica lui Ureehia. Hasdeu, i. v. 249. Ea au recurs la cîteva persoane influente. Bolintineanu, o. 384. + Sprijin, ajutor. Cf. Şăineanu. La cine ar fi pulul găsi recurs victimele unui sistem în care toţi slujbaşii, de la domn pînă la ultimul vălăşel, erau complici? Oţetea, t. v. 49. — Pl.: recursuri şi (învechit) recurse. — Din lat. recursus, germ. Rekurs, fr. recours. RECtiRSIE s. f. (Lingv.) Revenire la poziţia iniţială; relaxare, destindere. Momentul tn care organele articulatorii părăsesc poziţia de articulare şi revin la normal se numeşte ,,destindere“ sau „reeursie". Graur, i. l. 47. — Pl.: recursii. — Din lat. rccursio. RECURSORIU, -IE adj. (Jur.; în sintagma) Acţiune reeursorie = acţiune intentată de o persoană care a posedat un bun dobîndit In mod oneros împotriva celui care i-a înstrăinat acest bun; acţiune a unui garant, care a plătit o datorie, intentată împotriva debitorului. Cf. Şăineanu. La caz de contravenţiune, tribunalul şi grefierul vor fi supuşi la acţiune, reeursorie civilă pentru daune-inlerese. Hamangiu, c. c. 311, cf. Barcianu, Alexi, w. — Pronunţat (f.) -ri-e. —■ PI.: recursorii. — Din fr. recursoire. RECUT s. m. v. recrut. RECUT vb. I v. recruta. RECUTÂRE s. f. v. recrutare. RECUTE s. tn. v. recrut. RECUZĂ vb. I. T r a n z. A cere retragerea din completul de, judecată a unui judecător In cazul in care se pune la îndoială obiectivitatea sa; p. ext. a respinge, a nu recunoaşte ceva sau calitatea cuiva. Cf. Stamati, d. După titlurile istorice a neamului, ce nu le recuză nimene, după analele pozilive a limbei, în zădar am mai cerca vreun temei şcoalelor moderne. Russo, s. 73. Un exemplu pe care nu-l veţi recuza,îl avem în Serbia. Maiorescu, d. i, 145. Aflînd procurorul despre votul lui Cocovei, îl recuză de alunei totdeauna. I. Negruzzi, s. i, 215, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Am să trag la sorţi pe domnii juraţi . . . Ai dreptul să recuzi şase. Sadoveanu, o. viii, 180. Oricare dintre părţi poate recuza pe judecătorul care ar ancă un interes în cauză. pr. drept, 774. (F i g.) Soarta pare c-ar fi noit să ne recuze orice altă origine, decît pogorîrea noastră din neamul roman. Odobescu, o. ii, 279. R e f 1 . A refuza de a judeca o pricină, de a da o hotărîre; a se declara incompetent; a se sustrage. Cf. Şăineanu, d. u., cade. Dacă credeţi că trebuie să vă recuzaţi în acest proces al meu, recuza-ţi-vă singuri . . . Galaction, o. a. i, 107. Divanul desemnează pe vornicul Teodor Balş şi pe banii Ioan Tăutul şi Pelrache Negri care propun să se. unească cu ei şi. episcopul de Roman, Gherasim. Dar acesta se recuză. Oţetea, t. v. 191. (F i g .)Poate că tocmai exasperarea sentimentului, printr-o reacţie de apărare, se „recuză” 3031 RECUZABIL - 251 - REDA însăşi, lasă loc atitudinii intclcctuale. Ibrăileanu, s. l. 59. — Prez. ind.: recuz. — Din fr. rficuser. RECUZABIL, -Ă adj. Care poate Ti recuzat. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., cade, Scriban, d. Judecătorul recuzabil are datoria să sc abţină din proprie iniţiativă să judece, pr. drept, 774. — Pl.: recuzabili, -e. — Din fr. reni sabie. RECUZARE s. f. Acţiunea dearecuia şi rezultatul ei; (ieşit din uz) recuzaţie, recuză. Cf. Aristia, plut., ddrf, Barcianu, Alexi, -w. + Sustragere de la ceva. ,,Stilistica este studiul limbii ca aită şi, pentru a-l întreprinde, trebuie să posezi simţul artistic., într-un grad pe care nu mi-este dat să-l ating . . ." Apare destul de limpede, în această recuzare, dorin/a dc a izola domeniul faptelor de intervenţia sentimentului apreciator. Vianu, m. 126. — Pl.: recuzări. — V. recuza. RECUZÂT, -Ă adj., s. ni. şi f. (Persoană) căreia i s a respins sau nu i s-a recunoscut competenţa ori autoritatea. Cf. dl, dm. — Pl.: recuzaţi, -te. — V. reenza. RECUZAŢIE s. [. (Ieşit din uz) Recuzare. Despre referatul învoit între mădulărilc tribunalurilor şi despre recuzaţii (sec. xix). cat. han. i, 68, cf. Stamati, d., Alexi, w., Şăineanu, d. u. — Pl.: recuzaţii. — Şi: recuzaţiune s. f. Alexi, w., Şăineanu, d. u. — Din fr. recusation, lat. recusatio, -onis. RECUZAŢIUNE s. f. v. recuzaţie. RECUZĂ s. f. (Ieşit din uz) Recuzare. Alexi, vv. — Pl.: ? — Postverbal de la rceuza. RECUZITĂ s. f. Totalitatea accesoriilor (cu excep ţia costumelor şi a decorului) necesare la montarea unei piese de teatru, a unui film, a unui spectacol. V. rechizite. Cf. Stamati, d., Barcianu. Alexi, w. Discuţia rămîne la recuzită. Baruţu voia să intre-n film cu toba. Arghezi, c. j. 16. Un lighean de porţelan de epocă romantică, luat din recuzita teatrului, era aproape plin. Călinescu, s. 815. Un camarad ,,urmăreşte" cu textul în mînă, în locul celui trimis la restaurant jos, după obiecte de recuzită. Camil Petrescu, p. v. 9. Recuzita de care aveam nevoie era simplă şi uşor de procurat: o masă, cîteva scaune, v. rom. iulie 1954, 252. <$> Fig. Nu lipseşte din această revistă a aspectelor generale ale naturii nici răsăritul lunii, pentru care scriitorul se adresează însă recuzitei de metafore şi comparaţii obicinuite în romantism. Vianu, a. p. 80. El intra şi cu . . . o bogată recuzită specifică poeziei ermetice, formaliste, v. rom. ianuarie 1954, 164. Recuzita sa poetică . . . şi imaginile sale se scaldă, ca la poetul francez, într-o atmosferă rarefiată, gl 1958, nr. 6, 1/1. — Şi: (învechit) ree.vizită (Stamati, d.), recuizitâ (Barcianu, Alexi, w.) s. f. — Din germ. Hcquisit. RECUZITE s. f. pl. v. rechizite. RECUZITfiR s. rn. v. recuzitor. RECUZITOR, -OĂRE s. m. şi f. Persoană Însărcinată (la teatru sau la studiourile cinematografice) cu procurarea şi păstrarea recuzitei. Pe culoarele de din dosul scenei . . . maşini ştii şi rccuzitorii alergau de colo pînă colo. Ardeleanu, d. 182. — Pl.: recuzitori, -oare. — Şi: recuziter s. m. nom. prof. 81. — Din germ. Requisiteur. RECVIEM s. n. (în biserica romano-catolică) Rugăciune pentru pomenirea unei persoane decedate; compoziţie muzicală scrisă pe textul acestei rugăciuni. Recviem (cîntare la pomeniri). Asachi, l. 601/45. La Pesta studenţii conspirară ... să mijlocească un requiem (parastas) la mormintele celor împuşcaţi sau spînzuraţi. Bariţiu, p. a. iii, 17, cf. Gheţie, r. m. Iată pentru ce pomenirea lui Caragiale nu poate fi făcută cu liniştea deplină şi religioasă, cuvenită unui recviem. Galaction, a. 272, cf. Klopştock, f. 269. Recviemul . . . , una din capodoperele genului vocal-simfonic, reprezintă prin caracteristicile sale o lucrare aparte, m 1962, nr. 4, 38. — Scris şi: requiem. — Pl.: recviemuri. — Din lat. requiem, fr. requiem. RECVIZlTĂ s. f. v. recuzită. RECVIZlTE s. f. pl. v. rechizite. RECVIZITOR s. m. (Latinism rar) Arhivar. Hrisovul acesta s-au înnoit prin capitulul din Bălgradul Ardealului în anul 1606, cînd se luase puterea de la preoţi, rugaţi fiind recvisitorii la aceea de Gheorghie Vaş. Şincai, hr. i, 331/36. — Accentul necunoscut. — PI.: recvizitori. — Din lat. requisitor. RECVlZfŢIE s. f. v. reehiziţie. RED s. n. v. rediu. REDĂ vb. 1. Tran z. 1. A da din nou cuiva un lucru, o situaţie etc. pe care le-a mai avut; a restitui. Cf. Stamati, d. Ea se uită drept la soare, . . . razele lui vin de-i redau voioşia perdută. Negruzzi, s. i, 105. Reda naţiei gemînde Antici drepturi şi tărie. Alexandrescu, 0. i, 262. Liniştea ce-i redasc încrederea în sine şi în dibăcia sa. Filimon, o. i, 126. Redă-mi comoara unei clipe Cu ani de părere de rău ! Eminescu, o. i, 212. Redă-mi puterea biruinţii, Refă-mă omul care-am fost! Mace-donski, o. i, 38, cf. ddrf. Reda-vom sfîntului pămînt Odihnă şi frăţie. Neculuţă, ţ. d. 52, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Această hotărîre îmi răcori capul . . . şi-mi redădu limpezimea cugetării. Hogaş, dr. 1, 55. Pentru întiia oară, scăpai din mîinile streinilor, e redat căminului părintesc. Bassarabescu, v. 26. Nu e nimic pe lumea asta ce ţi-ar putea reda liniştea ? Camil Petrescu, t. ii, 304. Voi reda bietei Olimpia libertatea ei. Călinescu, e. o. i, 99. Dacă cineva mi-ar reda vederea cu condiţia să nu întîlnesc decît chipuri ca ale voastre, aş prefera să rămîn orb. H. Lovinescu, c. s. 85. De mîni îl dezlegaţi, Puterea să i-o redaţi. Teodorescu, p. p. 383. <$> Fig. Lumina asta vine din pămînt. Nu se sperie, nu se scutură-n vînt. O redau plantele sătule de vară, Toate fiinţele gala să moară. Isanos, ţ. l. 30. 2. Fig. A exprima ceva prin viu grai, prin scris sau prin diverse mijloace artistice, a descrie; a reproduce. Cf. Şăineanu. Sarcina romancierului este grea, căci el trebuie să redeie viaţa cu adevăr şi cu poezie. Ibrăileanu, s. l. 100. Iubim frumuseţea şi pe cei ce pot ca s-o redea. Galaction, a. 5. S-a aprins între noi o discuţie greu de redat, ale cărei cuvinte cădeau ca o bătaie de aripi. Vlasiu, d. 184. Priveliştea era pentru el un tablou spălat tot şi redat în culorile lui vii. Camil Petrescu, n. 63. Măestria literară înseamnă arta de a reda marele adevăr al vieţii, esenţialul, în imagini artistice. Lupta de clasă, 1953, nr. 7, 94. Poeţii au reuşit să redea sentimentele cele mai scumpe poporului, izvoarele adinei ale dîrzeniei şi hotărîrii sale. Beniuc, p. 84. Hărţile întocmite au fost destul de exacte din punct de vedere ştiinţific şi bine redate din punct de vedere cartografic. mg i, 20. Care anume dintre arte ar putea să redea această simfonie a culorilor ...? a ianuarie 1961, 12. 3048 REDACTA - 252 - REDACŢIE Aceşti pictori . . . încearcă să redea imaginea cît mai simplu şi mai direct, v. rom. noiembrie 1962, 145. — Prez. ind.: redau. — Perf. re- + da (după fr. redonner). REDACTA vb. 1. Tranz. A formula în scris (în mod metodic şi ordonat) rezultatul unui proccs de gîndire (o povestire, o descriere, o lucrare, un act); (învechit) a redija. V. compune, elabora. Art. 11 redactat de comisie. Românul (1857), nr. 19, l2/60. Nicu Bălcescu a fost însărcinat de comitet a redacta proclamaţia revoluţionară. Ghica, s. 705. Redacta informafii, făcea corecturi şi numai seara ■ . . îşi aducea şi el aminte că e trudii. Vlahuţă, o. a. 237, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Intr-o scrisoare, redactată în limba germană, i se zice „Schaizmeister". bul. com. ist. v, 115. Notează, te rog, se adresă medicul şef către cel însărcinat să redacteze procesul Der bal. Brăescu, v. 69. Să redactăm . . . şi pe urmă să semnaţi. Sebastian, t. 238. Probabil la consfătuirile de la consulatul rusesc sau de la Samurcaş s-au redactat proclamaţia de la Padeş şi primul arz către Poartă. Oţetea, t. v. 135. 4 (învechit) A conduce, în calitate de redactor, o publicaţie periodică. ,,Foaia ştiinţifică şi literară", redactată de mine, tipări un număr extraordinar din 6 februarie 1844. KogXlniceanu, s. a. 195, cf. Creangă, a. 137. — Prez. ind.: redactez. — Din fr. rediger. lat. redigerc (după redacţie, redactor ). REDACTARE s. f. Acţiunea de a redacta şi rezultatul ei; formulare în scris; (învechit) redacţie, redijare. Cu redactarea întregului raport a fost insăi-cinat d. G. Misail. Maiorescu, d. ii, 38, cf. ddrf, Ale- xi, w. A întrebuinţat în redactarea actului formele cele mai pompoase ce ştia dînsul. bul. com. ist. i, 307. Vreau să-mi mai ajuţi la redactarea unor rapoarte. Brătescu-Voineşti, p. 189. Redactarea definitivă, adică adecvarea cît mai completă a formei la fond, este factorul important al frumuseţii unei poezii. Ibrăileanu, s. l. 224. Un prietin bun al meu . . . povesteşte despre chinul acesta, al redactării. Sadoveanu, o. vi, 325. Cea mai grea încercare pentru lexicograf, în munca de alcătuire a dicţionarului, este redactarea definiţiei, l. iiom. 1953, nr. 4, 31. — Pl.: redactări. — V. redacta. REDACTOR, -OĂltlî s. m. şi f. Persoană care lucrează în mod permanent în redacţia unui ziar, a unei edituri etc., îngrijind şi purlînd răspunderea lucrărilor care se tipăresc; persoană care redactează un articol, un studiu etc. Redactorii Curierului rumânesc. cr (1829), 131/19, cf. Valian, v., Stamati, d. Alţii trăiesc de prietenia măgulitoare a unor mici pedanţi rcdactori de jurnale. Russo, s. 66, cf. Ponzu. Eu am Irimis răspuns redactorului, făcîndu-l să înţeleagă necuviinţa unor asemenea arlicole. Ghica, a. 545. Redactori carc lăudaţi Pe unii dintre candidaţi, . . . Crez că nu rău vă potriviţi cu omul ce m-a zugrăvit. Alexandrescu, o. i, 325. E vederat că redactorul cel posterior, găsind o notiţă fără dată despre acest evenement, îl atribui pe ghicite timpului lui Ştefan cel Mare. Hasdeu, i. v. 256, cf. Maiorescu, cr. ii, 7. D-aş fi măcar cunoscut cu redactorii „Convorbirilor■" din Iaşi, le-aş da desigur povaţa ca să schimbe cît mai curînd titlul foaici lor. Odobescu, s. iii, 105. L-am primit în dar la anul nou de la „Ghimpele", unde sînt in calitate de redactor. Caragiale, o. iv, 294. li plăcea mai bine să rămîie aşa cum e, redactor al gazetei guvernamentale. Vlahuţă, o. a. i, 191, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Avem mai mulţi redactori decît cititori. Rebreanu, r. i, 182. Nivelul ziarelor depinde în ultima instanţă dc cadrele de redactori şi colaboratori literari carc muncesc la ziar. Lupta, de clasă, 1954, nr. 1, 67. Am fost invitat într-o seară la un redactor al uneia din revistele avangardiste. Vlasiu, d. 299. Un redactor, agasat, i-a făcut, după socotinţa sa, o farsă. Călinescu, c. o. 134. Atît doar că-ţi plăcea să umbli cu şpalturile de corecturi în redacţie şi să zăboveşti acolo privind . . . la munca . . . redactorilor. Pas, z. i, 284. Celălalt . . . era un ziarist — redactor la „Scînteia". Mihale, o. 420. <0> (însoţit de determinări care indică funcţia) Redactor respunzătoriu. Telegraful (1854), 41/76, cf. ddrf. E direclorulşi primul redactor al ziarului,, Alarma". VlahuţX, o. a. iii, 20. Oricît era Ibrăileanu director, secretar de redacţie şi redactor-prim, nu-l puteam găsi totdeauna la îndemîna mea. Galaction, a. 91. Adusese cu el şi „Monitorulu român", la care era acum un fel dc redactor-şef. Camil Petrescu, o. ii, 522. — Pl.: redactori, -oare. — Din fr. rfcdacteur. REDACŢIE s. f. 1. Colectiv de rcdactori care lucrează la un ziar, la o editură etc. Redacţia gazetei nu se va abate de la acele ce privesc căiră îmbunătăţirea inimei şi a minţei (a. 1829). Uricariul, viii, 108, cf. Valian, v., Polizu. Acest memoriu s-a îndreptat . . . apoi pe la redacţiile jurnalelor. Ghica, a. 802. Redacţia acestei foi va primi orice plîngcre dreaptă a cetăţenilor. Bolintineanu, o. 247. E gravă contrazicere, mai ales pentru redacţie, care, alăturea cu articolele mele, tipăreşte poeziile lui Teodoru. Gherea, st. cr. i, 307, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. A doua zi se duse la „Drapelul". Un băiat îl introduse la secretarul de redacţie. Rebreanu, r. i, 182. Dacă toată redacţia lipseşte de patru zile, cum să mai scoatem atunci gazeta? Camil Petrescu, t. i, 180. Există desigur în redacţie o canalie care-l lucrează. C. Petrescu, c. v. 134. Redacţia nu pune deocamdată nici o condiţie, fiindcă de fapt nu există. Vlasiu, d 78. Cişmigiul: alei de trandafir, . . . popasul sentimental şi duios al funcţionarilor din ministere, autorităţilor, şcolilor şi redacţiilor din cartier. Arghezi, b. 93. S-a retras de la „Vorba", luînd cu el jumătate din redacţie . . . şi a fondat un nou ziar. Stancu, r. a. iv, 364. + Localul în care se găsesc birourile redactorilor unui ziar, ai unei reviste etc. Cu numărul irecut am dat afară planul şi înştiinţarea penlru „Curierul rumânesc" pe anul viitor, la care poftesc şi rog pre cinstiţii răvnitori ca pînă la 25 de dechem. să binevo[V\ască a înştiinţa şi număra bani la redacţie, cr (1829), 2972/25. Ne-am întors foarte veseli la redacţie. Caragiale, o. ii, 29. Mi-am luat pălăria şi cu gazeta în buzunar m-am dus întins la redacţie. Vlahuţă, o. a. i, 222. Am ieşit într-o zi dintr-o redacţie şi prins ca de o spaimă am plecat la ţară. Anghel, pr. 56. Este o generaţie de avocaţi fără cauze, . . . ziarişti fără redacţii. Petică, o. 438. Nu mai dau cu zilele pe la redacţie. Camil Petrescu, t. i, 181. Mai e cineva la redacţie? Teodoreanu, m. u. 21. Intr-o zi se înfăţişează la redacţia noastră un oştean de pe front. Sadoveanu, o. vi, 439. Redacţia e închisă. La mine e frig. Stancu, r. a. v, 366. 2. (învechit) Redactare; felul, forma în care este redactată o publicaţie. Cea dintîiu despărţire se va îndeletnici asupra reviziii, constituţia şi redacţiii pro-geturilor condicilor, cr (1829), 3092/2. M-a însărcinat pe mine cu compunerea şi redacţia aceştii lucrări. Kretzulescu, m. 2/24, cf. Stamati, d. „România literară" . . . are toate simpatiele noastre pentru călduroasa şi folositoarea sa redacţie. Russo, s. 149. Dovada cea mai bună de redacţiunea cronicei deja după moartea lui Nistor este următoarea. Hasdeu, i. v. 255. Cînticul . . . s-a răspîndit printre românii de la Dunăre şi de la Carpaţi şi s-a strămutat pe dialectul acestora, rămînîndu-i, din vechea sa redacţiune, numeroase ziceri ce sînt comune ambelor idiome. Odobescu, s. i, 218, cf. ddrf, Şăineanu. Pe lîngă deosebirile care se constată din exemplele acestea, redacţiunea din manuscriptul lui Ena-che Kogălniceanu mai cuprinde încă şi multe cuvinte streine, bul. com. ist. ii, 145. N-o iei de la reportaj şi de la bucătăria redacţiei. Din prima zi, prima pagină. C. Petrescu, c. v. 158. — Pl.: redacţii. — Şi: (învechit) redacţiune s. f. — Din fr. redaction. REDACŢIONAL - 253 - REDEŞTEPTA REDACŢIONĂL, -Ă adj. X. Care aparţine redacţiei (1), privitor la redacţie, de redacţie. Un credincios al mesei redacţionale era Bărgăuanu. Teodoreanu, m. u. 38. Observaţiile, unor tovarăşi actori care au luat parte la prima Inttlnire cu colectivul redacţional ai revistei noastre. Contemp. 1950, nr. 186, 2/1. 2. Privitor la redacţie (2). Cu ani în urmă, lucrasem alături de el ... la alcătuirea redacţională şi tehnică a programelor de sală ale Teatrului Naţional din Bucureşti, v. rom. octombrie 1963, 183. — Pl.: redacţionali, -e. — Din fr. redaitionnel. REDACŢIUNE s. f. v. redacţie. RFDAN s. n. 1. Lucrare simplă de fortificaţie, alcătuită dintr-un zid în formă de unghi ieşit în afară. Şoimu-n redan cade răcnind: „Moldova să trăiască!“ Alecsandri, p. iii, 442. Artileria diviziei 4 este împiedicată în acţiunea ei prin focul infanteriei turceşti dintr-un redan. Maiorescu, d. ii, 92, cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. Dinspre iabia Abdul-Cherim, din redanul scurmat în coastele ei .. . venea un foc iute de puşti. Sadoveanu, o. ii, 28. 2. Aliniere a clădirilor de-a lungul unei străzi, astfel încît un colţ al lor să iasă mai mult în stradă, dl, dm. -ţ- Loc. adv. în redane — în zigzag. Blocurile sînt trasate în redane. v. rom. decembrie 1960, 171. — Pl.: redane. — Şi: rădân s. n. ŞXineanu, Bah-cianu, Alexi, w. — Din fr. redan, rus. pejţan. REDĂRE s. f. Acţiunea de a r e d a şi rezultatul ei. 1. (în dicţionarele din trecut) Restituire. Cf. Stamati, D., LM, DDRF. 2. Prezentare, descriere (a unui fapt, a unui sentiment etc.); reproducere. Coşbuc fiind eminamente obiectiv şi impersonal în redarea dragostei, personalismul necesar se manifestează într-un mod indirect, prin zugrăvirea mai ales a dragostei femeieşti. Gherea, st. cr. in, 280. Bălcescu nu aspiră către redarea lucrurilor şi fiinţelor, văzute în trăsăturile lor particulare şi pitoreşti. Vianu, a. p. 32. Arta populară nu poate fi, înţeleasă şi dezvoltată în mod just decît pe baza cunoaşterii şi redării vieţii poporului a cărui expresie nemijlocită este. contemp. 1953, nr. 353, 1/3. Un mijloc de redare a atmosferei şi personagiilor adesea folosit în schiţă şi dus la desăvîrsire de către maeştrii ei, este dialogul, ib. 1954, nr. 379, 3/2. — V. reda. REDĂRUÎ vb. IV. Tranz. (Rar) A dărui din nou. Trandafirul dăruit Adinei fusese redăruit lui I)ţinut. Teodoreanu, m. ii, 212. — Prez. ind.: redăriiiesc. — Pref. re- -f dărui. REDĂTĂTdR, -OARE adj. (Rar) Care redă (1). De viaţă e redătătoare Pentru orice searbăzi muritori, — Privighetoarea-nvietoare. Macedonski, o. i, 187. — Pl.: redătători, -oare. — Pref. re- + dătător. RI5DE vb. III v. rîde. REDEBITORIU, -IE adj. v. redibitoriu. REDfiGE vb. III v. redija. REDEMŢIE s. f. v. redempţiune. REDEMPŢIUNE s. f. Izbăvire, mlntuire. Pe cînd mă ocupam de redempţiunea sufletului, . . . simţii o mînă că mă atinge încetinel pe spinare. Filimon, o. i, 308, cf. 312. Ce pseudoprudenţă revoltătoare să arunci înapoi intr-un menaj dizolvat ... pe o femeie care-şi cerşeşte redempţiunea şi care ţi-a dăruit un copil. Galaction, o. a. i, 52. <$>Fig. Ce monument de redemţle întru posteritate ar fi antologia versurilor rare, extrase de un scafandru dibaci din pîntecele corăbiilor naufragiate. Perpessicius, m. iv, 407. — Şi: red&nţie s. f. — Din fr. redemption. REDENGdTĂ s. f. v. redingotă. REDESCHIDE vb. III. 1. Tranz. şi refl. A (se) deschide din nou (o uşă, o fereastră etc.). Răsună toaca de utrină, Chiliile s-au redeschis. Vlahuţă, o. a. i, 31, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Era închis în castelul din Milan, ale cărui porţi nu se redeschiseră poale niciodată pentru dînsul. Iorga, l. i, 508. Ochii săi încercănaţi se redeschideau, priveau ca la un loc străin podelele, manechinele ţepene şi patul nedesfăcut. Barbu, p. 166. 2. R e f 1. Fig. (Despre şcoli, instituţii, întreprinderi) A-şi relua activitatea întreruptă pentru un timp. Cf. Şăineanu, Barcianu, dl, dm. — Prez. ind.: redeschid. — Pref. re- + deschide. REDESCHIDERE s. f. Acţiunea de a (se) redeschide ; reîncepere, reluare a unei acţiuni sau a unei activităţi întrerupte pentru un timp. La ocazia redeschiderei teatrului naţional. Calendar (1856), 105/2. Pentru dignitatea ambelor părţi, nici să mai gîndim la vreo redeschidere a faimosului proces. Caragiale, o. vii, 332, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. în faţa profesorilor erau şi cinci premianţi ai întîiiilui an de studii de la redeschiderea şcolii. Camil Petrescu, o. i, 191. — Pl.: redeschideri. — V. redeschide. REDESCOPERI vb. IV. Tranz. A descoperi din nou; a reafla, a regăsi. Omul uită un adevăr, îl caută din nou. îl redescoperă. C. Petrescu, î. ii, 57. — Prez. ind.: redescdpăr. — Pref. re- + descoperi. RFDEŞ, -Ă adj. (Regional; despre oameni) înalt (Vadu Crişului — Oradea), alr i 789/295. — Pl.: redeşi,-e. — Etimologia necunoscută. REDEŞTEPTĂ vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) deştepta, a (se) trezi din nou, a-şi veni în fire, a readuce (sau a reveni) la viaţă. Mă redeştept curînd acelaşi, şi-n mine nu se face calm. Macedonski, o. i, 98, cf. Barcianu, Alexi, w. + F i g . A (se) stîmi din nou, a (se) reaprinde, a reizbucni. Dacă ... în aceste rînduri de introducere am amintit o luptă acum împăcată din mica noastră mişcare literară, nu este pentru a redeştepta violenţa vechilor dezbateri, ci este din contra pentru a ne arăta bucuria. Maiorescu, cr. ii, 249. Leon Asachi aducea în Moldova cultura naţională redeşteptată în Ardeal de marii bărbaţi ai neamului. F (1890), 516, cf. Barcianu. Se redeştepta firea indiferentă pentru a împlini menirea legilor sale. D. Zamfirescu, v. ţ. 50, cf. Alexi, w. Toată scîrba şi ura se redeşteptaseră mai crude. C. Petrescu, î. ii, 227. I se redeşteptau în suflet emoţiile nopţilor de dispută de la Liceul Internat. Călinescu, e. o. ii, 14. în el se redeşteptase comandantul. Barbu, p. 238. 2. Tranz. A reaminti, a evoca. Aducerile-aminie pe suflet cad tn picuri, Rcdeşteptînd în faţă-mi trecutele nimicuri. Eminescu, o. i, 107. Simt cum toate loviturile acestea bat în sufletul meu şi-mi redeşteaptă, ca dintr-o lume depărtată, dulcea şi sfînta evlavie a copilăriei. Vlahuţă, o. a. ii, 164. în zadar mă-ncercam să redeştept în el pe bunul meu amic de altădată, id. ib. 239. — Prez. ind.: redeştipt. — Pref. re- + deştepta. 3069 REDEŞTEPTARE - 254 - REDINGOTĂ REDEŞTEPTĂRI? s. f. Acţiunea de a (se) redeştepta şi rezultatul ei; trezire (din lîncezeală, din amorţeală), reînviere. Rolla a avut o mare influentă asupra societăţii laşului . . . , dînd mîna cu tofi tinerii din acea epocă . . . pentru redeşteptarea simţului de demnitate personală. Alecsandri, s. 97, cf. Barcianu, Alexi, w. Dîndu-şi samă dc rolul burgheziei muntene în redeşteptarea naţională . . . , Odobescu are cuvinte de laudă pentru „Bucureştiul“ liberal. IbrXileanu, sp. cr. 216. Ţara Românească a rămas unul din centrele cele mai importante ale acţiunii de redeşteptare a grecilor. Oţetea, t.' v. 116. — PI.: redeşteptări. — V. redeştepta. REDEVĂBJL, -A adj. (Franţuzism) îndatorat, dator. Cf. Alexi, w. <0> Fig. Paralelizarea chipului omenesc cu aspectele naturii apare şi la T. Arghezi, un poet de atîtea ori redevabil viziunilor baudelaireiene. Vianu, m. 86. — Pl.: redevabili, -e. — Din fr. redevalile. REDEVENI vb. IV. Intranz. A deveni, a fi din nou aşa cum a fost mai înainte. Regimul de privilegii . . . redeveni o stare legală în Principate. KogXlniceanu, s. a. 202. Autorul cronicei fu anume Nistor Urechia ■ ■ ■ , redevenit iarăşi . . ■ mare vornic. Hasdeu, i. v. 255. El clipi cn ochii — ea redevenise umbră simplă. Eminescu, n. 58, cf. ŞXineanu, Barcianu. Uite, moneher, zise Milescu, cu o cizmă în mînă, redevenit filozof. D. Zamfirescu, h. 216, cf. Alexi, w. Atunci cind te cred desfiinţai, e destul să ridici fruntea, ca să redevii întreg cum ai fost. Camil Petrescu, t. ii, 546. Ştia că bolnavul redevine un copil cu toate poftele şi mulţumirile inocente ale unui copil. C. Petrescu, î. ii, 47. Surîde îmbunat, pe urmă redevine grav. Sebas-tian, t. 92. Un ceas joacă teatru, răspunzînd exact noţiunei de ,,fată" din mintea lor, după aceea redevine Olguţa. Teodoreanu, m. ii, 327. în jumătate dc oră furtuna se potoleşte şi, dc la o zare la alta, cerul redevine albastru şi pur. Bogza, c. o. 64. Pereţii se întunecară, redeveniră vineţi. Stancu, r. a. iii, 207. Veselia mea trecuse, iar doctorul Munteanu redevenise . . . vesel. Preda, r. 45. — Prez. ind.: redevin. — Pref. re- + deveni. REDEVENŢĂ s. f. (în economia capitalistă) Cotă care se plăteşte la date fixe, din produsul unei exploatări. Nu lucrez întîia oară în materie de petrol. Sînt sătul de opţiuni şi de puncte de redevenţă. C. Petrescu, r. dr. 201. A rămas pe ea simplu arendaş, plătind proprietarului o redevenţă de 4% asupra valorii proprietăţii. Sadoveanu, o. ix, 329. Coloniştii nu mai erau supuşi decît unor redevenţe în bani sau în natură. Oţetea, r. 56. — Pl.: redevenţe. — Din fr. redevanee. REDIR1TORIU, -IE adj. Care. poale, anula o vtn-zare. Cf. ŞXineanu. Acţiunea penlru viţii redebitorii trebuie să fie intentată de cumpărător în scurt termen. Hamangiu, c. c. 346, cf. Alexi, w. Cumpărătorul are facultatea ... să ceară, printr-o acţiune redhibitorie, desfiinţarea vînzării. pr. drept, 368, cf. dn2. — Scris şi: redhibitoriu. — Pl.: redibitorii. — Şi: redeliitdrin, -ie adj. — Din fr. r£dhiliitoire. REDIRlŢIE s. f. Anulare a unei vînzări cînd obiectul care se vinde, are un defect. ŞXineanu, Alexi, \v., CADE, DN2. — Şi: redibl]iune s. f. ŞXineanu, Alexi, w., cade, dn2. — Din fr. redhibition. REDIRIŢIUNE s. f. v. miiblţie. RED1C vb. I v. ridica. RERICĂRF s. f. v. ridicare. REDlCIiE s. f v. ridiche. RIÎDIE1 s. f. Stadiu larvar în dezvoltarea gălbezei; larvă care se găseşte in acest stadiu. Fiecare formează cîte o larvă alungită cu un orificiu bucal şi un începui de intestin, numită redie. zoologia, 27, cf. der. — Etimologia necunoscută. REDIE2 s. f. v. rediu. RiîDIE3 s. f. v. reghie. REDfF s. m. (Turcism) Soldat rezervist în armata turcă. Cf. sio ii,, 159. — Pl.: re di fi. — Din tc. redif. REDlGE vb. III v. redija. REDIGE vb. II v. redija. REDIGIĂRE s. f. v. redijare. REDIJĂ vb. I. Tranz. (învechit) A redacta. Cf. Stamati, d. Un ofis redijat bine e o lege-n pres- curtare. Alexandrescu, o. i, 266. Aceste labele sînt redigeale în dublu exemplar. I. Ionescu, p. 163. E sigur însă că el nu avuse timp de a-şi redege definitiv opera. Hasdeu, i. v. 255. A? dori să am o explicare ca d-voastră ... — în ce cestiune ? — lntr-o cestiune foarte serioasă ce s-a ivit în jurnalul dc redigeaţi. Alecsandri, t. 1 708. Găsirăm mijlocul a redija o protestaţie şi a o trimite la Constanlinopol. Bolintineanu, o. 266, cf. Gheţie, r. m., ŞXineanu. Actul de naştere se va redige îndată. Hamangiu, c. c. 24, cf. Barcianu, Alexi, \v., l. rom. 1960, nr. 5, 19. — Prez. ind.: redijez. — Şi: redige, red£ge vb. III, redigeâ vb. II. — Din fr. r£diger. REDIJĂRE s. f. (învechit) Acţiunea de a r e d i j a şi rezultatul ei; redactare. Pe atunci începusă a se ocupa cu redigiarea Regulamentului Organic (a. 1855). Uricariul, iv, 434/1, cf. lm. — Pl.: redijări. — Şi: redigiăre s. f. — V. redija. REDIJĂT, -Ă adj. (învechit) Redactat, dl, dm. — Pl.: redijaţi, -tc. — V. redija. REDINGOt s. n. v. redingotă. REDINGdTĂ s. f. Haină bărbătească, de obicei de culoare neagră, cu poalele lungi, încheiată cu două rînduri de nasturi. Un bancher în redengota sa şi cu mîinele încleştate asupra burtei. cr (1848), 242/32, cf. Stamati, d. Tînărul institutor poartă o redingotă neagră, foarte lungă-n poale. Caragiale, o. i, 113. Apucase pe director de gulerul redingotei. Delavrancea, s. 159. Cînd îl văd străbunii în zale îmbrăcaţi, Roşesc, din înălţimea portretelor auguste, De strimta redengotă cu mînece înguste A celui care-şi zice nepot de cruciaţi. Macedonski, o. i, 24, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Parcă tot aşa era. Aceeaşi redingotă măslinie. Anghel, pr. 139. îşi îmbrăcă redingota. Gîrleanu, n. 78. Rîdeau ... de redingota lui unsuroasă şi tocită. Rebreanu, i. 74. Mi s-a pecetluit în minte redingota lui tutunie. Ciauşanu, r. scut. 19. Te prinde redingota bine. Topîrceanu, b. 67. O însoţea un băiat sub-ţiratec şi spălăcit, cu ochelari, înfăşai parcă într-o redingotă lungă şi strîmtă. Cazimir, gr. 98. Din cînd în cînd se întorcea spre un domn ... în redingotă neagră. C. Petrescu, î. ii, 72. Ăl din fund, din picioare, . . . 3091 REDISPĂREA - 255 - REDOBÎNDIRE cu ridingolă, e nen-iu mare. Ki.opştock, p. 161. Fratele Frunză (Axinie), cu redingota lut rămasă dintr-o preistorie a redingotei, surtdea in barba lai creaţă. Teodoreanu, m. u. 28. Să tină eoni că vine la balul prefecturii . . . Să-l treci în redingot. P. Constant, r. 171. Mă îmbrăcam deseori cu redingota. Sadoveanu, o. iii, 338. Turcul se repezi înspăimînlat în jos pe scări, ştergîndu-şi mîna cu poalele redingotei. Bart, s. m. 46. To(i boierii şi boiernaşii, în redingotă şi cu monoclu . . . , aveau fiecare partidul lui. Arghezi, b. 155. Cînd se aşezau la masă pică şi Stănică în redingotă, cu un guler ţipător de înalt. Călinescu, f.. o. ii, 290. E acum un tînăr de douăzeci de ani, foarte elegant în redingotă scurtă cenuşie, strînsă sus pe talie, iar jos largă, aproape ca o rochie. Camil Petrescu, o. i, 185. Se îmbulzeau amarnic, croindu-şi un loc din coate, . . . fanţi furlandl-sindu-se spilcuiţi foarte în redingotele lor prăzutii. C. Petrescu, a. r. 7. — Pl.: redingote. — Şi: redingot s. n., (învechit) redengotă, (rar) ridinyotă s. f. — Din fr. redingote. REDISPĂRE vb. II. Intranz. (Rar) A dispărea din nou, a pieri (dinaintea ochilor). Ea se reivi, surise . . . Redispăru. Eminescu, n. 72. Pe bolta cea albastră mii stele seînteiază, Dar toate, făr’ de urmă în noapte redispar. I. Negruzzi, s. ii, 264, cf. iv, 112, scl 1960, 21. — Prez. ind.: redispăr. — Pref. re- + dispărea. ' REDISTllA vb. I. Tranz. A distila din nou pentru a obţine un produs mai pur; (regional) a reface (4>. Cf. DL, DM, DN2. — Prez. ind.: redistilez. — Din fr. redistiller. REDISTILÂRE s. f. Acţiunea de a redistila. DL, DM. — Pl.: redisiilări. — V. redistila. REDISTRIBUI vb. IV. Tranz. A distribui, a împărţi, a repartiza din nou. — Prez. ind.: redistribui. — Pref. re- + distribui. Cf.fr. redis trib uer . REDISTRIBUIRE s. f. (Rar) Faptul dearedis-t r i b u i ; reîmpărţire. Din moment ce clerul n-a realizat transformările cerute de evoluţia economică, deposedarea lui şi redistribuirea averii bisericeşti se impunea ca o necesitate de ordin general. Oţetea, r. 102. — Pl.: redistribuiri. — V. redistribui. REDlŞ s. n. (Regional) Pădure mică şi tînără; rediu. Cf. h iv 82, 244, ix 387. Şi-o şterge huima în fundul pădurii, iar flăcăul prinde inelul, îl pune în deget şi fuge cît poate prin rediş, spre luminiş. Rădulescu-Codin, î. 45. Apucă la fugă spre rediş, fugărit de cîini. i. cr. iii, 168. — Pl.: redişuri. — Şi: rădlş s. n. Scriban, d — Rediu + suf. -iş. REDIU s. n. 1. (Atestat prima oară la 1493, cf. Bogdan, d. şt. ii, 26) Pădure, mică şi tînără, dumbravă; (regional) rădiac, rediş, berc; p. r e s t r . porţiune de pădure izolată. S<ţ va alege partea me . . . din cîmp şi din rădiu cu toc de prisacă (a. 1670). Uricariul, xxv, 277. Au aflat în mijlocul unui rediu des o priseacă cu stupi. M. Costin, ap. Gîdei. In rediul cel mic, copaciul cel mare se află. Cantemir, ap. ddrf. Am purces de lîngă marginea unui rădiu (a. 1711). Uricariul, xvii, 191. Bate hotarul drept supt un readiu (a. 1756). Iorga, s. d. xvi, 211. Dumbrăvile şi rădiurile sînl ale stăpînului lacului (a. 1782). Uricariul, xi, 263. Să socotim în ce chipu să se urmeze pentru codri întregi i lunci i dumbrăvi şi rădiuri, adică. ..cît să aibă a da cei ce iau cherestea la stăpînii moşiilor (a. 1792). ib. i, 346. Un rădiu ce era în preajmă foarte mult i-a folosit. Beldiman, e. 56/35. O piatră [de] hotar ce iaste în marginea unui rădiu (a. 1824). Uricariul, xxii, 222. Codrii, pădurile, dumbrăvile, rediurile . . . nimenea să nu fie volnic a le strica (a. 1827). ib. ii, 203. înaintea biserică s-au împlîntat un red umbros, ca de o sulă de pini, cu ramuri lungi înverzite. Asachi, s. !.. i, 97. Mă primblăi vro cîtăva vreme prin rădiu. Dacia ut. i, 276/29. Ş-apoi zboară în trăsură . . . Pe la rădiu. fii. dram. 360. Unde sînt rediurile umbroase? Negruzzi, s. i, 95. Nopţile-s fermecătoare, căci în rediuri şi grădini, Printre razele de stele, zboară roiuri de lumini. Alecsandri, p. ii, 152. Vom da de peşteri . . . , de păduri esttnse, de vii şi pometuri, pe ţermii rîurilor de rădiuri (bercuri). Moldo van, ţ. n. 24. încolo se întindeau mahalale, care erau multe . . pînă la rădiurile de pădure din împrejurimi. Iorga, c. i. ii, 197. Ai trecut dealuri şi văi, te-ai strecurat pe sub costişe, ai străbătut un rediu. Sadoveanu, o. xiv, 396. Şi cu roibul se lăsa Deasupra Copoului, Colea-n rediul Breazului Locaşul viteazului. Alecsandri, p. p. 88, cf. h i 13, x 106, xiv 431, xvi 95, xvm 39. Cîntă cucu-n rădiu des, De-acu văd că s-o ales, Că de-aice n-am să ies. şez. iv, 225. Se ducea Codrean, ducea, Ici în valea rădiului, Spre inima codrului, i. cr. ii, 261. + Desiş, tufărie. Ogarii şi-au sumuţat . . . coteii în munţi şi în păduri şi-au băgat... în dumbrăvi siltiele şi tn rediuri mrejile şi-au vărsat. Cantemir, ist. 240. Căutai balaorul şi nu-l găsii. — Scoal’ d-aci, că e colea într-o redie din marginea pădurii. Muscel, 31. Făcură oamenii poteră, o încolţiră într-o redie şi o prinseră. Rădulescu-Codin, l. 64. 2. (Prin Mold.) Vale adîncă (Împădurită). Ştia că are în dreapta un rediu prăpăstios, lîngă o baltă fără stuh. In acel rediu era o curmătură de ape de ploi. Sadoveanu, o. xiii, 212, cf. i. cr. iii, 346. 3. Cîmp nearat care serveşte ca păşune. Com. din Marginea — Rădăuţi. — Pl.: rediuri şi redii (Barcianu). — Şi: rădiu, redie (h iv 82, 152), red, râdiu (i. cr. iii, 346), reitl (T. Papahagi, c. l.) s. n., reădc (cuv. d. bătr. i, 240) s. f. — Etimologia necunoscută. REDlfjŞ s. n. (Regional) Diminutiv al lui rediu; desiş (Băileşti — Cîmpulung). Cf. H ix 435. — Pl.: rediuşuri. — Rediu + suf. -uş. REDIZOLV vb. I. Tranz. A dizolva din nou. Plasma se poate folosi sub formă lichidă şi uscată (care este redizolvată înainte de folosire). Belea, p. a. 81. — Prez. ind.: redizdlv. — Pref. re- + dizolva. REDOBÎNDI vb. IV. Tranz. A dobîndi din nou un lucru, o situaţie, o stare etc.; a recîştiga, a recăpăta. Pe lîngă tunurile lor ce şi le redobîndise, alte tunuri mari d-ale duşmanilor . . . fură trofeele acestei strălucite zile. Bălcescu, m. v. 124. Sănătatea mea s-a dus cu totul şi nu crez să o mai redobîndesc. Ghica, a. 600. Fiul acestuia venea să-şi redobîndească drepturile părinteşti. Odobescu, s. i, 114, cf. Şăineanu. Păru a redobîndi buna dispoziţie. D. Zamfirescu, î. 74. Primarul, ca să-şi redobîndească autoritatea, răcni mînios. Rebreanu, r. i, 235. Lîngă el, viaţa îşi redobîndeşie toată puterea şi toată nobila ei seninătate. Galaction, o. A. i, 53. Cunoaşterile acelea subtile şi directe trebuiesc redobîndite pe calea şliinţii experimentale. Sadoveanu, o. xii, 12. Este vorba de un veritabil proces în care sentinţa este aceea a obligativităţii de a redobîndi dreptul la viaţă, de a-l cuceri, s iunie 1960, 61. — Prez. ind.: redobîndesc. — Pref. re- -f- dobindi. REDOBÎNDI RE s. f. Acţiunea de a redobîn-d i şi rezultatul ei. Să se lupte pentru redobîndirea 3102 REDONDANT - 256 - REDUCE drepturilor strămoşeşti. Ghica., s. 103. I-ar fi înlesnii redobîndirea înstrăinatului teritoriu. Hasedij, i. c. i, 7, cf. Ba.rcia.nu, Ai,f.xi, w. Ei simţeau cu loţii acea ne-mullămire cu prezentul, acea irilaţie fafă de o soartă nedreaptă . . ., care pune arma în mîna unui popor şi-l îndeamnă pe drumul redobîndirii. Iorga, l. i, 441. Fostul voevod al Munteniei . . . începu să se gîndească la redobîndirea scaunului pierdut. C. Gane, tr. v. 135. — Pl.: redobîndiri. — V. redoblndi. REDONDANT, -Ă adj. v. redundant. REDONDÂNŢĂ s. f. v. redundunţă. REDRESA vb. I. T r a n z. 1. A aduce ceva în poziţie normală, a îndrepta. Cf. Alexi, w. Avionul a fost redresat, dl, cf. dm. 2. Fig. A aduce pe calea cea bună; a Înviora, a reface. Cf. Alexi, -w., dl, dm. (Refl.) Războiul, care izbucnise cu cîteva luni în urmă, îl slînjenise afacerile . . . Dar se redresase repede. Stancu, r. a. iv, 189, cf. 321. 3. A transforma energia electromagnetică de curent alternativ în energie electromagnetică de curent continuu. Cf. DL, DM, DN2. — Prez. ind.: redresez. — Din fr. redresser. REDRESAMtâNT s. n. (Franţuzism) I. Redresare (1). Cf. Alexi, w. 2. Fig. Redresare (2). Numai înfrîngînd de la început, dintr-odată, despotismul, printr-o acţiune îndrăzneaţă şi energică, vom crea condiţiile unei culturi înfloritoare, adică numai odată cu redresamentul politic al nafiei. Camil Petrescu, o. i, 305. — Din fr. redressement. REDRESARE s. f. Acţiunea de a (se) redresa şi rezultatul ei. 1. Revenire la poziţia normală, îndreptare. Cf. Alexi, w., dl, dm. + Acţiune prin care o aeronavă în cobo-rîre ajunge in poziţia de zbor orizontal, sub efectul comenzilor date de pilot sau al reacţiilor aerodinamice provocate de deplasarea ei. dl, dm, cf. der. 2. Fig. Refacere, înviorare. în planul de redresare al ţării şi în programul unei agriculturi raţionale intră şi valorificarea economică a suprafeţelor lichide, contemp. 1948, nr. 109, 8/2. în 1941 Partidul Comunist Român a aplicai un vast program de măsuri care au asigurat redresarea economiei naţionale. Lupta de clasă, 1953, nr. 3—4, 77. în ultima piesă a unui autor actual. . . s-ar putea discerne semnele unei lucidităţi sporite, a unei redresări, s mai 1960, 111. 3. Transformare a energiei electromagnetice de curent alternativ in energie electromagnetică de curent continuu. Redresarea curenţilor se mai face prin maşini comutatoare de curent, enc. tehn. i, 126, ef. mdt, dn2. — PL: redresări. — V. redresa. REDRESÂT, -Ă adj. (Despre curentul electric) Care a suferit o redresare (3). Cf. Alexi, w. Curentul redresat nu este perfect la fel cu acela ... a! curentului continuu, enc. tehn. i, 127. — Pl.: redresaţi, -te. — V. redresa. REDREStiR, -OĂRE adj., s. m., s. n. 1. Adj. Care redresează (2)- Un element redresor conţine un anumit număr de discuri, enc. tehn. i, 127. 2. S. m. şi n. Aparat sau dispozitiv cu ajutorul căruia se obţine transformarea unui curent electric alternativ în curent electric continuu. Cf. Nica, l. vam. 210. O altă metodă de telefonie multiplă . . . se bazează pe proprietatea redresoarelor electrice, enc. tehn. i, 218, cf. 125, nom. min. i, 36, mdt. Dispozitivul acesta este . .. un redresor. Cişman, fiz. ii, 543. Un colectiv de buni gospodari . . . lucrează în cadrul secţiei de redresori a uzinei. Scînteia, 1960, nr. 4 847, cf. dn2. 3. S. n. Sistem optic, care serveşte pentru redarea imaginii umii obiect, de către un instrument optic, în poziţia sa reală. Cf. dl, dm, der. 4. S. n. Dispozitiv care readuce în direcţia iniţială un curent de fluid, abătut de un obstacol oarecare. DL, DM, DN2. — Pl.: redresori, -oare. — Din fr. redresseur. REDUCĂTdR, -OĂRE adj. v. rcductor. REDtlCE vb. III. I. T r a n z. (învechit) A readuce. De cumva vrunii ar fi rătăcit, să-i răduceţi la aceeaşi statornicie. Şincai, hr. ii, 85/13. Trebuie să-l agiutăm cu ţoală puterea noastră şi pre dînsul să-l reducem şi aşezăm în patria sa. id. ib. 99/36. <$■ Refl. pas. în tot ti[m]pul s-au străduit ca, prin oastea turcească, să se reducă în scaunul său. id. ib. iii, 7/29. II. 1. Tranz. şi refl. A (se) micşora, a scădea, a (se) diminua. Taxa va fi redusă la 4 şelinghi. cr (1846), 221/30. Astăzi ... s-a redus numărul la 3 000. ib. (1848), 103/2, cf. Stamati, d. Astfel problema practică se/reduce în greutatea ei. Maiorescu, cr. ii, 148. Reduse coada vulpei pînă la vreo doi stînjeni. Odobescu, s. iii, 46. De-a vieţii grea enigmă ţie-acuma nu-ţi mai pasă, Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus. Eminescu, o. iv, 46, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu. Se redusese la jumătate din ceea ce era cînd o lăsase.T). Zamfirescu, v. ţ. 34, cf. Alexi, w. Sînt multe, multe de redus. Sadoveanu, o. viii, 138. Are posibilitatea de a reduce şi mai mult preţul de cost. Scînteia, 1952, nr. 2 388. Partea mea de moştenire se reduce la o treime. Călinescu, s. 91. Penlru a reduce durerea . . ■ , regiunea fracturată ... va fi imobilizată. Belea, p. a. 109. Rîndurile se reduseseră la minimum. Barbu, p. 341. + A reda, a reproduce la dimensiuni mai mici. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., dl, dm. 2. Tranz. şi refl. A (se) restrlnge, a (se) limita, a (se) mărgini. Traiul rău şi proasta stare în care aceste familii vieţuiau redusese pe domniţa la un singur fiiu. Odobescu, s. i, 317. Mulţi vor gîndi a fi ghicit sensul întîmplărilor lui, reducîndu-le la simple vise. Eminescu, n. 84. O dată discutate cuvintele dintr-o cugetare şi problema redusă la subiect şt predicai, începea a dumica ideea în sine. Delavrancea, t. 8. 1 se pare că înalţă ... pe femeie, redueînd-o la rolul de ,,marmoră de Păros". Gherea, st. cr. i, 173, cf. Barcianu, Alexi, -w. O, de-ar trece cu bine boala . . . şi s-ar reduce toată spaima şi toată alarma numai la acele triste ceasuri. Galaction, o. a. i, 53. Pînă acum viaţa lor e redusă şi închisă în cercuri strimte. Sadoveanu, o. x, 406. Prin tendinţa sa de a reduce toate lucrurile la o cauză unică, . . ■ evul mediu a obişnuit spiritul omenesc să caute un principiu de unitate. Oţetea, r. 328. Fizica hilozoistă . . . reduce întreaga lume la apă şi aer, la foc şi pămînt. Vianu, m. 41. în secolul al XVI--lea, limba literară se reducea la limba traducerilor bisericeşti şi la limba actelor. L. rom. 1953, nr. 4, 50. 3. Tranz. (Mat.) A efectua o reducere (II 3); (învechit) a reduţirui. Spre a răduce o fracţie la [a] ci mai simplă expresie, împărţeşte a ei două termine prin un iot acel număr. Asachi, e. i, 75/12, cf. Şăineanu. <0> Expr. A reduce la un singur (sau la acelaşi) numitor = a aduce la acelaşi numitor, v. numitor. Cf. Asachi, m. 64/21, Culianu, a. 48, 49. 4. T r a n z. A aduce pe cineva sau ceva lntr-o stare de inferioritate, într-o situaţie mai rea. îmbele principate erau reduse în starea celorlalte provincii ale împărăţiei. Bălcescu, m. v. 86. Familiile istorice sînt ■ ■ unele reduse la condiţia de clăcaşi. Bolintineanu, o. 423. Starea deplorabilă în care fanariotismul redusese societatea şi limba noastră în timpul juneţii sale. Odobescu, s. i, 244. Redus ptnă în culmea mizeriei, devenea trist. Eminescu, n. 42. în perioada cuceririi, spaniolii au distrus triburi fără apărare şi au redus popoare întregi la robie. Oţetea, r. 145. <£> Refl. pas. 3111 REDUCERE - 257 - REDUCŢIE Aceea regulă avea romanii, ca toate jările, care se reducea în provinfii, să ţie supt dan. Şincai, hr. i, 35/32. 5. Tranz. A constrînge, a obliga. Emirul va fi fără îndoială redus peste puţin a intra in Maroc. cr (1846), 2V12. Se plînseră că au fost reduşi să audă reclama(it jignitoare. Iorga, l. ii, 64. Refl. pas. Aii binevoit a da următoarea înaltă rezoluţie: ,,Se reduce la arest pe trei luni de zile", mo (1860), 7/15. ■$> Intranz. !n starea de captivitate în care se vedea redus . . ., viaţa lui nu este o perderc pentru compatrioţii sei. cr (1846), 872/28. <$• Expr. A reduce (pe cineva) la tăcere = a face pe cineva să tacă. Ana îl reduse la tăcere cu o singură privire. C. Petrescu, c. v. 241. Domnul şi cucoana ascultă consternaţi, reduşi la tăcere. Sebastian, t. 120. întrebarea dacă biserica oficială mai corespunde chemării ... nu şi-o mai pun acum cîţiva izolaţi, uşor de redus la tăcere. Oţetea, r. 315. + (Franţuzism Învechit) A supune, a cuceri. Petru cei Şchiop pierdu un şir de zile şi de nopţi fără a putea reduce o casă! Hasdeu, i. v. 193. Sigmund Bathor . . . vru tcara să-ţi reducă. Alecsandri, p. iii, 253. 6. Tranz. (Chim.) A efectua o reducere (II 5). Cf. Ioanovici, tehn. 39, Macarovici, ch. 248, dn2. 7. Tranz. (Franţuzism rar) A transforma. Şăineanu. A reduce griul în făină. id. ib. — Prez. ind.: redăc. — Şi: (Învechit) rădiice vb. III. — Din lat. reducere, fr. râduire. REDt'CERE s. f. Acţiunea de a (se) reduce şi rezultatul ei. 1. (învechit) Readucere. Ioann Zamoski foarte tare s-au amestecat în reducerea lui Sigismund Batori în Ardeal. Şincai, hr. ii, 280/35. II. 1. Micşorare, scădere, diminuare, reducţie (1). Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Scriitorul, lipsit şi de posibilitatea de a reliefa prin intonaţie şi prin melodia frazei comunicarea sa, va trebui să caute compensaţii. . . într-o mai scrupuloasă alegere lexicală . . ., în reducerea brevilocvenţei. Puşcariu, l. r. i, 57. Reducerea preţurilor de vînzare, ca urmare a creşterii rentabilităţii întreprinderilor, înseamnă creşterea puterii de cumpărare a salariului real. contemp. 1952, nr. 285, 2/1. Mijloacele principale de reducere a preţului de cost sînt aplicarea regimului de economii şi ridicarea productivităţii muncii. Lupta de clasă, 1953, nr. 3—4, 90. Echipa ... a reuşit ca, prin reducerea consumului specific de materiale şi combustibil, să realizeze economii. Scînteia, 1954, nr. 2 886. + Micşorare a preţului unei mărfi, rabat. Un părinte care a tîrguît. . . îmbrăcăminte pentru copii a obţinui o reducere de o mie de lei la un preţ de trei mii cinci sute. Brăescu, o. a. ii, 382. Soldul, soldul! Reducere 30%! striga... cel care făcea reclamă magazinului. Barbu, p. 171. + Micşorare a numărului de detalii; sintetizare. A îmbogăţit mijloacele de expresie picturală prin varietatea, bogăţia şi intensitatea culorilor, . . . prin reducerile îndrăzneţe şi prin felul larg şi îndrăzneţ de a compune. Oţetea, r. 288. 2. Restrlngere, limitare, mărginire. De aci nu se poate deduce imposibilitatea reducerii faptelor parţiale la un lip general. Petică, o. 453. 3. Aducere la o formă mai simplă; simplificare. Tendinţa general romanică de reducere a flexiunii şi de dezvoltare a analitismului n-a fost niciodată părăsită. Graur, n. p. 143. Un alt fenomen remarcabil este reducerea diftongului românesc oă la 6. scl 1958, 54. + (Mat.) Transformare pe baza regulilor de calcul a unei egalităţi sau inegalităţi pentru obţinerea celei mai simple forme a egalităţii sau a inegalităţii respective; reducţie (2). Cf. Asachi, Aritmetica, 53v, 55r, id. Alghebra, 5»/20, 7r/l, Lazăr, a. 56v/13. <> Reducere la unitate — transformare a unui raport numeric în alt raport echivalent, unul dintre termeni avînd acum valoarea 1. Cf. Climescu, a. 239. Reducere la un singur (sau la acelaşi) numitor = aducere la acelaşi numitor. Reducere la acelaşi numitor. Heliade, a- 34/21, cf. Asachi, m. 63/15, Culianu, a. 48. 4. înrăutăţire a stării sau a situaţiei cuiva. Cf. reduce (II 4). Se vorbeşte . . . despre dări pe sama oştilor, despre reducerea iobagilor şi a şerbilor, despre gătirea nobililor la războiu. Şincai, hr. ii, 282/27. Corpuri mici [de moşie] se aglomerează în latifundii prin căsătorii, cumpărări, . . . prin reducerea micilor proprietari liberi, care nu-şi mai pot plăti datoriile. Oţetea, t. v. 38. 5. (Chim.) Proces invers oxidării, caracterizat prin îndepărtarea oxigenului dintr-un compus oxigenat; p. g e n e r. orice reacţie în care un atom sau un ion cîştigă electroni, der. 6. Operaţie logică de probare a corectitudinii modurilor silogistice. Cf. der. -0» Reducere la absurd v. absurd. 7. (Med.) Metodă ortopedică prin care oasele luxate sau fracturate sînt puse la loc; reducţie (4). Reducerea luxaţiei claviculei se poate obţine prin tracţionarea puternică înapoi a umerilor. A. Pop, chirurg. 112. In fracturile cu deplasări sau în fracturile deschise, tratamentul va fi chirurgical, reducerea neputîndu-se face ortopedic. Belea, p. a. 128, cf. der. — PL: reduceri. — Şi: (învechit) răducere s. f. Asachi, Aritmetica, 53v, 55r, id. Ai.ghebra, 5^/20, 7r/l. — V. reduce. REDUCTIBIL, -Ă adj. 1. Care se poate reduce (II I). Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. 2. Care se poate reduce (II 2), care se poate simplifica. Toţi erau reductibili la aceeaşi esenţă sufletească a povestitorului. Perpessicius, m. iii, 6. Ele nu fac decît operaţii de adunare şi de scădere, toate celelalte operaţii aritmetice fiind reductibile la acestea, v. rom. iunie 1958, 92. — Pl.: reductibili, -e. — Din fr. râductible. DEDUCTIBILITATE s. f. însuşirea de a fi reductibil. Cf. Şăineanu, Barcianu, dl, dm, dn2. — Din fr. reductibilite. REDUCTtiR, -OARE adj. X. (Chim.; şi substantivat, m.) (Substanţă chimică) care în prezenţa unei alte substanţe cedează electroni pe care îi captează substanţa care e redusă. Gaz reductor. Marin, pr. i, 148/5. Substanţele reducătoare în reacţii chimice primesc oxigen sau cedează electroni. Macarovici, ch. 249. 2. (Tehn.; şi substantivat, n.) (Aparat sau mecanism) care reduce o viteză, o presiune etc. Angrenajul reductor . . . permite realizarea încă a patru viteze reduse. Ioanovici, tehn. 243, cf. Soare, maş. 144, nom. min. i, 44, mdt. Se rupse axul reductorulut de la banda de cocs mărunt, contemp. 1954, nr. 420, 2/3. Echipa . . . lucrează la Întreţinerea reductorului de 3 ţoii. Scînteia, 1960, nr. 4 856. — Pl.: reductori, -oare. — Şi: reducătâr, -oare adj. — Din fr. reducteur. — Reducător, după reduce. REDUCŢIE s. f. 1. Reducere (II 1). Se va urma aşa o reducţie de 2 şelinghi pe an. cr (1846), 221 /28. S-a declarat în contra reducţiei acestei laxe. ib. 106V4. Anunţiata reducţie a armiei franceze. Românul (1857), nr. 27 , 43/81, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, -w. A voit să spună că . . . reducţia mi jloacelor materiale era convenabilă, contemp. 1948, nr. 111, 5/2. + Reproducere obţinută prin micşorarea dimensiunilor; copie în mic a unui obiect. (Fig.) Pompa de la curtea domnului era reducţiunea celei de la Ţarigrad. Mace-donski, o. iv, 117. + Adaptare pentru pian a unei lucrări simfonice sau de operă. V. aranjament. Cf. DN2. 2. (Mat.) Reducere (II 3). Această reducţie să face în două feliuri. Asachi, e- ii, 7/5. Trebuie să li se facă reducţia pentru a simplifica, elem. alg. 18/30. Această simplificare a unei espresluni algebrice în privinţa termenilor simili se numeşte reducţiune. Culianu, a. 6. 3. (învechit) împărţire, divizare. Fiind nevoie d-a 3116 REDUCŢIUNE - 258 - REDUTABIL face împărţeala în proporţie cu ce avea să ia fiecare, avură trebuinţă de cineva care să facă reducţie şi se adresară spre aceasta la cadiul de la Giurgiu. Bălcescu, m. v. 50. 4. (Med.) Reducere (II 7). Cf. Bianu, d. s. 5. (Tehn.; concretizat) Piesă de legătură, filetată sau nefiletată, prin intermediul căreia se realizează o asamblare demontabilă Intre două piese tubulare sau de alt fel, cu secţiuni sau cu dimensiuni diferite. Cf. NOM. MIN. I, 44, MDT, DER. — Pl.: reducţii. — Şi: reducţiâne s. f. Din fr. rfiductlon. REDUCŢltfNE s. f. v. reducţie. REDUCŢIRUl vb. IV v. reduţirui. REDUNDĂ vb. I. Intranz. (Rar) A se găsi din belşug, a abunda. Cf. Alexi, w. — Prez. ind. pers. 3.: redundează. — Din lat. redundare, fr. redonder. REDUNDANT, -Ă adj. 1. Referitor la redundanţă (1), care prezintă rendundanţă, care este In plus, inutil. Cf. Barcianu. Se pot face aprecieri asupra caracterului economic sau redundant... al unui sistem morfologic, scl 1960, 25. 2. (Rar; despre stil) Care prezintă redundanţă (2). dns. Stilul redondant-asociativ al lui Iorga se unduieşte cu graţie, contemp. 1966, nr. 1052, 1/6. <0> (Prin analogie) Eşti dispus a o interpreta în stil baroc: puţin redondant, solemn ceremonios şi corect jalnic, rarefiind trilurile. Călinescu, c. o. 164, cf. l. rom. 1966, nr. 3, 222. — Pl.: redundanţi, -te. — Şi: redondânt, -ă adj. — Din fr. redondant. REDUNDANŢĂ s. f. 1. Defect stilistic constînd in abundenţa inutilă a expresiilor, a cuvintelor sau a imaginilor !n formularea unei idei. V. poliloghie. Cf. Alexi, w., der. 2. (Telecomunicaţii) Exces de semnale faţă de strictul necesar pentru transmiterea unei anumite cantităţi de informaţie, der. 3. (Lingv.) Surplus de comunicare care asigură exactitatea transmiterii ei. Sistemul sufixai al limbii franceze are un grad de redondanţă mai mare decît sistemul limbii române, l. rom. 1959, nr. 3, 104. Strîns legată de problema tratată în paragraful anterior este problema redondanţei grupurilor consonantice iniţiale. fd iii, 25. In limbajul lingvisticii matematice apare des termenul redundanţă, preluat din teoria informaţiei, l. rom. 1962, nr. 3, 232, cf. der. — Şi: redondănţă s. f. — Din fr. redondance, engl. redundancy. REDUPLECĂ vb. I v. reduplica. REDUPLECÂRE s. f. v. reduplicare. REDUPLICA vb. I. Tranz. 1. (Rar) A dubla. Cf. Calendariu (1794), 28/26, Barcianu, dn2. 2. (Lingv.) A repeta exact sau aproximativ unul sau mai multe elemente dintr-un cuvînt sau cuvîntul Întreg, pentru a da cuvintului altă valoare morfologică sau stilistică sau pentru a forma un cuvint nou. Cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, cade, Scriban, d. — Prez. ind.: redăplic. — Şi: (învechit) reduplecâ vb. I. DDRF. — Din lat. reduplicare. REDUPLICARE s. f. (Lingv.) Acţiunea de a r e-duplica şi rezultatul ei; reduplicaţie. Cf. ddrf, Puşcariu, l. r. i, 100. în latineşte mai există un număr de verbe care formează perfectul cu reduplicare. Graur, f. l. 175. Latina moşteneşte din indo-europeană perfectul cu reduplicare. ist. l. rom. i, 180. — Pl.: reduplicări. — Şi: (învechit) redupleeâre s. f. DDRF. — V. reduplica. REDUPLICATfV, -Ă adj. Care exprimă o repetare. „Re" e o particulă reduplicativă. Şăineanu, cf. cade, Scriban, d., dn2. — Pl.: reduplicalivi, -e. — Din fr. rfiduplieatif. REDUPLICĂŢIE s. f. (Lingv.) Reduplicare. Cf. Barcianu, cade, dl, dm, dn2. — Pl.: reduplicaţii. — Şi: (învechit) reduplica ţiu ne s. f. Şăineanu, Barcianu, cade. — Din fr. reduplica tion, lat. reduplicatio, -onis. REDUPLICAŢIUNE s. f. v. reduplicaţie. REDt'S, -Ă adj. 1. Scăzut, micşorat; mic. Cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. La gît poartă veşnic acelaşi colier: o piesă redusă de cinci lei, prinsă într-un lănţişor subţire de argint. Brăescu, o a. i, 8. Sînt silit să merg cu viteză redusă. Sebastian, t. 95. Cînd revenim de la naraţiunile scriitorului la scenele dialogate, avem impresia de a trece de la auxiliar la esenţial, de la articulaţiile cu valoare artistică redusă la planul viu al creaţiei. Vianu, a. p. 55, cf. 227. Aveau o stimă foarte redusă pentru celelalte familii aristocratice. Călinescu, s. 461. Fertilitatea solului era redusă din cama exploatării neraţionale. Lupta de clasă, 1962, nr. 1, 27. Iarna este anotimpul în care activitatea în agricultură este mai redusădecît în celelalte sezoane ale anului. gî 1962, nr. 685, 3/1. (Mii.) Termen redus = stagiu militar cu o durată mai mică, de care beneficiază absolvenţii unei facultăţi. De faţă erau aproape toţi sergenţii şi caporalii cu termen redus. Beniuc, m. c. i, 383. Tragere redusă = tragere de exerciţiu. A doua zi execută cîteva şedinţe de tragere redusă şi a treia zi îi pune în mînă cartuşul de război. Brăescu, m. b. 130. + (Lingv.; despre sunete) Slab perceptibil. în vechea slavă era o vocală redusă, care în sîrbă, cehă şi polonă a dispărut. Graur, i. l. 17. 2. Restrîns, limitat, mărginit. Avea un vocabular cam redus. Brătescu-Voineşti, p. 146. Aveam un simţ al datoriei destul de redus. Vlasiu, d. 290. Pentru noi, reduşi numai la cei cîţiva iepuri jigăriţi din preajma oraşului, însemna un vînat aproape exotic. Voiculescu, p. i, 184. Era, după opinia tuturor, un „băiat bun“, însă cu orizont redus. Călinescu, s. 256. 3. (Despre oameni; adesea însoţit de determinările „mintal", „la minte") Care are o putere de înţelegere limitată; mărginit, prost; (despre mintea sau manifestările oamenilor) care arată posibilităţi limitate dc judecată, de înţelegere; lipsit de agerime, de profunzime; mic (VI 3); obtuz (3). Lumea îl socotea cam redus la minte. Călinescu, s. 11. (Substantivat) E unicul caz cînd un redus mintalse poale face bine. id. c. o. 22. 4. (Chim.; despre substanţe) Care a suferit operaţia de reducere (II 5). Cf. Poni, ch. 91. — Pl.: reduşi, -se. — V. reduce. REDtfT s. n. v. redută. REDUTĂ vb. I. Tranz. (Franţuzism rar) A se teme. Alexi, w. — Prez. ind.: redutez. — Din fr. redouter. REDUTĂRIL, -Ă adj. Care inspiră teamă, frică; de temut. Moartea este cea mai redutabilă, pentru perioada de la unu plnă la 7 ani. Barasch, i. 134/20. Acest animal bizar avea . . . dinţi foarte ascuţiţi şi redutabili. Isis (1859), 71/8, cf. Alexi, w. Puterea ei s-a exercitat în alt domeniu, şi încă în chip redutabil. Sadoveanu, o. xiv, 316. Şi-a stăpînit cu buzele slrînse toate informaţiile pe care mi le-ar fi putut da, încredinţată că „inspecţia" aceea e a unui cunoscător redutabil, id. ib. xviii, 594. Cînd proviziile întîrziau sau nu veneau în cantităţi suficiente, el trimitea pe redutabilii săi cîrjalii să le ia singuri. Oţetea, t. v. 94. 3132 REDUTĂ - 259 - REESCONT — Pl.: redutabili, -e. — Din fr. redoutable. REDUTĂ s. f. 1. Lucrare de campanie de formă poligonală, construită pentru apărarea circulară şi care constituia ultimul punct de sprijin In cadrul poziţiilor fortificate; mic fort de apărare, înconjurat de şanţuri. V. meterez, baricadă, fortificaţie. Au rădicat şanţuri de. bătaie (reduturi). Teodo-novici, i. 219/17. Un ofiţer . . . împreună ca 3 asemenea ostaşi, treetnd şanţu şi aruneîndu-să în redut, acolo au găsit moarte, cr (1 829), 101/7, cf. Sta.ma.ti, d. Allah! Allah! turcii răcnesc, Sărind pe noi o sută, Noi punem steagul românesc Pe crîncena redută. Alecsandri, Poezii, 443. Se aruncă asupra teribilei redute. Maiorescu, d. ii, 95. Cînd în dramele noastre naţionale . . ., ţăranii, în redutele de la Griviţa, rostesc cuvîntări patriotice, apoi de bună samă aceste lucrări sînt parodia artei, nu artă. Gherea, st. cr. ii, 68, cf. ddrf, Şăineanu. Şi era prin şanţ pierlre şi văzduhul tremura. Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era. Coşbuc, p. ii, 44, cf. Barcianu, Alexi, w. Aici la Plcvna . . . şi-a făcut Osman bîrlog şi l-a încins şi l-a întărit cu vreo treizeci de reduţi. Galaction, o. a. i, 266, cf. h xviii 314. Făcuseră pe aici, prin vecinătăţi, redute după cari se ascundeau de frica turcilor. Rădulescu-Codin, l. 88. Cînd am ajuns îniîi la Plevina, am făcut rădute. Graiul, i, 199, cf. alr ii 4 949/762. •$> F i g Ana se înăbuşă în reduta ei de lînă şi puf. Vinea, l. ii, 132. 2. (învechit) Local public de petrecere cu muzică şi dans. în fruntea salei dietale, care nu era alia decît sala vechiului redut de baluri, postaseră pe garda naţională. Bariţiu, p a. ii, 145, cf. i, 362. Mine . . . va fi iluminaţie strălucită, serenadă cu muzică şi armonie, la redută. Negruzzi, s. i, 329. + Bal mascat. Cf. Stamati, d., Barcianu. Eminescu . . . începu să frecventeze pe ascuns redutele, adică balurile mascate, şi în cele din urmă teatrul. Călinescu, e. 74. — Pl.: redute şi (rar) reduţi. — Şi: (învechit) redfit (pl. reduturi) s. n., (regional) rădută s. f. — Din rus. pejţyT, germ. Redoute, fr. redoute. REDUŢIRUl vb. IV. Tranz. (Mat.; învechit) A reduce (II 3). într-acest chip facem şi cu celelalte, adeacă: să să reduţiruiască 103 580 puncturi în stîn-geni de direapiă cătră stînga. das 112/21. — Prez. ind.: reduţiruiesc. — Şi: reduc (irui vb. IV. aritm. (1805), 47/4. — Din germ. reduzieren. — Redutţirui, prin apropiere de reduce. REECHILIBRARE s. f. Revenire la starea de echilibru. dl, dm. O F i g . Ceea ce se pierde de obicei din vedere e faptul că orice act moral cuprinde un conflict, o rupere de echilibru. Şi apoi soluţionarea antagonismului printr-o nouă reechilibrare. Ralea, s. t. ii, 259. — Pl.: reechilibrări. — Pref. re- + echilibrare. REEDIFICA vb. I. T r a n z. A edifica din nou, a reconstrui. Cf. Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: reedifîc. — Pref. re- + edifica. REEDIFICĂRE s. f. Acţiunea de a reedifica. Cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: reedificări. — V. reedifica. REEDITA vb. I. Tranz. 1. A edita din nou, a publica într-o nouă ediţie; a retipări. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. (Refl. pas.) De nenumărate ori s-a reeditai opera lui Gogol şi operele celorlalţi mari clasici ruşi şi străini. Stancu, u.r.s.s. 100. <> (Complementul indică autorul a cărui operă este republicată) Vechi poeţi naţionali au fost scoşi din uitare, reeditaţi, Sadoveanu, e. 189. 2. Fig. A readuce în discuţie, a relua, a repeta o idee, o concepţie, un fapt etc. Caractertzînd acum pe domnul ucis, Radu Popescu nu mai crede că trebuie să reediteze laudele fără rezerve de odinioară, ci le temperează. Iorga, l. i, 187. Reeditează întîmplarea cu bietul naiv, care se învelise cu plasa de prins peşte. Galaction, a. 278. Reeditează argumente care au fost combătute la timpul lor. scl 1950, 105. Dacă ar fi — zise Siănică, reeditînd vechea discuţie cu bătrînul — ar fi venit pînă acum unul să ne vestească. Călinescu, e. o. ii, 245. <0> Refl. pas. Aţi crezut că se mai pot reedita basmele din cronici ’? C. Petrescu, r. dr. 180. + (Rar) A relua (o piesă de teatru). Se va reedita „Bălcescu", pe scena Naţionalului bucurcştcan care a consacrat piesa. t septembrie 1966, 4. — Prez. ind,.: reeditez. — Din fr. refditer. REEDITĂRE s. f. Acţiunea de a reedita şi rezultatul ei. Titlul exact este „Limba în circulaţiune"; . . . eu am folosit-o în reeditarea, sub formă de texte alese. Graur, f. l. 6. Culegerile . . . meritau o reeditare. ll i, 76. Reeditarea acestui roman . . . îmbogăţeşte repertoriul lecturilor noastre, s februarie 1960, 49. — Pl.: reeditări. — V. reedita. REEDUCĂ vb. I. Tranz. 1. A reface educaţia greşită a cuiva; a da cuiva o nouă educaţie. Poate că de-ar fi fost mai tînără, Caly putea fi reeducată. Călinescu, s. 701. ||2. A deprinde un infirm să lucreze numai cu partea corpului rămasă sănătoasă; a deprinde un organ să funcţioneze din nou. Cf. dl, dm. — Prez. ind.: reedilc. — Pref. re- + educa. Cf. fr. r e 6 d u q u e r . REEDUCARE s. f. Acţiunea de a reeduca şi re-rezultatul ei. 1. Cf. reeduca . Institut de reeducare morală. cod. pen. r.p.r. 89. Ceea ce nu poate face . . . un psihopat în stare de reeducare e să înceapă sau să termine o acţiune. Ralea, s. t. ii, 66, cf. 276. Construirea comunismului cere o reeducare economică a societăţii în condiţiile căreia . . . proprietatea socialistă să devină în ochii tuturor membrilor săi baza de neclintit a noii societăţi. Lupta de clasă, 1 953, nr. 9, 42. 2. Cf. reeduca (2). Reeducarea vederii bino-culare se face prin exerciţii speciale, abc săn. 345. — Pl.: reeducări. — V. reeduca. REEL, -Ă adj. v. real2. REELIGÎBIL, -Ă adj. (Despre persoane) Care poate fi ales din nou într-o funcţie pe care a mai ocupat-o. Cf. Şăineanu, Hamangiu, c. c. xxvii, Barcianu, Alexi, w — Pl.: reeligibili, -e. — Şi: realegibil,-ă adj. Barcianu, Alexi, w. — Din fr. râiligible. — Realegibil, prin apropiere de realege . REELIGIBILITĂTE s. f. (Rar) Calitatea de a fi reeligibil. Cf. cade. — Din fr. reeliţfibilitS. REEM1GRAŢIUNE s. f. (Rar) Emigrare din nou. Cf. Şăineanu, d. u. — Pref. re- + emigraţiune. REESCdNT s. n. Operaţie prin care o bancă vinde, înainte de scadenţă, altei bănci cambii la ordinul său, Sn scopul accelerării rotaţiei capitalului şi lărgirii plasamentelor; reescontare. V. scont. Cf. Gheţie, r. m. Procentul dc reescont totdeauna trebuie 3146 reesconta — 260 — REFACERE să fie mai mic ca procentul de scont. I. Panţu, pr. 46, cf. Alexi, w., der. — Şi: resc6nto s. n. Gheţie, r. m., Alexi, w. — Din fr. răescompte. — Resconto < it. risconto, germ. Riskonto. REESCONTA vb. I. Tranz. A efectua un rees-cont. Un bancher sau o bancă, care a scontat multe poliţe, va putea, dacă are lipsă de numărar, să reesconteze poli fele, ce le are tn portofoliu ... la un alt bancher sau bancă mai mare. I. Panţu, pr. 46, cf. dn*. — Prez. ind.: reescontez. — Din fr. rfiesconipter. REESCONTARE s. f. Acţiunea de a reesconta; reescont. — V. reesconta. REEVALUA vb. I. Tranz. A evalua din nou. (Fig.) Pe baza studiilor proprii, ei au reevaluat întreaga istorie umană, cf 1962, nr. 1, 26. — Pronunţat: -lu-a. — Prez. ind.: reevaluez. — Pref. re- + evalua. Cf. fr. riivaluer. HEEVALUÂHE s. f. Acţiunea de a reevalua şi rezultatul ei. dl, dm. — Pronunţat: -lu-a-. — Pl.: reevaluări. — V. reevalua. REEXAMINA vb. I. Tranz. 1. A examina din nou pe cineva (cînd primul examen n-a fost concludent). A trebuit totuşi să-l reexamineze In comisia din care făceam parte eu. I. Botez, b. i, 101. 2. A lua din nou in discuţie o lucrare, o problemă etc., a cerceta, a studia din nou. (Refl. pas.) Toate preţurile obiectelor din magazin se reexaminează. CXlinescu, s. 70. — Prez. ind.: reexaminez. — Pref. re- + examina. REEXAMINARE s. f. Acţiunea de a reexamina şi rezultatul ei. 1. Cf. reexamina (1). Am să cer inspectoratului reexaminarea. Preda, m. 299. 2. Cf. reexamina (2). Ai impresia că trebuie să consimţi la o adevărată reexaminare a multor valori literare anterioare, contemp. 1956, nr. 488, 3/5. — Pl.: reexaminări. — V. reexamina. REEXPEDlA vb. I. Tranz. A expedia din nou. Cf. DN2. — Pronunţat: -di-a. — Prez. ind.: reexpediez. — Din fr. r£exp6dier. REEXPORTA vb. I. Tranz. A exporta mărfuri importate (fără a le supune vreunei prelucrări). Cf. DER, DN2. — Prez. ind.: reexportez. — Din fr. răexporter. REEXPOZiŢIE s. f. (Muz.) Secţiune a unei sonate, a unei fugi etc. care se repetă; repriză. Reexpoziţia . . . reuşeşte să îmbogăţească atmosfera visătoare de la Început. m 1962, nr. 4, 33, cf. dn*. — Şi : reexpoziţiune s. f. dn2. — Din fr. reexposition. REEXPOZIŢIUNE s. f. v. reexpoziţle. REF s. n. v. rlf. REFACE vb. III. 1. Tranz. A face din nou ceva (rău făcut), a drege, a repara; a schimba, a transforma. Cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Au imprimat o direcţie nouă întregii psihologii,. . . „refăcînd" toate capitolele. IbrXileanu, s. 224. Stinsese becul de pe noptieră de cîteva ori şi iot de atîtea ori ll reaprinsese, ba să refacă un calcul salvator, ba să controleze un preţ al zilei. Rebreanu, r. i, 45. Hristudorache refăcu telegrama pe un al doilea sfert de hîrtie. Galaction, o. a. i, 115. Pe urmă, intimidat, refăcu întrebarea: — Aici şade d. Constantin Giurgiuveanu ? CXlinescu, e. o. i, 11. Muncitorii îşi iau angajamentul ca în 12 ore, cu experienfa pe care o au acum, să refacă proba. Ba-ranga, i. 218. (Refl. pas.) Vechile încăperi s-au schimbat, s-au refăcut. VlahuţX, o. a. ii, 140. Fig. Redă-mi puterea biruinţa, Refă-mă omul care-am fost. Macedonski, o. i, 38. Vreau . . . să refac, sub zodia generoasă de azi, existenta lui sfărîmată. CXlinescu, s. 61. Trebuia, totuşi, să-ţi refaci un cămin. H. Lovinescu, t. 327. (Refl.) Sînt bătrîn fireşte şi ştiu că de la vîrsta mea-ncolo nu se mai reface o viată trăită. Caragiale, o. vii, 247. S-a refăcut singură, aşa cum se refac toate vieţile, din rămăşiţi şi din umilire. C. Petrescu, î. ii, 175. Uite şi la Dan cum s-a refăcut; de cînd si-a găsit un rost, e altul. H. Lovinescu, c. s. 75. 2. Tranz. şi refl. A readuce sau a reveni la starea (bună) In care a fost mai înainte; a (se) restabili. Avuse un moment iluzia că acest strănepot de împărat grec . . . li-ar putea reface statul sfărîmat. Iorga, l. i, 441. Nici un semn nu mai rămăsese că au spart pe aici obuzele. Viata se refăcuse îndată. C. Petrescu, î. ii, 204. Am jucat la ruletă şi-am pierdut tot ce aveam asupra noastră . . . Ne-ar trebui o mie de lei, să ne refacem. Stancu, r. a. v, 406. <£> Refl. pas. Gospodăriile se refăceau din greaua criză prin care trecuseră. Preda, m. 63. Tranz . A reconstrui; a restaura. Mănăstirea fu arsă . . . la 1145, refăcută după patru ani. Iorga, l. ii, 158. La cîţiva paşi, se întinde peste Guadalaquivir vechiul pod roman, refăcut de arabi. Ralea, s. t. i, 346. + Refl. (Despre ţesuturi) A se regenera. Crestăturile păreau foarte vechi, fiindcă scoarfa [copacului] se refăcuse. Galaction, o. 210. + Refl. Fig. (Despre fiinţe) A se întrema, a se restabili (după o boală), a se însănătoşi. Revine bolnav la Madrid, nu se poate reface şi . . . moare. Oprescu, s. 218. 3. T r a n z . A constitui din nou; a reconstitui. Noile cărţi de călătorie . . . refac treptat pentru noi imaginea hunii, s ianuarie 1961, 63. Am încercat Intr-un minut să refac povestea călătoriei. Barbu, p. 58, cf. 23. Refl. Toate se refac şi durează Cît o rază care tremură. Isanos, ţ. l. 40. (Refl. pas.) Masa de cărţi se refăcu imediat. C. Petrescu, I. i, 284. <0> Fig. A evoca. îşi refăcu faţa Otiliei, buclele ei aruncate peste urechi cu ajutorul pieptenului. CXlinescu, e. o. i, 287. 4. Tranz. (Regional) A fierbe ţuica a doua oară, a redistila (Furcenii Vechi — Tecuci). Cf. alr sn i h 252/605. — Prez. ind.: refăc. — Pref. re- + face (după fr. refaire). REFĂCERE s. f. Acţiunea de a (se) reface şi rezultatul ei. 1. Executare din nou; reconstruire. Cf. reface (1). Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Practic, accidentul se reducea la pierderea materialului lemnos şi la refacerea cofrajelor. CXlinescu, s. 105. <£• F i g. Trebuie o refacere de la temelie. . . . Trebuie dată la pămînt toată tencuiala coşcovită, tot fardul de civilizaţie. VlahuţX, o. a. i, 183. 2. Aducere din nou în starea (bună) de mai înainte; restabilire; reconstrucţie. Cf. reface (2). Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Să încăpăţinează să creadă că . . . războiul n-a dezlănţuit alte crize, decît deprecierea monetară şi problema refacerilor. C. Petrescu, î. ii, 219. La baza acţiunii de refacere şi reconstruire a ţării trebuie să stea deci refacerea şi dezvoltarea industriei grele. Scînteia, 1952, nr. 2 387. Prin tratament se urmăresc două scopuri principale: oprirea cît mai urgentă a hemoragiei şi refacerea cantităţii de slnge pierdută. Belea, p. a. 98. Ţara are nevoie de grîne! . . . Sîntem în refacere! LXncrXnjan, c. i, 101. + 3159 REFACŢIE - 261 - REFENEA Fig. întremare, Inzdrăvenire, Însănătoşire. In convalescenţă se ajută refacerea organismului prin administrare de vitamine, abc săn. 134. 3. Operaţie prin care o unitate militară este retrasă din luptă, pentru odihnă şi pentru completarea efectivelor şi a armamentului. E unul din puţinele regimente care n-au cunoscut refacerea! C. Petrescu, î. ii, 22. S-a aflat că regimentul e tn refacere; şi-a schimbat de trei ori locul de odihnă în cinci săptămtni. Sadoveanu, o. xvii, 256. Tot ca o rîmă se tîrau şi obuzierele spre locul lor de odihnă şi refacere. Pas, z. iii, 19, cf. L. rom. 1966, 276. — Pl.: refaceri. — V. reface. REEÂCŢIE s. f. (Comerţ; Învechit) Bonificare. Cf. Prot.-Pop., n. d., I. Panţu, c. 315, id. pr. 5, Alexi, w. — Pl.: refac fii. — Din fr. refaction. REFĂCUT, -Ă adj. (Despre industrie, agricultură, economie etc.; p. ext. despre regiuni, ţări etc.) Readus In starea de mai Înainte; restabilit. Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. + (Despre o lucrare, o casă etc.) Executat din nou, reconstruit; restaurat, reparat, dl, dm. + Fig. (Despre oameni) însănătoşit, Întremat, întărit, dl, dm. — Pl.: refăcuţi, -te. — V. reface. REFEC s. n. 1. (învechit; în forma răfrcc) Clrpă, petică. Cf. cuv. d. bătr. i, 298. 2. Cusătură cu ajutorul căreia se îmbină două bucăţi de pînză, ale căror margini se îndoaie şi se prind sub îndoitură, ca să nu se destrame; p. ext. tiv; (regional) refecătură. Cf. anon. car., Polizu, Cihac, ii, 311, ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., Grigoriu-Rigo, m. p. ii, 24, dr. iii, 685, Rădu-lescu-Codin, Ciauşanu, v. 195, com. din Braşov, alr i 1 758/200, 679, 986, alr ii 3 513/886, ib. 5 771/192, 791, alr sn iv h 1 175/791, ib. h 1 206/791. Expr. A lua (pe cineva) la refec sau (rar) a trage cuiva un refec = a mustra (pe cineva) cu asprime, a-1 critica, a-i cere socoteală despre ceva, a-i lua din scurt. Cu drept cuvînt ne poate lua la refec adversarii. Caragiale, o. vii, 235. Omul nostru îl ia la refec şi-i dete după ceafă vro cîfiva pumni. Ispirescu, ap. tdrg. Mai tîrziu aude iarăşi De-un talent c-a răsărit . . . Furios se-nchide-n casă, Şi-i ia cartea la refec. Vlahuţă, o. a. i, 175, cf. Pamfile, j. ii, 163. Nimeni nu l-a luat la ,,refec" pe Sava. Klop-ştock, f. 194. Pe urmă o să-i ia la refec şi-o să-i frece pînă o să scoată uniul din ei. Stancu, r. a. iv, 125. îl luai la refec şi pe doctor şi le făceai de două parale pe femei că n-au grijă dc mîncare. Pas, z. ii, 120. Aflînd ce lucrează moşul printre oameni, i-a tras un refec, il 1962, nr. 1, 37, cf. Ciauşanu, v. 195, Coman, gl. + Fîşie îngustă de pînză, postav etc. cusută ca garnitură de altă culoare la unele articole de îmbrăcăminte, mai ales pentru a marca anumite cusături. Regimente pedestrime cunoscute pe atunci cu numele Carol Ferdinand cu refrec vînăt, Leiningen . . . cu galbin şi Turski cu verde. Bariţiu, p. a. ii, 219. — Pl.: refecuri, (regional) refece (alr i 1 758/890, 896). — Şi: (regional) răfec (alr ii 5 771/791, alr sn iv h 1 175/791), (învechit şi regional) refrec (anon. car., com. din Braşov, alr i 1 758/200, alr ii 5 771/ 192), (Învechit) răfrcc s. n. — Cf. refeca. REFECA vb. I. Tranz. 1. A coase cu refec; p. ext. a tivi. Cf. Polizu. Fămeia ... coase, face nădragi, . . . cămaşă, mintean şi refeacă obielili. Jipescu, o. 35, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., Şăineanu, d. u., Rădulescu-Codin, alr i 1 297/885, ib. 1 757/ 885, ib. 1 874/746, alr sn iv h 1 206. + F i g . (Regional) A lua (pe cineva) la refec. Rădulescu-Codin. 2. A detaşa cu ferăstrăul marginile teşite ale scln-durilor brute, pentru a obţine scînduri paralelipipedice. DL, dm. — Prez. ind.: refic, pers. 3 şi (învechit şi regional) refeăcă. — Şi: (regional) răfecă (alr sn iv h 1 206/ 791), refrecă (alr i 1 757/186, 200, alr sn iv h 1 206/ 728), răficâ (ib. h 1 206/605) vb. I. — Cf. lat. refrico, - are. REFECARE s. f. Acţiunea de a refeca şi rezultatul ei. 1. Cf. refeca (I). Cf. Polizu. 2. Cf. refeca (2). Cf. mdt. — Pl.: refecări. — V. refeca. REFECAT1, -Ă adj. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Cusut cu refec (2); p. ext. tivit. Lăsa să se vază braţele sale albe prin cămaşa de borangic subţire şi refecată cu bibiluri. Filimon, o. i, 179. <$> Fig. li jucau fără astîmpăr ochişorii vioi şi refecaţi, sclipind de vicleană răutate. M. I. Caragiale, c. 45. Cu ochi bolboşaţi, Roşii refecaţi. Păsculescu, l. p. 289. — PI.: refecaţi, -te. — V. refeca. REFECĂT2, «Ă adj. v. fcrecat. REFECĂTURĂ s. f. (Regional) Refec (2); p. ext. tivitură. Cf. Polizu, Barcianu. Cusutura la astfel de cămeşă este de două feluri: cu răfecătură, cînd se răsuceşte pînza distrămată şi apoi se coasă. . . , ori tivind, cu supunere, şi apoi ctisut în urma acului, şez. ix, 37, cf. alr i 1 758/746, 984. — Pl.: refecăluri. — Şi: răfecătură, (învechit) ră-frecătură (cuv. d. bătr. i, 298) s. f. — Refec + suf. -ătură. REFECTOR s. n. v. refectorlu. REFECTORIU s. n. Sală de mîncare într-un internat, într-o mănăstire etc.; sufragerie. Locuinţele monahilor sînt clădite în formă de cruce, avînd în centru o sală mare, rotundă, ce servă de refectoriu. Filimon, 0. i, 308. Prea curînd ajunserăm în refectoriu şi braţul ei . . . trebui să-l las. f (1872), 19, cf. Şăineanu, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. Imagini prea bine cunoscute îmi defilau pe dinaintea ochilor. Dormitoarele cu paturi aliniate, . . . refectorul cu mesele aliniate . . . , fronturile. Brăescu, a. 156, cf. 114. Şedeau în aceeaşi casă, cu aceleaşi mobile şi acelaşi refectoriu. Călinescu, c. 108. — Pl.: refectorii. — Şi: (rar) refector (pl. refec-toare) s. n. — Din lat. refectorium, fr. răfectoire. REFENEĂ s. f. 1. (învechit) Sumă de bani repre-zentlnd contribuţia cuiva la o cheltuială făcută în comun (la o petrecere, la o consumaţie etc.); cotă-parte. Pentru mîncarea să nu facă răfenea nice mireanul, nice cliricul (a. 1652). ap. tdrg. Ş-au plătit toţi refencaoa. Bărac, t. 14/12, cf. Cihac, ii, 607, ddrf, Şăineanu, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., 1. Brăescu, m. 70. <$> (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Trimitea cu urcioarele *în tîrgu Antonie Vodă şi fie-său Neagul Vodă cu bani refenea, dă cumpăra vin de bea. Radu Popescu, cm i, 410. <0> Expr. (Regional) A lua (pe cineva) la refenea = a cere (cuiva) socoteală despre ceva, a lua (pe cineva) la rost. Cf. Tomescu, gl. + Sumă datorată de cineva; datorie. Pînă mai pe urmă, în loc de mulţămită, am rămas în mijlocul târgului ocărit, şi nice refeneao di pe iarbă, cîi au mâncat calu lui, nu mi-au plătit (a. 1770). Iorga, s. d. xii, 85, cf. LM. 2. (Popular) Petrecere în comun, chef. Intru în circiumă, unde fac refenea oameni mulţi. Caragiale, o. i, 140, cf. ddrf, Gheţie, r. m., şio 12, 300. Şi soţi-mi fură înjunghiaţi in juru-mi Neîncetat, cum 3170 REFENEALĂ - 262 — REFERI sint tăiaţi grăsunii Dc refenea, de nunlă ori de praznic. Murnu, o. 192, cf. Şăineanu, d. u. Nu l-am văzut niciodată ca pe alţii, să sc îmbete la refenea. îl septembrie 1961, 14. Iar pă la nunţi, cumetrii, refenele, cîte unu . . . pune pă lăutari . . . să cînte. şez iii, 36. Drag mi-a fost la refenea Cu voinici de seama mea. mat. folk. 380. M-ai văzut la refenea Cu mulţi fraţi de seama mea. Mateescu, b. 81, cf. Vîrcol, v. 98, Ciauşanu, v. 12, gr. s. iv, 134. M-ai văzul la refenea Şi-mi venişi c-o vorbă rea. ant. lit. pop. c, 478, cf. a v 15. (în poezia populară; în formule stereo-tipe) Busuioc şi refenea, M-o urît mîndruta mea. i. cr. iii, 374. Frunză verde refenea, Saraca muierea mea S-o dus în crîşmă şi bea. şez. xix, 83. + P- ext. Circiumă. Cf. ddrf, Tomescu, gl. + (Bucov.) Petrecere cu mîncare, băutură şi dans, care. se face in seara de lăsatul secului. Cf. Marian, s. r. i, 267. 3. (Regional) Batjocură; bătaie. Com. din Straja — Rădăuţi. <$> Expr. A trage (cuiva) o refenea = a lua in rîs. Marian, s. r. i, 270. 4. (Regional; in forma refenel; urmat de determinări introduse prin prep. ,,de“) Cantitate mică. Cînd era tocmai să începem a clădi stogul, a dat D[umne]zeu un refenel de ploaie şi am rămas cu fînul neclădit. Com. din Vicovu de jos — Rădăuţi. (Glumeţ) I-am dat eu lui George pentru asta un refenel de bălaie, ib. — Pl.: refenele. — Şi: rafineâ (Marian, s. iî. i, 267, com. Furtună, Glosar reg.), răfenea, refeneălă s. f., refenel s. n. — Din tc. refene. REFE1VEÂLĂ s. f. v. refenea. REFENI-X s. n. v. refenea. REFERA vb. I v. referi. REFERAT s. n. Dare de seamă, scrisă sau orală, asupra unei cărţi, a unei activităţi etc.; scurt raport scris pe marginea unei cereri, a unui act etc. Asupra referatului (doclad) a departamentului. ar (1838), 2,'!91/6. Hotărîrea Sfatului însemnată pe referatul visteriei (a. 1844). Uricariul, viii, 97, cf. Stamati, d. înţelegem că trebuie a zice mai bine . . . referai decît doclad. rom. lit. 167J/6- Crede că. . . referatele despre Asocia-ţiunea transilvăneană . . . produc un folos. Maiorescu, cr. i, 278, cf. ddrf, Şăineanu, Giieţie, r. m. Tribunalul asupra referatului nu va puica face alie verificări decît cele arălate la articolul precedcnt. Hamangiu, c. c. 73, cf. Barcianu. Primi un referat cît se poate de odios. Sbiera, f. s. 378, cf. Alexi, w. Fac un mic referat asupra volumului cetit. Sahia, u.r.s.s. 129. Cei în drept studiază problemele, alcătuiesc referate sau întocmesc situaţii, v. rom. ianuarie 1954, 76. Bănuiesc că nu va reuşi nici'dală să se descurce în îneîleirile referatelor, scrise cu o caligrafie lăbărţată, v. rom. octombrie 1963, 22. + Expunere succintă asupra unei probleme, a unui subiect ştiinţific, literar etc. Se foloseşte şi metoda referatelor [la seminarii]. contemp. 1951, nr. 224, 3/6. Se anunţă cîteva referate interesante, t decembrie 1962, 34. Referatul prezentat în consfătuire s-a oprit îndelung la problemele predării, gî 1963, nr. 692, 3/1. — Pl.: referate. — Din germ. Referat. REFERAŢIV, -Ă (Rar) Care ţine de referat, cu privire la referat. Lucrare cu caracter referativ. scl 1960, 183. — PI.: referatini, -e. — De la referat. REFERENDÂR s. m. (învechit) Referent. în să-borul de la Bazilia fiind referindar cânţiloriului, despre partea sinodului, mult au scris micşurînd cinstea şi puterea papii. Cantemir, hr. 115. îl însărcinăm cu nume de referendariu învăţăturilor publice (a. 1828). Uricariul, iii, 37, cf. Stamati, d., ddrj*. Se vede în jurul lor o întovărăşire dc dregători şi dc curteni carc se numesc comiţi, domestici, castelani, referendari, ca-merari. Xenopol, i. r. ii, 39, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., nom. prof. 66. Revista ieşise din dorinţa ministrului Harel, care îndemnase pe Coşbuc şi Vlahuţă, referendari literari ai Casei şcoalelor, să întreprindă o acţiune de înviorare a literaturii. Sadoveanu, e. 9. — Pl.: referendari. — Şi: referindăr, referendariu s. m. — Din lat. referendarius, germ. Referendar, fr. referendaire. REFERENDARIU s. m. v. referendar. REFERENDUM s. n. Consultare a cetăţenilor, care trebuie să răspundă prin ,,da“ sau ,,nu“ asupra unui proiect de lege sau asupra unor probleme de stat de importanţă deosebită. V. plebiscit. Un referendum popular de o amploare excepţională va sigura pregătirea congresului în toate ţările. Scînteia, 1952, nr. 2 395. Au organizat ... în rîndul populaţiei un referendum cu privire la încheierea tratatului de pace. ib. 1954, nr. 2 893. — Din lat. referendum, fr. referendum. REFERENT, -Ă s. m. şi f. Specialist în cadrul unei instituţii, a cărui atribuţie este de a da îndrumări şi informaţii in domeniul specialităţii sale; (învechit) referendar. V. consilier. Consiliarii şi referenţii. Calendariu (1794), 192/19, cf. drlu. Referenţii feluritelor mese ... au înfăţoşat reporturile, ar (1830), 881/37. Mihai Budulea ne era referent şcolar şi ne bucuram cu toţii, cînd el ne raporta despre starea învăţămîntului. Slavici, n. i, 213. Mai mulţi deputaţi . . . întîlnindu-se cu referinţii de prin ministere . . . , aceştia li se tînguiră■ Sbiera, f. s. 226, cf. Alexi, w. Referent statistic.. nom. prof. 67. Şi-l găsim referent în Ministerul de Interne. Călinescu, s. c. l. 181. Sînt . . . un fel de referent. Galan, b. i, 64. + Persoană carc face un referat. Fusese hotărît dc venerabilul colegiu să fie referentul meu. Galaction, a. 71. — Pl.: referenţi, -te. — Şi: (învechit) referint,-ă s. m. şi f. — Din gertn. Referent, lat. referens, -ntis. REFERENŢĂ s. f. v. referinţă. REFERENŢIAL, -Ă adj. (Rar) De referire. Fuiirfie referenlială. scl 1964, 832. — Pl.: referenţiali, -e. — De la referinţă. REFERÎ vb. IV. 1. T r a n z. (Folosit şi a b s o 1.; adesea urmat de determinări introduse prin prep. „despre", „asupra") A face un referat; a raporta, a relata. Cf. Stamati, d. Departamentul dinlăuntru au referat Sfatului (a. 1851). Uricariul, vi, 77. Mă înfăţişez cu respect naintea frumoaselor cetitoare ale acestui preţuit jurnal, casă refere z despre acea conferinţă. f (1869), 273. Să-mi referezi toate fidel. ib. (1871), 126, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Două zile Titu Herdelea avu să povestească ce-a păţit şi cum a petrecut la ţară ... O seară întreagă a trebuit să refere familiei Gavrilaş. Rebreanu, r. i, 178. [Chestorul avea] dreptul de a referi . . . asupra eliberării, cod. pen. r.p.r. 334. Organizaţia . . . îşi propune să refere asupra rezultatelor ei într-un raport ce va fi înaintat, contemp. 1949, nr. 164, 12/3. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la") A se raporta la ceva sau la cineva, a fi în legătură cu ..., a viza ceva sau pe cineva. Mă refer la edictele împăratului Justinian (a. 1865). Uricariul, x, 374. Acele pericole s-ar fi putut referi la timpurile feodate. Maiorescu, cr. iii, 142, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Nn va şti ce să răspundă cînd el se va referi la trecutul Inr. Camil Petrescu, t. ia, 63. Ne referim la îndrăzneţele procedee stilistice ale lui Macedonski, practicate într-o operă ră- 3182 REFER INDÂR - 263 - REFLECTA masă aproape necunoscută marelui public. Vianu, a. p. 242. Ar putea să intîmpine unii dintre aceia la care mă refer la începutul acestei comunicări că lotuşi la noi se ceteşte. Sadoveanu, e. 23. Voi comunica persoanei la care te-ai referit în convorbirea noastră rezultatul. Stancu, r. a. iv, 316. întrebarea se referise la ultima întîlnire dintre ei. v. rom. iulie 1954, 19. Vorbea ca şi cînd evenimentul la care se referea el s-ar fi produs ieri. Preda, r. 488. Numeroase prelegeri s-au referit la o serie de laturi esenţiale ale muncii instructiv-educative. gî 1962, nr. 685, 2/1. Răspunsurile primite... nu se referă decît la cîteva aspccte de amănunt, v. rom. noiembrie 1962, 87. — Prez. ind.: refer şi (Învechit) referesc (Stamati, d., Barcianu), pers. 6 şi (rar) refer (Maiorescu, d. i, 72). — Şi: (Învechit) referă (prez. ind. referez) vb.I. — Din fr. rMerer, germ. rcferieren (adaptat după suferi). HEFERINDĂR s. m. v. referendar. REFERlNT, -Ă s. tn. şi f. v. referent. REFERINŢĂ s. f. 1. (învechit) Legătură, raport-Transilvania apucase a-şi regula şi referinţele sale cătră monarhie. Bariţiu, p. a. iii, 427. Reforma agrarie sau regularea referinţelor între proprietari şi lăcuitori. rom. lit. 2812/23. Un an se mai retrase la vechea reşedinţă, în spaţiul fără margini al timpului pasat, Întrînd din astă oară în strînsă referinţă Pe calea istoriei, cu iot ce- n lume-a stal. Mureşanu, p. 135/4. Ei încetară ... de a întreţinea, ca mai înăinte, referinţi dep'lini prietenoase cu românit. Sbiera, f. s. 230. 2. Raportare, referire. Cf. ddrf, Barcianu. Camil Petrescu . . . susţine că în vastul material al Istoriei civilizaţiei române moderne se află şi idei exprimate de d-sa mai înainte şi folosite de mine acum fără referinţe. Lovinescu, c. vii, 27. Prin referinţă la tematica sa, au putut fi puse în lumină numeroase elemente tradiţionaliste. Vianu, a. p. 257. Studiul d-tale . . . conţine . .. foarte puţine referinţe la opera sa. contemp. 1949, nr. 179, 5/5. + Informaţie, lămurire, explicaţie. Am adăugat unele referinţe bibliografice la articole sau lucrări apărute ulterior. Rosetti, s. l. 3. I.ucrările citate sînt prevăzute cu referinţe bibliografice din literatura de specialitate sovietică, contemp. 1 953, nr. 338, 5/2 + Informaţie pe care o dă cineva în legătură cu o persoană. Cf. ddrf, Alexi, \v. Mi-a spus . . . că are referinţe foarte bune despre d-ta. Camil Petrescu, t. i, 60. 3. (Fiz.; In sintagma) Sistem de referinţă = ansamblu de elemente geometrice (puncte, linii, suprafeţe) sau de corpuri imobile unul faţă de celelalte, la care se raportează poziţia punctelor unei figuri sau ale unui corp. Cf. DL, DM. — Pl.: referinţe şi (învechit) referinţi. — Şi: (învechit) referenjă s. f. Bariţiu, p. a. iii, 422, ddrf, Şăineanu, Barcianu. — Din fr. rcfârenec, germ. Referenz. REFERÎRE s. f. Faptul de a (se) referi; referinţă (2). Cf. ddrf. Referirile cuprinse în acest proiect . . . sînt neconvigătoare şi neîntemeiate. Scînteia, 1952, nr. 2 397 <£• Loc prep. Cu referire la... = în legătură cu . . ., referitor la ..., cu privire la . . . Cu referire la puţinătatea şi monotonia elementelor de sensibilizarea s-a putut vorbi despre acel ,,siil cenuşiu" al lui Rebreanu. Vianu, a. p. 332. — Pl.: referiri. — V. referi. REFERITOh, -OARE adj. (Urmat de determinări introduse prin prep. ,,la“) Care se referă la ceva sau la cineva, care priveşte pe cineva sau ceva. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. O invită să ia loc şi începu prin a-i face confidenţe referitoare la situaţia tnvăţămîntului în raionul său. Preda, r. 80. Oamenii de ştiinţă medici au obţinut noi date referitoare la bolile cardio-vasculare. Lupta de clasă, 1962, nr. 1, 59. Ei pot refuza ... să prezinte documente referitoare la această activitate, bo 1963, 28. <0> Loc. prep. Referitor Ia ... = despre, privitor la . . . dl, dm. Referitor la această chestiune se pot spune următoarele . . . — Pl.: referitori, -oare. — Referi + suf. -tor. REFI^T s. n. v. rufet. REFl vb. IV. Intranz. (Creaţie personală) A fi din nou, a reveni. Şi flacăra spune: „Aduc inspirarea . . . Ascultă şi cîntă şi tînăr refii". Macedonski, o. i, 141. — Prez. ind.: restnt. — Pref. re- + fi. REFIlŞRBE vb. III. Tranz. (Rar) A fierbe din nou. Cf. Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: refiirb. — Pref. re- + fierbe. REFINĂ vb. I v. rafina. REFINAt s. 11. v. rafinat1. REFLECT s. n. (învechit) 1. Reflex1 (1). Să fi văzul reflectul magic al uniformelor şi al ordinelor la cavaleri. . . te-ai fi speriat de atîta avuţie şi strălucire. Codru-Drăguşanu, c. 189. Era ... o portugheză subţiratică şi palidă, de un reflect cam oacheş gălbui. cr (1848) 132/48. Abia candela cea tristă, cu reflectul ei roz-alb, Blînd o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece. Eminescu, o. i, 50- Feţei sale celei de-o albeţe palidă, o lină adiere cu roşu îi dete un fel de reflect trandafiriu. id. g. p. 67, cf. ddrf, Şăineanu, d. u. 2. Reflex1 (2). Mattea avea în inima sa oarecare reflect de caracter absolut din al mumei sale. cr (1848), 291/37. — Pl.: reflecte. — Din fr. reflet, adaptat după reflecta. REFLECTĂ vb. I. 1. Tranz. (Deaspve corpuri) A produce reflexia luminii incidente, a sunetelor, a fasciculelor corpuscularc etc.; a răsfrlnge. Apa reflectă cerul. Pelimon, s. 46/3. Toate obieclurile naiurei au putere a răsfrînge razele soarelui ce cade pe dînsele, a absorbi (înghiţi) o parte şi a reflecta (întoarce înapoi) alta. Barasch, m. i, 11/3, cf. Stamati, d., Aristia, plut. Din aceste şapte reze [ale spectrului solar] aerul nu lasă să ajungă la noi decît cele trei dinlîi şi reflectă pe cele alte patru. Drăghiceanu, c. 22. Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg, Iar undele-i uimite, profunde şi bălaie Reflectă-n ele ţărmii — se-ntunecă, se şterg. Eminescu, o. iv, 84, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Subit, sub agilul penel, Podoaba abia căpătată Răsare pe pînză la fel De-ai crede că e reflectată. Anghel-Iosif, c. m. ii, 33. Băltoacele apelor de ploaie, ca sfărămături uriaşe de oglindă, relfectau albastrul cerului şi pomii desfrunziţi. Ardeleanu, d. 171. Sticla poleită îl reflectă amputat de deasupra genunchilor. C. Petrescu, c. v. 46. Citirea deviaţiilor se face reflectînd pe oglinda O... o fîşie de lumină. Cişman, fiz. ii, 463. (Fact.) Iarna s-a ascuns, reflectînd pe zăpezi Razele reci ale carului mare. Labiş, p. 363. -$• Fig. [Marea] reflectă-n lumea-i clară toată Grecia măreaţă. Eminescu, o. iv, 118. Băirînul, în ochi reflectînd văpaia tinereţii pierdute, cîntă. Petică, o. 274. + Refl. (Despre unde, raze de lumină etc.) A se întoarce în mediul iniţial după ce a întîlnit suprafaţa de separaţie a unui alt mediu; a se răsfrînge. Această căldură ... se reflectă asemenea ca lumina. Marin, f. 10/12. A nopţii stea revarsă lumina p-a mea frunte Şi rar a-i se reflectă pe limpede izvor. Alexandrescu, o. i, 250, cf. Poni, f. 318. Flacăra căminului se reflecta în ochii ei ca într-o noapte depărtată. D. Zamfirescu, î. 88. Pînza asta o formau creştetele fagilor înmuguriţi, în cari se reflecta lumina limpede a soarelui REFLECTA - 264 - REFLECTOR de primăvară. Agîrbiceanu, a. 65. Experienţa ne arată că o serie de unde, care tntilnesc un obstacol, ne reflectă. Cişman, fiz. ii, 22, cf. Marian-Ţiţeica, fiz. ii, 32. Podul simplu de beton şi fier, lung de cîteva sute de metri, se reflecta în apa leneşă de dedesubt. Barbu, p. 309. <0- F i g. Absorbit în nişte meditaţiuni care, reflectîndu--se în trăsăturile feţei sale, lăsau să să vază pînă la evidenţă că gîndirea ce-l preocupa nu era decît planuri ambiţioase. Filimon, o i, 99. In privirile ci enorm dilatate se reflecta lotul. Klopştock, f. 267. Ce s-o fi reflectînd oare în lentilele acelor ochi mari şi blînzi, cu irisul negru ca păcura? . . . Bart, s. m. 84. + Refl. Fi g. A se face simţit influenţând, înrîurind; a se răsfrînge. Acest lucru neapărat se reflectă asupra muncii întregii organizaţii. contemp. 1951, nr. 224, 1/6. 2. Tranz. Fig. A oglindi, a reda (un sentiment, un fenomen etc ). Legea lui refletă eterna, justa lege. Heliade, o, i, 206, cf. Lăzărescu, s. 23/17. Pătrun-zînd în actualitatea sufletească a unora din personagiile carageliene, nu sîntem obligaţi să ne reprezentăm pe autorul care o reflectă. Vianu, a. p. 131. Arta trebuie să reflecteze . . . lupta pentru progres, contemp. 1950, nr. 185, 3/1, cf. Blaga, g. 87. Mai apar lucrări plate, care nu reflectă întreaga bogăţie a vieţii noi. Lupta de clasă., 1953, nr. 5, 20. Datorită limbii, conştiinţa omului reflectă nu numai experienţa sa individuală, ci şi experienţa istorică a omenirii care se oglindeşte în conştiinţa socială, contemp. 1954, nr. 387, 6/2. Limba reflectă schimbările din bază. Graur, i. l. 28 Au mai găsit. . . că piesa nu reflectă realitatea. Baranga, i. 157. A transpune în muzică contemporaneitatea, a reflecta cît mai adine şi mai veridic frămîntările şi aspiraţiile poporului .... înseamnă a lupta prin intermediul imaginilor muzicale împotriva tendinţelor retrograde, u 1961, nr. 1, 14. Teatrul are de reflectat fenomene reale, t noiembrie 1962, 61. <$• Refl. Toate apăsările în trupul înviat alt feliu ... se reflectează decît în cel neînviat. Vasici, m. i, 34/5. Nesiguranţa zilei de mîine, împreună cu alte multe condiţii sociale . . . produc . . . anumite caractere . . . cari se reflectează în artă. Gherea, st. cr. iii, 363. Interesele diverselor clase se reflectă la educaţie. Sahia, u.r.s.s. 133. Ion Ghica se reflectează înlr-adevăr cu mult farmcc în scrisorile lui. Contribuţii, ii, 182. Nivelul la învăţătură al elevilor constituie preocuparea de căpetenie a colectivelor didactice, deoarece în el se reflectă cel mai bine calitatea muncii învăţătorilor şi profesorilor. gî 1962, nr. 683, 1/1. 3. Intranz. A gindi, a cugeta, a medita. Cf. Asachi, v. 7. Ne mărginim numai a reflecta la scrieri de gramatică. Bariţiu, p. a. i, 607. li plăcea să reflecteze singur. Calendar (1854), 17/20, cf. Aristia, plut. Reflectai asupra nenorocirilor ce ne înconjoară chiar din leagăn. Filimon, o. i, 308, cf. lm. Stetea pe gunoi şi reflecta adînc. Caragiale, o. i, 21, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Matei a rămas pe gînduri, ca şi ctnd ar reflecta. Camil Petrescu, t. i, 63. Fiecare părea că reflectează pentru a răspunde în cunoştinţă de cauză. Sebastian, t. 125. Mi-am închipuit că reflectînd vă veţi răzgtndi. Călinescu, s. 124. O să vă dau soluţia. Pînă mîine refleăez. Stancu, r. a. i, 307. Niciodată n-ai reflectat asupra ultimei raţiuni a lucrurilor. H. Lovinescu, c. s. 84. Ceea ce este mai ciudat e că fratele meu nu e totuşi un erou, zise Vale reflectînd. Preda, r. 24. Reflectez acum la curentele de idei care se încrucişau în timpul studiilor mele. v. rom. aprilie 1958, 89. -$> Tranz. Inchizînd, cu o mişcare repede, ceaslovul, striveşte musculiţa care tocmai reflccia: ,,Ce bine e să trăieşti şi să mori sătul!" Vianu, a. p. 215. 4. Tranz. (învechit) A preveni, a avertiza. Un preot catolic tiner, fost conşcolariu şi amic al lui Bologa, tl reflecta pe acesta că episcopul să nu rămînă în Deva. Bariţiu, p. a. ii, 227. Preşedintele reflectă pe Măcela-riu că trebuie să observe legea după care Camera legislativă se poate cuoînta mimai in limba maghiară, id. ib. iii, 440. — Prez. ind.; reflicl şi reflectez. — Şi; (învechit rar) refletă vb. I. — Din fr. refleter, lat. reflectere, germ. r«flektieren. REFLECTANT s. m. (Germanism învechit) Solicitant, pretendent. Alexi, \v. — Pl.: reflectanţi. — Din germ. Reflektant. REFLECTARE s. f. Acţiunea de a (se) reflecta şi rezultatul ei. 1. Răsfrîngere. Cf. reflecta (1). Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sîmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea ceriului înstelai într-un strop de rouă. Eminescu, n. 32, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. <£■ Fig. Ea nu mai avea dureri, nici bucurii, decît acele ale copilului ei. Sufletul ei întreg era o reflectare umbroasă şi tristă a sufletului său de copil. Eminescu, n. 41. 2. Fig. Oglindire, redare. Cf. reflecta (2). Cf. ddrf. Proust pictează germinarea, generaţia şi coliziunea stărilor sufleteşti. . . bineînţeles sub presiunea lumii externe ... şi nu ca o reflectare ori corespondenţă a ei. Ibrăileanu, s. l. 12. A recunoscut creaţia artistică ca o reflectare a vieţii, v. rom. decembrie 1950, 181. Preocupări istorice manifestă istoricul literar şi atunci cînd stabileşte reflectările epocii în operă. Vianu, m. 128. Unitatea construcţiei artistice, armonia operei de artă izvorăsc din însuşi caracterul realist al reflectării vieţii. contemp. 1953, nr. 366, 2/1. Mihail Sadoveanu a dat primul impuls de reflectare a transformării societăţii noastre agrare cu romanul ,,Mitrea Cocor", v. rom. iunie 1957, 174. Reflectarea artistică autentică înseamnă deci reflectarea amplă a realităţii, cf 1960, nr. 3, 89. 3. Cugetare, meditaţie. Cf. reflecta (3). Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. — Pl.: reflectări. — V. reflecta. REFLECTAT, -Ă adj. Răsfrînt(lX 1). Cf. reflecta (1). Toată casa se vede resfrîntă tn apa liniştită ca un cristal, . . . îţi vine tocmai să sari în lac, ca să intri pe uşa reflectată. Călinescu, s. 384. — Pl.: reflectaţi, -te. — V. reflecta. REFLECTĂTOR, -OARE adj. (Rar) Care reflectă (1). Raze care formează cu direcţia normalei la suprafaţa reflectătoare în punctele de incidenţă unghiul c. Marian-Ţiţeica, fiz. ii, 32. — Pl.: reflectători, -oare. — Reflecta + suf. -(ă)tor. REFLECTÎV, -Ă adj. (Rar) Meditativ, reflexiv. Geniul ludesc se vădeşte cu toate naivele sale amănunte şi cu toate precugetările sale refleclive. Odobescu, s. iii, 58. — Pl.: reflectivi, -e. — Reflecta + suf. -iv. REFLECTOR, -OARE s. n., adj. X. S. n. Dispozitiv al unui corp de iluminat sau al unui proiector, care, folosind fenomenul reflexiei, dirijează fluxul luminos al unei surse de lumină pe o anumită direcţie sau într-o anumită zonă mai întinsă. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Întinseră hărţile, se sfăluiră, văzură unde a apărut reflectorul ultima dală şi chibzuiră unde trebuie să apară la noapte. Rebreanu, p. s. 63, cf. Nica, l. vam. 210. Ctnd au pornit din nou în noaptea pădurii... un reflector îi primeşte, orbindu-i cu lumină verzuie. C. Petrescu, î. ii, 38. Reflectorul din tabăra duşmană le îngreuia şi mai mult mersul. Brăescu, o. a. ii, 190. Văd la lumini de reflectoare_ figurile . . . desemnate pe pînze. Sahia, u.r.s.s. 11. In lumina reflectoarelor, costumul perlat şi insuficient îi mărea splendoarea. P, Constant, r. 68. O fată cu cunună pe cap şi cu o rochie lungă, ce sclipea în bătaia reflectorului, mergea ritmic în sus. Călinescu, s. 797. Lumina puternică, de zi, care inundă scena, porneşte de la reflectoarele aşezate pieziş, între culise. Stancu, u.r.s.s. 74. Măsură cu privirea de sus pînă jos, scrutindu-l cu ochii săi albaştri, ce parcă rătăceau ca nişte reflectoare în 3200 REFLECTORIU — 265 - REFLEX căutarea obiectivului noaptea pe cer. Beniuc, m. c. i, 55. Se aprinde un reflector albăstrui. H. Lovinescu, t. 198. Toate chiotele şi bucuriile ... Să vi le dăruie, Ca pe-o urare de sărbătoare, Ca pe-o strigare care să stăruie Peste văpsele şi reflectoare. Deşliu, g. 33. Ţin minte anii cei inslngeraţi Cînd noaptea se crăpa-ntre reflectoare, Cînd casele-ntre bombe se crăpau. Labiş, p. 389. Reflectoarele căutau în întuneric nişte avioane necunoscute. Barbu, p. 326. Ce bogată încărcătură de emoţii şi gînduri aducea ea în lumina reflectoarelor! t decembrie 1962, 52. <0> Fig. Sufletul era prezent ca un mozaic de componente clare, vizibile, luminate de reflectorul conştiinţei. Ralea, s. t. ii, 9. 2. Adj. (Rar) Care reflectă lumina. Şăineanu. — Pl.: reflectori, -oare. — Din fr. refleeteur. REFLECTORIU, *IE adj. Care oglindeşte, care reflectă (2). Caracterul reflectoriu al formelor gîndirii în general şi al formelor de judecată în special reclamă o poziţie materialistă, cf 1960, nr. 1, 110. Gruparea relaţiilor sociale în raporturi materiale şi raporturi reflectorii a deschis drum descoperirii legilor apariţiei, dezvoltării şi înlocuirii formaţiunilor social-economice. id. 1962, nr. 1, 33. — Pl.: reflectorii. — Reflecta + suf. -toriu. REFLECŢIE s. f. 1. Meditaţie, cugetare; observaţie, constatare; reflexie (2). îţi cer timp de reflecţie. cr (1848), 173/48, cf. 62/75. Vă scutesc, domnilor, de reflecţiile mele. Russo, s. 31, cf. 28. Toate aceste reflec-ţiuni puţin măgulitoare pentru mine . . . nu m-au împe-dical de a exersa găzduirea ce datoream oaspeţilor. Negruzzi, s. i, 99. După multă chibzuite şi reflecţiune se decise a o pune sub supravegherea unui Argus. Filimon, o. i, 124, cf. Bolintineanu, o. 198. Nu sentimentalitatea, ci reflecţia . . . trebuie să dicteze. Maiorescu, d. i, 22, cf. id. cr. i, 70. Existenţa ideală a acestor reflec-ţiuni avea de izvor de emanafiune un cap cu plete, de o sălbăticită neregularitate. Eminescu, n. 33. Cîte reflecţii nu ne cuprinde în faţa acestui dureros sfîrşil! Vlahuţă, o. a. 238. La reflecţie constatăm că această slare de suflet s-a detaşat de subiect. Ibrăileanu, s. l. 13. Nu păru prea convinsă de aceste reflecţii. C. Petrescu, î. i, 115. N-aveam tunuri, şi bieţii ţărani făceau reflecţiuni amare cînd la vocea deiunătoare a „Barthei" răspundea glasul piţigăiat al unui puşcoci de cupolă pus pe un cărucior de copii. Brăescu, o. a. i, 149, cf. Sebastian, t. 242. Eminescu introdusese reflecţia filozofică şi lirismul în proză. Vianu, a. p. 170. Avea prea puţină reflecţie şi stăpînire de sine pentru ca, într-un moment de criză, să nu se lase ispitit a recurge la disimulare şi la înşelăciune. Oţetea, t. v. 124. Am făcut, cu tovarăşii ce mă însoţesc, reflecţii asupra superficialităţii acestei lucrări comunale. Sadoveanu, e. 82. Se opri la cîţiva paşi mai departe, absorbit de profunde reflecţii. Călinescu, s. 35. Adeseori în cursul povestirilor . . . relatarea faptelor la trecut se întrerupe pentru a lăsa loc unei reflecţii de ordin general, formulată la prezent. Vianu, m. 247. Reflecţia asupra structurii sufleteşti e semn al dezvoltării conştiinţei. Ralea, s. t. i, 47. Te chinuieşli zadarnic, zise el după cîteva secunde de reflecţie. Preda, r. 85. Intervenţia lui Neculce în cursul expunerii prin reflecţii sau comentarii cu caracter subiectiv sc produce şi sub altă formă. Varlaam—Sadoveanu, 116. Gîndirea muzicală beethoveniană s-a orientat în mod holărît spre reflecţia filozofică, s ianuarie 1961, 74. 2. Reflex (II 1). Apa torentului îşi ia nişte rcflectii cînd de un verde limpede, cînd de un albastru închis, cr (1848), 82/71, cf. Barasch, m. iii, 34/15, Poni, f. 146, enc. tehn. i, 101. — Pronunţat: -ţi-e. — Pl.: reflecţii. — Şi: reflee- ţitine s. f. n, geiin — Din lat. reflexlo, -onis, fr. reflexîo . Re- flexion, după reflecta. REFLECŢIUNE s. f. v. reflecţie. REFL 13SIE s. f. v. reflexie. REFLESÎV, -Ă adv. v. reflexiv. REFLETA vb. I v. reflecta. REFLEX, -Ă adj., s. n. I. Adj. 1. (învechit; despre unde luminoase sau sonore) Care suferă o reflexie (1). Cînd părţile pă care nu cade lumina d-a dreptul se află luminate, atunci acea lumină să numeşte răsfrîntă (reflecsă). Desen arh. 12/18, cf. Şăineanu, d. u. 2. (învechit; despre frunze, petale etc.) întors tn afară, îndoit, răsfrînt. Cf. Brandza, d. 188, Grecescu, fl. 35, dn2. 3. (Fiziol.) Produs în mod spontan, independent de voinţă. Cf. ddrf, Şăineanu. îşi spun îndată că e ceva reflex, fără voie, o reminiscenţă dc altădată a unor muşchi care-şi cer funcţia şi atît. C. Petrescu, î. i, 160. Nu toate interjecţiile sînt cuvinte reflexe. Iordan, stil. 267. Printr-un gest reflex Catina îşi luă cilindrul de pe podea si-l puse pe cap. Călinescu, n. 27. Natura reflexă a fenomenului este mascată de prezenţa celui de-al doilea factor, căldura. Parhon, o. a. i, 315. Scoase fotografia din cui. O şterse cu un gest reflex. Preda, r. 121. Secreţia de salivă este determinată pe cale reflexă, abc săn. 127. <0> Act reflex (şi substantivat, n.) = reacţie (motorie, secretorie etc.) a organismului animal sau uman la o modificare a mediului extern sau intern, reprezentînd un act fundamental al sistemului nervos. Cf. Bianu, d. s. Braconierii apelor cunosc astfel bucuria , . . de a putea, asemeni unor fiinţe supranaturale, opri, plin simpla lor apariţie, reflexele de apărare ale victimelor pe care şi le-au ales. Bogza, c. o. 302. Scăderea reflexului pupilar se poale observa şi la bătrîni. Parhon, b. 102. S-a emis părerea că vărsăturile provocate de digitală sînt rezultatul unui reflex cu punct de plecare cardiac. Danielopolu, f. n. ii, 38. Dă-mi cu muchia palmei sub rotulă, să văd cum stau cu reflexele. Vinea, l. i, 46. Se constataşi dispariţia reflexelor. Belea, p. a. 127. Act reflex care constă în evacuarea conţinutului gastric, abc săn. 384. F i g. Rîdea cu întîrziere şi spunea că nu are reflexul umorului. Vlasiu, d. 55. Metaforele, care nu sînt cuvinte de spirit, propriu-zise, nu determină reflexele şi agitaţia proprie efectelor comice. Vianu, m. 100. <£> (Substantivat, n.) Reflex necondiţionat = act reflex Înnăscut. Reflex condiţional = act reflex dobîndit în cursul vieţii. Cf. der. II. S. n. 1. Rază reflectată; sclipire, lucire, strălucire; reflecţie (2), (învechit) reflect (1). Dealurile dobrogene . . . încingeau ca un cerc plumburiu acest curios tabel, al cărui aspect devenea cu lotul fantastic, prin neobicinuite şi metalice reflexe. Odobescu, s. iii, 195. A lunii rază albă îi tipărea statura Pe ziduri, — şi re-flexu-i trandafiriu şi clar Venea ca să se joace pe sumbrele portreturi. Macedonski, o. i, 262. Ochii aceia mici şi întunecaţi, cu reflexe de oţel, dădeau nu ştiu ce fior de primejdie ascunsă. Vlahuţă, o. a. iii, 83, cf. Şăineanu, Barcianu. Un lan de porumb îşi mişca vîrful foilor nervoase, dînd văzduhului un reflex de culoare verde. D. Zamfirescu, v. ţ. 26, cf. Alexi, w., Anghel, pr. 65. Pe faţa ei dulce, îmbujorată de reflexul unor roze de la piept .... se lasă în zbor molatec frunzele pale. Petică, o. 284. Cu piciorul d-sale grăsuliu slrîns în nişte pantofiori de marochină neagră cu reflexe aurii . . ., cucoana Marieta era gala de drum. Hogaş, h. 103. Lungit pe-un pat dc crăci şi frunze proaspete, Eu cercetez, uşor surprins, Cu ochi de pictor, Reflexul roşiaiec. Camil Petrescu, v. 117. Un corp suav ca un reflex de lună. TopÎrceanu, b. 100. Prin nori, apusu-mprăşlie discret Un vag reflex rătăcitor. Cazimir, l. u. 22. Pe maidanul, cu basculă era o baltă cu reflexe de oţel. G. M. Zamfirescu, m. d. i, 97. Cădea pe fruntea lui un reflex de lumină. Vlasiu, d. 166. Părul aspru, creţ, era de un negru cu reflexe albastre. Bart, e. 100. După ce se domolesc viscolele Ini ianuarie pe omătul cu reflexe violete de pe dealuri, în lumina lunii, se înşiră lupii urlînd. 3207 REFLEXIBIL - 266 - REFLEXIV Sadoveanu, e. 94. Rămase pc cap cu o calotă . . . din carc ieşea părul blond platinat, pe alocuri cu reflexe roşcate. Călinescu, s. 789, cf. 116. Oamenii scoteau cu găleţile un lichid gros, negricios, cu reflexe albăstrii. Camil Petrescu, o. ii, 26. Oraşe, ape şi cîmpii sînt acoperite de reflexele uriaşe ale purpurii cu care norii s-au învesmintat. Bogza, c. o. 51. Te impresiona . . . prin ochii de un albastru vioriu şi prin părul ei arămiu, mătăsos, cu reflexe aurii. Beniuc, m. c. i, 305. Cerul pare verde-mohorît, cu reflexe cenuşii, ca de oţel rece. s ianuarie 1961, 13. <$• Fig. Palidă umbră, reflex bizar în care s-află iadul şi raiul. Macedonski, o. i, 222. Acel reflex de frumuseţe interioară . . dădea nu ştiu ce aer misterios ochilor lor căprii. Vlahuţă, o. a. 256. Filozofia lui era eclectică, cu reflexe de gnosticism şi de teozofic. Galaction, o. a. ii, 240. + (Rar) Reflectare, răsfrîngere, oglindire. Salonul da în grădină şi reflexul copacilor, trecînd prin perdelulele de răţea, dădea şi mai mult farmec acestui interior şi bogat şi de gust. Caragiale, o. i, 45. 2. Fig. Oglindire, reflectare a unei stări de lucruri, a unui fenomen, a unei stări sufleteşti etc.; (învechit) reflect (2). De multe ori credea că surprinde pe figura aceea dulce ... un reflex de entuziasm. Vlahuţă, d. 122. Obiectările lui sînt un reflex fidel al stării sufleteşti a partidului nemţcsc de pe atunci. Sbiera, f. s. 292, cf. Alexi, w. De altminteri, dezvoltarea istorică a României din veacul al nouăsprezecelea a fost mereu reflexul inversat al dezvoltării istorice a Europei. Petică, o. 417. Teoriile linguistice devin un reflex al luptelor naţionale şi sociale. Ibrăileanu, sp. cr. 113. Ochii ei, reflexul unor aiureli netălmăcite, Se dublau ea-ntr-o supremă sărutare de adio. Minulescu, v. 95. Prin această aserţiune relativă la raportul dintre lucruri nu transpare nici un reflex din intimitatea psihică a vorbitorului. Vianu, a. p. 16. Moralitatea de acum o sută de ani era un reflex al acestor stări sociale. Sadoveanu, e. 58. Limba se îmbogăţeşte cu semnificaţii noi şi reflexe ale vieţii interioare rămase în afară de categoriile generale ale gramaticii. Vianu, m. 245. Alecsandri n-a lăsat nici un text romantic tălmăcit, cu toate că poezia lui e plină de reflexe romantice. Varlaam — Sadoveanu, 219. Comentariul înregistrează pe larg reflexul Iernatic al fiecărei aceste ipostaze, s ianuarie 1961, 68. — Scris şi: refleesă. — Pl.: reflecşi, -xe şi (rar, n.) reflexuri. bul. fil. v, 22. — Din lat. reflexus, fr. reflex, germ. Rcîlex. REFLEXllilL, -Ă adj. (Rar) Care are proprietatea de a se reflecta (1) . cade. — Pl.: reflextbili, -e. — Din fr. reflexihle. HEILEXIUI I.ITĂIE s. f. (Rar) Proprietatea de a se reflecta (1) a luminii, a căldurii, a sunetului etc. Cf. CADE. — Din fr. rcllexibilitc. REFLEXIE s. f. 1. Fenomen de reîntoarcere (parţială) în mediul din care au venit a luminii, a sunetului, a radiaţiilor corpusculare etc. atunci cind cad pe suprafaţa altui mediu. Cf. J. Cihac, i. n. 343/13, Stamati, d., Dră-ghiceanu, c. 22, Şăineanu, Barcianu. Aceste aparate sînt construite cu oglinzi metalice, lentile şi prisme, măsurările bazîndu-se pe fenomenele de reflexie, refracţie şi interferenţă ale razelor luminoase. Ioanovici, tehn. 378. Refracţia, reflexia şi numeroase alte fenomene optice puleau fi acum interpretate şi calculate pe baze noi. Cişman, fiz. ii, 558, cf. Marian-Ţiţeica, fiz. ii, 32. 2. Reflecţie (1). Formoasă reflecsie face prea vestitul Ioann Cristian Engel. Şincai, hr. 130/9. Nu poci să-fi respunz la acestea fără o reflesie mai matură, cr (1848), 212/45. Făceam aste reflecsii, uitîndu-mă la domnul acesta care nu voia să se bată. Negruzzi, s. x, 212, cf. ii, 157. Sînt dotaţi cu rarul talent al reflecsiunei mature. Filimon, o. ii, 162. Pe cînd fac tristele mele reflext-uni, intră, plouat ca un căţeluş lăfos, tînărul şi simpaticul nostru colaborator literar. Caragiale, o. ii, 170. Trăind şi crescînd in această atmosferă, Coşbuc trebuit deci să simtă mai bine caracterul adevărat al domnilor vechi. Şi într-adevăr la el el apar aşa cum au fost: ... fire primitive, . . . fără nici o logică şi reflexiune. Gherea, st. ck. iii, 355, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Nici n-a refuzat, nici n-a acceptat. Va răspunde mîine după reflexiune matură. Rebreanu, r. i, 47. Să-i dăm pe fa(ă cîteva observaţii şi cîteva reflexiuni. Galaction, a. 286. Pe cînd aprindea focul în preajma colibei lelea Ileana făcea felurite reflexii. Sadoveanu, o. ix, 390, cf. vii, 406. După o clipă de reflexiune . . . , pune mîna pe pană şi scrie pe listă. Camil Petrescu, o. ii, 323. Asistam la începuturile unui proces măreţ, care continua reflexiile unui făran din Ardeal. Contemp. 1955, nr. 447, 2/1. — Scris şi: reflecsie. — Pl.: reflexii. — Şi: reflexiune, reflesie s. f. — Din lat. reflexio, -onis, fr. rfcflcxion, germ. Refle-xion. REFLEXIUNE s. f. v. reflexie. REFLEXIV, -Ă adj. 1. (Gram.; in sintagme) Pronume reflexiv = pronume care ţine locul numelui unui obiect asupra căruia se exercită direct sau indirect acţiunea exprimată de verb şi care e identic cu subiectul verbului. Cf. ddrf, Barcianu, Ai.exi, w. Cînd este şi subiect şi obiect în propoziţie, pers. III are, pentru daliv şi acuzativ, forme speciale, care se cheamă pronume reflexive. Iordan, g. 127. La forma activă a verbului, se adaugă pronumele reflexiv, l. rom. 1953, nr. 3, 27. Verb reflexiv (şi substantivat, n.) = verb a cărui acţiune se răsfringe asupra autorului ei; verb însoţit de pronume reflexiv; (învechit) verb răsfrîngător. V. verb pronominal. [Verbe] reflesive (resfrîn-gătoare). gr. r. (1853), 81/5, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Mai rar avem reflexive care se construiesc . . . ca tranzitivele. Puşcariu, l. r. i, 152. Verbele tranzitive pot fi active, pasive şi reflexive, cele intranzitive, numai active. Iordan, l. r. 407. Prin trecerea de la factitive la reflexive, unele derivate capătă o valoare incoalivă. sfc u, 49. Diateză reflexivă (şi substantivat, n.) = diateză care arată că autorul acţiunii exprimate de verb este şi obiectul acestei acţiuni. Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Pasivul se exprimă mai ales prin reflexiv. Puşcariu, l. r. i, 243. Reflexivul c una din formele pe care le pot lua verbele (mai ales cele tranzitive) pentru a exprima raportwile dintre subiect şi complement, scl 1954, 135. în limba latină, reflexivul este o categorie foarte slab dezvoltată, avlnd aproape exclusiv valoare obiectivă. Graur, s. l. 107, cf. id. i. l. 151. Reflexiv impersonal v. impersonal. Reflexiv pasiv v. pasiv. Reflexiv reciproc v. reciproc. Reflexiv unipersonal v. u ni -personal. + Care aparţine diatezei reflexive, care este la diateza reflexivă. Conjugarea reflexivă are două tipuri, gram. rom.2 i, 275. în unele graiuri se întîlnesc, mai rar, formele inverse ale viitorului reflexiv. ib. 276. 2. (Despre oameni) Predispus la reflecţie (1); meditativ, (rar) reflectiv. Bolintineanu şi Odobescu sint scriitori estetici şi nu erudiţi reflexivi. Maiorescu, cr. i, 382, cf. 289. Reflexiv doară şi prea mult, poeziile lui au timbrul filozofic care se manifestează, în formă serioasă ori satirică, dar totdeauna prin o cugetare adîn-că. F (1885), 14. Personalitatea ei reflccsivă părea a nu mai funcţiona. D. Zamfirescu, î. 177. Spiritele cu adevărat critice, reflexive, ajutate şi de o cultură adeq-uată, pot scăpa de uniformitatea aceasta. Ibrăileanu, sp. cr. 113. Camil Petrescu este un autor reflexiv. Vianu, a. p. 389. Alecsandri a fost un clasic, o natură reflexivă, observatoare şi echilibrată. Sadoveanu, e. 60. în fafa muzicii Iui Becthoven iese însă în întîmpi-nare ascultătorul reflexiv, s mai 1960, 82. (Despre manifestări ale oamenilor) Care presupune sau denotă reflexivitate, interiorizare. Cf. Şăineanu. — Scris şi: reflecsiv. — Pl.: reflexivi, -e. — Şi: (învechit, rar) rcflesiv, -ă adj. REFLEXIVISM 267 - REFORMAT2 — Din fr. rcfle\if, germ. reflexiv. REFLEXIVISM s. n. (Rar) Reflexivitate. Reflc-xivismul. . . e de o importantă aşa de mare, incit uneori oamenii se împart după caracter tn două categorii: reflexivi şi impulsivi. Gherea, st. cr. iii, 88. — Reflexiv -f suf. -ism. REFLEXIVITATE s. f. Calitatea de a fi reflexiv (2) ; predispoziţie spre meditaţie (1); (rar) reflexivism. Reflexivitatea e o urmare ... o solitarismului şi a con-diţiunilor care-l provoacă. Gherea, st. cr. iii, 87. Reflexivitatea eminesciană işi găseşte ... un continuator in Delavrancea, bucuros la orice popas să ne încredinţeze gîndurile. Vianu, a. p. 175. + Ceea ce exprimă, denotă reflecţii (1) intime; caracter personal. Cine ia cunoştinţă de una din formulările exacte ale ştiinţelor nu primeşte nici o veste . . . despre momentul sufletesc al persoanei care a enunţat . . . Reflexivitatea legilor şi formelor ştiinţifice este nulă. Vianu, a. p. 17. — Reflexiv + suf. -itate. REFLEXOGEN, -Ă adj. Care poate produce un reflex2 (3). în secţia chirurgicală a institutului au fost aduse contribuţiuni legate direct de practică, în blocarea zonelor reflexogene abdominale, contemp. 1950, nr. 184, 7/5, cf. dn2. — Pl.: reflexogeni, -e. — Din fr. rdflexogene. REFLIUX s. n. v. reflux. REFLtlS s. n. v. reflux. REFLUX s. n. Faza de coborlre a nivelului apelor oceanice şi ale mărilor deschise în cadrul fenomenului de maree; (învechit) răcurgere. V. flux. Numai într-aceste două luni are această apă un flux şi reflux regulat, cr (1829), 222'/l Flucsul şi reflucsul mărei. elem. G. 43/15. fn timpul refluxului pot veni corăbii greu încărcate pănă la mal. ic. lum. (1840), 992/31, cf. Stamati, d., Calendar (1855), 79/18, Polizu, CobÎlcescu, G. 94/3. Fluxul şi refluxul se vede numai în ocean, pe cînd la mări mai mici . . . nu se vede. isis (1859), 272/36. Minunlul de oprire al mişcării suitoare a apelor este urmat imediat de o mişcare destinzăloare care constituie refluxul. Culianu, c. 316, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. ■£> Fig. Avea trăsături ce nu păreau să se fi maturizat la jocul unei vieţi psihice cu fluxuri şi refluxuri prea dese. Preda, r. 19. + Fig. Descreştere, regres. Valul revoluţionar din perioada anilor 1917 — 1923 intră în reflux temporar. Lupta de clasă, 1954, nr. 1, 101. Vorbea . . . despre spiritul de luptă, despre opoziţia antirăzboinică pe care ... nu le socotea de loc infrinte, ci doar într-un vremelnic reflux, v. rom. ianuarie 1954, 162. — Scris şi: reflucs. - Pl.: refluxuri şi (învechit) refluxe (gheogr. mat. 222r/12, Parasch, m. i, 136/23). — Şi: (învecnit) refliux (Călătorie, i, 151v), reflus (scris refluss Fontanin, c. 30/9), răflus (Călătorie, iii. Ir) s. n. — Din lat. refluxus, fr. reflux. Cf. it. r e f 1 u s s o. REFMATlSM s. n. v. reumatism. REFORJA vb. I. Tranz. A forja din nou. Bur-ghiurile spirale . . . după reascuţire nu trebuiesc refor-jate. Ioanovici, tehn. 217. — Prez. ind.: reforjez. — Pref. re- + forja. REFORM s. n. v. reformă. REFORMA1 vb. 1. Trs n z, 1. A schimba (in bine), a modifica; a primeni o stare de lucruri, o concepţie etc., a înnoi; a face o reformă (1), Cf. drlu. Au reformat (prefăcut) relighia lui Mohamei. ar (1829), 59'/38. Sistemul prigonitoriu de mai nainle ar trebui prefăcut şi reformat după analogul politicei de astăzi, ib. (1830), 881/18. Abuzurile deteră pricină de a se reforma biserica latină, mn (1836), 721/14. Ni-aduce . . . Unelte practice Pentru cultură. Aceste naţia vor să reforme, Trezi--vorspiritul Ce încă doarme. Asachi, s. l. i, 138, cf. Valian, v. 121, Cuciuhan, d. 73/21, Stamati, d., Polizu, ddrf. încercarea lui de a reforma moravurile este vrednică de laudă. Xenopol, i. r. v, 80, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Ar trebui să punem stavilă unor tendinţe regionale de a reforma limba literară. cv 1949, nr. 9, 35. (Refl.) Cine zice restaurat nu zice creat . . . Greşeala este de a propovădui că limbile se reformează, cînd dimpotrivă limbile se formează zi de zi. Russo, s. 65. + (Jur,; ieşit din uz) A modifica o sentinţă dată de o instanţă inferioară. Hotărîrea e confirmată sau hotărîrea e reformată. Prin urmare se încuviinţează sau nu se încuviinţează adopţiunea. Hamangiu, c. c. 85. Există o înaltă curte de casaţie a viitorului . . şi ceea ce opinia contemporanilor a socotit drept cuvîniul adevărului va fi reformat, în multe cazuri. Galaction, a. 296, cf. cod. pen. r.p.r. 78. 2. A scoate din uz unele bunuri considerate la un moment dat inutilizabile; a da la reformă. Cf. ddrf, Şăineanu. 3. A declara o persoană inaptă pentru serviciul militar şi a o scoate din evidenţele armatei. Cf. Şăineanu, Barcianu. Fusese înrolat de două luni şi apoi reformat. Pas, z. i, 305. Am fost reformat din cauza ochilor. H. Lovinescu, t. 254. — Prez. ind.: reformez şi (învechit, rar) refdrm. — Şi: (învechit, rar) reformi vb. IV. drlu (prez. ind. reformesc ib ). — Din lat. reformare, fr. reformer. REFORMĂ2 vb. I. Tranz. (învechit) A converti pe cineva la credinţa protestantă. Vrea Raknţi 11 să reforme pre românii din Ardeal. Şincai, hr. ii, 263/9. -• Prez. ind.: refdrm. — Derivat regresiv de Ia reformat2. REFORMARE s. f. 1. (învechit) Schimbare, modificare; înnoire; primenire. Cf. reforma (I). Noua reformare a miliţiii pe temeiul precazului domnului. Buletin, f. (1833), 752/13. Prin reformarea legilor economice ale ţărei, o ţeară întreagă ajunse roaba unor particulari. Bălcescu, m. v. 19. Reformarea codicei criminale, cr (1848), 143/12. Presimt că va să fie o marc reformare în neamul omenesc. Calendar (1855), 164/16, cf. Barasch, i. 33/23, Ponzu, ddrf. 2. Scoatere din uz a unor bunuri considerate la un moment dat inutilizabile. Cf. reforma1 (3). Cf. ddrf, der. — Pl.: reformări. — V. reforma1. REFORMĂT1, -A adj. 1. Schimbat (în bine), înnoit, modificat. Cf. Stamati, d., ddrf, Barcianu, Alexi, w. 2. (Despre materiale, maşini, unelte etc.) Scos din uz, dat la reformă (3). Cf. ddrf. Lîngă horn stătea rezemată o puşcă reformată, cu cucoşul lipsă şi cu spanga ruginită. Sadoveanu, o. viii, 256. Salutul avocatului Mirel Pascu l a aflat pe meşter prins într-o sfadă — pe cît se părea — cu o grămadă de saboţi reformaţi. Galan, z. r. 12. 3. (Adesea substantivat) Declarat inapt pentru serviciul militar şi scos din evidenţele armatei. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Situaţia militară: scutit . . . Cînd s-a făcut revizia scutiţilor şi reformaţilor, lăsat la vatră cu început de tuberculoză. Sadoveanu, o. xxi, 354. Ş-o lua pă ăi voinici, Să rămîie reformaţii, Să cosească grînele. folc. mold. i, 149. (Glumeţ) Meriţi mai mult decît un reformat ca mine. Călinescu, e. o. i, 317. — Pl.: reformaţi, -te. — V. reforma1. REFORMAT2, "Ă adj. (Adesea substantivat) (Persoană) de confesiune creştină protestantă; protes- 3226 REFORMATOR - 268 - REFORMĂ tant calvin. Calvinii pre sine se cheamă reformaţi. Maior, i. b. 48/13. Nu numai catolicii, ci şi maghiarii reformaţi işi făcură biserică în cetate. Bariţiu, p. a. ii, 52, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Unii sfnt catolici, alţii protestanţi, alţii reformaţi. Sadoveanu, O. x, 384, cf. ix, 215. O biserică foarte veche, din veacul XIV, care este a reformaţilor. D. Pop, m. 90. Pretutindeni unde pătrund, reformaţii întemeiază şcoli. Oţetea, r. 320, cf. alrm ii/i h 249. + Care ţine de cultul religios protestant (calvin), care aparţine protestantismului. Relighia reformată. Carcalec.hi, c. 50/17. în Bucureşti sînt ... 65 biserici ortodoxe şi şapte streine, adică una armenească, 2 catolice, una luterană, una reformată şi o sinagogă evreiască, cr (1832), 49*/24. Superintendentul religiii reformate din Transilvania, gt (1838), 1J/13, cf. Stamati, d., ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Ne plimbam seara în parcul de pini din faţa bisericii reformate, v. rom. august 1963, 15. — Pl.: reformaţi,-te. — Şi: (prin Transilv.) re-forniâtoş, -ă s. m. şi f. alrm ii/i h 249. — Din lat. reformatus, fr. reforme. — Reformatoş < magh. reformatus. REFORMATOR, -OĂRE adj. (Şi substantivat) 1. (Persoană) care aduce schimbări, care înnoieşte, care reformează1 (1). Cf. drlu. Acest reformator au lepădat toate spunerile, ar (1829), 59^43. în urmă mîna îndrăzneţului lege-dătător şi reformator s-au atins de tagma bisericească. Asachi, i. 254/8. O, nechibzuiţilor reformatori a planurilor provedinţii! Marcovici, d. 377/7. Vor să fie reformatori lumii, fl (1838), 222/22, cf. Valian, v. 121, Barasch, m. i, 7/24, Stamati, d. Opera prima a celebrului Moze, reformatorul şi legislatorul inspirat al evreilor. Russo, s. 102, cf. Polizu. A guvernat celc două ţări ca dictator; dar dictator onest şi reformator. Bolintineanu, o. 253. Simţi îndată că ai de a face cu un reformator. VlahuţX, o. a. i, 247. Orice marc artist reformator în aria sa făureşte el singur instrumentul creărei. Gherea, st. cr. iii, 175, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Reformatorii de odinioară, utopişti în toate actele lor. PeticX, o. 450. (Ironic) Ne-au trimis un muţunachi de şcoală nouă, un reformator. C. Petrescu, î. ii, 130. <0> Fig. O, an prezis atîta, măreţ reformator! începi, prefă, răstoarnă şi îmbunălăţează. Alexandrescu, o. i, 86. Libertatea-n faţa lumei a aprins un mîndru soare . . ■ Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator. Alecsandri, p. ii, 6. 2. înfăptuitor sau adept al Reformei religioase. îmbrăţişase protestantismul, stătea in relaţii cu reformatorul Primus Tuber şi pusese să se tipărească mai mulle cărţi de religie protestantă. Xenopol, i. r. v, 71. Evanghelia proclamată suprema autoritate în materie de credinţă şi conduită . . . , iată la ce se reduce crezul primilor reformatori. Oţetea, r. 320. — Pl.: reformatori, -oare. — Din lat. reformator, -oris, fr. reformateur. REFORMĂTOŞ, -Ă s. m. şi f. v. reformat2. BEFORMĂŢIE s. I. (învechit) 1. Schimbare, Îmbunătăţire; reformă (1). Cf. drlu, Polizu, Canella, v. 290, Barcianu, Alexi, w. 2. Cultul religios protestant (calvin); protestantism. Toţi popii cu protopopii lor şi cu boierii . . ■ trecuseră la reformaţiune. Bariţiu, p. a. i, 148, cf. 1. în Olanda, în Anglia, reformaţia găseşte porţi deschise Blaga, g . 33 • — Pl.: reformaţii. — Şi: reformaţiune s. f. — Din lat. reformatlo, -onis, germ. Reformalion, fr. reformation. REFORMAŢIÎJ1VE s. f. v. reforma (le. REFORMĂ s. f. 1. (De obicei urmat de determinări care indică natura, felul, caracterul) Modifi- care (prin lege) a unei stări de lucruri (pentru a obţine o ameliorare sau un progres); transformare politică, economică, socială cu caracter limitat sau de structură; (învechit) reformaţie. Multe reformi (a. 1776 — 1780). ap. Rosetti — Cazacu, i. l. r. i, 180. Această călătorie este foarte Interesantă, pentru că în urmă-i sînt să se facă reforme în flota franţozească. cr (1829), 157V8, cf. ar (1830), 101/3. După reforma ce s-a făcut în administraţia aceştii ţări, învăţătura obştească luase o nouă organizaţie şi îmbunătăţiri simţitoare se întrodusăse într-această ramură, cr (1836), 9V11. în toate ramurile culturei duhului omenesc se face o mişcare mai vie decît pînă acum, un reform, o schimbare spre mai bine. gt (1839), 25*710, cf. Valian, v. 121. Guvernul a preparat mai multe decrete de îmbunătăţiri şi reforme, cr (1848), 22/7, cf. Stamati, d. Aştepta vreme, spre a-şi spune toate ideile sale de reformă. Russo, s. 122, cf. Polizu. Căutaţi . . . un singur principe carele, cu mai puţine mijloace, să fi executai . . . lucruri mai gigantice decît reformele administrative şi bătăliile lui Ion - Vodă! Hasdeu, i. v. 216. Voi nu înţălegeţi toate avantajele unei asemine reforme. Alec-sandri, t. 716. Damele noastre fură întîmpinate de inginerul Caracioni, căruia ţara este datoare reforma. Bolintineanu, o. 433. Guvernul caută să-i dea un derivativ, prezentînd camerei reforma legii comunale. Maiorescu, d. ii, 137. Coloanele ,,Monitorului oficialsînt pline de aşa-numitele reforme în personal. VlahuţX, o. a. 330, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Alecsandri . . . atribuie această confuziune aproape tot atîta reformelor linguistice, cît şi celor politice şi sociale. IbrXileanu, sp. cr. 149. Începuseră a vorbi despre . . . reforma legii electorale. Sadoveanu, 0. v, 13. Crezi . . . că la noi sînt potrivite astfel de reforme? CXlinescu, e. o. ii, 16, cf. Lupta de clasX, 1952, nr, 7, 66. Ştiam că pregăteşte o nouă reformă a legii drumurilor. Stancu, r. a. ii, 322. Ca urmare a reformei învăţămîntului s-a creat un număr însemnat de şcoli, contemp. 1956, nr. 489, 5/1. Cînd s-a realizat reforma ortografiei . . . , la unele nume de persoane s-a menţinut scrierea veche. Graur, n. p. 148. (Ironic) Iaca-a a doua :i începe cu reforma radicală . . . Nepu-tîndu-mă opune, de acasă am fugit, Iar cucoana se apucă de sfarmai şi de zidit. Asachi, s. l. i, 218. Am şi simţit că bate un vînt de reforme pe aici. Vinea, l. 1, 43. (Fig.) Este timpul ca poezia . . . să puie în mişcare toate resorturile sale la o prefacere întreagă, la o reformă totală de conştiinţă. Bolliac, o. 43. <0> Beformă agrară = schimbare a relaţiilor agrare sau a formelor de stăpînire şi folosire a pămîntului. Partidul a condus masele ţărăneşti în lupta pentru pămînt, realizînd în fapt reforma agrară. Lupta de clasX, 1954, nr. 1, 27. In focul luptei pentru reforma agrară s-a cimentat alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare. Scînteia, 1954, nr. 2 913. Beforma agrară de după război. Preda, m. 60, cf. LXncrXnjan, c. ii, 89. (Eliptic) Intrară cu plugurile în pămînturile sărăcimii, primite la reformă. Mihale, o. 28. Beformă monetară (sau bănească) = operaţie financiară prin care se Înlocuieşte moneda unei ţări cu o monedă nouă, avînd un curs diferit faţă de prima. Noile condiţii de dezvoltare a vieţii economice a ţării, create în urma reformei monetare . . . , au făcut cu putinţă scăderi la preţurile de vînzare. contemp. 1948, nr. 106, 1/1. Achiziţionase de frica vreunei reforme monetare un săculeţ cu ochi de sticlă. CXlinescu, s. 44. Reforma bănească şi reducerile de preţuri . . . au făcut să se îmbunătăţească situaţia materială a maselor. Scînteia, 1953, nr. 2 564. Beformă financiară = reformă prin care se aduc modificări importante sistemului de formare şi de cheltuire a venitului unui stat. Arată reformele financiare prin care ei au uşurat Muntenia, bul. com. ist. ii, 30. 2. Protestantism. Cf. cade. Trecuseră tn răstimpul principatului la reformă, devenind calvini. Blaga, g. 16. 3. Scoatere din evidenţă a unor bunuri considerate la un moment dat inutilizabile; totalitatea obiectelor reformate (3); p. ext. depozit în care se păstrează 3231 REFORMI - 269 - REFRACTAT asemenea materiale. Cf. Şăineanu, d. u. Un schimb de rufe, de la reformă, îi acoperă trupul lung. Sahia, n. 120, cf. dl, dm. ^ Loc. adj. De reformă = scos din uz; reformat (3). Maestrul croitor ... va con tinua cu transformarea mantalelor de. reformă în pantaloni de cazarmă. Brăescu, o. a. i, 38. Loc. v b . A da (ceva) la reformă = a reforma (3). (Glumeţ) Să iaci, că te dau la reformă dtn lume! Bac alb aş A, s. a. 105. 4. Declarare a unei persoane ea inaptă pentru serviciul militar; situaţia unei astfel de persoane. A fost silit... să ceară punerea sa la reformă pentru infirmităţi incurabile. Ghica, ap. cade, cf. Şăineanu. — PL: reforme şi (învechit) reformi. — Şi: (învechit) reform s. n. — Din fr. reforme, germ. Reform. REFORMI vh. IV v. reforma. REFORMÎSM s. n. 1. Atitudinea politică a celor ce preconizează reforme (1). Cf. Lovinescu, c. iv, 123. Prin reformismul său căuta să salveze în cele din urmă absolutismul monarhic. Blaga, g. 70. In cadrul reformismului de mai tîrziu al lui Iosif al II-lea, s-a dat o deosebită atenţie dezvoltării. . . învăfămîntului popular, id. ib. 86. 2. Curent politic oportunist în mişcarea muncitorească, care urmăreşte înlocuirea luptei revoluţionare a clasei muncitoare pentru răsturnarea capitalismului, pentru socialism, cu lupta pentru reforme, care nu ating bazele orînduirii capitaliste. Un partid ireconciliabil faţă de reformism, contemp. 1951, nr. 224, 3/1. Înfiinţarea Partidului Comunist din Romînia în anul 192} a marcat victoria leninismului asupra reformismului tn mişcarea muncitorească din ţara noastră, ib. 1953, nr. 359, 3/4. In această perioadă ... se va fi petrecut schimbarea concepţiei lui Ibrăileanu despre revoluţie şi reformism, v. rom. septembrie 1954, 149. — Din fr. râformismfe. REFORMIST, -A adj. 1. Care preconizează reforme (1). înclinat spre ideile reformiste s-a arătat însă Iosif. Blaga, g. 68. împăratul reformist visa ... o împărăţie centralizată, id. ib. 103. 2. Care adoptă, care susţine reformismul (2); care este, care se face Sn spiritul reformismului. Cunoscuta teorie reformistă susţinută de social-democraţi. Ralea, s. t. iii, 190, cf. dl, dm. + (Substantivat) Adept al reformismului (2). Cînd reformiştii şi oportunişti. . . au trecut făţiş la servirea imperialismului, V. I. Lenin a ridicat steagul luptei împotriva social-şovinismului şi social-pacifismului. contemp. 1951, nr. 224, 3/1, cf. Pas, l. iv, 206. Dacă acest reformist ar fi activat printre ei, ar fi înţeles că scopul final urmării de grevişti nu mai era acum numai revendicarea economică, ci şi greva politică. Preda, r. 17. — Pl.: reformişti, -ste. — Din fr. reformiste. REFRACTA vb. I. Tranz. A produce fenomenul refracţiei. Lumina ce refracta prisma lui Newton. Propăşirea (1844), 2021/38. Acest gaz refractă mai puţin lumina. Marin, pr. i, 1/18. Aerul atmosferic refractă razele luminoase care-i vin de la stele. Drăgiiiceanu, c. 22, cf. Barcianu. Două categorii de corpuri refrac-tează lumina conform legilor refracţiunii. Murgoci-Ludwig, m. 45, cf. Alexi, w. Această căldură radiantă . . . poate fi reflectată de oglinzi şi refractată. Cişman, fiz. i, 448. (Prin lărgirea sensului) Sări în apă şi începu să se dea afund în lichidul translucid care risipea părul şi-l refracta prelungit. Călinescu, c. n. 221. 4 Refl. (Despre unde luminoase, sonore etc.) A suferi fenomenul refracţiei. Raza de lumină... se refractează. Poni, f. 359. Cînd o undă ajunge la suprafaţa de separaţie a două medii de proprietăţi diferite, o parte din ea . . . se reflectă, pe cînd cealaltă ... se refractă. Marian-Ţiţeica, fiz. ii, 32. <£• F i g. Imagine sublimată, trecută prin prisma personalităţii supe- rioare a autorului şi refractată într-un sens moral superior. ll i, 120. — Prez. ind. pers. 3: refrăctă şi (rar) refractează. — Din fr. rffraeter. REFRACTABILII'AtE s. f. Proprietatea unui material de a fi refractar (i); refractaritate (1>. Refrac-tabilitatea se stabileşte pe cale normală cu ajutorul conurilor Seger. Ioanovici, tehn. 83, cf. mdt. — De la refracta. REFRACTAR, -A adj. 1. (Despre minerale, roci, materiale de construcţie, diverse produse) Care rezistă la temperaturi înalte fără a-şi schimba structura, compoziţia şi caracteristicile. Această temperatură ce resultă din combustia hidrogenului se întrebuinţează spre a topi oarecare corpi refractari. Marin, pr. i, 7/14. Se credea că asemene corpuri nu pot fi topite şi din această cauză erau numite refractare. Poni, f. 120, cf. id. ch. 185, Şăineanu, Alexi, w., Gologan, c. r. 127. Cuptorul este căptuşit înăuntru cu cărămizi refractare. Ioanovici, tehn. 34. Căldările sînt formate din tablă groasă de fier, căptuşite în interior cu material refractar. id. ib. 53, cf. Marian-Ţiţeica, fiz. ii, 104. S-au studiat şi pus la punct procedee, intrate azi în faza industrială, pentru fabricarea de produse refractare, contemp. 1953, nr. 368, 5/2. Cubilourile sînt. . . căptuşite cu cărămidă refractară, ib. 1955, nr. 481, 3/3. Cu timpul zidăria refractară se subţiază . . . şi apare pericolul străpungerii cuptorului. Scînteia, 1960, nr. 4 834. 2. Care se împotriveşte, care opune rezistenţă faţă de ceva, care nu este receptiv la ceva. V. recalcitrant. Artistul este din fire refractar. Maiorescu, cr. ii, 211. Sînt oameni închişi ■ ■ ■ , naturi posomorite şi refractare, care împrăştie în jurul lor ca o senzaţie de frig. Vlahuţă, o. a. iii, 86, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Ne-am întrebat dacă lichidele şi celulele animalelor devenite refractare nu devin vaccinuri şi nu pot apăra alte organisme. Babeş, o. a. i, 129. Am rămas refractar la toată această lecţie de viaţă practică. Galaction, o. 9. După răscoala lui Tudor Vladimirescu, ţăranii se arătară mai refractari şi mai dîrzi faţă de proprietari. Oţetea, t. v. 36, cf. id. r. 179. Pentru ca critica maselor să se poată desfăşuta liber şi să rodească realmente în conştiinţa scriitorului, trebuie ca acesta să nu fie refractar în faţa ei. contemp. 1949, nr. 162, 5/5. Era timidă şi refractară modernismului. Călinescu, c. n. 120. Se arată impermeabili la cultură şi refractari la regulile coercitive ale grupului. Ralea, s. t. iii, 109. La început se temuse că bătrînul va fi refractar la această muncă. v. rom. octombrie 1954, 115. Devenise refractar la şicanele, la tonul imperativ şi arogant al superiorilor. Beniuc, m. c. i, 376, cf. 85. <<)* (Substantivat) O femeie singură, o eroină a solitudinii ca refractarii lui Ibsen. Călinescu, s. 504. Omul. .. nu e un refractar frumosului, v. rom. aprilie 1958, 114. — Pl.: refractari, -e. — Şi: (învechit) refractăriu, -ie adj. Marin, pr. i, 60/46, id. f. 167/17. — Din fr. refraetaire. REFRACTARISM s. n. (Rar) Atitudine refractară (2); împotrivire, nesupunere. Unii sînl impacientaţi de refractarismul nostru. Hogaş, dr. ii, 204. — Refractar + suf. -ism. REFRACTARITATE s. f. Proprietatea unui material de a fi refractar (i); refractabilitate. Cf. ltr2, dn2. — Din fr. relractarit6. REFRACTARIU, -IE adj. v. refractar. REFRACTAT, -A adj. (Despre unde luminoase, sonore etc.) Care a suferit fenomenul refracţiei. Cf. Poni, f. 359. In mediul al doilea, raza refractată s-a depărtat de normală. Cişman, fiz. ii, 25, cf. Marian-Ţiţeica, fiz. ii, 34. — Pl.: refractaţi, -te. — V. refracta. 3241 REFRACTOMETRU - 270 - REFRIGERENT REFRACTOMfiTRU s. n. Instrument optic pentru măsurarea indicilor de refracţie ai substanţelor. Cf. MDT, LTRa, DER. — Pl.: refraciometre. — Din fr. refraitom^tre. REFRACTAR, -OARE adj., s. n. 1. S. n. (Rar) Lunetă astronomică. Cf. Stamati, d., Barcianu, Alexi, w. 2. Adj. Care produce refracţie, care refractă. Cf. Barcianu. 3. S. n. Dispozitiv optic care schimbă direcţia unui fascicul de lumină prin fenomenul de refracţie. Cf. ltr3. — Accentuat şi: refrăctor. Barcianu. — Pl.: refractari, -oare. — Din fr. relratteur, germ. Refraktor. REFRACŢIE s. f. Fenomen de modificare a direcţiei de^propagare a unei unde luminoase, sonore etc. sau a direcţiei de mişcare a unui corpuscul rapid atunci cind traversează suprafaţa de separare a două medii diferite. Unghiul refracţiei razelor. Gbnilie, o. 102/22, cf. Stamati, d., Bajrasch, i. n. 73/9. Vedem soarele şi luna chiar după apusul lor . . . din cauza rcfracţiunei luminoase. Dră-ghiceanu, c. 22, cf. ddrf. Unghiul formal de normală şi raza incidenţă se numeşte unghi de incidenţă şi cel format de raza refractată şi normală, unghi de refracţiune. Poni, f. 359, cf. Şăineanu, Barcianu, Murgoci-Ludwig, m. 45, Alexi, w. Aceste aparate sînt construite cu oglinzi metalice, lentile şi prisme, măsurările bazîn-du-se pe fenomenele de reflexie, refracţie şi interferenţă ale razelor luminoase. Ioanovici, tehn. 378, cf. enc. tehn. i, 101. Refracţia, reflexia şi numeroase alte fenomene optice puteau fi acum interpretate şi calculate pe baze noi. Cişman, fiz. ii, 558, cf. 23. Fenomenul refracţiei se poate inversa. Marian-Ţiţeica, fiz. ii, 34. (F i g.) Găseşti. . . multe sticluţe fără putere de refracţie, multe reflexii slabe . . . în poeziile mele. Bolliac, o. 58. Indice de refracţie = mărime ce caracterizează un mediu transparent In raport cu alt mediu transparent, egală cu raportul vitezelor luminii Sn mediul din care vine lumina şi in mediul in care ea pătrunde. Cf. ltr2, dm, der. — Pl.: refracţii. — Şi: (Învechit) refracţiune s. f. — Din fr. rftfraction, germ. Refraktion. H REFRACŢItJNE s. f. v. refracţic. REFRANGÎBIL, -Ă adj. Care se poate refracta. Colori . . . refrangibile. Marin, f. 455/35. Razele violete-s cele mai refrangibile. Scriban, n., cf.' dn2. — După fr. rfefrangible. REFRANGIBILITATE s. f. însuşirea de a se refracta. Şapte colori diferente . . . avînd . . . gradi de refrăngibilitale diferenţi. Marin, f. 448/31. Fiecare coloare a spectrului are o refrangibilitate deosebită. Poni, f. 380, cf. DN2. — Pl.: refrangibilităţi. — Din fr. refraiigibilitâ. REFREC s. n. v. refec. REFRECĂ vb. I v. refeca. REFRfilV s. n. Cuvînt, vers sau grup de versuri care se repetă după una sau mai nnilte strofe, cu rolul de a sublinia, prin repetiţie, o idee poetică; frază muzicală care se repetă după fiecare cuplet al unui cîntec. Cf. I. Golescu, c., lm. E o voce ce şopteşte ca să-şi uite de durere, Un refren din cîte-un cîntec simplu şi copilăros. Macedonski, o. i, 86, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, îi veneau uneori în minte acorduri dulci de valsuri, refrenuri... de romanţe franţuzeşti. Sandu-Aldea, d. n. 234, cf. Alf.xi, w., Tim. Popovici, d. m. Dar cîntecul deodată s-a oprit Şi florile ascultă cum frunzişul In freamătu-i refrenu-l duce să se piardă. Densusianu, l. a. 34. Am şi eu un cîntec... Cu refren şi accent de | trompetă. Camil Petrescu, t. iii, 438. Treceau cîn-tînd tărăgănat cîntece din care nu reţin decît refrenul. Brăescu, a. 21. Pe şosea trec soldaţii... şi cîntă. Disting bine refrenul. Sahia, n. 23. In afară de refren, poezia era în definitiv foarte avîntată. Vlasiu, d. 66. Deosebit de. vioi a fost interpretat rondoul final cu refrenul său plin de veselie, m 1962, nr. 4, 37. <$> Fig. Spre rîimita ţintă, îngînat refren, Poale să ne ducă goana unui tren? Lesnea, c. d. 95. 4- Fig. Cuvint, frază, expresie (melodică) care se repetă stereotip. Cîntă prin crînguri şi prin cîmpii, cîntă mereu refrenul tău de vînătoare: tonton, tonlon. Odobescu, s. iii, 97. Această frază se spune ca refren ori de cîte ori trebuinţa cere. Gherea, st. cr. i, 187, cf. Şăineanu. Cînd copiii pregăteau lecţia, eternul refren: „Du-te să-ţi explice Elena". C. Petrescu, î. ir, 235. Auzeam . . . refrenul omului pe care-l trădase fata cu zestre mare. Ta-ra-ra--ra-a. Brăescu, a. 57. Am să mă uit doar în ochii lui fix . . . şi-am să-i spun refrenul de totdeauna: — E pace, tată. Sahia, n. 25. Ieşi afară! răsună glasul lui Bănuţ ca un refren automat. Teodoreanu, m. ii, 19. „Te-ai crede la Paris“ este refrenul pe care îl cîntă uirrd(i, pînă în zorii zilei, în aceste nopţi albe. Camil Petrescu, o. ii, 400. + Temă, motiv al unei poezii. în alte cîteva poezii, refrenul acesta revine pe un timbru emotiv. Rale*, s. t. i, 27. — Pl.: refrene şi ref renuri. — Din fr. refrain. REFRIGERA vb. I. Tranz. (Ind.) A răci un produs pină la o temperatură apropiată de punctul de ingheţ, în scopul păstrării lui îndelungate; p. ext. a îngheţa. Cf. dl, dm, dn2. — Prez. ind. pers. 3: refrigerează. — Din fr. rcfrif)6rer. REFRIGERAM1, -Ă adj. v. refrigerent. REFRIGERARE s. f. Acţiunea de a refrigera; îngheţare. 1. (Ind.) Răcirea unui produs pină la o temperatură apropiată de punctul de îngheţare; refrigeraţie (1). Cf ltr2, dl, dm. Navele sînt prevăzute cu instalaţii de refrigerare şi prelucrare a peştelui. Scînteia, 1964, nr. 6 393, cf. der. 2 (Med.) Refrigeraţie (2). Anestezia prin refrigerare acţionează prin congelarea ţesuturilor. A. Pop, chirurg. 501. — Pl.: refrigerări. — V. refrigera. REFRIGERAT, -Ă Care a trecut prin procesul refrigerării (1). Carnea se desface sub formă proaspătă (zvîntată şi refrigerată) şi congelată. Scînteia, 1966, nr. 6 950. — Pl.: refrigeraţi, -te. — V. refrigera. REFRIGERATOR s. n. Aparat sau instalaţie folosite pentru obţinerea temperaturilor scăzute, In general cu ajutorul energiei electrice. Cf. ltr2, dn2. — Pl.: refrigeratoare. — Din fr. refrigerateur. REFRIGERAŢIE s. f. 1. (Ind.) Refrigerare (1). Cf. Alexi, w., ltr2, dl, dm, dn2. 2. (Med.) Metodă chirurgicală care constă în răcirea, în scop anestezic sau terapeutic, a unui membru, a unui segment de membru sau a unei porţiuni limitate de tegument; refrigerare (2). Cf. der. — Pl.: refrigerafii. — Şi: (Învechit) refrigeraţiune s. f. Alexi, w. — Din fr. refriţjeratinn. REFRIGERAŢItNE s. f. v. refrigeraţie. REI’RIGERfiNT, -A s. n., adj. 1. Adj. Care contribuie la răcirea unui mediu plnă la o anumită temperatură. 3258 REFRIGURANT - 271 - REFUGIU Un recipient de sticlă tncungiiirat cu o amestecătură refrigerantă. Marin, pr. i, 116/33. Amestecături refrigerente. id. f. 163/10, cf. Barcianu, Alexi, w., nom. min. i, 109. Iată ctteva amestecuri refrigerente şi cobo-rlrea de temperatură corespunzătoare. Macarovici, cn. 62. F i g. în cercul luminos al aceluiaşi om se pot afla, pe lingă amintirea lucrului promis, o mică sumă de idei. . . faţă cu care promisiunea se află tn relaţii disparate şi oarecum refrigerante. Maiorescu, cr. ii, 152. ■$> (Substantivat) O căldare . . . comunica cu un tub înclinat încungiurat cu un refrigerent. Poni, f. 131. 2. S. n. Răcitor confecţionat din sticlă sau din metal, folosit In laborator la condensarea vaporilor. Cf. Barcianu, Alexi, w., enc. tehn. i, 445, mdt, ltr2, der. — Pl.: (1) refrigerenţi,-te, (2) refrigerente şi (rar, m.) refrigerenţi (Alexi, w., enc. tehn. i, 445). — Şi: (învechit) refrigerânt, -ă, refrigurânt, -ă (man. sănăt. 114/3) adj. — După fr. r£frigârant. — Refrigurant: prin apropriere de frig. REFRIGURANT, -Ă adj. v. refrigerent. REFRINGfiNT, -Ă adj. Care produce refracţie, care refractă. Hidrogenul este cel mai refringent din toate gazele. Marin, pr. i, 6/21, cf. Poni, f. 359, Alexi, w., cade, Scriban, d. — Pl.: refringenţi, -te. — Din fr. refringent. REFRINGtfNŢĂ s. f. Proprietatea de a refracta. Cf- Scriban, d., dn2. — Din fr. rSfrlngenee. REFRÎNGĂTGR, -OARE adj. (învechit) Care respinge, care combate ceva; refractar. In contra bro-şurei aci memorate ... a scris un articol refrtngătoriu. f (1869), 265, cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: refrîngători, -oare. — Şi: refrtngătâriu, -oare adj. — Refrlnge + suf. -ător (după fr. refractaire, lat. refractarius, -um). REFRÎNGĂTdRIU, -OARE adj. v. refrîngător. REFRfalGE vb. III. (învechit) 1. Tranz. A răs-frlnge (II1). Piramide ... cu lumini întrolocate ce răs-frîngea îndoită luciri, ar (1829), 332/4, cf. Barcianu, Alexi, w. 2. Refl. Fig. A se răsfînge (II 3). A căria raze de învăţătură... să resfrîng pre orizontul nostru (a. 1829). Uricariul, viii, 107. — Prez. ind.: refrlng. — Pref. re- + Irlnge. REFRflVGERE s. f. (învechit) Acţiunea de a (se) refrlnge. Cf. Barcianu, Alexi, w. — V. refrlnge. REFRUNTA vb. I. Tranz. (învechit, neobişnuit) A înfrunta, a respinge, a combate. Se vede însă că contrazicerea acestora desplăcu foarte, pentru că se sculară cîţiva spre a refrunta cu iuţală toate cuvintele lor. cr (1848), l3/7. — Prez. ind.: refriînt. — Pref. re- + [în]frunta. REFTIM subst. v. raltin. REFUGt vb. IV v. refugia. REFUGIA vb, I. Refl. (Despre persoane) A se retrage dintr-un teritoriu ocupat, a se pune la adăpost de un pericol, a fugi de o urmărire. Ajunse la unghiul colonadei palatului ducal unde fugitivul se refugiase. cr (1848), 233/52. Refugiat de trei luni în Ungaria, am asistat ca un simplu spectatoriu la evenimentele acestei ţări. Russo, s. 200. Urmăriţi de arnăuţi, se refugiase tn biserica de la Golia. Ghica, s. 104. El se refugiase în Moldova. Filimon, o. i, 269, cf. Prot.-Pop., n. d., Şăineanu, Barcianu. De cînd citea despre lumea care se refugiase la oraşe, îşi întreba într-una solul că ea ce face şi cum rămtne aici? Rebreanu, r. ii, 63. Cîinele îl privi cu o blîndă mustrare şi se refugie sub pat, la adăpost. C. Petrescu, r. dr. 254. Adesea, izgonit de cicălelile lui Gh. Eminovici, [Eminescu] se refugia pe vacanţă într-un bordei de ţăran. Călinescu, e. 52. Trecătorul care, refugiindu-se de mînia vîntului, se adăposteşte în circiuma locului găseşte pe eroul povestirii stînd cu coatele pe masă. Vianu, a. p. 219. <$> (Prin analogie) [Protestantismul] a dat loc la secte în care s-au refugiat cugetarea şi religiozitatea independentă. Oţetea, r. 324. întunericul se refugie către colţurile odăii. Beniuc, m. c. i, 407. Toată bunătatea se refugiase în ochi, precizîn-du-se într-un amestec de tristeţe, de durere, de dragoste rănită, v. rom. februarie 1958, 24. înainte de a dispărea cu lotul din limba vie, elementele vechi se refugiază în graiurile populare. Varlaam — Sadoveanu, 70. <0> Fig. Speriat de asprele realităţi ale vieţii, se refugiază în liniştitul imperiu al trecutului. Vlahuţă, o. a. 238. Se refugiază într-o naivitate suavă. Camil Petrescu, t. ii, 52. Ce repede se refugiază tn întunericul lui! C. Petrescu, î. ii, 78. Nu te mai refugia tn dialectică. Ştiu că acolo eşti tare. H. Lovinescu, c. s. 92. Se adresă soţului, încercînd să se refugieze sub protecţia lui. Preda, r. 85, cf. 9. + A se izola, a se retrage. Elevii . .. citeau pe capete refugiaţi în colţuri. Brăescu, a. 136. — Pronunţat: -gi-a. — Prez. ind.: refugiez. — Şi: (învechit şi regional) refugi vb, IV. alr i 1 432/229. — Din fr. rffugier. REFUGIAT, -Ă s. m. şi f. PersoanS care s-a retras undeva sau la cineva spre a se adăposti, spre a găsi sprijin sau ocrotire în faţa unei primejdii; (persoană) care a fugit, care s-a pus la adăpost de o urmărire. Se zice că refugiaţii italieni ce se află în străinătate au amînat csecuţia planurilor lor pînă la primăvară, cr (1846), 221/53, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Era un refugiat, ca atîţia alţii, mii. C. Petrescu, î. i, 204. Avusese ... ca guvernator un refugiat francez. Sadoveanu, o. vi, 137. Lumea privea în faţa marilor hoteluri din Bucureşti convoaiele prăfuite de refugiaţi polonezi. Stancu, r. a. iii, 29. în întîmpinare ne vin grupuri de refugiaţi lituanieni, v. rom. mai 1954, 109. în patrie nu mai putea fi vorba să se întoarcă, deoarece armatele de ocupaţie îl considerau ca refugiat, s februarie 1960, 51. <$• (Adjectival) Ne-am dus ... să ne întil-nim cu rude, prieteni, cunoscuţi, refugiaţi ca şi noi. Negruzzi, s. i, 217, cf. Barcianu. în gara Piteşti aştepta un alai întreg de proprietari şi arendaşi refugiaţi. Rebreanu, r. ii, 221. <$» Refugiat politic = persoană care cere azil politic. Să se respingă invasiunea a noi refugiaţi politici. Timpul (1856), nr. 4, 31/24, cf. Şăineanu. Extrădarea . . . refugiaţilor politici este oprită. cod. pen. r.p.r. 36. Locuise, ca refugiat politic, 14 ani în Uniunea Sovietică. Stancu, u.r.s.s. 218. — Pronunţat: -gi-at. — Pl.: refugiaţi, -te. — V- refugia. REFUGlf.RE s. f. Faptul de a se refugia; refugiu (1). La apropierea străinilor de bordei nu rămasă lui Caliman alt mijloc de refugire decît a se retrage iar. Asachi, s. l. ii, 65. <$> Fig. Pluteşte greu în paginile acestei ,,literaturi" . . ■ transfigurarea idilică a trecutului după cea mai autentică reţetă a refugierii în trecut, v. rom. ianuarie 1954, 198. — Pronunţat: -gi-e-, — Pl.: refugieri. — Şi: (învechit) refugfre s. f. — V. refugia. REFUGlRE s. f. v. refugiere. REFUGIU s. n. 1. Faptul de a (se) refugia, refugiere ; timp petrecut ca refugiat intr-un anumit loc. Azilul tuturor împăraţilor este cinstea împărăţi- 3273 REFUI - 272 - REFUZ Hor şi de ţoală lumea este rtunii . . . penlru rifugiul şi scăparea tuturor. VXcXrescul, ist. 290. Vechea credinţă tradiţională, ce privea acea sfinţită peştere ca o protectoare a mănăstirii din vale, a pierit împreună cu nevoia de refugiu şi cu frica urgiilor din timpii barbari. Odobescu, s. i, 342. Le-arătaşi putinţa refugiului prin peşteri. Minulescu, v. 106. Am vorbit noi de asta şi la Iaşi în timpul refugiului. Galaction, o. a. i, 41. Mulţimea asta nu vrea decît să despacheteze bagajele făcute pentru refugiu. Camil Petrescu, u. n. 422. Ca şi în alte adunări de sară ale refugiului nostru, cei care căutasem un sălaş de linişte în acea sihăstrie vorbeam . . . despre veştile de la războiul din răsărit, v. rom. iulie 1954, 5. Întors din campanie şi din refugiu, cum mi-aş fi putut uita obligaţiile de onoare faţă de mai marii mei . . . ? s mai 1960, 12. Trebuie să ştim însă dacă mai există un loc de refugiu. H. Lovinescu, t. 176. 2. Loc de scăpare, de adăpostire în faţa unei primejdii; azil. Cf. Stamati, d. Vornicul Dumbravă reuşise a scăpa în Transilvania, avlnd nobleţă de a căuta refugiu la generozitatea unui inamic. Hasdeu, i. v. 169, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Oamenii se întorc la căminurile lor . . . Aici e refugiul. Sadoveanu, o. ix, 335. Ducatul Ferrarei ... a oferit mai multor artişti şi literaţi un refugiu generos şi sigur. Oţetea, r. 256. + Fig. Consolare, alinare, mlngiiere. Unii căulau refugiul în trecui, alţii în viitor. IbrXileanu, sp. cr. 85. Acolo mi-am găsit, In iarbă, Refugiul favorit. Topîrceanu, b. 30. Tu eşti singurul lucru pe care îl mai am pe lume, ultimul refugiu. Camil Petrescu, t. ii, 263. Pierdea şi această prietenie. Gîndi că aci îi era ultimul adăpost de refugiu. C. Petrescu, î. ii, 157. + Loc ferit, izolat Jn care se retrage cineva pentru a se odihni, pentru a găsi linişte. Ramurile negre ale teiului se răsuciră ca o protestare, plouînd un ropot sonor şi rece peste omul strein care viola refugiul stăpînei. C. Petrescu, î. i, 146. De cîte ori mă întristează oraşul, refugiul meu e la Apahida. Isac, o. 315. + Porţiune ridicată şi amenajată ca un trotuar, pe partea carosabilă a unei străzi cu trafic intens sau în mijlocul unei pieţe, pentru a uşura reglementarea circulaţiei, traversarea străzii, urcarea sau coborlrea din vehiculele de transport în comun etc. Cf. Scriban, d., dl, dm. — Pl.: refugii. — Şi: (învechit) rifuţfiu s. n. — Din fr. refuye, lat. refugium. — Rlfugiucit. ri-fugio. REFUÎ vb. IV v. răfui1. REFULĂ vb. I. Tranz. 1. A respinge din domeniul conştientului în subconştient unele imagini, dorinţe, idei etc. Inconştientul are tendinţa să ascundă, să refulez anumite amintiri cu caracter neplăcut. Camil Petrescu, t. iii, 81. Să nu-ţi refulezi sentimentele. Vlasiu, n. 294. <$> Refl. pas. Raporturile sînt mai patriarhale şi multe din ele se refulează prin schimbul mai mult ori mai puţin echitabil. Ralea, s. t. ii, 266. 2. (Tehn.) A deplasa un fluid într-o conductă sau într-un recipient prin împingere cu ajutorul unei pompe. Cf. dl, dm. + A mări unele dimensiuni transversale ale unor piese de metal, prin batere cu ciocanul sau prin presare, la cald sau Ia rece. (Refl. pas.) Cu ajutorul unui cleşte [nitul] este introdus apoi în gaura comună a pieselor de legal, unde . . . , prin loviri dese, i se refulează al doilea cap. Ioanovici, tehn. 155, cf. 130. Avînd în vedere că prin ciocănire porţiunea de împreunare se subţiază, se va avea grijă să se refuleze . . . capetele respective ale pieselor. Orbonaş, mec. 384. — Prez. ind.: refulez. — Din fr. refouler. REFULÂRE s. f. Acţiunea de a refula şi rezultatul ei 1. Cf. refula (1). Înţelegeam că, din moment ce nu eram bolnav, de refulări n-aveam de ce mă elibera. Vlasiu, d. 294. Pentru Freud visul este produsul refulării unor reprezentări subconştiente. Vianu, m. 50. Treaz, nu se temea . . . Frica exista însă ca o refulare şi ştia că mulţi şerpi mai avea el să viseze în aceşti ani. Beniuc, m. c. i, 100, cf. der. 2. (Tehn.) Cf. refula (2). Cf. mdt, ltr2, der. + Operaţie de prelucrare la cald sau la rece a pieselor de metal, prin care se măresc unele dimensiuni transversale ale lor. Cf. Ioanovici, tehn. 386, ltr2, der. — PI.: refulări. — V. refula. REFULĂT, - adj. (Despre imagini, tendinţe, sentimente etc.) Deplasat, alungat, respins In subconştient. Radu continuă descărcînd umilinţe refulate. Camil Petrescu, t. ii, 160. Iată cum, după Freud, inconştientul nostru e format din acumularea dorinţelor refulate. Ralea, s. t. ii, 20. Se obişnui . . . cu poveştile interminabile ale bătrînei despre amorurile ei refulate. Beniuc, m. c. i, 310. (Substantivat) Persoană care îşi refulează ideile, dorinţele etc. în viaţa lui interioară va fi un fel de refulat prin severitatea educaţiei, v. rom. februarie 1957, 45. El era un practician, nu un fanatic şi un refulat politic şi social. T. Popovici, se. 388. — PI.: refulaţi, -te. — V. refula. KEFUND vb. I. Tranz. (Latinism Învechit) A restitui, a rambursa. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: re fund. — Lat. refundere. REFUNDĂRE s. f. (Latinism Învechit) Faptul de a refunda. Cf. lm, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — V. refunda. REFUT vb. I. Tranz. A combate (o teorie, o afirmaţie) prin argumente puternice. Cf. I. Golescu, c. Nu era cu putinţă a-l refula. Vasici, m. i, 11/26, cf. Polizu. Nu mi-ai trimis articolul lui Arsache prin care refulează scrierea mea. Ghica, a. 604, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: refutez. — Din fr. râfuter, lat. refutare. REFUTARE s. f. Acţiunea dearefutaşi rezultatul ei; refutaţie. Cf. Polizu, ŞXineanu, d. u. — Pl.: refutări. — V. refuta. REFUTAŢIE s. f. Refutare. Cf. Marcovici, r. 128/13. Fu nevoit a scrie o refutaţie (nimicire) a scrierilor sale. Asachi, l. 76/2, cf. Stamati, d. Purechetul* unei, virgule, lipsa unei vocale, greşul unei perioade sînt lucruri serioase, mărturisim, şi vrednicesc refulaţii şi nopţi de neodihnă a capetelor învăţate. Russo, s. 77, cf . Ponzu. Am auzit că a mai ieşit un articol în care Eliad te înjură anume. Cred că nu merită o refutaţie. Ghica, a. 545, cf. Alexi, w. — Pl.: refulaţii. — Şi: refutafiâne s. f. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., Scriban, d. — Din fr. refutation. REFUTAŢ1UNE s. t. v. refutaţie. REFUZ s. n. 1. Faptul de a refuza (1); neac-ceptare, respingere. Cf. I. Golescu, c. Prinţul . . . nu cunoştea adevărata cauză a refuzului fiie-sei. cr (1846), 262/2, cf. Negulici, Stamati, d., Polizu. De la Silvia lesne poţi orice căpăta, Căci nu vrea să jignească pre nime cu refuz. Negruzzi, s. ii, 265. Intenţiunea Englilerei n-a fost de a face din refusul Porţii o stare de război şi az ostilităţi. Ghica, s. 132. Refuzul meu ţi-a făcut mare durere. Bolintineanu, o. 454. Refusul ar fi o grea insultă. Slavici, n. i, 286. Mi-a trîntit refuzul în obraz fără cea mai mică cruţare. I. Negruzzi, s. iv, 294 cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Refuzul notarului îl rănise adînc. Agîrbiceanu, a. 277. Refuzul . . . ar însemna ruptura cu firma. Rebreanu, r. i, 47. Borivoje înţele- 3284 REFUZA - 273 - REGAL» sese refuzul mai mult după ton. Galaction, o., 190. Aşadar, mă lovesc de-un refuz! C. Petrescu, b. rd. 86. Mai multe doamne . . . istorisesc ,,poveştile fără fapte", ţesute din materia diafană a unor simple schimburi dc priviri . . . , ale chemării, ale îngăduinţei, ale refuzului. Vianu, a. x’. 336. In caz de refuz sînl decis să termin cu această mizerabilă existenţă. Călinescu, e.o. i, 97. Sub ... o sulă de pretexte formulează o sulă de refuzuri! v. rom. octombrie 1954, 158. Erau palizi, slabi şi irascibili, stăpîniţi de nervozitatea tocilă a fugărilului, în care intră şi o disperare violentă . . . şi o resemnare periculoasă, un refuz fizic de a acţiona. Barbu, p. 233. N-ar fi riscat decît un refuz amabil, s martie 1960, 28. F i g . Fals, intrigant, şiret, ar fi fost periculos, dacă natura nu i-ar fi refuzat mijloacele intelec- 1 tuale. Bolintineanu, o. 414. Imaginea fu imposibil& şi absurdă. închipuirea refuză să o accepte. C. Petrescu, 1. n, 217. R o f I . în adevăr n-am crezut niciodată că d-lui s-ar refuza să-mi facă alîta mică îndatorire. Kogălniceanu, s. 202. Locuitorii nu s-au refusat dc a oferi munca lor cu tocmeală bună şi cu bani. I. Ionescu, d. 374. Asura vrea să îmbrăţişeze pe Mical; ea sc refuză. Macedonski, o. ii, 212. Silvia ar fi vrut să se împotrivească, să se lupte, să se refuze, dar i se părea inutil. Demetrius, a. 307. <$> Refl. pas. Locuitorilor li s-au fost refuzat petiţia lor (a. 1848). Uricariul, x, 2. ^ (Construit c.u dativul) A se priva de ceva, a renunţa la ceva. Vrea Nimic să nu-şi refuze din iot ce simţul cerc. Macudonski, o. i, 261. Nu-şi refuza nimic, socotind că i se datorează toi. Rehiîeanu, r. i, 186. 2. Refl. (Calc după fr. se refuser ă) A scăpa de ceva, a se sustrage, a se eschiva. Aceeaşi frunte care se deschide singură — ca o fereastră — cînd totul ar voi să se închidă, să se refuze . . . Sebastian, t. 135, cf. Iordan, l. r. 457. Ar fi vrut-o pe Otilia călugăriţă, re-fuzîndu-se tuturor. Călinescu, e. o. ii, 10. (Fig.) Spiritul reţine din ea numai atît cîl este necesar pentru a capta unele fenomene, care s-ar refuza astfel cunoaşterii noastre. Vianu, m. 44. — Scris şi: (după fr.) refusa. — Prez. ind.: refuz. — Din fr. refuser. REFTJZAllIL, -Ă adj. (Franţuzism învechit) Care poate fi refuzat. Cf. Negulici, Prot.-Pop., n. d. — Scris: (după fr.) refusabil. — Pl.: refuzabili, -e. — Din fr. refusalile. REFUZARE s. f. Acţiunea de a refuza, dicţ. — V. refuza. REGAL1 s. n. Dulăpior în secţia de culegere manuală a unei tipografii, in care se păstrează casetele cu litere şi suporturile pentru pagini. Cf. Şăineanu. Intrat în atelier, elevul va fi pus mai întîi să înveţe casa, precum şi toate obiectele ce-l înconjoară ca: regalul, culegarul. Romanescu, zeţ. 19, cf. V. Molin, v. t. 55. Te bucurai să rămii la regal şi să împărţi lilera în casă. Pas, z. i, 284. Erau aceiaşi oameni. Vreo treizeci sau patruzeci, lucrind în picioare, aplecaţi peste regalele înalte, care păreau catedrele unei şcoli puse la un loc. v. rom. mai 1957, 42. — PL: regaluri şi regale. — Din germ. Regal. REGĂL2 s. n. (învechit, rar) Ospăţ bogat; banchet. Ultima ciorbă a bucătăresii dumitale am gustat-o cu multă poftă — era delicioasă. Cu aşa feluri de bucate, dacă urmezi înainte, sper să-mi serveşti un adevărat regal. Caragiale, o. vii, 359. — Pl.: regale. — Din fr. regal. REGAL3,-Ă adj., s. f. 1. Adj. 1. Care aparţine unui rege1, privitor la rege; regesc (1), (latinism ieşit din uz) regiu3. Din 551 corăbii din flota rigală în Engli-iera s-au stricat ori s-au stăpînit de vrăjmaş 160. cr (1832), 243l/31, cf. Hei.iade, o. i, 132. Marele scutier regal ... fu reţinui în stradă şi recondus la locuinţa sa. cr (1848), 93/15. Tot drept regale au rămas şi concesiunea tîrgurilor (bîlciuri, mărturii), cum şi luatul de vămi la tîrguri. Bariţiu, p. a. i, 651, cf. Stamati, d. Pe cînd o credea încinlată de regalele promisiuni, ea refuză tronul şi splendoarea curţii cu cea mai mare indignaţi-unc. Filimon, o. ii, 261. Pălăzi, decor de teatru, luminaţii, Tot ce pe vulg şi pe copii înşeală, Aceasla-i toată slava ia regală. Vlahuţă, o. a. i, 39, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Cele două portrete regale priveau plictisite. C. Petrescu, î. ii, 209. împuterniciţii regali sc firitisiră şi se îmbrăţişară. Sadoveanu, o. xii, 263. Cu pătura pe umeri ca o mantie regală, ţinea strîns la subţioară cutia de tinichea cu bani. Călinescu, e. o. ii, 183. Curtea regală şi guvernul maies-1 tăţii îşi ţin la respect adversarii. Stancu, r. a. v, 30. 3290 REGALA - 274 - REGATĂ «O» (Chim.) Apă regală = amestcc format din trei părţi acid clorhidric şi o parte acid azotic, Întrebuinţat la dizolvarea unor metale care nu slnt atacate de alţi agenţi. Cf. ltr2, i, 520, der, i, 157. Comisar regal v. comisar. + Care are calitatea de rege. M. S. şi regalai său soi s-au mutat tn palatul cel nou. cr (1848), ll1/!. Maiestăţile lor imperiale şi regale . . . fac personal răspunzători de orice eveniment cu preţul capului lor pe toţi membrii Adunării Naţionale. Camil Petrescu, t. ii, 362. întreaga federaţiune, pusă, cum e regula, sub patronajul alteţei-sale regale. Brăescu, o. a. i, 21. 2. Demn de un rege1 (1), ca al unui rege; regesc (2). Avuţii regale tn miinile unui posesor rău se risipesc în puţine minute. I. Pop, l., 179/25. + Maiestos, măreţ, mîndru, regesc (2). El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune, Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal. Eminescu, o. i, 35. O ştiu pe Ea. Cu mersul Regal Ea stăpîneşte-ai zice — Universul. Beniuc, c. p. 48. II. S. f. (Ieşit din uz) Pahar de bere mai mic decît ţapul; cantitatea de bere din acest pahar. Cf. Şăineanu, d. u. Cei două sate de lei împrumutaţi . . . repre-zintau o săptămînă, maximum zece zile de existenţă, evaluate în .. . salate de boeuf, regale şi ridichi negre cu pîine. C. Petrescu, c. v. 48. — Pl.: regali,-e. — Şi: (învechit) rigăl, -ă, regâle adj. — Din fr. regale, lat. regalis, -c, it. regale. — Itigal după rigă. REGALĂ vb. I. T r a n z. şi r e fl. (Rar) A (se) ospăta bine. Cf. Barcianu, Alexi, w. Poale că avea o preocupare ce s-ar putea numi şi pasiune ... să des-cindă ... la ccasul 5 şi să se regaleze cu muşchi la grătar, cu vin, cafea aromată şi cognac. contemp. 1950, nr. 184, 2/5. Vrem să ne regalăm cu fripturi în sînge. Stancu, r. a. v, 126. ^ Tranz. Fig. A desfăta, a îneînta. Ne-a regalat cu un concert. Şăineanu, d. u. — Prez. ind.: regalez. — Din fr. rcgalcr. REGALĂRE s. f. (Rar) Acţiunea de a (se) r e-ga 1 a. + Fig. Desfătare, îneîntare. Tot spre re-galarea auditoriului se recurge la formulele iniţiale, mediale şi finale în debitarea poveştilor şi basmelor, . . . se presară opera cu fragmente de cîntece populare. Varlaam — Sadoveanu, 272. — V. regala. REGĂLĂ s. I. (Rar) Drept considerat ca inerent monarhiei. Toate reclamaţiile au rămas fără efect, fiindcă vămile erau o regală a domnului, care o arenda unui financiar sau grup de financiari. Oţetea, t. v. 44. — Din fr. regale. REGÂLE adj. v. regal3. REGALIĂN, -Ă adj. (în sintagma) Drepturi re-galiene — prerogative regale. S-au imitat şi drepturile regaliene, care încă au căpătat consistenţă tare prin legea organică de azi. Codru-Drăguşanu, c. 64. + (Adverbial) Ca un rege, regeşte. Artistul comic uzează încă şi mai regalian de dreptul (ba îşi îndeplineşte chiar datoria) de a exagera, de a şarja. Ibrăileanu, s. L. 75. — Pl.: regalieni, -e. — Din fr. regalien. REGÂLIE subst. (Latinism învechit) 1. S. f. Percepere a unor impozite de către rege. Totalitatea desdă-unărilor urbarialc împreună cu a dreptului de regalie (cîrciumărit, morărit, vînat, pescărit etc.) va ajunge în cele din urmă pină la 90 de milioane. Bariţiu, p. a. iii, 269, cf. Barcianu, Alexi, w. 2. Subst. (La pl.) înştiinţări scrise emanate de la un rege, principe sau şef de stat, prin care cineva este chemat la o adunare sau în faţa unei autorităţi; convocări. Trimise în Sibiiu pe un trompetariu cu aşa-nu- mite regalii, prin care Francisc Rakoczi chema pe domnii din Sibiiu la dietă în Alba Iulia. Bariţiu, p. a. i, 255. — Pronunţat: -li-e. — Pl.: regalii. — Din lat. med. regalia, -ae, regalis. REGALISM s. n. Concepţie politică carc preconizează regalitatea ca formă de guvernămînt; atitudine de susţinere a regalităţii, ataşament faţă de rege1. Cf. Aristia, PLUT., ŞĂINEANU, D. U. — Regal3 + suf. -ism. REGALÎST1 s. m. (învechit) Senator numit de către monarh, în Dieta Transilvaniei. Cf. drlu. Guber-nul. . . convocă regalişti, adecă legislatori denumiţi din proprietarii mari şi mijlocii. Bariţiu, p. a i, 583, cf 78. — Pl.: regalişti. — Din lat. med. regalista, -ae. Cf. fr. r 6 g a 1 i s t e. REGALIST2, -Ă s. m. şi f. Adept, partizan al regalităţii; monarhist. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Oamenii nu-şi pot lăsa liniştiţi familiile, cînd ştiu că, la cea mai mică înfrîngere pe cîmpul de luptă, ele vor fi masacrate de regalişti. Camil Petrescu, t. ii, 352. în timp ce noi ţinem şedinţă ... o intrat la noi un regalist. id. ib. 392. (Adjectival) E copilul oropsit al unei nobile familii regaliste. Galaction, a. 140. — Pl.: regalişti, -ste. — Regal3 + suf. -ist (după fr. royalisle). REGALTTĂTE s. f. Formă de guvernămînt în care statul este condus de un rege1; monarhie. Cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Ei cred că regalitatea e de origină divină. Camil Petrescu, t. ii, 362. La 1830, se aprinde la Paris revoluţia burgheză, care avea să izgonească penlru totdeauna din Franţa regalitatea reacţionară. Sadoveanu, e. 199. <$> Fig. Vorbeşti de lucrările mele, de faima mea şi de regalitatea mea ştiinţifică. Galaction, o. a. i, 35. — Pl.: regalităţi. — Rege1 + suf. -itate (după fr. royauti, lat. re-galitas, -alis). REGĂT s. n. Stat guvernat de un rege1; monarhie; p. ext. împărăţie; (învechit) regn, (învechit, rar) reniu1. Relaţiile negoţului între aceste două rigaturi de ce merg să fac mai întinse, cr (1829), 2822/19. Eternul prea puternic ce-nalţă şi doboară Rigatc mari şi naţii. Heliade, o. i, 204. Acest regal, căzînd în turburări civile, se subjugă de Vasilie II-lea, împăratul Orientului. Bălcescu, m. v. 7. Întinzînd în tot rigatul rapiditatea şi facilitatea comunicaţiilor, cală să deschiză nişte nouă sorginţi de prosperitate, cr (1848), 27V5, cf. Negruzzi, s. i, 193. Bursucului îi venise rîndul şi el să domnească . . . Rigatul îi era mic. Alexandrescu, o. i, 307. Unul din vechile regaluri franceze ... se chcma Neus-tria. Hasdeu, i. c. i, 21, cf. Canella, v. Un regat pentr-o ţigară, s-umplu norii de zăpadă Cu himere! . . . Dar de unde? Eminescu, n. 42, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, -w., alr ii 2 859/279. Fig. O spadă-ntinsă ameninţa regatul stelelor etern. Minulescu, v. 68. Tradiţia antică considera călătoria lui Hercule în regalul subpămîntean ca una din cele mai mari isprăvi ale legendarului erou. v. rom. septembrie 1954, 212. + (Adesea precedat de „vechiul") Nume dat Olteniei, Munteniei şi Moldovei, după primul război mondial. Pe cînd burghezia din vechiul regat s-a înfiripai . . ., ţărănimea a rămas în cîmp deschis, pradă arbitrariului şi exploatării. Galaction, a. 232. Abia căzusem cu tata din regat, în iîrg la Tulcea. Sadoveanu, o. vi, 85. Ardealul trebuia să aducă Bucureştilor o elită intelectuală, cu neputinţă de găsit în vechiul regat. Arghezi, b. 53. — Pl.: regale şi (învechit) regaluri. — Şi: (învechit) rigât s. n. — Rege1 + suf. -at. Cf. ngr. prjfoitov. REGÂTĂ s. f. 1. Denumire dată unei competiţii sportive nautice din cadrul unei probe, al unei zile 3302 REGAZ 275 - REGE1 etc. Cu această ocazie se făcură festivităţi navale şi regate, sau curse tn gondole în onoarea principilor regali. Codru-Drăgttşanu, c. 225, cf. Alexi, w., l. rom. 1959, nr. 2, 8 1. întrecerile regatei internaţionale desfăşurate, sîm-bătâ şi duminică pe lacul Snagov . . . s-au încheiat cu succesul sportivilor noştri. Scînteia, 1966, nr. 7 045. 2. (Rar) Un fel de cravată care se înnoadă ca o fundă şi ale cărei capete atîrnă pe piept. Totdeauna în jachetă neagră, purtînd la gît regate de culori nesigure. Bassarabescu, y. 67. — Pl.: regate. — Din fr. regate, it. regatta. REGAZ s. ii. v. răgaz. REGĂLUî vb. IV. T r a n z. (Regional) A rigola (Beclean - Dej). Cf. alr ii 6 109/260. Prez. ind.: regăluiesc. — De la rigolă. REGĂSI vb. IV. 1. T r a n z. A găsi din nou pe cineva sau ceva; a reafla, a redescoperi. De-ai muri, ce-aş face eu în lume? N-aş regăsi în veci chipu-ţi uşor. Eminescu, 0. IV, 71, cf. DDRF, ŞĂINEANU, BARCIANU. Coillă-neşteann se uita la el mirat de a-l regăsi întocmai cum îl lăsase cu zece ani în urmă. D. Zamfirescu, r. 8, cf. Alexi, w. Se simţea mulţumit ca un fumător care şi-a regăsii tutunul şi luleaua. Galaction, o. 286, cf. Cazimir, gr. 102. Cînd s-a întors, nu mai regăsea uşa. C. Petrescu, î. i, 170. Uzina, a regăsit-o mai plină de viaţă. Sahia, n. 35. A fugit. Şi o regăsesc aici, în casa d-tale. Sebastian, t. 358. Ostrovul de odinioară, peste ani, nu l-am mai regăsit. Sadoveanu, o. ix, 423. înapoindu-se în trecut . . . [Negruzzi] regăseşte procedeul clasic al epitetului general. Vianu, a. p. 47. Felix o regăsi stînd turceşte pe sofaua ei. Călinescu, e. o. i, 134. Dac-am pierdut o dată un adevăr vital, îl regăsim mai greu a doua oară. Labiş, p. 431. Şi-adesea clipa-aceea, regăsită, O strig din depărtare înapoi. Horea, c. 145. <$> (Complementul indică stări sufleteşti) D-na Alexandrescu îşi regăsi singură vioiciunea, pornindu-se să-şi laude fata. Rebreanu, r. 1, 30. Profesorul şi-a restabilit prestigiul într-o secundă şi regăsindu-şi echilibrul profesoral şi-a luat iarăşi acel aer de cancelar netulburat. Vlasiu, d. 108. îşi regăsiseră calmul şi speranţa. Stancu, r. a. ii, 179. îşi regăsi însă — cel puţin în aparenţă — stăpînirea de sine şi, zîmbind politicos, se ridică de pe scaun. v. rom. septembrie 1955, 60. <£> R e f 1. După un an ... boala a început a se domoli şi lumea s-a readunat încetul cu încetul în oraş. Acei cari se regăseau se îmbrăţişeau. Ghica, s. 62. Cei care au rămas, risipiţi la cele patru vînturi, niciodată mise vor mai regăsi în jurul acelei mese. Teodoreanu, m. u. 52. + R e f 1 . A se afla, a se găsi (din nou) în acelaşi loc sau în aceeaşi situaţie. Cf. Şăineanu. Ne regăsim pe aceleaşi poziţii . . . Regăţeni şi ardeleni. C. Petrescu, î. ii, 214. După cîteva clipe se regăsi singur în întuneric, zîmbind. Sadoveanu, o. ix, 499, cf. 60. Tranz. şi refl. A (se) recunoaşte, a (se) descoperi; a (se) identifica. Simţeam ... că reiese în lumină fiinţa mea de altădată, că mă regăsesc. Vlahuţă, os a. ii, 65. în acest vis îl regăsim pe Gheorghe în nebunul furios. Gherea, st. cr. ii, 138. M-am regăsit, în aceste călătorii, pe mine, călătorul de acum treizeci şi mai bine de ani. Galaction, a. 95. Cuprinse pe băiat şi-l sărută, regăsindu-se inconştient în el, ca-ntr-un Phonix. Sadoveanu, o. ix, 141. Cititorul vrea să se regăsească în literatura timpului său. s mai 1960, 49. 2. Refl. Fig. A-şi recăpăta echilibrul sufletesc (după o frămîntare, un zbucium etc.), a se reculege; a-şi reveni; (rar) a se remite. Tu aşează-te de-o parte, Regăsindu-te pe tine, Cînd cu zgomote deşarte Vremea trece, vreme vine. Eminescu, o. i, 194. S-au întîmplat prea multe lucruri . . . Nu mă mai pot regăsi. Camil Petrescu, t. iii, 470. Am deschis ochii dintr-o dată s-am văzut un sfert de lună în cerul negru . . . Am stat puţintel tulburat şi nedumerit — pînă ce am străbătui timpurile şi m-am regăsit. Sadoveanu, o. ix, 380. — Prez. ind.: regăsesc. — Pref. re- + găsi (după fr. retrouver). REGĂSIRE s. f. Faptul de a (se) regăsi; recunoaştere, identificare. Cf. ddrf. în ultimii ani . . . ne-am văzui din ce în ce mai rar . . . Cînd ne întîlneam, ne salutam cu regăsire. Teodoreanu, m. u. 313. Ca într-o regăsire sentimentală, cei doi parteneri se pierdură într-un schimb de amabilităţi dulcege. Vinea, l. i, 40. Iubirea noastră cum a fost Nu ştie nimeni pe de rost, Doar rare regăsiri în minte. Ca giuvaiere în morminte. Beniuc, v. 68. —■ V. regăsi. REGĂŢEAN, -Ă s. m. şi f. Denumire dată, după primul război mondial, locuitorilor vechiului regat român. Onisifor Sachelarie.. .. pierdea şi el cel dintîi examen de jurist, pregătit cu grea muncă de un an, fiindcă se deprindea anevoie cu programul, graiul, cărţile şi sprin- teneala mobilă a ,,regăţenilor(‘. C. Petrescu, î. i, 71. Chipurile era regăţean şi vorbea cu ,,puştiule,< şi cu ,,bă(‘. Vlasiu, a. p. 355. La o frecventare mai de aproape a oamenilor mari ai Ardealului, regăţeanul sfios să-şi verifice, impresiile superficiale rămase decepţionat. Arghezi, b.36. Mai sînt discuţii între regăţeni şi ardeleni. Stancu, r. a. i, 277. Nu-l putuse suferi niciodată pe George Teodorescu, un ,,regăţean". T. Popovici, s. 144. — Pl.: regăţeni, -e. — Regat -f suf. -ean. REGĂŢEÂNCĂ s. f. Regăţeană. dl, dm. — Pl.: regăţence. — Regăţean -f- suf. -că. REGĂŢENESC, «EÂSCĂ adj. Care aparţine vechiului regat sau regăţenilor, care este caracteristic sau specific vechiului regat sau regăţenilor, originar din vechiul regat. Cf. Scriban, d. — Pl: regăţeneşti. — Regăţean -}- suf. -esc. REGĂŢENEŞTE adv. Ca regăţenii, în felul regăţenilor. Cf. Scriban, d. — Regăţean -f- suf. -este. REGĂŢENIZA vb. I. Refl. (Rar) A primi deprinderi, obiceiuri etc. caracteristice regăţenilor; a deveni regăţean. Nepotul se dovedea din altă stofă, mai elastică, se ,,regăţeniza,( mai uşor. C. Petrescu, î. ii, 221. — Prez. ind.: regăţenizez. — Regăţean -f suf. -iza. REGE1 s. m. 1. Suveran al unui regat, persoană care deţine puterea supremă într-un regat; monarh, (învechit) rigă1 (1). Trimiseră în mare pompă o ambasadă, care au hărăzit regelui o spadă şi coiful sfinţit. Asachi, s. l. ii, 23. Pe la anul 865, bulgarii . . . întemeiază un stat puternic, alegîndu-şi regi dintre români. Bălcescu, m. v. 7, cf. Stamati, d., Polizu. Eu vin la line, rege, să cer pe-Arald al meu. Eminescu, o. i, 92, cf. 88. De cînd sînt regi, de cînd minciună este, Duc laolaltă cea mai bună casă. Vlahuţă, o. a. i,36, cf. ddrf, Şăineanu. Pentru rangul meu şi starea-n care astăzi mă găsesc, Ăstui rege mare-n toate, sînt dator să mulţămesc. Sion, c. 21/21. Tu, cel mai lacom dintre regi, Ai umilit popoare-n-tregi! Coşbuc, p. i, 91, cf. 145, Barcianu, Alexi, w. Decebal a acceptat rolul de rege-client al Romei. Pâr-van, g. 353, cf. Severin, s. 49. Regele nu arc adversari mai hotărîţi decît pe noi. Camil Petrescu, t. ii, 349. Ministrul se opri o clipă la ieşirea din stradă, ca regii care se ştiu pîndiţi de fotografi. Brăescu, o. a. i, 104. Nu-şi putea închipui o îndrăzneală a unor necredincioşi împotriva unui mare şi bătrîn rege catolic. Sadoveanu, o. xii, 443. Turnurile par trimişii Unui rege, ca s-asculte. Arghezi, vers. 337. Regele îşi remanie guvernul. Stancu, r. a. iv, 158. Nu era oare înveseli- 3312 REGE2 - 276 - REGENERARE tor să descoperi că un rege părea mai puţin deştept decît Ion al lui Mihai ? Preda, m. 254. Un şir de regi au dispărut din calendar şi istorie. s februarie 1961, cf. graiul, i, 400, Ciauşanu, gl. <$> Compuse: reyele-păsărilor — piţigoi. BĂ ce seu, păs. 149; regele-peştelui (sau -peştilor) regină (4) (Eupomotis gibbosus). id. p. 49. 2. Fig. Persoană care are poziţia cea mai însemnată într-un domeniu oarecare, într-o colectivitate, prin puterea, prin importanţa sa. Acea operă . . . fusese pusă pe muzică de celebrul Paisielo . . ., rege al compozitorilor din timpul său. Filimon, o. ii, 248. Lui Dobrow-sky şi Schaffarik nemini nu li poate contesta sceptrul de regi ai limbislicei şi archeologici slavice. Hasdeu, i. g. i, 39. Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr şi ferice. Eminescu, o.i,32, cf. Şăineanu. Un biet vultur — regele culmilor — sta pe o drugă de fier, într-o gratie murdară, privind în jos, umilit şi somnoros. Demetrescu, o. 118. Pe jos curat, Lucruri puţine, dar bine orînduite . . . Şi peste toate o să fie, de acuma, dînsul rege. Bassarabescu, y. 135. Mărire, slavă ţie, o Rege-al poeziei ! Eftimiu, î. 172. Ce zînă răufăcătoare a prezidat naşterea primului om şi pentru care greşeală l-a blestemat să fie toată viaţa victima iluziilor, după ce l-a făcut regele inteligenţei? Brăescu, o. a. ii, 359. Fata a venit la mine, a făcut un compliment şi m-a ales regele balului. Vlasiu, a. p. 361. Darius ... se numea pe sine regele universului. Călinescu, s. 828. Da, i-am văzut pe toţi, desluşit; . . . Pc regii de trusturi, pe marii bancheri. Deşliu, g. 44. <> (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Aci înregistrăm numai că Ţara Românească din secolul XIV coprindea în sine, ca o parte integrantă a teritoriului său, lot ţărmul nordic al fluviului rege. Hasdeu, i. c. i, 8. 3. Numele piesei principale de la jocul de şah. Cade-n şahul de pe masă şi răstoarnă pe covor Doi nebuni peste un rege şi un turn peste regină. Alecsandri, ap. cade, cf. Şăineanu. Se ştie că un nebun şi o regină de şah fac cu cea mai mare uşurinţă mat pe regele advers. Sadoveanu, o. xi, 609. <> Numele uneia dintre cărţile de joc; crai, popă, rigă1 (2). Cf. Stamati, d. 4. (în sintagma) Cei trei regi = numele unui grup de trei stele din mijlocul constelaţiei Orion. Cf. Culianu, c. 47. — Pl.: regi. — Şi: (regional) reijiu s. m. Graiul, i, 400. — Din lat. rex,-gis. RrâGE2 vb. III. Tranz. (Latinism învechit) A conduce, a cîrinui. Curtea Vienei trase din nou învăţături şi maxime, după care avea să reagă şi să guberne pe acest marc principat. Bariţiu, p. a. i, 246. — Prez. ind.: reg. — Din lat. regere. REGEA s. f. (învechit) Rugăminte, cerere; mijlocire, intervenţie; sprijin, protecţie; (învechit) regealîc. Este un frînc, ori frîncoaică, de merge la o sultană şi face regea pentru un patriarh (sfîrşitul sec. XVIII), let. iii, 257/9, cf. Polizu. Cuconaşule! caca hina d-tale care vrea să-ţi facă o răgea. Alecsandri, t. 387, cf. ddrf, Gheţie, r. m., Şăineanu, Barcianu, Săghinescu, v., Alexi, w., I. Brăescu, m. 70. + Mijlocitor, protector. Lupul s-au cerut la leu nazîr pe oi. S° vede că la ei, precum şi pe la noi, Tot trebui mijlociri, Căci el întăi au pus pe vulpe meşteriţă Rege cătră teiţă. Do-nici, f. 82. Nu-l vait că are ragele. Rădulescu-Codin, 63. + Proptea. Gardul cu ragele e ferit la timpuri grele (= cel care are protectori nu întîmpină greutăţi). Cf. Zanne, p. iii, 159. — Pl.: regele. — Şi: ragea, răgea, rigeâ (Polizu, Cihac, ii, 607, ddrf, Gheţie, r. m., Alexi, w.) s. f. — Din tc. reea, riea. REGEÂL s. m. şi n. (Turcism învechit) Ministru al Porţii otomane; mare demnitar. Pentru aceasta mai în toate săptămînile schimba rigialii. Văcărescul, ist. 277. Prin multă dare de sumă de pungi cu bani ta vezir şi la rigiale, s-au pus domn. Dionisie, c. 165. La alţi mai mici din răgealuri, să mai scrie îndemna. Beldiman, e. 103/7. Toate rîgealurile s-au sculat ără în pice re asupra împăratului. Gorjan, h. iv, 22/5. Rog să mi se trimeată un dar de mulţamită pentru vamă, către regelele. . . înălţimii tale (a. 1835). Iorga, s. d. xi, 8. Ragialii iubesc banii. Negruzzi, s. i, 274. Aleargă pe capele, ei şi dragomanii lor, în sus şi-n jos pe la toate regealele. Ghica, s. viii. Padişahul şi regealurile au luat ştire că jăfuieşti ţara. Filimon, o. i, 170, cf. 245, ddrf, Şăineanu, Alexi, w., Iorga, c. i. t, 207, I. Brăescu, m. 70. ^ Funcţia de mare demnitar al Porţii otomane. Căpătase şi el rang de boierie, carele ce e drept, singur el a mărturisit-o, că l-a costat ragi aiul, un peşcheş . . . în valoare de peste 1 000 ruble. N. A. Bogdan, c. m. 182. — Pl.: (m.) regeali, (n.) regeale, regele, regealuri. — Şi: rigiâl, răgeai, rîgeâl, ragial s. m. şi n. — Din tc. rical. REGEALÎC s. ». (învechit) Rugăminte, intervenţie ; (învechit) regea. îi făcu sămn ca să facă rîgcallc pentru dînsul. Gorjan, h. i, 90/12. Dete scrisoarea stâpînului său şi prin regealîcul lui beizadea Costache şi a domnitei Raiu dobîndi de aci înainte mult mai mare influinţă la Caragea. Filimon, o. i, 175. — Pl.: regealîcuri. — Şi rîgealie s. n. — Regea -f suf. -lîc. REGEMEIVT s. n. v. regiment. REGENERA vb. I. i. Tranz. şi refl. A (se) înnoi, a (se) primeni; a (se) înviora. Individul piere fără a mai învia; naţia însă se poate regenera dimpreună cu limba ei. Heliade, o. ii, 384. Mulţemilă devizei unei aseminea ştiinţi ce promite a regenera organismul social, rom. lit. 2582/15, cf. Polizu. Acest organizator ar putea să regenereze imperiul otoman. Ghica, s. 180. Nimic nu se întîmplase ca să-i regenereze spiritul din fundament. Maiorescu, d. ii, 131, cf. Şăineanu, Barcianu. Să vă regeneraţi prin lacrimi, cum ne-am regenerat noi prin sînge. D. Zamfirescu, r. 280, cf. Alexi, w. Partidul îşi regenerează cadrele cu elemente tinere şi de viitor. C. Petrescu, r. dr. 302. Ginel . . . regenerată de un fior de indignare care îi străbătu toată fiinţa, aruncă pledul. Brăescu, o. a. i, 89. Stilul gotic n-avea deci nevoie să fie regenerat prin influenţa antichităţii, fiindcă se regenerase singur prin întoarcerea la natură. Oţetea, r. 296, cf. 33. 2. Refl. (Despre organe sau tesuturi) A se reface (2). Acela trup . . . are cele mai bune mijloace a se regenera mai uşor şi mai perfect. Vasici, m. i, 49/21. + Tr an z . A produce, a da naştere la . . . Cf. Neglt-lici. Dacă tăiem o hidră în mai multe bucăţi, fiecare bucată regenerează o nouă hidră. Zoologia, 20. 3. Tranz . (Tehn.) A readuce în condiţii de folosire un material uzat, prin procedee care redau materialului totalitatea sau o parte din proprietăţile lui iniţiale. Antimoniul, arsenicul descompun acidul chlo-roxicarbonic, îi iau clorul ce cuprinde şi regencră oxidul de carbon. Marin, pr. i, 155. Această supraîncălzire poate fi însă înlăturată regenerînd otelul. Ioanovici, tehn. 184. în anul 1957 a intrat în funcţiune secţia de regenerat cauciuc. Scînteia, 1960, nr. 4 859. — Prez. ind.: regenerez, pers. 3 şi (învechit) regeneră. — Din fr. rSgenerer, lat. regenerare. REGEIVERĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) r e g e-n e r a şi rezultatul ei. 1. înnoire, primenire, înviorare; (învechit) regeneraţi e (1). A reînviat şi mitropolia românilor . . . în urmarea . . . regenerărei noastre naţionale. Bariţiu, p. a. i, 214, cf. Polizu. Problema devine dintre cele mai complicate . . . căci într-însa rolul istoriei este ... a prevesti şi a prepara o posibilă regenerare viitoare a unei naţiuni. Hasdeu, i. c. i, 170. Se găsesc tineri . . . cari conlucrează serios la o operă de regenerare a minţilor. Alecsandri, s. 52. Nu avea genul epocei de regenerare în care se afla. Bolintineanu, o. 440. Se respectează pe 3319 REGENERAT - 277 - REGENT sine însuşi în misiunea ce şi-a ales-o de a fi conducătorul poporului pe calea regenerării naţionale. Maiorescu, cr. i, 206. S-ar părea că de acum se va începe o nouă eră pentru eroul nostru, eră a regenerărei. Gherea, st. cr. ii, 329, cf. Şăineanu. Cronica în proză ardeleană, singura cunoscută astăzi, pînă la mişcarea de regenerare naţională, e cronica bisericii Sf. Nicolae din Şcheiu. Iorga, l. ii, 155. în zgomot de scaune, ofiţerii, pătrunşi parcă de un suflu de regenerare, se ridicară de la masă. Brăescu, 0. a. i, 52. Urmărea regenerarea treptată a grecilor prin răspîndirea culturii occidentale. Oţetea, t. v. 121. Gorki . . . are încredere în viitor, în dreptate, în regenerare, în libertate. Sadoveanu, e. 256. S-au hotarît să se pună în fruntea unei mişcări dc regenerare, al cărei lei este menţinerea ordinci şi proclamarea voinţei poporului. Camil Petrescu, o. ii, 178. 2. Refacere a unui ţesut sau a unui organ; regene-rescenţă, (învechit) regeneraţie (2). Cf. Şăineanu, d. u. Cel mai acliv ţesut în procesul de regenerare este ţesutul conjunctiv. A. Pop, chirurg. 10. Ablaţiunea unei părţi, de pildă coada unei şopîrle, dă naştere de cele mai multe ori la o regenerare. Ralea, s. t. ii, 91. Procese importante de restaurare funcţională şi de regenerare anatomică nu sînl deci imposibile la bătrîni. Parhon, b. 84. 3. (Tehn.) Readucere în stare de folosire a unui material uzat. Cf. mdt. O altă realizare importantă este şi elaborarea unui procedeu îmbunătăţit dc regenerare a cauciucului obţinui din deşeuri de cauciuc. Scînteia, 1954, nr. 2 890. Produsele lemnoase ale pădurii rezultate din tăieri de regenerare sînl produse principale. bo 1962, 235. — Pl.: regenerări. — V. regenera. REGENERAT, -Ă adj. 1. Înnoit, primenit: înviorat. Cîl ar fi de dorit a vedea... acvila regenerată! cr (1848), 181/33. Vechiul curent . . . pornise din izvorul culturii greceşti, regenerate în secolul al XVII-lea prin cîtiva oameni de carte cu voinţă si rîvnă. Iorga, 1. i, 512. 2. (Despre organe sau ţesuturi) Refăcut. Cf. Alexi, w., dl, dm. îi. (Despre materiale uzate) Care a fost readus (prin procedee speciale) în condiţii de folosire. V. r e c o n- d i ţ i o n a t . Lînă regenerată din zdrenţe. Ionescu-Muscel, fil. 20. Celulozele regenerate au o rezistenţă mai mică. Macarovici, ch. 565. Cauciucul regenerai este folosit la fabricarea diferitelor articole tehnice. Scînteia, 1960, nr. 4 859. — Pl.: regeneraţi, -te. — V. regenera. RE GENERAT! V, -Ă adj. Care are proprietatea de a regenera. în sîngele anemicilor, formele regeneraţi ve ale hematiilor lipseau. Parhon, b. 40. — Pl.: rcgenerativi, -c. — Din fr. regeneraţi^ REGENERATOR, -OARE adj., s. n. I. Adj. (Şi substantivat) 1. Care regenerează ortant rol de legiuitor, regenerator şi purificator al limbii, l. rom. 1965, nr. 3, 382. 2. Care regenerează (2), de regenerare (2). Cf. Polizu, Barcianu, Alexi, \v. Procesul proliferaţii; are de scop înlocuirea ţesuturilor■ distruse prin acţiuni regeneratoare. A. Pop, chirurg. 10. II. S. n. 1. Sistem tehnic care serveşte la regenerarea unui material uzat. Regeneratorul de ulei lubrifiant uzat. ltr2, cf. dl, dm. 2. (Impropriu) Preîncălzitor de aer pentru cuptoare industriale, cu transfer direct de căldură; recuperator. Sub fiecare cameră se află un acumulator de căldură numit regenerator. Ioanovici, tehn. 15, cf. ltr2, der, iv, 70. ’ — Pl.: regeneratori, -oare. — Şi: (învechit) regenerator, -oare adj. B>rcianu, Alexi, w. — Din fr. regenSrateur. REGENERAŢIE s. f. (învechit) I. Regenerare (1), înnoire, reformă. Instituţiile . . . cele mai înţâlcpte nu agiung spre a face fericirea unui neam, cari le n-ar cîş-tiga a sa regheneraţie (dc nou naştere) prin îndreptarea năravurilor sale. ar (1829), 2061/2. Acela . . . lucrează pentru regeneraţia morală a unei naţii. gtn (1836), 501/!!. O adevărată regeneraţie politică se urmează în cele 7 cantoane. cr (1848), 10V34, cf. Stamati, d., Polizu. Spre a aşeza vericare regeneraţie se cere o temelie, oricît de mică. Calendar (1861), 39/1, cf. 47/23, Barcianu, Alexi, w. 2. Regenerare (a unor organe sau ţesuturi); renaştere, refacere. Cf. Polizu, Barcianu, Alexi, w. — Pronunţat: -ţi-e. — Pl.: regeneraţii. — Şi: regenera ţiune (Barcianu, Alexi, w.), regheneraţie s. f. — Din fr. regeneration, germ. Regeneration. REGENERAŢI LJNE s. 1. v. regeneraţie. REGENERAT OR, -OĂRE adj. v. regenerator. I IE GENE RE SC ENŢĂ s. f. Regenerare (2). Amintesc rolul nucleului în viaţa celulei şi în fenomenele de regenerescenţă celulară. Parhon, b. 118. — Din fr. regenereseenee. REGENT, -Ă s. m. şi f., adj. 1. 1. S. m. şi f. Persoană care guvernează provizoriu o monarhie, ţinînd locul monarhului în timpul unei regenţe (1) ; (învechit) caimacam, locotenent domnesc. înştiinţările de biruinţă a regentei . . . împrotiva pretendentului de tron ... ţ să înmulţesc, gt (1838), l2/2. în cursul nevîrstniciei regelui, muma sa Sofia purla demnitatea de regentă. Asachi, s. l. ii, 33, cf. Valian, v., Stamati, d., Polizu. Prinţesa Anna . . . fu declarată regentă imperiei. Negruzzi, s. ii, 145, cf. i, 160, ddrf. Nu era el instituit ca regent sau e pi trop jyj.ste minorul principe. Xenopol, i. r. iv, 217, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Dumnealui e magistral, are să fie în curînd prezident . . . E văr cu regentul. Brăescu, o. a. ii, 271. La moartea regentului Buzdugan l-au propus pe el, însă ... a refuzai. Călinescu, s. 67. <0> (Adjectival) Prinţ regent. Polizu. 2. S. ni. (învechii) Director de colegiu. Era cel dintîi şcolar la învăţătură . . . şi iubitul regentului. Contemporanul, iii, 620. :s. S. m. (învechit) Persoană care face parte dintr-un consiliu de administraţie. Cămara săniilor iaste alcătuită de un regent, de cinci numărători. ist. am. 6r/18. II. Adj. 1. (Astrologie; în sintagma) Planetă regentă = planetă care are principala influenţă într-un horoscop; planetă dominantă. Cf. Şăineanu. <0 (Substantivat, m.) Regentul anului, id. ib. 2. (Despre propoziţii; adesea substantivat) Care este determinată de una sau mai multe subordonate; supraordonată. Propoziţia subiectivă îndeplineşte funcţiunea de subiect al propoziţiei regente. Iordan, l. r. 699. Subordonarea faţă de o regentă, care este la rîndu-i subordonată, e un alt procedeu nmlL folosii de Odobescu. Vianu, m. 187. Mai clară din acest punct de vedre este situaţia principalei care constituie regenta unei condiţionale. sg i, 124. în cazurile de mai sus, propoziţiile secundare adaugă o precizare la înţelesul regentei. l. rom. 1960, nr. 1, 22. între acţiunea regentei şi a temporalei există raporturi de timp variate, ist. l. rom. i, 321. 4* (Despre părţi ale propoziţiei supraordonate) De care depinde, din punct de vedere strict gramatical, o subordonată. Uneori verbul regent poate fi determinat printr-un adverb, 3327 REGENTA - 278 - REGHIMENTARIU un pronume etc. l. rom. 1953, nr. 4, 36. Elementul regent al atributivei poate fi un substantiv sau un pronume care precedă întotdeauna atributiva. scl, 1959, 349, — Pl.: regenţi,-te. — Şi: (învechit) reghent s. m. Stamati, d. — Din fr. regent, lat. regens, -entis, germ. Regent. REGENTA vb. 1. T r a n z. (Franţuzism rar) A conduce, a dirija, a domina. Se mîndresc de truda ce şi-au dat . . . a regenta înţălcpciunea noastră cu pensii-muri latineşti. Russo, s. 161. Secretul care regenteazâ fenomenul. Arghezi, în bul. fil. ii, 225. — Prez. ind.: regentez. — Din f^. regenter. IÎEGE1VŢĂ s. f. 1. Guvernare provizorie, exercitată de una sau de mai multe persoane în timpul minorităţii, absenţei sau bolii unui monarh; grupul de persoane care o exercită; (învechit) căimăcămie, loeote-nenţă. Altă socotinţă era a face o reghenlie (căimăcămiei) în numele Ducăi. cr (1831), 551/29, cf. ib. (1833), 2721/19, Valian, v. Fiind numai de 15 ani, se încredintă regen-lia mumei sale. ist. m. 180/13, cf. Stamati, d., Polizu, ddrf. Se vede deci că, chiar în vremea minorităţei, tot domnul figura ca stăpînul ţârei; că nu se instituia o regenţă anumită, ci că sfatul boierilor conducea afacerile. Xenopol, i. r. iv, 218, cf. Şăineanu. Regele, în viată fiind, poate numi o regenţă compusă de trei persoane carc, după moartea regelui, să exercite puterile regale în timpul minorităţii succesorului tronului. Hamangiu, c. c. xxix, cf. Barcianu, Alexi, w. Susţine regenţa şi duce campanie împotriva prinţului Carol. Stancu, r. a. iv, 367, cf. 378. 2. Nume care se dădea unor state musulmane din nordul Africii (Tripolitania, Algeria, Tunis) guvernate printr-o delegaţie a sultanului din Constantinopol, înainte de stabilirea protectoratului francez. Pricini sări-oase . . . pot să aducă în scurt o ruptură . . . cu reghen-ţia de Tripoli, ar (1829), 1472/24, cf. Şăineanu. A tratat ... cu turcii, care, stăpîni pe regenţele africane, puteau compensa în Mediterana pierderea flotei genove-ze. Oţetea, r. 169. + (învechit, rar) Colonie, llili . . . , odinioară reghentie spaniolească. Fabian — Bob, 85/22. — Pl.: regenţe. — Şi: (învechit) regenţie, reghentie s. f. — Din fr. regence. REGENŢIE s. f. v. regenţă. REGE SĂ s. f. (Neobişnuit) Regină O)» Ce eşti, mă rog? O regesă, ca să-ţi cadă coroana dacă te-ai mărita cu el; ce eşti? v. rom. august 1962, 60. — Pl.: regese. — De la rege1, prin analogie cu conic — contesă, j)rinţ — prinţesă etc. REGESC, -EĂSCĂ adj. 1. Care aparţine unui rege1 (1); regal3 (I 1), (latinism ieşit din uz) regiu2. Au costat polonilor mult sînge şi perderea întregei gvardii regeşti . Asachi, s. l. ii, 104. Propunerile regeşti . . . toată lumea le crede a fi conglăsuitoare cu sinţemintele partidului conservativ, cr (1848), 142/42, cf. Polizu, ddrf. în contra duşmanilor regelui, domnul şi boierii moldoveni să-şi pună toate puterile şi să se unească cu armatele regeşti. Xenopol, i. r. v, 53, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Dregătorii regeşti urmau a striga norod în leafă pentru război împotriva păgUxilor. Sadoveanu, o. xii, 367. Tata ... a fost treizeci dc ani slugă pe pămîntul regesc. Vintilă, o. 44. + (Rar) Care are calitatea de rege1 (1). Se gătea să reînceapă lupta şi să răzbune pe regescul său părinte. Ghica, a. 237. Va muri înjunghiat de mîna regescului vînător Mcleagru? Odobescu, s. iii, 55. Bine este a te reculege şi a zîmbi prietinului şi stăpînului tău regesc. Sadoveanu, o. xii, 349. 2. Demn de un rege1 (1), ca al unui rege; regal (I 2). Drapate-n purpură regească . . . , Făcut-a roze să-nf lor cască. Macedonski, o. i, 192, cf. Şăineanu. Am făcut o înmormîntare regească soţiei lui Darius. Călinescu, s. 828. Voi, credincioşi prieteni, . . . Vă strîn-geţi după mine într-un regesc alai. Brad, o. 153. + (Mai ales despre ţinută, mişcări, ton) Regal3 (2), maies-tos. Trupul vînjos al omului de patruzeci de ani îşi luă deodată o ţinută regească. Agîrbiceanu, a. 118. Domnul primar . . . ne privea pe furiş, să vadă dacă . . . admirăm atitudinea lui regească. Sadoveanu, o. vi, 18. — Pl.: regeşti. ~ Rege1 -f suf. -esc. REGEŞTE s. f. pl. Nume dat repertoriilor cronologice de acte provenite de la aceeaşi cancelarie sau de la aceeaşi personalitate din evul mediu, însoţite de note explicative şi de extrase din cronici. Documente şi regeşte privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ungaria în secolul XV şi XVI [Titlu]. Bogdan, cf. DN2. — Din lat. regesta, fr. regeşte, germ. Regesten. REGESTRU s. n. v. registru. REGEŞTE adv. Ca un rege1 (1), în felul unui rege ; f i g . din abundenţă, din belşug. Cf. ddrf. îşi mobilase locuinţa regeşte. Sadoveanu, o. xii, 687. Intrase în cîteva restaurante şi adunase ... o pîine uscată, tare ca un obuz, . . . un pachet de salam dc Sibiu, jjlătit regeşte. Barbu, p. 321. — Rege1 + suf. -eşic. REGHELEU s. n. v. leglieleu. REGHEMENT s. n. v. regiment. REGIIEMINT s. n. v. regiment. REGHEIIINT s. n. v. regiment. REGIIENERÂŢIE s. f. v. regenera ţie, REGHENT s. m. v. regent. REGHENŢIE s. f. v. regenţă. REGHIE s. f. 1. (învechit) Act în baza căruia proprietarii de vite, de oi etc. le puteau trece peste graniţa dintre Transilvania şi Ţara Românească, fără să plătească vamă; (regional) autorizaţie de vînzare a vitelor. Reghiile nu sînt iscălite în dos dă către vătaşii plaiurilor (a. 1811). doc. ec. 125. I-au luat . . . cîte zece parale de un rîmător, pă capete şaptezeci şi unul. care i-au fost adus cu reghiile din lăuntrul la păşune aici în munţii tării (a. 1826). ib. 361. Va aduce reghin că sînt cu adevărat cai din Austria (a. 1831). ap. T. Papahagi, c. l., cf. Gheţie, r. m., Alexi, w. Oile numărate se introdu-ceau în răghie. Dragomir, o. m. 224, cf. Viciu, gl., ('.aba, săl. 92. Vinea cu oili dîn ţară şi le tundca ta şanţ, vinea cu regie şi-avea un om care-i trecea pă mai mulţi. gr. s. v, 31. La-nsurat şî la mărit Nu-i hiic o mu sîlit . . . Ala nu-i pi-on an, pe doi, Cum îi rădia pe boi. arh. folk. vi, 185, cf. alr n/130, alrm sn i li 209, Lexic reg. 10. 2. (învechit, rar) Permis eliberat de o instituţie regală. Empericlisii şi reghie de la vamă pentru pachetul nostru cu galbeni (a. 1807). Furnică, i. c. 248. ^ — Pronunţat: -ghi-e. — Pl.: reghii. — Şi: răghie, redie (Gheţie, r. m., Alext, \v., Caba, sal. 92, alrm sn i li 209, accentuat şi redie ib. h 209/346), rădie, regie, righe (Viciu, gl.), rldie (id. ib.) s. f., riglii (alr ii/130, pl. righe ib.), reghin s. n. — Din magh. regyija (redia), lat. regia. REGIIIMEN s. n. v. regim. REGHIMENT s. n. v regiment. REGHIMENTÂRIU s. m. v. reimentar. 3346 REGHIN - 279 - REGIM REGHIN s. n. v. regiile. REGHIOĂNĂ1 s f. v. reghion. REGHIOÂNĂ2 s. f. v. regiune. REGHlON subst. (Cu sens neprecizat, în colinde) Sus l-am rădicat, Sas la reghion, La sfintul Oson. Teodorescu, p. p. 25. Sus, mai sus, l-om ridica, Sus, mat sus, la reghioană, La dalba sfintă icoană, id. ib. 27. — Pl.: ? — Şi: reghioană s. f. — Etimologia necunoscută. REGHISTRATOR, -OARE s. m. şi f. v. registrator. REGIHSTRU s. n. v. registru. REGH1UŞ s. m. (învechit, prin Transilv.) Comisar ţegal. Andrei Şivaillovici, al n(euniţilor) Făg(ăra-şului) normalis dascal şi reghiuş (a. 1786). Iorga, s. d. xii, 188. loan Fogoroşii, dasc(ăl normalicesc) Făgăraşului şi reghiuşului fehialui (a. 1799). id. ib. 214. — Accentul necunoscut. — Pronunţat:? — Pl.: reghiuşi. — Din magh. regius. Cf. lat. regius. REGICID, -Ă subst., adj. 1. S. m. şi f., adj. (Persoană) care a asasinat un monarh. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., cade. O mînă regicidă. Scriban, d., cf. DL, dm, dn2. ' 2. S. n. Crima celui care a asasinat un monarh. Cf. Şăineanu, Alexi, w., cade, Scriban, n., dl, dm, dn2. — Pl.: regicizi, -de. — Din fr. regioide. REGIE1 s. f. I. 1. Mod de executare a unei lucrări sau de exploatare a unui bun public sau particular prin intermediul unui administrator; s p e c . formă capitalistă de întreprindere avlnd ca obiect exploatarea de bunuri ale statului sau valorificarea unor drepturi ale acestuia, caracterizată prin personalitate juridică proprie şi gestiune separată de a statului, dar legată de bugetul statului prin rezultatele financiare. Pe cît caută să laud statul că nu introduce regia în economia sa, pe atît caută să defaim pe boieri, proprietari de moşii, căci şi le arendează. Codru-Drăguşanu, c. 60, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Cîlă vreme vămile se vor fi căutat în regie de funcţionari speciali, rînduiţi de domnie şi pînă cînd, nu ştim. N. A. Bogdan, c. m. 157, cf. ds. Aşezămîntul acordă, la lucrările efectuate în regie, o urcare de tarif: pogonul arat de la 60 bani la un leu. Oţetea, t. v. 35. Cheltuieli de regie (şi diptic) = totalitatea acelor cheltuieli ale unei unităţi economice carc privesc asigurarea mai multor activităţi (cheltuieli administrative, de întreţinere etc.), neputîndu-se preciza în ce măsură privesc un anumit produs sau o anumită lucrare, şi care se includ în costuri după anumite criterii convenţionale; p. ext. cheltuielile de întreţinere ale unei locuinţe (încălzire, lumină etc.). Acţiunea pentru reducerea preţului de cost nu înseamnă o campanie de moment, ci, dimpotrivă, o luptă permanentă pentru utilizarea raţională a forţei de muncă, ... scăderea cheltuielilor de regie. contemp. 1949, nr. 159, 10/3, cf. cv 1949, nr. 6, 27, dn2. Expr. In regie (proprie) = (despre construcţii, lucrări de montaj, reparaţii capitale etc.) pe care beneficiarul le face cu aparatul său propriu de producţie sau cu o subunitate proprie specializată. Cf. Barcianu, cade. 2. Administraţia, personalul, sediul unei întreprinderi care se ocupă cu exploatarea unor bunuri ale statului sau cu valorificarea unor drepturi ale acestuia. Regia a fost organizată cu primarii ca agenţi de constatare şi percepere în comunele rurale. I. Ionescu, p. 148. Aici este regia monopolurilor ! aici nu se primesc petiţii pentru pensii! Caragiale, o. ii, 38, cf. ddrf, Şăineanu. Regia dc tutunuri ti face mult rabat; La băuturi spirtoase e cointeresat. TopÎrceanu, o. a. i, 157. Epitetul se adresa . . ţigărilor pe care le punea tn comerţ regia monopolurilor. C. Petrescu, î. ii, 131. cf. 156, nom. prof. 69.Noi plătim jumătate preţ, că dumnealui e funcţionar la regie. Sebastian, t. 116. Agenţi ai regiei franceze şi italiene . . . lucrează în birouri şi compartimente separate la alegerea tutunurilor. Sadoveanu, 0. ix, 258. +P. restr. Debit, tutungerie. Na există berărie, Nici regie . . . Doar un hoţ de etreiumar. TopÎrceanu, o. a. i, 86. Intră la o regie să cumpere o cutie de ţigări. C.Petrescu, c. v. 155. O ţigară dintr-un tutun bun pe care mi-l dă mie acum un prietin de la regie. Sadoveanu, o. ix, 63. + Fabrică de tutun. Este lucrătoare la regie, are trei copii. Galaction, o. a. 1, 154. Fetele de la regie. Ciauşanu, v. 21. + P. ext. (Familiar) Tutun. Scoase dintr-o despărţiiură a chimirului un pachet de regie nedesfăcut . . . şi începu să-şi răsucească o ţigare. Preda, m. 125. II. (Şi în sintagma regie artistică) Concepţia interpretării scenice a unui text dramatic, scenariu sau libret destinat să devină spectacol, Îndrumarea jocului artiştilor şi a montării unui spectacol de. teatru sau de operă, a unui film etc.; artă regizorală; persoană (sau colectiv) căreia li aparţine această concepţie şi care desfăşoară acestă activitate. Ceea ce are însă desă-vîrşit este regia . .., posibilitatea extraordinară a regi-sorului de a mula actorul. Sahia, u.r.s.s. 146. Fără îndeplinirea acestor condiţii nu poate fi vorba nici de o bună interpretate a rolurilor de către actori, nici de o reuşită viziune de ansamblu a regiei, contemp. 1949, nr. 158, 8/1. Ochiul e încintat de frumuseţea peisajului, de tehnica superioară a regiei, care ştie să pună în valoare fiecare detaliu semnificativ, v. rom. iunie 1957, 139. Raportul a subliniat importanţa pregătirii multilaterale a corului . . . , precum şi modul în care regia trebuie să-l folosească. M 1961, nr. 2, 3. Revista „Teatrul" a pus în discufie faptul dacă nu cumva spectacolul a fost o demonstraţie de regie în sine. t februarie 1962, 13. Dispunem de un nucleu de adori valoroşi şi de o echipă bună de regie. ib. noiembrie 1962, 5. <$* Regie tehnică — conducerea tehnică a realizării unui spectacol; persoană (sau colectiv) care desfăşoară această activitate. — Pronunţat: -gi-e. — Pl.: regii. — Din fr. regie, germ. Regie. RltGIE2 s. f. v. reghie. REGIE* s. f. v. regiune. REGIM s. n. 1. Sistem de organizare şi de conducere a vieţii economice, politice şi sociale a unui stat; formă de guvernămînt a unui stat. Cf. Stamati, d. Strigarea obştei este . . . giudccata regimului trecui, în care nimic nu e uilat, de la vechile privilegii pînă la şcoale. Russo, s. 115. Auzim necontenit vorbindu-se de guvernul constituţional, de formele şi uzanţele regimului parlamentar. Kogălniceanu, s. a. 132. Astăzi, sub regimul ce voi îi ziceţi nou, S-a osîndit acela ce a furai un ou. Bolintineanu, o. 148, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Soarta regimului absolutist . . . a coborîl în sicriul istorici. Galaction, a. 395. Naţionalizarea consolidează temeliile regimului de democraţie populară. Studii, 1948, 3, 5. Regimul democraţiei populare . . . reprezintă puterea oamenilor muncii. con st. r. p. r. 14. Regimul de democraţie populară reprezintă . . . una din formele dictaturii proletariatului. Scînteia, 1953, nr. 2 564, cf. H. Lovinescu, c. s. 54. In ţara noastră a fost instaurat regimul democrat-popu-lar ca formă a dictaturii revoluţionare-democratice a muncitorilor şi a ţăranilor muncitori, cf 1960, nr. 3, 59. Grija regimului nostru pentru şcoală reiese şi din amploarea construcţiilor de şcoli şi clase, gî 1962, nr. 685, 2/3 + Guvernare a unui rege1, a unui partid politic etc. Oare evenementelc astea din urmă, întîmplate sub regimul tău, . . . să fie realizarea acelor promisiuni ale tale? Hasdeu, i. v. 197. Bărbatul meu are tradiţii de familie care-i impun obligarea de a nu lua parte la lucrările regimului de astăzi. Ai.ecsandiu, t. 1 237. Să servească interesele unei stări de lucruri nerecunoscute 3358 REGIM J - 280 - REGIMENT de puterile garantate şi să dea astfel mai multă tărie regimului de azi? Bolintineanu, o. 420. ia moartea lui Vladislan langhello . . . proteguitorii lui Jlie rroicsc să se folosească de schimbarea regimului, spre a-i da un ajutor conlra fratelui uzurpator. Xenopol, i. r. iii, 135. Mi-c penibil ...să descopăr că ai această naivitate, . . .speranfa unei fericiri idilice de. la căderea unui regim. C. Petrescu, î. ii, 90. îndată după răsturnarea regimului lui Ion Antonescu, Gavrilcea abzise de la principiile mişcării dizolvate. Călinescu, s, 135. Sofia unui cunoscut bancher, care finanţase campania electorală a regimului. Vinea, l. i, 40. 2. Sistem de norme sau de reguli privitoare la viaţa si activitatea dintr-o instituţie, dintr-o întreprindere etc., la anumite relaţii sociale; convenţie prin care se stabilesc anumite drepturi şi obligaţii. Nişte projete de lege asupra instrucţiei publice, asupra regimelui închisorilor. cr (1848), 271/21. Cu adnenirea regimelui connen-ţiunci ... s-a simţit şi mai mnlt necesitatea de muvementul populaţiei. I. Ionescu, d. 79. Regimele căsătoriei, fie legal, fie convenţional, începe din ziua celebrării căsătoriei. Hamangiu, c. c. 311. Regimul e como ni d naturale închise, întemeiate pe ideea de subzistenţă, începe după celc două războaie ruso-turceşti ... să se destrame. Oţetea, t. v. 33. Urmase un regim al învoielilor agricole care nu era decît o nouă servitute deghizată. Sadoveanu, o. ix, 603. A mai fost şi membru al consiliului consultativ al afacerilor interne pentru regimul penitenciarelor, contemp. 1949, nr. 159, 10/5. Fondul forestier este supus regimului silvic, bo 1962, 233. <$• Regim de economii = ansamblu de măsuri prin care se urmăreşte asigurarea unei folosiri economicoase, raţionale a resurselor de muncă, materiale şi financiare. Regimul de economii este una din cele mai importante pîrghii în lupta pentru industrializarea socialistă a ţării. Scînteia, 1953, nr. 2 588. Regim dotai v dotai. + Mod de viaţă, totalitatea condiţiilor de viaţă, de lucru etc. dintr-un anumit loc. Ncpotu-său nu prea părea încredinţat de fericirea regimului jilarilor. D. Zamfirescu, v. ţ. 31. Pereţii erau atît de subţiri şi acustica atît de perfectă, îneît toţi trăi/uf^ sub un regim de control reciproc. C. Petresc-O, c- v. 42. Şi pe măsură ce regimul de apă era mai sever, chefurile pe uscat erau mat năstruşnice. Bart, e. 193. Un prevenit în justiţie pretextează un ulcer stomacal pentru a-şi îndulci regimul într-un sanatoriu. Vianu, a. p. 272. Bălcescu a căutat o climă blîndă pentru boala sa de piept, urmare a regimului dc carceră dură cn care îşi începuse experienţa revoluţionară. Sadoveanu, e. 52. Un regim aveau soldaţii, alt regim ofiţerii. Pas, z. iii, 248. Încredinţase . . . toţi banii ei lui Costache, care apoi o pidese la un regim de avar. Călinescu, e. o. ii, 139. <*> Regim celular v. celular. + P. gener. Mod, fel, sistem. N-aveait nimic pregătit. Regimul mîncării nu fusese încă ridicai la înălţimea noului domiciliu. Bassarabescu, s. n. 185. Arghezi, al cărui regim stilistic, este pur scriptic. Vianu, a. p. 333. Intrată în alt regim de lumină, fizionomia fetei trăda . . . o vîrstă agitată. Călinescu, b. 35. (Med.; adesea în construcţie cu ,,a ţine“, „a urma", ,,a (se) pune la") Totalitatea regulilor impuse modului de alimentare (v. dietă) sau de viaţă al unei persoane (suferinde); mod, fel de alimentare. Dietetica saa direcţia regimului bolnavului e cel dintîi temei al curei boalelor. Kretzulescu, m. 82/5, cf. 172/4, man. sănăt. 75/22, 193/13. Apetitul revenise cu un regim cuvenit precum: vînatul fript, vinul vcchi. Calendar (1862), 27/23, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Prin cuvînlul regim să înţelege rînduiala la mîncare în tot timpul boalei. Bianu, d. s. Regimul verde cuprinde numeroase neamuri de ierburi, pe cari le putem clasa după compoziţia lor. enc. vet. 400. Cînd a împlinit un un, trecînd de la regimul pur lactat la allul mai consistent, a dat într-o turburare gastrică serioasă. Galaction, o. a. i, 53. Trebuie să urmeze vreun tratament, vreun regim, domnule doctor? Camil Petrescu, t. iii, 81. Regimul e mai puţin aspru ca dieta. Voiculescu, l. 85, cf. Ygrec, m. n. 425. Trebuie să mă pun la regim. Sadoveanu, o. ix, 99, cf. Călinescu, e. o. ii, 220. Sc chinuia cu un regim aproape vegetarian. Stancu, r. a. iv, 241. Regimul va fi bogat în lichide. Belea, p. a. 166. Tratamentul profilactic recomandă evitarea sedentaiismului şi regim bogat în fructe, abc săn. 179, cf. 372. Fig. Vreţi să-mi puneţi aria la regim. Vlahuţă, p. 85. 3. (Gram.) Recţiune; termen dependent de altul, corespunzînd cerinţelor recţiunii acestuia. Cf. Stamati, d. La nominativ am fi în drept să vorbim de un regim al substantivului asupra verbului. Puşcariu, l. r. i, 156. Cu funcţie de obiect direct ...regimul putea să apară fără prepoziţie, scl 1953, 140. Gramatica nu face nici o distincţie între verbele „reflexive" cu pronume în dativ şi verbele active cu regimul în dativ. ib. 154, 136. Prepoziţiile cer aici, în general, regim nearticulat, scl 1959, 190, cf. 186, 244. <$- Regim direct = alăturarea unui determinant fără intermediul unui cuvînt de legătură. Cf. Scriban, d., der. Regim indirect — alăturarea unui determinant prin intermediul unui cuvînt de legătură. Cf. Scriban, n. (Şi în sintagma caz regim) = caz cerut prin recţiune de anumite verbe. Regimul verbelor tranzitive, în general, este acuzativul. Graur, i. l. 163. în limbile romanice, acuzativul devine cazul regim al foarte multor verbe. ist. l. rom. i, 239. 4. (Tehn.) Ansamblu de condiţii externe (turaţie, viteză, iluminare etc.) care determină pentru un interval de timp funcţionarea sau modul de utilizare a unor sisteme tehnice. Cf. mdt. Pentru regimul de funcţionare ... la utilaje sau la vehicule, se pot lua în cosideraţie următoarele mărimi: puterea, cuplul, lurafia. ltr2, cf. der. — Pl.: regimuri şi (rar) regime (Hasdeu, Sn bul. fii., v, 22,'Îordan, l. r. a. 71, id. l. r. 283). — Şi: (învechit, rar) regime, regimen (Stamati, d.), reglumen (id. ib.) s. n. — Din fr. regime. — Regimen < lat. regime», -inis. Pentru regime, cf. şi it. r e g i in e . REGIME s. n. v. regim. REGIMEN s. n. v. regim. REGIMENT s. n. Unitate de bază a forţelor armate compusă din mai multe batalioane (sau divizioane, escadrile etc.); (învechit) polc. V. ort a. Să bale loba pentru rădicare de oaste noao, den care o parte să mişcă a să înpreuna cu reghi meniurile orînduite. fn 97. Au ales cîteva reghementuri şi cu ghenerali şi cu tunuri şi au trimis împotriva lor. ist. ţ. r. 93. Iar nemţii, după multă stricăciune ce s-an făcut la Brîncoveni, lăsai-au un reghementu de nemţi acolo. R. Greceanu, cm ii, 23, cf. lex mars. 241, Iorga, s. d. xiii, 14. Craiul au năvălit asupra accştii armii neavînd mai muli cu sine decît 6 rcghimenluri de cavalerie. Ist. carol xii, 66v/10. în Ardeal au lăsat . . . şapte regimenturi. Şincai, hr. iii, 153/25. Dux Carol al Bavariei, călare şi otcîrmuind regliimenlul său. Golescu, î. 117, cf. ar (1829), 73a/l2. Porunci la trei regimente de guardie a însoţi pe domn. Bălcescu, m. v. 207, cf. Stamati, d. Se plimba sările pe toate uliţele cu ghitara şi muzicile regimenturilor. Russo, s. 29. Opt lunuri, cîteva sute dc cazaci şi un regiment de pedestrime tăbărîră pe cîmpul Copoului. Negruzzi, s. i, 292. Am intrat în Vidin . . . cil muzica în capul regimentului. Ghica, s. 15. Pe loc lot regimentul Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor Românul care pleacă trăgind al lui picior. Alecsandri, Poezii, 447. Făcea parte, ca.voluntar, din reghimentul comandat de colonelul Pamfilie. Bacalbaşa, s. a. 199, cf. ddrf. La miliţia băştinaşă, care mai exista pe timpul lui Cantemir, se văd regimente dc cîte 1 000 dc oameni, subîmpărţite în 10 compănii, peste care era un sulaş. Xenopol, i. r. iv, 160. Să spui că n-ai de mine ştire, Că n-am fosl la un regiment. Coşbuc, p. i, 78. Şeful muzicii regimentului. Brătescu-Voineşti, p. 176. Compania . . . constituie avangarda regimentului. Camil Petrescu, u. n. 250. Cînd răcnea o dată, tremura toi righimeniul! C. Petrescu, o. p. ii, 47. Le pregătim 3361 REGIMENT AL - 281 - REGIONAL o primire care să fie la înălţimea rcghimentului. Brăescu, m. B. 89. în vremea aceea a venii în Lechinla un regiment de honvezi. Vlasiu, a. p. 212. Tot regimentul, ca un rîa negru, curgea domol prin albia şoselei. Sadoveanu, 0. ii, 396. Mai avea un răgaz de cîleva luni, în care se mai putea întoarce la regiment. Bogza, c. o. 273. Regimentul de artilerie al lui Bale trecuse Dunărea. Stancu, r. a. iii, 12. Marş la cheson, leal că reghimentul a şi ieşit din sat! Camilar, c. p. 149. Cunlonamentul regimentului se afla undeva în apropiere. Barbu, p. 332. De-ar fi puşca de hamei, Regimentu de femei, . . . Bucuros aş călăni. JarnIk-Bîrseanu, d. 299. Din al nost regiment tot Mai trăiau o sută opt. Reteoanul, tr. 73. Ştnorul e împletit, Ca la tist din reghemînt. bud, p. p. 36. Eu mă duc, mîndră-n cătane, l'u rămîi şi-m spală haine . . . Şi la mine le irimete: Pe on şuieraş de vînt, Drept la mine-n reghemînt. Bîrlea, c. p. 196, cf. folc. transilv. i, 173, arl ii 4 935/685, 784. •O Regiment de linie v. linie. — Pl.: regimente şi (învechit şi regional) regimeniuri (alr sn iv h 953). — Şi: (învechit şi popular) regbiment, icjfemciit (mat. folk. 1 034, alr sn iv h 953) regliemînt, reylieirmit (Ţiplea, p. p. 115), rigliiinent, răgăincnt (fn 176, alr sn iv h953), răţjăinint (Budai-L)eleanu, ţ. 411), (învechit) rcyliement s. n. — Din germ. Regiment, fr. regiment. REGIMENTÂL, -Ă adj. v. regimentar. REGIMENTAR, - adj. Care aparţine regimentului, privitor la regiment, de regiment. înfiinţarea şcoale-lor regimentarii, mo (1860), 3/14. Fnrgonul cu cai înhămaţi şi cele două camioane regimentare şi turismele comandanţilor aşteptau loc de încolonare. Sadoveanu, o. xvii, 263, cf. Scriban, d. Tren regimentar — convoi de căruţe sau de camioane care transportă pe front muniţiile sau proviziile unei unităţi militare. Cf. Scriban, d. Trenul regimentar se afla în urmă, între două dealuri, departe. Camilar, n. i, 132. Soldaţii din şanţul şoselei sc uitau cu invidie spre norul alb ca o ciupercă de cretă, rămas în urma trenului regimentar. Barbu, p. 233. — Pl.: regimentari, -e. — Şi: (învechit) regimentarul, -ie, (rar) rcgimentâl, -ă (bul. fil. vi, 142) adj. — Din fr. regimentaire. REGIMENTARII!, -IE adj. v. regimentar. REGINĂ s. f. 1. Soţie de rege1 (I); femeie care deţine prerogativele unui rege; (neobişnuit) regesă. V. doamnă, suverană. Cf. lex. maiîs. 241. Ioan Cazimir ... se însurasă cu regina. Asaciii, s. 1. ii, 7. Toţi aşteaptă cu mare nerăbdare respunsul reginei, cr (1846), 221/5. Muma reginei . . . vizitase pe cealaltă fiică, principesă Transilvaniei. Bălcescu, m. v. 208. Infanta Maria-Luiza, regina văduvă a Etru-rici. cr (1848), 22/29, cf. Stamati, d. Stanislav . .. şi soţia sa ... se proclamă rege şi regină Poloniei. Ne-GRU/.ZI, s. i, 178. Făcliile ridică — se mişc’ în line păsuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. Eminescu, o. i, 92, cf. ddrf. Voivozii români sînt . . . Invitaţi să treacă munţii, spre a restitui în scaun pe regina Isabela. Xenopol, i. r. v, 16, cf. Şăinfanu, Barcianu, Alexi, w. Unde mă duc, mi se deschid uşile, sînt primită ca o regină. Brăescu, o. a. i, 341. Păstra încă o frumuseţă de regină. Sadoveanu, o. vii, 177. <0> Fig. A mea privire ... cu jale se opreşte pe an oraş lăcut, Veneţia, regină ce-n marea se oglindă. Alecsandri, p. iii, 4. A stelelor regină se-nalţă cu mîndrelc. Bolintineanu, o. 205. Pe chipul acelei voluptoase regine a frwnuseţei, mina maiestră a răspîndit aureola unei divinităţi vtnă-toreşti. Odobescu, s. m, 57. Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, Prin care trece albă regina nopţii moartă. Eminescu, o. i, 69, cf. Şăinf.anu. Tu nu cunoşti otrava gîndirii şi-a neghlerii: Fantasmele de fildeş, rei/ini ale tăcerii. Arghezi, v. 125. Aici moare infanteria, care nu-i regina bătăliilor, cum s-a zis de unii, ci regina morţii. Brăescu, o. a. ii, 207. Se nimerise să fie un fel de regină a sexului, model sculptural, cap mic, . . . zîmbel de Giocondă. Sadoveanu, o. xiv, 184. Regina mea fără coroană, spune De ce-ţi ard ochii-ntu-necaţi şi tremuri? Beniuc, c. p. 42. Vină, regină a vieţii, curată lumină. Labiş, p. 229. <$• (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine. Eminescu, o. i, 35. Norii cei negri par sombre palate De luna regină pe rînd vizitate, id. ib. 37. <0> Regina balului — nume dat unei persoane de sex feminin, care la un bal, în urma unui concurs, întruneşte cele mai multe adeziuni. Pun rămăşag că voi o să fiţi reginele balului. Rebreanu, i. 139. Sora unui coleg. . . a fost aleasă regina balului. Vlasiu, a. p. 361. 2. Albină femelă, mai mare decît albinele lucrătoare, care depune ouă; matcă, (regional) crăiasă, crăiţă, împărăteasă, mamă, muscă-mare. Albinele se împart în: matcă sau regină şi crăiasă, albine (albine lucrătoare) şi trînlori. Pamfile, i. c. 93. Regina unei colonii are facultatea de a depune ouă. Sadoveanu, o. ix, 554, cf. chest. vi 40/1, 8, 11, 16, 27, A V 14, vi 26. + Furnică sau termită femelă care depune ouă. Aceste insecte [termitele] . . . , trăind în colonii, au în accastă colonie o regină, lucrători, păzitori şi chiar soldaţi. Isis (1856), 14^/25. Regina surelor furnici. Labiş, p. 157. 3. Piesă principală 1a jocul de şah care poate fi mutată în orice direcţie, atît în linie dreaptă, cît şi în diagonală; damă. Cf. Şăineanu, Scriban, d., l. rom. 1959, nr. 2, 86. + (Rar; la jocul de cărţi) Damă. Reginele şi fanţii de pe cărţi erau toţi chipuri copiate din basmele ce şi le spuneau serile. Eminescu, p. l. 52. 4. Numele a doi peşti: a) (şi în compusul regiua--peştelni sau -peştilor, Băcescu, p. 49, 50) peşte de apă dulce, cu corpul oval, cu solzi mari, verzui pe spate şi cu pete mici galbene-aurii; (regional) caras--galben, împăratul-peştilor, mma-diavolului, regele-peş-telui, regele-peştilor, reginică, sineş, soare, sorel, sorete, stidete, trei-colori, ochean, caracudă-colorată (Eupo-motis gibbosus). Cf. Băcescu, p. 50; )>) peşte cu corpul lipsit de solzi, bătind în roz şi cu carnea transparentă, întîlnit foarte rar. id. ib. 185. î>. Compuse: regina-nopţii = plantă de grădină din familia solanaceelor, cu flori albe, roşietice sau violete, care se deschid la căderea nopţii şi răspîn-desc un miros plăcut; (regional) floare-de-tăbac, floarea-dimineţii, floarea-duhanului, floarea-miresei, floarea-nopţii, tutun, tutunaş (Nicotiana alata şi sil-nestris). Cf. Simionescu, fl. 399. Regina-noplii, . . . alte plante de tot soiul. Camil Petrescu, t. iii, 95. In mijlocul grilajului dc mesteacăn era un strat de regina--nopţii. Călinescu, s. 413; (regional) regina-stelelor = steaua Vega, din constelaţia lirei; luceafărul cel mare de miezul nopţii, luceafărul cel frumos. Cf. Pamfile, cer. 165; (regional) regina-păsărilor = pitulice (Troglodyies iroglodgles). Băcescu, păs. 149. — PL: regine şi (popular) regi ni (alr ii 2 856). — Din lat. regina. REGINICĂ s. f. (Iht.; regional) Regina-peştilor, regină (4a) (Eupomolis gibbosus). Cf. Iîăckscu, p. 50, 51. — Pl.: ? — Regină + suf. -ică. REGIOÂNĂ s. f. v. regiune. REGIONAL, -Ă adj. Care aparţine unei regiuni < 1), privitor la o regiune, caracteristic unei anumite regiuni; făcut în cadrul unei regiuni. Cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Abuzul de cuvinte regionale dăunează măiestriei artistice. Iordan, l. r. 87. Delimitarea elementelor arhaice dc cele regionale nu se poale face fără o cunoaştere cuprinzătoare a lexicului graiurilor şi fără raportarea la limba comună, l. rom. 1959, nr. I, 47. In ultimii ani, în unele ţări romanice au apărut o scrie de noi atlase lingvistice cu profil regional, ib. 1965, nr. 3, 351. <0> (Substantivat) ,,Provincial'' şi ,,regional" se opun, in mod obişnuit (din cauza nuanţei semantice 3368 REGIONALISM - 282 - REGISTRU locale), mai ales lui „comun”, iar „dialectal", mai ales lui „literar”. Iordan, l. r. 88. + Care aparţinea unei regiuni administrativ-teritoriale din Republica Socialistă România. A avut loc la Predeal un curs de perfecţionare pentru inspectorii metodişti raionali şi regionali, organizai de Ministerul învăfămîntului. gî 1962, nr. 685, 2/1. + (Substantivat, f.) Organ de conducere al unei organizaţii politice sau de masă, care corespundea unei regiuni din vechea organizare administrativ-teritorială a Republicii Socialiste România. Părăsi clădirea regionalei Ingindurat. v. rom. octombrie 1954, 104. — Pronunţat: -gi-o- — Pl.: regionali, -e. — Din fr. regional. REGIONALISM s. n. I. Atitudine care tinde să creeze în diferite provincii ale unei ţări o activitate descentralizatoare, independentă de capitală; supraapreciere a unei provincii. Fiecare ţinut a rămas cu firea sa proprie, fixat într-un regionalism tare. Sadoveanu, o. ix, 219. Găseşte ... că regionalismul, adică naţionalismul pe un spaţiu particular şi îngust, este pernicios. CXlinescu, i. 379. Regionalismul său e semnul după care-i putem interpreta sufletul. Ralea, s. t. i, 120. 2. Fapt de limbă existent numai într-o anumită regiune, caracteristic pentru un anumit grai; provincialism. Pentru epocile trecute, arhaismele se confundă adesea cu regionalismele. Iordan, l. r. 95. Susţinea ... că numai scriitorii din Moldova şi din Transilvania, nu şi cei din Muntenia, întrebuinţează regionalisme, s. c. şţ. (Iaşi) 1956, nr. 1, 40. Regionalismele sînt cuvinte folosite pe o arie lingvistică limitată, ele avînd, de obicei, în limba literară, un corespondent sinonim, cl 1957, nr. 1-2, 182. Nu toate cuvintele ce caracterizează lexicul unui anumit grai sînt regionalisme; o parte dintre ele intră in categoria arhaismelor, l. rom. 1959, nr. 1, 47. — Pronunţat: -gi-o-. — Pl.: (2) regionalisme. — Din fr. regionalisme. REGIONALIST, -Ă adj., s. m. şi f. 1. Adj. Propriu regionalismului (1), în spiritul regionalismului, dicţ. 2. S. m. şi f. Adept al regionalismului (1). dicţ. — Pronunţat: -gi-o-. — Pl.: rcgionalişti, -sie. — Din fr. regionaliste. REGldNĂ s. f. v. regiune. REGIS vb. I v. regiza. REGISdR s. m. v. regizor. REGISORÂL, -Ă adj. v. regizoral. REGISORÂT s. n. v. regizorat. REGISORIÂL, - adj. v. regizoral. REGISTRA vb. I. Tranz. (învechit) A înregistra. încorporarea Banalului şi a Voivodinei fusese decisă şi registrată la Viena. Bariţiu, p. a. iii, 66. Am o afacere de registrat. Caragiale, o. ii, 35, cf. Barcianu, Alexi, w., bul. fil. iii, 94. — Prez. ind.: registrez. — Din fr. registrer, germ. registricrcn. REGISTRATOR, -OÂRH s. m. şi f. înregistrator. Să va mai orîndui tot pe lîngă această curte şi un reghis-tralor, care va fi însărcinat cu păstrarea tuiulor condicilor şi a hîrtiilor ce vor privi la acea curte, cr (1833), 261/35. Azi dimineaţă am priimit postul de reghistrator. pr. dram. 235, cf. Ponzu. Registratorii de la Ministerul Dinlăuntru. Filimon, o. i, 207, cf. ddrf. Registratorul, cu ochelarii pe nas, trece tacticos în registrul de intrare hîrtiile sosite. Brătescu-Voineşti, p. 63. De douăzeci şi trei de ani de cînd e aici regislrator, cu unul nu s-a certai, pe unul nu l-a pîrît şi ştie de glumă. id. ib. 64. Personal administrativ . . . dactilograf, copist, registrator, nom. prof. 4. Vite eu, registratorul Dumilrescu, om bătrln şi cu douăzeci de ani de serviciu, şi cînd văd pe domnul şef, îngheţ. P. Constant, r. 90. Ce facem, domnilor, ce facem? zise iute registratorul Atanasiu. Sadoveanu, o. ii, 271. — Accentuat şi: regislrător. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: registratori, -oare. — Şi: reghistrator, -oăre s. m. şi f., (regional) registrâtur (Graiul, i, 260) s. m. — Din lat. registrator, germ. Registrator, fr. regis-trateur. REGISTRÂTUR s. m. v. registrator. REGISTRATURĂ s. f. Serviciu în cadrul unei instituţii, întreprinderi etc. unde se înregistrează corespondenţa, actele; biroul, localul în care funcţionează acest serviciu. în biroul registraturii generale a unei mari adminislraţiuni, impiegatul îşi pregăteşte registrul. Caragiale, o. ii, 34, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., bul. fil. iii, 268, Scriban, d. Lăsafi hîr-tia la registratură. De acolo se repartizează la serviciul de resort, v. rom. ianuarie 1954, 110, cf. 76. — Pl.: registraturi. — Din lat. registratura, germ. Registrâtur. REGÎSTRU s. n. I. 1. Caiet, condică, sistem de fişe sau de foi volante în care se înscriu operaţii sau acte privind activitatea unei întreprinderi, organizaţii economice, instituţii etc., în care se ţine o evidenţă; catastif, opis. V. catalog. Scoală cartc dc la povăţuito-riul oştilor că este şters din regestrul ostaşilor. Şincai, hh. i, 396/10, cf. Valian, v. Se va face un reghislru, din care se vor tăia toate aefiile (a. 184,9). doc ec. 960. Registrele odoarelor preţioase cu care bisericile erau înzăstrate (a. 1855). Uricariul, iv, 433/9, cf. Polizu. Cercetînd pasporiul, găsindu-l dupătoatăorînduiala, îl va trece îndată înlr-un reghistru întocmit într-adins. mo (1860), 25/13. La schitul de la Ramla, fiece închinător subscrie în registru şi dă 12 lei. Bolintineanu, o. 297. într-un registru .... membrii societăţii literare „ Junimea“ şi-au însemnat dataşi locul naşterii lor. Maiorescu, cr. ii, 325. Impiegatul. . . scrie cu ochii plecaţi în registru. Caragiale, o. ii, 39. Unsurîs îi slomni în ochii săi tăiaţi dc munca registrelor. Delavrancea, s. 115. Săndulescu, veşnic cu nasu-n registre, făcea socoteli. Vlahuţă, o. a. iii, 26, cf. ddrf, Şăineanu. Actele stării civile vor fi înscrise . . . într-unul sau mai multe registre (inule în cîte două exemplare. Hamangiu, c.c. 20, cf. Barcianu, Alexi, w. Aruncă într-un colt registrele de sechestre. Rebreanu, i. 207. Ochelarii îi cădeau de pe nas pc registru, cu un zgomot de sîrmă. Bassarabescu, v. 69. Erau toţi . . . robi cu partidă în registrele acestui patrician al vremurilor noastre. Galaction, o. a. i, 147. Nu cunoşti nici oamenii, nici timpurile prin care trecem, replică domnu’ Jean, fără să-şi ridice nasul dintr-un registru. Sahia, n. 103. Bătrînul tresări, împinse repede un registru asupra foii de hîrtie. Sadoveanu, o. vi, 535. Plutonierul încruntat şi un furier mărunţel, îngropaţi într-un maldăr de registre şi dosare, scriau de zor. Bart, s. m. 76. După privirile fugare care an fost aruncate în registrele băncii dumilale, ... s-a văzut foarie limpede că de ani de zile fraudezi fiscul. Stancu, r. a. iv,316. în registrele perceptorilor, rubrica semnăturilor era plină cu urme de degete, v. rom. decembrie 1954, 157. Un furier slăbănog şi un majur cărunt desfăceau o ladă cu regis-stre. Camilar, n. i, 78. Rest de plătii două mii opt sule şaizeci şi trei de lei, zise agentul frunzărind un registru cu scoarţele moi. Preda, m. 155. Se mai uita în registrele jupînului, nu pricepea boacă. Barbu, p. 94. Vin agenţii după dare, Cu registre şi dosare. Horea, p. 51. (Fi g.) în reghistrul veacurilor . . . sînt trecute pînă la una faptele tutulor muritorilor. Heliade, o. i, 265. <$> Registru de stare civilă (sau al stării civile) = registru (1) în care sînt transcrise unele acte de stare civilă (actul de naştere, de căsătorie, de deces) ori sint Înscrise altele (recunoaşterea, Înfierea, schimbarea numelui). Ceaslovul naşterilor şi morţilor familiei Kogălniceanu, . . . ca un adevărat registru al stării civile, se obişnuia a se păstra din tată în fiu mai în toate familiile noastre. Kogălni- 3381 REGISTRU - 283 - REGIUNE ceanu, s. a. 189. Actul de recunoaştere a unui copilse va înscrie în registrele stărei civile eu data sa. Hamangiu, c. c.26. Anularea sau rectificarea unei înregistrări în registrul de stare civilă se poate face numai în temeiul unei hotărîri judecătoreşti rămase definitive, pr. drept, 171. Registru mortuar v. mortuar. Registru de clasă — condică în care sînt înregistraţi, în ordine alfabetică, elevii unei clase şi în care se notează absenţele şi abaterile lor disciplinare. Cestorul meu din clasa treia o mai fi simţind el şi acum greutatea registrului de clasă pe care . . . i l-a repezit cu toată puterea . . . în moalele capului? I. Botez, b. i. 212 + (Rar) Condică de prezenţă, v. condică. Va trebui să vii regulat la oficiu. Ai să semnezi zilnic în registru. Vinea, l. i, 43. 2. (învechit) Carte sau caiet care cuprinde însemnări despre diverse fapte de importanţă istorică; conţinutul unei astfel de cărţi sau al unui astfel de caiet. Rcgestrurile noastre le-am cercat dc amăruntul, din care ... să vede că în ţeara ţie supusă mulţi crai încoronaţi au fost. Şincai, hr. i, 236/26. înainte de a peri el, s-au făcut un hrisov al căruia regestru aşa suna. id. ib. ii, 8/24. 3. (învechit) Tablă de materii, cuprins. La închierea păr tei a doua [a revistei] să va tipări şi rcghistrul seau scara arătătoare . . . dc toată cuprinderea îmbelor părţi. ar (1829), 2072/29, cf. Stamati, d. II. 1. întinderea scării muzicale a unui instrument sau a unei voci, cuprinsă între nota cea mai de jos şi nota cea mai de sus pe care le poate emite instrumentul sau vocea respectivă fără schimbarea timbrului; (rar) octoih. Ne-a dat ocaziune a asculta o voce frescă, de un timbru plăcut şi egală în toată estensiunea registrului tonal, Filimon, o. ii, 277, cf. Şăineanu, Tim Popovici, d. m. Arcuşul alunecă tot aşa de gingaş, măreţ, graţios, dacă pot să mă exprim astfel, prin raport la registrul grav al instrumentului. Călinescu, c. o. 165. Vocea este obligată să se mişte pe un registru foarte întins, recurgînd la curbe şi la fluctuaţii intonaţionale dintre cele mai caracteristice. l. rom. 1965, nr. 4, 454. <$> Fig .Artistul comic uzează încă şi mai regalian de dreptul . . . de a exagera, de a şarja, chiar şi la denumirea personagiilor sale, adică pc tot registrul creaţiei. Ibrăileanu, s. l. 75. Imaginaţia lui Arghezi se mişcă pe un întins registru, de la libera asociaţie vizionară pînă la notaţia exactă. Vianu, a. p. 266. Se poate pune chestiunea unei dualităţi de genuri, a unor registre deosebite de simţire şi de expresie. gl 1958, nr. 200, 3/4. Romantismul activ, specific mişcării literare paşoptiste de la noi, aduce . . . şi o lărgire a registrului afectiv. v. rom. iulie 1962, 169. + Porţiune a scării muzicale, serie de sunete alăturate ale ei, reunite după un criteriu comun. Registrul înalt al sunetelor muzicale a fost utilizat în general pentru a sugera lumina, graţia, delicateţea. m 1962, nr. 4, 25. 2. Garnitură de tuburi la orgă, de acordaj diferit, dar cu timbru identic; p. e x t . buton cu care este acţionată această garnitură. Se aşeză în faţa unei mici orgi, căreia îi trase afară registrele. Călinescu, c. n. 99. Registrele sînt în aşa fel alese îneît să imite . . . sonoritatea orgei baroce, m 1960, nr. 4, 47. ^ Grupul coardelor de clavecin sau al butoanelor de acordeon care au acelaşi timbru. Cf. dn2, der. 3. (Arhit.) Suprafaţă cuprinsă între două profile orizontale de-a lungul unei faţade. Registrul de jos, corespunzător parterului, are ferestre mai mici, dreptunghiulare. Camil Petrescu, o. ii, 596, cf. der. 4* Zonă orizontală în care este împărţită o suprafaţă decorativă (perete pictat, vase etc.). Litografiile ,,Muncitori chimişti“ şi ,,Perspective**, compuse pc principiul registrelor suprapuse . . . , nu sînt numai peisaje industriale animate de personaje, v. rom. ianuarie 1963, 131, cf. der. 4. Ansamblul semnelor de reper care indică suprapunerea exactă a tiparului pe ambele feţe ale hîrtiei. Cf. G. Ionescu, c. t., V. Molin, v. t. 55. 5. (Tehn.) Plăcuţă din oţel, din fontă sau din alt material, folosită la închiderea parţială sau completă a unei conducte prin care circulă un fluid gazos. Cf. DER. 6. Dispozitiv pentru înregistrarea impulsiilor discului unui aparat de telefon şi pentru selectarea legăturii cerute. Cf. der. — Pl.: registre şi (învechit) registruri (Polizu). — Şi: (învechit) regestru, reghistru s. n. — Din (I) lat. register, germ. Register, fr. registre, (II) fr. registre, it. registro, germ. Register. — Regestru < lat. med. regestrum. REGIU1 s. m. v. rege1. REGIU2, -IE adj. (Latinism ieşit din uz) Regal3 (1), regesc (!)• Cf. Barcianu, Alexi, w. (Fig.) Umbra gîndurilor regii. Eminescu, o. i, 44. <£> (Jur.) Fund regiu = proprietate regală în evtil mediu, domeniu. Episcopul . . . şi cei patru bărbaţi din consistoriul său aflară cu cale . . . a-şi emancipa clerul si poporul bisc-recci sale numai pre cît locuieşte în fundul regiu. Bariţiu, p. a. i, 605. — Pl.: regii. — Din lat. regius, -a, -tun. REGIUNE s. f. 1. Porţiune relativ omogenă din cuprinsul învelişului geografic, căreia îi sînt specifice anumite caractere (de relief, climă, ape, resurse economice etc.); ţinut, zonă; (învechit) oblastie, olat. Lăţirea plîntelor în deosăbitelc reghioanc şi climate. J. Cihac, i. n. 271/4. Africa se împarte în 3 regione. Genilie, Princip. 79/14. Aceste ape, fiind amestecate cu acele ale Mărci Negre, ale Dunărei şi ale rîurilor Carpatului, formau o adunătură mănoasă de peşte ales a acelor trei regioane. Asachi, s. l. ii, 113. Plantele din regiile calde. Brezoianij, a. 390/14, cf. Negulici. Vioşia verdeţii îmi arătă că intru în regiunea munţilor. Negruzzi, s. i, 308, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Lucrarea mea despre regiunea inundabilă a Dunării . . . este o descriere monografică. Antipa, p. 194. Mai sînt regiuni neexplorate şi lumi între pămînt şi cer, Spre cari turişti semeţi se-ndreaptă. Anghel-Iosif, c. m. îi, 6. îi părea o regiune pc unde n-a mai umblat în viaţa lui. Agîrbiceanu, a. 371. Soarele se înălţase de o suliţă peste ccle mai înalte vîrfuri ale munţilor dintre răsărit şi miazăzi, şi, împreună cu el, ieşisem şi noi din regiunea pădurilor. Hogaş, dr. i, 50. Regiuni întregi sînt prăpădite. Camil Petrescu, t. i, 25. Este împărţită . . . din punct dc vedere al fertilităţii în trei regiuni. Brăescu, o. a. ii, 139. A face drumul îndărăt, printr-o regiune devastată, era cu neputinţă. Sadoveanu, o. xii, 377. în mijlocul acestui peisagiu ... izbucnesc deodată rîsetele vesele şi zglobii ale patricienilor aparţinînd anticei rase a regiunei. Vianu, a. p. 160. Oltul ajunge tn cea de a doua regiune a trecerii lui prin aceşti munţi. Bogza, c. o. 175. în regiunile întinse de şes, norii se formează dacă există o depresiune barometrică. Carafoli-Oroveanu, m. f. i, 78. Ieşiseră din regiunea de şes unde nimeni nu avea nevoie de porumb. Preda, m. 68. <0> Regiune abisală v. abisal.4* On vechea împărţire administrativ-teritorială a Republicii Socialiste România) Unitate administrativ-teritorială, care era alcătuită din raioane şi din oraşe regionale. în limitele ei teritoriale, regiunea grupează centre economice, industriale şi raioane agricole. pr. drept 40. în studiile efectuale asupra raioanelor şi regiunilor admunistrative s-a cules un bogat şi variat material, mg i, 60. A fost ultima marc epidemie de tifoidă din regiunea noastră, t februarie 1962, 49. 4* Organ de conducere al unei organizaţii politice sau de masă, care corespundea unei regiuni din vechea împărţire administrativ-teritorială a Republicii Socialiste România. Să sc adreseze neapărat specialiştilor din întreprinderile şi instituţiite ploieştene, precum şi activiştilor dc la secţia economică a regiunii dc partid Ploieşti, s ianuarie 1961, 19. 2. Parte dintr-un tot, porţiune; zonă, sector. După roşu urmează 8 game dc vibraţiuni de căldură . . . , apoi urmează o regiune necunoscută dc vreo 5 yame şi apoi vin razele oscilatoare elcctricc. enc. tehn. i, 100. îmbrăcată într-un mantou de leopard veritabil. . . , care acum era veştejit şi depilat pe regiuni întregi. Călinescu, s. 7, 338)2 REGIZ - 284 - REGLA <0> Fig .Câta s-ajungă Prin via, primitiva-i imagi naţiune în regia fantasmelor Şi-a-şi face o sistemă. Heliade, o. i, 389. Unei asemenea cărţi i-aş da, în fiecare din părţile sale, cile un litiu luat din regiunile ideale ale vînălo-riei. Odobescu, s. iii, 52. Entuziasmul ridică din nou pe poet în regiunile sale. Macedonski, o. iv, 65. Ş-accle nostalgii ce-adesea Ne vin■ fără să ştim de unde, Or fi ecouri ostenite, Chemări dm regiuni profunde. Vlahuţă, o. a. i, 60. Ea zîmbi de departe, dintr-o regiune a nedumeririi. Sadoveanu, o. xi, 526. I)in implicaţiile unei singure impresii se desfac largi dezvoltări, ... cu cobonri în regiunea umbrită a subconştientului. Vianu, a. p. 343. + S p e c . Parte a corpului sau a unui organ [Oasele corpului] s-au împărţit în regii sau părţi. Krktzulescu, a. 18/6. Coloana vertebrală se împarte în patru părţi sau regii. id. ib. 19/22. Boalele regiunilor. . . organice. pat. chir. 177*. Regiile sau păţite unui organ. Polizu, p. 5/13, cf. Şăineanu. Nu mai reuşim să fixăm regiunea iniţială pentru că se instalează . . . peritonila generalizată. Belea, p. a. 172. + (Rar) Strat atmosferic. Cad legioane de duhuri hulitoare ... Cad răpezi nouă zile; căderea se iuţeşte; Din regie în regii mai răpezi vîjîicsc. Heliade, 0. i, 196. Atmosfera să împarte în 3 părţi sau regione. Genilie, g. 107/24. 3. (învechit; la pl.) Categorie socială, pătură, strat. în regiuni superiori aristocratice şi în clerul superior mai erau şi alte mijloace de comunicaţiune, celorlalţi muritori necunoscute. Bariţiu, i>. a. i, 518. Concepţi-unea şi naşterea nouei constiluţiuni auslrictce . . . le-au cunoscut numai prea puţini din regiunile supreme ale societăţii, id. ib. iii, 37. — Pronunţat: -gi-u-. — Pl.: regiuni. — Şi: (învechit) regioană, regionă, regliioană, regie s. f. — Din lat. regio, -onis, fr. region. ItEGIZA vb. I. T r a n z. 1. A organiza, a conduce un spectacol din punct de vedere artistic sau tehnic; a face regia unei piese de teatru, a unui film etc. Zumzetul avioanelor care zburau pe deasupra făceau vocii oratorului, ca într-o dramă bine regizată, un acompaniament aproape înfricoşător. Bogza, a. î. 622. O furtună ca regisală într-un final de melodramă ne pecetluise ultima seară. Demetrius, a. 205. 2. F i g. A conduce, a dirija. Din punctul de vedere . . . al logicei ce regisează poezia, tot ce autorul a scris mai poetic şi mai ales este acel emistih. Macedonski, o. iv, 77. + A pune la cale, a conduce din umbră o activitate, o operaţie etc. Profeţiile . . . despre potopul care avea să se reverse, . . . abil regisale de fostul cardinal fac ca toţi bogătaşii să se grăbească a achiziţiona corăbii. contemp. 1949, nr. 120, 5/4. — Prez. ind.: regizez. — Şi: regisâ vb. I. — Derivat regresiv de la regizor. REGIZARE s. f. Faptul de a regiza; organizare, conducere a unui spectacol din punct de vedere artistic sau tehnic; (rar) regizorat. <^> Fig. înţelegerea greşită a sarcinii de a pregăti lecţiile deschise a dus în unele locuri la regizarea, după toate regulile artei, a tot ce trebuia să se petreacă în clasă în cursul desfăşurării lor. gî 1962, nr. 683, 5/3. — V. regiza. REGIZOR, -OARE s. m. şi f. 1. S. m. şi L Specialist care se ocupă cu regia spectacolelor, a filmelor etc. în Franţa noi cunoaştem directorul, regisorul. . . , casierul, controlorii şi nu ştim ce va să zică impresario. cr (1846), 282/18. Nu au vroit ... a mă numi director, ci regizor, pr. dram. 188. A fi regisorul unui teatru trebuie să fie un lucru foarte plăcut. Maiorescu, cr. 1, 327. Suf Ier ţi-am fost, regisor ţi-am fost, . . . şi în toate m-am bucurat că ţi-am fost pe plac. Caragiale, 0. vii, 347, cf. Şăineanu. Acest fel de intuiţie trebuie să-l aibă regisorul, cînd alege actori. Ibrăileanu, s. 1. 47. îşi freca mîinile ca un fericit regizor, norocos după fiecare premieră. C. Petrescu, c. v. 179. Director de scenă, artist, regisor. nom. prof. 81. Se auziră soneriile, apoi bătăile regisorului, şi lumea în sală îsi linişti zgo- motul. Sadoveanu, o. vii, 169. Un regizor ar putea aduce această naraţiune pe scenă. l. rom. 1953, nr. 3, 46. Studenţilor de la teatrologie trebuie să li se dea posibilitate să cunoască îndeaproape munca creatoare a regizorului şi actorului, contemp. 1954, nr. 390, 1/2. Vă instruia despre ce aveaţi de făcut în scenă. Vă examina apoi, încruntat şi răstit, regizorul Davidescu. Pas, z. i, 190. Rostul lui ca ,,mut“ în jocul căluşarilor părea să fie al unui regizor sau director de scenă. Preda, m. 188. Regizorul care se încumetă să pună în scenă pe Hamlet intră desigur în sala de repetiţii cu o viziune nouă, personală, asupra vechii tragedii, gl 1958, nr. 204, 5/5. Scopul spectacolului, expus ... de regizoare, este demascarea micii burghezii, t septembrie 1962, 72. Pe regizor îl interesează mai ales acei eroi pentru care munca reprezintă un izvor de autentice bucurii, contemp. 1963, nr. 852, 5/2. <£> Fig. Nu cumva îndărătul culiselor vieţii e un regizor? Eminescu, n. 84. 2. S. m. (Franţuzism rar) Administrator al unei moşii sau al unei ferme; vechil. Timoteu esercitase una după alta foncţiile de fecior prin cafee, . . . de regisor, lot dauna în urma sau în interesele vreunui musulman. cr (1848), 313/55. Proprietăţi . . . esploataie de . . . vechili (regissori). I. Ionescu, m. 137. Administrator (regisor) de moşie (fermă), nom. prof. 12. — Accentuat şi: regizor. — Pl.: regizori, -oare. — Şi: regisor (scris şi regissor) s. m. — Din fr. regisseur, germ. Regisseur. REGIZORAL, -Ă adj. Care aparţine regizorului (I), privitor la regizor, de regizor. Aceste şedinţe de producţie au dovedit, mai ales în ceea ce priveşte viziunea regiso-rială, ... o foarte justă orientare, contemp. 1948, nr. 112, 10/6. Spectacole ca ,,0 noapte furtunoasă'4 . . . au fost exemple de înaltă măiestrie regisorală. ib. 1951, nr. 223, 1/1. Cotitura artistică pe care dorim s-o realizăm este nemijlocit condiţionată de un salt calitativ în munca regizorală a teatrului, t noiembrie 1962, 6. Am apreciat de asemeni şi unele soluţii regizorale ingenioase. m 1962, nr. 4, 38. Actul creaţiei regizorale nu poate fi decupat . . . din întregul imaginii teatrale realizate, t iulie 1964, 1. — Pl.: regizorali, -e. — Şi: (rar) regisoral, -ă, regi-sorial, -ă adj. — Regizor + suf. -al. HIÎGIZOIÎÂT s. n. (Ha r) Regizare. Alte încăperi conţin Lot ce trebuie pentru regizoratul filmului: aparate de imitai ploaia şi vîntul, munţi în miniatură . . . etc. v. rom. noiembrie 1954, 75. + Locul unde lucrează un regizor (1), biroul regizorului. A trecut din nou pe la regisorat, deschide uşa, ca şi cum ar fi căutat pe cineva. Ardeleanu, d. 153. Trecură de la uşa regisoratului spre scenă, unde se repetă actul al treilea al piesei, id. ib. 181. — Şi: regisorat s. n. — Regizor f suf. ~at. REGIZORIÂL, -Ă adj. v. regizoral. REGIZORlŢĂ s. f. (Rar) Soţie de regizor (1). Iată de ce d-ta astăzi eşti directriţă sau regizoriţă şi Mase director sau regizor, pr. dram. 189. — Pl.: regizoriţe. — Regizor -f- suf. -iţă. RE GIN Dl vb. IV. Tranz. A gîndi, a judeca, a aprecia ceva din nou sau în alt fel. Eforturile lui Samoil Clain merg spre întemeierea . . . unui grai ce nu se mulţumeşte cu asimilarea neologistică, ci încearcă să regîndească lucrurile filozofic. Blaga, g. 165. — Prez. ind.: regîndcsc. — Pref. re- f girsdi. REGLA vb. I. Tranz. 1. A reduce sau a mări regimul de funcţionare a unui sistem tehnic; a potrivi, a aranja, a pune la punct un aparat, o maşină, un îneca - 3393 REGLABIL - 285 - REGLEMENTAR nism etc. Acest calibru este prevăzut la capete cu două serii de blocuri, distanţa între ele putînd fi reglată cu ajutorul unui şurub micrometric. Ioanovici, tehn. 375. Pentru maşinile care comportă mai mult de patru viteze . . . există şi putinţa de a regla turaţia motorului, obţi-nîndu-se şase pînă la opt viteze. Orbonaş, mec. 108, cf. enc. tehn. i, 118. Reglîndu-şi flacăra lămpii, îi spuse. v. rom. iulie 1953, 232. Este indispensabil ca pluta să fie perfect echilibrată şi reglată, vîn. pesc. septembrie 1962, 14. <0 Refl. pas. Distanţa între cilindri se reglează cu ajutorul şuruburilor. Ioanovici, teiin. 114. Poziţia penei se poate regla cu ajutorul unui şurub. Soare, maş. 76. După ce se deschide robinetul dc acelilenă ... se aprinde acclilena, se deschide oxigenul şi imediat se reglează flacăra, prev. accid. 74. + A dirija, a conduce. Maşina ocoli un miliţian care regla circulaţia. Preda, r. 199. 2. (Mii.) A potrivi, a îndrepta tirul unei arme de foc. Cf. DL, DM. îl. (Med.) A reglementa funcţionarea unui organ, a unui sistem etc. dintr-un organism viu. Sistemul nervos reglează glandele endocrine. Danielopolu, f. n. i, 136. Mi-a trebuit, în fata acelui tovarăş, un sfert de oră ca să-mi reglez respiraţia. Preda, r. 38. ~ Prez. ind.: reglez. — Din fr. regler. REGLABIL, -Ă adj. (Tehn.) Care se poate regla (1). Se întrebuinţează şi alezoare cu dinţi reglabili, spre a putea fi potriviţi la diferite diametre. Ioanovici, tehn. 219. Un resort de tensiune reglabilă garantează contactul permanent al acului pe piesă. Orbonaş, mec. 79. Figura 51 înfăţişează ... un excentric cu baza reglabilă prin şurub. Soare, maş. 43. Temperatura, de uscare e mai uşor reglabilă. Ionescu-Muscel, ţes. 145. Mesele rindelelor mecanice vor fi prevăzute cu cîte un dispozitiv reglabil, prev. accid. 45. — PL: reglabili, -e. — Regla + suf. -bil. REGLABILITÂTE s. f. (Tehn.) însuşirea dle a fi reglabil. Motoarele de curent continuu au avantajul reglabilităţii turaţiei. Orbonaş, mec. 105. — Reglabil -f suf. -itate. REGLAJ s. n. Ansamblul operaţiilor prin care se măreşte sau se reduce regimul de funcţionare a unui sistem tehnic; reglare (1). Pentru punerea la punct şi compensarea uzurii, servesc şuruburile de reglaj. Ioanovici, tehn. 266. Reglajul prin pană se poate face foarte precis. Soare, maş. 50. Pentru întreruperea operaţiunii de sudare, ... se va deşuruba complet şurubul de reglaj. prev. accid. 74, cf. mdt. Ceasornicarii ştiu prea bine că nu se poate face reglajul unor pendule cînd stau atîrnate una lîngă alta. Cişman, fiz. ii, 47. — Pl.: reglaje. — Din fr. reglage. REGL \ME\T s. n. v. reglement. REGLARE s f. Acţiunea de a regla şi rezultatul ei. 1. (Tehn.) Cf. regla (1); reglaj. Aceste şuruburi servesc pentru reglarea poziţiei unor piese sau părţi ale elementelor unei maşini. Soare, maş. 33. Reglarea presiunii se face cu ajutorul vîrtejului. Ionescu-Muscel, ţes. 96. La fiecare 8—10 schimburi de muncă cu tractorul se face reglarea plugurilor la centrele de control. Scînteia, 1952, nr. 2 392. + Conducere, dirijare. Nimic n-a auzit de automatizare, de urmărirea şi reglarea proceselor chimice de topire cu ajutorul tehnicii automatizării. Preda, r. 315. 2. (Mii.) Potrivire, îndreptare a tirului unei arme de foc. Cf. regla (2). I-am propus odată să viziteze conducerea centrală dc artilerie ca să vadă un aparat nou de reglare a tirului antiaerian, contemp. 1949, nr. 120, 9/1. — Pl.: reglări. — V. regla. HF.GLĂ s. f. v. rljjia*. REGLEMENT s. n. (învechit) Regulament. Din pravilile sfinţilor apostoli . . . şi din duhovnicescul re-glament (a. 1816). bv iii, 140. Toţi cii ci vor ave a trece pe acolo , . . nu se vor pute scuti de cea cu amănuntul plinire a reglemenlurilor carantinei, ar (1829), 2161/18, cf. Stamati, d. Reglement provisoriu pentru pilotagiul de pe Danubiul inferior, mo (1860), 609 /5, cf. Şăineanu, Barcianu. Slrîns în uniforma sa de cavalerie, croită după reglemente, de-abia putea îndoi picioarele de la genunchi. D. Zamfirescu, î. 1, cf. Alexi, w. Curînd a ştiut tot ce i se cerea, şi reglemente, şi exerciţii. Galaction, o. 130. Destul! . . . mai multă silinţă în executarea reglementelor militare. Sadoveanu, o. ii, 374, cf. bul. fil. vi, 24. — PL: reglemente si (rar) reglemenluri. — Şi: re** glament s. n. — Din fr. reglement, germ. Reglement. — Regla-ment < rus. peivuiMOHT. REGLEMENTA vb. I. Tranz. 1. A supune (ceva) unor norme sau unui regulament, a stabili raporturi legale; a pune în ordine, a aranja, a stabili, a regulariza, (învechit) a regulamenta. Art. 18, 19 şi 20 reglementează . . . darea birului. Russo, s. 118. Să vedem ce legi reglementează libertatea lor. Kogălniceanu, s. a. 177. Raporturile stabilite între aceste două părţi reglementează gradul de simpatie. Bolintineanu, o. 428, cf. Şăineanu, d. u. De la reforma lui Constantin Mavrocordal, raporturile dintre stăpînii dc pămînt şi săteni sînt reglementate prin ordonanţe administrative. Oţetea, t. v. 35. Toate cojtimdiciiLla, poi fi reglementate pe calea tratativelor. Scînteia, 1952, nr. 2 391. <*> Refl. Un geniu sălbatic prin societate se înnobilează; un duh nestatornic prin societate se reglementează. Bolliac, o. 47. Viaţa noastră se reglementase. Brăescu, a. 178. 2. (Ieşit din uz) A face un regulament. Şăineanu, d. u., CADE. — Prez. ind.: reglementez. — Din fr. reglementer. REGLEMENTAR, -Ă adj. Care este sau se face conform unui regulament sau unor norme, potrivit cu regulamentul; regulamentar, (învechit) regular, (rar) regulamentat. Cf. Şăineanu, d. u. Ofiţerii, cu mănuşi noi, cu chipiuri reglementare . . . , se plimbau înfriguraţi de colo pînă colo. Brăescu, v. a. 51. Domnul Georges . . . , îmi zise Florica, făcînd cu stînga mişcarea reglementară de recomandare. Hogaş, dr. i, 173. îi spuse că numai graţie zestrei reglementare a putut mărita pe Mimi. Rebreanu, r. i, 29. Vrea să-mi predea flota în ultima clipă, ca să nu mai poată fi o recepţie reglementară. Camil Petrescu, t. ii, 184. Uşa se deschide uşor şi . . . intră timidă eleva, cu ghiozdanul de şcoală în mînă, numărul cusut pe mînecă, ţinută reglementară. Sebas-tian, t. 332. Am cetit la toate cotiturile asemenea indicaţii reglementare. Sadoveanu, o. ix, 328. Da ce beretă ai în cap? Asta-i bonetă reglementară românească ... ? Beniuc, m. c. i, 375. <$> (Glumeţ) Mă aşteptam ca fiorii reglementari de groază ai pustiului şi ai singurătăţii să-mi străpungă inima. Hogaş, m. n. 158. întunericul sosi repede, şi mai mult din obişnuinţă decît din nevoie, aprinsei focul reglementar de noapte, id. ib. 183. <(> (Adverbial) Peste cîteva clipe, Apostol Bologa stătea înfipt reglementar înaintea generalului Karg. Rebreanu, p. s. 91. Mîna dreaptă, cu degetele bine întinse, a încremenit reglementar pe cureaua carabinei. Cazimir, gr. 30. Îşi căută şapca veche ş-o puse reglementar peste grămada de mile. Sadoveanu, o. vii, 565. (Glumeţ) A pornii un viscol turbat, care a ţinut trei zile (reglementar). Caragiale, o. vii, 129. + (învechit) Care este în legătură cu Regulamentul organic, privitor la Regulamentul organic. Legea reglementară, şi-au zis nobilii 3402 REGLEMENTARE - 286 - REGRESIUNE comisari. Kogălniceanu, s. a. 120, cf. Şăineanu, d. u. — Pl.: reglementari, -e. — Şi: (învechit) reglemeii“ târlii, -ă adj. Stamati, d. — Din fr. reglementaire. REGLEMENTARE s. f. Acţiunea de a r e g 1 e-menta; regulare, (învechit) regulamentare, regula-risire. (hun este posibilă o reglementare a unui complex atît de uriaş. . . ? Saiiia, u.r.s.s. 71. Idcea fundamentală a lui Rabelais e că natura e bună; prin urmare, toate reglementările care slînjenesc libera expansiune a omului sînt rele. Oţetea, r. 237. Reglementarea paşnică a problemelor internaţionale. Lupta de clasă, 1952, nr. 4, 20. Stă în puterea popoarelor ca . . . să impună reglementarea problemelor internaţionale litigioase pe calea tratativelor paşnice. Scînteia, 1953, nr. 2 723. Reglementarea repartiţiei sarcinilor. Panaitescu. o. ţ. 236. — PL: reglementări. — V. reglementa. REGLEMENTARIU, -Ă adj. v reglementar. REGLET s. m. (Tipogr.) Piesă de metal folosită la umplerea spaţiilor dintre rînduri în formele de tipografie sau la umplerea spaţiilor dintre formă şi ramă; albitură. Regleţii ... ne indică exact formatul ce trebuie să paginăm. Romane seu, zeţ. 53, cf. 27, 34, nom. min. i, 362, mdt, ltr. — PL: regleti. — Şi: regleţ (SĂghinescu, v. 66), reglete (V. Molin, v. t. 55) s. m., regletă (cade, pl. reglete) s. f. — Din fr. reglet. REGLET s. f. v. regiei. REGLATE s. m. v. regiei. REGLEŢ s. m. v. reglet. REGLISĂ s. f. (Bot.) Lemn-dulce (Ghjcijrhiza echt-nata). Bianu, d. s., Borza, d. 78. — Accentul necunoscut. — Din fr. reglisse. REGLOR s m. Tehnician care reglează maşini-unelte, dispozitive sau unelte montate pe acestea, astfel îneît piesele rezultate prin prelucrare să aibă dimensiunile cerute. Cf. Iordan, l. r. a. 178. De felul cum rcglorii vor aranja şi vor controla maşinile depinde, în bună .măsură, scăderea procentului dr rebuturi. Scînteia, 1952, nr. 2 525. — Pl.: reglări. — Din fr. regleur. REGN s. n. 1. (Adesea urmat de determinări care indică felul diviziunii) Fiecare dintre cele trei mari diviziuni ale corpurilor din natură: animal, vegetal şi mineral. Cf. înv. pom. 14. Productele . . . se împart în 3 clase principale, care se numesc şi regnuri sau dominii a naturci: minerale, vegetale şi animale. Genilie, G. 123/18, cf. geogr. dac. 16, Marin, pr. i, v. Fiecare din cele trei regnuri mari ale naturii se subîmparte în mai multe clase. Barasch, i. n. 6/24, cf. Isis (1859), 122/26. Au scrise-ale lor nume pe bază mult mai tare De cum c diamantul în remnul mineral. Mureşanu, p. 85/10, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Moartea naturală se observă în regnul vegetal ca şi în cel animal. Marinescu, p. a. 60, cf. ds. Filatura... întrebuinţează ca materie primă principală fibrele textile de toate regnurile şi fibrele artificiale din celuloză, caseină etc. Ionescu-Muscel, ţes. 25. Şi vulturul şi avionul zboară, dar fac parte din regnuri deosebite. Călinescu, c. o. 163. Corpurile brute formează regnul mineral, c. darw. 7. <0> (învechit) Regn organic — denumire pentru regnul vegetal şi cel animal. Ţara Românească produce, atît în regnul inorganic al naturii, cît şi în regnul organic, specii şi varietăţi dc nu le mai dă nici o altă ţară. Bolliac, o. 246. Toate materiile ieşite din regnul organic al naturci servă la îngrăşarea pămîntului. 1. Ionescu, m. 310. Regn inorganic = regn mineral. Cf. Bolliac, o. 246. V (Rar) Subdiviziune a unui regn (l); specie. Oricare dintre noi poate afirma., că a întîlnit, în cariera lui, animale sălbatice din regnuri . v cunoscute. Sadoveanu, o. viii, 362. 2. (învechit) Ţinut, guvernămînt; regat, imperiu, împărăţie. Crede că şi în remnul Croaţiei administraţia justiţiei, deşi numai provizoriu, totuşi s-a organizat. Bariţiu, p. a. iii, 236, cf. Barcianu, Alexi, w. — PL: regnuri şi (învechit) regne (Calendar 1862, 49/1). — Şi: (învechit) remn s. n. — Din lat. reg mim -i, fr. regne. REGNICOLAR, -Ă adj. (Latinism învechit) Privitor la ţară, de ţară, al ţării; băştinaş, autohton, indigen. Deputaţia regnicolară. gt (1838), 52/9. Să se trimită la Viena deputaţiune regnicolară, adecă nu numai în numele principelui, ci şi în numele ţârei. Bariţiu, p. a. i, 44. în Alba Iulia s-a ţinut... în 1291 memorabila dietă transilvană, la care au participat şi romînii ca naţiune regnicolară. id ib. 275, cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Pl.: rcgnicolari, -e. — Din lat. med. regnieolaris. REGOACE s. f. v. răgute1. RlîGOLĂ s. f. v. regulă. REGRAţIE s. f. v. recreaţie1. REGRES s. n. 1. (Jur.; de obicei în legătură cu verbul ,,a avea“) Drept în virtutea căruia o persoană care a plătit o sumă de bani din culpa alteia se întoarce împotriva acesteia din urmă pentru recuperarea sumei plătite. în judecată regres sau întoarcere înapoi nu să dă. Aaron, p. f. 633v/9. A să face protest vecselu ca să să asigureze regresu remitentului. Nichifor, p. 79/13. Cauţionatorul ce a plătit are regres contra debi-torelui. ITamangiu, c. c. 417. Regresul se întinde atît asupra capitalului, cît şi asupra dobînzilor şi a speselor. id. ib., cf. enc. rom., Barcianu, Alexi, w. <$>Acţiune de regres — acţiune prin care o persoană care a plătit o sumă de bani din culpa alteia se întoarce împotriva acesteia din urmă pentru recuperarea sumei plătite. Cf. enc. rom. 2. (în opoziţie cu progres) întoarcere, revenire de la o stare sau de la o formă superioară de dezvoltare la una inferioara sau iniţială; mers înapoi decădere, regresiune (1). în zilele aceste am mai descoperit două cuvinte pocite. Ţi le trimit ca să le adăogi la dicţionarul grotesc, după cuvintele ,,regres(< şi ,,ne-gles“. Alecsandri, s. 50, cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w., Scriban, d., Ionescu-Muscel, ţes. 21. <$> Loc. a d j . şi a d v . fn regres = (care merge) înapoi, către o stare inferioară; regresiv. Am văzut pe semenii mei făcînd paşi în regres spre caverne. Sadoveanu, o. xviii, 460. — Pl.: regrese. — Din fr. regres, lat. regressus, germ. Regress. REGRESA vb. I. 1. Refl. (Jur.; învechit, rar) A se despăgubi (în urma acţiunii de regres) de o pierdere materială suferită. Cf. Barcianu, Alexi, w. 2. Intranz. (în opoziţie cu p r o g r e s a) A se întoarce de la o stare sau de la o formă superioară de dez -voltare la una inferioară; a da înapoi, a merge îndărăt, a decădea. Cf. Şăineanu, Barcianu, Scriban, d. Tunica musculară regresează pînă la dispariţie. Parhon, b. 25. — Prez. ind.: regresez. — Din fr. râgresser. REGRESIUNE s. f. 1. Regres (2). I. A. Bassarabescu . . . caută să surprindă realitatea în expresiile 3418 REGRESIV - 287 - REGRETABIL umile sau triviale, săpunind stilul literar unui proces de regresiune către formele generale ale limbii. Vianu, A. p. 283. Stările mintale ale psihopaţilor sini regresiuni plnă la forme psihice anterioare. Ralea., s. t. iii, 108. Am notat . . . modul regresiunii afectelor şi îngustarea cîmpului vieţii afectivc la bătrîni. Parhon, b. 73. <£- Fig. Chiar regresiunea cu imaginaţia spre copilărie îl îndurera. CXlinescu, c. 336. 2. (De obicei determinat prin ,,a mării" sau „marină") Proces de retragere a apelor mării de pe unele suprafeţe continentale, provocată de ridicarea uscatului. în legătură cu aceste mişcări au avut loc transgresiuni şi regresiuni pe ariile continentale. Geologia., 92. 3. (Lingv.) Diminuarea extensiunii geografice a unui fenomen fonetic, morfologic etc. dm. <0> Falsă regresiune = modificare a unui . cuvînt în urma înţelegerii greşite a evoluţiei sale fonetice. False regresiuni numeroase se găsesc mai ales la extremitatea anilor cu labiale palatalizate: piei „chel", scl 1957, 104. — Pl.: regresiuni. — Din fr. reyression. REGRESIV, -Ă adj. (în opoziţie cu progresiv) 1. Care tinde spre o stare sau o formă înapoiată, inferioară sau iniţială; care este în regres (2); care se opune progresului. Cf. Ba.iicia.nu, Alexi, w. Niciodată . . . n-am întîmpinat cazul vreunui scriitor care să fi conceput lucrarea literară ca pe un exerciţiu regresiv, de întoarcere către materialul brut, către documentul pur. Vianu, a., p. 394. Celulele glandei interstiţiale, de asemeni, pol încerca procese regresive. Parhon, b. 23. 2. Care se face în direcţie inversă, care merge îndărăt. în româneşte, influenţa sunetelor învecinate se manifestă în marea majoritate a cazurilor în sens regresiv. Puşcariu, l. r. i, 71. <0* (Adverbial) Se întorceau pe spate făcînd planche şi călcînd numai apa, regresiv, cu tălpile picioarelor. Călinescu, c. 145. <$> (Lingv.) Derivare regresivă — procedeu de formare a unui cuvînt nou de la un cuvînt existent în limbă prin suprimarea unui afix. Cuvintele se formează fie cu ajutorul afixelor . . ., fie fără afixe (derivare regresivă, compunere sau schimbarea categoriei gramaticale). Graub, f. l. 146. Formaţie regresivă sau derivat regresiv = cuvînt obţinut prin procedeul derivării regresive. Formaţiile regresive, pe lîngă comoditatea formei scurte, prezintă avantajul că pot servi — fiind luate drept primare — ca bază pentru noi derivate, id. i. l. 132. Există şi formaţii regresive, rezultate din suprimarea unui prefix, sg ii, 17. Coraport [este] derivat regresiv de la coraportor. sfc ii, 31. Asimilare regresivă = asimilare în care sunetul modificat stă înaintea sunetului care exercită influienţa modificatoare. Acelaşi lucru poate fi urmărit şi în cazurile de asimilare regresivă a lui a. scl 1955, 225. Asimilare regresivă se produce cînd un siinei asimilează pe altul anterior lui. Graur, i. l. 60. — Pl.: regresivi, -e. — Din fr. regressit, germ. regressiv. REGRET s. n. Părere de rău cauzată de pierderea unui lucru sau a unei fiinţe, de o nereuşită sau de săvîrşirea unei fapte, remuşcare, căinţă; (franţuzism învechit) repentir. Oraşele sub ochii-mi le văd zăcînd de-a rîndul, Şi unul după altul, mai repede ca gîndul . . ., Se şterg, fără să-mi lase vreo urmă de regret. Macedonski, o. i, 52. Valuri de regrete surde o năvăleau din toate părţile. Sufletul i se umplea de întuneric, ochii de lacrimi. Vlahuţă, o. a. 299, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Preotul spusese cuvintele din urmă c-un felde regret. Agîrbiceanu, a. 312. Întîlni ochii lui Varga, întrebători, dar strînse din u-meri, cu faţa mîhnită de regrete. Rebreanu, p.s. 123. Iarna, de o vreme, mă duce regretul Prin crînguri, pe margini de linii ferate. Bacovia, o. 48. în lacrimi port minciuna tăcutelor regrete. Minulescu, v. 65. Din toată frumuseţea zilelor de altădată cine poate să păstreze mai mult decît mirarea sau regretul! Galaction, a. 262. Trei petunii subţirele, Farmec dînd regretelor, Stau de vorbă între ele: — Ce ne facem, fetelor? Topîrceanu, b. 48. Cît îmi pare de rău că nu le-am cunoscut mai de mult — regretul i se deschide spre trecut. Camil Petrescu, t.ii, 21. Ştii bine că pe urmă regretele nu foloscsc la nimic. C. Petrescu, î. ii, 154. Tînăr, n-ai pretenţii, şi dacă ai Imbătrînit, ce ţi-ar folosi regretul. Brăescu, a. 68. Aţi adus totul cu voi . . . , manii, regrete, zîmbete. Sebas-tian, t. 66. Regrete o întorceau îndărăt, spre vremea trecută. Sadoveanu, o. ii, 326. Otilia îşi pierdea nasturii ei fără nici un regret şi mai degrabă arunca o rochie la gunoi decît s-o repare. Călinescu, e. o. i, 156. Va fi nevoie, ştiu, fără cruţare, Fără regret, şi-n mine să lovesc. Labiş, p. 238. <£> F i g . In parc regretele plîng iar . . . Bacovia, o. 11. <$• Loc.adv. Cu regret sau cu tot regretul = cu (multă) părere de rău, regretînd (mult). Cu regret, amice, nu eşti bun de noi! Caragiale, o. ii, 24. E cam prea larg în spate, i-o spun cu tot regretul. Mace-donski, o. i, 167. Trebuie însă altceva, care, cu regret constat, dumneavoastră vă lipseşte cu desăvîrşirc, domnilor: răbdare, răbdare şi iar răbdare! Brăescu, o. a. i, 296. Cu lot regretul, trebuie să recurg la dumneata. Se-bastian, t. 104. Cu regret trebuie să-ţi comunic. Sadoveanu, o. x, 199. — Pl.: regrete. — Din fr. regret. REGRETĂ vb. I. T r a n z. A simţi un regret (după ceva sau după cineva), a fi cuprins de părere de rău (pentru o faptă); a avea remuşcări, a se c ă i; (învechit) a jeli, (regional) a-şi bănui. Nu poate cineva decît a regreta activitatea în dam cheltuită a atâtor oameni labori-oşi! Negruzzi, s. i, 341. O melodie în inimă-ţi rămasă din ani ce regretezi. Alexandrescu, o. i, 107. Regreta risipa puterilor sale măcinate în nedormiri, în certe . . . şi în griji. Delavrancea, s. 152. Regret albia-ţi frumoasă, Amaradie iubită, Regret piscurile tale coperite de păduri. Macedonski, o. i, 9, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Vei regreta că nu mai ai puterea Să laşi o lacrimă să cadă Pe fruntea celui ce va plînge lîngă tine. Den-susianu, l. a. 23. Nu lipsesc, totuşi, de a regreta că sînt silit, pentru moment, să mă despart de plăcuta d-voastră societate. Hogaş, dr. ii, 78. Directorul regreta că s-a cobo-rîtsă discute cu un om atît de vulgar. Rebreanu, r. i, 13. El regretă toată accastă complicaţie, pe care nu numai că că n-a doril-o, dar nici n-a bănuit-o. Galaction, o. a. i, 110. Regret totul . . . Era în mine numai iubire iubire care-şi greşea calea. Camil Petrescu, t. ii, 602. Acum regreta chiar aceste suferinţi. C. Petrescu. î. i, 233. Aerul e cald. Regreţi că ai luat pardesiul. Brăescu, o. a. ii, 408. Acum regret şi mai mult despărţirea noastră. Sadoveanu, o. x, 84. Regret că n-am putut prin muncă să-i las o situaţie clară. Călinescu, e. o. i, 100. Regreta larma zilelor de lucru. Barbu, p. 148 <$> A b s o 1. Aşa nu mai merge, regret . . . Trebuie să ne despărţim. Rebreanu, i. 234. Regret, dar nu ştiu să dansez. C. Petrescu, c. v. 196. Să-i spui domnului doctor Sima că regret foarte mult. Călinescu, e. o. i, 25. De-aş pierde, cine să regrete ? Beniuc, c. p. 25. Eu nu regret — căutam totuşi drumul Spre zarea ce-şi pîlpîie jarul curat. Labiş, p. 435. Te rog să mă crezi, imediat ce i-am dai ordinul lui Sachelarie, am regretat. Puteam să rezolv lotul mai uşor. Barbu, p. 346. — Prez. ind.: regret şi (învechit) regretez. — Din fr. regretter. REGRETABIL, »Ă adj. (Despre fapte, situaţii etc.) Care provoacă părere de rău, care provoacă dezacord, pe care nu-l aprobă cineva; vrednic de regret. Perde-re regretabilă şi recunoscută. Alecsandri, s. 54. E regretabilă lacuna, dar nu i se poate imputa d-sale. Maiorescu, d. iv, 584, cf. Caragiale, o. vii, 160. Straniu şi regretabil rezultai. Gherea, st. cr. ii, 272, cf. Şăineanu, Alexi, w. E regretabil că asupra acestei însemnate perioade . . . n-avem un singur izvor indigen întins, amănunţit şi sigur. Iorga, l. ii, 580. E regretabil că cei în drept n-au luai măsuri generale în privinţa aceasta. Rebreanu, p. s. 125. Ar fi regretabil ca acest flux de frumos . . . să nu fie răspîndit. Bacovia, o. 241. în definitiv, două regretabile perso- 3422 REGRETARE - 288 - REGULAMENT nagii. Galaction, o. a. i, 75. Singurul lucru regretabil a fost că se afla clinica mea tn reparaţie şi nu te-am puiuţ scuti pe dumneata de atliea nopţi grele. C. Petrescu, c. v. 206. A auzii paşi şt a ftic ut o confuzie regretabilă. Sadoveanu, o. xi, 497. Accidentul, material vorbind, e regretabil. Sadoveanu, o. xi, 497. Stnt încredinţai Că vei pune capăt acestei regretabile erori. Stancu, r. a. v, 197. îţi exţtrimi opiniile înlr-un mod regretabil. Preda, r. 487. — Pl.: regretabili, -e. — Din fr. rcgrettable. REGREtARE s. f. (Rar) Faptul ele a regreta. Cf. CANELLA, V., DDRF. — V. regreta. REGRETAT, -Ă adj. (Despre o persoană decedată, de obicei precedînd numele acesteia; şi substantivat, art.) (Persoană) de care îţi pare rău că nu mai există, a cărei dispariţie a provocat regrete. Mult regretata artistă juca pe regina într-o melodramă înfricoşată. Caragiale, o. i, 1. Ultima direcţie de scenă aparţine regretatului Victor Bumbeşli. s iulie 1960, 45. — PL: regretaţi, -le. — V. regreta. REGRUPA vb. I. Tranz. şi refl. A (se) grupa din nou; a (se) reuni, a (se) reorganiza; (învechit) a (se) ralia (1). Au măsurat importanţa acestei înfrîngeri, încercîndsă-şi regrupeze forţele, contemp. 1949, nr. 158, 3/1. Cordoanele de jandarmi şi poliţişti, care fuseseră fărî-miţate şi răzleţite dc furia mulţimii, izbutiseră săse regrupeze tn dreptul podului Grand. v. rom. martie 1954, 151. S-au grupat şi regrupai tot mereu, contemp. 1966, nr. 1 052, 117. — Prez. ind.: regrupez. — Pref. re- + grupa. REGRUPARE s. f. Acţiunea dea (se) regrupa; reorganizare, reunire. începuse ... o vastă şi iscusită acţiune de regrupare a forţelor . . . din regiune. Stancu. r. a. iv, 77. — PL: regrupări. — V. reyrupa. RE GR UT s. m. v. recrut. REGRUTA vb. I. v. recruta. REGRUTĂ s. f. v. recrut. REGULA vb. I. Tranz. 1. (Astăzi rar) A pune In ordine, a aranja, a rîndui, a reglementa; a organiza; (învechit) a regularisi. Cf. lb. Să vorbeşte şi de un al doilea congres la Milano spre a regula interesurile Ilaliii. cr (1833), 2722/29. După ce ar fi regulai interesurile sale, dorea să serbeze nunta. Asachi, s. l. ii, 25. Un prinţ hărăsitoriu ... ie regulează viaţa lor politică şi religioasă. gt (1839), 182/26. Este oare în lume un spectacol atăt de atingălor ... ca vederea unei mume de familie încungiurală de fiii sei, regulînd irebile domesticilor ei ? cr (1846), 552/38. Treisprezece ani a stal... în comanda acelui regiment, în care timp l-a regulat aşa, îneît sc putea asemăna cu oricare dintre regimentele de linie. Bariţiu, p. a. i, 375. In 13 aiiicule . . . regulează înjghebarea noului schit (a. 1856). Uricariul, iv, 410/25. Să regulezi îmbrăcămintea lui. Fratcle-tău mi s-a plîns că n-are cisme. Ghica, a. 512. El îşi regulă casa şi interesele sale cît putu mai bine. Filimon, o. i, 254. Au regulat închinarea aşezămintelor lor. Odobescu, s. ii, 17. Acu, fiindcă afacerile băneşti le-am regulat, să trecem la cele intelectuale şi profesionale. Caragiale, o. vii, 426. După ce a regulat, în patru articole, chestia literaturii şi criticii la noi, revine iarăşi la aceasta din urmă. Gherea, ST. CR. III, 147, cf. DDRF, ŞĂINEANU, BARCIANU, Alexi, w. Dă poruncă să bage caii undeva la umbră, frate Manolache, şi regulează de-ale mîncării. Bră-tescu-Voineşti, p. 61. Fă o echipă, mai curăţă pe acolo, mai aşază paiele, mai regulează lemnele alea. Brăescu, a. 263. Trecu ... la prefectura de politie ca să reguleze chestia paşapoartelor. Sadoveanu, 0. viii, 235. Şi-n urmă m-am apucat Averea d-am regulat. Teodorescu, p. p. 117. Apu dupî Hi m-am dislocata! ieu, dupî M-am rugulat caru şi boii, sî mai vedzi sfat! Graiul, t, 547, cf alr i 646/750. <$■ Absol. Să fac bagajele. — Aşa . . . Şi pînă cînd regulezi, eu mă duc în oraş. Brăescu, o. a. i, 177, cf. alr i 646/850. <0* Refl. Mă regulai despre biletul de călătoric. Filimon, o. ii, 173. <£• Refl. pas. Pensiile dregătorilor publici să se reguleze, cr (1848); 52/3. Vino, dragă, la mine acasă, . . . asemenea lucruri nu se regulează în mijlocul drumului. Hogaş, dr. ii, 155. Pensia se regula lîrziu. Klopştock, f. 79. + A face să funcţioneze regulat (un mecanism, un aparat etc.) a regla; a repara. Cinci ceasornici de părete . . . Leandru are întru a sa casă; Toată ziua el nu face decît lot le regulează Înapoi sau înainte, le întoarce şi le-aşază. Negruzzi, s. ii, 306, cf. Şăineanu. Acel pitic regula mişcările automatului. Sadoveanu, o. xi, 645, cf. alr i 1 993/174. 2. (Mii. ) A regla tirul unei arme de foc. O baterie regulează tirul. C. Petrescu, î. ii, 14. 3. Fig. (Familiar) A pune pe cineva la punct, a-1 învăţa minte, a-1 reduce la tăcere; p. e x t . a bate pe cineva. Cf. ddrf, Şăineanu. Pe acest de la margine l-am regulat, ia să-l judec şi pe celălalt ... şi începe a bate iar. şez. i, 264. Dăpă ce ni-a făcut procest, dăpă ce m-a răgulat, notam a zis. Graiul, i, 259, cf. Ciauşanu, v. 194. — Prez. ind.: regulez. — Şi: răgulii vb. I. — Cf. fr. regulariser, germ. regulieren* REGULAMENT s. n. Totalitatea instrucţiunilor şi regulilor care stabilesc şi asigură ordinea şi bunul mers al unei organizaţii, al unei instituţii, al unei întreprinderi etc.; totalitatea normelor după care se practică un joc, un sport etc.; (concretizat) lucrare (carte, broşură etc.) care cuprinde astfel de instrucţiuni şi de reguli; (învechit) reglement. V. statut. Sfînta mănăstire Putna . . ., după noul regulament a chlrosului Bucovinei, rămîne. . ■, ca mănăstirea cea întăiu aceştit ţări (a. 1788). Uricariul, xiv, 180/21. D-ia vei paradosi în toate zilele .. . in urmarea cuprinderii regulamentului şcoalei. ib. vii, 173. Jurnalulse va încheie in trei părţi, adecă: porunci şi regulamenturi, statistică şi înştiinţări, ar (1829), 1581/31. D. marele logofăt C. Golescul . . . are încă gala de a da la lumină un regulement al unei saţietăţi de dame făcătoare de bine din Peştea. cr (1830), 3401/12. Mă supăr că nu ştiu treaba, nu ştiu din regulament. pu. dram. 105, cf. Polizu. Chiar în ziua aceea ne-am adunat, de am alcătuit statutele şi regulamentele Frăţiei. Ghica, s. 688. Bolnavul sare din pat, iese din dormitor şi, fără să mai anunţe pe cineva, după cum cere regulamentul, iese pe poartă. Caragiale, o. 1, 24, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Ceea ce faci este şi o gravă încălcare a regulamentelor profesionale. Camil Petrescu, t. iii, 23. Nu se poate, domnule colonel, ne opreşte regulamentul. Brăescu, a. 261. Ce vreţi. Datoria .. . Regulamentul! Trebuie să facem un proces-verbal. Sebastian, t. 237. Am căutat alunei un regulament şi l-am citit din doască în doască. Vlasiu, a. p. 426. Casele, străzile, oamenii trăiau nealiniaţi, fără regulament şi contravenţii. Arghezi, b. 53. N-au Unut seama de somaţia legală şi, deci, conform legilor şi regulamentelor în vigoare, au fost împuşcaţi. Stancu, r. a. iii, 242. Regulamentul şcolar interzicea cu desă-vîrşire elevilor colaborarea la orice publicaţii politice sau literare, v. rom. septembrie 1954, 142. Vrei să le plimbi puţin cu mine prin grădină, regulamentul spitalului permite? Barbu, p. 276- Regulament de ordine interioară = regulament prin care se stabilesc, în cadrul unei organizaţii socialiste, dispoziţii privitoare la disciplina muncii şi în general la raporturile dintre această organizaţie şi angajaţii săi. Regulamentele de ordine interioară . . ■ cuprind normele refe- 3430 REGULAMENTA - 289 - REGULARITATE ritoare la modal de organizare a muncii şi obligaţiile funcţionarilor, pr. drept. 76. -4- Norme elaborate de puterea executivă penlru aplicarea şi completarea dispoziţiilor unei legi. dl. dm. — Pl.: regulamente şi (învechit)regulamentari. — Şi: (Învechit) regnlemSnt s. n. — Din lat. regulainentum. REGULAMENTA vb. I. Tranz. I. (învechit, rar) A reglementa (1); a regulariza. Pînă la 1848 cărturarii proletari dedeau un contingent foarte considerabil pentru o conspiraţiune revoluţionară; le lipseau numai unele capete rafinate, care să o ştie organiza şi regulamenia. Bariţiu, p. a. ii, 3. S-au încercat a regu-lamenta şi ei bisericile româneşti de ambele confesiuni. id. ib. iii, 6, cf. Barcianu, Alexi, w. 2. (Rar) A chema pe cineva la ordine, a face observaţii cuiva, a pune pe cineva la punct. Cf. Barcianu. — Prez. ind.: regulamentez. — De la regulament, după germ. reglementicren, fr. riglemenler. REGULAMENTAR, -Ă adj. Care se face conform unui regulament care ţine de regulament; reglementar, reglementar, (rar) regulamentat. în cele mai multe cazuri, îşi dă ceasul lui regulamentar de muncă un profesor numai pentru că e plătit. Gherea, st. cr. iii, 12, cf. Barcianu, Alexi, w. La ora precisă porniră amîndoi, spilcuiţi, în uniforme strict regulamentare. BrXescu, m. b. 38. 4- (învechit) Care este in legătură, în conformitate cu Regulamentul organic, privitor la Regulamentul organic. Reforma lui Mavrocordat, întrucît a coprins dispoziţii regulamentare şi de un interes mai secundar, s-a primii şi s-a întărit de obşteasca adunare. BXlcescu, m. v 625. Multe familii de boieri dezbrăcaţi . . . de privilegiile regulamentare se adunase la o moşie lîngă Ploeşti. Bolintineanu, o. 413. <(> Domn regulamentar — domnitor al Principatelor Române, care a domnit pe baza Regulamentului organic. Servi pe cei trei domni regulamentari şi înaintă. Bolintineanu, o. 416. — Pl.: regulamentari, -e. — Regulament + suf]. -ar, după germ. reglemen-lariscli, fr. reglementaire. REGULAMENTARE s. f. (învechit, rar) Acţiunea de a r e g u 1 a m e n t aşi rezultatul ei; reglementare. Limba românească corectă trebuie a fi rcgulamentarea şi înfrumuseţarea limbei româneşti a obştei . . . , adecă codul ortografiei şi a sintaxei, a prozodiei şi a vorbei. Russo, s. 60. — Pl.: regulamentări. — V. regulamenta. REGULAMENTĂT, -Ă adj. (Rar) Carc se desfăşoară după regulament; regulamentar, reglementar, regulat (2). Viata se scurgea plicticoasă, regulamentată, dură, înăsprită de disciplina oarbă, fără raţionament. Brăescu, o. a. n, 135. — Pl.: regulamentaţi, -te. — V. regulamenta. REGULAR, -Ă adj. (învechit) 1. După regulă (1)’ regulat (1), după regulament; reglementar. Cf. drlu' Acestea flori Iniţia oară nu sînt regulare. Antrop. 255/7’. cf. Polizu. Vînzarea făcută nu este nici regularie, nic1 conform cu legea. I. Ionescu, p. 258. Fiindcă nu s-ar fi putut presupune că vor intra şi profesorii pe calea regulară, la senat . . . s-a cerut anume obligatoriu ca să fie şi doi reprezentanţi ai universităţilor. Maiorescu, d. i, 120, cf. Barcianu, Alexi, w. Structura flexionară a limbilor indo-europene . . . nu este de fapt o etapă regulară pe drumul unui ,,progres" morfologic, cv 1949, nr. 9, 41. + Adverbial) Cu regularitate; punctual. Regular, orele vieţii, bateţi ca un cronometru. Mace-donski, o. i, 95. 2. (Despre trupe) Regulat (3). în Alecsandria să adună din toate părţile trupe regulare şi neregulare, care vor sâ trcacă la Siria, gt (1838), 302/l, cf. Barcianu. 3. (învechit; despre preoţi) Care este supus regulilor unui ordin călugăresc, care ţine de o mănăstire. Caută -între preoţimea seculară (de mir), ba şi între cea regulară (monahală) de naţionalitate română şi . . . nu nei afla teolog. Codru-Drăguşanu, c. 61. — Pl : regulari, -c. — Şi: reguler, -ă (bul. fil. xi-xii, 28) adj. — Din lat. regnlaris, -e şi regularius. REGULÂRE s. f. Acţiunea de a regula şi rezultatul ei. 1. Punere în ordine, aranjare; reglementare. Cf. regula (1). Cele mai multe scrisori ce noi priimim de la Roma arăt nădejdea unii grabnice regulări în treburile celor 4 legaţii, prin mijlccirea puterilor celor mari-cr (1832), 94s/32, cf. Polizu. A urmat pînă la regularea pensiei ce făcuse Poarta lui Eliad şi lui Tell. Ghica, a. 722. Cele alte regulări le voi face eu. Maiorescu, d. ii, 153. Odată cu regularea acestor concursuri . . . a(i modificat o deciziunc anterioară a Academiei, f (1881), 193, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. + (învechit) Hotă-rîre, decizie; (concretizat) act care conţine o astfel de decizie. S-au găsit de cuviinţă a se face o din nou regulare potrivită cu împregiurările şi cu interesele înaltului dcvlet (a. 1852). Uricariul, i, 127. Acelor patru familii cuprinse în această regulare li s-au făcut . . . înştiinţare (a. ?). ib. 131, cf. Polizu, Barcianu. 2. (Mii.; rar) Reglare (a tirului unei arme de foc). Maiorul. . . începu a vorbi . . . despre regularea tragerii. Sadoveanu, o. ii, 20. — Pl.: regulări. — V. regula. REGULARISÎ vb. IV. Tranz. (învechit) 1. A aranja, a organiza; a regula (1), a lua măsuri cu privire la ... Să videţi cum şi-au regularisit el fieşcare ceas a zilii. Drăghici, r. 148/21. înalta oblăduire . . . deocamdată se mulţumeşte a regularisi vitele. Odobescu, s. iii, 38, cf. ddrf, Barcianu, Iordan, l. r. 466, scl 1960, 241. <$> Refl. S-au pogorît îndată din munte ca să se regularisască spre apărare. Drăghici, r. 166/10. <)• Refl. pas. Au fost asemine de trebuinţă a se regularisi alcătuirea adunărei obşteşti (a. 1831). Uricariul, ii, 217. 2. Fig. A pune pe cineva la punct, a da o lecţie cuiva; (familiar) a regula (2). Regularisiţi-l şi pe acest trîntor ce s-au vîrît în stupul Academiei ieşene. Alecsandri, s. 12. — Prez. ind.: rcgularisesc. — Regulă -f suf. -arisi. REGULARISIRE s. f. (învechit) Acţiunea de a regularisi şi rezultatul ei; aranjare, reglementare. Cf. r e g u 1 a r i s i (1). Spre regularisirea plăţii dobîn-zilor să vor slobozi . . . şi zapisile de dobînzi (a. 1833). doc. ec. 543. După regularisirea făcută la aşăzarea birului . . . leafa şangăilor, tăietorii sării, să fie de acum cîte zece parale de drob (a. 1834). Uricariul, ii, 188. Temeiul popririi jăluilorilor şi regularisirea ce s-ar putea facc spre îndestularea lor (a. 1837).doc. ec. 680. Regularisirea de cheltuieli, venituri, Cu totul o lăsase pe seama vătăjească. Negruzzi, s. ii, 235. — Pl.: regularisiri. — V. regularisi. REGULARITATE s. f. însuşirea sau starea a ceea ce este regulat (1), a ceea ce se face întotdeauna în acelaşi fel şi în acelaşi timp; în conformitate cn o regulă (I) sau cu o ordine fixată (sau cunoscută) dinainte; (învechit) regulateţe. Industria întrebuinţază vîntul spre a mişca o maşină numai cînd lucrarea nu cere o mare regularitate şi poate fi întreruptă, conv. mec. 54/30, cf. man. sănăt. 143/1. Planetele . . . nu lovesc nimic care să turbure regularitatea perioadelor lor. Marin, f. 31/7, cf. Polizu, Şăineanu, Barcianu, Alexi, -w. Ceea ce mă mulfumeşte în sanatoriul ăsta este respectul pentru linişte şi regularitatea orelor de tratament. Demetrius, a. 105. 3439 REGULARIZA - 290 - REGULAT (Precedat de prep. ,,eu'‘) Pulberea şt noroiul se succedă cil o regularitate de desperat. Negruzzi, s. i, 95. Vor continua cu regularitate. Maiorescu, d. i, 382. Sări din pat . . . finlndii-se dc falcă, chinuit de o durere de măsea cu junghiuri ascuţite, ce se repetau cu o regularitate cronometrică. Brăescu, o. a. i, 213. Convorbirea obişnuită era normală şi toate actele vieţii îndeplinite cu o relativă regularitate. Călinescu, e. o. i, 309. Era frămîntal de problema dacă e just sau nu pentru prestigiul său de tată să mai joace şah cu fiu-său, pionier, care începuse să-l bată cu o mare regularitate, v. rom. iulie 1954, 294. Acum trăia din ajulorul pe care i-l dădeau cu regularitate copiii şi chiar celelalte rude. Călinescu, e. o. ii, 87. El întorcea cu regularitate peste patru hectare zilnic. Mihale, o. 93. Paginile revistei franceze „Le Globe", citite cu multă regularitate, s mai 1960, 80. Eşecurile se datoresc de obicei negiijenţei bolnavului, care nu se prezintă cu regularitate la insuflaţie. abc săn. 102. -f însuşirea a ceea ce este regulat (3); uniformitate. Desă-vîrşita regularitate a unui cerc. conv. geom. 38/13. Pînza cea mai fină . . . nu arată pretutindenea aceeaşi regularitate. Barasch, i. n. 2/18. Firele sînt obiectul de realizare al filaturilor şi se caracterizează prin: . . . uniformitate, regularitate, întindere. Ionescu-Muscel, fil. 37, cf. dl. + Simetrie; proporţionalitate. Regularitatea trăsăturilor figurii. Şăineanu, d. u. — Pl.: regularităţi. — Din fr. râgularitf. REGULARIZA vb. I. Tranz. 1. A supune unor anumite reguli, norme, a face ca ceva să fie regulat (1); a reglementa, (Învechit) aregulamenta. Cf. Alexi, w. O mîndrie virilă liniştită ti regulariza bătăile inimii. Călinescu, e. o. i, 287. Rolul volantului . . . eslesăregu-larizeze mişcarea. Cişman, fiz. i, 451. Copiii încearcă să regularizeze verbul ,,a pune", folosind la mai mult ca perfect forma nouă ,,puncsem‘‘. Graur, f. l. 173, cf. id. i. l. 26. + A pune in ordine, In concordanţă (evidenţe, balanţe contabile etc.). 2. A da o formă regulată unui obiect (corectîndu-i conturul). Cf. dl, dm. , 3. A amenaja, a modifica albia unei ape curgătoare în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de curgere, al creării posibilităţilor de utilizare a ci şi al reducerii acţiunilor ei distructive. Cf. dl, dm. — Prez. ind.: regularizez. — Din fr. rfgulariser. REGULARIZARE s. f. Acţiunea de a regula, r i z a şi rezultatul ei. 1. Cf. regulariza (1). Cu cît formele neregulate sînl mai des întrebuinţate . . . , cu atît mai mare opunere vor exercita împotriva înnoirilor, a regularizării. Graur, f. l. 172. Derivatele cu prefixe sînt mai dispuse la regularizare decît verbele simple, id. ib. 175. 2. Cf. regulariza (3). Alte 100 000 ha pot fi cîşligate . . . prin îndiguirea şi regularizarea celorlalte rîuri din ţara noastră. Gheorghiu-Dej, art. cuv2. 425. — Pl.: regularizări. — V. regulariza. REGULARIZAT, -A adj. (Despre albia unei ape curgătoare) Amenajat, modificat. Regimul rîurilor regularizate nu poate ft încadrat în schema menţionată. mo i, 425. — Pl.: regularizaţi, -te. — V. regulariza. REGULARNIC, -A adj. (învechit, rar) După regulă (2). după toate regulile; aşa cum trebuie.-'Despre facerea uneî stupini regularnice. Tomici, c. a. 35/10. <£• (Adverbial) Iubitoriul de ţinerea stupilor . . . , pînă cînd îl va pune albinele sale, şi pre el în stare o stupină regular-nic a-şi face, pînă atuncea poate să-şi ţină stupii săi într-o stupină mai proastă, id. ib. 41/2. — Pl.: regularnici, -ce. — Regulă suf. -amic. REGULAT, -Ă adj. 1. (Adesea adverbial) (Care este) conform unei reguli (1) stabilite In prealabil; (care se repetă) după o anumită regulă (li, Intr-o anumită ordine, fără abatere; (care se face) cu regularitate; (astăzi rar) regular (1). O obicinuită adunare obştească, va fi îndatorilă a împlini trebile sus însemnate, adunîn-du-se în sesiile regulate (a. 1831). Uricariul, ii, 217. Căci furnica-n toată vara regulat la arii vine, Um-ple-asale magazale, pentru-a ei nutreţ, cu grîne. Asachi, s. l. i, 221., cf. Lazarini, m. 88/7. Unele din aceste condiţii erau: d-a plăti tributul anilor trecuţi, a îngrîji pentru trămilerea lui regulată tn toţi anii de aci înainte. Bălcescu, m. v. 87. Voturile date pentru candidaţi la prezidiu se subşlernuseră regulat la curte, denumirea însă a întîr-ziat. Bariţiu, p. a. iii, 217. Nici un pedestru nu era pe uliţi, afară de fanaragii care strigau regulat raita. Ne-gruzzi, s. i, 15. Polcovnicul Ioniţă Ceganu din Clo-şani, bătrîn verde, rumen la faţă, fără zbîrcituri pe obraz, ras regulat în toate sîmbetele cu perdaf. Ghica, s. 13. Soarele dogoritor al serii arde şi mistuieşte regulat toată încîntăloarea podoabă a naturei. Odobescu, s. i, 194. De la o vreme nu mai simţeam decît bătaia cadenţată a vorbelor, care-mi răpăiau regulat pe timpan. Vlahuţă, o. a. r, 192, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, \v. Prietenul meu le ia şi le aduce la răstimpuri aproape regulate. Bassarabescu, v. 131. Se arăta, aproape regulat, la redacţia revistei. Galaction, a. 61. Dimineaţa şi seara sînlem regulat alarmaţi de răpăiala violentă dc focuri. Camil- Petrescu, u. n. 315. Caută să vii regulat la muncă, să te plăteşti de datorie. Brăescu, o. a. ii, 256. Mergea regulat la serviciul lui. Sahia, n. 109. As-cullam picuşurile streşinii în bălţile de apă, regulate şi dulci. Sadoveanu, o. i, 113. Moş Coslache predă în taină doctoria Oliliei, rugînd-o să i-o dea regulat. Călinescu, e. o. ii, 224. Lucrul ăsta se întîmplă regulat. H. Lovinescu, t. 145. De ce să renunţ la un salariu care mă caută regulat la domiciliu. Vinea, l. i, 43. Versurile sale erau cînd în metru regulat, cînd „libere". s august 1960, 74. (Gram.) Verb regulat (în opoziţie cu verb neregulat) = verb care respectă fără excepţii regulile generale ale conjugărilor. Cf. Şăineanu, cade. + (Adverbial) în mod obişnuit, (ca) de obicei, de regulă (3). Dar aşa se-ntîmplă regulat cînd plouă, moare ici o babă, dincolo un domn. TopÎrceanu, o. a. i, 139. Aveam ... un furier, caporal cu patru clase primare, pe care-1 pedepseau regulai pentru că vindea pîinea oamenilor. Brăescu, o. a. ii, 370. Trage cu coada ochiului spre nevasta lui Ilie Leuşlean, pe care regulat o bate bărbalu-său, cînd vine afumai de la circiumă. Sadoveanu, o. iii, 75. 4- Care este punctual, exact. Laudă mulţi pe francezul voios... pe neamţul regulat. Negruzzi, s. ii, 28, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, -w. + (Adverbial) La timp, punctual. Trenul soseşte, la Sinaia regulat. Caragiale, o. ii, 3, cf. Şăineanu, Barcianu. Plăteau regulatşi bine colaboratorii. v. rom. martie 1956, 49. Ordonat, uniform. A împuţina răul printr-o purtare regulată şi prin lucrări bine cumpănite. Marcovici, d. 13/21, cf. Stamati, f. 13/10. Acea viaţă de stînă, aspră dar liberă, rătă-cindă dar regulată, are un farmec nespus de poezie. Odobescu, s. i, 228, cf. ddrf. Bălrîna . . . trăia singură, în căsuţa ei, o viaţă simplă şi regulată. Sadoveanu, o. vi, 215. 2. Care se desfăşoară fără abatere, normal, firesc, obişnuit, li auzeam, prin uşa deschisă dintre odăile noastre, răsuflarea regulată. Brătescu-Voineşti, p. 344. Respiraţia lui . . . era regulată şi liniştită. C. Petrescu, a. 467. Simţi lîngă inimă răsufletul regulat al pruncului. Sadoveanu, o. xi, 108. <$• (Adverbial) Pe cînd toate celelalte porniri ale vieţii s-au dezvoltat regulat. . ., creierul lui, în ceea ce priveşte „facultăţile intelectuale, abia a ajuns la vîrsta de li ani şi 2 luni! Vlahuţă, o. a. i, 196. Ca cocoşel, se purta foarte regulat. Bătea din aripe, uite aşa, cu putere şi cînta. Caragiale, o. iv, 270. 3. (Despre oşti, trupe; in opoziţie cu neregulat) Care este organizat sau care funcţionează pe baza unor legi sau regulamente, avînd un caracter perma- 3444 REGULATEŢE - 291 - REGULĂ nent, (astăzi rar) regular (2). Era trebuinţă mai ales de aşii regulate şi războinice, ist. Cahoi. xii, 14v/3. Garnizoana, in numărul căriia să socoteşte trei nghemenhiri de pcdeslrimr regalată, an pas armele jos, avînd in capul lor pă cei doi paşi. gr (1829), 1152/6. Nu puţin au crescut materialul pentru trapele noastre regalate, ar (1830), 22/ll. S-aa împărţit bani la ofiţerii şi soldaţii trupelor regalate ale . . . artileriei şi marinei, cr (1836), 18x/2. Oastea răgulată . . . e deprinsă in măiestria ostăşască. rus, i. i, 77/26, Puterea armată a ţerei urmează a fi ca în vechime împărţită în oaste regulată şi miliţie, mo (1860), 81/8. Peste cifra de 30 000 oameni, ce binevoieşte să indice pentru armata regulată română de toate armele, nu se va trece niciodată (a. 1866). Uricariul, x, 365. în afară însă de această armată intru cîtvamai regulată, la vreme dc nevoie domnul forma gloatele făgăduindu-le ca răsplată a izbînzei lor prada făcută de Ia duşman. Xenopol, i. r. iv, 153. + (Despre ostaşi) Care făcea parte din trupele cu caracter permanent; (substantivat) ostaş care făcea parte din aceste trupe. De la înecaperea ostaşilor regulaţi la Eghipet. Calendariu (1814), 3/11. Uniforma regulaţilor esie dintru o cămeşă, un pieptariu, o părc-che de pulpare. ar (1829), 1742/15. Urmînd încet după dînşii alţi opt tineri regulaţi. Pann, e. ii, 25/14. 4. Aranjat, orînduit; sistematizat. Am dormit in Briun .... tîrgmareşi frumos, cu mahalale bine regulate. Kogălniceanu, s. 10. Grecia... de timpuriu făcu paşi repezi în civilizaţie, măritînd marea cu uscatul prin porturi regulate şi comode, cr (1848), 222/35. Cînd vei ajunge şi d-ta ca mine, o să vezi ce înseamnă să le ai toate regulate frumuşel, cu socoteală şi la timp. Brăescu, v. 36. Astfel are gospodina cînepă lăgurată şi pusă bine. PfMFILE, i. c. 207. 5. (Despre figuri şi corpuri geometrice) Care are toate laturile şi toate unghiurile egale. De sînt într-un poligon toate laturile şi unghiurile egale, ajMi să numeşte regulat. Geometria, a. m. 16v/8, cf. Asachi, g. 32v/13. Figuri regulate. Lazăr, a. 6r/15. Poligoanele regulate şi măsura cercului. Poenaru, g. 146/2. Cristalele . . . sini substanţele minerale care iau de sine o figură regulată şi constantă. Barasch, i. n. 71/7. Se numeşte poligon regulai care are laturile egale şi unghiurile egale. MeliK, g. 125. Orăşelul, împărţit în pătrăţele regulate prin străzi drepte, nisipoase, paralele, moare cîte puţin în fiecare zi. Brăescu, o. a. ii, 300. 6. (Despre trăsături, forme etc). Alcătuit din elemente care se grupează ordonat sau simetric; pro-porţionat, armonios, frumos, sistematizat. Vîntul se ridică . . . şi veni a se atinge de buclele tari şi regulate ale perucei. cr (1848), 231/78. Această prea regulată arhitectură. Negruzzi, s. i, 193. Ce figuri regulate şi vioaie se găsesc printre femeile lor. Alecsandri, o. p. 61. O fată prelungă şi cam palidă, cu funtea lală, un nas drept şi regulat . . . , iată trăsurile acelei figuri ce-nsuflă îndată un simpatic respect. Odobescu, s. i, 262. Hainele sale simple şi uşoare destăinuiau formele cele mai regulate. Gane, n. i, 35. Liniile feţei sînt regulate, părul lins, o bărbuţă galbenă, nişte ochi mititei, rotunzi. Vlahuţă, o. a. i, 197, cf. Şăineanu. 7. (Regional; adverbial) Hotărît, ferm, răspicat. Ţi-am spus dragă, regulat, La mine ce-ai mai calat. Sevastos, c. 195. Eu îţi spun răgulat! Ciauşanu, v. 194. — Pl.: regulafi, -le. — Şi (regional) răgulât, -ă, lă-((uiat, -ă adj. — Din lat. regulatus, it. regolato. — I.ăgurat, prin metateză. RlîGULATltŢE s. f. (învechit) Regularitate. Aceasta atlrnă ... de la feliurimea oscilaţiilor, atît în privirea regulatei cît şi a repegiunei lor. Stamati, f. 59/9. <0> Loc. adv. Cu regulateţă = în mod regulat (I); cu regularitate. Plătea cu cea mai mare sfinţenie şi regulatetă (a. 1835). Uricariul, viii, 140. + Simetrie, proporţionalitate. Este neapărat lucru pentru soliditatea (tărie) şi regulateţa zidirilor ca acele mai multe linii şi plane care întră în a lor construcţie . . . să aibe o direcţie de tot verticală. Asachi, e. iii, 238/7. — Regulat + suf. -eţe. Cf. it. regolatezza. REGULATÎV s. n. (învechit) îndreptar, normativ; directivă, normă. Plătesc . . . după regulativul stătătoriii de cambiaiură. fund. 55/2. Fonetismul nu se poale aplica ca principia general sau ca regulativ absolut al scrierii unei limbi. Maiorescu, cr. iii, 276, cf. Gheţie, r. m , Barcianu, Alexi, w. <£> (Adjectival) Cf. Giieţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Pl.: regulaiine. — Din germ. llcj|tilativ. REGULATOR, -OĂRE adj., s. n., (rar) s. m. 1. Adj. (Şi substantival) (Cel) care regulează (I), care stabileşte regularilaloa unei mişcări, a unei funcţii, a unei stări etc.; care îndrumează sau conduce. Clima este regulatorul călduţei. Brezoianu, a. 22/18. A decis a emile o diplomă regulatoare a afacerilor publice ale monarhici. Bariţiu, p. a. iii, 39, cf. Polizu. Prepeliţele . . ., prin vocea lor monotonă, dar ritmică, păreau că servă de regulator al cadenţelor acestui concert divin. Filimon, o. i, 291. D-ta eşti regulatorul tutulor ceasornicelor din Bucureşti. Caragiale, o. iv, 294. Visurile sînt impresiunile şi imaginile din timpul vegherei, întunecate în somn, şi care se combină fără nici un regulator. Gherea, st. cr. ii, 137, cf. Barcianu, Alexi, w. Omul de pe maşină este, în definitiv, regulatorul ei. Lovinescu, c. v, 11. Cît a apărut ,.Viaţa Românească" la Iaşi, G. Ibrăileanu . . . era regulatorul fiecărui număr. Sadoveanu, e. 177. Fusese un timp secretar la comisiunea regulatoare a documentelor mînăstireşti. Călinescu, s. c. l. 66. Criteriu regulator al vieţii morale 11 găseşte el numai în sufletul omului. Vianu, l. u. 89. Medicamentele digitalice sînt regulatoare ale presiunii sanguine. Danielopolu, f. n. ii, 250. 2. S. n., (rar) s. m. Aparat sau dispozitiv folosit pentru reglarea tl) (automată) a funcţionării unui sistem tehnic. S-au constituit diverse aparate numite regulatori. Poni, f. 308, cf. Polizu, ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Partea electrică ... se compune dintr-un transformator cu accesoriile respective (între-ruptor, regulator . . ., ampermetru). Orbonaş, mec. 401. Pentru menţinerea constantă a iuţelii unui motor, se întrebuinţează regulatorul. Soare, maş. 203. Regulatoarele sînt nişte ansambluri de roti, pîrghii, şuruburi. Ionescu-Muscel, ţes. 533. Regulatorul centrifugal ... se utilizează la maşinile cu vapori pentru a regula circulaţia vaporilor. Marian-Ţiţeica, fiz. i, 50. + Dispozitiv la plug care permite reglarea brazdei In adîneîme. Se va pune în capătul grindeiulul un regulator carele cînd se va mieşura redicîndu-l în sus să facă ca plugul să meargă mai adînc. ic. lum. (1841), 395'/l. în capătul grindeiului dinainte se află regulatorul care slujeşte de a face ca maşina se meargă mai adînc sau mai în fafă. povăţ. (1844), 332/19, cf. h i 83, ii 117, iv 86, v 29, x 451, xiv 248. + Dispozitiv cu ajutorul căruia se ridică sau se coboară piatra morii pentru a se obţine, după voie, o făină mai mare sau mai măruntă; posadă, (regional) calul morii, ridicător. Cf. h ii 62, x 466, xi 469, xii 32. — Pl.: regulatori, -oare. — Din fr. regulateur, germ. Regulator. REGTJLÂŢ1E s. f. (învechit, rar) Dispoziţie, hotă-rtre, decizie. Cf. drlu. Aceste regulaţii s-au pus înainte viţecraiului de fiul său, Ibraim paşa. ar (1829), 792/14. — Pl.: regulajii. — Din lat. med. regulatio, germ. Regulation. REGULĂ s. f. 1. Normă pe baza căreia are loc un proces, se desfăşoară o activitate sau se produce un fenomen; lege; mod de a rezolva o serie de probleme care au anumite caracteristici comune. Astronomii • .. fac şi scriu . . . dupre regulele şi ştiinţa lor. fn 117. Şi au slujii cu dereptatc ... şi I i-am dat simbrie . . . dupe regula cumpaniii (a. 3449 REGULĂ - 292 - REGULĂ 1775). Iorqa, s. n. xii, 92, cf. Şincai, î. 17v/ 14. Duhul cel mare au dat oamenilor mintea pentru ca să .. . urmeze răgulelor dreptăţii şi a tnjâ-lepciunii. ist. am. 86r/19. JucSnd cu regalele meşteşugului de joc. Molnar, ret. 68/9. Schimbările [timpului] se pol pre judeca după aceastc aici următoare reguli. Calendariu (1814), 88/5. Am asigurat funcţia de epltropie ..., orlndulnd reguli după care înfiinţăm astăzi şi comisii epitropiceşti (a. 1817). Uricariul, v, 26/22. [Logica] iaste meşteşug care dă regule cu desluşire (a. 1826), gcr ii, 253/27. Oamenii obîcinuiesc a judeca pe ceilalţi după nişte regole ce însuşi ci ş-au făcut. Marcovici, d. 134/6. Răgulile matematicii. Rus, i. i, 17/9. Cine ştie carte în toate limbile scrie drept după regula acelei limbe. cr (1848), 7x/23. Nu cearcă a intra pe o cale propăşitoare nici măcar în privirea regulelor gramaticale. rom. lit. 67/10. Perfecţionaiu-s-a limba? Siatornicitu-s-a regulele ei? Negruzzi, s. i, 339. Nici o regulă fără excepţie, îşi zice un pedant retrograd. Bolliac, o. 264. De nu îţi pare lucru prea greu La nişte reguli a te supune. Alexandrescu, o. i, 208. Acest interval de patru zile de repaos după o izbîndă se pare a fi fost una din regulele militare d-ale lui Ion Vodă. Hasdeu, i. v. 105. Cîne dresat dupe regulele artei. Odobescu, s. iii, 19. Asta e regula iernii; fără niţel guturai şi oleacă de tuse nu prea se poate. Caragiale, o. vii, 60. Bineînţeles noi nu vorbim de excepţii fericite, ci de regula generală. Gherea, st. cr. ii, 339. Făcu o plecăciune după toate regulele ceremonialului. D. Zamfirescu, v. ţ. 16. Există şi reguli sau legi lexicale, norme după care trebuie să ne conducem în scris şi în vorbire. Iordan, l. r. 86. A ales locul de poposit şi a pus reguli popasului. Galaction, o. 267. Are şi războiul regulele lui . . ., ca şi duelul. Camil Petrescu, u. n. 410. Profesorii noştri învăţau reguli şi excepţii gramaticale. I. Botez, şc. 83. Spune-ne dumneata, că dumneata cunoşti mai bine regulile. Cum e corect gramatical să se zică? Bbăescu, o. a. i, 124. Îmi dam seama că nu voi putea fi un soldat pe gustul căpilamului; pusese ochii pe mine, voind cu tot dinadinsul să mă instruiască după toate regulile. Vlasiu, a. 413. Excepţia aceasta, după o absurdă axiomă, confirmă regula. Sadoveanu, o. ix, 350. în vorbire individul respectă regulile limbii folosite de colectivitatea din care face parte. Graur, i. l. 25. Există, totuşi, anumite reguli de politeţe, de care trebuie să ţii seamă în lume. H. Lovinescu, t. 346. O Regulă de trei = metodă pentru determinarea celei de-a patra proporţionale a trei numere date. Semnele regulii de tri ceii dreapte.[Aritm. (1805), 74/8, cf. ib. (1806), 69/8. Ecsem-pluri . . . pentru regulile de trei. Heliade, a. 96/2, cf. Asachi, e. i, 135/18. Regula de aur sau regula de trei. Poenaru, e. a. 198/27. Părintele Duhu . .. ne dete la regula de trei tema următoare. Creangă, a. 76, cf. ddrf, Climescu, a. 236, Barcianu. Regulă de trei simplă = regulă pentru calcularea valorii unei mărimi direct sau invers proporţionale cu o altă mărime atunci cînd se cunosc două valori ale uneia dintre mărimile considerate şi o valoare a celeilalte mărimi. Cf. Lazăr, a. 46r/ll, Asachi, e. i, 135/23. Cînd o problemă se poale rezolvi cu ajutorul numai al unei proporţiuni, atunci avem o regulă de trei simplă. Climescu, a. 240, cf. der. Regulă de trei compusă = regulă care determină valoarea unei mărimi depinzînd direct sau invers proporţional de alte mărimi. Cf. Heliade, a. 97/3, Asachi, e. i, 136/3. Problemele cari dau loc la reguli de trei compusă se rezolvesc şi ele sau prin aşezarea proporţiunilor sau prin metoda reducerei la unitate. Climescu, a. 240. cf. der. + (Rar) Fiecare dintre cele patru operaţii aritmetice elementare. Toţi oaijienii . . . pot să înveţe cele patru reguli [aritmetice]. /Gherea, st. cr. i, 302, cf. Şăineanu. 2. Principiu conducător, linie de conduită, precept; obicei. Numa ş-altă încă regulă bună Ţigănească am să vă aduc aminte. Budai-Deleanu, ţ. 110. Fiindcă acest curs este făcut pentru tinerime, îmi voiu da şi eu părerea asupra datoriilor şi regulelor între studenţi şi profesori. Genilie, g. ix/24. Această regulă de politică, boierii noştri cei vechi o cunoşteau foarte bine. Odobescu, s. i, 318. Eu nu mi-am permis niciodată să-ţi dau un sfal . . . Dă-mi voie, înainte de a pleca, să mă abat de la această regulă. C. Petrescu, c. v. 363. Răsărea în faţa porţii . . . , prefăcîndu-se că îi e ruşine, aşa cum cere regula bunei-cnviinţe. Brăescu, o. a. i, 94. Se simţea vinovat de a fi călcat regula şi se temea să înfrunte ochii ironici ai rudelor. Călinescu, e. o. ii, 80. Mitru fu de părere ca ei doi să meargă înainte, cam la două sute paşi, şi pe urmă să vie şi trăsura. Aşa era de altfel şi regula chervanelor. Camil Petrescu, o. ii, 147. Rea ? Nu domnule doctor, Dar ţine la reguli, Masa la ceas fix. La ceas fix culcarea. Stancu, r. a. iii, 91. Încasatorul . . . zicea că aşa e regula la ei-, nici cu ratele înainte, nici cu ele în urmă. Pas, z. i, 244. <$> L o c. a d v. De regulă = în mod obişnuit, de obicei. Ce urmează după punct şi virgulă este, de regulă, concluzia celor spuse mai înainte. Iordan, g. 65. Cei aduşi în fiare sînt de regulă spînzuraţi de calarg. Camil Petrescu, t. ii, 182. Aperitivele ie luam la Surrâ; asta se ştia, era de regulă. Brăescu, o. a. i, 13. De regulă, vipera nu mişcă decît atunci cînd este călcată sau lovită. Belea, p. a. 163. Speră de regulă într-o timpurie şi strălucită ,,lansare". m 1962, nr. 4, 36. + (învechit, rar) învăţătură, pildă, model. Vei binevoi ... a înştiinţa şi cinstitele consulaturi de această orînduială; ca să le fie spre regulă pentru sudiţii săi (a. 1811). doc. ec. 99. + (învechit, neobişnuit) Iscusinţă, pricepere. Era tînăr, plin de daruri şi frumos cit să putea, Şi asupra vitejiii mare regulă avea. Pann, e. ii, 47/16, cf. 150/13. + (învechit, neobişnuit)Ţinută, înfăţişare. Şi iată că văzu unul ca soarele luminat, Cu o regulă frumoasă, şezînd p-un cal minunat. Pann, e. ii, 14/6. 3. (Mai ales în legătură cu verbele ,,a face", ,,a pune") Rînduială, ordine. Credeam că adusesem partea mea de îmbunătăţire teatrului, punînd oarecare regulă. Alecsandri, ap. dl. O regulă şi o curăţenie rară se ghicea pretutindeni. Sadoveanu, o. i, 702. Să vă urcaţi în pod şi să faceţi regulă acolo. Pas, z. i, 272, cf. mat. dialect, i, 90. <£■ L o c. a d j. şi a d v. în sau (Invc-chit)la (bună, perfectă) regulă = în ordine, aşa cum se cuvine. S-au întors înapoi, urmînd neîncetat al său scopos ca să-şi puie ostile la regulă, ist. Carol xii, 24r/25. Se dusese la oglindă, ca să-şi puie în regulă graţiile. Filimon, 0. i, 131. Iacălă lumea pusă la regulă. D. Zamfirescu, v. ţ. 195. Soarele era la prînzul cel mare şi Irina aşezase toate în bună regulă: casa măturată, aşternuturile scuturate şi strînse, păsările hrănite. Bujor, s. 78. Cala-balîcul meu ... se mai alcătuia şi dintr-o ghitară veche cu strunele ei în regulă, de care nu m-aş fi despărţit niciodată. Hogaş, dr. ii, 46. Se duse la geam şi privi afară, freeîndu-şi încîntal mîinile. Toiul era în regulă. C. Petrescu, c. v. 111. Ţineam tabloul în regulă de rîn-dul fiecăruia la cinste. Plătea o dată, scăpa de grijă. Brăescu, o. a. i, 11. Dacă a avea paşaport în regulă, poate să vie; cine-l opreşte ? Sadoveanu, o. iii, 38. Mă rog, testamentul e în perfectă regulă. Călinescu, e. o. 1, 270. E-n regulă! glumeşte Niţă Petre. Ne-nvîrtirăm frate, de un pui de bălaie. Pas, z. iii, 212. Avem un casier drăguţ . . . , care ţine cu orice preţ să-şi aibe stalul de plată în regulă. Vinea, l. i, 43. Bagă de scamă . . . să fie în regulă. Preda, î. 167. Toţi înţeleseră că ceva nu era în regulă. Barbu, p. 238, cf. mat. dialect, i, 90. (Glumeţ) Clasicii erau aşezaţi pe-un scrin în religioasă regulă şi neviolabilitate. Eminescu, p. l. 66. în regulă sau In toată regula = (care este) după toate regulile (1), adevărat, veritabil, în lege. Începe o anchetă în regulă asupra activităţii lui Costică în toată vremea îndelungată de opt ani, de cînd lipseşte din capitală. Caragiale, o. ii, 42. Asta e o manifestaţiune în toată regula. Slavici, n. i, 287. Avea spiţărie în regulă. Brătescu-Voineşti, p. 278. Era o masă în regulă, cu farfurii, cuţite, linguri, furculiţi, pahare. Hogaş, dr. i, 75. Era clar că hoţii lucrau după un plan şi că este la mijloc un complot în toată regula. Rebreanu, r. ii, 237. Gelozia luase proporţiile unei persecuţiuni în regulă. Brăescu, o. a. i, 110. Uneori, în burta şlepurilor, în hambarele goale care se tapisează cu steaguri şi bandiere, se dau baluri marinăreşti cu invitaţii în regulă. Bart, e. 331. Faci nuntă tn regulă, intri în rîndul oamenilor. Căli- 3449 REGULEMENT - 293 - REINCARNA nescu, e. o. i, 316. <0* Loc. adv. (învechit) Cn regulă = ordonat, rînduit. Aste oase, puse cu regulă în dulapuri, m-a măhnii şi m-a supărat. Negruzzi, s. i, 216. + (Rar) Punctualitate, regularitate. Cu aceeaşi regulă ca la venit ne întoarserăm de vreme acasă. Hogaş, dr. i, 185. Domiţian işi începu slujba cu aceeaşi statornicie şi regulă ca la Bucureşti. Bassarabescu, v. 18. + (Rar) Rost, treabă, muncă. Şi ce eşti tu la oile acestea? Cioban ori strungăraş? — Eu îs şi cioban, şi strun-găraş: eu duc toată regula! Sadoveanu, o. iv, 168. 4. (Familiar) Menstruaţie. Cf. Bianu, d. s., Voicu-lescu, l. 324, alr ii 4 210/704, 728, 784, 872, 876, 899. Pl.: reguli şi regulc. — Şi: (Învechit şi regional) răgulă (accentuat şi răgulă Budai-deleanu, ţ. 109, air i 1 374/355, mat. dialect, i, 90), (învechit) regolă, regură (desc. am. 101/25) s. f. — Din lat. regula, fr. rfcgle. REGULEMENT s. n. v. regulament. REGULEIt, -Ă adj. v. regular. REGULEŢ s. în. (învechit, /ar; depreciativ) Diminutiv al lui r e g e (1). Partida săsească ... a ştiut să-şi apere ctteva veacuri autonomia sa naţională şi politică fală cu feudalismul ca o mică republică intre o mulţime de reguleţi lacomi. Bariţiu, p. a. i, 86. — Pl.: reguleţi. — Rege + suf. -uleţ. ItEGULIER, -Ă adj. (Franţuzism învechit, rar) Regulat (1). Adierile de vlnt în loc de a fi rcguliere şi generale ar deveni accidentale. Marin, f. 489/29. — Pl.: regulieri, -e. — Din fr. regulier. RKGURĂ s. f. v. regulă. REGUŞA vb. I v. răguşi. REGUŞÂT, -A adj. v. răguşit. REGUŞÎT, -A adj. v. răgnşit. REGUTĂ s. m. şi f. v. recrut. REHAGÎU s. m. v. raliagln. REHÂT s. n. v. rahat1. REHEIE s. f. v. rechie1. REIINĂ s. f. v. rlvnă. REHT s. m. v. raft3. REI s. f. v. raia1. REIÂT, -A adj. (Despre ţesături; p. ext. despre obiecte de îmbrăcăminte) Cu dungi în relief formate din ţesătură; dungat. Cf. dl, dm, dn3. Catifea reiată. Pantaloni reiaţi. — Pl.: reiaţi, -le. — Din fr. raje. REIEPT vb. I. Tranz. (Latinism învechit, prin Transilv.) A respinge, a refuza. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: reiept. — Din lat. rciectare. REIEPTARE s. f. (Latinism Învechit, prin Transilv.) Faptul de areiepta; respingere, refuz; (latinism învechit, prin Transilv.) reieptaţie. Cf. Alexi, w. — Pl.: reieptări. — V. reiepta. REIEPTAŢIE s. f. (Latinism Învechit, prin Transilv.) Reieptare. Cf. Ai.exi, w. — Pl.: reieptaţii. — Şi: reieptaţiune s. f. id. ib. — Din lat. reiectatio. REIEPTAŢIUNE s. f. v. reieptaţie. REIEŞÎ1 vb. IV. Intranz. 1. A se ivi, a apărea, a ieşi din nou. Pasă, dar, Moldovă, pe cărarea-alcasă, Renovînd măreţul muselor palat, Ca cu timpul d-acolo junii să reiasă Stîlpi aleşi ai patriii şi bărbaţi de stat! Mureşanu, p. 150/13. (Fig.) Simţeam . . . că reiese în lumină fiinţa mea de altă dată, că mă regăsesc. Vlahuţă, o. a. ii, 65. -4 ^ le?i- neşiirea oarbă-n care eşti de chinuri aruncată Să nu mai reieşi! Neculuţă, ţ. d. 115. 2. A ieşi în evidenţă, a se reliefa; a decurge, a rezulta. Faţa-i oacheşă şi netedă făcea a-i reieşi smalţul dinţilor şi al ochilor, cr (1848), 322/52. Aceasta reiese evident din viaţa reală. Gherea, st. cr. ii, 324, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Osîndiţii işi petreceau timpul povestind intîmplări din trecutul lor, din care reieşea cavalerismul povestitorului. Brăescu, o. a. ii, 138. Reieşea că scrisoarea fusese transmisă destinatarului. Călinescu, s. 76. Atît reieşise din mărturisirile lui. Stancu, r. A. iii, 188. Grija regimului nostru pentru şcoală reiese şi din amploarea construcţiilor de şcoli şi clase, gî 1962, 685, 2/3. Principalele rezultate . . . reies din documentele prezentate. Panaitescu, o. ţ. 267. — Prez. ind.: reies. — Pref. re- + ieşi (după fr. ressortir). REIEŞt2 vb. IV. Intranz. (învechit) A ajunge la rezultatul dorit; a izbuti, a reuşi. Cf. i e ş i. Cf. Stamati, d., Polizu. Resbelul a reieşit după dorinţa generală (a. 1869). Uricariul, i, 174. Fiii ei nu reieşiră a rădica stindardul libertăţii. Filimon, o. i, 318, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: reies. — Pref. re- -f ieşi (după it. riuscire, fr- reussir). REIEŞI RE s. f. (învechit, rar) Acţiunea de a reieşi3 şi rezultatul ei; reuşită, izbutire. Dacă . . . ar intimpina vreo impedicare . . . reieşirea acestei dorinţe, nu s-ar pute găsi oare vreun mijloc . . . să se poată tămădui pedicele? (a. 1869). Uricariul, i, 179, cf. Barcianu, Alexi, w. — V. reieşi2. REIMENTĂR s. m. (învechit) Comandant de regiment, colonel (la poloni). Hatmanii leşeşli şi răpezir-un rămentar cu cîtăvasamăde oaste. Neculce, l. 123. Ducîn-du-l acel reimentar la stăpînu-său, . . . cădzut-au voevoda cu rugăminte ... ca să nu-l ducă la craiul, id. ib. 198. Cap oştilor era Dimidcnschi, reghimentariul de la Snetin. R. Popescu, cm i, 458. Intr-o luptă lîngă ceialca Neamţului hatmanul izbuteşte să facă prizonier pe reimenta-rul Costaşco Turculeţ, un vestit căpitan moldovean în slujba polonilor. Izvoade, 188. — Pl.: reimentari. — Şi: răimentar (Neculce, l. 198), rămentar, remeiităriu (id. ib. 315), regliimentăriu s. m. — Din pol. regimentarz. REIMPRIMĂ vb. 1, Tranz. A imprima din nou. V. retipări, dicţ. — Prez. ind.: reimprim. — Pref. re- + imprima. REIMPRIMĂRE s. f. Acţiunea de a reimprim a. V. retipărire. Cf. Alexi, w. Este un dicţionar . . . care se ţine în curent cu toate evenimentele la fiecare reim-primarc. contemp. 1949, nr. 120, 16/3. — Pl.: rcimprimări. — V. reimprima. REINCARNA vb. I. Tranz. şi refl. A (se) incarna din nou. dl, dm. 3476 REINCARNARE - 294 - REINVENTARI — Prez. inel.: reincarnez. — Şi: reincarna vb. I. ib. — Pref. re- -+■ incarna. REINCARNARE s. f. Faptul de a (se) reincarna. dm. *♦> Concepţie mistică potrivit căreia sufletul, după moarte, trece în alt trup (de om sau de animal). V. metempsihoză. Cf. ol, dm. — Pl.: reincarnări. — Şi: reincarnare. s. f. — V. reincarna. REINCORPORA vb. I v. relneorpora. REINFECTA vb. I. Tran z. şi r c f 1. (Rar) A (se) infecta din nou. Cf. Alexi, \v. — Prez. ind.: reinfectez. — Pref. re- + infecta. RELNFECTÂRE s. f. (Rar) Acţiunea de a (se) r e-infecta. Cf. Alexi, w. — PI.: reinfectări. — V. reinfecta. REINSTALA vb. I. T r a n z. şi r e f 1. A (se) instala din nou. Cf. Şăineanu, Alexi, w., scl 1960, 867. + T r a n z. A amenaja (ceva) din nou. Casa este complet reinstalată. Caragiale, o. vii, 105. — Prez. ind.: reinstalez. — Din fr. re.installer. REINSTALARE s. f. Acţiunea de a (s c) r e i n-s t a 1 a şi rezultatul ei; (latinism învechit) repoziţie. Cf. dl, dm'. — Pl.: reinstalări. — V. reinstala. REINSTAIjRA vb. I. T r a n z. A instaura din nou ; a reîntrona, a restaura (2). Libertatea omului este numai alunei adevărată şi desăvîrşilă cind îl reinstaurcază pe om în poziţia sa de stăpîn al producţiei sale. cf 1962, nr. 1, 13. — Prez. ind.: reinsiaurez. — Pref. re- + instaura. REINSTAURARIî s. f. Acţiunea de a reinst a-u r a şi rezultatul ei. — Pl.: reinstaurări. — V. rcinstaura, REINTEGRA vb. I. T r a n z. A restabili (pe cineva) intr-un post, într-o funcţie, într-o demnitate etc.; a repune (pe cineva) în drepturile sale. V.rclncadra. Am avut nespusă mulţumire de a-l scăpa şi dt a-l reintegra iarăşi în postul său de pitar al casei. Alecsandri, ap. Ghica, s. 81. Funcţionarii prinşi cu abuzuri şi daţi în judecată de un minister erau graţiaţi şi reintegraţi de ministrul ce venea în urmă, şi reîncepeau să abuzeze. Bolintineanu, o. 433, cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w. Greva generală este de neînlălurai dacă . . . nu-i reintegrează pe cei concediaţi. Pas, z. iv, 218. -$• Refl. A se include, a se îngloba. Dar ţoale acestea nu se mai reintegrau în unitatea morală a femeii iubite. D. Zamfirescu, r. 75. — Prez. ind.: reintegrez. — Şi: reintegra vb. I. Şăineanu. — Din fr. reintejjrer. REINTEGRARE s. f. Acţiunea de a reintegra; repunere în drepturi; restabilire, (latinism învechit) repoziţie. V. reîncadrare. Cf. ddrf, Alexi, w. Măsuri cu privire la reintegrarea şi asigurarea ordinei pe teritoriul ocupai, cod. pen. iî. p. r. 37. — PL: reintegrări. — V. reintegra. REINTEROG vb. I. Tran z. (Rar) A interoga din nou. Cf. Alexi, w. — Prez. ind.: reinteroghez. — Din fr. reinterroger. REINTERPRETA vb. I. Tranz. A face o nouă interpretare, a interpreta din nou. Aa fost lărgite şi rein-lerprctate anumite modificări de rostire. Puşcariu, l. r. i, 78. — Prez. ind.: reinterpretez. — Din fr. reinterpreter. HEINTERPRETArE s. f. Acţiunea de a rein-terpreta. Vom asista, se pare, la un an consacrat rein-terpretării moderne a operei lui Caragiale. t septembrie 1966, 2. — Pl.: reinterpretări. — V. reinterpreta. REINTRA vb. I. Intranz. A intra din nou. Timoteu reintră în sala cafeului, cr (1848), 323/67, cf. Polizu. Şi umbrele lor muie, cu caii lor fantastici, Reintră în mormînt. Bolintineanu, o. 189. Lara ... în sala cea tăcută a reintrat. Macedonski, o. i, 262, cf. Alexi, w. Reintrai în vechea clădire, cu ecoul ei de pustiu. Bacovia, o. 249. Reintră în rochie că o lamă în teacă. Galaction, o. a. i, 64, cf. 111. Reintră, se apropie de profesor şi se uită peste umărul lui în carte. Sebastian, t. 225, cf. 229. Se deschidea o uşă şi se arăta o zeiţă elegantă de mucava cu braţele goale, înainlînd pe sîrmă pînă la public şi reintrînd cu eleganţa ei, de-a îndă-ratelea, în culise. Arghezi, b. 69. Jurpeamintirca mamei mele — zise Stănică, reintrat în casă — că mi-a spus doctorul că n-ai nimic. Călinescu, e. o. i, 254. Vede pe Ilona care reintră din stînga cu găleata plină. Davido-glu, m. 13. Mai face o dată semn cu mîna şi reintră în încăpere. H. Lovinescu, t. 210. + A reveni la starea, în situaţia în care a fost Înainte. Sînt epohe rare, cînd omul . . . reintră în sine. cr (1848), 113/31. Nu putuse să-i facă să reintre în linişte. Ghica, s. 629. Mănăstirea . . . ar reintra de sineşi ... în categoria mănăstirilor pămîntenc. Odobescu, s. ii, 27. tn van voim a rcintra-n natură, tn van voim a scutura dtn suflet Dorinţa de mărire şi putere. Eminescu, o. iv, 88. Pisicuţa — aşa o botezasem pe iapă — reintrase. în deplinătatea formelor alese şi drăgălaşe. Hogaş, m. n. 10. Pe urmă însă toate au reintrat în făgaşul lor. Rebreanu, i. 317- Naraţiunea şi analiza reintră în drepturile lor. Vianu, a. p. 12. Se auziră tropote pe scară, trînliiuri de uşă şi apoi totul reintră în linişte. Călinescu, e. o. i, 31. Sînlem în măsură să constatăm cum, printr-un lăudabil efort redacţional, literatura reintră, în sfîrşit, în graţiile televiziunii■ v. rom. august 1963, 159. + A-şi face din nou apariţia, a reapărea. Vra să zică toate s-au isprăvii; de-acuma reintră în lume! Sadoveanu, o. vii, 199. — Prez. ind.: reintru. — Şi: (învechit) reintră vb. I. — Pref. re- + intra (după fr. rentrer). RIÎINTRARE s. f. Acţiunea de a reintra. Cf. Alexi, w. <0 Fig. Antropocentrismul este . . . reintrare în tine însuţi. Vianu, m. 40. — PI.: reintrări. — V. reintra. REINTRODUCE vb. III. Tranz. A introduce (ceva) din nou, a face să intre din nou. Cf. Alexi, w. Cînd imprecaţiunile ligăncei Raruca se revarsă, scriitorul se opreşte pentru a reintroduce comentat ul său. Vianu, a. p. 237, cf. scl 1960, 20. — Prez. ind.: reintroduc. — Şi: reintroduce vb. III. Polizu, Barcianu. — Pref. re- + introduce. REINTRODUCERE s. f. (Rar) Acţiunea de a reintroduce. Cf. Alexi, w. — Pl.: reintroduceri. — Şi: reintroducere s. f. Barcianu. — V. reintroduce. REtNŢĂ s. f. v. răinlă. REINVENTARI vb. I. Tran z. (Rar) A inventaria din nou 3495 REINVENTARIERE - 295 - REÎMBLA — Pronunţat: -ri-a. — Prez. ind.: reinventariez. — Pref. re- + inventaria. REINVENTARIERE s. f. (Rar) Acţiunea de a reinventaria. — Pronunţat: -ri-e-. — Pl.: reinoentarieri. — V. reinventaria. RfilS s. n. v. rais. REITĂRIU s. m. v. răitar. RlSlTER s. m. v. răitar. REITERA vb. I. Tranz. A repeta. Cf. Alexi, w. Ne-am întilnit nas în nas, într-un soi de carambol optic. Am reiterat salutul. Teodoreanu, m. u. 209. — Prez. ind.: reiterez. — Din fr. reiterer. REITERĂRE s. f. Acţiunea de a reitera; repetare; (franţuzism rar) reiteraţie. Cf. Alexi, w. Legiuitorul a înţeles să împiedice chiar reiterarea defăimării. cod. pen. r.p.r. 550. — Pl.: reiterări. — V. reitera. REITERÂT, -Ă adj. Repetat. Cf. Alexi, w. Rodica începuse să ritmeze distracţiile, însoţită de Puiu —desperat şi exasperat dc absenţele reiterate ale Olguţei. Teodoreanu, m. ii, 420. Inconştienţă rezultată din consumarea reiterată de băuturi alcoolice, cod. pen. r. p. r. 452. Insistenţa aceasta, reiterată, nu e chiar de tot zadarnică. Perpessi-cius, m. iv, 291. Senzaţia reiterată dă naştere memoriei, iar memoria aceluiaşi lucru deseori repetat dă naştere experienţei. Joja, s. l. 215. — Pl.: reiteraţi, -ic. — V. reitera. REITERAŢIE s. f. (Franţuzism rar) Reiterare. Cf. Stamati, d., Alexi, w. — Pl.: reiteraţii. — Din fr. rGiteration. RfilŢĂ interj, v. riţă. RUIVÎ vb. IV. Refl. A se ivi din nou, a ieşi din nou la iveală; a reapărea. Cf. lm. Ea se reivi, surîse. Eminescu, n. 72. Simţirea pe care o aousc atunci mereu sc reivea. Slavici, n. i, 114, Barcianu, Ai.exi, w. — Prez.ind.: reivesc. — Pref. re- + ivi. REIVÎIIE s. f. (Rar) Faptul de a se reivi; reapariţie. Cf. Alexi, w. — V. reivi. IIEÎZ s. m. (învechit) Căpitan (mai ales de corabie) Ia turci (şio 113, 97), „furnizor de corăbii" (Iorga, s. d. xxi, 42). S cucii ce s-au făcut . . . reizului şi lui Silistra-paşa (a. 1693). ap. şio n3, 97. Schimbîndu-să obrazile la Poartă şi puindu vezir pe Rami Mehmet-paşa, om foarte înţelepiu carc fusese reiz. R. Greceanu, cm ii, 124. Raielile să aducă la şchele multă pîne, rodurt şi legume şi, cu preţul ce va fi obişnuit, să le vîndă la reizii corăbiilor copanului (a. 1774). N. A. Bogdan, c. m. 55. La toate micile şi bolozanele judeţelor ţării să se orîndu-iască cîte un raz turc (a. 1793). ap. şio iia, 97. Au poprit sarea ce s-au prins în caice : . . îndatorînd pă însuşi reizii acelor caice ca să o dăscarce (a. 1837). doc. ec. 661. Raizul din ea sărea, Par corăbiei batea. ap. tdrg, cf. Gâldi, m. phan. 246, Coman, gl. — Pl.: razi. — Şi: raiz s. m. — Din tc. reis. — Raiz < ngr. patţrjc. REÎZ-AFENHE s. m. v. relz-efendi. REfZ-AFfiNDI s. m. v. reiz-efendi. RE1ZBÎ vb. IV. Tranz. A izbi din nou. Cf. lm-(Fig.) Reizbit de valuri grele Ori de neamici apăsat■ Mureşanu, p. 18/1. — Prez. ind.: răzbesc. — Pref. re -f izbi. REIZBUCNI vb. IV. Intranz. A izbucni din nou. Uşa bufetului gării se închidea şi sc deschidea într-una, iar răsunaseră comenzi şi reizbucni muzica. Barbu, p. 260. — Prez. ind.: reizbucnesc. — Pref. re- + izbucni. REIZBUCNÎT, -Ă adj. Izbucnit din nou. Stăruinţele flăcăului erau dovada unei iubiri stăpînite şi rciz-bucnite. Rebreanu, i. 161. — Pl.: reizbucni ţi, -te. — V. reizbucni. REÎZ-EFliN DE s. m. v. reiz-efendi. REfZEFfiNDI s. m. (învechit) Mare cancelar al imperiului otoman; ministru de externe. 1000 tal. s-au dat de s-au trimis lui reis-efendi (a. 1693). ap. şio n2, 98. Răiz-afende, solul turcescu de la Nimirova . . ., au făcui izvod de toate de aceste ce cere moscalii şi nemţii. Neculce. l. 351. L-au trimis în ţara nemţească la cetatea Carloviţa, dindu-i şi un agă turc, pă Rami reiz-efendi care pă urmă au ajuns şi viziriu. anon. brîncov., cm ii, 335, cf 246. Trimis-au pe reiz-efendi la craiul şvezesc, de l-au chiemai ca să meargă acolo unde s-au adunai acei oameni mari. Axinte Uricariul, let. ii, 173/2. Sosind reis-efendi la Crîm, şi înştiinţîndu-se împărăteasa cu ceilalţi împăraţi de venirea lui, nici o întîmpinare seau halaiu nu i-au făcut. Dionisie, c. 170. Cestiunile adevărat politice şi internaţionale erau tractate, mai totdea-ima, la Ţarigrad de reis-efendcle. Ghica, s. xi, cf. 118. — Scris şi: reis-efendi. — PJ.:? — Şi: reiz-al6ndi (Neculce, l. 352, K. Greceanu, cm ii, 79), reiz-af6ndc (Neculce i.. 141), rciz-efeiide, raiz-afendc (id. ib. 346), raiz-avende (id. ib. 351), răiz-afend (id. ib. 163), răiz-afende s. m. — Din tc. reis efendi. REIZ1COL s. m. (în baladele dobrogene) „Soldat de reiz''. şio u2, 97, cf. Lobel, c. Case nalte s-au zidit, . . . Bear cine mi le-a clădit? . . . Reisicol Tudor. Teodorescu, p. p. 675. — Scris şi: reisicol. — Pl.: reizicoli. — Cf. reiz. REIZLÎC s. n. (învechit) Căpitănie a unui port. S-au trimis 1000 tal. reizului pentru reizlîcul ce l-au făcut acum nou (a. 1693). ap. şio ii2, 98, cf. Lobel, c. — Pl.: ? — Din tc. rcislik. REÎYIBĂRMAtA vb. I. Tranz. A îmbărbăta, a încuraja, a însufleţi din nou. Reîmbărbătind pc ai săi, se aruncă puternic înainte. Bălcescu, m. v. 374. — Prez. ind.: reîmbărbătez. — Pref. re- + Îmbărbăta. REÎMBĂRBĂTÂRE s. f. Acţiunea de a r e î m- b ă r b ă t a . Mihai . . . căută a se folosi de acest neîn-senmat ajutor şi de reîmbărbătarea oştilor sale, casă smulgă biruinţa de la vrăjmaşi. Bălcescu, m. v. 120. — Pl.: reîmbăibătări. — V. rclmbărbăta. REÎMBLĂ vb. I. Tranz. (învechit, rar) A stabili liolarul unei proprietăţi, al unui teritoriu; a hotărnici. Fieşlecarele dintre numiţii părtaşi, partea sa care o au avui mai nainte, au făcut să o rcîmble dc la părţile pămîn-turilor celor vecine. Şincai, hr. i, 296/31. Refl. pas. Daniil Kornides aduce un hrisov al conoentului din Cluj-Mănăşlur, din carele se vede că .. ■ s-au retmblat I otarul Nogifalăului şi al Decei. id. ib. 321/15, cf. 331/2. 3519 REÎMBLARE — 296 - REÎNĂLŢARE — Prez., ind.: retmblu. — Pref. re- + îmbla, după lat. med. reambulare. REÎMBLĂRE s. f. (învechit, rar) Acţiunea dc a leimbla şi rezultatul ei. Despre reîmblare şi îndreptare nu s-au aflat vreun contradictor (împolriviloriu). Şincai, hr. i, 296/34. Ci n-aa lăsal reimblarea saşii din Căpuş şi din Valdhid. id. ib. 331/5. — PL: reîmblăii. — V. relmbla. REiMBLĂTOR s. m. (învechit, rar) Persoană oficială care se ocupa cu delimitarea şi cu restabilirea hotarului unui teritoriu sau al unei proprietăţi. Pre doi reîmblălori i-au săgetat de moarte precum arată hrisovul iarăşi de la Kornides. Şincai, hr. i, 331/5. — Pl.: reîmblălori. — Reimbla + sul. -(ă)tor. REÎMPĂcA vb. I. Tranz. A Împăca din nou. Cile rătăcite în această cale a ruşinei au re împăcat lumea prin acţiuni nobile. I. Negruzzi, s. jv, 47, ci. Iordan, l. r. a. 210. — Prez. ind.: reîmpăc. — Pref. re- + Împăca. REÎMPĂDURÎ vb. IV. Tranz. A replanta o pădure, a Împăduri din nou. Cf. ddrf, dl, dm — Prez. ind.: reîmpădwesc. — Pref. re- + împăduri. REÎMPĂDURÎ RE s. f. Acţiunea de a r e î m p ă-duri şi rezultatul ei. Cf. ddrf, ds, dl, dm. — Pl.: reîmpăduriri. — V. re Împăduri. REÎMPĂRŢÎ vb. IV. Tranz. A face o nouă împărţire, a împărţi din nou. Cf. Barcianu, Alexi, w. dl, DM. — Prez. ind.: reîmpărt. — Pref. rc- + împărţi. REÎMPĂRŢIRE s. f. Acţiunea de a r e i rti p ă r ţ i şi rezultatul ei; (rar) redistribuire. Reîmpărţirea nu era aşa favoritoare pentru fiecare clasă, cr (1S48), 52/26, cf. Barcianu, Alexi, -w., dl, dm. — Pl.: reîmpărţiri. — Şi: reîmpărţire s. I. — V. rc impar ţi. REÎMPINGE vb. III. Tranz. (învechit) 1. (în forma rempinge) A împinge (din nou), a respinge. ll reîmpinse cu alîta iuţeală îneît era să cază peste masă. cr (1848), 392/72. Cine este eroul ce .. . reîmpinse barbari ce şiroiară. Heliade, o. i, 201. De două ori cu spada s-avîntă şi reîmpinge Mulţimea inemică oriunde e mai deasă. id. ib. 336. 2. A refuza, a nu admite, a nu accepta. A cea diată reîmpinge propunerea de mijlocire a Puterilor, cr (1848), 10V16. — Prez. ind.: reîmpîng. — Şi: rempinge vb. iii. — Pref. re- + împinge, după fr. repousser. REÎMPLANTĂ vb. I. Tran z. (Regional) A replanta (Grindu — Urziceni). Cf. fd iii, 194. Pomii uscaţi i-am reîmplantal din nou. id. ib. — Prez. ind.: reîmplanlcz. — Prel. re- + [injplanta. ReImPLE vb. III v. reumple. REÎMPLEA vb. II v. reumple. REÎMPREUNA vb. I. Tranz. şi refi (Rar) A tse) împreuna, a (se) aduna din noa la un loc. Cf. Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: reîmpretîn. — Pref. re- + împreuna. REÎMPREUNA RE s. f. (Rar) Acţiunea de a (s e) retmpreuna. Cf. Barcianu, Alexi, w. — V. reimpreuna. REÎMPRIETENÎ vb. IV. Tranz. şi refl. r e-c i p r . A (se) împrieteni din nou. Ne-au rctmprlelenit aslă dată de-a binele. Gane, ap. cade. O operaţie grea la care am luat parte amîndoi ne-a reîmprielenil. Barbu, p. 37. — Prez. ind.: reîmprietencsc. — Pref. re- -f- împrieteni. REÎMPROSPĂTA vb. I. Tranz. A face ca ceva să fie din nou proaspăt, a împrospăta din nou; a reînnoi. Cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. dl, dm. F i g . Ce, eu am avut prilejul să reîmprospătez ca line . . . dacă nu sintaxa, măcar vocabularul grecesc? Galaction, o. a. i, 32. + F i g. A readuce în minte a reaminti, a rememora. Cf. ddrf, Şăineanu. Am crezut că nu este lipsii de interes să reîmprospătez, în memoria specialiştilor, părerile emise în această problemă de unul dintre marii lingvişii români, l. rom. 1959, nr. 3, 15. — Prez. ind.: reîmprospătez. — Pref. re- -f Împrospăta. REÎMPROSPĂTARE s. f. Acţiunea de a reîmprospătaşi rezultatul ei; reînnoire. Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Rîndurile se reduseseră la minimum şi comandamentul răspundea la fiecare cerere de reîmprospătare că nu are de unde lua alţi soldaţi. Barbu, p. 341. + F i g. Reamintire, rememorare. Cf. ddrf. Au luat fiinţă cursuri pentru reîmprospătarea cunoştinţelor tehnice. Scînteia, 1952, nr. 2 390. — V. reîmprospăta. REÎMPRUMUTĂ vb. I. Tranz. 1. A reintroduce un cuvînt dintr-o limbă care la rîndul ci l-a împrumutat din limba respectivă.. Cf. dr. vii, 498. Cîteva din aceste românisme au fost reîmprumutate de noi din săseşte. Puşcariu, l. r. i, 276, cf. 292, 357, 366. 2. A împrumuta un cuvînt dintr-o limbă care Ia rîndul ei l-a luat din altă limbă. — Prez. ind.: reîmprumiit. — Pref. re- + împrumuta. REÎNARMĂ vb. I. T r a n z. şi r e f 1. A(-şi) reface potenţialul de război, a se înarma din nou; a(-şi) înzestra armata cu mijloace noi de luptă, cu armament nou; (învechit, rar) a rearma. Cf. dl, dm. — Prez. ind.: reînarmez. — Pref. rc- + înarma. REÎNARMĂREs. f. Acţiunea de a (se) reinarmaţ înzestrare cu armament. Popoarele simt iot mai puternic că politica de reînarmare sporeşte mizeria. Scînteia, 1952, nr. 2 393. — Pl.: reînarmări. — V. re Înarma. REInĂLŢA vb. I. Tranz. 1. A înălţa din nou; a reconstrui, a reclădi. Vechi mănăstiri ruinate De tine reînălţate C-un zel stăruitor. Alexanrescu, o. i, 357. 2. (Complementul indică vocea) A înălţa, a ridica din nou. Anacrcon renalţă vocca, dialoghează Theocril. Macedonski, o. i, 64. 3. Fig. A ridica, a înălţa (pe cineva sau ceva) la adevărata valoare, a reabilita. Vom hotărî viitorul: cum trebuieşte lucrat Ca să renălţăm un nume de ministeriu pătat. I. Negruzzi, s. i, 50. — Prez. ind.: reînâlţ.-Şi: rcuălţâ vb. I. — Pref. re- + înălţa. REÎNĂLŢARE s. f. Acţiunea de a relnălţa. DL, DM. — Pl.: reînălţări. — V. relnălţa. 3540 REÎNCADRA - 297 - REÎNDOI BEÎNCADR vb. I. 1 r a n z. A încadra (pe cineva) din nou într-un post pe care l-a ocupat anterior. V. reintegra, dl, dm. — Prez. ind.: retncadrcz. — Pref. re- + Încadra. REÎNCADRARE s. f. Acţiunea de a reîncadra şi rezultatul ei. V. reintegrare, dl, dm. — Pl.: reîncadrări. — V. reîncadra. REÎNCARNA vb. I. v. reincarna. REÎNCARNARE s. f. v. reincarnare. REÎNCĂLZÎ vb. IV. Tranz. A încălzi din nou. Mînca o supă gătită de sîmbătă şi reîncălzită pc primus. Barbu, p. 148. — Prez. ind: reîncălzesc. — Pref. re- + Încălzi. REÎNCĂLZÎRE s. f. Acţiunea de a reîncălzi. DL, DM. — Pl.: reîncălziri. — V. reîncălzi. REÎNCĂRCA vb. I. T r a n z. A încărca din nou un vehicul, un recipient. Cf. Barcianu, Alexi, w., fd iv, 19. + A introduce din nou un cartuş într-o armă de foc .Işi relncărcă arma şi porni iar în linie cu tovarăşii. Sadoveanu, o. xi, 517, cf. viii, 384. — Prez. ind.: reîncărc. — Pref. re- + Încărca. REÎNCĂRCArE s. f. Acţiunea de a relncărcă. Cf. Alexi, w. — Pl.: relncărcări. — V. relncărcă. REÎNCEPE vb. III. Tranz. A începe din nou; a relua, a reînnoi. Regulu, ajungînd la Roma, in loc să îndemne pe compatrioţii săi a schimba robii . . ., le arată folosurile de la un război ce vor reîncepe, cr (1834), 341/42. Regele au mai cercat a reîncepe tractaţia. Asachi, s. L. ii, 9. Reîncepură iar uvertura, cr (1846), 32' bis1/35, cf. Ponzu A invitat pe agenţii şi plenipolenţii puterilor străine din Bucureşti ca să rcînceapă relaţi-unile lor diplomatice cu guvernul cel nou. Ghica, a. 129. Funcţionarii... reîncepeau să abuzeze. Bolintineanu, o. 433. Dc cîte ori n-au reînceput iarăşi şi iarăşi acelaşi subiect. Delavrancea, t. 57. Rencordează a la liră Şi rencepe al tău cînl. I. Negruzzi, s. ii, 285, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Reîncep amîndoi lecţia întreruptă de patru zile. Brătescu-Voineşti, p. 248. Se despărţiră hotărîţi să nu mai reînceapă convorbirile. Rebreanu, i, 230. Viaţa îşi reîncepu cursul fără să aducă oamenilor mai multă bucurie decît puteau suporta. Sadoveanu, o. xi, 193. DoctorulZănoagă reapăruse, gata, de a reîncepe experienţele. Călinescu, s. 403. Mîine dimineaţă să reînceapă instrucţia. Stancu, r. a. iv, 252. Mereu şi nentrerupt, ca-ntîia oară, Compasul [ = păianjenul] chibzuieşte şi măsoară, Reîncepînd de la obtr-şii chinul De-a împlini ce sfarămă destinul. Arghezi, vers. 334. Absol. Ar fi mers mult mai departe, dacă în momentul cînd voia să reînceapă n-ar fi intrat Păturică.Filimon, o. i, 184. Tare bine am petrecut cu dv. şi tare aş reîncepe peste vreo cîteva zile. Caragiale, o. vii, 112. Vreo babă indignată îi ia la goană, ceea ce nu-i o-preşte ca peste cîtva timp să reînceapă. Rebreanu, i. 13. începu să înghită mtncarea cu lăcomie şi cu grabă; se oprea cîte-oleacă şi gemea, nu ofta, apoi reîncepea. Sadoveanu, o. i, 512. Intranz. Lupta pentru independenţă reîncepe cu glorie. Bălcescu, m. v. 18. Dupe re-paos, colinda prin pustii reîncepe cu acecaşi plăcerc. Odobescu, s. iii, 17. In sine împăcată reîncep-eterna pacc. Eminescu, o. i, 133. S-a isprăvit viaţa, a renceput calvarul. Beniuc, c. p. 46. Culcai pe pat îşi mîngtia genunchiul . . . Şi reîncepură vaietele. Camilar, c. 101. Cînd reîncepu noul an şcolar, primi intr-o zi ta şcoală un telefon de la secţia de învăţămînt. Preda, r. 79. Refl. Intre gtze, fără frică, Se rencep idilele. Topîrceanu, b. 49. — Prez. ind.: reîncep. — Şi: renc£pe vb. III. — Preţ. re- + începe. REÎNCEPERE s. f. Acţiunea de a reîncepe. Cf. ddrf, Alexi, w., dl, dm, l. rom. 1960. nr. 1, 46. — V. reîncepe. REÎNCHEGĂ vb. I. Tranz. A închega din nou. dl, dm. + Fig. A reface, a reconstitui. îmbărbătat, sc-ntoarce Ştefan să-şi reînchege oastea-i sfărîmată. Vlahuţă, r. p. 195. O putere ascunsă . . . face să revie periodic sub ochii noştri privelişiile de odinioară, reînchcgînd pentr-o clipă o lume întreagă dispărută, id. ap. tdrg, 783. <£• Refl. Intervenţia accasta, cu totul inoportună, făcu să se reînchege atmosfera de încordare care abia se risipise. v. rom. ianuarie 1954, 98. — Prez. ind.: reînchig. — Pref. re- + Închega. REÎNCHlDE vb. III. Tranz. A închide din nou (ochii). Mi se păru un vis frumos, şi retnchisci ochii de frică să nu mă trezesc. Bolintineanu, o. 332, cf. Barcianu, Alexi, w. ■£> Fig. Noaptea-şi reînchise întunericul ş-o uruiturăsă prelungi în depărtare. Delavrancea, s. 168. (Cu complementul „umbrelă") Făcea mari sfor-ţuri a . . . renchidc [umbrela], cr (1848), 232/78. — Prez. ind.: reînchid. — Şi: rencliide vb. III. — Pref . re- + Închide. REÎNCHÎDERE s. f. Acţiunea de a reînchid e. Cf. Alexi, w., dl, dm. — V. relncliide. REÎNCHIRI vb. I. Tranz. A închiria din nou. în cazul dintîi, . . . creditori ai debitorelui pot reînchiria casa. Hamangiu, c. c. 431, cf. Scriban, d. — Pronunţat: -ri-a. — Prez. ind.: rcînchiricz. — Pref. re- -f- Închiria. HEÎNCHIRUERE s. f. Acţiunea de a r e 1 n c h i-r i a. dm. — Pronunţat: -ri-e-, — V. reînchiria. REÎNCOLŢÎ vb. IV. Intranz. (Despre plante) A încolţi, a germina din nou. Cf. dl, dm. <$> F i g. în adîncul inimilor, de leamă să nu mai fi rămas acolo un germene cît de infim, din care să poată rcîncolţi, aţi turnai leşia caustică . . . , otrava scepticismului. Caragiale, 0. ii, 184. — Prez. ind. pers. 3: reîncolţcştc. — Pref. re- + încolţi. REÎNCORDA vb. I. Tranz. (Complementul indică un instrument muzical) A încorda din nou. Rencordează a la liră Şi rencepe al tău clnt. I. Negruzzi, s. ii, 285. — Prez. ind.: reîncordez. — Şi: rencordâ vb. I. — Pref. re- + Încorda. REÎNCORPORĂ vb. I. T r a n z. (Complementul indică o ţară, o provincie etc.) A încorpora din nou; (învechit) a reîntrupa. Cf. dm. Refl. pas. Vala-chia mică se reincorporase la Muntenia. Bariţiu, p. a. 1, 362. — Prez. ind.: rcîncorporez. — Şi: reincorporâ vb. 1. — Pref. re- + Incorpora. HEÎNCORPORArE s. f. Acţiunea de a rein-corpora; (învechit) reîntrupare. Cf. dm. — Pl.: reîncorporări. — V. reincorporâ. REÎNDOI vb. IV. Tranz. (Rar) A dubla (ceva) din nou, a Îndoi din nou. Cf. Barcianu. 3560 REÎNDOIRE - 298 - REÎNNOIRE — Prez. ind.: retndoiesc. — Şi: reiuloi vb. IV. Heliade, o. i, 328. — Pref. re- -f- îndoi. REÎNROÎRE s. f. (Rar) Acţiunca de a relndoi. (Fig). Rendoirea polileţei şi a preveninielor ... semăna ... o confirmalie destul de evidentă a acestei opinii. cr (1848), 362/59. — Şi: rendoire s. f. — V. reîndoi. REÎNDREPTĂ vb. I. Tranz. A corecta, a îndrepta din nou o greşeală. De mii de ori fapta voastră cercetaţi şi ispitiţi- îndreptaţi fără-ncetare şi iar o reîn-dreptaţi, Ştergeţi, lăsaţi cîteodată, uneori adăogaţi.Heliade. o. i, 121. — Prez. ind.: reîndrept. — Pref. re- + Îndrepta. REÎNDRUMA vb. I. Tranz. (Rar) A îndruma din nou. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: reîndrumez. — Pref. re- + Îndruma. REÎNDRTJMARE s. f. (Rar) Acţiunea dc a r c î n-d r u m a. Cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: reîndrumări. — V. reliidruma. REÎNfAşURA vb. I. Tranz. A înMşura din nou' dm (Fig.) A speranţei mingliere mă renfăşară treptat' Macedonski, o. i, 162. — Prez. ind.: reînfăşdr şi reînfăşur. — Şi: renfăşură vb. I. — Pref. re- + Înfăşură. RUÎNFĂŢIŞA vi). I. T r a ti z. şi red. A (se) înfăţişa din nou. Mi se reinfăţişă deodată întreg trecutul meu nedespărţit de acele locuri. Gane, ap. cade. — Prez. ind.: reînfăţişez. — Pref. re- + Înfăţişa. REÎNFIINŢA vb. I. Tranz. A înfiinţa din nou, a reîntemeia, areface. Cf. Şăineanu, Barcianu. Va vedea reînfiinţîndu-se vechea sa prosperitate, cr (1846), 21/45. Trebuie să reînfiinţăm acest minister! Galaction, o. a. i, 143. — Prez. ind.: reînfiinţez. — Pref. re- -f înfiinţa. REÎNFIINŢARE s. f. Acţiunea deareînfiinţa; refacere. Cf. Barcianu. Se pune întrebarea: ce motive au determinai desfiinţarea acestei dregătorii la un moment dat şi reînfiinţarea ei după cîteva decenii, bul. com. ist. v, 65. — Pl.: reînfiinţări. — V. reînfiinţa. RliÎNFLORÎ vb. IV. Intranz. A înflori din nou. Ce-a-nflorit reînfloreşte, ce-a cîntat va mai cînia. Mace-donski, o. i, 31, cf. Barcianu. Crezi încă în primăveri şi în răsărituri de soare, în frunze care renasc şi în flori care reînfloresc ? Hogaş, dr. i, 229. <0> Fig. în dorita primăvară, Tu ştii că vei renflori. conv. lit. xi, 387. — Prez ind.: reînfloresc. — Şi: renflori vb. IV. — Pref. re- + Înflori. REÎNFLORÎRE s. f. Acţiunea de a r e î n f 1 o r i. Cf. Alexi, w., dm. <$> F i g. Reînflorire, restaurare, reînnoire, iată termenii de care se servesc de cele mai multe ori martorii oculari ai revoluţiei care se săvîrşeşte la sfîr-şitul secolului al XV-lea. Oţetea, r. 28. — Pl.: reînfloriri. — V. relnfiori. REÎNFLORÎT, -Ă înflorit din nou. Cf. Alexi, w. Rupi un fir de grîu reînflorit. Stancu, p. s. 44. F i g. Noaptea profundă în ea cufundă Pămîntul june, reînflorit. I. Negruzzi, s. ii, 214. — Pl.: reînfloriţi, -te. — V. rctnflori. REÎNFRUMUSEŢA vb. I. T r a n z. şi r e f I. A (se) înfrumuseţa din nou. Cf. Barcianu, Alexi. w. — Prez. ind. : reînfrumuseţez. — Pref. re- -f Înfrumuseţa. HEÎNFRUMUSEŢArE s. f. Acţiunea de a (s e) reînfrumuseţa. Cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: reînfrumusefări. — Pref. re- + Înfrumuseţa. REÎNFUNDA vb. I. Tranz. (Rar) A înfunda, a adinei, a cufunda din nou. Felix îşi reînfundă obrazul în poalele ei. Călinescu, e. o. ii, 106. — Prez. ind.: reînfiind. — Pref. re- + Înfunda. REÎNNODA vb. I. Tranz. A înnoda din nou. (F i g.) Va reînnoda legăturile cele sfărîmate. Marcovici, d. 246/1. Ea li imprimă o direcţiune ... adesea întreruptă şi apoi rennodată din interval în interval. Hasdeu, i. c. i, 181. Folosiţi această situaţie, reînnodaţi toate legăturile vechi, stabiliţi altele noi. Beniuc, m. c. i, 61. Tocmai datorită încercării de ... a se contopi cu suferinţele şi speranţele colectivităţii au reuşit Bartok şi Enescu să re-înnoade firul marii tradiţii a gîndirii umaniste, s ianuarie 1961, 74. — Prez. ind.: rcînndd. — Şi: reunodă vb. I. — Pref. re- + Înnoda. REÎNNOÎ vb. IV. Tranz. 1. A face din nou încă o dată; a înnoi, a reface. Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, \v. Uzina a fost reînnoită şi şi-a ridicat necontenit producţia. Scînteia, 1952, nr. 2 402. -$► T r a n z. şi refl. Fi g. A (se) schimba, a (se) preface, a (se) transforma: a (se) reîmprospăta, a (se) regenera. C.înd foc cu fncul se întîlneşle, Se-mbrătişcază,se rennoieşte, O vîlvă scoale şi-a încetai. Bolliac, o. 141. O / cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare! Cum schimbătoarea lume fugînd o rennoiesc ! Alexandrescu, o. i, 116. E primăvară dulce .. . Via{a-şi rennoieşte izvoarele-i eterne. Iosif, patr. 90. <£> Refl. pas. în fiecare primăvară vede cineva rennoindu-se . . . ornamentele şi mobilele, cr (1848), 122/49. + A schimba, înlocuind un obiect cu alLul dc acelaşi fel. (Refl. pas) Se golcscşi sc reînnoiesc mereu halbele. Bart, s. m. 13. + F i g. A readuce în actualitate, a reactualiza, a redeştepta. Reînnoi memoria venerată a matroanelor romane. Odobescu, s. i, 254. 2. (Complementul indică un act, un document etc.) A preschimba, a prelungi valabilitatea. A reînnoi un contract. Şăineanu. Doamnă, îmi reînnoiţi un mandat şi o calitate pe care le deţineam . . . în momentul cînd aţi intrat în bibliotecă. Galaction, o. a. i, 93. Le reînnoia abonamentele, le plătea datoriile. Brăescu, v. a. 158. 3. (Complementul indică o acţiune). A produce din nou, a repeta. Cu multă feroşie alergară a rennoi asaltul. Bălcescu, m. v. 174. îşi reînnoi atacul. Stancu, r. a. i, 274. <$■ R e lf. în zilele noastre, Moldova privi rennoindu-se o altă încercare polonă, soară gemenă cu acea din timpii lui Ion Vodă. Hasdeu, i. v. 23. 4. A restabili, a relua, a reîncepe. A reînnoi o prietenie. Cf. cade. + (Complementul indică o suferinţă, o durere etc.) A stirni din nou, a răscoli. Venirea lui i-a reînnoit suferinţa, dl, cf. dm. — Prez. ind.: reînnoiesc. — Şi: rennoi vb. IV. — Pref. re- + Înnoi. REÎNNOÎRE s. f. Acţiunca de a (se) reînnoi (I) şi rezultatul ei; refacere. Cf- ddri1, Barcianu, Alexi, w. + F i g. Schimbare, prefacere, transformare ; regenerare, reîmprospătare, primenire. Mersul general al omenirii . ■ . aduce acele minunate reînnoiri ce se fac pe pămînt. Bălcescu, m. v. 4. Literatura polonă din secolul al XVll-lea era insă stăpînită de spiritul Renaşterii, era o înflorire de toamnă ... a acestui sănătos curent de reînnoire. Iokga, l, i, 23. Samân, în lume, de 20 de ani, 3577 REÎNNOIT - 299 - REÎNTINERITOR pacea, sănătatea, reînnoirea, renaşterea sufletească. Galaction, o. 237. în glasul privighetorii a răsunai şi penlru ci veşnica linereţă şi veşnica reînnoire. Sadoveanu, o. vi, 168. Reînflorire, restaurare, reînnoire, revelaţie, reformă, renaştere, iată termenii de care se servesc de cele mai multe ori martorii oculari ai revoluţiei care se săvîrşcşte la sfirşilul secolului al XV-lea. Oţetea, r. 28. Toată această nelinişte a sa noi trebuie s-o considerăm sub semnul dorinţei de reînnoire pe care a avut-o totdeauna Leo-pardi. s mai 1960, 106. — Pl.: reînnoiri. — V. reînnoi. REÎNNOIT, -A adj. Care a fost făcut din nou; refăcut. Cavaleria cea reînnoită din stînga îl strîngca cu suliţele. Hasdeu, i. v. 150, cf. Alexi, w. + Fig. Schimbat, reîmprospătat, primenit. Parfumele din mal reînnoite-apoteoze. Macedonski, o. i, 62. Recitiţi oricare din paginile lui Caragiale, adevărul vorbirii este izvorul Inctntării mereu reînnoite pe care o sorbim din ele. Vianu, a. p. 134. — Pl.: reînnoiţi, -te. — Şi: reînnoit, -ă adj. — V. reînnoi. REÎNNOIT <ÎR, -OARE adj. (Şi substantivat, m.) (Persoană) care reînnoieşte (1), care schimbă, care reface. Cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: relnnottori, -oare. — Reînnoi + suf. -tor. REÎNSĂmINŢA vb. I. Tranz. A lnsănilnţa din nou. Au fost stabilite culturile carc trebuie înlocuite şi cu ce anume vor fi reînsămînţate suprafeţele respective. Scînteia, 1970, nr. 8 445. — Prez. ind.: reînsămînţcz. — Pref. re- + Insămlnţa. reînsămînţAre s. f. Acţiunea de a re) n s ă-mlnţa şi rezultatul ei. O marc atenţie trebuie dată culturilor de bumbac, care, datorită reînsămînţării Urzii, au nevoie de cît mai multe praşile. Scînteia, 1952, nr. 2 386. Două acţiuni de maximă importanţă se desfăşoară în aceste zile pc ogoare-, însămînţarea şi reînsă-mînţarea terenurilor, ib. 1970, nr. 8 448. — Pl.: rcînsămînţări■ — V. relnsămlnţa. REÎNSĂNĂTOŞl vb. IV. Refl. A se face iar sănătos. DL, DM. — Prez. ind.: relnsănătoşcsc. — Pref. re- + Însănătoşi. REÎNSĂJyAtOŞÎRE s. f. Faptul de a s e retnsă-n ă t o ş i; redoblndire, restabilire a sănătăţii. (Fig.) Dar ce fel de mîntuire aş putea să aştept . . . dacă nu pe calea rugăciunii şi a retnsănătoşirii mele sufleteşti? Galaction, o. 187. Aceştia trebuiau să-i răspundă printr-o rcînsănătoşirc a formulei lor de teatru, contemp. 1949, nr. 126, 11/2. — V- relnsănătoşi. nEÎNSCAuNA vb. I. Tranz. şi refl. (învechit) A (se) înscăuna din nou. dm. — Prez. ind.: reînscăunez. — Pref. re- + Înscăuna. REÎNSCĂUNAre s. f. (învechit) Acţiunea de a (se) reînscăuna. dm. — V- reînscăuna. HEÎNSUFLEŢÎ vb. IV- Tranz. şi refl. A (se) Însufleţi din nou; a prinde sau a face să prindă din nou viaţă; a (se) relnviora, a (se) reanima. Frunzele părură a se rensufteji. cr (1846), 196l/15- La Ncapole supărarea publică s-a rensufleţil. ib. (1848), 9*/25, cf. Polizu. O, scumpa mea domniţă, tu mă rcnsuţleţeşli! Alecsandri, t. ii, 131, cf. ŞXineanu, Barcianu, Ale-xi, w. Chipul ei ... avu darul de a-l reînsufleţi. D. Zamfirescu, v. ţ. 132. Adausul răci puţin atmosfera, încîl Herdelca, spre a o reînsufleţi, se apropie cu scaunul de Piniea şi-i zise . . . Rebreanu, i. 175. — Prez. ind.: reînsufleţesc. — Şi: rensufleţi vb. IV. — Pref. re- + Insufle ţi. REÎNSUFLEŢÎRE s. f. Acţiunea de a (se) reînsufleţi, reanimare; animaţie; viaţă. Cf Polizu. Plîngi; n-o s-o învieze şiroaiele amare, Să-i dea rensufle-ţire nimic nu mai e-n stare. Macedonski, o. ii, 273, cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl : reînsufleţiri. — Şi: rensufletire s. f. — V. reînsufleţi. REÎNTĂRÎ vb. IV. Tranz. 1. A întări, a fortifica din nou. Reîntăriseră cetăţuia cam zdrobită de români. BXlcescu, m. v. 110. 2. A confirma, a atesta (pe cineva) din nou lntr-o slujbă; a întări din nou. (Refl. pas.) Este obicei tn împărăţia otomană ca în toţi anii, în luna lu Şeval (martie), cei mai mari slujbaşi ai administraţia să se schimbe ori să se reîntărească. cr (1832), 611/?- — Prez. ind.: reîntăresc. — Pref. re- + Întări. REÎNTĂRÎRE s. f. (La pl.) Trupe militare trimise în ajutorul cuiva; întăriri. A cerut cu stăruinţă rentă-riri mililare. cn (1846), 872/51. Rentăririle militare se retraseră, ib. (1848), 93/19. — Pl.: rentăriri. — Şi: rentărîre s. f. — V- relntări. REÎNTEGR& vb. I v. reintegra. REÎNTEMElA vb. I. Tranz. (Complementul indică state, instituţii etc.) A întemeia din nou; a reînfiinţa. Lupta între aceste tendinţe împrotivitoare . . ■ zădărnici toate întreprinderile de a reîntemeia regatul Dacici. BXlcescu, m. v. 90- Am hotărît să reînlemeiem soborul, chiar acolo, la fereastra acceleratului, v. rom. octombrie 1955, 130. — Prez. ind.: reîmlcmeiez. — Pref. re- + Întemeia. REÎNTINERÎ vb. IV. Intranz. A deveni său a se simţi din nou tînăr; a căpăta din nou o Înfăţişare tinerească; a întineri din nou. Cf. Polizu, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Vezi lu, tn marea asta luminată In carc toiul reîntinereşte, Eu singur, unde trec, însemn o pată, De parc-aş fi în doliu totdeauna. Anghel-Iosif, c. m. i, 151. <£> Tranz. fact. Cf. Polizu, ddrf, Barcianu. Sîngele ce-n blana pufoasă se prelinge ll reîntinereşte o clipă, nefiresc. Labiş, p. 48. | Fig. A primi noi forţe. în luptă cu oceanul bătrln, ca se simte reîntinerind. Eminescu, p. l. 100. — Prez. ind.: rclntineresc. — Pref. re- + Întineri. REÎNTINERIRE s. f. Faptul de a relntineri. Cf. Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w. Nici insuficienţele, nici hipcrsecreţiile endocrine nu aduc modificări proprii îmbălrînirii sau reîntineririi. Parhon, b. 50. Se mai află pe masă vin amestecat cu oase de tigru, spre înviorarea şi reîntinerirea oaspeţilor, v. rom. octombrie 1955, 159. <0> Fig. Cartea lui îţi lasă o impresie de sănătate şi reîntinerire intelectuală. VlahuţX, o. a. i, 235. — V. relntineri. REÎNTINERÎT, -A adj. Care a Întinerit din nou. Cf. ddrf, Alexi, w. Fig. Cu acea rază muli iubită Mi-aş face-un dulce soare Cc-n viaţa mea rentinerilă Ar arde cu splendoare. Alecsandri, p. iii, 181. — Pl.: reîntineriţi, -tc — Şi: rentinerlt, -ă adj. — V- relntineri. REÎNTINERITOR, -OARE adj. (Rar) Care reln-tinereşte pe cineva. Injecţiile de ser hemolitic dau un efect relntincritor. Parhon, b. 50. — Pl.: reîntineritori, -oare. — Relntineri + suf. -tor- 3595 REÎNTÎLNI - 300 - REÎNTRONA REÎNTÎLNÎ vb. IV. Tranz. şi refl. A (se) in-tllni din nou; a (se) regăsi, a (se) revedea. Cf- dl, dm. (F i g.) Să mă reîntîlnesc cu holdele din copilărie. Galaction, o. 28. — Prez. ind : reînitlnesc. — Pref. re- + întlliii. REÎNTÎLNÎRE s. f. Acţiunea de a (s e) r e 1 n 111 n i. La fiecare reinlilnire găsise noi cuvinte să-i fie dragi. Brătescu-Voineşti, p. 171. Ştii ce înseamnă retntîlni-rea noastră. H. Lovinescu, t. 193. — Pl.: reîntîlniri. — V- relntllni. HEÎNTÎMPINA vb. I. Tranz. A întîmpina, a primi pe cineva din nou. Monica porni, lot călare, să relnttmpine pe craiul Medelenilor. Teodoreanu, m ii, 269. — Prez. ind.: relntimpin. — Pref. re- + întîmpina. REÎNTÎRZlA vb. I. I ntranz. A Intlrzia. Călătoria aceasta, hotărîtă de mîine, să mai rentîrzie o zi. cr (1848), 73/72, cf. Alexi, w. <$> Tranz. Tatăl său voia a-şi mai rentîrzia plăţile, cr (1848), 37/61. — Pronunţat: -zi-a. — Prez. ind.: reîntirzii. — Şi-. ren-tlrziâ vb. I. — Pref. re- + Intlrzia (după fr. retarder). REÎNTÎRZIERE s. f. Acţiunea de a reîntlrzia. Cf. Alexi, w. — Pronunţat: -zi-e-. — Pl.: reîntîrzieri. — V. reîntlrzia. REÎNTOARCE vb. III. 1. Refl. A se întoarce din nou la locul de plecare; a reveni. Grecii iarăşi se reîntorc. Bălcescu, m. v. 23. Deputaţii să dea raport în scris şi prin grai după ce se rentoarseră (de la dietă sau universitate), cr (1848), 52/13. Proscris, în a mea ţară eu nu mă voi rentoarce. Bolintineanu, o. 2. El sc reîntoarse şi găsi pe fală iar singură. Eminescu ,p.l. 12. Stăpînul lor puternic — e-aici: - S-a reîntors! Macedon-ski, o. i, 257. Reîntors în patrie, a mai dat de pagubă pe cîte-un unchi, pe cîle-o mătuşă. Vlahuţă, o. a. i, 197, cf. ddrf, Barcianu. Se reîntorceau tîrziu de pe la chefuri. Agîrbiceanu, a. 233. închise repede uşa şi trase drugul de fier, să nu se întîmple cumva să se mai reîntoarcă muşteriii. Rebreanu, i. 39. Cînd m-am reîntors prin parc. Bacovia, o. 320. Pentru tine m-am reîntors .acum cinci ani în Veneţia. Camil Petrescu, t. ii, 24. După ce-a colindat mai multe oraşe şi după ce-a terminat banii, s-a reîntors în satul natal, alas 8 ix 1935, 5/7. Te vei reîntoarce şi de astă dată. Sebastian, t. 318. A stat un moment în cumpănă, apoi s-a reîntors în sală. Galan, z. r. 26. <0> Fig. Scumpa ei copilărie se reîntoarce înapoi. Macedonski, o. i, 87. Iată, am trecut de jumătatea vieţii. Şi cu ce sete mă reîntorc la începutul ei! Vlahuţă, o. a. ii, 175. Venit-a şi norocul din alte lumi pribag Ş-abia sosit, el grabnic rentorsu-s-a din prag! Coşbuc, s. 68. Parcă istorisind s-ar fi reîntors aievea în tinereţea-i veselă şi fără griji. Rebreanu, i. 335. Se reîntoarce cu povestirea sa în trecut. Vianu, a. p. 391. Nimfele stejarilor Reîntoarse în închipuire dansează frenetice. s martie 1961, 66. 2. Tranz. (In dicţionarele din trecut) A da înapoi (ceva); a înapoia, a restitui. Cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. — ihrez. ind.: reîntdre. — Şi: rentoarce vb. III. — Pref. re- — întoarce (după fr. retourner). REÎNTOARCERE s. f. Acţiunea de a (se) reîntoarce. I. Cf. reîntoarce (I). Cf. Stamati, d., ddrf, Barcianu. Această manevră constituie cursa de reîntoarcere a laminorului. Ioanovici, tehn. 142. Excursiile recreează şi fortifică, apropie grupurile separate şi le uneşte într-o bună dispoziţie ce nu piere la reîntoarcere. s iunie 1960, 37. -0* F i g. Idealul . .. politic şi social I al lui Eminescu este reîntoarcerea la trecut. Ibrăileanu. sp. cr. 190. 2. (în dicţionarele din trecut) Cf. reîntoarce (2). Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. — Pl.: re întoarceri. — Şi: rentoărceres.f. Stamati, d. — V. reîntoarce. REÎNTOCMÎ vb. IV- 1. Tranz. A Întocmi, a' organiza, a alcătui din nou. Aglae reînlocmea jocul. Călinescu, e. o. i, 20. •$> F i g. Ţestele prin iarbă dau fuga-nsufleţite, Purtate de schelete in grab' reîntocmite. Macedonski, o. i, 126. Refl. pas. în 1847 s-a reîntocmit o administraţie specială în Iaşi. N. A-Bogdan, c. m. 155. 2. Refl. (Rar) A se slrîngc din nou laolaltă; a se aduna, a se întruni din nou. Vechea reuniune, minus Simion, se reînlocmi de astă dată însufragerie. Călinescu, e. o. ii, 258. — Prez. ind.: reîntocmesc. — Pref. re- + întocmi. REÎNTORNA vb. I v. relnturna. REÎNTRĂ vb. I v. reintra. REÎNTRĂM vb. I v. relntrema. REÎNTRĂMARE s. f. v. relntremarc. REÎNTRĂMAT, -A adj. v. relntremat. REÎNTREGI vb. IV- Tranz. A întregi din nou ; a reconstitui. Cf. Barcianu, Alexi, w. <0> Refl. Păpuşi . . . rupte pe-ncetul se reîntregesc. Arghezi, vers. 351. — Prez. ind,.: reîntregesc. — Pref. re- + întregi. REÎNTREGÎME s. f. (Neobişnuit) Reîntregire. Cu miile-i vin planuri întru restabilirea A drepturilor patrii ş-a ţării rentregime. Heliade, o. i, 214. — Şi: rentregime s. f. — Pref. re- + întregime. REÎNTREGÎRE s. f. Acţiunea de a (se) reîntregi; (neobişnuit) reîntrpgime. Cf. Barcianu, Alexi , w. Ridică un monument . . ., pe care fură trecuţi toţi eroii războiului de reîntregire. Preda, m. 220. — V. reîntregi. REÎNTREmA vb. I. R e f 1. A se Întrema din nou, a-şi căpăta din nou sănătatea sau puterile, dl, cf. dm. — Prez. ind.: reînlrcmez. — Şi: (regional) reintrăma vb. I. Alexi, w., com. din Cuzdrioara—Dej. — Pref. re- + Întrema. REInTREMARE s. f. Faptul de a se relntrema. Cf. Barcianu. — Şi: (regional) relutrămâre s. f. Alexi, w. — V. relntrema. REÎNTREMAt, -Ă adj. Care şi-a căpătat din nou sănătatea sau puterile, care s-a înzdrăvenit din nou. în cîteva clipe, moaşa Lucsiţa s-a simţit rentremată. Caragiale, o. i, 279. — Pl.: reîntremaţi,-le.— Şi: rentremăt,-ă, (regional) relntrămăt, -ă (Alexi, w.) adj. — V. relntrema. REÎNTRODtCE vb. III v. reintroduce. REÎNTRODtTCERE s. f. v. reintroducere. REÎNTRONA vb. I. T r a n z. A întrona din nou; a repune, a restabili, a reinstaura. (Fi g.) Comentariile lui reîntroneazăsportul in drepturile sale majore, v. rom. ianuarie 1960, 158. — Prez. ind.: reîntronez. — Pref. re- + întrona. 3617 REÎNTRUPA — 301 - REÎNVIERE REÎNTRUPA vb. I. Tranz. 1. A Întrupa, a Întruchipa din nou. Ideea şi instiţutia marelui Vasilie, readuse şi reîntrupate în vremurile noastre. Galaction, o. a. i, 144. 2. (învechit) A împreuna, a uni din nou Intr-un singur tot; a Întrupa din nou; a relncorpora. Stăpîni-torii din aceste trei ţări ... să caute a le uni într-un singur stat şi a reîntrupa astfel vechea crăiie a Daciei. Băl-cescu, m. v. 90, cf. Alexi, w. — Prez. ind.: reîntrupez. — Pref. re- + fn trupa. REÎNTRUPARE s. f. Acţiunea de a reîntrupa; realipire, retncorporare. Cf. Alexi, w. — Pl.: reîntrupări. — V. reîntrupa. REÎNTUBNA vb. I. X. Refl. A se înapoia, a se reîntoarce, a reveni. Ea zise cu stăruirc contelui a se. renturna la bal. cr (1848), 163/60, cf. ddrf. Era a mea dorinţă să-l văd reînturnat In patria pe care o plînse neîncetat. Macedonski, o. ii,236.<0> Intranz. (Regional) Mai bine ai face de ai reîntorna de unde ai venit. F (1869), 222. T’e rog viu mă lasă Şi răntoarn-acasă. Alexici, l. p. 110. 2. Tranz. (Rar) A da înapoi ceva, a înapoia, a restitui. Rcînturnă Moldaviei drepturile şi privilegiile vechi. Negruzzi, s. i, 278. — Prez. ind.: reîntârn. — Şi: reinlornA, rciitiirnâ vb. I. — Pref. re- -f Inturna (după fr. retourner). REÎNTURNARE s. f. Acţiunea de a (se) r e 1 n-turna (1) şi rezultatul ei; înapoiere, reîntoarcere, revenire. Cum de renturnarea O-ntîrzie alîta? Macedon-ski, o. i, 259, cf. ddrf. + (învechit) Reintroducere, restabilire, reinstaurare. Pregătea reînturnarea ordinei anterioare în ţeară. Odobescu, s. i, 318. — Pl.: reînturnări. —Şi: renturnare s. f. — V. relnturna. REÎNVERZÎ vb. IV. Intranz. (Despre copaci, frunze etc.) A înverzi din nou. Pomii reîmverziseră, Cîmpiite-nfloriră. Pann, e. v, 126/1. Zadarnic! buturuga nu mai reînverzeşte! Alecsanri, ap. ddrf, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. — Scris şi: (învechit) reîmverzi. — Prez. ind.: reînverzesc . — Pref. re- + Înverzi. REÎNVERZI RE s. f. Faptul de a reînverzi. Cf. Alexi, w., dm. — V. reînverzi. REÎNVERZIT, -A adj. (Despre copaci, frunze etc.) înverzit din nou; (despre locuri, cîmpuri etc.) acoperit din nou cu verdeaţă. Cf. Alexi, w. <£■ F i g. Pe cîmpul Turzii, pîrjolit de sete, Reînverzit de trupuri de soldaţi, Lăsat-a iata-n sunet de trompetă Puterea băr-bătească-a unui braţ. Labiş, p. 34. — Pl.: reînverziţi, -te. — V. reînverzi. REÎNVIA vb. I. Intranz. 1. A reveni la viaţă; a învia. Cf. Polizu. Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări . . . Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Eminescu, o. i, 199. Rcînviază mama, îmi zîmbeştc tata . . . Vreme cită curs-a parcă n-a trecut. Macedonski, o. i, 187, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu. Mîinile moartei apăsau pieptul coşcovit, ţapene. Poate în nemişcarea lor, dacă printr-o minune ar fi pentru o clipă numai ele să reînvie, ar purcede îndată mişcările obicinuite. C. Petrescu, î. i, 256. <£> Fig. în toată dimineaţa, copiliţa noastră vine de ne deşteaptă. Privin-du-o ne simţim reînviind în ea. Negruzzi, s. i. 75. Ş-atunci în altă lume am renvial deodată. Ş-un soare mai fierbinte în ceru-mi s-au aprins. Alecsandri, p. i, 128. Mai reînviază cu blîndeţea lui solară în potirele timide ale fragedelor flori. Macedonski, o. i, 160. Florile lui Luchian sînt unice. Nu sînt flort rupte, care au fost puse într-un vas ca să moară, ci ca să reînvie prin voinţa şi arta unui maestru. Anghel, pr. 169. Sub mîna lui, un maistru, simţi cum, sub ciocan, Motorul mort din iarnă a reînviat la viaţă Şi cum oţelu-ncepe să mişte. D. Botez, f. s. 76. (T r a n z.) Cîniaţi frumosul îngropat dc-acei Ce n-au putut să-l renvieze-n vers. Minulescu, v. 13. + (Despre vegetaţie) A renaşte după amorţirea din timpul iernii, a începe să se dezvolte, să înverzească. O, lăcrimioară! suspinăm noi, abia ne anunţi primăvara şi treci cum au trecut iluziunile noastre! dar ea la anul reînvie. Negruzzi, s. i, 97. <$• Tran z. Printre ele cresc rari măslini slabi, noduroşi, abia dueîndu-şi zilele în pămîntul lor pietros, din care nu mai vine seva să le re-învieze frunzele pălite, albicioase. Bart, s. m. 54. 2. Fig. A căpăta din nou viaţă, putere, a deveni din nou activ; a renaşte, a relnflori, a se redeştepta, a se înviora. Acest regat. . . reînvie mai puternic sub fraţii români Petru, Asan şi Ioan. Bălcescu, m. v. 7. Fericit acel .. . Care vede-n a lui ţeară libertatea renviind. Alecsandri, p. ii, 7. Dar iubita mea să vie, Să-mi şoptească: Te iubesc! Ş-aiunci inima-mi renvie într-un rai dumnezeiesc! Odobescu, s. i, 140. Realismul vechii literaturi reînvia căutîndu-şi însă obiective în legătură cu aşezarea societăţii pe temelii nouă. Sadoveanu, e. 184. <£• Tranz. Tu ai reînviat inima-mi ofilită! Odobescu, s. i, 143. Inima mi-este tihnită, . . . Nici o patimă în sîmi-mi n-o mai poate renvia! Macedonski, o. i, 238. ^ Tranz. A readuce la viaţă (după ce a fost părăsit, uitat), a reactualiza, a face să fie din nou folosit. îmi ceti o compunere a sa, care n-ar fi rea dacă autorului nu i-ar fi fost drag a se face cunoscut prin originalitate mai mult decît prin simplitate, întrebuin-ţînd ziceri culese din vechii scriitori, pre care voieşte cu de-a sila a le reînvia. Negruzzi, s. i, 255. Critica redă, reînviază o anumită operă de artă prin altă operă de artă. Gherea, st. cr. iii, 139. Va fi de părere ... să reînviem arhaismele pierdute de origine latină. Ibrăileanu, sp. cr. 213. Criticul ne-a oferit . . . unele construcţii critice noi, bazate tocmai pe aceste texte reînviate. s ianuarie 1961, 66.-0- Intranz. Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale Cu feţi frumoşi culcaţi pe iarbă izbindu-se cu portocale. Macedonski, o. i,64. <$> Refl. pas. în decembre 1858 se fac sforţări noi de ase reînvia accastă instituţie. N. A. Bogdan, c. m. 172. 3. Fig. A se trezi in amintirea cuiva, a deveni viu în conştiinţa ciuva. Viaţa amorţită de şase ani de zile-i reînviase toată în ceasul acela. Delavrancea, s. 152. Mă simt din nou ţăranul de pe Crişuri Şi-mi reînvie-n minte vremea Iancului. Beniuc, v. 29. Parc-auzem cum reînvie-n preajmă Imaginile şterse din trecut. Labiş, p. 409.-4- Tranz. A evoca. Reînviat, într-un fulger de amintire, pe Dionis cel de acum treizeci şi cinci de ani! Galaction, o. 91. Vorbeau, cu glas scăzut, Reînviind, pentru a multa oară, Vechi întîmplări. v. rom. octombrie 1954, 15. — Pronunţat: -vi-a. — Prez. ind.: reînvii şi reîn-viez. — Şi: ren via (conjunct, şi renviu) vb. I. — Pref. re- + învia. REÎNVIAT, -A adj. (Rar) 1. Care a revenit la viaţă. Cf. Alexi, w. 2. Fig. Readus la viaţă (după ce a fost părăsit, uitat); reactualizat. Obiceiuri reînviate, dl, cf. dm. — Pronunţat: -vi-at. — Pl.: reînviaţi, -te. — V. reînvia. REÎNVIERE s. f. Faptul de a reînvia. 1. Cf. reînvia (1). Cf. Polizu, Alecsandri, p. ii, 173. Văzut-a de atuneca vreun mort reînvierea, Să-ţi spună că dincolo vei fi recompensat ? Eminescu, o. iv, 16. Altfel la ce mi-ar folosi reînvierea cu o conştiinţă streină de cea de azi? Delavrancea, t. 45, cf. Barcianu. Să dorm, din ce în ce murind, Deşi oriunde e o reînviere. Bacovia, o. 127. 2. Fig. Cf. reînvia (2). Cf. Polizu. Azi începe ziua creştinei reînvieri, Căci jur a fi eu, Despot, stăpîn 3626 RElNVIETOR - 302 - RELATIV acestei ţări. Alescandtu, t. ii, 69. SS clnţi cu glas d-aramă măreaţa-ţi reînviere. Odobescu, s. i, 30. Au aderai la eterie şi au adoptai inelul de aur sau de fier al legămîmlultă de a lupta pentru reînvierea Greciei. Oţetea, t. v. 118. — Pronunţat: -vi-e-, — Pl.: reînvieri. — Şi: ren-vlere s. f. — V. reînvia. RElNVIETOR, -OĂRE adj. (Rar) Care reînvie (2), care reînsufleţeşte. Numele acestui preot mare la suflet ... a rămas legal dc reinvictoarea mişcare de la 48. Vlahuţă, r. p. 24, cf. Barcianu, Alexi, w. — Pronunţat: -vi-e-. — Pl.: reînvielori, -oare. — Reînvia + suf. -tor. REÎNVÎNGE vb. III. Tranz. A învinge din nou (într-un război). Vedem pe ai noştri năvălind asupra turcilor, a fi reinvinşi, a se ralia şi a năvăli de iznoavă. Bălcescu, m. v. 619. — Prez. ind.: reînving. — Pref. re- + învinge. REÎNVIORĂ vb. I. Tranz. A înviora din nou, a reînsufleţi. Asistenţa, ajutorarea poate salva, poate relnviora noi forţe. Ralea, s. t. ii, 276. — Pronunţat: -vi-o-, — Prez. ind.: reînviorez. — Pref. re- + Înviora. REJANSĂ s. f. Panglică neextensibilă de bumbac, utilizată ca furnitură în confecţii. Cf. l. rom. 1959, nr. 6, 86, dn2. — PI.: rejansc. — Şi: rejânţit (l. rom. 1966, n. 3, 274) s. f., rejânţ (Tomescu, ol.) s. n. — Din fr. r£genee. REJANŢ s. n. v. rejansă. REJANţA s. f. v. rejansă. REL s. n. v. Ier. RELANSA vb. I. J. Tranz. (Rar) A slîmi, a goni vînatul; a hăitui. Cf. Alexi, w. 2. Intranz. (La jocul de cărţi) A mări miza. Cf. sfc ii, 75, dn2. (Tranz.) îi era teamă să nu-l relanseze Mitulcscu. C. Petrescu, s. 108. 3. Tranz. A arunca, a trimite înapoi mingea (la jocul de. tenis), dm, dn2. — Prez. ind.: relansez. — Din fr. rclaneer. RELAŞ s. n. Suspendare temporară a reprezentaţiilor unui teatru, ale unei opere etc.; zi sau interval de timp în care nu se dau reprezentaţii. Cf. At.k-xi, w., dl, dm, dn2. 4 (Familiar) Zi sau interval de repaus. Cf. dn3. — Scris şi: relache. dn2. — Din fr. reiâchc. RELATA vb. I. Tranz. A expune, a povesti, a istorisi. Ceea ce se va face, o vom relata. I. Ionescu, m. 17. Recunoaşte că nu crede în ceea ce relatează. Hasdeu, i. v. 222. Turcul au rămas îneîntat de toate acestea şi au scris sultanului, relalînd multa afecţie şi ataşament Ce au găsit în poporul romăn. Lăcusteanu, a. 163, cf. ddrf, Barcianu, alexi, w. Lucrul e relatat de Nic. Costin. Iorga, l. i, 347. Din felul cum cronicarul relatează acea convorbire nu rezultă numai decît că episcopul italian nu s-ar mai fi aflat în Moldova în momentul cînd el scria. bul. com. ist. ii, 126. Nadina îi surîse indiferentă, râmînînd atentă la Brumam, care îi relata o povestire picantă. Rebreanu, it. i, 213. Vă relatez, domnilor colegi, faptul în toată simplicitatea Ini. Sadoveanu, o. ix, 463. Ziarele timpului relatau ştiri privitoare la greva provocată de refuzul patronilor de a instala ventilatoare. Contemp. 1953, nr. 351, 3/4. Voronov a relatat observaţia unui bătrln pensionar a cărui sănătate, se înrăutăţea tn mod progresiv. Parhon, b, 99. Istoria relatează că in armata lut . . . se afla un detaşament dc moldoveni. Scînteia, 1954, nr. 2 872. Gazelele relatau admirativ chipul în care siguranţa săvîrşisc descoperirea. Pa s, z. iv, 213. Un ins în vîrslă cu timplelc Albe, relatase un fapt divers. Preda, r. 343. Pe această linie s-au obţinut realizări care merită a fi relatate. Lupta de clasă, 1962, nr. 4, 21. <$> Refl . pas. Se relatează ... istoria propriei sale înfiinţări. Maiorescu, cr. i, 186. în cursul sesiunii, am ascultat cu o profundă emoţie ceea ce s-a relatat. Scînteia, 1952, nr. 2 399. — Prez. ind.: relatez. — Din fr. reiatei'. RELATARE s. f. Acţiunea de a relata; povestire, expunere, istorisire. Scrierea . . . va păstra forma unei relatări de călătorie. Alecsandri, s. 29, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Relatarea faptelor reţinute în sarcina unui inculpat, cod. pen. r. p. r. 547. A stat şi autorul prezentelor relatări, arestat de dictatură, înlr-una din cabanele construite din carton negru. Arghezi, b. 151. Acela care-i făcea această relatare era însuşi ministrul justiţiei. Stancu, r a. v, 141. Ascultam cu uimire relatările însoţitorilor. Contemp. 1953, nr. 329, 1/4. Relatarea acestei excursii în munţii Moldovei la mînăstiri se găseşte în acelaşi carnet-agendă. s iulie 1960, 52. — Pl.: relatări. — V. relata. RELATIV, -A adj. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. ,,la“) Care se referă, care se raportă la ceva sau la cineva, care are legătură cu ceva sau cu cineva. Probleme relative la cele dinttiu cărţi. Poenaru, g. 67/18. Frasea relativă la această chestiune, cr (1848), 101/28, cf. Bariţiu, p. a. i, 578, Polizu. O bulă papală din 1374, relativă la propaganda catolică între românii din Transilvania. Hasdeu, i. c. i, 101. Vom cita . . . cîteva exemple relative la cercetarea dc faţă. Maiorescu, cr. ii, 112, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Printre excepţiile stilistice la rcgulele gramaticii, acele relative la întrebuinţarea prezentului sînt desigur cele mai vechi şi cele mai bine cunoscute. Vianu, a. p. 433. <0 Cuvînt (sau pronume, adverb, adjectiv) relativ = pronume (sau adverb, adjectiv) care face legătură între propoziţii subordonate şi cuvintele determinate din propoziţiile regente. Pronume relativu sau adunătoriu. E. Văcăres-cul, gr. 47/9. Pronumele relative (sau aducătoare aminte). Alboteanu, gram. 52i79. ,,Care", adjectiv relativ, cr (1848), 153/17, cf. Şăineanu. Cuvintele relative se deosebesc de celelalte pronume sau adverbe prin calitatea, proprie conjuncţiilor, de a exprima raportul de subordonare existent între două propoziţii, sg ii, 163. Pronumele relativ care introduce subordonata urmează imediat după numele la care se referă, scl 1959, 349. (Eliptic) „Care", substantiv şi „care", relativ, cr (1848), 42/28. Propoziţie relativă = a) propoziţie subordonată introdusă prin-tr-un pronume sau adverb relativ. în succesiunea celor trei propoziţii relative . . . cea din urmă dobîndeşte o dezvoltare izbitor mai mare decît cele două care îi premerg. Vianu, a. p. 149. Modul care prevalează în textele vechi în cadrul propoziţiilor relative este indicativul, ist. l. r. 1, 291 ; li) propoziţie atributivă. Cf. gram. rom. ii, 274. (în opoziţie cu timp absolut) Timp relativ = timp care exprimă o acţiune relatată la alt moment decît cel al vorbirii. Timpurile relative, mai mult ca perfectul şi viitorul anterior, exprimă acţiuni anterioare unei alte acţiuni, scl 1954, 327. Viitorul al doilea, ca timp relativ, exprimă o acţiune trecută faţă de viitorul întîi. sg 11, 59, cf. gram. rom2. 1, 234. <$> Loc.prep. Relativ la . . . = a) în legătură cu ... , referitor la . . . , cu privire la . . . Orice primiţi de la Costică relativ la venirea lui, rog să-mi faceţi şi mie cunoscut. Caragiale, o. vii, 29; b) faţă de . . . , în raport cu . . . Melomanii claxonului sînt însă rari relativ la masa şofeurilor. ap. Iordan, l. r. a. 377. 2. (în opoziţie cu absolut) Care depinde de anu-mite condiţii; care depinde de punctul de vedere al 3638 RELATIVISM - 303 - RELAŢIE cuiva. Fiind accasta o pricină rălativă. Scavinschi, m. 99i/9. Păstrarea relativei sănătăţi. Albineţ, m. 42/4. înălţime relativă. Fabian-Bob, a. 37. Drilnrile căpătate an sfinţenia lor relativă. Russo, s. 157. Perfecţia lucrărilor noastre este ţi va fi numai un ce relativ (a. ?). Uricariul, v, 133/25. Nn este destul ca . . . [adevărul] să fie izvoril din entuziasmul curai al autorului şi să se recunoască în noutatea sa relativă acel element de bună credinţă impersonală, care îi dă valoarea permanentă. Maiorescu, cr. ii, 117. Mărimea fiind numai relativă. Emi-nescu, p. l. 50, cf. ddrf. Frumuseţa, cuconiţă dragă, e lucru cn lotul relativ. Hogaş, dr. i, 224. Ce este mai relativ şi mai discutabil, ce este maifeluril apreciat, de la cititor la cititor, decît ialenul poetic? Galaction, a. 814. Da, sigur, mă întrerupse de la început profesorul, propoziţiile sînt relative. Vlasiu, d. 399. Engels spune că în perioada de stabilitate relativă orice sistem apare contemporanilor ca singurul posibil, cf 1962, nr. 1, 14. <ţ> (Substantivat) Dacă am făcut observările, conţinute în tot studiul nostru, d-lui Zamfirescu, nu i le-am făcut din punctul d( vedere că n-a atins absolutul în artă, ci din acela că ar fi putut atinge un relativ pe o treaptă mai apropiată de acel absolut atît de zadarnic urmărit. Macedonski, o. iv,74.<$> Adevăr relativ v. adevăr. Valoare relativăv. valoare. Majoritate relativăv. majoritate. Cronologie relativă = cronologie care stabileşte că un eveniment sau un fenomen a avut loc înaintea altuia sau după altul, fără să poată preciza cu exactitate data. dl, dm. + (Adesea adverbial) Aproximativ, In oarecare măsură, mai mult sau mai puţin, aproape. O judecată relativ nouă se deduce din altele şliute. Maiorescu, l. 69. Am stat ş-am gîndit la soarta relativ bună, pe care şi-ar putea-o asigura un poet, care s-ar deda la fabricarea versurilor de comandă. Vlahuţă, o. A. 225. Bineînţeles vorbim relativ, căci şi talentul lui de a exprima ce simte e foarte mare. Gherea, st. cr. i, 137. Traducerea e relativ bună pentru timpul şi mediul în care s-a făcut. bul. com. ist. ii, 33. Opinia publică e prea riguroasă cu acest bărbat de o relativă consecvenţă şi decenţă publică şl privată. Lovinescu, c. v, 11. A fost o viaţă relativ scurtă, dar plină deslavă. Galaction, a. 87. Datorită lui am fost o ţară relativ liberă. Sadoveanu, o. vi, 251. Niciodată un autor nu va pregeta să scrie o operă nouă, dacă un motiv relativ inedit i se prezintă. Vianu, a. p. 7. A avut o viaţă relativ liniştită. Sadoveanu, e. 234. Convorbirea obişnuită era normată şi toate actele vieţii îndeplinite cu o relativă regularitate. Călinescu, e. o. i, 309. Deşi odaia şi dormitorul erau mici, mobilierul dădea impresia de lărgime. Preda, r. 62. 3. (Despre mărimi fizice) Care are valoarea dependentă de un anumit sistem de preferinţă; care se defineşte sau se calculează prin raportarea la o altă mărime sau la anumite condiţii concrete. Cf. dl, dm. 4. Care nu există declt în relaţie cu altceva. Cf. dl, dm. — Pl.: relativi, -e. — Şi: (Învechit) rălatlv, -ă adj. — Din lat. relativus, -a, -uni, fr. relatif, it. relativo, germ. relativ. RELATIVISM s. n. 1. (Filoz.) Exagerarea aspectului relativ <2) şi ignorarea aspectului absolut al cunoaşterii, al valorilor morale, artistice etc. Cf. dl, dm, dn!, der. 2. Relativitate (!)• Autorul . . . pare a şti că ceea ce numim „adevărat" este totdeauna produsul unui punct de vedere şi că singura putinţă de a ne salva oarecum din relativismul fatal al cunoştinţei este a înmulţi perspectivele în jurul aceluiaşi obiect. Vianu, a. p. 391. Nici o morală nu invită la incertitudine şi relativism. Ralea, s. t. ii, 278. — Din fr. relativisme. RELATIVIST, -Ă adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care se referă la relativism care ţine de relativism. Teorie relativistă, dl, cf. dm. 2. S. m. şi f. Partizan, adept la relativismului (1). Scriitorul pare a fi un relativist. Vianu, a. p. 254. 3. Adj. (Fiz.) Referitor la teoria relativităţii, la efec-tcle prevăzute de această teorie. — Pl.: relativişti, -sie. — Din fr. relativişti!. RELATIVITATE s. f. 1. însuşirea de a fi relativ (2); relativism (2). Cf. Şăineanu. Am pierdut sensul vorbelor şi relativitatea faptelor. Brăescu, o. a. ii, 347. Ajunge la concluzia relativităţii oricărei cunoaşteri şi teoretizări a fenomenului social, v. rom septembrie 1954, 150. Iţi lipseşte simţul relativităţii adevărului. H. Lovinescu, t. 336. Filozofii reacţionari . . . au exagerai în mod unilateral relativitatea cunoştinţelor noastre, cf 1962, nr. 1, 48. 2. (Fiz.) Proprietate a mărimilor fizice de a depinde, de condiţiile concrete în care se efectuează măsurarea lor sau de sistemul de referinţă la care slnt raportate. <£> Teoria relativităţii = teorie a interdependenţei dintre spaţiu, timp şi materia în mişcare, cuprinzînd legi valabile atît pentru viteze mici de deplasare ale corpurilor, cît şi pentru viteze relative foarte mari, comparabile cu viteza luminii. Teoria relativităţii lui Einstein ne-a obicinuit cu noţiunea de masă variabilă. Contemp. 1949, nr. 120, 7/4, cf. LTR2, DER. — Din fr. relativite. RELATIVIZA vb. I. Tranz. fact. (Rar) A face ca ceva să devină relativ (2). Cf. bul. fil. ii, 225. 0 astfel de întreprindere relativizează dealtfel viaţa morală. Vianu, a. p. 164. — Prez. ind.: relativizez. — De la relativ. RELATIVIZARE s. f. (Rar) Acţiunea de a relativiza. începe acum relativizarea principiilor de viaţă, crezute mai înainte imuabile. Blaga, g. 37. — V. relativiza. RELAŢIE s. f. I. Expunere, relatare, povestire; dare de seamă; (mai ales la pl.) informaţie. Am făcui relaţie exţelenţiei tale, închizînd împreună şi scrisoarea. Maior, i. b. 338/4 Urmează relaţia ofiţială de luarea cetătei Rahova. ar (1829), 302/10. Relaţie de starea învăţăturilor publice în Moldova pe anul şcolar 1839/1840. Asachi, r. [Titlu]. Să alătură, pă lîngă acest plecat răport, relaţie de cele ce . . . am cunoscut că este de neapărată trebuinţă a să îndrepta (a. 1842). doc.ec. 759. Socol de prisos a-ţi da aici o relaţie amănuntă despre deliberarea fraţilor noştri, ap. Ghica, a. 151. Şincai prece-puse cum se cuvine relaţiunea analistului grec. Hasdeu, 1. c. 1, 5. Nu avem prin urmare a face cu o operă de artă, ci cu relaţia exactă a unuia dintre făptuitori. Caragiale, o. iv, 416. Asupra acestei descoperiri s-au tipărit în România două relaţiuni, din care mă voi sili a extrage faptele ce par mai neînduioase. Odobescu, s. ii, 184. Relaţia celor cinci genovezi spune că puţini dintre valahi scăpară, căci mai toţi preferiră să moară cu arma în mîini. Xenopol, i. r. iv, 77. Pe măsură ce inspecţia înaintează, suita creşte în urma generalului . . . , căruia maiori şi căpitani zeloşi se găsesc să-i dea relaţii. Brăescu, o. a. i, 78. Relaţia manuscriptă a domnului Paul de Marenne . . . cuprinde lungi consideraţii morale şi filozofice. Sadoveanu, o. x. 30. Natura românească, în formele ei caracteristice şi cu farmecul ei particular, apare în unele din relaţiunile de călătorie ale lui Alecsandri. Vianu, a. p. 218. După relaţia anonimă asupra revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, publicată de N- Iorga, Tudor a fost ,,moştean" din Gorj, adică ţăran liber. Oţetea, t. v. 73. Stănică urmă relaţiunea: — Şi cum îţi zisei. Soacră-mea strînge bani. Călinescu, e. o. ii, 65. II. I. (Mai ales la pl.; de obicei urmat de determinări care indică felul, natura, caracterul) Legătură, raport între două sau mai multe persoane, popoare, state, clase etc. Marchezul ... au făcut oarecare luări aminte relaţiilor (legăturilor) din afară ale Marei Britanic, ar (1829), 542/41. Relaţiile negoţului între aceste două riga-turi, de ce merg, să fac mai întinse, cr (1829), 2822/19. Puterea cea nebiruită a vremii a schimbat aceste relaţii. 3644 RELAŢIE - 304 - RELAXA Marcovici, d. 470/24. Istoria Moldovei, ce.4 plină de evenimente interesante, e ţesută cu acele ale popoarelor învecinate, cu cari sc afla tn relaţiimi politice ţi sociale. Asachi, s. i.. ii, 31. Prin relaţiile, lor cu barbarii, ei introduseră între dinţii cele dinţii cunoştinţe dc agricultură. Bălcescu, m. v. 7. Relaţiile mele cu toate puterile, străine îmi dau încrederea că pacea lumii este asigurată. cr (1848), 271/35. Grabnica îmbunătăţire a stărei locuitorilor săteni, atît în relaţiile lor cu proprietarii lor, cît şi în acele cu ocîrmuirea (a. 1848). Uricariul, x, 9. Prefaci-rea hainilor au prefăcut de îndată condiţiile sociale a lumii noastre, precum şi relaţiile familiei. Russo, s. 18. Ei nu încetară de a fi în cele mai bune relaţiimi. Negruzzi, s. i. 111. Alţi elenişti se puseră în rclaţiunc cu toii învăţaţii Europei, ghica. s. 93. Boierii cei tineri, din cauza strînse-lor relaţiuni ce aveau cu fanarioţii. . . , contractaseră încă dupe atunci o mulţime de viciuri. Filimon, o. i, 177. Manifestă o relaţiune amicală între curţile din Suceava şi din Tîrgovişie. Hasdeu i. c. i, 6. Drumuri de fier ... ne vor pune în relaţie cu lumea întreagă. Alecsandri, t. 971. Confuzia ... în politică, în educaţia tinerimii ■ . . , în relaţiile sociale provine din starea înapoiată in care se află încă toate ştiinţele numite „biologice". Maiorescu, cr. ii. 131. Vom merge şi prin ţările vecine, cu care românii au întreţinut relaţiuni de amicie seau de rivalitate. Odobescu, s. i, 191. Toată omenirea să trăiască în relaţii prieteneşti. Contemporanul, iv, 136. Dar ce am eu ca lumea? Viaţa din casă? Relaţiile cu oamenii civilizaţi? Delavrancea, s. 112. Pricina trebuie să se caute în viaţa materială a societăţii. . . , în relaţiile politico-economico-sociale. Gherea, st. cr. i, 68. Familiile dumneavoastră nu sînt în relaţii de prietenie. Agîrbiceanu, a. 50. A conlucrat prea puţin pentru sporirea relaţiilor negoţului seu cu acel din Moldova. N. A. Bogdan, c. m. 133. Ar fi avut relaţii mai frecvente cu braşovenii negustori ce treceau pe lerilo-riulsupus administraţiei lor. bul. com. ist. v, 30. N-avu-sese relaţii cu ţăranii. Rebreanu, r. i, 169. Nici o mirare că relaţiile noastre nu sînt prea afectuoase. C. Petrescu, c. v. 74. îşi punea o parte din nădejde şi-n această relaţie oficială de afaceri între tată şi fiu. Sadoveanu, o. viii, 303. Din limbile popoarelor vccine cu al nostru am primit de-a lungul veacurilor numeroase cuvinte, rezultat firesc al relaţiilor impuse de condiţiile materiale ale vieţii. ’ Iordan, l. r. 66. Prin Samurcaş a intrat Tudor în relaţii şi cu boierii care făceau parte din eterie. Oţetea, t. v. 138. Amîndoi aveau relaţii cu cercurile revoluţionare din Elveţia, v. rom. februarie 1956, 28. In aceeaşi perioadă se răciră şi relaţiile lui cu fiul cel mare. Preda, r. 18. Pentru a putea trăi în societate, oamenii intră între ei în diferite relaţii sociale, pr. drept. 9. începu să-i spună toate îndoielile lui despre Otilia, relaţiile cu Pascalopol. Călinescu, e. o. i, 281. A rupt relaţiile cu el, a renunţat şi la afaceri. Stancu, r. a. iv, 321. Cşiigîndu-şi întinse relaţii sociale şi mari simpatii . . . , îl solicită să le dea lecţii., s februarie 1960, 52. <£> Relaţii de producţie — legături care se stabilesc între oameni în procesul de producţie a bunurilor materiale. Marx a descoperit că, din toate relaţiile sociale, cele mai importante, determinante, sînt relaţiile economice dintre oameni, relaţiile de producţie. Lupta de clasă, 1953, nr. 5, 25. Au apărui în limbă numeroşi termeni şi expresii care corespund noilor relaţii de producţie. Macrea, f. 20. Relaţiile de producţie socialiste descătuşează activitatea creatoare a maselor. cf 1961, nr. 2, 263. Relaţiile dc producţie capilaliste reprezintă un cadru social-economic prea îngust pentru dezvoltarea ştiinţei contemporane. Lupta de clasă, 1962, nr. 1, 49. Relaţiile de producţie socialistă s-au generalizat în întreaga economie. Scînteia, 1965, nr. 6 689. Obştea ţărănească în istoria României constituie deci un fenomen fundamental . . ., în ciuda relaţiilor de producţie înapoiate pe care le reprezenta. Panaitescu, o. ţ. 10. + (La pl.) Legături pe care le are cineva cu oameni sus-puşi, influenţi, în măsură să dea un sprijin, un ajutor etc. De la înălţimea relatiunilor cu prefecţii, maiorul se uita apoi cu ochii mici la camarazii săi de cazarmă. Bassarabescu, s. n. 153. Ca să răzbeşti în Bucureşti, dragul meu, prima condiţie e să-ţi cultivi relaţiile. C. Petrescu, c. v. 66. Poate o să vrea . . . să încerce să-ţi găsească ceva, cum are dumnealui relaţii . . . Călinescu, e. o. i, 92. + Legătură de dragoste; legătură sexuală. Ce atinge mai de-a dreptul fericirea şi nefericirea omenească: cîte relaţii de inimă nu se încheie cu aceeaşi uşurinţă! Maiorescu, cr. ii, 153. în curînd o relaţiune amoroasă nebună se contractă între ei. Caragiale, o. ii, 119. Nu mai putea vorbi mătuşe-sei despre relaţiile Aglaiei cu Scattu. D. Zamfi-rescu, v. ţ. 160. Face atunci o depoziţie falsă împotriva Eliodorei . . . precum că ar fi avut de mult relaţii cu el. Călinescu, i. 57. 2. Legătură, conexiune, raport (între obiecte, procese, fenomene sau între însuşirile acestora). Cercetează figurile şi însuşirile şi descopere relaţiile sau împotrivirile lor. Vîrnav, f. m. i, 382/22. Puntuaţia . . . desparte şi face chiar judicăţile noastre, arată şîrul şi relaţia lor (a. 1828). bv iii, 584. Lucrări ci nu stau mai mult în relaţie ■ . . cu puterile mele. ar (1829), 702/4. Relaţia care leagă aceste două chipuri de a aşăza dobînda se află prin proporţie. Heliade, a. 101/25. Relaţiile (legăturile) ce sînt între organele inimii şi creierilor, pr. 30/13. Unii scriu că această mişcare are relaţie cu politica, cr (1834), 3431/6. Să vedem acum în ce relaţiune a remas la romani studiul naturei în raport cu studiul omului. Isis (1856), 17J/7. îi cunosc relaţiunile esenţiale din istorie. Maiorescu, cr. i, 10. Forţele diverse ale universului erau considerate de vechii fizicieni ca fiind cu totul diferite, neavînd între ele nici o relaţiune. Maiorescu, p. a. 36. Leziunile . . . fiind în relaţiune suficientă de la cauză la efect. cod. pen. r.p.r. 517. A cunoaşte înseamnă a stabili o relaţie eu ceva deosebit de line. Vianu, m. 40. Dar care e relaţiunea care leagă între ele, într-un mediu aşa de anarhic, diferitele conştiinţe? Ralea, s. t. ii, 35. Sînt opere defuncte în care aluziile la persoane existente par sigure şi totuşi nimeni nu observă relaţiunea. Contemp. 1956, nr. 520, 1/2. Un roman care nu solicită, prin concret, gîndirea cititorului şi nu-i descoperă relaţiile intime dintre fenomenele psihice e o imensă anecdotă, ce sfîrşeşte prin a obosi. v. rom. iunie 1957, 9. Relaţiile dintre stilistică şi psiholingvistică. scl 1967, 261. + (Gram.) Conexiune, interdependenţă a două sau mai multe elemente lingvistice. Această notă comună, de cuvinte de relaţiune, a adjectivului şi adverbului se vede — în româneşte — şi din faptul că amîndouă răspund mai adesea la aceeaşi întrebare: cum ? Puşcariu, l. r. i, 26. în structura unui predicat nominal, singurul verb de relaţie este „a fi", sg ii,106. Sistemul sintetic al diferitelor limbi diferă nu numai prin repertoriul de forme de relaţie, ci şi prin raportul dintre aceste forme şi sensul relaţiilor, scl 1957, 433. Se poate spune că funcţiunea propoziţiei este de fapt relaţia. l. rom. 1959, nr. 5, 40. Genitivul de relaţie după adjective este bine reprezentat, ist. l. rom. i, 272. <$> Complement circumstanţial de relaţie = complement circumstanţial care arată obiectul la care se referă o acţiune sau o calitate, limitînd de obicei la o parte a lui acţiunea sau calitatea. Cf. gram. rom1, ii, 141. Propoziţie circumstanţială de relaţie = propoziţie circumstanţială care corespunde ca funcţiune complementului circumstanţial de relaţie. Propoziţia circumstanţială de relaţie este constituită adesea din expresia „în ce priveşte", „cît priveşte" cu complementul verbului, sg i, 146, cf. gram. rom2, ii, 320. Timp de relaţie = timp relativ, v. relativ. în limba română, la indicativ, ... timpuri de relaţie sîni mai mult ca perfectul şi viitorul anterior. Graur, i. l. 153. — Pl.: relaţii. — Şi: relaţiune, (învechit) relâciune (Stamati, n.) s. f. — Din lat. relatio, -onis, fr. relation, germ. Rela-tion. RELAŢltJNE s. f. v. relaţie. RELAXA vb. I. Refl. I. (Despre corpuri elastice aflate în stare de încordare, în special despre muşchii corpului) A se destinde. Cf. Barcianu, Alexi, w. Trăsăturile feţii i se relaxau. Camil Petrescu, p. 225. + F i g. A-şi linişti nervii, a se destinde. 3646 RELAXARE - 305 - RELEVA 2. (Despre tensiunile interne dintr-un co:p) / scădea, fără ca să varieze deformaţia corpului, dl. — Prez. ind.: relaxez. — Din fr. i-elaxer. RELAXARE s. f. Faptul de a se relaxa. 1. Destindere, relaxaţie. Cf. relaxa (1). (Fig.) Prin o mal strinsă disciplină trebuie să dispară relaxarea organelor administrative. Maiorescu, d. i, 71, cf. Alexi, w. A fost o relaxare generală a spiritului de ordine şi de autoritate. Rebreanu, r. ii, 240. Afirma o eleganţă personală, tocmai în cea mai impersonală epocă pentru băieţi: aceea a schimbării uniformei cu costumul civil, şi a relaxării tutelei părinteştt. Teodoreanu, m. ii, 525. 4 F i g. Liniştire a nervilor sau a unei stări de spirit; destindere. Bălcescu îl priveşte cu ochi strălucitori . . . , căci violenţa lui e, în această creştere uimitoare, alternată cu clipe de relaxare. Camil Petrescu, o. ii, 619. Firul central al povestirii este adesea întrerupt de episoade suplimentare . . . , ceea ce dă romanului aspectul unei rapsodii întocmite ... şi spre relaxarea cititorului, a cărui atenţie se mai odihneşte, ll 1955, 130. + Scădere din intensitate a tensiunii dramatice. Acţiunea in muzică se creează prin înlănţuirea sunetelor, prin raportul, prin tensiunile şi relaxările repetate şi de diferite grade, m 1961, nr. 1, 42. 2. Scădere a tensiunilor interne dintr-un corp, deformaţia lui rămlnînd constantă. Cf. relaxa (2). dl. 3. Proces prin care un sistem fizic scos dintr-o stare de echilibru termodinamic, electric etc., revine liber şi relativ lent la vechea stare sau la o nouă stare de echilibru; relaxaţie. Cf. der. — Pl.: relaxări. — V. relaxa. RELAXAT, -Ă adj. (Despre corpurile elastice, în special despre muşchii corpului) Destins. Cf. Alexi, w. Fenomenul presupune o articulare a lui ,,i" cu organele oarecum relaxate, ca atunci cînd dăm un răspuns în silă, fără convingere sau neglijent. Iordan, stil. 38. Pe faţa ei îmbătrînilă, în trăsăturile relaxate de somn, se citea o adîncilă îngrijorare. s august 1960, 11. + F i g. Degajat, lejer. Ţinuta lor .. . este excesiv de liberă şi de relaxată penlu nişte ofiţeri de marină, t decembrie 1962, 53. — Pl.: relaxaţi, -te. — V. relaxa. RELAXAŢIE s. f. Relaxare. Cf. Barcianu. — Pl.: relaxaţii. — Şi: (învechit) relaxaţiune s. f. Barcianu. — Din fr. relaxation. RELAXAŢI tlTVE s. f. v. relaxaţie. RELĂCIUNE s. f. v. relaţie. RfîLEA adv. (Regional; In loc. adv.) De-a-(n) relea = pe nimic, pe gratis, în zadar, degeaba (Crişcior— Hunedoara). Cf. Paşca, gl. Nu lucru eu de-a-n relea la nime. id. ib. — De la rău. RELEGA1 vb. I. Tranz. 1. (Livresc) A izgoni; a surghiuni, a exila, a expulza. Napoleon cel mare . . . fusese relegat un timp în această insulă. Codru-Drăgu-şanu, c. 148. Sultanul. . . îl relegă în mahalaua geno-veză a Constantinopolei. Xenopol, i. r. iv, 251, cf. Gheţie, r. m. Barcianu, Alexi, w. <0> Fig. Levante devine figura din primul plan al poemei şi Calavrgta este relegată tocmai în cel de al treilea. Macedonski, o. iv, 73. Stai . . . cu mîinele pe pept, în catacombele tnste, unde creştinismul le-a relegat. Anghel-Iosif, c. l. 217. 2. (Rar) A plasa, a aşeza. Puţine specii ce aparţin în clasa aceasta au florile unisexuate; însă, prin totalul celorlalte caractere, urmez să fie relegate aici. Grecescu, fl. 7. — Prez. ind.: releg. — Din fr. retâguer, lat. relegare. RELEGA2 vb. 1. Tranz. (învechit) A relua. (Refl. p a s.) Aşa se suscepu în acest protocol şi se releagă la dieta proximă. Bariţiu, p. a. iii, 76. — Prez. ind.: releg. — Din lat. relegere. RELEGÂRE s. f. (Livresc) Acţiunea de a relega1 şi reziliatul ei; izgonire; surghiunire expulzare; rele-gaţie. Cf Barcianu, Alexi, w. — Pl.: relegări. — V. relega1. RELEGAţIE s. f. (Livresc) Relegare. Cf. Barcianu. Mişcările de la 1848 se sfîrşiseră eu o scrie de relegaţiimi. Călinescu, e. 68, cf. dn2. — Pl.: relegaţii. — Şi: relega liuiie s. f. — Din fr. relegation, lat. relegatio, -emis. RELEGAŢItilVE s. f. v. relega ţie. RELEGE s. f. v. religie. RELtâU s. n. 1. înlocuire a cailor (in cursul unui drum), a cîinilor (în timpul vînătorii) sau a ştafetelor (în timpul unei curse); locul unde se face schimbul; animalul sau ştafeta de schimb. De ce nu trimiteţi şi acum ştafete şi nu ţineţi releuri poştale? Maiorescu, d. i, 472, cf. Alexi, w. 2. Dispozitiv sau aparat care realizează anumite comenzi (comutarea unui anumit circuit etc.) atunci cînd variază o mărime caracteristică. Cf. ltr. 3. Instalaţie intermediară a unui lanţ de transmisiune, prin care parametrii mesajului, atenuaţi sau deformaţi pe parcursul lanţului, se readuc la valoarea iniţială. Cf. dl, dm. — Pl.: relee şi releuri. — Din fr. relais. RELEVA vb. I. 1. Tranz. A scoate in evidenţă, a face să se observe, a reliefa, a sublinia, a remarca. Nu putem vorbi dc acest curios incident fără a releva circumstanţcle lui atenuante. Maiorescu, d. i, 23. Eu crez că asta trebuie relevat. Caragiale, o. iii, 12. Relevăm însă aci o dificultate. Vlahuţă, o. a. ii, 215, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Ar mai fi în sfîrşit de relevat unele particularităţi dialectale, bul, com. ist. ii, 148. Relev această coincidenţă, pentru că, atunci cînd aceeaşi idee le vine la doi oameni, ea are sorţi să fie adevărată, oricit de curioasă ar părea. Ibrăileanu, s.l. 5. Răscoalele ţărăneşti din 1907 ne-au relevat un scriitor în d. Virgil Arion. Lovinescu, c. v, 192. Pentru a termina discuţia despre flexiunea verbală, voi mai releva cîteva fapte. Iordan, stil. 167. Discuţiile au relevai însă şi o serie de lipsuri ale filmului. Contemp. 1953, nr. 350, 4/6. Rînduirea proverbelor după sens relevă la Anton Pann o artă subtilă, v. rom. noiembrie 1954, 147. Ştia să povestească interesant, relevînd amănunte expresive, s ianuarie 1961, 13 <$> Refl. Părea în adevăr o fiinlă nouă, ce pe fiecare zi şi pc fiecare minut se releva bărbatului său. D. Zamfirescu, i, 92. 4- (Rar) A băga de seamă, a observa. Da! zise tînărul, făcîndu-se a nu releva nici o posibilă ironie. Călinescu, s. 19. 4" Refl. A se dovedi, a se manifesta ca . . ., a se dezvălui. Femei care se credeau de lume s-au relevat neguslorese aprige. Călinescu, s. 40. Caracterul de sistem al limbii se relevă, între altele, atunci cînd încercăm să ne însuşim structura gramaticală a unei limbi străine. Macrea, f. 18. 4. A pune în discuţie, a ridica. (Refl. pas.) Am avut onoare să subscriu o petiţie, care s-a relevat în această Cameră. Maiorescu, d. ii, 139. 2. Intranz. (Rar) A ţine de ceva, a depinde; a proveni din . . . Există o subtirime a taliei . . . specifică fetiţelor; dar exisă şi o subţirime specifică slăbiciunii . . . Subţirimea actriţei noastre relevă simultan din ambele surse, alas 18 vii 1937, 14/4. Aceste tăceri expresive sînt peisagii fizionomice mute care relevă esenţialmente de arta cinematografului, ib. 25 vii 1937, 14/4. 3660 relevant - 306 - RELIEF — Prez. ind.-.reliv. — Şi: relievâ vb. I. Ibrăileanu s. 7, Iordan, l. s. a. 482. — Din fr. relever. — Relieva, prin apropiere de reliefa. RELEVÂNT, -Ă adj. Care relevă (1), care scoate In evidenţă, care remarcă ceva; remarcabil. Cf. Alexi, w. în cazul propoziţiei completive, conjuncţia esle mai puţin relevantă pentru înţelegerea frazei decîl în cazul circumstanţialelor, ist. l. rom. i, 299. <$* (Adverbial) Nil lipsesc nici informaţii statistice şt economice sau descrieri perfect sociologice, dar ele sînt articulate tn situaţii dramatice . . ., sau purtate de oameni vii şi care le întrupează relevant. Contemp. 1948, nr. 108,11/5. + (Lingv.) Distinctiv. în majoritatea limbilor romanice însă, accentul este mobil şi relevant. Rosetti, i. l. r. i, 59. — Pl.: relevanţi, -te. — Din fr. relevant. RELEVĂNŢĂ s. f. (Rar) însemnătate, semnificaţie. Sub forma sa negativă eroarea de fapt capătă relevanţă juridică, con. pen. r. p. r. 177. — Pl.: relevanţe. — De la releva. RELEVĂRE s. f. Acţiunea de a releva (1) şi rezultatul ei; punere In evidenţă, reliefare; (rar) relevaţie. O asemene idee esle . . . relevarea simţului de nemurire. Russo, s. 187. Poetul nu poate întrebuinţa asemenea verbe şi substantive goale, ci este silit a le îmbrăca, a le împrospăta in partea lor sensibilă piin anume relevare a ei. Maiorescu, cr. i, 20, cf. Alexi, w. Arată dimpotrivă că mizeria curmă relevarea posibilei genialităţi. Contemp. 1948, nr. 111, 8/1. — Pl.: relevări. — V. releva. RELEVAŢIE s. f. (Rar) Relevare, dn2. — Din germ. Relevatlon. RELEVfiU s. n. Figură care redă, la o scară indicată, dispoziţia de plan, o secţiune sau un detaliu dintr-o construcţie arhitecturală sau dintr-un ansamblu urbanistic; operaţie de măsurare şi de desenare la scară a elementelor unei construcţii, ale unui ansamblu de construcţii etc.; desen, schiţă în care sînt reprezentate la scară aceste elemente. A trebuit a se curăţi toate părţile deteriorate, după ce mai întîi s-a făcut releveul exact. mon. ist. ii, 69. cf. mdt, dn2. — Pl.: relevee şi releveuri (dn2). — Din fr. relevă. RELEVM15NT s. n. (Nav.) Unghi lormat de o direcţie de referinţă şi direcţia unui punct oarecare, reprezentat printr-un astru ori printr-un obiect terestru sau de pe mare. Cf. l. rom. 1966, nr. 3, 301, 303, dn2. — Pl.: relevmente. — Din fr. relevement. RELlCHIE s. f. v. relicvă. RELÎCT, -Ă adj. Care a rămas, care s-a păstrat, care s-a menţinut din trecut. Cf. mg i, 143. •£> Specie relîctă = specie actuală de plante sau de animale, rămăşiţă a unei faune sau a unei flore dispărute, cunoscută lntr-o formă identică sau abia schimbată din timpuri geologice trecute, der. + (Substantivat, m. şi f.) Rămăşiţă, vestigiu. Dacă adultul face şi gestul arătător cînd zice „păpuşa aceasta“ ..., e o rămăşiţa din graiul său copilăresc sau o relictă din vremea cînd omul se găsea pe o treaptă culturală primitivă. Puşcariu, l. r. i, 117, cf. 312. O categorie de relict sînt dialectele şi în orînduirea socialistă, cl 1956, 93. — Pl.: relicte. — Din lat., relictus, -a, -um. RELICVÂR1U s. n. Cutie avlnd forme variate, executată din materiale preţioase şi folosită pentru păstrarea rămăşiţelor din trupul unui sflnt sau a unor obiecte ale acestuia, der. — Pl.: relicvarii. — Din fr. reliquaire. REIJCVÂT s. n. Rest de datorie după reglarea unui cont. Cf. Şăineanu. Creditorii ce nu se opun şi cari se prezintă, după lămurirea socotelilor şi plata reliquatelor, nu au recurs decît în contra legatarilor. Hamangiu, c. c. 173, cf. Alexi, w. — Pl.: relicvate. —- Scris şi: reliquat. — Din fr. reliquat. RELICVĂ s. f. 1. (Mai ales la pl.) Moaşte. Relic-viile — moaştele— sîntei au stat . . . cltva timp la Tîrnova, apoi fură strămutate la Belgrad (a. 1829). Uricariul, xiv, 296. [Biserică] unde au stătut piste un vec relicviile (moaştele) Sft. Ioan Noul. ar (1 829), 1402/24. Oasele eroului nostru . . . le împărfîră nobilii Transilvaniei ca nişte relicve, cr (1848), 183/4, cf. Stamati, d., Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Iosif [al II-lca] interzice veneraţia relicvelor. Blaga, g. 116. 2. Obiect rămas din trecut şi păstrat (cu veneraţie) ca amintire. V. vestigiu. Patriarhul îi trimite o sabie sfinţită şi relicvii prin arhiepiscopul de Corint. Asachi, s. l. ii, 24. Căsuţă . . ., fără a fi împodobită cu statui, statuete şi relicvii de cîte două mii de ani. Codru-Drăguşanu, c. 41. Besericula . . . făcută de Alexandru cel Bun . . . stă pe lîngă ele ca osfîntă rclicvie. Negruzzi, s. i, 214. Ce rană dureroasă aveam să-i scormonesc cu aceste relicve ale mortului, pe care i le aduceam în buzunarul meu! C. Petrescu, s. 162. Scrisoarea la vine de la o mănăstire, şi-n adevăr are o înfăţişare de relicvic: închisă într-un plic îngălbenii şi ros de vreme. Sadoveanu, o. vi, 340. Relicvele, cele mai multe sepulcrale, din fostul centru roman, arată un nivel artistic superior. Călinescu, c. o. 160. Moldova cea veche, cu monumente şi relicve legendare, renaşte sub lumina acestei zile. v. rom. februarie 1964, 80. (Ironic) O îngrămădire de de cioburi, seînduri şi velinţe . . , alcătuind . . . relicvele „succesiunii". Klopştock, f. 59. <$> F i g. Am norocirea a-mi avea bătrînul meu, pre care . . . l-am găsit de la părinţi . . ., relicvie preţuoasă pre care n-aş schimba-o pe cea mai scumpă anttcuitate. Negruzzi, s. i, 301. Bietul bătrîn, . . . biata relicvă pesle a cărei ochi anii îşi lăsase paianjenitele cortine, apărea, adus ca un specimen rar de longevitate. Anghel, pr. 62. — Pl.: relicve. — Şi: (învechit) rclicvie (pl. relicvii), relichie (Scriban, d.) s. f. — Din lat. reliquiae, lat. med. reliquia, fr. reliques. RELÎCVIE s. f. v. relicvă. RELIEF s. n. 1. Sculptură In care formele se desprind uşor de pe un fond plan cu care fac corp comun (v. basorelief, altorelief); ridicătură, proeminenţă pe o suprafaţă. La amîndouă părţile ei împodobite cu statuie, cu reliefuri, ar (1829), 1442/24, cf. Stamati, d. în această versiune nu esle văzul Bachus pre nici un relief, pre nici o pictură cunoscută pînă astăzi. Bolliac, o. 268. Zice că s-ar fi aflai ,,un trofeu, ca un candelabru, iară de argint, cu felurite relievuri înaurite". Odobescu, s. ii, 186, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Aurul avea nuanţe verzui, vechi: reliefurile puţin tocite. C. Petrescu, a. 325. Profesorul a cumpărat două reliefuri, despre care zicea că vor sta foarte bine în biblioteca sa. Vlasiu, d. 114. <}• Loc. adj. şi adv. în relief = ieşit în afară dintr-un plan, proeminent. Litere în reliev. ar (1830), 376V48. Tabloane în reliev. Calendar (1855), 53/27. Un fel dc salon pătrat, spoit cu var şi în mijlocul tavanului cu un cerc de flori arăbeşte, tot de var, lucrate tn relief. Filimon, o. i, 178. Vasele mari, de aur sau de argint, poartă pe marginile lor, în relief, oameni şi cai în mişcare, excelente realizări de artă. .Stancu, u.r.s.s. 122. în arhitectura contemporană, lipsită de ornamentaţii tn relief, policromia aduce cu sine vioiciune şi dinamism, v. rom. septembrie 1963, 181. <$■ Expr. A ieşi (sau a scoate, a pune, 3673 RELIEFA - 307 - RELIGIE a reieşi1) in relief = a (se) evidenţia, a (se) remarca, a (se) sublinia, a (se) releva. Cele importante să reiasă în reliev, pr primul plan, cele secundarie să se umbrească pe planul ni duoilea. IIasuiîu, i. v. x. Subiecţii nu reiese destul în relief pe fondul clarobscur al şcoalei germane. Macedonski, o. iv, 71. Clasicii marxismului au scos cu putere în relief faptul pieiriî vechiului şi naşterea necesară a noului ca lege a dezvoltării în natură şi societate. Contemp. 1953, nr. 360 2/5. Problema este prezentată sintetic, cu punerea în reliefa trăsăturilor caracteristice ale obştii. Panaitescu, o. ţ. 5. + Formă, contur. Lucrurile din realitatea imediată căpătau relief. Barbu, i>. 258. + Fig. Strălucire, forţă; plasticitate. Pantaloni de o albeaţă strălucitoare, călţăminte splendide europeneşti dau un reliev avantagelor persoanei sale. cr (1848), 141/27. In poezia noastră . . . versul lui Eminescu se detaşează într-un relief izbitor. Vlahuţă, o a. i, 247. Şi cîteodată această delicatcţă şi acest adevăr• se arată cu atîla relief într-un singur vers! Gherea, st. cr. iii, 247, cf. Şăineanu. Voi povesti o întîmplare ce o rezumă [atmosfera] printr-un relief puternic. Lovinescu, m. 48. M-am apucat cu tot dinadinsul să consolidez inspiraţia colegului şi să-i dan rezistenţă şi relief. Galaction, a. 93. Traducerile fără relief ale lui Aristia, Costache Caragiale le declama cu ifos şi patos. Sadoveanu, e. 69. Relieful este al doilea efect obţinui prin metaforă. Vianu, m. 63. Trăsăturile de caracter ale personagiului pozitiv trebuie să aibă relief. Contemp. 1953, nr. 344, 3/5. După lectura primei propoziţii, construcţia folosită de autor încă nu capătă relief, ci. 1957, 232. Figura . . . bătrînei Bălan cîştigă relief printr-un gest simplu ce dezvăluie un luminos orizont moral, s august 1962, 43. Calitatea esenţială a frazei Ini Creangă este relieful. L. rom. 1965, nr. 4, 454. 2. Conformaţie a suprafeţei terestre. Cf. Barcianu, Alexi, w. Salul întreg şi jumătate din hotar se întindeau în faţa tor ca o hartă mare cu reliefuri în culori. Rebreanu , i. 67. Mă uitam tn zarea capricios tăiată de relieful munţilor. Galaction, o. 344. Imaginat în perspectivă panoramică, monumentalul relief al Ardealului este obiectul unei amplificări retorice. Vianu, a. p. 41. Copacii însă uită de flori şi relief, In ceaţa-nlinsă, sură, din spaţiu. Arghezi, vers. 86. In toate lucrările menţionate, el a căutat să mregislreze cît mai exact formele de relief, mg i, 19. Zona subcarpatică face tranziţie, ca structură şi relief, spre regiunile din faţa munţilor. Geologia, 115, cf. 38. 3. Modelaj al volumelor obţinut prin valoraţie în pictură şi grafică. Problema reliefului, mişcării şi a pe-isagiului ... a constituit principalul obiect de cercetare al pictorilor florentini. Oţetea, r. 283. — Pronunţat; -li-ef. — PL: reliefuri. — Şi: (învechit) relicv s. n. — Din fr. relief. — Reliev < it. rclievo. RELIEFA vb. I. Tranz. 1. A lucra în relief (1) (un ornament sculptural, o gravură etc.). Scotea la lumină o brichetă cu măiestrie alcătuită . . . dintr-o medalie comemoralivă. De o parte era reliefat Cuza Vodă, de cealaltă, Mîhail Kogălniceanu. Sadoveanu, o. ix, 426. 2. A scoate în evidenţă, a pune in lumină; a sublinia, a accentua, a releva (!)• Sub lumina . . . crudă [a soarelui] oamenii şi lucrările răsar ca nişte schiţe cu apă tare, reliefate de un puternic maestru cu mîna sigură, cu de-semnul hotărît. Petică, o. 279. Regizorii reliefează . . . semnificaţia socială, fără însă să se îndepărteze de adevăratul fond istoric al piesei. Sahia, u. r. s. s., 149. Capete, aprinse de glorie, mişunau într-o învălmăşeală căldă şi moale, reliefînd, asimetric, . . . întrecerea. Klop-ştock, F. 104. Inesmnăiile de faţă vor încerca totuşi să-şi găsească poteca lor prin stufişul unei gîndiri atît de exuberante, reliefînd cîteva din motivele ei tipice. Vianu, a. p. 163. Exagerarea ... ar fi putut reliefa imaginea, v. rom. ianuarie 1954, 167. Am considerat necesar să reliefăm cîl mai mult particularităţile lexicale. fdi, 199. Nu pot rezista ispitei de a reliefa cîteva intuiţii surprinzătoare ale unor valori, s iulie 1960, 31. După cum au reliefat toţi scriitorii realişti ai secolului al XIX-lea şi al XX-lea, loemai setea de avere şi de putere generate dc relaţiile de exploatare dezumanizează omul. cf 1962, nr. 1, 13. Pe toţi ne preocupă să reliefăm ceea ce este esenţial în lucrarea dramatică, t noiembrie 1962, 7. <0> R e f I. p a s. Pentru că acelea care au scris poeziile din paginile antologiei sînl femei, toate trăsăturile epocii contemporane se reliefează parcă mai puternic, mai viu. s mai 1960, 88. — Pronunţat: -li-c-, — Prez. ind.: reliefez. — V. relief. RELlEFAlVT, -A adj. (Rar) Evident, pregnant. Lipsea acestei cărţi diversitatea infinită de atitudini, subtil dozate . . ., care dă unei cărţi . . . impresia reliefanlă a marilor creaţiuni. Teodoreanu, m. ii, 361. — Pronunţat: -li-e-, — Pl.: reliefanţi, -te. — De la reliefa. RELIEFARE s. f. Acţiunea de a reliefa (2) şi rezultatul ei; evidenţiere, subliniere, accentuare, relevare. Reliefarea şi delimitarea individualităţii. Ibrăileanu, s. I.. 36. Reliefarea sonorităţilor iernii, prin asociere cu acele ale unor vreascuri uscale, menţine imaginaţia scriitorului într-o arie puţin întinsă. Vianu, a. p. 246. „Revista matematică şi fizică" . . . aduce o contribuţie importantă la .. . reliefarea legăturii indestructibile ce există între matematică şi fizică. Contemp. 1954, nr. 386, 5/1. In genere sînt piese de o mare concentrare dramatică, cu un dialog de un pronunţat rol funcţional în relifarea lumii lăuntrice a personajelor. s iunie 1960, 63. Reliefarea expresiei în partida solistică. m 1962, nr. 4, 36. — Pronunţat: -li-e-. — Pl.: reliefări. — V. reliefa. RELIEFAT, -A adj. Ieşit în relief (1); proeminent Filip, masiv, cu muşchii reliefaţi puternic, îşi trecu acru mîneca bluzii peste obrajti asudaţi. Sahia, n. 30. + F i g. Scos în evidenţă, pus în lumină; subliniat, accentuat, conturat. Numai artistul vede aşa de clar, aşa de reliefate liniile holărîtoare. Gherea, st. cr. iii, 139. Stratificarea socială era mult mai reliefată şi mai diferenţială. Blaga, g. 32. Un fapt mai reliefat sau mai caracteristic este ridicai la rangul de explicaţie generală. Ralea, s. t. ii, 11. — Pronunţat: -lî-e-, — PJ.: reliefaţi, -ic. — V. reliefa. REIJEV s. n. v. relief. RELIEVA vb. I v. releva. RELÎGHIE s. f. v. religie. RELIGHION s. n. v. religie. ItELIGIIlOS, -OÂSĂ adj. v. religios. RELIGHIOSITAtE s. r. v. religiozitate. RELÎGIE s. f. 1. Formă a conştiinţei sociale care se caracterizează prin credinţa în fiinţe sau forţe supranaturale, prin oficierea unui cult şi prin existenţa bisericii sau a altor instituţii şi organizaţii corespunzătoare; confesiune, credinţă. Relighia adecă credinţa. Începuturi, 22. Dacă se va întîmpla vreo întîmplare grea în lucrul religiei . . ., va fi datoriu a întreba despre acel lucru şi pe preacinstitul domnul episcopul pravoslavnic unguresc. Şincai, iir. iii, 40/20. Religia cea catolicească. Maior i. b. 117. Şi doară să facă o relighie noao, au adaus aceste din capul său. Budai-Deleanu, ţ. 325, cf. drlu, lb. Religia cea stăpinitoare. Calendariu Buda (1816), 60/14. Religia (credinţa) domnitoare aci [în Portugalia] este catolică, cr 1829, 1512/9. El mi-au zis că să duce pentru ca să facă datoriile relighiei sale. Kogălniceanu, s. 43. Ea căuta să afle în sînul religiunei o mîmgîiere şi 3684 RELIGIONAR - 308 - RELIGIOZITATE un agiutoriu la pătimirile sale. Asachi, s. l. ii, 16. Pe la anul 865, bulgarii, popor fine:, prin românii din Dacia nouă priimesc religia creştină. Bălcescu, m. v. 7. Misiunea lor era religia a o face cunoscută poporului. cr (1848), 82/8. Începu a sili pre străini şi pre catolici a-şi lepăda relegea. Negruzzi, s. i, 144, cf. 145, 242. A voastre suvenire, ce s!nt ni le-aţi păstrai, Sînt limba şi relegea. Mureşanu, p. 54/15. Eu cunoşteam a voastră schimbare de relege. I. Negruzzi, s. vi, 518. Să frecvente şcoala acelei religiuni cu care se vor fi unit. Bariţiu, p.a. 1,187, cf. Heliade, o. ii, 14. In Asia, leagănul ome-nirci, se naşte civilizaţia, adică: ocîrmuirea politică, limba, religia, artele şi ştiinţele. Russo, s. 51. Religia, dar, uni mai multe popoare. Bolintineanu, o. 310. Biciuia şi dărîma toi ce i se părea vredinc de cîrleală şi de dojană tn religia, in politica, in instiluliunile şi în năravurile tăriei sale. Odobescu, s. i, 47. Religia-o frază dc dtnşii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug. Eminescu, o. i, 59. Politică, religie, moarte, cîntec ... nimic nu era străin de mintea lui. Vlahuţă, o. a. ii, 98. Voim să vorbim de înrîurirea religiei asupra artei din veacul de mijloc. Gherea, st. cr. ii, 127, cf. ddrf. La cei vechi nu s-a văzul niciodată religia în luptă cu statul, un fenomen care însoţeşte mai în tot decursul său istoria popoarelor de astăzi. Xenopol, i. r. i, 64. cf. Barcianu, Alexi, w. Are să creeze o religie nouă. C. Petrescu, î. ii, 109. Religia cu îngustele ei canoane i-a împiedicat pe ţărani să dea forma figurii umane în materie. Vlasiu, d. 388. Religia e o suprastructură, un rezultai al unei structuri economice. Ralea, s. t. iii, 144. Iubite moşule, are şi religia rostul ei. Călinescu, f.. o. ii, 215.0 latură principală a procesului dc formare şi dezvoltare în mase a conştiinţei socialiste o formează eliberarea treptată a oamenilor muncii de sub influenţa religiei, eliberarea de superstiţii şi misticism, cf 1961, nr. 1,15. 4- Disciplină care, în vechiul sistem de organizare a învăţămîn-tului, se preda în şcoli, avînd ca scop instruirea şi educarea elevilor în spiritul credinţei propagate de biserică. Obiecturile învăţate acolo sînt relighia, grămatica rusască, literatura şi loghica. ar (1829), 142V10. îmi irece clară pe dinaintea ochilor figura părintelui Catiheiu, profesorul nostru de religie. Vlahuţă, o. a. i, 243. Cu Her-delea făcuse Belciug o înţelegere să-şi adune într-o singură după-amiază toate orele de religie. Rebreanu, i, 374. La sfîrşit veni rîndul preotului, cu religia. Copiii, învioraţi, răspundeau limpede şi cu glas tare. id. ib. 410. 2. Fig. Crez, cult; lucru sfînt, sacru, scump. Tineretul . . . [era] admirator al altei religii literare şi al altor zei. Sadoveanu, e. 60. Credinţa în această comunitate europeană constituie o religie pentru umanişti. Oţetea, r. 244. Creştinismul lui Arghezi a coborîi la sursele sale primitive pentru a redeveni religia nedreptăţilor şi deposedaţilor lumii. v. rom. februarie 1957,174. Scrisul era Ia Caragiale o religiune. Arghezi, t. c. 56. (Glumeţ) Cum îndrăzneşte un om cu o mie ori două de lei pe lună, dacă nu şi mai puţin, să-şi facă o religie din pantaloni şi din cravate? Galaction, a. 426. — Pl.; religii. — Şi: (învechit) relighie, religii'me (pl. religiuni), relege s. f., rcllgliion (pl. rclighioane lb) s. n. — Din lat. religio, -onis, germ. Religion, fr. religion. RELIGIONAR, -Ă adj. (învechit) Religios, bisericesc. Acel proiect . . . voieşte să răstoarne toate legile religionarie ale ţării. Bariţiu, p. a. i, 347, cf. Barcianu. Văzură mulţi o tindinţă ascunsă în privinţa secularizării treptate a fondului religionariu. Sbiera, f. s. 223, cf. Alexi, w., cade, Scriban, d. — Pronunţat: -gi-o-, — Pl.: religionari, -e. — Şi: religionâriu, -ie (pl., rar, f. religionarie). — Din lat. religionarius, -a, -iun, fr. religionnaire. RELIGIONÂRIU, -IE adj. v. rellgionar. RELIGldS, -OÂSĂ adj. Care ţine de religie (lţ, care se referă la religie; (rar) religionar, (învechit) religionariu. V. b i s e r i c e s c. Să se fină un judeţ relighios presle dtnşii. Petrovici, p. 207. întru relighioase şi poli-ticeşti învăţături. Leon Asachi, b. [prefaţă] 12/6. întru crederea ce avem în d-ta, Vasilie Fabiean, despre relighioase şi morale cugetări . . . , te orănduim profesor acestei gimnazte (a. 1828). Uricariul, vii, 173. Acestea toate s-au zis ca nu cumva cei mai mulţi din catolici, slăpîniţi de păreri şi pre judecăţi religioase, să a jungă într-o mare covîrşire. cr (1829), 541/14. Sosirea acestui agililor religios au aţîţal învăpăierea ortodoxilor. Asachi, s. l. ii, 24. Scriitori însemnaţi din toată Europa începură prin tipar a trezi opinia publică şi a deştepta zelul cruciatelor religioase împotriva barbariei păgîne. Bălcescu, m. v. 35. Avea ... un fel de ură pentru oricare purta un vestmînt religios, cr (1848), 30V64, cf. Polizu. Smărăndiţa începu cu stareţa o convorbire religioasă din care nu înţelesei nimic. Bolintineanu, o. 347, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Din „irozii" de Crăciun el a făcut un fel de. teatru religios, cu costume, cu cîntece şi cu dialoguri. Rebreanu, i. 67. Dacă aş putea scrie ceva în noaptea asta, ar fi o filosofie religioasă cu cîntec de biserică. Bacovia, o. 228. Pe lîngă oarecare dihonii politice, mai adaogă pc cele religioase, fiecare avîndu-şi biserică şi adunare deosebită. Sadoveanu, o. x. 384. Pînă dăunăzi, viaţa civilă a fost intim legată de viaţa religioasă monastică. Arghezi, b. 91. Cînd văzu că studentul nn se arată deloc încînlat de ideea convertirii la creştinism, Aurica crezu că e mai bine să se înlăture problema religioasă. Călinescu, e. o. ii, 256. <0* Slujbă religioasă = cult care se oficiază în biserică pentru preamărirea lui Dumnezeu; serviciu divin. Clopotele de la biserici sunau sfîrşitul slujbei religioase. Sadoveanu, o. xi, 483. Nu era slujbă religioasă, ci un fel de concert public religios. Călinescu, s. 428. + Bisericos, evlavios, cucernic. Mumă-sa . . . sc înţepa că e şi religioasă pe lîngă altele, cr (1848), 292/46, cf. Stamati, d. Acesta fu de ajuns ca să gonească din inima mea religioasele impresiuni de mai nainte. Filimon, o. i, 309. Poate că dispoziţiimile compatrioţilor noştri vor lua un avînt mai religios. Alecsandri, s. 16. O revistă redactată de un om religios nu va tipări . . . vreo poezie în care se înjură religia. Gherea, st. cr. i, 313, cf. Şăineanu, d. u. Fără a fi religioşi, unii părinţi îşi marchează pe toată viaţa copilul, impunîndu-i un nume care simbolizează concepţiile lor politice, filozofice. Graur, n. p. 21. <£> Fig. Sufletul meu cuprins de religioasa groază a tăcerii .... a trecui pe nesimţite de la chinuri la pace. Marcovici, c. 102/4. Religiosul sunet curmînd astă tăcere, în aer se răvarsă din turnul goticesc. Heliade, o. i, 75. Auditoriul se alcătuia mai ales din dame bătrîne, mume a băieţilor care ascultau într-o religioasă tăcere. Negruzzi, s. i, 5. Numai religioasa a candelei lumină . . . Luceşte înaintea icoanei. Alexandrescu, o. i, 92. O linişte religioasă domnea peste întinderea imensă. Vlahuţă, s. a. ii, 119. Firea întreagă părea că se află înlr-o religioasă aşteptare. Hogaş, dr. i, 3. Iată pentru ce pomenirea lui Caragiale nu poate fi făcută cu liniştea deplină şi religioasă cuvenită unui recviem. Galaction, a. 272. Fumară cu ţoală atenţia încordată la plăcerea fumului sorbii pînă în adîncul plămînilor, cu o gravitale religioasă. C. Petrescu, î. ii, 12. Peste grădini, plutea o pace religioasă. Sadoveanu, o. viii, 288. Cortina se coborî încet într-o tăcere religioasă. Călinescu, s. 805. într-o religioasă ascultare se dădu cetire apelului nominal, s martie 1960, 35. + (Substantivat; rar) Călugăr. Religiosul ce-l însoţise ... fu mijlocitor între dînsul şi autoritate, cr (1848), 41/78. Ai uitat că religioşii, înainte de toate, sînt şi ei oameni? Filimon, o. i, 312. — Pronunţat: -gi-os. — Pl.: religioşi, -oase. —- Şi: (învechit) relighios, -oăsă adj. — După lat. religiosus, -a, -um, fr. religieux, germ. religios. RELIGIOZITATE s. f. Sentiment religios profund, 4 evlavie, cucernicie, pietate. Cf. I. Ionescu, v. 3. El esle vrednic de însemnat prin patriotismul şi religiozitatea sa (a. 1851). Uricariul, V, 147/17. Un singur lucru au popoarăle toi dreptul să pretindă în interesul religiosităţii de la clerul superior. Bariţiu, p. a. i, 352, cf. Polizu. De atunci încoace, mai mult din patriotism decit din reli- 3688 RELIGIUNE - 309 - RELUARE giozitatc,sînlul cel cu diploma de naţional deveni obiectul celei mai înfocate vcneraţiuni din partea moldovenilor. HASDEU, I. V. 35, cf. DDRF, ŞĂINEANU, ALEXI, W. Pro-ţeatantismul ... a dat loc la secte în care s-au refugiat cugetarea şi religiosilatea independentă. Oţetea, r. 324. Poezfa lui e plină de reflexe romantice, mergînd de la religiozitatea lamartiniană pînă la evocările decorative. Varlaam — Sadoveanu, 219. + Fi g. Atenţie mare; reculegere. Ascultă cu religiozitate, admiraţie şi respect, un om care putea să vorbească atît de mult, repede şi savant. C- Petrescu, î. ii, 114. Aşternu un prea frumos răvaş pe care Victoria îi ascultă cu religiozitate. Sadoveanu, o. x, 534. Femeile ascultară pe Titi cu religiozitate. Călinescu, e. o. ii, 247. -♦'Fig- Stricteţe, rigurozitate, sfinţenie. Păzesc cu religiozitate preceptul lui Martin Luthcr. Negruzzi, s. i, 317. Urmam cu religiozitate miile de observaţiuni şi experienţe . . . [ale lui] Uumboldt. Ghica, ap. cade. D. Iancu Văcărescu, pe lîngă cadenţa cea veche a poporului român păzită cu religiositate în versurile sale, a însoţit şi luxul rimei întru toată eleganţa şi curăţenia ei. Odobescu, s. i, 244. La cursurile universitare, şi îndeosebi la seminare, venea cu religiozitate. Călinescu, c. o. 23. — Pronunţat: -gi-o-, — Scris '-i: religiositate. — Şi: (Învechit) reliyhlnsitntc s. f. man. înv. 146/25, ic. lum. (1841), 721/15. — Din fr- religioşi te, germ. Religioşi tăt. RELIGHJNE s. f. v. religie. RELOCAŢ1UNE s. f. (Jur.; ieşit (lin uz) Reînchidere. Locatarul nu poate opune relocaţiunea tăcută. Ha-mangiu, c. c. 368. Ne-a scăzut chiria . . . fără . . . denunţarea contractului, dar cu o ... perpetuă . . ., tacită rdocatiunc şi cu o chirie înnumărală la întîmplare. Kloi1-ştock, f. 78. — PL: relocajîuni. — Şi: rcloeaţic s. f. Alexi, w. — Din fr. rclocation. RELOCAŢIE s. f. v. reloeaţiune. REL ON s. n. Fibră sintetică folosită la fabricarea ţesăturilor, a tricotajelor etc. După un şir lung şi complicai de transformări chimice se obţine din petrol un fir moale şi fin — relonul. Scînteia, 1960, nr. 4 849. Pentru creşterea producţiei de fibre şi fire sintetice se va dubla capacitatea fabricii de relon. ib. nr. 4 837, cf. l. rom. 1962, 391. Vor fi introduse în fabricarea maşinilor agricole . . . discuri din relon pentru maşina de semănat porumb. Scînteia, 1963, nr. 5 791. — După nailon, cu iniţiala de. la România. RELONÎST, -A s. m. şi f. Persoană care lucrează la fabrica de relon. La Săoineşti este cetatca relonuluî . . . dar oraşul relonişiilor este ... la Piatra Neamţ. Scînteia, 1960, nr. 4 991, cf. l. rom. 1962, 391, 397. — PL: relonişli, -sic. — Relon + silf. -ist. RELUA vb. I. T r a n z. 1. A lua din nou un obiect în mînă. Cf. ddrp, Şăineanu, Babcianu, Alexi, vv. Se trînleşle din nou în chaise-longue, îşi reia cartea şi e gala să se cufunde din nou în tăcere. Sebastian, t. 57. Tremura, ghemuită în părete, cu ochii la Dănuţ, pe cînd domnul dc jos îşi relua monoclul. Teodoreanu, m. ii, 19. Ridică din umeri, reia hîrtiile. H. Lovinescu, t. 328. + A lua îndărăt, a lua înapoi. Reia-mi al nemuririi nimb Şi focul din privire. Eminescu, o. i, 177, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, -w. A venit să-mi spuie că-şi reia odaia. Bassarabescu, v. 130. Să reluăm grozava putere Pe care-am împrumutat-o fiinţelor trecătoare. Isanos, ţ. l. 30. <0> F i g. li e teamă că are să-l reia viaţa, să-l desprindă de lot cc-a adunai aci. C. Petrescu, î. n, 76- + A reocupa (un loc in spaţiu). Sc întoarse şi-şi reluă locul in careu. Călinescu, s. 30. O părăsi şi-şi reluă locul pe scaun. Stancu, r. a. iii, 49. Fiecare îşi reia locul. H. Lovinescu, t. 186. + A dobîn-di, a obţine. Aceste cuvinte făcură pe Maria să tremure; dară după ce-şi reluă putere, ca privi pc bătrîn cu ochi rugători. Filimon, o. i, 106. 2. A începe din nou; a continua, a urma (după o întrerupere). Mentor reluă vorba. Pleşoianu, t. iii, 30. Pulsul . . . şi-a reluat mişcarea sa regulată. Lăzărescu, s. 56/23. Era determinat . . . a-şi retrage demisia, a-şi relua funcţiile sale. cr (1846), 12/16, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. O amorţeală de aproape un secol cuprinse pe greci, cari abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea reluară tradiţiile părăsite. Iorga, l. i, 25. Îşi reluă calea, ţhiicrîndşi păşind mai apăsat. Rebreanu, i. 41. La douăzeci şi unu de ani, poţi să reiai orice de la începui: şi cartea şi meseria şi negustoria. Galaction, o. 127. Peste o jumătate de oră reluăm marşul. Camil Petrescu, u. n. 348. Advocătura lui mergea slab. O lăsase, o reluase. C. Petrescu, î. ii, 198. Vorbesc, dar dacă nu mă lăsaţi. (Reluînd firul): Cum vă spusei . . . Sebastian, t. 280. Reluă'lectura fără să mai aprindă o nouă ţigară. Teodoreanu, m. ii, 382. Se aşezară în jurul mesei, reluînd povestirile amestecate din ajun. Sadoveanu, o. vii, 223. Reluînd cercetarea . . . , se declară în principiu de acord cu rezultatele celui dinlîi. Vianu, a. p. 403. A întrerupt lecţiile din cauza bolii şi a vremii, în primăvară înţeleg să le reia. Călinescu, s. 695. Reluaţi percheziţia şi căutaţi scrisorile. Stancu, r. a. v, 373. Mă gîndeam acum să-mi reiau şi eu studiile de chimie. H. Lovinescu, c. s. .74. Trebuie să reluăm cercetările liniştit. Irina avea dreptate. Baranga, i. 182. Avea o frază care se înlănţuia, reluînd neobosit ideile celei precedente. Preda, r. 109. <$> Absol. Cît pentru mine, reluă al treile, mărturisesc că . . . Negruzzi, s. i, 76. lnlr-o iarnă, reluă peste puţin doctorul, venise la Iaşi o trupă dc actori despre care se dusese vestea. Brăescu, v. 22. Ascultă, reluă plenipotenţiarul, dezvăluindu-şi toţi dinţii, ca un cline ce mîrîie. Călinescu, s. 46. Trebuie să dormiţi muli, reluă apoi medicul. Preda, r. 267. (Refl. pas.) Iarăşi s-a reluat discuţia asupra pro jetului de lege. cr (1846), 152V11. (Intran z.) Tirul artileriei reia brusc, exasperat de furios. Camil Petrescu, u. n. 365. <$■ Fig. Viaţa însă îşi reluă chiar de-a doua zi mersul ei obişnuit. Rebreanu, i. 261. Ograda îşi reluă un timp singurătatea. Sadoveanu, o. x, 153. Lumina dimineţii întorcîndii-se treptat, norii îşi reiau călătoria spre miazănoapte sau spre apus, după cum vîntul le umflă pînzele de pe catarge. Bogza, c. o. 52. + A prelua, a-şi însuşi, a adopta. Acum cînd am reluat literele strebune ne găsim într-o mare vălmăşeală şi sîntem nevoiţi a întrebuinţa şi noi tot soiul de accente. Negruzzi, s. i, 347. Cu G. TopÎrceanu, umorul reia unele din armele panopliei lui Anghel. Vianu, a. p. 293. (R e f 1. p a s.) Acele vorbe ce s-au scris de romani alîfia secuii, ce s-au reluat de părinţii noştri de doi secuii, noi să le scriem allfel? cr (1848), 73/43. — Prez. ind.: reiău. — Pref. re- + lua (după fr. reprendre). RELUÂRE s. f. Acţiunea de a relua şi rezulta -tul ei. 1. Cf. relua (1). Cf. Alexi, w. Expr. Reluare Iu primire (a unui lucru) = primire din nou a unui lucru cu asumarea răspunderii pentru buna păstrare. Herdelea, pentru reluarea şcoalei în primire, se răsese şi se dichisise ca un peţitor. Rebreanu, i. 398. 2. Cf. relua (2). Consiliul Mondial al Păcii a arătat avantajele care ar rezulta . . . din reluarea schimburilor comerciale. Scînteia, 1952, nr. 2 395. + Reprezentare a unei piese de teatru care nu s-a mai jucat de multă vreme. Cf. ddrf, Şăineanu. Reluarea comediilor lui Alecsandri devenise pentru Sadoveanu un punct important în programul pe care înţelegea să-l realizeze teatrul de sub conducerea sa. s iulie 1960, 44. (Fiind vorba despre un rol) Reluările [Ia actul I. Manolescu] sînt tot atîtea succese ca şi rolurile în premieră, v. rom. decembrie 1963, 236. — Pl.: reluări. — V. relua. 3695 RELUPTA - 310 - REMARCABIL RELUPT vb. I. Refl. A se lupta din răsputeri. Muscata strîns legală cu fire, de picioare, Cu cit. ca sc re-luplă mai mult, cu-atîl mai reu. Mureşanu, p. 117/16, cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: relupt. — Pref. re- + lupta. ItHLUŢĂ s. f. raiclii(â. HEMAI vb. I. Tranz. (CompleinenţuJ indică ciorapi sau orice alt tricot) A repara, ridicind cu un instrument special firele deşirate şi prinzînd ochiurile scăpate. Cf. cv 1949, nr. 4, 51, l. rom. 1959, nr. 5, 22. — Prez. ind.: remaiez. — Din fr. remuiailler. REMAIĂJ s. n. Remaiere. Cf. l. rom. 1959, nr. 5, 22. — Din fr. reînmaillayc. REMAIlŞRE s. t. Acţiunea de a re mai a; remaiaj. I)L, dm. — PL: remaieri. — V. rcuiaia. REMAIEZA s. f. Femeie care se ocupă cu rema-ierea ciorapilor, dl, dm. — Pl.: remaieze. — Din fr. renimaillcuse. REMANENT» -Ă adj. (Fiz.) Care persistă, care rămine. Dacă efortul dispare . . . [materialul] nu mai revine la lungimea iniţială, ci păstrează o alungire remanentă. Cişman, fiz. i, 239. La comprimarea lichidelor, nu există deformare remanentă, id. ib. 273. — Pl.: remanenţi, -te. — Din fr. remanent. REMANENTĂ s. f. Stare (a unui corp) care se menţine, care persistă (după o comprimare). Experienţa nu ne arată nici un fel de rcmanenţă la lichidele comprimate. Cişman, fiz. i, 27:3. -0 Remanentă magnetică = stare de polarizare magnetică păstrată de un corp după anularea cimpului exterior care a creat această stare. Of dl, dm, der. — Din fr. remanente. REMANIĂ vb. I. Tranz. A face modificări, a aduce schimbări în cuprinsul unei lucrări, în organizarea unei instituţii, în compoziţia unui guvern etc. Unii din noi arvoi săvază remaniat întregul budget. Maiorescu, d. i, 193. Care este pripa cca mare ce vă facc . . . să remania/i fundamentul organizării stalului român chiar acum, la mai ISIS? id. ib. ii, 139, cf. Barcianu, Alexi, w., Şaineanu, d. u. Regele işi remanie guvernul. Stancu, k. A. iv, 158. — Pronunţat: -ni-a. — Prez. ind.: remaniez. — Din fr. remanier. REMANIABIL,' -Ă adj. Care se poate schimba, care se poate reface. Un număr de rebuturi, remaniabile sau definitive. Scînteia, 1960, nr. 4 850. — Pronunţat: -ni-a-, — Pl.: remaniabili, -e. — Din fr. rcinanialile. REMANIĂRE s. I. v. remaniere. REMANIERE s. f. Acţiunea de a remania; schimbare, modificare. Se cere însă o remaniare a sumei fixate. Maiorescu, d. i, 95, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Cronica lui, aşa cum o cunoaştem din ediţia lui Kogălniceanu, a suferit o remaniere pe alocurea, de Ia un copist tîrziu. Iorga, l. i, 142. Independenţa fiecărei versiuni în parte e demonstrată prin divergenţele dc ordin frazeologic, divergenţe care nu pol fi considerate în nici un caz ca remanieri intenţionale în versiunea coresiană. cl 1957, 58. Tendinţa către simplificarea structurii frazei sc manifestă la Delavrancea şi în cazul remanierilor de rcdacţic. Varlaam —Sadoveanu, 412. Remaniere ministerială (sau a guvernului) = schimbare în compuT nerea unui guvern, intervenită în urma demisiei unu1, membru al guvernului sau a trecerii la conducerea unu1 alt minister. Ilolelul era un teren neutru, pentru al treilea sex: mame şi cucoane vîrstnice, care nu dansau şi nici na discutau remanieri ministeriale. C. Petrescu, c. v. 179. Năvălesc ţigănuşii de pe Sărindar zbierînd cît îi ţine gura o ediţie specială cu remanierea guvernului. id. o. p. i, 11. + (Rar) înlocuire, Înlăturare, îndepărtare. Tu ai dat reportajul cu remanierea lui Goancca de la domenii? C. Petrescu, c. v. 132. — Pronunţat: -ni-e-. — Pl.: remanieri. — Şi: (învechit) remaniare s. f. — V. remania. REMARCĂ vb. I. Tranz. A băga de seamă, a observa; a releva. Indifferenţă ce am remarcat. LXzX-rescu, s. 47/2. Ai remarcat asemenea că . . . totul semăna că se mişcă . . . ? cr (1848), 203/72. Remarcaţi, d-lor deputaţi, că este în interesul unui partid . . . Maiorescu, d. i, 154. Oamenii serioşi, cinstiţi şi vrednici sîni remarcaţi. VlahuţX, o. A. i, 182, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, \v. Cineva remarcă în treacăt că nu s-a dat ordin să se siringă armele. Camil Petrescu, u. n. 327. Scar-lat a observat şi numai delicateţea l-a făcut să nu remarce altfel lucrul. C. Petrescu, î. ii, 67. S-a spus adeseori ce scriitor de seamă este Nicolae Bălcescu: caracteristicile lui stilistice au fost însă mai puţin remarcate. Vianu, a. p. 29. Olimpia făcu o slrîmbătură, pe care Stanică o remarcă. CXlinescu, e. o. ii, 41. Cine n-a remarcat în viaţa popoarelor epoci de mare avînt, urmate de tăceri trîndave de secole. Râxea, s. t. iii, 121. Nici un cititor n-o să remarce ceea ce ai remarcat dumneata. Stancu, r. a. iv, 342. Am remarcat că inegalitatea pupilară este foarte frecventă. Parhon, o. a. i, 277. E de remarcat, în primul rînd, aria largă a poeziei contemporane, s mii 1960, 88. Putem remarca în ultimii ani cîteva realizări certe şi în genul comic, t decembrie 1962, 59. <0> R e f 1. p a s. In ziduri se remarcă uşile şi ferestrile ce au esistat. cr (1846), 24T/5. Cazurile de aliteraţie par a fi mai puţin numeroase . . . din cauză că simetria fonetică se reduce la un singur sunet (consoană), plasat şi acela la începutul cuvîntului, unde nu î se remarcă uşor prezenţa. Iordan, stil. 100. în nuvelă se poate remarca o grijă mai mare a autorului faţă de stil. contemp. 1953, nr. 327, 4/3. + Refl. A se distinge, a se deosebi, a se evidenţia. Singulara mobilitate a fizionomiii sale şi raza pătrunzătoare a că-ulăturei l-ar fi făcut a se remarca, cr (1848), 322/62, cf. ŞXineanu. Cel ales nu se remarcă prin nici o însuşire. bul. com. ist. i, 179. Se remarca prin purtarea lui cordial populară. CXlinescu, s. 10. Nu c de loc uşor să le remarci în medicină. Preda, r. 36. Discuţia despre conflictul etic oglindirea lui în literatură s-a remarcat pînă acum prin numărul mare de articole publicate, v. rom. ianuarie 1963, 169. — Prez. ind.: remârc şi (învechit, rar) remarchez (lm). — Din fr. rcmarquer. REMARCABIL, -Ă adj.'Vrednic de luat în seamă deosebit, ales, însemnat, relevant. Academia regală dc mcdicină a ascultat în zilele din urmă un raport foarte remarcabil asupra ciumei, cr 1846), 1131/31. O remarcabilă împregiurarc. Barasch, m. iii, 60/27. Remarcabilă asemănare de destinuri ale ţării la două epoce atît de depărtate. Russo, s. 174. Văzui cu plăcere că între cele multe remarcabile seriosităţi aţi dat un mic locşor şi glumelor. Românul (1857), nr. 6, 42/47. Arhivele Transilvaniei ni-au procurat sub acest raport un rema r-cabil specime[n]. Hasdeu, i, c. i, 26. Tot studiul c de o remarcabilă pătrundere. Maiorescu, l. 181, cf. ŞXineanu, Alexi, w. în literatura română există cîteva talente remarcabile. Ibrăileanu, a. 61. Avea . . . penlru scenă un gust şi un talent remarcabile. Galaction, o. 131. Ii un cînlăreţ remarcabil. Camil Petrescu, t. i, 95. Avea un remarcabil talent la pian. BrXescu, o. a. ii, 45. E un luptător, pe cît se vede, remarcabil. Sado- 3709 REMARCARE - 311 - REMEDUIRE veanu, o. x, 69. Contimporanii au vorbii adeseori despre remarcabilele înclinaţii muzicale ale lui Caragiale. Vianu, a. p. 138. Confortul producea asupra copiilor îndeosebi, efecte de exuberanţă şi de imaginaţie dintre cele mai remarcabile. CXlinescu, s. 146. Am vrea să înfăţişăm aci bogata varietate de aspecte ale acestei remarcabile personalităţi. Ralf.a, s. t. iii, 183. Problemele agriculturii împreună cu o sumă remarcabilă de sfaturi practice sînt prezentate în mai toate periodicele vremii. s. c. şt. (Iaşi), 1956, 81. Plecarea se făcuse cu o punctualitate remarcabilă. Barbu, p. 58. A efectuai remarcabile cercetări speciale de patomorfologie în tuberculoză. ABC săn. 387. — Pl.: remarcabili, -e. — Din fr. rcmarijualile. REMARCÂREs.f. (Rar) Faptul de a (s e) remarca. Cf. Alexi, w. — Pl.: remarcări. — V. remarc-a. REMARCĂ s. f Observaţie. Dacă cineva cuteza a-i face remarcă . . . , se mănia foc. Heliade, d. j. 22/23, cf. Negulici, Alexi, w. Făcu remarca pentru el că vede foarte bine. Ardeleanu, u. d. 83. Mă aşteptam ca el să rîdă de această remarcă. Preda, r. 44. Autorii cărţii pe care o prezentăm fac remarca importantă că simplificarea raţională a vocabularului şi a gramaticii este considerată astăzi ca o metodă înaintată de învăţare a limbilor străine, l. rom. 1956, nr. 3, 97. — PL: remarce şi remarci (Scriban, d.). — Din fr. reitiari|iie. HEMÂS1 s. n. v. rămas1. REMÂS2, -Ă adj-, s. n. v. rămas2. 1IEM/YTICÂLE s. f. pl. v. rcvmaticale. REMATÎSM s. n. v. reumatism. REMATlSMĂ s. f. v. reumatism. REMĂRITA vb. I. Refl. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „cu") A se mărita din nou. în loată văduvia ci în carc trăia ademenirea tandră a unui declin prematur nu a fost altul decît străduinţa neclintită de ... a se remărita cu căpitanul Cos-tacite. Klopştock, f. 169. Betty s-a remăritat cu generalul Căldăi'escu. Călinescu, s. 65. — Prez. ind.: remărit. — Pref. re- + mărita. REMĂSUKĂ vb. I. T r a n z. A măsura din nou, a măsura Încă o dală. Cf. Gheţie, r. m., Alexi, w. <î> R <• f 1. p a s. Cu ce măsură va măsura, i sc va remă sura. Gorjan, h. iv, 226/35. — Prez. ind.: remăsor şi remdsur (Gheţie, k. m.). — Pref. re- + măsura. REMĂŞIŢĂ s. f. v. rămăşiţă1. REMURANDTlAlV, -Ă adj. Care aparţine lui Rem-brandt, privitor la Renibrandt, In genul picturii lui Rembrandt. Măiestritul portret, desenat în stil rembrand-lian, cu alternări de umbre şi lumini, cu reflexe proiectate de un misterios focar lăuntric, se dezvoltă în jurul anei intuiţii centrale. Vianu, a. p. 157. Femeile pictate . . . cu o anume veleitate rembrandliană semănau una cu alta. CĂ line seu, B. i. 8, cf. l. rom. 1962, 561, 565. — Pronunţat: -ti-an. — PL: rembrandtieni, -e. — De la numele propriu Rembrandt -f suf. -ian. REMBURSA vb. 1 v. rambursa. REMED s. n. v. remediu. REMEDIA vb. I. 1. I ranz. şi (rar) refl. (învechit) A (se) tămădui. Cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Doctorii remediază boalele animalelor şi ale oamenilor. Severin, s. 145. Se remediază singur, id. ib. 2. Tranz. (Complementul indică o situaţie, o stare etc.) A îndrepta, a îmbunătăţi; a corecta. O oră plimbat într-un aer pur va remedui resuflarea aerului stricat tn stabiliment în multe ore care e silit să rămîie acolo. Isis (1859), 1302/4, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Tudor a încercat şi printr-un fel de „Constituţie" să remedieze abuzurile de care suferea ţara. Oţetea, t. v. 272. în faţa acestor teorii s-att ridicai altele, care trebuiau să remedieze mai ales această din urmă lacună. Ralea, s. t. ii, 37. Intranz. (Rar) Institutele de credit au încercat a remedia la calamitatea comercială dar pînă la urmă n-au izbutit a reînvia încrederea. Românul (1857), nr. 27, 42/48. — Pronunţat: -di-a. — Prez. ind .-.remediez. — Şi: (învechit) remedui (prez. ind. remeduiesc) vb. IV. — Din fr. remed ier. REMEDIÂBU,, -Ă adj. 1. (Rar) Care se poate vindeca. Cf. cade, Scriban, d. 2. Care poate fi remediat, căruia i se poate aduce o îndreptare, o îmbunătăţire, căruia i s-a găsit un remediu (2). dl, dm. — Pronunţat: -di-a-. — Pl.: remediabili, -e. — Din fr. remediable. REMEDiAHE s. f. v. remediere. REMEDIERE s. f. Acţiunea dc a remedia şi rezultatul ei. Am trebuit se aretăm şi mijlocul de reme-duire, care nu este, nici nu poate fi altul, decît organi-zaţiunea creditului rurale. I. Ionescu, m. 6. — Pronunţat.: -di-e-, — Şi: (învechit) remediâre (ddrf, Alexi, w.), remediiire s. f. — V. remedia. REMEDIU s. n. 1. Leac; medicament. Nice nu ştim nice un remediu (leac) care pe cînele cel muşcat de alt cîne turbat să-l fi putut preserba. Învăţătură, 113/13. Aceste osebite remedii seau vindecări . ■ ■ numai aluncea pol fi folositoare cînd se vor întrebuinţa foarte în pripă. ar (1829), 44l/22, cf. Stamati, d. Remediul (doctoria) trebuincios spre a ie vindeca. Barasch, m. iii, 105/14. în secub'le de mijloc, medicii avea un obicei de a da reme-zii foa/lc scumpe făcute de aur, de petre precioase şi de mărgăritare. Isis (1856), 6-1V30, cf. Aristia, plut., ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., Bianu, d. s. Toţi bolnavii din sanatorii sînt medici. Fiecare e gaia să-ţi dea o consultaţie, să-ţi propună un remediu, să-ţi ofere un rest de medicament. Brăescu, o. a. ii, 297. 2. Mijloc de îndreptare sau de îmbunătăţire a unei situaţii, a unei stări etc.; soluţie. Danţul e. un remed de minune pentru spleen. cr (1848), 183/63, cf. 62/68-în loc de a păşi pre calea prin care s-ar putea aduce un remediu la suferinţele patriei, nu se ocupă decît d-a susţine, d-a apăra unii pe o persoană, alţii pe alta. Ghica, a. 765. Somnul era, după părerea mea, singurul remediu ce putea sâ aline o stare ca aceea în care se afla el. Eminescu, g. p. 54. Poeţi pesimişti şi bolnavi de dureri închipuite, să vă recomand un excelent remediu ca să scăpaţi de tînjire şi de ipohondrie. Vlahuţă, o. a. i, 237. Inspiraţia din literatura internaţională modernă ... e un remediu . . . pentru literatura noastră. Gherea, st. cr. iii, 202, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Remediile propuse de socialişti ... au fost inspirate, în mare parte, de situaţia reală. Ibrăileanu, sp. cr. 194. Există remediu la toate. Călinescu, s. 26. Cel mai bun remediu pentru a scăpa de subiectivism e acţiunea. Ralea, s. t. iii, 174. — Pl.: remedii. — Şi: (învechit) remed s. n., remezie (Barasch, i. n. 8/10) s. f. — Din lat. remediuui, fr. reiuede. REMEDlTl vb. IV v. remedia; REMEDUIRE s. f. v. remediere. 3729 REMEMORA - 312 - REMISIUNE REMEMORA vb. I. Tranz. (De obicei construit cu pronumele tn dativ) A-şi aduce din nou în memorie, a-şi reaminti. Putem încă să ne rememorim cîteva din obiceiurile copilăriei noastre. Russo, s. 13. Găsesc o mulţumire nespusă a-mi rememora faptele şi cuvintele lor. Ghica, ap. cade, cf. ddrf, Şăineanu, Ai.exi, w. Nccunoscînd încă bine geografia ţării, Tilu căută să-şi rememoreze harta, să vază unde vine judeţul Argeş. Rebreanu, r. i, 67. Se strădui, fără succes, să-şi rememoreze cum se numeşte în psicologie fenomenul acesta al previziunei. C. Petrescu, î. ii, 122. Rememorînd înlîmplările din ultimile luni, am ajuns amîndoi la concluzia că .. . a jucat o festă urltă. contemp. 1949, nr. 162, 14/4. — Prez. ind.: rememorez. — Şi: (neobişnuit) reme-mori (prez. ind. rememoresc) vb. IV. — Din fr. rcnUsmorci1. REMEMORARE s. f. Acţiunea de a rememora; reamintire. Exces de imagini văzute, şi la percepere şi ■ la rememorare, printr-o sticlă afumată. Ibrăileanu, s. l. 32. Cu toţii sînt de acord să-i obiecteze poetului [că] . . . rememorarea evenimentelor nu e todcauna justă istoriceşte, contemp. 1949, nr. 160, 9/4. S-au adăugat vigurosul capitol al rechizitoriului VM1 . . ., precum şi amplul ciclu de rememorare a evoluţiei umanităţii şi de glorificare a idealurilor de progres, care esle „Cînlare omului", s mai 1960, 16. — Pl.: rememorări. — V. rememora. REMEMORATOR, -OĂRE adj. (Rar) Care ţine de rememorare, cu privire la rememorare. Imagini prea multe, prea nuanţate în diversitatea lor şi, în ace la.ţi timp, facultatea perceptivă şi cca rcmemoraloare tulburate. Ibrăileanu, s. l. 32. — Pl.: rememoraiori,-oare. — Rememora + suf. -lor. REMEMORÎ vb. IV v. rememora. REMENEACĂ s. f. (Ban.) Bulfeu. Gt- alr ii 5 087/76, ib. 5 603/36, 76, alrm sn i h 218. — Pl.: remeneei. — Şi: rămeneăc (alr ii 5 603/47, pl. rămcnece ib.) s. n. — Etimologia necunoscută. HEMENTÂR1U s. m. v. reiuientar. REMEŞ s. n. (Regional) Fiecare dintre şanţurile făcute pe suprafaţa pietrei de la moară; (regional) răvaş (Beclean-Dej). Cf. alr ii 6 782/260. — Pl.: remeşe. — Şi: rîmiş s. n. ib. 6 782/365. — Etimologia necunoscută. HEMET s. n. v. freamăt. REMEŢÎE s. T. (Rar) Schit. Pe ctnd mănăstirea noastră ajungea în acest hal, se ridica la o mare însemnătate remeţia catolicilor de la Sînlă-Măria lîngă oraşul Teeeu. Iorga, s. d. xii, xlii. — Pl.: remetii. — După magh. remetc „pustnic". REMEZIE s. f. v. remediu. REMF s. n. (Bot.; şi în sintagma buruiană de remf, Borza, d. 23) Curcubeţică (Aristolochia clemătilis). Cf. Gheţie, r. m., Şăineanu, Brandza, fl. 153, Grecescu, FL. 517, TDRG, DR. V, 895, VOICULESCU, L. 237, Borza, d. 23. — Scris şi: remf. enc. agr. — Şi: rănit (lb, Polizu, lm, Barcianu, Alexi, w. tdrg, dr. v, 895, Borza, d. 23), rimf (Philippide, p. 301, barcianu, Alexi, w., l. rom. 1959, nr. 3, 18), rirnpf (tdrg, dr. v, 895) s. n., — Din săs. ramp, remp. REMlGE s. f. Fiecare dintre, penele mari ale aripilor unei păsări, care servesc la baterea aerului în timpul zborului Altele numite remige, ce apar la vîrful aripelor şi cari încep să iese după 15 zile de la naştere, enc. vet. 771. Remigea secundară, care a crescut în locul celei căzute, este mai scurtă, arc vîrful mai ascuţil şi are nervura mai la mijloc ca la celelalte, id. ib. 772. Remigele la partea superioară a corpului şi penajul sînt brun-negricioase închis Linţia, p. ii, 7, cf. 140. — Pl.: remige. — Din fr. remifle. REMILITARIZĂ vb. I. T r a n z. A reface industria de război şi a reorganiza forţele armate aflate in stare de dezarmare intr-un stat, într-o regiune sau într-o zonă. Cf DL, dm. — Prez. ind.: remilitarizez. — Pref. re- + militariza. Cf remilitariser. REMILITARIZĂRE s. f. Acţiunea de a r e m i- 1 i t a r i z a. Cf. dl, dm. — Pl.: remililarizări. — V. remilitariza. REMINISCENŢĂ vb. I. Tranz. (Creaţie personală) A-şi reaminti. (Absol.) De la cine ai reminiscentat, nu era nevoie să spui. Arghezi, în alas 18 xi 1934, 1/7, cf. BUL. FIL. ii, 225. — De la reminiscenţă. REMINISCENŢĂ s. f. Amintire vagă şi incompletă a unor fapte aproape dispărute din memorie. M-am întors acasă cufundai în reminiscenţele tragice din JSiSjO. Bariţiu, p. a. iii, 112. Şi nu s-ar putea ca cineva, trăind, să aibă momente de o luciditate retrospectivă, cari să ni se pară ca reminiscenţele unui om ce de mult nu mai este ? Eminescu, n. 84. Luptele şi nenorocirile bunicului său i se desfăşurau adesea în închipuire, ca reminiscenţele vii ale unei drame petrecute sub ochii lui. Vlahuţă, o A. iii, 57, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Mama, năucită de reminiscenţa asta lugubră, bombăne hulind spectrul ivit. Klopştock, f. ii, 41. Amintiri despre aceste hoinăriţi nu ne-au rămas, afară de vreo vagă reminiscenţă a unei stareţe. Călinescu, e. 54. Pentru a ne reda atmosfera acelei seri înceţoşate, cîte amintiri literare sînt folosite . . . Ne întrebăm dacă, printr-un văl atît de des de reminiscenţe, natura însăşi se mai poate vedea. Vianu, a. p. 49. Reminiscenţe [Titlu]. Arghezi, vers. 351. + Rămăşiţă, rest, urmă. In toate învoielile se vede, pre lîngă asociaţiunea între muncă şi capital,.. . şi o reminiscenţă a clădi şi a zilelor de lucru. I. Ionescu, m. 289, cf. Barcianu, Alexi, -w. Monarhia universală era o reminiscenţă medievală, în contradicţie cu statele moderne care se conslilmseră la sftrşitul evului mediu. Oţetea, r- 178. Noţiunea aceasta de sinteză e o reminiscenţă a psihologici asociaţioniste mecaniciste. Ralea, s. t. ii, 35. + Influenţă ulterioară; motiv. Reminiscenţele lecturilor din cronicari sc împletesc aici cu cele din literatura clasică antică, ll 1955, 58. Reminiscenţe din poeziile publicate, de Alccsandri în colecţia sa de poezii populare pot fi găsite în „Călin nebunul“. Varlaam—Sadoveanu, 315. — Pl.: reminiscenţe. — Din fr. reminiscenco, lat. reiiiiniscenlia, -ae. REMISÎBIL, -Ă adj. (Rar) Care poate fi iertat; scuzabil. Cf. Alexi, w. — Pl.: remisibili, -e. — Din fr remissible. REMlSlE s. f. v. l-emisiune. REMISIUNE s. I (Rar) 1. (în biserica catolică) Iertare a păcatelor. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., Scriban, d. 3. (Jur.; învechit) Scutire, anulare a unei datorii, a unei obligaţii; dispensă. Remistunea făcută de unul din creditorii solidari nu liberă pe debitare, decît pentru partea 3748 REMITE - 313 - REMONSTRAŢIE acelui credilore. Hamangiu, c. c. 246, cf. Barcianu, Alexi, w. 3. (Med.) Diminuare sau dispariţie temporară a manifestărilor unei boli. Cf. Bianu, d. s. Cu remisiuni şi înrăutăfiri, o duse pînă la 1871, cînd muri la ospiciu. Călinescu, s. c. l. 122. Remisiuni spectaculoase ale tumorilor obfinute în multe centre mcdicale prin intermediul chimio-terapiei. Scînteia, 1966, nr. 7 094. 4. Predare, Inmînare; remitere. Cf. Scriban, d. Re-misiunea unor scrisori, id. ib. — Pl.: remisiuni. — Şi: remisie s. f. Alexi, w. — Din lat. remissio, -onis, fr. îcinission. REMITE vb. III. 1. Tranz. (învechit) A trimite înapoi; a retrimite. Prefectul comitatului remite cavaleria, recheamă pe oameni şi-i linişteşte. Bariţiu, p. a. i, 448, cf. Alexi, w. 2. Tranz. A preda, a înmîna; a încredinţa. D. Florescu mi-a remis mie un pachet. Ghica, a. 674. Nu te supăra, rogu-te, şi remite-i din parte-mi cărţile ce i-am fost promis. Caragiale, o. vii, 4, cf. Şăineanu. Amanetul este un contract piin care datornicul remite creditore-lui său un lucru mobil spre siguranţa datoriei. Hamangiu, c. c. 421, cf. Barcianu. Servitorul mi-a remis un bilet cînd am sunat. Camil Petrescu, p. 10. înainte ca termenul ... să fi expirat, răspunsul Porţii era gala şi reis-efendi trimise după dragomanii ambasadei ruseşti pentru a li-l remite. Oţetea, t. v. 214. Nu v-am remis încă hîrtiile, cheile. Demetrius, c. 60. 3. Tranz. (Despre un creditor) A renunţa, total sau parţial, la o sumă de bani datorată de un debitor. Cf. DL, DM, DER. 4. Tranz. (Rar) A amîixa. A remite o afacere. ŞĂINEANU, cf. CADE. 5. Refl. (Rar) A-şi veni în fire, a se reculege, a se regăsi. Caţavencu (ştergîndu-se repede la ochi şi remi-ţîndu-se d-odată). Caragiale, o. vi, 141. — Prez. ind.: remît. — Din lat. remittere, cf. fr. r em e ttr e. REM1TENT1 s. m. Posesorul unei trate. CM. Panţu, pr. 50. + Girant. I. Panţu, pr. 50. — Pl.: remttenti. — Din germ. Remittcnt. REM1TENT2, -Ă (Despre manifestările unei boli) Care scade din intensitate, care dispare temporar. Cf. Bianu, d. s. — Pl.: remitenli, -te. — Din fr. rcmitteiit. REMITERE s. f. Acţiunea de a remite. 1. Cf. remite (2). Remiterea voluntară a titlului original, făcută de credilore debitorelui, dă proba libcra-ţiunei. Hamagiu, c. c. 272. 2. Cf. remite (3). Remiterea datoriei este un act convenţional care presupune consimţămînlul creditorului şi acceptarea debitorului, neputînd fi impusă acesluia din urmă. pr. drept, 345. — Pl.: remiteri. — V. remite. REMIZĂ vb. I. Tranz. A termina o partidă de şah la egalitate. Cf. dl, dm. Maestrul român ... a pierdut în prima rundă . . . şi a remizat în runda a doua. sp. pop. 1970, nr. 6 308, 4/7. — Prez. ind.: remizez. — V. remiză. REM1ZĂRE s. f. Acţiunea de a remiza, dl, dm. — Pl.: remîzări. — V. remiza. REMIZĂ s. f. I. 1. Situaţie în care doi şahişti angajaţi într-o partidă consimt asupra unui rezultat de egalitate. Cf. Stamati, d. Prima partidă de şah . . . s-a încheiat prin remiză, sp. pop. 1970, nr. 6 368, 4/3. (Adjectival) Din cînd în cînd o partidă ieşea remiză. Sadoveanu, o. xi, 665. 2. Plată făcută (unui lucrător comercial) sub forma unei cote procentuale faţă de deverul realizat; (concretizat) sumă astfel acordată ca plată. Cf. der. + Comision. Cf. Şăineanu, d. u .Te rog să-mi dai . . . şapte lei . . . plus remiza un leu. P. Constant, r. 142. II. 1. Construcţie pentru adăpostirea vehiculelor rutiere, a maşinilor agricole, a uneltelor etc. V. şopron, garaj. Iarba . . . E înmagazinată parte într-un mare siloz, parte sub acoperămîntul nalt şi vast al remizei. Sadoveanu, o. ix, 327. în fundul curţii se întindeau grajdurile şi remizele de birji, carete, sănii şi căruţe. Arghezi, b. 101. într-o remiză de maşini şi unelte se rătăcise un îmblăciu. contemp. 1955, nr. 462, 1/1. [Sergenţii] s-auslrîns într-o remiză, pas, z. iii, 33. Şi-şi găsi băiatul în remiza tractoarelor. Galan, b. ii, 303. Acolo, avem grajdul de vite; dincolo, remiza de căruţe, maşini şi unelte. Mihale, o. 10. Auzea . . . scîrtîiturile căruţelor şi ale tunurilor regimentare ce se adacea din remize. T. Popovici, s. 251, cf. chest. ii 434/29. 2. Pădure sau tufărie care serveşte ca loc de adăpost pentru vînat. Cf. dl, dm. — Scris şi: remisă. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. — Pl.: remize. — Şi: reinizie"(A u 6), rimlzie (chest. ii 434/120a, 120b) s. f. — Din fr. remise. KEMIZER s. m. v. remizier. REMÎZIE s. f. v. remiză. REMIZIER s. m. (învechit) Lucrător comercial plătit prin remiză (I 2). Cf. Şăineanu, d. u. — Pl.: remizieri. — Şi: remizei' s. m. id. ib. — Din fr. remisicr. REMÎITOR, -OĂRE adj. v. răniţilor. REMINDĂ s. f. v. remont. REMÎNEĂ vb. II v. răiulno. REMN s. n. v. regn. REMNIC s. n. v. rtmnic. REMOBILA vb. I.Tranz. A înlocui mobila unei încăperi, a unei locuinţe etc., a mobila din nou. Cf-Alexi, w. — Prez. ind.: remobilez. — Pref. re- + mobila. REMONSTR vb. I. Intranz. (învechit) A exprima o opinie contrară, a ridica o obiecţie, a protesta. Gubernul a remustrat în aprilie, . . . declarînd rotund că nu se supune la voinţa monarhului. Bariţiu, p. a. iii, 108, cf. Gheţie, r. m. Am remustrat în contra acestei pretensiuni. Sbiera, f. s. 263, cf. Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: remonstrez. — Şi: remustrâ vb. I. — Din germ. remonstrieren. — Remustrâ, sub influenţa lui mustra. REMONSTRÂNŢĂ s. f. (învechit) Remonstrare. Cf. Alexi, w., Scriban, d. — Pl.: remonstranţe. — Din germ. Remonstrenz. REMONSTRĂRE s. f. (învechit) Acţiunea de a remonstra; obiecţie, reproş; (învechit) remon-stranţă, remonstraţie. El face remustrări polonilor pentru această călcare a tratatului încheiat. Xenopol, i. n. iv, 219, cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Pl.: remonslrări. — Şi: îemiistrăre s. f. — V. remonstra. REMON STRÂŢIE s. f. (învechit) Remonstrare. Alexi, w. 3768 REMONSTRAŢIUNE - 314 - REMORCĂ — Pl.: remonslrafii. — Şi: remonstraţiune s. f. Gheţie, r. m. — Din germ. Ilenionstration, lat. remonstratio, -onis. REMONSTRAŢIUNE s. f. v. reraonstrafie. REMONT s. m. v. remontă. REMONTĂ vb. I. Tranz. 1. A procura cai necesari armatei. (Refl. pas.) Mii dc cai se remontau de oştirile austriaco (a. 1889). Uricariul, xiv, 243. 2. (Complementul indică o instalaţie, o fabrică etc.) A monta din nou. Cf. dl, dm, -4 Fig- A restabili. Starea generală o remontăm cu tonice generale. Belea, p. a. 162. + A readuce in poziţia iniţială, a ridica din nou. (Refl. p as.) Il întorcca . . . cu cheia pe la spate, cu zgomotul caracteristic al ornicelor cărora li se remontează greutăţile. Sadoveanu, o. xi, 648. — Prez. ind.: remontez. — Din fr. remonter. REMONTĂNT, -Ă adj. (Despre plante) Care înfloreşte de mai multe ori in perioada de vegetaţie. Se cultivă . . . trandafiri cunoscuţi sub numele dc . . . remon-tanţi. Com şa, n. z. 31, cf. dl, dm. — Pl.: remontanţi, -te. — Din fr. remontant. REMONTÂRE s. f. Acţiunea de a (se) remota (2). S-a distins in acţiunea de remontare a apaiaturii şi armăturii cazonelor fabricii. Scînteia, 1960, nr. 4 863. — Pl.: remontări. — V. remonta. REMONT, -Ă s. m. şi f. Cal achiziţionat pentru nevoile armatei; p. e x t. cal tînăr de rasă, încă neobişnuit la ham sau la călărie. Cf. Alexi, w. Harabalele . . . trase de ctte şase şi opt „rimonţi". conv. lit. xliv2, 71, cf. Scriban, d. Mitrea îi da ajutor lut Florea în ceasurile libere, ca unul ce se pricepca . . . să siăpînească remon-lii. Sadoveanu, o. xvii, 217, cf. ii i 6, vii 386, Ciauşanu, v. 195, alr i 1 098/375. <£> (Adjectival) Ofiţeri . . . călări pă cai rimonţi. Vîrcol, v. 48. Cai rimonzi. h iv 84. — Pl.: remonţi, -te. — Şi: (regional) riiuont, -ă s. ni. şi f., rimonzi s. m. pl., rimoâută (Ciauşanu, v. 195), remhidă (ddrf), răinindă (dr. i, 260), roinindă (alr i 1 098/375) s. f. — De la remontă. REMONTA s. f. Acţiunea de a procura cai pentru nevoile armatei sau armăsari pentru crescătoriile de cai; serviciu militar însărcinat cu această acţiune; totalitatea cailor procuraţi, crescătorie de cai. Cai de remont pentru cavalerie. Buletin, o. (1840), 1091/5. Producţiunea cailor buni importă agriculturei, . . . puterci noastre naţionale, prin remonta cavaleriei, este deci o creangă a economiei publice. I. Ionescu, p. 534. Faimoasa remontă imperială de cai. Calendar (1851), 116/21, cf. Stamati, d. Să nu daţi un ban pentru remontă. Maiorescu, d. i, 566, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Colonei grozavi îşi lăsaseră regimentele şi brigăzile să se ducă la moarte şi .. . comandau acum . . ■ depozite de remontă. Camilar, n. ii, 375. — Pl.: remonte. — Şi: (învechit) remont s. in. — Din rus: pCMOHT, fr. remonte, germ. Remonte. REMONTOĂR s. n. Mecanism cu ajutorul căruia se întoarce un ceasornic, fără a recurge la o cheie sau fără a-l deschide. Cf. Alexi, w., Şăineanu, cade, dl, dm. + P. ext. (Rar) Ceasornic. Tache, încătuşat în redingotă ■ ■ ■ , ticliundu-şi lanţul noduros al remon-toarului pe abdomenul mulţumit. Klopştock, f. 171, cf. cade, Scriban, d. — Pl.: remontoare. — Şi: remontuăr s. n. Scriban, d, — Din fr. remontoir. REMONTCR s. în. (Ieşit din uz) Militar însărcinat cu procurarea cailor pentru nevoile armatei. Maiorul Popovici ... sc rînduieşte remontor al cailor trebuincioşi armatei în viitor, mo (1861), 20. — Pl.: remontări. — Din rus. pcMOHTep. REMONTUĂR s. n. v. reinontoar. REVIOKA s. f. Specie de peşte caracterizată prin prezenţa unui disc adeziv la partea superioară a capului cu care se fixează de corpuri plutitoare (vase) sau de peşti mari, pentru a se putea deplasa (Echeneis remora). Remora . . . s-agăţa cu forţă prin discul capului dc pclca celor mai mari peşti şi de carena navelor. Drăghiceanu, c. 117, cf. DN2. — Pl.: ? — Din fr. remora, lat. remora. REMORCĂ vb. I. Tranz. (Subiectul este un vehicul) A trage după sine (legat cu un cablu) un vapor, un vagon, un camion etc. care nu se poate deplasa cu mijloace proprii; a trage la edec. Am întîlnit bricul turcesc . . . şi l-am remorcat. Ghica, s. 413, cf. Gheţie, r. m. Dorinţa barcaşilor noştri . . . era să ne remorcheze după malul stîng al Banatului. Bolintineanu, o. 268. O serie lungă de ani au navigat pe Dunăre, Prut şi Şiret bastimente cu pavilionul moldovenesc . . ., remoreînd in aeelaş timp şi alte vase cu pînze prin păsuri strîmte. N. A. Bogdan, c. m. 122, cf. abc mar. + Fig- A lua cu sine, a duce cu sine, a ataşa unui grup. Vor veni cu trenul delaS . . . nişte oameni aşa dc ispravă, că mi-ar fi stat pe suflet să nu-i remorehez. Caragiale, o. vii, 18. Te-oi remorca cu mine ... In veşnica splendoare, Pe unde nu sînt neguri. Anghel-Iosif, c. m. i, 178. + F i g- A ajuta pe cineva să scape de dificultăţi. Cf. Scriban, d. — Prez. ind.: remorehez şi rcmdrc (Bolintineanu o. 265). — Din fr. remorquer. REMORCĂJ s. 11. Remorcare. Alexi, w. Parîmă groasă, întrebuinţată la remorcaj, abc mar. 92. — Pl.: rcmorcajc. — Din fr. rcmorquaye. REMORCĂRE s. f. Acţiunea de a remorca; remorcaj, (rar) remorcaţie. Cf. ddrf, Barcianu, Ai.h- XI, Vi., DL, DM. — Pl.: remorcări. — V. remorca. REMORCĂŢIE s. f. (Rar) Remorcare. Tarifă arătătoare cum anume are a să plăti navlul productelor . . . ce să vor transporta prin rcmorcaţie alîl in susul, cîl şi in josul Dunării (a. 1843). doc. ec. 805. Remorcaţia este ceea ce turcii numesc edec, adică să ne tragă barca în susul apei după mal prin mijlocirca oamenilor. Bolintineanu, o. 265. — Pl.: rcmorcaţii. — Remorca + suf. -aţie. REM0RCĂ s. f. 1. Vehicul fără autopropulsie, tras de un vehicul motor şi destinat transportului de persoane sau de mărfuri. Se căţărase pe scara tramvaiului, făcîndu-şi loc cu coatele . . . prin plebea remorcă. C. Petrescu, î. ii, 180. în Dornişoara am intrat odată cu primele remorci aducînd de la pădure molizii, contemp. 1953, nr. 376, 4/4. Camioane puternice, cu remorci, care aduc . . . buşteni lungi şi groşi de brad. Scînteia, 1953, nr. 2 815. Se auzeau tunetele motoarelor care gemeau înăbuşit, trăgînd remorcile . . . vîrfuile cu sfeclă, v. rom. august 1954, 55, cf. l. rom. 1966, nr. 3, 269, cl 1968, 83. <$• E x p r. La remorcă = fiind remorcat sau remoreînd un alt vehicul. Vara pornea la remorcă de la Severin la Sulina, se opreau tn vreun port, tncărcau saci cu porumb şi porneau mai departe. Dunăreanu, ch. 145. Vechea canonicră „Alexandru 3784 REMORCHER - 315 - REMUNERĂŢIUNE cel Bun", c-un şlep la remorcă, ancorase de dimineaţa. Bart, s. m. 71. Tractorul rutier se opri în fa[a lor .. . La remorcă avea două cisterne cu motorină. Mm ale, o. 97. (A li sau a sta, a (se) pune etc.) la remorca (cuiva sau a ceva) = ( a fi sau a deveni) condus, dominat, dependent de cineva sau de ceva. S-au găsit la noi oameni cari să ne spună că locul statului român trebuie să fie . . . la remorca politicei turceşti. Odobescu, s. iii, 430. Am pornii la remorca unui grup de studenţi. Brăjescu, a. 195. [Lirică] pusă la remorca sensibilităţii şi concepţiei despre viată a burghezo-moşierimii. contemp. 1949, nr. 126, 6/3. 2. Cablu cu care se remorchează o navă, un şlep etc. Cf. Şăineanu, Alexi, w., cade, abc mar., dl, dm . — Pl.: remorci. — Din fr. rcmorqiie. REMORCHER s. n. Navă cu motor de mare putere, destinată să remorcheze ambarcaţiile fără propulsie proprie (sau navele mari în interiorul porturilor); vas care remorchează. Un vas cu maşină de vapor numit remorchior (a. 1843). doc. ec. 803. Un şlep tras de un remorchior merge de la Severin pînă la Brăila în trei zile. I. Ionescu, m. 731. Două zile şi două nopţi a manevrat maşina în loc şi de-abia după ce au venit două remorchere, mi l-au scos. Dunăreanu, ch. 132. Ne-a pus remorcherul la dispoziţie să facem o plimbare pe Dunăre. Brăescu, o. a. ii, 173, cf. abc mar. Podurile mişcătoare ... se desfac şi lasă să treacă şiraguri dc şlepuri . . . Irase de un remorcher. Sadoveanu, o. ix, 286. Ne încrucişăm cu mici remorchere care tîrăsc lungi şiruri de şalande. Bart, s. m. 39. Remorcherele de sute de cai putere trec duduind din toate maşinile. Bogza c. o. 405. Luăm apă şi ne apropiem de remorcher. v. rom. septembrie 1954, 48. Căpitanul remorcherului . . . începea să-şi piardă ultima răbdare. Tudoran, p. 353, cf. h i 121. — PL: remorchere. — Şi: (învechit) remorchior, re-morcor (ddrf, Gheţuş, r. m... Barcianu, Alexi, w.) s. n. — Din fr. remorqueur. REMORCHIOR s. n. v. rcmorcher. REMORCOR s. n. v. remorcher. REMdŢIE s. f. (învechit, prin Transilv.) Transportare în altă parte; îndepărtare. Cf. Alexi, \v. — Pl.: remoţii. — Şi: remoţiune s. f. Gheţie r. m., Alexi, w. — Din lat. remotio, -oiiis, germ. Rcmotion. REMOŢIUNE s. f. v. remoţic. HEYIOV vb. I. Tranz. (învechit, prin Transilv.) A mişca din loc; a îndepărta. Cf. Gheţie, r. m., Albxi, w. — Prez. ind.: removez. — Din lat. removere. HEMPArt subst. (Franţuzism rar) Zid de cetate; parapet. Cf. Alexi, w. — PL: ? — Din fr. rempart. REMPĂRŢIRE s. f. v. reîmpărţire. REMPÎNGE vb. III v. reîmpinge. REMPLAS vb. I v. rani|>Iasa. RfiJISTEC s. n. v. rauislee. REMUNERA vb. I. Tranz. A retribui, a plăti; a răsplăti. Remuneresc nu numai dragostea lui, ci şi cinstea. Ţichindeal, f. 252/6. Compatrioţii îl remunerează (răsplătesc), ic. lum. (1840), 1021/38, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Colaboratorii . . ■ vor fi remuneraţi pentru întocmirea de lucrări originale. bo 1951, 475. — Prez. ind.: remunerez şi (învechit) remiiner (Stamati, d.). — Şi: (învechit) remuneri (prez. ind. remuneresc) vb. IV. — Din fr. rcmunerer, lat. remunerare. —Remuneri Refl. (învechit) O monedă nouă grecească . . . pe o parte înfăţişază fini-xul (o pasăre) renăseîndu-să din cenuşa sa. cr (1829), 2542/4, cf. Stamati, d. Fenixul deşertului . . . se renaşte din cenuşa lui mai forte dupe cum era înaintea arderii. Filimon, o. i, 373. + Tranz. A da din nou viaţă cuiva. Atît aş mai dori, Ca zeii cei puternici să nu mă mai renască în acest cuib de plîngeri pe lumea pămîntească! Coşbuc, s. 175. + F i g. A-şi recîştiga forţele morale, vitalitatea; a se redresa, a se reface; a-şi înnoi concepţiile. Simt din nou tumultul vieţii şi renasc dintre ruine. Macedonski, o. i, 220. Cît am adunat în întunericul acesta de două tuni e destul să renască un om. C. Petrescu, î. ii, 69. (Ref 1.) S-ar pricepe pe el însuşi acel demon . . . s-ar renaşte, Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte. Eminescu, o. i, 160. (Tranz. fac t.) Gîndul acesta îl întinerea, îl renăştea. Vlahuţă, ap. cade. O clasă ne-a născut—cea proletară—Ea ne-a născut ori ca ne-a renăscut. Labiş, p. 312. + A creşte din nou, a se regenera. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Crezi încă ... în răsărituri de soare, în frunze care renasc şi în flori carc reînfloresc? Hogaş, dr. i, 229. (Tranz. f a c t.) Cînd frunza-i uscată, o suflă un vînt Şi-n locu-i renaşte spiritul cel mare Flori verzi primăvara în grasul pă-mînl. Mureşanu, p. 97/3. + Fi g. A se trezi din nou la viaţă, a-şi reveni. Iubire, sete de viaţă, Tu eşti puterea creatoare, Sub care inimile noastre Renasc ca florile în soare. Vlahuţă, o. a. i, 59. Livezile, dapă anul de pustiire lînjesc; dar renasc apoi. Sadoveanu, o. vi, 235 2. F i g. A se produce din nou; a reapărea. Veselia renăscu în sinul oaspeţilor. Filimon, o. i, 188. Trebuie acumsă. . . renască nădejdile. Odobescu, s. i,106.[Servitutile] renasc dacă lucrurile sînt restabilite tntr-un chip îneît servituţile să se poată exercita. Hamangiu, c. c. 154. Se înduioşase la gîndul că această mărire ar putea să renască. Iorga, l. i, 440. Prin mine mor — ca să renască — Vibraţii pentru mai itrziu. Topîrceanu, p. o. 84. Renăş-leau în mine puteri şi dorinţe noi. Vlasiu, d. 170. Rtsul renaşte aşa de firesc din lacrimi. Teodoreanu, m. ii, 35. Eroismul. . . renaşte . . . luînd proporţii de massă. contemp. 1952, nr. 285, 1/1. (Refl.; învechit) Jertfirea pentru binele obştesc ... să pare a să renaşte în zilele noastre. Marcovici, d. 245/23. Amorţita mea virtute se renaşte din mormînt. Asachi, s. l. i, 102. Simţ o durere murind şi o bucurie renăscîndu-sc în sufletul meu. Negruzzi, s. iii, 360. Viaţa-i ca visul Ce vesel sc renaşte? Alexandrescu, o. i, 281. + Tranz. Acrea din nou, a regenera. Libertatea ... o sting tiranii şi o renasc eroii. Heliade, gr. rom. 86/31. 3. Fig. A-şi recîştiga puterea economică sau politică, a dobîndi o nouă dezvoltare; a se forma din nou, a se 3817 RENAŞTERE - 317 - RENDOI reface. A văzut renăscînd ca din cenuşă state nouă. Ghica, s. iii. Se-nal[ă-o nouă Romă renaşte-o nouă lume. Alecsandri, t. ii, 405. Pe ruinele acestui sat a renăscut altul, un sat de pescari. Bolintineanu, o. 304. Renaşte o Europă nouă, în care nu vor fl duşmănii şi suferinli. Isac, o. 302. Moldova cea veche, cu monumente şi relicve legendare, renaşte sub lamina acestei zile. v. rom. februarie 1964, 80. -0> Refl. (învechit) Patria noastră se renaşte, cr (1829), 2962/28. <{>Tranz.fact.( învechit) Lucoare tn Moldova . . . Renăscut-au pre popoare. Asachi, s. l. i, 180. — Prez. ind.: renăsc. — Pref. re- + naşte (după fr. renali rc). RENAŞTERE s. f. Faptul de a renaşte. 1. Naştere din nou a unei fiinţe. Cf. Stamati, d., ddrf. Regi sc vor naşte, renaşteri din nobilul sînge troia- nic, Care ţine-vor în jugul robiei mări şi pămînturi. Coşbuc, ae. 16, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. + F i g. Reciştigare a forţelor morale, a vitalităţii; redresare, refacere; înnoire a concepţiilor. Organizaţia morali-că a renaşlerei cetăţenilor, cr (1829), 261V9, cf. Stamati, d. Uit o viaţă amărîtă de ultragîi sîngeroase, o renaştere întreagă într-un vis tot mai profund. Macedonski, o. i, 28. Samăn în lume . . . pacea, sănătatea, reînnoirea, renaşterea sufletească. Galaction, o. 237. S-a absorbii şi s-a adîncit definitiv într-un esoterism propriu şi în renaş-terea-i minunată. Sadoveanu, o. ix, 166. + F i g. Trezire din nou la viaţă, revenire. E primăvară, e renaşterea naturii spre viaţă. Gherea, st. ch. iii, 290. Renaşterea şi bucuria primăverii stau închise în muguri. Sadoveanu, o. vi, 231. 2. F i g. Reciştigare a puterii (economice sau politice), dobindire a unei dezvoltări noi; formare din nou, refacere. Renaşterea unei naţii, gt (1838), 32/18. Lăudata faptă a renaşterii unei naţii la lumină. Marcovici, d. 384/28. Aparţine generaţiei care a pregătit sosirea măreţelor aşezăminte, de unde au ieşit renaşterea şi însemnătatea României. Alecsandri, s. 172. Zile din ce în ce mai grele curg pentru sărmana Dacie, aşa de fericită în zorii renaşterii ei. Vlahuţă, ap. cade, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. în urma unei catastrofe, să ne aşteptăm la o bruscă renaştere. Lovinescu, c. v, 154. Vasari nu atribuia renaştera artelor influenţei antichităţii. Oţetea, r. 25. Asistăm la o renaştere a spiritului ontologic. Ralea, s. T. iii, 10. — Pl.: renaşteri. — V. renaşte. RENĂLŢĂ vb. I v. relnălţa. RENĂSCĂTOR, -OĂRE adj. 1. Care renaşte (1); care face să renască. (F i g.) Că nu mai vrei să te araţi Lumină de-ndeparle, Cu ochii tăi întunecaţi, Renăscători, din moarte. Eminescu, o. i, 184. + F i g. Care îşi redo-bîndeşte (sau face să-şi redobîndească) forţele morale, vitalitatea; care (se) redresează, care (se) reface; care (îşi) înnoieşte concepţiile. Acel împărat se poale lăuda în veci ca un părinte bun şi renăscător de atîtea persoane cinstite şi scăpătate. Gorjan, h. i, 162/8. Găsesc oricînd în tine, Cînd osteneala vine, renăscător imbold. Labis, p. 296. 2. Fig. Care se produce din nou, care reapare, care se regenerează. Tu n-ai iubit — nu şttt ce va să zică Puterea asta-n veci renăscăloare. Vlahuţă, o. a. i, 80. Din noapte şi din praf renăscăloare, Senină raza inimii trăieşte Şi nu cunoaşte lege muncitoare, cerna, p. 51. Căci orice bob de strugur e- o-nchisoare, în care fierbe chestia agrară Şi-n orice sticlă arşiţa solară A-nchis puteri în veci renăscăloare. Anghel-Iosif, c. m. i, 131. — Pl.: renăscători, -oare. — Renaşte + suf. -ător. RENĂSCÎND, -Ă adj. (Rar) Care se naşte din nou; care apare, care se formează din nou; renăscut. Ea dă o atragere de noutate totdeauna renăseîndă. cr (1846), 56x/22. îmbrăţişează cu ardoare cariera renăseîndă a armelor. Odobescu, s. i, 238. — Pl.: renăseînzi, -de. — V. renaşte. REJVĂSCtJT, -Ă adj. 1. (Despre fiinţe) Care s-a născut din nou. Cf. Alexi, \v. Tînărulscsimţea ca renăscut. Bujor, s. 168. Omul se simte ca renăscut. Camil Petrescu, t. iii, 166. După ce bolnavul este spălat şi îmbrăcat ca lenjerie curată, el se simte „ca şi renăscut“. Belea, p. a. 202. + F i g. Care şi-a redobîndit forţele morale, vitalitatea; care s-a redresat, care s-a refăcut; care şi-a înnoit concepţiile. Şi dacă gura ţi-o sărut, Mă simt cu totul ren ăscul. Iosif, t. 115. + Care a crescut din nou, care s-a regenerat. Un vultur Roade-i ficatul cel fără dc moarte şi carnea ce-i creşte Iarăşi la loc. . . şi-o clipă nu dă renăscutelor cărnuri repaos. Coşbuc, ae. 120. ^ Fig. Care s-a trezit din nou la viaţă, care şi-a revenit. Şi-n noaptea blondă . . . Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută Ş-alotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută. Macedonski, o. i, 62. 2. Fig. Care s-a produs din nou, care a reapărut. Azururi renăscute. Macedonski, o. i, 148. îşi simţi în el renăscută brusc febra care-l năcăjise toată după-amiaza. Sadoveanu, o. ix, 119. 3. F i g. Care şi-a reclştigat puterea economică sau politică, care a doblndit o nouă dezvoltare; care s-a format din nou, care s-a refăcut. Prăpastie în care virtutea este-o crimă, . . . Gomoră renăscută. Macedonski, o. i, 46. Se profilau noi schele pe-orizont: Un Iaşi pe care îl vedeam acum, Viu, renăscut din lupte şi din scrum, Pe locul unde-a fost odată front. n. Botez, f. s. 27. — Pl.: renăscuţi, -te. — V. renaşte. RlîNCfiPE vb. III v. reîncepe. RENCHEZĂ vb. I v. rîncheza. RENCHEZĂTURĂ s. f. v. rtnchezăturâ. RENCHEZt vb. IV v. rtncheza. RENCHI s. n. v. renghi. RENCHlDE vb. III v. reinehide. RENCLdDĂ s. f. v. reii(|lolă. RENCORDĂ vb. I v. rclncorda. RENDEĂ s. f. v. rindea. RI5NDEŞ, -Ă adj. (Prin Maram. şi nord-estul Transilv.; despre cornute) Care are coarne lungi (chest. v/68 supl., Glosar reg.) şi drepte (chest. v/76 supl.); care are coarnele cu vîrful îndreptat înainte (ib.). — Pl.: rendeşi, -e. — Din magh. rendes. RENDIMENT s. n. (Italienism înveehit) 1. Cantitate produsă; rod. Cf. Scriban, d. Rendimentu unui ogor. id. ib. 2. Randament în muncă. Cf. Scriban, d. Rendimentu . . .unei maşini, id. ib. — Din it. remlimento. ' ' RENDÎRE s. f. v. rindire. RENDITĂ s. f. (învechit) Venit adus de un imobil, un capital etc.; rentă. Trăiesc cu rendite de la casele lor. Văcărescul, ist. 290. Rendita pe viaţă se poate înfiinţa în favoarea persoanei ce a plătii preţul. Hamangiu, c. c. 411, cf. Alexi, w. — Pl.: rendite. — Din it. rendita.’ RENDOt vb. IV v. reindol. 3836 RENDOIRE - 318 - RENGLOTĂ RENDOiRE s. f. v. relndoire. RENDZlNĂ s. f. Grupă de soluri formate pe un substrat calcaros într-un climat umed sau semiuseat. Cf. Cantunia.hi, l. m. 131, der. — PI.: rendzine. — Din fr. rendzine. RtfNE s. f. v. renie. RENEGA vb. I. Tranz. A nu recunoaşte pe cineva sau ceva ca fiind al său, a se lepăda de cineva sau de ceva a tăgădui, a nega, a dezminţi. V. abjura, repudia. Nu poate decît prin o ameninţare de mare şi cumplită pedeapsă a-şi renega trecutul. Kogălniceanu, s. A. 98. Am avut crunta durere de a-ţi vedea zilele ameninţate de nişte răzbunători ce îi renegam, cr (1848), 143/76. A renega vechile sale credinţi esle pururea o apostazie. rom. lit. 1962/42, cf. ddrf, Barcianu, Aljexi, w. Te-a renegat; ce-s eu de vină, Căţi-am redat aureola? Anghel-iosif, c. M. i, 182. S-ar fi considerat înjosit dacă, tocmai in zilele grele, şi-ar fi renegat mijloacele sale cu eficacitate experimentate în trei decenii. Rebreanu, r. ii, 14. Cu vremea, Cincinal şi-a trădai şcoala, a renegai pe maestru. Galaction, a. 105. Devine cea mai anostă şi mai amba-rasantă cunoştinţă, ... pe care o renegi, pe care o urăşti. Teodoreanu, m. ii, 399. Asemenea pescari . . . noi, cei adevăraţi, ii renegăm. Sadoveanu, o. ix, 465. Ai fost un om cn convingeri ferme, n-am cunoştinţă să Ic fi renegat, v. rom. noiembrie 1954, 22. Familia asta o reneg. Nu mai fac parte din ea. h. Lovinescu, c. s. 85. Trebuie să fie totul aşa cum doreşti tu în visele tale înfierbîntale, de aceea renegi, alungi, respingi cu îndîrjire viaţa şi societatea reală, cea existentă, t. Popovici, s. 46. — Prez. ind.: rcnâg. — Derivat regresiv de la renegat. Cf. lat. renegare. RENEGARE s. f. Faptul de a r e n e g a. V. a b j u-r a r e, repudiere. Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Pacea de la Cambrai Impunea Franţei renegarea întregii ei politici de la 1494. Oţetea, r. 168. Jurămîntul acesta constituie renegarea tuturor revendicărilor şi principiilor formulate în proclamaţia de la Padeş. id. t. v. 236. — Pl. : renegări. — V. renega. RENEGAT, -Ă adj. (Mai ales substantivat) (Persoană) care s-a Înstrăinat, s-a lepădat de patria, de credinţa sa, care a renunţat la părerile sau la convingerile sale anterioare. V. a p o s t a t. Sinan-paşa . . . află prin fugari renegaţi silinţele şi îmblelele prinţilor creştini pentru o mare legătură împotriva turcilor. Bălcescu, m. v. 87. Să tremure renegatul, cr (1848), 172/33, cf. Stamati, d., Polizu. Cîţi renegaţi n-am văzut cu fesuri in cap ja-rînd pe coran credinţă sultanului după ce au jurat pe evanghelie credinţă patriei. Bolliac, o. 243. Vedeţi să faceţi cauză comună cu . . renegaţii la principiile Autonomiei şi Suzeranităţii? Ghica, a. 792. Renegaţii devin aspri pentru credinţa ce au avut înainte şi înfocaţi pentru credinţa ce îmbrăţişează. Bolintineanu, o. 444, cf. ddrf. Era un român renegai trecut la religia turcească. Xenopol, i. r. iv, 186, cf. şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Ştiam noi bine că renegaţii poartă vina tuturor persecuţiilor noastre. Rebreanu, i. 154. Faţă cu convingerile de atunci şi cu clasa socială din care ai ieşit, eşti azi un renegat. Galaction, a. 386. Era un creştin renegat, un olandez care se turcise. Camil Petrescu, t. ii, 179. Nu. vreau să mă socol renegai. C. Petrescu, î. ii, 186. E un ticălos, un renegat ş-un trădător. Sadoveanu, o. viii, 395. Mamă-sa a fost o renegată. Călinescu, s. 25. Articolul era scris cu inteligenţă şi perfidie, lăudînd aparent patriotismul renegaţilor, dar în fond bătîndu-şi joc de ei. pas, z. ii, 166. Un tînăr dintr-o familie foarte bogată, socotit însă de către ai săi un renegat, părăseşte şcoala şi casa părintească, v. rom. februarie 1964, 210. — Pl.: renegaţi, -te. — Din. fr. renggat. RENIiT s. n. (în sintagme: şi eliptic, in forma renelă) Renet ananas = varietate de mere de mărime mijlocie, conice, de culoarc galben-limonie, portocalii pe partea expusă la soare; mânii care produce aceste fructe. Cf. deu. <£■ (Adjectival) Mere renete = numele mai multor varietăţi de mere cu gust plăcut şi cu marc rezistenţă la atacul ciupercilor. Cf. şez. v, 42, bulet. grăd. bot. i, nr. 3, 84. — PI.: renete. — Şi: renâtă s! f., (regional) raniţe (bulet. grăd. bot. i, nr. 3, 84, cv 1951, nr. 6, 26), run£te (Pamfilie, c. 50, bulet. grăd. bot. i, nr.3, 84), rănituri (ib.) s. n. pl. — Din fr. relnctte. Cf. germ. Renette. — Pentru variante, cf. rus., ucr. paHeT. RENETĂ s. f. v. icnet. RENFAşurA vb. I v. reinfăşiirn. RENFLORl vb. IV V. icinfloii. RENGHE subst. (Regional) Bucată de lemn care se introduce prin verigile capetelor unui lanţ rupt pentru a le fixa (Bran-Zărnesti). Cf. Viciu, gl. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. Cf. rangă. RENGHI s. n. 1. (învechit, rar) Culoare. Micşorarea cheltuială dă lesnire a metahirisi de-a pururea straie cn îndestulare; . . . le poale . . . cîştiga ceale în multe feluri flori, adică renghiuri (a. 1777). Furnică, i. c. 51. Canavaluri ce au .. . cumasuri ce se lovesc în doao flori, adică renghiuri (a. 1777). id. ib. 56. 2. Păcăleală, farsă, festă. Bucurîndu-se prea mult pentru acest renghi. . . ,se veseliră toată no pticica. Gorjan, h. iv, 77/11. <0> Expr. A(-i) Juca (cuiva) (un) renghi (sau renghiul, renghiuri) sau (rar) a-i trage (cuiva) renghiul = a face cuiva o farsă, a păcăli pe cineva. N-a apucat să afle de renghiul jucat amicului său Niculaie. Ghica, s. ix. El nu lua aminte la şoaptele lor, nu se uita la tertipurile şi la renghiurile ce-i tot juca. Ispirescu, l. 337. Pasă-mi-te procletul de împărat îi jucase renghi (a. 1883), ap. şio iij, 301. Pe mine m-a înşălal, mi-a jucat un renchi. I. Negruzzi, s. iv, 537, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Să vedeţi ce frumos i-am tras „renghiu". conv. lit. ^liv2, 74. încă de pe cînd era copil i-a jucat renghiuri. Brătescu-Voineşti, ap. cade. Se hotărî să-i joace . . . un renghi. Stancu, r. a. iv, 319. Băiatul îi răspunse că zîna, înfuriată de renghiul care i s-a jucat, a pus mîna pe toate caprele. Popescu, b. iv, 61, cf. Pamfile, j. iii, 93. (F i g.) Februarie şi martie . . . sînt în stare să ne joace renghiuri. Alecsanrdi, s. 169. Ii voi explica fetei cît de lipsit de umor a fost doctorul Munteanu ne-observînd renghiul pe care, firea ni-l joacă chiar în clipele cînd ne credeam alîl de deosebiţi. Preda, r. 45. — Pl.: renghiuri. — Şi: (învechit) rănclii s. n. — Din tc. reug, renii. RENGL6T s. m. Pom din familia rozaceelor, care produce renglote; goldan, (prin Transilv.) crichin (Pru-nus insilitia). — Pl.: rengloţi. — Derivat regresiv de la renglotă. RENGLOTĂ s. f. Varietate de prune mari, sferice, galbene-verzui sau roşcate; (prin Transilv.) crichină. Varietăţile de prune obţinute prin cultură . . . denumite prune rotunde, prune galbene, goldane, avrame, bardacee, renglote sau renclode. Grecescu, fl. 195. li trimetea cireşe, . . . renclode toropite şi prea dală. Teodoreanu, m. ii, 144 — Pl.: renglote. — Şi: renilodă, linglotă (dr. iv, 819, cade, Scriban, d., dm, pl. şi ringloale Borza, d. 139) s. f., (regional) ringlote (id. ib.) s. f. pl., rlngl6uri (dr. ii, 707) s. n. pl., lingită (alr ii 6 082/769, pl. şi ringoate ib. 6 082/64) s. f., lingroate (ib. 6 082/53) s. f. pl. 3850 \ RENI - 319 - RENTA — Din germ. Ringlotte, Ir. reine-CIaude. Gf. magh. r i n g 16. RENI subst. v. renie. RENlCHI s. m. v. rinichi. R1§NIE s. f. Porţiune joasă şi convexă din mean-drul unui riu, acoperită cu nisip şi prundiş, care. reprezintă zona de acumulare a aluviunilor; marginea puţin adlncă a mării; plajă. V. reniş. Dcspolmolind matca din sus de moară, apa a cărat pietrişul tn dosul morii, unde s-a făcut un fel dc reni, care finea apa viitoare în ţărmuri. Slavici, v. p. 124, cf. Antipa, p. 193. Cîteva berze flămînzite veniră în zbor tiptil şi . . . se aşezară la pîndă pe marginea reniei. conv. lit. xliv1( 40, cf. 205, I. Brăescu, m. 70, h vii 417, Şăineanu, d. u. Intr-un ostrov că trăgea, Pe renie să punea. PĂs-culescu, l. p. 245. — Pl.: renii. — Şi: (regional) reni subst., rene (T. Papaiiaoi, c. l.) s. f. — Din ucr. dial. pieHb. RENIFORM, -Ă adj. Care are formă de rinichi. Frunză reniformă. cade, cf. Scriban, d. — Pl.: reniformi, -e. — Din fr. reniforine. RENIŞ s. n. (Regional) Loc acoperit cu aluviuni pe inalul unui riu (pe care cresc lăstari de salcie); banc de nisip sau de pietriş pe fundul unei ape. V. renie. Dacă ... e un fund nisipos cu apă mică şi cu o inclinaiie foarte lentă, atunci se zice reniş sau reni, iar cînd pe acesta începe a creşte şi lăstar tînăr de salcie, îi zice reniş de sălcii. Antipa, p. 193, cf. 84. Iese şi se întinde, moale, la rîniş. Dc departe, ai zice că e o domniţă lungită la soare pe plaja de nisip argintiu. Voiculescu, p. i, 45. Ii arăta . . . Potmol cu crap Şi renişul cu cosac. Teodore seu, p. p. 95, cf. alr n/605. — Pl.: renişuri. — Şi: rlnîş s. n. ( — Renie + suf. -iş. RENlT, -Ă adj. v. rănit2. RENITENT, -Ă adj. (învechit) Care rezistă, care se opune; Îndărătnic, recalcitrant. S-au mai liniştit spiritele şi mulţi dintre secuii renitenţi au primit iarăşi armele. Bariţiu, p. a. i, 381, cf. Gheţie, h. m., Barcianu, Alexi, w. <£> (Substantivat) Dacă nu mă voi supune . . ., mă va privi ca renitent la mandatele lui. Sbiera, f. s. 272. — Pl.: renitenţi, -te. — Din lat. reniteus, -entis, germ. renitent. RENlTtfNŢĂ s. f. (învechit) Rezistenţă, opoziţie. Neîncetat provoca pe oficiul comitatului ca să prindă pe Varga Katarina, care au adus pe popor iarăşi la renitenţă. Bariţiu, p. a. i, 659, cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Pl.: renitenţe. — Din lat. renitentia, germ. Renitenz. REN1U1 s. n. (învechit, rar) Domnie, stăptnire; regat. în anul al cincilea din rentat lui Taţius. . . nişie soli . . . venea de la Laurenl la Roma. Aristia, plut. 81/3. — Pl.: ? — Din fr. regne, it. regne. RENIU2 s. n. Metal rar, descoperit in minereurile de platină Cf. Macarovici, ch. 407, mdt, der. — Din fr. rheniuin. RENNODA vb. I v. reînnoda. RENNOÎ vb. IV v. reînnoi. RENNOST, -Ă adj. v. reînnoit. RENOAlCĂ s. f. (Rar) Femela renului. Cît de pregnant tabloul acela al renoaieei înfiptă în culmea de la Mamerfest, ca să fie văzută, de la depărtare, de puiul el. Perpessicius, m. iii, 155. — Pl.: renoaice. — Ren + suf. -oaică. RENOLOARE s. f. (Bot.) Vătămătoare (Anthglli vutncraria). Cf. Panţu, pl., enc. agr., Borza, d. 21. — PI.: ? — Şi: ranoloâre (Panţu, pl.), rănoloâre (Grecescu, fi.., 163, borza, d. 21) s. f. — Cf. lat. v u l n e r a r i a şi rom. rană. RENONSA vb. I v. renunţa. RENdNSĂ s. f. (Franţuzism Învechit; la jocul de cărţi) Refuz de a da o carte de culoarea cerută de partener. Cf. I. Golescu, c., Stamati, d. — Pl.: renonse. — Din fr. renonce. RENOVA vb. I. Tranz. (Complementul indică o casă, un mobilier etc.) A înnoi, a repara. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Muzeul e instalat într-un mare corp de clădiri vechi care au fost renovate. Stancu, u.r.s.s. 58. Multe [localuri]. . . au fost acum renovate, iar în ele s-au amenan jat biblioteci, săli dc cultură, cluburi, restaurante. Scînteia, 1953, nr. 2 752, cf. dn2. <£> F i g. îşi scoase oglinda, roşul şi pudra, renovîndu-şi faţada. C. Petrescu, c. v. 124. — Prez. ind.: renovez. — Din fr. renover. RENOVARE s. f. Acţiunea de a renova şi rezultatul ei; renovaţie. Cf. Barcianu, Alexi, w. Sfatul popular a iniţiat o largă campanie de renovare a căminelor culturale, contemp. 1952, nr. 26, 1/6. 4- F i g. înnoire, schimbare. în ideologia patruzecioptistă vorbeşte . . . dorinţa de renovare. Ibrăileanu, sp. cr. 99. — Pl.: renovări. — V. renova. RENOVAT, -Ă adj. Refăcut, reparat. Ct. Alexi, w. Se admiră foarte voios în oglindă cu funda renovată şi se găsi acceptabil. C. Petrescu, c. v. 235. — Pl.: renovaţi, -te. — V. renova. RENOVATOR, -OARE adj. (Adesea substantivat) (Persoană) care aduce prefaceri, care militează pentru reînnoiri, pentru progres; înnoitor. Renovator a agricultură frănţuzăşti. povăţ. (1844), 336/7, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Spiritul renovator e acel ce ne-a creat ceea ce sîntem şi dă viaţă pînă astăzi cugetării conştiente româneşti. Iorga, l. ii, 530. Din acest an ... Millo rămîne în Bucureşti, preţuit ca un mare ador şi renovator în arta dicţiunii. Sadoveanu, e. 71, cf. dn2. — Pl.: renovatori, -oare. — Din fr. reiiovateur. RENOVAŢIE s. f. Renovare. Cf. Alexi, w., Şăineanu, D. U., CADE, DN2. — Pl.: renovaţii. — Şi: renova|ii'me s. f. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., cade, dn2. — Din fr. rfinovation. RENOVAŢIIJNE s. f. v. renovaţie. RENSUFLEŢÎ vb. IV v. reînsufleţi. RENSUFLEŢÎRE s. f. v. relnsuîlefire. RENTA vb. I. Intranz. A produce cîştig (mare), a aduce venit. Cf. Şăineanu. Pămîntul nu mai rentează ca odinioară. Rebreanu, r. i, 165. Aud că avocatura rentează. C. Petrescu, î. ii, 132. Eram în plină exploatare a chestiunii „micilor dorobanţi", care a rentat atît de frumuşel. Brăescu, o. a. i, 20. <$> Refl. (Familiar) 3876 RENTABIL - 320 - RENUMI A merita osteneală ; a fi util. Cf. Barcianu, Alexi, w., bl vi, 49. — Prez. ind. pers. 3: rentează. — Din fr. renter. RENTABIL, -Ă adj. Care rentează, care aduce cîş-tig; avantajos, productiv. Cf. Barcianu, Alexi, w. O tipografie este rentabilă . . . niunai dacă esle situată în centru. Camil Petrescu, t. i, 268. Un enorm număr de trecători pe bicicletă ... se duc la ocupaţii rentabile. Sadoveanu, o. ix, 247. Conu Iorgu a devenit proprietarul celui mai rentabil local de noapte, iar moş Costache a încasat parale bune. CXlinescu, e. o. ii, 35. A perseverat să lucreze într-una din cele mai puţin rentabile. . . sfere ale vieţii publice de-atunci. v. rom. noiembrie 1954, 139. <0> (Adverbial) Am un capital . . . şi voiesc să cumpăr efecte, astfel ca să plasez mai rentabil banii mei. I. Panţu, pr. 17. — Pl.: rentabili, -e. — Din fr. rentable. RENTABILITATE s. f. însuşirea de a fi rentabil, de a aduce venit; avantaj, beneficiu. Cf. Alexi, w. Diferitele caiete de sarcini stabilesc condiţiunile pe care trebuie să le satisfacă un combustibil pentru ca să prezinte rentabilitate industrială. Ioanovici, Tehn. 26. Stabilirea dimensiunilor volantului este deci şi o chestiune de calcul de rentabilitate. Soare, Mas. 203. Capacitatea crescîndă a mălăsei artificiale de a înlocui mătasea naturală a redus mereu rentabilitatea culturii viermelui de mălase. Iones-cu-Muscel, Fil. 14. Reducerea preţului de cost măreşte rentabilitatea întreprinderilor. Scînteia, 1952, nr. 2 392. Chezăşia asigurării creşterii necontenite a rentabilităţii întreprinderilor o constituie dezvoltarea întrecerilor socialiste. contemp. 1952, nr. 12, 2/1. Profitul mijlociu reprezintă limita inferioară a rentabilităţii, sub care producţia capitalistă devine imposibilă. Lupta de clasX, 1953, nr. 7, 68. — PL: rentabilităţi. — Din fr. rentahilil6. RENTABILIZARE s. f. (Rar) Acţiunea de a face să devină rentabil. Cursanţii şi-au însuşii cunoştinţe folositoare privind rentabilizarea fondurilor de tunătoare, rev. vîn. 1960, nr. 10, 23. — Pl.: rentabilizări. — De la rentabil. R15NTĂ s. f. Venit regulat pe care îl obţine un proprietar de pe urma unui capital plasat, a unui teren (prin redarea contra plată a dreptului de folosinţă a acestuia) etc.; doblndă produsă de o obligaţiune şi plătită de stat; (învechit) rendită. Cf. I. Golescu, c., stamati, d., Polizu. Lăsînd cultura pe piciorul ce a apucat, va a junge a reduce . . . renta pămîntului. I. Ionescu, m. 287. Şi iată, sestrînge burlăverzimea, negustorii de vite şi de fel da fel de rente . . . să admire producţiuni de artă. Gherea, st. cr. i, 232, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Erau hoiărîte să-l înştiinţeze de ce rentă lunară au lipsă. Agîrbiceanu, a. 457. Dintre multe pachete fără valoare, se aleseseră în sfîrşit cîteva acţiuni şi titluri de rentă. Sadoveanu, o. xiv, 7. Creditorii statului fură siliţi să renunţe la concesiunile asupra veniturilor statului şi să primească rente de stat. Oţetea, r. 177. •£> Rentă viageră v. v i a g e r. Rentă funciară v. f u n oi ar. + (în feudalism) Plată (in muncă, produse sau bani) la care era obligat iobagul faţă de stă-pînul său. In părţile muntelui, ţăranul nu este supus pentru aceeaşi parte de pămînt decît la o rentă fixă anuală. KogXlniceanu, s. A. 159. Nobilii au căutat să recupereze pierderile provenite din deprecierea relativă a valorii solului ureînd rentele şi îmulţind taxele feudale. Oţetea, r. 312. A doua fază. . . este caracterizată prin predominarea rentei în mun-îă, denumită la noi clacă. Panaitescu, o. ţ. 13, of. 267. — Pl.: rente. — Din fr. rente. RENTĂRlRE s. f. v. relntărire. RENTIER, -Ă s. m. şi f. Persoană care trăieşte din rentă. Cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, nv. Abia m-am deprins să trăiesc ca un rentier. C. Petrescu, î. ii, 56. Un soare blînd . . . îi încălzea plimbarea tacticoasă, de bătrîn rentier cu tabieturi, id. R. dr. 207, cf. nom. prof. 83. Bătrîna, văduvă a unui cunoscut rentier. . . , trăia singură. Sadoveanu, o. vr, 215. A trăi ea un rentier era de ncconceput. Călinescu, s. 385. — Pl. : rentieri, -e. — Din fr. rentier. RENTINERÎT, -A adj. v. rcintinerit. RENTÎRZI vb. I v. reintirzln. RENTOARCE vb. III V. reîntoarce. RENTOÂRCERE s. f. v. reîntoarcere. RENTREGIME s. f. v. relntreolme. RENTREMAT, -A adj. v. retntremat. RENTUN vb. I v. răntuna. RENTURNA vb. I v. relnturna. RENTURNARE s. f. v. relnturnare. RENUCJHI s. m. v. rărunclil1. RENUMĂRĂ vb. I. Tranz. A număra din nou. Cf. Barcianu. — Prez. ind.: remimăr. — Pref. re- + număra. RENUME s. n. Faimă, reputaţie, celebritate. Cf. Heliade, d. j. 67/5, Asachi, m. h. 3/13, Negulici, Calendar (1854), 11/12. De s-ar facc aceasta, . . . ce renume pentru Adunarea Legislativă! KogXlniceanu, s. a. 185. Ţi-ai dobîndil renume Nemuritor în lume. Alexandrescu, o. i, 357. Ne dase nume de curcani Un hîlru bun de glume, Noi am schimbat lîngă Balcani Porecla în renume! Alecsandri, Poezii, 437. El a dat susţinerii noastre teoretice sprijinul renume-lui său literar. Maiorescu, cr. i, 366. N-avem . .. Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii, Măşti cu toate de renume din comedia minciunii? Eminescu, o. i, 150. N-aş vrea să am măriri deşerte, N-am nici o sete de renume. Macedonski, o. i, 66, cf. ddrf, şXineanu, Barcianu, alexi, w. Nimerise. . . momit de renumele biletului din Rîureni. Galaction, o. 274. Era vrednică de renumele celor mai vestite cucoane gospodine din trecut. Sadoveanu, o. vii, 664. Dacă ţii atît la renume, de ce n-ai încercat să faci altceva. . . ? CXlinescu, e. o. ii, 270. Vă bucuraţi de renumele unui magistrat intransigent. Stancu, r. a. iv, 318. Renumele care strălucise pîn-atunci se eclipsă curînd şi. . . numele său trecu pe un plan cu lotul secundar, s mai 1960,122. îşi va crea un bun renume prin realizările sale de viitor, t februarie 1962, 63. A fost un savant cu renume european, autor a numeroase publicaţii de igienă, abc săn. 160. <0> I. o c. a d j. Cu renume = renumit, vestit. Ctitorii templului au comandai la trei sculptori cu renume să lucreze cele trei statuie. Caragiale, o. iii, 27. — Pref. re- + nume (după fr. renom). RENUMl vb. IV. Refl. (învechit) A deveni renumit, celebru. Acest secol. . . fu însă secolul cel mai glorios, secolul prin care se renumiră şi în care se luptară puternic pentru libertate. BXlcescu, m. v. 15, cf. Ponzu, Barcianu. 4 Tranz. f a c t. A face (pe cineva) să devină renumit. Deşi e un viclean, Isteţ, la minte ager, putem să-l renumim; Şi, nespuind cum este, să ne silim a-l face Aşa precum în lume ar trebui să fie. Negruzzi, s. ii, 216. — Prez. ind.: renumesc. — Pref. re- + nume (după fr. renommer). 3895 RENUMIT - 321 — REONI RE1VUM.ÎT, -Ă adj. Cu renume; celebru, vestit, faimos, reputat, revestit, strălucit, ilustru. Cugetase că acest om . . ., renumit intre toţi neguţătorii turci . . putea s-o ajute, ch (1848), 303/63. Prin unele ca aceste, legislatorii cei renumiţi au împodobii veacul lor cu glorie nemuritoare (a. 1857). Uricariul, iv, 302/5. Turnul din care-odată bărbaţii renumiţi Vedeau romnne labcri pecîmpi nemărginiţi. Alexandrescu, o. i, 68, cf. Ganel-la, v. 130. Maxima pe care, cu şeapte secoli în urmă-i, a formulat-o . . . renumitul vînător. Odobescu, s. iii, 60, cf. DDRF, ŞĂINEANU, BARCIANU, AlEXI, W. A petrecut iarna întreagă la Viena, într-un institut foarte renumit. Agîrbiceanu, a. 51. Odată ... un dascăl renumit spunea la Universitate . . . Galaction, o. 336. Ajung la un dascăl renumit pentru răbdarea, iscusinţa şi experienţa lui. Teodoreanu, m. u. 161. Căpitanul. . . era renumit în întreaga divizie. Sadoveanu, o. ii, 31. Russo ni se dovedeşte . . ., în această operă mai renumită a lui, posesorul unui ,,simţ muzical". Vianu, a. p. 44. Mă pomenisem într-o casă măruntă, in care . . ., locuia un renumit poet. Stancu, r. a. i, 167. — Pl.: renumiţi, -te. — Pref. re- + nume (după fr. renomme). HEN UNCHI s. m. v. rărunchi1. RENUNCHIOĂRĂ s. f. v. rărunehioară. RENUNŢĂ vb. I. Intranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „la") A se lăsa de ceva, a înceta de a mai face ceva; a părăsi de bunăvoie (ceva sau pe cineva). V. abandona. Renunţiind la băuturi şi la hapuri. Heliade, d. j. 68/7. El mai binevoieşte a nu mai face parte din cabinet decît să renunţe la direcţia trebilor străine, cr (1 846), 5x/24. Maximi-lian . . . declară că renunţă cu totul la acest titlu. Bălcescu, m. v. 39. Trebuie a renunţa la orice proiect. LĂ-zărescu, s. 34/27. El preferi acum, după o lună de domnie şi după două victorii strălucite, să renunţe de bunăvoie la coroana fraternă. Hasdeu, i. v. 191. Religia căta să renunţe la planul său social sau să-l prefacă. Bolintineanu, o. 310. Trebuie să renunţ cu iotul la aşa falnice năzuiri. Odobescu, s. iu, 13. Tîlharul gemea greu; după încordarea braţului se vedea că renunţase la o inutilă zbuciumare. Caragiale, o. i, 67. Or renunţi la ele, or trebuie să joci în pas cu ceilalţi. Delavrancea, s. 113. încercă să-şi ia un aer melancolic; dar lucrul era aşa de nepotrivit cu firea lui veselă, că renunţă numaidecît. Vlahuţă, o. a. iii, 69, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. I se va urî şi va renunţa. Rebreanu, r. i, 172. A renunţat să mă mai înveţe cum să fiu mamă. Galaction, o. a. i, 100. Nu voi renunţa niciodată La propria mea mîndrie. Camil Petrescu, t. iii, 482. Cînd căpătă hîrtia verde îşi continuă drumul, renunţînd la fluierat, s-o silabisească din mers. C. Petrescu, î. ii, 121. Renunţă să mai „ancheteze". Sebastian, t. 161. Acum renunţă şi la visarea fumului albastru. Teodoreanu, m. u. 115. Artistul pare că se joacă, ori de cîte ori, renunţînd la regulele obşteşti ale întrebuinţării limbii, el le substituie altele noi, neaşteptate, uimitoare. Vianu, a. p.- 264. Renunţase la studii şi se întorsese la moşie. Călinescu, o. i, 84. Renunţase la conştiinţă de cînd fusese obligai să comită întîia infamie. Stancu, r. a. iv, 247. Dacă renunţi la partea dumitale, lumea o să creadă că eu te-am împins. H. Lovinescu, t. 124. N-am renunţat la starea mea de veselie. Preda, r. 45. La fadele nimicuri ce le-ai iubit, renunţi, Cînd vrei ca evul tău să-nfrîngă moartea. Labiş, p. 142. Locotenentul ştie să moară, dar va muri cu noi toţi, laolaltă, pentru că nu înţelege să renunţe la apărare. Barbu, p. 245. De renunţat tot n-a renunţat la părerile lui. Lăncrănjan, c. ii, 285. — Prez. ind.: remlnţ. — Şi: (învechit) renunţiă, rcnonsâ (Calendar (1855), 80/25) vb. I. — Din fr. renoncer, lat. rcnuntiare. RENUNŢĂRE s. f. Faptul de a renunţa. V. abandonare. Cf. Canella, v. 1. Deodată trece-o cugetare. Un văl pe ochii tăi fierbinţi: E-niunecoasa renunţare, E umbra dulcilor dorinţi. Eminescu, o. i, 117, cf. ddrf, Şăineanu. Cosma Buruiană îşi zicea că are să-şi aprindă paie-n cap cu declaraţia de renunţare şi se hotărî să tacă mile deocamdată. Rebreanu, r. i, 110. Era o renunţare momentană. Galaction, o. a. i, 209. Nici vorbă nu mai putea fi de front, de renunţare la ordinul care-l ţinea în serviciul vag şi lipsit de orice eroism. C. Petrescu, î. i, 133. Făcu cu mîna, uşor, un semn de renunţare, apoi se lăsă pe o coastă. Sadoveanu, o. ii, 125. Nu credeam în trista renunţare din zîmbetu-i de fată. Pillat, p. 24. S-a simţii stînjenit cînd ai dat cu ochii de el şi a avui un zîmbet de oboseală şi renunţare. pas, z. i, 305. — Pl.: renunţări. — Şi (Învechit) renunţiâre s. f. Aristia, plut., Barcianu, Alexi, w. — V. renunţa. RENUNŢIĂ vb. I v. renunţa. RENUNŢIÂRE s. f. v. renunţare. RENfrRĂ s. f. Canal sau grup de canale executate pe suprafeţele exterioare sau interioare ale unor piese şi ale unor organe de maşini, avînd un anumit rol funcţional sau de asamblare. Conductori de cupru cu renură pentru tramvaie, nom. min. i, 90, cf. der. — Pl.: renuri. — Din fr. rainure. RENV1 vb. I v. reînvia. RENVI1ÎRE s. f. v. reînviere. REOÂLDĂ s. f. v. leordă. REOBIŞNUI vb. IV. Ret 1. (Rar) A se deprinde, a se obişnui din nou. După viaţa molcomă de la moşie, forfoteala aceasta îl obosea şi-l întrista, cel puţin în primele momente, pînă se reobişnuia cu ea. Rebreanu, r. i, 17. — Prez. ind.: reobişnuiesc. — Pref, re- + obişnui. REOCUPĂ vb. I. Tranz. A ocupa din nou; a recuceri. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., cade, dm, DN2. — Prez. ind.: reocilp. — Din fr. rGoccuper. REOCUPĂRE s. f. Acţiunea de a reocupa; recucerire, (învechit, rar) reocupaţie. Cf. Alexi, w.,dm. — Pl.: reocupări. — V. reocupa. REOCUPÂŢIE s. f. (învechit, rar) Reocupare. Alexi, w. — Pl.: reocupaţii. — Şi: reocupa ţiune s. f. id. ib. — Din fr. rfoceupatlon. REOCUPAŢI UNE s. f. v. reocupaţie. REOGLINDĂ vb. I v. reogllndi. REOGLINDl vb. IV. Tranz. (Complementul indică stări, fenomene, acţiuni) A reflecta, a Înfăţişa; a oglindi. Oricît de palid va să fie însă tabloul ce descrierea mea va reoglinda. f (1872), 326, cf. Puşcariu, l. r. i, 411. Literatura însoţeşte evoluţia societăţii şi-i reoglindeşte transformările. Oţetea, r. 192, cf. 220. — Prez. ind.: reoglindesc. — Şi: (învechit) reoglindâ vb. I. — Pref. re- + oglindi. REONl vb. IV. Tranz. (învechit şi regional) A face cuiva rău, a vătăma. Şi cinre se reoniiască (v a strica m. test. 1648, va face rău biblia 1688) voi, se bunrătaţiei podobnici furetu. cod. vor. 154/8, cf. REONIU - 322 - REPARABIL dhlr ii, 331, Scriban, d. S-au mirai de el văzlndu-l gras şi plin şi, deochindu-l, mi-au răonit copilul. Com. Liuba. — Prez. ind.: reunesc. — Şi: (regional) răonî vb. IV. — V. reoniu. REtfNIU, -OAlVE adj. (învechit, rar; şi substantivat) (Persoană) care face rău. Coaperi-me de zborul reonilor (răilor cc2), de mulţi ce ţacu nedereptate. psalt. 119/15, cf. dhlr ii, 331, Rosetti, l. r. vi, 211, Scriban, d. — Pl.: reoni, -oane. — Rău + suf. -oniu. REORGANIZA vb. I. Tranz. A Întocmi, a orîn-dui din nou; a organiza pe baze noi, a reprofila, a restructura. Grigore Ghica reorgantsă oarece armata la 1672, ctnd a însoţit oştile turceşti în Polonia. Bălcescu, m. v. 604, cf. Stamati, d. Au reorganisat administraţia ţerii. Calendar (1852), 54/14, cf. Ponzu, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Veniamin era profesor de filosofic şi elevii săi trecură la Gheorghe Lazăr pentru a nu-l măi părăsi, chiar ctnd Academia fu reorganisată. Iorga, l. ii, 524. Ştiinţa a fost reorganizată pe baze noi, socialiste. Lupta de clasă, 1962, nr. 1, 50. <$■ Refl. pas. S-au reorganizai administraţia instituturilor. Cu-ciuran, d. 73/14. — Scris şi: reorganisa. — Prez. ind.: reorganizez. — Din fr. reorganiser. REORGANIZARE s. f. Acţiunea de a reorganiza şi rezultatul ci; reprofilare, restructurare, (Învechit) reorganizaţie. Planuri de reorganizarea socie-tăţei. Calendar (1850), 74/17. Toţi bărbaţii ... de stat se oboseau tntru reorganisarea monarhici zguduite din toate încheieturile sale. Bariţiu, p. a. iii, 412, cf. Polizu, Barcianu, Alexi, w. Această reorganisare se făcu după fuga lui Caragea, tn 1818. Iorga, l. ii, 525. Sarcina realizării tnvăţămîntului politehnic în şcoala medic necesită reorganizarea predării multor discipline şcolare, l. rom. 1953, 3, 53. Am făcut . . . un proiect de reorganizare a comunicaţiilor şi telecomunicaţiilor. H. Lovinescu, c. s. 27. — Scris şi: reorganisare. — Pl.: reorganizări. — V. reorganiza. REORGANIZATOR, -OÂRE s. m. şi f. Persoană care reorganizează. Reorganisatorul, tn 1804, al tipografiei din Iaşi . . . dădu . . . un act prin carc întemeia şcoli nouă şi dădea norme suplementare pentru cele vechi. Iorga, l. ii, 43, cf. cade, dl, dm, dn2. — Scris şi: reorganisator. — Pl.: reorganizatori, -oare. — Reorganiza -f suf. -Lor. REORGANIZAŢIE s. f. (învechit) Reorganizare. Reorganizaţie a slujbii publice, ar (1835), 301/23, cf. Stamati, d. Adunarea ad-hoc a Moldovei doreşte a se adopta la viitoarea reorganizaţie, ca principii fundamentale: . . . Privilegiile de clase vor fi desfiinţate. Kogălniceanu, s. a. 208, cf. Polizu, Alexi, w. — Pl.: reorganizaţii. — Şi: reorganizafiune s. f. Ai.e- XI, W., CADE. — Din fr. reorganisat ion. REORGANIZAŢIIJNE s. f. v. reorganizaţie. REORTOnOXIZĂRE s. f. (Rar) Revenire, reîntoarcere la ortodoxie. Antagonismul acesta religios nu a dus tn secolul al XVIII-lea nici la unirea tuturor românilor din Transilvania cu biserica Romei . . ., dar nici la reortodoxizarea tuturor uniţilor. Blaga, g. 103. — De la ortodox. REOSTAT s. n. Aparat alcătuit dintr-un rezistor avlnd o rezistenţă electrică reglabilă şi care serveşte la reglarea intensităţii curentului electric din circuite. Cf. Şăineanu, Nica, l. vam. 210, enc. agr. Discul receptor este acţionat de un motor electric universal, a cărui viteză este reglată printr-un reostat. enc. tehn. i, 152. Locul de pornire al electromotoarelor (întrerupătorul şt reostatul) va fi situat tn aşa fel ca lucrătorul . . . să nu fie obligat să stea la o distanţă mai mică de 0,50 metri de cureaua motrice, prev. accid. 7. Reostalele vor fi ... bine izolate, ib. 66. Mai comod e să folosim rezistenţe variabile, numite şi reoslate. Cişman, fiz. ii, 249. — Pl.: reostate. — Din fr. rheostat. REOTÂTE s. f. v. răutate. REPANTlR s. m. v. repentlr. REPAOS s. n. v. repaus. REPARA vb. I. Tranz. 1. (Complementul indică obiecte, bunuri materiale etc. uzate, stricate) A readuce in stare bună, a repune In stare de funcţionare, a face propriu pentru folosire; a drege, a reface (1), (popular şi familiar) a meşteri (I 3), a meşterui (2), (regionl) a răpălui. V. recondiţiona, renova. Cf drxu, I. Golescu, c. Se ocupă a repera şi a mai lăţi localul, cairndar (1851), 118/19, cf. ddrf, Şăineanu, Barcian.-, Alexi, w. Uneori se-ncnia în odaie şi-şi repara-n ascuns hainele. Vlahuţă, o. A iii, 82. Să sperăm că va funcţiona [telefonul]. Mai ales că l-ai reparat. Sebastian, t. 73. lntr-o zi am luat cleştele şi ciocanul şi am început să repar pălandul. Vlasiu, a. p. 246. A reparat soclul de la grilajul grădlniţil. Sadoveanu, o. vii, 673. Mai degrabă arunca o rochie la gunoi, decti s-o repare. Călinescu, e. o. i, 156. Dacă voiai să repari dulapul, trebuia să-mi spui mie să-ţi ajut. id. ib. ii, 26. I să huruie casa, iar de reparat nu şi-o poate. Reteganul, p. iv, 54. <0> F i g. Codru-Drăgu-şanu nu este, în felul romanticilor . . ., un adorator al naturii sălbatice, menită să repare pe om de ostenelile civilizaţiei. Vianu, a. p. 84. <$> Refl. pa s. De atunci s-a mat reparat numai capela de peatră. Odobescu, s. i, 342, cf. ddrf. Podul încă nu se reparase. Barbu, p. 49. In timpul iernii se fac pregătirile penlru campania agricolă de primăvară, ... se repară tractoare, gî 1962. nr. 685, 3, cf. chest. ii 14/4. 2. A îndrepta, a corecta. A repara greşala voastră? Calendariu (1794), 30/12. Timpul carele este cel mat mare învăţător va repara smintele sale (a. ?). Uricariul, v, 134/4. Nu e în puterea dumitale de a repara răul acela, cr (1848), 22ljAl. Sper că-n interesul d-tale chiar te vei grăbi să repari scăparea din vedere. Caragiale, o. vii, 221. Schimbînd tonul şi figura, ... se grăbi să repare impresia rea ce o făcuse.'Vlahuţă, d. 63, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. S-a reuşit . . . să se găsească o metodă de a repara defectele pieselor de fontă ce apar fie după turnare, fie în timpul prelucrării. Ioanovici, tehn. 179. Să reparăm acum greşelile făcute. Camil Petrescu, t. ii, 500. O nedreptate se poate repara. Sadoveanu, o. xi, 45. + A înlocui, a compensa. Lipsa de putere şi voinţă, omul caută s-o repare cretndu-şi în cer o făptură puternică cu o voinţă absolută. Gherea, st. cr. ii, 314. Refl. pas. Mi-i timpul scurt şi orişice zăbavă E-o pierdere ce nu se mai repară. Beniuc, v. 17. + (Jur.) A acoperi 0 pagubă. Instanţa poate obliga pe condamnat să repare daunele fixate de justiţie, dl, cf. dm, dn2. — Prez. ind.': repar şi (regional) reparez (chest. ii 14/1, 156, a ii 12). — Şi: (regional) răpărâ (chest. ii 14/6, a ii 8), repară (alr i 1 993/530), (popular) reperă (Stamati, d., Ciauşanu, v. 195, alr i 1 993/231, 536, 558, a v 25, 'vi 8, 26) vb. I. — Din fr. rfeparer. REPARABIL, -A adj. Care poate fi reparat, dres. Cf. Barcianu, Alexi, w. + Fig. Care poate fi îndreptat, corectat. Greşeală reparabilă. dl, cf. dm, dn2. — Pl.: reparabili, -e. — Din fr. rcparable. 3927 REPARARE - 323 — REPARTIZA REPARARE s. f. Acţiunea de a repara şi rezultatul ei. 1. Cf. repara (1); reparat1. Reperarea zidirilor rare-s tn cea mai ticăloasă stare, de părăsire şi de ruinare (a. 1855). Uricariul, iv, 430/3, cf. Ba.rcia.nu, Ai.f.xi, w. In primăvară s-au şi început lucrările de reparare şi de preschimbare a vechilor ateliere din curtea fundărtei. Brătescu-Voineşti, p. 148. Să te ocupi dc repararea drumurilor. Călinescu, s. 311. 4 Refacere. Această idee ... se manifestează în natură prin neîncetată lucrare de nimicire şi de reparare (facere de loc). Barasch, m. i, 95/i8._ 2. îndreptare, corectare. Cf. repara (2). In principiu, prin rectificarea sau, altfel zis, prin repararea unei bucăţi în versuri înţelegem, fireşte, prefacerea numai a expresiunii materiale, adică a cuvîntării, iar nu şi a gîn-dirii. Caragiale, o. vii, 473, cf. Barcianu, Alexi, w. Repararea defectelor se face la cald prin sudură electrică ori autogenă. Ioanovici, tehn. 179. + (Jur.) Despăgubire. Repararea daunelor se poate realiza, după caz, fie prin plata unei sume dc bani, fie prin restituirea lucrurilor, fie în alt mod. pr. drept, 836. — Pl.: reparări. — Şi: (regional) răpărăre (alr sn vi h 1 746/36), reperăre s. f. — V. repara. REPARAT1 s. n. Reparare (I). Trimise la reparai un scaun. Călinescu, s. 475. Ar fi trebuit să dea firma jos şi s-o trimită, în schimbul cîtorva gologani, la reparai. Stancu, r. a. ii, 16. N-au atîtea butoaie sparte îneîl să-şi poată asigura pîinea pentru prînz din reparatul lor. v. rom. octombrie 1954, 111. S-a terminat reparatul tractoarelor. Mihale, o. 15. <^> Fi g. M-am hodorogi! şi trebuiesăstau la reparat măcar o săptămină. Caragiale, o. vii, 117. — Şi: (regional) răpurăt (alr sn vi h 1 746/228, 537, a u 12), reperât (alr sn vi h 1 746/414, 848) s. n. — V. repara. REPARAT2, -A adj. (Despre obiecte) Readus tn stare bună; refăcut, dres, (regional) răpăluit2. V. recondiţionat, renovat. Nu mai era nici nouă, nici de curînd reparată căruţa popii. Agîrbiceanu, a. 60. O ţinu aşa, pînă ce . . . îi întinse pantoful reparat şi lustruiI ca oglinda. Rebreanu, r. i, 65. Cu un zîmbet graţios, care îi descoperi o daniură bine reparată, abandonă uşor mîna tînărului. Călinescu, e. o. i, 17. Privi maldărul dc cămăşi reparate. Stancu, r. a. v, 223. — Pl.: reparaţi, -le. — Şi: (regional) reperăt, -ii (bul. fil. iv, 62, Ciauşanu, v. 195), răperăt, -ă (bul. fil. iv, 62) adj. — V. repara. REPARATOR, -OĂRE adj. (Şi substantivat) (Persoană) care repară (1). Citea mult . . . cînd îi dădea răgaz meseria lui de curelor şi de reparator de hamuri. Galaction, o. a. i, 352. Reparator descaune. nom. prof. 32, cf. dl, dm. + P- e x t. Care întremează, care înviorează. Un balsam reparator. Heliade, d. j. 121/2. Aşteaptă calm să dispară lumina zilei spre a gusta binefacerile somnului reparator. Caragiale, o. vii, 44. E un somn adînc şi reparator. Galaction, o. a. i, 73. — Pl.: reparatori, -oare. — Şi: (regional) răpărător (alr i 805/289), răporâtor (ib. 805/290) adj. — Din fr. rgparateur. REPARATURĂ s. f. (Rar) Reparaţie (I). Barcianu, Alexi, w. — Pl.: reparaturi. — Din germ. Reparatur, lat. repara tura. REPARAŢIE s. f. I. Ansamblu de operaţii efectuate asupra unui lucru stricat, uzat, pentru a-1 readuce în stare bună; (rar) reparatură, (regional) răpăluit1. Înnoirea şi reperaţia magazlnurilor de sat. fund'. 52. A să face . . . reperaţii la zidirile shoalelor. Buletin, f. (1838), 1882/12. Oamenii să apucă bărbăteşte de înnoirea şi reparaţia caselor căzute, gt (1838), 212/25. Să prenoiască aceste obiecte antice, prin forme, şi reparaţluni moderne. Odobescu, s. i, 337. Reparaţiunea vetrei sobelor. Hamangiu, c. c. 371, cf. Barcianu. L-au stropit cu var la o reparaţie. Bassarabescu, v. 49. Gata cu totul, şi cu reparaţiile şi cu partea adăogală. Galaction, o. a. i, 47. Singurul lucru regretabil e că se află clinica mea în reparaţie şi nu le-am putut scuti pe dumneata de atîtea nopţi grele. C. Petrescu, c. v. 206. Începură reparaţii şi amenajări absolut trebuitoare. Sadoveanu, o. vii, 662. Era îmbră-cată cu o rochie de dantelă de lînă neagră, ale cărei reparaţii nu se observau în mod aşa izbitor. Călinescu, s. 796. <0> Reparaţie capitală ( sau generală) = refacere completă a părţilor principale ale unei clădiri, ale unei maşini etc. [Cuptorul] o să intre peste cîteva săptămîni în reparaţie generală. Prf.da, r. 125. Strungului trebuie să i se facă reparaţie capitală. Scînteia, 1962, nr. 5 467. + P. ext. Vindecare. Doctorul e mulţumit de procesul de reparaţiune al rănii. Caragiale, o. vii, 59. 2. F i g. Satisfacţie pentru o ofensă; răzbunare; re/ vanşă. Aflînd în fiecare căutătură o răzbunare sau o reparaţie a trecutului, cr (1818), 19755. Şt ce reparaţie, şi ce ispaşă ar aduce suprimarea unuia sau altuia ? Galaction, o. a. i, 77. Tudor a căuiat reparaţie injustiţie. Oţetea, t. v. 87. E adevărat, sau nu, că i-ai folosit banii fără nici o dovadă scrisă? Atunci trebuie să-l dai o reparaţie. Călinescu, e. o. i, 211, cf. 102, 330. — Pl.: reparaţii. — Şi: reparaţiune, (învechit şi regional) reperă ţie (Ciauşanu, gl.), (regional) răpălâţie (bul. fil. iv, 75, chest. ii 14/237), ripirâ}ie (chest. ii 14/108) s. f. — Din fr. repara (ion, lat. reparatio, germ. Repara* tion. REPARAŢI ONE s. f. v. reparaţie. REPARTIR vb. I. Tranz. (învechit, rar) A repartiza (I). (R e f 1. pa s.) Aja şl pe cel mai mizer se repartira cîte 5 fl. m. c. Bariţiu, p. a. i, 657. — Prez. ind.: repartirez. — Din germ. repartleren. REPARTlT, -Ă adj. (învechit, rar) împărţit, repartizat. S-a format 10 comune a cărora populaţiune nu este bine repartită. I. Ionescu, d. 38. — Pl.: repartiţi, -te. — Din fr. râparti. REPARTIŢIE s. f. 1. Distribuire, împărţire, repartizare; (învechit) repărţire. Au luat lista contribuţiu nei şi au făcut re parii ţiunea. Bariţiu, p. a. i, 657. Cum s-ar regula închirierea anuală, cum s-ar face repartiţlunea fiecărui muncitor? Ghica, s. 601. Studiul repartiţiei tutulor fenomenelor atmosferice. Agronomia (1869), 320. Repartiţia sunetelor asupra cuvîntului nu stă totdeauna în raport cu frecvenţa lor. Puşcariu, l. r. i, 84. Aceste impozite erau intolerabile prin repartiţia şi perceperea lor. Oţetea, t. v. 55. Ar fi, desigur, foarte interesantă de studiai şi repartiţia teritorială pe cuprinsul ţării a acestor denumiri, mg i, 90. Reglementarea repartiţiei sarcinilor. Panaitescu, o. ţ. 236. Repartiţia graiurilor turceşti din Dobrogea. scl 1967, 51. + (Concretizat) Act prin care se repartizează o locuinţă. Trebuia să sc mute în locuinţa indicată în repartiţie. Preda, r. 297. 2. (Ec. pol.) Proces de repartizare a produselor. între membrii societăţii (determinat de relaţiile de producţie din acea societate). Principiul socialist al repartiţiei constituie cel mai important stimulent al dezvoltării forţelor de producţie şi prin urmare al creşterii bunei stări a tuturor celor ce muncesc. Lupta de clasă, 1951, nr. 11-12, 88, cf. Bogza, a. î. 102. Repartiţia după muncă constituie o cucerire istorică a clasei muncitoare. cf 1961, nr. 2, 299. — Pl.: repartiţii. — Şi: (învechit) repartiţitiiie s. f. — Din fr. repartition. REPARTIŢIU1VE s. f. v. repartiţie. REPARTIZA vb. I. Tranz. 1. A împărţi, a distribui ceva (după anumite norme), (învechit, rar) a re. 3939 REPARTIZARE - 324 - REPAUS paftira, a repărţi. Cf. Barcianu, ddrf, Şăineanu, Alexi, w. Ţinea socotelile şi repartiza impozitele, bul. com. ist. v, 110. Dumneata trebuie să repartizezi tn mod egal materia primă. Preda, r. 131. <$■ Refl. pas. Se repartizeză fiecăruia cîte un sector, v. rom. februarie 1955, 231. Nu întotdeauna se repartizează judicios timpul pe etapele lecţiilor, gî 1963, nr. 691, 2/3. 2. A pune un angajat Intr-un anumit loc sau domeniu de activitate; a numi. Am fost repartizată în biroul domnului Vasilescu-Plopu. Galaction, o. a. i, 97. Răspunse... că a fost repartizat la compania a doua. C. Petrescu, î. ii, 273. Medicul ... l-a găsit bun pentru serviciu, fără a-l repartiza măcar la vreo armă specială. Brăescu, o. a. i, 194. Te repartizez la compania a 7-a. Ai înţeles? Vlasiu, a. 411. E drept că . . . vom fi repartizaţi la Craiova? v. rom. octombrie 1954, 118. Dumneavoastră aţi fost repartizat la cuptorul cinci. Preda, r. 126. — Prez. ind.: repartizez. — După fr. rfipartir. REPARTIZARE s. f. Acţiunea de a repartiza şi rezultatul ei. 1. Cf. repartiza (1). Cf. ddrf, Alexi, w. A început . .. repartizarea loturilor. Galaction, o. a. i, 100. Repartizarea fondurilor bugetare ... se face în funcţie de repartizarea alribuţiunilor. leg. ec. pl. 145. Este necesar să cunoaştem repartizarea sufixelor diminutivale tn româneşte. Graur, e. 39. Se stabileşte următoarea repartizare a veniturilor şi cheltuielilor, bo 1962, 231. Repartizarea sarcinilor fiscale să se facă de către organele sau adunarea satului. Panaitescu, o. ţ. 207. 2. Cf. r e p a t i z a. (2). Se fac repartizările absolvenţilor în producţie. + (Concretizat) Act prin care se stabileşte locul unde cineva Îşi va desfăşura activitatea. La prima recrutare se află că repartizările plouaseră cu nemiluita. Preda, m. 93. — Pl.: repartizări. — V. repartiza. REPARTIZdR s. n. (Tehn.) Distribuitor, dl, dm. — Pl.: repartizoare. — De la repartiza. * REPATRIA vb. I. Refl. şi tranz. A se Întoarce, a se Înapoia (sau a aduce pe cineva înapoi) în patrie după o absenţă Îndelungată (voită sau silită). Cf. Alexi, w., dl, dm. — Pronunţat: -tri-a. — Prez. ind.: repatriez. — Din fr. repatrier, lat. repatriare. REPATRIAT, «Ă s. m. şi f. Persoană care s-a reîntors în patrie după o absenţă îndelungată. Se întoarse în ţară, ca repatriat. Călinescu, s. 373. — Pl.: repatriaţi, -te. — V. repatria. REPATRIERE s. f. Acţiunea de a (s e) repatria şi rezultatul ei; înapoiere, întoaîcere în ţară. Repatrierea prizonierilor, dl. — Pl.: repatrieri. — V. repatria. REPAUS s. n. 1. Starea în care o activitate este întreruptă temporar (pentru refacerea capacităţii de muncă a organismului); odihnă (1); inactivitate; (învechit) răposare (1). Străbătum pren foc şi apă, scoa-se-ne în rrăpaos. Psalt. hur. 54r/21. Vai de omul cela ce no-ş va da răpausa sfînta domerecă (a. 1600). cuv. d. bătr. ii, 51. Atunci să avem ... şi răpaos. prav. gov. 38f/9, cf. Clemens. Generalul ..., ca să aibă vreme cîmpenii spre a-şi semăna cîmpurile, le-au dat răpaos de pe la mijlocul lui aprilie, cr (1829), 65V32. Iarna-i timpul de răpaos. Asachi, s. l. i, 110. Vină-toarea, pescuitul . . . îşi împărţeau între sine orele de plăcere şi de repaos ale nobilului maestru, cr (1846), 322/23. Acest timp ... se pare adesea un repaos. Bălcescu, m. v. 4. Culcă-te pe patul de repaos ce esle în cabinetul meu. cr (1848), 442/63. Nu dă furii[i] răpaos să stea cît de puţintel. Pann. e. iv, 27/8. Puterea creatoare a naiurei nu e niciodată în repaus. Isis (1856), bU1121. Serviciul ofiţerilor ... să aibă pe cît se va putea S pînă la 10 nopţi de repaos. mo (1860), 69/13- Vro căteva mii de infanterie ajunseră la Ion Vodă în intervalul repaosului după victoria de la Jilişle. Hasdeu, i. v. 101. N-am văzut ceva mal urît pe lume decît un oraş mare în zilele de repaus dominical. Caragiale, o. ii, 211. Protestare contra legii repausului duminical. Brătescu-Voineşti, p. 151. îşi îngăduie luxul nevinovat al unui scurt repaos. Hogaş, dr. ii, 116. Soldaţii în repaos S-au tolănit pe iarbă. Camil Petre scd, v. 24. Venise ordin să sc adune prisosul de muniţiuni de la regimentele aflate în repaos. Brăescu, o. a. ii, 244. Am luat masa şi acum sîntem în repaus pînă la două. Sahia, n. 116. Vorbea şi rîdea mult tn repaosuri. Sadoveanu, o. ii, 360. Fiind în repaus, . . . băieţii încinseseră o horă. Bart, s. m. 13. Azi era apelul lucrătorilor la masa de prînz şi repaos. Arghezi, b. 141, cf. Ralea, s. t. i, 79, s iunie 1960, 18. Tratamenul ... se face prin repaus absolut la pat. abc săn. 355. După trudă e foarte dulce răpausul. Sbiera, p. 26. <0> Loc. adj. şi adv. Fără repaus = neîntrerupt, continuu, neîncetat. Iacă de ce marile genii au simţii în toată viaţa lor o durere fără repaus in faţa naturii. Delavrancea, t. 57. Mă sculasem obosit şi cu capul greu dintr-un somn fără repaos. conv. lit. xv, 46. Aceleaşi ape iuţi şi neastîmpărate a(e Trotuşului . . . curg fără repaos pe aşternutul lor de prund. Gane, n. iii, 9. Cum tn-a furat de-atunci viaţa în goana ei fără repaos. Goga, Poezii, 193. <0> Expr. (Mii.) Pe loc repaus I v. loc. + P. ext. Somn. Tocmai era pe timpul cînd primul repaos cuprinde Ochii trudiţi. Coşbuc, ae. 36. + (învechit, în limbajul bisericesc) Odihnă de veci. Mitropolitul să facă o leturghie şi o rugăciune pentru răpausul sufletelor vitejilor. cr (1829), 148V23. + (Regional) Popas (Bu-toieşti-Strehaia). alr i 811/846. 4- (Fiz.) Stare a unui corp ale cărui puncte nu-şi modifică poziţia în raport cu un sistem de referinţă. Mişcarea este relativă cînd corpul tşi schimbă locul său în spaţiu faţă cu un alt corp care se află numai în repaos relativ. Poni, f. 7. Face o rotaţie completă spre dreapta în jurul axului presupus în repaus. Ionescu-Muscel, fil. 183. 2. Calm, pace, linişte (sufletească), astîmpăr; tihnă, răgaz. La apa de rrăpaos hrani-mă. psalt. hur. 18v/8. Puţină vreamc văzu ţara grecească mare răpaos. moxa, 383/23. Veţi afla răpaos în sufletele voastre, n. test. (1648), 15r/3. Atîta mi-i dor să o vădzu cit n-am răpaos. Dosoftei, v. s. noiembrie 167r/33, cf. anon. car. Şl răpaos ca să guste, L-aşezăi pe lîngă foc. Asachi, s. l. i, 90. Ştefan se folosi de acel scurt răpaos, spre a zidi mănăstirea Războienii. Arhiva r. i, 117. Ai fi sacrificai repaoşul şi onoarea fiei dumitale. cr (1848), 392/60. Ii tnduplica pe dtnşii răpaos vremii să dea. Pann, e. ii, 155. Totul e repaos împrejurul nostru. Negruzzi, s. iii, 442. Respeclează-al naturei răpaos trecător. Alexandre seu, o. i, 122. Mi-e sete de repaos. Eminescu, o. i, 177. Ştiu că de-acuma cerbii şi mistreţii o să aibă repaus. Gane, n. ii, 77. în răpaosul nopţii se auzea numai clătirea undelor. Odobescu, s. i, 140. Tu [natură] eşti pentru suflet repaos dulce şi suprem. Macedonski, o. i, 64. Un singur suflet stă de pază în lot acest repaus sfînt. Vlahuţă, o. a. i, 30. Lăsaţi-mă pe mine în codrii fără fund, Cu dragostea în suflet departe să m-ascund în molcomul răpaos al liniştii. Coşbuc, s. 40. N-are repaos Amarul nădejdilor noastre. Goga, p. 66. In repaoşul din jurul focului, privirile tuturora se-ndreptară spre un om voinic, nalt, spătos, cu înfăţişare blîndă. Sadoveanu, o. vii, 275. în lin repaos cu-nserarea Pe lîngă lac îmi fac plimbarea, v. rom. ianuarie 1954, 13. + Fi g. Stare de nemişcare primordială. Din haos, Doamne-am apărut Şi m-aş tntoarce-n haos Şi din repaos m-am născut. Eminescu, o. i, 177. 3. (Mai ales în limbajul bisericesc, adesea determinat prin „de veci", „veşnic" etc.) Moarte (considerată 3945 REPAUZA - 325 - REPEDE ca stare de odihnă veşnică); (Învechit) răposare (2). A veni la împărăliia ceriului şi la răpausul cela nesfîrşi-iul. Coresi, ev. 67. Cine au intrat tn răpaosul lui, acela încă s-au odihnit de faptele lui. n. test. (1648), 293v/9. Deci, la ceresc repaoşul Ţinteasc-al nostru dor. Asachi, s. l. i, 96. Rugind pe D-zeu să spodovească sufletul lui la răpaos vecinic (sfîrşitul sec. XVIII). Radu Greceanu, mag. ist. ii, 353/29. Ctnlări tîn-guitoare prin zidurile reci Cerşi-vor pentru mine repao-sul de veci. Eminescu, o. i, 127. Poate că, la anul, această frunte ... va cădea spre infinit repaos, pe un eăpătii de crini. Galaction, o. 342. 4. (învechit; concretizat) Loc de găzduire, de odihnă (7) etc.; adăpost. Şi scoşi-nă tn răpaosu (rrăpaos n, adăposteaiă, d). psalt. 124. Care casă zidiţi mie . . . sau ce locu e răpaosul mieu? Coresi, pr. 31/6. — Pronunţat: -pa-us. — Pl.: repausuri. — Şi: re-pâos, (învechit şi popular) răpâus, răpaos s. n. — Lat. repausum. REPATJZ vb. I. 1. Refl. A se odihni (1). Vei veni citeodată să le repauzeti pe această piatră, filimon, o. i, 311. Fiţi fără grije şi vă repausaţi de ostenelele danţului. Ispirescu, l. 376, cf. ŞXineanu. Automobilul ... se retrăsese să se repauzeze. C. Petrescu, î. ii, 154. Rumen la faţă şi cu o figură odihnită, făcea impresia de ase repauza după baie. CXlinescu, b. i. 59. <> In-tranz. Vrei să repausezi. Codru-DrXguşanu, c. 11. (F i g.) Priveliştile sclipitoare . . . Repaosă nestrămutate Sub raza gindului etern. Eminescu, o. i, 205. + Intra n z. P. e x t. A se sprijini, a se baza. Principiu mare şi larg pe care repauză astăzi lot progresul uman ! Caragiale, o. iii, 28. Critica se va repauza deci pe fundamentul trainic al unei armături ideologice, ap. Iordan, l. r. a. 482. 2. In t ran z. A muri1 (!)• Cf. lb. N-au dus colaci pentru fiii lor şi... pentru cei ce au repausai. Marian, na. 291. — Pronunţat: -pa-u-, — Scris şi: repausa. — Prez. ind.: repauzez, pers. 3 (rar) şi repauză. — Lat. repausare. Cf. răposa. REPAUZÂRE s. f. Acţiuuea de a (se) repauza şi rezultatul ei. 1. Odihnă (1). Cf. Barcianu, Alexi, w. 2. Moarte (D- A treia zi după repausare urmează de regulă inmormintarea sau îngropăciunea. Marian, î. 248, cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Pronunţat: -pa-u-, — Scris şi: repausare. — Pl.: repauzări. — V. repauza. REl’AUZAx, -Ă adj. 1. (Adesea substantivat) Răposat2 (2). Şi multe trupuri . . . răpăusate ale svinţilor sculară-se. cod. tod. 196. Răpăusatul Ureche vornicul. M. Costin, o. 43. înlr-o convorbire ce am avut curepau-zatul Beclard, . . . i-am zis că aceaslă împotrivire . . . nu va pulea [ine mult. Ghica, a. 616. Veneau să cînte lui Maico ultimele rugăciuni ale celor repauzaţi. Filimon, o. i, 334, cf. Gheţie, r. m., Alexi, w. U. Odihnit (1), refăcut. Cf. anon. car. S-ar preda aşteptînd epuizarea protivnicelor împrejurări, casă purceadă la aiac cu forţele repauzaie. C. Petrescu, o. p. i, 261. — Scris şi: repausat. — PI.: repauzaţi, -le. — Şi: (învechit) răpăuzăt, -ă adj. — V. repauza. REPĂlAt s. n. v. răpăluit1. REPĂLl vb. IV v. răpălui. HEPĂLiT s. n. v. răpăluit1. REPĂLUÎ vb. IV v. răpălui. REPARA vb. I v. repara. REPĂRŢt vb. IV. Tranz. (învechit, rar) A împărţi, a repartiza (1). După ce se măcelară mulţime de vite şi s-au strîns banii repărţiţi, tn aceeaşi zi au şi teşit din sat. Bariţiu, p. a. i, 657. — Prez. ind.: repărţesc. — Din fr. repartir (după parte). REPĂRŢÎRE s. f. (învechit, rar) Repartiţie, distribuţie, împărţeală. O repărţire cît se poate mai largă şi mai egală a sarcinilor şi a răspunderilor tn stat. Odobescu, s. m, 340. — Pl.: repărţirt. — V. repărji. REPĂŞÎ vb. IV. Intranz. (Ieşit din uz) A se da (mai) înapoi; a ceda locul, a se retrage. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: repăşesc. — Pref. re- + păşi (după magh. vlsszalip). REPĂŞÎRE s. f. (Ieşit din uz) Retragere; dare înapoi ; renunţare. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Pl.: repăşiri. — V. repăşi. REPCIUGĂ s. f. v. răpciugă. REPEAGĂ s. f. v. rebeagă. RfiPEDE adv., adj., s. f. I. Adv. 1. (In opoziţie cu încet, domol) Iute, cu grabă. Unde cură apa ră-pide, anevoie este împrotiva repegiunii ei a nota. N. Costin, let. ii, 77/37, cf. anon. car. Rapede pleacă pe drum nainte. Budai-Deleanu, ţ. 248, cf. Clemens. Rîul care dinioare zăcea-n gheaţă ferecat Curge repede sub malul de verzi tuf e-ncununat. Asachi, s. l. i, 203. Străbătură răpede distanţa care desparte cele două caietie de munţi, cr (1848), 82/57. Deodată, ţiplnd straşnic, scăpă biletiilşi ieşi repede. Negruzzi, s. i, 53. Postelnicul ieşi răpide şi se duse acasă. Filimon, o. i, 173. Fusu-i răpede se-ntoarce, iute-n aer sfîrîind. Alecsandri, p. i, 6. Ea se urcă repede în palat. Eminescu, p. l. 94. Băiatul. .. îmbucă repede ce îmbucăşi-apoise duce după trebi. CreangX, p. 153. Rîul Doamnei, umflat, curge repede în talazuri. Delavrancea, s. 5. Oraşele sub ochii-mi . . . mai repede ca gîndu l... Se şterg fără să-mi lase vreo urmă de regret. Macedonski, o. i, 52. Caii mergeau acum destul de repede, că trăgeau acasă. VlahuţX, o. a. 491. Cum mai umblă de repede lumea în gară! Sp. Popescu, m. g. 37. Repede-o ploaie căzu, cu picuri ca boaba de strugur. Coşbuc, p. ii, 61. Ce repede zburară [vremurile]-//! larma din cetatea legendară A Luvrului cu ziduri înnegrite! Iosif, p. 38. Trăsura mergea . . . răpede la vale. IbrXileanu, a. 89. Pornim . . . mai repede la vale. Camil Petrescu, u. n. 266. Sc îmbrăcă repede şi ieşi să vadă ce e cu. ultimul convoi. C. Petrescu, î. i, 145. Du-te repede . . . şi îi spune că la patru este revistă de efectiv. BrXescu, o. a. i, 141. Spune-i ... să vie aici repede. Sebas-tian, t. 113. Repede, puneţi-vă bărbi şi mustăţi, că peste o jumătate de oră începem. Vlasiu, a. 359. Ici-colo cîte un izvor lunecă repede printre ierburi. Sadoveanu, o. iv, 165. Ca să nu fie observată, o luă repede înapoi spre casă. Bart, e. 237. Smărăndache se ridică repede şi trecu drumul. CXlinescu, s. 595. Bălan face semn lui Iancu să vină mai repede. Davidoglu, m. 30. O luase rău frigul şi inlră repede în prăvălie. Barbu, p. 172. Dalapin se ridica, Repede se îmbrăca, După doamna lui pleca. Balade, iii, 339. <0* (întărit prin repetare) Şi răpede-ră-pede mi ţi le-a supi pe toate de-a rîndul, de n-a mai rămas nici măcar picătură de vin pe doage. CreangX, p. 261. Repede, repede, repede, o luă pe cizmă in jos. Gîrleanu, l. 20. Baba Maranda scarmănăpene repede-repede, cu unghii ascuţite şi aduse la vîrf. C. Petrescu, r. dr. 139. Profesorul Emilian . . . vorbea repede, repede, ca şi cînd n-ar fi avut timp să-ţi spună tot. Vlasiu, d. 113. Vinul se ducea repede-repede. Sadoveanu, o. i, 234. Inima îi bă-lea repede, repede. Stancu, r. a. i, 53. + (în opoziţie cu r a r) Cu mişcări rapide şi dese. Căluşeii vinjoşi păşeau mărunt şi repede. Agîrbiceanu, a. 61. Să nu răsfoieşti prea repede filele Frumuseţii ce eşti. Blaga, p. 11. 3960 REPEDE - 326 — REPEDE Munceşte mult, nu ştie încă să bată repede la maşină şl-i vine greu. H. Lovinescu, c. s. 53. Niculaie amuţi. Pieptul i se ridică şi cobori repede. Preda, m. 26. + Fără întîrziere; imediat; deodată, brusc. Precurmă vorba multă şi răpede s-avtnlă călare. Heliade, o. i, 324. Milmea jos sare; Insă el repede iară încalecă, Fuge mai tare. Bolintineanu, o. 74. Să-i zbori capul dintr-o singură lovitură şi apoi răpede să te arunci in groapă. Creangă, p. 225. Încurcîndu-se, schimbă repede vorba. Rebreanu, i. 18. Un doctor! Repede! Camil Petrescu, t. iii, 404. Punea floarea şi cele ctteva ţigări pe marginea pălurei şi pleca repede, ca după o faplă ruşinoasă. C. Petrescu, î. ii, 71. Uncheşul a descălicat înaintea mea. M-am ridicat repede ca să-i sărut mîna. Sadoveanu, o. xi, 329. Înlîi se prefăcu că nu înţelege, apoi se uită repede la fraţii lai. Barbu, p. 206. <0> Expr. Ao lua repede = a se grăbi într-o acţiune fără a judeca rezultatele, a se pripi. Ci ca ho, voinice, prea o iei repede, răspunse părintele Ştiubei. Delavrancea, s. 199. A lua (pe cineva) repede sau (substantivat, f.) eu repedea =a lua (pe cineva) pe nepregătite, prin surprindere. îi luă cu răpedea. Vlahuţă, p. 271. Şi uite cum s-a înlîmplat, mă luă repede moşul. v. rom. aprilie 1963, 37. Repede-repejor = îndată, fără întîrziere. Zicea că-t frig şi răpe-de-răpejor îşi căla de drum. Contemporanul, v2, 499, cf. dl. + (Rar) Cu uşurinţă, fără efort. Era dotată de o imaginafie vie, răpede a se esalla. cr (1848), 283/74. Cînd eram tînăr, improvizam repede. Călinescu, c. o. 135. 2. Curînd, devreme, de timpuriu. Izbinda nu fu deocamdată, tn Moldova, aşa răpede . . . ca în Ţara Românească. Bălcescu, m. v. 65. Abia o dală închiserăm ochii; dar ne deşteptarăm repede, treziţi de o mare larmă. Bolintineanu, o. 298. I-a Ireeul repede necazul. Caragiale, 0. iii, 37. Şi-a dat repede năravul pe faţă. Gîrleanu, n. 136. Muzica îi împreteni repede. Bassarabescu, v. 78. Acum doreau toţi să plece mai repede. C. Petrescu, î. ii, 116. Trăiam bine tn aceste: ţinuturi bogate, cu a căror sălbăticie ne împrietenisem repede. Brăescu, o. a.. 1, 46. inserarea căzu repede. Sadoveanu, o. tu, 122. Angelo Deliu, cuceritorul, îmbălrînise repede. Bart, e. 392, cf. Blaga, h. 102. Pe mama o măritase repede bunica, nu suferea înghesuiala în casă. Stancu, d. 6. Pe drum se mai vedea încă cîte un flăcău alcrgînd să ajungă mai repede, să nu fie pus lipsă. Preda, m. 93. Se chinuia şi-acum să înţeleagă mai repede cc cale să urmeze. Bah-bu, p. 353. Repede s-a îmbolnăvit şl repede s-a slins. Lăncrănjan, c. i, 61. II. Adj. 1. (Despre mişcări) Iute, rapid; (despre lucruri în mişcare) care se deplasează cu repeziciune, cu iuţeală. Cf. anon. car. Repedea luntre amu departe duce Pe-al meu dor. Asachi, s. l. i, 85, cf. 96. Omenirea merge într-un progres continuu a cărui mişcare ■ e cu atît mai răpede, cu cît mai mult înaintează. Bălcescu, m. v. 3, cf. Eminescu, o. i, 154. El într-o clipă a sosit la repezi corăbii ahee. Murnu, i. 25. Iar eu pe ţărm Mîhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers. Minulescu, v. 46. Părintele intră mînios in încăpere şi, închizind cu o mişcare repede ceaslovul, striveşte musculiţa. Vianu, a. p. 215. Spune-nu, ce-i mai dureros ... O lovitură repede, cumplită, Ori remuşcarea care te frămîntă, înceată, nemilos, neadormit? Labiş, p. 123. Dorul meu pe unde pleacă Nu-i pasăre să-l întreacă, E mai răpede ca vîntul. JARNfK-BÎRSEANU, d. 90 + (în opoziţie cu rar) Care se succedă, care se desfăşoară într-un ritm rapid. De cînd se inventă alfabetul ... în toate progresul deveni mai răpede. Heliade, o. ii, 40. Grecia . . . făcu paşi repezi în civilizaţie, cr (1848), 222/33. Oscilaţiunile pendulului . . . sînl mai repezi în regiunile polare decît la ecuator. Drăchiceanu, c. 63. Priveliştile sclipitoare, Ce-n repezi şiruri se diştern, Iiepaosă nestrămutate Sub raza gîndului etern. Eminescu, o. i, 205. Sunetele năvăleau afară înghesuite, repezi şi jalnice. Delavrancea, s. 69. Silarul . . . zbura lu-piluş pe sub dumbravă. Orlac îl seăpă cu două focuri repezi. Sadoveanu, o. xi, 411. 4- (Despre ape) Care curge sau care se mişcă cu repeziciune. O apă reapede. cuv. v. bătr. i, 249. R îurile cele frumoase şi spumegoase, | pîraiele cele răpede şi sălbatice cîntă neîncetat lauda ta. Russo, s. 126. Ale mării repezi şi groaznice talazuri. Alexandrescu, o. i, 251. Cîteva rîuri spumegoase şi răpezi, altele line şi largi . . . şerpuiesc prinlr-tnsa. Odobescu, s. i, 23. După propria lor voie să ne ducă unde repezi. Eminescu, o. i, 155. Pîraie repezi s-azvîrl cu vuiet în Bistriţa. Vlahuţă, o. a. i, 417. în vaduri ape repezi curg Şi vuiet dau în cale. Coşbuc, p. i, 191. Cărarea trecu o dată deasupra unui izvoraş repede. Călinescu, s. 716. Rîurile limpezi şi repezi ... le purtase în mintea lui prin ţoale colţurile ţării pe unde îi duseseră paşii. Stancu, r. a. iii, 155. Peşte iubitor de apă repede, mreana se line la fund. vîn. pesc. august 1961, 16. + (Despre timp) Care trece cu repeziciune. Muşchiul care anii repezi în ţărîn-a prefăcut, Pe părinţii voştri-as-cunde în mormînlul cel tăcut. Asachi, s. l. i, 72. Anii mei repezi, viaţa-mi trăită Le văz grămadă in urmă-mi stînd. Heliade, o. i, 78. Aceste mici floricele poetice au fost scrise în cîte un răpede moment de inspiraţiune. Odobescu, s. i, 295. Nu e păcat Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat? Eminescu, o. iv, 379. El m-a iubii curat Şi numai mie mi-a-nchinat Toţi zorii vieţii sale repezi, v. rom. ianuarie 1954, 45. + (Rar; despre expuneri, descrieri etc.) Succint, sumar. Dăm cilitorilor noştri o idee repede despre locul unde se afla palatul domnesc. Filimon, o. i, 108. Analizăm . . . înlr-o repede schiţare această cvoluţiune în fazele ei fireşti. Maiorescu, cr. ii, 112. 2. (Despre fiinţe şi manifestările lor) Iute, ager, sprinten; grăbit, pripit. Călărime reapede. Dosoftei, ps. 217/12, cf. 50/18. Suflarea cea reapede de sus. Mineiul (1776), 138v2/24. Se scoală în picioare, Sc pipăie, tresare l-al degetelor carmen, Şi-n răpedea mişcare, în gestele-i naive I se resfiră părul. Heliade, o. i, 368. Pena intră cu un aer răpede. cr (1848), 161/59. Dete o privire repede şi dispreţuitoare camcrii sale. Filimon, o. i, 102. Caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate, Cu nările aprinse, cu gurile spumate, . . . La sunete de luptă pe cîmp îşi lua zborul. Alexandrescu, o. i, 82. în zburarea lor răpede şi zgomotoasă, graurii par a fi supuşi la o tactică. Odobescu, s. i, 30. Degetele repezi poartă acul fin. Eminescu, o. iv, 364. Răsuflarea lui era repede si ochii pă-injinlţi. Gane, n. iii, 177. Sosi hainii de ieniceri care năpusteau pe cai mai repezi decît gîndul lor. Delavrancea, s. 205. Ulise, Săltat puţin pe-o creastă de talazuri, C-o repede căutătură-n faţă văzu atunci apropiat pămîn-lu. Murnu, o. 91. O cercetă din cîteva priviri repezi. Agîrbiceanu, a. 243. Copiii dădeau buzna în curie . . . repezi ca nişie lărlăcuţe. Galaction, o. a. ii, 266. Mă gîndeam la prietinul meu de altădată, . . . băiatul plin de avînt, cu gesturile foarte repezi şi nervoase. Sadoveanu, o. vi, 509. Morometese aşeză şi el pe prag, făcînd în acelaşi timp cîteva cruci repezi. Hreda, m. 24. <£■ Loc. adv. Cu paşi repezi = grabnic, în ritm rapid. Ieşiră cu paşi repezi din şalele de curs. Agîrbiceanu, a. 31. Şi-a deschis umbrela şi-a pornit cu paşi repezi în josul străzii. s august 1960, 14. Se puse apoi în fruntea acestei cete sălbatice . . ., năvălind cu paşi repezi în partea . . . Moldovei. Marian, t. 262. (Fi g.) i'ara . . . mergea cu paşi răpezi spre o ruinare totală. Bălcescu, m. v. 18. 3. (Despre agenţi fizici) Care se manifestă cu putere, dar nu durează mult; care trece iute. Poporul . . ., cînd văzu deodată o ploaie răpede căzîndşi spălînd sîngele morţilor, strigă că: nevinovaţi au fost! Bălcescu, m. v. 45. Precum se amăgeşte simţirea omenească, Cînd răpidea lumină de fulger s-a resfrînl. Mureşanu, p. 83/8. Supărările iubirii Sînt ca ploile cu soare: Repezi, dar cu cît mai repezi, Cu atît mai trecătoare. TopÎrceanu, b. 56. Un vînl repede începuse a sufla. Sadoveanu, o. i, 362. + P. r e s t r. (Despre picături, stropi etc.) Care cade iute, succedîndu-se rapid. De 24 de ceasuri ninge-n-truna ninsoare deasă, ninsoare repede. Caragiale, o. vii, 126. Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad. Coşbuc, p. i, 119. Caii aleargă îndemnaţi de ţipetele vizitiului, speriaţi de răpăitul stropilor care cad, repezi şi grei, ca o grindină dc gloanţe. Vlahuţă, r. p. 77. 4. (Despre dealuri, pante, planuri înclinate etc.) Abrupt, pieziş, povlrnit, înclinat. Muntele este ripos şi 3960 REPEGUŞ1 - 327 - REPER repede, căile tnguslc. BXlcescu, m. v. 141. Nimeni nu se acâ(a aşa de bine pe vîrful sttncelor celor mai repezi. I. Negruzzi, s. v, 132. Caii sc ghemuiau pe tăpşanele repezi. VlahuţX, s. a. iii, 50. Ploaia măturase pc coastele muntelui orice urmă de poticăşi numai hogaşurile săpate de puhoaie sc mai (ăseau . . . în prundişul galbăn al po-vîrnişului repede. Hogaş, dr. i, 297, cf. 133. Zidind, schcle-nalle şi repezi ridici. Arghezi, v. 99. Acoperişul de şindrilă destul de repede, căzînd pe străşini în chip de coadă de rindunică, e străbătut, cam în dreptul tinzii, de un soi de foişor. CXlinescu, i. c. 46. Albia îngustă tnlr-o parte se înaltă drept pe lîngă mănăstire, se ridică într-o coamă repede. Sadoveanu, o. iv, 147. Poalele pămîntului sînl repezi, şez. iii, 28. 5. (Despre drumuri) Care duce la ţintă în cel mai scurt timp, fără ocol. Vine cu zor, nevăzută, pe repede cale fecioara. Coşbuc, ae. 101. In ehibzuire drumurile cele mai scurte şi repezi. C. Petrescu, a. r. 10. HI. S. f. (învechit, rar) Curgere, mişcare rapidă. A rîurilor repede (răpezlturi, pornire c!, In-territare h) veseliră cetatea zeului, psalt. 89. IV. S. f. (Entom.) Insectă de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră şi care fuge foarte iute; (regional) măsurător (II 3), tîr-lăriţă (Cineindela campestris). Cf. Mabian, ins. 1. Cînd li se naşte un băiat, adună repezi şi, punîndu-le în leagăn, :i: — Cum îi acesta de repede la mers, aşa să fii şi tu. id. ib. — Pl.: (II, III, IV) repezi şi (învechit, rar, 11 I, III) repede. — Şi: (învechit) rapide ad.i., adv., răpede adv. — Lat. rapidus, rapide. REPEGUŞ1 s. n. Porţiune din cursul unui rlu unde apa are viteza cea mai mare; repeziş, repezină, repez (2(, (învechit şi popular) repejune. Mrcana, fiind an peşte de curent, de repeguş. Atila, p. 217. Cele mai bune locuri sînt situate întotdeauna deasupra sau dedesubtul repeguşurilor. vîn. pesc. nr. 4, 1962, 6. — Pl.: repeguşuri. — Ci. repede. REPEGCŞ3 s. n. v. răpăguş1. REPEGUŞĂ s. f. v. răpăguş1. ItEPIîJdll adv. Diminutiv al Iui repede. 1. Cf. rep e d e (I 1). O iau repejor pe curăiuri, mă las singurel pe valea pustie, largă, luminoasă. VlahuţX, o. a. 425. Mă Tîlică, umblă mai repejor. BrXteşcu-Voineşti, î. 66. Porneşte repegior spre casă. Cazimir, gr. 11. O copiliţă ... cu fustufa scurtă albastră venea repegior. Sadoveanu, o. vii, 334. Zarea se limpezise, seînteiau în depărtare acoperişuri, cai mărunţi urcau repejor pe o coamă de deal. v. rom. octombrie 1958, 32. Intră repejor pc poarta gospodăriei, il februarie 1961, 42. <0> Expr. Rcpede-repcjor v. repede. Cu mişcări rapide şi dese. Inima îi băl ea repejor. Vinea, l. i, 297. 2. Cf. repede (I 2). Apoi s-au schimbai toate, pe nesimţite, repejor şi sigur. LXncrXnjan, c. ii, 363. — Repede + suf. -ior. BICPEJOne s. t. |. (învechit şi popular) Repeziciune, viteză (mare), iuţeală; repeziş în cursul unei ape; repeguş1, repezină. Cf. anon. car. Pre allii i-au dus răpejunea apei. M. Costin, let. i, 241/4. Şi-l dusă în răpăgiunea vîntului de-l pusă în Vavilon. Dosoftei, v. s. decembrie 187r/24. Unde cură apa răpide, anevoie este împrotiva repegiunii ei a nota. N. Costin, let. ii, 77/38. Văd un crocodil cc să tîra din dreapta spre stînga şi să afunda în rîul apei prin iute râpejunc. Aethiopica, lf/17. Repejunca duhului. Mineiul (1776), 32r”/31. Pă-raiele a cărora adîncime şi râpe june mi dă voie ca să sc facă întemeiere de vreun pod. ist. am. o8v/22. Să aibă omul totdeauna în buze pre Nilul cel curgătoriu de aur, dintr-ale cărui repejuni de aur au numit şi pre acest meşteşug ritorică. Molnar, ret. 11/1. Vai mie, puţine minuturi ce au şăzut împreună cu mine cu cttă repejune au trecut. Beldiman, n. p. ii, 46/2, cf. lb. Corabia merge cu mare repegiune. Drăghici, r. 915. Că-n marea-ţi răpeziune, Ce ochi ar fi în stare a-ţi observa fiinţa? Heliade, o. i, 211, cf. Polizu. Şiretul creşte iarăşi cu o repegiune dc polop! Alecsandri, s. 11. Din creştetele munţilor, românii slobozean roţi înfăşurate-n paie şi aprinse, care se rostogoleau cu o repejune demonică. Eminescu, g. p. 110. Răpegiunea unghiulară a soarelui. Culianu, c. 164, cf. ddrf. Moartea lui Atila fu semnul peirci şi a imperiului întemeiat de el cu atîta repejune. Xenopol, i. r. ii, 24. Se numeşte repeiiune în mişcarea unirormă spaţiul parcurs de un corp în unitatea de timp. Poni, f. 8, cf. Barcianu, Alexi, w. Diomede în fugă urma repejunea lăncii. Murnu, i. 225, cf. tdhg. Huţan şi Sgribincea luptau din răsputeri împotriva repegiunii cu care şuvoiul căuta să-i măture. Hogaş, m. n. 222. Mulţimea animalelor domestice ... se reproduceau cu o repegiune de mirat. N. A. Bogdan, c. m. 12. Învîrti buzduganul... ca să-i deie o repejune mai mare. Sbiera, p. 106. -> L o c. a d v. Cu (sau In) repejune = repede, iute. Cu răpegiune ca un părău curgînd (a. 1803). Uri-cabiul, iii, 24. Bucuria ce-n preajmă-mi trecea cu repejune, Trist, rece mă găsea. Alexandrescu, o. i, 148. Trecu cu răpegiune braţul stîng al rîului. conv. lit. xi, 101. Ei trec în repejune prin rîuri fără punţi. Eminescu, o. i, 98. încuind uşa pe dinafară cu răpegiune. CreangX, p. 251. Luna plină grăbea cu răpejune spre un nour rătăcit. Slavici, n. i, 67. Au căzut trei din vînătorii de oameni. Cinci au descălecat cu repegiune. Sadoveanu, o. xiii, 726. 2. (Regional) Loc pieziş; ripă. Cf. alr ii 2 476/36, alr sn iii h 810. — Scris şi: repejiune. — Pl.: repejuni. — Şi: (învechit) răpeziune s. f. — Repede -f- suf. -iune. REPfiLŢ s. n. v. ralpelţ. RFPIiNT, -Ă adj. (Despre plante) Care se tlrăşte pe pămînt; tîrîtor. dl, dm, dn2. — Pl.: repenţi, -te. — Din lat. repens, -tis. REPENTÎN, -Ă adj. (Latinism, rar) Subit, brusc; neprevăzut. Nu e mirare dacă oamenii la orice moarte rcpenlină vorbeau dc venin. Bariţiu, p. a. i, 171. Aceste repentine schimbări de la un extrem la altul mă făceau să uit cu lotul pe amicul meu. Filimon, o. ii, 138, cf. Alexi, w. — Pl.: repenlini, -e. — Din lat. repentinus, -a, -um. REPENTÎR s. n., s. tn. (Franţuzism învechit) I. S. n. Căinţă, regret. Trist, palid, plin de spaimă, stătut d-att-iea chinuri, De dor, de repentirc îşi rătăceşte paşii. Heliade, o. i, 390. 2. S. in. (La pl.; în forma repantiri) Bucle lungi de păr, la modă în epoca romantismului. Albeaţa fefei şi a grumazilor ei pe care fluturau lungi repantiri, . . . ar fi fost de ajuns ca să deştepte un simţimînt de mirare sau un fior de amor. Negruzzi, s. i, 44. — Pl.: (1) repenlire, (2) repantiri. — Şi: repaiilîr s. in. • — l)in fr. repentir. REPER s. n. 1. (Şi în sintagma punct de reper) Semn (obiect, detaliu de teren etc.) care serveşte ca mijloc de orientare. Se vede lămurit că meşterul zidar Manea, cînd a zidit această parte, a luat ca reper panta terenului. mon. ist. i, 140. Ca reper, la începerea trasării liniilor poate servi o suprafaţă prelucrată a piesei, un plan care trece prin mijlocul piesei sau aceste două combinate. Ioanovici, tehn. 227. îl tîrî pe toate străzile şi bulevardele principale să-i fixeze cîteva puncte de reper în oraşul necunoscut. C. Petbescu, c. v. 48. E necesar să ai alte puncte de reper. Sadoveanu, o. ix, 302. De vreme ce poate circula-n cier . . . fără nici un reper—mai încape vreo îndoială dacă viaţa esle sau nu materială? v. rom. octom- 3970 REPERA1 - 328 - REPERTORIU brie 1954, 160. Căutînd de acolo puncte de reper, s-a muncit să alcătuiască hărţi. Gai. an, b. i, 86- Luaţi ca reper pomul singuratic de pe creasta dealului.: T. Popovici, s. 401. Toate reperele îi scapă. Unde este ccntrul lumii ? t ianuarie 1966, 40. <0> Fi g. Moldova cea veche, cu monumente şi relicve legendare, renaşte sub lumina acestei zile, ca un reper al istoriei faţă cu noile zidiri, v. rom. februarie 1964, 80. 2. Semn (punct, linie, perforaţie etc.) trasat pe obiectele care trebuie asamblate, pentru a se identifica poziţia lor corectă în ansamblu. Scopul trasajului este de a crea pe piesa brui turnată sau brut forjată un sistem de repere, menii să orienteze şi să simplifice lucrul la maşină. ■ Orbonaş, mec. 157. Distanţa între reperise ia 20 cm pentru ţesături de bumbac. Ionescu-Muscel, ţes. 45. + Linie, trăsătură făcută pe scara gradată a unui instrument de măsură în dreptul căreia se citesc, cu ajutorul indicatorului, valorile de măsurat. Introducem corpul în flaconul plin cu apă, pînă la reper. Cişman, fiz. i, 268, cf. 253. 3. (Mat.) Sistem de referinţă pentru o dreaptă în raport cu care, cu ajutorul unui sistem de numere numite coordonate, poate fi determinat orice punct al dreptei. — Pl.: repere şi (rar, m.) reperi. — Din fr. repere. REPERA1 vb. I. Tranz. A determina cu ajutorul unui reper (1) poziţia exactă a unui loc, a unui obiectiv etc.; a identifica. Toată ziua o petrecu . . . com-parînd în gînd punctele reperate pe hartă. Rebreanu, p. s. 83. Intersecţia liniilor permite să reperăm exact poziţia zăcămîntului. enc. tehn. i, 214. După anumite indicii casa fusese reperată de agenţii Siguranţei. Beniuc, m. c. i, 302. In două minute te reperează şi praf! v. rom. ianuarie 1955, 86. Nu urcaţi dealul Ciocan, Că-i reperai de german, folc. mold. i, 612. (A b s o 1.) Atîta a aşteptai lunarul nostru, Sare fulgerător din groapă, reperează, încarcă, trage. v. rom. mai 1954, 155. — Prez. ind.: reperez. — Din fr. reperer. REPERA2 vb. I v. repara. REPERARE1 s. f. Acţiunea de a repera1, dl, dm. — V. repera1. REPERARE2 s. f. v. reparare. REPERAT1 s. n. v. reparat1. REPERĂT2, -Ă adj. v. reparat3. REPERĂŢIE s. f. v. reparaţie. REPERCUSIUNE s. f. 1. Urmare, consecinţă. Cf. man. sănăt. 219, Barcianu. Opiniunilc defavorabile, exprimate în ziare, trebuiau să aibă neapărata lor repercusiune. Galaction, a. 263. Schincetul belciugului . . . îl simţeam în repercusiuni grabnice de spaimă medilală. Klopştock, f. 143. Repercusiunile sociale ale revoluţiei economice de la începutul secolului al XVI-lea. Oţetea, r. 310. Este un gînditor cu întinse repercusiuni în alîlea domenii ale culturii moderne. Vianu, m. 43. Nu uita că fiecare bătălie pierdută aiurea are repercusiuni şi aici. Barbu, p. 334. Ideile lui au avut repercusiuni practice adînci. s mai 1960, 81. Se produce în mintea spectatorului o confuzie care are repercusiuni mai adinei, t fe- bruarie 1962, 5. Repercusiunile trecutului în prezentul conştiinţei tineretului contemporan. v. rom. noiembrie 1962, 154. 2. (Bar) Reflexie, răsfrîngere (a sunetului). Cf. Şăineanu, cade, Scriban, d. — Pronunţat: -si-u-. — Pl.: repercusiuni. — Din fr. repcrcussion. Cf. lat. repercussio, -o n i s. REPERCUTA vb. I. Refl. 1. (Despre unde sonore sau luminoase) A se răsfrînge, a se întoarce, a se reflecta. Cf. Barcianu, Alexi, w., dl, dm, dn2. + Fig. Stri- gătul acesta neîndurat ... se repercuta în sufletul meu ca-n nişte bolţi pustii. Vlahuţă, s. a. ii, 273. (Intra n z.) Lămpile-aruncă lumina lor verzuie,... făcînd să repercule La infinit macabrul acestei scene mute . . . Anghel-Iosif, c. m. 96. 2. F i g. A avea urmări, consecinţe; a-şi manifesta indirect efectele. Războiul ... se repercutează asupra afacerilor noastre. Maiorescu, d. i, 25. Lenea, viţiile şi superficialitatea ... se repercutează in ondulaţii largi peste viaţa de mai tîrziu. Vlahdţă, o. a. i, 184. Munca, zbuciumul şi măsurile energice pe care le luăm noi . . . trebuie să se repercuteze şi asupra persoanei talc. Galaction, a. 383. Seceta ... pe care o îndură ei ştiu că se repercutează in viaţa mea de fiecare zi. C. Petrescu, î, ii. 267. In ultima instanţă ele se repercutează în conştiinţă sub formă de obiceiuri. Ralea, s. t. iii, 160. Orice leziune a lor se va repercuta asupra funcţiei respiratorii. Belea, p. a. 112. — Prez. ind.: repercutez-, prez. con,, pers. 3 şi: să re-percute. — Din fr. repereuter. REPERCUTÂRE s. f. Acţiunea de a(se)rep e rcu-t a; răsfrîngere, retransmitere. Cf. ddrf, Alexi, w. — Pl.: reperculări. — Şi: (învechit) repereutire s. f. lm. — V. repercuta. REI'ERCUTfRE s f. v. repercutare. REPERTOAR (S. n. v. repertoriu. REPERTOR s. n. v. repertoriu. REPERTORIU s. n. 1. Caiet, registru (de obicei cu literele alfabetului puse în evidenţă la margine) în care se înscriu în ordine alfabetică date, nume etc. pentru a putea fi găsite uşor. Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Pentru a înlesni aflarea repede a deponenţilor . . . , se poartă ... un index sau repertoar. I. Panţu, pr. 63. Farmacistul îl privi puţin cam mirat, căută într-un repertoriu, făcu o mică socoteală. Călinescu, e. o. ii, 222. O broşură legată în pînză, cu marginile tăiate în chip de repertoriu. id. s. 259. 2. Totalitatea pieselor (teatrale, muzicale) care se reprezintă de către un teatru, o orchestră etc. (de obicei în cursul unei stagiuni). îmbogăţirea repertoriului Teatrului Naţional, gtn (1835), 1/8. Aleseră din repertoriul francez şi german . . . [piesele] ce le părură mai lesnicioase. Negruzzi, s. i, 343. Dacă repertoriul e sufletul unui teatru, actorii sînt corpul lui, sînt materia în care se întrupează repertoriul. f (1870), 28. Publicul va rămînea mulţumit de concurenţa ce-şi vor face ambii directori pentru a se întrece în alegerea repertoriului şi în executarea lui. Alecsandri, s. 4. Să . . . începem . . . făcînd o dare de seamă categorică asupra repertoriului acestui teatru. Caragiale, o. v, 247, cf. Barcianu, Alexi, w. Vâ poale delectaşi cu un ,,Fado do amor" din repertoriul popular. C. Petrescu, î. i, 7. Repertoriile teatrelor sovietice sînt extrem de variate. Sahia, u.r.s.s. 147. Socol că „Baba Hîrca" . . . are întreit motiv ca să rămîie definitiv în repertoriul teatrului nostru. Sadoveanu, e. 72. Teatrele s-au îmulţit şi se îmulţescmereu pe lot înlinsulţării, cu trupe de artişti selectaţi şi cu repertoriu universal. Arghezi, b. 156. Preferind ... a asculta banalul repertoriu pe care-l cîntă muzica militară. Călinescu, e. o. i, 67. în ceca ce priveşte alcătuirea repertoriului, echipelor de amatori li se recomandă să abordeze . . . cele mai arzătoare probleme din viaţa nouă a poporului, contemp. 1956, nr. 494, 1/2. Ce lipsea conccrtului ambulatoriu era un repertoriu, s mai 1960, 8. Programul artistic al unui teatru este o noţiune complexă, care tinde să se realizeze atît prin structura repertoriului, cît şi prin ţinuta spectacolelor. T noiembrie 1962, 5. Apreciind ca reuşite majoritatea lucrărilor, vorbitorii şi-au afirmat dorinţa de a le înscrie în repertoriu, m 1962, nr. 4, 19. Repertoriul este ... o problemă de bază pentru orice teatru. Lupta de clasă, 1962, nr. 4, 56. S-au difuzat chestionare pentru a afla părerea spectatorilor asupra repertoriului şi a interpretării. Scîn- 3984 REPETA - 329 - REPETAT te ia., 1963, nr. 579. Asemenea actori nu se simt stingheriţi tn nici un fel de repertorii, t iulie 1961, 25. + (P. rest r.) Totalitatea pieselor (teatrale sau muzicale) scrise de un autor; totalitatea pieselor (muzicale) interpretate de un actor, cîntăreţ etc. Ţi-am vorbit, mi se parc, de lin proiect ce am de a publica întregul meu repertoriu dramatic. Alecsandri, s. 41. Clnttnd bucăţi alese din repertoriul părintelui ei. Caragiale, o. ii, 51. Mi-am făcut de cap, clnttnd urcat pe mese, repertoriul artistului-vedetă. Bbăescu, a. 199. <£- F i g. Chimiţă . . . după ce şi-a sleit repertoriul lui de miorlăituri, . . . cînd vede că nu i sc trec, recurge la o a doua serie de mijloace. Vlahuţă, 0. a. i, 201. Privighetorile noastre işi pregătesc şi anul acesta repertoriul pentru livezile înflorite. Sadoveanu, o. vi, 171. Nu s-a întîmplat nimic din repertoriul feminin ce se manifestă prin lacrimi şi sughiţuri, s iunie 1960, 35. 3. Culegere de texte, de cîntece etc. S-au pus în lucrare a se . . . tipări un fel de repertoriu sau bibliotecă pentru Teatrul Naţional, cr (1834), 342/25. Foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturii româneşti, în care, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fiecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său. Kogălniceanu, s. a. 40. Pentru filolog, Nicolae Costin e, fireşte, un bogat repertoriu de forme vechi. Iorga l. i, 92. Datorită orientării sale retorice, apare tn romanul lui Filimon mulţimea acelor proverbe . . . care face din scrierea sa, înainte de Creangă, un adevărat repertoriu al expresiilor tipice întrebuinţate de poporul român. Vianu, a. p. 63. — PI.: repertorii. — Şi: repertor, repertoar s. n. — Din fr. rcpertoirc, lat. rcpertoriuni. REPETA vb. I. 1. T r a n z. A spune, a face încă o dată (sau de mai multe ori) ceea ce a mai fost spus, făcut sau produs mai înainte; (învechit) repetui, (învechit, rar) repetirui, repetălui. Să se repeţească, adecă . . . să se poftorească. Învăţătură, 68/17. Silindu-se peste măsură a se face prea înţeles, repetează de mii de ori ideea sa. cr (1834), 2902/35. Să . . . repeţească [versurile] de mii de ori într-un ceas. Gorjan, h. iv, 60/16. Dar bălrî-nul casnic iar Repetează ,,Amar mie, La acest sărman sugariu Cine mumă va să fie?" Asachi, s. l. i, 187. Să repeieze prin daraban măsura cuprinsă în adresul cu no. 2 012 (a. 1842). doc. ec. 764, cf. Episcupescu, Practica, 346. Ar fi foarte înţelepţeşte şi cu scop, o repetez, a se tracta şi cu acest buget aşa cum s-a făcut în şedinţa de ieri. Bariţiu, p. a. iii, 239. Ideea sa o înfăţişează tot aceea subt deosebite forme, o repetează mai de multe ori. Heli-adb, o. ii, 19. Repeta dictonul lui favorit. Negruzzi, s. 1, 72. Acestea auzindu-le . . . , le-a repeţit asemenea. Ghica, a. 746. Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează. Alexandrescu, o. i, 72. Spre a-şi deştepta mereu în suflet o nouă ardoare, repeţesc din cornuri cunoscutul semnal. Odobescu, s. iii, 97. La ureche dulce să-i repet Cîntul ce-n gindul meu se mişcă-ncet. Eminescu, o. iv, 78. „Bravo!" repetară de mai multe ori cei carc prinseseră pe d-alături pe mîna bancherului. Delavrancea, s. 134. Tot repetînd aceeaşi minciună, începe a crede că e un adevăr. Vlahuţă, o. a. i, 203. Fusese plnă acum, cu alaiul după el, prin şalele de studiu . . ., repeţind mereu aceeaşi rugăminte. Agîrbiceanu, a. 37. Bine v-am găsit! Bine v-am găsit! repetă dînsul intrînd tn cerdac. Rebreanu, i. 131. Şi-mi repetam . . . încet vorbele. Bassarabescu, v. 122. Dacă mai repetăuna la fel, ajunge de pomină. G. Petrescu, î. i, 291. îţi repet că o asemenea întrebare e fără sens. Camil Petrescu, t. ii, 298. Vina — ne repetase îndestul — nu era a ei. Brăescu, v. 20. Da, . . . repetă Raţă cu toată convingerea. Sahia, n. 78. Vin cocoa-rele, zise domnu' Trandafir. Şi eu repetai, în minte, fericit cuvîntul acela nou . . . Sadoveanu, e. 111. Slavici va întrebuinţa de preferinţă cuvîntul general, repetîndu-l ori de cile ori va fi nevoie, chiar înlăuntrul aceloraşi fraze. Vianu, a. p. 122. Prestidigitatorul scotea 24 de cutii, una dintr-alla, şi din cea din urmă o fantomă, iar după reprezentaţie te invita să repeţi păcăleala în familie. Arghezi, b. 66. N-or să cuteze să repete zvonurile proaste cu privire la mine. Stancu, it. a. iv, 35. Ilinca . . . nu-i răspundea la întrebările fără ocol, îl lăsa să le repete, să-şi repete mărturisirile. Demetrius, a. 233. Bălean trece spre fereastra Măriei să repete loviturile. Davidoglu, m. 18. Arborii, fiinţele nerăbdătoare, Repetau ca ecoul trezit: Şi fii slăvit. Isanos, ţ. l. 66. Repetaseră vizita, pentru că le plăcuse primirea. Barbu, p. 163. De cîte ori venea acasă de prin păduri, totdeauna repeţia cuvintele acestea. Sbiera, p. 202. <$> ABsol. Glasul. . . repetă din stîncă-n slîncă. Alexandrescu, m. 14. <§> Refl. pas. în spiritul şi înţelesul acesta ţinuse . . . lecţiuni compatrioţilor săi, care se repeţiau şi se ventilau în cluburi sau casine. Bariţiu, p. a. i, 572. Aparent, mai avem un numeral cardinal apt de a se repeta: trei. Iordan, stil. 269. Ei . . . pun întrebări, cer explicaţii, roagă să li se repete ceea ce n-au priceput clar. Stancu, u.r.s.s. 117. + A citi sau a spune de mai multe ori un text, o lecţie etc. pentru a le reţine sau a le înţelege mai bine; s p e c. a face repetiţia unui rol, a unei piese de teatru etc. Să . . . rc-petească [versurile] de mii de ori într-un ceas. Gorjan, H. iv, 60/16. începuse să-şi repeteze în gînd predica. Agîrbiceanu, a. 60. (A b s o 1.) El ocolea curtea repeţind pe de rost cu cartea-nchisă-n mînă. Caragiale, o. i, 22. + (Despre elevi, studenţi) A urma din nou cursurile anului de studii (in care a rămas repetent). Cf. dl, dm. 2. R eil. A se întlmpla, a se produce, a avea loc din nou; a se reproduce (4). Convenirile românilor în Sibiu se repeţiau. Bariţiu, p. a. iii, 62. în fiece noapte se repeta acest vis, în fiece noapte el îmbla cu Maria în lumea solară a ceriurilor. Eminescu, n. 68. cf. id. o. i, 25. — Prez. ind.: repet, şi (Învechit) repetez; prez. conj. 3 şi: să repeţească, să repete ze. — Şi: repeţi vb. IV. — Din fr. repeter, germ. repetieren. REPETABIL, adj. Care se poate repeta, dn2. — Pl.: repetabili, -e. — Din fr. repd table. REPETARE s. f. Acţiunea de a (se) repeta. 1. Reluarea aceloraşi vorbe, idei, acţiuni etc., repetiţie (1); (învechit) repetuire, (învechit, rar) repetiruire. Cf. repeta (I). Cf. Polizu, ddrf, Alexi, w. Discursul acesta fu foarte lung, cu dese repeţiri a celor spuse odată. Agîrbiceanu, l. t. 327. Repetarea se poate face subt forma unui sinonim. Iordan, stil. 258. S-a auzit repetarea răspicată a fiecărui cuvint din jurămtnt. Camil Petrescu, o. ii, 357. Cocoloşirea greşelilor are de cele mai multe ori ca rezultat repetarea lor tn forme din ce in ce mai grave. Lupta de clasă, 1953, nr. 8, 44. Repetarea — de obicei în cicluri ternare — a unor situaţii impune, pentru un mare artist cum este Creangă, diversificarea şi mai cu seamă concentrarea mijloacelor dc expresie, l. rom. 1965, nr. 4, 466. Repetarea dozei se va face numai după 3-4 orc. abc săn. 361. + Repetiţia unui text, a unei lecţii etc. pentru a le reţine sau pentru a le înţelege mai bine. Repe-tirea şcolasticeşiilor învăţate învăţături. Teodorovici, p. 67/22. Repetarea adtnceşte, sistematizează, generalizează cunoştinţele căpătate anterior, l. rom. 1953, nr. 2, 98. + Reluarea de către un student sau un elev a cursurilor anului de studii (în care a rămas repetent). Şi toamna s-a scurs posacă, în doliul repetirei anului. Klopştock, f. 217. 2. Repetiţie (2). Tolstoi e ilustrat pentru stilul lui. . . plin de repeţiri. Ibrăileanu, s. l. 61. Subordonarea esle obţinută... prin repeţire. Vianu, s. 85. Cel mai simplu procedeu îl constituie repetarea nevariată, m 1962, nr. 2, 17. — Pl.: repetări. — Şi: repelire, repeţire s. f. — V. repeta. REPETĂT,-Ă adj. Care este spus sau făcut încă odată (sau de mai multe ori); care se repetă frecvent, des; (învechit) repetuit. îi făcea viaţa amară prin repetatele cereri de a se însura cu dînsa. Bolintineanu, o. 454. Memoria, ajutată de modulaţiunile repeţite ale verşului, o păstrează mai cu înlesnire. Odobescu, s. i, 185. Salţi pe netedele lunci, Şi cu rîsuri repetate . . . Iei cîmpiile de-a latul. Coşbuc, p. i, 167, cf. Alexi, w. în trecut nu se putea da nici o soluţie în repetatele conflicte dintre greci şi turci. Brăescu, o. a. ii, 366. Cornul sună iar prelung 3988 REPETATIV - 330 - REPETIŢIE cu bătăi repetate de limbă. Sadoveanu, o. xi, 27. Osalu-lă cu înclinări repetate din cap. CXlinescu, s. 361. O caldă şi repetată apăsare. Vinea, l. ii, 311. Prin peretele subţire ... se auzeau gemetele repetate ale răniţilor. Barbu, p 350. Venea ca o chemare, Ca un îndemn prelung şi repetat. Horea, c. 145. Partea repetată poate să devină şi mai diferită prin îmbogăţirea ci cu nole melodice. M 1962, nr. 2, 18. <£> (Adverbial) Lăcrăma . . . mîngî-indu-şi apoi repetat barba. CXlinescu, s. 11. Prea repetat rupe tăcerea sub frunte Strigătul prelung al străbunilor mei. Labiş, p. 332. <$> L o c. a d v. în repetate rin-duri sau «le repelite ori = de multe ori, adesea. Episcopul Athanasie se ceruse de rcpe(ile ori la Vicna. Bariţiu, p. A. i, 186. Veştile pe care le poartă el vor scurta fără îndoială şi acest soroc, prea de repe(ite ori amînat. C. Petrescu, a. n. 46. In repetate rînduri, cititorii le-au rugat să siai de vorbă cu ei. Călinescu, c. o. 133. In repetate rînduri, cotidienele scriau despre marea lucrare de la Bicaz. Barbu, p. 17. — Pl.: repetaţi, -le. — Şi: repeţi), -ă adj. — V. repeta. REPETATIV, -Ă adj. (Rar) Care (se) repetă (1). Formă repetalivă; procedeu repetativ. scl 1960, 183. — Pl.: repetativi, -e. — Repeta -f suf. -ativ. HEPETĂLUt vb. IV. Tranz. (învechit, rar) A repeta (1). Vor repelălui (iar vor lua înainte) materiile In shoală învăţate, reg. sholast. 28/1. — Prez. ind.: repeiăluiesc. — Cf. lat. r e p e t e r e, niagh. repetai. REPETENT, -Ă adj. (Despre elevi şi studenţi; mai ales în construcţii cu verbele ,,a fi", ,,a rămîne" etc.) Care repetă clasa sau anul de studii. Iiămîne şi anul acesta repetent. Caragiale, o. ii, 113. Scoase numai şase elevi, întrebă pe trei asupra unor subiecte pregătite denainte ■ . . şi-i lăsă pe toţi trei repetenţi! Jorga, l. ii, 518. Profesorul de limba latină vru să-l lase repetent pentru a doua cară. Bassarabescu, v. 5. E al trtiUa an repetent şi l-a trimis mama lui la oi, la munte. C. Petrescu, r. dr. 126. Luptam disperat să nu rămîn repetent. Brăescu, a. 153. Fusese lăsat de două ori repelenl în cursul inferior. Teodoreanu, m. n,24. In toate clasele liceului am rămas repetent. Sadoveanu, o. xi, 571. li spuse fără înconjur că a rămas repetent. Călinescu, e. o. i, 59. Dc două luni de zile nu m-am mai dus la şcoală. Are să mă lase repetent. Preda, m. 15. <}> (Substantivat) Cf. Polizu, ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Şcoala de ofiţeri nu lăsa repetenţi. Brăescu, o. a. ii, 156. — Pl.: repetenţi, -te. — Din germ. Repetent. REPETENŢĂ s. f. (Rar) Repetenţie. Plecase mortificat, cu o impresie de repet.enţă. Teodoreanu, m. ii, 409, cf. Scriban, d. — De la repetent. HEl'ETENŢÎE s. f. Faptul de a rămlne repetent ; situaţia de repetent; (rar) repetenţă. îşi pun ştreangul de gît ori beau otravă pentru o corijenţă sau repetenţie. I. Botez, b.i, 94. Şcrban urmase şase ani, lipsind unul, casă repare efectele repetenţiei. Călinescu, e. 66. — Pl.: repetenţii. — Repetent + suf. -ie. REPEŢI vb. IV v. repeta. REPETIR s. n. (Neobişnuit; în sintagma ceasornic repetir) Ceas care se întoarce la intervale mai mari de-clt 24 de ore. Un ceasornic de aur repetir (a. 1835). doc. ec. 570. — După germ. Repetierulir. nEPETtRE s. f. v. repetare. REPETIRUl vb. IV. Tranz, (învechit, rar) A repeta (I). Să mat repettruiaşte jurămîntul la fieşlecare revizie. Obradovici, d. 43/2. Rcpeliruiesc că bine trebuia căutat de la cine ajuloriu ... să ceare. Ţichindeal, f. 68/13, cf. 132. (R e fl. p a s.) Se spune a fi un loc unde cînd strigă cineva ... se repetiruieşle vorba, antrop. 188/17. — Prez. ind.: repetiruiesc. — Din germ. repetieren. REPET1RUÎRE s. f. (învechit, rar) Repetare (1), repetiţie. Repetiruirea silabelor, povăţ. înv. 28 r. — Pl.: repetiruiri. — V. repetirni. REPETITOR1, -OÂRE adj. (învechit, rar) Care se petă. Numerale repetitoare. gr. r.-n. i, 69/3. — Pl.: repetitori, -oare. — Repeta -f suf. -îHor. Cf. lat. repetitor. REPETITOR2, -OÂRE subst. (Ieşit din uz) 1. S. m. şi f. Meditator. Cf. drlu, Polizu. Distribuie clasele unde au să se facă repetiţiunele de călră director de studiu şi unde de cătră repetitori. mo (1860), 166/24. jEi; l-am autorizat ca să ia un repetitor de matematică. Ghica, a.512, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., Şăineanu, d. u. E foslul nostru repeţiior la liceul SI. Louis. . . Camil Petrescu, t. ii, 449. + (Muz.) Corepetitor, der. 2. S. n. Sală de meditaţie (într-un internat). Cf. Barcianu. Elevii se duseseră în repetitor. Vlahuţă, o. A. 108. Va privi de acum de nenumărate ori, de la fereastra repelilorului, asfinţitul cernînd deasupra laşului neguri albastre. C. Petrescu, s. 138. — Pl.: fl) repetitori, -oare, (2) repeiiloare. — Şi: repejitor, -oăre s. m. şi f. — Din fr. repetitciir, germ. Repetitor. REPETIŢIE s. f. 1. Repetare, reluare a aceloraşi vorbe, idei, acţiuni etc. Armonia imitativă din celebrul vers francez ... se daloreşte ... nu numai repeliliunii continue a consoanei ,,s". Macedonski, o. iv, 38. <£> Armă cu repetiţie = armă automată, dl, dm. <0> I. o c. a d v . Cu repetiţie = de mai multe ori, tot mereu. Cască cu repetiţie, duclnd delicat la gură vîrful degetelor cu unghiile lăcuite. C. Petrescu, î ii, 148. Mergea pe Calea Victoriei, sirăbătind ... cu repetiţie acelaşi iline-rariu. CXlinescu, e. o. i, 69. + Exerciţiu făcut de către interpreţi în cursul pregătirii unui spectacol sau a unei audiţii publice. O adunătură de nişte copii, goniţi din toate părţile, făcînd repetiţii pin bufet, pin garderoape, pe acasă. pr. dram. 184. Trebuie ... să priveghez repetiţiile „Fîntînei Blanduzia". Alescsandri, s. 169. Sîmbătă apuc repetiţia de dimineaţă, măcar actele ale mai grele. Caragiale, o. vii, 531. Repeta fraze deosebite cu aceleaşi cuvinte . . ., gesticullnd ca o actriţă tn repetiţie. Ardeleanu, u. d. 198. A lipsit de Ia repetiţii. A pierdut un rol. C. Petrescu, c. v. 210. Repetiţia generală cu public a baletului fantastic ,.Lacul lebedelor" de P. Ceaikovski fu fixată pentru dala de 20 decembrie. Călinescu, s. 787. Distanţarea, lipsa de continuitate a unor repetiţii de finisare. . . sînt în detrimentul linei temeinice dezvoltări calitative, m 1962, nr. 4, 35. + Lecţie care constă din repetarea materialului deja parcurs. Repetiţia literilor. povăţ. înv. 23r/5. Învăţarea lecţiilor şi repetiţia celor trecute. Săulescu, î. 23/4. 2. Procedeu sintactic-stilistic care constă în folosirea repetată a aceluiaşi cuvînt sau a unui grup de cuvinte cu scopul de a înviora expunerea, de a întări ideea etc. Dialogul ... se mînluie în repetiţia acestei comparaţii. Russo, s. 27. Avem repetiţii totale,' adică propriu-zise, cînd elementul lingvistic respectiv este spus de două sau mai multe ori în acelaşi fel, fără nici o modificare formală. Iordan, stil. 256. Adeseori . . . repetiţia exprimă o anumită atitudine afectivă a vorbitorului, scl 1960, 488. 3. (Jur.) Acţiunea de a cere prin justiţie restituirea unei sume de bani care a fost plătită fără a fi datorată. Acela care, din eroare, ... a plătii o datorie arc drept de repetiţiune în contra creditorelui. Hamangiu, c. c. 234, cf. 260. — Pl.: repetiţii. — Şi: (rar) repetiţiune s. f. — Din fr. repetition. 4001 REPETIŢIUNE - 331 - REPEZI REPETIŢIUNE s. f. v. repetiţie. REPETUÎ vb. IV. Tranz. (învechit) A spune, a face Încă o dată (sau de mai multe ori) ceea ce a mai fost spus sau făcut mai înainte; a repeta. Domnul Şaberl an repetiţii la li iulie experimentele sale. ar (1829), 58z/37. Să cuvine a repetui fieşcare termin a progresiei. Asachi, e. i, 120/15, cf. D. Asaciii, t. 10/8, Fătu, d. 28/7. îmi repeluiam In tnsumi toate cuvintele. Dacia lit. 276/18. + A citi sau a spune încă o dată un rol, o lecţie, pentru a le reţine, pentru a le fixa în memorie sau pentru a le înţelege mai bine conţinutul; (despre artişti) a face exerciţii în vederea unui spectacol sau a unei audiţii publice. Mai bine mergeţi acasă, mtncaţi, odihniţi-vă, mai repeluiţi-vă rolurile, pb. dram. 186. + I n t r a ii z. A se produce Încă o dată (sau de mai multe ori), a avea loc din nou. Gioi sara . . . au repetuit clătirile cutremurului, ar (1829), 1971/! 6- — Prez. ind.: repetuiesc. — Din fr. repeter. REPETUlRE s. f. (învechit) Acţiunea do a repetui; repetare. Cf. l. rom. 1959, nr. 2, 38. — Pl.: repetuiri. — V. repetui. REPETUIT, -Ă (învechit) Repetat. Aceste cuvinte s-au priimit cu strigări repetuite. ar (1829), 208!/40. — Pl.: rcpetutţi, -ie. — V. repetui. REPEŢI vb. IV v. repeta. REPEŢlRE s. f. v. repetare. REPEŢlT, -Ă adj. v. repetat. REPEŢITdR, -OÂRE s. m. şi f. v. repetitor2. REPEZ s. n. 1. (în expr.) A-şi da repez= a-şi lua avint. Mi-am dat răpez şi am căzut acolo. Murnu, o. 117. A da repez = a face să se repeadă, să o ia la goană, să fugă. Cf. Şăineanu, d. u. Calul îşi inferbtnla Ş-un răpez voinic ti da, Calul rtndunel zbura. Alescan-dri, p. p. 176. 2. Porţiune din cursul unui rîu unde apa curge mai repede; repeziş. Şedea ca ţintuit acolo, nu-l mişca repezul apei nici înlr-o parte, nici în alta. Vissakion, fl. 102. — PI.: repezuri. — Postverbal de la repezi. REPEZEA s. f. (Prin liord-vestul Munt.; iu e x p r.) A lua Ia repezea (sau cu repezeaua) (pe cineva) = a) a lua la rost, a repezi (pe cineva). Udrescu, gl. ; li) a zori (pc cineva)'. Cf. id. ib. — De la repezeală. REPEZEALĂ s. f. 1. Iuţeală, grabă, repeziciune (1)-Fii mai potolit. Cu repezeala nu faci nimic. v. rom. aprilie 1954, 21. L o c. a d v. La repezeală = foarte repede, cu mare iuţeală, în grabă. Nu-i veni tn minte, la repezeală, nici un răspuns. Rebreanu, nuv. 314. A trebuit să cedeze şi să mototolească la repezeală o căsătorie. Galaction, o. a. i, 98. In vinerea mare! . . . zise maica Leonora, ctrpindu-mă la repezeală. Brăescu, a. 75. Le mobilase la repezeală cu ce găsise prin odăile lor. Călinescu, e. o. i, 194. Înjghebez şi eu ce pot şi ce mă pricep la repezeală. Stancu, r. a. iii, 339. Mă ajustează pe la ceafă la repezeală. Vinea, l. ii, 310. îşi dezbrăcă la repezeală cojocul şi se aşeză pe pal. Preda, î. 98. Ii veni greu să găsească la repezeală un subiect de discuţie. T. Popovici, s. 109. Grenadele grapelor instruite la repezeală de curieri creară o uşoară panică. Barbu, p. 340. Schimbă la repezeală piesa defectă eu alia nouă. Scînteia, 1960, nr. 4 854. Aşa, la repezeală, am înşirat cîteva calităţi omeneşti ca întrebări care să-mi descifreze misterul ce nu-mi dădea lihnă. s mai 1960,63. -f (Prin nord-vestul Munt.) Mînie, furie. Udrescu, gl. Are e aşa cîte o repezeală, da-i trece iute. id. ib. 2. (Rar) Faptul de a se repezi (2); distanţă parcursă în fugă; călătorie făcută în grabă. Vremea esle, deşt călduroasă, minunată pentru o repezeală spre Marea Nordului. Caragiale, o. vii, 7. Un pas era cît o repezeală. Şi făcu doi cît o goană dc cal. Delavrancea, ap. TDRG. 3. (Prin nord-estul Olt.; Ia pl.) Rîpe. Cf. Vîrcol, v. 98. — Pl.: repezeli. — Repezi + suf. -eală. REPEZI vb. IV. I. R e fl. 1. A porni îii grabă, a se duce repede, a se grăbi. Cf. drlu. Caii ca fulgerul se repezesc. Pann, e. ii, 151/5. Ştefan, răzbătut la suflet, pre ai săi adună. Se repede ca fortuna, ca fulgerul tună. Asachi, s. l. i, 174. Soldaţii ... se repeziră toţi cu totul şi In amestec spre pod. Bălcescu, m. v. 165. Armăsarul. . . atunci şi mai tare se răpezea la fugă. Negruzzi, s. i, 42. Căprioara, cit o vede, Zboară vesel, se răpede Şi li cade la picioare. Alecsandri, p. ii, 90. Ce-mi pasă, zise el, răpezindu-sesă vadă unde-i. Eminescu, n. 9. Fiii să răped atunct cu toţii In casă la palul mtne-sa. Creangă, p. 15. Unul dintre confraţi se scoală şi se repede spre masa de la care s-a ridicai tipul. Caragiale, o. ii, 18. Ilmea se repede la uşă şi descuie. Vlahuţă, o. a. ii, 49. Să repede spre Bogdan, şchioapălă şi se opreşte. Delavrancea, o. ii, 19. Furia îi înecă pieptul şi se repezi In tindă. Gîrleanu, n. 43. Vasile se repezi înspre grajd. Bujor, s. 89. Fără să zică nimic se repezi pe poartă ca un vîrtej. Hogaş, m. n. 236. Omul se repezi s-o prindă. C. Petrescu, î. i, 23. Unul din secretari s-a repezit, mi-a luat teza şi cartea. Brăescu, a. 181. Mama s-a repezit spre el, apuclndu-l de mlini. Sahia, n. 56. Am pus foc, . . . am suflat puţin să se încingă, apoi m-am repezit să-mi aduc prăjinile, să le pîrlesc coaja. Vlasiu, a. p. 35. C-o bucurie copilărească se repezi afară ca să-şi Incinte ochii. Bart, e. 308. Se repezi ca vîntul pe o uşă. Călinescu, e. o. i, 27. Nu conteneam să mă răped Pe drum de ţară tn buiestru. Beniuc, m. 138. Stai, ce faci ? Şi se repezi spre prizonier. Camilar, n. i, 100. Ianuş, cum ll vede, Din loc se răpede. Alecsandri, p. p. 65. Aluncea te răpede iute. Sbiera, p. 25. Cumătriţa, cind ne vede, Spre noi că mise repede. Marian, sa. 67. Dar Blcul Nici c-aştepia; Ca vîntul Se repezea. Balade, ii, 84, cf. 101. (F i g.) Faptul zilei în slavă se repede. Eminescu, o. i, 98. <0> Tranz. fact. Lionel răpezi calul în fuga mare. cr (1848), 193/58. Uimii de-a lor cîntic . ■ . , îmi răpezi calul. Alecsandri, p. i, 192. îşi reped caii care sforăie. Delavrancea, o. ii, 164. îşi repezi calul într-un avînt nebun. Sadoveanu, o. i, 159. Bine vorba nu sfîrşea, Bidiviu-şi repezea, Şapte ziduri că sărea. Teodorescu, p. p. 654. Intranz. Fă mai la dreapta! fă mai la stînga ! ia seamă, nu repezi ! Gane, n. iii, 165. + A se grăbi să facă ceva, fără chibzuială. Te-ai repezii să cumperi plug nou, in loc să mai aştepţi, cum au făcut unii, şi au luat ctnd se mai ieftinise. Preda, m. 177. 2. A se duce (plnă undeva) în grabă (şi pentru scurt timp), a se abate (pe la . . . ); a da o fugă. De voiu vedea că naşti fată, Mă repez . . . , Fac schimb, le. luăm feciorul. Pann, p. v. iii, 412/14. Cind ai fi un om cumsecade . . . , le-ai repezi ptnă aci şi am vorbi multe. Bălcescu, ap. Ghica, a. 603. De ee-nu te repezi să mai sufli cîteva zile aice ? Alecsandri, s. 173. Răpezi-te pină la el şi vezi gala-i de drum ? Creangă, a 119. Îşi cere atunci voie să se repează măcar să guste ceva. Caragiale, o. iu, 148. Mă repez să văz ce drăcovenie să fie aceea. Ispirescu, l. 369. Mă repez să aflu . . . (Iese repede prin stînga). Delavrancea, o. ii, 73. M-am repezit pentru o săplă-mtnâ . . . Îmi era dor de toţi! Rebreanu, i. 331. Se repezise acasă, Işi văzuse nevasta, copiii, vitele. C. Petrescu, s. 157. Eminescu se repezise cu puţin înainte la Botoşani, pentru vreo cinci zile. Călinescu, e. 251. Hai, dă-i mai iute, că eu mă reped pînă în tîrg. Sadoveanu, o. i, 487. O dată sau de. două ori pe an se repezea la Condor s a vadă pe Rafira. Stancu, r. a. tu, 20. Voi vă'repeziţi plnă acasă. Baranga, i. 161. într-una din zile mă repe- 4013 REPEZI - 332 - REPEZICIOS sii acasă, s ianuarie 1961, 43. Ştiţi voi cîte treburi . . . zînt la o împărăţie atît de mare, că n-ai vreme . . . să te mai poţi repezi să-ţi cercetezi neamurile şi prietenii. Mera, jl. b. 245. Nu s-ar putea răpezi careva la curtea zmeului să-i spuie împărătesei să vie pînă la dînsul ? Vasiliu, p. l. 114. <0> Intranz. Coţofană, repezi pînă la mine acasă şi trage de sub pal ghetele cu gumilastic. P. Constant, r. 174. Să dusă . . . şî-i zîsă: ,,Ripezi, Ilie, pănă acasă". şez. iii, 77. T r a n z. A trimite pe cineva in grabă pînă undeva. Au şi răpedzii într-o noapte boierinaşi . . . şi slujitori, să-i prindză pe toţi pe aciie. Neculce, l. 110. Dar încotro rîvna te răpede . . . , Dragă muză? Budai-Deleanu, ţ. 334. Un curier în pripă la Ştefan a răpezit. Negruzzi, s. i, 117. Ea . . . tot fuge nc-ncetat . . . , Căci Satana o răpede Cătră ţelul depărtat. Alecsandri, p. i, 12. Acolo, pe creştetele Craiului, Cetăţuii şi Păpuşii, vulturii-şi cuibează puii şi-i reped la vînal. Delavrancea, t. 116. Domnul Stanislau . . . repezi o ştafetă căză-cească, cu scrisoare. Sadoveanu, o. v, 581. Să repezim corăbiile noastre pe marc, spre Bizanţ, pentru a aduce . . . covoare şi velinţe. v. rom. martie 1954, 134. <0> F i g. Din vîrful Carpaţilor, Din desimea brazilor, Răpezit-am ochii mei Ca doi vulturi sprintinei. Alecsandri, p. ii, 9. Glasul Cellei suia fără căpătîi, repezindu-şi dorul, nedesluşit şi rece, între mare şi cer. Delavrancea, s. 69. Oşteanul îşi repezea gîndul cu dorul înainte, departe. Sadoveanu, o. v, 590. <0> Absol. Ştefan-Vodă . . . au răpezit la oşteni de-i stringea de sîrg (a. 1625). gcr t, 72/2. Şi au răpezit cu cărţi în toate părţile (a. 1625). ib. 73/24. <0> Refl. pas. Rîndui ... a se repezi Un slujbaş. Pann, p. v. i, 35/4. <£• E x p r. A repezi veste = a aduce la cunoştinţă, a da de veste, a vesti. Puse de răscoli domnia . . . , repezind veste împărătească din cuibul şuie-iului în largul lunceiului. Delavrancea, s. 97. Nimene nu mai putea repezi veste pe cîmpul de război. Sadoveanu, 0. xi, 74. II. 1. R e f I. A se năpusti, a se arunca, a sări. Vrînd să să repedzască asupra sv[l]niuliti să-l omoară, nu putu. Dosoftei, v. s. noiembrie 125r/23. Şi pusără intr-o frigări carne . . . şi zăsă să rădice frigare . . . , ca să să răpază vulturii după dânsa (a. 1784). gcr ii, 136/19. Iute ca fulgerul să răpede Şi atîla îi şterge o palmă de tare, Cît Săiana-i cade denainte. Budai-Deleanu, ţ. 263. Ca un leu s-au repezit asupra duşmanului. Drăghici, r. 168/5. O parte din mulţime, repezindu-se .... luă pe condamnatul. cr (1848), 33/75. Asupră-i se răpede . . . Cu ochi focoşi şi răcnet. Heliade, o. i, 315. Ursul pravila cum vede, că c cea cu fleici gîndind, Ca un flămîndse repede, o ia-n mîini nezăbovind. Pann, p. v. ii, 13/20. Lupii or să se răpadă. Negruzzi, s. ii, 83. E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. Odobescu, s. iii, 16. Se deschide-o altă poartă Şi dinlr-însa se repede C-un sălbatec salt un tigru. Eminescu, o. i, 165. Numai iaca ce vede că se răpăd cîinii să rupă omul. Creangă, o. 59. Se uită drept la dînsa cu nişte ochi care strălucea ca două făclii şi se repezi la ea ca să o sfîşie. Ispirescu, l. 14. Fără vorbă .... să repezi la gîlul lui Şuier. Delavrancea, s. 172. Ş-atunci băiatul, de necaz c-a rămas de ruşine, s-a repezit (le sus şi numai o dală a izbit cu baltagu-n piatră. Vlahuţă, o. a. ii, 150. Cinele . . . l-a văzut, s-a repezii şi a pus gura pe el. Brătescu-Voineşti, p. 159. Se repezi spre ea cu pumnul ridicai, gala s-o izbească. Rebreanu, 1. 28. Constantin se repezi ca vulturul pe pradă. Galaction, o. 150. S-a înfuriai . . . şi a vrut să se repeadă asupra femeii. Camil Petrescu, u. n. 132. Urmaţi de cîini zbur liţi, gala să latre şi să se repeadă, ei sosiră. Bogza, c. o. 30. Se repezi şi-l plesni de cîteva ori. Stancu, r. a. iii, 321. Staţi, puişorilor, nu vă repeziţi aşa. Pas, z. i, 75. S-au repezit cu cuţitele la mine. H. Lovinescu, t. 134. Cu măciuca ridicată el se repezi asupra pîndarului . . . şi-şi Irimisc lovitura drept în capul acestuia. Preda, m. 114. Intră în curte nişte cîini cît viţelul şi se reped la mine, să mă mănînce. Barbu, p. 273. Ca un zmeu m-oi răpezi Şi nici urmă-a rămînea De tătari în ţeara mea. Alecsandri, p. p. 170. Mumă-sa să repezi ca o zmeoaică şi îndesă felii degetul în gară. Reteganijl, p. vi, 6. Vilele mari . . . , cînd turbă . . . , se răpăd şi după oameni, şez. iii, 205, cf. v, 158. Doica se repezea, La Fulga mereu bătea. ant. lit. pop. i, 258. Cînîi, cum îl văd, La el se răpăd Şi lalră-a pustiu. Balade, iii, 8. <$> Fig. îndoiala sc repezi asupra lui ca un lup flămînd. Stancu, r. a. iii, 117. -0> T r a n z. fact. De să va prileji vreun viiar să afle în via lui vreun dobitoc ... şi... , vrînd să-l scoţî, îl. . . va răpcdzi de să va împăra în gard, aceasta să plătească boul deplin, prav. 16. Se pornea călare ... casă doboare, pe sub nuori, cocorii, răpezind asupră-le agerii săi şoimi. Odobescu, s. iii, 51. 4- (Despre ape curgătoare) A trece furtunos; a ţîşni, a ieşi cu putere. Un izvor de apă vie . ... se repezea cu mult zgomot din fundul unei peşteri. Eminescu, p. l. 97, cf. 79. 2. Tranz. A arunca, a zvîrli. Cf. Heliade, o. i, 224. Un nor . . . Ploaie repezi mănos. I. Văcărescu, p. 169/9. Ochilor, . . . Parcă repeziţi Săgeţi, de răniţi.Conachi, p. 74. Repezea săgeata şi lancea, cr (1848), 182/19-Îşi fuma ţigarea, repezind pe nas coloane de fum. Delavrancea, s. 124. Ieşi afară, becisnică ! mîrîi Ion scurt . . . , repezind-o tocmai în uşă. Rebreanu, i. 339. Se ducea la treabă, . . . repezindu-mă din calea el ca pe un criminal. Brăescu, a. 43. Au repezii iute pe căpitan dc pe pragul uşii tinzii în afară. Sbiera, p. 276. Ş-apoi ea mi-l învîrtea Şi în nori îl repezea, Trei zile pe sus îmi sta. Balade, i, 366. <0> F i g. Din două gene de nouri se vedeau doi ochi albaştri ca ceriul, ce repezeau fulgere lungi. Eminescu, n. 27. Repezi un oftat înecai într-o tuse adîn-că şi năbuşită. Delavrancea, s. 134. Din lumina focului de la şopron, maică-sa o urmărea cu ochii în tăcere. Nu-i repezi nici o vorbă aspră. Sadoveanu, o. vii, 316. Vîlvătăile focului repezeau dîre de lumină pînă peste valurile acum domoale ale fluviului. Camil Petrescu, 0. ii, 173. Ceriul s-aprindea Şi trei fulgeri răpezea. Alecsandri, p. p. 101. Intranz. (învechit, rar) Zise copilaşului: aleargă, află-mi săgeţile cu carele eu răpezescu (pe care eu le arunc b 1938). Biblia (1688), 2112/50. 4- A trînti, a izbi. Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite, O pasăre pluteşte cu aripi ostenite. Eminescu, o. i, 114. Cînd Pîrvu se arăta în prag, repezind uşa de părete ..., îl măsura c-o privire dojenitoare. Vlahuţă, n. 127. Te repez de părete, alr i 1 441/190, cf. ib. 1 441/381, 679. + A imprima unui obiect, linei arme o mişcare rapidă şi violentă, cu scopul de a lovi pe cineva. Ridică hangerul seînteietor şi-l repezi în pieptul lăutarului. Sadoveanu, o. i, 56. Am repezii ciutura grea spre capul ei. Stancu, d. 31. Achim sări înapoi şi-şi repezi măciuca în capul lui. Preda, m. 114. 4- (Complementul indică lovitura) A da, a aplica cu violenţă. O palmă aşa-i repezi de amară, Cît să învîrti ş-ochii-i seînteiară. Budai-Deleanu, ţ, 406. îi repezi un ghiont în coaste. Rebreanu, nuv. 7. li repede un boi de cizmă în coaste. Stancu, d. 157. 3. Tran z. (Rar) A face la repezeală, a pregăti în pripă. A găsit vreme să repeadă o tocană grasă şi piperată şi chiar să răstoarne o mămăliguţă lîngă ea. Rebreanu, 1. 168. III. T r a n z. Fig. A se răsti Ia cineva, a-i vorbi cuiva aspru; a brusca. Am răpezit-o de vro două ori cu vorba. Contemporanul, vi, 486. Nu mai primea audienţe, brusca ofiţerii, repezea ordonanţele. Brăescu, o. a. i, 91. A refuzat, repezindii-l: — Asta nu se poate. Sahia, n. 106. Mie mi-e drag. — Şi mie. — Atunci de ce-l repezi ? Sebastian, t. 133. Mă ,,repezea" Monica; mă maltrata. Teodoreanu, m. ii, 515. Fixa, cu priviri dc inchizitor, pe cîte unul difttre ci, repezindu-l nemilos. P. Constant, r. 179. îi veni să-l repeadă, ba chiar să-l poftească să plece de la masa lui. Stancu, r.. a. v, 13. M-au repezit că să nu le dau lecţii. Pas, z. iv, 205. Prin uşa de sticlă priveau înăuntru cîţina copii jerpeliţi . . . , dar nu îndrăzneau să intre, de teamă să nu-i repeadă cofetarul. Beniuc, m. c. i, 44. S-a plîns că e nervos şi .. . că se teme să nu repeadă oamenii. Scînteia, 1960, nr. 4 858. — Prez. iud.: reped şi (regional) repiz, rcpezesc. — V- repede. JREI’EZICIOS, -OÂSĂ adj. (Rar; despre o pantă) Foarte repede, foarte povîrnit; prăpăstios, rlpos. Cf. Barcianu, Alexi, w. Era cogcmile deal şi încă cu suiş destul de repezicios. ap. cade. 4014 REPEZICIUNE - 333 — REPICA — Pl.: repezicioşi, -oase. — Repezi -f sut. -etos. REPEZICIUNE s. f. 1. însuşirea de a fi repede <1); (mai ales precedat de prep. „cu”) grabă mare, repezeală ; iuţeală, viteză, rapiditate, repezire, (rar) repezi-me, (neobişnuit) răpezie. Căzu călare de pe pod în baltă cu atila răpeziciunc, incit... tşi pierdu chiulaful. BXlcescu, m. v. 123, cf. cr (1848), 222/24. Sui scara cu repeziciunea vîntului. Filimon, o. i, 102. Caterina venea pe calul său cu o repeziciune fabuloasă. Bolintineanu, o. 428. O împinsese cu răpeziciune pînă la gura acelei strîm-lori. Odobescu, s. i, 144. Monosilabele precipită totdeauna versul şi în unele cazuri . . . sînt cerute de subiect, pentru a se arăta repeziciunea unei acţiuni. Macedon-ski, o. iv, 38. Şi-n sufletul acesta se urzeşte, cu o repeziciune uimitoare, o lume de înţelesuri, neştiute de noi. VlahuţX, o. a. ii, 196. Se auzea zgomotul maşinei, care ... se învîrtea cu o repeziciune straşnică. D. Zamfirescu, v. ţ. 65. Crîşmarul. . . , cu o răpeziciune de maestru, cîntărise cîştigul ce i se înfăţişa. Hogaş, dr. i, 116. Cu o repeziciune uimitoare, convorbirea aluneca de la un subiect la altul. Rebreanu, i. 98. De aci înainte toate s-au întîmplat . . . cu o repeziciune ameţitoare. Galaction, o. a. i, 218. Exerciţiile şi desfăşurarea cu lux de semne, semnale şi comenzi, cu repeziciuni exagerate, slîr-neau progresiv admiraţia colonelului. BrXescu, o. a. ii, 183. Din fund, de pe spinări de munţi . . . , se ridicau cu repeziciune nouri rotitori. Sadoveanu, o. vi, 337. începu să coboare cu o repeziciune de pisică. CXlinescu, e. o. i, 37. Se ciocneşte de o slîncă nevăzută şi începesăse scufunde cu repeziciune. Bogza, c. o. 53. Cei doi călăreţi se apropiau acum cu repeziciune. Preda, î. 63. 2. (Rar) înclinare mare a unei pante, a unei coaste. Avînlul [batalioanelor] ... se mărea ajutai de repeziciunea văii. D. Zamfirescu, r. 262. — Pl.: repeziciuni. — Şi: (regional) răpedecifiiie s. f. Graiul, i, 517. — Repede + suf. -iciune. REPEZÎME s. f. (Rar) Iuţeală, repeziciune. Cf. Polizu. Şoimul se vede ades figurînd în balade ca imagină de vitejie şi de răpezime. Alecsandri, p. p. 60, cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: repezimi. — Repede + suf. -inie. REPEZlNĂ s. f. Porţiune din cursul unui rîu unde apa are viteza cea mai mare; repez (2), repeziş (3), repeguş1. Cf. Puşcariu, et. wb. 130, dr. ii, 517, cl 1957, nr. 1-2, 302. Unde văd nevestele, Io mă zbai ca peştele, Ca cleanu în apă lină, Ca mreana la repezînă. Hodoş, p. p. 170, cf. alr u/29. <£> (Regional, atribuind calitatea ea un adjectiv) [Cerna] mierie răpidzîngsă, răpidzînă. alr sn iii h 829/2. I.a vad cure răpidzînă. ib. li 829/29. — Pl.: repezine. — Repede + suf. -tnă. REPEZIRE s. f. Acţiunea de a (se) repezi şi rezultatul ei; repeziciune (1). Cf. drlu. Ca leul este în luptă, ca vulturu-n repeziri. Pann, e. ii, 83/7. Cu mare repezire pe obraji . . . s-au lovii. id. ib. 93/22, cf. Polizu. Ne va fi, credem, iertat a cerceta, în răpeiirea penei, din ce străbuni iluştri s-au pogorîl aşa lăudaţi urmaşi. Odobescu, s. i, 251, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. + Fig. (învechit) înverşunare; urgie. Doară în riure mănia ta ? Sah întru mare curerea (răpedziria d, urgia b 1688) la ? psalt. 321. — Pl.: repeziri. — V. repezi. REPEZÎŞ s. n. 1. Mişcare violentă; goană, năvală, repezitură (1). Cf. lb. Vînlnrile sînt porniri şi repezi-şuri ale valurilor aerului pămîntului dintr-un hotar în-tr-altul. Piscupescu, o. 70/2. + (Adverbial) Repede, in grabă. Ridică să se păzască cu suliţa repeziş Şi drept capul său d-asupra o ţinu de curmeziş. Pann, e. ii, 72/15. 2. Pantă abruptă, povimiş foarte înclinat; prăpastie; (regional) răpăguş1. Cf. drlu, lb, Polizu, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., alr i 394/510, alr ii 2 476/727. <$- (Adjectival, rar) Puşcăturile lor sigure de pe clinele repezişe ale. dealurilor an rărit liniile insurgenţilor. Bariţiu, p. a. ii, 539. 3. Porţiune din cursul unui rîu unde apa are viteza cea mai mare; repezină, repeguş1, repez (2). Unde repe-zişurile Iordanului să sfinţesc pren sfinţirea sufletelor noastre, ap. tdrg. Deateră în apă şi le luo repezişul. Mineiul (1776), 23v2/37. Văile rîurilor se caracterizează prin abundenţa repezişurilor, pragurilor şi cascadelor. mg i, 206. în gîrla plină de dălbini şi de repezişuri de apă, la cotituri şt coborîşuri neaşteptate, se sporeau peştii de toate neamurile, v. rom. aprilie 1963, 24. + (Regional) Cădere de apă, cascadă, cataractă. Cf. chest. iv 43/175 d, Pamfile, c. 50. — Pl.: repezişuri. — Şi: (regional) ripeziş s. n. chest. iv 43/175 d. — Repede + suf. -iş. REPEZIT, -Ă adj. 1. Grăbit; făcut in grabă, la repezeală. Iacă împrăştiată Fuge turcimea şi în răpezilă Fugă anevoie va fi poprită. Budai-Deleanu, ţ. 264. îşi întoarse fruntea şi-şi zvtntă ochii cu mişcări repezite. Sadoveanu, o. x, 354. De mîncat, mîncase pe apucate, unde-i îngăduiau călătoriile astea repezite. Camil Petrescu, o. ii, 270. Păşise în curte cu un pas repezit şi, fără să se uite la cineva, pornise glonţ spre poarta grădinii. Preda, m. 101. <0» (Adverbial) Se opri şi se întoarse repezit. Sadoveanu, o. x, 163. A început să plouă repezit, răpăit. Camil Petrescu, o. ii, 357. Apucă ciorapul din poală şi Începu să împletească repezit, cu mişcări înghiontite. Preda, m. 225. 2. (Despre vorbe, gesturi etc., p. ext. despre oameni) Brusc, pripit; nestăpînit, nervos; răstit. Trage . . . în răpezitul Tidid. Murnu, i. 90. Vorba multă şi cam repezită mă făceau să mă uit cu oarecare bănuială la domnul Niculăieş Crăciun. Sadoveanu, o. vi, 550. E cam repezit fiul dumltale. Preda, r. 113. Gonea înainte, grăbind motorul cu mişcări repezite. Mihale, o. 170. Cel mai bun dintre noi poartă în spate o dîră de cuţit ... Dc aceea i-i chipul mai palid, glasul mai repezit. Labiş, p. 337. O (Adverbial) începu a vorbi cam repezit, cum ti era obiceiul. Sadoveanu, o. viii, 484. îl întrebă, repezit şi energic, de parcă i-ar fi luat interogatoriul. Stancu, r. a. iv, 116. Le întrebă repezit: — Spuneţi numele lor! Pas, z. iv, 100. Hai să intrăm! zise repezit Sandru Crai, apucîndu-l pe Pavel Zahu de braţ. Beniuc, m. c. i, 126. — Pl.: repeziţi, -te. — V. repezi. REPEZITURĂ s. f. I. Goană, fugă; repeziş (1). Detc o repezitură înainte . . . , ajungînd la palaturile zmeilor. Ispirescu, l. 293, cf. Scriban, d. 2. Curgere, mişcare rapidă a unei ape. A rimelor reapede (răpedzîturi d, pornirec2, înterritare h) veseliră cetatea dzeului. psalt. 89. — Pl.: repezituri. — Repezi + suf. -tură. REPEZtJŞ s. n. (Prin Mold.) 1. Incursiune, năvală. Pe urmă s-a mai întîmplat şi repezuşul de anul trecut din secuime, cînd a prins măria sa pe Petru Aron Vodă. Sadoveanu, o. xiii, 22. Fig. Izbucnire; precipitare. Grăia ca un cioban, Insă fără repezuşuri de glas şi fără asprime. Sadoveanu, o. xiii, 411. 2. Urmă săpată în pămînt de şiroaiele de apă care vin de la munte cînd plouă; făgaş (Tătăruşi —Paşcani). Cf. chest. iv 44/542 a. — Pl.: repezuşuri. — Repede + suf. -uş. REPÎ vb. IV v. lirăpi. REPIC vb. I. Tranz. (Agric.) A transplanta în alt loc, la distanţe mal mari, plantele tinere crescute 4024 REPICAJ - 334 - REPLICĂ tn răsadniţe sau sere, cu scopul de a le asigura o suprafaţă mai mare de nutriţie; â răsădi. Cf. dn2, gl. olt. — Prez. ind.: repiehez (dn2) şi repic (ib ). — Din fr. repiquer. REPICĂ.I s. n. Repicare, repicat. Cf. ps. — Pl.: rcpicaje. — Din fr. repiquage. REPICĂRE s. f. (Agric.) Acţiunea de a r e p i c a ; transplantare, repicaj. Cf. mdt. — Pl.: repicări. — V. repica. REPICĂT s. n. (Agric.) Repicaj. Se stabilesc următoarele lucrări agricole . . . : arătura adîncă . . . , re picatul, semănatul. Scînteia, 1952, nr. 2 322. In prezent se lucrează la repicat. ib. 1965, nr. 6 589. Trecem la repicat . . . roşiile, le facem alte locuri şi luăm d-acolo plan-tele-alia mic şi le răsădim ta doişpe, paişpe centimetri una dă alta. gl. olt. — V. repiea. RIÎPÎDĂ s. f. v. lipidă. REPfZIE s. f. v. repriză. REPLANTĂ vb. I. Tranz. A planta din nou; a transplanta, a răsădi; (regional) a reîmplanta. Vor fi aduşi din pădurile din împrejurimi, cu rădăcini cu tot, copaci ... şi nor fi replantaţi aici. Stancu, u.r.s.s. 40. <£■ Absol. Legea forestieră nu vă pune îndatorire să replantaţi? D. Zamfirescu, î. 152. (F i g.) Nişte braţe pasionate—cari voiau să smulgă, să ducă departe şi să re-planleze într-o altă viaţă—vibrau, argumentau. Galaction, o. 307. — Prez. ind.: replantez. — Pref. re- + planta. Cf. fr. r e p 1 a n t e r. REPLA1VTĂRE s. f. Acţiunea de a replanta. Trebuie organizată în primul rînd munca ţărănimii . . . irigaţie, replantări. Sadoveanu, e. 31. — Pl.: replantări. — V. replanta. REPLĂMĂDl vb. IV. Tranz. A plămădi din nou, a plăsmui, a zămisli, a făuri din nou. Din vechile-adevă-ruri moştenite Şi noul ideal cutezător, Fiece om şi fiecare eră Replămădit-au Prometeul lor. Labiş, p. 379. — Prez. ind.: replămădesc. — Pref. re- + plămădi. REPLI vb. I. Refl. 1. A se strînge (după ce a fost desfăşurat) prin suprapunerea unei părţi peste alta. O vîrtelniţă cu braţe late ... O pereche din ele rămî-ne fixă, iar celelalte se repliază, apropiindu-se de ia. Ionescu-Muscel, ţes. 66. 2. (Mii.) A retrage apărarea, de obicei sub presiunea inamicului, de pe un aliniament pe altul, mai favorabil ducerii acţiunilor de luptă ulterioare. Se rcliag armate uriaşe, părăsesc poziţiile întărite, se repliază sute di divizii, v. rom. noiembrie 1954, 9. Conform unui plan dinainte stabilit, trupele noastre au evacuat . . . repliin-du-se elastic . . . T. Popovici, s. 177. — Pronunţat: -pli-a. — Prez. ind.: repliez ; ger. repliind. — Din fr. repiier. REPLICĂ vb. I. Tranz. (Folosit şi absol.) A răspunde (2), a riposta. Cf. I. Golescu, c. Toată arta constă [în] a replica cu vivacitate. Heliade, d. j. 71/11. Uite, citeşte tu singură, replică bărbatul, cn (1846), 1242/46. De eşti fecior, replică bătrîna îngrijită, Să-ţi fie calea floare şi urma înflorită. Alecsandri, p. iii, 319, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. 'Voi prefera să mă iniţiez la faţa locului, replică tînărul Ilcrdelea. Rebreanu, r. i, 57, cf. 236. Pentru asta, replică doctorul Taifun, trebuie să-l înştiinţez pe Samuely, ca să vie direct încoace. G ai, act ton, o. a. i, 115. Nuseştte, replică laconic inginerul. C. Petrescu, h. dr. 177. Cred şi eu, a replicat convins domnul. Sahia, n. 99. Nu se uită toate, l'ilipe, . . . replică cucoana Aglaia. Sadoveanu, o. viii, 258, cf. ix, 441. Replica într-o doară, casă vateme certitudinile măicuţii, cu definiţia triunghiului scalen şi citate din Herodot. Arghezi, c. j. 128. Iată un lucru pe care nu-l înţeleg, replică Sllion. Vinea, l. i, 31. — Prez. ind.: replic (accentuat şi replic). — Din fr. repliquer. REPLICĂ s. f. 1. (Jur.) Concluzii opuse de reclamant celor formulate de pîrît; răspuns dat părţii adverse. Răspunsul carele îl dă jeluitoriul asupra exţepţiei jeluitului să numeaşte replica, rînd. jud. 5/9, cf. Stamati, d. Dacă cere replica, i se răspunde scurt şi tăios: ,,Tribunalul e luminat". Brătescu-Voineşti, p. 203. -0> E x p r. A da (sau a vorbi in) replică = a răspunde (în cursul unor dezbateri) combătînd afirmaţiile şi atacurile părţii adverse ; (învechit, rar) a replicălui. Cf. dl, dm. Fiecare parte din proces are dreptul să ceară cuvîntula doua oară — dacă din dezbateri rezultă că este necesar—adică de a da replică, pr. drept, 874. 2. Răspuns (promt şi energic) la afirmaţiile cuiva; ripostă. Ce ne'foloseşte a căuta o replică deşartă. Heliade, d. j. 73/1. Se vede bine că mestecă-n sine o replică zdrobitoare. Caragiale, o. ii, 57, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Rogojinaru, deşi avea replica gata, ca să nu mai învenineze lucrurile, se mulţumi să mormăie ceva în farfuria lui. Rebreanu, r. i, 41, cf. id. i. 186. După ce înghiţi, îşi rosti replica. C. Petrescu, î. i, 178, cf. ii, 49. Replica lui Ştefan a lovit just. Sebastian, t. 98. I-am cerut zîmbind, cu o mină care nu admitea replică. Teodoreanu, m. u. 37. Învălmăşeala de replici, hazul şi cafeaua se. amestecară. Sadoveanu, o. ix, 75, cf. 307. Ba ţi-a cerut t — întări fata cu o intonaţie care n-admite replică. Călinescu, e. o. i, 37, cf. ii, 62. Replicile lui aprige li speriau. Camil Petrescu, o. ii, 480. Emilia .... intrînd, a auzit ultima replică. H. Lovinescu, c. s. 8. <0- Fi g. Ca şi cum ar fi un revers al Ceahlăului, o categorică replică uriaşei lui înălţimi, ... o prăpastie adîncă ... sc cască numaidecîl. Bogza, c. o. 21. L o c. a d j. Fără replică = la care nu se mai poate răspunde; definitiv. Răspunsul meu ar fi fără replică. Negruzzi, s. iii, 155. Dar deocamdată ţărănimea nici nu e cu noi toată, spune molatic, dar sonor, Eliade, crezînd că răspunsul lui e fără replică. Camil Petrescu, o. ii, 428. L o c. v b. A da (o) replică (sau replica) = a replica, a răspunde. Monahul nu crezu de cuviinţă că trebuie să mai dea replică la asemenea înfricoşată profesie de credinţă. Sadoveanu, o. ix, 21, cf. 449. Inocenţiu voi să-i dea replica. Stancu, r. a. iv, 131. Moromele vru să-i dea lui Cocoşilă replica. Preda, m. 261. Expr. A fi tare hi replici = a găsi prompt răspunsul cel mai potrivit într-o discuţie. Solgăbirăul nu era tare în replici şi, la toate dovezile profesorului, răspundea cu un zîmbet de superioritate. Rebreanu, i. 155, cf. dl, dm. 3. Porţiune din rolul unui actor, constituind un răspuns la cele spuse de partenerul său; partea finală a unui fragment de dialog, care solicită intervenţia interlocutorului. Vine actul al patrulea; replica se apropie. Caragiale, o. i, 1, cf. Şăineanu. Nici în actul ăsta n-am decît o replică în final. Camil Petrescu, t. i, 341. Un rol de două duzini de replici îl ţinuse prizonier la teatru toată scara. C. Petrescu, c. v. 48. In cursul repli-celor următoare ea va coborî scara . . . foarte uşor, aşa îneît . . . să nu distragă atenţia spectatorilor. Sebastian, t. 177, cf. 117. A ritmat versurile din urmă cu tonul apăsat al unui ador care dă o replică grea. Vlasiu, d. 62. La Shakespeare [apare] replica rapidă şi plină de miez, dictată cu necesitate de pasiunea momentului. Vianu, a. p. 124. Am rugal-o să citească unele replici din rol. v.rom. iulie 1954, 251. Nici pe scenele de provincie nu se mai rostcsc astfel de replici. H. Lovinescu, t. 177. Replica vag metaforică sau sentenţioasă îndepărtează cîteodătă personajele de spectator, s iunie 1960, 63. Nu acompaniază replicile fiecărui personaj cu o anumită arie „simbolică". t ianuarie 1962, 43. 4035 REPLICĂLUI — 335 - REPORTER 4. Copie a unei opere de artă, expcu tatâ de autor sau sub supravegherea lui şi care poate fi de dimensiuni sau din materiale diferite de cele ale originalului şi poate prezenta unele mici modificări de formă. La Santn Spirilo, replică măreaţă a capelci Pazzi, braţul lung al crucii a fost redus, ca şi înălţimea, iar bolta cu ogive a fost înlocuită cu lin plafon orizontal. Oţetea, r. 258. — Pl.: replici şi (rar) replice. — Din lat. replica, fr. repliqne. REPLICĂLUI vb. IV. T r a n z. (Jur.; Învechit, rar) A da o replică. Cf. Aabon, p. f. 688v/17. — Prez. ind.: replicăluiesc. — De la lat. replicare. REPLIERE s. f. Acţiunea de a se replia (2). A căpătai de cîteva zile şi un nume frumos: retragere elastică, repliere de posturi dinainte stabilite. Barbu, ş. n. 244. Noul cantonament se afla la marginea mării, nu prea departe de extremitatea frontului sudic, aflat înlr-o continuă repliere, id. p. 341. <0 F i g. Din foarte multe motive, există acum o anume repliere a cinematografiei franceze în faţa realităţii, contemp. 1955, nr. 473, 2/4. — Pronunţat: -pli-e-, — Pl.: replieri. — V. replia. REPOPORĂ vb. J. Tranz. (învechit, rar) A repopula. Repoporară/ lumea, aruneînd dinapoia lor petrele din pustie. ct( (1846), 1791/19. — Prez. ind.: repoporez. — Pref. re- + popora (după fr. rcpeupler). REPOPULA vb. I. Tranz. A popula din nou, a aşeza din nou locuitori pe un teritoriu. Cf. dl, dm. + (Subiectul indică oameni, animale sau plante; complementul indică o regiune, un teritoriu) A umple din nou un loc, prin strămutare din altă parte sau prin Înmulţire. Ca şi cum ar fi menite să repopuleze pămîntul, va cile, caprele şi oile se revarsă de pe podul plutitor în luncile de pe malul Oltului. Bogza, c. o. 377. Nu este nici cea mai mică speranţă ca zăganul să repopuleze locurile de unde a dispărut o dedă. Linţia, p. ii, 286. <0> Refl. pas. (Subiecul gramatical indică regiunea repopulată) In parchetele iăiele se lasă . . . cîte un semincer spre a se repopula. I. Ionescu, d. 282. — Prez. ind.: repopulez. — Pref. re- + popula. REPOPULÂRE s. f. Acţiunea de a repopula şi rezultatul ei. Cf. ds, dm. Reţinerea in teren a vînatuliu în trecere este un mijloc sigur şi ieftin de repopulare cu căprior pe cale naturală, vîn. pesc. august 1961, 13. — Pl.: repopulări. — V. repopula. REPORT1 s. n. (Fin.) Trecere a unei sume (repre-zentlnd un total parţial) din josul unei coloane In fruntea coloanei următoare, pentru a fi adunată la aceasta, report are; p. ext. suma reportată sau orice sumă rămasă dintr-un calcul anterior şi transpusă In noi evidenţe contabile. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, \v., Scriban, d., dm, der. + Prelungire a unei operaţii de bursă, ajunse la termen, ptnă la lichidarea următoare. Cf. Şăineanu, Scriban, d. — Pl.: reporturi. — Din fr. report. REPORT2 s. n. v. raport. REPORTA1 vb. I. Tranz. (Fin.) A face report1. Să calculăm numai acele poziţii care au scadenţa înainte de termenul de încheiere, iar poziţiile cu scadenţă după lerminul de încheiere să le transportăm (reportăm) necalculate. I. Panţu, pr. 129. Refl. pas. Soldurile disponibile la finele anului se vor reporta în anul următor şi vor puica fi folosite pentru aceleaşi scopuri. bo 1951, cf. 879, 1166. — Prez. ind.: reportez şi repârt (Şăineanu, Scriban, d.). — Şi: (rar) repurta vb. I. Şăineanu, d. u. — Din fr. reporter. — Repurta, sub influenţa lui purta. REPORTA2 vb. I v. raporta. REPORTAfitSTIC, -Ă adj. (Rar) Care ţine de reportaj (1), privitor Ia reportaj. Cf. Iordan, l.r.a. 176. — Pl.: reporlagislici, -ce. — Reportaj + suf. -islic. REPORTA GIU s. n. v. reportaj. REPORTAJ s. n 1. Specie publicistică, apellnd adesea la modalităţi literare de expresie, care informează operativ asupra unor situaţii, evenimente de interes general sau ocazional, realităţi geografice, etnografice, economice etc. Notiţele, reportajiirilc şi interviewurile ziarelor ... nu-mi erau însă de ajuns. Caragiale, o. iv, 42. Amîndoi au naufragiat ... în reportajul gazetăresc la două ziare de colorii opus. Agîrbiceanu, s. p. 239. încăpui pe mîinile ziariştilor, genul nu se mai deosebeşte întru nimic de reportagiul politic. Lovinescu, c. v, 97. Opresc reportajul, tovarăşe director? Camil Petrescu, t. i, 351. Tu ai dat reportajul cu remanierea lui Goan-cea? C. Petrescu, c. v. 132. Aşa-zisele reportaje.pentru ziar nu erau decît fragmente nenumite din ,,Masa umbrelor". Teodoreanu, m. u. 57. Există . . . lucruri ţipătoare în acest reportaj. contemp. 1949, nr. 126, 4/8. Am fost trimis să fac un reportaj asupra înmormîntării. Călinescu, s. 371. Făcură să apară în ziarele lor reportaje pe cile o jumătate de pagină. Stancu, r. a. iv, 183, cf. 345. Am citit sute de reportaje, . . . dar, dacă n-aş fi fost acolo, . . . n-aş fi crezut. Baranga, i. 160. Reportajul, specie de curînd intrată în sfera beletristicii, îşi arc teoreticienii lui şi printre tineri, v. rom. decembrie 1960, 122. îmi amintesc două întîmplări . . . obişnuite şi, s-ar părea, inapte de a sta în centrul unui reporta j. s iunie 1960, 50. Reportajul meu începe abia de aici înainte, t aprilie 1962, 5, cf. contemp. 1965, nr. 954, 1/5. + Anchetă radiodifuzată, filmată sau televizată. 2. Funcţia de reporter, ocupaţia reporterului. Cf. cade, Scriban, d. — Pl.: reportaje şi (rar) reporta juri. — Şi; (ieşit din uz) reportâjiiu (pl. reportagii), (Învechit, rar) raportâţfiu (Barcianu) s. n. — Din fr. reportaje. — Raportaţfiu, prin apropiere de raport. REPORTĂRE s. f. (Fin.) Acţiunea de a reporta1 şi rezultatul ei; report1, dl, dm. — Pl.: reporturi. — V. reporta1. REPORTER s. m. Persoană însărcinată să culeagă de pe teren şi să transmită diferite informaţii pentru 1111 ziar, radio sau televiziune. Vezi, polcovnice, pe atunci nu erau jurnale, nici reporteri, ca să poată lumea afla cine se bate şi cum se bale. Ghica, s. 20. Aştept pe d. reporter, care trebuie să se întoarcă de la telefon. Caragiale, o. ii, 13, cf. 9, Petică, o. 321.Trei reporteri îşi împart unul altuia informaţiile. Ardeleanu, u. d. 36. Spre amiazi îşi mai făceau apariţia reporteri, redactori, veşnic grăbiţi şi agitaţi. Rebreanu, r. i, 209. A venit azi-dimineaţă o femeie, informă repede un reporter. C. Petrescu, c. v. 298. [A fost] întîi alergător, reporter la o gazetă, . . . pe urmă nimic. Sadoveanu, o. ii, 621. Trebuie să fi fost reporteri de gazetă. Călinescu, s. 372. Reporterii nu izbuteau să mi-aducă nici o ştire nouă. Stancu, r. a. i, 282. Am mai umblat de cîteva ori pe aici, purtat de îndeletnicirea mea de reporter, v. rom. martie, 1955, 248. Prin-seseşi ticurile redactorilor şi reporterilor care purtau pălării cu boruri mari. Pas, z. i, 285. în cele mai bune pagini ale sale, reporterul şi poetul se echilibrează, se completează. gl 1958, nr. 5, 1/3, cf. Barbu, p. 335. Luînd autobuzul care merge la aeroport, reporterul se întrebă despre ce va 4049 REPORTERAŞ - 336 - REPRESIUNE scrie, s iunie 1960, 67. Reporter cinematografic v. cinematografic. — Accentuat şi: reportir. — PI.: reporteri. — Din fr. reporter. REPORTERAŞ s. m. (Depreciativ) Diminntiv al iui reporter; reporter neînsemnat, obscur. Arc strînse legături de prietenie cu reporteraşuţ unei mari gazele bucu-reştene. Caragiale, ap. cade. Nola . . . e scrisă de vreun reportcraş. Camil Petrescu, t. i, 195. — Pl.: reporteraşi. — Reporter + suf. -aş. REPORTERICESC, -EĂSCĂ adj. Care ţine de reporter, care intră în atribuţiile unui reporter, privitor la reporter. Viziunea reportericească e mai evidentă în nuvelele cu subiecte contemporane, gl 1961, nr. 6, 2/2. — Pl.: reportericeşti. — Reporter + suf. -icesc. REPORTUl vb. IV v. raportul. REPO RTUIT O RIT! s. m. (învechit) Persoană care face un raport (I 1), raportor2. Guvernul. ... numeşte pentru fieştecare un reporluitoriu. ar (1829), 249®/22. — Pl.: reportuitori. — Reportul + suf. -lor. REPOS vb. I v. răposa. REPOSÂRE s. f. v. răposarc. REPOSÂT, -Ă adj. v. răposat. REPOTÎM s. m. v. răpolin. HEPOTÎ1VĂ s. f. v. răpotln. REPOVESTI vb. IV. Tranz. A povesti din nou, a povesti încă o dată. Şt cînd gîndesc la viata-mi, îmi pare că ea cură încet repovestită de o străină gură. Eminescu, o..i, 71. Parcă-l audrepovestindu-mi groaznica întîmplare. Vlahuţă, ap. cade, cf. Barcianu, Alexi, w., contemp. 1948, nr. 113, 4/2. — Prez. ind.: repovestesc. — Pref. re- + povesti. REPOVESTIRE s. f. Acţiunea de a repovesti şi rezultatul ei. Cf. Alexi, w. Aria dispare aproape în întregime în repovestiri, contemp. 1948, nr. 113, 4/3. — Pl.: repovestiri. — V. repovesti. REPOVESTIT (ÎR s. m. Persoană care repovesteşte ceva. Repovestitorul trebuie să fie ,,scriitor de lalent". contemp. 1948, nr. 113, 4/3. — Pl.: re povestitori. — Repovesti + suf. -tor. REPOZĂ vb. I. Refl. şi intranz. (învechit) A se odihni, a se repauza. Pieioarele-i moi se repoza lungite pe perne, cr (1848), 411/45. Şezînd în faţa pianului, mîinile reposau ţepene pe clape. Eminescu, g. p. 51, cf. Alexi, w. — Scris şi: reposa. —- Prez. ind.: repozez. — Din fr. rcposer. REPOZITO RIU s. n. (învechit) Dulap pentru cărţi, bibliotecă. Cf. Barcianu, Alexi, w. — Scris şi: repositoriu. Barcianu. — Pl.: repozi-lorii. — Din germ. Repositorlum. REPOZIŢIE s. f. (Latinism învechit) Reaşezare, reinstalare; reintegrare, restabilire. Cf. Gheţie, r. m., Alexi, w. — Pl.: repoziţii. — Şi: rcpoziţiune s. f. Gheţie, r. m., Alexi, w. — Din lat. repositlo, -onis. REPOZIŢltNE s. f. v. repoziţie. REPREENSIBIIj, -A adj. v. reprehensibil, REPREHEND vb. I. T r a n z. (Latinism învechit) A mustra, a dojeni; a blama. Cf. Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: reprehendez. — Din lat. reprchendere. REPREHENStBIL, -Ă adj. (Livresc) Care merită să fie blamat, care atrage reproşuri. Nu văd pentru ce m-aş apăra de o prelenţiune care nu ar avea nimic de reprehensibil. Ghica, s. 146. Purtare reprehensibilă. Şăineanu, cf. Barcianu, Alexi, w. — PL: reprehensibili, -e. — Şi: reprcensiliil, -ă adj. Pontbriant, d. 468. — Din fr. reprehcnsilile, lat. repreliensiiiills, -e. REPREHJ5NSIE s. f. v. repeiiensiune. REPREHENSIUNE s. f. (Livresc) Mustrare, blam. Cf. Alexi, w. — Pl.: reprehensiuni. — Şi: reprehensie s. f. Alexi, w. — Din fr. repreheiision, lat. repreliensio, -onis. REPRESÂLII s. f. pl. Măsuri de pedepsire luate de o autoritate de stat împotriva unei colectivităţi ca urmare a săvîrşirii de către aceasta a unor acte de răzvrătire. V. represiune. Aceste barbare represalii erau . . . semne a neputinţei ... de a înfrîna cursul vin-citoriu a lui Bogdan. Asachi, s. l. ii, 94. îndemna ocîr-muirea ca ... să întrăbuinţeze replessalii (întocma răsplătire). gt (1838), 20^31. Dezastrul Aiudului a fost. . . o faptă a răzbunării, una din represaliile cele mai furioase. Bariţiu, p. a. ii, 416. A face represalii asupra adversarilor. Calendar (1861), 16/19. Ucisese trei sute de femei şi copii, cînd cu asediul cetăţii, ca represalii. Camil Petrescu, t. ii, 177. Unde nu erau înclinările fireşti şi grosolănia timpului, era nevoia represaliilor şi spiritul de întrecere. Sadoveanu, o. xii, 228. El n-a luat parte directă la răscoala lui Iloria, dar în cadrul represaliilor care au urmat . . . Şincai a fost mereu suspectat de a fi fost unul din instigatorii ei. contemp. 1954, nr. 388, 5/2. Au discutat şi au hotărît să pornească la represalii. Pas, z. iii, 32. Era glasul unui telefonist, vorbind sugrumat: — Allo . . . allo . . . Da, s-au pornit represalii. Cîţi au căzut dintre soldaţi? Camilar, n. i, 176. + Măsuri de con-strîngere luate de un stat împotriva organelor sau cetăţenilor altui stat ca urmare a săvîrşirii de către acel stat a unor acte ilicite faţă de el sau faţă de cetăţenii lui şi spre a-1 determina să înceteze astfel de acte. Cf. DER. — Scris şi: repressalii. — Şi: reprezălii s. f. pl. cade, Scriban, d. — Din fr. repr&aillcs, lat. repressalia. REPRESIBIL, -Ă adj. (Rar) Care poate sau trebuie să fie reprimat. Prin amnestie se înţelege uitarea unor fapte represibile petrecute. Pretorian, c. 35. — PI.: represibili, -e. — Din ir. repressilile. REPRESIUNE s. f. Reprimare a unei acţiuni de opoziţie, de revoltă; măsură de constrîngere şi de pedepsire a celui care comite o infracţiune. V. represalii. Presa noastră ... de acum 30 ani . . . era lăsată la represiunea guvernului. Maiorescu, d. i, 174. Guvernul superior al Transilvaniei nu cutează a întreprinde contra românilor revoltaţi nici o represiune prin forţă. Odobescu, S. III, 535, Cf. DDRF, ŞĂINEANU, BARCIANU, AlEXI, w. în iunie 1836, prin aplicarea . . . introducerii taxelor de represiune, . . . începe războiul vamal. Gologan, c. r. 91. Apărau pe ţărani şi protestau vehement ca nu cumva să se recurgă la represiuni sîngeroase. Rebreanu, I r. ii, 22. în 1812. .: se gîndeşte să se retragă ... , probabil 4073 REPRESIV ~ 337 - REPREZENTANT de teama represiunii turceşti. Oţetea, t. v. 80. Procurorul care deschide acjiunc penală ... tn contra unei persoane ştiind că este nevinovată comite delictul de represiune nedreaptă. con. pen. r.p.r. 378. Caragiale dezvăluieşle . . . mijolacele pe care stăpînirea burgheză le-a întrebuinlat ca să aline jalea disperării poporului: represiunea sălbatică, unsprezece mii de morţi, dărimarea cu tunul a satelor. Sadoveanu, e. 153. Atmosfera creată de represiunile nobilimii împotriva răscoalei conduse de Horia făcea ea situaţia iobagilor să fie deosebit de grea. Scînteia, 1953, nr. 2 779. Avea de partea ei întregul aparat de represiune al statului. Stancu, r. a. iii, 59. Se pare că se va trece la represiuni chiar si în rîndurile gradaţilor. Barbu, p. 308. — Pl.: represiuni. — Din fr. râpression. REPRESIV, -Ă adj. Carc sc referă la represiune, care reprimă. Legile represive ale Nordului au fost fioroase. Sadoveanu, o. ix, 336. [Inculpatul] să fie trimit: în judecată în faţa instanţelor represive, cod. pen. r.p.r. 30. Tot ce izbuti fu să se renunţe Ia unele ordine represive şi textul să rămînă doar la ameninţări nagi. Camii. Petrescu, o. ii, 494. Măsuri represive, dl. — Pl.: represivi, -e. — Din fr. r£picssif. REPREZAlII s. f. pl. v. represalii. REPREZANTA vb. I v. reprezenta. REPREZENTA vb. I. Tranz. 1. A Înfăţişa ceva In chip artistic prin linii, culori, cuvinte, sunete; a oglindi, (Învechit, rar) a obrăzui1. Acest mobil este lucrat în stilul egiptean, braţele sale representează o sfinţe. cr (1848), 122/22. Subiectul acestei opere reprezantă unul din fastele cele mai interesante ale Vechiului Testament. Filimon, o. ii, 237. Scena reprezintă pivniţa hatmanului Baltag. Caragiale, o. vi, 389. Patru din acele mari medalioane represenlă sacrificii făcute de împărat. Odobescu, s. iii, 73. I se păru ... că reprezenta anemone şi că era lot un Luchian. Călinescu, s. 71. + A avea forma sau Înfăţişarea unui anumit obiect; a realiza (în miniatură) un obiect. Mina dreaptă a împins înainte mult pe masă o călimară cu cerneală, care reprezenta un tun. Sahia, n. 72. + A înfăţişa In forme concrete; a Întruchipa; a reproduce, (învechit) a răduce1. Cu cît o femeie e mai enigmatică, cu alîta reprezintă mai bine feminitatea. Ibrăileanu, s. l. 28. Tu reprezinţi persoana mea abstractă — Un alterego fără ochelari. Topîrceanu, p. o. 49. + (învechit) A reda, a reproduce. A repre- senla vorbele române ca romanii, iar nu ca ostroqoţii. cn (1848), 43/46. 2. A prezenta, a juca o lucrare dramatică în faţa publicului. [Piesa] mîine o reprezenlează franţezii; veniţi cu toţi să o videţi. pr. dram. 192. Acei antrenori . . . cunoşteau mai bine valoarea muzicală şi dramatică a ope-rilor ce reprezentau. Filimon, o. ii, 247. <$- Refl. pas. Astăzi . . . seara se reprezentează de nişte tineri rumâni o dramă rumănească într-un act. cr (1830), 411/3. De-l vei întreba a doua zi ce s-a representat, a să-ţi spuie că s-a jucat comedia lui Vodevil. Negruzzi, s. i, 237. Baletul se reprezintă acum după tradiţia lăsată de Petipas şi I.ev Ivanov. Călinescu, s. 791. + Refl. (învechit, rar) A se prezenta, a se Înfăţişa. Cu suliţa şi călare întîi a se reprezenta Şi puterea bărbăţiei tn teatru a-şi arăta. Pann, e. ii, 1/10. 3. A acţiona în numele unei persoane, al unei colectivităţi, al unui stat, ca împuternicit al acestora; (Învechit) a reprezentălui. Alegerea mădularilor . . . de către obşte, ca să reprezenteze toate ale lor enteresuri (a. 1848). doc. ec. 950. Marele duce a orînduit pe contele ca să reprezinte pe Toscana tn republica Statelor Unite. Filimon, o. i, 333. Judeţul nostru nu poale fi mai bine reprezentat decît de un bărbat independent. Caragiale, o. vi, 93. N-am eu dreptate, spune? — Ai, de vreme ce reprezinţi slăpînirea. Rebreanu, i. 357. Nu se şlie cine e mai mare în judeţ, Unii zic că prefectul, deoarece repre- zintă guvernul; la care partizanii militarilor . . . răspund că, dacă e vorba de reprezentanţă, colonelul reprezintă pe rege. Brăescu, o. a. i, 108. Regele mă va trimite cu siguranţă să-l reprezint la înmormîntare. Călinescu, s. 361. Cei care. ne reprezintă sînt oameni de-ai noştri, s ianuarie 1961, 4. <$> R e f 1. p a s. Să se permită poporului român din monarhie a se reprezenta prin deputaţii săi într-un congres general. Bariţiu, p. a. iii, 154. + A fi exponentul unui curent, al unei şcoli etc., înfăţi-şînd, întnichiptnd aspectele lor caracteristice, esenţiale. Domnit . . . representau principiul monarhic. Bălcescu, m. v. 12. Nejdanov reprezintă o nobilă idee, măreaţa idee a revoluţiunei sociale. Gherea, st. cn. ii, 215. Co-roiu ... sc urcase pe scara bibliotecii, spunînd că el reprezintă galeria. Vlasiu, d. 62. Avea cîţiva prietini . . . care . . . reprezentau, în acel colţ de lume, Occidentul. Sadoveanu, o. xi, 489. 4. A constitui, a fi, a însemna. Titlurile . . . nu existau la începui ca titluri, căci nu se dau deosebii, ci reprezentau numai numirea funcţiilor. Bălcescu, m. v. 10. Aceştia susfin şi reprezintă luptele de infuzorii — nevăzute — scoase din cuprinderea simţurilor noastre. Vlahuţă, o.a . i, 2)4. ,,Cabinetul de lucru" reprezenta pctitru domnul colonel o piaţă de exerciţiu. Brăescu, o. a. i, 23. Dumneata reprezinţi pentru mine o amintire. Sadoveanu, o. vi, 372. Un aspect rudimentar al rimei reprezintă aso-nanţa. Iordan, ştii,. 99. Oferă literară reprezintă o grupare de fapte lingvistice reflexive . . . , purtate de valul expresiilor transittve ale limbii. Vianu, a. p. 19. O nesocotire abuzivă a unui contract civil . . . poate reprezenta o simplă culpă. cod. pen. r.p.r. 596. Ce primejdie pot reprezenta eu, om bătrîn, faţă de tinereţea dumilale ? Călinescu, e. o. i, 175. Activitatea sporadică şi întîm-plătoare — în oricare sector — credem că nu poate reprezenta un stil de muncă pentru editurile noastre, s mal 1960, 88. Inspecţia specială reprezintă o acţiune plină de răspundere, menită să contribuie la perfecţionarea cadrelor didactice, gî 1962, nr. 685, 2/2. Medicamentul reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace de luptă împotriva bolilor, abc săn. 69. 5. A-şi readuce în conştiinţă imaginea obiectelor sau a fenomenelor percepute anterior; p. ext. a-şi imagina, a-şi închipui. Artistul se vădeşte în Creangă . . . şi prin puterea vie cu care îşi reprezintă scenele văzute. Vianu, a. p. 117. 6. A exprima o legătură între mai multe mărimi printr-o relaţie matematică, dl, dm. — Scris şi: representa. — Prez. ind.: reprezint şi (Învechit) reprezentez, (rar) pers. 3. şi: reprezentă. — Şi: (învechit) reprezanti'i, reprezintă (Iorga, l. ii, 511) vb. I. — Din fr. representer, lat. repraesentare. REPREZENTANT, -Ă s. m. şi f. Persoană împuternicită să reprezinte (3) pe cineva, să ţină locul cuiva, să acţioneze în numele unei persoane, al unei colectivităţi, a) unui stat; (rar) reprezentator. D. Peel va intra iarăşi la parlament ca un reprezentant (înfăţişălor) al uneversităţii de Ocsfort. cr (1829), 2731/26. Reprezentanţii tuturor treptelor. Asachi, i. i, 174. Mitropolitul . . . şeful tagmei boiereşti, al ei reprezentant (a. 1835). Uricariul, viii, 130. Gubernul le-a transpus prin reprezentantele său Vasici la comisiune. Bariţiu, p. a. iii, 30. Marele ban era reprezentantul domnului în Oltenia, administrînd-o în numele acestuia, bul. com. ist. v, 47. Nu voia să creadă că Tilu este aievea reprezentantul Tribunei la adunarea Aslrei. Rebreanu, i. 437. Printre reprezentanţii naţiunii era şi un artist celebru. Galaction, a. 312. Cere doamnei un moment de întrevedere un domn reprezentant al unei societăţi filantropice. Sadoveanu, o. ix, 339. Nu puteau lăsa în voia acestor impul-siuni corespondenţa lui Tudor ... cu reprezentanţii ţărilor vecine. Oţetea, t. v. 137. Reprezentanţii poporului în toate organele puterii de stat sînt răspunzători în faţa poporului şi pot fi revocaţi, const. r.p.r. 4. Nu se afla prin apropierea sa nici un reprezentant al forţei publice. Călinescu, s. 37. Reprezentanţii Ministerului de Justiţie îşi permiteau contraatacuri nimicitoare. Preda, m. 4078 REPREZENTANTE - 338 - REPREZENTATIV 138. Niciodată scriitorii nu şi-ar fi putut visa un mai demn, un mai strălucit, un mai măreţ reprezentant, gl 1961, nr. 44, 3. La consfătuiri au participat . . . şi reprezentanţi ai Ministerului învăţămtntului. gî 1963, nr. 692, 1/3. + Persoană care reprezintă o şcoală, un curent, o clasă socială etc. în aspectele lor caracteristice şi esenţiale; exponent. Şcoala romantică germană a avut ca reprezentanţi şi întemeietori pe fraţii Schlegel, pe Iloffmann. Gherea, st. cr. ii, 103. Au fost şi în Moldova ciţiva reprezentanţi ai exagerărilor. Ibrăileanu, sp. cr. 30. Rudin este reprezentantul tipic al păturii intelectuale ruse din deceniile trei şi patru alr. veacului XIX. Sadoveanu, e. 237. Observăm uşor că cele mai multe onomato-pei apar la Creangă, reprezentantul autentic al vorbirii populare. Iordan, stil. 96. Duiliu Zamfirescu foloseşte, împreună cu toţi reprezentanţii realismului liric şi artistic începător, reflecţia filosofică generală. Vianu, a. p. 183. Aristofan,... unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai literaturii şi culturii tuturor popoarelor, v. rom. septembrie 1954, 210. -0> F i g. Verbele ,,a bate" şi ,,a fura" sînt reprezentantele generale ale unor clase în care intră cuvinte care reprezintă diferite nuanţe de sens. Puşcariu, l. r. i, 149. — Pl.: reprezentanţi, -te. — Şi: (învechit) reprezen-tănte (scris şi represenlante) s. m., reprezintănt, «ă (scris şi represintant. Iorga, l. ii, 511) s. m. şi f. — Din fr. reprfsenti^it. REPREZENTANTE s. m. v. reprezentant. REPREZENTANŢĂ s. 1. 1. Organ care reprezintă (3) o colectivitate. Făceam vie propagandă . . . pentru introducerea în organismul bisericii a unor represinlante diecezane . . . compuse ţoale din preuţi şi lumeni. Sbiera, f. s. 223. Mai ales cucoanele „en froid" cu prefectoriţa răspund că, dacă e vorba de reprezentanţă, colonelul reprezintă pe rege. Brăescu, o. a. i, 108. -0> Reprezentanţă naţională = totalitatea deputaţilor care reprezintă (3) pe cetăţeni în organul suprem al puterii de stat. Reprezentanţa naţională . . . cînd face o lege tip nu este bine să zică că nu are încredere ... in ea. Maiorescu, d. i, 191. Se împuterniceşte Consiliul de Miniştri să organizeze reprezentanţa naţională, pr. drept, 26. 2. Filială, agenţie a unei instituţii sau a unei întreprinderi (comerciale); organ al unui stat, care îl reprezintă în relaţiile comerciale cu alte state. O reprezentanţă ... a băncii austro-ungare. I. Panţu, pr. 49. Reprezentanţa casei ,,Singer" vinde maşini decusut în rate. Pas, z. i, 241. In fiecare oraş: o reprezentanţă, un ochi, pîndea foşnetul banilor. Vintilă, o. 21. — Pl.: reprezentanţe. — Şi: (învechit) reprezintănţn ("scris şi represintanţă) s. f. — Din germ. Reprăsentanz. REPREZENTAnţIE s. f. V. reprezentaţie. REPREZENTARE s. f. Acţiunea de a reprezenta şi rezultatul ei. 1. Cf. reprezenta (1); (învechit) reprezentaţie (2), obrazire. Represenlări plastice ale scenelor de vînă-toare. Odobescu, s. iii, 50. Satul; iată la ce se mărginea întrega reprezentare a lumii la ţăran. Gherea, st. cr. iii, 314. Atacul de a doua zi, acela era pus la o parte, ca un lucru în sine, ce nu poale să ia altă formă şi reprezentare. D. Zamfirescu, r. 252. Fixarea şi reprezentarea grafică a înrudlrei şi descendenţei mss. unui text. bul. com. ist. i, 90. Aici, liniile adinei ale lumii . . . par o teribilă reprezentare în imagini. Bogza, c. o. 113. Reprezentarea omului în artist este de neînlăturat pentru înţelegerea acestuia din urmă. s mai 1960, 83. Reprezentare topografică — înscriere pe un plan, pe o hartă etc. a detaliilor de pe teren cu ajutorul semnelor topografice. Cf. dl, dm. 2. Cf. reprezenta (2); reprezentaţie (1). Interzic oricărui teatru reprezentarea pieselor fără autorizaţia mea în scris. Caragiale, o. vii, 434. La prima lectură sau reprezentare a unei comedii a lui Caragiale, simţim că personagiile nu puteau să aibă alt nume. Ibrăileanu, s. l. 74. Auzisem de el cînd cu reprezentarea la Teatrul Naţional a piesei Saul. Galaction, a. 101, cf. 228. <£■ Fig. Intrarea succesivă a acestor servitori forma orepre-zintare pitorească. Filimon, o. i, 179. 3. Cf. reprezenta (3); (învechit) reprezentaţie (3). Opoziţia poartă în gură cu multă trufie cuvîntul „reprezentare de popor", cr (1848), 212/26. Boierii divanului se plîng că toate reprezentările lor n-au avut aerul să risipească neîncrederea lui Ipsilanli. Oţetea, t.v. 247. Sistemul nostru electoral constituie un mijloc juridic cu a juto-rul căruia se realizează reprezentarea reală a maselor populare în organele puterii de stat. pr. drept, 76. <$> Cheltuieli de reprezentare^ sume prevăzute în bugetul unui stat, al unei instituţii sau al unei întreprinderi cu scopul de a acoperi cheltuielile rezultate din îndeplinirea funcţiilor oficiale pe care le deţine o persoană, dl, dm. 4. (Psih.) Readucerea în conştiinţa omului a obiectelor şi a fenomenelor care au acţionat anterior asupra simţurilor sale; capacitatea de a readuce în conştiinţă imaginea obiectelor sau a fenomenelor percepute anterior; reproducere, (învechit) reprezentaţie (4). Cf. reprezenta (5). El nu avusese pînă azi reprezentarea nemijlocită a morţii, acum simţea însă că o umbră grea îl învăluie. Camil Petrescu, o. ii, 574. Un sunet, indiferent de sensul pe care-l exprimă ..., poate, prin natura lui pur fonetică, să trezească în mintea noastră anumite reprezentări. Iordan, stil. 16. Mintea omenească se găseşte în imposibilitatea să însoţească cu reprezentări concrete cuvintele pe care le aude. Vianu, m. 65. Faţă dc reprezentare, noţiunea în procesul de cunoaştere ocupă locul al doilea, l. rom. 1959, nr. 2, 102. — Scris şi: representare. — Pl.: reprezentări. — Şi: (învechit) reprezintâre s. f. — V. reprezenta. REPREZENTATIV, -Ă adj., s. f. 1. Adj. (Despre un organ, un sistem de guvernare etc.) Care reprezintă (3) o colectivitate şi acţionează în numele ei (fiind constituit prin alegeri). A face o sistemă reprezentativă (cu deputaţi). cr (1831), 342/9. Monarhie constituţională sau reprezentativă. Genilie, g. 137/10. Principul reprezentativ e pus de temeiul ocîrmuirii atît în Transilvania noastră, cît şi în Moldova şi în Ţara Românească, gt (1839), 18072. Jur ... de a menţinea sistema republică dupe principiul popular şi representativ. cr(1846), 104719-Cuviinţa unei adunări representative naţionale . . . că asemene propuneri se cad a veni din iniţiativa înaltei Porţi. rom. lit. 277717. Aici se vede o dată mai mult folosul alternării guvernelor într-o monarhie represenia-tivă. Maiorescu, d. ii, 22. Aici nu mai e vorba de ridi-cularizarea naivităţilor politice ale unui mahalagiu, cum e conu Leonida, ci de funcţionarea întregului sistem constituţional, reprezentativ, în condiţiimi special româneşti. Gherea, st. cr. i, 340. Proclamaţia face din rebelii strînşi sub steagul lui Tudor un corp reprezentativ, cu dreptul de a legifera „pentru binele şi foiosul obştesc". Oţetea, t. v. 145. Se fac ultimele pregătiri pentru al V-lea Congres Sindical Mondial — forumul reprezentativ al oamenilor muncii organizaţi în sindicale din întreaga lume. GÎ 1961, nr. 63773. + Care (prin însuşirile sale) reprezintă, ilustrează epoca, mediul, curentul din care face parte. [Ţichindeal] e o figură representativă şi în jurul acestei figuri se poale grupa toată viaţa intelectuală românească din Banalul de atunci. Iorga, l. ii, 421. Un om devine reprezentativ numai cînd are un temperament şi o cultură potrivite cu epoca sa. Ibrăileanu, sp. cr. 95. Pe lîngă micimi ofensatoare, omul avea o mare forţă de iluzie, care, împinsă pînă la astfel de proporţii, devine reprezentativă. Lovinescu, c. vi, 113. Bădiţa era unul din cele mai reprezentative tipuri româneşti din localitate prin statura, ţinuta şi trecutul său. Bart, e. 265. E vorba de un medic . . . Un tip reprezentativ din vechea Rusie. Sadoveanu, o. ix, 526. Arghezi ne apare ca artistul reprezentativ al unui moment mult mai îndepărtat de originele orale ale oricărei literaturi. Vianu, a. p. 275. El merită să fie considerat . . . ca exponent reprezentativ al idelogiei progresiste, s. c. şt. (Iaşi), 1957, 239. Figuri reprezentative ale muzicii noastre din trecut şi de azi. m REPREZENTATOR - 339 - REPRIMAT 1961, nr. 1, 38. <0> (Adverbial) Nu orice fenomen estetic sau social dezlănţuie contagiunea, ci numai acelea ce se. desprind reprezentativ dinir-un fundal ideologic sincronic. Lovinescu, c. vii, 14. 2. S. f. Echipă sportivă reprezentantă a unei ţări. Reprezentativa noastră a practicat un joc individual total dezorganizat. Scînteia, 1960, nr. 4 844. In decurs de numai trei luni . . . , trei reprezentative româneşti sînt chemate In faţa unor serioase examene oficiale. Sportul, 1970, nr. 6 308, 3/2. — Scris şi: represeniativ. — Pl.: reprezentativi, -c. — Din fr. repr£sentatif. REPREZENTAT OR, -OARE s. m. şi f. (Rar) Reprezentant. Se va dezbate de căiră representatorii tuturor părţilor si se va statori pe calea legiuită. Bariţiu, p. a. ii, 253. ’ — Scris şi: representator. — Pl.: re prezentatori, -oare. — Reprezenta + suf. -tor. REPREZENTAŢIE s. f. 1. Prezentare pe scenă a unei opere dramatice, a unui program artistic etc.; spectacol. Au dat o reprezentaţie pe seama casii sofie-tăţii. cr (1829), 482/30. ll veselea cu dramalice reprezentaţii. Asachi, i. 236/8. Reprezentaţia unei bătălii cu foc de artifiţie (a. 1834). Uricariul, viii, 193. S-a dat Intr-un teatru la Paris o representaţie. cr (1848), 10a/23. Acele represeniafiuni s-au continuat in vreo cinci ani. Bariţiu, p. a. i, 615. Abia avui vreme a-mi schimba hainele ca să nu scap representaţia de la teatru. Negru-zzi, s. i, 67. D-na Negruzzi voieşte să declame această poezie tn seara reprezentaţiei ce se organizează. Alecsandri, s. 94. în Alena, la marile represenlafiuni ... sc juca pe fieşce zi trei tragedii şi o mică comedie. Odobescu, s. i, 33. La reprezentaţia de deschidere, grădina era plină de lume. Caragiale, o. i, 4, cf. vii, 401. EI. vrea să dea reprezentaţie pentru publicul care e de faţă. Vlahuţă, o. a. ii, 194. Avea ... o roşeaţă pe loată faja parc-ar fi fost vopsit pentru o reprezentaţie de circ. Rebreanu, r. i, 27. Am fost cu amica mea . . . şi am văzul această extraordinară reprezentaţie. Galaction, o. a. i, 181. Afişele colorate vesteau reprezintaţiile lealrelor. C. Petrescu, î. ii, 151. După reprezentaţie . . . ne-am dus la un restaurant. Brăescu, a. 239. A începui a da reprezentaţii de sărituri şi salturi. Sadoveanu, o. x, 496. Prestidigitatorul scotea 24 de cutii una dintr-alta, şi din cea din urmă o fantomă, iar după reprezentaţie te invita să repeţi păcăleala in familie. Arghezi, b. 66. Dădu tn sala de spectacol a palatului o reprezentaţie penlru muncitorii şantierului. Călinescu, s. 352. O parte din clădirea teatrului, luminată. Reprezentaţia a începui, v. rom. iunie 1954, 78. Dirijează o serie de reprezentaţii cu colectivul instrumental, m 1962, nr. 4, 38. •$> (Glumeţ) Putea să mai aştepte Magda cu marafeturile prezentaţiilor şi ale reprezentaţiilor sale matrimoniale. Hogaş, m. n. 29. 2. (învechit) Reprezentare (1). Lăsînd rădăcina zicerii ca reprezentaţie a ideii. Heliade, Paralelism, i, 5. 3. (învechit) Reprezentare (3). A fost dus la mor-mtnt . . . fără delegaţiune oficială, fără reprezentatiune academică. Macedonski, o. iv, 150. Reprezentaţie na(ională = reprezentanţă naţională. Fără darea socotinţei din partea reprezentaţiei naţionale, cr (1831), 551/40. Penlru siguranţa reprezentaţia naţionale, fl (1838), 821/20. Toţi erau siguri că ţeara, dobindind o reprezentaţie naţională, ... va introduce neaparat schimbări (a. 1848). Uricariul, x, 5. Aşezămintele din 1351, făcute fără împreuna lucrare a reprezentaţiunii naţionale. KogXlniceanu, s. a. 134. 4. (învechit) Reprezentare (4). Animalele au puterea reprezentaţiei. Stamati, m. 65/15. 5. (învechit) Act prin care se exprimă o cerere, o dorinţă, o mulţumire etc., întimpinare; rugăminte. Mai chiar vei vedea representaţia căncelăriei ardeleneşti, ce o voi aduce la anul 1744. Şincai, hr. iii, 273/17. Reprezentaţiile de mulţămire şi nemulfămire ce acele 4 familii vor face . . . vor fi primite de Poartă (a. 1852). Uricariul, i, 131. Prinţii aliaţi trântiseră sultanului o lungă iistă de plîngerile lor ... Nu numai că aceste representaţii rămaseră fără răspuns, dar încă o ceată de 3 000 ianiceri intră în ţeară. Bălcescu, m. v. 50. Majoritatea decise ca într-o adresă nouă, sau, cum se numea în stilul dicasterial, represenlaţiune, să mai reclame o dată la suveran. Bariţiu, p. a. i, 584. — Scris şi: representaţie. — Pl.: reprezentaţii. — Şi: reprezenta ţitine, reprezentânţie, (rar) reprezintă ţie s. f. — Din fr. reprâsentation, lat. repraesentatio. REPREZENTAŢltNE s. f. v. reprezentaţie. REPREZENTĂLUi vb. IV. Tranz. (învechit) A reprezenta (3). Tuturor celor din soborul mare, care representăluiesc lot clerul şi neamul românesc. Şincai, hr. iii, 282/33. — Scris şi: representălui. — Prez. ind.: reprezeri-tăluiesc. — Din lat. repraesentare. REPREZINTĂ vb. I v. reprezenta. REPREZINTANT, -Ă s. m. şi f. v. reprezentant. REPREZINTANŢA s. f. v. reprezentanţă. REPREZINTARE s. f. v. reprezentare. REPREZINTAţIE s. f. v. reprezentaţie. REPRIMA vb. I. Tranz. A pune capăt, a curma, a înăbuşi (prin mijloace drastice, prin violenţă) desfăşurarea unei acţiuni, a unei mişcări sociale etc. Mihai vodă Viteazul, în anul al doilea al domniei sale (1594), . . . avu a reprima o răscoală de boieri. Odobescu, s. i, 430. Cînd văd o nedreptate care personal nu m-atinge deloc, pentru ce mă revolt şi caut s-o reprim şi să-i împiedic recidiva? Caragiale, o. vii, 254. Orice încercare de dezordine, înainte de-a servi ca îndemn altora, să fie reprimată energic şi exemplar. Rebreanu, r. ii, 21. Să reprime orice tentativă a acuzaţilor de a tulbura liniştea publică. Camil Petrescu, t. ii, 605. Sălbăticia cu care fusese reprimată greva ceferiştilor din Bucureşti era tncă vie în amintirea multora. Vlasiu, d. 301. Greva fusese reprimată brulal. Preda, r. 248. •$> F i g. Avea ca punct de conduită să-şi reprime antipatiile. Călinescu, s. 662. în privire îi licărea viu o curiozitate, o plăcere pe care n-ar fi vrut să şi-o reprime. Preda, r. 356. — Prez. ind.: reprim şi (Învechit) reprimez (Barcianu). — Din fr. r£primer. REPRIMANDA vb. I. T r a n z. (Franţuzism Învechit) A mustra, a dojeni. Cf. Alexi, w. — Prez. ind.: ? — Din fr. r£priinander. REPRIMANDA s. f. (Franţuzism Învechit) Mustrare, dojană. Cf. Stamati, d., Aristia, plut., Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., Severin, s. 23. — Pl.: reprimande. — Din fr. ripriinande. REPRIMARE s. f. Acţiunea de a reprima şi rezultatul ei. Fuseseră amîndoi concediaţi împreună cu sutele de griviţeni ce fuseseră concediaţi după reprimarea grevei. Preda, r. 72. — Pl.: reprimări. — V. reprima. REPRIMAT, -A adj. înăbuşit, frînat. (F i g.) Are în faţa lui o emoţie reprimată, timidă, de adolescent. Se-bastian, t. 49. Plîngea cu fruntea proptită în balustrada fierbinte, cu izbucniri reprimate. Preda, h. 358. — Pl.: reprimafi, -te. — V reprima. 4097 REPRIMI - 340 - REPRODUCE REPRIMI vb. IV. T r a n z. A primi înapoi (un lucru care a fost cedat, împrumutat, luat). Credeţi că . . . n-ar aplaudi la mintuitoarea idee de a ne reprimi literele şi a ne curăţi limba? cr (1848), 83/35, cf. Barcianu, Alexi, w. <> Fig. Treeind prin timp il Însemnăm sub pas,—Aşa tl reprimeşte universul. Labiş, p. 388. + A reangaja o persoană care a fost concediată. Muncitorii concediaţi nu vor fi reprimiţi. Baranga, v. a. 15. — Prez. ind.: reprimesc. — Pref. re- + primi. REPRIMIRE s. f. Acţiunea de a reprimi şi rezultatul ei. Cf. lm, Barcianu, Alexi, w., dl, dm. — Pl.: reprimiri. — V. reprimi. REPRIVl vb. IV. Intranz. (Rar) A privi retrospectiv. Cf. Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: reprivesc. — Pref. re- + privi. REPRIVlRE s. f. (Rar) Privire retrospectivă. Afla-răm cu cale a ne încheia studiul de faţă cu această scurtă reprivîre preste dezastrele belice din 1859. Bariţiu, p. a. ii, 741, cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: repriviri. — V. reprivi. REPRIZĂ s. f. 1. Fiecare dintre părţile sau etapele succesive în care se împarte desfăşurarea unei activităţi (în special a unei competiţii sportive). în prima repriză . . . d-l A. Pietrarii a fost atins la braţul stîng. Camil Petrescu, t. i, 126. Primul şut pe poartă. . . al acestei reprize va fi expediat ... în min. 35. Sportul, 1971, nr. 6 638, 1/1. (Prin analogie) Tuşea constă în cîteva reprize de tuse (5-10) care se succed fără întrerupere, abc săn. 367. <£> L o c. a d v. în reprize = pe rînd, în etape. A vorbit în reprize, dl. + Durată a unei faze dintr-o operaţie tehnică. Cf. Ionescu-Muscel, fil. 201. 2. Creştere a turaţiei unui motor In scopul învingerii unei rezistenţe exterioare momentane. Cf. dl, dm, der. 3. (Muz.) Reexpoziţie. dn2. 4. (Regional; în forma repizie) Grup, echipă de schimb. S-au împărţit oamenii în două repizii, ca să meargă lucrul mai repede, bul. fil. v, 171. — Pl.: reprize. — Şi: (regional) repizie s. f. bul. fil. v, 182. — Din fr. reprise. REPROBĂ vb. I. Tranz. (Complementul indică un act, o acţiune etc.) A dezaproba, a respinge, a condamna, a blama. Nu poate răbda mult timp să vadă urmîndu-se în afară o politică reprobată de naţiune. Ghica, s- 145. Autoritatea materială a marilor puteri europene este azi în deplin acord cu forţa morală a opi-niunîi publice, spre a reproba purtarea noastră. Odobescu, s. iii. 484', cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w. Reproba şi abuzul de cuvinte străine inutile, ev 1950, nr. 1, 10. Faptul e josnic şi F&liciana . . . îl reprobă. Călinescu, i. 38, cf. dn2. <$> Absol. [Poezia] suscită lacrimile, mîngîie sau reprobă. Macedonski, o. iv, 87. — Prez. ind.: reprâb şi (Învechit) reprobez (Barcianu). — Din lat. reprobare. Cf. fr. reprouve r. REPROBÂBIL, -Ă adj. (Despre acţiuni, atitudini etc.) Care merită să fie reprobat; condamnabil, ruşinos. A mutila lucrarea de artă . . . este a te face vinovat de o faptă reprobabilă. Caragiale, o. iii, 14, cf. Scriban, d. N-am făcut nimic reprobabil. CXlinescu, s. 133, cf. 135. Mania eroului ... nu are . . . nimic reprobabil, ll 1955, 123, cf. dn2. Nu cred că e bine pentru tine să ai un astfel de prieten, a zis el. — De ce? Ce găseşti reprobabil la el? Preda, r. 50. — Pl.: reprobabili, -e. — Din lat. reprobabili», -e. REPROBĂRE s. f. Faptul de a reproba; dezaprobare, blamare, (rar) reprobaţiune. Se prefăcu că nu observase simţimîntul de reprobare şi de ură al nobilei copile. Filimon, o. i, 107. Poetul, vrîndsâ-i arate şi reprobarea lumii şi desperarea lui, îi zicea . . . Odobescu, s. i, 290, cf. ddrf, Barcianu. Ascultă . . . cu un amestec de uimire, de reprobare. C. Petrescu, o. p. i, 125. Numai teama de reprobarea celorlalte naţiuni şi de urmările pe care asemenea orori le-ar fi avut . . . au împiedicat divanul săautorize măcelul. Oţetea, t.v. 201, cf. dn2. — Pl.: reprobări. — Şi: (învechit, rar) reprubăre s. f. Stamati, d. — V. reproba. REPROBATÎV, -Ă adj. (Rar) Reprobator. Şedeau ţepeni la masă, privind cu răbdare reprobativă fundurile goale ale farfuriilor. CXlinescu, c. n. 53. Spuse cu intonaţie joasă şi reprobativă. id. s. 234. — Pl.: reprobativî, -c. — De la reproba. REPROBATdR, -OÂRE adj. Care reprobă; dezaprobator, (rar) reprobaţiv. Cf. ŞXineanu, Alexi, w., cade, Sebastian, t. 206. Moş Coslache o privea ţintă, însuşindu-şi . . . toată atitudinea ei reprobatoare. CXlinescu, e. o. i, 91, cf. dn2. — Pl.: reprobatori,-oare. — Din fr. reproba teur, lat. reprobator. REPROBÂŢIE s. f. v. reprobaţiune. REPROBAŢIUNE s. f. (Rar) Reprobare. Acea critică în versuri a năravurilor, . . . urzicînd pe cei demni de rîs şi de reprobaţiune, . . . are o origine foarte veche. Odobescu, s. i, 32. Am crezut că această reprobaţiune provine dc la vreun sentiment de antipatie în contră-mi. Macedonski, o. iv, 94, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., DN2. — Pl.: reprobaţiuni.— Şi: reprobâţie s. f. Stamati, d., ddrf, Alexi, w. — Din fr. rfprobation, lat. reprobatio, -onis. REPRODUCĂTOR, -OÂRE adj. 1. (Biol.) Care se înmulţeşte (uşor), care se reproduce (1); privitor la reproducere (1), de reproducere. Organele lor reproducătorii ... se numesc în botanică spori. I-sis (1862), 161/23, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. + (Substantivat, m.) Animal domestic selecţionat pentru reproducere (1). Sfaturile populare vor asigura toate centrele de însămînţări ... cu reproducători de calitate superioară. Scînteia, 1953, nr. 2 859. 2. Care imită, care reproduce felul de a fi, gesturile etc. caracteristice cuiva. îi este necaz că a inlrat în rîndul imitatorilor reproducători, dar se supune, ca să nu scape crîmpeiul de glorie. Arghezi, c. j. 126. — Pl.: reproducători, -oare. — Şi: (învechit) repro-duetdr, -oăre (Sadoveanu, o. x, 449), reprnihietâriu, -ie adj. — Din fr. reprodueteur (adaptat după rom. produce). REPRODUCTdRIU, -IE adj. v. reproducător. REPRODUCE vb. III. 1. R e f 1. (Biol.; despre fiinţe, organisme etc.) A se perpetua prin generare; a se înmulţi. Cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w. O celulă ce se divide îşi pierde individualitatea şi moare reprodueîndu-se. Marinescu, p. a. 58. Oameni, care sînl legaţi . . . printr-un complex de fenomene şi îndeosebi prin facultatea de ase reproduce. Sadoveanu, o. xi, 647. Buha . . . se reproduce deseori şi în captivitate. Linţia, p. ii, 89. <0 Tran z. Vă propagaţi in secoli Pe generi şi pe speţii, vă reproduceţi semeni. Heliade, o. i, 361. 2. Tranz. A spune sau a scrie întocmai ceea ce a mai fost spus sau scris; a reda cu exactitate. A reproduce cu vioiciune însuş lucrarea cea individuală a originalului. fl (1838), 52/7. Reproducem polinomul primitiv, elem. alg. 21/30. Nu vom termina însă această schiţă, .-. . fără a reproduce cele ce am scris la moartea lui. Negruzzi, s. 4112 REPRODUCERE - 341 - REPROFILA- I, 335. Reproduserăm textual această curioasă epistolă. Hasdeu, i. v. 198. Aceste balade, doine şi hore . . . Alecsandri a ştiut a le întocmi şi a le reproduce atît de bine. Bolintineanu, o. 357. Dezbaterea . . . va fi poate . . . reprodusă în străinătate. Maiorescu, d. i, 570. în numărul de mîine al foii noastre vom reproduce o interesantă scrisoare sentimentală. Caragiale, o. vi, 110. Am reprodus o pagină întreagă din articolul d-lui Maiorescu. Ghe-hea, st. or. ii, 60. Din ,,Magazinul istoric“ a reprodus această corespondenţă episcopul Melchisedec. bul. com. ist. i, 107. A? putea reproduce cu oarecare aproximaţie reflecţiile. C. Petrescu, !. i, 218. Foaia umoristică a unui cunoscut ziar din ţară mi-a reprodus o poezie. I. Botez, şc. 59. Baladele noastre . . . se aud curate mai ales din gura ciobanilor bătrîni . . . Lăutarii le reproduc. Sadoveanu, o. ix, 565. Preferă să pună în scenă, reproducînd lungi dialoguri şi notînd . . . , cu pătrundere, nuanţele replicelor. Vianu, a. p. 369. Tacit însuşi reproduce zvonul după care Neron ar fi cîntat cu acest prilej arderea Troiei. Călinescu, s. 108. Reprodusei cît mă pricepui mai exact intervenţia ei. Stancu, r. a. ii, 74. Scriitorul cerca criticului îngăduinţa de a-i reproduce admirabilele pagini de critică emoţionantă şi concisă asupra poeziei lui Eminescu. v. rom. decembrie 1963, 153. <$• Refl. pas. Am retipărit . . . două din cele mai frumoase ale sale poezii, care s-au reprodus de vreo cîteva ori prin deosebite foi. Odobescu, s. i, 239. + A înfăţişa ceva cu fidelitate, a reprezenta (Sn forme concrete); (învechit) a răduce1. Sînt ... [in grădiniţa mea] reproduse în miniatură mai toate cele ce se află într-a d-voastre. Negruzzi, s. i, 96. Geniul seau talentul au ştiut ... să reproducă şi să idealizeze instinctele şi faptele vînătoreşti. Odobescu, s. iii, 51. Mîini copilăreşti, somnoroase, reproduc figura în mic. Cazimir, gr. 116. Nimeni n-ar putea reproduce . . . patosul acestui artist. Sadoveanu, o. xi, 605. Fotografii din diferite epoci reproduc un obraz de ţăran şi mîini care par de pămînt. Bogza, m. s. 93. Arta nu reproduce pur şi simplu viaţa, ci o reflectă înlr-un anumit fel. Lupta de clasă, 1962, nr. 3, 81. + A imita, a copia felul de a fi, gesturile etc. caracteristice cuiva. Ea ştie exact vorbele pc care şi le-au spus, gesturile, atitudinile, expresiile figurilor, pe care ea le reproduce inconştient. Vlahuţă, o. A. III, 101, cf. DDRF, ŞĂINEANU, AlEXI, W. 3. R e f 1. A se oglindi în conştiinţă (printr-o imagine fidelă). Se reproduce în inimile pămîntenilor. mn (1836), 351/49. Prin actul perceperii, obiectul se reproduce ca atare în capul nostru. Gherea, st. cr. iii, 233. <£> Tran z. Numai aşa veţi putea reproduce în d-voastră cîte ceva din formele şi din zgomotele vieţii din afară. Vlahuţă, o. a. ii, 222. + Tranz. (Rar) A imagina, a închipui. Uciderea nu ne-o reproducem cu tot ce are ca dc crîncen. Maiorescu, cr. i, 20. 4. R e f 1. A se produce, a se arăta din nou; a se repeta. Astronomul ar dori ca cursul Uranului să se pripească, ca astfel, fenomenele sale reproducîndti-sc, să confirme adevărul calculelor lui. Bălcescu, m. v. 4. 5. Tranz. (Ec. pol.) A relua în mod continuu procesul de producţie; a produce din nou (un bun ele.). Cf. dl, dm, dn2. 8. Tranz. A produce în serie; a multiplica (prin mijloace mecanice). M-a sfătuit ... să reproduc cărţi poştale ilustrate. Vlasiu, a. p. 395. [Peisajul] era reprodus zilnic în zeci de ediţii. Deşliu, g. 41. — Prez. ind.: reproduc. — Din fr. reproduire (adaptat după rom. produce). REPRODUCERE s. f. Acţiunea de a (s e) r e p r o-d u c e şi rezultatul ei. 1. (Biol.) Perpetuare a unei specii; reproducţie (l). Cf. reproduce (1). V. înmulţire. Reproducere, înmulţire. Albineţ, m. 227/14. Nutrirea şi reproducerea. Caiet, 6t>v/6. Cu atîta mai mult vrednic de mirare este modul reproduccrci lor, unică în natură. Calendar (1855), 91/13. Carc-i scopul lor? Plăcerea dobitocească, reproducerea în muşinoiul pămîntului. Eminescu, p. l. 86, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Ţiparii . . ., cînd le vine vremea reproducerii, se duc ... în întunericul cel străfund al Oceanului Atlantic. Sadoveanu, o. ix, 396. Tre- I bute ţinut seama ... şi de scăderea progresivă ... a capacităţii de reproducere celulară. Parhon, b. 108. 2. Redare exactă a unui text, a unei opere de artă etc.; reproducţie (2). Cf. r e p r o du ce (2). V. copiere. Cf. Stamati, d. Reproduceri din chiar operile autorilor . . . nu pot avea loc aici. Maiorescu, cr. i, 336. Strictă exactitate la reproducerea naturei omeneşti în loc de forme estetice ideale. Odobescu, s. iii, 75. Deţinerea . . . materialelor necesare reproducerii diferitelor scrieri, ca matriţe şi litere de cauciuc, este interzisă, bo 1963, 25. 4- (Concretizat) Copie (făcută după o operă de artă, după o fotografie etc.). Reproducerile exacte cu ajutorul fotografiilor fac ca lumea să aibă o idee cît se poale de adevărată despre operă. Petică, o. 407. A pus o reproducere fotografică a statuiei lui „Moise" a lui Mi-cliel Angelo. Ardeleanu, u. d. 69. Fotografiile . . . erau desigur reproduceri după altele, mai vechi. Călinescu, s. 474. O rugă să-şi ridice părul auriu în sus . . . aşa cum văzuse el în reproducerile care umpluseră lumea. Camil Petrescu, o. ii, 112. 3. Oglindire în conştiinţă, reprezentare (4). Cf. r e-produce (3). Fi lozofia marxistă a explicat dialectica reproducerii concretului real în gîndire, a reflectării esenţei realităţii obiective în forme logice, cf 1962, nr. 1, 25. — Pl.: reproduceri. — V- reproduce. REPRODUCTÎBIL, -Ă adj. Care poate fi reprodus. DICŢ. — Pl.: reproductibili, -e. — Din fr. reprodiictible. REPRODUCTÎV, -Ă adj. (Rar) 1. (Biol.) Care reproduce (1), care face posibilă o reproducere (1). Organele reproductive. Caiet, 69v/8, cf. Stamati, d. Natura binefăcătoare a înzestrat aceste două plante c-o forţă repro-ductivă estraordinară. Isis (1859), 212/18, cf. Şăineanu, Barcianu. 2. Care reproduce (3). Cît de puţin fac apel metaforele la imaginaţia noastră reproductivă rezultă şi din faptul că imaginile folosite de ele adeseori nu aparţin experienţei comune. Vianu, m. 65. 3. (Ec. pol.) Care favorizează o nouă producţie; care reproduce (5). Cf. dn2. — Pl.: re productivi, -e. — Din fr. reproducţii. REPRODUCT1VITÂTE s. f. (Rar) Capacitatea de a reproduce (1). Cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: reproductivităţi. — Din fr. reproductivitâ. REPRODUCTOR, -OARE adj. v. reproducător. REPRODUCŢIE s. f. 1. (Biol.) Reproducere (1). Organele reproducţiei. Caiet, 75r/27, cf. Negulici, Ba-rasch, b. 7, Polizu, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. O să cumpărăm douăzeci de vaci de rasă şi un taur pentru reproducţie, v. rom. martie 1952, 163. 2. Reproducere (2). Cf. Stamati, d. Scrisul îl numeau ,,icoană", crezînd că cl trebuie să fie rcproducţiunea exactă a vorbei. Ghica, s. 53. + (Concretizat) Reproducere (făcută) după o operă de artă. Cf. Şăineanu. Vedeţi reproducţia de aci, vedeţi Ruga şi altele. Galaction, a. 155. 3. (Ec. pol.) înnoire, reluare neîntreruptă (simplă sau lărgită) a procesului de producţie. Orientarea generală a investi(iilor are în vedere mărirea ritmului reproducţiei socialiste lărgite. Scînteia, 1960, nr. 4 837. Resursele principale . . . ale reproducţiei socialiste lărgite, cf 1960, nr. 5, 23. — Pl.: reproducţii. — Şi: reproduc(iiine s. f. — Din fr. repioduetion, lat. reproduetio, -onis. REPRODUCŢIUNE s. f. v. reproducţie. REPBOFILA vb. I. T r a n z. şi refl. A schimba profilul unei instituţii, unei Întreprinderi etc. ; a reor- 4120 REPROFILARE - 342 - REPUBLICAN2 ganiza; (despre oameni) a-şi schimba ocupaţia, meseria. Cf. l. hom. 1959, nr. 6, 86, dn3. Trebuie sâ reprofilăm din mers aceste magazine, rl 1967, nr. 7 041, 2/2. — Prez. ind.: reprofilez. — Pref. re- + profila. REPROFILARE s. f. Acţiunea de a (se) reprofila şi rezultatul ei; reorganizare. — Pl.: reprofilări. — V. reprofila. REPROŞ s. n. Imputare, dojană, mustrare; (Învechit) remonstrare. Să fii nevinovat de reproşele ce-ţi fac. Kogălniceanu, s. 219. Am să-ţi fac reproşuri . . . Ai început a mă negiija. Alecsandri, t. 1 670. Mi-aduc aminte de unele vorbe ale tale, de unele căutături de reproş. Vlahuţă, o. a. iii, 178, cf. Şăineanu, Alexi, w. Niciodată n-o să-ţi mai fac un reproş. Brătescu-Voineşti, p. 274. E domnul Murăşanu, răspunse Elenuţa c-o voce în care se putea simţi un fel de reproş. Agîrbiceanu, a. 97. Discuţia a fost lungă şi plină de reproşuri. Camil Petrescu, u. n. 66. Nu protesta; nu-ţi adresez nici un reproş. Sadoveanu, o. xi, 437. Felix îi făcu un gest de reproş din ochi. Călinescu, e. o. r, 321. Nu-ţi fac reproşuri. H. Lovinescu, t. 173. Taci, mamă, din gură, zise Ilinca cu reproş. Preda, m. 29. (F i g.) Şi ce reproşuri . . ■ Curg în lividul sînge al strugurilor copţi. Labiş, p. 154. — Pl.: reproşuri şl (învechit) reproşe. — Din fr. reproche. REPROŞÂ vb. I. Tranz. A-şi facc (sau a-i face cuiva) imputări, mustrări, reproşuri; a(-şi) imputa. Calităţile noastre cele mai lăudate Ne sînt ades în lume drept crime reproşate. Alexandrescu, o. i, 312. în „Cîntecul fusului", fala îşi cîntă şi plînge durerea, dar n-are nimic să-şi reproşeze. Gherea, st. cr. iii, 271, cf. Şăineanu, Alexi, w. Buna dispoziţie ... a acelora ce nu aveau nimic să-şi reproşeze. Ardeleanu, u. d. 198. Dar la urma urmelor ce-i reproşezi anume? Camil Petrescu, t. iii, 123. Am îmbâtrinit, zicea ea băieţilor, care îi reproşau lipsa felii dc la baluri. Brăescu, o. a. i, 16. Un singur lucru ti reproşa Olguţei: că nu-i fala lui. Teodoreanu, m. ii, 91. în viaţa lui de toate zilele nu-şi poale reproşa nimic. Sadoveanu, o. x, 476. Dar Felix nu cade pe capul nimănui, — reproşa Otilia. Călinescu, e. o. i, 29. Băieţii, amîndoi, îmi reproşează că le-am distrus cariera politică. Stancu, r. a. iv, 378. Voicu ăsta al dumitale n-are nimic să-şi reproşeze? Baranga, i. 193. V-ar conveni ca, mai lîrziu, Paul să vă reproşeze că din pricina dumneavoastră a ajunsun pîrlit de avocat? Vlasiu, d. 173. Ceea ce-i reproşăm autorului este slaba individualizare artistică, v. rom. decembrie 1963, 193. <0> R e f 1. p a s. Este injurie şi în cazul cînd se impută sau se reproşează un defect, cod. pen. r.p.r. 551. Nu este greu ca observatorul să înţeleagă dc ce li se reproşează bucureştenilor prea mult lux. Arghezi, b. 83. Lipsa de originalitate . . . , care i s-a reproşat, nu trebuie să ne preocupe aici. Varlaam — Sadoveanu, 215. — Prez. ind.: reproşez. — Din fr. reprochcr. REPROŞÂB1L, -Ă adj. (Rar) Care merită reproşuri. Cf. Alexi, w., cade. Atitudine reproşabilă. dl, cf. dm, dn2. — Pl.: reproşabili, -e. — Din fr. reprochable. REPRUBĂRE s. f. v. reprobare. REPŞTlRE s. f. v. răpştire. REPTlL s. n. v. reptilă. REPTILĂ s. f. 1. (La pl.) Clasă de vertebrate tîrî-toare, ovipare, cu temperatura corpului variabilă, cu corpul acoperit de o piele groasă, solzoasă, fără picioare sau cu picioare scurte, dispuse lateral; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă. Cf. rom. lit. 354. Comunicaţiunea simţirilor prin sunete de auzite o găsim mai cu seamă la trei clase din cele mai perfecte ale animalelor, adecă la mamifere, la paseri şi la reptilii. Isis (1856), 122/32, cf. Barasch, m. i, 91/20. Această zonă nutreşte reptilele numeroase şi periculoase. Drăghiceanu, c. 114. Pentru ce au trebuit şi ierburile veninoase? reptilele, vulcanii, bolile şi moartea? Bolintineanu, o. 361, cf. Barcianu. Un hîrşîit de reptilă monstră ce se tîrîie prin uscături. Brăescu, o. a. ii, 7. în grădina zoologică, am vizitai . . . toate paserile, toate reptilele. Sadoveanu, o. ix, 243. [Dovlecii] sînt mari, grei, burduhănoşi şi au o coajă iritantă, care duce gîndul spre. pielea scorţoasă a reptilelor. Bogza, c. o. 391. Reptilele vorace ale apelor sînt oarecum domesticite şi înmulţite ca cîrdurile de oi sau de curcani, v. rom. februarie 1954, 198. în ţara noastră nu s-a găsit, însă, pînă astăzi, nici o urmă de reptilă fosilă din aceste perioade, mg i, 120. Reptilele apar pentru prima oară la sfîrşitut carboniferului. Geologia, 70. <0> (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Cu braţele reptile-l strîngi la sîn. Beniuc, c. p. 60. 2. Fig. Persoană care este gata să se înjosească pentru a parveni. Cf. Şăineanu, cade. Cum să-i mai spui reptilei că eşti cel mai indicat ofiţer să facă parlc din delegaţie, cînd, vorba lui, nu dovedeşti iniţiativă? Barbu, p. 333. — Pl.: reptile. — Şi: (învechit) rcptil (ddrf, Şăineanu, Alexi, w., cade) s. n., reptilie s. f. — Din fr. reptiles, germ. Reptile. REPTILIĂN, -Ă adj. Care se referă la reptile (1). + F i g. Linguşitor, josnic. Mirel Alcaz, gazetarul suplu, în sensul reptilian al cuvîntului, se umileşte şi parvine. Perpessicius, m. c. iii, 228. — PI.: repiilieni, -e. — Din fr. reptilien. REPTILIE s. f. v. reptilă. REPUBLECĂ s. f. v. republică. REPUBLIC, -Ă adj. (învechit, rar) Republican2 (1). Jur ... dc a manţinea sistema republică dupe principiul popular şi represenlaliv. cr (1846), 104l/18. — Pl.: republici, -ce. — De la republică. REPUBLICĂ vb. I. Tranz. A publica din nou-Să revenim la .. . contrazicerea a treia publicată în ,,Contemporanul" .... republicată în broşura roşie. Maiorescu, cr. ii, 362, cf. dl, dm, dn2. O* Refl. pas. Acest dicţionar ar fi a se republica în „Convorbiri". Alecsandri, s. 46. — Prez. ind.: republic. — Pref. re- + publica. Cf. fr. r e p u b 1 i e r. REPUIIL1CĂN1 s. m. Pasăre de mărimea unei mierle, care trăieşte in grupuri în sudul Africii. Cf. Scriban, d. — Pl.: republicani. — Din fr. republicam. REPUBLICAN2, -Ă adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine republicii (1), privitor la republică; (învechit, rar) republic, respublicanicesc, republicănesc, republi-cesc. Ei, dupăaşezămîntul republican, nu pot să facă nimica fără de sfatul de obşte a sănaiului. Budai-Deleanu, ţ. 382. Ocîrmuirea Haitei este astăzi republicană, ar (1829), 442/6. Soţietatea republicană de la Nantes a împărţit la norod o mulţime broşure tipărite, cr (1834), 3542/23, cf. Stamati, n., Polizu. Romanii republicani purta părul lor propriu tăiat scurt şi creţit. Isis (1859), 44714. Emigranţii noştri fac propagandă republicană. Ghica, a. 245. Plan sau o formă de oblăduire republicană (a. 1874). Uricariul, iv, 281/2. Ială un princip republican democratic! Maiorescu, d. i, 210, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., Scriban, d. Beetho-ven ... a fost un înflăcărat militant pentru triumful ideilor republicane, contemp. 1954, nr. 381, 4/2. Am fost martorul acestor zece ani de stăpînire republicană, de 4135 REPUBLICANISM - 343 - REPUDIERE domnie a oropsifilor de ieri, asistînd la renaşterea Patriei. gl 1958, nr. 199, 6/6. Numeroase unităţi metalurgica, chimice şi textile valorifică deşeurile întreprinderilor republicane. Scînteia, 1960, nr. 4 831, cf. dn2. + (Adverbial) în favoarea republicii, pentru republică. A produs maculatură ştiinţifică, ori, după împreju-rări, a predicat, a agitat republican. Eminescu, p.l. 81. 2. S. m. şi f. Adept al republicii ca formă de guvernămînt. Acei răpublicani care dobîndesc haractirul de norod slobod, ist. am. 75v/12. Atuncea întreb pe republicani: ce vor face ? Budai-Deleanu, ţ. 382. Prin lege se bucură cetăţeanul de cetatea sa şi republicanul de siatu său. Nicolau, p. 119/22. Faceţi dintr-însul un republican. cr (1830), 241, cf. Stamati, d., Polizu. Doamna e republicană. Bolintineanu, o. 444. A uitat că sînt republicană. Caragiale, o. vi, 201, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., Scriban, d. Bălcescu a fost republicanul care a văzut limpede, acum un veac, crudele nedreptăţi sociale. Sadoveanu, e. 54, cf. dn2. — Pl.: republicani, -e. — Şi: (învechit, rar) răpu-blirân, -ă s. m. şi f. — Din lat. republicanus, germ. Republikaner, fr. republicam. REPUBLICANISM s. n. Concepţie care susţine republica (1) ca formă de guvernămînt; atitudine, activitate în favoarea republicii. Republicanismului fran-ţozilor. fl (1838), 831/16, cf. Stamati, d., ddrf, ŞXineanu, Barcianu, cade, Scriban, d., dn2. — Din fr. republieaiiisnie. REPUBLICARE s. f. Acţiunea de a republica şi rezultatul ei; reapariţie. Cf. dl. — Pl.: republicări. — V. republica. REPUBLICĂ s. f. 1. Formă de guvernământ în care organele supreme ale puterii de stat sînt alese pe un timp determinat; ţară cu o astfel de formă de guvernămînt. Intăi lăsă domniia şi făcea răpublică la Mili-tos, să fie toţi de o mînă. Herodot (1645), 288. Poale o seninată respublică a nădăjdui cele ce au poftit, fn 24. Le-au plătit cu mare jeale a sa şi a toatei republicii a romanilor. N. Costin, l. 40. într-acea Italie să află nu o stăpînire numai, ci mai multe de şapte-opt cu respu-blicele ce le zic (adecăte otcîrmulre de obşte). C. Cantacuzino, cm i, 59. Zicu că trei sînt care oboară respublică: sfatul cel făr de vreme, folosul cel osăbitu cu urîciune cea ascunsă. Cugetări, ii, 12^/4. Această singură eparhie au păzit numele de răpublică. ist. Carol xii, 27v/8. Tuturor popoarălor aceştii nouă răpublicc. ist. am. 20v/13. Această cetate este republică, dar cu dajde la turci. Am-filohie, g. 13/22. Rcpublecă va să zică lucrul de obşte sau interesul al tuturor de obşte. Budai-Deleanu, ţ. 344. Eu am slujii unii republice. Beldiman, n. p. ii, 30/7. Se aduna sfetnicii republicei. Nicolau, p. 40/29. Sînt mai multe feluri de oblăduiri, precum împărăţii (monar-şii), crăii, arăstocraţii şi republice, cr (1829), 1251/!. Bunătatea izbăvitoriului republicei îl înălţase la cel mai mare rang ostăşesc, ar (1830), 20^9. De cumva . . . patrioţii să ocîrmuiesc pe sine prin aleşii săi depuiaţi, un astfeliu de stat să zice republică, gt (1838), 28V38. In această republică resboinică se aflau . . . elemente sociale monarhice, aristocratice şi democratice. BXlcescu, m. v. 12. Vieţuiam ca în sînul unei republice. Negruzzi, s. i, 279. Conducea singură . . . toate treburile republicelor elene. Odobescu, s. i, 246. Omul cel mai de încredere al marii republici . . . era ţinut a transmite signoriei vene (ic ne ştirile . . . asupra izbînzilor turceşti. Xenopol, i. h. iv, 26, cf. Barcianu, Alexi, w. în republicile clasice, oratorii romani şi greci discutau, înaintea cetăţenilor, probleme adeseori arzătoare. Galaction, a. 370. Chioaia devenise un fel de republică; avea şi o armată pe picior de război. C. Petrescu, I. i, 195. Spunea, cînd avea chef de vorbă, că e preşedinte de republică. Sadoveanu, o. i, 574. Urzeşte să răstoarne pe Vodă Ghica, să facă răspublică. Camil Petrescu, o. i, 290. <£■ F i g. Tu pri- veşti în furnicariuri înţeleapla republică. Conachi, p. 298. [Se oprea] cu mirare lîngă moşinoaiele de furnici pe care le numea el ,,republici înţelepte". CreangX, a. 133. Republice le aceste ale albinelor sînt nespus de interesante, îmi zice . . . amicul meu. Sadoveanu, o. ix, 553. + P. ext. (Rar) Populaţie a unei republici (1). (Glumeţ) Mă pişcan de spate şi de ceafă o întreagă republică de furnici. Hogaş, m. n. 11. 2. (Calc după fr. la ripublique des lettres; rar, în e xp r.) Republica literaturii = totalitatea scriitorilor. Poeziile ei ... au să facă o mare revoluţie tn republica literaturii româneşti. Negruzzi, s. i, 76. — Pl.: republici şi (învechit) republice. — Şi: (învechit) răpublică, republecă, răpublecă (Budai-Delea-nu, ţ. 360), respublică, răspublică s. f. — Din lat. respublică, fr. republique, germ. Repu-blik, it. republica. REPUBLICĂNIÎSC, -EĂSCĂ adj. (învechit, rar) Republican2 (1). Institutii republicăneşti. Vîrnav, f. 35i/l. — Pl.: republicăneşti. — De la fr. republicam. REPUBLIC^SC, -EĂSCĂ adj. (învechit, rar) Republican2 (1). A începe o oblăduire republicească (a. 1822). Uricariul, iv, 281/4. Furmă de stăpînire . . . ce-i zice şi republicească. Piscupescu, o. 19/3. — Pl.: republiceşti. — Republică + suf. -esc. REPUC s. m. (Regional) Ultimul purcel născut, fiind şi cel mai mic; (regional) năpuc, zăpuc (Crucea— Vatra Dornei). Glosar reg. — PI.: repuci. — Etimologia necunoscută. Cf. năpuc, zăpuc. REPUDIA vb. I. Tranz. 1. A respinge, a nu mai recunoaşte pe cineva sau ceva; a îndepărta; a renega. După doi ani de zile de convieţuire cu doamna Voiehiţa, o repudia (lepădă). Asachi, s. l. ii, 88. Firmi tn convingeri, să repudiem pesimismul! f (1890), 268, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Teorii pe care cei cu răspundere le repudiază. Rebreanu, r. i, 36. Este şi mai greu să se convingă cineva fără talent că pe el Apollo îl repudiază. Galaction, a. 201. Se menţine în cadrele juste ale patriotismului şi repudiază naţionalismul şi şovinismul, s. c. şt. (Iaşi), 1957, 261. Scriitorul, deşi se arată în această vreme conştient de slăbiciunile pieselor sale, nu le repudiază, cum se întîmplă adesea unor scriitori, v. rom. august 1960, 95. Tînărul poet repudiază orice răceală, afirmîndu-şi preferinţa faţă de versul încărcat de conţinut emoţional, ib. iulie 1962, 170. Macedonski nu rupe niciodată aspectul acustic, forma verbală, de fond (idee, lirism interior, trăire, viaţă), repudiind formalismul, l. rom. 1966, 30. 2. (Jur.) A renunţa la o moştenire sau la un legat. Cf. ŞXineanu, cade, Scriban, d. — Pronunţat: -di-a. — Prez. ind.: repudiez. — Din fr. râpudier. REPUDIA RE s. f. v. repudiere. REPUDIĂT, -Ă adj. (Şi substantivat; rar) (Persoană) care a fost repudiată (1). Se ridica, în anii maturităţii, avocat şi tribun greşiţilor şi — de multe ori —pe nedrept repudiaţilor societăţii noastre. Galaction, a. 323. — Pl.: repudiaţi, -te. — V. repudia. REPUDIERE s. f. Acţiunea de a repudia. 1. Respingere; renegare, (neobişnuit) repudiu. Cf. repudia (1). Opunerea la ideea generală a unei revizuiri a constiiuţiunii şi repudiarea gloriei militare. Maiorescu, d. ii, 16, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., dl, dm. 2. (Jur.) Renunţare la o moştenire. Cf. r e p u di a (2) Se mai acordă pentru a delibera asupra acceptărei sau 4145 REPUDIU - 344 - REPUNERE repudierei succesiunei un termen de 10 zile. Ha.ma.ngiu, c. c. 170, cf. DER. — Pronunţat: -di-e-, — Pl.: repudieri. - Şi: (înve-chit, rar) repudiâre s. f. — V. repudia. REPUDIU s. n. (Neobişnuit) Repudiere (1). Ale-xi, w. — Pl.: repudii. — Din lat. repudium. REPUGNA vb. I. Intranz. uni pers. 1. (Construit cu dativul) A-i produce cuiva silă, oroare, dezgust; a-i displăcea profund. Dacă mă consacram comerfului, acum aş sta material binişor; mi-a repugnai 'tnşă a mă face discipolul lui Mercur. Codru-Drăgu-şanîJ, c. 72. E un tip care repungă temperamentului artistic al lui Caragiali. Ghebea, st. cr. ii, 151. O clipă se gindi să-l denunţe şi, astfel, să-l pedepsească. Dar poliţismul li repugna. Rebreanu, p. s. 122. Doctrina aceasta [a junimiştilor] a fost egoistă şi a repugnat întotdeauna spiritelor generoase. Ibrăileanu, sp. cb. 101. Zice că lui ti repungă lot ce-i soldăţesc. Vlasiu, p. 420. Spiritele contemplative, înclinate către activitatea gratuită a spiritului, repugnau lui Gh. Eminovici. Călinescu, e. 23. Gluma nu-i repugnă. Vianu, a. p. 69. Asemenea efuziuni de gust comun îi repugnau. Ralea, s. t. iii, 240. îi repugnă ceea ce e şters, mediocru, lipsit de semnificaţie mai largă, contemp. 1953, nr. 372, 3/4. Cunoaş-, te foarte bine psihologia muncitorului şi ştie că acestuia ti repugnă în general frazele, retorismul, s martie 1960, 15. Omului societăţii viitoare îi va repugna organic orice fel de diletantism, cf 1962, nr. 1, 19. <0> Tran z. (învechit) în fond însă-l repumnă absurdul şi nedreptul. Heliade, o. i, 383. 2. (Rar) A nu se potrivi cu ... , a fi opus, contrar. Cf. cade. — Prez. ind. pers. 3: repugnă. — Şi: (învechit) re-pumnâ vb. I. — Din fr. repugner, lat. rcpugnarc. REPUGNANT, -Ă adj. 1. Care produce silă; dezgustător, respingător. Ambiţiunea de a domina peste regi şi popoare făcură din doctrina Evangeliului un ce îngrozitor şi repunienl. Filimon, o. ii, 124, cf. cade, Scriban, d., dn2. 2. (Rar) Care nu se potriveşte cu . . .; opus, contrar. Cf. cade, Scriban, d. — Pl.: repugnanţi, -le. — Şi: repuniont, -ă adj. — Din fr. repugnant. REPUGNÂNŢĂ s. f. sg. (Rar) Oroare, dezgust, aversiune; repulsie. Cu repugnanţă şi nu puţină frică, . . . căută a vizita pe starostele nostru. Codru-Drăguşanu, c. 5. Cerbicoasa repumnanţă a partidei dualistice . . . s-ar mai relaxa. Bariţiu, p. a. iii, 424. Nicăieri n-a alunecat să-şi dea cumva vreo părere . . . bună sau rea, să lase a pătrunde cît de palid vreo predilecţie ori vreo repugnanţă în privinţa cutărui sau cutărui nume contimpuran. Caragiale, o. iv, 428. — Şi: (Învechit) repumnanţă s. f. — Din fr. repugnanec, lat. repugnantia. REPULS s. n. v. repulsie. REPULSIE s. f. 1. Aversiune instinctivă, dezgust, oroare, resentiment. Cf. drlu, Şăineanu, Barcianu. Milescu simţi în fundul sufletului ... o satisfacţie dată secretei lui gelozii, precum şi repulsiunii ce avea împotriva încurcăturilor sentimentale ale lui Mihai. D. Zamfirescu, r. 181, cf. Alexi, w. Faţă de [Rodeanu] . . . simţea o repulsiune instinctivă. Agîrbiceanu, a. 60. PăsLrară însă şi mai departe repulsia faţă de autoritatea regală, bul. com. ist. ii, 186. La o anumită oîrslă . . . înclinările şi repulsiile devin cristalizări sufleteşti definitive. Lovinescu, c. vii, 145. Studiase odinioară medicina . . ., dar n-a practicat niciodată, simţind o repulsie fizică faţă de boli şi suferinţe. Rebreanu, k. i, 218. Se miră cum şi-a biruit repulsia două săptă-mîni, cît a îngrijit, mai credincioasă ca o soră, vecinul acesta necunoscut. C. Petrescu, c. v. 210. Un sughiţ de scîrbă o făcu să se scuture cu repulsiune şi încremeni cu mîinile împreunate. Brăescu, o. a. i, 5. Rînjelul acestui monstru expimă psihologia egoistă şi cinică a iubitorilor de aur, conţinut care trebuie să inspire privitorilor repulsie. Vlasiu, d. 107. Rcpulsiunea pentru acţiune, nihilismul moral ... îl fac să lunece tot mai mult şi să cadă. Sadoveanu, o. ix, 526. Mai multe doamne . . . istorisesc ,,poveştile fără fapte", ţesute din materia diafană a unor schimburi de priviri, priviri ale dorinţei, ale chemării, ale îngăduinţei, ale refuzului, ale repulsiei. Vianu, a. p. 336. De Stănică ăsta am avut repulsie chiar de la început. Călinescu, e. o. i, 128. După astfel de prietenii, dărîmaie uneori dintr-o dată, . . . rămîn simţămintele de silă şi de repulsie. Beniuc, m. c. i, 187. în palmă mai simţi multă vreme mîna umedă a celuilalt, stîrnindu-i o repulsie întîrziaiă. Barbu, p. 292. 2. (Fiz.) Respingere (3). Acest joc de atracţie şi de repulsie se urmează într-un mod alternativ. Barascii, i. n. 17/11. Atracţii şi repulsii magnetice. Marin, f. 229/3, cf. Şăineanu. [Ionii] determină atracţiuni şi repulsiuni asupra granulelor protoplasmei. Marinescu, p. a. 56, cf. dn2. — Scris şi: repulzie. Stamati, d. — Pl.: repulsii. — Şi: repulsiune s. f., (rar) repuls (Stamati, i>.) s. n. — Din fr. repulsion. REPULSIUNE s. f. v. repulsie. REPULSIV, -Ă adj. 1. Care inspiră repulsie (1); respingător, dezgustător. Cf. I. Golescu, c., Stamati, d., Prot.-Pop., n. d., Barcianu, Şăineanu, Alexi, -w. Figura repulsivă a lui Veronescu-Prisăcaru îi luneca prin minte. Vlahuţă, s. a. iii, 119. Cine ştie ce ticăloşie nouă s-a ivit deodată, în această stare de lucruri, în total ticăloasă şi repulsivă. Galaction, o. a. i, 54. 2. Care nu admite; care respinge (2). Profesorul avu o mişcare- repulsivă şi goni cu mîna zborul acestor negre libelule. Galaction, o. a. i, 79, cf. Scriban, d. . — Pl.: repulsivi, -e. — Din fr. repulsif. REPUMNĂ vb. I v. repugna. REPUMNĂNŢĂ s. f. v. repugnanţă. REPUNE1 vb. III. Tranz. 1. A pune din nou, a aşeza din nou; a pune la loc. Cf. ddrf, Şăineanu. în caz de ieşire a organelor interne prin plagă, acestea nu trebuie repuse, ci acoperite cu pansamente sterile. Belea, p. A. 131. Oh, simţire, . . . te-azvîrlişi prin o sforţare Spre a-mi repune-argint în suflet. Macedonski, o. i, 154. O E x p r. A repune pe cineva sau ceva în drepturi (sau, rar, In drept) = a-i reda cuiva drepturile. Pasul înainte constă în faptul că autorul a repus melodia în drepturile ei. contemp. 1949, nr. 138, 8/4. Lu-crînd în comun, ţăranul îşi repune în drept toate celelalte pasiuni ale sale. v. rom. iulie 1962, 130. A repune (o chestiune, un subiect etc.) pe tapet v. t a p e t. A repune piciorul (undeva) = a sosi din nou (undeva); a pătrunde din nou. îi lipsea ceva nedesluşit, dar ce înceta să-i mai lipsească de cum repunea piciorul pe pămîntul românesc. Macedonski, o. iii, 22. 2. (învechit) A pune deoparte; a amina. Aşa dară eu repun aceastea pre al patrelea an. Petrovici, p. 185/18, cf. drlu. — Prez. ind.: repăn. — Pref. re- + pune. REPUNE2 vb. III v. răpune. REPUNERE s. f. Acţiunea de a repune (1). Acţiunea în reintegrare . . . permite posesorului deposedat cu violenţă să obţină repunerea sa în posesiunea lucrului de care a fost spoliat, pr. drept, 236. Repunerea la loc 4158 REPUNIENT - 345 - REROMANIZARE a oaselor se face mai uşor imediat după accident. Belea, p. a. 111. — V. repune1. REPUNIENT, -Ă adj. v. repugnant. REPURGA vb. I. Tranz. (Latinism învechit) A Îndepărta murdăria ; a curăţa. (Refl. pa s.) Slaurile lor să se răpurge, adecă să se curăţă. Învăţătură, 109/1. — Prez. ind.: repurg. — Şi: răpurga vb. I. — Din lat. repurgare. REPURGAŢIE s. f. (Latinism învechit) Acţiunea de a repurga; curăţire. Repurgaţia, adecă curăţirea staurilor sau a poieţilor in care au fosl vile bolnave. Învăţătură, 52/21. — De la repurga. REPURTA1 vb. I. Refl. (învechit) A se îndrepta cu gîndul, mintea etc. spre idei, oameni, fapte (de obicei din trecut); a se întoarce cu mintea în trecut. Să mă report ferice la patria-mi cu soare. Alecsandri, ap. Şăineanu. <$» Tranz. Cf. drlu. (Tranz. f a c t.) Sunetul a lirei mele în trecutul să-l repoarte, Pe strămoşi să-i prezenteze. Asachi, s. l. i, 130. 4 (Despre gînd, minte etc.) A se îndrepta spre idei, oameni, fapte (de obicei din trecut). Toate speranţele mele se reporta către dînsul. cr (1848), 311/71 - Gindirea mi se repurlă cu jale asupra unui aii cîntăreţ al beţiei. Odobescu, s. i, 382. <£• Tranz. (Complementul indică „mintea", „gîndul" etc.) Nu-mi place, amice, a-mi repurta mintea către momente aşa înnorate ale trecutului. Odobescu, s. iii, 96. — Prez. ind.: repdrt. — Din fr. reporter (prin apropiere de purta). REPURTA2 vb. I. Tranz. A obţine, a cîştiga o victorie, un succes etc. Au repurtat biruinţă strălucită. F. Aaron, o. 19/7. Cînd ... cel mai tare repurtează victoria asupra celui mai slab, avem robirea. Kogăl-niceanu, în s. c. şt. (Iaşi), 1957, 259, cf. Valian, v. In timpurile noastre a repurtat o biruinţă aiît de măreaţă (a. 1845). mag. ist. i, 67/15. Victorie repurtată în anul 1789. descr. ape, 83/15, cf. Pelimon, s. 23/24. Se vedea că eminenţa diplomată a repurtat un deplin triumf. Caragiale, o. ii, 94. Dar într-o zi am repurtai o victorie. Vlahuţă, o. A. ii, 82, cf. l. rom. 1959, nr. 2, 56, 91. A impresionat plăcut pe interpreţi succesul pe care l-au repurtat în lot cuprinsul ţării, s iulie 1960, 46. Jucătorul român ... a repurtat cea de-a treia victorie la turneul internaţional de tenis. Scînteia, 1966, nr. 6 943. — Prez. ind.: repurtez. — Din lat. repurtare, it. riportare. REPURTA3 vb. I v. reporta1. REPUT vb. I. Tranz. (Rar) A considera, a socoti, a aprecia. Se fură [porumbul din magazii] de deregă-tori ... ca orice lucru al tuturora, în genere reputat al nimărui. Codru-Drăguşanu, c. 71. Reputat pînă mai zilele trecute ca un funcţionar model. Caragiale, o. ii, 59. Condiţiunea este reputată ca îndeplinită cînd debito-rele. . . a împiedecat îndeplinirea ei. Hamangiu, c.c. 241. — Din fr. râputer. REPUTAT, -Ă adj. Care se bucură de o reputaţie hună; renumit. Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Au nu s-a găsit deunăzi un ziar, foarte bine reputat dealiminteri, care a pretins că artele noastre sînt într-o stare foarte înfloritoare? Petică, o. 400. Nu-i Confucius, nici Plaion, bine-repuiaţii. Teodoreanu, m. u. 107. Am consultat doi dintre cei mai reputaţi membri ai baroului. Camil Petrescu, u. n. 38. Veche, reputată formă, istoricul ei se pierde în noaptea timpurilor. Bart, e. 320. Aduse medici reputaţi. Călinescu, s. 367. îmi plăcea ambiţia ei masculină de a mă învinge — pe mine, un reputat şa-hist. Barbu, p. 36. (Peiorativ) Lang, ca beţiv reputat, fu primit cu o explozie de bucurie. Rebreanu, i. 151. — Pl.: reputaţi, -tc. — V. reputa. Cf. fr. ripute. REPUTAŢIE s. f. Părere publică despre cineva sau ceva; felul în care cineva este cunoscut sau apreciat; renume, faimă. A nu pierde niciodată din vedere vîrsia, vrednicia şi reputaţia sa. Marcovici, r. 45/10. O reputaţie fără pată. mn (1836), 93. Reputaţia de iubitor al Merilor. Heliade, f. 37. Reputaţia diplomatică a generalului Sebastiani să făcuse în slujba sa la Constantinopol.cr (1833), 22. Nu cuteza . . . să împuţineze dragostea care i se păru că au insuflat Rucsandei numai prin reputaţi-uneasa. Asachi, s. l. ii, 11. A sa reputaţie în astrologie. Vasici, m. i, 13/7. Rossini sosise în Neapole şi înaintea lui îi sosise o mare reputaţie, cr (1846), 32V3. Am pierdut buna reputaţie. I. Ionescu, v. 43, cf. Lăzărescu, s. 120. Vreun neguţător turc cu o figură bună şi onestă şi de o reputaţie intactă, cr (1848), 311/49. Numai aşa am judecai şi noi acel pas ca cerut de onoarea şi reputaţiunea naţională. Bariţiu, p. a. iii, 421. La colegiul din Luneville ... se bucura de o mare reputaţiune. Kogălniceanu, s. a. 191. Casa lui era locul întîlnirei învăţaţilor pre care îi trăgeau reputaţia sa. Negruzzi, s. ii, 148. Neagu Rupe-Piele, om născut să fie călău şi care se silea prin cruzimi nemaiauzite a nu-şi strica reputaţiunea pronumelui său. Filimon, o. i, 288. Ea riscă a-şi copromite reputaţia în ochii lumii. Bolintineanu, o. 382. Are reputaţiunea de a fi foarte competent. Maiorescu, d. ii, 234. Singurul tribut ce l-am putut aduce reputaţiei sale a fost numai silinţa . . . cu care i-am cetit cartea, id. cr. iii, 164. Îmi vine destul de greu să contrazic nişte autorităţi în materie literară, ştiind . . . cit de primejdioasă e iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia unor simpli muritori ca noi. Caragiale, o. iii, 7. Numai reputaţia de oraş sănătos nu are. id. ib. vii, 182. Păstra curată reputaţia lui de om drept şi dezinteresat. Vlahuţă, o. a. iii, 44. Sînt unele repulaţiuni în faţa cărora nu poţi decît să te pleci. Bacalbaşa, s. a. 154, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. E . . . aceea care a făcut din autorul ei un savant cu reputaţie europeană. Iorga, l. i, 381. Privirea curioasă a moşneagului salvă reputaţia de bun predicator a clericului. Agîrbiceanu, a. 110. Am ştiut, mai tîrziu, că aveam o reputaţie de imensă răutate. Camil Petrescu, u.n. 38 .Ingrijal de reputaţia regimentului,... puse un pumn de franci în mîna femeii. Brăescu, v. 95. Locotenentul meu . . . cumula reputaţia de vînăior iscusit cu aceea de chefliu neîntrecut, id. a. 246. Să m-audă. Tot am eu reputaţia că-s cam într-o ureche. Sadoveanu, 0. vii, 122. Dar ..Cîntarea României", opera care întemeiază reputaţia de stilist a lui Russo, înfăţişează numai o latură a temperamentului său. Vianu, a. p. 38. In aceste lupte, Tudor şi-a stabilit reputaţia de viteaz şi a dobîn-dit experienţa militară. Oţetea, t. v. 98. Ofensele . . . care sînt de natură să-i atingă reputaţiunea de om şi profesionist. cod. pen. r.p.r. 553. Ştii, . . ■ reputaţia, dumneata eşti cavaler, poţi să-mi faci rău. Călinescu, e. o. 1, 72. Am venit atras de reputaţia d-voastră . . . de învăţat, id. ib. ii, 50. Maestrul . . . nu a dezminţit nici dc această dată reputaţia sa binemeritată de poet viguros al naturii, v. rom. noiembrie 1962, 145. — PL: reputaţii. — Şi: reputaţiune, (învechit) repu-tăeiune (Stamati, f. 93/16) s. f. — Din fr. reputat ion, lat. reputatio, -onis. REPUTAŢIUNE s. f. v. reputa |le. REPUTĂC1UNE s. f. v. reputaţie. RER s. n. v. Ier. RERN s. n. v. Ier. HE ROMANIZA RE s. f. (Rar) Acţiunea de a romaniza din nou. Neologismul de origine latină sau neolatină a produs o reromanizare a limbii noastre. Puşcariu, l. r. i, 370. — Pref. re- + romanizare. 4172 RER UNCHI - 346 - RESCRIPŢIE RERtlNCHI s. ra. v. rărunchi1. RESÂC s. n. Val de apă produs prin Întoarcerea violentă a apei care a lovit un obstacol, prezentînd aspectul unei explozii. Cf. I. Golescu, c., abc mab., dn2. — Pl.: resacuri. — Din fr. ressac. RESÂD s. n. v. răsad1. RESĂMJIŢĂ s. f. v. răsadniţă. RESALUT vb. I. Tranz. A răspunde la salut. Cf. Alexi, w. — Prez. ind.: resalut. — Pref. re- -f saluta. RESĂDf vb. IV v. răsădi. RESÂDNIŢĂ s. f. v. răsadniţă. resăltA vb. I. I n t r a n z. 1. A sălta din nou. Cf. lm. (F i g.) Cuvîntul . . . viu e totdauna Şi în triumf resaltă. Heliade, o. i, 208. <£> F i g. A tresări, a palpita. Cîte inimi în plăcere îi resaltă uşurel! Dar pe cîte dureroase Cînlu-i mistic le apasă, Cîntu-i blînd, încetinel. Eminescu, o. i, 13. 2. (învechit) A sări înapoi. Cf. Polizu, Bahcianu, ŞXineanu. — Prez. ind.: resălt. — Pref. re- + sălta. Cf. it. r i s a 11 a r e. RESĂLTÂRE s. f. Acţiunea de a r e s ă 11 a. 1. Cf. r e s ă 11 a (1). Cf. lm. 2. (învechit) Cf. r e s ă 11 a (2). Cf. Alexi, w. — V. resălta. RESĂRÎ vb. IV. Intranz. (Rar) A sări din nou. (F i g.) O grindină de mici note uşoare, curate şt nebunatice, sare şi resare pe coardele ce le străbate o mînă nevăzută. cr (1848), 41753. — Prez. ind.: resăr. — Pref. re- + sări. RESCHIĂ vb. I v. răşchia. RESCHIMBĂRE s. f. (Rar) Acţiunea de a schimba din nou. Cf. lm, SXghinescu, v. 66. — Pref. re- + schimbare. RESCH1RĂ vb. I v. răşchira. RESCHIRÂT, -Ă adj. v. răşchirat2. RESCH1TOÂRE s. f. v. răşchitor. RESCHITdR s. n. v. răşchitor. RESCÎJVDE vb. III. Tranz. (Jur.; rar) A casa, a anula (o decizie). Cf. Alexi, w. — Prez. ind.: resetnd. — Din fr. rescindcr. RESCtNDERE s. f. (Jur.; rar) Acţiunea de a r e s-c i n d e. Cf. Alexi, w. — V. rescinde. RESC1SORIU, -IE adj. v. rescizor. RESClZIE s. f. v. resciziune. RESCIZlCNE s. f. (Jur.) Desfiinţare a unui act juridic cind una dintre părţile din proces a suferit o leziune. Orice act . . . este supus la acţiunea de rescisiune. Hamangiu, c. c. 187. Minorele neemancipat poale exercita acţiunea în rescisiune pentru simpla leziune în contra oricărei convenţiuni. id. ib. 277, cf. ŞXineanu. Cînd oinzătorul a suferit o leziune, legea îi dă dreptul. . . să ceară resciziunea (desfiinţarea) vînzării. pr. drepţi 365, cf. DER. — Pronunţat: -zi-u-. — Scris şi: rescisiune. — Pl.: resciziuni. — Şi: (rar) resclzie s. f. Alexi. w. — Din fr. rescision, lat. reseissio, -onis. RESCIZOR, -OÂRE adj. (Jur.; rar) Care provoacă o resciziune. Cf. Alexi, w., Scriban, d. — Pl.: rescizori, -oare. — Şi: rescisoriu, -ie adj. Scriban, d. — Din fr. reseisoire, lat. rescissorius, -a, -um. RESCOÂTE vb. III. Tranz. (Rar) A scoate din nou. Cf. drlu. Acela îi rescoasă din jugul de servire. Mureşanu, p. 84/17, cf. 70/22. — Prez. ind.: rescât. — Pref. re- + scoate. RESCOIVTO s. n. v. reescont. RESCRÎF. vb. III. Intranz. şi tranz. (Rar) A scrie din nou ; p. r e s t r. a răspunde în scris. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: rescriu. — Pref. re- -f scrie. RESCRÎERE s. f. (Rar) Acţiunea de a r e s c r i e. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — V. rescric. RESCRIPT s. n. Răspuns dat de împăraţii romani la chestiunile de drept puse de magistraţii sau de guvernatorii provinciilor; p. e x t. ordin emanat de la un suveran ; (învechit) rescris. Rînduiala veniturilor palrahi-rului care s-a hotărît prin milostivul crăiescu reşeriptum, adecă poruncă împărătească (a.?). Iorga, s. d. xiii, 14. Prin milostivul său răşeript. Patent, 1. Marele Constantin au trecut în Illiric, şi acolo au petrecut, precum arată rescripturile din anul de acum. Şincai, hr. i, 45/10. Şi altă a împărătesei Măriei Teresiei rînduială sau rescript. Maior, i. b. 350/10. Milostivul rescript împărătesc din anul 1141. Aaron, p. f. 620r/12, cf. drlu. Mărirea sa împăratul au binevoit a adresui următoriul rescript. ar (1829), 491/5. Rescriptu M. S. împăratului către Ecs. S. contu Vorontof. cr (1829), 332/ll. Prin milostivul său reşeript s-au îndurai a porunci ... să se încuie dieta aceasta. gt (1838), 132/25. Gubernul transilvan, răspunzînd la rcscriplul împăratului . . . , înfiră mai multe cauze pentru care fug locuitorii. Bariţiu, p. a. i, 191. Acea dorinţă a împărătesei este ilustrată minunat prin cîteva rescripte. id. ib. 361, cf. Stamati, d. Au începui nu tîrziu a se arăta edictele, rescriptele, decretele împărăteşti, rom. lit. 397V11. Rescriptul prin care i se delese gradul de căpitan. Filimon, o. 11, 323, cf. Gheţie, r. m., ŞXineanu, Barcianu. într-un rescript adresat diclii din Praga . . . de-chieră împăratul că recunoaşte dreptul public al regalului Bohemiei. Sbiera, f. s. 248, cf. Alexi, w., Iordan, l. r. a. 97. Sînt chiar cuvintele . . . dintr-un rescript din 6 mai 1189. Blaga, g. 75. + Hotărîre a papii ca răs-răspuns la o chestiune teologică. Cf. ŞXineanu, cade, Scriban, d., dn2. — Pl.: rescripte şi (rar) rescripluri. — Şi: (învechit) răşeript (Maior, în l. rom. 1961,141), răşeript, reşeript, reşeriptum. s. n. — Din lat. reşeriptum, germ. Reskript. RESCRlS s. n. (învechit, rar) Rescript. Cf. Stamati, d. — Pl.: ? — Pref. re- + scris. Cf. lat. reşeriptum. RESCRÎPŢIE s. f. (învechit, rar) împuternicire, mandat de ridicare a unei sume. Cf. I. Golescu, c., Prot.-Pop., n. d. — Pl.: rescrip(ii. — Din fr. rescription. 4201 REŞEDINŢĂ - 347 RESENTIMENT RESEDÎNŢĂ s. f. v. reşedinţă. RESEL s. n. v. reson. RESELEU s. n. v. răzălău. RESEMNA vb. I. R e f 1. A se împăca cu o situaţie rea, defavorabilă; a accepta, a suporta un rău, fără Împotrivire. Cf. Vasici, m. i, 96. Câtă dar a se resigna ... a auzi tiradele sentimentale ale contelui, cr (1848), 171/43. Povaţa care o putem da acestor oameni esle ca să se resigneze . . . , ştiind că aceste patimesinl lipite de meseriile lor. Isis (1859), 131l/40, cf. Prot.-Pop., n. d. Lui [Eminescu] îi repugnă liberalismul politic, dar sc resemnează. IbrXileanu, sp. cr. 206. Am învăţat a pltnge, a suspina şi a mă resemna! Rebreanu, nuv. 251. Amicul meu trebuie să se resigneze. Galaction, a. 316. Nici nu se mai mira. Se resemnase. Teodoreanu, m. ii, 135. Nu ne rămîne, prinţule, decît să ne plecăm capetele şi să ne resemnăm. Sadoveanu, o. x, 24. Dacă mi-ai spune neted că nu mă iubeşti, . . . m-aş resemna. CXlinescu, e. o. ii, 118. El se resemnează pasiv. Ralea, s. t. iii, 247. Se resemnează şi, la treizeci de ani, . . . e femeie bătrînă. Pas, z. i, 222. Se resemna şi-şi îmbrăcă singur pardesiul. v. rom. octombrie 1954, 100. •$> (Urmat de determinări introduse prin prep. „la" sau prin conj. ,,să“) A se resigna la nişte imperfecţiuni. Isis (1856), 12s/8. A trebuit să se supună, resemnîndu-se să amine pentru mai tîrziu lămurirea acestor împrejurări. Caragiale, o. i, 61. S-ar fi resemnai tn definitiv la tot ce-i contrariase proiectele romantice. C. Petrescu, c. v. 45. (Rar; urmat de determinări In dativ) Se resemna tabieturilor vechi. id. ib. 142. 4- Intranz. A renunţa (la o situaţie, la o funcţie etc). Episcopul resignase ,,de bună voie". Bariţiu, p. a. ii, 674, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: resemnez. — Şi: (învechit) resigna vb. I. — Din fr. râsigner (adaptat după semna). RESEMNĂRE s. f. Faptul de a se resemna; Împăcare cu o situaţie rea, defavorabilă; răbdare (2), (învechit, rar) resemnaţie. Resemnarea cu care ca suporta robiciunea sa. Calendariu (1794), 35/34. Curagioasa lor resignare. Calendar (1860), 79. Elena află, în resemnarea sa, putere d-a nu cădea leşinată. Bolintineanu, o. 449. O privire de o divină resemnare şi bunătate în ochii ei adînci. VlahuţX, o. a. iii, 116. Ion e bun, blînd, suferă în tăcere şi cu resemnarea unui copil nefericit şi bolnav. Gherea, st. cr. ii, 149. Ce vieţi, ce poeme mari de suferinţă şi de resignare ! Deme-trescu, o. 150, cf. ŞXineanu. Politica sa e făcută toată din iertare, abdicaţie şi resignare. Iorga, i. l. i, 78. Lumina resemnării mute E scrisă-n ochii lui senini. Goga, Poezii, 190. Cu o resignare de martir se sculă pe jumătate şi rămase un moment ca buimac. Hogaş, dr. i, 146. Iacă, asta e mai rea ca toate, domnule ! Resemnarea asta. Rebreanu, r. i, 65. Spicele, aproape coapte, încovoiau gîiurile lor subţiri, cu resemnarea unor osîndiţi. Galaction, o. 79. Cu ochii plini de mută resemnare Îşi face planuri. Topîrceanu, o. a. i, 106. Surîsu-mi e surîsul resemnării. Cazimir, l. u. 92. Făcu un gest de resemnare: era gata la toate sacrificiile. C. Petrescu, !. i, 96. O urmează cu oarecare resemnare. Sebastian, t. 88. Umbla tăcută prin casă cu un aer de resemnare. CXlinescu, e. 30. Şi-l încurajez la resemnare. Sadoveanu, o. v, 144. Suportă cu . . . resemnare destinul. Vianu, a. p. 292, cf. Ralea, s. t. i, 113. Poezia lui Macedonski nu e o poezie a disperării, a resemnării. contemp. 1954, nr. 390, 3/6. Obida ei venea din adînc de inimă şi se stingea pe buze, tălmăcind resemnarea. Pas, z. i, 277. E mai puţin o aprobare, decît o resemnare. H. Lovinescu, t. 361. O resemnare periculoasă, un refuz fizic de a acţiona. Barbu, p. 233. — Pl.: resemnări. — Şi: (învechit) resignare s. f. — V. resemna. RESEMNĂT, -Ă adj. Care se împacă cu o situaţie grea, defavorabilă, care suportă un rău fără împotri- vire ; răbdător (1). Nici un comandante al vreunui gubern legitim nu ar cuteza să atace pe un vrăjmaş . . ■ fără a fi resignat ca să sufere cea mai grea pedeapsă■ Bariţiu, p. a. ii, 604. Şoimul. . . şade liniştit, cu capul atîrnal în jos, resignat ca un erou biruit. Isis (1859), 174a/4, cf. Calendar (1861), 10/22. Privi la acel tînăr călugăr cu o indefinibilă, resignată dorinţă. Eminescu, p. l. 77. Spre uşă pleacă resignat. Coşbuc, p. i, 87. Încet, urmează a sa cărare Şi resignai! I. Negruzzi, s. ii, 276, cf. ddrf. Resemnată, ca o eroină din romanele ce le citea cu pasiune, trăia fără nici o ţintă lămurită. Rebreanu, i. 104. Cu vedenii de umbrele Ce se-nchid Şi se deschid, Resemnat primeşti în faţă proiectile de lichid. Topîrceanu, o. a. i, 114. Apoi, resemnai, pornea iar. Cazimir, gr. 23. Aştept, resemnată, hotărîrea legii. Camil Petrescu, t. ii, 305. O clipă numai — rosti resemnată. — Să respir. C. Petrescu, î. i, 203. El. . . împlinea [treburile] supus, resemnat. BrXescu, v. 138. Erau . .. cei mai mulţi sub arme de un an şi mai bine, resemnaţi şi împăcaţi in sfirşit cu soarta. Sadoveanu, 0. vii, 274. Mă întorc iar la mine în sat, sfîrşi bătrînul resemnat. Bart, s. m. 33. Împinse, resemnat, florile pe masa vecină. Stancu, r. a. iv, 393. Maică-sa asculta resemnată. Barbu, p. 207. <*> (Substantivat) Nevoiaşii, umiliţii, resignaţii... ies ca furnicile la soare. Galaction, a. 212. Te clasează printre resemnaţi. BrXescu, o. a. 1, 279. Ţăranul român n-a fost niciodată un resemnat. contemp. 1954, nr. 418, 5/2. 4- (Despre gesturi, atitudini etc.) Care exprimă resemnare. în sufletul lînărului Iuga dăinuia o linişte resemnată. Rebreanu, r. ii, 290. Cu o mişcare resemnată şi somnoroasă, Adina trase storul. Teodoreanu, m. ii, 52. Soţul ei, cu tot aerul lui resemnat, era lin orgolios timid. CXlinescu, s. 168. Se uita la noua venită cu o expresie discretă, senină şi resemnată. Preda, r. 262. — Pl.: resemnaţi, -te. — Şi: (învechit) resignat, -ă adj. — V. resemna. RESEMNĂŢIE s. f. (învechit, rar) Resemnare. îşi putu suporta soarta cu patienţă şi resemnaţie. Heliade, d. j. 129/2. Jugul ce-l suportă omul cu resignaţie. id. o. ii, 50, cf. Asachi, s. l. ii, 358. Rezignaţia seau lăsarea în voia soartei. ar (1843), 2011/26, cf. Stamati, d. O resignaţie a fatalismului. Calendar (1860), 73/15. Ea se supunea cu cea mai mare resignaţiune. Filimon, o. i, 131, cf. Prot.-Pop., n. d. Resignaţiunea . . . apare fără voie în toate manifestările lui. Maiorescu, cr. ii, 121. Te-ai dus . . . murmură el c-o resignaţie dureroasă. Eminescu, p. l. 62, cf. 90, Alexi, w. — Pl.: resemnaţii. — Şi: resemnaţiune (Barcianu), resimnaţiiine (man. sXnXt. 21/19, 78/25), resignaţie, resignaţiune, rezignâţie, rezignaţiune (Scriban, d. 1 119) s. f. — Din fr. resignation, lat. resignatio (adaptat după resemna). RESEMNAŢIUNE s. f. v. resemnaţie. RESENIN vb. I. Refl. (învechit, rar) A se însenina din nou. Cf. Barcianu, Alexi, w. Fig. Nu ştiu dacă vrodală Mă voi revedea-n locul de unde-al meu trist suflet Să se mai rassenine. Heliade, o. i, 318. — Prez. ind.: reseninez. — Şi: rassenina (conjunct, prez. 3 rassenine) vb. I. — Pref. re- +- [ln]senina. — Rassenina, după it. rasserenare. RESENTIMENT s. n. Sentiment de ostilitate faţă de cineva, pornire (izvorîtă dintr-o nemulţumire mai veche) Împotriva cuiva; aversiune, repulsie; ml-nie1 (2), (rar) resimţămînt. Cf. Asachi, a. lit. 4. Nu vor avea nimic a teme despre resimtimentul indigenilor. cr (1846), 872/36. Spre a o sustrage de la resentimentul mumei sale, alergai a o închide în camera sa. ib. (1848), 281/51. Aveau în conlră-i resentimente nefavorabile, gm (1854), 2291I8. Toate aceste resentimente nu ţin multă vreme. I. Negruzzi, s. i, 310. Anca nu-l iubeşte pe 4211 RESERIT - 348 - RESINTETIZARE Dragomir; are chiar un resentiment surd tn contra lui. Gherea, st. cr. ii, 257. Se lasă la o parte iarăşi unele ştiri ce priveau . . . resentimentele personale ale scriitorului. Iorga, i. l. i, 184. Resentimentul meu împotriva lui se întoarse împotriva Clarei. Galaction, o. 103. Scrisesem acest discurs cu resentimentele de la vernisaj. Vlasiu, d. 76. Cunosc resentimentul pe care-l ai faţă de această biată aşezare. Sadoveanu, o. xi, 438. S-ar fi părul că în rezistenţa bătrînului e un resentiment faţă de tutela Aglaiei. Călinescu, e. o. i, 93. Datoria nu poate crea decît o etică negativă: aceea a resentimentului. Ralea, s. t. ii, 271. în aceste scheme şi tipuri se concentrează resentimentele scriitorului, revoltele şi dorinţele lui. Vianu, a. p. 190. — Pl.: resentimente. — Şi: (învechit) resinitiment s. n. — Din fr. ressentiment. RESERIT s. n. v. răsărit1. RESfiU s. n. v. resou. RESFĂŢ vb. I v. răsiăta. RESFEt s. n. v. ruşfct. RESFETÂR s. m. v. ruşfetar. RESFIRĂ vb. I v. răsfira. RESFIRĂHE s. f. v. răsfirare. RESFIRAT, -Ă adj. v. răsfirat3. RESF6c s. n. v. răsfug. RESFRÎNGĂTOR, -OÂRE adj. v. răsfrlnflător. RESFRÎjV'GE vb. III v. răsfrlnyc. RESFRÎNGERE s. f. v. răsfrfiiflcre. RESFRÎNT, -Ă adj. v. răsfrlnt. RESFRÎNTIIRĂ s. f. v. răsfrlntură. RESFIJG s. n. v. răsfu<|. RESFUG vb. 1 v. răsfugn. RESFULGÂRE s. f. v. răsfuyare. RESFULGiT, -Ă adj. v. răsfuflit. RESGÎNDÎ vb. IV v. răzgludi. RESlD s. n. v. reziduu. RESIDENŢ s. f. v. rezidentă. RESIDENŢ1E s. f. v. rezidenţă. RESlUlNŢĂ s. f. v. rezidenţă. RESIGNA vb. I v. reSerana. RESIGNÂRE s. f. v. resemnare. RESIGNÂT, -Ă adj. v. resemnat. RESIGNAŢIE s. f. v. resemnatie. RESIGNAŢIUNE s. f. v. resemnaţie. RESIMNAŢltlNE s. f. v. resemnaţie. RESI&ITIMENT s. n. v. resentiment. RESIWŢĂMINT s. n. (Rar) Resentiment. El n-a păstrat în inima lui nici resimţemîntul, nici dorinţa dc răzbunare. Ghica, s. 644. îşi înfrînară resimţimintele. Odobescu, s. iii, 468, cf. Barcianu, Alexi, w., cade. — Plresimţăminte. — Şi: resimţemînt, resimţimint s. n. — Din fr. ressentiment (adaptat după stmţămînt). RESIMŢEMÎNT s. n. v. reslmţămlnt. RESIMŢÎ vb. IV. I. Tranz. A simţi; a simţi din nou. Nu ştie, ci resimte că nu se află singur. Heliade, o. i, 366. Resimţi nişte mişcări friguroase şi adormi greu. cr (1848), 101/74. Impresii neplăcute s-au răsimţit şi de fi[i]ca-sa. Calendar (1850), 73/1. Acele întâmplări nu fac să sufere decîl pe spectatori, iar nu şi pe murindul ce nu resimte nimică. ib. (1854), 35/27. îmi tremură mîna ca şi cînd prin descrierea crimelor aş resimţi eu, în locul ucizaşilor, remuşcările conştiinţei! Hasdeu, i. v. 175. Reproduce cu pinsula impresiunea ce resimte cîmpeanul . . . trecînd prin pădure. Odobescu, s. iii, 134. Resimţea mulţumirile fără de seamăn pe care le avuse în apropierea ei. Slavici, o. ii, 78. Cine întrebuinţează o metaforă o face . . . pentru a exprima felul vorbitorului sau scriitorului de a resimţi anumite lucruri. Vianu, m. 70. Ţărănimea muncitoare . . . resimţea tot mai greu jugul asupririi şi exploatării moşiereşti, contemp. 1953, nr. 368, 2/1. <0> Refl. Zefirii pintre frunze cu-a lor aripi răcoroase Rcs-pîndesc un dulce sunet, pe natură-nveselind, Şi, la glasul lor, natura se resimte înviind. Negruzzi, s. ii, 13. Dc-o năpraznică putere mă resimt însufleţii. Macedonski, 0. i, 29. <$> R e f 1. p a s. Durerile şi arsurile devin din ce în ce mai puternice şi se resimt treptat pe întreg canalul. abc săn. 375. 2. Refl. A simţi urmările, consecinţele unui fapt sau ale unei împrejurări anterioare. Aceste împrejurări dau gospodăriei o faţă deosăbită în ficştecare ţeară, de la care nu se poate abate cineva fără ca să se resimţească. I. Ionescu, c. iii/II. <> (Complementul este introdus prin prep. ,,de“) Auzul se resimte de vibrări asurzitoare, De resunetul metalic al tam-tamului de bronz. Alecsandri, p. III, 84. Nu era un cărturar şi nici un om dc un talent deosebit ■ . . Opera sa se resimte de aceasta. Iorga, 1. i, 485, Moravurile lor simple şi clare se resimt de atmosfera şi de originea blajină a materialelor şi mărfurilor expuse. Arghezi, b. 43. + A se face simţit, a avea repercusiuni. Revoluţia franceză, zguduind Europa pînă în cele mai adinei ale sale temelii, se resimţi şi între români. Kogălniceanu, s. a. 74. Nu este el oare un produs al trebuinţei ce s-a resimţit. . . de a se răspîndi literatura? Mace-donski, o. iv, 28. Trecerea conducerii în mîinile unui singur om s-a resimţit imediat în organizarea şi via(a etc-riei. Oţetea, t. v. 125. — Prez. ind.: resimt şi (învechit) resimfesc. — Şi: (Învechit, rar) răsimţi vb. IV. — Pref. re- + simţi (după fr. ressentir). RESIMŢI MI NT s. n. v. resluiţămlnt. RESIMŢtRE s. f. Faptul de a (se) resimţi. Cf. lm, Alexi, w. — V. resimţi. RESINCHINE subst. v. rozlnchln1. RESINTETIZ vb. I. Tranz. A sintetiza din nou. Apoi resintetizează in actul de compoziţie artistică întregul, cf 1960, nr. 3, 92. — Prez. ind.: resintetizez. — Pref. re- + sintetiza. RESINTETIZÂRE s. f. Acţiunea de a resin-t e t i z a. Resintetizarea moleculelor de proteine, care au fost în prealabil distruse prin fermentare. Cişman, fiz. i, 275. — Pl.: resintetizări. — V. resintetiza. 4249 RESM - 349 - RESORT RESM s. n. (învechit) 1. Ceremonial domnesc. Tm S septemvrie s-au dat de ştire ... că la 9 are să se facă rez-murile domniei. Beldiman, e. 137/21, cf. şio n2, 98. + Solemnitate, fast. încă vrn doi cu dînsul, din boieri, mai trebuiesc, Căci trei fiind dimpreună, mai mult resm alcătuiesc. Beldiman, e. 99/21, cf. Cihac, ii, 607, ddrf, tdrg, şio iij, 98, I. Brăescu, m. 70. 2. Obicei consacrat, datină. îi zice că să cuvine doi-trci boieri să mai ie, Ca să se păzească rezmul acesta. Beldiman, e. 101/29, c.f. şio iij, 98. — Pl.: resmuri. — Şi: rezm s. n. — Din tc. resm. RESOARBE vb. III v. resorbi. HESOLUBIL, -Ă adj. (Astron.; despre nebuloase) Căreia i se pot distinge, cu ajutorul aparatelor de mare putere separatoare, stelele componente. Cf. I. Golescu, c., Prot.-Pop., n. d. Aceste grămezi care se numesc nebuloase pot fi divizate în două clase: nebuloase resolubile şi nebuloasele proprii-zise. Drăghiceanu, c. 18. Nebuloase resolubile. Culianu, c. 56. — Pl.: resolubili, -e. — Din fr. resolnble. RESOLVANT, -Ă adj. (Med.; Învechit, rar) Rezolutiv. Cf. I. Golescu, c. Spirt resolvent. Cornea, e. ii, 118/18, cf. Stamati, d. — Pl.: resolvanţi, -te. — Şi: resolvent, -ă adj. — Din fr. rfsolvant. KESOLVĂLUÎ vb. IV. Tranz. (învechit, rar) A hotărî, a decide; a institui. S-au milostivit ... a resol-vălui preamilostivă fundaţie de 6000 florinţi. Şincai, hr. iii, 276/2. (R e f 1. p a s.) Celelalte punturi care s-au re-solvăluit în 13 fevruarie din anul 1702 n-au vreo greutate. id. ib. 213/13. — Prez. ind.: resolvăluiesc. — Din lat. rcsolvere. RESOLYIÎ1VT, -Ă adj. v. resolvant. RESONÂNT, -Ă adj. v. rezonant2. BESdR s. n. v. resort. RESORB! vb. IV. Refl. (Med.) A suferi procesul de resorbţie; a dispărea prin resorbţie. Balele, care. sini foarte veninate, prin rănire se răsorbu în sînge. Învăţătură, 100/16. [La bătrlni] corpii granuloşi se resorb. Parhon, b. 96. Medicamentul se resoarbe într-un timp foarte scurt şi trece în sînge. Belea, p. a. 262. Se resoarbe la nivelul tubului digestiv, abc săn. 130. <$• F i g. Mediu dinamic, în acţiune, care cînd se lărgeşte, cînd se resoarbe. v. rom. decembrie 1953, 290. + Tranz. A încorpora In sine, a absorbi. Pentru el este astăzi o condiţie de existenţă de a resorbi din această inundare tot ce poate fi folositor spre înrodirea pămîntului său. Maiorescu, cr. ii, 102. Unii învăţaţi au afirmat tendinţa de a resorbi întreaga gramatică în stilistică. Vianu, m. 127. Natura, fără s-o stingheriţi, Resoarbe în sînul ei morţii. Beniuc, c. p. 72. Recăzut în anorganic, Hăul o să mă resoarbă. id. ib. 104. — Prez. ind.: resârb. — Şi: (învechit) răsorbi vb. IV, resoârlie (I. Golescu, c.) vb. III. — Din lat. resorbere, fr. rfsorber. RESORBŢIE s. f. (Med.) Proces prin care un lichid sau un gaz trece dintr-o cavitate a organismului, dintr-un conduct natural al organismului sau din ţesutul interstiţial în sistemul circulator; dispariţie lentă a unui ţesut, a unui organ (de obicei străin organismului), rezoluţiei (3); p. ext. Incorporare a unei substanţe, absorbţie. Operaţiile acestor ape minerale asupra organismului sînt cele următoare: . . . iuţeşte or- ganele resorbţiunei, întăreşte pelea. descr. ape, 46/1 -Aceste ape vor înlesni resorpţia şi depărtarea productelor morbide. Ape min. 20/7, cf. Alexi w., Bianu, n. s. Au pricinuit rezorpţia sărurilor minerale din os. enc. vet. 9. Pleura se îngroaşă, puterea ei de resorbţie scade. Parhon, b. 18. Stimularea acestui ţesut . . . favorizează resorbţia metastazelor, id. ib. 175. Adrenalina . . . , întîrziind resorbţia anestezicului, îi prelungeşte acţiunea. Belea, p. a. 271. Tulburări provocate . . . prin resorbţia unor produse toxice, abc săn. 107, cf. 303. — Scris şi: (după fr.) resorpţie. — Pl.: resorbţii. — Şi: (rar) rezorbţie (Parhon, b. 33, scris şi rezorpţie), resorbţiune (scris şi resorpţiune Alexi, w.), rezorbţiune (scris rezorpfiune Bianu, d. s.) s. f. — Din fr. resorption. RESORBŢIÎnVE s. f. v. resorbţie. RESORT s. n. I. 1. Organ de maşină care serveşte la realizarea legăturilor elastice dintre diferite elemente ale unui sistem tehnic; (sens curent) arc. Elasticitatea este însuşirea unui lucru . . . precum: rezoarile, buretele, pana şi altele, ar (1829), 56V41- Resortul ceasornicului. I. Golescu, c. ,,Cu ce mergem?“ „C-o caretă pe resoare Asachi, s. l. i, 216, cf. Calendar (1844), 42/13. Va fi respins prin resor la poziţia sa primitivă, rom. lit. 3852/13. La Copou merg în primblare, ... în droşcă făr' de re-zoare. Calendar (1858), 135/31. Caleaşca e gata; mai are nevoie numai de un resor, de cîteva zbanţuri şi mai multe şuruburi. Alecsandri, t. 852. Amicul apasă resortul capacului. Caragiale, o. iv, 295. Un mic resort metalic. Poni, f. 83. Ca de sub apăsarea unui resort, izbucnea din fundul întunecos al aleei de dracîlă „Marşul lui lancu" cîntat de un taraf întreg de lăutari. Hogaş, dr. ii, 105. Roata dinţată centrală . . ., sub acţiunea resortului .... tinde să se rotească. Ioanovici, tehn. 294. Ai straşnică maşină! constată . . . îndată ce-şi dăduse drumul pe pernele cu resorturi. C. Petrescu, r. dr. 198. Domnul director ... s-a deşirat din catedră ca dintr-o jucărie cu resort. I. Botez, b. i, 11. Ţipă deodată . . . , ca zvîrlit de forţa unui resort. Sahia, n. 82. Toţi sar brusc în picioare, împinşi ca de un resort. Sebastian, t. 127. Parcă trase de resorturi, se suciră şi capetele lelei Ileana şi moş Spînu. Sadoveanu, o. ix, 412. Alte feluri de regulatoare sînt acelea cu resorturi. Soare, maş. 206. Clamele sînt mişcate de nişte resorturi. Ionescu-Muscel, ţes. 49. Un resort, pe care, dacă-l atingeai convenabil, cu putere, se întîmpla desigur ceva. Arghezi, b. 62. întorceam resorturile, ce pîrîiau şubrede, cu o cheie ruginită, şi melodiile începeau să picure. Blaga, h. 9. Scoase un ceasornic de aur cu două capace . . . , apăsă pe bumbul resortului şi cel de deasupra se deschise. Camil Petrescu, o. ii, 591. Bătrîna însă chinuieşte mult salteaua şi resorturile patului pînă să adoarmă. Demetrius, a. 39. (F i g.) I se părea c-a plesnit un resort în el. Vlahuţă, d. 327. 2. Fig. Sursă de energie fizică sau morală; suport moral, imbold. V. m o b i P (4). Resortul activităţci e interesul personal, rom. lit. 2592/39. Resorturile şi mijloacele poeziei sînt multe şi varii fără sfîrşil. Bolliac, o. 37. Se simţi cuprinsă de frig şi oarecum slăbită în resorturile ei sufleteşti. D. Zamfirescu, a. 127. Suflete simple şi unitare, care se desfăşoară din imboldul resortului lor intern. Lovinescu, c. vii, 131. Această infirmitate a mea a fost în taină resortul învierşunării mele la muncă. Galaction, o. a. i, 38. M-a dus pretutindeni puterea Aceluiaşi tainic rezort. Topîrceanu, b. 63. Interminabilul bombardament a sfărîmat toate resorturile din mine. Camil Petrescu, u. n. 370. Cine va putea şti resortul sufletesc al acţiunilor mele? id. t. ii, 580. Icoanele iubirii lui . . . se adunau în el şi se asociau fără durerea şi bucuria de-atunci. Resortul lor lăuntric slăbise. Sadoveanu, o. ix, 160. Resortul său psihologic este plăcerea amintirii. Vianu, a. p. 67. Rari au fost cei cari au găsit în ei înşişi resortul moral de a continua, de a rezista atmosferei adormitoare ce învăluia totul într-o ceaţă groasă. Oprescu, s. 119. II. Sector, domeniu de activitate. Numai din partea armatei pe uscat, a marinei şi a poliţiei statului erau repre- 4261 resortisant - 350 - RESPECT zentanţi . . . cari îşi cunoşteau perfect resorturile lor. Bari-ţiu, p. a. iii, 8. Resortul existenţei omeneşti. Barasch, i. 33/7. Miniştrii . . . trec de la un resort ta altul fără cea mai mică sfială. Maiorescu, d. ii, 241. Privind toate resoartele economiei naţionale, proiectul acesta apare de-a dreptul grandios. Scînteia, 1960, nr. 4 838. <$■ Autoritate (sau organ etc.) de resort — autoritate (sau organ etc.) sub a cărei jurisdicţie intră o problemă şi care are competenţa de a o rezolva. Să mergem acum la finanţe . . . Vreau să ie vadă directorul de resort. Beniuc, m. c. i, 483. Secţiunile comitetelor executive sînl organe administrative de resort, pr. drept, 64. <ţ> Expr. (A fi) de resortul (cuiva) = (a ţine) de competenţa, de specialitatea cuiva; a intra în atribuţiile cuiva. Reclamă lucrări de artă de resortul guvernului mai mult decît de al particularilor. I. Ionescu, p. 133. Cred că chestiunea este de resortul meu. Brăescu, o. a. ii, 263. Asta e o problemă . . . care nu e de resortul meu. Călinescu, s. 603. Chestiunile despre care aţi vorbit sînt de resortul Conferinţei. Pas, z. iv, 134. — Scris şi: ressort. Prot.-Pop., n. d. — Pl.: (I) resorturi şi (rar) resoarte (Hasdeu, i. v. 153), (II) resoarle şi (rar) resorturi. — Şi: (1) rezr6t, (învechit) resfir (pl. resoare), rez6r s. n. — Din fr. ressort, germ. Ressort. RESORTISANT s. m. (Jur.) Persoană fizică sau juridică aparţinlnd unui stat şi care se află sub protecţia altui stat. Cf. der, mdd. — Pl.: resortisanţi. — Din fr. ressortissant. RES()U s. n. (Franţuzism învechit) Reţea (de cale ferată). Nevoia ne-a silit să luăm pe seama statului rcsoul cel mai lung ... şi nimeni nu poate tăgădui că liniile au fost totdeauna în bunăstare. Ghica, s. XXII, cf. Costi-nescu. — Pl.: resouri. — Şi: resfu (Costinescu), resfel (id.) s. n. — Din fr. ieşeau. RESPfiCT s. n. î. Stimă, consideraţie; onoare, (rar) reverenţă. V. deferentă. Aceasta iaste de care cu prea plecăciune mă rog şi cu tot vreadnicul respect ră-mîi. Eustatievici, i. 48/14. Respect, cinstirea carea avem pentru cineva. Leon Asachi, b. 99/2. Respeclu ce să dă cuiva după vrednicie de cătră ceilalţi oameni. Golescu, e. 226/21. Se află norocit. . . dea înfăţoşe măriei voastre închinarea respeciurilor sale. ar (1829), 222®/10. Respectul mieu către dumneata. Căpăţineanu, b. 73/11. Vâ rog a primi închinarea adîncului meu respect, ar (1830), 3702/33. Vrednici cinstirei şi respectului nostru. Marco-vici, c. 123/18. De respect plin şi mirare cugelează l-a lor nume. Asachi, s. l. i, 104. Tratează-ţi femeia totda-una cu respect şi vei fi respectat de dînsa. cr (1846), 242/44. La aceste întrebări Aii răspunse cu respectul cuviincios. Bălcescu, m. v. 155. [Numele] îl voi tăcea de respect pentru familia lui. Negruzzi, s. i, 210. Acelaşi respect nu va opri glasul ţării dc a se ridica către dus. Kogălniceanu, s. a. 133. Elescu se înclină cu respect înaintea Elenei. Bolintineanu, o. 419. 1 se părea vrednică de cel mai cuvios respect. Odobescu, s. i, 20. Saluta cu respect în dreapta şi în stînga. Caragiale, o. iii, 10. Sie-teau cuprinşi de temere şi de respect. Slavici, n. i, 256. Nicăieri n-am găsit atîta iubire de ţară, atîta respccl pentru trecutul neamului nostru. Vlahuţă, o. a. ii, 132, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Marina se purta însă cu un deosebit respect faţă de Elenuţa. Agîrbiceanu, a. 221. Ceilalţi flăcăi se strînseră în jurul lui Ion, privindu-l cu respect. Rebreanu, i. 40. Respectul lui pentru ţărani . . . are desigur ca pricină şi simplicitatea naturală a vieţii ţărăneşti. Ibrăileanu, s. 59. Dv. uitaţi pînă şi respectul către superior. Bassarabescu, v. 110. Inima mea rămînea nepîngărită şi respectul de mine însumi neatins ! Galaction, o. a. i, 41. îl considerară deodată cu alt respect şi cu o mare admiraţie. C. Petrescu, î. i, 230. Tinereţea trebuie să insulte bătrîneţea prin respect. Teodoreanu, m. u. 83. Tinca-l privea cu dragoste, plină de respect pentru tăria lui. Sadoveanu, o. ii, 207. înălţă doi ochi cuminţi, plini de o sfială ş-un respect nemărginit, id. ib. vi, 195. Toată lumea in drum îl saluta cu respect. Bart, e. 339. Plin de grav respect, spuse cu vorbe mieroase. Stancu, r. a. v, 29. îl izbise înfăţişarea inginerului, dar mai ales profilul său distins şi respectul pe care ţi-l impuneau tîmplele sale puţin încărunţite. v. rom. iulie 1954, 77. îi inspira simpatie şi respect. Vinea, l. i, 33. Prezenţa comandantului, cu chipul încîn-tat şi plin de respect, îl sili să-şi spună numele. Barbu, p. 337. Se trăgea mai la o parte Şi cu preamare respectŢinea mîinile la piept. Teodorescu, p. p. 116. Cu respect şi cu înţeles Spuneţi la cocoane şi boieri Că nu mai sînt păpuşi Cu mănuşi, id. ib. 131. <0> Expr.A (ine (pe cineva) la (sau In) respect = a ţine pe cineva la distanţă; a nu lăsa pe cineva să devină familiar. Radul ştia a ţine in respect pe . . . vecini. Negruzzi, s. i, 106. Sătenii din Bâlteni sar cu toţii, dar n-au arme, şi hoţii îi ţin în respect împuşcînd mereu. Ghica, s. 265. A ţinut un hoţ în respect, ochindii-l cu papucul pînă au venit argaţii. Brăescu, o. a. i, 343. Redingota şi ţilindrul meu îi ţinură in respect. Sadoveanu, o. iii, 479. A pune (pe cineva) Ia respect = a impune cuiva o atitudine respectuoasă; a pune pe cineva la punct. V-a pus pe toţi la respect. Sebastian, t. 39. Să-l însoare pe Titi cum ştie ea şi apoi să-l puie pe Costache la respect prin tribunal. Călinescu, e. o. ii, 153. Respeetele mele, formulă de salut. Te îmbrăţişez din tot sufletul, alăturînd pentru dama ta res-pectele mele. ap. Ghica, a. 599. Comunică, te rog, nevestei tale respeetele şi amicia mea. Bacalbaşa, s. a. 197. Respecte le mele nepoatei matale! Ibrăileanu, a. 143. înainte de plecare, trec să depun respeetele mele la picioarele amfitrioanei. C. Petrescu, c. v. 198. Foarte mulţumim, cocoane, respeetele mele! grăi Pintilie. Sadoveanu, o. v, 196. + (La pl.; rar) Semne de stimă, de consideraţie. Cucul, pasere proastă dar plină dc mîndrie, . . . Hotărî să mai facă vreo călătorie, Ca s-adune respecturi. Alexandrescu, o. i, 236. 2. (însoţit de determinări la cazul genitiv) Respectare (1), consideraţie, stimă. Dorinţa mea o ascult; Respectul numelui tău nu mă opreşte mai mult. Alexandrescu, o. i, 168. + Atenţie, grijă faţă de cineva sau ceva, menajare, respectare. Pentru respectul sentimentelor lui, nu vrea să-şi amintească decît lucrurile de care n-are nevoie să roşească. Rebreanu, r. i, 254. Respectare (2). Respectul adevărului. Maiorescu, d. ii, 61. Ea în sine poartă a legilor respect. Negruzzi, s. ii, 268. Revoluţia greacă era deci condamnată de congresul european, în numele respectului tratatelor. Oţetea, t. v. 213. 3. (învechit) Luare în consideraţie, considerent. împărţirea ţării întregi . . . în 11 districte mari, fără nici un respect la amestecul de naţionalităţi heterogene. Bariţiu, p. a. i, 472. Aci nu poate fi vorba de respecte personali, ci numai de înalta misiune, id. ib. 546. -0» L o c. adv. în tot respectul (sau In toate respeetele) = din toate punctele de vedere, întru totul. O epocă fatală şi decisivă în toate respeetele pentru stat. Bariţiu, p. a. i, 20. Conferenţa bănăţenilor, care se şi ţinu . . . cu conlucrarea, în lot respectul memorabilă, a senatorului Andrei Mocioni. id. ib. m, 66. -0> Loc. prep. în respectul cuiva (sau a ceva) sau cu respect la .. . = în ceea ce priveşte . . . , în privinţa . . . , faţă de . . . Au fost arestaţi cu toţii ca spioni, ca oameni periculoşi, poate chiar cu respect la persoana împăratului. Bariţiu, p. a. ii, 170. Ne simţim îndemnaţi cu respect la viitor a înregistra . . . cîteva maxime împrumutate din vechime, id. ib. 620. Aceasta ne conduce a urmări Arabia tot pe aci şi-n respectul mătăsăriei. Hasdeu, i. c. i, 101. Rog a arăta junelui Mîssir căinţa mea profundă că am fost un infam în respectul său. Caragiale, o. vii, 292. Prescripţiunea nu curge în contra moştenitorului beneficiar, în respectul creanţelor sale asupra succesiuni. Hamangiu, c. c. 476. 4. (învechit, rar) Termen cu care se amînă plata unei datorii. Cf. Iarcu, d. s. ii, 440/10. 5. (Tipogr.; în sintagma) Foaie de respect = fila care rămîne adesea albă la circulare şi la alte imprimate. V. Molin, v. t. 4264 RESPECTA - 351 - RESPECTARE — Pl.: respecte, şi (învechit) respecturi. — Şi: (Învechit, prin Transilv.) respect, (neobişnuit) reştept (Stamati, d.) s. n. — Din fr. respect, lat. respwtus, -tis. — Reşpect < magh. respektus, germ. Respekt. RESPECTĂ vb. I. Tranz. 1. A simţi şi a manifesta respect (1) faţă de cineva sau ceva; a cinsti, a stima, a onora, (Învechit) a respectul, a respectarisi, a respectălui (1). Un dar strălucit pe care conglăsuirea naţiilor in toată vremea a cinstit şi a respectat. Marcovici, c. 124/19. A face pe cetăţeni să respecteze cariera armelor. mn (1836), 71/58. Tratează-ţi femeia totdeauna cu rcspectşi vei fi respectat de dinsa. cr (1846), 242/45, cf. Stamati, d., Polizu. Pe mine mă respectă, de mine el ascultă. Alecsandri, T. II, 98, cf. DDRF, ŞĂINEANU, BARCIANU, Ai.E-xi, w. A nu învăţa limba poporului esle fapta unui om ce nu respectează deloc naţionalitatea sa. conv. lit. xi, 82. Să înveţi să respectezi pe Natalia. D. Zamfirescu, a. 99. Voia să pară grav şi serios ca să-l respecte ţăranii. Rebreanu, i. 376. Munca nu se plăteşte cu închisoare şi mizerie, trebuie respectată şi retribuită. Vlasiu, d. 378. Dănuţ îl consulta şi-l respecta spontan. Teodoreanu, m. ii, 23. Respectă pe oamenii străini. Sadoveanu, o. x, 392. Artistele îl iubeau şi-l respectau pe maestru. Bart, e. 366. Eu te respect şi le rog să mă respecţi la rindul dumitale. Călinescu, e. o. i, 296. Un unchi am . . . El a cerut şi-n suferinţă să fie respectat mereu. v. rom. ianuarie 1954, 5, cf. scl 1960, 954. Cel mai mare împărat, De popoare respectat. Teodorescu, p. p. 110. Refl. pas. De cîte ori nu-şi pusese el viaţa-n primejdie pentru a face să se respecteze o femeie ! Bacalbaşa, s. a. 153.+ A ţine seama de . . . , a acorda atenţia cuvenită; a nu neglija. Ea nu îndrăsni să intre, respectînd cuceria stăpî-ne-sei. Negruzzi, s. i, 26. Să respectăm armonia limbei, să ne conducem de notele ei melodioase. Alecsandri, s. 55. Eu vă respect durerea ce viaţa vă-nconjoară. Bolintineanu, o. 19. El înţelege şi respectă prinosul de lacrimi ce se aduc mormintelor. Vlahuţă, o. a. ii, 34. Copiii respectă tăcerea părinţilor şi cuviinţa mesei. Galaction, o. a. ii, 116. Invaţă-te să respecţi şi părerea celorlalţi. Camil Petrescu, t. iii, 299. Un educator, fie chiar părinte, dacă nu respectă înclinaţiile fireşti ale unui tînăr, greşeşte. Vlasiu, d. 173. Respecta durerea oamenilor. Călinescu, s. 409. Bine, nu ne înţelegem. Dar ne putem respecta reciproc principiile, v. rom. iunie 1954, 93. Botticeli iubeşte şi respectă realitatea, s mai 1960,122. + A cruţa pe cineva sau ceva, a nu vătăma; a nu tulbura, a nu deranja. Păşeşte lin o barcă pe unda adormită! Respectează al na-lurei răpaos trecător. Alexandrescu, o. i, 122. (Glumeţ) Curios, . . . hingherii îl respectară [pe căţel]. Galaction, o. 308. 4- Refl. A-şi păstra demnitatea, a nu face nimic ce ar fi sub demnitatea sa. A ştiut... ase respecta pe sine. cr (1848), 43/60. Nit se respectează ei. D. Zamfirescu, î. 46. Un om ce se respectează ... să fie abonat la un cabinet de lectură. N.A. Bogdan, c. m. 142. 2. A nu se abate de la o lege, o dispoziţie, un angajament, un principiu etc.; a nu încălca; (învechit) a respectălui (2). Au început a introduce nu puţine institute . . . care respectează dreptul comun al genului omenesc (a. 1845). mag. ist. i, 82/11. Dreptul său să ajungă a fi respectat şi recunoscut de celelate naţii. Bălcescu, m. v. 5. Va respecta legile. Lăzărescu, s. 128/23. Acest drept nu le-a fost mereu respectat. Odobescu, s. ii, 21. Mă angajez ... să respect drepturile sale de suzeranitate (a. 1866). Uricariul, x, 365. Nu respectă seara orele de masă, Rareori cu leafa nimereşte-acasă. Topîrceanu, p. 235. Se trezeşte obştia cu citaţie . . . subt cuvint că nu şi-a respectai la vreme contractul. C. Petrescu, î. ii, 208. Sătenii cunoşteau . . . această lege a nemişcării şi o respectau. Sadoveanu, o. xi, 459. Darius . . . respecta obiceiul de a urni oştite după răsăritul soarelui. Călinescu, s. 826- Avem un pact şi cer să-l respecţi. Sebas-tian, t. 131. Va întrebaţi dacă am să-mi respect promisiunea ? Barbu, p. 300. Dacă ti înveţi un program vor fi obişnuiţi să respecte disciplina, v. rom. septembrie 1962, 56. Pe lîngă aceste reguli de viaţă, el va respecta şi un regim alimentar care cuprinde lactate, abc săn. 188. R e f 1. p a s. Era obicei, mai înainte, ca tot domnitorul să-şi adaoge . . . numelui său propriu şi numele generic de domnilor, care acumnuse mai respectează. Codru-Drăguşanu, c. 57. Va întrebuinţa orice mijloace ... ca să facă să i se respecte autoritatea. Camil Petrescu, t. ii, 605. Să sc respecte mai mult adevărul vieţii, s mai 1960, 102. — Prez. ind.: respect şi (învechit) respectez. — Şi: (neobişniut) reşteptâ (prez. ind. reştept) vb. I. Stamati, d. — Din fr. respeeter. RESPECTABIL, -Ă adj. 1. Care merită să fie respectat (1); care impune respect (1); demn. Să nu care cumva să cugeţi astfel şi să atingi orgoliul la atîţia oameni respectabili. Heliade, o. ii, 338. Fruntea respectabilă a unui bărbat, id. d. j. 56/9. Aerul respectabil şi cuvintele cele blînde a lui Negrilă . . . n-au putut alina oţărî-rea ei. Asachi, s. l. ii, 58. Matroană respectabilă, . . . uiiîndu-se cu mulţumire la trecuta ei viaţă. Negruzzi, s. i, 289, cf. Polizu. Pe respectabila madam Trahanache am văzut-o ieşind de la Caţavencu. Caragiale, o. vi, 89. N-a găsit nimic mai bun de făcut decît să fumeze cu ostentaţie în faţa unei doamne foarte respectabile ca frumuseţe şi ca poziţie socială. Bacalbaşa, s. a. 154, cf. Şăineanu, Barcianu. Acum ne-am făcut două persoane respectabile. D. Zamfirescu, v. ţ. 64. Erau doi bătrîni respectabili, îmbrăcaţi europeneşte. Bart, s. m. 24. Soţia lui . . . era o doamnă foarte respectabilă. Sadoveanu, o. iii, 314. ,,Baba Hîrca" reprczentînd un trecut, o valoare artistică şi o tradiţie respectabilă, are întreit motiv ca să rămîie definitiv în repertoriul teatrului nostru. id. e. 72. Filip era considerat ca o persoană respectabilă, căreia i se cuvin îngrijiri, atenţii şi omagii. Călinescu, s. 416. Respectabilul prezident părea a fi de mult prieten statorinc al casei noastre. Vornic, p. 12. 2. Mare, considerabil; impresionant, impozant. Cometa ... a trecut într-o depărtare respectabilă de la pămînt. Barasch, m. ii, 126/7. Se convinsese partea respectabilă a inteligenţei române. Bariţiu, p. a. iii, 421. Statul cheltuieşte cu instiiuţiuni savante sume destul de respectabile. Caragiale, o. iii, 100. Limba [de pămînt] era destul de respectabilă, peste douăzeci de mii de pogoane. rebreanu, r. i, 71. S-a îmbarcat ... cu o încărcătură respectabilă de provizii diferite, id. lb. ii, 71. Omul care vorbise era un zdrahon, cu bărbia sprijinită într-o bîiă respectabilă. C. Petrescu, c. v. 101. Era atunci de 5 000 de lei, sumă respectabilă, azi microscopică. Galaction, a. 69. A grămădit pe-un pal, lîngă fereastră, o zestre respectabilă. Sadoveanu, o. vii, 280. Văzu . . . pe Osier . . . stînd la distanţă respectabilă. Călinescu, s. 288. (Glumeţ) Pe nasu-i respectabil, o clipă încăleca o păreche de ochelari rotunzi. Sadoveanu, e. 126. Spri-jinindu-se în coate, reuşi să-şi salte respectabilul său abdomen. v. rom. februarie 1954, 217. — Pl.: respectabili, -e. — Din fr. respectable. RESPECTABILITATE s. f. (Rar) Calitatea de a fi respectabil (1); onorabilitate. A fost surprinsă de strigătul ci de respectabilitate provincială. Sebastian, t. 368. E solemn, cu chelie şi un rest de plete pe ceafă, plin de respectabilitate. H. Lovinescu, c. s. 11. — Din fr. respectabilii. RESPECTĂRE s. f. Faptul de a respecta. 1. Cf. r e s p e c t a (1); respect (1). Cf. Polizu, ddrf, Alexi, w., dl, dm. 2. Cf. respecta (2); respect (2). De patru zile locuitorii cer . . . respectarea drepturilor lor. Camil Petrescu, t. ii, 519. Respectarea legilor, regulamentelor şi ordonanţelor, cod. pen. r.p.r. 554. Vegherea neobosită la stricta respectare a legalităţii populare este o datorie patriotică, contemp. 1954, nr. 410, 4/6. O deosebită atenţie trebuie acordată respectării programelor şcolare. gî 1963, nr. 691, 2/3. — Pl.: respectări. — V. respecta. 4268 RESPECTARISI - 352 - RESPECTUOS RESPECTĂRISl vb. IV. Tranz. (învechit) A respecta (1). Numiţii projectort să fie respectarisiţi dă toate dregătoriile şi cinurile (a. 1811). doc. ec.. 109. Darurile celorlali oameni Ic cinsteşte şi le respcctariseşte. Golescu, e. 231/9. — Prez. ind.: respeclartsesc. — De la fr. respeetcr. RESPECTÂT, -Ă adj. Care se bucură de respect (1); cinstit, stimat, onorat; (tnvcchit) respectuit. Respectate nume. Genilie, g. 241. O naţie respectată, gr. r.-n. ii, 114/19. Minunata stare in care Şcrban Vodă adusese armata făcu ca . . . Ţara Românească să urmeze a fi un stat respectat In Europa. Bălcescu, m. v. 605, cf. Stamati, d. Oameni liberi, ostaşi respectaţi, bul. com. ist. ii, 184. Boierul cel bătrîn era pentru ei adevăratul stăpîn respectat, al cărui cuvînt trebuie totdeauna ascultat. REBREANU, R. ii, 88. — Pl.: respectaţi, -te. — V. respecta. RESPECTĂLUÎ vb. IV. Tranz. (învechit) 1. A respecta (1). Mai mult respectăluim pe un mai mare al nostru. Mumuleanu, c. 17/6. 2. A respecta (2). Aceleaşi orlndueale le vor reşpectălui. rînd. n. 4/24, cf. l. rom. 1965, nr. 3, 375. — Prez. ind.: respectăluiesc. — Şi: reşpectălui vb. IV. — Din fr. rcspeeter. RESPECTIV, -Ă adj. Care priveşte Împrejurarea, persoana sau obiectul despre care este vorba; (vorbind despre mai multe persoane sau despre mai multe lucruri) care se raportează la fiecare in particular, care priveşte pe fiecare în parte. [Comisiile] să vor înjgheba: de episcopii respectivi, de doi boieri localnici (a. 1862). Uricariul, v, 27/12. Cosinorile unghiurilor respective. Lazăr, t. 9v/21. La locul respectiv vom vorbi de fiecare specie de versuri. Heliade, o. ii, 144. A da agiuloriu respectivilor săi concetăţeni intru acele ce sînt ale comerţului. ar (1830), 812/19. Pecetluit cu pecetea vistieriii prinţipatului respectiv (a. 1842). doc. ec. 769. Guber-natorul şi referentele său respectiv avură trebuinţă de două luni întregi pentru ca să poată decide în cauză. Bariţiu, p. a. iii, 28. Să tocmească oameni pre care, imbrăcindu-i în hainele respective, să iasă pe scenă. Negruzzi, s. i, 342. Acestea erau poziţiunile respective. Giiica, s.134. Şi-i arată ghişetul respectiv. Caragiale, o. ii, 2, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Nimic din aceste ştiri, nimic din forma lor ... nu se întîlneşte în capitolul respectiv. Iorga, l. i, 100. li asigură că vor fi despăgubiţi şi-i invită să depună cererile respective. Rebreanu, r. ii, 229. Asta se datoreşte fără îndoială zburdălniciei şi lipsei de simpatie pentru respectivii domni profesori. Călinescu, e. 71. Salută pe vînători, care stăteau pe haturile lor respective şi-l priveau. Sadoveanu, o. xi, 516. Elevii sînl orientaţi asupra sortimentelor care se lucrează în secţia respectivă, gî 1962, nr. 683, 4/1. <$-(Adverbial) Ca şi în epopee, zeii, aici sfinţii, fin întruniri cereşti, respectiv soboare. Iorga, l. ii, 480. Această luptă s-a desfăşurat în anumite condiţii istorice, respectiv în condiţiile epocii imperialiste, ce 1962, nr. 1, 48. + Corespunzător. Scoase o faţă de masă cu şerveţelele respective. Călinescu, s. 696. + (Substantivat, art.; familiar) Soţul sau iubitul cuiva (în raport cu accastă persoană) sau soţia (în raport cu soţul); p. ext. persoana despre care e vorba. Biletul meu l-a găsit în odaie la Didina d-lale respectivul ei. Caragiale, o. vi, 200. Prin cîte case omeneşti o fi pătruns imaginea respectivului? t decembrie 1962, 28. + (Adverbial) Pentru cealaltă situaţie (poziţie, parte); pentru al doilea caz. Asocierea lui „că“ cu unul dintre cele două adverbe în discuţie, ,,cum", respectiv ,,cînd", este nepotrivită. — Pl.: respectivi, -e. — Şi: (neobişnuit) resteptiv, -u adj. Stamati, d. — Din lat. med. respectivus, -a -um, fr. respectif. RESPECT (ÎS, -OA SĂ adj. v. respectuos. RESPECTUl vb. IV. T r a n z. (învechit) A respecta (1). Persoana şi averea fieştecăruia vor fi .. . respeetuiie. ar (1829), 1492/24. Ştiu să respectuiesc sexul .... sînt tîriăr cu educaţie. Alecsandri, t. 1 184. — Prez. ind.: respectuiesc. — De la fr. respecter. RESPECTUtT,-Ă adj. (învechit) Respectat. Pravili care au a firei respectuiiă pecete Şt care de ceriuri fuse neslrămutat încheiate. Conachi, p. 299. — Pl.: respectuiţi, -te. — V. respectui. RESPECTUOS, -OĂSĂ adj. 1. Care denotă respect (1), plin de respect; cu respect; (livresc) reverenţios. Să putem a vă îndrepta repectuoasele închinăciuni a adîncii noastre mulţumiri, cr (1830), 532/41. Acest suveran se va întoarce ... ca să facă respeclu[o~jasa sa vizită la rămăşiţele nemuritorului Bgron. ib. (1836), 42x/2. Mă voi mărgini a admira într-o respectuoasă tăcere virtuţile. Lăzărescu, s. 91/9, cf. Polizu. Tăcere respectuoasă se făcu prin bănci. Vlahuţă, o.a. i, 221, cf. ddrf, Şăineanu. Eu plîng p-a lor ţărină cu jale respectoasă. Sion, c. 101/10, cf. Barcianu, Alexi, w. Hangiul îl cunoştea pe Badea şi avea despre el .. . cele mai respec-toase convingeri. Galaction, o. 124. Venea, la distanţă respectoasă, dădaca. Brăescu, a. 95. Toţi îmi dau bună ziua respectuoşi. Sahia, n. 16. Intrau respectuoşi, salu-tînd, apoi porneau de la o lucrare la alta cu un fel de sfială. Vlasiu, d. 72. Abia te-ai aşezat pe scaun, şi o persoană respectuoasă şi cochetă, în frac, ţi-a adus un pahar de. apă. Sadoveanu, e. 137. Ascultă cu o atenţie respectuoasă toate instrucţiunile Aglaei. Călinescu, e. o. i, 192. Stăteau la distanţă, respectuoşi, pas, z. i, 212. <£> (Adverbial) La uşa cea din dreapta respectuos s-arresiă Şi-ncet de trei ori bate. Heliade, o. i, 230. Umbra se desprinse încet, ca dintr-un cadru, sări jos de pe părete şi sta diafană şi zîmbitoare, rostind limpede şi respectuos: Bună sara! Eminescu, n. 60. Să-mi ierţi, domnule subprefect, îndrăzneala—grăi el respectuos. Slavici, n. ii, 349. Se închină şi respectuos prezintă un plic mare. Vlahuţă, o. a. i, 211. Andreas Wolf . . . transmite respectuos informaţii lui Sulzer. Iorga, l. ii, 29. Se înclină respectuos. Bassarabescu, v. 84. Unul dintre jandarmi raportă respectuos. Sadoveanu, o. x, 581. Începură respectos să-i povestească durerea lor. Rebreanu, r. i, 269. Ştiu că mîine dimineaţa au să mă salute respectuos pe Calea Victoriei. C. Petrescu, c. v. 23. în urma colonelului alergau respectuos . . . aghiotantul, ofiţerul de serviciu, medicul regimentului. Brăescu, v. a. 51. îmi venea să-i sărut mîna respectuos. Teodoreanu, m. ii, 145. Siamate . . . cerea respectos voie căpitanului să permită îmbarcarea soţiei sale. Bart, e. 46. Vă atrag respectuos atenţia că apariţia acestor reportaje în ziare va produce vîlvă. Stancu, r. a. v, 10. Vă rog respectuos nota, domnule. H. Lovinescu, t. 143. + Care inspiră, care insuflă respect (1). Insuflă omului cea mai măreaţă şi mai respectuoasă impresie. Genilie, g. 225/3. 2. (Rar; urmat de determinări introduse prin prep. ,,de" şi arătînd obiecul respectului) Care ţine întocmai, care nu se abate de la ... Comparîndu-l cu izvoarele sale, îl găsim totdeauna respectuos de adevăr, cît şi cum putea să-l înţeleagă. Iorga, l. i, 92. Visa pentru copiii săi o treaptă socială mai înaltă, un copac genealogic care se înalţă spre cer, în umbra căruia — el respectuos de genealogii — să-şi sfîrşească bătrîneţea. Călinescu, e. 23. <0> (Jur.; învechit; în sintagma) Act respectuos = act prin care tinerii care urmau să se căsătorească cereau consimţămîntul părinţilor. Copiii legiuiţi .. .sînt datori, înainte de a se căsători, a cerc prin un act respectuos şi formal consiliul tatălui şi al mumei. Hamangiu, c. c. 45. — Pronunţat: -tu-os. — Pl.: respectuoşi, -oase. — Şi: respect6s, -oăsă, (neobişnuit) resteptuos, -oăsă (Stamati, d.) adj. — Din lat. med. rcspectuosus, -a, -um, fr. respec-tueux. 4276 RESPER - 353 - RESPINGERE RESPIR s. m. v. răspăr1. RESPfiTE s. f. v. răspetie. RESPfiTI s. n. v. răspetie. RESPEriE s. f. v. răspetie. RESPEZl vb. IV v. strepezi. RESPICA vb. I v. răspica. RESPICARE s. f. v. răspieare. RESPICAT, -A adj. v. răspicat. RESPIClA vb. I. Intranz. (Latinism învechit) A privi Înapoi; a ehibzui. Cf. Aj.exi, w. — Pronunţat: -ci-a. — Prez. ind.: respiciez. — Din lat. respicio. RIîSPICltfNT s. m. (Latinism învechit) Observator, supraveghetor. Cf. Gheţie, r. m., Alexi, w. — Pronunţat: -ci-ent. — PI.:, respieienţi. — Din lat. respieiens, -tis. RESPINGĂTdR, -OARE adj. 1. (Rar) Care respinge (2). Forţele respingătoare interioare înving forţele atractive. Marin, f. 24/13, cf. Scriban, d., dl. Pompă aspiratoare - respingătoare = pompă cu piston în care lichidul aspirat în cilindru este deplasat la o anumită distanţă prin presiunea exercitată de piston. Cf. ltr2, XIII, 75, DL, DM. 2. Care inspiră dezgust, aversiune; dezgustător, odios, repulsiv, repugnant. Ce mişcări respingătoare ! Ce obrazuri necioplite! Hasdeu, r. v. 82. Limba lui înveninată . . . se prostitul în iabelurile cele mai respingătoare. Odobescu, s. i, 49, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Au în ele ceva din copilăria respingătoare a unui bătrln. Petică, o. 437. Faptul că purta ochelari adăoga figurii sale închise şi respingătoare intermitentele unei străluciri diabolice. Galaction, o. A. i, 148. E în mine ceva respingător de care eu nu-mi mai pot da seama? Camil Petrescu, t. ii, 298. Locuia acum înlr-o casă mărginaşă, cu odăile întunecoase şi respingătoare. C. Petrescu, î. ii, 127. Primeşte ea acum propunerea asta respingătoare. Demetrius, a. 92. (Adverbial) Glasul unor cetăţeni model, cu moravuri fără greşeală, a sunat nespus de vulgar, de respingător în opera lor literară. Iorga, l. ii, 500. 4- Greţos. Luă purgativele cele mai respingătoare. Demetrius, a. 92. Mirosul acestei ciuperci este respingător. Belea, p. a. 154. — Pl.: respingători, -oare. * — Respinge + suf. -ător. RESPINGE vb. III. Tranz. 1. A ţine piept unui atac armat, a sili pe duşmani să se retragă. Gamizo-nul. . . respingea cu bărbăţie toate atacurile, ist. m. 118/22. Pedeslrimea însă.. ■ ■ fu respinsă în pădure. Bălcescu, m. v. 115. De trei ori românii împinseră şi prăvăliră pe turci şi de trei ori fură respinşi înapoi, id. ib. 119. Eu sînt Tudora, fiica lui Şoiman, bătrînul care ie-o răspins cu vitejie de la zidurile cetăţii! Alecsandri, t. 1 523. Sfarmă şi respinge armia turcească. Topîrceanu, p. o. 31. Un regiment care a făcut o încercare cu două zile înainte a fost însă respins ... cu pierderi. Camil Petrescu, u. n. 309. 2. (în opoziţie cu a atrage) A îndepărta de la sine, a da la o parte. Pe vălavul ea respins-au cînd vru mîna să-i sărute. Asachi, s. l. i, 218. Cu o mînă îl respinge, Dar se simie prinsă-n braţă. Eminescu, o. i, 104. Se apără şi vru să-l respingă. Mircea însă îl apucă zdravăn de mîini. Bassarabescu, v. 133. Lizuca respinse mîna care o mîngîia. Sadoveanu, o. vii, 500. Fig. Ochii tăi . . . cu două înţelesuri mă atrag şi mă resping, eminescu, o. iv, 41. Respinse suvenirul privirii de mustrare şi de ironie şi poate de milă, cu care simţea că ... îl urmărise în drumul lui de mai tîrziu. C. Petrescu, c. v. 301. Urările de Anul nou, capra şi căluţul şi ţoală zvoana şi veselia cotlonului aceluia diri munte ea respinse de căiră sine. Sadoveanu, o. x, 544. Readuce în conştiinţă complexe sufleteşti cenzurate şi respinse tn straturile subcon-ştiente. Vianu, m. 59. Refl. recipr. Polurile de acelaşi nume se resping. Marin, f. 232/10. Căpitanii se pomeniră singuri, . . . respingîndu-se ca doi poli magne-tizaţi, în ciuda tuturor sforţărilor de a se apropia. Brăescu, v. a. 165. + A arunca Înapoi. O săgeată Vîjîie, vine, loveşte Scutul care zingheneşte Şi-o respinge. Alecsandri, p. ii, 14. (A b s o 1.) Ionescu trage puternic de la distantă, portarul respinge, sp. pop. 1966, nr. 4 916, 4/3. 3. A refuza, a nu admite, a nu accepta; a nu primi. Geniul limbii respinge neîncetat orice vorbe străine. Heliade, o. u, 386. însuşi a mea mumă astăzi m-a respins. Bolintineanu, o. 58. Inima ei nu era stăpînită în acel minut de amor, ci mai cu seamă de temerea de a fi respinsă. Filimon, o. i, 141, cf. Cihac, i, 119. Eu am respins bogatul răscumpăr al fetei. Murnu, i. 6. Tribunalul, prezidat de Andrei Rizescu, se rostise, . . . res-pingînd acţiunea. Brătescu-Voineşti, p. 183. Pe unul singur îl respinse de la început. Agîrbiceanu, a. 44. Cînd le gîndeşli că nici nu-l iubeai şi că lata şi mama aproape le băteau să nu-l respingi! Rebreanu, i. 332. I se făcuse prepuneri berechet. Pc ioaie însă ştiuse să le respingă cu o bărbăţie rară. Bassarabescu, v. 55. Poate că Frusina ar fi respins pe Badea. Galaction, o. 126. Respinse întrebarea, cu o mişcare dispreţuitoare a palmei. C. Petrescu, c. v. 92. Măria sa craiul era înnegurai de supărare şi a respins solia. Sadoveanu, o. xii, 378. In şirul scrisorilor sale respinge orice metodă, orice procedeu de compoziţie care ar putea răci izvorul cald al amintirii. Vianu, a. p. 69. Orice sugerare a unei alle metode fu respinsă. Călinescu, e. o. i, 63. Trimiseseşi ceva la ,, Universul literar", care te respinsese, pas, z. i, 313. Am fost tentai, dar am respins tentaţia. Preda, r. 31. Cili-torii resping schematismul în poezie, v. rom. iulie 1962, 164. <)> A b s o 1. In orice contemplare, în orice percepţie, omul aprobă sau dezaprobă, asimilează sau respinge. Ralea, s. t. iii, 199. <$> R e f 1. pas. Se respinge acţiunea! Altul la rînd. Stancu, r. a. ii, 278. + A declara (pe cineva) nereuşit, căzut la examen; a nu-l promova. Bravo! are dreptate elevul, şi-l respinge! profesor de buchi, iar nu de facultate. Delavrancea, t. 217, cf. bul. fil. v, 205. 4. (Rar, complementul indică sentimente, porniri) A Înăbuşi, a refula. Ţinînd şi respingînd tn el orice semn al supărării, se îngriji dis-de-dimineaţă şi de aproape de tot ceea ce privea ospăjul. Sadoveanu, o. x, 140. — Scris şi: răspinge. — Prez. ind.: resping. — Pref. res- + [lm]pinge. Cf. it. respingere. RESPINGERE s. f. Acţiunea de a respinge şi rezultatul ei. 1. Cf. respinge (2). Duce-ţi-l înapoi . . . porunci el şoptit, c-un gest de respingere. Sadoveanu, o. xi, 170. 2. Cf. respinge (3). Sînt alţii însă, impacienţi, care nu pol să rabde decît . . . pin' la două respingeri. Vlahuţă, o. a. ii, 184, cf. ddrf, Alexi, w. Poziţia înaintată a lui Ibrăileanu a însemnai respingerea estetismului, a ruperii operei de artă de viaţă. v. rom. septembrie 1954, 182. Un merit al cărţii . . . constă ... în respingerea consecventă a orcărui dogmatism, s mai 1960, 92. + Dezgust, repulsie. Zaharia Duhu simţi din nou pentru fostul lui camarad de şcoală respingerea şi duşmănia care-l încercau de cîte ori dăduse ochii cu el în ultimii ani. C. Petrescu, r. dr. 177. Cantacuzin încerca faţă de această arahnidă o respingere fizică. Sadoveanu, o. xi, 450. 3. (Fiz.) Exercitare a unei forţe dirijate dinspre corpul care o exercită spre corpul asupra căruia se exercită; repulsie (2). Intre două corpuri încărcate cu sarcini electrice de acelaşi nume se exercită o respingere, dl, cf. DM. — Pl.: respingeri. — V. respinge. 4289 RESPINTE - 354 - RESPIRAŢIE RESPÎNTE s. f. v. răspintie. RESPÎNTEN s. n v. răsptntie. RESPlNTENE s. f. v. răspintie. RESPllWTIE s. f. v. răspintie. RESPtJJTKVI subst. pl. v. răspintie. RESPfiVŢI s. f. pl. v. răspintie. RESPlR s. n. (Rar) Respiraţie (1). Se văd, stau muţi, pe buză respirul lor îngheaţă. Coşbuc, p. ii, 202. — Postverbal al lui respira. RESPIRĂ vb. 1.1. Intranz. A introduce în plămîni, prin inspiraţie, aer din atmosferă şi a elimina, prin expiraţie, aerul din plămlni, încărcat cu bioxid de carbon : a răsufla d). Cf. I. Golescu, c., Stamati, d. Tot ce respiră-t liber, a tuturor e lumea, eminescu, o. i, 24. Cobor geamul, aplecindu-mă să respir. Caragiale, o. ii, 99. E viu încă . . ., respiră şi tresare. Macedonski, o. i, 264. Ascult, privesc, respir cu lăcomie. Vlahuţă, o. A. i, 79. Cînd gura ta zîmbcşte, Eu nici să mai respir nu pot. Coşbuc, p. ii, 218. El tăcu respirînd din adine. Agîrbiceanu, a. 215. Caii moldoveneşti .. . pot ţine la drumuri lungi, respirînd mai uşor decît alte animale de soiul lor. N. A. Bogdan, c. m. 36. Profesorul îşi ridică pieptul şi respiră profund. Galaction, o. a. i, 55. Deodată respiri mai larg şi le ridici cu braţele în lături. Teodoreanu, m. u. 86. Dădu capul pe spate şi respiră ca un om care-a urcat în fugă peretele unei prăpăstii. C. Petrescu, î. ii, 19. Cînd revăzu pe moş Costache întins pe spate, respirînd greu, uită de toată duşmănia. Călinescu, e. o. ii, 164. Na auzi pe nimeni respirînd. Stancu, r. a. v, 288. închide ochii şi începe să respire adînc. H. Lovinescu, t. 177. Marin căzu într-un somn de plumb şi oamenii crezură că a murit, dar el abia respira. Barbu, p. 203, cf. alr ii/i mn 36, 2 202/386, 682, 886, 987, alrm ii/i h 116. -$> F i g. Ca tot ce a ieşit din pana lui Bălcescu, şl această descriere ... respiră în înăl-ţătoarea atmosferă morală a scrierilor lui. Vianu, a. p. 41. [Apele] se revarsă respirînd, eliberate de ritmul cumplit al coborîrii. Bogza, c. o. 101. Cum se bucurau rădăcinile Care paşnic respiră şi cresc .. . Isanos, ţ. l. 23. Grivifa, de obicei plină de lume, parcă mai respira. Barbu, p. 135. <0> Refl. (Regional) Se răspiră sufletu, plămîile. alr ii 2 202/520. + Tranz. A inhala (aer) în plămlni, a inspira. Respirează aer curat. Albineţ, m. 50. Nu respir alt aer decît suflarea dumitale. cr (1848), 203/41. Sănătatea, viaţa, aerul ce-l răspirăm. Calendar (1850), 13/25. Aci venia toţi Bucureştii ... să respire aerul cel trăitor. Bolliac, o. 214. Sînt fericii de a respira dulcele aer al ţării. Alecsandri, s. 205. Să ne-oprim să respirăm Aerul suav şi dulce. Macedonski, o. i, 238, cf. Rebreanu, r. i, 159. Să-i dăm să respire puţin eter. Galaction, o. a. i, 114. Îmi place mult să respir . . . aerul sărat al mării. Camil Petrescu, t. ii, 225. Ieşea tn grădiniţa din faţă ca să respire aerul curat şi rece. Bart, e. 145. Pluteşte un aer rece Adesea-împrăşiiat şi respirat De oamenii care mai sînl în viaţă. Labiş, p. 115. Arsenie ..cînd respiră aerul rece de afară, îşi reveni. Barbu, p. 292. <$> Refl. pas. (învechit) Aerul se respiră seau se răsuflă (adică se înghite şi se scoate afară). Cornea, e. i, 179/9. + T r a n z. A expira. (Fi g.) Dealurile păduroase care o strîng la mijloc respirau ... un abur uşor şi albăstrui. Galaction, o. 204. -0> Expr. A-şi respira sufletul = a înceta de-a mai trăi, a muri. înfiinţătorul primului ziar românesc . . ., cel mai mare prozatst român, şi-a respirat sufletul obosit, f (1872), 237. 2. Intranz. Fig. A-şi reveni după o emoţie, o grijă, un efort; a se simţi uşurat, a răsufla (2). După ce trece Podul Iloaiei, . . . călătorul respiră mai uşor. Negruzzi, s. i, 191. Flăcăul respiră adînc şi uşurat. Rebreanu, i. 93. Respiră mai mulţumită. Bassarabescu, v. 102. Radu Comşa respiră Intr-un început de împăcare cu viaţa. C. Petrescu, î. ii, 242. 3. T r a n z. F i g. A răspîndi, a Împrăştia, a degaja. Iubesc mai bine un zgomot ce respiră veselia decît amorţeala nelucrării. Lăzărescu, s. 9/7. Sînl linele [hîrtii] pline de bănuieli, de acuzări şi de invective; altele care respiră ură şi invidie. Ghica, a. 5. în genere însă camera respira eleganţă fină şi artistică. Eminescu, g. p. 90. Toată fiinţa lui respira o nemărginită bunătate. Vlahuţă, 0. a. iii, 11. Scrierile unuia. . . vor respira energie, sănătate, ale altuia, moliciune. Gherea, st. cr. ii, 23. Era aşa de tînăr şi de voinic, respira atîta sănătaie. D. Zamfirescu, a. 7. Nemulţumirea . . . , revolta ce respiră poezia sa erau de ajuns pentru ca Eminescu să fie calificat ... ca socialist. Ibrăileanu, sp. cr. 205. Cîntecul muzicii, lumina feerică. . . , mişcarea invitaţilor, respirau veselie. Bassarabescu, s. n. 147. Scrisoarea domnului Mihai Suţu către ţarul Alexandru respiră mai puţină încredere decît a lui Ipsilanti. Oţetea, t. v. 183. Nimic nu e primitiv şi barbar, totul respiră maturitatea plastică. Călinescu, c. o. 160. Toderiţă respira o sănătate robustă. Vornic, p. 9. întreaga istorie a civilizaţiei respiră idei. t septembrie 1966, 94. <0 Intranz. Din toate manifestările intelectuale, morale şi artistice ale acestor clase, respiră un aer greoi de descompunere. Ionescu-Rion, c. 109. De pretutindeni în opera sa respiră aerul de ţară. Călinescu, e. 52. Din lot ce spune, respiră o dragoste nemărginită pentru vrednicul oştean al acestui pămînt. Sadoveanu, o. vi, 474. — Prez. ind.: respir, pers. 3 şi (învechit) respirează. — Şi: (învechit şi regional) răspiră vb. I. — Din fr. respirer, lat. respirare. RESPIRĂRII., -Ă adj. (Despre aer) Care poate fi inspirat. Cf. I. Golescu, c. Aerul. . . va fi respirabil. MAN. SĂNĂT. 20/21, Cf. ŞĂINEANU, BARCIANU, AlEXI, w., Scriban, o. <$> F i g. Atmosfera morală ajungea respirabilă. Galaction, o. a. i, 53. — Pl.: respirabili, -c. — Din fr. respirable. RESPIRARE s. f. (Rar) Respiraţie (1). Un abur tare, îmbătător îmi înecă respirarea. Vlahuţă, o. a. ii, 39. Nu-şi mai putea ţine respirarea. Bujor, s. 141. O tăcere nu se ştie cum a venit, Şi respirări oprite . . . Bacovia, o. 230. F i g. Nu se mai aude decît respirarea puternică a maşinei şi fişîitul somnoros al apei. Vlahuţă, r. p. 13. + Boare, adiere. Respirarea cea de ape îl îmbată ca şi sara. Eminescu, o. i, 152. Ce grădini suflau în ziua aceea respirarea lor ferice peste simţirea ei. Galaction, o. i, 181, cf. dl, dm. — Pl.: respirări. — V. respira. RESPIRATdR, -OĂRE adj. Care ţine de respiraţie (1), privitor la respiraţie; care foloseşte la respiraţie. Căile respiratoare, man. sănăt. 106/13. Cînd se introduce în organele respiratorii, corpul acesta produce un fel de îmbătare. Marin, pr. i, 119/24, cf. Alexi, w. O scădere a capacităţii respiratorii. Parhon, b. 37. Muşchii respiratori pot fi şi ei interesaţi. Belea, p. a. 127. Se obţine o imobilizare parţială a mişcărilor respiratorii ale plămînului. abc săn. 102. O fetiţă . . . intrase într-o insuficienţă respiratorie acută. Scînteia, 1970, nr. 8 523. <0> Aparat respirator (sau respiratoriu) = sistem de organe care asigură respiraţia. Cf. Turnescu, med. op. 7r. Resuscitare respiratorie v. resuscitare. 4- F i g. Care respiră (3), care emană. Deşert nelocuit şi bălţi respiratoare de morburi şi moarte. Bariţiu, p. a. 1, 455. — Pl.: respiratori, -oare. — Şi: respiratâriu, -ie adj. — Din fr. respiratoire. RESPIRATORII:, -IE adj. v. respirator. RESPIRĂŢIE s. f. I. Proces fiziologic care constă în schimbul de gaze (absorbirea oxigenului din atmosferă şi eliminarea bioxidului de carbon) între organismele vii şi mediul înconjurător; acţiune rit- 4302 RESPIRAŢIUNE - 355 - REST mică şi mecanică prin care animalele superioare realizează acest schimb; răsuflare (1), (rar) respir, respirare. Respiraţia, adecă răsuflarea. Învăţătură, 63/6, cf. lb. Respiraţia lină, nesilită. Albineţ, m. 44. Organe a respiraţiei. Caiet, 74r/9. Rcspiraţiunea animalelor. Barasch, i. 61, cf, Ponzu, ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. El urmă mai departe, rar, de-abia vorbind, eu respiraţia scurtă. D. Zamfirescu, r. 57. Sinii se ridicau şi coborau odată cu respiraţia. C. Petrescu, î. i, 28. Multă vreme nu auzi decît cadenţa unei respiraţii. Teodoreanu, m. ii, 193. Şi toţi, îngrămădiţi la provă ca o turmă speriată, muţi şi palizi, ca respiraţia tăiată privesc ţintă înainte la orizont. Bart, s. m. 38. Relaţia ce există între combustie şi respiraţie. Macarovici, ch. 6. Mi-a trebuit... un sfert de oră ca să-mi reglez respiraţia. Preda, r. 38. Nu primi răspuns de nicăieri. Se auzea numai şuierul grăbit al respiraţiilor, v. rom. martie 1954, 38. Lumina . . . intensifică respiraţia pielii. Belea, i>. a. 195. în timpul respiraţiei diametrele toracelui se modifică, abc săn. 357. <0> F i g. Locomotiva gîfîia rar, extenuată. Printre respiraţiile ei dominatoare, glasurile oamenilor ce coborau din vagoane . . . umpleau cuprinsul gării. Rebreanu, r. i, 16. De mirare parcă-şi ţine Vîntul respiraţia. Topîrceanu, b. 51. După ora două, nu s-a mai auzit decît respiraţia domoală a oraşului adormit. Bogza, m. s. 10. Auzi respiraţia zărilor? Auzi cum îmbăirînesc munţii? s februarie 1961, 15. Cu respiraţia ei adîncă şi largă, a vorbit lumii Dunărea despre noi. contemp. 1965, nr. 979, 1/6. Respiraţie artificială v. artificial. <0> Expr. Ai se tăia (cuiva) respiraţia v. tăia. + Aerul expirat; suflare. Trei capete erau aplecate cu respiraţiile fierbinţi amestecate. C. Petrescu, î. i, 120. li simt respiraţia fierbinte. Sahia, n. 20. Florile de seră cele mai scumpe se ofilesc în camera la înlr-o secundă. Ca un abur, ca o respiraţie. Sebastian, t. 354. Obrajii lui Dănuţ ardeau, ca şi respiraţia. Teodoreanu, m. ii, 16. Pe geam aburul respiraţiei comune aşezase o perdea netransparentă aproape. Barbu, p. 46. 2. F i g. (Fiind vorba despre o operă, un studiu etc.) Răsplndire, degajare (a unor sentimente, idei). O linie dominantă a piesei o constituie respiraţia ei profund umanistă, contemp. 1956, nr. 484, 2/5. <ţ> Loc. adj. Dc laryă (sau scurtă) respiraţie = de amploare mare (sau redusă). Izbucnirile lirice de scurtă respiraţie, ceţoase. contemp. 1950, nr. 178, 4/5. Există termeni mai proprii pentru definirea respectivei categorii: ,,roman amplu", „roman de largă respiraţie", ib. 1963, nr. 869, 3/7. — Pl.: respiraţii. — Şi: (învechit) respira (iiine, respirăciune (Stamati, d.) s. f. — Din fr. respiralion, lat. respiratio, -onis. RESPIRAŢltJNE s. f. v. respiraţie. RESPIRĂCIUNE s. f. v. respiraţie. RESPÎBIU s. n. (Latinism) Răgaz, repaus. Să lase oficirilor respiriu numai de două zile spre a regula în cîtva cetele. Bariţiu, p. a. ii, 289. — Lat. respiriuni. RESPÎCĂ s. f. v. reeipisă. BESPÎNTIĂŞ s. m. v. răspintiaş. BESPflVTIE s. f. v. răsptntie. BESPLENDĂ vb. I. Intranz. (Franţuzism rar) A străluci. Şi-n ochii-i. . . viitorul resplendă radios. Alecsandri, p. iii, 500. — Prez. ind. pers. 3: resplendă. — Din fr. resplendir. RESPONDfiNŢIE s. f. v. corespondenţă. RESPONSABIL, -A adj., s. m. fi f. 1. Adj. (Şi substantivat) (Persoană) care poartă răspunderea unui lucru, a unui fapt; răspunzător (2). Fiecare esle respon- sabil de ramul economiei ce i s-au încredinţat. I. Ionescu, f. 13/26, cf. rom. lit. 2611/12. îngrijitorul va fi responsabil pentru aceasta, pabab. 16/17. Redactor responsabil. Dîmboviţa (1858), 1/3. Înţelege că sînt responsabil de reputaţia doamnei. Alecsandri, t. 1 280. Clientul meu nu e responsabil, pentru că n-a ştiut ce face. Caragiale, o. iv, 108. Responsabilă e numai viaţa. C. Petrescu, î. ii, 109. [Scriitorii] ... au avui un contact strîns cu Ibrăileanu, responsabil pentru multe din aspectele operelor lor. Ralea, s. t. iii, 216. De nepăsarea asta nu sînt responsabil. H. Lovinescu, t. 269. Oamenii au o mentalitate nouă, se simt responsabili faţă de societate şi de cei din jur. s februarie 1961, 11. 2. S. in. şi f. (De obicei urmat de determinări care indică felul, natura responsabilităţii) Persoană care este însărcinată cu o funcţie de. conducere, care are o sarcină de răspundere, căreia i s-a încredinţat o responsabilitate. Le trebuia o responsabilă de vagon pentru că responsabila care venea de la Iaşi s-a îmbolnăvit pe drum. v. rom. martie 1954, 57. Direcţia şcolii antrenează în aststenţele sale la lecţii. . . şi pe responsabilii comisiilor metodice, gî 1961, nr. 637,4/5, cf. cl 1968, 315. Responsabilul cantinei, contabilul şi bucătarii au găsit imediat o explicaţie. Scînteia, 1970, nr. 8 515. — Pl.: responsabili, -e. — Şi: (regional) răsponsâbil, -ă (fd iii, 193), răspunzâbil, -ă (chest. v 24/29) s. m. şi f. — Din fr. responsable. BESPONSABILITĂTE s. f. Obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde (5), de a da socoteală de ceva; răspundere (4). Să se facă în scris în ce i se mărgineşte . . . responsabilitatea pentru greşele (a. 1827). Uricariul, vii, 98. Iată sarcina şi responsabilitatea profesorilor. Genilik, g. 1X/8. îşi ia asupră o mare responsabilitate. man. sănăt. 8/20. Responsabilitatea miniştrilor. Dîmboviţa (1858), 2223/36. Să luăm asupră-ne o aşa mare responsabilitate...? Alecsandri, s. 19. Responsabilitatea individului dispare. Maiorescu, l. 81. Ce crede el! Că tot aşa o să meargă viaţa, fără cultură şi responsabilitate? Arghezi, c. j. 30. Regele se mulţămi să surîdă enigmatic, deoarece miniştrilor le incumbă toate responsabilităţile. Sadoveanu, o. xi, 661. Toate acestea presupun maturitate spirituală şi responsabilitate etică, contemp. 1958, nr. 589, 6/3. Responsabilitatea colectivă faţă de crimă. Panaitescu, o. ţ. 211. + Funcţia, sarcina de responsabil (2). O prudenţă înnăscută . . . îl îndemna să fugă de mari responsabilităţi. Călinescu, s. 515. I s-a încredinţat responsabilitatea resortului cultural, dl. — Pl.: responsabilităţi. — Din fr. responsabilii. RESPUBLICANICfiSC, -EĂSCĂ adj. (învechit, rar) Republican2 (1). Statornicirea statului respublicanicesc. Molnar, i. XIX/6. — Pl.: respublicaniceşti. — Din germ. repubiikaniscli, refăcut în prima parte după lat respublică. RESPUBLICĂ s. f. v. republică. BESPUNDENŢĂ s. f. v. corespondenţă. BESPUNDENŢIE s. f. v. corespondenţă. BESPtJNS s. n. v. răspuns2. BEST s. n. 1. Ceea ce rămîne dintr-un tot după ce s-a luat cea mai mare parte; (învechit) rămas2 (II), (prin Transilvania) mărădic (II 1). Ca să-m poată aduce lucru şi lipsa mea şi restu care cu aducerea marfi[i] întîi nu s-au ridicai (a. 1804). Iorga, s. d. xii, 157. Din patru-om vinde doi Ş-om tocmi plugu-amîndoi: Şi cu restu de pe boi Vom trăi halal de noi. şez. i, 176. 2. Ceea ce rămîne de executat dintr-o lucrare, dintr-o acţiune după ce o parte a fost terminată. Ce mi-ar folosi un rest de viaţă dacă ai muri lu ? Alecsandri, 4318 REST - 356 - RESTANT T. i, 436. Restul drumului l-am făcui furat de gtnduri, cu puşca tn spate. C. Petrescu, s. 27. + Parte dintr-o perioadă de timp care nu s-a scurs Încă. Dacă scoatem cele zece ceasuri ale reparaţiei şi căutăm întrebuinţarea ce face el de restul zilei, iată la ce trist rezultat ajungem. Vlahuţă, o. a. 1, 195. Eu numai iarna stnt bucureştean . . . , restul anului stau la tară. Rebreanu, h. i, 20. Toţi vor petrece restul nopţii acolo. Camil Petrescu, t. ii, 425. De ce-ntr-al dragostei portic Eu liniştirii să-i ridic litanii Cînd restul vieţii mele nu-i ridic . . .? Labiş, p. 266. A păstrat-o lot restul vieţii, s februarie 1960, 51. 3. (Mai ales la pl.) Ceea ce rămlne dintr-un tot care a fost distrus, consumat, lichidat în cea mai mare parte; rămăşiţă (1). Cf. Negulici. Văzu restele podului lui Traian. Negruzzi, s. i, 203. Cît despre agatirşi, resturile limbei lor sînt aproape nule. Xenopol, i. r. i, 39. Umplură numaidecît curtea, . . . începînd să rîcăie prin resturile de nutreţe. Agîrbiceanu, a. 56. Pe capac, o solniţă veche, de lemn, cu resturi de sare negricioasă. Bassarabescu, v. 152. Trase două fumuri pînă la carton şi aruncă restul. C. Petrescu, î. i, 90. Majoritatea sînt zdrenţeroşi şi unii mai poartă resturi de haine militare. Sahia, n. 16. Resturile unui vagon de tramvai, spart de o explozie, stăteau rînduite cu grijă într-o parte. v. rom. mai 1957, 37. Avionul zboară deasupra resturilor unui pod dinamitat în timpul războiului, s iunie 1960, 72. Resturile alimentare sînt evacuate, abc săn. 127. (Glumeţ) O cucoană, . . . purtînd pe vîrful capului un rest de pălărie, tîrguia lucruri fine. Brăescu, a. 9. Fig. Mai are ea niscai resturi de frumuseţă ? Negruz-zi. In pr. dram. 473. O fată . . . avea pe faţă un rest de rîs imobilizat. Ibrăileanu, a. 137. Il pusei să stea în bălaia focului. . . slăpînit de un rest de bănuială. Galaction, o. 85. Bine, bine — zise ea, cu un rest de orgoliu s-o văd şi eu cine este. Călinescu, e. o. i, 191. Politeţea spaniolă e un rest al romantismului, persistent încă. Ralea, s. t. i, 317. + Deşeu. Croind [pielea], el alegea la o parte resturile, ca să le aibă la îndemînă pe cînd vine Bobocel, care-şi făcea fel de fel de jucării din ele. Slavici, n. i, 221, cf. Nica, l. vam. 211. 4. Parte dintr-un tot care rămlne în afara celei care interesează. Un salon, o sală de mîncare, o bibliotecă . . . Restul se compunea din nouă camere mici. Bolintineanu, o. 413. In Consiantinopol nu se mai constată o viaţă intelectuală grecească şi nici în restul Turciei europene. Iorga, l. i, 26. Restul lumii pentru dînsul parcă nici nu mai exista. Rebreanu, i. 186. O linte de oţel ceva mai înaltă decît restul materialului tipografic. V. Molin, v. t. 26. El este aci şi atît: restul nu mai are nici un interes. C. Petrescu, î. ii, 229. îţi stă la dispoziţie restul palatului şi grădina. Camil Petrescu, t. iii, 403. li aduc actul redactat. O semnătură numai şi restul mă priveşte pe mine. Călinescu, e. o. i, 101. în restul manifestărilor lingvistice, intenţia tranzitivă şi reflexivă se găsesc deopotrivă la lucru. Vianu, a. p. 17. Prin peretele subţire ce despărţea nacela aparatelor de bord de restul avionului, se auzeau gemetele repetate ale răniţilor. Barbu, p. 350. Loc. adv. în rest = în afară de obiectul în discuţie; încolo. Purta pe cap obişnuita gambetă a preoţilor eleganţi, dar în rest hainele-i stăteau alandala, v. rom. martie 1954, 61. 5. Sumă de bani care se înapoiază celui care face o plată cu bani mai mulţi decît suma cuvenită. Scoate o rublă, o dă băiatului şi-l zoreşte să-i aducă restul. Brătescu-Voineşti, p. 59. Numără restul cu minuţiozitate de provincial venit în capilalăcu buget limitat. C. Petre s-cu, î. ii, 213. Bărbaţi, femei, copii. . . primesc bani, dau rest. Sadoveanu, o. ix, 233. 6. Plată neachitată In termen; restanţă. Viţelul i-l luase pîrcălabul, pentru bir, rest din iarnă. Camil Petrescu, o. i, 53. 7. (Mat.) Număr care reprezintă rezultatul unei scăderi; diferenţă; (învechit) rămăşiţă (5), restanţă (3). Cela ce, după scoaterea minuendusului, rămîne să numeaşte restul sau deschîlinarea. aritm. (1805), 26/10, cf. Stamati, d. Restul unei scăderi nu se schimbă dacă adunăm la scăzut şi la scăzător un acelaşi număr. Climescu, a. 46, cf. Culianu, a. 15. 4- Partea care rămîne nedivizată la o împărţire şi care, adăugată produsului dintre lmpărţitor şi cit, ne dă deîmpărţitul. Cf. Climescu, a. 49. — Pl.: resturi (şi Învechit, neobişnuit) reste. — Din germ. Rest, fr. reste, ngr. psotov. RESTABILI vb. IV. 1. Tranz. A stabili din nou, a readuce în starea de la început (sau în alta mai bună); a reîntrona, a reînnoi, a restatornici, (învechit) a restitui (2). Cf. Calendajriu (1794), 35/7. Restabiliră stalul lor. mag. ist. i, 50/1. A restabili... o înţelegere. Timpul (1856), nr. 4, supl. l3/62. Să restabilească ordinea legală sub căimăcămia unui boier. Bolintineanu, o. 262. Restabileşti ordinea în afaceri. Caragiale, o. iv, 294. Adela ... a restabilit situaţia. Ibrăileanu, a. 204. Restabili oarecare ordine în căpiţa de păr. C. Petrescu, î. i, 231. Era o încercare disperată de a restabili echilibrul sub focul inamicului. Brăescu, v. a. 162. Conflictul părea tranşat, ordinea şi siguranţa portului restabilită. Bart, s. m. 89. După plecarea noastră, a luat măsuri şi a restabilit legătura. Stancu, r. a. i, 131. Menirea acestor comisii este de a restabili înţelegerea. Scînteia, 1965, nr. 6 693. <0> Refl. Liniştea s-a restabilit iară. cr (1846), 432/22. (Refl. pa s.) Ar fi timp a se restabili odată măsura lucrurilor. Maiorescu, cr. i, 231. Se restabileşte învoiala, restituîndu-se proporţia din cheltuială, bul. com. ist. ii, 261. Legătura cu masele se restabilea, v. rom. ianuarie 1954, 114. 2. Refl. (Despre persoane) A-şi reface sănătatea, a se întrema; (despre sănătate) a se îmbunătăţi, a se reface. Sănătatea i se restabilea. Heliade, d. j. 161/1. Sănătatea domnului comite s-a restabilit. Sadoveanu, o. xi, 162. Prin odihnă îndelungată şi bună îngrijire se va restabili. Călinescu, s. 816. 3. T r a n z. A reconstitui cuvinte, texte, manuscrise etc. în forma (presupusă) originală. E de datoria editorului să consulte şi originalul sau izvoarele care l-ar putea pune pe cale de a restabili textul greşii transmis. bul. com. ist. i, 54. Cercetătorii. . . le-au descifrai, pagină cu pagină, pentru a restabili textul. Stancu, u.r.s.s. 30. — Prez. ind. : restabilesc. — Pref. re- + stabili (după fr. rilablir, lat. restabilire, it. ristabilire). RESTABILIRE s. f. Acţiunca de a (se) restabili şi rezultatul ei. 1. Readucere în starea de la început; reaşezare, restatornicire, restituţie. Cf. restabili (1). Cf. Şăineanu, ddrf, Barcianu, Alexi, w. Ai conspirat pentru restabilirea regalităţii. Camil Petrescu, t. ii, 603. Poarta să consimtă la restabilirea domniilor pămîn-tene. Oţetea, t. v. 336. Restabilirea naturii pure prin civilizaţie este gîndul ce l-a inspirat pe Rousseau şi pe adepţii lui. s mai 1960, 85. 2. însănătoşire, Întremare; refacere. Cf. restabili (2). Cf. Şăineanu. Luarea tuturor măsurilor tn vederea păstrării şt restabilirii forţelor bolnavului. Belea, p. a. 194. 3. Reconstituire. Cf. restabili (3). Restabilirea originalului pe baza mss. bul. com. ist. i, 51. Restabilirea, după textele autentice, a pasajelor tăiate. Stancu, u.r.s.s. 107. — Pl.: restabiliri. — V. restabili. RESTABILÎT, -Ă adj. (Rar; despre persoane) însănătoşit, Întremat, refăcut. A fost. . . aproape restabilit. Vlahuţă, o. a. i, 246. Nu era îndestul restabilită ca să îndrăznească a ieşi pe viscol. Sadoveanu, o. viii, 206. — Pl.: restabiliţi, -te. — V. restabili. RESTÂNT, -Ă adj. 1. Care a rămas (de pe urma cuiva sau a ceva). Credeam că poate sînt tot arestări restante din 1849. Bariţiu, p. a. ii, 722. Literele restante, elem. alg. 194/22, cf. Barcianu, Alexi, w. Lavoîsier . . . 4322 RESTANŢĂ - 357 - RESTAURANT a constatai că, la arderea metalelor, caicele metalice restante sînt mai grele decît metalele înaintea arderii. Maiorescu, l. 13. 2. Rămas !n urmă; Intlrziat. Cf. Şăineanu, Barcianu. Ordonanţă de plată restantă, dl. — Pl.: restanţi, -te. — Din fr. restant, germ. restant. RESTĂNŢĂ s. f. 1. Plată (tn special impozita neachitată la termen; rest (6), (învechit şi popular) rămăşiţă1 (2). Pe la blagoveştenii să-i slrîngi toţi 6am[i], fără ţiră de răşlanţie (a. 1748). Iorga, s. d. xiii, 137. Ră-mîneau pe drum penlru restanţele mari de chirie. Agîrbiceanu, a. 233. Plăteşti acum restanţele, care sînt mai urgente, şi pe anul ăsta te las pînă după secere. Preda, m. 156. încasarea restanţei de salariu i se părea extrem de îndepărtată. T. Popovici, s. 179. <0> Loc. adj. In restanţă = restanţier. Preuţii în restanţă cu plata să fie păsuiţi. Sbieba, f. s. 405. li ccru cu energie să înceapă îndată punerea sechestrului la cei în restanţă cu plata dărilor. Rebreanu, i. 234. 2. Lucru, lucrare în întîrziere. dl, dm. + Examen care n-a fost trecut la termenul fixat. ib. 3. (Mat.; învechit) Diferenţă, rest (7). Ce mai rămîne după ce s-au scos subtraendul din minuend ... se zice: remăşiţă, reştanţie sau osebire. Şincai, î. 17/15. — Pl.: restanţe. — Şi: (învechit) restânţie (Iorgo-vici, o. 68), reştanţie (pl. reştanţii lb), răştânţie, (regional) răstrânţie (Coman, gl.) s. f. — Din lat. restantia, it. restanza. — Pentru reştanţie, răştânţie, cf. magh. restância. RESTĂNŢIE s. f. v. restanţă. RESTANŢlf.R, -Ă adj. (Adesea substantivat) (Persoană) care a rămas în urmă cu o plată. Cf. Barcianu, Alexi, w. Şi-amînase, cu de la sine putere, strîngerea cotelor de la restanţieri. Lăncrănjan, c. ii, 478. + (Despre studenţi) Care nu şi-a promovat examenul la termenul fixat. Cf. Iordan, l. r. 310. — Pronunţat: -ţi-er. — Pl.: restanţieri, -e. — Restanţă + suf. (-i)er. RESTATORÎ vb. IV. Tranz. (învechit, rar) A statori din nou; a restatornici. Legile fundamentale reslalorite prin înalta diplomă din 20 octobre 1860. Bariţiu, p. a. iii, 427. — Prez. ind.: restaioresc. — Pref. re- + statori, calc după lat. restabilire. RESTATORNICI vb. IV. Tranz. A statornici din nou, a restabili (Sn forma sau în situaţia de mai înainte); (învechit) restitui, (învechit, rar) a restatori. Să mi se restatornicească cinstea! Heliade, amf. 72/3. Vasile Lupu . . . restatornici în ţară pacea şi buna orîn-duailă. Asachi, s. l. ii, 5. Zamoiskg să-l ajute pe Sigis-mund din toate puterile cu bani şi oameni, spre a-l res-taiornici pe tron. Bălcescu, m. v. 423. Slobozi o sino-dicească carte, iscălită de toi soborul, prin care . . . resia-torniceşte vechea legiuire a ţării. Negruzzi, s. i, 241. Restatorniciţi conservaioriul de musică din Iaşi, ca copiii sermanilor se poată şi ei învăţa musica (a. 1876). Uri-cariul, x, 272. Acest drept al ţărei a fost restatornicit de cîte ori s-a întîmplat ca el să se calce. Odobescu, s. n, 10. R e f 1. Este ţoală nădejdea ca să se restaior-nicească în sfîrşit liniştea, cr (1830), 196V45. Liniştea se restatonueeştc. Negruzzi, s. i, 293. Refl. pas. Am văzut restalornicindu-se domniite româneşti şi drepturile patriei. Heliade, o. ii, 414. + (Rar) A reabilita. (Refl. pa s.) Falitul va putea să se restatornicească şi după moartea sa. tdrg. — Prez. ind.: restatornicesc. — Pref. re- statornici. RESTATORNICÎRE s. f. Acţiunea de a (se) r e -statornici şi rezultatul ei; restabilire. După resta-tornicirea păcei, altă dorinţă nu are decît a o păzi. ar (1830), 26 bis1/49. Limba sîrbească . . . s-au înlăturat de cătră cea română, şi spre a grăbi restatornicirea ei în drepturile sale, curtea legiuise ca o îndatorire neapărată de a vorbi şi a se scrie româneşte. Asachi, s. l. ii, 13, cf. Polizu, lm, ddrf, Barcianu. — Pl.: restatorniciri. — V. restatornici. RESTATORNICIT6R, -OĂRE adj., s. m. şi f. (învechit, rar) (Persoană) care restatomiceşte, care restabileşte. Restatornicitoriul domniei românilor în Dacia Transalpină. Asachi, s. l. ii, 45, cf. Polizu. — Pl.: reslalornicitori, -oare. — Şi: restatornlcitdriu, -oăre s. m. şi f. — Restatornici + suf. -tor. RESTATORNICITdRIIJ, -OĂRE s. m. şi f. v. re-sta torni» itor. RESTAURĂ vb. I. 1. Tranz. (Complementul indică o clădire, un monument de artă etc.) A reface, a reconstitui în forma iniţială; (învechit şi regional) a meremetisi (!)■ Cf. Stamati, d. Se-nălţară în Roma forul tui Traian cu toate edificiele decorative din preju-ru-i: portice, bibliotecă, templu . ... la capul căii Âpiane pe care el o restaurase, un arc de triumf. Odobescu, s. iii, 72. Eu ştiu cînd a fost clădită şi de cîte ori a fost restaurată o biserică. C. Petrescu, c. v. 351. Au restaurat zidurile, au înalta! turnuri nouă de piatră ale căror urme se văd ş-acum. Sadoveanu, o. x, 427. Palatul fusese restaurai în 1832 de soţia banului. Camil Petrescu, o. ii, 306. ^ R e f 1. pas. Se restaura monastirea Putna cu totul. Calendar (1857), 75/29. Casa banului bătrînul s-a restaurat de fiul său cel d-al cincilea. Ghica, s. 494. A hotărît ... să se restaureze casa. Stancu, u.r.s.s. 44.<ţ> (Prin analogie; cu complementul,,limbă") Au vestit şi descoperii că Ardealul în veacul trecut au restaurat limba. Cine zice restaurat nu zice creat; restaurat se înţelege a se întocmi un lucru ce-au fost. Russo, s. 64. 2. Tranz. A instaura din nou un suveran, o dinastie, o formă de guvernămînt abolită etc.; a reinstaura. în aceeaşi constituţiune era şi. . . autonomia principatului restaurată. Bariţiu, p. a. ii, 519. Legiştit nu caută atît să inoveze, cît să restaureze vechile instituţii şi să le adapteze noilor necesităţi ale timpului. Oţetea, r. 87. + A reintroduce. După opt-nouă secole de întrerupere, studiul limbii greceşti a fost restaurat. Oţetea, r. 209. 3. Refl. Fig. (Franţuzism) A-şi restabili forţele, a recăpăta puteri, a se Întrema. Avem . . ■ puţină brînză şi fructe ş-un pateu rece de pasere . . . Încercînd a ie restaura, le rog să binevoieşti a asculta unele din plînge-rile şi suferinţile noastre. Sadoveanu, o. x, 102. + A ajunge la o situaţie mai bună; a se înviora, a se redresa. O mare parte din poporul ţăran apucase a se restaura în cei zece ani şi a înainta binişor. Bariţiu, p. a. iii, 27. + A reveni la starea dinainte, a se reface. Dacă timpul distruge tot fără milă, cel puţin memoria vie se restaurează pe cît se poate. Ghica, s. 493. — Prez. ind.; restaurez şi (neobişnuit) restăur (Bariţiu, p. A. ii, 18). — Din fr. restanrer, lat. restaurare. RESTAURĂ\T s. n. Local public unde se consumă, contra plată, mincăruri şi băuturi; (învechit) restauraţie1. Aci sînt restaurantele, cafeurile. cr (1846), 281/4. Mă-ntorc, demoralizat cu desăvîrşire, în restaurant. Caragiale, o. ii, 203. Şedea singur la o masă din restaurantul lui Iordache. Vlahuţă, o. A. i, 224. Radu Comşa intră în restaurant să-şi încălzească stomahul cu un ceai fierbinte. C. Petrescu, î. ii, 200. Sc uită cu coada ochiului la line într-un restaurant. Sebastian, t. 379. La fiecare colţ de drum — un restaurant cochet unde te poţi opri. Sadoveanu, o. ix, 253. Ai restaurante, hoteluri şi o sumedenie de case inchise. Arghezi, b. 18. Ieşi tn oraş din ce în ce mai des, mîncă in restaurante, merse cu colegii la berării. Călinescu, e. o. i, 242. Grădina restaurantului era plină de orăşeni. Stancu, 4332 RESTAURARE - 358 - RESTEPTUOS r. a. ii, 57. Ştia că restaurantul. . . avea şi ei telefon. Demetrius, a. 78. Stă la masă într-o braserie, sau în-tr-un restaurant. Preda, r. 43. <0> Vagon-restaurant = vagon ataşat unui tren de persoane Sn care se serveşte mîncare şi băutură. Vedeţi din fereastra vagonului-res-taurant, pe perspectiva dogorită şi mănoasă, cîte un snop, pus în picioare. Galaction, a. 413. — Pl.: restaurante. — Din fr. restaurant. RESTAURARE s. f. Acţiunea de a (s e) r e s t a u r a si rezultatul ei. 1. Cf. restaura (1); restauraţie2 (I), (rar) restituire (2). Nu mă cred îndestul de autorizat a face parte din comisia ce ai numit pentru restaurarea bisericii. Alecsandri, s. 15, ef. Şăineanu. Restaurarea curţii domneşti după focul întîmplat în domnia întîia a lui Constantin Racovifă. bul. com. ist. ii, 167. După cincizeci de ani, peretele a început să cadă şi, din restaurare în restaurare, n-a mai rămas aproape nimic din opera originală. Oţetea, r. 284. 2. Cf. restaura (2); restauraţie2 (2). Ce restaurare puteau ei să dorească din trecutul cel prea dureros pentru naţiunea lor? Baiuţiu, p. a. iii, 56. A legat. . . numele lui dc o restaurare de domn. Alecsandri, s. 169. Armatele inimice s-au scurs de pe pămîntul nostru şi restaurarea naţională a început. Galaction, o. a. i, 139. Epoca restaurării Burbonilor face din el un pamfletar. Sadoveanu, o. ix, 521. Se cere . . . restaurarea privilegiilor ţării şi încetarea năpăstuiţilor. Oţetea, t. v. 237. 3. Cf. restaura (3); restauraţie2 (3). Procese importante de restaurare funcţională şi de regenerare anatomică nu sînt . . . imposibile ta bătrîni. Parhon, b. 84. — Pl.: restaurări. — V. restaura. RESTAURATOR, -OĂRE s. m. şi f., adj. I. S. m. şi f. Persoană care restaurează (1) o clădire, o operă de artă. Cf. Stamati, d. Mai jos, în loc de straşina grosolană de tinichele ce o aşternuse în piez dasupra păreţiîor restauratorii inepţi ai secolilor din urmă, am admirat noua brînă de piatră, săpată întocmai ca alesăturile unei bogate cămeşi ţărăneşti. Odobescu, s. ii, 503. Critica onestă şi în adevăr savantă . . ■ rîcîie de pe zidurile monumentelor scoarţa pusă rînduri, rînduri . . . de către nişte restauratori inculţi. Caragiale, o. ui, 15. Noul oaspete era un restaurator de monumente istorice, v. rom. februarie 1964, 80. <$> (Prin analogie) Fraţii ardeleni se fălesc că au fost. . . restauratorii limbii. Russo, s. 43. 2. S. m. şi f. Persoană care restaurează (2) o formă de guvemămînt, legi, instituţii etc. abolite. 12 ani sînt trecuţi de cînd nemuritorul restaurătoru al patriei voastre v-au adunai, cr (1830), 59 bis2/46. Trec şî-n zborul meu ver.i-voi în a Daciei cîmpie, Care-aşteaptă un res-torator dintre fiii săi să-nvie. Asachi, s. l. i, 165. Dacă românii vor ieşi victotioşi dirtr-un război ca acela . . ., toată lumea îi va lăuda şi admira ca pe restauratorii imperiului dacoroman. Bariţiu, p. a. ii, 581. 3. S. m. şi f. Proprietar sau administrator al unui restaurant. Poate c-o să-t cinstească şi cu o sticlă de bere, dacă cumva n-o fi prea scumpă, căci în asemenea împrejurări restauratorul face nişte hoţii nemaipomenite. Rebreanu, i. 140. Toate se măritau cu oameni bogaţi..., preferind aproape cu stricteţă marii industriaşi, marii restauratori sau hotelieri. Călinescu, e. o. ii, 97. 4. Adj. (învechit, rar; despre hrană) Care reface, hrănitor, fortifiant. Populaţiunea noastră a fost împiedicată în sporirea ci şi prin multe alte rele, precum case nesănătoase, mîncare puţin rcstorîtoare. I. Ionescu, m. 195. Omul are cu munca lui un trai mai bun, o casă mai bună, o mîncare mai restauratoare, id. ib. 261. — Pl.: restauratori, -oare. — Şi: (învechit) resta-urătdr, -oare, restorător, -oăre, s. m. şi f., restorlt6r, -oăre, adj. — Din fr. restauratrur, lat. restaurator, -«iris. RESTAURAŢIE1 s. f. (învechit) 1. Restaurant. Aceste partide de prin restauraţiunt, cari fortigă corpul şi îngreunează spiritul, f (1872), 58. in micuţa şi săraca restauraţie nu puteam căpăta nimică. ib. (1881), 355. + (Regional) Circiumă. S-a arătat şeful de post şt încerca să „evacueze" crîşma sub ameninţarea carabinei . . . — să evacueze restauraţia ... Ce mai stau în localul boierului, după ce şi-au băut toţi banii? Camilar, c. p. 151. 2. (Regional; în forma răştăraţic) Sală de aşteptare, cv 1951, nr. 2, 35. — Pl.: restauraţii. — Şi: restaurajiune, (regional) răştărălie s. f. — Din germ. Restauration, magh. restaurâcio. RESTAURAŢIE2 s. f. 1. Restaurare (1). Restauraţia sau înnoirea acestei cetăţi din ruina şi cenuşa sa. ar (1829), 1652/28. Prisosul veniturilor . . . au fost menit la restauraţia şi întreţinerea zidirilor (a. 1855). Uricariul, iv, 439/4. S-a crezut că e bine a se adresa mai întîi la puterile din ţară pentru restauraţiunea monumentului. Maiorescu, d. i, 259. <0> (Prin analogie) Ar trebui istoria critică a limbei de la formarea neamului român, spre a putea reduce la drepte proporţii propăveduirea de restauraţie ardelenească [a limbii]. Russo, s. 66. 2. Restaurare (2)- Va dovedi încă o dală naţia noastră ... că ea lucrul restauraţiei sale naţionale şipoliticc ... voieşte şi poale a le grăbi, ar (1829), 139726.+ Perioadă din istoria unor state, caracterizată prin readucerea pe tron a dinastiilor detronate în urma unor revoluţii, lovituri de stat etc. A doua zi, la serbarea restauraţiei (înfiinţarea de nou) a crăiei Poloniei, are să fie aice . . . paradă mare. ar (1829), 372/3. Restauraţiunea ajută pe Rusia în ideile de dezmembrare a Imperiului otoman. Ghica, s. 126. S-a întîmplat sub restauraţie, după epoca napoleoniană. Călinescu, s. 55. Cînd Napoleon sc prăbuşeşte, restauraţia vrea să aducă odată cu vechea monarhie . . . influenţa politică a aristocraţiei, s mai 1960, 80. + (învechit, prin Transilv.) Alegere de deputaţi sau de funcţionari înalţi. [Articolul] XVII despre aşa-numi-lele restauraţiuni, adecă alegeri de funcţionari municipali. Bariţiu, p. a. ii, 24, cf. Paşca, gl. 51. 3. (învechit) Restaurare (3). Aşadar consumaţiunea şi restauraţiunea constituiesc ecuilibrul vieţii. Isis (1856), 53732. — Pl.: restauraţii. — Şi: (învechit) restaura jitiile, (regional) roştorâţie (Paşca, gl. 51) s. f. — Din fr. restauration, lat. restauratio, -onis. — Hoştoraliccmagh. restaurâcio. RESTAURAŢIUNE1 s. f. v. restauraţie1. RE STAU RAŢIUNE2 s. f. v. restauraţie3. RESTAURATOR, -OARE s. m. şi f. v. restaurator. RESTĂGOU s. n. v. rostogol. RESTÂNJŢĂ s. f. v. răstalnltă1. RESTAU s. n. v. resteu. RESTE s. f. v. răstea. RESTEI s. n. v. resteu. RESTUL s. n. v. resteu. RESTENÎ vb. IV v. răstigni. RESTUNiRE s. f. v. răstignire. RESTEPT s. n. v. respect. RESTEPTfV, -Ă adj. v. respectiv. RESTEPTUOS, -O A SA adj. v. respectuos. 4350 RESTEU - 359 - RESTITUŢIE RESTI5U s. n. 1. Fiecare dintre cele două cuie, făcute din lemn sau din fier, cu care sc închid laturile jugului după înjugarea vitelor. Cf. anon. car., lb, Klein, d. 95. Am răcnii ... o dală: . . . puneţi-l pc din-sul la jug! şi ridicai resieu. pr. dram. 227. Şi şi-ar da boii-ri reslele, Să ne oază-n dor şi jele. p (1870), 259. Cum? ziseră bărbaţii inspăimtniaţi, scăpînd resleiele din mină. Creangă, p. 14. Bărbatul ... se înarmase c-un resieu de car-păn, gros şi vin jos. Marian, o. i, 347, cf. dame, t. 13. Nu erau ei să rămîie cu carele-n drum, dacă li se fringea cile-un resteu. săm. iv, 73. Proţapurile cu juguri de frasin săpate in solzi şi cu răsteie lucii de fier, căzute chiar atunci de pe gitul obosit al boilor, zăceau şi ele obosite. Hogaş, dr. ii, 39. Mama împodobea jugurile la resieie cu salcie înflorită. Al Lupului, p. g. 86. Ia tu răsteul şi cu furca şi hai intr-acolo. Popa, v. 71. Omul ridică jugul, cu rudă cu lot, In sus, iar boul işi viră grumazul, apoi, ca să nu-l mai scoată, se pune ,,răstelul". Pribeagul, p. r. 70. Scoase răsieul. Jugul căzu. Sadoveanu, o. iii, 299. Luă un resieu de la jug. Camilar, c. 77. De pc marginea gropii se căfărau oamenii cu furci, topoare şi resieie. T. Popovici, se. 203. Cu resieiul mi-o batea. Teodorescu, p. p. 624. Cind or face juguri muguri . . . Şi restele vişi-nele. JARNfK-BÎRSEANu, d. 208. Mere badea ăl frumos Cu carul dc odolean . . . , Cu juguri de sclnteufe, Cu res-teie de botcufe. Mîndrescu, l. p. 48. Bătui era mai numai de o palmă de lung, ca un răsteu mic. Reteganul, p. p. 74, cf. şez. iii, 146. Opreşte plugul in mijlocul brazdei şi scoale resleurile de la plug. Popescu, b. iii, 147. Boii nu ş/iu să-i înjug, Nici rcsteile să-nfing. şez. xii, 75. Pitigoiul pe resieie Tot strigă la boi să steie. ib. xx, 66, cf. Vasiliu, c. 143. Că cu-s mîncată de rău, Ca şi boul de resteu. Folc. transilv. ii, 17. Resteu rece Marea trece (Şarpele). Teodorescu, p. p. 244. Am un car cu paie Pe patru răsiaie (Oaia). Gorovei, c. 270. ^ Expr. A lua (pe cineva) cu resteul = a se purta (cu cineva) aspru, a-l ameninţa. Să-l roage cu vorbă bună . . . de n-o vrea, să-l ia mai cu resteiul. Vissarion, b. 96. Cu resteul la brlu sau a unibla cu resteul = a fi cicălitor, sîcîitor, arţăgos. Cf. Coman, gl., mat. dialect, i, 234. A ajunge la resteul de alun = a sărăci de tot. Zanne, v. v. 533. 2. (Regional) Cui de fier sau de lemn, asemănător cu resteul (1), cu diverse întrebuinţări. Cît se învăleşte după sulul întors cu doauă răsiaie, atîta se mină fuşteii înainte. Liuba-Iana, m. 119. Grindeiul se învîrteşte cu ajutorul unei rofi sau al unor răsteie. Pamfile, i. c. 464. Jugul plutei . . . constă din trei răsteie . . . Prin răsteul cel din mijloc se bagă cîrma. Viciu, gl. 101, cf. ciiest. ii 254/201, Arvinte, term. 163. + Retevei. Com. din Frata—turda. + (La moară) Spetează care ţine obezile să nu se desfacă roata sub presiunea apei. Cf. Dame, t. 150. 3. (Regional) Rustem. Cf. Muscel, 29, Pamfile, j. iii, 16, Varone, d. 127, h ix 8, xi 150, 203, alr i 1 477/837. — Pl.: resteie şi (regional) resteauă (Vîrcol, v., alr i 830/122, 164, 170, 174, 190, 357, A i 12), resteuri, res-tci. — Şi: (regional) resteu (lb), restei, rest61 (pl. restele şi resteluri alr i 830/156), râsteu, răşteu (a ii 7), ras te ii (arh. folk. v, 154, alr i 830/93), risteu Jipescu, o. 55, ddrf, alr i 830/750), răstii (Barcianu, Alexi, w., Pascu, c. 141), rastel, răştel (gr. s. vi, 243, A ii 3, 6, 7, 8, 10, 12), rastău (alr i 830/305, 315, 335), răstău (Ciiiac, ii, 364,Caba, săl. 92, Densusianu, ţ. h. 21, a i 12, 13, 17, 23, 26, 35, a iii 16, 18, mat. dialect, i, 189, pl. răstaic), nistăi (h xviii 142), răstiu (arh. folk. vi, 383), Iest6u (alr i 830/355), lăstău (a i 17) s. n. — Etimologia necunoscută. RESTÎ vb. IV v. răsti1. RESTIGîVt vb. IV v. răstigni. RESTIGNITOR s. m. v. răstignltor. RESTIGNITGRIU s. m. v. răstignltor. RESTIGNITtJRĂ s. f. v. răstignituri. RESTIHNfT, -Ă adj. v. răstignit*. RESTlMP s. n. v. răstimp. RESTINGE vb. II v. răstigni. RESTINl vb. IV v. răstigni. RESTlNlRE s. f. v. răstignire. RESTlRE s. f. v. răstire. RESTlT, -Ă adj. v. răstit2. RESTITUI vb. IV. Tranz. 1. (De obicei construit cu dativul) A da îndărăt (cuiva) ceva, a înapoia; a reda, (rar) a relnturna. Să restituie oxigenul ce au absorbit. Marin, pr. i, 53/38, cf. Stamati, d. împăratul îi restituie sabia. Maiorescu, d. ii, 108, cf. Barcianu, Alexi, w. Am lăsat manuscrisul să pledeze în numele meu. Servitoarea mi l-a restituit neatins. C. Petrescu, c. v. 148. Nu era ea proastă să restituie astfel de scrisori. Teodoreanu, m. ii, 412. Fii aşa de bun să-mi împrumuţi 100 dc franci pe care îi voi restitui la prima ocazie. Călinescu, e. o. i, 97. Ne refacem şi-ţi restituim mia. Stancu, r. a. v, 406. Se mai ridicară vreo doi-trei şi res-tituiră plicurile, v. rom. ianuarie 1954, 82. Un bătrîn şi cumsecade abonat a restituit foaia factorului poştal, s iunie 1960, 41. ■$> F i g. Am restituit întreaga dragoste aceleia care mi-o împrumutase. Klopştock, f. 324. Creangă restituie povestirea functiunei ci estetice primitive, care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor. Vianu, a. p. 113. <£• R e f 1. p a s. Vă rog să dafi ordin să mi se restituie cureaua. Stancu, r. a. iii, 183. 2. (învechit) A restabili (1), a restatornici. (Refl. p a s.) Reslituindu-sc pacea, mulţi dintre boieri se întor-nară în ţară. f (1872), 263. — Prez. ind.: restitui şi (rar) restituiesc (ddbf). — Din fr. restituer. RESTITUIRE s. f. Acţiunea de a (se) restitui. 1. înapoiere; restituţie (1). Cf. restitui (1). într-un proces pentru restituire de salar, intentat de Ministerul de Justiţie unui magistrat destituit telegrafic, tînărul Priboianu, prinlr-o sentinţă foarte bine motivată, a respins acţiunea ministerului ca nefundată. Vlahuţă, a. o. iii, 22, cf. Barcianu, Alexi, w. Restituirea [ceasornicului] o făcuse . . . bucuros. Sadoveanu, o. ix, 414. 2. (Rar) Restaurare, refacere a unui monument arhitectural deteriorat. Restituirea palatului va costa un milion de franci, f (1871), 274. (Prin analogie) Nici Heliade, nici cei care au participai la mişcarea lui, nu au urmărit restituirea himerei concepută de Bărnuţiu, ci s-au ţinut la o parte chiar de mişcarea latinistă. Mace-donski, o. iv, 120. + Reconstituire a unui text In forma originală. Cf. bul. com. ist. i, 91. — Pl.: restituiri. — V. restitui. RESTJTCŢIE s. f. 1. Restituire (1). Cf. Stamati, d., Şăineanu, Hamangiu, c. c. 403, Barcianu, Alexi, w., cade, Scriban, d. 2. Readucere în starea de la început (sau în alta mai bună); restabilire, refacere, restatornicire. I se prezintă gîndul dreptăţii şi al restituţiilor necesare în lume. Vianu, l. u. 86. Intrăm acum în perioada restituţiilor, cînd clasele socialc ... sc străduiesc să-şi refacă temeiurile de altă dată. Blaga, g. 117. Indurtnd atmosfera epocii de resii-tu{ii, trebuia să uite multe din răzvrătirile sale de odinioară. id. ib. 205. F i g. Biografia este arheologie şi, numai după ce timpul a mistuit arhivele, e posibilă resti-iuţia omului moral prin escavaţiuni. Călinescu, c. o. 219. 4366 RESTITUŢIUNE - 360 - RESTRÎNGE 3. F i g. înfăţişare, reprezentare. ,,Craii de Curtca-Veche" este. o încercare de restituţie a vechiului regim tn declin. Vianu, a. p. 363. — Pl.: reslituţii. — Şi: (învcchit) restituţiiine s. f. Stamati, d., ŞXineanu, Hamangiu, c. c. 403, Barcianu, Alf.xi, w., cade. — Din fr. restitulion. RESTITUŢlONE s. f. v. restituţie. RESTIMP s. n. v. răstimp. RESTOACĂ s. f. v. răstoacă. RESTdC s. n. v. răstoară. RESTORÂTOR, -OĂItli s. m. şi f. v. restaurator. RIîSTORÎTOR, -OARE adj. v. restaurator. RESTRĂBĂTE vb. III. Tranz. (Rar) A străbate, a parcurge din nou. Cămara nu~l încape şi largii paşi detună. Străbate, restrăbate întinsa-i tncăpere. Heliade, o. i, 214. — Prez. ind.: reslrăbăt- — Pref. re- + străbate. RE STRĂLUCI vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A străluci din nou. (F i g.) Ca fulgerul jos cade blînd inocentul frate Şi-n ultima-i călare rcstrăluci clementa, Amorul şi iertarea. Heliade, o. i, 392. — Prez ind.: restrălucesc. — Pref. re- + străluci. RESTREBON s. m. v. răstrălm». RESTREBUNÎC, -Ă s. m. şi f. v. răstrăbunic. RESTRENEPOT, -OAtĂ s. in. şi f. v. râstrănepot. RESTRICTIV, -Ă adj. Care îngrădeşte, care creează restricţii. I s-au pus mai ales două condiţiuni restrictive şi anume că ... nu avea drept să iasă ev vreun proiect propriu. Baiuţiu, p. a. iii, 7. Simţind tncăşi acum efectele restrictive ale conştiinţei servitorului, sc înduplccă a mai reteza din coada vulpei. Odobescu, s. iu, 46, cf. Alexi, w., Scriban, d. Denumirea este destul de improprie şi mult prea restrictivă. Oprescu, s. 156. Scolastica restrictivă a primilor ani de dezvoltare ai ciberneticii este definitiv înfrîntă. v. bom. octombrie 1963, 163, cf. dn2. — Pl.: restrictivi, -c. — Din fr. restrictif. RESTRICŢIE s. f. Măsură care limitează, care îngrădeşte un drept, o libertate etc.; restrlngcre. Ţi-a făcut verbal această concesie cu o restricţie, cr (1848), 342/58. Poezia ..., cu toate restricţiile unei aspre censuri, au înălţat glasul libertăţii şi ne-au vestii viitoarea deşteptare. rom. lit. 662/20. Dreptul său nu este mărginit decît prin restricţiile prevăzute în toate legislaţiile, reclamate în interesul comun. Kogălniceanu, s. a. 151. Artistul rămînea liber de orice resiricţiune muzicală şi putea să dispună de cele mai frumoase coarde ale vocei sale. Filimon, o. ii, 300. Patricii ca şi plebei[i] au egal drept de vot, cu restricţiunca că tn comiţiile tributc votează numai patricii. Maiorescu, cr. iii, 117. Dăm o explicaţie obiectivă restricţiunii voinţei noastre, in loc de a căula o explicare subiectivă. Gherea, st. cr. ii, 297, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Era prezentă la toate botezurile şi înmormîntările, cu o restricţie: nu cerea de pomană, decît la familiile mari. Călinescu, s. 18. <0> L o c. a d v. Fără (nici o) restrieţie = fără rezerve; pe deplin. Noi n-am cerut ca ţara să se închine cu umilinţă şi fără restricţiune Vorţei. Odobescu, s. iii, 430. Nu-ţi cer decît să-ţi îndeplineşti misiunea. Fără nici o rezervă, fără nici o restricţie. C. Petrescu, c. v. 109. — PI.: restricţii. — Şi: restricţiune, s. f. — Din fr. restriction, lat. restrictio, -onis. RESTRICŢIUNE s. f. v. restricţie. RESTRINGENT, -A adj. (Rar; şi substantivat, n.) (Substanţă) care restrînge ţesuturile animale; astrin-gent. Cf. Alexi, w., dn2. — Pl.: restringenţi, -le. — Din fr. restringent. RESTRIŞTE s. f. Vreme grea, de cumpănă, de încercări ; şir de nenorociri care se abat asupra cuiva; suferinţă, tristeţe. Eu văz în tine pe păzitorul Vechii răstrişte cel strămoşeşti. Heliade, o. i, 159. Inima mi se umplu de restrişte adîncă, flori reci tmi pătrunseră tot trupul. Codru-Drăguşanu, c. 2. Eroii, ce-şi măriră prin arme scumpul nume, Acum, lăsaţi resiriştei, supt voi zac în mormînt / Mureşanu, p. 47/9. Din stnul maicii mele, născut în griji, necazuri, Restriştea mi-a fost leagăn. Alexandrescu, o. i, 251. Nenorocita Anligonă, . . . aruneîndu-şi vederea asupra răstrişielor casei lui Edip, strigă cu glasul înecat de lacrimi. Odobescu, s. i, 205. Clopotul suna mereu a restrişte. Gane, n. i, 162. Nu voia nici în ruptul capului să lase pe dragii săi . . . , ci-şi aştepta restriştea. Ispirescu, m. v. 51. Şi mi-e inima, zadarnic, de răstrişte încerală. Macedonski, o. i, 31. Catăa-ţi păstra-n restrişte inima nestrămutată, Iar la bine să nu-ţi fie de mindrie îmbătată. Ollănescu, h. o. 126. Te văd în colţul vechi de strană Cum stai supusă de răstrişti. Goga, poezii, 155. Dar care mi-e restriştea, mă întrebi? Cerna, p. 70. Ai fi luat această mănăstire drept unul din acele castele medievale zidite la locuri lari spre întîmpina-rea restriştelor de tot soiul a vremurilor de atunci. Hogaş, dr. ii, 4. Că zilele-n restrişte Se-nalţă şi apun Ca nişte Baloane de săpun . . . TopÎrceanu, b. 31. în acele vremi dc restrişte, singurul cheag care ţinea pe bătrîni erau limba şi credinţa. Sadoveanu, e. 11. O culă, vertical pe frunte, Vădind trecutul de răstrişte. Blaga, p. 134. Dacă n-am plîns la răstrişte, Ci scrîşnit-am şi-am lovii, Apoi bolla să se mişte Azi, cînd e de chiuit! Beniuc, m. 61. între el şi Gheorghe Dima s-a legal, printre reştrişiilc trebilor ostăşeşti, un prieteşug plin de înţelepciune. Galan, z. r. 40. Ci, de-o veni restriştea pămîntească, Nu va putea să mă mai biruiască. Isanos, ţ. l. 25. Şi-acum, ca şi-n anii de grele restrişti, Duc steagul vieţii stegari comunişti! Frunză, z. 21. Nu piere poporul în gheara restriştii, Nu-i jug să ne frîngă pe noi, comuniştii. Deşliu, n. 44. <> F i g. Răstriştea zăpezii de-afară dispare . . . De-asu-pră-i e aur şi aur e-n zare. Macedonski, o. i, 141. Izvoarele în liniştea pustie îşi tînguie eterna lor restrişte. Iosif, p. 30. — Pl.: (rar) restrişti şi (învechit) restrişte. — Şi- răstrişte s. f. 1 — Pref. răs- + trişte. RESTRÎNGE vb. III. Tranz. 1. A micşora, a rcduce, a mărgini (4). Cf. Calendariu (1794), 28, drlu, Negulici. Să restrîngem prin urmare cercul cercetării noastre la literatura în propriul înţeles al cuvîntului. Maiorescu, cr. ii, 110. cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Negoţul moldovenesc pe apăse văzurcstrîns pentru cîteva veacuri. N. A. Bogdan, c. m. 7. Iată la ce, cred eu, că trebuie să vă reslrîngeţi cercetările. Baranga, i. 205. Limbile romanice restrlng şi ele întrebuinţarea conjunctivului în interogativa indirectă, ist. l. rom. i, 316. (Refl.) Munţii se restrîng, Gavase închide şi urlă surd. cr (1848), 82/63. + Refl. A se limita, a se rezuma. Scriitorul nu se restrînge la impresie. Vianu, a. p. 258. + Refl. A-şi organiza viaţa pe baze mai modeste, a se adapta unor condiţii materiale mai reduse. Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., dl, dm. 2. (Complementul indică o prietenie, o alianţă etc.) A întări, a strînge mai mult. Va contrebui a restrînge legămintele de fraternitate. cr (1846), 21/47. Trebuia să restrîngă încă legăturile cu polonii, spre a găsi la vreme de nevoie ajutorul trebuincios. Xenopol, i. r. iv, 14. <$> Refl. în cele după urmă cu-ai săi el se restrînge Şt-n întăriri s-adună. Heliade, o. î. 336. [Ţăranii] stnt însă bătuţi şi reduşi iarăşi în ascultare, înapoiaţi cu stla pe mo- 4383 RESTRÎNGERE - 361 - RESUSCITARE şiile nobililor, unde li se mai restrîng grelele lanţuri ale iobăgiei. Xenopol, i. r. iv, 152. — Prez. ind.: reslrtng. — Pref. re- + strlnge (după fr. restreindre). RESTRflVGERE s. f. Acţiunea de a (se) r es trln-g e; reducere, limitare, mărginire (2), îngrădire; restricţie. Cf. drlu. Este un timp de reslrtngere, esle deficit în buget. Maiorescu, d. i, 375, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Pentru menţinerea disciplinei şi reslrîngerea răspîndi Iilor să nu se mai ceară oameni în servicii străine de nevoile regimentului. Brăescu, o. a. i, 52. Primele resirîngeri de drepturi le suferă ţăranii cu privire la fînefe şi la păşuni. Oţetea, t. v. 40. <£> Loc. adj. Fără restrlngere = fără restricţii, întreg, deplin. Acolo unde iubirea va fi . . . fără resirîngeri. Galaction, o. 202. — Pl.: restrîngeri. — V. restrlnge. RESTRÎIVS, -Ă adj. Redus, limitat, mărginit (3). Cf. drlu. Intr-un cadru restrîns ca al unei epistole, ar fi fastidios a mă întinde mai mult asupra acestui subiect. Ghica, s. 212. Pe lîngă mine, aice, în cetate, Nu am decît un număr restrîns de buni plăieşi. Alecsandri, t. ii, 159. Omul acesta a trăit . . . într-un cerc foarte restrîns de prieteni. Caraqiale, o. iii, 7. Spiritul nostru public consideră genul numit ,,poemă" dintr-un punct de vedere cu totul restrîns. Macedonski, o. iv, 92. La noi societatea e restrînsă, trăim aproape laolaltă şi ne cunoaştem mai toţi unii pe alţii. Vlahuţă, o. a. ii, 217, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Mahalaua pe care o satirizează Caragiale nu e o categorie socială . . . ale cărei mijloace materiale . . . sînt restrînse. Ibrăileanu, sp. cr. 236. Valoarea de circulaţie a unor asemenea fapte de limbă este cu mult mai restrînsă. Vianu, a. p. 16. Tatiana organiza baluri, desigur cu un număr restrîns de invitaţi. Stancu, u.r.s.s. 43. O (Adverbial) Cerul nu-i decît o-nchipuire, Penlru ochii care văd răstrîns. Lesnea, i. 95. (învechit, rar) Care este concentrat asupra unui lucru; absorbit. Lavinia, restrînsă în contemplaţia acestui imposant spectacol, asculta miile de uicte ale muntelui. cr (1848), 202/55. — Pl.: restrînşi, -se. — Şi: (regional) râslrins, -ă adj. { — V. restrlnge. RESTRUCTURA vb. I. T r a n z. A schimba structura unui lucru; a reorganiza. (X dl, dm, dn2. — Prez. ind.: restructurez. — Pref. re- + structura. RESTRUCTURARE s. f. Acţiunea de a r e s t r u c-tura şi rezultatul ei; reorganizare. Şedinţele cercurilor pentru restructurarea materiei la limba română. cv 1949, nr. 9, 48- Concluziile acestor dezbateri au dus la restructurarea planului de organizare a capitolelor. l. rom. 1953, nr. 5, 10. — Pl.: restructurări. — V. restructura. IlIiSTULF.Ţ s. n. (Prin nord-vestul Munt.) Diminutiv al lui r e s t. Cf. Udrescu, gl. Parcă mai aveam un restulef de luat ? id. ib. — Pl.: restuleţuri. -• Rest + suf. -uleţ. RESUCHE s. f. (Bot.; regional) Creson (Lepidium sativum). Borza, d. 98. — Pl.: resuchi. — Etimologia necunoscută. RlîSUCÎ vb. IV v. răsuci. RESUFLECĂ vb. I v. răsufleca. RESUGE vb. III. Tranz. (învechit, rar) 1. A suge. Am stors mult astă vorbă . . . Ş-am aruncat-o-ncolo, ca pe o scoar(ă-aridă Ce buzele umane o tot resug in van. Heliade, o. i, 113. 2. Fig. A stoarce, a slei, a vlăgui. Tractat oricînd cu ură de castele tirane, Respins de la cultură, resupt pînă la os. Mureşanu, p. 69/2. — Prez. ind.: resăg. — Pref. re- + suge. RESUMĂ s f. (învechit, rar). Rezumat. Cf. Stamati, d. — Pl.: resume. — V. rezuma. RESUNĂ vb. I v. răsuna. RESURĂ s. f. v. răsură2. RESURECŢIE s. f. Reînviere, trezire, deşteptare. Cf. prot.-pop., n. d., Gheţie, r. m., Alexi, w. Întîl-nim un fel de resurecţie a tradiţiilor autohtone, rămase pînă atunci în umbră. Oprescu, s. 198. — Scris şi: resurrectie. prot.-pop., n. d. — Şi: resu-recţiiinc (scris şi: resurrecţiune Baronzi, i. l. i, 211/15) s. f. Barcianu, Alexi, w., dn2. — Din fr. resurreetion. RESURECŢIUJVE s. f. v. resurecţie. RESURSĂ s. f. (Mai ales la pl.) Rezervă sau sursă de mijloace (materiale sau spirituale) susceptibile de a fi valorificate într-o împrejurare dată. Prin lucrările lor pol să contrebuieze în disvălirea mijloacelor (resursu-rilor). I. Ionescu, f. 3/5. Avea lipsă de alte resurţe echivalente. man. sănăt. 57/17. Am văzut că avem resurse şi am demonstrat . . . trebuinţa ce avem de a ne organiza milităreşte. Românul (1858), 185/67. Trebuie să profite cineva de resursele care le dă porumbul în timpul vegeta-ţiunei sale. Isis (1859), 472/8. S-ar putea aciua în siguran-ţie el şi ţoale resursele statului. Calendar (1861), 35/8. Nu înţelegem ca sub nume de înarmare să se stoarcă ... o mare parte din resursele ţării. Maiorescu, d. ii, 229, cf. Barcianu, Alexi, w. Ceea ce înseamnă că voievodul dispunea de resurse, bul. com. ist. v, 26. Nu era un mare ambiţios politic cu resurse bizantine. Lovinescu, c. v. 96. Ăf voi să fie . . . în concordantă cu resursele mele. Sadoveanu, o. vii, 611. Prin toate mijloacele, boierul caută să-şi mărească resursele şi să-şi întindă drepturile de proprietar. Oţetea, t. v. 37. Dati-mi nişte bani, că mi-am cheltuit ultimele resurse. Călinescu, e. o. ii, 90. Agenfii secătuiau fără milă resursele acestui colt de pă-mînl. Blaga, g. 16. Resursele unui popor chemat la viată prin revoluţie sînt nelimitate. Camil Petrescu, o. ii, 620. Imense resurse hidroenergetice sînt concentrate pe Dunăre, mg i, 1960, 454. <$> Resurse locale v. 1 o c a 1. — Pl.: resurse şi (învechit) resursuri. — Şi: (învechit) resi'irţă s. f. — Din fr. ressource. RESURŢĂ s. f. v. resursă. RESUSCITĂ vb. I. Tranz. A reda organismului funcţiunile vitale; a realiza repunerea în funcţiune a inimii sau a respiraţiei; a reînvia, a trezi la viaţă. Cf. Barcianu, Alexi, w., dn2, der. <0> F i g. Poetul trebuie . . . să resusciteze în imaginaţiunea auditorului trupul evaporat [al gîndirii], Maiorescu, cr. i, 15. Condamnaţi pe baza unei legi resuscitate din perioada stării de asediu, v. rom. februarie 1960, 143. — Prez. ind.: resuscitez. — Din fr. ressnseiter. RESUSCITARE s. f.Acţiunea de a resuscita şi rezultatul ei; reînviere, revenire la viaţă. Cf. Alexi, w. Psihofiziologia ne arată că e perfect cu putinţă această înviere a unei paralitice . . . ; ştiinţa ne zice dar că e perfect posibilă: această resuscitare prin voinţă. Gherea, st. cr. i, 254. <)■ Fig. Ar fi trebuii să se întrebe căror împrejurări sc datora . . . resuscitarea unor preocupări colective, v. rom. februarie 1960, 99. Resuscitare cardiacă = metodă de tratament care urmăreşte repu- 4401 RESUSCITAT - 362 - REŞTANŢIE nerea In funcţie a inimii oprite. Cf. der. Resuscitarea cardiacă . . . care. include tratamentul opririi inimii. abc sXn. 304. Resuscitare respiratorie — metodă de tratament care urmăreşte repunerea în funcţie a respiraţiei. Cf. der. Resuscitarea . . . respiratorie care include tratamentul opririi. . . respiraţiei, abc săn. 304. — Pl.: resuscitări. — V- resuscita. RESUSCITAT, -Ă adj. Reînviat, trezit la viaţă. Cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: resuscitafi, -ie. — V. resuscita. RESUVENlRE s. f. (Franţuzistn rar) Aducere-aminte, reamintire. în asemenea resuveniri, in cari el se juca cu imagina-i, prezenta ei aievea ii era chiar supărătoare. Eminescu, n. 119. — Pl.: resuveniri. — Din fr. ressouvenir. IlEŞARJ vb. I. Tranz. (Tehn.) A încărca cuptorul cu o nouă şarjă. Cf. Alexi, w. — Prez. ind.: reşarjez. — P ref. rc- -f şarja. i REŞCA1 s. f. Instrument de pescuit la adîncim mari, făcut din matiţa năvodului. Cu reşca se pescu-ie.şte ca şi cu lăptaşul, tîrîndu-se pe fundul Dunărei, trasă dc două bărci. Antipa, p. 431. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. REŞCĂ2 s. f. v. are.şeă. REŞCHI vb. I v. răşchia. REŞCII1ERĂ vb. I v. răşchira. REŞCIIIETOHĂŞ s. n. v. răşehltoraş. REŞCHIR vb. I v. răşchira. REŞCIIIRĂT, -Ă adj. v. răşchirat*. HEŞCHITOR s. n. v. răşchitor. REŞCHIŢĂ vb. I v. răşcliia. REŞCRlPT s. n. v. rescript. REŞCRlPTUM s. n. v. rescript. REŞEDEĂ vb. II. Intranz. (învechit) A avea reşedinţa, domiciliul undeva. Ringala (Ana), ce reşidea la Tirgul Siretiului, . . . uneltea ca să se deie fitului ei corona Moldovei. Asachi, s. l. ii, 33. Ştefan, deşi trăgea veniturile părţilor sudice ale (ărei atribuite lui prin actul de împărţeală, reşedea tot in Suceava. Xenopol, i. r. iii, 136. — Prez. ind.: reşed. — Şi: reşidea vb. n. — Pref. re- + şedea (după fr. resider). REŞEDINŢĂ s. f. Sediul unei autorităţi sau al unei persoane oficiale; localitate în care se află acest sediu; localitate sau casă în care o persoană particulară îşi are domiciliul stabil; rezidenţă. V. capitală. Lovit la picioare de paralizie, fu nevoit a se înturna la reşedinţa sa. Asachi, s. l. ii, 85, cf. Stamati, d. 233. Rimnicul-Vîlcii, lîngă Olt, . . . reşedinţa unui episcop. Lauhian, m. iii, 81/8. Reşedinţa administraturei. id. ib. 14. Împăratul a trimis ... pe Engelhart vicepreşedinte cu reşedinţa în Bucureşti. Ghica, s. 17, cf. Canella, v. 261, ddrf 337. Vornicul de Ţara de Jos, în loc de a căuta dc judecăţilc sale in Birlad, locul reşedinţei Iui, . . . umbla pretutindeni după domn in expediţiile sale. Xenopol, i. n. iv, 146. în 1514 găsim pe Sigismund, regele Poloniei, scriind lui Petru că e nemulţumii că părăsise locuinţa pe care i-o însemnase ca reşedinţă, id. ib. Trebuise să meargă pînă la reşedinţă cu livretul de oaste. Gîrleanu, n. 10. La ciţiva kilometri mai sus . . . era o gară mare, Itngă o reşedinţă de plăsă. Bassarabescu, s. n. 87. Aici e reşedinţa lui Popescu-Ciocoiul! Rebreanu, r. i, 70. Pete de lumină . . . indicau reşedinţele comandanţilor. Brăescu, o. a. ii, 288. Călugări cu rase de şiac ruginiu şi preoţi negri, dueîndu-se la reşedinţa prea-sfin(iiului. Teodoreanu, m. u. 68. Aveam de gînd să fac o vizită domniţei, în propria ci reşedinţă. Sadoveanu, 0. n, 662. La reşedinţa judeţului se începuse . . . sesiunea curţii cu juri. id. ib. viii, 174, cf. Ulieru, c. 12. Steagurile mari ... îi dau departamentului scrisorilor şi telegrafului, în zilele de festivităţi, o expresie de reşedinţă imperială. Arghezi, b. 93. Veni în persoană să vadă . . . localul în noua i/wstază de reşedinţă diplomatică. Călinescu, s. 263. Crestele uriaşului munte . . . par alunei templul unei zeităţi necunoscute şi ursuze, care şi-ar avea acolo temuta reşedinţă. Bogza, c. o. 56. Era o comună mare fostă reşedinţă de plasă. Preda, r. 302. <0> L o c. adj. De reşedinfă = care serveşte drept sediu unei autorităţi sau unei persoane oficiale; (despre oraşe) în care se află sediul organelor supreme ale puterii dc stat sau organele de conducere ale unei unităţi teritorial-administra-tive; (învechit, rar) rezidenţial. De dimineaţă, oraşul de reşedinţă al judeţului e foarte animat. Caragiale, o. 1, 28. Duca Vodă nu mă poate privi, în oraşul său de reşedinţă, cu prea mare simpatie. Sadoveanu, o. x, 82. Consulii. . . nu au dreptul să facă comerţ sau să exercite vreo profesiune pe teritoriul statului dc reşedinţă, bo 1963, 27. + Locul în care locuieşte cineva în mod vremelnic. Tîrguşorul, reşedinţă de vară a unei familii de conţi. Rebreanu, i. 67. Intrăm într-o regiune de vile şi dumbrăvi, de grădini şi reşedinţi de vară. Sadoveanu, o. ix, 286. Spre deosebire de domiciliu, reşedinţa nu este supusă unei reglementări legale . . . , putîndu-se schimba cu fiecare deplasare a persoanei respective, pr. drept, 167. — Pl.: reşedinţe şi (rar) reşedinţi. — Şi: (învechit, rar) reşedinţă, (regional) reşiden{ă (chest. ii 53/9) s. f. — Din fr. rCsidenee, lat. residentia, după şedinţă. REŞIDEA vb. II v. reşedea. REŞIDENŢĂ s. f. v. reşedinţă. REŞINĂ s. f. v. răşină. REŞINOS, -OASĂ adj. v. răşinos. REŞÎŢĂ s. f. v. rlşiţă. REŞJMEĂ s. f. (învechit, rar) Accesorii la harna-şament. Un rahl de arginl cu reşmeaua lui (a. 1780). Iohga., s. d. viii, 17. — Pl.: reşmele. — Din te. reşine. REŞOU s. n. Aparat care funcţionează electric sau cu gaz, servind pentru a fierbe sau pentru a încălzi alimente, preparate de laborator etc. Maică-la arde re-şoul ca să-şi facă cafea noaptea. H. Lovinescu, c. s. 63. Produse ce se lucrează astăzi în întregime în ţară sînt de asemeni: . . . butelii şi reşouri de aragaz, răcitoare de diferite tipuri etc. Scînteia, 1953, nr. 2 547. — Pl.: reşouri. — Din fr. recliaud. REŞPECT s. n. v. respect. REŞPECTĂLUI vb. IV v. reşpectălui. REŞTAFEL s. n. (Regional) Portmoneu (Mureşenii Blrgăului — Bistriţa), alr i 1 596/218. — PI.: reşlafele. — Etimologia necunoscută. REŞTĂNŢIE s. f. v. restantă. 4428 REŞTEPTA - 363 - RETEVEI REŞTEPTĂ vb. I v. respecta. RETACE vb. III v. rctăoca. RETARDĂ vb. I. Intranz. (Har) A rămine In urmă, a Intlrzia. Cf. Alexi, w. — Prez. ind.: retardez. — Din fr. retarder. RETA'RDARE s. f. (Rar) Faptul de a retarda; Intirziere. Cf. Alexi, w. — Pl.: retardări. — V. retarda. RETARDAT, -A (Rar) Care a rămas in urmă, în-tîrziat. Cf. Alexi, w. + (Şi substantivat) (Persoană) care nu s-a dezvoltat din punctul de vedere al intelectului ; intirziat mintal. — Pl.: retardafi, -te. — V. retarda. IlETARDATĂR, -A adj. (Rar) întirziat. Scriban, d. <0> (Substantivat) Se prcfăcu că-l ascultă cu multă atenţie, ceea ce pricinui relardalarului deosebită plăcere. Călinescu, c. n. 63. — Pl.: relardatari, -e. — Din fr. retardatairc. RETASURĂ s. f. Defect al pieselor turnate, care apare sub formă de gol in partea lor superioară şi se datoreşte unei solidificări neuniforme a piesei de la interior spre periferie. Relaşurile nu se pot combate decît tăind partea superioară a lingoului sau a piesei turnate. Ioanovici, tehn. 101, cf. ltk, der. — Pl.: retasuri. — Din fr. retassure. RETAceA vb. II. Tranz. (învechit) A trece sub tăcere, a ascunde. întoarce, musă, foaia măcar pe o clipită Şi scrie că românul a fosl şi-i fcricit, Retaci-i viitorul şi soartea asuprită! Mureşanu, p. 55/5. Farmecul acestui fel de poezii nu este atît în ceea ce spun cît în ceea ce retac şi ce lasă în liberul joc al fantazici lectorului. Maiorescu, cr. i, 72, cf. Barcianu, Alexi, w. <0> R e f 1. p a s. Numeroasele exemple prin carc acestea arătări sc pot adeveri . . . se retac aici. Bariţiu, p. a. iii, 429. — Prez. ind.: retăc. — Şi: retâee vb. iii. Gheţie, r. m. — Pref. re- + tăcea (după germ. verschuieigen). RETĂClîRE s. f. (învechit, rar) Faptul de a r e-tăcea; trecere sub tăcere. Cf. Alexi, w. — Pl.: retăceri. — V. retăcea. RETĂlA vb. I. Tranz. A tăia din nou. Cf. Barcianu, Alexi, w. Pilele ai căror dinii sînt uzali sc pot retăia. Ioanovici, tehn. 214. — Prez. ind.: reţii. — Pref. re- + tăia. RETĂZĂTURĂ s. f v. retezătură. RETEAcAn, -A adj., s. n. (Prin Olt. şi Munt.) 1. Adj. (Despre căpiţe, stoguri de fin) Fără vîrf, bont, plat, teşit; neterminat. Cf. i. cr. xiii, 83, Ciauşanu, v. 194. Coman, gl. Nu se mai scurge apa de pe slogu ăsta, că-i rcteacăn. l. rom. 1961, nr. 4, 320. 2. S. n. Claie de fîn (sau grămada de coceni) din care s-a consumat o parte (gl. olt.); rămăşiţă a unui stog (Lexic reg. 85); claie nevlrfuiţă (Coman, gl.). 3. S. n. (Regional) Bănuţ la ou (Izlaz—Turnu Măgurele). gl. olt. [Ouăle] le căutăm să aibă rătacănu-ăla mititel şi negru. ib. — Pl.: reteacăni, -e. — Şi: reteâcănă (Coman, gl) s. f., rătăcăn, -ă (Ciauşanu, v. 194, gl. olt.) adj.,' s. n. — Etimologia necunoscută. Cf. rătăcănat. RETEĂCĂNĂ s. f. v. relcacăn. RETEAZĂ s. f. v. rătez1. RETENŢIE s. f. 1. Oprire, reţinere. Cf. Alexi, w. <0> (Jur.) Drept de retenlie = drept, acordat celui ce deţine un lucru, de a refuza restituirea lui pînă la plata de către persoana căreia trebuie să i se facă restituirea a sumei pe care o datorează deţinătorului în legătură cu lucrul. Depozitarul nu poate opune un drept de retenţle asupra lucrului primit în depozit, cod. pen. r.p.r. 596, cf. pr. drept, 403. + Fig- Stăpînire, reţinere, înfrînare. Patruzeci de ani, vîrstă nu înaintată pentru femeie, dar im-plicînd o anumită retenţie decentă a pasiunilor. Călinescu, s. 810. Cu capacitatea retenfiei căpătată printr-o plurimilenară educaţie. Contemp. 1954, nr. 383, 6/2. 2. (Med.) Reţinere şi acumulare in organism a unor substanţe care în mod obişnuit sînt eliminate, datorită funcţionarii defectuoase a unor glande cu secreţie externă. Cf. Bianu, d. s. în toate cazurile unde a fosl retenţiune biliard, celulele sînt pigmentate. Babeş, o. a. i, 447, cf. Ygrec, m. n. 427. O retenţie de apă în organele studiate (ficat, rinichi, creier). Parhon, b. 113. Sarea de bucătărie . . . încarcă prea mult circulaţia . . . prin re-lentia de apă. Belea, p. a. 242, cf. 127, der. Tulbură rile clinice grave, determinate de retenţia în sînge şi a altor compuşi toxici, poartă denumirea de uremie, abc săn. 375. <0> Retenţie placenlară = reţinerea placentei în uter după evacuarea fătului peste timpul normal, care poate fi urmată de infecţii grave. Cf. enc. vet. 859, der. 3. Creare a unor bazine de acumulare pe cursul unei ape, prin înălţarea nivelului acesteia cu ajutorul unor construcţii speciale; reţinere a apei în astfel de bazine. Refacerea iazurilor săteşti ca rezervoare de retenfie pentru apele pustiitoare ale rîurilor în epoca de revărsare. Con temp. 1948, nr. 109, 8/2. A fost delimitată o suprafaţă . . . unde se construiesc bazine de retenţie. Scînteia, 1952 nr. 2 386. Pînzele puternice de apă freatică permit ere arca bazinelor de retenţie şi folosirea apelor penlru irigarea unor suprafeţe întinse. Contemp. 1954, nr. 382. 5/4. Amenajări de iazuri, eleşteie, bălţi, bazine de reten ţie a apelor. ScÎntf.ia, 1960, nr. 4 837. 4. (Chim). Proprietate a unor substanţe de a încetini evaporarea solventului cu care au fost amestecate omogen. Cf. ltr2, dl, dm. — Pl.: retenţii. — Şi: retenţiune s. f. — Din fr. retentioii, lat. rctentio, -onis. RETENŢIUNE s. f. v. retenţie. RETERĂ vb. I v. răteri. RETERĂDĂ s. f. v. retiradă. RETERUl vb. IV v. răteri. RETEŞĂ s. f. v. rătişă. RETEVEI s. n. Bucată de lemn scurtă şi groasă; scurtătură, (regional) caravei, cotromplete, răzbici1, resteu. Asvîrli. . . asupra-i c-un retevei. Pann, ş. ii, 7/22, cf. Polizu, Ghica, a. 15, Baronzi, l. 92. O ieşi o ceată de dalcauci, de haimanale ... in uliţă cu reteveiul. Caragiale, o. i, 243. Se duseră . . . la argintar să le îmbrace reteveiu în argint. Ispirescu, ap. gcr ii, 356. ,,Stai-mi-te, hoţomane, c-am să-ţi rup oasele!" Şl puse mina p-un retevei. Delavrancea, o. ii, 275, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Ia stai, să mă duc eu afară să iau un retevei, că asta c bătaie in parte. Muscel, 75, cf. tdrg, Galaction, o. a. ii, 159. Să iei con eertanţii cu un retevei la bălaie. Arghezi, b. 112. Avea ciomag scurt subsuoară, retevei, să se apere dc landra cîinilor. Stancu, d. 38, cf. id. r. a. i, 36. înarmală cu un retevei noduros, bătrîna . . . trecu peste cîtva timp înapoi. Galan, b. i, 258. Zburară cîteva reteveie peste capul lor şi vreo două îl izbiră pe Znagoveanu. Pas, l. i. 31. Miai apucase un retevei de jos şi se năpustise spre bătrîn. Preda, î. 122, cf. gl 1961, nr. 4, 1/2, 4449 RETEVEIAŞ - 364 - RETEZA H ni 210, Rădulescu-codin. Ia şi tu un rătevei şi dă-i vreo două, ca să te cunoască alia dată. Boceanu, gl,. ct. Iordan, l. m. 198. Fiecare călugăr sta cu cîte un raiavei lîngă el. Plopşor, c. 105, cf. Ciauşanu, gl., alr i 984/865, 870, 878, 890, ib. 1 988/890, 896. Retevei de tei, limbă de balaur (Sabia). Ispirescu, ap. gcr ii, 371. Retevei umflai, La fund retezat, La cap piperat, Şi umblă prin sat, Se dă peste cap, Spune că e beat (Paharul). Păsculescu, l. p. 93. Retevei de lei Pe mirişte de mei (Secera), id. ib. 99. Retevei rece Marea trece (Şarpele). Gorovei, c. 363. <0> (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. ,,de“) Un retevei dă băţ. alr sn v h 1 302/899. <$> Expr. A lua (pe cineva) cu reteveiul = a bate; a trata cu asprime. Dacă nu-i iei cu reteveiul, ţi se urcă în cap. Stancu, r. a. v, 342. + (Regional) Butuc, alr ii 6 406/928. + Fig. Om mic de statură şi viguros, puternic. Aveam în cumpanie şi un rumănaş . . . pieptos, desfăcut şi crăcănai, un retevei făcut de la pămînt. Bănuţ, t. p. 186. — Pl.: reteveie şi (regional, in.) retevei (alr i 984/ 896, ib. 1 988/781). — Şi: (regional) rătevei (Scriban, d.), rătăvci, ratavei, rotovdi (lexic reg. ii, 16), rete-v6u (alr i 984/865) s. n. — Etimologia necunoscută. RETEVEIAŞ s. n. Diminutiv al lui retevei. Le dele un reieveiaş. Ispirescu, ap. gcr ii, 355. — Pl.: reteveiaşe. — Retevei 4- suf. -aş. RETEVEÎST s. m. (Rar) Bătăuş (cu reteveiul). Doi devotaţi ai partidei mele au fost omorîţi de reteveiştii dumneatale. Pas, l. i, 275. — Pl.: reteveişti. — Retevei + suf. -ist. RETFAEU s. n. v. retevei. RETEZ1 s. n. 1. (Popular; in e x p r.) La retezul părului = în locul unde se taie, se retează părul, la ceafă. Şi chitesc şi socotesc Pe unde să mi-i lovesc ? La retezul părului, Pe din dosul fesului. Alecsandri, p. p. 260. Mi-l lua cam la călare . . . La retezul părului, împotriva fesului, Unde-i păs voinicului. Teodorescu, p. p. 589. Şi pe Radu-l împuşcă, Cam la buza fesului, La retezul părului, mat. folk. 177, cf. Vasiliu, c. 58. 2. (Regional) Lemn gros, retezai Ia capele. Cf. Viciu, gl. + Butuc rămas la rădăcină într-o tăietură (Livadia de Clmp — Haţeg), a iv 2. + Partea de jos a unei clăi căreia i s-a luat vîrful (Strebaia). alr sn i h 135/848. 3. (învechit) Secţiune transversală. Pădure mare . . . de fag şi mesteacăn ca de o palmă în retez. I. Ionescu, p. 492, cf. Scriban, d. 4. (Regional) Semn care se face la oi, pentru a fi recunoscute, şi care constă in tăierea virfului urechii. Cf. Diaconu, p. 38. — Pl.: reteze. — Şi: (regional) rătez s. n. Vasiliu, c. 58, alr sn i h 135/848, a iv 2. — Postverbal de la reteza. RETEZ2 s. n. v. rătez1. RETEZĂ vb. I. Tranz. 1. A tăia transversal, cu o singură tăietură completă, un obiect (pentru a-1 scurta sau pentru a utiliza partea tăiată) sau o parte a corpului unei fiinţe; p. g e n e r. a tăia. Om cutedza De-i vom lua-n suliţe şi-i vom răledza. Dosoftei, ps. 197/4, cf. id. v. s. noiembrie 108/31, anon. car. Să le răteaze părul capului tuiuror tntr-un chip, şi feaielor, şi coconilor (a. 1760). gcr ii, 71/33, cf. Klein, d. 44, lb. Cum ţ-aş răteza eu părul. Bărac, a. 26/12. Pusă să răteze capelele ucişilor. Negruzzi, s. i, 156. O să-i retez pe din jos de barbă, pe cîţi sînl boieri din doisprezece. Bolliac, o. 237. O schijă dc obuz . . . Retează capul lui Cobuz. Alecsandri, poezii, 439. Să-i reteze nasul despre partea dreaptă! însuşi cu hangheru-mi, pentru că-i boier! Bolintineanu, o. 61. Haţ, pe ied de gît, îi retează capul pe loc şi-l mînîncă. Creangă, p. 23. Aduse paloşul cam pieziş şi-i reteză capul. Ispirescu, l. 27. Mihai . . . rătează dintr-o lovitură de slîn-gaci capul lui Caraiman paşa. Vlahuţă, r. p. 31. Fîşî-itul ritmic al coaselor, cînd retează iarba, e nespus de muzical. Demetrescu, o. 148. Tufişul acesta ne stă-n cale, aş vrea să-l mai rătez. Coşbuc, s. 84, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu. începu să reteze crăcile prunilor. Delavrancea, h. t. 149. Coasele scrîşneau amarnic, retezau griul din faţa pămîntului. săm. iv, 948. Din al mieilor creşlet ratează şuviţe de lînă. Murnu, i. 59. Ghilotina retează zeci de capete. Camil Petrescu, t. ii, 557. Se opri să reteze cu un ferăstrău îngust capătul seîndurei. C. Petrescu, î. ii, 181, cf. Brăescu, a. 64, Sahia, n. 17. Reteză gîiul celor doi tătari. Sadoveanu, o. iii, 213. S-au prins a se înţelege . . . Să-mi reteze beregata. Arghezi, vers. 320. Nişte fierăstraie mecanice . . . retezau copacii în cîteva clipe. Călinescu, s. 787. Pana din părul Vulturului Argintiu căzu, retezată de un glonţ. H. Lovinescu, c. s. 7. Retezau gîzii multe capele la cetatea de scaun. Stancu, r. a. i, 117. Reteză puiul în fragmente infinitezimale. Vinea, l. ii, 311. Călăul regelui mai reteza pe buturugă Cîteva capete de răsculaţi. Boureanu, s. p. 26. Mult îmi ardea sufletul Pîn’ ce-i retezeam capul. Alecsandri, p. p. 89. La cătane m-a luat, Părul mi l-a retezat. JarnIr-Bîh seanu, d. 319. Cu paloşu îl reteza. Teodorescu, p. p. 548, cf. Mîn-drescu, l. p. 68. Mărul creşte încetinel, Suie-te Şi-i rătează vîrfurile. Doine, 197, cf. Şez. iii, 78, bud, p. p. 12. Feciorul . . . sare îndată asupra lui şi-i retează capul. Bota, p. 71. Paloş mare că scotea, După ei se repezea, Cînd pe unii-i reteza, Cînd pe alţii-i spinteca. Balade, ii, 101. Şi-apoi sabia scotea, Căpuşoru-i rete-zea, Din viaţă-l slobozea, folc. mold. ii, 688. (Pleonastic) Scoţindu-le limbele din gurile lor... , le răteza tăindu-le. Varlaam-Ioasaf, 109v/23. <$> A b s o 1. Pclra-rii lui Manole croiau, retezau, eiopîrteau şi făureau gros din ciocan. Odobescu, s. ii, 513. Se înduplecă a mai reteza din coada vulpei. id. ib. iii, 46. <0> Refl. pas. Se unge trupina, pre unde s-a rătezpt, cu flaştrom. economia, 130/9. Se rătează frunzele. I. Ionescu, c. 239/19. îi dele o pală, de să pui firul/ie păr pe tăişul ei şi, su-flînd, să se reteze. Ispirescu, u. 46, cf. alr i 7/283. <0> F' i g. Acesta va ca cu seacera răteza de pre lume pre mine şi pe ruda mea toată; că se ivi atunceşi cea stea, comită, ca o sabie. Moxa, 374/23. Cele trei confesiuni protestante . . . rătezaseră foarte mult din liberialea catolicismului. Bariţiu, p. a. i, 154. Moariea-şi plimbă monoton Coasa ei ce vieţi retează. Macedonski, o. i, 201. Retezaţi cu privirea, cît vă ţine ochiul, o cîmpie. Delavrancea, t. 56. Orizontul e retezai dc dealuri, dar, dacă urci mai sus pe ele, vezi îndărăt Tălăraşii. Călinescu, i. c. 163. însuşindu-şi teologia creştină, . . . reteza anume excrescenţe ale acestei teologii. Blaga, g. 205. Vine octombrie ... să reteze cu un sfert de zare Meridianul zilei. id. p. 48. O E x p r. A-i reteza (cuiva) unghiile = a face pe cineva inofensiv, a pune pe cineva la punct. Stăpîne, ia, de-acum ai femeie cum se cade; numai s-o cam ţii din frtu şi să-i rătezi unghiile din cînd în cînd, ca nu cumva să-ţi pună coarne. Creangă, p. 178. A-i reteza (cuiva) firul vieţii = a ucide pe cineva. Temnicerii in paza cărora o va trimite tribunalul militar îi pot reteza dintr-o dată firul vieţii. Stancu, r. a. iii, 251. + (Regional; complementul indică o persoană) A-i tăia cuiva părul, a tunde. Ado trei bărbieri bătrîni, Să mă tundă ciocoieşte, Mă retează cerchezeşte. şez. vii, 58. (Refl. pas.) alr i 7/878. + (Regional; complementul indică o haină) A scurta. Cf. alr ii 3 274/105, 141, 172, 228, 365, 414, 514, 551, 605, 762, 791, 812, 836, 848, 872, 886, 899, 928. + (în expr.) A o reteza = a o lua de-a dreptul pentru a scurta drumul. De la Brebu o retezăm călări peste culmea Ne-graşului. Vlahuţă, r. p. 159. S-a aruncat pe şalele calului din cetlău, retezînd-o d-a curmezişul holdelor. Delavrancea, s. 203. A o reteza de (sau la) fugă = a începe să alerge, a o lua la fugă. O relează la fugă la deal, de-abia mă ţineam de dînsul. Ghica, ap. cade. 4455 RETEZARE - 365 - RETICENŢĂ (F i g.) Bistriţa o rătează de fugă, aruncă pluta peste praguri. Vlahuţă, r. p. 21. 2. A tăia fagurii dintr-un stup pentru a recolta mierea; a curăţi stupul; a tunde, (regional) a rătunde. Cf. lb, Polizu, ddrf, Şăineanu. Ca să le meargă bine stupilor peste an, trebuie să-i retezi la Sînt-Ilie. Marian, ins. 169, cf. Pamfile, s. v. 209. Un stup după fiecare roire trebuie curăţit şi, după a treia, retezai, a nu mai roi. h iv 85, cf. id. xii 374. <$■ Refl. pas. Stupii se rătează, după obiceaiul locurilor, mai de multe sau mai de puţine ori pe an. economia, 194/23. Se retează stupii şi se stropesc cu rachiu de dro jdii, ca să-i ferească de vărsai. Muscel, 40. Primăvara, fagurii care au ajuns pină la laiţăse retează ca de o palmă, chest. vi 17 supl., cf. vi 148/21. + (Regional) A tăia din faguri larvele de trlntori (Vad — Făgăraş). Cf. chest. vi 31 supl. (Refl. pa s.) Se retează stupii penlru că stnt prea mulţi irîntori, cari sint iaiaţi cu un cuţil. ib. 3. F i g. A pune capăt la ceva, a face să înceteze brusc; a curma, a întrerupe. Toate puterile ca cu paloşul deodată le rătează. Cantemir, ist. 80, cf. Polizu. Toţi rid .... dar ce retează deodată risul lor ? Alecsandri, poezii, 451. Tot avtntul îi e retezat. Brătescu-Voineşti, p. 152. îşi reteză deodată vorba. Rebreanu, i. 425. Olimpia, care dădea mereu semne de oboseală, încercă să reteze discuţia. Călinescu, e. o. ii, 42. li puse căluş la gură şi-i reteză ţipătul. Stancu, r. a. iv, 58. Uşa s-a deschis, retezînd larma din pivniţa plină de fum şi mirosind straşnic a băutură. Camilar, c. p. 73. <0> A b s o 1. Am terminat cu dumneata ! reteză preşedintele. Vinea, l. i, 44. <ţ> R e f 1. p a s. Toată împărtăşirea romanilor celor din Dachia cu ceilalţi romani s-au rătezat. Maior, ist. 249/25. Profeţiile lor rămîneau . . . mincinoase. Toate s-au retezat scurt. El zăcea de luni şi luni. C. Petrescu, r. dr. 29. <$> Expr. A-l reteza (pe cineva) scurt sau a (i-)o reteza (cuiva) = a-i limita cuiva pretenţiile, a pune pe cineva la locul lui; a pune brusc capăt discuţiei. M-am bucurat cînd am văzut cum l-ai retezat scurt. C. Petrescu, r. dr. 125. Lasă că ştim noi ce facem, i-o reteză Trafulică colţos. Preda, d. 172, cf. 49, A vi, 26. A o reteza cu cineva (sau cu ceva) = a întrerupe brusc relaţiile cu cineva (sau a se lăsa subit de un lucru). Cf. Scriban, d. — Prez. ind.: retez, pers. 3 şi (regional) răteză (alr I 60/305); imperf. şi (prin Mold.) retezeam. — Şi: (învechit şi popular) răteză vb. I. — Etimologia necunoscută. RETEZĂRE s. f. Acţiunea de a reteza. 1. Cf. reteza (1); tăiere. Cf. Polizu, lm. Retezarea părului. Marian, na. 409, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., Candrea, f. 35. Făcu un semn de retezare cu mîna. C. Petrescu, î. i, 149. 2. (Apic.) Cf. reteza (2). Cf. Marian, ins. 146, h xii 138. + Exterminare a trîntorilor; (regional) trîntorit, bătut (Vad — Făgăraş). Cf. chest. vi 31 supl. Retezarea stupilor se face în martie, cu un cuţit se taie celulele de trîntor. ib. — Pl.: retezări. — Şi: (popular) rătezâre s. f. ii xii 138. — V. reteza. RETEZĂT1 s. n. 1. Retezare (1), tăiat. Retezatul părului. dl, cf. dm. (Regional) Retez (4). Cf. Diaconu, p. 38. 2. (Apic.) Retezare (2), tuns, (regional) rătuns. La rătezalul cel de primăvară se taie fagurii cei mucezi, roşi de şoareci şi plini de viermi, economia, 195/9. Retezatul se face tăindu-se vîrfurile fagurilor ca de o palmă în ădîncime sau şi mai puţin. I. Ionescu, m. 381, cf. ddrf. Ziua rătezalului tradiţional. Pamfile, i. c. 95, cf. Şăineanu, d. u. — Pl.: retezaturi, economia, 195/8. — Şi: (popular) rătezât s. n. — V. reteza. RETEZĂT2, -Ă adj. 1. Tăiat, scurtat. Cf. anon. c.ar. Castelul în ruine domneşte peste vale . . . Din turnuri retezate se-mprăştie o jale. Macedonski, o. i, 23, cf. ddrf. Este-un plop frumos . . . Cu crăngi rătezale, Spre pămînt plecate. Coşbuc, p. ii, 141, cf. Alexi, w. Tînărul brun, cu mustăţile mici, negre, retezate englezeşte, îşi aşezase trusa de voiaj. Rebreanu, r. i, 13. Din crengi retezate îşi făcea fluier. C. Petrescu, c. v. 215. Era totdeauna ras proaspăt, cu mustaţa retezată deasupra buzei, dar nu şi la capele. Vlasiu, a. p. 52. Traseră de sub sumane puşti cu ţevile retezate. Sadoveanu, o. ix, 25. Suprafaţa apei era presărată cu cotoare retezate de trestii. Călinescu, e. o. i, 119. Era un om între două vîrste, cu o mînă retezată, scurtată în război. Barbu, p. 46. Ilenuţo de la Peatră, Cu perdea retezată. Alecsandri, p. p. 333. A ieşit pe poartă afară, Cu păruţul rătezat Şi cu clop pe ochi lăsat. Bud, p. p. 68, cf. dr. v, 291, chest. V 156/59, ALR ii 2 012/228, 235, 250, ib. 3 286 bis/365, ib. 3 288/365, ib. 3 352/228, ib. 6 406/605. + (Regional; despre persoane) Cu părul tuns. Cine şede-n ţărmurel ? Şede Gheorghe tinerel, Pieptănat şi retezat. Bibicescu, p. p. 365. Fetele să mai poartă retezate. alr ii 3 288/784. + (Regional; despre vase) Plin pînă la marginea de sus; ras (Năsăud). Cf. alr i 1 376/268. + (Rar) De formă teşită; bont. Aduse două perechi de bocanci ... cu boturile retezate. Stancu, r. a. xii, 70. 2. Fig. Curmat, întrerupt brusc. Cînd domnul. . . îşi spuse numele, Iliescu îşi simţi curajul retezat. Pas, z. iv, 139. Nu mai ştia cum să ţină creta în mînă, o mişca cu un gest. . . retezat şi rămînea cu ea în aer. Preda, r. 87. -0> Expr. Cuvînt retezat = fără multă vorbă, fără a admite replică, scurt. Ştii, cuvtnt rătezat! noi ţi-om da . . . atîta argint şi aur, cît a putea duce cel mai voinic şi mai tare dintre noi! Sbiera, p. 184, cf. Zanne, p. ii, 534. — Pl.: retezaţi, -te. — Şi: (popular) rătezât, -ă, (regional) rătegât, -ă (alr i 803/94) adj. — V. reteza. ItKTIîZĂTOIl s. m. Muncitor în fabrica de cherestea care retează buştenii cu ferăstrăul, nom. prof. 31, cf. Lupta de clasă, 1954, nr. 7, 110. — Pl.: retezători. — Reteza + suf. -(ă)tor. RETEZĂTURĂ s. f. 1. Retezare, tăiere; loc unde a fost retezat ceva; p. ex t. platou, podiş. Cf. anon. car., Polizu, tdrg. Urlăvînt! Sat pe retezătură! ll bătuse ploaia şi vîntul. Stancu, h. a. i, 193, cf. a ix 5. 2. (Regional) Bucată de lemn retezată la amîndouă capetele (a vi 26); butuc (alr ii 6 406/514). + (In forma rătezătură) Scorbură (Rîpile — Oneşti), alr i 961/588. 3. (Regional) Semn de recunoaştere făcut la oi prin tăierea vîrfului urechii; (regional) retez1 (4). Şăineanu, d. u., cf. chest. v 156/15, 53, 68, 74, 75, a v.33, 34, 35, vi 4. 4. (Prin sudul Mold.) Numele unei plante nedefinite mai îndeaproape. Cf. şez. xv, 113. — Pl.: retezături. — Şi: (regional) rătezătură (şez. xv 113, alr i 961/588, alr ii 6 406/514), rătizătâră (chest. v 156/15), (învechit, rar) retăzătiiră (anon. car.) s. f. — Reteza + suf. -(ă)tură. RETICENT, -Ă adj. (Despre oameni sau despre vorbe) Care manifestă, care arată reticenţă, reţinere. Face ca semnalarea lor să se însoţească mai întotdeauna cu un reticent ,,dar“ . . . Contemp. 1949, nr. 162, 13/3. + Care ezită, ezitant, rezervat. Tocmeala se face numai-decît, cu clientul reticent, apucat de o mtnecă şi tras înăuntru cu luptă, pe pragul prăvăliei. Arghezi, b. 106. — Pl.: reticenţi, -te. — Din fr. reticent. RETICENŢĂ s. f. Omisiune voită, trecere sub tăcere a unui lucru care trebuie spus; reţinere, rezer- 4462 RETICENŢIE - 366 - RETIRADĂ vă lntr-o anumită chestiune. Cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. O ţesăturii de jumătăţi de. adevăruri, de reticenţe. perfide, de exageraţii, din care insă fură greutate sc desface partea utilizabilă. Iorga, l. ii, 623. In acest ,,cind ai şti" urmai de o trăgănată reticenţă, un tălmăcitor de gînduri omeneşti ar fi puiuţ ceti întreaga istorie a unui suflet dezgustai . . . Hogaş, m. n. 100. Putem continua fără reticenţe protocolare. C. Petrescu, o. p. i, 127. Din atitudinea şi reticenţele lui, domnişoara Mazu avusese drept să tragă concluzii. Sadoveanu, o. xi, 511. Opere inchinale păcii omenirii, viitorului bun şi luminos sînt numeroase. Ele pătrund adine în conştiinţa oamenilor, hrănesc speranţe, înăbuşe îndoieli, reticenţe, contemp. 1953, nr. 35, 1/2. Varga abordase, tn sfîrşit, după mari reticenţe, discuţia politică T. Popovici, s. 340. Lăsa la o parte orice reticenţă şi se aşeza pe un scaun, vorbind negustoreşte. Barbu, p. 163. + Figură de stil prin care vorbitorul, întreru-plndu-şi exprimarea, lasă totuşi să se Înţeleagă lucrurile trecute sub tăcere. Cf. Stamati, d., cade, Scriban, D-, DL, DM, DN3. — Pl.: reticenţe. — Şi: (Învechit, rar) retiienţie s. f. Stamati, d. — Din fr. riticence, lat. reticentia. RETICENŢII! s. f. v. reticenţă. RETICUL s. n. (Fiz.) Ansamblu de linii subţiri, Încrucişate, sau de alte semne, care intră în construcţia unor instrumente optice şi care are rolul de a permite vizarea unei direcţii sau efectuarea unei măsurări. Invtrtim placa cu firele reliculei in jurul axei de figură a lunetei. Culianu, c. 144, cf. dl, dn, dn3, der. — Pl.: reticule. — Şi: (învechit) retirulă s. f. Culianu, c. 144. — Din fr. retioulc, lat. reticulum. RETICULĂR, -Ă adj. (Despre o structură) Care este alcătuit în forma unei reţele; reticulat. Peatra samănă cu ţăsălura reticulară a oaselor. Cobîlcescu, g. 17/6, cf. ŞXineanu, Alexi, w. Forţele intermole-culare la lichide nu sînl suficiente să . . . menţină structura reticulară a cristalelor. Marian-Ţiţeica, fiz. i, 146. lîeticulina ... se extrage din ţesutul reticular (un ţesut special) de la cai. Belea, p. a. 281. — Pl.: reticulari, -e. — Din fr. reticulaire. RETIClJLĂT,-& adj. Reticular. Cf. Barcianu. La uncie specii . . . structura reticulată este mai puţin pronunţată, ea rezultînd mai mult din unirea unor striaţii transversale. Fauna, r.p.r. VIIIi, 11. Focarele de excitaţie ce apar pe scoarţa cerebrală se transmit la centrii subcorticali la formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral, v. rom. ianuarie 1960, 103. Toată suprafaţa cornoasă capătă un desen de reţea fină (desen reticulat). vîn. pesc. august 1961, 9. <0> Formaţie reticulată = structură anatnmică aparţinînd trunchiului cerebral, reprezentînd o grupare difuză de celule şi de fibre nervoase. — Pl.: reticulaţi, -te. — De la reticul, după fr. retieulf, cf. lat. r e t i c u- 1 a t u s, -a, -u m. RETlCULĂ s. f. v. reticul. RETICUtlNĂ s. f. (Biol.) Substanţă de natură proteică prezentă în fibrele conjunctive ale ţesutului reticular. Reticulina ... se extrage din ţesutul reticular (un ţesut special) de la cai. Belea, p. a. 281, cf. dn3, der. — Din fr. râticuline. RETICULlTĂ s. f. (Med.) Inflamaţie a ţesutului reticular. — Pl.: reticulite. — De la reticul. RETINĂ s. f. Membrană internă nervoasă a ochiului, alcătuită din mai multe straturi de celule, pe care se formează imaginea vizuală. Membrana măduloasă sau retina, antrop. 177/1, cf. F.piscupescu, practica, 346. Razele luminii. . . cad de isnoană asupra unei membrane care se află tocmai în fundul ochiului şi care se numeşte retină. Barasch, m. iii, 20/9. La partea posterioară străbate în ochi nervul optic, care se întinde sub choroidă, luînd forma unei membrane nervoase, numită retină. Poni, f. 391, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., Bianu, d. s. Sclipeau în îniuncric şapte stele. Eu le simţeam arsura pe retină. TopÎrceanu, b. 88. Un ochi pe retina căruia se ivesc umbrele trecutului ingrat. Klopştock, f. 275. Cu imagini stăruitoare pe retină se îmbrăcă mecanic. Sadoveanu, o. ix, 124. Privirile lui păstrează pe retină figurile despre care aţi auzit. Pas, z. i, 5. Pornim prin galeria nesfîrşită. Felinarele îşi pîlpîie flacăra pe perete. Imagini răzleţe şi stranii se prind de retină. Bogza, ţ. 66. Am vrut tn ochii-ţi iar să m-oglindesc, Şi-un chip străin ţi se-oglin-dea-n retină. I.abiş, p. 120. Retina mai păstrează imagini din peisagtul văzut prin fereastra trenului, v. rom. iulie 1957, 79. De cele mai multe ori, scotoamele se datoresc leziunilor retinei şi ale nervului optic, abc sXn. 325. (F i g.) Pe retina îngustă a ferestrei, slllpii de telegraf alergau. CXlinescu, c. n. 9. — Pl.: retine. — Din fr. retine. RETINIAN, -A adj. Care aparţine retinei, privitor la retină. Cind c vorba de aspecte redate vizual, autoarea se limitează la impresii pur retiniene. Ralea, s. t. iii, 227. — Pl.: retinieni, -e. — Din fr. râtinie». RETINÎTĂ s. f. (Med.) Inflamaţie a retinei, care determină scăderea progresivă a vederii, mergînd pînă la pierderea ei. Cf. der. — Pl.: retinite. — Din fr. retinite. RETIPĂRI vb. IV. Tranz. A tipări din nou, a reimprima. Precupeţi ce retipăresc la psaltiri şi ceasloave pentru speculaţie, cr (1848), 81/42. Articolele . .. retipărite în Dolumul de faţă. Maiorescu, cr. i, 260. Am retipării. . . două din cele mai frumoase ale sale poezii. Odobescu, s. i, 239, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: retipăresc. — Pref. re- + tipări. RETIPĂRIRE s. f. Acţiunea de a retipări şi rezultatul ci; reimprimare. Cf. lm. Scrierile... de faţă sînt o retipărire din „Convorbiri literareMaiorescu, cr, i, iv, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Retipărirea acelor povestiri ale începutului ii dă prilejul lui Sadoveanu să le pună de acord cu estetica sa actuală. Vianu, a. p. 222. — Pl.: retipăriri. — V. retipări. RETIRĂ1 vb. I. Refl. (învechit, rar) A se retrage (din faţa duşmanului), a pleca; a fugi. Cu a ei parte are a se ritera, Să trăiască într-o parte fără a-i mai supăra. Pann, p. v. i, 173/29. Armata austriacă se retira (fugea) persecutată de învingători. Filimon, o. ii, 63. — Prez. ind.: retirez. — Şi: riterâ vb. I. — Din fr. retirer. RETIRĂ2 vb. I v. răteri. RETIRĂI)Ă s. f. (învechit) 1. Retragere din faţa duşmanului. El seracu gîndind că singur este rănit, au începui a face reteradă şi oamenii după dinsul spre Mitropolie (a. 1819). Uricariul, vii, 81. îmbulzirea ce au urmat atunce au prefăcut această reliradă (tragi-rea indărăpt) întru o adevărată fugă. ar (1829), 291/26. Totdauna nevoile applanite, trecerea peste dlnsele cu victorie sau cu retirată onorabilă fac pe general a se distinge. 4477 RETIRAT - 367 - RETORICĂ Heliade, o. ii, 81. îr i cursul acestei retirade (tragiri tndărăpi), Veisman ... s-au lovit cu 15000 turci. Asachi, i. 352/30. Arm/ia austricaă, ruinai puţind să reziste la atacul impetuos ful francezilor, făcu o reiiradă. Filimon, o. ii, 63, cfJ Giieţif,, r. m., Barcianu, Alexi, w., Scriban, d. / 2. Closet, la^irină. Cf. ddrf, Şăineanu, Bianu, d. s. Retirade t era depărtată, în capătul unei săli întunecoase. V o ic ;u le seu, p. i, 138. Cazangiii au bătut pe nicovală cel pdintăi tron de aur al retirăzii măritului Sultan, . . . deosebit astfel şi despărţit dc ceilalţi. Sadoveanu. o. xii, 2?îi4. — P/1.: retirade şl rctirăzi. — Şi: reterădă, rctirâtă, (reginal) rătirâtă (coin. din Floreşti — Adjud) s. f. -i<- Din fr. retirade, germ. Retirade, it. ritirata. RETIRĂT, -Ă adj. (învechit) Retras, izolat. Lă-euia departe de adunările oamenilor şi retirată de loale fleacurile şi nimicurile lumii. Gorjan, h. iv, 202/7. Un şoarece de neam, şi anume Raion . . . Petrecea reliral intr-un vechi parmazan. Alexandrescu, o. i, 205, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. — Pl.: retiraţi, -ie. — V. retira1. RETIRĂTĂ s. f. v. retiradă. RETIRXlt vb. IV v. răteri. RtfTIŞĂ s. f. v. rătişă. RETOĂRTĂ s. f. v. retortă. RETOPI vb. IV. Tranz. A topi din nou. E datoria noastră: retopim Această părăsită bogăţie şi ne-mbă-tăm privirile cu ea, Cînd din cuptor sclipind (îşneşlc vie. Labiş, p. 381. Cred că trebuie retopit şi redai industriei. t martie 1964, 17. — Prez. ind.: retopesc. — Pref. re + topi. RfiTOR s. m. 1. Orator. Să slrînsără cei mai aleşi şi mai înţălepţi ritori, . . . cei mai ascuţiţi la gîndil şi la grăit. Dosoftei, v. s. noiembrie 164v/22. Prin rost de bun ritor. . . inimile prostimei a îndupleca socotiră. Cantemir, ist. 109. N-au luat filosofi şi ritori să trimiţă propoveduitori. Antim, p. 2. Limbile rilorilor le-ai arătat negrăitoare. Mineiul (1776), 194r 1/8. Grăi lui Nahor, unul din ritori carele era mai învăţat. Varlaam-Ioasaf, 124,v/16. Nu puţin ajuloriu dau şi la limbuţia ritorilor. Chtil, 104/13. Dioghenes marele retor. Tempea, gram. 175/' 9. Tu eşti nobil şi baron, Eşti ritor ca Ţiţeron. Mu-muleanu, c. 109/16. Văzurăm oameni mari cu isteţime, Filozof., poeţi şi ritori înţelepţi cu adincime. Conachi, p. 304. jncipu să povestească ca un rilor elocvent. Pann, ş. ii, 43,16. Mulţi ritori au cuvîntat cu favor asupra acestei cefri. ar (1829), 352/17. Decadinţa limbilor, a artelor, ai început cînd s-au ridicat sisteme, grameri-ani şi retori, 'a au stîrnit şi iscodit pendantismurile felurite. Russo, '» 67. Unii-mi zic ritor hazliu, Alţii-mi zic palavragiu/Alecsandri, t. 34. Ce n-ar putea spune un retor, un pet, despre binefacerile descoperirii lui Gutenberg ? Carajale, o. iii, 74, cf. tdrg, cade. A învăţat la Bizcaţ toată înţelepciunea mincinoasă a retorilor. Sadovean', o. xi, 226. 2. (In antichitateaxţreco-romană) Profesor de retorică. Nu sînt nice granalicei, nice rilorii... ce trebuie să arăte copiilor metoul învăţătură (a. 1825). cat. man. ii, 112, cf. drlu, Ş.INEANU. S-a trimes la curtea preaputernicului împărat ',arol retori cătră una din domniţele lui, spre a-i ascu't limba pentru graiul nobil şi subţire al romeilor. Sadovanu, o. xii, 48. + Elev al unui seminar de retorică. Nu ştiu ce dăduse-n ritori; cu toată neliniştea lor, pacă dracu-ntrase-ntr-inşii. Contemporanul, vij, 388. — Pl.: retori. — Şi: (învechi) ritor s. m. — Din ngr. prjxcup, lat. rheto, -oris. RET(ÎRIC. -A adj., s. m. 1. Adj. Care aparţine retoricii sau retorului, privitor la retorică sau retor, oratoric; (învechit) rilorieos. Cf. drlu. în stilul retoric . . . nu trebuie să uite autorul că între celelalte calităţi ale sale cea mai de căpetenie este de a arăta adevărul. Heliade, o. ii, 26. Pe amvona rostirei, prin ritorice cuvinte Învingînd pe nedreptate, Demosten s-ar fi făcut Şi a văduvei sărmane ar fi razăm şi părinte. Asachi, s. l. i, 65, cf. Polizu, Şăineanu, Barcianu, Din punct de vedere retoric e un roman strălucit. Galaction, a. 139. Prima fază a dezvoltării stilistice care începe în acest moment esle o fază retorică. Vianu, a. p. 23. Uneori, fraza lui Mumuleanu e alcătuită din interogaţii retorice. Contribuţii, i, 14. <$• Fig. N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi în aplauzele grele a canaliei de uliţi ? Eminescu, o. i, 150. ■£> (Substantivat, n.; rar) Patetismul şi retoricul desuet, contemp. 1949, nr. 164, 9/6. + (Peioroativ; despre titlul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic, afectat. îndeosebi literatura bizantină se caracterizează printr-un stil retoric nenatural. Varlaam-Sadoveanu, 135. Ideile poetului nu se subliniază într-o metaforă deosebită . . ., comunicarea lor se face într-un mod retoric inadeveat. v. rom. iulie 1962, 132 2. S. m. (învechit, rar) Retor. Cf. Valian, v. ddrf. — Pl.: retorici, -ce. — Şi: ritârie, -ă adj., s. m. Valian, v. — Din fr. rhftorique, gr. p*)ţopxos, lat. rhetoricus, -a. -iun. RETORICĂ s. f. Arta de a convinge un auditoriu printr-o argumentaţie bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil şi de o limbă alese; ansamblul regulilor care ajută la însuşirea acestei arte. Sînt învăţată în toate ştiinţele cărţilor, retorica, filozofia, geometria. Dosoftei, v. s. noiembrie 164/14. Toată rilorica lui Alexandru dragomanul nu putea astupa mojicia turcului. ist. ţ. R. 103, cf. Cantemir, ist. 45, lb. Ea au vorbit ... cu atîta riiorică, încîl au pătruns pe auzitorii săi pănă la laerămi. ar (1829), 1752/16. Au numit şi pre acest meşteşug ritorică, adecă cum zic romanii elocvenţia. Molnar, ret. 11/2. Şi cîţi scriu pentru prieteni cuvinte îndemnăloare spre învăţătura ritoricii bun lucru fac. Golescu, p. 315/18. Ritorică, meşteşugul de a vorovi cineva bine şi frumos. Vîrnav, l. 142v/13. ll iniţia la tezaurele limbei, retoricei şi istoriei elene. Odobescu, s. i, 260. Mărturisesc, răspund eu, că n-am prea citit de mult un curs de retorică. Caragiale, o. iii, 73. Cine iubeşte are căldura logică şi retorica temperamentului lui. Delavrancea, t. 211. Să se înveţe. . . retorica poezia, istoria (a. 1828). Uricariul, iii, 36. Se întîm-plau alteori şi răfuieli care treceau dincolo de retorică şi de academie. Galaction, a. 370. Ai putut da domnia la asemenea sfat lui Vodă ? — I-am dat. Asta iese dintr-o rînduială a retoricei. Sadoveanu, o. xi, 319. Vechile tratate de retorică ne asigurau că epitetul este totdeauna un adjectiv în funcţiune de atribut, scl 1954, 165. Cele mai multe estetici helenistice fac exerciţii de retorică în problema genurilor, v. rom. iulie 1958, 113. Costinescu mai înregistrează şi cîţiva termeni din gramatică sau din retorică, sfc ii, 19. <£> Figură de retorică şi (adjectival) figură retorică = formă expresivă a vorbirii, care înfrumuseţează stilul dîndu-i mai multă vigoare şi caracter sugestiv. Figuri de ritorică. rom. lit. 270/10. Meşteşugul unei aforisme e simplu: o figură retorică, de obicei o comparaţie, şi aforisma e gata. Delavrancea, t. 107. 4 (Peiorativ) Declamaţie emfatică, elocvenţă amplă şi afectată; mijloace oratorice întrebuinţate spre a convinge auditorul. Ceea ce ei afecţionează mai mult în polemica lor este de a zice acelor pe care-i atacă că au trădat şi că au furat; educaţiunea şi retorica lor se învoieşte foarte bine cu asemenea acuzaţiuni, căci ele convin politicei şi aspiraţiunilor de cari sînt conduşi. Ghica, s. 143, cf. Şăineanu. Tacit susţine că adevărata elocinţă trebuie să dispreţuiască retorica. Lovinescu, C. vii, 196. Brigada lui realizează, în mod firesc, fără retorică, lucruri pentru alţii imposibile, v. rom. iunie 1960, 57. — Şi: (învechit) ritârică. — Din lat. rhetorica, ngr. pţjTOpxiJ, fr. rhetorique. 4486 RETORICESC - 368 - RETRACTAŢIE RETORICESC, -EASCĂ adj. Retoric (1), de retor. Era învăţat în toată filosofiia, şi deprins Ia cuvintele rito-rieeşti. Dosoftei, v. s. decembrie 207v/l. Palinodiia ritoricească a poftori începu. Cantemir, ist. 42. Am a zice înaintea dragostei voastre puţine cuvinte, ... nu cu vorbe ritoriceşti şt alcătuite. Antim, p. 188. Cazaniile . . . sînt împodobite cu cuvinte dumnezeeşii şi cu meşteşug rito-rtcesc (a. 1742). ocn ii, 30/28. Limbi ritoriceşti. Mineiul (1776), 1271v/28. Au dat ceva loc ritoriceştilor figuri. Maior, i. b. 8/12. Nemica nu cunosc din măestria cea ritoriccască. id, p., ap. bv iii, 8. Ritoricească împodobirea cuvintelor. Pravila, (1814), xvi/18. O limbă ritoricească Ar trebui să grăiască (a. 1777). gcr ii, 112/7-. Regulile ritoriceşti. Nicolau, p. i, 103/23, cf. lb. La-crămi unde sînt Pe cît trebuiesc Şi vrednic cuvînt Trist, riloricesc ? Pann, e. v, 5/8. Putu să pună la încercare pretinsele sale daruri retoriceşti. f (1889), 74. Coprinderea acestei proclamaţtuni şi mai cu seamă accentul dramatic şi gesturile ritoriceşti cu care o pronunţase Păturică făcu o mare întipărire între auditori. Filimon, o. i, 287, cf. tdrg. 4* (învechit) Figură ritoricească — figură de retorică, v. r e t o r i c ă. Cf. Vîrnav, f. 142r, cf. Scriban, d. + (Peiorativ; despre stilul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic, afectat; retoric. Umbli cu firi ritoriceşti Trei fete de crai să amăgeşti. Teodorescu, p. p. 106. — Pl.: retoriceşti. — Şi : (Învechit) ritorieăse, -eâscă adj. — Din ngr. potopix<5ţ, lat. rlietorieus, germ. rheto-rist-h. RETORICEŞTE adv. Din punct de vedere retoric (1), In mod retoric (1). Cf. drlu, lb. Ritoriceşte ai vrut să lauzi şi să slăveşti Pe ceea ce o iubeşti. Pann, e. iii, 55/2, cf. Polizu, Alexi, \v. — Şi: ritoriceştc adv. — Retoric + suf. -eşte. RETORISM s. n. Elocvenţă Încărcată de figuri şi elemente retorice; stil emfatic, retoric. Să nu se mire sfinţenia ta de aceaştă propunere şi să o socotească doar ca un ritorism. Văcărescul, ap. Odobescu, s. i, 301. Cînd pornirea unei inimi amorul o cîrmueşte . . . Rilorizm nu mai încape. Pann, e. i, 55/11. Izgonea din juru-i ca pe ceva brutal retorismul patriotic. Sadoveanu, e. 173. Retorismul său izbeşte puternic şi cititorul nu este totdeauna mulţumit a-l recunoaşte. Vianu, a. p. 61. Cunoaşte foarte bine psihologia muncitorului şi ştie că acestuia îi repugnă în general frazele, retorismul, s martie, 1960, 15. Alt aspect care se detaşează din analiza cîlorva poezii publicate tn ziarul de care ne ocupăm este retorismul exagerai. v. rom. februarie, 1963, 184. Textul lui Mirodan obligă în general pe interpreţi să renunţe ta retorism, t iunie 1964, 80. — Şi: (învechit) ritorism (scris şi ritorizm) s. n. — De la retor. RETOROMAN, -Ă s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (I.a pl.) Nume dat populaţiei romanice care trăieşte în sud-cstul Elveţiei şi în nord-estul Italici; (şi la sg.) persoană care aparţine acestei populaţii. 2. Adj. Care aparţine retoromanilor (1), privitor la retoromani (!)• Cf. Şăineanu, Harcianu. <£> I.imba retoromană (şi substantivat, f.) = limba vorbită de retoromani (»)• Limba retoromană, vorbită în sud-estul Elveţiei şi în unele regiuni din Tirol. Graur, i. l. 202. Limba retoromană este cea mai apropiată de limba română tn ceea ce priveşte dispariţia terminaţiei infinitivale. scl 1955, 259. Interesante sînt îndeosebi corespondenţele dintre retoromană şi română, ib. 1957, 116. Alături de franceză şi de română poate fi pusă retoromana, care prezintă o situaţie asemănătoare în cc priveşte repetarea subiectului. ib. 1959, 174. — Pl.: retoromani, -e. — Din germ. rhetoromaniseh, fr. rheto-roman. RETORTĂ s. f. 1. Vas de sticlă, de pămînt sau de platină, constlnd dintr-un balon cu gît lung şi curbat, întrebuinţat în laboratoare. Retoarta este un vas de sie- clă. Pi,usc, d., 9/24, cf. Stamati, „ Polizu. Vas de steclă care are forth '' RNEA' E- n. HO, numeşte retortă. Poni, ch. 37, cf. R/f umn corn # tare sc îmi aduc aminte de liceul cu . . . retorfRCIANV• Alexi, w. praf. 1. Rotez, b. 68. Se poale înttmp f ePrubete albe de să plesnească si retorta împreună cu tot t!a ca a^arnbicurite în aer. Contemp. 1949, nr. 126, 12/2. ^ora‘oruJ să sară cum lucrează Acizi şi săruri tonic murmfu^‘~' ‘n retorte p. 309. <0> Fig- Filoanele sentimentuluiLabiş, în retorte pentru a ne produce esenţa rară a ei,s^n{ captate ne seu, c. vii, 135. Obiectul lingvistului este, 0tţei- Lovi-mai ales, gîndirea netrecută prin toate reiortdlmP°^r'v^> Puşcariu, l. r. i, 129. ’ntaxei. 2. Recipient construit din metal sau din maU refractare care este folosit pentru distilări industrii0'6 Lemnele sînl introduse în căldări sau retorte incălt^-Ioanovici, tehn. 14, cf. 22. — Pl.: retorte. — Şi: (învechit) retofirtă s. f. — Din fr. retorte. RETdS adv. v. ritos. RETRACT vb. I. 1. Tranz. A retrage o afirmaţie, un cuvînt etc., a reveni asupra celor spuse sau scrise; a se lepăda de o faptă, de o atitudine etc. V. r e v o c a. Cf. Prot.-Pop. n. d., Şăineanu, Barcianu. A-şi retracta cele publicate. Ghica, a. 803. Dacă d-sa retractează înţelesul pasagiului de mai înainte, . . . nu mai avem nimic de zis. Maiorescu, cr. ii, 68. cf. ddrf, Alexi, w. Se întrebase cum l-a răbdat inima să stea la o parte, iar acum îşi retracta o judecată. C. Petrescu, î. i, 265. Te poftesc să-ţi retractezi cuvintele. Sadoveanu, 0. v, 20. Inculpatul a retractat declaraţia sa mincinoasă. cod. pen. r.p.r. 368. După ce a fost descoperii din partea bisericii . . . Febronius şi-a retractai opera. Blaga, g. 196. N-aş putea retracta nimic din cele spuse de mine atunci, v. rom. mai 1960, 25. <£> A h s o 1. Retractez. Fac mea culpa. C. Petrescu, o. p. i, 91. Gata să retracteze, nu îndrăznise; se sfiise . . . Teodoreanu, m. ii, 34. Cei mai compromişi, in Frar.ţa, au retractai, cînd ... a începui persecuţia. Oţetea, r. 321. <0 Refl. pas. Din testul muzical al operilor ce se vor da, nu se va putea retracta nimic fără consimiămîntul direcţiei superioare. Filimon, o. ii, 243. 2. Refl. (Despre unele organe, ţesuturi etc.) A se slrînge, a se contracta. Cf. dl, dm. <)■ Fig. De cum simţea curiozitatea sau indiscreţia, consilierul se închidea în armura ţepoasă a ariciului, se retracta, se retrăgea în spirala de var, în coaja protectoare a melcului. Eftimiu, n. 49. (Tran z.) îşi retractează asperităţile sub masca indiferenţei elegante. Lovinescu, m. 151. + (Despre materiale) A-şi micşora volumul, a se contracta. ' DL, DM. — Prez. ind.: retractez. — Din fr. rătracter. RETRACTĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) ret şi rezultatul ei; (învechit, rar) retractaţie. V. r ** c ta Cf. ddrf, Alexi, w. Au cerut să le dăm tim:icare-la Dumouriez ca să obţină o retractare şi gq- mearffă dinţă. Camil Petrescu, t. ii, 508. Cu 1fe cre~ de retractare de care vorbeşte Tudor, fapte’ scris°area precise ca să poată fi puse la îndoială. O" ' sm^ Prea — Pl.: retractări. £A< T- v- 78. — V. retracta. RETRACTAT, -A adj. (Rar) Str tat. Cf. Alexi, w. [Celulele hipof c°ntrac- tale, mai puţin colorabile şi cu Jirsc.e J s'nt retrac-Parhon, b. 33. Abdomenul ei, m(*‘ Plltin precise. Relea, p. a. 171. ctmciat balonat. — Pl.: retractaţi, -te. — V. retracta. RETRACTAŢIE s. f. (t,.. „ , _ x 1. Golescu, c. 1 ’ ar) ^ractare. Cf. — Pl.: retractaţii. — Din fr. retractat RETRACTIL i - 369 - RETRAGE RETRACTIL, -A adj. (Despre unele organe sau părţi ale corpului) ('are are facultatea de a se strlnge, de a se zglrci, de a se trage Înapoi sau In interior. Dă cu ochit de Sineşli, are o încordare retractilă, de vietate speriată. Camil Petrescu, t. i, 27. (Despre persoane în anumite stări fizice şi psihice) Gingaş la suflet şi retractil ca mimoza, ... a ocupat locul cel mai curat. Arohezi, t. c. 133. — Pl.: retiactili, -e. — Din fr. retractile. RETRACTILITATE s. f. (Rar) Proprietatea unui element sau a unui corp de a fi retractil. Cf. Scriban, d. — Din fr r£traclilit6. RETRACŢIE s. f. (Med.) însuşire a unui ţesut sau a unui organ de a se contracta din cauza unei excitaţii, a unei boli etc. Cf. Polizu, Turnescu, med. op. 253r. Refracţia muşchilor, pat. chir. 126r , cf. Barcianu, Alexi, w., Scriban, d. Mai rar putem întllni . . . retracţiuni tendinoase în această poziţie. Parhon, b. 84. — Pl.: relracţii. — Şi: retracţiiine s. f. — Din fr. rătraetion. RETRACŢltNE s. f. v. retiaeţle. RETRADtiCE vb. III. Tranz. A traduce din nou. Vrînd a retraduce din cuvint în cuvînt traducţia d-lale în franceză . . . Negruzzi, s. i, 257, cf. scl 1960, 20. [Unii] al căror nume fusese tradus în ungureşte, l-au retradus, semn în d cu ambele nume: Molnar-Piuaru. Graur, n. p. 96. — Prez. ind.: retraduc. — Pref. re- + traduce. RETRADtJCERE s. f. Acţiunea de a retraduce şi rezultatul ei. Reproducem aice atît trăducerea nemţas-că ..., cît şi o retrăducere în româneşte a acesteia, făcută de noi. Sbiera, f. 46. — Pl.: retraduceri. — V. retraduce. RETRAGE vb. III. 1. Tranz. A trage Înapoi. Mîna-i tremura înir-a lui şi ea nu mai cugeta a o retrage. cr (1848), 21V57, cf. Stamati, d., Polizu, ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. La picioarele noastre roia o grămadă de furnici. Tata şi-a retras atent piciorul beteag — să nu le calce. Sahia, n. 61. li dă mîna, fără convingere. El i-o strînge tare, băieţeşte, dar ea şi-o retrage încurcată. Sebastian, t. 101. Ce ai, beîzade ? îl întrebă ea retrăgîndu-şi braţele şi făcînd un pas îndărăt. Sadoveanu, o. x, 232. + A lua înapoi ceva din locul unde a fost pus sau dat (pentru a fi păstrat sau cu alt scop). Retrage-mi din piept fierul, că simţ îngheţul morţii. Heliade, o. i, 345. Secretul cel mai strict se păstrează asupra banilor depuşi sau retraşi. I. Panţu, pr. 70. A-şi retrage actele de la şcoală, dl. <$• F i g. Femeia nu-şi poate retrage, după voinţă, partea de suflet pe care a adus-o în contopirea iubirii. Vianu, a. p. 39>0. + F i g. A reveni asupra celor hotărlte sau susţinute anterior; a retracta, a revoca. Eu nu-mi retrag nimic din cîte am scris în această materie la locul său. Bariţiu, p. a. ii, 650. Era determinat fără cea mai puţină esitaţie (sfială) a-şi retrage demisia, cr (1846), 12/16, cf. ddrf, Şăineanu. Răspunse . . . că-şi retrage jalba. Rebreanu, i. 124. Grăbeşte, căci îmi retrag oferta. C. Petrescu, c. v. 316. împărăţia i-a retras încrederea, mazilindu-l. Sadoveanu. o. x, 298. Retrag ce-am recunoscui mai înainte. Stancu, r. a. v, 280. 2. Refl. (Despre fiinţe) A se duce intr-o parte, a se da deoparte, a se feri. Cf. Polizu. Amîndoi bălrînii deoparte s-au retras. Alecsandri, p. iii, 226. El se retrase după perdea, ca s-o observe. Eminescu, n. 75. Deodată se retrage cu iuţeală de la geam. Vlahuţă, o. a. i, 210, cf. Şăineanu, Babcianu, Alexi, w. Să retrăgeau în fund şi iarăşi apăreau cîteşi trei. Delavrancea, t. 48. Herdelea însă se retrăgea repede înapoi din fereastră. Rebreanu, i. 348. Tata se retrage către peretele gării. Sahia, n. 53, cf. Călinescu, s. 51. Şi rînd pe rlnd Oameni In umbră s-au retras. Blaga, p. 193. <0> Tranz. (Complementul indică o parte a corpului) Domnul îşi retrage capul. Caragiale, o. ii, 35. Nu-i răspunse, cî-şi retrase numaidecît capul buhos. Agîrbiceanu, a. 56. îşi retrase faţa în umbra perdelei. Sadoveanu, o. xii, 42. + A se izola (pentru a evita societatea, pentru a avea linişte, pentru a se odihni etc.). Să se retragă întru o mănăstire. Calendariu (1794), 38/29. Cugeta a se retrage într-un deşert, cr (1848), 293/63. Se retrăsese din lume. Negru-zzi, s. 1, 47. M-am retras la moşia ei părintească şi aproape trei ani de zile n-am vorbit cu nimeni. Delavrancea, t. 256. M-aş retrage într-o sihăstrie de astea şi n-aş mai vrea să ştiu de nimic. Vlahuţă, o. a. ii, 189. A primit să se retragă aici la vie, numai-ca să agonisească ceva copiilor. Brătescu-Voineşti, p. 126. După masă eu mă retrasei în odaia anume hotărîtă penlru mine. Hogaş, dr. 1, 315. Compun o nouă simfonie şi m-am retras aici. Vlasiu, d. 165. Mă retrag ca să fiu singur. Sadoveanu, o. x, 374. Se retrage la ţară, devine tată de familie respectat de toată lumea. Ralea, s. t. i, 112. Retrasu-m-am ca schivnicul în peşteră De zgomotul petrecerii departe. Beniuc, v. a. 11, 11. + F i g. A se închide în sine. Ori de cîte ori avea prilejul să rămînă singur ..., se retrăgea în sinea lui şi se gîndea în linişte. Preda, m. 393. (Neobişnuit, cu determinare în dativ) Părăsi deodată calea aurită pe care călca de patru ani cu nepăsarea tinereţii şi se retrăsese sanctuarului inimii sale. Alecsandri, o. p. 129. 3. R e f 1. A părăsi un loc, o încăpere etc.; a pleca. Nobilii . . . vor putea să se retragă cu dînsul în Germania. Bălcescu, m. v. 70. Retrage-te, amicul meu. cr (1848), 413/35, cf. Polizu. Pe cînd se urma însă ieşirea boierilor din sală, Caragea se retrăsese în altă cameră. Filimon, 0. 1, 111. Retrageţi-vă, domnilor, căci îmi este ruşine de ruşinea voastră. Bolintineanu, o. 449. Ana se retrase şi închise uşa în urma sa. Slavici, o. 1, 146. Cocoanele se retraseră tremurînd vargă. Delavrancea, s. 158, cf. Şăineanu. Mai toată lumea se retrăsese din odaie. D. Zamfirescu, v. ţ. 38. Buruiană, sculîndu-se să se retragă, întrebă cam nedumerit. Rebreanu, r. i, 89. Se retrag puţin buimăciţi. Sebastian, t. 126. Matia se ridică în picioare, gala să se retragă. Sadoveanu, o. xi, 32. Dădu bună seara şi se retrase. Călinescu, e. o. 1, 52. Judecătorul de instrucţie se retrase, făcînd plecăciuni. Stancu, r. a. iv, 310. <£• (Prin analogie) Sîngele i se relrase din obraji. Preda, r. 219. 4. Refl. (Despre armate) A da înapoi din faţa duşmanului. Această întîmplare au rădicat la cel mai înalt grad spaima turcilor, carii, părăsind poziţia lor, se retrasă căiră strîmloare. ar (1829), 291j24. Emirul se retrase pe o posiţie înapoi, readunînd împregiurul albului său steag cavalerii sei risipiţi, cr (1846), 422/38. Nepu-tînd rezista atacului cavaleriei lui Tahir-aga, ... se retrag şi ajung în desordine la Văcăreşti, unde era Ispilanie cu trupele Iui. Ghica, s. 114. Să se retragă dinaintea unei cetăţui de nimică, ei, care au apărat cetatea Vienii! Alecsandri, t. 1 517. Se văzu în mijlocul vrăjmaşilor, părăsită de ostaşii ei, cari se retrăsese tn cetate. Odobescu, s. 1, 17. Românii se retrag, încet şi cu rlnduială, în strîm-loarea In care turcii nu îndrăznesc încă să se adtncească. Vlahuţă, o. a. ii, 118. Acum ştiu precis că inamicul s-a retras pe celălalt mal. Camil Petrescu, u. n. 299. De patru zile, de cînd înaintează şi se retrag, smulgîndu-şi şi pierztnd poziţii, au mers oblic. C. Petrescu, î. ii, 33. Dumneata n-ai văzut că trupele se retrag? Brăescu, o. A. 11, 290. Credea că va primi în sfîrşit învoirea să se retragă, dar i se trimiseră oamenii şi tunurile altei unităţi. Pas, z. iii, 19. + A merge, a se trage înapoi, a se îndepărta. Cf. Ponzu, Barcianu, Alexi, w. Clinele se apropia clţiva paşi, se retrăgea . . . C. Petrescu, î. ii, 93. Se ridică tn genunchi, se relrase mai mult, privi tn jururi şi vorbi cu glas netulburat. Sadoveanu, o. ix, 133. Cel care dă ajutorul se retrage şi în acest timp îndepărtează braţele asfixiatului pe lîngă cap înapoi. Belea, p. a. 84. Victor Bălosu se retrase de sub ochii cumnatului. Preda, m. 355. F i g. Razele [soarelui] . . . lunecă pe faţa 4503 RETRAGERE - 370 - RETRANŞAMENT apei şi se retrag, lăsînd lumea în stăptnirea nopţii. Ai.ec-sandri, o. p. 291. Vremea aceea se retrăgea tot mai departe dinaintea lui. Vlahuţă, n. 13. Munţii se retrag din cale-i. Coşbuc, p. ii, 76. Lumina apusului se retrăgea oblică peste munţi. C. Petrescu, î. ii, 19. Zilele moho-rtte şi aspre, durerile, Toate s-au retras din faţa noilor rosturi, ca o ceaţă tirzie. s iunie 1960, 48. 5. Refl. A ieşi dintr-o funcţie, dintr-o organizaţie în care a fost înscris, a-şi înceta activitatea; a renunţa la ... Bătrînul servitor al imperiului a fost plecat din Constan-tinopole spre a se retrage după ordinul sultanului, cr (1848), 13V9. Ceru a se retrage din funcţiuni şi din ţeară. Odobescu, s. i, 308. Obosit de atita carieră, s-a retras cu o pensioară de treizeci de lei. Caragiale, o. ii, 52, cf. Şăineanu. Acum zece ani . . . se retrăsese la pensie Brătescu-Voineşti, p. 176. M-oi retrage la pensie cu gradul de căpitan. Hogaş, dr. ii, 79. S-a retras din viaţa politică. Sadoveanu, o. x, 458. Betly era . . . fala unui băcan bogat, retras din afaceri. Călinescu, s. 64. Idealul burghezului francez e să se retragă la cincizeci de ani din afaceri sau din slujbă cu un capital onorabil. Ralea, s. t. i, 111. Dacă el a considerat că trebuie să se retragă, a făcut foarte bine. Preda, r. 110. Bătrinii să rătraseră de la domnie. Reteganul, p. i, 42. •$> F i g. Cugetă de a se retrage din această moştenire în favoarea ftiului său. cr (1848), 63/48. 4 (Despre autobuze, tramvaie etc.) A ieşi din circulaţie, întrerupîndu-şi activitatea. Mergeau foarte puţine vagoane de tramvai şi se retrăgeau, seara, foarte devreme. Pas, z. iii, 154. 6. Refl. (Despre ape curgătoare) A reintra în albie. Riul s-a retras, cade. <)> Tranz. fact. Rîul şi-a retras apele în albie. Ralea, s. t. i, 252. — Prez. ind.: retrăg. — Din fr. retirer. RETRAGERE s. f. Acţiunea de a (se) retrage şi rezultatul ei. 1. Tragere înapoi, îndepărtare. Cf. retrage. (1). Cf. Stamati, d., Polizu. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., cade. Bătrînul. . . avu o mişcare de retragere. Sadoveanu, e. 171. începu să facă saluturi îmbietoare de retragere. Călinescu, s. 39. Are un gest necontrolat de retragere. H. Lovinescu, t. 161. <0> Retragere cu torţe — paradă sau manifestaţie, făcută seara, cu făclii aprinse. Cf. Alexi, w., cade, Scriban, d., dl, dm. <0> Expr. A bate In retragere v. bate. + Luare înapoi. Banca de Stal poate decide retragerea anumitor cupi-uri şi tipuri de bilete de bancă. leg. ec. pl. 182. Simpla renunţare la pretenţiunile civile ... nu implică retragerea plîngerii prealabile, cod. pen. r.p.r. 505. îmi rezerv dreptul de a vă comunica dala cînd veţi putea plăti dobînzi sau acorda retrageri de capital. Călinescu, e. o. ii, 205. 2. Izolare (pentru a evita societatea, pentru a avea linişte, pentru a se odihni etc.). Această pretinsă retragere ... nu era alta decît frumoasa insulă Torcello. cr (1848), 451/57. Viaţa din oraşele mari ... nu e pentru un om hoiărît a-şi petrece viaţa în cuvioasă retragere. Slavici, n. i, 199. Această mănăstire istorică a fost nu numai un loc de retragere şi de rugăciune .... ci şi o cetate de pază şi de ocrotire în zile de primejdie. Vlahuţă, r. p. 110, cf. Şăineanu, cade, Scriban, d. + Locul unde se izolează cineva, unde trăieşte retras. Cf. cade, Scriban, d. în îneîntătoarea sa retragere de la Mirceşli, poetul petrece tn amintirea sa aceste fapte. Sadoveanu, e. 59. Mă aflam, duminica trecută, într-o plăcută retragere rurală, unde admiram înflorirea bruscă şi strălucită a acestei primăveri, id. ib. 5, cf. id. o. ix, 287. 3. (Mii.) Părăsire a poziţiilor de către o armată (în faţa duşmanului). Cf. retrage (4). Fu numai un vicleşug ca să ascunză din vedere retragerea lor. cr (1829), 1922/13. Salîrgi Mohamet-paşa . . . , schimbind retragerea in fugă, deie cel dintîi semnalul neorînduielti. Bălcescu, m. v. 122. Nededat în strategie, n-am pulul preţui nici frumoasa retragere a celor zece mii, nici războaiele peloponistace. Negruzzi, s. i, 61. Aceştia mă asigurară că lucrurile merg aşa de rău încîl trebuie a gindi la retragere. Ghica, a. 405, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Văzu pe drum cele din urmă rămăşiţe din eonvoiurile retragerii. Agîrbiceanu, s. p. 37. Războiul ăsta a cunoscut ceea ce se numeşte retragerea'strategică. Camil Petrescu, u. n. 329. Trupa fusese topită . . . , dar retragerea era numai temporară. C. Petrescu, î. i, 121. O companie de miliţieni zdrenţuiţi acoperea retragerea trupelor. Brăescu, o. a. i, 291. îndată după retragerea duşmanilor, începu din nou a curge . . . rînd de foc şi de schijă. Sadoveanu, o. ii, 37. Retragerile germane de azi sînt tactice sau strategice ? H. Lovinescu, c. s. 34. Retragerea continua în acelaşi ritm accelerat. Barbu, p. 233. 4. Intrarea obligatorie a soldaţilor în dormitoare, seara, la ora stabilită; semnalul acestei intrări. După bătaia relragerei, nici unul din gradele de jos nu vor mai putea circula prin oraş fără trebuinţe ale serviciului, mo (1860), 8/16, cf. Şăineanu, cade, Scriban, d. 5. Ieşire, plecare dintr-o funcţie, dintr-un post, renunţare la o îndeletnicire. Cf. retrage (5). Se punea problemă dacă relragerea lui era lucrul cel mai evident pe care trebuia să-l facă. Preda, r. 110. 0> Ofiţer (sublocotenent, căpitan etc.) în retragere — ofiţeri care, din cauza virstei înaintate sau a invalidităţii, a ieşit din cadrele active ale armatei (şi nu mai face parte nici din cadrele de rezervă). La Iaşi cunosc doi pensionari, căpitani în retragere. Sadoveanu, o. ix, 349. (Eliptic) Felicitările mele, domnilor. Unul e în retragere, altul nu e aici şi al treilea este . . . în Oceanul Pacific. Sebastian, t. 38. — Pl.: retrageri. — V. retrage. RETRANGEMllNT s. n. v. retranşanient. RETRANSMISIE s. f. Recepţie şi transmitere din nou, concomitentă, a unui program de radiodifuziune sau de televiziune. Cf. dl, dm. — Pl.: retransmisii. — Şi: retransmisiâne s. f. DL, DM. — Pref. re- + transmisie. RETRANSMISIUNE s. f. v. retransmisie. RETRANSMITE vb. III. Tranz. (Despre un post de telecomunicaţii) A transmite, concomitent cu recep-ţionarea, semnale de telecomunicaţii sau emisiuni radiofonice primite de la alt post. Postul din Ziirich şi cel din New York vor retransmite emisiunea ? Camil Petrescu, t. iii, 253. + (Despre un ordin, o scri- soare etc.) A transmite prin intermediul cuiva. Nu vei retransmite palid ordinul de atac. Camil Petrescu, t. ii, 198. Pe ultima pagină a scrisorii, al cărei plic fusese uitat nelipit, era următoarea însemnare cu creionul, de unde reieşea că scrisoarea fusese retransmisă destinatarului. Călinescu, s. 76. — Prez. ind.: retransmit. — Pref. re- + transmite. RETRANSMITERE s. f. Acţiunea de a retransmite şi rezultatul ei. dl, dm. — Pl.: retransmiteri. — V. retransmite. RETRANŞĂ vb. I. Refl. (Mii.) A se întări pe o poziţie, prin tranşee şi alte lucrări de fortificaţie; a se fortifica. Era o puternică raţiune militară ca ei să nu se retranşeze în poziţiunea lor. Hasdeu, i. v. 90. Asaltul ce se dă poziţiunilor în cari duşmanul s-a rclranşat este hotărltor. Macedonski, o. iii, 80, cf. Alexi, w. Au fosl tnconjuraţi de panduri şi de arnăuţi . . . Retranşaţi într-o curte, Protopopescu şi alt căpitan încearcă să li se împotrivească. Oţetea, t. v. 154. <$> F i g. Cît ne zvîrcolim . . . pentru a putea la un moment dat să ne relranşăm îndărătul unui ,,noi“, cu care să-i speriem pe ceilalţi. T. Popovici, se. 392. — Prez. ind.: relranşez. — Din fr. retraneher. RETRANŞAMfiNT s. n. (Mii.) Obstacol natural sau artificial, folosit ca mijloc de apărare împotriva 4511 RETRANŞARE - 371 - RETRIBUIRE atacurilor inamicului; fortificaţie. îngrădirile de campanie sau retranşementele au fost ... de mult cunoscute moldovenilor. Bălcescu, m. v. 658. Cele trei batalioane s-au retras pînă in drumul care duce. spre retran-chement. Bariţiu, p. a. ii, 421. Retranşementele (tăriile) coloniilor. Calendar (1861), 19/23, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Intraseră In retranşamenlul din faţa redutei, gonind pe turci. D. Zamfirescu, r. 263, cf. Cade, Scriban, d. — Pl.: retranşamente. — Şi: retranşem£nt (scris şi relranchcme.nl), (rar) retranţienient (Bariţiu, t. a. ii, 418) s. n. — Din fr. retranchcment. RETRANŞÂRE s. f. (Mii.) Acţiunea de a se r e-tranşa. Cf. dl, dm. — Pl.: rctranşări. — V. retranşa. RETRANŞEM ENT s. n. v. retranşament. RETRAS, -Ă adj. (Despre persoane) Izolat, singur, singuratic, solitar, (Învechit) relirat. Olga vie fu ta foarte retrasă. Negruzzi, s. i, 44. Şedea retrasă şi tăcută ceasuri întregi fără dc nici o treabă. Slavici, n. i, 124. Văzîndu-l retras şi ursuz, oru să-l descoasă. Rebreanu, i. 377. Duse o viaţă din cele mai retrase. Călinescu, s. 473. Aristiţa Bălosu părea mai retrasă şi mai puţin mîn-dră. Preda, m. 187. + (Despre clădiri, locuri etc.) Plasat mai la o parte, dosnic, depărtat, izolat. Ne-am mutat înlr-o căsuţă retrasă la mahala. Vlahuţă, o. a. ii, 67. Eu cunosc un loc retras, Unde nimeni n-o să poată Să urmeze-al nostru pas. Macedonski, o. i, 226. Mă plimbasem agitat pe aleele retrase. Galaction, a. 45. Căsuţa Ioanei, unde siau, e retrasă spre stingă. Camil Petrescu, u. n. 242. Ungher umbrit şi retras din cale. C. Petrescu, î. i, 21. Făcu drumul încet pînă în stradela retrasă. Sadoveanu, o. viii, 217. Se adunau la ora primului îndrăgostiţii. Stăteau doi cîte doi la cîte o masă mai retrasă. Barbu, p. 147. — Pl.: retraşi, -se. — V. ret raţie. RETRĂTĂ vb. I. Tranz. A trata un material textil cu anumite soluţii pentru a mări rezistenţa la spălare a culorii cu care a fost vopsit, dl, dm. — Prez. ind.: reiralez. — Pref. re- -|~ trata. RETRATÂRE s. f. Acţiunea de a r e t r a t a. Cf. mdt, ltr2, dl, dm. — Pl.: retratări. — V. retrata. RETRĂTĂ s. f. v. retretă. RETRĂf vb. IV. 1. T r a n z. A simţi ceea ce ai mai simţit o dată; a avea impresia că treci prin aceleaşi întimplări prin care ai mai trecut o dată. E plăcut să-ţi aduci aminte de vreun episod din copilărie şi să-l reiră-ieşti scriindu-l. Galaction, a. 149. Povesteşte cu o voce înmuiată de amintire,... retrăind în adîncul lui acele clipe. Camil Petrescu, t. i. 427. A plecat în streină-tate să retrăiască un trecut. C. Petrescu, c. v. 243. Am făcut multe expoziţii, dar niciodată nu mi-a fost dat să retrăiesc emoţii atît de contradictorii şi intense ca la acel vernisaj. Vlasiu, d. 53. Sara . . . mă cufundam în somn şi-n vise, retrăind şi mai agitai întîmplările zilei. Sadoveanu, o. vii, 311. Retrăi clipă cu clipă orele penibile ale confruntării. Stancu, r. a. iii, 215. Se întunecă puţin, retrăind îniîmplă-rile din palatul arhiducelui. Vornic, p. 135. Intr-o singură clipă îşi retrăi aievea toată viaţa. v. rom. august 1954, 101. Autoarea retrăieşte cu însufleţire cele văzute în călătorie, s inauarie 1961, 64. •$> Refl. (Rar) Tîn-jeam să mă regăsesc, să mă retrăiesc sub aspectul tinereţii mele. H. Lovinescu, t. 250. + A simţi ceea ce a simţit altul; a avea impresia că treci prin aceleaşi în- ttmplări prin care a trecut altul. Cum le-ascultam din umbră acvatica fanfară, Sub! cerul vast al nopţii cu ele-am retrăit O noapte luminoasă din era terţiară. TopÎrceanu, b. 38. Impresia de autenticitate e dată de forţa cu care Rebreanu retrăieşte zbuciumul lui Bologa, al lui Klapka, al celorlaţi eroi. v. rom. noiembrie 1953, 295. Ciliiorii . . . retrăiesc intens sentimentele transmise de artist. contemp. 1954, nr. 382, 3/1. Mi se părea că retrăiesc un mit cu fata prcfăcută-n căprioară. Labiş, p. 39. 2. Intranz. A continua să existe, a dăinui, a se perpetua. îl văd retrăind pe beizade Neculai, cu istorisirile lui pasionate, în mulţi dintre tovarăşii mei de azi. Sadoveanu, o. x, 474. Rostul omului e să aibă o familie, să aibă copii în care să retrăieşti, care să-fi ducă mai departe numele. Călinescu, e. o. ii, 225. — Prez. ind.: retrăiesc. — Pref. re- + trăi. RETRĂIRE s. f. Faptul de a retrăi. (1). Cf. DL, DM. — Pl.: retrăiri. — V. retrăi. RETRĂMÎTE vb. III v. retrimite. RETRĂMtTERE s. f. v. retrimitere. RETRfiCE vb. III. 1. Intranz. (în corelaţie cu trece) A trece de mai multe ori (Încoace şi încolo) printr-un loc, pe lîngă ceva sau prin dreptul cuiva. Umbrele mă-nconjur, Trec şi reirec. Heliade, o. i, 179. Aşezată la porţile împărăţiei şi în trecătoarea barbarilor, Dacia noastră mai mult de opt secoli îi văzu trecînd şi rctrecînd pe pămîntul său. Bălcescu, m. v. 7. îşi da, trecînd şi retrecînd. . ., un aer liber, cr (1848), 283/58. 2. Tranz. A trece din nou peste ceva pentru a ajunge dincolo. Scurtul pod de bîrne este relrecul. Macedon-ski, o. i, 187. 3. Intranz. A se muta din nou dintr-un loc în altul. Români carii, sub conducerea lui Negru Vodă, mai nainte relrecusă din munţi în şesurile Argeşului. Asachi, s. l. ii, 47. — Prez. ind.: reiric. — Pref. re- + trece (după fr. repasser). RETRĂTĂ s. f. (învechit) Retragere. Te-am slujit cît am fost lînăr cu credinţă, precum ştii, La năvăli şi la retrete, în cetăţi şi pe cîmpii. Conachi, p. 226, cf. Alexi, w. — Pl.: retrete. — Şi: retrâtă (Alexi, w.), ritrâtă (ib. ib.). — Din fr. retrăite, it. ritratta. RETRIBUt vb. IV. Tranz. (Complementul indică persoane) A plăti cuiva o sumă de bani pentru o muncă prestată, a remunera, a onora. Profesori retribuiţi de stat. I. .Ionescu, p. 128, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, \v. Dacă asesorul popular nu este angajat, el va fi retribuit cu o indemnizaţie zilnică stabilită de organele în drept, bo 1953, 46. Muncitorii . . . sînl retribuiţi după cantitatea şi calitatea muncii, contemp. 1954, nr. 385, 2/5. <£> P. e x ţ. (Complementul indică munca prestată, lucrări etc.) Lucrările cele mai ostenitoare şi mai puţin retribuite. Ghica, s. 225. Mulţi erau ... în posturi de comandă bine retribuite. Călinescu, e. o. ii, 80. Ajunsese director al camerei de munca, slujbă bine retribuită. Vlasiu, d. 75. li invita . . . şi-i oferea un post bine retribuit, s. c. şt. (Iaşi), 1956, nr. 2, 67. — Prez. ind.: retribui. — Din fr. r6trilmer, lat. retribnere. RETRIBUÎRE s. f. Acţiunea de a retribui şi rezultatul ei; remunerare, plată. Sistemul socialist de retribuire a muncii după cantitatea şi calitatea muncii depuse. Lupta de clasă, 1952, nr. 4, 76. Sindicatele trebuie să vegheze la justa aplicare a sistemului socialist de retribuire. Scînteia, 1953, nr. 2 536. A fost introdus siste- 4525 RETRIBUŢIE - 372 - RETROGRAD mul de retribuire nu numai după muncă, ci după sporul de producţie obţinut, ib. 1960, nr. 4 856. — Pl.: retribuiri. — V. retribui. RETRIBUŢIE s. f. Plată In bani pentru o muncă prestată, remuneraţie, (rar) remunerariu; leafă, salariu. Cf. Stamati, d., Prot.-pop., n. d. Retribuţia cunoscută i-a fost atît de puţină, incit . . . nu i-ar fi ajuns nici la întreţinerea vieţii. Bolintineanu, o. 414. N-au fost trimişi cu vreo retribuţiune deosebită pe socoteala stalului, ci cu simplele diurne. Maiorescu, d. i, 389. Mă angajează la şcoala privată ... Şi plătea mumă-mea trei galbeni pe lună, o retrbuţiie mare pe vremea aceea. L&custeanu, a. 37, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., Cade, Scriban, d. în proprietatea socialistă de stat retribuţia se face în bani. pr. drept, 34. 4 (învechit, rar) Subvenţie. Mănăstirile . . . căpătară o retribuţie statornică de 72 000 lei (a. 1855). Uricariul, iv, 438/25. — Pl.: retribuţii. — Şi: (învechit) retribuţiune s. f. — Din fr. retrlbution. RETRIBUŢltNE s. f. v. retribuţie. RETRIMITE vb. III v. retrimite. RETRIMITE vb. III. Tranz. 1. A trimite (din nou) ceva lntr-o direcţie sau la o anumită destinaţie; a trimite înapoi, a restitui; (învechit) a remite. Suge din pămînt sucul pre carele-l retrimite (propagă) în sus în trupul plîntei. Cornea, e. ii, 197/31. întrebuinţarea în-suşirei pămîntului spre a retrimite rîul electric, rom. lit. 387V30, cf. Barcianu, Alexi, w. îmi trimeteau buchete de flori: le retrimeteam altora. Teodoreanu, m. ii, 385. 2. A recomanda cuiva să consulte (din nou) un text. (A b s o 1.) Fără îndoială, avem a face cu un metru extrem de rar; pentru a explica măcar în parte geneza lui nu e destul să retrimitem la cealaltă odă. l. rom. 1959, nr. 2, 63. — Prez. ind.: retrimit. — Şi: (rar) retrimâte, (învechit) retrămite (Barcianu, Alexi, w.) vb. III. — Pref. re- + trimite (după fr. renvoyer). RETRIMITERE s. f. Acţiunea de a retrimite. dl, dm. — Pl.: retrimiteri. — Şi: (învechit) rctrăinitere s. f. Barcianu, Alexi, w. — V. retrimite. RETRd s. n. (în expr.) A face un retro = (la jocul de biliard) a executa o lovitură care să imprime bilei o mişcare Înapoi, dn2. — Din fr. r£tro. RETROACTIV, -Ă adj. Care produce efecte şi pentru ceea ce s-a petrecut în trecut; s p e c. (despre legi) care se aplică şi unor fapte din trecut. Cf. I. Golescu, c. Confirmarea nu poate să aibă lucrare retroactivă (a. 1855). Uricariul, v, 198/6, cf. Polizu, prot.-pop., n. D-, Şăineanu. Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă. Hamangiu, c. c. 9, cf. Barcianu, Alexi, w., Cade, Scriban, d., dn2. — Pronunţat: -iro-ac-, — Pl.: retroactivi, -e. — Din fr. retroactif. RETROACTIVITATE s. f. Calitatea de a fi retroactiv; acţiune retroactivă. Cf. Şăineanu, Cade, Scriban, d. Rertoactivitatea legii penale mai favorabile infractorului. COD. PEN. R.P.R. 10, Cf. DL, DM, DN2. — Pronunţat: -tro-ac-, — Pl.: retroactivităţi. — Din fr. retroactivi ti. RETROACŢIE s. f. (învechit) Acţiunea retroactivă. Cf. i. Golescu, c., prot.-pop., n. d. — Pronunţat: -tro-ac-, — Pl.: retroacţii. — Din fr. retroaction. RETROCEDA vb. I. Tranz. A da cuiva înapoi un drept, un bun, un teritoriu etc., pe care acesta îl cedase mai înainte, dicţ. — Prez. ind.: retrocedez. — Din fr. r6troc£der. RETROCEDANT, -A adj., s. m. şi f. (Rar) (Persoană) care dă ceva înapoi, care retrocedează. Cf. dn2. — Pl.: retrocedanţi, -te. — Din fr. retrocMant. RETROCEDARE s. f. 1. Acţiunea de a retroceda. Cronicarul scria pe cînd Cameniţa era încă tn stăpînirea turcilor, . . . deci înainte de retrocedarea ei polonilor, bul. com. ist. i, 190, cf. dl, dm, dn2. 2. (Rar) Regres. Se poate obţine retrocedarea fenomenelor de îmbătrînire. Parhon, b. 51. — Pl.: retrocedări. — V. retroeeda. RETROCESltjNE s. f. Act prin care se retrocedează ceva. dicţ. — Pronunţat: -si-u-, — Pl.: retroeesiuni. — Şi: (învechit) retroeenzie s. f. Alexi, w. — Din fr. r6troecssion. RETROC15ZIE s. f. v. rctroceslune. RETROFLfiXIE s. f. (Med.) îndoire înapoi a unui organ. Cf. Bianu, d. s. 481. Retroflexiunea şi retroversiunea uterului. Ygrec, m. n., cf. abc săn. 313. — Pl.: retroflcxii. — Şi: retroflexiune s. f. — Din fr. rctroîlexion. RETROFLEXIUNE s. f. v. retroflexle. RETROGRAD, -A adj. 1. (în opoziţie cu progresist; despre persoane) Care se opune progresului, linzînd să readucă starea de lucruri din trecut, reacţionar; (despre idei, concepţii etc.) contrar progresului, învechit. în dreapta şed opoziţioniştii legilimişti, regalişti, aristocraţi şi, ultima nuanţă, retrograzi. Codru-Drăguşanu, c. 205. Partea retrogradă sau înapoitoare ... a început să aibă oarecare influinţă. cr (1848), 9^2, cf. 13j/24, Negulici. Au slăbăciunea absurdă şi retrogradă de a crede şi a propăvedui că instrumentul cu care s-ar putea cînta româneşte este bun, dar că meşterii nu sînt vrednici. Russo, s. 75, cf. Barasch, i. 90/6, Polizu. Nici o regulă fără excepţie, îşi zice un pedant retrograd. Bolliac, o. 264. Partidele retrograde. Dîmboviţa (1858), 12/14, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., cade, Scriban, d. Concepţia socială retrogradă. Călinescu, i. 206. Un pesimist cu adevărat e conservator ori chiar retrograd. Ralea, s. t. i, 37. Concepţiile reacţionare, retrograde . . . erau propagate în diverse tipărituri. Lupta de clasă, 1953, nr. 5, 10. în cadrul acestui proces general se dovedeşte şi caracterul retrograd al concepţiilor, v. rom. iulie 1958, 107. în fragmente felurite se surprind tendinţele progresiste sau retrograde ale istoriei, s aprilie 1960, 71. <0> (Substantivat) îşi bat joc de părinţii lor, numindu-i retrograzi. C. Stamati, p. 321. Pedanţii sau retrograzii muzicali ţineau o critică de pedantism. Filimon, o. ii, 302. Apoi te mat şi poreclesc retrograd!. . . lureatcă!. . . strigoi! . . . Alecsandri, t. 39. După ce dete mîna cu toate partidele pe care le trădă una după alta, se dete cu cei mai înfocaţi retrograzi. Bolintineanu, o. 444, cf: contemp. 1948, nr. 108, 2/5. 2. Care merge înapoi; care merge din prezent spre trecut. Mişcare retrogradă. Orescu, t. 161/23, cf. Şăineanu. Atrage atenţia asupra pierderii asociaţiunilor retrograde ca simptom precoce al slăbirii inteligenţei în demenţa senilă. Parhon, b. 72. (Adverbial) Calcularea zilelor se face retrograd, de la 31 mai pînă la epoca 1 ianuarie. I. Panţu, pr. 91. 3. (Despre corpurile cereşti şi mişcarea lor aparentă în jurul axei lumii) Care merge de la răsărit spre apus. Acestei mişcări . . . i se dă numire de mişcare retrogradă. 4542 RETROGRADA - 373 - RETUR Culianu, c. 15, cf. 334. Ipoteza ... nu explică mişcarea retrogradă a unor sateliţi şi planete. Geologia, 10. — Pl.: retrograzi, -de. — Din fr. retrograde, lat. retrogradus, -a, -uni. RETROGRADĂ vb. I. I. Intra nz. (învechit) A merge Înapoi; a se retrage. Cf. Negulici, 349, Prot. -Pop., n. d. Ion-Vodă vede infanteria retrogradind, iar cavaleria plecînd steagul. Haşdeu, i. v. 148, cf. Şăineanu. + Fig. A pierde ceva dobîndit, a regresa. Deşi susţine că Iriumfează Tot sexul nostru in astă lume, Dar el, din contra, retrogradează, pr. dram. 287. Ne place dar a spera că ... se vor introduce reforme şi îmbunătăţiri dupe chiar formele progresului, nefiindu-ne iertat a sta mai mult timp tn loc, nici a retrograda. Filimon, o. ii, 201, cf. Scriban, d. + (Despre aştri) A efectua o mişcare retrogradă (3). Cf. dl, dm. 2. Tranz. A trece pe cineva într-o funcţie sau într-un grad inferior celui avut înainte. Cf. Scriban, d. Mănînci banii statului pe degeaba, domnule inspector. O să le retrogradăm. Stancu, r. a. iv, 174, cf. 417. Grozavă propunere. Să-l retrogradăm pe Pctrăchescu. v. rom. aprilie 1954, 25. + Intranz. (Sport) A trece într-o categorie inferioară ca urmare a rezultatelor obţinute şi consemnate în clasament. Echipa retrogradase, sp. rop. 1950, nr. 1 753, 2/4. — Prez. ind.: retrogradez. — Din fr. retrograder. RETROGRADĂRE s. f. Acţiunea de a retrograda şi rezultatul ei. 1.Cf. retrograda <»> ; mers înapoi; (f i g.) regres. Cînd progresul lipseşte, vine retrogradarea şi decadenţa. Filimon, o. ii, 246. Numai o retrogradare reacţionară, suprimînd tot ce raţiunea umană a creat prin cultură, ar reveni la sursele primitive de la care a pornii. Ralea, o. 136. (Astron.) Mişcare retrogradă (3) a unui corp ceresc. Cf. Negulici. 2. Cf. retrograda (2); (învechit) retrogradaţie (2). Trecerea din capitala unui judeţ, din tribunal, la o judecătorie de plasă e o adevărată retrogradare. Brătescu-Voineşti, p. 189. + (Sport) Trecere într-o categorie inferioară ca urmare a rezultatelor obţinute şi consemnate în clasament. Lupta pentru clasament a devenit mai înverşunată, mai ales pentru evitarea retrogradării. sp. pop. 1950, nr. 1 753, 2/4. — Pl.: retrogradări. — V. retrograda. RETROGRADÂŢIE s. f. 1. Mers înapoi; (fig.) regres. Starea ştiinţelor şi a artelor frumoase au contribuit lotdauna foarte mult la înaintarea sau retrogradaţiunea genului uman. Barasch, i. 90/23. + Mişcare aparentă a aştrilor care se face de la răsărit la apus. Cf. dl, dm. 2. (învechit) Retrogradare (2). Cf. Scriban, d. — Pl.: retrogradaţii. — Şi: (învechit) retrograda-ţiiine s. f. — Din fr. retroyradation. RETROGRADAŢIUNE s. f. v. retrogradaţie. RETROGUÂRDIE s. I. (învechit, neobişnuit) Ariergardă. Pentru asigurarea unei retrageri eventuale, formă o retroguardie foarte tare. Filimon, o. ii, 103. — Pl.: retroguardii. —■ Din it. retroguardia. RETROMORFfSM s. n. Adaptarea şisturilor cristaline la condiţii de metamorfism mai puţin intens deci t acela care a determinat formarea lor iniţială. Cf. dl, dm, dn3. — Din fr. retromorphisme. RETROSPECTIV, - A adj. Care priveşte în urmă, care se referă la fapte şi situaţii din trecut. Au învăţat limba într-o închipuire retrospectivă, în loc de a o învăţa la izvorul ei adevărat, la şcoala . . . istoriei neamu- lui. Russo, s. 47. Ochire restrospectivă [Titlu]. Negru-zzi, s. i, 269. Analele secolului XV . . . pot arunca vreo lumină retrospectivă asupra epocei anterioare. Hasdeu, i. c. 11. Nu s-ar putea ca cineva, trăind, să albă momente de-o luciditate retrospectivă, cari să ni se pară ca reminiscenţele unui om ce de mult nu mai este? Eminescu, n. 84. Printr-un fel de conştiinţă retrospectivă, văzu că ea era de mult acolo. Vlahuţă, d. 102, cf. Şăineanu, Barcianu. Nevătămătoare, sinceritatea retrospectivă devine nu numai posibilă, ci şi obligatorie. Lovinescu, c. vii, 120. A se relua proiectul cel mare al unui Palat al culturii, . . . care ar conţine un muzeu retrospectiv al civilizaţiei urbane româneşti. Călinescu, s. 210. La o privire retrospectivă, îţi dai seama că personajele . . . sînt numai în parte reprezentative, s martie 1960, 13. (Adverbial) Retrospectiv, se poale regreta că ,,Europa n-a evitat lungul înconjur prin care a trecut de la Renaştere la cugetarea liberă". Oţetea, r. 322. Oster devenea din ce în ce, retrospectiv, soţul adevărat. Călinescu, s. 632. îşi priveşte parcă retrospectiv trecutul, ll 1955, 119. Expoziţie retrospectivă (şi substantivat, f.)= expoziţie de artă plastică cuprinzînd opere din trecut ale unui artist. O retrospectivă Şt. Dimitrescu. alas 17 v 1936, 3/4. Profesorii Academiei de arte frumoase hotărîseră să facă o expoziţie retrospectivă. Vlasiu, d. 389. + (Substantivat, f.) Reprezentare a unor opere, programe etc. din trecut. Răsiimpul. . . care desparte aceste însemnări de precedenta noastră cronică constituie un prilej pentru o retrospectivă a cîtorva dintre cele mai urmărite programe destinate micului ecran. v. rom. august 1963, 159. + (Neobişnuit) Din trecut, vechi. Păpuşile acelea din vitrine petrec şi ele, zîmbind încremenii spre costumele feminine . . . — ca şi cum li s-ar oferi o privelişte a modelor retrospective. Sadoveanu, o. ix, 231. — Pl.: retrospectivi, -e. — Din fr. rfctrospeetif. RETROSPtCŢIE s. f. v. retrospecţiune. RETRO SPECŢIUNE s. f. (Rar) Privire, examinare retrospectivă. Cf. Alexi, w. Cum pentru o literatură tînără o jumătate de veac constituie un trecut, aniversarea ,,Ciocoilor" ne oferă prilejul unei retrospecţiuni. Lovinescu, c. iv, 5. — Şi: retrospeeţie s. f. Alexi, w. — Din fr. retrospeetion. RETRO Vii R SIE s. f. (Med.) înclinarea uterului posterior către sacru. Cf. Bianu, d. s. 31, Ygrec, m. n. 427, ABC săn. 313. — Pl.: retroversii. — Şi: (rar) retroversiune s. f. Bianu, d. s. 31. — Din fr. retroversion. RETRO VERSIUNE1 s. f. Retraducere a unui text în limba din care a fost tradus. Cf. dl, dm, dn2. + (Impropriu) Traducere a unui text din limba maternă într-o limbă străină. Din optzeci de candidaţi, . . . nici unul n-a putut tălmăci corect în retroversiune: ,,cu toate că n-am dicţionar". I. Botez, b. i, 30. — Pl.: retroversiuni. — Din germ. Retroversion. RETROVERSIUNE2 s. f. v. retroversle. RETROVIZOR s. n. Oglindă fixată la vehicule în aşa fel îneît să dea conducătorului posibilitatea de a vedea ce se petrece în spate. Cf. ltr, dl, dm, dn2. — Pl.: retrovizoare. — Din fr. retioviseur. RETUNSOĂRE s. f. v. rotunjor. RETUR s. n. 1. întoarcere pe acelaşi drum, revenire la locul de plecare. Cf. Alexi, w. Parcurse distanţa masă-pai şi retur, aşezînd sticla pe masă. s aprilie 1960, 65. Punerea în circulaţie a trenului internaţional 4557 RETURNA - 374 - REŢEA ... pe ruta Bucureşti — Episcopia Bihorului — Varşovia şi retur. Scînteia, 1960, nr. 4 856. ♦ Indicaţie pentru serviciul poştal pe un plic sau pe un colet, ară-tînd că obiectul trebuie înapoiat expeditorului. Cf. DL, DM, DN2. 2. A doua parte a unei competiţii sportive, în care aceleaşi echipe se întilnesc în revanşă. Turneul a fosl perfectai . . . înaintea începerii returului campionatului. sp. pop. 1971, nr. 6 591, 3/6. — Din fr. retour. RETURNĂ vb. I. Refl. (învechit, rar) A se reîntoarce. Se returna la tindă. Heliade, o. i, 388, cf. Alexi, w., sfc ii, 75. — Prez. ind.: ? — Din fr. retourner. RETUR’VÂRE s. f. (învechit, rar) Faptul de a se returna; reîntoarcere. Cf. Alexi, w. — V. returna. RETUŞ s. n. îndreptare, corectare a unei picturi, a unei fotografii, a unei piese tehnice etc. Cf. Alexi, w. Un autoportret de Negulici a trecut prin diverse operaţiuni necesare pentru îndepărtarea retuşurilor vechi. contemp. 1954, nr. 384, 4/6. — Pl.: retuşuri. — Din fr. retouelic. RETUŞA vb. I. T r a n z. A face un retuş unei picturi, unei fotografii etc. Cf. Alexi, w., Şăineanu, d. u., Scriban, d. 4- F i g. A corecta, a îmbunătăţi, a modifica. Cf. Alexi, w., Şăineanu, d. u., Scriban, d. Pentru ... a da naraţiunii un curs unitar şi consecvent a trebuit ca ... [autorul] să-şi retuşeze şi să-şi desfigureze propriile amintiri, s august 1960, 83, cf. ib. mai 1960, 122. (R e f 1.) E soluţia adoptată dc oameni, după ce-au dibuit veacuri... Sc poate retuşa, nu se poate răsturna. C. Petrescu, î. ii, 89. — Prez. ind.: retuşez. — Din fr. retoueher. HETUŞĂRE s. f. 1. Acţiunea de a retuşa si rezultatul ei. Cf. Alexi, w., dl, dm. ^ F i g, Corectare, îmbunătăţire, modificare. Cf. Alexi, w. ,,Cucerirea" Adinei, istorisită cu un aer infatuai şi rclnşâri de rigoare, căpătase un accent falş de literatură de rînd. Teodoreanu, m. ii, 410. [Lingvistul] a adus unele reluşări definiţiei sale mai vechi. Vianu, m. 144. Terminologia filozofică românesacă modernă primeşte oarecum ultimele reluşări pe la 1870—1880. Contribuţii, i, 174. 2. (Muz.) împodobire a unei melodii cu diferite ornamente. Cf. Tim. Popovici, d. m. — Pl.: retuşări. — V. retuşa. REŢATĂ s. f. v. reţetă. REŢE s. f. pl. (Prin sudul Transilv.) Dantelă. Pun . . . în cap căiţe, cari. se termină dt’.-o parte şi de alta a obrazului în ,,rc.ţe" (împletituri de aţă neagră), încreţite în multe pături. Moldovan, ţ. n. 175. Iieţe, la căiţă,. . . poartă muierile măritate. Viciu, gl., cf. Lexic reg. 94. — Din magh. reec. REŢE s. f. 1. împletitură din fire (de aţă, sfoară, sîrmă etc.) lucrată în ochiuri mari, plasă, fileu; p. ext. ţesătură rară, care imită acest fel de împletitură. Cf. anon. car. Preste zidul monastirei, ce sc vede-n depărtare, Luna faţa-şi învăleşte. . . Boite, turnuri, porţi, ferestre sfărâmate Parcă sînt acoperite de reţele înfocate. Negruzzi, s. ii, 120. Salonul da în grădină, şi reflexul copacilor, trecînd prin perdeluţele de răţea, dădea şi mai mult farmec acestui interior. Caragiale, o. i, 45. Sub pielea lustruită a obra jilor să răsfirau, ca o reţea vînălă, firele vinelor. Dei.avranc.ea, t. 12. Către seară zărim înaintea noastră . . . catarguri ascuţite din ce în ce mai multe, din vîrful cărora attrnă reţele dc frîn-ghii. Vlahuţă, r. p. 51, cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w. După noi, cea mai bună traistă [pentru pescari] e aceea făcută din reţea, adică de plasă din sfoară. Atila, p. 43, cf. 106. O ploaie măruntă şi deasă ţinea oraşul ca într-o reţea de pînză. Ardeleanu, u. d. 184. Hariclia, pitită după reţeaua perdelii, se uita după el cum pleacă. Bassarabescu, v. 20. Două raze ale soarelui de mai. . . străbateau pe la marginea perdelei de reţea. Stănoiu, c. i. 73. Podul alb de reţele de fier taie ca o pală luminoasă zarea verde. Sadoveanu, o. i, 405. [Prin urzeală] se trece transversal... un alt sistem de fire, denumit bătătură, în scopul de a se produce o reţea de fire bine legate între ele. Ionescu-Muscel, ţes. 31. Multă vreme stă-tură astfel, fiecare bănuind gîndurilc celuilalt, despărţiţi ca într-un parloar de închisoare printr-o reţea. Călinescu, s. 129. -0» (Prin analogie) înspre grădină se vedea reţeaua neagră a ramurilor de pruni. Delavrancea, t. 145. Căluţii cu coşurile desăgite împleteau o reţea nesfîrşită pe uliţele satului. Agîrbiceanu, a. 328. O nesfîrşită şi subţire reţea viorie de aburi auriţi se aşterne peste marea frămîntată parcă de Daluri a brădeiului. Hogaş, m. n. 57. Deodată, la douăzeci de paşi înainte-mi, pîlpîi sitarul prin reţeaua de crengi. Sadoveanu, o. ui, 284. -(> F i g. Gîndul îl lăsa cîte o clipă şi iarăşi îl înfăşură în reţeaua lui de gri ji. Gîrleanu, n. 26. Gîn-durile negre ie înfăşoară într-o reţea tentaculară. Rebreanu, r. i, 52. De la birou la birou se înnoadă şi se deznoadă zilnic miile de reţele ale ochilor vicleni. Galaction, o. a. i, 97. -4- P- anal. Pînză de păianjen. Păianjenii dormeau în reţelele întinse înlre straşină şi trandafiri. Galaction, o. 42, cf. dr. vii, 193. Deasupra lămpii, sus, tremurau reţele negre de painjen. Sadoveanu, o. i, 409. + (învechit) Dantelă. Năframă de mîni cu reţele (cca 1730). Iorga, s. d. xi, 64. Haine cu reţele (a. 1803). id. ib. xii, 145. Am primit acum de curînd: mălăsării de Veneţia, tulpanuri, panglice, raţele şi horbote din Lipsea. Filimon, o. i, 146. -=0» Fig. Catedrala de aici n-are păreche în lume. închipuieşte-ţi un munte de marmură albă, pe toate părţile tăiat în reţea, împodobit eu mii de statui. Codru-Drăguşanu, c. 33. 2. Obiect făcut din reţea (1): a) plasă de vînătoare sau, mai ales, de pescuit. V. mreajă. Afară de mrejele propriu-zise . . . , toate celelalte reţele — cari dealtfel poartă şi ele numele generic dc mreje ... — au la marginea lor superioară o frînghie cu plute. Antipa, p. 501, cf. 505, Seveiun, s. 67, Nica, l. vam. 211. Să dea învoire tinerelului în toamna aceasta să lasă cu răţelele cînd trec marile stoluri de prepeliţi. Sadoveanu, o. x, 429. O (în contexte figurate) S-au prins şi cîteva fire ale complotului. . . Acum sosise momentul spre a slrînge sforile reţelei pline de peşti. Rariţiu, p. a. ii, 722. 4- F i g. (Rar) Intrigă, uneltire; capcană. înţelese reţelele ce Cheisiuta urzise în jurul lui. Asachi, s. l. ii, 40. Să-i fii ginere te-nnoadă în amorului reţele, id. ib. i, 226. Aveam simţirea stranie a unui om prins într-o reţea din care nu ştie cum să scape. Gane, n. iii, 44. Bunii săi consilieri... cercară chipuri şi mijloace ca să-l scoată din reţelele periculoşilor. Sbiera, f. s. 61. Se simţea prins într-o reţea încurcată din carc nu vedea cum va scăpa. v. rom. septembrie 1955, 99; b) săculeţ făcut din împletitură de sfoară unde se păstrează, în timpul pescuitului, peştele prins cu undiţa. In echipamentul pescarului modern, dumneata ai uitat să adaugi reţeaua în care se pune peştele prins. Sadoveanu, o. ix, 357, cf. i, 589 ; e) poliţă făcută din împletitură de sfoară sau de sîrmă groasă, pe care se aşază bagajele în tren, în autobuz etc. Îşi mută geamantanul în reţea. Teodoreanu, m. ii, 200; d) (regional) fileu pentru păr. Cf. dr. vii, 193, a v 5. 3. Obstacol în faţa tranşeelor sau îngrăditură la un teren, alcătuit din sîrmă ghimpată întinsă în rînduri dese între stîlpi susţinători. Reţeaua de sîrmă ghimpată, în licărirea albă a cîlorva stele, părea uneori o panglică de flori de gheaţă. Rebreanu, n. 56. Se văd icl-colo reţele de sîrmă, creneluri de tranşee. Camil Petrescu, u. n. 300. Ce ar fi dacă aş inventa eu o maşină puternică, uriaşă, care să răstoarne munţii, tranşee t 4565 REŢEDIVĂ - 375 - REŢETĂ reţele, întocmai cum plugul răstoarnă brazdefe ?! Brăescu, o. a. i, 260, cf. ii,.190, bul. fil. v, 171. 4. (Urmat de determinări) Ansamblu de conducte, galerii, străzi, drumuri etc. cu multe ramificaţii şi întretăieri. Răţeaua căilor ferate era de-abia terminată. Maiorescu, d. ii, 131. Lăsasem acum calea cea mare şi bătută şi ne îndrumam pe o reţea încîlciiă dc poiici înguste şi fără număr. Hogaş, dr. i, 49. Vagoncte . . . şi automobile urcă şi coboară veşnic, pe reţeaua căilor dc ieri creaie. Galaction, o. 314, cf. ds. Soarele cobora spre asfinţit şl deodată reţele de apă, pînă atunci nevăzute, începură să licărească. Sadoveanu, o. vi, 568. Soneria de apel a reţelei telefonice, enc. tehn. i, 163. Reţeaua electrică a fosi. . . verificată. Scînteia, 1952, nr. 2 391. O reţea de galerii, perfect orizontale, străbate toată mina. Bogza, ţ. 63. -$> Reţea hidrografică — totalitatea văilor prin care se scurg apele de suprafaţă dintr-un anumit teritoriu. în studiul reţelei hidrografice s-a pus accentul pe fenomenul de captare, mg i, 33. în regiunile cu soluri nisipoase, densitatea reţelei hidrografice va fi mult mai slabă decît în regiunile argiloase. probl. geogr. i, 69. Reţea de distribuţie = ansamblu de conducte prin care se distribuie consumatorilor dintr-un oraş apa, electricitatea, gazul metan etc. Cf. mdt. + Sistem de vase sanguine, de nervi etc. Cf. Şăineanu, Grecescu, fl. 5. Hipofiza senilă se caracterizează printr-o scădere a reţelei vasculare. Parhon, b. 34. 5. Ansamblu de instituţii, şcoli etc. răsplndite într-o localitate, într-o regiune etc. Prin lărgirea reţelei de cămine şi cantine, se îmbunătăţesc tot mai mult condiţiile de muncă ale studenţilor, contemp. 1951, nr. 223, 1/1. An de an creşte reţeaua de şcoli, spitale, biblioteci, sanatorii, case dc odihnă şi alte instituţii sociale şi culturale. Scînteia, 1952, nr. 2 402. Magia conferă o vastă reţea de sociciăţi secrete, conspirative, v. rom. aprilie 1954, 65. Reţeaua brigăzilor ieşite în campanie le apăru din nou în faţă şi în minte, ca un cîmp de băiălie cu unităţile desfăşurate. Mihalb, o. 132. în vara anului 1953 a început cercetarea amănunţită şi pe o reţea deasă a graiurilor populare româneşti din Valea Jiului, fd i, 145. (P. ext.) Reţea de profesori. Maiorescu, d. i, 102, cf. dr. vii, 193. 6. Unul dintre cele patru compartimente ale stomacului rumegătoarelor; ciur. Cf. enc. vet. 370. — Pl.: reţele şi (învechit) reţeli (Iorga, s. d. xi, 64). — Şi: (regional) răţeâ, raţeâ (bul. fil. v, 171) s. f. — Lat. *retella. BEŢE nfVĂ s. f. v. recidivă. 1!I:Ţ1\/i;M, -ă s. m. şi f. V. recenzent. HEŢEYZ1E s f. v. recenzie1. BEŢFP s. n. v. reţetă. REŢEPlS s. n. v. recipisă. REŢEPISE s. f. v. recipisă. BEŢEPlŞ s. n. v recipisă. RF.ŢfiPT s. n. v reţetă. REŢET s. n. v. reţetă. REŢETÂn s. n. I. Bloc cu formulare pe care sc scriu reţete (1). 2. Listă cu reţete (2). Cf. l. rom. 1968, nr. 2, 134. Bucătari cu îndelungată experienţă în arta culinară au îmbogăţii „reţetarclc" obişnuite cu tradiţionalele preparate ardeleneşti. Scînteia, 1970, nr. 8 557. (F i g.) Acelaşi lucru pentru teoria literaturii, înţeleasă ca o estetică spccială şi nu ca o simplă tehnologie literară, ca un reţetar de metri şi tropi, gl 1958, nr. 201, 415. Dogmatismul de orice speţă, soluţiile -,,consacrate" şi alte pagini de reţetar nu au ce căuta în arta autentică. m 1962, nr. 4, 1. — Pl.: reţetare. — Reţetă -f suf. -ar. REŢJStĂ s. f. I. 1. Formula preparării unui medicament, a unei alifii, a unei loţiuni etc.; formulare în scris de către medic a medicamentelor necesare unui bolnav (şi a modului lor de administrare); formular special utilizat de medic pentru prescrierea medicamentelor. Reţeta lu Ştubler (a. 1750). Iorga, s. d. xii, 59. Făcu doftoru această răţătă (a. 1792). id. ib. vin, 25. Dohtoru . . . dele această reţetă (a. 1798). id. ib. 35, cf. reţ. med. 20i/15. Reţepi pentru lungirea vieţii. Ca-lendari (1802), 23/5. Am primit şi scrisoarea dohto-rului de Z[a] Cluj, împreună şi dohtoriile cele trimise de dumn\eata] după răţetă lui (a. 1811). Iorga, s. d. viii, 52. Doftorii bine n-apuc Din cas-afar de se duc Şi strig pe slugi, poruncesc, Reţete degrab pornesc. Mu-muleanu, c. 95/12. Răţetă de praf pentru afumare împrotiva ciumii. cr (1829), 102l/17. Să se facă. . . răţete de hapuri de la spiţărie. Piscupescu, o. 281/11. La ochi îmi merge mai bine, însă . . . am dat să-mi facă răţăta ce mi-ai trimes. Kogălniceanu, s. 56, cf. Valian, v., Cuciuran, d. 10. Esplicaţia semnelor cu carele medicii insămnează câtimea doftoriilor in reţeptele lor. Cornea, e. ii, 187/14. Ea se servea cu un fel de dres cosmetic, a căruia recetă o cumpărase cu aur de la un farmecător arab. cr (1848), 44777, cf. man. sănăt. 5/29, Stamati, d. Reţete care sînl o spaimă pentru oricine le citeşte. Barasch, i. 170/24, cf. Polizu. Pentru vite de cîrd care sînt sălbatice, reţeta următoare. Cuparencu, v. 17/11. Reţetele greţoase ale medicinei veterinarii. Odobescu, s. iii, 11. Doctorul n-ar putea să-i dea vro reţetă. Delavrancea, t. 234, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., tdrg, Hogaş, dr. ii, 96. Bătrîna ştia să le înveţe reţete multe pentru păr şi obraz. Bassarabescu, v. 7. Atitudinea dascălului în clasă nu se poate prescrie ca o reţetă. Galaction, a. 372. Te-ai dus cu reţeta la farmacie? Camil Petrescu, t. iii, 157. Nu e nimic prea grav, vorbi medicul, zgtriind cu tocul automat o reţelă. C. Petrescu, î. ii, 241. Ultimele două reţete au fost prescrise degeaba. Sahia, n. 98. I-a dat o răţetă şi o . . . unsoare. Klopştock, f. 83. Profesorul... se aşeză la masă ca să-şi scrie reţelă. Sadoveanu, o. viii, 261. Să duci un regim descongestionant. Am să-ţi dau o reţetă. Călinescu, e. o. ii, 220. [Doctorul] începu să scrie o lungă reţetă. Preda, r. 361. Nu prea merge prăvălia. Astăzi am avut o singură reţetă, s august 1960, 14. Aceste reţete sînt reţinute la farmacie, abc săn. 356, cf. alr ii/i h 111. <> Fig. Puţinteale sînt, o, priiatinii miei, receatele ştiinţii meale, şi mici şi strimte chichiţele ierbilor doftoriii meale. Cantemir, ist. 114. + (Chim ) Ansamblu de indicaţii (materii prime, proporţii, mod de preparare) necesare pentru obţinerea unui anumit produs. Reţetă pentu a se face o cerneală, mn (1836), 522/13. De cîte ori avea trebuinţă de pulbere, o fabrica el însuşi după o receptă herezită de la un strămoş. Bariţiu, p. a. ii, 334. Rugăm pe oricine care ştie secretul răţetei a pietrei filosofală ... să ne înveţe şi pe noi. Isis (1859), 1312/48, cf. Şăineanu, d. u., der. 2. Formulă pentru prepararea unei mîncări sau băuturi. Să-m faci o răţătă, arătînd. . . în ce chip să luerează [vinul] şi cc să mai pune înir-însul, dc să face aşa limpede (a. 1810). Iorga, s. d. viii, 51. Mai toate reţetele de bucătărie şi de economia casnică sînl numai nişie combinaţii himice. Marin, pr. i, IV/25, cf. tdrg. Am şi rachiu făcut de mine şi de Sara, după o reţetă a noastră. C. Petrescu, r. dr. 297, cf. id. î. ii, 65. Cînd gospodina . . . aşeză pe masa ospăţului polrocul bun pentru mahmuri, abalele ceru reţeta. Sadoveanu, o. x, 70, cf. vi, 123. Sarmalele şi fripturile să se facă după reţeta lui. Pas, z. iii, 245. 3. Fig. Soluţie practică. Eu am aflat o reţetă . . . cu care am scăpai [de curiozitatea provincialilor]. Ne-gruzzi, s. i, 198. Ca să ne aţipim cugetul, bem mat multe doze de whisky. E reţeta la care recurg zece mii de oameni pe zi. C. Petrescu, a. 418. Dacă el e duşman, cine e prieten? Şi în general, cum îi deosebeşti? ... — A existat o reţetă, dar s-a pierdut, v. rom. iunie 1954, 110. 4575 REŢICĂ - 376 - REŢINE 4. F i g. Formulă stereotipă; şablon. Afară de partea lucrată după reţetă sau împrumutată, ... e şi o alta, care . . . ocupă multe pagini din ,,Didaehii‘'. Iorga, l. i, 430. [Eroii romanului] nu stnt oameni ,,perfecţi", fabricaţi din birou, după reţetă. Scînteia, 1952, nr. 2 398. Pluteşte greu în paginile acestei „literaturi . . ." transfigurarea idilică a trecutului după cea mai autentică reţetă a refugierii tn trecut, v. rom. ianuarie 1954, 198. II. Sumă de bani realizată din vînzarea biletelor pentru un spectacol. Teatru era plin şi receta benefi-cientului a fost aproape la 200 galbeni, gtn (1836), 1061/ /16, cf. Valian, v., Stamati, d. Un producător de filme dă In locaţiune . . . filme în schimbul unei sume ce urmează a fi prelevată asupra reţetelor încasate, cod. pen. r.p.r. 601. — Pl.: reţete. — Şi: recită (alr ii/i h 111/987), (Învechit şi regional) reţătă (Stamati, d., alr ii/i h 111), ratată (ib., l. rom. 1966, nr. 3, 277), răţetă (alr ii/i h 111, l. rom. 1966, nr. 3, 277), raţită (Doftorii, 45r/9, alr ii/i h 111) s. f., reţcpt (bul. fil. VII —VIII, 376, ALR Il/l h 111, MAT. DIALECT. I, 90, pl. reţepte alr ii/i li 111, mat. dialect, i, 90 şi reţep-turi alr ii/i h 111) s. n., (învechit) recepta s. f., (regional) răţaptă (alr ii/i h 111/130), răcită (Teaha, c. n. 258) s. f., reţit (ib. h 111/157, 769), reţep (ib. h 111/386) s. n. — Din ngr. psxasxxa, germ. Rezcpt, it. rieclta, lat. recepta, magh. recept, rus. peiţenT. — Pentru sensul II, cf. fr. r e c e 11 e, lat. med. recep ta. REŢiCĂ s. f. sg. (Prin sud-vestul Munt.) Ulei de ricin. Na, Ioane, dă bea re}ică. Graiul, i, 144. — De la reţină. REŢIDlV s. n. v. recidivă. REŢIDlVĂ s. f. v. recidivă. REŢtM s. tn., s. n. v. ricin. REŢIN s. m., s. n. v. ricin. REŢINĂ s. f. v. ricină. REŢ1NĂTOR, -OĂRE Wj., s. n. 1. Adj. (Rar) Care reţine (1); care împiedică de Ia ceva. La omul primi- tiv . . . între emoţiunile violente şi expresiunea lor materială nu se interpun acele multe reflexe reţinăloare, pe cari le-a sădit în noi civilizaţia. Gherea, st. cr. iii, 266. 2. S. n. (Tehn.) Ansamblu de conducte şi de organe de reţinere care servesc Ia dirijarea circulaţiei fluidului într-un singur sens. der. 4* Casetă cu supape sau valvă care dirijează aspiraţia sau refularea fluidului într-o pompă cu piston sau într-un compresor. Cf. LTR. — Pl.: reţinători, -oaH. — Reţine + suf. -ător. REŢINE vb. III. Tranz. 1. A ţine pe loc, a împiedica de la ceva; a opri. Cf. Maior, în l. rom. 1961, nr. 2, 141. Dacia cea veche reţinu cu ioate acestea un număr însemnat de ai săi locuitori, mag. ist. i, 31/11. Marele scutier regal... fu reţinut in stradă şi recondus la locuinţa sa. cr (1848), 93/16, cf. l2/40. în acest mod ţara ... fu reţinută de la orice progres. Bariţiu, p. a. iii, 426. îşi desfăşură armata intr-o singură linie puţin profundă, reţine centrul, înaintează aripele şi se răpede asupra inamicilor din celelalte trei părţi. Hasdeu, i. v. 86. [Romeo] (vrea să se străpungă cu pumnalul) [Laurenţiu:] (oprindu-i mîna) Reţine-acest oţel! Mace-donski, o. ii, 153, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Credinţa că ar scădea în consideraţia oamenilor îl tot reţinea şi-l făcea să poarte mai departe slujba asta. Agîrbiceanu, a. 213. Oamenii îngroziţi vor să mă reţie. Camil Petrescu, u. n. 403. Pămîntul negru şi greu ti reţinea tălpile, Impleticindu-i mersul. C. Petrescu, î. ii, 174. Reţinut în zadar, smucindu-se cu Incăpăţlnare furioasă, un om se repezi înainte. BrXescu, o. a. i, 296. Clţiva bărbaţi au vrut să plece, femeile i-au reţinut. Sadoveanu, o. xi, 638. Vrei să te ridici şi să pleci, dar ceva mai puternic decll voinţa le reţine. Barbu, p. 159, cf. 157. <$> (în context figurat) Stăpln şi peste sine, stăpîn şi peste-ai săi, Şi fără ca să aibă un frlu spre a-l reţine, . . . Fu scurtă cariera ce-avu. Macedon-ski, o. i, 258. + A infrîna, a stăpîni; a nu lăsa să se desfăşoare, a întrerupe, a opri. Mlnia sa au reţinut-o Intru speranţă că prinlr-lnsul va putea cumva să afle de urma fugarei. Asachi, s. l. ii, 61. Palidă, tremurlnd şi reţinlndu-şi suflarea ... , se lăsă să o aducă, cr (1848), 40J/49, cf. ŞXineanu. Muzicanţii îşi reţineau respiraţia. Agîrbiceanu, a. 367. Ascultă-mi spovedania!. . . în acest moment ea urcă în mine năvalnică! . . . Nu pot s-o mai reţin. Galaction, o. a. i, 36. în respiraţia reţinută a ofiţerilor, . . . soldatul. . . scoase trusa cu uneltele. Brăescu, o. a. i, 224, cf. 114. Toată silinţa şi-o adunase să-şi reţină lacrimile. C. Petrescu, î. ii, 71. Doctorul, reţinîndu-şi lacrimile, se ridică încet apropiindu-se de pat. Bart, e. 388. <£■ Refl. Nu se putu reţinea a nu se sui pe un colnic. Asachi, s. l. ii, 74, cf. Barcianu, Alexi, w. Nu se putu reţine de a nu ridica ochii la cer. CXlinescu, s. 136. 2. A face pe cineva sau ceva să mai stea un tiinp oarecare într-un anumit loc; a opri. O făcea doritoare de a reţinea pre Telemahu. Maior, t. 185/28. Mihu nu intrase intern . . . Doamna Deleanu reţinuse acasă pe micul şi sălbatecul suplinitor al lui Dănuţ. Teodoreanu, m. ii, 106. Are destul tact, ca să ştie cum să-l reţină acasă. C. Petrescu, c. v. 194. Soliile delegaţilor . . . vor fi primite în audienţă . . ■ şi reţinute la ceai. Camil Petrescu, t. iii, 248. Moartea lui Serdiei ne-a reţinut în cazarmă. Sahia, n. 119. Reţinu mai îndelung în palma lui largă degetele grăsuţe ale doctorului. Sadoveanu, o. xi, 462, cf. viii, 213. Te rog să nu-l pui în situaţii de astea penibile, reţinîndu-l în orele cînd pot veni eu. CXlinescu, e. o. i, 326. + A face pe cineva să-şi piardă timpul (ţinîndu-1 de vorbă); (regional) a opăci. Vă rog să mă iertaţi. . . v-am reţinut destul. C. Petrescu, r. dr. 91, cf. id. c. v. 161. Nu vreau să vă mai reţin, slnteţi obosii. CXlinescu, s. 128. Atunci, nu vreau să te reţin. H. Lovinescu, t. 298. 3. A lipsi pe cinvea temporar de libertate (pentru cercetări). Arestează, deţine ori reţine pe cineva, cod. PEN. R.P.R. 361, cf. DL, DM. 4. A opri o parte din drepturile (băneşti) cuvenite cuiva. Cf. dl, dm. + A opri la sine ceva (ce nu-i aparţine). Corespondenţa oficială a consulatelor esle inviolabilă şi nu poate fi reţinută, bo 1963, 27. + A nu înapoia, a nu restitui, a păstra. Gestionarii vor reţine talonul de pensie din luna anterioară, bo 1951, 1181. Aceste reţete sînt reţinute la farmacie, abc sXn. 356. 5. A opri dinainte, a rezerva (un bilet, un loc în tren, la un spectacol, o marfă etc.). Reţinuse de dimineaţă sala. Sadoveanu, o. xi, 659. Covorul este reţinut de mine. Călinescu, s. 51, cf. dl, dm. 6. A-şi întipări în memorie, a ţine minte. N-am putut reţine decît aceste patru versuri de pe la mijloc. Vlahuţă, o. a. ii, 100. Răsfoise gazetele de seară şi nu reţinuse nimic. Rebreanu, r. i, 45. A avut desigur şi clipe comice şi ironice, unele reţinute de martori demni de cre-zămînl. Galaction, a. 226. Soldaţi. . . treceau cînlînd tărăgănat cîntece din care nu reţin decît refrenul. Brăescu, a. 21. Miorica privea totul, fără să reţie nimic. Klopştock, f. 267. Nu izbutea să determine obiectele expuse şi să reţină preţurile. CXlinescu, s. 424, cf. 109. Voi reţine cazul dumitale. îmi voi permite ... să propun ca dumneata să fii mutat la Bucureşti. Stancu, r.a. iii, 294. Mustea nu-i reţinuse . . . numele, desigur conspirativ. Beniuc, m. c. i, 35. Dînsul a reţinut aecenle şi expresii din atitudinea mamei şi mătuşilor sale. s iulie 1960, 45. + (Rar) A Înregistra, a consemna, a păstra. Suprarealistul nu vrea să reţină nimic în scrierile sale din ceea ce se organizează în straturile conştiente şi lucide ale sufletului. Vianu, a. p. 18, cf. 77. + A-şi opri atenţia asupra .... a remarca, a releva. Moartea lui a fost, totuşi, înregistrată prin articole, din care reţinem pe cel publicat în ,,Rampa". Lovinescu, c. v, 165. Trebuie să surprind şi să reţiu, din pîrîul rîndurilor tale, o rădă- 4584 REŢINEA - 377 - REUMATISM cioară de întristare şi de amărăciune. Galaction, o. a. i, 124. Ceea ce notează Caragiale, cu o insistenţă care trebuie neapărat retinută, este reacţia fiziologică. Vianu, a. p. 128. 7. (Jur.) A se stabili, a se admite (de către instanţă) existenţa unei stări de fapt pe baza probelor prezentate. Curtea de fond... nu arată în mod cert şi precis probele . . . pentru a reţine existenţa elementului subiectiv al infracţiunii, cod. pen. r.p.r. 420. Reţinînd în sarcina recurentului starea de fapt astfel cum a fost expusă, urmează că bine ... a calificat faptul imputat. ib. 110. 8. A opri ceva absorbind în sine, a păstra. Acidul sulfic reţine numai umiditatea aerului. Marin, pr. i, 61/35. — Prez. ind.: reţin. — Şi: reţinea vb. II. Maior, în l. rom. 1961, nr. 2, 141, bul. fil. ii, 102. — Din fr. retenir (adaptat după ţine). REŢINEA vb. II v. reţine. REŢINERE s. f. Acţiunea de a r e ţ i n e şi rezultatul ei. 1. Ţinere pe loc, păstrare, oprire; menţinere. Una dintre cele mai importante măsuri agrotehnice de iarnă este reţinerea zăpezii pe semănături şi ogoare. Scînteia, 1953, nr. 2 854, cf. ib. 1954, nr. 2 862. Reţinerea în pămînt a apei provenite din topirea zăpezii . . . asigură o recoltă îmbelşugată, ib. 1954, nr. 2 909. 2. Stăpînire de sine, rezervă, prudenţă, circumspecţie ; discreţie. Cu toată blînda-i reţinere, se vedea strălucind în căutăturile ei o espresie ... de fiertate. Heliade, d. J. 25/3. Apucările cele energice a lui Peiru-i insuflau respect şi reţinere. Calendar (1854), 109/26, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Eu nu am reţinere faţă de cei ce vor să afle adevărul. Preda, r. 35. 3. Detenţiune pentru un timp scurt a unei persoane, înainte de punerea ei sub urmărire. Luînd cunoştinţă în orice mod despre vreo arestare, reţinere . . . , nu face cercetare, cod. pen. r.p.r. 363. Reţinerea pentru cercetări este măsura prin care făptaşul (infractorul) esie privat de libertate pe limp de cel mult cinci zile. pr. drept, 847, cf. 120. 4. Oprire a unei părţi din drepturile băneşti cuvenite cuiva. Cf. Alexi, w. Inspectoratul a pedepsit cu reţinerea salariului pe cinci zile pe moaşa cercului. Uli-eru, c. 20. O leafă mică, dar sigură ... — Fără reţineri ? — Fără. Sebastian, t. 362. Intîrzierea era pedepsită cu reţinerea din salariu. Stancu, r. a. iv, 392. La reţineri găsi ■ . . nişie cifre destul de substanţiale în comparaţie cu salariul. Beniuc, m. c. i, 67. 5. Rezervare. Cf. r e ţ i n e. (5). Cf. ddrf, Barcianu. — Pl.: reţineri. — V. reţine. REŢÎNUS s. n. v. ricin. REŢINtlT, -Ă adj. I. (Despre oameni şi manifestările lor) Stăpînit, rezervat, sobru, moderat. Cf. Alexi, w. Floreal a fost admirată în purtarea ei reţinută şi demnă. Galaction, o. a. i, 51. Un surîs de reţinută veselie. P. Constant, r. 92. Titi era afabil, dar reţinut. Călinescu, e. o. 1,69, cf. 46. Se apropie, . . . dar în faţa atitudinii reţinute a lui Ambruş se opreşte, v. rom. aprilie 1954, 37. Sever, reţinut, o prezentă mamei şi... o pofti să ia loc. Preda, r. 461. Pe feţele celor întovărăşiţi crcştea mîndria; pe ale celorlalţi, o mulţumire reţinută. Mihale, o. 104. Directorul. . . mă sfătuia să fiu mai reţinui şi să nu contrazic viziialorii. Vlasiu, d. 110. <$> (Adverbial) Dtndu-şi seama cu cine are de-a face, tovarăşul Turcu zîmbeşte reţinut, s iunie 1960, 68. 2. Fig. Redus, micşorat; moderat. Brişcă porni în trapul reţinut al cailor. Rebreanu, r. i, 74. O ploaie fină, aci reţinută, aci jucăuşă în văzduhul cenuşiu şi rece, învăluie toată dimineaţa acelei zile. Galaction, a. 379. — Pl.: reţinuţi, -te. — V. reţine. REŢ1PÎS s. n. v. recipisă. REŢIPÎSĂ s. f. v. recipisă. REŢIPÎŞĂ s. f. v. reeipisă. REŢIFROÂCĂ adj. f. v. reciproc. REŢIPROC, -Ă adj. v. reciproc. REŢITATÎV s. n. v. recitativ. REU adj., adv., s. n. v. răn. REUMATEiSM s. n. v. reumatism. REUMĂTIC, -Ă adj. Cauzat de reumatism (învechit, rar) reumaticos. Reumatice dureri prin tot trupul şi .. . răsărituri din somn. Episcupescu, Practica, 218/25. Aceste băi se întrebuinţează la patimi revmatice. descr. aşez. 49/7. Se nasc dureri de oase . . . , dureri revmatice. nep. vind. 28/17, cf. Ponzu, Barcianu, Alexi, w. Am început să am junghiuri reumatice . . . Iau iod, dar nu văd nici un folos. Călinescu, e. o. ii, 179. E chircită acum ca o băirînă, şi parcă ştirbă, şi parcă strîmbată de dureri reumatice. Pas, z. i, 13. + (Adesea substantivat) Care suferă de reumatism, bolnav de reumatism; (Învechit, rar) reumaticos. Anemică şi reumatică, a îmbătrînit mult în anii din urmă. Ibră-ileanu, a. 34. Profesorii reumatici se plimbă prin clase în paltoane. Sadoveanu, o. v, 10. Turnătorii reumatici, tuşind sec, a oftică, erau termometre vii. v. rom. octombrie 1954, 117. Cimentul prăvăliei o făcuse reumatică. Barbu, p. 134. Venea. . . paznicul atelierului, un bătrîn reumatic. Vlasiu, d. 33. + (învechit, rar) Persoană care suferă de catar (pulmonar), care tuşeşte. Cf. drlu. — Pronunţat: re-u-. — Pl.: reumatici, -ce. — Şi: (învechit) revmâtic, -ă, (învechit, rar) reuvmâtic, -ă (Episcupescu, a. 35/14, cf. 42/8) adj. — Din lat. rheumatieus, ngr. peoiiatMciţ, germ. rheu-matisch. REUMATICĂ SC, -EASCĂ adj. (învechit, rar) Cauzat de reumatism; propriu bolnavului de reumatism, de reumatic. Cf. Vulcan, t. 28/25. Lesne să capătă dureri reumaticeşti. pov. 18/7. — Pronunţat: re-u-. — Pl.: reumaticeşti. — Din lat. rheumaticus, germ. rheumatisch. REUMATIC<5S, -OÂSĂ adj. (învechit, rar) Care suferă de reumatism; reumatic. Cf. Valian, v., Polizu. + Reumatismal. Cf. Valian, v., Polizu. — Pronunţat: re-u-. — Pl.: reumaticoşi, -oase. — Şi: revmaticds, -oăsă adj. Valian, v. — Din ngr. peo|iattxoţ. REUMATISM s. n. Denumire generică dată unui grup de afecţiuni cu cauze multiple, caracterizate prin inflamaţii ale organelor aparatului locomotor şi cardiovascular şi prin dureri şi tulburări diverse; durere reumatică; (învechit) revmaticale, (prin Transilv.) reumă, (regional) mătrice (II 3 c). orbalţ (I 2). Dureri dc reumatismuri. Vulcan, t. 41/20. Durerea dinţilor să pricinuieşte din reumatism, pov. 11/16. Apa care se află la Boboci . . . este de folos la cei ce pătimesc de pecingini, rîie, refmatism hronic, cr (1829), 1142/22. Apa de Borca se va arăta folositoare . . . la podagră, revmatism şi la multe feliuri de bube pe trup. ar (1830), 190739. Pentru revmatism. Veisa, i. 115/19, cf. Kretzulescu, m. 52/12. Boala reumatismului. Episcupescu, Practica, 223/6. Revmaiizm şi . . . alte boale din răceală. Fătu, d. 20/11, cf. Cornea, e. i, 137/34. S-au văzut oameni scăpînd fără greutate de suferinţi ... de reumatismuri. Calendar, (1854), 43/16. La reumatisme îngrijitorii va întrebuinţa cel mai mare zel. parab. 194/12, cf. Valian, v. Junghiurile, reumatismele şi guturaile îi ameninţă Intr-una. Alecsandri, s. 18. A şede fără treabă . . . în tovărăşia unui bătrîn comandant plin de reuma- 4600 REUMATISMAL - 378 - REUNIUNE tismuri ... Negruzzi, s. i, 39. Multe piei de urşi, de lupi, de vulpi, de căprioare . . . şi, pe lingă aceste, reumatismul de la picioare atestează mii de isprăvi [vlnătoreşti]. Bolintineanu, o. 329. Umblind, ... pe vreme bună şi pe zloată, vara pe arşiţă, iarna pe ger, a contractai un reumatism articular acut. Caragiale, o. ii, 52, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, N. Leon, med. 144. Bolnav de reumatism, petrecea ceasuri întregi singur. D. Zamfirescu, t. s. 15, pf. Alexi, w., Grigoriu-Rigo, m. p. i, 158. Cauza cea mai obicinuită a reumatismului este frigul şi umezeala. Bianu, d. s. Tămăduieşte de friguri, de rumalism, de dropică. Delavrancea, o. ii, 319. M-au apucat reumatismele, cu ticăloşia de afară. C. Petrescu, c. v. 265. Am îmbătrinit, . . . nu pot din cauza reumatismelor. BrXescu, o. a. i, 16, cf. Klopştock, f. 38. Pe atuncea eram tinăr, n-aveam . . . reumatism. Sadoveanu, o. iii, 508. Emoţiile dese şi reumatismul fac pe cei mai mulţi să-şi termine meseria zdruncinaţi. Bart, s. m. 60. Pentru tămăduirea marilor lui reumatisme, părintele stareţ trăgea pe nasu-i monumental tabac. Arghezi, b. 117. Ai trecut de o anumită vlrstă, încep beteşugurile, ba un reumatism, ba o gută, ba inima. CXlinescu, e. o. ii, 29. Nu mai poate merge, din pricina reumatismului. Bogza, c. o. 361. O spălătoreasă bătrlnă, măcinată de reumatism şi tuberculoză, v. rom. martie 1954, 262. în terapeutică, se folosesc ultrasunetele . . . la tratarea reumatismelor. Cişman, fiz. ii, 91. Era plictisit, ud plnă la piele, murdar, şi-l înjunghiau reumatismele. Pas, z. iii, 20. Picioarele dor de reumatism, inima bate ca In pustiu. Demetrius, a. 208. Aici te-ai vindeca de reumatisme, t februarie 1962, 21, cf. Bugnariu, n., alrm ii/i h 162. <0> F i g. Nu înţeleg ca copitele iepei şi opincile mele să prindă reumatism numai pentru ca fantazia dumilale să se poată da de-a tumba In lungul şi în latul întregii crcaţiuni. Hogaş, dr. i, 106. Literatura noastră nu trebuie să fie . . . pensionară de azil, adică să stea închisă, plină dc reumatisme. Galaction, a. 198. Birjele bolnave de reumatisme şi caii clăpăugi formau un singur trup. s februarie 1961, 5. -$• (învechit, rar) Catar; guturai. Cf. drlu. — Pronunţat: re-u-, — Pl.: reumatisme şi (învechit) reumalismuri. — Şi: (învechit) reumatismos (ic. lum. 1840, 182/36), revmaUsm, revmatismns (ape min. 28/16, accentuat şi revmatismds meşt. doft. ii, 98r/22), rev-matizm (Albineţ, m. 104/14), rcfmatism, (învechit, neobişnuit) reumateisin (drlu), (regional) îematîsm (cv 1949, nr. 8, 8, l. rom. 1966, nr. 3, 277) s. n., rematîsmă (ib.) s. f., rămătîsm (ib.), rimatfzm (alr ii 4 178/723, 728), rumatism, romatism (Gorovei, cr. 12), romatizm (alr ii 4 178/812) s. n., romatizmă (ib. ii 4 178/414) s. f., ramatizm (Vîrcol, v.) s. n. — Din ngr. psujia-ctcjioţ, lat. rheumatisinus, germ. Hlicumatismus. REUMATISMAL, -Ă adj. De natură reumatică; (învechit, rar) reumaticos, rcumatismatic. Aceste ape pot să fie folositoare Improtiva durerilor revmatismale hronice, cr (1829), 1141/25. Dureri rumatismale. man. sXnXt. 141/28, cf. ŞXineanu. Continuarea studiilor privind virozele, bolile reumatismale, pulmonare şi profesionale. Scînteia, 1960, nr. 4 837. Inflamaţie reumatismală a articulaţiilor coloanei vertebrale, abc sXn. 341. — Pronunţat: re-u-. — Pl.: reumatismali, -e. — Şi: (învechit) revmatismâl, -ă, rumatismăl, -ă adj. — Din fr. rhumatismal (adaptat după reumatism). REUMATISMÂTIC, -Ă adj. (învechit, rar) Reumatismal. Afecţiunile reumalismatice şi durerile provenite dintr-aeeste patime. descr. ape, 68/28, cf. 63/19. — Pronunţat: re-u-. — Pl.: reumalismalici, -ce. — Reumatism + suf. -alic. REUMATlSMOS s. n. v. reumatism. REUMATOLOGÎF. s. f. Ramură a medicinii interne care se ocupă cu studiul bolilor reumatismale. Cf. dn2, der. — Pronunţat: re-u-. — Din fr. rhumatologie (adaptat după reumatism). REUMĂ s. f. (Prin Transilv.) Reumatism. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. Să mă ţineţi iarna tn camera asta rece, să mă omoare renmele! T. Popovici, se. 50. Am „reumă" la genunchi. Vlasiu, d. 34, cf. mat. dialect, i, 90, com. din OrXştie, Teaha, c. n. 259. + (învechit, rar) Catar. Cf. drlu. — Pronunţat: re-u-, — Scris şi: rheumă. drlu. — Pl.: reume. — Din magh. reuma, germ. Rheuina, lat. rheuma. REUMFLĂ vb. I. T r a n z. A umfla din nou. în cu-rlnd nu va mai puiea, voind să reumfle plămlnul. CXlinescu. c. n. 332. — Prez. ind.: reumflu. — Pref. re- + umfla. REUMPLE vb. III. Tranz. şi refl. A (se) umple din nou. Cf. Barcianu, Alexi, w., scl 1960, 21. <$> F i g. E lungă şi grea noaptea, şi fă-o mai uşoară ■ . . , relmple-al nostru suflet D-o dulce reverie. Heliade, o. i, 353. Inima i se reumplea ... de nădejde. Macedon-ski, o. iii, 21. — Prez. ind.: reumplu. — Şi: (Învechit) rcfmple (Barcianu) vb. III, reîmplea (Alexi, w.) vb. II. — Pref. re- + umple. REUNI vb. IV. Tranz. şi refl. A (se) uni din nou, a (se) aduna, a (se) regrupa, a (se) strînge laolaltă, a (se) întruni. în tablourile următoare am reunii elementele cele principale ale sistemei solarie. Marin, f. 37/33, cf. Polizu. Cîte avantage reunite, deacă ştiţi a vă folosi de ele! Calendar (1861), 66/26. Trebuia a despica grămezile popoarelor unite prin sabie şi a le reuni prin credinţe religioase. Bolintineanu, o. 310, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Hrisanl reunea multe însuşiri în persoana sa activă şi dibace. Iorga, i,. i, 45, cf. 100. Ştiu că adeseori şi cioburile pot fi reunite la un loc, dar nu mai e vasul dinţii. Camil Petrescu, t. i, 365. A reunii la coroană, în afară de ducatul Burgundei, . . . şi Provensa. Oţetea, r. 89. Camera şi senatul s-au reunii tn şedinţă solemnă. Stancu, r. a. iv, 372. Ce bărbat frumos era autorul poeziilor pe care le reunise în volum. v. rom. septembrie 1962, 68. Criticul a reunit . . . cărţi de facturi foarte diverse şi cu o cuprindere istorică amplă. ib. februarie 1964, 209. — Prez. ind.: reunesc. — Din fr. reunir. REUNÎRE s. f. Acţiunea de a (se) reuni; adunare la un loc, regrupare, întrunire. Cf. Polizu, ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., Ionescu-Muscel, fil. 144. — Pl.: reuniri. — V. reuni. REUNIUNE s. f. întilnire a unui grup de persoane ; întrunire, adunare. Cf. Polizu, Barcianu, Alexi, w. A umblat şi dînsul prin Lechinţa, acum vreo optsprezece ani, la o ,,reuniune“ dc învăţători. Rebreanu, i. 132. Nu lua parte niciodată la reuniuni zgomotoase. CXlinescu, s. 451, cf. 516. El a scris nişte însemnări în carc arăta cum se înfăţişa o reuniune boierească, acasă la marele vornic. Camil Petrescu, o. ii, 433. Nu ştiam că aveţi ... o reuniune de familie. H. Lovinescu, t. 276. El preferă reuniunile restrinse, auditoriul saloanelor muzicalc, intimitatea, s februarie 1960, 52. <Ş> Reuniune tovărăşească v. tovărăşesc. + (învechit) Asociaţie, societate. Reuniunea femeilor române de la Braşov îşi schimbase statutele. Bariţiu, p. a. iii, 142, cf. 143. + (Rar) îmbinare, împreunare. Riuniunea a mai multor ţesute, el. an. 5. Ce duioasă reuniune: lacrimi, fulgi şi nestemate brodind cununa unei ierni care moare. Klopştock, f. 263. — Pl.: reuniuni. — Si: (învechit, rar) riuniune s. f. — Din fr. r£union. Cf. it. r i u n i o n e. 4610 REURCA - 379 - REVACCINARE REURCA vb. I. Intranz. şi refl. A se urca clin nou. De ce v-aţi reurca în sfera abstractelor seninătăţi? Macedonski, o. i, 62. Efebul din Novara, cu ochii de mister, Reurcă din adincuri. id. ib. i, 174, cf. ddrf, ŞXineanu, Alexi, w. <$> Tranz. Spre înălţimi neturburate, [noaptea] mă reurcă pe-o scară sfîntă. Macedonski, o. i, 65. — Prez. ind.: reărc. — Pref. re- + urca. REURCARE s. f. Acţiunea de a se reurca. Reurcarea pe tron a lui Bathori, ca şi abdicarea lui, trebui să fie fatală unui om ce-l slujise cu atîia credinţă. BXlcescu, m. v. 285. — Pl.: reurcări. — V. reurca. REURtiŞCĂ s. f. v. iăuruşcă. REUŞA vb. I v. reuşi. REUŞI vb. IV. 1. Tranz. A ajunge la rezultatul dorit, a o scoate (cu bine) la capăt, a răzbi, a izbuti, a izbîndi să realizeze, să facă ceva; (învechit) a reieşi2. N-a putut reuşi spre a forma un nuou cabinet, cr (1846), 5V19- Este peste putinţă a reuşi (isbuti). fis. 33/25. Vornicul Dumbravă reuşise a scăpa în Transilvania. Hasdeu, i. v. 169, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg. A fost un adevărat zbucium pentru el pînă reuşi să scape din îmbulzeală. Agîrbiceanu, a. 41. Mai greu reuşesc scriitorii să creeze tipuri de femei decît de bărbaţi. IbrXileanu, s. l. 35. Nu răuşise decît să-i apropie durerilor morale şi pe cele fizice. Ardeleanu, d. 55. A reuşit să scoată pe stăpînul său din casă. Rebreanu, r. i, 70. De trei ori colonelul porni întru întîmpinarea generalului, şi se trase de trei ori înapoi . . . Cînd însă reuşi, la al patrulea avînt, să prindă momentul, era de prisos. BrX-escu, o. a. ii, 160. Am reuşit să mîncăm toată dulceaţa. Sahia, n. 48. Nu reuşise ca să emigreze, dar rămase ataşată pentru totdeauna de marinari. Bart, e. 192. In felul acesta, în lipsa bocancilor alpini, femeile reuşeau să-şi apere picioarele de colţurile tăioase ale stîncilor. Bogza, c. o. 26. Nuvela reuşeşte să sugereze ostilitatea stalului burghezo-moşieresc faţă dc poporul muncitor. v. rom. noiembrie 1953, 285. Paraschiv reuşise să răscolească în ladă. Preda, m. 497. Cum reuşise s-o convingă . ■ . nimeni nu ştia. Barbu, p. 19. Nu reuşeşte să-şi editeze noile compoziţii, s februarie 1960, 51. Cea mai mare parte dintre profesori şi învăţători se pregătesc pentru lecţii, reuşesc să asigure predării un conţinui ştiinţific şi ideologic corespunzător, gî 1963, nr. 691, 2/1. Omul reuşeşte a sparge păretele. şez. i, 286. <0> Absol. Am zis să dea Dumnezeu să răuşească. Ardeleanu, d. 71. Dumneata mergi la sigur, domnule . . . Dacă n-ai reuşi dumneata, cine o să reuşească ? BrXescu, o. i, 100. Voia să se gîndească la ceva, dar nu reuşea. Barbu, p. 148. <0> Intranz. Reuşise la examenul de admitere printre primii din cîteva sute de candidaţi. Preda, m. 446. 2. I n t r a n z. A fi realizat după plac, a ieşi bine, a avea succes, a izbuti. La băi, partitele plăcerii reuşesc mai toidauna. cr (1848), 53/43, cf. Polizu. Încercarea reuşaşte dc minune. Filimon, o. i, 97, cf. 98. După ce-a făcut ,,oftica", o pasenţă botezată aslfel de popor pentru că reuşeşte din an în paşte, conu Vasile a simţii o bucurie interioară. BrXescu, o. a. ii, 217. Înţelege bine că această misiune diplomatică . . . poale să nu reuşească. Sadoveanu, o. vin, 301. <0> (Cu dativul persoanei) Ceea ce au izbutit foarte rar scriitorii apuseni, evocarea nalurii soliiare, îi reuşeşte pe deplin lui Sadoveanu. Vianu, a. p. 227. Toate experienţele de laborator ne-au reuşit-Baranga, i. 184. Nu mi-a reuşit astăzi, o să-mi reuşească săplămîna ziiioaresau peste o lună. id. ib. 197. + Tranz. A duce la bun sfîrşit, a face ceva cu pricepere şi îndemînare. Pictorul a reuşit portretul, dl. + (Regional) A fi victorios, a triumfa, a învinge. Piară aceste nume glorioase! Causasă reuşeze! Alecsandri, t. 1 736, cf. alb sn iv h 967/605. — Prez. ind.: reuşesc, pers. 3 şi (învechit, rar) reu-şaşte. — Şi: (învechit) reuşâ vb. I. — Din fr. reussir, it. riuscire. REUŞfRE s. f. Acţiunea de a reuşi; reuşită. Fu sforţat să-i mărturisească că reuşirea întreprinderii sale depindea numai ... de aflarea în boltă a Matteei. cr (1848), 391/48. Să săvirşească cu reuşire (isbîndă) vreo faptă sau lucrare, fis. 39/15. Doresc ca reuşirea victorioasă a ,,Convorbirilor" să fie cel mai bun răspuns. Alecsandri, s. 38, cf. ddrf. — V. reuşi. REUŞIT, -Ă adj. Bine realizat, izbutit. Cf. Alexi, w. Tipurile secundare din romane, cînd stnt reuşite, sînt mai vii în memoria noastră. IbrXileanu, s. l. 40. Se pot ciia numeroase exemple de profesori care ţin lecţii reuşite. gî nr. 691,2/1. <£> E x p r. A fi reuşit, se zice despre cineva care face o afirmaţie interesantă, originală, neaşteptată. în ciuda iritării care îl stăptnea, trebui să convină că nevasta lui era reuşită. Preda, m. 207. — Pl.: reuşiţi, -te. — V. reuşi. REUŞITĂ s. f. Izbîndă, succes; realizare, reuşire; (învechit, rar) reieşire. Aceasta vesteşte frumoasă reuşită. LXzXrescu, s. 112/8. A intrat în negoţiaţiuni . . . de la a căror reuşită sc speră a face să dispară toată cauza de dezunire. Concordia (1857), 41/26. Nu putem noi oare găsi această pricină a deosebirei tn reuşita a două tipuri chiar în concepţia dramei ? Gherea, st. cr. ii, 148, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Obrajii lor erau aprinşi de farmecul reuşitei. Agîrbiceanu, a. 510. Pagina aceasta este o mare reuşită a realismului românesc în epoca începutului nostru de veac. Vianu, a. p.202. Reuşita campaniei de recoltare depinde ... dc felul cum c organizată mujica. Scînteia, 1952, nr. 2 396. Una din problemele centrale, de care depinde reuşita activităţii cercurilor ştiinţifice siudenţeşti, este probleme justei alegeri a tematicii cercetărilor, contemp. 1953, nr. 343, 1/5. Pentru o fată, reuşita în viaţă nu e o chestiune de studiu şi de energie. CXlinescu, e. o. ii, 311. Reuşita unui plan e oarecum examenul exterior care probează meritul. Ralea, s. t. iii, 175. Bucuria reuşitei ne făcuse să uităm vechea animozilale. Barbu, p. 37. Reuşita şi eficienţa predării depind şi de atenţia pe care o dau învăţătorii şi profesorii laturii metodice a lecţiilor, gî 1963, nr. 691, 2/3. Reuşita este condiţionată de vindecarea tulburărilor circulatorii, abc sXn. 373. — Pl.: reuşite. — Din fr. reussite, it. riuscita. REUTÂTE s. f. v. răutate. REUTII.A vb. I. Tranz. A Înzestra cu utilaje noi, a utila din nou. Cf. dl, dm, dn2. — Pronunţat: re-u-. — Prez. ind.: reutilez. — Pref. re- + utila. REUTILARE s. f. Acţiunea de a r e u t i 1 a şi rezultatul ei. dl. — Pronunţat: re-u-. — Pl.: reuiilări. — V. rcutila. REUVMÂTIC, -Ă adj. v. reumatic. REVĂC s. n. v. ravac. REVACC1NA vb. I. Tranz. A vaccina din nou pentru a reactualiza, a întări sau a prelungi efectul primei vaccinări. Doi cîini vaccinaţi şi revaccinaţi au furnizat material vaccinai. Babeş, o. a. i, 129, cf. dn2. — Prez. ind.: revaccinez. — Pref. re- + vaccina (după fr. rcvacciner). REVACCINARE s. f. Acţiunea de a revaccina. După 1 an de zile se face revaccinarea antiteianică. Belea, p. a. 139, cf. DER. 4625 REVALIDA - 380 - REVĂRSA — Pl.: revaccinări. — V. revaccina. REVALIDĂ vb. I. Tranz. (Jur.) A valida din nou. Cf. DN*. — Prez. ind.: revalidez. — Din fr. revalider. REVALORIFICĂ vb. I. Tranz. A valorifica din nou, a repune în valoare, dl, dm, dn8. + (Tehn.) A readuce în stare de folosire deşeuri, rebuturi, piese şi organe de maşini uzate etc. Cf. dl, dm, dn1. — Prez. ind.: revalorific. — Pref. re- -f- valorifica. REVALORIFICARE s. f. Acţiunea de a revalo-rifica;p. ext. reconsiderare (a unui autor, a unei opere literare sau ştiinţifice). Editarea operelor marelui Caragiale constituie un eveniment de seamă In munca de revalorificare şi răsptndire în masă a moştenirii noastre literare, contemp. 1951, nr. 223, 2/7. — Pl.: revalorificări. — V. revalorifica. REVALORIZA vb. I. Tranz. A aduce la valoarea iniţială; a ridica cursul oficial al valutei naţionale In raport cu aurul şi cu valutele străine (la nivelul pe care l-a avut anterior). Cf. dl, dm, dn2. — Prez. ind.: revalorizez. — Din fr. revaloriser. REVALORIZARE s. f. Acţiunea de a revalo-î i 7 a. Cf. dm. — Pl.: revalorizări. — V. revaloriza. REVĂN s. n. (Turcism învechit) Un fel de prăjitură preparată din migdale. Cf. Polizu, Barcianu, Alexi, w. — Pl.: revanuri. — Şi: revâniu s. n. Cihac, ii, 607, şio nx, 398. — Din tc. revaui. IlEVĂNC s. n. v. robanc. REVĂNCĂ s. f. v. robanc. REVANDICĂ vb. I v. revendica. REVĂNIU s. n. v. rcvan. REVANŞĂ vb. I. Refl. A întoarce cuiva binele sau răul făcut; a-şi lua revanşa. Cf. Barcianu, Alexi, w., C>DE, DN2. — Prez. ind.: revanşez. — Din fr. revancher. REVANŞĂRE s. f. (Rar) Acţiunea de a se re va n-ş a. Cf. Alexi, w. — Pl.: revanşări. — V. revanşa. REVANŞĂRD, -Ă adj. (Şl substantivat) (Persoană) care vrea să-şi ia revanşa, să se răzbune; care duce sau sprijină o politică de revanşă pentru o pierdere suferită. Cf. dl, dm, dn2. — Pl.; revanşarzi, -de. — Din fr. revanchard. REVĂNŞĂ s. f. Acţiunea prin care cineva se revanşează ; răzbunare pentru un rău suferit de cineva sau (mai rar) răsplată pentru un serviciu făcut cuiva.V. răfuială. Cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Era o mică revanşă pe care mi-o datorai, aceea să binevo-ieştisă mă asculţi. Camil Petrescu, t. ii, 326. Un demon ascuns îl împingea să-şi cîşlige o revanşă cît mai urgentă. C. Petrescu, o. p. i, 85. în ochii lui . . ■ lucea mlădierea sacrificiului revanşei sau al răzbunărei. Klopştock, f. 215. Acestea stnt armele revanşei, zise cineva lîngă el. Sadoveanu, o. vii, 204. A fost o bălaie măreaţă şi o revanşă complectă a partidei noastre, id. ib. x, 507. E oarecum revanşa noastră personală, prin care căutăm să impunem mediului o altă părere decît aceea care o are despre noi. Ralea, s. t. ii, 115, cf. dn2. •$> Spirit de revanşă = dorinţă de răzbunare, dl, dm. + (Sport) A doua partidă prin care un jucător sau o echipă Învinsă încearcă să obţină victoria în faţa aceluiaşi adversar. Cf. ŞXineanu, cade, dn2. <£> (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Ieri s-au desfăşurat 3 meciuri revanşă din sferturile de finală ale ,,Cupei campionilor europeni" la fotbal, sp. pop. 1966, nr. 4 916, 4/2. <0> L o c. vb. A-şi lua (sau a da cuiva) revanşa — a se revanşa. Cf. ŞXineanu. îmi luasem revanşa. Sadoveanu, o. x, 472. N-am fost destul de atent. îmi vei da revanşa imediat, id. ib. xi, 676. — Pl.: revanşe. — Din fr. revanche. REVANŞÎSM s. n. Dorinţă de răzbunare, spirit de revanşă. Cf. l. rom. 1962, 392. — Revanşă + suf. -ism. REVĂRS1 s. n. (Regional; în forma răvărs) Revărsat1 (1). Cf. tdrg. La răvărsul Zorilor, Cîntatul Cocoşilor, Toţi boierii se-mbăta. Teodorescu, p. p. 504. — Şi: răvărs s. n. — Postverbal al lui revărsa. REVARS2 s. n. v. revers1. REVĂRSĂ vb. I. 1. Refl. (Despre ape curgătoare) A se vărsa peste margini, a trece peste maluri, a ieşi din albie; a inunda. Cf. lb. Puţin timp fu de agiuns apelor spre a se revărsa pe şes. Asachi, s. l. ii, 18. Apele albiei celei mari se revearsă. Odobescu, s. i, 144. Cînd se revarsă apele primăverii, stăm în bîrlogurile noastre. Sadoveanu, o. viii, 445. Nu prea ştiu cum o să trec apa. S-a revărsat mult peste maluri. Stancu, r. a. i, 327. Rîul se revărsase ca niciodată şi ajunsese cu valurile-i umflate pînă aproape de dealul morminţllor. v. rom. mai 1955, 28. O Fi g. Magazia lui sinior Tosa de unde se revarsă ape, lapte, parfumării şi cosmetice făcătoare de metamorfoze, cr (1848), 121/9. Cuvintele se revărsau ca o viitoare de seîntei gata să aprindă tot ce 1 ntîlneşte în cale. Rebreanu, r. ii, 251. Peste grilajul lîngă care citeam amara veste, se revărsau crengile unui pom alb de floare. Galaction, a. 328. Vocea lui... se sparse fără roslîn vrafurile dosarelor multicolore, ...în primăvara care se revărsa cu atîta elan. Sahia, n. 82. Cînd imprecaţiunîle ţîgăncei Raruca se revarsă, scriitorul se opreşte pentru a reintroduce comentam! său. Vianu, a. p.237. Intra n z. Dunărea este foarte mare şi au răvărsal la mai multe locuri, ar (1829), 342/26. S-au deschis 140 lacuri, din care au răoărsat mulţime de apă. ib. ll2/45. <0> Tranz. Fig. Agapia nouă ... îşi revarsă valurile sale de case albe pe poalele colinelor. Hogaş, dr. i, 33. + (învechit, despre rîuri, fluvii etc.) A-şi uni apele cu altă apă; a se vărsa. [Dunărea], trecînd prin Bavaria, Austria, Ungaria şi ţările noastre, se revarsă în Marea Neagră, ar (1829), 632/15. [Rlul] se revarsă în Marea Mediterană. ib. (1830), 102/5. (T r a n z.) Rîul. . . răvarsă apele sale în Şiret. Asachi, s. l. ii, 62. + (Despre lacrimi) A se prelinge, a se scurge. [Lacrimile] ca nişte miruri de mult preţ răvărsîndu-se. Mineiul (1776), 42vS/12. Noi valuri de lacrimi se revărsară. Rebreanu, i. 252. Două lacrimi adunate în genele de jos s-au revărsat şi au picat. BrXtescu-Voineşti, p. 116. (Tranz.) Maică, pînăsluîba d-ascultaş Grele lacrămi îm răvărsaş. Densusianu, ţ. h. 106. + A curge (îmbelşugat). Se revarsă ploile (a. 1803). Uricariul, iii, 26. Să iubim pănă în tinere vine Sîngele saltă şi să răvarsă. Budai-Deleanu, ţ. 133. Un şuvoi de apă ... cu repegiune să răvarsă din vîrful unor prea înalţi munţi. DrXghici, r. 9/6. Un părău de sînge purpuriu se revărsa pe umerii şi sinul ei. Negruzzi, s. i, 295. (T r a n z.) Imensa cantitate de apă pe care 4643 REVĂRSA - 381 - REVĂRSA ploile o revarsă asupra Hăsmaşului Mare. Bogza, c. o. 66. (F i g.) Au simţit a să răvărsa întru sine o deosebită puieare. Beldiman, n. p. i, 103/19. + (învechit) A se vărsa din nou. Bălţile în gîrlă se vărsa şi în matca Nilului se revărsa. Cantemir, ist. 125. + F i g. (Familiar; despre corpul omului sau despre părţi ale lui) A se lăţi şi a atirna (din cauza grăsimii); a se lăbărţa. Se legăna pe scaunul prea îngust, gata să se reverse. Cazimir, gr. 46. (Tranz.) Revărsîndu-şi pe piept bărbia şi fălcile, rîdea mulfămit. Sadoveanu, o. ix, 154. + (Despre aşezări) A se întinde pe o suprafaţă mare; a se răspîndi. Satul, cu casele răzăşilor curate şi albe, se revărsa pe coastă în livezi. Sadoveanu, o. v, 618. 2. Refl. Fig. (Despre sentimente, stări sufleteşti etc.) A se exterioriza cu intensitate, a se manifesta. Potop de jale să revarsă. Delavrancea, s. 30. Toi amarul se revarsă Pe strunele înfiorate. Goga, p. 7. Prisosul de iubire ... se revărsa acum cu duioşie asupra singurului băiat din familie. Bassarabescu, v. 4. Bucuria i se revărsa în vorbe bune, în mîngîieri. Sadoveanu, o. ii, 247. Artistul... a junge să resimtă voluptatea propriilor energii vitale aduse să clocotească şi să se reverse. Vianu, a. p. 213. (Tran z.) Tincuţa, mîngîind fata, îşi revărsă trebuinţa de a îmbrăţişa pe cineva, de a auzi o vorbă bună. D. Zamfirescu, t. s. 8. Plînse mai cu foc, parcă, revărsîndu-şi durerea în faţa lui. Rebreanu, i. 247. Neavînd cu cine sta de vorbă şi cui să reverse din mulţumirea care-l umplea, fu nevoit să plece. CXlinescu, e. o. i, 263. Rămase lîngă ea, revărsîndu-şi in plîns toată jalea. Bogza, c. o. 28. Il născuse la cincizeci de ani şi-şi revărsase asupra lui, în ascuns, o dragoste fără frîu. T. Popovici, s. 142. 4 (învechit, despre idei) A se răspîndi. Eresul lui Luter . . . revărsîndu-se prin toată Ţeara Ardealului. Maior, ist. 255/23. 3. Refl. (Despre lumină sau căldură) A se împrăştia, a se răspîndi, a se difuza. Lumina lunii. . . să răvărsa în tot ostrovul. Drăghici, r. 152/17. Şi din oglindă luminiş Pe trupu-i se revarsă, eminescu, o. i, 168. Ziua tot mai mult se revărsa şi lot mai mult se dezvăluia din noapte. Slavici, n. 106. Încotro să întorcea scăpărau scîntei, cari aci să înecau, aci se revărsau însutite. Delavrancea, s. 91. Dorm şi-arinii de pe maluri Şi căldura valuri-valuri Se revarsă. Coşbuc, p. i, 222. Lumina primăverii, ce se revărsa prin cele patru ferestre mari. Agîrbiceanu, a. 35. Simţii atunci că-n juru-mi se revarsă Un pal amurg. TopÎrceanu, b. 88. Poale de-acum să sufle austrul, vînt tăios de rece, că în iot trupul copilului s-a revărsat căldura. Brătescu-Voineşti, p. 28. Parcă-i îndemna la un sfat încet lumina tainică ce se revărsase în nemărginire. Sadoveanu, o. v, 517. Lumina se revărsa pe acoperişuri, ca apa, şi se aduna prelins, pe geamuri. G. M. Zamfirescu, m. d. i, 106. Căldura se revărsa peste oraş în valuri de plumb topit. Stancu, r. a. ii, 224. Se revărsă în aer o jerbă de scîntei. Preda, r. 136. Soarele s-au revărsat, Puica nu mi-am sărutat. Sevastos, c. 156. <0> Tranz. O surdă licurire din îngînată lampă îşi revărsa lumina. Heliade, o. i, 219. Dacă soarele revarsă seînteioase-a sale rază. Asachi, s. l. i, 105. A nopţii stea răvarsă lumină p-a mea frunte. Alexandrescu, o. i, 250. Ce rază luminoasă revarsă-n a sa cale luceafărul ceresc. Alecsandri, p. i, 136. în locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Şi, ca şi-n ziua cea dc ieri, Lumina şi-o revarsă. Eminescu, o. i, 178. Un foc de surcele vîpăia pe vatră, revărsînd o lumină roşiatică în chilie. Odobescu, s. i, 153. Prinse şi soarele-a-tunci pe cîmp să-şi reverse lumina. Murnu, i. 148. Din cer revarsă luna Etern lumina ei cea clară. Petică, o. 93. <$> Fig. Răvărsînd. . . razele ceale dumnezeeşii ale dogmelor, ai gonii toată negura eresului. Mineiul (1776), 61rl/10. Alba lună Revarsă-un val de aur ce curge pintre flori. Alecsandri, p. iii, 5. Soarele dimineţilor de vară revarsă torente de viaţă; o lumină caldă, binefăcătoare se lasă din cer. Vlahuţă, o. a. ii, 36. Cînd ireci visind . . . Reverşi lumina-n noaptea dumbrăvilor, ca luna. Coşbuc, p. i, 159. Expr. A se revărsa zorile (sau zori de ziuă) sau a se revărsa de ziuă (sau de zori) - a se ivi zorile, a se lumina de ziuă. Cînd se răvărsa zori de ziuă au sosit un ciohodar (sfîrşitul sec. XVIII), let. iii. 232/35. Ajunsă la apa Sinarului cîndu să răvărsa de zio. Alexandria (1784), 49v/3. Când se revărsea de zori, pornise pă drum. Gorjan, h. i, 3/31. Zori de ziuă se revarsă Şi ochi încă n-am închis. Conachi, p. 106. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură. Alecsanrdi, p. iii, 32. Curînd o să se reverse de ziuă. Gane, n. ii, 180. Pînă s-au revărsat zorile, m-am frămîntat cu gîndul fel şi chip. Creangă, a. 122. Cînd se revărsa de zori, drumeţii pricepură că sînt aproape de Curtea de Argeş. Odobescu, i, 92. îi dau foc, de cum s-o revărsa de ziuă. Delavrancea, s. 20. Cum se revarsă de zori, el pleacă să vadă la margini Noul pămînt. Coşbuc, ae. 18. Spre răsărit se revărsau zorile. Sandu-aldea, u. p. 77. Unde zorile nu se revarsă. Candrea, f. 340. Se mişca mereu în cojoc şi abia aştepta să se reverse de ziuă. Agîrbiceanu, a. 55. Cînd se revărsară zorii, porni la primărie. Gîrleanu, n. 147. Cînd se opriră la marginea satului, ... se revărsa de ziuă. Sadoveanu, o. i, 520. Nici nu se revărsaseră bine zorii, cînd un om păşi pe uliţa mare. contemp. 1954, nr. 41, 6/4. Vru s-o scoale şi pe muiere, dar o mai lăsă; abia se revărsaseră zorile. Preda, d.5. Du-te, puiule, mă lasă, Că zorile se revearsă. Teodorescu, p. p. 308. Cum numai s-au revărsat de dziuă, s-au şi scoborît fata de pe copaciu şi au apucat-o repede la talpă mai departe. Sbiera, p. 279. Zori de dzi s-au revărsat, Slugile mi s-au sculat. Marian, s. r. i, 10. Zorile se revărsa, îniîia că se scula. mat. folk. 210. Să răzvarsă zorile, alr sn ii h 760/791. Zorile Se răvărsa, Porţile Se descuia. Balade, iii, 354. (Intranz.) Tri cocoşi negri-şi cîniară Zori de ziuă răvărsară. Folc. transilv. i, 201. (Despre sunete) Religiosul sunet, curmînd astă tăcere, In aer se răvarsă din turnul goticesc. Heliade, o. i, 75. Superbe note din pian Ca o fanfară se revarsă. Macedonski, o. i, 69. Falnic freamăt vine Pe înalte căi, Creşte, se revarsă Pînă-n fund de văi. Cerna, p. 115. De la o fereastră ... se revărsau note vesele de piano. Petică, o. 256. Valsul parcă se pierdea în înălţimi, apoi se revărsa deasupra apei. Gîrleanu, n. 104. Era parcă un glas care ieşea din bolta veacurilor, ca să se reverse mustrător pe o lume rea. Galaction, o. 220. Părea că ascultă cînlarca gravă a clopotului din turn, care se revărsa tre-murînd în întinderi. Sadoveanu, o. v, 619. Acest hă-uit... se revarsă asupra munţilor. Bogza, c. o. 170. Cîntecul flăcăului clocotea nereţinut, revărsîndu-se peste întinderea şi adîncimea nopţii. Preda, m. 31. O melodie liniştită ca scurgerea unei ape se revărsă. T. Popovici, s. 196. (Tran z.) Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte Ce revărsa în lume armonioase şoapte. Alecsandri, p. i, 133. Apele Oltului îşi revarsă cîntecul lor larg şi generos. Bogza, c. o. 221. <> (Dspre mirosuri) Dar ce mireazmă se revărsa de sus! Gîrleanu, n. 199. (Tran z.) Mălinii înfloriţi îşi revărsau miresmele tari asupra cerdacului. Sadoveanu, o. i, 85. 4. R e f 1. F i g. (Despre oameni, vehicule etc.) A ieşi (sau, rar, a intra) în număr mare, a da năvală; a se răspîndi, a se risipi. Şi tună D[o]mnul cu glas mare, în zioa aceaia, preste cei streini de fealiu, şi să răvărsară. Biblia (1688), 1991/58. Coloane de aci în părţi să răvarsă. Budai-Deleanu, ţ. 256. Mulţi s-arată fără de veste din desişul porumbiştclor şi să revarsă. Delavrancea, s. 196. Tot norodul acesta se revărsă în unica săliţă de aşteptare. D. Zamfirescu, v. ţ. 27. Nemaiîncăpînd pe drumul îngust, [carele] se revărsaseră peste cîmp, prin arătură, id. î. 83. Mulţimea se revărsase din uliţă în ograda şi în parcul conacului ca un rîu care şi-a schimbat brusc albia. Rebreanu, r. ii, 188, cf. Camil Petrescu, u. N. 178. Toată capitala se revărsase pe străzi şi pe bulevarde. C. Petrescu, c. v. 56. Toată lumea . . . se revărsă spre şanţuri. Sadoveanu, o. n,398. Cînd se deschideau porţile uzinelor, se revărsa spre oraş un fluviu de oameni. Bogza, c. o. 308. Mulţimea studenţilor se revărsă în pauză pe uşile amfiteatrului umplînd coridoarele, v. rom. septembrie 1955, 129. O grămadă de pui de raţă ... se şi revărsară printre picioarele lor. Preda, m. 369. <£- Tranz. Turma Toat-o răvarsă prin văi. Coşbuc, ae. 15. Amintirile poetului îi spun de un oraş însufleţit . . . care îşi revarsă norodul prin împrejurimile-i îneîn-tătoare. Galaction, a. 14. Dimineaţa, care nu întîrzie 4643 REVĂRSARE - 382 - REVĂRSAT* să se ivească, revarsă spre podurile plutitoare ale Oltului un adevărat şuvoi de oameni. Bogza., c. o. 294. !î. Tran z. (Popular) A arunca, a vărsa tn cantitate marc peste ceva, a presăra din belşug; a Împrăştia, a risipi. împle-ţi [de galbeni] poala plină, rasă Ş-o revar-să-aici prin casă. Alecsandri, p. p. 125. Peste masă, Grtu revarsă. Teodorescu, p. p. 18. Brazdă neagră-a răsturnat, Griu de vară-a răvărsat. id. ib. 148. Bunu-i boul săleaeu, Că răstoarnă pămîntu Şi revarsă grtu roşu. Marian, s. r. i, 19. + F i g. Răvarsă pacea până la marginile pămîntului. Mineiul (1776), 194v2/5. Răvarsă [armonia] asupra sufletului meu. Marcovici, c. 67 /IO. Şi din templul lui Apolon, prin a versului putere, Pe-a lor patrie revarsă a vieţei mlnglicre. Asachi, s. ţ.. i, 101. Deci dar, omule, cunoaşte Inţeleapta bunătate Păn' şi darurile cate la zidiri sunt răvărsate. Conachi, p. 269. Şi multă fericire ai răvărsat In mine Pe cînd eram în lume tu singură şi eu. Alecsandri, p. i, 120. Cu farmecul luminii reci Gîndirilc străbate-mi, Revarsă linişte de veci Pe noaptea mea de patimi. Eminescu, o. i, 179. îngro-pînd vechea durere, cu-al lor cîntec să reverse Peste inimile noastre mîngîiere şi iubire. Vlahuţă, o. a. 69. Mi-s ciuturile otrăvite Şi-n veci eu n-am tăgăduil-o: Pe primăvara vieţii mele Otravă revărsaşi, iubito. Iosif, T. 118. (Ref 1.) Stricăciunea nu se va răvărsa. Biblia (1688), 782/58. Belşug să se reverse şi binecuvîntare asupra la ! Slavici, o. ii, 243. Se revărsa peste noi suflul unei vieţi proaspete. Vlasiu, a. p. 270. 6. Refl. (Popular) A se întoarce, ase răsturna (pămîntul, brazda). Pămîntul se revarsă în urma plugului. Scînteia, 1952, nr. 2 400. Sî rievarsl g'ini pămîntu. a ix 6. -$■ Tranz. Brazdă neagră răvărsa. Teodoreanu, p. p. 525, cf. Balade, ii, 250. 7. Refl. (Regional; despre muguri) A se desface (Bistreţu — Băileşti). Cf. alr i 969/870. — Prez. ind.; revărs, pers. 3 şi revearsă. — Şi: (învechit şi popular) răvărsâ, (regional) răzvărsă vb. I. — Pref. ră(s)- -f vărsa. REVĂRSĂRE s. f. Acţiunea de a (se) revărsa şi rezultatul ei. 1. Ieşire peste margini a unei ape; inundaţie, (învechit) revărsătură (1). Cf. revărsa (1). Va fi mare răvărsare de ape. Calendariu (1814), 71/21, cf. drlu. De la Ştrigon încă scriu asemenea întîmplări triste, pricinuite prin rănârsarea Dunării, gt (1838), 71/24. Locuitorii, care spre ferire de revărsare părăsiseră casele lor, începuse a veni din toate părţile în acea pădure. Asachi, s. l. ii, 23, cf. Polizu, Barcianu, Alexi, w. Un mal înalt ...; îl ridicase popa cu ajutorul ţăranilor ca să apere locurile de revărsarea Mureşului. Vlasiu, a. p. 46. Revărsările deltei . . . oglindeau singurătăţi încremenite. Sadoveanu, o. ix, 475. într-o revărsare dc ape carc-ţi ajunge pînă la pintece, aş vrea să-l văd pe Achile învîr-tind spada. Călinescu, s. 54. în mijlocul acestei apocaliptice revărsări de ape, coliba lor pare o barcă de naufragiaţi. Bogza, c. o. 64, cf. 17. Straturile celelalte au rămas sub revărsările toamnei. Şi au venit ani cînd apele, ru-plnd malul, s-au prăvălii înspumate în grădină. Galan, z. r. 45. Casa lor . . . era pe şesul rîului, mai departe, să fie ferită de revărsări, s aprilie 1960, 47. (Prin ana-logie) Era pentru mine un ceas nespus de scump, să privesc . . . măreaţa revărsare a văilor şi a dealurilor Iaşilor. Galaction, a. 62. Privim . . . , spre miazăzi, coasla repede a muntelui şi revărsarea neagră de brazi. Sadoveanu, o. iv, 151. -0* F i g. Au dat Z>[o]m/Ju; . . . lui Solomon . . . răvărsare inemii ca năsipul cel de pre lîngă mare. Biblia (1688), 245x/52. Niciodată parcă n-am simţit mai tare Revărsarea vieţii. Banuş, p. 217. în ampla revărsare de creaţii artistice la care asislam . . . , creaţia compozitorilor ocupă un loc de cinste, s iulie 1960, 81. + (învechit, rar) Vărsare a unei ape în alta. Regiunea de munte ... coprinde teritoriul ... pînă la revărsarea Motru-lui în Jiu. I. Ionescu, m. 42. 2. Difuzare, împrăştiere, radiaţie (mai ales a luminii sau a căldurii). Cf. revărsa (3). Vedearea răvărsării [luminii]. Biblia (1688), 3792/4. Dinspre cîmp veneau în răstimpuri revărsări melodioase de tălăngi. Sandu-Aldea, a. M. 205. Se uită zăpăcit la străjile din tindă care se scărpinaţi în cap sub revărsarea de soare primăvăralic. Re-brea.no, i. 209. Sub revărsarea slabă a unei lămpi de bucătărie, spinzurală într-un cui în marginea ferestrei, trei ţigani . . . îşi înstrunau: vioara, ţambalul şi contrabasul. Ardeleanu, d. 158. în revărsarea sură a luminii . . . Fantastic, dormitează pinguinii. Cazimir, l. u. 41. într-o revărsare de lumină nesfîrşită, soarele sui în cerul albastru. Sadoveanu, o. vi, 174. Zorii dimineţii se răspîndeau în revărsări fine de pulbere argintie deasupra oraşului, v. rom. noiembrie 1953, 247. Cînd s-or pomenit, La revărsări de zori, Glas de cîntălori. Bibicescu, p. p. 241. + Exteriorizare (puternică) a unor sentimente. N-a înţeles răvărsarea inimii şi mărturisirea tainelor ei. Marcovici, d. 484/7. Era dară lucru prea firesc ca ei să-mi împărtăşească aceste revărsări sufleteşti atlt de curioase şi de surprinzătoare. Sbiera, f. s. 344. Vorbea în şoapte, îşi frîngea mîinile, se mlădia, se zbuciuma, lntr-o revărsare de clocotindă sensibilitate. Galaction, o. a. i, 58. in cursul acestor revărsări ale indignării şi miniei, se încheagă şi cîte un portret fizic. Vianu, a. p. 27. A fosl precum o largă revărsare A vechilor nădejdi în mari grădini. Brad, o. 105. 3. Fig. Răspîndire (In număr mare), năvălire. Cf. revărsa (4). Răvărsarea popoarălor nouă au prefăcut pămîntul. Russo, s. 92. Guvernul nu putuse Împiedica revărsarea accasta. C. Petrescu, î. ii, 126. în revărsarea lor în sud-estul european, slavii ajung mat întîi în atingere cit daco-geţii romanizaţi din Dacia Traiană. Puşcariu, l. r. i, 283. — Pl.: revărsări. — Şi: (învechit) răvărsare s. f. — V- revărsa. REVĂRSÂT1 s. n. 1. (In expr.) Revărsatul zorilor (sau zilei, rar, dimineţii) sau revărsat de zori (sau de zi, rar, dc ziuă) = timpul cînd se luminează de ziuă; zori de zi, (regional) revărs1. Scrie leatopiseţul cel moldo-venescu, c-au venitu fără de veasle Pătru Vodă . . . vineri în răvărsalul zorilor, octomvrie 16. Ureche, l. 82. Iară cind au fost în revărsatul zorilor, di începus-a să lumina de dzio, luni, atunce s-au limpinat cu toată pedestrimea. Neculce, l. 238. Lovind fără veasle pre Bogdan Vodă, în răvărsatul zorilor, . . . l-au prinsu. R. Popescu, cm i, 249. Sunetul clopotelor vesteşte, în răvărsatul ziorilor, începerea anului. Marcovici, d. 2/22. în răvărsatul zorilor au zărit . . . că două caice purtătoare de oameni să lupta cu valurile. Drăghici, r. 20/20. Vulturul pe o albină Au zărit-o în grădină, La revărsatul de zori, Bl-zîind pe lîngă flori. Donici, f. 37. Mihai ... se odihneşte puţin pînă la revărsatul ziorilor într-un loc priincios. Bălcescu, m. v. 128. A doua zi, pe la revărsatul ziorilor curtea caselor boiereşti era plină de săteni. Filimon, o. i, 161. La revărsatul zorilor, un om plîngea îngenunchiat la mormîniul Elenei. Bolintineanu, o. 466. La revărsaţii zorilor . . . scorneşte că te-a omortt nuşcine 1 Jipescu, o. 113, cf. Odobescu, s. i, 68. Era un chip de zînă Intr-un revărsat de zi. Gane, n. i, 144. Mai frumos ca viscolul e revărsatul zorilor de zi după ce s-a înseninat cerul. Slavici, n. i, 219. Numai ce o vezi, la revărsatul zorilor, că o ia rara, rara, prin flneaţă. Delavrancea, s. 13. Fata, harnică. Se scula-n răvărsat de zori, şi cil ai plesni din bici — casa, pahar. Vlahuţă, o. a. ii, 274. Dinlr-al zilei revărsat Aduna frumoasa fată Rouă-n galbene ulcioare. Coşbuc, p. ii, 82. A doua zi în revărsatul zorilor, însoţit de Sgribincea şi Huţan, apucai peste munţii din răsărit. Hogaş, dr. i, 293. Am pîndil prin fereastră răvărsatul zorilor. Galaction, o. a. i, 240. Seara, Încă mai dădeam concerte la grădină plnă. înspre revărsat de ziuă. I. Botez, şc. 24. Luni, înainte de revărsatul zorilor, călăream în galop întins pe Corbul meu. Sadoveanu, o. ii, 575. Ea povesti în prima noapte pînă la revărsatul zilei. Arghezi, c. j. 6. Bătrînul pălăvrăgi aşa pînă tlrziu după miezul nopţii cînd cîntau cocoşii de răvărsatul zorilor. Călinescu, e. o: ii, 194. în revărsatul roşu-al dimineţii, Mă simt şi eu ca frunza ce se zbate. Isanos, ţ. l. 12. De la clntători pin' la răvărsat de zori. Teodorescu, p. p. 188. Dimineaţa, la revărsat de zori, a sculat nevasta. Sbiera, p. 160. A doua zi, cum începu 4645 REVĂRSAT» - 383 - REVEDEA să ciripească ciocîrlia in râvărsat de zori, ciocirlarml deşteptă pe băiat. Popescu, b. iii, 122. In revărsatul zorilor plecă cătră curtca împărătească. CătanX , p. b. i, 114. 2. F i g. început. Trăise ca şoimul izolat, Din revărsatul vieţii pe lume-nstreinat. Alecsandri, Poezii, 370. Muntele, turma şi Scormon au fost prietenii din revărsatul linercţelor lui. Slavici, n. i, 40, cf. ŞXineanu, i>. u. — Şi: (învechit şi popular) răvărsăt s. n. — V. revărsa. REVĂRSÂT2, -Ă adj. 1. (Despre ape curgătoare) Care s-a vărsat peste margini, care a ieşit din albie; care a inundat. Cf. revărsa (1). Agiunsă de a trece apele revărsate. Asachi, s. l. ii, 19, cf. Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w. Un vas mic şi iute . . . fugea ca o glnganie pe Dunărea tulbure şi revărsată. Sadoveanu, 0. vi, 45. De mult se uscaseră caii, după trecerea lor prin revărsata apă a rîului. Stancu, r. a. i, 284. Se apucau slrîns unii de alţii, ca-ntr-o primejdie de ape revărsate. Camilar, n. i, 91. «£> P. a n a 1. (Despre păr) Ileana, îmbrăcată în alb, cu părul blond revărsat pe umeri, se sprijină de el. Eftimiu, î. 123. Cu aerul că-şi pune în ordine mantia de pe ea şi cosiţa răvărsată, fură cu ochii toată scrisoarea lui Titu Mărgărit. Galaction, o. a. i, 92. Băură prelung, cu pletele revărsate peste ochi. Sadoveanu, o. xi, 12. Cu cosiţa răvărsată. Alexici, l. p. i, 159. <$> F i g. Foaiă verde matostat, Vnde-ţi văz gîtul spălat Şi mărgeanul râvărsat. Teodorescu, p. p. 310. + Vărsat. Boşul este . . . sîngele ţărănesc revărsat din belşug în desele răscoale contra asupritorilor, v. rom. iulie 1962, 129. + F i g. (Familiar; despre corpul omului sau despre părţi ale lui) Care atirnă de prea multă grăsime; lăbărţat. Moş Dănilă era un om cît trei . ... cu ţoalele revărsate pe care abia le stăpînea chimirul lat de ______piele. Sadoveanu, o. xvi, 29. Era foarte grasă şi revărsată de sînt şi şolduri, id. o. x, 128. Centironul lat îislrîn-gea burta revărsată. Stancu, r. a. i, 225. Eram copil, cînd am cunoscut un ins voluminos, revărsat din toate ungherele îmbrăcăminţii. v. rom. iulie 1958, 58. + (Despre zori, dimineaţă, lumină) Ivit, apărut; împrăştiat, răspîndit, difuzat. Iaşii sînt pentru mine un popas tihnii, pe care-l ajungeam, uneori, în dimineţi trandafiriu revărsate. Galaction, a. 15. 2. Răspîndit pe o suprafaţă mare; întins, lăţit. [Acoperişul caselor] se-ntindea jur împrejur cu streşine largi şi revărsate. Odobescu, s. i, 107. Pe la amiază conăcim în Broşteni, sat mare şi frumos, răvărsăt pc valea rîului Motru. Vlahuţă, r. p. 66. Zărim în curînd şi pădurea de la Adîncata; revărsată pe o coastă, e îmbrăcată în vălul negurilor care se ridică. Dunăreanu, n. 132. Sat din margine de codru, Revărsat sfios în vale, Tot mai jalnic cade-amurgul Peste straşinile tale! Goga, p. 129. Se zice că el da porunci satului întreg, strigînd de la el de-acasă, şi că tot salul revărsat îl auzea. Hogaş, dr. 1, 313. Conacul Hagiu, la patru kilometri depărtare de Malu-Surpat, era aşezai între salcîmi rari, bătrîni, pe un gorgan revărsat, la marginea pustiei de la Dropii. Sadoveanu, o. xvii, 184. <$> (Despre colectivităţi) Aleasa măreţie a poporului celui mai răvărsăt pc pămînt din lumea răposată să străvede încă în chipu viu, nepe-ricios, al uitatului nostru ţăran. Jipescu, o. 2. + (Regional ; şi adverbial) Răsfirat; împrăştiat, rar. Hrişcă şi colza se samănă răvărsăt. I. Ionescu, c. 20/12. Pînea în care se samănă trifoiul roşu trebuie să fie aruncată cam răvărsăt. id. ib. 36/17, cf. tdrg. Busuioc mi-o semăna. D-o teşi mai revărsat, Să ştie că-s depărtat, i. cr. iv, 246. Dacă vrei să iesă zeama bună, piine-l mai răvărsăt în oală (făsuiul). Boceanu, gl. Rîurii sînl revărsaţi. Ciauşanu, gl., cf. alr ii 3 500/286, a iii 1. + (Rar) Presărat. Cf. revărsa (5). Şi cît e drumul de lat Tot îi de mine călcat Şi de lacrămi răvărsăt. şez. i, 107. 3. (Regional; şi adverbial; despre plante) îmbelşugat, abundent; (despre flori) învoit. Aşternuturi luminoase cu înpistriiuri înflorite, împrejur, trandafiri răvăr-saţ. Biblia (1688), 3552/43. Să-i spui că florile din strat Le ud şi cresc mai răvărsăt, Dar florile pe-obrazul meu Pălesc, că prea le ud mereu. Coşbuc, p. 283. Gri-nanii vast şi-a lot împins hotarul Din matca lui de aur revărsat. Brad, o. 106. Acolo-i pămînt lăudat, Creşte griul revărsat t Hodoş, r. p. 108. La griul bun, curat şi revarsat, seceră un om vrednic între 7-14 prăjini, i. cr. iii, 225. 4. (învechit, rar) Învîrstat, pestriţ. Cf. anon. car. — Pl.: revărsaţi, -ie. — Şi: (popular) răvărsăt, -ă, (regional) răzvursăt, -ă (a iii 1) adj. — V. revărsa. REVĂRSĂTtJRĂ s. f. 1. (Învechit şi popular) Revărsare F i g. Pămlnt împădurit, ne revedem Din ce In ce mai rar lingă izvoare. Labiş, p. 129. ^ Fig. A (se) vedea în amintire aşa cum era odinioară; a-şi evoca lucruri, fapte din trecut. Mi se reînfălişă deodată întreg trecutul meu nedespărţit de acele locuri, şi mă revăzui atunci ca prin vis, copil vesel şi fără grlje. Gane, n. ii, 155. Revăd liceul din Btrlad de-acum douăzeci de ani. Vlahuţă, o. a. i, 242. închid ochii şi revăd cetatea întreagă, id. ib. ii, 161. Mă revăd băiatul linăr cu superbe-nsufleţiri. Macedonski, o. i, 28. Te revăd mereu In mintea mea. Klopştock, f. 250. Mă revăd plecînd spre seară La marginea oraşului ce-adoarme. Jebeleanu, c. 20. Revede balul cel dinţii bătrîna. Isa-nos, p. 287. Revăd mîinile mele de şcolăriţă studioasă. s iunie 1960, 8. 2. R e f 1. A ajunge, a se pomeni, a se găsi din nou într-o anumită situaţie. Singur iar mă revăd. Bacovia, o. 153. Naum se revăzu liber, — aşa cum îi era dorinţa. Sadoveanu, o. ix, 143. 3. T r a n z. A examina din nou un text scris, a revizui. Cine vrea să dea ceva la ,.Aurora", dinţii ducă-şi opul la d. cenzor să-l reveadă (a. 1845). cat. man. ii, 306, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. El n-a mai revăzui şi continuat nici una din cele două lucrări istorice. bul. com. ist. ii, 118. Garantează exactitatea socotelilor ... Dar, dacă ţine să se convingă, slobod e să revadă toate capitolele. Rebreanu, i. 210. + (învechit, rar) A controla, a inspecta. Vizirul singur cercetează (revede) regimcnturile cele frumoase albaneze, cr (1832), 305V71- — Prez. ind.: revăd; conjunct, pers. 3 şi: (învechit şi regional) să revază (cr 1848, 131/64, Macedonski, 0. i, 256), (învechit) pers. 3 să reveadă; perf. s. : revăzui; part.: revăzut; ger.: renăzlnd; imper.: revezi. — Pref. re- + vedea (după fr. revoir). REVEDfiRE s. f. Faptul de a (se) revedea. 1. Cf. revedea (1). Revederea patriei... eslazul în tine-aduce. Asachi, s. l. i, 158, cf. Stamati, d., Polizu. Adio! lung adio! şi fără revedere. Alexandrescu, o. i, 292. Revedere [Titlu]. Eminescu, o. 1, 123. S-a luminai faţa ei şi faţa lui în clipa revederii. Slavici, o. ii, 132. Revederea va fi cu alît mai plăcută. Rebreanu, i. 207. Mă obicinuisem cu acest fel de revederi. Bassarabescu, v. 125. La revederea celei venite de departe Copacii vor zîmbi. Minulescu, v. 91. Revederea locului natal. C. Petrescu, î. i, 253. Revederea a fost destul de mişcătoare. Sadoveanu, o. x, 498. <£• Expr. La revedere, formulă de salut la despărţire. Cf. Negruzzi, s. i, 105. Aşadar, la revedere luni. Caragiale, o. vii, 4. La revedere . . . Somn uşor! Bassarabescu, v. 8. La revedere, dulcea mea descîntăloare. Galaction, o. a. i, 71. La revedere, Tonene! La revedere, domnilor! Brăescu, o. a. i, 60, cf. Teodoreanu, m. ii, 167. La revedere ! Şi nu mă uita / Sadoveanu, o. i, 698. La revedere, vă mulţumesc, spuse cu o bucurie abia ascunsă în glas. Barbu, p. 317. A-şi lua la revedere = a se despărţi de cineva, salutîndu-1. Acum îşi va lua la revedere şi ne va lăsa singuri. Preda, r. 46. 2. (învechit) Revizuire. Cf. revedea (3). Iorgo-vici, în l. rom. 1961, 560. — Pl.: revederi. — V. revedea. REVEDUÎ vb. IV. Tranz. I. (învechit) A verifica, a controla, a revizui, a revedea; a inspecta; (învechit) a revedălui. Mărirea sa craiul... va revendui corpusul al 4-lea de armie la Magdeburg. ar (1829), 341/49. Am reviduil şi am îndreptat toate cele publice. ib. 531/12. Au fost de trebuinţă... de a revedui sămile luaturilor şi ale daturilor statului (a. 1831). Uricariul, ii, 217. Zgîrcitul... se scoborea noaptea în beci . . . şi Işi reveduia putinile [cu bani], conv. lit. xv, 201. <> Refl. pas. Au plătit vama ... pi 1 ZOO ocă cănipă, cari răvaduindu-să, s-au găsit mai mult 1 000 ocă cănipă (a. 1825). ap. T. Papahagi, c. l. 2. (Prin sudul Mold.; în forma răvădui) A. fura. Scriban, d. 3. (Regional; în forma răvădui) A alege oile care dau lapte dintre cele sterpe (VoineştI — Iaşi). Cf. glosar reg. — Prez. ind.: ? — Şi: revldui, revendui vb. IV, revidâ (Gheţie, r. m.-, Alexi, w.) vb. I, răvădui vb. IV. — Cf. fr. revoir, germ. revidieren. REVEDUlRE s. f. (învechit, rar) Acţiunea de a revedui. O generalnică revedulre a lucrărilor urmate in acest tribunal (a. 1852). cat. man. i, 152. — V. revedui. REVEDUITOR, -OARE adj. (învechit, rar) Care controlează, care revizuieşte. Jalba ce au dat comisiei a doua reveduitoare (a. 1839). Uricariul, v, 8/11. — Pl.: reveduitori, -oare. — Revedui + suf. -tor. REVIZIE s. n. pl. v. răveie. REVEldN s. n. v. revelion. REVELA vb. I. T r a n z. 1. A face cunoscut, a dezvălui, a descoperi; a destăinui. Cf. Negulici, Prot.-Pop., n. d. Alfabetul slavon . . . învălea mai mult decît revela limba română. Maiorescu, cr. iii, 189. Emo-ţiunile revelează natura esenţială a individului. Gherea, st. cr. iii, 211, cf. Barcianu, Alexi, w. Aceste traduceri revelează existenţa unei filozofii pur raţionale. Oţetea, r. 186. Creangă revelase în vorbirea poporului ... o bogată vină a humorului. Vianu, a. p 170. O împrejurare neaşteptată revelă prietenilor pe lînărnl poet. Călinescu, e. 96, cf. id. s. 113. O-nfrălire cu misterul vieţii, revelat in păsări şi animale, în copaci şi pămînt, care duce la viziunea unui poet bucolic, . . . iată neaşteptata înnoire a poeticii argheziene. Constan-tinescu, s. i, 96. Satul devălmaş reprezintă sfîrşitul unei evoluţii, . . . adică nu poale revela declt o mică parte din aspectele succesive . . . ale vieţii obştilor. Panaitescu, o. ţ. 8. Refl. Un nou val de slavonisme inundă limba, tocmai în regiunile ei cele mai înalte, acolo unde însuşi spiritul şi morala se revelau poporului. Odobescu, s. i, 365. Prestigiul lui, viu încă, îi se revelase înainte de a-l cunoaşte. M. I. Caragiale, c. 144. Se revela a fi de mai bună condiţie decît părea după faţa istovită. Călinescu, s. 51. Indiferent de împrejurări, întotdeauna Mihail Sadoveanu se revelă ca un umanist, il noiembrie 1960, 13. Refl. pa s. Formele foarte diverse de manifestare în care se revelează diversele personalităţi ale poeţilor. Maiorescu, cr. ii, 377. în metaforele personificaloare ni se revelă o expresie a naturii, la fel cu aceea a sufletului omenesc. Vianu, p. m. 88. 4- (Rar; în credinţele mistice) A face cunoscut prin inspiraţie divină. Cf. Şăineanu, cade, Scbiban, d. 2. A developa un film fotografic. Cf. Scriban, d., DL, DM, DN2. — Prez. ind.: revelez şi (rar) revii. — Din fr. r§v£ler, lat. revelare. REVELARE s. f. (Rar) Faptul de a revela (1); dezvăluire, descoperire. Cf. Alexi, w., dl, dm. + Dezvăluire printr-o inspiraţie divină. Ce-i supraomenesc să preţuim, Cu dor să ne-ndreplăm spre revelare. Gorun, f. 52. — Pl.: revelări. — V. revela. REVELAT, - adj. (Rar) Dezvăluit, descoperit; destăinuit. Cf. Alexi, w. + Dezvăluit printr-o revelaţie divină. Elementul revelat şi mistic pare a fi mai degrabă nesocotit. Vianu, a. p. 167. Raţionalismul lui Wolff va admite . . . religia revelată. Blaga, g. 114. — Pl.: revelaţi, te. — V. revela. REVELATOR, -OARE adj., s. n. 1. Adj. Care dezvălu- ie, descoperă sau duce la descoperirea unui adevăr ascuns, 4662 REVELATORIU - 385 - REVENDICANT a unei taine; semnificativ. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Se va sirînge ş-a junimii floare S-asculle versul tău revelator. Gorun, f. 10. Căutam să fiu in notaţiile mele amănunţit, revelatoriu! Galaction, 0. 16. Vlahuţă grupează cu răbdare in unele din tablourile sale mai multe trăsături văzute, fără să obţină totuşi imagini sintetice şi revelatoare. Vianu, a. p. 196. Pasaj revelator [al unei piese de teatru]. Camil Petrescu, n. 8. Din interiorul minelor adinei putem să ridicăm o imagine revelatoare pentru felul cum au trăil oamenii sute de ani. Bogza, a. î. 123. Cind vorbi nu spuse nimic revelator. Preda, r. 276. In ,,Febre" . . . există procese sufleteşti revelatorii. T decembrie 1962, 73. Actriţa ... a desfăşurat cu o exactă şi revelatoare intuire a valorilor textului o condamnare implicită a războiului. v. rom. ianuarie 1963, 166. 2. S. n. Soluţie folosită în practica fotografică pentru developare. Cf. d e v e 1 o p a t o r. Cf. Macarovici, ch. 388, ltr2, dl, dm, der. — Pl.: revelatori, -oare. — Şi: (rar) revelatoriu, -ie adj. — Din fr. rfvelateur, lat. revelatorius, -a, -um. REVELATORIU, -IE adj. v. revelator. REVELÂŢIE s. f. Dezvăluire, descoperire (neaşteptată) a unui adevăr ascuns, a unui fenomen neobservat, a unui talent etc.; p. e x t. lucru revelat. Totalitatea lexică şi gramaticală a unei limbe trebui să fie pentru un cugetător o nesecată comoară de revelaţiuni asupra intregei dezvoltări a unei naţionalităţi. Hasdeu, 1. c. i, 289. Albert făcu ochii mari; faţa i se luminase ca de-o revelaţie. Vlahuţă, o. a. iii, 57. O privea acum ca pe o revelaţie extraordinară. D. Zamfirescu, a. 60. Se uită la dinsa lung, parcă o revelajiune lăuntrică sc făcuse tn el despre dinsa. id. î. 96, cf. Agîrbiceanu, a. 43. Simţea ... o nemărginită mulţumire, ca şi cînd încetul cu încetul întreaga lui fiinţă s-ar fi topit într-o imensă revelaţie. Rebbeanu, p. s. 153. Vom vedea încă o dală portretele lui Iser — toate nişte revelaţii de ex-presiune intimă. Galaction, a. 146. Atitudinea omului a uimit-o, a transformat-o ca o revelaţie. Camil Petrescu, t. i, 117. A trebuit să vie o întîmplare ca asta, ca să ai revelaţia propriului tău secret, id. ib. iii, 78. Un singur eveniment exterior e destul să ne schimbe linia noastră de conduită în viaţă, să provoace o revelaţie. C. Petrescu, î. i, 289. Se opreşte ca străbătut de o revelaţie. Sebastian, t. 83. Ai înţelege mai bine . . . dacă mai ales s-ar putea face în fiinţa domniei tale revelaţia pe care o aştept de mult. Sadoveanu, o. xi, 70. Reînflorire, restaurare, reînnoire, revelaţie, reformă, renaştere, iată termenii de care se servesc . . . martorii oculari ai revoluţiei care se săvîrşeşte la sfîrşitul secolului al XV-lea. Oţetea, r. 28. Viaţa nu se prezintă în faţa sa deflorată ori veştejită de revelaţia infamiilor ei. Ralea, s. t. in, 167. Întîmplări mici îi produseră mici revelaţii, după ce începu să le cunoască gesturile. Preda, r. 87. Ii văzu şi chipul ei parcă aburit de uimire, ca şi cînd ar fi avut o revelaţie, id. ib. 439. Eu am avut, citind apocalipsul, multe revelaţii. T. Popovici, s. 148. Oameni. . . care n-au posedat niciodată nimic au revelaţia unei vieţi în care ţinta e binele tuturor, v. rom. noiembrie 1962, 67. Expr. A fi o revelaţie = a depăşi aşteptările, a surprinde, a uimi (prin calităţi). Unii afirmă că a fost chiar un mic triumf. . . o revelaţie. Vinea, l. ii, 79. Tînărul pianist a fost o revelaţie, dl, cf. dm. + (în credinţele mistice) Dezvăluire a voinţei lui Dumnezeu, făcută unor persoane dotate cu facultăţi supraraţio-nale. Cf. Şăineanu. In vremurile vechi, revelaţiile erau crezute ca minuni. Severin, s. 15. Ce revelaţiune spăi-mîntătoare! Galaction, o. 243. Îndreptăţind raţiunea să distingă adevărul demonstrabil pe cale raţională de adevărul indemonstrabil cuprins în revelaţie, Toma de Aquino a pregătit emanciparea filozofiei. Oţetea, r. 187, cf. 318, der. <$> (Prin analogie) Toate le-am văzut şi le-am crezul, de atunci, ca într-un fel de revelaţie vrăjitorească din Faust. Galaction, a. 295. 4- (învechit, rar) „Deşteptare". Aristia, plut. — Pl.: revelaţii. — Şi: revelaţiune s. f. — Din fr. revflation, lat. revelatio, -onis. REVELAŢIUNE s. f. v. revelaţie. REVELION s. n. Noaptea care precedă prima zi a unui an nou şi în care se sărbătoreşte noul an; petrecere organizată în această noapte. Cf. I. Golescu, c. Anul nou nu poate naşte, de nu-i faci revelion. Asachi, s. l. i, 219. Vrea să zică oi juca şi eu la revelion? Alecsandri, t. 330. Astă-sară n-am avut cu cine face chef de reveillon. Caragiale, o. vii, 118. Cartea te duce . . . la un revelion într-o noapte strălucitoare de gheaţă. Ibrăileanu, s. l. 70. In scara de revelion . . . m-a sărutai pe obraz. Călinescu, s. 82. Au sărbătorii împreună revelionul. Scînteia, 1954, nr. 2 860, cf. l. rom. 1966, nr. 3, 276. + (învechit) Cină după un bal. Cf. Stamati, d., lm, Barcianu. — Pronunţat: -li-on. — Pl.: revelioane. — Şi: re-veion (dl, dm, dn2, scris şi, după fr., reveillon) s. n. — Din fr. reveillon. REVELUŢĂ s. f. (Regional) Numele unei monede,, nedefinite mai îndeaproape. Să scoţi un galbăn de cei* mari, Să plăteşti la scripcari ... Să mai scoţi o reveluţă.i S-o dai la bucăiăriţă (Dorna — Vatra Domei). î. cr.| ii, 155. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. RfiVEN, -Ă adj. v. reavău. REVENA vb. IV v. reveni2. REVENDICA vb. I. T r a n z. A-şi reclama un drept sau un bun care i se cuvine sau îi aparţine şi care se află în posesiunea altei persoane. Autocephalia . . . nu se poale concilia cu dreptul de supremaţie şi de Ingerinţă, ce acum le revendicaţi (a. 1865). Uricariul, x, 379. Adunaţi sub un steag românesc ca toate naţiunile cari revendicau dreptul la o viaţă naţională. Ghica, a. 178, cf. Prot.-Pop., n. d. Va veni o zi în care vom aststa la o colosală dărîmare de impresii, şi în acea zi, de vom fi pregătiţi, vom revendica toi ce a fost şi este încă al nostru. Alecsandri, s. 110. Dacă vînzarea s-a făcut fără termen de plată, vînzătorul poate chiar să revendice obiectele vîndule. Hamangiu, c. c. 432. Ei nu vor fi căutat. . . să-şi revindice drepturi politice. N. A. Bogdan, c. m. 15. Revendic dreptul răzbunării / Sadoveanu, o. ix, 545. Stabilirea proprietăţii sale asupra obiectelor revendicate. cod. pen. r.p.r. 591. Acei care au acaparat mai dinainte totul... nu mai au ce revendica. Ralea, s. t. ii, 222. <£> Absol. Organizau întruniri publice. Se jeluiau.jt Revendicau. Stancu, r. a. i, 312. <$■ F i g. Tradiţia1 românească revandicată de veacul al XVIII-ha. Russo,! s. 65. Ni-l revendicăm, nu pentru linia unui stil. . . , ■ ci pentru un temperament artistic. Lovinescu; c. v, 14. De la o vreme nu l-am mai numit laşul sau ,,bătrînul nostru Iaşi", cum îl revendică poetic moldovenii. Teodoreanu, m. u. 14. Revendicînd mereu, ca germeni ai Renaşterii, toate fenomenele caracteristice ale evului mediu, evul mediu şi Renaşterea au ajuns a se contopi. Oţetea, r. 34. + (Rar) A cere, a pretinde. Intre Grigore şi Dumescu se încinse o controversă asupra notei, fiecare revendicînd pentru sine obligaţia de plată. Rebreanu, r. i, 42. + (învechit) A-şi asuma (o obligaţie, o răspundere etc.). Colaboratorii. . . revandică partea lor în hula gazetei. Russo, s. 161, cf. Şăineanu. — Prez. ind.: revindic. — Şi: (rar) revindicâ, (învechit) revandică vb. I. — Din fr. revendiquer. Cf. lat. revindicare. REVENDICANT s. m. (Jur.) Persoană care revendică (ceva). Revendicantul nu poate justifica în dovedirea dreptului său de proprietate nici uzucaptunea şi nici accesiunea, pr. drept, 239. — De la revendica. REVENDICARE - 386 - REVENI1 REVENDICARE s. f. Acţiunea de a revendi-c a, (învechit) revendicaţie; (concretizat) ceea ce se revendică. Nu înceta cu revendicarea prin arme a suveranităţii sale asupra Moldovei. Hasdeu, i. c. i, 8. O legitimă revendicare naţională. Maiorescu, cr. ii, 291. Pierderea acţiunei dc revendicare aduce cu sine şi pierderea acţiunii rezolutorie a contractului vînzărei. Hamangiu, c. c. 432. înţelegere pentru revendicare. bul. com. ist. v, 271. Mai loji sîntem . . . partizanii revendicărilor feministe. Galaction, o. a. i, 125. Elementele de avantgardă ... să ducă lupta penlru revendicările imediate ale muncitorilor, contemp. 1948, nr. 112, 3/3. Revendicările proletariatului. Sadoveanu, e. 77. Revendicări radicale. Arghezi, b. 132. Fără mişcări sau revendicări sociale nu e cu putinţă nici ştiinţă socială, ralea, s. T. iii, 155. Unirea frăţească şi paşnică a tinerei generaţii din toate ţările . . . constituie o forţă uriaşă în lupta pentru realizarea revendicărilor şi speranţelor ei. Scînteia, 1953, nr. 2 736. Am începui să ne organizăm pentru a cere unele revendicări, v. rom. martie 1954, 99. Se ţineau la o parte de colegii lor din celelalte ateliere şi nu participau la acţiunile acestora cînd se formula vreo revendicare. Pas, z. i, 300. Scopul final urmării de grevişti nu mai era acum numai revendicarea economică, ci şi greva politică. Preda, r. 17. — Pl.: revendicări. — Şi: (rar) revindirâre s. f. Scriban, d. — V. revendiea. REVENDICATIV, -Ă adj. Care revendică, care reclamă un bun, un drept cuvenit. Noul partid se proclamă zgomotos drept apărătorul intereselor ţărănimii înscrie în programe demagogice mincinoase lozinci revendicative. v. rom. ianuarie 1960, 86. — Pl.: revendicativi, -e. — De la revendiea. REVENDICAŢIE s. f. (învechit) Revendicare. Cf. Şăineanu, Alexi, w. — Pl.: ? — Şi: revendicaţiune (Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., cade), rcvindiiaţie (Scriban, i>.), revindieaţliine (id. ib.) s. f. — Din fr. revendication, germ. Revindikation. REVENDICAŢItNE s. f. v. revendicaţie. REVENDUI vb. IV v. revedui. REYENEAlĂ s. f. 1. Umezeală, jilăveală (din pămînt sau din atmosferă). Mirul are oarece tărie si usucă şi răveneala trupului suge-o. Coresi, ev. 139. Răsărind să uscă [planta] pentru ce nu avu răveneală. n. test. (1648), 77v/2, cf. anon. car. Mazăre, ovăs să samenc la loc cu reveneală. Calendariu (1773), 28 /9. Răveneala cea de iarnă [a pămîntului]. economia, 5/3, cf. lb. Apa din drumuri, slrecurîndu-se prin porii olanelor, ţine reveneală. Ghica, s. 546. Ploile şi „reveneala pămîntului" nu strică nimic din fîn. Pamfile, a. r. 163. în oasele mele se încuiba tot mal jilav frigul şi reveneala toamnei. I. Botez, şc. 70. Se puseră să-şi şteargă să-nelele de răvineală. Sadoveanu, o. i, 199. Cîteva stele ard în cerul umed încă, în aer e o reveneală caldă. Camil Petrescu, o. i, 298. S-a ridicai iarăşi vînt puternic dinspre Dunăre, aducînd pe aripile lui reveneala ploii. v. rom. august 1954, 116, cf. Mîndrescu, l. p. 51, Reteganul, tr. 107, şez. iii, 87. Reveneala finului gonea osteneala. Plopşor, c. 31, cf. alr ii 2 540/ /27, 76, 349, 365, 551, 848, alr sn iii h 845. Loc. v b. A da răveneală = a se umezi. Cf. ddrf. + (Regional) Igrasie. Cf. chest. ii 386/167, alr sn iii h 847. 2. (Regional) Răcoare; răcoreală, răcorire. Vremea era după miez de noapte şi noi — după o scurtă reveneală — ne aşezarăm p-o dungă, iar somnul părea a ne cuprinde. f (1884), 171, cf. Chiriţescu, gr. Să mergem după casă, că-i mai reveneală. Boceanu, gl. <0> F i g. Banii — cînd e zăduf — ţi-aduc reveneală . . . , cînd ţi-e frig, îţi ţin de cald. Delavrancea, o. ii, 297. + (Regional) Boare, adiere. Pamfile, văzd. 53, cf. Ciauşanu, gl. 3. (Rnr) Mireasmă, miros. Ţuica te ameţea cu reveneala ei de prune. Camil Petrescu, o. i, 328. — Pl.: reveneli. — Şi: (învechit şi regional) răve-neâlă, (învechit) răvăneâlâ (Alexi, w ), (regional) răvineâlă s. f. — Reveni2 -f suf. -cală. REVENI1 vb. IV. Intranz. I. A veni înapoi, a se întoarce (la locul de unde a plecat). Călători doi din cetate revineau pe acea cale. Asachi, s. l. i, 210. Cea dintîi datorie a mea este de a reveni la dumneata. cr (184S), 211/39. Eternul nostru fugar, Petru cel Şchiop, reveni cu o puternică armală. Hasdeu, i. v. 188. O cînlăreaţă revenită-n primăvară Din streinâlatea neagră. Alecsandri, p. iii, 54. Rîndunica, prevestitoare de bunuri, revine sprintenă şi veselă. Odobescu, s. i, 233. De unde eşti revino iarăşi, Să fim singuri ţ Eminescu, 0. i, 122. Pentru a reveni din Dorna, singurul mijloc mai lesnicios . . . era de a scoborî cu pluta pe Bistriţa. Gane, n» i, 56. Sufletu-mi întraripat Către Dunărea cea lată Mă face ca să reviu. Macedonski, o. i, 7. Penlru cei bătrîni revenea un om iubit. D. Zamfirescu, v. ţ. 25. Vei reveni vrodată ? Cerna, p. 31. în fiece zi revenea cu cîle-un amănunt. Rebreanu, r. i, 254. Trecu într-o cameră vecină şi reveni cu nişte cărţi în mînă. Galaction, o. a. i, 159. Parcă a revenit de pe altă lume. Camil Petrescu, t. iii, 72. Reveni în pervazul ferestrei şi privi din nou, cu obrajii în palme. C. Petrescu, î. 1, 29. Voi reveni. . . Totdeauna. Mereu. Sebastian, t. 184. Plec cu o impresie foarle plăcută şi am să mat revin. Vlasiu, d. 69. Natanail reveni căiră icoane. Sadoveanu, o. ix, 42. Ioanide reveni de cîteva ori în sat. Călinescu, s. 351. Vin şi revin mereu în acelaşi loc. Ralea, s. t. i, 316. A făcut o demonstraţie de evadare, revenind după cîteva zile în cclula sa. Bogza, a. î. 338. Seara, cînd se face ora şapte, . . . Revin acasă visător. Beniuc, v. a. i, 103. A doua zi el reverii la locul de muncă. Preda, r. 27. Intră în dormitorul din dreapta, vorbind singură, revine ţinînd în mîini rufe curale. s mai 1960, 28. Stătu acolo, pîndind peste uliţă, plecă mai încolo şi reveni, v. rom. septembrie 1962, 18. ^ F i g. Din implicaţiile unei singure impresii se desfac largi dezvoltări, cu variaţii pe tema aceleiaşi senzaţii, . . . printr-o stilizare muzicală, continuă, în care fiecare frază nouă revine oarecum la punctul iniţial. Vianu, a. p. 344. f A se ivi din nou; a apărea, a se face văzut, simţit din nou; a se repeta (2). Era în toată strălucirea acelei d-al doilea frumuseţe, ce revine la femei cînd ele n-au avut tn inima lor nişte loviture ireparabile, cr (1848), 13s/45. E viu încă . . . Vorbeşte . . . şi în faţă, culorile-i revin. Macedonski, o. i, 264. Acelaşi gînd îi revenea necontenit. Agîrbiceanu, a. 376. Expresiunea revine des şi în partea înlîia. bul. com. ist. ii, 16. Dragostea lui pentru ruinele Sicibidei revenise cu o putere nouă. Galaction, o. 119. Parcă din senin am început să sufăr în lot corpul, cum revin durerile dacă a trecut prea repede anestezicul. Camil Petrescu, p. 11. Sub graba cuvintelor se ghicea uşor un neastîmpăr, ca un gînd alungat, şi revenind. C. Petrescu, î. ii, 16. Liniştea reveni ca un val. Sadoveanu, o. viii, 342. S-ar putea spune că, odată cu Tudor Arghezi, pătrunde sau revine în literatura noastră conştiinţa artistului meşteşugar. Vianu, a. p. 265. Criza trecu şi vechile bucurii reveniră. Preda, r. 276. Ai cunoscut că liniştea s-a stins, De-acuma ţie n-o să-ţi mai revic Decît înşelătoare. Labiş, p. 158. Motivele eposului popular revin şi în celelalte piese ale ciclului, v. rom. iulie 1962, 130. (Prin ana- logie; despre vreme, anotimpuri etc.) A revenit frumoasa primăvară. Vlahuţă, o. a. 84. A revenit albastrul mai! Iosif, patr. 15. Credeţi că vor reveni vreodată vremurile d-voastră ? Camil Petrescu, t. i, 24. <$■ Expr. A-i reveni (cuiva) graiul = a se reculege (în urma unei surprize, emoţii etc.) puţind vorbi din nou. Pînă să-i revie graiul, Mantu le arătă prin semne ce ar fi voit să spună. Galaction, o. 272. 2. (Urmat adesea de determinări introduse prin prep. „la" sau ,,din“) A se întoarce la o stare (sufle- 4678 I REVENI1 - 387 - REVENOS tească) anterioară; a-şi recăpăta cunoştinţa în urma unei crize, a unui leşin etc.; a se trezi. Fără a lăsa pe uimiţii spectatori ai teribilului supliciu să revină din tntemnireu lor, el porunci pcdesirimii a escalada murii. Hasdeu, i. v. 102. Alexandru reveni din leşinul său. Bolintineanu, o. 465. Să revenim la vechile noastre slări de suflet. Galaction, o. 125. Ortac reveni la atitudinea Iui de nemulţumire. Sadoveanu, o. xi, 519. Moromeţii se dezmorţiră şi reveniră iarăşi la starea lor dinainte. Preda, m. 32. ■$> E x p r. A reveni la viaţă = a scăpa dintr-o boală grea; a se însănătoşi. De două ori pînă acum a revenit Ia viaţă. C. Petrescu, c. v. 193. A reveni la realitate = a fi conştient din nou de starea de lucruri înconjurătoare. Li se păru, un răstimp, că au un vis îngrozitor; dar, încet-încet, reveneau la realitate. Agîrbiceanu, a. 369. A reveni la sentimente mai bune = a deveni mai înţelegător, mai binevoitor. Mama Ruxanda... să revină la sentimente mat bune. C. Petrescu, r. dr. 121. Mamaia . . . revenise la sentimente mai bune. Bbăescu, a. 183. <0> (Cu pronumele în dativ; şi în expr. a-şi reveni în fire sau a-şi reveni tn sine) Abia a doua zi, ea începu a-şi reveni în sine şi recunoscu că se află în casa părintească. Gane, n. i, 82. Apoi, cu încetul, păru a-şi reveni în sine. D. Zamfirescu, a. 70. încremeni aşa un răstimp. Dar deodată îşi reveni. Rebreanu, i. 54. L-a udat cu apă, l-a frecat şi consulul şi-a revenit în fire. Ardeleanu, d. 205. îşi revine cu energie. Sebastian, t. 112, cf. H. Lovinescu, t. 230. Nu-şi revenea din surpriză şi bolborosea mereu. v. rom. august 1955, 35. Zăcea în odăiţa lui, cu capul bandajat. îşi revenise: ochit-i erau vioi, dar nu scotea o vorbă. Vornic, p. 177. Arsenie plăti consumaţia, şi, cînd respiră aerul rece de afară, îşi reveni. Barbu, p. 292. Urmează apoi perioada de convalescenţă, în care bolnavul îşi revine treptat, abc săn. 355, cf. alrm i/i h 203. 3. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la" sau „asupra") A se ocupa din nou (de ceva), a se opri la ... , a relua (un subiect, o idee etc.). Să revenim iarăşi la punctul istoric, mag. ist. i, 49/25. A reveni la subiectul nostru, românul (1857), nr. 2, 3. Vom reveni asupra acestor mînăstiri, ca să vorbim mai amănunţii. Bolintineanu, o. 312. De ideea d-lui Xcnopol voi vorbi mai la vale. Revin Ia subiectul conferinţei. Ionescu-Rion, c. 65. Revin Ia moftul meu, cu felia de portocală. C. Petrescu, î. ii, 156. Te întreb, reveni sublocotenentul, dacă doreşti ceva. Sahia, n. 84. Să revin la chestiune. Călinescu, s. 81, cf. id. c. o. 172. Asupra defectelor acestei teorii voi reveni mai departe. Graur, f. l. 7. 4. (Construit cu dativul) A-i aparţine în virtutea unui drept, a unei prerogative; a fi de resortul sau de datoria cuiva; a cădea în atribuţiile cuiva. Atribuţia aceasta revenea subalternilor săi. bul. com. ist. v, 145. Au reuşit în cadrul lecţiilor lor să-şi îndeplinească cu 12 zile înainte sarcinile ce le reveneau din planul de slat pe ultimul semestru al anului 1950. contemp. 1950, nr. 224, 1/4. Proletariatului român i-a revenit rolul. . . de a lupta pentru libertate, progres şi socialism. Lupta de clasă, 1952, nr. 6, 139. Lui îi va reveni cuvîntul hotărîior în alegerea carierii lînărului vlăstar. Vornic, p. 10. ^ A i se cuveni cuiva (ca moştenire); a i se repartiza cuiva ceva. Şerban ocupase . . . moşii care reveneau fraţilor şi nepoţilor săi de frate. Iorga, l. i, 159. Logofătul Constantin era fiul Stancei Cantacuzino,. . . care tn întăiele timpuri şi-ar fi luat şi tiilul acesla, pe lîngă cel de Basarab, ce-i revenea mai puţin. id. ib. 38. Moşia lui Baciu trebuia să-i revie lui Ion. Vianu, a. p. 326. O treime din bancnote le-a luat Tretin, două treimi i-au revenit primului procuror. Stancu, r. a. v, 266. Partea lui Peter îmi revine mie, prin testamentul talii. H. Lovinescu, t. 118. <0* (Rar) A ajunge în posesia cuiva. Aceste scrisori mi-au revenit, din întîmplare, mie. Stancu, b. a. v, 266. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „asupra") A renunţa la . . . încerca să-l facă să revie asupra acestei mutări. Brătescu-Voineşti, p. 187. <$* Refl. impers. S-a revenit asupra deciziei. C. Petrescu, î. ii, 152. — Prez. ind.: revin şi reviu. — Pref. re- -f veni (după fr. revenir). REVENI2 vb. IV. 1. Intranz. şi refl. A deveni reavăn, a se jilăvi, a se umezi. De vor fl ploi pre vreamea culesului, [cucuruzul] se prea revenează. Economia, 41/10, cf. lb, Polizu. Cînd văd femeile că ies mugurii la duzi, . . . scot sămînţa [de fluture] din cenuşă, o pun în casă la căldură ... şi o lasă pînă ce reveneşte, pînă ce înviază vermii. I. Ionescu, m. 375, cf. Cihac, ii, 523, ddrf, Barcianu, tdbg, com. din Straja — Rădăuţi, chest. ii 386/46. (Tranz.) Să reveneaze aceale livezi înflorite. Maior, d. 58/20. 2. Tranz. şi r e f 1. A (se) răcori. Cf. lb. îl înmute [ştergarul] la un capăt în apă rece şi-i şterse binişor fruntea şi faţa lui Niţică, anume ca să se mai revenească. Moroianu, s. 90, cf. mat. folk. 36, Caba, săl. 92, Ciauşanu, gl., a iii 2, alr ii 2 559/219, ib. 3 499/928. Stau la umbră să mă revenesc puţin. mat. dialect, i, 287. (F i g.) Numai în noianul primejdiilor i se răvenea sufletul. Rebreanu, n. 193. + (Regional; despre aer) A (se) împrospăta, a (se) primeni. Cf. lb. Deschide fereastra, să se mai revenească aerul! mat. dialect, i, 215. — Prez. ind.: revenesc. — Şi: (învechit) revena vb. I, (învechit, rar) răvăni (Alexi, w.), (regional) răveni (Polizu, ddrf, T. Papahagi, m. 71) vb. IV. — De la reavăn. REVENÎE s. f. (Prin vestul Olt.) Loc pe unde iese apa din pămînt. Boceanu, gl., cf. chest. ii 463/18. — Cf. rtven i2. REVE1VÎRE s. f. Acţiunea de a reveni1. 1. întoarcere înapoi, reîntoarcere. Cf. reveni1 (1). Cf. Polizu, lm. în ziua revenirii mele, mă dusei să petrec sara în familia ei. I. Negruzzi, s. iii, 447, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Era bucuria revenirii soarelui de primăvară. Sadoveanu, o. xii, 15. 2. întoarcere la o stare, la o (situaţie) anterioară. Cf. reveni1 (2). Nu era decît un freamăt de revenire la viaţă. Gane, n. ii, 183. Revenirea atît de dorită la minister a unchiului a pus capăt răului lor trai. Bră-tescu-Voineşti, p. 179. Revenirile acelea la stadii depăşite caracterizează oboseala secolelor. Ralea, o. 120. Se străduia zadarnic să dea revenirii sale forţate la estradă oarecare demnitate. Galan, z. r. 23. Bolnavul va fi supravegheat şi după revenirea mişcărilor respiratorii. Belea, p. a. 82. Nevoia de revenire la fericirea timpurilor de pace . . . este exprimată printr-un cîntec. v. rom. noiembrie 1962, 151. 3. Reluare a unei idei, teme etc. Cf. r e v e n i1 (3). Saltul de la o idee la alta, revenirile, şi mai ales intonaţia cu pauze lungi la mijlocul frazelor, pentru a căuta o metaforă, un cuvînt rar sau un accent satiric, îţi cereau multă răbdare ca să-l asculţi. Vlasiu, d. 131, cf. 113. 4. Renunţare la o idee, revocare. Cf. reveni1 (5>. Buimăcit, iînărul stătu locului nemişcat, aşteptînd o revenire asupra tăgadei. Călinescu, e. o. i, 12. 5. Operaţia de încălzire la temperaturi înalte şi de răcire lentă la care sînt supuse piesele metalice (în special din oţel şi din fontă) cu scopul de a le îmbunătăţi ductilitatea şi tenacitatea. După forjare, piesele vor fi supuse recoacerii, călirii şi revenirii. Ioanovici, tehn. 112, cf. 184, DER. — Pl.: reveniri. — V. reveni1. REVENOS, -OASĂ adj. (Regional; despre sol)Umed, jilav. De la Derbend înainte este coastă, tufe, loc pietros, şi după coastă, baltă, loc revinos. ap. tdrg, cf. Cihac, ii, 523. Bradule, bradule, Ce boare-a bătut, De te-ai scobo-rît De la loc pietros La loc revenos? Marian, î. 105, cf. chest. ii 73/6, alr sn iii h 845. — Pl.: revenoşi, -oase. — Şi: revin6s, -oăsă, răve-n6s, -oăsă (alr sn iii h 845) adj. — Reavăn + suf. -os. 4682 revent - 388 - REVERENDĂ REVfiNT s. n. 1. Plantă legumicolă cu frunze mari, al căror peţiol este folosit In alimentaţie, iar rădăcina şl rizomul au acţiune purgativă; rubarbă (Rheum officinale ). Rodeşte aceia ţară gria, orezuşi altă pline, mătase să face, imbir . . ., raventu, zahar. Ureche, l. 116, cf. Simion dasc., let2 i, 406. Răvent oca 224 bani (a. 1733). N. A. Bogdan, c.m. 160, cf. Coteanu, pl. 21. Miere, bumbac, reveni şi alte feliuri de roduri. Amfilohie, g. 31/1, cf. lb. Tot acelea şi ei scriu Ce mătuşele leşliu, Ori curăţenii, reveni. Mumuleanu, c. 158/1. Să se dea din ziua naşterii copilului . . . sirop de revent. Piscupescu, o. 214/9, cf. Ponzu, Drăghicescu, c. 116. Acum ti dăm o linguriţă de revent şi mline . . . o să vedem. Vlahuţă, ap. cade, cf. ddrf, Barcianu, şio iij, 300. In sînge de 9 fraţi, In revint şi alămlie Buba inimii să cheie. Grigo-riu-Rigo, m. p. i, 30, cf. Bianu, d. s., tdrg, Voicules-cu, l. 239, DS, NOM. MIN. II, 213. 2. (Regional) Levănţică (Lavandula angustifolia). Cf. şez. xv, 56. — PI.: reventuri. — Şi: (Învechit) răvent, ravânt, revint, răvlnt (Cihac, ii, 607) s. n., ravintă (Alexi, w.) s. f. — Din tc. ravent. REVIŞR s. n. 1. Partea răsfrîntă a unei haine, In prelungirea gulerului, de o parte şi de alta a pieptului. Un tlnăr elegant, cu floare la reverul hainei, . . . privea la consumatori. Bacovia, o. 235. Scutura de pe reverul hainei, cu arătătorul făcut arc, o gtnganie inexistentă. Cazimir, gr. 100. Nae Işi mîngîia grav şi ironic reverul hainei. Camil Petrescu, u. n. 28. Ii prinse Ana cu arntn-două mtinile revenirile. C. Petrescu, c. v. 354. îi ajută să se dezbrace de un demi-palton . . . cu reveruri roşii de general. Brăescu, m. b. 52. Domnul gras . . . prinse [crizantema] de reverul fracului. Sahia, n. 100. O şuviţă de crep la reverul paltonului arăta că băiatul este tn doliu. Călinescu, s. 10. Se îmbrăcase cu grijă . . . bluză albă, simplă, descheiată la gît şi cu revere largi. v. rom. mai 1954, 33. Ochii omului care vorbise văzură placa albăstruie sub reverul hainei celuilalt. Pas, z. iv, 246. | Fruntea lui înaltă şi neagră, ochii fierbinţi. . . şi reverele hainei ti erau cunoscute. Demetrius, a. 49. Reverele hainei erau pătate de scrumul nenumăratelor ţigări fumate. Mihale, o. 300. 2. (Sport) Lovitură în care racheta este manevrată cu partea opusă mlinii in care este ţinută. Cf. l. rom. 1962, 338. — Pl.: revere şi reveniri. — Din fr. revers. REVEHĂNSĂ s. f. v. reverenţă. REVERBER s. n. 1. Oglindă metalică montată la o lampă pentru a aduna şi a reflecta razele de lumină lntr-o anumită direcţie. Cf. Stamati, d., Marin, f. 85/22, Prot.-Pop., n. d., Şăineanu, Alexi, w., cade, dn2. + Felinar prevăzut cu oglindă metalică, destinat să lumineze străzile. Cf. Stamati, d., Prot.-Pop., n. d., Alexi, w. Pe treptele de piatră ale intrării, disting, sub lumina rătăcită a unui reverber, o siluetă vagă de copil. Galaction, a. 409. 2. (în sintagma) Cuptor (sau furnal) cu reverber — cuptor cu reverberaţie, v. reverberaţie. Biosi-dul de manganes . . . este introdus într-o retortă de pămînt pe care o încălzim . . . Intr-un furnal cu reverbere. Poni, ch. 39. Pentru a obţine fierul ... ne servim de cuptoare cu reverber, numite şi cuptoare cu flăcări. Ioanovici, tehn. 46. — Pl.: reverbere. — Şi: (Învechit) reverbere subst., reverberă (Alexi, w.) s. f. — Din fr. risverbăre. REVERBERĂ vb. I. Tranz. 1. A reflecta lumina sau căldura. Cf. Alexi, w., cade, dn2. + (Rar) A lumina. Trei mari cercuri de bronz atlrnate de bolţi şi semănate cu lămpi electrice tn chip de luminări reverberau vasta pivniţă. Călinescu, s. 481. 2. A produce reverberaţia unui sunet; a prelucra cu mijloace electroacustice un semnal sonor In scopul realizării unor efecte analoage celor determinate de reverberaţia unei Încăperi. (Refl. pa s.) [Banda de magnetofon] ie „reverberează", adică i se dă adlncime, în aşa fel Inctt ascultătorului să i se pară că orchestra a ctnlal lntr-o sală mare. Scînteia, 1960, nr. 4 845. — Prez. ind.: reverberez. — Din fr. reverbtrer. REVERBERAŢIE s. f. 1. Persistenţă a unui sunet într-o încăpere, după ce sursa sonoră a încetat să mai emită unde, datorată reflexiilor sunetului pe pereţi sau pe alte corpuri. Cf. Brezoianu, a. 319/23. Prelungirea sunetelor prin reverberaţie se observă mai ales în sălile mari. Cişman, fiz. ii, 58, cf. Marian-Ţiţeica, fiz. ii, 64. 2. Reflexie a luminii sau a căldurii; strălucire, seîn-teiere, reflex. Cf. Alexi, w. Ascultam cum cîntă vîntul toamnei, cum trosnesc lozbele de fag în soba de faianţă cu reverberaţii ca zăpada Ceahlăului. I. Botez, şc. 98. Cind ne eliberăm ochii de pulbere, ni-i simţim săgetaţi şi răniţi de soarele aprig şi de reverberaţia albă a zidurilor. Sadoveanu, o. x, 408. Din reverberaţii simţi cum ziduri Foc de zi tn ele mai cuprind. Blaga, p. 181. Densitatea aerului şi reverberaţia luminii au, la Granada, o particularitate celebră: lucrurile par pretutindeni apropiate. Ralea, s. t. i, 352. <)> F i g. Sufletul ei, zbuciumat ca o flacă-ră-n vtnt, are întunecări repezi de conştiinţă, clipiri de uitare şi deşteptări penibile, reverberaţii de groază. Vlahuţă, s. a. iii, 95. Intuiţia se „exprimă" prin reverberaţii stilistice care să creeze în altul o stare de suf let identică. Ibrăileanu, s. l. 21. Nu era cu putinţă . . . să nu altoim în limba noastră românească măcar ceva din delicateţile şi din reverberaţia verbului rafinat franţuzesc. Galaction, a. 314. 3. (Tehn.) Reflexia repetată a căldurii.pe pereţii unui focar sau ai unui cuptor special. Cf. ltr2, dn2. <$>• Cuptor cu reverberaţie = cuptor cu acoperişul boltit, căptuşit cu cărămidă refractară, în care încălzirea materialului se face prin contactul cu gazele de ardere şi prin radierea căldurii din acoperişul boltit; cuptor cu flacără, cuptor cu reverber. Cf. ltr2, dn2. — Pl.: reverberaţii. — Şi: (Învechit) reverberaţiâne s. f. CADE. — Din fr. reverbiration. REVERBERAŢ1UNE s. f. v. reverberaţie. REVERBERĂ s. f. v. reverber. REVERBERE subst. v. reverber. REVEREĂIVDRĂ s. f. v. reverendă. REVERl&VD, -A adj. Demn de respect; s p e c. titlu dat preoţilor şi călugărilor creştini de anumite confesiuni ; (substantivat, m.) persoană căreia i se dă acest titlu. Cf. Antrop. 289/1. Serveşte, Ioane, Reverendele persoane. Codru-Drăguşanu, c. 11, cf. Prot.-Pop., n. d. ll cheamă reverendul pe ginere-său. Caragiale, o. ii, 166, cf. Barcianu, Alexi, w., cade, Scriban, d., dn2. — Pl.: reverenzi, -de. — Din lat. med. reverendus, fr. reverend. REVERENDĂ s. f. Haină preoţească lungă, de obicei de culoare neagră; anteriu. Nu cred nimic din toate dogmele bisericei a cărei reverendă o port. Bariţiu, p. a. i, 196, cf. Stamati, d., lm. N-aş fi avut de ce să nu mă fac popă, ci natura mea nu suferea reverendă. Eminescu, g. p. 175. Era . . . părintele Avesalon Toda, om luminat şi îmbrăcat tn reverendă de mătase, căptuşită cu roş. Slavici, n. i, 202, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu. îmbrăcat curat, cu reverenda aninată elegant pe spate, nu semăna întru nimic cu preoţii de toate zilele. D. Zamfirescu, î. 44, cf. Alexi, w. Clericii, tn lungile lor reverenzi, ieşeau de-a valma din şalele de curs. Agîr- 4694 REVERENDISIM - 389 - REVERIFICARE biceanu, a. 31. Dd, da, fireşte, făcu Belciug scoţind portofelul din reverenda boţită. Rebheanu, i. 262. Popa Ion . . . îmbrăca reverenda. Sadoveanu, o. i, 82, cf. Boubeanu, s. p. 31. Era îmbrăcat în acelaşi costum negru, lucios şi înverzit tn coate, o fostă reverendă a părintelui Potra. T. Popovici, s. 13. L-a tras uşor de reverendă pe părinte. LXncrXnjan, c. ii, 492. Dup-aceea l-a-m-brăcat . . . Şi-ntr-o reverendă bună. Marian, sa. 233. — Pl.: reverende şi (rar) reverenzi. — Şi: (regional) revcreăndră (com. din Sebeş), levereăndră (ib.), leve-leândră (com. din Cuzdrioara—Dej) s. f. — Din lat. med. reverenda. REVERENDISIM adj. Titlu dat unei persoane care deţine un grad superior aceluia de reverend în ierarhia bisericească. Cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: reverendisimi. — Din lat. med. reverendissime. REVERENŢĂ s. f. 1. (Adesea în construcţie cu verbul „a face") Mişcare a corpului făcută în semn de salut respectuos şi constlnd dintr-o înclinare sau din îndoirea genunchilor; temenea, plecăciune, (învechit) închinăciune. Vulpoiul . . . făcu Leului plecată revere n ţie. Ţichindeal, f. 12/20, cf. cr (1829), 1792/7. Făcu o reverenţă modestă. Pleşoianu, a. l. 55/4. Zise bătrîna după o profundă reveriniă. cr (1846), 311/33. O copiliţă dulce, rîzîndă, graţioasă, în reverenţe intră. Bolliac, o. 91. După ce-mi făcui reverenţa, mă întreabă dacă ghirlandele vreodată m-au încîntat. Bolintineanu, o. 317. După reverenţele ce i le face băiatul... se poate crede că Sarafoff a fost galanton şi a dat un bun bacşiş. Caragiale, o. n, 20, cf. ddrf, ŞXineanu. li făcu o reverenţă adincă, trimiţlndu-i o sărutare pe virful degetelor. D. Zamfirescu, ap. cade. Întrebatul făcu o reverenţă plină de recunoştinţă. Anghel-Iosif, c. l. 148. Răspunse c-un fel de reverenţă la salutul preotului. Agîrbiceanu, a. 434, cf. Hogaş, dr. i, 179. Ana face o reverenţă foarte graţioasă. Camil Petrescu, t. iii, 105. S-a dat în lături, poftind cu o solemnă reverenţă pe celălalt. C. Petrescu, î. i, 170. El nu ştia, fireşte, cine să fie tînărul care-lsalută cu descoperire largă şi profundă reverenţă. Teodoreanu, m. u. 77. Am înţeles, domnule, răspunse ea, . . . făcînd o reverenţă. Sadoveanu, o. xi, 434. Făcu, din mers, o uşoară reverenţă. CXlinescu, s. 7. Ploconelile şi reve-ransele sînl ample, arhaice şi uşor teatrale. Ralea, s. t. i, 317. Ce neghiobie, ce cruzime; pentru patru valsuri cu oamenii aceia . . . cu bărbi pomădate şi cu reverenţe afectate. Demetrius, a. 204. 2. (Astăzi rar) Respect, consideraţie, stimă. Să cinstească pe tatăl său şi pe mumă-sa cu cea mai mare dragoste, credinţă şi reverinţă. Calendariu Buda (1815), 40/10. Dedicindu-ţi această carie cu cuviincioasă reverinţă. Pe-trovici, p. 10. Limba îndrăzneţului neruşinos amuţeşte înaintea ei şi reverenţa aceluia înaintea virtutelor ei îl face să tacă. Teodorovici, m. 38/24. De cătră sară, luminaţia în toată cetatea arăta vesăle feţe a supuşilor fii şi căzută reverinţă. gt (1838), 17a/8. A arăta cîtă reverinţă merită aceea în raport cu modul recrutaţiei de mai nainte. cr (1848), 52/23, cf. Stamati, d. Un spirit de reverinţă şi de pietate. Calendar (1857), 75/10. Arde de dorinţă Ca să vă înfăţoşeze adînca sa reverinţă. Negruzzi, s. iii, 96, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., Severin, s. 56. S-a apropiat de profesorul Petran, saluiindu-l cu deosebită reverenţă. Vlasiu, d. 108. <0> Pronume de reverenţă — pronume de politeţe, v. politeţe. Cf. Iordan, g. 135, l. rom. 1959, nr. 3, 104. — Pl.: reverenţe.— Şi: (învechit) reverenţie, reverinţă, (rar) reverânsă s. f. — Din lat. reverentia, fr. reverence. REVERENŢIÂL, -Ă adj. (Rar) Reverenţios. Cf. Alexi, w. Adresare reverenţială. în scl 1964, 413. <0> (Jur.) Temere reverenţiară = sentiment de teamă şi respect. Cf. ŞXineanu. Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula convenţiunea. Hamangiu, c. c. 226. — Pronunţat: -ţi-al. — Pl.: reverenţiali, -e. — Şi: reverenţiăr, -ă adj. — Din fr. reverendei. REVERENŢIĂR, -Ă adj. v. reverenţial. REVERfiNŢIE s. f. v. reverenţă. REVERENŢI <ÎS, -OĂSĂ adj. (Livresc) Respectuos, ceremonios. Cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Foarte reverenţios, le întîmpină cu complimente. Rebreanu, i. 263. Îmi spui ,,domnule profesor" cu un ton atît de reverenţios. Teodoreanu, m. u. 83. Notorietatea a provocat adăugirea unui calificativ reverenţios. v. rom. decembrie 1953, 280. <$■ (Adverbial) Plecă, sărutind degetele, foarte reverenţios, Virginiei Gherman. Rebreanu, i. 352. O salutau reverenţios, cu zîmbetul pe buze. Ardeleanu, d. 48. Sfioşi, i-am dat ocol, salulînd reverenţios pe oricine se uita mai lung la noi. BrXescu, a. 163. îl salută reverenţios, urindu-i noapte bună. v. rom. octombrie 1954, 98. — Pronunţat: -ţi-os. — Pl.: reverenţioşi, -oase. — Din fr. rfiverencieux. REVlSRIC, -Ă adj. (Neobişnuit) Care are caracter de reverie; visător. Spasmul ăsta reverie nu-mi împrumuta nici măcar puterea de a-mi reculege privirea. Klop-ştock, f. 268. — Pl.: reveriei, -ce. — De la reverie. REVERÎE s. f. 1. Starea sufletească a celui furat de imaginaţie, de amintiri, de visuri, de gînduri; visare. Supus farmecului acelei dulci reverii, rom. lit. 18a/13. S-ar lăsa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnetele biciuşcei postilionului . . . nu l-ar turbura. Negruzzi, s. i, 191. De unde oar' vine a ta reverie? Alexandrescu, o. i, 113. Cînd mă trezii din reveria . . . dulce, biserica era pustie. Alecsandri, o. p. 21. Gînd cu gînd se-mbină în lungă reverie Şi buzele-i se mişcă c-un zîmbet blind, amar. Eminescu, o. xv, 157. Umblă-adesea, prin lunga-i galerie, Purtat dc cinc ştie ce sumbră reverie. Macedonski, o. i, 261. în anii de junle . .. pluteam din val în val Intr-o dulce reverie. I. Negruzzi, s. ii, 207, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Rămin aşa, pierdut tn reverie. Goga, Poezii, 250. Căzu într-o dulce reverie. Agîrbiceanu, a. 265. în reveriile lui cucernice, Belciug vedea noua biserică triumfătoare. Rebreanu, i. 224. Veniţi încă o dată, spre reveria mea cea fără leac! Galaction, o. 343. Mai avusesem, cîndva, un fel de reverii. Camil Petrescu, u. n. 184- Priveşte afară . . . într-un fel de reverie atentă. Sebastian, t. 139. Rămîi în reverii, vecin cu moartea. Teodoreanu, m. u. 157. Reveria lugubră se continuă după ritmul ei propriu. Vianu, a. p. 132. îmi dau seama, oraşul meu de reverie şi de suferinţă, că tu n-ai avut ce face cu mine. Arghezi, b. 15. Nu-i plăcea în fond poezia, . . . dar pricepu prin ea reveriile Otiliei, tumulturile ci tăcute de fală. CXlinescu, e. o. ii, 18. Reveria, raţionamentele gratuite aparţin unui nivel inferior de activitate. Ralea, s. t. i, 116. De aici vin poate tristeţile, reveriile şi măreţia lui. Bogza, c. o. 233. Este un suflu de poezie şi de reverie, s mai 1960, 122. Mă lăsam cuprins de reverie, gîndindu-mă că într-o zi, pe care o vedeam foarte a-proape, voi avea un atelier frumos. Vlasiu, d. 344. Reveriile omului sînt azi mai înaripate decît orieînd. cf 1962, nr. 1, 21. Am aflat unele frumoase pagini lirice, pătrunse de poezie şi de reverie, m 1962, nr. 2, 36. 2. (Muz.) Piesă vocală sau instrumentală de mici proporţii cu caracter visător. Cf. Tim. Popovici, d. M., DN2. — PI.: reverii. — Din fr. reverie. REVERIFICÂRE s. f. (Rar) Acţiunea de a verifica din nou. Singurul pas care mai rămîne de făcut . . . este reverificarea listelor prizonierilor de război. Scînteia, 1952, nr. 2 396. REVERINŢĂ - 390 - REVESTIT1 — Pl.: reverificări. — Pref. tc- -f verificarc. REVERINţA s. f. v. reverenţă. REVERS1 s. n. 1. (în opoziţie cu avers) Dos al unei monede, al unei medalii, p. e x t. al unei foi scrise etc. V. verso. Cf. rînd. jud. 101/19, Eustatievici, i. 20/16, Stamati, d. Acolo . . . se înălţa steagul cel mare al ţârei, cu capul unui taur înstelat pe o parte şt o cruce pe revers. Hasdeu, i. v. 141. Reversul ţoalei din urmă e ocupat de o notă explicativă. Odobescu, s. i, 355. S-au descoperit monete de argint. . . pe al căror revers se vede. . . un călăreţ, id. ib. ii, 275, cf. Gheţie, r. m., Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Noţiunea nu poate fi separată de sunete, după cum nu putem separa aversul de reversul unei monede. Rosetti, s. l. 5. (F i g.) Ca şi cum ar fi un revers al Ceahlăului..., o prăpastie adlncă, o vale acută, un fund de ocean din care s-au retras apele se cască numaidectt. Bogza, c. o. 21. <0> E x p r. Reversul medaliei v. medalie. 2. F i g. Parte nevăzută, ascunsă şi !n contrast izbitor cu aspectul cunoscut al unui lucru, al unei situaţii etc. Figura în atitudinea lui exprima o mare mulţumire, arătîndu-şi reversurile şi devenind un cîine nou . ... pe care îl cunoştea numai familia lui. Arghezi, c. j. 93. Această particularitate îşi are şi reversul ei. Ralea, s. t. iii, 219. Experienţa a costat scump, dar are şi un revers pozitiv, t noiembrie 1962, 6. 3. (Mii.; în lucrările de fortificaţie) Partea dinspre atacator a şanţului sau a tranşeelor. Cf. ltr3. — Pl.: reversuri. — Şi: (învechit, rar) revărs s. n. rînd. jud. 101/19. — Din lat. reversus, fr. revers, germ. Revers. REVERS2 s. n. v. reversale. REVERSALE subst. pl. (învechit) înscris prin care se face o concesie în schimbul alteia; act prin care cineva se obligă să respecte un angajament. Luă de la ei reversale în scris că nu vor trece la Rakoczi. Bariţiu, p. a. i,255. Athanasie ... deie de la mina saşi aşa-numiie revcrsalii în 16 ărlicli, cari se reduc parte mare la punctele cu care fusese el acuzat, id. ib. 203. Am subscris îndală atunci reversul, că nici vor mai popi, nici vor dăscăli în toată viaţa lor. id. ib. 26, cf. 25. + Act prin care un catolic căsătorit cu o persoană de altă confesiune se obliga a-şi creşte copiii în religia catolică. In caz de a cununa părechi de confesiuni unite şi neunite, să dea reversale că toţi pruncii vor fi educaţi numai în religiunea catolică. Bariţiu, p. a. i, 410. — Şi: reversălii subst. pl., (rar) revers s. n. — Din lat. med. reversales, fr. rcversales. — Pentru revers, cf. lat. reversus. REVERSÂIJI subst. pl. v. reversale. REVERSIBIL, -A adj. 1. (Jur.; despre bunuri) Care urmează să revină, în anumite cazuri, în posesiunea fostului proprietar. Cf. I. Golescu, c., Şăineanu, Barcianu, Ai.exi, w., cade, Scriban, d., dn. ♦ (Despre rente, pensii) Care, la moartea titularului, poate trece asupra altei persoane. Ar fi dar cu dreptul ca ţara noastră să facă ceva penlru el, votîndu-i pensie reversibilă, după moartea lui, văduvei. Alecsandri, s. 155. 2. Care poate reveni, care poate fi adus înapoi, care se poate întoarce la starea iniţială. Fluctuaţiuni cari se traduc prin mici diferenţe de la individ la individ... Această variabilitatc se mai numeşte: graduală, continuă, reversibilă, limitată şi statistică. Sandu-Aldea, s. 124. Aorta conţine mult colesterol la viţeii hrăniţi cu lapte, dar e vorba de un fenomen reversibil. Parhon, b. 17. Timpul nu c reversibil. dl, cf. DN2. 3. (Despre fenomene fizice sau reacţii chimice) Care se poate desfăşura atît într-un sens, cit şi în sens invers. Cf. cade. Disociaţia electrolitică este un fenomen reversibil. Macarovici, ch. 107, cf. 93, 159. Transformarea lucrului mecanic tn căldură nu este reversibilă. Cişman> fiz. i, 518, cf. 239, 507, der. + (Tehn.) Care poate acţiona, care se poate mişca In două sensuri opuse. La linia de tablă şi la cea reversibilă stnt . . . produse carc se pretează pentru laminarea la toleranţe minime. Scînteia, 1960, nr. 4 840, cf. dn. <0> Plug reversibil — plug alcătuit din două trupiţe simetrice, care poate răsturna brazda la dus şi la întors in aceeaşi parte şi care serveşte în special la arături pe coaste, pe dealuri. Cf. dl, dm. 4. (Gram.; despre propoziţii) Care nu-şi modifică înţelesul cînd se schimbă diateza verbului. Asemenea propoziţii reversibile au servit ca punct de plecare . . . pentru constatarea că, intr-o propoziţie cu verbul la diateza pasivă, complementul de agent este partea de propoziţie care devine subiectul gramatical al aceleiaşi propoziţii, dacă i se schimbă verbul de la diateza pasivă la diateza activă şi invers, l. rom. 1959, nr. 2, 4. — Pl.: reversibili, -e. — Din fr. reversible. REVERSIBILITATE s. f. I. (Jur.) Faptul dc a fi reversibil (!)• Cf. I. Golescu, c. 2. Faptul de a fi reversibil (2). Opera lui . . . nu e unică, ci reprezintă un caz de curioasă reversibilitate, con-iinuînd un fir întrerupt sau numai pierdut din vedere în literatura cultă. Lovinescu, c. v, 140. Una din cele mai maleabile calităţi ale spaţiului e reversibilitatea. Ralea, s. t. iii, 47. 3. Proprietatea de a fi reversibil (3). Deoarece disociaţia ionică depinde de concentraţie, ea se poate exprima printr-o ecuaţie de reversibilitate. Macarovici^ ch. 107, cf. ltr2. 4. (Gram). Proprietatea de a fi reversibil (4). Fenomenul de reversibilitate nu este specific propoziţiilor apte de a primi un complement de agent. l. rom. 1959, nr. 2, 5, cf. 4. — Din fr. reversiljilite. REVERSIE s. f. v. reversiunc. REVERSIUIVE s. f. 1. (Jur.) Dreptul prin care bunurile de care a dispus o persoană în favoarea alteia li revin in cazul cînd aceasta din urmă moare fără să aibă copii. Cf. I. Golescu, c., Şăineanu, Alexi, w., cade, DN2. 2. (Rar) Reîntoarcere, revenire. Cazul de reversie el îl cunoştea în carne şi în oase. Caragiale, o. i, 60. — Pronunţat: -si-u-, — Pl.: reversiuni. — Şi: (rar) reversie s. f. — Din fr. reversion, lat. reversio, -onis. I1EVESTI vb. IV. Tranz. (învechit, livresc) 1. A îmbrăca. îi atestă valoarea Şi-l revesti ca mantă, . . . Trofeu al luptei sale. Heliade, o. i, 386, cf. Alexi, w. + F i g. A lua un aspect, o formă, un chip. Model de frumuseţe la angelii din ceruri Cînd vin ca să revesle imaginea umană. Heliade, o. i, 370. 2. A acorda cuiva o funcţie, o demnitate; a Investi. Mă cerea pe mine ca să mă reveslească şi să mă aşeze în tronul împărăţiei. Gorjan, h. ii, 191/26. 3. (Jur.) A prevedea un act cu tot ce este necesar pentru a fi valid; a învesti. Trebuie însă atunci să fie revestită dc formele cerule de legi pentru asemenea acte. Hamangiu, c. c. 411. — Prez. ind.: rcveslesc; conjunct, pers. 3 şi (neobişnuit) să revesle. — Din fr. revetir, it. rivestirc. REVESTÎRE s. f. (învechit, livresc) Acţiunea de a revesti (1); îmbrăcare. Cf. Alexi, w. — Pl.: revestiri. — V. revesti. REVESTfT1, -A adj. (învechit, livresc) îmbrăcat. Cf. Alexi, w. — Pl.: revestiţi, -te. — V. revesti. 4715 REVESTIT* - 391 - REVISTĂ REVESTfT®, -Ă adj. Foarte cunoscut, vestit, renu- , mit. Cf. sfc ii, 75. A guşi fă al lui Topală, Care-i mindru făr’ de seamă Şi, de reoestit prin ţară, Bate turcii de-i omoară, mat. folk. 53. — Pl.: reoestifi, -le. — Pref. re- + vestit. REVIDĂ vb. 1 v. revedul. REVIDUÎ vb. IV v. revedui. REVÎNDE vb. III. Tranz. A vinde din nou. Cf. Barcianu, Alexi, w. Afacerea părea bună, deoarece notarul spunea că a găsii un muşteriu căruia să-i revîndă îndată contractul cu un cîşlig mare. Rebreanu, i. 321. Precupeţeau tot ce se întîmpla să le iasă înainte, apucînd lucruri de orşiunde cu preţuri de nimic şi revînzîndu-le cui îi trebuiau cu preţuri înzăcite. N. A. Bogdan, c. m. 46. <0* Absol. Voi revinde şi-mi voi scoale banii. Sadoveanu, o. vii, 744. — Prez. ind.: revind. — Pref. re- + vinde. REVlNDERE s. f. Acţiunea de a rev indc; revînza-ri>. Cf. lm, Alexi, w. Aceşti domnitori aduceau din ţările vecine . . . orice alte mărfuri le trebuiau, fie pentru curtea lor, fie chiar pentru . . . revindere cu cîştig. N. A. Bogdan, c. M. 20, cf. 137. — Pl.: revinderi. — V. revinde. REVINDICĂ vb. I v. revendica. REVIN DICĂRE s. f. v. revendicare. REVINDICĂŢIE s. f. v. revendica ţie. IIE VIN DICAŢILNE s. f. v. revendica ţie. REVINl vb. IV v. reveni2. REVIN OS, -OĂSĂ adj. v. revenos. HEVÎNT s. n. v. revent. REVlR s. n. (învechit) Porţiune limitată dintr-o suprafaţă, sector, raion. Cf. Gheţie, b. m., Alexi, w. — Pl.: reni re şi reviruri. — Din germ. Revier. REVIREMENT s. n. v. reviriment. REVlRIMlîNT s. n. Schimbare bruscă In bine; înviorare. Un reviriment literar însemnat se schiţează de cîtva timp în spiritul neolatinilor. Macedonski, o. iv, 108, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. O săptămină întreagă, imaginase un adevărat reviriment în capitolele bugetare. C. Petrescu, î. i, TI. El n-a prevăzut revirimentul pc care revoluţiile din Spania şi din Italia aveau să-l producă în politica Rusiei. Oţetea, t. v. 125. Noile condifii create ... au produs un pulcrnic reviriment în cercetările de sol din ţara noastră, mg i, 54. Marea revoluţie socialislă avea să crecze clar premisele revirimentului filozofic al muzicii, s ianuarie 1961, 75. Apariţia ultimului său volum a fost. . . caracterizată ca un reviriment în creaţia portului, v. rom. noiembrie 1963, 125. (Ieşit din uz) Reviriment de fonduri = virament. Cf. ŞXineanu, d. u., dl, dm. — Pl.: revirimente. — Şi: (învechit) revirement s. n. Barcianu, Alexi, w. — Din fr. revirement. REVISTĂ s. f. 1. Publicaţie periodică cuprin-zind bucăţi literare, articole, studii, recenzii, note (din domenii variate sau dintr-o specialitate). Cf. lb. Şade două sau Irei luni între gazete, reviste. Russo, s. 19. A publicat mai multe lucrări istorice în revista întitulată „Magazinul istoric". Ghica, s. 142. Am citit într-o mare revislă literară . . . un articol. Caragiale, 0. iv, 132. Teatrul nostru, revistele în mare parte şi gazetele cotidiene fără excepţie duc sub raportul acesta o viaţă aproape parazitară. VlahuţX, o. a. ii, 18, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, tdrg. îşi abonă gazete, reviste româneşti şi nemţeşti. Agîrbiceanu, a. 210, cf. Nica.l.vam. 211. îşi căută de lucru, punînd în ordine un teanc de reviste. C. Petbescu, î. i, 50. Am fosl invitat într-o seară la un redactor al uneia din revistele avangardiste. Vlasiu, d. 299. Erau . . . colecţii de reviste în felurite limbi europene. Sadoveanu, o. xi, 578. O revistă cum a fost,.Viaţa românească" . . . creează o rubrică fixă pentru adă-postirea producţiei astfel inspirate: ,,documentele omeneşti". Vianu, a. p. 322. Mormane de note muzicale, de reviste de modă erau aruncate pe jos. CXlinescu, e. o. 1, 37. Dintre reviste, mai citită era ,,Revista ilustrată". I sac, o. 270. Se mai uita la revistele cumpărate. Barbu, p. 148. Au fost numeroşi compozitorii despre al căror merii s-a pronunţai. . . în revista sa muzicală, s februarie 1960, 50. + Conducere, redacţie a unei astfel de publicaţii. Porni din nou ... Pe la gazetcle-opozanle, pe la ziare cu liraj, Pe Ia reviste— pretutindeni. Anghel-Io-sif, c. m. ii, 11. Revista nu plătea colaborarea. C. Petrescu, c. v. 145. Activitatea revistelor se desfăşoară pe baza unor planuri tematice, contemp. 1953, nr. 373, 5/9. 2. (Şi în e x p r. trecere in revistă) Solemnitate con stînd în trecerea unui comandant sau a unei persoane oficiale de-a lungul frontului unei formaţii militare, care dă onorul stînd pe loc; inspecţie sumară făcută de un comandant unei unităţi militare adunate in acest scop ; fig. examinare a unor lucruri, a unor fapte etc., făcută în mod succesiv. Cf. lb. Domnul o dată într-un an să facă revistă . . . armatei şi miliţiei. BXlcescu, ap. tdrg. Miine îl poţi întîlni la revista ce o să facă armatei sale. Filimon, o. i, 364. A face revista teatrului român într-un timp cînd ea este începută şi condusă pînă la oarecare punt de un scriitor superior . . . ar fi o cutezare. id. ib. ii, 213. Făcui o revistă repede asupra publicului şi, fiind cam rău dispus, stătui lîngă un stîlp. f (1868), 21, cf. ddrf, ŞXineanu. Alteori el ţinea cu acest prilej şi revista oştilor. Iorga, c. i. i, 149. Nu scăpa de sub revista amintirilor noastre nici Vaian cel mic. Hogaş, h. 62. Du-te repede, mă, şi îi spune că la patru este revistă de efectiv, să vină negreşit. BrXescu, o. a. i, 141. Nu lipseşte din această revistă a aspectelor generale ale naturii nici răsăritul lunii, pentru care scriitorul se adresează însă recuzitei de metafore şi comparaţii obicinuite tn romantism. Vianu, a. p. 80. 1 Mai . . . este ziua trecerii în revistă a forţelor unite in lupta pentru pace. contemp. 1950, nr. 186, 1/1. Sărbătorirea zilei de 23 August a devenit pentru poporul român o zi de trecere în revistă a marilor succese dobîndite în anii puterii populare. Scînteia, 1954, nr. 3 004. <$> E x p r. A trece In revistă = (despre un comandant sau o persoană oficială) a trece de-a lungul frontului unei formaţii militare care dă onorul; a inspecta trupele adunate In acest scop intr-o anumită formaţie; f i g. a examina pe rind, succesiv. Trece în revislă situaţiunea diferitelor state faţă cu războiul ce izbucnea. Ghica, s. 375, cf. Barcianu, Alexi, w. Luminiţa trccu în revistă rîndurile de paturi: nici aici, nici aici. C. Petrescu, î. ii, 45. Colonelul. . . trecu în revislă plutoanele, privind de aproape pe soldaţi. Sadoveanu, o. ii, 373. începură a trece în revistă ulti-mile evenimente ale politicii, id. ib. vii, 127. (învechit, neobişnuit) A face revista = a cutreiera, a vizita. Făcînd revista prin Paris, făcurăm cunoştinţă cu un turist englez. Codru-DrXguşanu, c. 211. 3. Spectacol alcătuit dintr-o succesiune variată de dansuri, cîntece, cuplete, scenete vesele cu subiecte din actualitate, avînd o temă comună. Cf. ŞXineanu. E o aventură din repertoriul revistelor bucureşlene. Sadoveanu, o. ix, 573. Faimoasa grădină Cărăbuş, a teatrului de revislă şi operetă. Vinea, l. i, 79. Uite, la Marcam cică e unu! cu trupa de reviste: Lică Rădulescu îi zice Barbu, p. 151. Mi-am început activitatea cu roluri mici, în drame, operete, reviste, t iulie 1964, 8. — Pl.: reviste. 4731 REVISTUŢĂ - 392 - REVIZUI — Din it. rivista. Cf. fr. r e v u e . REVISTUŢĂ s. f. (Depreciativ) Diminutiv al lui r c v i s t ă. Cf. bul. fil. vii-viii, 73, 84. — Pl.: revisiuţe. — Revistă + suf. -uţă. REVIVISCENŢĂ s. f. (Biol.) Proprietate a unor plante şi animale acvatice (inferioare) de a reveni la viaţă, prin umiditate, după ce s-au uscat. Cf. dn2. — Din fr. revivisccnee. REVlZ s. f. v. ribizll. REVIZIE s. f. 1. Revizuire, cercetare, control, verificare ; inspecţie. Cf. Valian, v. El se şi ocupă acum de revizia legii ce se află în această privinţă, cr (1846), 1941/27, cf. Stamati, d. După o reviziune serioasă făcută legilor transilvane . . . apare un rescripl prea înalt. Bariţiu, p. a. i, 345. Revizia listelor electorale. Românul (1857), nr. 2, 4, cf. Polizu. Cîte soboare şi revizii de feţe bisericeşti şi politeceşti. . . n-au trecut prin satul nostru . . .? CreangX, a. 74. Se înţelege că, împreună cu revizia, îmi trimiteţi şi corectura a doua a mea, ca să am după ce revizui. Caragiale, o. vii, 317. A doua zi la ,,rivizie" era cu ochii ca fundul căldărei. Delavrancea, s. 39, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Pe la ora 10 reviziu e gaia şi pescarii se întorc pe la colibe. Antipa, p. 367. Profesorul. . . reclamă o revizie a covorului. Călinescu, s. 50. Volumul al doilea, .se găseşte în faza ultimei revizii, l. rom. 1953, nr. 4, 14. Trăgea sertarul şi scotea din el. . . colile numărului curent al revistei, tipărite pînă atunci, ca să facă o ultimă revizie. v. rom. martie 1956, 42. Făcu o revizie mintală: pe cine se putea bizui? T. Popovici, s. 281. (Glumeţ) Sînt, chipurile, revizor peste păduri ş-am plecat cu revizia prin pădurari. Hogaş, m. n. 189. + (Ieşit din uz) Reexaminare a celor amînaţi la recrutare pentru debilitate fizic”> sau boaM şi a celor reformaţi. Cf. Stamati, d. ll chema la revizie. Era timpul recrulaţiei din primăvara anului 1882. Bujor, s. 36, cf. Şăineanu, n. v. Pe mine m-au trimis jandarmii la revizie, la Turnu. Stancu, r. a. i, 63. 2. Formă contabilă de control (întreprinsă de obicei de organe speciale) care constă in reverificarea documentelor de evidenţă privitoare la operaţii care au avut loc anterior. Insercinaţi cu revizia cheltu[\]elilor făcute, ar (1829), 256V36, cf. Alexi, w. 3. (Tehn.) Ansamblu de operaţii efectuate asupra unei instalaţii, a unei maşini etc., care constă în reglarea pieselor şi aparatajelor, înlăturarea jocurilor survenite prin uzură etc. Sînt considerate revizii periodice . . . acele reparaţiuni care se execută sistematic la anumite intervale de timp. leg. ec. pl. 165. De ce forţează maşinile? De ce nu le bagă în revizie cînd trebuie? v. rom. aprilie 1954, 23. + Secţie dintr-o întreprindere sau dintr-un atelier care face aceste operaţii. Conducerea reviziei de vagoane ... a luat măsuri pentru asigurarea unei aprovizionări permanente cu materiale. Scînteia, 1952, nr. 2 396. Meşterul Lupu s-a întors vesel către Ion Ioană, un tovarăş de la revizia de vagoane, care . . . ascultase toată discuţia. Galan, z. r. 14. — Pl.: revizii. — Şi: (învechit) reviziune, (regional) rivizie, ravizie (com. din Straja — Rădăuţi) s. f. — Din fr. revision, lat. revisio, -onis. REVIZIONĂ vb. 1. Tranz. (învechit, neobişnuit) A revizui. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind.: revizionez. — De la reviziune. REVIZIONISM s. n. 1. Atitudine sau acţiune care urmăreşte revizuirea şi modificarea unui tratat, a unei legi etc. Revizionismul latifundiarilor şi al burgheziei şovine ... sc folosea ... de false argumente istorice şi lingvistice împotriva continuităţii noastre în Dacia, cl 1957, 19, cf. dm. 2. Curent în mişcarea muncitorească, reprezentlnd o varietate a oportunismului, care, sub pretextul unei dezvoltări creatoare, preconizează revizuirea bazelor filozofiei, economiei fi politicii marxist-leniniste, denaturînd conţinutul lor revoluţionar. Cf. dl, dm, der. — Din fr. revisionnisme, rus. penii REVIZIONIST, -A adj., s. m. 1. Adj. Care ţine de revizionism (i), care se referă la revizionism (1) ; care are ca scop revizuirea unui tratat, a unei legi etc. Nu se justifica legiferarea revizionistă. Maiorescu, c. ii, 358, cf. Şăineanu, Barcianu, dl, dm. 2. S. m. Adept al revizionismului (2). Cf. dl, dm. — Pl.; revizionişti, -ste. — Din fr. revisionniste, rus. peBHSHOHHCM. REVIZIUNE s. f. v. revizie. REVIZOR, -OĂRE s. m. şi f. Persoană care are sarcina de a controla, de a verifica ceva; persoană care are atribuţia de a controla aplicarea dispoziţiilor legale şi normative într-un sector de activitate, leronim Calnochi, canonic şi a cărţilor revizor (a. 1775). bv ii, 212, cf. Valian, v., Stamati, d., Polizu. Aleg îniîi un pîrcălab care este revizorul ce adună dajdia satului. Bolliac, o. 251, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., nom. prof. 6. Revizor de circulaţie aeriană. leg. ec. pl. 300. Revizorul de vagoane a zbughit în fugă tinerească. Galan, z. r. 303. Lucra la C. F. R. Griviţa ca revizor de cale ferată. Scînteia, 1960, nr. 4 858. Face acuma pădurariul cercetare pin sal, . . . sosesc revizorii şi la noi. Sbiera, p. 239, com. din Straja — Rădăuţi. (Glumeţ) Dumnealui. . . e căprar în armala lui vodă şi eu sînt revizor de drumuri. Hogaş, dr. i, 117. + (în vechea organizare a Invăţămîntului; şi în sintagma revizor şcolar) Inspector al şcolilor primare dintr-un judeţ. Vă mărturisesc că am fost surprins mai alaltăieri ... cu ocazia unei interpelări făcute asupra numirii unui revizor şcolar. Maiorescu, d. ii, 167. D. profesor se coboară de pe catedră şi zice elevilor . . . Mîine vine d. revizor. Caragiale, o. ii, 144. Iuga a cerut revizorului şcolar să-i caute un om cu care să se poală înţelege. Rebreanu, r. i, 96. Eminescu a fosl revizor şcolar. Sadoveanu, o. ix, 593. — Accentuat şi: revizor, dm. — Pl.: revizori, -oare. — Din germ. Revisor, fr. reviseur. REVIZORĂT s. n. Funcţia de revizor; p. ext. timpul cît cineva ocupă această funcţie. Cf. cade, dl, dm, L. rom. 1962, nr. 2, 149. + Serviciu In cadrul căruia îşi exercită revizorul funcţia; localul unde funcţionează acest serviciu. Rînd pe rînd intră la serviciul administrativ, la serviciul tehnic, la revizorat, cu aceeaşi vorbă. Brătescu-Voineşti, p. 67. — Pl.: revizorate. — Revizor + suf. -at. REVIZUIM’ s. tn. Persoană care introduce cerere de revizuire la un proces. Cf. pr. drept, 790. — Pl.: revizuenţi. — De la revizui. REVIZUI vb. IV. Tranz. 1. A revedea o lucrare pentru a corecta eventualele lipsuri sau deficienţe; a cerceta din nou, a controla; p. ext. a schimba a modifica. Au votai pretutindeni pentru a se aduna cît mai cu rînd constituantele spre a revisa legile publice, cr (1848), 10V45, cf. Stamati, d., Polizu. Trimite-mi, în plic recomandai, o corectură împreună cu manuscrisul. Îndată ce o primesc, o revizuiesc şi ţi-o înapoiez. Caragiale, o. vii, 325, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Acest letopiseţ cronicarul n-a apucat să-l scrie; „începătură", rămasă neisprăvită, n-a mai fost revizuită. bul. com- ist. ii, 103. Boiangiu . . . revizui lista altei serii dc bănuiţi pc care socotea să-i instrumenteze după amiazi. Rebreanu, r. i, 113. Aproape ţoale concluziile lui sînt de revizuit. C. Petrescu, r. dr. 310. Şcolarii 4743 REVIZUIRE — 393 - REVOCĂT i se suiseră în cap şl atunci a trebuit să-şi revizuiască atitudinea. Galaction, a. 23. Se spune că proverbele sînl înţelepciunea popoarelor. Cred, însă, că cer să fie revizuite şi ridicate la valuta înţelepciunii de azi. Brăescu, o. A. ii, 366. îşi potrivi haina şi-şi revizui cu palmele buzunarele. Călinescu, s. 137. Timpurilor noastre le revine meritul de a fi revizuit o serie întreagă de idei şi reprezentări. Bogza, a. î. 426. Cred că, aşa cum şi-a revizuit alîtea noţiuni, omenirea o s-o revizuiască şi pe aceea de fericire. H. Lovinescu, t. 290. Am revizuit dosarul filă cu filă. Baranga, i. 203. Autorul însuşi pare a-şi revizui opinia, s mai 1960, 93. Amenajamentele silvice se revizuiesc sau se refac din zece în zece ani. bo 1962, 235. + A cerceta pe rînd, succesiv, a trece în revistă. Mă oprii ca din instinct înaintea unei librării şi începui a revizui cu ochii cărţile puse în espozifiune. Filimon, o. ii, 184. Dacă te întîmpli înlăuntrul mănăstirii, . . . poţi revizui cu privirea toate acele chipuri femeieşti care în zădar se par că cearcă a se ascunde sub negrele lor camelauce. Hogaş, dr. i, 13. înainte de a mă culca, îmi revizuiesc, în amintire, şi alte evenimente ale zilei. Sadoveanu, o. ix, 258. 2. (Tehn ) A face revizie (3). Mecanicii revizuiau locomotivele. T. Popovici, s. 383. — Prez. ind.: revizuiesc. — Şi: (Învechit) re viză (scris revisa) vb. I. — Din fr. reviser. REVIZUIRE s. f. 1. Acţiunea de a revizui şi rezultatul ei. Cf. Polizu. Trebuie să rezolvăm acele chestii înainte dea veni la revizuirea ari. 7? Maiorescu, d. ii, 258, cf. Odobescu, s. iii, 51. E admirabil caracterizat programul lui Farfuridi, prin frazele din urmă, unde cere revizuirea constituţiei. Gherea, st. cr. i, 350, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu. Se aduceau cea mai mare parte din mărfurile ce intrau în ţară, spre a se taxa aici, după o revizuire cu amănuntul. Bogdan, c. M. 158. Trebuie să-ţi cauţi locul tău nou faţă de oameni, faţă de viaţă, faţă de morală. O revizuire totală de valori. H. Lovinescu, c. s. 55. Am venit să nă iau cu maşina mea . . . Ştiu că aţi trimis ieri maşina la revizuire. Camil Petrescu, t. iii, 294. Pentru revizuirea arsenalului, . . . ceruse cavalerului doi din meşterii lui armurieri. Sadoveanu, o. xi, 73. Revizuirea şi repararea întregului parc de maşini şi tractoare. Scînteia, 1954, nr. 2 879. Invalizii. . . rămîn supuşi revizuirii medicale periodice. bo 1962, 205. 2. (Jur.) Cale de atac introdusă pentru desfiinţarea unei hotărlri judecătoreşti definitive, ca fiind nelegală în baza unor probe descoperite ulterior. Revizuirea îşi are temeiul... în împrejurarea că, uneori,... se dovedeşte că o sentinţă definitivă nu corespunde în mod vădii cerinţelor adevărului material, pr. drept, 885. — Scris şi: revisuire. Odobescu, s. m, 51. — Pl.: revizuiri. — V. revizui. REVIZUIT, -Ă adj. Reexaminat, controlat, corectat, modificat. Cf. dl, dm. — Pl.: revizuiţi, -te. — V. revimi. REVMATIC, -A adj. v. reumatic. REVMATICALE s. f. pl. (învechit) Reumatism. Cei pătimaşi de durerile de revmaticale. Piscupescu, o. 297/2, cf. 291/6- Şi alţii, pătimind de revmaticale, . . . vor folosi din Balia-Albă. apa miner. 15/7. Cînd ar avea friguri, durere de cap, de gît, . . . rematicale, . . . este de trebuinţă a se întrerupe somnul, parab. 56/5. — Şi: revumaticâle (Piscupescu, o. 285/6), (rar) rematieâle s. f. pl. — Din ngr. peuiiatixa. REVMAT1COS, -OÂSĂ adj. v. reumaticos. REVMATISM s. n. v. reumatism. REVMATISM Ai,, -Ă adj. v. reumatismal. REVMATlSMOS s n. v. reumatism. REVMATlZM s. n. v. reumatism. REVJVl vb. IV v. rtvnl. REVNlRE s. f. v. rlvnire. REVNITOR, -OARE adj. v. rlvnltor. REVIVITdRIU, -OARE adj. v. rlvnltor. REVOCA1 vb. I. Tranz. 1. A retrage mandatul unui deputat, unui diplomat etc.; a îndepărta din funcţie un ministru, un funcţionar etc. Cf. I. Golescu, c., Negulici, Stamati, d., prot.-pop., n. d., ddrf, Şăineanu, Alexi, w. Trebuie revocai imediat. Camil Petrescu, t. ii, 394. 2. A anula, a abroga, a contramanda un decret, un ordin etc.; a retrage cele spuse, a retracta. Cf. Stamati, d. Ordinile date oştirilor turceşti să intre în Principate erau revocate a doua zi. Ghica, s. 109, cf. Şăineanu. Un testament nu poate fi revocat. . . decît sau prin un act legalizai. Hamangiu, c. c. 216, cf. Barcianu. Inculpatul şi-a revocai apelul, cod. pen. r.p.r. 233. Odată zămislite, cuceririle ştiinţei nu mai pol fi revocate. Scînteia, 1965, nr. 6 680. — Prez. ind. : revâc. — Din fr. rcvoquer, lat. revocare. REVOCA2 vb. I. Tranz. A evoca. Revocă-ii In memorie purtarea ei d-aseară! f (1877), 149. El revocă-n dulci icoane a istoriei minune. Eminescu, o. i, 35, cf. ddrf, Şăineanu. Tipurile drăgălaşe toale-mi trec pe dinainte Şi-mi revoacă-un veac de aur. Coşbuc, p. ii, 139. — Prez. ind.: revâc, pers. 3 şi revoacă. — Pref. re- -)- evoca. REVOCABIL, -A adj. Care poate fi revocat1. 1. Cf. revoca1 (1). Cf. I. Golescu, c., Negulici, Cade. 2. Cf. revoc a2 (2). Donaţiunea între vii, pentru bunurile viitoare, este revocabilă. Hamangiu, c. c. 195, c.f. Barcianu, Alexi, w., Scriban, d. Testamentul este un act revocabil, deoarece testatorul poate să-l retracteze sau să-l modifice orieînd. pr. drept, 419. — Pl.: revocabili, -e. — Din fr. rcvocable, lat. revocabili». REVOCAIHLITAtE s. f. însuşirea de a fi revocabil. Cf. Negulici. Avem . . . revocabilitalea actului administrativ. Pretorian, d. c. 57, cf. Scriban, d. Revocabilitalea este de esenţa testamentului, astfel că orice clauză prin care testatorul ar renunţa la acest drept e nulă. pr. drept, 419. — Din fr. revocabilii. REVOCARE s. f. Acţiunea de a r e v o c a1 şi rezultatul ei. 1. Retragere de către alegători a mandatului dat unei persoane de a-i reprezenta. Cf. revoca1 (!)• Cf. cade. Un mijloc puternic prin care masele îşi exercită direct controlul asupra reprezentanţilor lor din organele locale ale puterii de stat este dreptul de revocare a deputaţilor. Contemp. 1953, nr. 46, 3/6, cf. der. 2. Anulare, abrogare, contramandare; retractare. Cf. revoca1 (2). Cf. Aristia, Plut., Şăineanu. Revocarea pentru neindeplinirea condiţiunilor ... nu sc face de drept. Hamangiu, c. c. 197, cf. 111, Barcianu, Alexi, w., cade, der. — Pl.: revocări. — V. revoca1. REVOCAT, -A adj. 1. (Despre miniştri, funcţionari etc ) Scos din funcţie, destituit, concediat. Cf. dl, dm. (Substantivat) Ei reclamă amnistia pentru condamnaţii şi revocaţii pentru fapte in legătură cu greva. Contemp. 1948, nr. 109, 12/5. 4762 REVOCÂŢIE - 394 - REVOLTĂ 2. (Despre acte, decrete, ordine etc.) Anulat, abrogat, contramandat; retractat. Cf. dl, dm. — Pl.: revocaţi, -ie. — V. revoea1. REVOCĂŢIE s. f. (Ieşit din uz) 1. Revocare (1). Revocaţia procuratorului. Aaron, p. f. 625t/6, cf. I. Golescu, c., Negui.ici, prot.-pop., n. d. 2. Revocare (2). Vor merge . . . spre a ruga pe M. S. de a ordona revocaţla legilor asupra grlnelor. cr (1846), 2273. Mandatul se stinge: 1. Prin revocafiunea mandatarului. Hamangiu, c. c. 395, cf. 198, Alexi, w., Scriban, d. — Pl.: revocaţii. — Şi: revoraţiuiie, (rar) revoeă-dune (Stamati, p.) s. f. — Din lat med. revoca tio, -oiiis, fr. rcvoration. REVOCĂ CI UNE s. f. v. revoca ţie. REVOCĂLUl vb. IV. Tranz. (învechit, rar) A revoca . Cf. Eustatievici, i. 71/9, Aaron, p. f. 625r/ /32. — Prez. ind.: revocăluiesc. — Şi: revocului vb. IV. Eustatievici, 1. 71/9. — Din lat. revocare. REVOCULUI vb. IV. v. revocălul. REVOLlŢlE s. f. v. revoluţie. REVOLTĂ vb. I. Refl. 1. A se răscula, a se răzvrăti (1). Au pierit Cordova cu 200 ai sei ce să reoollisc improtiva lui Bolivar. ar (1830), 201/2. Sc revoltase Inprotivă-i. Pleşoianu, t. iii, 160/22, cf. Asachi, i. 36/32. Scrisori particulare de la l.isbona înştiinţează câ soldaţii portughezi s-au revoltat din nou. cr (1831), 2912/8, cf. Lăzărescu, s. 90/3. Armata se revoltă şi ţara cade în cea mai groaznică anarhie militară. Bălcescu, m. v. 23, cf. Negulici, prot.-pop., n. d. Cei din Tesalia ... se cercară izolaţi a se revolta, dar fură învinşi. Odobescu, s. i, 223, cf. Barcianu, Alexi, w. <}• Tranz. f a c t. Carbonarii . . . urziră colosalul plan de a revolta Italia întreagă. Filimon, o. ii, 100, cf. 1, 280, DDRF. 2. A fi cuprins de revoltă (2); a se indigna. Delicat eţca-i se revolta în contra felului dc lîrguire în care ca se crcdea câ e objetul, cr (1848), 362/66. Alţi bărbaţi mai iubitori de a trece cu repegiune pc suprafaţa lucie a unor probleme ... se revoltează în contra economiei politice, rom. lit. 2702/21. Duhurile se revoltară; domnul, în unire cu toată obştea . . . , se jăluiră Porţii de astă călcare a dreptului naţiilor. Negruzzi, s. i, 242. Cînd ating această coardă, să mă crezi, mă revoltez. Bolliac, o. 172, cf. ddrf. De-abia acuma sc revoltă învăţătorul. Rebreanu, i. 266. Cînd natura nu se supune, vă miraţi, vă lamentaţi şi vă revoltaţi. C. Petrescu, î. ii, 88. Seara ni se ridicară cearceafurile . . . Nu se revoltă nimeni şi găsim lucrul acesta foarte natural. Sahia, n. 114. Toţi ... au coborît în primitorul pămînt ... De ce ne-am întrista ori ne-am revolta ? Sadoveanu, o. vi, 345. Unul dintre ei chiar se revoltă: — Păi ce dracu face şeful ăla dc ceată? Preda, m. 361. Tranz. f a c t. Ceea ce mă revoltă în teatru . . . Heliade, f. 37/27. Pe naţia întreagă o revoltă mai mult decît altă dată abuzurile lui (a. 1848). Uricariul, x, 4. Nemulţumirea dumitale îmi va revolta inima. Negruzzi, s. iii, 171. Am ştiut că descoperirea infamiei mele tc va revolta, f (1872), 112. Am fost revoltat de modul cum cei doi tineri îşi rîdeau de nenorocirea bielei creaturi. Caragiale, o. ii, 122. Trage-i cartea ţ-i zise Palidis, revoltat de veselia neslăpînită a bălrînului moşier. Delavrancea, s. 134, cf. Şăineanu, d. u. Ameninţarea ei însă o revolta peste fire pe doamna llerdelea. Rebreanu, 1. 95, cf. 86. — Prez. ind.: rev6ll şi (învechit) revollez, pers. 3 şi (Învechit) revoallâ. mag. ist. i, 120/28. — Şi: (Învechit) revolţi vb. IV. — Din fr. revolter. REVOLtAîVT, -Ă adj., s. m. 1. Adj. Revoltător (1). Cum s-ar putea admite că decemvirii ar fi cutezai vreo-dinloară a supune sancţiei poporului o dispoziţie alît de revoltanlă . . .? rom. lit. 395 /24. Unele cuvinte create de dtnşii. . . poartă semnele trivialităţii celei mai revoltanle. Alecsandri, ap. cade, cf. Alexi, w. El voia să prezinte . . . oglinda credincioasă a vieţii: existenţa mizerabilă a poporului, revoltanta sa umilire, alas 29 in 1936, 10/7. 2. S. m. (învechit) Răzvrătit, răsculat. Rcvollanţii crăieşti. Albineţ, m. 68/22. Tatarii de la Crîm au mai înmulţit armele revoltanţilor. Asachi, s. l. ii, 8. Bătrînul vizir ... se duse dinaintea sultanului de jură şi chezăşui pc capul său că na supune pe revollanţii români. Bălcescu, m. v. 104, cf. Stamati, d. Revoltanţii îşi daseră cuvînt să se îmbrace în costume de irozi. Alecsandri, t. 1088. Cetele revoltanţilor . . . pustiesc peste 60 de sate. Odobescu, s. iii, 534, cf. Şăineanu, Barcianu. (Adjectival: rar) Se repezi ca o fiară sălbatică intre lăcuilorii ţinuturilor revoltanle. ist. m. 201/18. — Pl.: reaollanţi, -te. — Din fr. revoltant. , REVOLTĂRE s. f. Faptul de a (se) revolta. 1. Cf. revolta (1). Cf. Polizu, ddrf. <0> F i g. Patimile, care sînl nişte boale ale sufletului, vin din revollarea noastră asupra judecăţii. I. Pop, 28/11. 2. Cf. revolta (2). Privea suspinînd dureros la furia şi revollarea mea. f (1872), 112. — V. revolta. REVOLTĂT, -Ă adj. (Şi substantivat) 1. Răzvrătit, răsculat, rebel, (învechit, rar) răpştit2, rocoşitor. A stîrpi pre aceşti revoltaţi, cr (1830), 1561/29. Popoarile revoltate s-au liniştit. Asachi, i. 126/22. Moldovenii se-mpreună cu dobrogenii revoltaţi. Bălcescu, m. v. 72, cf. 87, Stamati, d., ddrf. 2. Cuprins de revoltă (2), indignat. In mine se holă-rîse desăvlrşit caracterul revoltatului. Delavrancea, t. 217. Voi lăsa ca să vorbească o conşliinţă revoltată. Mace-donski, o. 1, 218, cf. 97. Ne vei face să vedem în tine un geniu revoltat şi să te admirăm ? Vlahuţă, o. a. ii, 16. E o mare deosebire între pesimismul trufaş şi revoltai de la începutul acestui secol şi intre pesimismul domol de la mijlocul secolului. Ghehea, st. cr. ii, 299. El, revoltai, se uită ţintă tn ochii ei. D. Zamfirescu, r. 48. Titu mai stătuse de vorbă şi cu tînărul şi cu bătrînul, îi socotea revoltaţi din pricina mizeriei. Rebreanu, it. 1, 65. Am stat multă vreme in urmă, ruşinai, iritat, revoltai împotriva mea însumi. Galaction, o. a. i, 43, cf. Brăescu, o. a. i, 49. Făcea parte din seminţia marilor revoltaţi. Sadoveanu, o. vi, 634. — Pl.: revoltaţi, -te. — V. revolta. REVfa/TĂ s. f. 1. Răscoală spontană, neorganizată, împotriva conducerii, a autorităţii de stat; răzvrătire, rebeliune, (învechit şi popular) rebelie, (popular) revoluţie (I 1), (învechit) rocoşenie, rocoşitură, zurba, (învechit, rar) răcoşit1. V. mişcare (14). Rămăşiţele partidei ienicerilor ... se par a fi plecaţi spre a rădica steagul revoltei, ar (1829), 1251/21. De la Nord America se aude despre o revoltă făcută în Virginia de eălre robii negri, cr (1831), 27975. Revolta marinerilor. Fabian-Bob, 92/9. Acel spirit de revoltă al ostaşilor, care era menit a zdrobi împărăţia, începuse. Bălcescu, m. v. 34, cf. 27, Stamati, d. [Nemulţumiţii] urzeau comploturi şi aţîţau revoalte. Negruzzi, s. i, 143, cf. Calendar (1859), 93/5, Canella, v. 290, Şăineanu. Am putut să fac remită, ori pc-ascuns să te omor. Coşbuc, i>. 1, 120, cf. Barcianu, Alexi, w. Tulburare ar fi ceva asemănător cu revolta nesupunerea, dezordinea. Rebreanu, i. 356, cf. Severin, s. 158. Se zicea câ şi un ofiţer din artileria turcă ar fi trimes aici, ca pedeapsă pentru că luase parte la o revoltă din Stambul. Bart, s. m. 23. După revolta decembriştilor, . . . Siberia fusese pentru mulţi cărturari ruşi pămîntul morţii şi al uitării. Sadoveanu, e. 192. Stăpînii tăbăcăriilor pot fi linlş- 4772 REVOLTĂTOR - 395 - REVOLUŢIE liţi. Dintre registre n-a izbucnit niciodată flacăra revoltei. Bogza, a. î. 112. E moştenirea noastră seculară: Revolta ţărănească, focul ei. v. rom. martie 1954, 5. (Personificat) Lăsaţi Revolta ca să dea alarmă, Din ţărmli-n ţărmii lumii muritoare. Neculuţă, ţ. d. 31. în sînge revolta să-şi scalde veşmîntul. id. ib. 40. <$> F i g. Parc-a-uzi a Mării Negre şi a Dunării revoltă. . . Stelele-n oştiri se mişcă? împăraţii sori se-ncaier ? Eminescu, o. iv, 134. Mi-e rău şi frig . . . şi-n sobă cine ştie Cînd o s-aud a flăcării revoltă! Neculuţă, ţ. d. 22. (Glumeţ) Poţi face o revoltă contra tabietului, să le scoli o dată de dimineaţă. Caragiale, o. vii, 42. 2. Sentiment de minie amestecată cu amărăciune, provocat de o taptă sau de o întîmplare nedemnă sau nejustă; indignare. Capul mi se părea că are să sară în bucăţi de revolta oarbă şi năpraznică ce-mi zguduia creierul. Delavrancea, t. 265, cf. id. s. 111. Şi Eminescu a fost un suflei amărît, şi el a avut momente de revoltă. Vlahuţă, o. a. ii, 16. Autorul ne sugerează revolta morală contra acestei cruzimi. Gherea, st. cr. ii, 277. Sfîrşi printr-un fel de mînie, de revoltă împotriva ei şi a părinţilor ei. Agîrbiceanu, a. 45. Nu mai ştiau cum să-şi arate revolta. Rebreanu, i. 220. Toamna te face trist şi tăcut şi caută să găsească în tine o urmă de revoltă. Bacovia, o. 229. Umplea ziarele cu revolta sa socială, tălmăcită într-o proză luminoasă. Galaction, a. 80. în pieptul tău coboară Revolta caldă, ca un val. TopÎrceanu, b. 67. A crescut... în ei revolta, ca o rădăcină fără moarte. Sahia, n. 63. O ura cu întreaga revoltă a bucuriilor ucise de ea. Teodoreanu, m. ii, 183. Revolte adînci zguduiau firea lui adormită. Sadoveanu, o. i, 547. în aceste scheme şi tipuri se concentrează resentimentele scriitorului, revoltele şi dorinţele lui de mai bine. Vianu, a. p. 190. Destinul meu a fost şi va rămîne Să-mi port revolta mîndră sub Carpaţi. Beniuc, v. 86. începu şi ea să strige cu glas subţire, piţigăiat şi care se vedea că tot timpul se încărcase de revoltă. Preda, m. 300. în ea striga o revoltă fără margini. Barbu, p. 41. (F i g.) Revoltile judecăţii sănătoase, cr (1848), 292/61. — Pl.: revolte şi (învechit) revoalte. — Şi: (regional) ruvoltă (Ciauşanu, v. 195), rivoltă (id. ib.) s. f. — Din fr. revolte. REVOLTĂTOR, -OÂRE adj. 1. Care provoacă revoltă (2), indignare; revoltant (1). Polemica lui e blîndă demnă, siăpînilă, şi în faţa celor mai revoltătoare absurdităţi el rămîne liniştit. Vlahuţă, o. a. 228, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Trebuie să mărturisesc că la voiaj sînt de un egoism revoltător. Hogaş, dr. i, 102. Purtarea lui ... i se părea revoltătoare. Rebreanu, i. 234, cf. 355. Cei care au tot, pămînt, capital, dregătorii ale statului, nu plătesc absolut nimic . . . Iată crima revoltătoare a castei parazite din principatele dunărene. Sadoveanu, e. 51. Revoltătoarea şi nejustificata ingerinţă a politicianului rămine fără rezultatul dorit, s august 1960, 58. <0> (Adverbial) Ah, ce ochi uricioşi, revoltător de stupiri, avea lipul acela de găgăuţă. Vlahuţă, o. a. ii, 60. Viaţa . . . ni-i revoltător de scurtă Ca s-o mai dăm pe lene şi plictir. Labiş, p. 311. 2. (Substantivat; învechit, rar) Revoltat (1). Pe lingă toate precauţiunile luate, numărul revoltătorilor creştea din oară în oară. f (1896), 6. — Pl.: revoltători, -oare. — Revolta + suf. -(ă)tor. REVOLTt vb. IV v. revolta. REVOLUCIUNE s. f. v. revoluţie. REVOLUT1, -Ă adj. Care şi-a încheiat circuitul, care s-a sfîrşit; terminat. Glasul lui răsună limpede peste veacuri in liniştea crepusculară, în care parcă . . . s-ar prinde nemărginirea timpurilor revolute tn mărginirea unei singure clipe. Lovinescu, c. iv, 22. Şi de-oi închide ochii să văd, prin vremi pierdute S-or perinda-nainte-mi trecutele năluci. Era o zi tăcută . . . Prin ceaţă, lin, te duci, Cind sună ceasul galben al undei revoliile. Beniuc, c. p. 40. Această realitate există în spaţiu şi se desfăşoară în timp . . . Este sau revolută, sau actuală, sau posibilă, cf 1960, nr. 3, 93. Psalmii lui rămin un document patetic al neliniştii şi a! frămîntărilor argheziene dintr-o epocă revolută, s februarie 1960, 16. — Pl.: revoluţi, -ie. — Din fr. revolu, lat. revolutus, -a, -um. REVOLUT2, -Ă adj. (Despre unele părţi ale plantelor) întors în afară, răsucit în afară, în jos. Foile cîte patru. . . marginile adesea revolute. Gbecescu, fl. 267. — Pl.: revoluţi, -te. — Din lat. revolutus. Cf. fr. r & v o 1 u t k. REVOLUŢIE s. f. I. 1. (Şi în sintagma revoluţie socială) Proces de transformare calitativă radicală a societăţii bazate pe clase antagoniste, prin care se realizează trecerea de la o formaţiune socială la alta, superioară; (sens curent) mişcare colectivă organizată care are ca scop cucerirea paterii politice într-un stat (v. insurecţi e). La o purtare ca aceasta trebuia Sparta ori să fie neînvinsă, sau să aştepte revoluţii sau împărăcheri groaznice. Molnar, i. 415/15. S-au dezbinat de Spania în epoha revoluţiei franţuzăşti. ar (1829), 71/9. Focul revoluţiilor s-a stins. Marcovici, d. 466/7. Uniră cu dînşii mulţime de oameni, ... îi făcură să ridice revoluţie. Gorjan, h. ii, 208/19. Toţi se tem de o revoluţie în Algir. gt (1839), 2021/50, cf. Negulici, Bariţiu, p. a. i, 546. în anul 1821 a izbutit revoluţia Greciei. Negruzzi, s. i. 217. Aceşti soldaţi ai revoluţiei nu înţelegeau decît o idee: binele patriei. Bolintineanu, o. 311. Revoluţiunile nu nasc dintr-un incident, ci dintr-o necesitate, f (1866), 42. Reprezintă o nobilă idee, măreaţa idee a revoluţiunii sociale. Gherea, st. cr. ii, 215. Drepţi! Iute, răcane! Acuma să vă văd! Aţi auzit că-i rivuluţie? Bacalbaşa, s. a. 100, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. în zare albăs-treşte Pădurea Splnzuratului, unde se zice c-ar fi fost spînzurăiori pe vremea revoluţiei. Rebreanu, i. 51. Fără revoluţia franceză, Mirabeau ar fi rămas poate un necunoscut. Ibhăileanu, sp. cr. 95. Drepturile omului au fost punctul de plecare al revoluţiei. Camil Petrescu, t. ii, 562, cf. C. Petrescu, a. r. 33. Trecuse . . . prin viforul revoluţiei lui Iancu. Sadoveanu, o. iii, 476. Ion Codru-Drăguşanu a fost unul din românii cei mai umblaţi, în epoca premergătoare revoluţiei din 1848. Vianu, a. p. 81. O revoluţie cu înţelesul de dărîmare a unei orînduiri de putregai ... nu o putea duce la capăt o ţărănime risipită pe plaiuri. Arghezi, b. 132, cf. Călinescu, s. 46. Sarcina principală a revoluţiei era lichidarea puterii burgheze. Lupta de clasă, 1954, nr. 1, 21. Revoluţia din Octombrie a avut ... o influenţă hotărîtoarc şi asupra mişcării muncitoreşti de la noi din ţară. v. rom. ianuarie 1954, 196. Revoluţia socială este pentru muzică izvorul inepuizabil al inspiraţiei cu larg caracter social, s ianuarie 1961, 74. Revoluţia socială, economică şi culturală înalţă, aiît de repede, marile-i edificii. Contemp. 1970, nr. 1 224, 1/6. <0> Fig. Locuitorul capitalei se culcă şi doarme, fără să ştie ce revoluţie a făcut venirea lui. Negruzzi, s. i, 198. Stnt ploieşteancă ... şi am să-ţi torn o revoluţie ... să mă pomeneşti. Caragiale, o. vi, 201. (Urmat de determinări care indică felul) Scrisesem acest discurs . . ■ într-o oarecare măsură impresionat de lectura unor poeme de Maiakovski, marele poet al revoluţiei proletare sovietice. Vlasiu, d. 76. Spre deosebire de revoluţia burgheză, care urmăreşte înlocuirea unui mod de exploatare cu un altul, revoluţia socialistă are drept scop lichidarea oricărei forme de exploatare. Contemp. 1953, nr. 357, 2/2. Dacă ar veni revoluţia proletară..., cum ar mai înflori viaţa noastră, a ţăranilor. Beniuc, m. c. i, 204. O trăsătură caracteristică a revoluţiei socialiste este aceea că ea începe în condiţiile în care lipsesc cu desăvîrşire relaţiile de producţie socialiste, cf 1960, nr. 1, 17. Revoluţia burgheză în Franţa, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, răstoarnă orînduirea feudală. s mai 1960, 79, cf. ib. ianuarie 1961, 18, der. 4- (Popular) Răscoală, revoltă. Caiilina asupra republicii 4778 REVOLUŢIE - 396 - REVOLUŢIONAR cu revoluţie se gătea. Nicolau, p. 252/2. Governu s-a înştiinţat că divizia cea dintîiu a armii avea de gînd să facă o revoluţie, ch (1829), 192/2, cf. 2162/32. In cîteva minute, întreg seminarul păru în plină revoluţie. Agîrbiceanu, a. 32. Acolo e cuibul revoluţiei şi de-acolo au pornit toate! Rebreanu, r. ii, 223. S-a iscat revoluţie în toată ţara. Au fost şi mai demult răscoale. Stancu, d. 126. cf. Ciauşanu, v. 195. 2. Fig. Schimbare, transformare radicală (într-un anumit domeniu). El cu casta sa iaste supus la toate revoluţiile fortunei. Leon Asachi, b. 72/12. Din norocire pentru omenire, revoluţiile literare nu sînl aşa sfărmătoare. cr (1829), 217733, cf. Marcovici, c. 17/16. Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei naţii române . . . Această ochire ne va da înţelegerea revoluţiilor ei de faţă. BXlcescu, m. v. 6. Revoluţiunile în idei au produs . . . războaiele cele mai sîngeroase pe un period de 23 de ani. Bariţiu, p. a. i, 546. Ca toate revoluţiile în lucrurile sau ideile omineşti, goana cuvintelor ce se părea străine începu cu furie. Russo, s. 57. Revoluţiunea universală a progresului nu continuă mai puţin a-şi urma cursul său. f (1869), 224. Aici, mi se pare, stă adevărata noutate a lui Marcel Prousl — ,,revoluţia" pe care a făcut-o el în arta literară. Ibrăileanu, s. l. 10. Un bun prieten şi coleg din anii tineri . . . se închisese In mînăstire ... De aceea, doream puternic să-mi văd amicul şi să aud din graiul lui pricinile şi împrejurările acestei revoluţii. Galaction, o. 224. Revoluţia s-a petrecut în noi, prieteni. C. Petrescu, î. 11, 109. Toată extraordinara revoluţie sufletească a lui Felix, la apariţia ca din vis a Otiliei, începu să fie amărltă de aceste in/revederi. Călinescu, e. o. ii, 113. Mi s-a pllns oberul că faci revoluţie tn sector. Interesantă metoda ta, trebuie studiată. Davidoglu, m. 29. O revoluţie tehnică are loc şi tn zilele noastre. Lupta de clasă, 1962, nr. 3, 49. Revoluţiile tn ştiinţă reprezintă . . . momente importante şi tn dezvoltarea concepţiei materialiste despre lume. cf 1962, nr. 1, 41. <£> Revoluţie culturală = parte integrantă a revoluţiei socialiste, constlnd din transformarea radicală ce se produce în domeniul ideologiei şi culturii în procesul construirii socialismului, avînd drept scop crearea unei culturi corespunzătoare relaţiilor socialiste de producţie şi răspîndirea ei în mase cît mai largi. Cartea contribuie in măsură tot mai mare la înfăptuirea revoluţiei culturale. Scînteia, 1953, nr. 2 779. Revoluţia culturală în ţara noastră are ca efect o creştere uriaşă a cererii de tipărituri. Contemp. 1956, nr. 483, 1/3. Revoluţia culturală, ca parte integrantă a revoluţiei socialiste, contribuie la crearea noii existenţe sociale, cf 1960, nr. 1, 17, cf. ib. 1961, nr. 1, 8, der. 3. Schimbare geologică a scoarţei terestre. în cabinetul istoriei naturale se păstrează scheletul . . . unei fiară numite mamut, . . . strîns la vreo revoluţie a pămîntului. ar (1830), 357V31, cf. 41/7. Revoluţii fizice a pămîntului. Propăşirea, (1844), 2551/40. Prin revoluţii geologice, care inspăimtntă imaginaţia, fundul vechiului ocean s-a ridicat spre soare. Galaction, a. 399. 4. (Filoz). Etapă a dezvoltării în care au loc transformări calitative profunde. Cf. m. d. enc. II. 1. (Astron.; şi în sintagma mişcare de revoluţie) Mişcare periodică a unui corp ceresc care parcurge o traiectorie închisă, o orbită. Mişcările trupurilor cereşti, . . . nestrămutatele lor revoluţii. Heliade, gr. p. 13/5. Cornelul . . . Işi face revuluţia sau cursul său în patru ani, opt luni şi cîteva zile. cr (1832), 3081/15, cf. Genilie, g. 76/1. Pămîntul face revoluţia sa împrejurul soarelui. Romano, b. i, 36/3. Revoluţia sau congiu-rarea pe lingă soare. Universul (1846), 185/18, cf. Negulici, Marin, f. 35/34. Soarele are ... o mişcare de revoluţiune anuală. Drăghiceanu, c. 28. Puţin le pasă de dimensiunile, sistema de rotaţiune şi revoluţiune, în genere de legile cosmice cari stăpînesc existenţa şi mişcarea unei depărtate stele. Caragiale, o. iii, 239. Revo-luţiune siderală. Culianu, c. 329, cf. 291. Şăineanu. în ordinea cosmică, o astfel de forţă ar fi determinat revoluţia pămîntului tn sens invers. Lovinescu, c. v. 22, cf. ltr. Toate planetele au o mişcare de rotaţie tn jurul axei lor, de la apus spre răsăril, şi o mişcare de revoluţie (translaţie) In jurul Soarelui. Geologia, 6. 4 (învechit, rar) Mişcare de rotaţie a unui corp ceresc împrejurul axei sale. Pămîntul, tn mişcarea lui anuală impregiu-rul Soarelui, împlineşte împregiurul axului său 366 revo-luţiuni siderale. Drăghiceanu, c. 85. 2. (Geom.) Mişcare de rotaţie a unei figuri împrejurul unei axe. Cilindru numim solidul produs prin revoluţia (învlrtirea) unui dreptunghi. Poenaru, g. 294/4, cf. dl, dm. <0> L o c. a d j. De revoluţie = (despre suprafeţe sau corpuri geometrice) care este generat prin rotaţia unei drepte, a unei curbe sau a unei figuri geometrice în jurul unei drepte fixe. Suprafeţele de revoluţie (din învîrlire). Orescu, t. 110/29, cf. 154/22. Forma de ecuilibru pe care a trebuii să o ieie şi să o păstreze pămîntul . . . esle forma unui elipsoid de revoluţiune în jurul axei mici a elipsei generătoare. Culianu, c. 104. Se numeşte sferă solidul de revoluţiune ce se naşte prin rotaţiunca unui semicerc AMB în jurul diametrului AB ca axă. Melik, g. 234. Cu ajutorul comparatoarelor se determinăexceniricităţilesauovalităţilecorpurilor de revoluţie. Orbonaş, mec. 79, cf. enc. tehn. i, 52. Sub influenţa celor două forţe, suprafaţa lichidului ia forma unui paraboloid de revoluţie. Marian-Ţiţeiga, fiz. 1, 147. 3. (Fiz.) Mişcare a unui corp care parcurge o curbă închisă. Cf. mdt, ltr2. + Rotaţie completă a unei roţi în jurul osiei sale. Cf. enc. tehn. i, 229, dl, dm. 4. (Silv.) Perioadă de timp de la naşterea unei păduri pînă la exploatare. Cf. ds. — Pl.: revoluţii. — Şi: (învechit) revoluţiune, (învechit, rar) revoluţiune (Laurian, m. iv 182/20), (învechit şî popular) revulu|ic, (regional) rivoliiţie (Ciauşanu, v. 195), rivuluţie, revoliţie (Graiul, i. 136), răzvoIn)ie (ib. 201) s. f. — Din lat. revolutio. -onis, germ. Revolution, fr. revolution. REVOLUŢIONA vb. I. Tranz. 1. A aduce în stare de revoluţie (1); a îndemna la revoluţie. Cf. I. Golescu, c. Mihai revoluţiona popoarele şi le silea. . . a se uni cu armia sa. Bălcescu, m. v. 351. Pe unde merg înrolează şi revoluţionează, id. ap. Ghica, a. 253. Ceata de arnăuţi, cu carc a plecat din Bucureşti ca să revoluţioneze Oltenia, i-a fost pusă la dispoziţie de ... „oberge-neralii“ eteriei tn Muntenia. Oţetea, t. v. 115. Victoria revoluţiei chineze ... a revoluţionat şi mai mult orientul. Contemp. 1952, nr. 318, 1/1. 2. A schimba radical, a transforma brusc şi din temelii. Radul cel Mare, . . . revoluţionlnd organizaţia democratică a clerului şi făclndu-l un corp privilegiat, ii crcă interese conforme cu ale boierilor. Bălcescu, m. v. 14, cf. 20, Şăineanu. Prin neapărata frecventare a centrelor dc cultură, ... o puternică invazie de cunoşlinţi, de idei, se produse Insă, şi cugetarea românilor de peste munţi fu revoluţionată de dînsa. Iorga, l. i, 12. Li se părea că alegerea lui Grofşoru va revoluţiona nu numai ţara, ci toată Europa. Rebreanu, i. 294. Piesa îşi descrie traiectoria într-o direcţie ce nu revoluţionează tradiţionalul conflict dintre bărbat şi femeie. Lovinescu, c. vii, 99. Toţi credeau atunci că e cel puţin un geniu . . . şi că va revoluţiona poezia românească. C. Petrescu, î. i, 23. A publicat şi două volume de eseuri. A revoluţionai gîn-direa. Stancu, r. a. v, 303. Marxismul a revoluţionat concepţia despre lume, ca şi teoria despre căile şi mijloacele de cunoaştere a acesteia, cf 1962, nr. 1, 25. — Pronunţat: -ţi-o-. — Prez. ind.: revoluţionez. — Din fr. rcvolutionner. REVOLUŢIONAR, -Ă adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de revoluţie (1), care este în legătură cu revoluţia, care aderă la revoluţie sau propagă revoluţia. Cercetările . . . se fac persoanelor aresluite din lurburarea revoluţionară. ar (1830), 3712/3. In Spania s-ar fi început a se ivi turburări revoluţionere. cr (1830), 204723. Revoluţionari ar fi fosl petiţionarii cind ei ar fi cerul egalitatea în contribuţii (a. 1848). Uricariul, x, 18. Scrieri revoluţionare. rom. lit. 66, 2/3, cf. Polizu. Era agitator de idei revoluţionare. Maiorescu, d. ii, 123. Dezvoltarea intelectuală şi morală . . . ll împinge îna- REVOLUŢIONARE — 397 — REVOLVER Inie, 11 face socialist, revoluţionar. Gherea, st. cr. ii, 219, cf. iii, 351. ŞXineanu Barcianu. Aviniul revoluţionar al poporului francez s-a desfăşurat eroic In zilele Comunei din Paris, ev 1950, nr. 3, 12. I.a Islaz a izbucnit revoluţia, . . . s-a numit acolo un guvern revoluţionar. Camil Petrescu, o. ii, 270. Elementele revoluţionare din partidul socialist au luptat . . . pentru închegarea organizatorică a partidului pe baza principiilor leniniste. Contemp. 1953, nr. 368, 2/1. Clasa muncitoare este clasa cea mai revoluţionară a societăţii. Scînteia, 1953, nr. 2 722. Viaţa socială atinge maximum de efervescenţă in perioadele sale revoluţionare. s ianuarie 1961, 74. Schimbările revoluţionare ce se petrec In lume dau lovituri toi mai puternice bazei economice pe care se sprijină imperialismul. Lupta de clasX, 1962, nr. 2, 55. 4- Fi g. Care produce o transformare radicală într-un anumit domeniu, care schimbă situaţia veche. Este o lucrare revoluţionară în ştiinţă. Camil Petrescu, t. iii, 253. Democratul Bălcescu preconizează o istorie revoluţionară, care să nu se ocupe de biografiile principilor, ci de instituţiile poporului. Sadoveanu, e. 54. Acest act revoluţionar înfăptuit de clasa muncitoare . . . creează importante poziţii socialiste in economia noastră naţională. Studii, 1948, nr. 3, 5. 2. S. tn. şi f. Partizan, adept al revoluţiei (I 1), participant la o revoluţie. Aicea pretutindenea s-ar fi organisind corpusuri de revoluţionari, cr (1830), 204 2/7, cf. Stamati, d. Un om atît de avut nu poate fi un revoluţionar. Bolintineanu, o 424, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., Galaction, o. 315. S-a primit vestea că palatul de iarnă imperial a căzu în mîinile revoluţionarilor. Sahia, u.r.s.s. 37. Revoluţionarii veniră la Islaz, intrară în Bucureşti. Sadoveanu, o. i, 135. 4 Răsculat, răzvrătit. Călugării aceia carii în trecuta întimplată răzvrătire în Valahia, urmînd şi dînd ajutor revoluţionarilor, s-au arătat de vinovaţi (a. 1826). Uricariul, v. 31/28. 4 Iniţiator al unor transformări radicale într-un anumit domeniu. Nici teoriile italiene şi romantice a vestitului revoluţionar, nici sistemele ardelene [referitoare la limbă] nu au prins rădăcină. Russo, s. 82. — Pronunţat: -ţi-o-, — Pi.: revoluţionari, -e. — Şi: (învechit, rar) revoluţionar, -ă adj. — Din fr. revolutionnaire. REVOLUŢIONARE s. f. Acţiunea de a revoluţiona (2) ; transformare, de obicei bruscă şi profundă, lntr-un domeniu oarecare. [Ştiinţa] a continuat zdrobirea lumei vechi, revoluţionarea seau perfecţionarea . . . socieiăţei întregi. BXlcescu, m. v. 2. Revoluţionarea limbei franceză, rom. lit. 358, 1/15. Revoluţionări absolut necesare oricărei dezvoltări istorice a unei idei. PeticX, o. 358. Revoluţionarea spiritului public a produs o revoluţionare a limbii. Puşcariu, l. r. i, 375. în lupta de zi cu zi pentru revoluţionarea societăţii, partidul face educaţia maselor, dezvoltă conştiinţa lor revoluţionară, cf 1961, nr. 1, 11. Revoluţionarea relaţiilor de producţie, t februarie 1962, 55. — Pronunţat: -ţi-o-. — Pl.: revoluţionari. — V. revoluţiona. REVOLUŢIONARISM s. n. Ideolgie revoluţionară. Cf. dl, dm, dn2. 4 Atitudine revoluţionară, spirit revoluţionar. Revoluţionarismul acesta ,,în general" . . . nu era decît năzuinţă tinerească, încă vagă, dar arzătoare, spre progres, v. rom. septembrie 1954, 139, cf. DN2. — Pronunţat: -ţi-o-, — Revoluţionar + suf. -ism. Cf. germ. Revoluţionarismul. REVOLUŢIONAT, -A adj. (Rar) Care se află în stare de revoluţie sau de răscoală. Cei bănuiţi carii vin din locurile cele revoluţionate să se puie la opreală. cu (1830), 2632/29. — Pronunţat: -ţi-o. — Pl.: revoluţionaţi, -te. — V. revoluţiona. REVOLUŢIONAR, -Ă adj. v. revoluţionar. REVOLUŢltNE s. f. v. revoluţie. REV (ÎL VĂL s. n. v. revolver. REVOLVĂR s. n. v. revolver. REVOLVfiL s. n. v. revolver. REVOLVER s. n. 1. Armă de foc cu repetiţie, de dimensiuni mici, care se mînuieşte cu o singură mînă; pistol. Cf. gm (1854), 4001/32. Revolvere cele în miniatură din zilele noastre. Hasdeu, i. v. 83. Chiriac luase şi levoroerul. Caragiale, o. vi, 36. Am uitat revolverul. Contemporanul, iii, 570, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Punînd mîna pe revolver, mă sculai iute şi drept în picioare. Hogaş, m. n. 110. Un toc gol de revolver. Bassarabescu, v. 30. Pe revolverul preţuit la o mare valoare era gravat: viaţă sau moarte. Bacovia, o. 234. Pornea de acasă, echipat sumar şi original: o pălărie uriaşă, o manta cît o velinţă, opinci tn picioare, revolver la şold. Galaction, a. 355. Cercetează cu emoţie şi luare aminte un revolver model mai vechi. Camil Petrescu, t. i, 9. îşi trase ... un glonţ de revolver în tîmplă. BrXescu, o. a. i, 283. Domnişorul a întins mîna cu revolverul. Vlasiu, a. 253. Şi-a descărcat un glonte de revolver tn gură. Sadoveanu, o. viii, 314. îşi încărcă revolverul şi ieşi pe uşa de serviciu în curte. Stancu, r. a. iv, 96. Cel întrebat se uită lung la revolver, v. rom. august 1955, 16. Maiorii se năpustiră din odaia ajutorului, furioşi, cu revolverele în mînă. Pas, z. iii, 4. Degetele lungi şi spectrale aproape că atingeau revolverul mic cu pat de sidef. Vinea, l. i, 103. Trăsese asupra lor din întuneric şapte gloanţe de revolver. Preda, r. 207. El odată ce-mi făcea ? Cu levodverile foc că-mi da, Doi miniştri că-mpuşca. mat. folk. 191. Cî la mini-i căpitan Stejaru verdi la cap Şi livorveriu-ncarcat. Vasiliu, c. 81. Şi turti or fos toţ cu răvoarere a-mînă. Densusianu, ţ. h. 213. Nu mă tem de revolver, Nici de domnu plotoner, folc. transilv. i, 419, cf. alr i 1 413/87. 2. Ciocan pneumatic. Baterea capului nilului se face pe cale automată cu ciocanul pneumatic numit şi revolver. Ioanovici, tehn. 156. 3. (în sintagme) Sisiem-revolver = tip de dispozitiv care declanşează automat mişcările succesive ale unei piese de maşină. S-au construit dispozitive sistem-revolver de schimbarea automată a mosoarelor pline. Io-nescu-Muscel, fil. 354. Război-revolver = maşină de ţesut ale cărei ţevi sînt schimbate cu ajutorul unui dispozitiv sistem-revolver. Mărirea turaţiei . . . cu 4 pînă la 6 ture pe minut la războaiele-revolver. Scînteia, 1960, nr. 4 847. Cap-revolver = dispozitiv rotitor de prindere a sculelor la maşinile-unelte cu mai multe scule aşchietoare. Maşinile cu burghiu fix se fac uneori cu cap-revolver. Orbonaş, mec. 240, cf. ltr2, der. Strung-revolver — strung prevăzut cu un cap-revolver în care se fixează mai multe scule, necesare pentru executarea unor operaţii succesive la aceeaşi piesă. Cf. Orbonaş, mec. 114, ltr2, der. Ciocan-revolver — unealtă cu ajutorul căreia se numerotează trunchiurile de copaci. Cf. da. — Accentuat şi: (regional) revdlver (alr i 1413/9, 40, 160, 370). — Pl.: revolvere şi (regional) revoălvere (ib. 1 413/9, 136). — Şi: (regional) revdlvăr (ib. 1 413/ 160, 370), revorver (l. rom. 1962, 302, h ii 168, 204, VII 246, ALR i 1 413/61, 65, 93, 138, 194, 214, 249, 269, 339, 750, 846, 887, accentuat şi revdrver ib. 1 413/100, 259, 337, 360, 573, pl. revorveruri ib. 1 413/255, 298, 302, 305, 350), revorvăr (ib. 1 413/259), revolvcl (ib. 1 431/80, 782, 798, 820), revdlvăl (ib. 1413/170), revor-v61 (gr s. vi, 243, alr i 1 413/200, 387, 532, 770, 898), revulver (ib. 1413/600), răvdlvăr (bul. fil. iv, 55, alr i 1 413/5, 125), răvârvăr (ib. 1 413/100, 360, 573), răvăr-vel (ib. 1 413/740), răvurver (ib. 1 413/856), răvoârvăr (ib. 1 413/103) s. n., răvoârer, răv6rv (ib. 1 413/243, Lexic reg. 15, pl. răvoarve ib.), răv61v (alr i 1 413/1, 388, pl. răvoalve ib. şi răvolve ib. 1 413/26), ri vor vâr (alr i 1 413/394, 424, 885, 980), rivorvel (h ii 89, alr i 4789 REVOPSI - 398 - REZEDĂ 1 413/748, 890) s. n., rivărvfl (ib. 1 413/730), rovorvfr (ib. 1 413/295, pl. rovorveruri ib.), levorvfr (accentuat si levârver ib. 1 413/107, 375), levodvfcr, levorvâl (ib. 1 413/677), Hvolvir (ib. 1 413/590, 679), livorver s. n., llvorvoâre (ib.l 113/704) s. n. pl., livolvH (ib. 1 473/954), li vor vi'I (ib. 1 413/595, 746), Iiverv6r (ib. 1 413/940, pl. livervoare ib.), lovorver (ib. 1 413/320, 825, pl. şi lonor-veruri ib. 1 413/320) s. n. — Din fr. revolver, germ. Revolver, magh. revolver. REVOPSl vb. IV. Tranz. A vopsi din nou. — Prez. ind.: revopsesc. — Pref. re- + vopsi. REVdRVĂR s. n. v. revolver. REVORVEL s. n. v. revolver. REVORV15R s. n. v. revolver. REVUlST s. m. Persoană care creează spectacole de revistă. Mai bine revistele revuiştilor noştri şi veselia lui Tănase. Galaction, o. a. i, 181. — Pl.: revuişti. — Din fr. revuiste. REVUISTIC, -Ă adj. Care este specific spectacolului de revistă. Un aspect caracteristic al acestei creaţii esle cel al scenetelor de humor şi al cupletelor revuistice. Contemp. 1949, nr. 156, 12/3. Programul . . . tinde să-şi cristalizeze o formulă a sa, apropiată de cea revuistică. v. rom. iulie 1962, 161. — Pl.: revuistici, -ce. — Revuist + suf. -ic. REVtlLSIE s. f. Iritaţie locală a pielii, provocată cu scopul de a deplasa sîngele care stagnează într-un organ sau într-o regiune inflamată a corpului. Cf. I. Golescu, c., Scriban, »., dn2, der. <ţ> F i g. Sufletul lui ... în faţa obiecţiei se strînge şi se închide de la sine, nu numai lntr-o poziţie de nereceptivilale, dar chiar de revulsiune. Lovinescu, m. 167. — Pl.: revalsii. — Şi: (Învechit) revulzie (Ponzu, h. 35), revulsifine, revulziune (Btanu, d. s.) s. f. — Din fr. rSvulsion. RIÎVUI.SUJMi s. f. v. revulsle. REVULSÎV, -Ă adj. Care provoacă revulsie, de re-vulsie. Cf. I. Goi.escu, c. O mare ccţilaţie revulzivă. Ape min. 30/16, cf. Scriban, d., dn2. Substanţe revul-sive. <£> (Substantivat) Slratulat . . . recomandă linişte în camera bolnavului şi unele revulsivc. Călinescu, e. 0, ii, 185. Revulsivele se Întrebuinţează pc cale externă sau in injecţii subcutanate, ltr2, cf. dn2. — Pl. revulsivi, -e. — Şi: (Învechit) revulzl v, -fi adj. — Din fr. revulsif. REVULUŢIE s. f. v. revoluţie. REVULVfiR s. n. v. revolver. REVfcLZIE s. f. v. revulsle. REVULZIUNE s. f. v. revulsie. REVULZtV, -Ă adj. v. revulslv. REVUMATICĂLE s. f. pl. v. revniatliale. RJEZACHtE s. f. v. razaclile. REZĂI subst. (Turcism Învechit) Un fel de ţesătură. Şal rezanu ghivez (a. 1803). ap. T. Papahagi, c. 1. Şal roşu rezai (a. 1822), id. ib. — Şi: rezân subst. — Din tc. rizal. REZALIvT s. n. (Turcism Învechit) Ruşine, Înjosire. I.e făcu mari rezaleturi, nedeosebind nici pă familiile cele mai de cinste. Dumitrache, ap. şio n,, 98. Serascherul au Împins la fugă cu destul rezalel. id. ib. 98. — Pl.: rezaleluri. — Din tc. rezalet. REZĂN subst. v. rezal. rezAş s. m. v. răzeş. REZAT-PĂZĂR s. m. v. rlza-pazar. RfiZĂ s. f. (Prin Ban.) Zăvor la uşă, ivăr. Cf. Cade, Viciu, gl., chest. ii 163/1, ib. 304/10a 413, ib. 424/1, 413. — Pl.: reze. — Din ser. reza. REZĂCHlE s. f. v. razaclile. ' REZÂI) li IVŢIE s. f. v. rezidenţă. REZĂLUt vb. IV v. răzălui. REZAŞ s. m. v. răzeş. REZĂŞESC, -EĂSCĂ adj. v. răzăşesc. REZB1ÎL s. n. v. răzbel. REZIIELAT()R s. m. (învechit, rar) Războinic. Voi sînteţi cei mai teribili rezbelalori ai Europei. Fjlimon o. ii, 105, cf. 56. — Pl.: rezbelalori. — De la rezbel (după lat. bellalor). REZBfiLIC, -Ă adj. (învechit, rar) De război1 (1); războinic (m). Dc vuiete şi de pregătiri resbelice răsunau munţii. Asachi, s. l. ii, 61. Statul născînd se ameninţa de. cătră vecini resbelici. id, ib. 112. Nici că este pe faţa pămîntului un alt popor care pentru gloria resbelică şi eroism să apere o ţerişoară mai mică. Hasdeu, i. v. 80. — Scris: resbelic. — Pl.: rezbelici, -ce. — Rezbel + suf. -ic. REZBlîLNIC, -Ă adj. (învechit, rar) De război1 (1); războinic (III). Aş putea fl de folos la organizaţia măsurilor rezbelnice. ap. Ghica, a. 152. Romanii, la sunetul trombelor rezbelnice . . ., se aruncau ca tigrii asupra ine-micilor. Filimon, o. ii, 160. — Pl.: rezbelnici, -ce. —- Dc la războinic, după rezbel. REZBfCI s. n. v. răzbiţi1. REZF.CŢ1E s. f. îndepărtare pe cale chirurgicală în tntregime sau parţial a unui ţesut sau a unui organ. Cf. Barcianu, Alexi, w., Bianu, d. s., dl, dm, der. — Scris şi: resecţie. Ai.exi, w. — Pl.: rezecţii. — Şi : (Învechit) rezec ţiune (scris şi resecţiune Barcianu) s. f. Bianu, d. s. — Din fr. resection. REZECŢltJNE s. f. v. rezeeţle. REZIDĂ s. f. (Bot.) Numele a două plante erbacee: a) rozetă (Reseda odorata). Cf. Grecescu, fl. 90, tdrg, bulet. grăd. bot. v, 66, Borza, d. 146; 1») (#i In sintagma rezedă sălbatică sau rezedă galbenă, Brandza, d. 46, 47, Grecescu, fl. 90, Borza, d. 146) rechie (Reseda luteola). Cf. Klein, d. 414, lb, Polizu, Brandza, d. 47, Barcianu, bulet. grăd. bot. v, 66. Tufe mici de rezedă stau sfioase pe lingă cărare, luc. v, 374. 4824 REZEDENŢIE - 399 - REZEMA Ismă-creaţă, lămtiţâ ori resedă smeritâ? Comşa, n. z. 14. Se prăjeau în soare straturi de flori mirositoare: busuioc . . . , vanilie şi rezedă. BrXescu, k. 28. O romanţă cu muşcate şi frunze de rezedă. Vornic, p. 140, cf. Borza, d. 146, h xvm 4. înflorească rezedă. buo. p. p. 61. La umbruţa rezedii Este un bălaitr. Bîrlea, b. 50, cf. chest. vi 117/3, ib. 15 supl. — Accentuat şi: rezedă (Com. din Cluj). — Scris şi: resedă. — PI.: rezede, — Şi: rezetă s. f. bul. grXd. bot. v, 66, Borza, d. 147, chest. vi 48/23. — Din fr. r£s£da, germ. Resede. magh. rezedă. RlîZEDfiNŢIE s. t v. rezidenţă. REZEDtlŢĂ s. f. Diminutiv al lui r e z e d ă. O re-zeduţă, două vernene . . . Miros anină-n de zefir pene. A dulcei tale suflări. I. VXcărescul, p. 504/1. — Pl.: rezeduţe. — Rezeâă -f- suf. -uţă. RE/.ViLEU s. n. v. răzălău. REZEMA vb. I. 1. Tranz. A aşeza un lucru astfel In cit să sc sprijine de ceva ca să nu cadă. Cf. Budai-Deleanu, lex., drlu. Pandurul şi-a răzimat flinta ca să zică cu frunza, cr (1846), 141V19. Oşlobanu ie atunci lemnele din carul omului cîte unul, unul şi le razemă în picioare lîngă braţuri. CreangX, a. 83. Făcu . . . doi drugi cît casa de înalţi. Ii rezemă de casă. Ispirescu, l. 59. Stau şi mă uit cu cită grijă A rezemat-o de o cutie. VlahuţX, o. a. i, 46. Cerul parcă se rezema pe mare. DunXrf.anu, n. 158. iiăzămă iute catargul de furcă. Murnu, i. 16. Cristina apucă scara ş-o razimă iar la gura podului. Sadoveanu, o. vii, 330. Rezemă motocicleta de zid şi intră. Preda, b. 229. îmi rezemam perna de perete. Vlasiu, d. 18. <$> Refl. Fig. Pe dinsa sc razămă tot edificiul social al responsabilităţii omului. Ghica, s. 202. O perdea groasă şi scundă de sălcii se rezema în jos pe orizont. Călinescu, e. o. i, 119. + A sprijini ceva cu o proptea, a susţine, a propti. Cf. Bu-dai-Deleanu, lex., drlu. Mai trebuindu-i încă şi două furci ca să rezime frigarea. DrXghici, r. 69/9. L-au pus pe vatră răzimîndu-l cu leamne. Bărac, T( 33. Incungiură oraşul cu un zid . . . , pe care îl rezimă cu un alt val de pămînt. Bălcescu, m. v. 134. <£> F i g. Teodor şi Teodora răzima cu a lor învăţătură lumea. Moxa, 385/28. Silvio Piccolomini rezimă şi el această părere. Bălcescu, m. v. 148. <£• Expr. A rezema pereţii (sau peretele) = a) a sta degeaba, a pierde vremea. Răzima şi cl cu Mărculeţ păreţii cafenelelor. Agîrbiceanu, l. t. 78; b) a nu lua parte la dans, la joc. Dragile mele de fete, Cum razimă cel părete. Jar- iv.fK-BÎRSEANU, d. 448. + (învechit, rar) A aşeza a plase». Făcu şanţ şi răzimă oastea lui Batir Andreiaş dc către Zfi'dul cetăţii Sibiului, anon. cantac., cm. i, 133. + Tranz. şi intranz. (învechit şi regional) A împllntaY a Înfige. Toţi copacii şi toate ierburile răzimînd în pămînt cresc. Antim, p. 82. Resmă paloşu în pămînt Că intră pînă-n mănunchi, mat. folk. 64. 2. R e f I. (Despre persoane) A se aşeza astfel îneît să se sprijinic de ceva să nu cadă, să meargă mai uşor, să se odihnească etc. In toiag afară se va rădzima. Palia (1581), aip. ccr 67/19. . Cine să potriveşte fie să asamă(nă) cu >rcla ci goneşti vîntul şi să razimă de umbră (a. 1773}). gcr ii, 97/11. Era tinsă o masă de marmură, de nalte? cît să răzma omul. Mineiul, (1776) 29r2/20. Înţeleptul,traiu, . . . răzimîndu-să asupră nerăb-dătoriului Numa, imtră în tabără. Beldiman, n. p. i, 74/4, cf. drlu. S-au răzămat de un copaciu. Drăghici, b. 114/16. Se rezimă. p-o fereastră. Gobjan, h. i, 4/27. Amîndoi. . .se rezemmu pe toiag. Alecsandri, t. 521. Te-i rezima, dulce copil,, de-al meu umăr. Eminescu, o. iv, 101. Zibal are neroie să se rezeme. Caragiale, o. i, 64. Marcu . . . se rezemă pe cot. Slavici, n. i, 26. îşi alese un loc singuratic şi depărtat de orice pom şi de ziduri, astfel ca să n-aibă de ce se rezema. Ispirescu, l. 73. Păcuraru . . . razimă-se de un fag. Coşbuc, p. ii, 41. Moşul se rezimă de uşorul uşii. DunXheanu, ch. 12. Ilinca , .. şedea răzimîndu-se într-un cot decăpătiiul palului. Agîrbiceanu, s. p. 35. Tiius ... se răzimă de stîl-pul porţii. Rebreanu, i. 439. Se rezemă cu mîna de un perete. C. Petrescu, î, ii, 189. Se reazămă pe braţe. Bassarabescu, v. 121. S-a rezemat de braţul meu. Camil Petrescu, u. n. 75. Tănăsică . . . se rezemase de zidul pompei de apă. G. M. Zamfirescu, m. d. ii, 349. Se rezemă de scaunul lui Pascalopol. Călinescu, e. o. i, 19. Mama Anghelina se rezemase de sobă. Sadoveanu, o. xvii, 382. Stai lîngă zid. . . dar fii atentă şi nu te rezema de el. Stancu, r. a. iii, 104. Era galben, obosii şi se rezemase de un colţ de gard. v. rom. martie 1955, 139. Nasul sc rezema de speteaza scaunului, pas, z. i, 176. Se răzimă de bradul de alături. Vornic, p. 47. Se rezemase de scîndurile spătarului. Barbu, p. 10. Ţie-ţi trebuie doi umeri de piatră. I-am adus Reazemă-te de ei. t decembrie 1962, 30. în baltag se rezema. Alecsandri, p. p. 86. De păreţi m-aş răzima. Reteganui,, tb. 135. Se răzămă pe toiagul său. şez. iii, 325. Nu te răzima de stîlp putred (— nu te baza pe un om care nu e de nădejde). Cf. Pann, p. v. ii, 64/3, Zanne, p. iii, 383. (Intranz.) Suspinînd Şi-n cîrji albe răzimînd. Bibicescu, p. p. 235. <> Tranz. (Despre o parte a corpului) Pe scaunul cel mai de sus şăd, iar pe cel de al doile razemă picioarele lor. Gheorgachi, let. iii, 320/27. Apoi, sculîndu-să, bea şi mîncă sau îşi razămă capul în brîncă. Budai-Deleanu, ţ. 393. De pieptu-ţi tînăr, fierbinte, Tremurînd, fruntea-mi am rezimat. Alexandrescu, o. i, 103. îşi rezimă capul gol de sintul prestol. Odobescu, s. i, 72. Ne-om răzima capetele unul dc altul. Eminescu, o. i, 231. îşi ridică fruntea, rezemîndu-şi palmele pe genunchi. Caragiale, o. ii, 265. Marta . . . se aşeză lîngă Miron şi îşi rezemă capul de umărul lui. Slavici, n. i, 86. Rezemă capul de perete. Delavrancea, h. t. 142, cf. id. ib. 23. Braţul siîng . . . îşi răzima degetele subţiri pe dunga patului. Rebreanu, i. 158. îşi reazimă capul într-o mînă. Galaction, o. a. i, 276. Ani-ca . . . îşi rezemă fruntea cu coiul îndoit de stîlpul porfii. C. Petrescu, î. i, 254, cf. id. ib. 244, Teodoreanu, m. ii, 43. îşi rezema capul de pieptul lai al lui Ivanciu. Sadoveanu, o. i, 146. M-am frînl de genunchi ca să-mi pot rezema fruntea de pieptul lui. Stancu, r. a. i, 53. <$> Refl. Mîna lui . . .se rezămă pe junghiul din cingăloarea sa. Negruzzi, s. i, 146. Celalt [braţ] se rezimă pe creştetul cornut al ciutei. Odobescu, s. m, 20. > Tranz. Fig. (Despre privire)  opri, a fixa. In zadar te-ai fisilit să-ţi razimi ochiul pe lunecarea sclipitoare a undelor. . . In fuga lor nebună îţi smulgea privirea. Hogaş, m. n. 218. + Tranz. şi refl. (învechit, rar) A (se) culca, a (se) aşeza. De cile ori vrea rădzăma să şadză tn patu-ş[i], rădzăma cu dînsul şerpii. Dosoftei, v. s. decembrie, 209v/ll. El, deacă întră în casă, nu s-au rădzămat nice la o odihnă, id. ib. noiembrie, 133v/10. 3. R e f 1. F i g. A se bizui, a se baza, a se întemeia pe ... în lire învrătoşaiu-me (învrătoşa i-m ă cc2, întării u-m e ii, m-a m răzămat d) din sgău. Psalt. 137. Din Sion razime-te pre line. Psalt. (1651), în jahresber. iii, 180. El, răzămlndu-să în putere, .. . Celuia face dreptate care I-au dat făgăduinţă mai mare. Budai-Deleanu, ţ. 301, cf. 102. Rezemîndu-se pe urmata lor veche stăpînire (a. 1812). Uricariul, iv, 335/ /27. Nepulînd a se rezima decît tn ostaşii săi români, . . . Mihai se temu d-a nu pierde folosul moral dobîndit. Bălcescu, m. v. 126. Guvernul grecesc, răzămîndu-se într-o armistiţie .., ar ieşi afară din prinţipiile aşăzate prin numitul tractat, ar (1829), 48V10. Cît este vrednic de jale omul singuratic,.. . . neavind a să rezema făr‘ dectt numai în ajutorul său. Marcovici, d. 160/14. Răzămîndu-se pe aceste încredinţări . . . s-au îmbărbătat. Drăghici, r. 219/28. A patriei mîntuire cu sînge-a răscumpărat, Ră-zămîndu-să în pronie. Asachi, s. l. i, 104. Pentru moldoveni popuşoiul esie singura plîntă tn care se razămă toată hrana unui ţăran. I. Ionescu, c. 59/19. Păzirca cu sfinţenie a legilor pe care să razimă creditul public (a. 1848). Uricariul, x. 10. O mare parte din fericirea noastră se reazimă pe judecata altuia. Caragiale, o. iii, 285. Această părere . . . n-aş emite-o . . . , dacă nu m-aş 4828 REZEMARE - 400 - REZEMAT rezema tot pe modal de exprimare al celor doi mari maeştri. Macedonski, o. iv, 81. Principiile şi instrucţiile. . . de care ne-am călăuzii . . . pentru că pe ele se razimă tehnica celor două şcoli mari: franceză şi germană. Brăescu, o. a. ii, 166. Ptnă ctnd neînţelegerile se vor rezema pc trufia personală? Sadoveanu, o. v, 597. Asemenea vigoare expresivă se reazimă pe o limbă literară bogată şi suculentă. v. bom. noiembrie 1954, 148. Mă reazim pe dumneata cu încredere. Vornic, p. 93. -£> Intranz. (învechit şi regional) Doao poritnci a legei vechi ce întru iale toată leagea şi pror[o]cii razămă. Paraclis (1639), 251. Să razăme Izrail la domnul. Dosoftei, ps. 448/2. Spre zisele, lui nu putea să razime cineva, ist. ţ. h. 117. Nechib-zuirea domnului a unei ţări pricinuiaşle stricăciunea şi ţării lui, şi altor stăplnitori ce intru sfaturile lui razimă. R. Greceanu, cm ii, 188. Stăptnirea ce razămă de r>[xi\mnidzău şi de porunca lui (a. 1 714). gcr ii, 9/32. Au agiunsu . . . desăvîrşil săraci, răzimînd numai la milostenie (cca 1777- 1782). Furnică, i. c. 45. Toate aceste rezămînd la poruncile dumnezeeşti (a. 1799). Uricariul, i, 85. Tot alişverişul locuitorilor . . . răzimînd în oareşice zaherele ce fac, ne rugăm dumitale să să chib-zuiască pentru aceasta (a. 1814). doc. ec. 164. Trebuie să se aleagă şi altul al treilea, întru a căruia cunoştinţă şi isteţime să razime. Pravila (1814), 15. Gramatica-i temei. Numa-ntr-însa reazmă tot. Mumuleanu, c. 154/13. Guy[e]j7juZ grecesc, a căruia putere razămă numai în aceste acluri, poate oare să le calce ? ar (1 829), 512/40. Mîngîierea bătrîneaţelor lor răzima numai într-acesl fiu. Drăghici, 3/16. Protectoratul Rusiei razima tn tractate recunoscute şi de celelate puteri europene. Bariţiu, p. a. ii, 580. La lată-meu mai razim, cînd am vreo lipsă. Com. din Braşov. + Intranz. (învechit, rar) A tinde, a năzui. Scopul la care privesc şi razămă pravilile este ca să siguripsească stăpînirea fieştecărue pe averea sa (a. 1785). Uricariul, ii, 78. In lucrarea a toate căte răzămă spre odihna, agiutoriul şi folosul tuturor stărilor (a. 1804). ib. i, 24. + I n t r a n z. (învechit) A apăsa, a greva. Datoriile domniei nu le-au putut plăii, fiindcă toate răzemau asupra boierilor. Canta, let. iii, 185. 4. Intranz. (învechit, rar) A-şi avea originea, a se trage. Neamurile . . . ceale pînă la Ahaia ce radzămă. Dosoftei, v. s. noiembrie, 179r/19. 5. Refl. (învechit, rar; construit cu prep. „de la") A se Îndepărta, a se feri. Radzimă-te de la reu şi fă bin-re. psalt. hur. 32r/10. Nu te rădzima cu mînie de la şerbul tău. ib. 21v/21. 6. I n t r a nz. (în expr.) A « rezema la ... = a) a merge spre . . . , a se îndrepta. Cf. tdrg. Dacă îţi avea nevoie de mine, răpeziţi pe careva [a Griuiţa; eu acolo o reazim. Popa, v. 27, cf. Ciauşanu, v. 194 ; b) a ajunge la un anumit loc, a se opri. Au apucai sănătoasa dc au răsmat-o la cetatea Buda. Dionisie, c. 213. (Ref 1.) A se rezema In contra cuiva = a se apăra de cineva sau de ceva. Ion Vodă caută a se rezima in contra boierilor şi a turcilor, declarînd război acestora. BXlcescu, m. v. 16. — Prez. ind.: reazem şi (popular) rezem. — Şi: rezhnă, răzămă, răzimâ, razimă, (învechit şi regional) răzmă, răşină, (învechit) răzemă, (regional) rezmâ, arezemă (alr ii 4 611/334, ib. 4 612), a răză mă (alr i 1 333/273), arazăma (ib. 1 333/298), arăzmâ (ib. 1 333/280), răzumă (alr ii/95) vb. i. — Etimologia necunoscută. REZEMARE s. f. Faptul de a (se) rezema. 1. (învechit, rar) Rezemătoare, reazem. Şedzi cicea spre potnojia (răzimarea n. test. 1648, r a z i m u 1 Biblia 1688) noastră, cod. vor. 119. 2. (învechit, rar) Fixitate, imobilitate. Una împotriva alteia neclătită odihni re şi rădzimare [a celor două stele fixe]. Cantemir, ap. gcr i, 323/6. 3. (învechit) Sprijin, ajutor. Că nu e rădzimare în moartea lor şi tărie în ranele lor. Psalt. hur. 62v/4, cf. Psalt. 143. Ei avînd mare rănămare în stăpînii lor, nu se supunea (sfîrşitul sec. XVIII), let. iii, 227/25. — Şi: (învechit) răzămăre, răzimăre s. f. — V. rezema. REZEMAT -AacJj- (despre lucruri, uneori pre-i-prlnt Hi* verhc ,..,r(f'*primă o stare) Care este sprijinit, proptitCf™luC hingi şiruri de clădiri / . stau rezimate de acei înalli'}‘,rti'- Odobescu, s. i, 126. Un baston rezemat de birodlwfc& ca^e- Vlahuţă, o. a. i, 211. Slugile . . . sc piepinau un Ae oglindă, răzimat de cana cu apă. [ŞXescu, a. 80. Vătaful ia steagul de unde era înfipt sd, Pamfiliiî, s. v. 72. O oglinjoară răzimată de c^tl}ar^\ Rebreanu, r. i, 111. Cobiliţa e rezemată de budîft^ fainii. Stancu, d. 180. Şopru răzimat de şură. al. llJl MN 123/574. Are mama două fete, Răzămate pe-uipăreie (Puşca). Gorovei, c. 313. Fi g. Răzemată pre su<ţ zăplazele Carpaţilor ..., se întinde aşa-numR a Făgăraşului. Hasdeu, i. c. i, 10. 2. (Despre fiinţe) Care se reazemă cas® nu cadă, care se sprijină să se odihnească etc. Sta rc\ma^ deasupra lui Teaghen cu mîinile. Aethiopica, 81'|®' Văzu pre D\u]mnezău pre scară răz(i)mal (a. 1683). £R '■ ^73/ 24. Nu era răzimat decît de o slabă seîndură f; 1794). id. ib. ii, 151/29. Şedea o feţişoară râzămală,r,^r~un cot pe perină. Negruzzi, s. i, 17. Un astfel dejunezi0 . . . rezimat de stîlpii intrării. Filimon, o. i, 99. ,,Co- piliţă/“ zice el Rezemat de-un stejărel. Alecsandri, p. ii, 91. O ţineam încă rezemată pe genunchiul meu. Bolin-tineanu, o. 350. Rezimaţi pe lănci şi scuturi, zeii nordici stau tn soare. Eminescu, o. iv, 136. Anca . . . şade rezemată cu coatele pe tarabă. Caragiale, o. vi, 255. Margareta . . . rămase cîtva timp în picioare, rezemată cu spatele de tulpina unui nuc. Vlahuţă, o. a. 125. Flăcăii, jos, la umbră, stau rezemaţi in coate. Beldiceanu, p. 62. Faima stă răzimată de-al tronului pilastru. Coşbuc, p. i, 53. La vatră răzimat, spunea O pilduire din Isop. Goga, p. 35. Era răzimat cu coatele pe masă. Agîrbi-ceanu, a. 366, cf. Gîrleanu, n. 44, Bujor, s. 145. Sgribincea, răzămat pe ghioagă şi tăcut, se uita în sus. Hogaş, dr. i, 305. Preotul stătea răzimat de uşcior. Rebreanu, i. 267. Rezemate de paturi, rîseră un ceas. Bassarabescu, v. 16. El sta rezimat în ciomag. Galaction, o. 289, cf. C. Petrescu, î. i, 59. Recruţi, ce nu mai fuseseră îmbarcaţi niciodată .... stau rezemaţi pe coate de balustradă. Bart, s. m. 13. Stăteau rezemaţi în săbii. Sadoveanu, o. xi, 367. Răzimat în cot. Arghezi, vers. 286, cf. Stancu, d. 14. Sta pe pat rezemată de pernă. Vlasiu, d. 181. In puşcuţă răzimat. JarnIk-Bîrseanu, d. 308, cf. Teodorescu, p. p. 75. Fala şedea, sărmana, răzemată de doagele fîntlnei. Mera, l. b. 104, cf. Pamfile, c. ţ. 209, Ciauşanu, v. 37, cf. Marian, sa. 13. <0> E x p r. A sta rezemat In b!tă = a se baza pe forţă. Cf. Zanne, p. iii, 21. (Despre părţi ale corpului) Braţele-mi răzemate toiagul meu apasă. Heliade, o. i, 177. Capul răzămat de peretele corăbiei. Drăchici, r. 26/18. îi arătă ... pe Lavinia, cu cotul rezemată pe n genuchi. cn (1848), 202/64. Au văzut pe tînara nev* . . . cu capul răzămat pe umărul unui frumos tîn“ gruzzi, s. i, 78. Avea capul rezimat pe o pernă. Fi-im0^> o. i, 265. Fuge . . . făr' a întoarce capul rezemat £ PlePt-Alecsandri, p. 245. Să-ţi privesc tn ochi cu rezemat pe pieptul tău. Eminescu, o. iv, 42. Mai ^ e oleacă aşa, cu fruntea răzămată pe mînă. Crea'0 ’ p‘ ' Ne-am culcat într-o rină, cu capul rezemat f Pajl mei. Delavrancea, t. 43. Dreapta lui, pe spătar, ... se clinteşte-ncet şi rar. Vla’°T“’ °' A' *■ 161. Cu cotul răzemat în bîtă El cată in depărtare. Iosif, patr. 47. Cu fruntea-n mînă răzi. adormit. Topîrceanu, b. 68. Se aşeză . . . cu s'I e rezemat. C. Petrescu, î. i, 257. Tîmpla rezemată pumn. Teodo-reanu, m. u. 18. Dinu, . . . cu bărbia?fze™ în palme privea încordat. Sadoveanu, o. i, r Mina-mi spin-zură în jos, Răzimată, pe baros. A,GHEZI’ VE1*s- ^19, cf. Călinescu, s. 45. 3. F i g. (Adesea urmat de ,et«mmăn introduse prin prep. „pe", rar „asupra" cc'^ _re se ule Pe ceva, întemeiat. Tractaţii de ' ' cazemate pe condiţii binecuvîntate. ar (1829), , I cumPăni ■ cît de sfinte stnt datoriile reze? Pe a^e noastre diregâ-torii. ib. (1830), 31/13. Num?1 prieteşugul cel rezemat pe virtute este adevărat. Marco ICI’ c' / Sistemul său 4829 REZEMĂTOR - 401 - REZERVAT părea răzămat pe aceca ce în zilele, noastre se numeşte machiavelism. A sacht, s. i,. n, 84. Gospodăria românilor . . . are obiceiurile sale rczămate pe climă. I. Ionescu, c. 3/3. Domnii . . . căutată mereu, rezemaţi pe elementul popular, a-şi tnlemeia puterea lor despotică asupra boierilor. Bălcescu, m. v. 12. Trebile sale cele bisericeşti rezimate pc temeiul democratic liber, le vor ctrmui in urmare. Ghica.. a. 295. Rezemat pe cunoştinţile geografice ale Pisicuţii, urcam . . . fără grijă suişul. Hogaş, m. n. 157. — Pl.: rezemaţi, -te. — Şi: rezlmăt, -ă, răzămÂt, -ă, răzimât, -ă, răzmat, -ă (alr i 1 333), răsmat, -ă adj. — V. rezema. REZEMĂTOR, -OĂRE s. f., s. n. 1. S. n. (învechit, rar) Sprijin, ajutor. Mi-i dumnezeu şi rădzămător. Dosoftei, ps. 198/17. 2. S. f. Spătar, spetează; fiecare dintre părţile laterale ale unui scaun sau fotoliu, pe care cel care şade îşi reazemă braţele. Cf. Polizu. Stă cu capul pe rezemătoa-rea banchetei. Caragiale, o. ii, 107, cf. Barcianu, tdrg. Comăneşteanu . . . rămase cu mina pe rezemă-toarea unui scaun. D. Zamfirescu, r. 39, cf. Alexi, w. Pe lîngă paturi e aşezată o bancă lungă cu răzimătoare.Mo-lin, r. b. 287. Lăsăcapul înapoi pe răzimăioarea fotoliului Rebreanu, r. i, 227. Berbecaru bate cu degetele în reze-mătoarea fotoliului. Camil Petrescu, t. iii, 316. Colonelul îşi sprijini spatele de rezemătoarea scaunului. Sahia, n. 75, cf. Vissarion, fl. 125. Creştetul rezemălo-rii. Arghezi, c. j. 17. Ne-am aşezat pe nişte bănci . . . cu rezemători de piairă. v. rom. octombrie 1955, 157. Vlădica . . . îsi aşezi mînile pi răzămători. Graiul, i, 506. 3. S. f. Balustradă, parapet, rampă. Cf. ddrf. Se aşezară toţi cinci sprijiniţi de rezemătoarea podeţului.X). Zamfirescu, r. 134. Cimitirul avea podeţ cu rezemătoare de mesteacăn. C. Petrescu, î. i, 299. 4. S. f. Suport de care se reazemă ceva. Rezemătoare de puşti sau rastel. Scriban, d. [Piciorul sănătos] era adunat spre trup ca un fel de rezemătoare pentru cartea cea mare, din care bolnavul citea. Slavici, n. i, 259. 5. S. f. Propteaua alergătoarei pentru urzit ţesături. V. limbă, sprijinitoare. Cf. DamIî, t. 141. B. S. f. Parte a pivei, care se află în spatele maiuri-lor. V. jug. Cf. Dame, t. 168. — Pl.: rezemători. — Şi: răzimătoâre (Iordan, l. m. 198) s. f., (învechit) răzămător s. n. — Rezema + suf. -(a)tor. REZEMĂTTJRĂ s. f. (învechit) 1. Proptea. Ră-zimături dedesuptul buzei ei împrejur o împrejura pre ea. Biblia (1688), 247/2, cf. tdrg, Jahresber. vxi, 227. 2. F i g. Sprijin. A cea credinţă care socoteala mea . . . cu atîtea de mari răzămături şi legături o strînge (a. 1825). ap. TDRG. — Pl.: rezemături. — Şi: răzimătură s. f. — Rezema + suf. -(ă)tură. HEZEMÎNT s. n. (învechit; neobişnuit) Spătar, spetează. Un jeţ de nuc . . . cn perna, rezemîntul De catifea verzuie. Heliade, o i, 220. — Pl.: ? — Rezema + suf. -(ă)mînt. REZEMtjŞ s. n. (Regional) Stîlp de susţinere sau de legătură între părţile unei case. Dacă trupul omului nu ar avea oase, s-ar dărîma ca şi o casă fără temei şi răzămuşi. Calendariu (1814), 104/29, cf. Polizu. + Pretcă (Răcăşdia—Oraviţa). Cf. chest. vi 112/21. + Fiecare dintre cele două chingi orizontale care susţin pisălogiila piuă (Săcele—Braşov), Cf. alr ii 6 468/182. — Pl.: rezemuşuri. Polizu. — Şi: răzimiiş (chest. vi 112/21, alr ii 6 468/ 182), riizămuş s. m. şi n. — Rezema + suf. -uş. REZERVĂ vb. I. Tr a n z. A păstra, a reţine (pentru cineva sau pentru ceva), a pune la o parte, a opri ceva dintr-un tot. Comandantele . . . tşi rezervă a dispune mişcările. Telegraful (1854), 195 /54. Meritul acesta era pentru moment rezervat unui june obscur. Filimon, o. i, 119. în sinodul generale n-am rezervai elementului laic un loc îndestul de larg (a. 1865). Uricariul, x, 379. li rezervă forma cea corectă. Hasdeu, i. c. i, 12. Onoarea de a ilustra familia prin oameni demni de lauda naţiunii fu rezervată posterităţii fratelui al patrulea. Odobescu, s. i, 258. Tratativele afacerii şi le rezervă teatrul. Caragiale, o. vii, 290. Pescuitul în balta Grecii era rezervat exclusiv marelui stolnic, bul. com. ist. v, 143. Şi-a rezervat o cameră in etaj. Galaction, o. a. i, 49. Calită- ţile lui cu totul excepţionale le rezerva pentru o muncă obscură. Sadoveanu, o. xi, 405. ,,Cartea de clacă" a lui Constantin Mavrocordat . . .rezervă proprietarului dreptul de a vinde vin. Oţetea, t. v. 38. Vinul şi şampania le-am rezervat pentru o petrecere viitoare. Călinescu, s. 523. Expr. A-şl rezerva dreptul de a ... = a-şi păstra pentru sine dreptul de a . . . îşi rezervează dreptul de a face după împrejurări, rom. lit. 279. îmi rezervează dreptul de a face ultima corectură. Alecsandri, s. 105. R e f 1. p a s. Ţi se rezervase rolul de conducător militar. Camil Petrescu, t. ii, 604. 4 R e f 1. A se reţine. Abtl, prepuelnic, rezervîndu-se necontenit, aţîţînd şi apoi fugind, el socoti că e mai bine să aibă mîinile libere. Camil Petrescu, o. ii, 677. 4 Fig- A hărăzi, a meni, a destina. Nici nu aruncase o privire la tovarăşa de drum pe care i-o rezerva întîmplarea. C. Petrescu, c. v. 19. Viaţa îi rezerva încă neprevăzuturi. Sadoveanu, o. xi, 461. Am putea oare rezerva alt loc acelei muzici ? s ianuarie 1961, 77. — Scris şi: reserva. — Prez. ind.: rezirv şi (învechit) rezervez. — Din fr. r6server. REZERVĂRE s. f. 1. Acţiunea de a (s e) rezerv a. Cf. Alexi, w. Greva încă pactul de rezervare a proprietăţii în favoarea vînzătorului. cod. pen. r.p.r. 598. 2. Discreţie, circumspecţie, rezervă (4). în rezervarea şi izolarea lui ibseniană, Vlahuţă a fost un magistru al demnităţii personale. Galaction, a. 304. — V. rezerva. REZERVÂT, -Ă adj. 1. Pus la o parte (pentru cineva sau pentru ceva); reţinut, păstrat. Cf. Barcianu, Alexi, w. în uşa camerei rezervate se auzi un ciocănit. Agîrbiceanu, a. 366. Higiena era materie rezervată clasei a şaptea. Galaction, a. 39. Bătrînii introduseră ... pe lînăr în acest templu şi-l duseră la masa lor rezervată. Sadoveanu, o. vii, 702. Compartimente rezervate. Stancu, u.r.s.s. 20, cf. id. r. a. iv, 249. Se duse ... pe strada unde se afla clădirea cu sala rezervată. Preda, b. 204. 4 (Substantivat, n.) Scaun situat într-o anumită parte a unei săli de spectacol; p. ext. partea sălii unde se află aceste scaune. Locuri la rezervat. 2. (Despre persoane; p. ext. despre sentimente, atitudini) Cumpătat, sobru; reţinut, prudent, discret. Pînă acum n-a văzut cineva o fiie atît de reservală. cr (1848), 261/69. Sintem polilicoşi şi rezervaţi cu damile. Russo, s. 20. Deputatul esle dator să fie rezervat în vorbe. Românul (1857), nr. 15, 21j65. Mai sfiicioasă, mai rezervată... la fete, dragostea e mai îndrăzneaţă ... la flăcău. Gherea, st. cr. ii, 280, cf. ddrf, Şăineanu, d. u. Viaţă. . . rezervată şi precaută. Galaction, o. a. 1, 72. Veni de la şcoală Zulnia, . . . rezervată, cu şort negru. Brăescu, a. 176. El îi adresa cîteva cuvinte rezervate. Sadoveanu, o. ix, 110. Pascalopol trata pe tînăr. . . cu politeţe rezervată. Călinescu, e. o. 1, 79. + (învechit; neobişnuit) Nemărturisit, ascuns. Nu pricepeam cum acea aristocraţie trufaşă. . . să fie voii a renunţa dintr-o dată la mulţimea prerogativelor, fără cugete rezervate de a înşela pe toată lumea. Bariţiu, p. a. ii, 83. Liberi de orice cuget rezervat, egoistic. id. ib. iii, 425. — Scris şi: reservat. — Pl.: rezervaţi, -te. — V. rezerva. 4836 REZERVATAR - 402 - REZERVĂ REZERVATĂR, -Ă adj. (Jur.; adesea substantivat) (Persoană) care are dreptul la rezerva succesorală. Cf. Hamangiu, c. c. 199. — Scris şi: reservatar. — Pl.: rezervatari, -e. — Din Ir. reservă taire. REZERVATdRIU s. n. (învechit, rar) Rezervor. (F i g.) în asemenea momente eşti însuti... un rîu de metafore, ... lin reservatorin de alegorii, cr (1848), 6V61. — Scris şi: reservatoriu. — Pl.: rezervatorii. — Rezerva + suf. -toriu. REZERVĂŢ1E s. f. 1. (învechit) Rezervă (1). Cf. Negulici, prot.-pop., n. n., Alexi, w. 2. (Şi in sintagma rezerva fie naturală) Teritoriu ocrotit prin lege, In cuprinsul căruia se găsesc plante, animale, minereuri sau formaţii geologice rare, care prezintă importanţă din punct de vedere ştiinţific. Cf. dl, dm. Aici era o rezervaţie a gospodăriei vînăto-reşli speciale Tulcea. vîn. pesc. octombrie 1960, 15, cf. DER. 3. Teritoriu in care este constrinsă să locuiască populaţia de culoare în unele state capitaliste. Cf. DER. — Scris şi: reservatie. Negulici, prot.-pop., n. d. — Pl.: rezervaţii. — Şi: rezervaţiiine s. f. Barcianu. — Din fr. râservation. REZERVAŢIUNE s. f. v. rezervaţie. REZERVĂ s. f. 1. Cantitate (de alimente,_ de obiecte de bani, etc.) pusă deoparte şi păstrată pentru a fi întrebuinţată mai tîrziu; depozit, rezervaţie (I). Magaziile de rezervă, aşăzate prin toate satele tării, cu toată putina rodire a anului. . . cr (1832), 302, cf. Buletin, f. (1833), 163V10. Sporea... pe tot anul casa rezervei (a. 1835). Uricariul, viii, 140. Gospodarul. . . trebuie să-şi oprească totdeauna o rezervă pentru primăvară. I. Ionescu, c. 8/7, cf. Polizu. Investiga(innile statistice ce am făcut asupra rezervelor de popuşoi. I. Ionescu, d. 25, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Credeau că Iosif Rodean avea rezerve mari. Agîrbiceanu, a. 362. Nu pomenea nimic despre rezervele în monetă bună ce le avea la banca din Bucureşti. Rebreanu, r. ii, 19. Un pachet de tutun rusesc, din rezerva depozitată înadins pentru soldaţi. C. Petrescu, î. ii, 3. Cu . . . călăreţi bine echipaţi, cu rezerve şi parcuri de căruţe îndărăt. Sadoveanu, o. xii, 209. In cazul în care se va cenzura reportajul..., trebuie să avem o rezervă. Stancu, r. a. iv, 341. Banii ăştia sînt singura noastră rezervă. H. Lovinescu, c. s. 78. Coroiu . . . încerca să-şi camufleze suspiciunea răsucindu-şi o rezervă de ţigări. Vlasiu, d. 79. Răzărvi di k’etriş. a ix 6. F i g. Beneficiarii unei trainice rezerve de teamă şi de idolatrie. Galaction, o. a. i, 148. Rezervă succesorală = parte dintr-o succesiune de care testatorul nu poate dispune liber, fiind rezervată de drept moştenitorilor rezervatari. Cf. der. Rezervă de pădure = porţiune de pădure în care nu se păşunează. ds. Fond de rezervă v. fond. <> Loc. adj. De rezervă = destinat să înlocuiască la nevoie o piesă, un obiect etc. similar; păstrat pentru a fi întrebuinţat în anumite condiţii. Nu vom avea exemplare de rezervă, gt (1838), 242/50. într-o cameră de rezervă i se improvizase un dormitor. Rebbeanu, r. i, 20. Ion Ozun îşi cumpărase un lacăt ... cu o cheie de rezervă. C. Petrescu, c. v. 44. <$> L o c. a d v. în rezervă = la dispoziţie pentru a fi utilizat la nevoie. Şi-n rezervă iată vine Un decret de prezident. Asachi, s. l. i, 278. Avea în reservă o ocaziune de a-şi demonstra ... zel şi supunere la ordinile lui Amurat III. Hasdeu, i. v. 198. 4 Resursă (neexploatată), fond (încă neutilizat). Această incursiune într-un domeniu care forma suprema rezervă a lui Tudor a înăsprit şi mai mult relaţiile intre cei doi şefi. Oţetea, t. v. 289. Există numeroase . . . metode de economisire a materialelor de construcţie, rezervele existente în această direcţie sînt imense ! Scînteia, 1952, nr. 2 373. «$• F > g- Rămlne numai o rezervă de idei. Russo, s. 39. înţelegeam sufletul nou care Ieşise la suprafaţă din rezervele bietei fiinfi omeneşti. Sadoveanu, o. vi, 453. Atlasele linvisiice ne înfăţişează numai cu-vintul care se iveşte spontan în mintea subiectului anchetat .. . nu şi rezerva lexicală pe care omul o mai posedă. Puşcariu, l. r. i, 198. Din rezervele propriului său temperament, . . . apare în ,,Cîntarea României" expresia acelui sentiment al naturii a cărui urmă nu o întîmpi-năm nici în scrierile lui Heliade. Vianu, a. p. 39. Rezerve interne = posibilităţi de creştere a capacităţii de producţie a unei întreprinderi, prin mai buna folosire a maşinilor, prin reducerea consumului de materiale, prin mai buna organizare a procesului tehnologic etc. Muncitorii şi tehnicienii se străduiesc să descopere şi să mobilizeze rezervele interne ale întreprinderii. Scînteia, 1952, nr. 2 503, cf. ib. 1954, nr. 2 865. 4 Cantitate de substanţe minerale utile, industria-lizabile, care se găseşte in subsolul unui anumit teren. Rezerve geologice de ţifei. dl, cf. der. 2. Trupe neangajate în luptă, păstrate pentru ca să intervină în caz de nevoie. O rezervă de optsprezece batalioane, ar (1829), 29J/10. Divizia... a plecai la 6 ceasuri, alcătuind rezerva pentru amîndouă corposu-rile. cr (1829), 1642/34. Rezerva izbi înainte ca să apere retragerea şi fuga biruiţilor, gt (1838), 31V14. In capul reservei sale, el îmbla să treacă podul. Bălcescu, m. v. 120, cf. Stamati, d. Din trupele lor se mai formează o rezervă generală. Maiorescu, d. ii, 89, cf. Şăineanu. E rîndul nostru să fim trecuţi în rezervă. Camil Petrescu, u. n. 309. Inspecfia ieşise bine aci în rezervă şi pe sectoare. C. Petrescu, î. ii, 28. 4 Parte a armatei formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar şi care este chemată sub arme în caz de război sau de concentrare. Cf. dl, dm. ^ Loc. adj. De (sau în) rezervă = (despre militari, în special despre ofiţeri) care. nu face parte din cadrele active ale armatei. L-a luat in primire un sublocotenent de rezervă. Beniuc, m. c. i, 376. Spătosul era . . . maior în rezervă. Sadoveanu, o. xi, 408. învăţătorii erau de obicei ofiţeri de rezervă. Preda, r. 78. 4 Persoană sau grup de persoane destinată să înlocuiască pe altele în anumite condiţii sau împrejurări. Pe foaia arbitrului nu figura printre rezervele gazdelor nici un atacant, sp. pop. 1971, nr. 6 689, 3/6. 3. Cameră de spital în care este internat un singur bolnav sau cel mult doi. La spitalul judeţean sînt într-o rezervă cu un camarad de regiment. Camil Petrescu, u. n. 418. Se grăbi spre rezervă şi se întinse pe pat. Preda, r. 269. 4. Obiecţie, îndoială; restricţie. N-am aprobat re- dacUa răspunsului. . . şi, deşi am subscris-o, . . . am spus tuturor rezervele ce fac. Bălcescu, ap. Ghica, a. 462. Al doilea foileton e de asemenea binevoitor, dar sînt şi cîteva rezerve. Gherea, st. cr. i, 20. La alegerea episcopului Sidis se făcuse rezerva ca „după dînsul altul străin să nu mai fie". Iorga, l. i, 532. Aprobă cu mici rezerve planurile de primire. Rebreanu, i. 129. Nu pot să accept vorbirea aceasta decît cu largi rezerve. Galaction, o. 226. Foarte lăudabil. Cu singura rezervă că eu nu sint oficiu de plasare. C. Petrescu, c. v. 134. Avem... de făcut unele rezerve. Vianu, a. p. 435. Această rezervă avea să anuleze tot efectul comunicaţiei. Oţetea, t. v. 204, cf. 121. Hagienuş nu păru a înregistra rezervele arhitectului. Călinescu, s. 108. <{> Loc. adv. Fără rezervă (sau rezerve) = în întregime, fără reticenţe. Primim rectificarea făcută fără reservă. Maiorescu, c. ii, 37. Vor spune-o fără îndoială . . . , fără reservă. cr (1846), 172/38. Muşat şi-a deschis inima fără rezervă. Galaction, o. 131. Admiram fără rezervă echilibrişti, gimnastici şi clowni. Brăescu, a. 198, cf. Sadoveanu, o. ix, 131. Cadre devotate fără rezervă cauzei clasei muncitoare. Lupta de clasă, 1953, nr. 8, 69, cf. Vlasiu, d. 60. Sub toate rezervele = fără nici o garanţie. Cf. dl, dm. <£> L o c. adj. şi adv. Cu rezervă = cu îndoială, fără siguranţă. Cuvenin-du-i-se a fi mai cu rezervă în obiectul tn care el nu este nicidecum competent (a. 1855). Uri- . 4841 REZERVIST - 403 - REZIDA cartul, v, 194/18. Ştirile acestea trebuiesc primite cu multă rezervă. Rebreanu, r. ii, 225. Scrisorile lui Tudor de la Vtena ne arată ... cu cită rezervă trebuie primite legendele şi amintirile contemporanilor. Oţetea, t. v. 103. <0> L o c. conj. Sub rezerva . . . = cu condiţia . . . Bancherul creditează pe comitent . . . sub rezerva intrării. I. Panţu, pr. 84. <ţ> E x p r. A face rezerve = a-şi exprima îndoielile asupra justeţii unei teze. Făcînd rezervele noastre in privinţa dreptului ce. voia Europa a-şi însuşi, adică de a interveni in organi-za(iunea dinăuntru a unei ţări. KogXlniceanu, s. a. 204. + F i g. Prudenţă, circumspecţie, discreţie, rezervare (2); p. ext. răceală, reţinere. Minţite serioase aplaudă rezerva ce arată guvernul, cr (1846), 492/9. Vrei să mai păstrez rezerve sub talpa crudului destin? Macedonski, o. i, 217. Numai dacă mă siliţi o să ies din rezerva mea. D. Zamfirescu, î. 47. Uitlnd orice reservă . . . , el făcu să se prezinte de consistoriu un raport. Iorga, l. ii, 170. Rezerva lui Beneş faţă cu Elena. Brătescu-Voineşti, î. 70. Fetele se purtau cu oarecare rezervă faţă de familia notarului. Agîrbiceanu, a. 265. Şt in ce priveşte întrebuinţarea liniuţei, se recomandă oarecare rezervă. Iordan, g. 57. Rolul ei biologic . . . ti dictează . . . rezerva şi paza. Ibrăileanu, s. l. 26. Liberul joc al unor acţiuni, pe care nu le comandă nici o intenţie sau rezervă. Lovinescu, c. vii, 131. Acest vlrf l-ai pus Insă, tu, privindu-ne din rezerva ta de om treaz. Galaction, a. 243. Infanteriştii stau bosumflaţi lntr-o rezervă ostilă. Brăescu, o. a. i, 117. Căpitanul vaporului se ţinuse . . . într-o prudentă rezervă. Bart, s. m. 91. Radu . . . are un fel de rezervă melancolică. Camil Petrescu, t. ii, 49. Rezerva de la început se risipise. Toţi vorbeau tare. C. Petrescu, c. v. 297. Faţă de lumea străină care ll exploata, a avut o rezervă deosebită. Sadoveanu, e. 24. Purtarea lui era politicoasă, însă de o rezervă calmă. Călinescu, s. 459. Sta-mate nutrea o inexplicabilă rezervă. . . faţă de acest Oprlşan. v. rom. aprilie 1957, 75. Mumuleanu este unul dintre scriitorii care manifestă o anumită rezervă faţă de neologisme. Contribuţii, i, 18. La noi exista o ne justificată rezervă faţă de crearea de comedii uşoare. t decembrie 1962, 59. — Scris şi: reservă. — Pl.: rezerve. — Din fr. r6serve. REZEHVlST s. m. Soldat sau ofiţer care a Îndeplinit serviciul militar şi este trecut în cadrele de rezervă ale armatei. Cf. Şăineanu, Barcianu. Poziţia lui Milescu, ca a tuturor . . . rezerviştilor cu dare de mină, era printre camarazii săi dintre cele mai curioase. D. Zamfirescu, r. 201, cf. Alexi, w. Rezerviştii concentraţi s-au revoltat contra ofiţerilor. Rebbeanu, r. ii, 34. în pragul clrciumilor se iveau rezervişti beţi. Brăescu, o. a. ii, 266. O namilă de rezervist cît un munte. Sadoveanu, o. ii, 75. M-au băgat lntr-o unitate de rezervişti. Stancu, r. a. i, 341. Rezervistul mucalil de-atunci, Urcan Dumitru, ... nu ştia în acea vreme ce înseamnă gazon. v. rom. februarie 1954, 9. Maiorul şi colonelul, amîndoi rezervişti, nu erau milităroşi. Pas, z. iii, 170. După îmbrăcăminte se vedea că esle un rezervist. Beniuc, m. c. i, 93, cf. l. rom. 1959, nr. 1, 31, T. Papahagi, m. 52. (Adjectival) Locotenentul rezervi st Constantin Grinţescu. C. Petrescu, r. dr. 177. Amărîl şi Inspăimintal în straiele lui de ofiţer rezervist. Popa, v. 323. Un sublocotenent rezervist, cam bătrlior, încerca să alerge în frunte. T. Popovici, s. 422. — Pl.: rezervişti. — Din fr. reserviste. REZERVOĂR s. n. v. rezervor. REZERVOR s. n. Bazin sau recipient in care se depozitează fluide sau materiale granulare ori pulverulente. Pe acopcremînt sint două rezervuaruri mari care îndestulează casa cu apă răce. Cuciuran, d. 49/10. Rezervoriul unui termometru. Marin, f. 127/38, cf. ddrf. Un rezervoriu de spijă, plin cu mercur. Poni, f. 80, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Rezervoare de aluminiu. Nica, l. vam. 212. Rezervor penlru producerea acetilenei. Ioanovici, tehn. 163. Curge din rezervor cerneală albăstrie. C. Petrescu, c. v. 128, cf. bi, iii, 46. Turnă o viţă seînteietoare de apă in rezervoriu, potolind setea maşinii. Sadoveanu, o. vii, 628, cf. bul. fil. v, 31. Nituri pentru rezervoare fără presiune. Soare, maş. 56. Rezervoarele de alimentare a motoarelor, prev. accid. 7. Rezervoarele pline cu ţiţei. Bogza, a. î. 26. Rezemat cu coatele de rezervorul de ulei, Hulub scria. v. rom. februarie 1953, 44. Nu ajunsese să-şi încheie ziua de lucru numai cu motorina cu care îşi încărcase rezervorul. Mihale, o. 93. Rezervoare uriaşe de culoarea păcurei. s iunie 1960, 54. (Prin analogie) Marca este marele reservoiiu (visteria) de unde se suie vapore de apă. Isis (1859), 261/18. Iezerul acesta esle un rezervoar şi încă mare de apă. I. Ionescu, d. 57. <(>• F i g. Cugetam . . . că şi-o fi scoţînd din reservorul memoriei sale vrun dulce nume de iubită. Eminescu, g. p. 5. Materia e imensul rezervor de energie al naturii. Marinescu, p. a. 36. Necunoscutele rezervoare ale suferinţei . . . făcură noapte de iad în cugetul savantului. Galaction, o. a. i, 72. Imaginele, metaforele, comparaţiile lui Creangă sînt. . . expresii scoase din marele rezervoriu al limbii. Vianu, a. p. 110. Rezervor de oameni şi materii prime strategice, contemp. 1948, nr. 112, 3/1. Un bogat rezervor de forţe noi îl constituie pentru partid cadrele de femei. Lupta de clasă, 1953, nr. 8, 76. <ţ> Toc rezervor = stilou. Cf. dl, dm. + Depresiune de teren amenajată spre a colecta apele de pe un anumit teritoriu, pentru a fi folosite în scopuri tehnice (irigaţie, navigaţie, producere de energie etc.). Cf. dl, dm. + (Anat.) Veziculă în care se adună produsele lichide de dezasimilaţie. Cf. Zoologia, 6. — Scris şi: reservor. — Pl.: rezervoare. — Şi: rezervoriu, rezervoar (scris şi rezervuar, pl. rezervuaruri) s. n. — Din fr. rfservoir. REZERVdRIU s. n. v. rezervor. RKZEŞ1 s. n. (Transilv.) Ţuică foarte tare. obţinută la începutul celei de-a doua distilări. Cf. Klein, D. 414, LB, MAT. DIALECT. I, 90. — Din magh. rezes. REZfiŞ2 s. m. v. răzeş. REZEŞf vb. IV v. răzeşi. REZEŞÎE s. f. v. răzeşie. REZISTĂ s. f. v. rezedă. REZtCE vb. III. Tranz. A zice din nou; a repeta. Bine, bine, ... li rezise împăratul. Gorjan, h. ii, 177/12. Sătenii . . . Reziceau cuprinşi de spaimă: ,,Ce-o să fie, ce-o să fie?" Asachi, s. l. i,- 205. Iartă-mă, . . . iţi rezic, jeleşte-mă şi nu mă osîndi. Negruzzi, s. i, 48, cf. Barcianu, Alexi, w., Scriban, d. — Prez. ind.: rezic. — Pref. re- + zice. REZIDĂ vb. I. Intranz. 1. (Rar) A sta, a fi aşezat într-o localitate, a locui, a-şi avea reşedinţa; (învechit) a rezidui. Cf. Polizu, Gheţie, r. m., Barcianu, Şăineanu, Alexi, w. E foarte probabil ca şi voievodul muntean, care rezida la Argeş sau Cîmpulung, să fi numit un atare dregător pentru partea . . . vestică a slăpînirii sale. bul. com. ist. v, 63. După numirea lor, domnii nu mai puteau rezida inlăunlrul capilalei. Oţetea, t. v. 31. 2. (Cu determinări introduse prin prep. ,,în“) A consta. Pricina acestui fenomen nu rezidă tn deosebita genialitate a poporului. Gherea, st. cr. iii, 314, cf. Şăineanu. Secretul rezidă în acele rotiţi şi resorturi pe care le-am văzut. Sadoveanu, o. xi, 649, cf. Iordan, l. R. a. 487. în aceasta rezidă. . . garanţia victoriei depline, contemp. 1949, nr. 164, 1/2. Interesul unui 4852 REZIDARE - 404 - REZIDUU oraş rezidă mai puţin tn ţinuta Iui fotografică declt tn realitatea vie. Arghezi, b. 58. Izvorul forţei şi invincibilităţii partidului rezidă în legătura sirînsă şi indestructibilă cu poporul. Scînteia, 1953, nr. 2 714. Secretul muzicii eminesciene rezidă în cuvînt, nu în rimă. Varlaam—Sadoveanu, 349. Progresul rezidă în primul rînd în vocabular, l. bom. 1960, nr. 2, 66. — Prez. ind.: rezid. — Din fr. râsider, lat. residere. REZIDĂRE s. f. (Rar) Faptul de a rezida (1). Cf. Polizu. — Pl.: rezidări. — V. rezida. REZIDENT s. m. (în trecut; şi în sintagma ministru rezident) Reprezentant diplomatic, inferior în grad unui ministru plenipotenţiar sau unui ambasador. Băsărab Vodă. . . încă s-au fost mai de demult cercînd, că aşa-şi avea rezident acolo. N. Costin, let2. ii, 92. Un răzădent a lui Tucul-grof. Neculce, l. 122. Trimetea Nicolai Vodă la rezidentul craiului şvezesc de-i spunea de toate. Axinte Ubicariul, let. ii, 148/6. Rezedentul împăratului nemţesc. Cantemir, s. m. 23/11. Nu ar fi primit propoziţiile din partea rezidentului en-glizesc. cr (1829), 142V10. Notele ce ... ni s-au trimts de cătră rezidentul franţuzesc, ar (1830), 21/22, cf. I. Golescu, c., Stamati, d. S-a grăbit a numi la noi un ministru rezident. Maiorescu, d. ii, 195, cf. Şăineanu, Alexi, w., Iordan, l. r. a. 487. — Pl.: rezidenţi. — Şi: rezed6nt, răzăd£nt s. m. — Din lat. residens, «ntis, germ. Resident, fr. rosident. REZIDENŢĂ s. f. Reşedinţă. In pntru locuri, palm rezidenţii (scaune de stăpînire) auorînduit. Cantemir, hr. 285. Sînt om nemeş şi cu rezedenţia aici în Beligrad (a. 1749). Iorga, s. d. xii, 52. Am rămas la Sibiiu, în rezedenţie (a. 1790). id. ib. xiii, 155. El au mutat residenţia sa ... la Bucureşti. Şincai, hr. iii, 60/32, cf. 26/6. Craiul Alboni. . . avea rezidenţia sa în cetatea Verona (a. 1799). gcr ii, 168/28. Cumpărarea casii în Sibiiu pe sama rezidenţii episcopeşti (a. 1812). Iorga, s. d. xii, 203. Rezidenţia episcopîască. Ţichindeal, s. xm/14. Scaun a ţării domnesc au fosi şi reză-denţia aşijdere episcopască (a. 1813). Ştefanelli, d. c. 448. Rezidenţia gheneral gubernatorului englizesc. Leon Asachi, b. 89/12. Monastirile ce se află în rezidenţa mea (a. 1826). Uricariul, v, 30/24. Capitala şi rezidenţa (unde lăcuieşte stăpînitorul) este Sin Pelres-burg. cr (1829), 1511/5, cf. 72/16. Berlinul... se socoteşte acum ca o capitală şi rezidenţă a craiului Prusiii. Pleşoianu, c. 81/14. Rezidenta lui Carol cel Mare. Genilie, p. 13/20. Residinfa gubernului. id. princ. 88/13. Şi-şi indreptează zborul spre vetrele lui Bucur, în noua rezidinţă. Heliade, o. i, 212. Crăiasa e Maria II, capitala şi rezidenţia, Lizabon. gt (1838), 312/37. Rezidenţia sultanului. Săulescu, î. 34/15. Care tribut i-l şi trimisă la rezidinţă lui Haroboe. Asachi, s. l. ii, 50. Antonie Rusei. . . fundează o nouă rezidenţă de mitropolie în Iaşi (a. 1839). Uricariul, v, 140/4. Arhivele acestei vechi residenle a regatului, mag. ist. i, 329. Rezidenţia craiului înălţatului ales palatin, sp i, 42/23, cf. Stamati, d. Lista deputaţilor dintre proprietarii mari aleşi în rezidenţiile ţinulale (a. 1857). cat. man. i, 16. Oraşul unde este residenţa guvernului, gt (1857), 22/12. Acest ttrg a fost odată rezidenţa domnească. Ne-gruzzi, s. i, 191. Toţi aderenţii. . . vor trimite voturile lor la residenţa comiielului. Ghica, a. 798. Vizită cele mai principale rezidenţe ale Germaniii. Filimon, o. ii, 326, cf. ddrf, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. <£> F i g. Spre-a fi vrednici de dînsa, a-mpărăţi dorea . . . La toţi le vine-n minte a-şi pune residinţa Mai sus de tronul vecinic şi-a se-ndumnezei. Heliade, o. i, 194. Simţirea palmei ajunge prea tîrziu la rezidenţa creierilor lor, la acest suveran leneş. Isis (1859), 32/47. L o c. adj. De rezidenţă = de reşedinţă. Oraşul de rezidenţă al acestui judeţ (a. 1844). doc. ec. 830. — Pl.: rezidenţe. — Şi: rezidau ţie, (învechit, rar) rezidinţă, residfnţă, resid£nţă, rezedenţie, rezădânţie, residânţie s. t. — Din lat. residenţia, germ. Residenz, fr. rt-sidence. Cf. rus. pe3H«eHUHfl. REZIDENŢIE s. f. v. rezidenţă. REZIDENŢIONĂL, -Ă adj. (învechit, rar) De rezidenţă. Cetatea rezidenţională a crăimei franţuzeşti. lp 3/14. Palaturile rezidenţionale. ib. 10/1. — Pronunţat: -ţi-o-, — Pl.: rezidenţionali, -e. — Cf. rezidenţă. REZIDI vb. IV. Tranz. A zidi din nou. Din porunca vizirului, rezidiseră cetatea cam sfărîmată de români. Bălcescu, m. v. 109, cf. 163, lm. Şeful adjunct al producţiei a propus rezidirea unui cuptor. Scînteia, 1954, nr. 2 886. Tu vei rezidi Sionul, Ioane. Camilar, c. 83, cf. l. rom. 1959, nr. 2, 40. Refl. p a s. A-ceastă mănăstire mare ... se rezidi din nou întocmai cum se află astăzi. Bălcescu, m. v. 131. — Prez. ind.: rezidesc. — Pref. re- + zidi. REZIDINŢĂ s. f. v. rezidenţă. REZIDÎRE s. f. Acţiunea de a rezidi; zidire din nou. Se termină şi reztdirea cuptorului la care lucra echipa lui Maieescu. Preda, r. 130. — Pl.: rezidiri. — V. rezidi. REZlDIU s. n. v. reziduu. REZIDUĂL, -Ă adj. Care rămîne (ca reziduu). Aerul. . . rezidual creşte. Parhon, b. 17. Transfuzia . . . determină o scădere a proteidelor insolubile din ţesuturi şi o creştere de azot rezidual, id. ib. 177. Apă reziduală = apă întrebuinţată în procesele tehnologice şi care conţine anumite impurităţi sau substanţe toxice. Staţia de pompare . . . asigură, minut cu minut, evacuarea unor imense cantităţi de ape reziduale. Scînteia, 1965, nr. 6 657. — Pronunţat: -du-al. — Pl.: reziduali, -e. — Din fr. residuel. REZIDUl vb. IV. Intranz. (învechit) A rezida (1). Un aghent deplomaiic. . . avea să reziduiască lîngă guvernul grecesc, ar (1829), 80V25, cf. Asachi, s. l. ii, 358, Stamati, d. — Prez. ind.: reziduiesc. — Din fr. resider. REZIDUU s. n. Restul care rămîne de la o operaţie de prelucrare chimică sau fizică a unui material brut; materie care se depune pe pereţii sau pe fundul recipientelor în care se păstrează diferite substanţe lichide. Lasă un resid gazos. Marin, pr. i, 53/31, cf. Şăineanu, Alexi, w. Reziduuri de la distilarea gu-droanelor de orice fel. Nica, l. vam. 212. Dacă din petrolul brut scoatem benzina, petrolul lampant şi uleiurile medii, obţinem un rezidiu numit păcură. Ioanovici, tehn. 20. Ceea ce le cerem mai mult lubriflantelor este ca arzînd să nu dea rezidii (zgură). Orbonaş, mec. 104. Obţinerea ozocherilei din reziduri de ţiţei arafinos. enc. tehn. i, 456. Particulele solide . . . sînt reţinute pe filtru, constituind ceea ce se numeşte rezidiu. Macarovici, ch. 24, cf. Bogza, a. î. 66. Prin folosirea în mari cantităţi a borhotului de la fabricile de bere şi a altor reziduri. . . , producţia de lapte s-a menţinut la un nivel constant. Scînteia, 1954, nr. 2 900. *$■ F i g. Pe lîngă sensul său, orice cuvînt e încărcat de reziduurile unei sensibilităţi cumulate de veacuri. Lovinescu, c. vii, 153. El nu este ,,negat" total, fiindu-i combătute numai rezidurile trecutului, partea negativă din conştiinţa sa. contemp. 1949, nr. 160, 5/4. Accepta bucuros măruntul rezidiu idilic pe care-l simţea ... în această imagine. T. Popovici, se. 260. 4864 REZIGNAŢIE - 405 - REZISTENT — Pronunţat: -du-u. — Pl.: reziduuri şi reziduri. — Şi: rezidiu (pl. rezidii), resîd s. 11. — Din fr. residu, lat. residuum. REZIGNAţIE s. f. v. resemnaţie. REZIGNAŢIUNE s. f. v. resemnaţie. REZIITOARE s. f. v. răzuiloare. REZÎL s. n. (Franţuzism învechit) Fileu. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Iioua se întinde ca un rizil presărat de diamante. Delavrancea, ap. cade. — Pl.: reziluri. — Şi: rizil s. n. — Din fr. resille. REZILIA vb. I. Tranz. A desface un contract, o convenţie. Cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Părţile contractante . . . pot rezilia sau modifica contractele. bo 1951, 743. Refl. pas. Vinderea se reziliază prin comun consentiment. Hamangiu, c. c. 333. — Pronunţat: -li-a. — Prez. ind.: reziliez. — Din fr. resilier. REZILlABIL, -Ă adj. (Rar) Care poate fi reziliat. Căsătoria este un contract şi, ca toate contractele, e reziliabil. D. Zamfirescu, î. 61. — Pronunţat: -li-a-. — Pl.: reziliabili, -e. — Din fr. resiliable. REZILIÂRE s. f. v. reziliere. REZILIAT, -A adj. (Despre un contract sai' o convenţie) Desfăcut, anulat. Cf. Alexi, w. — Pronunţat: -li-at. — Pl.: reziliaţi, -ie — V. rezilia. REZILIERE s. f. Acţiunea deareziliaşi rezultatul ei. Pentru guvernul român soluţiunea indicată era rcsiliarea concesiunii. Ghica, s. 454, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Rezilierea de drept a vînzării. cod. pen. r.p.r. 591. Rezilierea obligaţiilor. Scînteia, 1952, nr. 2 384. Am pus avocatul să încerce rezilierea contractelor. Călinescu, s. 521. — Pronunţat: -li-e-. — Pl.: rezilieri. — Şi: (învechit) reziliâre (scris şi resiliare) s. f. — V. rezilia. REZIM vb. I v. rezema. REZIMÂT, -Ă adj. v. rezemat. HEZINAJ s. n. Rezinare. Cf. ds, dl, dm, dn2. — Pl.: rezinaje. — Din fr. resinage. REZINARE s. f. Operaţia de extragere a răşinii din arborii răşinoşi; rezinaj. Cf. der. — Cf. fr. r 6 s i n e r. REZINAt s. in. Substanţă obţinută prin combinarea unei răşini cu un metal, întrebuinţată în industria lacurilor, a materiilor colorante etc. Cf. dl, dm, DN2, DER. — Pl.: reziliaţi. — Din Ir. resinate, REZINIFICA vb. I. Tranz. A transforma o substanţă chimică într-o substanţă asemănătoare cu răşina. DL, DM, DN2. — Prez. ind.: reziniţic. — După fr. resinifier. REZISTA vb. I. Intranz. 1. (Despre obiecte, substanţe etc.) A nu se modifica sub influenţa unor factori externi; a se păstra, a dura. Putrăzirei li răsistă, adecă îi stă în coantră. Învăţătură, 65/16. Să vedem dacă va rezista [grăuntele] la încercare, cr (1848), 44®/66. Rezistă influenţei aerului mult. Cobîlcescu, g. 20, cf. Eminescu, p. l. 26. Nici un os n-a putut să mai reziste miilor de zile şi de nopţi. Sahia, n. 17. Se dărtmă clădirile . . . măcinate, incapabile să mai reziste timpului. v. rom. ianuarie 1954, 153. 2. (Despre persoane) A se împotrivi (cuiva sau la ceva), a ţine piept, a nu ceda, a nu se lăsa învins. Se poate să resiste el pînă în fine! Lăzărescu, s. 64/12. Au crezut că erau datori... a resista cu toate mijloacele. Bariţiu, p. a. i, 151. Turcii resistă atacului. Ghica, s. 114. Cum să resist pornirii inimii mele ? Alecsandri, ■r. 1 369. Nu mai rezista de-a le scrie pe hîrtie. Eminescu, n. 42. Psihologii . . . s-au învîrtit în jurul acestei teorii şi cei ce i-au rezistat n-au putut încă s-o răstoarne. Ibrăileanu, s. 231. Încăpăţînaţi cari vor să reziste. Camil Petrescu, u. n. 136. Nu putea rezista plăcerii să se afle servii. C. Petre seu, c. v. 334. N-am putut rezista ispitei. Brăescu, a. 41. Rezista singurătăţii, miasmelor bălţii şi ţînţarilor. Sadoveanu, o. ix, 476. Ghica. . . nu rezistă nici uneia din sugestiile care i se prezintă în drum. Vianu, a. p. 69. Tudor se pregătea să reziste la Bucureşti. Oţetea, t. v. 253. Moş Costache rezista moale. Călinescu, e. o. i, 135. Cîţiva se strlngeau tn-Ir-un pluton şi încercau să reziste. Boqza, c. o. 319. Eroicii marinari. . . reuşesc să reziste furtunii, v. rom. ianuarie 1954, 219. încă puţin dacă rezistăm, fraţilor, am cîştigai partida. H. Lovinescu, t. 234. + (Despre fiinţe; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. ,,la") A suporta oboseala, foamea, durerea etc.; (despre organisme vii) a supravieţui in condiţii nefavorabile. Să resiste acestui venin. man. sănăt. 114/4. Niciodată n-am crezut că oamenii pot rezista la alîtcc suferinţe. C. Petrescu, î. i, 206. Unsprezece luni pe an sînt şi eu un om .. . care aleargă, care discută, care rezistă. Sebastian, t. 64. Caii. .. răbdători ţineau la drum, rezistau. Stancu, r. a. i, 87. Unii microbi rezistă pînă la o temperatură de 120°. Belea, p. a. 18. <$> F i g. Ochii omului nu pot să reziste acestui cîmp. Sahia, n. 17. + (Despre idei, afirmaţii etc.) A se menţine, a se susţine prin temeinicie. Trăsăturile principale au rămas aceleaşi, resistînd verificării la care le-am supus. Hasdeu, i. c. i, XII. Istoria cu paserile ... nu rezista nici celor mai simple obiecţii. Sadoveanu, o. ix, 483. — Scris şi: resista. — Prez. ind.: rezist. — Şi: (învechit) răzistâ vb. I. — Din fr. răsister, lat. resistere. REZISTA^, «Ă adj. v. rezistent. REZISTĂRE s. f. (învechit, rar) Faptul de a r e-z i s t a. Cf. Polizu. — Scris: resistare. — PI.: rezistări. — V. rezista. REZISTENT» -Ă adj. (Despre obiecte) Care rezistă; durabil, trainic; (despre corpuri) care suportă fără modificări în masa lui acţiunea altui corp sau a unei forţe străine. Corpii cei mai tari, cei mai rezistenţi. Marin, f. 4/19, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Osul a fost destul de rezistent. Rebreanu, i. 463. Piesele obţinute sînt . . . mai rezistente. Ioanovici, tehn. 45. (Prin analogie) Sînt oameni alcătuiţi dintr-un material mult mai rezistent. Sadoveanu, o. vi, 255. îşi plasau îndată orice ban prisoselnic în bunuri pe care le credeau, rezistente. Călinescu, s. 44. + (Despre fiinţe şi organismul lor) Care nu se lasă doborit, care suportă bine boala, oboseala. O constituţie gingaşă şi puţin rezistentă, cum e cea femeiască. Hogaş, dr. i, 223. Se însenina cînd i se spunea că e rezistent. Rebreanu, i. 375. Era [un om] bine zidit, era rezistent la muncă şi la drum. Galaction, a. 354. E de neînchipuit ce rezistente sînt femeile. Călinescu, s. 808. Sînt om tare, rezistent, plin încă de viaţă. Stancu, r. a. v, 329. + (Rar; despre persoane) Care se împotriveşte, care se opune. Cînd însă Felix încerca să discute cu el vreo problemă, Titi se arăta rezistent şi încruntat. Călinescu, e. o. i, 66. — Pl.: rezistenţi, -ie. — Şi: (învechit, rar) rezistânt, 4883 REZISTENŢĂ - 406 - REZOLUT -ă adj., rezistiute (scris resislinle Hasdeu, i. c. i, 43) adj. invar. — Din Ir. resistant. REZISTENŢĂ s. f. I. Acţiunea de a rezista; împotrivire, opoziţie; spec. respingere a atacurilor inamicului şi menţinere pe poziţiile proprii. Furoarea mume-sei se tndoise prin acea resislanţă. cr (1848), 291/57. I-am sili [pe ţărani] . . . la o grozavă rezistentă înlăun-trul ţării! Kogălniceanu, s. a. 183, cf. iiom. lit. 441/30, Polizu. Greaca, văzînd rezistinţa ciocoiului,. . . îl luă de mînă. Filimon, o. i, 140. Flotele franceze continua resis-tenţa. Calendar (1861), 119/7. Rezistenţa, fie şi violentă, era o datorie. Maiorescu, cr. i, IV. Deţinătorul lucrului neagă . . . prin acte de resistenţă la exerciţiul dreptului său. Hamangiu, c. c. 470. Orice rezistenţă va fi imediat reprimată cu forţa armată. Rebreanu, r. ii, 228. O nuanţă de oboseală şi de rezistenţă care cedează. Sebastian, t. 169. Regimentele noastre ,. . au găsit rezistenţa unor regimente nouă. Sadoveanu, o. vi, 486. Rezistenţa lui Şuţii avea să fie înfrîntă printr-o lovitură de stat. Oţetea, t. v. 130. S-ar fi părut că în rezistenţa bătrî-nului e un resentiment faţă de tutela Aglaei. Călinescu, e. o. i, 93. Dumneavoastră trebuie să constituiţi nucleul adevăratei rezistenţe, v. rom. noiembrie 1954, 23. Simţea cum la acest intelectual se izbeşte undeva de o rezistenţă interioară. Beniuc, m. c. i, 381. Muncitorii formau cordoane de rezistenţă, căutînd să cuprindă femeile şi copiii în mijloc, la adăpost, v. bom. februarie 1963, 37. II. Calitatea de a ti rezistent. 1. Putere de a înfrunta boala, oboseala, foamea, lipsurile, intemperiile etc. [Celula] tşi menţine integritatea ei structurală . . . un timp mai mult sau mai puţin lung, după rezistenţa sa individuală. Marine seu, p. a. 57. Se simţi la capătul rezistenţelor ei trupeşti. Galaction, o. A. i, 114. Se dau bolnavului substanţe care măresc rezistenţa faţă de boală. Belea, p. a. 81. Procedura se foloseşte pentru călirea organismului, creşterea rezistenţei faţă de bolile produse prin răcire, abc săn. 168. <£• (Prin analogie) Iată vremea cea mai bună care te obligă să constaţi că rezistenţa cojocului e suficientă. Galaction, o. a. i, 34. + Capacitatea de a se împotrivi, de a nil se lăsa învins, de a se ţine tare. Să ne pregătim pentru zilele grele, carc vor cerc rezistenţă, hotărire, inteligenţă. Beniuc, m. c. i, 32. Pe poet îl interesează . . . rezistenţa morală, spiritul de sacrificiu, voinţa inflexibilă. s iunie 1960, 26. + Durabilitate, persistenţă; viabilitate. [Filozofia] şi-a arătat temeinicia prin rezistenţa faţă cu vremea. Gherea, st. cr. iii, 333. Cunosc bine rezistenţa neamului. Galaction, o. A. i, 89. 2. Proprietatea unui corp de a suporta, fără modificări în masa lui, acţiunea altui corp sau a unei forţe străine. Prin forjare . . . oţelul îşi îmbunătăteşte calităţile sale tehnologice: elasticitatea, duritatea şi rezistenţa cresc. Ioanovici, tehn. 111, cf. Soare, maş. 147, ds. Rezistenţa linii pe mm2 este inferioară aceleia pe care o are bumbacul. Ionescu-Muscel, fil. 405. Descarcă . . . un fel de blocuri tari şi cenuşii care au rezistenţa pietrei. Stancu, u.r.s.s. 188. Duritatea este rezistenţa pe care un mineral o opune la zgîriere. Geologia, 11. Prima etapă a concursului republican de regularitate şi rezistenţă rezervat motoretelor, rl 1967, nr. 7 001, 3/3. Rezistenţa materialelor = ramură a mecanicii care studiază stările de tensiune şi de deformaţie ale corpurilor solide supuse acţiunii unor forţe exterioare. Cf. dl, dm, der. + (Rar) Forţă, tărie. O inflătură de vînt începu a bale deodată nava; zguduirea şi rezistenţa valurilor îi făcu o largă crăpătură. Heliade, d. j. 104/18. 3. Forţa pe care un conductor electric o opune trecerii curentului. într-o pilă, rezistenţa opusă curentului poate fi împărţită în două. Poni, f. 260. Se trece curentul electric prin electrozi, care, dţn cauza rezistenţei de contact, încălzeşte locul. Ioanovici, tehn. 175. Curenţii alternativi mai întîmpină, pc lîngă rezistenţa ohmică, şi o rezistenţă selfică. enc. tehn. i, 120. Sudarea prin rezistenţă. Soare, maş. 63. 4. (Concret) Rezistor. Frigiderele ... se pot bran- şa la orice reţele de voltaj, prin schimbarea rezistenţei. Scînteia, 1960, nr. 4 845. — Scris şi: resistenţă. — Pl.: rezistenţe. — Şi: (învechit) rezistenţie (Stamati, d.), rezistfnţă s. f. — Din fr. resistancc. REZISTfiNŢIE s. f. v. rezistenţă. REZISTlNTE adj. invar. v. rezistent. REZISTÎNŢĂ s. f. v. rezistenţă. REZISTIVITĂTE s. f. Mărime caracteristică materialelor, egală cu rezistenţa electrică a unui cub din materialul respectiv, cu latura egală cu unitatea. Căutarea petrolului prin aplicarea metodei hărţii de rezistivitate a solului, enc. tehn. i, 209, cf. mdt, dl. — Pl.: rezistivităţi. — Din fr. resistivitâ. REZISTOR s. n. F.lement de circuit electric care prezintă o anumită rezistenţă electrică, fiind folosit în construcţia reostatelor, a aparatelor de încălzire electrică etc.; rezistenţă (4). Cf. ltr2, dl, dm. — Pl.: rezistoare. — Din fr. rSsistor, engl. resistor. REZITĂ s. f. Răşină sintetică, obţinută prin condensarea la cald a forinaldehidei cu fenoli şi întrebuinţată la fabricarea izolatoarelor electrice, a plăcilor de gramofon etc. Cf. ltr, dl, dm. — Pl.: rezite. — Din fr. resite. REZÎCHlE s. f. v. razachie. RlîZÎMHÎ vb. IV. Intranz. (Rar) A zlmU din nou. Liliac cu flori anemiei, veştejit în primăvară, Chipul tău îmi rczîmbeşte. Macedonski, o. i, 160. — Prez. ind.: rezîmbesc. — Pref. rc- + ztmbi. REZLĂŢÎ vb. IV v. răzleţi. REZLĂŢfT, -A adj. v. răzleţit. HEZLEŢ, -EĂŢĂ adj. v. răzleţ. REZLEŢf vb. IV v. răzleţi. REZM s. n. v. resrn. REZMĂ vb. I v. rezema. REZMI'IÎIŢĂ s. f. v. răzmeriţă. RfiZMIRlŢĂ s. f. v. răzmeriţă. REZOLlA vb. I v. rezolva. REZOLUÎ vb. IV v. rezolva. REZOLUT, -Ă adj. (Astăzi rar) Hotărît, decis; stabilit. Numele lui e rezolut (hotărît). Teodorovici, m. 94/11, cf. Calendariu Buda (1826), 63. Rezolut cel puţin a turbura fericirea acestui rival, se îndreptă . . . către acea pereche, cr (1848), 201/74. Cea mai resolută voinţă a mea. Bariţiu, p. a. iii, 311, cf. Stamati, d. Această chestiune nu este încă rezolută. Barasch, i. 188/10, cf. Prot.-Pop., n. d. Un jut\e cnergios, rezolut şi contrariu nempăcal al despotismului, f (1871), 73, cf. Barcianu, Alexi, w. <$> (Adverbial) Craiul zise aste vorbe resolut, aprins şi tare. Coşbuc, p. n, 129. — Scris şi: resolut. — Pl.: rezoluţi, -le. — Din lat. resolutus, «a, -um, germ. resolut, fr. r6-solu. 4903 REZOLUTIV - 407 - REZOLVARE REZOLUTIV, -Ă adj. (Despre medicamente sau medicaţii) Care micşorează o inflamaţie sau readuce la starea normală o regiune inflamată a corpului. Medicamente şi mijloace rezolutive. Bianu, d. s., cf. ltr. — Pl.: rezolutivi, -e. — Din fr. resolutif. REZOLUT(ÎRIU, -IE adj. (.Tur.) Care determină anularea (unui act). Cf. ŞXineanu. Condiţiunea rezolu-iorie este aceea care supune desfiinţarea obligaţiunii la un eveniment viitor şi necert. Hamangiu, c. c. 241, cf. id. ib. 432. — Scris şi: resolutoriu. ŞXineanu. — PI.: rezolu-iorii. — Din fr. resohitoire. REZOLUŢIE s. f. I. Hotărlre, decizie (luată In urma unor dezbateri colective). Gheorghe Basta . . . rezoluţia aceasta o au dat nobililor. Şincai, hr. ii, 305/17. Aceste sint cuvintele resoluţiei înălţatului palatin. Maior, rXsp. 5/1. [Publicarea] preanaliei resolufii crăieşti. cr (1846), 1212/6, cf. ib. (1848), 372/46, Stamati, d., ŞXineanu. Şeful serviciului conceptează rezoluţiile venite de sus. Brătescu-Voineşti, p. 63. Rezoluţia a fost primită cu o majoritate covirşitoare de voturi, contemp. 1948, nr. 111, 9/2. <0> Loc. adv. (Rar) Cu rezoluţie = hotă-rît, ferm. Ce vă face să afirmaţi acest lucru cu atita rezoluţie? T. Popovici, s. 203. <£• Expr. (învechit, rar) A facc rczohiţiune = a (se) hotărî, a (se) decide. Spre a nimici proiectul rivalului său, face rezolufiune a se duce însuşi în Moldova. Asachi, s. l. ii, 26. + Rezolvare a unui act, a unei cereri etc. (scrisă de obicei pe actul respectiv). Rezoluţie domnească pusă pe ana-foraoa de mai gios (a. 1805). Uricariul, iv, 140/1. în . . . jalobă, după obidi, esti făcută răzoluţie (a. 1813). bul. com. ist. iv, 98. Rezoluţia ce au binevoit a pune. Buletin g. (1844), 33. Fu rugat să aştearnă ... o peti-ţiune nouă însoţită de un proiect al viitoarelor statute, in sensul rezoluţiunii din 12 iuliu. Bariţiu, p. a. iii, 32. Jaloba s-au recomenduit departamentului averilor bisericeşti cu rezoluţie (a. 1852). Uricariul, iii, 249, cf. Negruzzi, s. i, 304. Cuconul Nastasachi îmi aduce rezoluţia ministrului. Alecsandri, t. 1 376. Am plecat cu demisia la palat, să o dau domnului să-i puie rezoluţie. Lăcusteanu, a. 116. înainta cereri, devize, planuri, memorii, carc călătoreau de la un birou la altul cu numere, rezoluţii, parafe şi pecefi. C. Petrescu, î. ii, 49. Să mi-o aduci [plîngerea] ca să scriu pe dînsa rezoluţia. Sadoveanu, o. x, 552, cf. Camil Petrescu, o. ii, 254. 2. (Jur.; în forma rezoluţiune) Anulare (a unui act). Dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul, vînzătorul poate cere rezoluţiunea vînzării. Hamangiu, c. c. 348. Rezo-luţiuni delictuoase proprii, cod. pen. r.p.r. 423. 3. (Med.; în forma rezoluţiune) Dispariţia unei inflamaţii fără supurare; resorbţie. Cf. Episcupescu, practica, 160, Bianu, d. s. 4. (învechit, rar) Descompunerea numerelor în factori primi. Cf. Şincai, î. 49. — Scris şi: resolufie. — Pl.: rezoluţii. — Şi: re-zoluţiune s. f — Din lat. resolutio, -onis, germ. Resolutiou, fr. rcsolution. REZOLUŢII NE s. f. v. rezoluţie. REZOLVA vb I. 1. Tranz. A găsi dezlegarea unei chestiuni; a soluţiona, a pune capăt unei controverse, unui litigiu, unui conflict. Cf. Marin, f. 428. Iată cesliunile ce voiesc a rezolva (a. 1865). Uricariul, x, 373, cf. Prot.-Pop., n. d. Mai rămin însă de resolvit două cesliuni cronologice. Hasdeu, i. c. i, 6. Nu îndrăznim a rezolvi dilema. Maiorescu, cr. iii, 104. .4 rezolvat problema. VlahuţX, o. a. ii, 211. Şi această problemă a fnsl rezolvată lot de istorie. IbrXileanu, sp. cr. 260. Se subînţelege cum trebuia să se rezolve feluritele afaceri de natură negustorească. N. A. Bogdan, c. m. 45. Crezi tu că tocmai cele cîteva biete sute de pogoane ale mele au să rezolve problema ? Rebreanu, r. i, 36. Se miră de simplitatea şi siguranţa cu care streinul le rezolvă toate. C. Petrescu, a. 296, cf. Teodoreanu, m- ii, 147. El avea de rezolvat o mică problemă de sociologie. Sadoveanu, o. xi, 404. De îndată ce a rezolvit chestiunea sîrbească (1815), sultanul caută să aducă la supunere pe paşa rebel. Oţetea, t. v. 131. Rezolva toate punctele de pe programul zilei cu o maturitate desăvîrşttă. CXlinescu, s. 112. Unele probleme . . . au fost rezolvate pe calea practicii îndelungate, contemp. 1954, nr. 380, 5/5. A înţelege problema înseamnă a o rezolva pe jumătate, v. rom. aprilie 1955, 190. Te-ai făcui luntre şi punte şi i-ai rezolvai cazul. Pas, z. i, 143. Această problemă a stilului este cu atît mai strălucit rezolvată, cu cît poetul reuşeşte să descopere trăsăturile cele mai tipice. Beniuc, p. 151. Totul trebuia rezolvat frumos. Barbu, p. 23. Mi-a spus că au de rezolvat anumite treburi băneşti împreună. H. Lovinescu, t. 310. Un Făt-Frumos este . . . inventiv cind are de rezolvat probleme de încercare. cf 1962, nr. 1,9. De rezolvat n-am mai rezolvat nimica. LXncrXnjan, c. ii, 51. Refl. pas. ,,Alexandru Lăpuşneanu" . . . esle propriu-zis o dramă în mai multe acte, în care un conflict primitiv se rezolvă printr-o catastrofă. Vianu, a. p. 55. Totul se rezolva fără urmările catastrofale pe care le prevedea el. Preda, r. 42. + (Mat.) A dezlega o problemă; a obţine valoarea necunoscutei dintr-o ecuaţie, a afla dimensiunile necunoscute ale unei figuri geometrice. Iată problema rezolu-ită. Asachi, e. ii, 98, cf. 104. A rezolia o ecuaţie, id. ib. 115. A rezolvi sau a dezlega o ecvaţie. Lazarini, m. 214/23. A rezolva un sistem înseamnă a-i găsi soluţiile. Algebra viii, 194. Penlru a rezolva un triunghi, trebuie să calculăm toate celelalte elemente principale ale triunghiului. Trigonometrie, 93. + A duce Ia bun sflrşit, a îndeplini. S-a precizat modul cum trebuie să rezolve inspectorii sarcinile privitoare la perfecţionarea cadrelor didae-lice. gî 1962, nr. 685, 2/2. 2. T r a n z. A pune rezoluţia pe un act. Vezi această mulţime de acte ? . . . Sînt silit să le citesc şi să le rezolvez tot numai eu. Bariţiu, p. a. iii, 207, cf. Iordan, l. r. a. 141. Poale că au ceva hîrtii de rezolvat. Stancu, r. a. i, 374, 3. T r a n z. şi r e f 1. (învechit) A (se) hotărî, a (se) decide. I-au resolvit să fie acolo profesori. Maior, ist. 260/31, cf. f (1868), 26. Cum s-a putut rezolva o copilă tînără. .. a se încuia într-un claustru întunecos, ib. (1871), 447. Trei inşi ne-am resolvat serios a ieşi sus la ,,Om". Turcu, e. 19. 4. Tranz. (Rar) A descompune, a diviza. A rezolva un corp în pulbere. Şăineanu. <ţ> Refl. Fi g. Fascicolul stărilor sufleteşti complexe se rezolvă în sentimente disparate. Lovinescu, c. vii, 137. + (Rar; în forma rezolvi) A dizolva, a solvi; a topi. Cf. Iordan, l. r. a. 141. 5. Tranz. (Jur.) A anula. A rezolva un contract. Şăineanu. 6. Tranz. şi refl. (Med.; despre inflamaţii, tumori)  scădea sau a face să scadă treptat şi să dispară. Cf. Şăineanu. 7. Tranz şi refl. A (se) transforma. Vîntul rezolvă norii în ploaie. Şăineanu. Ceafa se rezolvă în ploaie. id. — Scris şi: resolva. — Prez. ind.: rezdlv şi (învechit) rezolvez. — Şi: (învechit) rezoliâ vb. I, rezolul, rezolvi (scris şi: resolvi) vb. IV. — Din lat. resolvere, germ. resolvieren. REZOLVABIL, -Ă adj. Care poate fi rezolvat. Cf. Iordan, l. r. a. 169. Chestiuni mărunte, rezolvabile cu uşurinţă pe loc. contemp. 1949, nr. 162, 5/1. — Pl.: rezolvabili, -e. — Rezolva + suf. -bil. REZOLVARE s. f. Acţiunea de a r e z o 1 v a şi rezultatul ei. 1. Soluţionare, dezlegare. Cf. rezolva (1). Rezolvi-rea feliuritelor problemi. Stamati, f. 155/24. A da problemei o rezolvire. rom. lit. 41874. Rezolvirea ecvaţiei simple cu o necunoscută. Lazarini, m. 215/7. Aii contribuit la marinimoasa rezolvare. Calendar (1861), 8/20. Urgenta 4910 REZOLVI - 408 - REZONABIL rezolvire a chestiei pendenle era prea indicată de întreaga situaţie a ţârii, Maiorescu, d. ii, 222. O snoavă sau, mai just, rezolvarea unei probleme de aritmetică într-o anecdotă cu scop moral. Ibrăileanu, s. 151. Tovarăşii de tren dădeau soluţii pentru rezolvirea marilor bătălii. Sadoveanu, o. vii, 204. Rezolvarea cu succes a aprovizionării populaţiei, contemp. 1952, nr. 12, 2/3. Rezolvarea unei ecuaţii, v. rom. iunie 1954, 157. Problemele ce se dau spre rezolvare pot cuprinde în mai mare măsură date din realităţile ţării noastre, gî 1963, nr. 691, 2/3. 2. (învechit, rar) Hotărire, decizie. Cf. rezolva (3). Cf. Barcianu, Alexi, w. 3. (Rar) Descompunerea linei substanţe în elementele componente. Cf. rezolva (4). Cf. Şăineanu, d. u. 4- (Mat.; învechit) Descompunerea numerelor în factori primi. Cf. Andrievici, a. 77. — Pl.: rezolvări. — Şi: (învechit) rezolvire s. f. — V- rezolva. REZOLVÎ vb. IV v. rezolva. REZOLVÎRE s. f. v. rezolvare. REZOLVI R Ut vb. IV. Tranz. (învechit, rar) A rezolva. (Absol.) A rezolvirui iaste a afla cîte uni-şoare mai mici are una mai mare întreagă tn sine. aritm. (1805), 46/20. — Prez. ind.: rezolvirui esc. — Din germ. resolvieren. REZdN s. n. (învechit) 1. Raţiune, judecată. Să asculte de sfaturile rezonului. Vîrnav, f. m. i, 20r/l. In zadar vorbea santimentul şi rezonul. Pleşoianu, a. l. 53/14. Nu este făcută d-a vorbi cu rezon. CXpXţinea-nu, b. 50. Rezonul trebuie să nu smintească Şi rînduiala morală ca şi pre acea firească. Conachi, p. 266, cf. 270. începu să-l cerceteze de negoţ cu rezon bun. Pann, ş. i, 57/23, cf. Prot.-Pop., n. d., Scriban, d.<}> Expr. A pune (pe cineva) la (sau, învechit, fn) rezon = a învăţa minte (pe cineva\ a pune la respect. Puind în rezon pe irîndavi, mă voi făli că mi-au plăcut ca lot momentul nici să sosească, nici să mă lesă ncocupai (a. 1851). cat. man. i, 455. începe să devină primejdios şi trebnieşte pus la rezon. C. Petrescu, r. dr. 221. Negustorii aceştia ar trebui puşi odată la rezon ! Sadoveanu, o. vii, 683. (Neobişnuit) A-şi ieşi din rezon = a-şi pierde dreapta judecată, a-şi ieşi din minţi. Femeia în lipsa-ţi din rezonu-şi va ieşi. Pann, h. 84/11. 4- Raţionament, argument. Iată rezonul acestei regule. Asachi, e. i, 77/20. Rezonuri loghiceşti. Vei sa, i. II. [Filozoful] facă . . . Tot zisuri îngăimăloare prin rezoane iscusite. Conachi, p. 277. Sofist . . . se numeşte acela ce prin rezonuri ademiniioare cearcă să înşele. Calendar (1853), 11/34. Argumentele latineşti nu dovedesc nimica în contra rezonului românesc. Russo, s. 63. N-a avui autorul un al doilea rezon să-i corecte ceea ce a scris. Bolliac, o. 48. 2. îndreptăţire, justificare, teniei, motiv, cauză. Orice pricinuire să va arăta nu va fi priimită în rezon (a. 1809). doc. ec. 83. Mentor îi spune rezonul aceşlii schimbări. Pleşoianu, t. iv, 97/6. Cocoana Tinca are rezon să s-amestece, că şi pe dumneaei o cam aşteaptă o asemenea soartă, pr. dram. 297. Toate aceste rezoane ale mele au rămas neascultate, rom. lit. 282/50, cf. 4072/37. Nu-i aceea; este un alt rezon. Neoruzzi, s. iii, 234. Alt rezon nu a putut fi spre a da acest nume acestei cetăţi. Bolliac, o. 287. Aceasta mai cu seamă fu rezonul cel mai mare Pentru care azi Europa . . . Ilotăiî pe România fericită a o face. Alexandrescu, o. i, 265. Nu te mai găti ... a căuta rezoane ca să poţi a departa făţăria la din ochi-mi. Sion, c. 44/31. Nu s-a gîndit Toader deloc să arunce mănuşa lui Gavrilă Ţonţoroi pentru simplul rezon că Toader . . . n-are mănuşi. Hogaş, dr. ii, 190. încearcă o experienţă pe care întemeiază, fără nici un rezon, speranţe exagerate, alas, 26 iv 1936, 9/5. Cuconu Ghiţă a dai tovarăşilor săi rezoanclc filologice cu privire la cuvîntul contestat. Sadoveanu, o. xi, 671. 4 Dreptate, justeţe. Cf. Veisa, i. 174/1. Orice trece peste măsură este din a sa fire cu patimă şi prin urmare se depărtează de cuvînt (rezon), cr (1836), 591/47, cf. Stamati, d. Cum dar chiriarhiile streine ar putea cu rezon pretinde mai mari drituri decît îl are însuşi mitropolia noastră ? (a. ?). Uricariul, vii, 119, cf. Prot.-Pop., n. d., Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Expr. A avea rezon = a avea dreptate. Adevărat, Luizo, ai rezon. Lăzărescu, s. 21/17. (Eliptic) [Jupîn Dumitrache:] Eu am ambiţ, domnule, cînd e vorba la o adică de onoarea mea de familist . . . [Ipingescu:] Rezon! Caragiale, o. vi, 4, cf. ŞĂINEANU. 3. (Mat.; neobişnuit) Raţia unei progresii. Tot acea diferenţie care este între toate lerminile consecutive a unei progresii aritmetice să numeşte rezonul (raţia) progresiii. Asaciii, e. i, 120, cf. 127. — Scris şi: reson. Prot.-Pop., n. d., ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. — Pl.: rezoane şi rezonuri. — Din fr. raison. REZONÂ1 vb. I. Intranz. (învechit) 1. A judeca, a gîndi, a raţiona; (învechit, rar) a rezonirui. Au reso-nat şi au făcut ştire tn toate laturile. Ţichindeal, f. 8/4. Chipul cu care rezonează omul. I. Golescu, c. Nu înşira numai vorbe, ci rezona, mn (1836), 871/45. S-ar putea rezonui de-a dreptul asupra acestor numere. Asachi, e. iii, 198/3. Rezonînd asupra motivelor. Calendar (1855), 143/20. Să rezonăm puţin, scurt şi limpede. Bolliac, o. 236, cf. Prot.-Pop., n. d. >4i dreptate, . . . bine rezonezi. Lăcusteanu, a. 114, cf. Alexi, w., l. rom. 1965, nr. 3, 376. 2. A ridica obiecţii, a cîrti. Mulţi părinţi. . ., văzînd că copilul lor a primit un nume ce nu le convine defel, ...rezonează asupra preotului. Marian, na. 201, cf. Gheţie, r. m. — Scris şi: resona. — Prez. ind.: rezonez. — Şi: rezonul vb. IV. — Din fr. ralsonner, germ. raisonnieren, rasonieren. REZONA2 vb. I. Intranz. A se afla în rezonanţă, a vibra. Timpanul urechii omeneşti este o membrană neuniformă . . . care . . . rezonează la orice frecvenţe, între anumite limite. Marian-Ţiţeica, fiz. ii, 45. — Prez. ind. pers. 3: rezonează. — Din fr. resonner. REZONĂBTL, -Ă adj. (Despre oameni) Care are o judecată sau o comportare raţională, r a ţi o n a b i 1; înţelept, cumpănit, cuminte. Acei mai rezonabili judecau că ca trebuie să fie vro nenorocită păcătoasă. Negruzzi, s. i, 44. Să lăsăm dar în pace această cohortă de fanatici şi invidioşi . . . şi să venim la cei mai rezonabili. Filimon, o. ii, 302, cf. Şăineanu, Alexi, w. Un om rezonabil. Sebastian, t. 379. Omul nu-i totdeauna o fiinţă rezonabilă. Sadoveanu, o. ix, 311. Te sfătuim să fii, în sfîrşil, om rezonabil şi să nu ne mai faci dificultăţi. Stancu, r. a. v, 370. Pentru critica psihologistă Don Quijote devine tipul gînditorului exaltat, iar scutierul său — lipul rezonabil şi practic, ll 1955, 128. Dc ce mi-e frică ? Doar nu mă ameninţă nimic. Trebuie să fiu rezonabilă. H. Lovinescu, t. 309. + (Despre acţiuni, fapte) Care se menţine în limitele normale, obişnuite; fără exagerări, cumpătat, acceptabil. Tu o iubeşti c~o dragoste rezonabili. Pleşoianu, t. iv, 121/2. Un răspuns resona-bil. Barasch, m. i, 15/20. E singurul lucru rezonabil care ne rămîne de făcut. Camil Petrescu, t. ii, 434. Nu există nimic rezonabil ce să nu pot face pentru line. CXlinescu, s. 427. Afirma toluşi un lucru rezonabil. H. Lovinescu, t. 144. Punerea la dispoziţia publicului a unor culegeri rezonabile ca amploare, dar bine întocmite . . ., ar fi cît se poate de utilă. v. rom. noiembrie 1963, 169. -$> (Adverbial) Un lucru mic . . . îl enerva pe colonel mai mult decît ar fi fost rezonabil. BrXescu, v. A. 114. 4 (Despre preţuri) Potrivii, accesibil; echitabil. Poale să fie un om de înţelegere, să ofere un preţ resonabil. C. Petrescu, r. hr. 211. Se. făcu chiar ceva mai înţelegător în privinţa cheltuielilor şi oferi pentru masă o sumă mai rezonabilă. CXlinescu, e. o. ii, 224. Am predat statului toată cantitatea, la un preţ mai rezonabil decît cel aprobai de sus. Galan, b, i, 61. 4917 REZONABL - 409 - REZORT — Scris şi: resonabil. — Pl.: rezonabili, -c. — Şi: (Învechit, rar) rezonâbl, -ă adj. — Din fr. raisonnable. REZONĂBI-, -Ă adj. v. rezonabil. REZONAMSNT s. n. (Învechit) 1. Facultatea de a raţiona; raţionament. Tot acest rczonemeni să aplică la oricare asemene caz. Asachi, e. i, 28/20, cf. Poenaru, e. a. 108/3. Asemenea rezonemeni. Orescu, t. 13/20. In ipoteza rezonemcntului dumnilor sale, ar trebui ca lumea întreagă să aibă numai o limbă. Russo, s. 50. Nimic nu este mai singular decît rezona-mentele cu care acest renumit publicist a căutat a justifica sclăvia. rom. lit. 81a/l. Moderaţia vine mai mult din temperamentul omului decit din rezonement. Bolliac, o. 259. Ceea ce ne bucură este lipsa de farse şi rezonamen-te cu care la oameni se-mbracă această emigrare a super-fluenţei locuitorilor. Eminescu, p. l. 80, cf. Gheţie, r. m., Alexi, w. 2. Discuţie, polemică, dispută. Cf. Gheţie, r. m., Alexi, w. — Scris şi: resonament. Alexi, w. — Pl.: rezona-mente. — Şi: rezonement s. n. — Din fr. raisonnement, germ. Raisonncment, 118-sonnement. REZONANT1 s. m. (învechit) 1. Persoană care gln-deşte, care judecă. Cf. Gheţie, r. m., Alexi, w. 2. Persoană care discută, care contrazice. Cf. Gheţie, r. m. — Pl.: rezonanţi. — Din fr. raisonnant. REZONĂNT2, -Ă adj. Care se găseşte In stare de rezonanţă. Cf. der iv, 140. — Pl.: rezonanţi, -te. — Şi: (Învechit) resonant, -ă adj. Barcianu, Alexi, w. — Din fr. resonnant. REZONANŢĂ s. f. Fenomenul de oscilaţie a unui corp datorită energiei primite de la un alt corp care oscilează cu o frecvenţă egală sau apropiată ; proprietate a unor corpuri sau Încăperi de a amplifica şi prelungi sunetele, pe baza acestui fenomen ; sunet puternic şi prelung, răsunet. Cf. Poi.izu. Acel minunat cor de ninători . . . se pierde apoi cu vuiet armonios, prin lainica resonanţă a codrilor de brazi. Odobescu, s. iii, 93, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., Tim. Popovici, d. m. Istorisirile întimplărilor din trecut răsună ca o muzică cu profunde şi fine rezonanţe. Sadoveanu, o. viii, 392. Rezonanţa se deosebeşte de ecou numai in privinţa revenirii sunetului la locul de origină, enc. tehn. i, 111. Tehnica sugrumării discrete a rezonanţelor parazitare, a definirii sunetelor, este excepţională. Călinescu, c. o. 164. Paşii răsună cu rezonanţe înăbuşite pe lespezile pavajului. Ralea, s. t. i, 355. Uneori fenomenele de rezonanţă ne aduc foloase. Cişman, fiz. ii, 41, cf. ltr2. Frunzele an început să se usuce şi sporesc rezonanţa văzduhului ca un violoncel. Barbu, p. 40, cf. der. <> Cutie de rezonanţă = cutie care produce rezonanţa unui diapazon sau a unui instrument cu coarde, dl, cf. dm, dn2. (Eliptic) Pune-i [corzii] o resonanţă dedesubt şi . . . se naşte instrumentul artistic. Maiorescu, cr. ii, 392. (F i g.) în cutiile de rezonanţă . . . tremură sufletul lor aşa de variat şi de pasionat. Sadoveanu, o. ix, 568. + Fi g. Răsunet (2), ecou. Răscoli... scrierile moşneagului ... a căror rezonanţă era atît de mare. Eminescu, p. l. 99. Această nuvelă-roman, prin subiect şi prin atmosfera de melancolie, are rezonanţa unui poem. Ibrăileanu, s. 92. Nu întilnim decît un vers fără rezonanţă adincă. Lovinescu, c. iv, 17. Se simţea din nou acasă, în Ardeal, în lumea unde fiece amănunt . . . avea o rezonanţă vie penlru întreaga lui fire. Rebreanu, r. i, 32. Numele lor l-am învăţat din cartea . . . unui scriitor cu minunate rezonanţe sufleteşti. Galaction, o. 324. O colectivitate de stimulente din rezonanţa cărora se desprinde un avlnt. Klopştock, f. 232. în poezia întregului continent se simţeau rezonanţe ale marilor romantici francezi. Sadoveanu, e. 60. Rezonanţe stilistice. Iordan, stil. 49. ,,Italia mia" a lui Petrarca îmbogăţeşte rezonanţa sentimentală a cuvîntului prin toate resursele artei. Oţetea, r. 37. Arhaismele tn sintaxă şi pentru romani aveau o culoare, o rezonanţă afectivă, ll i, 9. Simbolul se caracterizează printr-o reală putere de sugerare a ideii abstracte, capabilă a trezi mari rezonanţe psihice, v.rom. ianuarie 1958, 160. O atare autenticitate afectivă are o mai puternică rezonanţă în sufletul ascultătorilor, s iulie 1960, 83. Ttnărul poet . . . va crea în curînd acel instrument cu rezonanţe nemaiauzite, care răsună în poeziile sale de după 1810. Varlaam —Sadoveanu, 318. Trebuie să abordăm marile probleme din viaţa contemporană, care au o largă rezonanţă în inima ascultătorilor. m 1961, nr. 1, 39. Tristeţea şi fericirea, unite într-un ton duios, aveau pentru mine tn ziua aceea o rezonanţă cu totul nouă. Vlasiu, d. 50. în teatrul nostru, concursul tinerilor actori are o rezonanţă cu totul particulară. t noiembrie 1962, 6. Odată cu decăderea Imperiului roman şi cuvîntul valah a căpătat rezonanţe peiorative. Magazin ist. 1968, nr. 12, 89. + (Lingv.; rar) Timbru. Ca şi în franceză . . . avem, mai rar şi numai pentru distincţii lexicale, un contrast de rezonanţă şi în româneşte. Puşcariu, l. r. i, 46, cf. 62, 84. — Scris şi: resonanţă. — Pl.: rezonanţe. — Din fr. resonanee. REZONĂT, -Ă adj. (învechit, rar) Chibzuit, raţional. După ce se vor aduna toate faptele, se vor putea supune asprei judecăţi a unei sisteme rezonate de agricultură. I. Ionescu, c. VI/11. Scrisorile . . . vor avea un rezultat folositor, căci ele sînt bine rezonate şi limpede scrise. Alecsandri, s. 94. — Pl.: rezonaţi, -te. — V. rezona1. REZONATOR s. m. Corp, sistem fizic etc. capabil să amplifice oscilaţii prin rezonanţă. Cf. Scriban, d. Maşinile sînt capabile de a asculta mai bine decît urechea omului prin rezonatorii lielmholtz. enc. tehn. i, 162. In acustică avem adesea nevoie de rezonatori cît mai selectivi. Cişman, fiz. ii, 44. Tuburile sonore funcţionează . . . ca rezonatori. Marian-Ţiţeica, fiz. ii, 45, cf. 49, lth2, der. + (Lingv.; şi urmat de ,,bucal", „nazal") Parte a cavităţii bucale sau nazale care participă la emiterea anumitor sunete. Timbrul sunetului este determinat dc dimensiunile şi forma rezonatorului. Graur, i. l. 46. — Pl.: rezonatori. — Din fr. râsonateur. REZONEMENT s. n. v. rezonament. REZONIRUÎ vb. IV. Intranz. (învechit, rar) A gindi, a raţiona, a judcca; (învechit) a rezona1. Cea mai mare parte a minţii ţinea că se cuprinde tn barbă, ce rezoniruiaşte el... că barba e cinstită. Ţichindeal, f. 61/1. — Prez. ind.: rezoniruiesc. — Din germ. rfisonicren. REZONUÎ vb. IV v. rezona1. REZdR s. n. v. resort. REZ^RBŢIE s. f. v. resorbţie. REZORAŢIUNE s. f. v. resorbţie. REZORCfNĂ s. f. Substanţă organică utilizată ca materie primă în industria coloranţilor, a medicamentelor etc. Cf. Bianu, d. s., Nica, l. vam. 211, Maca-rovici, ch. 502, ltr2, der. — Scris şi: rcsorcină. Bianu, d. s., Nica, l. vam. 211, Macarovici, ch. 502. — Din fr. risoreinc. REZORT s. n. v. ragort. 4932 REZULTA - 410 - REZUMA REZULTA vb. I. Intranz. A apărea drept consecinţă logică; a se Înţelege din . . .; a reieşi, a urma. Cf. Stamati, d. Orbitele pe care le descriu planetele seau cometele tmpregiurul soarelui nefiind tocmai circulare, resultă că aceste stele nu sînt toteauna la aceaeşi distanţă de soare. Drăghiceanu, c. 7. Atribuţiile paharnicului rezultă din însuşi numele pe care-l are. bul. com. ist. v, 133. Mă întreb chiar dacă din scrisoarea mea rezultă cu claritate cel mai important eveniment. Teodoreanu, m. ii, 147. Numărul formelor verbale avînd valoare stilistică . . . este cu mult mai mare decît rezultă din gramaticile normative curente. Iordan, stii.. 166. Pensionarii vor face dovada calităţii lor cu talonul de pensie, din care să rezulte încasarea pensiei pe ultima lună. bo 1951, 1 180. Din toate cuvintele Aglaiei, rezulta că Otilia era socotită ca o străină tolerată. Călinescu, e. o. ii, 301. Trei chestiuni rezultă din cele spuse de Ţugurlan. Preda, m. 143. Rezultă de aici să administrarea unui medicament nu trebuie făcută fără indicaţie, abc săn. 70. 4 A se obţine; a decurge din . . . Folosul cc poate rezulta din . . . mn (1836), 541/4. Din acest sistem a rezultat o viderată propăşire, bom. lit. 3961/39. El se bucura deci de veniturile ce rezultau din această administrare, bul. com. ist. ii, 140. Comicul rezultă din contrastul dintre atitudinea personagiilor şi împrejurărilor în care se produce. Ibrăileanu, s. 270. Din înclinările lui de . . . om de negoţ . . . n-a rezultat decît calendarul pe care el îl socotea o afacere însemnată. Sadoveanu, o. vii, 700. Oamenii nu sînt realităţi complete şi închise în mijlocul unei societăţi care rezultă numai din însumarea lor. Vianu, a. p. 20. Un palton cadrilat, rezultat din întoarcerea pe dos a unei stofe cu două feţe. Călinescu, s. 16. + (Mat.) A ieşi, a rămîne (un rezultat) în urma unor calcule. Cf. DL, DN2. — Scris şi: resulta. — Prez. ind. pers. 3: rezultă. — Din fr. resulter. REZULTANT, -Ă adj. (Neobişnuit) Care rezultă, care reiese. Cf. Alexi, w. — Scris şi: resultant. — Pl.: rezultanţi, -te. — Din fr. resultant. REZULTANTĂ s. f. I. (Fiz.) Forţă care reprezintă suma vectorială a mai multor forţe date şi care, din anumite puncte de vedere, este echivalentă eu sistemul de forţe dat. Această mişcare se cheamă resullantă. Barasch, m. ii, 109/29. Acul de declinaţie dă numai resullanta orizontală a forţei magnetice a pămîntului. Makin, f. 243/32, cf. ddrf, Poni, f. 10, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. La forţele paralele şi de acelaşi sens, rezultanta este paralelă cu componentele. Cişman, fiz. i, 50, cf. 40. Să aflăm . . . rezultanta care să înlocuiască acţiunea celorlalte forţe, producînd acelaşi efect cu ele. Marian-Ţiţeica, fiz. i, 58, cf. der. 2. F î g. Efectul îmbinat al unor cauze multiple. O creaţiune artistică e rezultanta înrîuririi mijlocului natural şi social. Gherea, st. cr. i, 297. Pentru omul comun, o stare de suflet este o rezultantă, de ale cărei componente este neştiutor. Ibrăileanu, s. l. 11. O situaţie dată, oricît de simplă, e o rezultantă. Ralea, s. t. i, 104. Cantitatea de proteină dintr-o celulă este rezultanta a două procese opuse: sinteza şi degradarea, contemp. 1956, nr. 492, 5/5. Operele contemporane de artă să fie analizate şi ca o rezultantă a ciocnirii dintre cele două tendinţe ideologice opuse. Lupta de clasă, 1962, nr. 3, 86. — Scris şi: resultantă. — Pl.: rezultante. — Din fr. resultantc, germ. Resultante. REZULTAT s. n. Ceea ce rezultă dintr-o acţiune, dintr-o judecată, o deliberare etc.; efect al unei acţiuni sau al unei cauze; consecinţă, urmare; (mai ales la pl.) realizare concretă. Această shoală ni giuruieşte fără îndoială fericite rezultaturi seau bune urmări, ar (1829), 124a/14. Ambasadorul Angliei curînd au expeduit la Londra un curier purtător de rezultatul lucrurilor sale. cn (1829), 201J711. Rezultaturi statistice, mn (1836), 2l1j\2. Cercetarea ramului administrativ ni înfăţoşază următoare rezultaturi (a. 1835). Uricariul, viii, 131. Propunerile de încuscrire care îi făcuse Vasile Vodă giuruia planurilor sale un rezultat dorit. Asachi, s. l. ii, 10. Resultate ale esperinţei. Vasici, m. i, 61/4. Ce resultale minunate n-ar fi puiul atunci avea această expediţie! Bălcescu, m. v. 182. Surîde . . . , cugetînd la acele vulgare rezultaturi a tutulor patimilor care se sting, cr (1848), 141/51. El este rezultatul giucăriei nerve-lor. Calendar (1850), 6/8, cf. Stamati, d. Egumenii . . . zădărniciră toate silinţele comisiei spre a ajunge la un rezultat mulţămiloriu (a. 1855). Uricariul, iv, 433/26. Au produs pănă astăzi rezultaturi atît de mici! rom. lit. 531/42. Spiritul omului a început să voiască a avea o conlrolă asupra resultatelor ştiinţifice ale altora. Isis (1856), 201/36. Gloata . . . aştepta afară resultatul deli-beraţiei. Negruzzi, s. i, 230. Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a cîştigat. Alexandbescu, o. i, 72. Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este resultatul geniului său înnăscut. Maiorescu, cr. ii, 293. Resultate ale influenţei epoeei. Odobescu, s. i, 245. Aşteptam resultatul examenului. Delavrancea, t. 216. Dacă scoatem cele zece ceasuri ale reparaţiei şi căutăm întrebuinţarea ce face el de restul zilei, iată la ce trist rezultat ajungem. Vlahuţă, o. a. i, 195. Ele nu zguduie cîtuşi de puţin rezultatele mele. bul. com. ist. ii, 114. Ca rezultat al operaţiilor sale. . . , în 1858 ea se află în stare de lichidare. N. A. Bogdan, c. m. 172. Văd că nu vom putea ajunge la nici un rezultat. Bassarabescu, v. 112. Erau parcă urmele şi rezultatul celor douăzeci şi şapte de ani care nu se mai puteau tăgădui. Rebreanu, nuv. 6. Pun mare preţ pe rezultatul acestei inspecţii. Brăescu, o. a. i, 59. Am misiunea grea să-ţi comunic rezultatul judecăţii dumitale. Sahia, n. 83. Mă gîndii să-i cercetez afacerea, să văd la ce rezultat a ajuns. Sadoveanu, o. v, 321. Din limbile popoarelor vecine cu al nostru am primit de-a lungul veacurilor numeroase cuvinte, rezultat firesc al relaţiilor impuse de condiţiile materiale ale vieţii. Iordan, l. r. 66. Este indiferent a şti dacă, pentru a atinge acest rezultat, Negruzzi a avut unele modele literare. Vianu, a. p. 54. Rezultatul punibil al omorului fără voie. cod. pen. r.p.r. 499. Rezultatul a fost că toată clasa s-a strîns în jurul meu. Călinescu, e. o. i, 278. Aşteaptă . . . rezultatul sfatului de medici. Camil Petrescu, o. ii, 13. Cetăţi vechi, în ruină, . . . durabile rezultate de piatră ale unor îndelungi eforturi unanime. Bogza, c. o. 9. De rezultatul cercetărilor de la camera cinci depinde întreaga dumitale carieră. Stancu, r. a. iii, 75. Aştepiînd rezultatul săpăturilor, privea plictisit cîmpul năpădit de buruieni, v. rom. octombrie 1954, 110. El ştia bine că tehnica pianistică a fostului său discipol era rezultatul unei evoluţii fireşti, s februarie 1960, 51. Hotărîrea mea era rezultatul unei analize lucide. H. Lovinescu, t. 349. Rezultatele activităţii cadrelor didactice se oglindesc în nivelul de pregătire al elevilor, gî 1963, nr. 691, 2/4. <£> E x p r. A (la rezultat (sau rezultate) = a produce efectul dorit, a da roade. Lignita, cocsul, antracitul. . . dau rezultate excelente în sobele de teracotă. Anghel — Iosif, c. m. ii, 34. Cercetările pe linia îmbunătăţirii calităţii produselor petroliere au dat şi ele unele rezultate poziiive. Lupta de clasă, 1961, nr. 3, 15. + Ceea ce se obţine printr-un şir de operaţii matematice. Aceste ieşituri sau re-zullaturi împreunate ne vor da lot acea sumă. Heliade, a. 7/1. Rezultatul la această problemă reprezintă rezultatul la toate problemele de acelaşi fel. Algebra viii, 19. — Scris şi: resullat. — Pl.: rezultate şi (învechit) rezultaturi. — Din fr. resultat, germ. Resultat. REZULTATlV, -Ă adj. (Rar) Care dă sau care aduce rezultat; care se'încheie cu 1111 rezultat. Elidarea verbului exprimă în anumite situaţii acţiunea sub aspect perfecţia, rezultaliv. scl 1960, 491. — Pl.: rezultativi, -e. — De la rezulta. REZUMA vb. I. Tranz. 1. A reda pe scurt con- 4938 REZUMARE - 411 - RIBIZLI ţinutul unei lucrări, al unei expuneri etc., a sintetiza; p. e x t. a povesti sau a descrie, a prezenta pe scurt. Cf. Polizu. Buckle . . . rezumă legile universale in cadrul civilizaţiunii angleze. Hasdeu, i. c. i, VIII, cf. 47. O notă caracteristică a ştiinţei esle anume de a rezuma rezultatul a mii de cazuri individuale. Maiorescu, cr. ii, 134. El îndată urmează, dind o prescurtare de vieţile sultanilor . . . , şi după fiecare din acele vieţi rezumează caracterul şi faptele padişahului. Odobescu, s. i, 313, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. A rezuma impresia pe care o produce analiza acestor două capitole de istorie contemporană. Iorga, l. i, 329. Rezumînd analiza accstor documente, constatăm că încă din vremea lui Vladislav . . . Ţara Românească era deplin organizată. bul. com. ist. v, 32. Iată sonetul. . . care rezumează o viaţă întreagă de apostol cărturar. Galaction, a. 306. V-aş putea rezuma situaţia . . . într-o frază. Camil Petrescu, t. ii, 432, cf. i, 99. Legendele caricaturilor rezumau întreaga tristă poveste. C. Petrescu, î. ii, 150. In revista aceasla se rezumă istoria politică şi culturală a Franţei timp de zece ani. Sadoveanu, o. vi, 265. Astfel de reflecţii rezumau toate conversaţiile din care sc poate deduce că lumea de aici . . . speră într-un viilor apropiat mai bun. Oţetea, t. v. 110. Să rezumăm, în concluzie, în ce constă poziţia înaintată acrilicii literare desfăşurate de Ibrăileanu. v. rom. septembrie 1954, 182. Cam astea fură diferilele răspunsuri din grupul sătenilor, rezumate într-un hotărît ,,nu putem" colectiv. Beniuc, m. c. i, 481. Dacă am încerca să rezumăm subiectul, ar fi destul de greu. s iulie 1960, 58. + Refl. F i g. A se limita, a se mărgini la . . . Iată, . . . pentru ca să mă rezum, întrebările ce mi-am permis a le adresa. Maiorescu, d. ii, 257. In aceste nopţi . . . lumea pare că se rezumă la atît: oameni, stele şi stînei. Bogza, c. o. 186. Nu s-a rezumat, niciodată, ... la simpla interpretare lingvistică a faptelor, l. rom. 1959, nr. 3, 12. 2. Fig. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. ,,ln‘‘) A cuprinde (In sine); a însuma, a sintetiza. Clasicii se chiem clasici, pentru că rezumă în ei.. . civilizaţia şi calităţile veacului lor. Russo, s. 83. [Lucrarea] rezumă în sine rezultatul progresului ştiinţei în acea materie. Maiorescu, cr. i, 340. în Franţa germenii noii arte au fosl aduşi de flamanzi, al căror realism rezumă . ■ . esenţa Renaşterii nordice. Oţetea, r. 33. <$> R e f I. pas. Arta germană ... a şliul să traducă cu penelul ideile care se resumâ în legendara vinătoare a sfîntului Hubert. Odobescu, s. iii, 60. > Refl. A se împreuna, a se însuma. Toate spiţele noastre s-au resumat de una mic de ani într-un singur neam. Russo, s. 53. — Scris şi: resuma. — Prez. ind.: rezum şi (rar) rezumez. — Din fr. resumer. REZUMÂREs. f. Acţiunea de a (se) rezuma şi rezultatul ei; sintetizare, rezumat. Cf. lm. Satira poate să dea drept resumare a scopului şi a îndatoririlor sale aceste versuri. Odobescu, s. i, 49, cf. Barcianu, Alexi, w. Este necesar ca sarcina rezumării, expunerii sintetice a diferitelor probleme să fie încredinţată unor condeie calificate, v. rom. iulie 1962, 186. — Scris şi: resumare. — Pl.: rezumări. — V. rezuma. REZUMAT s. n. Redare pe scurt. In scris sau oral, a unei lucrări, a unei expuneri etc.; recapitulare succintă ; sinteză. Cf. man. sănăt. 193/21, Marin, pr. i, 91/18. Resumalul (prescurtarea) ideilor sale. fis. 85/7. El... dă un resumat instructiv despre istoria poeticei. Odobescu, s. i, 303, cf. ii, 5, Barcianu, Alexi, w. Reproduc mai jos epilogul întreg, . . . dînd întîi un rezumai al cuprinsului lui. bul. com. ist. i, 116. Fac rezumatul povestirilor cilile. Stancu, u.r.s.s. 33. ^ Loc. adv. In rezumat = pe scurt, succint. Iată, in rezumai, economia acestui proiect. Caragiale, o. ii, 178. Dar, In rezumat, va fi frumos. Beniuc, c. p. 52. — Scris şi: resumat. — Pl.: rezumate. — Din fr. risunie REZUMATIV, -Ă adj. Care rezumă; Informă de rezumat; pe scurt, succint, concis. Numele din opera lui Caragiale . . . sînt formule rezumative. Ibrăileanu, s. l. 88, cf. Lovinescu, c. v, 156. Arhitectul îi făcu un gest rezumativ cu mîna că fusese mai presus de aşteptări. Călinescu', s. 806. Ne-am limitai... la cîteva date rezumative. Cişman, fiz. ii, 95. In fruntea fiecărui capitol este un fel de conţinut rezumativ. Varlaam — Sadoveanu, 242, cf. 307, scl 1960, 183. (Adverbial) Acele cugetări păreau a consemna rezumativ etapele unei afaceri de sentiment trăite. Ibrăileanu, s. l. 5. Istorii ale războaielor civile . . . tralînd tema rezumativ. Preda, r. 120. ^ Fig. Care se mărgineşte la mai puţin, care simplifică. Alţii, şi mai rezumativi, se mulţumeau . . . să se spele pe ochi. Teodoreanu, m. u. 171. — Pl.: rezumativi, -e. — De la rezuma. REZUMAT6R, -oARE adj., s. tn. şi f. (Rar) 1. Adj. (în forma resumător) Rezumativ. Suma unor experienţe trecute se formulează într-o judecată resumătoare. Maiorescu, l. 75, cf. id. d. ii, 153. 2. S. m. şi f. Cel care întocmeşte un rezumat. Cronicarul compilator culege din analele oficiale, despre care ne putem face o slabă idee din expunerea pripită a rezu-malorului polon. Ioroa, i.. ii, 552, cf. i, 87. — Pl.: rezumatori, -oare. — Şi: reznniălor, -oăre (scris resumător) adi. — Rezuma -f suf. -tor. REZUMATĂ», -OĂRE adj. v. rezumator. REZVLETiRE s. f. v. răzvrătire. RIAL s. n. v. real1. RIBĂR s. tn. v. rlliar. RIBIGEAlA s. f. v. rebegeală. HIBIGl vb. IV v. rebegi. RIBHîlT, -Ă adj. v. rebegit. RÎBIŢĂ1 s. f. v. ribizll. RlBlŢĂ2 s. f. v. rtbltu1. RIBIŢOĂNCĂ s. f. (Iht.; prin sudul Transilv.; în forma righiţoancă) Rîbiţă (e). N-am prins făr v o cîteva righiţoance. cv 1949, nr. 8, 35. — Pl.: ribiţoance. — Hihiţă1 1 suf. -oancă. RIBlZĂ s. f. v. ribizll. RlBIZtfl s. m. pl. v. ribizll. RlBIZl s. m. pl. v. ribizll. RlBIZIL s. m. v. ribizll. RIB1ZL s. m. v. ribizll. RIB1ZLĂ s. f. v. ribizll. RlBIZLl s. m. pl. 1. (Popular) Coacăze (Brucken-thalia spiculifolia). Cf. bulet. grăd. bot. v, 66, cv 1949, nr. 3, 34, alr i 1 209/40, 230, 294, 320, 333, 335, 339, 345, 578. 2. (Regional; în formele rîbiţă, răbiză) Agrişă (Hibcs grossularia). alr i 1 210/56. — Şi: (regii nai) ribizlă (Borza, d. 148, pl. ribizle cv 1951, nr. 5, 27) s. f., ribizl (Borza, d. 148) s. m., reblzli (alr i 1 209/363) s. m. pl., rebizlă (Glosar reg.) s. f., rlbizil (Borza, i>. 148) s. m., ribiză (Borza, d. 148) s. f., ribizei (arh. som. xxiii, 464), riliizi (dr. i, 361) s. m. pl., răbiză (alr i 1 209/45), reviză (Glosar 4959 RIBONUCLEIC - 412 - RICINĂ reg.), răvlză (ib.), ribiţă (alb i 1209/80), ribiţă (ib. 1 209/ 65) s. f., lihizdri (ib. 1 209/305, 359), librizdi (ib. 1 209/295) s. m. pl., librîză (ib. 1 209/87) s. f. — Din magh. ribizli, germ. Ribisel, ser. ribiz. RIBONUCLEIC adj. (La pl.; în sintagma) Acizi ribonucleici = acizi nucleici prezenţi în citoplasma tuturor celulelor, cu un rol esenţial în transmiterea informaţiei genetice necesare sintezei proteinelor specifice. Cf. DER. — Din fr. ribnnudeique. RICA interj, v. rică1. RICAN vb. I. Intranz. (Livresc) A rîde batjocoritor, a rînji. Prea mult ştii, ricană directorul ,,Vo-inţii". C. Petbescu, c. v. 339, cf. id. o. p. ii, 245. Mai mult icnea şi ricana decît vorbea. Teodoreanu, m. u. 39, cf. id. m. ii, 168. <0> R e f 1. impers. S-a ricanat de multe ori... cu depreciere şi cu hulă chiar. Teodoreanu, m. u. 145. — Prez. ind.: ricanez. — Din fr. ricaner. RICANĂRE s. f. (Livresc) Faptul de a ricana; rinjet. Un prieten cu spirit ateu constată într-o ricanare de satisfacţie că aceste creştine procesiuni se termină in profanări păgîne. Ralea, s. t. i, 354. Mecanicul nu-i observă ricanarea, il martie 1961, 12. — Pl.: ricanări. — V. ricana. RlCĂ1 interj. (Prin Transilv. şi Ban.; repetat; şi în forma rică-ri) Strigăt cu care se cheamă raţele. Cf. conv. lit. xx, 1 016, Bran, s., alr sn ii 380/29, 53, 64, 76, 105, 279, a i 34, 35. + (Repetat; şi în formele rică-ha, rică-hă) Strigăt cu care se alungă raţele, alr ii 5 737/29, 56, 64, 105, 279, a i 23, 31, 34, com. din Tărcăiţa — Beiuş. — Şi: rica (Vaida, Caba, săl. 92, A 1 21, 22, accentuat şi rică A 1 23), rîeă-ri (alr sn ii 380/53, 64, 76, 105, a i 34, 35), rică-ha (alb ii 5 737/53), rieă-hă(ib. 5 737/105, A 1 34), riclii-riâ (alr sn ii h 380/310), ricuţa (a 1 31) interj. — Etimologia necunoscută. RfCĂ3 s. f. v. rică1. RtCĂ-IIA interj, v. rică1. RÎOĂ-HĂ interj, v. rică1. RICĂÎ1 vb. IV v. rtcâi1. RICĂÎ2 vb. IV v. rlflll1. RlCĂ-RI interj, v. rică1. RICEĂLĂ s. f. v. răceală. RICERI subst. pl. (Regional) Cusături decorative care se fac pe iile româneşti. [Femeile lucrează] şi minunatele acele cusuturi numite riceri pe cămeşile lor. I. Ionescu, m. 374. — Accentul necunoscut. — Etimologia necunoscută. RÎCHI-RIĂ interj, v. rică1. RICHIĂB s. m. (Turcism învechit) I. Fiecare din cei patru ofiţeri superiori din suita împăratului. Viii-rul, richiabul şi toate urdia. Văcărescul, ap. şio u3, 98, cf.. Lobel, c. 256. /iichiab-cai 1 naram = nume dat locţiitorului martlui-vizir. Imbrohorul cel mare al împăratului, care după aceea şi richiab-calmacam au stătut (a. 1715). şio ns, 99. Capegiul au dus cărţile lui Duca Vodă la împărăţie şi le-au dat la răchiab-caima-cam ce era alunce Cara-Mustafa (a. 1729). id. ib. Richiap- imbrohor — nume dat marelui comis al sultanului. Fiind lîngă împăratul caimacam rechiap-improhorul, care luase din Bucureşti pre Constantin Vodă. R. Popescu, ap. şio n2, 99. 2. Nume dat puterii imperiale turceşti. Cel ce ai fost dragoman împărătescului meu richiap (a. 1812). tes. 11, 351, cf. şio n2, 98, tdrg. — Pl.: richiabi. — Şi: ricliiăp, rechiib, rechiâp s. in. — Din tc. rikyab. RICHIABltâ s. f. (Turcism Învechit) Dare anuală pe care Principatele Române o trimiteau sultanului turcesc ca o contribuţie la acoperirea cheltuielilor richiabului. Să se dea din partea Ţării Rumâneşti 40 000 tl. rechiabie (a. 1802). tes. ii, 311. Pentru bairamlîcuri se vor da din Valahia ... 90 000 lei şi pentru rechiabie 40 000 lei (a. 1812). Uricariul, iii, 146, cf. tdrg. — Pl.: richiabiele. — Şi: rechiabie, iichiambi6 (şio 112, 99) s. f. — Din tc. rikyabie. RICHIAMBI6 s. f. v. richiabie. RICHIĂP s. m. v. richiab. RICHIAPTĂR s. m. (Turcism învechit; şi în sintagma richiaptar-aga, Axinte Ubicariul, ap. şio iij, 99) înalt demnitar al seraiului, care ţinea scara de la şa cînd încăleca sultanul. S-au dat 220 tal. la omul rechiptariului (a. 1693). şio n2, 99, cf. Axinte Uricariul, ap. şio n2, 99. — Pl.: richiaptari. — Şi: rechiptar (şio na, 99), rechiptăriu s. m. — Din tc. ribyabdar [aga]. RICHISl vb. IV v. risipi. RICHÎTĂ s. f. v. răchită. RIClN s. m., s. n. 1. S. m. Plantă anuală erbacee sau arborescentă, originară din Africa, cu frunze mari strălucitoare, cu flori dese, roşietice şi gălbui; seminţele conţin ulei neinflamabil utilizat la angrenaje de mare viteză, în industria farmaceutică, a pielăriei, a săpunului etc.; căpuşă (Ricinus communis). Cf. ddrf, Barcianu, Grecescu, fl. 525, Alexi, w. Recinul. . . creşte cultivat prin grădini. Catanele, 25, cf. Bianu, d. s-, Şăineanu, d. u., Borza, d. 148. Ricinul. . . e o plantă ce creşte numai în părţile de cîmp. şez. xv, 16. Prin grădinile satelor dinspre Dunăre, din Deltă, creşte înalt şi frumos riţinul. Simionescu, fl. 407, cf. 317. Ulei (sau unt sau, popular, oloi) de ricin = ulei extras din seminţele acestei plante, folosit ca purgativ; (popular) ricină (2). Unt de riţin de la spiţărie, zece dramuri. Piscupescu, o. 293/3, cf. mn (1836), 91, Cuciuran, p. 41, man. sănăt. 159/2. Cel mai întrebuinţat purgativ uleios este uleiul de ricin. Belea, p. a. 275, cf. alr ii/i mn 63, 4 216 2. S. n. (Prin Transilv. şi Maram.; în forma riţinuş) Ulei de ricin. Cf. bul. fil. vii-viii, 377, alrm ii/i h 180, mat. dialect, i, 90, com. din Terebeşti — Cărei. — Pl.: (m.) ricini. — Şi: (regional) recin, riţin, reţin (Scriban, d.), reţîm (albm ii/i h 180/250), răţin (Bianu, d. s., Grecescu, fl. 525) s. m., reţinus (alrm ii/i h 180), riţinus (ib.), riţinuş (accentuat şi riţinuş ib.), riţlmuş (ib. h 180/ 384), riţâinuş (ib. h 180/250), răţinuş alr u/i mn 63, 4 216/235), riţitiş (ib. 4 216/64) s. n. — Din lat. ricinus, germ. Rizinus, magh. ricinus. RICINĂ s. f. I. Toxină’ vegetală care se găseşte în seminţele de ricin şi care are proprietatea de a aglutina globulele stngehii. Cf. ltr2. 2. (Popular) Ulei de ricin. Copiii se ţin de nas (ca la riţină). Teodoreanu, m. u. 150. Reţină se poale lua bătută în bere rece. Voiculescu, l. 238, cf. alrm ii/i h 180. 4082 ricipet - 413 - RIDICA 3. (Bot.; popular) Ricin (1) (Riclnus commuis). Reţină poleia cu plinsul ei unios boabele inibaharului. Klopştock, f. 187. — Pl.: ricine. — Şi: (regional) recină (alrm n/t h 180), răelnă (ib ), riţfnă, reţină (ib.), răţfnă (ib.) s. f. — De la ricin. RICIPET subst. v. bicicletă. RICIPÎSĂ s. f. v. recipisă. RIC1PÎSIE s. f. v. recipisă. RÎCIURI s. n. pl. (Regional) Lucruri de tot felul; buclucuri, calaballc. Ia-ţi ridurile ţoale şi du-te! Pamfile, a. R. 257. Strigă flăcăul strachină, lingură şi către toate, ctte riduri stnt in casă, sirigă să-i deschidă uşa. id. duşm. 183, cf. com. din Straja — Rădăuţi. — Etimologia necunoscută. RICKJ5TSII s. f. pl. Microbi care fac trecerea de la bacterii la virusuri, avind caractere comune ambelor grupe şi care provoacă la om şi la animale boli epidemice grave. Cf. der. — Scris şi: rickettsii. der. — Din fr. rickettsie. RICKETSI (ÎZĂ s. f. (Med.) Infecţie epidemică (tifosul exantematic, febra tifoidă etc.) în general gravă, comună omului şi animalelor, provocată de ricketsii şi transmisă prin intermediul unor insecte. Cf. der. — Pronunţat: -tsi-o-, — Scris şi: ricketlsioză. der. — Din fr. rickettsiose. RICOŞA vb. I. Intranz. (Despre un corp mobil sau nn proiectil) A-şi schimba direcţia traiectoriei in urma ciocnirii de un obstacol. Cf. Şăineanu, d. u. Loviturile date cînd cu pantoful, cînd cu pumnii ricoşau ca dintr-o pernă de cauciuc. Brăescu, a. 35, cf. Stoica, vIn. 22. Lovit în cap . . . , proiectilul ricoşează din osul frontal sau falcă. vîn. pesc. septembrie 1961, 11. — Prez. ind.: ricoşez. — Din fr. ricoclier. RICOŞĂRE s. f. Acţiunea de a r i c o ş a. Două persoane au fost rănite prin ricoşarea gloanţelor, cod. pen. r.p.r. 516. — V. ricoşa. RICOŞAT s. n. v. ricoşeu. RICOŞAU s. n. Faptul de a ricoşa; schimbarea direcţiei unui proiectil sau a unui obiect pe o nouă traiectorie cînd întllneşte pămîntul sau alt obstacol sub un unghi mic. Cf. bul. fil. vi, 18. <£> F i g. Aruncături de observaţii din o parte în alta şi din aceasta, prin ricoşcuri, în a treia. Maiorescu, d. ii, 257. Contribui la aceasta, prin ricoşet, o discuţie cu Rădacanu, fost profesor de naturale. Popovici, se. 103. + (Concretizat) Obstacol care face să ricoşeze proiectilele. A cercat totul ca să scape şi să ridice cil oamenii săi redute, să facă şi aşa-numite ricochete pentru îndreptarea gloanţelor. Bariţiu, p. a. ii, 515. — Scris şi: ricochet. — Pl.: ricoşeuri. — Şi: ricoşet (pl. ricoşete) s. n. — Din fr. ricochet, germ. Rikoschett. RICR1ĂŢIE s. f. v. recreaţie1. RlCŞĂ s. f. Trăsurică cu două roţi, trasă de un om, folosită în unele ţări din Orient. Ce este o „ricşti“, cum munceşte un „caii"... ,iată amănunte pe care europeanul necălătoril începe a le cunoaşte însă citind acest scurt şi mişcător reportaj. Contemp. 1949, nr. 156, 6/3. Prin oraşe [în India] circulă ricşe — trăsuri trase de oameni. Scînteia, 1953, nr. 2 808. — Pl.: ricşe. — Din engl. ricksha, germ. Rikscha. RICTUl vb. IV v. rihtiil. RÎCTUS s. n. Contracţie a muşchilor feţei care dă figurii expresia de rîs forţat (şi care poate fi simptomul unor boli). Un rictus de dezgust în colţul gurii. I. Botez, b. i, 168. Un rictus amar. Teodoreanu, m. ii, 27. Cu gura încremenită într-un rictus, sta atîrnată oarecum de culmea de deasupra. Sadoveanu, o. ix, 87. Deşi se calmase, pe figură îi rămăsese imprimai încă un rictus de suferinţă. Bart, e. 382. Eate-te în duel cu reporterul! rîse directorul cu un rictus adînc de dispreţ. Călinescu, s. 421. Avem de multe ori acelaşi rictus al gurii, aceeaşi expresie ... ca a părinţilor noştri. Ralea, s. t. ii, 150. Casca alunecase de pe obrazul colonelului, descoperindu-i ochii negri ... şi rictusul sălbatic al gurii. T. Popovici, s. 446. înainte nu putea suferi atmosfera dc circiumă, . . . cu feţe întepenite în rictusuri primare, il octombrie 1962, 14. ' — Pl.: rictusuri. — Din fr. rictus, lat. rictus, -us. IttCUŢA interj, v. rică1. RID1 s. n. încreţitură a pielii obrazului; zbîrci-tură, cută, creţ. Trăsăturile i se încreţiră, toată faţa i se acoperi de riduri. T. Popovici, s. 415. Oglinda îi scoate la iveală pe la ochi mici riduri. Beniuc, m. c. i, 110. Faţa lui e-un monument ciudat, Riduri lungi şi-adînci — nemişcătoare. Labiş, p. 200. Se spăla . . . numai cu apă încălzită, nici prea fierbinte, nici prea rece ca să nu facă riduri. Barbu, p. 135. Neagoe . . . avea ochi mari cn riduri şi un năsuc de copil. Vlasiu, d. 55. — Pl.: riduri. — Din fr. ride. RID2 s. n. (Prin nord-estul Transilv.) Pămînt, proprietate. Cf. bl vi, 192, cl 1970, nr. 2, 295. — Pl.: riduri. — Din săs. Rid, Ritt. Cf. germ. R i e d. RIDA vb. I. Refl. A face riduri1. — Prez. ind.: ridez. — V. rid1. RIDAT, -Ă adj. Care are riduri1. — Pl.: ridaţi, -le. — V. rida. RlDE vb. III v. rlde. RIDEI s. n. (Prin Maram.) Scîndură folosită la oprirea minereului din rostogol. Lexic req. 21. — Pl.: rideie. — Etimologia necunoscută. RIDfiNT, -Ă adj. (Italienism învechit) Rîzător. Revine îneîntată, Ridente-ntinde braţe. Heliade, o. i, 369. Tînăra avea o faţă atît de ridentă şi bucuroasă, ineît temerile mume-sei pieriră îndată, cr (1846), 262/20. Fig. Purpura-şi destinde Ridenla Auroră. Heliade, o. i, 215. [Insule] ridente şi fructifere, id. d. j. 155/5. Acvila acum ridentă Să se-nalte pe Carpaţi. Bolliac, o. 180. — Pl.: ridenţi, -ie. — Şi: rid£ntv adj. invar. — Din it. ridente. RIDENTE adj. invar. v. rident. RIDICĂ vb. I. I. 1. Tranz. A lua de jos (şi a duce în sus, susţinînd cu braţele, cu spinarea etc.); a lua în mînă sau în braţe; a sălta. Căzu o piatră den ceriu. Mică era şi în vedeare, însă nime nu o puica rădica (a. 1550— — 1600). gcr i, 8/10. Să o ia piiatra şi să o rădice cu putea- 5007 RIDICA - 414 - RIDICA rea sa? (a. 1600 — 1650). id. ib. 140/4. Au dat moscalii poroncă turcilor . . . săia asuprasa haine, argint, aur, cine cit putea are rădica. N. Costin, let2. ii, 108, cf. anon. car., Axinte Uricariul, let. ii, 138/24. Scoală şi-l ridică palul tău şi umblă (a. 1747). gcr ii, 37/29, cf. drlu. în ţările Înaintea Găliţiei. . . n-am Dăzut, ca in această ţară, oamenii şi fimeile să ridice attte greutăţi: lemne, saci de făină. Kogălniceanu, s. 8. Radu . . . rădică cu-n braţ puternic mlădiosul mijloc al tinerii femei. Odobescu, s. i, 141. Cavaleru-aleargă . . . Din mijlocu-acestor monştri Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mănuşa de-o ridică. Eminescu, o. i, 166. Leagă o sarcină mare, mare cit pe ce să n-o poată ridica in spinare. Creangă, p. 215. Pădurarul Împărătesc făcuse prinsoare ... că are să ridice el singur butoiaşul cu must. Slavici, o. ii, 94. Ridică, nene, o dată pe smeu şi, trînlindu-mi-l, 11 băgă In pămînt pînă în gît. Ispirescu, l. 223, cf. Marian, na. 51, 139. Vouă şi-lin butuc vi-e greu, Eu ridic o bîrnă. Coşbuc, p. ii, 24. Nu ţii minte cînd mă ridicai tn braţe să rup para cea mai coaptă ? Delavrancea, a. 60. Grabnic s-apleacă spre nimfă şi cît ai clipi o ridică De subţiori din ocean. Topîrceanu, o. a. i, 80. ÎI ridică [pe copil] cu amîndouă mîinile la piept. C. Petrescu, î. i, 78, cf. ii, 176. M-am repezit să beau apă din carafa de pe masă, dar, cînd am ridicai-o, s-au turburat gunoaiele de pe fund şi m-am lăsat păgubaş. Brăescu, o. a. ii, 50. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă şi le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenţie şi le-a mai numărat şi ea o dată. Sadoveanu, o. x, 563. Aruncă scrisoarea, o ridică din nou şi o citi iar. Călinescu, e. o. i, 229. Semin ţele-n palmă De le ridici, răcoroase, Un sunet auzi. Blaga, p. 24. în dreptul ziarului se opri, se uită la el, . . . apoi se aplecă şi îl ridică. Preda, m. 161. De pe cal îl redica Şi pe cîmp îl arunca. Alecsandri, p. p. 108. Vrea să ardice lumea cu umărul, se zice despre cel care încearcă lucruri care întrec puterile unui om. Cf. Zanne, p. ii, 452. Parcă ar fi ridicat buşteni, se zice despre cel care se vaită de osteneală pentru orice. Cf. id. ib. 696. <0> A b s o 1. Lelea mică, mititică, Deac-o pui la sac, ridică. JARNfK-BÎRSEANu, D. 435. Ridici, ridici, Plnă te strici, se spune celor ce se ostenesc peste măsură. Cf. Zanne, p. ii, 696. -O Expr. A ridica mănuşa = a primi o provocare (la duel). Cf. Zanne, p. iii, 224. (învechit) A ridica (ceva) cn sufletul = a depune mărturie, a susţine ceva (fără a avea dovezi). Acii oameni să rădice cu sufletele lor precum pe Simion Agapie şi pe feciorii lui moşeni acolo . . . nu-i ştiu (a. 1741). Uricariul, xxi, 267. Pe cît ar ridica Ion, ginerele său, cu sufletul lui că au cheltuit, să-i împlinească Ghervasie (a. 1758). ib. xix, 13. + Fig. (învechit) A lua asupra sa, a-şi asuma ceva; a suporta o greutate, a duce greul. Cela ce-au rădicai păcatele lumiei asupra sa. Varlaam, c. 412. Acest război voi l-aţi aţăţal şi pentru voi să facu aceştia, nevrlnd noi, şi cu toţii îl rădicăm noi acum. Herodot (1645), 466. Eu voiu rădica toată cheltuiala de cătră mine, iară nu de la ţară. N. Costin, let. ii, 57/9. Din suma isvodului lefelor să sc scadă 6000 lei pre lună, . . ■ greutăţi, carele rădici asupra (a. 1814). Uricariul, i, 216. Ai ridicat pe spatele tale gospodăria grea a tatălui tău. Sadoveanu, o. ii, 51. 2. Tranz. A duce, a purta sau a împinge în sus, a Înălţa; a trage în sus. Domnul ctnd rădică paharul la gură îndată se face şanlic de slobozirea a toate tunurile. Gheorgachi, let2. iii, 314. Zăsăsă rădice frigare drept în sus, ca să să răpază vulturii după dlnsa (a. 1784). gcr ii, 136/18. De-aci, rădiclnd furca cumplită, Vede pe Braţul voinic că vine Cu ceaia lui Tandaler voinică. Budai-De-leanu, ţ. 409. Au poruncit să rădice steagul. Drăghici, r. 20/25. Ridică satirul, voieşte a izbi. Bălcescu, m. v. 30. Orbul aridică paharul, faţa vinului privind. Pann, p. v. i, 113/20. Radu rădică vlslele pe d-asupra apelor. Odobescu, s. i, 142. Fantastic pare-a creşte bătrînul alb şi blînd; în aer îşi ridică a farmecelor vargă. Eminescu, o. i, 94. Rădicînd buzduganul să deie. Creangă, p. 198. Impiegatul ridică binişor ferestruica. Caragiale, o. ii, 35. Vedea că ridica sabia să dea. Ispirescu, l. 27. Trubadurul tresări, ridică vioara în sus. Delavrancea, t. 50. Ridică fitilul să mărească lumina. C. Petrescu, î. i, 129. Oamenii Încordaţi, înspăimlntaţl, minaţi de la spate de gradaţii care-i loveau cu ceatlăile, . . . ridicau şi trînteau opinca de li se cutremurau obrajii. Brăescu, o. a. i, 80. Oanea se apropie de mine, îmi ia pălăria din cap ..., o ridică apoi In dreptul soarelui şi priveşte prin ea. Vlasiu, a. p. 25. Plapoma era ridicată plnă peste bărbie. Sadoveanu, o. vm, 250. Cind intră institutorul. . . care-şi ridica mereu pantalonii prea largi, copiii 11 lămuriră neîntrebaţi. Călinescu, e. o. i, 24. în braţe-l purtau Şi mt-l rădicau Sus, ta naltul cer. Teodorescu, p. p. 18, cf. Doine, 156. Rădică toporu-n sus, să-l omoare. Graiul, i, 85. Nu-ţi rădica bîta asupra capului tău (= nu Înălţa pe vrăjmaş, care în urmă te va lovi). Zanne, p. iii, 20. <£■ Refl. pas. Coasele şi ghioagele se ridicau şi se lăsau neîntrerupt. Sadoveanu, o. i, 15, cf. şez, ii, 20, a i 22. <$> Loc. adj. (învechit, rar) De ridicat la cer = vrednic de laudă. Şi bunătatea celui ajutai, de socotim, şi smerenia lui [este] de rădicat la cer. Arhiva, r. i, 49/13. <$• Expr. A ridica (pe cineva) ta slavă (sau In slava cerului, In slăvi) = a lăuda (pe cineva) peste măsură, exagerat. Ce-ai văzut iu la ea, Stănică, de-o ridici în slava cerului ? Călinescu, e. o. ii, 179, cf. Zanne, p. ii, 696. (învechit) A ridica jalbă = a înainta unei autorităţi o reclamaţie, a face plîngere; a veni cu jalba în proţap. Fruntaşii salului . . . hotărîră să ridice jalbă la cei mari. Agîrbiceanu, a. 207. Pentru toate drepturile răzăşilor să ridicaţi jalobă, ca să se facă dreptate. Sadoveanu, o. v, 573. A ridica armele (sau arma, sabia, învechit, arme, sabie) contra (sau, învechit, asupra) cuiva (sau, învechit, rar, pe cineva) = a ataca (pe cineva), a porni război (împotriva cuiva). Nimea de intre vot nu va cuteza rădica arma pre vrăjimaşul său (a. 1560). gcr i, 5/37. Rădicînd şi ei sabia asupra turcilor, să aibă acele olaie. ist. ţ. r. 14. La oameni ce nu rădică arme asupra lor, nici ei n-or rădica arme (a. 1716). gcr ii, 18/17. Ş-armele cu neauzită ocară Pe turci au rădicat toată ordia voastră. Budai-Deleanu, ţ. 197. Mihai . . . hotărăşte a deştepta ţectia, a o scula şi a ridica sabia răzbunătoare în contra barbarilor tirani. Bălcescu, m. v. 33. Serbia şi Bulgaria erau gata să ridice armele. Oţetea, t. v. 127. A ridica paharul (sau un pahar, iui pocal, o cupă, toast, un toast etc.) = a închina în cinstea cuiva, cu ocazia unui eveniment etc.; a toasta. D. comite suprem au rădicat toast, fm (1861), 121. Ridică un pahar, zicînd: Mă închin, băieţi, la faţa voastră cu sănătate! Creangă, o. 231. Sînt fericit a constata că nu uiţi a ridica şi penlru amicul d-tale cîte un toast bine simţit. Caragiale, o. vii, 8. Coana Manda ridică paharul. Bassarabescu, v. 156. Se cuvenea să mai ridice în cinstea lor o cupă de vin. Sadoveanu, o. v, 598. A-i ridica (cuiva) panaţjliia (sau praznic, parastas, paos) = a) (în practicile religioase) a face slujbă pentru pomenirea unui mort în cursul căreia se înalţă şi se coboară succesivun colacfăcut anume. La patruzeci de zile se cheamă preotul de-i rădică panaghici, făclndu-i atunci şi veşnica pomenire. Marian, î. 370. în unele sale ... se fac la duminica mare praznice penlru morţi: unii amină aceste praznice şi le ridică joi, după rusalii. Pamfile, s. v. 15; b) a ucide, a omori. I! o căpăţînă de cal! Tocmai unde şi-a lăsat potcoavele biata gloabă! Se vede că aici i-a ridicat lupul panaghia. Pamfile, com. 3; c) a înjura pe cineva. (Cu parafrazarea expresiei) Un flăcăoan al dracului ne-a luai în rîs cum se cade . . . Atîla i-a trebuit lui Moş Luca, ş-apoi lasă pe dînsul: cile parastase şi panaghii, toate i le-a rădicat. Creangă, o. 249. A ridica steag v. steag. A ridica steag all» v. a 1 b. A ridica steagul revoltei v. s t e a g. A ridica ancora v. ancoră. + (Complementul indică poduri mobile, bariere etc.) A suspenda, a Înălţa în aer una dintre extremităţi. Aş fi făcut . . . un pod umblătoriu, care, tn toată sara cind aş fi mers să mă culc, l-aş fi rădicat. Drăghici, r. 44/18. Cantonierul ridică bariera după trecerea trenului. + (Complementul indică pînzele unei corăbii) A întinde (pe catarg), a înălţa. Rădicară vealrila şi sufla venlişoru. cod. vor. 94/3. Rădicînd vealrila cătră suflarea vîntului, siliia la ţărmure. n. test. (1648), 171v/21. + A aşeza (mai) sus; a aşeza peste ceva. Voi da asupră-vă vine şi voi rădica asupră-vă carne şi voi trage preste voi piiale ... şl veţ fi vii. Dosoftei, ap. gcr i, 215/13. Fiind . . . cu trupul asupra stîlpului rădicat. Cantemir, ap. gcr i, 361/20. Priveşti, judeci şi condamni . . . de pe piedesla- 5007 RIDICA - 415 - RIDICA Iul unde te-a ridicat o viaţă ireproşabilă. BrXescu, o. a. i, 86. Domnul. . . ceriul l-a rădicat Pe trei siălpuri de argint, pop., ap. gcr ii, 330. <£> F1 g. Vrei să-ţi ridici numele neamului in prăjină? Camilar, c. p. 16. I, o c. v b. A ridica in scaun — a înscăuna, a pune (pe cineva) domn. O să te rădicăm pe line tn scaun. Ispirescu, l. 3. «0» Expr. (învechit) A ridica pe (sau spre) mice = a răstigni. Văzînd . . . pre fiiul său pre cruce ridicat. Mineiul (1776), 201v3/2. (Refl. pa s.) Se ridică cu voie spre cruce şi muri trupului. Coresi, bv. 462. (învechit) A ridica pe cineva in furci = a spinzura pe cineva (în furci). Eu din funie-am să fac Colan mîndru pentru turci, Ca să mi-i redie în furci. Alecsandri, p. p. 142. A ridica (cuiva) moralul v. moral. + Fig. (învechit, rar) A închina (ceva cuiva), a dedica. Eu, robul tău, prea slăvită stăpînă, cu toată smerenia îţi aduc această carte şi o rădic spre numile tău (a. 1809). cat. man. i, 406. (învechit) A aduce jertfă, a sacrifica pe altar. Toate arsele mojdane rădic ţie cu afumare. psalt. 124. Boii toţi negri, groşi la grumazi şi cu plecare de măsură rădieîndu-i (a. 1773). gcr ii, 88/26. <0> L o c. v b. A ridica jertfă v. j e r t f ă. 3. Tranz. (Complementul indică o parte a corpului omenesc) A îndrepta In sus; a duce mai sus. Ftădicu capul mieu. psalt. hur. 2r/20. Rădică mîinile şi blagoslovi ei. Coresi, ev. 178. Rădică măna sa spre ceriu. n. test. (1648), 310v/26. Mintie meale nu vor să să rădice, făr’ numai cătră ceriu (a. 1750). gcr ii, 49/5. Am îngenuncheat turceşte şi, puindu-mi capul în pămînt, vrînd să-l arîdic, m-am pomenit cu mîna chezarului la cap, zicîndu-mi că nu face trebuinţă de această lirimonie. VX-cXrescul, ist. 290. Fă ca să ridice picioarele spre ceriu şi să întoarcă capul spre pămînt. Molnar, ret. 109/7. /[isu]s mînile-ş ridică, Aşa să roagă fierbinte (a. 1802). gcr ii, 192/38. Sultanul atunci capu-şi rădică Şi priveşte. Budai-Deleanu, ţ. 294. Unii. . . îngenunchia, rădicînd mîinile spre mulţămire către ceriu. Drăghici, r. 21/7. Ridică . . . mînele sale în sus, arătînd cele zece degete. Bălcescu, m. v. 81. îşi ridica braţul cu o nobilă furoare. cr (1848), 241/55. Omul rîdică a sa frunte Şi-n ceruri cu mîndrie aţinlă ochiul său. Alecsandri, p. i, 125. Con-rad ridică fruntea şi pare-ntinerit. Bolintineanu, o. 228. Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. Eminescu, o. i, 84, cf. 93. Fata . . . îşi ridică mina la frunte. Caragiale, o. i, 121. Marcu ridică partea de dinainte a trupului. Slavici, n. i, 26. Rădicînd mîinele în sus şi îngenunchind, o blestemă. Ispirescu, l. 30. Sultănica ridică capul din poala mă-sei. Delavrancea, s. 16. îmi ridic capul de pe pernă. Vlahuţă, o. a. ii, 39. Moşneagul ridică palma dreaptă şi-l lovi peste obraz. Gîrleanu, n. 13. Cînd le-am ieşit înainte, soldaţii lui au ridicai mîinile să se predea. C. Petrescu, î. ii, 18. Levi ridica din cînd în cînd capul şi urmărea atent fiecare mişcare, a tatălui. Sahia, n. 106. A ridicat o sprinceană şi un degel. Teodoreanu, m. u. 177. Filoti. . . ridică ameninţător barba, cu sprîncenele încruntate. Sadoveanu, o. viii, 134. îţi ridicaseşi capul de jos, chemat de soare. Arghezi, vers. 377. La deschiderea uşii ridicară capul în felurite grade de curiozitate. CXlinescu, e. o. i, 16. Găman zvîrli cătuşele şi ridică mîinile în sus. Stancu, r. a. iii, 319. Ridică pumnul pe neaşteptate şi o ameninţă pe muiere. Preda, d. 81. Căzută în genunchi, îşi ridicase capul, îl clătină spre stele. Labiş, p. 39. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noa ie Redicînd din coaie. Alecsandri, p. p. 122. Sprîncenele dumitale. . . Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JarnIr-BIrseanu, d. 24. <£> T r a n z. f a c t. [Călin] bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă. eminescu, o. i, 84. <$>Refl. Mie cu nişchit nu rădicară-se (se supuserăc2, să strâmutarăD.seobor-r i r ă h) picioarele, psalt. 143. O clipă i se părea că vede în aer degetul lui domnu Pop, ridieîndu-se ameninţător. Vlahuţă, o. a. ii, 3. <£> E x p r. A(-şi) ridica fruntea (sau capul sau, învechit, rar, gitlejul) = a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni ameninţător; a se răzvrăti. Vrâji-maşii tăi sunrară şi cei ce gilăluia tinre rădicară capul. p salt. hur. 70v/7. Cei ce uria tire rădicară capetele, p salt. 170. Să nu-şi mai rădice mindrul şi sămăţul găltejul în fală. Dosoftei, ps. 35/5. S-o-ntîmpla, Cu vreme, România s-ardiee fruntea sa. Alexandrescu, m. 9. La miază- zi, la miază-noapte, popoarele îşi rîdică capul. Russo, s. 127, cf. 76, Baronzi, l. 43. Cînd ridici fruntea, jos în ierînă O-mpinge ... duşman picior! Alecsandri, p. ii, 117. Vornice, nu ridica capul în sus! Delavrancea, o. ii, 89. Poate ridica duşmanul meu fruntea, fără pedeapsă ? Sadoveanu, o. x, 109. Această rivalitate a permis elementelor de dezordine să ridice capul. Oţetea, t. v. 270, cf. Zanne, p. ii, 161. A ridica cap v. c a p. A-(şi) ridica ochii (sau privirea, rar, ochi) = a privi in sus; (rar) a privi. Acela rădică ochii lui la ucenicii lui (a. 1574). gcr i, *8/34. Mîtariul sta departe şi nu vrea nece ochii să ridice la ceri. Coresi, ev. 11. Şi cănd rădică ochii săi şi căută, iaca înaintea lui trei bărbaţi stau. Palia (1581), 64/16. Rădică ochii săi în susu cătră ceriu (a. 1600-1650). gcr i, 140/16. Rădicaţi ochii voştri şi vedeţi holdele, că sămt plăviţe amu cătră seacerc. Varlaam, ap. gcr i, 109/5. Nusintcm vread-nici să rădicăm ochii noştri şi să privim la înălţimea ceriului. Antim, ap. gcr ii, 16/15. Ridicînd ochii săi spre aceasta, împreună să nevoia ca să întoarcă suspinurile sale în glas de bucurie (a. 1757). gcr ii, 54/9. Ochii lăcrămoşi rădicînd la stele, Cu suspin adînc. . . graiu deschisă. Budai-Deleanu, ţ. 138. Ardică-ţi ochii către cer. Marcovici, d. 15/19. Ş-au ridicat ochii cătră ceriu. Drăghici, r. 139/10. Ridicînd ochii către cer, . . . cheamă în a juto-ru-i protecţia mîntuiioare a zeului armatelor. Bălcescu, m. v. 121. Pin’ la zioa varsă lacrimi.. . , Ne-ndrăznind ochi să ardice la chipul lui Dumnezeu. Pann, ş. i, 43/8, cf. id. e. i, 8/14. Ridica frumoşii săi ochi spre cer. Negru-zzi, s. i, 27. Ridică senini drăgălaşii ei ochi albaştri. Odobescu, s. i, 129. La zgomotul uşor al paşilor lui Făt-Fru-mos, fata-şi ridică ochii albaştri. Eminescu, n. 8, cf. id. o. i, 179. [îi porunci ca] în tot timpul ospăţului. . . nici măcar să-şi rîdice ochii la ceilalţi meseni. CreangX, p. 231. A sa privire Hugo din jos nu şi-o ridică. Macedonski, o. i, 249. Deodată, parcă făr-a vrea, Ridică ochii-n sus. Coşbuc, p. i, 230. Băiatul ridică ochii în care a înflorit un zîmbet de fericire. BrXtescu-Voineşti, p. 95. Un foşnet uşor de aripi îl făcu să ridice ochii. Gîrleanu, l. 68. Ridică ochii în tavan. Ardeleanu, d. 64. Cînd ridică privirea, tîrziu, toate jucau înaintea ochilor într-o painjenire. C. Petrescu, î. i, 258. îşi ridică ochii şi mă privi lung. Sadoveanu, o. i, 137, cf. 12. Toţi ne ridicăm ochii spre cer. Bart, s. m. 14. Ridică-ţi numai ochii puţin, ca un lăstun. Arghezi, vers. 377. Nu se putu reţine de a nu ridica ochii la cer cn recunoştinţă. CXlinescu, s. 136. Ridică ochii lui mari... spre mine. Stancu, r. a. i, 15 .Ea ridică privirea şi îl văzu. Preda, r. 430. Casieriţa . . . aduna cifrele şi ridica din cînd în cînd privirile către noi. Barbu, p. 31. (F i g.) Noaptea de zare deşteptată încet ridică ochii, se uită-nspăi-mînlaiă. Coşbuc, p. i, 133. (în limbajul bisericesc) A (-şi) ridica ochii (sau sufletul) către Dumnezeu = a(-şi) îndrepta gîndul spre Dumnezeu, a se ruga. Cătră tire rădicaiu ochii miei, vietoriul în ceriu, psalt. 270. Cătră tire, Doamne, rădicaiu sufletul mieu. ib. 41. Nici o faptă nu voi săvîrşi făr’ de a-mi ardica ochii către tine. Marcovici, d. 2/6. (învechit) A ridica mina (sau mîinile) asupra cuiva (sau spre cineva) v. mi n ă1. A ridica mîinile (sau, rar, mina) către cineva = a cere ajutor, a se ruga cuiva; a implora pe cineva. Rrădicu mănrule meale cătră besereca cea sfîntă a la. psalt. hur. 22r/21. Se ră-dicarem (d e-a m întins u-n e d) mărule noastre cătră Dumneclzeu striiru. psalt. 85. Rădicai mînile meale cătră porîncitele tale. Coresi, ev. 28. (învechit, rar) A-şi ridica mina de pe cineva = a înceta ostilităţile împotriva cuiva. împăratul Alexandru . . . şi-au rădicat mîna de pe nemţi şi au poruncit de s-au întors toate oştile muscăleşti la Lehia. Dionisie, c. 214. A ridica mina (sau două degete) = a cere cuvîntul. Mă scol, ridicînd două degete; dar tare-mi bătea inima ! VlahuţX, o. a. ii, 82. A ridica un deget (sau braţul) = a acţiona. Rabzi ocări ... şi nu-ţi ridici Braiul-stai ca laşul. NeculuţX, ţ. d. 41. Crezi dumneata că pot eu să ridic un deget pînă ce nu am încredinţare de-plină? Sadoveanu, o. x, 642. A ridica pumnul la cineva = a ameninţa pe cineva cu bătaia. Un copil avem; să ridice pumnul la ai lui pînă s-o sătura! Preda, d. 76. A-şi ridica nasul (sus sau mai sus decit se cuvine) v. nas. A ridica ochii (sau nasul, fruntea) din (sau de pe) (lucrarea, cartea etc. din faţă) = a privi în sus; a între- 5007 RIDICA — 416 - RIDICA rupe lucrul, lectura etc. Răspunse . .. fără a-şi ridica ochii de pe hirtie. VlahuţX, o. a. iii, 9. Bălrinul ridică ochii de pe condică. BrXtbscu-Voineşti, p. 259. Viu să anunţ! zise secretarul, fără să ridice nasul din jurnale. Rebreanu, n. ii, 76. Vorbise fără să ridice fruntea din hîrliile întinse pe masă. Preda, d. 132. (învechit, rai") A ridica cornul = a se mîndri, a se trufi, a se semeţi. Nece rădicareţi (înălţareţi cc2) în sus cornul vostru şi nu giccreţi Dzeului nedereptate. psalt. 150. A ridica fruntea v. frunte. A ridica din umeri v. u m ă r. A ridica sprincenele (sau din sprincene) v. sprlncea-n ă. A ridica coada in sus v. coadă. (R e f 1.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă, in cap sau In vîrful capului) v. păr. (Tranz. şi ref 1.) A (i se) ridica (cuiva) pieptul = a (i se) umfla pieptul prin inspiraţie. Profesorul îşi ridică pieptul şi respiră profund. Galaction, o. a. i, 55. Niculaie amuţi. Pieptul i se ridică şi coborî repede. Preda, m. 26. 4. Tranz. A lua de pe ceva, a da la o parte, a îndepărta (trăgînd în sus), a înlătura. Lionel se apropie de fereastră şi ridică corlina. cr (1848), 123/61. Nu voi ridica niciodată colţul vălului ei. ib. (1848), 422/71. Ridică chersinul binişor, înşfacă iedul de urechi şi-l flocăieşte. CreangX, p. 24. Ridică capacul chichiţei. Ispirescu, l. 10. Femeia grăbită, mintoasă, ridica prostirea, înfoia pernele. BrXescu, o. a. ii, 13. Ceasul sprinten al storurilor ridicate de mina bunicii. Teodoreanu, m. u. 15, cf. alr sn i h 153. <0> R ef 1. Cu cît i să ridica velinţa de plumb de pe creierul lui, . . . cu atît regreta risipa puterilor sale. Delavrancea, s. 152. Cînd să ridică şaua, să văd maţele (Lada). Zanne, p. i, 651. <$> Refl. pas. Cortina se ridică şi actorii işi începură îndată vorbele. Sadoveanu, o. vii, 169. Cînd spectacolul a luai sfîrşit, cortina ... s-a lăsat şi s-a ridicai de peste 20 de ori. Stancu, u.r.s.s. 75. <£> E x p r. (Tranz. şi r e f 1.) A (i se) ridica (cuiva) o piatră de pe inimă v. piatră. A-şi ridica pălăria (sau căciula etc.) = a-şi descoperi capul în semn de respect sau de salut; a saluta. Zări o faţă cunoscută şi îşi ridică pălăria. Agîrbiceanu, a. 53. Trecătorii se opreau să-şi ridice pălăriile. C. Petrescu, c. v. 296. Cînd a văzut Gheorghc Dima că peste Şiret cineva dintr-o caleaşcă face semn către dînsul, şi-a ridicat cuşma după obicei. Galan, z. r. 90. A ridica (cuiva) masca v. mase ă1. A ridica perdeaua v. perdea. + (Complementul indică mîne-cile sau poalele hainelor) A sumete, a sufleca. Cămeaşa o rădică, prav. gov. 127r/7. îşi ridică mînecele vestei de lină, dezvelind braţe musculoasc şi albe. C. Petrescu, î. ii, 181. 5. Tranz. (învechit) A face să iasă trăgînd cu putere (în sus), a scoate cu efort. Luatu-m-al, rrădicaln-m-ai dentr-apă multă, psalt. hur. 12r/21. De fără-fun-dnrele pămîntului . . . rădicaşi-me (scoseş i-m ă c2, scosu-me-ai h, m-ai scosu-mă d). psalt. 139, cf. 26. Pre cei. . . slabi din mijlocul peirei rădică. Arhiva r. i, 48/13. + A face să răsară, să iasă la iveală. Pe alocuri ridicase colţ verdeaţa crudă a griului de toamnă. C. Petrescu, î. ii, 174. Primăvara ridică din pămînt mii şi mii de forme ale vieţii. Vornic, o. 239. 6. Tranz. Fig. A face să înceteze, a anula, a desfiinţa; a şterge. Le rădicase [cazacilor] şi hătmăniile, să nu hie, şi le trimite cîte doi domni comisari mai mari. M. Costin, o. 125. Nu va rîdica dentru tocmeala voastră nemică. Biblia (1688), 421/48. L-au arădicat acel adaus al hameiului, de s-au mai uşurai ţara. R. Popescu, cm i, 522. Fiind vădrăritul cîte patru bani de vadră, au rădicat Nicolai Vodă doi bani şi au rămas să dea numai cile doi bani. Axinte Uricariul, let2. ii, 166. Hris-los, carele a arădicat din mijlocul tirănia Satanei şi a dat putere celor credincioşi. Antim, ap. tdrg. Acest rău obicei să-l ridicăm de asupra ţărei şi să-l stricăm (a. 1712). Uricariul, v, 249/9. Greşalele oamenilor le ridici. Mineiul (1776), 199 v1/?- Cu această condiţione ... eu voi arîdica asediul. VXcXrescul, ist. 257. Oamenii la care primejdie nu rădică nici îndrăzneala, nici dreapta socoteală, însuşi moartea să sfiiaşte de dinşii (a. 1794). gcr ii, 152/40. Roagă-te numai Dumnezeului tău să rădice din pre jurul mieu această pedeapsă. Maior, p. 139/ 13. împiedicarea celor mai dinainte apucături obicinuite jocuri, care in zilele înălţimei tale s-au rădicat (a. 1804). Uricariul, i, 29. Din inima mea iubirea nu s-an şters, n-am ridicat. Beldiman, o. 15/10. Multe însemnasem, dar ... ca să nu scriu de doauă ori tot acelea lucruri, le-am rădicat. Golescu, î. 25. Vama este cu lotul rădicată (a. 1829). doc. ec. 450. Frica . . . i-au rădicat cu lotul pofta mincării. DrXghici, r. 73/6. îmi rîdică loală foamea şi setea şi îmi didese putere multă. Gorjan, h. iv, 148/12. li sili a ridica împresurarea. BXlcescu, m. v. 63. D-zeu se îndură şi îşi rădică urgia de asupra poporului său. Negruzzi, s. i, 278. Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe şi l-au hotărît a lucra în acest sens. Ghica, a. 247. Numai domnia ta poţi să rădici această piedică. Filimon, o. i, 174. Adevărat oare să fie . . . c-o să se rîdice boterescu ? Alecsandri, t. 690. Acest sechestru va putea fi ridicat. Maiorescu, d. i, 171. Strejile se rădicară, vegherea se des-fiinţă. Odobescu, s. i, 171. Imperialii ridicară, asediul şi se întoarseră în Italia. Oţetea, r. 165. Lipsa acestui element ridică faptului caracterul de infracţiune, cod. pen. r.p.r. 443. R e f 1. p a s. S-învoişe toată ţara de cea veste, unde să rădică acea nevoie deasupra ţării. Neculce, l. 144. Aceale trebi şi porunci s-au arădicat. R. Greceanu, cm ii, 176. De la Ioan Vodă Mavrocordat încoace s-au rădicat acelobicei. Gheop.gachi, let. iii, 321/13. Rădicîndu-să vecinătatea, a nu mai fi lăcuitorii vccini, nici egumenii . . . nu i-au suparat a-i numi vecini (a. 1765). Uricariul, x, 194. Mai dăunăzi s-o ridicat bătaia. Alecsandri, t. 40. <£E x p r. (T r a n z. şi r e f 1. p a s.) A (sc) ridica şedinţa = a (se) declara şedinţa terminată. (învechit) A (se) ridica Divanul = a (se) încheia lucrările Divanului. Să-l duci la odaia la, pănă s-a rădica Divanul. Neculce, l. 25. + (învechit) A închide, a desfiinţa o prăvălie, un local public etc. Cîrcima încă să-i rîdice (a. 1735). Uricariul, xxi, 157. Cafenelele unde se aduna mădulările acestei partide s-au rădicat. ar (1829), 1252/13. Taraba grccească de la Megara . . . s-au ridicat de la 9 noiem. ib. (1830), 3I/19. 4- (învechit) A uşura, a pune capăt unei situaţii dificile. Faci sfat la nunta fiilor lor, ce vor faci să să poată mîntui de acestu domn, că nu mai pot rădica nevoile. Neculce, l. 155. S-a făcui grîu mult. . . şi alte bucale, cu care-şi rădică săracii nevoile. R. Popescu, cm i, 391, cf. Amikas, let. iii, 136/34. Cuce se pot chivernisi şi se pot rădica trebuinţele. Gheorgachi, let. iii, 289/25. Să-mi ridici nevoia, că-n-dreplare nu-i. Pann, p. v. ii, 161/28. + (învechit, rar, cu compliniri introduse prin prep. ,,de") A amîna pe cineva cu o plată, cu o datorie etc. Mă rog dumitale să aibu şi eu trecere la dum, să mă rădici de aeşti 53 lei, păr' la Sfeli Gheorghe (a. 1770). Iorga, s. d. xxi, 127. + (învechit, cu compliniri introduse prin prep. „de“, ,,de la“, „dintru") A scăpa pe cineva de ceva, a izbăvi. De sculători spre mere rădici-me (Inălţa-mă-vei d, înrălţa-şi-mă h). psalt. 30, cf. 13. Tu mă rădică de la prag de moarte. Dosoftei, ps. 31/1. <$> Refl. Doară cumva de va da lor D[u]mn[e]dzeu pocăinţă. . . şi să vor rădica dentru mreaja diavolului. Cheia în. 10v/l. 7. Tranz. Fig. A lipsi pe cineva de ceva, a lua, a răpi cuiva ceva; a sustrage. Nu poate cineva a rîdica această dreaptă cunoştinţă. Pravila (1814), m/13. De mi-ar fi ridicat altul această norocire . . ., nu mi-ar fi părut rău. Gorjan, h. ii, 51/7. Rădică-i mintea şi-i vede că chip nu are Nici să se povăţuiască, nici să-ncheie cugetare. Conachi, p. 276. Pasul ce l-am făcut îmi ridică stima dumitale. cr (1848), 421/77. Linişteşte-te şi nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi. Macedon-ski, o. ii, 418. Lui Plautşi Ceciliu doar de ce romanii da-vor Un drept pe care lui Virgil şi Varia ridica-vor ? OllX-nescu, h. A. p. 6. Dacă nu renunţaţi la obstrucţii, vă ridic dreptul de a rămîne în instanţă. Baranga-Mora-ru, F. 82. Zică lumea ce va zice, Ea n-a putea se ne strice, Dragostea se ne-o redice. Alecsandri, p. p. 267. <ţ> Expr. A ridiea (cuiva) viaţa (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Datoria mea este a-i rîdica viaţa pe cîmpul bătăliii. Marcovici, d. 476/20. Să îi ridicăm şi viaţa. Gorjan, h. ii, 33/29. Viaţa să-mi rădicaţi Fără frică de păcat. Conachi, p. 174. Veneau să-i ridice viaţa. RIDICA - 417 - RIDICA Ispirescu, m. v. 57. Ni s-a poruncit să ridicăm cu sabia viafa osînditei. Sardoveanu, o. xi, 174. Inlenţiunea de a-i ridica victimei viaţa. con. pen. r.p.r. 490. La păminl il arunca Şi zilele-i redica. Alecsandri, p. p. 212. A-şi ridica viaţa = a se sinucide. Sînt capabil să-mi ridic viaţa. Sadoveanu, o. xi, 571. -0> (învechii, rar, în texte religioase) A lua (cuiva) viaţa. Nu rădica (scoate h, mă lua d) mere în premiedzarea dzilelor meale. psalt. 210. 8. T r a n z. A lua şi a duce, a muta din loc, a transporta (obiecte sau persoane). Mearsără la Alalia şi luară ... tot ce avură, căt le puiură corăbiile lor dintru lot a rădica. Herodot (1645), 69. Să rădice muiaria dentr-un loc, să o ducă într-alt loc. prav. 185. Şi au lăcuit Asir în mijlocul Hananeului celuia ce lăcuiaşte pămîntul, căce n-au putui să-l rădice pre el. Biblia (1688), 1732/58. Au rădicat pe doamna din Drăgăneşti. Neculce, l. 103, cf. 179. în sfîrşitul anului Z74 . . . să fie ridicai din Dachia pre romani [pretind unii istorici], Cantemir, hr. 221. Nu lipsesc unii a nu zice că . . . acei romani, . . . carii erau aici puşi lăcuitori dc Traian, ... au fost rădicaţi şi duşi în Misia. C. Canta-cuzino, cm i, 37. îşi va ridica acela binalile ce au făcut. Pravila (1814), 84/2. Pîrvu îşi rădicase casa ca să pribegească. Odobescu, s. i, 85. N-am putui nici chiar portretu-ţi, umbră scumpă, să-l ridic. Macedonski, o. i, 9. Vin colăcerii cu ginerele să ridice mireasa. Marian, nu. 431. E ordin ... să ridicăm posturile de pe frontieră. Camil Petrescu, u. n. 248. Ei oferiră cărămida gratis, cu condiţia ca să fie ridicată numaidecît de pe teren. CXlinescu, e. o. ii, 144. Ilinca ridica aşternuturile de pe prispă. Preda, m. 91. Poroncia Schelele să strice, Scări să le redice. Alecsandri, p. p. 191, cf. Zanne, p. ii, 696. Refl. pas. S-au rădicat oasele lui de aice şi s-au mulat la mănăstirea de dinsul zidită. Amiras, let2. iii, 110. 3 bani de drobul de sare ... ce se va vinde şi se va rîdică din mîglă de cătră cumpărător (a. 1776). Uricariul, xix, 378. Morţii nu se ridicaseră pînă la plecarea celor ce ne dau aceste nuvele, cr (1849), 182/24. Au trecut pe rînd prin toate camerele spălate cu gaz, înveselite de cearceafurile albe, descoperite, care se vor ridica în urma lui. Brăescu, o. a. i, 78. Expr. A ridica tabăra (sau taberele, învechit, rar, lagărul) = a desface corturile unei tabere şi a le muta în altă parte. Să chemi adunarea şi să rădici taberile. Biblia (1688), 100 bis2/19. Mihai Vodă ridică tabăra şi se trase spre rîul Argeşul. Bălcescu, m. v. 127, cf. 179. Aceste ştiri nefavorabile îndeamnă pe Ipsilanl să-şi rădice lagărul de la Colintina şi să-l aşeze la Tîrgovişte. Filimon, o. i, 282. Craiul. . . trebuie să-şi ridice taberile şi să se retragă prin acelaşi loc pe unde a venit. Sadoveanu, o. xii, 375. A ridica stîna = a desface stîna, toamna, după ce s-a preparat brînză şi fiecare proprietar şi-a luat partea cuvenită şi a cobo-rît cu turma şi cu toate uneltele păstoreşti de la munte. Cf. dr. viii, 143. A ridica masa = a stringe vesela şi tacîmurile de pe masă după ce s-a terminat de mîncat; a sfîrşi masa. Au mîncat şi au rădicat masa. Drăghici, r. 71/3. Lăpuşneanul porunci să ridice masa. Negruzzi, s. i, 156. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa. Caragiale, o. ii, 258. (Refl. p a s.) După ce s-au ridicat masa, au poroncit de au adus cîteva tipsii de argint, pline de galbeni. N. Costin, l. 520. Dintr-aceli voroave proaste s-au rădicat şi masa. Necul- ce, l. 180. Measa cînd s-a ridicat, De la measă s-a sculat. Teodorescu, p. p. 117. întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă v. in a s ă1. (învechit, rar) A-şi ridica nădejdea de la cineva = a-şi lua nădejdea de la cineva, v. nădejde. Pentru ce dar să-mi rădic eu nădejde de la această sfîntă pronie ? Drăghici, r. 163/27. + A lua cu forţa, a aresta. Cînd fu spre spiţă, tămplă-se rădicaiu a fi elu (a-1 d u c e n. test. 1648) de voinici dereptu greaţa gloateei. cod. vor. 36/3. Au trimis fără veste vro cinci sute de spahii de l-au rădicat din Iaşi şi l-au pornit cu toată casa lui. N. Costin, let2. ii, 48. Pe oricare dovedea cu urmare necuviincioasă . . . îndată îl şi rădica prin taină. Piscupescu, o. 28/14. Paşcanul cel bătrîn se gătea să trimată aprozi ca să te ridice. Kogălniceanu, s. 192. Să trimiţi patruzeci de arnăuţi la Bucov ca să rădice pe acel nelegiuit ispravnic . . . şi să-l bage în ocna părăsită. Filimon, o. i, 290. Niciodată nu puteau să rădice pre vreunul spre a-l judeca aiurea (a. 1869). Uricariul, i, 183. Chiar v-aş ruga . . . să-mi spuneţi şi mie de ce m-o ridicai jăndarii. Popa, v. 220. Să plece din casa mea, că de nu, pun sergentul s-o ridice. Teodoreanu, m. u. 188. Am ordin să ridic fata. Stancu, r. a. iv, 82. Peste noapte îi ridicaseră bărbatul, iar pc ea o dăduseră afară din slujbă. Beniuc, m. c. i, 151. Pe Hanul să-l redicăm Şi foc leşului să dăm. Alecsandri, p. p. 181. + A lua în primire. Astăzi plec . . . sa ardic şi partea aia (a. 1807). Iorga, s. d. xii, 163. Cumpărînd oile acestea, să nu fie volnic a le arădica pînă nu le face cunoscut Divanului (a. 1812). doc. ec. 149. Urma, aşadar, să urcăm şi să coborîm scara principală, . . . pentru a ridica puştile de la rastelc. Brăescu, o. A. ii, 83. Ridicasem de trei ori ziare de la tipografie. s ianuarie 1961, 54. + A stringe, a aduna un impozit, o dare etc.; a încasa o sumă de bani. Interesele calculate nu se ridică, ci se adaugă la capital. Panţu, pr. 30. S-au descoperii în registre nişte gratificaţii pc care el nu le-a ridicai. Camil Petrescu, t. i, 544. Hrana trebuiau s-o ridice raiterii de pe noroade. Sadoveanu, o. xii, 371. Moştenitorul indicai poate ridica, în caz de deces al asiguratului, o sumă de bani. Călinescu, e. o. ii, 230. + A scoate din post o gardă sau o sentinelă (înlocuind-o). La gura ocnei vechi se ridică, la şase, garda. Sadoveanu, o. ii, 496. Domnule sergent, sună adunarea !. . . Vin’ de mă ridică! id. ib. 9. R e f 1. (învechit, de obicei în legătură cu alte verbe de mişcare) A pleca (în altă parte); a se muta. Rădicăn-du-se (1 e g ă n î n d u-s ă d) se mute-se fiii lui, se ceară, se măraţi fie din casele sale. psalt. 235. După cum vor tăbărî, aşa să vor şi rădica, fieştecarele ţiindu-se după şi-reagul lui. Biblia (1688), 942/8, cf. 100 bis 1/55. S-au rădicat plin de robi, .. . şi s-au dus după vezirul. N. Costin, let2. ii, 117. Viindu primăvara, s-au rădicat tătarii din ţară. Neculce, l. 57, cf. 159. Măriia-sa vodă s-au rădicai de la Tîrgovişte şi . . . au venit la Bucureşti. R. Greceanu, cm ii, 138. S-au rădicat cu tot ce au avut şi s-au dus la casele lui în Ţarigrad. Muşte, let. iii, 13/37. S-au rădicat şi au fugit în Ţara Ungurească (începutul sec. XVIII), mag. ist. i, 114/11. Hotărî cum poate să să rădice, Să meargă la vreo curte cu tocmeală. Budai-Deleanu, t. v. 138. împărăteasa .. . s-au rădicat din Crim şi s-au dus la Pelruburg. Dionisie, c. 170. S-au arădicat şi au venii înapoi cu toţii (a. 1819). doc. ec. 198. Vineri noaptea s-au aridicat satul Săpata şi au trecut Dunărea (a. 1820). ib. 240. Bathori, ridieîndu-se de la Braşov, merse în scaunul său din Alba-Iulia. Bălcescu, m. v. 183. Pedestraşii au fugit, s-au ridicat. Pann, e. ii, 76/8. Odată cu răsipirea Romii se stinge civilizaţia în colonii; legioanele se ridică, învăţaţii. . . părăsiră Dacia şi rămîne numai poporul. Russo, s. 94. Locuitorii ce va fi pe moşiile boiereşti şi ale altora nu pol avea voie a se ridica fără voia slăpînului. Kogălniceanu, s. a. 177, cf. ddrf. Satele s-au ridicat in bejenie cu toate ale lor — vile şi merinde. Sadoveanu, o. xii, 371, cf. 347. + Tranz. (învechit) A face (pe cineva) să plece; a alunga, a goni. Goneaşle unul mii şi doi rădică unlunearece. Coresi, ps. 415/14, cf. 92/4. Vini ferman să să gătească să margă să rădice turcii din Cameniţă. Neculce, l. 144. Nu cu puţină chieltuîală l-au rădicat de s-au dus la Moldova. R. Greceanu, cm ii, 138, cf. 132. 4 (Complementul indică animale care se vînează) A stîrni din ascunzătoare, a face să fugă, a goni. Cf. Stoica, vîn. 22. 10. Refl. A începe o acţiune, a pomi la treabă. Rădică-te (inalţă-te D,înrălţe-seH)ce giudeci pământului dă darea păşenilor. psalt. 195. Spre lucrarea lucrurilor ceale bunele să ne rădicăm. Coresi, ev. 222. Rădică-te, Doamne, de ne sprejineaşte. Dosoftei, ps. 37/5, cf. 31/17. Eu, Vîicul, să am a mă rădica dă la Duminica Tomii, să mă pun în lucru (a. 1813). doc. ec. 150. Ordonă să se ridice îndală mic şi mare ... şi să bată codrii ca să prinză pe fugari. Negruzzi, s. i, 108. Ridi-că-te poete! Ia-ţi lira şi suspină. TopÎrceanu, o. a. i, 82. <0> F i g. însuşi sufletul... se rădică cu vărtute şi biruie cele grele. Conachi, p. 279. RIDICA - 418 - RIDICA 11. Refl. A se scula de jos (părăsind poziţia de aşezat sau de culcat); a schimba poziţia corpului din orizontală în verticală. Rădică-te şi ie aruncă in mare. N. test. (1648), 56v/2. Chielariul. . . de-abia să rădică in picioare. Budai-Dei.eanu, ţ. 291, cf. drlu, lb. Greaca ... se rădică după sofa. Filimon, o. i, 140. El se ridică din prosternarea orientală. Odobescu, s. i, 288. Împărăteasa se ridică in toată măreaţa ei statură. Eminescu, n. 4. Toată lumea s-a ridicat in picioare. Caragiale, o. iv, 130. Să doarmă somn dulce, ... de pe căpătii să s-aridice. Ispirescu, l. 362. Dezmeticit puţin din căderea lui, să zvircolea să se ridice. Delavrancea, s. 157. Ca să vorbească, Hugo atunci s-a ridicat. Macedonski, o. i, 251. Deschide ochii mari bătrînul rege Şi tremurînd din jilţu-i se ridică. Vlahuţă, o. a. I, 41. Nici n-a-ncercal Să se rădice de-unde-a stat. Coşbuc, p. I, 286. Deci se ridică pe loc şi-şi pune cămaşa cea moale. Murnu, i. 26. Ridicîndu-mă în picioare, am dat cu ochii de harta ţării, ţintuită în peretele vagonului. Brătescu-Voineşti, p. 22. El, credul, se ridica să plece. Bassarabescu, v. 5. Nu tocmai încîntat, lînărul se ridică totuşi puţin şi, strîngind mina întinsă, răspunse. Rebreanu, r. i, 14. Se ridică de pe bancă, se căută prin buzunare. Galaction, o. a. i, 37. Căpitanul cu oamenii se ridică şi pornim cu lot lanţul înainte. Camil Petrescu, u. n. 399. Căţelul se ridică şi mîrăie, iar se rostogoleşte. C. Petrescu, î. ii, 23. în zgomot de scaune, ofiţerii... se ridicară de la masă. Brăescu, o. a. i, 52. Colonelul se ridică furios de pe scaun. Sahia, n. 74, cf. 60. Cel care era sus, în carul încărcat cu fin, se ridicase în picioare. Popa, v. 71. Tata a lăsat mincarea şi, ridicîndu-se, a pornit cn paşi rari spre poartă. Vlasiu, a. p. 106. Se văzu că palatinul moldovenesc, după ce se ridicase din îngenunchere, e mai mic de statură. Sadoveanu, o. xii, 348. Ridicîndu-se mut de pe scaun, făcu doi paşi prin cameră cu mina la frunte. Bart, e. 261. Se ridica de la masă ca să aducă felurile de mîncare. Călinescu, s. 459. M-am ridicat in groapa mea cîntind. Arghezi, vers. 310. Mă ridic să plec. Stancu, r. a. i, 41. Acuma să mi te ridici şi să vii cu mine. v. rom. septembrie 1954, 43. Şi aşa de frumos cînta, încîi, după cum spun oamenii, vrăjea lighioanele şi se ridicau şerpii în coadă să-l asculte. Camilar, c. p. 67. Pină la zece ani nu s-a ridicat pe picioare. Demetrius, a. 6. Uimit, oaspetele se ridică in picioare. H. Lovinescu, t. 108. Nilă se ridică ... de pe buturugă. Preda, m. 40. Vrei să te ridici şi să pleci, dar ceva mai puternic decît voinţa te reţine. Barbu, p. 159. Mărculeţ se ridica Şi din grai aşa grăia. JarnIx-BIrseanu, d. 489. Rădicindu-se unul de jos, s-au uitat pe fereastră. Sbiera, p. 5. Dalapin se ridica, Repede se îmbrăca, După doamna lui pleca. Balade, iii, 339. Expr. A se ridica In (sau pe) coate = a părăsi poziţia de culcat, săltlnd de jos numai trunchiul şi sprijinindu-1 în coate. Pe coate încă o dală Mă mai ridic o şchioapă de la pămînt. Blaga, Poezii, 85. (F i g.) Oraşul s-a ridicat în coate Ca un rănit după luptă. Brad, t. 95. A se ridica In capul oaselor = a se scula şi a sta aşezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deşteptă vesel de dimineaţă, se ridică singur în capul oaselor. Vlahuţă, o. a. 130. Se trezi ca totdeauna liniştit şi odihnit, Se ridică în capul oaselor. Preda, m. 250. A se ridica pe vîrfuri (sau pe vîrful degetelor) = a sălta de la pămînt călcîiele, sprijinind corpul numai pe vîrf urile picioarelor. Cf. lb. A se ridica pc călciie = a sălta de la pămînt vîrfurile picioarelor, sprijinind corpul numai pe călciie. Să ridică puţin pe călciie, să întoarse spre fereastră. Delavrancea, s. 146. A se ridica In scări = a se scula în şa, sprijinind picioarele în scări. Cum s-au bulucit prădalnicii spre ei şi s-a ridicat în scări acel Hromot, încruniîndu-se şi cercînd a vedea de unde vine adevărata primejdie . . . , a şi pornit deodată izbitura de cătră apa Moldovei. Sadoveanu, o. xii, 350. Atunci tînărul nostru-împărat în scări de aur s-a rădicat, Peste mindra-i oaste a cătat. Teodorescu, p. p. 173. A se ridica din cenuşă = a-şi crea o situaţie bună, pornind de la una foarte rea. Cf. Zanne, p. i, 138. + T r a n z. A susţine, a ajuta (pe cineva) să se scoale în picioare; a sili, a obliga (pe cineva) să se scoale de jos. /[i] sus prinse el de mină, rădică el şi se sculă. Coresi, ev.77. [Iisus] şchiuopii ridică. Varlaam, c. 192. Sluga-l rădică şi-l duce de mînă Până în drum la cai. Budai-Deleanu, t. v. 90. Ce ziceţi voi ? a zis Numa . . . , silindu-să a-i rîdica. Beldiman, n. p. ii, 120/14. Au sărit întru ajutoriu şi i-au ridicat din tină. Bărac, t. 7/3. Se plecă .... ridicând pre Ruxandra de jos. Negruzzi, s. i, 146. Cîteva femei aleargă s-o ridice [pe Ileana]. Vlahuţă, o. a. ii, 72. Calul meu de-abia sta! răcni, ridicîndu-şi fugarul în două picioare, Mîn-drilă. Sadoveanu, o. i, 155. Expr. A ridica (pe cineva) din scaun (sau din tron) = a detrona. Au trimis pă Cara Mustafa, paşa den Dîrstor, ca să-l rădice den scaun. R. Popescu, cm i, 389. Pribegind şi el din ţară în ţară, ... Pe craii străini din tron să rădice. Budai-Deleanu, t. v. 38. Mehemed-aga . . . ridicase pe Dimiirie Vodă din scaun. Iorga, l. i, 333. A ridica (pe cineva) din pulbere (sau din gunoi, din pămlnt) = a ajuta (pe cineva) să iasă dintr-o situaţie proastă. înralţă din pămîntu measerul şi din gunoiu rădică (scoală d) mişelul, psalt. 320. Au vrut să ridice din pămănt sărac şi din gunoi să înalţe measer. Antim, p. XXV. Acum să-şi mute gîndul la moşii ăi verzi, că nimeni n-o s-o ridice din gunoi. Delavrancea, s. 43, cf. Zanne, p. i, 270. + Tranz. Fig. A scoate (pe cineva) din mizerie, din nenorocire, din starea de decădere morală; a salva. Domnul rădică (scoate v, trage p) gios lepădaţii. psalt. 302. Mă miluiaşte . . . pre carele zac întru leane, sărguiaşie mă ridică şi mă măntuiaşte intru stare şi rugăciune. Paraclis (1639), 250. într-această zi rădică pre noi Hristos cărei eram aruncaţi în păcate. Coresi, ev. 115. îţ dau mîna apărătoare . . . , care de la Dumne-dzău nemic altă nu pofteşte, numai asupriţii şi căzuţii să-i rîdice. N. Costin, l. 387. Se născu copilul ce s-aştepta să vie Ca să ridice iarăşi pe omul cel căzut. Alexandrescu, o. i, 86. + (Complementul indică un obiect aplecat sau culcat) A pune, a aşeza drept, a face să stea drept în sus; a readuce la poziţia verticală, a îndrepta. Păru-i, în viţe unduioase, e ridicat cu o măiestrită eleganţă, sub podoaba artistică de pe creştet. Odobescu, s. iii, 57. Şi ridicară catargul şi-ntinseră pînzele albe. Murnu, i. 17. Unii ridicaseră gulerul. Bassarabescu, v. 88. Ridică gulerul hainei. C. Petrescu, î. i, 258. Sufla un vînt aspru şi mi-am ridicat gulerul. Vlasiu, d. 8. Voi ridica viţele fragede cu ghimpi de mărăcine. Arghezi, vers. 190. Pînă veţi odini, să ridicăm ăl gard, se zice în legătură cu o persoană care pretinde cuiva prea multă muncă, prea mare efort. Cf. Zanne, p. iii, 160. Refl. pas. înainte de a da ochi, via se ridică, adică se leagă de haragi. Pamfile, i. c. 216. 12. Tranz. şi refl. (învechit) A (se) scula din morţi, a învia. Z>[um]n[e]dzeu morţii rădică (va scula, n. test. 1648, învie Biblia 1688). cod. vor. 76/6. Voi rădica pre cei adormiţi den pămînt. N. Costin, l. 61. Atunci ca din somnul morţei rădicăndu-se Zulnie ..., au priimit jurămîntul. Conachi, p. 88. <$> E x p r. A (se) ridica din (sau dintru) mor[i = a) a învia. Cel ce rădică (ia (l-au sculat n. test. 1648, au Învins Biblia 1688) dintru morţi. cod. vor. 144/7; b) (astăzi) a (se) pune pe picioare, a (se) înzdrăveni, a (se) Însănătoşi. A zăcut el ce-a zăcut. . . Cînd s-a mai ridicat din morţi, a început să iasă pe afară. Barbu, p. 101. + R e f 1. A se scula din somn, a se trezi. Ţigă-nimea noastră bărbată Ca din vis acuma să rădică, Bucuroasă că au scăpai de frică. Budai-Deleanu, ţ. 202. 13. Tranz. şi refl. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „după", învechit, „din", „de pe") A (se) pune pe picioare, a (se) însănătoşi, a (se) întrema, a (se) înzdrăveni. Rugăciurea credinţei măntui-va lăngedul şi rădica-l-va (va scula Biblia 1688) elu D[om]nuZ. cod. vor. 134/13. Den stricăciunea boalelor mă rădică. Paraclis (1639), 246. Ponici s-au rădicat; iar de tot sănătos n-au mai fost pînă au trăit. N. Costin, let2. ii, 21, cf. Mineiul (1776), 87V1-De mă voi şi ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. Negruzzi, s. i, 159. După şase luni mă ridicai de pe boală. Alecsandri, o. p. 23, cf. Jipescu, o. 56. Tot chiteam că s-a ridica. Contemporanul, 5007 RIDICA — 419 — RIDICA v, 293. Văztnd că . . . cel ce (rage de moarte nici nu moare, nici nu se rădică, îndătinează a-l scălda. Marian, !. 40. Bolnavul tău se ridică. Galaction, o. a. I, 48. Abia mă ridicasem după o boală îndelungată. Sadoveanu, o. vii, 460. Vulcan vizită ... pe Pascali, pe. care îl găsi tn grădina hotelului, ridicat abia după boală. Căi.inkscu, e. 139. Ochii iăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală. Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă rîdică. jARNfK-BÎBSEANU, D. 23, Cf. ALRM l/l li 196. 14. Refl. (Despre clădiri, copaci etc.) A se arăta in toată înălţimea; a se afla tn poziţie verticală, a sta drept; a se înălţa. Snopul mieu susu se rădică şi sta înderept, şi snopii voştri împregiur plecară-se înaintea snopului mieu. Palia (1581), 150/16. O zidire . . . pc muche se rîdică. Alexandrescu, o. i, 74. Colo se ridic‘ trufaşe Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe. Eminescu, o. i, 43. Scînteioarele să ridicau cu vîrful roşu ; dră-gaica stufoasă răspîndea ... un miros ca floarea de tei. Delavrancea, s. 59. [în mijlocul poienei] sc ridică zidurile cenuşii ale mănăstirii Bistriţa, clădire mare, arătoasă. Vlahuţă, r. p. 105. Lîngă maluri sc ridicau ameninţătoare trupurile vapoarelor negre. Dunăreanu, ch. 92. Seceratul se face cu spor cînd pînea este ridicată ; dimpotrivă, dacă este trîntită, seceratul merge greu. Pamfile, a. r. 120. Se ridică pe dealul lulos şi sterp dinspre răsărit un nuc straşnic. Gîrleanu, n. 7. Rîpa Galbenă ca un zid de pucioasă se ridica pînă la cer. Vlasiu, a. p. 295. In fundul zării moldoveneşti, Ceahlăul se ridică etern în tînără noapte de primăvară. Teodoreanu, m. u. 89. Pe un grind larg se ridică o pădure bătrînă de stejar. Sadoveanu, o. vii, 335. Dintre aceşti munţi, unul se ridică mai înalt decît toţi. Bogza, c. o. 10, cf. 67. -f Tranz. f a c t. A face să se profileze, să se contureze, să apară (la înălţime). A lui Venus biserică Oltarele îşi ridică. Bărac, a. 78/2. Streşine vechi casele-n lună ridică. Eminescu, o. i, 231. [Prin nori] munţii ridicau adîncuri şi coaste-n răsipă. id. n. 49. Ceahlăul ridică din pîclă forturile vinete, apoi se nărui. C. Petrescu, î. ii, 96. 15. Refl. A merge în sus (îndepărtîndu-se de pămînt) ; a se înălţa în văzduh, a lua înălţime. [Norul de lăcuste] să rădica în sus de la om o bucală mare. M. Costin, o. 166. Sînl-Ilie . . . , formă de corb luînd pe sine, să băgă într-o negură prea deasă Şi să rădică în aripi uşoare Păn-la nuori. Budai-Deleanu, ţ. 78. Vulturul falnic . . . saltă, se ridică şi zboară cătră nori. Alecsandri, p. i, 136, cf. iii, 42. Şi pe cînd vorbea baba aceste, o vede . . . ridicîndu-se în văzduh, apoi înălţîn-du-se tot mai sus. Creangă, p. 192. Unde mi se ridică de trei stînjeni pe d-asupra oştilor şi zbură drept Ia împăratul socru-său. Ispirescu, l. 170. O cioară se ridicase şi urmărea un cărăbuş. Brătescu-Voineşti, p. 194. Apa ... se ridica sprintenă din avuz şi se risipea apoi într-o pulbere de argint. Gîrleanu, n. 105, cf. Vlasiu, d. 175. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. Sadoveanu, o. i, 96. Ridică-te in slava de aur, frăţioare . . . Arghezi, s. v, 28. In faţă şi în dreapta se ridicară cîtc-m rachete, şi grenadele. . . creară o uşoară panică. Barbu, p. 340. Dintr-o vale-adîncă Multe ciori s-ardică (Lingurile pline). Teodorescu, p. p. 231. <$• Tranz. fact. Numai el ştie să facă şi să ridice zmeele într-ade-văr dumnezeieşte, s iulie 1960, 12. <$■ Expr. (învechit, rar) A se ridica spre lumină = a se clarifica, a se limpezi. Cele neluminate spre lumină să se rădice, prav. gov. 7T/2. (Tranz.) A ridiea casa în slavă = a întoarce casa pe dos, a face tărăboi. Cînd mama ... se lăsa cîte oleacă ziua să se odihnească, noi, băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slavă. Creangă, a. 37. + R e f 1. (Despre aştri; p. e x t. despre lumină, zori etc.) A se lăsa deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Luna se ridica asupra părului. Russo, s. 100. Luna se ridică Ceaţa norilor spărgînd. Bolintineanu, o. 8. Luna, intrată în al doilea pătrar, se ridicase. Slavici, o. ii, 99. Soarele să ridicase ca la două suliţe. Delavrancea, t. 124. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. D. Zamfirescu, r. 221. Soarele se ridică strălucind aeasupra apei. Dunăreanu, ch. 83. Soarele se ridicase uinişor şi nu mai era frig. Agîrbiceanu, a. 61. Soarele ... se ridica de după linia neagră şi ondulată a munţilor-Hogaş, dr. i, 73. Soarele se ridicase din ceafă. Sadoveanu, o. ix, 415. Luna s-a suit In zare ... Şi pe cit se tot ridică Moara-n rîu se face mică. Arghezi, vers. 247. Soarele se ridicase sus. Preda, m. 90. Deasupra cîmpiei se. ridică un soare părelnic. Barbu, p. 306. Soarele se ridicase repede destul de sus şi ardea cu puterea Iul din august, v. rom. ianuarie 1964, 4. + Refl. (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălţa. Rădică-se (sui h, suitu-s-au d) fum cu măniaşi focu de faţa lui învăpăie-se. psalt. 25. Au văzut. . . rădicîndu-să un fum foarte mare şi gros. Drăghici, r. 165/29. Iacă văz din şesul Arvei se ridt-c-un negru nour. Asachi, s. l. i, 70. Să rădică colbul după prăsitori. I. Ionescu, c. 98/11. Privind fumul ce se ridica .... am zis. Negruzzi, s. i, 66. Fumuri albe se ridică în văzduhul scănteios. Alecsandri, p. iii, 17. Colbul ridicat din carle-ţi l-o sufla din ochelari. Eminescu, o. i, 134. Sta aşezată la o masă . . . cn mîncă-ruri din care se ridicau aburi. Caragiale, o. ii, 268. De pe coşurile caselor se ridicau suluri de fum ca nişte copaci. Delavrancea, h. t. 146. Ici şi colo se ridică Cîte-un nour alb de praf. TopÎrceanu, o. a. i, 186. Aburii se ridicau albi din trupurile încălzite [ale cailor], C. Petrescu, î. i, 191. Din frunzişul galben se ridica un abur ca o respiraţie. Vlasiu, d. 9. Din ogradă se ridică o coloană străvezie de fum. Sadoveanu, o. i, 61. De la primele pîlpîiri, coliba se umple de tot fumul care se ridică din lemne. Bogza, c. o. 71. Tranz. Rădică (scoate h, suind d) nuorii din cumplitele pământului. psalt. 281. Ardieă toată pulberea de jos. Pann, e. ii, 86/6. Vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, As-tupînd cu el oraşe. Eminescu, o. i, 45. Viscolul ridica omătul în valuri şi-l spulbera în văzduh. Vlahuţă, o. a. ii, 38. Cîte-un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, mă-turînd praful, ridicîndu-l pe trotuare. Rebreanu, r. i, 43. + R e f 1. (Despre negură, ceaţă etc.) A se duce In sus; a se împrăştia, a se risipi. Dzise preasv[l]nla Mariia: Ia întunerecul acesta să [se] redice să vădzu munca aceasta (cca 1550). cuv. d. bătr. ii, 316/31. Valurile de ceaţă alburie se ridicau pe maluri. Dunăreanu, ch. 210. Cînd se ridică această ceaţă . . . vezi ceea ce n-ai fi bănuit că este. Camil Petrescu, t. ii, 321. Ridică-te, neguriţă, De pre pari, de pre nuiele! jARNfic-BÎRSEANU, D. 134. <$> T r a n z. F i g. Ceaţa după ochi cît poţi să ţi-o rîdici, ca mai bine să cunoşti ceea ce vei să vezi. Zanne, p. ii, 330. + Refl. (Despre rouă) A se evapora; a dispărea. [Roua] se ia, se ridică, după ce se ridică şi soarele. Pamfile, v. 67. <0> Tranz. fact. Soarele rîdică roua-n sus dupre pămînt. Heliade, o. i, 99. + R e f 1. (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieşi la suprafaţă. Pe luciul Dunării merge şi se întoarce, se afundă şi se rîdică un iatagan scînteitor. Russo, s. 137. Din adîncul apei line S-a ridicat la suprafaţă. TopÎrceanu, o. a. i, 21. 18. Tr an z. Fi g. (învechit) A călăuzi (spre bine), a Îndrepta (din punct de vedere etic). Spre lucrurile cealea bunele . . . [năravurile sufletului] cu dragoste ră-dică-lc. Coresi, ap. gcr i, 31/21. Indreptează năravu-vurile noastre ceale sufleteşti şi de în leane le rădică cătră bunătăţi (a. 1652). gcr i, 157/38. -$> E x p r. A ridica mai (pre) sus sau (r e f 1.) a se ridica pînă la ... = a (se) înnobila (moraliceşte). [Patimile] pe om îl rădică mai pre sus cu bărbăţie. Conachi, p. 278. [Omul] Uneori cade ... în deplină tăvălire, Iar alte dăţi se rădică pănă la Dumnezeire, id. ib. 261. Darul lui fericit ne împacă şi ne ajută să ridicăm mai sus gîndurile noastre. Galaction, a. 268. 17. Refl. (De obicei urmat de determinări care indică înălţimi) A se urca, a se sui; a se căţăra. Ne ridicăm pe trepte largi de pajişle, valea se deschide din ce în ce mai mîndră. Vlahuţă, o. a. ii, 150. Se ridicară pe movili şi începură să lucreze. Dunăreanu, ch. 223. In fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei şi privim dealul de dincolo. Camil Petrescu, u. n. 301. Pe obraz i se ridică o gînganie. C. Petrescu, î. i, 85. Un ţăran . . . s-a ridicat pe un dîmb asupra oştilor, răcnind şi ame-ninţind. Sadoveanu, o. xii, 373, cf. alr sn v h 1 349/ 5007 ridica - 420 - RIDICA 102. Toţi ciobanii s-aduna ... La munte se ridica, ant. lit. pop. i, 492. <0> E x p r. A se ridica In şa (sau In seară) = a se sui pe cal, a Încăleca. Se ridică In şa . . . şi porni hotărtt. Camil Petrescu, o. ii, 143. Măria sa s-a ridicat iar in scară. Sadoveanu, o. xii, 254. A se ridica pe umerii (sau pe umărul) cuiva = a ajunge la o situaţie prin cineva. Cf. dl, dm, Zanne, p. ii, 452. A i se ridica cuiva la cap (o băutură) v. c a p. A i se ridica cuiva sîngele in obraz (sau in laţă, In cap) sau (tranz. f a c t.) a ridica cuiva stngele in obraz v. sînge. <0> Tranz. (Complementul indică locul) Al' tuturor valuri, Ca munţi şi ca dealuri, Ardic stînd pre loc. Zilot, cron. 70. Irina n-a ştiut cum a ridicai scările ceardacului, n. rev. r. i, nr. 1, 38. Ajuns în sprinceana suişului, întinse mîna tremurîndă spre copila care-i ajută să ridice povîrnişul lunecos, săm. iii, 328. Şosele care trec prin sate Ca nişte rîuri fără valuri Ce, scînteind lucios în soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. Botez, f. s. 6. După o serie de dealuri ridicate în pieptul oamenilor, care gîfîiau cîntînd strofe eroice pe aria ,,pasului de atac", trupele scăpară la vale. BrXescu, o. a. ii, 165. Cînd au ridicat dîmbuleţul, . . . au văzut limpede trupul omului. Popa, v. 71. Ridicai mai sus poteca. Sadoveanu, o. vi, 502. Cei mai valizi ridică pe genunchi şi pe coate coasta. Arghezi, p. t. 50. + In -tranz. (Despre un drum, o cărare etc.) A duce in sus, a urca. Uliţa ridica, pustie şi singuratică, spre strălucirea asfinţitului. Sadoveanu, o. vii, 502. 18. R e f 1. Fig. A-şi face o situaţie mai bună, a se situa pe o poziţie socială mai Înaltă, a se impune In faţa altora; a ajunge la putere. Vădzuiu necuratul rădieîndu-se (p r e a r ă d i c ă n d u - s e c2, suindu-se h, suprănălţindu-să d) şi înrălţăn-du-se ca chedrii Livanului. psalt. 70. Un cap mare rădica-să-va şi apoi mare foamete fi-va (cca 1660 — 1680). gcr i, 175/14. Nifon îl întărea cu rugile sale, ca să să crească şi să să înalţe în toate faptele ceale bune şi să să rădice în noroc bun. anon. cantac., cm i, 89. Cit mai mulţi boieri de la acest domn s-au rădicat (sflr-şitul sec. XVIII), let. iii, 201/9, cf. cat. man. ii, 119. Dorind înţeleptul Archir ca să vază cu ochii săi pe nepotul său Anadam înaintat şi ardicat la o treaptă mai fericită. Pann, a. 29/15. Se osîndesc a piere, slăbind . . . mijloacele neamului de a se rîdica la poziţia la care 11 chiem astăzi prefacerile politice ale lumei. Russo, s. 75. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alţii, stînd în umbră şi cu inima smerită, neştiuţi se pierd în taină. Eminescu, o. i, 133. Au să sărăcească şi. . . nu se vor mai putea iarăşi rădica. Marian, î. 76. Nici nu băgase de seamă ... ce lume nouă se ridicase. Gîrleanu, n. 19. Adevărat este că noi ne-am ridicat de jos. Sadoveanu, o. xi, 297, cf. Vlasiu, d. 27. De aici s-au ridicat cîţiva tîlhari vestiţi. T. Popovici, se. 5. -f T r a n z. (Complementul indică valori sociale, morale etc., p. ext. persoane) A aduce, a promova (pe cineva sau ceva) la o treaptă superioară; a ajuta (pe cineva sau ceva) să progreseze, să atingă un anumit nivel. Am aflat şcoalele . . . părăsite şi stricate . . . vrând noi ca să le ridicăm şi să le aşezăm împreună şi să le întărim (a. 1775). Uricariul, i, 75. Boierii... în loc d-a se uni dtnşii spre a se apropia de popor, spre a-l ridica pînă la ei, ei se izolară de dînsul. Bălcescu, m. v. 23. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe ţăranul nostru, ca el să aibă cunoştinţă profundă şi energică a drepturilor şi datoriilor lui. Kogălniceanu, s. a. 239. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine. Macedonski, o. iv, 118. Se spune că proverbele sînt înţelepciunea popoarelor. Cred, însă, că cer să fie revizuite şi ridicate la valuta înţelepciunii de azi. Brăescu, o. a. ii, 365. Ridicată la rangul unui principiu suveran, viaţa autorizează o morală care trebuia să se izbească neapărat de toate acele orientări tradiţionale. Vianu, a. p. 164. în ei credeau masele ridicate din sclavia antică. Călinescu, s. 496. Masa ridică din mijlocul ei pe cei mai buni oameni, contemp. 1953, nr. 369, 4/4. Din sclavi, istoria întreagă Ridică liberi luptători. Tfeodorescu, c. 80. ^ R e f 1. Foarte rar se ridică satira lui pînă la o puternică răscoi-lă în contra mîrşă- viei. Odobescu, s. i, 48. Astăzi critica s-a ridicat la rangul unei producţii... de multe ori mai însemnată chiar decît opera care se critică. Vlahuţă, o. a. i, 237. + A atinge o treaptă superioară, un anumit nivel; a progresa. Orbul sau cerşitorul care au cîntat întîi „Clntecul holerei“ ... se rădică de la metamorfoza ovidică şi mărimea epică a micului poem la ceea ce inima unui om are mai simţit şi mai dureros. Russo, s. 26. Lipsiţi. . . de însuşirile ce se cer cuiva pentru a se putea ridica la înălţimea unei convingeri, ei trăiesc ca un fel de paraziţi intelectuali. Vlahuţă, o. a. i, 200. Aici e o lume care s-a ridicat şi se ridică mereu prin cultură. Stancu, u.r.s.s. 117. + Tranz. A pune (pe cineva) pe o treaptă mai Înaltă din punctul de vedere al aprecierii, al respectului; a înălţa în grad, in rang. Supun-reţi-vă înraintea £>[om]mi/[u]z şi rădica-vă-va (v ă va înnălţa n. test. 1648, v-alnnălţa pre v o i Biblia 1688). cod. vor. 130/7. Rădicaiu (1 n r ă 1 -ţaiu h, nălţat-am d) alesul de oameni miei. psalt. 184. [Domnul] rădica-te-va să ţii pămîntul. Coresi, ps. 97/6. Carii au frică De Domnul, îi rădică. Dosoftei, ps. 42/16. Măriia ta, pre acesta la puteare d[o]mnească l-ai rădicat. Biblia (1688), [prefaţă] 7/10. Dobitoacele ... o rădicară [pe maimuţă] să le fie împărat (cca 1705). gcr i, 353/32. Veacurile . . . pre aceia i-au scăzut la acele mici trepte şi pre noi de la mici ne-au ardicat la aceste mari de acum. Zilot, cron. 67. Fu, din simplu soldai, ridicat la cele mai nalte trepte ostăşeşti. Bălcescu, m. v. 92. Alecsandri publică primele sale poezii. . . care îl redicară la titlul necontestat de înlăiul poet naţional al României. Negruzzi, s. i, 339. Rădicat la această demnitate prin întrigele unei principese. Filimon, o. i, 103. Cît de sus ridici acuma în gîn-direa ta pe-o roabă. Eminescu, o. i, 154. împăratul ridică pe Ţugulea la mare cinste. Ispirescu, l. 319. M-ai ridicat prea sus ! Era fatal să cad şi să te dezamăgesc ! Galaction, o. a. i, 236. Toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. Sadoveanu, e. 76. (Glumeţ) Dezlegai desagii, scosei dintr-înşii vestitul meu prosop şi, aşternîndu-l pe iarbă . . . ..., îl ridicai sau, mai degrabă îl, scoborîi la treapta de faţă de masă. Hogaş, dr. i, 265. <> Refl. Iacă ţ-am dat pămînturi ş-olate . . . Vrind ca odată să să rădice Şi neamul tău dintru mişelie. Budai-Deleanu, ţ. 98. Norocosul Sander ... Se ridică-n cinstea lumii, Ca un fiu de împărat. Vlahuţă, o. a. i, 171, cf. Ii, 60. <> Refl. pas. Cinste împărătească să se dea lui Ţugulea şi. . . să se rădice la rangul de boier din doisprezece. Ispirescu, l. 327. <$* Tranz. (învechit şi popular, urmat de compliniri care indică o funcţie, un rang, un titlu etc.) Socoti Darie cum drept au grăit Xerxis şi, aşa, îl rădică împărat. Herodot (1645), 356. S-au strins ţara la locul ce se cheamă Direptate şi au rădicat domn pre Ştefan Vodă. Ureche, ap. gcr i, 70/23. După ce au omorît enicearii pre sultan Osman, rădicară împărat pe frate-său (a. 1651). gcr i, 150/13. Au strigat cu toţii în gura mare că, cit va trece hotarul, or rădica altu crai. M. Costin, o. 126. Cum au murit Matei Vodă, au şi rădicai domnu pre Constantin Vodă. Neculce, l. 22. Au ridicat împărat pe Aurelie Prob. Cantemir, hr. 226. Au ei împăraţi să punea, au pre alţii carii vrea ei împărat rădica. C. Cantacuzino, cm i, 67. O seamă de boiari au rădicat domn pre Preda (Începutul sec. XVIII). mag. ist. i, 158/7. Răsplătind măcar în parte minuna-ta-ţi bărbăţie, Căpitan pe cîmpul luptei te rădic. Hasdeu, r. v. 99. Ridiclnd pe Ivan Vasilievici mare cneaz . . . , Ştefan Vodă socotea să-şi întărească liniştea şi dinspre Lehia. Sadoveanu, o. xii, 362. Te-oi ridica Ban la Craiova. Teodorescu, p. p. 48. <0- A b s o 1. Unde nu este pisică, Şoarecii vataf ardică. Pann, p. v. ii, 35/16, cf. Zanne, p. i, 600. <$> Refl. Şi-şi află ajutoriu Artavazd anume un boiarin, deacii se rădică împărat. Moxa, ap. gcr i, 60/2. La o şcoală că l-ai dat, Mtndră carte-o învăţat, El domn mare să rădică. Alexici, l. p. 25. <> E x p r. (T r a n z. şi r e f 1.) A ridica pe cineva (sau a se ridica) In ochii euiva = a face pe cineva să ciştige mai multă apreciere din partea cuiva sau a do-blndi mai multă stimă din partea cuiva. Se sili să gă- 5007 RIDICA - 421 - RIDICĂ sească un sfat bun, care să-l ridice in ochii flăcăului. Rebreanu, i. 110. Te-ai ridicai tn ochii lui. (R e f 1.) A se ridica mai presus de orice critică = a atinge un nivel foarte Înalt. Cf. Caragiale, o. iv, 282. + Tranz. (învechit) A preamări, a slăvi, a cinsti, a lăuda. Dzeul mieu eşti tu şi ridicu-te (înralţu-te h, nălţate-voiu d). psalt. 250. Rădicaţi Domnul Dumnezeul nostru. Coresi, ps. 270/6. + (învechit) A se mîndri, a se semeţi. Ochii lui spre limbi caută, ce mănielorii se nu rădice-se (se nu se înralţe h, nu sănălţi-a d z e d) în sire. psalt. 123. Rădicai-mă şi smeriiu-mă. Coresi, ps. 240/12. Voiu să fac Mamonii o întrebare: . . . „Drept ce atîta să rădică, Socotind pre alalţi întru nimicăi ?“ Budai-Deleanu, ţ. 225. II. 1. Refl. (Despre copii; p. ext., despre pui de animale) A se face mare, a creşte. Rămîtnd Grigorie Vodă mic,... în purtarea de grijă a moşu-său, lui Alexandru Exaporitul, au fost, pînă s-au mai rădicai. Amiras, let. iii, 148/22. Scoţînd marturi . . . cari mărturisăsc că, de cind s-au ridicai ei, au apucat stăpînind părinţii lui Ioniţă (a. 1777). Uricariul, xx, 400. O feţişoară cr. abia se ridica. Conachi, ap. ddrf. începusem şi eu ... a mă rădica băieţaş la casa părinţilor mei. Creangă, a. 1, cf. 51. Cînd s-a ridicat Ion, stăteau numai în trei pctice de pămînt. Rebreanu, i. 49. [Oile bătrine] sînt . . . înlocuite cu altele ce se ridică. Stoian, păst. 54. Eu, cînd m-am ridicat în lume, nu m-am crezut născut cu asemenea talant. Sadoveanu, o. ix, 46. Pe palmacul lui de pămînt trebuia să-şi ridice fiecare vilele şi plozii. Galan, z. r. 89. Pe Argeş mai la vale, pe Crişuri mai în sus, M-am ridicat în lume să spun ce am de spus. Horea, c. 7. Eu de cînd m-am rădicat Multă jele-am îndurat. Marian, î. 509. Şt di cum m-am radicat, Un flăcău drag mn-o pcicat. Vasiliu, c. 126. După ce s-a rădicai mai mărişor, l-au pus ceilalţi ... să păzească sterpele, şez. n, 40, cf. Zanne, p. u, 128. F > S-A se ivi, a se arăta; a lua naştere, a se dezvolta, a se forma. Se ridică ideea de naţionalităţi osebite, cr (1848), 13/16. O epohă mare şi luminoasă se rîdicasă. Russo, s. 106. Deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure neagră, deasă, mare. Eminescu, n. 23. Idei generoase însufleţeau tinerimea care se ridica. Vlahuţă, d. 315. Deodată se ridică Intre ei o solemnitate curioasă. D. Zamfirescu, r. 247. S-a ridicai o lume foarte vulgară. C. Petrescu, c. v. 68. Se ridică o sărăcie de fir de tusă şi astupă gîtlejul maicii Nataliei. Stănoiu, c. i. 195. Oameni noi s-au ridicat din durere. Sadoveanu, o. ix, 528. El îşi făcu porunca De fiecare clipă, simţind întîi, cu frică, în el nebănuite puteri că se ridică. Arghezi, vers. 382. Necesitatea de a da un răspuns întrebărilor care se ridică în faţa societăţii devine pivotul creaţiei, s ianuariel961, 74. <> Tran z. Şi uneori copaci ciudaţi se profilau pe cer . . . La inccpul erau rari, dar adunaţi ridicau uriaşă pădure. Boureanu, s. p. 60. + (învechit, adesea urmat de complinirile ,,de vîrstă'' sau ,,la vîrstă") A creşte, a înainta în vîrstă; a îmbătrîni. Cînd se va ridica ca de vrîstă, să nu fie supărată de cătră monaslire (a. 1777). Uricariul, xix, 15. Dacă s-au rădicat la vîrstă, s-au dus în Ţara Leşască. Neculce, l. 93. îl cresc şi îi port dc grijă pără cînd se va rădica de vrăstă (a. 1779). Uricariul, xxi, 351. Cu cît ne mai rădicăm cu anii, cu atîta mai creaşlem în mişelătăţi. Maior, p. 37/11. 4-Tran i. A creşte copii; a îngriji pui de animale. îl văd gospodar însurat, fruntaş în satul lui — ridicînd copii sănătoşi, deştepţi şi harnici. Vlahuţă, o. a. 510. [Femeile] vorbesc . . . cîţi pui sau bobocei a putut ridica. Sevastos, n. 51. Mi-i fată şi una am ! Numai eu ştiu cu cît greu şi amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. Miiionescu, s. a. 91, cf. dr. v, 224. chest. v 2/21, 22, 45, 46, 49, alr sn vi li 1 652/682. + A se face mai înalt, a creşte în înălţime. [Valurile] ridicară-se (s u i e-s ă d, s u i e h) pără în ceriu, psalt. 231. Oarece valure se rădică spre noi şi undele, domoleaşte-le. Coresi, ev. 66. O marc . . . dc pucioasă ale eăriia valuri arzătoare se ardică ca să înghiţă şi să. mistuiască prada lor. Marcovici, c. 115/13. Cămaşa [mustului] să tot rădică cît ţine fiertul. I. Ionescu, c. 198/25. Ca un ciclon izbucnit pe neaşteptate, muntele începe să se ridice spre cer, despărţind lumea în două. Bogza, c. o. 16. <0* Tran z. Mai mulţi sînt cei ce te doresc decît cei ce să tem de tine, soartă ! rădică valu; vezi de mă turbur. Marcovici, c. 8/11. Apele îşi ridicau valurile mai sus. Eminescu, n. 5. 2. Tranz. A mări, a spori. Pentru a ridica temperatura unui corp trebuie să mărim energia cinetică a moleculelor sale. Marian-Ţiţeica, fiz. ii, 92. <$• Refl. S-a ridicat grozav temperatura ! TopÎrceanu, o. a. i, 107. <$• Fig. Ne ducea la conferinţe . . . populînd sala pentru a măguli vanitatea profesorilor de care avea nevoie ca să ridice prestigiul şi prosperitatea pensiunii sale. Brăescu, o. a. ii, 119. E x p r. A ridica din cenuşă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (din temelii). Cf. dl, dm. + A făuri, a crea; a întemeia, a înfiinţa. Tipografie . . . am rădicat cu toate meşlerşugurile căte au trebuit. Cheia în., ap. gcr i, 236/28. Am nevoit de multă vreame să rădicăm tipografie pentru luminarea neamului nostru (a. 1683). gcr i, 270/19. Vrut-ai amu ... cu fire din pămănt trupu să rădici. Molitvenic (sec. XVII), 304. Cine . . . slobozie vă dede Să vă rădicaţi voi o domnie, Siăpînind încă Vlad Vodă în ţară ? Budai-Deleanu, ţ. 390. Iert copiii care au călcat pe urme rele şi au rădicat astă literatură ţigărită. Russo, s. 50. Pe unde n-a fost pînă-acum nimic O lume nouă Eu am să ridic ! Beniuc, v. 15. <0> Refl. pas. Şcoli se ridică, tipografii se întemeiază. Bălcescu, m. v. 22. 4. Tranz. (Mat.; în e x p r.) A ridica o perpendiculară = a trasa o dreaptă perpendiculară pe altă dreaptă sau pe un plan. (Topografie) A ridica un plan = a determina prin măsurători poziţia punctelor dintr-o regiune şi a le reprezenta pe un plan. La rădicatul planului era de trebuinţă a mă afla eu însumi la faţa locului (a. 1814). Iorga, s. d. vi, 51. Odată, îmi aduc aminte că ridicam planul unui petic de moşie. Ghica, s. 275. M-am aşezat cu instrumentele mele pe movila de lingă grădină ... ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. Alecsandri, t. 968. III. 1. Tr a n z. şi refl. A (se) stîrni, a (se) isca; a (se) produce. Rădică austru din ceriu şi aduse cu văr-tutea sa liva. psalt. 157. Alunce eşiră cei ascunşi de in cal şi rădicară pară. Moxa, 354/1. Călugărul... va rădica pro gălceavă pre igumenul lui. prav. gov. 157v/14. La 2—3 ceasuri din noapte să rădică foc în tîrg. ist. ţ. r. 100. Că jălaniia scornindu-o întru voi pohtă rîdica. Varlaam-Ioasaf, 9v/8. Fără de veste rădieîndu-să o furtună straşnică dinspre răsăril şi amiazăzi, au sălbăticit . . . marea. Drăghici, r. 31/22, cf. 25/23. Ce vănt mare Se rădică. Conachi, p. 265. Oarecare escesuri ce făcură ostaşii. . . ridicară plîngeri din partea locuitorilor. Bălcescu, m. v. 403. Nu eşti din acei muşterii ce ridică fabricanţilor ce le dă marfa un folos legitim. cr (1848), 382/66. Intr-acea zi se va rîdica fortuna im-prăşliitoarc a pedantismului: puţine scrieri vor scapa. Russo, s. 91. Graţie viscolului ce s-a ridicat de vro trei zile, mă aflu încă tot pe loc. Alecsandri, s. 49. împăraţi şi regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de Semilună. Eminescu, o. i, 146. Masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială aşa multă. Sevastos, n. 58. Părea că nu mai voieşte ... să se ferească de nimic ce ar putea să ridice bănuieli. Agîrbiceanu, l. t. 355. Desigur că ,,Sonata umbrelor" . . . ridică întrebări şi discuţie. Galaction, a. 264. Spre ziuă se ridică un vînt iute de cătră asfinţit. Sadoveanu, o. x, 198. A luat parte la discuţiile ce s-au ridicat între partizanii şi adversarii talentului lui Balzac. alas 4 iv 1937,17/2. O L o c. v b. (Popular) A ridica nuntă = a nunti. Nuntî mîndrî radica. Vasiliu, c. 165. Apoi cu Novac pleca, Sus la munte se suia, La cerdac că ajungea, Mare nuntă rădica. Balade, i, 361. Hai, cu el ii-i cununa ! Mîndră nuntă ridica, Foarte bine că-mi trăia. ib. iii, 232. (învechit) A ridica dan-ţuri — a dansa. Furnicile . . . mari şi lungi danţuri ridicară. Cantemir, ist. 108. (învechit) A ridica cumăndare = a cumînda. înşivă ca pietrile vii zidifi-vă ... a rădica cumăndare (a duce jărtve n. test. 1648, să aduceţi... jîrtve Biblia 1688) duhului, cod. vor. 146/9. (învechit) A ridica negustorie = a negustori. Are voie de a ridica orice negustorie în provinţele otomane (a. 1849). doc. ec. 956. (învechit) A ridica făgăduinţă a făgădui, a promite. Eu ridic făgăduinţa mea voao. Biblia (1688), 6vl/24. (învechit) A ridica gonire —- a goni. Rădicară gonire spre Pavel şi spre Varnava şi scoaseră ei din hotarul lor. Coresi, l. 64/7. (învechit) A ridica izbindă = a izbîndi, a învinge. Scoală Doamne-n mînie, rădică izbîndă. Dosoftei, ps. 25/7. (învechit) A ridica ocară = a ocări, a huli. Pă-gînii ... să nu mai rădice pre creştini ocară. Dosoftei, ps. 34/20. (învechit) A ridica pîră = a pîrî. Vrea . . . să ridice pri ins pîră. Varlaam, c. 300. (învechit) A ridica potrivire = a se împotrivi. Cel ce rădică proti-vire (face rădicare n. test. 1648, pornind g î 1 c e v i 1 e Biblia 1688) iuturoru iudeiloru. cod. vor. 58/5. (învechit) A ridica sfadă = a sfădi, a certa, a mustra, a dojeni. Cire mărăncă părea mea rădică (mărit-au hd) spre mere sfadă, psalt. 79. (învechit) A ridica vrajbă = a învrăjbi. Unul spre alalt va rădica vrajbă. Paraclis (1639), 256. Vrea... să rădice pri îns pîră şi vrajbă. Varlaam, c. 300. A ridica o acuza ţie = a acuza. Cf. dl, dm. A ridica o învinuire -- a învinui. Cf. dl, dm. A ridica obiecţii = a obiecta. Cf. bl vii, 58. A ridica pretenţie (sau pretenţii)= a pretinde (un lucru considerat ca fiind un drept cuvenit). N-au putut să le treacă prin gînd că aceste sfinte locuri vor ridica vreodată pretenţie (a. 1833). Uricariul, v, 350/3. Pretenţiile ce s-au ridicat din partea puterii esecutive a Slăbirilor Unite . . . sînt periculorase pentru staturile neatirnate. cr (1846), 212/17. Toţi ceilalţi invalizi de picioare ... ar veni în jurul meu şi-ar ridica pretenţii de proprietate. Sahia, n. 22. Expr. (învechit) A ridica cuvinte rele (sau viclene etc.) asupra cuiva = a vorbi (pe cineva) de rău, a bîrfi, a calomnia. Multe cuvinte reale şi ficleane îi rădicară asupra, anon. cantac., c.m i, 138. (învechit) A ridica gînd asupra (jindului (cuiva) = a exprima o opinie contrară, a contrazice (pe cineva). Cf. Cantemir, ap. ddrf. (învechit) A ridica război = a începe, a porni război; a purta război, a se război. Multe războaie mari rădică. Coresi, ev. 216. El războiu asupra cuivaşi n-au rădicat. C. Cantacuzino, cm i, 54. După aceaia au rădicat turcul război la Anadol. R. Popescu, cm i, 242. (R e f 1. p a s.) Cum îşi poate închipui că un crai creştin ar putea porni un război împotriva unui prinţ creştin ...? De fapt, războiul se ridică împotriva osmanlîilor. Sadoveanu, o. xii, 365. A ridica o problemă (sau probleme) = a crea o situaţie nouă care trebuie rezolvată. Problemele noi şi din ce în ce mai mari pe care le ridică construirea socialismului. Lupta de clasă, 1953, nr. 9, 15. O clasă ce ridică . . . numeroase probleme, gî 1961, nr. 637, 5/4. Experimentarea instruirii practice a elevilor în producţie ridică probleme deosebite, ib. 1962, nr. 652, 3/1. (învechit) A i sc ridica (cuiva) vestea v. veste. (învechit, rar) A i se ridica (cuiva) un rău pe cap. v. cap. 2. Refl. (Despre sunete) A se auzi cu putere, a răsuna. Deasupra satului aud rîdicîndu-se un huiet. Russo, s. 101. Mii de glasuri spăimînlatc Se ridică de prin codri. Alecsandri, p. iii, 14. O doină... se ridică şi cade ca un şir de mărgăritare. Slavici, n. i, 102. Din fundul unei fîntîne s-a ridicat un glas. Delavrancea, s. 246. De pp luncă un freamăt se ridică-n tăcerea nopţii. Vlahuţă,’o. A. n, 162. în sală se ridica zgomotul. Agîrbiceanu, l. t. 274. Glasurile oamenilor . . . umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care sc ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. Rebreanu, r. i, 16. Din Calea Victoriei rareori se ridicau zgomote supărătoare. Galaction, a. 77. Se ridicau departe prelungi bătăi din palme Şi note-adlnci de flaut ieşeau de jos, din stuh. Topîrceanu, o. a. i, 27. Cîntecul se ridică mai puternic între zidurile sure. C. Petrescu, î. i, 59. Un potpuriu de voci inspăimlntate se ridică înir-un singur vaier deasupra prefecturii. Brăescu, o. a. i, 119. Glasuri de mînie se ridicară. Sadoveanu, o. i, 296, cf. x, 398. Peste maşini, cuploare de oţel lichid . . . , s-a ridicai vocea sirenei. Arghezi, b. 140. Să punem umăr zdravăn ... La schelăria nouă, din care se ridică Răsunet nou. Deşliu, g. 21. Suna în văi o muzică profundă ... Şi peste ea se ridicau din fund Vuiri de tren, bătaie de motoare. Labiş, p. 263. <0> F i g. Din a valurilor svadă prorociri se aridic. Eminescu, o. i, 45. Şi cum s-aude primăvara în ţarcuri behăitul oilor despărţite de mieii lor, aşa se ridica jalea moldovenilor căzuţi pe locul de cinste. Delavrancea, o. ii, 92. Se ridica de pretutindeni susurul tăcerii. Hogaş, dr. ii, 14. Tranz. (Complementul indică sunete) Rădicară riurcle glasurele sale. 5007 RIDICA - 423 - RIDICA Psalt. 194. Bălrînul preot vede Şi-n vîniuri el ridică adincul glas de-aramă. Eminescu, o. i, 98. Din cînd în cînd, ridică glasul şi-i spune, ca să auză loală lumea, lucruri indiferente. Delavrancea, s. 143. Duşanta-i o fantomă .... Iar cei ce-l înconjoară sînt parcă chiparoşi Ce vîjie prin noapte şi-n vînt ridică graiul Să plîngă la mormîntul din care iese craiul. Coşbuc, s. 94. Lenţuca ... se plimba silitoare, învăţind pe de rost, ridicînd şi scoborînd glasul în cadenţă, poezii de examen. BrXescu, 0. a. ii, 36. Oştenii ridicară glasuri de mulţămire. Sadoveanu, o. v, 660, cf. xi, 36. Zîmbea cu îngăduinţă, rărea şi ridica vocea. Preda, r. 79. E x p r. (învechit) A(-şi) ridica glasul (sau glas, graiul) = a vorbi, a spune. Deaci-şi rădicară glasul său grăindu. cod. vor. 44/4. Aceia rădicară glas, grăind: ,,Isuse, . . . miluiaşte noi!" Coresi, ev. 423. Vlaicu lingurariu . . . glasul său rădică: ,,Eu nice într-un chip nu pociu precepe Ce să învîrteşte voao pîn minte". Budai-Deleanu, ţ. 108. Ca să mîn-găie pre craiul Aşa ridicîndu-şi graiul: „O, craiule, înălţate!". BXrac, a. 12/18. A ridica glasul (sau glas, tonul) — a vorbi cu un ton ridicat, tare, răstit; a protesta cu vehemenţă. Cum îndrăzniţi voi să rîdicaţi glasul. . . dinaintea lui Sobieschi? Alecsandri, t. 1 518. Omul meu ridică tonul aşa de tare, îneît toată lumea dimprejur îşi întoarse privirea către masa noastră. Caragiale, o. 1, 242. Vorbeau din ce în ce mai cu înflăcărare, ridicînd şi ei ionul. Agîrbiceanu, s. 143. Ridicase glasul la el, în faţa inspectorului. Stancu, r. a. iii, 40. Îşi mîrîiau ei uneori nemulţumirile, dar de aci şi pînă la a ridica glas, pînă la a pune mîinile pc pari, a trece la răscoală, era un pas mare. id. d. 148. Ridică uşor tonul şi roşii. Vinea, l. i, 37. Niculae ridică glasul şi împinse scaunul nervos şi iritat. Preda, d. 188. (Familiar) A nu ridica pliscul = a tăcea. Să nu ridice pliscul, că pe ea n-a speriat-o şi n-o sperie nimeni. G. M. Zamfirescu, sf. m. n. i, 174. A ridica glasul la cineva = a se plinge cuiva, a-şi spune cuiva păsul. Dacă nu ne-om jălui la d-ta, care ne eşti stăpînă vecinică ..., la cine să ridicăm glasul, săracii de noi? Alecsandri, t. 471. A-şi ridica glasul in favoarea (sau împotriva) cuiva (sau a ceva) = a lua atitudine in favoarea (sau împotriva) cuiva (sau a ceva). Femeile din toate ţările îşi ridică glasul în apărarea păcii, împotriva unui nou război. Scînteia, 1954, nr. 2 909. 3. T r a n z. (Rar) A scoate in evidenţă, a releva. Nu vom ridica ce este greşit în apreciaţia d-lui G. C. despre autorii franţuji. Russo, s. 80. <0> Expr. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuţie o problemă. Vreau să ridic chestiunea expresiilor dc specialitate lehnică. ev 1949, nr. 6, 26, cf. 34, contemp. 1950, nr. 186, 2/1. Am să ridic această problemă în comitetul regioanl. Preda, d. 191. + A reproşa, a imputa. (Refl. pa s.) Încă de la pornirea procesului simţise puterea incidentului de tardivitate ce i se putea ridica. Brătescu-Voineşti, p. 183. 4. R e f 1. (învechit, rar) A se manifesta. Aşa şi limba rădecă-se (e tocmită n. test. 1648, să află Biblia 1688) întru mădularele noastre şi spurcă tot trupul. cod. vor. 124/13. 5. Refl. (Despre oameni, p. ext. despre popoare, ţări, clase sociale etc.; adesea cu compliniri introduse prin prep. ,,împotriva", învechit, „asupra", „pre", „spre") A protesta vehement, a se opune; a se răzvrăti, a se răscula; a începe război, a porni la luptă. Şi rădicase (să turbură n. test. 1648, s - a u pornit Biblia 1688) cetatea loală. cod. vor. 34/8. Vrăjmaş ce s-a fost ridicat în Mehedinţi (cca 1525). bul. com. ist. v, 50. Ia-me de la dracul mieu, Dzeu, şi de ce se rădică (să scoală d, se seu (a) Iară h) spre mere scoale-me. psalt. 111. Arhiereii cu mare pizmă rădicară-sc şi pre Lazar încă cugetară să ucigă. Coresi, ev. 97. Se rădică Mural cu turcii spre Ugleş. Moxa, 401/35. Vrăjmaşii tăi se rădică spre tine. Paraclis (1639), 259. Pre ceia ce să rădicase pre Mois1 pror[o]c să deşchise pămintul de-i înghiţi de vii. Varlaam, ap. gcr i, 105/31. Atunce poale fiind să să rădice asupra tătîne-său. prav. 99. Să va rădica limbă spre limbă şi ţară spre ţară. n. test. (1648), 58v/17. Osman . . . pre eniceari ţinea foarte scurtu şi tare şi pentru aceaia să rădicară şi l-au omorît (a. 1651). gcr i, 150/3. S-au rădicat Hmil hatmanul căzăcesc asupra leşilor. M. Costin, o. 166. Să rădicară turcii de la răsărit şi cuprinseră toate laturile spre apus. Gavril, nif. 16/26. Căzacii, fiind scîrbiţi pentru moartea lui Potcoavă, iară s-au ridicai cu Alexandru. N. Costin, l. 552. Au înţeles de fii-său că s-au unit cu feciorul lui Ioan Paliologul şi s-au rădicai împotriva părinţilor. R. Popescu, cm i, 237. Dunaan . . să ridică asupra lui Elezvoiu. Mineiul (1776), 143rl/20. Caraman-oglu ... se arîdicase împotriva împărăţiei. E. VXcXrescul, ist. 257. O armie creştinească Oarecind s-a ridicat. Heliade, o. i, 287. La chemarea lui tot poporul cozacilor s-au ridicat . . . însătat de răzbunare. Asachi, s. l. ii, 8. Partizanii împăratului. . . înduplecară pe Sigismund a se ridica asupra turcilor. BXlcescu, m. v. 42. Prin sale colinda vesta cum că se ridicase românii. Eminescu, g. p. 109. Ai drept să te ridici Să dobori hoţia. NeculuţX ţ. d. 42. Trime-şii mei au bătut din poartă în poartă, rugîndu-se ... să se ridice împotriva primejdiei obşteşti. Dela_ vrancea, o. ii, 59. Ţăranii s-au ridicat ... să im. pariă intre ei pămîntul. Rebreanu, r. ii, 9. S-a ridicaa chiar asupra voinţii părinteşti, cerînd el tronul împotriv fratelui său. Sadoveanu, o. xii, 363. Dacă încep să se ridice şalele, s-a isprăvit cu ocna. Camil Petrescu, o. ii, 34. S-au ridicat satele împotriva curţilor boiereşti, dau foc conacelor. Stancu, d. 121. S-a ridicat norodul minţit şi silnicit Şi-a miruit cu pumnul domnia îmbuibată. Deş-liu, g. 52. Atîta turs s-arăd'ica Cîtă frunză şi iarbă. Alexici, l. p. 33. <$> F i g. Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. Bolintineanu, o. 247. In faţa acestei concepţii se ridică înţelegerea care atribuie criticii rolul de a mi jloci emoţia, pe care cititorul este presupus că n-o poate resimţii el singur. Vianu, a. p. 10. E x p r. A se ridica (cu vorbe rcie) asupra cuiva = a se răsti la cineva, a-şi vărsa mînia sau necazul pe cineva. Cînd aţi sosit aici? s-a ridicai asupra lor, măreţ, riga. Sadoveanu, o. xii, 368. Nu tc rîdică cu vorbe rele asupra pruncului, alr ii 3 172/95, cf. ib. 3 172/2, 325. (învechit) A se ridica cu plră (asupra cuiva) = a găsi (cuiva) pricină, a obiecta; a pîrî (pe cineva). N-au ră-dicatu-să nimeni cu nici o pîră. ist. ţ. r. 11. Duca Vodă ... au priceput că s-or rădica boierii cu pir' asupra lui şi nu să va mai întoarce la domnie. Neculce, l. 165. (învechit) A se ridica cu oaste pre cineva (sau cu sabie asupra cuiva) = a pomi război împotriva cuiva, a ataca pe cineva. S-au ridicat lăpuşnenii. . . cu oaste pre Duca Vodă. Muşte, let. iii, 11/9. Mihnea Vodă, avînd cînd să se rădice asupra turcilor cu sabiie, nimunui den-lîi n-au spus. R. Popescu, cm i, 379. + Tranz. fact. (Complementul indică o colectivitate) A pune în mişcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un anumit scop; a mobiliza. Rădică ca oile oamerii săi şi-i sui ca turma In puslinie. psalt. 160. Sfătuie unii să rădice şi ţara, toată mujicimea asupra lor. Neculce, l. 289. A? fi ridicat toată Asia, dar dragostea ... de oameni nu m-a lăsat a face vărsare de sînge. Beldiman, n. p. ii, 94/24. El trămitea ispravnici . . . ca să ridice satele, să sape şi să scormone sălaşele de vechi cetăţi. Odobescu, s. ii, 411. Dorcea a plecai să ridice calfele de măcelari. Camil Petrescu, o. ii, 456. Căminarul Stefanachi Gheorghel, paharnicul Istrati şi spătarul Stur-dza ridicară satele. C. Gane, tr. v. 459. Ipsilanli renunţa .. . la prima lui intenţie de a ridica masele populare şi de a le asocia la mişcarea Eteriei. Oţetea, t. v. 181. <£> Refl. Se va ridica din Lehia oaste care să meargă cu voievodul Moldovei la miazăzi. Sadoveanu, o. xii, 348. <0> Expr. (învechit şi popular) A ridica oaste (sau oşti, oştire, ostaşi) sau (Învechit) a ridica pe cineva in arme = a pregăti pentru luptă, a înarma. Nu avea de unde lua bani să rădice oşti. Moxa, 362/4. Va fi ridicat ostaşi ca să meargă să scoaţă pe acei goţi. C. Cantacu-zino, cm i, 45. N-au venit să ridice oşti sau să arunce dări preste noroade. Antim, p. 176. El îşi strînsese toate trupele, ridicase poporul în arme. Bălcescu, m. v. 66. Leul, de multă vreme, ridicase oştire, Să se bată cu riga ce se numea Pardos. Alexandrescu, o. i, 215. Cu trîm- 5007 RIDICARE - 424 - RIDICARE bila a sunat, Mare oaste-a rădicat. Teodorescu, p. p. 174. Dimineaţa s-au sculat Şi grea oaste a rădicat. Sevastos, n. 102. Grele oşti şi-a rădicat. Bibicescu, p. p. 240. Mindrt oasti-o rădicat. Vasiliu, c. 65. Oaste el îmi rădica, După Gruia se lua. Balade, it, 47. Toată oştire-ai ridicat Şi pe taica ai tăiat Şi pe Negru mi l-ai luat. id. 175. A-i ridica (cuiva) în cap pe cineva =a întărila, a instiga pe cineva împotriva cuiva. Voiai să chemi Siguranţa de faţă cu el şi cu Dan. Să ne ridici tipografia in cap. Baranga-Moraru, f. 35. A ridica în picioare (sau în sus) = a pune Sn mişcare, a mobiliza; a stîrni tulburare, agitaţie. Arhon sărdar . . . ridică toată agia in picioare Alecsandri, t. 410. Despoţii Asiriei .. . rădicau in picioare ordii şi popoare întregi. Odobescu, s. iii, 79. împăratul, chiar in puterea nopţii, se scoală, rădică toată curtea in picioare. Creangă, p. 101. Din cînd în cînd ridică mahalaua în sus cînd îl bale unul din părinţi. Galaction, a. 410. Vara, ridicam în picioare toată mahalaua. Brăescu, v. 20. Sosirea neaşteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autorităţile de uscat şi de apă. Bart, s. m. 83. Tudor a izbutit să ridice tn picioare toată Oltenia şi să-şi constituie o armată. Oţetea, t. v. 155. (R e f I.) A se ridica Sn picioare = a se pune în mişcare, a porni la luptă. Feliuritele popoare ce locuia în ţările aceste întinse s-au rîdicat in picioare.Asachi, s. l. ii, 24. + (De obicei în legătură cu verbele ,,a spune" ,,a zice" etc.) A lua cuvîntul exprimîndu-şi (vehement) punctul de vedere; a lua atitudine. Cu ce frunte ne vom ridica să spunem că el trebuie gonit de acolo? Galaction, a. 183. La dieta de la Taru, . . . unii nobili ai Lehiei s-au ridicat şi au strigat penlru nevoia lui Ştefan Vodă. Sadoveanu, o. xii, 347. Ei, află, dom’le Ghio-ccoaia, că o să mă ridic în şedinţă contra ta. Preda, d. 96, cf. 111. G. Refl. (învechit) A se cutremura. I.umirară fulgerele lui toată lumea, vădzu şi rădică-se (p 1 e c ă - s e c2, legară-se v, s ă clăti d) pământul, psalt. 201. 5c spămănte-se dc Domnul lot pământul, de elu rădică-se (să leagănră-se h, să să clăti-n e d) ioţ ce viu pre lume. ib. 57. Urziturile pădurilor sminliră-se şi rădicară-se. Coresi, ps. 36/10, cf. 357/7. — Prez. ind.: ridic. — Şi: (învechit şi popular) rădică, aridicâ, ardieâ, (învechit şi regional) redicâ, (învechit) arădica, rădeea, (regional) dirică (Viciu gl.) vb. I. — Lat. eradicare ,,a dezrădăcina". HIDICĂRE s. f. Acţiunea de a (se) ridica şi rezultatul ei. 1. 1. Luare de .jos (şi ducere în sus); săltare, dicţ. 2. Ducere, tragere sau împingere in sus; îndrept are în sus, înălţare. De va fi porunca, să facă monarhul semn cu ridicarea măni[i] (a. 1757). gcr ii, 54/16. Cîteva minute după ridicarea cortinei, . . . plecă frumuşel din lojă. Caragiale, o. ii, 120. în acest da spus tare, semeţ, cu o ridicare din cap teatrală, răsuflase lot necazul, toată mindria lui ofensată. Vlahuţă, o. a. ii, 80. La ridicarea cortinei, mobila a fosl dală puţin la o parte, ('amil Petrescu, t. ii, 173, cf. iii, 10. Alesesem dintre noi trei şefi — triumviri — jurîndu-le solemn, prin ridicarea de mîini . . . , că ne vom supune orbeşle. Brăescu, o. a. ii, 83. Iese pe terasă, cu ochii cîrpiţi de somn şi puţin buimăcii de soarele care, odată cu ridicarea oblonului, a năvălit in hali. Sebastian, t. 10. Primul şuier al vaporului anunţă iminenţa ridicării ancorei. Călinescu, s. 410, cf. Teodorescu, p. p. 367. <0> (învechit) Rădi-carea miinilor —■ rugăciune. De se isprăvească-se rugă-ciurca mea ca o cădită înlrc lire: rădicarea mărilor meale cumăndarea de seară, psalt. 292. (învechit) Ridicarea nasului = trufie, îngîmfare, obrăznicie. Precum aemu plecarca capului, aşea aflind vreame ridicarea nasului va arata. Cantemir, ist. 96. Ridicarea sfintei cruci = înălţarea sfintei cruci, v. înălţare. <0> Expr. (Regional) A faec ridicarea == a face parastas, alr ii/i MN 86, 2 713/102, ib. 91, 2 721/102. 3. Luare (de pe ceva), dare la o parte; îndepărtare, Înlăturare. [Acest vărsat] albeşte Incul apăsat urii degetului, şi cu ardicarca lui iarăşi să roşaşte. Piscupescu, o. 260/23. [Valvele] prin ridicare . . . in timpul manevrei se aplică sau sc dezlipesc şi se îndepărtează de pe lăcaş. Soare, maş. 223. 4. Fig. (învechit) încetare, anulare, desfiinţare; ştergere. Rădicarea adaosului haraciului n-au îngăduit nicicum să nu fie. R. Greceanu, cm ii, 136. Rădicarea mililărici în Ardeal. Calendariu (1814), 4/22. Nu cumva şi orăndalorii, în nădejdea aceştii hotărîri a rădicării proti-misului de la locuitori, să se ispitească a păşi preste ponturile domneşti (a. 1815). Uricariul, i, 122. Rădicarea liniei de vamă înire Ungaria şi între provinţiile austriace erezitare. cr (1848), 143/9. Rădicarea cenzurii in privirea tuturor irebilor . . . dinlăunlrul ţării (a. 1848). Uricariul, x, 11. in ziua de joi, 19 oclomvrie, au cîntal trîmbi-ţele pentru ridicarea împresurării. Sadoveanu, o. xii, 377. + (învechit, rar, fiind vorba despre o dificultate, o problemă etc.) Rezolvare, soluţionare, soluţie. Iaca cea mai simplă şi cea mai elegantă ridicare a greutăţii. Maiorescu, cr. ii, 45. 5. Luare şi mutare din loc, ducere în altă parte, transportare. Să dc . . . cîteva părechi dc biholi penlru rădica-rea balimezilor. Neculce, l. 144. Deci, precum traiul lor în Dachia până atuncea au fost adevărat, aşea şi ridicarea lor de la Avrelian, adevărată trebuie să fie. Cantemir, hr. 222. 250 cară cîte cu 4 cai să le trimită . . . pentru rădicarea uneltelor craiului. R. Greceanu, cm ii, 190. Din seceratul griului şi din ridicarea snopilor se scuturaseră pe mirişte o groază de boabe. Brătescu-Voineşti, p. 226. Se grăbeau să nu ajungă la serviciu după ridicarea condicii. Stancu, r. a. iv, 391. + (Fiind vorba despre oameni) Arestare. Nu să văd in lot minutul rădicări pe la închisori. Golescu, î. 18. 4- (Fiind vorba despre bani) încasare. Cf. dl. 6. (învechit) Plecare (in altă parte), mutare. După ridicarea moscalilor, viind tătarii in ţară, au ars moara (a. 1765). Uricariul, xxi, 198, cf. ddrf. 7. Sculare în picioare (de jos, de pe scaun etc.); schimbare a poziţiei corpului din orizontală în verticală. Te-ai dezlipit din umeri şi, răzimat pe coate, Văzuşi că ridicarea pe şale nu se poale. Arghezi, vers. 382, cf. dl. + (în opoziţie cu aplecare) Revenire la poziţia verticală a corpului, îndreptare. Stiliza gesturile de aplecare şi ridicare. Călinescu, ş. 797. + Punere Sn poziţie (normală) verticală (a unui obiect căzut, aplecat sau culcat). După cotăritul viei, se face rcdica-rea ei la un harag. I. Ionescu, p. 249. + F i g. (învechit) Salvare. Nu e rădicare (rrăzimare h, prăvi-t u r ă d) în moartea lor şi însănăloşare în ranele lor. psalt. 143. Nădăindu-se izbăvirei şi slobozirei şi rădică-riei. Coresi, ev. 520. 8. însănătoşire, întremare, înzdrăvenire. Sc cuprinse de o boală, a căria asprime puţin de nu l-au răpus; ridicarea din ea au fosl destul de lungă. Asachi, s. l. ii, 17. Văd acuma că nu mai e nici un chip de scăpare, însănăloşare sau rădicare. Marian, î. 18. 9. Mişcare, pornire în sus, îndepărtare de pămînt, înălţare în aer, ascensiune. Rădicarea de pre pămînt a lu Uristos. Coresi, ev. 177. n Ridicarea avionului de la sol. 10. F i g. (învechit) înnobilare morală, înălţare. Ferice de bărbalu ce-i iaste de lire agiutoriulu, rădicare întru înrema sa sfătui, psalt. 173. 11. (învechit) Preamărire, slăvire, cinstire. Rădicarea (înră[l]ţarea h, nălţările d). psalt. 307. 12. Fi g. (învechit) înălţare la un rang (mai) înalt; p. e x t. rang, funcţie. Vor tocmi pre ... fieştecarele după rădicarea lui. Biblia (1688), 962/12. Au prădat tot judeţul acela, penlru rădicarea Radului Vodă Călugărul, ce-l ridicase ei domnu. R. Popescu, cm i, 272. Rădicarea domniei (sau la tron) = alegere ca domn, înscăunare. Să nu poarte nime nici o grijă, nice să aibă nice un prepus dispre Aniiohi Vodă pentru cîţi au foslu la rădicarea domniei lui Mihai. Neculce, l. 174. în ce chip rădicarea şi înălţarea domniei au fost lui Constantin Vodă. R. Greceanu, cm ii, 15, cf. ddrf. + (Astăzi) Promovare intr-o funcţie mai înaltă, înaintare (in grad). Ridicarea curajoasă a cadrelor tinere la munci de răspundere . . . trebuie să constituie grija permanentă a tuturor organelor de conducere ale partidului. Scînteia, 1953, nr. 3 268. 5008 RIDICARE 425 - RIDICAT* + (Astăzi) Situare pe o poziţie mai Înaltă, pe o treaptă superioară (din punct de vedere social, intelectual etc.). Ridicarea culturală a femeii. Sahia, u.r.s.s. 110. Familia Sohaţchi era, cu toate ridicările prin profesii, încă de structură mahalagească. Călinescu, e. o. ii, 112. Ridicarea maselor largi spre lumină şi cultură, înfăptuirea revoluţiei culturale constituie condiţii de cea mai mare însemnătate pentru succesul vieţii noi, socialiste. Scînteia, 1953, nr. 2 830. Aşezarea obştii pe un hotar, pe care a începui şi continuat să-l muncească, în scurgerea generaţiilor, dinainte dc existenţa statului şi înainte de ridicarea stăpînilor. Panaitescu, o. ţ. 11. + (Astăzi) Dezvoltare, propăşire. Plugarilor... li se deschide perspectiva eliberării definitive şi a ridicării economice. Sadoveanu, e. 20. Aşa că-n vremea ei de ridicare, Trăiau in ţară două, alăturea, popoare. Arghezi, vers. 504. Şi tu contribui la ridicarea republicii noastre, cv 1949, nr. 6, 20. Mobilizarea maselor la o acţiune sistematică de ridicare economică a regiunilor, raioanelor, oraşelor şi satelor ţării. Scînteia, 1953, nr. 2 835. + (Astăzi, fiind vorba despre noţiuni abstracte) Trecere la o treaptă superioară. Hegel are marele merii de a fi înţeles pentru prima dată necesitatea ridicării dc la abstract la concret, cf 1961, nr. 1, 190. II. I. Creştere în înălţime, înălţare; p. ext. înăl- ţime. Rădicarea coşeriului de la pămînt la moldoveni este de la 3 şi pînă la 4 palme. I. Ionescu, c. 165/21. In restul lanţului muntos se produc ridicări noi, dar de mai mică amplitudine, mg i, 157. 2. Mărire, sporire, urcare, creştere (cantitativă, cali- tativă sau intensivă). Scăderea sau ridicarea valorii creanţelor, cod. pen. r.p.r. 612. Ridicarea activităţii politice a membrilor de partid este chezăşia întăririi continue a partidului. Scînteia, 1953, nr. 2 701. Ridicarea rapidă a nivelului de cunoştinţe profesionale ale muncitorilor. ib. nr. 2 787. Ridicarca nivelului cultural şi politic al maselor, contemp. 1953, nr. 330, 1/3. Ridicarea producţiei agricole constituie o condiţie esenţială în dezvoltarea economiei naţionale, ib. nr. 361, 2/5. Ridicarea bunei-stări materiale înseamnă, în primul rînd, produse de larg consum puse în cantităţi din ce în ce mai mari la dispoziţia oamenilor muncii. Lupta de clasă, 1953, nr. 11, 78. Ridicarea continuă a calităţii produselor are o mare însemnătate economică, ib. 1962, nr. 3, 69. Ridicarea nivelului la învăţătură a elevilor. . . depinde în foarte mare măsură de calitatea muncii profesorului. gî 1962, nr. 682, 3/1. A fost stabilit un ansamblu de măsuri privind dezvoltarea intensivă a agriculturii, înflorirea ştiinţei, culturii şi ridicarea nivelului de viaţă material şi spiritual al poporului. Scînteia, 1965, nr. 6 689. <0> Expr. (Mat.) Ridicarea (unui număr sau numărului) Ia o putere (sau, învechit, Ia o potenţa) = înmulţirea unui număr cu el însuşi de cîte ori arată exponentul. Formarea potenţei unui număr poartă numele de rădicarea numărului la potenţa. Climescu, a. 39, cf. dl. (Mat.) Ridicarea (unui număr) Ia pătrat == înmulţirea unui număr cu el însuşi. Cf. Algebra, ix, 27. 3. Construire, zidire, edificare. Cf. ddrf. In scurtă vreme Miai avea să înceapă ridicarea căsuţei. Camil Petrescu, o. 83. Deasupra porţilor grele ... se vedeau iniţialele stăpînilor şi anul ridicării casei. T. Popovici, s. 429. 4. (Topografie; şi în expr. ridicare a unui plan) Operaţie care are drept scop determinarea poziţiei punctelor importante dintr-o regiune şi reprezentarea lor grafică. Cf. ddbf, ds, mdt. A întreprins o expediţie în Somalia, cn care ocazie ... a făcut ridicări topografice într-o regiune aproape necunoscută din punct de vedere geografic, mg i, 22. Nivela cn apă. . . serveşte inginerilor topometri la ridicările pe teren. Cisman, fiz. i, 258. ^ III. (învechit) 1. Ivire, apariţie. Acesie izblnzi strălucite . . . apuseră îndată prin ridicarea unui nou campion al creştinătăţii. Bălcescu, m. v. 47. 2. Tulburare, răzvrătire, revoltă; răscoală. A muncitorilor rădicare... şi urgia norodului întarîtatu întru nemică o avea. Coresi, ev. 193. Aflat-am pre acest bărbat veninat, carele face rădicare şi gălceavă. N. test. (1648), l67i/16. S-au . . . făcut o ridicare domnului, den oameni de peste Olt (începutul sec. XVII), mag. ist. i, 282/25. Doi oameni mai mari preste ridicările asupra lui levosde. Biblia (1688), 2222/39. Pre care boieri îi aflaseră c-au foslu sfetnici la ridicarea ţărei asupra lăttne-săn . . . încă nu le pre căuta bine. Neculce, l. 39. Surpînd ridicările dracilor. Mineiul (1776), 152v2/33. Ridicarea românilor . . . purtase ferul şi pîrjolul peste toată întinderea de la Dunăre a împărăţiei turceşti. Băl-cescu, m. v. 186. Denunţările scornite asupra românilor despre ridicare în gloate au fost bine calculate. Bariţiu, p. a. iii, 92, cf. ddrf. + Punere în mişcare (a unei mase de oameni) pentru o acţiune; mobilizare. Cînd patria era în primejdie se chema ridicarea gloatelor. Bălcescu, m. v. 609. Aceste ridicări de oşti. . . Domnul Ştefan le săvîrşea cu stăruinţă, pentru paza asupra Ţării Româneşti. Sadoveanu, o. xii, 342. 3. Fiinţă, vietate, făptură. Să stinse toată rădicarca carea era asuprea feaţii a lot pămîntul, den om pănă în dobitoc. Biblia (1688), 52/42. — Pl.: ridicări. — Şi: (învechit şi popular) rădicare, (învechit) redicârc, ardicăre s. f. — V. ridica. RIDICÂT1 s. n. I. 1. Ridicare <1 1). Eu n-am fost faţă la ridicatul aceii grinzi. Drăghici, r. 118/18, cf. ddrf. 2. Ridicare (I 2). Cf. ddrf. <0> (învechit) Ridicatul nasului = ridicarea nasului, v. ridicare (12). Te sfătuiesc să ţii nasul lot mai sus, pentru că sîntem într-o vreme unde ridicatul nasului e de bon-ton. Alecsandri, t. i, 84. 3. Ridicare (I 5). Tîrna serveşte la rădicatul porumbului de jos în pod sau în pătule. hem. <$• Ridicatul mesei — adunarea, strîngerea veselei şi a tacîmurilor de la masă. Fata, băttnd din palme, zori ridicatul meselor. Brăescu, m. b. 64. 4. Punere în poziţie (normală) verticală (a unui obiect căzut, aplecat sau culcat). După ridicolul viei la un harag, se sapă tot pămîntul şi apoi se încordează. I. Ionescu, p. 249, cf. h xi 502, xii 169, 225. 5. (învechit) Ridicare (I 8). La rădicatul lor nici au remas iapă, nici cai, nici boi. N. Costin, let2. ii, 12. 6. Suire pe tron, încoronare. Cf. r i d i c a r e (I 12). Cf. ddrf. II. 1. Ridicare (II 3). Cum acel lurn ş-au schimbat numele ... a şti nu poci. Atita numai, ori pre urmă că au trăit acolo vreun domn cu acest nume, Severin, cum spun şi muntenii, ori pre numele vreunui pristav la lucrul lui sau la rădicatul lui, după ce să pustiisă întăi. M. Costin, o. 257. 2. (Topografie; învechit, rar, în e x p r.) Rădicatul planului = ridicare a unui plan, v. ridicare (II 4). La rădicatul planului era de trebuinţă a mă afla eu însumi la faţa locului. Iorga, s. d. vi, 51. III. Ridicare (III 2). Au aflat. . . închis Ţarigradul din rădicatul inicearilor asupra împărăţiei. M. Costin, o. 86. — Şi: (învechit) râdicât s. n. — V. ridica. RIDICÂT2, -Ă adj. I. 1. Luat de jos (şi dus în sus). Cf. Klein, d. 413, drlu. 2. Dus, purtat, tras sau împins in (sau mai) sus. ,,După mine, copii, sus o dată!" — Strigai cu sabia rădicată. Budai-Deleanu, ţ. 313. Şi cu plosca ridicată. Zugrăvit pe cerul gol, Popa capătă deodată Măreţie de simbol. TopÎrceanu, o. a. i, 12. + (Despre un obiect înfăşurat, strîns, pliat etc.) Desfăcut şi întins in sus; înălţat. O birjă cu coşul ridicat... se opreşte din goana mare dinaintea ospătăriei. Caragiale, o. ii, 16. 3. (Despre părţile corpului) îndreptat în sus; înălţat. Lavater din cea întăi vedere l-ar fi judecat după fruntea lui strimtă,. . . sprîncenilc rădicate cu disproporţie dasupra ochilor. Negruzzi, s. i, 16. Miercanele . . . rupeau pămîntul în fugă, de la un gard la altul, cu coada ridicată luminare. Delavrancea, s. 17. <0> Nas ridicat RIDICATA - 426 - RIDICĂTURĂ = nas clrn. Nasul strămbu ţi rădicat tn sus (a. 1779). gcr ii, 118/28. O fetiţă . . . zvellă, cu ochii negri, cu nasul ridicat puţin, avu chiar curajul să vină pînă lîngă el. Agîrbiceanu, a. 43, 4. Dat la o parte, Îndepărtat, Înlăturat. Cf. dl, dm. + (Despre mînecile sau poalele hainelor) Sumes, suflecat. Cf. Zanne, p. iii, 309. 5. F i g. (învechit) Anulat, revocat, abrogat. Cf. Polizu. 6. Sculat în picioare, dl, dm. + Care stă drept, în poziţie verticală; îndreptat Sn sus. dl, dm. 7. F i g. (învechit) Treaz; activ. Pururea amu să ne învăţăm dc ceale bune, ca realelor să nu ne învăţăm, ca mintea să nu răpause, ce pururea să fie rădicată. Coresi, ev. 174. 8. Fig. (Despre felul de viaţă al oamenilor) Cu un nivel înalt, superior; înaintat. [Copilul] se lasă de obicei părţii care prezintă condiţii de viaţă mai ridicată. Sahia, u.r.s.s. 118. II. 1. (Despre alimente aflate in stare de fermentaţie) Crescut, umflat. Cînd aluatul e ridicat (dospii) aprind cuptorul, chest. viii 25/18. + înalt. Polurile sînt unul spre miazanoapte şi altul spre miazazi: de la acela să trag cursurile apelor, fiind mai arădicat. Piscupescu, o. 55/17. Era lîngă cetăţuie locul cam ridicat. BXlcescu, m. v. 101, cf. Polizu. In nori corbii croncănesc Şi pe-o creangă ridicată Doi ochi duşmani strălucesc. Alecsandri, p. i, 10, cf. Costinescu. Drept în mijlocul ogrăzii... se aflau casele domneşti, clădire pătrată, mare, aridieată. Odobescu, s. i, 126. Lîngă plop Este-o casă nouă ... Cu porţi ridicate, Cu uşi largi şi late. Coşbuc, p. ii, 142. în faţă, marginea cealaltă e ceva mai ridicată ca a noastră. Camil Petrescu, u. n. 350. Sub o moară ferecată, O mouilă-aridicată (Gura şi bărbia). Pascu, c. 121. + F i g. Superior. Tiîvna acestui rădicat păstoriu spre apărarea pravosloviei turmei sale au tălmăcit atîtea cărţi (a. 1826). gcr ii, 252/8. Cu cît este mai calificat muncitorul, cu cît este mai ridicat nivelul său cultural-tehnic, ... cu atît va îmbunătăţi calitatea produselor. Scînteia, 1954, nr. 2 870. Nu pot fi valoroase lucrările elaborate strict cerebral, lucrările de laborator, oricît de ridicată ar fi tehnica lor de realizare, m 1961, nr. 1, 14. în ansamblul strădaniilor pentru un nivel ridicat la învăţătură, rolul hotărîtor îl are munca profesorului în clasă, gî 1962, nr. 683, 1/1. 2. F i g. Mărit, sporit, urcat. Forjarea... necesită un timp mai îndelungai şi, în consecinţă, costul de producţie esle ridicat. Ioanovici, tehn. 112. înaintea Crăciunului, porumbul are pref ridicat. Stancu, d. 74. Preţul pămîntului [era] mai ridicat decît orieînd. Preda, m. 64. 3. (Despre clădiri) Construit, clădit, zidit. Satele ridicate pe podmoluri albeau dintre grădinile cu pomeiuri. Voiculescu, p. i, 32. III. (Despre voce, ton) Tare, puternic, intens; aspru, răstit. Pe Goldenberg îl supără tonul ridicat, obraznic. Sahia, n. 98. Dincă îi spuse cu vocea mai ridicată: — Atunci, ţine cîinii. Camil Petrescu, o. ii, 8. — Pl.: ridicaţi, -tc. — Şi: (învechit şi popular) rădicat, -ă, aridicăt, -ă, (Învechit) ardicat, -ă (Costinescu) adj. — V. ridica. RIDICATA s. f. art. (în loc. adj., loc. adv. şi în sintagme) Cu ridicata = a)(lo c. adj. şi a d v.) (în legătură cu vînzarea şi cumpărarea mărfurilor, in opoziţie cu cu a m ă n u n t u 1) în cantităţi mari, cu toptanul, angro. Pără la acel soroc să aibă a-şi vinde marfa lor cu ridicata (a. 1783). N. A. Bogdan, c. m. 79. Canaturile ce intră în oraş sînt pline de corăbii, care au inlrînsele mărfuri, şi stau pînă le vînd, unii cu ridicata şi. alţii cu mărunţişul. Golescu, î. 79, cf. lb, Polizu, Baronzi, l. 100. Cumpărau ... şi vindeau numai cu ridicata. I. Botez, şc. 56. El vindea toamna zarzavaturile la covercă cu ridicata. Stancu, d. 210, cf. id. r. a. ii, 403. Mărfurile sînt dirijate de la furnizor la depozitele întreprinderilor comerţului cu ridicata. Scînteia, 1960, nr. 4 855, cf. Ciauşanu, gl., alr ii 3 548/172, 219, 235, 272, 284, 362, 520, 605, 872, 876, 889; b) (loc-adv.) fig. în număr foarte mare, cu grămada. Au formulat violări de legi cu ridicata şi le-au înaintat la cabinet. Bariţiu, p. a. i, 584. Ne-ai luat banii la toţi cu ridicata. Alecsandri, t. 1 702. Concurenţi erau cu ridicata, căci, deşi parohia decăzuse cu totul, . . . oferea un os de ros. f (1886), 126. -$> Comerciant (sau precupeţ) cu ridicata = angrosist, toptangiu. Negoiţă. . . şi-a desfăcut coşurile la precupeţi cu ridicata. Caragiale, o. ii, 235, cf. nom. prof. 10. Preţ cu ridicata = preţ pentru mărfuri vîndute în cantităţi mari. dl, dm. — De la ridicat1. RIDICĂTOARE s. f. (Regional) Pîrghie, ridicător (II) (Somova — Tulcea). alr ii/i h 293/682. + Dispozitiv cu ajutorul căruia se reglează Înălţimea pietrelor morii, pentru a obţine, după voie, făină mai măruntă sau mai mare. Cf. h xi 418, xvi 11, alr ii 6 761/812, ib. 6 762/102, 812. — Pl.: ridicători. — Ridica + suf. -loare. RIDICĂT O li. -OARE adj., s. n. I. Adj. 1. (învechit) Care ia de jos şi poartă (cu forţa braţelor). Cf. anon. car., Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w. <0> (Substantivat) Racla fără osteneală rădicăiorii o rădicară şi o purtară. Dosoftei, v. s. ianuarie 37r/13. 2. Care duce (mai) sus, care poartă în sus, care înalţă. Bagheta ridicătoare, denumită contrabaghclă, . . . stă dedesubtul firelor. Ionescu-Muscel, fil. 260. + Care sc mişcă în sus, care se înalţă. (Substantivat) Im cealaltă parte a aparatului se află un ridicăloriu care are . . . o ramură lungă ce se poale mişca în faţa unui arc gradual. Poni, f. 97. 3. F i g. (învechit) Sprijinitor; salvator, izbăvitor. (Substantivat) Au fost domnulu rrădicătoriulu mieu. psalt. hur. 12v/2. 4. F i g. (învechit) Care pline (pe cineva) pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii; care înalţă în grad, în rang. 11 dau mîna apărătoare la toate trcbile leale şi ridicătoare la cinstea care ai fost. N. Costin, l. 387. 5. (învechit, despre accent) Care face ca sunetele să devină mai înalte, mai ascuţite. A îşi ţine a sa pronunţie lătenească . . . cînd cade tonul accentului rădică-tori deasupra lui, adecă. . . prin care oarecumva să rădică pronunţia silabii. Budai-Deleanu, lex. i, 181 r. G. (învechit) Care stîrneşte tulburare, care îndeamnă la revoltă; instigator. (Substantivat) Frică-i să nu ne părască rădicători a fi. n. test. (1648), 161r/32. II. S. n. (învechit) Pîrghie. Cf. Stamati, f. 29. <0> F i g. Muşchii în om formează un rădicătoriu, . . . carc la un capăt are sprijoana . . . , iară la altul, putoarea . . . şi greotatea. antrop. 192/23. + (Regional) Dispozitiv cu ajutorul căruia se reglează înălţimea pietrelor morii, pentru a obţine, după voie, făină mai măruntă sau mai mare, (regional) calul buhaiului, posadă, podoimă (ii m 18, xi 469, xvi 97, alr sn i h 164/2, alr ii 6 761/ 353, 836, ib. 6 762/833); dispozitiv cu care se reglează copăiţa morii; (regional) grăunţar (alr sn 1 h 174/2); parte a morii pe care se ridică piatra pentru a o fereca; (regional) capră, cumpănă (alr ii 6 785/2, ib. 6 786/2). + Parte a pivei, nedefinită mai îndeaproape. Cf. 11 vii 236. — Pl.: ridicători, -toare. — Şi: (învechit) ridicăt6-riu, -oăre adj., rădicător s. n., (învechit şi regional) rădicătoriu, -oăre (alr sn i h 164/2, ib. h 174/2, alr ii 6 761/353, ib. 6 762/833) adj., s. n. — Ridica + suf. -(ă)tor. R1DICĂTORIU, -OARE adj. v. ridicător. RIDICĂTÎIRĂ s. f. 1. Ridicare (11). Cf. anon. car., Polizu. Moş Nichifor fugea de cărăuşie de-şi scotea ochii; el se ferea de rtdicături, pentru că se temea de surpătură. CreangX, o. 276, cf. Barcianu, tdrg. Omul capătă rast din ridicături. Grigoriu-Rigo, m. p. i, 157. + (Concretizat, învechit, rar) Povară. Cf. lb. 5015 RIDICHE - 427 - RIDICHIULITATE 2. (Concretizat) Parte mai înaltă a unui teren, a unei clădiri etc.; înălţime, movilă. Sub vie . . . era colna, o zidire mare, cu două ridicăluri despre vale. Slavici, o. ii, 100, cf. ddrf, ŞXineanu, Alexi, w. Nu era chiar un deal, căci niciodată ridicălura de pămînt nu trecea de înălţimea unui copac mare. Camil Petrescu, o. i, 27. în sicriu de brad proaspăt, aşezat pe o ridi-cătură de saci goi, aşteaptă. . . Gălăciuc. Sahia, n. 41. După ce trecurăm o ridicătură uşoară, se deschise înaintea noastră . . . valea Moldovei. Sadoveanu, o. i, 154. Am urcat mărunta ridicătură care despărţea marea de cîmp. Stancu, r. a. ii, 64, cf. 297, Pascu, c. 231. + Proeminenţă. Semnele cugetului bisericesc sînt dungile şi zbîrciturile frunţii omului, cum şi adîncăturile şi arădi-căturtle. Piscupescu, o. 115/18. I se păruse lugerul crinului şi, cînd colo, avea atîtea adîncituri, atîtea ridi-cături. Gîrleanu, n. 199. + (învechit şi regional) Stăvilar, zăgaz (la moară). Din vechime ridicăturile la mori erau mici (a. 1834). Uricariul, i, 392, cf. alr i 1 842/107, 136. 3. F i g. (învechit) Scutire de bir; înlesnire. Nemă-rui rădicătură nu făce. Neculce, l. 319. Domnul şi boierii îl vor căuta cu rădicaturi, cu scutiri şi alte mili (sfîrşitul sec. XVIII), let2. iii, 241, cf. let. iii, 228/17. Se aibă pe lot anul aceasta rădicătură la vremea desete-nii trei sute stupi (a. 1776). Uricariul, vii, 53. Este obiceiu a avea ridicăluri de oi de goşlină (a. 1809). ib. vi, 471. 4. (învechit) Plecare, mutare. Au chinuit bieţii oameni două luni, eară la rădicătură lor au robit şi oameni pe une locuri. N. Costin, let. ii, 13/20. 5. (învechit) înălţare în rang. cade.<$> Rădică-lura domniei = ridicarea domniei, v. ridicare. Fă-cîndu-se într-acesta chip cu spahii rădicătură domniei lui Constantin Ducăi Vodă, ... la ferman scriia ca să rămîie in scaunul Iaşilor caimacam Iordachi Ruset. N. Costin, let. ii, 54/22. — Pl.: ridicăluri. — Şi: (învechit) rădicătură, ară-dicătiiră, ardicătură (Polizu) s. f. — Ridica + suf. -(ă)tură. RIDÎCHE s. f. 1. (Şi în sintagmele ridiche de lună sau roşie, ridiche neagră sau de iarnă, ridiche albă sau de vară, ridiche de bere, ridiche de grădină, ridiche tomnatică, reprezentînd diferite varietăţi) Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu rădăcina sferică sau conică, cărnoasă, comestibilă, şi cu frunze mari, adînc crestate (Raphanus sativus); rădăcina comestibilă a plantei. Cf. anon. car., lex. marş. Seminţele care fac rod în pămînt: ceapa, ridichea . . . să să samine în sfîrşitu lunii. Antim, ap. gcr ii, 276. împărate ! să n-aib’ parte de frati-meu de usturoi ... şi (de) soru-me de rădiche (a. 1773). gcr ii, 98/15. (Cheltuieli de lazaret) 2 ferdele ovăs, 4 pite, 10 jimbre . . . , rădichi, pătrănjil, ceapă (a. 1800). Iorga, s. d. xii, 130, cf. Molnar, lb, Polizu. Grădinarii seamănă . . . radichi, sfecle, morcovi. I. Ionescu, m. 357, cf. Baronzi, l. 142, ddrf, ŞXineanu, Brandza, d. 26. Dc brîncă mai găsim următoarele doftorii: Să iai săpun şi inimă de ridiche, să freci locul cel bolnav. Grigoriu-Rigo, m. p. 22, cf. Bianu, d. s. tdrg. Prin verdeţuri, poporul român înţelege toate zarzavaturile, dar mai ales morcovii, pătrunjelul, ţelina, ridichea şi sfecla. Pamfile, a. r. 197. Ridichi negre cu pîine. C. Petrescu, c. v. 48. De obicei minca ridichi cu pîine neagră. Brăescu, o. a. i, 219. Mîncam ceapă, brînză şi ridichi. Vlasiu, a. p. 94, cf. id. d. 91. Ridichea e bună să liniştească durerile de cap, ameţelile, mîncă-rimea de piele. Voiculescu, l. 239. Un altul, mai la o parte, mînca tacticos ridichi de lună cu uni şi cu sare. v. rom. ianuarie 1954, 97, cf. Borza, d. 146. Dar pe ea unde-o găsea?... La cepele Din grădină, De ridichi cu poala plină. Teodorescu, p. p. 539. Frunzuliţă de ridiţă, Şi ţi-am spus eu sîmbătă, Ca să vii duminică. mat. folc. 436. Ridichele se mănîncă în posturi. Ele . . . se ţin în gropile cu barabule. şez. viii, 11. Cu rădiţă şi cu ceapă, Cu legumi de car’cer apă! Viciu, s.gl. Ridichea tăiată mărunţel se dă cailor cari tuşesc, şez. xv, 114. Cînd ai lespede la inimă, faci o legătură cu sfeclă, morcov, ridiche, pătrunjel. Pamfile, b. 42. C-o ceapă şi c-o rădiche nu se face grădină. Pann, p. v. ii, 74/19. Dintr-o ridiche patru feluri de mincări se face: rasă şi nerasă, culie şi felii, se zice despre un om sărac sau zgîrcit la mîncare. Cf. Zanne, p. iv, 101. Unghie de gale, coadă de tigaie, creastă de ridichie (Cîntarul). Teodorescu, p. p. 219. Alb e, caş nu e, linge sare, oase n-are (Ridichea). Gorovei, c. 315. <0> Expr. A freca (cuiva) ridichea (la nas) = a bate zdravăn pe cineva; a-i face cuiva greutăţi, mizerii. Cf. Polizu. Cum ajunse, frecă ridichea celor 6 000 de ardeleni ce veniseră cu sare şi cu piper şi-i opinti peste munţi. conv. lit. xii, 177, cf. tdrg. Ei, ţi-a frecat ridichea? Camil Petrescu, t. i, 399. Deputaţii. . . vorbeau tare, să audă conservatorii: — Azi le frecăm ridichea numărul unu ! Pas, l. i, 281. Chiuia cu politeţea exagerată a chelnerilor bucuroşi că pot freca ridichea unui client rău platnic. Galan, b. ii, 363, cf. Pamfile, j. ii, 163, Ciauşanu, v. 195, Zanne, p. i, 273. A freca ridichea (pe cineva) = a bate zdravăn pe cineva. Ciauşanu, v. 195. A tunde ridiehe (pe cineva) = a tunde la piele, chilug. Pune cîţiva dorobanţi şi doi bărbieri în piaţă; pe cine dintre isnafi ori cupeţi or prinde, să-l tunză ridiche. Caragiale, o. iii, 131, cf. Zanne, p. iii, 416. + F i g. Copil cu organismul firav, plăplnd; (glumeţ) elev din clasele mici, v. boboc. Cf. bul. fil. iv, 158. 2. Compus: ridiche-sălbatică = a) plantă erbacee din familia cruciferelor, cu rădăcina pivotantă, lungă şi subţire, cu flori albe, roşii, violete, rar gălbui, dăunătoare plantelor de cultură; (regional) ridi-chioară, rapiţă-sălbatică (Raphamus raphanistrum). Cf. Brandza, fl. , 131, Dame, t. 189, Borza, d. 145; Jj) muştar-de-eîmp; (regional) ridichioară (Sinapis arven-sis). Cf. Borza, d. 161. 3. i?. anal. (Regional) Suport de lemn, ascuţit la capătul care intră în pămînt şi în care se fixează nicovala pe care se bate coasa. Cf. Glosar reg. — Pl.: ridichi şi (regional) ridiche. — Şi: (regional) ridichie (al» i 851, pl. ridichii ib.), ridită (ib. 851/75, pl. şi ridiţi ib. 851/109, 831, 835, a iii 12), ridfţă, redf-clie (alr i 851/200, 582), rădiche (pl. şi rădiche ib. 851/80, 337, 339), rădieliie (anon. car., alr i 851, pl. rădichii ib ), rădică (ib. 851/28, 30, 35, 40, 77, pl. şi rădici ib.), rădiclă (pl. rădicle tdrg, alr i 851/1, 840), rădită (pl. rădite ib. 851/93, 255, 279, 333, 335, 341 şi rădiţi ib. 851, mat. dialect, i, 90), rădiţă (a iii 13, pl. rădiţe alr i 851/63 şi rădiţi a iii 13) s. f. — Lat. radicula. RIDICHIE s. f. v. ridichc. RIDICHIOÂRĂ s. f. Numele mai multor plante; a) cerenţel (Geum urbanum). Cf. Brandza, fl. 54, Dame, t. 186, Grecescu, fl. 202, Alexi, w., jahresber. viii, 186, Şăineanu, d. u., Bujorean, b. l. 391, Borza, d. 77; b) muştar-de-eîmp (Sinapis arvensis). Prin grăpare, o sumă de buruieni rădăcinoase, precum ar fi holbura. . . . ridichioara (rapiţa-sălbatică, muşta-rul) ..., se dezrădăcinează. Pamfile, a. r. 72, cf. Borza, d. 160. Hardalul, ridichioara sau rapiţa-sălba-lecă creşte prin ogoare nesemănată, şez. xv, 41; c) (în forma rădichioară) rapiţă (Brassica rapa, Brassica na-pus) (Zvoriştea — Dorohoi). alr i 944/387; d) ridiche-sălbatică (Raphanus raphanistrum). Borza, d. 145; e) mărţişor (Geum montanum). Cf. Alexi, w., Borza, d. 77; f) călţunul-doamnei (Geum rivale). Cf. Alexi, w., Borza, d. 77; 9) micsandră-sălbatică (Erysimum repanelum). Cf. Barcianu, Borza, d. 65. — Pl.: ridichioare. — Şi: rădichioară s. f Brandza, fl. 54, Barcianu, Grecescu, fl. 202, Alexi, w., jahresber. iii, 186. — Ridiche + suf. -ioară. RIDICHI UL1 s. n. v. ridicol1. RIDICHItlL2 s. n. v. ridicol2. R1DICHIUUTÂTE s. f. v. ridiculitate. 5021 RIDICOL1 - 428 - RIDICOL» BIDÎCOL.1 s. n. (Franţuzism Învechit, rar) Pungă in formă de săculeţ în care îşi păstrează femeile banii, batista etc. Caută aici in ridicol şi fă-mi lectura celor trei bilete, in vreme ce eu îmi voi pune benghiurile. Ne-GRUZZI, în PR. DRAM. 475, Cf. ŞĂINEANU. — Pl.: ? — Şi: ridichiul s. n. — Din fr. ridicule. IUDÎCOL2, -Ă adj., s. n. I. Adj. 1. Care stîrneşte rlsul sau batjocura, vrednic de ris sau de batjocură; caraghios; (învechit, rar) ridiculos. V. comic. Fiinţa dumitale aci poate să facă a se naşte multe vorbe ridicole, cr (1848), 212/50. Se jurase a se arunca mai bine în canal decît a lua de bărbat pe acel om ridicol, ib. 303/53. Pretenfia ridicolă. Calendar (1855), 23/7. Consecuin-(ile ridicule. rom. lit. 26, cf. Stamati, d., Uricariul, xvi, 147. Nenorocirea literaturei pedantă în silogism, . . . care se îneacă şi omoară în ţările române închipuirea subt o ridiculă ingeniozitate a cuvintelor. Russo, s. 14. încă o dală vă spun, sînt departe dc a măguli o manie ridicolă, vorbindu-vă de faptele romanilor ca şi cînd ar fi ale noastre. Kogălniceanu, s. a. 66, cf. Polizu. Dispreţuia aste prejudicii fumuroase şi ridicule. Negruzzi, s. i, 72. Iată de unde se născoci şi această a două ridicolă poveste . . . despre originea cea galiţiană. Hasdeu, i. v. 222. Căpitanul ... îi ameninţă că-i aruncă în mare dacă nu vor înceta din tînguielile lor cele ridfcu/e.Bolintineanu, o. 285. Cînd încheie cu-o privire amoroase-Ic-nţelegeri, Cu ridicula-ii simţire tu la poarta ei să degeri ? Eminescu, o. i, 157. Pufăi printre mustăţi un oftat stîngaci şi ridicul. Delavrancea, s. 147. Hamlet nu-l omoară, invocînd un pretext ridicol. Gherea, st. cr. ii, 282, cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w. Cu mişcări destul de ridicole se plimba pe peron, cercînd să se liniştească, şi fu fericit cînd simfi că-i scade căldura din obraji. Agîrbiceanu, a. 41. Nu uita să-şi bală joc ... de încrederea lui ridicolă. Rebreanu, i. 135. Chiriac în iposta-sul lui de sergent în garda civică e un tip ridicol. IbrXileanu, s. 49, cf. Severin, s. 6. Se ceartă ridiculi in timp ce, pe toate drumurile, înaintează armata duşmană. Camil Petrescu, t. ii, 353. Nu pot merge ridicolă pe stradă, cu un teanc de scrisori în mînă ! C. Petrescu, î. i, 51. Stnt obsedai de un gînd ridicul. Sahia, n. 22. Căzu slab în iarbă, c-un fel de schcunat ridicol. Sadoveanu, o. ix, 148. îl supără dealtfel grozav ridicula valiză pe care o trecuse în mîna stingă. Călinescu, e. o. i, 19. Nu ştia de conflictul ridicol care se iscase pe neaşteptate între el, Orbescu şi inspector. Stancu, r. a. iii, 357. O gravitate puerilă, aproape ridiculă. Preda, r. 145. Produc efect ridicol numele pretenţioase asociate cu unul banal sau vulgar. Graur, n. p. 24. <0- (în legătură cu verbele ,,a fi“, ,,a părea", ,,a se face", ,,a deveni", ,,a se simţi" etc.) A? fi fost cel mai infortunat din bărbaţi, de nu cel mai ridicol, cr (1848), 93/40. Lumea e ridicolă. Calendar (1850), 31/21. Dacă sistemele sînt rele şi consecinţele ridicule, trebuie oare neamul orbeşte să le urmeze ... ? Russo, s. 67. Cel mai sigur mijloc de a dezrădăcina oarecare pre judeţe era de a le arăta cît sînt ele de ridicole. Negruzzi, s. 146. S-a făcut ridicol cu opiniile sale. Maiorescu, d. i, 517. Iar în lumea cea comună a visa e un pericol, Că de ai cumva iluzii eşti pierdut şi eşti ridicul. Eminescu, o. i, 141. Eşti chiar ridicul în aceste haine. Caragiale, o. ii, 191. Ridicul e acela care n-are talent şi nu vrea să ştie că nu-t are. id. ib. v, 291. Mînia lui, sinceră, prăpăstioasă şi idioată, era atît de ridiculă. Delavrancea, s. 126. El e brulal, fanfaron, crud şi grozav de ridicol. Vlahuţă, o. a. i, 207. Era cam ridicul, fiindcă era înalt din cale afară. D. Zamfirescu, v. ţ. 32. Cuprins de-amărăciune, Văzînd cît este de ridicol Să ai ceva de spus pe lume, şi nicăieri să n-o poţi spune. Anghel — Iosif, c. m. ii, 11. Se îngrozi să nu ajungă ridicol. Agîrbiceanu, a. 110. Eşti totdeauna ridicol, scumpul meu. Hogaş, dr. i, 74. Cît de ridicol . . . m-aş ţi simţit, deşi fără vină reală ! Ibrăileanu, a. 30. Posibilitatea însurătoarei . . . , în situaţia lui, i s-ar ţi părut cel puţin ridicolă. Rebreanu, r. i, 241. Doctorul Tai-ţun se simfi mai întii ridicol. Galaction, o. a. i, 76. Uniforma aceasta nouă e într-adevăr ridicolă. C. Pe- trescu, î. i, 263. Un om care-a trecut pe stradă, Ducîn-du-se zîmbind să-şi vadă Iubita care l-a uitat, E-aşa ridicol şi ciudat. D. Botez, p. o. 178. Simţeam că devin ridicul. Brăescu, o. a. ii, 197. începuse să creadă că n-o să mai poată ieşi pe stradă de ruşine, atît de ridiculă era situaţia in care-l punea fiţuica lui Weismann. Popa, v. 205. Mi se pare mereu că mi se face curte. Evident; e ridicol. Sebastian, t. 98. Era înalt şi sfios, cu sincerităţi eare-l făceau ridicol. Vlasiu, d. 55. Preferăm să-l urmărim pe călătorul nostru în nişte amănunte . . . care, pe vremea lui, poate păreau ridicole. Sadoveanu, o. x, 31: Zadarnic îşi încorda puterile creierului să iasă lămurit dintr-o situaţie care i se părea ridicolă şi ruşinoasă. Bart, e. 189. O simplă plimbare nu trece niciodată de şase ore, dus, întors, pregătirile sînt de prisos şi riscă să fie ridicole. Arghezi, b. 89. Otilia era de o ştrengărie atît de castă, că îndoielile lui, acum vedea, erau ridicole. Călinescu, e. o. i, 287. Iată unde ajunsese. Devenise ridicol. Stancu, r. a. iii, 285. îşi dă seama că-i ridicol. H. Lovinescu, t. 243. D-ta ştii de ce am eşuat eu cu cercetările astea? De ce am ajuns să mă fac ridicol? Baranga, i. 195. îmi venea să plîng, dar era atît de ridicol să boceşti în situaţia asta. Barbu, p. 24. Dacă sînt ridicol, să-mi spui. t decembrie, 1962, 26. -0- (Adverbial) Hrana ordinară, interior mizer, nevoie continuă de muncă grosolană obligată şi ridicul plătită . . . i-au grăbit scurta cale către tristu-i sfîrşit. Caragiale, o. iii, 9. Pe străzile-ncrustate cu toată viaţa la, Ridicol şi încet te vor purta într-o cutie nouă lustruită. D. Botez, p. o. 153. M-am dus la profesorul Nicolicescu şi m-am comportat ridicul. Preda, r. 41. 4 (Adverbial; urmat de terminări introduse prin prep. ,,de‘‘ formînd superlativul) Foarte, extraordinar de . . . Copilul are rufăria întreagă făcută de mîna Elenei, cu o cheltuială ridicol de mică. Brătescu-Voineşti, p. 233. 2. (Despre sume de bani, cifre etc.) Foarte mic; derizoriu. Abordăm acum numărul armatei polone, pe care Paprocki o reduce la 1 300 de oameni. Ne ajunge a spune că această cifră se părea ridicolă chiar traducătorului. Hasdeu, i. v. 244, cf. dl, dm. II. S. n. Ceea ce este vrednic de rîs sau de batjocură; aspect caraghios al unui lucru, al unei fiinţe etc.; ridi-culitate. Satira este descripţia ori pictura viţiului şi a ridicolului. Heliade, o. ii, 82. în această bucală teatrală ar putea asemenea doctorii să-şi arate lot ridichiu-lul aceştii profesii fără să se bată pîn ţărină pe bani. cr (1833), 227. Aici trebuia să zugrăvească tot ridichiu-lul unui lată mîndru. gtn (1835, 82/18. Biciuieşlt ridicolul. rom. lit. 261/20. Sini oarecare nume care poartă ridicolul în sine. Negruzzi, s. i, 260. Vanitatea e mic vi ţiu, dar cu bună-ncredin{are, Ea adesea ne expune la ridicol foarte mare. Alexandrescu, o. i, 308. Plînge-rea poporului de jos şi ridicolul plebei dc sus au ajuns la culme. Maiorescu, cr. i, 274. Să nu ne părăsim, prin-tr-o rău înţeleasă susceptibilitate, ori o falsă teamă de ridicul. Caragiale, o. vii, 334. Lacrimile false ... se tot duc de-a dura, Tîrîte de ridicol. Macedonski, o. i, 213. Mult amar şi mult ridicol întruneşte o făptură Ce sc naşte prin iubire şi se mistuie prin ură. Beldiceanu, p. 123. A muri de oftică e destul de natural, însă trebuie ştiut că cei mai mulţi romantici au abuzat de această crudă boală pînă la ridicul. Demetrescu, o. 158, cf. Şăineanu. Judecata, nevoită să se slu jească de nişte elemente care n-au fiinţă reală, se învîrteşle în gol, iar rezultatele sale sînt nişte simple propoziţiuni formale, de un ridicol desăvîr-şit. Petică, o. 422. în toată desfăşurarea vieţii acesteia de belşug în casa lor, erau multe laturi de ridicol. Agîrbiceanu, a. 224. Penlru ce lîngă o clipă de sublim a aşezat o eternitate de ridicol? Hogaş, m. n. 53. Femeile din acest roman au şi ele tot felul de defecte şi dc ridicole. Ibrăileanu, s. l. 143. Din pitorescul alegerilor noastre, scriitorul avea de unde culege boaba nepreţuită a ridicolului. Lovinescu, c. v, 89. Mie mi-e antipatic, dar nu putem zice nimic, c-ar fi părut că-s gelos şi eu am oroare de ridicul. Rebreanu, n. 178. Ridicolul dumitale a început să mă scoată din sărite. Camil Petrescu, t. i, 111. Profesoara şi prietina mea mă învăţase să cunosc 5023 RIDICUL - 429 - RIGĂ şi ridicolele societăţii in care intram : lenea orientală, ignoranţa şi lipsa desăvirşită de cavalerism. Sadoveanu, o. viii, 46. De la sublim la ridicol este un singur pas. Vianu, a. p. 75. îşi dădu numaidecît seama de ridiculul situaţiei. CXlinescu, e. o. i, 130. Avu, deodată, conştiinţa ridicolului său, a credulităţii. T. Popovici, s. 313. — Pl.: ridicoli, -e. — Şi: ridfcul, -ă adj., s. n., (învechit) ridiehiui s. n. — Din fr. ridiculc, it. ridicolo. RinlCUL, -Ă adj., s. n. v. ridicol2. RIDICULITÂTE s. f. Ceea ce este vrednic de rls sau de batjocură; aspect caraghios al unui lucru, al unei fiinţe etc.; ridicol (II). Cf. Negulici. Femeile sînt cele mai bune prietene ale creatorului, cu condiţia ca ... să nu adore si ridiculităţile lui. CXlinescu, s. 503. — Pl.: ridiculităţi. — Şi: (învechit) ridichiulitâte s. f. I. Golescu, c. — Din fr. ridieulitâ. RIDICULIZA vb. I. T r a n z. A scoate în evidenţă ri-ridicolul2 (II) unei situaţii, al unei stări etc.; a face pe cineva sau ceva să apară ridicol2 (I 1). Cf. Negulici, Hidiculiza defectul ce aveau şi au încă din junii educaţi în streinălate de a găsi toate cele rele în ţara lor. Negruz-zi, s. i, 344, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. De atunci Radu Popescu . . . ţinu ură lui Cornea şi, în lucrările sale literare, el găsi prilej să-şi răzbune, ridicu-lisîndu-l. Iorga, l. i, 152. Neculce ridiculizează pe Constantin Ipsilanti . . . , descriindu-l ca fricos cu piele de iepure la spate. bul. com. ist. ii, 25. Caragiale n-a ridiculizat decît pe bărbaţi, şi anume, de obicei, pe cei care se ocupă cu lucrul public. IbrXileanu, s. 53. Marii noştri poeţi au ridiculizat jargoanele cosmopolite, dovedind astfel deosebită dragoste pentru limba făurită de popor. l. rom. 1953, nr. 3, 74. Expresia evidentă a cosmopolitismului ... a şi fost ridiculizată de scriitorii noştri valoroşi, s. c. şt. (Iaşi) 1956, 2. Uneori Caragiale ridiculizează jargonul, aparent, indirect. Varlaam —Sadoveanu, 388. -0* Absol. Aristofan zeflemiseşie şi batjocoreşte, biciuieşte şi ridiculizează, critică şi acuză, instruieşte şi educă. v. rom. septembrie, 1954, 211. — Scris şi: ridiculisa. — Prez. ind.: ridiculizez. — Din fr. ridiculiser. RIDICULIZARE s. f. Acţiunea de a r i d i c u 1 i-z a; batjocută. în mersul ei, istoria transformă numeroase forme vechi ale vieţii în obiect de ridiculizare, v. rom. septembrie, 1954, 211. — V. ridiculiza. RIDICULOS, -OÂSĂ adj. (învechit, rar) Ridicol2. în această ridiculoasă haină ? Asachi, ped. 30/20. — Pl.: ridiculoşi, -oase. — Din it. ridicoloso. RIDICULOZITÂTE s. f. (învechit, rar) însuşirea de a fi ridicol2 (I 1). Cf. Barcianu, Alexi, w. — Scris şi: ridiculosiiate. Barcianu. — Pl.: ridi-culozităţi. — De la ridicol2. Cf. it. r i d i c o 1 o s i t â. RIDINGOTĂ s. f. v. redingotă. RIDÎTĂ s. f. v. ridiche. RIDlŢĂ s. f. v. ridiche. RIERUNCĂ s. f. v. Ieruncă. RIF s. m. (învechit şi regional) Unitate de măsură pentru lungimi, valorînd aproximativ 77 cm. Ion Al-bulescu cere, ... 20 răfi creditor albastru ... (a. 1790). Iorga, s. d. viii, 85. Am avut ... 30 de rifuri cradel cu arnici roşu (a. 1803). id. ib. xii, 145. Celarii de care este bucata rif 34, rifu pănă în 4 sloţ (a. 1811). id. ib. viii, 51. Iaste de trebuinţă vreo ciţiva rifi de sîrmă sau drot de fer. Tomici, c. a. 61/19, cf. i.m, Gheţie, h. m., Barcianu, şio ii|, 300, Alexi, w., tdrg, I. BrXescu, m. 70, dr. iii, 752, ŞXineanu, d. u. Găzdoaia casei dă . . . moaşei o pogace, pe care sînt grămădite cărnuri fripte, . . . iar deasupra ca la 8-10 rifi de pînză fină. Marian, na. 253. Ieşi afară, maică dragă, să vezi domnii cum mă leagă Cu 3 rifi de primă neagră, şez. vii, 167. Numai ţie să-ţi aduc Potilat din Ţăligrad Cu cincizeci riful luat. Bud, p. p. 6, cf. Caba, sXl. 100. N-am ţăsut fără doi rifi. Bîrlea, c. p. ii, 249, cf. L. Costin, gr. bXn. 175, alr i 1 759/28, 35, 51, 80, 278, 320, 335, 337, 339, 341, 343, 345, 348, 350, 354, 355, Lexic reg. 15. — Pl.: rifi şi (n.) rifuri. — Şi: ref (Klein, d. 155, lb, Cihac, ii, 607, dr. iii, 752, Caba, sXl. 100), răf, ruf (T. Papahagi, m. 105, 231), irîf (Cihac, ii, 607) s. m. — Din tc. rif, irif, magh. rof, ref. RIFELÂT, -Ă adj. v. riflat. RIFLĂT, -Ă adj. (Despre valţuri) Care are rifluri. O pînză fără sfîrşii conduce la un valf... , iar acesta predă materialul la o pereche de valţuri rifelate. Ionescu-Muscel, fil. 90. Valţul care introduce urzeala în pasta din cadă . . . este rifelat. id. ţes. 147, cf. ltr. — Pl.: rifiaţi, -le. — Şi: rifelât, -ă adj. — De la riflu. RlFLU s. n. Şanţ de riflură. Cf. mdt, ltrs. — Pl.: rifluri. — Din germ. Riffel. RIFLUÎ vb. IV. Tranz. A executa rifluri pe suprafaţa valţurilor. — Prez. ind.: rtfluiesc. — Riflu + suf. -ui. Cf. germ. r i f f e 1 n. RIFLUlRE s. f. Acţiunea de a r i f 1 u i. Cf. ltr2. — V. rif Ini. RIFLUITdR s. m. Muncitor care execută rifluri. Cf. nom. prof. 47. — Pl.: rifluitori. — Riflui + suf. -tor. RIFLtRĂ s. f. Sistem de şanţuri longitudinale, In elice, cu profil dinţat, săpate pe valţurile folosite In morărit, în industria textilă etc. Cf. ltr2. — Pl.: rifluri. — Din fr. rifhire. RIFflGIU s. n. v. refugiu. RIG1 s. n. (Regional) Pietriş folosit pentru pietruirea drumurilor. Com. din Pîrvova — BXile Herculane. — Pl.: riguri. — Etimologia necunoscută. RIG2 adj., s. m. v. rlgl. niGÂL, -Ă adj. v. regal3. RIGAN s. m. (Bot.) Sovîrv (Origanum vulgare). Uns . . . cu ulei de rigan. Arghezi, b. 117, cf. Borza, d. 121.. — Accentul necunoscut. — Din gr. pt^ay. RIGAt s. n. v. regat. RlGĂ s. m. 1. (învechit) Rege1 (1). Luptîndu-se cu oşti le rigăi de Spania, le-au scos de curînd din cuprinsul Americii. ar (1829), 7V11. Să vorbeşte acum la Paris pentru o călătorie a righi[i] Franţi[ti]spre cercetarea porturilor. cr (1829), 1571/4, cf. cat. man. ii, 317. Fusese rigă şi-a fost învăţat A s-aprinde lesne şi-a fi ascultat. Heliade, o. i, 126. Amîndoi r/ji[i] s-au îmbrăţişai cu dragoste. 5048 RIGĂ» - 430 - RIGIU cr (1832), 154s/32. Riga stăptneşte . . . , dar nu octr-muieşte. gt (1839), 832/10, cf. Polizu. Leul, de multă vreme, ridicase oştire, Să se bată cu riga ce se numea Pardos. Alexandrescu, o. i, 215. Riga Poloniei . . . cere ca să-i cuceriţi cetatea. Alecsandri, t. 1 511, cf. lm, ddrf. In 678 se pomeneşte tot acolo un rigă al richinilor. Xenopol, i. h. it, 107. Vestitul rigă, Cum umbla pe-aici flămlnd . . . , Ştiu şi eu ce-i dete-n gind, Că-şi opri deodată pasul. Coşbuc, p. i, 327, cf. Alexi, w., tdrg. Se înteţeau solii la riga ungur şi la veneţieni. Sadoveanu, o. xii, 326, cf. Găldi, m. phan., bl vii, 84. în realitate, Irod e furios şi, rămas singur, Îşi varsă focul cu parapon de rigă de fabulă. CXlinescu, i. 232, cf. Rosetti—Cazacu, i. l. r. i, 354. Fost-au pe aici tătarii, . . . Şi-au frlnt in bătălie riga falnicei Ungarii. v. rom. ianuarie 1954, 71, cf. scl 1960, 236. 2. Numele uneia dintre cărţile de joc; rege1 (3), popă, crai. Cind eu am dat pe riga baţi cu alta mai marc? Alexandrescu, o. i, 190. Aşteptam pe riga de caro şi-mi iesă cel de ghindă. Alecsandri, t. 947. Vezi acest rigă de verde Ce-are capul coronat ? Macedonski, în lit. antimonarhică, 70. cf. ddrf, ŞXineanu, tdrg. Arătlnd din mină, fără să dea jos, riga şi dama de cupă. Hogaş, dr. ii, 71. Cărţi de joc unse la suprafaţă: rigi pe jumătate şterşi, valeţi pătaţi de muşte, asul de cupă refăcut de mină cu cerneală violetă. Bassarabescu, v. 32. Dame, valeţi, rigi, aşi, trefle, cupe — se Înălţau cădeau. Teodoreanu, m. ii, 194. Cine joacă ? Poftim riga de cupă ! . . . Sadoveanu, o. ii, 246. — Pl.: rigi. — Gen.-dat. şi: rigăi şi righii. — Din ngr. pifţaţ.- RÎGĂ2 s. f. v. rigi. RIGĂI1 vb. IV v. rigăi1. RIGĂ!2 vb. IV v. rtfltt1. RÎGĂL s. n. v. riglă2. RIGEĂ s. f. v. regea. RÎGHEL s. n. v. riglă3. R1GHI1 s. n. v. reghie. RIGHI2 subst. (pl.) v. hrib. RfGHIL s. m. v. riglă2. RIGHIMENT s. n. v. regiment. RÎGI adj., s. m. (Ban.) 1. Adj. (Despre părul cailor) Galben-roşcat. Cf. h viii 287, xviii 4, alr i 1 492/40, Lexic reg. ii, 42. 2. S. m. „Cal breaz în frunte" (h viii 138), cal de culoare galbenă (Coman, gl., chest. ii 489/1). — Pl.: rigi. — Şi: rig (h xviii 287), rigiu (ib. 267) adj., s. m., rigă (ib. vin 138) s. f. — Din ser. rifj „roşcat". RIGIĂL s. m. şi n. v. regeal. RIGID, -Ă adj. 1. Lipsit de flexibilitate; ţeapăn, nemişcat; (tehn.) care nu se deformează sub acţiunea forţelor exterioare. Sub privirea lui duioasă, iu stai rigidă şi mută. Vlahuţă, ap. cade, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Lucrurile [din casă] i se păreau că devin rigide dacă stăteau încremenite două zile locului. Anghel, pr. 3. Guler drept şi rigid de modă veche. Teodoreanu, m. ii, 94, cf. enc. agr. Merge rigidă, solemnă ca un dric Împiedicat in brumă. Arghezi, vers. 323. Băieţii au rămas rigizi tn picioare. Stancu, r. a. i, 268, cf. ltr2. (Adverbial) Să încordă în lungul corpului, şi Îngheţă rigid, ca o bîrnă de plumb. Delavrancea, s. 110. Generalul se înclinase rigid, cu palma dusă ostăşeşte la cozoroc. T. Popovici, s. 223. Eroii cei mai autentici ai cărţii se mişcă rigid. Tribuna, 1961, nr. 208, 2/2. 1 4 P. ext. (Tehn.; despre piese, legături) Fixat, întărit, legat strins. Elasticitatea de torsiune poate a se observa asupra verigilor rigide. Marin, f. 374/21. Cuplele fixe sau rigide leagă arborii astfel Incit formează o legătură rigidă. Soare, maş. 99. <> (Adverbial) Dacă braţele ar fi rigid legate . . . , axul bobinelor ar descrie un arc de cerc. Ionescu-Muscel, fil. 185. 2. (Despre oameni) Care nu se abate de la o anumită linie, intransigent; neînduplecat. Un editor mai puţin rigid. Heliade, d. j. 19/8. Deodată, rigidă şi glacială, curmă efervescenţa cardiologului. Galaction, o. a. i, 64. Se opreşte la imaginea unui domnilor rigid. Cazimir, gr. 37. îşi spuse că reprezintă acum tipul desăvîrşit al ardeleanului rigid. C. Petrescu, î. ii, 214. înconjurat de întregul stat ma jor vamal, şeful, rigid, neînduplecat, părăsi terenul. Bart, s. m. 89. Comisar rigid. . ., i-a percheziţionai casa. v. rom. ianuarie 1954, 188. Dacă nu erai aşa rigid, poale eram şi acum soţia ta. t noiembrie 1962, 39. + (Despre expresia sau trăsăturile feţei) Care exprimă severitate, neînduplecare; aspru. Avea paşi lenţi şi măsuraţi, şi expresia rigidă şi palidă. Preda, r. 238. 3. F i g. (Despre opinii, concepţii, idei etc.) Care nu îngăduie abateri de la normele sau regulile stabilite; sever. Se dusese să Înţeleagă autoritatea rigidă a omului cu tradiţie. Ardeleanu, u. d. 19. Clujenii aveau despre artă opinii prea rigide ca să poată privi cu Îngăduinţă încercările tinereşti. Vlasiu, d. 16. -$> (Adverbial) Această împărţire nu trebuie înţeleasă rigid. Belea, p. a. 11. Stăplnită de stări sufleteşti, ea este prezentată schematic, rigid, prin mi jlocirea ordinii directe a cuvintelor. cl1957, 234 + Fix, stabil. Sonetul este o formă rigidă şi avară. Galaction, a. 123. Ritmul simetric părea mai uşor de stăpînit, însă le ducea la expresii rigide, id. ib. 388. Cuvintele de care ne servim sînt unelte rigide de care dispunem numai ,'n anumite limite, s iulie 1960, 82. — Pl.: rigizi, -de. — Din fr. rigide. RIGIDITATE s. f. 1. însuşire a ceea ce e rigid (1); lipsă de flexibilitate, de supleţe, de mlădiere; înţepeneală, fixitate; (tehn.) proprietate a corpurilor de a nu suferi deformări cînd se exercită asupra lor anumite forţe. Avea o talie foarte dreaptă, bine co-prinsă într-un corset, cu o rigiditate maiestuoasă, cr (1848), 242/55, cf. Şăineanu, Alexi, w. Iatacul mă-tuşii Nasiasia, scăldat in văpaia candelii, mărea sinistru rigiditatea siluetei ei. Klopştock, f. 143. Rigiditatea atitudinii orbilor esle redată . . . printr-o singură trăsătură de penel. Vianu, a. p. 236. Scăderea auzului la bătrîni se datoreşte rigidităţii membranei baziliare. Parhon, b. 64. Această presiune . . . întreţine o stare de rigiditate foarte mare, Indiferent de starea de agregare fizică a elementelor dinspre centrul pămîntului. Geologia, 9, cf. der. •$> Rigiditate cadaverică = înţepenire a muşchilor după moarte. Cf. Bianu, d. s., dl, dm. 2. Fig. Severitate, austeritate; intransigenţă. Avea .. . ceva din eticheta şi rigiditatea oamenilor ce au o răspundere în societate. Ardeleanu, d. 114. Rigiditatea nu le permite să înţeleagă nimic din viaţă. C. Petrescu, î. ii, 68. Ordinea şi rigiditatea aceasta au tn ele răceală. Sadoveanu, o. ix, 266. Toţi şedeau solemni, absenţi, impenetrabili în rigiditatea lor. Călinescu, s. 29. + Respect excesiv al formei; formalism. Nu e îndoială că se vor găsi aceia care să zică că. . . [rima] esle o rigiditate excesivă. Macedonski, o. iv, 33. Literatura latină da-torea aceste defecte de rigiditate, de stîngăcie, imitaţiei literaturii greceşti. Iorga, l. i, 24. O lipsă serioasă a nuvelei o constituie schematismul şi rigiditatea unor personagii. contemp. 1953, nr. 327, 4/3. — Pl.: rigidităţi. — Din fr. rigidite. RIGIDIZARE s. f. (Tehn.) Operaţie de întărire a unui element de construcţie prin adăugarea unei piese care împiedică deplasarea lui. Cf. dn2, ltr2, der. — De la rigid. RlGIU adj., s. m. v. rigi. 5064 RIGLA - 431 - RIGOARE RIGL vb. I. Tranz. A trage linii cu rigla1 (1); a linia. Cf. tdrg, Scriban, d. -0> F i g. O bazilică, un edificiu ameţitor . . . ce se vedea, insă, a fi riglat de un mare număr de caturi. Călinescu, b. i. 42. — Prez. ind.: riglez. — De la riglă, după fr. rigler. RIGLĂT, -Ă adj. 1, Liniat. Cf. cade, Scriban, D., DN2. 2. (Geom.; despre suprafeţe) Care se obţine prin mişcarea unei linii drepte. Cf. dn2. Suprafeţele care pot lua naştere prin mişcarea unei drepte se numesc suprafeţe ri-glaie. geom. sp. 13. — Pl.: riglaţi, -te. — V. rigla. RfGLĂ1 s. f. 1. Instrument In formă de bară plată, confecţionat din lemn, din metal sau din celuloid, uneori gradat. Cf. Polizu, Cihac, ii, 692. O lege . . . apasă pe aspiraţiunile unor suflete alese . . .Şi, ca o riglă, rade şi reduce avînturile lor pînă la nivelul traiului comun. conv. lit. xix, 814, cf. ddrf, Şăineanu. Instrumentele întrebuinţate pentru rezolvirea . . . diferitelor probleme de geometrie sînt: linia sau rigla pentru ducerea liniilor drepte, compasul. Melik, g. 54, cf. Alexi, w., tdrg, Ioanovici, tehn. 199. Biroul d-lui director . . . e o pădure nestrăbătută de sticle, sticluţe, condeie, creioane, gume, rigle. I. Botez, b. i, 150, cf. GAldi, m. phan. 246. Şoseaua . . .[este] dreaptă de parcă ar fi trasă cu rigla. Stancu, u.r.s.s. 84. Vrei să-mi dai o clipă rigla? Baranga, i. 182. învăţătorul îl lovise cu rigla în cap. Preda, r. 117, cf. l. rom. 1959, nr. 2, 43. O astfel de problemă arc proprietatea remarcabilă eă poate să fie rezolvată numai cu rigla şi compasul. Algebra, ix, 29, cf. h x 33. <$■ (Prin analogie) Mîna stingă fugea de sus pînă în jos, pe riglele de metal (ale chitarei), cu o nespusă repeziciune. D. Zamfirescu, ap. tdrg. Talazul se desemnează tras cu rigla spre orizont. Sadoveanu, o. ix, 291. -0> Riglă de calcul = instrument alcătuit dintr-o riglă fixă, o riglă mobilă şi un cursor, folosit pentru efectuarea rapidă a unor calcule aritmetice, algebrice şi trigonometrice. Cf. ds, mdt, ltr2, der. 4 (Rar) Vergea cu care se nivelează baniţa prea plină. Cf. tdrg. + F i g. Dîră. Pe faţa mării, se deschidea . . . un evan-taliu imens de spumă albă, dantelată, cu rigle lungi, întinse pînă la ţărm. Bart, e. 101. 2. (învechit) Rubrică. Să alătură . . . şi suma rodu-rilor . . . trecîndu-să intr-al doilea riglă şi suma bucatelor ce ar trebui pentru consomafie (a. 1831). doc. ec. 491. Acel Ilie Ţonţu să să treacă deocamdată în rigla patentărilor (a. 1838). ib. 700. Să-i înscrie la rigla acestora. Buletin, g. (1844), 168/25.Acest catastih numit jurnal îl împărţim în 9 rigle. Penescu, m. 76. — Pl.: rigle. — Din ngr. pt-fia „regulă". RlGLĂ2 s. f. (Regional) 1. Bucată de lemn sau de metal care serveşte de încuietoare la uşa casei; zăvor, rătez1, zar. Cf. cv 1950, nr. 4, 34, ib. 1952, nr. 4, 5, 5, chest. ii 161/2, alr ii/i h 251, ib. h. 252, alrm ii/i h 289, a i 12, 13, 17, 20, 22, 23, 26, 31, 35, ii 3, 12, iii 18, Lexic reg, 10, Teaha, c. n. 260. + Scoabă din uşorul uşii, în care intră balamaua (Voivozi — Cărei). Cf. alr ii/i mn 121, 2 809 bis/325. 2. Bucată de lemn aplicată orizontal sau în diagonală pe un element de construcţie pentru a-1 întări. Com. din Oraviţa. + (Mai ales la pl.) Fiecare dintre grinzile pe care se sprijină podeaua de scîndură a caselor şi a grajdurilor. Cf. Coman, gl., chest. ii 201/69, 70, 235, ib. 230/46. + Leaţ care se foloseşte la construcţia gardului. Com. Puşcariu (Bran —Zămeşti), cf. Coman, gl., alrm ii/i h 299, ib. h 360, ib. h 361, Lexic reg. 107. + (în forma righel) Punte pe care se urcă trunchiurile la joagăr (Nucşoara—Cîmpulung). alr ii 6 459/ 784. 3. Barieră. Am mînat ca nebunii şi cînd ajungeam iu podul Oltului, rigla era lăsată şi drumul închis. Com. ^n Sibiu. 4. Piesă la războiul de ţesut mecanic, care serveşte la conducerea şi întinderea firelor de urzeală. De pe sulul de urzeală . . . firele trec peste rigla conducătoare şi de întindere. Ionescu-Muscel, ţes. 601, cf. 155. — Pl.: rigle. — Şi: riglă (alr ii/i h 251), ringlă (ib.) s. f., riglu (alrm ii/i h 289) s. m., s. n., rigli (cv 1950, nr. 4, 34, a i 12, pl. n. şi rigluri ib. 35), righil (Coman, gl.) s. in., rigăl (id. ib., a ii 3, pl. rigăle alr ii/i h 251), righel (pl. righele chest. i 201/69, alr ii 6 459/784) s. n. — Din germ. Ricgel. RIGLfiTĂ s. f. 1. Riglă1 lungă de 2—5 m, folosită în topografie la măsurarea lungimii aliniamentelor. Cf. DL, DM, LTR2, DER. 2. Rigla mobilă a riglei de calcul. Cf. dl, dm, ltr2. — Pl.: riglele. — Din fr. r£gletle (după riglă). RIGLÎ1 vb. IV-T r a n z. (Regional) 1. A tăia la gater leaţuri, rigle2 (2); (regional) riglui (1) (Bilca — Rădăuţi). Cf. Lexic reg. 107. 2. A face şănţuleţe în scînduri cu un gealău special; (regional) riglui (2) (Bilca —Rădăuţi). Cf. Lexic reg. 107. — Prez. ind.: riglesc. — V. riglă2. RlGLI2 s. m. v. riglă2. RIGL1T0r s. m. (Regional) Persoană care taie la gater leaţuri, rigle2 (2) (Bilca — Rădăuţi). Cf. Lexic reg. 107. — Pl.: rigliiori. — Rigli1 + suf. -tor. RIGLITiIRĂ s. f. (Regional) Jgheabul In care se îmbucă şindrilele (Cîmpulung Moldovenesc), chest. ii 240/227. — Pl.: riglituri. — Riglă2 + suf. -itură. RlGLU1 s. m., s. n. v. riglă2. RÎGLU2 s. n. (Regional) Cusătură folosită în croitorie şi în cizmărie făcută pentru a întări deschizătura unui şliţ. Cf. Mîndrescu, i, g. 78. — Din germ. Riegel. RIGLUÎ vb. IV. Tranz. (învechit şi regional) 1. A rigli1 (1) (Bilca — Rădăuţi). Lexic reg. 107. 2. A rigli1 (2) (Bilca—Rădăuţi), lexic reg. 107, — Prez. ind.: rigluicsc. — Riglă2 + suf. -ui. RIGLUITdR s. m. (Regional) 1. Gealăul cu care se rigluieşte (2) (Bilca — Rădăuţi). Lexic reg. 107. 2. Persoană care rigluieşte (Bilca — Rădăuţi). Lexic reg. 107. — Pl.: rigluitori. — Riglui + suf. -lor. RIGOARE s. f. 1. Asprime, severitate, străşnicie; austeritate. Ce cîştigase el. . . după ce a tractat o femeie cu atîta rigoare ? Heliade, d. j. 65/14. Toată rigoarea judecăţii. Lăzărescu, s. 106/12. Se credea că culpabilul, nemaiavînd speranţă de a mai îndulci rigoarea supliciului său . . . , va . . . descoperi fapta, cr (1848), l2/64. Se pusă în observarea legilor o strictă rigoare. Calendar (1857), 57/28. Guvernul meu a fost constrîns a întrebuinţa ... o rigoare neusitată în contra trămisu-lui prea fericirei voastre (a. 1865). Uricariul, x, 368. Era mai cumplită rigoarea asupra programelor scolastice. Bariţiu, p. a. i, 559. Se mulţumi a aplica în toată rigoarea teribila lege penală contra neplatei dărilor. Hasdeu, i. v. 46, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, \v. Rigorile îmi vor da curăţenia sufletească. Ardeleanu, u. d. 246. Unele neamuri au tnvins cu rigoarea, cu disciplina 5078 RIGOL - 432 - RIGUROS1 şi cu regulamentul. Argiiezi, b. 56. Deplina libertate . . . contrasta cu rigoarea vieţii lui de pînă acum. CXlinescu, e. o. i, 74. Jocul lor stîrnca în sal o încîntare aproape fără margini; era singurul joc care avea rigoarea lui veche. Preda, m. 188, cf. fd iv, 57. <$■ Loc. ad j. I(e rigoare = care este cerut de o anumită împrejurare, de o anumită etichetă; indispensabil. O maximă . . . aici, ca în multe alte împrejurări, sigur că era de rigoare. Codru — DrXguşanu, c. 198. Prefectul pofti foarte politicos pe popa, cu toate protestările de rigoare ale acestuia, în salonul de-alături. Caragiale, o. i, 45. După formalităţile de rigoare, am început să convorbim despre vreme. id. ib. 273, cf. Barcianu, Alexi, w. După sleirea banalităţilor de rigoare, fetele amuţiră nemaiştiind ce se cuvine să vorbească. Rebreanu, i. 215. Vorbele mari, de rigoare în astfel de ocazii, gîlgîiau ca nişte băşici goale. id. r. ii, 85. îndrăzneala cu care acuzaţii insultă tribunalul cere necesare măsuri de rigoare. Camil Petrescu, t. ii, 608. Reghimentul va lua măsurile de rigoare. BrXescu, o. a. i, 37. ,.Cucerirea" Adinei, istorisită cu . . . retuşări de rigoare, căpătase un accent fals de literatură de rînd. Teodoreanu, m. ii, 410. Chelnerul. . ., în haina de rigoare, aşază cu grijă aceste sticle. Sadoveanu, o. ix, 256. Adjunctul dădu cîteva lămuriri de rigoare asupra rostului muzeului. CXlinescu, s. 141. Am luat cu grijă măsurile de rigoare. Stancu, r. a. ii, 196. Am primit scuzele de rigoare, v. rom. octombrie 1958, 65. Lucruri de amănunt . . . există destul de numeroase şi întocmite cu toată competenţa de rigoare, l. rom. 1959, nr. 4, 11. Loc. adv. La rigoare = în caz de extremă necesitate. Cf. ŞXineanu. în piesele de teatru . . . nu e timp să se facă acea sudare între nume şi personagiu — ceea ce e posibil într-un lung roman, care, la rigoare, poate ,,imita" viaţa. IbrXileanu, s. l. 74. La rigoare, poţi să-i mai faci cîte-o injecţie. Galaction, o. a. i, 48. Ipsilanti nu s-a mărginit la aceste măsuri care, la rigoare, sc puteau justifica prin necesităţile armatei sale. Oţetea, t. v. 256. Expr. A suferi (sau a-i aplica cuiva) rigorile legii = a fi pedepsit conform legii. Să-i aplice rigorile legii ca unui delincvent de rînd. Stancu, r. a. iv, 206. (Eliptic) Justiţia îşi va spune cuvîntul. . ., cei vinovaţi vor suferi rigorile ei. Camil Petrescu, t. ii, 423. + (La pl.) Principii severe, rigurozitate. Gîndi cu ură la lot ce lăsase înapoi: . . . şicanele mărunţilor satrapi locali nemulţumiţi de rigorile acestui magistrat scrupulos. C. Petrescu, c. v. 10. Dacă vrei să reuşeşti în cariera dumi-lale de cercetător, urmează numai rigorile ştiinţei. Baran-ga, i. 195. + F i g. (Fiind vorba despre timp) Asprime. Patru luni d-a rîndul, nesocotind rigoarea iernii . . ., s-au războit românii din îmbcle ţări. BXlcescu, m. v. 76. 2. Exactitate, precizie. Esperienţa o demonstra cu . . . rigoare. Marin, f. 40/16. Rigoarea interesului ştiinţific domină. Lovinescu, c. vii, 93. Anumite norme are şi topica românească, mai ales în limba vorbită, care li se conformează cu destulă rigoare. Iordan, stil. 231. Filozofia şi ştiinţa nu-şi pot propune ... un alt scop decît de a stabili cu cea mai mare rigoare faptele experienţei externe. Vianu, m. 125. Sub aspectul acesta consia-tativ al istorisirii unor fapte trăite . . . se întrevede . . . tendinţa de a trage, cu rigoare ştiinţifică, concluzii valabile. v. rom. ianuarie 1954, 190. Există şi o preocupare de a îmbunătăţi textul prin varietate, simplicitate şi mai multă rigoare gramaticală. Contribuţii, i, 109. Calculele planificatorilor vor căpăta o şi mai mare rigoare ştiinţifică. v. rom. martie 1961, 147. — Din fr. rigncur, it. rigore, lat. rigor, -oris. RIGOL s. n. v. rigolă. RIGOLĂ vb. I. Tranz. A săpa adînc pămîntul pentru a planta viţă de vie; (regional) a regălui. Cf. Coman, gl., alr ii 6 109/105. — Prez. ind.: rigolez. — De la rigolă. RIGdLĂ s. f. 1. Şanţ mic făcut de-a lungul trotu- , arelor, pentru scurgerea apei. Prin atîtea rigole mă duci spre canalul colector. Galaction, o. a. i, 42. Zdrobite în picioare, corolele erau împinse spre rigolele trotuarului. Camil Petrescu, t. iii, 488, cf. ds. Ne întoarcem cătră Amsterdam printre aşezările lineare, canaturi, rigole, punţi, şantiere. Sadoveanu, o. ix, 238. Muşeţelul. . . se-nmul-ţea abundent în rigola unui trotuar. CXlinescu, s. 6. De cătrănită ce este, îi vine să-l arunce în canalul de lîngă rigolă. Pas, z. ii, 204. Priveşti rigolele negre şi lucioase. Barbu, p. 29. 2. Canal mfc prin care e condusă apa de irigaţie. Cf. ltr. Apa e vărsată în lungi rigole printre plantaţiile de bumbac. Ralea, s. t. i, 252. 3. (Regional, în forma rigol) Săpătură făcută la aproximativ 40 cm adîncime pentru a planta viţă de vie (Şieu Măgheruş — Bistriţa). Cf. mat. dialect, i, 287. •4. (Regional, în forma rigol) Lunecuş pe care se dau copiii iarna; gheţuş, alunecuş (Gura Sărăţii — Buzău). Cf. alr sn v h 1 310/728. — Pl.: rigole. — Şi: (regional) rigol (pl. rigoale) mat. dialect, i, 287 s. n. — Dinjfr. rigole Pentru sensurile 2,3.cf. germ. Rigole. RIGORfSM s. n. Severitate extremă în stabilirea, în interpretarea sau în aplicarea normelor morale; austeritate. Cf. I. Golescu, c., Prot.-Pop., n. d., ŞXineanu, Barcianu, cade, Scriban, d. Rigorismjul lui Calvin şi defecţiunile lui Luiher n-au putut opri decît vremelnic triumful final al libertăţii de gîndirc. Oţetea, r 322, cf. der. — Scris şi: rigorizm. Scriban, d. — Pl.: rigoris-me. — Din fr. rigorisme. RIGORÎST, -Ă s. m. şi f., adj. (Persoană) care nu admite abateri, care este foarte exigentă în interpretarea sau în aplicarea normelor morale. I. Golescu, c., Stamati, d., ŞXineanu, cade, Scriban, d., dn2. — Pl.: rigori şti, -ste. — Din fr. rigoriste. RIGORtfS1 s. n. (învechit) Examen (de doctorat). Mai bucuros aş face încă o dală riguroasele de doctorat. f (1874), 316, cf." Barcianu, Alexi, w. — Pl.: rigoroase. — Şi: riguros s. n. — Din lat. rigorosum, germ. Rigorosum. RIGOR rtS2, -OÂSĂ adj. v. riguros1. RIGOROZANT s. m. (învechit) Candidat la examenul de doctorat. Cf. Gheţie, r. m., Alexi, w. — Scris şi: rigorosant. Gheţie, r. m. — Pl.: rigo-rozanţi. — De la rigoros1. RIGUROSIj-OASĂ adj. 1. Care nu admite abateri de la normele stabilite; sever, rigid; auster. Captivitatea cea mai riguroasă. Calendariu (1794), 35/29, cf. I. Golescu, c. Virtuţile celle mai riguroase. LXzXrescu, s. 74/7, cf. Negulici. Cabinetul a denumit cancelari noi, aristocraţi din cei mai riguroşi conservatori. Bariţiu, p. a. i, 637. Ne văzurăm puşi subt un lutorat riguros. id. ib. ii, 620, cf. 417, Stamati, d., Polizu. Oştirea lui Tudor ... nu avea . . . acea disciplină riguroasă. Filimon, o. i, 272, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Iei iele mai riguroase măsuri de antisepsie. BrXtescu-Voineşti, p. 199. [Academia] să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor româneşti şi în etimolo-gism şi să nu fie ,,prodigă" în neologisme. IbrXileanu, sp. cr. 211. întregul serviciu riguros al bordului începuse să mă sature. Bart, s. m. 11. Limba reală este mai bogată decît aceea pe care o recomandă şi o adoptă minţile riguroase . . . ale gramaticilor. Iordan, stil. 166. Exercitarea unui control riguros . . . esle o condiţie hotărîtoare pentru a obţine mărfuri de bună calitate. Scînteia, 1952, nr. 2 395, cf. fd iv, 57, l. rom. 1961, nr. 6, 535, gî 1963, nr. 691, 2/2. <0> (Jur.) Detenţiune riguroasă = temniţă grea. Cf. dl, dm. + F i g- (Despre timp) Aspru, greu de suportat. Timpul era riguros, vîntul mugea cu furie, fulgii de zăpadă acopereau edificiile 5087 RIGUROS* - 433 - RIMĂ1 şi căile, f (1875), 160. + Care este .cerat de o anumită împrejurare, de o anumită etichetă; indinspen-sabil. După obligatoriile şi riguroasele: „cînd ai venit? Cînd pleci ? . . învăţătorul mi-a desluşii că se află aici cu cea mai nenorocită ocazie. Ca.ra.gia.le, o. vii, 525. 2. Exact, precis. Versificaţia română, ca şi italiana şi franceza, e mai puţin riguroasă la rime. Heliade, 0. ii, 149. O demonstraţie simplă şi riguroasă. G. Pop, 25/29. Observaţiunea lui Şincai, deşi foarte apropiată de adevăr, Igtuşi nu este încă pe deplin riguroasă. Hasdeu, 1. c. i, 5. [Arta vînătoriei] o predai astăzi cititorilor români, înjghebată în regule mai mult sau mai puţin riguroase. Odobescu, s. iii, 13. Opera lui ... nu este, in realilate, decît un produs riguros deductibil din condiţiile istorice, sociale, economice. Galaction, a. 197. Viteza luminii este de 300 000 km pe secundă, iar această viteză este riguroasă în vid pentru toate felurile de lumină. enc. tehn. i, 100. Definirea riguroasă a doctrinei catolice la Trento . . . împrăştie ultimul echivoc dintre umanişti şi reformaţi. Oţetea, r. 322. Tehnica nouă în construcţia de maşini trebuie să se dezvolte pe căi ştiinţifice riguroase, contemp. 1953, nr. 42, 5/1. <$- (Adverbial, exprimă uneori ideea de superlativ) Asemenea ştiinţe nu sînt riguros demonstrative. Maiorescu, l. 142. Bobircă a controlai-o totdeauna riguros. Galaction, o. a. i, 68. Leninismul reflectă în mod riguros ştiinţific însăşi realitatea obiectivă a zilelor noastre. Lupta de clasă, 1954, nr. 1, 3. Alte rondeluri sînt clădite în alt mod şi anume pe baza unor aprecieri, de asemenea riguros exacte şi cu o mare forţă de generalizare poetică, v. rom. ianuarie 1954, 175. — Pl.: riguroşi, -oase. — Şi: (învechit) rigor6s, -oăsă adj. — Din fr. riyoureux, lat. riţjorosus, -a, -um. RIGUROS2 s. n. v. rifloros1. RIGUROZITATE s. f. Severitate, stricteţe, asprime, rigiditate. Cf. I. Golescu, c., Aristia, plut., Polizu. El nici pînă acum mi-l putea suferi pe Ion pentru rigurozitatea lui nespusă, f (1871), 159, cf. Alexi, w. O căsătorie dacă nu este întemeiată pe dragoste, rigurozitatea legii nu mai are absolut nici un rost. Sahia, u.r.s.s. 112. Acolo unde fluiditatea domneşte, rigurozitatea metodei e un puternic corectiv. Ralea, s. t. iii, 161, cf. scl 1960, 238, l. rom. 1961, nr. 6, 535. <> L o c. a d v. Cn rigurozitate = în mod sever, riguros. Păzesc cu rigurozitate sfinţirea Sabatului, rom. lit. 2301/36. Pentru culpă, cind mandatul este fără plată, răspunderea se aplică cu mai puţină rigurositale. Hamangiu, c. c. 392. Organele de partid au datoria să controleze cu rigurozitate materialele pe baza cărora se desfăşoară pregătirea propagandiştilor. ScInteia, 1952, nr. 2 386. + Exactitate, precizie. Punctul de vedere subiectiv care priveşte un fenomen din interior nu poate duce la nici o rigurozitate de control ştiinţific. Ralea, s. t. iii, 151. — Scris şi: rigurositate. — Pl.: rigurozităţi. — Rifiuros1 + suf. -itate. Cf. it. rigorositâ. RIHTUÎ vb. IV. Tranz. 1. A croi şi a îmbina prin cusături piesele de piele care compun un obiect de încălţăminte; a pune căptuşeala unei feţe croite. Cf. nom. prof. 45, cv 1949, nr. 8, 31. Urmează sala de rihtuit, unde se subţiază părţile feţei croite, gl 1961, nr. 4, 3/6. 2. (Plut.) A pune în ordine lemnele la tason. Cf. Arvinte, term. 163. — Scris şi: richtui. nom. prof. 45, cv 1949, nr. 8, 31. — Prez. ind.: rihtuiesc. — Şi: rictui (Arvinte, term. 163), (regional) răcliiliii (id. ib.) vb. IV. — Din germ. richten. RIHTUIT OR, -6ÂRE s. m. şi f. Muncitor care rih-tuieşte (1). Cf. nom. prof. 46, dl, dm. — Pl.: rihluitori, -oare. — Rilitui -f- suf. -tor. RIJMKIIIŢĂ s. f. v. răzmeriţă. RIJNICĂ s. f. v. rtjnică. RlLĂ s. f. v. liră. RILUŢĂ s. f. v. rateluţă. RIMÂ1 vb. I. I. Intranz. (Despre două sau mai multe cuvinte, mai ales la sfîrşitul versurilor) A avea aceleaşi sunete in silabele finale. Cf. I. Golescu, c., Negulici, Polizu. Dacă eşti poet găseşte cu ce rimează poeţel? — Cu uşurel, răspunse altul. Bolintineanu, o. 397, cf. ddrf, Barcianu, Şăineanu, Alexi, w., cade. <0> Refl. Versuri şi aripe nu se rimează. Maiorescu, cr. i, 89. + F i g. (Despre lucruri, idei, persoane etc.) A se potrivi, a se asemăna. Cum rimează aceste două deducţiuni şi nu există oare nici o contrazicere? Gherea, st. cr. ii, 51. „Agamiţă Dandanache" rimează, cred, cu ramolismentul comic, prin diminutivul. . . straşnicului nume Agamemnon. Ibrăileanu, s. l. 76. Ceea ce aud acum din gura ia nu rimează în toiul cu amintirile mele. Galaction, o. a. i, 39. 2. T r a n z. A face versuri cu rimă1 (1). Cuplele apoi ca mie în cap altui nu mai vin. Ca eu cine le rimează şi le toarce, toarce fin. pr. dram. 364, cf. Stamati, d. Poate eă şi eu am rimat în viaţa mea o strofă. Brăescu-Voineşti, î. 4. <$> Absol. Am un amic farmacist, care intre hapuri şi unguente, găseşte timp să şi rimeze. Caragiale, o. iii, 30. A fost şi rămîne poet, deşi nu rimează mai niciodată. Macedonski, o. iv, 89. — Prez. ind. : rimez. — Din fr. rimer. RIMA2 vb. I v. rima. RIMAT, -Ă adj. 1. (Despre cuvinte, mai ales la sfîrşitul versurilor) Care au aceleaşi sunete în silabele finale. Cf. r i m a1 (1). Poeziile cu versuri lungi au, fireşte, toate versurile rimate. Ibrăileanu, s. l. 166. 2. Care este scris în versuri. Cf. rima1 (2). Susţii că ce admiră o lume toată sîni nişte copilării rimate. Delavrancea, t. 213, cf. Scriban, d. Am cîntat. . . o farsă rimată din repertoriul lui Paulus. Brăescu, o. a. ii, 129. — Pl.: rimaţi, -te. — V. rima1. RIMATlZM s. n. v. reumatism. RlMĂ1 s. f. Potrivire a sunetelor finale a două sau mai multe versuri, începînd de la ultima silabă accentuată; p. ext. potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. Anticii nu cunoştea sau nu suferea rima la capătul versurilor. Heliade, o. ii, 146. Nici rima, . . . nici numărul silabelor nu pol să facă poezia, cr (1832), 287V19. încîntarea ... stă în măsură şi în rime. fl (1838), 5, cf. Stamati, d., Polizu. Ei cer să cînt. . . durerea mea adîncă, S-o lustruiesc în rime şi-n cadenţe. Eminescu, o. iv, 103. A însoţit şi luxul rimei întru toată eleganţa şi curăţenia ei. Odobescu, s. i, 244. Mai ales cu rima nu mă învoiesc deloc. Delavrancea, t. 104. El are împărecheri de vorbe, căderi de fraze şi de rime ce-ţi dau impresia, fiorul unei explozii de lumină. Vlahuţă, o. a. ii, 102. Dacă e vorba, spre exemplu, de o poemă, aici va fi vorba de stil, de rimă, de ritm. Gherea, st. cr. ii, 12. Thiodore Banville susţine că lucrul cel mai însemnat într-o poezie e rima. Ionescu-Rion, c. 101, cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w. Eminescu este cel dintâi poet român care face din rimă un scop şi un lux. Ibrăileanu, s. l. 168. Rima este la Eminescu un ornament al formei, lustruit exact ca şi celelalte elemente, id. ib. 175. Versul curge frumos, rima esle mai pretutindeni mulţumitoare. Galaction, a. 148. Hiperbolele, amfibologiile din cutare elegie ori odă cu multe picioare şi rime îmbrăţişate. I. Botez, b. i, 96. Costache Negruzzi a fost cel mai entuziasmat faţă de . . . ritmurile originale, de rimele rare. Sadoveanu, e. 225. Rima, atît de bine 5100 RIMĂ2 - 434 - RINDELARE venită tn locuţiunile proverbiale, a înlesnii asemenea i ,,sărituri" în urmarea ideilor. Puşcariu, l. r. i, 23. Poeţilor, voi fete bătrîne, Unde vi-s rimele rare? Beniuc, v. 133. Ţi-ai risipit iubirea tn ritmuri şi tn rime. Labiş, p. 204. Rimele şi ritmul prind cu greu vibrări de clopot. id. ib. 406. Rima presupune identitatea fonemelor, fd i, 10. + Cuvint care rimează cu altul; p. ext. vers. Se vede că în cîntecul ce cînta . . . era vreo rimă supărătoare pentru domnia Veneţiei. Negruzzi, s. iii, 401. Bărbatul acesta, care s-a pus cu dinadinsul să şteargă pata robiei . . . , nu merită penlru aceasta două rime din partea dumneavoastră? Bolliac, o. 55. Ai rîde ... Să mă vezi . . . vtnînd cîte-o idee, cîte-o rimă, un cuvînt. Alexandrescu, o. i, 186. Cioplind mereu la rime, Făcut-am ca să plîngă pe cine mă citea ? Macedonski, o. i, 44. Mă văd în larma de la şcoală . . . , Cercînd neliniş-tea-mi ascunsă Şi dorul să mi-l pul în rime. Vlahuţă, ap. cade. O, de-aş găsi acum o rimă-n ,,uma". Coşbuc, p. ii, 267. Pe terasa aceasta am vînat primele mele rime. Galaction, o. 14. Dă-mi voie să-i dedic, fiindcă-i place, Această rimă impresionistă! Topîrceanu, b. 98. Dacă eşti poet, îţi scot rimele din cap! Vlasiu, a. p. 413. Era tînăr aproape ca mine. El comanda oşti, eu împleteam rime. Brad, t. 17. — Pl.: rime. — Din fr. rime. RlMĂ2 s. f. v. rimă. RIMBOMBA vb. I. Intranz. (Italienism învechit) A răsuna (1). Un vuiet depărtat rimbomba din munte în munte. Asachi, s. l. ii, 68, cf. Calendar, (1852), 36/30. <£> F i g. Tunete înfricoşate reboambă în inima mea. Asachi, p. r. 17/13. Fiecare fulger rimbomba în inima ei şi lumina rîul lacrimilor. Calendar (1854), 86/31. — Prez. ind. pers. 3: rimbombă. — Şi: rebomlră (prez. ind. 3 reboambă) vb. I. — Din it. rimboinbare. lUMlîX s. n. Pastă de culoare Închisă folosită în machiaj pentru înfrumuseţarea genelor. îşi pierdu . . . răbdarea, gesticulînd în faţa oglinzii cu periuţa neagră de rimei în mînă. C. Petrescu, c. v. 234. Sîntem prieteni, ... a încheiat doamna Grigoriu, ştergindu-şi cu batista un colţ al ochiului în care intrase o geană cu rimei. Pas, z. i, 96. — Din fr. rimei. RIMEL vb. I. Tranz. şi refl. A (se) da cu rimei pe gene. — Prez. ind-: rimelez. — V. rimei. RIMElAt, -Ă adj. (Despre ochi; p. ext. despre persoane) Dat cu rimei, lntr-o dimineaţă nu voi mai auzi rîsetele obscene ale domnişoarelor rimelate. Barbu, p. 81. — Pl.: rimelaţi, -te. — V. rimela. RIMfiSĂ s. f. (învechit) Poliţă dată drept plată. Cf. Stamati, d., Şăineanu, d. u., cade. — Pl.: rimese. — Din it. rimessa. RlMIŞ s. n. v. remeş. RlMlZIE s. f. v. remiză. RIMLEAN s. m. v. rlmlean. RIMOANTĂ s. f. v. remont. BIMONCĂ s. f. (Prin Dobr.) Albăstrică (Aster tripo-lium). Borza, d. 26. — Accentul necunoscut. — Etimologia necunoscută. RIM ONT, -Ă s. m. şi f. v. remont. RIMONZI s. m. pl. v. remont. RIMPF s. n. v. remf. RINASCENTÎST, -Ă adj. v. renascentist. RÎIVĂR subst. (Regional) Jgheab la streaşină, prin care se scurge apa de pe acoperiş; uluc (Pecenişca — Băile Herculane). Cf. alr ii/i h 233/2. — Din germ. Rinne (dial. Rinner). RINCHEZA vb. I v. rinchcza. RINCHEZARE s. f. v. rincliezare. RINCHEZĂtCRĂ s. f. v. rlneliezătură. RÎNCHIŢĂ s. f. v. rlbită1. RtNDĂ s. f. v. rindea. RINDEA s. f. 1. .Unealtă compusă dintr-unul sau din mai multe cuţite fixate într-un corp de lemn, cu care se netezesc feţele pieselor de lemn sau se fasonează diferite profiluri etc.; făţuitor. Cf. Polizu. Uşa principală. . . era compusă din mai multe bucăţi de lemn, lustruite cu rindeaua. Filimon, o. i, 264, cf. Cihac, ii, 608, hem 1 757, ddrf, Şăineanu, Alexi, w., Candrea, f. 392, tdfg, Pamfile, i. c. 120. Femeia . . . va culege în poală surcele ieşite din rindea. Marian, na. 11, cf. Nica, l. vam. 210. Oameni buni, voi care munciţi cu sapa, cu secerea, cu rindeaua, . . . priviţi la dihania asta care zice că-i cărturar. I. Botez, b. i, 220. Tîmplarii îşi aduseseră tejghelele şi rindelele. G. M. Zamfirescu, sf. m. n. ii, 100. Cioplitul cu rindeaua mi se părea minunat joc. Vlasiu, a. p. 312. El nu are strung, nici rindea, nici ferăstrău, nici fier de tinichigiu. Arghezi, c. j. 19. E dulgher şi vine de la lucru cu ferăstrăul pe umăr, cu o rîndea şi o teslă tn mînă. Pas, z. i, 17, cf. Teodorescu, p. p. 529, L. Costin, gr. băn. 175, chest. ii 239/167, alr i 1 832, alrm sn h 381. <$> L o c. vb. A da (sau a trage ceva) Ia rindea = a rindelui. Cf. Polizu, Cihac, ii, 608, Şăineanu, tdrg, Alexi, w. Scîndurile din care se vor trage la rîndea şiruri de ,,frigli" se înalţă munte, contemp. 1949, nr. 156, 4/3. Trase giulgiul de pe sicriul care era de brad, abia dat tn fugă la rîndea. Călinescu, s. 29. <0> E x p r. A da (pe cineva) la rindea = a bate (pe cineva). Cf. Pamfile, j. ii, 163. A nu fi dat la rindea = (despre oameni) a fi grosolan, necioplit. Cf. Zanne, p. v, 534. + Unealtă folosită la netezirea unor piese făcute dintr-un metal sau dintr-un aliaj moale. Se face cu machine lucrul de nicovală, ciocane, foarfeci, rendele şi altele: şi pentru a face suruparea, tăierea şi pilirea fierului în deosebite chipuri. I. Ionescu, m. 756, cf. ds, ltr. Să nu le mai prind la fierărie, Moromete, spuse Iocan aruncînd departe cu rindeaua. Preda, m. 126. + P- r e s t r. (Regional) Cuţitul rindelei (Topraisar — Techirghiol). alr ii 6 690 /987. 2. (Art. sg.; regional) Numele unui dans (Cobia — Găieşti), h iv 90. -r- Pl.: rindele. — Şi: rlndeă, rendeâ, (Învechit) randeâ, rundeâ (lm), (regional) rindă (h iii 38, pl. rinde), arindeâ (Polizu), irindeâ (h iv 66) s. f. — Din tc. rende. RINDELA vb. I. Tranz. A rindelui. Maşină de rindelat. ltr, cf. dl, dm. — Prez. ind.: rindelez. — V. rindea. BINDElAr s. m. Rabotor. nom. prof. 22. — Pl.: rindelari. — Şi: rtndelâr s. m. — Rindela + suf. -ar. RINDELARE s. f. Rindeluire. Cf. ltr. 5125 RlNDELUl - 435 - RINOCER — Pl.: rindelări. — V. rindela. RINDELUI vb. IV. Tra 11 z. A netezi, a făţui cu rindeaua ; a da la rindea; a rindui, (învechit, rar) a rindeni. Maşini de rindeluit la grosime, nom. min. i, 342, cf. dl, dm. Sini şirurile de maşini moderne care rindiluiesc, fasonează, şlefuiesc . . . lemnul ce intră in alcătuirea mobilei. Scînteia, 1965, nr. 6 549. — Prez. ind.: rindeluiesc, — Şi: (rar) rindilui vb. IV. — Rindea + suf. -ălui. R1NDELTJÎRE s. f. Acţiunea de a rindelui şi rezultatul ei; rindelare (învechit, rar) rindire. Cf. mdt, dm. — Pl.: rindeluiri. — V. rindelui. RIND1LUÎ vb. IV v. rindelui. RINDÎRE s. f. (învechit, rar) Rindelnire. Se lucrează fierăria subţire, precum . . . pilituri, rendirea osiilor de vapoare, tăieturi de fier şi dc alamă etc. I. Ionescu, m. 755. — Pl.: rindiri. — Şi: rendire s. f. — De la rindea. RJNDUÎ vb. IV. Tranz. A rindelui. Blane m-or dura Şi m-or rîndui. ap. tdrg, cf. cade, Scriban, d. (Abso 1.) Hai să rinduim. h iv 56. — Prez. ind.: rinduiesc. — Şi: rindui vb. IV. — Rindea | suf. -ui. RlNFLAIŞ s. n. (Regional) Rasol. Cf. Mîndrescu, 1. a. 78. în loc de . . . rinflaiş aduce friptura. Alexici, l. p. 255. — Pl.: ? — Din grem. Rlndfleiseli „carne de vacă". RINFdRT s. n. (Franţuzism ieşit din uz) întărire. Aristia, plut. — Pl.: rinforturi. — Din fr. renforl. RING s. n. 1. (Sport) Platformă împrejmuită cu corzi, pe care se defăşoară meciurile de box. Pe ring se urcă ... un atlet îndesat. Călinescu, c. 265, cf. Iordan, l. r. a. 499. Eu sînt boxer de meserie. Mă bat pe ring. Stancu, r. a. v, 338. Pe ringul instalat în mijlocul sălii se urcă prima pereche de boxeri, sp. pop. 1958, nr. 3 279, 3/2. + Platformă într-un local, pe care se dansează ; pistă. Cf. dm. 2. (Text.) Maşină pentru întinderea sau dublarea tortului, pentru răsucirea firului şi înfăşurarea lui pe ţevi; maşină cu ineluşe. Cf. mdt. în spaţioasa sală de montaj, lingurile stau gata să ia drumul fabricilor. . . textile. Scînteia, 1953, nr. 2 798. O uşă deschisă . . . făcu să-i ajungă mai puternic în urechi cîntecul monoton al ringurilor, v. rom. februarie 1955, 245. La textile au fost stricate . . . ringurile. T. Popovici, s. 396. 3. (Nav.) Cerc de metal pentru acostarea navelor, fixat de bulonul de pe peretele cheiului. Cf. dl, dm. — Pl.: ringuri. — Din fr, ring, engl. ring. RÎNGHIŞPIL s. n. (Prin Transilv.) Carusel. Cf. bl vi, 180. Căluşeii se învîrl — ringhişpirul, cum i se mai spune, s iulie 1960, 12. — Accentuat şi: ringhişpîl (Com. din Sebeş). — Scris şi: ringhi-şpil (bl vi, 180). — Şi: ringhişpir, lingliişpir (com. din Cuzdrioara — Dej) s. n. — Din germ. Riengelspiel, magh. ringlispil. RÎNGHIŞPIR s. n. v. ringhişpil. RÎNGLĂ s. f. v. riglă2. RIN GLONTE s. f. pl. v. renglotă. RIN Gl, 6TĂ s. f. v. renglotă. RI\’GL()URI s. n. pl. v. renglotă. RliVG OTĂ s. f. v. renglotă. R1NGPLEÂŢ s. n. (Regional) Teren neted în pădure unde se pot încărca buşteni pe vehicule. Lexic reg. 107. — Pl.: ? — Din germ. Ringplatz. RINÎC1 s. m. (Bot.; regional) Floare-de-leac (Ranun-culus repens). Borza, d. 145. — Cf. lat. ranunculus. RlNlC2 s. m. v. rinichi. RINIOIE s. m. v. rinichi. RINICHI s. m. Fiecare dintre cele două organe interne ale omului şi ale animalelor superioare, care excretează urina şi care sînt situate în regiunea lombară, în afara cavităţii peritoneale, de fiecare parte a coloanei vertebrale; (popular) rărunchi, (prin Ban.) mămuc, momic. Şi vei lua de la berbeace . . . rănichii amîndoi. Biblia (1688), 602/15. Ceancă neagră ... de rănichi apucatu-l-a, rănichi încordatu-i-a (a. 1809). gcr ii, 138/20, cf. Polizu, Cihac, i, 228. Se dă inima şi rerunchii sau ranichii. . . unei turturele, ca să le mănînce mirele şi mireasa îndată după cununie. Marian, o. 11, 207, cf. ddrf, ŞXineanu, jahresber. viii, 182, cf. Alexi, w., Puşcariu, et. wb., Bianu, d. s., tdrg, Pascu, s. începuse să povestească oamenilor cum i-au scos doctorii cei mari un rinichi. Rebreanu, 1. 24. Data trecută mi-aji spus că sufăr de rinichi? Camil Petrescu, t. iii, 158. Un biet cornist. . . servea ţara, scoţînd note false de la rinichi. BrXescu, a. 134. Nu era bolnav nici de stomah, nici de rinichi. Sadoveanu, o. vii, 724. Ai trecut de o anumită vîrstă, încep beteşugurile, ba un reumatism, ba o gută, ba inima, ba rinichii. CXlinescu, e. o. ii, 29. Nevasiă-mea se tînguia într-una de durere de rinichi, v. rom. octombrie 1954, 13. Apare de obicei în boala numită litiază renală (piatră la rinichi). Belea, p. a. 174. Dacă îl doare la rinichi, de ce nu-şi schimbă meseria ? Preda, r. 205, cf. l. rom. 1960, nr. 5, 63. Rinichii. . . sînt aşezaţi pe peretele posterior al abdomenului, abc sXn. 376. Cu gura îl deseîntai,... De mătrice-l curăţat Din inimă, Din rinichi. Teodorescu, p. p. 389, cf. alrm 1/1 h 71. Zace-un tinerel voinic Cu capul la răsărit, Cu picioarele la vînt; Ficaţii i-au putrezit, Rinichii i-au mucezit. Balade, i, 334. — Pl.: rinichi. — Şi: (învechit şi regional) rănichi, (învechit) rinle (Polizu, Cihac, i, 228), (regional) rănichi, renfchi (alr i/i h 48, alrm i/i h 71), rininchi (alr i/i h 48/614, alrm i/i h 71/614), rinichi (alr i/i h 48, alrm i/i h 71), riniclie (Alexi, w.) s. m. — Lat. reiiitulus. RINÎNCHI s. m. v. rinlehi. RINÎTA s. f. Inflamaţie a mucoasei nazale; coriză, guturai. Cf. Bianu, d. s., enc. vet. 463, dn2, abc săn. — Pl.: rinile. — Din fr. rliinite. RINOClilR s. m. Mamifer pahiderm ierbivor din Asia şi din Africa, cu corpul masiv şi puternic, avînd pe nas unul sau două coarne caracteristice (Rhino-ceros). Cf. I. Golescu, c. La malurile unei ape ce se varsă în Lena, s-au aflat scheletul unui rinocheros. ar (1830), 72/41. Vă povestesc numai bătălia ce face inorogul (rinocerul) cu elefantul. Gorjan, h. ii, 27/17. Se găsesc re-măşiţuri împietrite de rinocer ... de o mărime deosebită de mare. Isis (1859), 101/26. Tot aci se află o bogată colecţîune de vase în agat, iasp ... şi corn de rinocer. Filimon, o. 11, 150. Mamiferele cari trăiesc în această zonă sînt: elefantul, . . . rinocerul. DrXghiceanu, c. 5148 RINOCHEROS — 43fi — RIPOSTĂ 114, cf. ddrf, ŞXineanu, barcianu, Aiexi, w. Se zărise îniiiele vite lungi, negre, cu capul aplecai şi adulme-cător ca al unor rinoceri. CXlinescu, e. o. i, 107. Lungi monştri cu patruzeci şi patru de picioare, cu cap de rinocer şi coadă de crocodil. . . cum numai groaza altor monştri a putut născoci. Bogza, c. o. 46. Mobilele grele, Bider-mayer, păreau nişte rinoceri lupilaii în coifuri. T. Popovici, s. 55. — Pi.: rinocţri. — Şi: (învechit) rinoelieros s. m. — Din gr. ngr. plvowspo)?, lat. rliinoceros, fr. rhino-câros. RINdCHEROS s. m. v. rinocer. RINOPLASTÎE s. f. Intervenţie chirurgicală efectuată cu scopul de a reface un nas diform, distrus sau mutilat. Cf. Turnescu, med. op. 260r, ŞXineanu, Bianu, d. s., cade, Scriban, d. — Pl.: rinoplastii. — Din fr. rhinoplastie. RINOSCOPlE s. f. Examinare a foselor nazale. Cf. Bianu, d. s., dn2. — Pl.: rinoscopii. — Din fr. rliinoseopie. RINSOU s. n. Motiv decorativ, pictat sau sculptat, de formă curbată, reprezentînd ramuri, frunze sau fructe. Paraclisul are la uşa de intrare un chenar săpat cu sculpturi reprezentînd cunoscutele rinsouri. mon. ist. ii, 35. Suprafaţa zidului e împărţită în făşii orizontale, în care sînt desemnate rinsouri decorative, ib. i, 71, cf. Naum, ist. art. 174. — Scris şi: (după fr.) rinceau. Naum, ist. art. 174. — Pl.: rinsouri. — Din fr. rinceau. RINTICdS, -OĂSĂ adj. v. rlnticos. RINZAR s. m. v. rlnzar2. RIOĂRE s. f. pl. (tn poezia populară) Diminutiv al lui r î u. Să coboară trei rioară, Jos mai jos că să lăsară. Coman, gl. — Pronunţat: ri-oa-, — Riu -f suf. -ior. Blds, -OAsĂ adj. v. rllos. RIP s. n. v. rapăn1. RIPAC subst. (Regional) Numele a două plante erbacee: a) nap (Brassica napus). Borza, d. 32; b) rapiţă (Brassica rapa). id. ib. 33. — Accentul necunoscut. — Şi: rlpae subst. Borza, d. 32. — Din ucr. pinaK RÎPĂ1 s. f. (Regional) Sfeclă pentru vite (Beta vulgaris). Cf. Borza, d. 30, Candrea, ţ. o. 52. Tămî-ioara o crapă cu cuţîtu, că-i aşa cît o rîpă şi galbănă la mnedz. arh. folk. i, 226, cf. alr sn i h 193/64, alrm sn i h 140/64. — Pl.: ripe. — Şi: ripă s. f. — Din magh. repa, germ. Rfibe. RÎPĂ2 s. f. v. rîpă1. RtPCĂ s, f. v. gripcă. RIPEAG s. n. (Regional) Carmac format dintr-un singur rînd de cîrlige. Cf. Antipa, f. i. 260, Atila, p. 413, ltr. — pi.; ripeaguri. — Şi: ripeâh s. n. Antipa, f. i. 260. — Din ucr. piinflK „scaiete". RIPEÂH s. n. v. ripeag. RIPEZlŞ s. n. v. repeziş. R1PÎ vb. IV v. răpi2. RlPlDĂ s. f. (Bis.) Obiect de metal sau de lemn in forma unei palete, avînd reprezentat chipul unui înger şi folosit în scop decorativ în cursul unor ceremonii religioase. Aceste repide . . . le-au făcut io, Constantin Basarab (a. 1709). ap. tdrg, cf. drlu, ŞXineanu. Şapte băieţi. . . poartă ripidele şi sfeşnicele în faţa alta-' rului. Eminescu, s. p. 319. [Erau] ripidii. . . pentru procesiunile religioase. Odobescu, s. i, 452, cf. Barcianu, Alexi, w., tdrg, Severin, s. 122. Ferestrele închise S-au acoperii cu ripide şi antemise. Arghezi, vers. 156. Sultana a dai ştergurile pentru prapuri şi batistele pentru cruce, ripide şi făclii, v. rom. august 1963, 37. Şase [băieţi] ţin cîte o ripidă. arh. folk. iii, 154, cf. alr ii/i mn 93, 2 737, alrm ii/i h 232. + Obiect constînd dintr-un căpăcel conic, fixat la capătul unei bare de metal sau de lemn, fiind întrebuinţat pentru stingerea luminărilor. Cf. Scriban, d. — Pl.: ripide şi ripidii. — Şi: (învechit) repfdă, (regional) răpidă (pl. rapizi alr ii/i mn 93, 2 737), răpigă (pl. răpigi alr ii 2 737/105)s. f. — Din slavonul pnntijţa. RIPIRĂŢIE s. f. v. reparaţie. RIPÎT, -Ă adj. v. răpit2. RIPITdR, -OARE adj. v. răpitor. RIPOLÎN s. n. (Rar) Email special care se fabrică în diferite culori, dn2. — Pl.: ? — Din fr. ripolin. RIPOLINÂT, -Ă adj. Vopsit cu ripolin; lăcuit. In jîlţul de trestie împletită şi ripolinată, femeia se lăsă pe spate. C. Petrescu, o. p. i, 86. Alături, încăpătoare odaie ..., al cărei scop ... îl învederau halterele metalice înşurubate în zidul ripolinat. Teodoreanu, m. ii, 22. Animalele ... de tinichea ripolinată s-au suit toate în copac. Arghezi, s. vii, 263. <$> F i g. Poartă veston negru, piepţii cămăşii ripolinaţi. C. Petrescu, c. v. 167. — Pl.: ripolinaţi, -te. — Ripolin + suf. -at. RIPOSTA vb. I. Intranz. A răspunde promt şi energic (în contradictoriu), a replica. Cf. Heliade, d. j. 86/18, Barcianu, Alexi, w. A intervenit în discuţie cu o pasiune şi o îndîrjire de care nu o credeam în stare. Riposta indignată, ameninţa. Camil Petrescu, u. n. 37. Chelnerul voi să riposteze. Stancu, r. a. iv, 398. Riposta la critică cu voce ridicată şi uneori cu insulte, v. rom. septembrie 1955, 65. Nu ripostau, nu argumentau cu nimic poziţia lor. s aprilie 1960. (F i g.) Un tun de vînătoare antitanc a ieşit din văgăună şi a ripostat cu îndrăzneală, v. bom. mai 1954,105. <$> Tranz. O plăcere prudentă nu mai e plăcere! ripostă Nadina răsfăţată. Rebreanu, r. i, 217. Nu îndrăzni a riposta ceva. CXlinescu, s. 277. Neli, descumpănită, nu ştie ce să riposteze. H. Lovinescu, t. 363. + A lua atitudine hotărîtă împotriva unei nedreptăţi; a protesta. Simte nevoia să riposteze societăţii vitrege care-l umileşte. v. rom. decembrie 1963, 216. — Prez. ind.: ripostez. — Din fr. riposter. RIPdSTĂ s. f. Răspuns prompt şi energic, replică; acţiune hotărîtă care respinge un atac. Cf. Barcianu, Alexi, w., tim. Popovici, d. m. înainta trimfălor ca cel care . .. e gala la ripostă. BrXescu, a. 253. Mînuiau cuţitul, furculiţa, întovărăşind vorbele, glumele, ripostele. Teodoreanu, m. ii, 192, cf. bl vii, 49. Poporul. . . este conştient că prima sa datorie patriotică este ... să dea riposta cuvenită oricărui agresor. Scînteia^ 1952, nr. 2 524. Grunz nu-i mai dădu nici o ripostă. Stancu, 5173 RIPS1 - 437 - RISCA r. a. iv, 111. Prevăzuse o asemenea ripostă, v. rom. iunie 1954, 163. Poftă bună, băieţi! dădu colonelul riposta. Pas, z. iv, 155. E logic, nu ? [Profesorul] .. . Fără ripostă! H. Lovinescu, t. 153. — Pl.: riposte. — Din fr. riposte. RIPS1 s. n. Ţesătură de bumbac sau de mătase, cu dungi în relief, folosită pentru tapisarea mobilelor şi pentru confecţionarea unor obiecte de îmbrăcăminte. Cf. I. Golescu, c. îmbrăcat în bondiţă şi pantaloni largi de ripsă vînătă. Contemporanul, vi2, 13, cf. Şăineanu, Barcianu, tdrg, jahresber. x, 205. Le duce rînd pr rînd: saltelele, macatul . . . , trei scaune de rips albastru-spălâcit. Bassarabescu, v. 94. Mă-sa, cocoţată în vîrful canapclii de rips. Klopştock, f. 165. La ripsuri, . . . urzeala leagă 2 bătături. Ionescu-Muscel, ţes. 481, cf. 39. Intrară într-o sală ... în care se afla ... un număr de fotolii de rips verde. Călinescu, e. o. i, 54, cf. Mîndrescu, i. g. 78. — Pl.: ripsuri. — Şi: (învechit) ripsă s. f. — Din germ. Rips. RIPS2 subst. Numele a două plante erbacee; a) colză (Brassica campestris). Colza sau ripsu. I. Ionescu, c. 18T/24; b) nap (Brassica napus). Borza, d. 32. — Pl.;? — Din germ. Reps. RIPSAt, -Ă adj. (Alai ales despre ţesături) Care are dungi dese, reliefate. Se juca mîngîind stofa ripsată a fotoliului cubic. Camil Petrescu, p. 9, cf. nom. min. i, 369. — Pl.: ripsaţi, -te. — Rips1 + suf. -at. RfPS s. f. v. rips1. RIS1 s. n. (Germanism învechit) Top (de hîrtie). 1 ris postpapir (a. 1766). Iorga, s. d. xii, 81. 1 răs hârtie de poştă (a. 1771). id. ib. 86. Un ris de hîrtie de Orlat am trimes (a. 1800). Furnică, i. c. 193. Se-i tri-metiet... 4 rizuri flispapir (a. 1804). Iorga, s. d. xii, 151. ' — Scris şi: răs. — Pl.: risuri. — Şi: riz s. n. — Din germ. Ries. RIS2 s. n. (Bot.: învechit) Orez (Oryza sativa), Ici-colca se ivea cîte un pămînt de cartofe sau de risu, mai încolo nimic, f (1869). 222. — Din fr. riz, it. riso. RIS3 s. n. (Ban.) Seceriş (Vălcani — Sînnicolau Mare), alr sn i h 48/47. — Pl.: ? — Din ser. ris. RIS4 s. m. v. rîs1. RIS5 s. n. v. rîs2. RIS6 s. n. v. riz1. RISÂR s. m. (Ban.) Secerător (Vălcani — Sînnicolau Mare), alr ii 5 207/47. — Pl.: risari. — Din ser. risar. RISC s. n. Posibilitatea de a cădea într-o primejdie, într-un necaz, înlr-o pagubă; pericol posibil. Cf. Negulici, Prot.-Pop., n. d., lm, Şăineanu, Barcianu. Tot profitul şi nici un risc; o politică mult lăudată — cind izbuteşte. Iorga, l. i, 185, cf. ddrf, Alexi, w. M am hotărît să mă apropii cu sentimentul de risc incalificabil cu care un trădător se duce la o legaţie streină. Camil Petrescu, p. 225. Războiul nu mai era o simplă expediţie cu riscuri neînsemnate. C. Petrescu, î. i, 113. Virtutea nu-l împiedică să invidieze soarta celor mai puţin virtuoşi care măcar riscă şi ies la larg să înfrunte riscurile, id. c. v. 175. Există însă un risc: acela că} în timp ce principiile se învechesc, viaţa evoluează• Vlasiu, d. 173. Se pot dobîndi ceva biştari fără risc. Sadoveanu, o. ix, 491. E cam încăpăţînat şi pornit spre risc. Călinescu, s. 709. Există un minunat principiu de variaţie în viaţă; riscul. Ralea, s. t. i, 112. Eu iau altă cale: aceea a riscului. H. Lovinescu, c. s. 10. în orice caz, riscul a fost acum mult mai mare. Preda, r. 301. (însoţit de determinări în genitiv sau de verbe la infi-tiv precedate de prep. ,,de“) A vieţei rişchiu adecă primejdie. Învăţătură, 104/13. Nimeni nu cuteză să se espuie în riscul unei morţi anticipate. Heliade, d. j. 108/14. Am rupt-o cu ea! cu riscul de a rupe chiar cu tine. Sandu-Aldea, săm. vi, 451. Cu riscul unui atac de dambla . . . , trebuia să şează ceasuri întregi nemişcat. Brătescu-Voineşti, p. 179. Acestea sînl, cum s-ar zice, riscurile şi primejdiile meseriei. Galaction, a. 166. Trebuie să se ştie că şi iubirea are riscurile ei. Camil Petrescu, u. n. 20. Am spus ... că acesta e riscul transfertului de clasă prea brutal. C. Petrescu, î. ii, 183. E riscul De a fi văzuţi pe stepa zării. Beniuc, c. p. 20. <0> L o c. a d v. Cu orice risc = cu orice preţ. Era imposibil . . . să nu profit de orice ocazie, necugetat, cu orice risc, pentru a înfrînge o regulă. Brăescu, o. a. ii, 122. Expr. (învechit) A pune în risc = a expune, a pune în primejdie. El puse în risc o aripă întreagă, mieşurîndu-şi înadins lungimea frontului. Haş-deu, i. v. 117. — Pl.: riscuri. — Şi: (învechit) rişchiu s. n. — Din fr. risque. RISCA vb. I. Tranz. A-şi pune în primejdie viaţa, onoarea etc.; a se expune unui pericol. Risca de a aţîţa vreun simtiment. Heliade, d. j. 45/25. Legile . . . ortografiei române nimeni nu le va putea rempinge . . . fără a risca înaintea raţiei sănătoase de a fi numit de neînţelegător. cr (1848), 15*131. Ea risca a-şi compromite reputaţiunea. rom. lit. 4252/25. Nerod acel ce laudă holteiia, purgatoriul . . . unde îşi riscă cineva punga, cinstea şi viaţa. Negruzzi, s. i, 74. Decît să-şi rişte o reputaţiune . . [preferă] să renunţe de bunăvoie la coroana fraternă. Hasdeu, i. v. 191. Riscă a-şi compromite reputaţia în ochii lumii. Bolintineanu, o. 382. Cucoana Luxiţa ... risca să fie aruncată ca o minge afară din trăsură. Gane, n. iii, 189, cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w. îi era frică să nu aibă urmări bătaia, în care să fie amestecat şi dînsul, riscînd poate chiar să i se închidă prăvălia. Rebreanu, i. 60. Ştiu cît risc . . . aruneîndu-ţi toate acestea în faţă. Camil Petrescu, t. ii, 490. Rişti să pierzi plăcerea de a-l auzi pe Danton. id. ib. 588. Nu rişti o întîlnire. oricum, neplăcută . . . C. Petrescu, t. ii, 124. Eu nu risc un pol pînă nu calculez ce are să se întîmple cu el. Brăescu, o. a. i, 75. Nu vreau să risc să fiu otrăvit. Sadoveanu, o. vii, 707. Alexandru Tpsilanli şi-a putut risca averea, familia şi cariera pentru cauza eterici. Oţetea, t. v. 124. Pregătirile sînt de prisos şi riscă să fie ridicole. Arghezi, b. 89. Cum am putea să-i propunem fără să riscăm nimic? Călinescu, e.o. i. 208. Cineva şi-a riscat viaţa ca să salveze pe a altuia. Ralea, s. t. ii, 262. Nu văd cine şi-ar risca viaţa de dragul dumitale. Vinea, l. i, 43. în ce or fi crczînd, ca să rişte atît? H. Lovinescu, t. 9. Pentru cine îmi risc viaţa în fiecare clipă? Barbu, p. 326. N-ar fi riscat decît un refuz amabil. s martie 1960, 28. <$> Absol. Omul înţelept nu riscă. Heliade, d. c. 192/26. Virtutea nu-l împiedică să invidieze soarta celor mai puţin virtuoşi, care măcar riscă. C. Petrescu, c. v. 175. Omul, dacă riscă, încaltea să ştie pentru ce. Sadoveanu, o. ix, 467. Individul mai avea încă de riscat. Preda, r. 300. + Ref 1. (învechit) A cuteza, a îndrăzni, a se încumeta. Nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pc uliţi după ce înnopta. Negruzzi, s. i, 15. Am hotărît . . . să ne riscăm singuri. Ghica, a. 249. Românii, bănuitori şi sfi-eţi din fire, nu se riscase a trămite prube de productele lor. Odobescu, s. i, 480, cf. Iorga, l. i, 285, cade, Iordan, l. r. a. 346. 5186 RISCANT - 438 - RISIPĂ — Prez. ind.: risc. — Din fr. risqucr. RISC Ant, -A adj. (Despre situaţii sau acţiuni) Riscat. GazetăriaA meserie riscantă. T. Popovici, s. 176. ^ (Adverbial) Era riscant, dar poţi sâ nu intervii ? t februarie 1962, 40. — Pl.: riscanţi, -te. — Din germ. riskant. RISCAT, -A adj. Expus primejdiilor, primejdios, nesigur, riscant; hazardat; îndrăzneţ. Generalii... au a face vreo întreprindere riscată. Negruzzi, s. i, 342. Nu te poţi opri de ta espticâri psichologice (totdeauna riscate). Maiorescu, cr. ii, 357, cf. ddrf, Barcianu Alexi, \v. E foarte detieat lucru . . . e chiar foarte riscat . . . Camil Petrescu, t. iii, 57. Afaceri curente de port, mai mult sau mai puţin riscate. Bart, e. 326. în dezvoltarea motivelor celor mai riscate, . . . Arghezi rămîne un artist prodigios. Vianu, a. i>. 264. întoarcerea fără rost a lui Mihai acasă era, din orice punct de vedere, o acţiune riscată. Călinescu, e. 86. Oamenii fură nevoiţi să renunţe la orice încercare riscată, id. s. 105, cf. 545. <$> (Adverbial) Ar fi, desigur, riscat să se afirme că Axinte biv vel paharnic ... ar fi al nostru. Iorga, l. i, 132. — Pl.: riscaţi, -te. — Din fr. risque. RISCIIlA vb. I v. răşchid. RISCHÎDĂ s. v. f. răstii idă. RISELEU s n. v răzălău. RISCHITOR s. n. v. răşchitor. RISlPA s. f. 1. (în opoziţie cu economie) Cheltuială, împrăştiere fără măsură, folosire nechibzuită a bunurilor materiale sau băneşti; irosire; risipire (2). Cf. anon. car. Apă fiind, să risipeşte, curge; şi alte risipuri se fac (a. 1826). doc. ec. 377. întrebuinţarea [finului] . . . se face cu atîta de mare neorînduialăşi răsipă. I. Ione seu, c. 226/15. îşi pierde prin resipuri ce-a strîns. Mureşanu, p. 35/10, cf. Polizu. Se făcuse mare risipă în curtea stăpînului său. Filimon, o. i, 154, cf. Cihac, ii, 213, lm. Cînd îşi aducea ea aminte ... de răsipa ce s-a făcut cu munca ei . . . , crepa de ciudă. Creanga, p. 12. Zadarnice toate au rămas şi risipă de pomană. Delavrancea, s. 97, cf. 152. Trebuie să renunţăm o dată la viaţa asia de risipă. Vi.ahuţa, o. a. ii, 64. Se aprinde luminarea lui moş Gheorghe, apoi alfa şi alta, pînă ce le spune tot el să nu facă risipă. Sp. Popescu, m. g. 31, cf. Şăineanu. Azvîrle-un pumn de galbeni cu darnica risipă A celui ce pe brazdă stă vesel sămănînd. Coşbuc, p. ii, 96, cf. Barcianu, Alexi, w. Din pricina groazei lui de risipă nu putea să sufere pe slugile alelalte. Brătescu-Voineşti, p. 81. Nici nu m-aştept la risipă de la un gospodar aşa ca tine. Sadoveanu, o. x, 559. Să nu facă risipă cu vinul şi mîncarea. Camil Petrescu, o. i, 84. Lupta pentru apărarea proprietăţii obşteşti împotriva distrugerii şi risipei . . . constituie una din principalele sarcini ale partidului. Lupta de clasă, 1953, nr. 11, 18. <$> F i g. Un entuziast fără control, un dăruitor pînă la risipă de elogii, v. rom. septembrie 1962, 70. + F i g. Belşug, abundenţă. Ar vrea să mai apuce şi cl o rază din atîta risipă de copilărie. Vlahuţă, o a. ii, 36. O sălbatică risipă De frumuseţi prilej dădu . . . Păcatului să-şi facă pe subt arbori cale ? Blaga, p. 98. Prada fusese peste toate aşteptările şi era acum risipă de toate. Camil Petrescu, o. ii, 60. Limba lui Creangă, cu risipa de cuvinte regionale . . . , cere, la transpunerea într-o limbă străină, stabilirea unui echivalent dialectal. v. rom. aprilie 1963, 172. 2. împrăştiere, răzleţire, răspîndire în toate părţile (a unor fiinţe dintr-un grup, dintr-o colectivitate); dezmembrare (a unui grup sau a unei colectivităţi); risipire (1). Din două pricini s-au dovedit răsipa ucenicilor . . . Aşa se pricinuieşte pustiire de ucinicii şcoalei cei mari domneşti (sec. XVIII). Uricariul, i, 70. Au mai trăit pre aceaste locuri vreun neam după răsipa descălecării lui Traian. N. Costin, ap. gcr ii, 2/8. După nărocită biruinţa lui Traian . . . şi rîzsipa a tot nărodul acela. Cantemir, hr. 105. + Fugă în dezordine (a unei cete înarmate, a unei oşti etc.); împrăştiere, risipire ; p. ext. înfrîngere. Au priceput tătarîi încă de cu noapte răssipa oştii leşăşti. M. Costin, o. 74. Acolo avînd război, au biruit Radul Vodă şi turcii au fugit. . . Păgînii, strîngîndu-se toţi den răsipa lor, s-au mai în-vîrtejit după ostile noastre şi, ajungîndu-i fără veste, i-au tăiat foarte rău. R. Popescu, cm i, 274. Puţin au stătut leşii la bătaie, că îndată au purces la resipă, cine încotro putea. Şincai, hr. ii, 165/28. Un lung fior de spaimă pătrunde într-o clipă Prin deasa tătărime ce-i gata de risipă. Alecsandri, p. iii, 292. Deschide-ţi ochii de vezi rîsipa duşmanilor, id. t. 1 509, cf. ddrf, Şăineanu, tdrg. ^ Loc. adj. şi a d v. în risipă = în dezordine, în debandadă. Au purces ostile din război în răsipă. M. Costin, o. 256. N-au putut să izbîn-dească ş-au purccs moldovenii în răsîpă. Neculce, l. 94. A iz purces nemţii în răsîpă. id. ib. 105. Cîţi n-au perit acolo de nemţi, ei s-au dus în risipă, cine încotro au putut. Muşte, let2. iii, 36, cf. 11. Iacă oastea neagră într-o clipită ... De tot în răsipă fu pornită. Budai-Deleanu, ţ. 264. Năvălind pe sobor în pripă, Mînă pe delegaţi în răsipă. id. ib. 366. Toată armia musulmană întoarse în răsipă spre baltă. Bălcescu, m. v. 122. Şoimane, românii noştri sînt puşi în rîsîpă ! Alecsandri, t. 1 485. Flota-n risip-a sfârîmat-o. Coşbuc, ae. 12, cf. ddrf. începură o fugă iute, în risipă, spre podul Vidului. Sadoveanu, o. ii, 49. Cămilele şi caii îşi rupseră conovăţurile, îmbulzindu-se între oamenii în risipă, id. ib. xii, 271. 3. Dărîmare, prăbuşire, năruire, surpare; stare de ruină. Şi-l acoperi acolo . ., să nu mai vadză răsîpă şi prada Ier[u)s[SL]limului (cca 1650). gcr i, 149/14. Omir în 250 de ani au scris după răsipa Troadii războaiele lui Ahileus. M. Costin, o. 242. Vom iscodi ... de la răzsipa Troadii şi de la înstrăinarea lui Eneas la Latium. Cantemir, hr. 13. Enias nu cu puţinei oameni au fost ieşit din rîsipa Troadei. id. ib. 95, cf. anon. car. Zidurile împrejmuitoare, risipite şi năpustite în risipa lor dc plante grase, de furnici ce\şi fondau state te făceau a crede că este mai mult o ruină. Eminescu, p. l. 72. <0> L o c. adj. în risipă = care se surpă, care se dărîmă ; în ruină. Munţii ridicau adîncuri şi coaste-n risipă, id. ib. 38. Hanul e pustiu şi în risipă, v. rom. februarie 1964, 70. + (Concretizat; învechit; mai ales la pl.) Dărîmătură, ruină. Se mai văd încă urme din risipurile celătii Smere-dava. Negruzzi, s. i, 194. îngeri iubitori într-o noapte fără nori S-or opri din a lor cale Pe risipurile tale. Alecsandri, p. ii, 37. Mai bucuros ne-om îngropa subt rîsi-purile cetăţii, dccît s-o închinăm duşmanului, id. t. 1 484, cf. Şăineanu, tdrg. (F i g.) Răsipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale ! . . . Lupta dogmelor nouă au năruit răsipă peste răsipă în societatea moldovenească. Russo, s. 33. 4. Nimicire, distrugere; pieire; risipire (4). Casa lui Vasilie Vodă ... cu mare cădere şi răzsipă şi apoi şi la deplină stingere au purces dc atuncea. M. Costin, o. 135. Mergînd jalobă la împărăţie de răsipa ţărăi, au mazilit pre Iancul Vodă. N. Costin, l. 556. Obiceiele cele noao fac răsipă ţărilor. Neculce, l. 26. Cea rea a sa urmare va pricinui rîsipa patriei sale. Beldiman, n. p. i, 31/15. Ficiorii de neamuri şi hrăniţi cu durerea, cu ruşinea şi răsipa strămoşăştei străluciri . . . respîndea satira. Russo, s. 112. Ţinteau la răsipa ţârii şi la peirea mea. Negruzzi, s. i, 149. Priveşti de sus a lumilor risipă Si toat-a lor zădărnicie-o ştii. Vlahuţă, o. a. i, 23. Nu veniseră pentru război, ci pentru risipa şi pradă. Sadoveanu, o. xi, 294. <£> L o c. v b. (învechit) A purcede în răsipă = a se risipi (5), a se distruge, a se nimici. Plugurile cu boi şi stogurile cu pîne . . . , toate în răsipă au purces. N. Costin, let. ii, 30/37. + Dispariţie treptată, destrămare, spulberare, risipire (5). (F i g.) Jinduiesc la cîte-un astru Răsărit ca o ispită. Peste-amurgul meu dc-o clipă, Peste basmul în risipă. Blaga, p. 195. 5193 RISIPEALĂ - 439 - RISIPI — Pl.: risipe şi (învechit, 1. 3) risipuri. Şi: (învechit şi regional) răsîpă (scris şi resipă, răssipâ, răzsipă, pl. şi, neobişnuit, răsipi), (regional) siripă (dr. iv, 1 056, cv 1950, nr. 3, 36, alr i 768/186) s. f. — Postverbal de la risipi. —- Siripă, prin meta-teză. RISIPEÂLĂ s. f. (învechit) Faptul de a (se) risipi; risipire. Cf. Polizu. — Pl.: risipeli. — Risipi -f- suf. -eală. RISIPELNIC, -Ă adj. Risipitor (2). Părinţii oftau ...» profeţind o soartă cumplită unei generaţii frivole, risipelnice. C. Petrescu, o. p. i, 158. + (Despre manifestări ale oamenilor) Care provoacă risipă (1). Ai observat în ce nebunie risipelnică trăiesc toţi? C. Petrescu, c. v. 163. Feciorii . . . şi strănepoţii hapsînului înnădindu-se la benchetuiri şi la risipelnică trufie, s-au aşternut şi ei pe treabă, v. rom. februarie 1954, 14. — Pl.: risipelnici, -ce. — Risipi -f suf. -elnic. RISIPI vb. IV. 1. T r a n z. (Complementul indică o grămadă, un şir etc.; în opoziţie cu a d u n a) A arunca în toate părţile; a distruge prin împrăştiere; a împrăştia; a răsfira; a presăra. Dumnedzeu răsipi oasele om ugoditorilor. psalt. 102, cf. anon. car., Klein, d. 412, Budai-Deleanu, lex., drlu, lb, Polizu. O izbi cu buzduganul în cap şi-i răsipi crcerii. Eminescu, n. 10. Risipea cu piciorul pietrele ce se rostogoleau în vale. Gane, n. i, 80.^Scorpia . . . dete cu coada şi risipi focul. Ispirescu, .l. 1&8, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Căzut din cuibul risipit de vînt . . . , Un pui pestriţ şi mic de pitulice. Cazimir, l. u. 24. Otilia risipise . . . lucrurile ei. Călinescu, e. o. ii, 316, cf. alr ii sn v h 1 329. Dacă răsipeşti (risipeşti) meiul, anevoie îl aduni. Zanne, p. i, 214. (Fi g.) Dragostea cu care acest copil îşi risipea sufletul peste flori ... ne ajuta să înţelegem cum putea el să prorocească ploile. Galaction, a. 158. Sînt vinovat c-am risipit în vînt, Din ce mi-ai dat, fuioare de lumină. Labiş, p. 122. O Absol. Seaceri de unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai răsipit. Coresi, ev. 315. Adună unde n-a risipit. Zanne, p. v, 9. <£> Refl. pas. Răsipi-se-vor ceale bine cuvioase ale lui cu iarbă pucioasă. Biblia (1688), 3702/49. Să stea pururea în mijlocul discosului cinstita pîine şi să nu să risipască (cca 1680 — 1700). gcr i, 244/25. Ogor pustiu şi neumblat. S-a tot risipit s-a tot adunat. Arghezi, vers, 299. Cum să samănă grîul şi să risipeşte . . . , Aşa să să zobească Albeaţa. şez. ii, 86. R e f 1. Cît grosul pămîntului răsipiră-se oasele lor. psalt. hur. 119v/9. Toate lucrurile besea-reciei şi împărăteştile turbură-se şi risipescu-se. Coresi, ev. 13. Drese n-are . . . , că au avut şi s-au răsipit, fiind trimise la gineri-seu. Axinte LTricariul, let. ii, 186/19. [Rinul] saltă zdrobit; se risipeşte. Precum o-mpărăţie de glorios popor. Alecsandri, p. iii, 135. A dat . . . cu pumnul în geamurile dulapului, de s-au risipit sfărî-mate prin casă. Slavici, o. ii, 224. Te pomeneşti că la-ntors ... îl pridideşte vreun somn în căruţă şi i se risipesc gologanii. Brătescu-Voineşti, p. 92. Gîndu-rile bătrînului se adunau şi se risipeau, parcă se luptau între ele. Gîrleanu, n. 14. Apa . . . se ridica sprintenă din avuz şi se risipea apoi într-o pulbere de argint, id. ib. 105. Apa se risipise pe prunduri în aţe subţiate de secetă. C. Petrescu, î. ii, 210. Praful se risipi pe lemnul mesuţei. id. c. v. 377. [Trandafirul] se resfiră pentru o ultimă dezmierdare şi se risipeşte cuprins de fiorii morţii. Brăescu, o. a. i, 77. Marfa izbită în sus se risipi printre soldaţi. Sadoveanu, o. ii, 423. în cămin se risipea . . . o movilă de jar. id. ib. iii, 563. Să te resipi Cum se resipă Pulberea pe cale. Marian, d. 327. + (Regional; cu complementul ,,fîn“, ,,otavă“) A întinde, a împrăştia. Cf. lb, alr sn i h 128. + A aşeza ici şi colo. Cumpăr singură flori, pe care le aduc şi le risipesc în vasele smălţuite. Camil Petrescu, p. 12, cf. alr sn vi. h 1 823 + T r a n z. h r e f 1. A (se) răspîndi; a (se) difu- za, a (se) propaga. De unde iasă bruma, au să răsipeaşte austrul supt ceriu ? Klein, ap. gcr ii, 159/5. Veninul într-al său sînge mîna lui a rîsipit / Heliade, o. i, 457. Se răsipi cuvîntul Pretutindenea ca vîntul. Pann, p. v. iii, 42V11. încet răsunetul de clopot Se risipeşte tremurînd. Vlahuţă, o. a. i, 29. [Toamna] risipeşte-n evantai Ploi mărunte, Frunze moarte, Stropi de tină, Guturai. TopÎrceanu, b. 53. Printre şcolari sc risipi iute zvonul respectuos că venise un student . . . care citise întreaga bibliotecă gimnazială. Călinescu, e. 107. Icnind barosul harnic a risipit scîntei. Brad, o. 40. <0> Fig. Clopoţeii risipeau în cîmpul alb şi tăcut vesela lor chemare argintie. C. Petrescu, î. i, 189. Clopotele sunară trist, prelung, risipind plîngeri pe văi. Sadoveanu, o. iv, 175. Amurgul risipeşte zvon de clopot. Stancu, i>. s. 24. <$> (învechit; construit cu dativul) Vrăjmaşului să va răsipi moartea. Molitvenic (sec. XVII), 308. 2. Tran z. (Complementul indică o avere, un bun material, bani etc.; în opoziţie cu economisi) A cheltui fără socoteală, fără cruţare; a irosi, (regional) a părădui. Acolo răsipi avuţiia lui . . . Răsipi el a lui tot. Coresi, ev. 21. Bogăţiia bunătăţilor tale răsipiiu. id. ib. 29. Ce avăm răsipeaşte şi piiarde. id. ib. 94. Un om bogat . . . avea un diregătoriu casei şi acesta fu pîrît la el că răsipeaşte avuţiia lui (cca 1650 — 1675). gcr r, 195/5. Lcşii . . . avuţiia şi strînsura o dau şi o răsipescu. Ureche, l. 113. Toate bunătăţile şi avuţiile . . . slobod la mîini le rîsipeaşte. Molnar, ret. 89/9, cf. lb. Răsi pese fără de milă părintescul lor rămas. Pann, p. v. i, 62/16, cf. Polizu. Iordache risipise averea părintească. Bolintineanu, o. 416. Mare stare trebuie să ai tu, tinere, de o risipeşti aşa. Ispirescu, l. 279, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu. Starea o risipise tată-său în cărţi. Brătcscu. Voineşti, p. 271, cf. Alexi, w. Crezi că pentru ochii voştri am să-mi risipesc averea ? Rebreanu, r. i, 268. La Paris risipise toată averea adunată de străbunii săi din truda şerbilor. I. Botez, şc. 41. S-a lăsat pradă plăcerilor uşoare, risipind o zestre, pe atunci considerabilă, de cinci mii de galbeni. Brăescu, o. a. ii, 15. Risipeşte orgolios aurul extras din sudoarea servilor. Călinescu, c. o. 175. Nu mai risipi cartuşele. H. Lovinescu, t. 229. Băieţii făr'de minte Risipesc la gloanţe multe. Teodorescu, p. p. 291. Străduieşte-te, bărbate, Ş-adună multe bucate, Că şi eu m-oi strădui Pînă ce le-oi risipi. JarnIk-Bîrseanu, d. 454, cf. alr sn vii h 1 864/130. Tatăl aduce paiele ca aurul, fiul resipeşte aurul ca paiele. Zanne, p. iv, 652. Cu acu le strînge şi cu lopata le risipeşte, id. ib. v, 612. Absol. Cine nu strînge cu mine răsipeaşte. n. test. (1648), 15v/34. Care cu nedreptate agoniseaşte, acela cu diavolul resipeaşte. Ţichindeal, f. 26/22. Slugilor le tot cîrtesc Că-i fură şi-i răsipesc. Mumuleanu, c. 113/20. Cole-ţi parc cu scumpete, dincolo că răsi peşte. Conachi, p. 264. Femeia cu glas aprig . . . îl ccartă fiindcă nu adună şi risipeşte. C. Petrescu, r. dr. 27. Lucrul adună, iar lenea răsipeşte. Sbiera, p. 206. Lopata grămădeşte şi sapa răsipeşte. Zanne, p. v, 391. Ca feciorul lui ban gata Răsipeşte cu lopata, id. ib. v, 392. <£> R e f 1. pas. Avînd avuţie, să răsipi ca prahul. anon. cantac., cm i, 189. Astfel se explică una din cele mai mari certuri în estetică, cearta care a făcut să se risipească atîta cerneală. Gherea, st. cr. ii, 53. <£> F i g. (Complementul indică abstracte) în necuviinţe răsipindu-ţi viaţa ta. Coresi, ev. 221. Atunci n-ai cinsti, ce ai răsăpi darurile, . . . şi mai tare ai pune mărturie despre trufiia inimii tale (a. 1685). gcr i, 277/15. Răsipim anii fără de a plăti datoria noastră către virtute. Marcovici, c. 51/14. Mintea . . . , în loc de a-şi răsipi puterile ea le concentrează în drepte hotare. Bălcescu, m. v. 5. Pentru care altă minune decît tine Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine? Eminescu, o. i, 232. Risipit-am fără milă tinereţea, viaţa mea. Eftimiu, î. 105. Tot ce risipise i se părea absurd şi pentru totdeauna pierdut . . . Toate fuseseră nebunii. C. Petrescu, î. i, 232. Ştii cum mi-am risipit eu viaţa. Sadoveanu, o. i, 84. Cînd aveau timp de risipit . . . înfundau cîrciumile. Stancu, r. a. ii, 123. Ţi-ai risipii iubirea în ritmuri şi în rime. Labiş, p. 204. (Refl.) Mi se risipea viaţa în moliciune... şi cărţi de joc. D. Zamfirescu, r. 96. Ce-am pus n-a 5196 RISIPI - 440 - RISIPI răsăril, Munca mi s-a răsipii. Teodorescu, p. p. 288. + (învechit) A împărţi, a dărui. Mihail. . . răsipi acea avuţie toată, cum nu se cădea, balamumuţilor, hoţilor. Moxa., 387/29. Chemind săracii, [averea] o au râsipit numai într-o zi (a. 1698). gcr i, 321/17. Răsipindu-şi averea la săraci. Mineiul (1776), 92v2/26. (A b s o 1.) El au răsipit şi-au dat săracilor, iară dereptatea lui rămîne în vecie. Coresi, l. 372/1. -4- (Regional; construit cu complementul „casa" avînd sensul de ,.gospodărie", „rost") A distruge, a prăpădi, a ruina. Cine află muiarea rrca, răsipi-va casa lui. fl. d. (1693), 15v/14. Bărbatu-mieu ... nu s-a putut plînge că l-am înşelat sau i-am răsipit casa. Creangă, p. 4. Blestemul părinţilor Risipeşte casele fiilor. Zanne, p. iv, 542. (R e fl.) Să nu o asculte [pe nevastă], îi era că i se risipeşte casa şi îşi pierde rostul. Ispirescu, l. 333. Muierea cînd lipseşte, Casa să risipeşte. Zanne, p. ii, 296. 3. Refl. (Despre fiinţe aflate într-un grup, care formează o colectivitate sau despre grupuri, colectivităţi) A porni în direcţii diferite, a se împrăştia, a se răsfira, a se răzleţi; a se răspîndi în toate părţile. Se învie dzeul şi se răsipcascâ-se (se rră[s]fire-se h, să să răşchire d) dracii lui. psalt. 126. Ei toţi se răsipiră. Coresi, ev. 137. Să aşteptăm nărodul să se răsipească. id. ib. 244. Vom face noao nume mai-nainte, decît ne vom răsipi pre faţa a tot pămîntul. Biblia (1688), 72/37. Deaca prinse de veasle că s-au răsipit oştile Ieremiei Vodă, el ceru . . . oşti ajutor, anon. can-tac., cm i, 126. Au ieşit din Ardeal şi s-au risipii oştile . . . careşi pc unde era orînduile. R. Popescu, cm i, 472. Mulţi. . . s-au risipit şi s-au dus pe la alte ţinuturi, (a. 1776). Uricariul, xxi, 215. Mulţimea privitorilor să risipise. Marcovici, d. 130/8. Armia creştină, avînd lipsă dc bucate şi de bani . . . , va fi nevoită a se răsipi. Bălcescu, m. v. 143, cf. Polizu. Mii întregi se risipesc, Alte mii în loc sosesc. Alecsandri, p. ii, 16. Judecătorii turburaţi se răsipeau. Odobescu, s. i, 18, cf. Barcianu, Alexi, w. Încet-încet, convoiul s-a scurs, lumea se risipeşte. Brătescu-Voineşti, p. 65. S-aveţi noroc şi sănătate . . . , că ne-om richisi care-ncăirău. Bănuţ, t. p. 40. Nimeni nu mai ştie unde s-au risipii oamenii. C- Petrescu, î. ii, 10. Boii . . . s-au rupt din juguri şi s-au risipii pe toate dealurile. Sadoveanu, o. xii, 373. Publicul se risipi în grupuri animate în foaier. Călinescu, s. 806. Reporterii tineri, mulţumiţi cu ceea ce aflaseră, se risipiră. Stancu, r. a. v, 181. Oamenii se foiesc şi se risipesc. H. Lovinescu, t. 364. Ne-am risipit. Am plecat. Baranga, i, 174. A pierit păstorul, s-a risipii oile. Zanne, p. v, 488. ^ Expr. A se risipi ca potîrnieliile (sau ea puii de polirniche) v. potir-niche. «0* Tranz. Răsipitu-n-ai şi măniatu-te-ai. psalt. 114. O păstorilor, că pierdui şi răsipii oile turmeei meale! Coresi, ev. 478. Şi-i răsipi pre dînşii ... de acolo preste faţa a tot pămîntul. Biblia (1688), 72/45. Meşleşugindu-se el cu cuvîntul lui să rîsipesacă mulţimea. Mineiul (1776), 161vl/22. Monasteriurile ei vor fi închise şi noviţiaţii ei răsipiţi! cr (1848), 103/13. Am o cloşcă: Noaptea strînge puii Şi ziua-i risipeşte (Casa). Gorovei, c. 47. -f Tranz. şi r e f 1. A (se) descompune, a (se) desface, a (se) dezmembra. Domnul sparge (r r ă z f i r ă h, răsîpeaşte d) sfealul limbiloru. psalt. 57. Să rîsîche tîrgul, alr i 1 583/129. + Tranz. (Complementul indică cete înarmate, oşti etc.) A face să fugă în toate părţile, în dezordine, a împrăştia. Luci fulgerul şi spargi-i (veri rrăsfira h, vei răsîpi d) ; trcmeale săgeatele tale şi smenleşli-i. psalt. 297. Cei de pre uscat ca un prahu-i răsipi. Moxa, 376/11. Au intrat [la săcui] . . . , i-au spartu şi i-au răsipitu. Ureche, l. 138. Slobodzi spre înşii sfînta ta armă De-i răsîpeaşte. Dosoftei, ps. 48/4. Oastea ce sare toată o dată, toată să şi răsipeşte îndată. N. Costin, l. 118. A ti început şi dintr-acolo a răsîpi tălharii. Neculce, l 99, ef. 33. De toi i-au risipit şi din ţoală Bulgaria i-au scos. Cantemir, hr. 370. Au răsipii oştirea beiului.Bălcescu, m. v. 72. Mergi în Dacia, grăbeşte, Pc barbari de-i risipeşle. Alecsandiu, p. ii, 12. Vor fi slrins . . . vreun stol de adunătură, pe care lesne-l va răsipi oştirea cei. Odobescu, s. i, 115. La Boieni ei fură învinşi şi răsipiţi. id. ib. 119. Aprigii călăreţi... risipiră puţina împotrivire a leşilor. Sadoveanu, o. v, 582. Şi tăia, nene, tăia, Pe tătari îi risipia. Alecsandri, p. p. 198. 4. T r a n z. şi r e f 1. A (se) dărîma, a (se) prăbuşi, a (se) nărui, a (se) surpa. Tăiară uşile lui depreună cu lăieioarea şi cu ciocanul sparseră-o (fărriinară-I h, răsîpitu-l-au d). psalt. 147. Răsipi-se-va ceriul. cod. tod. 231. Să le răsipească oraşul, să-l facă ţărină de arat. Moxa, 378/25. De năprasnă să cutremură şi să răsăpi ţoală cetatea (a. 1600 — 1625). gcr i, 68/1. Capiştile se răsipiră (ante 1633). gcr i, 85/27. Se va fi noaptea cutremur . . . , mari cetăţi se vor răsipi. Paraclis (1639), 255. Voiu răsipi jitniţa mea şi mai mare o voiu zidi. Varlaam, c. 306. într-un foişor, sus în cetate, . . . aurăsipat uşa. Ureche, l. 149. Slăpînul locului să nu aibă voie să rasipască casa omului, prav. 25. Ceia ce vor răsipi casele altora, fără de voia giudeţului ..., să li să taie mănule. ib. 26. Furluşag mare să chiamă cănd ... va răsipi zidiu sau cănd va fi zdrobii lăcăji. ib. 30. Laodi-cliiia şi Erapoti în cutremurarea pămîntului s-au răsipit şi au perit. n. test. (1648), 268r/10, cf. 31f/26. Cine va răsipi cetăţile din ţara Moldovei, aceluia va da domnia. Simion dasc., let. 211. S-au răsîpit Ierusalimul şi Iuda dimpreună au cădzut. Dosoftei, ap. gcr i, 266/6. Turnul l-au răsăpit . . . den temelie. N. Costin, l. 69. Fost-au şi bisericuţă de lemnu întru acel deluşel şi s-au răsipii. Neculce, l. 8. Răsîpi şi turnul, şi visteria, şi tinda bisericei. id. ib. 171. Risipind şi cetatea, pre mulţi cei mai de frunte lăcuitori au omorîi. Cantemir, hr. 431. După ce dar am răsipii vestita cetate a Troadii, am intrat în corăbiile noastre (a. 1750 — 1780). gcr ii, 83/ 19. Au făcut pe general de au răsipit curţile domneşti de la Frumoasa (sfîrşitul sec. XVIII), let. iii, 195/11. Vra . . . să-i rîsăpească dughenile (a. 1793). Uricariul, xi, 314. Pe plave-i aruncind .... [corabia] o răsăpeşti (cca 1800). gcr ii, 181/33, cf. Baronzi, l. 118. Aicea n-avem grijă, afară numai dacă s-ar risipi muntele întreg. Gane, n. i, 94. Oleacă numai de nu s-a răsipit bolta ceriului. Creangă, p. 54. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipii şi mai să se risipească, id. ib. 287, cf. ddrf. îmi vine să plîng zărind coteţul de porumbei . . . gata să se risipească. Brăescu, o. a. ii, 11. Acele casc . . . risipindu-se de vechime ori de foc, s-au ridicat altele. Sadoveanu, o. ix, 8. O risipeşte [casa] pînă-n talpă. Teodorescu, p. p. 167. Rîpele răsipeşte. Marian, d. 196. Noduri sub piele . . . capătă acela carele răsipeşte multe muşinoaie. şez. v, 128, cf. Gorovei, cr. 204, ch’îst. ii 13/107, 154, 171, 183, 210, 216, 217, 230, 261, alrm ii/i h 378, A i 13. Am două răţişoare: Pe unde merg, Malurile se risipesc (Foarfecele). Gorovei, c. 155. Cine merge pe rîpă Şi nu se risipă ? (Umbra), id. ib. 378. (A b s o 1). O mănă să zidească, alia să răsipască nice un folos nu-i. Varlaam, c. 348. <$> F i g. Că nu înţelcaseră în lucrul Domnului şi în lucrul mărilor lui, sparge (răsipi-vei D, surpa B 1938) ei şi nu zidi ei. psalt. 47. + A (se) sfărîma, a (se) zdrobi, a (se) fărîmiţa. Iară vasul se-au răsipit. prav. gov. 32r/2. Dacă maiul se face vîrtos ca malaiul, atunci oile sînt sănătoase, dacă însă maiul se răsipeşte, atunci oile sînt gălbăgioase. jun. lit. i, 384, cf. alr i 1 989/825, a ii 6. Pină-i mic, Ţări cuprinde; Dacă creşte, Pămîntul risipeşte (Boul). Gorovei, c. 30. Am un poloboc cu băuturi Şi înlr-însul sînt două feluri; Cînd ar fi să se risipească. N-ar fi în stare să-l tocmească (Oul), id. ib. 264. Ieşii în deal, Văzui un cal Şi vîntul Risipind pămîntul (Plugul), id. ib. 299. 5, Tranz. şi r e f 1. A (se) nimici, a (se) distruge; a (se) prăpădi. Trupurile derepţilor răsipescu-se cu vreame. Coresi, ev. 99. S-au arătat fiiul lui Dumne[ză]u ca să răsipască lucrurile vrăjmaşului (ante 1618). gcr i, 49/2. Sparse-se firea, iară credinţa nu se răsipi (ante 1633). id. ib. i, 84/40. Să na răsipi tocmirea trupului. Neagoe, ap. gcr i, 166/17. Răsipindu-să singure legăturile. Dosoftei, v. s. septembrie 36'/26. Să . . . stăpînească bine [Moldova], să nu o răsipască. Neculce, l. 339. Răsepeşle, Doamne, limbile carele vor războaiele (începutul sec. XVIII), mag. ist. i, 90/9. Toţi creşiinii să fie răsipiţi penlru multa ură ce va avea asupra lor (a. 1764). gcr ii, 76/34. Răsipească-se toi trupul şi se 5196 I RISIPI - 441 - RISIPIRE facă praf în vînt. Conachi, p. 98. în faptă îmâ se silea cît putea să răsipească toate pregătirile făcute. Bălcescu, m. v. 85. Trupul. . . în pămînt va mearge şi risipi-să-va. Alexandria, 147/17. Fără de peşterea cea umedă, negreşit că comorile bibliografice de la Bistriţa s-ar fi răsipit. Odobescu, s. i, 340. Pe unde trece ea [mama pădurilor], fala pămîntului se usucă, satele se răsipesc, tîrgu-rile cad năruite. Eminescu, n. 7. Popoare vechi s-au risipit, iar altele au odrăslit. Vlahuţă, o. a. ii, 121. De mult s-au risipit şi-acei Bătrîni ce-n umbră {i-au stătut. Iosif, patr. 8. Stejarul s-a risipit, a rămas din-tr-însnl numai un ciot ars. Sadoveanu, o. i, 57. Şi moara să arză, şi şoarecii să să risipească, se spune despre cei cale, vrînd să remedieze un rău, fac altul şi mai mare. Cf. Zanne, p. iii, 231. (Refl. pas.) Vasale varva-rilor acii să răsăpiră ... de alhinci. Herodot (1645), 449. (Prin exagerare, de obicei în construcţii consecutive) Dumilraşco Vodă . . . plînge de să răsipie înaintea a tot nărodul. Neculce, l. 90. Să răsipeşte inima mea. . . văzîndn-ie. Kotzebue, u. 27v/6. Mama şi surorile lui plîng de se risipesc. Sevastos, n. 90. Pe solul ei dintâi l-a jelit de se risipea în văzul lumii. Sadoveanu, o. xiii, 682. + Tranz. (Complementul indică legi, făgăduieli etc.) A încălca; a abroga, a anula, a desfiinţa. Spari-ai (răsîpişd) leageaşerbului tău. psalt, 186. Sparseră (răsăpirî d) leagea ta. ib. 262. N-am venit să răsîpăsc leagea, ce să o împlu. Dosoftei, ap. gcr i, 208/28. Nu voiu răsipi făgăduinţa mea. Biblia (1688), 1741/20. Voi aţi făcut un lucru mare împotriva . . . ţării, să răsipifi pacea cu turcul. Simion dasc., l^.t. 244. B. Refl. şi tranz. (Despre nori, ceaţă, fum etc.) A (se) destrăma, a (se) spulbera, a (se) împrăştia. Soarele tot deodată risipind noru-n senin . . . luminează locul. Heliade, o. i, 103. încet [norii] se risipiră în creţi vineţi, soarele cădea la vale. Eminescu, p. l. 39. Ceafa se risipi. Ispirescu, l. 99. Rotocoale negre de fum ... se risipesc molatic in zarea nesfîrşită. Vlahuţă, o. a. ii, 116, cf. ddrf. S-au risipii de-acuma norii printre munţi. Camil Petrescu, v. 115. Risipi fumul cu mîna. C. Petrescu, î. i, 53. A venit primăvara, s-au risipit norii. Stancu, d. 108. Negurile de prin văgăuni s-au fărâmiţat şi s-au risipit. Lăncrănjan, c. i, 5. Norul iar se risipeşte, Dar doruţul meu tot creşte, folc. transilv. ii, 63. Vîntul adună norii şi tot vîntul îi risipeşte, se spune cuiva care a pierdut speranţa. Cf. Zanne, p. i, 89. <$> F i g. Lumina adevăratei civilizaţiuni n-a răsipit încă norii cei groşi ai ignoranţei şi ai depravaţiunei. Filimon, o. i, 98. Apoi acest fum vag ce mi-nfăşa mintea s-a risipit. Delavrancea, t. 255. + A dispărea treptat; a pieri, a se face nevăzut. Făl-Frumos îi urmări cu ochii până ce chipul lui... se răsipi în depărtare. Eminescu, n. 17. Trupul ei se răsipea în aer. id. ib. 25. Vasilescu s-ar fi risipit ca un vis urît. Galaction, o. a. i, 63. Se risipiră toate, fără urmă, într-un fior de neagră isterie. TopÎrceanu, b. 101. întunericul.. . abia se risipeşte. Brăescu, o. a. i, 84. Noaptea începe a se risipi. Bart, s. m. 18. [Domnul] mi-a umplut două pahare . . . După ce m-a-mpărtăşit, Insul mi s-a risipit. Arghezi, vers. 248. Efectul înlîi injecţiii se risipise. Călinescu, s. 670. Se risipiră şi huietele pădurii. Stancu, r. a. iii, 55. Sporovăind impăcat de unul singur, se risipi zburdalnic prin cotloanele conacului. Galan, b. ii, 214. Misterul universului necunoscut începe să se risipească, v. rom. februarie 1963, 191. [Buba] să peie şi să se răsipească, Ca rouă de dimineaţă. Pop., ap. gcr ii, 340. <0* F i g. întunecarea grosimei trupeşti ce zăcea pre sufletul mieu să risipi şi cunoscuiu ce eram. Varlaam-Ioasaf, 10v/1. Tranz. fact. Dumnezeu ... a risipit haosul şi a poruncit universului să înceapă cursul său. Marcovici, c. 58/13. (F i g.) Mă silesc a rîsipi Noaptea durerilor mele ce cu tot m-acoperi. Heliade, o. i, 403. 7. Tran z. (Conplemenlul indică sentimente, gînduri, senzaţii etc.) A face să dispară, a îndepărta, a spulbera. Rogu-mă, Fecioară, turburarca sufletească şi boarea grijei să mi-o râsipeşti. ParaClis (1639), 245. Răsipeaşte toată frica de la cetalra noastră (a. 1773). gcr ii, 89/28. Rîsipeaşte intărîlarea ereticilor. Mineiul (1776), 200IV15. Un minut vesel risipeşte din aducerea amintescîrba de aiîţiaani. Kotzebue, u. 12r/l. Spune-mi, risipeşte groaza în care mă rătăcesc. Heliade, o. i, 443. Răsipeşie-ţi aste gînduri, de vei să te odihneşti. Pann, e. i, 13/16. Atunci, zîmbind, împăratul necazul şi-a răsipit. id. p. v. ii, 14/1. Cetitul, care-ntr-o vreme răsipea a mele gînduri, Acum nu mă mai ajută. Conachi, p. 104. Ridică cortina spre a-şi mai risipi . . . umoarea ce îl co-prindea, cr (1848), 123/62. Numai să pot risipi dorul grijilor ce plutesc pe fruntea ta. Bolintineanu, 0. 454. S-a gîndil cum i-ar mai risipi gîndurile negre. Caragiale, o. ii, 149. Va risipi desigur şi îndoielile pe care le am eu. Camil Petrescu, t. ii, 374. îi venea să plingă după destinderea nervoasă care-i risipise temerile. C. Petrescu, î. i, 121. Tovarăşul meu vrea să-mi risipească . . . nişte bănuieli grozave. Sadoveanu, o. vii, 282. Libertatea îi risipise timiditatea. Călinescu, e. o. i, 74. O puicuţă ca o floare . . . flJmi risipea grijile, îmi gonea durerile. Teodorescu, p. p. 283. Refl. Toate doveadele lui Engel se răsipesc in vînt. Maior, ist. 197/18. Ş-atunci gîndurile urîte mi se risipesc. Vlahuţă, o. a. i, 232, cf. ddrf, Şăineanu. Teama care-mi strîngea inima ... mi se risipi. Brătescu-Voineşti, p. 343. Ideea răstignitoare că sînl odios femeilor începuse să se risipească. Galaction, o. a. i, 42. Rezerva de la început se risipise. C. Petrescu, c. v. 297. Tot curajul. . . plesni, risipindu-se ca o băşică de săpun. Brăescu, o. a. i, 184. Visuri şi doruri ale tinereţii în vînt de furtună se risipeau. Sadoveanu, o. iii, 186. Nu se risipise . . . încordarea şi ura. Preda, m. 143. Buna dispoziţie a domnişoarei Aurica începu să se risipească. Barbu, p. 171. Firul dragostei s-a rupt, Dragostea s-a risipit, folc. transilv. i, 242. — Prez. ind.: risipesc şi (regional) risip; conjunct, şi (regional) să risip. — Şi (învechit şi regional) răsipi (scris şi resipi) vb. IV, (învechit) răsipâ vb. i, răsăpi, răsepi, rlsăpi, (regional) răsupi (Vasiliu, c. 78), richisi, siripi (jahresber. viii, 317, dr. iii, 380, gr. s. v, 45, dr. vn, 18, viii, 318, Scriban, d., Puşcariu, l. r. 1, 363, cv 1950, nr. 3, 36, alr i 934/768, 780, alr sn v h 1 329/762, 784, a ii 8, Udrescu, gl.) vb. IV. — Din bg. pascHim, ser. rasipati. — Siripi, ricliisi, prin metateză. RISIPICIOS, -OĂSĂ adj. (învechit) Care se poate risipi. Cf. drlu. — Pl.: risipicioşi, -oase. — Şi: răsîpirios, -oăsă adj. DRLU. — Risipi + suf. -cios. HISIPICIIJNE s. f. (învechit) Risipire (1), risipă (2). Răsîpiciunea jidovilor. Dosoftei, v. s. octombrie 69V/15. — Pl.: risipiciuni. — Şi: răsipiciiine. s. f. — Risipi + suf. -ciune. RISIPlLĂ s. m. sg. Poreclă dată unui om risipitor (2). Cf. anon. car., Pascu, s. 330. — Şi: răsipilă (scris şi resipilă) s. m. anon. car., Pascu, s. 330. — Risipi + suf. -ilă. RISIPÎRE s. f. Acţiunea de a (s e) r i s i p i şi rezultatul ei. 1. împrăştiere, răspîndire, dispersare, risipă (2). Cf. risipi (3). Aleşiloru prişleţilor răsipiriei (răsfiraţilor n. test. 1648, cei ce trăiesc risipiţi b 1938) Pontului, Galateei, . . . bunrătale voao. cod. vor. 138/6. De va fi răsipirea voastră de la marginile ceriului, dc acolo voiu aduna pre dînşii. 'Biblia, (1688), 3441/ 36. Den fuga şi din răsipirea acei fără de veaste loviri ai lor mai adunînd şi mai strîngînd oaste, . . . iarăşi cătră bălaie s-au pornit. G. Cantacuzino, cm. i, 76, cf. drlu, i.b, Polizu. Nu privise cu suflet liniştii acea nesocotită răsi pire a tutulor mijloacelor de . . . apărare. Odobescu, s. i, 172, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Mai mult decît risipirea, prefera profunditatea într-un lucru hotărît. Călinescu, e. o. ii, 13. (F i g.) Istoria cea beseri-cească a românilor . . . cuget a o aduna din răsipirt. Ma- «200 RISIPIŞ - 442 - RISIPIT2 ior, ist. 250/13. <$> Loc. adj. în risipire = dezorganizat, în debandadă, în risipă. Sergentul moare şuie-rînd Pe turci în risipire. Alecsandri, poezii, 443. Fraţii noştri sînt în rîsîpire! id. t. 1 486. + (Rar) Dezorganizare interioară, tulburare, frămîntare. Sentimentul risipirii mele adînci şi definitive ... nu mă părăsise. v. rom. august 1958, 60. + (Rar) Dezmembrare, descompunere, dezorganizare. Odată cu răsipirea Romii, se stînge civilizaţia în colonii. Russo, s. 94. + (învechit, rar) întindere, suprafaţă. 8 ziduri mari zidi cărora răsipirile era pănă la mine. Herodot (1645), 247. 2. (în opoziţie cu economisire) Cheltuire fără măsură; irosire; risipă (1). Cf. risipi (2). dicţ. (Fi g.) [Cerul] obşteşte cu dărnicie, dar fără de răsi pire, Pentru părţi deopotrivă avu a sa îngrijire. Conachi, p. 267. Dacă aţi şti . . ., poate c-aţi fi mai scumpi în răsipirea iluziunilor juneţei voastre ! Filimon, o. i, 135. <£> Loc. adv. Cu risipire = din belşug, din abundenţă. La dragostea ce-mi dai Cu risipire mie au drept regatele Pe care ai să domneşti. I. Negruzzi, s. vi, 200. + F i g. Abundenţă, belşug, risipă. Mai încoace, într-o risipire de pomi înfloriţi, se înălţau acoperişuri roşii de olane. Sadoveanu, o. iv, 65. Pădurile posomorite coborau şi intrau pînă în risipirile de qîrle ale Moldovei, id. ib. vi, 612. 3. Dărîmare, surpare, risipă (3). Cf. risipi (4). Suf Iară vînture şi să loviră de casa aceaia şi căzu şi fu răsipirea ei mare. n. test. (1648), 10r/2. Ne sileam spre răsi-pire [Troadei] (cca 1750-1780). gcr ii, 83/6. Risipirea cea de pre urmă a Ierusalimului (a. 1821). id. ib. 235/22. Brădet nalt, în ziduri negre, înconjoară Agapia din Deal, bătrînă biserică pornită spre risipire. Sadoveanu, o. iv, 159. + (Concretizat) Dărîmătură, ruină; spărtură, crăpătură. Au început risipirile a să astupa. Biblia (1688), 346V34. Să vede încă şi acum . . . răsipirile unii cetăţui ce o zidise incaşii, ist. am. llr/16. Părintele Veniamin ne arăta chiliile din nou ridicate din risipire. Sadoveanu, o. iv, 121. 4. Nimicire, distrugere, pieire; risipă (4). Cf. r i s i-p i (5). Va fi răsipire trupurilor. Coresi, ev. 99. Sărăsi-pim ceale păcate ..., că den răsipirea amu acelora zidirea bunătăţilor adauge-se. id. ib. 404. Un trandafir crescut în umbră moare Şi soare nu-i să-i plîngă risipirea. Goga, p. 29. 5. Dispariţie treptată, destrămare, spulberare, Cf. risipi (7). Risipirea îndoielilor. Scînteia, 1954, nr. 2 898. — Pl.: risipiri. — Şi: (învechit) răsipire s. f. — V. risipi. RISIPIŞ s tn. (Atestat, cu fonetism regional, în forma rîsîpchiş) Nume dat unei plante nedefinite mai îndeaproape, probabil iarba-negeilor (Sedum glaucum). Cf. Păcală, m. r. 21. — Risipă + suf. -iş. RISIPIT1 s. n. Faptul de a (se) risipi; dărîmare, ruinare distrifgere, nimicire. Risipitul (cca 1550). în scl 1966, 72. S-au mânat de lot 8 ai după răsi pi tul Troadei pănă ce au venit Menelau în casă. Moxa, 354/11. — Pl.: risipituri. ~~ Şi: (învechit) răsipit s. n. — V. risipi. RISIPIT2, -Ă adj. 1. Răspîndit în toate părţile; împrăştiat, răsfirat. Toată frămseaţea dzace răsi pită în pământu mucedă, viermilor dată. Molitvenic (sec. XVII), 310, cf. drlu, lb. Sărutare, lemne triste, . . . Frunzi, ce căzînd rîsipile pă livezi, vă veştejiţi! Heliade, o. i, 104. Avînd sudori pre faţă, Cu dînsele să răsfaţă, Fiind mărgeale stropite, Pre faţa lui risipite. Bărac, a. 48/12. Venit-au . . . să-şi adune oasele răsi pite ale ostaşilor săi? Russo, s. 142. Vederea coprindea toată lumea, cu bordeiele şi coşarele ţărăneşti răsi pite prin tnfişe şi bălării. Odobescu, s. i, 64. Luară cu sine . . . toate sculele ce erau răsipite prin odaie. id. ib. 78. Cad arabii ca şi pîlcuri risipite pe cîmpie. Eminescu, o. i, 148. Norii se rupeau bucăţi pc cer — luna . . . se ivea prin spărtu- rile lor răsipite. id. k. 11. Ce să fie asta de n-am întîlnit eu . . . numai grămezi, grămezi de oase de oameni, risipite colea şi colea? Ispirescu, l. 101. înaintea noastră stau merindele risipite şi sticlele goale. Delavrancea, t. 43. Aur [este] pe flori risipit. Macedonski, o. i, 180, cf. Alexi, w. Du-te-n cancelarie, strigă el pîrgarului, arătîndii-i scrisorile risipite. Agîrbiceanu, a. 214. Pretutindeni zăceau, risipite în arşiţă şi ploaie, materiale de război. Brăescu, o. a. i, 137. Lumina strălucită a dimineţii . . . scînteia pe armele risipite. Sadoveanu, o. i, 351. începu ... a se învîrti năuc în jurul mărfii risipite. id. ib. ii, 423. Hribii pe care îi mănîncă în tovărăşia părintelui Ghermănuţă sînt risipiţi pe imensul prosop, întins penlru ospătare. Vianu, a. p. 281. Cîteva scaune în ies, încrustate cu sidef, erau risipite de-a lungul pereţilor. Călinescu, e. o. j, 81. Caracteristic pentru aşezările omeneşti din Ţara Moţilor e felul în care sînt risipite casele satului: cîteva case într-o vale şi pe urmă restul satului împrăştiat pe dealuri, prin munţi, prin văgăuni. Bogza, ţ. 42. Din cenuşa noastră risipită . . . Va înflori aievea pentru alţii Frumosul nostru vis de fericire. Beniuc, v. 32. Stelele sclipeau mărunt, risipite pe toată nemărginirea bolţii. Mihale, o. 184. (F i g.) Risipită-n vînt viaţa Strop de strop din el s-a stors. Coşbuc, p. ii, 12. Vieţi risipite, vă păstrez cenuşa Fierbinte-n pumnii mei ca într-o vatră. Jebeleanu, c. 23. <£> (Despre gînduri) Dă să se roage şi nu izbuteşte să-şi adune gînduri le risipite. Delavrancea, s. 29. Arsă mi-i inima, risipite gîndurile. Sadoveanu, o. iii, 186. îşi adună gîndurile risipite puţin. Barbu, p. 26. + Răspîndit ici şi colo; difuz. Risipite şoapte Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte. Topîrceanu, s. a. 35. Stătu privind într-acolo, spre lumina risipită în depărtări şi pe livada înmugurită. Sadoveanu, o. v, 134. Statuia îşi arată puternica-i croială Şi-n seara risipită e ca un fum oprit. Arghezi, vers. 167. (Fig.) Mi-e sufletul în soarele de-amiazâ Pe holde risipit ca vîntul cald. Beniuc, v. 55. + încurcat, învălmăşit; dezorganizat. N-au avut osibirea capetelor după rănduiala grecescului tipic, ce era răsipit şi amestecat şi cu nevoie a găsi a fieştecăriia zi cap (a. 1683). gcr i, 260/22. Scriptura cea noo răsipită fiind după izvo-clul cel vechiu şi cu nevoie aflată a să citi . . . , spre lesne cetire o ai tocmit. Biblia (1688), [prefaţă] 7/55. + (Despre oameni şi manifestările lor) Distrat, derutat; dezordonat, dezorganizat. în ultimii doi ani, Gîrleanu e risipit si dezorientat. Galaction, a. 189. Se făcea mai distrat şi mai risipit la vorbă. Călinescu, c. n. 294. Reprezentativa noastră a practicat un joc individual total dezorganizat, risipit şi anarhic. Scînteia, 1960, nr. 4 844. + (Adverbial) Fără ţintă; în gol. Parc atentă. Dar ştiu că ochii viorii privesc risipit. Cazimir, gr. 115. 2. Cheltuit fără socoteală; irosit. Cf. Şăineanu, Alexi, w., Cade, Scriban, d. Energia risipită este rea-cumulată. Barbu, p. 234. <*> Fig. Nu te-ai îndurat a-mi ierta cîteva zile răsipite în dezmierdările vieţii. Odobescu, s. i, 167. 3. (Despre fiinţe) împrăştiat, răzleţit; răspîndit în toate părţile. Să strînseră toţi oamenii cei răsipiţi, cineşi la locul lui. anon. cantac., cm i, 141. [A scris] îndată şi cărţi la toţi, atît la cei ce să afla în ţară, cît şi la cei ce erau risipiţi. R. Greceanu, cm ii, 197. Poftind a face această multă milă . . . cătră acei înstreinaţi şi răsipiţi de pe la locurile lor într-alte teri (a. 1756). Uricariul, i, 357. [Văzu] partea de jos a Moldaviei pustiită, locuitorii ei îndeobşte răsipiţi. Bălcescu, m. v. 201. Prin deşert străbat sălbatec mari familii beduine, Sorind viaţa lor de basme pc cîmpie risipiţi. Eminescu, o. i, 45. Iarna vine şi copiii-s goi şi risipiţi pîn streini. D,elavran-cea, t. 167. Toţi trăiau acum risipiţi, adunîndu-se numai la ora mesei. C. Petrescu, c. v. 87. [Hienele] ne urmăreau cu gura căscată, cu urechile pleoştite, cu ochii rătăciţi, risipite ca nişte iscoade inamice pe flancuri. Brăescu, o. a. ii, 112. O revoluţie . . . nu o putea duce la capăt o ţărănime risipită pc plaiuri. Arghezi, b. 132. Mă gîndesc la oamenii risipiţi Pe-ntinsul pămîntului. Isanos, v. 137. (Substantivat) Ce zidi Ierusalimul Domnul, răsi-piţii (r răsfiratul h, răsăm ă nările d, cei împrăştiaţi b .1938) lu Israil adura-va. psalt. 5203 RISIPITOR - 443 - rismA2 303. Fâtnt-au pie cei râsipiţi într-una, pre păcătoşi îm-păcă cătră D[u]mnezeu (a. 1644). gcr i, 111/25. + (Despre cete înarmate, oşti) Pus pe fugă, alungat, împrăştiat. Fiindu-i oştilc răsi pite, n-au putut aştepta, ci au fugit, anon. cantac., cm i, 143. Turcii, de groază mare, . . . Răsi pi ţi fugea în grabă nespusă. Budai-Deleanu, ţ. 259. Emirul se retrase pe o poziţie înapoi, readunînd împregiurul albului său steag cavalerii săi risipiţi, ch (1846), 422/40. Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri.. Eminescu, o. i, 148. Cetele de Ieşi răzleţe erau . . . sfărîmate şi risipite. Sadoveanu, o. i, 16. 4. Dărîmat, prăbuşit, năruit, surpat, ruinat. Va fi o biserecî veche răsipită. prav. gov. 452/5. Zidurile Ierusalimului răsipite şi porţile lui s-au ars cu foc. Biblia, (1688), 3441/12. Pe zarea unui deal acoperit de pădure am văzut o cetăţuie veche şi răsîpită. Kogălniceanu, s. 4, cf. ddrf, Şăineanu. Munţii Gorjului se arătau . . . ca nişte sfinţi făcuţi cu var pe cel din urmă zid rămas al unei mănăstiri risipite. Galaction, o. 64. Stă . . . la marginea laşului, în chiliile risipite. Sadoveanu, o. i, 465. Văzînd mănăstirea aşa de risipită şi vechie, m-am întors îndărăpt. Reteganul, p. i, 39. Casa ta c risipită, Mie-mi pare zugrăvită. Sevastos, c. 44. Văzu zidul risipit, şez. iv, 170. O bisăricî mai rasupeitî. ib. vi, 8. Casa ta cie lăudată ... Pi diniintru-i zugrăvită Şi pi-a-fară-i rîsîchită. Cardaş, c. p. 150, cf. alr ii/i h 256/520. + F i g. Copleşit de durere, demoralizat; cu forţele fizice sau morale epuizate, distrus, prăpădit. (Substantivat) Faţa cea veselă . . . întoarce pe cel răsipit şi întristat din măhniciune în veselie. Piscupescu, o. 171/3. 5. Spulberat, nimicit. A mele visuri risipite. Vlahuţă, p. 33. Iluziile cu care venise de la Paris erau risipite, id. o. a. i, 227. — Pl.: risipiţi, -te. — Şi: (învechit şi regional) răsi-pit, -ă (scris şi resipit drlu), (regional) răsupit -ă, siri-jîit, -ă (Udrescu, gl.) adj. — V. risipi. RISIPITOR, -OĂRE adj. (Adesea substantivat) I. (Rar) (Persoană) care risipeşte (1), împrăştie, răsfiră. Cf. drlu, lb, Şăineanu, Barcianu. 2. (în opoziţie cu econom) (Persoană) care risipeşte (2) averea, bunurile materiale etc. ; cheltuitor. La un scump trebuie şi un răsipitor. Kotzebue, u. 16v/13. Risipitori sînt cîţi îşi prăpădesc fără cuvînt averea lor. Caragea, ap. Cade, cf. lb. Cu cît egumenul este econom, cu atîta frate-său e risipitor. Negruzzi, s. i, 313, cf. Polizu. Vindeau moşii de mare preţ, ca să imiteze luxul şi strălucirea acestor principi răsipitori. Filimon, o. i, 177. Cine ar cunoaşte sub uniforma asta pe modelul tinerimii elegante, pe cel mai de frunte risipitor din Principalele Unite! Alecsandri, t. 1 221. El glumi asupra . . . paraziţilor nesăturaţi, asupra răsipitorilor şi asupra zgîrciţilor. Odobescu, s. i, 48. Să te ferească Dumnezeu de femeia leneşă, mîrşavă şi răsipitoare. Creangă, p. 141, cf. Şăineanu. Se pol opri risipitorii ... de a înstrăina şi ipoteca averea lor, fără asistenţa unui consiliu orînduit de tribunal. Hamangiu, c. c. 117, cf. Barcianu, Alexi, w. Legănă gînduri de tată risipitor, în sfîrşit, înapoiat la hotărîrea mîntuitoare. Galaction, o. a. i, 67. în timpul tinereţii sînt destul de uşuratici şi risipitori. Pribeagul, p. r. 16. Ni s-a spus adeseori că sîntem risipitori şi e foarte adevărat. Sadoveanu, o. viii, 138. Risipitorul, după ce i-a tocat averea, s-a prăpădit. Stancu, r. a. v, 365. Zicea totuna că femeile îs răsipitoare şi tare uşurele. Sbiera, p. 216. Risipitorul, pînă ce tot nu istoveşte, nu se odihneşte. Zanne, p. viii, 44. <£> (Adverbial) Nici un român nu avea atîţia bani şi nu trăia atît dc risipitor ca el. Vornic, p. 126. 3. (învechit) (Persoană) care risipeşte (4), dărîmă, prăbuşeşte, surpă. Prea risipitoriul cetăţii troadetenilor, izbăvitoriul cetăţii danailor (a. 1773). gcr ii, 89/22. 4. (învechit) (Persoană) care risipeşte (5); distrugător, nimicitor. Pre răsturnătoriul şi risipitoriul monarh a stă-pîniei Persului, aşea îl numeşte. N. Costin, l. 81. Să ţii: răsipitoriu ereticilor, certare tiranilor, plătitorul celor buni. id. ap. gCr ii, 14/27, cf. anon. car. [Văzu] ţeara slăbită de atîtea nevoi ale războaielor, ale domnilor tirani şi răsi- pitori de ţeară. Bălcescu, m. v. 201, cf. ddrf. + Care nu respectă legile, dispoziţiile etc. Cf. Ureche, l. 241. Boierii ţârii dinpreună cu episcopii [s-au sfătuit] ce vor face cu acel răsipitoriu de lege. Simion, dasc., let. 191. — Pl.: risipitori, -oare. — Şi: (învechit şi regional) răsipitor, -oare, (învechit) risipitoriu, -oăre (lb), răsipitoriu, -oare adj. — Risipi + suf. -tor. RISIPITORIU, -OAre adj v risipitor. RISIPITURĂ s. f. 1. (Regional; în forma siripitură) Risipă (1); belşug, abundenţă (Valea Danului —Curtea de Argeş). Cf. Udrescu, gl. Ce-i atîta siripitură la masă că doar n-o fi pomana lui Buică! id ib. 2. (învechit) Risipire (1); alungare, împrăştiere a unei cete înarmate, a unei oşti; p. e x t. înfrîngere, zdrobire. Audzînd răsîpitura ce păţiră perşii de Iraclie împărat, să dusă la Ierapol. Dosoftei, v. s. ianuarie 274r/7. + (Concretizat; de obicei li pl.) Rămăşiţă a unei cete înarmate, a unei oşti înfrînte. Risi piturile de călărime pămînteană, care se arătau o clipă pe dealuri, ... se mistuiau repede. Sadoveanu, o. xii, 281. Pilcurile de călărime moldovenească ... se încleştară cu tărie de risipiturile craiului, id. ib. 379. 3. Dărîmare, prăbuşire, năruire, surpare; risipă (3). Răsîpitura Ierusalimului. Dosoftei, v. s. februarie 308v/3. + (Concretizat; mai ales la pl.) Dărîmă-tură, ruină; spărtură, crăpătură. O ceată de oameni înarmaţi . . . fugiră mereu pănă-n risipiturile unei stînci. Eminescu, g. p. 112. Trecu printre risipituri de trunchiuri moarte. Sadove\nu, o. ix, 79. Din risipiturile cîtorva colibe acoperite cu stuh, ... o fiinţă în zdrenţe răsări ameninţătoare. id. ib. x, 27. Deasupra rîpii de cătră Ozana, ... se arătase risipituri într-un corn de zid. id. ib. xiii, 707, cf. şez. vii, 183, alr sn iii h 811/235. <£> F i g. Pe risipituri şi pojaruri, lumea începea de la capăt. Sadoveanu, o. xii, 222. + (Prin Transilv.) Prăpastie. alr i 394/243, 247, 257. 4. (învechit) Nimicire, distrugere; risipă (4). Arălatu-s-au . . . la răsîpitura şi prăpăditura sodomilor. Dosoftei, v. s. noiembrie 113r/4. Sv[\]ntul lui trup . . . iaste ferit de răsîpitura cea fireşte, id. ib. noiembrie 171V/20. — Pl.: risipituri. — Şi: (învechit şi regional) răsi-pitiiră (şez. vii, 183, alr i 247, 257, alr, ii/i h 257/ 114), (regional) siripitură s. f. — Risipi -f suf. -tură. RISIPfŢIE s. f. v recipisă. RI.SIPOS, -OAS adj. (Rar) Distrugător, nimicitor; dezastruos. Cît de resipos a fost veacul al 18, . . . încă tot se nasc oameni de acei vrednici. Russo, s. 111, cf. Iordan, l. r. a. 191. — Scris şi: resipos. — Pl.: risipoşi, -oase. ■— Risipă -f- suf. -os. RlSLING s. n. Varietate de struguri cu boabele dese, de culoare galbenă-verzuie, cu mici puncte negre; p. ext. vin obţinut din astfel de struguri. Cf. dr. i, 360. Ungureanu fu numaidecît de părerea ca rizlingul să fie dus înapoi. Agîrbiceanu, a. 147. Dacă doreşti, să mergem la crama cea turcească Şi să-ncercăm o litră de risling ori fetească. Horea, c. 64. — Şi: rizlinţj s. n. — Din germ. Rieslinjj, fr. rieslinţj. RISMĂ1 s. f. (învechit) Top (de hîrtie). Cf. Şincai, î. 46/17, Gheţie, r. m., Barcianu. — Pl.: risme. — Şi: rizniă s. f. Barcianu. — Din it. risma. RlSMĂ2 s. f. (Chim.; învechit; în sintagmele) Rismă roşie — realgar. Cf. Polizu, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. Rismă galbenă = auripigment. Cf. Gheţie, r m., Barcianu, Alexi, w. — Pl.: risme. — Şi: rizmă s. f. Barcianu. —- Etimologia necunoscută. 5211 wmrnmm RISORGE - 444 — RIT RIStfRGE vb. III. Intranz. (Italienism rar) A se înălţa a se ridica. Descindefişi risorgeţi, formaţi fîntîni, pîraie. Heliade, o. i, 358. — Prez. ind.: risârg. — Din it. risorcjere. RISPIT()R sn. v. răşchitor. RISTÂV s. n. v. răstav. RISTEM s. n. v. rustcin. RISTEU s. n. v. resteu. RISTlC s. n. (Şi în sintagma) Gogoaşă de ristic ==. gogoaşă bogată în tanin, care se formează pe ramurile şi frunzele anumitor stejari în urma înţepăturii făcute de o specie de viespe şi care se întrebuinţează în indus- tria chimică şi farmaceutică ; fard (făcut dintr-un amestec de antimoniu şi de gogoşi de ristic) întrebuinţat pentru înnegrirea genelor, a sprîncenelor siu a părului; gale, (regional) moţochină, (rar) galeşă. De vei unge cu răstic . . . ochii tăi, în deşert e înfrumseţarea ta. Bibi,ia, (1688), 4951/25. Leac pentru văpsitul părului negru . . . gogoşi de răstic. Piscupescu, o. 318/18, cf. Polizu. După toate aceste operaţiuni, . . . veneau . . . gogoşite de ristic arse cu care îşi înnegrea sprînc.enele. Filimon, o. i, 131, cf. Cihac, ii, 142, 607. Această infirmitate, ca şi cearcănele vinete de pe obraz, se datoreşte abuzului nemăsurat al gogoşilor de ristic. Caragiale, ©. ii, 125, cf. ddrf, Barcianu, şio iij, 301. Aprinse luminarea, arse o gogoaşe de ristic, îşi drese puţin sprincenile cam rare. conv. lit. xliv, 313, cf. Bianu, d. s. Go^oşzfi] de ristic . . . înnegreşte părul încărunţit înainte de vreme. Pamfile-Lupescu, crom. 165, cf. 152, 211. în loc să vînză untdelemn şi gogoşi de ristic, se făcea florar. Galaction, o. a. i, 348. Taninul. .. se extrage din gogoşile dc ristic. Belea, p. a. 275. Cerc mai cu inimă, babo, cere, Că-ţi trebuie ristic pentru sprîncenc. Teodorescu, p. p. 132. — Accentuat şi: ristic. — Şi: răstic s. n., (rar) răs-tică (lm) s. f. — Din ngr. £a6*£xi. RIŞTI GOALĂ s. f. v. străţjălie. RISTOV s. n. v. hrisov. RIŞ subst. (Regional) Podoabă femeiască, nedefinită mai îndeaproape (Pleniţa— Băileşti). Cf. h v 375. — Pl.: ? — Cf. germ. Riische ,,volănaş“. rişcAr s. m. Jucător de rişcă1. [Era] de mic stricat pînă la măduvă, giolar, rişcar. M. I. Caragiale, c. 15. — Pl.: rişcari. — Din rişcă1 -j- suf. -ar. & RIŞCÂŞ s. n. v. rişeaşă. RIŞCAŞĂ s. f. 1. (Transilv., Maram.) Orez (Oryza sativa). Cf. Klein, d. 154, lb, Cihac, ii, 523, ddrf, Caba, săl. 100, Mîndrescu, ung. 98, l. rom. 1962, nr. 3, 323, Borza, d. 122, Chest. v 155/92, ib. viii 28/2, alr i 748/107, alr ii 4 077/105, 235, 250, alr sn iv h 1 135, a iii 9, mat. dialect, i, 90. + Nume dat unor mîncăruri făcute cu orez; fiertură de orez (Cihac, ii, 523, Scriban, d.), pilaf (Caba, săl. 100). 2. (Regional) Porumb sau mei măcinat mare; păsat. Cf. alr i 734/578, ib. 735/355. — Şi: rişcâş (cv 1949, nr. 3, 31, 1950, nr. 1, 34, chest v. 155/92, alr i 735/355, alr ii 4 077/316, ib. 4 138/325, alr sn iv h 1 135, lexic. reg. 66, mat. dialect, i, 90, Teaha, c. n. 260, accentuat şi rîscaş alr i 747/835, alr ii 4 077/141, 310, 325, 334, alr sn iv h 1 135/228), rîzcaş (ib. h 1 135/141), răşcăş (Klein, d. 154) s. îl, lirişeâşă (lb, cihac, ii, 523, alr ii 4 077/260, alr sn iv h 1 135/260) s. f., hrişcâş (alr i 747/348, alr ii 4 077/272, 349, 353, ib. 4 078/284, alr sn iv h 1 124/284, ib. h 1 135) s. n. — Din magh. rizskasa. — Pentru variantele cu h-, cf. h r i ş c ă. RÎŞCĂ1 s f. 1. Nume dat mai multor jocuri: a) Joc de noroc la care cîştigă cel ce ghiceşte pe ce parte va cădea moneda aruncată în sus. Cf. Şăineanu. N-o să-mi joc leafa la rişcă pe maidan. G. M. Zamfirescu, sf. m. n. i, 56. Dacă le rămînea ceva, păstrau pentru riscă. Pas, z. i, 258. îmi pare rău numai de copiii ăştia . . . care trăiesc în viaţă aşa cum ar juca la rişcă. H. Lovinescu, c. s. 36, cf. alr ii 4 381/728. b) (Regional) Joc la care fiecare jucător primeşte nasturii pe care a reuşit să-i arunce în nişte gropiţe făcute dinainte (Isbiceni — Corabia). Cf. alr sn v h 1 288/886. e) (Prin nordul Mold.; în construcţia) De-a rişca = de-a ţurca. Cf. Pamfile, j. iii, 20. 2. (Prin nord-estul Olt.) Circiumă, bodegă, lexic reg. ii, 31. — Pl.: (2) rişte. — Cf. rus. p e in K a. RIŞCA2 s. f. (Prin sudul Munt.) Peşte mic. Cf. BĂ-cescu, p. 51. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. Cf. r î b i ţ ă. RIŞCA3 s. f. v. hrişcă. RIŞCHlA vb. I v. răşehia. RIŞCHITQAhE s. f. v. răşchitor. RIŞCHITOR s n v răşchitor. IUSCHIU s n. v. risc. RÎŞCOV s. m. v. rîşcov. RIŞÎN s. f. v răşină. RÎŞIŢĂ s. f. (Regional) 1. Agriş (Ribes grossularia); fructul acestui arbust. Cf. lb, Polizu, Cihac, ii, 314, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., Borza, d. 147. 2. Coacăz (Ribes rubrum); fructul acestui arbust. Cf. lb, Polizu, Cihac, ii, 314. — Pl.: răşiţe. — Şi: reşîţă (Alexi, w.), răşîţă (lb, Polizu, Cihac, ii, 314, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., Borza, d. 147) s. f. — Cf. r i b i ţ ă. RIŞPITOR s. n. v. răşchitor. RITs.n. 1. Ritual (2). S-au împlinit toate riturile sfinţite. Vîrnav, f. 53r/6, cf. drlu, lb. Barba şi părul capului galben, pe care, de pre ritul religiei, el avea obicei a le purta rase. Bălcescu, m. v.390, cf. Stamati, d., Polizu Prot.-Pop., n. d., Baronzi, i. l., ii, 220/20, Cihac, i, 232, ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Iubirea ta să fie asemeni unui rit Ca sufletul din rugă să iasă-ntinerit. Arghezi, v. 151. Moartea se înfăţişează ca un rit al pămîntului, discret, id. t. c. 50. Arhitectura noastră, care aparţine nu catolicismului, ci creştinismului de rit oriental, pornea de la alte forme. Oprescu, s. 204. Şi-n timp ce în somn surîdeai, ca-n rituri Ţi-am pus un sărut în mijlocul palmei. Blaga, p. 43. Granet a observat la chinezi rituri dc doliu. Ralea, s. t. ii, 147. Cheltuiesc sume considerabile spre a putea să fie introduşi noaptea ca spectatori la aceste fantastice rituri, v. rom. aprilie 1954, 64. + P. g e n e r. Rînduială, tipic, regulă; ritual (3). Asta este în familia lui Goldenberg un fel de rit. Sahia, n. 93. Pe masa dm careul ofiţerilor erau aşezate după anumit rit, lîngă actele de bord, cerneală şi condeie. Bart, s. m. 97. 5235 RITĂ - 445 - RITM 2. Confesiune, religie. Ezoviţii. . . stnt tot de o unire de ritul. . . [Apusului] (a. 1751). Uricariul, v, 423/8. Alţii . . . tşi defendivsesc strămoşescul lor rit (a. 1756). ib. i, 355. Cinstiţii or<5şan[i] de rituşul legii greceşti (a. 1785). Iorga, s. d. xii, 186. Urmează ritu grecesc. Călătorie, i, llv. S-au intors de la facultatea teologică din Viena cîte doi teologi . . . cari să merite a ocupa funcţiuni de profesori la cîie o catedră de teologie şi de rit. Bariţiu, p. a. i, 557. Bitului răsăritean. Calendar (1851), 31/26. Grecii asemenea îndemnară pre români ca să se servească cu slovele cirilice, ca nu cumva să se strecoare . . . , odată cu literele, şi ritul apusean. Negruzzi, s. i, 347. Erau de ritul ortodox. Ghica, s. 93. Praga mai coprinde în sine şi o mulţime de biserici catolice, protestante şi de alte rite. Filimon, o. ii, 113. Ostrogski, pe de o parte, fiind de rit grecesc, simpatiza cu coreligionarii români. Hasdeu, i. v. 111. Alianţa în căsătorie cu o persoană de ritul grec. Bolintineanu, o. 285, cf. Maiorescu, d. i, 77. Despot aduse din Polonia pe un preot de ritul socinian. Xenopol, i. r. v, 73. Intru în templul cel mare al evreilor de rit spaniol. Sadoveanu, o. ix, 235. — Pl.: rituri şi (Învechit) rite. — Şi: rituş s. n. — Din ngr. pţjtov, lat. ritus, fr. rite. — Rituş < magh. ritus. RÎTĂ interj. (Prin nord-vestul Olt.; repetat) Strigăt cu care se cheamă porcii. Cf. Paşca, gl. — Etimologia necunoscută. R1TERĂ vb. I v. retlra. RITIDOM s. n. (Bot.) Strat extern al scoarţei arborilor bătrini, alcătuit din ţesuturi moarte. Cf. ds, dn2, DER. — Din fr. rhytidome. RITlŞdR s. n. (Ban.) Minciog. Cf. Antipa, p. 789. — Pl.: ritişoare. — Etimologia necunoscută. RiTIŞĂ s. f. v. rătlşă. RITM s. n. I. Succesiune simetrică şi periodică a silabelor accentuate şi neaccentuate sau a celor lungi şi scurte intr-un vers sau in proză; succesiune simetrică şi periodică a accentelor tonice Intr-o frază muzicală ; cadenţă; p. e x t. vers. Ritmul iaste adunarea... multora stihuri întru o cuprindere. Eustatievici, gr. rum. 123r/5, cf. I. Golescu, c., Valian, v., Negulici, Stamati, d., Baronzi, i. l. ii, 222/19. Ritmul muzical al ariilor române, rom. lit. 112V38, cf. Polizu, Prot.-Pop., n. d. Cine aude silabele unei poezii sanscrite . . . poate primi o idee vagă de ritmul şi de eufonia cuvintelor. Maiorescu, cr. i, 8. Glasul... rosteşte [poezia] cu plăcere, desfătîndu-se în armonia ritmului. Odobescu, s. i, 185. De ce pana mea rămîne în cerneală mă întrebi ? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? Eminescu, o. i, 137. Era atîta nerv în ritm, atîta suflare marţială în executarea bătrînulul cîntec popular. Caragiale, o. iii, 18. îmi rid de ritm — Şi de-orice reguli îmi rid. Macedonski, o. i, 13. Parcă-l apucase dorul. . . de-un vers cald, puternic şi sonor, în ritmul căruia să simtă bătăile propriei lui inimi. Vlahuţă, o. a. iii, 72. Uriaşul chip să se alcătuiască înaintea ochilor lor sub o formă de profil omenesc, ... de gură şoptitoare de ritmuri misterioase. Gherea, st. cr. i, 103. Dacă e vorba ... de o poemă, aici va fi vorba de stil, de rimă, de ritm. id. ib. ii, 12, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., Tim. Popovici, d. m. De departe se auzi ritmul unui vals. Gîrleanu, n. 104. Poeziile de efuziune, de fericire . . . sînt scrise in ritmul trohaic; cele elegiace, ... în ritm iambic. Ibrăileanu, s. l. 157. Tu, ce-n ritmul melancolic al baladei populare Ai cîntat durerea noastră de la munte pin’ la mare. Eftimiu, î. 178. Ritmul se susţine fără capricii, fără inconsecinţe. Galaction, a. 148. Merse înviorat. Sprinten ca în ritmul unei melodii de Lulli. C. Petrescu, î. ii, 119. Tunete de aplauze subliniau strofele patriotice, in ritmul cărora copiii vagabonzi, mînuind puştile, cîntau piţigăiat. Brăescu, o. a. i, 20-[Eminescu] a dus aria poeziei la înălţimi neîntrecute pînă astăzi, îmbogăţind ritmul, rima şi expresia artistică. Sadoveanu, e. 75. Tustrei... se legănau după ritmul cîntecului. id. o. i, 410. Limbajul familiar, curent, „viu", adică oral, utilizează şi el ritmul. Iordan, stil. 105. Puternicul lui simţ muzical... îl făcea să-şi citească tare frazele . . . pentru a le proba tn ritmul şi sonoritatea lor. Vianu, a. p. 116. Poetul Pierre Ronsard... a introdus în literatura franceză teme, expresii şi ritmuri noi. Oţetea, r. 237. Se vedea trecînd, în ritmul muzicii Odliei, într-o trăsură deschisă. Călinescu, e. o. i, 205 E un scris de ritmuri cumpănite, de pătimaşă selecţie de rarităţi lexicale. Perpessicius, m. iii, 8. Răsune iar cornul de moarte, Străbătător al ritmurilor mele. Beniuc, v. 63. Scriitorii folosesc o formă sau alta, după cum le-o cere ritmul versului sau al frazei. Graur, i. l. 56. Lui Schumann ti place conflictul dintre ritm şi măsură. H. Lovinescu, c. s. 68. Jdeea care în mine clocotea Se lasă strînsă-n ritmuri şi în rime. Labiş, p. 142. Prologul se deschide printr-o mişcare de baladă, cu un ritm tărăgănat. v. rom. iulie 1962, 130. Nu vă uimească atîtea ritmuri, Atîta nelinişte, atîtea steaguri şi flori. ib. noiembrie 1962, 71. 2. Periodicitate, repetare regulată a unei mişcări; tempo, cadenţă. Ritmul zdruncinăturilor puternice ale dubei. Sahia, n. 84. M-a acoperit o linişte . . . şi un dor de a mări pasul, de a merge grăbit, în ritm cu ceilalţi călători, id. u.r.s.s. 18. Ritmul paşilor legăna împăre-cheri de cuvinte, care voiau să fie vers. Teodoreanu, m. ii, 56. Trupul fetei se purta într-un ritm mlădios, de un farmec nespus. Sadoveanu, o. i, 127. Simţii în mine inima bălînd c-un ritm deosebit, id. ib. viii, 383. Respiraţia i se auzea într-un ritm regulat. Bart, e. 337. Aşa cum vin [stropii] prin aer şi se izbesc de stînci, e în ritmul lor o gravă măreţie. Bogza, c. o. 61. Dozarea digitalei se făcea în raport cu ... frecvenţa ritmului cardiac. Danielopolu, f. n. ii, 208. îşi pierduse ritmul, nu-şi mai găsea glasul. Demetrius, a. 96. în mijlocul sălii... se învirieau cîteva perechi... în ritmul dansului, v. rom. iulie 1954, 52. Omul bătea tn geam destul de încet, încercînd un anumit ritm: două lovituri rare, trei mai dese. ib. august 1955, 15? Ritmul cadenţat al patrulei care se apropie. H. Lovinescu, t. 136. Se auzi un fel de marş demodat, poate o polcă de demult sau un cadril fără ritm. Barbu, p. 181. Noul venit călca uşor şi mai repede, ritmul schimbat al paşilor începu să mă întărite ca o picătură chinezească, s iunie 1960, 52. Tulburare de ritm cardiac, abc săn. 73. •$> F i g. Multicolorele covoare de frunze veştede s-aştern In ritmul vîntului de toamnă. Minulescu, v. 32. Era ritmul unei mări interioare, arzătoare şi fără asiîmpăr. Sadoveanu, o. ix, 143. Amestecată-n ritmul aspectelor şi clară, Plăpînda siluetă tiparul l-a-ntrecut. Arghezi, vers. 355. Se legăna tn ritmul lin al mării. Stancu, r. a. ii, 115. Cuprins de patosul mişcării, . . . Cu ritmul vîntului şi-al mării Te tnălţai ca pe-o spirală, v. rom. august 1962, 26. + Desfăşurare gradată, treptată, evoluţie mai rapidă sau mai lentă a unei acţiuni, a unei activităţi, condiţionată de anumiţi factori determinanţi. Iată însă că avionul, care a schimbat ritmul circulaţiei şi a scurtai distanţele, zboară la fel pe deasupra apei ca şi pe uscat. Bart, e. 122. Stilul este produsul acordării a două ritmuri, a ritmului în care se desfăşoară spectacolul lumii pentru sufletul nostru şi a ritmului în care, prin creaţia de artă, sufletul nostru îi răspunde. Vianu, a. p. 125. Ritmul rapid în care se dezvoliă acum forţele de producţie în ţara noasiră arată cu putere superioritatea economiei socialiste planificate. Scînteia, 1952, nr. 2 409. Uneori povestesc încet, . . . alteori evenimentele iau un ritm precipitat. Bogza, c. o. 50. Opera de reconstrucţie a oraşului se desfăşoară in ritm accelerat. Stancu, u.r.s.s. 185. Acest minerit cunoaşte un ritm rapid de dezvoltare, cl 1957, nr. 1 — 2, 195. Retragerea continua în acelaşi ritm accelerat. Barbu, p. 233. Ritmul foarte rapid de succedare a împrejurărilor dramatice prin care trec personajele nu le-a îngăduit însă acestora ... să mediteze asupra luptei lor. s martie 1960, 15. 5241 RITMA — 446 — RITMICITATE Niciodată, ca ptnă acum, omenirea n-a cunoscut un ritm de creştere attt de considerabil, v. rom. noiembrie 1962, 85. Procesul de industrializare socialistă a ţării se desfăşoară intr-un ritm înalt, susţinut. Scînteia, 1965, nr. 6 689. 3. (Artă) Proporţie, armonie între părţile unui întreg. Mă pricep mai puţin în plastică, aş spune însă că ritmurile tale nu pun probleme decît de formă. Vlasiu, d. 316, cf. 204. Prin ritmul orizontal al compoziţiei, . . . Brunelleschi anunţă o nouă concepţie arhitectonică. Oţetea, r. 257. Catedrala gotică e o compoziţie dinamică care tinde, prin ritmul formelor ei, să îndrepteze privirea şi gîndul credincioşilor întîi spre altar, apoi spre cer. id. ib. 258. — PI.: ritmuri şi (rar) ritme (ddrf), (m.) ritmi (Polizu, Alexi, w.). — Din ngr. £o%i6c, lat. rliythmus, fr. rytliine. RITM vb. I. Tranz. 1. A imprima ritm (1) unui vers, unei fraze sau unei bucăţi muzicale; a cadenţa. întrebării acesteia ritmate în paşii ce loveau asfaltul trotuarului, Demian şi povestea lui îi sta mereu în faţă. Ardeleanu, u. d. 64. Coroiu ... a ritmat versurile din urmă cu tonul apăsat al unui ador care dă o replică grea. Vlasiu, d. 62. Un om cînta un cînt sfîşieior, Cînta un cîntec ameţit în barbă, Rilmîndu-l cu bătaie de topor. Labiş, p. 103. <0> F i g. Oameni în toată firea îşi supun mintea la caznă să nu rimeze şi să ritmeze paliditatea rozelor de toamnă. Petică, o. 437. (Intranz.) Zadarnic plînge lira şi ritmează în dureri, Căci meteahna şi păcatul nu-s de astăzi, nici de ieri. Beldiceanu, p. 124. 2. A imprima ritm (2) unei mişcări, unei acţiuni etc.; a cadenţa. Ritma-voi . . . pasul baiaderii. Pillat, p. 36. Cîmp răsunător de luptă Sub lumina de amiază-i — în vibrare ne-nlreruptă Paşii-ţi către el riimează-i. Labiş, p. 315. <0> F i g. Izvoarele s-au luminat şi sună, Oglinzile ritmtndu-şi-le-n dans. id. ib. 133. — Prez. ind.: ritmez. — Din fr. rythmer. RITMAT, -Ă adj. 1. (Despre versuri, melodii etc.) Care are ritm (1); ritmic (I 2). O deosebită atenţie acordă Creangă şi sfîrşitului ritmat al frazelor. Vianu, a. p. 116. Autorii se preocupă prea mult numai de muzica ritmată, dansantă, m 1957, nr. 4, 14. 2. (Despre mişcări, acţiuni etc.) Care are ritm (2); ritmic (I 3), cadenţat. Pe uliţa mare e ... o ne-ntre-ruptă fîşiitură de roate pc răzoare, acompaniată de ciocă-niturile ritmate ale trapătului de potcoave pe luciul asfaltului. Caragiale, o. i, 57, cf. ddrf. Un ram apare Pe care-o mînă nevăzută îl leagănă-n mişcări ritmate. săm. v, 903. Bucuria jucătorilor izbucnea în frînturi de strigături, în floricelele de paşi ritmaţi. Rebreanu, r. i, 128. Un zgomot ritmat de roţi. Sebastian, t. 207. Fete . . . mimează în pantomime ritmate pînă la beţie şi spasm dansuri populare. Ralea, o. 54. (Adverbial) Ridică ciocanele... şi bătăile tari, ca în piatră, cad ritmat, cu ecouri prelungi. Sadoveanu, o. ii, 483. — Pl.: ritmaţi, -te. — V. ritma. RÎTMĂ s. f. (Neobişnuit) Rimă1. Dintru toateneamu-rile. .. nice una nu face stihuri după metrul elinilor sau al latinilor, ci numai după rîtmă, sau asemene firşire sau terminăciune a cuvîntului. Budai-Deleanu, ţ. 101. Aceste doao cîntări sînt făcute tot pe aceeaşi măsură ca stihurile celealalte, însă cu rilmă îndoită, id. ib. 309, cf. l. rom. 1965, 402. — Pl.: ritme. — Şi: rîtmă s. f. — Cf. lat. rhythmus. RlTMIC, -Ă adj., s. f. I. Adj. 1. Care ţine de ritm <1>» care se referă ia ritm. Ce vigoare extraordinară şi ce frumuseţi ritmice, neatinse încă pînă la el! Vlahuţă, 0. a., i, 248, cf. ŞXineanu. Ar fi. . . aproape cu neputinţă să găsim o poezie italiană în care toţi endecasilabii ar reprezenta această singură variantă ritmică a metrului. 1. rom. 1959, nr. 2, 65. Mutarea accentelor poate duce la o variaţie ritmică de mare expresivitate, m 1962, nr. 2, 18. în poeziile lui Mumuleanu întîlnim adeseori cuvinte scurtate, din necesităţi ritmice, prin sincopă sau prin înlăturarea unui prefix, l. rom. 1965, 590. 2. (Despre versuri, melodii etc.) Ritmat (1). Gîndurile Ini adese se transformau în şiruri ritmice, în vorbe ritmate. Eminescu, n. 42. Poetul creează astfel o valoare nouă: vorbirea ritmică. Vianu, s. 7. 3. (Despre mişcări, acţiuni etc.) Care se desfăşoară la intervale regulate; care are ritm (2), cadenţat; ritmat (2). Cf. I. Golescu, c., Polizu, lm. Limbi bronzate [de clopot] graiul ritmic îl propagă împrejur. Macedonski, o. i, 154. O legănare ritmică de mişcări. Vlahuţă, d. 205, cf. ddrf, Alexi, w. E o înălţare ritmică de o armonie luminată şi clară ce dă un farmec distinct şi nebănuit versului. Petică, o. 297. îl vede departe .... executînd mişcări ritmice. Galaction, o. 133. Ca nişte ritmice ciocane Răsună paşii pe asfalt. Topîrceanu, o. a. i, 49. Bătaia sîngelui puternică şi ritmică din mîna aceea îi infuzaşi lui tărie. C. Petrescu, î. i, 232. Uzinele ... ne trimiteau pe deasupra vălurilor repezi cu creste albe ale fluviului zumzetul lor ritmic. Stancu, u.r.s.s. 197. Prin gaura cheii se auzea un zgomot ritmic, s august 1960, 11. Deosebit de important este să se asigure populaţiei o aprovizionare ritmică. Scînteia, 1962, nr. 5 413. <$> F i g. Se treziră pe şosea ascul-tînd, monoton şi ritmic, acel murmur alserii. Sadoveanu, 0. ix, 120. Sîngele lor îl aud zvîcnind în artere la mine. Şi acele brigăzi ce vor fi legendare Cu ritmicul val al sîngelui lor. Boureanu, s. p. 90. [Izvorul] toarnă, plin de lună, unduind, Răsfrîngerile-i ritmice pe pleoape. Labiş, p. 111. Toţi pomii în zori şi-au mişcai cu mirare Perlele florilor scăpărătoare, Ritmice grupuri de foc vegetal, id. ib. 433. <(> (Adverbial) Şi-n cîmpuri priveşte cum ritmic se mişcă Cosaşii. Neculuţă, ţ. d. 77. Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad. Coşbuc, p. i, 48. Mulţimea adormită în coloane Se mişcă lotuşi ritmic. Camil Petrescu, v. 18. Scînci prin somn şi începu să respire ritmic şi potolit. Galaction, o. a. 1, 65. Se gîndeşte aiurea şi calcă ritmic. Cazimir, gr. 36. I-ar fi recunoscut — deşi erau lot paşi de femeie: tocuri înalte bălînd mărunt şi ritmic cimentul. C. Petrescu, î. ii, 75. Strîngîndu-se mai de aproape, porniră ritmic, 'egănaji de melodia unui vals molatec. Brăescu, o. a. i, 119. Toporul bătu un timp ritmic. Sadoveanu, o. ix, 79. în zbor aerian o păpuşă bătrînă de cîrpă, cu fusta de organtin, juca ritmic în vînt. Arghezi, b. 68. îşi clătina ritmic capul. Călinescu, s. 30. Paşii se aud sunînd ritmic pe asfalt, v. rom. iunie 1954, 129. Această manevră se continuă ritmic cu 12 — 15 mişcări complexe. Belea, p. a. 84. Umerii i se mişcau vizibil, zgîlţîiţi rar şi ritmic dinăuntru. Preda, r. 195. <0> Gimnastică ritmică — ramură a gimnasticii în care exerciţiile se execută ritmic şi cu acompaniament muzical. Pe covorul de iarbă al stadionului, zeci de băieţi şi fete execută un program de gimnastică ritmică. Scînteia, 1953, nr. 2 759. II. S. f. Ansamblu de reguli privitoare la folosirea ritmului (1), întrebuinţarea ritmului; totalitatea ritmurilor. Structura poeziei lui s-a spri jinit pe ritmica populară. Sahia, u.r.s.s. 172. Un element de expresie care are o foarte mare importanţă în . . . [simfonie] este ritmica. contemp. 1949, nr. 139, 8/2. Are ritmica teatrului caragialian. Călinescu, s. c. l. 59. Ritmica şi intonaţiile dansului popular, m 1962, nr. 4, 33. Insistă totdeauna asupra unei cit mai pregnante redări a ritmicii specifice cîntecelor spaniole, ib. 39. + (Muz.) Ştiinţă care studiază simetria timpilor accentuaţi şi slabi, precum şi a diferitelor valori de note într-o compoziţie muzicală. Cf. Tim. Popovici, d. m. Studenţii capătă în cadrul cursului de educaţie muzicală noţiuni generale de impos-taţie vocală şi de ritmică muzicală, contemp. 1949, nr. 126, 10/1. — Pl.: ritmici, -ce. — Din fr. rytlimique. g RITMICITATE s. f. 1. însuşirea de avea ritm (1). Nict unul din ei n-a prelucrat basmele, dar fiecare le-a 5246 / RITMOGRAFIE - 44? - RITUALIC imprimat o dinamică şi ritmicitate proprie, in ce priveşte construcţia frazelor, i.l i, 71. 2. Desfăşurare ritmică (1 3) a unei mişcări, activităţi etc. Trebuie să relevăm . . . ritmicitatea mişcărilor verticale, mg i, 151, cf. der. — Din fr. rythmicite. RITMOGRAFIE s. f. (învechit, rar) Scriere ritmică. Cf. I. Golescu, c. — Pronunţat: -fi-e. — Pl.: riimografii. — Din ngr. pu&no'fpacpia RfTOR s. m. v. retor. RITORIC, -Ă adj., s. m. v. retoric. RITdRICĂ s. f. v. retorică. RITOIUCfiSC, -EASCĂ adj. v. retorlcesc. RITORICfiŞTE adv. v. retorlceştc. RITORICl vb. IV. I n t r a n z. (învechit, rar) Arito-risi. Hitoricind dinpreună, pre preaînd[w]mnezeitul cuvînt au defăimat. Mineiul (1776), 58v2/16. <0> Tranz. Ritoricind ceale d[u]mnezeeşti şi bogoslovind ceale de mîntu-ire. ib. 73rl/6. — Prez. ind.: ritoricesc. — Ritor + suf. -ici. RITORICdS, -OASĂ adj. (învechit, rar) Retoric. Cea mai înaltă şi mai ritoricoasă cuvîntare. Asachi, i. 135/3 — Pl.: ritoricoşi, -oase. — Din ngr. ptjTOpixoţ. RITORlE s.f (învechit) Oratorie, elocvenţă. Şi indul-cindu-să limbuţiile cugetului mieu, de buna limbuţie şi ritorie a acestui pre ales gînd . . . nevoiiu-m-am a o scrii (a. 1802). gcr ii, 195/30. Propovedaniile aceastea, . . pentru măicslriia ritoriei cu care sînt întocmite, poate sc vor vedea la cea înlîie a lor înjumătăţită privire întunecate (a. 1809). bv iii, 9. Numai prin cumpătarea, curajul şi ritoria lînărului Ioan Sobieţchi s-au nimerii de a aduna . . . armia lîngă steagul regesc. Asachi, s. l. ii, 9, cf. 87. Unde este atunci limba ceea ce să întoarce bine la vorbă şi ritoriile [sic] ce cură ca apa dintr-o fîntînă? ap. tdrg, cf. Scriban, d. — Din ngr. pnjtopefa. R1TORISÎ vb. IV. Intranz. (învcchit, rar) A cu-vlnta, a ţine un discurs. A ceasului strîmtoare laconeaşle a ritorisi mă învăţa. Cantemir, ist. 111. Larg şi lat ritorisi Papagaia. id. ib. 116. — Prez. ind.: ritorisesc. — Ritor + suf. -isi. RITORÎSM s. n. v. retorism. RITORNI5LĂ s. f. v. riturnelă. RIT<ÎS adv. Categoric, hotărît, formal; precis, clar; deschis. Mi-a spus-o ritos, că o să te lase să putrezeşti în ocna părăsită. Filimon, o. i, 296. Eărbatul meu . . . mi-o hotărît ritos. Alecsandri, t. 421. Mărturiseşte ritos sentimentele inimei tale. id. ib. 1 009, cf. Cihac, ii, 693. Ori spuneţi-mi ritos un mijloc, ori pun să vă dea bătaie. I. Negruzzi, s. iv, 541, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, tdrg, I. Brăescu, m. 70. Sfiala de la început. . .s-a prefăcut în hotărîrea cu care acum declara ritos . . . Brătescu-Voineşti, p. 145. Cu cine vorbea Avrum, ii spunea ritos că afacerea e nenorocită. Rebreanu, i. 321. Am declarat ritos: Nu vreau să ştiu nimic! id. r. i, 180. Georgică a mîncat labe de gîscă, zise madam Părăiaş ritos şi cu vocea groasă. Bassarabescu, s. n. 185. (Ritos): O dau afară. Sebastian, t. 204. Ţi-o declar ritos: războiul are regulile lui. v. rom. noiembrie 1954, 6. Cred că a venit vremea să anunţăm riluos o totală intoleranţă faţă de piesele slabe. Lupta de clasă, 1962, nr. 4, 57. -O» (Adjectival; rar) Găsind ocazion, mi le vei trimite, scriindu-mi şi preţul lor ritos (a. 1781). ap. Găldi, m. phan. 246. Ritos lucru. Şăineanu, cf. Alexi, w. Afirmări sonore şi ritoase. ap. Iordan, l. r. a. 109. — Şi: (rar) rituos, (învechit) ret6s (GAldi, m. phan. 246) adv. — Din ngr. pnjtffls. RITRAT subst. (Italienism rar) Imagine, reproducere a chipului unei persoane. Revine iară Eva şi-şi vede iar ritrattul, Se înamoră într-însul. Heliade, o. i, 369. — Scris : ritratt. — Pl.: ? — Din it. ritratto. RITRAtĂ s. f. v. rctretă. RITUAL, -Ă adj., s. n. 1. Adj. Care ţine de un ceremonial, privitor la un ceremonial, care se face după un anumit ceremonial. Serviciul d-zeesc l-a oficiat iarăşi primatele cu toată pompa rituală. Bariţiu, p. a. iii, 22, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Mişcările rituale, frazele sacramentale ... găseau în mine o rezonanţă, o dispoziţie, o receptivitate emoţionantă şi fericită. Galaction, o. a. i, 162. Aga ... se prezenta grav, cu ploconeli rituale. Brăescu, a. 229. [Musulmanii] nu intră în moschee decît după ce şi-au înlocuit încălţările de stradă cu papucii rituali. Teodoreanu, m. ii, 136. Bărbaţii şi femeile şopteau închinarea rituală. Sadoveanu, o. x, 653. <$> F i g. Se pregăteau pentru plimbarea rituală din fiecare duminecă după-amiază. C. Petrescu, a. 310. A executat, în capătul cel subţire al ţigării, o operaţie rituală. Sadoveanu, o. ix, 300. 2. S. n. Rînduială a unei slujbe religioase; ceremonial religios; rit (1). Ritualul funebru nu exprimă numai filozofia pesimistă a crăiesei, ci şi optimismul bălrînului sfetnic. Gherea, st. cr. iii, 337, cf. 325, ddrf, Barcianu, Alexi, w. Convoiul. . . , cu mulţi preoţi, îşi isprăveşte ritualul. Sadoveanu, o. ix, 578. Totul pare că se petrece undeva tntr-un ţinut african, unde membrii unui trib ar îndeplini un straniu şi primejdios ritual. Bogza, c. o. 302. Se desfăşoară apoi ritualul magic. ll i, 22. Mi se părea că trăiesc ritualul unei înmormîn-tări la marginea lumii. Vlasiu, d. 212. + Carte care conţine rugăciunile şi ceremoniile unui cult religios. V. b r e v i a r. Cf. Stamati, d., Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Scriban, d. Ritualul catolic spune textual că, primind nume de sfinţi, copiii îşi cîştigă bunăvoinţa acestora. Graur, n. p. 47. <£> (Adjectival) Chiar şi de cărţile rituali le era frică şi pretindeau ca să fie cenzurate. Bariţiu, p. a. i, 557. 3. S. n. P. g e n e r. Ceremonial, tipic, rit; obicei. Cred că-ţi place introducerea, Luminiţo, e după ritual: o consideraţie generală, înainte de a trece la amănunt. C. Petrescu, î. ii, 64. La aceleaşi minute rostea aceleaşi cuvinte şi repeta aceleaşi gesturi, cu un ritual imuabil. id. c. v. 90. Fuma cumplit, dar cu pauzele impuse de un ritual al lui. Teodoreanu, m. u. 84. Cortul de mătasă unde trebuia să aibă loc riiualul închinării. . . era înălţat pe un dîmb. Sadoveanu, o. xii, 348. Mămăliguţa face parte din ritualul sarmalelor, id. ib. xi, 669. Mitropolitul Veniamin ... a încins pe Ipsilanii cu sabia, după ritualul de la încoronarea domnilor. Oţetea, t. v. 186. Colonelul Voinescu voia să facă din meserie o castă, cu un fel de ritual al ei. Camil Petrescu, o. ii, 528. — Pronunţat: -tu-al. — Pl.: (adj.) rituali, -e, (s. n.) ritualuri şi (rar) rituale (Iordan, l. r. 284). — Din fr. rituel, lat. ritualis, -e, germ. Ritual. RITUALIC, -A adj. (Rar) Ritual. După spălăturile ritualice şi rugăciune, [negustorii turci] se aşezară cu picioarele încrucişate subt ei. Sadoveanu, o. x, 214. La feredeul ritualic, se înfierbînta cuptorul cel mare cu bolovani, id. ib. xi, 418. <ţ> (Adverbial) Primi fără sfială păhărelul. . . închină ritualic, vărsînd o picătură. id. ib. xii, 453. — Pronunţat: -tu-a-. — Pl.: ritualici, -ce. — Ritual + suf. -ic. 5263 RIYUALISM - 448 - RIVAL RITUAL!SM s. n. (Rar) Supunere excesivă la ceremoniile bisericeşti; formalism religios, dl, dm. — Din fr. ritualisme. RITUtiS adv. v. ritos. RITURNfiLĂ s. f. 1. (Muz.; Învechit) Refren. Ea vine pe scenă ciniînd riturnela cupletului următor, pr. dbam. 377. 2. (Muz.) Fragment de muzică instrumentală care serveşte ca preludiu sau ca Încheiere a unei arii. Itepc-lesc din cornuri cunoscuiul semnal, pe care tot francezul tl şiie şi-l etntă pe rilurnela poporană. Odobescu, s. iii, 97, cf. ŞXineanu, Tim. Popovici, d. m. Aud o riiurnelă scurtă de note în octavă. Sadoveanu, o. vi, 171. Coardele şi naiul începură riturnela simplă a vechii balade, id. ib. ix, 608. Intervenţiile singulare ale pianului fiind concepute mai curînd ca simple ritornele. m 1962, nr. 4, 33. + Fragment instrumental care precedă dansurile sau alternează cu ele. dn2, der. 3. Vers sau grup de versuri repetate lntr-o poezie, la intervale regulate. Cf. Alexi, -w. Versul liber renunţă la splendorile rimei, la suportul ritmului fix, la riturnela Iui captivantă, purtătoare de ecouri, v. rom. ianuarie 1958, 29, cf. dm, dn2. 4- (Rar) Poezie formată din trei versuri, dintre care primul rimează cu al treilea. Cf. ŞXineanu, dl. + (Neobişnuit) Rondel. Alexi, w. — Pl.: riiornele. — Şi: ritornelă s. f. — Din fr. ritournelle, it. ritornello. RfTUŞ s. n. v. rit. RIŢ s. n. (Tipogr.) Crestătură liniară făcută pe o foaie dc carton sau de mucava, pentru a putea fi îndoită mai uşor. Cf. ltr2. — Pl.: riţuri. — Din germ. Ritz. RÎŢA interj, v. rlţă. RÎŢĂ interj. (Adesea repetat) Strigăt cu care se cheamă sau se alungă raţele. Cf. alr sn ii h 380, a ii 12. — Şi: riţa (alr sn ii h 380/349), rfţi (a ii 12), rîţu (ib.), rfiiţă (ib.), riţă (ib.), riţă-ri (ib.), rlll-rl (alr sn ii h 380/172) interj. — Din magh. rece „raţă". RIŢĂMtŞ s.n. v. ricin. RÎŢĂ-RI interj, v. rlţă. RlŢI1 interj, v. rlţă. RiŢl2 s. m. v. rlţă1. RIŢÎNs. m. v. ricin. RIŢlNĂ s. f. v. ricină. RIŢINtŞ s. n. v. ricin. RIŢIPÎS s. n. v. recipisă. RIŢIPlSĂ s. f. v. recipisă. RIŢIPÎŞ s. n. v. reciplsă. RÎŢI-RI interj, v. riţă. RIŢltjŞ s. n. v. ricin. RIŢÎMtŞ s. n. v. ricin. RlŢU interj, v. riţă. RIŢUt vb. IV. Tranz. (Tipogr.) A face riţuri (pe un carton sau pe o mucava). Cf. V. Molin, v. t. — Prez. ind.: riţuiesc. — Din germ. ritzen. RIŢUlRE s. f. (Tipogr.) Acţiunea de a riţui. Cf. LTR2. — Pl.: riţuiri. — V. riţui. RlŢUfT s. n. (Tipogr.) Acţiunea de a riţui. Maşini de crestat (ri(uii). nom. min. i, 371, cf. ltr2. — V. riţui. RIU s. n. v. r!u. RIUNIlilVE s. f. v. reuniune. RIUREÂN s. m. v. riurean. RIVAj subst. (Franţuzism rar) Ţărm, mal. Cf. Ale-xi, w. — Pl.:? — Din fr. rivaye. RIVAL, -A s. m. şi f. Persoană care aspiră, în concurenţă cu alta, la aceeaşi funcţie, avantaj, situaţie; concurent, adversar, (învechit) rlvnaci. S-au grăbit a ieşi înaintea acestui primejduios rival. ist. am. 33v/3, cf. 48^/5. Teodosie III s-au lăsat de împărăţie . . . , iară în locul lui au stătut împărat rivalul lui, Leon III. Şincai, hr. i, 137/28. Rivalul lui sau protivnicul. Molnar, i. 338/12. Acest rival viclean, gt (1838), 2/55. Dorind a-l depărta de la curte, ca pre un premejduios al său rival. Asachi, i. 323/2. Fu scos din vizirat şi surghiunit . . . , iar în locu-i se numi rivalul său. BXlcescu, m. v. 83. Era rivalul cel mai de temut, cr (1848), 162/76. Dedea în toate locurile preste riuali înverşunaţi . . . , cari toţi aveau drept de prioritate la toate funcţiunile. Bariţiu, p. a. ii, 2, cf. Polizu. Aflînd despre mişcarea periculosului rival, Petru cel Şchiop începu a-şi organiza armaria. Hasdeu, i. v. 183. Ieronim plesni cu vîrful săbiei înir-un zid de granit şi la scăpărare se recunoscură ambii rivali. Eminescu, p. l. 95, cf. ddrf, ŞXineanu. Tu fă ca celelalte femei să te socoată o soră, ba chiar sclavă, dar nu rivala lor! Coşbuc, s. 86, cf. Alexi, w. Bunii amici la interese devin rivali. Severin, s. 11. Se hotărî deplin să servească rivalilor săi o inttmplare adevărată cu urşi. Sadoveanu, o. viii, 351. Nerăbdătoare să-l vadă scos din domnie pe Bibescu şi mai ales pe rivala ei personală, Maricica Doamna. Camil Petrescu, o. ii, 508. <0> (Prin analogie) Doi rivali erau acum: Vn armăsar negru şi o iapă sură. Negruzzi, s. i, 42. <0* (Adjectival) Cf. ŞXineanu, Barcianu. A fost o agenţie rivală ! . . . n-am ştiut şi nici n-aş fi putut s-o opresc, v. rom. iulie 1954, 308. Redactori care, pentru un plus de cîteva zeci de lei pe lună, treceau ... la oficiosul partidului rival. ib. iunie-iulie 1963, 83. (Despre acţiuni) în veacul ce urmează . . . s-au născut lupta cea rivală. Asachi, i. 1/13. Influenţele rivale din afară. Concordia, l2/26. + Persoană care aspiră, deodată cu alta, la dragostea aceleiaşi persoane. Nimfele mele s-au făcut mie rivale. Maior, t. 179/15. Voi descoperi pe rivala mea ... Vă voi face nenorociţi pentru ţoală viaţa voastră. Florescu, g. 7/18. Coribut tnzeta pre aceea ce iubea pre rivalul său. Asachi, s. l. ii, 13. Adevăratul amor este acela care te face . . . să-ţi otrăveşti rivala care ai. pr. dram. 133. Oarba predilecţie a femeilor, nebuna gelozie a vulgarilor rivali e destul spre a strica o judecată neîncercată, cr (1848), 9^60, cf. Stamati, d. Ilotărîsem să mă duc la rivala mea. Ar fi trebuit să calce peste trupul meu ca să se ducă a se cununa cu el. Negru-zzi, s. i, 52. Fără de pismă, acum de tine Chiar cu riva-lu-mi poci să vorbesc. Alexandrescu, o. i, 159. Să-mi iei amanta ! ... Să te faci rivalul meu ! . . . Ei bine, unu din noi doi trebuie să moară. Macedonski, oj ii, 405. Titu imită stîngăciile rivalului său. Rebreanu, i. 142. Ar fi nefolositor . . . să încerce a-şi alia o rivală de dragoste. Sadoveanu, o. xi, 72. Umblase să se mărite cu Tili. El, rivalul lui Titi! CXlinescu, e. o. i, 326. Ţi-a curs pe buză vinul şi cîntecul ca valul. . . Mai plin ca madrigalul ce-l încrusta rivalul. Labiş, p. 296. + Cel care este egal sau aspiră să fie egal cu altul In merite. In renume; emul. Se înştiinţea[ză] despre un rival (pro- 5292 RIVALA - 449 - RIX ttvnic) care amerinţează a hrăpi lui Paganini sceptru sau tnttierea vioarei, cr (1834), 3182/21. Poetul iubeşte natura şi, in privinţa asta, el are puţini rivali tn literatura românească. Gherea, st. cr. i, 142. în această privinţă, maestrul rus n-are rival in literatura europeană. id. ib. ii, 228. <$• E x p r. Fără (de) rival = ca care nu se poate măsura nimeni, fără pereclie, fără asemănare; inegalabil. Aceeaşi surpriză dă intr-o zi peste muzicantul tncununat şi deocamdată fără de rival. Galaction, a. 224. Vinul tnsă e fără rival . . . , vorbi el cătră Ruset. Sadoveanu, o. x, 54. — Pl.: rivali, -e. — Din fr. rival, lat. rivalis, -e, germ. Rival. RIVALĂ vb. I. Intranz- (învechit, neobişnuit) A rivaliza. Cf. Stamati, d. — Prez. ind.: rivalez. — V. rival. RIVALICfiSC, -EĂSCĂ adj. (Învechit, rar) Care est? caracteristic rivalilor, de rival. Pizmă rivalicească. Molnar, i. 272/6. — Pl.: rivaliceşii. — Rival + suf. -icesc. RIVALITÂTE s. f. Concurenţă Intre două sau mai multe persoane, popoare, state etc. care aspiră la acelaşi lucru; întrecere, emulaţie. Cf. I. Golescu, c. Rivalitatea altor popoare. Rus, i. i, 304/1. Rivalitatea in care se afla Cazimir cu Mateiu. ist. m. 84/24. Această rivalitate naţională aduse robirea comună. Bălcescu, m. v. 90. Aţtţat de rivalitatea contelui, cr (1848), 191/79, cf. Stamati, d. Datoria noastră este a uita şi rivalităţi şi lupte. Românul (1857), nr. 13, la/17, cf. Ponzu. A făcut să inaugureze o politică de rivalitate şi ostilitate intre Englitera şi Rusia. Ghica, ap. cade. Boierii munteni se temeau de rivalitatea boierilor moldoveni şi viceversa. Hasdeu, i. v. 98, cf. Canella, v. IJnos .. . pere jertfă a geloasei rivalităţi a zeului Apolon. Odobescu, s. i, 200, cf. ddrf. De îndată insă ce Mircea dispăru dintre vii, rivalitatea între urmaşii lui şi acei ai fratelui său Dan ieşi la iveală. Xenopol, i. r. iii, 96, cf. Şăineanu, Alexi, w. La 1688, Brtncoveanu se sui pe tronul muntean şi rivalitatea intre cele două principate continuă şi supt noul domn. Iorga, l. i, 395. Parohia mea era creată de curînd, mai mult din faptul unor certuri şi unor rivalităţi limitrofe. Galaction, o. a. i, 135. Rivalitatea a trei confesiuni oficiale, care se excomunicau reciproc, le-a discreditat pe toate. Oţetea, r. 324. Consimţămîn-tul comun la legi şi reguli a exclus starea de natură cu rivalităţile, urile şi sediţiunile ei. Ralea, s. t. iii, 103. Aci ni se relatează şi despre principalii săi elevi şi despre unele mari rivalităţi înfrînte. s mai 1960, 99. — Pl.: rivalităţi. — Din fr. rivalite, lat. rlvalitas, -atis. RIVALIZA vb. I. Intranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. ,,cu“) A fi rival (cu cineva), a aspira la egalarea sau la depăşirea cuiva, a-şi disputa cu cineva o situaţie, un merit, un talent etc.; a avea valoarea, importanţa, frumuseţea etc. apropiată sau egală cu a cuiva sau cu ceva. Cf. Asachi, l. 68/13. Covoară dc ţară ce rivalizau ... cu acele a Persiei. Calendar (1853), 45/7, cf. Stamati, d. Va rivalisa tn generozitate cu imperatorul Austriei. Concordia, 7l/45, cf. Polizu. Rivaliza frumoasele fecioare, Prin graţie, dulceaţă, cu crinu-nbălsămit. Bolintineanu, o. 232, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Galaţii ar putea rivaliza indaiă cu oricare dintre porturile Mărei Negre. N. A. Bogdan, c. m. 115. Ctndva . . . a rivalizat cu cei mai mari scamatori ai lumii. Sahia, n. 66. Vile şi dumbrăvi... se înşiră una după alta, riva-liztnd în colori şi cochetărie. Sadoveanu, o. ix, 286. Nicăieri ca în cetatea lui San Marc nu se puteau vedea palate mai bogate, rivalizînd cu ale Bizanţului, id. ib. xii, 219. Nimeni mai bine ca Alphonse Daudel nu putea ilustra acea tendinţă a romanului contimporan de a rivaliza cu pictura. Vianu, a. p. 397. Există o nouă şcoală de canto rusă, care rivalizează cu şcoala italiană şi cu cea germană. Scînteia, 1954, nr. 2 861. Topica directă are şi ea, în anumite împrejurări, o valoare stilistică, fără a putea rivaliza însă cu topica inversă, cl 1957, nr. 1 — 2, 238. -O' Refl. recipr. (învechit) S-ar părea cum că să rivatizăsc. geogr. dac. 40/7. — Scris şi: rivalisa. — Prez. ind.: rivalizez, pers. 6 şi (rar) rivaliză. — Şi: (învechit) rivalizf vb. IV. Stamati, d. — Din fr. rivaliser. Cf. germ. rivali sieren.; RIVALIZÂRE s. f. (Rar) Faptul de a rivaliza. Cf. Polizu, ddrf. — Pl.: rivalizări. — V. rivaliza. RIVALIZi vb. IV v. rivaliza. R1VĂLTĂ s. f. (Rar) Şir de becuri care luminează scena; rampă. (F i g.) în fund, spre rivaltele zorelelor calcanul. . . trosnea crunt sub tăişul cazmalei. Klop-ştock, f. 194. — Pl.: rivalte. — Cf. it. r i b a 11 a. RIVANOl s. n. sg. Produs farmaceutic folosit în medicină ca antiseptic. Cf. Nica, l. vam. 212. Bolnavul trebuie să facă gargară cu . . . rivanol. Belea, p. a. 203, cf. DN2. — Din germ. Rivanol. RÎVĂR s. n. v. răvar. RIVĂRVEL s. n. v. revolver. RIVERĂN, -A s. m., adj. 1. S. m. Persoană care locuieşte pe malul unei ape. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Sînt puţini dintre pescarii noştri, chiar dintre riverani, care cunosc adevăratul pescuit la somni mari. vîn. pesc. septembrie 1961, 15. <£■ (Adjectival, în sintagma) Proprietar riveran = proprietar al unui loc situat pe malul unui riu. Aluviunea este tn folosul proprietarului riveran cind c vorba de un fluviu sau rîu navigabil. Hamangiu, c. c. 128. 2. Adj. (Despre o ţară, o regiune, un loc) Situat pe malul linei ape sau străbătut de o apă curgătoare; (învechit) măluros2, ţărmurean. Statul riveran cuprindea amîndouă malurile rtului. Puşcariu, l. r. i, 337. Scăpînd din gîtuirea sttncilor, valea dă naştere la cîteva sate riverane, vîn. pesc. octombrie 1964, 13, cf. DN2. — Pl.: riverani, -e. — Din fr. riverain. RIVIERĂ s. f. 1. (Rar) Colier de diamante. Cf. ŞXineanu, Alexi, w., cade, dm2. 2. Obstacol, reprezentat printr-un şanţ cu apă, pe care trebuie să-l sară un cal de curse. Cf. dn3. — Pronunţat: -vi-e-, — Pl.: riviere. — Din fr. riviere. R1VÎZIE s. f. v. revizie. RIVOI.TĂ s. f. v. revollă. RIVOLUŢIE s. f. v. revoluţie. RIY'OItVl’X s. n. v. revolver. RIVORVtfR s. n. v. revolver. RIVULÎJŢIE s. f. v. revolu(le. RIX s. n. v. rixă. RÎXĂ s. f. Ceartă Însoţită de injurii (şi de bătaie). De multe ori neinţelege' '’•» urmată de o rixă pune minte la cap. Severin, s. 1 Pixul (gîlceava) în lumina Codului penal. cod. pe:;, r.p.r. 506, cf. 524, dn*. 4 5312 RIZ* - 450 - RIZIBIL Dispută, controversă. Rlxele religioase aveau de efect tranşarea unor chestiuni de mare importanţă. Severin, s. 123. — Pl.: rixe. — Şi: rix (pl. rixuri) s. n. — Din fr. rixe. RIZ1 s. n. 1. (Tehn.) Zglrietură sau fisură puţin adln-că şi Îngustă, care se produce din cauza uzurii suprafeţelor de contact ale pieselor unei maşini în mişcare. Avînd în vedere că, în cazuri de ungere insuficientă, atît fonta cît şi bronzul produc risuri, cuzineţii se fac in general dintr-un metal moale. Orbonaş, mec. 147, cf. ltr2, der. ^ Fisură fină produsă lntr-o piesă de metal în urma unei prelucrări la cald defectuoase. Trebuie evitată supraîncălzirea piesei, care provoacă risuri şi crăpături la colţuri sau dinfi. Ioanovici, tehn. 188. Răcirea prea bruscă a sudurei... ar putea duce la formarea unor crăpături foarte fine (rizuri). Orbonaş, mec. 423. Fusul trebuie să fie perfect rotund, fără ovali-zări sau rizuri. Soare, maş. 94. 2. (Tehn.) Zglrietură făcută In scopul stabilirii poziţiei unor piese în ansamblul sau în maşina din care fac parte. Cf. ltr3, der. 3. Şanţ tn talpa încălţămintei, prin care se face cusătura. Cf. Mîndrescu, i. g. 78, cv 1949, nr. 8, 31. 4. (Regional) Dungă, şănţuleţ săpat în lemn cu cioplitorul (Totoeşti — Iaşi). Cf. Glosar reg. — Pl.: rizuri. — Şi: rls s. n. — Din germ. RiB. RIZ2 s. n. (Regional) I. Jilip. Paşca, gl., com. D. Pop, alrm sn i h 421, Arvinte, term. 164. 2. P. e x t. (In forma riză) Locul unde se adună lemnele în pădure înainte de a fi date pe uluc (Borca — Vatra Dornei). a v 96. + Loc curăţat în pădure pentru a putea trage lemnele cu boii (Crucea — Cîmpulung Moldovenesc). Cf. a v 15. — Pl.: ? — Şi: riză s. f., rîz s. n. — Din germ. Riese. RtZ* s. n. v. rls1. RIZAC s. m. v. rizacă. RIZAcĂ s. f. (Regional) 1. Unealtă asemănătoare cu o coasă cu coadă lungă, folosită la tăiatul stufului; cosor, (regional) sabiţă. în stufăria deasă se fac cărări artificiale, tăindu-se stuful cu . . . sabiţele sau rizacele. Antipa, p. 547, cf. 566. + Instrument cu care pescarii taie frînghiile carmacelor care nu pot fi scoase altfel la suprafaţă. Cf. Antipa, p. 352. 2. (Bot.) Foarfeca-bălţii (Stratiotes aloides). Panţu, pl., Borza, d. 165. + (în forma rizac) Numele a trei specii de aloe (Aloe ferox, succotrina şi vera). Cf. Borza, d. 16. — Pl.: rizace. — Şi: rizâc, rtzeăc (id. ib. 165) s. m. — Din ucr. piaaK, rus. pe3ai£. RIZAFCĂ s. f. v. rizeafcă. RIZAnCĂ s. f. (Regional) Partea de jos, podeaua unui jilip; podină, (regional) fundină, îndrea, inimă (Moiseiu — Vişeu de Sus). Cf. Arvinte, term. 164. — Pl.: ? — Riz2 (sau riză) + suf. -ancă. RIZA-PAZAR s. n. sg. (Turcism învechit) Preţ stabilit prin înţelegere între vtnzător şi cumpărător; preţ liber. Am făcut cheresteaua teslim la Brăila cu riza-pazar. VXcXrescul, ap. şio n2, 99. Să fie volnic a cumpăra neoprit cu riza-pazar (a. 1783). ap. id. ib. Prisosul de bucate de la mănăstiri să se aducă spre vînzare în Bucureşti cu riza-pazar (a. 1787). ap. îd. ib. Seul de la măcelari s-aibă [luminărarii] a lua totdeauna cu riza-pazar (a. 1794). ap. id. ib. Să cumpere . . . 100 chile orz cu rizapazar şi cu bună învoire (a. 1811). doc. ec. 123. Toate cîte stnt trebuincioase pentru curtea domnească să le cumpere cu riza-pazar (a. 1813). ap. şio n2, 100. O am vîndul-o de veci dumisale ... cu tocmală prin răza-pazar (a. 1817). Iorga, s. d. xxi, 474. Vor fi tocmite cu chirie rizapazar şi nu cu preţu hotărît de la visterie (a. 1823). Uricariul, v, 59/4. Să aibă a cumpăra ... cu rizapazar şi cu bună învoire (a. 1827). doc. ec. 385. Să facă cumpărătoare de o sumă zaherea, adică grîu, orz, ovăz şi porumb, cu rizapazar şi bună învoire, cr (1829), 2992/3. Să face de ştire la toţi că o moşie ... să vinde sau prin mezat, sau cu riza-pazar (prin bună învoire), ib. (1830), 4221/5. Tot seul ce-m va trebui să-l cumpăr. . . precum mă voi putea tocmi cu vînzătorii, adică cu riza--pazar (a. 1833). doc. ec. 525. Pentru hrana acelor vile îşi fac căpuirea cu riza-pazar (a. 1835). ib. 587. — Scris şi: rizapazar. — Şi: (rar) răzâ-pazăr (scris răzapazar), rezăt-păzâr (Uricariul, i, 26) s. n. — Din tc. rizapazar. RIZATEL s. m. (învechit) Persoană care ţinea răbojul dărilor. Cf. Panaitescu, o. ţ. 211. — Pl.: rizateli. — Cf. slavonul p h 3 d t h „a face crestături". RtZĂ s. f. v. riz2. RÎZCAŞ s. n. v. rlşcaşă. RIZEÂFCĂ s. f. Numele a două specii de scrumbii mici: a) peşte mic cu corpul turtit lateral şi spinarea ascuţită, de culoare verzui-negricioasă pe spate, argintie pe laturi şi albă pe burtă; scrumbiţă (Alosa caspia nordmanni). Pentru prinderea speciei celei mici de scrumbii de Dunăre, numită rizeafcă, ... se întrebuinţează ... o seică specială. Antipa, p. 509. Setcă de rizeafcă, din aţă foarte fină. Atila, p. 372. Pe lîngă cele două scrumbii mari, ceva mai tîrziu decît ele, intră în Dunăre şi rizeafca.... o scrumbiţă mai măruntă, ceva-ceva mai maşcată decît o sardea. Simionescu, f. r. 242; b) peşte mic cu corpul turtit lateral, cu abdomenul foarte ascuţit, avînd pe laturile corpului pete de culoare mai închisă (Caspialosa caspia nordmanni). Cf. C. Antonescu, p. 138. <0- Rizeafcă mică (de neam)— peşte mic cu corpul foarte turtit, de culoare neagră-albăstrie pe spate şi argintie pe burtă; scrumbioară (mică), scrumbie mică de neam (Ciupea cullriveniris nordmanni). Cf. Antipa, f. 1. 231, Atila, p. 374, 505. — Pl.: rizeafce şi rizefce (Scriban, d.), rizefci (id, ib.) — Şi: rizăfcă s. f. Nica, l. vam. 212, dm. — Etimologia necunoscută. Cf. Scriban, d., care pune cuvîntul în legătură cu rus. pe3BRK ,,vioi“. rizeAsca s. f. art. (Regional) Numele unui dans popular (Măţău — Cîmpulung). Cf. Coman, gl. — De la n. pr. Rizea. R1ZERÎE s. f. (Har) Orezărie. Rizeria Slobozia caută un inginer agronom cu practică în cultura orezului. In l. rom. 1960, nr. 1, 64, cf. dn2. — Pl.: rizerii. — După fr. riziere. RIZfBIL, -Ă adj. De rls, ridicol. Cf. I. Golescu,- c., Prot.-Pop. n. d., Alexi, w., ŞXineanu, d. u. Orice om e rizibil cînd îl priveşti din afară. C. Petrescu, o. p. 1, 137. Internaţii erau aşa de rizibili, încît Petrişor însuşi nu se putu reţine de a nu izbucni în rîs. CXlinescu, s. 529. De-ai împodobi haina cu panglici sau cu agrafe de aur şi de argint, ar deveni şi mai rizibilă, id. c. o. 140. Ideea unei eventuale înfrîngeri i se pare imposibilă, rizibilă, contemp. 1956, nr. 521, 3/3. Dacă în-ir-un tablou inspirat din munca minerilor . . . traducerea artistică s-ar face ca în decoraţia farfuriilor, efectul ar fi rizibil, v. rom. noiembrie 1962, 143, cf. t noiembrie 1962, 62. <$■ (Adverbial; rar) Cît de mic şi de rizibil se arată intrigile lumi. Barasch, i. f. 15/30. — Pl.: rizibili, -e. — Din fr. risible. 5327 RIZIBILITATE - 451 - rIbiţA1 RIZIBILITĂTE s. f. (Rar) Faptul de a fi rizibil. Cf. I. Golescu, c. — Din fr. risibilite. RfZIO s. n. (Astăzi rar) Risc, pericol. Asemenea şi pentru scosu din pivniţă, să fie tot cu rizica şi pericuia cumpărătoriului (a. 1829). Iorca, s. n. 197. A făcui . . . monarhiei serviţii esenţiale in momente supreme, cu risicul învederai de a fi defăimată. Bariţiu, p. a. iii, 89. Ie sama că zestrea Lenuţei este în rizic. Alecsandri, t. 1 451. Mă hotărăsc să-ţi răspund, cu rizicul de a-mi face şi din line un vrăjmaş. Vlahuţă, ap. cade. îmi pun pielea tn joc, . . . e oarecare rizic din partea mea. Contemporanul, vi2, 98, cf. ddrf, Barcianu. O bonificaţie ce o plăteşte asiguratul asigurătorului pentru rizicul ce şi-l ia asupră-şi. I. Panţu, pr. 5, cf. Alexi, w., ŞXineanu, d. u. N-are nici un rizic Să se ciocnească de ceva. v. rom. octombrie 1954, 160. <> (Jur.) Bizico-pericol (sau, Învechit, rizico-pericolo) = risc, răspundere. Consulatu... au avut acest cuvînt risico-pericolo (a. 1786). FurnicX, i. c. 138. Lucrul rămîne în risico-peri-colul dobindilorului. Hamangiu, c. c. 229. Obiectul convenţiunei rămîne în risico-pericolul debitorelui care s-a obligat a-l da, în caz de îndeplinire a condiţiunei. id. ib. 241. Loc. vb. A pune In rizic = a pune în primejdie, a expune unui pericol, a risca. Un om ce pune în risic pe o masă de cărţi pînea copiilor săi nu-i . . . părinte bun. Alecsandri, t. 1 699. — Scris şi: risic. — Pl.: rizicuri. — Şi: (Învechit, rar) rizică s. f., rlzico (Stamati, d. ; scris şi risico Gheţie, r. m., ; pl. rizicouri Stamati, d.) s. n. — Din it. risico, germ. Risiko. RIZICA vb I. Tranz. (Rar) A risca. bul. fil. ix, 30. — Prez. ind.: rizic. — V. rizic. RfZICĂ s. f. v. rizic. RfZICO s. n. v. rizic. RIZICULTLJRĂ s. f. Cultura orezului; orezărie. dl, DM, DN1. — Pl.: riziculluri. — Din fr. riziculture. RIZiL s. n. v. rezil. RIZILÎC s. n. (Regional) Ris, batjocură; dispreţ, Înjosire. Fata ieşi din casă ruşinată, ca să se apuce de trebile sale femeieşti şi să sufere rizilicul celorlalte surori (a. 1875). ap. şio-iij, 302, cf. Scriban, d. <0> Expr. A-şi face rizilic (de cineva) = a-şi bate joc. Să ne jeluim ... să nu-şi mai facă rizilic aşa de capul nostru, ap. tdrg. + Dezordine, murdărie. Scriban, d. Ce-i rîzîlicu ista pin casă? id. ib. — Şi: rizilic (Alexi, w.), rizilic s. n. — Din tc. rezillik. RÎZLING s. f. v. risllmj. RÎZMĂ1 s. f. v. rismă1. RfZMĂ2 s. f. v. rismă2. RiZIV s. f. v. rlznă1. RIZODIÎRMĂ s. f. (Bot.) Strat extern de celule la rădăcinile tinere, din care se formează perii absorbanţi. La exterior rădăcina este învelită de rizodermă. Botanica, 22, cf. der. — Pl.: rizoderme. — Din fr. rhizo + derme. RIZ(lAl s. m. (Bot.) Tulpină subterană lipsită de clorofilă, uneori cu frunze rudimentare, care serveşte la înmagazinarea substanţelor nutritive de rezervă şi ca organ de Înmulţire vegetativă. V. bulb, tubercul. Cf. Caiet, 71r/24, J. Cihac, i. n. 251/16. Rădăcinile fibroase emanînd din tulpina boantă sau rizomă. Grecescu, fl. 32> Bizomul . . . vindecă durerea de şele. N. Leon, med. 33. Kizoamele pirului, rupte, devin fiecare o plantă nouă. Sadoveanu, o. xvii, 42. După fragmentarea rizomi lor . . . este necesar să se efectueze arătura cu plugul cu antetrupiţă. contemp. 1954, nr. 386, 5/1. Rizomul emite tulpini sterile şi fertile. Flora r.p.r. ii, 80. Bizomii sint lăstari subterani care poartă rădăcini adventive. Botanica, 33. El găseşte . . . între rizomi şi rădăcinile adventive ale stufului o hrană bogată, vîn. pesc. octombrie 1964, 11. — Pl.: rizomi. — Şi: (învechii) rizomă s. f. — Din fr. rliizome, lat. rhizoma. RIZOMĂ s. f. v. rlzom. RIZONĂNT s. m. (în limbajul muncitorilor forestieri) Lemn de calitate superioară, fără noduri (Galu — Piatra Neamţ). Cf. Arvinte, term. 164. — Şi: răzănărt s. m. Arvinte, term. 163. — Cf. germ. Resonanz [holz]. RIZOPOD s. n. (La pl.) Clasă de protozoare libere şi parazite care se mişcă cu ajutorul pseudopodelor; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă. Cf. Barcianu, enc. agr. v, 191, der. — Pl.: rizopode. — Din fr. rhizopodes. RIZOTO s. n. sg. Mîncare de orez preparat cu unt. Cf. dn2. Pentru rizoto, aceleaşi cantităţi. S. Marin, c. b. 189. — Din fr. risotto, it. risotto, germ. Risotto. RIZUl vb. IV. Tranz. (în limbajul muncitorilor forestieri) A construi un jilip (Pipirig — Tîrgu Neamţ). Cf. Arvinte, term. 164. — Prez. ind.: ? — Riz2 (sau riză) + suf. -ui. RÎBĂC s. m. (Regional) Om mic de statură. Com. din Straja — RXdXuţi. — Pl.: ribaci. — Cf. ucr. p h 6 a K „pescar", „pescăruş". RÎBĂR s. m. (Ornit.) 1. Pasăre din ordinul pescă- ruşilor, asemănătoare cu rîndunica; trăieşte pe malul mării şi se hrăneşte cu peşti mici; chirighiţă, rîndunică-de-mare (Sterna hirundo). Cf. lb, Klein, d. 410, ddrf, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., ŞXineanu, d. u. 2. (Prin Transilv.) Pescărel (Cinclus cinclus). BX-cescu, pXs. 149, cf. 321, alr i 1 046/90, 98, 103, 289. — Pl.: rîbari. — Şi: (regional) răbăr (lb, ddrf, Ponzu, Barcianu, Alexi, w.), ribâr (Băcescu, păs. 149), libâr (id. ib. 108, 149), hărbar (id. ib. 322) s. m. — Din bg. pi>i5ap, rus. pu6api>, ucr. puSapb. * M 1 RIBIŢA1 s. f. (Regional) Nume dat mai multor specii de peşti mici: a) porcuşor (Gobio gobio). Cf. lb, Polizu, lm, Cihac, ii, 312, ddrf, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., ŞXineanu, d. u.; b) behliţă (Hhodcus ama-rus). Cf. Antipa, f. i., 138, Băcescu, p. 49; c) peşte avlnd corpul alungit, turtit lateral, cu pete brune şi cu o dungă aurie pe mijloc (Cobitis aurata balcanica) Cf. id. ib. 49, 84; d) plevuşcă (Leucaspius delineatus). Cf. Antipa, p. 63; e) (atestat, cu fonetism regional, în forma righiţă) „peşte care se găseşte In rlurile mici, lung de cel mult 10 cm şi semănlnd cu ţiparul"; (regional) ribiţoancă. Cf. cv 1949 nr. 8, 35. — Pl.: ribiţe şi rîbiţi. — Şi: ribiţă (Cihac, ii, 312, ddrf, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., Băcescu, . p. 51, 84, h xvii 349, cv 1949, nr. 8, 35) rj£bi(ă (lb, I ddrf, Barcianu), răbifă (Gheţie, r. m., Alexi, w.), 5349 RÎBIŢĂ* - 452 - RÎCÎI1 rimbifă (Antipa., p. 788, BXcescu, p. 84, h xvii 425, Viciu, gl.), ringhiţă (BXcescu, p. 84), rln(jâ|ă (h xvii 35), rănghiţă (ib. xvii 16), rinchiţă (Antipa, f. i. 138, BXcescu, p. 49, 64), rinchiţă (Antipa, p. 63) s. f. — Din bg. pblSuiţa, ser. ribica. Cf. rus. p bl 6 e u. RlBIŢĂ2 s. 1. v. rîbiţă1. RÎBÎt vb. IV. Tranz. (Prin vestul Munt.) A scormoni, a rlcli (pămîntul). Lexic reg. ii, 16, cf. 31. — Prez. ind.: rtbti. — Etimologia necunoscută. RÎCA interj. (Adesea repetat) Cuvînt care imită zgomotul produs prin zglriere. Nespălata aia, care toată ziua cu mina tn cap: rica! rica! Iovescu, n. 47. — Onomatopee. RÎCALÂU s. m. v. rlncalău. rIcĂ1 s. f. I. (Regional) 1. Gropiţă în pămlnt la unele jocuri de copii. Cf. dr. iii, 685, Brebenel, gr. p., cv 1950, nr. 4, 34, alr sn v h 1 295/250. 2. Groapă mică prin care sînt delimitate două terenuri de flnaţ. Cf. Lexic reg. ii, 53. 3. Partea inferioară a piciorului găinii; (regional) rlcîitoare. Com. din Sebeş. II. 1. (Prin Munt. şi Mold.) Ceartă, sfadă; discordie. Că-i mai bună, dimpreună, viiafa cea frăţească, Decit rică, care strică oaste vilejască. M. Costin, o. 327. Dacă fi-a venit poftă de rică, bagă-ţi capul in b'iloiul de colo şi răcoreşte-te. Banuş, z. 163. Ce, umbli să faci rică ? RXdulescu-Codin. <$> Expr. A căuta (cuiva) rică = a căuta prilej de ceartă cu orice preţ. Oamenii fuseseră aruncaţi peste el in beci ca să-i caute rică. Stancu, r. a. v, 277. li căuta rică din orice. Pas, z. iii, 288, cf. alr i 1 334/725. A purta (cuiva) rică = a purta (cuiva) duşmănie. Credea că mai (in minte şi că-i port rică. C. Petrescu, c. v. 105. A se pune in rică (cu cineva) = a se împotrivi (cuiva) luîndu-se la ceartă. Să răpui pe tofi cifi ii tntilni tn cale şi care s-or pune in rică cutine. Pop-, ap. cade, cf. şez. ix, 152. A băga rică = a întărită, a Învrăjbi, alr i 1 564/786. 2. (Prin nordul Munt.) Persoană care provoacă ceartă, discordie. Cf. RXdulescu-Codin. — Pl.: (I) rici. — Şi: (H) rică s. f. Uricariul, x, 406, Polizu, Cihac, ii, 308, ddrf, Gheţie, r. m., ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. — Postverbal de la rlcli1. RfcĂ2 s. f. (Regional) Arşic (la jocul de copii) (Zimni-cea — Bucureşti). Cf. ai.r ii 4 362/899. — Pl.: rîci. — Etimologia necunoscută. rIcă* adv. (Regional; în expr.) Rică-rlcă, rlre-rire = iute-iute, gata-gata (Bistriţa). Paşca, gl. — Etimologia necunoscută. RiCĂI1 vb. IV. In tranz. (învechit) A răcni, a urla, a zbiera. Vrăjmaşul vostru ... ca uţnj leu ricăind (r ă c-nind n. test. 1648, r ă cni n d Biblia 1688) umblă. cod. vor. 164/13. Deşchiseră spre mere rostul său; ca leul râpe şi ricăiaşie (răcneşte d, zbiară c2, a geme h). psalt. 36. Schimenii răciia să răpească şi să ceară la Dumnezeu mîncare. Coresi, ps. 285/5. Răcii leul şi sări pardos mai mănios. Moxa, 380/28. — Prez. ind.: rîcăiesc. — Şi: ricăi, răcii vb. IV. — Din slavonul puKd'i h, ph»!’ h. RÎCĂÎ2 vb. IV. Refl. (Prin Transilv.) A se opinti, a se forţa; a căpăta vătămătură din cauza unui efort. îi beteag, că s-a rîcăit cu sacii. Viciu, gl. Na le rîcăi atîta cu lemnele, că-ţi căşunează în şele. Paşca, gl.<+ A se zbate, a se vlnzoli (Arpaşu de Jos — Victoria). alr ii 3 591/172. — Prez. ind.: ricăi. — Cf. alb. r r e k(e m). RÎCĂÎ* vb. IV v. rlell1. RÎCĂITtJRĂ s. f. v. riciitură. RÎCĂITdR, -OÂRE adj. v. rlcUtor. RÎCĂLÂU s. m. v. rlncalău. RÎCĂLUl vb. IV. Tranz. şi intranz. (Prin Mold.) A rîcîi1 (1); a scurma. Cf. şez. v, 121, a v 14. Răcălu-ieşte porcul. Glosar reg. + A răzui; a curăţa; a rîni1. Am răcăluit gunoaiele din ţarc cu strînsură şi le-am făcut o grămadă, şez. ix, 152. Am răcăluit prin casă. ib. — Prez. ind.: rîcăluiesc. — Si: răcălui vb. IV. — Cf. ricîi1. RÎCĂNfiL s. m. v. răcănel. llf CE A subst. art. (Prin nordul Munt.; depreciativ) Om mic de statură şi diform; stîrpitură. Cf. RXdules-CU-CoDIN. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. Cf. r î c e a t. RÎCEĂT, -Ă adj. (Prin nord-estul Olt.) Slab, uscăţiv. Cf. Vîrcol, v. 98. — Pl.: riceaţi, -le. — Etimologia necunoscută. Cf. rîcea. RlCHÎTĂ s. f. v. răchită. HICHIT6r s. n. v. răşchitor. RÎCÎÎ1 vb. IV. 1. Tranz. şi intranz. (Despre păsări sau animale) A scormoni, a scurma pămîntul cu ghearele saa cu labele; p. e x t. (despre oameni) a zgîria cu unghiile sau cu ajutorul unui instrument; (prin Mold.) a rîcălui. Găina cînd să vede în grămadă rîcăie cu picioarele. Pann, p. v. i, 129/22. Oarecare amatori de antichităţi . . . n-au decît să rîcîie pămîntul ca să găsească obiecte de artă. Bolintineanu, o. 306 Nu-şi mai învir-teşte căciula şi nu mai rîcîie cu băţu-n pămînt. Jipescu, o. 52. Lighioana . . . începu să rîcăie ţărîna cu labele. Odobescu, s. iii, 184. Rîcîi de mai multe ori nişte chi-brite pe păreţii odăii. Delavrancea, ap. cade. Pe vîrful gunoiului rîcîia o turmă de găini. D. Zamfirescu, v. ţ. 92. Au început mierlele să rîcîie şi să răscolească prin frunze. Muscel, 42. Umplură numaidecît curtea . . . înce-pînd să rîcăie prin resturile de nutrefe. Agîrbiceanu, a. 56. Cu . . . un băţ lung . . . ricîind printre pietre, sperie peştii şi-i face să iasă din ascunzători. PXcalX, r. 298. Femeia in negru rîcîi cu vîrful bastonului blana albă de. urs de pe podium. Camil Petrescu, n. 106. Se auzea vaca mugind, rîcîia cu un corn în peretele şurei. C. Petrescu, î. i, 257. Se apucă să rîciie prispa umezită cu vîrful băţului. Mihale, o. 55. ll văzu pe bătrîn agitat; cu degetele descărnate făcea sforţări rîcîind plapoma. Bart, e. 344. Se face unul cloşcă, ricăind în pămînt cu băţul, h iv 201. V?ja miroase ... Şi unde-mi lătra Şi lot rîcîia Piatra-mi dezgropa. Teodorescu, p. p. 417. Cinii neîntrerupt se preumblau în giurul stoborului fîntînii, rîcîind cu picioarele în pămînt. Reteganul, p. iv, 46. Găina rîcîie. alr i 998, cf. ib. 1 138, alr ii/i h 53, alr sn ii h 369, alrm sn i h 248, a i 17, ii, 9, 12, iii 3, 5, 16. Piatră mare Sta trîntită, De ciocane Ispitită, De veacuri Pără-ginită Şi cu slove Rîcîită. Balade, ii, 96. Găina care rîcăie mult îşi scoate ochii. Românul Glumeţ, 35. + F i g. (Subiectul indică stări sufleteşti, gînduri etc.) A preocupa; a frămlnta, a chinui; a roade (2). Simţă-mîntul ăsta de vinovăţie, mai ales, mă rîcîia şi mă zgîndărea. LXncrXnjan, c. i, 21. <> Tranz. Expr. A-i rieii (cuiva) inima sau a (-1) rieii (pe cineva) la (sau pe( inimă = a chinui pe cineva un gînd, un sentiment etc.; a roade, a nelinişti. îl fac complice la o faptă care-i rîcîie inima. C. Petrescu, I. i, 110. îl tot ricîia pe inimă să o întrebe ceva . . . , dar nu-i venea la îndemînă. Camil Petrescu, o. ii, 200. + (Regional) 5369 RÎCÎI* - 453 - RÎDE A răscoli focul, jăraticul pentru a-l Înviora; a zgîndări. Cf. alr sn v h 1 331. Vătraiul lua, Spuza rîcîia, Turta că-ntorcea. Balade, iii, 161. + Tranz. (Regional) A scărpina. Ricăi ndu-şi hălăciuga (eştii, dă cu socoteala că e mai bine să ispitească pe popa sau pe logofătu satului. Jipescu, o. 151, cf. alr ii 2 288/876. 2. Tranz. A îndepărta prin radere un Înveliş, un strat; a răzui. Ea riciie de pe zidurile monumentelor scoarţa pusă rinduri-rînduri. Caragiale, o. iii, 15. Cu paraua de argint rîcăie albeaţa de pe ochi. Grigoriu-Ri-go, m. p. 5. Rîcîi muşchiul care ascunsese încuietoarea. Galaction, o. 256- Pe tocul uşilor şi ferestrelor, slinul să-l rîcîi cu cuţitul. Iovescu, n. 63. Pictorul începu să rîcîie pînza cu un cuţilaş. Preda, r. 319. Să-i rîcîi potecile de ciulini. Gorovei, cr. 131, cf. aliî ii 4 010/791, 876, 886, alr sn iv h 1 186. — Prez. ind.: rtcîi. — Si: (învechit şi regional) ricăi vb. IV. — Formaţie onomatopeică. RÎCÎf2 vb. IV v. cirii. RÎCÎI3 vb. IV v. hircăi. RÎCÎI4 vb. IV v. rlflti1. RÎCÎIAIiĂ s. f. Rlcîitură (!)• DM. — Pl.: rîcîieli. — Rieii1 •+■ suf. -eală. RÎCÎÎRE s. f. Acţiunea de a rîcîi1. dl, dm. — V. rieii1. UÎCÎIŞ s. n. (Prin nord-vestul Munt.) Rîciit. Udres-scu, gl. Iar te-ai apucat de rîciiş? Mi-ai spart urechile. id. ib. — Rtcîi1 + suf. -iş. RÎCÎÎT s. n. Acţiunea de a rlcii1; zgomotul produs prin ricîire (1). dl, dm. — V. rieîi1. RÎCÎITOĂRE s. f. (Regional) Partea inferioară a piciorului găinii. Com. din Sebeş. — Pl.: ricîilori. — Rîcîi1 + suf. -toare. RÎCÎITdR, -OARE adj., s. n- (Regional) 1. Adj. (Despre păsări sau animale) Care rîcîie1 (1). Galiţele . . . sini de trei fealuri : scurmătoare sau rîcăiloare, înătăloare şi sburătoare. Economia, 103/14. Si ti faci laur, balaur . . . cu 99 di gari rîctiloarî. şez. vi, 92. 2. S. n. Vătrai cu care se răscoleşte jăraticul în cuptor; (regional) jăruitor (Topraisar—Techirghiol). alr ii/i h 285/987. — Pl.: rîciilori, -oare. — Şi: rîeăitor, -oare adj. — Rtcîi1 + suf. -tor. RÎCÎITLRĂ s. f, 1. Rlcîit; rîcîială. O rîcîitură de chibrit se auzi şi scînteia . . . umplu odaia c-o lumină gălbuie. Delavrancea, s. 156. în curte se auzeau rîcîi-turi surde. CXlinescu, c. n. 271. 2. (Regional; mai ales la pl.) Răsătură de pe covată. alr sn iv h 1 064, cf. Lexic reg. ii, 31. — Pl.: rîctiluri. — Şi: (regional) rteăitură s. f. alr sn iv h 1 064. — Rlcli1 -)- suf. -tură. HÎCNÎ yb. IV v. răcni1. RÎCJVÎRE s. f. v. răcnire. RIDE vb. III. Intranz. I. (Adesea urmat de determinări modale) A-şi manifesta veselia sau satisfacţia printr-o mişcare a feţei şi a gurii, scoţînd în acelaşi timp sunete specifice, succesive şi nearticulate. Vai dc omul cela ce rede in besearecă (a. 1600). cuv. d. bXtr. ii, 52/13, cf. anon. car., lex. mars. Cum au văzul pre paşa, rizînd au început a-i zice. Axinte Uricariul, ap. gcr ii, 19/41. Atuncea au venit a rîde lui Teaghen (a. 1773). Aethiopica, 49v/8. Şi iarăş, de le vor mingăia, rîzi. Molnar, ret. 8/15. Vlaicu, lingu-rariu începe A rîde şi glasul său rădică. Budai-Deleanu, ţ. 108. în trei ani nu l-am văzui să rîză vreodată. Kotze-bue, u. 9i/15. Unii rîdea ca nişte ieşiţi din minte. DrXghici, r. 21/3. Neguţătorul. . . începu a rîde, tncit leşina dc rîs. Gorjan, h. i, 19/6. Dar, rîzînd, bătrînul zice un cuvînt de-nţelepciune. Asachi, s. l. i, 107. Nu mai rîz cind e vorba de a le repara, cr (1848), 72/77. Inima mea plinge şi el rîde. Pann, p. v. iii, 7/22. Ridea; muşchii i se suceau în risul acesta. Negruzzi, s. i, 140. Să spui glume, să scoţi la jucării Şi, pîn-a ride alţii, să rîzi tu mai întii. Alexandrescu, o. i, 192. Acum, domnilor, binevoiţi a ride. Alecsandri, t. 885. Un cavaler englez făcu cu două surcele o cruciuliţă şi i-o dete, rîzînd. Odobescu, s. i, 21. împăratul trăia singur, ca un leu imbăirînit, slăbit de lupte şi suferinţe, împărat ce-n viaţa lui nurîsese niciodată. Eminescu, n. 3. Rîzi, tu, rîzi, Harap Alb, zise atunci Gerilă iremurînd, dar, unde mergi, fără de mine. n-ai să poţi face nemica. CreangX, p. 240. Ministrul şi toată lumea din grup încep să rîză. Caragiale, o. ii, 12. La vorbele acestea, califul nu şi-a mai putut stăpîni risul şî a rîs cu marc poftă. id. ib. 268. Uneori scutură din cap, rîde şi îndrugă singur: ,,aşa e omul". Delavrancea, s. 6. Rid cucoanele în hohot, Cu ochi dulci căiînd la el. VlahuţX, o. a. i, 165. Cum mi-ar veni mie să rid, fă, aşa hodoronc-tronc, fără pricină? Sp. Popescu, m. g. 25. I-a fulgerat deodată-n gînd Să rldă. Coşbuc, p. i, 153, cf. DunXreanu, ch. 18. Rîse din toată inima. Agîrbiceanu, a. 63. Cînd ne auzi rîzînd la spatele sale, întoarse capul. Hogaş, m. n. 106. încercă să rîdă. Nu izbuti. Rebreanu, i. 55. Rîd pe înfundate, . . . aruneînd căutături de milă spre dreapta. Bassarabescu, s. n. 21. Nu rîde ... citeşte-na-inte. Bacovia, o. 23. Rîdea cam o dală pe an şi încă şi atunci un rls mul şi ironic. Galaction, a. 23. Luminiţa şopti ceva rîzînd la urechea Elenei. C. Petrescu, î. i, 190. O femeie tlnără, voinică, se ivi în prag, . . . rîse, fugi înăuntru. BrXescu, o. a. i, 24. Tc-am rugat să nu rîzi. Sebastian, t. 146. Amîndoi bălrînii începură a rîde tare, bătînd din palme. Sadoveanu, o. ii, 163. Şi vocile stinse luînd graiuri, pe rînd, Şi murmură parcă şi parcă şi rîd. Arghezi, vers. 352. Eu am rîs domol, nu m-am temut. Beniuc, v. 9. Stan se desmetici şi rîse cu gura pînă la urechi. Preda, d. 97. Rîzînd Se ridică-n vîrful picioarelor Şi spune. Isanos, ţ. l. 29. Te fac să rtz de te (ii de pântece, şez. i, 39. în această zi să nu rîzi, căci rămîi cu gura strîmbă. Pamfile, b. 55. înaintea lui cînd ai rîdea Mărgăritar inflorit ai revărsa, gr. s. vi, 81. (Prin analogie) Cîntă două turturele: Una ride, una plînge Tot cu lacrime dc singe. JarnIk-Bîrseanu, d. 182. <0> F i g. Şi-n ceruri călătorul soare Rîdea cu hohot repetat. Coşbuc, p. i, 124. Traseră cu oţelul zimţuit care fişlia şi rîdea muşcînd în lemn. Sadoveanu, o. ix, 194. <$> Refl. (Popular) El să pilulă într-o tufă aproape, ca să să riză pă-nfundale cînd o trece cineva p-acolo. şez. iii, 34. Mă rid. alrm i/i h 119/45, cf. alr ii/i li 34, a iii 2, 3, 16, 19, iv 5. (Refl. imper s.) Domnule . . ., te rog să nu te superi, nu se ride cu răutate. Vlasiu, d. 63. <0> E x p r. A rlde pe sub mustaţă = (sau în barba) v. mustaţă, barbă. A ride tn pumni (sau Înghesuit) v. pumn, Înghesuit. A rtde din guşă v. g u ş ă. A rtde mtnzeşte v. m î n z e ş -t e. (Rar) A rtde galben = a rlde fals, silit. Ridem toţi, rlde galben şi locotenentul. Camil Petrescu, u. n. 384. A rlde (cuiva) tn nas (sau In faţă, tn obraz) = a-şi bate joc de cineva care este prezent, a sfida. Ba muncin-du-l Încă in faţă-i rlde. Budai-Deleanu, ţ. 367. Aşa ? care va să zică dumneata îmi şi rîzi în nas cînd eu mă jeluiesc dumitale dc răul pe care mi l-ai pricinuit ? Cara-giale, o. ii, 276. Te azvlrl cîl colo, mă, dacă îmi mai rîzi în faţă. Demetrescu, o. 96. Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalţi trei Îmi rîdeau în obraz. Delavrancea, h. t. 6. Parcă dumneata nu ştii ce-ar fi fosl mai pe urmă. Mi-ai fi rîs în nas. Stancu, r. a. iii, 331- Rldeau în nasul jandarmilor plouaţi care se întorseseră pe peron 5382 RÎDE - 454 - rîde şi-i priveau fioroşi. Pas, z. iii, 18. Iar de vo fi. . . să ne rîdă-n faţă cei mişei, Dăm ţării foc. Beniuc, v. 88. Ea işi bate joc de dinsul şi-i rîde in faţă. Sbiera, p. 186. Intranz. şi refl. (Popular) A (se) zlinbi (sau, învechit, zimbire) a rîde = a rîde discret, a su-rîde. Zimbire a rîde. st. lex. 168/2. Atunce Ştefan Vodă s-au zimbit a rîde. Neculce, l. 21. A zimbit a ride şi a intrat în altă vorbă. Văcărescul, ist. 249. Dacă au luat pilacul, cetindu-l, au zimbit a ride puţintel. Dioni-sie, c. 189. Stareţul pricepu numaidecît care e pricina şi zîmbi a rîde. Stănoiu, c. i. 114. Măria sa a zîmbit a rîde şi i-a iertat pe toţi. Sadoveanu, o. xi, 315. Iară el au zîmbit a rîde. Sbierea, p. 133, cf. alr i 70/270, ib. 71/298, alr ii 2 305/682, 728, 762, 928. A ride cu la-crimi v. lacrimă. A ride prosteşte v. pr o s t e ş t e. A ride din Imierile inimii v. b a i e r ă. (Regional) A ride mare (sau gras) v. mare, g r a s. 4- P. anal. (Despre păsări) A scoate sunete asemănătoare cu rîsul omului. Cristeii rîdeau în ierburile de pc margine. Sadoveanu, o. i, 64. Hulubii sălbatici rîdeau fantastic. id. ib. xii, 19. Vulturii, corbii au venit cu toiii Şi rîd în coruri grave de metal. Arghezi, vers. 370. 2. A se distra, a se amuza, a face haz. Amu rîsu şi am beutu şi am mîncatu fără de lege (a. 1550 — 1580). cuv. d. bătr. ii, 457/5. Şi au început a rîde şi a bate in palme. Neculce, l. 21. Pă mulţi boiari îi arunca în heleşteu şi rîdea. R. Popescu, cm i, 390. Nu să cade să rîdem şi să glumim, ci să plîngem şi să suspinăm (a. 1762). cat. man. i, 239. Soru-mea plînge ceea ce au rîs lot anul acest[a] (a. 1779). gcr ii, 119/21. Icea rîd şi şuguiesc o parte. Budai-Deleanu, ţ. 123. Ai păţit şotii? Spune-le să rîdem şi noi. Alecsandri, t. i, 456. Toată societatea vorbea, rîdea, cînta. Bolintineanu, 0. 318. Ne-a făcut adesea să rîdem descriindu-ne starea deplorabilă în care fanariotismul redusese societatea. Odobescu, s. i, 245. Ce-aş mai rîde să te văz întorcîn-du-te cu nasul în jos! Ispirescu, l. 15. Vorbeşte, rîde cu păpuşa ... Ce fericite-s amîndouă. Vlahuţă, o. a. 1, 46. Publicul român s-a învăţat aşa de mult să rîză de spiritualele producţiuni ale mult talentatului nostru satiric. Gherea, st. cr. ii, 132. Iar ele rîd şi rîd şirete Şi pe furiş privesc la el. Coşbuc, p. i, 87. Rîdea de glumele lui cele mai proaste. Agîrbiceanu, a. 217. E un salon în care toţi dişcuiă Şi rîd mereu. TopÎrceanu, o. a. i, 104. Păcat că n-am fost mai multe să rîdem. C. Petrescu, c. v. 258. îţi face cinstea să te întrebe în glumă şi să rîdăcutine. Teodoreanu, m. u. 165. Hai, joacă, ursoaică, sai sus, Să ridă copiii, băirînii de-a valma. Beniuc, v. 67. Eu cu mîndra rîd în şagă. jARNfK-BÎRSEANU, d. 80. Mîndrele-s cu dracu-n piele, Dac-oi muri, rîde-or ele. folc. transilv. i, 190. Refl. (Popular) [Copiii] se rîd, pînă amîndoi întâlnesc pe altul pe care îl întreabă. şez. xiii, 42. + A fi mulţumit, vesel, fericit. Ferecaţi ceia ce plîng aemu, că rîde-vor. Coresi, ap. gcf i, 19/19. Rîzi, că ziua ţi-e senină, Rîzi, că viaţa îţi e lină ! Bolliac, o. 187. Va rîde mult mai bine acel ce-o rîde apoi. Bolintineanu, o. 151. Copiii vor rîde-n fiece casă. Pîini albe vor creşte pe fiece masă. Tulbure, v. r. 36. Cine rîde la urmă rîde mai bine, băiete! Rebreanu, i. 293. <0> F i g. Cu dînsu rîsără dalbe florile. Budai-Deleanu, ţ. 310. Lunca ride şi-nverzeşte. Alecsandri, p. i, 235. Şi-am făcui din tine-un înger, blînd ca ziua de magie, Cind în viaţa pustiită rîde-o rază de noroc. Eminescu, o. i, 29. Cerul rîde, apa rîde ... în pîrîu se oglindeşte soarele cel auriu. Beldiceanu, p. 58. In Vrancea, la izvoarele Milcovului, curge apa limpede; rîd codrii în apusul soarelui. D. Zamfirescu, r. 246. Din casa voastră, unde-n umbră Plîng doinele şi rîde hora. Goga, p. 11. în glastre rîde floare lîngă floare. Iosif, p. 18. Luna rîdea pe fereastra deschisă. Rebreanu, i. 316. Soarele rîdea acum prirtr-o spărtură de nouri. Mironescu, s. a. 45. Ca o grădină plutitoare ... Cu florile-i ce rîd in soare. TopÎrceanu, b. 29. Vor ride-n lumină toate pridvoarele. Tulbure, v. r. 43. Acelaşi soare Rîde-n altă rouă. Brad, t. 60. în portul unde rîde viaţa-n portocale Corăbii nu intră, corăbii nu ies. Boureanu, s. p. 49. Vezi, dincolo, cum rîde şcoala Cu geamul larg deschis spre cer? Frunză, z. 44. Rîd plinele pahare cu glasuri cristaline. Labiş, p. 196. Primăvara ride, cu pletele vîlvoi! Deşliu, g. 6. Rîde clipa oprită în dansul acesta. s ianuarie 1961, 39. <$• E x p r. A(-i) ride (cuivq) inima (sau ochii, faţa, gura, mustaţa) v. inimă, ochi, faţă, gură, mustaţă. + (Cu determinări în dativ dau introduse prin prep. ,,la‘‘) A arăta cuiva simpatie surîzîndu-i; a zîmbi. [Iezii] aşteaptă... cu bucurie şi-mi rîd înainte cînd mă văd. Creangă, p. 25. Erai de paisprezece ani cînd mi-ai rîs întîi. Delavrancea, o. ii, 17. Rîzînd naturii şi ea mie, am plecai şi astăzi, ciniînd mai vesel ca de obicei. Brăescu, o. a.' i, 48. Da în vale, cine-mi rîde ? Moartea care mă cuprinde. Alecsandri, p. p. 305. Eu i-am rîs, el nu mi-a rîs. JARNfK-BÎRSEANU, d. 231. Cînd cu ochii le ochesc, Feciorii tăţi mă iubesc, Şi cînd le rîd cn gura, Feciorii nu pot uita. folc. transilv. i, 277. <> Fig. în faţă cu apartamentul meu este un copac înfrunzit. El îmi rîde în toată dimineaţa. Alecsandri, s. 253. Cerul era limpede şi luceferii sclipitori rîdeau la stele. Creangă, p. 56. Cine-a descuiat spre ziuă zăvoarele Să ne rîdă-n fereastra inimii soarele? Tulbure, v. r. 33 + (Despre soartă, noroc) A-i fi cuiva favorabil. Norocul întîi rîde, apoi plînge. Cantemir, ist. 94. Alungă mîhnirea ta, . . . căci norocul îţi rîde din toate părţile. Creangă, p. 189. 3. A-şi bate joc de cineva sau de ceva; a face haz pc socoteala cuiva, a lua în rîs. Vedea-vor derepţii şi spă-mănta-se-vor, şi de elu ride-vor. psalt. 101. Ei rădea de darul lui Vrut. Moxa, 357/2. Rîdea de dînşi, fiind ei morţi. Cheia în. 2r/17. Va ride Domnul de dînşii. Dosoftei, ps. 14/6. Unele lucruri ale lumii nu sînl vreadnice fără numai să rîză cineva de dînsele. Mol-nar, ret. 123/18. Caută păgînii şi încep a ride De o nătărie oarbă ca această. Budai-Deleanu, ţ. 249. Să riză unul de altul. Kotzebue, u. 12*. Parcă sînt făcuţi... Ca să rîză d-or ce om. Mumuleanu, ap. gcr ii, 249/36. Văzîndu-mă cum mă zbucium, îşi fac semn şi rîd de mine. Asachi, s. l. i, 219. Rîzînd de simplicitatea mea, îmi spuse că acea casă e de vinzare. cr (1848), 16r/13. Noi rîdem de unul, doi, Şi patruzeci rîd de noi. Pann, p. v. i, 5/23. Rabelais ridea de pedanţi, carii dispoia mereu latineasca, vrînd a schimonosi franţuzeasca. Russo, s. 38. îţi aduci aminte cum rideam de dînsul că şede ca o fată mare. Negruzzi, s. i, 63. Să te mănînce muştele şi să rîză lumea de tine. Filimon, o. i, 133. Cît eşti tu de mare şi de puternic, eu rîd de mînia ta. Alecsandri, t. 1 492. Să înveţi altădată să rîzi de acela ce-ţi oferă mîna. Bolintineanu, o. 430. Pînă acum toţi rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să rîdă el şi de dracul. Creangă, p. 51. Te-am minţii, te-am amăgit, am rîs de dumneata atîta vreme. Caragiale, o. vi, 27. Nici unuia nu-i prea plăcea însă cînd alţii rîdeau dc dînsul. Slavici, n. i, 15. Locuitorii rîdea de dînsul ca de unul ce aiurează sau visează deştept. Ispirescu, l. 9. Va rîde-ntregul neam arab De bietul Ran-Ardun! Coşbuc, p. i, 111. Orice prilej era bun pentru el să rîdă de mine. Vlasiu, a. 33. Să nu rîdeţi de mine. Sadoveanu, o. xii, 9. Dacă ne-am fi întors mai curînd, ar fi rîs macedonenii şi grecii de noi. Călinescu, s. 832. Nu-ţi spun eu că naiba, cînd n-are de ce rîde, face pe hoţ judecător ? Delavrancea, s. 44. Ridică-te şi le cară, că azi rîde dracul de noi! Retega-nul, p. i, 2. Ciudă mi-i şi mi-i ruşine Că rîde ciuful de mine. folc. transilv. i, 150. Rîde ciob de oală spartă., Stancu, d. 290. Şade hîrbu-n drum şi rîde de oală A Zanne, p. iii, 573. Rîde ciocanul de nicovală, id. ib. v, 175. Rîde Tanda dc Manda. id. ib. vi, 333. Dracul rîde de porumbe negre, Şi pe sine nu se vede. id. ib. 557. <$> F i g. Rău e cînd rîde culmea de muşunoi. Alecsandri, t. ii, 150. Parii de sprijin ai îngrăditurii melc ... rîdeau prin iniunercc de opintirile deznădăjduite ale neputinţa lor. Hogaş, m. n. 177. <0> Intra n î. (Mai ales cu pronumele în dativ) Ride-şi de ei. psalt. hur. 1V/11. Şi tu, Doamne, ridzi-ţi de ei, ocăriş toate limbile, psalt. 112. Domnul răde-şi lui, Că ainte veade că vine zioa lui. Coresi, ps. 94/3. Cela ce-ş va răde de altul. . . să va certa. phav. 222. Păsaţ de aciia că n-au murit fala, ce doarme şi-ş rîsără de el. n. 5382 RÎDEA - 455 - « RÎGllALĂ test. (1648), 12r/13. Vor fi vrind numai să-şi riză de mine. ist. ţ. r. 10. Şi la drumuri iş ride şi prăda pre oameni. Neculce, l. 360. In zădar el cu rea moarte-l spare, Că cela nice gura-şi deschide Şi pare că de ioti-şi ride. Budai-Deleanu, ţ. 253. A! este vorba să-fi rîzi de mine. cr (1848), 6V62. Toi nu pociu încă să bag între dînşii O intrigă mică şi să-mi riz de dînşii. Pann, p. v. i, 54/2. Şi-a rîs el d-astea toate! Bolliac, o. 129. Nici visezi că înainie-fi stă un stîlp de cafenele, Ce işi ride de-aste vorbe, îngînlndu-le pe ele. Eminescu, o. i, 150. Lumea din ifaptul tău să-nvefe Cum trebuie să-şi rîză de ea? Delavrancea, o. ii, 292. Eu nu pot să rămîn aicea un făran prost, ca să rîzi şi mata, cum fi-ai rîs adineoarea de mine. C. Petrescu, r. dr. 80. O, raţiunea trează . . . Dacă-ţi conduce fapta fintită spre progres, Abia atunci ai dreptul să-ţi rîzi de răi şi mumii. Labiş, p. 244. Bătrînul parcă-şi rîdea de ea. Barbu, p. 149. Văd că îfi rîzi de mine. t decembrie 1962, 28. Refl. (Popular) Noi ne-am răs şi ne-am bătut gioc de îngăduinţa lui. Varlaam, c. 20. Te rîzi de mine, măi tovarăşe. Preda, d. 102. [Feciorul] cum îl vede beat. . . începe să să rîză dă el. şez. iii, 34. Risă-mi-se, îngimfă-mi-se, Măr se face, N-ai ce-i face. Păsculescu, l. p. 98. De bătrîni să nu ie rîzi, căci o să ajungi ca ei. Zanne, p. ii, 488. <0> Tranz. Şt rîdea pre el. n. test. (1648), 47r/29. împăratul l-au rîs şi pre soli i-au slobozit fără nici o ispravă. Şincai, hr. i, 202/11. Taci, că te rîd şi copiii, de te-or auzi! Jipescu, o. 114. Nu-i chip să intrăm in starea asta, O să ne rîdă. Gane, n. iii, 161. Auzi, soră nicovală, cum ne rîde acuşorul ?! CreangX, o. 296. S-as-culte orice gură ce-ar vrea ca să mă rîdă. Eminescu, o. i, 115. îl rîd toţi pe fată. Sevastos, n. 98. Muierilor Ie plăceau cazacii, numai cil îi rîdeau că aveau capelele rase chilug. Sadoveanu, o. xi, 334. Şi mi-au tăiat pletele De mă rîde fetele. Alecsandri, p. p. 294. Au început fraţii a-l rîde şi a-l mustra. Sbiera, p. 3. Prinse a rîde pe Strîmbă-lemne. Reteganul, p. iii, 63. Unde-o fi satu-adunat Să mă rîdă înfundat. Bibicescu, p. p. 26. <0> Expr. Rid (sau ar rlde) şi clnii (sau eurcile, viorile, papagalii) de cineva sau (t r a n z.) mă rid (sau m-ar, te-ar etc. rlde) şi clinii etc., se spune despre cineva care a ajuns de rîsul tuturor. M-ar rtde şi cioarăle de pe gard. Alecsandri, t. 942. Am să vă muştruluiesc, de au să rîdă şi dinii de voi. CreangX, p. 304. Asia ţi-i supărarea ? . . . Fugi d-aici, Ioane, că rîd şi curcile de tine! Rebreanu, i. 109. Dacă-ncerci să plîngi, rîd de line papagalii. Bassarabescu, v. 142. Umblînd în colivii să se aiîrne L-au rls şi papagalii cu pliscurile cîrne. Arghezi, vers. 292. Piper Intre voi, Să rldem şi noi v. p i p e r. + (Popular; cu pronumele în dativ) A silui o femeie, a-şi bate joc de ea. Au intrat la mine copilul. . . carele ai băgat cătră noi, să-şi rîză de mine şi zise mic dormi-voi cu tine. Biblia (1688), 292/56. De femei şi de fete rîzîndu-şi aievea. N. Costin, let. ii, 11/ 23. După ce au luat pre doamna lui Vasilii Vodă . . . au vrut să-şi rîdă de dinsa. Neculce, l. 117. Mi-a chemai fata la curte şi şi-a rîs de ea Gogu Cristofor. Stancu, d. 134. + A nu ţine seamă de ceva, a nu da importanţă; a nesocoti. întărit de-a mea virtute, De a soarlei rîd momcle. Asachi, s. l. i, 142. Eu rîz de-a mea durere şi o despreţuiesc. Alexandrescu, o. i, 87. <0> (Cu pronumele in dativ) Ceia ce de pohta avuţiei rîdu-ş, aceia amu sini mai virtos de carii iubesc pre Dumnezeu. Coresi, ev. 290. Şi stlnd în valea tăcută, îmi rîd de rilm Şi de-orice reguli îmi rîd. Macedonski, o. i, 13. Ţi-ai rîs de toate, crezind că asta e o putere; ş-ai trecut nepăsă-toare printre durerile celor din jurul tău. Vlahuţă, o. a. ii, 283. — Prez. ind.: rîd şi (învechit şi regional) riz; perf. s.: rîsei; part.: rîs. — Şi: (Învechit şi regional) ride, (învechit) rede vb. III, (regional) rideă (gr. s. vi, 81) vb. II. — Lat. ridere. RlDEA vb. II v. rlde. RÎlJERE s. f. (Rar) Acţiunea de a rîde; rls2 (1). O ridere amară trecu pe faţa sa. Bolintineanu, o. 213, cf. ddrf, Philippide, p. 73, Barcianu, Alexi. w., dhlr i, 147. — V. rlde. RÎDÎE s. f. v. reghie. Bfp s. f. v. rufă. rîgAci s. m. v. răgace1. RÎGÂCIE s. f. v. răgace1. RÎGĂ s. f. v. rină. RÎGĂ!1 vb. IV. Tranz. (învechit) A da la iveală, a face să izbucnească; (Învechit) a rupe. Rigăi (rupe h, izbucnit-au d, aruncă c2) înrema mea cuvint dulce, psalt. 86. Zi de zi rîgîiaşte cuvînt Şi noapte de noapte spuse Înţelepciuni. Coresi, ps 44/1. Rigăi inema mea cuvint dulce. id. ib. 117/12. Mulţiia dulceaţă tale răgîiesc. id. ib. 393/2. Voiu răgăi ascunsele den tocmeala lumiei. tetraev. (1574), 223. — Prez. ind.: rigăiesc. — Şi: rlgtf, răgăf, răgii, rigăi vb. IV. — Din slavon. «Tp'wraTH, orpHrdTH- RÎGĂÎ2 vb. IV v. rlgli1. RÎGĂIÂLĂ s. f. v. rlglială. RÎGĂlRE s. f. v. rlglire. RÎGĂITURĂ s. f. v. riglltură. RÎGEĂL s. m., s. n. v. regeal. RÎGEALfc s. n. v. regcalic. RIGHE s. f. v. reghie. RÎGÎ vb. IV v. rage. RÎGÎÎ1 vb. IV. Intranz. A scoate din gît un zgomot caracteristic, provocat de gazele din stomac. Cf. anon. car.. Klein, d. 410, lb. Cel ce rîgăieşte, ca porcul grohăieşte. I. Golescu, ap. Zanne, p. viii, 525, cf. Polizu, Cihac, ii, 312, ddrf, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Nu suferea mirosul de rachiu . . . , iar Vasile mereu ii duhnea în nas şi rigîia. Rebreanu, i. 26, cf. Cade. După masă, oaspeţii arabi rîgtiau pe întrecute, pentru a arăta gazdei că mînearea fusese excelentă. Brăescu, a. 230, cf. Scriban, d. Cu pofta Împlinită, rîgîta. Stancu, r. a. îi, 191. Ce rîgîieşti aşa urîi? Com. din Bilca — Rădăuţi, cf. şez. v, 121, i. cr. ii, 163, L. Costin, gr. băn., Ciauşanu, gl., alr ii/i mn 14, 6 905, alrm ii/i h 58, a ii 12. + (Rar) A scoate sunete aspre, a hîrîi. Dorm bine, Ragiule, io dorm bine, şi apăsă pe io cu un glas care cam rigîia. Camil Petrescu, o. ii,81. — Prez. ind.: rlgli şi (regional) rîgîiesc. — Şi: (regional) rigăi, răgăi (lb, Polizu, dprf, Şăineanu, alrm ii/i h 58), rlcli (L. Costin, gr. bXn.), rigăi (Cade, Scriban, d.), ricăi (id. ib.), ortgli (alr ii/i mn 14, 6 905/812), glrii (Scriban, d., alr ii/i mn 14, 6 905/ 514, 605, l. rom. 1967, nr. 5, 450), «trăi (a ii 22) vb. IV. — Formaţie onomatopeică. Cf. bg. purN*, ser. r i g a t i. Glrii, jfîrăi, prin metateză. RÎGÎÎ2 vb. IV v. «tril. RÎGÎÎ3 vb. IV v. rigăi1. RÎGÎIĂLĂ s. f. Rigîit; rîglitură. Rlgăielile provin din cauza unei mistuiri anevoioase. Bianu, d. s., cf. alr ii/i mn 14, 6 905/872. — Pl.: rîgîieli. — Şi: (regional) rlgăiălă, răgăiâlă (lm, ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w.) s. f. — Rlgli1 -f- suf. -eală. 5402 RÎGllRE - 456 - RÎIOS RtGflRE s. f. Acţiunea de a rigli1. Cf. dhlr i, 257. — Pl.: rigîiri. — Şi: (regional) rlyăire (Polizu, dhlr i, 273), răgăire (lb, lm, ddrf, Barcianu), rigăirc (dhlr i, 273) s f. — V. rigli1. HIgIIT s. n. Faptul de a r J g I i1; zgomotul produs prin rlgîire; rîglială. Din gălăgia ameţitoare sc înălţau . . . rtscte zvăpăiate, cîte un rîgîit larg. Rebreanu, i. 34. — Pl.: rîgtituri. — V. rigli1. RÎGÎITCRĂ s. f. Rîglială. Cf. ANON. CAR., LB Grcajă. . . cu răgăituri. Piscupescu, o. 212/22, cf Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w. Bolnavul dc limbrici. . . are răgăituri, ba chiar .fi varsă. Grigoriu-Rigo, m. p. i, 100. liîgăiturile . . . pol să aibă un gust acru, acid. Bianu, d. s., cf. Zanne, p. ii, 697. — Pl.: rigiituri. — Şi: (regional) rîgăitură, răgăi-tură s. f. — Rigli1 + suf. -tură. flfGL s. f. v. brlglă. rIgIVĂ s. f. v. rlvnă. rIhNĂ s. f. v. rlvnă. RÎHNl vb. IV v. rlvni. RlHNITOR, -OARE s. m. Şi f. v. rlvnltor. RÎHIVdl, -OAlE s. m. şi f. (Regional; în descîntece) Fiinţă imaginară despre care se crede că aduce rîvna (4); (regional) rîvnitor (3). Cf. Candrea, f. 118. înainte i-a ieşit: . . . Ciumoi cu Ciumoaie, Răhnoi cu Răhnoaie. Marian, d. 171, cf. gr. s. vi, 145. — Pl.: rihnoi, -oaie. — Şi: răhnoi, -oaie s. in. şi f. — Rihnă -f suf. -oi. rîiA vb. I. Intranz. şi (rar) refl. A căpăta rîie (I 1), a se îmbolnăvi de rîie; (învechit, rar) a se rîioşa. Ca pentru să nu rîieze şi ca să nu pată rău ... ,să taie ci in legea lor (a. 1652). ap. tdrg, cf. anon. car., lb, Polizu, lm, Barcianu. Am rîiat de cîteva ori numa din pusu mîinile pă rîios. Vîrcol, v. 98. Nouă feluri de bucale . . . să le mănîncc ca să nu rîieze peste an. Pamfile, cr. 27. Cine o mînca dovlele, de la Crăciun înainte, rîiază. Gorovei, cr. 455. Cît nu m-or cam vedea, Să gîndească c-or rîie. arh. folc. i, 210. La linercfe cine nu lucrează, la bătrînele rîiază. Pann, p. v. i, 151/12. M-am rîiat... nu ştiu de unde! Udrescu, gl. Tranz. Cine le-a rîiat ? id. ib. — Prez. ind.: rîiez. — V. rlie. RÎiAlĂ s. f. (Prin nord-vestul Munt.) Rîie (I 1). Udhescu, gl. Este rîială peste tot. id. ib. — Rîia + suf. -eală. RÎiAt1 s. n. (Regional) Rîie (I 1) la vite (Cleşneşti — Tg. Jiu), h ix 46. — V. rîia. RÎIĂT3, -Ă adj. (Regional) Bolnav de rlie (I 1); rîios (1). O oaie rîială pierde această boală dacă este pusă in stare ca să se îngraşe. ap. tdrg. — Pl.: rîiaţi, -le. — V. rîia. RflE s. f. I. 1. (Popular) Boală de piele la oameni şl la animale, provocată de un parazit şi caracterizată prin apariţia unor bubuliţe (localizate mai ales între degete), care produc mîncărinie; scabie. Tearos ... să zice că iaste apă foarte bună . . . şi vindică di răie şi oameni şi cai. Herodot (1645), 236. Voi pune pre voi . . . şi răia şi gălbenarea. Biblia (1688), 911/29, cf. anon. car., man. gott. Rîia iaste cea mai primejdioasă boală la oi. Economia, 96/19. Despre vălămături, rîie. Ca-lendariu (1814), 181/24, cf. Piscupescu, o. 285/6. După toată sărăcia îl mai mănîncă şi rVa. Pann, p. v. i, 136/4. De rîie suferea foarte multă lume. Grigoriu-Rigo, m. p. i, 155. Dacă faci lăutoare ori speli cămăşi lunea, ai să le îmbolnăveşti de rîie şi de rapăn. Candrea, f. 215. Nouă feluri de bucate . . . este bine ca fiecare om să le mănânce ... ca să nu facă rîie. Pamfile, cr. 27. Contra rîiei se întrebuinţează o mulţime de leacuri, gr. s. vi, 61. Cu nasul şi cu ochii plini de rîie, cu coada ferfeniţă . . . , nu mai erau cîini, ci nişte strigoi! Galaction, o. 310. Privea un cîine, întins la intrarea unui gang, lingîndu-şi pielea roşie, mîncată de rîie. C. Petrescu, î. ii, 187. Să te speli, să te cureţi de rîie, de păduchi, băiete! Vlasiu, a. p. 338. Nu ştiam că te mănîncă şi invidia ca o rîie. H. Lovinescu, c. s. 93. Pomada cu sulf. . . se dă contra rîiei. Belea, p. a. 262. Dacă mai avea urme de rîie pe la încheieturi, i le ungea cu gaz. Barbu, p. 98. Dă peste el ciumă şi rîie, Opt ani să se cale cu leşie. Teodorescu, p. p. 106. Vai, mînca-v-ar, fete, rîia, Cum mi-aţi mîncat holteia. Reteganul, ch. 176, cf. alrm i/i h 163. Rîie şi chelie, se zice, în ironie, despre cineva copleşit de sărăcie şi nevoi. Mă mir . . . ce-a găsit la ea! Că mai erau feie-n sat. — Rîie şi chelie, glumi moşul. Iovescu, n. 49. După rîie şi chelie, se zice cînd după un rău urmează alt rău, colac peste pupăză. Cf. mat. dialect, i, 234. Caprei ii pică coada de rîie şi ea lot sus o (ine, se zice despre cei fuduli. Cf. Zanne, p. i, 393. Datoria ca riia. id. ib. v, 261. F i g. [Poetul] Coboară printre oameni şi ştie să mîngîie Şi cîniecu-i se varsă ca rîuri de isop, El curăţă şi spată de-a patimilor rîie. Mace-donski, o. i, 109. Un perete muced, plin de o rîie verde dc igrasie. Barbu, p. 89. <0> Rîie căprească (sau, învechit, sălbatică) — formă mai gravă de rîie, frecventă mai ales la animale, în special la capre. Să te bală Domnul ... cu riie sălbatecă. Biblia (1688), 1462/10, cf. 862/46. Şi unde nu ne trezim într-o bună dimineaţă plini ciucur de rîie căprească, de la caprele Irinucăi. Creangă, a. 27. Rîia e de 2 soiuri: rîie curată şi rlie căprească. Leon, med. 143. De rîie căprească argint viu . . . , iarbă de puşcă . . . şi rădăcină de stirigoaie. şez. x, 58. Expr. Se ţine ca rîia dc om, se zice despre cineva de care nu mai poţi să scapi. Cf. Creangă, a. 28. (Regional) A(-i) face (cuiva) rîie pe inimă = a-i fi necaz de ceva, a fi invidios pentru ceva; a face cuiva în ciudă, a necăji, l. rom. 1959, nr. 3, 67, Udrescu, gl. 2. Termen depreciativ pentru oameni şi animale. Curăţîndihse (ara [de turci] ca dc mare rîie ce avea (sfîr-şitul sec. XVIII), let. iii, 231/1. N-am făcut bine că . . . am scăpat ţara de o aşa rîie? Negruzzi, s. i, 153. [Capra] se smucea în toate părţile, încli îi era acum lehamite dc dînsa. — De-aş ajunge mai degrabă la lîrg, zise Prepelcac, să scap de riia asta. Creangă, p. 42. [Pătrunsese] în şubredele cuiburi ale rîiei ciocoieşti. M. I. Caragiale, c. 19. Moşia asia... a fost a bătrînilor noştri, pînă ce s-a încuibat între noi o rlie boierească. Sadoveanu, o. xvii, 392. Caprei i se zice şi rîie. H xi 374. II. (Bot.) 1. Compuse: rîia-broaştei (sau -broş-tească, -de-apă) = mătasea-broaştei (Peplis porlula.) Cf. Pamfile, b. 56. Calul-dracului. . . trăieşte pe lîngă apă şi zboară, din loc în loc, ca să mănînce rîia-broaştei. Marian, ins. 559, cf. alr sn iii h 832; rlia-pămîntului = busuioc-sălbatic (Galinsoga parviflora). Borza, d. 74. 2. (Şi în compusul rlia-trifoiulni Păcală, m. r. 16) Torţei (Cuscuta epglimum, cuscula curopaea). Borza, d. 55. 3. Gălbează (Cuscula trifolii). Borza, d. 55. — Si: (învechit şi regional) răie s. f. alrm i/i h 163/387, alr ii 4 194/414. — Lat. aranea „păianjen". RÎIERE s. f. (Rar) Faptul de a se îmbolnăvi de rîie (I 1). Cf. Polizu. — Pl.: rîicri. — V. riia. RÎlOS, -OASĂ adj. 1. (Despre fiinţe; adesea sub- 5418 RÎIOŞA - 457 - RÎMA stantivat) Bolnav de rîie (I 1); scabios, (regional) riiat2, răpănos. Orb sau zdrobii, au tăiat la limbă, . . . au rîios, au pecinginos să nu le aducă [jertfă]. Biblia (1688), 872/8, cf. anon. car., lex. mars. 244. Dobitocului riios tn toate zilele dimineaţa, . . . pucioasă . . . ii vom da. Calendariu (1814), 181/30, cf. drlu, lb. Două capre slabe şi rîioase ce dormeau pururea tn tindă era toată averea Irinucăi. CreangX, a. 27. Şi mergeam tot zbur-dînd şi hîrjonindu-se, de parcă nu eram noi riioşii din Broşteni. id. ib. 29, cf. Barcianu, Alexi, w. De ce să fugă de toţiparc-ar fi rîioşi ? Delavrancea, s. 15. Intr-a-celaşi chip fac păstorii la oile cele riioase, le despart . .. din oile cele sănătoase, ap. tdrg. Bine, colonele, mi s-a raportat că ai rîioşi în regiment. Se poate? BrXescu, o. a. i, 218. Datoria lui . . . este . . . să te facă pe dumneata să cumperi o capră rîioasă drept o vacă cu lapte. Sadoveanu, o. ix, 323. Şi un căţel rîios, cînd te urmăreşte cu devotament, se alege din cînd în cînd cu o mîngîiere. Demetrius, c. 52, cf. alr i 639/138, alrm ii/i h 168. Calul rîios găseşte copaciul scorţos. Neculce, l. 177. S-a-nto-vărăşit rîiosul Cu chelul şi păduchiosul, se zice cind se adună cei la fel de răi. Cf. Pann, p. v. ii, 74/6, Zanne, p. iv, 213. Oaia rîioasă umple toată turma. id. ib. i, 567. Capra rîioasă poartă coada îmbîrligată. id. ib. ix, 578. -0* Măr rîios = varietate de măr nedefinită mai Îndeaproape. Cf. bulet. grXd. bot. i, 78, h xi 325. Broască rîioasă v. broască. Iarbă-rîioasă v. i a r b ă. Pepene--rîios v. p e p e n e. + (Regional; despre oameni) Bolnav de zgaibă; (regional) zgăibos. Cf. alrm ii/i h 169. + P. ext. (Regional; despre oameni) Murdar, jegos (Cium-brud — Aiud). Cf. alr i 639/138. + (Depreciativ; despre persoane) Parşiv, rău, al dracului. Apoi esle unul rîios, Ciuntu, şi a strigat la Ciobanu: ,,cine eşti lu, măi, de opreşti lumea să bată pe băieţi? Ian să vedem". Contemporanul, vi, 292. •<> Expr. (Familiar) A faee pe rliosul = a fi mîndru, înfumurat; a-şi da aere, a fi arogant. Mă, nu face pe rîiosul, nu fi al dracului! Sadoveanu, o. ii, 509, cf. Zanne, p. ii, 698. Capră rîioasă v. capră. 2. Fig. (Despre lucruri) Care are aspect neplăcut, care este plin de asperităţi; scorojit. Caier aşa de rău scărmănat, Aşa de ghimpos, sălbatic, Nodoros, rîios, icr-nalic. Odobescu, s. iii, 560. Contemplă casa mucegăită de ploi şi zăpezi, enorma uşă gotică de lemn mai umflată şi mai rîioasă ca oricînd. CXlinescu, e. o. i, 267. — Pl.: rîioşi, -oase. — Şi: (învechit şi regional) ră-ios, -oăsă (alrm ii/i h 168/414), (regional) rios, -oăsă (alr ii 6 219/574), irios, -oăsă (ib. 6 219/349) adj. — Rîie + suf. -os. RÎIOŞA vb. 1. Refl. (învechit, rar) A se umple dc rile (I 1). Cf. drlu. — Prez. ind.: rîioşez. — V. rlios. HlltlŢĂ s. f. Diminutiv al lui rîie (1 1). Cf. dr. ix, 418, alrm i/i li 163/255. — Rîie + suf. -uţă. RtJGHIN vb. I v. răzghina. RÎJGHINAT, -Ă adj. v. răzjjhinnt. HÎJIOÂRĂ s. f. v. rujloară. RÎJNEA s. f. (Prin nord-vestul Munt.) 1. Lanţ scurt la friul sau la căpăstrul cailor. Cf. Udrescu, gl. 2. Piedică de fier (la cai). Udrescu, gl. — Pl.: lîjnele. — Etimologia necunoscută. RÎJNEAlĂ s. f. v. rlşneală. RÎJNIiICĂ s. f. (Regional) Râzătoare pentru hreah (Borşa — Vişeu de Sus), alr sn iv h 1 052/362. — Pl.: rîjneici. — Cf. r 1 ş n i. RÎJNfiŢ, -EĂŢĂ adj. (Regional) 1. (Despre picioare) Crăcănat, răscrăcănat. Cf. Coman, gl. 2. Rătăcit, înstrăinat, răzleţ. . Iar o babă rîjneaţă Şedea pe gheaţă. Teodorescu, p. p. 177. — Pl.: rîjneţi, -e. — Cf. r ă z n i. RÎJNI1 vb. IV v. rinji. RÎ.I1VÎ2 vb. IV v. rlşnl. Ilf.IXICĂ s. f. Numele mai multor plante din familia cruciferelor: a) plantă erbacee cu flori mici şi albe, care creşte prin păduri (Cardamine impatiens). Cf. ddrf, ŞXineanu, Brandza, fl. 123, Grecescu, fl. 57, tdrg, Scriban, d., Borza, d. 40; b) plantă erbacee cu flori liliachii, rar, albe; (regional) stupitul-cucului (Cardamine pratensis). Cf. id. ib.; c) Cardamine hirsuta. Cf. Grecescu, fl. 57, Borza, d. 40; d) Cardamine flexu-osa. id. ib.; e) drobuşor (Isatis tinctoria). id. ib. 88. — Pl.: rîjnici. — Şi: rîjnieă s. f. Gheţie, r. m., Alexi, w., Borza, d. 88. — Etimologia necunoscută. RÎJNlRE s. f. v. rlşnire. RÎJMTOARE s. f. v. rişnltoare. RÎJRIITOR s. n. v. rişniloare. RÎJN1ŢĂ s. f. v. rlşnl ţă. hIlĂ1 s. f. (Regional) 1. Minciună, calomnie (Bonţ— Gherla). Cf. Coman, gl. + F i g. Om nemernic. Coman, gl. — Pl.: rîie. — Etimologia necunoscută. RILĂ2 s. f. Şanţ mic, scurgere, rigolă. I: BrXescu, m. 70. — Scris: rălă. - Pl.: ? — Cf. germ. R i 11 e. RfLĂ3 s. f. v. liră. RflJ\4 s. f. v. rină. HÎLDf vb. IV. Intranz. (Prin Bucov,) A glumi. Cf. ddrf. Ea cugetă că ibovnicii rîldcsc cu ca. Sbiera, p. 282. — Prez. ind.: rîldcsc. — Etimologia necunoscută. RÎMA vb. I. Tranz. şi intranz. A săpa, a scormoni pămîntul; s p e c. (despre porci) a scurma pămîntul cu ritul, (regional) a j i m u i, a r 11 u il, a ruciu- 1 i, a ru j on u li. Arcul său încordă . . . Părău rimă (scurmă d, s ă p ă s) şi săpă şi cădzu in groapă ce feacc. psalt. 10. Să nu petreacem porceaşte, totdeauna de ceale pementeşli să grijim, cum am rîma in pămînt. Varlaam, C. 175, cf. ANON. CAR., BUDAI-DELEANU, LEX., DRLU, lb, Polizu, ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Atîta primejdie era că porcii, tot rîmînd . . . , puteau să dărîme gropile peste ci. Galaction, o. 296. Cîmpii întregi de flori sau de holde sînt înecate în sînge omenesc şi rîmate dc ghiulele, id. a. 367. Cînd îl închizi în bălţi, el singur dintre toţi peştii caută să scape rîmînd pe dedesupt ori făcînd salturi mari în aer, ca să sară pe deasupra gardurilor. Sadoveanu, o. ix, 444. Mistreţii ... se întorc acolo unde au rimat dimineaţa şi au găsit hrană. vîn. pesc. septembrie 1960, 3. Rîmalorul rimă. şez. ui, 46. Nu mugi ca bou, Nu rîma ca porcu. mat. folk. 624, cf. RXdulescu-Codin, î. 357, com. din Cîlnic— Sebeş, alr i 998. Jiînrazăcu flitu. ib. 1139/343, cf. alrm sn i h 214, a i 12, 13, ii 12. Găsa casa părăsită, Dc porci toată rimată. Balade, ii, 230. Ce hiară încornorată Umblă cu gura căscată Şi numai cu limba rimă, Tot răstoarnă şi dărîmă? (Plugul). Gorovei, c. 296. 5440 « RÎMAC - 458 - RÎMĂTURĂ Am un porc, Rimă clmpullot (Plugul). Pamfile, c. 29. <0> Expr. A-I rima (pe cineva) la (sau tn, prin) inimă = a îmboldi, a da ghes. în inimă mă rimă! Ce? ş-ln ce fel? nu ştiu! I. VăcXrescu, p. 212/2. Mă rima-n inimă parco oarecare gînd. Pann, ş. i, 12/22. Pe mine mă rima la inimă să ştiu ceva despre istoria acelei biserici. Ispirescu, ap. cade, cf. Alexi, w. De la o vreme, începu a-l rima pe Pădureţ ceva prin inimă, că oare ce ar fi in odaia cea cu uşă de aramă. Mera, l. b. 148, cf. 253, Ciauşanu, gl. — Prez. ind.: rim şi (regional) rimez. — Şi: (Învechit) rima, (regional) rumă (alr i 1 139/590) vb. I. — Lat. rimare. rImÂC subst. (Prin sud-vestul Transilv.) Undiţă specială pentru pescuit In apă tulbure. Cf. Antipa, p. 788. — Pl.: ? — Rimă -f suf. -ac. RÎMĂRE s. f. Acţiunea de a rima. Cf. Polizu, ddrf. — Pl.: rimări. — V. rîma. HÎmAt, -Ă adj. (Despre pămînt) Răscolit, scormonit, scurmat. Cf. drlu. ' — Pl.: rimaţi, -te. — V. rtma. RÎMĂ s. f. Vierme cu corpul lung, format din numeroase inele, de culoare roşcată; trăieşte în pămînt, afînîndu-1 şi contribuind la formarea humusului (Lum-bricus terrestris). Cf. anon. car. în ce chip rimele să hrănesc din gunoaie, aşa şi zavistnicii aceştia cu primejdia altor oameni să îngraşă (a. 1746). ap. tdrg, cf. Budai-Deleanu, lex. Rimele . . . din pămint işi scot rîmui-iurile lor afară. Calendariu (1814), 86/10, cf. drlu, lb. Şi precum pescarul undiţa-şi întinde Şi cu rîmă-nşală peştele de-l prinde, Aşa îşi întinse planurile sale. Pann, p. v. i, 54/26, cf. Polizu. Rima vinălă pe brazdă se sub-ţie, se întinde. Beldiceanu, p. 64. Rimele umblă a ploaie, ddrf, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Am mai putea cita şi alte remedii, al căror scop iniţial era să scîrbească pe demonul boalei, precum sint: rimele. Candrea, f. 407. în cirlig se pune nada, care constă din bucăţele de rimă. Pamfile, i. c. 69, cf. PXcalX, m. r. 33. O altă momeală . . . stnt viermii de pămînt cunoscuţi peste iot sub denumirea de rîme. Atila, p. 58. Rîma . . . tăiată cu sapa în două nu piere. Fiecare jumătate işi caută de drum. Simionescu, f. r. 451. Ce naşte din rimă rtmă rămîne. C. Petrescu, c. v. 165, cf. ds. începură a pune rîme în cîrlige. Sadoveanu, o. iii, 28. Cartofii . . . S-au pregătii o iarnă, de soroc, Cu cirtiţelc la un loc, Cu îniu-nericul, Cu coropijniţaşi rimele. Arghezi, vf;hs. 180. Ori supravieţuim toţi, de la rimă pînă la om, ori nu e nimic. CXlinescu, e. o. ii, 214. în pachetele acelea se aflau nişte seminţe sau rîme sau bucăţi de pîine. Barbu, p. 19, cf. h ii 220, xiv 104. S-a aninat plugul într-un coş de rimă Şi s-a făcut tot fărîmă. pop., ap. gcr ii, 335. Cînd ies broaşte şi rime prin ogradă, va vremui. şez. i, 126, cf. ib. ii, 31, alb i 1187. Cu rima mică se prinde peştele mare. Pann, p. v. i, 21/24, cf. Baronzi, l. 58, Românul glumeţ, i, 3, Zanne, p. i, 636. Cureluşă unsă pe sub pămint dusă (Rima). Sbiera, p. 323. Strigă baba din pelin S-o păzască de găini Că de cini nu-i e frică (Rtma). Gorovei, c. 315. <0> (Ca termen de comparaţie) Trebuie a minţi şi ca un vierme (rimă) pre tină a se tira. Ţichindeal, f. 249/23. Ca rtma se Urii lipit de pămînt. Mironescu, s. a. 120. Porniră din nou, lirîn-du-se ca rimele. BrXescu, o. a. ii, 191. De cîte ori n-ai plîns Şi, zvîrcolll ca rima, te-ai înnodat şi strins! Arghezi, vers. 389. Ca o rimă enormă . . . [poteca] se tira peste pămîntul necunoscut. Bogza, c. o. 94. Ca rimele am trăit, in beznă şi neştiinţă, iirindu-ne! v. rom. august 1954, 94. Tot ca o rimă se tirau şi obuzierele spre locul lor de odihnă şi refacere. Pas, z. iii, 19. Trenul nu se mai vedea dectt ca o rimă şerpuind pe la marginea oraşului. T. Popovici, s. 136. Se întinde ca o rimă, se spune despre cei care Încearcă să parvină. Com. Marian. — Pl.: rtme şi (regional) rtmi (alr i 1 187/9, 12, 24, 87, 125, 129, 266, 295, 320, 510, 530, 588, 614, 618, 750, 798, 839). - Şi: (regional) rimă (ib. 1 187/85, 90, 831), rumă (ib. 1 187/590), arimă (ib. 1 187/51, 370) s. f. — Postverbal de la rima. RÎYIĂGĂTURĂ s. f. v. ruinegătură. RÎMĂT subst. (în expr. ) A avea un rtmăt de copii = a avea copii mulţi. Pamfile, j. ii, 163. — Accentul necunoscut. — Cf. r a m ă t, j î m ă t. RÎMĂTdR, -OARE s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Porc (Sus scrofa domestica). Nămitul unui om de va strica dobitocul cuiva, bou . . . sau mascur (rîmătoriu munt.), . . . slăpînul acestuia să plătească loală paguba, prav. 23. Era un păstoriu de rîmătort. Cantemir, ist. 298, cf. R. Popescu, cm i, 427. [Să] aibă a căutarea pentru toţ rîmătorii cii striini ctţ trecu din ţara ungurească aicea în ţară la jîr (a. 1700). Iorga, s. d. v, 349. Iar mie nici rtmători, nici din oi nu mi-au dat nimică (a. 1728). bul. com. ist. iv, 62. Tot trupul de rîmătoriu (cca 1750—1780). gcr ii, 85/18. I.ăcultorii pentru rîmătorii ce vor avea nu au a da nimic stăpînului moşiii. prav. cond. (1780), 84. De lot rîmătoriul ce va trece peste hotar, să ia cîte 60 bani (a. 1799). Uricariul, i, 89. 4 capete de rîmători (a. 1802). doc. ec. 70. Ţăranii . . . vor fi îndatoraţi a plăti desătina pe stupi şi rîmători (a. 1818). gcr ii, 222/3, cf. drlu, lb. Se face cunoscut că trecătoarea rîmătorilor de la graniţă în Transilvania se vinde prin mezat, cr (1830), 5*/4. Jărtfirea unui ţap şi unui rîmător. Gorjan, h. iv, 197/11. 2 rtmătoare grase (a. 1835). Iorga, s. d. vi, 138, cf. Polizu. [Boala] să molipseşte cu cai, cu oi, cu rimă-lori. Cuparencu, v. 9/22. înfăţişa ... pe Circea prefă-cînd in rîmători pe nenorociţii tovarăşi ai lui Odiseu. Odobescu, s. i, 34. Sforăia vecinii noştri de parcă era cine ştie ce mare turmă de rîmători. Ispirescu, l. 374, .cf. ddrf, ŞXineanu, Alexi, w., tdrg. Se omoară argint viu în untură proaspătă de rîmător. Grigoriu-Rigo, m. p. i, 156. Bătrinul. . . creştea ,.rîmători" pentru a-i exporta în Ardeal. Iorga, l. ii, 616. Glanetaşu, singurul meşter al salului în căsăpirea rimăiorilor, avea să primească tot in natură plata pentru tăierea porcilor. Rebreanu, i. 166. S-au răjghinat vreo două gcminări şi au căzut peste rîmătorii grohăitori care aveau oborul sub cais. Ciauşanu, r. scut. 14. De vreo două ori Am fost chiar slugă Şi-am păzit o turmă de rîmători. TopÎrceanu, o. a. i, 129. Reputaţia rîmătorului derivă numai din condiţia pe carc i-o fac oamenii: porcină. Teodoreanu, m. u. 170. Rimălorii nu sînl impuşi, dar ţăranii nu-i pot băga la jir în pădurile slăpinului. Oţetea, t. v. 35. Păstori la oi şi la rtmători. N. A. Bogdan, c. m. 67. S-a dus să le deie de mîncare la rimălori. LXncrXnjan, c. ii, 479, cf. h ii 38, xvm 25. Rîmălorul rimă. şez. iii, 46. Rîmător sălbatic = porc mistreţ (Sus scrofa). Era intr-acesl chip: mic la obraz, . .. cu dinţii afară ca de rîmătoriu sălbatic (a. 1779). gcr ii, 118/29. > Fig. (Depreciativ; despre oameni) Grosolan, necioplit, insensibil. în mine vibrează orice început de senzaţie, rimătorul acela nici nu ştie s-o preţuiască măcar. Camil Petrescu, t. ii, 114. 2. Adj. Care scormoneşte pămintul, care rîmă. Pa-tru sale, două iazuri, mii de vite rîmătoare, Şeaple mori, o herghelie ş-o pădure . . . Nu vinzi oare? Hasdeu, r. v. 124, cf. Barcianu, Alexi, w. 4- (Regional; substantivat, n.) Fierul cel lat al plugului, brăzdar (Vata — Piteşti). Cf. h xi 233. — Pl.: rîmători, -oare. — Şi: (învechit) rimătoriu s. m. — Rima + suf. -(ă)lor. RÎMĂTORIU s. m. v. rîmător. RÎMĂTURĂ s. f. 1. Loc rîmat; pămînt scormonit şi răsturnat (de porci). Cf. lb, Barcianu, Alexi, w., Stoica, vîn. 22. Trecem . . . prin rîmături de obuze. Sadoveanu, o. vi, 442. într-o rtmătură de oaie A cres- 5449 RÎMBIŢAR - 459 - RlMNIC cui un corn de porc, Un orb l-a găsit, Un gol tn stn l-a vtrlt (Minciuna). Gorovei, c. 227. + (Rar) Drum rău, impracticabil. Rlmătură se zice de un drum sau şosea care . . . e mai mult scormonit, ca cel rtmat de porci. Baronzi, l. 118. 2. (Regional) Povlmiş, coastă mlncată de ape, teren erodat. Au zdrobit piatră de la Calbor foarte tare holdele ... şi tn sat, şi cucuruzile pe rîmăiuri (a. 1838). Iorga, s. d. xiii, 74. — Pl.: rtmături. — Rima + suf. -(ă)tură. rImbiţAr s. m. (Regional; atestat în forma rîm-ghiţar) Numele unui peşte nedefinit mai îndeaproape (Lisa — Făgăraş). Cf. h xvii 120. — Pl.: rîmbiţari. — Rîmbiţă + suf. -ar. RÎMBIŢĂ s. f. v. rîbiţă1. rImboAcă s. m. (Prin nord-vestul Munt.) Epitet dat unui om grosolan, necioplit sau greoi la minte. Cf. Udrescu, gl. — Cf. d r i m b o i. RÎMBOCÎ vb. IV. Refl. impcrs. (Prin Munt.; In e x p r.) A i se rlmboci = a avea chef de ceva, a i se abate, a i se năzări. Cf. Coman, gl. Ce ţi s-a rtmbocit aii de [nu] mai taci ? cv 1949, nr. 8, 33. — Prez. ind. pers. 3: rîmboceşte. — Şi: rin voci vb. IV. Coman, gl. — Etimologia necunoscută. Cf. r 1 m b u ş a, rtm-b o t i r e. RÎMBOI1 s. m. v. drlnibol. RlMBOl2 vb. IV v. drlinboia. RÎMBOlA vb. I v. drlinboia. RlMBOlAT, -Ă adj. v. drlmboial. HÎMBOTiRE s. f. (Regional) Poftă, rîvnire. Com. din Turnu Măgurele. — Pl.: rtmbotiri. — Cf. rlmboci. RÎMBUŞA vb. I. Refl. i m p e r s. (Regional; în e x p r.) A i se rlmbuşa = a-i veni chef, a i se năzări. I s-a rtmbuşat şi lui să-şi ieie de muiere o fală dc împărat. rev. crit. i, 225. — Prez. ind.: ? — Etimologia necunoscută. Cf. rlmboci. RÎMF s. n. v. remf. RiMFOl vb. IV. Tranz. (Regional) A vorbi pe nas, a fonfăi (Prăvăleni — Brad), alr i 1 620/90. Rîm-foaie pe nari. ib. — Prez. ind.: rîmffii. — Cf. f o rn ă i, fonfăi. rImlAŞ s. n. v. rămliiş. RImLEĂN, -Ă s. m. şi f., adj. (învechit) 1. S. m. şi f. Persoană care făcea parte din populaţia de bază a statului roman; (la pl.) populaţia statului roman. Să slobozească pre ei. . . den a rimleanilor . . . robie şi domnie. Coresi, ev. 517. După cum sî [ine şi la pravila rîmneanilor (rimleanilor munt.) pănîşi în dzua de astîdzi. prav. 176. Fiindu într-un războiu la {ara Italiii în pro-iiva rimleanilor (cca 1670). gcr i, 200/14. Au scris de Dachia, cum au descălecalu-oă Traian ... cu rîmleanii. M. Costin, o. 41. Să ici aminte, împărate, cel rîmlean pre un cal negru. id. ib. 136. La rîmleani iaste rîndul de-ncep anul din indiction. Dosoftei, v. s. septembrie lr/9, cf. ddrf, Gheţie, r. m-, ŞXineanu, tdrg, Scri-ban, d. lovan Iorgovan, Fecior de rîmlean. Teodorescu, p. p. 419. 2. Adj. Care aparţine Romei sau romanilor, originar din Roma sau din Imperiul roman; (Învechit) rîmlenesc. Omul cela rimleanul. . . binre iaste voao a-l bate ? (sec. XVI), gcr i, *3/32, cf. ŞXineanu. Ivan Iorgovan, Băieţaş rîmlean. Mateescu, b. 115. — Pl.: rîmleni, -e. — Şi: rîmlean, rlmneân, (In dicţionarele din trecut) romleăn (ddrf, Gheţie, r. m.) s. m. — Din v. sl. pHMAUHHHI- RÎMLENfiSC, -EĂSCĂ adj. (învechit) Care aparţine Romei sau romanilor, originar din Roma sau din Imperiul roman; propriu Romei sau romanilor, privitor la Roma sau la romani; (învechit) rîmlean (2). Graiul de casă al ardelenilor mai mult are în sine însemnarea graiului rîmlenesc . . . decît a graiului de acum al italienilor. M. Costin, ap. gîdei. Trecînd pre icea, pre aceaste locuri, Traian împăratul şi lăsînd slujitori de pază, au apucat o samă de dachi limbă rîmlenească. id. 0. 243. Nime mai bine şi mai pre scurt toată desfătarea istoriei n-au cuprinsu, . . . decît acela domnul voroavei rîmleneşli, Ţiţero. N. Costin, l. 35. Rîmlenescul ca-J[enda]r (a. 1767). Iorga, s. d. iv, 98. [Sabinii] văpsesc pămîntul cu sîngile rîmlenesc. Beldiman, n. p. i, 15/19. Norodul cel rîmlenesc. id. ib. ii, 124/4, cf. Clemens, lb, tdrg. — Pl.: rîmleneşli. — Rîmlean + suf. -esc. RÎMLENEŞTE adv. (învechit) Ca romanii, In felul romanilor; în limba latină. Ştii româneşte, adecă rîm-leneaşte? M. Costin, ap. gîdei. Şi din pregiur cu sloave iarăş de steale scriind aşea rămleneaşte. Dosoftei, v. s. septembrie 17r/27, cf. lb, tdrg. — Rîmlean + suf. -eşte. RfMNĂ1 s. f. v. rină. RÎMNĂ2 s. f. v. rlvnă. RÎMNEAlĂ ş. f. (într-un descîntec) Poftă mare de a mînca sau a bea; lăcomie. Aplecate din pofteală, Aplecate din rîmneală. gr. s. vi, 112. — Pl.: rîmneli. — Rlmni + suf. -eală. RÎMNEAN s. m. v. rîmlean. RÎM1VÎ vb. IV v. rlvnl. RÎMNIC s. n. 1. (Mai ales prin Mold.) Iaz cu peşte, heleşteu (ddrf, tdrg, Pamfile, j. ii, 163, chest. iv supl., alr n/514) artificial (chest. iv 68/198, 546 c), făcut prin săparea unei gropi în care se adună apă (chest. iv supl., Lexic reg. 62, Glosar reg.). Au făcut nişte case minunate şi un râmnic mare zidit cu piatră prin pregiur. Amiras, let. iii, 162/35. Loc de prisacă ... cu pămîni de hrană, poieni, rîmnic cu peşte (a. 1755). Uricariul, xvi, 114. în moşia Sîliştea sînt 0 iazuri mari, fără alte rîvnice (a. 1778). ib. xvi, 316, cf. Săghinescu, v. 102. Şi-a rînduit o vie şi un rîmnic la gospodărie. DunXreanu, n. 133. La rîmnicu de devale. 1. cr. iii, 236. Părintele egumen ne arăta cum se uită şi cum rîde vidra din fundul rîmnicului. Sadoveanu, o. iv, 122, cf. i, 39. Nişte păscari prinzînd peşte din acel rîmnic. şez. ii, 163 bis. 2. (Regional) Loc (mlăştinos) cu heleşteie. sau bălţi; teren jos unde a fost iaz sau baltă (pe care cresc sălcii şi plopi); luncă, chest. iv supl. + Teren mlăştinos redat agriculturii, chest. iv supl. 3. (Regional) „Locul cu iarbă din sat unde pasc diferitele animale sau păsări de pe lîngă casa omului". chest. iv supl. 4. (Regional) Vale. Mai bine să fi murii Dă ctnd eram copil mic, Că plecai dă la rîmnic, Lăsai rîmnicu-n-florii Şî l-am găsît veştejit. Graiul, i, 131, cf. Pamfile, vXzd. 70. — Pl.: rîmnice. — Şi; (regional) rivnic, râmnic (Pamfile, j. ii, 163) s. n. — Din ucr. phShhk, bg. phiCHHK. 5471 RÎMNICEL - 460 — RÎNĂ RiMNICEL s. n. Diminutiv al lui r Imn ic (1). Li s-au ales partea despre răsărit . . . păriă in finiina care curge tn rimnicel (a. 1755). Uricariul, xxv, 157. Un rtmnicel al dumisale stolnicului Costin (a. 1763). ib. xx, 404. — Pl.: rîmnicele. — Rlmnic + suf. -el. RÎMiVICIOS, «OĂSĂ adj. (Regional) Rîvnitor (2); (regional) rimnicos. Cf. Pascu, s. 76, rev. crit. iii, 167. — Pl.: rîmnicioşi, -oase. — Rfmni + suf. -etos. RÎMNICOS, -OĂSĂ adj. (Prin nordul Munt.) Rivni-tor (2); (regional) rîmnicios. Cf. Rădulescu Godin. — Pl.: rîmnicoşi, -oase. — Rimni + suf. -(i)cos. RÎMNtRE s. f. v. rlvnire. RÎMIVITOR, -OÂRE s. m. şi f. v. rlvnltor. RÎMNITOREĂSĂ s. f. (într-un descîntec) Persoană care face farmece, care deoache; rlvnitoare (4), Rîm-nitorul, Cu rimnitoreasa. gr. s. vi, 114. — Pl.: rimnitorese. — Rlmnitor + suf. -easă. RÎMN1TURĂ s. f. v. rlvnitură. RÎMOIĂ vb. I v. rlmiil. HflHPEŞ, -Ă adj. (Prin vestul Munt.; cu sens neprecizat, probabil) Bleg, leneş, prost. Rimpeş, aia, carc are creierul căptuşit de lene, de cred că i-a prins coajă! Iovescu, n. 47. — Pl.: rimpeşi, -e. — Etimologia necunoscută. RÎMI’Î vb. IV. Tranz. (Regional) A împinge. Com. din Timişoara. Nu mă rimpi. ib. — Prez. ind.: rimpesc. — Etimologia necunoscută. Cf. c r î m p i. RÎMUf vb. IV. T r a n z. şi intranz. (Regional; mai ales despre porci) A rima. Cf. anon. car. Precum porcul rimuieşte tot înainte, aşa şi lucrurile din casă să meărgă lot spre spor. Marian, s. r. i, 148, cf. alr i 1 139/1, 5, 12, 107, alr sn ii h 334, a iii 16, 17, Glosar reg. — Prez. ind. pers. 3: rimutc (alr i 1 139/1, 5, 12, 107, alr sn ii li 334, A iii 16, 17) şi rimuieşte. — Şi: -rlmoiă (alr i 1 139/18, prez. ind. rîmoăie ib.) vb. I. — Cf. rtma. RÎMTJITOR s. m. (Regional) Porc, rîmător (1) (Sus scrofa domestica). Cf. anon. car., h xviii 25. — Pl.: rîmuilori. — Rtniul + suf. -lor. RlMUITilRĂ s. f; (Regional) Pămînt rimat; rlmă-tură Refl. Cind li-a veni buhaiul de s-a rincăi la poartă, să te afii la vreun pericol. Gorovei, cr. 37, cf. alr i 1 072/144, 510. + (Despre oameni) A plînge. i. cr. v, 95. 2. Refl. (Despre oameni; in forma rincoi) A deveni neliniştit, a se agita. Cf. lb, Polizu, Barcianu, Alexi, w. — Prez. ind. pers. 3: rincăieşte. — Si: rlngăf (alr i 1 072/156, 166), răncăi (ib. 1 072/677), ruiicăi (ib. 1 072/144, 510), rincoi (prez. ind. rincoi lb, Barcianu, Alexi, w.) vb. IV, rincoi^ (Ponzu) vb. I. — V. rlncău. RÎNCĂIĂLĂs.f. (Regional) Boncăluit. Cf. Contemp. 1949, nr. 126, 8/6, Pamfile, j. i, 133. — Pl.: rincăicli. — Si: rănculălă s. f. Contemp. 1949, nr. 126, 8/6. — Rincăi -f- suf. -eală. RÎNCĂI TURĂ s. f. (Regional) Boncăluit. Cf. Pamfile, j. i, 133. — Pl.: rlncăituri. — Itliuiii + suf. -Iură. RÎNCĂLAU s. m. v. rlncalău. RÎNCĂLI vb. IV. Intranz. (Regional) A rlncă-lui1. (Fi g.) Asta-i fală d'e bd'irău Cu opt'inci d'e rlncalău. Clm păşăşt’e rlncăleşt'e, Tăţ ficiorii fiebufieşt'e. ALRT ii 127. — Prez. ind. pers. 3: rincăieşte. — V. rlncălău. RÎNCĂLUl1 vb. IV.Intranz. (Regional; despre vite) A boncălui; a mugi; (regional) a rincăi (1), a rincăli. Cf. Pascu, s. 419, trdg. Toate vitele ... se stringeau in jurul unui lac de slnge unde a fost tăiată o vacă . . . , răncăluind acolo toate tn gura mare. contemp. 1949, nr. 126, 8/6. Veniseră la tlrg cu vaci care răncăluiau de foame, il septembrie 1961, 38, cf. h i 99, x 538, xii 288. Văcuţa ei . . . Se ofilea Şi răncăluia Şi boncă-luia. Teodorescu, p. p. 388, cf. Bugnariu, n., com. Marian, şez. v, 121. [Vaca] a purces cu un glas mare răncăluind, boneăluind. ib. vii, 94, cf. alr i 1 072/ 375, 388, 402, 526, 590. + (Despre urşi) A mormăi 5500 RÎNCĂLUI* - 462 - RÎNCHEZA (Borşa — Vişeu de Sus), alr sn iii h 677/362. + P-anal. (Despre oameni) A plînge foarte tare, a urla. Com. Marian. Ce rîncăluieşti atîta ca un rîncutâu ? id. — Prez. ind. pers. 3: rincăluieşte. — Şi: răneălui vb. IV. — Rîncălău + suf. -ui. RÎNCĂLUl2 vb. IV. Tranz. (Regioanl) A lega leuca de carîmbul loitrei cu rlnca1 (3). Cf. SXghinescu, v. 66. — Prez. ind.: rîncăluiesc. — Rîneă1 + suf. -ălui. RÎNCĂNfiL s. m. v. r&cânel. RÎNCĂTtjRI s. f. pl. v. runeăhiră. RÎNCAU s. m, 1. (Prin Transilv., nordul Mold., Maram.) Animal rîncaci (Substantivat) Vine rînced lingă muced v. muced. Rîncedul cu mucedul = nu e unul mai bun decît celălalt; ce ini-e dracul, ce mi-e tată-său, tuşea cu junghiul. Cf. Ciauşanu, v. 194. Rînced cu muced se spune despre două lucruri care nu se potrivesc, l. rom. 1959, nr. 3, 67. + (Despre gust, miros) Caracteristic grăsimilor alterate; p. ext. greu, neplăcut. De trei zile mi-a rămas in nas mirosul morţii: rece, rînced, ascuţit. Delavrancea, t. 13, cf. 42. O duhoare rîncedă de hoit impuţit îi izbi în obraz. VlahuţX, n.. 204. Duhoarea rîncedă a cocioabelor. Klopştocjc, f. 21. Pe ciment, din maldăre enorme de piei puse Ia sare, se scurgeau cele mai pestilenţiale zemuri . . . Aici mirosul era mai mult rînced decît corosiv. Bogza, a. î. 99. Un miros greţos, rînced plutea peste tot. Preda, r. 65. In prăvălie o întîmpina acelaşi miros rînced de mincare veche. Barbu, p. 136. <> (Adverbial) Mirosea rînced a lucru vechi, a om mort şi a porumb incins. v. rom. martie 1955, 227. Rînced şi dulceag miroase A plăcinte şi artoase. Banuş, p. 118. 2. (Regional; în sintagma) Mere rîncede — mere al căror miez capătă, la coacere, un aspect sticlos. Cf. bulet. grXd. bot. i, nr. 3, 78. — Pl.: rincezi, -de. — Şi: (învechit) rânced, -ă, (regional) rjncid, -ă (alr ii/i h 19/728), rjjnelt, -ă (ib. h 19) adj. — Lat. rancidus, -a, -um. RÎNCED UŢ, -Ă adj. (Rar) Diminutiv al lui r î n c e d (1). Cf. lb. — Pl.: rînceduţi, -e. — Rînced + suf. -uţ. RÎNCEZEAla s. f. 1. Faptul de a fi rînced (1); gust sau miros rînced. Cf. drlu, lb, lm, ddrf, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Untul rînced se îndreaptă dacă se ia la bălaie cu. . . lapte. Zara laptelui ia toată rlncezeala untului. Pamfile, i. c. 24. 2. (Concretizat) Slănină sau untură rîncedă. Intr-un blid mămăligă cu moare, Intr-altul fălci de porc, afumate, Apoi curechiu fiert cu rîncezală. Budai-Deleanu, ţ. 304, cf. Clemens, Barcianu, Alexi, w. Gura-i puie-a rincezeală Şi trupul a mucezeală. Marian, sa. 87. Ceru . . . şi o ţîr, de rîncezeală. Reteganul, ap. cade, com. din Jina — Sebeş, chest. viii 8/22, alr ii/i mn 10, 6 848/899. — Pl.: rîncezeli. — Rincezi -f suf. -eală. RÎNCEZf vb. IV. Intranz. şi refl.A deveni rinced (1), (regional) a mîrfogi. Cf. drlu, lb, Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w-, tdrg. Untul prea vechi se strică, se iuţeşte, se rîncezeşte. Pamfile, i. c. 24, cf. alr 11/1 mn 10, 6 848/769, 836, com. din MorXreni — Topliţa, a v 14. 15. — Prez. ind. pers. 3: rîncezeşte şi (regional) rtnceză (a iii 18). — V. rinced. RÎNCEZÎRE s. f. Faptul de a (s e) r 1 n c e z i. Cf. Polizu, ddrf. Rîncezirea se datoreşte unei autooxidări .... eventual sub influenţa unor enzime produse de bacterii. Marcovici, ch. 541. — V. rîneezl. RÎ1VCEZÎT, -& adj. Care a devenit rlnccd (1). Cf. drlu, ddrf. Slănină rîncezită. alr ii/i h 19/987. — Pl.: rlnceziţi, -te. —■ V. rîncezi. RÎNCEZITURĂ s. f. (Rar) Rîncezeală (1). (Fi g.) Nu te supăra, dar eu nu aş lăsa pe sora mea cu o rănci-zătură ca aceasta! conv. lit. xi, 90/2. — Pl.: rîncezituri. — Şi: rlncizătură s. f. — Rîncezi + suf. -tură. RÎNCHERĂ vb. I v. rineheza. RÎNCHfiZ s. m. (Rar) Rînchezat. Voi mereu dormiţi Şi nu-mi auziţi, La margini de crîng, Rînchez de cal murg. Teodorescu, p. p. 498. Nu să putu hodini D'e tro-potu iepelor, D'e rtnchedzu mîndzîlor. T. Papahagi, m. 76. — Pl.: rînchezuri. — Postverbal de la rineheza. RÎNCHEZ vb.I.Intranz. (Despre cai) A necheza, (regional) a rîngoia. Armasariul . . . , tare nechezînd 5514 RlNCHEZARE - 463 - RÎNCUIALĂ şt rtnchezind . . . , pre lup cum it videa, tndată fără nici o frică asupra-i se răpezea. Cantemir, ist. 76, cf. lex. mars. 213. Calul să apropia de Alexandru . . . şi răn-cheză tncetinel cu bllndeaţe. Alexandria (1794), 23/7. Murgul . . . sare şi rintează, Flutură cu capul. Budai-Deleanu, ţ. 183, cf. Clemens, lb. Glasul trîmbifei răsună, cai rinchează sforăind. Heliade o. i, 100. Calul rtn-cheaiă mereu. Asachi, s. l. i, 198. Rencheza calul sup dînsul fără a mai înceta, Insălbătăcit cu totul sărea, într-un loc nu. sta. Pann, e. ii, 15/7, cf. Ponzu. [Armăsarul], rănchezînd de durere, se resuflă sforăind straşnic. Negruzzi, s. i, 42. Boii rag, caii rînchează, cînii latră la un loc, Omul, trist, cade pe gînduri şi s-apropie de foc. Alecsandri, p. iii, 8. Să nu apuce a rîncheza calul. Marian, s. r. ii, 54, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg, Pamfile, j. i, 133, cade. [Calul] a prins a se cutremura, a bate din picioare şi a rîncheza. Sadoveanu, o. iii, 540, cf. Giuglea, u. 41. Iepşoara, băgtndu-şi capul în tindă, lot rîncheza. Camilar, n. ii, 131. Fugea mînzul nechezind, Iapa fugea renchezind. Alecsandri, p. p. 151, cf. h iv 85, vii 406, x 21, xi 59, xiv 105, 284. Pornirăm Şi vcnirăm . . . , Caii încur-cînd, Pe nări flăcări lăsînd, Rtnchezind Şi din unghii scăpărind. Teodorescu, p. p. 174. Voinicelul se văita, Calul lui că rinchezea, Din picioare tropăia. mat. folk. 7. Murgu paşte şi rînchează, Iancu doarme şi' visează. şez. i, 77. O herghelie de cai trupeşi şi zburdalnici venea în fugă mare, rînchezlnd şi zvîrlind din picioare. Mera, l. b. 120. Caii au prins a juca, Iepele a rîncheza. Bud, p. p. 66. Haidi, haidi, murguleţ, Ce pustia măi rîncedzi Şt nimnica nu mâi vezi? Vasiliu, c. 8, cf. PĂ scule seu, l. p. 373, Caba, săl. 92, com. clin Tărcăiţa — Beiuş. Calul . . . răncează o dată de s-au cutremurat munţii. Pamfile, dusm. 286, cf. Păcală, r. 150, Gregorian, cl. 61, alr' i 1 101/214, 215, 217, 218, 223, 268, 542, alr ii/705, a i 13, 20, 22, 23, 24, 26, 31, 35, 36, ii 7, 8, iii 2, 3, 6, 12, 17, 18, 19, v 25, vi 26, Teaha, c. n. 260. Iară murgul singurel, Obosit, ca vai de el, Ve-nea-ncet şi rînchezînd. Balade, ii, 212. Huhurează brează Şede-n deal de rinchează Şi nime nu-i cutează (Puşca). Gorovei, c. 312. Hubuează bubuiază Peste nouă munţi rinchează (Puşca). Păsculescu, l. p. 97. + P- g e n e r. (Despre alte animale) A scoate sunete caracteristice speciei (asemănătoare cu ale calului). Să luară pă cale, pă cărare . . . Nouă ogari, Rinchedzîn şî hohotin. T. Papahagi, m. 144. [Taurul] rînchează. alr i 1 072/5. [Măgarul] rînchează. alr ii 5 527/95. + P. anal. (Depreciativ; despre oameni) A ride scoţlnd sunete asemănătoare unui nechezat, a chicoti, a hohoti. V. h li zi. Se auzeau peste tot sudălmi şi strigăte şi rîsete rele Unii erau beţi . . . şi rinchezau prosteşte. Lăncrănjan, c. i, 185. S-o luat nouă fete curate, Curate şi gătate, Cu poalele suflicate, Cu seceri in brîu băgate, Rînchezînd Şi hohotind. Marian, d. 163. <0> Refl. Se rînchezeau . . . ţinîndu-se dc gît. Pas, l. 11, cf. id. z. n, 205, alr ii/i h 35. — Prez. ind. pers. 3.: rînchează şi (regional) rtn-cheză (alr i 1 101/289, 295, 305, 308, 341, 345, a i 12, ii 12, m 2, 3, 5, 12, 18, iv 3), rtnchezâză (alr i 1 101/ 266, 333, 363, a ii 8). — Şi: (regional) rtnchezi (Pas, z. ii, 205, alr i 1 101/26. 112, 850) vb. IV, rincherâ (Teaha, c. n. 260), rincheză (prez. ind. pers. 3 rinchează alr i 1 101/677, 690, 725, 960, 980, 984, 986 şi rincheză ib. 1 101/75), rencheza vb. I, renchezi (ddrf, alr ii/i 35/769) vb. IV, reehezâ (alr i 1 101/614, 800) yb. I, răghezi (a ii 3) vb. IV, (formă hipercorectă) rlnteză vb. I. — Lat. *rhonchizare. — Recheza, prin apropiere de necheza. RÎNCHEZA RE s. f. Rlnchezat. Iată că să aude zgomotul oştii şi rlnchezarea cailor. Molnar, ret. 32/19, cf. lb. Iată, se aude zgomot, împuşcături şi strigături, Chiote de biruinţă ş-a cailor rănchezări. Negruzzi, s. i, 125, cf. lm, Barcianu, Alexi, w., Şăineanu, d. u. — Pl.: rînchezări. — Şi: (regional) rinchezăre s. f. Polizu. — V. rîncheza. RÎNCHEZĂT s. n. Faptul dearlncheza; rlnche-zare, rînchezătură. Mînzii . . . trebuie depărtaţi de mu-mini, ca nu cumva, auzîndu-le rîntezatul, să se topească de dorul laptelui. Economia, 76/15, cf. drlu. Rînche-zatul vreunui minz nenea ascuţit despre pădure. D. Zamfirescu, v. ţ. 75. Se auzi un rtnchezat ca de armăsariu, ce părea că vine tocmai din fundul lacului. Păcală, m. r. 149. Avea apoi un uşor rls, care-mi amintea de rtnche-zatul unei iepe cînd îşi cheamă mînzul. Voiculescu, p. i, 16. Asemenea cai . . . au copilele late, ca pentru locuri mocirloase, şi nu li sc aude rinchezatul, ca să nu-i simlă lupii. Sadoveanu, o. xiii, 317. Să amuţească, Să se potolească .. . , Cai din rlnchezat, Clini din lătrat. Păsculescu, l. p. 123, cf. chest. v 77/85. — Şi: (formă hipercorectă) rlntezât s. n. — V. rîncheza. RÎNCHEZĂTdR, -OARE adj. (Rar) Care rînchează, nechezător. Cf. drlu. In ultimul răsunet al miezului de noapte. Pe săli şi coridoare alergă fel de şoapte Şi curţile răsună de cai rlnchezători. Macedonski, o. i, 23. — Pl.: rlnchezători, -oare. — Şi: (formă hipercorectă) rlntezătoriu, -oăre adj. drlu. — Rîncheza -f- suf. -(ă)tor. RÎNCHEZĂTURĂ s. f. (Rar) Rtnchezat. Să văzu strălucind o mulţime nenumărată de suliţe, un sunet groaznic amestecat cu multe strigări şi rănchezături a cailor. Beldiman, n. p. ii, 175/4, cf. 62/2. Mînzul, :. . depărtat rămîind, Dete o renchezătură după mama sa strigînd. Pann, ş. ii, 8/6, cf. Polizu, Barcianu, Alexi, w. — Pl.: rînchezături. — Şi: (regional) rinchezătâră (Polizu), renchezătură s. f. — Rlmchcza + suf. (ă)lură. RÎNCHEZAU s. m. (Omit.; regional) Numele unei specii de cufundar, al cărui ţipăt seamănă cu nechezatul cailor; (regional) harmasar (Podiceps griseigena griseigena). Vin după aceea cufundări de toate soiurile: şi de cei mititei . . . , şi rînchezăi de cei mari, care ţipă şi nechează ca nişte cai. Sadoveanu, o. viii, 401. — Pl.: rînchezăi. — Rîncheza + suf. -ău. RÎNCIIEZ! vb. IV v. rîncheza. RÎNCHIŢĂ s. f. v. rtliiţă1. RÎNC1D, -Ă adj. v. rlnced. RINCIT, -Ă adj. v. rtnced. RÎNCIZĂTURĂ s. f. v rlncezitură. RÎNCOĂRE s. f. v. rancoare. RÎNC dl1 adj. (Regional) Rincaci (1). alr i 1 109/ 103, 684. — Pl.: rîncoi. — Cf. rincă1, rincaci. RÎNCOÎ2 vb. IV v. rincăi. RÎNCOIĂ vb. I v. rincăi. RÎNCdS adj. (Regional) Rincaci (I) (Veţel — Deva). alr i 1 109/107. — Pl.: rîncoşi. — Rincă1 + suf. -os. RÎNCOTEI s. n. (Prin sud-estul Munt.) Scurtătură de lemn pentru foc. cv 1950, nr. 1, 32. S-a dus să adune niscaiva gîteje şi rincoteie pentru foc. ib. — Pl.: rincoteie. — Raneotă + suf. -ei. RÎNCUIĂLĂ s. f. (Prin Mold.) Fiecare dintre cele două lemne paralele Înfipte vertical în perinocul carului. Cf. a vi 8, Glosar reg. 5531 RÎND - 464 - rInd — Cf. rine ă1. RÎND s. n. 1. Şir (drept, aliniat) de lucruri sau de fiinţe; (franţuzism Învechit) rang1. Piatra ce nu tn rînd feaceră ziditorii, aceia fu tn capul unghiului. Coresi, ev. 297. Era 5 rînduri, tot draguni de draguni. Neculce, i,. 232. Precum au nevoit de au făcut rîndul chiliilor după împrejur să facă mănăstirea. R. Greceanu, cm ii, 137. Mai era şi alte scaune în rînd aşezate, pre care era să şază boiarii şi sfeatnicii (a. 1799). gcr ii, 169/27. Pe urmă în rînduri groase neîncheiate Mergea lăieţii, golelii-droaie. Budai-Deleanu, ţ. 96. Socotind că numai cu un rînd de răchiţi supţiri nu putea să aibă sigură pază, au mai răsădit un rînd alăturea. Drăghici, r. 52/25. Un rînd de soldaţi rînduiţi de amîndouă părţile îi înfăţoşa cin-stile ostăşăşti. ar (1830), 252/19. Capii armiei . . . porunciră ostaşilor să se fină toată noaptea aceea în întocmire de bătaie, fără a-şi strica rîndurile. Bălcescu, m. v. 146. Oastea se înşiră în două rînduri, lăsînd prin mijlocul ei loc ca să treacă garnizoana. Negruzzi, s. i, 173. Prin rînduri trece o mare frică. Bolliac, o. 166. 1 mpregiuru-i, ca o roată, Şede argăţimea toată. Numai Petrea nu-i în rînd, El deoparte, stă pe gînd. Alecsandri, p. ii, 106. înăuntru bisericii sînt două rînduri de coloane măreţe. Bolintineanu, o. 294. Chiajna . . . sirăbălea rîndurile, îmbărbăta pe români. Odobescu, s. i, 116. Ne aşezam în două rînduri şi deschideam calea. Creangă, a. 10. S-au aşezat în rînd de o parte şi de alta. Caragiale, o. ii, 265. Un candelabru plutea în mijlocul salonului şi, legăriîndu -sc uşor, mişca flăcările a trei rînduri de luminări. Delavrancea, s. 121. Drumul s-aşterne drept, între două rînduri de arbori. Vlahuţă, o. a. ii, 132. Se poate vedea iot; cărările bătătorite cu nisip galben, . . . rîndurile de flori aşezate şi alese după culori. Brătescu-Voineşti, p. 175. în rînd cu icoana şi tot spre răsărit, erau două ferestre mari. Galaction, o. a. i, 67. Mihai . . . pătrunse printre rîndurile deschise, condus de felinarul omului în uniformă. C. Petrescu, c. v. 35. Stam în faţa comisiei trei candidaţi in rînd pe cîte un scaun. I. Botez, şc. 82. Dumineca . . . plecam în promenadă, tn rînd, cîte doi. Brăescu, o. a. ii, 119. Număr etajele după rîndurile ferestrelor luminate. Bart, s. m. 39. Mergeau la oarecare distanţă de rînduri, necutezînd a se încadra în ele. Călinescu, s. 22. în rînduri de saci ţu gura deschisă — Boabele să ţi le-nchipui: gălbii, Sau roşii, verzi, sinilii, aurii. Blaga, p. 24. Gîze, frunze ies în rînduri. Banuş, p. 372. Pe marginea şanţului însă, se înălţau spre cer, ca o barieră, un rînd de plute drepte ca luminarea. Preda, m. 80. Rîndul de plopi cu mesteceni se salută. Isac, o. 111. Rîndurile de măturică îşi aplecau capetele cu sămînţa neagră, s ianuarie 1961, 43, cf. Doine, 31. Oile s-or togmi-n rînd. folc. transilv. i, 329. -$> (învechit şi regional; adverbial; In legătură cu verbele ,,a st»“, ,,a merge" etc.) Scoasesă . . . toate oştilesaleşi puseră rînd înaintea ochilorleşilor. M. Costin, o. 73. Atunce intrară în casă ... Şi uşile închizînd Au stătut cu toţii rînd (a. 1777). gcr ii, 116/4. Icia supt neşte şetri nalte Stau cîrcimele rînd şi fieşcui Dau dă mîncat şi dă beut în dar. Budai-Deleanu, ţ. 320. Iată, vin cosaşii veseli, se pun rînd. Alecsandri, p. iii, 68. Iar de fagii-m-bătrîniţi Stau rînd caii priponiţi. Hodoş, p. p. 201. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliţă are Rătucită cu năsip, Merg cătanele iot rînd. JARNfK-BÎRSEANU, d. 303. Loc. adv. La rlnd sau de-a rlndtii, (Învechit şi regional) de-a rlnd, (Învechit) de rînd = unul după altul, în şir; fără întrerupere, consecutiv. Au fost stînd de-a rînd toti polcovnicii . . . ce-i făcuse Dumitraşco Vodă din moldoveni. N. Costin, let. ii, 114/9. Mai gios şede şi cei 15 boieri moldoveneşti, lot de-a rîndul, cineş după cinstea sa. Neculce, l. 232. Iară pre malurile gîrlei, tot fea-liut de pomăt roditoriu şi toi copaciul frunzos şi umbros, de-a rîndul ca cum pre aţă. Cantemir, ist. 126. Stau . . . cu vînatul lor pus de-a rîndul gios. Gheorgachi, let. iii, 300/13. Dragomanul luînd jalba, . . . mergînd la împăratul, i-au citit-o întru auz de rînd toată. Dioni-sie, c. 200. Ia plantele d-a rîndul, se uită la văi, dealuri, La riuri, la fintîne. Heliade, o. i, 365. Patru luni d-a rîndul. . . s-au războit românii din îmbele ţări. Bălcescu, m. v. 76. Ceteşte dar şi lasă să-ţi treacă înainte de-a rînd toate aceste figuri ce am zugrăvit. Negruzzi, ap. ddrf. Aii apărat cetatea cinci zile de-a rîndul împotriva armiei întregi a Ini Sobieschi ! Alecsandri, t. 1 511. Un sunet de corn . . . repeta cîteva ori de-a rîndul una din acele fanfare vtnăloreşti. Odobescu, s. iii, 96. Spune-i, Ioane, din partea mea, că poronccsc să moară trei ani de zile de-a rîndul numai oameni bălrîni. Creangă, p. 313. Vom cerceta de-a rîndul, întocmai cum urmează, punctele: literatura, arta, scena şi administraţia. Caragiale, 0. v, 247. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masa trei zile d-a rîndul. Ispirescu, l. 5. Voi hrăni haitele cu stirvuri zece ani d-a rîndul! Delavrancea, s. 202. Oraşele sub ochii-mi le văd zăcînd de-a rîndul. Macedonski, o. i, 52. în spatele Ţurţudanului se văd la rînd trei munţi golaşi. Vlahuţă, o. a. ii, 142. Şapte zile de-a rîndul a ouat cîte un ou. Brătescu-Voineşti, p. 225. I-am călcat de-a rîndul şi de mai multe ori toate culcuşurile, fără a-i da de urmă. M. I. Caragiale, c. 15-V Ani de-a rîndul. . . noi am continuat să ne întîlnim. Galaction, k. 4. Am venit de acolo, şi, zile întregi de-a rîndul, săptă-mîni, pîndeam la orele ştiute, s-o văd. Camil Petrescu, t. 1, 48. Dădaca ne spunea poveşti cu zmei înaripaţi, înarmaţi cu paloşe de oţel, cu care retezau capelele oamenilor la rînd, ca pe nişte verze. Brăescu, o. a. ii, 21. Mînca săplămîni la rind pită uscată cu ridichi. Vlasiu, d. 25. Zile de-a rîndul nu deschidea gura. Teodoreanu, m. u. 30. Cîteva zile de-a rîndul curse zăpadă măruntă din sita văzduhului. Sadoveanu, o. i, 635. I s-a bombardat, trei nopţi de-a rîndul, casa, cu pietre. Ulieru, c. 36. Flacăra-nce-pea să joace De-a rîndul pe pătule şi conace. Arghezi, vers. 449. N-ai dormit două nopţi la rînd. Stancu, r. a. ii, 198. Uneori întîrzia nopţi de-a rîndul asupra unei singure înlîmplări. Demetrius, a. 266. Prefectul îl sprijinise să iasă primar de două ori la rînd. Preda, m. 213. Şi multe veacuri la rînd A răbdat ţara gemînd Cu frunţile la pămînt ! Deşliu, m. 65. Să vă păstraţi în anii ce-i aşteptaţi, de-a rîndul, Ne-nsîngerat de groază sărutul vostru blînd. Labiş, p. 207. Bădiţa . . . mă întreabă: Eostu-i-am vreodată dragă ? Eu răspund dintr-un cuvînt . . . Că i-am fost trei ani de-a rînd. JarnIk-Bîr-seanu, d. 44. Pe (sau, învechit, pre) rlnd = a) unul după altul, succesiv. Sluga înainte spuse pre rînd toate lucrurile ce era el isprăvit. Palia (1581), 95/11. Lespuse pre rînd toate carele făcuse, n. test. (1648), 16.3',/7. S-au hirotonit episcop . . . pctrecînd pre rînd stepenile. Dosoftei, v. s. decembrie 198r/33. Vide-veţi la cîtă stingere şi robie au dus ţara cu faptele lui, cum vom scrie pe rîndu mai gios. Neculce, l. 44. Pe cei mai încrezuţi ai săi cheamă Şi cum să tîmplă pe rînd le spune, Cu mingăioase vorbe-i întramă. Budai-Deleanu, ţ. 426. într-acest chip socotea el lumile fieştecare pe rind. Drăghici, r. 55/23. Cile i se întîmplase le spuse toate pe rind. Pann, p. v. i, 23/8. Cerul acum se învălea cu o haină posomorită; stelele piereau pe rînd. Negruzzi, s. i, 57. Toate aceste danţuri etnografice deteră prilej pe rînd oaspeţilor noştri de a-şi arăta măiestria. Filimon, o. i, 197. Stelele vin străluceau, Pe rlnd toate se iveau. Alecsandri, p. i, 101. Oaspeţii beau vin, Pentru a lor ţară ei pe rînd închin. Bolintineanu, o. 69. Dacă nu va putea el să Izbutească, să se ducă altul, şi tot aşa pe rînd. Ispirescu, l. 296. El numai pe doi i-a văzul, Pe doi, că pe calc drumeţii Pe rînd de-oboseal-au căzut. Coşbuc, p. i, 292-Dînsul apoi începu de la dreapta pe rînd pahare Zeilor dulce neclar să toarne din cana cea plină. Murnu, i. 21. Pe rind vin undele de mor Şi-n murmur se destramă.' Goga, Poezii, 204. Luară pe rîd pe toţi cei mai deocheaţi din toate trei satele. Rebreanu, r. i, 99. S-au ivit pe rind în soare . . . Turma albă de mioare, Noatinele şi berbecii. TopÎrceanu, b. 19. Au trecut pe rînd prin toate camerele spălate de gaz. Brăescu, o. a. i, 78. A desfăcut un sul de pînze pictate şi mi le arăta pe rind. Vlasiu, d; 15. Să trageţi pe rînd, să nu meargă gloanţele grămadă. Sadoveanu, o. i, 295. Ce s-a născut pe rînd s-a şi-ngro-pat. Arghezi, vers. 284. Intrau oamenii în cancelarie pe rînd. Stancu, d. 105. Soldaţii... se prăbuşiră la pămînt, pe rînd. Camilar, n. i, 388. Mai avea cîţiva paşi pină la ei, dar nu se ridică, se tîrî prin fin în patru 5532 RÎND - 465 - RÎND labe şi-i privi pe rină. Barbu, p. 196. Dragele mele nepoate, Nn vă pot juca pe toate; Faceţi bine şi Iertaţi, Că pe rtnd toate jucaţi! .TahnIk-BIhseanu, d. 362. Iii tn pimnifă intra, Buţi pe rtnd tot tncerca. Balade, iii, 351. Ctte reies pe pămtnt Toate eu le-am tras pe rtnd. folc. transilv. ii, 14; h) alternativ. Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă, Căci pe rtnd şi-astupă gura, Ctnd cu gura se adapă. Eminescu, o. i, 82. Inima i se tnmuia şi i se împietrea pe rtnd. Gîrleanu, n. 17. Începură să strige pe rînd: unul începea şi celălalt termina. Preda, d. 182; r) (Învechit) In şir. Faceţi-i să şază pre rînd cîte cincizeci, n. test. (1648), 79v/29. Pe rtnd sau rlnd pe rlnd, rlndurl-rlndnrl, (Învechit) rlnd-rlnd = treptat-treptat, unul după altul. Orzu rînduri-rînduri să să trimită (a. 1814). doc. ec. 163. Sămtnţa bătută cu pleava şi cu spicele se întorc cu lopata rlnd-rlnd împregiur, ca să iasă tn faţă spicele nebătute. I. Ionescu, c. 186/16. Astfel nici că a putut să stea mult timp tn slujbele ce a ocupat rînduri-rtnduri. Gane, n. hi, 158. $t se duc pe rlnd, pe rînd, Zarea lumii-n-tunecînd. Eminescu, o. i, 214. Au plecat toţi, . . . rtnd pe rtnd, ca şi la sosire. Caragiale, o. ii, 268. [Uneltele] pe granit mi-au fost sfărmate, Rlnd pe rtnd. Macedonski, o. i, 231. Ş-asupra noastră anii pustii trec, rînduri-rînduri. Vlahuţă, s. a. i, 66. De mor sătul, ori mori flămînd, Tot una e ! Şi rînd pe rlnd Ne ducem toţi. Coşbuc, p. i, 149. Pe rtnd, pe rlnd, o teamă ne supune. Goga, Poezii, 252. Rînd pe rtnd au plecai de mult toţi colegii. Brătescu-Voineşti, p. 69. Perechile de dansatori intrau rînd pe. rînd în sala de dans. Rebreanu, i. 144. Mama, sora or să vină Să te vadă, rînd pe rînd! Eftimiu, 1. 27. E viaţa simplă, cuminte şi tihnită a celor ce au întemeiat şi au murit rînduri-rînduri împrejurul acestei mănăstiri. Galaction, o. 221. Rînduri-rînduri, spre cîmpie Se perindă nori de plumb. TopIrceanu, o. a. i, 181. Rtnd pe rlnd sosesc cucoanele. Brăescu, o. a. i, 40. Rînd pe rtnd tmi coborau tn minte tntlmplările minunatei mele vieţi. Vlasiu, a. 186. Duca . . . privi în jur cu luare-amtnte, cercetlnd rînd pe rînd feţele. Sadoveanu, o. x, 170. Coboară-n lut părinţii, rînd pe rînd, In timp ce-n noi mai cresc grădinile. Blaga, p. 199. Rlnd pe rînd avioanele tşi iau zborul. Bogza, m. s. 142. Rtnd pe rînd, veneau plutoane noi. Camilar, n. i, 376. In continuarea şoselei, de la centru spre răsărit, veneau rînd pe rtndi o fîntînă de piatră, şcoala primară, o uliţă. Preda, m. 216. Şi rlnd pe rtnd zvîrli-vom în groapa cu lături Pe trlntorii ascunşi după stindarde. Labiş, p. 269. Zilele trec rînduri-rtnduri Şi eu nu mat pociu de. gînduri. JarnIk-Bîrseanu, d. 214. în primul rlnd = Înainte de toate, mai ales. Trebuie să ai grijă în primul rînd de sănătatea dumitale. Vlasiu, n.165. Alexandru Macedonski a fost, în primul rlnd, un descriptiv. Vianu, a. p. 242. Fste nevoie ca secţiile dc tnvă-ţămlnt să dea în primul rînd atenţie activităţii directorilor. ol 1963, nr. 691, 3/4. Aceasta se face tn primul rtnd prin cunoaşterea precisă a acestor ciuperci. Belea, p. a. 161. în rlnd = In mod egal, deopotrivă. Lucra toată rara tn rînd cu zidarii. Slavici, n. i, 242. Cu tine două fele stau Şi torc în rînd cu line. Coşbuc, p. i, 192. A Început să culeagă şi el în rtnd cu ceilalţi. Brătescu-Voineşti, p. 88. (Regional) De rlnd = unul lingă altul, alături. Au păscut toate de rînd. Pann, ap. ddrf. Văzui raiul cel frumos Ca soarele luminos Şi mese-ntinse de rînd, Pe ele făclii arztnd. pop., ap. gcr ii, 324. Aduce zmăul pe tustrele felele sale, le pune de rtnd şi apoi întreabă pe Făl-Frumos: . . . spune-mi care t fala cea mai mică? şez. i, 227. (Regional) (Pe) (tot) de-a rlndnl sau (pe) de-a(-n) rlnd, d-a rlnda, (Învechit) d» (sau In) rlnd = de la un capăt la altul, peste tot, pretutindeni. Umblă drumurile-n rînd, Podinile numărtnd. Pann, p. v. i, 106/5. Vezi, de-atunci eu alergai Lumile de-a rtndul ! Coşbuc, p. i, 260. Şi el, măi, că să duSa Lua uliţ d-a rlnda, Birturi d-a mărunta. Alexici, l. p. 8. Cîtu-i satu de-a rtndul, Nu-i ficior ca băditul. folc. transilv. II, 26, cf. ALR i 320/790, ib. 344/122, 174, 800, 808, 815, 820, 865, 890, 922, 926, 932, alr sn v h 1 333, a ii 2, 4, 5, gl. olt. ^ Loc. prep. (Regional) I)-a rlnd cu ... = alături de ... , lingă . . . Jelţ de aurel. Cine şeade-n el ? Bunul Dumnezeu. Mat d-a rtnd eu el. . . Jelţ de arginţel. Cine şeade-n el? Şeade moş Crăciun. Teodorescu, p. p. 24. <$■ Expr. A fi In primele rlndurl — a ocupa un loc de frunte ln-tr-un şir; fig. a fi In fruntea unei activităţi, dl, dm. A (se) rupe rlndurlle v. rupe. Ruperea rtndurilor v.rupe re. Haină (Încheiaţi) la dnuă rtndnrl = haină bărbătească cu două şiruri de nasturi, unul pentru a o Încheia şi unul ca garnitură. Era într-un costum superb, la două rtnduri. Călinescu, s. 295. + Fiecare dintre şirurile orizontale de cuvinte formlnd o linie dreaptă Intr-un text scris sau tipărit. Audzind stihul acesta, ... au făcut rugă cătră Domnul să-i descopere ttlcul acestui rtnd (a. 1692). gcr i, 297/5. De va vrea cineva din cei ce n-au văzut pă Şlcfan Vodă . . . să afle ce feali au fost şi ce feali de obiceaiuri avea, să citească 3—4 rtnduri aici. R. Popescu, cm i, 491. Numitului domnului crai. . . făgăduim prin rtndul acestora că vom băga de seamă şi vom ţinea nevătămat toate ctte se cuprind mai gios. Şincai, hr. i, 365/14. Cugete, rtnduri neînţelese, Prin minte-mi repede vtjtia. Heliade, o. i, 168. Scriam aceste rtnduri tn anul 1846. Bălcescu, m. v. 111. Ultima umbră de bănuială şi de temere a d-rei Popescu fu risipită prin citirea acestor rtnduri. Caragiale, o. ii, 120. Nemaivăzînd, desigur, rtndurile, se sculă de la masă. Delavrancea, t. 198. Niciodată nu-i aşternuse rtn-duri mai călduroase ca aceste. GIrleanu, n. 78. O muscă ameţită, Intîrzială In iarnă, se plimbă cu nelinişte pe rlndurile scrisorii. Bassarabescu, v. 33. El ţinea degetul pe rtndurile cărţii şi dacă nu săream nici un cuvint tmi punea nota zece. Galaction, a. 8. Pentru cel care scrie, rtndul tipării e un punct de sosire. C. Petrescu, c. v. 150. In josul rtndurilor nu se vedea nici o iscălitură. Sadoveanu, o. viii, 141. Otilia luă scrisoarea, . . . sorbi repede întîiele rînduri. Călinescu, e. o. i, 231. Totul este lucrat la Creangă şi fiecare rînd constituie un triumf al migalei, al meşteşugului, l. rom. 1965, 454. Tu nu lucrezi tn presă, habar n-ai ce se ascunde sub rtndurile astea. Barbu, p. 288. Scrie două, trei rînduri Şî-l ajung nişte gînduri. JarnIk-BIrseanu, d. 120. <$> Rînd alb v. alb. <}> Loc. adv. Rlnd cu rlnd = In mod amănunţit, cu mare atenţie. Am citit cu o colegă, rtnd cu rînd, dar aici mi-a scăpai sensul. Călinescu, s. 793. -0- Expr. A citi printre rtnduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) şi ceea ce nu se spune direct Intr-un text scris. Am să mai cetesc o dală bucala aceea, . . . dar mai mult printre rtnduri. Sadoveanu, e. 109. + Şir de obiecte suprapus altuia. Forma teatrului este eliplică, cu trei rînduri de loje şi cu o galerie. cr (1832), 353*/5. Se întocmise o sală mare, cu parter, galerii şi trei rînduri de loji. Sadoveanu, e. 65. Şi io ţi-oi aşterne Trei rînduri de perne. Teodorescu, p. p. 644. + (Azi rar) Cat, etaj. Căzu den al treile rînd de casă gios şi-l luară mort. n. test. (1648), 161v/27. Casele cele din celatca Vienii stnt puţine . . . , dar stnt foarte nalte, cîte şapte şi opt rînduri. Golescu, 1. 25. Uliţile sînt drepte, largi şi toate casăle au cinci rînduri. Kogăi.-niceanu, s. 65. Era clădit palatul domnesc, compus dintr-un şir de case cu două rînduri. Filimon, o. i, 108. Casa proprietarului nostru era... cu două rînduri. Bolintineanu, o. 413. Erau toate odăile încuiate, afară de cele două de la rtndul întîi. Gane, n. ii, 125. Stau uneori la fereastră, în rlndul al treile, unde mi-l locuinţa, f (1887), 38. Se zice că el ar fi făcut prima casă cu două rînduri din centrul oraşului. Brăescu, o. a. i, 109. Pe o uliţă răsare o lungă construcţie de un singur rtnd, destinată tn chip vădit dughenelor. Călinescu, i. c. 64. Se strecoară tn vîrful picioarelor prin odăile de la al doilea rînd. Sadoveanu, o. ii, 478. Casele ... se vădeau cele mai multe de blrne, cu temelii de piatră, cu un rtnd deasupra, înconjurat de pridvor şi cu ceardac tn faţă. Camil Petrescu, o. ii, 699, cf. mat. dialect, i, 189. 2. Loc cuvenit cuiva sau ocupat de cineva lntr-un şir sau în cadrul unei activităti; ordinea In care se succedă faptele; moment indicat pentru o activitate. I s-au a»edzat rtndul după spătarul cel mari. Nsculce, l. 176. Rîndul pofteaţte ca iarăş aşea prescuri de acest Deche- 5632 rînd - 466 - RÎND val .. . să căutăm. Cantemir, hb. 80. Dar şt rîndul cere A spune Intti despre a lui Itmplare. Buda i-Deleanu, ţ. 129. A contenit din viaţă şi s-a dus la al său rlnd. Pann, p. v. ii, 60/8. Christodor . . . mestecă cîteva cărţi şi aşteptă rtndul. Delavrancea, s. 124. O veşnică larmă şi certuri aprinse se ridicau între cărăuşi pentru rtndul cuvenit. Anghel-Iosif, c. l. 23. Aşteaptă oamenii cu sacii la măcinat rîndul, . . . care se respectă cu sfinţenie. Pamfile, i. c. 180. Ciţiva ţărani, care-şi aşteptau rîndul, se adunară ciopor tntr-un colţ. Rebreanu, i. 123. Cînd era ţinut să facă şi serviciu pesle rînd, se întorcea acasă livid. Bassarabescu, v. 8. Ţineam tablou în regulă de rtndul fiecăruia la cinste. Plătea o dată, scăpa de grijă. BrXescu, o. a. i, 11. Cer iertare vorbitorilor. . . pentru îndrăzneala cu care am încălcat rîndul. Galan, z. r. 19. Arză-l focu omu urli, Nici la moară n-are rînd. folk. transilv. i, 141. F i g. A putut să evadeze din rîndul cuviinţei şi al datoriei. Galaction, o. a. i, 76. <> L o c. adv. La rlnd = unul dup? altjl, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. La rînd, românilor, ieşiţi! Mergeţi pe calea dreaptă. I. VXcărescul, p. 77/6. N-aveau înscrise nici numele, nici adresa . . . Urma să-i afle pe fiecare, la rînd, după răbojul întipărit în cuget. C. Petrescu, a. r. 10. Cu rtndul = cu schimbul, alternativ. Femeile, cu rîndul, cînd el se dezveleşte. Se duc de-l învelesc. Bolliac, o. 96. Stam la masă toţi împreună, făcînd mîncare cu rtndul, fiecare dintr-al său pentru o zi. CreangX, a. 100. Răzăşii din ţinuturile de margine veneau să facă strajă cu rîndul. Sadoveanu, o. xii, 355. Erau alit de numeroşi tnctt făceau serviciu cu rîndul. Oţetea, t. v. 49. Găteau cu rtndul, fiecare căutînd să întreacă pe ceilalţi în aria culinară. Beniuc, m. c. i, 299. <$• L o c. prep. Pupă rindul. .. = tn ordinea . . . Toate acestea, dispuse dupe rindul fabricării lor, ar veni să ne de-văluie o mare parte de secretele traiului casnic, al obiceielor şi al gusturilor străbunilor noştri. Odobescu, s. i, 338. <0* Expr. (învechit) A trage rtndul pc cineva — a fi cazul, a fi locul, a fi nimerit. De tmpărăţiia R imului... a pomeni intăi ne trage rîndul. M. Costin, o. 245. Şi aşa dovedind numele neamului acestor ţări ... ne trage rtndul a pomeni de port. N. Costin, ap. gcr ii, 3/8. A lua pe cineva la (saa după) rlnd = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. Acum să stăm aici tn ceea ce te priveşte pe dumneata şi să luăm pe istalalt la rînd. CreangX, a. 148. A ţine rtndul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. Stăi că nu-ţ e gura chioară, Ţine rîndul ca la moară. Pann, p. v. i, 15/12. Dacă fii rîndul de la trei dimineaţa şi chiar de cu seara, prinzi. CXlinescu, s. 7. Meşterul Lupu, care era dator să ţină rindul vorbitorilor şi al programului artistic, stătea într-un colţ al sălii. Galan, z. r. 18. A intra la rînd = a incepe să acţioneze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, In urma altora. Şi întră la rind moşneagul cu baba. şez. iii, 182. A veni (sau a fi) rindul (caiva)sau a veni rindul (pentru ceva), a veni la rlnd = a sosi momentul pentru a se face un lucru. De niamul moldovenesc a pomeni ne vine rîndul aicea. N. Costin, l. 106. De răzmiriţă şi turburări, mai pă urmă le voiu scrie, unde va veni rîndul. R. Popescu, cm i, 561. Acum dar este rindul populaţiilor siriene a se arăta recunăscătoare. cr (1846), 42V11. După minister veni rîndul liberalilor. Bolintineanu, o. 445. Aşteptau acolo să le vină şi lor rtndul pe roata schimbătoare a soartei româneşti. Odobescu, s. i, 106. Aştepta de două zile să-i vie rîndul la moară. Slavici, o. i, 228. A ! boieri, a venit şi rîndul domnului Delavrancea, o. ii, 159. Ţi-o veni şi dumitale rîndul. Bassarabescu, v. 74. Ne-om socoti după cuviinţă, numai să-ţi vie rîndul / Rebreanu, r. ii, 112. Cade tocmai cînd era rtndul meu să vorbesc. Galaction, o. a» i, 46. Venise şi rindul său să le arate ce poate. C. Petrescu, a. 450. Lasă, o să vă vie şi vouă rindul / Sahia, n. 93. Cind veni la rînd maimuţa, O dădu de-a tărtă-cuţa. Arghezi, s. v, 82. E rîndul nostru, al tinerilor să ne aşezăm la masa vieţii. CXlinescu, e. o. ii, 29. Aşteptau să le vie rîndul, ca la moară. Camil Petrescu, o. ii, 27. Cai năzdrăvani! Acum vi-i rtndul, Zburaţi ca vtniul. Beniuc, v. 14. La (sau, Învechit, pre) rindul meu (tău etc.) = atunci cind este potrivit pentru mine (tine etc.). In urma altora; din partea mea (a ta etc.). La letopiseţul lui [Ureche] pre rtndul său serie domniile ţării pănă la Aron Vodă. M. Costin, ap. gcr i, 196/33. Cine s-au născut dintru ace fală, mai gios arată la rtndul său. Neculce, l. 14. Vezi că nu le-am uitat [cuvintcle] şi le semăn şi eu la rtndul meu şi fac dar din darul tău. VlahuţX, o. a. iii, 92. Artiştii, la rîndul lor, se închină. Gîrleanu, n. 66. într-o zi aprinsă de vară . . . la rindul meu exercitam ocolirile. BrXescu, o. a. i, 27. Se ridică din scaun şi-şi cercetă şi ea la rtndul ei soaţele. Sadoveanu, o. xii, 93. Prezentul etern al motivelor generale este, la rtndul lui, un mijloc al analizei morale. Vianu, a. p. 442. Fiul, la rîndu-i, în schimbul unei îngrijiri permanente din partea mamei, nu trebuia să iasă de sub tutela ei. CXlinescu, e. o. i, 192. Nu te lăsa, Toma, intimidat de superiori şi nu intimida la rtndul tău pe nimeni. Preda, r. 114. Iar Pandele-i asculta Şi la rindu-i cuvtnta . . . Alecsandri, p. p. 136. De rlnd = de serviciu, conform ordinii stabilite. într-o zi, fiind de rînd la examenele de bacalaureat, vede numele familiei ofiţerului de la Islaz pe lista candidaţilor. Ghica, s. 164. Pe cînd era de rînd viteazul nostru să ptndească, ieşi balaurul din groapă. Ispirescu, l. 200. Am intrat de rînd la telefon. I. Bot>îz, şc. 73. Săptămtna aceasta fiind eu de rînd, am venit repede de la coasă. Sadoveanu, o. ix, 81. Va sta de vorbă cu soldaţii care erau de rînd la cai. Pas, z. iii, 5. (Regional) A-şi face rindul = a-şi face datoria potrivit cu ordinea st ibilită. Tata numai pe mine mă are; el m-a adus [balaurului] ca să-şi facă rîndul. Ispirescu, l. 341. (învechit şi regional) A nu <*a cuiva rlnd = a nu da cuiva răgaz, a nu Îngădui, a nu permite. Acmu, la nevoie şi la trebuinţă, s-au tras şi nu va să ştie nimică, iar la vremele cele bune nu da altora rînd, ce . . . la toate el se amesteca (sfîrşitul sec. XVIII), let. iii, 271/5. Nu le da nicidecum rînd ca să-şi vie cît de puţin în fire. Marian, t. 135. (învechit şi regional) A nu-şi (putea) da rlnd (cu sau la ceva) — a se grăbi; a nu prididi; a se îmbulzi. Nepuiîndu-şi da rînd la trecerea Dunării, foarte mulţi se înneca (sfîrşitul sec. XVIII), let. iii, 277/1. Bucătariul. . . nu-şi putea da rind cu pregătirea bucatelor. Marian, o. ii, 49. Sărea piticu-nir-un picior, De nu-şi da rînd ! Coşbuc, p. i, 58. Cum s-au văzut, îndată s-au îmbrăţişat. . . şi-apoi nu-şi mai da rînd unul altuia cu întrebările. Sbiera, p. 52. O tulesc la fugă . . . şi de la o casă la alta nu-şi dau rind cit uratul, şez. iii, 179. (Regional) A avea sau a-şi face rlnd sau a-şi afla dc rlnd = a avea timp, a-şi face timp. N-are rînd să vie. Ţiplea, p. p. 115. Mîndru după mine mînă . . . Du-te spune-i că n-am vreme . . . Merge-oiu şi să nu mă cheme Eu cind mi-ot afla de rind. Bîrlea, c. p. ii, 7, com. din Zagra — NXsXud. + (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. încă den cela rînd (a. 1597). cuv. d. bXtr. i, 124/26. Nu gri jiţi nemica, ce în toate rîndurele să rugaţi în rugă. Coresi, ev, 119. De-l vor fi prins în trei rînduri cu furtuşag, să-l spîndzure. prav. 35. Chemă îngerul D[o]m-nului pre Avraam al doilea rînd. Biblia (1688), 15*/21. De al doilea rînd au aşezat lumea. N. Costin, l. 60. în cîteva rînduri s-au bătut Ştefan Vodă cu turcii. Neculce, l. 7. De acest rînd puţină domnie au domnit. R. Popescu, cm i, 399. Făcut-au tătarii mare năvală in multe rînduri. anon. cantac., cm i, 152. Au venit al doilea rind domn ţierii Alecsandru Ipsilanl. Dionisie, c. 184. în multe rînduri am avut vorbă asupra limbii şi ortografiei româneşti. Heliade, o. ii, 414. în mai multe rînduri se tulburasă, cu scop de a căpăta privilegii, dar fiecare tinguire aducea asupra lor o apăsare mai aspră. Asachi, s. l. ii, 8. Puterea grecilor tn ţeara românească nu ţinu mult in rindul acesta. BXlcescu, m. v. 23. A fosi în multe rtnduri ciumă tn ţară. Ghica, s. 29. Congresul se sparse într-ast rînd fără succes. Odobescu, s. i, 269. Da bine, moşnege, cînd ai venit in cela rind, parcă erai în toată mintea. CreangX, p. 83. A salutat-o tn două rînduri. Slavici, o. ii, 32. De rîndul trecut am intrat eu; acum intră tu. Ispirescu, l. 372. în atitea rînduri Leonida ii împrumutase, la nevoi. VlahuţX, o. a. 253. De rtndul acesta nu mai merge 5532 RÎND - 467 - RlND aşa. Brătescu-Voineşti, p. 185. Să nu crezi că de rtndul acela a mai cutezai să-mi vorbească. Bassarabescu, v. 130. Tata . . . tşi pierduse averea tn două rtnduri. Galaction, o. 8. Intervenţiile făcute in atttea rtnduri la căpitănie n-au fost ascultate. Sahia, n. 41. Deschise în două rînduri uşa şi privi în coridor. Sadoveanu, o. viii, 260. Trase perdelele şi întocmai ca în rtndul trecui se auziră bocănituri de ciocan în sufragerie. Călinescu, e. o. ii, 197. In repetate rînduri cotidienele scriau despre marea lucrare de la Bicaz. Bar^u, p. 17. Tot aşa-i răspunse tn mai multe rînduri. Reteganul, p. p. iv, 4. S-au întîlnit cu un om la care găzduise ei în mai multe rînduri. şez. iii, 56. <0> L o c. adv. într-un rlnd = la un moment dat; odată. într-un rînd strigătul cel obişnuit viziteesc: tbrr . . . îmi răsună in urechi. Gane, n. ii, 149. într-un rînd îi picase lui moş Nichifor două iepuşoare, care mergeau de minune la drum. Creangă, p. 109. îl întrerupse într-un rînd. Brătescu-Voineşti, p. 192. într-un rînd se plccă de-asupra feţei zîmbiioare. Gîrleanu, n. 41. Aştept şi alte veşti, a adaos el într-un rînd. Sadoveanu, o. xi, 350. (învechit şi regional) De la un rlnd de vreme = de la un timp încoace. De la un rînd de vreme au început a se călca nemţii. Dionisie, c. 213. De la un rînd'de vreme, nu-ţi cam prieşte. Plopşor, c. 9. (Regional) Ca şi de la rlnd = ca şi data trecută. Ea, ca şi de la rînd, îl rugă să se dea niţel odihnei. Ispirescu, l. 127. Cînd dete în amurg, ca şi de la rînd, ea pieri ! id. ib. 310. (Regional) De-un rlnd = de data aceasta, deocamdată. De un rînd să s-a jungă făina asta. alr i 326/9. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după altă cantitate de acelaşi fel; serie. Tătarii . . . slobozia cîte un rlnd de seneţe; apoi trecea acel rînd şi slobozia altă pînză de foc. Amiras, let. iii, 117/17. De atuncea . . . murind un rînd de oameni, i-au apucat m-stirea (a. 1750). Uricariul, x, 184. Ai fi trăit în veci de veci Şi rînduri de vieţi, Cu ale tale braţe reci înmărmureai măreţ. Eminescu, o. i, 191. Nu mă duc la Socola, măcar să mă omori, ziceam eu plîngînd cu zece rînduri de lacrimi l Creangă, a. 119. Trei rînduri de flăcăi şi de fete priimi craiul Minos de la cei din Atena. Ispirescu, u. 117. A scos cinci rînduri de pui pînă acum. Gîrleanu, n. 195. Ca un rînd de colindători să se desfacă chiar în acea noapte mai rar se poale întîmpla. Pamfile, cr. 47. Pantazi porunci încă un rînd de ţuici. M. I. Caragiale, c. 9. Zgomotul pătrundea greu, înfundat prin cele două rtnduri de geamuri. Bassarabescu, v. 87. Sub salba cu irei rtnduri, pieptul. . . murea şi învia. Galaction, 0. 189. Mi s-au mai trimis de la magazin cîteva rînduri de pachete. Camil Petrescu, t. iii, 244. îşi iamponă cu batista un rînd de năduşală de pe frunte. C. Petrescu, r. dr. 307. Silit de autoritatea poliţienească, scoase alt rînd de bilete. Brăescu, o. a. i, 181. Aş fi vrut. . . să-mi fac o măciucă ... cu mai multe rînduri de inele şi brîuleţe. Vlasiu, a. p. 53. Gîştele sălbatice scot cel dintăi rînd de pui. Sadoveanu, o. xii, 23. Se-nghesuiau într-un mormînt, Cu patru rtnduri de părinţi, Neamuri, spuseseră, de prinţi. Arghezi, vers. 505. Mi-a găsit cheile? — . Ce faci cu ele, că doar ai un rtnd ? Călinescu, e. o. i, 335. Să mai vie un rtnd de cafele. Stancu, r. a. v, 49. îţi trăsnesc un rînd de palme, să te ia dracul. Camilar, n. ii, 107. Apoi m-am lăsat tn vale Cu irei rînduri de pistoale. Alecsandri, p. p. 292. Mulţămim, juptne gazdă, De pahare ce-am băut ... De v-ar da Dumnezău gînd Să ne mai puneţi un rînd. Mîndrescu, 1. p. 171. Vine-un rînd de porumbiet Cu glasul de fecio-rei. Bibicescu, p. p. 253. + Grup de obiecte, de obicei de îmbrăcăminte, care formează un tot, o serie, şi care se folosesc deodată; p. r e s t r. costum bărbătesc. Noi. . . avem şi căie dzeace rînduri de haine. Varlaam, c. 408. Vodă . . . i-au făcut şi un rînd de haine şi i-au dat şi din bucale. Neculce, l. 310. L-au lăsat numai cu un rtnd de haine. R. Popescu, cm i, 551. îş fac un rînd de sirâie călugăreşti, ist. am. 69r/14. Trei rînduri feţe de perini (a. 1813). Uricariul, xiv, 234. Două rtnduri de albituri într-o lădiţă de Braşov şi iată tot. Gane, n. iii, 184. Argintarul nu mai putea de bucurie şi-i făcu un rînd de haine. Ispirescu, l. 92. Se uită la cufăr, acolo era tot ce avea el; un rînd de haine, schimburi şi cărţi. Vlahuţă, o. a. iii, 19, cf. Marian, î. 58. C-un rînd de haine-o văd mergînd La muncă, La joc şi hori acelaşi rînd. Coşbuc, p. i, 127. Aveam două rînduri de straie nouă, unul siniliu şi altul scorţariu. Hogaş, dr. ii, 54. Un rînd de haine, un palton vechi, cîteva rufe cusute de surori, ies una după alta. Bassarabescu,v. 137. Am fosl tocmit... cu două rtnduri de schimburi pe an. C. Petrescu, r. dr. 241. Colegii nu-i cunoşteau decît un rînd de haine. Brăescu, o. a. i, 219. Dacă ar fi fost după noi. . . i-am fi schimbat hainele negre cu un rînd de haine albe. Vlasiu, a. p. 46. Mantaua asta apăra de ultima degradare unicul rînd de haine. Vinea, l. i, 107. Lui Ţurlea Ion i-a mai spus că îi dă un rînd de haine pe an. Preda, d. 25. S-au îmbrăcat cu alt rînd de haine. Sbiera, p. 214. îi face băiatului şi un rînd de straie, şez. i, 6. Hînd de case = corp de case, v. corp. Singure au rămas, mama şi fata, cu două rtnduri de case, alături de aceea în care stăteau. Sadoveanu, m. 115. Ştiu că Scarlat are un rtnd de case şi o moştoară. C. Petrescu, î. ii, 68. i. Grup de persoane (sau de obiecte) care formează un tot omogen. El ieşise din sarai în zilele sultanului Suleiman şi intrase în rîndurile ianicerilor. Bălcescu, m. v. 104. M-aş prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la mînăstirea Putnei, în rîndul strămoşilor. Delavrancea, o. ii, 54. Veselia creştea tn rîndurile dansatorilor. Rebreanu, i. 145. Doresc din toată inima ca „Viaţa românească", completîndu-şi rtndurile, să pornească viguros spre lupte noi. Galaction, a. 17. Urmai de întreg batalionul, a trecut curtea şi a venit în rîndurile noastre. Camil Petrescu, t. ii, 400. Războiul a scos la iveală o pleiadă de savanţi nebănuiţi, care fac ravagii în rîndurile ofiţerilor. Brăescu, o. a. i, 259. Orice mişcare de revoltă în rîndurile muncitoreşti nu poate să aducă decît bine cauzei proletare. Sahia, n. 40. O parte din versurile sale au trecut în rîndurile cîntecelor populare. Beniuc, p. 24. Suna sirena şi intram pe poarta neagră de fier, pierztndu-mă în rîndul negru al muncitorilor. Vlasiu, d. 44. în faţa cortului ridicat, rîndurile copiilor se îngroşaseră cu acel al oamenilor în toată firea. P. Constant, r. 64. Din rtndurile boierilor, . . . sosea un murmur greu. Sadoveanu, o. v, 493. Muriseră din rîndurile noastre destui. Stancu, r. a. i, 248. Din rîndurile noastre încă unul S-a prăbuşit. Beniuc, v. 52. Marşul precipitat îi încălzise pe oameni şi sltrnise în rîndurile lor o oarecare veselie. Barbu, p. 124. Elevii şi-au făcut numeroşi prieteni în rîndul muncitorilor din fabrică, gî 1962, nr. 652, 3/2. 5. (învechit) Categorie sau clasă socială; tagmă. Să nu grăiască cuvinte curmezişate pope[i] sau diiaco-nului şi a toat rîndul bisearicii. prav. gov. 18v/14. Un popă ce-l chema Zaharia den rîndul Aviei. n. test. (1648), 65r/20. Mînă pre unul din rîndul său. Dosoftei, v. s. octombrie 63r/9. O vrea numi în numărul eparhiilor în frunte, carea şi rîndul cel bun încă o poftea. Maior, ist. 204/16. Starea cea omenească să fie tot scări şi rînduri. Conachi, p. 282. Domnul... se va alege prin învoirea obştească a boierilor, staturilor şi rtndurilor ţării. Bălcescu, m. v. 274. <> (Astăzi, In loc. a d j.) De rlnd = din popor, fără rang; p. ext. lipsit de strălucire, comun, obişnuit. Vădzind multe casă de boiari mari şi mai de răndu (a. 1689). Iorga, s. d. vii, 92. Un amorez din cii de rînd. Asachi, s. l. ii, 22. Era firesc lucru ca aceşti capi, cari concentrau în mîna lor puterea politică şi militară, să ta cu timpul o preponderenţă deosebită asupra claselor de rînd. Bălcescu, m. v. 12. Dacă sînt într-o grădină, pe la flori de rînd nu merg. Alexandrescu, o. i, 178. Alexandru Vodă Ipsilani nu era un om de rînd. Odobescu, s. i, 272. Moşneagul ce priveşti Nu e om de rtnd, el este domnul Ţării Româneşti. Eminescu, o. i, 147. Toată lumea de rînd a plecat de la dejun. Caragiale, o. ii, 14. Şi de-ar fi fosl lăsat prin lume Să treci ca orice om de rînd, Ce lesne-ai fi pus frîu durerii Şi răzvrătitului tău gînd! Vlahuţă, o. a. i, 50. Vezi un chip dumnezeiesc într-o femeie, La care eu nu găsesc decît însuşiri de rînd. Camil | Petrescu, t. iii, 450. Era o biată fată săracă, din oameni 5532 RÎND - 468 - RlNDAŞi de rlnd. Sadoveanu, o. vii, 323. Ioane, nu eşti om de rînd. Arghezi, vers. 296. Noi, oamenii de rlnd, cind suferim infrtngere, nu ajungem aşa de curînd la seninătatea cea mare. Călinescu, c. o. 153. Să-i aplice rigorile legii ca unui delicvent de rînd. Stancu, r. a. iv, 206. Mărgăritar înflorii, Cine mi ie-a ciumpăvit ? ... Dorobanţi de rlnd trecînd. şez. i, 237. Gruiţă, copil de rind Si cu capul cam bolind, ant. lit. pop. i, 338. «0> (Astăzi, in e x p r.) în rlnd cu cineva (sau cu ceva) sau In (sau de) rindul cuiva = in categoria cuiva, alături de cineva; la acelaşi nivel. Au murit lăstnd pe cuconii sei Îndestulaţi şi tn rindul cnezilor. Amiras, let. iii, 108/15. Istoria, pe drept, l-ar pune in rindul lui Tit. Negruzzi, s. i, 193. Te pui în rîndul naglţilor? . . . Prea bine . . . Ii fi al 6-lea la număr. Alecsandri. t. 517. Ce frumos să fii pus în rîndul literaţilor! Gane, n. iii, 144. Ne-a pus In rind cu ceilalţi şcolari şi ne-a dat de învăţat. Creangă, a. 27. Mergeţi de vă căutaţi ursiiele ca să intrafi şi voi în rîndul oamenilor. Ispirescu, l. 33. Nu le prinde-n rînd cu Iaşii. Neculuţă, ţ. d. 46. Casă-a-vem în rină cu toţi. Goga, p. 33. Nu e de rtndul cetei noastre Cel cc-a uitat să joace hora. id. ib. 46. îşi va lua seama şi va intra în rîndul lumii. Galaction, o. a. i, 60. Casa să fie plină şi să fii şi tu In rlnd cu lumea. Brăescu, o. a. i, 111. Trebuia să cinstească la crişmă, altfel nu era in rlnd cu ceilalţi gospodari. Sadoveanu, o. i, 463. In rindul primilor realişti stă Costache Negruzzi. Vianu, a. p. 47. Tofi Uneau să fie tn rlnd cu oamenii. Camii. Petrescu, o. i, 97. Ca să intre şi el în rtndul oamenilor, se însurase. Stancu, r. a. iii, 11. Iartă, Doamne, pe Corbea, C-o da bir cu birnicii . . . Ş-o fi-n rlnd cu boierii ! Balade, ii, 238. ■ 6. (învechit şi popular) Stare a lucrurilor; rînduială, obicei, fel (de a fi, de a trăi), rost; datină. începu a podo-bi ceriul cu sleale şi cn luceaferi, cu soarele şi cu luna . . . şi îmblă nepărăsit, după zisa lui Dumnezeu, cereaş în rîndul ei. Moxa, ap. gcr i, 57/30. Scris-am eu popa Stan-c[iu]/u de rîndulu aceşti cărţi (a. 1626). cuv. d. bătr. ii, 243/10. [ Î]Z dusără la un om sulnt . . . şi-i spusără dc tot rîndul lui. Varlaam, c. 381. Pre milisiani pusără perşii să păzască căile . . . pentru căci ştiu rtndul locului. Herodot (1645), 504. Mul fi scriitori s-au nevoit de au scris rîndul şi poveastea ţărilor, de au lăsat izvod pre urmă şi bune şi rele. Ureche, l. 57. Vrem să facem voroavă pentru rindul furtuşagului. prav. 29. Dă-le porunci despre rindul vieţiei. n. test. (1648), 268v/9. Despre rindul săr bătorilor, cum le-[ei\m datu odată şi înainte . . . aşe să să ţie (i. 1675). gcr i, 220/8. „S'tf[I]n/[u]J. . . mearse de feace cum ti era rîndul a-mvăţa so[î]n Expr. (Regional) Cun. e rindul ? = cum se face că . . .? cum stau lucrurile ? care e situaţia ? Bună calea, Tonaş t Cum e rîndu la oraş? — Nu prea bine, Grigoraş, Că e plin de păgubaş. Mau ian, sa. 191. Cumu-i rîndu d-ai vini! ? Alexici, l. p. 191. (învechit şi regional) A umbla (sau a căuta, a vedea) de (sau In) rtndul cuiva sau a căuta de rlnd cn cineva = a se interesa de cineva, a purta griiă cuiva. 4u început a face judecăţi dreapte şi a căuta de rîndul ţării şi al săracilor, anon. cantac., cm i, 194. Caută-ţi de rind cu oamenii, precum vezi, vo-iesesă plece. Slavici, o. i, 142. Ce mă blestemi aşa rău ? Că imblu de rîndul tău. Alecsandri, p. p. 141. Bată-te crucea birău, Mult umblaşi tn rîndul meu, Să-mi dai puşcă şi ciacău! JarnIr-BIrseanu, d. 304. Du-te, maică, la birău Şi tmblă de rtndul mieu. Reteganul, tr. 63. M-o trimes talu-tău Să-ţi umblu de rîndul tău. şez. i, 109. Că pe mine m-a minat, Gruia tată-tău Novac, Ca să văd dc rindul tău. Bibicescu, p. p. 298. (Regional) A-i umbla de rlnd = a-i merge cuiva (bine sau rău). Vai săracu Ulicior, Nu ştiu cum i-o-mblat de rind De-o luai crîşmele-n rlnd. Bîrlea, b. 73.(Regional) A nu avea (sau a nu fi) rlnd de .. . = a nu avea posibilitatea să . . ., a nu fi chip să . . . De-ar avea pismaşii rtnd, Face-m-ar eenuşă-n vini. Reteganul, ch. 64, cf. bud, p. p. 81. Penele mi s-o rărit, Faţa mi s-o schimbosii Ş-amu n-am rtnd de trăit. Bîrlea, c. p. 155, cf. alr sn v h 1 438. + (Regional) Situaţie materială bună, avere, stare; chiverniseală. Cf. caba, săl. 100, arh. folk. vi, 171. Cei mai mulţ oameni din satu meu au rlnd bun. alr ii 3 015/ 334, cf. mat. dialect, i, 91. L o c. a d j. La rtnd = in situaţie bună, bine situat; bine văzut, apreciat. Zurăesc banii de-argint, Toate hidele-sla rind. Zurăesc banii de-aramă, Toate hldele-s la samă. Mîndrescu, l. p. 133. Om cumsăcade şi la rînd. alr sn v h 1 237/279. <0> Expr. (Regional) A pune Ia (sau în) rlnd = a prevedea cu cele necesare, a aranja, a organiza; a crea o situaţie materială bună. Eu mă tem că n-oi a junge doară Să văd ţigănia la rind pusă. Budai-Deleanu, ţ. 80. Co-boară-te ... Pe urmă, să-ţi pui caii şi căruţa în rînd. Agîrbiceanu, l. t. 238. Casa la o femeie harnică totdeauna-i pusă la rind. a iii 3. A-i face (cuiva) rtnd de ceva = a-i face (cuiva) rost de ceva. Ii făcuse popa rind de ceva haine şi femeia se bucura ca un copil. Agîrbiceanu, p. m. 109. 7. (Transilv., Ban., Mold.; mai ales la pl.) Menstruaţie. Oricărei femei care are rîndurile, . . . nu-i este iertat ... ase duce tn casa unde se află vreo nepoată. Marian, na. 125. Nu e bine ca femeia, pe cînd Îşi are rtndul, să intre Intre straturile cu pepeni, i. cr. ii, 51, cf. Candrea, f. 22, alr ii 4 210/29, 105, 141, 157, 218, 219, 250, 353, 365, 833, ib. 4 211/833, mat. dialect, i, 91. Rinduri albe = leucoree. alr ii 4 213/228. — Pl.: rînduri. — Şi: (regional) riudă s. f. Budai-Deleanu, ţ. 192, Udrescu, gl. — Din v. sl. pttAT.- ' RÎNDÂŞ1 s. m. I. (Ieşit din uz) Om angajat într-o gospodărie particulară, care efectua muncile grele, dc rînd (mai ales la grajd, tn curte etc.) V. a r g a t, servitor, slugă. Cf. Polizu. Intre slugile de la casele 5533 RÎND AŞ» - 469 - RÎNDUI* bogaţilor . . . există o ierarhie oarecare. Ciocoiul, dar, îşi tncepe uneori cariera de la postul de rîndaş. Filimon, o. i, 96, cf. 248. Vede tn partea grajdului o spărtură in uluci, ... pe unde aruncau rîndaşii gunoiul. Caragiale, o. i, 20. Rîndaş trebuia neapărat să fie pentru curte şi pentru grădină. Slavici, n. i, 253. Trecu şi grădinarul, şi bucătarul cel mare, şi vătaful, şi slugile, şi vizitiii şi toţi rîndaşii, dar degeaba. Ispirescu, l. 153, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Rîndaşul, bucătarul, vizitiul, jupîneasa sînt probabil români. Galaction, a. 428. Un rtndaş cu şorţ albastru. C. Petrescu, î. ii, 187. Rîndaş la bucătărie, nom. prof. 9. Un rîndaş îi punea fierăstrăul şi toporul la trunchi şi omul curma lemne şi le despica. Sadoveanu, o. vii, 485. Rîndaşul de la grajd era plecat, v. rom. decembrie 1954, 88. 2. (Prin Ban. şi sudul Transilv.) Asociat, tovarăş, simbraş (a m 3, iv 3) ; s p e c. fiecare din coproprietarii unei mori, care macină într-o ordine stabilită, pe rînd (com. din Oraviţa). <$• Moară cu rîndaşi = moară a mai multor asociaţi care macină cu rîndul; (regional) moară rîndăşească. Cf. alr ii 6 713/2. 3. (Regional) Conducătorul stînii, baci (Sebeşel— Sebeş). Cf. A n 3. — Scris şi: rendaş. Polizu.— Pl.: rîndaşi. — Din rînd sau rliidni1 + suf. -aş. RÎNI)ĂŞ2s. n. (Prin nordul Munt.) Cuţit întrebuinţat de fierari. RXdulescu-Codin, 64. — Pl.: ? — Cf. rindea. RÎNDĂ s. f. v. rlnd. ItîlVDĂŞtâSd, -.EĂSCĂ adj. 1. De rîndaş1, specific rfndaşului. Cf. Iordan, l. r. a. 171. 2. (Regional; în sintagma) Moară rîndăşească = moară cu rîndaşi, v. rîndaş1 (Pecinişca — Băile Herculanc). Cf. alr ii 6 713/2. — Pl.: rîndăşeşti. — Rîndaş1 + suf. -esc. RÎNDĂŞÎE s. f. (Ieşit din uz) Starea, calitatea, condiţia de rîndaş1 (1). V. a r g ă ţ i e, slugări e. Cf. Polizu, Barcianu. — Pl.: rîndăşii. — Rîndaş1 + suf. -ie. RÎ\ DĂŞÎŢĂ s. f. (Ieşit din uz) Femeie angajată într-o gospodărie particulară, care efectua muncile mai grele. V. argată, servitoare, slujnică. Cf. TDRG. — Pl.: rîndăşife. — Rîndaş1 + suf. -iţă. RÎNRKĂ1 s. f. v. rindea. HÎNDIiĂ2 s. f. v. randea. RÎNDtâl1 s. n. (Regional) Lădoi cu speteze pentru veşminte (Girişu de Criş — Oradea). Lexic reg. 72. — Pl.: rîndeic. — Etimologia necunoscută. Cf. rînd, rindui. RÎNDfil2 subst. (Rar) Rindea. Cf. Barcianu. — Pl.: ? — Rindea1 + suf. -ei. RÎNDKLĂR s. m. v. rindela r. RÎNDl vb. IV. Tranz- (Regional) A hotărî locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva în cadrul unei activităţi; a stabili rîndul (1), ordinea (Ostrovu Mare— Vtnjij Mare). Cf. gl. olt. Acest âoban ne rîndeşte cînd Âe vine. rindu la brînză, ne rîndeşte să luom la brînză. ib. Fusei de . . , rîndei lumea ca să meargă la treabă la gospodărie, ib. — Prez. ind.: rîndcsc; pref. s.: rîndei. — V. rlnd. RÎNDÎN(ÎI s. m. v. rindunoi. RÎNDUCdl s. m. v. rindnnlcoi. RÎNDUI1 vb. IV. (Adesea In concurenţă cu a (s e) orîndui) I. 1. Tranz. şi refl. A (se) aşeza în rînd (I), lntr-o succesiune regulată, Intr-un şir, lntr-un şirag, a (se) alinia; a (se) aranja tntr-o anumită ordine. Toţi în giur s-aşezară, Rînduindu-să ca ş-o cunună. Budai-Deleanu, ţ. 97, cf. lb. Un rtnd de soldaţi rînduiţi de amîndouă părţile îi înfăţoşa cinstile ostăşăşti. ar (1830), 252/19. Cu smerenie se rînduiesc împrejurul patului său. Marcovici, c. 45/11. Puse să zică din trîmbife ca fiecare osiaş să se rînduiască sub steagul său. BXlcescu, m. v. 145. Trecu printre boierii rînduifi în îndoit şireag. Odobescu, s. i, 73. îşi colecfionează un teanc de caiete . . . rînduite cu grijă în ordine alfabetică. VlahuţX, o. a. i, 215. Iei şaisprezece beţe de chibrit, rupi măciuliile la patru şi pe urmă le rînduieşti; patru la dreapta . . . , patru la stingă, conv. lit. xliv,, 431. Oamenii, rînduiţi ca nişte străjeri vechi pe amîndouă părfile drumului, priveau. Rebreanu, r. ii, 45. Ioana cu cei doi copilaşi ai ei s-au rînduit ca la intrarea în biserică. Camil Petrescu.u. n. 256. A închis caietul şi cartea. Le-a rînduit frumos, împreună cu alte caiete şi cărţi, după mărime. C. Petrescu, a. 341. Ne rînduirăm în front în faţa mînăstirii. BrXescu, o. a. ii, 87. Hăiscm ciobanii de pretutindeni tn oborul stînei şi-i rînduisem trîmbă, rezemaţi în bîtele lustruite. Voiculescu, p. i, 98. [La şah] fiecare îşi rîn-duieşte pe două linii piesele sale. Sadoveanu, o. xi, 583. Stau rînduite, lîngă zid, cîteva perechi de cizme. Stancu, u.r.s.s. 44. Priveau tustrei forfota mulţimii ce se rîduia la spatele cordonului de ostaşi. Galan, z. r. 318. Golul se umple de cărămidă rinduiiă în ziduri, v. rom. mai 1963, 51. <$> (Subiectul sau complementul indică idei, amintiri etc.) Cuvinte prea frumoase le-am rînduit şirag Şi-am spus şi eu la lume ce-mi esle scump sau drag. Eminescu, o. iv, 288. Vorbele parcă ... se îmbulzeau la poarta dinţilor, pînă ce, în sfîrşit, stăpînirea de sine le rînduia. Gîrleanu, n. 79. Toate amintirile se rînduiesc în acelaşi fel. T. Popovici, se. 7. Fig. Mahomet, stăpînul meu, Omar, neînvinsul războinic . . . , dar eu! (Căci îndrăznesc după dînşii şi eu a mărîndui). Heliade, o. i, 414. + Refl. (Despre forme de relief, construcţii, obiecte) A se afla, a fi aşezat unul după altul într-o anumită ordine; a se înşirui. în spate aveam culmea întinsă a Pcnteleului, . . . şi pe sub dînsul se rînduiau, ca trepte ale unei scări de urieşi, plaiul Răboiului, munţii Neharniţa. Odobescu, s. iii, 174. Răzoarele de flori rînduite pc trepte îşi amestecau miresmele. Anghel-Iosif, c. l. 15. Ţinea tava grea de metal preţios, pe care se rînduiau simetrie, paharele de cristal, linguriţele şi chiselele. BrXescu, a. 65. Case mărunte ... se rînduiesc pînă la marginea liniei ferate. Sahia, u.r.s.s. 6. + R e f I. A se succeda in timp, a urma unul după altul, a se perinda. Cîţi domnitori şi milropoliţi s-au rînduit la scaunul Moldovei, ... au trebuit să treacă măcar o dată prin Humu-leşti. CreangX, o. 219. Toţ, măi, iei să rînduia Săcuria să mi-o scoată, NiSi unu nu put'a Alexici, l. p. i, 3. + Tranz. (învechit, rar) A expune pe rînd, a enumera, a înşira. De acestea multe făcea Şărban Vodă, care, de s-ar fi scris cîte una, pare-mi-se că n-amavea hîrlie să le rînduimtoate (începutul sec. XVIII), mag. ist. ii, 24/6. 2. Tranz. (Complementul indică obiecte) A aranja, a dispune potrivit unor cerinţe de ordin practic sau estetic; a pune în ordine (2), a ordona (I). Cf. lex. mars. 232, Polizu. Pe ziduri stau rînduite, peste un zăblău vărgat, arme de iot felul. Odobescu, s. i, 66. începu să-şi rînduiască părul şi hainele de pe trup. Slavici, o. ii, 187. Acieraurînduitecumeşleşugtotfeluldearmc.ls-pirescu, l. 21. Negustorii începuseră a zărvăi şi a-şi rîndui marfa. Delavrancea, t. 124. Augurul ia bobi, ii rîndu-ieşlc Vrăjind, apoi mai face cu băţul său figuri. Coşbuc, p. ii, 191. Cucoanele se învîriesc de colo pînă colo, rîndu-ind lucrurile la locul lor. BrXtescu-Voineşti, p. 26. Rîndui pe măsuţa de la căpătîiul bolnavului cele cîteva reviste şi ziare. C. Petrescu, c. v. 211. Rînduiam merindele pe iarbă. Vlasiu, d. 220. îşi strînse toate sculele, 5547 RÎNDUI1 - 470 - RlNDUI1 le rlndui, le legă şi le aşeză tn ascunzătoare. Sadoveanu, o. ix, 420. Adună de pe duşumea maldărele de foi miz-gălite, le rindui şi le aşeză pe masă. Stancu, r. a. il, 7. Se întoarse lîngă masa de montaj şi rindui piesele, punin-du-le la tndemîna lui Zamfir, v. rom. iulie 1954, 159. Rînduia cîte ceva prin curte. Pas, z. i, 247. Se cunoştea asta după felul. . . cum era rinduită casa. Toate erau puse la locul lor. Lăncrănjan, c. i, 21. Refl. pas. Se taie şi se rinduieşte pinea. Sadoveanu, ap. dl. <ţ> (Cu complementul „masa", ,,patul") Rîndu-iră masaşi trecură tacîmurile cătră slujnica nevăzută dindă-rătul uşii. Sadoveanu, o. ix, 112. Îmbrăcîndu-se .... puse pe Bîrlădeanu să rinduiască patul şi să aşeze lucrurile la locurile lor. id. ib. x, 331. Rinduieşte masa. alr ii/130. + Intranz. (Regional) A face ordine şi curăţenie în casă; a deretica. Trei zile depline rînduia mereu şi curăţa, pînă şi prin podul casei. Slavici, 0. ii, 22. Aniţa incepu a umbla prin casă, rinduind. Sadoveanu, o. v, 688. Să-i fie drag să miături, să rlndu- ie. arh. folk. iii, 48. Rînduie pin casă. alr ii 3 812/2, cf. ib. 3 812/250, a i 2, iii 2. 3. Refl. (învechit; despre oştiri sau unităţi militare ; adesea cu determinările „Ia" sau ,,de război") A se aşeza în formaţie de luptă; a se pregăti de luptă, de război. Den 20 de ani şi in sus tot cela ce ieşiic să se rin-duiască la război. Biblia (1688), 94*/7. Ieşliai a te rîn-dui (ai purces la luptă b 1938) întru Madiam. ib. 1791/59. Să rîndniesc la războiu (s-au aşezai înşir liebătălie b 1938) denpolriva celor striini de fealiu. ib. 2072/15. începură a să rîndui de război. Slujitorii ţării, dencoace de Teleajăn. R. Popescu, cm 1, 373. (în metonimie) Mihai . . . sta rinduit de bătaie. Bălcescu, m. v. 60. Luind veste că Mihai a trecut munţii cei mari şi că acum, rinduit de bătălie, se apropie de dîn-şii, rămaseră încremeniţi, id. ib. 430. IT. Tranz. 1. (Complementul indică un domeniu de activitate, o colectivitate, chestiuni de interes obştesc sau personale etc.) A pune în ordine, a organiza (1), a aranja, (astăzi rar) a regula;a întocmi, a alcătui. Cel ce rîn-duiaşle toate cu taină şi inţelepţeaşte. Mineiul (1776), 48v2/28. Rînduindu-şi o tabără mare, Oştile tnatelasine trase. Budai-Deleanu, ţ. 244. Organisită va fi cetatea ... Organisită vasă zică rînduită. id. ib. 381. La urma urmei, în 24 de ore cît ai slu jbă, tot poţi dormi 12, dacă ştii cum să rînduieşti treaba. Bacalbaşa, m. t. 51. Cum venea seara, îşi rînduia rosturile şi se culca. Dunăreanu, ch. 27. Asociaţii se slrînseseră în multe seri. . . in localul şcoalei de la Trei-Ierarhi, incit chestiunea era acum mai mult de a rîndui materia. Călinescu, i. c. 139. Mulţi dintre monahi rămăseseră oameni ca toţi oamenii, pelrecind normal viaţa, rînduind monahismul lor ca o carieră oarecare. Sadoveanu, o. ix, 52. Domnul. . . rînduia cele întăi afaceri ale stăpînirii. id. ib. v, 579. Se vede că lumea-i pentm de-a pururea a hapsinilor . . . aşa-s rînduite lucrurile. Camilar, n. ii, 335. Serbările au fost pînă la urmă bine rînduite. Galan, z. r. 26. Mai dă-mi, voinice, răgaz, Pînă joi după Ispas, Să-mi las lucru rînduit. JarnIk-Bîrseanu, d. 62. Ref 1. Acolo rînduiţi-vă cum neţi socoti. Delavrancea, o. n, 106. •$> F i g. Toi ce a auzii s-a îmbucai într-un sistem al ei de-a rindui şi tîlmăci lumea. Delavrancea, t. 225. 2. A pune la cale, a pregăti. Judecătorii datori sînt ca să rinduiască a fi deopotrivă advocaţi pentru amîndo-uă părţile ce se judecă. Pravila (1814), 15/23. Nu-i vreme de poveşti, că s-apropie sara şi trebuie să rînduim vinătoarea de mine. Sadoveanu, o. viii, 390. N-am avut cînd ascuţi săbii, cînd rlndui apărare, id. ib. xi, 288. Absol. Hei, aduceţi lăutari! . . . Rînduiţi, c-o să peircem nouă zile înşirate, Să petreacă toţi în ţară. Eftimiu, î. 56. III. Tranz. 1. (Folosit şi absol.; subiectul gramatical sau logic, exprimat sau subînţeles, indică adesea o forţă supranaturală) A hotărî, a dispune; a ursi, a predestina, a meni; a sorti, a hărăzi. Nemică mai mult să nu luaţi decîl vă c rînduit. n. test. (1648), 69v/13. Iaste rînduit oamenilor o dată să moară. Maior, p. 81/1. Cile urmează a i să întimpla nu să poate socoti decîl ca un canon rinduit de la dumnezăiasca pronie. Drăghici, r. 207/27, cf. Conachi, p. 271. Tatăl tău pentru alt bărbat le rînduieşte. Pann, e. iii, 79/5. Pentru dînsul dar norocul a vrui a mă rîndui. id. ib. ii, 83/12. Se cununară cu fetele după cum rînduise Prîslea. Ispirescu, l. 89. A rînduit un somn greu lui Adam. Sevastos, n. 198. Daca-şi sînt rinduiţi [logodnicii]. Marian, nu. 121. Averile mari nu sint rînduite decît pentru puţini oameni. Agîrbiceanu, a. 46. Ne întoarcem amîndoi la minăs-tire, cum ne-a rînduit Dumnezeu, că lumea nu-i de noi. Stănoiu, c. i. 70. M-ai rinduit prost. . . N-ai vrut să-mi dai noroc. Vissarion, b. 150. Mi-a fost rlnduil să n-am pace ca alţi oameni. Sadoveanu, o. vii, 592. Soarta rînduia dragostei mele numai înşelare, id. ib. xi, 326. Te ie tăt cel urît, C-acela ţî rinduit. h xviii 87. Dumnezeu a rinduit Să ia mindruţa urît. jARNfK-BÎR-seanu, d. 167. După cine va fi rînduită să să mările şi fetiţa noastră. Reteganul, p. iv, 73, cf. id. ch. 124. A rînduit Acela ce ne-a zidit Acum să ne despărţim. Marian, î. 311. Rînduia... pe fiecare dobitoc la ce are să fie mai bun şi ce are să facă în lume. şez. ii, 31. Vai, sermana cătănie Mi-a fost rînduită mie Din mica copilărie. Hodoş, p. p. 224. Omul gindeşte, insă Domnul rînduieşte. şez. viii, 71. Amar de zilele mele, bărbăţele, că puţine mi-au fost rînduite! Mera, l. b. 31. Cîntă cucu, sună dealul, Rînduit mi-a fi amaru. Bîrlea, c. p. 158. Nu mă rîndui rău. alr i 1 403/805. cf. ib. 1 403/ 896. [Ursitoarea] rinduieşte copilu. alr ii/i mn 74, 2 653/791. Cîntă cucu, sună lunca, Rinduită mi-a fost munca. folc. transilv. i, 322. + (învechit;cu determinări introduse prin prep. „Ia") A condamna. Lămureşte pricina şi rînduieşte pe vinovat la pedeapsă, ist. am. 18v/4. 2. A da cuiva o însărcinare sau o dispoziţie, a numi, a desemna pe cineva pentru o anumită sarcină, funcţie, îndatorire; a ridica pe cineva la o demnitate, a învesti. Ofiţeri... rînduiţi cu vizitarea strejilor capitali ei. mo (1860), 21/13. Domnia mea am rînduit pre Stepan Ră-tescul. .. de au scris şi au tocmit (a. 1682). bul. com. ist. ii, 238. Era rînduit de domnie de grijie pe sol la gazdă de cele ce-i trebuie. Neculce, l. 148. M-au rînduit şi pre mine Dumnezeu şi m-au pus . . . păstor mic la mica turmă. Antim, p. 4. [Hotărnicii] fac ştire că ... , rînduindu-i pe ei, au ales părţile de moşie (a. 1795). bul. com. ist. iv, 223. Slăpînirea polilicească va pune la cale . . . , rînduind cuviincios curator. Pravila (1814), 103/14. Tu ştii că eu am fost în slujbă rinduită La o găinărie. Donici, f. i, 10/7. Rîndui pe unul regul-a păzi Să-i ducă merlicu-n fiecare zi. Pann, p. v. i, 32/11. Stereţul îl rlndui spre ascultare la un. bătrîn sehastru. Negruzzi, s. i, 219. La orice-l rinduieşte, Nici o slujbă nu-mplineşte. Alexandrescu, o. i, 203. Se văd rinduiţi învăţători oameni cari abia ştiu ceti şi scrie. I. Ionescu, m. 259. 800 de galbini de la comisul Trufandachi, pentru ca să-l rlnduim ispravnic la .Hîrlău. Alecsandri, t. 1 353. Dacă ţ-a ajuta Dumnezeu să mă rînduieşti mai degrabă in locul dumitale, îi vedea. Creangă, o. 102. Să rînduieşti oameni ca să nu scape din ochi pe Pîrvu. Odobescu, s. i, 83. 4 rînduit mai mare peste droşlele şi telegarii mitropoliei pe un haiduc. Teodoreanu, m. u. 200. Sint rinduit să duc, la Cetatea Neamţului, veste. Sadoveanu, o. xi, 300. Judecăţile se făceau . . . după simpla apreciere a boierilor rinduiţi de domnie ca judecători. N. A. Bogdan, c. m. 45, cf. h iv 47. Iaca, frate, să domneşti, Slujbe mari să impărţeşti, Boierii să rînduieşti. Teodorescu, p. p. 477. Sultanul m-a rînduit, Dc cînd eream copil mic, ... Hergheliasă-ipăzesc. Balade, ii, 449. <$• R e f 1. pas. Epitropul ce să rînduiaşte prin diiată. Pravila (1814), 88/9. Judecătoriul mai mic dc douăzăci de ani să nu să rinduiască. ib. 4/22. Cine ştie ce uritc urmări ar fi avut starea aceasta, dacă ... nu s-ar fi rinduit domn Nicolai Mavrocordat. Negruzzi, s. i, 179. Însuşirea abuzivă de a nu se rindui mitropolit fără ştirea şi Încuviinţarea ei. id. ib. 241. Maiorul Popovici ... se rinduieşte remontor al cailor trebuincioşi armatei, mo (1861), 20. + A pune, a aşeza într-un loc anumit (pentru a Îndeplini ceva); a repartiza. Călif-rimea o rindui Împrejurul tîrgului Tirgoviştii, iar pedes-trimea o slobozi in turci. anon. cantac., cm i, 177. Pre 5547 RlNDUP - 471 - RÎNDUIALĂ câlăreti. . . t-au lăsat, rtnduindu-i ca să stea împrejurul curfilor satrapului. Aethiopica, 49r/9. O rtndui în ceata celorlalţi fraţi. Mineiul (1776), 180v2/34. Rînduieşte Apoi împrejur străji păzitoare, Ca vrăjmaşul să nu-l împresoare. Budai-Deleanu, ţ. 270. Am rînduit ca vreo 150 de oameni pre la cîteva movile, dintre cele ce au rămas nesăpate de căutătorii de comori. Bolliac, 0. 276. Aşa cere slujba . . . Deseară-s rînduit la teatru. Alecsandri, t. 1 106. Fiind rînduit a se sui în luntrea cea mare .. ., se ghemui tăcut într-un colţ.Gane, n. ii,84. Am fost rînduiţi in bănci după alfabet. BrXescu, a. 180. I-a înarmat cu mazdrace (lănci), pistoale şi săbii şi, după ce le-a făcut ,,şmotru", i-a rînduit în faţa Vidinului. Oţetea, t. v. 97. Pe mîne sîntem rînduiţi la dolmă, adecă la repararea drumurilor, h xviii 3. Olacul că mi-şi sosea Şi pe Corbea mi-l lua Şi pe el mi-l rînduia Nouă ani şi jumătate La temniţa cea bătrînă. Mateescu, b. 37. _ 3. (învechit) A porunci, a ordona. Au rînduit amu să se taie capul la un asemene număr dintre aceşti giuni. Asachi, s. l. ii, 104. Cată să nu întîrziem mai mult decît trebuie. Rînduieşte deci să fie oamenii gata.Sadoveanu, o. x, 70. El a rînduit, El a poruncit La şepte gropaşi... Ei să mi se ducă Şi să mi te-aducă. Marian, î. 101. ^ Absol. De m vrea domnul să de rînduială să mai cînstcască pe vreunul din boieri, şede şi acela unde rînduieşte domnul. Gheorgachi, let. iii, 297/21. Altora tu rînduieşte, dar mie să nu-mi dai poruncă. Murnu, 1. 12. + A prescrie un medicament, un tratament. [Doctorul] mi-au rînduit... să fac feredei de mare. KogXlniceanu, s. 90. Doftorul i-au rînduit un clistir. BXrac, t. 72/9, cf. Gane, n. iii, 186. 4. A decide, a fixa, a preciza; a stabili, a statornici. Vei rîndui vreamea întru carc pomenirea mea vei face. Biblia (1688), 3691/37. Ieşind poruncă în toate părţile dă zaharca . . . , au rînduit şi în ţcară nu puţină sumă dă zaharca. R. Greceanu, cm ii, 202. Rînduiaşte . . . blăstăm asupra cui ar strămuta danie (a. 1755). Uricariul, xi, 366/32. Stăpînirea lor iaste rînduită pe trei ani. ist. am. 5v/3. Tocmealele făcîndu-să înprotiva celor ce rînduiesc pravilile. Pravila (1814), 37/17. Au rînduit locul unde trebuia să se culce supusul său. DrXghici, r. 176/19. Ţie din vistcrie pensie îţi rînduiesc. Negruzzi, s. i, 132. Să facă darurile şi miluirile rînduite prin voinţa ctitorilor. Odobescu, s. ii, 20. Prin decret regal Camera deputaţilor fu dizolvată şi rînduite alegeri nouă. Agîrbiceanu, l. t. 190. Rîndui fratelui arhondar să pregătească cină şi chilie de odihnă Sadoveanu, o. x, 277. -0- R e f 1. pas. Aşadar, viind sorocul ursul eczamen să dea, Se rîndui ziua, locul şi toţi adunaţi şedea. Pann, p. v. ii, 13/10. Dar dacă o bănui comisia ceva, cum ai să te descurci, Serafime ? — A păi, aşa cum s-au rînduit lucrurile mai demult. StXnoiu, c. i. 81. <0> E x p r. A rîndui pravilă v. p r a -v i 1 ă. + A pregăti ceva pentru un anumit scop, a pline ceva (sau pe cineva) la dispoziţia cuiva; a destina. L-au aşăzat la gazdă, rînduindu-i de toate ce-i trebuia. R. Popescu, cm i, 369. A treia parte [din avere] o rînduia . . . la ceale ce era de hrană. Mineiul (1776), 50v2/23. Fă bunătate a îmi rîndui un unghi cît de mic subt aco-peremîntul dumneavoastră. Gorjan, h. iv, 206/16. Rîndui spre slujba sa. . . cuparul, camaraşul al doile, vatavul de copii. Negruzzi, s. i, 180. Trecu în camera ce-i era rînduită. StXnoiu, c. i. 92, cf. 217. A fosl aşezat de cătră dregători în case împărăteşti. . . şi stăpînirea i-a rînduit robi pentru slujbă şi tain. Sadoveanu, o. xii, 104. 5. A duce la bun sfîrşit, a Îndeplini. Cugetă. .. cum să rînduiască afacerea cu carul cu boi. Sadoveanu, o. ix, 75. Poruncile au şi fulgerat dc la Putna la căpitani şi dregători. . . , rînduind desăvîrşit înţelegerea de mai înainte pusă la cale. Sadoveanu, o. xii, 370. Asiea Ie rînduiesc eu cum trebuie, că-s om cinstii. Vornic, p. 27. — Prez. ind.: rînduiesc şi (regional) rtndui. — Rlnd + suf. -ui. RÎNDUP vb. IV v. rîndul. nÎNDUlÂLĂ s. f. (Adesea In concurenţă cu orln. d u i a 1 ă) I. 1. Mod de aşezare a lucrurilor (potrivit unor cerinţe de ordin practic sau estetic); aşezare In ordine, aranjare. Curăţenia şi rînduiala ce domnesc acolo sînt minunate, ap. tdrg. Se miră ea de buna rtndu-ială ce găsi. Ispirescu, l. 60. Ridică mănunchiul cu luare aminte să nu turbure rînduiala frunzelor. C. Petrescu, î. ii, 51. L o c. v b. A pune In (bună) rindu-ială sau a pune cu (Învechit şi popular Ia) rînduială = a rîndui (I 2), a aranja, a ordona. într-această cămară să pun la rînduială tot aceaia ce iaste spre împărţit şi spre iconomiia veniturilor, ist. am. 6v/2. Zulufii după reguli în rînduială-i pui. Negruzzi, s. ii, 189. Şi a pus armele în rînduială ... şi apoi s-a tologit aşa îmbrăcat cum era. CreangX, p. 302. Persida îşi făcea de lucru, puindu-şi hainele-n rînduială. Slavici, o. ii, 66. începu să deretice ... şi să puie fiecare lucruşor la rînduială. Ispirescu, ap. cade. Toate erau puse cu rînduială. VlahuţX, o. a. i, 192. Privind o fotografie din pachetul pus cu rînduială de arhitect. CXlinescu, s. 62. Ne-am pus încă o dată în rînduială bagajele, v. rom. februarie 1964, 82, cf. alr i 297/164. + (învechit) Dispunere, aranjare In formaţie de luptă, dispoziţie, aranjament. Au rămas în deal unde priviia foarte bine rînduielile oştilor, cum să rînduia, şi venirea nemţilor, cum veniia în rînduiala lor. ist. ţ. r. 31. Rînduiala oblică s-a întrebuinţat mai des, iar la bătălia de la Dudeşti... se întrebuinţează rînduiala concavă. BXlcescu, m. v. 618. -4 (Concretizat; învechit, rar) Oaste, armată. Să rînduiră. . . rînduială den potriva rînduialii. Biblia (1688), 2081/15. Veţi împărţi prăzile întru mijlocul celor războinici, celor ce mergu la rînduiale. ib. 1192/57. 2. (învechit) Loc ocupat într-o anumită succesiune sau în cadrul unei activităţi; rlnd (2). Au boierit boierii, care după cum le-au venit rînduiala. R. Popescu, cm i, 405. Să fie scutiţi de tot birul visteriei, slujind pe rînd dupărîn-duiala lor (a. 1776). N. A. Bogdan, c. m. 66. -4 Poziţie socială, categorie, tagmă, rînd (5). Obrazul cel călugării de va fi stînd pre vreo stepenă cu aceaia ce sînt dentru destoiniciia (rînduiala Munt.) besearicii... nu va mai putea să leapede călugăriia. prav. 152. //[risto]s au iertat păcatul lui şi iară l-au priimit la rînduiala apostolici. Cheia în. 88^/27. Dînd învăţătură fieştecăruia după vrîsia şi rînduiala lui. Antim, p. 89. Mai mare întru rînduiala ţercovnicilor au priimit... să fie. C. Cantacuzino, cm i, 60. Oricarele a fi în rînduiala boieriei (a. 1756). Uricariul, i, 357. Mergu şi alţi oameni împărăteşti aproape de domnu, fieştecare pe rînduiala sa. Gheorgachi, cer. (1762), 265. Luînd rînduiala arhieriei, te-ai arătat. . . lăudat întru ierarhie. Mineiul (1776), 13*1/34. Fără a se teme că va fi scos din rînduiala oşlenească. ist. am. 7r/17. Are carte gospod, prin care îl adiverează că este socotit la rînduiala neamurilor (a. 1795). Uricariul, x, 107. li dăm priveleghiul rîndu-ielii boierilor dă neam (a. 1824). doc. ec. 318. A plecat din armată ca să vină în rînduiala noastră, să ne ajute ... să facem dreptate. Stancu, r. a. i, 46. + (Popular) Situaţie materială, stare, rost. Bine că ţi-a dat D-zeu rînduială de bogăţie. Reteganul, p. iii, 32, cf. alr sn vi h 1 617/102. Are rînduială bună. mat. dialect, i, 91. 3. (Regional) Menstruaţie (Săcele — Braşov), alr ii 4 210/182. II. 1. Organizare, ordine (Intr-un domeniu de activitate) ; disciplină, regulă. Priveghează împreună cu dînşii spre ţinerea păcii şi a bunii rînduiele. ist. am. 18r/22. Iară cele mai dc vîrstă feţe Tot întins sfătuia cum să facă Rînduială în ţara lor săracă. Budai-Deleanu, ţ. 334. Rînduiala încă tot nu esle restabilită, cr (1846), 2*/7. Rînduiala şi progresul sînt doririle noastre, ib. 22/34. Nerînduiala ce-ţi pare chiar din rînduială vine. Conachi, p. 273. Trămiseră un număr de călăreţi ca să ţină rîndu-iala. BXlcescu, m. v. 150. Făcu rînduială ca să macine grîul ce mai era la moară. Slavici, o. i, 227. Confuziunea se va converti în bună rînduială. Galaction, a. 462. Vodă singur a venit să facă rînduială. Sadoveanu, o. v, 622. Cu o povestire izbutim şi noi să astîmpărăm rînduiala copiilor răzvrătită. Arghezi, c. j. 8. Are să se scoale 5540 RÎNDUIALĂ - 472 - RÎNDUIALĂ el să facă rtnduială. CXlinescu, e. o. ii, 19(ţ. Ia banii şi haide in primărie, să faccm rinduială. T. Popovici, s. 162. <0> L o c. adj. şi a d v. Cu (bună sau multă) rinduială sau cu (după) toată rinduiala = in ordine, ordonat, organizat, disciplinat; cum se cuvine, cum se cere, după toate regulile; cu chibzuială. Toate cite au făcut acolo siniu cu bună rinduială. R. Popescu, cm i, 265. Ceată de ceată, In paradă şi cu rinduială Să treacă. Budai-Deleanu, ţ. 88. Să imbrăca cu toată rinduiala. DrXghici, e. 149/3. Prin ştiinjă şi chitcală Poale face niscai planuri mai cu bună rinduială ? Conachi, p. 294. Ai noştri începură a se trage înapoi mai la strîmtoarc, dar cu multă rinduială. Bălcescu, m. v. 115. Cine poate fi după toată rinduiala ban, dr n-are bani ? cr (1848), 242/18. Luind capelele, le aşeză in mijlo-cul mesii pe incet şi cu rinduială. Negruzzi, s. i, 156. Pentru a-ţi pardosi limba românească după toată rinduiala ■ . ■ , trebui să inccpem de la început, id. ib. 8. Puteau, dacă erau oameni harnici şi cu rinduială . . . , să trăiască bine. Slavici, o. ii, 179. Le răspundea cu rinduială, să nu lase pe nici una mîhnită. Delavrancea, s. 216. Se retrag, incet şi cu rinduială. Vlahuţă, o. a. ii, 118. S-au petrecut toate cu bună rinduială şi cu creştinească voioşie. Galaction, o. a. i, 191. Să facem lucrurile după toată rinduiala. Sadoveanu, o. ix, 68. O luaţi cu-ncctişorul Să vorbim cu binişorul, Cu orice, cu-ngă-duială, Se face cu rinduială. Teodorescu, p. p. 170, cf. alr i 1 569/30. <}■ Loc. adv. (învechit) Fără rinduială = neorganizât, In dezordine. Ayn, fără nice o rtnduială, Nu putem nici pănă demineaţă Răminea. Budai-Deleanu, ţ. 111. *$> Loc. vb: (învechit şi popular) A pune (ceva) fn sau la (bună) rinduială = a rtndui E x p r. Cu rinduială Ia cap = (despre persoane) chibzuit. Tc ştiam om cu rinduială Ia cap. Hogaş, dr. ii, 23. 2. Sistem, mod de organizare sau de desfăşurare; fel de a fi; regulă, lege, normă; obicei, datină; (Învechit şi popular) rind (6). Deregătoriut avea rinduială (avea obiceiul b 1938) tn toate sărbătorile să sloboază un rob. N. test. (1648), 37r/14. Cîtu-i sînt de dulci cuvintele şi rînduiala năravurilor lui! Dosoftei, v. s. noiembrie 126*/33. Scriptura cea noo . . . la rinduiala tipicului elincsc ... o ai tocmit. Biblia (1688), [prefaţă] 7/56. Ca un lucru fără pravila firii ce este, nici Ia trup vreo alcătuire . . . , nici la zburat sau la mărs vreo rinduială are. Cantemir, ist. 148. Primăvara cu rinduială bună, uscată. Calendari (1733), 21/1 Unde va I)[u]mnezeu, să biruiaşle rinduiala firii. Mineiul (1776), 196r2/2.'S. Dvorind copilul la rînduialelc slujbei ce avea. ib. 192vl/H. Politice rînduieli ş-oştene, După firea ţării măsurate, în scurtă vreme fură aşezate. Budai-Deleanu, ţ. 151. Lesne e să critice cineva, dar anevoie să facă. Toate voi să meargă după o rinduială. Heliade, o. ii, 115. Cine n-are glas Cum trebui la magari, afar' de pe Parnas! Şi credeţi că, păzind această rinduială, Noi slavă vom lua. Donici, f. i, 15/4. Rezonul trebuie să nu smintească Şi rînduiala morală, ca şi pre acea firească. Conachi, p. 266. Ceru să-i dea socoteală Precum cerea rînduiala. Pann, p. v. ii, 43/14. Vine cu gîndul să măture, scrumul afară, după rinduială. Creangă, o. 115. Noi sîntem proşti şi nu ştim bine. rînduielile. Rebreanu, r. 1, 144. Ce-i împotriva rînduielii fireşti nu rezistă. Camil Petrescu, t. iii, 348. Aceeaşi rinduială străveche porunceşte ciobanilor să-şi spele hainele în zer. Sadoveanu, o. ix, 18. Deşi.călugăr închis în mantie şi rînduieli aspre ..., abatele era şi om dc lume. id. ib. x, 140. Buna rinduială cere sălc foloseşti de materialele la îndemînă Arghezi, b. 128. începu să priceapă rinduiala din lume. Camilar; n. i, 19. A început a cotrobăi după o anume rinduială, domol ca orice prisăcar. Galan, z. r. 237. E rînduiala firii bujorul să-nflorească. Deşliu, g. 51. Ţara-i bună ca, săraca, numai rînduiala-i tare proastă. T. Popovici, s. 164. Mulle-s rînduielile mai noi! Labiş, p. 199. <£■ (învechit) Rînduiala de trei —regula de trei, v. r e g u lă. Mai bine să va cunoaşte cînd vom ajunge la rinduiala de trei. Amfilohie, e. 35/22. <}> L o c. adj. (învechit) Afară din rinduială = neobişnuit, exagerat. Corabia . . . , cu mărimea ei cea afară din rinduială sc va afla in stare de a mătura mările, ar (1829), 163*/22. <0> Loc. adj. şi adv. (învechit) Fără rinduială — exagerat, excesiv; fără măsură, fără socoteală, nechibzuit. Veşlejaşte pofta cea fără rinduială. Molnar, ret. 89/21. Să poată lipsi de acum înainte izvodirile din nou a celor fără rinduială necontenite biruri (a. 1802). Uricariul, i, 7. Pădurea este de stejar, fag şi alte esencii forestiere, pe cari locuitorii le taie fără nici o rinduială sau prevedere. I. Ionescu, p. 346. <> Loc. adv. (învechit şi popular) Cu această sau (regional, cu astă) rtnduială = astfel, In acest mod. Cu această rinduială . . . piirece Robinson în curgire de trii ani de zile. DrXghici, r. 153/28. Vitele cele pribolite, la rădicarea carantinei, să vor spăla cu leşie . . . , căci cu această rinduială nu se poată lăţi boala. Cuparencu, v. 11/9. Cînd s-a face mai mărişor, are să înceapă a-i mirosi a catrinţă şi cu astă rinduială n-am să am folos de el niciodată. CreangX, a. 14. Cu astă tînduială, am rămas noi acum numai trei la Pavel ciubotarul, id ib.. 102. + Tipic, ceremonial, ritual. Cînd vine domnul în scaon, cu ce politică şi rinduială să cinsteşte. Gheorgachi, cer. (1762), 264. Dumnealui s-a îngropat la mănăstirea Damul cu o marc rinduială, fiind adunaţi toţi arhiereii şi boierii laşului (a. 1794). Uricariul, xi, 269. Se zise prohodul şi slujba se urmă toată după rînduiala sa. Odouescu, s. i, 109. A primitro cu aceeaşi rinduială şi lot aşa de bine ca şi surorile sale. CreangX, o. 49. Să-l îngroape ca oamenii şi cu toată rinduiala. Ispirescu, l. 373. Ţine numai isonul după rînduiala slujbei. I. Negruzzi, s. i, 16. Prohodul... se face după cum prescrie ,.rinduiala îngropării mirenilor“ tipărită în fiecare rugăciunar. Marian, î. 308. A făcut toată rînduiala morţilor, după datină. Sadoveanu, o. vii, 290. <ţ> Expr. (Popular) A-i purta (cuiva) rinduiala (sau rtnduielele) sau a purta rinduiala înmorm in tării = a-i face cuiva inmormln-tarea şi slujbele religioase de pomenire conform tradiţiei. De i-ai purta batir rînduielele, să nu steie cu jărna-n gură. Contemporanul, vit, 2. S-a angajat şi pe celălalt an; dar încaltea i-a purtat rinduiala. ap. tdrg. Du-te ... şi ie parale, să avem cu ce purta rinduiala înmormîntării. şez. vii, 135. 3. (învechit şi popular) Alcătuire, Întocmire, organizare; sistem (social, politic, economic), regim. Adecă să him toţi depreună, Ţărani sau boieri făr-osăbire; Asta-i rînduiala ha mai bună! Budai-Deleanu, ţ. 335. Nu puteau a se constitui pe bazele aristocraţiei feudale europene . . .; ei tşi mărginiră dar naţia lor în rînduiala economică. BXlcescu, m. v. 19. Auzi?... egalita!. . . să fiu deopotrivă cu Chiosa vezeteul şt cu Mănciurică bucălariul? . . . ama rinduială ! Alecsandri, t. 39. Ai da nebun cu calapodul în rînduiala asta crudă ! TopÎrceanu, b. 67. Am aflat că acelora care au strigai din foame li s-au dat gloanţe. Rînduiala nedreaptă trebuie răsturnată. Sadoveanu, o. xvii, 540. Popoare ce se scoală, sc răscoală Şi cer o nouă şi mai bună rinduială. Beniuc, v. a. ii, 95. Descoperirea petrolului, instaurarea rînduiclilor socialiste au adus un nou ritm de viaţă tn aceste locuri, s ianuarie 1961, 21, cf. Labiş, p. 269. III. 1. (învechit si popular) Hotărire, dispoziţie, poruncă, ordin; măsură, directivă. Toţi împotriva rtnduialc-lor împăratului fac. n. test. (1648), 157v/26. Au dat rînduiala împăratului ispravnicilor împăratului. Biblia (1688), 311*/25. Au poruncit domnul dc s-au făcut rinduială la ţară să aducă bolovani, ist. ţ. n. 64. Văcărit pre vite n-au scos; numai cifcrturi pe toată luna, după rtn-duiala hirliilor ce scosăsc Grigorie Voievod. Canta, let. iii, 180/28. Adincime streină şi înfricoşată iaste accasta 5549 RÎNDUIRE - 473 - RÎNDUNEL a rlnduialii tale ! Mineiul (1776), 178r2/28. Bucură-te, plinirea rinduielii ziditoriulni. Calendar ni (1814), 11/23. în urma acestor rînduiele, gheneralul . . . s-au aşăzat . . . departe ca la 4 verste de la acest oraş. ar (1829), 74717. Cărăuşii au primit dc la vel postelnic rînduială să treacă mai adînc în codru. Sadoveanu, o. xi, 293. De se va abate de la aceste rinduieli. Oţetea, t. v. 76. Dacă noi vă dăm pămlnt şi vine turcul şi zice: ,,Rînduiala asta nu-i place sultanului“ şi dă să vă ia pămîntul înapoi ? Voi ce faceţi ? Camil Petrescu, o. ii, 285. Tu te duci bădi(ă-n (cară, Nu-mi laşi nici o rînduială? Rînduială {-am lăsat Să nu faci mult sărutat. JarnIk-Bîrseanu, d. 378. + (învechit) Stabilire, fixare. Făcîndu-să rînduiala birului în aşăzare ... cu potrivită cumpănire (a. 1804). Uricariul, i, 26. + (învechit) Dare, impozit, dijmă, bir. Să se adune ştiinţi ce rînduiele de cară au fost în cele după urmă vremi, pentru ce şi cu ce chip s-au strîns. cr (1830), 401J/32. Poruncă dau iă se plece toţi vistieriei, plătind rînduielile pînă la o para şi pînă Ia un bob de linte. Sadoveanu, o. x, 256. Cît a stătut el în ţara asta, n-a scos rinduieli nouă şi norodul a trăit în bielşug. id. ib. 61. 2. (Popular) Menire, soartă, destin, ursită. Tot cu scop de a-şi visa peste noapte rînduiala, nu înghite cel dintîi dumicat dc la masă. Muscel, 8. Pleacă-te dar rinduielii, căci dacă le împotriveşti o să-ţi fie mai rău. Vi s sar ion, b. 214. Munciră şi pieriră, asta fu rînduiala părinţilor noştri. Sadoveanu, o. xviii, 584. Aşa i-a fost rînduiala. Udrescu, gl. — Pl.: rinduieli şi (învechit şi popular) rînduiele. — Rîndui1 -f suf. -eală. RÎNDUIRE s. f. 1. Dispunere lntr-o anumită ordine; aranjare, repartizare. Cf. rin du i1 (I 1). Cf. Polizu, ddrf. Rinduirea proverbelor după sens relevă la Anton Pann o artă subtilă, v. rom. noiembrie 1954, 147. 2. (învechit) Alcătuire, întocmire, organizare. Cf. rînd u i1 (II 1). Nu atîta de spăseniia sufletului, cît. de rinduirea celor vremealnice pare că sc (ine. Maior, p. 68/28. 3. Rînduială (II 2). A(i zărit cum crescură, in auînt nezărit, Rînduirile nouă pe-ale voastre vechi maluri ţ Deşliu, g. 55. — Pl.: rînduiri. — V. rîndui1. RÎNDUIT, -Ă adj. (Adesea în concurenţă cu o rinei u i t) I. 1. Aşezat în rînd (1), lntr-o succesiune regulată, înşirnit, aliniat; grupat într-un anumit fel. Rînduiţi în tăcere împrejurul palului său . . . , plîn-geam. Marcovici, c. 48/8. în iaduri stau pe jeţuri demonii rîndui(i, Cu şapte coarne-n frunte făloşi împodobiţi. Bolintineanu, o. 139. 2. Aranjat potrivit unor cerinţc de ordin practic sau estetic, pus în ordine; ordonat. Dealuri de grinzi, suluri de carton gudronai şi alte materii inflamabile formau un careu foarte bine rînduit. CXlinescu, s. 103. Cu cît mergea mai departe, cu atît era şi mai curat şi mai grijit pin pădure, îneît ţi se părea că îmbli pintr-o grădină foarte bine păstrată şi rînduită. Sbiera,,r. 67. 3. întocmit, organizat. Pe lăieţi şi pe goleţi punea vina Toate celelalte rînduri Cete. Budai-Deleanu, ţ. 234. [Armata era] mult mai numeroasă de cum socotea şi bine rînduia. BXlcescu, m. v. 144. Am intrat într-o tabără bine rînduită. Sadoveanu, o. xi, 391. Stînile i-au fosl bine rînduite şi ciobanii ascultători, id. ib. x, 516. II. 1. Hotărît, fixat, precizat; stabilit, statornicit. în rînduită zi ce era să să facă coronaţia, rădicatu-s-au loală oaslea. R. Greceanu, cm ii, 44. De toată cahfe-ncaua . . . să ia avaieiul său . . . bez rînduită leafă (a. 1776). N. A. Bogdan, c. m. 65. Dă vra să să însoare Cineva, ei nu-l cununează; Nici vor să-l îngroape dacă tnoare, Pănă nu-şi iau plata rînduită. Budai-Deleanu, ţ. 397. La rînduilele vremi ale anului, cind se dau milele (a. 1803). Uricariul, i, 124/30. Nu iaste vinzare lemeai-nică decît numai prin stăpînirea rînduită din pravilă. Pravila (1814), 125/25. Dcacă nu va avea chip îndată să plătească, i să dă rînduită vreame dc patru luni. ib. 180/8, cf. Conachi, p. 270. A plecai să se ducă la satul cel rînduit. Pann, p. v. iii, 88/26. în ziua rînduită pentru călugăria lui veni lume multă. StXnoiu, c. i. 145. îlslujea de mulţi ani pe bătrîn, cetind, la ceasurile rînduite .... cărţile iubite pustiei. Sadoveanu, o. ix, 76. Să ia cu sine . . . răzăşi vasluieni, care intră în slujba rînduită. id. ib. x, 93. <0> (Substantivat) Dumnezeu a pus în fiecare dintre făpturile sale temperamentul care i se cuvine; şi eu nu pot schimba nimic din cele rînduite. id. ib. xi, 36. 2. Numit lntr-o anumită slujbă, încredinţat cu o sarcină, desemnat, împuternicit, învestit. I-au făcut danie din hotarul pe cari l-au hotărît stoic. Ilie Sturza şi cu alţ rînduiţ boieri (a. 1668). Iorga, s. d. vii, 75. Numai atuncea nu poate fi silit rînduilul vechil a da cauţie cînd acel care l-au orînduit iaste însuşi jăluitoriu. Pravila (1814), 20/6. S-au găsit cu cale cercetarea ce au făcut rînduiţii boieri (a. 1814). N. A. Bogdan, c. m. 111. <$• (Substantivat) Ieşi Aod den cei rînduiţi. Biblia (1688), 1752/1. Vor păşi rînduiţii cu revizia in ceastalantă giumă-tate de cătră apus. ar (1829), 2232/l. întorclnd vilele cătră apus, ... le lipea luminări de ceară prin coarne . . . şi apoi, venind rînduiţii, le tăia. Marian, î. 361. 3. Ursit, predestinat, inenit; sortit, hărăzit. Inimă rău rînduită, Cu rău plan ai fosl ursită. Mumuleanu, r. 44/2. <$> (Substantivat) E rînduitul meu De cind era mititel. mat. folk. 7. -4 (Popular; substantivat, f.) Ursită, soartă. Cum mi-i rîndutla şi cum va voi Cel de Sus. f (1875), 87. Dumnezău de ne-o lăsa, Amîndoi ne-om cununa Pc cum stă rinduita. Viciu, s. gl. — Pl.: rînduiţi, -te. — V. rîndui1. RÎNRUITdR, -OĂRIÎ s. m. şi f. Persoană care rînduieşte1, care aranjează, care organizează. Cf. lb. Voi, zei, pe care lumea abia vp mai încape, . . . Izvor al bunătăţii, rîndmlori de stele. Coşbuc, s. 172, cf. Barcianu, Alexi, w. Era bun rlnduitor al gospodăriei Caşinului. Sadoveanu, o. x, 276. — Pl.: rînduitori, -oare. — Rîndui1 + suf. -lor. RÎNDULÎ vb. IV v. rlndulul. RÎNDULUÎ vb. IV. Tranz. (Maram. şi nord-estul Transilv.; construit cu dativul) A meni, a sorti, a ursi. Cf. cade. Foslî-mrii-o rînduluil Chemeşuţă d'e bumbac Şi cizme fără lureac. Ţiplea, p. p. 77. Bată-te focul, urît, Mult mi-ai fosl rînduluit. Bud, p. p. 26. Stau fetele şi mă-ntreabă, De ce port cămeşe neagră ? ... Neagră mi-e rînduluilă, Că mi-e inima cernită, id. ib. 51, cf. Bîrlea, c. p. 158. Cucu cîntă, lumea-i mîndră; Miiie miii-i rîndulu-ită Tăt cerneală şi urltă. T. Papahagi, m. 45. Bată-te dracu, urgie, Şi pe line, cătănie, Răndălilă mi-ai fosl mic Din ură şi din tărie. folc. transilv. i, 142. Ardă-te focu, urît, Că mult mi-ai fost rîndulit. ib. 176. — Prez. ind. pers. 3: rînduluieşte. — Şi: rluduli, răndăli vb. IV. — Din magh. rcndel. RÎNDUNE s. f. v. rindunică. RÎNDUNEL s. m. (Ornit.) Masculul rîndunicii (I 1); (regional) rlndunic, rîndunicoi, rîndunoi, rlndunioc. Ea . . . s-a prefăcut în rindunică şi el In rlndunel, şi-a-mlndoi au zburat pe o fereastră. Marian, o. ii, 98, cf. tdrg, l. rom. 1961, nr. 1, 56, alr i 1 018, a i 17, 36, ii 2, iii 13, 17, 19. + (Adverbial; pe lîngă verbul „a zbura" exprimă ideea de superlativ absolut) Repede (ca rindunică). Cf. ŞXineanu, Barcianu. Zboară calul rîndunel — Costca tot cu jalea-n el. Coşbuc, p. i, 132. Hii, murguţ, în lume, zboară rîndunel. . . Murg, murg, murgule ! Iosif, t. 224. Calul rîndunel zbura Şi în curte că era / Alecsandri, p. p. 176. — Pl.: rîndunei. — Şi: (regional) rtndurel (alr i 1 018/800), rlndun£r (ib. 1 018/748) s. m. — De la rlndunea. 5556 RÎNDUNELĂ - 474 - RlNDUNICĂ RÎNDUNELĂ s. f. (Omit; Învechit) Rlndunică (I I) (Himndo rustica). Castorul, rindurela ii fură [omului] drept maieştri Spre a-şi clădi coliba. Heliade, o. i, 386. Frumoasă rondurelă, pe aripile tele în ţara mea iubită, de ce nu pol să zbor ! Bolintineanu, o. 4. — Pl.: rîndunele. — Şi: rlndnrelă, rondurelă s. f. — Din it. rondinella (adaptat după rlndunică). RlNDUNlîR s. m. V. rindunel. RÎNDUNESC, -EASCĂ adj. (Rar) Care aparţine rln-dunicilor (I 1), privitor la rindunici. Odată neamul rindunesc, Avind o mare ură Pe neamul şoricesc . . ■ , Au hotărît fără cruţare, Pe toii prinzîndu-i să-i omoare. Donici, f. ii, 25/3. — Pl.: rtnduneşti. — Rindunea + suf. -esc. rInDUNU: s. m. (Omit.; regional) Rindunel. Cf. alr i 1 018/594, a i 23. — Pl.: rindunici. — Derivat regresiv de la rindnnică. RlNDUNÎCĂ s. f. I. 1. (Şi In sintagmele rindunică de casă, BXcescu, păs. 149, rlndunică de cămine, id. ib. 150, rindunică de cîmp, id. ib., rindunică de coş, id. ib., rindunică de sad, id. ib., rlndunică de sat, id. ib., rindunică de ţară, id. ib.) Pasăre călătoare cu coada despicată, cu spatele albastru-lnchis, cu pîntecele alb şi cu fruntea şi bărbia roşie; (Învechit) rlndunelă, (regional) rlnduniţă (Hirundo rustica). Răndunelile pres-te tot anul acolo lăcuiesc. Herodot (1645), 99. Ne sloboade noaă ciniai[c] mai scumpă şi mai frumoasă decît mărgăritariul şi ca o rândunea vorovitoare (a. 1661). gcr i, 179/12. Tobie au orbit dentru gunoiul răndurealei, carea au căzut . . . cînd dormita pre ochii lui. Cheia în. 6217IO. Rîndureaoa, cînd mănîncă, mănîncă tot zburînd. fl. D. (1693), 36r/20. Păşirile şi dobitoacele supuse . . . rîndunea, lostun, calul. Cantemir, ist. 179. O rîndurea dintr-un copaci. . . văzu [găina] (a. 1812). gcr ii, 211/30. Rîndurica ne învaţă cum se cad’ a stăpîni. Zilot, cbon. 356. Rindurica ciniă înălţindu-să în văzduh. Marcovici, d. 27/23. De la Nilul arinos Să întoarnă rindunică Cătră cuibul ei duios. Asachi, s. l. i, 93. Rîndurele zbor. I. Văcărescul, p. 19/21. Rindunea frumoasă, Pasăre văroasă, Zboară, îndrăzneşte, La noi te opreşte. Bolliac, o. 77. M-aş duce unde zboară atîtea rindunele, Cind viscolul începe, cînd vin vremile rele. Alexandrescu, o. 1, 143. Vin şi hunii, vin şi goţii... Pe cai iuţi ca rîndunele, Fără frîie, fără şele. Alecsandri, p. ii, 14. Rindunică, prevestitoare de bunuri, revine sprintenă şi veselă. Odobescu, s. i, 233. Peste virf de rămurele trec In stoluri rindurele. Eminescu, o. i, 214. Cuibul de rîndurici al amicei mi s-a părut zugrăvit după o lucrare de zahar de la geamul unei cofetării. Caragiale, o. iii, 105. Vorbiţi de rău cit vă ia gura zborul vulturului şi al rindunelii. Delavrancea, t. 110. Veni-vor rîndunele din nou la primăvară Şi iar vor face cuibul sub streşini peste prag. Coşbuc, p. ii, 192. Tu par’ c-auzi cum picură la geamuri Un ciripit de pui de rindunică. Goga, p. 31. întreabă tu pe rindunici De ce sint trist. Iosif, t. 136. Sta cu ochii aţintiţi la cuibul de sub streaşină, urmărind rindunică cum pleacă şi cum se întoarce. Brătescu-Voineşti, p. 194. O rindunică se repezi din cuibul de supt streşină. Gîrleanu, l. 9. Cile o rlndunică, venind la cuibul său, se înfigea ca o săgeată în capătul înnegrit al grinzilor. Hogaş, dr. i, 132. Rinduneaua de mult se călătorise. C. Petrescu, s. 13. Cuibul se strimbase şi el; dar ce-i păsa rîndunichii dacă tovarăşul ei sta neschimbat, ca şi mai-nainte? Bassarabescu, v. 51. Pe-al crengii căpătîi Ciripeşte-nfrigurată rlndunică cea dinţii. Eftimiu, î. 127. Rîndunelele ciripesc şi licăresc clte o clipă in lumina răsuflălori lor. Galaction, o. a. i, 325. Pe-o creangă tremură de frică Un pui flămînd de rindunică. TopÎrceanu, o. a. i, 342. Rîndunelele au prins a ciripi sub străşini. Brăescu, o. a. i, 43. Zborul inspical al rindunelii. Teodoreanu, m. u. 137. Nu omori rinduneaua, că-i păcat. Pribeagul, p. r. 109. Rîndunelele însemnau linii negre in lumină. Sadoveanu, o. i, 245. A pierit ca rinduneaua care fulgerase o clipă . . . spre ostrovul înflorii, id. ib. xii, 61. Era un stol de rîndunele; o caravană zburătoare tn drumul lung spre ţările veşnic scăldate de soare. Bart, s. m. 67. Zări de smalţ, văzduh de ceramică, Slreaşini, un cuib de rindunică. Arghezi, vers. 200. Ca suveica rlndunică Ţese pînzele de vară. Blaga, p. 33. Undeva spre miazăzi, o rlndunică se desprinde din cer, căzlnd ca o săgeată. Bogza, c. o. 37. Numai rinduneaua era sfintă Şi putea să-şi crească liniştită Puii. Beniuc, v. 23. Zborul albastru al rindunicti Scrie zigzaguri in infinit. Brad, t. 21. Unora le vin copiii acasă, iar altora le fug ca puii de rindunică. t martie 1962, 23. Rindunea cu albă creastă Nu mai bate la fereastră. Alecsandri, p. p. 332, cf. h iii 16, Teodorescu, p. p. 374. Poruncilu-mi-a mlndra, Pe un pui de rindunea, Să mă duc plnă la ea. JARNfK-BÎRSEANU, d. 132. Frunză verde puiure, Puişor de rindune, Zboară, zbori la ţara me. Sevastos, c. 20. La casă cînd rindunică face cuib, e a bine. şez. i, 52. Duceţi-vă, rîndunele, Sub fereastra dragei mele Şi-i cintaţi doina cu jele. Bibicescu, p. p. 26. Cuiburile de rlndunică nu se strică, că pe urmă iţi mor părinţii, şez. vi, 53. Fă-mă, Doamne, o rindunea, Să mă duc în ţara mea. Bud, p. p. 26. Se ia lut din cuibul de rindunică, se moaie in apă, şi legătura dobindltă se pune pe rană. Pamfile, b. 12. Fă-mă pui de rindunea, Să pot merge unde-oi vrea! folc. transilv. i, 242. Cu o rindunică nu se face primăvară. Cf. Zanne, p. i, 636. Apa o bea, ca rinduneaua, din zburat, se spune despre o persoană vrednică, id. ib. iii, 444. Ce-i la cap ca o doamnă, iar la coadă ca o furculiţă? (Rindunică). Sbiera, p. 324. F i g. Ochii mei nu mai sint veşnic dornici de zări, Rîndunelele lor stau cu aripile sirinse. Lesnea, vers. 188. -0> (Prin Bucov.) De-a rindunică = numele unui joc de copii; ţurcă. Cf. alr ii 4 360/ /386. -$> Compuse: (regional) rinduiuca-Donmului = codobatură (Motacilla alba). Cf. Marian, o. 1, 327, ddrf, Şăineanu, jahresber. xii, 140, 164, Dom-browski, p. 213, Băcescu, păs. 149; rlndunieă-dc-apă (sau -de-lut, -de-mal, -de-pămînt, -ile-pîrîu, -de-ploaie) = lăstun-de-mal (Riparia riparia). Cf. drlu, lb. Marian, o. ii, 122, Barcianu, Dombrowski, p. 430, Băcescu, păs. 149, 150; rlndunieă-de-ploaie (sau -de-muiitc, -de-pădure, -dc-turn, -de-ziduri) — drepnea (Cypsclus opus). Cf. lb, Marian, o. i, 70, jahresber. xii, 140, Păcală, m. r. 29, Băcescu, păs. 150; rindnnică-de-noapte = păpăludă (Caprimulgus europaeus). Cf. Marian, o. i, 65, ddrf, tdrg, jahresber. xii, 129, 140, Băcescu, păs. 150 ; rlnduniră-de-mare = pescăruş (Slerna hirundo). Cf. Polizu, ddrf, Barcianu, Băcescu, păs. 150; rlndunică-de-stepă = ciovieă-de-mare (Glareola pratineola). id. ib.; (Bot.) eoada-rhidunii-H v. coadă; roehiţa-rîndunicii v. rochiţă1; rochia-rîndunicii (sau -rtndunelei) v. rochie; poala-rîndu-nicii v. poală; cuibul-rîndunelei v. cuib. 2. (Regional; şi în sintagmele rindunea de ploaie, Marian, o. ii, 121, rindunică de casă, Dombrowski, p. 428, Băcescu, păs. 150, rindunică de fereastră, Marian, o. ii, 121, Dombrowski, p. 428, Băcescu, păs. 150, 151, rindunică de oraş, id. ib. 150, rindunea puturoasă, id. ib. 149, rindunică sălbatică alr sn iii h 702) Lăstun (Delichon urbica). Cf. ddrf, h xii 301, alr sn iii h 702. II. (Regional; prin asemănare cu culoarea penelor) Nume dat unor animale: capră (h xii 97, chest. v 76/81), oaie cu lîna neagră, dar pe plntece albă (Pre-cup, p. 24), vacă (h x 44), vacă neagră (chest. v 76/25). IU. 1. (Regional; prin asemănare cu forma cozii): a) Tăujer (Vînători Neamţ — Tîrgu Neamţ). Cf. a vi 33. li) Muche dinţată făcută din şindrile la vîrful acoperişului. chest. ii 241/15, 16a, 44. e) (în fortna rîndurea) Scobitură făcută în butucul şi Sn obada roţii, pentru a fixa spiţa. gl. olt. 2. (Prin asemănare cu forma corpului): a) Ultima dintre cele cinci pînze ale unui catarg, aşezată în vîrful acestuia. V. velă. Cf. ddrf, tdrg. Fiind mic şi sprinten, il rinduise la manevra plnzelor, 5561 RlNDUNICOI - 475 - RiNl1 tocmai sus, în vîrful catargului, la rindunică. Bart, e. 272. b) (Regional) Fişie de carne de lîngă şira spinării porcului (Runcu Salvei — Năsăud). Cf. chest. viii 41/27. c) „Talpa copitei, osul mort, in formă de unghi ascuţit". Cf. dr. v 304, enc. vet. 84. VI. 1. (Şi in sintagma rindunică de mare, Antip> , p. 274, cade) Peşte marin, lung de 40 — 80 cm, cu capul foarte mare, su spinarea şi aripile roşii şi cu pîntecele alb-trandafiriu (Trigla hirundo). Cf. Scriban, d. 2. (Bot.; regional; în forma rîndurică) Iarba-fiarelor (Cynachum vincetoxicum). Borza, d. 55. V. (Art.; regional) Numele unui dans popular. Cf. Varone, d. 126. VI. (Art.; regional) Numele unei constelaţii nedefinite mai îndeaproape (Uscaţi — Tîrgu Neamţ). Cf. H x 521. — Pl.: rîndunici şi (rar, IV 1) rîndunice (ddrf). — Gen. - dat. şi: rîndunichii. — Şi: rlnduneă, (învechit şi regional) rîndurică (alr i 1 017/93, alr ii 5 748/848, 872, 928, ib. 6 217/928), (învechit) rănduneă, răndureâ, (regional) răndurfeă (ib. 6 217/762), rondunică (ddrf), rândunică (Alexi, w., dr. v, 782), rlndureâ (Polizu, Barcianu, BXcescu, pXs. 150, alr ii 5 748/95, ib. 6 217/95, alr h/886), ronduneâ (BXcescu, pXs. 151), ronduncă (id. ib.), runduneă (lb, lm, Barcianu, Alexi, w., BXcescu, pXs. 151, chest. ii 241/15, 16 a), rundu-reâ (lb, Barcianu, Alexi, w.) s. f. — De la rlnduneă, cu schimbare de sufix. — Rindu-nea < lat. hirundinella. RÎNDUNICdl s. m. (Ornit.; regional) Rîndunel. Cf. alr i 1 018/746, 940, 954, 960, 984, Glosar reg. — Pl.: rîndunicoi. — Şi: rtnduriroi (alr i 1 018/890, 900, 932), rlnduc6i (ib. 1 018/865) s. m. — Rindunică + suf. -oi. RiNDUNldC s. m. (Omit.; regional) Rîndunel (Goleşti — Vaşcău). Cf. a i 34. — Pl.: rîndunioci. — Rindnnea -f suf. -oc. ItlNDUNldl s. m. v. rtndunoi. RÎIVDUlViŢĂ s. f. (Regional) 1. (Ornit.) Rindunică (I 1) (Hirundo rustica). Cf. cade, a ii 12. II. (Bot.) 1. Iarba-fiarelor, (regional) rîndurică (Cynachum vincetoxicum). Aleseră garoafe . . . , rînduniţe. Negruzzi, s. i, 100, cf. Brandza, fl. 366, Dame:, t. 187, Grecescu, fl. 396, Barcianu, N. Leon, med. 42, Alexi, w.. Borza, d. 55. Rînduniţa . . . esle o buruiană care se găseşte foarte greu. şez. xv, 45. 2. Coada-zmeului (Calla palustris). Cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: rînduniţe. — Şi: rinduriţă (Borza, d. 55), rundunfţă (Alexi, w.), ronduniţă (Baronzi, l. 143) s. f. — De la rindunea, cu schimbare de sufix. IIÎNDUNÎU, -IE adj. (Regional) De culoarea penelor de pe spatele rîndunicii, albastru închis. Cf. Marian, ch. 51, ddrf. — Pl.: rîndunii. — Rindunea + suf. -iu. HÎÎVDUIV6l s. m. (Omit.; regional) Rîndunel. Nu-i găină rîndunica, rîndunoiul nu-i cucoş. Eminescu, o. iv, 223, cf. alr i 1 018, alr ii 5 748/705, a i 13, 21, 22, 23, 35, Teaha, c. n. 260. — Pl.: rîndunoi. — Şi: rlndnnioi (a i 20, 26, 31, 35), rlnduroi (alr i 1 018/764, 780, 782, 805, 810, 850, 896), rindinâi (ib. 1 018/684) s. m. — Rindunea -f suf. -oi. RÎNDUREA1 adv. (Regional) Citeodată, uneori (Poiana Sibiului). Cf, cv 1950, nr. 4, 41. — De la rtnduri (pl. lui rînd). RÎNDUREÂ* s. f. v. rindunică. RÎNDURfiL s. m. v. rîndunel. RÎNDURfiLĂ s. f. v. rindunelă. RÎNDURILE s. n. pl. (Mai ales în poezia populară) Diminutiv al lui rînduri; rînduri de text scris. Cf. Udrescu, gl. Şi fi-am scris trei rindurele, Să te culci noaptea cu ele. Pop., ap. id. ib. — Rînduri (pl. lui rînd) -f suf. -ele. RÎNDURICĂ s. f. v. rindunică. ItÎNDURICOI s. m. v. rîndunicoi. RtNDURÎŢĂ s. f. v. rîndunifă. RÎNDUROI s. m. v. rîndunoi, RÎ1VEL subst. (Prin Munţii Apuseni) Cratiţă, tigaie; (Ban., Olt. şi sudul Transilv.) raină. Cf. Frîncu-Candrea, m. 105. — Pl.: ? — Cf. germ. R e i n d 1. RÎNIÎITĂ s. f. (Regional) Unealtă cu care se curăţă copitele cailor cînd se potcovesc; cuţitoaie (Vicovul de Sus — Rădăuţi). Cf. Glosar reg. — Pl.: rînete. — Cf. r î n i. RÎNG s. m. v. rine1. RÎNGÂŢĂ s. f. v. ribiţă1. RÎNGĂÎ vb. IV v. rincăi. RfNGHIŢĂ s. f. v. ribiţă1. RÎNGI1 s. m. v. rine1. RlNGÎ* vb. IV v. rlnjl. RlNGÎRE s. f. v. rlnjire. RÎIMGlT s. n. v. rlnjit1. RÎNGITLIR s. f. v. rinjilură. RÎNGOCÎT, -Ă adj. (Regional) Răguşit (Jina — Sebeş). gr. s- vi, 243. Acumă nu pulemă cînta că sîntem rîngoiite. ib. — Pl.: rîngociţi, -te. — Cf. r i n g u ş i. RlNGOlA vb.I.Intranz.1. (Prin Transilv.) A bo-călui. Cf. ALR 1 1 072/156, 166. 2. (Regional) A necheza (1) (Daneş — Sighişoara). Cf. alr i 1 101/156. — Prez. ind. pers. 3.: rîngoaie. — Cf. r 1 n c ă i. IilNGUŞÎ vb. IV v. răguşi. rIn!1 vb. IV. Tranz. 1. A curăţa ceva de stratul depus pe deasupra (gunoi, zăpadă etc.); (regional) a ricălui. Va rîni aria sa şi va aduna grîul său înjitniţa sa. Vablaam, c. 464. Un hălăşteu ce l-au cumpărat să-l rănează (a. 1663). ap. T. Papahagi, c. l. Coteaţelc în care se închid porcii trebuie mai adeaseori rînite. Economia, 100/9, cf. Budai-Deleanu, lex., lb, Polizu. Fata rîneşte fîntînă şi o grijeşte foarte bine. Creangă, p. 287. Trebuia să rînească grajdul, curtea şi locul de dinaintea circiumei. Slavici, o. i, 116, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Stoica va rîni la noapte grajdul. Camil Petrescu, o. i, 184. Dimineaţa s-a dus să rînească grajdul. Camilar, c. 36. Rîneşte vatra cu lopata, şez. 5591 RÎNI» - 476 - RÎNJI iii, 68, cf. Alexici, l. p. 243. Mă duc la groapa griului, să-l rinesc de mucigai, şez. vii, 18. Ia să-mi rtnesc cioan-ca, dragii moşului, i. cr. iii, 156, com. Beniuc, chest. ii 456/8. (Refl. pa s.) în această zi nu se mătură, nu se dă gunoiul afară, nu se rinesc grajdurile. Pamfile, s. t. 136. <$> (Complementul indică stratul îndepărtat) liîniră cenuşea in laturi şi aflară întreg trupul sfintului neslricat de foc. Dosoftei, ap. tdrg. Să puie oameni să rînească acea tină (a. 1815). Uricariul, v, 438/5. Să rămîi aici, să rîneşti balegă. C. Petrescu, î. ii, 178. Trebuia să-i repeţi în fiecare zi să spele sctndurile să măture curtea ori să rînească zăpada. Brăescu, a. 23. Alecu rînea gunoiul. Camilar, c. 85. Porni pe furiş, ocolind soldaţii care rîneau glodul de prin curtea cazărmii. id. n. ii, 376. Nevastă-sa munceşte ca o roabă, . . . ri-neşle gunoiul din grajd. T. Popovici, se. 116. Era odată un om putred de bogat, aşa de bogat, îneît rînea banii cu lopata. Marian, ins. 91, com. din Bilca — Rădăuţi, alr i 419/677, alr ii/105, 182, alr sn iu h 803. (R e f 1. p a s.) Se rineşte cu o lopată meiul proaspăt şi se mătură. N. I.eon, med. 141. <$> F i g. (A b s o 1.) Nu mai aşteptă să se aşeze toată lumea, rupse . . . din mămăligă şi rîni cu nădejde din tigaie. Preda, m. 332. <0> Intranz. Lua slujitori de ţară eu sila, dc le rănea la cai. Ureche, l. 210. Trebuie să se ducă la moară, să macine. Pe urmă să rînească în grajduri. Pred*, î. 178. Paraschiv terminase de rinit în grajdul cailor, id. m. 165. în iesle am făcut curat, am rînit şi pe jos. v. rom. septembrie 1962, 7. Abia ai dat nutreţ la vite, abia le-ai adăpat şi ai rînit sub dînsele. Sbiera, p. 253. Iarna la boi nu rinesc, Nici vara nu cosesc. Doine, 40. împărăteasa zice cătră soţul său să-l lase pe aici prin curte, că va mai rîni şi ei la cei cini. rev. chit. i, 43, com. din Straja — Rădăuţi şi din Jina — Sebeş, alr i 419/49, 77, 684, 727, 744, 746, 960. Cîndu-i vremea de prînzit, ,,— Du-te, slugă, la rînit!" folc. transilv. i, 165. Am un bou: el măcelăreşte, el rîneşte (Sfredelul). Gorovei, c. 343. (Refl. impers.) în grajd se ,,rîneşte" în fiecare zi o dată, iar dacă cere trebuinţa, de mai multe ori. Pribeagul, p. r. 66. în grajdurile alea nu s-a mai rînit de la Paşti. Preda, m. 91. + F * S-A săpa la suprafaţă, a rîcîi. Era cel dinţii care lua hîr-leţul şi se apuca de săpat . . . Chiar şi băieţii mai mărunţei se repezeau la hîrleţ... şi se. grăbeau să rănească pămîntul. Agîrbiceanu, l. t. 44. 4 I n t r a n z. (Prin Ban.; glumeţ) A curăţa, a lua de pe masă. Cf. Novacoviciu, c. b. i, 19, com. din Berzovia — Reşiţa. 2. F i g. A îndepărta; a alunga, a izgoni. Mai rîneşte cu lopata cele scîrbe, . . . cînd ne-am potrivi lor, ne trecem din cale-afară. Contemporanul, vi2, 13. De irei ori am rinit-o afară, de trei ori a venit înapoi, ap. ddrf. Duceţi-vă la .. . cutare, De-i răniţi răcelile din trup. Grigoiuu-Rigo, m. p. i, 85. — Prez. ind.; rîncsc. — Şi: (învechit şi regional) rănt vb. IV, (învechit, rar) rănâ vb. I. — Pentru etimologie, cf. tdrg, dhlr i, 265, Scriban, d., care susţin bg. puHa „a curaţi gunoiul cu lopata”. RÎNI2 vb. IV v. răni1. RÎNlCHI s. m. v. rinichi. IllNiRE s. f. Acţiunea de a rîni1 şi rezultatul ei. Cf. lb, Alexi, w., dhlr i, 257, 265, 272. — Pl.: rîniri. — Şi: (regional) rănire s. f. i.b. — V. rîni1. RÎNÎŞ s. n. v. reniş. rINÎT1 s. n. Faptul de a rîni1. Cf. lb. A m gătat cu rînitu la vaci. Com. din Cuzdrioara — Dej. — V. rîni1. RÎNIT2, -Ă adj. v. rănit2. RÎNJAICĂ s. f. (Prin Ban.) Copil care scînceşte şi plînge mult. Cf. Novacoviciu, c. b. i, 18. — Pl.: ? — De la rînji. RÎNJEĂLĂ s. f. I. 1. Rînjire; rînjet. A stat mult . . . supus sub călcliul ocnaşului; mult a suferit în ochi rîn-jeala acelei fiare. Caragiale, o. i, 173. 2. (Regional) Persoană care rinjeşte. Com. din Agriş — Arad. II. (Învechit) Ceartă, dispută, controversă; ură, duşmănie, pizmă. Io-s urîciuni şi rînjale, aciia nu e aşezare, ce toată firea rea (cca 1569 — 75). gcr i, *10/22. — Pl.: rînjeli.— Şi: (învechit) rănjâiă (pl. rănjale) s. f. — Rînji + suf. -eală. IIÎNJKT s. n. Grimasă de batjocură, de răutate, de prostie etc., care descoperă dinţii; rîs sau zîmbet răutăcios, sarcastic, (livresc) ricanare; rînjeală (I 1), rînjet (11), rînjitură (11). Hînjea rînjet uscat. Bolliac, 0. 197. C-un rînjet diabolic, îi şoptesc răspicat: — Cocoană ! eu l-am aruncat. Caragiale, o. ii, 100. Poţi să-mi storci cumplite lacrimi sau un rin jet fioros, Voi găsi în orice timpuri cîte-o inimă de frate. Macedonski, o. 1, 97. Ghioagă îşi arată dinţii laţi şi galbeni într-un rînjet de bestie, hidos. Vlahuţă, o. a. ii, 72. îi înfruntă privirea cu un rînjet obraznic. Rebreanu, r. ii, 195. Un rînjet. . . strepezit. Camil Petrescu, o. i, 14, cf. C. Petrescu, i. ii, 229. Nu i-a mai păsat de rînjciul lui Ion. Popa, v. 341. Te bizui pe nimic, şi-a sirîmbat moş Hau gura într-un rînjet. Sadoveanu, o. xvii, 445. Are un fel de rin jet, dezvăluindu-şi dantura şi subţiindu-şi buzele. Călinescu, s. 82. El n-a insultat niciodată lumea cu acel rînjei de mizantropică bucurie. Ralea, s. t. iii, 163. Un plutonier... răsări în prag, tăcut, cu faţa largă încreţită într-un rînjet. Camilar, n. i, 173. Cedă, rînjind larg, rînjei cap-de-mori. Vinea, l. ii, 307. Nu mai vedea rinjete, ci numai chipuri senine. Tudoran, p. 337. Fruntaşii îşi arătară pe dată dinţii în rînjet plăcut. Vornic, p. 157, cf. 21. îşi însoţi întrebarea cu un rînjet rău. Vlasiu, d. 382. Fi g. Ţi-ar vinde pentru aur otrava cea mai tare . . . lată-i prăvălia cu rinjete funeste. Macedonski, o. ii, 176. Ferestruicele se strîmbau în-tr-un rînjet. Camilar, n. i, 19. + Manifestare de furie sau de ameninţare la unele animale, constînd din arătarea colţilor. încercă să rîdă, dar rîsul fu ca un rînjet de cîinc bătut. C. Petrescu, c. v. 146. Un lup brun, cu . . . limba comic spinzurată peste rin jetul de o albeaţă fcrocc. Vinea, l. i, 47. — Pl.: rinjete. — Rînji + suf. -et. RÎNJI vb. IV. 1. Intranz. (Despre animale) A-şi arăta ameninţător colţii (mîrîind). în fundul gropii, rînja acel şarpe groaznec. Neagoe, ap. gcr i, 166/1, cf. Ponzu. Fiara răcnea cu turbare, rînjea şi-şi arăta colţii. Odobescu, s. iii, 253. Lupul. . . îşi arătă dinţii rînjind către curtenii împăratului. Ispirescu, l. 79, cf. Şăineanu, tdrg. Dulăul, care sărise deocamdată pe masă, rînji. Brăescu, o. a. i, 251. Fiara rinji şi se repezi clămpănind printre cîni. Sadoveanu, o. i, 159. Cinele, scurt răsucindu-se-n loc, Se stinse rin jind şi muş-cînd din cenuşă. Blaga, Poezii, 226, com. Liuba, com. din Straja — Rădăuţi, Novacoviciu, c. b. i, 18, alr i 1 151/735, 740, 954. (Refl.; popular) Ursul . . . se opri o clipă în loc, se rînji la dînsa, o scuipă drept în faţă. Gane, n. ii, 48. Numai o dată să rinji lupul cătră fiarălc cele urUe şi toate o luară care-ncătrău. Reteganul, p. iii, 31. Tranz. (Complementul indică dinţii) Văzu Evva o fiară cumplită . . . şi stătu de zise cătră dînsă: . . . Cum poţi rînji dinţii tăi asupra lui? (a. 1600 — 1625). gcr i, 64/16. Jigania belindu-şi buzele şi rînjindu-şi dinţii. Cantemir, ap', ddrf. O înfricoşată tigroaie . . . , deschizîndu-şi gura, işi rinje dinţii. Drăghici, r. 46/2. 2. Intranz. (Despre oameni) A-şi arăta dinţii într-o grimasă de răutate, de batjocură, de prostie, de veselie prefăcută etc., (prin Transilv.) a h î r g i; a rîde batjocoritor, (livresc) a ricana; p. ext. a 5601 RÎNJI 477 - RÎNJIT* zîmbi, a rîde (arătîndu-şi dinţii). Cf. drlu, i.b. Ciocoii guleraţi . . . rinjeau. Bolliac, o. 192. Unii . . . numai se sileau a rînji. Odobescu, s. i, 21. li răspunse Sărăcia, rînjind la dtmnl cu batjocură. Ispirescu, l. 207. Ghcor-ghe a început să rlnjeaseă zicînd: ,,Ce le-ai spăriet, coane Leibu ?“ Caragiale, o. i, 55. Rînjil am ca un demon la chinul tuturor. Macedonski, o. ii, 259. Din cind tn cînd, după cc pune întrebarea, se întoarce rînjind către profesorul clasei. VlahuţX, o. a. ii, 194, cf. ŞXineanu, Barcianu. Ia mai dă-i una, mă! zise el rînjind. D. Zamfirescu, v. ţ. 162, In faţa lui rîngea un tînăr slab, cu umerii obrajilor ieşiţi. Agîrbiceanu, l. t. 399. Sînt şi oameni care nu rîd, dar care rînjesc. Hogaş, dr. ii, 59. Ion parcă înnebunise, tăcea şi rîn jea ca un cîine turbat. Rebreanu, i. 216. Rîn jea ca o năucă, descoperind două rînduri de dinţi lungi şi galbeni, id. nuv. 199. Maleloţii beţi, pe bord, Rînjesc cu pipele-ntre dinţi. Minulescu, v. 140. Cînd o vede, rînjeşle. C. Petrescu, î. ii, 229. Soldaţii. . . rînjesc neîncrezători. Sahia, n. 47. Sergentul . . . era foarte vesel; rînjea larg la gluma căpitanului. Sadoveanu, o. ii, 420. El rînji, puţintel batjocoritor. id. ib. ix, 378. Ne-a privit rînjind cu prielinie. id. ib. xvi, 26. Rînjind sarcastic. . . , Ladima îi puse mîna pe umăr. Camil Petrescu, n. 39, cf. Pas, z. i, 244. Rînjind . . . , începu a-i bubui în ureche. Galan, z. r. 199. Ridică fruntea şi, drept răspuns, rînji: — Altceva mai ştii? Preda, î. 178. Privea la mine şi rînjea sătul că m-a învins. Isac, o. 208. Rînji dispreţuitor, cît mai dispreţuitor cu putinţă. T. Popovici, s. 246. Am să fiu fericit Cînd cineva, Descifrîndu-mi litera .... Va putea fi privit Rîzînd ori rînjind. Labiş, p. 155, cf. şez. v, 121, com. din Straja — RXdXuţi şi din MorXreni — Reghin, alr i 69/800, ib. 70/582, ib. 72/576, alb ii/i li 35/192, ib. mn 52, 791. <$> Expr. A-i rînji cuiva în (sau sub) uas = a-şi bate joc de cineva care e prezent, a-i rîde cuiva în nas, v. nas. Zmeul—Zmeilor . . . li rînji în nas şi-i zise: ,,Hai la luptă, dacă vrei /" Eftimiu, î. 119. M-a întrebai rînjindu-mi sub nas. H. Lovinescu, t. 99. A rtnji in sine = a-şi bate joc in sinea sa. Cu bani se cumpără şi locuri în rai, rînjea în sine Mitrea. Sadoveanu, o. xvii, 178. A rinji la stele = a nu avea ce mînca, a răbda foame. cf. zanne, p. i, 81. Refl. (Popular) Chipul colorat, mustăcios, ... sta înfipt în faţa mea, rînjindu-se la mine. BrXescu, o. a. ii, 197. Se apropie de inspector zîmbind. Grunz îl repezi: Ce te rînjeşti, mă ? Stancu, r. a. iii, 178. Am să-fi retez dinţii ăia cu care te rînjeşti. il septembrie 1961, 13. Nu te boldi, Nu tc rînji! Marian, na. 383, cf. alr i 70/243, 266, alr ii/i li 35/235. <£■ (Urmat dc determinări în dativ sau introduse prin prep. ,,la“, ,,către“) Că mulţi [bani] mi-ai dat — îi rînji bălrina. CXlinescu, e. o. i, 35. Întorcea capul şi-mi rînjea. Stancu, r. a. ii, 114. (R e fl.; popular) Încă se rîn jea la mine cîteodală şi-mi făcea cu măseaua. CreangX, p. 28. Se rînji într-un fel ciudat la Pralea. Vornic, p. 186. Tranz. (Complementul indică dinţii) Corcodel, cu zîmbire amară Rîngindu-şi dinţii, zise: ,,De tine Nu mă tem eu". Budai-Deleanu ţ. 235. Veveriţa-n ascultare Rînjea dinţii, lăcrămînd. Donici, f. i, 58/2. O vulpe . . . îi zise, rînjind măsele Cale bună, cumetrele. Pann, p. v. i, 69/18. Mă simţii atins in onoare de această ironie a ţiganului care-şi rîn jea dinţii şi se uita ţintă la mine. Gane, n. i, 150. Nu rînji, lele, dinţii, Că n-am venit apeţi! JarnIk-BÎrseanu, d. 450. AfIară în fundul unei şatre P-un ţigan bătrîn . . . Ochii belind, Dinţii rînjind. Marian, sa. 232. (Cu complement intern) Rînjea rîn jet uscat. Bolliac, o. 197. -0> F i g. Rînjeau la trei palme sub pămînt, trei capete de mori. Galaction, o. 139. (Ref l.)Mi se păru că văd în zarea lunii răsărind din pămînt tidve goale, cari se rînjeau la mine. Gane, n. i, 101. (Sugerînd sau dezvoltînd o comparaţie cu un şir de dinţi) Pridvorul ei de scînduri noi rînjea în întuneric ca un şir de dinţi uriaşi. Delavrancea, s. 108. Pe aşa vreme foalele din şatră pufuiră în grămujuia dc cărbuni care rînjiră roşu. id. t. 170. Zidurile .... rînjind, îşi arătau dinţii lor de cărămidă roşie. Hogaş, dr. i, 24. (Tranz.; cu complementul ,,din-ţii“) După încă o ploaie, aceste uluci au să-şi rlnjeaseă dinţii negri spre casă. Preda, m. 77. (Sugerînd sau subli- niind ideea de sarcasm, batjocură, sfidare etc.) Groapa vă sfidează, rînjind din fundul ei. Macedonski, o, i. 48. Bătrîna stîncă simte gîndul ce împrejurul ei rînjeşle. id. ib, 101. Ruina şi puirejunea rinjeau spăimlntătoare de pe aeoperăminte şi de pe păreţi. Hogaş, dr. i, 24. îşi închipuia că ruşinea ei trebuia să rînjească de pe toate coperişurile caselor. Rebreanu, i. 181. l'endinfe de exploatare . . . rînjesc de sub pretexte spirituale. Blaga, g. 173. De-acum e toamnă, Din nori alburii Iarna rînjeşle cu dinţi de zăpadă. Beniuc, v. 76. Era pe front de cîteva luni. începea să rîn jească iarna. id. m. c. i, 333. (Tranz.; complementul indică sentimentul exteriorizat prin rînjet) Moartea groaznică, ce-n umbră mulţumirea şi-o rînjea, îngheţală sărutare şi-aplecase peste fa.MACEDON-ski, o. i, 70. 3. Refl. Fig. (Despre ţesături) A se destrăma. Cf. Ponzu, Cihac, i, 232, Barcianu. II. I n t r a n z. (învechit) 1. A-şi bate joc, a rlde (de cineva). Iară de cela ce-l vindecăsîmbălă la lac, foarte mult rînjiră. Coresi, ev. 58. Pînă cînd voiu vie cu voi în hule reale, rînjind şi împuţind şi întărîtîndu-se pre ucenicii lui? id. ib. 80. (Fi g.) Cine scrie şi cum scrie? — Nu cumva iarăşi vrun cîntec, rînjind de biata domnie ? Hasdeu, r. v. 18. Tranz. Nu sări rînjim [pe duhovnici], nici să ne întărîtăm spr-inşii. Coresi, ev. 306. <0> Refl. recipr. Să nu ne pizmim, nici'să ne rînjim sau să ne certăm. Coresi, ev. 106. în toate zilele ne rînjim şi ne certăm, id. ib. 341. 2. (Calc după slavon, ujatath cm) A murmura, a cîrti. Derept ce înceliră-să (şoptiră-se h, răn-jirî, c, să burzuluirăD, săzborîră Dosoftei, ps., se zbucium 5b 1938) limbile şi oamenii învă-lîndu-se deşarlelor? psalt. 2. — Prez. ind.: rînjesc. — Şi: (învechit) rânji, (regional) rliifjj (scris şi ringi Alexi, w.), (prin Olt.) rîjni (tdrg, Scriban, d.) vb. IV. — Din bg. p'bHJKa ,,a mirii". — RlJni, prin metateză. RÎNJÎC1 subst. (Bot.; regional) Năsturel (Nasturtium officinale). Cf. jahresber. viii, 124. — Etimologia necunoscută. Cf. r î j n i c ă. ItÎNJiîVK, -Ă adj. (învechit, rar) Care seamănă cu un rînjet. Rînjinda ci zîmbire Privindu-o, mă-nşelam. Pann, e. iv, 121/14. — Pl.: rînjinzi, -de. — V. rtnji. RÎNJÎRE s. f. Faptul de a rînji; rînjet, rînjit1. 1. 1. Cf. rînji (I 1); rînjet (de animal, de fiară). Un tigru cu rtnjire. Alecsandri, poezii, 385. 2. Cf. r 1 n j i (I 2); rînjet, zîmbet sarcastic. Amara lui rînjire. Heliade, o. i, 403, cf. Polizu. Mulţi care-mprejuru-ţi cerşau a la rînjire . . . Născuţi erau să fie cu tine în unire. Alexandrescu, o. i, 291. Plătit voi fi de munca fărăseamăn c-o rînjire? Macedonski, o. i, 231, cf. ddrf, Barcianu. II. (învechii) 1. Batjocură, (învechit) rînjitură (II). Cf. r î n j i (II 1). Se cade să li se dea (ajuior bisericilor), ca să nu cumva fie obidite de rînjirca netocmitorilor eretici. ap. tdrg. 2. Cf. rinji (II 2). Cf. st. lex. 173^/5. — Scris şi: rinjire. Alexi, w. — Pl:. rînjiri. — Şi: (regional) rinifire s. f. lb, Barcianu (scris şi ringire drlu, lm). — V. rtnji. RÎNJIT1 s. n. Faptul de a r 1 n j i; rînjire. E om rău şi om primejdios: asta se vede din ochii lui, din rînjitul lui. Slavici, n. ii, 80. Rtnji ea şi de astă dată, dară ii dete rînjitul prin piele. Ispirescu, ap. cade. — Pl.: rînjituri. — Şi: (regional) rlngit(scris ringil) s. n. lm. — V. rînji. RÎNJlT2, -Ă adj. 1. (Despre dinţi) Dezvelit printr-un rînjet. Un şarpe mare vinea cu gura căscată şi cu dinţii rînjiţi, numai să-l înghiţă. Neagoe, ap. gcr i, 165/33. 5606 RlNJITOR - 478 - RÎNTAŞ Lupul. . . .aşază cele două capete cu dinţii rînjiţi în fereşti. CreangX, p. 25. [Lupul] ieşi de subt acel pod, cu dinţii rinjiţi. Ispirescu, i.. 14. Se năpusti asupra ei un lup . . . cu colţii rînjiţi. id. ib. 17. Era scheletul scorojii, cu dinţii rînjiţi. I. Botez, şc. 119. Lupul zăcea în pî-rău, pălit la inimă prin coaste; dinţii rînjiţi muşcaseră din mîl. Sadoveanu, o. i, 230. Şedea-n fundul cortului Cil ochii sticliţi. Cu dinţii rînjiji. Teodorescu, p. p. 142, cf. Sbiera, p. 186. Morariul, meşter mare, . . . Cu lulca-ua-n dinţi, Cu dinţii rînjiţi. Marian, s. r. i, 30.Calu cu gura căscată, Cu ochii beliţi, Cu dinţii rin jiji. şez. ii, 90, cf. alr ii 4 968/130. <$> (Popular) Cea cu dinţii rînjiţi = moartea. Şi-a fi găsit altă femeie, rînji Bogza ... — Numai să nu fie cea cu dinţii rînjiţi. Sadoveanu, 0. x, 616. + (Despre animale şi botul sau gura lor) Care Îşi arată dinţii lntrriin rînjet. Leii . . . apucă şi zbiară cu gurile rînjite pre hiară. Dosoftei, ps 66/14. Botu-i rînjit le arată colţi ameninţători. Odobescu, s. iii, 138, cf. ddrf. Dulăii rînjiţi zvîcneau din cotloane lătrînd şi schelălăind. C. Petrescu, a. r. 9. Ne pasă, oare, nouă că domnii-n capitale Se-ngînă ca dulăii rînjiţi. Arghezi, vers. 392. Visa fel de fel de lighioane verzi cu limba de foc şi gura rtnjită. v. rom. septembrie 1962, 15. + (Despre persoane, despre faţa sau gura lor) Care rînjeşte, care rîde; strîmbat într-un rînjet. Le era bud-zele . . . în sus şi-n gios rînjite. Dosoftei, v. s. octombrie 45v/35. Comicii şi rînjiţii satiri. Odobescu, s. i, 34. (F i g.) Se arătă, printre nouri galbeni, un schelei gigantic cu craniul rînjit, preumblînd sus prin cîmpiile slăvilor. Camilar, n. i, 200. <> (Substantivat) Cf. bl xiii, 29. Cinci în brînci, rînjita-nainle (Secera). PX scule seu, l. p. 99. + (Rar) Care seamănă cu un rînjet; care este însoţit dc un rînjet. în jalea guşatului se amesteca mînia cu un fel de rîs rînjit. Delavrancea, t. 124. O mînie grozavă, de mult stăpînită sub vorbe blajine şi rînjite. Sadoveanu, o.' v, 710. 2. (Regional; şi substantivat) (Persoană) cu gura mare (alr ii/i mn 9/219) sau care rîde prea mult (alr ii/682).4-(Persoană) care este în conflict cu toată lumea, îngîmfat (arh. olt. xxi, 274), cicălitor (alr i 1 564/ 805). + Care poartă îmbrăcămintea în dezordine. Cf. rev. crit. iv, 146. — Pl.: rînjiţi, -le. — V. rinji. RÎNJITOR, -OĂRE adj. I. (Despre persoane, despre gura sau faţa lor) Care rînjeşte. Of. drlu. Oglindea pe faţa-i rînjitoare şi boloasu josnicia cea mai murdară. M. 1. Caragiale, c. 45, cf. Şăineanu, d. u. <ţ> Fig. Împotriva prostiei rînjitoare . . . Prin neguri îmi trag brazda cu vechea sîrguinţă. Macedonski, o. i, 224. + (Despre dinţi) Care se descoperă într-un rînjet. La toată vama sînt diavoli şi furii cu dinţi rinjitori. f (1875), 269. + Care seamănă a rînjet. Un zîmbet rînjitori se revarsă pe faţă. Agîrbiceanu, a. 544. II. (învechit) Care îşi bate joc, care rîde de cineva. (Substantivat) Fariseii, rînjitorii şi neînţelegătorii, ei tăcură. Coresi, ev. 58. — Pl.: rînjitori, -oare. j — Rînji + suf. -tor. RÎNJIT URĂ s. f. I. X. Rînjire (I); rînjet. Ea clăti cu capul ş-între rînjitură îşi arătă colţii cei pociţi din gură. Pann, p. v. i, 54/5, cf. lm. Alesul laşilor peste cîteva zile îşi dezvoltă o faimoasă interpelare: toată Camera colectivistă se frămîntă . . . întreruperi, rînjituri, zgomot. Caragiale, o. iii, 134, cf. Alexi, w., tdrg, + (Rar) Persoană care rînjeşte. Cf. Scriban, d. 2. (Regional) Locul dintre pod şi osie unde se vîră capătul de la inima carului; crestuş. Cf. Brebenel, gr. p. II. (învechit) Batjocură, (învechit) rînjire (II 1). Tîn-jiia şi pentru rlnjiturile lor şi pentru ocărîle lor. Coresi, ev. 80. — Pl.: rin jituri. — Şi: (regional) rln(|itură s. f. Barcianu. — Rînji + suf. -tură. RÎNJOTC s. f. sg. (Prin Transilv.; depreciativ) Persoană care rînjeşte (mat. dialect, i, 91), care rîde mult (Paşca, gl.). — Rînji -|- suf. -otcă. RÎNSÂT, -Ă adj. 1. (Prin Ban. şi vestul Olt.; despre coaja copacilor) Cu asperităţi, aspru. Cf. alr i 1 948/ 77, 837. 2. (Regional; despre roţi) Dinţat, zimţat (Glimboca — Caransebeş). Cf. alr ii 6 437/27. — Pl.: rinsaţi, -le — Şi: rănsât, -ă adj. alr i 1 948/ 77. — De la rinsă2. RÎNSĂ1 s. f. 1. (Popular) Nume dat inflorescenţei masculine) a unor arbori; ament, (popular) mîţişor, (regional) mugur. N-are nime a-l porunci, nice în pămînt, . . . niee în ghinde, nice în jiru, nice în aluniş, nice în rînsă (sec. xvm). Iorga, s. d. xii, 231, cf. lb, Polizu, Ba-ronzi, L. 142, ddrf, Şăineanu. Baie de rînzi şi frunze de nuc pentru scrofule. Săghinescu, v. 102. Se amestecă în mîncarea oilor floare (rînsă, ament) de nuc. Grigoriu — Rigo, m. p. ii, 10, cf. tdrg. Se mai adaogă şi trei pumni de amente sau rînză de arin. Pamfile — Lupes-cu, crom. 150. Rînsa se dă la găini amestecată cu tărîţă, căci se crede că ele ouă mai îngrab. şez. ii, 43, cf. rev. crit. iii, 167, şez. vii, 183. Usca rinsă şi făce fărină. conv. lit. xliv!, 647. Toamna culeg rinsa de arin. Viciu ,gl., cf. Vîrcol, v. 99, Ciauşanu, v., 194, alr i 990, A i 12, 13, 20, 21, 31, ii 6, 7, iii 2, 3, 17, 18, Lexic reg. 38, ib. ii, 16, Glosar reg. + (Regional) Mugurul carpenului, şez. vii, 183. + (Regional) Fructul dudului. Cf. Borza, d. 112. + (Regional) Rizomul de clopoţei (Campanulla ranunculoides). Cf. Borza, d. 39. 2. (Maram.; la pl.) Cureluşe ornamentale în formă de franjuri, la pungă. Cf. Bîrlea, c. p. 24. Cine trece prin grădină? Vasalie rujă plină, Cu jaşcău cu rinse multe Cu păruţu creţ pe frunte, id. ib. — Pl.: rinse. — Şi: (regional) rinză (pl. şi rînzi), riză (Lexic reg. 38) s. f. — Din v. sl. pac*. RfNSĂ2 s. f. 1. (Prin Transilv.) Rotiţă zimţată; s p e c. rotiţa pintenului. Cf. Klein, d. 410, lb, Polizu, Cihac, ii, 313, Barcianu. Atit de tare mă stringe acest păgîn in pinteni, îneît au ajuns rînsă lîngă rinsă. Mera, l. b. 211. On rînsăn de la pinten. Coman, gl. 2. (Regional) Roata zimţată a joagărului (Petrila). Cf. a iii 17. 3. (Prin Maram.) Crestătură în ciocanele de la piuă, (regional) răvaş. Cf. alr ii 6 472/362, Glosar reg. — Pl.: rînse. — Şi: (regional) rinsăn subst. — Cf. r a n ţ ă. RfNSĂ3 s. f. v. rînză1. RfNSĂJV subst. v. rinsă2. RÎNTĂŞ s. n. Făină prăjită în grăsime, care se adaugă la unele mîncări; prăjeală, (regional) răncău1. Cf. Klein, d. 411, lb, Cihac, ii, 522, lm, hem 1 949, ddrf, Şăineanu, Alexi, w. Turna rîntaşul rumenit peste ciorba ce clocotea într-o oală zdravănă de tuci. Rebreanu, i. 308. Se face un răniaş din făină de mălai. Precup, p. 17. Găluştele . . . se. gătesc cu unsoare, cu brînză, ceapă etc. sau cu zeamă . . . , găiindu-i rîntaş. Pribeagul, p. r. 76. Fereastra rămînea mereu întunecată, închisă solid spre a nu scăpa aroma de rîntaş şi ceapă prăjită. P. Constant, r. 157. Învîrtea cu-o lingură de lemn Prin cratiţa în care sfîrîia rîntaşul. Beniuc, v. 37. Un iz călduţ de rîntaş şi de ceapă. Vinea, l. ii, 238. Flămînzi şi îngre-ţoşaţi de zeama de urzici şi ciuperci, fără rîntaş, oamenii adormeau ameţiţi. T. Popovici, se. 70. Se face un rintaş alb din unt cu făină. S. Marin, c. b. 35, cf. h xvii 352, Caba, săl. 100, com. din Jina — Sebeş, chest. viii 32/7, 15, alr sn iv h 1 107/310, a v 14.'<> Fig. Din metal face cocă, aluat, Borşuri, scrum şi rîntaş. Arghezi, 5615 RÎNTEZ - 479 - RÎNZĂ» v. 175. <$> Expr. Cui nu-i place facă-şi cu rintaş, se zice cuiva care e nemulţumit cu ceea ce i s-a tăcut sau i s-a dat. Cf. Zanne, p. iv, 101, com. din Boarta — Mediaş. — Pi.: rlniaşuri şi (regional) rîniaşe (tdrg). — Şi: (regional) răntăş, rantâş (a ii 14), arintâş (aii 6) s. n. — Din magh. rântăs. RÎNTEZĂ vb. I v. rîncheza. RÎNTEZÂT s. n. v. rlnehezat. RÎNTEZĂtGRIU, -OARE adj. v. rtnchezfttor. RÎNTICdS, -OASĂ adj. (Prinnordul Transilv.) Zdrenţăros. Cf. alr ii 2 880/279. Am on purcăraş, Rînticos, Mînă porcii tăi în gios (Pieptenele), arh. folk. vi, 108. <ţ> (Substantivat) El ar fi dorit mai bucuros s-aibă la sine oameni mai de cinste şi nu nişte rinticoşi d-aceşlia. F (1886), 199. 4- P. e x t. (Despre cai tineri) Slab, sfrijit, jigărit. Cf. dr. v, 223. — Pl.: rtnticoşi, -oase. — Şi: rinticâs, -oăsă, rănti c6s, -oăsă (alr ii 2 880/279) adj. — Cf. rantie. RÎNTONÎ vb. IV v. răntui1. RÎNTtJÎ1 vb. IV v. răntui1. RÎNTUÎ2 vb. IV v. răntui2. RÎNTUNĂ vb. I v. răntuna. RÎNTUNZÎ vb. IV v. rotunji. RÎNTURĂ vb. I. Tranz. (Prin sudul Transilv.) A Împrăştia şi a Încurca, a deranja. Cf. Lexic reg. ii, 53. — Prez. ind.: rtntur. — Cf. rintui1. RÎNTUZÎ vb. IV v- rotunji. RÎNUCHI s. m. v. rărunchi1. RÎNUl vb. IV. Tranz. (în terminologia lucrătorilor forestieri) A da drumul lemnelor pe jilip (Borşa — Vişeu de Sus). Cf. Arvinte, term. 164. — Prez. ind.: ? — Df. germ. R i n n e „jilip". RÎNVOCÎ vb. IV v. rlmboci. RÎNZALÂU s. m. (Prin Bucov.) Om foarte rău. Cf. Lexic reg. 115. — Pl.: rînzalăi. — Rinză1 + suf. -alău. RÎNZAR1 s. m. (Prin vestul Olt. şi prin sudul Munt.) Copac sau arbust care face rlnsă (1> (ai.r i 990/922) fără să rodească (Lexic reg. ii, 16). — Pl.: rinzari. — Rlnză2 + silf. -ar. RÎNZAR2 s. m. (Regional) Miel sau ied mic, al cărui stomac se foloseşte pentru închegarea laptelui. Cf. Bugnariu, n. Stnt un biet păcurar, N-am nici macar un griţar. îţi dau, doamne, doi rinzari. T. Papahagi, m. 191. — Pl.: rinzari. — Şi: rinzăr s. m. — Rlnză1 + suf. -ar. RÎNZĂ1 s. f. I. 1. (Popular) Stomac. Trupurile . . . oamenilor carele ... de multe fieri şi peşti se-au mincal . . . şi se-au mistuit tn rînzele fierilor şi ale jigăniilor (a. 1652). ap. tdrg, cf. lex. mars. 247, Klein, d. 410. Pe nemîncat nu putea merge, Zicînd că l-e greaţă cu rînze goale Să trapede atîta şi s-alerge. Budai-Deleanu, ţ. 102. Nesălurată rînză ai. Ţichindeal, ap. cade, cf. i.b. A zis: stăpîne, rinza mea e goală. BXrac, t. 38/12. Geaba puseşi aci brînza, Că nu mi-o sufere rinza. Pann, p. v. iii, 1432/8, cf. Polizu, Cihac, ii, 313, lm, ddrf, Barcianu, N. Lf.on, med. 143, Alexi, w., Bianu, d. s. Resturile aruncate azi din marile abatorii, ca: sînge, rînze. Atila, p. 50. cf. ŞXineanu, d. u. Numai că mă uit la om şi îi ştiu şi rînza şi foalele din el. Camil Petrescu, t. i, 446, cf. Voiculescu, l. 237. li roade rînza un turbat nesaţiu De sînge tînăr şi de spafîu. Beniuc, v. 77. Să aduci [bolnavului] . . . capul Iul, inima lui, rîma lui, . . . cuun cuvînt, să-i aduci iarăşi sănătatea. pop., ap. gcr ii, 342, cf. H ix 85, xii 497. li plesneşte rînza de năcaz, de oboseală şi de-atîta apă ce beuse. Reteganul, p. i, 41. Plăcinta cea bună . . . face La om rînză plină. Sevastos, n. 290. Baiă-te Dumnezeu, pînză, Că mă săgetaşi la rînză, Şi mi-ai scos vestea în ţară C-am păţit cu line-o vară. Hodoş, p. p. 199, cf. Frîncu-Candrea, m. 105. Să ne sloboziţi în tindă, Lîngă cel blid cu plăcintă, Să stîmpărăm biata rînză. Bud, p. p. 74. Să potolească:Dorul, Mîncărimea, Usturimea, Din mîini, . . . Din rînză, Din osînză. PXscu-lescu, l. p. 115. [Baghiţe], ieşiţi din trupul lui N., Din inimă, . . . Din rînză. Pamfile, b. 13, cf. id. s. v. 46, Densusianu, ţ. h. 331, Coman, gl., com. din Frata — Turda, chest. v 81/19, 54, 92, alrm i/i h 66, alb i 121. Pă băiatu tău, cin l-oi prinde, . . . îl trlntesc dă-i crapă rînza. ib. 252/770, cf. ib. 300, ib. 1 066, alr ii/i h 64, 102, 116, ib. mn 39, 2 212, ib. mn 51, 2 303, a i 12, 13, ii 3, 6, 7, 8, iii 1, 2, 3, 5, 9, 13, 16, 17, 18, iv 3, 31, 34. Decît să rămîie brînza, mai bine să crape rînza. PX scule seu, l. p. 106, cf. tdrg. -$* E x p r. A se împăca cu rinza = a mînca, a se sătura. Să puse puţinei să odihnească şi să să împace, cu rînza, ca astfel să poată merge mai departe. Bota, p. 48. A i se Întoarce (cuiva) rinza pe dos = a i se face greaţă, a i se întoarce stomacul pe dos, v. întoarce; a se enerva. Noi nu ştim cum să-l mai ţinem pe maniacul ăla pe vîrful degetelor şi, poftim, d-ta îi întorci rînza pe dos. Camil Petrescu, u. n. 31. Cînd dau cu ochii de soacră, mi se întoarce rinza pe dos. Stancu, r. a. iii, 384. A avea rlnză domnească = a fi bolnav de stomac. Cf. Zanne, p. iv, 353. A crăpa sau a plesni (In cineva sau a-i crăpa cuiva) rinza (de ciudă, de necaz etc.) = a fi foarte necăjit; a fi furios. Mai toarnă-mi un pahar, mă Nicu-lăieş, că crapă rinza în mine. Sadoveanu, p. m. 303. îi plesneşte rinza de necaz. Reteganul, ap. cade. Baba, cînd l-a văzut viind, crapa rînza-n rea de ciudă. Vasiliu, p. l. 119. A fi tare in rlnză v. t a r e. A avea rlnză fierbinte = a se înfuria uşor, a fi iute. Născocor încă avea rînză fierbinte Şi-i zisă: ,,Drumu-i larg pentru nebuni". Budai-Deleanu, t. v. 142. A fi cu rinza mare sau a avea rinza prea mare = a fi necăjit; a fi mlnios. Cf. alr i 124/186, 388. A nu mai Încăpea rinza in cineva = a fi nervos, iritabil, rău. Cf. şez. v, 121. -4 (Prin Transilv.) Mînie, furie. Cf. lb. Ce rlnză mi-o făcut! Com. din Cuzdrioara — Dej. Expr. A-l mtnca (pe cineva) rinza (sau o rlnză) = a fi furios, ib. 4-(Prin Bucov.) Putere. Lexic reg. 115. 2. (Popular) Pipotă. Ce comoară ţ-ai perdut astăzi, că în rînza mea iaste mărgăritari mai mare decît oul. Varlaam-Ioasaf, 41v/3. L-am doftorii... cu rînză de dropie arsă. Alecsandri, t. 99, cf. ŞXineanu. Omul e expus să capete bătături . . . cînd calcă In rînză de găină. Candrea, f. 236, cf. tdrg. Dacă calci peste rămăşiţele din rînza păsărilor, capeţi , ,trintitură" (o boală rea). Pribeagul, p. r. 110, cf. şez. iii, 150, Viciu, gl., Ţiplea, p. p. 115. [Contra negilor] te ungi cu peliţă de pe rinza găinii. Pamfile, b. 50, cf. Gorovei, cr. 287, Iordan, l. m. 195, alr i 1 1006/96, alr ii/i mn 39, 2 212, alr sn ii h 364, a iii 2, vi 26. 3. (Regional; şi în sintagma rînză umplută, alr sn iv h 1 125/2) Mezel preparat din cecumul porcului, umplut cu carne, grăsime şi măruntaie; tobă mică (Cîlnic — Tîrgu Jiu), gl. olt. II. 1. P. ext. (Regional) Abdomen, burtă. Printre maşini, muscali groşi, cu rimele răsfrînte. Stancu, r. a. i, 163. cf. alr i 124/790, alr ii/i mn 38, 2 211/272, 5633 RÎNZĂ* - 480 - RÎPÂ1 ib. mn 39, 2122/899. «0> Expr. A (mai) prinde la rlnză v. prinde. A avea (sau a fate) rlnză = a face avere, a se îmbogăţi. Udrescu, oi.. Â-i slăbi (cuiva) rtnza = a sărăci, id. ib. I-q slăbii rînza şi lui, nu mai are de unde; o cîrpcşie greu. id. ib. 4- Oslnză. Cf. alb i 124/932, ib. 749/45, Udrescu, ol. A avui lînză bună porcu-ăsia. id. ib. 4- ( în e x p r.) A fi In rln/.a părinţilor = a) a trăi pe seama părinţilor, id. ib. ; b) a moşteni avere de la părinţi, id. ib. Hei, ce-i pasă lui, e-n rinza părinţilor! ib. id. 2. (Regional) Numele nnor afecţiuni digestive caracterizate prin dureri abdominale şi greţuri (ptoză gastrică, dispepsie). Bolnavul de rînză arc greţuri, dureri prin stomac şi gură amară. Grigoriu-Rigo, m. p. 1, 156, cf. h v 106, 195. Rînza sau răsturnatul rînzei se cîşligă din ridicăluri peste măsură, şez. iv, 25, cf. Candrea, f. 221. 3. Fig. (Învechit, rar) Adînc, străfund. V. maţe, p 1 n t e c e. Din rînza iadului sirigaiu şi auzi glasul mieu (a. 1652). gcr i, 156/5. — Pl.: rîme şi (regional) rînzi (alr i 124), rînzuri (ib. 124/359, alb 11/1 h 64/334). — Şi: (regional) rinsă (gl. olt.), rănză (conv. lit. xx, 1 016) s. f. — Cf. alb. rrendes „cheag". ItflVZĂ2 s. f. v. rinsă1. RÎNZIŞOARĂ1 s. f. (Regional) 1. Diminutiv al lui rînsă1 (1). Cf. alr i 990/805, 954. 2. Numele mai multor plante: a) boglar (Ranun-culus sceleratus). Cf. tdrg, Şăineanu, d. u., Scriban, d., Borza, d. 145; b) gălbenele (Ranunculus polyan-themos, Ranunculus pedaius). Cf. cade; c) coada-vacii (Verbascum phlomoides). Cf. Borza, d. 178, h ix 142, şez. xv, 60; d) Piper longum. Cf. tdrg, Bujoreanu, b. l. 391; e) creţuşcă (Spiraea ulmaria). Cf. cade. — Pl.: rînzişoare. — Rlnză2 + suf. -işoară. RÎNZIŞOARĂ2s. f. Diminutiv al lui rînză1 (1); (rar) rînzucă. Cf. Polizu, Barcianu, Alexi, w. Plecate din sete, Plecate din foame, . . . Din rînză, Din rînzi-şoară. şez. ii, 89. — Pl.: rînzişoare. — Rlnză1 + suf. -işoară. RÎIVZOÎ vb. IV. Tranz- şi refl. (Prin Transilv.) A (se) înfuria, a (se) întărită; a (se) amărî, a (se) necăji: (regional) a se rînzoşa. Cf. alr i 1 572/255, 259. M-am sfădit cu vecina, stropşi-o-ar, şi toată m-am rînzolit pe din lontru. mat. dialect, i, 91. — Prez. ind. rînzoiesc. Şi: rlnziii (alr i 1 565/231), rinzolî vb. IV. — De la rlnză1. RÎNZOlJ vb. IV v. rlnzol. RÎNZtfS, -OASĂ adj. 1. (Regional) Burtos (ai.r ii/i h 63/886); puternic (Lexic reg. 115). 2. (Popular) Iute la mînie, irascibil, arţăgos, certăreţ; rău, răutăcios. Cf. lb, Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w., Şăineanu, d. u. Rînza de la păsări nu-i bine s-o mănînci, nici inima, căci eşti rînzos, inimos, rău. ap. cade. Un convoi de vreo cincizeci de ţărani fu pornit spre Piteşti, încadrat de soldaţi cu armele încărcate, sub comanda unui plutonier bătrîn şi rînzos. Rebreanu, r. ii, 297. Ne-au tot stors dc ne-au lăsat fără pic de vlagă în noi, nu numai boierii,'ci şi bogătanii rînzoşi din Temeiu. Stancu, r. a. i, 340. Ztce că era odată o babă foarte rînzoasă. Marian, s. b. ii, 107 Era . . . rînzos, . . . din care pricină în viaţa lui nu s-a însurat, id. t. 178, cf. şez. v, 121, com. din Fbata — Turda, din Straja — Rădăuţi şi din Timişoara. Nu sta de vorbă cu oameni rînzoşi. Paşca, gl., com. din Loman — Sebeş şi din Jina — Sebeş, Coman, gl., alr 1 124/370, 412, 584, 677, 690, ib. 1 374/150, alr 11/1 mn 39, 2 212/551, alr sn v h 1 247, ib. h 1 253/ /260, a 111 18, Lexic reg. 115, mat. dialect, i, 287. <0> Expr. Inimă rînzoasă v. inimă. + (Regional) Neînduplecat, ambiţios, încăpăţînat, dîrz. Com. Paşca (Crişcior — Brad) şi com. din Sebeş. Expr. A fi tare rînzos la inintă v. inimă. — Pl.: rînzoşi, -oase. — Rlnză1 -f- suf. -os. RlNZOŞÂ vb. IV. R e f 1. (Regional) A se rînzoi (Nă-săud). Cf. alr 1 1 565/268. — Prez. ind.: rînzoşesc. — V. rînzos. RÎXZOŞÎI? s. f. (Regional) Mînie, irascibilitate; necaz, supărare. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu. — Pl.: rînzoşii. — Itînzos + suf. -ie. RÎiVZ L’CĂ s. f. (Rar) Rînzişoară2. Năzuros şi frivol; dacă nu-l îmbrăca eu barboteusa lui favorită, ori nu-i da ,,rînzuca" de la puiu, urca gospodăria în picioare. I. Bot^z, b. 1, 137. — Pl.: rînzuci. — Rlnză1 + -ucă. RÎlVZUl vb. IV v. rînzoi. RlORA vb. I v. roura. RÎP1 s. m. (Regional) Numele a doi peşti: a) fusar (Aspro slreber). Atila, p. 242, Băcescu, p. 30, 45; b) pietrar (Aspro zingel). Băcescu, p. 45, 49. — Pl.: rîpi. — Din bg. pnf)a, ser. riba. RÎP2 s. n. v. rapăn1. RÎPA vb. I. Intranz. (Prin Olt., Transilv.) A se acopcri de rapăn1 (2); (despre piele) a crăpa din cauza murdăriei sau a frigului. A rîpat purcelu, trebuie să-l speli cu leşie şi să-l piepteni. Boceanu, gl., cf. cv 1951, nr. 9 — 10, 47. Porcul mi-a rîpat! Ciauşanu, gl. Mi-o rîpat mînile. alr ii 2445/833. — Prez. ind.: rîpez. — V. rip2. RÎPAC subst. v. ripac. RÎPÂ1VĂ s. f. (Regional) Rîpă1 (1). Cam pe la jumătatea pădurii, dă de-o rîpană mare şi adîncă. Vasiliu, p. l. 149. — Pl.: rîpane. — Rîpă1 + suf. -ană. RÎPÂR s. m. (Regional) 1. Loc rlpos1. Strigă de tre ori sitirind pe toate Duhurile din văzduh, din rîpariu, Din tăuri, viitori şi căi împătrale. Budai-Deleanu, t. v. 136, cf. 162, Barcianu. 2. Numele a două specii de lăstun: a) lăstun de mal (Riparia riparia). Băcescu, păs. 107, 150; b) lăstun (Delichon urbica). id. ib. 107. — Pl.: rîpari. — Rîpă1 ■+- suf. -ar. RÎI’At, -Ăadj. (Prin Olt., Transilv.) Rîpos2. Veni un porc rîpat, Dele oala peste cap. 1. cr. i, 152. Rumânul ăsta . . . n-avea la vatra lui decît un mîţ rîpal. Plopşor, c. 102; Mîrianul rîpat al uncheaşului. . . tocmai sta de pîndă. id. ib. 112, cf. a iii 2. — Pl.: rîpaţi, -ie. — V. rlpa. R'ÎPĂ1 s. f. 1. Coastă abruptă a unui deal; surpătură de pămînt făcută de torente sau de şuvoaie. V. prăpastie, ponor, pripo r. De cătră partea laconilor şi a celoralanţi era rîpi şi dealuri. Herodot (1645), 505, cf. 240. Agiunsă iocma la fundul ripei cel mai dc gios. Dosoftei, v. s. octombrie 43*/3. Era o palancă de zid, şi tras zidiul den rîpa a unui munte pănă în rîpa 5652 RtPĂ1 - 481 - RÎPIT altui munte. M. Costin, o. 184. S-au aproptet prin arini, Ungă sat, pe din gios de curte, intr-o ripâ. Neculce, l. 79, cf. anon. car. Mă duseră la o ripă foarte mare. Mineiul (1776), 282r/19. Sărind calul peste o rîpă lungă, Căzu călăreţul fără ispită. Budai-Deleanu, ţ. 206, cf. drlu, lb. Plimbă-le fără sfială pe marginea întunecoasei rtpe. Marcovici, c. 88/23. Încă tremură pe foaie In munţi roua şi pe ripe; Nu te temi să ţi se moaie Delicatele aripe ? Asachi, s. l. i, 53. Mai duioase se făcură fiarîle-n ascunsa ripă. id. ib. 148. Rîpile întunecoase . . . ferea cu tăinuire A desfătărilor noastre înfocată întîl-nire. Conachi, p. 102. Statui pe marginea rîpei şi fugii ca să nu caz de neputinţa mea. cr (1848), 93/48, cf. Polizu. Dintr-o peşteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpre-soară. Alexandrescu, o. i, 71. Prin rîpî adînci zăpada de soare se ascunde. Alecsandri, p. iii, 24. Sub o rîpă stearpă, pe un rîu în spume, ... un sihastru a fugit de lume. Bolintineanu, o. 58. S-a prefăcut în mâluş-teanuri, văi, . . . munţi, rîpi. Jipescu, o. 117. Sus pe rîpă şi la un loc mai puţin accesibil, este o altă peştere. Odobescu, s. i, 341. Colo în depărtare e valea lui natală, cu codri plini de umbră, cu rîpe fără fund. Eminescu, o. iv, 318. Merse la proptiş, în dosul crucii, se rezemă şt stetc privind cum apa cade şi se izbeşte în rîpă. Slavici, n. i, 62. Deodată se văd grămădiţi cu toţii într-o rîpă adîncă şi mlăştinoasă. Vlahuţă, ap. cade. Dorule, . . . înlinde-ţi aripile, Ca să trecem rîpile Şi să-ntrecem clipele. Beldiceanu, p. 85. Se duc grăbit, Şi-acum pe rîpi s-au prăbuşit Şi lată şi fecior! Coşbuc, o. i, 271, cf. dhlr i, 298. Vedea cum rămîn în urmă rîpile, livezile. Rebreanu, i. 253. Cît nu s-a căţărat el în copilăria lui pe rîpile cele drepte ca păretele! Mironescu, s. a. 46. Au luat-o iar pe drumul cel mare, pe subt dealul cu viile despărţite de rîpi. Camil Petrescu, o. i, 323. Printre rîpe galbene, pe unde puteau, soldaţi . . . făceau exerciţii. Brăescu, o. a. ii, 16. Deasupra rîpii se adună nori negri. Vlasiu, d. 213. Rîpile erau pline de troiene, drumurile la Bistriţa erau închise. Sadoveanu, o. x, 544. Destinul i-a fost să piară înlr-o rîpă a acelor locuri sălbatice, id. ib. xii, 8, cf. Rosetti, l. r. iv, 35. A toate făcătorul de rîpi şi de izvoare, In temniţa fiinţei, te-a-nchis între zăvoare. Arghezi, vers. 378. Pămîntul începu să se înnoroieze şi să se crape în cîteva mici rîpe. Călinescu, e. o. i, 119. Intîiul lanţ de trăgători se făcu nevăzut, la jumătatea dealului, sărind într-o rîpă adîncă. Camilar, n. i, 48. Casa ta, la rîpa naltă, Prea e-n loc stingher. Banuş, p. 295. Privirea obosea, trecînd ... de la o rîpă prăpăstioasă la un ascuţiş înalt. Preda, m. 434. îmbală-mă, pădure-n valuri moi, . . . Opreşte-n rîpi al frămîntării duh Şi pace dă-mi! Labiş, p. 121. Alăturea, sub stîncă, Se cască rîpă adîncă. Deşliu, m. 65. Geologii cercetează văile cele mai sălbatice, rîpile şi coifurile aspre. Geologia, 3. Pe drumul întortochiat, Cu rîpe şi punţi şi răscruci prăfuite, Uite, două mici siluete, v. rom. septembrie 1963, 12. Ian, te uită, cum se ţipă, Parcă sare de pe rîpă! JARNfK-BÎRSEANu, d. 420. Să puse la cale, presle rîpe, preste gropi. Reteganul, p. v, 66. Rîpă, rîpă, vale adîncă, Valio, lupu mă mî-nîncă. şez. i, 48. Din urmă m-a luat Şi în surpăturăi de rîpă m-a dat. i. cr. v, 372. Feciorul de-mparal, dac-o ajuns la malul rîpii, o descălecat de pe cal. Vasiliu, p. l. 149. Iese dracu dintr-o rîpă, Şi le pune foc în pipă polc. transilv. i, 416. li plin de bani Ca rîpa de bolovani. Zanne, p. v, 72. De la munte Pîn’ la munte, Numai blăni înfipte (Rîpele). Gorovei, c. 319. Cine merge pe rîpă Şi nu se risipă (Umbra) id. ib. 378. Pe sub rîpile rîpite, ciute negre mohorîte (Cuptorul). Pascu, c. 58. <0> F i g. Pentru ce o îmbrînceşti, jucîndu-te, în rîpa perirei ? Negruzzi, s. i, 48. Iară în rîpe Goale şi adînci de nouri e Zamolxe-n a lui car. Eminescu, o. iv, 137. L-am întîlnii sol pacinic, pe-o stîncă de topaz, Cu ochii, rîpi de umbră, deschişi din cer spre mine. Arghezi, vers. 78. E x p r. A merge de ripă = a se rostogoli pe un povlrniş, a se prăvăli. Răcneşte stîncă: ,,Nu mai pot l" Proptele iute / merg de rîpă. Caragiale, o. iv, 346. A se dnce de ripă sau (rar) a ajnnge Ia malul rlpei = a se distruge, a se nimici; a eşua. Vro cîţiva literaţi transilvani şi bănăţeni, văzînd cu groază că fraţii lor — noi din principate — ne ducem de ripă, începură a scrie mai multe disertaţii prin care ne arătau originea noastră. Negruzzi, s. i, 337. Dacă o să ne ducem de ripă, literaturii proaste a acestui prostănac o s-o datorăm. Camil Petrescu, t. ii, 484. Cînd eu strig în conferinţă că se duce şcoala de rîpă, d-ta taci. Sebastian, t. 213. Dacă revoluţia nu ţinteşte mai departe de o înţelegere cu boierii, se duce de rîpă lotul. Galan, z. r. 299. Să ne certăm cu tofii ? Să se ducă de rîpă o muncă . . . Ba-ranga, i. 190, cf. Zanne, p. i, 273. A da de ripă = a distruge, a nimici, a prăpădi. Nu e trebuinţă a se mulţi numărul persecutării şi cu oameni ce ne dau de rîpă. Giiica, a. 772. Ai mai crescut haraciul cu-o mînă de risipă, Făr-a vedea că ţara sărmană-o dai de rîpă ? Alecsandri, t. ii, 169. Dacă fratele nostru merge lot aşa cum a apucal-o şi nu intră pc altă cale, o să-şi dea împărăţia dc rîpă. Caragiale, ap. cade, cf. Şăineanu, Zanne, p. i, 273. A (se) da de (sau, rar, pe, la) ripă = a) a (se) omori. Sînt cu mulţii slrînşi asupră-mi să mă dea de rîpă. Dosoftei, ps. 183/18. Uneori îl bătea gîndurile să-şi facă seama singur, să se dea la rîpă. Ispirescu, l. 214. Dacă nu le vei tăia, eu mă duc să mă dau de rîpă. id., ap. cade, cf. ddrf, Barcianu.Nevăstica cea urîtă Nu-i păcat s-o dai de rîpă. i. cr. vi, 250; h) (rar) a (se) înşela, a (se) păcăli. Cf. ddrf. 2. Mal, ţărm. Un părău cu ţărmure nalt şi rîpă adîncă. Dosoftei, v. s. februarie 732/3. Ţinut-au războiul pînă la trei ceasuri de noapte, şi pînă atuncea au sosit şi ei la rîpa pirîului. Amiras, let2. iii, 128, cf. lb. Rîpa răsăriteană a lacului se mărginea cu codrii Tigheciului. Asachi, s. l. ii, 113, cf. Polizu, Cihac, i, 232. Ascul-la-vom de pe rîpele înverzite ale lacului. . ., voiosul şi semeţul cîntic al plăieşului elveţian. Odobescu, s. iii, 80, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. <0 Expr. (Rar) A da en nasul de ripă = a fi silit să se oprească. Cf. Zanne, p. ix, 519. + (Regional) Albie, matcă (Limanu — Mangalia). Cf. alr i 422/990. — Pl.: rîpe şi rîpi. — Şi: ripă s. f. alr ii 2 476/76. — Lat. rîpa. RÎPĂ2 s. f. v. ripă1. RÎPĂ3 s. f. v. rapăn1. RÎPCĂ s. f. 1. (învechit şi regional) Ramură (uscată) a viţei de vie. [Cără] mare grămadă de cărbuni ... şi snopi de rîpce. Dosoftei, v. s. noiembrie 130r/17, cf. Cihac, ii, 314, ddrf, Gheţie, r. m., Săghinescu, v. 66, Alexi, w., tdrg, Şăineanu, d. u. Moşneagul aruncă un mănunchi de rîpcă din grămada de alături. ap. Ralea, s. t. iii, 229, cf. fd ii, 87. + (Rar) Arac folosit pentru susţinerea viţei de vie. Cf. Barcianu, Alexi, w. 2. (Regional) „Crenguţă ori muşchi de pe crenguţe" (Mlnăstireni — Botoşani), i. cr. iii, 187. — Pi.: rîpce şi rîpci (Scriban, d.). — Şi: răpea (ddrf, Gheţie, r. m., Barcianu), răpeă (Alexi, w.) s. f. — Etimologia necunoscută. RÎPClONE s. m. v. răpciune. RÎPCUÎ vb. IV. Tranz. (Regional) A tăia crengile uscate ale viţei de vie, a curăţa viţa de vie. Cf. tdrg. — Prez. ind.: rîpcuiesc. — Rlpcă + suf. -ui. RÎPÎ1 vb. IV. Intranz. (Regional) A face o săpătură adîncă, a face rlpi (Someş Guruslău — Zălau). Cf. mat. dialect, i, 215. Mult am rîpii astăzi! ib. — Prez. ind.: rîpesc. — V. ripă1. RÎPÎ2 vb. IV v. răpi2. RÎPÎT, -Ă adj. (Regional) Rlpos1. E loc de arat, da-i mai mult rîpit, nit: nu se fake pe el. Graiul, i, 435. Pe 5660 RÎPOS1 - 482 - sub rîpile ripile, Ciute negre, mohortte (Cuptorul). Gorovei, c. 122, cf. Pascu, c. 58. — Pl.: rîpiţi, -te. — ltîpâ1 -f suf. -it. RÎPiiS1, -OASĂ adj. Plin de rîpe, cu coaste repezi, cu maluri abrupte; măluros, (regional) rîpit, rîpuros. Boraş Ianăşi, oblicind că pe la pod este loc ripos, au lăsat drumul şi au purces tn sus pre costişe, alăture cu ptriul. M. Costin, o. 157. Aflînd intr-un loc rîpos şi cu nevoie o mică peşteră, lăcui intr-insa. Mineiul (1776), 182v/4. Nu vi s-au întîmplat ... a călători iarna pre o cale strimtă, rîpoasă, rea ? Maior, p. 35/28, cf. drlu, lb. Muntele este rîpos şi răpede, căile înguste. Bălcescu, m. v. 141, cf. Polizu. In văile-i afunde se-aude . . . O eco îngînată pe malul cel rîpos. Bolliac, o. 73. Vedeţi aceste locuri, aceste stînd rlpoase ? Alexandrescu, o. i, 139. Răsună codrul de împuşcări ... Pe culmile rîpoase. Alecsandri, p. iii, 138. înir-una din peşteri, în munte rîpos, Un om oarecare intră curajos. Bolintineanu, o. 70. Munţi cu înalte piscuri îşi arată coastele lor aprigi, rîpoase şi surpate. Odobescu, s. i, 164. Vulturii trăiesc în bande prin vîrful munţilor celor mai rîpoşi. f (1875), 78. De la mănăstirea Horez în sus, locurile se sălbăticesc, văile-s tot mai înguste şi mai rîpoase. Vlahuţă, r. p. 103. Trecem prin locuri rîpoase, peste grumajii de stînci. id. o. a. ii, 144, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu. Hei, eu crescui pe coasta rîposului Vezuviu, Pe vremea cind pe lume nu apăruse sapa. Anghel-Iosif, c. M. 79. In faţă orizontul era închis de cele din urmă ramuri ale rîpoşilor munţi de marnă cenuşie ai Neamţului. Hogaş, dr. i, 10, cf. tdrg. La vreo două sute de metri e o nouă cotitură rîpoasă. Camil Petrescu, u. n. 366. Aducea pîine caldă şi ne strîngeam in grădina rîpoasă a lui moş Tîmpovici... şi mincam usturoi fraged. Brăescu, o. a. ii, 61. Un drum de costişă . . . urcă pe sub maluri rîpoase. Sadoveanu, o. ii, 395. Un munte de stîncă ripos. Călinescu, s. 832. Ajunsesem cu ei Ungă marginea rîpoasă a smîrcului. Stancu, r. a. i, 333, cf. chest. iv 93/22. — Pl.: rîpoşi, -oase. — Rîpă1 + suf. -os. RÎPdS2, -OĂSĂ adj. 1. (Olt. şi sud-vestul Transilv). Acoperit de rapăn1 (2); murdar, jegos, nespălat, (regional) rîpat. Cf. Sterescu, n. 1 054, rev. crit. iii, 167, Densusianu, ţ. h. 331, alr i 639/75, 835, alr ii 3 390/105, ib. 3 390V105, a iii 18. 2. (Regional; despre obiecte şi suprafeţele lor) Aspru, zgrunţuros. Cf. alr i 1 948/839, alr ii/i 2 181/2. — Pl.: rîpoşi, -oase. — RIp2 + suf. -os. RÎPOTlN s. m. v. răpotln. RÎPŞOARĂs.f. (Prin nord-vestul Munt.) Diminutiv al lui rîpă1. Un căţelandru de iepure a apucat-o p-aci, pă rîpşoara asta. Udrescu, gl. — Pl.: rîpşoare. — Rîpă1 + suf. -(u)şoară. RÎPŞTl vb. IV v. răpşti. RÎPUÎ vb. IV. Refl. (Regional; despre terenuri) A se surpa (Tătăruşi — Paşcani). Cf. alr i 395/542. — Prez. ind. pers. 3: rîpuieşte. — Rîpă1 + suf. -ui. RipUR s. m. v. rapor. RÎPURdS, -OASĂ adj. (Regional) Rîpos1 (Peştişani— Tîrgu Jiu). Cf. alr ii/836. — Pl.: rîpuroşi, -oase. — Cf. r 1 p ă1. RÎRÂU s. m. v. rarău. Rf RE adv. (Regional; în expr.) Rleă-rîcă, rlre-rîre = iute-iute, gata-gata (Bistriţa). Paşca, gl. — Etimologia necunoscută. RÎS1 s. m., s. n. I. S. m. Animal sălbatic carnivor din familia felidelor, asemănător cu pisica sălbatică, avînd blana cenuşie-roşcată, uniformă sau cu pete, şi cil smocuri de păr pe urechi; linx (Lynx lynx). Sînt căprioare, . . . berbeci sălbatici, şi rîşi. Herodot (1645), 269. tn tot anul va da pei de samor treizeci şi două, şi de rîs patru. Şincai, hr. iii, 41/14. Risul s-au întîlnit oareunde cu vulpea. Ţichindeal, f. 261/5. Pielea samurului şi a rîsului. Golescu, î. 64, cf. drlu, lb. Preţuim blana rîsului mai mult decît buna iconomie şi smerenie. Mumuleanu, c. 11/10, cf. Polizu. O giubea de postav albastru Mânuită cu blană de rîs. Filimon, ap cade, cf. Cihac, ii, 314, lm. Mai colo boccealîcuri ... cu blănuri de jder, de rts şi de samur. Odobescu, s. i, 134, cf. ddrf, Philippide, p. 159, Şăineanu, Barcianu, Păcală, m. r. 28, Simionescu, f. r. 21. De lupi, rîşi, mistreţi şi căprioare erau plini codrii. Sadoveanu, o. xii, 239. Rîşii . . . săreau pe neaşteptate la om şi-l sfîşiau cu ghearele lor ascuţite. Stancu, r. a. iii, 52. Rîşii iuţi răpiră Mielul meu alb cu capul bucălat. Labiş, p. 163. Acest Iohann ... se împuşcase singur la o vînătoare de rîşi. T. Popovici, se. 5. Toată oastea o adunat ... Ca să vtnezc: Munţii Cu rîşii, Codrii Cu urşii. Marian, nu, 169, cf. alr ii 4 968/172, 219, 362. 2. S. m. şi n. Blană de rîs (prelucrată). Deci te rog. . . de cel răs, să mi-l dai, că . . . ban ţ-oiu trimite. Rosetti, b. 90. 53 de lei pe patru rîşi (a. 1658). Uricariul, xvi, 202. Un rînd de straie groditură cu rîs bun (a. 1797). ib. 275. Hainele lor cele căptuşite cu soboli, cusamori şi cu rîsuri . . . era numai de rînd. Şincai, hr. iii,43/ /18. Dulamă de lastră roşie cu rîşi. Odobescu, s. i,421. El poartă . . . malotea îmblănită cu rîs. Alexandrescu, ap. cade. Rîşii şi jderii Nu poartă numai domnii. Sevastos. n. 136. — Pl.: (m.) rîşi şi (n.) rîsuri. — Şi: (învechit) ris s. m. — Din v. sl. puci.. RÎS2 s. n., s. m. 1. S. n. Acţiunea de a rîde şi rezultatul ei; mişcare caracteristică a gurii şi sunetele care o însoţesc, specifice unei stări de veselie, rîset. p. ext. veselie, voioşie. Risul vostru în plîngere se întoarcă-se. cod. vor. 130/4. Mai bună-i întristarea decît rîsul (a. 1683). gcr i, 272/16. în loc de rîs, varsă lacrămi (a. 1689). id. ib. 285/29, cf. anon. car. Era[m] cu el la un conac, fugind cu caimacamii den loc în loc, pentru ciumă, cu glume, cu rîsuri. R. Popescu, cm i, 438. D[u]mn[e]zâu numai un ceas singur ş-au ales, iară tu şi acesta îl cheltuieşti ... în vorbe şi în rîsuri. R. Greceanu, ap. gcr i, 293/34, cf. lex. mars. 242. Au rîs cînd s-au născut şi întîi au deschis buzele spre rîsuri. Molnar, ret. 124/6. Drăghici abia-ş ţinu rîsul. Budai-Deleanu, ţ. 389, cf. drlu, lb. Unor juni aşa de tineri, rîsul s-ar fi cuvenit. Asachi, s. l. i, 111. Plin de rîsuri, de iubire. I. Văcărescul, p. 15/11. Văile clocotesc de chiute, pocnite de frunze, de rîsuri. Russo, s. 21. Rîdea; muşchii i se suceau în rîsul acesta. Negruzzi, s. i, 140, cf. Polizu. Prin glume, prin rîsuri, cu hohote, ele răscumpără lungile ore de tăcere ale zilei. Odobescu, s. iii, 19. Mie-mi părea ... că aceste rîsuri nenatural de nemăsurate şi nebuneşti nu erau decît trista şi desperata prefăcătorie a unui suflet rupt de durere. Eminescu, g. p. 47. Multă vorbă, mult rîs şi mare nedumerire se mai făcuse la palat. Creangă, o. 45. Califul nu şi-a mai putut stăpîni rîsul şi a rîs cu mare poftă. Caragiale, o. ii, 268. Privea în tot timpul cind la unul, cînd la altul... şi părea foarte vesel, deoarece îşi stăpînea rîsul. Slavici, n. i, 163. Pentru ca autorul să rîdă şi să ne facă pe noi să rîdem, trebuie ca subiectul să deştepte ris măi întîi tntr-însul. Gherea, st. cr. ii, 96, cf. ddrf. Pentr-un un rîs al ei se ceartă, Şi din joc se prind feciorii La trînteli. Coşbuc, p. i, 98, cf. alexi, w., Bianu, d. s. Ce ciudat e rîsul la om! Delavrancea, o. ii, 139. Păţania doamnei Lungeanu cu Veta dumneaei a stîrnit un rîs general. 5672 - 483 - RÎS» Brătescu-Voineşti, î. 88. Se sllrnî un hohot de rts colosal. Hogaş, m. n. 34. Deoadată gura i se strimbă intr-un rts larg şi plin de dispreţ. Rebreanu, r. ii, 232. Risul suna scîrţîit şi absurd, ca hohotele din balamuc. C. Petrescu, î. ii, 42. Conu Costache urma să soarbă liniştit din cafea, păstrînd încă, pe faţă, urme din furia rîsului potolit. Bassarabescu, v. 160. Rîdea cam o dală pe an şi încă şi atunci un rîs mut şi ironic. Galaction, a. 23. Prin toată lumea rîsul clar ţi-l porţi. D. Botez, p. o. 100. Persoana turtită a comandantului, care răsuna chel, cîrn şi apopleclic, ar fi slîrnit desigur rîsul celor de faţă. Brăescu, o. a. i, 154. îşi întindeau buzele în nişte rîsuri tăcute şi zadarnice. Sadoveanu, o. i, 389. Desigur la baza lui se găseşte înainte de toate o veche virtute galică: rîsul. Ralea, s. t. iii, 136. Ca să-şi siăpînească rîsul, îşi ţuguie buzele. Stancu, r. a. iii, 61. Cristina începu să rîdă, un rîs turbure, înfiorat de emoţie. Demetrius, a. 123. Rîsul lui Ionuţ a amuţii. Davidoglu, m. 9. întrerupt pe alocuri de un rîs copilăresc. Sebastian, t. 322, cf. bl x, 86. Prezent! răspunse atunci Nilă . . . , şi un hohot de rîs urmă răspunsului său. Preda, m. 97. Era beţia rîsului, deplină în jocurile noastre de copii. Labiş, p. 136. Cînd îşi dădu seama de realitate, izbucni într-un rîs răutăcios, nestăpînit. Barbu, p. 253. Rîsul lui era mai mult o descărcare, un fel de-a lovi cu praştia nişte corbi care-i năluceau vederea. Vlasiu, d. 25. Izbucneşte într-un rîs isteric. H. Lovinescu, t. 136. Mă gîndeam la fetele de lîngă mine, Cu rîsul curat ca spicele pline. Horea, p. 47. Va fi rîsu-mprumut Si nu vi-ţi iubi mai mult! Jarnîk-Bîrseanu, d. 231. Pelrecînd toată strînsura în veselie cu joc şi cu băuturi, cu şăgi şi cu rîsuri. Sbiera, p. 129, cf. alr ii/i mn 52, 2 305. Rîsu-ţi lumea-nveseleşte, Plîn-su-ţi lumea amărăşte. folc. transilv. ii, 31. După rîs vine şi plîns. R. Popescu, cm i, 476, cf. Zanne, p. ii, 699. Rîsul te rîde şi batjocura te batjocoreşte. Com. din Piatra-Neamţ. Plînge risul d-astă-vară, se zice despre cei care se căiesc prea tîrziu. Cf. Zanne, p. ii, 675, Udrescu, gl. Rîsul are trei fraţi: pe nebun, pe nerod şi pe line însuţi, se zice cuiva care rîde prea mult. Cf. Zannb, p. ii, 700. Vai de moarte fără rîs şi de nuntă fără plîns (= binele şi răul sînt întotdeauna împreună), id. ib. iv, 525. <$■ Fig. Fusele zbîrnăie alene într-un rls spornic. Delavrancea, s. 40. Porneşte ... la deal, printre ochii vii şi rîs alb de flori. Sadoveanu, o. ix,15. De la pajiştile cu rîsuri în mii de feţe ale florilor şi de la streşina pădurii . . . , trebuia Jderul cel mititel să-şi ia bun rămas. id. ib. xiii, 114. Cuvintele mele sînt întortocheate Şi s-au îmbăiat. . . Nu mai ştiu ce spun şi îs Bolnave de rîs. Arghezi, vers. 223. ^ Loc. adj. De rls = care provoacă rîsul; hazliu, vesel. Ceale de rls, de mascară, glumă. st. lex. 173r/6. Se ocupa . . . de o mulţime de superstiţii de rts şi funeste. Bălcescu, m. v. 36. înlr-acest fel de poezie, se zic lucruri de rîs şi ruşinoase, precum satirii au obiceiu a zice. Odobescu, s. i, 35. <$> E x p r. A se porni pe rîs sau a pufni (a bufni) de (sau in) ris sau a-l pufni (a-1 bufni, a-I umfla etc.) risul (pe cineva) = a nu-şi putea stăpîni rîsul, a izbucni în rîs. Toţi au buhnit în rîs, de răspunsul acesta. Negruzzi, s. i, 85. Cînd te-ai videa în oglindă, ai bufni de rîs. Alecsandri, t. 203. Străjerii... încep a se uita unul la altul şi a bufni de rîs. Creangă, p. 82. Tu? la concursul de mîine? a zis pufnind de rîs Niţă. Caragiale, o. ii, 70. Pe Calrina o umflă rîsul. li venise în minle vreo ghiduşie. Vlahuţă, o. a. 349. Cătînd una la alia, pe furiş, fără să-şi spună vreun cuvînt, pufnesc de rîs ... , şi rîd şi rîd, de nu se mai pol opri. Sp. Popescu, m. g. 91. Şcolarii pufniră de rîs. Delavrancea, h. t. 96. Mă bufneşte şi astăzi rîsul, cind mă gîndesc ce urmări hazlii a avut această stratagemă. Hogaş, dr. ii, 47. Cînd ştiaţi că v-aude bunica, îi spuneaţi Cioro-iului unchiule, şi vă umfla rîsul şi-l umfla şi pe el. Pas, z. i, 99, cf. dl, dm. Gospodarul şi celelalte femei bufniră de rîs, crezînd că baba şuguieşte. şez. vi, 110. Cînd te uilai la dînsul, Te umfla rîsul. folc. mold. i, 282. A leşina (sau a se strica, a se prăpădi etc.) de ris — a rîde foarte tare. Privea de departe vălmăşagul acesta şi se strica de rîs. Creangă, p. 53. Oamenii ce priveau, şi mai ales băieţii, leşinau de rîs. id. ib. 306. Să-l vezi ce caraghios e cu ţigara în gură, să te prăpădeşti de rîs. Caragiale, o. i, 275. Călugării cari auziră se umflară de rîs. Stănoiu, c. i. 148. Gîsca mestecă sacîs Şî raţa moare de ris. Arghezi, vers. 267. O să se prăpădească lumea dc rîs. Camil Petrescu, o. ii, 13. Bărbatu că-mar-o-nchis, Io mă omoram de rîs; Pe cămar-o pus lăcată, Io-s beută şi mîncată. Mîndrescu, l. p. 159, cf. alrm i/i h 119/552. Ris homeric v. homeric. Cascadă dc ris v . cascadă. A fi scump Ia ris v. scump. A rîde risul olarului v. olar. (Prin nord-vestul Munt.) A-i da (cuiva) rîsnl prin piele = a mînca bătaie; a da de necaz, a o păţi. Mă, diavolilor, ia vedeţi să nu vă dea rîsul prin piele ! Udrescu, gl. + (Regional; la pl.) Glume (Severineşti — Strehaia). îi place să facă rîsuri. l. rom. 1960, nr. 5, 36. -4 F i g. Sunet în cascade scos de unele păsări. Nu auzea nici rîsul de dragoste al porumbeilor sălbatici sus, în buchetul verde al palmierilor. Sadoveanu, o. v, 482. Aud rîsul ţărcii în sălciile de pe hatie. id. ib. viii, 400. Se opri şi ascultă rîsul unui hulub sălbatic, id. ib. ix, 78. 2. S. n. Batjocură, ocară, insultă. Sara dzise: rîs au făcut mie Domnezeu. pq 67/4. Striga jidovii cu rîsuri şi cu ocări pre svîntu. Varlaam, c. 456. Ceale ce scrie acolo Topeltinus . . . sînt rîsuri. Maior, i st. 130/27. Unii tirani ... cu rîsuri şi cu batjocuri îşi junghie dobitoacele sale. Ţichindeal, f. 119/16. [Defăimătorii] parc-ar fi-ntr-adins născuţi, Numai pentru rîs făcuţi. Mumuleanu, c. 137/17, cf. ddrf, Şăineanu, tdrg. Trei litri de apă la un regiment de hîrdaie ; doamne sfinte, ce rîs ! Bassarabescu, v. 59. Ce rîs şi ocară o mai fi şi asta? pop., ap. gcr ii, 367. <}> Loc. a d j. De rls = fără valoare, fără importanţă; compromiţător, ruşinos, de ocară. Toamna preţurile sînt de rîs. Totuşi, pe aceste preţuri de rîs rumânii îşi vînd bucatele. Stancu, d. 74. (învechit) Luător in rîs = batjocoritor, jignitor. Lavinia era cea mai blîndă şi cea mai puţin luă-toare în rîs. cr (1848), 72/54, cf. tdrg. <{> Loc. adv. (Prin nord-vestul Munt.) Pe ris = pe gratis. Lasă că nu-ţi face el pe rîs. Udrescu, gl. <0> E x p r. A fi (sau a se faee, a ajunge, a rămine etc.) de rls (şi de ocară) sau a fi (sau a se face, a ajunge etc.) (de) risnl lumii (satului, curcilor, clinilor etc.) = a fi (sau a se face, a ajunge etc.) de batjocură, de ocară; a se compromite. întru deşertu se ustenesc şi de rîs fi-vor. Coresi, ev. 13. Domnul piiarde-va acest oraş, ce fu de rîs. po 61/18. Leapădă leagea creştinească ceea ce-i de rîs şi de ocară şi cu glas mare huleşte credinţa Zor.Varlaam, c. 452. Cela ce să va însura, de-ş va lua muiarea călugăriţă, aceaia nuntă . . . iaste dc rîs. prav. 197. Mai mult sînt de rts decît de crezut. C. Cantacuzino, cm i, 38. Au rămas de rîs, umplîndu-se de ruşine. Mineiul (1776), 1042v/34. Odată să să ridice Şi neamul tău dintru mîşe-lie, De rîsul altor să nu mai fie / Budai-Deleanu, ţ. 98. [Nu] ne-am mîndri . . . penlru pielea samurului . . . pentru carc şi de rîs am rămas. Golescu, î. 64. Nimic nu este mai vrednic de rîs decît a se făli cineva numai cu părinţii şi strămoşii săi. Heliade, o. ii, 203, cf. Polizu. Nici au ajuns Moldova de rîsul mişeliei Ca s-o răpească-n gheare-i un vultur de-a Lehiei ! Alecsandri, p. iii, 218. Nu vom rămîne, sărac de noi, rîsul lumei ! Odobescu, s. i, 111. Mă tem că m-oî face de rîs. Creangă, p. 195. Tot rîzînd de unii şi de alţii, ajungea de se făcea şi însuşi de rîs. Ispirescu, u. 104, cf. ddrf, Şăineanu. Nimic nu-i mai de rîs ca plînsul în ochii unui luptător. Coşbuc, p. i, 194. Nu, nu vreau s-ajung de rîsul lumii! Delavrancea, o. ii, 346. Face rău de-şi slîlceşte fata, c-a ajuns de rîsul lumii. Rebreanu, i. 225. Făcură nod la batistă, ferindu-se să spuie aceasta unul celuilalt, de teamă să nu se facă de rts. Bassarabescu, v. 42. Am ajuns de rîsul tîrgului. Sebastian, t. 306. Se ţineau de capul meu toate pocinoagele, mari şi miei, ca să mă facă de rîs. Vlasiu, a. p. 155. De rîs au rămas turcii. Stancu, d. 23. Din nefericire văd limpede. Am reuşit să mă fac de rîs ! Baranga, i. 195. Să mă fac eu de rîsul lumii la poarta voastră ! Preda, m. 191. Vrei să te faci de rîsul lumii ? v. rom. septembrie 1962, 24. De rîs şi de ocară să fii. pop., ap. gcr ii, 367. 5672 BlSĂPI - 484 — RlSUIRE Şi-a veni hăbăucul tn fire, să nu să mai facă de risul lumii. Reteganul, p. i, 1, com. din Piatra — Neamţ, alr ii/i mn 52, 2 305/362. Să nu crezi că io mă las de rîs la fiecare, alr ii 3 095/2. Femeie de oameni cumsecade, a ajuns de rîsul dracului. Udrescu, gl. A fi de rîs Pînâ-n prînz Şi de ocară Pînă-n sară. Zanne, p. ii, 701, cf. vi, 313. A rămînea de ris ca fasolea în ziua de Paşti. id. ib. iii, 548. A face (pe cineva) de ris (şi de ocară) sau a face (pe cineva) de risul satului = a face (pe cineva) de batjocură, de ocară; a batjocori, a compromite. Te despoaie de mîntuirea ia şi te face de rîs şi de batjocură. R. Greceanu, ap. gcr i, 291/35. Cu poznalele lui fapte Fost făcut de rîs în lume. Bărac, t. 4/2. începu a-l face de rîs şi a-şi bate joc de el. Slavici, n. i, 14. Se vorbiră . . . să facă pe fratele lor cel mic de rîs şi de ocară. Ispirescu, l. 37. Ori am vorbit cu dînsa glume ? O fac de rîs şi-i scot eu nume ? Coşbuc, p. i, 128. Putea foarte bine . .. să nu-l facă de rîs înaintea celorlalţi profesori. Agîrbiceanu, a. 35. M-ai adus pînă aici ca acuma să mă faci de rîs înaintea oamenilor ? Rebreanu, i. 123. A răcnii bătrînul. . . că-i face de risul satului. Sadoveanu, o. ii, 78. Nevasta dracului Mă spuse bărbatului, Mă făcu rîs satului. Alecsandri, p. p. 346. M-ai făcui de rîs, mi-ai prăpădit tot ce am avut de la părinţi, şez. v, 134. (A-şi) face (sau, calc după bg. 6un cu uieea, a-şi bate) rîs de (sau, invechit, după) cineva (sau ceva) sau (învechit) a-şi face rîs = a) a-şi bate joc (de cineva sau ceva); a batjocori. De pururea creade giudeţul că şi gluma iaste cu pizmă şi, cînd glumeaşte, îş face rîs. prav. 223. Cela ce va unge ferestrtle sau uşea ... cu fie ce grozăvie, fă-cîndu-şi rîs de casa aceluia, să să cearie. ib. 249. Oamenii . . . îşi făcea rîs mare după dînşii. Bărac, t. 7/17. Auzi, să-şi facă el rîs de lucrul meu / Alecsandri, t. 274. Bine şi-a făcut rîs de găină, şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată. Creangă, p. 70. începură a se căi de rîsul ce făcuseră de fratele lor. Ispirescu, l. 38, cf. ddrf, Barcianu. Pitarul se arată a fi de boierie cinstită, căci îşi face rîs de cumpărătorii de titluri boiereşti. Iorga, l. ii, 116. De-aceea îşi fac rîs păgînii de.noi! Sadoveanu, o. i, 212. Aceştia făcea adeseori rîs de el pentru sărăcia lui. SbiERA, p. 130, cf. alr sn vi h 1 634/362; b) (învechit şi popular) a viola o femeie; a necinsti. Au abătut la casele boiereşti, . . . făcînd rîs pre multe locuri de fămeile lor. M. Costin, o. 170. Lua femei şi fete mare şi copii, cu sîla, de-ş făce rîs. Neculce, l. 360. Mînca bătăi ... de la lucrători, după ce-şi făceau rîs de dînsa. Sadoveanu, o. i, 413. Flăcăul şi-a făcut rîs de ea şi s-a însurat cu alta. Stancu, d. 47. Şi-a făcut, aşa beat cum era, rîs de mine. id. r. a. i, 27. A lua (pe cineva) in rîs v. lua. (Prin nord-vestul Munt.) Rîsul pă-mintului = om de nimic, netrebnic. Udrescu, gl. | P. r e s t r. (învechit şi popular; fiind vorba despre femei) Necinstire, violare, dezonorarc. Tot stricăciuni făce cu fel de fel de rîsuri şi de balgiocuri a fete fecioare. Neculce, l. 276. 3. S. n. Umor, ironie; critică, satiră. Sînt rari scriitorii dăruiţi cu această preţioasă însuşire a rîsului. Galaction, a. 267. Creangă rîde dinlăunlrul societăţii sale, ca un element profund înrădăcinat al ei. Rîsul său nu este critic. Vianu, a. p. 276. Umor înnăscut sau carapace împotriva prostiei, rîsul lui Cchov nu iartă pe nimeni, s ianuarie 1960, 25. Umorul blînd, rîsul franc al scriitorului ne apar modificate în sensul unei ironii corosive, ib. martie 1960, 68. Rîsul nimicitor şi constructiv, rîsul purificator şi optimist, rîsul adevărat şi mare merită o tribună a lui, de la înălţimea căreia să îndrepte moravurile, gl 1961, nr. 3, 7/1. 4. S. m. (Ornit.; regional; şi în sintagma rîsul pădurii, Băcescu, păs. 151, alr i 1 053/887, ib. 1 054/ /887) Huhurez (Syrnium aluco). Cf. Băcescu, păs. 151, 263, h xvi 10. — PI.: (n.) rîsuri şi (m.) rîşi. — Şi: (învechit şi regional) ris s. n. alr ii/i mn 52, 2 305/76. — Lat. risus. HlSĂPl vb. IV v. risipi. RÎSCĂ! vb. IV v. rişcăi. RÎSCĂRl vb. IV. Intranz. (Reginal) A răşchia (3) (Mogoş - Abrud). Cf. alr i 998/100. — Prez. ind. pers. 3: rîscăre. — Cf. rişca. RÎSCHIĂ vb. I v. răşchia. RÎSCHIARE s. f. v. răşchlere. RÎSCHlAT s. n. v. răşchlat1. RÎSCHITOÂRE s. f. v. răşchitor. RÎSCHIT<5II s. n. răşchitor. RfsCUGI s. m. pl. v. rişcov. flfsET s. n. (La sg.; adesea cu sens colectiv) Rîs2 (1). Gura* ei se croi pe rîset. Slavici, o. ii, 75, cf. ddrf, Şăineanu. E plin de rîset locul, Plin de cîntec deal şi vale. Coşbuc, p. ii, 19. Şi-i hohot şi rîset în stradă, Şi însuşi bunicul acum Se-ndoaie spre geamuri să vaclă Amestecul vesel din drum. id. ib. 47, cf. Barcianu. Pe lîngă şăgile şi rîselele lor necontenite, începeau a şi cînta. Sbiera, f. s. 90, cf. Alexi, w. Se pierdură. . . Şi toate rîsetele mele. Goga, p. 37. în aerul cald se ciocneau crîmpeie de convorbiri, rîsete zgomotoase. Rebreanu, i. 242. Prin tufişuri, fete sau domnişoare în rochii subţiri, cu elevi de şcoală sau militari . . Rîsete, şoapte. Bacovia, o. 239. Se auzeau exclamări de compătimire sau rîset înfundat. Sahia, n. 55. Ghiţă... nu prea băga de samă rîsetul poznaş al lui moş Petrea. Sadoveanu, o. i, 217. în mijlocul acestui peisagiu . . . izbucnesc deodată rîselele vesele şi zglobii ale patricienilor aparţinînd anticei rase a regiunei. Vianu, a. p. 160. Aruncă amuzat hîrtia blazonată pe birou, în rîselele tuturor. Călinescu, s. 422. Sînt, lotuşi, încă multe cu putinţă !. . . Minuni, aurore, rîset şi-nvieri. Blaga, i>. 159. De sus, de pe palierul scării, se aude o uşă trîn-tită, rîsete şi glasul lui Petru. H. Lovinescu, c. s. 5. Oamenii izbucniră în rîsete. Preda, î. 97. Rîsetele celorlalţi se încrucişară peste şanţul adînc. Barbu, p. 238. Vin în viaţa unui om astfel de momente în care ... nu poţi scăpa de senlimentul că eşti ridicol şi te miri că cei dimprejur nu izbucnesc în rîsete. Vlasiu, d. 52, cf. alr ii/i mn 52, 2 305/386, 520, 728, 899, 928. <0- Fi g. Ard fetele verii ca steaguri în vîntul şi-n rîsetul anului. Blaga, Poezii, 157.. — Pl.: rîsete. — Ris2 + suf. -et. RÎSGHINA vb. I v. răzghina. RÎSÎPfSIE s. f. v. recipisă. RÎSlPÎŞ s. n. v. recipisă. RÎSOAlCĂ s. f. (Rar) Femela rîsului1 (I). Puii acelei rîsoaicc scheaună de foame şi pier dacă n-au carne. Sadoveanu, o. xiv, 576. A fost împuşcată o rtsoaică ce avea cu sine un pui. vîn. pesc. septembrie 1961, 10. — Pl.: rîsoaice. — Ris1 + suf. -oaică. RÎSOT s. n. (Prin nord-estul Munt.) Rîs puternic. Ciauşanu, v. 194. + Rîs înăbuşit (înghesuit), pe înfundate. Ciauşanu, v. 194. — Pl.: rîsote. — De la rîs2. RÎSUl vb. IV. Tran z. (Prin nord-estul Munt.) A necinsti, a viola o femeie. Cf. Ciauşanu, v. 194. — Rîs2 + suf. -ui. RÎSUÎRE s. f. (Prin nord-estul Munt.) Faptul de a rîsui. Cf. Ciauşanu, r. scut. 81. 5689 RÎSUITĂ - 485 - RÎŞNI — Pl.: rîsuiri. — V. risui. RÎSUÎTĂ adj. (Prin nord-estul Munt.; despre femei) Siluită, violată. Cf. Ciauşeanu, gl. — Pl.: rîsuite. — V. risui. RlŞC interj. (Prin nord-vestul Munt.) Onomatopee care redă zgomotul produs de un obiect frecat cu ceva tare. Udrescu, gl. Rîşc, cu cuţitul / Rîşc, cu pila / id. ib. — Onomatopee. RIŞCĂ vb. IV v. răşchia. RÎŞCĂÎ vb. IV. Tranz. şi intranz. (Prin Ban. şi Transilv.) A răşchia (3). Cf. alr i 998/18, alr ii/i h 53/2, alr sn v h 1 331/2. — Prez. ind. rişcăi. — Şi: rişcăi (alr i 998/136), rîşcoi (prez. ind. accentuat şi rîşcdi ib. 998/18, alr ii/i h 53/2, alr sn n 1 331/2) vb. IV. — Cf. răşchia. RÎŞCHI s. n. (Regional) Răşchitor (1). Cf. alr i 1 274/93, 94. — Pl.: rîşchie şi (m.) rîşchi (alr i 1 274/93). — De la rişchia. RÎŞCHlA vb. I v. răşcliia. RÎŞCHiAT s. n. v. răşcliiat1. RÎŞCHIG s. n. (Regional) Ghiuden. Armenii se mai îndeletniceau cu căsăpia şi cîrnaţăria, producînd cîi-naţi. . . numiţi, după forma lor , ghidem sau sugiuc şi rîşchig sau potcoave, şez. xii, 3. — Accentul necunoscut. — Pl. ? — Etimologia necunoscută. RÎŞCHIITOR s. n. v. răşchitor. RÎŞCHIRA vb. I v. răşchira. RÎŞCHITOARE s. f. v. răşchitor. RÎŞCHITOn s. n. v. răşchitor. RÎŞCH1TORA vb. I v. răschitori. RIŞCOG s. m. v. rîşcov. RÎŞCOI vb. IV v. rişcăi. RÎŞCOV s. m. Numele mai multor soiuri de ciuperci: a) (şi în sintagmele rîşcov dc brad, Bianu, d. s., Panţu, pl., rîşcov de fag, Bianu, d. s., Panţu, pl.) ciupercă comestibilă, cu pălăria portocalie-cărămizie şi cu picior galben-portocaliu; creşte prin pădurile de fag şi dc brad; (regional) opintic, lăptucă, rîşcoviţă, rîşcovan, burete-dulce, păstrăv-de-pădure, pîinea-pădurii, pita--lui-Dumnezeu (Lactarius deliciosus). Cf. Polizu, lm, Barcianu, Şăineanu, d. u., Simionescu, fl. 91, Borza, d. 191); b) vineţică-cu-lapte (Lactarius vole-mus). Cf. tdrg, Panţu, pl., Borza, d. 194; c) burete--galben (Cantharellus cibarius). id. ib. 192; d) burete--iute (Lactarius piperalus). id. ib. 194; c) zbîrciogi--graşi (Gyromilra csculenta). id. ib. Bureţii cunoscuţi (le sătenii din judeţul Suceava ca buni de mîncal sînt: ciupercile, . . . rîşcovii, rîşcoviţcle, drclele. Pamfile, i. c. 247. Plecai in pădure după ciuperci . , . Peste puţin mă înlorset cu desagii plini dc hribi, de rîşcovi. Hogaş, m. n. 171. O friptură de găinuşă sălbatecă cu rîşcovi trecea în ochii igumenului... ca mîncarea cea mai faimoasă. ap. cade. Rîşcovii şi hribii apărură pe vetriţă tn jurul focului. Sadoveanu, o. xi, 114. Rîşcovul... este o ciupercă bună de mîncat. Belea, p. a. 157, cf. h x 100, 228, 531, xii 397. Bureţii din care se face borş sînt: ciupercile, . . . hribi, rîşcovi. şez. vi, 70, cf. viii, 6, chest. viii 81/15, alr ii 6 404/95, 228, 362, 537, 551, 574. — Pl.: rîşcovi. — Şi: rişcog (com. Furtună), rişcuv Borza, d. 194), raşcov (Gheţie, r. m., Alexi, w., h i 97), rişeov (lb, Cihac, ii, 314, Gheţie, r. m., alr ii 6 404/192), r6şcov (tdrg, Bianu, d. s.), hrîşcov (Chest. viii 81/27) s. m., rîscujji (a v 25) s. m. pl. — Cf. ucr. P H 3K OK, p H 3K K a. RÎŞCOVAN s. m. (Bot.; prin Transilv.) Rîşcov (Lactarius deliciosus). Cf. Borza, d. 194, Viciu, gl., alr ii 6 404/272, 279, mat. dialect, i, 215. — Pl.: rîşcovanî. — Şi: roşcovan s. m. Borza, d. 194, Viciu, gl., alr ii 6 404/279, mat. dialect, i, 215. — Rişeov -f suf. -an. RÎŞCOVUL s. m. (Bot.; Mold.) Vineţică-cu-lapte (Lactarius volemus). Cf. tdrg, Panţu, pl. — Pl.: rîşcovei. — Rişeov + suf. -el. RÎŞCOVÎŢĂ1 s. f. (Bot.; regional) Numele a două varietăţi de rîşcovi: a) (Lactarius deliciosus). Borza, d. 194, com. din Straja-Rădăuţi ; b) (Lactarius volemus). tdrg. Bureţii cunoscuţi de« sătenii din judeţul Suceava ca buni de mîncat sînt: ciupercile, . . . rîşcovii, rîşcoviţele, drelele. Pamfile, i. c. 247. — Pl.: rîşcovtţe. — Şi: roşcoviţă s. f. alr ii 6 404/ /102. — Rişeov + suf. -iţă. RÎŞCOVÎŢĂ2 s. f. (Regional) Rasă de oi înrudită cu rasa merinos (Arieşeni — Vaşcău). Cf. chest. v 67/1. — Pl.: rîşcoviţe. — Etimologia necunoscută. Cf. rîşcoviţă1. RIŞCUV s. m. v. rîşcov. RÎŞÎ1VĂ s. f. v. răşină. RÎŞINOS, -OĂSĂ adj. v. răşinos. RÎŞJVĂR s. m. v. rlznar. RÎŞiVĂ s. f. v. rlznă. RÎŞNEALĂ s. f. 1. Acţiunea de a r î ş n i (1); rîşnire, rîşnit1. Udrescu, gl. 2. (Prin nord-vestul Munt.) Porumb rlşnit. Cf. Udrescu, gl. Mai c nişte rîjneală veche, o dau la porc. id. ib. — Pl.: rîşneli. — Şi: (regional) rijneălă s. f. — Rîşni + suf. -eală. RÎŞNÎ vb. iv. 1. Tranz. (Folosit şi a b s o 1.) (Complementul indică boabe de cereale, sare, cafea etc.) A preface în pulbere sau în fragmente mărunte cu ajutorul rişniţei (I). V. mă ci na. £ doi răşnind, unul se va lăsa e aliulu se va lua. Tetraev. (1574), 243. L-au legat pre el cu obezi de aramă şi rîşniia în casa temniţei. Biblia (1688), 187r/10, cf. lb, Cihac, ii, 313. Are să rîşnească pentru nuntă. Sevastos, n. 76. [Floarea] o usucă, o rîşnesc bine şi apoi ... o beu. Marian, na. 15. Intrînd în casă, rîşnesc un pumn de grăunţe de păpuşoi, id. s. R. i, 141. Irina, ascultînd cu ce bucurie vorbea Gherghina, uitase să mai rîşnească. Bujor, s. 76, cf. dr. iii, 770, Drăganu, rom. 569. Dau un soldai casă rîşnească cafeaua. Sadoveanu, o. vii, 73, cf. bl vi, 151. Puneai meiul în rîşniţăşi rîşneai .. învîr-leai, învîrleai, pentru o mămăligă. Stancu, d. 29. La cea moară părăsită . . . Este-o piatră de rîşnil. Alecsandri, p. p. 136. Rîşneşle lot în fugă. id. ib. 353. Mai stăi, fată, că ţi-a fi, Du-te-acasă şi-i rîşni. şez. iii, 126, com. din Frata — Turda, alr i 1 728/885, alr ii/ /791. Am o rîşnicioară, Toată ziua rîşneşte Şi noaptea s-opreşte (Gura). Gorovei, c. 183. <0> Intranz. A 5716 RÎŞNICIOARĂ - 486 - RÎŞNIŢĂ mea inimă de flăcări deodată sfirăieşle Ca o rtşniţă de (ară, ce tn bobodă rîşneşte! pr. dram. 363. <,> Refl. pas. De cîte ori era nevoie de cafea, se rîşneau numai ailtea boabe ctt le ştia măsura tn pumnul lui sting. Sadoveanu, o. xvi, 185. ^ R e f 1. impers. în aceste zile nu se mătură prin casă, nu se rtşneşte, nu se macină. Pamfile, s. t. 57. Nu se rîşneşte, nu se coace pline . . . , că se face slnge. Candrea, f. 216. <£■ A sfărîma, a zdrobi, a freca; a amesteca. Cînd a ajuns in grajd. . . a aruncat polul, a scuipat asupra lui şi l-a rişnit cu cizma. Sadoveanu, o. xvii, 206, cf. alr i 1350/268. Refl. pas. Mămăliga... se rîşneşte. chest. viii 16/27. în alte cazuri [cartofii] se curăfesc, se rtjncsc, frectndu-se într-un blid. ib. 67/15. + (Cu complementul „măselele") A freca producînd un zgomot caracteristic. S-a trlntit cu fundul de pămînt şi s-a tras de cap rîşnindu-şi măselele. Sadoveanu, o. xvii, 345. + Intranz. A scrîşni, a trosni din măsele (Bilca — Rădăuţi). Lexic reg. 107. 4- (Regional) A ronţăi. Coajea o rojne. Păcală, m. ,r. 148. 2. Intranz. Fig. A vorbi mult, a trăncăni; a măcina (3). V. meii ţa. Prinse a rîşni din gură despre alte cele. Sadoveanu, o. ii, 385. 3. Tranz. (Folosit şi absol.) P. anal. (Regional) A mistui, a digera. Stomacul a rîşnit o zi întreagă, gura a clevetit. Delavrancea, t. 90, com. din Frata — Turda, alr ii/i h 101. [Stomacul] rîjneşte mîn-carea. ib. h 101/279. — Prez. ind.; rîşnesc. — Şi: (învechit şi regional) răşnj (Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w.), (regional) rijni, răjni (ddrf), rojni vb. IV. — Derivat regresiv de la rîşniţă. RÎŞNICIOARĂ s. f. Diminutiv al lui r i ş n i ţ ă (1). Am o rîşnicioară, Toată ziua rîşneşte Şi noaptea s-opreşte (Gura). Gorovei, c. 183, cf. Pascu, c. 197. — Pl.: rîşnicioare. — Bişniţă -f suf. -ioară. RÎŞNlRE s. f. Acţiunea de a rlşni (1), vîşneală, rîşnit1. V. măcinare. Cf. lm. Rîşnirea urluielii se face pentru păsări. Pamfile, i. c. 176. — Şi: (regional) rijnfre (Barcianu), răşnfre (ddrf) s. f. — V. rîşni. RlŞNÎT1 s. n. Rîşnire, rîşneală Cf. ddrf. O muncit o săptămină pe un căuş de grăunţe. Apoi s-o dus la rîşnit cu ele. i. cr. ii, 171. — Şi: (regional) răşnit s. n. ddrf. — V. rîşni. RÎŞIVÎT2, -A adj. Măcinat cu rîşniţa. în cită vreame ţine boala . . . trebuie dat calului. . . numai orz răşnit. Calendariu (1814), 167/18. Cafeaoa cca.dc meiu prăjită şi rîşnită să se dea. Piscupescu, o. 273/16, cf. ddrf. Fructele stejarului numite ghindă, prăjite şi rîşnite ca cafeaua, se dă la copii să bea. N. Leon, med. 68. Am şi cafea rîşniţă şi zahăr. Sadoveanu, o. ii, 281. Ţi-am pus şi cafea rîşnită şi zahăr. Călinescu, s. 248, cf. alr sn iv h 1 107. + (Regional) Sfărîmat, zdrobit, fărîmiţat; frecat. Cu fasolea rîşnită de post, se mîncă ceapă, chest. viii 71/27, cf. alr sn iv h 1 097. — Pl.: rîşni ţi,-le. — Şi: (învechit) răşnit, «ă adj. — V. rişni. RÎŞNITOÂRE s. f. (Regional) 1. Piatră de moară. Cf. ddrf. Pielrile sau răşnitoarele sint aşezate pe podul morii. Dame, t. 153, cf. dr. iii, 770, Şăineanu, d. u. 4 (în forma rtjnitor) Râzătoare pentru hrean, morcovi etc. (Călugări — Vaşcău). Teaha, c. n. 260. 2. P. anal. Pipotă (Vitna Mare — Dej). Cf. alr i 1 006/270. — Pl.: rîşnitori. — Şi: răşnitoâre, rljnitoâre (alr i 1 006/270) s. f., rijnitor s. n. — Rlşni -j- suf. -toare. rîşniţAr s. m. (Rar) Persoană care lucra cu rlş-niţa de măcinat porumb, sare etc. Se Îmbulzeau . . . boccegii, salahori, rîşniţari şi juplnese cu rochiile înfo-iate. C. Petrescu, a. r. 7. — Pl.: rîşniţari. — Rtşniţă + suf. -ar. RÎŞNIŢĂ s. f. 1. Moară primitivă, mişcată cu ajutorul animalelor de tracţiune; p. r e s t r. piatră de moară ; maşină rudimentară de măcinat porumb, sare etc., compusă din două pietre, dintre care cea de deasupra se învlrteşte cu ajutorul unui mîner, (prin Transilv.) melesteu (I). Mai iuşor lui i-ar fi să-şi spânzure o răşniţă a salului de ceafa lui şi să se afunde în volbura mărei. tetraev. (1574), 230. Le legară pietri de răş-niţe de-a picioare. Dosoftei, v. s. ianuarie 276r/15. O muiare au aruncat de in turnu o bucată de piatră de rîşniţă. Cheia în. 75 /9. Au aruncat o muiare o bucală de rîşniţă preste capul lui. Biblia (1688), 1812/57. Aruncă din turn o frîmiură de rîşniţă preste capul lui. Calendariu (1814), 111/15, cf. lb. A mea inimă de flăcări deodată sftrăieşte Ca o rtşniţă de ţară, ce în bobodă rîşneşte! pr. dram. 363, cf. Polizu. Rîşniţa, care se găseşte în toate cetăţile romane, nu era cunoscută locuitorilor acestui pisc. Bolliac, o. 266. Cînd îi veni [catlrului] bătrîneţea, La rtşniţă el fu pus. Alexandrescu, o. i, 306, cf. Cihac, ii, 309. Hîrîită, noduroasă stă în colb rîşniţa veche. Eminescu, o. i, 84. în carul deşertat era un fer de plug, cîteva coase, o piatră de rîşniţă. Slavici, n. i, 135. Btjbîi în colţ, sub o rîşniţă, şi găsesc barda. Vlahuţă, s. a. ii, 239, cf. ddrf. Macină-n rîjniii. Coşbuc, ae. 15, cf. Săghinescu, v. 102. Se fierbe într-o ulcică vin alb şi cu iărîţe de orz, după ce s-a urluil la rîşniţă. N. Leon, med. 153, cf. Alexi, w., Pamfile, i. c. 176, id. j. ii, 163. în cîte un celariu se mai poate vedea rîşniţa . . . , morişca primitivă a vechilor generaţii. Păcală, m. r. 436. Irina, cu o mînă pe hădă-ragu rîşniţei şi cu cealaltă în poala cu grăunţe, rîşneşte cam alene. Bujor, s. 75. Am vorbit despre morile şi fierăstraiele, rîjniţele, pivele şi dîrsiele din comună. RĂ-dulescu-Codin, m. n. 66. Rîşniţele hîrliau şi oamenii îşi aşteptau rindul cinchiţi lîngă foc. Sadoveanu, o. i, 640. Morarul cel bătrîn . . . se suie la coş, să vadă cum merge malaiul la rîşniţă. id. ib. xiii, 828. O zi întreagă aplecat pe rîşniţă, tnvîrtcai, Invîrteai, pentru o mămăligă. Stancu, d. 29. în curte, Ştefan învîrtea la rîşniţă. Beniuc, m. c. i, 208. Ţăranii aveau in casele lor mori primitive numite rîşniţe, acţionate cu mîna. Panaites-cu, o. ţ. 130, cf. h vii 171. Fie-ţi casa uliţa Şi cămara răşniţa! Pompiliu, b. 58. Fie-i moara rîşniţă Şi ho* dina-n temniţă! JARNfK-BÎRSEANU, d. 282. Pepelea au înhăţat rîşniţa în spate. Sbiera, p. 5. Asta-i lelea leliţa, ... Cu capu cît rîşniţa, Cu picioru Cît ciubăru. şez. v, 16. Oaminii fuga dă turci cu calabalîcu şî cu rîşniţa-n car. Graiul, i, 229. Dinţii sint ca teslele, Măsele ca rîşniţile. Păsculescu, l. p. 252. Omul... îşi lua rîjniţa şi toporul şi pleca. Plopşor, c. 40, cf. L. Costin, gr. băn. 172, alr i 1 728, alr ii 6 710/728, ib. 6 713/791. Armăsarul cînd îmbălrîneşte ajunge la rîşniţă. Zanne, p. i, 320. S-a dus de la moară la rîşniţă sau a fost o dală la moară şi de două ori la răşniţă, se zice despre cel care se laudă că a văzut şi ştie multe. Cf. id. ib. iii, 245. După trei zile oaspeţii se pun la rîşniţă. id. ib. iv, 226. Muncă de om, Sudoare de domn (Rîşniţa). Gorovei, c. 320. -$> F i g. Pe munţii de schelărie goală se învîrt, intr-o rîjniţă circulară de furnicare, căruţele unui tobogan cu dinţi. Arghezi, b. 73. <0> E x p r. A-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) gura ca o rîşniţă v. gură. A ajunge (sau a se duce, a merge) dc la moară la rîşniţă v. tn o a r ă. A trimite (pe cineva) de la moară la rîşniţă v. m o a r ă. + Maşină mică de uz casnic, cu mecanism simplu, cu care se macină boabele de cafea, de piper etc.; (rar) morişcă. Cf. Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w., Nica, l. vam. Pe masă ardeau două luminări .. . , ţintuind cu stropi de lumină piuliţa, chilugul, rişniţa de cafea. Brăescu, o. a. ii, 75, cf. nom. prof. 30. Sul* tana luă o rîşniţă cilindrică de alamă, puse în ea cîteva 5733 RÎŞTI1 — 487 - rIt* boabe şi o Invtrii. CXlinescu, s. 553. <$> F i g. A dat drumul ... la rîşniţa feluritelor sale gălăgioase şi mult pisăloage minunări. G. Petrescu, a. r. 12. ♦(Familiar) Gură. (Considerată ca organ al alimentării) Cf. Lexic reg. 107. (Considerată ca organ al vorbirii; depreciativ) Cf. bul. fil. iv, 125, Coman, gl., Udrescu, gl. 2. P. anal. (Regional) Stomac. V. moară (5). Cf. alrm i/i h 66, cv 1951, nr. -9-10, 43. + Pipotă. Cf. conv. lit. xlivj, 131, Gorovei, cr. 264, 456, alr i 1 006, alr ii/i mn 39, 2 212/514. + (Urmat de determinări) Măsea. Cf. dr. v, 289. Bişniţa cea mare. ib. ix, 427, cf. alr ii/i mn 16, 6 922/886. -4 Măsea de minte. Cf. alr ii/i mn 16, 6 922/272, 284, 386. 3. (Argotic) Ceas de proastă calitate. V. moară (6) Cf. BUL. FIL. IV, 184. 4. Art. Numele unui dans popular cu ritm vioi asemănător cu hora. Cf. Varone, d. 126, id. j. r. 45. — Pl.: , rîşni le şi (regional) rîşniţi (alrm i/i h 66, alr i 1 728). — Şi: (Învechit şi regional) răşniţă, (regional) rijniţă, răjniţă (L. Costin, gr. băn. 172, alr i 1 728/295) s. f. — Din bg. p'KUiHHua. RÎŞTI1 interj. (Regional; de obicei repetat) Cuvînt care imită zgomotul produs de mersul pe zăpadă (Piua Petrei — Feteşti). Cf. alr sn v h 469/705. — Onomatopee. RÎŞTÎ2 vb. IV. Intranz. (Regional; despre zăpadă) A produce prin apăsare, prin frecare sub paşi un zgomot ascuţit, caracteristic; a scîrţîi (Piua Petrei — Feteşti). Cf. alr sn v h 1 469/705. — Prez. ind. pers. 3: riştie. — V. rişti1. RÎT1 s. n. I. Botul porcului; (prin Maram.) roată1, (regional) flit, surlă, teflu, tic, zotcă. Cf. anon. car. Un Der ciudat Pare c-are-ndoit rît. I. Văcărescul, p. 363/31, cf. Polizu, Cihac, ii, 314. Iar nagodele-urîle Ca un mistreţ la cap, Cu lungi şi strîmbe rîte . . . Ri-marea cea adîncă. Bolintineanu, o. 73, cf. lm. Gonesc din dumbravă turme nenumărate de mistreţi . . . cu riturile întinse. Odobescu, s. iii, 110. Purcelul . . . răstoarnă cîteva oale cu rîtul. Creangă, p. 81. [Mistreţul] avea nişte ochi zgîijî. . . şi un rît făcut ca din topor. Ispirescu, u. 40. Cînd trece Irina, căţeii o întind de rochie, purcelul ridică rîtul în sus. Delavrancea, t. 135, cf. ddrf, Gheţie, r. m., Şăineanu. Murdar ca însuşi noroiul, porcul . . . cu rîtul lui roz . . . scurma ici-colo. Anghel, pr. 95. Se frigeau în frigări doi purcei cu riturile întinse. Agîrbiceanu, a. 294. O libelulă sosi, zburînd zglobie, şi, cre-zînd că deasupra apei e o floare, se lăsă, uşoară, pe rîtul trandafiriu. Gîrleanu, l. 95. Un purcel, cu o rămăşiţă de murdărie pe sfîrcul ritului, răsări de după casă. Hogaş, dr. i, 132. Porcul însă îşi scoase deodată rîtul din zeama de tărîţe. Rebreanu, r. i, 147. Purceii îl împungeau cu rîtul şi el nu se supăra. Vlasiu, a. p. 182. [Godacii] îşi apropie unul de altul riturile. Sadoveanu, o. vii, 278. Prin rarişti ne poticneam de glii proaspăt răsturnate de rîtul mistreţilor. Blaga, hr. 62. Din sus, tîrîţi vijelios, se văzură înolînd . . . vreo cîţiva porci ţigăneşti cu riturile ascuţite şi urechile lari. Camil Petrescu, o. i, 559. Draci cu . . . rituri de porc. Stancu, d. 32. Ei se deplasează grohăind, căutînd cu rîtul pe jos alte locuri cu hrana favorită, vîn. pesc. septembrie 1960, 3, cf. f v 147, alr i 66, alrm sn i h 213, A v 15. Belciug dc aur la rîtul porcului, se zice cînd cineva dă un lucru bun cuiva care nu-l merită sau nu ştie să-lpreţuiască. Cf. Zanne, p. i, 610. Am un purcel cu rîtul de fier (Sfredelul). Sbiera, p. 320, cf. Gorovei, c. 343. + P. e x t. Bot. [Ursul] mai mormăie, dar nu prea strigă, Că-i trage cu veriga rîtul! Beniuc, c. p. 78. + (Regional) Cioc de pasăre, plisc. Cf. anon. car., dr. iii, 448. + (Peiorativ) Gură. Au început toţi să ridice ritul! C. Petrescu, a. r. 20. Dau năvală cu rîtul, ca porcul. Stancu, r. a. xv, 99. <^> Expr. A faee rît = a) a se obrăznici. Udrescu, gl. ; b) a face nazuri, id. ib. A avea (sau a fi cu) rît •= a fi obraznic, id. ib. A da (cuiva) peste rît = a dojeni aspru, a pune la respect. Cf. id. ib. 2. (învechit) Proră. Du-te ... la corabiia aceeea şi-i caută la rît. Dosoftei, v. s. octombrie 87r/30. — Pl.-. rituri şi (rar) rîte. — Şi: (regional) rut s. n. alr i 66/590. — Din v. sl. p-KT-fc. RÎT2 s. n. I. (Prin Maram., Transilv., Ban. şi nordul Mold.) Şes cu iarbă (de-a lungul unei ape curgătoare); livadă. V. fînaţ, păşune, pajişte. [Dau] . .. moşia cu vad de moară la Dumbrava Roşie, care vad este pe apa Bahlutului, la rîtul lui Petăr (a. 1724). Iorga, s. d. i, 97, cf. Uricariul, v, 407/1. Să năvălească asupra cailor şi a dobitoacelor, care păştea în riturile de lîngă tabăra latinilor. Şincai, hr. i, 244/28. Din locurile cele bălloase . . . , prin puţină amestecare, se pot face ceale mai grase rituri şi curechişti. Economia, 15/9, cf. Klein, d. 411. Locurile, pămînturile, riturile, viile altul le va cuprinde şi din toate acestea nemica nu-ţi va rămînea. Maior, p. 46/1, cf. lb, Polizu, lm, Cihac, ii, 523. Să nu mai văd pe luncă, Lătrînd, clnli cum s-aruncă Peste rît. Coşbuc, p. ii, 167, cf. Barcianu, Alexi, w., tdrg. Drumul cotea înapoi, pe lingă rîturi, înfundîndu-se în sat. v. rom. februarie 1952, 98. Cîte flori mîndre-s pe rît. h xviii 96. Schinteuţă de pe rît, Nu gîndl că te-am urît. f (1883), 215. De mi-i drag, de mi-i urît, Nu poci spune peste rît. jARNte-BÎRSEANU, d. 70. Rămine ofilit Ca otava de pe rit Cîndu-i bună de cosit! id. ib. 102. De s-ar face dealu rît, Să văd de unde-am vinit. Mîndrescu, l. p. 28. Floarea era iarăşi cu caii la păscătoare pe un rit frumos şi verde. Marian, o. ii, 137. De mină m-cf luat Şi într-un rît frumos m-a dus. ib. v. 125. Cîte floricele în rît, Toate o zis să mă mărit. Reteganul, tr. 127. Poruncit-a bădiţa, De la rit, de la cosit, Pe-o frunză de stejerel, Să mă duc în rît la el. Doine, 119. Frunză verde de pe rit, Mîndra mea s-a betejit. Hodoş, p. p. 97. Parul îl puseră într-un rît din apropiere. Cătană, p. b. ii, 34. Să-m pui floarea ritului La creşt'elu capului. Alexici, l. p. i, 187. Tu, bădiţă, aşa-i gîndit, Că eu-s floare de pe rît. mat. folk. 816. împăraţii cu oştile lor se înlîlnesc la ritul încornurat. Mera, l. b. 45, cf. Ţiplea, p. p. 44. Să ştiu mţ . . . cu coasa-n rît. Candrea, ţ. o. 27. Am cosiţe-n patru viţe, Cosiţa oiu despleti, Rîtul ţi s-a-mpă-jeşti. Bud, p. p. 5. Mîndru-nfloare norocu . . . Şi-mi înfloare lîngă rît Şi mi-l are-un prăpădit! Pamfile, duşm. 75. Venind peste-un rit cu fin, Se-ntîlni c-un moş bătrîn. Densusianu, ţ. h. 299. Mă dusăi cu coasa-n rît, Cosii iarbă, nu urît. Bîrlea, c. p. 159. Frunză verd'e-a ritului. T. Papahagi, m. 14. La rltu lui Rusalim, Grea turmă de oi se vede. şez. xxiii, 114, cf. Podariu, fl. 92. Nici v-eţ culca pe perină, Nici îţ cosi rît cu flori. arh. folk. i, 168, cf. alr î 407, ib. 410, alr ii 5 260, alr sn i h 122, ib. h 125, a i 35. Să-şi intoarne oile Din rîlu cu florile, folc. transilv. i, 172. El merge pe rîtul verde Şi tot strîgă că se pierde ! ib. 225. -4 (Prin vestul Transilv.) Teren mic cu pădure în mijlocul unei lunci. Cf. cv 1951, nr. 3-4, 46, Teaha, c. n. 260. 2. (Regional) Loc umed, mlăştinos; mlaştină; baltă; păpuriş, stufăriş. Broaştele vieţuind într-un rît . . . au început a-şi pofti loruşi căpetenie. Ţicfindeal, f. 134/15. Au începui stîrcul. . . multe a spune, ce ape, ce bălţi, ce rîturi în India ... se află. id. ib. 389/2, cf. h xviii 137, L. Costin, gr. băn. 175, chest. ii 73/5, 405, 413a, alr ii 6 285/47, 53, 64, 325, alr ii/36. Să zburdă ca dracu în mijlocu ritului, că are trestie destulă să-şi facă cărăbi. Zanne, p. vi, 563. + Pămînt nelucrat, ţelină. V. moină1. Cf. h xvii 151, xviii 19, alb i 915/231, 273. — Pl.: rîturi. — Din magh. ret, rit, ser. rit. RÎT3 s. n. (Prin nord-vestul Munt.) Gaură In pămlnt la jocul de copii clinceaua. Lexic reg. ii, 31. — Pl.: rîturi. — Etimologia necunoscută. 5728 RÎTAN - 488 - RtU RÎTĂN s. m., adj. 1. S. m. Porc. Cf. jahresber. xii, 118, 152. Porcarul . . . tăie un smoc din capul Rilanu-lui. Murnu, o. 247, cf. Pascu, s. 292, Şăineanu, d. u., h xviii 25, şez. iii, 87. 2. Adj. (Şi substantivat) F i g. (Om) grosolan, bădăran, necioplit, mojic, mitocan. Cf. Polizu, Cihac, ii, 309, lm. Te caliceşti pînă la lescaie, rllane ţ Caragiale, o. ii, 228. Afară! dafi-l afară! să nu-l văz în ochii mei pe rîlanul de Negoi fă! id. ib. 238, cf. ddrf, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., tdrg, Şăineanu, d. u., Ciauşanu, v. 194, Lexic reg. 38. <0> (Regional) Nebunatic (Amărăştii de Jos — Caracal), l. rom. 1960, nr. 2, 19. 3. S. m. (Depreciativ) Recrut; răcan. Nu vorbi ! . . . Te amestec cu ţărîna, rălane ! Und'li-e pamponu ? Bacal-başa, s. A. 54. Cind faci mînuirea armelor, să-ţi pocnească puşca-n mină, rălane ! id. ib. 80, cf. tdrg, Chiriţes-cu, gr. 253, dr. iii, 688. — Pl.: rîtani, -e. — Şi: rătăn s. m., adj. — Rit1 + suf. -an. RÎTÂNCĂ s. f. (Rar) Femeie grosolană, bădărană. Cf. Polizu. — Pl.: rllance. — Rltan + suf. -că. RÎTÂŞ s. n. (Regional) Teren desţelenit, laz (Negreşti — Baia Mare). Cf. alr sn ii li 593/346. <0> Expr. A faee rttas = a desţeleni, a ritui2. Cf. alrm sn i h 20/346. — Pl.: rîlaşuri. — Rit2 + suf. -aş. RÎTĂNESC, -EÂSCĂ adj. (Rar) De rltan (2); grosolan, bădăran, mitocănesc, mojicesc. Cf. Polizu, Barcianu. — Pl.: rîlăneşti. — Şi: rătăncse, -căscă adj. Polizu, Barcianu. — Rltan + suf. -esc. RÎTĂNfiŞTE adv. (Rar) Ca un rltan (2), in felul rltanilor. Cf. Polizu. — Rltan + suf. -eşlc. RÎTĂNÎE s. f. Atitudine, faptă sau vorbă de rltan (2); grosolănie, bădărănie, mojicie, mitocănie. Cf. Polizu, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Pl.: rîlănii. — Şi: rătănle s. f. Polizu, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Rltan + suf. -ie. RÎTICEL s. n. (Regional) Rituţ. Pe cel drum, pe rîlicel, Merge-un drag de voinicel Cu mîndruţa după el. JARNfK-BÎRSEANU, D. 311, Cf. FOLC. TRANSILV. II, 522. — Pl.: rîticele. — Rit2 + suf. -icel. RÎTMĂ s. f. v. ritină. RÎTOS1, -OÂSĂ adj. 1. (Despre porci) Cu ritul mare. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. Unde-ai plecat, scroafă rîtoasă? Pamfile, b. 19, cf. gr. s. vi, 152. 2. F i g. (Despre oameni) Grosolan, bădăran, obraznic; ţlfnos. Cf. ddrf, Pamfile, b. 84, Udrescu, gl. — Pl.: rîloşi, -oase. — Rit1 + suf. -os. RÎTOS2, -OĂSĂ adj. (Regional; despre terenuri) Umed; mlăştinos. Cf. chest. ii 73/411, alr ii 6 390/325, ib. 6 393/325. — Pl.: rttoase. — Rit2 + suf. -os. RÎTOUCĂ s. f. (Regional) Săpăligă (Negreşti — Baia Mare). Cf. alr sn i h 28/346. — Pl.: rttouci. — Etimologia necunoscută. RÎŢUÎ1 vb. IV. (Regional) 1. Intranz. (Despre porci) A rima. alr i 1 139/24, 385. + Tranz. A împinge cu ritul. [Porcul] cu rîlul v-ar ritui, Cu picioarele v-ar dripui. Densusianu, ţ. h. 262, cf. 331. 2. T r a n z. F i g. A-şi bate joc de cineva, a lua (pe cineva) peste picior. Cf. Pamfile, văzd. 177. — Prez. ind.: rîluiesc, pers. 3 şi rlluie (alr i 1 139/ 24). — De la rit1. RÎTUÎ2 vb. IV. Tranz. (Regional) A desţeleni (Negreşti — Baia Mare). Cf. alrm sn i h 20/346. — Prez. ind.: rîiuiesc. — De la rit2. RÎTURfiLE s. n. pl. (Regional) Diminutiv al lui rituri. V. rît2 (1). Ş-oi porni pe rilurele Ş-oi culege dor şi jele. Hodoş, p. p. 216. S-ar duci pi rîtureli Ş-ar stringi la buruieni Şî m-ar lecui cu eli. Vasiliu, c. 171, cf. şez. ix, 169. Să pîrîoleşli Iarba d’e la rîturele, D’e la sat, d'e ptngă sat, Dacă mni-s înstreinat. T. Papahagi, m. 38. Colo jos pe rîturele. L. Costin, gr. băn. 174. — Rituri (pl. lui rît2) + suf. -ele. RÎTUŢ s. n. (Regional) Diminutiv al lui rit2 (1); rlticel. Cf. lb, Pamfile, a. r. 151. Pe rîtuţul mohorît Merge-un car mîndru cernit. Marian, î. 501, cf. Bud, p. p. 82. Colo-n gios, ... La rîtuţu cel frumos, şez. xxiii, 114. Este-on rîtuţ lîngă vale, Şi-ntr-acela esle-o floare. Bîrlea, c. p. 37. U-am lăsat pă un rituţ Să culeagă flori d’e struţ. T. Papahagi, m. 112, cf. chest. iv 115/ 139. — Pl.: rîtuţuri. — Rît2 + suf. -uţ. RIŢĂ1 s. f. invar. Numele literei „r" din alfabetul chirilic. Cf. Negruzzi, s. i, 8, Ghica, s. 50, cade. + P. ext. (Familiar) Literă, slovă, buche; (ironic) învăţătură. Cf. i. cr. i, 122, Udrescu, gl. A învăţat şi el două rîţe şi umblă numai cu nasul pe sus, parc-ar fi dai cu mîinile de toartele cerului, id. ib. Expr. Nici o riţă = nimic. i. cr. i, 122. — Pl.: rîţe. — Şi: riţi s. m. cade, 36. — Din slavonul pivUH. RÎŢĂ2 interj, v. riţă. RÎU s. n. 1. Apă curgătoare mare (navigabilă), formată din unirea mai multor pîraie, şi care se varsă într-un fluviu, în alt rîu, într-un lac sau într-o mare. Rriul lui Z)[u]mn[e]dzău împlu-se de apă. psalt. hur. 53r/22. întrebă pe arha\ri]ghcl ce rîu e acesta (cca 1550-1580). cuv. D. bătr. ii, 348/10. Rîurele şi izvoarele voiu seca (cca 1550-1600). gcr i, 8/30. Tu sccaşi rîurele (p ă r a o d) Elamului. psalt. 148. Puniu . . . spre riure (p a r a o d) dereapta lui. ib. 184, cf. 122. Cum nu se poate sătura marea ce-i vin toate rîurele întru ea, aşa şi cela lacomul ... nu se poale sătura de avuţie. Coresi, ev. 52. Un riu iase de în locul dulceţiei spre udarea raiului, po 16/17. Nu mai mergi la grădini, la rîuri şi la bălţi (a. 1691). gcr i, 291/38. La rîul Vavilonului, acolo şedeam (a. 1697). id. ib. 314/22. Rîul se va pogorî. Cantemir, ist. 113. Mănăstire . . . ocolită cu lin rîu mare. anon. cantac., cm i, 109. Scoţîndu-l den mănăstire peste rîu, i-au tăiat capul. R. Popescu, cm i, 423, cf. anon. car. Apropiindu-se de rîul Nilului să bea, Cţflă acolo un corcodel (a. 1713). gcr ii, 7/31. Luna iaste1 capul tuturor apelor, a izvoarălor şt a rîurilor. Calendari (1733), 48/2. S-au ivit înaintea ochilor noştri o .. . peşteră, prin mijlocul căriia curgea un rîu de apă neagră (a. 1783). gcr ii, 130/15, cf. Klein, d. 411. Rîul de munte primăvara . . . Toate îneacă, surpă şi prăvale. Budai-Deleanu, ţ. 265. Rîuri dă lapte dulce pă vale Curg acolo şi dă unt păraie, Ţărmuri-s de mămăligă moale. id. ib. 325, cf. Clemens, drlu, lb. Rîul adapă cîmpul ce roua însmălţează. Heliade, o. i, 183. Au agiuns . . . unde rîul Elba să varsă în mare. Drăghici, r. 7/15. Mai lin curseră atunce ale rîurilor unde. Asachi, s. l. i, 148. Aici rîu, colea vălcică Curge 5746 RlU - 489 - RÎURA1 lingă floricică. BXrac, ap. gcr ii, 173/33. Viteazul domn . . . trecu cu toată prada sa de cealaltă parte a riului. BXlcescu, m. v. 73. Viaţa părinţilor a trecui lină ca un riu. Russo, s. 33, cf. Polizu. Privesc la pinze-ntinse pe matgine de riuri. Bolliac, o. 68. Piui înapoi se trage. Alexandrescu, o. i, 71. Piui luciu se-nconvoaie sub copaci ca un balaur. Alecsandri, p. iii, 50, cf. Cihac, i, 232. Prin vergelele încrucişate ale ferestrelor, vederea se-ntindea peste toată lăţimea rîului. Odobescu, s. i, 139. Tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie. Eminescu, o. i, 147. Jos în vale curge rîul. Slavici, n. i, 39. Ercule . . . abătu din matca lor două rîuri prin acele cîmpii. Ispirescu, u. 42. O turmă de oi . . . umplea valea riului de behăit. Delavrancea, s. 4. Foşnesc valurile de jur împrejur, un clocot e rîul. VlahuţX, o. a. ii, 168, cf. ddrf, ŞXineanu. Cu cofiţa, pe-ndelete, Vin neveste de la rîu. Coşbuc, p. i, 47, cf. Mehedinţi, p. 4, tdrg. Era pardosit cu piatră de rîu. Agîrbiceanu, a. 59. Un drum . . . trece rîul peste podul bătrîn de lemn. Rebreanu, i. 9. în fiecare toamnă [tiparul] pleacă din bălţile noastre pe rîuri la vale. C. Petrescu, c. v. 191. Ceaunul. . . l-a umplut cu apă din riu. Sadoveanu, o. xiv, 461. De pe podul rîului M-am uitat în unda lină. Arghezi, vers. 208. Nevasta ţăranului aducea de la rîu găleţi de apă. CXlinescu, s. 350. Se poartă rîul către mări, Dar piere în nisipuri. Blaga, p. 151. Trei rîuri mari pornesc în largul ţării. Bogza, c. o. 55. La răsărit de oraş se află rîul. Stancu, r. a. ii, 123. Beau apa uşoară Din gura rîului. Isanos, ţ. l. 76. La scaldă-n rîu ia seama cu-ncordare Cum undele pe trupu-i se preling. Labiş, p. 114. Bătrînul rîu tot spumegă-n cascade. Brad, t. 88. Soarele să bată cald şi rîul să curgă leneş şi adînc. s mai 1960, 39. Oltule, reu blăstemat, ce vii aşa tulburat ? Alecsandri, p. p. 284. Mă dusei la rîul sec, Dorul mîndreî să-l înec. JARNfK-BÎRSEANu, d. 393. După negru meargă dracu, Că trăbă rîul oprit . . . Şi tot nu-l mai văd albit. Hodoş, p. p. 187. Mă luai pe Ungă rîu, La ce holdiţă dc grîu. Balade, iii, 207. Rîul sună, Lcmne-adună ! folc. transilv. i, 315. Apele mici fac rîurile mari. Zanne, p. i, 100. A căra apă la rîu. id. ib. 108. Toate rîurile curg în mare. id. ib. 273. Multe rîuri fac torent, id. ib. 274. Am un bou medelean, pe unde paşte se cunoaşte, pe unde sare urmă are şi fuge-n mare (Riul). Sbiera, p. 324. <§• F i g. Toledo e un rîu în care se varsă toate torentele gloatei, cr (1846), 281p. Trecut-ai cînd ceru-i cîmpie senină, Cu rîuri de lapte şi flori dc lumină. Eminescu, o. i, 37. Intrase . . . peste acelaşi rîu larg şi vijelios al timpului. Hogaş, m. n. 20. Ii curg mustăţile peste bărbie de-i prind pipa între două rîuri. Demetrius, a. 28. <0> (Adverbial) Pe umeri plctele-i curg riu. Coşbuc, p. i, 118. + (învechit) Izvor. Să duse la rîurile apei Eufratului. Mineiul (1776), 109^/32. 2. (învechit) Şuvoi de apă, puhoi, torent. Cum să varsă rîuri cînd ploaă tare, aşa şi din trupurile măcenici-lor să varsă sîngele pre pămînt. Varlaam, c. 150. Pogo-ră ploaie şi veniră rîure şi suflară vînlure. n. test. (1648), 9V/31. <0> (Prin analogie) Rîu dc foc cura pre dinaintea lui. Coresi, ev. 38. Rîuri dă foc încolo ş-în-coace Merg bobotind ca neşte pîrjoale. Budai-Deleanu, ţ. 315. Printre plaiurile-umbrite acea oaste inimoasă Vinea parc-un rîu de foc. Asachi, s. l. i, 69. Dar poate aco- lo să fie castele Cu arcuri de aur zidite din stele. Cu rîuri de foc şi cu poduri de-argint. Eminescu, o. i, 38. <0> (Prin exagerarea ideii de cantitate, v. şiroi) Urgia şi văpaia nu a stins Calde rîuri de crunt singe. Asachi, s. l. i, 50. Cind sUixă cornul nu ştiu ce simt eu, Că un rîu de lacrimi udă sinul meu. Bolintineanu, o. 181. Un rîu de lacrămi îi îneacă faţa. Gane, n. ii, 56. Iar la ospăţ! Un rîu de vin. Coşbuc, p. i, 57. Mă năpădiră rîuri de sudoare. Goga, Poezii, 373. Haita asta face să curgă riuri de sînge. Camil Petrescu, t. ii, 547. Rîu de sudoare Curge-n spinare. Deşliu, m. 30. Mult, măicuţă, te-am rugat, Rîu de lacrimi am vărsat. jARNfK-BÎRSEA-nu, d. 174. .$> F i g. Măreţul soare plană ! Şi caru-i înhămat Cu nouă cai de raze . . . Cutrieră cerescul întins nemărginit. Zbor caii lăsînd rîuri de foc în urma lor. Alecsandri, p. iii, 322. Din suflelu-ţi rece tu fă o grădină Cu rîuri de cîniuri, cu flori de lumină. Eminescu, o. iv, 11. Printre rîuri dc luminaşi ogoare dc senin. Bel-diceanu, p. 125. Vara trecea printre case un rîu de căldură. Sadoveanu, o. iii, 458. Plop tînăr, . . . Cînd rîul vîn-lului te scaldă, învaţă-mă să rîd ca tine-n soare. Topîrceanu, b. 86. Curg înspumate rîurile ceţii Cu braţe despletite peste Iaşi. Labiş, p. 364. (Sugerînd o mulţime în mişcare) Mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori. Eminescu, o. i, 85. Rîul celor veniţi intră în mulţime ca un şuvoi într-o mare. Camil Petrescu, o. ii, 253. Pe toate podurile, pe toate uliţele, rîuri de bărbaţi, femei şi copii se îndreaptă spre locul de adunare. id. ib. 350. (Accentuînd ideea de cantitate) Mă-m-presoară ... rîuri de păcate. Dosoftei, ps. 49/16. In asemenea momente eşti însuti un rîuleţ, un rîu de metafore, cr (1848), 61/60. (Sugerînd ideea de linie, bandă şerpuită) Păretele de var, de lîngă pal, Cu zugrăveli şi semne s-a-mbrăcat. Rîuri de ochi şi brîie lungi, de pleoape, Tremură-n zid ca umbra unei ape. Arghezi, vers. 298. ^ Loc. adv. Rîuri-rîuri — in număr mare, fără sfîrşit. Neamurile . . . se mişcară rîuri-rîuri, Ori din codri răscolite, ori stîrnite din pustiuri. Eminescu, o. i, 146. 3. (Mai ales la pl.) Element decorativ în costumul popular românesc, cusut în rînduri verticale pe ii, cămîşi, cojoace. Cf. ddrf, ŞXineanu. Mătuşilc erau tare meştere în cusături de răuri, în alesături. Al Lupului, p. G. 16. Cămăşile, această atît de importantă parte a îmbrăcămintei, se purtau lucrate cu rîuri. Oprescu, s. 159. Avea o cămaşă albă ca zăpada, de inişor, cu rîuri de mătase albăstruie. Camil Petrescu, o. i, 94, cf. h ix 86, 437, Viciu, gl., Ciauşanu, gl., alr i 1 762, alr ii 5 778, ib. 6 625. — Scris şi: reu. — Pl.: rîuri şi (învechit) rîure. — Şi: (învechit şi regional) riu (scl 1965, 642, l. rom. 1966, nr. 5, 528, alr i 1 882/800) s. n., (regional, 3) râură (şez. iii, 87) s. f. — Lat. rivus. — Răură: sg. refăcut după pl. RtULEŢ s. n. Diminutiv al lui rîu (1); pîrău, rlu-rel, rîuşor. V. g î r 1 ă. Eşti ca un rîuleţ ce dă afară iot ce priimeşte. cr (1848), 61/53. îşi postase trupele . . . în dreptul podului de piatră aşezat presle riuleţul Ruscior. Bariţiu, p. a. ii, 420. Unde sînt şesurile verzi a riule-ţului . . . ? Negruzzi, s. i, 95, cf. 195. Un rîuleţ, ce se usucă în timp de vară, trece pe la poalele oraşului. Bolintineanu, o. 276. Zăcea azvîrlilă pe malul verde al rîuleţului. Odobescu, s. i, 165. în fiecare zi făceam cîte-o baie în rîuleţul rece şi limpede. Gane, n. iii, 58. Vălure-lele unui rîuleţ. Gherea, st. cr. ii, 36, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Rîuleţul era acuma lac. Sadoveanu, 0. xvn, 269. O luam . . . în sus, tot pe marginea rîuleţului de munte. Blaga, h. 163. Malurile acestui rîuleţ ne-ar putea spune multe. Marian, t. 325, cf. alr sn iii h 822/723. (Personificat) S-au adunat ţăranii . . . La judecata rîului mai mare, Ca să se plîngă de o droaie De rîuleţe şi pîraie. Arghezi, s. v, 177. — Pronunţat: rî-u-. — Scris şi: riuleţ. — Pl.: rîuleţe. — Rîu + suf. -uleţ. RÎURĂ1 vb. I. 1. Intranz. (Despre rîuri, ape) A curge. Cf. lb, Polizu. [Lui Atlas] umerii-i zac în vă- ii ţi în zăpadă şi-i rîură rîuri Repezi pe-obrazul bălrin. Coşbuc, ae. 72, cf. Barcianu, Alexi, w., tdrg. Unde floarea împupeşte, Nîciodal’ nu vestejeşte, Apa dulce riu-reşte. L. Costin, gr. bXn. 174. <> (Prin exagerarea ideii de cantitate) Din răni rîurează sîngele lor. Asachi, s. 1. ii, 92. Pe faţa-i întristată, dulci lacrimi rîuresc. Bolintineanu, o. 53, cf. 108. Comişii, gîfîind, se şterg cu batistele mototol de sudoarea ce le rîureazăpefcţe. Sadoveanu, o. ix, 326. <0> F i g. Rîură pc sînu-i mărgele de opal. Macedonski, o. i, 253. Pe buzele care-şi îngheţau zîmbetul încetincl, aU riurit tn tremur . . . şoapte fără înţeles. Popa, v. 351. (Accentuînd ideea de cantitate) Insultele nu-l pleacă, să rîure potop. Macedonski, o. i, 109. Riurau potoape de keni şi edomiţi. id. ib. ii, 202. 4 Fig. (Despre păr) A cădea în unde, a undui. Era palidă; părul ei cel frumos se desfăcuse şi rîura plin de 5748 RlURA* - 490 - RlVNĂ apă pe umerii săi. Bolintineanu, o. 427. Părul lui David riureaiă pe umerii săi. Macedonski, o. ii, 228. P-urt nor de aur lunecind, A zînelor crăiasă Venea cu părul rîurînd, Rîu galben de mălasă. Coşbuc, p. i, 66. + Tranz. (învechit, rar) A da naştere, a face să izvorască. Fîntină, . . . Nu cumva Etnet fi-e izvor prin lainice canale? Sau Slicsu rîură sfinţit darufiinfei tale? I. VXcXrescul, p. 161/8. (F i g.) Mamă, . . . Al vieţii mele iu Ai rturit izvorul, id. ib. 103/7. 2. T r.a n z. (învechit; subiectul indică un rîu) A străbate un loc (alimentlndu-1 cu apă). Multe îi spusă despre bunătatea ferii aceea, cum . . . e răorată de preabune rîuri. Maior, ist. 70/9. Valea Ibănesii . . . riurează aici un grup de sale. I. Ionescu, d. 336. Versantul. . . rîurat la poalele lui de Putna. id. p. 343, cf. Barcianu, Alexi, w. <$> R e f I. p a s. Şesul... se răurează de apa Fiora. ar (1829), 188V7. 3. Tranz. (Rar) A împodobi o ie, o cămaşă etc. cu rîuri (3). Cf. TDRG, DM. — Pronunţat: rî-u-. — Scris şi: riura. — Prez. ind. pers. 3: rîurează şi rlură. — Şi: (învechit) răurâ, răoră vb. I, rîuri (scris riuri Alexi, w.) vb. IV. — V. riuri (pl. lui rîu). RÎURÂ2 vb. I v. roura. RÎURAT1, -Ă adj. împodobit, cusut cu riuri (3). Aştept . . . Paşi goi să se ivească şi rîurată ie. Stancu, c. 97. Adusei trei fete mari Cu iile rîuratc, Cu rochile cărarate. mat. folk. 1 528. — Pronunţat: rî-u-. — Pl.: rîuraţi, -te. — V. rîura1. RÎURĂT2, -Ă adj. v. rourat. RÎUREAlĂ s. f. v. roureală. HÎUREÂ1V s. m., adj. (Persoană) care locuieşte pe malul unui riu. Cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., Scriban, d. — Pronunţat: rî-u-, — PI.: rtureni. — Şi: (regional) riureăn s. m. Com. din Bocşa — Reşiţa. — Rîuri (pl. lui rîu) + suf. -ean. RÎUREÂJVCĂ s. f. (Rar) Femeie care locuieşte pe malul unui rîu. Cf. Scriban, d. — Pronunţat: rî-u-, — PI.: rîurence. — Riurcan -f suf. -că. RÎUREL s. n. Rîuleţ. Cf. lb. Din multele fîntînc curgea limpede apă Şi-n rîurele limpezi se aduna-mpreună. Heliade, o. i, 368. A căzut pe la amiază, întristat şi singurel, Ţintind ochii plini de lacrimi în plăcutul rîu-rcl. Asachi, s. l. i, 75, cf. 208. Rîurel cu valuri line. F (1870), 231, cf. Barcianu. Avea Noauă mori în rîurel, Dă macină aurel. şez. iii, 212. — Pronunţat: rî-u-, — Pl.: rîurele. — Sg. refăcut după pl. rîurele < riuri (pl. lui riu) -\ suf. -ele. RÎURI vb. IV v. riura. RÎURÎRE s. f. Acţiunea de a riuri; curgere. Cf. lb, Polizu, ddrf. • Pronunţat: rî-u-. — Pl.: rîuriri. — V. rîuri. RÎUŞOR s. n. Riuleţ. Cf. anon. car. De-aş fi, mîndră, rîuşorul Care dorul Şi-l confie cîmpului. Eminescu, o. i, 5, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., h ix 387. — Pronunţat:- rî-u-. — Pl.: rîuşoare. — Riu + suf. -uşor. RÎtlŢ s. n. (Regional) Rîuleţ. Ct. Klein, d. 411, lb, Pascu, s. 154, Ţiplea, p. p. 115. — Pronunţat: rî-uf. — Pl.: rîuţurî. — Riu + suf. -uţ. RÎVĂL s. n. v. răvar. RÎVNĂCI, -CE adj. (învechit) Care e plin de rîvnă (1), însufleţit de o dorinţă, doritor, rîvnitor (1); harnic, zelos. Era frate marelui Vasilie, ... de pravoslavnica credinţă răvnaci. Dosoftei, v. s. ianuarie 9v/4. £ra sp[î]/j-tulrăhnaci nevoiloriu învăţîturilor pravoslavnice, id. ib. octombrie 66v/20. Fiind creştin şi răvnaci spre bine id. ib. 62'/31, cf. tdrg, ŞXineanu, d. u. + Invidios, pizmaş; rival. Revnitori (răhnaci d) seţi în cugete, psalt. 290. (Substantivat) Luînd bărbatul ei pre Fenana, răhnacea ei, feace cuconi. Dosoftei, v. s. decembrie 205r/20. — Pl.: rîvnaei, -ce. — Şi: răvnăci, -ce, răhnăii, -<-e adj. — Rivni -f suf. -aci. RÎVNĂ s. f. 1. Imbold lăuntric (puternic), pornire (aprinsă) spre ceva; dorinţă, aspiraţie. Derept aceasta eu cu rîvne pohtiiu pentru fraţii miei şi cugetai să scoţ această sf[l]nlă carie (a. 1642). gcr i, 98/9. Rîvna cc pururea spre ceale dăşarle lumeşti avea. R. Greceanu, cm ii, 179. Multă rîvnă . . . avea să se ţîie de cuvînt nesilit. VXcXrescul, ist. 255. Spălariului Mihaili-a venit răvnă de s-a dus şi în muntele Sinai. Şincai, hr. iii, 139/19. Nemica nu deschide ochii spre cunoştinţa adevărului şi spre rîvna celor cereşti precum gîndul morţii. Maior, p. 27/6. Aprinzîndu-se ceale din lontru ale sale de răvnă, ca să scape pe nepotu-său. Calendariu (1814), 108/17, cf. lb. A arătat mai cu înadinsul rîvna cea duioasă (a. 1826). Uricariul, i, 373. Nălucirea în junie îşi găseşte vremea sa, Ş-în Zeid acuma fierbe rîvna şi credinţa ta. Heliade, o. i, 426. Rîvna de a îndatora pe cei asemenea ţie. Marcovici, d. 9/27. Toţi eroii. . . au rîvnă puterea a-şi arăta. Pann, e. i, 81/17. Am avut rîvnă de a studia de aproape toate acele instituţii. .Kogălniceanu, s. a. 102. Aprinşi de rîvnă . . . , Ei sînt acuma electrizaţi D-ace-le imnuri de libertate. Bolliac, o. 139, cf. Cihac, ii, 314. îmi zice să mă întorc, căci rîvna noastră a ascultat-o Dumnezeu. Ispirescu, l. 96, cf. ddrf, tdrg. Rîvna lui cea mai scumpă în viaţă era să vadă înălţîndu-se un sfînt locaş. Rebreanu, i. 223. Mi-am procurai-o şi eu, din rîvna (nestinsă nici azi în mine) să-mi dau seama ... ce sînt acele matematici. Galaction, A. 7. Chinuit de rîvna de-a fi, muncii de jind, Miracolul trezirii l-ai săvîrşit voind. Arghezi, vers. 378. Ca nuferi mari de lava — Ne ofi-limîn rîvna de zare larg deschisă. Perpessicius, s. 27. Am cunoscut cîndva o marc foame mereu trează, o rîvnă neliniştită. Demetrius, a. 71. Ştefan Vodă de-l vedea [calul] .... La boieri că-l arăta, Rîvna-n suflet le intra. Teodorescu, p. p. 522. <0> Loc. adj. De rlvnă = de dorit. Erea un copaciu ... ce făcea o umbră cu lotul de rivnă. Gorjan, h. iv, 137/34. + (învechit; adesea urmat de determinările „către Dumnezeu", „dumnezeiască") Evlavie, cucernicie. Rîvna cc avea cătră Dumnc-dzău nu putu mai mult să o (ie. Varlaam, c. 366. Cu răhnă d[u]m[ne]dzăiaseă înfocat mearsă la Rîm. Dosoftei, v. s. ianuarie 22',/18. Din dumnezăiască rîvnă le-au făcut. R. Popescu, cm i, 530. Den rîvna cea cătră Dumnezeu . . . s-au îndemnai. R. Greceanu, cm ii, 151. Să strălucească răvna creşlinăfiei voastre. Antim, p. 185. Rădicînd ochii noştri din răvnă d[u]mnezeiască (a. 1742). gcr ii, 30/20, cf. Molnar, ret. 8/3. Acolo cu rîvnă mare îndată s-a călugărit. Negruzzi, s. ii, 113. în a mea rîvnă, pe locul părintesc, Fiu al astor ruine, iărtna lor slăvesc. Alexandrescu, o. i, 68. Cu rlvnă . . ■ ridică ochii in sus, mulţămind lui D-zeu. şez. ii, 200. + (învechit) Invidie, pizmă. Ficiorii arginlariului, de răhnă că ce-l cinstiia tof,... îi vîn dură ca pre un rob. Dosoftei, v. s. decembrie 228r/2. + Poftă; patimă. Să ne ferim . . . de toată rtvnea peritoare. Coresi, ev. 481. Zoc foarte-l iubiia cu răvne. Moxa, 396/5. Cela ce va săruta copil cu râvne, să să cearte. prav. 211. Acum avea chef să să şi bată . . . Ş-altul nu era nime cu care Să-şi poată sttmpăra rîvna mare. Budai-Deleanu, ţ. 203. Să îmi potoleşti rîvna ce am asupra dumitale. Gorjan, h. iv, 71/17. Aveam dragostea cu pace şi răvna fără temut. Conachi, p. 120. Rîvna cea plină de amor. Pann, e. i, 38/14. Stăteau 5762 RÎVNE - 491 - RÎVNI dinaintea uşilor, privind cu rivnă buturile dc carne ce sptnzurau de cirlige. DunXreanu, ch. 76. Păcate nc-ciiite şi rivne ticăloase. Arghezi, s. v, 31. <0 Expr. (Regional) A face rlmne = apofti, a jindui. Udrescu, gl. 3. însufleţire la muncă; silinţă, slrguinţă, zel, (Învechit) osirdie. îndrăznesc numai a arăta împlinirea datoriei meale ... şi a îndemnării cei cu multă râvnă a slăvirii tale penlru tipăritul cărţii (a. 1773). gcr ii, 86/14, cf. Budai-Deleanu, lex. Caută ... pe acei ce încă să afla în viiafă, cu aceeaşi răvnă. Eeldiman, n. p. i, 131/14. Rîvna acestui rîdicat păstoriu . . . au tălmăcit atîtea cărţi (a. 1826). gcr ii, 252/8, cf. lb. Aşăzarea dilijansurilor între Bucureşti şi Iaşi să poate potrivi cu rivna lăcuitorilor de aici (a. 1829). doc. ec. 437. Se îndeletniceşte cu multă rîvnă pentru creşterea şi învăţătura tinerimei. ar (1830), 11I13. învăţa cu mare rîvnă pe Vineri limba nemţească. DrXghici, r. 192/11. Credem că astăzi penlru a scrie româneşte nu trebuie gramatici, trebuie rîvnă. Russo, s. 54, cf. Polizu. Rîvna-ţi fu neobosită. Alexandrescu, o. i, 72. Citea cu multă rîvnă viaţa sfîntului Dionisie. Slavici, n. i, 259. Femeia, biet, se puse cu mai mare rîvnă să facă bucatele care să placă bărbatului. Ispirescu, ap. cade. Tu eşti din muritorii ce-adună, compilează, Cetesc cu multă rîvnă, compară, tălmăcesc. I. Negruzzi, s. ii, 26, cf. Barcianu, Alexi, w. Toată lîrguiala fu reluată de la începui cu mai multă rîvnă. Rebreanu, i. 230, cf. Severin, s. 155. Problema e delicată, dar nu deasupra puterilor rîvnei mele. Galaction, o. a. i, 251. V-arătăm cu cită rîvnă aplicăm principiile şi instrucţiunile ce aţi binevoit a ne trimete. BrXescu, o. a. ii, 166. Am învăţat cu rîvnă. Sadoveanu, o. iii, 313. Ostenit în rîvnă şi puteri, N-am dat de tine nicăieri. Arghezi, vers. 309. Cîntă cu mai multă rivnă Menuetul lui Mozart. CXlinescu, e. o. ii, 206. Ceru colecţiile ziarelor din capitală, şi, plin de rîvnă, se apucăsă citească. Stancu, r. a. iv, 391. In gări se încarcă cu rivnă mărfuri şi pachete, v. rom. noiembrie 1954, 73. Nu mai avea aceeaşi rîvnă la dispensar. Demetrius, a. 267. De vreo cîliva ani încoace, Iocan nu prea mai lucra cu atîta rîvnă. Preda, m. 118, cf. Novacoviciu, c. b. i, 18. <0> L o c. a d v. (învechit) In rivnă = neobosit, stăruitor, tenacc. Ca un irăznet aleargă în rîvnă pentru credinţă de la răsărit pînă la apus. Molnar, ret. 38/8. 3. (în descintece) Deochi; farmec. Mi se fringă. ■■ Şi pocitura Şi toată rivna. Teodorescu, p. p. 372. Să să stingă durerile . . . de ursită, de potcă, de răhnă. şez. ii, 167, cf. iii, 141, Marian, na. 50. Aşa să se pololcască rîmna dc la (cutare), mat. folk. 556, cf. Graiul, i, 461. Femeia ... a deseîntat de rihnă. şez. xix, 133, cf. L. Costin, gr. bXn., chest. v 178/54. + (Regional) Boală la copii (a v 15, 27, Glosar reg.); epilepsie (cade, şez. v, 120); (popular) răul-copiilor. 4. (Bot.; regional; in forma rîhnă) Rocoţca (Stellaria graminea). Borza, d. 164. — Pl.: rivne. — Şi: (învechit şi regional) rhiină (prav. 211), răhnă, (învechit) rivne, râvnă, îapnă (psalt. 1651, 180), (regional) rihnă, rignă (Marian, d. 51), rămnă (cv 1950, nr. 3, 36), răhnă (cade), rclină (şez. i, 124, A v 15, 27, Glosar reg.) s. f. — Postverbal de la rlvni. RfvNE s. f. v. rivnă. HÎVNÎ vb. IV. 1. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. ,,la'') A simţi un imbold puternic spre un lucru, a dori din toată inima să posezi sau să realizezi ceva; a aspira, a năzui; a jindui. Va răvni la petreacerea îngerească, prav. gov. 69r/16. [Ea a] răvnit La lînărul care este cu roşu împodobit. Pann,e. ii, 82/12. Am rîvnit la norocirea dc a mă număra şi eu între prietenii dumitale. Bolliac, o. 50. Am fost om sărac, ... nu rîvncam la bogăţie. Slavici, n. ii, 335. Desişul frunzelor sale făcea o umbră de parcă rămneai la ea. Ispirescu, l. 230. Nu . . . aş rivni la nemurire. Cazimir, l. u. 68. El rivnea la altfel de victorie cu altfel de preţ. C. Petrescu, c. v. 63. Nu îndrăznea deocamdată să rîvnească la o păreche de cizme şi umbla desculţ. Sadoveanu, o. viii, 304. El la mine c-a rîvnit! La mine s-a lăcomit. Teodorescu, p. p. 595, cf. PXscu-lescu, l. p. 373, arh.jOlt. xxi, 274, alr ii/i h 144/886-Pisica bătrînă, fireşte, La tineri şoareci rîvneşte. Zanne, p. i; 596. Orbul la vedere rîvneşte. id. ib. ii, 661. <0> (învechit, cu complementul in dativ) Şă ne învăţăm a rîvni pohleei ceiia, ce se cuvine. Coresi, ev. 312. Să răvnim pocăinţii şi tînguirii ceii cu lacrămi a cuvioasei maicii noastre. Mineiul (1776), 44lv/29. Râvnind vieţii îngereşti, trupul ţi-ai dat postului şi rugăciunii, ib. 89ar/3. Cum de astăzi nu râvnesc mulţi aceştii vieţi. Varlaam-Ioasaf, 64r/27. <£> Tranz. Nu revni (iubi h) se lăncoteşii. psalt. 67. Pre alţi nu lăsa să râvnească aor. Paraclis (1639), 260. Odihnind Ştefan Vodă acolo cu oştile sale şi rîvnind cu nevoinţă a să zidire biserica. Ureche, l. 93. Nu rîvni ce-i rău, ce ce iaste bun. n. test. (1648), 198v/7. Să muşte pe cineva pururea rîvneşte. M. Costin, o. 324. Nevoinţasca viaţă răhnind. Dosoftei, v. s. ianuarie 14r/8. Va răvni pre muiarea lui. Biblia (1688), 972/35. Lucru care răhneaşli ago-neseaşti. N. Costin, ap. gcr ii, 13/32. Urmaşi bărbăţia lor râvnind, lipsele să-şi plinească. Cantemir, hr. 180. Rîvnind a-şi lăţi laturile stâpînirii, supuse Nicomidia. VXcXrescul, ist 251. Râvnind el împărăţia, au lăsat pre români şi au purces în contra împăratului Isaakie. Şincai, hr. i, 224/25, cf. Klein, d. 45. Răvnind acest domn fericit Ca să-i rămîie pomenit Cu laud-al său nume . . . , Uniiu-s-au cu-acel bărbat. Zilot, cron. 332, cf. lb, Pogor, henr. 232. Omul s-a prefăcut, Rămnind neomenire. I. VXcXrescul, p. 104/24. Răvnind a uni subt un singur sceptru provinţiile române, năvăleşte asupra românilor valahi. Negruzzi, s. i, 271. Adevăru-ntreg să-l aflu este ţinta ce rîvnesc. Macedonski, o. i, 271. Rîvnea din lot sufletul sâ-i pice o comandă de încălţăminte noi. Rebreanu, r. i, 63. Ciopîrţit de chin rîvnesc Un biet suspin să-l desluşesc. Lesnea, c. d. 24. Rîvneam flâmind o nouă dimineaţă. Tulbure, v. r. 11. Ai fi rîvnit să cînţi şi-n rotogoale Să crească larg şi cîntecele tale. Arghezi,vers. 336. Soldaţii rîvneau să se întoarcă acasă. CXlinescu, s. 831. Orice om care apărea la rampă rîvnea popularitatea. Stancu, r. a. iv, 332. Să ctitorim bisericile cele noi, pe care de atîta vreme le rîvnim. Galan, z. r. 193. Să nu uiţi: duşmanul e crud . . . El rîvneşte ce-a fost să fie la loc. Banuş, p. 214. Penlru tot ce visaţi, pentru tot ce rîvniţi, Veniţi in brigăzi, fraţi de viaţă, veniţi! Deşliu, g. 28. Nu rîvnesc să fiu vreodată în lume Mai mult decît cei ce pleacă dimineaţa la lucru. s mai 1960, 53. <> A b s o 1. O / nesăţioasă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă. Pre cît se mai adaoge, pre atîta rîhneşte. M. Costin, o. 113. O fi rîvnit şi el, dar niciodată nu mi s-a plîns . . . Delavrancea, o. ii, 129. + Tranz. A jindui un lucru străin, a dori să-ţi însuşeşti un lucru carc aparţine altuia. Am răhnit blidul sv[i]ntului. Dosoftei, v. s. noiembrie 117v/32. Vede lacomul scula străină Şi îndată o rîvneşte. Budai-De-leanu, ţ. 268. Acest fel sînt ceasurile care mă fac să rîvnesc bogăţiile împăraţilor. Kotzebue, u. 12r/15. Cil sînleţi de fericite, cît râvnesc a voastră stare. Conachi, p. 251. Pe potică Stă mr urs la vinăloare, Pîndind ciula sprintenică şi răvnind a ei picioare. Alecsandri, p. iii, 257. ^'Intranz. Rîmnesc la ce ai pe tine. Zilot, cron. 66. Ai fi zis că nu rîvneşti la bogăţia nimărui, căci ai de unde să dai. Slavici, n. i, 121. Cine rîvneşte la bunul altuia numai cinstit nu esle. Delavrancea, t. 134. Pizmuitorul rîvneşte la fericirea altuia. Candrea, f. 186. Nu se cade să rîvneşti la moşia omului care o munceşte. Rebreanu, r. ii, 91. Oameni a sărăcit o puzderie şi hojma a rîmnil la îmbucătura altuia. Popa, v. 87. De treabă om ... , numai că rîvneşte la bunul altuia. Sadoveanu, o. i, 242. Din partea mea pace poţi avea, că nu râvncsc la calicia ta. Reteganul, p. i, 10. 2. Intranz. (învechit şi regional; adesea construit cu dativul) A privi cu invidie pe cineva, a dori să fii asemenea cuiva. Nu revni (iubi h) hicleanilor, ncce pohti făcătorilor fără lege. psalt. 66. Cili sînteţi slugi aceştii slugi a lui să rîvniţi ! Coresi, ev 226. [Fariseii] răvniia la lucrul lui [Hristos] căce ei nu putea face aşa. 5764 RÎVNIC - 492 - RÎVNITOR id. ev. 59. Fătul meu, rîmneşte blîndului . . . David. Neagob, înv. 288/8. Aflînd acolo o peşteră, lăcul călu-găreaşte, căruia mulţi răhnind, năzuiră la acea peşteră. Dosoftei, v. s. octombrie 72r/16. Inălţatu-te-ai pre lemn râvnind lui H[risto]s. Mineiul (1776), 1151r/3. Nu râvni celor mai mari decît tine. Ţichindeal, f. 175/ 16. Ioan e văcar, Ioan cerşetor, la cine să rîmnească copilul? Codru-Drăguşanu, c. xii. Nu rîvni la păcătoasc în trai mai bun de le vezi. Pann, p. v. i, 142/15. Cei de la bucoavnă rlvneau la dînşii cum vorbeau păsăreşte. Ghica, s. 50. Cum să nu rîmnească şi slreini la noi, să ne cumpere mărfurili şi bucalili noastre . . . ? Jipescu, o. 70. Se uita cu jind la ceilalţi băieţi şi flăcăi, cum ... se zbenguiau cu felele şi rîmnea la dînşii. Ispirescu, l. 386. Cum sînteţi apoi potoliţi, puteţi să trăiţi o viaţă să rîvneas-că şi împăraţii la d-voastră. Brătescu-Voineşti, ap. tdrg. Mic copil, rîvncam la tovarăşii mei de jocuri. Galaction, a. 334, cf. Ciauşanu, gl. <$> T r a n z. Să mâ scap în gios cătră pierdzare, Că răhniiu pre cei fără de leage. Dosoftei, ps. 239/14. Zbuciumat de-alîtea patimi Rîvneşti pe cei ce nu există. Vlahuţă, o. a. i, 49. Cucoana Siţa cea de lîngă tîrgul cucului . . . ştii, cea frumoasă? .. . Toate cucoanele o râvnesc! conv. lit. xi, 89. (Fi g.) Toţi munţii aceştia vor răhni Sionul. Dosoftei, ps. 217/1. + T r a n z. A pizmui, a duşmăni pe cineva. Ei m-au răvnii pre mine nu ca pre £)[u]mn[e]zdu . . . şi eu voiu răvni pre ei. Biblia (1688), 1502/52. Toţi mă rîvnesc Şi ca de-un drac toţi se feresc, Că-s suprefect de un ocol Şi-n ţara mea joc mare rol! Alecsandri, t. 712. /> Intranz. Unul altuia rîvneşte, unul altuia prc-punc. Varlaam, c. 260. 3. Intranz. (învechit) A se supăra, a se mîhni, a se amărî. Văzu Dumnezeu şi răvni şi întărîlă-se. Coresi, ps. 413/11. Iuda . . . , deaca vădzu pre Maria că vărsă mirul . . . , rîvni întru sine şi dzise: ,,Pentru ce nu vîndut acesta mir?" Varlaam, c. 68. Vădzu Demnul şi răvni şi săscîrbi pentru urgiia fiilor lor. R. Greceanu, gcr i, 282/18. (Refl.) Să răvni la s[u]/7[e]( dc jealta lor. Dosoftei, v. s. noiembrie 163v/6. 4. Tranz. (în descintece) A fermeca, a vrăji. Cu ochii diochial-o, Cu rîhna rihnit-o. Marian, d. 137. Cine l-a rîmnit A plesnit. L. Costin, gr. băn. 172. (A b s o 1.) Cine-a rămnit Ochiu i-a plesnit. Graiul, i, 26, cf. i. cr. iv, 82, alrt ii, 259. <0> Intranz. Cine a rîmnit la (cutare) A plesnit, mat. folk. 543, cf. arh. folk. iii, 112. — Prez. ind.: rîvnesc. — Şi: (învechit şi regional) rihni, rimni, răvni, (învechit) rcvni, răhni, (regional) rămni vb. IV. — Din V. sl. pKRKHORdTH* RIVNIC s. n. v. rlmnic. RÎVN'fE s. f. (învechit, rar) Dorinţa de a-ţi însuşi ceea ce aparţine altuia; lăcomie, poftă. Cf. r î v n i (1). Dracul înviiă omul înlăiu cu Irufa, deci cu beţiia şi cu rîvniia, deci cu lăcomiia. cod. tod. 228. — Pl.: rîvnii. — Rîvnă + suf. -ie. RÎVNIRE s. f. Acţiunea de a rîvni. 1. Dorinţă, aspiraţie; (învechit, rar) rîvnitură (1). Cf. rîvni (I). Rîvnirea aceşlii dragoste va să o bage Domnul întru inimile noastre. Coresi, ev. 47. Aceastca sint vreadnice de răvnire şi la cei norociţi. Aethiopica, 28r/6. Sosi şi în ţara Indiei pre carii spre rîvnire de aceia îi Irasă. Varlaam-Ioasaf, 7r/7, cf. lb, Poi.izu, lm. Trebuiau . . . să le renască nădejdiile şi să sc asmuţă ale lor nalte rivniri. Odobescu, s. i, 106, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu. Se şlergcau . . . umbrele rîvnirii mele la măririle vieţii. Sadoveanu, o. iii, 400. + (învechit) Credinţă, evlavie, cucernicie. Rcvnire (răhna d) prcimi-va oamerii neinvăţaţi. psalt. 321. Noi lucrători evangheliei fi-văm . . . şi pre a noastră rtvnire rădica-văm. Coresi, ev. 213. 4- (învechit) Patimă, poftă. Ogoadă trupului să nu facem de rîvnire şi dc pohte ce nu se cuvin. Coresi, ev. 45. Ce sînt spre rivniri spurcate şi necuvioase a griji trupul nu se cade şi e păcat. id. ib. 46. Va veni peste el duh de răvnire. Biblia (1688), 972/37. 2. (învechit) Invidie, pizmă. Cf. rîvni (2). Blăzniia-se cărlularii şi se turbura, şi de pizmă şi de rîvnire topiia-se. Coresi, ev. 246. Pizmaşi rîvnirea mai rea iaste decît toate realele, id. ib. 410. + (învechit) Mînie; pedeapsă. Pără clndu, Doamne, mănii-te in cumplit, încinde-se ca focul revnirea (răvna d, vorrov a h) ta? psalt. 163. — PI.: rîvniri. — Şi: (învechit) răvnire, revnire, (regional) rîmnire (Novacoviciu, c. b. 18), rămnire, (Alexi, w.) s. f. — V. rîvni. RÎVNIT, - adj. 1. Dorit, poftit. D[o]mnul D[u]m-7i[e]:eu nume răvnii. Biblia (1688), 64z/5. Stat de crin, oablă făptură, răvnilă căutătură. Bărac, a. 15/18. Vom ajunge oare la nădejdea noastră? Spre rîvnita ţintă. Lesnea, c. d. 95. O privea încă uimit, neîndrăznind a crede că i-a sosit deodată . . . acel dar rîvnit. Sadoveanu, o. x, 159. Puternică e rîvnita pace asupra spiritelor mulţimii. Călinescu, s. 831. li înmînase hîrtia rlvnită, il felicitase şi-i urase, călduros, succes în carieră. Stancu, r. a. v, 262. Înaintaţi nestăvilit Spre ţărmul zilelor de aur, De-atîtea secole rîvnit! Frunză, z. 41. Sentimentalii pun înlre ei şi unitatea pierdută, dar rîvnită, tot zbuciumul gîndirii. s mai 1960, 82. 2. (învechit) Invidiat, pizmuit. Căutînd ... a face rîvniţi pe lăcuiiorii domneştii noastre ţară (a. 1803). Uricariul, iv, 167/13. — Pl.: rîvniţi, -te. — Şi: (învechit) râvnit, -ă adj. — Y- rîvni. RÎVNIT <5r, -OARE adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care tinde spre cineva sau ceva, Însufleţit de o dorinţă; doritor, (învechit) rîvnaci. Le-au făcut . . . răhnitori spre bunătăţi. Dosoftei, v. s. noiembrie 170v/20. Procop-sală să nu mai aibă, ca nişte răhnitori de stricăciune şi poftitori de răutate (a. 1764). Uricariul, i, 299. Fiind . . . răvniloriu binelui. Mineiul (1776), 771v/ll. De folosul cel de comun adevăraţi răvnitori. Ţichindeal, f. 299/10. Răvniloriu fiind intru toate cele privitoare spre îmbunătăţirea stărei de obştie (a. 1823). ap. N. A. Bogdan, c. m. 108, cf. lb. Sînl rugaţi răvnitorii prenumăranţi... a înştiinţa redacţia Curierului daca mai voiesc a mai fi în numărul cetitorilor aceştii gazete, cr (1829), 3222/28. Ei, rîvniiori să-i păstreze chipul . ■ . , iscodiră meşteşugul zugrăviii. Conachi, p. 301, cf. 275, Polizu, lm. Rionilor chiar la domnie, vornicul otrăvi înlr-ascuns pe bunul Pătru. Odobescu, s. i, 114, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Eram . . . rîvnitor să iau doctoralul. Galaction, a. 53, cf. Stancu, u.r.s.s. 110. (Pleonastic) 'Va fi treaba revnitoarelor voastre dorinţe şi a celor mai dragi îngrijeri. ar (1830), 22/39. 4 (învechit) Credincios, evlavios, pios, cucernic. Hrănitu întru aceasta cetate . . . revnitoriu fiindu lu £>[um]n[e]:cu (sec. XVI), gcr i, *2/19. Revnitoriu (înfierbântat în dragoste n. test. 1648) fiindu lu £>[um]/i[e];eu. cod. vor. 38/10. Să fim răvnilori ... pentru Hristos. Coresi, ev. 68. Se pleacă, dau ajutoriu Vrînd s-arăle fieşcarc cum că era revnitoriu. Beldiman, e. 13/16. Ei erau nu numai nişte crcştini rîvniiori, ci şi nişte negustori vestiţi. Iorga, c. i. ii, 123. + (învechit) Fidel, devotat, credincios. Toţi revnitori (infierbîntaţi cu dragoste n. test. 1648) legiei sîntu. cod. vor. 30/13. Rîvnitoriu fiind legii, cu mîna lui l-au lăiat. Dio-nisie, c. 233. + (Rar) Lacom, pofticios. Şerpii . . . se tîrau pînă la noi, rîvnitori dc fofoloci plăpînzi. Voicu-lescu, p. i, 64. 2. Adj. (Adesea substantivat) (Persoană) care este plină de rîvnă (2); sîrguitor, zelos. Scrisorile slriinilor mai pe largu şi de agiunsu scriu, carii au fost fierbinţi şi rîvnitori, nu numai a sale să scrie ce şi cele slriinesă însemneze. Ureche, l. 58, cf. M. Costin, ap. Gîdei. Răvni-loarea domneasca noastră bună cuviinţă . ■ ., care urmează împodobire şi lauda patriei (a. 1813). Uricariul, i, 197. O adunare de mai mulţi rîvnitori găseşte frumosul lileraturii. Bolliac, o. 47. Ghcorghe Şincai, rîvnilorul istoric din acest timp, a dat acestor şcoli cea dintîi a lor organizaţie. Iorga, c. i. ii, 138. 5769 RlVNITORIU - 493 - RÎZĂTOR 3. Adj. (învechit) Invidios, pizmaş. Bărbaţi sângeroşi, ferifi-vă de mere, Că revnitori (rălinaci d) seţi in cugete, psalt. 290. Era . . . soţi pizmaşilor şi rivnitort necuraţi. Coresi, ev. 411. De milostenie şi de dragoste fiind izvor, nu răhnitoriu. Dosoftei, v. s. ianuarie 46v/34. (Pleonastic) Indemnindu-se cu pizmă rămnitoare. mag. ist. iv, 331. + Care pedepseşte. Eu sînt Domnii D[u]mn[e]zcnZ tău, D[u]mnczeu răvnitoriu, carele dau păcatele părinţilor pre feciori pănă la a treia şi a patra rudă. Paraclis (1639), 251, cf. Biblia (1688), 532/l, 64 2/5. 4. S. m. şi f. (în descintece) Persoană care face farmece, care deoache. Deocliilorilor, Bîmnitorilor, Să vă duceţi. Grigoriu-Rigo, m. p. i, 53. 99 di rîhnitori, 99 di rîhnitoari. şez. iii, 136. Am venit să te întreb de ... rîm-nilori şi rîmniloare. ib. vi, 95, cf. mat. folk. 553, Graiul, i, 458. Despică ochii moroiului, Despică ochii rîvni lorului, Despică ochii deochieiorului. Pamfile, b. 31, cf. id. duşm. 167, Densusianu, ţ. h. 280. — Pl.: rîvnitori, -oare. — Şi: (Învechit şi regional) rămnitor, -oare, (învechit) răvnitdr, -oăre, revnitor, -oăre, rivnitoriii, -oăre, răvnitoriu, -oăre, rălinitâriu, -oăre, revnit«5riu, -oare adj., (regional) rîlin!t6r, -oăre, rlmnitâr, -oăre s. m. şi f. — Rlvni + suf. -tor. RÎVNITORIU, -OĂRE adj. v. rlvnitor. RÎVNITURĂ s. f. 1. (învechit, rar) Rîvnire (1). Am răvnilură a mă despărţi şi lăngă H[ri]s[tos] a fi. Coresi, l. 440/5. Să se judece toţi ceia ce dereptăţiei nu cred, ce au răvnitură întru nedereptate. id. ib. 489/21. 2. (în descintece) Farmec, vrăjitorie. Na-fi plînso-rile Şi strînsorile ... Şi răhniturile. Marian, na. 364, cf. id. d. 45. Te limpezii de toate deocheturile Şi de toate rîmniturile. şez. xii, 181. Se-ntîlni Cu rîmniturile, Cu deocheturile, gr. s. vi, 157, cf. arh. folk. iii, 154. — Pl.: rîvnituri. — Şi: (Învechit) răvnitură, (regional) rimnitură, rămnitfiră (alrt ii, 318), răhnitură s. f. — Rlvni + suf. -tură. RÎVNIŢĂ s. f. (Regional) Canal la moară (Bănia — Orşova). L. Costin, gr. băn. 174. — Pl.: rlvnife. — Din ser. ribniea. Rîvivds, -OAS adj. (învechit) Care este plin de rivnă (2); zelos, slrguincios. N-au avut ... o îngrijire rîvnoasă pentru fericirea celorlalţi. Marcovici, d.176/ 13. — Pl.: rîvnoşi, -oase. — Rivnă + suf. -os. RÎZ s. n. v. riz2. RÎZAlĂ s. f. v. răzală. RÎZALĂU s. n. v. răzălău. RÎZANCĂ s. f. (Regional) Femeie Îmbrăcată in haine rupte, zdrenţăroasă (Borşa — Vişeu de Sus). Cf. Glosar reg. — Pl.: rîzance. — Riză1 + suf. -ancă. RÎZAR s. m. (Prin nordul Transilv. şi, rar, prin Ban.) 1. Negustor ambulant de haine vechi; telal. Cf. Gheţie, R. M., Alexi, w., rev. crit. iv, 339, alr i 450/215, alr ii 6 492/29, 219, 228, 235, 250, 362, mat. dialect, i, 189. 2. Bărbat îmbrăcat în haine rupte; zdrenţăros (Borşa — Vişeu de Sus). Cf. Glosar reg. — ■ Pl.: rîzari. — Riză1 + suf. -ar. RÎZAREŢ, «A adj. (Prin nord-estul Olt.) „Vorbăreţ deschis, neprefăcut", mat. dialect, i, 234. — Pl.: rîzareţi, -e. — Rlde + suf. -areţ. RÎZĂ1s. f. (Regional) Bucată ruptă dintr-o ţesătură sau dintr-un obiect de îmbrăcăminte vechi, cîrpă, zdreanţă; haină uzată, veche. Cf. anon. car., Klein, d. 205, Budai-Deleanu, lex., lb. Iobăgiţele trebuie să dea trenţe (zdramţe, cîrpe, rîze, petece) pentru morile de papir. Bariţiu, p. a. i, 477, cf. Polizu, Cihac, ii, 315. Găzdăriţa casei aprinde o rîză şi afumă cu ea casa. Marian, s. r. ii, 226, cf. ddrf, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., tdrg. înfăşurat la un capăt cu cîlţi sau cu rîze. Păcală, m. r. 423, cf. T. Papahagi, c. l., h ix 128, xviii 147, com. Liuba, Alexici, l. p. 233, i. cr. iv, 121. Cînd . . . l-a văzut aşa întinat cum era, l-a curăţit cu mina, că nu prea erau rîze. Pamfile, cer. 5, com. din Bilca — Rădăuţi, şi din Vale — Sibiu, L. Costin, gr. băn. 174, chest. vi 128/13, arh. folk. iii, 154, alr i 1 536/860, alr ii 6 493/29, 141, 219, 228, 235, 250, 260, 272, 362, alr sn iv h 1 154. Oile au mă-seale de fer, dar rînză de rîză. Calendariu (1844), 73/5. <0> (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de") Am o rîză de inel Ş-o drăguţă-n Ciuguzel . . . Am o rîză de verigă Ş-o drăguţă-n Şeica-Mică! JarnIk-Bîrseanu, d. 383. + (Depreciativ) Haină. A vîndut muierea o găină şi vreo 4-5 pui şi a dat banii pe o rîză. Reteganul, ap. cade. + Scutec. Aduc plocoane şi pentru copil: vreo ceapsă sau rochiţă, cîrpă, rîze ş. a. Păcală, m. r. 166, cf. arh. folk. vi, 177, alr ii/i mn 72, 2 652/219. — Pl.: rîze. — Din slavonul pH34, ser. riza. RÎZĂ2s. f. v. rlnsă1. RÎZĂCI6S, -OASĂ adj. (învechit, rar) Rîzător (1). Cf. DRLU. — Pl.: rîzăeioşi, -oase. — Rlde -f suf. -ăcios. I RÎZĂREŢ, -eAţĂ adj. (Rar) Rîzător (1). Cu ochii rîzăreţi şi mutra vicleană, alas 5 ii, 1939, 10/1, cf. Iordan, l. r. 343. <0> (Adverbial) A răspuns puţintel zbîr-lit, dar şi puţintel rîzăreţ. Popa, b. 210. — Pl.: rîzăreţi, -e. — Rlde + suf. -are/. RÎZĂTOR, -OĂRE adj. 1. Care rîde (1), care răspîndeşte, care exprimă voie bună; vesel; (Învechit rar) rlzăcios, (rar) rîzăreţ, rîzîndă. Cf. anon. car-, drlu, lb. Persida îi aştepta cu faţa rîzăloare. Slavici, o.ii, 243. Stăm cu glume, rîzători, Pînă-n noapte. Coşbuc, p. ii, 212, cf. Barcianu, tdrg. I-am văzut faţa rîză-toare. Brătescu-Voineşti, p. 157. In gravură îl priveau acum ochii rîzători ai dansatoarei. C. Petrescu, î. ii, 3. Pe uşă apărură solemni, dar rîzători Sohafchi şi trei ofiţeri. Călinescu, e. o. i, 182, cf. T.Papahagi, m. 95, alr ii 3 688/325, alr sn v h 1 242/260. <0> Fi g. L-al orelor zile şirag rîzător Se-nşir cele negre şi mute. Eminescu, o. iv, 27. Potica de picior, ce fineam noi acum, tăia de-a curmezişul cele mai vesele şi mai rîzăloare privelişti de munte. Hogaş, dr. i, 30. Pe firea rîzăloare Vîntul morţii suflă greu. conv. lit. xi, 386. (Adverbial) Plîngînd rîzător, El cîntă cu buze de miere Durere. Eminescu, o. iv, 33. 2. Care rîde (3), care îşi bate joc de cineva sau de ceva. Mă tem că mi-ai răspunde c-un aer rîzător. Alecsandri, p. i, 211. I se păru că vede o figură de om străin, cu zîmbet înveninat, cu ochi rîzători. Gane, n. ii, 18. Sărăcia îmbrăcămintei tale e văzută cu ochi rîzător, muşcător, dispreţuitor. Mille, v. p. 165. •$> (Substantivat) Vai de voi, rîzălorilor, aemu că suspina-veţişi plînge-veţi (a. 1574). gcr i, *9/9. + (învechit; şi substantivat) (Persoană) care stlrneşte rîsul, batjocura, care este ridicolă. Cine aşa prost laudă, ori bine fiind, ori nefiind 5784 RÎZĂTORIU 494 - ROADE1 ibne, nu taste acela iubitori, ce prilăstitoriu şi rîzătoriu. Coresi, ev. 343. — Pl.: rlzători, -oare. — Şi: (învechit) râzător, -oăre (Alexi, w.), rîzătoriu, -oăre, (regional) rlsîtdr, -oăre (Bran, s., alr ii 3 688/325, alr sn v h 1 242/260) adj. — Ride + snf. -ător. RÎZĂTORIU, -OÂRE adj. v. rizăfor. RÎZBl vb. IV v. răzbi. RÎZEĂC s. m. v. rizacă. RÎZGÂI s. n. v. răzgli1. RfZGĂ s. f. (Creaţie personală) Răzgîială. Copilăria frunţii nu s-a-nf rupt ai din rizgă. Lesne a, i. 113. — Postverbal de la rîzglia. RÎZGĂ! vb. IV v. răzgiia. RÎZGĂIĂLĂ s. f. v. răzgîială. RÎZGĂIÂT, -Ă adj. v. răzgîiat. RÎZGĂfRE s. f. v. răzgiiere. RÎZGÎIĂ vb. I v. răzgiia. RÎZGÎIAlĂ s. f. v. răzgîială. RÎZGÎIAT, -Ă adj. v. răzgîiat. RÎZGÎÎT, -Ă adj. v. răzgîiat. RÎZILÎC s. n. v. rizilic. RÎZÎLÎC s. n. v. rizilic. RÎZÎND, -Ă adj. (Rar) Care rîde (1), care exprimă veselie; rîzător (1)- Mi se părea că le văd pe toate . . . frumoase, vesele, triste, plinse, rtzînde. Negruzzi, s. i, 57. Şi-o copiliţă, dulce, rtzîndă, graţioasă, în reverenţe inlră, uşoară şi frumoasă. Bolliac, o. 91. <0> Fig. Zorile rtzînde, din pulberea de astre, Coboară să se joace pe dealurile-albastre! Macedonski, o. ii, 155. — Pi.: rlzînzi,-de. — V. rîde. RÎZÎTOR, -OARE adj. v. rlzător. RÎZNĂR s. m. (Regional) Vagonetar; (regional) rîz-naş. Rîşnarul cela lînăr . . . abia a intrat în mină. Ardeleanu, v. p. 54, cf. fd i, 170. — Pl.: rîznari. — Şi: rişnâr s. m. — Rîznă1 + suf. -ar. RÎZNĂŞ s. m. (Regional) Rlznar. Cf. nom. prof. 19, fd i, 172. — Pl.: rîznaşi. — Rîznă1 + suf. -aş. RÎZNĂ1 s. f. (Regional) Vagonet cu care se transportă piatra, minereul etc. de la locul de extracţie pînă la gura unei mine; conţinutul unui asemenea vagonet. Cel puţin şapte rîşne trebuie să daţi. Ardeleanu, v. p. 36, cf. 37, 139, mdt. A trimis la ziuă 28 de rîzne, aproape două norme. Davidoglu, m. 34, cf. Viciu, gl., Paşca, gl., dr. v, 98, 99, a iii 4, cv 1951, nr. 5, 27, I.exic reg. 21. — Pl.: rîzne. — Şi: rîşnă, rizr.ă (fd i, 168) s. f. — Etimologia necunoscută. RÎZNĂ2 s. f. v. rină. RÎZNĂLÎRE s. f. (Regional) Operaţia de încărcare şi de transport cu rîzna1. Cf. mdt. — H.: rîznăliri. — De ta rîznă1. RÎZNUŢĂ s. f. (Regional) Diminutiv al lui rîznă1. Cf. fd i, 160, 168, 170, 171. — Pl.: rîznuţe. — Şi: răznuţă s. f. fd i, 160. — Rîznă1 + suf. -liţă. RÎZ OS,- OĂSĂ adj. (Regional; şi substantivat) Zdrenţăros. Cf. anon. car., ddrf, Gheţie, r. m., Barcianu, Marian, d. 159, alr ii 2 880/260. — Pl.: rîzoşi, -oase. — Riză1 + suf. -os. RÎZVÂN s. n. v. rădvan. ROÂBĂ s. f. 1. Mijloc pentru transportul materialelor pe distanţe mici, alcătuit dintr-o cutie sau o platformă, care se reazemă, la un capăt, pe o roată, la celălalt capăt avind două minere pentru susţinere şi împingere; tărăboanţă, (regional) rotcol. Roaba (tiri-boanţa) iaste dc lipsă, ca să se care cu dînsa pămînt- Economia, 119/11, cf. lb. Doar o să poală din curte nişte gunoiu a-l căra. îl chemă, îi dete roabe. Pann, p. v. i, 104/21, cf. Cihac, ii, 315, lm. Trebuie să asude muncitori mulţi. . . şi salaori cu roaba casă despice una din cele mai mărunte movile. Odobescu, s. ii, 265. El răsufla uşurat, cînd Dumitru pleca cu roaba plină. Slavici, n. ii, 233. Zidarii. .. fac (din scînduri) schele, pre cari stau lucrînd, şi de cărat cu roaba în sus piatra. Liuba-Iana, m. 128, cf. Dam6, t. 104, Barcianu, Alexi, w., tdrg, Pamfilie, i. c. 153, dr. iii, 745, Nica, l. vam. 212. Din cîte o văgăună întunecoasă un om iese cu o roabă plină de minereu. Bogza, ţ. 65. După zece minute se întoarse cu o roabă plină de damigene, contemp. 1953, nr. 344, 4/5. Unul s-a dus după o roabă. v. rom. mai 1945, 9. Ana lăsă roaba în drum ca să intre în curtea Măriei. Davidoglu, m. 17, cf. h xviii 142, Iordan, l. m. 200, alr i 724/1, 5, a ii 8, v 14. +(Regiona!) Cotigă (Glimboca — Caransebeş), alr sn ii h 354/27. 2. Cantitatea de material care se poate căra o dată cu roaba (!)• Două, trei roabe de gunoi de cal. ap. tdrg. — Pl.: roabe şi (regional) robi (alr i 724/5, aii 8). — Etimologia necunoscută. ROĂBLĂ s. f. v. rablă. ROĂCĂN s. m. sg. (Regional) Pline de calitate proastă (de obicei făcută din aluatul rămas pe covată) (Lisa — Făgăraş). Cf. Lexic reg. 94. — Cf. r o c o m a t ă. ROÂCE s. f. v. roe1. ROĂDĂ1 s. f. 1. (învechit, rar)Rosătură (1). (Fig.) Deşi iaste cineva cătră rău atîta întărîtat şi înrădăcinat, totuşi rău îl munceaşte roada dinlontru şi-l muşcă. Ţichindeal, f. 49/21. 2. (Bot.; regional) Limba-boului (Agave americana). Borza, d. 12. — Pl.: ? — Postverbal de la roade1. ROĂDĂ2 s. f. v. rod. ROĂDE1 vb. III. 1. Tranz. A rupe cu dinţii, cu gura puţin cîte puţin, fărîme dintr-un obiect tare (de obicei dintr-un aliment, pentru a mînca). Mărăncă (stricat-au d, o rroadzăH) elu mascur de luncă, şi un singuru sălbatec măncatu-l-au. psalt. 166. Voiu aduce lăcuste . . . , vor noade toate leamnele verdzi.po 209/20. Viermii aceaia vor mînca şi vor roade pre oamenii aceaia carii mănîncă munca altuia. Cheia în. 97v/26. Să nu roază şoaricii pîinile. N. Costin, ap. gcr ii, 11/23, cf. anon. car. Caii ajunsese dă-şi mînca coadele şi coamele şi rodea polocoşurile după la cară. R. Greceanu, cm ii,. 185. După puţină tăcere Acest chip grăi, rozîndu-şî ghiere. Budai-Deleanu, ţ. 218. Totuş acel mititel cărete. Pe 5816 roade1 - 495 - ROADE1 încet, dedesupt, începe a roade Măduha împrejur şi pe îndelete, Păn' ce copaciul seacă şi cade. id. ib. 358. [Limbricii] rod înlăuntru maţele. Calendariu (1814), 171/19, cf. drlu, Clemens, lb. Iar un culbec se tîrîie Pe mîndre file-a sale, Rozîndu-le acopere Cu greţăloase bale. Asachi, s. l. i, 243. Iară eu îţi trimit o traistă de pipe-riu, să-l rozi lot. Alexandria, 31/9, cf. Polizu. De zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor. Negruzzi, s. i, 167. [Maimuţa] se puse pe gînduri, tuşi, apoi răspunse, Rozind cu mulţumire darurile aduse. Alexandrescu, o. i, 216. Un cine roade-un os. Alecsandri, p. iii, 90. In această dulce pace îmi ridic privirea-n pod Şi ascult cum învelişul De la cărţi ei mi le rod. Eminescu, o. i, 105. Moartea .. . începe a roade la copaci bălrîni, de-i pocneau fălcile. CreangX, o. 144. Să-mi dea orzul fiert în lapte dulce ca să-l pot roade. Ispirescu, l. 16, cf. ddrf, Şăineanu,Barcianu. Stricăciunea lui constă mai cu seamă într-aceea că roade scoarţa arborilor. Marian, ins. 201, cf. Alexi, w. îţi rod moliile şi şoarecii ţoalele. Muscel, 15. Să rod pîinea uscată a străinului. Delavrancea, o. ii, 258. Tovarăşul meu rodea un covrig şi sorbea dintr-un pahar cu vin. Hogaş, dr. i, 84. Porcul roade grăunţe. Severin, s. 76. Mai întîrziam şi noaptea şi rodeam la bunătăţi. Ciauşanu, r. scut. 56. începu să-şi roadă unghia pînă la carne. C. Petrescu, î. ii, 266. Unii rodeau pesmeţi, cu gîndul aiurea. Brăescu, o. A. i, 149. Stăteam pe brinci şi rodeam cu înverşunare cojile. Sadoveanu, o. ii, 447. Rodea un măr lîngă şevalet. Arghezi, b. 103. îşi ducea degetele la gură şi-şi rodea pînă la sînge unghiile. Stancu, r. a. ii, 104. Vacile noastre rodeau haturile pe aproape. Camilar, c. 75. Cîi-nii rodeau scîndurile coteţelor, urlau repezindu-sespre gard, apoi iar se făcea linişte, contemp. 1957, nr. 23,3/1. îşi apropie faţa de spinarea lui şi roase cu dinţii un cap de aţă. Preda, d. 9. Tu să păzeşti casa . . . , să rozi numai oasă. pop., ap. gcr ii, 358. Frunza creşte, frunza cade, Căprioara n-o mai roade. Alecsandri, p. p. 225. El cinează ca ş-un craiu, Eu suspin şi rod mălaiu. Jar-nIk-Bîrseanu, d. 173. La acest stirv s-au slrîns o mulţime de cîni, lupi, urşi, corbi şi alte dobitoace, de au ros toată carnea de pe ciolanele iepei. Sbiera, p. 166. Vede un cîne rozind un ciolan, şez. iv, 178. Căprioare, surioare, Înălţaţî-vă-n picioare Şî roadeţ codru pă poale, Să ne vează sfîniu soare. Vîrcol, v. 38, cf. chest. iii 113/3. Frunză verde de ludai, Bătrină nană-mi luai, De-o sută şi nouă ai, Nu poate roade mălai. folc. transilv. i, 149. Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale. cr (1848), 163/48, cf. Pann, p. v. i, 129/28, Creangă, p. 248, Zanne, p. iv, 27. Osul gol, nici cîinelenu-l roade. id.ib. 28. N-are dinţi să roază pîinea şi îi cere inima mere acre. id. ib. ii, 115. Cinele osul nu-l roade şi nici pe altul nu lasă să-l roadă. id. ib. i, 370. Şi moşului ii plactoate, Dar să le roază nu poate. id. ib. u, 274. Limba oase n-are, dar oase roade. id. ib. 218. Cauţi şi iu curele pe unde aii ros etnii teiele. id. ib. iii, 139. în dorul fragilor rozi cotoarele, id. ib. 563. Linge mierea de pe degete, dar să nu le rozi. id. ib. 669. Cel mai tare roade osul cel mai mare. id. ib. iv, 647. <0> A b s o 1. Miţa, aruneîndu-se cu ochii aprinşi să prindă şoricelul ce rodea în taină, mă îngropa în pat de groază. Brăescu,o. a.ii, 14, cf. h iii 19. Am aflat un ţap rozînd pe prispă. Sbiera, p. o. -O- Intranz. Văzu cănuse poate... săroazădin aceslzid. Ispirescu, l. 26. Cariu-n grindă S-aude-acum rozînd. Coşbuc, p. ii, 51. Calul. . . se opri lîngă prispă şi întinse gîtul lîngă parmalîc, unde începu să roadă cu dinţii dintr-un drob de sare. Preda, m. 10. <$• F i g. Un sfredel mare se aude, rozînd ţesăturile uscate ale blănii bălrîne de sie jar. Caragiale, o. i, 64. Rozîndu-şi vorbele, ca un ciolan, Le morfolc-n gingii şi-nghifitoare. Arghezi, s. p. 134. Săracă inimă-ntreagă, Cum o roade o goangă neagră. Hodoş, p. p. 70. O Expr. A roade (cuiva) urechile (sau capul) = a plictisi (pe cineva) repetîndu-i mereu acelaşi lucru, a-i împuia cuiva capul. Aisla-i groful cel vestit despre care-mi rodea urechile cucoana Gahiţa? Alecsandri, t. 1 036, Dar pănă una alta, ia să mă duc să văd, ales-au năsipul din mac acei nespălaţi cari-mi rod urechile să le dau fata ? Creangă, p. 265. Dară muierea iot nu înceta să-i roadă urechile ca să-i prăpădească [pe copii]. Sbiera, p. 169, cf. Zanne, p. ii, 55, 465. A (nu) avea (ceva) de ros = a (nu) fi bogat, a (nu) fi în slujbă. Baronzi, 42, cf. Zanne, p. iv, 101, 102. A căpăta (sau a da, a dobtndi etc.) un os de ros v. o s. A da(cuiva) un ciolan de ros v. c i o 1 a n. (Regional) A roade litrele = a-i plăcea (cuiva) băutura, chest. viii 105/12. A roade pe cineva ca pe un picior de porc = a-l bate pe cineva la cap. Ciauşanu, v. 195. 2. Tranz. Fig. (Despre stări sufleteşti, gînduri, sentimente etc.) A preocupa fără încetare; a frămîntă, a chinui, a consuma, a tortura. Dăci pă care din lăun-iru roade: Dă ar hi cît dă mic ghimp sau păcat, Întîi trebuie pîn iad să treacă Şi lungă pocăinţă să facă. Bu-dai-Deleanu, ţ. 323, cf. Polizu. Bietu flăcău! ... o şi aflat c-o să ne cununăm împreună, Florico, şi asla-l roade! Alecsandri, t. 926. îl roade ceva, nu ştiu ce, dar îl roade. Slavici, o. ii, 223. Fii frumos, fii sănătos, Eştt de-acelaşi vierme ros. Macedonski, o. i, 41. Ce gînduri negre îl rodeau, de umbla cu-atlta neastîmpăr! Vlahuţă, d. 275. Continuu le roade viaţa izbucniri de rău şi gelozii nemolivate. Gherea, st. cr. ii, 333. Nervele voastre delicate sufăr crime care rod omenia pînă la rădăcină. I. Negruzzi, s. vi, 157. Durerea ce mă roade, ... oftatul pentru soră, Cu urîtul ţine horă. Beldiceanu, p. 100. Să ne-nfrăţim noroade! La ce al urii vierme in suflet ne-ar mai roade? NeculuţX, ţ. d. 55. Boieri mari, din sfetnicie, Năcazul care vă roade greu năcaz trebe să fie! Coşbuc, p. ii, 130. Indignarea şi necazul care-l rodeau se puteau ghici din glasul cu care răcnea. Brătescu-Voineşti, p. 185. Grijile începură iar a mă roade. Hogaş, dr. ii, 51. Se vedea bine că o roade să maizicăceva. Bassarabescu, v. 157. întoarceţi-vă prieteni! Prea m-ar roade remuşcarea Să vă ştiu pierduţi prin lume. Eftimiu, î. 65. Rămîn îndelungată vreme ros de îndoială. Camil Petrescu, u. n. 186. Se aşeză pe marginea patului şi istorisi ce-o rodea pe ea. C. Petrescu, c. v. 219. Cînd foamea te roade, nu ţi-i de vorbă, cum nu i-i cînelui a linge sare. Sadoveanu, o. i, 194. îşi ascundea gelozia care începuse s-o roadă. Bart, e. 319. Nu mai mînca ... şi era ros de melancolii. Călinescu, e. o. i, 213. Era,vădii că o rodea să vadă cum se va termina aventura ciudată în care căzuse fără voia ei. Stancu, r. a. v, 70. Se silea să ajungă între primii şi-l rodea invidia că în frunte era mereu Tănase. Beniuc, m. c. i, 70. Era vădit ros de nemulţumiri şi pornii împotriva lui Tuf eseu. Galan, z. r. 310. Ştia că, totdeauna cînd Cocoşilă era atît de insistent, avea ceva de spus, ceva care îl rodea şî în care nu se poate descurca. Preda, m. 305. Dorinţa de avere, ce roade omenia Şi-i tulbură înaltele văpăi, Se schimbă-n alte chinuri, înalte şi curate. Labiş, p. 141. De o mîncare mai scotea domnişoara Aurica. Pe ea o rodeau mai mult perceptorii şi aşteptarea unui băiat care nu mai venea. Barbu, p. 133. Grija asta îl roade mai rău decît reumatismul. s ianuarie 1961,23. Marcu beaşi nu prea bea, Căci amar grija-lrodea. JARNfK-BÎRSEANu, d. 489. Ro-zîndu-laşa de iaresetea, au zis băiatul cătrăcopilă. Sbiera,p 173. (Cu complementul „inimă", „rărunchi", „suflet" etc.) O scîrbă şi grijă îmi roade sufletul. Varlaam-Ioa-saf, 18v/21. Păcatele . . . care ca nişte fieri sălbatice îţi rod inima. Maior, p. 8/22. Tatăl său nu ascunse ce inima îi rodea. Pann, p. v. ii, 103/11. întunecoasele in-tenţiuni şi aspirări ce-i rodeau inima. Filimon, o. i, 132. Mîhnirea roztndu-i inima şi rărunchii, el îşi lepădă potcoavele şi dete ortul popii. Ispirescu, m. v. 31. Dreptatea ... De corbii sugrumării e roasă la rărunchi. Ma-cedonski, o. i, 46. Păreri de rău îi rodeau inima. Rebreanu, i. 369, cf. Şăineanu, d. u. Rămase privind ţintă în visul durerii lui, cu fruntea rezemată în pumn . . . sta atent numai cătră fiara care-i rodea inima. Sadoveanu, o. xi, 171. Trist şi mut îşi ascundea chinul sufle-tesc care-i rodea ca un vierme inima rănită. Bart, e. 59. Fericirea oamenilor li amărea viaţa, li rodea inima şi-i potopea, nu alta. Sbiera, p. 305. (A b s o 1.) în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău. Rebreanu, i. 52. Ca să alunge gîndul care rodea în el, schimbă altăccva. C. Petrescu, î. ii, 60. -$■ Expr. A roade (pe cineva) la inimă = a umple de nelinişte, de supărare; a chinui. Cf. ddrf. Dar revolta şi durerea 5816 ROADE1 - 496 - ROANGHEŞ rod la inimă. Galaction, a. 109. Şi tocmai aceasta il rodea pe. ţigan la inimă şi-l făcea să nu doarmă nopţi întregi. Sbiera, p. 76. Cîte şi mai multe de acestea cugeta împăratul şi aceste cugete îl lot rodea la inimă. id. ib. 120. Ştiu eu ce. te roade la inimă. Reteganul, p. iii, 24. A roade (pe cineva) la ficaţi = a se căi, a regreta (ceva). Şi apoi o rodea Ia ficaţi călcarea poruncii tatălui lor. Ispirescu, l. 51, cf. Zanne, p. ii, 157. -4 Refl. (Despre oameni) A se duşmăni, a se minca. Se-nşală între dînşii, Se rod în vicleşuguri. I. Văcărescul, p. 51/19. <£> Expr. (Regional) A tc roade eu cineva In (|urii = a te ciorovăi cu cineva, a ii 6. + A exploata, a jecmăni. Ne-au cuprins şi ne-au ros neamurile străine — iar noi ne-am tras tot cătră locuri singuratice şi slobode. Sadoveanu, o. viii, 434. Ciocoii lui de la Forăşli ne rod, ne mulg şi ne belesc, de-am ajuns la sapă de lemn. id. ib. xvii, 416. 4 A distruge în ascuns, a submina, a măcina. Ostenită de atîtea rele ce o rodeau în sineşi, împărăţia romană trebui să cază. Bălcescu, m. v. 6. Republica lui căzu, căci purta în sînul său un princip de moartea ce o rodea: o aristocraţie. Ghica, a. 681. 3. T r a n z. A morfoli (ceva) în gură fără a fărî-miţa sau a mînca. Dar murgul îi sare şi rîntează, Flutură cn capul; înspumate Zăbele roade şi pămîntul bate. Budai-Deleanu, ţ. 183. Copilul. . . rodea o bucată de mănuşă de piele. Drăghici, r. 26/21. în cele din urmă el începu să-şi roadă mustaţa cu dinţii şi să zîmbească în el. Slavici, n. ii, 136. Na opinca asta de o roade pînă atunci. Ispirescu, l. 339, cf. Severin, s. 124. Vizitiul Ichim, bătrîn şi sfătos, ţinea strîns de hăţuri pe cei doi telegari neastîmpăraţi, care-şi rodeau zăbalele. Rebreanu, r. i, 69. îşi luă însă seama, şi . . . rămase rozîndu-şi în dinţi colţul muslăţei roşcate. C. Petrescu, î. i, 19. Moşneagul, pe gînduri, îşi rodea mustaţa. Sadoveanu, o. i, 205. De cînd maica m-o făcut, Trei mîndre eu n-am avut, Dar amu la bătrîneţe, îmi rod mîndrele musteţe. şez. i, 172. <0> Intranz. Unde-l auzea, Din barbă-şi rodea Şi se necăjea. Teodorescu, p. p. 494. 4. T r a n z. şi r e f 1. A distruge (un material, un obiect) printr-o acţiune lentă şi îndelungată de măcinare, de frecare; a (se) uza printr-o întrebuinţare îndelungată, a (se) rupe. Hainile tale nu s-au ros de la tine. Biblia (1688), 1312/56, cf. drlu, lb. Pîşea lat şi ţiindu-şi mînile depărtate de trup, pentru ca nu cumva, umblînd, să-şi roadă mînecile şi pantalonii. Slavici, n. i, 160, cf. ddrf, Şăineanu. De umblat prin şcoli — numai cît şi-a ros coatele. Gîrleanu, n. 49. Raliţa loveşte fără milă în ţesături ... Pe toate le-a ros, le-a albit, le-a tocit. Bassarabescu, v. 94. Semnale precipitate dezlănţuiră o galopadă furioasă pe scările roase de bocancii oamenilor. Brăescu, o. a. i, 131. S-au ros florile de atlas, ... şi catifeaua nisipie e mîncată pe margini. Demetrius, a. 5. Alături este o fabrică-n-vechită, Cu acoperişul ros de ploi şi vînt. Labiş, p. 115. De cînd m-am bătrînit, Clonţu mi s-o bătucit Şi penele mi s-o ros, Vreau să zbor şi io cad jos. Mîndrescu, l. p. 155. Tranz. Fig. Focul vorbirei ar fi ros cu încetul vălul ce . . . acoperea [adevărurile]. Marcovici, c. 39/18. încetul cu încetul, viaţa împreună ro-sese lustrul poetic ce-l da amorul. D. Zamfirescu, ap. tdrg. Anii rod arginţilor zimţii, Copiii cărunţesc şi mor părinţii. Beniuc, v. 83. <0> E x p r. A roade cuiva pragul = a vizita pe cineva prea des, prea stăruitor. întreb pe unii şi pe alţii cînd aud că s-au întors dinBucu-reşli, Mă îmbrac repede şi pornesc să le rod pragul oamenilor. C. Petrescu, o. p. i, 267. + A eroda. Cf. anon. car., Polizu, ddrf. Cîmpii pe care Lirisul, tăcut balaur, Cu-a lui undă liniştită ti va roade ne-ncelat! Ollănescu, h. o. 100. Un părîu gureş roade necurmat drumul ce urcă printre case ţărăneşti. Rebreanu, i. 414. Vopseaua albă o rosese ploaia. Stancu, r. a. ii, 16. Ros, ţărmul înalt se prăbuşi lin. Beniuc, v. 99, cf. alr i 1 529/174, ib. 1 530/231. <> Refl. pas. Chiar asemene — adamantul, ce din stîncă este scos, Păn-a nu avea lumină mai întăi de fier s-a ros. Asachi, s. l. 1,73. Creda se roase de cotleala aramii. Negruzzi, s. i, 89. + A (se) răni pielea (prin faptul că ceva apasă mereu asupra ei). I se rosese degetele toreînd la lînă. Bolinti- neanu, o. 377. Chirilă a început a scrtşni şi a da dracului o cizmă care-l roade. Sadoveanu, o. ii, 442. Fără ciorapi, mă ard poştalii, mă rod. Stancu, d. 404. Rozîndu-şi crupele. în pietrişul drumului, caii s-au lăsat tîrîţi aşa, cîteva palme de loc. Galan, z. r. 8. Lapădă, mă, sfoara aia, ... nu vezi că-ţi roade pielea? Preda, m. 171. 5. Refl. F j g. A se şlefui, a căpăta maniere, a se ciopli, a se civiliza. Apoi după ce se roade c-o grămadă de şiii[n]/i Pe profesori-şi sloboade şi se-nloarce la părinţi. Pann, p. v. i, 174/9. îl Irămit la domnia ta ca să se mai roadă, să poată ieşi şi el mîne-poimîne la obraze. Filimon, o. i, 101. Am hotărît să introduc în provinţie obiceiurile din Eş, doar ne-om mai roade puţintel şi noi. Alecsandri, t. 482. Se vede, a zis bătrînul, că duhul îţi e prost Şi nu le-ai ros în lume, de nu ştii ce grăieşti. Negruzzi, s. ii, 235, cf. Şăineanu, d. u. 6. Intranz. (Argotic) A învăţa mecanic, a toci. Cf. BUL. fil. iv, l47. — Prez. ind.: rod şi (învechit şi regional) roz; conj. pers. 3 şi: să roază. — Lat. rodere. ROĂDE2 s. f . v. rodie2. ROĂDERE s. f. Acţiunea de a (s e) r o a d e1. 1. Cf. r o a d e1 (!)• Cf. Polizu. Toarcerea greierului, roaderea cariului, iată atîtea şi atîtea imagini. Gherea, st. cr. i, 140, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. 2. F i g. Cf. roade1 (2). Roaderea conştiinţei pentru păcatul făcut. Calendariu (1844), 65/1. — V. roade1. ROĂFĂ s. f. (Regional) 1. Varză care nu a făcut că-păţînă (Costeşti — Băile Herculane). Cf. alr i 847/840. 2. Femeie decăzută (Zagra — Năsăud). Cf. l. rom. 1962, 407. — Pl.: roafe. — Etimologia necunoscută. ROAGĂ s. f. sg. (Prin nordul Munt. şi Olt.) Rugăminte adresată cuiva pentru a fi ajutat. Cf. Lexic reg. 85. 0> Expr. Vine ea roaga, se spune celui care refază să facă un bine sau uită binele făcut de altul. Udrescu, gl. Aşa faci ? Bine, bine; vine ea roaga; o să ai şi tu nevioe de mine ! ib. — Postverbal de la ruga. ROĂIBĂ s. f. v. roibă1. ROĂ1TĂ s. f. v. raită. ROĂJBĂ s. f. (Regional) 1. Lucru vechi, uzat, de calitate proastă; vechitură, rablă. Cf. Viciu, col. 204, chest. ii 16/411, mat. dialect, i, 91. (Ca epitet, precedînd termenul calificat de care se leagă prin prep. „de") El avea cu el la munte şi o roajbă de puşcă de vînat. Moroianu, s. 39. La jupînu gazdă i s-ar cădea Să bage mîna-n punguliţă, Să scoată o roajbă de gro-şiţă. Viciu, col. 178. Roajba asta de căruţă mă mai ţine încă. mat. dialect, i, 91. 2. F i g. Cal bătrîn şi slab; mîrţoagă, gloabă. Cît ceri pe roajba asta ? dr. v, 224. — Pl.: roajbe. — Etimologia necunoscută. ROĂLĂ s. f. v. rol1. ROĂMĂN subst. v. roman2. ROĂNDĂ s. f. (Regional) Epitet depreciativ dat unei femei slabe, pipernicite (Gherţa Mică — Satu Mare). Cf. arh. folk. vi, 299, 272. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. ROĂNGHEŞ, -Ă adj. (Regional) Răutăcios (Sibiel— Sibiu). Lexic reg. ii, 63. 5827 ROANŢA - 497 - ROATĂ1 — Pl.: roangheşt, -e. — Etimologia necunoscută. ROANŢA interj. (Regional; de obicei repetat; In expr.) Ruan ţa-roanţa, se zice despre cineva care mănîncă, care ronţăie mereu ceva. Cf. Pamfile, j. ii, 163. Toată ziua, roanţa-roanţa. id. ib. — Onomatopee. Cf. r o n ţ, ronţăi. ROĂJVŢĂ1 s. f. sg. (Regional) Ciudă, mlnie (Sibiel — Sibiu). Lexic reg. ii, 63. E x p r. A se line roanţă = a se certa, a se ţine cu gura de cineva, ib. — Cf. ronţăi. ROÂNŢĂ2 s. f. v. ranţ. ROÂPĂ s. f. sg. (Prin nord-vestul Olt.; 1 fi expr.) A alerga lntr-o roapă = a alerga foarte repede, într-un suflet, gr. s. v, 123. — Postverbal de la ropăi. noAŞINĂ s. f. (Regional) Spaţiul gol dintre perete şi iesle sau dintre două iesle, în care se ţine finul pentru vite (Bratei — Mediaş). Cf. Viciu, gl. — Pl.: roaşine. — Etimologia necunoscută. ROATA1 s. f. 1. Cerc de lemn sau de metal, cu spiţe sau plin, care, învirtindu-se In jurul unei osii, serveşte la rularea pe o cale a unui vehicul. Pre Dumitraşco Vodă . . . l-au ascunsu intr-o botcă a lui, de cele cu 2 roate. Neculce, l. 248. 2 roaie intr-o osie să leagă. Cantemir, ap. gcr i, 323/8, cf. anon. car., lex. mars. Caut la ceale roaie a carătii împăratului cum să întorc împrejur (a. 1760). gcr ii, 73/8. Carrele aşa le legase cu lanţuri deolaltă, de agiungea roată de roată. Şincai, hr. ii, 301/34, cf. lb. [Sinan] fugise în grabă, lăsînd în Bucureşti multe bagaje . . . şi cîteva tunuri pe care nu le putuse lua, fiind osiile şi roatele sfărimate. BXlcescu, m. v. 161. Strîmbă-Lemne . . . lua stejarul cît de gros, îl îndoia cu mînile şi-l făcea obadă de roată. Negruzzi, s. i, 245. De nu-ţi pasă, Agiungi acasă C-un ochiu, c-o mînă şi cu trei roţi. Alecsandri, t. 398. Erau aruncate obezi de roate, juguri de car, ghizduri, doage. Odobescu, s. i, 148. Pune roata la loc, vîră leuca, suceşte lamba şi-o slrînge la scară. CreangX, p. 125. Mergeam, cum eram de plictisit, drept la gară, să mă arunc sub roaiele primului tren. Caragiale, o. ii, 212. Mai apoi, vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate. Slavici, n. i, 29. O roată de la căruţă mi se stricase. Ispirescu, l. 180. Ce am zice noi de o maşină ale cărei toate roatele ar fi d-aceeaşi formă . . . ? Delavrancea, t. 109. Roatele căruţei scoteau un ţipăt ascuţit. Demetrescu, o. 116. Roţile grăbite dau sunet ca prin apă. Coşbuc, s. 159. Zgomotul roatelor pe calda-rîmul colţuros îl făcu să sară dîn somn. D. Zamfirescu, t. s. 70. A pus o roată-n uşă. Pamfile, duşm. 111. Făcea o larmă asurzitoare din roţi, din lesele de nuiele. Agîrbiceanu, a. 59. A avea la îndemînă cupeaua unui tren, roaiele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge şezînd. Hogaş, dr. i, 1. Roţile trăsurii uruie mereu. Rebreanu, i. 487, cf. Nica, l. vam. 214. Cîteva traverse ruginite, şurupuri stricate, o roată de batoză, un drug îndoit înroşesc pămîntul. Bassarabescu, v. 117. Cratere negre cît nişte roţi mari de locomotivă răsar apoi în iarbă. Camil Petrescu, u. n. 394. Roţile fără arcuri dîrdîiră pe pietre. C. Petrescu, î. i, 252. Trei trăsuri cu roţile ameţite, gata să sară din încheieturi, se rostogolesc fără încetare din deal în vale şi înapoi. BrXescu, o. a. i, 40. [Locomotiva] va împinge roţile pe mii de kilometri. Sahia, n. 30. Caii rupseră ştreangurile, roatele suferiră stricăciuni. Sadoveanu, o. xi, 625. Îndrăzneala minte a născocit şi roata. Arghezi, vers. 380. I se păru că aude . . . rostogolirea roţilor unei trăsuri. CXlinescu, e. o. i, 53. Făgaşe ai găsi, de roţi pe caldarîm, Dată tărimul l-ai săpa şi-ai scormoni. Blaga, p. 72. Roatele locomotivei au început să se învîrtească. Stancu, r. a i, 95. Se auzi, sacadat, ţăcănitul de fier al roţilor, v. rom. august 1954, 143. Rămîn slîlciţi de roţile tunurilor, de copilele cailor. Pas, z. iii, 13. Era ger uscat, roatele pocneau, aburul ieşea din spinările cailor. Preda, m. 68. Ţăcănitul toi mai rapid al roţilor de tren îl îndemna . . . îndrăzneşte, îndrăzneşte ! s iunie 1960, 2. Boii se opintea Şi roţile scîrţîia. Alecsandri, p. p. 390. Din coeie ferecată Am rămas numai c-o roată. JarnIk-Bîrseanu, d. 462. Carul cn patru roţi bine merge ! Sbiera, p. 319. Sc pune roată veche pe vîrful casei, ca să nu piară porcii de brîncă. şez. iii, 50. Trecu badea cu cocia . . . , Dar io bine nu-l văzui, Ci pe roţi îl cunoscui. Hodoş, p. p. 48. Trenule, n-ai avea parte Nici de şine, nici de roate. folk. transilv. i, 163. Boala intră ca prin roata carului şi iese ca prin urechea acului. ib. ii, 492. Lumea este ca o roată; cine poate învir-leşie. ib. iv, 215. Nu merge carul care are două roate de un fel şi două de altfel, ib. v, 128. Unge osia să nu cînte roata. ib. 464. Roata cea mai proastă, aceea mai rău scîrţîie. ib. 537. Am patru surori tot fug una după alia şi nu se mai ajung (Roatele de la car). Stamati, ap. gcr ii, 369, cf. Alexici, l. p. 213, şez. xiii, 30. Patru surori gemene, La nume asemene, Fug mereu şi se alungă, Nu-s în stare să se-ajungă (Roţile), ib. xix, 61. Am două căţele: Toată ziua fug Şi nu se mai agiung (Roatele carului). Pamfile, c. 31. (Metonimic) Două nopţi şi două zile m-au dus roţile. Isac, o. 215. <*> F i g. Trece veacul desfrînat, trec ani cu roată. M. Costin, o. 320. O Caii (sau boii, perechea) de la (sau la) roată = rotaşi <1). Caii de la roate era cel puţin detreistinjini depărtaţi de naintaşii pe care-i mîna un frumos băiat. Negruzzi, s. i, 37, cf. Pamfile, a. r. 50. Caii de la roată fură schimbaţi cu o pereche din cei legaţi de codîrlă. Camil Petrescu, o. ii, 286, cf. com. Marian, alr i 334, alr ii 5 099. <>■ (Regional) Loc. adj. şi adv. De la roate = foarte tare, straşnic. Tu m-ai fermecat de la roate. Alecsandri, t. 228. Să apuci un băţ scurt, dar gros şi sănătos, şi cu acela să începi a mi-o măsura peste spate, ştii colea . . . , de la roate. Marian, o. i, 345. Le trînteau cîte-o scărmănătură şi-o bătaie, ştii colea . . ., una de colea de la roate. id. t. 27. •$> E x p r. A pune (cuiva) beţe (sau hăţ) in roate v. băţ. A pune pe roate = a organiza (o lucrare, o acţiune) în aşa fel îneît să se realizeze fără piedici. A merge (sau a fi) ca pe roate = a se realiza fără piedici; a fi activ. La el treaba-i pe roate. Zanne, p. v, 542. A fi a cincea roată la car (sau la căruţă) v. c i n c i 1 e a. A fi cu trei roate la tar v. trei. A-i fi (cuiva) carul lntr-o roată = a avea o stare materială rea, precară. Apoi da, carul vostru e într-o roată, puteţi umbla după cai verzi pe pereţi. Rebreanu, i. 88. A-i lua (cuiva) roatele de ia sanie, se zice despre un datornic foarte sărac, de la care nu ai ce lua. Cf. Zanne, p. v, 544. A se Întoarce roata = a se schimba situaţia (în defavoarea cuiva); a se Întoarce norocul (de partea altcuiva). Nu ştii cum se-n-toarce roata, Azi la mine, mîine la tine. Pann, ap. tdrg. S-a întoarce, el, roata şi la mine. Pamfile, j. i, 133, cf. Zanne, p. iii, 338. (Rar) A fi pe roată = (despre o situaţie, o stare) a fi schimbător. Ah, Norocule, slăvite, . . . Ştii că starea-ţi e pe roată şi că hojma te-nvir-teşli. Conachi, p. 65. A veni roata la ştirbină (şi drăguş la eăuş) = a fi nevoit a cere ajutorul cuiva care nu ţi-e binevoitor, care te are la mînă. Cf. Zanne, p. iii, 92. A da (sau a Împinge) la roată pe cineva sau a pune umărul la roată = a ajuta (pe cineva); a da cuiva o mînă de ajutor. Cf. id. ib. ii, 452, v, 540. A trage (sau a fi, a împinge) la roată = a duce greul. Cf. Pamfile, j. n, 163, Zanne, p. v, 541. Du-te (sau să tc duci) unde a dus surdul (sau dracul) roata şi mutul iapa sau să mergi cum s-a dus surdu t u mutu şi roata cu iapa, se se spune celui pe care nu vrei să-l mai vezi, nici să-i auzi de nume. Du-te unde-a dus surdul roata şi mutul iapa, ca să nu mai aud de numele tău! CreangX, p. 47, cf. şez. iii, 69, Zanne, p. ii, 644. Alba nainte, alba la roată, se spune despre cei săraci care folosesc acelaşi lucru (in toate Împrejurările). Cf. Zanne, p. i, 310. Cit se-nvirteşte o roată = cît ai clipi din ochi; foarte repede. Cf. ddrf, Zanne, p. v, 540. (A fi) cit roata carului = (a fi) foarte mare. A bea la roată v. 5833 ROATĂ* - 498 - ROATĂ» bea. A-şi face roată == a pătrunde undeva, a-şi face loc; a-şi croi o situaţie. Astăzi omul cinstit de orice treaptă ... nu este dispreţuit de nimeni, priimit tn toate casele, tşi face roata întocmai ca şi boieru. pr. dram. 230. A lua (pe cineva) la roată v. lu a. + (învechit şi regional) P. ext. Car. Ceşti in roate (cu cotigile d, pre c ă r r [u] ţ e h) şi ceia călării, psalt. 33. Roata (carul c2, carlta d, cărr [u] ţ e e i h) D-ze-ului tnturearecu. ib. 128, cf. alr i 893, a i 12. 4 (Prin Ban., Transilv. şi nordul Mold.) P. ext. Bicicletă. Cf. cv 1952, nr. 5, 39, alr sn iii h 866, alr ii 3 504/29, a 11 10, Lexic reg. 21, 115, ib. 11, 53. S-a învăţat să meargă pe roată. mat. dialect, i, 189. 2. Organ de maşină In formă de cerc de metal sau de lemn, cu spiţe sau plin, care serveşte Intr-un sistem tehnic la transmiterea sau la transformarea unei mişcări. Marinarii trag ancora; maşina se pune în mişcare şi cîrmaciul se aşază la roata cîrmei. Alecsandri, o. p. 290. Patru oameni stau la roata de la cîrmă. VlahuţX, o. a. 11, 115, cf. hem 837, 1 669, ddrf, Dam£, t. 140, 148. Am stat la roata morii, Şi roata umblă des. Coşbuc, p. i, 60, cf. 224, Pamfile, i. c. 110, PXcalX, m. r. 460. Ca în vise s-a pornit Roata morii, — violetă. Bacovia, o. 55, cf. Ioanovici, tehn. 48. Cîteva sute de muncitori şi muncitoare forfotesc, se amestecă cu motoarele, cu roţile uriaşe — înfrăţindu-se. Sahia, n. 29, cf. ds, Pribeagul, p. r. 62. Pe roata cîrmei se răsfăţa, roşu cu semiluna albă la mijloc, pavilionul Turciei. Bart, s. m. 26, cf. Soare, maş. 135, Ionescu-Muscel, fil. 183, mdt. Moară, roată şi motor Potmoliţi-s în cleştar. Arghezi, s. p. 122. Sonda e numai un vuiet de roţi. Bogza, a. î. 49. Marea sună-n piculină, Lacul sună-a căngi şi roţi. Labiş, p. 406. Astăzi cîntăm boema roţilor, boema furnalelor. Deşliu, g. 19. Pe ţărmul dinspre sat erau patru mori, cu cîte o roată, s aprilie 1960, 46, cf. h 11 13, 62,146, 186, x 466, xii 375. Să fac pînă mîne dimineaţă ca . . . morile şi piuele de pe dînsul să îmbie cu roţile îndărăpt? Sbiera, p. 192, cf. Viciu, gl., com. din SXlişte—Sibiu, alr ii 6 425,6 426, 6 437, 6 749, alr sn 1 h 162, alrm sn 1 h 109, a v 15, Glosar reg. Hodoronc, tronc, ca o roată De la moară stricată. Zanne, p. iii, 237. Roata umblă, banii pică. id. ib. 338. Cep afară, cep în casă, cep tn mijlocul casei (Roata morii). Gorovei, c. 321. Fig. Acesta gîndea că roata ocărmuiret încă aşa se învtrtea ca şi cea de oale. Şincai, hr. iii, 50/4. Acum, că roata cea mare s-a mişcat orice oprire e legată de primejdii. Camil Petrescu, o. ii, 140. <$> Roata lumii (sau a vremii, a istoriei) — succesiunea evenimentelor. Ascultînd cu adîncime glasul glndurilor mele, Uriaşa roat-a vremii înapoi eu o întorc. Eminescu, o. iv, 111, cf. tdrg, Pamfile, j. i, 133. Moşule . . vezi dumneata, roata lumii se învîrieşte, şi noi cu dînsa. Hogaş, m. n. 67. Nu-i temniţă să închideţi poporul, cum nu puteţi întoarce roata istoriei. Baranga-Moraru, f. 90. + Unealtă sau dispozitiv (simplu) In formă de roată (1), acţionat de obicei manual, cu ajutorul căruia se efectuează diferite operaţiuni: a) (şi determinat prin „olarului") maşină de lucru rudimentară, construită dintr-un disc orizontal fixat pe un arbore rotitor vertical, pe care olarul rotunjeşte lutul, dlnd formă oalelor. Aşa zicea şi acel Ghine, că, încătro-i va fi voia, Intr-acolo va învîrti roata şi va lua plata. anon. cantac., cm i, 188, cf. Dame, t. 73. Precum un ulcior Pe roata olarilor Creşti zveltă; uşor, Subt pavăza larilor. Blaga, p. 110; b) cerc de lemn cu spiţe care serveşte la scos apa cu găleata din fîntînă. Fîntîna era adîncă şi nu avea nici roată, nici cumpănă. Creanga, o. 88. Bătrîna plecă cu doniţele spre puţul cu două roate. Delavrancea, s. 221. Nu aude roata puţului, scîrţîitul lanţului. Sebastian, t. 267. Întîi arată un puţ cu roată, pe urmă vine o fată cu găleată mare. Călinescu, e. o. ii, 210. In curtea tătarului se afla o fîntînă cu roată. Stancu, r. a. ii, 61; c) (determinat prin „norocului") cerc mare, numerotat cu numere cîştigătoare, care este învîrtit cu mina de cumpărătorul unui bilet de tragere. Se opri . . . chiar în faţa unei roate a norocului. Camil Petrescu, o. ii, 113. îl duse la circ, la roata norocului, apoi la tir. Preda, r. 90 (E x p r.) A trage la roată = a juca la roata norocului. Se dăduseră în dulap şi cu barca, intraseră prin panorame . . ., trăseseră la roată să-şi încerce norocul. Pas, z. i, 18. <£> F i g. (Determinat şi prin „soartei" sau „sorţilor") Am oprit roata norocului: n-am să mă mai tem de nimic. Filimon, o. 1, 127. Aşteptau acolo să le vină şi lor rîndul pe roata schimbătoare a soartei româneşti. Odobescu, s. i, 106, cf. tdrg. Teama că roata norocului se poate întoarce se apropia uneori să o neliniştească. Agîrbiceanu, a. 374, cf. Şăineanu, d. u. A prorocit, cu uimitoare siguranţă, că roata sorţilor ne va scoate iarăşi deasupra. Galaction, a. 269; d) (şi determinat prin „de tors") unealtă care serveşte la torsul linii, cînepii şi inului. Aceste maşine, atît de utile, au ajuns cum era odinioară roata de tors. Ghica, s. 555. Roata şedea în mi jlocul casei, şi canură toarsă nu era pentru bătătură. Creangă, a. 62. La cusut şi sărăduit sumane, şi mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors. id. ib. 63, cf. Barcianu, h x 69, 272, 506, 508, 512, a ii 12, a v 34; e) (regional; şi determinat prin „de depănat") sucală. Cf. a v 34, vii 425; f) (Transilv., prin nordul Munt.) vîrtelniţă. Cf. hem 1 839, ddrf; {() (regional; determinat prin ,,de urzit") urzitor (Limanu — Medgidia). Cf. alr i 1 279/990; h) (nord-vestul Transilv., vestul Mold.; şi determinat prin „fusului" sau „de la fus") prlsnel la fusul de tors. alr i 1 270; i) (regional) scripete la iţele războiului de ţesut (Lupeni). Cf. a iii 4; j) (prin Mold.; rar determinat prin „de bătut") unealtă folosită (la stînă) pentru zdrobirea laptelui închegat spre a-1 stringe in caş. Cf. jun. lit. xii, 189, h x 96, 465, 478, 538, xiii 67, xvi 282; k) (regional) bătător de unt (Secueni — Bacăd). Cf. chest. v 5/776; 1) instalaţie formată dintr-o roată1 (1) cu cupe, pusă in mişcare de cai sau de boi, cu ajutorul căreia se scoate apă pentru stropitul grădinilor. Am văzut cu mare plăcere roţi învîrtite de boi, ce urca apa de jos pe mal. I. Ionescu, c. 74/1, cf. dr. v, 98; m) (Învechit) unealtă care servea la desprinderea firului de pe gogoşii de mătase. Aşază roate prin mahalale, a trage gogoşi pentru scoaterea mă-lăsei (a. 1831). doc. ec. 476; n) (regional) sfredel de care se servesc tîmplarii, dulgherii; coarbă (Beclean — Dej). Of. alr 11 6 660/260; o) (regional) cerc de metal cu care se acoperă ochiurile de pe plită (Iscroni — Petroşeni). Cf. a iii 7; p) (regional; determinat prin ,,de apă") morişcă (Mihăileni — Miercurea Ciuc). Cf. alr 11 4 377/574. 3. P. anal. a) Obiect, desen sau contur rotund; cerc, disc, sferă. Roata soarelui a se privi viderea tîm-peşte. Cantemir, ist. 156. Soarele, trecînd pe codri, a lui roată de-aur moale Vîrfurile verzi de codri le în-doale-n a lui cale. Eminescu, o. iv, 129. Soarele scăpat-acum, iar roata-i s-ascunde sub culme. Coşbuc, p. ii, 63. Cîte o roată de fum, din valea Prahovei, se ridica pînă în pînza depărtării. D. Zamfirescu, a. 157. Am văzut roţi uriaşe de piatră puse la gura fînlînii. Pamfile, 1. c. 377. Ceru portarului, după ce-i puse-r1 palmă 0 roată de cinci lei, lista călătorilor. Sadoveanu, o. viii, 235. O roată de mătase şi lumină L-a-mpresurat cu nimb de heruvim. Arghezi, vers. 334. O roată bizară începea să se contureze pe cer ca un curcubeu de cenuşă. Călinescu, e. o. 1, 105. (Adjectival) Trecea vreunul cu punga groasă, cu burta roată. dr. iv, 728, cf. alr 1 3/5, 45, 302, 308, alr ii 2 471/574. <0> (Adverbial) [Şarpele] se culcă roată, alr ii 6 229 /64. [Mămăliga] o adunăm roată. ib. 4104/192; b) obiect fabricat, aşezat sau împachetat în formă de cerc, de colac sau de covrig. Importul cerei munteneşti şi braşoveneşti este slobod, plătindu-se vamă de la o roată de ceară în Bacău 1 groş (a. 1408). N. A. Bogdan, c. m. 23. Scoaterea din ţară a cerei, . . . plătind vama de fiecare roată de ceară (a. 1460). id. ib. 29. Roate de bumbac (a. 1803). Iorga, s. d. xii, 146. Sub teşghea, zăceau ,,roatele de tutun“ ,,de unul şi de doi gologani" pachetul, conv. lit. xliv, 659. Puse pe masă ... o mare roată de caşcaval galben şi un burduf de brînză. Stancu, r. a. iii, 160. Luăm apoi de la mine şi o damigeană de vin şi o roată de caş. Beniuc, m. c. i, 195. O roată (un val) de sumani de 70-100 metri. şez. ii, 228. Roata de tutun. Ciauşanu, v. 5833 ROATĂ1 — 499 — ROATĂ1 195; c) partea răsfrîntă a unei căciuli (Filimon, o. i, 174); borul pălăriei (alr i 1 859/526); d) (regional; la pl.) model de cusătură pe haine. Trimăs-o-mpăratu cart'e La fel'le d'e pă safe Să nu poart'e sumiie-n roal'e. T. Papahagi, m. 18; e) (sud-vestul Mold.; la pl.) numele unei Împletituri de ciorapi. Cf. Diaconu, vr. LVIII; f) (regional) Motiv ornamental în lemn. Din sus şi din jos de briu se află voala cu colţi. Păcală, m. r. 476; fl) (regional; în sintagma) roata genunchiului = rotulă (Rebrişoara- Năsăud). Cf. dr. v, 301; h) (prin Maram.) ritul porcului. Cf. alr sn ii li 333, alrm sn i 213. 4. Ansamblu format din fiinţe sau lucruri (de acelaşi fel) aşezate In formă de cerc. Ne-au întîmpinai în ograda miresei o roală de copile, ce păşeau încet tot spre dreapta, f (1879), 256. Oameni buni, faceţi roata mai mare, şi lăsaţi-ne în mijloc mai mult loc de joc. Ispirescu, u. 231. Roata horei era împestriţată cu flăcăi şi cu fete mari. Delavrancea, s. 54, cf. tdrg. Dacă pînea n-a fost făcută în snopi, ci a fost cosită ... se împrăştie cu furcile pe toată faţa ariei, aşezîndu-se ... în roate, pală lîngă pală. Pamfile, a. r. 204. Oamenii se apropiau tot mai mulţi, îngroşînd roata în jurul lui. Agîrbiceanu, a. 420. Mersul convoiului se iuţi ca la comandă şi în cîtev i clipe se făcu o roată dc oameni în jurul spînzurăioarei. Rebreanu, p. s. 21. Se face în jurul lui Voicu o roată d. flăcăi, fete şi copii. Bassarabescu, v. 63. Cîrduri de stîrci şi roate de berze se întorceau la loc pe meleagurile lor obişnuite. Voiculescu, p. i, 32. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. Sadoveanu, o. i, 74. Sania zbura prin roate de fulgi. id. ib. 507. Trecuse ... în mijlocul roţii, cu ţambalul atîrnat pe după gîtul tuciuriu, v. rom. februarie 1954, 243. Proiectilele cădeau ca nişte mere şi explodau sec, aruncînd o roată de schije nemiloase. Barbu, p. 262. Altul . . . îmblă pe la spatele roţii de jur împrejur, şez. ii, 62, cf. alr i 456/ 12, 59, 215. <0> Loc. adv. (Rar) Roate-roate = în mai multe cercuri. Flăcăii s-apucă de după cap, roate-roate încep vîrtejuri în tacturi iuţi. Sadoveanu, o. ii, 436. Oamenii au aprins focuri din paie vechi şi mărăci-nişuri şi s-au strîns roate-roate. id. ib. xvii, 360. <$■ Expr. A (se) face roată (in Jurul sau împrejurul cuiva sau a ceva) = a înconjura, a încercui. Oamenii se făcuseră roată împrejurul lui. Ispirescu, u. 231. La ieşire cîteva muieri din sat făcură roată în jurul ei. Delavrancea, s. 50. In jurul vardistului se făcu roată. conv. lit. xlii, 448, cf. tdrg. Făcîndu-se toţi roată împrejurul mămăligii, îşi trase fiecare, înspre dînsul, partea sa. Hogaş, m. n. 195. A făcut în juru-i roată cu tovarăşii. Galaction, o. 267. Soldaţii făcură roată la loc, în jurul focului. C. Petrescu, î. ii, 6. Toţi muncitorii părăsiră lucrul, făcînd roată în jurul lui Bozan. Sahia, n. 34. Gîfîind şi plini de pulbere, călăreţii lui Şoimaru ... făcură roală — cu capetele descoperite. Sadoveanu, o. v, 660. Flăcăuaşii făceau roată în jurul unui coropcar bă-irîn. id. ib. viii, 290. Bezna se întindea nestingherită peste uliţe şi case ca şi peste dealurile care fac roală împrejur. Scînteia, 1953, nr. 2 826. Au făcut roată în jurul acestui viteaz călăraş voluntar. Galan, z. r. 39. + (Adverbial; de obicei pe lîngă verbe ca ,,a se aşeza", ,,a sta‘‘, „a veni" etc.) în formă de cerc; împrejur. Acum şi cetele căldărare, Ajungînd cu goleţii, de toată Partea-i împresurasă roată. Budai-Deleanu, ţ. 417. Mănunchi’{e ... se întind roată la soare. I. Ionescu, c. 155/6. Văzu arnăuţii sei care sta roală împregiur. Negruzzi, s. i, 23. In curte la Banul,... ,stau o mulţime de masalale înfipte în pămînt, cu masalagii roată pe lîngă dînsele. Ghica, s. 499. Faceţi copiii şi nevestele grămadă, şi noi roală în jurul lor. Delavrancea, s. 200, cf. ddrf, Şăineanu. Pe lîngă vin, voinicii roată, Şi chiole pe deal în zori. Coşbuc, p. i, 198. Hai, roată-mprejurul meu. Pamfile, r. i, 133. Toţi cei dimprejur se lărgiră roată, să se vadă unde căzuseră banii. Gîrleanu, n. 57. Copiii se adunau roată în jurul flăcăului care dădea focul. Bujor, s. 99. Ne strîngeam roată în jurul lui Bucium. Brăescu, a. 26. In jurul bălrînului Nour, erau strînşi roată cîţiva credincioşi Sadoveanu, o. i, 16. La ţară . .. vezi păuni umflîndu-şi roată cozile. Călinescu, s. 251. Turcii călări, cu fesuri, cu cealmale, . . . roată în jurul ei. Stancu, n. 10. Cu toţii să aşază roată in jurul mesii. Sevastos, n. 4. Mai mulţi copii se pun roată unul lîngă altul. şez. ii, 62. [Murgul] să-şi facî coama roalî, Să mă poarti ţara toaiî. mat. folk. 1 332. La un semn dat de zmeul cel cu Irei ochi, zmeii se adunară roată pe lingă foc. Bota, p. 69. Două cîrduri de albi meişori Şed roată-n lîrcuşor (Dinţii). Gorovei, c. 133. + (Regional; şi în sintagma roată de vînat) Vînătoare cu gonaci; goană. Cf. alr sn iii h 726. 5. (învechit şi, rar, determinat prin ,,de munci") Instrument de tortură şi de execuţie a osîndiţilor, folosit în evul mediu. La roată de munci îl chinuiră. Do sofiei, v. s. septembrie 4v/10. Au spînzural pă Hrizea dă o roală. R. Popescu, cm i, 377. Patru dintre dînşii s-au ruplu cu roata. Şincai, hr. iii, 274/36, cf. lb. Fuseseră condamnaţi la moarte pe roată. Bariţiu, p. a. i, 314. 6. Mişcare circulară; învîrtitură, rotocol, cerc; p. ext. spaţiu liber de formă circulară. Zeul mieu pure ei ca roata (ca ulm pară h),m trestia între faţa oîn-lului. psalt. 172. Sabia-mprejuru-i făcea o largă roată. Alecsandri, p. ii, 227. Paloşul Radului zbură un minut făcînd roată împrejuru-i, dar săbiile şi lăncile îl înconjurau. Odobescu, s. i, 157. Şi fîlfîie deasupra-i, gonindu-se în roate, Cu-aripile-osteniie un alb ş-un negru corb. Eminescu, o. i, 93. Sus de tot, în limpezişul cerului albastru, se înviriea încet, în roate largi, un vultur cu aripile întinse. Vlahuţă, r. p. 99. Se lăsă, elegant, în roaie, deasupra floarei cuminţi. Gîrleanu, n. 228. Ghiţă se necăjca ..., De mijloc că-l apuca Vreo trei roate-l înviriea. Teodorescu, p. p. 629. <0> (Adverbial; în legătură cu modul de a se uita, a privi etc.) Ochii Sătana îşi întoarsă roată, Cerceiînd pe tot însul în faţă. Budai-Deleanu, ţ. 218. Intorsăi ochii roată Şi văzui şi lumea toată (cca 1820). gcr ii, 234/1, cf. Polizu. Ursane frate! să-ţi faci ochirea roată Şi cît îi vedea zare, a la să fie toată! Alecsandri, p. iii, 285. Cîmpul vitelor, cil coprindeai cu ochii roată împrejur, ticsit cu boi, cai, oi, trăsuri şi căruţe. Gane, ap. cade. Negoiţă s-a suit într-un dud mare ■şi s-a uitat pretutindeni roată. Caragiale, o. ii, 233. Vîrtejind ochii roată, aruncă privirea, ca un paloş cu două tăişuri, în obrazul Suliănichei. Delavrancea, s. 52, cf. ddrf. Braţul drept dacă-l întinde, Roală peste brîu te prinde. Coşbuc, p. i, 104. De sus, de pe culme, ele văd roală împrejur pînă cine ştie unde. D. Zamfirescu, v. ţ. 13, cf. tdrg. Se scarpină în cap şl face ochii roată. Petică, o. 240. Un timp privi roată prin cameră, v. rom. aprilie 1955, 170. Ziulica ziua toată îşi poartă vederea roată, Degeaba că o roteşte, Pe mine nu mă zăreşte. Deşliu, m. 31. Cînd pe munte mă urcai Roată-n giu-ru-mi mă uitai. Alecsandri, p. p. 285. Ochii roată că-şi făcea, Jur pre jur că se uita Ş-o fîntînă că-mi zărea. Teodorescu, p. p. 440. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dală, Să-mi fac ochişorii roală Să mă uit în lumea toată. JarnIk-BÎrseanu, d. 314. Aşa-mi vine cîteodată . . . Să-mi fac ochişorii roală. Marian, ap. gcr ii, 306, cf. Sevastos, c. 170, Bibicescu, p. p. 15, Alexici, l. p. 56. Făcui şi eu ochii roalî Şi îmi alesei o fati. mat. folk. 1 379. îmi făcui ochii roată, Văzui valea turburată, ant. lit. pop. i, 80. Girisău cu pînza lată, Să tăiem deluţu roată. folc. transilv. i, 300, cf. Zanne, p. ii, 365. <> Roata morţii = acrobaţie care constă în alergarea în cerc cu motocicleta, pe pereţii unei construcţii speciale. Cf. dl, dm. <$> Loc. adv. (Construit de obicei cu verbe ca ,,a se duce", ,,a se întoarce", ,,a merge") De-a roata = de-a rostogolul. Cf. Costinescu. Deasupra sufla furtuna aşa de puternic, îneît ducea păsările de-a roata în aer. Gane, n. i, 91. O fărâmătură de stîncă se duce de-a roata în vale. id. ib. 94, cf. hem 1650, ddrf, Barcianu. Dacă se puneau să alerge, se duceau de-a roata. D. Zamfirescu, a. 28. Bate-n cal şi chiuie la toţi să se lese la vale de-a roata, că, iaca, ne-ajunge vîrtej din urmă. Sadoveanu, o. x, 34. Ştiubeiul ... se duse de-aroata pînă devale. şez. iii, 24, cf. alr i 300, 367, alr ii 3 150/130, 219, 260, 876. <0> Expr. A da (o) roată sau (rar) roate = a merge de jur împrejur, a descrie un cerc (în mers, în zbor); a da ocol. Dam o roată vetriei. Bolliac, o. 128, cf. Polizu. Vînători de dropii . . ., au dat roată, ore, zile şi luni 5833 ROATĂ* — 500 - ROB Întregi, Împrejurul falnicilor dropioi. Odobescu, s. iii, 14. Faceţi copiii şi nevestele grămadă, dafi roată in jurul lor şi s-o pornim duium cu ce-om apuca. Delavrancea, s. 200. Corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie . . . Coşbuc, p. ii, 47, cf. Barcianu, Alexi, w. Roată dădură ere fii Peste Întinderea goală . . . Banuş, p. 102. Semănăturile aleargă una după alia dind roată. Bassarabescu, v. 47, cf. Stoian, pXst. 62. Pe Roşul incălica Ş-o roată curţii că da. Deie-o roată, dete două, Dete, măre, pîA, la nouă. Teodorescu, p. p. 531. Mirele şi flăcăii călări dau roată pe Ungă cară. Sevastos, n. 239, cf. Zanne, p. v, 541. Lupul, pe unde a mîncat măgarul, lot dă ocol (roată) clteodată. Zanne, p. i, 517. A se face (o) ' roată sau a da o roată (sau roata) = a alerga, a da o fugă, a da o raită. Apoi dă roata iute d-o parte şi de alta! Se-ntoarce iar în ceasta ş-apoi în ceealal-tă. Heliade, o. i, 330, cf. ŞXineanu, d. u. Şoimule, şoimuf uşor, Fă-te roată sus în zbor. Ce se vede la hotare De s-aude zgomot mare ? Maică, măiculita mea, Fă o roată pîn-acasă. Bibicescu, p. p. 327. + (Adverbial) a) în formă de roată, circular. Învîrtindu-se roata de mînie, împrejur, înălţă pe Nichifor desupra. Moxa, 382/33. [Satana] zbură în giur pe deasupră-le roată Cîteva ori, ca ş-o ciocîrlie. Budai-Deleanu, ţ. 85. Suflă un vînt, învîrtindu-se roată. Pann, e. iii, 36/15. Ca volbura toamnei se-nvîrte el roată. Coşbuc, p. i, 205. Invlrtî-ti, leii, roată, Că badia-i după poiată, mat. folk. 1 437 ; b) de jur împrejur; (de) pretutindeni, în toate părţile. Astfel, umblind ziua toată, Ocolit-a locul roată. Teodorescu, p. p. 170. Jele-aşa m-a supărat Cum li cerul înnorat Peste toată Lumea roată. Marian, î. 509. Să se-vîrte-n casa roată, Să sfîrşească treaba loală. Bibicescu, p. p. 183. O-ncins focu casa roată, alr ii 3 885/279. 7. (Şi art.) Numele unui dans popular (Pamfile, j. iii, 11, com. din TXrcXiţa— Beiuş, alr i 1 477//302, alr ii 4 336/316, 346) cu strigături (Varone, d. 127), jucat numai de feciori (arh. folk. i, 152); horă. <> (Cu determinări care arată varietatea dansului) Roata veche. Varone, d. 127, id. j. n. 45. 8. (Regional; art. şi în construcţia de-a roata) = numele unui joc de copii nedefinit mai îndeaproape. Copiii se joacă . . . „roata". Pribeagul, p. r. 147, cf. h ii 32, xii 43. <0> E x p r. A fi la roată = (regional, în jocul cu mingea, despre una dintre cele două echipe) a fi la bătaie (Topraisar—Techirghiol). Cf. alr ii 4 350/ 987. 9. (Şi determinat prin „ţiganului", ,,gigantică", de obicei în legătură cu verbe ca ,,a face", ,,a se da") Figură de acrobaţie constînd în rotirea laterală a corpului prin sprijinirea sucesivă pe mîini şi pe picioare. Cum văzură diligenta, copiii alergară în gloate, unii să se dea peste cap, alţii să se facă roată. Ispirescu, u. 149. Cei mai sprinteni se dau tumba sau făceau roata pe lîngă porţile ei. Macedonski, o. iii, 25. La sfîrşitul anului am uimit asistenta . . . , făcînd roata gigantică, număr senzaţional, care ilustra educaţia sportivă a şcoalei. BrXescu, o. A. ii, 119. [Atletul] se da de-a roata peste cap. Sbiera, p. 262, cf. com. din Cluj. 10. (Popular; în sintagma) Roata stelelor = coroana boreală. Cf. h ii 102. Fă-mă roata stelelor In drumul muntenilor. Retegagul, tr. 98. Fă-mă roata stelelor In calea flrgenilor. Hodoş, p. p. 185. Fă-mă roata stelelor, Drumul popovencelor. şez. iv, 218. Fă-mă roata stelilor în drumul craiovencilor. mat. folk. 265, cf. Viciu, s. gl. 11. (Bot.) Ochiul-boului (Callistephus chinesis). Borza, d. 37. — Pl.: roţi şi roate. — Şi: (regional) r6tă s. f. cv 1952, nr. 5, 39. — Lat. rota. ROÂTĂ2s. f. (învechit şi popular) Companie de ostaşi. Hatmanul... au trimis trei roate . . . cu Bobolejschii. Ureche, l. 194. Au dat Abaza paşea . . . cu toate ostile năvală asupra leşilor şi înfrînseră o roată de Ieşi. M. Costin, o. 106. Să răpedzl întîi el cu rota sa. Dosoftei, v. s. ianuarie 48r/21. Iară în mi jloc era pedestrime . . . , pe urmă roate nemţăşti. N. Costin, l. 585. Pe o roată de nemţi o a stricat de tot (începutul sec. xvm). mag. ist. i, 348/11. Alexandru auzi de acea roată la ostrovul Dal-fionului. Alexandria (1794), 26/16. O roată de ruşi. ar (1829), 109. Turci era peste 3 000 şi români 517 însoţiţi de doă roate de ruşi pedestri. cr (1829), 91>/8. Ştabul roţilor şi a escadronului. Buletin, f. (1833), 75, cf. Buletin, g. (1840), 39. Roata pojarnicească. Buletin, f. (1843), 78. Fiecare căpitănie se împărţea in 10 roate de 100 oameni, sub un sutaş. BXlcescu, m. v. 646. Dln-du-i pe seama ei o roată de ostaşi, ea plecă călare pe un armăsar negru. Odobescu, s. i, 12. O roată de călăraşi după Isac ... Un’ l-o apuca să-l taie. Delavrancea, o. ii, 150, cf. ddrf. Matei trimisese în batjocură lui Ştefan o roată de 300 de oslaşi. Xenopol, i. r. iv, 62, cf. tdrg. Roatele de războinici treceau negre prin painje-nişul fumuriu, care întuneca rumeneala focurilor. Sadoveanu, o. i, 311. Batalionul se compunea din patru roate, conduse de căpetenii alese din rîndul volintirilor. Oţetea, t. v. 97. Pleşoianu comanda pe Dunăre, la Gura Oltului, la Izlaz, roata a cincea din regimentul de la Cra-iova. Camil Petrescu, o. ii, 35. Trei roate de voinici ca tine să simt alături, că n-aş mai avea nici o grijă. C. Petrescu, a. r. 192. A fost la noi în Beceni o roată dă cazaci. Graiul, i, 241. La patruzăci şi opt a venit Maghe-riu ş-a format opt roate de pănduri. VÎrcol, v. 63. Foaie verde fir de linte, Ei îs in roată-nainte Unde-i focul mai fierbinte. Pamfile, c. ţ. 224, cf. ai.r ii 2 884/833. — Pl.: roate şi (rar) roţi. — Din pol. rota, rus. poTa. ROÂUĂ s. f. v. rouă. ROĂRA vb. I v. roura. ROB, ROABĂ s. m. şi f. 1. S. m. şi f. Om aflat în dependenţă totală faţă de cineva şi obligat să muncească pentru acela; v. sclav; p. ext. slugă, slujitor. Robi acelora să nu fiţi (a. 1560). gcr i 4/17. Că nu iaste robul mai rrare de domnu-său. Coresi, ev. 467. Voi, robi, cuceriţi-vă domnilor voştri cu frică. prav. gov. 16v/15- Sînt slugi sau robi. ib. 35v/l. Şi să milostivi domnul robului aceluia de-l iertă. Varlaam, c. 210. O muiare . . . s-au podobit cu aur mult, şi ia şi roabile ei. Herodot (1645), 495. Robul cel cumpărat este datoriu să ajute domnu-său. prav. 122. Iară dregătorul avea rinduială în toate sărbătorile săsloboază un rob. n. test. (1648), 37ţ/15, cf. st. lex. 169v/2. Acolo vor sta toţi ase-amenea, robii şi despuitorii (a. 1669). gcr i, 185/27. Pierduiu şi robul mieu (a. 1675). id. ib. 233/10. Şi-ţi vei aduce aminte că rob ai fost în pămintul Eghipetului. Biblia (1688), 137,/47. De vei vrea să cumperi casă bună, au robi . . . , de a robilor sănătate şi bărbăţie şi de vrea sufletului lor cerei. R. Greceanu, ap. gcr i, 291/13. Robii şi domnii depreună vor sta. Molitvenic (sec. xvii), 311. Robii, luînd armele, Indală le-au Întors asupra stăpî(ni)lor. Cantemir, hr. 245. Hanul au dăruit pe serascheriu-paşa cu 13 suflete de robi cu roabe. R. Popescu, cm 564. Un boiariu mare . .. avea în casa lui doi robi (a. 1700). gcr i, 341/22. Să-i hie dumi-sale şi jupînesei dumisale drept robu (a. 1710). Uricariul, xvii, 196. Robule, du-te de-mi adu om neiscodiioriu (cca 1705). gcr i, 352/5. Au Început a Încărca prăzile lor, puind înlăuntruşi roabele lorceli frumoas(e) (a. 1750-1780). gcr ii, 84/8, cf. anon. car. Şi va da robilor slobozie. Budai-Deleanu, ţ. 330. Ţiganii . . . sînt robi (a. 1818). gcr ii, 222/10, cf. Clemens. De la Nord-America se aude despre o revoltă făcută în Virginia de către robii negri, cr (1831), 279. Crăiasa iată vine ... cu şase roabe frumoasă. BXrac, ap. gcr ii, 177/9. Fiecare ţăran pe a cui moşiă să va fi aflînd să rămînă rob vecinic. BXlcescu, m. v. 19. Evanghelia nu alege pe boier din plugar, pe Împărat din rob. pr. dram. 229. Fie, zise el, nu strică, slobod este la sultani Ca să-şi ia soţii chiar roabe, cumpă-rlndu-le cu bani. Pann, p. v. iii, 38/8. Cei ce s-aujnvă-tat fără robi vor putea trăi şi fărăstăpîni. Bolliac, o.[259. Armaşul Manolache Florescu a căutat să-i stabilească [pe ţigani] împărţindu-i ca robi pe la proprietarii cari au voii să-i primească pe moşiile lor. Ghica, s. 35. A 5837 ROB - 501 - ROB robului plinsoare o piatră chiar toceşte Curgînd neîncetat, Dar inimile voastre nu, nu le umileşte. Bolintineanu, o. 7. Le-au dat mereu şi bani şi odoare de preţ . . . şi chiar robi ţigani. Odobescu, s. ii, 13, în urma lui mergea un rob mare şi voinic. Caragiale, o. ii, 257. Fiecarc îşi adusese zestre însemnată, robi, cai, căruţe ferecate. Ispirescu, l. 36. Călăul ce trebuia să loveasă pe Mihai era un ţigan, fosl rob al său, căruia Mihai într-un rînd îi scăpase viaţa. Xenopol, i. r. v, 133. Tiptil atunci dir umbra tufişului răsare Nin-Musa, rob din Iemen. Coşbuc, b. 14. Am fost robi, boierule ! strigă Marin Stan. Rebreanu, b. i, 144. Prin ogradă, treceau grăbiţi robii şi roabele oacheşe. Sadoveanu, o. i, 215. Robul neputînd, pe vremuri, să crîcnească, frînt în jug, Fără ca să fie-n tîrguri spînzurat ori sus pc rug, . . . Cuteza, ascuns în pilde, ticluit să se rostească. Arghezi, s. p. 9. O să-l omoare ? O să moară. Nu moare doar un rob întîia oară. id. vers. 291. In această mahala locuiesc ţiganii lăutari, robi domneşti. v. rom. mai 1954, 171. Mini ies turcii la halca . . . Şi oricine-a cîştiga Roabă lui Hanul m-a da. Alecsandri, p. p. 106. A înflămînzii roabele, Cerşuiesc săracele Pe toate uliţele, mat. folk. 77, cf. Caba, săl. 100. Cucu- ie, pasăre oarbă, Spune la mama că-s roabă. Dar nu-s roabă ca robii, Ci trag în jug ca boii. folc. transilv. ii, 301, cf. Zanne, p. i, 329. -O (Ca termen de comparaţie) Toată ziua muncea bîetul băiat ca un rob. Bolintineanu, o. 402. A muncit ca o roabă, a uitat toate veseliile şi petrecerile şi a îmbălrlnit. Rebreanu, i. 68. Ai slujit ca o roabă din zorii zilei pînă la miezul nopţii. Camil Petrescu, t. ii, 167. Rămînea singură [Tudoriţa] . . . visînd la o căsuţă în marginea iîrgului, la o grădină şi la gospodăria curată în care va munci ca o roabă. Sadoveanu, o. iv, 416. Născut în şesul cu gîrle adormite Şi lanuri care-şi pleacă spinarea-n vînt, ca robii. Stancu, c. 134. <£> (Prin exagerare) Adus de cine ştie ce nevoi în ţara noastră, cu gîndul de a face cîteva economii penlru a se însura, poale şi a-şi dura o familie, a rămas robul copiilor altora. Anghel, pr. 79. Şi ce ! dacă e singurul băiat în casă, pentru ele a muncit ? Ca să le fie rob ? Bassarabescu, v. 135. (Glumeţ) Răcit, gulunărit . . . de patru zile sînt robul nasului meu. Alecsandri, s. 70. -$> F i g. Vin’ la curtea mea bogată. în palaturi aurite Şi-n comori nemisiuiie Ţi-oi da zile fericite, Şi-oi fi roaba ta plecată. Alecsandri, p. i, 191. Pe sumbrele întinderi robii vieţii au ieşit să sfîşie pămîntul cu uneltele. Sadoveanu, o. ix, 510. + Prizonier, captiv. Purceglnd perşii de la Crolon, căzură la Hapighiia robi, la corabie. Herodot (1645), 6. Fost-au într-accşti robi oameni mari. Ureche, l. 68. Şi vor cădea de ascuţitul armei, şi să vor duce robi la toate limbile, n. test. (1648), 98r/26. Şi tu-mi spui că-s oamenii duşi robi la Vavilon. Dosoftei, ap. gcr i, 256/15. N-au luat robi, iar altă ce-au găsii tot au luat. Ureche, l. 181, cf. anon. car. Avea şi den oameni mari prinşi robi. C. Cantacuzino, cm i, 17. Robi supuşi altora căzînd, ş-au amestecat limba cu lot feliul de varvari. id. ib. 41. Cîţiva sultani cu tătarii lor au Intrat în ţară peste Olt şi. . . lua robi du pîn sale. R. Popescu, cm i, 513. Cu neşle lanţuri de fher legîndu-mă, rob mă avea. Varlaam-Ioasaf, 10r/21. Această armie au fosl făcută toată roabă de războiu. ist. Carol xii, 77^/1, cf. Budai-Deleanu, lex., lb. Miercuri la 24 aprilie s-au adus in Bucureşti cîţiva turci robi de la Rusciuc. cr (1829), 27V4. Celalant rob . . .sta deoparte. Drăchici, r. 166/23. Aceştii după puţin s-au dat robi. Kogălniceanu, s. 13. Robi şi roabe şi-au luat cu prisos. Bălcescu, m. v. 62, cf. Polizu. Şi robul slobod, după robie, La toţi arată cu bucurie Lanţul în care ani a zăcut. Alexandrescu, o. i, 160, cf. Cihac, ii, 315. Maria cade roabă. E dusă la divan, Acolo sc prezintă superbului Sultan. Bolintineanu, o. 64, cf. ddrf. Turcii trecînd Dunărea deocamdată, iau o mulţime de pradă şi de robi din Muntenia. Xenopol, i. r. iii, 85. El răscumpără Un mare număr de robi, creştini, ce se aflau în mîinilc turcilor, id. ib. v, 37, cf. Şăineanu, Barcianu, tdrg. Cetatea e luată ! Din umbra lor, fruntaşii, Spre templul lui Zamolxe în taină-poartă paşii Şi-n cinstea lui închină o cupă de venin, Decît să fie robii soldatului străin. Eftimiu, î. 145. între corturile taberei şi carăle de război, trecură robii, cu ochii spăriaţi, cu capelele goale, zbîrlif şi plecate. Sadoveanu, o. v, 501. Era o roabă de război' id. ib. xi, 42. Gem robii sub punţi şi cătuşele-şi zornăie, crunţi. Labiş, p. 246. Să te duci, bădiţă, duci Pîn-ît pica rob la turci. Alecsandri, p. p. 17. li lega braţele-n cruci Şi-l dăruia rob la turci. id. ib. 135. Iar Chlriţa, vai de ea, Roabă la păgînî cădea. Jabnîk-BÎrseanu, d. 495. De cît roabă turcilor, Mai bin’ hrană peştilor, id. ib. 496, cf. bud, p. p. 82, caba, sXl. 100, Zanne, p. vi, 327. -<)> F i g. Perşii au luat Ierusalimul, şi s. cruce pre care s-au răstignit măntuîloriul lumeî, domnul nostru Isus Hristos, o au dus roabă în Persîda. Şincai, hr. i, 121/38. + (Popular) Deţinut, ocnaş. Eu, Pepeleo, roabă şî foarte nenorocită ! Vrea Smeul să mă silească a mă cununa cu dînsul. Alecsandri, t. 446. E regina oslro-gotă ! Dar în turn aici e roabă. Coşbuc, p. i, 120, cf. Alexi, w. Drăguţă sflntă Mărie ! Slobozi robii din robie ... Pe cei dragi la cununie. JarnIk-Bîrseanu, d. 103. L-or prinde şi l-or lega Şî-n temniţă l-or băga, In temniţa cea mai grea, Unde n-a fosl rob în ea. şez. i, 109. Doamne, cată din-nălţime La un rob scîrbil ca mine. Bîrlea, B. I, 80, Cf. ALR II 3 612, MAT. DIALECT. I, 266. 2. S. m. şi f. Om aflat în relaţii social-politice de subjugare, de aservire; exploatat. Cf. Conachi, p. 286. Aron Vodă domnea în Ţeara Moldovei şl Alexandru Bogdan în Ţeara Românească. Robi tremurînd în mijlocul desfătărilor pe un tron cumpărat cu bani. Bălcescu, m. v. 26. Şi nu te doare chinul de rob, bătut de ploi, De mina celui tare . . . Păun-Pincio, v. 45. Era... un singur cher-hanagiu mare şi pescarii de moruni erau cu toţi „robii greculuiAntipa, p. 692. Noi, de la rob la purtătorul stemei, Trăim minaţi în veci de dor aprins. Cerna, p. 124. Bunul plac al ciocoilor dictează milioanelor de robi în zdrenţe. Rebreanu, i. 214. Bine că se mai găseşte cîte unul care să ne înţeleagă şi pe noi, bietele roabe, şi să ne ţie parte, în aceste procese, în care numai bărbaţii au dreptate ! Galaction, o. a. i, 61. Erau toţi. . . robi cu partidă xn registrele acestui patrician al vremurilor noastre, id. ib. 147. Se vor scula robii şi vor cădea siă-pînii. Sadoveanu, o. xvii, 272. Toţi robii de pe pămînt, ori de ce naţie ar fi, se află fraţi. id. ib. 166. Rob al împrejurărilor sociale, ţăranul trebuie să muncească mai mult pămîntul boierului, cv 1949, nr. 9, 16. Robi crescurăm din pruncie, v. rom. septembrie 1954, 77. Să nu mai spuie robul de la sat şi robul de la tîrg: „Greu mă strînge lanţul, greu mă apasă jugul !" pas, l. i, 39. N-a fost vis mai larg de fericire Să cuprindă fiecare rob. Beniuc, c. p. 114. Prieteni, să trăim entuziasmul Ce om făcu din fiecarc rob. Labiş, p. 311, cf. alr ii 2 879/182, 192, 520. <0» (Despre popoare, ţări) în limba unui norod poate să vază cineva cît este el de slobod sau rob. Heliade, o. ii, 100. Stăpînul cel mai lacom, fiind şi cel mai tare, îşi întindea cruzimea în larg, cotropitoare . . . Peste popoare, roabe ca şi poporul lui. Arghezi, vers. 392. 3. S. m. şi f. F i g. Persoană foarte supusă, foarte devotată cuiva. Datu-s-au învăţătură şi mie, unui mai mic, şi nice de o treabă a Măriei sale rob. Eustratie, ap. gcr i, 119/23. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi iuşchiu-zarlîcul smeritului tău rob, curtea blagorodniciei tale ... se va împlca de toate cele trebuincioase. Filimon, o. i, 101. „L-a scutii•• de armatăşi cu asia l-acîşligalrobpeloatăvia-ţa. Galan, b. i, 69. <> (învechit, în formule de adresare) Eu, portarul Sucevei şi hatmanul Moldovei.. ., Cu credinţă nestrămutată rămîi de veci plecat rob. Delavrancea, o. ii, 140. + (în limbajul bisericesc) Supus puterii divine j credincios. Că zice Domnul: Cănd veţi face aceaslea toate, ziccţi că netrebnici robi sîntem, că ce-am fost datori să facem făcul-am. Coresi, ev. 19. Te afli aproape de cei scîrbiţi şî dai cum se cade cearerea robilor tăi, Isuse (a. 1633). gcr i, 82/27. învăţăm pre robii lui //[risto]s. prav. gov. lv/3. Va fi deplin robul lui D\n\mnezeu. ib. 73r/4. Aceia cugetaiu şi eu, robul Domnului mieu. Pravila, ap. gcr i 88/6. Ca un fîiu sufletesc şi de nemica rob, cu toi sufletul ceare (a. 1652). gcr i, 156/30, cf. st. lex. Acum sloboz pre robul tău (a. 1692). gcr i, 298/30. Odihneşte, Doamne, cu derepţil robul tău. Molit-venic (sec. xvii), 303. Nu mă uita pre mine, robul tău. Antim, ap. gcr ii, 17/22. Pomeneşte, Doamne, pre nevred- ROBAC - 502 - ROBER nica roaba ta (a. 1750). gcr ii, 67/34. Robul lui Dumnc-dzău (a. 1800). id. 172/15, cf. 186 Mulţumiri. . . aducem ţie, Născătoare de D[u]mrtezeu, noi robii tăi. Calenda-riu (1814), 22/16. Posteşte robul lui Dumnezeu, că n-arc ce mînca. Negruzzi, s. i, 250, cf. FiLimon, o. i, 309, Creangă, a. 95. Mare însăşi milostiv este Domnul Dumnezeul nostru, . . ■ şi te va ierta prin robul său nevrednic. I. Negruzzi, s. i, 20, cf. Marian, î. 185, 310. Preoţii aii cerut lui Domnul Dumnezeu pace pentru sufletul robului său. Sadoveanu, o. x, 652, cf. Zanne, p. vi, 475. 4. S. m. şi f. F i g. (De obicei urmat de determinări în dativ şi genitiv) Persoană stăpînită de o pasiune, de o preocupare copleşitoare, de o obligaţie sau de un sentiment puternic faţă de cineva. Rob era avuţiei. Coresi, ev. 434. Legea păcatului. . . ca cu neşle lanţuri de fier leglndu-mă, rob mă avea (a. 1648). gcr i, 132/4. Tot cine face păcat rob iaste păcatului, n. test. (1648), 117i710. Robul amorului cade, De leşin inima-i scade. Bărac, a. 28/15, cf. 24/4. O secundă n-am încetat a fi, pentru de-a pururea, al dumitale credincios rob. Negru-zzi, s. 1, 22. Azi, cînd patimilor proprii muritorii toţi sînt robi, Gloria-i închipuire ce o mie de neghiobi Idolului lor închină. Eminescu, o. i, 140, cf. 130, 154. Cum pot sta rob decepţiilor oare . . . ? Neculuţă, ţ. d. 29. Şi mai întîi de toate, el a fost foarte puţin robul cuvintelor. Petică, o. 448. Aşadar Olimpia e roaba superbiei. Agîrbiceanu, l. t. 257. Aceasta nu însemna că toate mamele sprîncenate ale tuturor Vavililor nu se vor fi dat roabe ochilor lui negri. Hogaş, dr. ii, 7. Este şi rămîne vcşnic un discipol, printr-o înclinaţie specială a spiritului său, rob sugestiunii şi uitării. Galaction, a. 103. Era un cărturar încă tînăr, prins de alte îndatoriri care-l ţineau rob oraşului. C. Petrescu, r. dr. 43. Uneori scriam poeme pe care azi recitindu-le pot crede mai uşor că, întorcîndu-mă în trecut, nu devin robul închipuirii. Vlasiu, d. 20. Fiind robi ai amintirilor şi amintirile venind totdeauna din trecut şi de pe morminte, foarte iute varsă ei lacrimi. Sadoveanu, o. ix, 9. <> (Prin analogie) A mea minte, a farmecului roabă, Din or şi ce durere îţi face o podoabă. Eminescu, o. i, 232. Să nu uităm niciodată că semnele scrisului sînl roabele gîndirii noastre, cu multe necazuri şi răbdare cucerite de străvechii noştri părinţi. Caragiale, o. vii, 426. Toate preocupările ceasurilor mele de-acum, sînt roabe în chipul cel mai ruşinos unor peisagii vagi. Sadoveanu, o. ix, 208. Toate puterile răzleţe-mi fură roabe. Arghezi, f. 5. (Adjectival) Aceasta este temerea de Dumnezeu ..., cu iotul deosebită de o deznădăjduire roabă. Marcovici, d. 361/5. 5. S. m. C o m p u s . Calea (sau drumul) - robilor = calea iactee. Urmînd după cer calea-robilor, nimerise la Bălteni lîngă Ghergani. Giiica, s. 264.Calea-robilor alburea pe cerul liniştii. Delavrancea, t. 78. Sus, pe bolta întunecată ardea drumul robilor ca un prundiş de foc. Sado-veanu.o 1, 664. S-a uitat la cer ... , m-a pus să bag de samă drumul-robilor. id. ib. xi, 263, cf. alr i 1 226, Zanne, p. iv, 567. 6. S. m. (în construcţia) De-a robii — a) numele unui joc de copii, h iv 159; b) numele unui joc obişnuit la priveghi (Chizătău — Lugoj). Cf. alr ii 4 381/76. — Pl.; robi, roabe. — Din v. sl. poEiv■ ROBÂC, -Ă adj. v. robacl. ROBĂCE adj. invar. v. robaei. ROBĂCI, -CE adj. (Prin Mold. şi Bucov., despre oameni) Rezistent şi neobosit la muncă; harnic, muncitor. Era o fată robace şi răbdătoare. Creangă, p. 283. Se întîmplă ca argatul să se căsătorească chiar cu fetele stăpînului, ca unul ce e înţelept şi robaei. Marian, nu. 62, cf. Puşcariu, în jahresber. xi, 148, Pamfile, a. r. 257, dhlr 1, 250. Gospodarii care s-au înfăţişat ta turnurile porţilor cu vin şi struguri sînl dintr-un neam supus şi robace. Sadoveanu, o. x, 428. li lămurea ca o bunică robace cînd poale dovedi că a pus ordine în bucălăric. Galan, b. 11, 127. Noroc c 1 dăduse peste o femeie robac la treabă şi gospodin i Furtună, v. 65. + (Des" pre animale de tracţiune, mai ales despre cai) Care trage bine. Cf. Pascu, s. 197, dr. v, 99, 225. Caii noştri sint cai robaei. Te scol de la orice nevoie. Sadoveanu, o: xm, 733, cf. h vi 214. — Pl.: robaei, -ce. — Şi: robac, -ă (Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., jahresber. xvii, 5) adj., robace adj. invar. — De la robi. ROBAGIU s. m. (Rar) Hamal în port care transportă mărfurile cu roaba. Iordan, l. r. a. 159, ltr. — Pl.: robagii. — Roabă + suf. -agiu. ROBALAU s. m. (Regional) Hoţ, tilhar (Bocşa — Zălau). AL* 11 2 881/279. — Pl.: robalăi. — De la robăli. HOBĂNC s. n. (Prin Mold.) Gealău. Cf. Mîndrescu, 1. g. 77, Dame, t. 115, ltr2, fd iii, 181, 185, alrm sn 1 h 381/520, a v 15, 33. — Pl.: robancuri. — Şi: rcvânc (Mîndrescu, i. g. 78, Dame, t. 115, Pamfile, i. c. 120, Şăineanu, d. u.) s. n., revăncă (ddrf) s. f. — Din germ. Rauhbank. ROBARBĂ s. f. v. rabarbură. ROBĂRBĂR s. m. v. rabarbură. ROBAŞs. m. (Regional) Deţinut, întemniţat. Cf. r o b (1). Ceiile că mi-ş luva, Şi iei, măi, că-m sloboza Pă sei sinzăs de robaş, Care a fost de perzare. Alexici, l. p. 2. — Pl. :robaşi. — Rob + suf. -aş. RdBĂ s. f. Haină lungă (de culoare neagră) cu mîne-ci largi, purtată de magistraţi (în unele ţări şi de avocaţi) în şedinţe, precum şi de profesorii universitari (la anumite solemnităţi). Venise un ordin din Bucureşti ca judecătorii, procurorii şi advocaţii să puie robe ca în Franţa. I. Negruzzi, s. i, 348, cf. Şăineanu, Alexi, w. Judecătorul. . . îşi frecă genunchiul sub robă. C. Petrescu, c. v. 265. Un judecător blond, în robă neagră, rostise . . . hotărîrea de divorţ. Sadoveanu, o. ix, 487. Introdusă pentru deosebirea tribunalului şi advocaţilor şi solemnizarea judecătorilor, roba judiciară a rămas fără consecinţe. Arghezi, b. 53. Fig. Am văzut o dală de vînzare un păun cu roba împărătească albastră, încălcată cu stele, parcă tîrîtă prin cerurile aprinse, id. ib. 106. — Pl.: robe. — Din fr. robe. ROBĂLI vb. IV v. răbăli. ROBĂLÎE s. f. (Regional) Hoţie, tîlhărie (Bocşa — Zălau). alr 11 2 882/279. — Pl.: robălii. — Robăli -f suf. -ie. ROBCĂ s. f. (învechit) Sclavă, roabă (1); captivă. Aşejdere, de va fi lovind robului sau robceei dintele să-i cadză, lase pre eislobodzi pentru dinte, po 249/7. Născutul de-a prima a robceei carea era în temniţă, ib. 217, cf. anon. car., Pascu, s. 231, Scriban, d. — Pl.: robce. — Din bg. po0Ka. ROBER s. 11. (Rar) Cele două jocuri din care se compune fiecare partidă de bridge sau de vist. Cf. Stamati, d. Juca vist cu ciţiva tineri de curînd însuraţi. După opt robere . . . zise. Negruzzi, s. i, 74. După cîteva robere de vist, m-am culcat, id. ib. 309, cf. Şăineanu, cade. — Pl.: robere. — Din engl. rubber. 5851 ROBESC - 503 - ROBI ROBESC -EASCĂ adj. (învechit şi regional) Care aparţine unui rob (1), de rob. Patul meu, o sdndură goală, îmbrăcămintea mea—haine robeşti, mincarea mea — rea şi fără gust. f (1884), 170. Dă numai flăcăul de o furnică mare, mare, cît un vi {el de jumătate de an, rozînd la bucatele cele robeşti. Mera, l. b. 266. — PL: robeşti. — Rob + suf. -esc. ROBEŞTE adv. (învechit, rar) Ca un rob (1); supus, devotat. Am aflat şi această cărticea carea să chiamă Floarea darurilor . . . şi o aduc robeaşte în raiul cel mare al multelor şi de multe feliur de daruri izbăvitoare (a. 1700). gcr i, 340/23, cf. cf. lm, ddrf, Scriban, d. — Rob + suf. -este. ROBl vb. IV. Tranz.1. A aduce pe cineva In starea de rob (i); a priva de libertate; a ţine in captivitate. împăratul siriianinilor. . . în Vavilonîia şi în Mîdiia duse pre ei şi-i robi. Coresi, ev. 155. Bobiră mult nărod fără număr de-l duseră la Calipolî. Moxa, 401/24. Au luat apoi Ştefan Vodă cetatea Teleajănului şi au tăiat capetîle pircalabilor şi muierile le-au robîtu şî mulţi ţigani au luat. Ureche, l. 91. Acela păgîn, prădînd Siracu-sele, . . . robi de acolo pre sy[i]n A b s o I. Căci numai că n-au robit, iară alte ce au găsit lot au mîncat şi au prădat. N. Costin, let. ii2, 90. Şi păn-în Ceahlău au agiunsu de-au prădat şi au robit. Neculce, l. 287. Au întral hanul cu tătarii în ţară şi au început a robi şi a prăda. anon. cantac., cm i, 122. Acolo îi veni veste că hanul cu tătarii, trecînd Dunărea pc gheaţă, a şi intrai în feară robind şi prădînd. BXlcescu, m. v. 59. Cîinii osul ca s-apuce, corbii slîrvul ca să-mparlă, Boierii ca să robească, unii cu alţii se ceartă ! Hasdeu, r. v. 41. <$■ Refl. S-ar robi turcilor. Delavrancea, s. 36. 36. (Fig.) Iarăşi m-am robii cu faptele ceale de ruşine. Mineiul (1776), 163v1/ 31. O Refl. recipr. Nici nu li era de ajuns stăpînirea pămîntului şi a vietăţilor de pe el, ci ei începură a se supune şi a se robi unii pe alţii. Sbiera, p. 306. -0* P-anal. Cînd nuntaşii de la două nunţi se întîlnesc şi se iau la bătaie . . care învinge robeşte bradul celuilalt. Gorovei, cr. 240. Hei, Doamne, Măria la! Oile sînt româneşti Din sat de la Zărneşti. Ori voieşti Să le robeşti? Teodorescu, p. p. 478. + (învechit, rar) A supune, a aservi. Neagoe Basarab . . . robeşte o mare parte a ţării mînăstirilor. BXlcescu, m. v. 17. + I n t r a n z. A trăi In robie <»), a fi rob (!)• Patrikiul Ioann, . . . prins fiind de Samoil craiul, 22 de ani robise. Şincai, hr. i, 194/34. Iată, ţ-o dau ţie roabă, cu dînsa te mulţemesc, Robască în vecinîcie, decit eu s-o pedepsec. Beldiman, o. 59/24. Mai bine să murim decît să robim. Alecsandri, t. 1 484. Nu va avea tămăduire, fără numat dacă se va vinde pre el şi va robi măcar un an de dzile. Ispirescu, u. 70. + I n t r a n z. A munci din greu, a duce o viaţă ca de rob (1). Ăştia robeau şi clăcaşii, dar cel puţin nu ştiau de pîrcălabul stăpînirii. Camil Petrescu, o. i, 20. Robesc aici toată ziua. Nici nu ies din casă. C. Petrescu, c. v. 96. O sută de ant am robit acolo. Sadoveanu, p. m. 244. Nu mi-au fost străbunii ştiutori de carte, Au robit sub multe-mpărăţii urile Veacuri după veacuri, toate mohorîte. Beniuc, m. 85. Prieten bun şi vechi ortac, Veşnic vorbă caldă, . . . Două veri prin Şugalag Am robit olaliă. Deşliu, m. 57, cf. Ciauşanu, v. 195, cf. a ix 1. (Ref 1.) El penlru dînsa prea mult se robea. Pann, p. v. ii, 149/6. + Intranz. (învechit şi popular) A sluji pe cineva, a servi cidvu. Cf. tdrg. Voim să vă robim tot cîte 104 zile pe an, să vă împlinim şi celelalte angarii, dară să nu ne luaţi nici un palmac de pămînt. Bariţiu, p. a. i, 650. Eu voios aş cătăni, La streini de n-aş robi. Alecsandri, p. p. 249. La ce, maică, m-ai făcut Chiar sub umbra spinului, Să robesc străinului ? JARNfK-BÎRSEANu, d. 179. <$• Fi g. Ţie robăsc izvoarăle. Dosoftei, mol. 86. Am hotărît... cît voi trăi, oriunde mă voi afla, Cu credinţă a-ţi robi Şi-n pieplu-ml a te slăvi. Pann, e. i, 21/17. 2. (învechit; complementul indică de obicei o ţară, un popor, un oraş etc.) A cuceri, a subjuga, a Înrobi. Şi-i trimisă, poroncindu-le să robască Athlna. Herodot (1645), 341. El nu poate să s-închine aşea îndată, că-s tătarii aproape şi i-or robi ţara. Neculce, l. 213. Suliiman, împăratul lurcescu, cu oastea lui şi lătărască, au robit şi au prădat ţara. R. Popescu, cm i, 286. Turcii şi tătarii Intrară în ţară, de o robiră şi o prădară foarte rău. anon. cantac., cm i, 179. Apoi cu îndrăzneală lîlhărească Robeşte ţări, arde oraşe, sate. Budai-Delea-nu, ţ. 368. Oştile au ars, au robit. . . multe miluri de pămînt (Începutul sec. xvm). mag. ist. i, 111/7. Ah! D-ar fi ştiut turcii astăzi aceasta, v-ar fi robit numai cu caii lor. BXlcescu, m. v. 126, cf. Polizu.Barcianu. Şi de domn se lot ruga Să-i dea ţară să robească. Teodorescu, p. p. 54. <$> Refl. pas. Jer[u]s[a];fmuZ să va robi . . . , veţi vedea cetatea de oştile rîmleneşti în-cunjurată (cca 1700 — 1725). gcr ii, 23/14. Toate s-au umplut de turburare şi iaste frică să nu să robască cetatca. Aethiopica, 47r/21. Mi-e viaţa turburată Şi mi-e inima-ntrislată De cînd ţara s-a robit. Bolintineanu, o. 8. + (Complementul indică o persoană sau o colectivitate etc.) A exploata, a asupri. Cine va veni să zdrobească această clasă apostată care, ieşind din sînul poporului, robise pe fraţii şi pe părinţii săi şi ocărise omenirea? BXlcescu, m. v. 20. [îl văzu] robind munca săracilor pescari, vînzîndu-le uneltele, călcindu-le casele. Sadoveanu, o. viii, 337. 3. (învechit şi popular) A întemniţa. Dacă să va afla cumu i-au robit bărbatul, atunce să-l aşteapte cinci ai. prav. 133. Erau bieţii vecini robiţi şi puşi în fiare. Odobescu, s. i, 67. Auzit-am auzit De-un voinic ce mi-aţi robit. Iaiă-mă-s că am sosit Să vi-l plătesc îndoit. Alecsandri, p. p. 146. Frunza de pe ramuri cade, Codru prinde-a se rări Ş-aşa, voi nu-ţi mai trăi, Că v-or prinde, v-or robi. Balade, ii, 365. + Intranz. A sta în temniţă, a fi închis. Că Gheorghe de cînd robeşte, Pe de-o parte-mbălrîneştc, Pe de alta pulredzeşte. Pom-piliu, b. 37. Pentru neamul românesc Eu aicea-mi robesc. Reteganul, tr. 24, cf. alr ii 3 610/95, ib. 3 612 /250. 4. Fig. (Despre persoane sau manifestări ale lor) A subjuga, a cuceri, prin farmecul pe care-1 exercită. Ah! şi mai mult mă robeşte cu cît mai mult îi vorbesc, Vîrsla, nevinovăţia-i inima mi-o stăpînesc. Heliade, o. i, 437. Zîna . . . vorbi astfel tncît robi toate inimile. Ispirescu, l. 39. De la primele acorduri a robit toată sala. BrXtescu-Voineşti, p. 167. Dintre zîne şi fecioare numai una m-a robit. Eftimiu, î. 106. Proza şi poezia lui erau pe placul unui tinerel cititor, vrăjit şi robit de marele Eminescu. Galaction, a. 325. Se vor depărta şi se vor mistui în necunoscut cei doi viteji care-i 5854 ROBIA — 504 — ROBIE robiseră sufletul. Sadoveanu, o. i, 267. Un glas de corn ne. tot. robea C-un cînt născut din noapte parcă. v. rom. ianuarie 1954, 12. Jocul ei dumineca îmi robeşte inima. JarnIk-Bîrseanu, d. 33. (Absol.) Este o minune cum robeşti. Voi face tot cc porunceşti. Mace-donski, o. ii, 315. + (Despre pasiuni, sentimente, preocupări etc.) A înlănţui, a încătuşa. Nu mai putu răbda a-şi vedea ziditura lui robită de păcat (a. 1648). gcr i, 130/17. Dragostea, fără de care nu poate fi fericire, robeşte mai tare inimile şi le apropie mai mult. Marcovici, d. 152/4. Cum să mai ascund amoriul ce m-au robit la Zulnie? Conachi, p. 83. Astfel, robit dc-aceeaşi jale, Petrec mereu acelaşi drum. Eminescu, o. i, 208. In firea unui om s-alege o patimă care covîrşeşte şi întunecă pe celelalte, o patimă care robeşte şi umple toată viaţa acestui om. Vlahuţă, o. a. i, 217. Un veac de om tu aşleptînd, Iiobit-ai fost de-un singur gînd. Coşbuc, p. i, 286. Noaptea cu toţii dormeau robiţi de plăcerea odihnei. Murnu, i. 197. O patimă-mi robise ochii Cu strălucirea ei păgînă. Goga, Poezii, 76. Cîntă greieri la izvor, Apa strălucind sc mişcă ; Ascultînd, robit de farmec, Stă drumeţul visător. Iosif, t. 162 Iată ! şi pc nănaşu, bun şi deştept gospodar, dar robit de patima beţiei din timp tn timp. conv. lit. xliv,, 652. Poet am fost şi-n libere cadenţe Cîntai amorul ce-mi robi toţi anii. TopÎrceanu, o. a. i, 64. O linişte măreaţă ne cuprinse, lăsîndu-ne robiţi ca de vrajă. Brăescu, o. a. ii, 86. Ce beau nu-mi prieşte, Ce cînt nu-mi slujeşte, Dorul mă robeşte. Balade, iii, 188. (A b s o 1.) Această credinţă coprinde şi robeşte ca apa şi ca focul. Galaction, o. 237. + Refl. A se lăsa subjugat, dom nat (de cineva sau de ceva); a fi robul unei pasiuni. Să robiră pre ei păcatului (a. 1691). gcr i, 289/34. Fireasca aplecare la poezie . . . l-au silit să părăsească celelalte învăţături şi să se robească cu totul lui Apollo. Marcovici, cs 3/13. Dumneata ai luat un capriţ drept amor..., dar . . . inima mea n-are plecare a se robi. Negruzzi, s. i, 25. Omul, încredinţîndu-i sarcina trupului său, nu sc robeşte cu lotul [animalului]. Odobescu, s. i, 380. Tu, moglanule de Oşlobene, care te robeşti ptntecclui şi nu-ţi dai cîtuşi de puţin osteneală minţii, tc-i face popă ca tată-tău. Creangă, a. 78. <§■ Intranz. Că cine e ţinut şi legat aurului şi robcaşte lui şi c prim de bogăţie nu sc va spăşi. Coresi, ev. 436. Noi, cei omorîţi şi robind stricăciunii. Mineiul (1776), 129vl/24. — Prez. ind.: robesc. — V. rob. IlORI s. f. v. roîbă1. ROBICltlNE s. f. (învechit, rar) Captivitate, robie. Aflîndu-să toate judecăţile strămutate şi boieri în robi-ciunea Ţării Ungureşti (a. 1790). bul. com. ist. v, 286. <$> Expr. A face robieiune unei ţări = a lua captivi dintr-o ţară, a lua robi. Porunca împărăţiei nu era . . . ca să facă vreo stricăciune sau vreo robiciunc ţării. R. Greceanu, mag. ist. ii, 153/9. Au adus şi tătari . . . făcînd multă peire şi robiciune ferei (a. ?).mag. ist. iv, 317/2. — Pl.: robiciuni. — Robi + suf. -(i)ciunc. ROBIE s. f. 1. Stare, condiţie socială de rob (1); sclavie; (învechit, rar) robitură. Că noi încă sîntem ca într-o robie înir-această lume. Varlaam, c. 273. In lume mulţi creştini lăcuiesc în robie. Cheia In. 95'7‘j, cf. 5r/8. Cu frică de moarte întru toată viaţa lor supuşi fură robiei (a. 1698). gcr i, 317/17. Şi mare lucru era . . . a scăpa [Isop] din mrejile robiei (a. 1705). id. ib. i, 351/4. Moartea tuturor acestor oameni, cari îi ţinuse într-o robie aspră, ca pe nişte robi. cumpăraţi cu bani. Bălcescu, m. v. 393. Romanii aduşi de Traian nu cunoşteau robia. Negruzzi, s. i, 269, cf. lb. Viaţa-mi părea lesne, robia-mi părea glumă. Bolliac, o. 128. Frunză verde dc sălcie, Am căzut în grea robie. Alecsandri, t. 1 514. Este grozav lucru a fi cineva rob . . . Robia este amară. Bolintineanu, o. 403. Nici îmbrăţişarea frăţească a robului scăpat din robie, nici mîndrul zîmbet al învingătorului în ceasul liniştei nu pot cuprinde sufletul cu un farmec ca acela. Odobescu, s. i, 142. Iliadaşi Odiseea nu puteau să ia naştere decît sub cerul Greciei, . . . între cetăţeni a căror mîndrie şi libertate era întemeiată pe robie. Gherea, st. cr. ii, 75, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Imputarea sau ocara d-tale n-ar privi pe ţăranul nostru, ci pe cei ce l-au emancipat numai de formă şi l-au lăsat, în fapt, mai încătuşai ca pe vremea robiei. Rebreanu, r. i, 40. Intrase subt mîna plutonierului major Cataramă, hotărît să îndeplinească toate ca într-o robie din care nu putea ieşi decîl supunîndu-se cu desăvîrşire. Sadoveanu, 0. xvii, 216. Şerbi ai pămîntului, pribegiţi ca să scape de robie. C. Petrescu, a. r. 55. A ţinea pe om în robie, cea mai spurcată cruzime. Zanne, p. viii, 503. <> (Personificat) Dă-mi lot aurul, toată truda Atîtor doruri fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Şi gem robiile de vracuri. Goga, Poezii, 4. + Robire. (Personificat) Alunei direplul nu se mai caută, . . . Robia lanţurile-şi găteşte, Tirania toate oblăduieşte. Budai-Deleanu, ţ. 357. + (învechit şi popular) Captivitate, prizonierat. Gheţii. . . stînd împotrivă, căzură în robie, fiind dintru toţi trachii mai drepţi şi mai viteji. Herodot (1645), 237. închinătorii de idoli şi rău amar au petrecut în robie şi in pedeapsă, luaţi de limbi păgîne (a. 1650). gcr 1, 146/1. Pentru . . . ceia ce-s în robie ... jD[o]m/iu/ui să ne rugăm. Dosoftei, ap. gci i, 240/38. Pre aceasta şi ficiorii ei să-i ia în robie (a. 1692). gcr i, 307/15.Că eu pentru ca să-t mîntuiesc pe dînsul am căzut in robie. ist. ţ. r. 32, cf. anon. car. Sînt au în robie, au la închisori. C. Cantacuzino, cm i, 47. Auzind doamna Irimiii Vodă de pierzarea fie-său şi de robiia gineri-său, . . . s-au dus să facă răscumpărare. R. Popescu, cm i, 336 . Unii perind în oaste, alţii şi mai mulţi luîndu-sc în robie. R. Greceanu, cm ii, 175. Daţi-mi să moriu fără încai vină Decît, încăpînd eu la robie, Să-mi pierd curăţie şi viaţă. Budai-Deleanu, ţ. 287. Trecură lot prin foc şi sabie şi duseră pe locuitori în robie. Bălcescu, m. v. 87. Milă să-t fie, Să aibă [bani] să scape oamenii din robie. Pann, p. v. 75/(. Tofi nelegiuiţii ce-mi calcă hotarul cad în robia mea. Ispirescu, l. 42. Arabul căzuse în aspră robie ... Şi turcii-l vor duce cu dînşii-n cciale. Macedonski, o. i, 15, cf. ddrf, Barcianu. Bărbaţii cei tineri, care nu s-au supus robiei, au cunoscut pieirea. Sadoveanu, o. xii, 333. Luau turcii pe atunci fete şi muieri în robie. Stancu, d. 11. Iară pe nevaslă-sa a dus-o în roghie. mat. folk. 1 071. Nu ţi-e milă şi păcat, Nu vezi tătarii cum ne-au legat ? Scoale robi de la robie Şi să-ţi fiu fie soţie. Balade, ii, 179. Expr. (învechit) A face robie (unei ţări) = a lua captivi dintr-o ţară, a lua robi. Au lovit oardele lui . . . toată Pocuţia fără veste şi au făcut mare robie şi plean. M. Costin, ap. tdrg. Multe robii au făcut în Ţara Leşască. Neculce, l. 108. + Muncă (fizică sau intelectuală) grea; viaţă ca de rob (1) Vouă ce vă rămîne ? Munca, din care dînşii se-mbată în plăceri, Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pîne. Eminescu, o. i, 60. Marele Eminescu . . . a suferit crîncen robia vieţii. Sadoveanu, o. ix, 590. Robie grea e viaţa spălătorilor de aur. v. rom. mai 1954, 189. Munca intelectualului e o robie nobilă, dar o robie. H. Lovinescu, t. 244. Io mă duc în cătănie, Cătănie sau robie ? Hodoş. p. p. 220. 2. Stare de dependenţă politică, socială şi economică în care este menţinută o ţară, o clasă socială etc.; asuprire, exploatare. Auzind împăraţii tătărăşti cuuîntul acesta şi numile ci le poroncia de robie, să înplură de mînie. Herodot (1645), 248. li va cerceta cu mila sa şi-i va scoate de suplu giugul robiei turcilor. Neculce, I. 225. Erau înfricoşaţi şi îngroziţi dă robiia şi grija tătarilor. R. Greceanu, cm ii, 197. Nu te temi de robiile vrăjmaşilor. Mineiul (1776), 165va/5. Vecinice hoiărîri nestrămutate Vor poporul tău încă să fie Lungă vreme în păgînă robie. Budai-Deleanu, ţ. 426. Mihai . . . hotărî... să scape ţeara de acel jug greu al robiei. Bălcescu, m. v. 49. Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat . . . ca ale mulţimei îniărîtatc valuri, Cînd din robie scapă un neam împovărai. Alexandrescu, o. i, 78. Viaţa şi robia nu pot sta-mpreună, Nu e tot d-odată pace şi furtună. Bolintineanu, o. 58. Şi albi şi rumeni ca un ROBII - 505 - ROBIRE frag, Zîmbiţi cînd ne vedeţi şirag De foame-mpinşi l-al vostru prag Să vă cerşim robia. Neculuţă, ţ. d. 49. Muntenia . . . încăpuse faţă cu Poarta într-o adevărată robie, trebuind să dea . ■ . 500 de copii în corpul ienicerilor. Xenopol, i. r. iv, 218. Gîndul mare al eliberării din robia habsburgică încălzea inimile oamenilor. Vla-siu, A. p. 199. Incă-î ţin minte pe-acei ce în tară la noi Pentru robie şi foame au fosl vinovaţii. Labiş, p. 285. Roşul este . . . sîngele ţărănesc revărsat din belşug în desele răscoale contra asupritorilor, în veacurile de robie. v. rom. iulie 1962, 129. <> F i g. Meseria de profesor avea neajunsurile şi robiile ei. Galaction, a. 354. + (învechit, rar) Cucerire, Înrobire. [Evanghelia] de robia Ier[u]s[a]limului coprinde (cca 1700 — 1750). OCR ii, 23/4. 3. (Popular) Stare a unei persoane întemniţate; p. ext. temniţă, închisoare; (prin Maram.) robşag. Drăguţă Sfîntă Mărie, Slobozi robii din robie. jARNiK-BÎR-seanu, D. 103. S-au obicinuit a prinde şi a pune ta robie pe preoţ (a. 1802). Iorga, s. d. xiii, 194. Şi m-au dus şi la robie Ca nime de min' să ştie ! în temniţă, în pămînt Să nu mai vezi boare de vînt. Reteganul, tr. 24, cf. alr i 1 455/5, 63, alr n 3 609/95, ib. 3 610/ 27, 36, 64, 105, 172, 260, 284, 349. 4. Fig. Subjugare, dependenţă a unei persoane faţă de un sentiment, o pasiune, o preocupare etc.; dominaţie. Atunci poate şi omul va avea dreptul să ştie Pentru ce la a lui gusturi, ctnd stăpîn, cînd în robie, Într-atîta slăbiciune are ş-atîta mărime. Conachi, p. 261. Inima-mi astăzi e izbăvită De-acea robie cumplită. Alexandrescu, o. i, 158. Mi-am plecat capul sub această robie voluntară, în care mi-am cheltuit, c-o încăpăţînare de nebun, toată energia, toate speranţele. Vlahuţă, o. a. ii, 63. Am petrecut numeroase clipe de ciudată robie sufletească. Galaction, o. 8. Liberaţi de robia disciplinei, ne întocmirăm din obişnuinţă în front. Brăescu, a. 142. Bunurile spirituale eliberează pe tînăr de robia instinctelor şi deschid orizont larg generozităţii şi simpatiei. Sadoveanu, e. 47. <0> (în limbajul bisericesc) Că ne-au spăsit pre noi Hrislos, Domnul nostru, şi den iadu nc-au scos ş-au izbăvit pre noi den silniciia diavolului şi den robiia lui scumpăratu-ne-au. Coresi, ev. 118. Iară cînd vru mila şi bunătatea Mînluilorului a mă scoate de în robie . . . , deşchise ochii miei (a. 1648). gcr i, 132/6. Robi sîntem şi în robia noastră nu ne-au părăsii pre noi Domnul. Biblia (1688), ap. tdrg. Din robie m-au dezlegat şi din tirănia cea amară. Mineiul (1776), 163vl/29. — Pl.: robii. — Bob + suf. -ie. BOBII subst. (Rar) Nume dat unor peşti mici, nedefiniţi mai îndeaproape. în Dunăre se găseşte . . . peşte mic şi anume: robii, cosac, plălici, butoi. I. Ionescu, m. 93, cf. Băcescu, p. 186. — Accentul necunoscut. — Etimologia necunoscută. ROBÎME s. f. (învechit, cu sens colectiv) Mulţime de robi (I). Sabiea mea va mînca carne den sînge dc siîrvuri şî a robimei, den capul boiarilor limbilor. Biblia (1688), 151V52. (P. ana 1.) Robimea dobitoacelor toată . . . la locurile sale să se ducă. Cantemir, ist. 173. + Mulţime de prizonieri (de război) Şi aduseră . . . robimea şi jafurile şi prada lor la tabără. Biblia (1688), 1192/18, cf. 355*/18. Şi trecînd Dunărea, multă robime au prins din ţeara aceasta. Şincai, hr. i, 370. + Sclavie; prizonierat. Fii şi feate vei naşte şi nu vor fi ţie, pentru că vor mcarge întru robime. Biblia (1688), 1462/50. Cei ce au venit de la robime fiii înstrăinării au adus arderi detot (7[u]m/i[o]zeu/m. ib. 3412/18. — Rob + suf. -ime. ROBiN s. n. v. rubin. ROHINfiT s. n. Dispozitiv prevăzut cu un mecanism de închidere şi de deschidere, care se aplică la o conductă sau la un rezervor, pentru a permite scurgerea după voie a lichidului sau a gazului aflat acolo. Un balon . .. este pus în comunicaţiune cu un tub de sticlă prevăzut şi acesta cu două robinete. Poni, ch. 67, cf. Barcianu, Alexi, w. Robinete de aramă. Nica, l. vam. 212. La bec avem robinete, pentru a potrivi mărimea flăcării. Ioanovici, tehn. 164. Ştia că merge la robinetul din capătul anlreului să-şi care singură apa. C. Petrescu, c. v. 49. închideam robinetul la cei cu săpunul pe faţă, . . . puneam piedici, organizam expediţii in podul plin de hrisoave. Brăescu, o. a. ii, 68. Are fiecare casă acum feredeul ei, . . . robinete destoinice din care apa rece cît şi cea fierbinte curge la poruncă. Teodoreanu, m. u. 172. Robinetele spălătoarelor din cabine începeau să curgă în plin debil de apă. Bart, e. 47. Asemenea valve la care manevra se face prin înşurubare sau deşurubare sînt cunoscute sub numele de robinete. Soare, maş. 226. O stropitoare în legătură cu un robinet de apă lasă un snop de ploaie. Ionescu-Muscel, ţes. 55. Ajunsesem să nu mai apreciez ca lucruri excepţionale şi caracteristice asfaltul, faianţa, porţelanul, robinetul. Arghezi, b. 91. Dimineaţa dădea drumul robinetului în faţa marii chiuvete de porţelan de forma unei scoici. Călinescu, s. 147. Aparatul... constă dintr-un balon de sticlă cu gilul larg şi închis cu un dop, prin care trece un robinet de sticlă. Marian-Ţiţeica, fiz. ii, 101. ll auzea . . . deschizînd robinetul cu apă. Demetrius, a. 53. Dădu drumul la robinet, îl lăsă să curgă, umplu un pahar mare de cristal şi îl bău cu poftă. Preda, r. 64. Nimeni dintre noi nu-şi plecă fruntea semeaţă Decît în faţa robinetului. Labiş, p. 338. Cineva uitase robinetul deschis, şi lichidul picura obositor pe fierul ruginit. Barbu, p. 267. Au fost . . . înlocuiţi robineţii din bronz. Scînteia, 1960, nr. 4 844. <£> F i g. Lui Chimiţă nu i s-a înlîm-plat, de cînd scrie el, să rămîie zece minute cu mîna încremenită pe condei la mi jlocul paginii. La el, n-are decît să întoarcă robinetul şi vorbele curg cu nemiluita. Vlahuţă, o. a. i, 201. — Pl.: (n.) robinete şi (m.) robineţi. — Din fr. robinet. ROBINSON s. m. Persoană carc duce o viaţă izolată, singuratică. Mai puţine şi mai disperate decît într-o insulă, de pe urma unui naufragiu . . . , [obiectele] folosesc totuşi păstorilor să-şi ducă viaţa lor de robinsoni întreaga vară. Bogza, c. o. 70. — Pl.: robinsoni. — De la n. pr. Robinson. ROBINSONADĂ s. f. Singurătate, izolare; acţiune neobişnuită, ieşită din comun ; aventură. (F i g.) Cu cît are cronicarul stilul mai colorat, cu atît îşi poate îngădui unele robinsonade, gl 1959, nr. 26, 7/1. — De la n. pr. Robinson. Cf. germ. Robinsonade. ROBIRE s. f. Acţiunea de a r o b i şi rezultatul ei. 1. înrobire, subjugare. Cf. robi. (1). Dragostea ce se naşte în muncele robirei, Prieten din necazuri, părtaş nenorocirei. Sînt însuşi curăţia şi veşnice rămîn. Heliade, o, i. 169. Boierii. . . căutară a se forma în castă privilegiată, a-şi întemeia puterea şl fericirea lor pe robirea gloatelor. Bălcescu, m. v. 19. Cînd omul s-a aflai în faţă cu omul, cel dintîi rezultai al luptei a fost robirea celor mai slabi. Kogălniceanu, s. a. 91, cf. Polizu. Românii din principatul Valahiei, după mai multe veacuri de amărăciune şi robire , . . . sparseră lanţurile. Bolintineanu, o. 247, cf. ddrf, Barcianu. (F i g.) încurcăturile, în carc a băgat pe mulţi de dragostea artei, i-ar fi zdruncinai clientela, dacă n-ar fi avut ... pe de o parte sprijinul situaţiei politice, pe de alia o putere de robire pe care o avea în ochi, în vorbă. Brătescu-Voineşti, p. 195. 2. (învechit) Ocupare (prin forţa armelor) a unui teritoriu. Cf. robi. (2). După robirea Eretriei, oştiră asupra Athinei. Herodot (1645), 343. + Luare de prizonieri (de război); prizonierat, captivitate, robie. Ochii lui D[u]mnezeu s-au făcut preste robirea Indiii.Biblia (1688), 3382/19. Zeciuind în ţoale cetă- 58S4 ROBIT — 506 — ROBOTEAL iile robirci noastre, ib. 3512/26. Pricină de mulle bătăi, robiri, stricări de cetăţi. Şincai, hr. i, 221/24. în loc să îndemne pe compatrioţii săi a schimba robii şi a se îndupleca la propoziţiile păcii, dimpotrivă, le arată toate slăbiciunile cariagenezilor care le aflase în vremea robirei sale. cr (1834), 34^42, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Am auzit că . . . sînt. . . năvăliri şi tăieri şi robiri. Sadoveanu, o. x, 20. 3. Subjugare totală faţă de un sentiment, de o pasiune, de o Îndeletnicire etc. Cf. robi (4). Această robire unui singur simţămînt face din Anca un tip unilateral. Gherea, st. cr. ii, 157, cf. ddrf. Vîrtcjul jurnalisticii. . . mă pasiona pînă la robire. Stancu, r. a. i, 46. — Pl.: robiri. — V. robi. ROBIT, -Ă adj. (Şi substantivat) 1. ( învechit) (Persoană) care este sau a fost luată prizonier sau care stafia in prizonierat. Jidovii cei robiţi plinţ/ca[u] (a. 1697). ocr i, 314/24. Copiii robiţi întorsu-s-au iarăşi. Russo, s. 147. Dojenea cruzimea cu care ostaşii biruitori loveau şi vindeau pe cei robiţi. Odobescu, s. i, 15. Maică-sa . .., cu mîinile pline de aur, ceruse înapoi pe fiul ei ccl robit. id. ib. 158. + întemniţat. Un voinic tînăr robit den lemnită den ţara turcească l-au luoai (a. 1675). gcri 224/5! 2. (Persoană) care este exploatată economiceşte şi politiceşte. Bătrînii robiţi cîntă, . . . femeile blastămă pe cei mişei. Russo, s. 147, cf. Polizu. O ţară, unde legea pe fiii tăi împarte în liberi şi robiţi. Bolintineanu, o. 7. în doinele lui se aude ba un plîns de jale al unui om nenorocit, ba un strigăt de disperare al unui om robit şi apăsat. Gherea, st. cr. ii, 245. Precizarea obligaţiilor fostului ţăran robii. . . e un progres faţă de trecui. Oţetea, t. v. 35. Eroi ce rumenirăţi zorii Victoriilor proletare, în ţara ce gemea robită, Azi vouă vă închin cîntare. Beniuc, c. 5. <0> F i g. Noi toţi sînlem robiţii acelui glas străin. Petică, o. 179. + F i g. Subjugat, fermecat. Şi mă plecam robită dezmierdării, Mireasma mea o dăruiam suflării, Şi zi cu zi le-aveam mai drag. Cerna, p. 93. — Pl.: robiţi, -le. — V. robi. ROBITOR, -OÂRE adj. (Şi substantivat) (Persoană) care subjugă, care asupreşte; înrobitor. Cf. anon. car. (F i g.) Dragostea iui peniru Mare era aşa -de robitoare. G. M. Zamfirescu, sf. m. n. i, 245. + F i g. Care captivează, care farmecă; fermecător. îmi vorbea cu nu ştiu ce rezervă, cu nu ştiu ce precauţiune, şi mîndră şi drăgălaşă, cu nu şliu ce lumină interioară robitoare. Galaction, o. a. i, 158. + (Substantivat; rar) Rob (1). Am un dar de a cădea în genunchi şi de a mă duce vreme lungă pe genunchi, cu bunăvoinţa în spinare, de robitor. Arghezi, c. j. 66. — Pl.: robitori, -oare. — Robi + suf. -lor. ROBITtjRĂs.f. (învechit, rar) Robie (1). (Fig.) Cela ce-au izbăvit noi din robitura greşealelor. Molitvenic (sec. xviii), 303. — Robi + suf. -tură. ROBIUST, -Ă adj. v. robust. ROBOAŢE subst. pl. (Regional) „Lucruri grele". Pamfile, j. ii, 411. — Accentul necunoscut. — Etimologia necunoscută. ROBODĂŞ s. m- v. robotaş. ROBODLÂŞ s. m. v. robotaş. ROBOT1 s. m. Aparat automat care poate îndeplini, pe baza unui sistem complex de legături, o serie de acţiuni dirijate, asemănătoare unor acţiuni omeneşti. Mersul lui era ţeapăn ca dc robot. Vinea, l,^jr, 15. (F i g.) Oamenii de ştiinţă au robotii de istov, uarTau dat la iveală lucruri remarcabile, dar munca lor de adevăraţi roboti era speculată, contemp. 1948, nr. 107, 1/3. + F i g. Persoană care trudeşte tot timpul (fără folos personal). Cf. DL, DM. — Pl.: roboţi. — Din fr. robot. ROBOT2 s. n. v. robotă1. ROBOTĂŞ s. m. (Regional) Clăcaş, iobag. Cf. lb. Faima acestora ajunse şi la posesor, cînd acela, luni la săpat, nu avea nici măcar un robotaş. f (1874), 291. Să rîdă de supuşii lui robotaşi, ce se munceau cu atîta sudoare ca el să aibă belşug, ib. (1884), 246, cf. ddrf, Gheţie, r. m., Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., Hodoş, p. p. 91. Fă-mă trestie de baltă Să cresc subţire şi înaltă. Să mă cosească Cosaşii, Să mă strîngă Robodiaşii. mat. folk. 794, cf. alr sn iii h 883/53. — Pl.: robotaşi. — Şi: roboduiş, robodăş (alr sn iii h 883/2) s. m. — Robotă1 + suf. -aş. ROBOTĂ1 s. f. 1. Muncă obligatorie pe care o prestau. clăcaşii (iobagii) în folosul moşierilor; clacă. Nici să cuteze cineva pe preoţii româneşti cei cu biserica Romei uniţi a-i mîna ca pe iobagi la robote şi la lucru. Şincai, hr. iii, 187/29, cf. lb. Aceasta nu face nici a patra parte din greutăţile ce le poartă poporul, precum sînt robotele ce le face la comitat, cr (1848), 148/47. Cîteva cazuri de rezistenţă a locuitorilor din unele comune în contra robo-telor. Bariţiu, p. a. ii, 95. Pentru colonicatură domnii feudali aveau dreptul tot feudal a cere de la locuitori zile de robotă (clacă) şi decime, id. ib. 570, cf. Cihac, ii, 351. Patru zile de robot (adică de clacă). Odobescu, s. iii, 530, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., Drăganu, rom. 599. în 1714 Dieta transilvană obliga pe iobag la o robotă de peste 200 dc zile pe an. Blaga, g. 21, cf. l. rom. 1959, nr. 2,40, alr ii/i h 285, alr sn iii h 883/ 29, alr n/95. 4- Muncă gratuită pentru efectuarea unor lucrări (de interes obştesc); prestaţie. Pe lingă darea statului şi a comitatului . . . , locuitorii mai prestează slujba sau robota comunală. Păcală, m. r. 329, cf. 328. 2. Muncă (grea); trudă. Bărbatul toată ziua cu robota prin lan sau prin tirg. ap. tdrg. Cazaca sc apucă de roboiă prin curie. săm. vi, 883. O pulbere subţire . . . siîrnită de robot şi, mai ales, de tîrşiitura copitelor boilor, se înălţa acum. conv. lit. xliv,, 72. Zilele treceau egale, în robot. G. M. Zamfirescu, sf. m. n. ii, 104. Căci nesfîrşit i s-a părut ceasul cît a mai stat pe prispa de Iul a lui Ţigău, privind robotul potolit al Rusandei. Popa, v. 285. Am vrut să vin mai repede, dar n-am puiuţ, şi mîne la robotă, fraţilor ! Vlasiu, d. 95. Mîinile astea . . . sînl învăţate cu robotul, sireacele ! C. Petrescu, a. r. 54. Măi fraţilor de robot şi fraţilor de vis, Să punem umăr zdravăn şi inimă voinică. Deşliu, g. 21, cf. l. rom. 1962, nr. 2, 187, Rădulescu-Codin, gr. s. v, 45. — Accentuat şi: răbotă. tdrg. — Pl.: robote. — Şi: robot (accentuat şi rdbot) s. n., (regional) robudă (alr ii 3 010/2, alr sn iii h 883/2) s. f. — Din slavonul p«soTd. ROBOTĂ2 s. f. (Mold.) Ferment. [Plămădeala] să nu slea prinsă numai cu puţină robotă, ap. tdrg, cf. Scriban, d. — Accentul necunoscut. — Pl.: robote. — Etimologia necunoscută. ROBOTCĂ s. f. (Prin Mold.) Broderie pe pînză, de formă rotundă, festonată pc margini. Cf. tdrg. — Pl.: robot ce. — Etimologia necunoscută. ROBOTEÂLĂ s. f. Faptul de a roboti; (de obicei) treburi mărunte pe lingă casă. Nu prea se lucrează in cîmp, ci mai mult roboleală pe acasă. Muscel, 47. După 5878 ROBOTI - 507 - ROBUST o roboleală de o vară întreagă pe la alţii. . . s-a ales cu vreo sulă de zloţi. Rebreanu, i. 90. La noi, toată lumea la roboleală. Barbu, p. 73, cf. arh. olt. vi, 108. — Pl.: roboteli. — Roboti + suf. -eală. ROBOTI vb. IV. Intranz. A munci din greu, a trudi. Cf. ddrf. Au îndatorirea să le aducă la cunoştinţă . . . toate nesflrşitele nemulţumiri ale tuturor care robotesc aici. Ciauşanu, r. scut. 85. Ţăranii noştri, robotind mai rău ca robii, nu ajung să îşi cîşlige nici măcar mlncarea. Rebreanu, r. i, 95. îşi zicea din ce în ce mai des că, robotind oricît, nu va ajunge niciodată să aîbe şi el ceva. id. i. 78. în aceste institute oamenii de ştiinţă au robotit de istov, contemp. 1948, nr. 107, 1/3. La început robotea numai capul familiei. Blaga, g. 64. Minaţi cu noaptea-n cap la muncă de către jandarmi şi vechili, robotind pînă noaptea din greu sub harapnicele logofeţilor. . . , viaţa pălmaşilor era viaţă de rob. Scînteia, 1953, nr. 2 819. Robotea singură pe cîmp. contemp. 1954, nr. 406, 2/3. Se apropiau de părinţii, de fraţii lor robotind în ogoare de piatră. Camilar, n. i, 167. Robotiseră într-un jug toamna toată şi n-o cunoştea decît aşa cum cunoaşte bivolul părtaşul plugului. Galan, z. r. 44. în tinereţea dintîi am robotit o vreme la „Cotidianul". Vinea, l. i, 365. De l-ăţi găsi muncind, răbolind, Să-şi lase lucru Şî s-apuce cîmpul. PĂ scule seu, l. p. 147. <§> F i g. Pe sus norii roboteau pentru ploaie. Iovescu, n. 150. + A face treburi mărunte pe lingă casă; a trebălui. Gazda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptor. Creangă, a. 81. Nu ştiu ce roboteau pîn grădină. Caragiale, o. i, 41. Jrîna lăsă rodanul şi ieşi după mă-sa care robotea tăcută. Delavrancea, h. t. 139. Gospodarii robotesc pe lîngă casă, în aşteptarea mămăligii. Vlahuţă, r. p. 176. Sima robotea prin curte. Sandu-Aldea, u. p. 27. lntr-o dimineaţă, ea robotea prin casă. Gîrleanu, n. 172, cf. Lungianu, cl. 234. Doamna Herdelea robotea toată ziua cu bucătăria. Rebreanu, i, 66. Trăia aşa de pe o zi pe alia, robotind pe unde putea. id. n. 198. Oamenii roboteau în jurul lunurilor dezbrăcaţi de tunici. C. Petrescu, î. i, 265. Mama robotea acasă în sal, iar cu ospătam fericit. Vlasiu, a. p. 24. Măriuca robotea prin căsuţa întunecoasă şi tăcea. Sadoveanu, o. iii, 578. în umbra odăilor, fără s-o văd, simţeam pe fala bălrînului cum umbla robotind, tăcută şi încovoiată, id. e. 130. Prin curte treceau în timpul acesta mici grupuri dc lucrători în zdrenţe murdare, robotind la unele cojoace întinse la soare. Camil Petrescu, o. i, 458. Dacă ca ar fi tăcut atunci şi ar fi continuat să robotească în linişte,.. . lui Dodu, i-ar fi dat poate lacrimile, v. rom. iunie 1954, 162. Singurul lucru ce-i plăcea cu adevărat era să robotească. ib. februarie 1956, 42. cf, şez. xix, 13, Pamfile, c. ţ. 353. <$> Tranz. Oană, Oană, ce roboteşti ? Delavrancea, a. 39. Cînd se crăpă de ziuă, moş Ion robotea cîle ceva pe lîngă car. Bujor, s. 31. — Prez. ind.: robotesc. — De la robotă1. ROBOTÎT s. n. Acţiunea de a r o b o t i; roboteală. Femeia se opri din robotitul ei vioi şi vesel prin casă. Sadoveanu, o. v, 267. Se opri din robotit şi se uită cu îndoială spre Vitoria. id. ib. x, 525. — V. roboti. HOUOTNIC, - s. m. şi f. (învechit) Lucrător. T. Papahagi, c. l. Slugilor noastre robotnicilor. ib. — Pl.: robotnici, -ce. — De la robotă1. ROBŞAg s. n. (Prin Maram.) Robie (3). Cf. cade. Dă zgarda de la grumaz Şi mă scoate din robşag. Bîrlea, b. 45, cf. fd ii, 87. — Din magh. rabsâg. ROBŞOAhĂ s. f. (învechit, rar) Diminutiv hipocoristic a lui r o a b ă (I); robuliţă. Ce frumuseţe are această robşoarăl Gorjan, h. ii, 121/25. — Pl.: robşoare. — Rob + suf. -(u)şoară. RdBUDĂ s. f. v. robotă. ROBUl vb. IV.Tranz. (Regional) A opări, a fierbe tortul (Haţeg). Viciu, gl. Robuie jirebile. ib. — Prez. ind.: râbui. — Etimologia necunoscută. ROBUL13Ţ s. m. Diminutiv al lui rob. Respunse ro-buleţul şi zise: „Acela este însuşi monarhul". Gorjan, h. ii, 162/3. — Pl.: robuleţi. — Rob + suf. -ulcţ. ROBULÎŢĂ s. f. Diminutiv al lui roabă; (Învechit, rar) robşoară. Pe fetiţă o găsea; Pe fetiţă-n grădiniţă Cu cincizeci de robuliţe. mat. folk. 733. — Pl.: robuliţe. — Roabă + suf. -uliţă. ROBURÎT s. n. (Chim.) Substanţă explozivă folosită in lucrări miniere. Cf. dm, dn2, der. — Din fr. roburite. ROBUST, -A adj. înzestrat cu o constituţie fizică puternică ; rezistent la muncă, Ia oboseală; voinic, viguros. Figura unui om robust sau tare. Căpăţineanu, m. 100/5. Construcţii robuste. Aristia, s. 1/7, cf. Negulici, 351, descr. ape, 114, Stamati, d., Baronzi, i. l. i, 211, cf. Isis (1859), 13P/3. Fusese un copil sănălos şi robust. Vlahuţă, o. a. i, 93, cf. ddrf. Doinind, treceau veseli flăcăii prin sat, Cu luciile coase pe-un umăr robust. Coşbuc, p. ii, 203, cf. Barcianu, Alexi, w., Severin, s. 139. Deşi robust ca un stejar, se mişcă agale. Galaction, o. 204. Şi este un organism robust — un om tare. C. Petrescu, î. ii, 45. Un corset cu lungi şireturi trase cu icneală de robustele ţigănci. Teodoreanu, m. u. 125, cf. idM. ii, 219. Pe cît de robuşli sînt ţăranii noştri, de mlădioşi şi sprinteni în mişcări, pe atît de iute li-e şi temperamentul. Pribeagul, p. r. 15. [Boii] musculoşi, calmi, fără nervi, cu osă-lura robustă şi crupa lată abia se clinteau greoi din loc. Bart, s. m. 84. Era un bărbat oacheş, mijlociu de statură, robust şi cu ochii negri sprîncenaţi. Camil Petrescu, o. i, 207. Anton Pann . . . era un om al meleagurilor dunărene, de consliluţie robustă, v. rom. noiembrie 1954, 141. Vom fi robuşli, feroci şi tineri. Beniuc, c. p. 33, cf. şez. ii, 47. (Glumeţ) O lăcustă ■ . . Robustă îmi sare pe obraz. Topîrceanu, o. a. i, 23. (Substantivat) Sînt oamenii Reşiţei noi, Exuberanţii, robuştii ce sparg inerţia de veacuri. îl septembrie 1962, 43. <$> (Adverbial) Ea se mişcă robust printre lucruri şi nu-i plac cele de prisos, v. rom. noiembrie 1962, 57. + P. anal. (Despre obiecte şi plante) Tare, puternic, rezistent, masiv. Limbul foilor încă mai larg, . . . caulul mai înalt, robust şi fistulos; florile de un galben-auriu. Grecescu, fl. 34. Ferestrele erau mari, dar mai ales adinei şi cu zăbrele robuste. Teodoreanu, m. ii, 68. Clădirea . .. ar apărea numai ca o robustă casă de moda veche. id. m. u. 154. Motoarele cu explozie, deşi mult mai puţin robuste decît maşinile cu abur, au avantajul că ocupă mult mai puţin spaţiu. Cişman, fiz. i, 456. Edison a construit un acumulator cu nichel, mult mai uşor şi mai robust. id. ib. ii, 311. -0* Fig- Ne-ar plăcea să vedem că începe să se ridice o poezie nouă, sănătoasă, robustă. Vlahuţă, o. a. ii, 232. Fără naiva şi robusta încredere a lui Aniioh, acesta i-ar fi ajuns înainte. Iorga, l. i, 353. în loc să caut . . . cărarea muncii robuste . . . , m-am rătăcit în visuri. Galaction, o. 9. Un robust talent poetic . . . poale să-şi aleagă ca să, exprime ce-l frămîntă şi ce-l doare, şi formele tradiţionale şi pe cele secesioniste, id. a. 122. Să strîngem rîndurile şi să luăm hotărlrea cea mai robustă. Iovescu, n. 125. „Ion" era o largă frescă a vieţii româneşti în Ardealul revenit, . .. evocai însă nu tn moti-| <>aţia ei eroică, ci prin înţelegerea resorturilor statornice 5889 ROBUSTEŢE - 508 - ROCĂ» ale sufletului ţărănesc, lăcomia dc pămint şi scnsualitatea robustă. Vianu, a. p. 325. Primitivul, rudimentarul, robustul simţ frumos al sfielii dispare împreună cu sentimentul, mai evoluai şi mai bogat în nuanţe, al onoarei. Arghezi, b. 145. Un optimism robust faţă de miraculoasa putere dc vindecare a vieţii e oarecum concluzia cărţii. Ralea, s. t. i, 111. In melodica cînlecelor populare noi pătrunde din ce în ce mai mult un optimism robust, plin de vigoare şi sensibilitate luminoasă, contemp. 1953, nr. 365, 2/4. Găsim, de asemeni, credinţa lui în progres, optimismul lui robust, humorul fin, ironia subtilă sau muşcătoare, v. bom. ianuarie 1954, 268. înalt, chipeş, cu umerii largi, cu ochii mari,Toderifă respira o sănătate robuslă, cuceritoare. Vornic, p. 9. Optimismul robust ce însuflefeşte munca milioanelor de constructori ai noii vie fi i sc transmite şi lui. v. rom. august 1960, 110. Părţile repezi intervenind întotdeauna cu afirmarea sentimentelor robuste, m 1962, nr. 4, 32. — Pl.: robuşti, -ste. — Şi: (rar) roliiiist, -ă adj. i. Golescu, c. — Din fr. robuste. ROBUSTEŢE s. f. însuşirea de a fi robust; vigoare fizică, putere. Cf. Aristia, plut. Eliţa,şlie toată lumea, c plină de viaţă, veşnic într-o euforie verbală ■ . ■ , rezultanta unei robusteţi fizice, s iunie 1960, 35. <0> (Prin analogie; despre lucruri) Valoarea avansului . . . este determinată de efortul de care este capabil mecanismul de comandă al avansului şi de robusteja maşinii. Ioanovici, tehn. 236. <$• F i g. Ladea . . . e mai dinamic, are o robusteţe, dumneata eşti sensibil, ai un lirism. Vlasiu, d. 114. La izvoarele noii literaturi psihologice stă astfel contribuţia unei femei, dezvoltînd datele proprii ale condiţiei sale, dar depăşind prin incisivitate şi robusteţe intelectuală caracterele atribuite îndeobşte literaturii femeieşti. Vianu, a. p. 335. Robustefea şi vigoarea sufletească: acest unic scop l-a preocupat mereu. Ralea, s. t. iii, 176. Interesant este faptul că la fiecare înfăţişarea fizică sugerează robusteţea morală, contemp. 1956, nr. 484, 4/1. Clasa muncitoare . . . tinde spre o reflectare artistică pătrunsă de valori umaniste, de robusteţe morali şi optimism istoric, v. rom. februarie 1960, 141. Exislă-n poezia lui Arghezi ... o robusteţe vitală, un optimism cu nenumărate disponibilităţi imaginative şi mimetice, s mai 1960, 19. — Robust + suf. -efe. Cf. fr. robustesse. ROBUSTICIÎX, -EĂ adj. (Rar) Diminutiv al lui robust. Caulul robuslicel, simplu sau şi cu ramificaţii laterale. Grecescu, fl. 170. — Pl.: robuslicei, -ccle. — Robust + suf. -icel. ROBtJŢ s. m. (Popular) Diminutiv al lui rob (1); captiv, întemniţat. Da . . . [î]n car cine-i culcat? Da . . . [î]i un robuţ legat. Reteganul, tr. 31, cf. Ţiplea, i>. p. 115. Codrule, cîne prădat, Pentru-o creangă ce-am ciunlal, Tu m-ai dat robuţ legat. Bud, p. i>. 44. De nu-i robuţ de perii, Treb-afară năpustii. Bîrlea, b. 39. Şi l-a dus robuţ legal Pîn ocol la împărat. T. Papahagi, m. 88, cf. 108. + F i g. Rob (4). Dorule, ce fi-am făcut De mă fit robuf pierdut? folc. transilv. i, 301. — Pl.: robufi. — Rob + suf. -uf. ROC1 s. n. (învechit şi regional) Haină bărbătească (gr. s. v, 45), pînă la genunchi (Golescu, î. 146), cu gulerul căptuşit (Glosar reg.); veston (cv 1950, nr. 4, 34, ib. nr. 11-12, 39, alr ii 3 327/64, 95, 157, 182,192); jachetă (Mîndrescu, i. g. 78) femeiască (alr ii 3 328/ 95); palton (Lexic reg. 10); (regional) căpul (Klein, d. 195). Rocul meu încă este prea bun. Molnar, în jahresber. x, 205. Portul este întocmai ca în Elveţia, adecă: pălărie, roc (o haină pînă la genunchi), vesle. Golescu, î. 146. îmbrăcăminte care stă dintr-un roc, un mantei şi o pălărie, fl (1838), 31, cf. 43, Buletin f. (1843), 237. Adă-mi rocul şi căciula, f (1879), 22. Părul cădea în dezordine pe gulerul uns şi neşters a[l] rocului. Emi- nescu, g. p. 98. Cînd se scula de dimineafă, părul . . . precum şi rocul îi erau împestrifafe cu fulgi de pene. jahresber. x, 205. Pe drum se zări apropiindu-se un om . . . îmbrăcat cu un roc de piele roşcată. Agîrbiceanu, a. 542. Bărbaţii purtau: suman, cojoc, cioareci, zobon, roc, . . . opinci cu gurgui. Pribeagul, p. r. 38. Se scula de dimineajă, plin de sus pînă jos de fulgi sau fin, după natura locului unde dormise, impurităţi pe care nu căuta să le înlăture cu peria, ci numai le alunga într-o doară, lovind de cîteva ori cu palma peste roc. Călinescu, e. 111. Mi-aş schimba macar ,,rocul" pe-un cojocel şi ciubotele pe nişte opinci. Sadoveanu, o. xviii, 457, cf. Ro-setti-Cazacu, i. L. r. i, 477, 480, Gorovei, cr. 316. — Pl.: rocuri. — Şi: (regional) roâee (pl. roci) s. f. L. rom. 1959, nr. 2, 54. — Din germ. Rock. ROC2,-Ăs. m. şi f. (în basmele orientale) Pasăre fabuloasă, gigan tică. Cealaltă pasăre roc s-au pus în dreptul corăbiei (a. 1783). gcr ii, 129/36. Va veni o pasăre foarte mare, numită roca; care . . . te va răpi în ghlarele sale şi le va duce pînă la înălţimea morilor. Gorjan, h. i, 139/25. Acei... noori, sînt roculşi roca, adică părinţi a celui puişor pe care îl mîncasără ei. id. ib. ii, 58/6. — Pi : ? — Din fr. rock. ROC8subst. (învechit, rar) Creson. Doreşte şi sămin-ţuri: ,,roc, cardama şi alte feluri de săminţii de sălăturl" (a. 1807). Iorga, s. d. viii, 43. — Cf. fr. r o q u e 11 e. ROC1 s. n. (Prin Ban.) Termen, soroc. Cf. anon. car., com. Liuba, com. din Oraviţa, L. Costin, gr. băn. 175, Novacoviciu, c. b. i, 19, alr ii/29. <$• Loc. adv. La roc — la termen. Com. Liuba. — Pl.: rocuri (Scriban, d.) şi roace (id. ib). — Din ser. rok. ROCÂDĂ s. f. 1. Mutare combinată a regelui şi a turnului la jocul de şah, care se poate face o singură dată în decursul unei partide şi care constă în aducerea unuia dintre turnuri lîngă rege şi trecerea regelui peste turn. Eu cred că era mai bine dacă făceai rocada. Sadoveanu, o. xi, 674. <$* E x p r. A faee o rocadă (sau rocada) = a schimba pe cineva (sau ceva) cu altcineva (sau altceva). 2, Cale de comunicaţie cu un traseu în general paralel cu linia frontului, folosită pentru regruparea şi manevrarea trupelor şi pentru asigurarea materială a acestora. Cf. DL, DM, DN2, DER. — Pl.: rocade. — Din fr. rocade, germ. Rockadc. ROCAMBOLESC adj. (Rar) Fantastic, extravagant. DN3. — Din fr. rocambolesque. ROCĂRN1ŢĂ s. f. Cerc făcut din oţel sau din parîmă care serveşte la ridicarea pînzelor unei nave de-a lungul catargului, dm. — Pl.: rocarniţe. — Etimologia necunoscută. ROCÂŞ s. n. v. răoaş. ROCĂV1ŢĂ s. f. v. rucaviţă. ROCĂ1 s. f. (Adesea urmat de determinări care indică provenienţa, felul, natura etc.) Material constitutiv a] scoarţei terestre care se prezintă, în general, sub formă de agregate alcătuite din unul sau mai multe minerale; p. ext. bolovan, stincă. Rocelc poartă urme de acţiunea mărei. Isis (1862), 442/37, cf. Barcianu, Alexi, w. Acidul sllicic . . . se geîseşte cristalizat într-un mare număr de roce. Poni, ch. 144. Calcarul, granitul . . . etc. sînl roce; cu studiul lor se ocupă petrografia. Mur-goci-Ludwig, m. 5. în prăjini înalte, pe împrej- 5902 ROCĂ8 - 509 - ROCHIOARĂ muirile mici sau pe rocile de deasupra peşterilor şi a grotelor, năvoade de prins peşte. Ardeleanu, u. d. 47. Roci bituminoase. Nica, l. vam. 213. Minereurtle de fier slnt amestecate cu roci de natură calcaroasă sau silicoasă. Io anovici, tehn. 31. Albu-i trup de fată . . . ca diamantul, Părea-ncrustal tn rocă de cărbune. Topîrceanu, b. 100, cf. ds. Dumneavoastră aţi crezut, zlmbi el, că eu sînt un simplu adunător de roce. Sadoveanu, o. xii, 9, cf. Can-tuniari, i.. m. 125. Rocă metamorfică. mdt. Rocă sedimentară. ib. Rocă eruptivă, ib. Materialul de construcţie urma să fie piatra de Dobrogea şi roca de mare, pufoasă. CXlinescu, s. 493. Arabida — ce te evocă Mai mult decît plajă şi rocă ? Aromele poate şi pinii? Blaga, p. 191. Intre roci masive, strins încleştate una de alia, fîşii abia perceptibile de aur te fac să citeşti, ca în palmă, destinul clocotitor al oamenilor. Bogza, a. î. 120. Pe aceleaşi roci pe care altădată lava a urcat gîlgîind, oamenii coboară acum în crater, id. c. o. 167. Solurile de tip cernoziom se pot forma nu numai pe roci bogate în calciu, . . . ci şi pe roci alumino-silicate. contemp. 1953, nr. 375, 5/4. Prăpastia săpată la mii de metri taie sute de straturi geologice, de roci variate tn toate culorile curcubeului, v. bom. noiembrie 1954, 72. Aceste erupţii alcătuiesc o puternică masă de roci efuzive, mg i, 107. Din fund ,de sub munte, pătrunde oriunde, Prin roci, prin cărbune, prinfier, Dreap-ta-ţi privire săgetînd viitorul Şi cele mai nalte înallurî de cer. Labiş, p. 414. Gradul de cimentare a diferitelor roce va influenţa şi el posibilitatea de infiltraţie a apelor.Probl. geogr. i, 65. Observaţia . . . se aplică la studierea rocilor (pietrelor) care alcătuiesc scoarţa Pămîntului. Geologia, 3, cf. 16. -0- Fig- Păzea, să nu te-aştern pe-o filă Şi-n roca unui vers masiv Să te-ncrustez definitiv Ca pe-o fosilă. Topîrceanu, p. 257. — PI.: roci şi roce. — Din fr. roe, roche, it. rocca. RtfCĂ2 s. f. (Bot.; prin Transilv.) Roua-cerului (Dro-sera rotundifolia). Cf. Bianu, d. s., Panţu, pl., Borza, d. 61. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. ROCĂCĂf vb. IV. Intranz. (Despre broaşte) A orăcăi (Pietroasa — Buzău), h ii 167. Broaştele rocăcă-iesc. ib. — Prez. ind.: rocăcăitsc. — Cf. o r ă c ă i. RdCHE s. f. v. rochie. RrtCHIE s. f. îmbrăcăminte femeiască la care bluza şi fusta (din acelaşi material) formează o singură piesă. Cf. anon. car., Iorga, s. d. xiii, 3. Să deşchideţi lada cea de chiparoz ... şi să scoată o giubea mohorîtă cu vergi de fir ce este cu nurcă, şi o rochie iaraşi asemene (a. 1790). id. ib. vil, 18. O rochie de pînză ce să numeşte fusta. ist. am. 7V/15. O rochie de tulpan, o rochie de şaliu, o rochie de erbechir, doo fuste (cca 1816). Iorga, s. d. vii, 15. Cu rochie scumpă cu poale (a. 1818). gcr ii, 225. Era-n rochie strălucită, dar la faţă cam u-rîtă. Asachi, s. l. i, 277. Toaleta-i se compunea de o rochie de muselină de India, cr (1848), 132/59. O femeie sărăcuţă c-o roche pe ea. Pann, p. v. i, 137. Alese o rochie de catifea neagră. Negruzzi, s. i, 27. Numiri de îmbrăcăminte ţărănească: androc sau vîlnic, fotă, . . . rochie. Baronzi, l. 95. Eu mă duc în tîrg ca să-ţi cumpăr o rochie de nuntă. Alecsandri, t. i, 37. Priveşte . . . rochie de bal îi asia ? id. ib. 127. li foşnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii, Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii. Eminescu, o. i, 85. Deodat-aud foşnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri. id. ib. 119. Simţii că m-a călcat oarecine pe rochie. Ispirescu, l. 236. Am lungit pe masa mea, în şir, două păpuşi cu rochiile învoalte. Delavrancea, t. 92. Rochia e sucită pe trup. id. s. 37. Mai toate poartă rochi subţiri. Macedonski, o. iii, 38. Să-ţi coşi singură rochiile şi să faci economie. VlahuţX, o. a. ii, 66. Ce fele dragi! Dar ce comori De rochii lungi ţesute-n flori! Coşbuc, b. 19. De-ai fi văzut cum au jucat, Copilele de împărat, . . . Cu rochii scurte pînă-n pulpi, Cu păr buclai, id. ib. 22. Rochia . . . este împodobită cu falduri. Pamfile, i. c. 361. Ai uitat să-ţi pui rochiile pe line. Gîrleanu, n. 164. Slăpîna casei îmbrăcată într-o rochie neagră de mă-tasă uşoară, încinsă pesle mijloc cu un cordon . . . stătea in picioare dinaintea mea. Hogaş, m. n. 20. Învăţătoarea . . . îşi ridică uşor rochia, să nu măture praful uliţei. Rebreanu, i. 29. Rochia de mireasă era gata. id. ib. 249. E tîrziu, de acum nu voi iubi decît rochiile de mătase şi poeziile triste. Bacovia, o. 233. Ţinuta de rigoare . . .,frac şi rochii deseară. Camil Petrescu, t. iii, 248. îşi schimbase o rochie cafenie, cu bluză cu guler ca la cămăşile bărbăteşti şi cu o fundă îngustă de mătase, care-i dădea înfăţişarea de şcolăriţă. C. Petrescu, î. i, 113. Privi încruntat în vid, cu invidie, la gîndul rochiei cu blană. id. ib. ii, 147. Venise gătită într-o rochie de brocart purpuriu. Botez, şc. 14. Băţoase în rochii bălrîneşii de mătase, ...s-au oprit la colţ şi se complimentează. BrXescu, o. a. i, 29. O rochie caldă de casă. Sebastian, t. 139. Femeile purtau: bluză. . . , rochii (,,sugnă“) foarte largi. Pribeagul, p. r. 39. Ce bine-i stă în rochia liliachie, fină, care ascunde trupu-i mlădios şi subţire. Sadoveanu, o. i, 667. învăluindu-şi rochia de matasă, doamna se retrase cu mare grăbire, id. ib. xi, 51. îşi luase o rochie nouă, încă neîmbrăcată, alb-liliachie, strînsă pe pieptu-i tineresc şi bogată în poalele lungi, trecute de genunchi, v. rom. decembrie 1951, 201. Domnişoarei cu trei rochii-i lăcrimau rubine ochii. Arghezi, vers. 240. îmbrăcată în rochie de seară, aceasta era complet transfigurată. CXlinescu, s. 277, cf. 97. Olilia era îmbrăcată în rochia dc tul. id. e. o. i, 46. Un dulap cu uşi de sticlă păstrează hainele de bal ale felelor. . . : rochii de seară de diferite culori. Stancu, u.r.s.s. 44, cf. 23. Se vîntură pe uliţi cu capul gol, cu păru-n zulufi, cu rochii înguste, parcă ar fi împiedecate, id. d. 40. Valeria îşi găsi mama stînd pe marginea patului şi cîrpind o rochie veche. v. rom. martie 1954, 109. Zamfira . . . îşi scoase giuvaerurile, rochia, fustele multe. Demetrius, a. 213. îşi puse un şorţ peste rochic, se spălă pe mîini şi aprinse aragazul. Preda, r. 94. Avea o singură rochie mai ca lumea. Barbu, p. 157. Neli aruncă rochia în valiză, t februarie 1962, 36. Şi mă poartă bine, Cum mi se cuvine; Ie nisipie, Rochie de cutnîe. Teodorescu, p. p. 81, cf. 80. Cine dracu-o mai văzut Ciocîrlie cu rochie, Soarele cu pălărie ? Doine, 4. La cinslita-mpărăteasă Trebuie rochii de matasă. şez. i, 9. Rar purtau rochi creţe, alr ii 3 352/723. Pe muieri (le) cunoşti din rochi Şi pe hoţi după ochi. Zanne, p. ii, 289. -$■ Compuse: roeliia-rlndunicii = ghizdei (Lotus corniculatus). Borza, d. 101; roeliia-rlndunicii (sau rlndunelei). doamnei, cucoanei, pasării = rochiţa-rindunicii, v. rochiţă1 (Convulvulus arvensis). Cf. Baronzi, l. 143, Barcianu, PXcalX, m. r. 16. Fire de rugi şi rochia-rîndunicii îşi lîrăsc cu trudă vrejurile printre bulgării uscaţi. Sahia, n. 17, cf. Borza, d. 51, ii ii 58, 87, 130, 273, iv 269, xiv 29, alr i 1 912/576; rocliia-cerului = rourică (Glyceria flu-itans). Borza, d. 78. + (învechit şi popular) Fustă. Cf. lb, Pamfile, i. c. 361, h i 423, ii 14, alr sn iv h 1 178. Muierile să purtau şi ele cu opinci, cu roche, cu laibăr. alr ii 3 352/105. + (Regional) Poale. Cf. drlu, alr i 1 873/270, 337, alr ii 3 315/157, ib. 3 320/53, 102, 105, 157, 228, 316, 325, 365, 791. — Pronunţat: -chi-e. — Pl.: rochii. — Şi: (regional) roche (pl. rochi), roicliie (l. rom. 1959, nr. 5, 84) s. f. — Din bg. poKJlH ser. roklja. ROCHIERlT s. n. (Neobişnuit) Mulţime de rochii. Vîntul cel turbai . . . i-a umflat [babei] deodată tot fus-tăritul şi rochierilul ce avea pe dînsa. N. A. Bogdan, ap. tdrg, cf. Pascu, s. 108. — De la roeliie. ROCIIÎNŢĂ s. f. v. răcoan(ă. ROCHIOĂRĂ s. f. Rochiţă1. Leliţă,lelişoară, . . . ţi-oi face-o rochioară Largă-n poale. şez. iii, 19. Am o ro- 5909 ROCHIŢĂ — 510 - ROCOŞ chioară plină de pozdeîoară (Cerul). Gorovei, c. 65. — Pronunţat: -chi-oa-, — PL: rochioare. — Rochie + suf. -ioarâ. ROCHlTĂ s. f. v. răchită. ROCHIŢĂ1 s. f. Diminutiv al lui rochie; rochioară. Sini cucoane, cuconiţe, Chiar păpuşe cu rochiţe, pr. dram. 306, cf. Polizu. îşi cearcă iar rochiţa, Panglica care-o prinde. Bolliac, o. 89. Vin de mă sărută, ttnără fetiţă, Şi-ţi voi face ţie salbă şi rochiţă. Bolintineanu, o. 76. Păpuşile... cu rochiţele lor învoalie, străvezii. Delavrancea, t. 94, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Avea o rochiţă de toată frumuseţea şi o pălărioară de toată nostimada! Brătescu-Voineşti, p. 334. Aşeză rochiţa tn ladă şi trecu In bucătărie. Gîrleanu, n. 164, cf. brăescu, o. a. i, 316. Purta destul de elegant o rochiţă cenuşie. Sadoveanu, o. xi, 423. Pruncul . . . e Îmbrăcat cu o rochiţă groasă. Camil Petrescu, o. i, 11. Sultana ? Uite-o ici, uite cum se ţine copăcel, In rochiţă de danielă lungă. Demetrius, a. 5. Ai să-ţi rupi rochiţa. H. Lovinescu, t. 93. Pe Ileana şi-o gătea Cu . . . rochiţa neţesutâ, Din pietre scumpe bătută. Alecsandri, p. p. 28, cf. 353. De cînd m-a luat, Bine m-a purtat, Cu dalbă rochiţă, De cea-n patru iţă. pop., ap. gcr ii, 332. La mama purtam rochiţă, La barbat n-am nici catrinţă. şez. iii, 60. Şi sî poartt c-o rochiţt.. . Largî-n poali, Strlmlă-n şali. mat. folk. 1 263, cf. a ix 4. Şi la dînşii că-mi ieşea, Din papucei tropăind, Din rochiţă fîlfăind. Balade, ii, 24, cf. folc. mold. i, 47. Am o rochiţă: o spăl în foc şi o usuc in apă (Ceara). şez. iv, 64. Am o copiliţă Cu o roşie rochiţă (Ceapa). Gorovei, c. 67. <$> F i g. Pîraiele au prins a suna altfel, cu zvon de clopoţei, şi sar pe trepte de stîncă şi gheaţă — şi apar din ele arătări de-o clipă juctnd, cu rochiţi şi horbote de spumă. Sadoveanu, o. x, 573. •{> Compuse: rochiţa-rîmdunicii (sau -rîndunelei) sau, regional, rochiţa-păsăricii (sau -păsăruiefl) = volbură, rochia rîndunelei (Convolvuliis arvensis). Cf. Marian, 0. ii, 111, Şăineanu, Brandza, fl. 368, Dam£, t. 184, N. Leon, med. 42. Rochiţa-rîndunelei . . . face flori albe sau trandafirii. Candrea, f. 299, cf. Simionescu, fl. 169, ds, Borza, d. 51, h ii 58, v 208. Holbura . . . , numită încă rochiţa-păsăruicei, rochi ţa-rîndunelei, zorele, forfecări, creşte pe ogoare, şez. xv, 41; rochila-rindu-nicii ((sau -rîndunelei) = cupa-vacii (Calystegia sepium). Rochiţa-rîndunicii . . . creşte pe locuri umbrite în ostrov şi pe locuri cultivate. Catanei.e, 30, cf. Voiculescu, 1. 240, Borza, d. 51; rochija-rîndunelei = zorele (Ipomaea purpurea). Iată . . . şi rochiţa-rîndunelii, ipo-Imea. Negruzzi, s. i, 101. Vezi cu ce iscusinţă stau împleticite ipomeile (rochiţa-rîndunelii) pe zebrclele a-cestei ferestre ? id. ib. 322, cf. Borza, d. 127. Un fir de rochiţa rîndunicii îi atrase băgarea de samă. săm. vi, 429. Se ţese, de cu primăvară pînă-n toamnă, tulpina de Tochiţa-rîndunicii. Gîrleanu, l. 34. Ţinea minte că se trezise supt o rochiţa-rîndunicei. id. n. 216, cf. alr i 1 912/695. (F i g.) în poiană mai vin încă elegante floricele, Unele-n condurii-doamnei şi-n rochiţi-de-rondu-nele. Alecsandri, p. iii, 55. — Pl.: rochiţe şi (rar) rochiţi. — Rochie + silf. -iţă. ROCHIŢĂ2 s. f. v. rapiţă. ROCI s. n. (Regional) Plasă întrebuinţată la pescuit sau la vînat; s p e c. plasă de pescuit în formă de sac, cu gura montată pe un semicerc de lemn şi pe o coardă întinsă între capetele semicercului, acesta fiind fixat de o coadă în formă de furcă. Cf. lb, Cihac, ii, 523, lm, ddrf, Gheţie, r. m., Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Cu rodul se pescuieşte pe fundul păraielor în locurile unde pietrişul este mai mărunt. Antipa, p. 112, cf. Pamfile, i. c. 68. Peştii cei mai muţţi se prind cu rodul. Păcală, m. r. 298. Prinderea pescuţilor momeală se face cu undiţi mici, cu plasa, halăul, sacul, rodul. Atila, p. 68, cf. 109, Vîrcol, v. 99, h xvii 232, alr i 1 734/144, 158, ib. 1 737/122, 125, 156, 158, 166, 170, 190, 798, alr sn iii, h 741/157. — Pl.: rociuri. — Etimologia necunoscută. R(HlICĂ s. f. (Regional) Ciubăr folosit de argăsitori pentru udatul pieilor (Haţeg). Cf. h xvii 97. — Pronunţat: roct-că. — Pl.: ? — Din magh. rocska. ROCICOLUÎ vb. IV. Tranz. (Regional) A şifona, a boţi, a mototoli (Mihăileni — Miercurea Ciuc). Cf. alr sn iv li 1 157/574. — Pronunţat: roci-co-, — Prez. ind.: rocicolutesc. — Cf. magh. rucskiis „şifonat, boţit". ROCMÂ1VI s. m. pl. v. rolimani. ROCMISTRU s. m. v. rotmistru. ROCOĂ1VŢĂ s. f. v. răcoanţă. i ROCOBOl vb. IV. Refl. (Regional) A se răsti la cineva, a se burzului (Vîlcele — Turda). Cf. mat. dialect. i, 91. Ce le rocoboieşti aşa la mine ? ib. — Prez. ind.: rocoboiesc. — Etimologia necunoscută. Cf. r ă c ă d ti i. ROCIOCd adj. invar. 1. (în sintagma) Stil rococo = (în arhitectură şi în arta decorativă) stil artistic răs-pîndit în secolul al XVIII-lea, caracterizat printr-o , bogăţie excesivă de linii, de curbe, de ghirlande lm- * pletite asimetric, încrustate cu cochilii etc. V. b a r o c. în muzeele de curiozităţi vechi... se află, printre sticlării, săpături în inoroc etc., şi frumoasele pahare rotunde, stil rococo. Maiorescu, cr. i, 370. (Eliptic) Barca se îndrepta spre o fîntînă rococo, în marginea căreia pe o scoică şedea un Neptun întunecai. Călinescu, e. o. ii, 92. Era o casă somptuoasă ... cu o luxuriantă ornamentaţie rococo, id. s. 263. Oprise maşina . . . sub turnurile rococo ale vechiului minister. Vinea, l. ii, 227. ' -O- (Substantivat) Cf. Polizu, Şăineanu, d. u. De la o clădire a Renaşterii se poale trece, prin modificarea ornamentaţiei, la baroc sau rococo. Puşcariu, l. r. i, 10. Stilul arhitectural al bisericilor e acela al Renaşterii spaniole, amestecat cu acel rococo iberic. Ralea, o. 51. (Fig.) Ionel Teodoreanu este un pictor de scene graţioase, creatorul unui adevărat ,.rococo" moldovenesc, rămas pînă mai tîrziu lumea caracteristică a romanelor sale. Vianu, a. p. 368. ' 2. Extravagant. Cîteva conferinţi la Ateneu, cu su- ! bîecte rococo, vor fi Indispensabile. Vlahuţă, ap. cade. ! — Din fr. rococo. ROCODĂU subst. (Regional) Rampă de Încărcare (Sînnicoară — Cluj), cv 1952, nr. 5, 39. — Pl.:? — Din magh. rakod6. ROCODtfLE1 s. f. pl. v. răcodelie. ROCODlSLE2 s. f. pl. v. rogodele. > ROCOfNĂ s. f. v. răcovinâ. ROCOMÂN s. n. (Regional) Maşină pneumatică de încărcat minereu (Firiza — Baia Mare). Lexic reg. 21. — Pl.: rocomane. — Din magh. raknmăny. ROCOMĂTĂ s. f. (Regional) Resturi de aluat rase de pe covată (Floreşti — Focşani), cv 1950, nr. 11-12, 41. — Etimologia necunoscută. Cf. r o a c ă n. ROCOMOTÎVĂ s. f. v. locomotivă. RtiCOŞ s. n. (învechit) Răzvrătire, răscoală, rebeliune. Potolindu-să rocoşul. Dosoftei, ap. tdrg. Oameni, 5928 ROCOŞAN - 511 - ROD» tovarăşi de rocoş, iată că adivăral lucru iaste cum unul din voi... va să fie împărat. Herodot (1645), 182. Chemă pre toţi tovarăşii lui cei de rocoş. ib. 312. — Pl.: rocoşuri. Scriban, d. — Din pol. rokosz. ROCOŞĂ1V s. m. (învechit) Rebel, răzvrătit, răsculat. Văzind Cleomenis aşa cu oamenii lui şi cu ceia ci era rocoşani, luară marginea cetăţei. Herodot (1645), 297, cf. 23. Ostenind craiul după aşezarea şi potolitul acelor rocoşeni, să bolnăveşte in oraş. N. Costin, l. 393. Iară rocoşenii boiarii, mai ales Bîrnov, Moţoc, şi cu Stroiciu, svătuiră şi aleasără cap dentre sine pre Tomşa. id. L. 467. Eutropie şi alţii. . . au trecut asupra gheţllor şi goţilor carii să făcusă rocoşeani asupra împărăţiii. Cantemir, hr. 228. — Scris şi: rocoşean. — Pl.: rocoşani şi rocoşeni. — Şi: răcoşăn s. m. ddrf, tdrg. — Din pol. rokoszanin. ROCOŞEÂLĂ s. f. (învechit, rar) Răzvrătire, răscoală, tulburare. După aşedzarea şi potolitul rocoşelii in Ardeal. M. Costin, ap. Gîdei. — Pl.: rocoşeli. — Rocoşi + suf. -eală. ROCOŞELNIC s. m. (învechit) Răzvrătit, răsculat, rebel. L-au luat cu toţi mirzacii carii mai rămăsese cu dînsul rocoşelnici. N. Costin, let. ii, 53/32, cf. 107/20. L-am dat rămas ... pe Neculai Şoldan, ca pre un roco-şălnic şi ridicăîoriu de răscoală (a. 1718). Uricariul, iii, 54. — Pl.: rocoşelnici. — Rocoşi + suf. -elnic. ROCOŞfiNIE s. f. (învechit) Revoltă, rebeliune. DDRF. — Pl.: rocoşenii. — Rocoşi + suf. -enie. ROCOŞÎ vb. IV. Refl. (învechit) A se răzvrăti, a se răscula. Să rocoşiră şi ei asupra perşilor. Herodot (1645), 307. De multe ori i-au şi biruit. . . , de multe ori i-au asudai, rocoşindu-să şi nu fără moarte, şi pagubă în oameni. Ureche, l. 64. Văzind împăratul nemţăsc sculai Ardealul şi rocoşîl iară împotriva sa, . . . au gătit pre Mihai Vodă, şi l-au pornit iară să strîngă oşti. M. Costin, o. 56. Traian l-au iertat şi pe urmă el iară s-au rocoşit asupra lui Traian. N. Costin, l. 120. S-au răcoşit asupra lui Isachîe împăratul. Cantemir, hr. 133. O samă de goţi. . . după moartea lui să roco-şîsă. id. ib. 273. Nohai s-au rocoşit asupra hanului lor .. . neprimind să le fie han. Muşte, let. iii2, 27. Pentru crijacii de unde s-au izvodit în ţara leşască, şi apoi pe ce vreme s-au răcoşit (a. 1785). cat. man. i, 475. Constantin serdarul Cantemir învăluise pe mazilii şi răzăşii care se rocoşiseră împotriva domniei. Sadoveanu, o. x, 215, cf. 135. Tranz. Aristagor, rocoşind Ionia, aşe şi muri. Herodot (1645), 313. — Prez. ind.: rocoşesc. — Şi: răcoşi vb. IV. — Din pol. rokoszyc siş. ROCOŞlKE s. f. (învechit) Acţiunea deaseroco-ş i şi rezultatul ei; răscoală, răzvrătire. Inţălegînd Domeţian, împăratul Rîmului, de rocoşirea daţilor cu craiul lor, socoti să nu rămîie în ocară numele său. N. Costin, l. 96. Întîi să începu rocoşîre asupra lui Dis-pot-vodă. id. ib. 463, cf. Pogor, henr. 231. Mari roco-şîri in părţile turceşti era cu Selim-beg. KogXlniceanu, în let. i, 152/23. Tot izbutiseră deci boierii cu rocoşirea lor. Xenopol, ap. ddrf. — Pl.: rocoşiri. — Şi: reeoşire (Pogor, Henr. 231) s. f. — V. rocoşi. . , ROCOŞÎT1 s. n. (învechit, rar) Revoltă, răscoală. M. Costin, ap. Gîdei. — Pl.: rocoşituri. — V. rocoşi. ROCOŞÎT2 ,-Ă adj. (învechit, rar) Răsculat, rebel. (Substantivat) Cei răcoşi fi. ai lui Meandre au zis cumsănt gata a faci paci. Herodot (1645), 203, cf. ddrf. — Pl.: rocoşi fi. -le. — Şi: răcoşit, -ă adj. — V. rocoşi. ROCOŞITOH, -OARE adj. (învechit, rar) Revoltat, răsculat, rebel. Polîcratis au ales 40 de vasă şi pusă într-tnsălî toi oamenii cei gîlcevitori şî răcoşîtorî. Herodot (1645), 164. <$> (Substantivat) Au perit şi Ilie Toroman, cel întli rocoşitorîu asupra domnu-său. N. Costin, l. 469. — Pl.: rocoşitori, -oare. — Şi: rocoşitâriu, -oăre, ră-coşit6r, -oăre adj. — Rocoşi + suf. -tor. ROCOŞIT <î RIU, -OARE adj. v. rocoşitor. ROCOŞITURĂ s. f. (învechit) Răscoală, revoltă. Rădîcîndu-se asupra nemfilor pentru rocoşiturile lor ... , şi-au agonisit ură despre tofi şi l-au ucis. N. Costin, let2. i, 76, cf. 481. Carele din boieri se afla în niscai fapte rele, cu rocoşituri asupra domniei, şi-l prindea, intr-acel turn îl închidea. Muşte, let. iii, 34/22. Spre căderea şi spre slăbiciunea fărei era toate rocoşiturile lor. id. ib. 41/35, cf. ddrf. — Pl.: rocoşituri. — Rocoşi + suf. -tură. ROCOTfiL s. m. v. roeoţel. ROCOTÎNĂ s. f. v. răeovină. ROCOŢEL, -EA s. m. şi f. Numele mai multor plante erbacee: a) (mai ales în forma rocoţea) mică plantă tîrîtoare, cu flori albe, asemănătoare cu nişte steluţe, aşezate cîte două; (regional) buruiana-junghiului, iar-ba-căşunatului, intiţă, ochişor, rîhnă, sclipeţi, steluţa-fetei, steluţă (Stellaria graminea). Cf. Grecescu, fl. 121, tdrg, Simionescu, fl. 296, Borza, d. 164 ; b) (regional; în forma roeoţel) răeovină (Stellaria media). Cf. Baronzi, l. 143, Brandza, fl. 198, Dam£, t. 187, tdrg, şez. XV, 112; c) (regional; în forma roco-fel) iarbă-moale (Stellaria holostea). Borza, d. 164; d) (regional; în forma rocofel) cuişoriţă (Holosleum umbellalum). Cf. ddrf, Barcianu, jahresber. viii, 168, ŞXineanu, d. u., Borza, d. 84. — Pl.: ? — Şi: rocotcl s. m. Brandza, fl. 198, 199, tdrg, cade, şez. XV, 112. — Cf. rocoină. ROCOVÎNĂ s. f. v. răeovină. ROCOV1ŢĂ s. f. (Regional) Răeovină (Stellaria media). Cf. Borza, d. 164. — Accentul necunoscut. — PI.: ? — Cf. r o c o v i n ă. ROCdZ s. m. sg. v. rogoz. ROCTAR s. n. (Regional) Depozit, magazie (Firiza — Baia Mare). Cf. Lexic reg. 21. — PI.: roctaruri. — Din magh. raktăr. ROD1 s. n. 1. (La sg. adesea cu sens colectiv) Nume generic dat produselor vegetale cultivate, în special fructului lor; recoltă, (învechit şi regional) rodire (2). V. bucate. Ruada griului, vinru şi untului tău mulfiră-se. psalt. hur. 3r/13. Raiul plin este de rodure şi de flori (1550 — 1580). cuv. d. bXtr. ii, 461/26. Aşteaptă cinstitul rodu al pămîntului. cod. vor. 132/11. Pămîntul nostru da-va rodul (plodul v) său. psalt. 176. Omul plugari, cela ce pămîntul lucrează, cade-i-se den rodul lui să guste. Coresi, l. 514/17. Şi pomi făcînd rodul său. po 13/9. Pre sine să socotesc nuărî 5947 ROD1 - 512 - ROD1 fără de ploaie de vînt purtaţi, leamne de l F1 §■ Sufletul. . . nu se poate înfluri şi roduri de lucrure bune a aduce. Coresi, ev. 87. Aceastea sămt roada cea bună carea va fi adunală întru viiaţa de veaci. Varlaam, c. 119. Cine iubeaşte avuţiia roadă nu va mînca de la dînsa. Cantemir, ap. gcr i, 325/31. Sflnta milostenie easte o roadă sufletească (a. 1744). Uricariul, viii, 238/19. Cu curgerile lacrămilor adăpîndu-ţi. . . arătura sufletului, o ai arătat tuturor cu multă roadă. Mineiul (1776), 123vl/20. Soţiia me, ce-am avul-o, luată cu cununii, n-am avut roadă de copii (a. 1806). Iorga, s. d. vi, 68. Crilici voi, cu flori deşerte, Care roade n-aţi adus — E uşor a scrie versuri Cînd nimic nu ai de spus. Eminescu, o. i, 227. Crească anul rod de bine, Să ne-aline tot aleanul. Blaga, p. 92. <> L o c. a d j. Pe (sau cn, pe) rod = care rodeşte (1), roditor (1); (s p e c . despre pomi) fructifer; încărcat de roade O). Va socoti un om un pom, şi-l va creaşle, de-l va face mare, de roadă. prav. 21. Dzîsă D[u]mn[e]dzău: răsaie . . . lemn de roadă ce face poame. Dosoftei, ap. gcr i, 265/20. Casele s-au înconjurat de umbrele pomilor cu rod. C. Petrescu, s. 179. Are de vînzare o vie pe rod de aproape 40 de pogoane. Camil Petrescu, t. iii, 210. Vie „pe rod", adică în plină producţie. C. Giurescu, p. o. 110. Aştept crîmpeie mici dc gingăşie, Cînlece mici de vrăbii şi lăstuni Să mi se dea şi mie, Ca pomilor de rod cu gustul bun. Ar- 5947 ROD1 - 513 - ROD1 ghezi, vers. 37. O biată grădiniţă cu uluci scunde care mărgineau de-abia un pogon de arbori pe rod. Vinea, i.. ii, 299. <$• L o c. v b. A da (sau a faoe) rod (sau roadă) = a rodi (1). Derep-ce smochinele plodii (roadă v, p o a in e d) nu {acu. psalt. 323. Căzu sămtnfa pre piatră ... şi rod nu făcură. Coresi, ev. 3. O arătură tn carea, macar şi întră sămînţa, iară roadă nu face. Varlaam, c. 279. Să samene sămtnţă după fealiu, şi după asemănare, şi lemn roditoriu, care să facă rod. Mieu, ap. gcr ii, 157/22. Un pămlnt nelucrat ... de sineşi nu poate da rod. Marcovici, d. 12/12. Pomu-n înflorire în orice floare-ncearcă întreagă a sa fire, Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor. Eminescu, o. i, 64. Pomul care nu face roadă se taie şi în foc se aruncă. Creangă, p. 118. (F i g.) Vom da rod tipografiei noastre (a. 1683). gcr i, 269/20. Expr. (Popular) A da In rod sau a se da pe rod sau (regional) a ţipa rod (sau roadă) = a Începe să rodească (1), a lega. Via nu s-a dai pe rod. Ciauşanu, gl. S-a dat şi prunii tăi pe rod. h ix 389, cf. xvi 41, alr i 902/295, 302, alr ii 5 188/414, a i 12, 35. Compuse: Rodul-pămtntuhii = plantă crba-cee veninoasă cu frunze mari, late şi lucioase, după a cărei dezvoltare florală poporul apreciază recolta anului; (regional) ungureancă, porumbul-cucului, mana-pămlntului, piciorul-viţelului, murt, rădăcină-de-friguri, (Transilv.) aron, cocoşoaică, hribă, mărceţ, (Ban.) barba-lui-Aron, călindar, timp (Arum macu-latum). Cf. Costinescu, ddrf, Brandza, fl. 463, Dame, t. 185, Grecescu, fl. 641, N. Leon, med. 61. Se pisează rodul-pămîntului, se amestecă cu miere de fagur, apoi să ia pe nemîncate. Grigoriu-Rigo, m. p. i, 176, cf. Bianu, d. s. Rodul-pămlntului esle o buruiană otrăvitoare. Voiculescu, l. 240, cf. ds, Bujo-reanu, b. l. 391, nom. min, i, 7, Borza, d. 24, h i 10, 318, ii 70, 84, 108, 127, 233, 286, 325, iii 56, 234, iv 80, 83, 146, 210, 260, v 315, vi 237, ix 35, 410, x 354, 485, xi 356, xvi 103, xviii 291, şez. iv, 25. 2. Fig. Urmare, rezultat, efect (al unei acţiuni, al unei munci); folos, avantaj. De plodul (rodul v rroda K poama d) faptelor tale satiiră-se pămîntul. psalt. 214. Ceastă pufinea muncă . . . fă-o cu rod şi cu folos. po 9/26. Omul dirept se va bucura de rodul mănilor sale. Paraclis (1639), 256. Ca să dobîndiţi. . . rodul poca-aniei. prav. gov. 38r/12. Care înţelepciune iaste de sus întăi-î curată, după aceaia-i împăcătoare . . . şi plină de m[i]l[n]stîvnicie, şi de rodure bune. n. test. (1648), 178 / 16. De vreame dară ce am arătat lauda şi rodul istoriei, socoiit-am, prea luminate doamne, că şi aicea în (ara noastră mai mult folos va face scrisoarea de lucrurile ţării noastre. N. Costin, ap. gcr ii, 1/10. Roduri ai adus lui Dumnezeu cu învăţătura ta. Mineiul (1776), 75r2/15. Carol al 12-le au socotit a opri pe craiul leşăscu 'de a culege rodurile alianţii. ist. carol xii, 26r/l 1. A să hrăni din rodurile ostenelii lor. ist. am. 36r/10. Mai cu folos şi mai cu roadă se împltneaşte aceasta, cînd trista pildă e de faţă. Maior, p. i/IO. Are şi cîştigă dreptate spre a avea folosinţa şi rodurile lucrului. Pravila (1814), 26/7. Am văzut rodul oserdiei meale. Beldiman, n. p. i, 24/7. Această şcoală şi rodurile ei încarcă de laude pe întemeietorul ei. cr (1829), 252/14. Ca uriaş munceam: Roduri scotea-nsutile puterile-mi pierdute. Heliade, o. i, 172. Va secera rodurile îndelungatelor şi sîngeroaselor sale jărtve. ar (1830), 22/50. Dintr-această viaţă vei gusta rodurile virtuţilor şi ale bunătăţilor laie. Marcovici, n. 9/21. Rădăcina învăţăturii este amară, dulci sînt însă rodurile sale. Negruzzi, s. i, 9. Iată amorul ce face, Iată-i binele şi rodul. Pann, p. v. ii, 84/14. într-o societate literară, domnul meu, aduce fiecare mădular rodul ce a strîns din cititul şi adunările ce a avut loc. Bolliac, o. 48. Al sudorilor streine rod ei nu-l vor mai culege. Alexandrescu, o. i, 77. Mă pregăteam să dau flăcărilor rodul ostenelilor mele de şase luni. Filimon, o. i, 94. Convenţia în ţară nu dete încă roadă. Bolintineanu, o. 137. Dar ce a făcut guvernul ca să asigure armatei şi ţării roadele jertfelor aduse pe cîmpul de război ? Maiorescu, d. ii, 213. Iată roadele înaltei noastre culturi universitare! Caragiale, o. ii, 122. Poftele cele curate sînt date omului ca să le stîmpere prin rodul muncii. Slavici, n. i, 12. Mai tîrziu începu a prinde dragoste de dînsul, cînd simţi rodurile căsătoriei. Ispirescu, l. 54. O putere, o energie, o stăruinţă care negreşit au a purta mari şi minunate roduri. Odobescu, s. i, 24. Cercarea bună roade rele n-are. Delavrancea, s. 22. Trudeşte, făcătorule de bine, Veni-vor, roiuri, alţii după line, Şi vor culege rodul — bogăţia. Vlahuţă, o. a. i, 26. Genialul poet a înţeles că crimele sînt un rod fatal al societăţii. Gherea, st. cr. ii, 92. Căci geniul, încă în viaţă, dup-o nedreaptă lege, A muncii sale roduri arareori culege, I. Negruzzi, s. ii, 90. Fericirea noastră — o stea în fundul mării — E visul unei clipe şi rodul înlîmplării. Cerna, p. 113. Greşala ta însă poate să mă bage pe mine în temniţă şi să-mi pierd tot rodul muncii de treizeci de ani! Rebreanu, i. 246. Să împart cu tine rodul mult doritei fericiri. Eftimiu, î. 107. Ceea ce spunea era rodul unei experienţe personale, amare şt îndelungate. Galaction, a. 92. Am un întreg proiect care ar da roade frumoase. C. Petrescu, c. v. 110. Cumplit e cînd rodul străduinţa e amar. Sadoveanu, o. xii, 352. Comicul de caracter . . . este rodul unor astfel de timpuri. Vianu, a. p. 277. Roadele victoriei . . . erau pierdute odată cu reputaţia militară a infanteriei elveţiene. Oţetea, r. 165. Roadele muncii să revină în întregime celor ce muncesc. contemp. 1948, nr. 106, 1/1. Ca să ajungi mai iute la veşnica uitare A suferinţei tale şi-a rodului ei sec. Arghezi, vers. 362. Ah, nici un rod nu mi-e destul, îl vreau şi-n alte chipuri. Blaga, p. 151. Şi poale, Poale nu-i prea departe această zi, Cînd veţi culege roadele faptelor voastre. Deşliu, g. 44. Conştiinţa este a dumitale, roadele ei — ale tuturora, t decembrie 1962, 37. Acest comentariu e rodul unei munci uriaşe, competente, v. rom. februarie 1964, 213. După muncă şt rodul. Zanne, p. viii, 505. (învechit) Trudă, muncă. Den rodul lor îi veţi cunoaşte pre ei. n. test. (1648), 9v/13. Din roadă mîînîlor sale răsedi cîştig (a. 1694). gcr i, 313/5. + (învechit) Jertfă. Va pune preotul pre toate pre jărtăv-nîc, luoare de rod iaste, jărtvă, miros de bună mirosîre iaste. Biblia (1688), 70V26. 3. Copil, prunc; (la animale) pui; făt. Roada pîntece-lui. psalt. hur. 112r/12. Preţu plodului (rroada H, a roada d) maţelor, psalt. 274. Bl[ago]s[lo]vit rodul pînle-celui tău. Paraclis (1639), 247. Dalu-le-aî roadă, cu-coni pre urmă. Dosoftei, ps. 48/10. Eu sînt rod astăzi şi pus de împăratul. Biblia (1688), 2222/30. Unde-s acum rodurile şi soţia. Molitvenic (sec. xvii), 309. Maica penlru rodul pîntecelut său păttmeaşte Cantemir, ist. 193, cf. anon. car. Toader Danu, . . . neavîndu roadă, adecă copii (a. 1753). Uricariul, x, 74. Aniţa şi Andrei murind fără roadă, au rămas moştenitor pe rămăşiţu-rile lor acest Toader. (a. 1762). Furnică, i. c, 20. Măritată fiind . . . şi născînd roadă vreadnică. Mineiul (1776), 52v!/l. Complimentele mele lui Burduf şi nuntă veselă cu roadă. Alecsandri, s. 307. încă şi rodul căsătoriei sale îl închinase acestui necurat. Ispirescu, l. 226. Mîinile Anei, încrucişate, se sileau instinctiv să prindă loviturile crîncenc care-i ameninţau rodul păcatului. Rebreanu, i. 197. Din dragostea mea cu împărăteasa n-a ieşit încă fecior. Ce să fac, o filosofilor, ... ca să am roadă ? Sadoveanu, o. xv, 347. C-am rămas cu rod în sîn. Alecsandri, p. p. 230. Fereşte-o pre dînsa De tot farmecul. . . Şi-i dă ei să aducă Roduri la vreme. Teodorescu, p. p. 384. îi părea rău ca să-şi părăsească soţia . . . , măcar că ea nu-l îmbucurase nici cu un rod. Sbiera, p. 225, cf. alr i 1 074/80, 85, 87. + (învechit şi regional) Produs al glandelor de reproducere ale animalelor şi oamenilor, din care se dezvoltă fătul; săminţă. Şi sv[i]nţia sa milostivindu-să le-au trimis bucurie şi le-au dat roadă de născură prea si>[î]n (Prin analogie cu forma fructului) Lîngă rodei de aur, clopoţel şi floare pe marginea îmbrăcăminţii. ib. 592/35. — Pl.: rodei. — Rodie1 + suf. -ei. RODI-’IVIE s. f. v. rudenie. 5965 RODENTICID — 515 — RODIE» RODENTICID s. ra. Substanţă toxică sau cultură bacteriană folosită la combaterea rozătoarelor, di., DM, DER, DN®. — Pl.: rodenlicizi. — Din germ. Rmlentizld. RODt1 vb. IV. 1. Intranz. (Despre plante) A produce rod1 (I); a prinde rod, a lega; (regional) a inrodi. [Dumnezeu] lemnelor. . . dedu plod de rodescu (cca 1550 — 1600). gcr i, 8/28. De. pîirte încă era lipsă, că nu rodis-lntr-acel an. Neculce, l. 206, cf. anon. car. -Nime să nu fie volnic . . . a le tăie din pomii ce sînt sădiţi spre a rodi (a. 1794). Uricariul, iv, 46/14, cf. lb. Părute cu vlrfu-n nouri, . . . ai dat umbră, ai rodit. Conachi, p. 204. Acest copaciu acum este mai muli vccliiu şi nu poate că să rodească multă vreme. Drăghici, r. 145/27. Ziua înfloreaşte, noaptea coace şi rodeaşte. Bărac, a. 7/22. Toţi copacii înfrunzesc, Dar mulţi din ei nu rodesc. Pann, p. v. i, 105/10, cf. Polizu, lm. Semănătorul printre brazde lăsa sămînţa lui să cadă ... O parte s-aşternea pe stîncă şi să rodească nu putea. Macedon-ski, o. i, 61, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., ds. Am pus doi piersici. . . De-acu trebuie să rodească. Sadoveanu, o. ii, 147. Un om fără copii e ca un copac carc nici nu înfloreşte, nici nu rodeşte. Stancu, r. a. ii, 199. Via-n vară înfloreşte, Iar în toamnă . . . rodeşte. Alecsandri, p. p. 334. Cîte flori pe iaz în sus, Toate cu mîn-dra le-am pus . . . Şi nici una n-a rodit. JarnIk-BÎu-seanu, d. 154. Pepenii . . . au floare multă şi nu rodesc. şez. r, 191, cf. vi, 35, alr i 902/343, 354, 808,810, alr ii 5 188/105, a i 35. O-nf lorii doi meri in coastă, O-nflorii, dar n-o rodit. folc. mold. ii, 539 <$> F i g. Să sea-mene sămînţa creştinească şi să rodească spăseniia noastră. Coresi, ev. 354. Sufletele au trebuinţă de a se înţelege între dînsele ca să rodească. Marcovici, c. 38/2. Sămînţa de vrajbă ce se aruncă atunci rodi mult mai apoi. Bălcescu, m. v. 90. Idei măreţe vor rodi în inimi cu simţire. Alexandrescu, o. i, 284. Numai în suferinţă creşte şi rodeşte iubirea cea mare, cea adevărată şi biruitoare Rebreanu, p. s. 56. Trebuie să ştii pricepe sufletul oamenilor: dragostea pe care o avem în noi trebuie să rodească. Sadoveanu, o. ii, 669. Sămînţa nestatorniciei va rodi. ib. ib. xii, 102. Oare ar rodi-n ogorul meu Atila rîs făr’ de căldura răului ? Blaga, poezii, 19. Prin poezia lui ... au mai rodit o dată, într-o sinteză majoră, seminţele geniului popular, s mai 1960, 17. Penlru ca străduinţele lor să rodească, e neceşar un sprijin. contemp. 1954, nr. 408, 2/2. (Tranz.) Cînl-a mea Liră, An de bilşug, Flori, ce rodiră Prieteşug. I. Văcărescul, p. 154/11. Vede cineva toată tinerimea acea rătăcită a-şi număra ceasurile în care n-a rodit nimic. Bolliac, o. 49. Am avut numai atîta rădăcină Cît a rodit o rodie, şi-atît. Citeşte, cînd ţi-o fi urît. Arghezi, vers. 325. (Tranz. fact.) V-am adus şi acest snop din spice de grîu, ca ele să rodească truda voastră spre binele obştesc. Camil Petrescu, o. ii, 437. *0- Refl. (învechit şi regional) Iar roadele la cîmpi să vor rodi mult. fl. d. (1693), 9r/10. S-a rodii pomAi. alr i 870/735. ^ Tranz. (Subiectul indică terenuri, regiuni) A produce; (Învechit şi popular) a odrăs-li. Zise Dumnezeu: rodească pămîntul iarbă vaerde. po 13/7. Pămîntul de eluşi rodeaşte, întîi iarbă, după aceaea spic. n. test. (1648), 45v/15. Rodeaşte aceaea ţară grîu, orezu şi de altă pline. Ureche, l. 116. (A b s o 1.) Cum rodeaşte pămîntul cel bun din puţin mult, aşea ş-aceştia din puţină învăţătură mulle şi mari faple bune fac. Varlaam, c. 279. Azi toate fulgerele-s stinse Şi moarte-s zimbetele toate Şi nu va mai rodi nisipul Din biata mea pustietate. Goga, p. 120. Ogorul lui rodea şi livada înflorea. Sadoveanu, o. v, 638. <0> F i g. Să lărgim brazdele inimiei noastre . . . , ce să crească şi să rodească dereptăţi. Coresi, ev. 233. Pămîntul cel bun a s[u]-/7[e]/[u]/ui... să rodească poruncile lui £)[u]mn[e]dzuu. Dosoftei, v. s. noiembrie 110r/35. + Tranz. fact. A fertiliza. S-ar zice că sîngele vărsai de mine rodeşte pămîntul. Gane, n. ii, 59. (A b s o 1.) Apoi Gruie se porneşte Şi-n Moldova se iveşte Ca un soare ce-ncălzeşie, încălzeşte şi rodeşte. Alecsandri, p. p. 81. 2. Tranz. (învechit şi popular; despre oameni) A naşte, a zămisli. Cus rodi pre Nimrot. po 38/19. Ha-naan rodi pre Sidon. ib. 39/10. Rodi ficiori şi feale. ib. 41/25. Ai rodit, Fecioară, trup stăpînului tuturor. Mineiul (1776), 15v2/9. Plămînzi trăim, flămînzi iubim, flămînzi, Muierile rodesc flămlnde plozii. L\biş, p. 106. •$> A b s o 1. Sarai, muiarea lui Avram, nu rodi lui. po 51/29. Iar fiii şi fiicele sale au rodit de asemeni. Sadoveanu, o. xii, 55. An bun, an rău, nevestele din sat rodesc. Camil Petrescu, o. i, 103. O femeie care rodeşte să hrăneşte odată cu rodul ei. id. ib. ii, 382, cf. alrm ii/i h 196. + Refl. A se reproduce, a se prăsi. Cum vă rodiţi ? Că muieri nu văz la voi. Alexandria, 101/3. ^ Tranz. fact. Cine pe lume a scăpai de chinul care rodeşte omenirea cu bunele şi relele sale ? . . . Toate durerile trupeşii le uiţi pe lîngă dorul dragostei. Delavrancea, s. 23. 3. Tranz. (învechit) A crea, a face. Scris-au sfînt Moisi începătura a toate făpturilor, mai vîrtos iară omul, întru ce aşedzătură l-au rodit, po 4/9. Nice cînd nu se ivise in lot pămîntul Eghipeiului, de cîndu-i acea limbă rodită, ib. 207/24. în şase dzile au rodit Domnul ceriul şi pămîntul. ib. 244/25, cf. anon. car. — Prez. ind.: rodesc. — Din v. sl. poahth> RODl2 vb. IV. Tranz. (învechit, rar) A avea In grijă, în atenţie pe cincva. Intr-acea vreame rodind D[a]mnezeu pre Alexandru împăratul, purceasă îniliu cu oştile la Solon-cctate. Alexandria, 31/22. — Prez. ind.: rodesc. — Din slavonul poahth. RODÎ3 vb. IV^v. rodia. " RODIA vb. I. In tranz. şi refl. (Regional; despre grîu) A prinde rugină. [Griul] să rogeştc. alr sn i li 45/157, cf. alr ii 5 185/64, — Prez. ind. pers. 3: rodiază. — Şi: rodi vb. IV. — V. rodie2. RdDIE1 s. f. 1. Fructul rodiului, de mărimea unui măr, cu o coajă groasă, roşiatică şi cu numeroase seminţe înconjurate de un înveliş cărnos şi roşiatic; (popular) granată. ll întrebă ... ce ar vrea să aibă atîta de mult cîte grăunţe sini în rodie ? Herodot (1645), 253. Iaste ţara Italiei plină, cum să zice, ca o rodie de cetăţi şi de oraşe iscusite. N. Costin, l. 108. Rodurile cele de toate feliutile de poame, măsline, alămii, portocale, rodii. Amfilohie, g. 123/24, cf. Klein, d. 414, cf. lb. Coajă de rodie. Piscupescu, o. 308/20. Rodii c-un miros . . . dulce. I. Văcărescul, p. 99/11, cf. Polizu, Cihac, ii, 693. Pînă nu vei găsi cele trei rodii aurite să nu le însori. Ispirescu, l. 357, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Ogoarele erau semănate cu grîne şi mac, care uneori era mare cît rodiile. N. A. Bogdan, c. m. 54, cf. Nica, l. vam. 213. Scotea din buzunarul şorţului o portocală sau o rodie. Bassarabescu, v. 5. Pînă şi arboraşul care dă rodia . . . creşte prin părţile sudice ale Dobrogei. Simionescu, fl. 227. Rodia . . . esle aşa ca un fruct mal mare, parcă plin de coacăze. Camil Petrescu, t. ii, 217. O portocală roşie ca un apus de soare, cu gust de rodie. Teodoreanu, m. u. 144, cf. Bujorean, b. l. 391. Domniţa . . . primi dama de treflă, îşi acoperi cu ea buzele ca rodia. Sadoveanu, o. x, 221. Pretutindenea buchete de mirt, rodii şi portocale. Bart, s. m. 47. Uleiuri, mirodenii le mînglie Cu bun miros de rodii şi tămîie. Arghezi, vers. 296. O grotă de ipsos cu o lumină roşie de slmburi de rodii. id. b. 74. Un ţol persan pe care culoarea tutunului uscat se amesteca cu aceea a rodiei. Călinescu, s. 61. Să ridici, prietenă, rodia Din panerul de-argint. Blaga, p. 136. Multe rodii prea coapte Sufereau în lumină. Isanos, ţ. l. 67. (Personificat) Cind împărăţie preslăvita gutăi..., iară săborna rodii era paharnic mare (a. 1773). gcr ii, 97/21. Astfel dar regina, nobila Gutuie, Vru în rînduială tronul său să-şi puie . . . Rodia alese, cum şi pe Lămîia, Piersica, Năramza pentru treapla-ntlia. Pann, p. v. i, 5971 RODIE* - 516 - RODIRE 119/15. <ţ> (Prin analogie cu forma fructului) Clopoţel încă feaceră den curat aur şi-i virslară între rrode, cum poalele văşmlntului de mătase den giur. po 312/27. Fig. Demonul meu cu pielea de rodie are botinele uzate. Galaction, o. a. i, 44. Al seminţiei mele cel din urmă sînt. Pumn de lumină — tu, pumn de pămînt. Tu rodie, Tu floare mie. Blaga, Poezii, 219. 2. (învechit şi regional) Rodiu1 (Punica granatum). Au făcut la poalele hainei. . . rodioare, ca unii rodii înflorite. Biblia (1688), 682/23. Au înflorit ca o rodie. Mineiul (1776), 9v2/15. Unde vîntul serii, blînd ca un suspin, Leagănă-n tăcere dalbe flori de aur ? Unde pe-ale rodiii salbe de rubin Flutură verdeaţa florilor de laur? Alecsandri, p. ii, 39. Vino la grădina ta, C-a înflorit rodia. şez. viii, 41. + (Regional) Merişor (Chae-nomeles japonica). Borza, d. 45. — Pronunţat: -di-e. — Pl.: rodii şi (Învechit, rar) rode. — Şi: (rar) râidă (Bianu, d. s. 636) s. f. — Din ngr. p55t. — Roidă < ngr. pi'CSl. R()DIE2 s. f. (Regional) 1. Rugină (la cereale). Cf. alr sn i h 45, A i 20, 26, 35, Teaha, c. n. 260. + Boală a viţei de vie, cauzată de o ciupercă parazită. Cf. alr ii 6 116/260, 279, 325. 2. Ceaţă, negură (com. din Poiana — Vaşcău) dăunătoare pentru fructe şi pentru semănături (T. Papahagi, c. l.). + Ploaie cu soare (Beclean — Dej). alr ii 5 197/260. — Pronunţat: -di-e. — Şi: rdde (T. Papahagi, c. l., alr sn i h 45/316, alr ii /284, Teaha, c. n. 260), roâde (alr ii 5 197/260, com. din Cuzdrioara — Dej) s. f. — Din magh. ragya. RODIE* adj. (într-o poezie populară; cu sens neprecizat, probabil) De acelaşi neam, Înrudit. Păunelul s-a-nsurat, Păuniţă ş-au luat, Păuniţă cam rodie, S-au dus la mitropolie. La mitropolie sus, Toată patima ş-au spus ... — Cu strai negre m-oi cerni, De tine m-oi despărţi. Sevastos, c. 140. — Accentul necunoscut. — Pl.: rodii. — Etimologia necunoscută. RODIJŞR s. m. (Bot.; rar) Rodiu1 (Punica granatum). Şirurile de lauri înfloriţi şi de rodieri crescuţi pe malurile lui. Alecsandri, ap. cade, cf. tdrg. — Pronunţat: -di-er. — Pl.: rodieri. — Rodie1 -f- suf. -ar. RODIlST, -Ă adj. (Regional; despre cereale) Atacat de rugină (Poiana — Vaşcău). Cf. Teaha, c. n. 261. — Pl.: rodieţi, -te. — V. rodia. RtiDIN subst. v. rodină1. R0DIIVĂ1s.f. 1. (învechit; mai ales la pl.) Zi de naştere; sărbătoare (cu ocazia zilei de naştere a cuiva). Şi acest lucru il face fiecare fecior părintelui său, ca şi grecii rodinile. Herodot (1645), 217. Săborul rodinilor sv[i]nţilor şi direpţilor Ioachim şi Annci. Dosoftei, v. s. septembrie 12v/17. Să batgiocurească sd[1]/i/[u]Z boiedz creştinesc, denaintea lui veselindu-să la praznicul rodinilor naşterii sale spurcate, id. ib. septembrie 19r/8. N-au vrut să prăznuiască la rodinile cuconului domnului ei. id. ib. septembrie 22i/3. <0> Expr. (Regional) A se duce (sau a merge, a veni, a fi) Ia rodin (sau la rodini, In rodini) = a vizita o lehuză duclndu-i daruri. De la naştere şi pînă la botez nu e mai nici o singură zi In care să nu vie una sau mai multe femei tn rodini. Marian, na. 136, cf. ddrf, com. din Bilca — Rădăuţi. ^ (Regional) Dar care se duce unei lehuze. Pune fiecare femeie rodinul adus lîngă nepoată şi anume sau lingă capul acesteia, sau la picioarele patului. Marian, na. 135, cf. ddrf, Alexi, w. A trebuit ... să intre la lehuză şi să-i puie rodin sub pernă un coştei de bucăţele de zahar şi pe fruntea creştinului celui nou o hîrtie de douăzeci de lei. Sadoveanu, o. x, 586. Părin- tele Nicodim a trecut pe la lehuză, ducindu-i rodin binecuvîntarea sa. id. ib. xiii, 852, cf. şez. v, 137. La ea s-a scoborit soarele, luna şi stelele şi au venit la rodini. Pamfile, cr. 117. + (Regional) Lehuzie. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu. 2. (învechit, rar) Creaţie, geneză. Povesteaşte . . . Moisi în cartea rodinelor ce să cheamă ghenesis. Dosoftei, v. s. decembrie 217r/12. + întemeiere, început. Preste cîtăva vreame s-au răpăosat într-acea dzi ce-au făcui rodinile cetăţii de o au sv[i]nţil. Dosoftei, v. s. februarie 70r/19. 3. (învechit, rar) Neam, familie, spiţă. De va muri popa Ionu şi vor mărădi din feciori, a[u] tie[n] rodina lui popi, să fie [cartea] în brînca lor (a. 1797). Iorga, s. d. xiii, 46. — Pl.: rodini şi rodine. — Şi: r6din subst. — Din ucr. po^HHH. RODINĂ2 s. f. (Regional) 1. Rugină (la cereale. Cf. Gheţie, r. m., Teaha, c. n. 261. 2. Ploaie dăunătoare pentru cereale. Cf. Gheţie, r. M. — Pl.: ? — Cf. rodie2. RODIOARĂ s. f. (Rar) Diminutiv al lui rodie1 (1). Şi au făcut la poalele hainei. . . rodioare ca unii rodii înflorite. Biblia (1688), 68a/23. — Pl.: rodioare. — Si: (învechit) rudioâră s. f. ib. 310V4. — Rodie1 + suf. -ioară. RODI0N s. m. v. erodiu. RODÎRE s. f. 1. Acţiunea de a rodi1 (1). Cf. lb. Grîneţele sînt supuse la multe întîmplări, vătămări şi boale ce micşurcază rodirea. I. Ionescu, c. 174/17. Atîte mii de seminţă Cuprind cu a lor rodire a clmpiilor fiinţă. Conachi, p. 291, cf. Polizu, lm, ddrf. Seminţe îngropate spre rodire. Galaction, a. 379, cf. ds. Orice săminţă, . . . pierind în actul rodirei, se înmulţeşte însutit. Camil Petrescu, o. ii, 345. Pomi cu rodire timpurie. b. darw. 96. + Fertilitate, rodnicie. Eşti tu, rindunică, . . . Simbol de rodire, Simbol de unire. Bolliac, o. 77. Iar tu, nour de rodire, Fă să crească-n sinul său, Cu verzi lauri de mărire, Floarea sufletului meu. Alecsandri, p. ii, 73. Acea mulţumire sufletească . .. naşte din razele mai călduroase ale soarelui, din mirosul bălsămit al pajişiei înflorite, din miile de nepreţuite daruri ale rodirei. Odobescu, s. i, 152, cf. 253, Barcianu, Alexi, w. 2. (învechit şi regional) Rod1 (1). Smochinele plodu nu facu şi nu iaste rodire (rodure s, roadă d) In vini. psalt. 323. Pă moşiia sa .. . fiind rodire de paţachină, pă care vînzlnd-o, îl apucă vameşii să plătească vamă (a. 1824). doc. ec. 326. Puţina rodire a anului, cr (1832), 3021/2. Semănă mai multe feluri de seminţe, crezînd că sfinţii il vor dărui şi pe dînsul cu rodire multă, ca şi pe frate-său. Marian, s. r. ii, 148. Poporul, blînd, primise pămîntul drept prinos . . . Să-i dea rodire nouă, -nsuiită şi-nmiită. Arghezi, vers. 395. Sînteţi orînduiţi Ca şi pomii cei rodiţi, Ce-şi fac rodirile Din ramurile rădăcinilor. Sevastos, n. 197. + F i g. Rezultat pozitiv al unei acţiuni; folos. Arătatu-ţi-au pom sădit pre lîngă viaţă, hrănind cu bună rodirea chinurilor tale împlinirea credincioşilor. Mineiul (1776), 168rVl. Dă-le, dar, să se căiască Şi legea să o priimească. Şi a mea tristă ieşire Să aibă bună rodire. Acestea //[ristojs grăi (a. 1802). gcr ii, 195/4. Slobozenia negoţului... an răvărsăt cu Imbilşugare rodirile sale. cr (1832), 3012/11. Vîrstă se întinereşte la asemenea simţiri Şi cît mai cu încercare mai de folos dă rodiri. I. Văcărescul, P. 148/4. 3. (învechit, rar) Neam, seminţie. Rodirea lor de pre pămîntu piiarde-i-veri. psalt. hur. 16v/2. — Pl.: rodiri. — V. rodi1. 5981 RODIT1 - 517 - RODIU RODÎT1 s. n. (învechit, rar) Faptul de a rodi1; creare, facere. Această carte a roditului [lui] Adam. po 24/21. — V. rodi1. RODlT2 ,-Ăadj. (învechit şi popular; despre plante) Care a făcut rod1 (1) (bogat), care dă roade (multe); Încărcat de rod; roditor ■ Ca o viţă roditoare (rodită hd). psalt. 275. Pomii cei rodiţi de roadă bună, cu cttu-s mai rodiţi, cu attta-s mai plecaţi la pămlnt. Dosoftei, v. s. decembrie 193r/20, cf. lex. mars. 205. Cresc rodii... Şi tot feliu dă pom ce la gust place, Cum şi rodite cu struguri vii. Budai-Deleanu, ţ. 325, cf. lb. Pentru fieştecare soi de grîu se află o climă, un pămînt, o aşezare în care se face mai rodit decît orişiunde. I. Ionescu, c. 171/14. Plop afurisit, Să nu fii rodit ! pop., ap. gcr ix, 327. Crescut-au Doi meri împletiţi, De veară--nfloriţi, De toamnă rodiţi. Teodorescu, p. p. 80. Răsărise o viţă de vie înfrunzită şi rodită, cu struguri buni de mîncare. Reteganul, p. iv, 74. Eu să rămîn curat, luminai, ca un strai de busuioc, ca un vişin înflorii, ca un pom mîndru rodit. şez. ii, 95. Un pom rămurat, Toamna pică de rodit. Bud, p. p. 72, cf. com. sat. v, 32. Că i-a fost dulce gura ... Ca strugurul cel rodit. folc. transilv. i, 290, cf. alr ii 5 051/362, ib. 5 053/353. + (învechit, rar; despre pămlnt, ţinuturi, ţări) Favorabil pentru culturi; fertil, roditor, rodnic. Pământul roditoriu(rodit d, celui rodii h.) psalt. 232. + (Regional; despre perioade de timp) în care se produce recoltă bogată. An rodii, alr i 946/100, cf. ib. 946/247, 251, 266, 343, 347, a i 12, 21, 22, Teaha, c. n. 261. — Pl.; rodiţi,-te. — V. rodi1. RODITOR, -OARE adj. 1. (Despre plante) Care dă roade; (despre arbori) cu fructul comestibil, fructifer; (învechit, rar) rodnic. Muiarea la ca viţă roditoare (rodită d, h) în laturea caseei tale. psalt. 275. Şi leamnele vor fi roditoare (cca 1560). cuv. d. bXtr. i, 6/21. Şi rodi pămîntul iarbă şi veardze şi pomi roditori, po 13/12. Acela ce va tăia vie roditoare . . . , acestuia să-i taie mănule. prav. 21. Lemn roditoriu, făcînd roadă. Biblia (1688), 1V33, cf. anon. car., lex. mars. 207. O firtă de vie roditoare (a. 1765). Iorga, s. d. vii, 64. Să răsară . . . lemn roditoriu, care să facă rod. Mieu, ap. gcr ii, 157/21. O! voi, copaci roditori (a. 1820). gcr ii, 231/26, cf. clemens, lb. Toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DrXghici, r. 28/16. Era atunci Tîrgovişiea oraş foarte mare, . . . ocolit de mulţime de grădini, vii şi livezi de pomi rodiiori. BXlcescu, m. v. 132, cf. Polizu. Pustielese vor schimba tn holde înalte şi bogate, în livezi roditoare. Odobescu, s. i, 25. Grădina are . . . straturi de trandafiri şi alee de pomi roditori. Slavici, n. i, 251, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Copaci roditori de toate soiurile răsăreau de la brîu în sus, din fînaţul înalt şi înflorit. Hogaş, m. n. 150, cf. Iordan, l. r. 45. Anii mei ca o livadă cu pomi roditori, v. rom. octombrie 1954, 5. In pustii, Unde nu-i pom roditor, unde nu-i om. folc. mold. i, 319. + (Despre pămînt, ţinuturi, ţări) Favorabil pentru culturi; fertil, mănos, rodnic (1), (învechit) rodos, (Învechit, rar) rodit2. Pus-ai riure în pustinie, . . . pămîntul rodiioriu (rodit D, celui rodi t h) în slatină, psalt. 232. Şi pămînt, dintru cît avem acum, nu mai puţin, nici mai prost, ce încă mai roditori. Herodot (1645), 358. Pămîntul împrejurul ei iaste pămînt roditoriu. anon. cantac., cm i, 109. Pămîntul iaste roditoriu de tot feliul de săminţă. ist. am. 17v/18. N-au venit de dimineaţă la ariîa cea mult roditoare (a. 1798). gcr ii, 163/16. Pămîntul, odinioară alîl de roditor, esle acum în nelucrare şi sterp, cr (1846), 231/46. Cîmp roditor, dar sălbatic, în care ... Şi scaiul şi trandafirul răsar şi cresc. Conachi, p. 258. Priviţi pe cea cîmpie frumoasă, roditoare, Plugarii, muncitorii lucrînd în foc dc soare. Alecsandri, poezii, 29. Dar ţara-i tot aceea, frumoasă, roditoare. Odobescu, s. i, 28, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Valea . . . netedă ca-n palmă, cu pămîntul cel mai ro- ditor, părea o nesfîrşită panglică. Rebreanu, r. i, 70.1 Pămîntul... era roditor şi bun, bogat şi darnic. LXn-crXnjan, c. ii, 41, cf. chest. iv 100/22. + (Despre perioade de timp) în care se produce recoltă bogată; mănos, rodnic. Anul cu moină, roditori, poame multe. Calendar (1733), 12/18. Putem nădăjdui an roditoriu şi săceriş bun. Calendariu (1814), 88/23. Pe sărac nu-l întreba de este acest an roditor, căci pentru el sînt toţi neroditori. C. Golescu, ap. ddrf. în ani mai roditori, se vor împlini cu prisos cele date acum. Odobescu, s. i, 326, cf. alr ii 5 051/520, 876, a i 23, ii 12, iii 7, 16. + (Despre seminţe) Care germinează bine. Să sameni lot în aceeaşi zi, ca să fie seminţele roditoare. Gorovei, cr. 21. + Care face, care ajută să se producă rod1 (1); rodnic. Dînd noao ploi şi vremi roditoare. n. test. (1684), 154r/14. Rîul desfătării au făcut pă-rîul cel uscat roditoriu de grîu. Mineiul (1776), 116'1/13. Porumbiştile, holdele de grîu . . . , bucurîndu-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Rebreanu, i. 51. Pămînt învelit de sori roditori. Vegheat de tinere stele. Brad, o. 93. Pămîntul se roteşte uşor spre miazăzi, Lumina roditoare să cadă peste vii. Horea, c. 57. + F i g . Care dă rezultate bune; productiv; rentabil, rodnic. Vitează, roditoare în fapte eroice, . . . udă cu sîngele său laurii patriei. BXlcescu, m. v. 18. Fă ca anul care vine ...Să deschidă-o cale nouă de mari fapte roditoare Penlru neamul românesc. Alecsandri, p. ii, 76. Poporul se înviorează, se deşteaptă la o viaţă de pace şi de muncă roditoare. VlahuţX, s. a. iii, 332, cf. Barcianu, Alexi, w. S-au cîştigat biruinţele cele mai desăvîrşile şi mai roditoare. Iorga, c. i. ii, 56. Frumoase şi roditoare sînt cărţile de literatură bună. Galaction, a. 493. Te văd ieşind din şcoală şi părăsind oraşul în care ai muncii ca să-ţi ajungă sufletul şi mintea roditoare. Arghezi, p. t. 15. Intîlnirea. . . , despre care vorbea oraşul întreg, adusese pace şi înţelegere roditoare. Vornic, p. 222. Una dintre cele mai indicate şi mai roditoare metode este aceea a colaborării slrînse între revistă şi cenacluri, v. rom. noiembrie 1963, 166. <$> (Adverbial) Talentul. . . pus mai tîrziu atît de roditor în slujba ideilor înaintate, v. rom. septembrie 1954, 141. 2. (învechit; adesea substantivat, f.) (Femeie) care a născut; născătoare, Sf[î]nta şi preaslăvilaa doamna roditoarea, . . . maica lu Hristosu (cca 1580). cuv. d. bXtr. ii, 312/6. Acum vedem tine, roditoare Domnului (cca 1580). ib. 346/14, cf. cod. tod. 205. Fecioară, roditoarea Domnului, primeşte ruga robilor. MolITVe-nic (sec. XVII), 312, cf. 302. Frumosul Nifie, pe carele l-au născut Kanaita cea mult roditoare. Beldiman, n. p. i, 81/10, cf. ddrf. 3. (învechit) Creator. (Substantivat) Eşti tu mie domn, roditoriul meu. Coresi, ap. dhlr, ii, 472. Roditorul cerului şi al pămîntului (a. 1648). gcr i, 124, cf. anon. car. — Pl.; roditori, -oare. — Şi: (Învechit) roditoriu, -oare adj. — Rodi1 + suf. -tor. RODITORIU, -OARE adj. v. roditor. RODITURĂ s. f. (învechit, rar) 1. Geneză. Carte de prima a lui Moiseiu proroc, ce să cheamă . . . roditura lumieii. Palia, ap. cat. man. i, 295, cf. po 12/4. 2. Jertfă. Mielul al doilea îl vei face. . . rodilură D[o]mnului. Biblia (1688), 61V16. — Pl.: rodituri. — Rodi1 + suf. -tură. RdDIU1 s. m. Arbust mediteranean cu flori roşii şi cu fructe comestibile; (rar) rodier, rubin, (învechit şi regional) rodie1(2) (Punica granalum). Saulşedea în deal, pre marginea dealului, supt rodiul cel de la Maglon. Biblia (1688), 2041/25. Nisa . . . e aşezată ca un cămin, avînd munţi. . . toţi acoperiţi de vii, măslini, smochini, apoi lămîî, portocali şi rodii în aer liber. Codru-DrX-guşanu, c. 143, cf. Polizu, Baronzi, l. 143. Buzele ti sînt floarea de rodiu. Macedonski, o. iv, 111, cf. 5987 RODIU* - 518 - RODODENDRU DDRF, ŞĂINEANU, BARCIANU, AlEXI, W., BlANU, D. s., tdrg. Ciţiva rodii, cîfiva lămii. . . sporeau dorul turcului după coastele Bosforului. Galaction, o. a. i, 349. In făptura ei. . . era un farmec imperios de poemă senzuală orientală şi de grădină de rodii escaladată şi jefuită, id. ib. 122. în locul florilor de rodii, lucesc sticloase suliţe de pir. Klopştock, f. 233. Calea străbate prin codri de rodii. Arghezi, vebs. 354, cf. Borza, d. 140. — Pl.: rodii. — Din rodie1. RODIU* s. n. Metal alb-argintiu care, în aliaj cu platina, se întreb dinţează la confecţionarea unor instrumente de laborator. Cf. Poni, ch. 30, Şăineanu, enc. tehn. i, 76, 78. Rhodiul. . . şi iridiul. . . sint, la temperatura ordinară, stabile la aer şi in stare compactă. Macarovici, ch. 419. înlocuim, in aliaj, rhodiul cu iridiul. Cişman, fiz. ii, 290, cf. dn*, der. — Scris şi: rhodiu. — Din fr. rliodium. RdDNIC, -Ă adj. 1. (Despre pămînt, ţinuturi, ţări) Care produce (mult) rod1 (1); roditor, fertil, mănos, (învechit, rar) rodit2. Iaste loc deluros, pentru aceaia iaste şi pămînt rodnic (a. 1661). gcr i, 178/17. Negoiu . . . întinde spinarea, ca un zid despărţitor, între cele două văi frumoase şi rodnice. Vlahuţă, r. p. 118. E pămint rodnic şi mănos. Gherea, st. cr. ii, 217, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg, jahresber. xvii, 76, Pascu, s. 338. Soarele vărsa pulbere de aur peste întinsele şi rodnicele cimpti bucovinene. Sadoveanu, o. i, 16. Ajunserăm în nişte locuri foarte rodnice. Călinescu, s. 832. <0> Fi g. [Satan] singur rodnic peste tot, căci spargi a cerurilor boltă Şi plumb topit in ea ţîjneşti a vieţii aprigă revoltă. Macedonski, o. i, 150. 4- (Despre perioade de timp) în care se obţin recolte bogate. O să fie rodnic anul ăsta, mă! ziceau oamenii. Lăncrănjan, c. ii, 476. 4 (Despre ploaie) Care face, care ajută să se producă (mult) rod1 (I). Precum se pleacă norii, Cînd plini îşi au tot trupul de rodnicele ploi. Coşbuc, s. 108. 4 (învechit, rar; despre plante) Roditor (1). Lemnul care ştii că nu iaste rodnic . . . acela să-l surpi şi să-l lai . Biblia (1688), 141V38. 4 F i g. Care aduce cîştig mare; productiv, rentabil, folositor. Dacă vreun străin ar putea să puie tn valoare pieile dc cerb şi dc căprioare, neaot.care azi e atît de, nu lin rodnic, el ar deveni însemnat 16. Ajunserăm în nişte locuri foarte rodnice. Călinescu, s. 832. (Prin lărgirea sensului) Sec şi sterp, oricum ar fi, îşi are Şi oraşul rodnicia lui. Blaga, p. 182. (F i g.) în Spania literatura arabilor arată o mare rodnicie, cr (1829), 227J/17. — Pl.: rodnicii. — Rodnic + suf. -ie. RODNICiRE s. f. (Rar) Faptul de a r o d n i c i. Cf* Polizu, lm. — Pl.: rodniciri. — V. rodnici. RODNJCITdR, -OÂRE adj. (Rar) Care face să fie rodnic (I). Cf. Polizu. — PI.! rodnicitori -ocirc. — Rodnici + suf. -lor. RODOCROZ1T s. n. Carbonat natural de mangan, de culoare roz, constituind o sursă importantă pentru extragerea manganului. Cf. Cantuniari, l. m. 112, ltr2, der. — Si: rodoerozftă s. I. Cantuniari, l. m. 112. RODNICiRE s. f. (Rar) Faptul de a rodnici. Cf,; Polizu, lm. — Pl.: rodniciri. — V. rodnici. RODNICIT(3R, -OÂRE adj. (Rar) Care face să fie rodnic Fi g. Găsesc banală şi monotonă această rodomontadă a stihiilor. Hogaş, m. n. 178. — Pl.: rodomontade. — Din fr. rodomontade. RODONlT s. n. Silicat natural dc mangan, de culoare roz-cenuşie, utilizat ca piatră ornamentală, la confecţionarea unor obiecte decorative etc. Cf. Cantuniari, 1. m. 112, ltr2, der. — Şi: rodonită s. f. Cantuniari, l. m. 112. — Din fr. rhorionite, germ. Rhodonit. RODONlTĂ s. f. v. rodonlt. ROD6R s. n. Unealtă de rodat1. Cf. dl, dm, ltr2. — Pl.: rodoare. — Din fr. rodoir. RODOS, -OASĂ adj. (învechit; despre pămlnt, ţinuturi, ţări) Favorabil pentru culturi; fertil, mănos, roditor. Alt nimic n-am văzul, fără cît reale nesfărştle, între carele prăpădenie unii ţără foarte rodoasc. fn 157, cf. Klein, d. 69, lb. Se duse în liaca cea rodoasă. Murnu, o. 331. -4 (Despre perioade de timp)în care se obţin recolte bogate. Anul 1858 au fost foarte rodos (a. 1858). Iorga, s. d. xiii, 74. Ploaia de zilele mari se socoteşte îndeobşte ca un semn de an rodos. Pamfile, vXzd. 113, cf. Gorovei, cr. 289. Anul este rodos şi bogat, h xi 320, cf. alr i 946/772, ib. 947/93. — Pl.: rodoşi, -oase. — Rod + suf. -os. KODOZAHAr s. n. (învechit) Dulceaţă de trandafiri. Rodo-zahar de 14 ocă 1 leu (a. 1726 — 1733). N. A. Bogdan, c. m. 160. O linguriţă de zeamă de rod-de--zahar. Piscupescu, o. 269/21, cf. Ponzu. Fierturi de fel de fel de dulceţuri: rodozahar, şerbeturi de trandafir şi de vişine. Ghica, s. 295, cf. Cihac, ii, 693. îmi găsi pricină de la te miri ce, de la un rod de zahăr care se zăhărise. Gane, n. ii, 164, cf. ddrf, GXldi, m. phan. 247, L. rom. 1967, 246. Cînd eram copil, mama făcea multă dulceaţă de rodu-zahar. Com. din Piatra Neamţ. — Scris şi: rodo-zahar. — Pl.: (rar) rodozaharuri. Scriban, d. — Şi: rodozăhăr (Gheţie, r. m., ŞXineanu, Barcianu), rodn-zahâr, rod-de-zahar, rod-de-zâliăr s. n. — Din ngr. poîoţdxap- — Rodozăhăr, rodu-zahar, rod-de-zahar, rod-de-zahăr, prin etimologie populară. RODOZĂHĂR s. n. v. rodozahar. RODU-ZAHAR s. n. v. rodozahar. ROENA vb. I v. ruina. ROENTGEN s. m., s. n. 1. S. m. Unitate de măsură a dozei radiaţiilor x sau y. Adesea obiectul produs, noţiunea stabilită poartă numele creatorului, de exemplu, în fizică, amper, curie, . . . roentgen, volt. Graur, n. p. 153, cf. LTR2 VI, 591, DN2, DER. 2. S. n. Aparat cu care se produc raze x. Vede prin mine ca cu rentghenul. Beniuc, v. cuc. 36. — Pronunţat: rSnlghen. — Scris şi: rentghen. — Pl.: (m.) roentgeni. — Dc la n. pr. Roentgen. RQENTGENTERAPÎE s. f. Radioterapie, ltr2, dn2, der. — Pronunţat: rdntghenlerapie. — Pl.: (rar) roent-genterapii. dn2. — Din fr. roentgentherapie, germ. RSntgentherapie. ROF s. n. (Prin sudul Transilv.) Instalaţie In formă de grătar, făcută în grajd deasupra ieslei, pe care se aşază nutreţul. Cf. l. rom. 1959, nr. 5, 80. — Din germ. Raufe „iesle". ROFEAlA s. f. (Olt.) Faptul de a rofl. Cf. Ciauşanu, v. 195. — Pl.: rofeli. — Rofi + suf. -eală. ROFÎ vb. IV. Tranz- (Olt.; despre alimente) A fierbe sau a frige insuficient, a prepara In grabă. Rofişi făsuiu, nu-l fierseşi. Boceanu, gl. La jeregaiul focului, rofiră. . . , în nişte ţepuşe de lemn, cîte o păsăruică. Plopşor, c. 82, cf. Ciauşanu, v. 195. <$• Refl. Fa-sulea s-a rofit. n. rev. r. viii, 87. — Prez. ind.: rofesc. — Etimologia necunoscută. RtfFIE s. f. (Popular; de obicei Ia pl.) Bubuliţă care apare uneori la copii pe cap şi pe faţă (Îndată după naştere). Cf. Cihac, ii, 318. Cînd a fost mic a pătimit de rohii, i Ic-a închis şi pe semne s-au lăsat la ochi. Contemporanul, v2, 387. Rofiilc sînt de două feluri: uscate şi putrede. Marfian, na. 386, cf. ddrf, Gheţie, r. m., ŞXineanu, Barcianu. Rofiile nu trebuiesc închise de grabă, căci s-au văzui cazuri că, dacă s-a tămăduit cu de-a sila, copilul a orbit. N. Leon, med. 144, cf. Alexi, w. Se umple copilul de spurcat, de rofiî, de bube pc cap. Candrea, f. 22, cf. tdrg, dr. ii, 884, iii, 838, bul. fil. v, 315. Rohiile nu se trec prin descintece. şez. ii, 69. Copilul capătă o boală de cap numită rofii sau rohii. ib. vi, 23. Brebeneii se întrebuinţează ca leac penlru rofii. i. cr. iv, 181, cf. Pamfile, b. 58, Gorovei, cr. 289, şez. xv, 146. + Dureri interioare ale copilului mic după naştere. Pamfile, b. 58. — Pl.: rofii. — Şi: rdhie s. f., rohini (hem 218, cade, Pamfile, b. 58) s. f. pl. — Cf. ser. rohav „ciupit de vărsat". ROI ÎT, -A adj. (Olt.; despre alimente) Care nu a fost fiert îndeajuns (Ciauşanu, v. 195, l. rom. 1960, nr. 5, 36); care nu fierbe bine sau repede (n. rev. r. xiv, 349). E rofită fasolea, n-o fierseşi bine. L. rom. 1960, nr. 5,36. — Pl.: rofi li, -le. — V. rofi. ROG s. n. v. rug2. ROGACI s. m. v. răgace1. ROGARE s. f. v. rugare. ROGAtCĂ s. f. v. rohatcă. ROGATtÎR, -OARE adj. v. rogatorlu. ROGAT0R1U, -IE adj. (învechit) Care este Însărcinat cu reluarea unei cercetări juridice. Cf. Barcianu, Alexi, w. <ţ» (Astăzi) Comisie rogatorie = intervenţie făcută de o instanţă judiciară către o instanţă din altă localitate, pentru obţinerea unor dovezi necesare instanţei solicitatoare. Cf. ŞXineanu. Efectuîndu-se o comisie rogatorie pentru audierea unor martori, cod. pen. r.p.r. 597, cf. dn2. — Pl.: rogatorii. — Şi: rogatâr, -oăre adj. Alexi, w. — Din fr. rogatoire. ROGENĂ s. f. v. rovină. ROGHIE s. f. v. rolbâ1. ROGHINĂ s. f. (Bot.; regional) Răeovină (Stellaria media). Borza, d. 165. 6024 ROGMISTRU — 520 — ROGOJINĂ1 — Accentul necunoscut. — Pl.: ? — Cf. r ă c o v i n ă. RdGMISTRU s. tn. v. rotmistru. ROGOĂDE s. f. pl. (Regional) Rogodele. Dă pă ro-goade mai ia sirmanii ctti ceva bani. mat. folk. 237. Baie chiatra rogoadele şi bucăţelele dă pă cîmp. Graiul, i, 236. — Gf. r o g o d e 1 e. ROGODĂI s. m. v. răgădaie. TIOGODEL s. m. (Bot.: regional) Corcoduş (Prunus cerasifera). Borza, d. 138. — Cf. rogodele. ROGODELE s. f. pl. (Popular) Fructe (mărunte), poame de tot felul; (regional) rogoade. Ţinuturile lui inrodeau neramzi şi dafini, lanuri de bucale şi alte rogodele şi seminţe. Delavrancea, s. 81. Casele văruite să afundau in grădini cu rogodele, veselia copiilor, id. ib. 215, cf. ŞXineanu, d. u., Pamfile, s. v. 206, dr. iv, 844, bul. fil. vii—viii, 287. Şi de aveţi rogodele uscate, Să dăm gurilor căscate, Sevastos, n. 111. Punea brăcaciul pe pirostrii, mai punea alături o oală, făcea rost de niscaiva rogodele. săm. iv, 765, cf. gr. s. iv, 134, mat. folk. 1 210, Lexic reg. 30. — Şi: rocodcle (Scriban, d.), gorovclc (bul. fil. vii—viii, 287) s. f. pl. — Cf. r ă c o d e 1 e. ROGOfiVĂ s. f. v. răcovină. ROGtij s. m. (sg.) v. rogoz. ROGOJÂ1VCA s. f. art. (Prin sudul Olt.) Numele unei hore. Cf. Varone, d. 127, id. joc. rom. n. 32, 114, i. cr. i, 155. — Etimologia necunoscută. ROGOJE s. f. (Bot.; regional) Băluşcă (Ornithoga-lum umbellatum). Borza, d. 121. — Pl.: rogojele. — Rogoz -f suf. -ea. ROGOJEL s. m. (Prin Bucov.) Mică plantă erbacee cu stoloni subţiri, tîrîtori, cu foile aspre şi inflorescenţă In formă de spic; creşte prin locuri însorite la marginea pădurilor; rostogol (Carex carryohyllea). Cf. Panţu, pl. Frunză verde rogojel, Vornicul ni-i frumuşel. Marian, nu. 217. — Rogoz + suf. -el. ROGOJI subst. v. rogoz. ROGOJ1NÂR s. m. Persoană care face sau vinde rogojini1 (1). Cf. N. A. Bogdan, c. m. 101. Femeile fac scoarţe şi chilimuri pentru aşternut în case unde se pun şi rogojine făcute de meseriaşii rogojinari. I. Ionescu, m. 686, cf. lm, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., nom. prof. 33, h iv 86, 157, x 110, 161, 189, xiv 187, xvi 288. — Pl.: rogojinari. — Rogojină1 + suf. -ar. ROGOJINĂ1 s. f. 1. împletitură de tulpini sau de frunze de plante (mai ales de rogoz sau de papură), care se aşterne (In casele ţărăneşti) pe pat, pe podea sau se atîmă pe pereţi în loc de covor, se utilizează drept coviltir etc. Se culca jos pe rogojină. Moxa, 394/16. Şi i-au descărcatu-i sarcina din gîrbă Şi de coşuri ce lucra de rogojină. Dosoftei, ps. 274/5. Săraca aceaea . . . zăcea pre o rogojină (a. 1692). gcr i, 300/27. fn curţile lor vei vedea... rogojinile ceale aşternute răsturnate. N. Costin, ap. gcr ii, 12/4, cf. anon. car. Paturile aceastease pot face . . . acoperite cu rogojine. Economia, 219/21, cf. lb. Aşternutul era de scoarţă sau de rogojină. Piscupescu, o. 28/22, cf. Polizu. Un car coperit cu o rogojină . . . dete să iasă în uliţa mare. Negruzzi, s. i, 31. Femeile fac scoarţe şi chilimuri pentru aşternut tn case, unde se pun şi rogojine. I. Ionescu, m. 686. Iată-o joncă aurită pe albastrul apei line, Cu vintreli de rogojină şi cu vîsle de sandal. Alecsandri, p. iii, 84, cf. Cihac, ii, 318, lm. Deasupra acestei gropi stau aşezate lopeţi, peste lopeţi rogojini. Bolintineanu, o. 265. Se întindea o laviţă învelită cu rogojini şi cu zăblaie. Odobescu, s. i, 127. Patru păreţi străini, afumaţi şi îmbrăcaţi cu rogojini. CreangX, a. 134. N-am putea noi împleti o rogojină? Slavici, n. i, 27. Stau tolăniţi pe nişte rogojini pe dasupra cărora emu aşternute nişie velinfe lucrate cu meşteşug. Ispirescu, l. 246. în fundul căruţei, în-vălit cu o rogojină era un lucru înspre care viziteul arunca cu îngrijire ochii. Contemporanul, iii, 618. Roata din jurul lui îl asculta neclintită, ferindu-se chiar de a-şi întinde picioarele ca nu cumva llrşiala rogojinelor să-i turbure şirul. Delavrancea, s. 226. O rogojină ruptă acopere singurul pat. VlahuţX, o. a. ii, 92, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, SXghinescu, v. 32, Alexi, w. în car, sub rogojina spartă, Fumează, cîntă, rîd femei. Iosif, patr. 49, cf. dhlr i, 260. Din păpurişul de la heleşleu . . . , făceau oameni rogojini. BrXtescu-Voi-neşti, p. 278. Stau cu fruntea lipită de rogojina roasă. Gîrleanu, n. 90. Se întinseseră pe rogojina de pe prispă ca să se odihnească. Bujor, s. 48, cf. Pascu, s. 211, Nica, l. vam. 213, dr. vi, 242. Cei mai slabi dintre ei se grămădiră jos pe rogojini. Galaction, o. a. i, 274. Omul stătu o clipă pe burtă, părlnd că sondează atent rogojina finind loc de covor. C. Petrescu, î. i, 222. Dormeau la un loc, pe cuptor sau pe lîngă vatră, . . . întinşi pe rogojină, afară, cu mîna făcută căpătii. Brăescu, a. 19. N-aveau nimic în chiliile murdare cu paturi şubrede, acoperite cu rogojini, id. ib. 150. Plecaseră . . . lăsîndu-l încurcai şi mai descurajal ca în prima noapte, sub şopronul cu narghilele şi rogojini. G. M. Zamfirescu, sf. m. n. ii, 57. Lepădă ce-avea în mîni pe rogojina unei lăifi. Sadoveanu, o. viii, 415. Patul acela tare, de lemn, acoperit cu o rogojină, pe care tn atliea nopfi mi-am odihnit trupul zdrobit de osteneala zilei. Bart, s. m. 12. Rogojina şi mătura au scăpat modernizării; ele sînt aceleaşi de acum cîteva sute de ani. Arghezi, b. 39. Seara s-a culcat pe o rogojină întinsă jos pe podeaua unei odăi de crîşmă. Călinescu, e. 117. Se opri în poiana răscrucii o sanie cu coviltir de rogojini. Camil Petrescu, o. i, 38. Intrară în odaia mare, cea cu un pal acoperit cu rogojină, id. ib. 73. N-am avut noi parte de leagăn de mătase . . . Am crescut pe rogojină. Stancu, r. a. i, 38. Trag ostaşii din ţigări, Tolăni fi pe rogojină. v. rom. octombrie 1954, 19. împletesc rogojini pentru acoperirea răsadniţelor. Scînteia, 1954, nr. 2 885. Improviza unul un umbrar, în poartă, cu rogojini şi frunze. Pas, z. i, 169. Nastasia clădea pămînt şi bolovani pc mijlocul rogojinilor. Galan, z. r. 43. Celula-i o hrubă. Pe pat, rogojina. Banuş, p. 205. Pereţii erau albi ca laptele, tavanul înflorat cu albastru, iar pe jos aveau întinsă o rogojină. Mihale, o. 62. Vin, bădiţă, prin grădină, Că ţi-am pus o rogojină. Bibicescu, p. p. 67. Cine m-o dat dorului N-ar muri la casa lut, . . . Nici pă jos, nici pă ţărlnă, Numai jos pă rogojină, folc. transilv. i, 313. <0> A aprinde rogojini în cap = vechi obicei practicat în timpul unor procesiuni sau al trecerii domnului, a sultanului etc., spre a le atrage atenţia şi a le prezenta plîngeri sau reclamaţii. Au zăbăvit giumătate de an şi ş-au aprinsu rogojini tn cap de l-au pîrît la împăratul pe Dumitraşco Vodă. Neculce, l. 86. Sosind boierii la Poartă, ş-au păscut prilejul şi, cind au ieşit imparatul..., ei ş-au aprinsu rogojine In cap. id. ib. 207. (Cu parafrazare) Vezi atunci s-au sculat tîrgoviştenii cu mic cu mare ş-au venit la divan, la Bucureşti, cu rogojini aprinse în cap şi cu jalba în proţap. Ghica, s. 260. Cu rogojina aprinsă-n cap şt cu jalba-n proţap. Filimon, o. i, 284. •<> Expr. (Regional) (A trăi) ca m I ţa pe rogojină v. m î ţ ă. A trage miţa pe rogojină v. miţă. A-i trage (cuiva) rogojina de sub picioare — a învinge, a dobori pe cineva. Cf. Zanne, p. iii, 337. A i se sparge (cuiva) rogojina in cap = a i se întîmpla 6037 ROGOJINĂ* - 521 - ROGOZÂRIE (cuiva) ceva rău, neplăcut; a o păţi. Cf. Pamfile, j. ii, 163. + Unealtă de pescuit, alcătuită din mai multe rogojini de papură, cusute una de alta, avînd marginile indoite în sus şi prinse din loc în loc cu sfoară ca să stea ridicate. Rogojina de chef aii este o rogojină ordinară din papură. Antipa, p. 656. Al doilea mod de prindere şi de care se folosesc mai cu seamă pescarii noşiri turci este cu rogojina, id. f. i. 78. Cu rogojinile, pescuitul se face noaptea. Sadoveanu, o. xiii, 334. + Termen depreciativ pentru o femeie bătrină şi urîtă. Cf. Ciauşanu, gl., alr i h 197/808. + Termen depreciativ pentru un cal bătrîn, slab, urlt. Cf. Baronzi, l. 149, dr. xi, 144, Ciauşanu, gl. 2. (Regional; art.) Numele unei hore (Mihăileşti — Bucureţti). alr i 1 477/932. — Pl.: rogojini şi rogojine. — Din bg. porosKHHa. ROGOJINĂ2 s. f. (Regional) 1. Rogoz (Romuli — Vişeu de Sus), alr i 1 913/360. 2. Mlaştină (Şutu — Turda), mat. dialect, i, 266. — Pl.: rogojini. — Rogoz + suf. -ină. ROGOJIlVĂRiE s. f. Meşteşugul rogojinarului. Cf. lm. Rogojinăria na e singurul negoţ strici românesc. Arghezi, b. 45, cf. H ii 47, 118, xiv 87. — Rogojinar + suf. -ie. ROGOJIOÂRĂ s. f. Diminutiv al lui rogojină1 (!)• Pre acea rogojioară a hiică-sa aţipind, răpăosă. Dosoftei, v. s. septembrie 27v/19. Şase rogojioarc de cele de masă, de care pun tipsiile pă dinsele (a. 1793). Iorga, s. d. viii, 28, cf. dr. vi, 241. — Pl.: rogojioare. — Rogojină1 + suf. -ioară. ROGORÎT, -Ă adj. v. răgorit. ROGdS s. m. (sg.) v. rogoz. ROGdZ s. m. (sg.) 1. (Şi In sintagmele rogoz mare, Borza, d. 40, rogoz aspru, id. ib., rogoz de pădure, id. ib. 41) Numele mai multor plante, erbacee care cresc prin mlaştini, fineţe umede etc.; unele se întrebuinţează la împletitul rogojinilor şi la acoperitul caselor de la ţară; (regional) mohor, pir-roşu (Carex riparia, vulpina, hirta, arenaria etc.,); p. ext. loc unde cresc aceste plante. Ară fi vădzînd lădiţa în apă curgătoare cu rogoz. po 182/25. Cu rostul suflă asupra zmăului şi ca răgozul de pojar aşea zmăul îndată s-au răsipit. Dosoftei, v. s. noiembrie 99v/28. Supt multe fealuri de copaci doarme, lîngă paporă şi trestie şi rogoz. Biblia (1688), 3811/8, cf. anon. car. Nelăsîndu-l Ilie să-ş facă şura, i-a putrezit /■ogozful] (a. 1766). Iorga, s. d. vi, 102. Văzînd domnul casele . . . învălite cu răgoz, ca să nu se strice boitele, îndată ... au poruncit ca să scrie pc la ţinuturi să laie chereste (sfîrşitul sec. XVIII), let. iii, 237/20, cf. Coteanu, pl. 31, lb. îi întîmpinară preoţi spre cinste, cu haine lungi de rogoz, şi în loc de căciuli aveau paie măldărite in cap. Gorjan, h- iv, 197/2. Stogul trebuie învălit şi acoperit bine cu paie sau rogoz ca să nu răzbată ploaia. I. Ionescu, c. 169/25. Oamenii ard iarna rogos, buruieni, id. d. 402. Vede pe omul în luntre, stînd ca viu în zisul fel Şi în rogoz nişte raţe sălbatice în drept el. Pann, ş. ii, 9/10, cf. Polizu, Baronzi, l. 143, Cihac, ii, 318. Se adună . . . nişte băltaie adînci, deasupra cărora şc ridică, ca nişte perii, siufişuri dese de rogoz. G\.-ragiale, o. i, 57. Oare . . . n-am putea noi împleti o rogojină? Şovar, rogoz şi pipirig esle în vale! Slavici, n. i, 27, cf. ddrf, ŞXineanu, Brandza, fl. 473, id. d. 437, Dame, t. 95, Barcianu, Grecescu, fl. 584, 592. lntr-o clipă, focul fu aninai de streşinile colibei. Rogozul se aprinse ptrîind. D. Zamfirescu, r. 126, cf. Alexi, w. Cu odorobul se pescuieşte prin japşe şi ză-toane, la întinsură prin păpuriş şi rogozuri. Antipa, p. 534. Printre soiurile de plante cari predomină cîte-odată în fin, pomenim rogozul, un fel de stuf mărunt. Pamfile, a. r. 149, cf. dhlr i, 259, 273, Simionescu, fl. 233, 277, 294, 303. Intram tn rogoaze şi prindeam pui de raţe sălbatice. Vlasiu, a. p. 21, cf. ds. Printre rogozuri şi gunoaie, trecu o punte dintr-un lemn îngust. Sadoveanu, o. x, 153, cf. Rosetti, l. r. iii, 89, 95. Zece ani am căutat în izvoare-n curcubeu, în rogoz, în eleşteu. Arghezi, vers. 340. Şedeau la marginea unei poiene, peste care se întindea, ca un covor, verdele violent al rogozului şi flori albastre şi galbene de pădure, v. rom. martie 1953, 98. Frunză verde de rogoz, S-a dus badea şi s-a-ntors. JARNfK-BÎRSEANu, d. 145. C-acolo e loc frumos, numai sălcii şi rogoz. şez. i, 237. Vină, bădiţă, prin dos, Că-i portiţa de rogoz, Cum pui mîna pică jos. Hodoş, p. p. 43, cf. Bibicescu, p. p. 37. Eu îi dau fin cu rocoz, El cată de cap în jos! mat. folk. 492. Foaie verde de răgoz, măi băiete, iu eşti prost. şez. ix, 93. Foa-iliana di rogoz, Pi luncuţa rarî-n gios Şuir-on voinic frumos. Vasiliu, c. 103, cf. Marian, na. 251. Frunzuliţă de rogoz, Venind Toma a lu Moş, Togmai din ţara de jos. PXsculescu, l. p. 250, com. din Bilca — RXdXuţi şi din Straja — RXdXuţi. Cu răgoz se acopăr casele sătenilor de la şes. şez. xv, 114, cf. Bîrlea, c. p. 54, alr i 1 913. Viţa de vie Tot învie, Iară cea de rogoz Cade jos, se spune despre cei care nu se debarasează de obiceiurile rele. Cf. Zanne, p. i, 306. Vlcicuţă unsă, în rogoz ascunsă (Iepurele). Gorovei, c. 188. Iese moşul din răgoz Şi-i tare mătrungos (Păpuşoiul), id. ib. 276. (Personificat) Iată însă şi rogozul Că-mprumută-o voce clară Şi-nstrunează profeţia unei magici bunătăţi. Mace-donski, o. i, 155. <*> Expr. (Glumeţ; prin Transilv.) A se duce Ia rogoz = a muri. Marian, î. 45. 2. (Regional) Pipirig (Schoenoplectus lacustris). Cf. Simionescu, fl. 277, Borza, d. 157, alr sn iii h 637/876. 3. (Regional) Plantă cu tulpina ţeapănă şi Înaltă, cu numeroşi tuberculi care servesc ca hrană pentru porci; pipirig (Bolboschoenus maritimus). Cf. Grecescu, fl. 581, Panţu, pl., Borza, d. 31. 4. (Regional) Ţipirig (Scirpus holoschoenus). Cf. Grecescu, fl. 582, Panţu, pl. 5. (Regional; şi în sintagmele rogoz negru, alr i 1 907/40, iarbă de rogoz, ib. 1 907/80, rogoz de pe tău, ib. 1 907/243) Papură (Typha angustifotia). Cf. Dame, t. 185, alr i 1 907/164, 257, 592. 6. (Regional; în sintagma) Rogoz de grădină = narcisă (Narcissus) (Moftinul Mic — Cărei), alr sn iii h 640/334. 7. (Regional) Gladiolă (Gladiolus gandavensis). Borza, d. 77. 8. (Regional) Săbiuţă (Gladiolus imbricatus). Borza’ d. 77. 9. (Regional) Pipiriguţ (Heleocharis palustris). Borza, d. 81. — Pl.: rogozuri şi rogoaze. — Şi: (Învechit şi regional) răgoz, (regional) rogos, rocoz, rogoj (Brandza, d. 437, Grecescu, fl. 592, Borza, d. 40), răfjos (h x 354, xii 549, alr i 1 913/984), răcoz (h iii 209), răgdj (Pascu, c. 196), ragoz s. m. sg., (rar) rogoji (Grecescu, fl. 584, Borza, d. 40) subst. — Din v. sl. pore3i. ROGOZÂR s. m. (Ornit.) Lăcar; privighetoare-de--stuf (Acrocephalus schoenabaenus). BXcescu, pXs. 151. — Pl.: rogozari. — Rogoz + suf. -ar. ROGOZĂŞTINĂ s. f. (Regional) Rogoziş. dr. xi, 72, cf. 81. — Pl.: ? — Rogoz + suf. -aştină. ROGOZĂRÎE s. f. (Regional) Rogoziş. Cf. dr. xi, 72, 77. — Pl.: rogozării. — Rogoz + suf. -arte. 6046 ROGOZIŞ - 522 - ROI* ROGOZtŞ s. n. (Regional; cu sens colectiv) Loc nnde creşte mult rogoz; (regional) rogozărie, rogozaşlină, rogozişte. Cf. dr. xi, 64, 72. — Pl.: rogozişuri. — Rogoz + suf. -iş. ROGOZÎŞTE s. f. (Regional) Rogoziş. Cf. dr. xi, 72, 83. — Pl.: rogozişti. — Rogoz + suf. -işte. ROGOZOS, -OASĂ adj. (Despre iarbă, fin etc.) Cu (mult) rogoz (1). Cf. lb, Barcianu, Alexi, w. Cînd finul . . . are mult rogoz ... i se zice că-i rogozos. Pamfile, a. n. 149. O îi iarba rogozoasă, O mireasa nu-i frumoasă. Reteganul, tr. 177. Nu ştiu finu-i rogozos, Ori mirele nu-i voios. Marian, nu. 408, cf. i. cr. iv, 25, ALR II 5 247/130, 172, 182, 235, 250, 272, 279, 334, 365, 531, 537, 784. — Pl.: rogozoşi, -oase. — Şi: ragozos, -oăsă adj. alr ii 5 247/228, 414. — Rogoz + suf. -os. ROHAcA s. f. v. rohatcă. ROHAi s. n. (Regional) „Loc rău, rupt de apă“ (Bonţ — Gherla). Paşca, gl. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. IIOHATCÂR s.m. (Prin Mold.) Persoană Însărcinată cu supravegherea trecerilor printr-o rohatcă. Rohat-cariul opri căruţa în loc şi întrebă pe drumeţi de unde vin. ap. tdrg, cf. Scriban, d. — Pl.: ro hat cari. — Rohatcă -f suf. -ar. ROHÂTCĂ s. f. (Mold.) Loc pe unde se intră în oraş şi unde se încasau în trecut laxele pentru mărfurile ce se aduceau spre vînzare; bară mobilă cu care se opreşte temporar trecerea peste o şosea, peste o linie ferată etc. Cf. Baronzi, l. 160. Tocmai cind inlram in Iaşi, pe rohatca Păcurari, un flăcăoan al dracului ne-a luat în rîs. Creangă, a. 127. Cînd s-a văzut la rohatcă, s-a aşăzat jos pe troscot. Vlahuţă, s. a. ii, 117, cf. ddrf, Gheţie, r. m., Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Doar-doar o vedea-o trccută prin rohatcă, in tîrg. Pamfile, j. i, 79, cf. Iordan, l. m. 195. Ridi-cîndu-se locuitorii din Tataraşi, ca la o mie de oameni, şi călcînd rohatcele in picioare, au intrat în tîrg. C. Gane, tr. v. 344. Vine drept la mine şi-mi spune că-i hăituit de poliţie, c-ar fi soldaţi la rohătcile tîrgului. Sadoveanu, o. xvii, 487. Trecură pe sub cumpăna rohatcei, ieşiră tn cîmp. id. ib. ii, 152, cf. iv, 311. Cosian Cimpoeşu, proptit de rohatca tîrgului, îşi dădu sama că-n el cumpăna s-aşezase. Camilar, n. ii, 328. Trece de pilcul caselor noi dinainte de rohatcă, il septembrie 1961, 38, com. din Straja — Rădăuţi, alr sn iii h 907, a vi 9, 26. — Pl.: rohatce şi rohătei. — Şi: (regional) răgăteă (pl. răgăţ alr sn iii h 907/353), rogăteă (ib. h 907/366), rohâcă (ib. h 907/386) s. f. — Din ucr. poraTKB, rus. poraTKa. ItOlIIE s. f. v. rofie. HOHIIĂ s. f. (Regional) Termen depreciativ pentru un cal slăbănog şi bStrln. dr. v, 225. — Accentul necunoscut. — Pl.: rohile. — Etimologia necunoscută. ROU1NI s. f. pl. v. rofie. ROIIMANI s. m. pl. (în credinţele populare) Blajini. Prin Bucovina, pe unde se crede că sub pămîntul nostru se. află rohmanii, ... se spune că in curgerea nopţii soarele luminează cuprinsul acesta. Pamfile, cer. 39. Această sărbătoare nu are întru nimic a face cu altă sărbătoare necreştinească, pe care o cinstesc unii români din Buco- vina sub numele de rusalii sau paşlelc rohmanilor. id. s. v. 34, cf. dr. i, 455, şio, i, CCLXXX. Numai la ispas nu postesc răgmanii. alr ii/i mn 111, 2 814/362, cf. alrm ii/i h 264/362. — Şl: roemăni (Scriban, d.), răgmâni s. in. pl. — Din ucr. paxMan. ROHMISTRU s. m. v. rotmistru. R0HOT s. n. (Prin Ban.) Zgomot, gr. băn. O fost atîta root dă n-ai auzit nimic. ib. — Şi: r6ot s. n. — Formaţie onomatopeică. ROHOTÎ vb. IV. Refl. (Prin nord-estul Olt.) Ase certa. Ciauşanu, v. 195. — Prez. ind. : rohotesc. — De la roliot. ROIls. m. (Regional) Pui de căprioară (Şopotul Nou — Moldova Nouă), arh. folk. iii, 154. Oaia-ş linie mielu, Vaca-ş linie viţălu, siula linie roia. ib. 110. — Pl.: roi. — Etimologia necunoscută. R01a s. m., s. n. I. S. m., s. n. Grup compact de albine, eşite din stup împreună cu matca lor, în căutarea altui adăpost; familie de albine. A mers un roiu dc albine şi au înplut acolo titva de miare. Herodot (1645), 310, cf. anon. car. Deci de a fi aşia să-i pliniţi stupi cu roit dintr-o vară (a. 1719). Uricariul, vi, 351. Despre purtatul stupilor dintr-un loc tnlr-altul, hrănitul lor cel de preste iarnă, lucratul roilor, străcuratul mierei. Economia, 208/5, cf. drlu, Clemens, lb. [Gloata] băzieşte Şi vuieşte Ca albinele in roi. Negruzzi, s. ii, 104. Un ştiubei adică o matcă poate să dea un roi, un paroi şi cîteodată un al treilea roi. I. Ionescu, d. 249. El avea miere pe buza lui, şi noi Ne-am adunat în juru-i ca muştele de roi. Alecsandri, t. ii, 164. Un roi de albine se invirlea în zbor deasupra capului său şi umblau bezmetice de colo pînă colo. Creangă, p. 238, cf. Dame, t. 120, Barcianu. Mierea de roi e mai bună decît cea de matcă. Marian, ins. 176, cf. Alexi, w., Candrea, f. 375, Muscel, 48. Aşa li se vor prinde roii de albine uşor şi nu se vor rătăci prin locuri străine şi grele de străbătut. Pamfile, cr. 31. Nu-i o ruşine să iei roiul şi să-l rînduieşti iar la prisacă. Gîrleanu, n. 112. Aprinse putregai, îşi înveli obrazul şi se sui iar la roi. Sadoveanu, 0. xi, 131, cf. bl vi, 9, Mihăilă, î. 95. De doi ani îl întăreşte Cu floarea trifoiului, Hrana dulce-a roiului. Alecsandri, p. p. 106, cf. h vii 260, x 31. Să mîncăm miere de roi, Să ne iubim amindoi. Sevastos, n. 275, cf. Hodoş, p. p. 121, Pamfile, c. ţ. 243, chest. vi 28/17, 32, ib. 36/8, 13, 17, 31, ib. 134/21, 32, ib. 135/27, ib. 136/18, ib. 138/4, 9, ib. 142/18, a v 33. Roiul fără matcă îndată se prăpădeşte. Zanne, p. i, 641. -$> (Ca termen de comparaţie) Ca un roiu de preti tinderi le în-cunjurară mănăstirea ca să-l poată prinde. Ureche, 1. 144. Ce tocmală să hie la o oaste care era ca un roi fără matcă. M. Costin, o. 172. Rămasără ca un roiu făr-de matcă leşii. Neculce, l. 159. în toţi anii, primăvara, este un feliu de muscă miliutică, ca-n feliul muşi fii pestriţe şi ca roii iasă multă fără seamă. ist. ţ. r. 63. Dinir-înşii atîtea neamuri prin toate vremile ca roii s-au pornit şi intr-alte părţi au izbucnit. Cantemir, hr. 58. Ploaia . . . curge ca un trist şi negru roi. Eftimiu, î. 107. Unde văd puicuţa mea, Zboară sufletul la ea Ca roiul la floricea. Alecsandri, p. p. 299. <£> (Prin analogie) Trebuie cu toţii-aci Să jurăm, în roiul ţării, Irîntorii a-i nimici. Davila, v. v. 35. Vere, cine s-aştepta ieri, cînd Mircea batea hoina şi gonea cu noi ogoiul, C-astă seară va fi vodă ? . .. Acum roiul are matcă. id. ib. 39. (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Mă văd cum şedeam singur în banca mea, la examene de limba latină, cu capul roi dc materia bine învăţată. Galaction, o. 57. Fig. Roiuri negre de prevederi urile li troieneau închipuirea. Vlahuţă, n. 36. Pe buze îmi năvăli un roi de cuvinte îndrăzneţe. Sadoveanu, o. ii, 571. Prietene, e timpul 6062 ROI* - 523 - ROI» şi noi doi Spre sat să ne întoarcem laolaltă, Purtind în suflet roiuri de lumini. Labiş, p. 102. + (Regional, /n construcţia) De-a roiu = numele unui joc (Bogza — Rimnicu Sărat), h xii 43. <> Expr. (Argotic) A face rolul = a pleca In grabă, a o şterge. (Eliptic) Ce cauţi aici ? Boiul! 2. S. n. P. e x t. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de") Mulţime mare, grupuri de insecte sau de păsări mici (de obicei) zburind. Pe crengile pădurii, un roi de păsărele Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzese. Alecsandri, p. iii, 27. Mii de fluturi mici, albaştri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline. Eminescu, o. i, 85. Venise primăvara şi cu ea împreună . ■ ■ şiruri de cocoare şi roiuri de rîndunele. Gane, n. ii, 52. Pe vîrful unui obelisc bătrîn se abale cîtcodată şi un vultur, dar mai ales se strîng totdeauna roiuri de muscuţe să bîzîie pe creasta monumentului. Caragiale, o. iii, 13. în acelaş timp, un roi de grauri tăbărî pc vîrful înspicat al trestiilor. D. Zamfirescu, v. ţ. 185. Prin boltitura de frunze bîzîiau roiuri nevăzute de gîngănii. Agîrbiceanu, s. p. 18. Roi de muşte bîzîiau împrejurul ei. Rebreanu, i. 444. Reci podoabe-n ramuri goale Plouă fără să le scuturi, Ici risipă de petale, Colo roi uşor de fluturi. Topîrceanu, b. 70. O lampă fumegoasâ afuma lemnul şi aduna un roi de musculiţe nocturne. C. Petrescu, î. ii, 3. Răcoare, mari livezi Prin care soarele se joacă, Şi primăvara, la amiezi, E roi de-albini ca-ntr-o prisacă. D. Botez, f. s. 7. Era cald şî roiuri de muşte se jucau în lumină. Sadoveanu, o. i, 490. O baltă de sînge atrăsese roiuri de muşte. Stancu, r. a. iii, 33. Roiuri de fînţari dătători de friguri, v. rom. octombrie 1955, 116. Fiindcă era descoperită, se aşternea pe carne pulberea străzilor şi-un roi de muşte. Pas, z. i, 170. Peste văi, peste grădini Unde-s roiuri de albini. Alecsandri, p. p. 165. La stup de miere, roi de muşte. Zanne, p. i, 665. <0> (Ca termen de comparaţie) Fulgii zbor, plutesc în aer Ca un roî de fluturi albi. Alecsandri, p. iii, 9. Se întreceau fulgii strălucitori de zăpadă ca un roi de fluturi albi. Rebreanu, r. i, 245. Mustrările de cuget îl hărţuiau ca un roi de musculiţe prin arşiţa cîmpului. s martie 1960, 27. <0> Loc. adv. în roiuri = în grupuri. Mii de licurici. . . stropesc aerul cu luminile lor albăstrii şi trec în roiuri de pe un mal pe altul. Vlahuţă, r. p. 85. Deasupra, primăvara rotea, în roiuri, fluturi, Se întorceau cocorii din sudice ţinuturi. Labis, p. 33. 3. S. n. P. ana 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de") Grup de oameni care se mişcă grăbit şi zgomotos. Acolo-i baştină de răzeşi ş-aici e roi de ciocoi. Alecsandri, t. 1 330. Şi s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară, Cum zîmbeşte tuturora cu gîndirea ei uşoară. Eminescu, o. i, 157. Vede pe fată . . . înconjurată de un roi de pierde-vară. Gherea, st. cr. i, 165. Zeiţă, . . . apără-ne roiul Cel tînăr de războinici, de care Orientul Şi iărmii Mării Roşii vor tremura odată? Ollănescu, h. o. 110. Din fundul lumii, mai din sus, Şi din zorit şi din apus, Din cît loc poţi gîndind să baţi, Venit-au roiuri de-mpăraţi. Coşbuc, p. i, 55. Roiuri de tineri le înconjurau pe la petreceri. Agîrbiceanu, a. 221. O frămîntare grăbită trece prin roiurile de oşteni. Sadoveanu, o. i, 335. Podul de lemn din uliţa cea mare era înţesat de roiuri de oameni, id. ib. x, 226. (Repetat) Colo după cina cea bună prind a veni roiuri-roiuri de draci şi smei. Reteganul, p. p. 63. (A d v e r b i a 1) Trudeşte, făcătorule de bine, Veni-vor, roiuri, alţii după tine Şi vor culege rodul—bogăţia. Vlahuţă, o. a. i, 26. <$• L o c. a d v. în roiuri = In grupuri. Ieniceri, copii de suflet ai lui Alah, şi spahii Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii; Răspîn-dindu-se în roiuri, întind corturile mari. Eminescu, o. i, 146. Văzu ... pe tătari izvorind din zare în roiuri negre şi apropiindu-se ca umbra unui nor. Galaction, o. 53. + (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de") Mulţime de obiecte, de fenomene (luminoase) de acelaşi fel (văzute în mişcare). Printre razele de stele, zboară roiuri de lumini. Alecsandri, p. ii, 152. Un roi de raze venind din cer a spus lăutarilor cum horesc îngerii. Eminescu, n. 29. Roi de stele tn pala dimineaţă. Petică, o. 120. Un foc uriaş ardea . . . aruneînd în văzduh, prin întunericul nopţii, un roi de seîntei ce părea că se amestecă cu stelele. Gane, n. i, 132. Capătul de miazăzi al Peninsulei Balcanice împreună cu roiul de insule dimprejur fac regatul Greciei. Mehedinţi, p. 15. Un roi de frunze joacă-n drum, Tot codru e-un vîrtej acum. Iosif, patr. 16. Din toi roiul de care şi de căruţe îniilnite la podul Herătăului, nu se vedea nici una pe şosea. Popa, v. 111. Toate stelele care-au trecut Prin zăbranicul meu S-au ridicat într-alte roiuri Intrînd într-alte nopţi. Arghezi, vers. 208. La sfîrşit însă, se afla un roi de mici fotografii format vizit. CXlinescu, e. o. i, 82. Un roi de seîntei orbitoare a tîşnit de sub presa hidraulică. Scînteia, 1953, nr. 2 806. Roiuri dese de fulgi albi cădeau peste acoperămîntul nostru, v. rom. mai 1954, 149. Roiuri de raze ne joacă-n obraz. Deşliu, g. 38. [Căprioara] căzută în genunchi îşi ridicase capul, îl clătină spre stele, îl prăvăli apoi, stîrnind pe apă Fugare roiuri negre de mărgele. Labiş, p. 28. — Pl.: (n.) roiuri şi (m.) roi, (rar, n.) roaie (Polizu). — Din v. sl. poH. ROl3 vb. IV. Intranz. 1. (Despre albine) A pleca în grup din stupul vechi pentru căutarea unui nou adăpost şi constituirea unei familii noi; p. e x t. (despre stupi) a da naştere unei noi familii de albine. Cf. anon. car. Stupii vor roi bine. Economia, 174/26, cf. Lri, Polizu. Siupii încep a roi la iunie şi roiesc plnă la iulie. I. Ionescu, m. 380, cf. ddrf, ŞXineanu, ; Dame, t. 120, Barcianu, tdrg, Pamfile, i. c. 93. Armadia fierbea ca un stup în ceasul cînd roieşte. Rebreanu, i. 295. Sala . . . era ticsită de lume ca un stup înainte de a roi. Ardeleanu, v. p. 156. De-acii înainte Iarăşi şi-a prinde Carnea pe dînsa, Laptele-ntr-însa,.. . Ca fagurul de miere, Ca roiul ce roieşte. Teodorescu, p. p. 376, cf. Marian, d. 140, a v 22. <$> Tranz. A fi roit ştiubeiul ceala acuma vro trei. Contemporanul, vi,, 99. <0 Refl. Ştiubeiul care se roieşte se numeşte buhai. Pamfile, i. c. 94. E x p r. (Regional) A roit stupul popii = a murit cineva. Marian, ins. 180. 2. P. e x t. (Despre insecte sau păsări mici) A zbura în grupuri dintr-o parte într-alta. Florile erau în straturi verzi . . . iar printre ele roiau fluturi uşori, ca sclipitoare stele de aur. Eminescu, n. 8. La picioarele noastre roia o grămadă de furnici. Sahia, n. 61. în juru-i roiesc albinele ca o pleavă de aur. Sadoveanu, o. iv, 149. Nu vedea . . . puzderia de muşte albastre-verzui roind împrejur. C. Petrescu, a. r. 25. în timpul cît roiesc efemeridele, se pot observa de multe ori pe Dunăre ori pe lacuri mai mari sute de şoimuleţi de seară vînînd aceste insecte. Linţia, p. ii, 156. în jurul luminilor, înspre tavan, roiau fără încetare o mulţime de musculiţe şi de fluturi de noapte, v. rom. iulie 1954, 52. (Fi g.) Mi-au roit în suflet fluturi. Stancu, c. 93. <$• (Subiectul indică spaţiul în care se produce aglomerarea, mişcarea) Din cătunul lor . . . roind de ţînţari . . . nici nu ştiuse că se aflau undeva pe lume acele stînei, cele văi, şosele şi gări si poduri şi vile. v. rom. februarie 1954, 7. 3. P. anal. (Despre oameni) A se răspîndi în grupuri, pornind din acelaşi loc; a umbla dintr-o parte într-alta. Călăreţii împlu cîmpul şi roiesc după un semn Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn. Eminescu, o. i, 148. Prin curte şi-n faţa casei nuntaşii roiau în voie bună dar încă nu veseli. Slavici, o. ii, 41. Roiau, în fierbere, tinerii gălăgioşi, prin sala universităţii. VlahuţX, n. 86. în curtea Unei case mari roiesc Cîrduri dc copii zburdalnici, id. o. a. i, 177. Roiesc turbaţi pe zid păgînii. Coşbuc, p. ii, 42. Roiau mereu flăcăii răsăriţi ca din pămînt. id. ib. 44, cf. Alexi, w. Oştenii atunci roind din corăbii şi corturi Se-nghesuiau şi gtotiş curgeau pe-adîncitele ţărmuri. Murnu, i. 27. Să roiască-n tindă Tot donuii cu-nvăţătură. Goga, p. 98. în jurul lor roiau aran jorii şi al ţi cavaleri de seamă. Rebreanu, i. 141. Nu simţi tu în nopţi cu lună cum s-adună ■ . ■ Zburători cu negre plete, Voievozi, fecioare albe ce-ţi 6063 ROIB - 524 - ROICHIE roiesc Itngâ mormtnt ? Eftimiu, f. 178. Cind roiau femeile tn jurul meu, mă lăsau toate rece. Camil Petrescu, t. ii, 159. Soldaţii forfoteau . . . roind ca un furnicar. BrXescu, o. a. i, 231. In grădina de olendri, lumea roia ca un stup de albine. Bart, e. 36. O droaie de tineri de felurite naţii roiau în jurul ei. id. ib. 104, cf. Puşcariu, l. R. i, 357. Astăzi roiesc pretutindeni, puhoi, flăcăii vîn joşi, cu slraiele-albastre. Deşliu, g. 14, cf. l. rom. 1961, 598. Vacarm de neon, de mulţimi, de chipuri Roind în soare, s februarie 1961, 3. <$• (Despre lucruri, fenomene etc.) în sălbatec vers de vifor, prin văzduh posomorit, Roiesc fluturi de zăpadă. NeculuţX, ţ. d. 113. [Vaporul] înainta greu, prins înir-o ţesătură de bărci ce roiau mici, uşoare, ca nişte coji de nuci. BrXescu, a. 212. Zăpada măruntă roia licărind în jurul nostru. Sadoveanu, o. i, 123. îl văzuseră unii pescari şi ziua cînd roiesc piclele purtate de vinluri. id. ib. vi, 88. Stăpînite de tractorişti, [tractoarele] trăgeau plugurile cu semeţie, roind de-a latul pămînlurilor alăturate. Mihale, o. 197. Văzui cum firmamentul roieşte şi tresare Din mii de candelabre aprinse în adine. Arghezi, vers. 78. Stelele, sublimele, ... Roiesc în văzduh ca albinele. Brad, o. 18. *$>■ Fig. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare, în mintea lui. Eminescu, n. 69. Vorbele galante roiau în jurul meu. Agîrbiceanu, a. 347. Prin creieri îi roiau sumedenie de gînduri. Rebreanu, nuv. 239. Roiesc ca fluturii imagini Ce vor cădea cîndva, inerte pe cîmpul alb al unei pagini. TopÎrceanu, m. 7. — Prez. ind.: roiesc. — Din bg. poa. ROIB, ROÂIBĂ adj. (Despre cai) Cu părul roşcat (deschis) sau roşu-gălbui; şarg; (regional) cu părul sur. Şi ţi-am trimis dumitale colacul, un cal bun roibu, să hie dar dumitale de la noi. Rosetti, b. 103. Şi ieşi alt cal roib. n. test. (1648), 307v/27. Iapă roaibă. st. lex. 175r/l, cf. anon. car. Să afla tn armată tot cu acelaşi chip pe un cal roib. Beldiman, n. p. ii, 43/4. Pare că privesc încă acei ochilari ţuguiefi pe nasul lui uriaş ca un turc calare pe un harmasar roib. Negruzzi, s. i, 8. Cumpărat din herghelia lui Balş de la Dumbrăveni, . . . este roib închis. X. Ionescu, d. 262, cf. Polizu, ŞXineanu, Alexi, w., tdrg, dr. vi, 237, vii, 346. în liniştea coastei, potcoavele calului roib sunau rar şi dulce pe şosea. Sadoveanu, o. i, 101, cf. x, 10. Herghelia frontului de animale negre şi roaibe. Arghezi, b. 99. Cheleş cheamă calul cel roib, se îmbracă cu hainele cele roşii cusute cu aur. Popescu, b. iii, 44, cf. h ii 3, 12, 49, 142, iv 84, v 139, 226, x 477, chest. v/76, alr i 1 492, alrm sn h 177/275, a v 15, vi 26. 4 (Regional) Roşu cu pete albe la picior şi la frunte, alr i 1 492/770, 780. + (Substantivat) Cal cu părul roşcat. Cf. anon. car. Rămîi, Ano, sănătoasă, Că m-aşteaplă roibul meu. Asachi, s. l. i, 198. Mînă, preoteasă, bate pe roibul, dă zor. Delavrancea, s. 196. Dacă mi-aţi da voie, V-aş pune la dispoziţie un roib al meu, foarte blînd. I. Negruzzi, s. iv, 222, cf. ddrf, Philippide, p. 140, Dame, t. 48, 182. Arabii toţi răsar din cori, Să-mi vadă roibul, cînd îl port, Şi-l joc în frîu şi-l las în trap. Coşbuc, p. i, 108. Se-nalţă roibu-nviforat, S-azvîrlc-n lături şi, turbat, Ia cîmpu-n goană. id. ib. 197, cf. Alexi, w. Cum tresăreau încremenite, In jocurile lor buiestre, Oştiri cu coifuri de aramă Şi roibi cu aur pe căpestrc. Goga, p. 17. Da stricat ţi-i roibul la picioare, . . . merge încrucişat. Gîrleanu, n. 21. Roibu cela . . . mănîncă foc, nu allăceva. Bujor, s. 102. Tovarăşul meu înota şi el prin desişul verde cu roaiba lui mică şi slabă. Hogaş, dr. i, 91. Crai pribeag pe drum de seară.. . Are faţa-ndurerată, Gîndul lui e dus aiurea, roibul lui e trist şi el. Eftimiu, î. 29. Un roib i se poticni înainte. Galaction, o. a, ii, 35, cf. bul. fil. irt, 229. Legă roibul de belciugul bătut în stîlpul gros din faţa crîşmei. Sadoveanu, o. i, 102. Pe roib călare o pornesc ca zorii. Pillat, p. 163. El are la grajd doi suri şi doi roibi şi ar mai vrea doi murgi, ca să-l ducă duminica la han. Arghezi, b. 59. In frunte venea călare Miat pe un roib subţire şi înalt. Camil Petrescu, o. i, 95. Unde sînt roibiit unul a-ntrebat. Isanos, ţ. l. 35. Picătura m-a picat, . . . Crivăţul m-a îngheţat, Fumul că m-a afumat, Roibul că mi-a leşinat. Teodorescu, p. p. 289. Nu-mi e roibul de schimbare, Nici mi-e roibul de vînzare. Alecsandri, p. p. 87, cf. h v 442, ix 115, xii 97, 140, Sevastos, c. 271, chest. i 54/415, v 176, a vi 3. Du-mă, roibule-n colnic Să port arme de voinic, ant. lit. pop. 1, 77. Pinteni roibului că da Şi ca vîntul se ducea. Balade, ii, 291. (F i g.) încălecat pe roibul sfîrşitului de zi, Luceafărul de gheaţă verzuie se trezi. Horea, p. 29. + (Regional; substantivat) Cal bătrîn, neputincios, slab, mîrţoagă. Cf. dr. v, 225, a i 23, alr i 1 492/61, Lexic reg. 15. + (Regional; substantivat) Persoană cu părul roşu (Nucşoara — Cîmpulung). alr ii/i mn 2, 2 009/784. — Pl.: roibi, roaibe. — Şi: (regional) râibă adj. alr 1 1 492/800. — Lat. robeus. ROIBAn, -Ă adj. (Regional; despre cai)Cu părul roşcat; roib (Uricani). Cf. A iii 2. — Pl.: roibani, -e. — Roii» -f suf. -an. ROIBAt, -A adj. De culoarea roibei, roşu Trandafir roibat. Densusianu, ţ. h. 158. Bubă roibată, Bubă răchiţată. gr. s. v, 62, cf. 51. 4 (Despre cai) Roib. Cf. alr 1 1 492/116. — PI.: roibaţi, -te. — Roibă + suf. -at. ROIBĂ1 s. f. 1. Plantă erbacee cu flori albe-gălbui dispuse în ciorchini, a cărei rădăcină conţine o materie colorantă roşie; otrăţel, garanţă, paţachină, (regional) faptnic, buruiana-faptului, rumenele (Rubia tinctorum). Cf. lb, Polizu, Baronzi, l. 143, ddrf, Brandza, d. 246, Grecescu, fl. 277, Marian, ins. 273, Cata-nele, 48, Bianu, d. s., bulet. grăd. bot. v, 67, Nica, l. vam. 213, Panţu, pl., Voiculescu, l. 240, Borza, d. 150, h iv 52, vi 67, xi 95, xvii 7, 61, 254, xvm 168, CXtanX, p. b. 191. Foaie verde foi de roibă, Aseară la Ştefan Vodă, Mulţi boieri s-au sirîns la vorbă. mat. folk. 1, 148, Viciu, gl., cf. şez. xv, 114, Densusianu, ţ. h. 331, L. Costin, gr. băn. 175. Ş-o foiţă de roibie, Ştii, Ioană, ce-ţi spuneam ţîe, Că mă ia la miii/îie.CiA-uşanu, v. 48, cf. alr ii 3 403/27, mat. dialect.i, 13. 2. (Regional; în forma robia) Soi de mazăre timpurie (Orobus vernus). Cf. tdrg. 3. (Bot.; regional) Dumbravnic (Meliliis melis-sophyllum) (Beba Veche — Sînnicolau Mare), alr i 1 944/49. 4. (Bot.; regional) Rumeneală (Polentilla procum-bens). Borza, d. 137. — Pl.: roibe. — Şi: (regional) r6ibic, roăibâ (I. Ionescu, m. 346), roghie (Pamfile — Lupescu, crom. 104, Viciu, gl.), râghie (Pamfile — Lupescu, crom. 104), (rar) robia, rodeâ (ddrf, Brandza, d. 246, Barcianu, Bianu, d. s., Grecescu, fl. 277, Borza, d. 150) s. f. — Lat. robia. RdlBĂ2 adj. v. roîb. ROBIE s. f. v. roibă1. ROIBflV s. n. v. rubin. ROIBULEŢ s. în. Cal cu părul roşcat. Cf. ddrf. Sima se lipise cu tot sufletul de roibuleţul lui şi toată ziua îl giugiulea. Sandu-Aldea, u. p. 14. încălecat. . . pe un roibuleiscund, prîslea a ajuns numaidecît la moara lui Ghiţă Lungu. Sadoveanu, o. xvii, 192. <0> (Adjectival) Şi tot cat-un căluşel Rotbuleţ, cu părul creţ. Alecsandri, p. p. 86. — Pl.: roibuleţi. — Roib + suf. -uleţ. RdlCHIE s. f. v. rochie. «072 ROIDĂ - 525 ~ ROIZOLI RdlDĂ s. f. v. rodie1. ROIELIŞTE s. f. (Regional; cu sens colectiv) Mulţime de pui de albină (Vad — Sighetul Marmaţiei). chest. vi 92/32. — Roi* + suf. -elifte. ROIENĂT, -Ă adj. v. ruinat. ROINA vb. I v. ruina. ROllVÂT, -Ă adj. v. ruinat. RdlNĂ s. f. (Bot.; regional) Roiniţă2 (Melissa offi-cinalis) (Cerneţi — Tumu Severin). alr i 1 943/850. — Pl.: roine. — De la roi2. RdlNE s. f. pl. v. ruiene. RdlNIC, -Ă adj. (Rar, despre grupuri, colectivităţi) Care se răspîndeşte; care umblă dintr-o parte In alta. Domnind semeţ şi tînăr pe roinicele stoluri [ale avarilor] . .. Simţeam că universul la pasu-mi tresărea. Eminescu, 0. i, 91, cf. Şăineanu, ddrf, Gheţie, r. m. <£• (Substantivat) Răzbunător de s-ar naşte oarecine din oasele mele, Care cu fier şi cu foc să gonească pe-ai Asiei roinici Azi şi de-a pururi . .. Coşbuc, ae. 81, cf. Barcianu, Alexi, w., tdrg. — Pl.: roinici, -ce. — Roi2 + suf. -nic. RdEVIŢĂ1s. f. (Pop.) Stup mic cu care se prinde un roi nou de albine. Cf. hem 744, ddrf, Gheţie, r. m., Şăineanu, Dame, t. 120, Marian, ins. 146, tdrg, Pamfile, i. c. 93, Scriban, d. Moş Simion .. . aştepta sub umbra unui mărsăiasă un roi întîrziatşi-şi gătise fumul şi frunzele de mătăciune şi roiniţa ca să-l împreuneze cu alt întîrziat. Sadoveanu, o. xviii, 273, cf. h x 355, xii 374, com. Marian, alr i 1 685/588, ib. 1 943/255, a v 33, vi 26. — Pl.: roiniţe. — Din bg. poftHHiţa. RdlNIŢĂ2s.f. 1. Numele a două plante din familia labiatelor: a) plantă erbacee cu flori albe cu miros plăcut, mult căutate de albine, cu frunze ovale, Întrebuinţate In medicină pentru calităţile lor stimulente şi antispasmodice; melisă, (regional) buruiana-stu-pului, busuiocul-stupului, cătuşnică, floarea-stupului, iarba-albinelor, iarba-roilor, iarba-stupului, izma-stu-pilor, lămîiţă, mătăcină, melisă-turcească, mierea-ursu-lui, mintă-turcească, motoacă, poala-Sfintei-Mării, răs-tupească, roişte, stupelniţă, voioşniţă-de-albini (Melissa officinalis). Cf. ddrf, Şăineanu, Brandza, fl. 390, Dame, t. 120, 186, Barcianu, Grecescu, fl. 466, Alexi, w., Bianu, d. s., tdrg. Un stup nou se unge mai întîi cu somnoroasă sau cu roiniţă. Pamfile, 1. c. 93, cf. cade, Simionescu, fl. 405, Borza, d. 109, h xvi 146, Pamfile, s. t. 55, şez. xv, 84, 88, dr. i, 337, chest. vi 114/3, 48/3; •)) mătăcină (1) (Draco-cephalum moldaviciim). Borza, d. 61. 2. Amanita caesarea. Borza, d. 279. — Pl.: roiniţe. — Cf. r o i n i ţ ăl. ROÎRE s. f. Acţiunea de a r o i3. 1. Plecare în roi a albinelor din stup, pentru a întemeia o nouă familie; roişte. Cf. roi3 (1). Cf. lb, Polizu, lm, ddrf, Şăineanu, Barcianu, Marian, ins. 146, Pamfile, i. c. 93, h iv 85, xii 138, chest. vi 48, a v 14, vi 26. 2. Zborul agitat al unui număr mare de insecte sau de păsări. Cf. roi3 (2). Un cîntec nesfîrşit, încet, dulce, ieşind din roirea fluturilor şi a albinelor, îmbăta grădina şi casa. Eminescu, n. 145. 3. Mişcare zgomotoasă de oameni, forfotă. Cf. roi3 (3). Unul singur în roirea de viteji, un dorobanţ, Ză- bovea trudit pe-o scară, răsărit şi el din şanţ. Coşbuc, p. ii, 45. F i g. Roirile luminii în zumzete duium, Cu viaţa mînă-n mînă vor ştrengări pe drum. Lesnea, c. d. 61. Felinarele ardeau în cearcăne sidefii, prin roirile de fulgi care se înfundau vîrtej pe străzi. Sadoveanu, o. i, 650. Afară, roirea fulgilor albi de bătaia vîn-lului. v. rom. iulie 1954, 56. 4. (Ist.) Fenomen social în feudalism care consta In desprinderea unui grup de membri ai unei obşti (4) (avînd un conducător) şi plecarea lui In altă parte pentru a întemeia o nouă obşte. Numele plurale . . . reprezintă intr-adevăr nu un strămoş genealogic, ci un şef de roire, un conducător ales. Panaitescu, o. ţ. 28. Roirea satelor ... a contribuit la formarea unor asociaţii de obşti săteşti, id. ib. 32, cf. 99. — Pl.: roiri. — V. roi*. RdlŞTE s. f. 1. Roire (I). Hrişcă ... pe timpul ro-işiii să fie înflorită şi să ajuie roiştea albinelor. I.Ionescu, ap. cade, cf. tdrg, h vi 115. 2. (Bot.) Roiniţă2 (1) (Melissa officinalis). Cf. Gheţie, r. m., Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., Bianu, d. s., Pascu, s. 252, Borza, d. 109, şez. xv, 88. — Roi2 + suf. -işte. ROÎT1 s. n. Roire (1). Puţină nădejde se poate avea despre roit. Economia, 175/2, cf. ddrf. Camera zum-zuia discret ca un stup în ajunul roitului. Rebreanu, r. i, 195. Anul acesta nu le-a mers albinelor bine cu roitul. Com. Marian, cf. Gorovei, cr. 456, com. I. Ionescu-Şişeşti. — Pl.: roituri. — V. roi3. ROIT2 s. n. (Regional) 1. (Mai ales la pl.) Ciucure, canaf, pompon; franj. Cf. cv 1951, nr. 3, 44, Vaida, Candrea, ţ. o. 6, 62, Caba, săl. 100, Coman, gl., ai.r sn iv h 1 205, Lexic reg. 10, 16. 2. Uruioc (Doba — Satu Mare). Cf. alh i 1 292/335. 3. Tiv. Cărăruie prin ovăs, Trece badea cel frumos Cu şorţu cu tri roituri, folc. transilv. i, 181, cf. alr n/284. 4. Ornament din şnur pe partea de sus a cioarecilor. Cf. rev. crit. iii, 167. — Pl.: roituri. — Din magh. rojt. ROIT3subst. (Prin Transilv.)Amică (Amica montana). Cf. Panţu, pl., Borza, d. 23. — Accentul necunoscut. — Etimologia necunoscută. RdlTĂ s. f. (Regional) Clrd (de raţe) (Groşi — Baia Mare), alr sn iii h 718/349. — PI.: roite. — Cf. magh. r a j(t) ,,cîrd“. RdlTIE s. f. (Regional) Plasă (din sfoară) (Arini — Tlrgu Secuiesc), alr i 1 734/190. — Pl.: roiţii. — Cf. roi t2. ROITOmAN, -Ă adj. v. ortoman. ROITOR, -OĂRE ad. Care roieşte3 (1). Albine roitoare luminoasă miere sug. Eminescu, o. iv, 132. — Pl.: roitori, -oare. — V. roi?. RdlTURĂ s. f. (Regional) Ciucure (Borşa — Vişeu de Sus). Cf. alr ii 3 362/362. — Pl.: roituri. — Cf. roi t2. ROIZOlJ vb. IV. Tranz. (Regional) A Însăila (Cos-niciu de Jos — Şimleul Silvaniei). alr i 1 754/298. 6003 ROJASIN — 526 — ROL» — Prez. ind.: rotzolesc. — Din magh. rajzol. ROJASI\, «A adj. v. rozosln. ROJDĂNIC s. m. Carte a literaturii populare de prevestire, care pretindea eă prezice destinul oamenilor după zodia in care s-au născut; horoscop, zodiac. Cf. cuv. D. BA.TR. II, XXX, ŞĂINEANU, AlEXI, W. — Pl.: rojdanice. — Din v. sl. po>tîA Fig. Făcea parte din guvernul acesta, însă nu accepta rolul de a doua sau a treia vioară. Pas, z. iv, 188. Nu mi-am scris eu rolul. Viaţa, împrejurările, educaţia ele l-au scris. H. Lovinescu, c. s. 87. <$> Expr. A crea un rol v. crea. 2. Misiune, funcţie, rost, menire, scop, ţintă, dato- * rie. Vulpoiul aicea nu joacă rola a persoanei vrednice de osîndire. Ţichindeal, f. 14/24. Fieşcare socotesc Că roala sa n-o greşesc. Mumuleanu, c. 153/17. Rola de căpitenie la această conjuraţie o a jucat unul. . . numit Arghiropolo. ar (1829), 1981/22. Mare prieten al patriii şi doritor de a juca o rolă strălucită. Marcovici, d. 468/4. Îmi trînteşli straşnice lovituri. O! da’ nu-mi pasă . . . M-am înarmat bine Şi poli face ce-i vre. Aide, urmea-ză-ţi rolul. Kogălniceanu, în pr. dram. 439. Întreprinderea nu i se păru uşoară; spre a o înlesni, chiar el au luat asupra sa rolul de ambasador. Asachi, s. l. ii, 14. Ah, fă-mă tu, în veci să ţiu Tot rola cea mai bună. I. Văcărescul, p. 93/12. In cursul acestei istorii ... el va juca un rol mare şi însemnat. Bălcescu, m. v. 40. Moartea tatălui său îi dete un rol eminent a juca în lume. cr (1848), 14V4. Despre clerul românesc gr. orientale din această ţară, nu se ştie să fi avut vreo rolă politică pînă la reformaţiune. Bariţiu, p. a. i, 9. Pacea aduce legea care chizăşuieşle, iar nu asupreşte . . . , legea rol al slobozeniei. Russo, s. 129. A jucat o rolă însemnată în patria sa. Negruzzi, s. i, 309. Căci în adevăr, cînd mijlociţi cerere de voie pentru însurătoarea unui ofiţer luaţi rola de părinţi ai d-lor. mo (1860), 243/2. Ani ai trăit îndestui, rolă măreaţă-ai jucat. Alexandrescu, o. i, 170. Femeia joacă rolul cel mai principal. Filimon, o. i, 114. Partea curat polemică . . . giuca un rol adesea disproporţionat în prima ediţiune. Hasdeu, i. c. i, XII. Sînt subprefect de un ocol, Şi-n ţara mea joc mare rol! Alecsandri, t. 711. Ştiu bine, îşi zicea el, care este rolul meu. Bolintineanu, o. 433. Acesta era rolul dramei satyrice. Odobescu, s. i, 34, cf. 31. Din cercul acela a făcut parte, în tinereţea lor, o mulţime de oameni cari mai tîrziu au jucat un rol însemnat în ţară. Caragiale, o. i, 7. Ce rol important şi excepţional de greu ar avea şcoala aici! Vlahuţă, o. a. i, 184. Trebuia neapărat să pomenească, măcar, despre rolul ce joacă caracterul ori calitatea dominantă tn teoriile estetice şi literare ale lui Taine. Gherea, st. cr. ii, 10. Nu înţelegeau ei ce important rol are tn educaţia unui om muzica ? Brătescu-Voineşti, p. 177. Rolurile de povăţuitor îl măguleau. Rebreanu, i. 110, cf. id. r. i, 200. In lumea de basm, pe care o creează autorul, ea are oarecum rolul de cenuşărească. Ibrăileanu, s. 7. Rolul cuvîntului scris este în acelaşi timp infim şi extraordinar. Galaction, a. 462. Ţi se rezervase rolul de conducător mililar. Camil Petrescu, t. ii, 604. Prins tn rolul lui de peţitor, doctorul căuta să-şi aducă aminte ceva din cîte citise. Brăescu, o. a. ii, 237. Mîni am să chem pc Luca, să-i 6109 ROL* _ 527 - ROM1 dau o reţetă şt să-l dăscălesc. — Alexandre, ... mt se pare că rolul acesta mi se cuvine mie. Sadoveanu, o. viii, 55. Avu un sentiment de încredere, simţind că poate aci să-şi îndeplinească un rol pentru care simţea că are chemare. Bart, e. 313. în faţa acestei concepţii, se ridică înţelegerea care atribuie criticii rolul de a mijloci emoţia pe care cititorul este presupus că n-o poate resimţi elsîngur, fără ajulor străin. Vianu, a. p. 10. Statul de democraţie populară . . . joacă un rol activ în procesul făuririi şi consolidării permanente a bazei noi şi a noii suprastructuri. Lupta de clasă, 1952, nr. 4, 64. în desfăşurarea învăţămîntuluî de partid . . . , un rol important îl au consultaţiile. Scînteia, 1952, nr. 2 374. Avocatul renunţă la rolul de conducător al fetei. CXlinescu, b. o. ii, 168. Fundamentînd rolul hotărîtor al maselor populare în istorie, marxismul a pus pentru prima dată sociologia pe o bază ştiinţifică. Scînteia, 1953, nr. 2 701. Se ţinea in faţa lor dreaptă şi prevenitoare, pătrunsă de rolul de gazdă de ţară. Vinea, l. ii, 306. Societatea geografică română ... şi institutele ... au avut un rol progresist în dezvoltarea ştiinţei, mg i, 21. Simte că începe să joace un rol dramatic tn existenţa cuiva. Preda, r. 42. Ştiinţa are un rol hotărîtor în obţinerea victoriei socialismului a-supra capitalismului. Lupta de clasă, 1962, nr. 1, 52. în ansamblul strădaniilor pentru un nivel ridicat la învăţătură, rolul hotărîtor îl are munca profesorului în clasă, gî 1962, nr. 683, 1/1. Bolul acestei vitamine constă în a ajuta funcţionarea normală a glandelor, abc săn. 389. Rolul, de la obîrşie, unificator al limbii noastre tn viaţa şi aspiraţiile poporului, t ianuarie 1966, 4. II. 1. Registru in care sint trecuţi contribuabilii. Altă sumă se cere a se împlini prin rolurile trimise de la ministerul finanţelor. I. Ionescu, m. 19, cf. lm, Şăineanu. Censul se poate constata prin rolul de contribuţiune şi prin chitanţele de plată pe anul curent. Pretorian, c. 21. Se va lua notă în roluri de data aplicării sechestrului. bo 1955, 274. Multe pensii neplătite, sau impozite plătite de două ori, sau impozabili omişi de roluri, ar fi ieşit la iveală. Preda, m. 452. 2. (Jur.) Listă care cuprinde procesele în ordinea In care urmează să se judece la un tribunal într-o anumită zi. Au curs în toată ţara procesele. Nu a fost oraş tn care tribunalele militare să nu aibă cîteva pe rol. Pas, z. iv, 242. 3. Lista oficială a persoanelor care se află pe un vapor. Acest act se va redîge de căpitanul, stăpînul sau patronul vasului şi se va trece în rolul (lista oficială) persoanelor ce se află pe vas. Hamangiu, c. c. 25, cf. 209. — Pl.: roluri şi role. — Şi: (învechit) r6!ă, roală s. f. — Din fr. rdle, germ. Rolle. — Rolă: sg. refăcut din pl. ROL* s. n. 1. Construcţie In formă de jgheab pe care alunecă buştenii de la locul de tăiere plnă la căile de transport; jilip, scoc. Cf. Viciu, gl., com. din Bocşa — Reşiţa, chest. iv 30/68, a iii 1, 3, 5, 18, iv 3. + (Min.) Jgheab în formă de pllnie prin care se Încarcă cărbunele în vagoane sau în vagonete. fd i, 175. Locomotiva se opri cu primul vagonet sub gura rolului pentru a fi încărcat, contemp. 1956, nr. 492, 3/3. 2. (Regional) Parte a joagărului, compusă din două blme legate prin stinghii şi purtate pe şase sau opt rotiţe, pe care se aşază buşteanul ce urmează a fi tăiat în scînduri (Pecinişca — Băile Herculane). Cf. alr ii 6 424/2. 3. (Prin Ban.) Tăvălug, alr sn i li 26, alrm sn i h 12. + Sul de lemn pe care se Înfăşoară rufele şi hainele pentru a fi călcate. Cf. alr ii 3 386/76. — Pl.: roluri. — Şi: (regional, 1) rulă s. f. Arvinte, term. 164. — Din germ. Rolle. ROL’ s. n. v. rolă2. ROLĂ vb. I v. rula1. ROLĂN s. n. Denumire comercială românească dată unor fibre textile sintetice. Constructorii fabricii de rolan ... au ea obiective principale în întrecerea socialistă grăbirea ritmului lucrărilor de construcţie. Scînteia, 1960, nr. 1 835. Rolanul. . . este un excelent înlocuitor al lînei. ib. nr. 4 849. — Cf. r e 1 o n. R0LĂ1 s. f. 1. (Tehn.) Organ de maşină sau element component al unei unelte, care. In timpul funcţionării, se roteşte. In jurul axei sale, servind la rularea unui vehicul, la stabilirea unui contact electric etc. Cf. Nica, l. vam. 213. Panglica este confecţionată dintr-o serie de segmente prevăzute la margine cu dinţi căliţi şi este condusă pe două role. Ioanovici, tehn. 322, cf. 346. Se întrebuinţează din ce în ce mai mult lagărele cu bile sau cu role. Soare, maş. 85, cf. 160. După modul de construcţie, vîrtelniţele pot fi cn role ori in formă de stea. Ionescu-Muscel, ţes. 65, cf. 233. Se vor utiliza conducte neizolate, montate pe role speciale (role cu pălărie), prev. accid. 32, cf. 68. Muncitorii produc în ultima vreme cantităţi sporite de zale pentru şenilele tractorului. . . , role şî steluţe. Scînteia, 1954, nr. 2 886. [Proţapul flntînii] purta o rolă de lemn pe care luneca funia.Mihale, o. 511. 2. Unealtă formată dintr-un cilindru cu un miner, folosită lntr-o serie de lucrări de finisare în construcţii (zugrăvit, tencuit). 3. (Prin Transilv.) Tub de ciment folosit la căptu-şirea fintlnilor. Cf. Coman, gl., com. din Bahnea — TÎrnăveni şi din Boarta — Mediaş. — Pl.: role. — Din germ. Rolle. RtfLĂa s. f. (Regional) Cuptorul maşinii de gătit. Cf. Scriban, d., Mîndrescu, i. o. 78. îl băgă în rolă şi curînd un miros plăcut se răspîndi în cameră, v. rom. februarie 1955, 229, cf. Coman, gl., alrm ii/i h 336, a iii 4, v 15. — Pl.: role. — Şi: rol (alrm ii/i h 336/574) s. n., r6ră (Scriban, d.), rulă (ddrf, alr ii/i mn 133, 3 883, alrm ii/i 336, a v 15), rură (alrm ii/i h 336/399) s. f. — Din pol. rura, rula. ROLĂ* s. f. v. rol1. ROLIÎIT s. n. v. roletă. ROLfiTĂ s. f. 1. Stor ; jaluzea. Cf. Barcianu, Alexi, w. Porunci să se aprindă lumina, să se lase roletele. Agîrbiceanu, a. 353. El se duse la fereastră, feri perdelele, ridică roleta. id. ib. 494. 2. (Regional) Instrument pentru măsurarea diametrului trunchiurilor de arbori; clupă. Cf. a iii 3. — Pl.: rolele. — Şi: rolfet (cv 1950, nr. 4, 45) s. n., (regional) roljtă (a i 35) s. f. — Din fr. roulette. ROLf vb. IV. Tranz. (Prin Ban.) A netezi rufele sau hainele cu rolul4 (3). Cf. alr ii 3 386 bis/36, 76. — Prez. ind: roiesc. — Şi: roloi vb. IV. alr ii 3386 bis/36. — V. rol*. ROLÎ1VĂ s. f. (învechit) Jocul de ruletă. Cf. Şăineanu, Alexi, w. — Cf. ruletă. ROLIŞdR s. n. Diminutiv al lui rol1 (I 1). Alegînd ... un rolişor cil de infim şi cu care să momesc ca priciul destinului. Klopştock, f. 91. — Pl.: rolişoare. — Rol1 + suf. -işor. ROLÎTĂ s. f. v. roletă. ROLOÎ vb. IV- v. roll. ROII1 s. m. Ţigan. Cf. bl ii, 184, cv 1950, nr. 4, 61. Cei şase romi din colectiv, cu copiii lor, înjghebaseră o 6124 ROM* - 528 — ROMAN bandă tuciurie de lăutari care ctrtlau înfocat, v. rom. februarie 1952, 130. A ajutat cu materiale dc construcţie numeroase familii de romi să-şi ridice case. Scînteia, 1953, nr. 2 762. — Pl.: romi. — Din ţig. rom „om". ROM2s.n. Băutură alcoolică obţinută prin fermentarea şi distilarea melasei din trestia de zahăr. Cere şi ,,dooă sticle cu vutcă franţozească ce să cheamă rum" (a. 1793). Iorga, s. d. viii, 28. Matelotul cere in gura mare vin-ars şi se duce cîleodată si[n]gur a bea rum din butoi. Heliade, d. j. 107/8. De la 25 mai şi plnă la 1 iunie au venit In prinţipal li caice cu marfă, . . . bumbac, ţtri, alune, rom, ceară, peşte şi alte băcănii, cr (1832), 148V19. Mariuţo, vezi găteşte pesmeţi, lapte pentru ceai, Nu uita la cin’o cere rom, pişcoturi să le dai. pr. dram. 106, cf. I. Golescu, c., Buletin, f. (1843), 237, Vîr-nav, h. 85. Zicînd aceste, mă pun pe un scaun lîngă căpitanul care . . . aţiţa para rumului cu talent, rom. lit. 232/5. Ceaiul vărsat prin pahare luă o văpsea purpurie, amestecîndu-se cu rumul de Giamaica. Negruzzi, s. i, 74, cf. lm. Artistul meu avea odată doi cocoşi pe care-i deprinsese la beţie şi încă beţie de alcool, fiindcă le dedea boabe şi grăunţe zăcute-n rom. Caragiale, o. iii, 17, cf. vi, 208. Ii scoseserăm grabnic hainele şi-l frecarăm pe mîini, pe picioare şi pe coaste cu rom amestecat cu vin. Delavrancea, t. 43, cf. Bahcianu, Alexi, w., Bianu, d. s. Paharul era murdar, zahărul mai puţin cu o bucată decît se obişnuia, romul lipsă. Gîrleanu, n. 56. Damigene cu romuri albe şi roşii. Hogaş, ap. dl, cf. Nica, l. vam. 214, cade. Vrei rom? Camil Petrescu, t. i, 91. Văfierbem ceai cu rom. C. Petrescu, î. i, 128. Pe masă erau cîteva sticle cu vin, rom, o pită rotundă, slănină. Vlasiu, d. 91. Toarnă rom mult în cafea. Sadoveanu, o. ix, 529. Sorbea dinlr-a doua sticlă de rom. Stancu, r. a. i, 183. Dacă ar fi fost răchie de prună sau rom, poate n-ar fi refuzat nici el. v. rom. octombrie 1954, 144. Un rom! — a strigai . . . băiatului de la tejghea. Galan, z. r. 315. Romul strălucea în raft, în lumina roşie a lămpii de noapte. Barbu, p. 173, cf. scl 1960, 254, h ii 32, iii 38. Nu te dulăi, Că eu de ură te-oi mîntui, Cu rom şi cu vin le-oi stropi. Marian, nu. 23. Că ţi-o ieşit hîda-n drum Cu palincă şi cu rum. folc. transilv. i, 182. — Pl.: romuri. — Şi: (regional) rum s. n. — Din fr. rlium, germ. Rum. ROM3 s. n. (Regional) Nisip fin de riu sau făină dc piatră măcinată în şteampuri, care conţine aur. Cf. Viciu, gl., Paşca, gl. — Pl.: romuri. — Etimologia necunoscută. ROMAIC, -A adj. Care aparţine Greciei sau grecilor, privitor la Grecia sau la greci, originar din Grecia. Limba romaică. Cf. Şăineanu, Scriban, d. — Pl.: romaici, -ce. J — Din fr. roinaique, ROMAICIiSC, -eASCĂ adj. (învechit) 1. Roman3 (II 1). Romulus, întemeietorul monarhiei romaiceşti, au zidit Roma. Calendariu (1814), 99/25. Carol cel Mare îndreptă puterea romaicească la apus cătră sfîrşitul veacului al 8-lea. ib. 100/22. 2. Grecesc. In Asia slăbise puterea romaicească. Văcărescul, ist. 251, cf. 248. — Pl.: romaiceşti. — De la ngr. pojiaîxoţ. ROMÂN1 s. n. (Adesea urmat de determinări care indică felul, caracterul etc.) Naraţiune epică în proză, de întindere mare şi cu un conţinut complex, care reflectă evenimente, episoade, fenomene ale vieţii unei societăţi etc. Mai mult decît doao suie de ani sînt de cînd neamul italienesc să desfătează cu dulceaţa cetirii acestui romanţ mic comicesc (a. 1799). bv ii, 410, cf. gcr ii, 168/26. Un îomant moralicesc. Molnar i. 132 9. Un călugăr grecesc, anume Planudes, scrise un romanţ, adecă o carte iscodită, care viaţa acestui vestit poet [Esop] ar fi coprins. Nicolau, p. 47/20. Ori citind iar? ce citesc? Romanţuri ce le smintesc. Mumuleanu, c. 132/2. Citea din cînd în cînd la romanţe franceze. Heliade, d. j. 6/4, cf. bv iii, 707. Nu conteneşte de [a] tălmăci alese istorii pentru întocmirea năravurilor celor bune, fabule, romanţuri. cr (1830), 3331/32. Numirea de romanţ să nu sperie pe nimeni, căci nu însemnează alt decît o istorioară plăzmuită. Marcovici, v. iv/3. O romanţă, adecă o carte fabuloasă şi povestitoare. Bojincă, a. i, xii/5. Romansurile, versurile izvoresc cu îmbelşugare. gt (1838), 602/ll. Citeşte nişte istorioare şi romanţuri pline de fantasme. fl (1838), 43V7. Romansc istorice, adunate şi prescrise de cătră Medelnicerul Ianacachi Ionaşco (a. 1851). cat. man. i, 454, cf. Stamati, d. Fapte istorice cu care romanurile nu se pot compara. Codrescu, c. ii, 361. Toată activitatea mărginindu-se în simple traduceri, cea mai mare parte romanuri. rom. lit. 661/32. Am lepădat toate romanţele şi m-am apucat de cetit pre Tucidid. Ne-gruzzi, s. i, 61. Am văzut mai multe romanţuri lăsate pe la jumătate. Bolliac, o. 48. Aceste două opere ale lui Filimon nu sînt nişte romanţuri în care să se desfăşoare peripeţiile unei intrigi. Ghica, s. 63. Noi facem romanţ, iar nu istorie. Filimon, o. i, 376. Am început să traduc descrierea stepei malorostene, una din paginile cele mai minunate din minunatul romanţ istoric ,,Taras Bulba". Odobescu, s. iii, 20, cf. Gane, n. iii, 181. Romanul e viaţa, nu a unui individ, ci a unei societăţi întregi. Caragiale, o. iii, 89, cf. i, 71. îşi formase un plan uriaş: acela de a scrie un romanţ istoric al cărui principal erou să fie măreaţa figură a lui Mihai. F (1884), 20. Dar romanul-fascicolă a năvălit în şcoală, ş-aci e adevărata primejdie. Vlahuţă, o. a. ii, 19, cf. 24. Se ştie că, în romanurile cavalereşti, un erou, ca să ajungă stăpîn pe regina inimii sale, trebuie să facă vreo vitejie mare. Gherea, st. cr. i, 271, cf. ii, 52, ddrf, Şăineanu, Barcianu, D. Zamfirescu, a. 151. Pe mescioara de lîngă patul lui era un roman şi o pereche de cărţi. Brătescu-Voineşti, î. 36. Numai ei îi place . . . să citească ceasuri întregi romane senzaţionale. Rebreanu, i. 103. Romanul-problemă actual e uneori un fel de dramă filozofică, în care crearea de caractere e un lucru secundar, principalul constînd în rezolvarea problemei. Ibrăileanu, s. l. 7, cf. 99. Acolo îşi petrec ceasuri întregi, amîndoi bălrînii, citind romane şi gazete. Bassarabescu, v. 99. Aveam cu mine două cărţi de citit, două romane total antagonice între ele. Galaction, a. 84. Şi întorsese pe-o parte şi pe alta o carie de pe biroul lui; ..., un roman presărat cu calambururi. C. Petrescu, î. i, 260, cf. Klopştock, f. 178. Vorbea cu mare respect şi chiar cu simpatie despre .. . autorul pe atunci a cîlorva romane în care era o tendinţă spre o mai adîncă analiză psihologică. Vlasiu, d. 316. El citea numai romane senzaţionale. Teodoreanu, m. ii, 418. Prin minte-t trec eroinele romanelor pe care le-a sorbit în nopţi de nesomn. Sadoveanu, o. i, 668, cf. Iordan, l. r. 321, bul. fil. vi, 6. Noua înflorire a romanului degajează realismul de elemente lirice şi de unele din cele artistice ale sintezei anterioare. Vianu, a. p. 12. Pe vechiul fond medieval, care constituie materia „Decameronului", cu povestiri de dragoste şi romane de aventură, . . . Boccacio zugrăveşte, din punctul de vedere laic, moravurile din timpul său. Oţetea, r. 205. Citeau în plapumă romanele bulevardiere încropite de rataţii parizieni. Arghezi, b. 144. Felix se ridică să plece şi atunci îşi aduse aminte de romanul lui Stendhal pe care-l lăsase în colţul mesei. Călinescu, e. o. i, 63. Scotea, pe vremea aceea . .. , în fascicole mari cît nişte cearşeafuri, un fel de roman-reportaj. Pas, z. i, 41, cf. Demetrius, a. 298. Nu-mi plac romanele de aventuri. H. Lovinescu, c. s. 7. Romanul, în forma lui de azi, este un gen literar constituit aproape exclusiv în secolul al XlX-lea. v. rom. iunie 1957, 7. Cînd ai secrete să le încredinţezi cuiva, e mai bine să i le încredinţezi în aer liber, asta am învăţat-o din romanele poliţiste. Barbu, p. 276. Reeditarea acestui roman . . . îmbogăţeşte repertoriul lecturilor noastre, s februarie 1960, 49, cf. l. rom. 1962, nr. 4, 50. -0> Ron ar. cu cheie v. cheie. + Fig. 6129 ROMAN - 629 - ROMANĂ împletire de întlmplări cu multe episoade care par neverosimile. Hîrtiile lui Tăutu cuprind tot romanul. . . şi ce roman ! Russo, s. 114. Din sărmana noastră viaţă, am dura un roman întreg. Eminescu, o. i, 157. Ori 0 să o iei de soţie ; ori o să faceţi un roman stupid fără spirit, fără interes şt fără încheiere. Caragiale, o. iv, 380. Şi fantezia lut Arghir schiţa un roman pe iluziile unui căţel. Vlahuţă, o. a. ii, 6, ct. Şăineanu. Am ascultat la o cafea şi o ţigară romanul său de dragoste. Bacovia, o. 229. Strigătul tău ... — scrisorile . . . — îmi înseninează romanul decăderii mele sufleteşti. Klop-ştock, f. 234. Vînătorile de august şi septemvrie devin adevărate romane, în care prepelicarii sînt eroi. Sadoveanu, o. x, 461. Viaţa fiecăruia e un roman. Pas, z. i, 86. — Pl.: romane, (Învechit) romanurt. — Şi: (Învechit) românţ, romanţ, romăns s. n., (neobişnuit) român ţă s. f. — Din fr. roman. — Romanţ < it. romanzo. RdMAN2s. m. (Regional) Nume dat mai multor plante erbacee din familia compozitelor: a) muşeţel, ro-maniţă (Matricarta chamomilla). Borza, d. 108, alb 1 1 938; b) (şi In sintagma romon bolund, Borza , d. 108) romaniţă nemirositoare (Matricaria inodora). Cf. Ţiplea, p. p. 15; c) margaretă (Chrysanlhemum leucan-themum). Cf. Coteanu, pl. 30, Cihac, ii, 318, Borza, d. 47, Lexic reg. 13; d) granat (Chrysanthemum par-thenium). Borza, d. 47; e) ochiul-boului (Chrysanthemum roiundifolium). id. ib.; f) (şi în sintagma roman puturos) romaniţă-puturoasă (Anthemis cotula). Borza, d. 20; ţ|) romaniţă-de-cîmp (Anthemis arvensis). id. ib.; li) romaniţă-mare (Anthemis nobilis). Cf. ddrf, Şăineanu, d. u., Borza, d. 20; i) vetrice (Tanacetum vulgare), id. ib. 168. Că săraeti numa ne-or pune Pe costiţă lîngă sat, Ş-om paşte roman uscat. com. sat. v, 113, cf. H xiv 5, xvii 7, xvm 41, 102, 168. Suflă vîntul Romonul, De ce-l suflă, de-aeea-nfloare. Pompi-liu, xi. 81. Suflă vîntul romonul, Din romon suflă-n cicoare Şi voinicu-i la prinsoare. Bud, p. p. 19. — Accentuat şi: romăn. Coteanu, pl. 30, Cihac, ii, 318, alr i 1 938/26, 107, 800, 810, 825, 874. - Şi: r6mon (accentuat şi român alr i 1 938/280, Lexic reg. 13, pl. romoni alr i 1 938/280) s. m., romăn (ib. 1 938/85, 118), roămăn (ib. 1 938/90), riimăn (ib. 1 938/ 295) subst. — Din ucr. pOMftH. ROMĂN3, «Ăs. m. şi f., adj. I. 1. S. m. şi f. Persoană care făcea parte din populaţia de bază a statului roman3 (II) sau era originară de acolo şi care se bucura de drepturi depline de cetăţenie; persoană care făcea parte din populaţia de bază a imperiului roman ; (la pl.) populaţia statului roman sau a imperiului roman; (învechit) rîmlean, rumân. Acolo lîngă Turda, sus în coastă, au fost un oraş foarte frumos al romanilor (cca 1660 — 1680). gcr i, 176/22. Romanii au biruit şi mulţime de vrăjmaşi au omorît. C. Cantacuzino, cm i, 17. Au numit şi pre acest meşteşug ritorică, adecă: cum zic romanii elocvenţia. Molnar, ret. 11/2, cf. 95/12. Aşa evreii să scoală Invierşunati la răscoală, Spărgînd şanţurile foarte, Bal pe romanii cu moarte. Bărac, ap. gcr ii, 242/4. Chiar în acele vremi furtunoase şi nenorocite, romanii Daciei nu uitară că au o misie în omenire. Bălcescu, m. v. 7. Acele vorbe ce s-au scris de romani atîţiaseculi, ce s-au reluat de părinţii noştri de doi secuii noi să le scriem altfel? cr (1848), 73/42. Romanii au trecut pre aci, au lăsat însă prea puţine vestigii. Boliiac, o. 288. Odată cunoşteam Subt nume de roman Un prea puternic neam. Alexandrescu, o. i, 271. Bogăţia minelor de aur ale Transilvaniei va fi atras, în pămîntul Daciei, un număr foarte însemnat de romani în înţelesul adevărat al euvîntului, adică de oameni de viţă curat latină. Xe-nopol, i. r. i, 148, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Sămînţa acelor oameni liberi era de vechi pămînteni ai Daciei, grăind o limbă care amintea stăpînirea şi amestecul romanilor. Sadoveanu, o. xii, 200, cf. x, 426. Urmează cercetarea istorică a romanizării în regiunea balcano-dunăreană, pornindn-se . . . de la populaţiile autohtone existente atît la nordul Dunării, cit şi în Peninsula Balcanică în momentul cuceririi acestor teritorii de către romani, contemp. 1956, nr. 483, 1/2. + Persoană care făcea parte din Sfîntul imperiu roman de naţiune germană ; (la pl.) populaţia acestui imperiu. Carol al şaselea, craiul Işpaniii, carele după răposarea fratelui lui, Iosif, puternicul împărat al romanilor, dă toţi electorii. .. alegîndu-se şi pohtind cu toţii a-l avea tn lotul frăţine-său. R. Greceanu, cm ii, 198. 2. Locuitor al Romei. Cf. cade, dl, dm. II. 1. Adj. Care aparţine Romei, imperiului roman sau romanilor, originar din Roma sau din imperiul roman ; privitor la Roma, la imperiul roman sau la romani; (învechii) rîmlean, rîmlenesc, romaicesc, romanesc2, roinanicesc. Ştiut lucru este că nu fieşteeare gheneral roman după izbînda asupra nepreien putea să facă triumf. Budai-Deleanu, ţ. 369. Leghioanele romane avea stema un vultur de aur sau de argint într-un vîrf de suliţă. Bărac, ap. gcr ii, 237/39. Ostenită de atîtea rele ce o rodeau în sineşi, împărăţia romană trebui să cază. Bălcescu, m. v. 6, cf. 7. Originea acestor adunări izvorăşte din municipalităţile romane şi din soboarele goţilor, id. ib. 9. Un sarcofag al unei preolese romane, cr (1848), 181/46. Ceea ce mă face a presupune aceasta e tocmai gustul ce a avut întotdeauna poporul roman de a lua în rîs pe bărbaţii săi cei mai vestiţi. Odobescu, s. i, 41. Ard albastrele armure ale zeilor romani. Eminescu, o. iv, 136. Atunci legionarii colosului roman Ies grabnici ca furtuna. Coşbuc, p. i, 158, cf. Barcianu. Cărturarii de şcoală nouă, elevii institutelor nieneze şi romane, . . . scriau curent limba internaţională a ştiinţii. Iorga, l. i, 12. înaintea lui se deschidea galeria tăiată . . . înainte cu sute de ani, poate încă pe vremea stăpînirii romane. Agîrbiceanu, a. 380. Oratorii romani şi greci discutau, înaintea cetăţenilor, probleme adeseori arzătoare şi iritante. Galaction, a. 370. în epoca imperiului roman, colţul acesta de lume era una cu continentul. Sadoveanu, 0. ix, 295. Bronzurile romane au ruginit şi s-au mistuit, opera lui a rămas. Călinescu, c. o. 133. Ca prim punct figurează cercetarea vieţii materiale şi spirituale în perioada de stăpînire romană, contemp. 1956, nr. 483, 1/1. Tu trebuie să fii tare ca o mamă romană. H. Lovinescu, c. s. 40. Influenţa etruscă s-a exercitat asupra unor domenii variate ale vieţii romane, ist. l. rom. i, 38. <$> Cifre romane (şi substantivat) = cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin. V. Moltn, v. T. 23, cf. 57. Litere romane = litere latine. Să determinăm foncţia literelor romane, cr (1848), 43/16, cf. 43/33. Biserica romană — biserica catolică, v. catolic; catolicism. Cît a trebuit să placă papei pe de o parte îngrijirea purtată de Ştefan pentru biserica romană din Moldova, pe de alta, onoarea făcută reprezentanţilor religiei catolice de a fi primiţi ca membri in sfatul ţărei. Xenopol, i. r. iv, 70. Milă romană v. milă. Pontif roman, v . p on t i f. + Romano-catolic. Legea bisericei Apusului au început a se chiema lătinească sau romană. Maior, i. B- 23. Am ascultat slujba religioasă la biserica romană. Sadoveanu, o. ix, 241. 2. Subst. Numele a două dansuri.: a) S. m. şi f. art. Numele unui fel de cadril, care a devenit apoi dans popular. Cf. Baronzi, l. 92, Pîr-vulescu, c. 14, Pamfile, j. ii, 31, id. ib. iii, 11, Varone, d., id. joc. rom. n. 114, 115, h ii 100, xvm 262, 1. cr. i, 155, com. din Ţepeş Vodă — Cernavodă, alr ii 4 336/172. b) S. m. (Prin Transilv.) Dansul căluşarilor. Cf. Pamfile, s. v. 59. 3. S. f. pl. Sandale cu talpa subţire (l. rom. 1959, nr. 6, 54), sandale de lemn (cv 1950, nr. 11-12, 39). — Pl.: romani, -e. — Din lat. romanus, -a, -um, fr. roman, romain, it. romano. ROMĂNA adj. (în sintagma) Balanţă romană = balanţă formată dintr-o pîrghie cu braţe neegale, mobilă în jurul unui ax orizontal; pe braţul mai lung şi gradat alunecă o greutate, care echilibrează obiectul de i 6132 ROMANCA - 530 - ROMANISTICĂ ctntărit pus pe talerul sau In clrligul aflat la capătul braţului mai scurt. Cf. ltr2 286, dl. — Pl.: romane. — Din fr. romaine. ROMĂNCA s. f. art. (Prin Transilv.) Romana (II 2). Cf. Varone, d., id. joc. rom. n. 115. — Roman3 suf. -că. ROMANCIER, -Ă s. m. şi f. Autor de romane. Afurisitele tale de visări ... au deschis mai multe căi către nemurire decît toate producţiile poeţilor şiromanţierilor. Heliade, d. j. 47/2, cf. I. Golescu, c., Negulici. Poeţii şi romanţierii îi idealizează. Russo, s. 175. Este dar . . . singurul romanţiar ce mai rămîne în picioare. RomAnui. (1857), nr. 2, 2*/60. Poet şi romanţier . . . cum şede omului mai bine. Gane, n. iii, 182. Abia cu chiu, cu vai îţi mai poţi permite să strecori pe ici, pe colea faimoasele sprîncene arcate pe care de secole le zugrăvesc poeţii sau romanţierii, pe frunţi late şi cugetătoare. Ma-cedonski, o. iv, 51, cf. Şăineanu, ddrf, Alexi, w. Un artist, să-i zicem poet, romancier . . . sau nuvelist, era privit la noi ca un individ apocaliptic. Anghel, pr. 183. Romancierul de azi, în deosebire de cei pur epici de dinainte, pune probleme ca şi dramaturgul. Ibrăileanu, s. l. 7, cf. 37. Arta romancierei se poate, astfel, compara cu arta marilor pictori ai Renaşterii. Lovinescu, c. iv, 111. Va fi romancierul pe care-l aşteaptă zadarnic, de zeci de ani, literele române. Galaction, a. 341. Noaptea romancier şi ziua sergent de zi, nu mergea. Vlasiu, a. p. 423. Viaţa acestei tinere persoane ar putea să servească numai ca document romancierului. Sadoveanu, o. xiv, 181. Cu mijloacele de naraţiune şi prezentare ale unui romancier, analiza sa se aplică asupra marilor pastuni umane. Vianu, a. p. 384. Unii romancieri francezi au lăsat opere uriaşe. Ralea, s. t. i, 114. Un romancier pornit să ofere o frescă de proporţii masive despre eroii industrializării socialiste . . . trebuie să devină el însuşi un constructor activ al socialismului, s iunie 1960, 27. — Pronunţat: -ci-er. — Pl.: romancieri, -e. — Şi: (Învechit) romanţier, -â, roman (iar, -ă, romansifr, -ă (Calendar 1861, 121/21) s. m. şi f. — Din fr. romancier. Cf. it. romanziere. ROMANESC,1 -Ă adj. (Livresc) Cu caracter de roman1, care ţine de roman. Cf. ddrf. Toată opera romanescă din Franţa zilelor noastre e literatură de idei. Ibrăileanu, s. l. 98. Sîntem aici, cu adevărat, în roman şi în ficţiune romanescă. Perpessicius, m. iv, 30. + Ca de roman1; fantezist, romantic. Imaginaţia lui romanescă şi pito-rescă era, totuşi, înfrînată de . . . sentimentul măsurii. Lovinescu, c. iv, 166. (Substantivat) Dumneata eşti un romanesc, dar eşti totodată un bărbat penlru care realitatea există. H. Lovinescu, t. 345. — Pl.: romaneşti. — Din fr. romanesque. ROMANESC,2 -Ă adj. (învechit) Roman* (II1). I.eghi-oanele romaneşti. Cantacuzino, n. p. 29v/4. Toate ţările care se reducea în provinţii să fie supt dare şi magistratului poporului romanesc supuse. Şincai, hr. i, 35/33, cf. 10/12. Au socotii pre români ca rămăşiţă adevărată a coloniilor româneşti pre care au descălecat oarecînd Traian în Dachia. Budai-Deleanu, lex. Consulul romanesc. Ţichindeal, a. m. 20/18. Un priiaten al norodului romanesc. Nicolau, p. ii, 217/3. Statua împăratului. . . îmbrăcat în haine romaneşti şi in cap cu cunună de dafin. Golescu, î. 25. S-au gonit noroadele dachiceşti din Dachiia şi ţara s-au făcut ţinut romanesc. Cantemir, s. m. 231/18. Unde-i neamul haldeesc; Unde e cel romanesc. Aceia ce-a stăpînit Pre lume ş-a poruncit ? Mumuleanu, c. 105/18. Sceptru romanesc, adică al romanilor. Heliade, gr. rom. 81/19, cf. I. Golescu, c. La universitate voi învăţa legile fireşti şi legile romaneşti, istoria şi gheografia. Kogălniceanu, s. 127. — Pl.: romaneşti. — Şi: românesc, -ă adj. — Din it. romanesco. ROMANI vb. IV. Tranz. (învechit, rar) A romaniza. (Ref 1.) Iar care [daci] au mai rămas, se româniră. Negruzzi, s. i, 201. — Prez. ind.: romanesc. — V. roman*. ROMĂNIC, »Ă adj. Care se trage din romani, care are legătură cu poporul roman, cu imperiul roman. Românii sînt un popor de viţă romanică, un popor neolatin, ca şi celelalte din apusul Europei, ieşite tot din sînul imperiului roman. Xenopol, i. r. i, 180. Stil romanic = denumire dată stilului arhitectonic dezvoltat In Europa In a doua jumătate a secolului al X-lea şi care se continuă In parte pină spre sfirşitul secolului al XlII-lea. Miezul îngrămădirii îl alcătuia străvechea biserică succesiv clădită din părţi, una in stil romanic, a doua în stil gotic. Blaga, h. 49. (Substantivat, n.) Descoperi romanicul cel mai pur, un portal semicircular :;usţinut de opt capiteluri. Călinescu, c. o. 160. + (Despre limbi) Care au la bază limba latină, care derivă din limba latină; neolatin. Cf. ddrf, Barcianu, Şăineanu. Astfel întîlnim la albanezi şi la români. . . o serie de cuvinte latine, obişnuite pe cît se pare în latinitatea estică, dar pierdute in apus, unde limbile romanice nu le mai păstrează ca vorbe populare. Puşcariu, l. r. i, 264. Despre locul limbii române între celelalte limbi romanice au vorbit, într-un fel sau altul, numeroşi lingvişti români şi străini. Iordan, l. r. 19, cf. 28. Pentru a exprima posesiunea, pronumele reflexiv e întrebuinţat în limbile romanice occidentale doar atunci cînd acţiunea poale avea şi alt autor decît subiectul, scl 1954, 141. Mai sînt şi alte popoare de limbă romanică, a căror cultură trebuie cunoscută şi folosită, prin intermediul limbii şi literaturii respective, contemp. 1956, nr. 503, 5/2. Limba română este singura limbă romanică în care s-au păstrat forme cazuale distincte penlru genitiv-dativ. Graur, s. l. 107. 4- Care aparţine limbilor romanice, caracteristic limbilor romanice. Pare înclinat a considera drept fenomen specific romanic numai repetarea complementului indirect pronominal, scl 1959, 181. Caracterul romanic al structurii silabice româneşti, ib. 1965, 60. + Care se ocupă de limbile romanice. Se impune intensificarea studiilor romanice în ţara noastră. contemp. 1956, nr. 503, 5/2. Folosim metoda geografiei lingvistice . . . aşa cum esle aplicată în general în dialectologia romanică şt românească modernă, scl 1967, 53. — Pl.: romanici, -ce. — Din germ. romanisch. Cf. it. r o rn^i n i c o. ROMANICfiSC,-EĂSCĂ adj. (învechit) Roman* (II1). Clădirile noastre deşteaptă un suvenir romanicesc — ale cărora ruinuri încă spun mărimea lor (a. 1850). doc. ec. 975. — Pl.: romaniceşti. — Roman3 + suf. -icesc. ROMÂNISM s. n. (Rar) Romanitate (2). Marea aptitudine pe care oamenii din popor ... o aveau de a converti la românism neamurile cucerite. Puşcariu, l. r. i, 326. — De la roman*. ROMANIST s. m. I. Specialist In studiul limbilor romanice. Cf. Barcianu, Şăineanu. Metoda e cea întrebuinţată de romanişti, cînd din limbile romanice actuale reconstruiesc... formele latinei vulgare. Puşcariu, l. r. i, 244. Studiez curentele şt metodele noi create de romanişti, l. rom. 1959, nr. 4, 58. 2. Specialişti In studiul dreptului roman, dl, dm, dn . — Pl.: romanişti. — Din germ. Romanist, fr. romaniste. ROMANISTICĂ s. f. Disciplină lingvistică şi filologică care studiază limbile romanice. Cf. bul. fil. vi, 6142 romanitate - 531 - ROMANIZANT 30. ,,Impresiile/' mele sînt dealtfel în bună măsură nişte truisme ale romanisticei, nişte adevăruri care sar în ochi. Călinescu, i. 6, cf. l. rom. 1965, nr. 1, 166, dn2. Jean Boutiere, filolog cunoscut, autor al mai multor studii de romanistică, scl 1967, 595. A condus ... pe. tinerii filologi francezi care-şi pregăteau licenţa sau doctoratul în romanistică, ib. — Din germ. Romaniştii*. ROMANITATE s. f. 1. Caracter roman8 al unui popor, al unei culturi etc., trăsătură caracteristică romană ; origine, descendenţă romană. Lumina adevărului despre romanitatea românilor. Bojincă, r. 96/10. O carte . . . prin care s-ar arăta romanitatea lor. mag. ist. i, 47/3. Aceste neamuri. . . s-au opintit să şteargă din faţa pămîntului orice urmă de romanitate. Ispirescu, ap. cade. Klein începe foarte de departe cu originile, din vremea supremaţiei bulgare, care ar fi adus, ea singură, amestecul în româneşte al ,,cuvintelor slo-vcneşti** care-i sunau rău la ureche acestui fanatic al romanităţii fără amestec. Iorga, l. ii, 186, cf. Şaineanu. Pietre unghiulare ale ideologiei lui Clain vor rămîne ... ide-ea romanităţii şi ideea continuităţii istorice. Blaga, g. 95. 2. Totalitatea popoarelor romanice; lumea romană. întru durerea ce ne sfîşie la privirea dărăpânării romanităţii. Negruzzi, s. i, 204, cf. Barcianu, Şăineanu. Am cucerit necontenit şi alte neamuri pentru romanitate. Puşcariu, l. r. i, 420. Separarea definitivă a romanităţii orientale de cea occidentală, scl 1964, 688. — Din fr. românite, it. românită, lat. romanitas, -tis. ROMANÎŢĂ s. f. 1. Nume dat mai multor plante erbacee: a) (şi în sintagmele romaniţă bună, Grecescu, fl. 315, Borza, d. 108, romaniţă mică, Borza, d. 108) muşeţel, (prin Transilv.) romînică, (regional) romonel (Matri-cariachamomilla). Coteanu, pl. 30, Calendariu (1814), 168/26, lb, Polizu, Baronzi, l. 143, lm, Gheţie, r. m., Barcianu, Grecescu, fl. 315, N. Leon, med. 61, Ale-xi, w., Bianu, d. s., Simionescu, fl. 173, Voiculescu, l. 240, Bujorean, b. l. 391, Densusianu, ţ. h. 332, şez. xv, 114, Iordan, l. m. 195. <0> Romaniţă nemirositoare (sau neadevărată, Grecescu, fl. 315, Borza, d. 108, regional, romaniţă puturoasă, id. ib., sau proastă, id. ib.) = plantă asemănătoare cu muşeţelul, dar neparfumată; (regional) chioara-găinii, mărăriţă, mă-rarul-broaştei, muşeţel-prost, ochiul-boului, roman2, romon-bolund, tătăişi (Matricaria inodora). Cf. Grecescu, fl. 315, Simionescu, fl. 174, Borza, d. 108; b) (şi în sintagma romaniţă de munte, Borza, d. 10); denumire dată plantei Achillea schurii. id. ib.; c) (regional) romaniţă-de-cîmp (Anthemis arvensis). id. ib. 20; d) romaniţă-mare (Anthemis nobilis). id. ib.; e) (şi în sintagmele romoniţă galbenă, id. ib., romăniţă mare galbenă, id. ib.) floare-de-perină (Anthemis tincloria). id. ib.; f) (şi în sintagma romaniţă mare, Brandza, fl. 284, Grecescu, fl. 316, Borza, d. 47) margaretă (Chrysanthemum carinatum, leucantheum şi rotundifo-lium). id. ib., cf. anon. car. Iarba-vîntului şi iarbă--creaţă, Iarbă-mare, spînz, limbă-vecină, Romoniţă, nalbă, mătăcină. Budai-Deleanu, ţ. 210. Iată, vin pe rînd, păreche, . . . Frăţiori şi romăniţe care se aţin la drumuri. Alecsandri, p. iii, 55. Eu pe-un fir de romăniţă Voi cerca de mă iubeşti. Eminescu, o. i, 55. Pe lîngă apă, se mai pun în căldare . . . şi felurite plante, precum: mintă, calapăr, busuioc, romîniţă. Marian, î, 47, cf. Brandza, fl. 283, Dame, t. 185. Gospodinele române au deosebită grijă de a strînge . . . diferite plante mirositoare . . . Printre acestea sînt: busuiocul, . . . calapăr, romaniţă. Pamfile, i. c. 248. Trecură şanţul şi intrară într-un cîmp de romaniţă. Gîrleanu, n. 145. Se plecă în mod foarte firesc şi, cu o măiastră uşurinţă, rupse un mare şi frumos fir de romcmiţă albă. Hogaş, m. n. 102. Nu ştiu dacă te-ai plimbai vreodată ... pe aceste coaste unde cresc aglicele, drăgaica, romîniţă. Galaction, o. 344. Ograda cu romaniţă mirositoare. Brăescu, o. a. ii, 12, cf. Drăganu, rom. 90. Din dragostea mea tristă şi din deşertul dor Vor creşte romaniţe. Les- nea, vers. 194. Fetele strîng soponele, romaniţă, măză-riche şi păiuş de pe marginea cărărilor. Sadoveanu, 0. i, 406, cf. xii, 413. Vino. Dinainte îţi voi desface pelinul şi romani ţa Pe care le coace arşiţa. Arghezi, vers. 190. Lăsaţi-i s-aştepte . . . spuse cu glas scăzut colonelul, făcînd semn locotenentului să-i deie de jos floarea de romaniţă. Camilar, n. i, 121. Infuzii fierbinţi de mentă, flori dc tei, flori de romaniţă. Belea, p. a. 248, cf. h iii 60, 116, x 534, xii 217, xiv 436. S-o-ntîlnit c-o copiliţă Culegînd la romoniţă. Mîndrescu, 1. p. 186. Mă dusei în poieniţă Ca să-mi adun romoniţă. Reteganul, tr. 112. Ziua te-oi purta-n cosiţă, Noap-tea-n apă, romoniţă. id. ch. 93. La mijloc de lunculiţă Este-o mîndră poieniţă îngrădită-n romăniţă. Sevastos, p. 166, cf. şez. i, 140. Mă dusei la dumbrăviţă Dup-un fir dc romoniţă. Hodoş, p. p. 195. Dinainte-n viţă, Fir de romăniţă, Dinapoi în păr, Fir de calapăr. Viciu, col. 119, com. din Zagra — Năsăud, alr i 1 938. Frunză verde romaniţă, Auzi, mîndro, mîn-druliţă. folc. transilv. ii, 33. <<> F i g. Ca-n roma-niţa vremii, bălaie şi-mpăcată, Să doarmă totdeauna copilăria mea. Lesnea, vers. 180. <> C o m p u s e: romaniţă-de-eîinp = plantă erbacee cu flori ca ale muşeţelului; (regional) mărucă, mărună, măruncă, muşeţel-prost, roman2, romaniţă-proastă, romaniţă--puturoasă (Anthemis arvensis). Cf. Brandza, fl. 382, Borza, d. 20; romaniţă-puturoasă = a) plantă erbacee, cu miros neplăcut, cu flori ca ale muşeţelului; (regional) fulică, fulin, mărarul-cîinelui, mărună, măruncă, momoriţă, muşeţel-prost, ochiul-boului, roman2, roman-puturos, romaniţă-proastă, romanoi, romăniţa--cîinelui (Anthemis cotula). Cf. Brandza, fl. 283, Grecescu, fl. 314, Borza, d. 20; b) (regional) romaniţă--de-cîmp (Anthemis arvensis). id. ib.; romaniţă-mare = denumire dată plantei Anthemis nobilis; (regional) aurată, muşeţel, roman2, romaniţă. id. ib.; (regional) romaniţă-proastă = a) romaniţă-de-cîmp (Anthemis arvensis). Cf. Grecescu, fl. 314, Borza, d. 20; b) romaniţă-puturoasă (Anthemis cotula). id. ib.; români ţa-cSinelui = romaniţă-puturoasă (Anthemis cotula). id. ib.; romăniţă-de-grădină = granat (Chrysantheum parthenium). id. ib. 47 ;romoniţă-turceaseă — floarea-ra-iului (Chryzantheum cinerariaefolium). şez. xv, 115 ; ru-măniţă-mare = floarea-soarelui (Helianthus annuus). Dame, t. 184, Borza, d. 81; romaniţă-rea = nume dat unei plante nedefinite mai îndeaproape. Cf. h xii 300; romaniţa-e aiului = nume dat unei plante nedefinite mai îndeaproape. Cf. ib. iii 25. 2. Art. (Şi în forma romoniţă) Horă urmată de sîrbă (Călineşti — Piteşti). Varone, d., cf. id. joc. rom. n. 39, 11. — Accentuat şi: râmaniţă. alr i 1 938/508, 510, 530, 588. — Pl.: romaniţe. — Şi: (regional) romăniţă (accentuat şi rdmăniiă alr i 1 938/359, 512, 516, 526, 590, 614), romeniţă (ib. 1 938/846), rămîniţă, romoniţă (accentuat şi romoniţă ib. 1 938/51, 69, 96, 138, 243, 247, 273, 290, 320, 339, 704, 870) s. f., romoniţ (Borza, d. 108) s. m., romuniţă (alr i 1 938/255), râmniţă (ib. 1 938/56), rumlniţă (ib. 1 906/35, 40, 573, 578, Borza, d. 108), rumâniţă (id. ib.), rumăniţă (id. ib. 81) s. f. — Roman2 -f- suf. -iţă. Cf. ucr. p o M a H e u b. ROMANIZ vb. I.Tranz.A imprima sau a impune unei ţări, unei regiuni etc. obiceiurile, cultura, modul de organizare, instituţiile şi civilizaţia romană; a face roman8 (II 1), (învechit, rar) a romani. Ţări mult mai apropiate de Italia şi romanisate într-un curs de timp cu mult mai mare. Românul (1857), nr. 1, 42/41, cf. Şăineanu, Barcianu, bul. fil. vi, 53, scl 1964, 421. <0> Refl. Dacia se romaniză repede. Şăineanu. + (învechit, rar) A româniza. Românii acolea roma-nisează pre toate popoarele împreună locuitoare cu dînşii. rom. lit. lSi/36. — Scris şi: romanisa. — Prez. ind.: romanizez. — Din fr. romaniser. ROMANIZÂNT, -Ă adj. Care urmăreşte romanizarea limbii, care acţionează în acest scop. Influenţa atmos- 6146 ROMANIZARE - 532 - ROMANTICESC ferei ,,romanîzante“ a epocii se manifestă şi în unele particularităţi ortografice, scl 1950, 61. Cele trei curente lingvistice existente pe vremea apariţiei acestui dicţionar se reduceau ... la unul singur, căruia îi putem spune latinizant sau romanizant. ib. 60. — Pl.: romanizanţi, -te. — De la romaniza. ROMANIZĂRE s. f. Acţiunea de a (se) romaniza şi rezultatul ei. Romanizarea era la această dată aşa de înaintată în Dobrogea, încît însăşi toponimia se constată a fi devenit în parte romană. Pârvan, g. 118, cf. 466. Romanizarea Daciei s~a putut face atît de repede şi fiindcă ea coincide cu momentul celei mai mari expansiuni a românismului. Puşcariu, l. r. i, 328. Urmează cercetarea istorică a romanizării în regiunea balcano-dunăreană. contemp. 1956, nr. 483, 1/1. în teritoriile balcano-dunărene şi carpatice ... s-a produs fenomenul romanizării, l. rom. 1959, nr. 3, 16. Scythia Minor devine o provincie aparte, desprinzîndu-se din Moesia Inferior, în care fusese integrată în perioada romanizării, ib. 1965, nr. 4, 434. + (învechit, rar) Românizare. Acum de la sate romanisarea au străbătut şi prin tîrguri. rom. lit. 152/1. — Scris şi: romanisare. — V. romaniza. ROMANIZĂT, -Ă adj. Care a adoptat limba, obiceiurile, caracterele proprii romanilor. Cf. dl, dm. — Pl.: romanizaţi,-te. — V. romaniza. ROMANIZAT6R, -OĂRE adj. Care romanizează. Influenţa romanizatoare a oastei ... se vede mai ales în Dacia. Puşcariu, l. r. i, 328. — PL: romanizatori, -oare. — Romaniza + suf. -tor. ROMĂNO-CATOLIC, -Ă adj. Care ţine de biserica catolică, care aparţine catolicismului. Deşi ortodoxă, se ducea la biserica romano-catolică. Beniuc, m. c. i, 107. + (Substantivat) Catolic. — Pl.: romano-catolici, -ce. — Roman8 + catolic. ROMAN OI s. m. (Regional) Romaniţă-puturoasă (An-themis cotula). Borza, d. 20. — Roman2 + suf. -oi. ROMAN OM ANI E s. f. (Rar) Admiraţie exagerată pentru însuşirile, cultura etc. poporului roman; teorie care susţinea originea pur romană a poporului român. în mine veţi găsi un român, însă niciodată pînă acolo ca să contribui la sporirea romanomaniei, adică mania de a ne numi romani. Kogălniceanu, s. a. 64. Călăuzit de sentimentul măsurii şi al modestiei, M. Kogălniceanu se ridică împotriva romanomaniei. s. c. st. (Iaşi), 1957, 253. — Roman3 -f- manie. \ ROMÂN S s. n. v. roman1. ROMÂNSĂ s. f. v. romanţă1. ROMANSII^R, -Ă s. m. şi f. v. romancier. ROMANŞĂ s. f. Nume dat ramurii vestice a retoromanei. — Din fr. romanche. ROMÂNT s. n. v. roman1. ROMÂNTIC, -Ă adj. 1. Care aminteşte de frumuseţea locurilor descrise în romane; pitoresc, romanesc1. Pădurile cele dese şi romantice. Oblăduirea, 29/30. Valea aceaea atît de romantică, fl (1838), 18V15. O necontenită schimbare de priviri romantice, adică feliu-rimile trupurilor de munţi şi alcătuirile stîncilor. Plusc, d. 2/27, cf. Stamati, d. Oriîncotro se îndreaptă ochiul, întîlneşte privelişti romantice, rom. lit. 102/8. Tazlăul ce şerpuieşte pe vale înfăţoşează un peisaj romantic. Negruzzi, s. i, 308. Păduricea Bănesei. . . este locul cel mai romantic în preajma capitaliei noastre. Bolliac, 0. 214, cf. Şăineanu. 2. Care aparţine romantismului (1), care prezintă aspecte caracteristice acestei mişcări. O poezie de şcoală romantică sau gotică, gtn (1836), 772/20. Nici teoriile italiene şi romantice a vestitului revoluţionar, nici sistemele ardelene nu au prins rădăcină. Russo, s. 82, cf. Polizu. Articolul începe cu o tiradă romantică. Dîmboviţa (1860), 852/6. Complexitatea nelămurită afectivă nordică e în poezia engleză, în literatura romantică germană. Ibrăileanu, s. l. 43. Eu n-am nevoie de decoruri clasice şi de fraze romantice din cărţi, pentru amorul meu. Sadoveanu, o. xi, 437, cf. Iordan, l.r.a. 177. Povestirile romantice ... au la Alecsandri funcţiunea de a preciza sau adînci atmosfera locului. Vianu, a. p. 88. Era inimitabilă strălucirea inteligenţei acestui om şi graţia cuvîntului lui, graţie demodată, romantică, plină de stil. Demetrius, a. 193. Continuatorul tradiţiilor romantice, m 1962, nr. 4, 36. (Substantivat, m.) Creator a cărui operă se Încadrează în romantism (1); (rar) romantist. Fiind romantici, s-au adresat la literatura populară. Ibrăileanu, sp. cr. 94. în poezia întregului continent se simţeau rezonanţe ale marilor romantici francezi. Sadoveanu, e. 60. Ultimii romantici ai filozofiei germane. Ralea, s. t. ii, 10. Scriitorul folosea, ca dealtfel mulţi romantici, tehnica fragmentului. Varlaam — Sadoveanu, 215. 3. Care evocă atitudini, teme specifice romantismului (1) ; fabulos , romanesc1, romanticesc. Prin roman-tice-avanture am agiuns la .. . cununie. Asachi, s. l. 1, 216. Cîteva din tîmplările cele mai tragice şi cele mai romantice. Codrescu, c. ii, 374/20. O noapte tocmai bună pentru amoruri romantice. Filimon, o. i, 135. Persoane istorice, care au vieţuit şi cari şi-au făcut viaţa romantică, f (1867), 114. Toate aceste . . . par a da vieţei sale o coloare romantică. Maiorescu, cr. ii, 295. Cine umblă cu scrupuluri feciorelnice e osîndit mai dinainte să fie strivit de cei ce nu cunosc nici măcar din nume astfel de sentimentalisme romantice ! Rebreanu, r. i, 22. Săniile, romantice gondole, erau bijuteriile Bucureştilor de iarnă. Arghezi, b. 101. Mîndru de calitatea lui de mijlocitor, . . . născoci un truc romantic. Călinescu, e. o. ii, 267. Nu avea un gust romantic pentru legendă şi taină, aşa cum nu avea gust pentru poezie. Barbu, p. 67. <$> (Adverbial) Se acoperea cu vastă pălărie neagră, învăluindu-se romantic în faldul pelerinei. Teodoreanu, m. u. 76. fr lf:- "Tl Care are înclinări spre visare; romanţios (1), melancolic. O contesă bătrînă, cu idei aristocratice, deşi studioasă şi romantică. Bolintineanu, o. 279. Cea ce-n-cunjură mulţimea i-o romantică copilă. Eminescu, o. i, 46. Fusese în tinereţe o fire cam romantică. Agîrbiceanu, a. 123. [Dunărea] deschide fugarilor romantici calea ei plină de dor, de nebunie, de necunoscut şi de îndrăzneală. Galaction, o. 194. Ani de trubadur rătăcitor, cunoscînd de aproape foamea, setea şi lipsa de adăpost, dar ani de tinereţă şi romantice visuri. Sadoveanu, e. 132. Renan . . . vrea să facă un Neron romantic, cu părţi bune. Călinescu, s. 108. Romanticul personaj poate să sosească din clipă în clipă. H. Lovinescu, t. 244. Prin urmare şi el te-a categorisit romantic, t februarie 1962, 22. <> (Substantivat) Te pomeneşti că sînt şi eu un soi de romantic. H. Lovinescu, c. s. 89. Eşti o romantică, duduie ! id. t. 156. — Pl.: romantici, -ce. — Din fr. romantique, germ. romantisch. ROMANTICESC, -EĂSCĂ adj. (învechit) Romantic (3). O plimbare... foarte frumoasă şi romanticească. Golescu, î. 133. — Din fr. romantique, germ. romantisch. Cf. rus. pOMaHTHHeCKHH. 6159 ROMANTICISM - 533 - ROMANŢIOZITATE ROMANTICISM s. n. (Rar) Romantism. Cf. Tim. Popovici, d. m., Scriban, d. — Romantic -f suf. -ism. ROMANTICITATE s. f. (Neobişnuit) Romantism (2). Ca romanticitatea călătoriei mele să fie mai culminantă, îmi lipsea numai o şatră de ţigani, f (1884), 175. — Romantic -f suf. -itate. ROMANTISM s. n. 1. Mişcare artistică şi literară apărută la începutul secolului al XlX-lea ca o reacţie împotriva clasicismului, în strînsă legătură cu afirmarea geniului naţional, caracterizată prin suprimarea regulilor formale, prin introducerea notelor de lirism, de sensibilitate şi de imaginaţie, prin zugrăvirea figurilor ieşite din comun, prin tendinţa evaziunii în vis, în exotism, în trecut; atitudine estetică fundamentală, avînd aceste caracteristici; (rar) romanticism. Victor Hugo şi alţii, săturaţi de vechiturile poeziei clasice, au scos la modă romantismul, gtn (1836), 49 bis 1/27. Romantismul, cu toate defectele ce i se pot imputa, a făcut un serviciu nemărginit ideilor moderne. Românul (1857), nr. 35, 32/44, cf. Barcianu, Şăineanu, Iordan, l.r.a. 177. Nu lipseşte . . . nici răsăritul lunii, pentru care scriitorul se adresează însă recuzitei de metafore şi comparaţii obicinuite în romantism. Vianu, a. p. 80. 2. Ansamblu de aspecte care caracterizează mişcarea romantică; înclinare spre lirism, spre visare, spre melancolie, romanţiozitate, (neobişnuit) roman ticita-te. M-am deşteptat din nălucirile romantismului. Aris-tia, s. 2/12. Romantismul aruncat cu îmbelşugare în versurile mele şi, mai ales, laudele fermecătoare . . . exaltaseră închipuirea sa. rom. lit. 49x/24, cf. Negulici. în zadar aş cerca să las să tremure aripa diafană a visurilor pe romantismul vag al închipuirilor. Petică, o. 330. Deşi avea romantismul realităţii absolute, era în nori. Teodoreanu, m. u. 29. Toată natma — cu apa sinuoasă, cu ostroavele verzi, cu livezile văilor — are un fel de romantism artificial. Sadoveanu, o. ix, 212, cf. 586. Eu am experienţă de la moşie, sînt cum s-ar zice vindecat de anume romantisme. Călinescu, e. o. ii, 125. Ceva ca viaţa de vis din piesele de teatru, pline de romantism şi de parfum exotic. Vornic, p. 172. — Pl.: (2, rar) romantisme. — Din fr. romantisme. ROMANTÎST s. m. (Rar) Romantic (2). La aceasta s-a adăugat o adîncă influenţă a operei romanîiştilor francezi, alas 6 vi 1937, 11/3, cf. Iordan, l.r.a. 183. — PL: romantişti. — De la romantism, cu schimbare de sufix. ROMÂNŢ s. n. v. roman1. ROMANŢA vb. I. Tranz. A descrie viaţa unui om celebru, un fapt istoric, cu adausuri imaginate de autor; a da caracter de roman1. Cf. bul. fil. iii, 186. — Prez. ind.: romanţez. — Din fr. romaneer, it. romanzare. ROMANŢARE s. f • Faptul dearomanţa. Roman-tarea factologici istorice, v. rom. ianuarie 1954, 202. — Pl.: romanţări. — V. ron^anţa. ROMANŢAT, -Ă adj Prezentat ca un roman1, cu adausuri imaginate de autor. Apăreau cărţi cu vieţile romanţate ale slîlpilor bisericii. Stancu, r. a. iv, 333. Cînd te-ai întors de la Paris ai publicat nu ştiu ce biografie romanţată. Vinea, l. i, 144. — PL: romanţaţi, -te. — V. romanţa. ROMANŢĂ1 s. f. 1. Specie a poeziei lirice, de obicei de inspiraţie erotică, cu conţinut sentimental. Cf. Heliade, d. c. 33/1. O, frumoasă istorie, romanţa lui Arghir . . . Săracu, cîte n-a suferit pentru amor! pr. dram. 245, cf. Negulici. Acest tom să alcătuieşte din cele mai alesă . . . şi cu prisosinţă îneîntătoare romanşă, şi din acele mai mari şi plăcute poezii (a. 1851). cat. man. i, 454. în cinstea ta, . . . Voi seri trei ode, Trei romanţe, Trei elegii, Şi trei sonete. Minulescu, v. 38. 2. Compoziţie muzicală vocală cu conţinut liric. Cf. Valian, v. S-a cîntat o romanţă melancolică. Barasch, m. ii, 185/17, cf. Stamati, d. Ariile române se împart în doine sau balade, în cîntice de lume sau romanţe. rom. lit. 1122/8. Am să-ţi cînt o romanţă pe care am scris-o ieri noapte. Delavrancea, t. 47, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Fac deci apel cu lacrimi, o fraţi întru Apolo/ Să fim uniţi odată cu toţi, şi noi, aezii, Şi orologiul ăsta să-l dărâmăm de-acolo, Căci altfel ne dă gata romanţa ^PaimpoleziV1. Anghel-Iosif, c. m. i, 113. Bratu, acompaniat de Lăiţă, mai cîntă trei romanţe. Agîrbiceanu, a. 157. Fetele, în frunte cu mama lor, începeau să cînte romanţe vechi româneşti. Rebreanu, i. 67. începeau din voce cîte o romanţă. Bassarabescu, v. 78. Fără îndemnul nimănui am încetinit mersul şi prinserăm a cînta în cor romanţe la modă. Brăescu, a. 143. Nu trebuie mai ales să cînte o romanţă întreagă cu cuvinte. Sebastian, t. 322. Romanţa aceasta ... o mai ascultase şi în alte rînduri. Sadoveanu, o. xi, 538. Visez şi noaptea cîntăreţii de pe străzile Parisului, romanţele, duetele care te trezesc dimineaţa în curte. C. Petrescu, a. r. 41. Cînta romanţe vechi, aşa cum numai el ştia să le cînte. Stancu, r. a. i, 182. Doi lăutari . . . cîntau jalnic şi înăbuşit romanţe ruseşti. Demetrius, a. 78. în seara următoare ea îi cîntă din nou, de astă dată romanţe mai puţin specifice. Preda, r. 443. Ochiul raţiunii ne urmăreşte pururi deschis, Romanţele sentimentale de multă vreme ne fac haz. Labiş, p. 337. Avea şi ea . . . un gramofon vechi şi cîteva plăci cu romanţe. Barbu, p. 162. — Pl.: romanţe. — Şi: (învechit) romanşă s. f. — Din fr. românce, germ. Romanze. ROMANŢĂ2 s. f. v. roman1. ROMANŢIĂR, -Ă s. m. şi f. v. romancier. ROMANŢIER, - s. m. şi f. v. romancier. ROMANŢIOS, -OASĂ adj. Predispus la visare, la melancolie; visător, romantic Foarte romanţioasă, ea ţinea mult la societatea tinerilor studenţi. Caragiale, o. ii, 124, cf. ddrf. Vcta însă, . . . care e romanţioasă într-un chip foarte practic, — ea vorbeşte curat româneşte. Ibrăileanu, sp. cr. 239. E un om . . . care şi-a făcut singur averea, exact cum ar trebui să compenseze temperamentul unei fete romanţioase ca mine. C. Petrescu, î. ii, 68. Tînărul e timid sau romanţios. Teodoreanu, m. ii, 442. Totdeauna a jinduit după o viaţă plăcută şi romanţioasă. H. Lovinescu, t. 271. (Adverbial) Romanţios dc grav în ridicarea tîmplelor şi a ochilor, el răni inima vreunei fete de ţară, cu care jucă . . . întîia dragoste. Călinescu, e. 58. <$> (Substantivat) Pe ici pe colea trecea cîte-un romanţios fluierînd. Eminescu, n. 34. Nora era o romanţioasă senzuală. Vlasiu, d. 320. + Care predispune la melancolie, la visare, la contemplaţie. Nu erau ochi de femeie, nici vreun anotimp romanţios n-a revărsat beteală peste simţurile mele atunci cînd am scris acest cuvînt. s iunie 1960, 50. 4* (Despre opere literare) Care tratează teme sentimentale, care conţine note de melancolie, de visare. în ,,Moara lui Călifar1 ‘ pe un fond de fantezie populară, e şi un supărător epizod inspirat de fasciculele romanţioase. Lovinescu, c. vi, 160. Se hrănise cu lecturi romanţioase, care dezlănţniră în el un sentimentalism vaporos. Călinescu, e. 58. — Pronunţat: -ţi-os. — Pl.: romanţioşi, -oase. — De la romanţ + suf. -ios. ROMANŢIOZITATE s. f. înclinare spre visare, spre melancolie; romantism. La ctaj se arăta dominator balconul de unde romanţiozitatca vechilor jupîniţe visa cu dcalurilc-n faţă. Teodoreanu, m. ii, 68. Imaginea ... a fost felurit comentată, criticii idealişti văzînd aici 6173 ROMAŞCĂ - 534 - ROMAN o imagine a romanţiozilăfii cavalereşti. Tribuna, 1961, nr. 206, 10/2. — Pl.: romanfiozităţi. — Romanţios -j- suf. -itatc. ROMĂŞCĂ s. f. Numele a trei plante din familia compozitelor: a) ochiul-boului (Chrysanthcmum carinatum). Borza, d. 47; b) tătăişi (Chrysanthcmum cinerariacfo-lium). id. ib.; c*) muşeţel (Matricaria chamomilla). id. ib. 107. — Din rus. poiuaiiiKa. ROMATISM s. n. v. reumatism. ROMATÎZM s. n. v. reumatism. ROMATlZM s. f. v. reumatism. ROMAN subst v. roman2. ROMANELE s f. pl. v. ni menea îă. ROMÂNESC, -Ă adj. v. romanesc2. ROMANICA s. f. v. romînică. ROMĂNÎŢĂ s. f. v. romaniţă. ROMÂN, -Ă s. m. şi f., adj. I. 1. S. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a României sau este originară din România; (la m. pl.) popor care s-a constituit ca naţiune pe teritoriul României; (învechit) valah. Mai toate limbile au cuvîntul lu Dumnezeu tn limbă, numai noi rumânii n-avâm. Coresi, ps. 443/4. Văd-zum cum toate limbile au şi înfluresc întru cuvintele slăvite a lui Dumnedzeu, numai noi românii pre limbă nu avem. po 10/13. Nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii priîntre-alte ţări, de ş-au mestecat cuvintele cu alte limbi. n. test. (1648), [prefaţă] 6r/2. Acest Radul Negru Vod . . . răclicatu-s-au de acolo cu toată casa lui, şi cu mulţime de năroade, român, papis-taş, saş (cca 1650 — 1675). gcr i, 189/18. De vlahi, adccate de rumâni . . . încă scrie. C. Cantacuzino, cm i, 36. Rumânii de Ardeal, ai noştri, poartă haine de la umere pînă peste tot trupul. N. Costin, ap. gcr ii, 3/22, cf. Cantemir, hr. 144. în multe comilaturi ... nu se află boieri unguri de viţă, fără numai români şi secui. Şincai, hr. ii, 2/32. Literele dară, sau slovele, cu carc de la o vreme încoace se slugesc românii cei din Dachia, sînt slavoneşti. Klein, ap. gcr ii, 183/22. Mai dc lipsă era rumânilor acum accastea, decît poezia şi versurile mele. Mumuleanu, c. 34/5, cf. lb, Heliade, o. ii, 53. Rumânii care aduc cinste neamului nostru cu învăţătura şi haracterul lor cinstit, cr (1830), 3332/24. O români, români ai Daciei, ce purtaţi un mîndru semn De-origină, istoria acum fic-mi îndemn! Asachi, s. l. i, 47. Organizarea armatei permanente, a miliţiei şi a gloatelor . . . făcea din tot românul un soldat la nevoie. Bălcescu, m. v. 11. Literelor străbune să le dea foncţia ce au avut întodauna între români, cr (1848), 43/45. Românele mai înainte . . . purtau ciucuri. Bariţiu, p. a. iii, 133. Nu vei mai putea zice că nu sînt română. Negruzzi, s. i, 104. Pînă l-adînci bătrîneţe pe români îmbărbătaşi. Alexandrescu, o. i, 72, cf. Alecsandri, t. 1 514. Deodată luna plină din pulbere răsare Şi mîngîie românii cu-o dulce sărutare. Bolintineanu, o. 52, cf. Philippi-de, p. 38. Românii sînt arătaţi dc toţi scriitorii contimporani ca o naţie energică, plină de curaj la luptă, de o constituţie fizică din cele mai puternice, şi însufleţiţi cu toţii de o adîncă iubire de patrie şi de neatîrnarc. Xenopol, i. r. iv, 160, cf. Barcianu, tdrg. Traducătorul învăţat . . . zice neamului său ~ pentru întâia oară — români, nu ,,rumâni“. Iorga, s. d. vii, xcviii, cf. Densusianu, ţ. h. 332. Nu era rumân, era altă naţie. Brătescu-Voineşti, p. 253, cf. dr. vi, 239, Puşcariu, l. r. i, 421. Ion Codru Drăguşanu a fost unul din românii cei mai umblaţi în epoca premergătoare revoluţiei din 1848. Vianu, a. p. 81. Publicaţia dată în numele sulta- nului era de o brutalitate jignitoare pentru oamenii revoluţiei, care erau arătaţi ca nişte indivizi fără nici un căpătîi, răi români, care au corupt poporul. Camil Petrescu, o. iii, 59. Unirea realizată de Mihai Viteazul s-a întipărit adînc în conştiinţa românilor şi, la rîn-du-i, a contribuit la hrănirea, la înflăcărarea idealului de unitate. Scînteia, 1974, nr. 10 041. Un român, un turc ş-un ţigan se duseră la Dumnezeu să ceară cîte ceva. Fundescu, l. p. ii, 66. Şi te-nvîrte pe supt mînă, Dacă ştii că eşti rumână. mat. folk. 481. Şi-s român cu cuşmă-n cap, Eu cu potera mă trag. ib. 1 271, cf. alr i 447, ib. 448. <)> E x p r. (Dă-mi Doamne) mintea (sau gîndul) românului cea (sau cel) de pe urmă, se spune cînd cineva vede prea tîrziu că a greşit. Dă-mi, Doamne, gîndul românului ăl de pe urmă. Zanne, p. vi, 284. Mintea românului a din urmă. id. ib. ^ (învechit; în forma rumân) Roman3 (I 1). Să începem a scrie de acum tă-riia şi putearea rumânilor. Moxa, 354/16. Acesta era . . . rumân (text marginal: rîmlean) de neamul său. Dosoftei, v. s. decembrie 222^/6. Strabon scriitoriul . . . vredniciea şi mărirea rumânilor scriind. Biblia (1688), [prefaţă] 8/29. + (Regional) Ortodox, alr ii/i h 191. <^> Expr. L-am făcut rumân = l-am creştinat, l-am botezat. Ciauşanu, gl. 2. Ş. rn. (Popular) Ţăran. Bărbatu-meu vrea s-o mărite după un rumân cu avere. Bolintineanu, o. 438. Să aibă rumânii la bătătura lui şi armăsar . . . şi taur . . . şi berbeci. Jipescu, o. 49. Mai în laturi era o colibă învelită cu şovar, în care trăiau doi, trei rumâni scăpătaţi. Odobescu, s. i, 148. Oh! va plînge obştea-ntreagă-a ţării noastre, din român pîn’ la boier. Davila, v. v. 188. Şi de la deal un român, c-o traistă-n băţ, scobora la vale pc poteca strîmtă. Hogaş, m. n. 73. Rîul. . . înfulecă holda şi focu din vatră Şi lasă rumânu, săracu, gol-puşcă. Deşliu, g. 25, cf. şez. iii, 192. Ţiganu mănîncă cînd are, românii cînd îi e foame şi boieru cînd vrea bucătarii. Zanne, p. iii, 629. Boierul cînd îi e foame se primbla, românul fluieră, iar ţiganul cîntă. id. ib. 561. + (Popular) Bărbat; (şi determinat prin ,,meu“, ,,tău“) soţ. Axinia plecă la deal după cai, noi intrarăm în casă şi ne culcarăm, românul rămase afară. Hogaş, dr. i, 88. Mă Naie, mai mişcă-te şi tu, mă omule, de mai ad-o un ban, că d-aia eşti rumân la uşa casei — îi zicea nevasta. Iovescu, n. 39, cf. l. rom. 1961, 320. D-atunci rumânu are nodu ăla în gît şi muierile nu-l au. şez. iii, 32. Rumânu meu. i. cr. iii, 53, cf. Tomescu, gl., alr ii/i h 129, alrm ii/i h 211. Zece români pot şede într-o casă, că se-mpacă, da două femei ba. Zanne, p. ii, 14. + Om (în general). La vornicul bătrîn aleargă, că e bun şi primitor român. Donici, f. ii, 8/8. Da* după ce-ţi spui, măi române, că n-am chef de vorbă, ce nu-mi dai pace ? Ne-gruzzi, în pr. dram. 450. îl prind deodată şi-l sugrum, Că s-a obrăznicit românul. Coşbuc, b. 66. Grea c viaţa, nu-i vorbă, că munceşte rumânu, se cheamă, pînă dă pe brînci. Petică, o. 204. Mă, ce se tot ţine românul ista de capul nostru ? Gîrleanu, n. 136. Rău s-agaţă şi nevoia de capul rumânului. Eftimiu, î. 71. Sînt rumâni de nădejde, rotunzi la pîntcc, zdraveni în fălci şi aprinşi la faţă. I. Botez, b. i, 89. Dădea numai peste rumâni lăsători. Popa, v. 7. Un biet român necăjit, care niciodată n-a putut să iasă deasupra nevoilor. Sadove>-nu, o. i, 372, cf. 188. E un rumân înalt, cu umerii laţi. Stancu, d. 38. Stai şi ascultă, mătuşe, ... că o să vorbească românul ăsta acum. Barbu, p. 113. Şi albina . . . a rămas să fie pedepsită pentru c-a fost obraznică, şi cînd muşcă pe cineva îi rămîne acul . . . în carnea românului, şi ea moare. şez. iii, 27. Unde cocoş nu cîntă, Cîine nu latră, Român cruce nu-şi face. mat. folk. 658. Dacă-i fi deochiat dc rumân, să-ţi plesnească ochii. Geor-gescu-Tistu, b. 63. Mulţimea copiilor, averea românului. Zanne, p. ii, 77. Copilul alintat E român (om) stricat, id. ib. 3. S. ni. (în forma rumân; în orînduirca feudală, în Ţara Românească) Iobag; (în Mold.) vecin. Cf. cuv! d. bătr. i, 125/3, 171/2. Să aibă a ţinea toate bucatele lui Vasile Spătar, sale, moşii, vii, rumâni, ţigani . . . toate să fie pre seama lor (a. 1633). mag. ist. i, 206/12. Avem şi rum[o.]ni acol[o] destui, ... de vor vrea să vie 6183 ROMÂNAŞ - 535 - ROMANESC de voia lor, ei vor veni (a. 1645). Iorga, b. r. 129. Pentru vecinul, sau rumânul, ce va fugi de tn sat şi-i vor râminea ocinele. prav. 336. Am fost rumân, însă mae dinainte wem[e] cumpărat pre fran[i] gat[a] de părentel[e\ dum-nelui (a. 1650). gcr i, 134/16. Matei, fii-său, au gătit oameni şi rumâni de ai lor, şi pen meşteşug au luat pă Stroie vornic şi l-au trecut în Ţara Ungurească. R. Popescu, cm i, 416. Boierii cei mari. . . avea sate multe, iobagi, adecă rumâni. Dionisie, c. 211, cf. ddrf. La început vecinii şi rumânii aveau încă proprietatea lor de pămînt. Xenopol, x. r. iii, 54, cf. dr. viii, 240, bul. fil. i, 35, DrXganu, rom. 157, bl ix, 81. îmi arătară faetonul la care altădată boierul Albu Dolea-Cruntul înhăma rumânii atunci cînd avea de făcui un drum pînă la Teliu. Stancu, r. a. i, 195. Delniţa vecinului, rumânului era o folosinţă ereditară a familiei lui, pe care o lucra. Panaitescu, o. ţ. 116. II. Adj. Care aparţine României sau românilor (I 1), originar din România; privitor la România sau la români; românesc (1). Dăîndu in măna noastră ceaste cărţi. . . , le-am scrîs voo, fraţilor români, po 11/19. Măcar că şi la istorie şi la graiul străinilor şi între sine, cu vreme, cu veacuri, cu primenele iau şi dobîndesc şi alte numiri, iar acela ce este vechi nume stă neclintit, român. M. Costin, ap. ddrf. Nu lipsesc unii a nu zice că acest neam rumân de acum nu-s de acei romani ce au lăsat Traîan. C. Cantacuzino, cm i, 37. Acum o dată scăzusă luna Şi crescînd iară să făcea plină De cînd oşti Ic turceşti într-una Jecuia stăpînia română. Budai-Deleanu, ţ. 163. Acordaţi române versuri p-armonioase alăute. Asachi, s. l. i, 118. Organizarea dinlăîntru a societăţii singură ne poate explica evoluţiile prin care naţia română trecu. BXlcescu, m. v. 9. A reprezenta vorbele române ca romanii, iar nu ca ostrogoţii. cr (1848), 43/46. în urma lor însă era mai mult decît pămîntul gol, era norodul român, apăsat, dar neuitătoriu de trecut. Russo, s. 114, cf. Polizu. Turnul din carc-odată bărbaţii renumiţi Vedeau române taberi pe cîmpi nemărginiţi. Alexandrescu, o. i, 68. Hai să dăm mînă cu mină Cei cu inimă română. Alecsandri, p. ii, 135. Ei avură insă inimi cu lotul române. Odobescu, s. i, 251. Acea grindin’ oţelită înspre Dunăre o mînă, Iar in urma lor se-ntinde falnic armia română. Eminescu, o. 1,148. Ceva mai la vale e satul Siliştioara, în faţa căruia s-a aşternut peste Dunăre podul de vase, pe care-a trecut armata română. VlahuţX, r. p. 20. cf, ddrf. Inteligenţa română a trecut deodată la abstracţiuni raţionale în dauna sentimentelor. PeticX, o. 404. Ce caută numele celebru al unui ministru romăn pe o casă de flori olandeză ? Sadoveanu, o. ix, 262. Despre locul limbii române intre celelalte limbi romanicc au vorbit . . . numeroşi lingvişti români şi străini. Iordan, l. r. 19. Poate nu există o altă operă a literaturii române care, deopotrivă cu ,,Craii de Curtea-Veche", să fie construită mai limpede din resursele contrastante ale lexicului. Vianu, a. p. 363. Toţi marii noştri voievozi români au fost ortodocşi. CXlinescu, s. 24, cf. contemp. 1956, nr. 483, 1/1, cf. alr i 449, Zanne, p. iv, 302. 4 (Substantivat, f.) Limba vorbită de români (II). Româna are un foarte mare număr de elemente latineşti. Iordan, l.r. 29. Mulţi români [din nord-vestul ţării] . . . sînt bilingvi, vorbind şi româna şi maghiara, scl 1953, 216. — Pl.: români, -e. — Şi: (Învechit şi popular) rumân, -ă s. m. şi f., adj. — Lat. roinanus (prin apropiere de roman). ROMÂNÂŞ s. m. Diminutiv al lui român (1 1>-Românului de la descălicăloare, i-a zis nu ştiu cine şi rumânaş, în diminutiv. Heliade, o. ii, 325. Cînd voim să arătăm vitejia cuiva, zicem . . . pui de românaş sau voinic, nu glumă. Ispirescu, ap. cade, cf. hem 1953, ddrf, ŞXineanu. Ioniţă Suciu, un românaş fără părinţi. Blaga, h. 92. Cale bună, românaş! — Mulţemim, măi păunaş. Alecsandri, p. p. 24. Rumânaş căima-can La turci mi-este stupar. mat. folk. 97. — Pl.: românaşi. — Şi: (popular) rumânăş s. m. — Român + suf. -aş. ROMÂNCĂ s. f. 1. Femeie care face parte din populaţia de bază a României sau este originară din România. Acolo giunea româncă, Cînd e timpu neguros, Sapă-ogoral pe o stîncă, Sunînd versul ei duios. Asachi, s.l. i, 132, cf- ddrf, Philippide, p. 151, ŞXineanu, Puşcariu, et. wb. 1 474, Pascu, s. 227. Ea nu a uitat atunci că e româncă şi i-a vorbit despre ţara ei. Pas, l. i, 238. Am o inimă păgînă, De iubeşte fără milă, . . . Şi rumăncă, şi ţigancă, Ce-o vrea Dumnezeu să-mi facă! mat. folk. 239. Şt să ţese pînzele, Precum ţes româncele. ib. 1 238, cf. alr i 448. 2. (Popular) Ţărancă. Cf. Polizu, Ţiplea, p. p. 115. — Pl.: românce. — Şi: (popular) rumineă s. f. — Român + suf. -că. ROMÂNCUŢĂ s. f. Diminutiv al lui r o m â n c ă (1). Româncuţa mulţemeşte, suflă-ncet pesle cofiţă Şi cu apa ne-ncepută udă rumena-i guriţă. Alecsandri, p. iii, 65, cf. ddrf. Aşa i-a spus şi şi-a mlngîiat ciocul, semn că va avea grijă de patria frumoasei românciiţe. Pas, l. i, 238. De soţie şi-au luat O copilă din cel sal, Copiliţă ro-mâncuţă. Alecsandri, p. p. 20. — Pl.: româncuţe. — Româncă + suf. -uţă. ROMÂNUL s. m. (Rar) Diminutiv al lui român (I 1). Mergînd la btlci. . . Să-ntîlni cu un ţăran, Şi stînd să rugă de el, Zicîndu-i: măi românei! Pann, p. v. iii, 1061/18. — PI.: românei. — Român + suf. -el. ROMÂNESC, -EĂSCĂ adj. 1. Care aparţine României sau românilor (II), originar din România; propriu României sau românilor, privitor la România sau la români; român (II). Scoase den cartea sîrbească pre limba ru-mânească. Coresi, ev. 6. Cu mare muncă scoasem den limbă jidovcască, şi grecească, şi sîrbească pre limbă românească, po 10/16. Pre acea vreme ucise şi Şuşman ■ . . pre Dan Voievod, domnul rumânesc. Moxa, 402/24. Ce carie ar fi.. . mai de folos întru neamul nostru rumânesc a să tipări. Cheia În., ap. gcr i, 236/32. Cuvînt depreună cătră toată seminţie rumânească. Dosoftei, ap. gcr i, 239/30. Au chemat grămăticul grecesc, logofătul rumânesc. ist. ţ. r. 8. Doamna era îmbrăcată tn haine frînceşti foarte frumoase, deci au lepădat hainele acelea şi au luat rumăneşti. R. Popescu, cm i, 421, cf. anon. car. Tălmăcindu-să cartea aceasta . . . îneît o va priceape nu numai cei ce ştiu limba elinească, ci şi cei ce nu o ştiu, şi mai vîrlos neamul rumânesc, fiind pre limba lor tălmăcită (a. 1765). gcr ii, 78/34. Pun înaintea voastră învăţătura graiului frumos ce să iveşte acum înlîia dată în limba românească. Molnar, ret. 3/7. începutul mitropoliei cei româneşti din Bălgrad aiurilea nu-l aflu. Şincai, hr. i, 43/11, cf. Klein, d. 414, lb. Tipărirea în limba rumânească a unei gazete este negreşit între celelalte un mijloc deosebit a lumina pc fieşteeare. cr (1829), 2471/22. Eu-s ,,Albina românească", Al meu doru-i şi-a mea lege, Pre cîmpia românească Din flori miere a culege. Asachi, s. l. i, 54. în toată luna, cete de turei şi tătari veneau pe pămîntul românesc. BXlcescu, m. v. 33, cf. Bariţiu, p. a. iii, 479, Polizu. Poeziile ei. . . au să facă o mare revoluţie în republica literaturii româneşti. Negruzzi, s. i, 76. Trăiască ţara noastră şi aria românească. Alexandrescu, o. i, 285. Ai voii, amice, . . . să citesc eu în manuscript cartea românească ce lu ai compus. Odobescu, s. iii, 9. E un tînăr desăvîrşit, care-ţi va purta cu onoare numele şi va fi o podoabă a societăţii noastre româneşti. Caragiale, o. vii, 213, cf. ddrf, Philippide, p. 184, Barcianu, tdrg. îşi abonă gazete, reviste româneşti şi nemţeşti. Agîrbiceanu, a. 210, cf. Pascu, s. 68. Nepreţuind granitul, o, fecioară! Din care-aş fi putui să ţi-l cioplesc, Am căutat in lutul rumânesc Trupul tău iveli şi cu miros de ceară. Arghezi, vers. 67. Sînl fericită că am ospătat, la masa mea, pe marele maestru al medicinii româneşti. Galaction, o. a. i, 32, cf. 95. Nu-i om în ţara românească 6188 ROMÂNEŞTE - 536 - ROMÂNICĂ pe care să nu-l cunoşti. Camil Petrescu, t. i, 422. Deprindefi-vă să vorbiţi româneşte, că-i frumoasă şi limba românească. BrXescu, o. a, i, 123. Rău mi-a părut că nu m-am tras şi eu încolo, înspre părţile româneşti. Sadoveanu, o. iii, 538. Limba noastră, aşa cum o cunoaştem, ... a fost şi este limba întregului popor românesc. Iordan, l. r. 12. „Ion" era o largă frescă a vieţii româneşti. Vianu, a. p. 325. E făcut de Tuduc, cu lînă românească. Călinescu, s. 50. Ion Creangă, autor al primei cărţi de metodică românească..., a evocai cu duioşie figurile modeştilor dascăli care se străduiau, după slabele lor puteri şi cunoştinţe, să contribuie la luminarea poporului, v. rom. septembrie 1954, 188. Cîmp românesc, Ială-mă singur cu tine. Beniuc, v. 81. Scuture-şi pe bulevarde capitala românească Galbeni tei. Labiş, p. 293, cf. h ii 117, xi 6. C-aşa-i jocu românesc Cu strigăt ardelenesc, Cînd l-auz mă-nveselesc. JarnIk-BÎr-seanu, D. 359, cf. şez. xi, 93. Cît soare pe lume, Să se pomenească In ţara românească! mat. folk. 21, cf. alr i 449. Drag mi-i jocul românesc Şi nu ştiu cum să-l pornesc, folc. transilv. i, 132. Cît e ţara ungurească, Cît e ţara românească, Nu e floare pămîntească Ca fetiţa ardeleancă. Zanne, p. vi, 9. Ardei, grîu, porumb, orz, bostan, dovleac românesc v. ardei, g r 1 u, porumb, orz, bostan, dovleac; varză românească v . varză; mure româneşti v. mure. Ţara Românească = numele oficial al Munteniei (şi Olteniei) plnă la unirea principatelor. I-au dat împăratul slobozie lu Mahamet-beg, cum ... i va fi voia pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă (a. 1521). Hurmuzaki, xi, 843. Derept aceaia în multe părţi am întrebat ş-am căutat pînă o am aflat în Ţara Rumânească. Coresi, ev. 5. Şi iară al doile an s-au lovit Iancul Voievod cu turcii în Ţara Rumânească. Moxa, 404/40. Prea luminatului ... şi oblăduiioriu a toată Ţara Rumânească, Io Constantin Basarab Voievod (a. 1703). gcr i, 347/19. N-am fost numai eu episcop şi mitropolit strein în Ţara Bomânească. Antim, p. xxviii. O samă de slugi a lor, oameni din Ţara Bomânească, . . . trăgea şi ei mare lipsă de toate cu stăpînii lor (a. 1774). gcr ii, 102/16. Căci moşneagul ce priveşti Nu e om de rînd, el este domnul Ţării Româneşti. Eminescu, o. i, 147. + (Rar; substantivat, f.) Limba română (II). Imamul ne zice în româneasca cea mai românească cuvintele. Ghica, a. 19. Acele populaţiuni vorbind o limbă foarte apropiată dc româneasca Principatelor Dunărene . . . ocupă centrul Macedoniei şi al Tesaliei. Odobescu, s. i, 225. Româneasca pe care o vorbeşte îl trădează. Brătescu-Voineşti, p. 112. Apărătorul vechiului regim trebuia să vorbească vechea limbă a clasei boiereşti, iar femeile, primele primitoare de civilizaţie, o românească franţuzită. Ibrăileanu, sp. cr. 139. + (învechit; In forma rumânesc) Romanesc3. Carele de neam rumânesc să trage. C. Cantacuzino, cm i, 70. 4- (Regional; despre religie) Creştin; ortodox. Cf. Şăineanu, d. u., alr ii/i h 191/886. 2. (Şi substantivat, f.; de obicei art.) Numele unui dans popular. Cf. Varone, d. — Pl.: româneşti. — Şi: (învechit şi popular) rumâ-nfese, -eăseă adj. — Român + suf. -esc. ROMÂNEŞTE adv. Ca românii (I I), în felul românilor, Jn limba română. Noi chemăm besearecele latineşti rumâneaşte, capişie. Moxa, 356/21. Rumâneaşte să înţeleagem (a. 1607). gcr i, 41/34. Nume de oameni, şi de leamne, şi de veşmenle şi alte multe carele nu să şliu rumâneaşte ce sînt. n. test. (1648), [prefaţă] 5V/19. Mesopotamiia ce să zice rumâneaşte, intre ape, iaste împărăţie în Asiria. fl. d. (1693), 51r/14, cf. anon. car. După limba cea proastă grecească tălmăţitc rumâ-neaşie (a. 1713). gcr ii, 4/17. Să îndreptez graiul Bibliei cei mai dinainte româneaşte tipărită (a. 1795). id. ib. ii, 156/1. Penlru ce vorbesc numai româneşte ? Şincai, hr. i, 265/7, cf. lb. Curtea legiuisc ca o îndatorire neapărată de a vorbi şi a se scrie româneşte. Asachi, s. L. ii, 13. Ce! Ei n-au ştiut româneşte, cr (1848), 71/28. Astfel Petru Maior m-a învăţat româneşte. Ne- gruzzi, s. i, 13, cf. Polizu. Ştiu să citesc şi să scriu. — Româneşte, nu esle aşa ? Filimon, o. i, 121. Dar atunci ce s-ar mai alege din descrierea Bărăganului, pe care m-am încercat a o face eu româneşte? Odobescu, s. iii, 20. Se părea, auzind pc regele Românîeî citind româneşte, că aud pe Iulian, în rolul poliţaiului Ghiţă, din „Noaptea furtunoasă", citind „Vocea patriotului naţionale", lit. antimonarhică, 137, cf. ddrf. Vorbeşte foarte bine româneşte. Brătescu-Voineşti, p. 134. Făcu legămînt că o va învăţa şi pe ea româneşte. Rebreanu, i. 232. Vela însă, . . . care e romanţioasă într-un chip foarte practic, — ea vorbeşte curat româneşte. Ibrăileanu, sp. cr. 239. Ofiţerii, printre care un căpitan francez, care nu ştia o boabă româneşte, trăiau plictisiţi, prelungind masa de la popotă cu farse, glume şi povestiri repetate. Brăescu, o. a. i, 266, cf. dr. ix, 229. A simţit nevoia s-o audă vorbind limba copilăriei lui ş-a învăţat-o româneşte. Sadoveanu, o. x, 455. Lumea care se credea aristocrată nu vorbea niciodată româneşte chiar dacă ştia. Camil Petrescu, n. 48. Cînd o să înveţi mai bine româneşte, o să înţelegi. Stancu, b. a. iv, 361, cf. mat. folk. 51, alrm sn ii h 696. •0* E x p r. Ce, nu ştii româneşte ? = nu înţelegi ce-ţi spun? Zanne, p. vi, 288. A spune româneşte, In ochi sau a spune verde, româneşte = a spune adevărul direct, în faţă, fără menajamente. Cf. id. ib. 289 + (învechit) Rîmleneşte. Cf. M. Costin, ap. Gîdei. ^ (Substantivat) Limba română (II). Numa-n ru-măneşte, pînă astă dată, Nu s-a văzut îrlcă-n tipărire dală. Pann, e. i, iii/8. Să se silească a se reprezenta pre româneşte înţelesul general al frazelor şi al cuvintelor. Odobescu, s. ii, 361. Nu aduce cu româneşte, dar sună frumos. Slavici, n. i, 179. Ca un filozof cercetător, ia după natură, cel dintîi, note pentru compoziţia ce avea la româneşte: „Revederea". Bassarabescu, v. 27. în afară de termenii păstoreşti. . . , polonii au împrumutat din româneşte cîteva cuvinte devenite literare. Puşcariu, l. r. i, 308. Voia numai traducerea, şi anume să i se spună cuvînt cu cuvînt în româneşte pentru a-l scrie. Călinescu, e. o. i, 63. S-a căutat cu mai mult interes o origine veche chiar pentru cuvintele derivate în româneşte. l. rom. 1959, nr. 4, 46. — Şi: (învechit) rumâneşte adv. — Român + suf. -eşte. ROMÂNÎ vb. IV. 1. Tranz. şi refl. (învechit şi regional) A (se) româniza (1). Domnu Caru şi doamna Lisaveta n-au haber ... că s-au rumânit. Jipescu, o. 100, cf. ddrf, Şăineanu, d. u. Noi pe el nu l-am turcit, El pe noi ne-a românit! Teodorescu, p. p. 482. Nu şliu noi, măr’, l-am turcit, Ori el, măr', ne-a rumânit. mat. foi.k. 732. + (Prin nord-estul Olt.) A (se) creştina, a (se) boteza. Cf. Ciauşanu, gl. 2. Tranz. (învechit, rar) A româniza (2). Spre alalte învăţături greale trebuitoare numere şi cuvinte, dîndu-te a le moldoveni sau a le români sileaşte. Cantemir, ist. 6. + (Rar) A traduce în româneşte. Ne este oare permis ... a cere de la scriitorii români . . . o perfecţiune de stil clasică, totdeauna în raport cu aceea a autorului pe care ei au a-l români ? Odobescu, s. ii, 360. 3. Tranz. (în forma rumâni; în orînduirea feudală, în Ţara Românească) A aduce pe cineva în stare de iobag. Ei vor să-l rumănească (a. 1630). ap. T. Papahagi, c. l. Numeroase acte arată despre unele obşti săteşti că au fosl cneji, apoi au fost rumâniţi, adică aserviţi. Panaitescu, o. ţ. 38. — Prez. ind.: românesc. — Şi: rumânf vb. IV. — V. român. ROMÂNlCĂ s. m. (Mai ales in snoave şi poveşti) Diminutiv al lui român (I 1). Gîndind întru sine ce minuni să zică De-l va-ntîlni-n cale vreun românică. Pann, p. v. i, 52/5, cf. Alexi, w., tdrg. Eu, ca soacră, slujeam la masă. Cînd, rumânico, au picat, ca din cer, cei doi. Stancu, r. a. i, 115, cf. Fundescu, l. p. ii, 70. Las’c-aşa oi zice, românico! Zanne, p. vi, 289. 6191 ROMÂNIE - 537 - ROMÂNOFIL — Pl.:? — Şi: (Învechit) rumânieă s. m. — Român + suf. -ieă. ROMÂNIE s. f. 1. (învechit) Limba română. Popii, carii nu să nevoiesc■ cu rumânie, ce lot cu strbie, . . ., facu-şi de cătră Dumnezeu pedepsă (a. 1675). gcr i, 220/24. Aci voi inturna despre tălienie In românie. Şincai, hr. i, 322/35, cf. lb. Tălmăcirile ţuicilor, slobozite odată cu acturile oficiale slavone, sînl încă dovezi a româniei. Russo, s. 82, cf. Polizu, Barcianu. Secre-tariul românesc, logofătul de rumânie al lui Brlncoveanu, Constantin Strtmbeanu, era un om cu carte. Iorga, l. i, 39. <$> L o c. adv. (învechit şi regional) Pe românie = )n limba română, româneşte. Care aşa se înţelege pe românie. N. Costin, ap. ddrf, cf. lb. După vorba turcului: tiurliu, tiurliu, adică, cum am zice pe rumânie, în toate felurile şi tn loate chipurile, cr (1846), 921/42. De pe grecie pe românie tîlcultă. Eminescu, n. 45. Să trăieşti, căprar Vasile, Mi-ai vorbit pe rumânie. mat. folk. 93. 2. (în forma rumânie; în orînduirea feudală, în Ţara Românească) Iobăgie, (în Mold.) vecinătate. Tocmeala am făcut cu aceşti rumâni, să se răscumpere de rumânie (a. 1632). ap. Panaitescu, o. ţ. 266. Noi l-am iartat să fie în pace du rumânie (a. 1636). Iorga, s. d. vii, 24. Să nu mai fie rumânie, supuşi ca nişte robi unii la alţii, fiind un neam, ci să fie slobozi. Dionisie, c. 211. La noi servagiul fu numit rumânie şi vecinătate. BXlcescu, m. v. 11. Alţi săteni... să fie judeci de acum înainte, în pace şi slobozi de rumânie. hem 3 213, cf. ddrf. Consfinţeşte prin un aşezămînt şerbirea ţăranului, sub numele de rumânie. Xenopol, i. r. in, 48. Cetăţenii mai sînt pomeniţi in acte vechi din sec. XVII — în cari se vorbeşte de rumânie — şi mai au şi alte mărturii ale trecutului. RXdulescu-Co-din, m. n. 22, cf. ŞXineanu, d. u. Ei se răscumpăraseră de rumânie cu vreo 20 de ani înainte. Panaitescu, o. ţ. 254. — PI.:? — Şi: rumânie. s. f. — Român + suf. -ie. ROMÂNÎME s. f. Poporul român; număr inare de români ?>; teritoriu locuit de români; (rar) românism (2). între toată românime, Mai frumos şi milian, Mai puternic n-a fost nime Decît Butul moldovan. Asachi, s. l. i, 194. Mircea cel Bătrîn . . . voieşte a întrupa toată românimea într-un singur stal. BXlcescu, m. v. 8, cf. Bariţiu, p. a. iii, 3,5. Mi-am închipuit un şir de comitete, . . . unul central în Paris pentru toată românimea. Ghica, a. 492. Bărbaţi cultivaţi ai românimii de peste munţi. Odobescu, s. i, 467, cf. ddrf, Barcianu. Interpretul românimii moldoveneşti stă deasupra piscurilor şi negurilor pe care le-a măsurat şi răzbătut de atîtea ori. Galaction, a. 344. Ochii lui s-au umplut de imagini, de chipuri şi privelişti din toate părţile românimii noastre. Sadoveanu, o. vi, 295. — Şi: (învechit) rumânfme s. f. Polizu. — Român + suf. -ime. ROMÂNISM s. m. 1. Sentimentul naţional al românilor (11); spirit românesc. Vorbele . . . lui Lazăr asupra rumânismului aflară în răposatul Bălăceanul un protector înrîvnat. cr (1839), 2612/13, cf. Bariţiu, p. a. iii, 35. Tradiţia orală a neamului nostru, cuprinsă in cînlicele vechi,... ne dă toi românismul cărţilor bisericeşti şi a hronicarilor. Russo, s. 78. Ciţiva boieri, ruginiţi în românism, . . . jăleau pierderea limbii, uiiîn-du-se cu dor spre Buda sau Braşov, de unde le veneau pe tot anul calendare cu poveşti. Negruzzi, s. i, 3. Deşteptarea românismului din letargia tn care îl afundase grecismul fanariot. Ghica, s. xxiv, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Pascu, s. 421. Unitatea spirituală a românismului e un fapt de mult împlinit. Constanti-nescu, s. i, 219 2. (Rar) Românime. Cf. ŞXineanu. începu să-şi desfăşoare planurile de viitor, despre apostolatul ce-l are de îndeplinit în satul de la marginea românismului. Rebreanu, i. 173. în zilele de restrişte ale acestui cum- plit război, tot românismul. . . era ţărcuit numai tn Iaşi şi-n şapte ţinuturi ale Moldovei. Sadoveanu, o. xix, 175. 3. (Rar) Termen, expresie sau construcţie specifică limbii române împrumutată de altă limbă (dar neadaptată la sistemul acesteia). Românismele intrate în limba saşilor sînt mai numeroase în regiunile în care ei sint tare amestecaţi cu românii. Puşcariu, l. r. i, 275, cf. tdrg. — Scris şi: românizm. tdrg, Scriban, d. — PI.: (3) românisme. — Şi: (învechit) rumânism s. n. — Român + suf. -ism. ROMÂNÎT, -Ă adj. (învechit) 1. Românizat (1). Un diacon din această familie, acum cu totul românită, . . . traduse mai întîi pe româneşte o Psaltire. Odobescu, s. i, 360, cf. DDRF. 2. Care este tradus în româneşte. Aceste cărţi bine rumânite toldauna vor recomanda de scumpă pomenirea acestui om rar, carele ne-au tradus pe limba noastră Iliada şi Odiseea lui Omer. cr (1830), 3342/25. — Pl.: româniţi,-te. — Şi: rumânit, -ă adj. — V. români. ROMÂN1TÂTE s. f. (învechit, rar) Totalitatea românilor (I 1), poporul român. Opera noastră va fi... o prismă generală a românităţii. Hasdeu, i. c. viii. Aci a fost totdeauna măduva românităţii. id. ib. 37. — Român + suf. -itate. ROMÂNIZA vb. 1.1. Tranz. şi refl. (Despre persoane) A (se) asimila cu populaţia de limbă română (II); (învechit şi regional) a (se) români (l).Cf. ddrf, bul. fil. iii, 187, 189, Iordan, l. r. a. 38. 2. T r a n z. A da unui cuvînt sau unei expresii străine intrate în limba română o formă potrivită cu normele, cu structura limbii române; (învechit, rar) a români (2). Dialoguri de tipic platonician, în care numele convorbitorilor au fost cu tact românizate. CXlinescu, s. c. L. 17. — Prez. ind.: românizez. — Român + suf. -iza. ROMÂNIZÂRE s. f. Acţiunea de a (se) români-z a şi rezultatul ei. 1. Cf. româniza (1). Cf. ddrf. Nişte saşi dintr-un sat ardelean ..., ajunşi într-un stadiu înaintat de românizare, vorbeau între ei româneşte. Puşcariu, l. r. i, 345. 2. Cf. româniza (2). [La cuvintele] examinate . . . ,,o" se explică printr-o românizare şi latinizare de ordin analogic, s. c. şt. (Iaşi), 1956, nr. 2, 5. Există şi procedee de românizare a numelor maghiare. Graur, n. p. 96. Românizarea neologismelor cu „in-" se explică, în parte, prin faptul că ele sînt analizate de vorbitori. sfc ii, 41. El voia deci românizarea fonetică a neologismelor, reducerea lor la forma pe care ar fi avut-o tn română, dacă ar fi fost moştenite direct din latină. Contribuţii, i, 183. — Pl.: românizări. — V. româniza. ROMÂNIZÂT, -Ă adj. 1. Asimilat poporului român (prin limbă, obiceiuri etc.); devenit român (1 1); (învechit) românit (1). Cf. dl, dm. 2. (Despre cuvinte, expresii etc.) Adaptat la normele, la structura limbii române. în DLRM, unele dintre aceste neologisme nici nu mai sînt menţionate decît tn forma lor ,,românizată". sfc ii, 41. + Care este tradus în româneşte; (Învechit) românit (2). Învăţînd şi întrebîndu-se dialogul românisat din cartea . . . lui Lamenais. BXlcescu, m. v. 541. — Scris şi: românisat. — Pl.: românizaţi, -le. — V. româniza. ROMÂNOFlL, -Ă s. m. şi f. Persoană care manifestă simpatie deosebită pentru poporul român (II) şi pentru cultura lui. Cf. Iordan, l. r. a. 221. 6200 ROMB - 538 - ROMNIE — Pl.: romănoflli, -e. — Român + -fil. ROMR s. n. 1. Patrulater ale cărui laturi slnt egale şi ale cărui unghiuri nu sînt drepte. Cf. Amfilohie, e. 141/8. Paralelogramele echilaterale se numesc: sau cvadrate, sau rombe. geometria, a. m. 842/6, cf. tem. gheom. ii, 3»/l, egt 4 v. Patrulateri se socotesc: pătratul . . . , rombul. Poenaru, g. 4/11, cf. Asachi, e. iii, 109/3, conv. geom. 74, Şăineanu, Barcianu, Alexi, -w. O foaie era împărţită in romburi alăturate. Camil Petrescu, u. n. 237. Aria rombului este jumătate din produsul diagonalelor. Geometrie ix, 171, cf. DN2, DER. 2. Model In formă de romb (!)• Poartă tn cap, in loc de căciulă, o lungă pălărie cilindrică, blănită jos, iar încolo cusută in romburi ca o plapomă. Iorga, c. i. i, 122. Mantaua ei urzită din mici romburi încondeiate ... o învăluia cu graţia scumpetei. Klopştock, f. 22. — Pl.: romburi şi (învechit) rombe. — Şi: (învechit) rombo (Amfilohie, e. 144/12), rombus (Asachi, g. 57v/2), romvos (gheom.-trigon. 14v/l) s. n. — Din ngr. po|o,îoc, fr. rhombe, lat. rhombus, germ. Rhombus, it. rombo. RdMBO s. n. v. romb. RtiMBIC» -Ă adj. In formă de romb (1). Era o încăpere scundă, cu pereţii rombici, vecină cu cerul. C. Petrescu, s. 5, cf. cade, Scriban, d. Plumbul va fi plat, de formă hexagonală sau romblcă. vîn. pesc. august 1961, 16. <0> Sistem rombic — sistem de cristalizare a cărui formă fundamentală este o prismă dreaptă cu bazele romburi. Cf. Poni, ch. 16. Sulful obişnuit, ce se găseşte în natură, cristalizează în sistemul rombic. Macarovici, chim. 288, cf. ltr2, dn2. — Scris şi: rhombic. Poni, ch. 16. — Pl.: rombici, -ce. — Din fr. rhombique. ItOMBOEDER s. n. v. romboedru. ROMBOEDRIC, -Ă adj. în formă de romboedru. Cf. J. Cihac, i. n. 447/6, cade, Cişman, fiz. i, 225, Dn1. <0> Sistem romboedric = sistem de cristalizare a cărui formă fundamentală este o prismă dreaptă cu bazele triunghiuri. Cf. ltr2, dl, dm, dn2. — Pl.: romboedrici, -ce. — Din fr. rhombo&lriqne. ROMBOfiDRU s. n. Poliedru cu toate feţele în formă de romb (1). Cf. J. Cihac, i. n. 34Q/15. Giubcrtitul. . . cristalizează in romboedruri. Cobîlcescu, g. 39/22. Rhomboedrul este una din formele cele mai comune ale sistemului hexagonal. Poni, ch. 18, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., cade, Scriban, d., ltr2, dn®. — Scris şi: (după fr.) rhomboedru. — Pl.: romboedre şi (învechit) romboedruri. — Şi: (Învechit) romboe-der s. n. J. Cihac, i. n. 340/15. — Din fr. rhombo&dre. — Romboeder < germ. Rhomboeder. ROMBOÎD, -Ă s. n., adj. 1. S. n. (învechit) Patrulater ale cărui diagonale perpendiculare se intersectează In mijlocul uneia dintre ele. Cf. Amfilohie, e. 141/9, geometria, a. m. 84v/l. Un romboid... se deosebeşte de paralelogram. D. Asachi, t. 3/20. în centrul tăvii este o rozeiă de fine arabescuri in octogone, rotocoale şi romboide. Odobescu, s. ii, 188, cf. şXineanu, Barcianu, Alexi, w., cade. Lanţuri mari de rotogoale fulgerau tn încăperea curţii, în romburi, rom-boizi şi pentagoane. Klopştock, f. 220, cf. dn2. 2. Adj. în formă de romb (1), asemănător cu un romb. Cf. Barcianu, Scriban, d., dl, dm, dn2. — Pl.: (adj.) romboizi, -de, (s. n.) romboide. — Şi: (Învechit) rombnit (tem. obeom. ii, 3v/13, egt 4v), rombuit (tem. gheom. ii, 3v/3, egt 4v), romboide (Amfilohie, e. 141/9), romboides (Asachi, g. 57v/2), romvoidfs (gheom.-trigon. 14v/6) s. n. — Din fr. rhombolde, lat. rhomboides, it. romboide, germ. Rhomboid, ngr. popiîoatfiiţ. ROMBOIDAL, -Ă adj. 1. Care are formă de romboid (2). Cf. Marin, pr. i, 16. Cîteşipatru ţin în mînă lănci înalte, cu ascuţiş romboidal la vîrf. Odobescu, s. iii, 74, cf. Barcianu, cade, Scbiban, d., dn2. 2. (învechit, rar; în sintagma ligament romboidal) Unul dintre ligamentele care leagă clavicula cu sternul. Cf. Kretzulescu, a. 137/8. — Pronunţat: -bo-i-, — Pl.: romboidali, -e. — Din fr. rhomboidal. ROMBOlDE s. n. v. romboid. ROMBOIDES s. n. v. romboid. ROMBOlT s. n. v. romboid. ROMBUIT s. n. v. romboid. ROMBUS s. n. v. romb. ROMENEÂLĂ s. f. v. rumeneală. ROMENlŢĂ s. f. v. românită. ROMEU s. m. Numele grecilor din Imperiul roman de răsărit. Suferi, măria ta, ca un romeu din eepaiaua măriii tale să se înjosească? Filimon, o. i, 172. Aşa ajunseră în mahalaua romeilor, care se cheamă Fener. Sadoveanu, o. x, 332. Unii dintre romeii călători şi neguţători . . . cunoşteau, în portul şi în înfăţişarea lui, un muntean de dincolo de Istru. id. ib. xii, 31. — Pl.: romei. — Din ngr. pronatoţ. ROMFfeE s. f. (învechit) Sabie cu două tăişuri; paloş lat şi drept. Cf. Cantemir, ist. 19, Heliade, o. i, 387. — Scris şi: romphea. Heliade, o. i, 387. — Pl.:? — Din gr. po(ic|iaCa. ROMIŞTAMnterj. (Prin Transilv.; cu valoare verbală) Pleacă I şterge-o 1 Cf. Caba, sXl. 64, com. din Here-clean — ZXlau. — Etimologia necunoscută. ROMIŞTĂ2 vb. I. Intranz. (Regional) A o lua la fugă (Paşca, gl.), a sări în joc (Coman, gl.) (Bonţ — Gherla). — Şi: ropiştă vb. I. Coman, gl. — Cf. r o m i ş t a1. ROMiNĂŢEÂNCA s. f. art. Numele unei hore; melodie după care se execută această horă. Cf. Varone, d. 127. — Probabil din Romana(i (n. pr.) + suf. -eancă. ROMÎNDĂ s. f. v. remont. ROMiNiC s. f. (Prin Transilv.) Romaniţă (Matri-caria chamomilla). Cf. ddrf, Barcianu. Cea mai mi-tutică, Cea mai frumuşică: Dinainte tn chică Fir de ruminică. Viciu, col. 113. — Pl.:? — Şi: românică (ddrf), ruminică s. f. — Din romini(ă: cu schimbare de sufix. ROMÎNlŢĂ s. f. v. românită. ROMLEÂN s. m. v. rîmlean. ROMNEASCA s. f. art. (Regional) Numele unei hore (Otopeni — Bucureşti). Cf. Varone, d. 128, id. j. r. 45. — Cf. r o m n i e. ROMNIE s. f. (Regional; de obicei art.) Numele unul dans popular. Cf. Jipescu, o. 52, Varone, d. 128, ŞXineanu, d. u. — Cf. ţig. romni „ţigancă". 6226 ROMNIŢĂ - 539 - RONDEL R(5mNIŢĂ s. f. v. romaniţă. ROMON s. m. v. roman2. ROMONEL s. m. (Bot.; regional) Romaniţă (Matri-caria chamomilla) (Ponoarele — Vaşcău). Teaha, c. n. 261. — Romon -j- suf. -el. ROMONÎT, -Ă adj. v. rumenit. ROMONlŢ s. m. v. romaniţă. ROMONIŢĂ s. f. v. romaniţă. ROMOSTÎN s. m. Varietate de struguri nedefinită mai îndeaproape. Cf. Jipescu, o. 53, ddrf, Şăineanu. — Şi: (regional) romoştînă (Plopşor, v. o. 13), rămoştină (h xi 5, xiv 21, 103, 150) s. f. — Etimologia necunoscută. ROMOŞTÎNĂ s. f. v. romostîn. ROMP1 s. n. (Regional) Scobitură, în formă de fereastră oarbă, ce se face în peretele casei şi în care se aşază lucrurile mai des folosite (Runcu Salvei — Nă-săud). Cf. chest. ii 194/258. — PL: ? — Etimologia necunoscută. ROMP2 interj. (Regional; repetat) Cuvînt care redă scîrţîitul zăpezii sub picioare (Peştişani — Tîrgu Jiu). Cf. alr sn v h 1 469/836. — Onomatopee. ROMPĂS s. n. v. rampas. ROMPĂI vb. IV- Intranz. 1. (Regional; despre zăpadă) A scîrţîi sub picioare (Peştişani — Tîrgu Jiu). Cf. alr sn v h 1 469/836. 2. (Prin Ban.) A scrîşni, a trosni (între dinţi). Com. din Timişoara, alr sn iv h 1 069/29. — Prez. ind. pers. 3: rompăie. — V. romp2. ROMŢÎI vb. IV v. ronţăi. ROMVOIDES s. n. v. romboid. ROMVOS s. n. v. romb. RONCACI adj. v. rîncaci. ROND,1 *Ă adj., s.n.,s. f. I. S. n. 1. Figură, corp, contur în formă de cerc. Sînt păstori în şezătoare sau vro ceată de voinici ? E vro tabără dc care sau un rond de tricolici? Alecsandri, p. iii, 30, cf. Şăineanu, cade. Fiindcă pc cîmpii se găsesc adesea nişte roniuri pe cari nu prea creşte iarbă, ei cred că acele ronturi sînt provenite din jocul ielelor, h ii 208. 2. Piaţetă circulară de unde pornesc mai multe artere de circulaţie, avînd adesea, la mijloc, o plantaţie de flori sau un monument. Birjarul avea legea lui şi se ţinea de ea: el mîna înainte pînă la rondul al doilea. Slavici, n. i, 323. Ne aşteptam ca, de la rontul al doilea, încolo, ,,Trubadurul1 să ne cînte ceva nou. Delavrancea, t. 7. Rontul al doilea era trecut cu ocolire pe după havuz. Macedonski, o. iii, 29, cf. ddrf. Ajunşi aproape de rondul al doilea, cei doi îndrăgostiţi lăsară trăsura şi merseră puţin pe jos. Petică, o. 346. Mă întorceam de la o ,,bătaie de flori“ de la ,,rondul al doilea“ dc la ,,şosea“. Camil Petrescu, t. iii, 488. 3. Strat de flori (de obicei circular) ridicat deasupra nivelului terenului din jur. în curte, trandafirii de dulceaţă şi ronturilc de liliac dau ocol casei. Macedonski, o. iii, 109. Ronduri de petunii, de muşcate şi de mixandre răsăreau ca nişte insule de culori din marca de verdeaţă. conv. lit. xliii, 1 260. Se văd ronturile de flori frumoase şi locul unde joacă copiii crocket. Brătescu-Voineşti, p. 25. în faţa casei o grădiniţă îngrijită, cu cîteva ronduri de flori, cu poteci prunduite. Rebreanu, r. i, 18. Locuia într-o casă cu globuri de sticlă galbene şi roşii, înfipte în rondurile grădinii de la stradă. C. Petrescu, s. 93. în rond, ca-n horă, se-nvîrteau flori dese: Petunii albe şi cîrciumărese. D. Botez, f. s. 56. Cîteva ronturi de călţunaşi, înghesuite în ccrcuri de olane, . . . întretăia dureros pîrtia jocului. Klopştock, f. 276. Cîteva fete, studente în vacanţă, dau ocol rondurilor din grădinuţă. P. Constant, r. 92. Se plimbă liniştit de cîteva ori în jurul rondurilor de pansele nouă, de curînd răsădite. Sadoveanu, o. vii, 266. Adjutantul lui, fără chipiu, galopa ca un nebun printre rondurile de flori. v. rom. ianuarie 1955, 100. Şi să samini rond de flori, Cu trei fire de bujori, folc. mold. ii, 185. 4. (Şi, rar, s. f.) Inspecţie făcută în timpul nopţii la posturile de pază ale unei garnizoane sau ale unei unităţi militare pentru a controla santinelele; p. ext. militar, de obicei ofiţer, care face această inspecţie. Cf. I. Golescu, c. Tot aşa şi grănicerul. El făcea două ronduri de plai, cu dus cu venit: 40 de zile, 2 de gardă. Codru-Drăguşanu, c. x. Adiutanţii de garnizoane, după ordinul comandantului sau al ajutorului său, inspectează noaptea posturile ca ronduri şi raportează a doua zi. mo (1860), 70/33. Din cînd în cînd, s-aude, pe la posturi, glasul santinelelor . . . strigînd: Cine-i ? . . . Cine-i ? ... . Rond . . . Stăi! Vlahuţă, n. 180. Trei camarazi. Ieşirăm din tranşee pentru rond. Camil Petrescu, v. 53. în-tîiul rond îl face sublocotenentul nostru. Sadoveanu, o. ii, 486, cf. dl, dm. <0> Ofiţer de rond = ofiţer însărcinat cu controlul santinelelor pe garnizoană. La lucirea slabă a unui felinar se zări chipiul ofiţerului de rond. Sadoveanu, o. ii, 79. <£> E x p r. A fi de rond = a fi însărcinat cu inspecţia santinelelor. Jupîne, da deseară ştii că eşti de rond ? Caragiale, o. vi, 11. Să fii de gardă cînd e de rond Moş Teacă. Bacalbaşa, s. a. 68. A-şi face rondul = a) a face inspecţia santinelelor. Eu voi face ronda prin Genova. I. Negruzzi, s. v, 455 ; b) a face o inspecţie scurtă, un control; a da o raită. Probabil unul dintre paznici îşi făcea rondul, v. rom. septembrie 1958, 42. Ospătat, găzduit, purtat pe sus din parohie în parohie, părintele protopop îşi făcea conştiincios ronda. Voi CU LE SCU, P. I, 121. II. Adj. (Rar) Rotund. Tonei . . . avea o rondă faţă, de măr domnesc. Teodoreanu, m. ii, 24. <£> Scriere rondă — scriere cu litere rotunde, groase şi drepte. S-a pus d. Niţă pc brînci . . . , cxercitîndu-se în fiecare zi, pe hîrtie velină, la fel de fel de scriituri — engleze, italice, gotice, batarde, ronde. Caragiale, o. ii, 70, cf. V. Molin, v. t. 57, Romane seu, zeţ. 43. Peniţă rondă — peniţă specială cu vîrful lat, folosită la scrierea rondă. A adunai acasă atîtea cutii cu peniţe elapse, ronde, gotice şi aluminiu. Cazimir, gr. 42. Constată că erau . . . două peniţe ronde. Călinescu, c. 31. III. S. f. (învechit) 1. (Muz.) Notă întreagă (valo-rînd două doimi). Cf. Şăineanu, Scriban, d. 2. Manta femeiască lungă şi fără mîneci, care se purta în trecut; (învechit) rotondă. Cf. Săghinescu, v. 103, cade, Scriban, d. — PL: (s. n.) ronduri, (s. f.) ronde, (adj. f.) ronde. — Şi: ront s. n., rondă s. f. — Din fr. rond, ronde, germ. Ronde. ROND2 s. n. v. rundă1. RONDĂ s. f. v. rond1. ROND-PUNT s. n. (învechit, rar) Rond (I 2). Bazinul cel marc dc la rond-punt şi cel mic din grădina Kisi-lef (a. 1846). doc. ec. 919. — După fr. rond-point. RONDEL s. n. Specie a poeziei lirice cu formă fixă, în care primul sau primele versuri se repetă, în mod obligatoriu, la mijlocul şi la sfîrşitul poeziei, şi în care există numai două rime. Cf. Şăineanu. Rondelurile pribege. Macedonski, o. i, 179. Cicerone Theodorescu 6247 RONDELĂ - 540 - RONŢ a izbutit în cele două cicluri de rondele ... să dea poezii de o mare valoare, v. rom. ianuarie 1954, 175. Am luat rondelul, nu o spadă, Cu el nu fulger pe tîlhari, Nu scot, ca la duşmanii-amari, Chiar toate armele din ladă. Theo-dorescu, c. 111. Esenţa liricii de tribun a lui Maiakov-ski o aflăm însă în rondeluri, gl 1958, nr. 6, 2/6, cf. l. rom. 1959, nr. 6, 83, dn2, der. — Pl.: rondeluri şi rondele. — Din fr. rondel, it. rondello. RONDELĂ s. f. 1. Mic disc de metal, de lemn etc avînd diverse utilizări în tehnică, mai ales ca element auxiliar de separare sau de siguranţă între o piuliţă şi corpul piesei care se strînge. V. ş a i b ă. Cf. V. Molin, v. t. 57, Nica, l. vam. 214. Procesul de matriţare al acestor inele, după metoda nouă, constă din . . . tăierea tablei . . . , şlefuirea feţelor rondelei la maşina de şlefuit. Ioanovici, tehn. 138. Este absolut necesar a face freza din două sau mai multe bucăţi independente . . . , înserînd între feţele lor frontale rondele de tablă de grosime corespunzătoare. Orbonaş, mec. 319, cf. 272, enc. tehn. i, 127, nom. min. i, 362, ltr2, dn2. + (Prin analogie) Bucată rotundă. Macavei rîde şi pofteşte pe cîrciumar să-i mai toarne un păhărel de rom şi să-i mai taie o ron-delă de salam. Sadoveanu, o. xiv, 115. Arătau pe furiş rondele de fildeş, id. ib. xii, 155. + Căpăcel în formă de disc, din carton subţire, care acoperă alicele dintr-un cartuş de vînătoare. Cf. Alexi, w., Stoica, vîn. 22, dn2. + Disc de metal folosit ca semifabricat pentru monede, medalii etc. Cf. dl, dm. 2. (Silv.) Mostră de formă cilindrică din trunchiul unui arbore, folosită pentru analiza structurii microscopice a lemnului, pentru determinarea vîrstei etc. Cf. ltr2, der. 3. (învechit, rar) Pelerină încreţită la gît. Celălalt era acoperit de o rondelă neagră dc postav. Sadoveanu, o. xii, 405. — Pl.: rondele. ~ Şi: rondea s. f. Soare, maş. 23, dl, dm, dn2. — Din fr. rondelle. — Rondea: sg. refăcut după pl. RONDO s n. (Muz.) Formă muzicală instrumentală, bazată pe revenirea periodică a unei teme principale care alternează cu diferite alte teme; p. r e s t r. arie instrumentală a cărei temă revine în cursul piesei. Auzi vocea capelmaestrului: ,,rondo nr. 1“. Filimon, o. ii, 209. Astfel este partea Luciei la început şi pînă ce ajunge prin rondo din actul al treilea la cel mai măreţ punct dc sublimitate, id. ib. 227, tim. Popovici, d. m. Avea cele două concerte pentru pian şi orchestră . . . , marele rondo de concert Krakoviak în fa-minor, şapte mazurci, şase nocturne, s februarie 1960, 51. Deosebit de vioi a fost interpretat rondoul final, m aprilie 1962, nr. 4, 37, cf. 33, dn2, der. — Pl.: rondouri. — Din fr. rondeau, it. rondo. RONDON s. n. v. roudou. ROND OU s n. 1. Loc de formă circulară (amenajat în grădini, în pieţe, în localuri). Răzbiră dinspre rondoul de dans strigăte. Vornic, p. 54, cf. scl 1960, nr. 1, 40. 2. Operaţie de schimbare a direcţiei de înaintare a unei nave cu 180°. Făcurăm rondonul şi intrarăm pe Şiret. Dunăreanu, ch. 132. Alunecăm încet, făcînd rondoul în faţa cheiului. Bart, s. m. 14. Caut pe domnul colonel... Vine vaporul... Face rondoul. Brăescu, o. A. I, 44, cf. ABC MAR., DN2, DER. — Pl.: rondouri. — Şi: rondon s. n. — Din fr. rondeau. RONDRĂŞPĂ s. f. Raşpel folosit în cizmărie. Cf. Mîndrescu, i. g. 79. — Pl.: rondraşpe. — Din germ. Rundraspel. RONDUNCĂ s. f. v. rindunică. RON DUNE A s. f. v. rindunică. RONDUNICĂ s. f. v. rindunică. RONDUNÎŢĂs. f. v. rînduniţă. RONDURELĂ s. f. v. rlndunelă. RONGHI s. n. (Transilv.) 1. Zdreanţă, cîrpă. Cf. Caba, săl. 100, alr i 717/343, alr ii 6 493/325, alr sn iv h 1 154, 334, 349. Strînge tăie rondiurile şi ţîpă-le la gunoi! mat. dialect, i, 91, cf. Lexic reg. ii, 90. (La pl.) Rămăşiţe, resturi (Dr. Petru Groza). Teaha, c. n. 261. Lîna aâ% r<* o ţîpă la rond'ori. id. ib. 2. F i g. Cal bătrîn şi slab; rablă. Cf. dr. v, 225. Cum dai mîrţoaga, rondiul ? Com. din Camăr — Şimleu SlLVANIEI. — Scris şi: rondi. — Pl.: ronghiuri (scris şi ronghiori). — Din magh. rom/y. RONGHIOŞ, -Ă adj. (Adesea substantivat; Transilv. şi Maram. ; despre oameni) Zdrenţăros. Cf. cl 1969, 118, arh. folk. vi, 101, Caba, săl. 100, alr ii 2 880/ /346. îi tare rondioş. Mat. dialect, i, 91. <$> (Adverbial) Umblă rondioş îmbrăcată, id. ib. + Murdar. Cf. alr i 639/90, alr îi 3 391/250. <$> (Substantivat) Spală-te, măi ronghioşule. ib. 3 391/141. + Nemernic, ticălos, vagabond. Cf. cv 1951, nr. 3, 44, mat. dialect, i, 91. + Fi g. (Substantivat) Animal slab, jigărit. Cf. alr i 1 156/251. (Ca epitet, precedînd termenul calificat de care se leagă prin prep. ,,de“) Voi să tomniţ să mereţ acolo cu acei rondioş de cai? arh. folk. vi, 101. — Scris şi: rondioş. — Pl.: ronghioşi, -e. — Din magh. rongyos. RONGHIOŞĂG s. n. (Regional) Murdărie şi dezordine (Vîlcele — Turda), mat. dialect, i, 91. Am văzui mare rondioşag la ei în casă. ib. — Scris: rondioşag. — Pl.: ronghioşaguri. — Din magh. rongyossâg. RONHĂI vb. IV. Intranz. (Rar) A sforăi. Se trîn-ti pe una din rogojincle care le serveau drept pat şi începu să ronhăie puternic. Tafrali, s. 32. — Prez. ind.: ronhăi. — Formaţie onomatopeică. Cf. gr. poyx0^ RdNI subst. (Regional) Ruptură în mal formată de apa curgătoare. Cf. dr. i, 271. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. RONIŢĂ s. f. (Bot.; prin Transilv.) Pitărcută (Bole-tus verşipellis). Roniţe stacojii, cu miezul fraged, te chemau de departe. Beniuc, m. c. i, 73, cf. cv 1950, nr. 11 — 12, 39, Teaha, c. n. 261. — Pl.: roniţe. — Etimologia necunoscută. RONRON s. n. (Rar) Zgomot surd şi continuu produs de un motor sau de o maşină în timpul funcţionării ; murmur, (rar) ronroneală. M-am dus la uzina de tractoare, aşezată în regiunea agricolă. Era ca o expoziţie de cristal, peste tot un ronron dulce de motoare electrice. Călinescu, Scînteia, 1961, nr. 5 320. — Accentul necunoscut. — Pl.: ronronuri. — Din fr. ronron. RONRONEALĂ s. f. (Rar) Ronron. Cf. Iordan, g. 70. — Pl.: ronroneli. — Ronron -f suf. -eală. RONT s. n. v. rond1. RONŢ interj., s. n. 1. Interj. Cuvînt care redă zgomotul produs cînd se mestecă între dinţi ceva uscat şi tare. Cf. Şăineanu. 2. S. n. (Ban., Olt.) Os moale ce se poate roade; 6267 RONŢĂI - 541 - ROPATIŢ zgîrci, cartilaj. Morunul nu are solzi, . . . oase nu are, ci numai un ronţ pe spinare. I. Ionescu, m. 88. Un soi de păstrăvi, cu oase tari, nu cu ronţ (zgîrciu). Liuba-Iana, m. 129. Oasele moi, cartilagele, sînt numite ronţ sau zgîrci. Candrea, f. 29, cf. h ix 110. Fugi . . . Din măduva osului Şi din ronţu nasului, mat. folk. 1 510, cf. alr i 742/842, alrm ii/i h 17. — Pl. : ronţuri. — Onomatopee. RONŢĂI vb. IV. T r a n z. A mînca dintr-un aliment tare, sfărîmînd între dinţi puţin cîte puţin, şi produ-cînd un zgomot uşor, caracteristic; (regional) a rompăi. Cf. Polizu, hem. 2 210. Veveriţele şugubeţe, cu coada vîlvoi, . . . sar zglobii pe crăcile copacilor, ronţăind alune, ghindă şi scoruşe. Odobescu, s. iii, 185. Apucă bucăţica de zahăr şi-ncepe s-o ronţăie. Caragiale, o. ii, 97. Negăsind [iapa] nimic de ronţăit, luă şi ea cojile de măr. Ispirescu, l. 160, cf. ddrf, Philippide, p. 87, Şăineanu, Barcianu. Nu dă răgaz grăunţilor să sară în cucurigi, ci le scoate iute cu laba şi, ronţăindu-le cu lăcomie, aşteaptă un alt rînd. săm. i, 386. Porcii. .. ronţăiau ghinda, făcînd clăbuci la gură. Delavrancea, ap. cade, cf. Alexi, w., Pamfile, j. ii, 163. Să ronţăieşti cu deliciu firile roşietice şi rari de chir sălbatic ? Hogaş, dr. i, 221. O bucăţică de pîne sau coajă de slănină pe care o ronţăiau. Ardeleanu, v. p. 52. O aud cum ronţăie, placid, alune. Cazimir, gr. 124, cf. 145. Se aşeză pe jîlţul din faţă, începînd să ronţăie pastile de ciocolată. C. Petrescu, c. v. 124, cf. id. î. i, 263. Cînd m-am întors, îl ronţăia mîrîind, ascuns sub pat. Brăescu, a. 59. îi plăceau, într-adevăr, covrigii aduşi de la Iaşi. îi ronţăia cu poftă, adunînd cu vîrful limbei susanul rămas pe buze. Teodoreanu, m. ii, 364. Caii ronţăiau cu mulţămire orzul, vîrîndu-şi adînc boturile în trăistile aninate pe după urechi. Sadoveanu, o. x, 600. [Covrigii] i-am şters cît am putut mai bine cu batistele de petele de muşte, şi-am ronţăit la ei, să ne omorîm foamea. Moro-ianu, s. 58, cf. bl vi, 149. Lumea mai ronţăia covrigi cu sare şi floricele. Arghezi, b. 68. Otilia începu să ronţăie cealaltă jumătate şi porni iar cu trăsura. Călinescu, e. o. i, 78. Săniile de casă aşteptau trase pe maidanul din faţă şi caii acoperiţi cu cergi ronţăiau grăunţe. Camil Petrescu, o. i, 500. Am sorbit ceaiul, am ronţăit şi-am înghiţit pîinea. Stancu, r. a. iii, 8. Adineauri, pe scenă, am stat lîngă ea. Ronţăia bomboane, v. rom. iunie 1954, 83. Primea pachetul, îl desfăcea, ronţăiau împreună bomboanele. Pas, z. i, 93. Iepuşoara ronţăia lucerna fragedă cu botul cald între ei. Camilar, n. i, 227, cf. rev. crit. iii, 167, Rădulescu-Codin, com. din Straja — Rădăuţi, alr sn iv h 1 069. (Ahso 1.) I-auz pana scîrţîind ca un şoricel care ronţăie pripit în taină. Caragiale, o. ii, 171. Murgul nechează încet şi prinde a ronţăi, în vreme ce moşneagul îl mîngîie, îl dezmiardă şi-l îndeamnă să mănînce. Păun-Pincio, p. 100. în colţul casei, cîţiva şoareci începură a ronţăi. Dunăreanu, ch. 10. în vreme ce deasupra ei frunzele ruginite, moarte, zuruiau legănate de vînt, dînsa, cu pleoapele închise, scăldate în lacrimi de durere, asculta cum ronţăie vitele în grajd. Rebreanu, nuv. 230. în ogrăzi, după gardurile de salcie, se aud caii ronţăind. C. Petrescu, !. i, 128. Caii, dacă-mi d-auziau, Mai tare îmi ronţăiau. Viciu, col. 40. <0> Fi g. O limbă îngustă de herăstrău trece prin borta întîia şi începe să ronţăie în mişcări dese şi regulate. Caragiale, o. i, 64. Se aude . . . grohăitul mulţumit al monstrului, cu gura plină de stînci pe care le ronţăie. Bogza, c. o. 182. + A roade cu dinţii, fără a mînca. Meşterul Lupii lăsase ochii în pămînt şi ronţăia vîrful creionului. Galan, z. r. 21. ^ Fig. în schimb . . . ronţăia literatura. Sta cîteodată nemişcat la masă şi citea cărţi. Iovescu, n. 193. + A scîrţîi. Ghetele lor ronţăneau în pietrişul potecuţii. Agîrbiceanu, a. 293. Trăsura cobora un povîrniş, roata împiedecată ron-iănea din cînd în cînd în vreo piatră, id. l. t. 316. — Prez. ind.: rdnţăi şi roriţăiesc. — Şi: ronţăni, rom ţii (alr sn iv h 1 069/2) vb. IV. — Ronţ -f- suf. -ăi. RONŢĂIÂLĂ s. f. Faptul de a ronţăi; zgomotul produs de roaderea cu dinţii a unui aliment tare; ronţăit. V. r o n ţ ă i r e. Cf. Polizu. S-auzea numai prin răcoarea nopţii ronţăiala calului. Caragiale, o. i, 48, cf. ddrf. — Pl.: ronţăieli. — Ronţăi + suf. -eală. RONŢĂI RE s. f. Acţiunea de a r o n ţ ă i; (rar) ronţăi tură. V. r o n ţ ă i a 1 ă. Cf. Polizu, ddrf, Philippide, p. 72. — Pl.: ronţăiri. — V. ron ţăi. RONŢĂÎT s. n. Ronţăiala. Negăsind nimic de ronţăit, lua şi ea cojile de măr, pe care le lepădase stăpînă-sa. Ispirescu, l. 161. Nu se aude decît ronţăitul oilor cari pasc. Vlahuţă, s. a. iii, 397, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Avea Pisicuţa lin aşa talent la ronţăit iarba şi la ucis între dinţi vîrfurile tinere şi fragede ale crăngilor, îneît îţi lăsa gura apă. hogaş, dr. i, 230. Căţelul... se întoarce în buruieni, unde se aude îndată un ronţăit căznit şi flămînd. Rebreanu, i. 11. Se auzi o vreme numai ronţăitul cailor. Sadoveanu, o. xi, 13, cf. ii, 91. Caii. . . stătură din ronţăit. Camilar, n. ii, 322.J+ Zgomot produs de măcinarea boabelor de cerea-le. Se auzea ronţăitul surd al grăunţelor. Vlasiu, a. 375. — V. ronţăi. RONŢĂITURĂ s. f. (Rar) Ronţăire. Cf. Polizu, ddrf, Şăineanu. — Pl.: ronţăituri. — Ronţăi -j- suf. -tură. RONŢĂNÎ vb. IV v. ronţăi. ROO s. f. v. rouă. ROOR subst. v. rouă. ROOR vb. I v. roura. ROORARE s. f. v. rourarc. ROORÂT, -Ă adj. v. rourat. ROOT s. n. v. rohot. ROP interj. 1. (Repetat; în forma ropai) Cuvînt care redă zgomotul pe care îl fac picioarele cînd lovesc pămîntul în -mers sau în timpul dansului; tropăi. Şi tropăi, tropăi! ropai, ropai! i se aprind lui Ipate al nostru călcâiele. Creangă, p. 163, cf. Şăineanu, d. u. 2. (Regional) Cuvînt care redă zgomotul produs de căderea unui obiect tare; buf (Groşi — Baia Mare). Cf. alr sn v 1 468/349. + (Substantivat) Aversă, ropot (Peşteana Jiu — Tg. Jiu), gl. olt. S-a pus un rop de ploaie, ib. — Şi: ropai interj. — Onomatopee. ROPAI interj, v. rop1. ROPÂLĂ s. f. (învechit, rar) Băţ, ciomag noduros. Severin, s. 61. Li place a se bate cu ropalele. id. ib. — Din gr. porcaXov. ROPÂN subst. (Bot.; regional) Podbal, (regional) ro-panior (Tussilago-farfara) (Berzasca — Moldova Nouă). alr i 1 918/5. — Pl.: ? — Cf. r a p ă n1. ROPANI6R subst. (Bot.; regional) Ropan (Tussilago-farfara). Cf. N. Leon, med. 61, com. Marian. — Pl.: ? — Ropan -f suf. -ior. ROPAtIŢĂ s. f. v. rupetiţă. 6285 ROPĂI - 542 - ROPOT ROPĂf vb. IV. Intranz. (Regional; despre ploa- ie; la pers. 3) A răpăi. De cînd sc dcsprimăvărasc, venea şi ropâia cîte o ploaie aproape toi la trei zile. Agîrbiceanu, a. 270. M-as sui cu calu-n munte S-aud ploaia ropoind, Vîntul printre brazi bâtînd. Biricescu, p. p. 24, cf. mat. dialect, i, 91. + (Despre fiinţe) A ropoti, a răpăi. A7oi venim pînă la d-voastră Tot strigînd Şi ropăind Şi făcînd o veselie mare. Marian, nu. 482. ^Tranz. Caii... nechezînd şi ropăind pămîntul cil potcoavele ascuţite, ap. tdrg. — Prez. ind.: ropăi şi ropăiesc. — Şi: ropoi vb. IV. — Rop -f* silf. -ăi. ROPĂIÂLĂ s. f. (Regional) Ploaie zgomotoasă, de scurtă durată; răpăială (Vîlcele — Turda). Cf. m\t. dialect, i, 91. — Pl.: ropăieli. — Ropăi -f suf. -eală. ROPĂIT s. n. (Regional) Zgomot produs de picioare cînd lovesc pămîntul; ropot (1), tropot (Enisala — Babadag). Cf. alr i 1 176/679. — Pl.: răpăituri. — V. ropăi. ROPINA s. f. (Regional) Groapă, adîncitură, surpă-tură de teren, rîpă, rovină. Cf. i. cr. vii, 52. Unul lung cît o oişte şi puternic cît un cal, poa’ să-şi rupă piciorul într-o ropină, dacă se uită spre stele. Iovescu, n. 52, cf. h xiv 185, v 148, Tomescu, gl. Cum se plămădeşte aluatu-m pîine, aşa şi inima lu cutăriţă să se strîngă, dupî văi, ciupi ropirii, să să plămădească, alrt ii, 296. — Pl.: ropini. ~ Din ser. rupina. ROPIŞT vb. I v. romişta2. ROPOI vb. IV v. ropăi. ROPOT s. n. 1. Zgomot produs de copitele unui cal (mai rar, ale unui alt animal) care aleargă. Uitînd că lama îi urma, socote că ropoturile ei sînt a vreunui sălbatic cc-l gone. Drăghici, r. 159/28. Rînchezare de cai şi ropote, cît nu se mai auziia nimic. Alexandria, 160/23. Dar, la un ropot de cai care li se trezi în urechi, fără de veste, picioarele li se tăiară de la încheieturi. Delavrancea, s. 200, cf. 204. Tresare de un ropot venit de pe deal — un călăreţ se opreşte-n faţa ei, trudit, cu calul în spume. Vlahuţă, r. p. 175, cf. ddrf. Creşte-n zare goana pulberii stîrnite, Zguduie pămîntul ropot de copite. Iosif, p. 59, cf. Pascu, s. 273. Furtuna îi aduse la ureche un nechezat de cal, un ropot de. copite şi un ţipăt de femeie. Galaction, o. 49. Şi-mpietrit pe cal ascultă. Nici o şoaptă . . . , nici un ropot. Topîrceanu, b. 17. Din stradă se auzeau . . . ropote de cai, îndemnuri şi înjurături. Sahia, n. 71. Se zgudui pămîntul sub ropotele cailor. Sadoveanu, o. i, 325. Se auzi un ropot de copite. Camil Petrescu, o. ii, 223, cf. bl vi, 166, scl 1960, 784. + Fugă, goană, alergare. Dă bici iepelor şi iar mai trage un ropot. Creangă, p. 127. Purcelul atunci, de bucurie, mai dă un ropot pe sub lăiţi. id. ib. 82, cf. Şăineanu. ^ Zgomot produs de paşi (repezi); tropăit. Un ropot de alergătură repede şi o mare gălăgie de glasuri femeieşti, ... se auzi prin cerdacul larg din faţă. Hogaş, m. n. 29. Din cînd în cînd se auzea un ropot mărunt de picioare degerate. Barbu, p. 118. Soldaţii mergeau în pas de voie, într-un ropot neregulat, înăbuşit. Sadoveanu, o. ii, 394. Se auzeau doar ropotele picioarelor şi ţipetele^ fluicrătoarei, care, acum, deveniră puternice. Sahia, n. 107, cf. 83. 0> Loc. a d v. în ropot sau într-un ropot (sau într-o ropotă) = fugind foarte tare, într-o fugă. îl vedea parcă pe Tănase venind într-un ropot pe urma lor. Rebreanu, nuv. 42. La ţipătul de năvală cunoscut de ei, călăreţii porniră în ropot spre Murgeni. Sadoveanu, o. v, 711, cf. Iordan, l. m. 195. Du-te pînă la baltă într-o ropotă. Paşca, gl. <$> E x p r. (Rar) A da un ropot (sau o ropotă) = a da o fugă, a fugi. Haidem să mai dăm o ropotă ş-apoi om şedea de amiazi. f (1887), 205. [Lupii] dădeau cîte un ropot în jurul fîntînei, parcă jucau hora. Contemporanul, vii2, 3. Să iei un tuf an, să-ncepi a da ropotă cu el pîn pădure, ră va urla pădurea trei zile şi trei nopţi, de s-or duce toate leghionelc spurcate în lume. şez. vr, 144. + Gălăgie, zgomot; zarvă, forfotă, agitaţie. Slugile erau în ropotele bucătăriei. Vlahuţă, s. a. ii, 31. Urlă iîrgul de ropotul alegerilor şi dumneata stai de silabiseşti hrisoavele, arde-le-ar focul! Brătescu-Voineşti, p. 273, cf. Iordan, l. m. 195. 2. Mişcare săltăreaţă (şi zgomotoasă) în timpul dansului. Şi tragem un ropot şi două şi trei, de era cît pe ce să scoatem sufletul din popă. Creangă, p. 94. + P. ext. (Art.) Numele unui dans popular. Cf. h v 117, 390. în deal trage clopotul, Baba joacă ropotul. Furtună, c. 71, cf. gl. olt. 3. (De obicei determinat prin ,,de ploaie'‘, ,,de grindină") Cădere precipitată şi zgomotoasă (de scurtă durată); zgomotul produs de această cădere; răpăială, ropotit. Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecîndu-l vin săgeţi de pretutindeni. Eminescu, o. i, 148. Le cercetai pe rînd, mai ales lanţurile cari-mi făceau atît de mare plăcere cum zăngăneau în ropotul ploaii. Delavrancea, t. 27. Ploaia vine perdea spre noi, şi toată valea se umple de ropot. Vlahuţă, o. a. ii, 155. De obicei ploile cari vin cu picături mari, şi deodată, ropotele sau hînsele, nu ţin mult. Pamfile, văzd. 108. Dinspre munţi, venea ropotul ploaiei. Gîrleanu, n. 190. Un ropot scurt de ploaie Şi-un mic vîr-lej de vînt. Minulescu, v. 165. Apoi un sunet depărtat de clopot Păru că bate-n aer tarantella, Şi ploaia se porni cu grabnic ropot. Topîrceanu, b. 92. O ploaie ca prin sită, cu ropot mărunt şi neîntrerupt, cerne gînduri negre din norii plumburii asupra paşnicului orăşel. Brăescu, o. a. i, 54. Vîntul conteni deodată, o neclintire desă-vîrşită se întinse peste cîmpii; apoi în linişte începu să se audă ropotul ploii venind din urmă. Sadoveanu, o. v, 178. Cele dintîi picături late, răzleţe au dat grabnic în ropot. C. Petrescu, a. r. 44. Peste cîtva timp nu am mai auzit decît ropotul ploii şi vuietul pădurii. Stancu, r. a. i, 80. Iată primul ropot greu de ploaie, v. rom. ianuarie 1954, 136. S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Şi spumegă de-a lungul văii. Deşliu, m. 35. <£> F i g. Rămasă singură, Felicia . . . , uşurată de un ropot de plîns potolit ca o ploaie de vară, turnă apa în lighean, îşi răcori ochii. Brăescu, o. a. ii, 235. + (Regional; în forma ropotă) Ploaie torenţială. Cf. Lexic reg. 25. O venit o ropotă şi toi mi-a udat fînul. mat. dialect, i, 287. <0> F i g. Ramurile negre ale teiului se răsuciră ca o protestare, plouînd un ropot sonor şi rece peste omul strein. C. Petrescu, î. i, 146. + Succesiune de lovituri ritmice; zgomotul produs de astfel de lovituri. Un tunet răzleţ, răsărit din miazănoapte, răscoli clocotitor nemărginirile rotunde, şi un ropot fără întrerupere şi nedesluşit vestea, de pretutindeni, apropierea prăpăstioasă a artileriei cereşti. Hogaş, m. n. 175. Iar cînd Constantin voi să strige, un ropot de gloanţe trecu prin el şi întoarse barca cu gura în jos. Galaction, o. 153. Artileria lor a intrat în acţiune . . . Deodată, în dosul satului, un ropot de plesnete spre cer. Camil Petrescu, u. n. 321. Dacă nu cînţi, îţi mai dau un ropot de ciomege. Sadoveanu, o. v, 274. Mitralierele porniră într-un nesfîrşit ropot. Camilar, n. i, 305. în ropotul ciocanelor, în clocotul cazanelor, ... în toate adevărurile vieţii, . . . răzbate, străbate măreţul ecou Al zilei măreţe. Deşliu, g. 45. + Curgere repede şi zgomotoasă a unui torent sau a valurilor în mişcare. Ş-ale rîurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot — De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot. Eminescu, o. i, 76. Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad. Coşbuc, p. i, 48. Ropotele valurilor care se zvîrco-leau năvalnic ... o învăluiau cu zgomote asurzitoare. Rebreanu, i. 117. Apa veşniciei ropotul şi-l poartă, Cu lumina-n ţăndări de-ntuneric spartă. Lesnea, i. 67. Cînd auzi rostogolindu-se cu tunete şi ropote o cascadă, ce altceva poţi face decît să asculţi ? Călinescu, c. o. 181, cf. Chest. iv 52/782. 4. (De obicei determinat prin ,,de aplauze") Izbuc- 6292 ROPOTĂ - 543 - rosAtură nirc de aplauze; zgomot produs de aplauze. Un ropot de aplauze -r- şi cortina de drtl se lăsă pe mica scenă acoperită de ramurile a doi salclmi. VlahuţX, o. a. 243, cf. id. o. a. t, 221. Cu ochii halucinaţi, vedea sala şi auzea ropotul aplauzelor cc nu mai conteneau, asemeni unei cataracte. Ardeleanu, i>. 152. In ropotul aplauzelor se amestecă acum glasul lui Grigore. Rebreanu, r. i, 197, cf. 201. Trăi o clipă vedenia fugitivă: perdelele de catifea roşie . . . , ropotul de aplauze. C. Petrescu, !. i, 3. Ropote de aplauze acoperiri pe artist. Sadoveanu, 0. vii, 614. Se auziră ropote de aplauze care vesteau sfîrşitul actului. Camil Petrescu, n. 13. 5. (Regional; In forma ropotă) Zeamă pregătită rău, care nu se poate mlnca. Bugnariu, n. 6. (Ban.) Agonie. Cf. Lexic reg. ii, 42. Cind am ajuns io, el era tn ropot. ib. Expr. A pune ropot = a trage de moarte. O pus ropotu Niculaie, îndată ai să auzi harîngu. L. Costin, gr. bXn. 175, cf. Novacoviciu, c. t. i, 18, Zanne, p. ix, 708. — Pl.: ropote şi (rar) ropoturi. — Şi: ropotă s. f. — Din bg. ponoT. ROPOTĂ s. f. v. ropot. ROPOTI vb. IV. Intranz. A produce zgomote repezi şi cadenţate, lovind ritmic in ceva. în mijlocul văii e un lac, în care curg patru izvoare care ropotesc . . . toată ziua şi toată noaptea. Eminescu, n. 102, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. -0> (Subiectul este corpul lovit) Pămîntul ropoteşte sub tropot de copite, Văzduhul străluceşte de arme ascuţite. Alecsandri, p. iii, 227. Coamele lor ţîlfîie în zborul cailor. Pămîntul ropoteşte şi larma surdă umple cîmpia. Sadoveanu, o. i, 329, cf. bl vi, 166, Iordan, l. r. a. 141, scl 1960, 784. — Prez. ind.: ropotesc. — V. ropot. ROPOTÎM s. m. v. ră podii. ROPOTÎN s. m. v. răpotln. ROPOTÎRE s. f. Faptul de a ropoti; ropot (3). Simţea cum sîngele li năvăleşte în inimă, într-o goană nebună. Închizînd ochii avea senzaţia că torentul roşu îi sparge vinele şi curge într-o ropotire de ploaie. Ardeleanu, d. 175. — Pl.: ropoliri. — V. ropoti. ROPOTÎT s. n. (Rar) Ropot (3). Ptnă se întunecă fu un ropotit necurmat. Agîrbiceanu, a. 159. — V. ropoti. ROPOTITOR, -OÂRE adj. Care ropoteşte. De-odată se aude un tropot pe pămînt, Un tropot de copite, potop rotopitor. Alecsandri, p. iii, 285, cf. Barcianu, Alexi, w., ŞXineanu, d. u. Ca un tunet ropotitor trecură prin mulţimea ce se adunase în jurul palatelor împărăteşti. Mera, ap. CADE. — Pl.: ropotitori, -oare. — Şi: (creaţie personală) rotopitâr, -oăre adj. — Ropoti + suf. -tor. R6RĂ s. f. v. rolă*. RORtJNCHI s. m. v. rărunchi1. RORUŞTI subst. v. lăuruscă. ROS, ROÂSĂ adj. (De obicei urmat de determinări) 1. Distrus, măcinat (la suprafaţă) prin acţiunea (lentă) a unui agent exterior; uzat prin întrebuinţare îndelungată. Cf. drlu. Cărări verzi pe pietre roase? Urme de om însemnează. Conachi, p. 114, cf. Ponzu. Jar colo bătrînul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate, într-un calcul fără capăt lot socoaţe şi socoate. Eminescu, o. i, 132. Şi viermii-avură loc. . . Intrară cîte unul prin scîndurile roase. Macedonsb.i, o. i, 51, cf. ddrf, ŞXinea- nu. Nevestei mele să-l mal spui Să-mi cumpere o coasă, Cea veche nu ştiu este ori nu-i, Şt-o fi acum şi roasă De cînd rugina scurmă-n ea. Coşbuc, p. ii, 59, cf. Barcianu, Alexi, w. Stau cu fruntea lipită de rogojina roasă. Gîrleanu, n. 90. Pupitrul vechi şi ros de coatele atîtor generaţii. Bart, s. m. 11. Copistul... se aşeză ursuz la biroul lui Herdelea şi scoase dintr-o geantă roasă nişte hîrtii. Rebreanu, i. 264. Lumina amurgului cădea mohorît pe lucrurile din casă, lucruri bătrîneşti, învechite, roase. Bassarabescu, v. 90. Ajunsesem în faţa hotelului în care intram pentru întîia oară, urcînd scările de lemn roase, stropite, măturate, ce răspîndeau miros domol de mucigai. BrXescu, o. a. ii, 49. îşi potriveşte surtucul cam boţit şi ros la coate. Sadoveanu, o. iv, 564. Era îmbrăcată cum nu se poate mai prost, cu o rochie de postav gros, roasă şi peticită. CXlinescu, s. 21. Toţi aveau o îmbrăcăminte asemănătoare, ciudată, desperechiată şi roasă de stînci. Bogza, c. o. 25. Bătrînul . . . deschide un dulap ... şi dintre sutele de cărţi vechi, cu cotorul ros, mîna sa albă ... se îndreaptă spre una. Stancu, u.r.s.s. 88. Era un om scund, nebăr-bieril, cu pantalonii cenuşii roşi de-atîla purtare. Preda, d. 86. Luă de pe masă o perie roasă şt ieşi în ogradă. v. rom. februarie 1955, 145. Hainele roase, pe care-a-notimpul ... Le destrăma. Jebeleanu, c. 13, cf. fd iii, 7, l. rom. 1962, 351. <0> Expr. Ros (sau mincat) de molii v. molie. + F i g. Care a avut mult de-a face cu ... , care e plictisit de . . . Doar de lame am fugit. Lui Ivan i-s roase urechile de dinsa. CreangX, p. 314. Era ros de tribunale şi se pricepea în daraveri. VlahuţX, o. a. 207. 2. Fig. Care este mîncat, măcinat, consumat de . . . Mîndră şi roasă înîntru de turbare la primirea acelor corecţii se deprinsese a le suferi, cr (1848), 291/51. Nu-i fiinţă mai tristă, mai muncită ca omul ros de ură şi-nvidie milă. Alecsandri, t. ii, 329. Oanţăs-a arătat a fi un om ros de nevoi. Sahia, n. 95. Penelopa, roasă de suferinţă, simţi că un nou val de mînie ti tulbură vederea. Bart, e. 164, cf. 33. Niciodată nu pornise pe teren atît de abătută şi cu sufletul ros de nelinişte, contemp. 1955, nr. 434, 2/1. Eşti ros de ambiţii pînă-n măduva oaselor, Marine. Baranga, i. 191. Pe (cutare) l-aţi Intîmpinal, Puterea voi i-aţi luat. . . , Din om frumos, Voi l-aji făcut ros Şi putregăios. Teodorescu, p. p. 383. Cîntă cucul sus pe brazi Omului ros de necaz. FOLC. MOLD. ii, 468. 3. (Prin nord-estul Munt.; despre băuturi) Vechi. Cf. lexic reg. ii, 31, Udrescu, gl. — Pl.: roşi, roase. — V. roade. ROSÂLII s. f. pl. v. rusalie. ROSĂCfCĂ s. f. (Bot.; regional) Rujă (Sedum roşea) Borza, d. 158. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. ROSĂTtJRĂ s. f. 1. Rană superficială provenită dintr-o frecare, dintr-o roadere; rosură1 (2). Cf. anon. car., Polizu. Furnicarul furnicii de pădure, care e făcut din diferite sfărmături de frunze, cetină şi găteje, se întrebuinţează la rosăluri de picioare. Marian, ins. 243. Rosăturile se mai fac şi din cauza obielelor prea aspre. Grigoriu-Rigo, m. p. 160, cf. Candrea, f. 224. Ce să stric eu rachiul pentru o rosătură de ciubotă? Mai bine-l beau! Sadoveanu, o. ii, 443. Fără ciorapi, mă ard poştalii, mă rod . . . Nu-i nimic, o să-mi treacă rosătură. Stancu, d. 404, cf. alrm i/i h 187. (învechit) Rosătură în pîntece — colică la animale. Cf. Calendariu (1814), 175/27. + Frecare, roadere. Sahna e o rană mare în spinarea calului, provenită din rosăiu-ra tarnifei (a şălei). şez. iii, 202. + Tocire, măcinare a dinţilor. Vîrstă calului se cunoaşte după dinţi, adică după crescutul, rozătura sau căderea dinţilor. Dame, t. 47. + Eroziune a solului sub acţiunea apei. Am săvîrşit un monument mai trainic şi mai tare Dectt arama . . ., nici Crivăţu-nteţit, Nict rosătură ploilor, . . . 6306 ROSBIF - 544 - ROST* Nu vor avea asupra lui puterea să-l doboare! OllX-nescu, h. o. 272, cf. Barcianu, Alexi, w. 2. Loc ros, tocit, găurit. Irtir-un coif al corăbiei vede o rosătură mare. şez. ii, 4. 3. (Rar) Porţiune dintr-o pădure tlnără unde unele animale produc stricăciuni prin roaderea coajei arborilor. Stoica, vîn. 23. — Pl.: rosături. — Şi: rozătură s. f. — Roade -f suf. -ălură. ROSBIF s. n. Friptură din muşchi de vacă, foarte puţin fript, aproape crud la mijloc. Cf. ŞXineanu, Alexi, w., cade. — Pl.: rosbifuri. — Din fr. rosbif. RtfSBRAT s. n. Carne de vacă friptă înăbuşit, cu multă ceapă. Cf. Mîndrescu, i. q. 79, SXghinescu, v. 66, Jahresber. x, 205, cade. — Pl.: rosbraturi. — Din germ. Rostbraten. ROSCOAlĂ s. f. v. răscoală1. ROSCOB subst. (Bot.; Transilv.) Vulturică (Hiera-cium pilosella). Panţu, pl. — Accentul necunoscut. — Etimologia necunoscută. ROSCdL s. n. v. răscoi1. ROSCOLÎ vb. IV v. răscoli. ROSCORl vb. IV v. răscoli. ROSESC, -EÂSCĂ adj. v. rusesc. RtfSHAR s. n. Păr provenit din coama sau din coada cailor, folosit ca material de umplutură In tapiţerie, ca urzeală la anumite ţesături etc.; ţesătură tare făcută din acest păr. dl, dm. — Din germ. Rosshaar. ROSIÂN s. m. (învechit) Rus. S-au şi iseălit de căiră rosienii fi otomanii împuterniciţi, în Adrianopole, la 2 ale acestei luni. ar (1829), 81a/l. (Adjectival) A doua zi . . . au primii pe gheneralii şi ofiţerii rosieni aflători in Bucureşti, ib. 2052/l. — Pl.: rosieni. — Din rus. pocchhhhh. RO St CHINA s. f. v. rozinchină. ROSIENfiSC, -EÂSCĂ adj. (învechit) Rusesc. Baporl cătră înalta ocîrmuire rosieneaseă (a. 1820). Uricariul, i, 267, cf. 263. Dăruia armelor rosieneşti biruinţă, ar (1829), 811ţ28. Era o chezăşie că interesele materiale ale unui cetăţean să fie mai bine apărate, dîndu-se de sudit rosienesc, decît dacă era o simplă raia. N. A. Bogdan, c. m. 103. Să ne sfîşie sufletul cu un cîntec rusienesc. G. M. Zamfirescu, sf. m. n. i, 17, cf. 142. Credinciosul unui ţar rosienesc ne poate aduce un folos. Sadoveanu, o. x, 166. — Pl.: rosieneşti. — Şi: (sub influenţa cuvîntului rus) rusienesc, «căscă adj. — Rosian + suf. -esc. ROSMAILlN s. m. v. rozmarin. ROSMAN subst. (Regional) Gard de piartă lucrat fără mortar (Pietroşiţa — Pucioasa). Cf. h iv 152. — Accentul necunoscut. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. ROSMARÎN s. m. v. rozmarin. ROSMĂLÎN s. m. v. rozmarin. ROSMĂRÎN s. m. v. rozmarin. ROSOARE s. f. v. răsare1. ROSODÎN adj. (Regional) De culoare roşie (Crişcior— Brad). Pasca, gl. — Pl.: ? — Cf. r o j o 1 i n. ROSdL s. m. v. rozol1. ROSOLEÂLĂ s. f. v. rasoleală. ROSOLÎ vb. IV v. rasoli. ROStfîJE s. f. v. rozol1. ROStfLIU s. m. v. rozol1. ROSPÎSCĂ s. f. (Rusism Învechit) Chitanţă, dovadă. Cf. Buletin f. (1838), 30, Alecsandri, t. 1 358. — Pl.: ? — Şi: răspfscă s. f. T. Papahagi, c. l. — Din rus. pocnscKa. ROST1 s. n. I. 1. (învechit şi regional) Gură. Cu ros-tulu său blagosloviră şi înrima sa blăstemară. psalt. hur. 51r/7. Dzise celora ce sta înrăintea lui se-i bată lui rostul (preste gură n. test. 1648, peste g u -r ă Biblia 1688). cod. vor. 46/7. Dzise celora ce sta înraintea lui se-i bată lui rostul (sec. XVI), gcr i* , 4/8. Din rostul loru grăieşte diavolul (ante 1550). cuv. d. bXtr. ii, 418/18. Rostu (gură d) au şi nu grăiescu. psalt. 243. Şt deschise rostul lui, învăţa ei grăi. Tetraev. (1574), 205. Strig să mă sărute den sărutarea rostului lui. Coresi, ev. 178. Şi pară de foc ieşea din rostul lor. cod. tod. 205. Cum fără osândă să deschid rostul miu cel nedăstoinic şi să laud. Paraclis (1639), 249. Intr-acea ţară făgăduită, carea o au făgăduit noao _D[u]m-n[e]zeu însuşi cu sine, cu rosturile tuturor sfi[n]ţilor prorocilor săi (a. 1642). gcr i, 100/29. Deşchide-ţi svăn-tul rost şi măngăie maica ta. Varlaam, c. 86. Aiave d[u]hul sf[i]nt spuse cu rosturile apostolilor (a. 1644). gcr i, 111/24. Şi, zicînd aceste cuvinte, Crisos au chemai pre Adrist, cel cu rost de moarte. Herodot (1645), 18, cf. Ureche, l. 241. Să mira de cuvintele lui pline de dragoste, carele ieşiia den rostul lui. n. test. (1648), 71 v/l. Aflatu-s-au unul de au mărturisit că au înţeles din rostul mitropolitului carele s-au săvîrşit mai nainte de Ştefan Vodă. Simion dasc., let. 132. Şi fie-ţi pre voie cuvintele rostului mieu. psalt. (1651), ap. gcr i, 154/29. Şi-i turnară în sv[l]ntul rost dzămi iuţi amestecate cu oţăl şi păcură. Dosoftei, v. s. noiembrie 128r/9. Ia aminte, ceriule, şi voi grăi, şi auză pămîntul cuvintele dentru rostul mieu. Biblia (1688), ap. gcr i, 281/17. El dară întru a noastră norocită Poartă, după vechiul obicei a stăpînirii otomanilor, din rostul său le-au arătat nemernicului vezir. N. Costin, let. ii, 104/4. Pomenind numele sf[i]ntului prin rostul său. Mineiul (1776), 160^1/2. De minunatele şi înţelepţeştile cuvinte ce ieşiia şi din rostul patriarhului şi al domnului, nu poate ajunge mintea a fieştecăruia om a le scrie şi a le povesti. R. Popescu, cm i, 558. Audzind lauda psăl-tirii dintru rostul lui Vasilie (a. 1710). gcr i, 363/25. Deschide rostul Iraclis Galicos şi, cu puterea ei cea făcătoare de minuni, Ei schimbă glasurile în lanţuri. Mol-nar, ret. 6/16. Nu numai din umilita scrisoarea voastră . . ., ci şi din rostul sau gura lui şi mai chiar milos-tiveşte am priceput smerită mulţemita voastră. Şincai, hr. iii, 158/6. Răzvan fierariul încă să scoală Şi în-tr-acest chip rostul său deschide: „Bine să zice: la fala goală Traista-i uşoară!". Budai-Deleanu, ţ. 107, cf. drlu, lb. Sculaţi, ostenite braţă! Să vă mîngîi cu dulceaţă. Oh ! rost, graiul nu-ţi ascunde, Ci te scoală şi-m răspunde. Bărac, a. 49/13, cf. Baronzi, l. 118. Se simte acum în drept şi în putere de a deschide, prin rostul său fatidic, orizonturi de nemărginită mărire ţărei noastre. Odobescu, o. ii, 522. Şi sftnt să fie rostul părintelui Duhu, căci tocmai aşa s-a întîmplat. CreangX, ROST» - 545 - ROSTI a. 142. Cum auzi Pipăruş aşa vorbe din rostul babii, pare că vedea cumu-i creşte inima de bucurie, p (1885), 221. Ah, ce frumoase vorbe din rostul lut răsar. Coşbuc, 0. i, 160, ei. ddrf. Din rost ii curgea mai dulce ca mierea cuvlniul. Murnu, i. 10, cf. dhlr i, 194, Puşcariu, 1. R. i, 341, Rosetti — Cazacu, i. l. R. i, 125, L. rom. 1962, 437. Că noi acestor părinţi Ne-om ruga Şi dumnealor pe fii i-or ierta, Că ne-om smeri Şi dc rost om grăi. Teodorescu, p. p. 166. Că doară noi am avut Nu tocmai tare de mult O odraslă din trupul nostru, Care-n maica mănăstire Prin rostul nînaşilor Şi a preotului de loc A primit sfinlul botez. Marian, na. 304. -O (în limbajul bisericesc) (Cu) rost (sau rostul) de aur = epitet dat Sf. Ioan Gură-de-Aur. Era un părinte anome Ion ... cu rostul de auru (cca 1600). cuv. d. bătr. ii, 82/14. Ascultă pre fericitul Ioan cel cu rostul de aur. Neagoe, înv. 336/2. Ci-au fost patriiarhul tn cetate Iui Constantin împărat, ce să cheamă Ţ[a]ri-gradul, părintele] Jo[n] cu rostul de aur (a. 1661). gcr i, 179/2. Şi pogorînd mai gios pre d[u]m[n]edzăescul rost de aur. Dosoftei, v. s. ianuarie 45v/33. Sfîntul Ioan cela cu rostul de aur şi cu sfîntul Teofilact zic că numai o dată au chemat Hristos pre acei ucenici la apos-iolie. cheia în. 7V/13. Dumnezeu, zice Ioan cel cu rostul de aur, nu iscodeşte, ci crede. Antim, p. 68. <$> Expr. A-i fi (cuiva) rostul de aur (sau aurit) v. a u r, aurit. De rost = a) (In legătură cu verbele ,,a grăi", ,,a vorbi", ,,a spune", ,,a auzi" etc.; în opoziţie cu în scris, de pe carte) prin viu grai, verbal. Altă, ce va grăi şi de rostu Rotompan vornicul la domniia voastră, să avei a greade (sic) şi de alte treabe ce l-am învăţat să grăiască (a. 1629). Iorga, d. b. i, 45. Totodată rog pre milostivul ziditoriu ca să mă învrednicească în puţină vreme de a vă vide sănătos şl mulţămit, ca să pol a vă zice di rost că sînt cu multă fiiască plecăciune. Kogălniceanu, s. 93. Un împărat oareunde, în ce ţară o fi fost Nu ştiu, n-am citil-o-n carte, am auzit-o de rost. Pann, ş. i, 61/3; b) din proprie imaginaţie, închipuit, inventat. In acea zi strălucită ce bucurii mari a fost, Va putea fieştecare a lesocoti de rost. id. e. v, 9 3/21; e) (neobişnuit) din proprie iniţiativă, nelndemnat, de la sine. Ştie ca calul prost Să ia hamul de rost. id. p. v. i, 10/8, cf. Zanne, p. i, 486. A şti (sau a spune, a recita etc.) pe de rost (sau de-a rostul sau, învechit, de rost) = a) a şti (sau a spune, a recita etc.) din aducere-amin-te, pe dinafară. De va sluji preotul de rost, fără de carte, de moarte greşaşte. Iacov, syn. 14r/4. Să-i întrebaţi pre dînşii de ştiu de rost poruncile dintru această cărţulie (a. 1771). bv n, 196. Popa, întorcînd de la botă-june, Toată de rost cazania spune. Budai-Deleanu, ţ. 331. De rost puteai a spune tragedii însemnate. Alexandrescu, o. i, 191. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost? Eminescu, o. i, 71. Un copil nevîrsinic o ştie pe de rost. Slavici, n. i, 83, cf. ddrf. De ce nu pot să-l spun eu pe de rost, convins şi tare, cum îl spuneai tu ? Galaction, a. 377. Cu urechile astupate Sabina recita lecţia pe de rost, cît o ţinea gura. C. Pe-TREScy, c. v. 82. Ecleslarhul, ţinînd minte pe de rost, ti răspunse numaideeît. Stănoiu, c. i. 79, cf. Pribeagul, p. r. 56. Spunea pe de rost, murmurînd repede, fără înţeles, rugăciunea lungă. Sadoveanu, o. iii, 138. Ştiu pe de rost povestea cu răul şi binele. Tulbure, p. 44. Ceilalţi cîţi au mai fost, Cine-i poate şti de rost ? Marian, sa. 13. Pe carte nu prea poate, Pe de rost ştie cam prost. Zanne, p. v, 145; b) a cunoaşte foarte bine. Şi cînd propria ta vieaţă singur n-o ştii pe de rost, O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? Eminescu, o. i, 134. A Învăţa pe de rost (sau, învechit şi regional, de rost, de-a rostul) = a învăţa un text pe dinafară, pentru a-1 putea reproduce din memorie. Le învăţa de rost şi le paradosea celorlalţi, ist. am. 59f/8. Date lor să cetească şi ca papagalii să le înveţe de rost (cca 1770). Uricariul, iii, 16. Şi ascultă o poveste ce-n şcoală azi ml s-a spus, Care şi legea-mi este şi s-o-n-văţ de rost m-am pus. Pann, p. v. i, 173/10. Invăţă-mîntul religios se preda în graiul matern al copilului, nu după vreo carte, ci în mod catehetic, de-a rostul. Sbiera, f. s. 149. Conferinţă publică, tradusă din ru- seşte şi învăţată pe de rost cu trudă. Brăescu, o. a. i, 166. învăţasem pe de rost aproape loate cuvintele normale, şt-n faţa mea lot pîclă de nepătruns. Sadoveanu, e. 110. + Cioc, plisc. Tind rostul ca să ciogulească. Molnar, r. 122/22, cf. drlu, lb. O păsăruică... îl apucă repede [pe peştişor] cu rostul ei cel lung, drept, supţire şi spre vîrfu din ce în ce tot mai ascuţit. Marian, o. i, 51, cf. Rosetti — Cazacu, i. l. r. i, 125. 2. Facultatea de a vorbi, de a articula cuvintele; grai, glas; limbă, vorbire. Că nu e în rostulu loru adevăr. psalt. hur. 3v/20, cf. Coresi, ps. 9/14. Asinul învăţat supl povară grăi cu rost omenesc, n. test. (1648), 188v/17. Pre ei i-au ales D[o]mnul D[u]mn[e\zăul tău să stea înaintea lui şi să bl[agoslo]vească pre numele lui, şi pre rosiul lor va fi toată pricea şi pipăirea. Biblia (1688), 1413/58. Prin rost de bun ritor . . . inimile prostimei a îndupleca socotiră. Cantemir, ist. 109. Aşadară, cetitoriule ! Nu te mira de cumva Îmi voi muta rostul şi altmintrelea de cum am obişnuit voi scrie. Şincai, hb. i, 55/24. Au mărturisit prin însuşi rostul graiului lor că cu adevărat s-au cheltuit. . . arătaţii bani (a. 1824). doc. ec. 340, cf. drlu. Alte-n gînd şi alte zice, rostu-i curge chiar ca miere. Asachi, s. l. i, 160. De ţi-a fi faptul ca rostul. . . , să trăieşti. Alecsandri, t. ii, 118. Ce minunată interpretaţiune a vieţii vînătoreşti este, în adevăr, această măiestră melopee, odă scrisă în acea limbă fără rost, ale cării sunete modulate prefiră în inima omului, mai lesne decît orice cuvinte, şi dorul şi veselia ! Odobescu, s. iii, 94. Această împărăteasă, cu rostul el cel blajin, cu purtarea cea cumpătată se făcu de o iubiră pînă şi cumnatele ei. Is-pirescu, l. 40. Cind va intra bizdadeaoa, să strigaţi cu toţii într-un rost: să trăiţi, luminăţia voastră ! I. Ne-gruzzi, s. iv, 476, cf. Şăineanu. De-atunci tot una este firea, Dar multe nu-s din cîte-au fost, Azi nu-i Ileana nicăirea, De-abia trăieşte-n pomenirea Poveştilor cu dulce rost. Coşbuc, o. i, 125. Scurt cuvlnta, dar cu rostul deplin, căci nu e vorbăreţ. Murnu, i. 57. Sub şăgalnicul rost al povestitorului, simţim inima strînsă de durere a patriotului moldovean. Galaction, a. 357. Voise să vorbească ceva cu veselie ş-acuma parcă-i amorţise rostul limbii. Sadoveanu, o. iv, 481. La acestea cuvinte, badea Ion, tuşind o dată bine spre a-şi da rost curat şi curgătoriu cuvintelor sale, începu a istorisi. Marian, t. 93. Plîngeţi cu mine ferbinte rostu cel dumne-zeesc ce vărsa glas îngeresc, şez. viii, 48, cf. Novacoviciu, c. b. i, 18. II. 1. Spaţiu format între firele urzelii ridicate de iţe şi între cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură; încrucişarea firelor de urzeală între iţe şi sulul dinapoi (menţinută cu ajutorul a doi fus-cei), care serveşte la formarea acestei deschizături. Cf ddrf. Urzeala se întinde astfel în lăţime, iar rostul se' ţine prin cei doi furcei. Pamfile, i. c. 265. Ca ţesătoarele ,,să aibă noroc", o oarecare vecină îşi ţine de datorinţă să se apropie şi să le salute: ,,Bun lucru la d-stră, creas-că-vă rostu mare". Pribeagul, p. r. 94. Dacă iţele . . . nu ar fi ridicate la înălţimi descrescătoare, ci pină la o linie orizontală . . . , rostul nu ar mai fi curat şi suveica ar putea să depună bătătura defectuos, pe deasupra firelor ridicate de primele iţe. Ionescu-Muscel, ţes. 244. Că de-aceea-i pînza rară, Pe rosturile amtndouă Erau jirebii vro nouă. Marian, sa. 61, cf. Rădulescu-Codin, Brebenel, gr. p., Tomescu, gl., a v 14, 15, 22, 23, vi 16, 19, 22, 26.M-a trimes doamna de sus la cea de jos Să ţeasă pînza fără de rost (Geamul). Fun-descu, l. p. ii, 156. Felie de pepene intră pe rost repede. (Suveica). Gorovei, c. 362. D-aia Sultănica nu vrea să ştie de ce face lumea, dacă rostul ei nu merge cu su-velniţa altuia. Delavrancea, s. 11. Expr. A porni rostul = a începe ţesutul. Mariţa ca o nevastă Vrea rostul să şi-l pornească; Cînepă şi-a cumpărat Şi-a plătit de tors In sat, Războiul şi-l puse-n casă La fereastră lîngă masă. şez. viii, 187. + Locul unde se încrucişează firele pe răşchitor sau pe urzitor. Cf. Pamfile, i. c. 265, şez. ix, 144, chest. iii 111/16, 124, alr i 1 277. + Distanţa de la sulul de dinainte pînă la spată. Cf. alr i 1 289. + Urzeala Înfăşurată 6332 ROST1 - 546 - ROST1 pe sulul de dinapoi al războiului. Cf. alr i 1 290/93. + „Distanţa din cinci tn cinci coţi la pinza ţesută", alb i 1 286/960. + Fiecare dintre crestăturile de pe laturile urzitorului. Cf. chest. iii 132/48, 127, 292, 351. + Vergea (de trestie) care se pune Intre firele urzelii pentru a menţine rostul (II 1). Cf. h v 17, 149, 375, alr i 1 294/986. 2. Partea care taie a unor obiecte; tăiş. V. gură. Le stnt dinţii lănci cu oslii de mtnie Slobodzfte şi li-i limba spală iute, Ascuţită-n doaă rosturi ca pre cute. Dosoftei, ps. 186/16. Piesele de lipit se pregătesc prin pilire ... Se pune piesa pe un foc de forjă şi se ung rosturile respective cu pastă de borax. Orbonaş, mec. 380. Rostul fierăstrăulut. a v 33, cf. 25. <0- Expr. (Regional) A pune rostul = a rosti (II 2) (Izvora Alb — Piatra Neamţ), a v 33. 3. Spaţiul Îngust dintre cărămizile unui zid, dintre ulucile unui gard, dintre sclndurile unei duşumele, dintre ţiglele unui acoperiş, dintre piesele ce trebuiesc sudate etc.; crăpătură. Cîinti satului latră pe la răstimpuri şi se-ncaieră printre rosturile gardurilor. Iovescu, n. 241. O miţă porneşte o obişnuită expediţie tn regiunile superioare [ale casei] şi face să curgă printre rosturile bagdadtei sămtnţă de clnepă. Sadoveanu, o. vii, 281. Golurile dintre plăci [la pardoseală] se numesc rosturi, cv 1949, nr. 9, 27, cf. Tomescu, gl., alr i 651/125, alrm ii/i h 282/791, Lexic reg. 85. + (Regional) Fiecare dintre cele două orificii, tăiate In cutia viorii (Buhalniţa — Piatra Neamţ). Cf. h x 97. 4. (Regional) Uşor Ia uşă (Sibiu), alr i 654/125. + Fiecare dintre laturile formate de filele unei cărţi Închise. Erminie cum să pui aur pre la rosturile cărţii. Grecu, p. 413. 5. (Regional) Jgheab săpat In lemn, pe care alunecă un oblon. Ferestrele... se pot astupa cu obloane ce alunecă tntr-o parte şi alta in rosturile a doi laţi, fixaţi orizontal deasupra şi dedesubtul ferestrelor. PXcalX, r. 71, cf. id. m. r. 415. + (Regional) Crestătură făcută In piciorul de sus al prispei (Nocrich — Agnita), chest. ii 272/58. 6. (Regional) Curătură (Certeje — Abrud), alr i 956/96. III. 1. Mod de organizare a unei activităţi; ordine (naturală sau logică), succesiune a faptelor; rînduială, organizare (In Întocmirea unui lucru, !n desfăşurarea unui proces); plan; grupare, aranjament. Veţi închipui o catagrafie de toate moşiile în patru rosturi, trectnd cele de frunte in rostul dintăiu, cele de al doile, al treile şi al patrule stare la rosturile lor, şi iscălindu-o să o triime-teţi prin vistierie domniei mele (a. 1824). Uricariul, v, 188/23. Făcură tot ce trebuia pentru rostul căsătoriei lor. Ispirescu, l. 63, cf. Delavrancea, s. 228. [Peştii aurii] sini destul de gustoşi la mîncare, au aceleaşi obiceiuri şi rost în viaţă cu crapul. Atila, p. 67. Pentru a se înţelege mai bine cuprinsul acestor piese, cîteva observaţii asupra rosturilor secuieşti mai vechi nu vor fi fără folos. bul. com. i st. II, 181. Tot rostul gospodăriei, pentru ziua întreagă, îl regula cuconu loniţă. Hogaş, dr. ii, 88. Şt zilele de primăvară se deşiră după rostul lor cel drag şi fermecat. Galaction, a. 365. Treceam dincolo de Vale, tn Rogina popii... li stricam, cum s-ar zice, rosturile gospodăreşti din sfîntul loc al bisericii. Vlasiu, a. p. 22. Umaniştii, laici şi ecleziastici, n-au încetat de a protesta împotriva acestor moravuri, dar rostul lumii nu se schimbă cu pamflete. Oţetea, r. 316. Dacă ţi-am stricai rosturile, să ne vedem fiecare de treabă. Călinescu, s. 158. Guvernul s-a codit precum că — ziceau unii mai bătrîni şi mai îndărătnici — de ce să schimbăm rosturile mai vechi? Pas, l. i, 144. La bătrîneţile lui tat-tu . . . te-ai gîndit ? . . . Pentru ce nu te-ai întors la rosturile tale ? Galan, z. r. 40. Este prins în vîrtejul unor treburi care-i schimbă rosturile. Preda, d. 130. încăierările străvechi ca vîrstele lor, zilele mohorîte şi aspre, durerile, Toate s-au retras din faţa noilor rosturi ca o ceaţă iîrzie. s iunie 1960, 48. împăratul i-a întrebat că cine stnt şi ce vor de la el?Ei le-a spus rostu, cum sînt ei nepoţi ai lui. şez. iii, 75, cf. PXsculescu, l. p. 374. Rînduiala cînd e bună, Rostul cuhnii merge strună. Zanne, p. iii, 536. Loc. adj. şi adv. Cu rost = ordonat, metodic, cu rînduială. Cu rost la toate, cu spor la muncă, mişcările ei aduceau aminte sprinteneala nezgo-motoasă a unei furnici. BrXtescu-Voineşti, p. 172, com. Liuba. Fără rost = dezordonat, nemetodic, fără rînduială. Com. Liuba. <$> E x p r. A şti (sau a Învăţa, a cunoaşte, a Înţelege) rostul (sau rosturile) = a şti (sau a cunoaşte, a Înţelege) mersul unui lucru, a fi familiarizat (cu ceva). Trei zile stăturăm pe loc, şi oricine îşi poate închipui că în aceste trei zile învăţai de Ia Ha-lunga tot rostul, toate chiţibuşurile şi toate şiritlicvrile plutăriei. Hogaş, dr. i, 148. Patronul era copil de negustor pe care, cine ştie cum, părinţii l-au îndreptat spre meserie, ale cărei rosturi nu le prea înţelegea. Vlasiu, d. 32. Fii fără nici o grije, domnule. Nimeni nu ştie mai bine ca mine rostul comunei. Arghezi, c. j. 255. A face rost (de ceva) = a obţine, a realiza, a procjra ceva./ Cum am face rost de o sanie ? Caragiale, o. ii, 146. Era hotărîtă să-l ducă la Arad. . . îndată ce-şi va fi făcut vreun rost pentru creiţarii de pod. Slavici, o. ii, 17. Dacă poţi face rost de-un sutar, am o afacere minunată. VlahuţX, o. a. 484. Să-şi facă rost de bani de drum. Bassarabescu, v. 43. li făgăduise că-i va face rost să intre la un ziar. Rebreanu, b. i, 21. Facem rost de cal şi de pături, domnule sublocotenent. Camil Petrescu, u. n. 318. Deocamdată să-ţi facem rost de un soldat. C. Petrescu, î. i, 290, cf. id. c. v. 134. Ţi-ai făcut rost de casă şi de babă să le slujească? StXnoiu, c. i. 69. Mă rogi c-un surîs şi cu dulce cuvînt Rost să fac de seminţe. Blaga, p. 23. Te-mprumut eu, cu toată sărăcia mea, îţi fac eu rost, doar dumneata eşti cel mai solvabil om de pe lume. CXlinescu, e. o. ii, 203. Ei! Ce crezi, femeie! Poţi să faci rost de bani ? Stancu, r. a. iii, 96. Fă-mi rost de o copie de pe noua dispoziţie ministerială. Beniuc, m. c. i, 485. Fă rost de la cineva de-o pereche de încălţăminte. Preda, d. 130, cf. h ii 33, Tomescu, gl. Fac rost de parale. Pamfile, c. 51. A H (sau, rar, a simţi) rost (de ceva) = a exista o posibilitate sau o ocazie favorabilă pentru ceva. Azi o Întoarce pentru că simte rost de chilipir. Rebreanu, r. i, 237. Ia stai, frate, că e rost Să mă plimbe şi pe mine ! Topîrceanu, o. a. i, 361. Atunci, după cum văd eu, e rost să visăm urît la noapte. C. Petrescu, î. ii, 6, cf. bul. fil. iv, 147. Dacă au văzut ei că nu e rost să mai aibă nici un moştenitor, îşi mutaseră acest gînd şi începuseră să se pregătească de moarte că erau tare bă-irîni. i. cr. iv, 11, cf. alr sn v h 1 438/130. A-şi pierde rostul (sau rosturile) = a se zăpăci, a-şi pierde cumpătul. Pentru aceasta le trebuia un sol îndemânatic, carele să nu-şi mai piardă rostul în curţile împărăteşti. Odobescu, s. in, 526. Dacă videa şi videa, Jian rostul nu-şi pierdea. Se aruncă in not Cu suflet, cu cal, cu tot. Alecsandri, p. p. 159. Zina, cind a văzui pe Prepeleac, şi-a pierdut rosturile şi se-nvoi să fugă amîndoi pe calul năzdrăvan. şez. ix, 123, cf. alr sn v h 1 405/157. A (nu) şti de rostul cuiva = a (nu) şti ce face şi unde se aflii' cineva. Nu-i ştia de rost de vreo trei zile. Ispirescu, ap. cade. A nu-şi afla rost sau a nu mai avea niei un rost = a nu-şi găsi astîmpăr, a nu avea linişte. Măi fîrtaţi, nu-mi aflu rost; Vesel eu ca voi am fost. Mă gîndeam la maica biata, Eu în foc, sub cruce tata. Coşbuc, o. i, 130. Mama Paraschiva ajunsese într-un hal de vorbea iot satu de ea căinînd-o. Acasă nu mai avea nici un rost. n. rev. r. i, 33. + Loc unde se cuvine sau se potriveşte să fie ceva. în curtea mitropoliei, Ion cunoaşte rostul tuturor lucrurilor. Sp. Popescu, m. g. 82. Ce să cauţi printre oameni ? Rostul tău e printre flori! Eftimiu, î. 110. Sabie şi şuşanea, vechi şi în neputinţă de a mai sluji, mi se înfăţişau nepotrivite . . . , mai degrabă era în rostul ei o carabină scurtă cu repetiţie, răzimală de părete şi la tndămînă. Sadoveanu, o. xvi, 27. Rostul lui n-ar fi fost acolo. CXlinescu, s. 137. Decît se mă rog de prost Ca să deie podu-n rosl, Mai bine cu murgu-n not Că şi el e pui de Olt. Alecsandri, p. p. 160. Decît să mă rog de prost, Pîn-a pune podu-n rost, Voi fi voinic cum am fost Şi-oi trece la adăpost, mat. folk. 166, cf. Graiul, i, 175. + (Popular) Socoteală. De bogat ce era singur nu-şi mal ştia de rostul bogăţiei, şez. i, 239. 6332 ROST* - 547 - ROST» Ml-am făcut rosturile mele. Pamfile, c. 51. <$■ Exp r. A lua sau a trage (pe cineva) la rost — a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. Căpitanul meu micuţ şi cu fata blondă mă ia la rost. Camil Petrescu, u. n. 280. Altul mai boieros i l-a luat la rost. Galan, z. r. 30. Ne-a trage pe noi la rost, că nu i-am ştiut păzi avutul ! T. Popovici, se. 29. Tot atunci, el o luase pe fată Ia rost şi o ameninfase rău cu bătaia, v. rom. septembrie 1962, 16. + (învechit şi regional) Normă, dispoziţie, prevedere, Îndreptar, regulă. Mierţa de pine, vadra de miere, vadra de vin, măsura fălcii de ftn, cărăuşii ce aduc vin şi rinduiala vorniceilor pentru paza vitelor şi a ţarinelor; toate aceste să se urmeze precum se arată cu deosebite rosturi, privighind dregătorii, ca să se păzească pre deplin (a. 1776). Uricariul, xix, 356. Să fie acest început, attt pentru cele de împreună ctt şi pentru cele mai din urmă, rost de înţeles şi de urmat. Piscupescu, o. 2/5, cf. PXsculescu, l. p. 364. ^Loc, adv. (Regional) De rost = In mod neîntrerupt (Vllcele — Turda). mat. dialect, i, 91. Umblă dt rost la şcoală, ib. S. Mod de a-şi întocmi viaţa; stare, situaţie socială, materială, familială; (concretizat) gospodărie. Puneau la cale că ce roii să-i facă fetei âsieia, să-i găsească un voinic, vn om de neam pe potriva ei. Caragiale, o. i, 118. Să le mai ajut şi eu cu ce m-o lăsa inima, să-fi faci şi iu rost aici ca tofi megiaşii. Ispirescu, l. 231. N-ai nici un rost. Şi (i-i rupt veşmîntul. Eşti flămtnd, n-ai adăpost. NeculuţX, ţ. d. 112. Sosit era bătrînul Grui Cu Sanda şi Rusanda lui Şi Ţinieş, cel cu trainic rost, Cu Lia lui sosit a fost. Coşbuc, o. i, 55. Nu rostul meu, de-a pururi pradă Ursitei maştere şi rele, Ci jalea unei lumi, părinte, Să pllngă-n lacrimile mele. Goga, p. 6. Da, mult mai bine ar fi fost Să fi rămas în sat la noi, D-ai fi avui şi tu vreun rost, De-am fi avut pămînt şi boi. Iosif, patr. 33. S-au mulat la moşie ... cu lot rostul. BrXtescu-Voineşti, p. 276. Fierul nenorocirii spintecase în trei rînduri rostul şi viafa românului Dănilă. Galaction, o. 156. îl cunoaşte de pe vremea cînd moşul n-ajunsese calic şi avea rostul lui. Pas, z. i, 52. Un băiat care munceşte, încet-încet, îşi face un rost. Preda, î. 113. Frunzuliţă avrămeasă. Am muiere scurtă, groasă, Aoleo ce păcătoasă: Nici cu asta nu fac casă. Nici cu asta nu fac rost, Că nu am nici un folos. Teodorescu, p. p. 272. Aşa zice popa nost Cînd moare cel fără rost: Mergeţi tare. Că bani n-are. JarnIk-Bîrseanu, d. 468, cf. chest. ii 8/43, 390/31. + (în construcţie cu verbele ,,a avea", ,,a face", ,,a găsi", „a pierde") Ocupaţie, post; sursă de cîştig. Grigore le spuse că tînărul Her-delea ar dori să-şi găsească un rost în (ară. Rebreanu, r. i, 41. îi fac eu, într-altă parte, un rost mai bun. Galaction, o. a. i, 279. Unde a stat, ce rosturi a avut, se poate numai bănui, de ştiut cu certitudine este însă greu. CXlinescu, e. 79. Să ştii însă că tot în gazetărie o să-fi afli un rost. Stancu, h. a. iv, 367. 3. Sens, Înţeles, tllc, noimă; scop, ţel, menire; raţiune, justificare. Această teorie a altoirii să împotriveşte, cu totul şi întru toate, atît rostului firii omeneşti cît şi ştiinţei filosofeştii doftorii. Piscupescu, o. 237/6. O, cît mi-am petrecut anii şi viaţa fără rost. . .! Pann, p. v. i, 143/14. Ştia al vieţii mele rost. Macedonski, o. i, 197. Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii, Să ne cînte rostul lumii şi splendorile naturii ? VlahuţX, o. a. i, 65, cf. 198. Ce rost au în viafa lumii aceşti clovni, aceşti farsori ? NeculuţX, ţ. d. 94. Ce gînduri fără rost îfi vin ! Coşbuc, p. i, 269. Clteodată nu mai înţelegi nimic din rostul viefii. D. Zamfirescu, a. 135. S-abat în mintea ei bătrînă Frînturi din rostul tău pe lume. Goga, c. p. 33. îndoielile neliniştitoare despre rostul lumii... sc risipeau acum pe valurile de ceafă la razele soarelui. BrXtescu-Voineşti, p. 172. Părea că-i anume făcută să-l întărească şi mai mult în convingerile ce se aşezară in sufletul său cu privire la rostul vieţii. Agîrbiceanu, a. 43. Ce rost avea pe lume ? Gîrleanu, n. 217. Se uită la mine lung, căutînd a pricepe rostul întrebării mele. Hogaş, dr. ii, 21. Pentru sec. XV, n-am găsit; fără îndoială însă că aceşti logofeţi din sate existau şi atunci. Care era rostul lor? bul. com. ist. v, 97. A trăit trei sferturi din viaţă fără nici un rost. Bassara- bescu, v. 90. Numai cei nepricepuţi nu pot pătrunde rostul cuvîntului. Rebreanu, r. i, 162. Umbla să-n-ceapă vorba şi nu-i afla rost. Mironescu, s. a. 43. Rostul vieţei mele nu e-n patima lumească. Eftimiu, î. 47. Spune-mi cine eşti şi ce rost ai. Galaction, o. 85. Tot ceea ce ţi-am spus n-avea nici un rost. Camil Petrescu, t. i, 303. Nu Înţelegeau rostul unui curcubeu apărut, e drept, înaintea ploii. BrXescu, o. a. i, 268. Un popă şi desigur un popă gras ... Ce rost şi-ar fi avut o burtă îmbuibată peste măsură între hamalii ăştia deşălaţi de muncă ? Sahia, n. 43. Numai tu dai vieţii mele rost. Lesnea, p. e. 82. Dar tu? Ce rost ai tu pe lume? Teodoreanu, m. u. 51. Nu înţeleg ce rost avea vinul, cu toate acestea l-am băut. Sadoveanu, o. ix, 216. încerca să se judece singur, ca pe un străin, să-şi lămurească viaţa şi nu-şi găsea nici un rost. Bart, e. 346. Gîndirea mea se pierde-n fum, Tot căutînd un vreasc de rost într-as-te drumuri fără drum, în care toate doar au fost, Şi nu mai sînt acum. Arghezi, v. 62. Abia atunci arhitectul pricepu rostul vizitei lui Babighian. CXlinescu, s. 70. Nu-şi mai avea rost tn casa lor. C. Petrescu, a. r. 56. Deşi nu avea nici un rost, l-am întrebat pe to- varăşul Oroş. Stancu, r. a. i, 155. Aş vrea să aibă verbul meu un rost. Beniuc, v. 87. Sau are mult de lucru la birou şi n-are rost să-l întrerup, sau nu se grăbeşte să mă vadă şi iar n-are rost să-l silesc eu. Demetrius, c. 8. Ştii, Grigore, cred că am priceput în sfîrşit şi eu ceva: că am dus o viaţă fără rost, fără nici un pref! H. Lovinescu, c. s. 108. Nu văd ce rost au toate întrebările astea. Baranga, i. 186. Trecu fără zăbavă in birou şi-l invită să-i spună numaidecît rostul telegramei. Vornic, p. 170. Repet, nu infeleg nici azi care a fost rostul acestei hotărîri. Preda, r. 486. Ştiam care-t rostul meu tn această lume, mă simfeam o părticică din marea putere a demnităţii omeneşti, a socialismului, s mai 1960, 69. Mi-am găsit cu adevărat un rost. t februarie 1962, 37. Frunzuliţă ş-uă lalea, Muma Marcului grăia: Tur-cule, Boleanule, Rămăşagul cum v-a fost ? Au uitat-ai d-al lui rost ? Care din voi s-o-mbăta Capul că i s-o tăia! Teodorescu, p. p. 667. Măi, cu ce rost tulburi tu apa, de nu pot să beie vitele? Vasiliu, p. 126, cf. Tomescu, gl., alr sn v h 1 477/682. Pinteo, tu, slăpînul nostru, Spune-ne care ni-i rostul ? . . . Rostul nostru, fraţilor, Să luptăm pentru popor! folk. transilv. ii, 568. Fiecare lucru are un rost pe lume. Pamfile, c. 51. <$• F i g. Ce vorbe-ar fi putut să-nşire Adîncul rost din ochii tăi! VlahuţX, o. a. 62. De-ţi îndrepţi ochii afară, pe fereastră, prinzi tot rostul durerei muşeţelului singuratic. Bassarabescu, v. 120. -$• Loc. adv. Fără (de) rost = zadarnic, inutil, de prisos. Mă băieţele, ce tot umbli tu, de colo pînă colo, fără rost ? Caragiale, o. iii, 19. Alerg fără rost tn toate părţile. Camil Petrescu, u. n. 259. Oameni mulţi se vor opri o clipă-n drum Şi s-or descoperi în faţa ia fără de rost, Întrebîndu-se-ntre ei abia acum Cine-ai fost. . . D. Botez, p. o. 154. Soldatul iar bolborosi, înghiţind resturi de cuvinte, fără rost. Sahia, n. 78. Vagabondam fără nici un rost. Vlasiu, d. 289. Vină aici, la datorie, zise el cînelui. Nu-mi umbla fără rost. Sadoveanu, o. xi, 406. Parcă ar fi fost năuc, aşa umbla fără rost. Stancu, r. a. iii, 61. Omul se tn-oîrteşle pe loc, se uită prin grădină, străbate curtea, intră în casă şi strigă la femeie fără rost. Preda, m. 322. Dacă-n trecut ne scăpau mari probleme, Şi lucruri mici dilatam fără rost.... Eu nu regret — căutam totuşi drumul Spre zarea ce-şi pîlpîie jarul curat. Labiş, p. 435. El nu-l pricepuse mai bine, pînă atuncea, pe tatăl său şi mereu s-a codit şi s-a chinuit fără rost. v. rom. septembrie 1962, 26, cf. alr sn ii h 323. Umblă fără rost. Românul glumeţ, i, 48. E x p r. A da de rost = a descifra, a desluşi, a Înţelege; a găsi rezolvarea, soluţia. Bre, ce zodie-ncllcită! Cît n-am stat, să-i dau de rost ? VlahuţX, o. a. i, 176. Şi aşa, cu una, cu două, cu trei, pînă le dădea de rost. Delavrancea, s. 216. O singură întrebare sta însă nelămurită în capul său şi domnu Guţă nu-i putea da de rost. Bassarabescu, v. 60. Nu-i dau de rost, mîine o să am mai multă inspiraţie. CXlinescu, s. 326. + Atribuţie, sarcină, slujbă. Mai presus de „oameni buni" de rînd stăteau slugile ROST2 — 548 — ROSTI1 domneşti care indepline.au sau îndeplinise cindva cîte un rost ca acela de vătav, de stegar sau de chehaie. Iorga, c. i. it, 196. Demnitatea de şpan sau conte al secuilor fu încredinţată unor oameni cari aveau şi alte rosturi la acest hotar. bul. com. ist. ii, 185. Rostul lui e deci să întoarcă oile rătăcite. Rebreanu, i. 174. in afară de rostul din ce în ce mai temut în Parlament . . . , Alexandru . . . mai îngrijea şi de cele două moşii. C. Petrescu, î. i, 10. ll chema Costîcâ Giugudel şt rostul lui ca ,,mui" tn jocul căluşarilor părea să fie al unui regizor sau director de scenă. Preda, m. 188. — Pl.: rosturi. — Sfe-lat. rostrum „cioc". ROST2 s. n. (Prin Bucov. şi Ban.) Grătarul sobei prin care cade cenuşa. Cf. chest. ii 336/9, Coman, ol., Glosar heg. — Pl.: rosturi. — Din germ. Rost. ROST vb. I v. rosti. ROSTÂR s. n. (Regional). 1. Unealtă cu care se rosteşte pînza. Cf. rosti1 (II l> (Băileşti). Cf. a v 15. 2. Unealtă cu care se înclină dinţii ferăstrăului, de o parte şi de alta a plnzei lui; dinţar. Cf. rosti (II 2). Cf. alrm sn i h 371/551, a v 33, Glosar reg. 3. (La pl.) Cuie mici de care se servesc rotarii pentru a delimita curba roţii şi locul spiţelor, ddrf. — Pl.: rostare. — Şi: rostori s. m. a v 33. — Rost1 + suf. -ar. ROSTĂT s. n. Acţiunea de a r o s t i (II). Toamna m-a apucat, N-a fost vreme de rostat. Marian, sa. 59. Fuşteii-s cele 2 lemne ce-s între firele de la leară, care ajută la rostat. mat. dialect, i, 26. Şi cînd o fo' la rostat, Fuga după babe-n sat. folc. transilv. i, 191. — V. rosti1. ROSTEĂLĂ s. f. 1. (Prin nord-estul Olt.; în expr.) A face rosteală = a pune la cale, a Începe, a porni; a face rost de ceva. Cf. Ciauşanu, gl. 2. (Prin nord-vestul Munt.) Agoniseală, chiverniseală. N-are nici o rosteală omul ăsta la casa lui. Udrescu, gl. + Căpătuială, căsătorie. Pînă i-a face rosteala, mai va. Udrescu, gl. — Pl.: rosteli. — Rosti1 + suf. -cală. ROSTII s. n. v. roştcl. ROSTfiLNIC s. n. (Regional) Numele unei unelte de tîmplărie nedefinită mai îndeaproape (Mălăieşti — Huşi), h vi 172. — Pl.: ? — Rost1 + suf. -elnic. ROSTÎ1 vb. IV. 1.1.Tranz.A zice, a spune, a vorbi, a glăsui. Rădicînd glasul, aşa rosteşte; ,,Bărbaţi buni, mai nainte de ioate Cred eu că ar trebui să sc aşeze", Budai-Deleanu, ţ. 192, cf. lb. Rostind tatăl aceste sfătuiri, s-au sculat de acolo. Drăghici, r. 153/23. Amorul de patrie, libertatea, egalitatea şi devotamentul sînt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe carc le rosteşte prin adunări publice şi private. Filimon, o. i, 98. El se-nchină la dînsul, rostind, poate în cugetul său, maxima. Odobescu, s. iii, 60. Aceste creaturi . . . Îndrăznesc ca să rostească pîn’ şi numele tău . . . , ţară! Eminescu, o. i, 151. Umbra se desprinse încet, . . . săli jos de pe părete şi sta diafană şi zîmbitoare, rostind limpede şi respectuos: Bună sară! id. n. 60. Aceste vorbe, rostite de gura domnească, au brăzdat adînc inima norodului. Creangă, o. 220. A rostit vorbele acestea cu glasul aşa de cald. Caragiale, o. ii, 276. După ce rosti aceste cuvinte, faţa lui se schimbă. Slavici, n. i, 120. Nu-i rostesc mîrşavul nume: să-l rostesc îmi este silă. Mace-donski, o. î, 9. Era, în acest suspin al lui şi în desperarea cu care rostea aceste cuvinte, sinteza întregii lui vieţi. Vlahuţă, o. a. ii, 101. Şi cum rostiră cuvintele acestea, lăutarii de-a una şi începură a-i cînta. Marian, s. r. ii, 241. Cu o batistă luată de la cel căruia-i deseîntă, iese în pragul uşei şi rosteşte de trei ori următorul descîntec. şez. iv, 20. Iar ea, tot nemişcată stînd . . . , Rosti sfioasă: ,,cînd“ ? Coşbuc, p. i, 281. Rosteau cu glasul urii becis-nicul său nume. id. ib. ii, 79, cf. Barcianu. N-aş rosti aşa eumnte! Dar... Mă uimesc acele soiuri dc boieri ce te-nconjoară! Davila, v. v. 158, cf. Alexi, w. Ceea ce îngăimase alţii, a rostit-o el cu convingere, putere şi mîndrie. Iorga, l. ii, 584. Dar se sculă în sfîrşit şi începu să vorbească Menelau, Ceartă rostind şi ocară eu grele suspinuri din suflet. Murnu, i. 138. Ci-n zbucium stăm cu braţe-nerucişate, Cu ochii pironiţi spre-albastrul cer, Rostind blestem că nu putem străbate Cu mintea-n-grozitorul său mister. Petică, o. 88. Bună scara! rosti Titu puţin încurcat. Rebreanu, i. 35, cf. r. i, 12, Se-verin, s. 124. Pentru ce am rostit acele cuvinte de insultă, pe care sînt dezolat că le-ai luat asupră-ţi ? Galaction, o. a. i, 87. Te vezi deodată orator: Înflăcărat rosteşti tirade. Topîrceanu, b. 68. Se întrebă de ce nu i-a rostit un cuvînt bun. C. Petrescu, î. i, 54. Moşneagul rostea o poveste nespus de tristă. Sadoveanu, o. i, 658. Nu înţelegeau bine ultimele vorbe rostite cu necaz de şeful vămei. Bart, s. m. 82. Rosti cu o voce care parcă se izbi dc turla bisericii, aşa era de puternică. Camil Petrescu, o. i, 59. Trebuia să nu rosteşti numele nici unui tovarăş. Stancu, r. a. iii, 243. Rosti adresa unde voia să fie dus. id. ib. iv, 124. Oamenii din Fcldioara rostesc uneori fraze mai mult decît ciudate. Bogza, c. o. 298. Rostise cuvintele atît de încet, îneît . . . aproape nu le auzi. v. rom. aprilie 1955, 155. Să rostesc de-acum numele tăa . . . , Nu mă simt chemat şi vrednic cu. Beniuc, v. 79. Bădică, . . . rosti mai departe Cimpoeşu. Camilar, n. i, 215. Fără să mai rostească un cuvînt, profesorul se duce şi pune în funcţiune pianola. H. I,ovine.seu, t. 157. Cuvintele acestea fuseseră rostite cu glas coborll, tainic. Vornic, p. 152. Nu se risipise însă încordarea şi ura cu care rostise Ţugurlan înjurăturile. Preda, m. 143. Au pîngărit cuvinte, roslindu-leţipatc, In noua rînduială şi-au căutat culcuş. Labiş, p. 269, cf. l. rom. 1959, nr. 2, 37. Ştiau bine cu toţii soluţia . . . , trebuia să se predea fără întîrziere, dar nimeni nu îndrăznea să rostească cuvîntul acesta. Barbu, p. 254, cf. 182. Actriţa nu se mulţumeşte să rostească doar o replică. t decembrie 1962, 52. Cerul e colindat de oameni al căror nume îl rostim, al căror chip îl vedem. v. rom. februarie 1963, 191. Foaie verde buruiană, Drag îmi e numele Ană, Că te-neîntă auzindu-l Şi te farmecă rostindu-l. JarnIk-Bîrseanu, d. 35. Către împărat rostea: — Da-mpărate luminate, Fă-ne şi nouă dreptate. Balade, ii, 175. (Refl. pas.) Numele revoluţionarilor ... se rosteau de cătră noi tinerii cu admiraţie şi respect. Sadoveanu, e. 192. -0> (Prin analogie) Papagalul lui . . . roste cîte un cuvînt. Drăghici, r. 150/7. Asta-i puterea vocii admirate, Un piuit rostit pe jumătate? Arghezi, s. v, 229. F i g. Sari Marc sinistru miezul nopţii bale. Cu glas adînc, cu graiul de sibile, Rosteşte lin în clipe cadenţate: ,,Nu-nvie morţii-e-n zadar, copile!" Eminescu, o. i, 202. + A exprima prin vorbe. Aceşti doi învăţaţi au rostit simţitoarea lormulţămire pentru această înaltă protecţie, ar (1830), 142/41. Inima mea sîmţăşte mai mult decît nu mi-i cu putinţă a rosti. Kogălniceanu, s. 55. Orice condeiul s-arate, orice graiul să rostească, Nimic spre asemănare nu pot să închipu-iască! Conachi, p. 85. Cine ar putea să rostească tot ce spune ochiului şi minţii aceste splendide idealizări plastice ale artei vînătoreşti. Odobescu, s. iii, 53. Se plecă mult pe figură şi nu găsi cuvinte să-şi rostească mirarea. C. Petrescu, î. i, 153. + (Complementul indică un discurs, o conferinţă etc.) A prezenta; a expune. Cf. Polizu. Cuvînt rostit la deschiderea obşteştel extraordinare adunări a Moldovei (a. 1831). Uricariul, ii, 215. Mi-aduceam aminte de seara acelei conferinţe rostite la Ateneu. Galaction, a. 39. Vlahuţă a venit şi a rostii la Şcoala normală (la un fel de cursuri de vară) o neuitată conferinţă, id. ib. 274. Duca rosti cuvînt de salutare pentru oaspete. Sadoveanu, o. x, 147. Am auzit 6340 ROSTI1 - 549 - ROSTIRE pe Delavrancea rostindu-şi conferinţa lui despre ,.Poezia populară", id. e. 159. Cineva rostea un discurs fără să fie ascultai de nimeni. Barbu, p. 260. + T r a n z. (Complementul indică o dispoziţie, un ordin, o sentinţă) A face cunoscut, a comunica. Cf. ddrf, ŞXineanu. Te-ai osîndit nevinovat la moarte, Postind sen-tinta fără drept de-apel. TopÎrceanu, o. a. i, 144. Emi-lian s-a înălţat pe cataligele lui şi a roşiii o poruncă. Sadoveanu, o. xviii, 637. + A articula, a pronunţa sunete, cuvinte cu ajutorul organelor vorbirii. J'i-au stricat proforaoa, nu poţi rosti pe î, ă, ş, c şi altele vro cîteva. Negruzzi, s. i, 9. îi dele lui Huţu o carte ungurească, pentru ca să vadă cum citeşte şi cum rosteşte cuvintele. Slavici, n. i, 164. Pronunţa cu familiaritate nume de pictori şi poeţi pc care eu le rosteam cu o stîngăcie care-mi da un aer de prost. Vlasiu, d. 300. Meşterului i-a părui a băga de seamă că Alecu ... l-a rostit pe „cunoscut" cam în batjocură: „cunoscooooi". Galan, z. iî. 81. (Refl. pas.) Nici o silabă-ntreagă nu se rostea pe lume, Căci nu-ţi găsiseşi graiul legal şi priceput. Akohezj, vers. 376. In graiurile actuale bulgare, mai ales în cele răsăritene, orice ,,e" neaccentu-at se rosteşte foarte închis, scl 1960, 622. 2. Refl. (Astăzi rar) A-şi spune părerea (autorizată), a se pronunţa. Adunarea din Iaşi a făcui un program despic deosebitele chestiuni asupra cărora înţelegem a ne rosti. Kogălniceanu, s. a. 204. S-a rostit că rccunoaşte alegerea de la Sibiu, însă numai în mod provizoriu. Ghica, a. 645. A. păstra, cum s-au rostii corpurile legiuitoare, neutralitatea noastră, o neutralitate adevărată. Maiorescu, d. ii, 59. De-un veac şi jumătate nu se mai rostise glasul ţării pentru alegerea domnului ei. VlahuţX, r. p. 79, cf. ddrf. Dieta se rosti în acea zi pentru candidatul francez. Xenopol, i. r. v, 94. După sfîrşirea dezbaterilor, tribunalul, prezidai de Andrei Rizescu, se rostise, . . . rcspingînd acjilinca. Braţescu-Voineştj , p. 183. Să-mi fie cu iertare că mă rostesc. Mironescu, s. a. 141. Fii judecătorul meu, tribunalul meu, divanul care ascultă, cîniăreşte cu înţelepciune şi se rosteşte cu dreptate. Galaction, 0. a. i, 93, cf. 108, bl, vi, 74. Cineva s-a rostit odată că asla-i singura lui slăbiciune, v. rom. februarie 1954, 129. A susţinui poziţiile civilizaţiei şi s-a rostit curajos atunci cînd aceste poziţii erau ameninţate, ib. august 1963, 58. II. 1. Intranz. (Mai ales în forma rusia) A face rost (II I) plnzei, a trece firele urzelii prin iţe şi prin spată; a năvădi. La sul sînl două femei, cari rostesc şi au bună grijă ca să nu să strice sau încilcească rostul. Liuba-Iana, m. 119, cf. alr i 1 286/223, 255, 289, 298, 335, 350, 512, 522, A i 12, 17, 22, 36, v 14, vi 16, 19, mat. dialect, i, 215. + A mări rostul, care s-a micşorai în timpul ţesutului, dcsl'ăşurind o porţiune de urzeală de pe sulul dinapoi, înfăşurind pe sulul din faţă o porţiune de pînză corespunzătoare şi muţind mai spre sul vergelele care ţin rostul. Firele urzeleisă ţin prin nişte vergele, ca să stea bine şi să nu se încurce. Cu cît bătătura creşte, cu atît rostul sc face mai scurt: atuncea ţesătoarea ,,rosteşte", adică trage vergelele aceste înapoi, şez. viii, 150, cf. Scriban, d., dl, dm. 4- A schimba iţele sau rostul pentru a prinde firul de bătătură; a ţese. Cf. Săghinescu, v., Şăineanu, d. u., cade. Urzăşte, nevedeşte, pi-urmă-i leagă gura la pînză şi s-apucă de rostit, adică dă cu suveica prin rost. Graiul, 1, 392, cf. a i 12, v 15, vi 26. + (Regional) A face primii paşi înlr-o lucrare, Intr-o acţiune; a Începe. Cf. h xvm 317, Chest. vi 116/10. <$■ Tranz. Cf. Novacoviciu, c. b. i, 18. Rostăsc a mînca. alr ii/29. 2. Tranz. (Regional) A înclina dinţii ferăstrăului de o parle şi de alta a pînzei lui, ca să poată tăia. Com. din Zagra — Năsăud şi Scărişoara—Abrud, avi 26. 3. T r a ii z. (Regional) A rotunji cu toporul capetele unui buluc (Arvinte, term. 164); a reteza şindrilele pentru a avea aceeaşi mărime (Chest. ii 237/ /258, 261, 262, 263, 264); a reteza pieziş capetele dra-niţei ca să se scurgă mai uşor ploaia (com. din Zagra — Năsăud); a netezi gura unui vas de lemn (arh. folk. v, 114, 174, alr n/95). 4. Tranz. (Regional) A face o gaură (Arvinte, term. 164) sau a lărgi o gaură cu sfredelul (Săghinescu, v. 103, ŞXineanu, d. u., cade, Scriban, d.). III. 1. Tranz. (Popular) A stabili locul sau atribuţiile care revin cuiva; a pune In ordine; a rostui (3), a rîndui. Cf. rost (III 1). Cf. Coşbuc, ae. 76. Sta mai mult la izvorul lablonicioarei, . . . rostind pe ciobani. Galaction, o. 157. Privea şi asculta pe Floreal, cum rostea pe copii, cum gospodărea, id. o. a. i, 50. 2. Tranz. (Popular) A face rost de ceva ; a procura. Cf. rost (III 1). Cînd piere ţîţa femeii, . . . baba, care face şi pe moaşa la ţară, rosteşte de pe undeva vreo doi căţei mici, cari n-au făcut încă ochi, şi-i pune la pieptul femeii bolnave să sugă. Grigoriu-Rigo, m. p. i, 4. Acum deocamdată trebuie să-i rostim o odaie. StXnoiu, c. i. 63. 4- Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de") A se îngriji de ... , a aranja totul pentru . . .; a pregăti. Cum ajunse fala, căută de rosti de masă, aduse apă, mătură. F (1887), 194. Acum vezi de rosteşte pentru masă, să mîncăm şi să ne veselim. Ispirescu, l. 268. A rosti de (mămăligă, de prînz). Ciauşanu, gl. 56. 3. Refl. (Regional) A-şi găsi un post, o ocupaţie. Cf. rost (III 2). Tu te-ai rostit undeva? Udrescu, gl. 4 A se gospodări. Cf. Lexic reg. ii, 101. ^Tranz. şi refl. A (se) căpătui, a (se) căsători. L-am rostit şi pă prislea. Udrescu, gl. Se rosteşte el şi singur care e om. id. ib. — Prez. ind.: rostesc. — Şi: (regional) rustî (h xviii 317), răsti (com. din ScXrişoara — Abrud) vb. IV, rostă (pers. 6 şi rostă a i 36) vb. I. — V. rost1. ROSTI3 vb. IV v. răsti1. ROSTÎME s. f. (Neobişnuit) înţelegere, pricepere. intru rinduiale am aşezat, pre alocurea am şi adaos în tălmăcire pentru scurtarea limbii rumâneşli, aşijderea şi la învăiături şi Ia rinduiale pentru rosiimea preoţilor (a. 1706). dr vi, 377. — Pl.: ? — Rosti1 -f suf. -ime. ROSTIRE s. f. 1.Faptul de a ro sti (11) ; exprimare; (rar) rosti tură; (concretizat) vorbă, spusă. în urma acestor rostiri, . . . mai mult nu pute să vorbească. DrXghici, r. 205/19. La auztrea unor asemene rostiri ■ ■ ■ , Negrilă s-au pătruns de mirare. Asachi, s. l. ii, 58, cf. Polizu. La rostirea ce-auzise aceii vorbe de hulire, Precum lupul spre-a sa pradă, Satan viind cu grăbire, Pe arcaşi . . . ai săi ochi îşi pironi. Negruzzi, s. ii, 86. Această rostire fu destul casă intru în cercetări. Bolliac, o. 289. Noi na zicem aceasta pentru a cere în contra presei vreo măsură preventivă, căci noi sîntem pentru libertatea absolută a rostirii ideilor. Maiorescu, v. i, 58. începu să citească . . . un şir lung de strofe . . . Rostirea lor îl încălzea şi ochii şi glasul i se înviorau. Vlahuţă, o. a. ii, 99. Dacă, după rostirea acestor cuvinte, fărmătura în care e înfipt acul sau boldul se trage spre pîne şi sare, . . . înseamnă că mirele fetei respective va fi om cu meşteşug. Marian, s. r. i, 75, cf. ddrf, Şăineanu. Lumină însă! Am găsit: e dreapta Rostire-aceas-ta; La-nceput fu fapta! Gorun, f. 52. Cunosc deci adevărul de a cărui rostire vă rog a mă ierta, că, fiind domniile voastre neguţători, nu puteţi trăi fără turci. Sadoveanu, o. xii, 336. Rostirea unui cuvînt . . . trezeşte în mintea noastră noţiunea respectivă. Iordan, l. r. 36. Se vedea că orice cuvînt şi orice lămurire mai de aproape ar fi fost prea mult pentru puterea lui de rostire. Camil Petrescu, o. ii, 100. Geţii, cînd erau trimişi înlr-o solie, îşi luau cu ei chitarele, cu care însoţeau rostirea mesajului. Alexandru, i. m. 9. Presa i-a relevat imediat vioiciunea, rostirea plastică a textului, sobrietatea, il septembrie 1962, 50. <0> F i g. Peste maşini, cuptoare şi oţel lichid, braţe şi piepturi muşchtulalc, peste sutele de. rostiri mecanice s-a ridicat vocea sirenei. Arghezi, b. 140. Şi Iosif găsi o rostire nouă in graiul viorii lui. id. c. J. 55. + Mod de a se exprima; elocvenţă; stil. Sau pe amvona 6343 ROSTISI - 550 - ROSTOGOL f rostirei, prin rilorice cuvinte Invingtnd pe nedreptate, Demosten s-ar fi făcut Şi a văduvei sărmane ar fi razăm şi părinte. Asachi, s. l. î, 65. Se crede de om desăvîrşit. Rostirea-i o minune; purtarea-i un model Ce poate să slujească de pildă tuturora. Negruzzi, s. ii, 206. Eminescu a adus o nouă limbă poetică, o armonie proprie, un număr de imagini şi de expresii ce au intrat In rostirea poetică. Lovinescu, c. vi, 28! 4- F i g- Manifestare, exteriorizare. „Raţiunea" ia locul „revelaţiei". Cu aceasta laicitatea inerentă gindirii Iul Budai-Deleanu îşi găseşte suprema rostire. Blaga, g. 225. + F i g. întruchipare. Era rostirea vie, în carne, simţ şi minte A unei noi fiinţe, de-al treilea tipar. Arghezi, vers. 460. + Articulare, pronunţare a sunetelor, a cuvintelor cu ajutorul organelor vorbirii. Cf. ddrf. Rostirea caracteristic moldovenească voia să şi-o păstreze şi-n povestirile lui scrise. Sadoveanu, o. ix, 599. O rostire nouă, condiţionată de anumiţi factori fiziologici, molipseşte pe cei ce vorbesc o limbă sau un dialect. Puşcariu, l. r. i, 3, cf. scl 1967, 257. 2. (învechit) Hotărire a unei autorităţi; sentinţă; normă; dispoziţie, prevedere. Epitropia şcoalelor împuternicită chiar de rostirea Regulamentului ^Organic (a. 1855). Uricariul, iv, 427/16. f 3. (Rar) Acţiunea de a rosti (III) ; rindjgire. Cf. ddrf + (Prin Ban.) Ordine in casă; orînduială, rînduială; (concretizat) mobilier din casă. Cf. Novacoviciu, c. b. i, 18, com. din Oraviţa. — Pl.: rostiri. — V. rosti1. ROSTISl vb. IV. Tranz. (învechit) A înfiinţa. (Refl. pa s.) Pă lîngă ştiuta fabrică ce s-au fost ros-tisit întîtaşi dată, adică de către Stănuţă fabricantul, ... de va voi şi altul ca să mai deşchiză vreo asemenea fabrică, să nu fie poprit (a. 1823). doc. ec. 295. — Prez. ind. : rostisesc. — De la rost1 + suf. -isî. ROSTÎT, -Ă adj. (Rar) Scos în evidenţă, accentuat, reliefat; pronunţat. Rămăşiţele unor asfel de obiecte găsite în staţiile ţărilor amintite din regiunea carpato-balcanică au un caracter de asemănare foarte rostit. Xenopol, i. r. i, 36. Ţara Românească . . . căzuse deci, prin luptele penlru domnie între cele două familii, în supuşia din ce în ce mai rostită a ungurilor şi turcilor. id. ib. iii, 108. — Pl.: rostiţi, -te. — V. rosti1 (după fr. prononce). ROSTITĂ s. f. v. răstit1. ROSTITOR, «OARE adj., s. f. 1. Adj. (Rar) Care rosteşte (I 1), care spune ceva. Testamentul? ■ . ros-. tilor că de vreme ce s-au scutit şi ş-au apărat vfşiţa în s. mănăstirea Cetăţuia, la vremea războiului ciF nemţii, au miluit-o să fie iertată de dajdie (a. 1717). Uricariul, v, 253/14. Adresul Comitetului de Ieşi, din 1857 iulie 7, rostitor că la alegerea clerului din capitală nu s-au înfăţişat mai mulţi decît trei (a. 1857). cat. man. i, 15, cf. Barcianu, Alexi, w. F i g. îl înfăşură cu o cunună de flori de asemenea rostitoare pasiunei sale. Asachi, s. l. ii, 75. <)> (Substantivat) Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. Beldiceanu, p. 117. Alexandru Moinescu, ... de profesie gazetar şi rostitor de discursuri funebre. BrXtescu-Voineşti, p. 337. 2. Adj. Care este rostit (I 1), exprimat, spus. Părinte, vorbii tale prielnic rostitoare Am dat precum se cade deplină ascultare. I. Negruzzi, s. ii, 140. 3. Adj. (Rar) Care pune în ordine, care rînduieşte, care aranjează. Cf. ddrf. 4. S. f. (Regional) Fir de urzeală care n-a mai avut loc să treacă prin iţe şi spată; (regional) mînz (3) (Jitia — Rimnicu Sărat). Cf. alr i 1 291/595. — Pl.: rostitori, -oare. — Rosti1 + suf. -tor. ROSTITtRĂ s. f. (Rar) Rostire (1). PriŞ silabă S . -M înţelegem rostitura unei părţi de cuvtnt. CreangX, a. 88- — Pl.: roslituri. — Rosti1 -(- suf. -tură. ROST(k; s. n. v. răstoc1. ROSTOCÎ vb. IV v. răstoci. ROSTOCÎN subst. v. rostopctn. R0ST0C(5l s. n. v. rostogol. ROSTOCOLÎ vb. IV v. rostogoli. ROSTOCtJŢĂ s. f. v. răstăcuţă. ROSTOF^L1 subst. (Regional) Obiect de Îmbrăcăminte confecţionat din pînză, foarte larg, cu multe creţuri, purtat de ţărani, în unele regiuni, în loc de iţari. Pentru sărbătoare, cei de la munte au o cămaşe formată din două părţi: ,,cămăşoiu" scurt pină la brîu şi ,,rosto-folu", larg de cîţiva metri, tot pentru a putea fi făcut tn multe creţuri. Stoian, pXst. 67. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. ROSTOF(ÎLa s. n. v. rostogol. ROSTOGOÂLA s. f. art. v. rostogol. ROSTOGOL s. n., s. m. I. S. n. 1. Mişcare de rostogolire. Cf. Polizu. Troncătul de zdraveni bolovani tn rostogol. Alecsandri, ap. tdrg, cf. Cihac, i, 232, ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., Pascu, c. 55. Rostogol După ocol, Gîscă albă într-un picior (Varza). Gorovei, c. 125. <{> F i g. Rostogolul [împuşcăturii] ajunse cine ştie unde şi fumul se risipi. Galaction, o. 271. •O- (Adverbial) Rostogol la vale cădea una pe alta O stîncă peste stîncă. Heliade, o. i, 338. S-au dus iute, răstăgol, După trupul ce fugea. C. Stamati, p. 245. (F i g.) Luna mere rostogol Şi ţi-a fi, mîndră, cu dor. JarnIr-BIrseanu, d. 133. (Despre abstracte) Se-n-toarce gîndul rostogol, Mănunchi de flori pe-un scaun gol. Brad, o. 79. <0> L o c . adv. De-a rostogolul sau (Învechit şi popular) de-a rostogol, (regional) de-a rostogoala = învlrtindu-se peste cap, rostogolindu-se; de-a tumba, de-a dura, de-a berbeleacul. Tot de-a res-tăgolu m-am întors (a. 1819). Uricariul, vii, 74. Cînd i-am tras un pumn, o făcut hîc şi o căzut de-a rostogolu. Alecsandri, t. 72, cf. 1 009. Altă dată . . . făcea [ghemul] să se dea d-a rostogolu. Ispirescu, l. 286. Norii să posomoriră, cutreierînd d-a rostogolul pacea văzduhurilor. Delavrancea, s. 102. Cînd pîinea se va da d-a rostogolul şi se va face holdă de grîu verde, . . . atunci să învieze. ap. hem 1 730, cf. ddrf, ŞXineanu, SXghi-nescu, v. 52, Pamfile, j. i, 297. Pietre mărunte măci-nîndu-se şi ciuruind, curgeau de-a rostogolul la vale. Hogaş, m. n. 160. Nenorocitul îndrăzneţ. . . venea de-a rostogolul către iaz şi olicnea tn el. Galaction, o. 44. M-au împins oştenii la o parte cu picioarele, dîndu-mă de-a rostogolul ca pe o bule. Sadoveanu, o. xi, 389, com. Marian.- Să mă dau de-a rostogoala, Să ajung la Timişoara! hodoş, p. p. 58, cf. alr i 367, alr ii 3 150. Banul este rotund, fuge d-a rostogolul. Românul glumeţ, 8, cf. Zanne, p. v, 34. (Prin exagerare) Caii lunecau şi se duceau de-a răstăgolul. CreangX, a. 30. Expr. (Regional) A se duce rostogolul peste cap = a se rostogoli (1). Se ducea bietul arap Rostogolul peste cap. Alecsandri, p. p. 108, cf. ant. lit. pop. i, 352, Balade, ii, 186. 4 (Astron.; învechit, şi în sintagma mişcare a rostogolului) Mişcare de rotaţie a unui corp ceresc în jurul axei sale. Peste această mişcare a rostogolului mai are Pămîntul şi alta tn chipul unui cerc. Piscupescu, o. 55/19. Încheierea rostogolului Pămîntului împrejurul trupului lui. id. ib. 80/15. 2. Pantă cu Înclinare mare într-o mină, care permite transportarea meterialului prin simpla alunecare sau rostogolire. Ţine-te cu mîna cît poţi de conducta 6358 ROSTOGOLA - 551 - ROSTOGOLI de aer şi caută să le sprijini cu picioarele tn părefii ,,rostogolului". Ardeleanu, v. p. 38. Pe rostogol se auzeau frecături şi cărbunii căzind. id. ib. 54, cf. fd i, 177. 3. (Prin Munt.; in forma rostofol) Cilindru de netezit pămintul prin rostogolire. V. t ă v ă 1 u g. Cf. Scriban, d. + (Adjectival) Rotofei, durduliu. Copil rostofol. Scriban, d. II. S. m. Nume dat mai multor plante: a) plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina dreaptă şi ramificată spre vlrf, cu frunze lanceolate, păroase, şi cu flori alburii In capitule numeroase; ariciu, căpă-ţlnoasă, măciuca-ciobanului, scai, scaiete (Echinops sphaerocephalus). Cf. ddrf, ŞXineanu, Brandza, fl. 292, Dame, t. 189, Barcianu, Borza, d. 63; b) tă-tarnică (Echinops commutatus). Cf. Grecescu, fl. 325, Panţu, pl., Scriban, d., Borza, d. 63; c) scai (Cirsium vulgare), id. ib. 49; d) scaiul-dracului (Eryngium cam-pestre). id. ib. 65; e) rogojel (Carex caryophyllea). id, ib. 40. Rădăcină de roştofol se plămădeşte tn rachiu sau tn apă neîncepută, se spală şi se bea, de cîte două ori la fiecare spălălură. Grigoriu-Rigo, m. p. i, 147. Rostogolul dorea vîntul, căci fără suflarea lui, fără rostogolire n-ar avea cum să-şi împrăştie seminfele. Simionescu, fl. 187, cf. h iv 52, 83, 268, xi 230. — Pl.: rostogoluri. — Şi: (învechit) restăyâl, (regional) rostocâl (alr i 367/808), răstogdl (ddrf, Pamfile, j. i, 133, cade, Scriban, d.), răstocol (alr i 367/708), răstăgol, rostofol s. n., roştofol s. m., rostogâla (alr i 367/26), rostogoâla, răstogola (alr i 367/28) s. f. art. — Cf. rotocol, rostogoli. HO STOG OL A s. f. art. v. rostogol. ROSTOGOLI vb. IV 1. Ref I. A Înainta, a aluneca, a cădea, (pe un plan Înclinat) rotindu-se In jurul lui Însuşi; a veni sau a se da de-a dura, de-a berbeleacul, de-a tumba, de-a rostogolul (I I). Piatra care se rostogoleşte din loc în loc nu prinde muşchi. Pann, p. v. ii, 4/22, cf. 74/15, Polizu. Pandurii se îmbrînceau şi se rostogoleau pe scară, cu ţipete şi cu zgomot. Odobescu, s. i, 157, cf. 174. Cînd zări rostogolindu-se pe faţa mea uscată cele dintăi lacrime, surîsul ei să întunecă. Dela-vranc ea, t. 36. Căruciorul să resturnă şi milogul să rostogoli cu faţa în jos. id. ib. 176. Stîncile începură a se rostogoli din înălţimi, şi toată falnica lui oaste,învălmăşită şi zdrobită sub grindina de bolovani, pieri în fundul acelei rîpi. VlahuţX, r. p. 92, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă şi iar se rostogoli pînă jos. Gîrleanu, n. 244, cf. 238. O copilă cu măiestrie şi la timp îndreptată împotriva încăpăţînatului duşman îl făcu să se rostogolească chiolălăind. Hogaş, m. n. 65. Se rostogoli de vreo două ori prin şanţuri. Rebreanu, i. 455. Femeia îşi scutură pălăria care se rostogoli jos. C. Petrescu, î. i, 52. Din-tr-o cameră alăturată se auzeau rostogolindu-se zarurile la un joc de table. BrXescu, o. a. i, 204. O piatră se rostogoli în pîrâu. Sadoveanu, o. ii, 9. Mă rostogolii în mirişte, id. viii, 512. O singură jivină, gogoloi, Ca un arici, ca un peşte, Pitulată, se rostogoleşte. Arghezi, vers. 300. Pe faţa băiatului lacrimile începuse să curgă rostogolindu-se în boabe şi amestecîndu-se cu ninsoarea. CXlinescu, s. 32, cf. 50. Dintr-o scorbură încep să se rostogolească bolovani. Bogza, ţ. 64. Leşinat, se rostogoli tn iarbă. Stancu, r. a. ii, 131. Piatra se rostogoli în apă. v. rom. aprilie 1955, 181. Ghemul negru de lînă i se rostogolise pînă în ml jlocul bătăturii. Preda, m. 290. Ctmpul a devenit familiar, umanizat, şi frumuseţea lui nu este cu nimic mai prejos decît aceea a stepei pe care se rostogolesc valurile de ciulini, v. rom. iulie 1962, 129. Şi din zbor capu-i tăia. Capul se rostogolea, In sînge se tăvălea. Alecsandri, p. p. 182. Cind cinele se tăvăleşte pe jos (se rostogoleşte) are să ningă. şez. iv, 120, cf. alr i 300/786, ib. 367/94, 357, 526, 684, 760, 768, 790, 898, 926, alr sn v h 1 434, a ix 4. Banul e făcut rotund, lesne se rostogoleşte. Zanne, p. v, 43. (întărit prin „peste cap") Maşina nu se desfăcu şi nu se rostogoli peste cap. C. Petrescu, î. ii, 201. <> (Prin analogie ; despre nori) Nouri cenuşii se tolăneau prin văzdu- hul înăbuşit, gala-gala să se rostogolească pe pămînt. Rebreanu, n. 48. Munţii de nouri se rostogoleau . . . în văzduhul neguros. Sadoveanu, o. i, 431. Nori negri şi grei s-au rostogolit toată ziua între crestele Parîngului şi ale Retezatului, şi a plouat neîntrerupt. Bogza, v. j. 159. Ciţiva nori pîntecoşi ... se rostogoleau negri în calea soarelui la asfinţit, v. rom. august 1963, 17. (Tran z.) Norii rostogoliţi de vîntoasele înalte se adunaseră deasupra, fără să-şi poată descărca talazurile de apă. C. Petrescu, a. r. 28. F i g. Orice cuvînt, îndată ce s-a scris, se rostogoleşte pretutindeni. Odobescu, s. i, 190. Pentru întîia oară poate, în aerul umed al Podenilor, se rostogoleau aşa de înalte vorbe, aşa de nobile subtilităţi de gindire. Caragiale, o. i, 60. Şi pe această pantă gîndurile mi se rostogolesc de-a lungul istoriei. VlahuţX, o. a. i, 231. Sufletul lui plutea între vis şi realitate, neho-tărît, zdrobit de imensa putere a totului . . . Totul se lega, se încurca şi se rostogolea mai departe. D. Zamfirescu, î. 274. Zodiacul se rostogoleşte către întuneric şi îngheţ. Arghezi, s. viii, 60. Anii se rostogolesc tn urmă. Stancu, r. a. i, 12. Cu tot tumultul ei tînăr, în care se rostogolea mult pietriş şi spumă, în această literatură se resfrîngea o parte din poezia acestui pămînt şi a acestui popor, v, rom. septembrie 1954, 155. Timpul se rostogolea încet, asemenea unui glob uriaş. Vornic, p., 140. + Tranz! A face să înainteze, să alunece, să cadă rotindu-se în jurul lui Însuşi; a da de-a dura, de-a berbeleacul, de-a rostogolul. îngtmfat şi turbat se aruncă rostogolind petre şi bolovani. Negruzzi, s. i, 316. Pe oricine cuteza să se scoale asupra lui, îl rostogolea din înaltul cerului. Ispirescu, u. 82. Vine, iată, Oltul mare, Brazi trăzniţi rostogolind. Coşbuc, p. ii, 109. Malul se desprinse mai întîi domol, . . . apoi se surpă dintr-o dată, repede, la vale, rostogolind-o pînă în adînc. Gîrleanu, n. 191. Prietenul rostogolea ghemuri de fum. Ardeleanu, u. d. 157. li trînti brusc un picior, rostogolindu-l la cîţiva paşi. Rebreanu, r. ii, 62. Turnă vin în pahar, îl răsturnă pe gît şi se ridică rostogolind scaunul. C. Petrescu, î. i, 93. O rostogolise cutremurul la marginea palului. Teodoreanu, m. u. 111. îl rostogolirăm, lovindu-l uşor cu boturile pantofilor. Stancu, r. a. ii, 127. Şi d-abia mi-o răsturna; Pînă ce-o rostogolea, Năduşelile-i trecea. Teodorescu, p. p. 555. Cine piatra rostogoleşte, Pe el se loveşte. Zanne, p. i, 250. .$> Fi g. După ce să întuneca de închipuirile ce rostogolea prin minte, . .. să ivea o zîmbire cu o umezeală de fiere. Delavrancea, s. 47. Se uita lung la tînăr, rostogolind în minte cine ştie ce imagini din trecut. D. Zamfirescu, î. 32. Atîtea gînduri cîte valuri Plutesc în feeria nopţei şi sufletele ca şi marea Rostogolesc fantoma morţei. Densusianu, l. a. 140. Numaidecît nişte nouraşi albi se destrămară în aer, iar prăpăstiile rostogoliră un ropot de pistoale. Galaction, o. 160. Noapte de noapte, veac după veac, ea a rostogolit între maluri o altă poveste. Contemp. 1965, nr. 979, 1/6 <* Expr. (Tranz.) A-şi rostogoli ochii (sau privirea) = a-şi muta ochii sau privirea dintr-un punct în altul; a mişca ochii foarte repede (determinat de o anumită stare sufletească). Pruncul rostogoli asupra lui doi ochi tulburi. Agîrbiceanu, a. 289. Se luau la ceartă [arabii], rostogolind ochii bolnăvicioşi, sub fruntea încrefită ca de maimuţă, dar nu se încăierau niciodată. BrXescu, a. 232. îşi rostogoleau ochii, cu albul ca de lapte, privind. . . ca nişte fiare. Sadoveanu, o. iii, 303. îşi rostogolea ochii înspăimîntaţi de la faţa lui Dima la cercurile lui Susan. Galan, z. r. 93. Ilie îşi rostogoli cu încetineală, în tăcere, privirea sa mare, întîi de la Ghioceoaia la Iancu. Preda, d. 88. + Fig. A da impresia unei mişcări de rostogolire. Văd cum se rostogoleşte soarele după deal. CreangX, o. 109. Şiretul împarte Moldova în două ţinuturi fundamental deosebite. Pe slînga lui, mergind înspre gură, se rostogolesc coline aride, egale. CXlinescu, i. c. 5. Asemeni unor valuri vrăjmaşe, pline de furie, se rostogolesc ceilalţi munţi. Bogza, c. o. 20. 4 Tran z. F i g. A imprima o mişcare cu aspect de rostogolire. Şi-şi urmă drumul incet .... preimblîndu-şi căutătura fatigată asupra delicioaselor tablouri pe care valea le rostogolea subt picioarele lai. cr (1848), 10V63. Holdele rostogoleau aci valuri de aur, 6360 ROSTOGOLIRE - 552 - ROSTOPASCĂ aci valuri de marc verde. Galaction, o. a. i, 238. 4 Refl. şi tranz. A (se) prăbuşi, a (se) prăvăli (de la înălţime, cu o mişcare de rostogolire). Ca o stîncă naltă, Ce din vîrf de munte saltă, .Tună, se rostogoleşte. Alecsandri, p. ii, 15. Frumoasa salce, care v-a adumbrit casa de cînd eraţi copii, ... se va rostogoli ca un uriaş pletos. Anghel, pr. 12. Un cutremur de pămînt a rostogolit colosul [din Rodos]. Bart, s. m. 48. O ster aruncă laţul şi un mînz roşcat se rostogoli la pămînt. Călinescu, s. 290. 4 A se Învîrti. Cele două roţi de piuă, mari şi întărite, se rostogoleau ziua-noaptea. Agîrbiceanu, a. 201. 4 Refl. (Astron.; învechit; despre corpuri cereşti) A se roti în jurul axei sale; a executa o mişcare de rotaţie. Se numesc polurile Pămîntului, fiindcă să rostogoleşte între dînsele, ca o roată în osia ei. Piscupescu, o. 55/9. 2. Refl. (Despre ape) A curge repede, tumultuos, zgomotos. Şuvoaiele crescute deodată se rostogoleau din măruntaiele munţilor, mînioase. Russo, ap. dl. Apa se rostogoli năvalnic. Rebreanu, i. 195. Oltul se rostogolea ca mii şi mii de berbeci, behăia şi urla. Galaction, o. 74. Şuvoaie vin, rostogolindu-se înspumate pe treptele costişelor. Sadoveanu, o. ii, 552. Cînd auzi rostogol induse cu tunete şi ropote o cascadă, ce altceva poţi face decît să asculţi? Călinescu, c. o. 181. Oltul se rostogoleşte mereu în valea adîncă. Bogza, c. o. 111. Dară şi astăzi, cînd se apropie valurile ei de bumbic, se fac sălbatice şi nerăbdătoare, pare că ar fi gata să se lupte cu puterile satanei şi se rostogolesc cu zgomot şi şumei mare în bumbic. şez. vi, 133. O F i g. Valul mulţimii se rostogoli asupra bordeiului. Sadoveanu, o. i, 307. <$> Tran z. Colo Dunărea bătrînă, liberă-ndrăzneaţă, mare, C-un murmur rostogoleşte a ei valuri gînditoare. Eminescu, o. iv, 133. Pe lîngă drum îşi rostogolea apele tulburi, alburii, ca şi cînd ar conţine o mare cantitate de cretă topită, o vale largă şi repede. Agîrbiceanu, a. 67. Numai marea-n nepăsare Nu ştia că-i eşti aproape Şi-şi rostogolea pe ţărmuri Spuma apelor cu sare. Horea, p. 71. 4- (Despre mijloace de circulaţie) A înainta dînd impresia unei mişcări de rostogolire. Trei trăsuri cu roţile ameţite, gata să sară din încheieturi, sc rostogolesc fără încetare din deal în vale, şi înapoi, cărînd ofiţeri claie peste grămadă, în picioare, cu săbiile în afară, cu mîinile in sus, pentru a feri mănuşile. Brăescu, o. a. i, 40. [Bricul] Mircea — o jucărie minunată — se rostogoleşte minunat. Bart, s. m. 15. Trăsura se rostogoli dulce, fiindcă avea roţi cu pneuri. Călinescu, e. o. ij, 96. 3. Intranz. (Regional; în forma rostocoli) A răscoli, a cotrobăi (prin casă) (Boldu — Rimnicu Sărat). alr i 1 340/708. — Prez. ind.: rostogolesc. — Şi: (învechit) restofjolf (regional) rostocoli, rostogoli, ră stă goli (tdrg, cade, Scriban, d.) vb. IV. — Cf. rotocol, rostopoli. ROSTOGOLIRE s. f. Acţiunea de a (se) rostogoli şi rezultatul ei. I. înaintare, cădere, prăbuşire (însoţită de zgomot) a unui obiect, printr-o mişcare de rotire în jurul lui însuşi;(rar) rostogolit1. Cf. Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w. Cînd ajunseră sub cetate, suna muntele de puhoaie şi de rostogoliri de bolovani. Sadoveanu, o. xiii, 424. Sub bolta cerului, cîntecul lui părea rostogolirea unui ban de argint pe fundul unei căldări de aramă. Dan, u. 52. I se păru că aude trosnitura uşii gotice de la intrare şi puţin după aceea rostogolirea roţilor unei trăsuri. Călinescu, e. o. i, 53. Peste liniştea aceasta năvăli un zgomot străin, duşmănos. Întîi învălmăşit, nelămurit, ca o rostogolitre de bolovăniş. v. rom. iulie 1953, 130, Aud rostogolirea butoaielor la cramă. Horea, c. 65. Se auzeau îndemnuri moi şi rostogoliri greoaie de roţi. Lăncrănjan, c. ii, 213. <0> (Prin analogie; despre nori; concretizat) Rostogoliri de nouri veneau din urmă, de la munţi, şi vîntul pornit toi din acea parte dădea zbor furtunos trăsurii. Sadoveanu, o. ii, 636. Soarele coboară către asfinţit în rostogoliri de nouri. id. ib. vi ,470. <$■ F i g. Rostogolire de întîmplări ciudate, ca în visuri! Bassarabescu, s. n. 67. Cum să fac să opresc nebuna rostogolire a timpului ? Contemp. 1956, nr. 17, 3/4. 2. Mişcare continuă făcută de valurile unei ape. Această nemărginită rostogolire de ape, ce-mi zbura pe dinainte, îmi zmulgea privirea din ochi şi, cu iuţeală de vijelie, o tîra la vale pe cursu-i neoprit. Hogaş, m. n. 222. Se aşeză pe o cioată neagră, privind fără gînd rostogolirea mută a rîului. C. Petrescu, î. ii, 174. Oltul trece, păs-trîndu-şi aceeaşi îngîndurată rostogolire a undelor. Bogza c. o. 200, cf. 144. Se auzi deodată Rostogolirea valului, departe. Pillat, p. 189. — Pl.: rostogoliri. — V. rostogoli. ROSTOGOLÎT1 s. n. (Rar) Rostogolire (1); zgomot care însoţeşte o mişcare de rostogolire. în aceeaşi clipă am auzit un rostogolit de tacîmuri. Camil Petrescu, u. n. 15. — V. rostogoli. ROSTOGOLIT2,-Ă adj. 1. Prăbuşit, prăvălit, răsturnat. Ajunşi în ograda lui moş Gheorghe, prefectul se aşeză pe un buştean rostogolit în mijlocul ogrăzii. Bujor, s. 159. 2. (Despre ape) Care curge impetuos la vale; năvalnic, tumultuos. Şi-n Lesalicele maluri Rîuri milostive sînt, Ca-n rostogolite valuri Să dea omului mormînt! Coşbuc, P. ii, 14. — Pl.: rostogoliţi, -te. — V. rostogoli. ROSTOGOLJTdR, -OĂRE adj.,s. m. 1. Adj. Care se rostogoleşte (I). (Prin analogie) Deasupra gării şi fabricii de vagoane se sfîşia în răstimpuri un nor rostogolitor. T. Popovici, s. 24. O Fig. Cum ie împaci cu Horo-viţă? îl întrebă Dărnescu, cu o voce grea, rosiogolitoare. id. ib. 336. 4 1' > g- Care dă impresia unei mişcări de rostogolire. Marea largă şi rosiogolitoare de safire, plaja clară . . .: rupeau inima cu zădărnicia lor. Galaction, o. a. i, 52. 2. Adj. Care se rostogoleşte (2). Fluviul era un imens şir dc dîmburi rosiogolitoare. Voiculescu, p. i, 21. 3. S. m. (Ornit.) C ompus: rostoijolitor-dc-piatră = scormonitor-de-piatră (Arenaria interpres). Băcescu, păs. 151. — Pl.: rostogolitori, -oare. — Rostogoli -f suf. -tor. ROSTOMPOL s. m. v. rostopol1. ROSTOPÂL s. m. v. rostopol2. ROSTOPÂLĂ s. f. 1. (Regional) Pală marc de fîn. Săghinescu, v. 66, Pascu, c. 55. -$> E x p r. A lua cu rostopala = a lua cu hapca. Cf. i. cr. iii, 252. 2. (Prin nord-vestul Munt.; în forma rostopol) Vîrtej, valvîrtej. Udrescu, gl. <>■ (Adverbial) Soarele cînd . . . vedea (luna), Rostopol din cer cădea. id. ib. Răsturnica lui Pistol Face hora rostopol. id. ib. 3. (Prin nord-vestul Munt.) Ropot (de ploaie). A venit o rostopală de ploaie taman cînd eram în toiul ariei. Udrescu, gl. 4. (Prin nord-vestul Munt.) Iuţeală, avint. Hai să-i dăm o rostopală la secere, să scapere seîntei. Udrescu, gl. — Pl.: rostopale. — Şi: rostopol s. n. — Etimologia necunoscută. ROSTOPÂLNIŢĂ s. f. (Bot.; regional) Rostopască (Che-lidonium majus). Cf. Borza, d. 45, h iii 117. — Rostopască + suf. -alniţă. ROSTOPÂSCĂ s. f. (Bot.) 1. (Regional, şi în sintagma rotopaste mică Borza, d. 45) Plantă erbacee medicinală din familia papaveraceelor, cu flori galbene-aurii, aşezate în vîrful tulpinii; conţine un suc galben-porto-caliu, acru, otrăvitor; (regional) ai-de-pădure, alindu-rişe, buruiană-de-negei, buruiană-de-pecingine, buru- 6369 ROSTOPASNĂ - 553 - ROSTUI iană-de-tă ţarcă, calce-imare, crucea-voinicului, gălbi-nare, iarbă-de-negei, iarba-rîndunelei, lăptiugă, mac -sălbatic, măselariţă, negelariţă, oiască, paparună, pleoscăriţă, rostopalniţă, rostopastică, rostopol, rosto-patiţă, sălăţea, sclnteiţă, tătărcele (Chclidonium majus). Cf. Coteanu, pl. 23, i. Golescu, c. Omagul aconitum şi odoleanul valeriana se puseră lîngă mătrăgună atropa şi rostopască chelidonium. NegruZzi, s. i, 100, cf. Baronzi, l. 143, Cihac, ii, 319, lm, ddrf, Şăineanu, Brandza, fl. 117, Dame, t. 187, Barcianu, Grecescu, fl. 46, Alexi, w. Cei ce au pecingene o spală mai tnlliu. pe aceasta (partea bolnavă) cu zeamă călduţă de rostopa tă şl, pislnd-o bine, o pun pe pecingene. Gri-goriu-Risgo, m. p. i, 146, cf. Bianu, d. s. Bube dulci. Se vindecă cu jalbă albă. Uneori se ung cu suc de rosto-pastă. Păcală, m. r. 254, cf. dr. v, 557. Cam tn vremea de primăvară, cînd înfloreşte usturoiţa, se vede şi rostopasca. Simionescu, fl. 342. Cu laptele de rostopască se ung negeii şi bătăturile de trei ori pe zi. Voicu-lescu, L. 241, cf. ds, H i 34, x 354, xii 300, xvi 287. Foaie verde rostopască. De la deal de casa noastră, Creş-te-o floricic-albastră. şez. i, 71, cf. iv 232, xix 174. Frunzulea de rostopască, Dulce-t gura la Parasca! Bud, p. p. 52. Prin unele părţi se pune rug de măcieşe, hodo-lean sau rostopască, căci acestea au putere împotriva strigoilor. Pamfile, duşm. 189. Bostopasla e bună la pecingine; cînd ii ruplci frunza, iese lapte. or. s. iv, 127, com. din Straja — Rădăuţi. Frunză verde rostopască, L-om mîna în cîmp să pască. Bîrlea, c. p. 50, cf. Candrea, f. 279. 2. (Prin Transilv.; în forma răstupească) Roiniţă (Melissa offîcînalis). Cf. dr. i, 337, alr i 1 943/98. — PI.: (rar) roslopaşte. Scriban, d., h v 303. — Şi: rostopeâscă (Borza, d. 45), rostopasnă (com. Marian), rostopăstă, rostopăste (Coteanu, pl. 23, lb, lm, Brandza, fl. 117, Barcianu, Alexi, w., h iv 52, 53, xi 327, Borza, d. 45), rostopâstie (Gmconiu -Rigo, m. p. i, 78, Bujoreanu, b. l. 391, Borza, d. 45), rostopâjie (id. ib.) rostopâfe (id. ib.) s. f., rosto-pâst (Grecescu, fl. 46, Borza, d. 45) s. n., rostopostă (Gheţie, n. m.) răstopăscă (ca.de, Scriban, d., Borza, d. 45), răstopâstă (Cihac, ii, 319, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., tdrg, Borza, d. 45), răstopâstie (id. ib.), răstupească, răstipâstie (id. ib.), rotopâscă (Bujoreanu, b. l. 391, Borza, d. 45), rotopâste (id. ib.) s. f., rotopâst (ddrf, Borza, d. 45) s. n., îostopâscă (tdrg, Scriban, d., h xvi 349) s. f. — Din ucr. pocTOnacTJb. ROSTOPÂSNĂ s. f. v. rostopască. ROSTOPÂST s. n. v. rostopască. ROSTOPĂSTĂ s. f. v. rostopască. ROSTOPÂSTE s. f. v. rostopască. ROSTOPASTICĂ s. f. (Bot.; regional) Rostopască (1) (Chelidonium majus). Borza, d. 45, com. Marian. — Şi: rostopâtică s. f. Com. Marian. — De la rostopască. ROSTOPÂSTIE s. f. v. rostopască. ROSTOPĂT adj. (într-o ghicitoare; cu sens neprecizat, probabil) Rotat. După dealul rostopat Fierbe-o oală cu păsat (Furnicarul). Gorovei, c. 166, cf. Pascu, c. 198. — Etimologia necunoscută. ROSTOPÂTICĂ s. f. v. rostopastică. ROSTOPÂT1E s. f. v. rostopască. ROSTOPATIŢĂ s. f. (Bot.; regional) Rostopască (1) (Chelidonium majus). Borza, d. 45. — De la rostopască. ROSTOPÂŢE s. f. v. rostopască. ROSTOPĂŢIE s. f. v. rostopască. ROSTOPCÎN subst. (Regional) Băutură alcoolică îndulcită ; palincă dulce. Tu mergi la circiumă, ia cu tine Cinci litre mari de roslopcin. Coşbuc, i>. ii, 243. Cu roslopcin în plosca plină, Se duce-n ţara cea străină. id. ib. 248, cf. h xvii 69, alr i 1 609/56, alr ii 4 156/ /2, alr ii/310. — Pl.: ? — Şi: rostoHu subst. alr i 1 609/56, alr ii 4 156/2, alr n/310. — Etimologia necunoscută. ROSTOPEÂSCĂ s. f. v. rostopască. ROSTOPOL1 s. m. (Bot.; regional) Rostopască (1) (Chelidonium majus). Cf. Borza, d. 45. la rostopal, ferbe-l cu vin şi bea cîte un filighian dimineaţa şi sara 45 de zile pe rînd. şez. viii, 16. Pe dealu cu roslorn-pol Nu mai pol mere de dor. Viciu, s. gl. — Şi: rostopal, rostompol s. m. — Cf. rostopăstă. HO STOP OL2 s. n. v. rostopală. ROSTOPOLÎ vb. IV. Tranz. (Prin nord-vestul Munt ) A amesteca lucrurile, aruncîndu-le unele peste altele, a răvăşi; a răsturna, a rostogoli. Cf. Udrescu, ol. — Prez. ind.: rostopolesc. — V. rostopol2. ROSTOPOLÎT, -Ă adj. (Prin nord-vestul Munt.) Răvăşit, răscolit. Cf. Udrescu, gl. Cînd am venit am găsii casa rostopolită, vraişte pesle lot. id. ib. — Pl.: roslopoliţi, -te. — V. rostopoli. RO STOP OKI s. m. pl. (Bot) Călţunaş (Tropaeolum majus). Cf. bulet. grăd. bot. v, 69, Borza, d. 45. — Etimologia necunoscută. ROSTOPĂSTĂ s. f. v. rostopască. ROST ORI s. m. v. rostar. ROSTORÎYĂ vb. 1 v. răsturna. ROSTOV s. n. v. hrisov. ROSTRĂL, -Ă adj. (Despre elemente arhitecturale sau obiecte de artă) Care are forma unei nave antice, dl, dm. <> Coloană rostrală = coloană ornată cu prore sculptate în relief, în amintirea unei victorii navale. Care monument va fi o coloană rostrală. cr (1830), 1661/ /40. Colona roslroală. Asachi, i. i, 384/19, cf. Stamati, d., cade, Scriban, d. Coroană rostrală — coroană care, la vechii romani, imita botul şi pintenul corăbiei şi care se dădea ca recompensă soldatului care sărea primul într-o corabie duşmană. Cf. id. ib. — Pl.: roslrali,-e. — Şi: (învechit) rostroâl, -ă adj. — Din fr. rostral. Cf. lat. rostralis. ROSTROÂL, -Ă adj. v. rostral. ROSTRU s. n. (Zool.) 1. Prelungire cartilaginoasă a botului unor peşti. Cf. der. 2. Trompă ascuţită la unele insecte. Cf. dn2. — Pl.: rostruri. — Din fr. rost re. Cf. lat. rostrum. ROSTRUl vb. IV v. rostul. ROSTUÎ vb. IV. Tranz. 1. A forma rostul urzelii la războiul de ţesut. Cf. rosti (II 1). dl, dm. 2. A umple cu un material de legătură şi a netezi golurile dintre cărămizile unei zidării, dintre pavelele sau bordurile unei şosele etc. Cazmaua smulge bolovani, ... La rînd ciocanul îi aşează, Frumos mistria-i rostuieşte. Caragiale, o. iv, 346, cf. ddrf, dl, dm. 6397 ROSTUIAL - 554 - ROŞCAT <$- R e f 1. pas. Pe lingă aceste lucrări s-a rostruit întreg exteriorul bisericii, mon. ist. ii, 70. 3. A pune In ordine; a aranja aşa cum trebuie; (popular) a rosti (III 1). N-am mai zăbovii pe aici o zi mai mult decît mi-a trebuit ca să-mi rostuiesc dara-verile in vederea unei lipse pentru totdeauna. M. I. Cara-giale, c. 92. Rostuiţi-vă ce aveţi de rostuit şi apoi luaţi-oă furcile şi topoarele şi veniţi la Bucureşti. Camil Petrescu, o. i, 60. Gospodinele rostuiesc toate cele de cuviinţă pentru ora primului, v. rom. martie 1954, 227. (A b s o 1.) Mama deretică, aleargă în piaţă, rostuieşte la bucătărie. Galaction, a. 410. <0> F i g. Rostuia curăţenia incit sticlea sărăcia ca apa din fîntînă. Vornic, p. 201. I-au rostuit viaţa în camera lui Badea, ingrijindu-se mereu să aibă de foc şi de mîncare. v. rom. august 1954, 88. 4. A procura ceva (prin mijloace improvizate); a face rost de ceva; (popular) a rosti (III 2). Nici nu s-a gîndit ieri deloc că s-ar putea sau ar trebui să-şi rostuiască un porc. Rebreanu, r. ii, 162. + A face cuiva rost de un mijloc de trai, de o slujbă. Luna trecută putuse să ajungă la Iaşi, unde-şi găsise prieteni, care au căutat să-l rostuiască. Camil Petrescu, o. ii, 549. — Prez. ind.: rostuiesc. — Şi: rostrui vb. IV. — Rost1 + suf. -ui. ROSTUIÂLĂ s. f. (Rar) Rostuire. Cf. ddrf. — Rostui + SMf. -eală. ROSTUfHE s. f. Acţiunea de a rostui (2); rostuit1, (rar) rostuială. Prin rostuire unii zidari înţeleg chiar şi acoperirea cu ajutorul unui material de închegare a oricărui fel de gol. cv 1949, nr. 9, 27, cf. mdt, dl, dm. — Pl.: rostuiri. — V. rostui. ROSTUÎT1 s. n. Rostuire. Fiare de rostuit pentru zidari. nom. min. ii, 87. — V. rostui. ROSTUIT2, «Ăadj. 1. (Despre zidărie, pavaj etc.) Care are golurile umplute cu un material de legătură. Fac garduri şi trotuare din piatră rostuită cu ciment. Scînteia, 1960, nr. 4 836. 2. Aranjat Intr-un loc sau intr-o slujbă; cu situaţie, cu gospodărie. Bleandă ... o avea pc nevastă-sa rostuită aici. Pas, l. i, 90. + Stabilit, fixat, hotărit; destinat. Pentru că la treaba rostuită nu era bun, Ivan Maximovici îl făcuse cîrmaci. v. rom. februarie 1956, 70. — Pl.: rostuiţi,-ie. — V. rostui. ROSTULEŢ s. n. Diminutiv al lui r o s t (III 1). Cf. Udrescu, ol. Eu, cînd eram în anii lui, ehe, mi-aveam rosiuleţu făcut! id. ib. — Pl.: rosiuleţe. — Rost1 + suf. -uleţ. ROSTURGAt subst. (în graiul soldaţilor români din armata austro-ungară) Adunare după pauza de masă In timpul unui marş. N-are cină cu hodină, Nice prînz cu voie bună. Are-oleacă de gustare, Nici acee cu-alinare. Că cînd suflă roslurgat, Musai şaica de spălat. Bîrlea, b. i, 7, cf. l. rom. 1960, nr. 5, 45. — Din germ. Rastvergatterung. ROStlRĂ1 s. f. I. (Regional) Acţiunea de a roade1 (I); zgomot care se aude cind un animal roade ceva. Scoală şi mai scoală, Că io n-am hodină De rosuri de cai, De tropoiu lor. Alexici, l. p. 165. S-aud rosuri de şoareci. Udrescu, ol. <0> E x p r. A fi pe rosură = a-i merge bine, a se pune pe trai. mat. dialect, i, 234. A nu mai avea de rosură = a nu mai avea cu ce trăi. Cf. Ciauşanu, gl. Rosura urechilor ţ= faptul de a Impuia cuiva capul repettnd mereu acelaşi lucru; siclială, cicăleală. Nemaiputînd răbda rosura urechilor din partea ţigăncii, s-au învoit şi el ca să-i taie şi să facă două paturi din lemnul lor. Sbiera, p. 111. A fl Ia rosură — a fi „la tocmeală, In vorbă, la intrigă, Ia contră, care pe care." Ciauşanu, gl. + (Prin nord-vestul Munt.) Loc ros, tocit, găurit. Rosură de molii. Udrescu, gl. Rosură de iepuri, id. ib. 2. (învechit şi regional) Rosătură (1). Ş-au fere-catu-ş cu fieră trupul într-acesta chip ... că să-mpu-ţlsă rosurile. Dosoftei, v. s. decembrie 245r/32. Atît furnicele, ... cît şi furnicarele se întrebuinţează ... şi ca leac contra mai multor boale, precum: pentru rosuri sau rosături de picioare. Marian, ins. 242, cf. tdrg. 3. (învechit şi regional) Durere (Ia Încheieturi). Un oarecare om fiind bolnav cu neputinţa încheieturilor (adaos marginal: rosurilor), cu totul neclătit, întin-zîndu-l la raclă, îndată s-au izbăvit cu totul de boală. Dosoftei, v. s. ianuarie 39. Se numesc rosuri atunci cînd se umflă piciorul şi-l dor ciolanele. N. Leon, med. 145. Alţii, tot pentru rosuri sau dureri de picioare, iau un şip, pun într-însul zahăr pisat, şi apoi ... îl pun pe un muşinoi de cei mari, . . . unde-l lasă să stea plnă ce se umple de furnici. Marian, ins. 243. Ieşiţi, voi, rosuri, Din crierii capului, Din faţa obrazului, . . . Din piept. Din spate, Din mîni, Din picioare, şez. x, 43, cf. alrt ii 137, 138. + Crampă, colică. Cf. Polizu, Barcianu, Alexi, w., dr. iv, 390. + (Mai ales la pl.) Contracţii pe care le are lăuza după ce a născut. Cf. ddrf. Unele au rusuri, adecă dureri de la inimă, de o roade. Conv. lit. xxxvi, 549, cf. N. Leon, med. 143. Muierea . . . are răsură in trup după naştere, şez. x, 62. 4- (Prin Mold.) Rofii. ddrf. 4. (Regional) Epitet depreciativ pentru un cal slab; mlrţoagă, gloabă. Cf. dr. v, 225. 5. (Regional; la pl.) Resturile de aluat care rămln pe covată, de la frămlntatul plinii; răsătură. Cf. alr sn iv h 1 064/705. Lexic reg. 31. Fă-i şi-ălui copil o pupăză din rosuri. Udrescu, gl. — Pl.: rosuri. — Şi: (regional) răsură, (rar) rusură s. f. — Ros + suf. -ură. ROSURĂ2 s. f. v. răsură». ROŞ, -A adj., subst. v. roşu. ROŞATEC, -Ă adj. v. roşiatic. ROŞATIC, -Ă adj. v. roşiatic. ROŞĂŢIîA s. f. Plantă erbacee cu tulpina cilindrică, dreaptă, cu florile dispuse lntr-o umbelă terminală; creşte prin bălţi, locuri mlăştinoase; crin-de-baltă, fînul-cămilei, flnul-clinelui, garoafă-de-apă, ghiocel, micşunea-de-baltă, papură-de-rogojină, păpurică, pi-pirig-înflorit (Butomus umbellatus). Cf. ddrf, Şăineanu, Brandza, fl. 435, Dame, t. 188, Barcianu, Grecescu, fl. 541, Alexi, w., Pascu, s. 146. Podoabă e şi crinul-de-baltă sau roşăţea (Buionus umbellatus) cu florile mari, grămadă, fiecare la capătul unei codiţe subţiri, toate ieşite din vîrful unei ramuri netede şi înalte. Simionescu, fl. 280, cf. l. rom. 1968, 43. — Pl.: roşăţele. — De la roşu. ROŞĂŢlCĂ s. f. (Bot.; regional) Rujă (Sedum roşea). Barcianu. / — Pl.: ? — De la roşu. ROŞCAlV, -A adj. (Regional) 1. (Despre oameni) Roşu la faţă. Com. din Straja — Rădăuţi. 2. (Despre un soi de porumb) De culoare roşiatică. Glosar iieg. — Pl.: roşcani, -c. — Roşcă + suf. -an. ROŞCAT, -Ă adj., subst. I. Adj. 1. Cu reflexe roşieti- ce, roşiu1, (rar) roşcatic, (prin Olt.) roşcav. Şi fulgeri 6412 ROŞCAT - 555 - ROŞCOV1 purced adeseori din nori roşcăli şi turburi. Calendariu (1814), 83/4, cf. Polizu, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Razele roşcate ale luminei ti îmbujorau puţin obrajii şi făceau să-i licărească ochii. Rebreanu, nuv. 49. Toate dealurile, toate platourile sint pleşuve şi roşcate. Galaction, o. a. ii, 421. Pe divan cade lumina unei lămpi cu picior, mare cit o umbrelă roşcată. Camil Petrescu, t. i, 84. Aduc prăjinile, să le pîrlesc coaja să se facă roşcate, frumoase. Vlasiu, a. p. 35. Ardeau, roşcate, numai două felinare pustii. Sadoveanu, o. ix, 123. Slujitorul tăcu, tnchinindu-şi fruntea, sub lumina roşcată a faclelor de răşină, id. ib. xi, 165. Ploaia zuruia pe acoperişul de olane roşcate. Stancu, r. a. i, 136. în beton, tn oţeluri, în roşcata argilă, Tinereţea rămlne Scrisă filă cu filă. Brad, o. 76. îndată ce ieşi dintre ruinile roşcate ale cartierului gării, pustiu şi răscolit, oraşul tl copleşi. T. Popovici, se. 77. Pe dealurile unde plăieşii-au bucinat Clădiri roşcate urcă cu aburi tn spinare. Labiş, p. 366. La amurg, din malul roşcat al falezei explodau mii de păsări. Barbu, p. 79, cf. h ii 83. Para comoarei variază: cea a comoarei de aur e gălbuie, cea a comoarei de argint e roşcată, şez. i, 285. Rachiul are culoarea roşcată, ib. iv, 183. + (Despre părul oamenilor; adesea urmat de determinări care precizează nuanţa sau împreună cu care formează nume compuse de culori) Blond sau castaniu bătînd în roşu; roşcovan, (regional) rui1. După ce-şi netezi favoritele roşcate . . ., dele braţul d-nei Moroi. Delavrancea, s. 120, cf. ŞXineanu. Rămase roztndu-şi în dinţi colţul mustăţii roşcate. C. Petrescu, î. i, 19. I-a crescut barba ţepoasă şi roşcată, id. ib. 128. Intră, tipărindu-şi bluza pe trup şi părul roşcat pe frunte, id. ib. ii, 43. Persoană între două vlrste, cu părul rărit, cu ochii mici, cu mustaţa roşcată. BrXescu, o. a. i, 3. Purta mustaţă şi barbete roşcate. Sadoveanu, o. viii, 253. îşi măi şterse o dată barba roşcată. Camil Petrescu, o. i, 99. L-a împroşcat de sus pînă jos cu o ploaie de alice albastre ţîşnite din ochii împăroşaţi de gene roşcate. Beniuc, m. c. i, 28. Apăru prin uşa întredeschisă chipul femeii cu ochii viorii şi cu părul roşcat-auriu. id. ib. 412. 4 (Despre părul, blana animalelor; p. e x t. despre animale) Galben-cafeniu bătînd în roşu; (regional) roşcău, ruşeţ. Săltaturile şi în dezghinurile unui armăsăruş arăbesc . . . cu părul vînăl rotat şi cu o şiră de stele roşcate pe piept şi pe spinare. Odobescu, s. i, 132. Pielea-nlreagă . ■ . [a viţelului] e roşcată. OllXnescu, h. o. 283. Un şoricel roşcat. Gorun, f. 189. Iepuri roşcaţi se strecurau ţupăind prin luminişuri. Sadoveanu, o. i, 228. După el, in lanţuguri, doi copoi roşcaţi, id. ib. xi, 211. Pilă-reasa a dat la o parte scurteica de pambriu verde, căptuşită cu vulpe roşcată. Camil Petrescu, o. 1, 11. Iar-murci cu blană de vulpe roşcată şi laie căciuli de panduri. C. Petrescu, a. r. 9. Era unul din acei boi puternici şi roşcaţi, mîndria cea mai de seamă a Ardealului. Bogza, c. o. 31. Un cîine roşcat îl lătră. Vinea, l. ii, 299. Doi cai roşcaţi, cu pielea lucind în soare. Barbu, p. 214, cf. h xi, 468, xiv 65. îmi ieşi înainte un motan mare şi roşcat, şez. i, 147. Cînd cade frunza codrului, se face părul după lup roşcat, de pare că este plrlii pe foc. ib. iii, 191. înlr-o salcie uscată ţipă o purcică roşcată (Scrip-ca). Pamfile, c. 32. + (Substantivat) Animal cu blana roşcată. Despre vulpe s-a mai spus cîte în lună şi-n stele şi încă din fragedă copilărie cu toţi cunoaştem din obiceiurile roşcatei, vîn. pesc. septembrie 1961, 10. 2. (Despre faţă; p. e x t. despre oameni) Roşcovan, rumen. Cf. Polizu, ddrf. Voinică, cu picioare cît doniţele, cu braţe bărbăteşti şi cu o faţă osoasă roşcată. Rebreanu, i. 18, cf. h v 5 .Pe lelea crăcănată Şeade lelea roşcată, Şi-n lelea roşcată Şeade lelea fîsîiată (Pirostriile, ceaunul, mămăliga). Gorovei, c. 291. <0> (Substantivat) Un sergent, ... un roşcat pistruii. BrXescu, o. a. 11, 137. (Despre părţi ale corpului) Braţul ei foarte roşcat. Caragiale, o. iii, 81. + (Despre ochi) Injectat, congestionat. Era, măi frate, cu părul vîlvoi,... cu ochii învineţiţi, duşi în fundul capului şi roşcaţi. Ispirescu, u. 5. II. Subst. 1. S. n. (Mai ales însoţit de determinări care precizează nuanţa sau împreună cu care formează nume compuse de culori) Culoare care bate In roşu. Fruntea mică încadrată într-un păr aspru şi des, de coloare castanie bătînd in roşcat-ruginiu. Caragiale, o. 11, 16, cf. Marian, ch. 51. Se iviseră zorile, iar spre răsărit cerul era de un vînăt roşcat. Camil Petrescu, o. 11, 148. Flacăra lămpii, după ce pilpîi de două, trei ori, se linişti şi din roşcată-gălbuie deveni aproape albă. Beniuc, m. c. i, 407. 2. S. m. şi f. Nume dat animalelor domestice cu părul roşcat: a) bou. Dame, t. 27; b) vacă. id. ib.; c) porc. h 11 243 ; d) oaie. chest. v 75/92. — Pl.: roşcaţi, -ie. — Roşcă + suf. -at. ROŞCÂTEC, -Ă adj. v. roşcatic. ROŞCĂTIC, -Ă adj. (Rar) Roşiatic, roşcat. Cu cit atmosfera de jos erea întunecoasă, cu atît cerul erea luminos şi roşcatec. cr (1832), 19V39, cf. Alexi, w. — Pl.: roşcalici, -ce. — Şi: roşcatec, -ă adj. — Roşcă + suf. -atic. ROŞCĂV, -Ă adj. (Prin Olt.) Roşcat, gl. olt. — Pl.: roşcavi, -e. — Cf. roşcat. ROŞCĂ s. m. şi f. 1. Persoană cu părul roşcat sau cu faţa roşcată. Cf. Polizu, Gheţie, r. m., Barcianu, ŞXineanu, d. u. 2. Nume dat animalelor cu părul roşcat: a) vacă. Com. Marian ; b) oaie. id.; c) cîine. ddrf, Liuba-Iana, m. 115, h 1 139, 11 79, 88, 131, 243, vii 259, ix 284, x 85, xi 7, xii 112, xvii 34. Clinilor, căţeilor să le pui nume ca la ai mei: pir joi, . . . haiduc, roşea. Ji-pescu, o. 51. — Pl.: roşie. Com. Marian. — Roşu + suf. -că. ROŞCĂNl vb. IV. Intranz. (Regional; despre zăpadă) A scîrţîi sub picioare (Mihăileni — Miercurea Ciuc). Cf. alr sn v h 1 469/574. — Prez. ind. pers. 3: roşcăneşle. — Formaţie onomatopeică. ROŞCAU adj. (Regional; despre părul cailor p. ext despre cai) Roşcat, roib (Bocşa — Zălau). Cf. alr sn ii h 275/279. — Pl.: roşcăi. — Roşcă + suf. -ău. R6ŞCH1ŢĂ s. f. (Regional) I. (Ornit.) Căldăraş (Py-rrhula pyrrhula) (Piatra Neamţ). Cf. BXcescu, pXs. 151. 2. Nume de vacă cu părul roşu. Pascu, s 257. — Pl.: (1) roşchiţi. Băcescu, pXs. 151. — Roşcă + suf. -iţă. ROŞCHÎU s. n. v. roştei. ROŞCOBĂJV, -Ă adj. v. roşcovan. ROŞCOBĂ s. f. v. roşcovă. ROŞCODÂIV, -Ă adj. v. roşcovan. ROŞCOLĂN, -Ă adj. v. roşcovan. Rdşcov1 s. m. Mic arbore din familia leguminoaselor, originar din Arabia, răspîndit în regiunea mediteraneană, cu frunze persistente, cu fructe dulci şi comestibile (Ceratonia siliqua). Cf. Cihac, ii, 317, ddrf, ŞXineanu, Alexi, w., tdrg, Pascu, s. 288, cade. Un roşcov nesăbuit îi azvîrlea de sus, în poală, fructele lui amare. Klopştock, f. 226, cf. ds. Ramuri de roşcovi încîlcite tntr-un întuneric irizat. Arghezi, v. 94, cf. h xi 325. (Personificat) Ghebosul Roşcov cel supus poruncii Cu Smochina care lesne-mpacă pruncii. . . Gala stnt să vie Ca să stea să spuie care orce ştie. Pann, p. 6425 ROŞCOV2 - 556 - ROŞEALĂ v. i, 122/9. •<> C o m pus: (Bot.) roşcov-sălbatic = plătică (Gleditschia iriacanihos). La poartă şi pe strada cu roşcovi-sălbatici nu era nimeni. G. M. Zamfirescu, sf. m. n. j, 26, cl. Borza, d. 78. — Pl.- roşcovi. — Din bg. poacKOB. IlOŞCOV2 s. m. v. rîşcov. ROŞCOVAN1, -Ă adj. (Despre oameni) Care e roşu la faţă, care are obrajii roşii (din cauza afluenţei de sînge, a unui defect de circulaţie); (despre păr; p. ext. despre oameni) roşcat (I 1). Cf. Klein, d. 414, le, lm. Anica era o fată naltă, roşcovană, plină de putere, cum se mai zăresc încă la ţară ici-colea cîtc una. Contemporanul, iv, 390. Un chip uscăţiv, fără vtrstă .. . , mustaţa roşcovană, tunsă puţin pc bure. Vlahuţă, r r. 168, cf. ddrf, Philippide, r. 150, Şăineanu. Cu o barbă roşcovană, îmbtesită dc praf şi de fum de tutun, el era numai cu numele capul familiei. D. Zamfirescu, v. ţ. 55, cf. Alexi, \v., Candrea, f. 53. Om roşcovan, grăsuliu, plin de bună voie şi gata de chefuri cu vin. Iorga, c. i. i, 96, cf. tdrg. Era roşcodan şi cam bocciu. Chiriţescu, gr. 193. E bălaie, smeadă sau roşcodană ? Delavrancea, o.ii, 212. Un român roşcovan, cu părul adus şi lins pe iîmple, cu mustăţile tnvîrtite. Gîrleanu, n. 55, cf. Pascu, s. 295. Un ţăran desculţ şi roşcovan îmi luă geamantanul din mînă. Rebreanu, nuv. 92, cf. 154. Fetişcana cea mică de şaptesprezece ani încheiaţi, micuţă, plinuţă şi roşcovană, id. r. i, 128. Vedeam ca prin vis capul zburlit şi roşcovan al lui Zaharia. Galaction, a. 77. Era roşcovan, cu un nas lătăreţ, cu ochii verzi. Vlasiu, a. p. 60. tşi făcu loc un om marc, gros şi roşcovan. Sadoveanu, o. viii, 164, cf. Rosetti, l. R. iii, 73. împărăteasa dintîi . . . fusese roşcovană la păr. Arghezi, s. vii, 117. Erau două fete roşcovane, înalte şi osoase. Stancu, r. a. v, 15. Era un om încă tînăr . . . înalt, roşcovan, cu un început de burtă. Galan, B- i, 58. E unul înalt . . . Puţin roşcovan, nu? H. Lovinescu, t. 204. într-un colţ cîţiva domni roşcovani . . . Jucau domino. T. Popovici, se. 572. Un gardian bor-ţos, roşcovan şi cu un baston de cauciuc în mînă mă prinse de guler, s ianuarie 1961, 55, cf. f i 72. E cam negru, roşcoban, Cugeţi că-i un căpitan, şez. ii, 34. Şî Iliei-i roşcovan. Vasiliu, c. 84. Omu roşcoban. alr i 29/394. <*> (Substantivat) Apare în uşa berăriei o figură jovială de provincial, un roşcovan pîrlil de soare. Caragiale, o. ii, 41. Roşcovana cu părul ondulat . . . dansa-ntr-un cabaret. Minulescu, v. 197. M-am urcat într-o trăsu-rică minată de un roşcovan uriaş. Brăescu, o. a. ii, 8. Trîntit pe spate, roşcovanul asculta cu luare-aminte. Galan, z. R. 378. <£■ (Despre părţi ale corpului) Mîna grasă, roşcovană, a colonelului. Sahia, n. 72. + (Despre părul sau blana animalelor) Roşcat (I 1). Să vază o lupoaică roşcovană. Ollănescu, h. o. 259. Ne latră dulăul roşcovan. Stancu, d. 238. <0> (Despre lucruri) Azi loamnă-şi tremura cu drag lumina Pe roşcovane lanuri dc orez. Beniuc, v. /. îi, 126. Şi-n vîlvătăile năzdrăvane, în pălălăile lui roşcovane ... Se vor găsi Oamenii cu oamenii. Deşliu, g. 10. Dă de un păr cu nişte pere mari şi frumoase, galbine-roşcovane şi mari ca ouăle celea de gîscă. Reteganul, p. ii, 77. + (Şi substantivat; regional; în forma roşcuban) (Cal) cu părul roşcat; roib (Sebeşel — Sebeş), a ii 3. — Pl.: roşcovani. — Şi: (regional) roşroliăn, -ă, roşcodan, «ă, roşeiilian, -ă, (rar) îoşcolan, -ă (Alexi, w.) adj. — Roşcă + suf. -ovan. ROŞCOVAN2 s. m. v. rişcovan. ROŞCOVÂR s. m. (Bot. ; prin Olt.) Plătică, roşcov-sălbatic (Gledilschia triaeunthos). Cf. Borza, d. 78. — Pl.: roşcovari. — Roşcovă + suf. -ar. ROŞCOVĂ s. f. 1. (Mai ales la pl.) Fructul dulce şi comestibil al roşcovului1, avlnd forma unei păstăi, de culoare cafenie-inchisă, cu multe seminţe; (regional) coarne-de-mare, corn u l-caprei, pita-lui-Sintion. Povara de roşcove . . . i[an]f 80 (a. 1691). Iorga, s. d. v, 366. Coarne-de-mari (roşcove) (a. 1705). id. ib. xii, 16, cf. Coteanu, pl. 33. 8 [parale] oca roşcove proaste (a. 1792). Uricariul, iv, 131/24. Rodurile de cele de toate feliurile de poame, măsline . . . , roşcove, castane. Amfilohie, g. 124/1, cf. lb, Polizu, lm. Veneam acasă cu sînul încărcat de covrigi . . . , nuci poleite, roşcove şi smochine. Creangă, a. 14. Se apucă şi umplu sînul de roşcove. Ispirescu, l. 281, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Printre florile înşirate pe aţă, se pun şi roşcove. Pamfile, s. v. 8, cf. Nica, l. vam. Saci cu năut şi roşcove, prin sertare mirodenii de tot felul, iar, atîrnate deasupra tejghelei, pachete de luminări galbene. Brăescu, o. a. i, 11. Găseau întotdeauna o punguliţă cu stafide, cîteva roşcove, covrigi sau bomboane. Sahia, n. 96. Ceaiul de roşcove, amestecate cu sîmburi de gutui, flori de nalbă şi smochine, se dă în tuse. Voiculescu, l. 241. Să bea ceai de mintă creaţă, de coarne, de roşcove sau de papură. Bujorean, b. l. 225. Noi ţi-am adus năutul dorii şi sumedenii De roşcove uscate. I. Barbu, o. 82. Sînt pe alte lablale bucăţi de rahat, baclavale turceşti, acadele tari care se pun pe colivă, roşcove, poame din pere şi mere uscate, stafide. Camil Petrescu, o. i, 197. Du-te şi-ţi cumpără roşcove. Stancu d. 40, cf. Borza, d. 44. Sorcova, Morcova, Dă-mi, jupîne, Roşcova! Teodorescu, p. p. 160. Roşcovele sau coarnele-de-mare. şez. viii, 39, cf. x, 139. Rachiul cn roşcove e dulce şi bun de băut. ib. xv, 115. Roşcovă uscată, în cui agăţată (Scripca). Gorovei, c. 337. <£> (Personificat) Alunce purunci împăratul i(s)pravnicilor lui celor ci şidea pre lîngă dînsul: nucile, alunile, cas-tanile, roşcovile (a. 1773). gcr ii, 98/8. 2. (Regional) Numele unei alesături de pînză, făcută în războiul de ţesut. Alesăturile în pînză au diferite numiri: . . . omida, păpuşa, porumbeii, vîrfu-cu-ţiiului, roşcova, hem 855, cf. Pamfile, i. c. 291, H ii 254. 3. (Regional) Nume dat unei boli de cai, care provoacă apariţia unor osişoare la nări. Cf. Şăineanu, I). u. — Pl.: roşcove. — Şi (regional) roşroliă (alr sn iv li 1 143), roşeuvă (ib.) s. f. — De la roşcov1. ROŞCOVI OR s. m. (Bot.; regional) Rîşcov (Lac-larius deliciosus). Să face un fel de burei de brad, roşco-vior. Geokgescu-Tistu, b. 50. — Pl.: roşcoviori. — Roşcov2 + suf. -ior. ROŞCOVlŢĂ s. f. v. rîşcoviţă1. ROŞCUBÂN, -Ă adj. v. roşcovan. HOŞCULEŢIi s. f. pi. (Regional) Coprine (Narcissus stellaris). Borza, d. 115. — Cf. rusculiţe. ROŞCÎiŢĂ s. f. (Regional) Nume de vacă cu părul roşu. Com. Marian. — Roşcă + suf. -uţă. RdŞCUVĂ s. f. v. roşcovă. ROŞE s. f. (Bot.; regional) Muşcată (Pelargonium zonale) (Moiseiu — Vişeu de Sus). Glosar reg. — Pl.: ? — Roşu + suf. -ea. ROŞEALA s. f. Culoare roşie, roşeaţă. De vor fi picăţele voastre ca mohărciunea, ca zăpada le voi albi, iar de va fi ca ruşala, ca lîna de voi albi. ap. antim, p. 151. După upunc.rea soarelui aşa seară cu roşală însămnează că va fi zioa următoare frumoasă. Calendariu (1814), 81/5, cf. lb, lex. mars. 242, Marian, ch. 52, ddrf, Barcianu, Alexi, w., tdrg, *lr ii 3 410/182. + Culoa- 6438 ROŞEAŢĂ - 557 - ROŞI re roşie a feţei; împurpurare, Imbujorare. Un nor de roşală i se lăsa pe ţaţă. Odobescu, s. i,*120. Roşeala obrazului nu se vedea bine din cama vînătăilor. Stancu, r. a. iii, 80. 4 (înveclnt) Ruşine, st. lex. 171v/12. 2. (Popular) Substanţă roşie, cu care se vopsesc ţesăturile şi alte obiecte ; s p e c. (mai ales la pl.) soluţie cu care se vopsesc ouăle. Cf. Polizu. Unele românce au datina de-a face roşeală şi numai din singură scoarţă de arin negru. Marian, ch. 36, cf. Săghinescu, v. 66, Alexi, w. Roşelelc se fae din lemn dc ouă (băcan), pus de vineri seara . . . să se plămădească. Muscel, 49. Dacă însă se pun lînwile lăi, coloarea ce-o capătă în roşele obişnuite este veşinie curată. Pamfile-Lupescu, crom. 115, cf. 184. fn oala nouă şi smălţuită se fac roşele şi se înroşesc ouăle de Paşii, şez viii, 7, cf. Ciauşanu, gl. + Cerneală roşie. Cf. tdrg. Te rog şi pe mine a mă scrie, Dar mă scrie cu viii, Cu viii, cu rumenii, Nu cu morţii veştezii, Şi mă scrie cu roşeală, Nu mă scrie cu negreală. Marian, î. 179. 4- (Popular; mai ales la pl.) Fard roşu ; rumenele, suliman roşu. Cf. drlu. Draga badei frumuşică, Cu roşele din poiică, Oare cine ii le-a pus, Că pe frunte n-au ajuns?! Reteganul, ch. 81. La fîntînă cu sălcuţă, Un' se spal-a mea drăguţă, Cu săpun şi cu albele, Cu albele, cu roşele, Jn ciuda muierii mele ! Hodoş, p. p. 193. Sări, Mărie, cît de sus, Că roşele ştiu c-ai pus. Şi le-ai pus cu lingura. Ca să te poţ mărita. şez. vii, 163. Mi-ai dat cu ruşală multă, De-mi făcuşi venin la burtă. Ciauşanu, v. 121, cf. id. gl., alr sn iv h 1 199. Ţine-ţi hora-n loc, flăcăi, C-asudează mîndrele şi le curg roşălile. Udrescu, gi„ 3. (Regional) Rugina griului (Cilnic — Sebeş), a ii 12. 4. (Regional) Erupţie roşie care apare pe piele; spuzeală. Cf. tdrg. Şi mîncară . . . veninăturile, umflăturile, Coplăturile, Ruşelile. mat. folk. 1 587. — Pl.: roşele şi (regional) roşe li (alr sn iv h 1 199/ 129). — Şi: (învechit şi regional) ruşălă s. f. — Roşu + suf. -eală. ROŞEĂŢĂ s. f. I. 1. Culoare roşie, roşeală, (învechit şi regional) ruşinţă. Cf. anon. car., Klein, d. 414, drlu. Rozmarinii au verdeaţă Şi garoafele ruşeaţă. Bărac, a. 46/2. Apusul . . . trimitea nişte luciri de o roşeafă vinoasă pe faţada palatului ducat, cr (1848), 231/65, cf. Polizu. Cum ei mergînd alături se ceartă şi se-h-treabă, Nu văd în fundul nopţii o umbră de ro-şeaţă. Eminescu, o. i, 97, cf. iv, 125 Nu mai văzu decît o roşeaţă imensă înaintea ochilor. Vlahuţă, o. a. ii, 12, cf. Marian, ch. 52, ddrf, Şăineanu. Se făcu-n văzduh roşeafă Ca-ntr-un pahar cu sînge-umplut. Coşbuc, p. i, 242, cf. Barcianu, Alexi, w., tdrg. Dimineafa se va vedea o roşeafă în pragul răsăritului. Pamfile, văzd. 56, cf. Pascu, s. 28. Departe, oceanul pustiu şi aprins ca un jeratec de roşea ţa soarelui ce apunea. Bassarabescu, v. 141. Pe cer pîlpîia încă roşeaţa bătînd în violaceu a incendiului. Călinescu, s. 139. Roşeaţa jarului, bătînd Spre cetina din surpătură, Resfrînge gîrbova făptură A unui moş de veghe stînd. v. rom. octombrie 1954, 25. S-a sculat într-o zi de dimineaţă, Dup-a norilor roşeaţă. Teodorescu, p. p. 170, cf. Candrea, ţ. o. 8, Păsculescu, l. p. 374, alr ii 3 410. + Culoare roşie a feţei sau a altor părţi ale corpului (din cauza afluenţei de sînge, a unui defect de circulaţie); culoare roşie a feţei (datorată unui aflux de sînge provocat de o emoţie, de un sentiment, de frig etc.), î m -bujorare, împurpura re; roşeală, rumeneală, rumenire. Cînd roşafă, cînd îngătbinire cuprinde faţa lui. Drăghici, r. 167/1. Şi doi trandafiri ruşeaşte în faţa cea albeneafă — O, ce ciudată ruşeaţă ! Bărac, a. 19/14. Roşeaţa îi acoperi faţa. Bolintineanu, o. 425. începură a-şi ascunde obrajii. . . sub mănuşile lor grăsulii, a căror roşaţă n-o pitea îndestul mintenele lor de mătase neagră. Odobescu, s. i, 385. Roşaţa din obraz dispăruse. Eminescu, p. l. 92. Un fior, o roşaţă în obraji şi în urmă ca o beţie groaznică. Slavici, n. i, 64. Ro-şeaţa şi stîngăcia din obrazul şi glasul încurcai al tînă-rului sublocotenent. Delavrancea, s. 130, cf. Şăineanu, O roşaţă subită se aşternu pe obrazul Anei. Vlahuţă, o. a. iii, 122. O uşoară roşeafă se urcă în obrajii fetei. D. Zamfirescu, v. ţ. 64. Vălul de roşeaţă ce-i îmbujora obrajii era mai puternic. Bassarabescu, v. 109. Avea nişte mustăţi groase şi prea mari pentru chipul lui, fruntea foarte încreţită şi o roşeaţă pe toată faţa, parc-ar fi fost vopsii. Rebreanu, r. i, 26. Roşaţa din obrazul Iui Ca-trinel s-a risipii. C. Petrescu, î. ii, 23. Pe faţa lui galbenă trecu un fior de roşeaţă. Sadoveanu, o. i, 42. Roşeaţa mustrării i se ridicase în obraji. Bart, e. 253. O roşeaţă de adolescent îi năvăli în faţă. Călinescu, s. 130. O roşeaţă bruscă, liliachie, se urcă în obrazul lui. Preda, r. 296. Frumuseţea, ca roşeaţa, la faţă se caută. Zanne, p. ii, 569. <0> E x p r. (Regional) A-i mînca roşaţa faţa = a fi gras, sănătos. Zanne, p. ii, 702. 2. (învechit şi regional) Fard, suliman. Sînt cucoane, cuconiţe, Chiar păpuşe cu rochiţe, Trăiesc ca nişte maimuţe Cu roşaţă-n peticuţe. pr. dram. 306, cf. alr sn iv h 1 199/414, 531, 899. Se spală pe ochi, pe faţă, Şi mai dă şi cu roşaţă. folc. mold. i, 113. 3. Pată roşie ce apare pe piele (ca simptom al unei boli) Cf. Şăineanu. înţepăturile obişnuite provoacă dureri vii, roşeafă, mîncărime, urticarie şi edem local. Belea, p. a. 166. Orbalţu prin fierbinţeală, Orbalţu cu roşală. Marian, d. 160, cf. 306, Păsculescu, l. p. 374, alr ii 3 410/723. 4. (Popular) Nume dat mai multor boli care se manifestă, între altele, printr-o culoare roşie a pielii, ca semn al unei inflamaţii (h iii 141, 333, iv 91, xi 290, xiv 67, 367): a) erizipel, brîncă; (învechit şi popular) orbalţ. A doua zi i s-au schimbai sănătatea lui Brînco-veanu, şi a treia zi s-au făcut roşaţă, precum zicea doftorul. Şincai, hr. iii, 208/9, cf. lb, Candrea, f. 223, 363. Tai roşaţa din faţa obrazului, din masăli, din dinţ. şez. vi, 91. Şi m-am spălat de orbălţătură, de roşeaţă. Păsculescu, l. p. 134, cf. alrm ii/i h 172/36; h) pelagră. Cf. Candrea, f. 221, Bianu, d. s., Voiculescu, l. 325, alrm ii/i li 175/514; e) inflamaţie a gingiilor; gingivită. Cf. lb. Dacă ai roşeafă la gingii, ia un fir de lînă roşie, udă-l, dă-l prin sare şi freacă-te pe gingii. Gorovei, cr. 139. Nu mănîncă ouă roşii ca să nu facă ruşaţă (curgerea sîngeluî din gingii), h ii 40; il) băşi-cuţă foarte dureroasă, care iese în nas. Cine face roşeaţă în nas, să se atingă cu coada lingurei încălzită, că-i trcce. Gorovf.i, cr. 165. Dă-i în ochi albeaţă, în păr mutreaţă, în nas roşeaţă. TopÎrceanu, o. a. i, 151, cf. şez. vi, 37, Zanne, p. ix, 326; e) (Bucov.) bube care apar uneori la copii pe cap sau pe faţă, îndată după naştere; rofii. Cele mai însemnate boale la copiii de ţiiă sînt, după spusa poporului, următoarele: diochiul, plînsorile, . . . roşaţa sau rofiile. Marian, na. 349, cf 386, tdrg. 5. (Prin Ban.) Rugina griului. Cf. alr sn i h 45. II. (Bot. ; regional) Numele unei flori nedefinite mai îndeaproape. Cf. h iii 139. — Pl.: roşeli. — Şi: (învechit şi regional) ruşeaţă s. f. — Roşu + suf. -eaţă. ROŞEŞTI adj. pl. (Regional, în sintagma) Prune roşeşti —. numele unui soi de prune denefinite mai îndeaproape (Feneş — Alba). Cf. alr ii 6 082/102. — Roşu + suf. -esc. ROŞETIC, -Ă adj. v. roştatie. ROŞÎ vb. IV. = înroşi. 1. Refl. A căpăta o culoare roşie, a deveni roşu (I 1). Scmnu va fi: că să suşeaşte ceriul, n. test. (1648), 21r/14, cf. Biblia (1688), 7621/59. Să ruşi . . . pămîntul de sîngele ei. Mineiul (1776), 52 /23, cf. lb, anon. car., lex. mars. 242. Apele Neajlovului se roşiseră de sîngele vărsai în acea zi. Bălcescu, m. v. 124, cf. 168. Acea veştedă floare . . . atunce se roşeşte Cînd o adapă numai cu apă din izvor. Negruzzi, s. ii, 38. Zarea depărtată Roşeşie-n foc de codri şi sate româneşti. Alecsandri, p. iii, 205. Cerul se roşise la apus. Barbu, p. 229. Săbiile îmi sclipea Şi de sînge se roşea. Balade, ii, 215. <$> T r a n z. fact. Apa cea de ploaie ... în multe chipuri lucrează ... în flori şi în pomeţi, de le creaşte şi le înfrămşadză, albeaşte şi le ruşeaşte, gălbe- 6342 ROŞI - 558 - ROŞIATIC neaşte şi mohorîţeaşte. Varlaam, c. 113. (A b s o 1.) Apa den ceriu deştinge de hrăneaşte . . . , înălbeaşte şi negrea-şte, ruşaşte şi mohoraşte. Coresi, ev. 192. <$> Intranz. (învechit) Ruşaşte răsăritul; muntele rubinează. Heliade, o. i, 183. Soarele in abur ca un foc roşeşte. Bolintineanu, o. 10. + Intranz. (Rar) A fi de culoare roşie. Soarele apusese şi se vedea cerul încă roşind printre crăcite goale de frunze. Vissarion, b. 172. (Fig.) Şi pretutindeni, pe ogoare-nguste . . . Roşesc ca macii roşi batiste, fuste, Şi-albesc ca neaua pînzele de ii. D. Botez, f. s. 79. + T r a n z. A face să devină roşu (I 1) (co-lorînd, vopsind, fardînd). Sîngele său ruşiia pămîntul (a. 1705). gcr i, 359/7. Au roşit . . . pămîntul Moldovei cu sîngele. Şincai, «r. ii, 52/28. Va ruşi mîinile sale d-acest mare parucid. Heliade, o. i, 441. De-ar spune Oltul cuiva de cîte ori în sînge, Vărsat prin ginte crude, el unda ş-a roşit! Mureşanu, p. 44/14. Generosul sînge din vine i se-mparie In lungi şiroaie care roşesc al său vesimînt. Macedonski, o. i, 255. M-a luat în tîrg de unde avea să cumpere ouă . ... să le roşească. BrXescu, a. 75. Doamna deschise poşeta, îşi pudră nasul, îşi roşi buzele. C. Petrescu, î. ii, 245, cf. alr i 2 152/ 9, 45. <$> R e f 1. pas. Obielele şi cioarecii se ruşesc in zamă fiartă de coajă de arin ori mesteacăn. Chest. v 166/66. 2. Intranz. şi refl. (Despre persoane) A deveni roşu la faţă, a se îmbujora (din cauza unui aflux de sînge provocat de o emoţie, de un sentiment, de frig etc.), a (se) rumeni. Mă ruşesc, iaste-mi ruşine. st. lex. 171 v/14. însuşi slujitorul s-au ruşinai de ruşine. Molnar, ret. 51/10. Copila cu totul roşi în faţă. Budai-deleanu, ţ. 177, cf. drlu. D-o sîntă supărare eroul se roşaşte Şi inima-i s-aprinde. Heliade, o. i, 314. N-ai frică, vorbeşte făr-a ruşi. id. ib. 419. Ba nu. . . , răspunsă Catinca, ruşinindu-se la obraz. Gorjan, h. iv, 171/32. Mireasa atunci ruşeaşle Şi nimică nu grăiaşie. BXrac, a. 81/21. Estela se roşi uitîndu-se la maică-sa. Negruzzi, s. i, 60. Am citit atîtea laude pentru poeziile mele, îneît mă roşeam. Bolliac, o. 57. Auzind aceste cuvinte, se roşi şi îşi îndreptă ochii către pămînt. Filimon, o. i, 106. Dar ce zic?. . . eşti în stare tu ca să mai roşeşti? Cinismul şi minciuna în tine le-nsoţeşti. Alecsandri, t. ii, 181. Nu simţiţi căderea voastră şi, simţin-d-o, nu roşiţi? Bolintineanu, o. 125. Ea se roşea şi nu răspundea nimic. Odobescu, s. i, 6. M-am roşit şi-mi plecasem ochii, ca un băiat din şcoală. Eminescu, p. l. 138. S-a roşit pînă-n vîrful urechilor. Caragiale, o. ii, 283. Huţu s-a roşit pînă la urechi şi nu mai ştia să deie cărţile. Slavici, o. i, 92. Doamna s-a roşit puţin. Vlahuţă, o. a. ii, 36, Ar vrea să zic-o vorbă, n-o zice şi roşeşte. Coşbuc, p. i, 160. Şi de ce-ai roşit?. . . Ai ceva de-ascuns? Delavrancea, o. ii, 139. Era aşa de adevărat, îneît simţeam că mă roşesc. Brătescu-Voi-neşti, p. 19. Ei, ei, nu te roşi, nu te codi, că nu mai eşti copil. Agîrbiceanu, l. t. 262. Ei, dumitale nu ţi-e foame, zice ea roşindu-se uşor şi sfîrşind de pus masa. Hogaş, dr. i, 118. Se roşeşte gîndindu-se la sărutarea lui de logodnă. Rebreanu, i. 185. Cînd se roşea, era semn de supărare. Bassarabescu, v. 70. Simţi că roşeşte şi-i fu ciudă. C. Petrescu, î. i, 87. Nu înţelege nimic, roşeşte, pleacă ochii. Brăescu, o. a. i, 315. Nu e Solom, măria ta, se grăbi să mărturisească doamna, fără a roşi, căci avea fard. Sadoveanu, o. xii, 352. Seraphin se roşi violent. Călinescu, s. 273. Sc roşise toată de bucurie. Stancu, d. 322. El răspunse „prezent" şi se roşi foarte tare. Preda, r. 91. Se roşeşte, se-nfier-bîntă Şi de bucurie cîntă. Alecsandri, p. p. 353. Dirit iciu pufnea Şi mi se roşea Şi apoi rostea, pop., ap. agr ii, 297. Voinicu-n faţă roşea Şi din grai aşa zicea. Balade, iii, 254. (întărit prin comparaţii) Fata cea mică... spuse surorilor cum argatul care le da flori se roşeşte ca o sfeclă cînd vine înaintea lor. Ispirescu, l. 234. <$> F i g. Cinsiea ţării pălmuite roşeşte şi de altă ruşine. Arghezi, b. 149. + R c f 1. (Despre părţi ale corpului) A se face roşu (datorită unui flux de sînge). îl freca cu nisip pînă i se roşea pielea. Brăescu, o. a. i, 81. (întărit prin comparaţii) Feţele noastre se roşiseră ca nişte rodii coapte. Alecsandri, o. p. 281. Peliţele de pe lumina ochiului i se roşise ca focul. Eminescu, n-25. <$> T r a n z. fact. Ruşinea . . . obrazul nu-i mai roşeşte. Conachi, p. 297. Să nu ne roşeşti obrazul. Stancu, d. 76. <0> Intranz. (învechit) Zîmbi tinăru ca şi zorile Ş-îi roşi faţa ca şi rubin. Budai-Deleanu, ţ. 310. Fruntea-i roşeşte, îi bate tare pieptul ş-o trece un fior. Macedonsjcj, o. i, 244. + T r a n z. fact. A produce o congestie sau o inflamaţie. Fumul îi afuma, le roşea şi le vătăma ochii. Stancu, r. a. iii, 10. (A b-sol.) Bubă dulce,... Acoalea nu ruşi, Nu bugezî. arh. folk. vi, 243. 3. Tranz. (Complementul indică metale) A face să devină incandescent, a încinge în foc. Luarăm toţi cîte o frigare, le arsărăm în foc pînă ce le ruşirăm. Gorjan, h. ii, 34/32. între lucrările fierului, se zice: a-l roşi, a-l bate, a-l oţelt. h ii 254. 4. Refl. (Despre fructe sau legume) A deveni roşu (semn că a ajuns la maturitate), a se coace. S-au ruşii cireaşele. Com. din Bhan.<^ Intranz. Apucă a ruşi, apucă părădicile a ruşîre amu. a i 24. (Fi g.) Cireşele, alături, sub frunze-mperecheate Roşesc şi se iubesc. Macedonski, o. i, 117. — Prez. ind.: roşesc, pers. 3 sg. şi (învechit, rar) roşaşte (Heliade, o. i, 316). — Şi: (învechit şi regional) ruşi vb. IV. — V. roşu. ROŞIÂT, -Ă adj. (învechit şi regional) Roşiatic; Înroşit. Ziua cea următoare va fi frumoasă şi limpede; mal vîrtos deacă urmează după apunerea soarelui in murgea-lă roşiaiă. Calendariu (1814), 77/12. Făcea Petru ce-mi făcea, Maţele şi le strîngea . . . Roşiate ... Şi cu paie mestecate. Densusianu, ţ. h. 295. — Pronunţat: -şi-at. — Pl.: roşiaţi, -te. — De Ia roşi. ROŞIAtEC, -Ă adj. v. roşiatic. ROŞIĂTIC, -Ă adj. Care bate In roşu. In care predomină nuanţa de roşu; roşior, roşiu1, rumeniu, (rar) roşcatic, (învechit şi regional) roşiat. L-au adus pre el şi le [era] roşiiatec. Biblia (1688), 2071/28. Se va face în locul rănii struncinătură albă, au stricăciune albă, au roşiiatică. ib. 782/46. Boiul feţii lor iaste întunecai şi cam roşletic. ist. am. llv/20. Nas avea mare, roşatec ca sfecla, nările largi (a. 1799). gcr ii, 169/1, cf. drlu, lb. Amorul avea în cereasca sa grădină două roze roşia-tece de origine cerească. Negruzzi, s. ii, 47, cf. Polizu. Astronomii cei mai antici observaseră că essist stele roşie-tice. Drăghiceanu, c. 17, cf. hem 2 046, lm. Un foc de surcele vîpăia pe vatră, revărsînd o lumină roşatică în chilie. Odobescu, s. i, 153, cf. iii, 20. Se vedea cetatea care acum stătea-n zarea roşiatică a unui foc mare, ca o mogîldeaţă nemişcată. Slavici, o. i, 215, cf. Marian, ch. 51, ŞXineanu, Dam£, t. 53, Barcianu. Din dunga orizontului năvăleau raze roşiatice. D. Zamfirescu, v. ţ. 50, cf. Alexi, w. Zvîrle pe dînsul a leului piele roşatică. Murnu, i. 197. Prin unele părţi, grîul se împarte in: bănat-albineţ, cu bobu mare şi cu spicul cu mustăţi; bănat-roşietic (ruginiu), tot ca şi celălalt. Pamfile, a. r. 103. Sus, deasupra unui plop, craiul nou, roşiatic ca de aramă topită, . . . pare o geană de zînă aruncată într-un ocean de întuneric. PeticX, o. 260, cf. Pascu, s. 100. Cele de pe urmă raze roşielice ale soarelui de apus poleiau încă hotarele. Hogaş, m. n. 168. Văzu . . . dîra roşiatică, spălăcită, ce se întindea pină sub nuc. Rebreanu, i. 461. Priveam asfinţitul roşietic. Vlasiu, a. p. 323. Zăream, ... la lumina roşi-etică a felinarelor, sentinelele negre. Sadoveanu, o. ii, 68. Coasta înaltă, roşietică, dintr-un şirag de stînei col-ţurate . . . opreşte vîntul. Bart, s. m. 20. Frumoasa descriere care notează negura roşiatică a răsăritului ... nu i se pare suficientă. Vianu, a. p. 76. Pe muchia crestelor de piatră . . . creşte floarea roşiatică înstelată. Arghezi, s. vii, 43. Faţa îi era rasă proaspăt şi pudrată în nuanţa pieliţei sale lustruite şi roşiatice. Călinescu, s. 45. La ora aceea, crestele de piatră ale Hăsmaşului Mare se aprinseră, . .. răsfrîngînd asupra cîmpiilor miile lor 6445 roşietic - 559 - ROŞIT de reflexe roşiatice. Bogza, c. o. 32. Am început să citesc Ia flacăra roşiatică a gazorntţelor. v. rom. iulie 1954, 251. Mitru văzu ivindu-se obrazul smead, roşiatic al Lădoiului. Popovici, se. 65, cf. Ciauşanu, gl. — Pronunţat: -şi-a-.— Pl.: roşietici, -ce. —Şi: roşiâtec, -ă, roşietic, -ă, roşâtic, -ă, roşă tec, -ă, roşe tic, -ă adj. — Roşiu2 + suf. -atic. — Roşatic, roşatee < roş + suf. -atic. ROŞIATIC, -Ă adj. v. roşiatic. ROŞIlSLE adj. f. pl. (Popular) Diminutiv al lui roşu. Două mere roşiete. Mîndrescu, l. p. 92. Jos subţire, Sus tufos, Şi mai multe mărunţele, Frumuşele, Roşiele, Şi mai multe gălbinele (Mărul). Gorovei, c. 227. — Roşii (pl. lui roşu) + suf. -ele. ROŞÎME s. f. (Rar) Cantitate mare de culoare roşie. Cf. Marian, ch. 52. — Roşu + suf. -ime. ROŞI dl, -OÂIE adj. (Regional; în sintagma) Mere roşioafii — mere roşii, v. r o ş u. Com. din TXrcXiţa — Beiuş. + (Despre persoane) Cu părul roşu (Sînnico-laul Român — Salonta). alr ii/i mn 2, 6 809/316. — Pronunţat: -şi-oi. — Pl.: roşi oi, -oaie. — Roşiu2 + suf. -oi. ROŞIOR, -OARĂ adj., subst. Diminutiv al lui r o ş u. 1. Adj.. 1. Cf. roşu (I 1), roşiuţ; roşiatic. Cu supţiri degeţelele, cu roşioare unghişoarele, ... cu iscusit mijlocelul. . . ce potrivire! Cantemir, ist. 107, cf. le. Şi-i dede o strămătură roşioară. Budai-Deleanu, t. v. 135. Buruiana e micşoară, Ca rubinu roşioară. I. VXcXrescul, p. 338/2. Roze roşioare, Pline de răcoare. ap. Negruzzi, s. ii, 66. Bre! Ce de gavanoşele cu dresuri ... şi alb, şi roşior, şi negru. Alecsandri, t. 431. Buzele sale roşioare, deschizîndu-se, Iasă să se vadă nişte dinţi mărunţi şi albi ca mărgăritarul. Bolintineanu, o. 373, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w., tdrg. De era năltişor, li da postav roşior, Să fie strălucitor. Alecsandri, p. p. 176. Vinu-i roşu, dulcişor, . . . Că-i din boabe roşioare. JarnIk-Bîrseanu, d. 373. Foaie verde pai sacară, De-aş ajunge păn’la vară, Să-mi fac fustă roşioară. şez. ii, 6. Pe uliţă, prin Bistriţă, Se preumbl-o copiliţă Cu rochia cam roşioară. Podariu, fl. 76. Am o domnişoară Cu rochiţa roşioară, Cind începe-a dezbrăca, Toţi apăcă a lăcrima (Ceapa). Gorovei, c. 67. <0> Mere roşioare (şi substantivat) = varietate de mere văratice, de mărime mijlocie, cu dungi roşii. Cf. I. Ionescu, p. 378, Baronzi, l. 93, ddrf. [Merele] ruşioare de la Teiuş şi Cetea (. . . pronunţate la Blaj „roşioare" şi Ia Benic ,,ruşuare") stnt merele de Geoagiu. bulet. grXd. bot. i, nr. 3, 79, cf. 75, dr. i, 360, ii, 705, com. Marian. Pere roşioare — varietate de pere care se păstrează bine toată iarna. dm. Prune roşioare — varietate de prune care se coc timpuriu. Cf. alr ii 6 082/791. Prun roşior = varietate de prun care produce prune roşioare. Unele băbărese adună şi muguri de prun roşior ... şi îi păstrează peste an, pentru ... o boală de stomac. Pamfile, cr. 6. Bureţi roşiori = varietate de bureţi comestibili. Cf. alr ii 6 404/105, 762. + (Substantivat, f.) Nume dat găinilor cu penele de culoare roşie-încliisă. Teaha, c. n. 261. 2. Cf. roşu (I 2). Cîte fete ardelene, Toate-s negre Ia sprîncene . . . Şi la fală albişoare, Albişoare, roşioare Ca şi nişte merişoare. Ja,rn(k-Bîrseanu, d. 28. Vedi-un om calari, Vine-n fuga mari, Mnic şt roşior, Răpidi, uşor. Vasiliu, c. 21. Două fete roşioare. folc. mold. i, 141. II. Subst. 1. S. f. Soi autohton de viţă de vie, cu struguri mici de culoare roşiatică. Cf. hem 2104, ddrf, h xi 177, xiv 64, 71. (Atribuind calitatea ca un adjectiv) A u sădit vii ... în care cresc numai struguri roşioară, cu boabe mici, bătute, dulci ca mierea. Stancu, d. 177. 2. Subst. (Regional) Nume dat mai multor plante erbacee: a) S. f. (Şl In formele ruşioară, ruşoară) Bujor (Pae-onia offietnalis). Tînără fecioară Rumenind la faţă ca o roşioară. Bolintineanu, o. 45, cf. ddrf, Brandza, fl. 529, Barcianu, N. Lf.on, med. 26, Borza, d. 123. b) S. f. şi in. (Şi la pl., în formele ruşiori, ruşori) Fili-mică (Calendula officinatis). Cf. lb, Poi.izu, ddrf, Brandza, fl. 292, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., Bianu, d. s. 308. Aceste sulimanuri se fac din ceară, unt, ceapă ş. a. Pentru Ardeal, am văzut pomenită ceapa -ciorii ... şi ogriştenele, . . . roşioară, roşuliţă. Pamfile -Lupescu, crom. 200. c) S. f. pl. Ruşuliţă (Hieracium aurantiacum). Borza, d. 84. d) S. f. (în compusul) Hoşioară-sălbatică = mama-pădurii (Lathraea squamaria, Borza, d. 96, şi Asperula odorata, ddrf). 3. S. f. (Regional) Numele a două ciuperci comestibile: a) burete dulce (Laciarius volenus). Cf. arh. som. vi, 464, şez. viii, 5; b) pîmea-pămlntului (Rus-sula vesca). Borza, d. 196. 4. Subst. Nume dat unor specii de peşti: a) S. f. Peşte mic de baltă cu corpul turtit lateral şi cu Înotătoarele (în afară de cea dorsală) de culoare roşie; babuşcă roşie, ochean3 (Scardinius erythrophial-mus). Cf. ddrf, ŞXineanu, Antipa, p. 54, 85. La roşioară, clean, săbioară etc., se aleg cele mai uşoare momeli. Atila, p. 55, cf. 327, Simionescu, f. r. 218, BXcescu, p. 51, h i 269, 297, 418, ii 88, 281, 299, iv 20, 85, v 71, 169, vii 85, xi 350, xii 28, 171, xiv 65, 85, 105, 284, alr i l 746/690, 727, 865, 880, 898, 922, 932, 934, 940, 954, 984, alr ii 6 239/704, 723, 899. b) S. m. (Regional) Boiştean (Phoxinus phoxinus). Cf. Baronz', l. 94, BXcescu, p. 51. c) S. f. (Regional) Boarţă (Rhodeus sericeus). BXcescu, p. 51. d) S. f. (Regional; în compusul) Roşioară-bălană = ocheană (Rutilus rutilus). BXcescu, p. 51. 5. S. f. (Omit.; regional) Guşă-roşie (Erithacus ru-becula rubecula). Cf. BXcescu, pXs. 101, 151. 6. S. n. sg. (învechit) Scarlatină. Acest vărsat ce-i zice şi roşior şi purpur (scarlatin). Piscupescu, o. 259/4. III. S. m. (La pl.; şi în sintagma roşiori de ţară, Bolintineanu, ap. ŞXineanu) Corp de elită al cavaleriei, în organizarea mai veche a armatei române; (la sg.) ostaş din acest corp de cavalerie. V. roşu (II 1). Roşiorul, mîndru şi frumos ca crinul, Cînd pe mal s-arată, tremură Vidinul. Bolintineanu, o. 15. 2 regimente de roşiori (a. 1874). Uricariul, xxii, 446. In urma lor veneau roşiorii şi verzişorii călări. Odobescu, s. i, 73. L-am găsit îmbrăcat ca maior de roşiori, tn uniformă de mare ţinută. Caragiale, o. i, 273, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., BrXescu, v. a. 146. Unu la drum dă fier, altu ofiţer la roşiori, . . . altu profesor dă şcoală. Klopştock, f. 165. Pe peron, . . . cîr-durile vînzolite de copii gureşi şi alămurile fanfarei de roşiori dădeau o fremătare surdă şi veselă, plină de aer sărbătoresc. Popa, v. 209. La noi, la roşiori, erau bătăi straşnice. Sadoveanu, o. i, 537. Detalii mărunte, cum ar fi . . . forma exactă a bonetelor de călăraşi şi de roşiori. Oprescu, s. 40, cf. alr ii 4 943/250, 349, 872. — Pronunţat: -şi-or. — Pl.: roşiori,-oare şi (neobişnuit, f.) roşiori (Budai-Deleanu, t. v. 64). — Şi: (regional) ruşior, -oară adj., s. m. şi f., roşuâr, -oâră (şez. v, 47) adj., ruşuoără, ruşoără (Borza, d. 123) s. f. — Roşiu2 + suf. -ior. ROŞlRE s. f. (învechit) Acţiunea de a (se) roşi; Înroşi re. 1. Cf. roş i (1). Cf. ST. LEX. 170r/8, DRLU. 2. Iritare, congestionare. Cf. roşi (2). Ehimosul (roşirea) ochilor. Cornea, e. ii, 61/5. — Şi: (regional) ruşire s. f. st. lex. 170r/8. — V. roşi. ROŞÎT, -Ă adj. 1. Colorat în roşu (II); devenit roşu. Piiale roşită (vopsite cu roşu b 1938) de areate. po 298/7, cf. 265/14. De vor fi păcatele voastre ca ruşite. 6452 ROŞIT0R - 560 - ROŞU ca zăpada le voiu albi. Varlaam-Ioasaf, 155v/16. Zorile dalbe roşite. Să ivesc cu zîmbire sărină. Budai-De-leanu, ţ. 129, cf. drlu. Cerul cel ruşit. Heliade, o. i, 178. + Fardat cu roşu (II 5). O cucoană eu palton demodat de astrahan, roşită, sulemenifă . . . , tirguia lucruri fine. Brăescu, a. 9. Dintr-o ochire pricepu că fiul ei era îndrăgostii pînă peste urechi de această femeie cu buzele roşite şi obrazul pudrat. Stancu, r. a. iii, 22. Albă-i nana şi roşită Cu roşele din polică. folc. tran-silv. i, 1-17. 2. (Despre faţă, p. ext. despre persoane) Cave a devenit roşu (I 2) (din cauza unui aflux de sînge provocat de o emoţie, de frig etc.); Îmbujorat. De ruşine nu s-au ascuns, fiind ruşii şi la fata cea neagră. Aethiopica, 78v/10. Ana tresări şi se ridică roşită ca bujorul. Slavici, o. i, 137. Ii era ruşine . . . şi-şi vedea, parcă, obrajii roşiţi de năvala sîngelui. id. ib. n, 27. + (Despre ochi) Iritat, congestionat. Vorbea încet şi apăsat, clipind repede din ochii scufundaţi în cap şi roşiţi de multele nopţi nedormite, v. rom. februarie 1957, 107. + (Substantivat, f; într-nn deseîntec) înroşire, iritaţie. Brîncă cu ruşită, Brîncă cu izdat. mat. folk. 619. — Pl.: roşiţi,-ic. —■ Şi: (învechit şi regional) ru-şlt, -ă adj. — V. roşi. ROŞIT Oft s. m. (Regional) Boiangiu (Peştişani — Tîrgu Jiu), alrm sn i h 333/836. — Pl.: roşiiori. — Roşi + suf. -tor. ROŞITĂ s. f. (Regional) 1. Nume dat vacilor de culoare roşie. Cf. h xi 505. 2. Numele unei boli nedefinite mai îndeaproape (Poieneşti — Vaslui). Cf. H xvi 298. — Şi: ruşilă s. f. Jipescu, o. 49, ddrf, h vii 258, ix 54, xvii 67, Paşca, gl., chest. v supl. — Roşu + suf. -iţă. ROŞlU1, -lE adj. Care bate în roşu; roşiatic, roşcat. Cela dentîiu, ce născu mainlc, era roşîu. po 84/11. [Şo-pîrlă] roşîvă. alr i 1 179/740, cf. mat. dialect, i, 91. Grîu roşiu. ib. — Pl.: roşii. — Şi: (regional) roşlvu adj. — Roşu + suf. -iu. ROŞIU2, -IE adj., subst. v. roşu. ROŞltjŢ, -Ă adj., s. f. 1. Adj. Diminutiv al luir oşu; roşior. Cf. lb, Marian, ch. 51. Cari'ea o pecetaia, Cu peiet'e roşîuţă, S-o Irimeată la drăguţă. T. Papahaci, m. 28, cf. Teah4, c. n. 261. Cinste faină ţi-oi aduce ...o cîrpă roşiuţă. folc. transilv. i, 50. <$> (Prin Maram. şi nordul Transilv.) Mere roşiuţe = specie de mere, nedefinită mai îndeaproape. Cf. mere r o ş i o a r e. Cf. bulet. grăd. bot. i, nr. 3, 79. 2. S. f. pl. (Regional) Specie de prune, nedefinită mai Îndeaproape. Cf. prune roşii. Cf. alr ii 6 082/346, Teaha, c. n. 261. 3. S. f. (Iht.; regional) Boiştean (Phoxinus phoxi-nus) (Tismana — Tîrgu Jiu). Cf. BXcescu, p. 51, 72. — Pronunţat: -şi-uţ. — Pl.: roşiuţi, -e. — Roşiii1 + suf. -u/. ROşfvĂ adj. v. roşiu1. ROŞMALÎN s. m. v. rozmarin. ROŞMARÎN s. m. v. rozmarin. ROŞMIRIŢĂ s. f. v. răzmeriţă. ROŞIVĂÎ vb. IV. Tranz. şi refl. (Prin sudul Transilv. ; despre haine, încălţăminte) A (şe) uza prin purtare. Lexic reg. ii, 53. — Prez. ind.: roşnăiesc. — Etimologia necunoscută. rOŞOU adj., subst. v. roşu. ROŞTEĂ s. f. v. roştei. roşteAn s. m. v. leuştean. ROŞTJiI s. n. 1. (Mai ales în Transilv.) Dispozitiv format dintr-un cadru în care sînt fixate vergele de lemn sau de fier şi care se montează în tocul ferestrelor sau al uşilor ca măsură de siguranţă; gratie, zăbrea. Cf. lb, ddrf, Mîndrescu, ung. 99, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., tdrg. A săpat urme în părete de s-o suit pînă a ajuns la roşteiele de la crucea fereştii şi a intrat în casă. com. sat. v, 99. Să cioplească . . . roş-teie la pivniţă. Pompiliu, b. 16, cf. Bugnahiu, n. Tot am zis că n-oi lotri Pîn-oi mai îmbătrîni, Să ştiu vorbi cu domnii Prin roşteiu temniţii. Doine, 285. Pune mîna pe roştei, Da aşa îl scutura, Toată temniţa crepa. Bibi-cescu, p. p. 300, cf. 297, Caba, sXl. 100. Şi-apoi ea că mi-l lega De roşteiul temniţei. Densusianu, ţ. h. 289, cf. T. Papahagi, m. 107, Lexic reg. 10, 21, mat. dialect, i, 190, 287. + Gard făcut din laţuri. Cf. alr ii/i h 268, ib. mn 125, 3 838. + Balustradă de seînduri, la pridvor. Cf. chest. ii 274/414. 2. (Regional) Grătarul de la sobă, prin care cade cenuşa. Cf. chest. ii 336/6, mat. dialect, i, 91, 190. + Grătarul pe care se frige carnea. Cf. lb, Mîndrescu, ung. 99, Coman, gi... alr ii 3 976/279, a ii 12. — Pl.: roşteie. — Şi: răştei (Mîndrescu, ung. 99), rostei (Cihac, îi, 319, Barcianu, Alexi, w., tdrg) s. n., rojdeie (Coman, gl.) s. n. pl., roşteă (a ii 12) s. f., roşteu (chest. ii 336/286, Teaha, c. n. 261), roşehiu (Viciu, gl.), raşehlu (cv 1952, nr. 4, 32) s. n. — Din magh. rostfly. — Roşteu; sg. refăcut după pl. Cf. ieste u. ROŞTEU s. n. v. roşiei. ROŞT1NE subst. pl. (Regional) Nuiele din care se fac Împletituri (Corneşti — Tlrnăveni). Cf. Viciu, gl. — Accentul necunoscut. — Cf. roştei. ROŞTOC1 s. n. v. răstoacă. ROŞT0C2 s. n. v. răstoc1. ROŞTOFdL s. n. v. rostogol. ROŞTORAŢIE s. f. v. restauraţie. ROŞTlilVG s. n. (în vorbirea ostaşilor români din armata austro-ungară) Echipament militar. Cf. Mîndrescu, i. g. 79, jahresber. x, 205, h x 205. Pe puşcă şi pe roşiung Seara şed pe prag şi plîng. Doine, 85. — Pl.: roştunguri. — Din germ. Hfistiuig. R(ÎŞU,-IE adj., subst. I. 1. Adj. De culoarea sîngelui, a rubinului. V. arămiu, b o r d o, cărămiziu, purpuriu, roibat, stacojiu, t e -r a c o t, v i ş i n i u, (învechit şi regional) mohorît, (regional) morosliv, rojolin. Să aducă... lemn de chedru înfăşurat cu canură roşie. Coresi, ev. 425. Mătase mohorîlă, mătase roşie, po 260/20. Grobnic de adamasc, . . . grobnic de urşinic, roşii (a. 1588). cuv. d. bătr. i, 201/17. Era un bălaur mare, roşiu. n. test. (1648), 312r/14. Era îmbrăcat cu nuăraş roşu frumos. Dosoftei, v. s. decembrie 230v/l. l ghirdar di mărgăritar în 6 aţă cu duchi roişi (a. 1745). Uricariul, xi, 224. Bea vin mai mult din oală roşie decît din pahar de cristal. Neculce, l. 32. împăratul dedesupt scrise mie slobodzire, cu şar roşiu deagetele sale încruntă. Molit-venic (sec. xvii), 306, cf. anon. car. încălţămintele lor, fiind împletite cu cureale roşii, era sirîns legate presle picior (a. 1773). gcr ii, 90/5. Podina ei era pardosită cu leaspezi de argint; în mijlocul ei era un turn înalt, de lemn roşu de Indiia (a. 1783). ib. 130/24. S-au dat şi ROŞU - 561 - ROŞU plătit. . . pentru zidirea a două turnuri roşit . . . citr 200 de florinii. Şincai, hr. ii, 81/30. Era pă acel cîmp flori foarte frumoase şi mirosea ea tămîia şi era unilc albe . . . şi altele roşii (a. 1799). gcr ii, 167/12. Au poruncit să se îmbrace in văjminie de porfiră roşie (a. 1812). id. ib. 209/14, cf. lb, drlu, Heliade, o. i, 221. II îngăimea:ă cu steaguri roşii pedestraşii, ar (1830), 71/2. Dacă şi tu bunăoară te-ai fi născut din aşa fel de părinţi, oare . . . nu f-ai fi boit obrazul şi trupul cu văpsea roşie? Drăghici, r. 158/30, cf. Polizu. Un soare roşu în mări de-azur. Bolliac, o. 140. Era încinsă cu un colan de canavăţ roşu, cu paftale mici de aur. Filimon, o. i, 196. Cu năframă albă Şi iminii roşi. Alecsandri, p. i, 22. Balconul. . . încărcat era de frunze, de îi spîn-zur prin ostreţe, Roze roşie de Şiras şi liane-n fel de feţe. Eminescu, o. i, 153, cf. 96. Am să-i duc un fes roş. Creangă, p. 134. La o parte, domnilor! zice grav şeful gării, potrivindu-şi bine şapca roşie. Caragiale, o. i, 80. De va mînca ... din mărul roşu, se va face sănătoasă. Ispirescu, l. 124. Te-nzeslrezi cu mîneci roşii la tunică de satin. Macedonski, o. i, 29. în Pind mai este obiceiul ca tot atunci neamurile să încingă pe mire cu brîu roş. Marian, nu. 433. S-aşterne-amwgu-n razi roşii. Păun-Pincio, p. 59. De-argint e alb frumosu-i port, Dar roş de sînge-i albul tort. Coşbuc, p. i, 146, cf. Alexi, w. Colo departe, departe, de unde izvorăşte Suceava, cerul e roşu parc-ar arde o cetate. Delavrancea, a. 107. Subt bărbie avea o dungă roşie de sînge. Acîn-biceanu, a. 36. Zări cil ochii lui mici, roşii, fără de gene . . . , pilcul ademenitor de sălcii. Gîrleanu, n. 232. Răsări soarele, roşu şi somnoros. Rebreanu, i. 53. De sînge pare lacul, Mai roş ca-ntotdeauna. Bacovia, o. 43. Octombrie-a lăsat pe dealuri Covoare galbene şi roşii. TopÎrceanu, o. a. i, 187. Fructele roşii, ude de apă, luccau — cercei de mărgean. C. Petrescu, î. i, 137. A adormit ca un copil, cu gura întredeschisă, cu buze roşii, nevinovate. Brăescu, o. a. i, 42. O lumină roşă izvora dintr-un ochi de geam. Sadoveanu, o. i, 89, cf. ix, 24, Călinescu, l. l. 67. Pe drumuri ce in-gînă trăinicia, Amurg şi ghindă, frunze roşii cad. Blaga, p. 44. Se întoarse purtînd în braţe un ghiveci de pămînt ars în care crescuse şi înflorise o muşcată roşie. Stancu, r. a. ii, 8. L-au copt, pînă ce a căpătat . .. coloarea roşie a focului. Bogza, c. o. 217. Da, a fost roşu pămîntul. Nu l-au năpădit atît macii . . . , Cît sîngele vostru. Brad, o. 115. Te văd în slavă printre flamuri roşii! Beniuc, m. 86. In revărsatul roşu-al dimineţii, Mă simt şi eu. ca frunza ce se zbate. Isanos, ţ. l. 12. Venim spre tine astăzi. . . Sub flamurile roşii în maiul proletar! Deşliu, g. 22. Lemn roş de tisă, lemn însîngerat. Labiş, p. 103. Soarele izbucni pe neaşteptate de undeva din ţărina prăfoasă . . ., un disc roşu, imens. Barbu, p. 251. Uite arniciul roşu cu care a legal nevastă -mea gîtul gîscanului. t martie 1962, 32. Ai, săracă mtndra mea, Cu brîu roşu se-ncingea, Inima mi-o aprindea. JARNfK-BÎRSEANU, d. 244. De cînd bădiţa s-a dus, Cîrpă roşă n-am mai pus. Bibicescu, p. p. 45. Luna s-araiă roşie împrejur, şez. iv, 120. Iubirea e poamă dulce . . . Dac-apuci a o gusta, Nu te mai poţi sătura, Ca de vin roşu toamna, folc. transilv. ii, 46. Cal (sau bou) bătrîn cu baier roşu (sau cu chingă roşie), se zice despre persoane care se îmbracă nepotrivit cu vîrstă lor. Cf. Zanne, p. i, 332, 352, 353. Terchea-berchea, trei lei perechea, ciubote roşii, se zice despre cei care ocupă o poziţie 'naltă, fără să merite. Cf. id. ib. iii, 110. <0> (Determinat prin comparaţii) Focul pîlpîie mereu, Roş ca limba unui zmeu. Alecsandri, p. ii, 106. Luna, roşie ca focul, se ivea. Eminescu, n. 11. Coloarea ce se va face ... să fie roşie ca para focului. Marian, ch. 11. Roşu ca jăraticul, id. ib. Roşii, ca o lună nouă, Ai lu hainele subţiri. Coşbuc, p. i, 218. Gura cu buzele . . . roşii ca miezul piersicii pietroase. Gîrleanu, n. 15. Măr mare cu nişte mere roşii ca focul. Reteganul, p. ii, 77. Roş ca focu. alr sn iv h 1 215. Roşu ca sîngele. ib. Roşu ca blijoru. ib. <£• (Urmat de determinări care precizează nuanţa sau împreună cu care formează nume compuse de culori) Costumul lui.. . e compus într-acel portret de un anteriu de sevai roş-gălbui. Odobescu, s. i, 262. Un fel de rugină roşie-portocalie, eu pete lucitoare, ap. Pamfile-Lupescu, crom. 160. O bluză roşie-zinoberie. Rebreanu, nuv. 6. O geană roşă-aurie mat sclipeşte pe cer. Bart, s. m. 13. O rochie de culoarea vinului roş-negru. Camil Petrescu, t. i, 89. Cerul era încă roşu-violaceu de flăcări. Călinescu, s. 138. Ficat roşu-vînăt, zbîrcit. Vinea, l. ii, 153. Dacă tăiem ciuperca, . . . carnea galbenă . . . repede devine roşie-purpurie. Belea, p. a. 160. Pe partea inferioară, pălăria nu mai are lamele, ci nişte pori . . . roşii-sîngerii. id. ib. Reţin fularul roşu-aprins ce-i flutura la gît. s mai 1960, 38. Grenatul. . . are o culoare roşie-rubinie. Geologia, 15. <0> (în toponimice) Cu toiagul Marea Roşie lovi curmeziş. Coresi, ev. 65. Adîncul Mării Roşie. Mineiul (1776), 127v3/3. Marea Roşie . . . capătă în adevăr această înfăţişare în colţul de sud şi în cel de nord, din cauza unor mici animale roşii. Mehedinţi, g. f. 64. Lacul Roşu. der. <0* Ouă roşii = ouă vopsite (cu roşu, p. ext. cu altă culoare), tradiţionale la creştini de Paşti. Cf. lb. Răducanu şi Irina scoaseră cîte un ou roşu din sîn şi, apropiindu-se unul de altul, ’şi ciocniră ouăle. Delavrancea, t. 158. Pune cozonacul, pasca şi ouăle roşii alături. Sadoveanu, o. i, 436, cf. alr i 2 152, alr ii 3 414, a ix 2. (E x p r.; regional) A umbla (cu ceva) ca ou oul (cel) roşu = a trata ceva cu foarte multă grijă. Vin roşu = vin făcut din struguri negri. Vinule dulciu, ... Alb, roşiu, ş-oreum de-ai fi tu în obraz, La toţi ce te bcu, purure faci haz. Budai-Deleanu, ţ. 135. Unul i-a lăsat seara canaua deschisă de la un butoiaş cu vin roşu. Brătescu-Voineşti, p. 146. Aduc încă o vadră de vin roşu. Galaction, o. a. i, 261. Bea vin roş din podgoria ... de la Cotnari. Sadoveanu, o. xiv, 29. Ţinea în braţe un clondir de vin roşu. Camil Petrescu, o. ii, 126, cf. h ii 58. Murgule, cal minunat, Cu vin roşu adăpat. JarnIk-Bîrseanu, d. 497. Trei glăji pline cu vin roşu ca sîngele. Reteganul, p. iii, 87, cf. alr sn i li 240, alrm sn i h 161. Vină, tu, Vălene-n casă, Că-s bucatele pe masă Şi vin roşu pe fereastră. Balade, iii, 173. Icre roşii v. icre. Pămînt roşu = pămînt de culoare roşiatică; argilă. Se deşteptă Adam de o văzu, şi-i zise Evva, ce se cheamă viaţă, iară Adam se cheamă pămînt roşiu. Moxa, 346/34, cf. dl, dm, alr ii 5 061/310, ib. 5 062/791. Ceară roşie v. ceară. Fir roşu v. f i r. Pieile roşii v. piele. Cruce roşie v. cruc e. Semilună roşie v. semilună. Globulă roşie v. globulă. (învechit) Ban roşu (şi substantivat, m.) = ban de aramă; p. ext. monedă cu valoare foarte mică. Acest domn au închinat întîi ţeara... la turci cu haraciu, ca să de pe an 3 000 de bani roşii. Şincai, hr. i, 350/12. Îndatorirea românilor către turci sta în-tr-un uşor tribut anual de 3 000 bani roşii. Bălcescu, m. v. 9. Sub Mircea cel Bătrîn toi soldatul priimea pe zi cîte, doi bani roşii, care fac 13 parale, id. ib. 595, cf. ddrf, Şăineanu. Banul roşu nu se pierde lesne (sau niciodată), se zice despre o persoană sau un obiect lipsit de valoare. Cf. ddrf, Zanne, p. v, 59. Galben roşu = galben unguresc de aur. Au dat 30 de galbăni roşii ca [su] le fie lor ocină (a. 1614). gcr i, 45/8, cf. Scriban, d. Florini roşu = fiorin de aur. Şese sute de ducaţi sau florinţi roşii ungureşti făgăduiesc că-i vor da în tot anul. Şincai, hr. i, 382/11. (Regional) Vărsat roşu (mărunt sau de copii) = pojar, rujeolă. Cf. alr i/i h 115/595, alrm i/i h 160. (Argotic; şi substantivat) Borşul cel roş = sînge. Cf. Pamfile, j. ii, 163. Cînd ţi-oi da una, te umple cel roş. id. ib. (Eufemistic) Cel cu căciula roşie — diavolul. Cf. Zanne, p. iii, 50j._ _ (Bot.) Pătlăgea roşie (şi substantivat, f.) = plantă legumicolă anuală din familia solanaceelor, cu frunze mari, penate, cu flori galbene şi cu fructe comestibile (Lycopersicum esculentum); fructul acestei plante, bacă zemoasă de culoare roşie, comestibilă; pătlăgea, tomată. Tîrguise pătlăgele roşii. Bassarabescu, v. 44. în loc de pătlăgele roşii şi pătlăgele vinete zicem de obicei, eliptic, roşii şi vinete. Puşcariu, l. r. i, 203. Regimul acesta sever, pentru a fi suportat, avea cu atît mai mare nevoie de condimente, cu cît cartofii şi roşiile erau necunoscute. Oţetea, r. 107. In cultivarea legumelor, 6474 ROŞU - 562 - ROŞU . . . mai ales a cartofilor ţi roşiilor, era neîntrecut. Beniuc, m. c. i, 199. După-amiază vine o căruţă ... să încarce nişte cutii de roşii sosite de ieri penlru gospodărie. v. rom. iulie 1954, 58. Rachiul merge cu roşii şi castraveţi. Pas, z. i, 236. Mere roşii — varietate de mere cu coaja roşie şi gust dulce. Cf. bulet. grăd. bot. i, 79, şez. v, 42. Pere roşii = varietate de pere, nedefinită inai îndeaproape. Cf. Borza, d. 141. Pere cu miez roşu (sau roşii la miez) = varietate de pere cu carnea roşie şi coaja vlnătă. Cf. Borzj», d. 140, 141, şez. v, 42. Cireşe roşii, cireşe roşii grase, cireşe roşii de Dobra, cireşe aslan roşii, cireşe roşii pietroase, cireşe roşii zaharoase = numele unor varietăţi de cireşe. Cf. Baronzi, l. 93, Borza, d. 44, alr ii 6 076/36, 872, 886. Vişine roşii = numele unei varietăţi de vişine. Cf. şez. v, 69. Prune (sau, regional, perje) roşii = numele unei varietăţi de prune văratice, de culoare roşie-violacee, a căror came se desprinde uşor de pe sîmbure. Cf. drlu, Grecescu, fl. 195, alr ii 6 082/29, 36, 64, 76, 105, 279, 284, 310, 316, 325, 362, 386, 531, 574, 728. Struguri roşii (şi substantivat, f.) = numele unei varietăţi de struguri cu boabe dese, de culoare roşie; roşioară. Uite: strugure iămlios . . ., alb roşu. Jipescu, o. 53. Roşia este roşie, puţin mai închisă ca bragina, este deasă în boabe şi viţă plină de cărcei. h xi 5, cf. ii 98. Degeţel roşu v. degeţel. Răchită roşie v. răchită. Varză roşie v. varză. (Regional) Agriş roşu = coacăză, alr i 1 209/118, 412. Bostan roşu — bostan porcesc (Cucurbila pepo). alr i 855/540. Grîu roşu (din Bănat) = numele unei specii de grîu. Cf. Păsculescu, l. p. 19, alr ii 5 182/520. Pepene (sau harbuz) roşu = lubeniţă (Citrullus vulgaris). Ci. alr i 857/584, 592, 595, 610, 725, 735, 748, 764, 768, 776, 940, 984, 990, alr sn i h 199. Mure roşii v. mură. Salcie roşie v. salcie. (Zool.) Şarpe (sau, regional, gîndac) roşu = viperă (Pelias berus). alr i 1 184/268, 345, 354, 402. (Entom.) Furnică roşie = a) nume dat speciei de furnici Formica sangu-inea. Furnica roşie nu construieşte muşuroaie înalte. Simionescu, f. r. 341, cf. alr ii 6 560/53, 130, 182, 219, 272, 284, 334, 353; b) (regional; adesea determinat prin ,,mare“) furnică de pădure (Formica rufa). Cf. alr ii 6 559. (Regional) Gîndac roşu = vaca-domnului (Lygaeus equestris). alr sn iii h 752/987. <$> Expr. A se duce (sau a merge) pin’ Ia mărul roş = a se duce foarte departe. Meargă pîn’ la măru roş, că eu nu-l mai pot ţinea. ap. tdrg, cf. Pamfile, j. ii, 153, Zanne, p. ii, 548. A fi cu ciubote roşii = a se găsi cu greu, a fi ceva rar, scump. Cf. id. ib. m, 110. Banii-s cu ciubote roşii. id. ib. v, 56. A plăti ciubote roşii = a plăti inult. Cf. id. ib. iii, 109. A umbla (sau a se duce) cu ciubote roşii = a) a umbla desculţ; a fi foarte sărac, id. ib. iii, 110; b) a intra într-o încurcătură, a o păţi. id. ib. A căuta acul doamnei cu fir roşu = a căuta ceva frumos sau rar. Cf. id. ib. v, 6. Compus: (Bot.; regional) mălăiel-roşu = păducel (Crataegus mo-nogyna). Cf. alr sn iii h 629/2. <0> (Adverbial) Semnul arab lucea roş, ca jăratecul noaptea. Eminescu, p. l. 53. + (Despre părul oamenilor) Roşcovan, roşcat ; p. ext. (despre oameni) cu părul roşcat. Era-ii rochie strălucită, Dar la faţă cam urîiă . . . Mare nas, cam roşă coamă. Asachi, s. l. i, 277. Ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş. Creangă, p. 198. Mustaţa roşă se zbîrli şi se grămădi sub nas. Sadoveanu, o. i, 47. Era un om înalt, cu barbă balaie şi chica roşă. id. ib. xii, 306. Îşi şterse barba roşie de grăsime. Camil Petrescu, o. i, 99. Era un om foarte înalt, vîrstnic, cu barba roşie, înspicată de şuviţe sure. Galan, z. r. 29. Am peri roşii pe obraz. H. Lovinescu, t. 119, cf. şez. i, 127, 220, alr ii 6 809. 4- (Despre părul animalelor şi penele păsărilor, p. ext. despre animale şi păsări sau despre părţi ale corpului lor) Roşcat (I 1); (despre cai) roib, roibat. Astăzi făcu o iapă un mînz minunat, iaste roşu. Alexandria (1794), 22/7. Pene roşii şi albe. cr (1848), 243/64. Noaptea flamingo cel roşu apa-ncet, încet pătrunde. Eminescu, o. i, 45. Mă hrăneam cu lapte de capră roşie. Sadoveanu, o. xi, 377. De săptămîni un roşu cerb prigoana Şi-o înteţeşte. Blaga, p. 147. Porc bălan, negru, roş. h ii 117, cf. ib. 131. Spune părul cailor? — Unu-i negru ca corbu, . . . Unu roşu ca focu. şez. i, 44. Şoarece roşu de pădure, alr i 1 192/768, cf. alrm sn i h 177, a i 23, 35, iii 17. Guşa vulpei albă, dar coada ei roşie, se spune despre făţarnici. Cf. Zanne, p. i, 704. Am un bou roşu, unde pune de se culcă o dată, într-un an i se cunoaşte locul (Focul). Pascu, c. 198. -0> Expr. Basmul cu cocoşul roşu v. cocoş. + (Substantivat) Nume dat animalelor şi păsărilor domestice de culoare roşie: a) cal. ddrf. Iară roşu că-mi ieşea Şi prea tare necheza, Munţii se cutremura, mat. folk. 193. Pune oameni cu parale Să sape în grajdul din vale, Să scoată pe roşu. ib. 1 224; b) bou. Com. Marian, chest. v 76/73; c) capră. ib.; d) cline, h ii 146, iii 18, x 479; e) găină, alr ii 5 704/27, 250, 551, 728, 791, 848. 2. Adj. (Despre faţă) De culoare rumenă-aprinsă (din cauza afluenţei de sînge, a unui defect de circulaţie etc.);p. ext. (despre oameni) care are faţa rumenă ; pletoric, rubicond, sanguin. A lui faţă nu-i pre albă, ce cam roşă. Asachi, s. l. i, 160. Luna lumina faţa ei albă ca laptele, cu obrajii roşi şi părul ei blond. Eminescu, p. l. 68. Fata trase pe bătrîn, un om roş, cu ochii verzi. Gîrleanu, n. 33. Teofil e in fruntea jocului. Gras şi roşu, el pare un curcan înfoial. Vlasiu, a. p. 119, cf. Galaction, o. a. i, 55. Avea faţa străluminată şi roşie. v. rom. septembrie 1962, 39. Vei fi sănătos şi roş. şez. i, 127. Uită-te, bade, la mine, Că-s mîndră nesăpunită, Roşie nerumenilă. JarnIk-BSrsea-nu, d. 254, cf. alr ii/i mn 19, 6 938. Galben de gras şi ceafa roşie de pumni, răspunde, în glumă, cel întrebat de sănătate. Cf. Zanne, p. ii, 579. (Determinat prin comparaţii) Voinic, aprig... şi roşu ca bujorul. Ciauşanu, r. scut. 11. Obrajii îi erau roşii ca două pîniţe prăjite. Vlasiu, d. 200. Badea meu, tînăr copil, Boşu ca un trandafir. JarnIk-Bîrseanu, d. 39. Pînă eram pe supl codru, Eram roşu ca şi măru. Bibicescu, p. p. 165. <0> (Despre părţi ale corpului) Mîinile lor sînt roşii şi îmflate. cr (1848), 152/49. Nasul tău prea e roşu şi prea ţi-e frică de suliţa pe care o ţii în mînă. Delavrancea, o. ii, 178. <0> (Urmat de determinări care precizează nuanţa sau cu care formează nume compuse de culori) Pieptul roş-arămiu, nişte spete largi .. . arătau că Ion Buzdugan trebuia să fie foarte puternic. Contemporanul, iii, 922. Feţele asudate clipeau care roşii-pară, care galbene-verzui. Rebreanu, i. 34-+ (Despre ochi) Injectat, congestionat. Acest Bertold era într-acest chip: mic la obraz, căpăţînos, . . . ochii roşi (a. 1779). gcr ii, 118/24. Mergi acasă Ş-ochii roşi dă urdori-ţi spală, Să vezi mai curat! Budai-Deleanu, ţ. 392. Ochii săi roşii de bătrîneţe . . . erau plini de lacrimi. Eminescu, g. p. 50. Avea ochii veşnic roşii de plîns ascuns. Rebreanu, i. 114, cf. alr ii/i mn 19, 6 938. + îmbujorat la faţă (din cauza unui aflux de sînge provocat de o emoţie, de un sentiment etc.). Uneori se făce roşiu, uneori galbăn, şi-i era mai mari ciuda cum că-i ştie toate tainele. Neculce, l. 131, cf. Polizu. Ea-şi acopere cu mîna faţa roşă de sfială. Eminescu, o. i, 82, cf. ddrf. Bădicul era roşu de mînie. Agîrbiceanu, a. 393. Roşu la faţă, gîfîind de osteneală, citi rar şi tare numele săpat înăuntrul inelului. Bassarabescu, v. 133. Mişcă din picioare, se închină şi rînji iar, mai prost şi mai roşu. Rebreanu, nuv. 62. Îşi întoarse obrazul roş de frig. C. Petrescu, î. i, 190. O zăreai venind de departe, roşie de bucurie. Brăescu, a. 23, cf. id. o. a. ii, 251. Plecase de la el roşie de indignare şi umilinţă. Bart, e. 304. Felix se făcu roşu la faţă. Călinescu, e. o. i, 173. Stătea într-un colţ al sălii, asudat, roşu de emoţie. Galan, z. r. 18. Fala pufni din nou şi se făcu roşie de ruşine, dar nu-şi putea stăptni veselia. Preda, m. 195. Se făcu roşie auzindu-l cum o laudă. id. ib. 349. <$> (Determinat prin comparaţii) Fiul craiului cel mai mic, făcîndu-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plînge în inima sa. Creangă, p. 189- Biata Smărăndiţa se făcea roşie ca sfecla, ceilalţi rîdeau. Vlahuţă, o. a. iii, 14. Ana ... fi urmă cu paşi grăbiţi, roşie ca focul de ruşine. Rebreanu, i. 19. Anica plecă ochii tn pămînt, roşie mac. 6474 ROŞU - 563 - ROŞU C. Petrescu, î. ii, 170. Stătea drept In faţa frontului, cu obrajii roşii ca focul, cu ochii umeziţi din pricina vîn-lului. v. rom. noiembrie 1953, 454. Eu, venind că vornicul S-a făcut roş ca racul, li tnturnai spatele. Marian, sa. 66. După sărutarea asta să simţi crăiasa . . . toată roşie ca para focului. Reteganul, p. ii, 14. Pescarul se făcu roşu ca sfecla. Fundescu, l. p. 95. 3. Adj. (Despre metale) înroşit în foc; incandescent. Atunci credinciosul împăratului se duce răpede şi dă foc casei celei de aramă . . . , de se face casa roşă cum e jăraticul. CreangX, p. 249. Podul îşi schimbă de la sine direcţia, purtînd peste capetele a sute de muncitori un trup de fier roşu. Sahia, n. 33. Bate fierul cît e roşu! Zanne, p. i, 164. Nu prinde de fierul roş cu mîinile pînă cînd ai cleşte, id. ib. v, 192. <ţ> Fier roşu = fier Înroşit în foc cu care se înseamnă animalele (odinioară se înfierau şi sclavii şi ocnaşii). Fierul cel roşu, care-l apasă Mîna cruzimei p-un osîndit, Mai adînci urme nici el nu lasă Decît minutul acel dorit. Alexandrescu, 0. i, 103. Calificaţia ce da persoanelor despre care vorbea era atît de ingenioasă, îneît ai fi zis că le pune un fier roşu pe frunte. Bolintineanu, o, 378. Parcă mi-a trecut un fier roş prin vine. Sadovea.nu, o. i, 123. O E x p r. A arde cn fierul roşu v. a r d e. 4. S. n. Culoarea roşie, prima dintre culorile funda- ; mentale ale spectrului luminii, situată la marginea acestuia spre lungimile de undă mari. Cf. lb. Patru : mii de pedestraşi cu puşti, . . . din cari o miiă învestiţi cu negru ... şi o miiă în roşu, cu cheltuiala bistriţenilor. Bălcescu, m. v. 139, cf. Polizu. Să vede o casă albă ca laptele, cu jurul geamurilor încondeiat în roşu şi-n albastru. Delavrancea, s. 3. Tot roşu de sînge zăresc ' peste tot, Sub aeru-n flăcări al lungilor zile. Macedon-ski, o. i, 146, cf. Şăineanu. S-a stins după muceda stîncă i Şi ultimul roşu de-apus. Coşbuc, p. i, 293. Roşu focului pe ceruri, roşul sîngelui pe-ogor. Davila, v. v. 190. Roşul macului îţi lăcrămează ochiul. Sahia, n. 24. Desişurile de lozii îşi amestecau verdele, galbenul şi roşul. Sadoveanu, o. vi, 612, cf. x, 401. Din toate colorile, roşul cuprinde vibraţiile cele mai încete, enc. tehn. ; 1, 99. Roşurile prezintă o ţinută în intensităţi. Arghezi, s. viii, 80. Decorul în roşu . . . şi costumaţia sînt remarcabile. Călinescu, c. o. 226. Cîntaţi roşul macilor şi -al trandafirilor. Isanos, v. 144. Roşul este . . . sîngele ţărănesc revărsat din belşug în desele răscoale contra ; asupritorilor, v. rom. iulie 1962, 129. O rafinată artă în asocierea culorii de foc a roşului cu starea sufletească. ist. lit. rom. i, 143. <0> (Urmat de determinări care precizează nuanţa sau cil care formează nume compuse de culori) Numirile colorilor de origine latină, cîte le-am putut aduna eu pînă acuma din gura poporului, sînt următoarele: alb-albastru, . . . roş deschis, roş închis, roş întunecat, roş în para focului, . . . roş aprins. Marian, ch. 51, cf. ddrf. Firele se boiesc în roşu-slacojiu cu fructe de călină. Pamfile-Lupescu, crom. 120. Spre răsărit o pală de un roşu pal se întindea între cer şi apă. Bart, s. m. 95. Roşu năseînd. enc. tehn. i, 83. Roşu afumat, l. rom. 1968, 49. Roşu închis (ca sîngele iepurelui), ib. Roşu înfocat, ib. Roşu-rugi-niu. ib. Roşu tare. ib. 47. Roşu viu. ib. Roşu-văpaie. Ciauşanu, gl. Roşu dricoş. alr ii 3 403/362. Roşu mohorît. ib. 3 403/362. (Expr.; regional) Roşu de pită (sau de rîde) = roşu aprins. Ciauşanu, gl. -$• Roşu-cardinal = roşu purpuriu, dl i, 336, dm 117. <£> L o c. adj. şi adv. (Despre clădiri) în (sau din) roşu = cu zidăria de cărămidă terminată, dar încă netencuită. S-a înălţat numai din roşu un liceu în stil românesc. I. Botez, b. i, 146. E x p r. A vedea (sau a i se faee) (cuiva) roşu (înaintea ochilor) = a se înfuria. Ochii le vedeau roşu. Gîrleanu, n. 237. Cînd aud de curier de Paris, văd roş. Sadoveanu, o. x, 16, cf. ii, 93. Mi s-a făcut roşu înaintea ochilor ... Pe cine să iai de gît ? Preda, î. 24. (Argotic) A-i face (cuiva) roşu Ia muştue = a lovi pe cineva ca să-l podidească sîngele pe nas. Cf. bul. fil. iv, 83. Alinge-l, Popescule ! Dă-i la moacă ! Fă-i roşu la muştuc / ib. 5. S. n. Concret Substanţă colorantă de culoare roşie. Boiangiul, a cărui industrie era odinioară mai înfloritoare, întrebuinţa colorile cele mai variate, şi anume: albastru,... galben, .ţ.roş... şi verde, şio i, CCXXXVII, cf. ltr2. •£> Roşu de Berlin (sau de Paris, de Prusia, englez, englezesc, indian, vene fia n) — denumire comercială dată unei substanţe de culoare roşie, folosite în vopsitorie ca substituent al miniului de fier. Cf. Nica, l. vam. 214, ltr2, der. Roşu de Congo — colorant organic, folosit în industria textilă şi ca indicator în chimia analitică Cf. ltr3, der. + Fard de culoare roşie pentru obraz şi buze; (şi cu determinarea ,,de buze") ruj. Frumuseţea tinereţii nu s-arală nici c-au fost, Deşi roşul, pînă astăzi, lot îl ţii la al său post! pb. dram. 360, cf. ddrf, Nica, l. vam. 214. Doamna se aranja in oglindă cu puful de pudră într-o mînă şi cu balonul de roşu în cealaltă. Rebreanu, r. i, 28. Îşi scoase oglinda, roşul şi pudra. C. Petrescu, c. v. 124, cf. 36. Eu nu mă supăr că mala dai puţină pudră şi roş. Sadoveanu, o. ix, 61. Cu tot roşul pe care-l pusese în umerii obrajilor, ... nu putea ascunde decît mulţimii oboseala, id. ib. x, 227, cf. ltr2, dl, a v 15. 6. S. n. şi (învechit, rar) f. Ţesătură sau broderie de culoare roşie. Veţ lua de la dînşii aur, argint şi aramă. Şi vînăl, şi mohorît, şi roşiu (porfiră violetă, stacojie şi vişinie b 1938) îndoit şi mătase răsucită. Biblia (1688), 56a/52. Patru coţi de roşe (a. 1752). Iorga, s. d. xii, 63. L-am văzul. . . purtînd pinteni şi şapcă cu roşu. Negruzzi, s. i, 70. Florile altiţei lu le spînzuri sus, Roşul de pe margini uite cum l-ai pus! Coşbuc, p. i, 245. Fi-vor spinii înfloriţi Ori-s turcii în văii fi, Tot cu roşu-mpodobiţi? JARNfK-BÎRSEANU, d. 492. Muierea care era mai fudulă avea opreg negru şi avea cîte-o floare de roşu, colea-colea, cîte-o floare. Vîrcol, v. 43. 7. S. n. Cupă (la cărţile de joc). De roşu, de ghindă, de tobă ori de verde ? Caragiale, o. vi, 191. Fantele de roşu. tdrg, cf. h iv 57. Ţine roşiile, că ţ-or prinde bine! mat. dialect, i, 91. 8. Subst. pl. (Bot.; regional) Liinba-boului, miruţă £ Ane husa officinalis). Cf. ddrf, Barcianu, Brandza, fl. 371, Grecescu, fl. 416, Borza, d. 18. II. 1. S. m. (La pl.; şi în sintagma roşii de ţară) Corp de călăreţi sau de pedestraşi în vechea armată a Ţării Româneşti, compus din boieri de ţară avînd uniformă de culoare roşie; (la sg.) ostaş din acest corp. V. r o-şior (III). Roşii de ţară era călărimea sub comanda marelui paharnic. M. Costin, ap. GÎdei. Den-a-di-reapta au pus curtca, ce să dzice la dînşii roşii, şi altă oaste de ţară. id. o. 153. [Mihnea Vodă] au pus peste roşii un bir foarte mare. R. Popescu, cm i, 310, cf. anon. cantac., cm i, 120. Să facă de ştire boierilor şi ostaşilor celor roşii numiţi că lui îi este voia să năvălească în Va-lahia. Şincai, hr. ii, 323/33. Petrecutu-l-au pînă acolo . . . mulţi boieri mari şi mici şi cu călăreţi şi pedestraşi sau roşii. id. ib. iii, 26/36. Matei din Brîncoveni . . . cu roşii de peste Olt se roscoală împotriva lui Leon Vodă. Bălcescu, m. v. 594, cf. 591, ddrf, Şăineanu. Roşii sau roşii de ţară, numiţi aşa după uniforma ce o purtau, erau ostaşi călări ce se hrăneau din mici feude la sate. Bogdan, o. 406. Steagurile de curteni în Moldova depindeau de marele logofăt, iar steagurile de roşi şi călăraşi în Muntenia de marele spătar. Oţetea, t. v. 49. Un fenomen specific pentru secolul al XVII-lea... este pătrunderea cetelor militare: roşii, dărăbani, călăraşi pe pămînturile atît ale boierilor şi mănăstirilor, cît şi ale moşnenilor. Panaitescu, o. ţ. 243. în mijlocul cortului Şade domnu Negru Vodă. Dar cu el cin’ mai şedea ? Roşii după Dîmboviţa, Albaştrii după Gheorghiţa. mat. folk. 100. <ţ> Roşii străini = corp de cavaleri format din ostaşi străini. Cf. ddrf. 4- Descendent din boieri mici. Dede veste boiarilor şi roşiilor, şi la mari şi la mici. anon. cantac., cm i, 142. Pentru aceea domnia mea am socotit de am strins toată fara, boiari mari şi mici şi roşii şi mazilii (a. 1631). mag. ist. i, 122/15. Să vă 6474 ROŞULIŢĂ — 564 — ROTAR luaţi la mijlocul vostru 8 oameni buni, . . . boieri, roşii, carii vor fi de pre imprejurul locului (a. 1647). ap. Panaitescu, o. ţ. 231. + (La pl.) Corp de slujitori domneşti înfiinţat în secolul al XVIII-lea în Moldova, numit astfel datorită uniformelor roşii pe care le purta. 70 lei, 60 bani, de la 47 roşi (a. 1776). Uricariul, xix, 337. Bresle ce nu plătesc bir: . . . Simeni. Dărăbani. Boşii (a. 1803). ib. vii, 377. + (La pl.) Dare plătită de roşii (în imagini poetice) Pori în mîini o vioară roşie — Cîntecul meu nimeni n-o să-l sugrume. Tulbure, p. 29. De neguri nu disting precis îndepărtatul roşu ţel. Beniuc, v. 54. Hei! caracatiţă străină şi rea, Te vor străpunge roşii arcaşi din roşie stea. Bourea-nu, s. p. 34: El e lanchistul lui roşu Octombrie, soare măreţ. Frunză, z. 10. în toate apele lumii drumeţe, Chiotul roşu se-ntinde Şi pretutindeni desprinde, cuprinde Şi-aprinde flamură de tinereţe! Deşliu, g. 56. Bămî-nem în tăcere şi amintiri prelunge, Cu viscol roşu gîndul şi visele ne-au nins. Labiş, p. 360. 3. S. m. (Mai ales la pl.) Denumire dată adepţilor unor idei progresiste sau revoluţionare, luptătorilor pentru cauza unei revoluţii. Pînă a nu pleca din Paris, mă asigurau roşii francezi şi ai noştri... că va fi negreşit o revoluţie la primăvară. Ghica, a. 601. Cine a adus aici pe acest roşu ? întreabă principele Iordache. Bolintineanu, o. 424, cf. ddrf, cade. El. . . îşi dă seama că patria e apărată de fapt de roşii, de bolşevici. contemp. 1948, nr. 108, 4/5. — Pl.: roşii şi (rar, f.) roşie, (n.) roşuri. — Şi: (învechit şi regional) roş, -ă, (învechit) roşiu, -ie, (prin vestul Transilv.) r6şou (alr ii 3 878/316, ib. 4 153/316, aisr sn iv h 215/316, cv 1950, nr. 2, 30) adj., subst. — Lat. rosens, -a, -ura. ROŞULlŢĂ s. f. v. ruşullţă. ROŞUOR, -OÂRĂ adj. v. roşior. ROŞUŢ, -Ă adj., s. f. 1. Adj. Diminutiv al lui roşu; roşior a i). Cf. lb, Marian, ch. 51. 2. S. f. Numele a două plante erbacee: a) Anagallis caerulea; (regional) răeovină. Borza, d. 18; b) (regional) sclnteiuţă (Anagallis arvensis). id. ib. — Pl.: roşuţi, -e. — Roşu + suf. -uf. ROT vb. I v. roti. ROTACAN subst. v. rătăcană. ROTACHÎSM s. n. v. rotacism. ROTAClSM s. n. Fenomen fonetic constînd în transformarea unei consoane intervocalice In ,,r“; (în limba română) fenomen dialectal constînd în transformarea lui ,,n“ intervocalic în ,,r". Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Următoarea scrisoare maramureşeană din vremea lui Mihai Viteazul..., în care rotacismul e încă neatins, după aproape două veacuri de la traducerea husită a cărţilor sfinte. Iorga, l. r. XXVIII. Lipseşte rotacîsmul, care se poale, dată fiind vădita vechime a manuscriptului nostru, să nu fi fost un fenomen de limbă aşa de general cum s-a crezut la început, id. c. d. 100. Limba acestor străromăni, aşezaţi pe ţărmul drept şi sting al Dunării, se caracterizează prin rotacismul (parţial la dacoromâni) lui n întervocalic. Puşcariu, l. r. i, 256. înainte de toate trebuie citat cazul rotacismului pentru care nu găsim urme la aromâni şi megleniţi. id. ib. 269. La populaţia din Munţii Apuseni şi nordul Maramureşului, se constată din cele mai vechi texte, în cuvinte de origine latină, schimbarea oricărui n intervocalic în r . . . , fenomen cunoscut sub numele de rotacism. Graur, i. l. 58. Rotacismul se păstrează numai la moţi, în regiunea Munţilor Apuseni, şi, sporadic, în alte regiuni puţin întinse, scl 1956, 288. Rotacismul a fosl semnalat şi în împrumuturile albaneze din slava meridională, ib. 1967, 4. — Şi: (învechit, rar) rotachism (I. Golescu, c.; pl. rolachismuri id. ib.) s. n. — Din fr. rhotaeisme. ROTACIZA vb. I. I. Refl. (Despre consoane) A suferi fenomenul rotacismului. în ,,a înveli", 1 intervocalic nu s-a rotacizat, deci cuvîntul nu e de origine latină. Graur, i. l. 114. 2. Intranz. (Despre persoane) A vorbi cu rotacism. DL, DM. — Prez. ind.: rotacizez. — Din fr. rhotaeiser. ROTACIZANT, -Ă adj. (Despre graiuri, texte etc.) Care prezintă fenomenul rotacismului. Aceeaşi şchim-bare se vede şi la românii din ,,Munţii Apuseni“ .... aşa îneît Horea, care era Nicolae Ursu din Albac, iese să fi vorbit în grai rotacisant. Iorga, l. r. XXVIII. în textele rotacizante pronumele neaccentuate nu se supun regulilor de mai sus. scl 1956, 79. Multă vreme au existat tn dacoromână graiuri rotacizante. l. rom. 1959, nr. 2, 109. Forma „conteni" este atestată în textele rotacizante. sfc ii, 47. — Scris şi: rotacisant. — Pl.: rotacizanţi, -te. — Din fr. rhotaeisant. ROTACIZÂRE s. f. Faptul de a (se) r o t a c i z a. Credem că există mai mult decît o coincidenţă înttmplă-toare la rotacizarea lui n intervocalic. Puşcariu, l. r. i, 268. — V. rotaciza. ROTACIZAT, -Ă adj. Cu rotacism. Formele vechi ro-tacizate sînt refăcute după modelul limbii literare. Graur, i. l. 65. — Pl.: rotacizaţi, -te. — V. rotaciza. ROTAGIU s. n. (Rar) Serviciu în cadrul unei administraţii (de stat). Suprimînd cît se va putea mai multe din aceste rotagii administrative, . . . vom cerca să arătăm cum se poate înlătura sau nimici acea luptă permanentă, care există între guvern şi popor. Odobescu, s. iii,339. — Pl.: rotagii. — De la roată, după modelul fr. rouage. ROTAl s. n. (învechit) Urmă pe care o lasă roţile pe un drum nepietruit; făgaş. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Pl.: rotaie. Alexi, w. — Roată + suf. -ai. ROTAN1 s. n. v. rodau1. IlOTÂN2, -Ă adj., s. f. (Regional) 1. Adj. (în sintagma) Pere rotane = numele unui soi de pere de culoare galbenă, cu gust dulce. Cf. şez. v, 68. 2. S. f. Numele unei flori de grădină, nedefinite mai îndeaproape. Com. din Straja — Rădăuţi. — Pl.: rotane. — Etimologia necunoscută. ROTAPRlNT s. n. (Tipogr.) Maşină de imprimat în care cerneala se tran.'inite de pe forma de imprimare pe o suprafaţă de cauifluc şi apoi pe hîrtie. Cf. dn2, der. — Pl.: ? I — Din engl. rotaprint, germ. Rot»print[druck]. ROTAR s. m., s. n|. I. S. m. 1. Meseriaş care face roţi, care, căruţe etc. Au nu e acesta feciorul cela al rotariului? 6491 ROTARE - 565 - ROTAT n. test. (1648), 18v/8, cf. 47',/19, anon. car. O carie de la Ştefan Vodă Tomşa pentru rotar (a. 1730). Uricariul, xx, 137, cf. Iorga, s. d. vi, 45, lb, Polizu. Pe la jumătatea drumului venea rotarul, . . . aductnd un drug de lemn la spinare. Ghica, s. 244. Aici, pe prispa unui rotariu, puţin de nu era să rămînem chiori. CreangX, a. 125. Omul de gazdă fiind rotariu, tşi lucrase un car. id. o. 156. îfi face carul mai trainic şi mai frumos decît cel mai vestit rotar. Slavici, n. i, 70. Nu-ţi dai seama cînd şi cum cutare flăcău, rotar or grtnar, s-a schimbai în moş Cutare. Delavrancea, s. 213. Eu o să mă întorc tocmai pe înserate, printre vii, de Ia rotari. id. ib. 233, cf. ddrf, ŞXineanu, DamIs, t. 53 bis, Barcianu, Alexi, w., nom. prof. 7, 33. Tată-său, rotar, îşi închiria petecul de pămînt. Sadoveanu, o. ii, 383. Ai să regreţi amar că fiul tău rămîne cu educaţia lui Pinlilie rotarul, bunicu-său. id. ib. xvn, 371, cf. h ii 25. Cugelînd aşa, . . . vede un rotariu care avea care de vîndut. Sbiera, p. 232, cf. a ix 3, 4, 5. 2. (Tipogr.) Lucrător care introduce şi scoate formele din presa de imprimat. Cf. Molin, v. t. 72, nom. prof. 52. 3. (Regional) Biciclist, cv 1952, nr. 5, 39. II. S. n. (Regional) 1. Scaun pe care se aşază roata cind i se fixează spiţele şi obada. Cf. alr ii 6 683/36, 812, 876, ib. 6 685/876. 2. Butucul roţii. Cf. ddrf. 3. Instrument care serveşte la depănarea firelor de pe vîrtelniţă; cicărtc (Negreni — Slatina), alr ii/791. — Pl.: rotari şi (n.) rotare (ddrf). — Roată + suf. -ar. ROTÂRE ş. f. Exerciţiu de gimnastică constlnd din executarea unor mişcări circulare cu corpul sau cu părţi ale corpului. Cf. dl, dm. — PL: rotari. — De la roată, după fr. rolation. ROTÂŞ s. m. 1. Cal înhămat sau (rar) bou înjugat la oişte, înaintea roţilor (în spatele înaintaşilor); (regional) rudar2 (2), rudaş1 (5). Doi rotaşi (a. 1793). Iorga, s. d. viii, 27. Hamurile rotaşilor să fie cu piepţi[i] şi vînările de piele, cr (1833), 94, cf. Polizu. Cînd sosea cîte un juptn, ori nea cutare, călare pe rotaşul din siînga, . . . suratele îi ieşeau voioase înainte. Delavrancea, s. 215. Răducanu încălecă rotaşul din stînga şi pocni şarpele de bici pe d-asupra cailor, id. t. 154, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu. Biciul învăluia dintr-o dată pe rotaşi şi pe înaintaşi, iar sania zbura pe pîrlia drumului. D. Zamfirescu, t. s. 103, cf. Alexi, w. Tăcere-i şi mergem cu faţa spre lună . . . S-aud zurgălăii în noapte cum sună, Merg spornic rotaşii. Anghel, p. 94. Hara-balele . . . trase de cîte şase şi opt „rimonţi" ; cu ,,rotaşi", cu ,,înaintaşi" . . . se învălmăşeau cu sărăcăcioase brişti. conv. lit. xliv2, 71. Cînd sînt două perechi de boi, perechea din urmă se cheamă perechea sau boii dc la roate, rotaşi. Pamfile, a. r. 50. Caii smuciţi brusc de hamuri se înghesuiră speriaţi unii într-alfii, rotaşii în-cercind să se ridice în două picioare. Camil Petrescu, o. ii, 149. Doi băieţi [în jocul de-a poşta] erau înaintaşi, doi rotaşi şi unul surugiu. CXlinescu, e. 74, cf. alr ii 5 099/514, 537, 551, 728, 836, 876, 987, a iv 5, ib. v 33. (Adjectival) Doi surugii. . ., unul călare pe un cal fruntaş, altul cocoţat dinapoia cailor rotaşi, pe capră. Pas, l. 55. 2. Vizitiu care conduce rotaşii (1). Se auzea gîrbaciul rotaşului pocnind, iar glasul lui strigînd la înaintaş. D. Zamfirescu, r. 240. 3. Porumbel care face tumbe în timpul zborului. Cf. ŞXineanu, d. u. + Porumbel cu coada rotată (1). Cf. SXghinescu, v. 103, Pascu, s. 350. — PI.: rotaşi, -e. — Roată -f suf. -aş. ROTÂT, -Ă adj. 1. Care are formă de roată (1), rotund; înfoiat, întins în formă de roată: a) (despre coroana pomilor, despre corola florilor, p. ext. despre pomi, despre flori) Cf. drlu, ddrf, Barcianu. Spu- nea de-un trandafir brumat, In doina ei; de-un ulm rotat Şi de-o iubire cu păcat. Coşbuc, p. i, 255, cf. Alexi, w. Rămase pînă noaptea tîrziu, cu ochii ţintă spre creasta dealului, pînă cînd frunzişul rotat al nucului se făcu una cu noaptea. Gîrleanu, n. 36, cf. bul. fil. ii, 61, Stoian, pXst. 68. Prin teii rotaţi pătrund suliţi de lumină. Sadoveanu, o. i, 67. Să crească copac rotat Pe la streaşini ridicat. Contemp. 1949, nr. 161, 5/1. Marginea viei. . . era străjuită de un şir de nuci mart, rotaţi. Camil Petrescu, o. i, 27, cf. 328. Biserica mai era înconjurată şi de o grădină cu copaci bătrîni, rotaţi şi pletoşi. Stancu, r. a. ii, 397. Sub rotatul nuc, în curte, Baş-vătaful stă la masă. v. rom. iunie 1954, 6. Măru-i mare şi rotat Şi de poale aplecat. Marian, î. 175. Frunză verde lemn uscat, Subt un pom frumos, rotat, Şedea Gruia lui Novac. şez. i, 44. Nu-i vorbă, că de la o vreme nucul a întrecut pe fată şi a creascut mare, mare şi rotat. i. cr. ii, 173. Sub un măr mare, rotat, Vîntu mare-a aburat Şi dragostea ne-a stricai. Hodoş, p. p. 106. Numai eu de mi-aş avea ... Un măruţ verde, rotai, Un frătiue cu mine-n sat. Bud, p. p. 26, cf. alr i 3/354, alr ii 4 031/2. Frunză verde măr rotat, Dragu-mi-i bădiţa nant. ant. lit. pop. i, 65. Trandafir mîndru, rotat, A plecat neică, plecat, folc. transilv. i, 224. Sub ăl păr mare, rotat, De floricele-ncărcat. . . Frumuşel vis am visat. Balade^" iii, 182; b) (despre penele, creasta sau coada păsărilor, p. ext. despre păsări) Şi cînd aproape să scol pupăza afară, nu ştiu cum se face, că mă spariu de creasta ei cea rotată, de pene. CreangX, a. 53, cf. tdrg, dr. v, 294. O pereche de porumbei gîngureau la fereastră. Aveau penele guşei zburlite şi cozile rotate. C. Petrescu, î. i, 145. Hulubi guşaţi şi rotaţi. Teodoreanu, m. u. 50, cf. h iii 307, Doine, 14, Hodoş, p. p. 47; c) (despre^-coama cailor) Cît despre călărie, numai Beiul, tretinul meu cel cu coama rotată, ştie de cîte ori era să mă arunce în mijlocul cînilorde lastînă. Gane, n. ii, 176. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dată. JarnIk-BÎrseanu, d. 314; d) (despre alte obiecte care pot avea formă rotundă sau rotunjită) In neasiîmpăr . . . Aruncă-mprejur ochii rotaţi, tîrzii şt turburi. Heliade, o. i, 320. Adăsta pe boierii moldoveni într-un falnic cori rotat, de covor alb, cusut cu fir. Odobescu, s. i, 173, cf. ŞXineanu. Cînd arcul Mare, rotat se destinde, răsun-atunci cornul. Murnu, i. 71. Purtau căciuli negre, rotate. Agîrbiceanu, l. t. 230. Cu lunga-mi cămaşă rotată, încreţită la spate, . . . mă plimbam neastîmpărat. Ciauşanu, r. scut. 12. Femeia calcă sprinten, purtînd ... în pol-cuţa strimtă şi-n fusta rotată miros tare şi înţepător de naftalină. Cazimir, gr. 124. Cule largi, ca în picturile Renaşterii, se lasă de pe piept . . . pentru a se desface, probabil, în jos, înlr-o unduitoare, rotată crinolină. CXlinescu, e. 30. Mi-e drag soarele . . . Mai mare îl vrem, mai alb, mai rotat. VintilX, o. 39. La fîntînă grecului Este-un pal rotat de brad Şi cu stîlpii că-s de fag. şez. i, 13, cf. iii,' 160. Iată, nene, că zărea Un cort mare şi rotat, Cît un cort de împărat. Alecsandri, p. p. 198. La mijloc de corturele Mai mari şi mai mărunţele, Este-un cort mare rotat, pop., ap. gcr ii, 300. Pe un cîmp rotat Şede-un moş îmflat. Sbiera, p. 320. Ochişori negri, rotaţi, Luaţi samă ce luaţi, Să nu v-aflaţi înşelaţi. Mîndrescu, l. p. 42. Sus la naltul cerului, La razele soarelui Esie-un pat mîndru rotat. Marian, î. 37. Păltinaş cu frunza lată Şi cu umbriţa rotată, Lasă-mă la umbra ta. Hodoş, p. p. 132. Cu rochiile rotate, Cu iile rîuratc. mat. folk. i, 649, cf. Ciauşanu, gl. Şi-acolo la vale Este o casă mare, . . . Straşină rotată, Strînge lumea toată. ant. lit. pop. i, 184, cf. 337. Mîndrior, cujmă rotată, Taie gardul, fă livadă Şi hai la noi citeodată. folc. transilv. i, 286. In mijlocul corturilor Este-un cort mare, rotat Şi de vîrvuri rotundat. Balade, ii, 161. Pe dealu rotat Şade moşu bosumflat (Bostanul). Gorovei, c. 26, cf. Pamfile, c. 33. <0> (Regional; în sintagma) Mere rotate = varietate de mere nedefinită mai îndeaproape. Cf. bulf-t. grXd. bot. i, 79. + (Despre mişcări) Circular. Treci tn zbor rotat Acolo unde gîndu--ndrăzneţ nu are moarte ! Brad, o. 58. 2. (Despre părul cailor; p. ext. despre cai) Alb sau sur, cu pete mai închise. Cf. Rosetti, b. 103. Un 6494 ROTATIV - 566 - ROTĂRBASi anvarin foarte frumos, vtnăl, rotat, cr (1848), 5s/56. El intră In curţile domneşti tn săltăiurile . . . unui armă-săruş arăbesc ager şi zglobiu, cu părul vinăt rotat. Odobescu, s. i, 132. Attrnă toba de gît, suie pe un superb cal vînăt rotat, pune trîmbiţa la gură şi, legănîndu-se călare, începe să bată loba. Caragiale, o. i. 274, cf. ddrf, Dame, t. 53 bis, Barcianu, Alexi, w., dr. iv, 877, Rosetti, i. l. r. i, 52. La capătul uliţei . . . uştepta cabrioleta galbenă, cu roţile roşii şi armăsarul rotat. C. Petrescu, a. r. 41, cf. h i 6, ii 12, 87, iv 9, 144, x 465, alr i 3/18, 98, 359, alr ii 4 104/836, alrm sn i 179/277. Socrul meu mi-a dăruit O iapă şi-un mînz rotat. Balade, iii, 107, cf. Pascu, c. 198. + (Rar; despre boi) Cu pete de altă culoare. O scos şesă boi bourei, în coarne-nalbei, în păr rotaţi. Mîndrescu, l. p. 217. + (Rar ; despre ţesături) Cu desene de formă rotundă. Chişchincu rotat, Cine te-a lucrai Rău te-a blestemat. Densusianu, ţ. h. 246, cf. 258. — Pl.: rotaţi,-te. — Roată + suf. -al. ROTATÎV, -Ă adj. 1. (Despre mişcări) Circular. Cf. Barcianu, Alexi, w. Mişcarea principală se dă fie piesei de prelucrat, fie sculei şi poate fi rotativă . . . sau plană. Ioanovici, tehn. 231. 2. (Despre sisteme tehnice) Care poate efectua o mişcare de rotaţie (I). Cf. ŞXineanu. Combustibilul '. . . şi minereul, bine amestecate în malaxcare, se introduc în cuptorul rotativ. Ioanovici, tehn. 33, cf. leg. ec. pl. 27. în faţa ei se vedea un scaun rotativ de pian. CXlinescu, e. o. i, 31. Nişte fierăstraie mecanice rotative . . . retezau copacii, id. s. 787. Au grăpat mai înainte terenul. . . , apoi au trecut cu sapa rotativă. Scînteia, 1960, nr. 4 847, cf. ib. 1963, nr. 5 791. F i g. (Substantivat) Unii domină o clipă momentul istoric şi alţii stau în minoritate opozantă. Apoi vine rîndul acestora din urmă . . . Un fel de rotativă între două familii culturale. Ralea, s. t. iii, 18. + (Substantivat, f.; şi în sintagma presă rotativă) = instalaţie folosită la imprimarea ziarelor şi a publicaţiilor de mare tiraj, care funcţionează prin rotirea a doi cilindri ale căror suprafeţe sînt în contact, unul servind ca suport al clişeului, celălalt ca organ de presiune. Prinşi în formidabila rotativă a hîrtiei tipărite, puteam visa deci epoca idilică a unei omeniri ce nu cunoaşte abuzul literei asasine. Lovinescu, c. v, 105, cf. V. Molin, v. t. 57. Porni spre Sărindar să arunce vestea proaspătă şi senzaţională rotativelor. C. Petrescu, c. v. 73. La tipografie se lucra tăcut. Se auzea numai clempănilul rotativelor. Vlasiu, d. 137. Mii de şcoli cu biblioteci şi cămine de cultură au învăţat ţara să citească . . . milioane de cărţi ieşite din marile rotative. Arghfzi, b. 157. Acum, rotativele şi-au început uruitul lor uriaş, devorînd sulurile de hîrtie. Bogza, a. î. 251. în sala cca mai mare, enorme rotative . . . vuiau din plin. v. rom. iulie 1954, 285. Te-ai băgat cu el printre vtnzătorii dc ziare, care se îm-brînceau ... să înşfacc foile umede, scoase atunci din rotativă. Pas, z. i, 166, cf. dl, dm. — Pl.: rotative. — Din fr. rotatif. ROTAT OR, -OARE adj. Care învîrteşte. Forţă rota-toare. Scriban, d. — Pl.: rotatori, -oare. — Din fr. rotateur. ROTATORIU, -IE adj. De rotaţie (I), propriu rotaţiei. Cf. lb. Mişcare rotatori*. ŞXineanu, cf. Barcianu, Alexi, w., cade. — Pl.: rotalorii. — Din fr. rotaloire. ROTAŢIE s. f. 1. (Şi în sintagma mişcare de rotaţie) Mişcare în jurul unui punct fix sau al unei axe, în cursul căreia fiecare punct al corpului care se mişcă rămîne la distanţă constantă de punctul fix sau de axa respectivă. Cf. mn (1836), 701/35, conv. mec. 54/22, Negulici, Orescu, t. 106/11, Marin. f. 308/22. La fiecarc rotaţie a cursorului, corespunde cîie o spiră depusă pe ţeavă. I. Ionescu, f. 226, cf. ŞXineanu Barcianu, Alexi, w. Oricare tip de burghiu execută două mişcări: una de rotaţie in jurul axei şi una de înaintare în direcţia axei. Ioanovici, tehn. 216. Un avion tinde să capete trei mişcări de rotaţie împrejurul a trei axe dreptunghiulare, enc. tehn. i, 175. Şuruburi care transformă mişcarea de rotaţie în mişcare rectilină. Soare, maş. 29. într-o mişcare de rotaţie momentul forţei apli« cate corpului este egal cu produsul dintre momentul i ner-ţiei şi acceleraţia unghiulară a acestuia. Marian — Ţi-ţeica, fiz. 1, 100. + (Astron.) Mişcare a unui corp ceresc în jurul axei sale. Cf. Genilie, g. 76/9, id. p. 64, Episcupescu, o. î. 318/27. Pămîntul (prin rotaţiunea sa de toate zilele împregiurul axei sale) merge de la apus la răsărit. Isis (1859), 342/4. Aceste circumstanţe permit a presupune că Soarele are o mişcare de rotaţiune. Dră-ghiceanu, c. 27. Puţin le pasă la doi ochi iubitori de lumină ... de dimensiunile, sistema de rotaţiune şi revoluţiune, în genere, dc legile cosmice cari stăpînesc existenţa şi mişcarea unei depărtate stele. Caragiale, o. iii, 239, cf. ŞXineanu, Barcianu. Un al patrulea izvor de putere pentru Pămînt stă în însăşi mişcarea sa de rotaţie în fiecare 24 de oare. Mehedinţi, g. f. 18, cf. Alexi, w. Durata mişcării de rotaţie a Pămîntului este de apreape 24 de ore. Geologia, 6, cf. der. <$> F i g. Toată această rotaţie cosmică are loc în lumea superioară a sunetelor. Bogza, c. o. 343. 2. Schimbare alternativă. Din aceste 16 opere, douăsprezece vor fi din cele ce s-a mai reprezentat pă teatrul nostru, iar patru vor fi noi. . . , combinîndu-se reprezentarea cu o bună rotaţie, spre a nu osteni publicul cu darea unei opere de mai multe ori. Filimon, o. ii, 243, cf. ddrf. <}> Loc. adv. (Despre persoane) Prin rotaţie = cu schimbul, pe rînd. Juristul adusese rubedeniile de la ţară, pe care le ţinea o parte a anului, prin rotaţie, la Bucureşti. Călinescu, s. 205. Instruirea elevilor se efectuează prin rotaţie în secţiile de pieptănat mecanic, preparaţie fuior, iors din bandă, gî 1962, nr. 683,4/1. + Schimb alternativ de persoane sau de echipe efectuat în cursul unei activităţi, pentru a asigura acesteia continuitate. Lucrătorii au părăsit însă singuri munca . . . Au urmat ameninţări energice, amenri, întrerupere de la rotaţie. Nimeni, însă, nu s-a mişcat. Sahia, n. 41. + Alternare sau succesiune metodică a culturilor pe acelaşi teren, stabilită în funcţie de caracteristicile plantelor agricole, pentru a obţine recolte mari şi a menţine fertilitatea solului. Cf. Calendar (1844), 34/21, Brezoianu, a. 85/12. înainte de a cunoaşte rotaţia culturilor şi cultura sfeclelor, agricultorul nu putea ierna decît un mic număr de animale. Oţetea, r. 107. Trebuie respectate în întregime regulile agrotehnice privind rotaţia culiurilor. Scînteia, 1953, nr. 2 767. 3. (în sintagma) Rotaţia capitalului = circuitul capitalului privit că un proces periodic care se repetă mereu. — Pl.: rotaţii. — Şi: (învechit) rotaţiune, rotă-ciiine (Rus, 1. 1, 8/20, Laurian, m. iv, 183/22) s. f. — Din fr. rotation, germ. Rotation. ROTAŢIUNE s. f. v. rotaţie. ROTĂ s. f. v. roată1. ROTĂCĂNÂT, -Ă adj. v. rătăcănat. ROTĂCltiNE s. f. v. rotaţie. ROTĂLÎE s. f. (Regional) Vîrful mai gros al fusului. Cf. Vîrcol, v. — Pl.: rotălii. — De la roată. ROTĂREAsA s. f. Soţie de rotar (I 1); rotăriţă. Cf. DL, DM. — Pl.: rotărese. — Rotar -f suf. -casă. 6504 ROTĂRESC - 567 - ROTI ROTĂRESC, -EÂSCĂ adj. Care ţine de rotar (I 1) sau de rotărie propriu rotarului sau rotăriei. Să poale prea bine lua la lucru rotăresc. cod. silv. 17. Mesteacănul... dă lemn bun de ars şi la lucrul rotăresc, cum şi la buinăresc. ib. 18. — Pl.: rotăreşii. — Rotar + suf. -esc. ROTĂRÎE s. f. 1. Meseria rotarului Tranz. Păzeşte-te să nu-i zdrobeşti capu şi-ncolo roteşte-mi-l cum ţ-o plăcea! pr. dram. 217. Iarba . .. cade toată doborîtă la pămînt. . . cînd ei aduc mîna şi roiesc coasa pîntr-lnsa. Jipescu, o. 39. Era luat la cîmp, pus la mînat boii la plug . . . sau la rotit caii în arie. conv. lit. xliv, 655. De treabă om Neclarie, . .. păcat numai că nu-i de călugăr, încheie el cu răutate, rotind mai repede şiragul metaniilor sale de chilimbar. Hogaş, dr. ii, 8. Deasupra, primăvara rotea în roiuri fluturi. Se întorceau cocorii din sudice ţinuturi. Labiş, p. 33. Făcu cîţiva paşi pe covor, rotindu-şi rochia ca pe un vîrtej. Vinea, l. i, 42. (Fig.) La sunete rotate De eho prin răsuri, Cu chipuri vezi plecate Mulţimea cum străbate Cucernici cotituri. I. Văcărescul, p. 164/1. Am zis gîndurilor oarbe, Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci, Să s-abată lăsînd morţii în odihna lor dc veci. Vlahuţă, o. a. i, 64. + A da impresia unor mişcări în cercuri sau ondulate. Livezi largi fugeau în urma căruţii, se roteau domol tn depărtări. Agîrbiceanu, a. 59. + (Popular) A dansa mişeîndu-se în cerc. Frunză verde liliac, 'Bată-l vina de gîndac, C-au mîncat frunza de fag; N-au lasat să odrăslească, Felele să se umbrească, Flăcăii să se rotească. Sevastos, c. 83. <0> Tranz. (Complementul indică dansul sau fata jucată) Danţul îmi roteşte, Toîagu răsuccşte. Teodorescu, p. p. 80. Rar le vine feciorilor chef să aducă lăutarul ■ ■ . de mai rotesc cele fele. Sevastos, n. 3. + Fig. A se perinda, a evolua. Este adevărat că mişcarea literară a încetat sau . . . din contră există, se roteşte şi merge din ce în ce crescînd? . . . Macedonski, o. iv, 5. Se scurse anul Şi se rotiră vremi. Murnu, o. 174. 2. Refl. şi intranz. (Mai ales urmat de determinări introduse prin prep. „împrejurul", „în jurul" etc.) A efectua o mişcare de rotaţie (l); a se învîrti. [Aerul] ajunge pe cutiuţa unei roate, pe carea, prin acest chip, o aduce în mişcare, de să rotează, ar (1829), 225r2/ /23. Cîndu-i paos preste tot Şi cînd Ursa-n cer rotează Lîngă Carul lui Boot, ... L-a mea uşă bate-Amor. Asachi, s. l. i, 89. Port-cuţitul este construit dintr-o turelă, numită cap-revolver, ce poate roti tn jurul unei axe. Ioanovici, tehn. 282. Constelaţiile nordului se roiesc majestuos. Bogza, c. o. 315. Amurgul să coboare Şi globul să rotească mereu pe lîngă soare. Deşliu, g. 51, cf. 56. Cum se roteşte lumea sub stele şi sub soare, Au cine ar putea-o în drumu-i s-o măsoare? Horea, 6516 ROTI - 568 - ROTICEA p. 118- Pămîntul este una din cele nouă planete carc se roiesc in jurul Soarelui. Geologia, 6. <0> Tranz. Soarele . . . inundă văzduhul cu-o lumină care-şi roteşte fâşiile in giurul unei lipsii de foc. Delavrancea, t. 59. + Tranz. A înconjura ceva. Aci s-opri voinicul şi perii-i se zburliră; Şi cearcăne de sînge rotiră ochii săi. Bolliac, o. 105. [Vulturul] Un pisc singuratic al muntelui plin . . . Acela-l rotea prin văzduhul senin In suie de cercuri egale. Coşbuc, p. ii, 297. (Refl.) Neguri groase, rotindu-se în jurul... [muntelui] asemeni unor negri balauri. Bogza, c. o. 56. 4- Ref 1. Fig. A sta mereu în preajma cuiva (căutlncl să-i cîştige simpatia, bunăvoinţa, dragostea etc.). Cuconul Şlefănică, ca în timpul fericitelor lui tinereţe, se rotea cînd în jurul plăpîndei spiferese, cînd în jurul frumoasei Zamfirife. Gane, n. ii, 193, cf. 57. Fiul împăratului ... se rotea pe lîngă dînsa şi se îngîmfa ca un curcan. Ispirescu, l. 311. Teoveanu prea se roteşte împrejurul ci! I. Negruzzi, s. iv, 226. -f Refl. (Mai ales despre oameni; şi determinat prin ,,pe loc”) A se întoarce roată, a se răsuci, a se învîrti pe loc. Au începui Baur generalul cu călărimea a se mişca şi a se roii, iară neprietenul asupra lui au năpădit. N. Costin, let. ii, 67/32. După ce găti ţigara şi cafeaua, se roti puţin înaintea oglinzii şi ieşi in balcon. Contemporanul, tv, 390. El înghiţi puişorii ce jalnic ţipau la vedere-i; Muma rotindu-se-n jur plîngea dup-odraslele sale. Murnu, i. 33. Ne roteam înfoiaţi ca nişte curcani. BrXescu, a. 231. [Oamenii] se rotesc pe loc, fără astîmpăr, într-o poiană adevărată. Sahia, n. 18. Savai, puişor de corb, Ce ţipi, neică, şi tiveşti Şi-mprejur mi te roteşti, Şi pe ploaie şi pe ceaţă, Şi-n seară şi-n dimineaţă. Balade, ii, 395. 3. T r a n z. (în expr.; şi cu parafrazarea expresiei) (A-şi) roti ochii (sau privirea, căutătura etc.) = a-şi plimba ochii, privirea în toate părţile, de jur împrejur; a cerceta cu privirea (ceva). Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flămînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămîntul, Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul. Eminescu, o. i, 88. De-ţi roteai pe lanul vieţii ochii mari şi visători, Nu-ntîlneai decît podoabe, fluturi, pajişte şi flori ! Vlahuţă, o. A. i, 33. La o fereastră sta prefectul care sc dusese întru întîmpinarea ministrului, rotind nişte ochi teribili şi făcînd semn deputaţilor să se urce în vagon. D. Zamfirescu, t. s. 60. Moşul îşi roti ochii prin căsuţă, să vadă dacă n-a uitat ceva, dădu bună-sara şi ieşi. Dunăreanu, ch. 17. Îşi rotea ochii peste mulţime. Brătescu-Voineşti, p. 133. Şi rotindu-şi privirile mai zări unul de cinci parale. Gîrleanu, n. 58. Liniştit, îşi roti privirea peste tot cuprinsul. Rebreanu, i. 479. Bravo! strigă prefectul Boerescu rotindu-şi privirea peste ţăranii care se uitau la dînsul. id. r. ii, 83. Roti ochii ca o pasăre închisă ce vrea să zboare. Ardeleanu, u. d. 73. Apoi, rotindu-şi ochii de jur împrejur, cătă cu dor pe drum în jos. Mironescu, s. a. 70. Îşi întrerupse sunetele metalice, rotindu-şi privirile pesle masa de oameni. Sahia, n. 107. Roti în juru-i o privire bănuitoare. Sadoveanu, o. viii, 157. Rotindu-şi ochii, se minuna: pămîntul, alb şi apa mării, neagră. Bart, e. 308. Ca un crete Privirea o roteşte flămîndă pe cîmpii. Pillat, p. 22. Roti iarăşi ochii prin cameră, căutînd ceva parcă cunoscut. Călinescu, s. 137- De pe liman de golfuri Privirea ţi-o roteşte. Blaga, p. 176. In oricare parte îţi roteşti privirea, vezi unduind pădurea de brazi, codrii seculari de fag cu frunza arămie. Scînteia, 1953, nr. 2 830. Roti ochii asupra tovarăşilor ei, înduioşată, v. rom. iulie 1953, 133. Vrăjiţi, copiii îşi rotesc privirile în toate părţile, ib. martie 1954, 244. Din prag îşi roti ochii prin curte. Pas, z. iii, 21. Geaba roteşti ochii, că te ştie valea de ticălos. Davidoglu, m. 18. Doctorul îşi roii privirea pesle oameni. Preda, m. 277. Ridică mîna şi îşi roii privirile în jur, aştepiînd să se facă liniş-• te deplină. Mihale, o. 44. Rămas singur, Andrei îşi roti privirile prin odaie. T. Popovici, s. 81. Rotind căutături prudente împrejur, . . . nu găsea nicăieri un ajutor. Vinea, l. i, 36, cf. şez. v, 121. 4. T r a n z. A învîrti în aer (deasupra capului) o armă, un baston etc. Mînuia securea şi rotea buzdu'_ ganul. cr (1848), 182/20. Se trezi alergînd şi el cu paşi mari . . . , rotind larg băţul cu clonţ de fier. Sadoveanu, o. ix, 96. Muncitorii roteau bastoanele. Pas, z. iv, 265. Fig. Albert Kiralţf. . . îşi roteşte fulgerînd armele prin toată Bulgaria. Bălcescu, m. v. 64. Să dansăm rotind în aer Fluturări de curcubee. Labiş, p. 315. 5. R e f 1. şi tranz. (Despre păsări) A-şi desface penele cozii şi aripilor; a (se) înfoia. Ca cocoşul se roteşte Intre găini cînd se priveşte. Pann, p. v. i, 160/18. îşi rotea coada, desfăşurînd-o în cvantaliu. Sadoveanu, o. ix, 206. De ani şi ani colegul meu Revarsă darnic pe hîrtie Păuni care-şi rotesc penetul, v. rom. ianuarie 1954, 74. Cîntă cucu-n verde luncă ... Şi tot cîntă, sc roteşte, şez. i, 46. Frunză verde peliniţă, Pe cea verde moviliţă Se roteşte-o păuniţă Şi-un păun cu chica scurtă. Alecsandri, p. p. 410. Cîntă cucul, se roieşte Ca mîndra cînd se găteşte. Teodorescu, p. p. 346. Se primbla pe sub fereşti, rotindu-şi coada cea lungă şi frumoasă. Sbiera, p. 33. Cîntă cucul, se roteşte, Puiul se călătoreşte. Sevastos, c. 162, cf. alr sn ii h 382. 4- (Despre cocoşii de munte) A scoate sunete caracteristice şi a se mişca în cercuri, în perioada împerecherii. In prezent se îniîlnesc frecvent locuri de rotit în raza ocoalelor silvice, vîn. pesc. 1962, nr. 4, 3. Asemeni multor vînători, am urcat la sfîrşit de aprilie spre unul din locurile de rotit. ib. nr. 7, 4. 6. I n t r a n z. şi refl. (Despre ape) A forma cercuri de unde concentrice; a produce ochiuri, vîr-tejuri. Bolboace mii rotează în balta infernală. Heliade, o. i, 197. Peste-adincimi se fac ochiuri mari, care rotesc în loc. Vlahuţă, o. a. ii, 115. Ele sar în bulgări fluizi pesle prundul din răstoace, In cuibar rotind de ape, peste iare luna zace. Eminescu, o. i, 85. Şi apa unde-au fost căzut In cercuri se roteşte, Şi din adînc necunoscut Un mîndru tînăr creşte, id. ib. 170. Se văzu trupul lui Malaspina căzînd în adîncimile Brateşului şi apa rotindu-se în faţă. Gane, n. ii, 86. (F i g.) Cum el din cer o auzi Se stinse cu durere, Iar ceru-ncepe a roti în locul unde piere. Eminescu, o. i, 171. <£> Tranz. Sub o salcie scorburoasă, apele roteau volbură. Sadoveanu, o. xii, 650 4- Refl. (Rar; despre rîuri) A-şi schimba direcţia, cursul; a coti. Cînd am ajuns la Corolar, acolo, spre Iernut, unde se roteşte Mureşul, ne-am oprit. Vlasiu, a. p. 171. — Prez. ind.: rotesc. — Şi: rota (prez. ind. rotez) vb. I. — V. roată. ROTlCĂ s. f. (învechit) 1. Rotiţă (1). lb. 2. Rotilă (2). Cf. lb. — Pl.: ? — Roată + suf. -ică. ROTICĂLÂT, -Ă adj. (Regional) Rotocolit. Fă-mă, Doamne, ce mi-i face, Fă-mă un măr roticălat Cu crengile pe Bănat. Reteganul, ch. 92, cf. alr i 3/333. <0> Mere roticălate = soi de mere foarte zemoase, acri-şoare, de formă rotundă, turtită, avînd pe o parte dungi roşii. Cf. mat. dialect, i, 215. — Pl.: roticălaţi,-te. — Şi: roticolât,-ă adj. tdrg. — Contaminare între rotilat şi rotocolnt. ROTICĂNÂT, -Ă adj. v. rătăcănat. ROTICEĂ, -ÎCĂ s. f. Rotiţă (1). Prins in mijlocul regimentului, el simţea că maşina încîlcită a vieţii lui nu mai era decîl o rolicică simplă a unei maşine mai mari. D. Zamfirescu, r. 224. Ideea umilinţei se împletea tn mintea ei, ca o maşinărie complicată, cu atîtea roate şi rolicele. id. t. s. 95. La amîndouă capetele băţului este legat. . . un lemn găunos . . . înăuntru căruia e o roată mică numită ,.rotilă" sau ,,rotiţă" sau,.dură" sau „rotucea". şez. viii, 147, cf. Pamfile, i. c. 275. 4 (învechit, rar) Picătură, strop. Aşa trecînd... [roua] repede In rolicele dese, Amu pe faţa apelor A mării agiunsese. Asachi, s. l. i, 245. 6520 ROTICICĂ - 569 - ROTIN — PI.: rotlcelc. — Şi: rotirfeă, rotuceă s. f. — Rotiţă + suf. -ea. — Roticică, cu schimbare de sufix. ROTICfCĂ s. f. v. roticea. ROTICOLÂT, -Ă adj. v. rotieălat. ROTIFSn s. n. (La pl.) Clasă de viermi inferiori microscopici, acvatici, cu corpul Înconjurat la partea anterioară de cili puternici: (şi la sg.) vierme care face parte din această clasă. Cf. Simionescu, f.r. 455, DL, dm. — Pl.: rotifcre. — Din fr. rotifire. ROTII-1 s. m. (Bot.; regional) Ochiul-boului (Callisle-phus chinensis). Cf. Ţopa, c. 219, Borza, d. 38. — Accentul necunoscut. — Pl.: ? — Etimologia necunoscută. ROTILS -Ă adj. (Regional) Rotund (1); (regional) rotilat (1). alr i 3/93, 94. — Pl.: roilli, -e. — Cf. rotilat. ROTILĂ vb. I. R e f 1. A se roti, a se tnvlrti, a se răsuci, a se Întoarce. Cf. lb, Gheţie, r. m., Barcianu. La tacturile atrăgătoare [ale valsului] începurăm a nc rotili inlr-un vîrtej nebun. ap. tdrg. Cf. Alexi, w., bl iv, 51, vi, 146, bul. fil. ii, 51. Să rotilă şî strigă la strigături, alr ii 4 336/95. — Prez. ind.: rotilei şi (regional, pers. 3 ) rdtilă. - Şi: rotilt vb. IV. — V. roată1. ROTILAv, -Ă adj. (Regional; lntr-o ghicitoare) Rotund (I 1). Ce-i pătură Şi nu-i plăcintă Şi-i rotilan Şî nu-i măr? (Ceapa), arh. folk. i, 192. — Pl.: rotilani, -e. — Rotilă + suf. -an. ROTILĂT, -Ă adj. (Popular) 1. în formă de roată, rotund (!)• Cf. lb, ddrf, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., tdrg. Este-o masă rotilată. De bucale-ndes-tulată. Marian, s. r. i, 12. Mărul acesta-i rotilat .... adică coroana lui e rotundă ca o roată. Com. Marian. Zos la poala codrului, La Sa masă rotilată ■ . . Şede Gruia supărat, ftebăut şi nemîneat. Alexici, l. p. 13. Era sprintinel . . . Ochii rotilaţ, Cu obraî înfiat, id. ib. 186, cf. Candrea, ţ. o. 52. La mijlocul şetrii esle Tot o masă rotilată De voinici încunjurată. Bud, p. p. 3, cf. Caba, săl. 92. tn mijlocu Haţăgului Est-o masă rotilată. Den-susianu, ţ. h. 183, cf. Bîrlea, b. i, 101, gr. s. vi, 244. Văd o masă rotilată De îngeri impregiurată. arh. folk. i, 179, cf. alr i 3/80, 337 , 339, 351, ib. 697/270, ib. 1 812/80. De-ar fi frunza rotilată, Mai bine e măritată! folc. transilv. i, 247. Văd pc mîndru îmbrăcat Cu haine de la armată Şi cu şapcă rotilată. ib. 306. <§> (Regional) Mere rotilate = varietate de mere rotunde, de culoare galbenă, cu gust dulce, astringent. Cf. gr. s. v, 123, şez. v, 42. 2. (Despre paloş) încovoiat, adus, Îndoit. Paloş rotilat. ap. Şăineanu, Mi-am uitat Paloşul cel rotilat Pe-o masă verde-aruncat. şez. xiii, 139, cf. Alecsandri, p. p. 21. Capul i-au rătezat Cu paloşul rotilat. Sevastos, c. 305, cf. Alexici, l. p. 176. — Pl.: rotilaţi, -te. — Şi: rotelăt, -ă adj. gr. s. vi, 244, Pribeagul, p. r. 57, Şandru-Brînzeu, Jina, 243, alr i 3/305, 320, alr ii 6 678/316. — De la rotilă. ROTtLĂ s. f. 1. Rotiţă (1). Cf. lb. i rotile de crivac (a. 1850). doc. ec. 985. Văzînd Hogea că la nimeni lucrul lui nu i-a plăcui, . .. strică [cuptorul] ş-apucînd iarăşi pe rotile l-a făcut. Pann, h. 18/17, cf. Polizu. Se plimba prin oraş călare p-o scîndură, pusă pe patru rotile. Ghica, s. 518, cf. ddrf, Liuba-Iana, m. 107* Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., Pamfile, i. c. 275. Era minunată priveliştea din pridvorul casei peste curtea plină de lume, care petrecea împrejurul unui butoi mare cu vin; aşezat pe nişte rotile. Brătescu-Voineşti, p. 309. Porunci cameristei să împingă scaunul cu rotile în camera de alături. C. Petrescu, i. Ii, 230. M-a învăţat să fac rotile din floarea-soarelui. Vlasiu, a. 33. Acum, te rog să mă ierţi, dacă are [căluţul de lemn] şi patru rotile sub picioare. Arghezi, c. j. 135, cf. h i> 207, alr ii 3 279/95, ib. 5 099/162, alr sn iii h 804, Glosar reg., Pascu, c. 172. (Prin analogie) Sta cu fruntea înclinată spre prunc, zîmbin-du-i uşor lui şi florilor de clopoţei albaştri, aşezate în mănunchi pe rotila unui sfeşnic. Sadoveanu, o. ix, 188. + Bilă. Făcea cu mare iuţeală, cum îi era obiceiul, socoteli pe rotilele înşirate pe strune. Sadoveanu, o. xii, 37. + (Regional) Suport făcut dintr-o bucată de plnză încolăcită, pe care femeile 11 pun pe creştet cind poartă greutăţi pe cap; oblanic. Cf. drlu. + (Regional) Pălărie (capitul) mare de floarea-soarelui (Ptrşcoveni — Balş). cv 1951, nr. 9—10, 45. 2. Fiecare dintre cele două roţi ale cotigii plugului ; p. e x t. cotiga plugului. Grindeaiele plugurilor ■ . . trebuie să aibă la capătul care le ţine pre osia rotilelor, mai multe găuri. Economia, 21/16. Giindeiul, rotila şi cormanul. Horea, p. 26. Ia o rotilă de plug şi pun pe ea o loitră de car, cu un capăt pe teleagă, cu altul pe pămînt. Sevastos, n. 322, cf. Marian, nu. 700. După casă .... se află un şopru sub care se scutesc uneltele de lucru, carul, plugul, rotilele, tînjala. Liuba-Iana, m. 101, cf. Şăineanu, Barcianu. Cînd doarme plugul pe rotile In pacea serilor de toamnă, La voi coboară Cosînzeana, A visurilor noastre doamnă. Goga, p. 10, cf. Pamfile, a. r, 38, h ii 117, 132, 203, 214, xviii 268, Teodorescu, p. p. 577. Rotilele [Ia plug] să învîrtesc pe osie. Brebenel, gr. p., cf. Ciauşanu, gl. Rotilele vin jle la fabrică cu tot ce le trebuie, alr i 893/900, cf. alr ii 5 011/105, ih. 5 013/386, 886, 899. Doamne, banul ce făcea ? EI pe rotile sta, Ş-acolo frate mînca. ant. lit. pop. i, 527. Ia vezi, ţeasta capului CU rotila plugului. Balade, ii, 64. <£• E x p r. (Regional) A fi vremea intre rotile = a avea foarte puţin timp Ia dispoziţie pentru un lucru. Cf. Ciauşanu, gl. — Pl.: rotile. — Roată1 + suf. -ilă. ROTILl vb. IV v. rotila. ROTUJţĂ s. f. 1. (în strigături, precedat de roată) Horă. Haide roată, rotiliţă Ca şi roata cu trei spiţe. i. cr. ii, 301, cf. iii, 113, Asta-i roata, rotiliţă, Fără osii, fără spiţe. mat. folk. 1 445, cf. 1 410, Pascu, c. 233. + (Adjectival) Rotund (I 2). Fa, leliţă rotiliţă, Dă-mi gura peste portiţă. Alecsandri, p. p. 366. + (Adverbial) în cerc. Am pus mîna pe baltag Şi m-am vîrtit rotiliţă Şi-am scăpai de poieriţă. Sevastos, c. 299. 2. (Bot.) Floarea-paştilor (Anemone nemorosa). Cf. Panţu, pl., Borza, d. 19. •$> C o m p u s: (la pl.) rotjlife-albe = a) rotoţele-albe (Achillea plarmica). Cf. Morariu, pl. 464, Borza, d. 10; b) strănutătoarc (Achillea cartilaginea). id. ib. 9. — Pl.: rotiliţe. — Şi: rotelifă s. f. mat. folk. 1 410. — Rotilă + suf. -iţă. ROTILOŞĂ s. f. (Regional) Horă. T. Papahagi, m. 231. De la fereastră la uşă Joacă losif rotuluşă. id. ib. 185. — Pl.: rotilixşe. ~ Rotilă + suf. -uşă. ROTIN s. n. (Regional) Camera sau oborul propriu-zis de la coteţele de pescuit tn iazuri şi In bălţi. Cf. Antipa, p. 64. Coteţele sînt de stuf. . . Ele constau din două camere: una mare, numită rotin (oborul de la alte coteţe), şi alta numită coteţul prinzător, in care se prinde peştele, id. ib. 6533 ROTIRE - 570 - ROTIŢĂ — Accentul necunoscut. — PI.: ? — Etimologia necunoscută. ROTÎRE s. f. Acţiunea de a (se) roti (1); învlrti-re, mişcare in cerc sau In spirală; rotit1 (1); p. ext. cerc, roată. Sub mlnă-i buzduganul, unealtă de peire, Ca un balaur face tn giuru-i o rotire. Alecsandri, p. iii, 290. Un vultur ... Se vedea plutind cu fală Şi-n rolirea-i triumfală Ţintea ochiul său măreţ Pe viteazul călăref. id. ib. ii, 11. [Vulturul] Venind de departe cu zborul întins, S-oprise deasupra Ceahlăului nins Ş-apoi, din roliri lot mai strîmle-n cuprins, Căzu ca să prindă vro pradă. Coşbuc, p. ii, 297. Paserea . . . pluteşte uşor, împrejurul ei, mai întăi în cercuri largi, apoi în rotiri lot mai slrînse. Gîrleanu, n. 252. îl mîngăie de viaţă şi de moarte Rotirea-n bolţi a şoimilor, departe. Arghezi, vers. 240. înşfăcă fata cum înşfacă'rinduneaua gîza din zbor şi se avîntă într-o rotire nebună, v. rom. aprilie 1956, 61. Se învîrtesc roliri subţiri de foc, Ca de-un cărbune însemnate-n aer. Labiş, p. 111. Cînd a putut, din rotirea lor, să-i prindă un puiu, îl ia ca pradă. şez. ii, 58. + Mişcare de rotaţie (1). Ca să doresc a vieţei nemurire Mă-ndeamnă raza-ţi care-n ceriu se vede Cum statornică urmează-a ei rotire. Asachi, s. l. i, 144. Sciin-ţele şi arte sînt numai ajutor; în judecăţi să aibă pătrun-dere-n(eleaptă ... Pe cer să înţeleagă a stelelor rotire. Negruzzi, s. ii, 262. Se zbate ... Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme, Pîn-a nuajunge-n culmea dulcii muzice de sfere, Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere. Eminescu, o. i, 160, cf. Şăineanu. + F i g. Succedare, perindare. Rotirea vremilor aduse Şî ziua-n care sorociră zeii întorsul lui la dînsul în Itaca. Murnu, o. 1. + Rotit1 (2). Cocoşul îşi ,,pune" la ghearele picioarelor . . . pene cornoase, pe care le leapădă îndată după terminarea rotirii, vîn. pesc. septembrie 1961, 9. — Pl.: rotiri. — V. roti. ROTISERÎE s. f. Local In care se prepară şi se vlnd diferite specialităţi de friptură. — Pl.: rotiserii. — Din fr. râtisserie. ROTÎŞ adv. De jur Împrejur, în cerc. Urmăresc cu. ochii cei vulturi şi coeoare Cum se întrec cn norii, cum se-nvîrtesc în zbor, Sub cerul ce se-nioarce rotiş deasupra lor. Alecsandri, ap. cade. Băieţii jucători se pun rotiş pc scaune sau pc un pai. Marian, î. 198, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg. — Roată1 + suf. -iş. ROTfT1 s. n. 1. Rotire. Cf. dl, dm. 2. Cîntecul şi jocul cocoşului de munte în perioada Împerecherii. Cf. Stoica, vîn. 23, dl, dm. Rotitul continuă mult după răsăritul soarelui, vîn. pesc. septembrie 1961, 9, cf. aprilie 1962, 3. Nerăbdarea îmi era alimentată de autorizaţia de a vîna un cocoş ... în sfîrşit, a sosit telegrama care anunţa că a început rolitul. ib. iunie 1962, 16. Să ne orientăm asupra urmelor rotitului, ib. martie 1964, 13. — V. roti. ROTÎT1, -Ă adj. 1. (Rar) întors, răsucit. Oprindu-i scîrbii Privirile agere Şi braţul rotit Către el furios, încet îi rosti. Horea, p. 21. + Care se roteşte (2). Şi-n aşteptare, număr ca nebunii Luceferii rotiţi din coada lunii. Arghezi, vers. 287. 2. (Rar; despre alimente) Frecat, amestecat. Ne aşezam trişti... pe lungile laviţe cafenii şi unsuroase să ne ospătăm din fasolea rotilă. Ciauşanu, r. scut. 47. 3. Fig. (Despre timp) Care se succedă, care se perindă, care trece încontinuu. Treizeci de ani îndelungi ai lunilor vecinic rotite, Stînd domnitor, va mări stăpî-nirea. Coşbuc, ae. 17. + (Despre oameni) Care trece, circulă, umblă (încontinuu) pe undeva. Ce să prididească doi pîndari la atîta lume rotită prin pogoane. h v 146. 4. (Regional) Rotat (1). Iesli-o salcie rotitî şi c-o fatî-mpodghitî. Graiul, i, 230. — Pl.: rotiţi, -te. — V. roti. ROTITOR, -OÂRE adj. 1. Care se roteşte (1). Cînd flăcări rotitoare pînă la ceruri zbor... Al meu suflet te vede în orice meteor. Heliade, o. i, 159, cf. Barcianu, Alexi, w. A clipit fulgeru-n zare de sub genele rotitoare ale unor nouri. Sadoveanu, o. iv, 110. Ningea cumplit şi ochii-mi lăcrimau Plini de-a ninsorii jocuri rotitoare. Labiş, p. 118. Tăcură, privind ninsoarea rotitoare de sub un felinar. Barbu, p. 284. Stau grînele cu coame vălurate Iar macarale-n umblet rotitor ca nişte păsări mari ciudate Se uită cu uimire-n valul lor. Brad, 0. 44. + Fi g. (Despre timp) Trecător; rotit2 (3). Pe-aici zăbavnici stăm vreme de nouă Ani rotitori. Murnu, 1. 33. Şi-ntr-o zi cînd anul rotitor Iar le-aduce- n prag, el o să vină Să-ţi vestească fapt biruitor. Beniuc, v. a. ii, 115. 2. Care se roteşte (2). Păduri şi zbătulele-adîncuri Dorm în ocean, şi pe cer rotitoarele stele spre culme Suie, şi văile tac. Coşbuc, ae. 79. Cilindru rotitor. Ionescu-Muscel, fil. 156. Soarele izbucni pe neaşteptate de undeva din ţărâna prăfoasă ... un disc roşu imens, rotitor. Barbu, p. 251. 3. Care se roteşte (6). Stă castelul singuratic oglin-dindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; Se înalţă în tăcere dintre rariştea de brazt, Dînd atîta întunerec rotitorului talaz. Eminescu, o. i, 152. Rotitoarele unde Se-ndoaie supuse de frică. Goga, Poezii, 199. (Prin analogie) Priveam petele rotitoare ale căldurii şi ochii mi se ţinteau departe, în necunoscut. Sadoveanu, o. n, 553. — Pl.: rotitori, -oare. — Roti + suf. -tor. ROTITURĂ s. f. (Popular) Rotire, roată, ocol. Cf. Barcianu, Alexi, w., tdrg. Făcînd o rotitură cu răd-vanul pe lîngă lac, . . . au stătut să se scoboară fala dintr-tnsul. Sbiera, p. 124. — Pl.: rotituri. — Roti + suf. -tură. ROTfŢĂ s. f. 1. Diminutiv al lui r o a t ă1 (1) 5 p. ext. obiect de forma unei roţi (1); roticea, rotilă (1), rotiliţă, (învcchit) rotică. Au făcut o rotiţă de lemn bortindu-o în mijloc. Drăghici, r. 140/20, cf. Polizu. li pun la gît salbă de rotiţi de ceapă. Sevastos, n. 304, cf. ddrf, Philippide, p. 153, Dame:, t. 53 bis, Barcianu, Alexi, w. Unii, în loc de gologani, fac rotiţe de scoarţe de fag. Candrea, f. 379, cf. Pamfile, i. c. 262. Să-i atîrni la gît nouă rotiţe dintr-o tigvă,dc ttlv. Gorovei, cr. 49, cf. Păcală, m. r. 515. împinse pe rotiţe un jîlţ şi, aşezîndu-se, îşi sprijini între spătar- şi spate un puf moale. C. Petrescu, î. i, 113. La marginea drumului, perechi de ciocîrlani fugeau mărunt, ca pe rotiţe. Brăescu, o. a. i, 246. O rotiţă suna în strune, pe cînd el potrivea cu degetele mtnii stingi frumoase şi jalnice etntări. Sadoveanu, o. xi, 387, cf. bl vi, 26. Răsucesc uşor rotiţa lămpii. Stancu, d. 240. îşi simţi creierul mişeîndu-se ca o maşină cu nenumărate rotiţe. Preda, î. 139, cf. şez. ii, 222, vii, 187, fd ii, 157, alr i 1270/550, alr sn i li 162/157, ib. h 174, a ii 3, v 33. 0> F i g. Ce rotiţă în fiinţa mea s-a rupt de multă vreme fără să bănuiesc .. . Camil Petrescu, t. ii, 297. <$> Expr. A-i sări (cuiva) o rotiţă = a se sminti, a înnebuni. Com. din Ţepeş Vodă — Cernavodă. 2. (Regional) Rotilă (2). Cf. Barcianu, Pribeagul, p. r. 89, alr i 893, alr ii 5 013/250, 365, Lexic reg. 21. 3. (Regional) Bicicletă (Marginea — Rădăuţi), alr sn iii h 866/386. 4. (Regional) Scripete la războiul de ţesut (Ponoa-rele — Vaşcău). Teaha, c. n. 261. 5. (Regional) Diminutiv al lui roată1 (7). De jucat aş juca bine: Mi-i ruşine de copile, Că ţin ochii tot 6541 ROTMAISTRU - 571 - ROTOCOL la mine; Dc-ar ţine ochii-n pâmtnt, Să ieie rotiţa fini. şez. viii, 62. 1 — Pl.: rotiţe şi (regional) rotiţi. — Roată1 + suf. -iţă. ROTMAISTRU s. m. v. rotmistru. ROTMISTRU s. m. (învechit) Căpitan de cavalerie (In armata polonă); ofiţer. Cf. M. Costin, ap. Gîdei. Laşii. . . fiind. . . fără orlnduială, nice hatmani, nici rohmistri, nici stegari. N. Costin, l. 296. Primind veste leşii, s-au gătit rotmislrii ce era de pază pre margine, id. ib. 362. S-au dus rogmislrulu sănguru . . . şi Zc-[a]i; scosu tăie şferturile pănă la unulu (sfîrşitul sec. XVII). Iorga, s. d. xvi, 287. Am dat danie dumisale nepotului mieu Lupaşco Murguleţu, rohmistrul. hem 2 003. Rohmistru mări/fi] sale şi cu bătrinii satului (a. 1696). Ştefanelli, d. c. 15. Rotmisirul domnescu parte de moşie a dumisale . . . ne-[a]u dăruit (a. 1702). Iorga, s. d. i, 86. S-au gătit rotmistrii (adecă căpilardi călăreţilor) carii era puşi pre margine. Şincai, hr. ii, 165/22. L-au agiuns un rotmistru, cu cărţi de la hatmanii leşeşti (începutul sec. XIX), mag. ist. iii, 20/3, cf. tdrg. în vremea tinereţelor lui a fost şi el rohmistru la Ieşi. Sadoveanu, o. x, 247, cf. Rosetti, i. l. r. i, 260. — PI.: roimiştri şi rotmistri. — Şi: râhmistru, roţi-mistru, rotmaistru (Scriban, d.), roemistru (Necul- ce, l. 223) s. m. — Din pol. rotniist',z. ROI'OCĂNAt, -Ă adj. v. rătăcănat. ROTOCfiL s. m. v. rotofeie. ROTOCOÂLĂ s. f. v. rotocol. ROTOCdL, -OALĂ s. n., s.f., adj., I. S. n., s. f. 1. S. n. Imagine, contur, figură sau corp în formă de disc, de inel sau de cerc. Cf. lb. Să ne scoaţă [pasta pentru săpun] şi făcîndu-să rotocoale sau gogoşi, ca podul palmii . . . , să se puie a să usca bine. Piscupescu, o. 306/6, cf. Polizu. în cetăţile de pămint... se găsesc şi ... rotocoale sau ovale de piatră teşită. Odobescu, s. ii, 146. Ochii se afundaseră in cap, închişi în nişte rotocoale vinete. Delavrancea, t. 246. Din cînd în cînd, rotocolul de lămîie ce pluteşte în fiece pahar i-adoarme prin rotirea sa leneşe şi fermecată, id. s .140. Din cădelniţe se înalţă în rotocoale albastre fumul de lămîie. Vlahuţă, o. a. ii, 35. Din coşurile înalte ale fabri-cilo'r gîlgîie rotocoale negre de fum. id. ib. 116, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu. Iară prinosul [jertfei] la cer ajungea-n rotocoale de fumuri Murnu, i. 12, cf. tdrg. Luna ... sta ca o rotocoală dc hîrtie pe fundul satinai al cercului albastru, conv. lit. xxi, 102 După cîteva clipe, rotogolul înfocat scăpăra de lumină şi de tinereţe. Sandu-Aldea, u. p. 102, cf. Alexi, w. Ferestrele mici, de sus, se deschid în rîndul superior de arcade, cari sînl împodobite fiecare cu cîte un rotocol cu marginile în formă de sfoară împletită, mon. ist. ii, 29. Copiii apucă. . . un tăciune. . . şi, învîrtindu-l, fac felurite rotocoale. Pamfile, j. iii, 35. Fetele se urcă şi ele, bătătoresc fînul' şi-l pun încet în rotocoale. Lungianu, cl. 86. A sfîrşit de scris recipisă, în josul căreia şi-a pus iscălitura complicată cu fel de fel de rotocoale. Brătescu-Voineşti, p. 259. îşi asmuţă buzele şi dă drumul la rotogoale dc fum. Gîrleanu, n. 65. Mama Zoiţa rămase tăcută şi posomorită, privind rolocoalele de nouri ce năvăleau dinspre zarea dealului din faţă. Bujor, s. 59. Bătrînul îngenunchie pe rotogolul de papură. Ardeleanu, u. d. 122. Numai focul din vatră răspîndea un rotocol de lumină roşcată. Rebreanu, r. i, 204. Stă cu ochii pierduţi în rotocoalele albastre pe care le lasă din ţigara de chihlimbar. Galaction, o. a. i, 269. Cercurile . . . îşi schimbă conturul, se întretaie in văzduh ca nişte rotogoale moi şi plutitoare de fum. Cazimir, gr. 118. Pufniră în limpezimea dimineţii rotogoale dc fum lăptos. Sadoveanu, o. ii, 19. îl mîngîic de viaţă şi de moarte Rotirea-n bolţi a şoimilor, departe, în rotocoale, prinşi în curcubeie. Arghezi, vers. 240. A făcut rotocoale de fumprinaer, satisfăcut. Călinescu, s. 359. [Apa] nenea, cînd era sărbătoare în calendar, fără rotogoale de ulei şi de gaz. Pas, l. i, 69. între pădure şi fluviu se întindea ... o pustie ţară a morţii, pe deasupra căreia ciorile se lăsau în rologoluri. Camilar, n. i, 241. Pufăia tihnit rotocoale mari dintr-o ţigară lungă. Vornic, p. 141. Şoseaua făcea . . . rotocoale de asfalt ca zborul vulturilor. Barbu, p. 60. Fuma cu o prefăcută linişte, suflînd dinainte-i rotocoale de fum. Vinea, l. i, 42. Şi-ş avea Tudor ş-avea: Tot cincizăci de iepe breze Pintenoage la picioare, Cu dangale pă spinare, Rotocoale pă subt foaie. şez. iii, 212, cf. Teodorescu, p. p. 481. Sfîntulsoare-n_ rotogoale, Sfînta lună-n jumătate Nu umblă cu direp-iate! Epure, p. 64, cf. mat. folk. i, 390. Noaptea lîr-ziu văzui că-ntra tunari cu roalili di la tunuri îmbrăcaţi cu roiogoali di pai. Graiul, i, 309, cf. alr i 427/990, ib. 270/578, cf. Gorovei, c. 49. ■$> F i g. Se ridică deasupra noastră a tuturora cu rolocoalele lui de divină armonie. Galaction, a. 320. Zburam în jurul ei, de la glezne la creştet, îmbrăcînd-o în rotogoalele dorinţelor ca într-o plasă. G. M. Zamfirescu, sf. m. n. i, 166. <0> L o c. adv. în rotoeol sau în rotocoale = a) in formă de cerc; în spirală. Cînd trec în rotogoale Peste stincile trăsnite, peste cîmpurile goale, Drumul meu nu pare falnic ca un drum împărătesc. Eftimiu, î. 51. (F i g.) Ai fi rîvnit să cînţi şi-n rotogoale Să crească larg şi cîntecele tale. Arghezi, c. o. 203; b) de jur împrejur. Şi mi se-ntorcea pe dreapta, Turcii cădeau ca şi iarba, Şi se-ntorcea-ntr-un picior, Tăia tot în rotogol. Cătană, b. 30. + Suprafaţă rotundă. Slove alcătuite cu argint şi cu aur care scriu măririle ziditoriului în cartea cea mare a rotocoalelor cereşti. Molnar, ret. 30/12. Să ajungem la gradul acela de cultură unde stau celelalte popoare şi naţiuni de pe rotogolul pămîntului civilizat, f (1870), 107. Se vede uneori pe pajişte cîte un rotocol fără iarbă. Candrea, f. 159. Pămîntul a pierit de sub copite şi de sub roţi, cum piere gheaţa în rotocolul copcii. Galaction, o. 74. Un covor gălbej a fost aşternut pe jos . . . tn rotogolul strănilor şterse de praf. Arghezi, b. 25. [Arhitectul] ne arată pe plan rotogoale verzi apropiate unele de altele. Stancu, u.r.s.s. 203, cf. h ii 227. Plîn-ge-mă, maico, cu dor, Că ţ-am fost voinic fecior, Ţ-am scos plugul din obor, Ş-am arat un rotogol. Hodoş, p. p. 202. + (Regional) Şir lung de fîn cosit, format prin adunarea brazdelor de o parte şi de alta spre mijlocul fînaţului. Cf. alr ii 5 269/235, alr sn i h 129/172. 2. S. n. Mişcare în cercuri; rotire. [Cioara] mai trage iară un rotogol prin împregiurimea cuibului. Marian, o. ii, 43. Distracţia continuă, zmeele fac rotocoale în văzduh, s iulie 1960, 13. I o c. adv. (Regional) Pe-a rotoflolii = de-a rostogolul (Voiniceni — Tîrgu Mureş). Cf. alr ii 3 150/235. <> E x p r. A «la rotocol (sau rotocoale) cuiva (sau Ia ceva) = a înconjura pe cineva (sau ceva) de mai multe ori, a-i da tîrcoale. Deasupra focului domol, Jupînii corbi dau rotocol. Ba-nuş, p. 185. Vodă ... la cal mi sc uita, Rotocoale îi dădea. ap. tdrg. 3. S. f. pl. (Bot.) Numele a două plante erbacee: a) brumărele (Phlox paniculata). Cf. Bulet. grăd. bot. v, 65, Panţu, pl., Borza, d. 129; 1») (şi în forma rologhele) ochiul - boului (Callistephus chinensis). Cf. bulet. grăd. bot. v, 56, Panţu, pl., Borza, d. 38- 4. S. n. art. (Regional) Numele unui dans popular, nedefinit mai îndeaproape (Micăsasa — Mediaş). Cf. alr ii 4 336/141. II. Adj. (Popular) Rotund, în formă de cerc: Satul mic şi rotocol îi dau şi curînd ocol. Pann, p. v. i, 112/22. Meri cu mere rotungioare, Cu frunzele rotogoale. Marian, î. 306, cf. ddrf, Barcianu. Tot pămîntul rotogol Era al lor odată. . . Goga, Poezii, 28, cf. tdrg. Arză-ţi rochiţa pc poale De trei palme rotocoale, şez. iv, 138. Soarele c rotogol Şi nu-i spune că mi-i dor. ib. xxm, 76, cf. alr i 3/45, 49, 69, 85, 186, Zanne, p. vi, 301. <$> F i g. Iar văduva ochi îţi face Şi la inimă îi zace O nădejde rotogoală. Bărac, a. 42/13. (Adverbial) Prinzîndu-se de măni, acuşi rotogol, acuşi de-a lungul, au întins danful românesc. Şincai, hr. iii, 43/37. De 6547 ROTOCOLAT - 572 - ROTOLI multe, ori capchie oile, adccă îşi întoarnă capul cătră coaste, şi iute să tnvirtesc rotogol. Economia, 95/24; cf. lb. Ficiorii . . ■ învirteau fetele rotogol. Vlasiu, a. 102. S-adună toţi vulturii stol Sub cer se rotesc rotocol. Beniuc, v. 113. Novac mergea rotocol, Călca turcii lot ocol. şez. ii, 39. Fugi din cale, mototol, Să-mi joc mindra rotogol. Bibicescu, p. p. 221. <0> (Regional) Mere rotoyhele = varietate de mere nedefinită mai îndeaproape (Berchiş — Turda). Cf. bulet. grXd. bot. i, 79. — PI.: rotocoale. — Şi: rotogfil,-oală (pl. şi roto-goluri) s. n., s. f., adj., rotocoâlă s. f., rotoghele adj., s. f. pl. — Roată1 + ocol. ROTOCOLÂT, -Ă adj. în formă de cerc; rotocolit. Cf. tdrg, Scriban, d. Dar pe apă ce mi-ş vine? Doi colini din rădăcine Şi doi brazi Rotogolaţi. Hodoş, p. p. 73. Mere rotogolate. Com. Liuba. — Pl.: rotocolaţi, -te. — Şi: (regional) rotogolat, -ă adj. — De la rotocol. ROTOCOLÎ vb. IV. 1. Refl. şi intranz. A se roti <»)■' Cf. ddrf, tdrg. Stoluri de berze se rotocoleau prin văzduh ca nişte pete de lumină. Sandu-Aldea, u. p. 8. Nu văzurăm oameni . . . Ci numai fum rotocolea pe-alocuri. Murnu, o. 162. Tranz. Cf. Polizu, Barcianu, Alexi, w. (F i g.) Liniştea, ce stăpinea de jur împrejur . . . , ti tnviltora minţile şi le rotocolea în jurul unui singur gînd. Rebreanu, nuv. 227. + Intra n z. A face cotituri, a coti; a ocoli. Rotocolirăm cu ai vornicului Groza, şi ceata noastră o luă înainte. Delavrancea, o. ii, 225. <$> Refl. Părîuri cari aci curgeau drept, . . . aci se resfirau şi se rotocoleau tăind dealurile. Delavrancea, s. 242. + Tranz. (Rar) A-şi roti ochii, privirea. Mircea îşi rotocoli privirea. ap. tdrg. 2. Tranz. (Regional) A aduna (in rotocoale) finul cosit; (regional) a cori (Voiniceni — Tîrgu Mureş). Cf. alr ii 5 268/235. — Prez. ind.: rotocolesc. — Şi: rotogol! vb. IV. Polizu, Barcianu, Alexi, w. — V. rotocol. ROTOCOLIME s. f. (învechit, rar) Rotunjime (1); circumferinţă. Dumnezeu . . . poale ... să facă ... certuri mai mari şi mai largi în rotocolime. Antim, p. 34, cf. Scriban, d. — Rotocol + suf. -ime. ROTOCOLÎRE s. f. Acţiunea de a (se) rotocoli. Cf. Polizu, ddrf. — PI.: rotocoliri. — Şi: rotogolîre s. f. Polizu. — V. rotocoli. HOTOCOLÎT, -Ă adj. în formă de cerc; circular; rotund (11); rotocolat. Tigrului i se urîse cu această goană rotocolită întocmai ca alergătura cailor cînd treieră la arie. Odobescu, s. iii, 254. Doi castani bătrîni, stufoşi siau neclintiţi. . . , întinzîndu-şi pe verdeaţă umbrele lor împreunate ca două poloage negricioase şi rolocolile. Delavrancea, s. 222. Copacii, în şiruri negre, să zăreau jucînd o clipă acolo unde lunca rotocolită a Vilanului părea că se împreună cu bolta cerului, id. t. -170. + (Regional) încercuit, înconjurat. [Oi] oacheşe cu ochii şi urechile rolocolite cu negru, n xi 5. — Pl.: rotocoliţi, -le. — V. rotocoli. ROTOFEI, -l5lE adj. (Despre fiinţe, despre corpul sau despre părţi ale corpului lor) Dolofan, gras, durduliu. Oile merinos sînt rotofeie, ar (1829), 56J/28' Primarul, rotofei,se înviriea printre oameni. Gîrleanu, n. 37. Aşa cum era el, scurt, rotofei, grăsuliu, . . . tc simţeai atras cătră dînsul. Hogaş, dr. ii, 129.^Un bujoraş de copilă, cu . . . trupul rotofei de părea c-are să trăiască cit lumea. N. A. Bogdan, ap. tdrg. Prefectul era un bătrînel mărunţel şt rotofei. Rebreanu, r. i, 218, cf. ŞXineanu, d. u. Copiii dădeau buzna în curte, micuţi, gros îmbrăcaţi şi rotofei. Galaction, o. a. ii, 266. Brav, rotofei şi jovial fiu al oraşului, colonelul se ridicase de jos de tot. C. Petrescu, o. p. ii, 76. Are tn pază ca vreo cincizeci de copilaşi, toţi rotofei şi rumeni. I. Botez, şc. 208. O gospodină rotofeie ... ne şi aştepta cu cofăie-Iul. Sadoveanu, o. vi, 639. Se aflau acum la el alţi doi dascăli ardeleni . . . , unul înalt şi rotofei de-a binelea. Camil Petrescu, o. ii, 9. Alţii, graşi, rotofei, gătiţii mergeau cu trăsurile. Stancu, r. a. ii, 397. S-a bucurat văzînd că are în francezul rotofei un partener de nădejde la băutură. Pas, z. iii, 196. Popa se făcea zi cu zi tot mai rotofei, obrajii i se umflau tn grăsime. Camilar* n. i, 331. Cizmele roşii cu carîmb de muşchetar grozav de mari faţă de făptura scundă şi rotofeie a stă-pînului. Galan, z. r. 127. Hangiii trebuie să fie joviali şi rotofei. H. Lovinescu, t. 144. Şi cînd s-apleacă peste leagăn Privindu-şi pruncul rotofei, în ochii mamei luminează îndepărtatele seîntei. FrunzX, z. 46. Stătea de vorbă cu un domn rotofei şi rumen, la altă masă. LXn-crXnjan, c. ii, 196, cf. şez. v, 40. îşi răsucea burta rotofeie în toate părţile, i. cr. ii, 279. Dragu mamii Velinaş, Mititel şi rotofei, Umbli mul(t) după fumei. Vasiliu, c. 37, cf. Pascu, c. 55. <0> (Substantivat) Ieşi-n amiezi din mare şi bătrînul. Găseşte roiofeiele de foce. Murnu, o. 65. E un rotovei de om, zidit numai din cărămizi de seu. Iovescu, n. 71. Trecu pe lingă rotofeiul cu care venise tn compartiment, v. rom. aprilie 1955, 113. + F i g. (Despre lucruri) Rotund, umflat. Ai cumpărat pîinea rotofeie, pe care o ţineai ca pe o pernă, pe piept, cu amîndouă braţele, neputînd s-o cuprinzi toată. Pas, z. i, 140. — PI.: rotofei, -eie. — Şi: (regional) rotofeu, -6ie (Cihac, ii, 319, Scriban, d.), rotopei, -eie (id. ib.), rotovâi, -eie adj. — Etimologia necunoscută. ROTOFSU, -iSlE adj. v. rotofei. ROTOGÂN s. m. (Mai ales Ia pl.) Varietate de porumbei de rasă bună. Crescători de .. . porumbei (cercetări, inelari, misirlii, rotogani). CXlinescu, s. c. l. 105. — Pl.: rotogani. — De la roată1. ROTOGIIf]LE adj., s. f. pl. v. rotocol. ROTOGH1LĂ s. f. (Rar) Sferă, glob. Soarele se învîr-tea şi se suia, rologhilă arsă în foc. Galaction, o. 46, cf. l. rom. 1968, 420. — Pl.: rologhile. — Cf. rotocol. ROTOGOL, -OALĂ s. n., s. f., adj. v. rotocol. ROTOGOLÂT, -Ă adj. v. rotocolat. ROTOGOLt vb. IV v. rotocoli. ROTOGOLÎRE s. f. v. rotocolire. ROTOGONlîŢ, -EAŢĂ adj. (Regional) Rotund, sferic (Măţău — Cîmpulung). Coman, gl. — Pl.: rotogoneţi, -c. — Probabil contaminare între rotund şi gogoneţ. ROTOLĂ vb. I v. rotoli. ROTOLf vb. IV. Refl. (învechit, rar) A se rostogoli. Fulgerul săgetează stîncele carc se rotolează in riiiile cele ncmăsurînde. Asachi, s. l. ii, 76. + Tranz. A roti Rololind praştia sa, nemeri cu piatra cea colţoasă pc talar în cap. Asachi, s. l. m, 75. — Prez. ind.: rotolez. — Şi: rotolâ vb. I. — Cf. roată, r o t i 1 i. 6564 ROTONDĂ - 573 - ROTUND ROTONDĂ s. f. 1. Sală sau construcţie circulară, cu tavanul sau, respectiv, cu acoperişul în formă de cupolă. Cf. I. Golescu, c. O rotundă cu îndoită colonadă. Calendar (1855), 47/31. Cînd se-ntorc înapoi, tn rotondă, moş Gheorghe, vrînd să nadă mai cu amănuntul, dă cu ochii mai întîi de statuia sculptată a unui bătrîn. Sp. Popescu, m. o. 71, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., Scriban, n., dn2, der. + (Rar) Platformă circulară pe care se dansează; ring. Pe mizera rotondă din mijlocul localului se încinsese, demult, dansul. Stancu, r._a. i, 303. 2. (învechit, rar) Pelerină de damă; capă. Cf. Barcianu, Scriban, d. — Pl.: rotonde. — Şi: (Învechit) rotundă s. f. — Din fr. rotonde. HOTOPÂSCĂ s. f. v. rostopască. ROTOPAST s. n. v. rostopască. ROTOPASTE s. f. v. rostopască. ROTOPfil, -tlE adj. v. rotofei. ROTOPITdR, -OARE adj. v. ropotitor. ROTOR s. n. Organ al tmei maşini motoare sau generatoare de energie, care se roteşte, în timpul funcţionării, In jurul arborelui pe care este montat. Un motor electric se compune din două părţi principale: rotorul şi statorul. Orbonaş, mec. 126. Acţiunea curentului natural în rotor nu dă rezultate magnetice bune. enc. tehn. i, 207. Omul cu şapcă şi jambiere de piele nu e singurul care şi-a împletit viaţa cu aceea a unui motor care şi-a prelungit nervii în bobinele şi rotorul lui. Bogza, v. j. 82. Rotorul are forma unei elice de vapor. Cişman, fiz. i, 336, cf. ltr2. In secţia bobinaj a crescut calitatea rotoarelor pentru locomotivele de mînă. Sc!n-teia, 1960, nr. 4 839, cf. dn2, der. — Pl.: rotoare. — Din fr. rotor. ROTORdATĂ adj. (Regional) Rotund, circular. Cu poalele rotoroate. mat. folk. 1 516. — Pl.: rotoroate. — Cf. r o a t ă1, r o 111 a t. ROTOTI5CĂ s. f. Catalog cu fişe puse pe plăci situate lntr-o tobă rotativă, puţind fi consultate fără a fi scoase de la locul lor. dl, dm, dn2. — Pl.: rototeci. — Din fr. rototlieque. ROTOŢfiLE s. f. pl. (Bot.; regional) Bănuţ (Bellis perennis). Cf. Ţopa, c. 219, Borza, d. 29. + (Mai ales In compusul) rotoţele-albe = numele a trei plante din familia compozitelor: a) plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate şi dinţate şi cu flori albe-gălbui, dispuse în capitule (Achillea ptarmica). Cf. ddrf, Brandza, fl. 278, Barcianu, Albxi, w., tdrg, ŞXineanu, d. u., Scriban, d., Borza, d. 10, com. Marian; b) coada-şoricelului (Achillea millefolium). Cf. Gheţie, r. m., Borza, d. 10; c) stră-nutătoare (Achillea cartilaginea). Cf. Grecescu, fl. 308, Borza, d. 9. — Şi: (sg. refăcut după pl.) rotăţfcl (Borza, d. 10), rotocol (Id. ib. 9) s. m. — De la roată1. ROTOVfil1 s. n. v. retevei. ROTOVfil2, -filE adj. v. rotofei. ROTUCEĂ s. f. v. rotlceă. ROTCLĂ s. f. 1. Os mic in în formă de disc, situat In partea anterioară a genunchiului; (popular) oul genunchiului. Cf. Kretzulescu, a. d. 78/11, Polizu, p. 41/30, Şăineanu, Barcianu, Alexi w., Bianu, d. s., enc. vet. 7. Fracturile rotulei sînt determinate de acţiunea directă a unei forţe externe. A. Pop, chirurg. 209. Rotulele genunchilor se mişcau deasupra unor picioare lipsite de pulpe. Călinescu, s. 682. Fii drăguţ şi dă-mi cu muchia palmei sub rotulă, să văd cum stau cu reflexele. Vinea, l. i, 46. Rotula este un os mic, lat şi rotund. Belea, p. a. 122, cf. dn*. 2. (Tehn.) Nucă (II 2). Capul şurubului se termină cu un platou aşezat pe o rotulă în jurul căreia platoul poale lua orice poziţie. Orbonaş, mec. 167. + (învechit) Rotiţă. Cf. lex. mars. 242. — Accentuat şi: (rar) râtulă. Barcianu. — Pl.: rotule. — Din fr. rotule, lat. rotula. ROTUND, -A adj., s. n., s. f. I. Adj. 1. De forma unu cerc, a unei sfere, a unui disc sau a unui cilindru. Fi-indu pămîntul rătund, aşea vinu locurile tn staturile sale. N. Costin, l. 130. Pietrii rotunde din vîrful dealului puţină urnire îi trebuie. Cantemir, ist. 283. Zidi mitropolie în Tîrgovişte... cu S turle şi tot rătunde. anon. cantac., cm i, 108, cf. anon. car., lex. mars. 242. Unghiile mici şi rătunde însămnează împrotivitoriu, mî-nios (a. 1785). gcr ii, 146/2. Ian caută lu prin hăsl inel. . . Toate chiar tu vei zări prin el Şi prin cercura lui ha rătundă. Budai-Deleanu, ţ. 328, cf. lb. Nu văd globul că-i rătund, Lumea, haos fără fund. Mumu-leanu, c. 137/3. Pămîntul ce noi lăcuim, care să numeşte şi glob pămîntesc, este rătund'. cr (1829), 1231J4. O tavolă rătundă Şi mare sta la mijloc. Heliade, o. i, 220. Aceştia sînt de formă rătundă. ar (1830), 4*/14. Cită mirare l-au cuprins, găsind la rădăcină un feliu de boambe rătunde. Drăghici, r. 62/27. Ogoarăle sînt ca feliile de zămos, adecă puţîn rătunde. Kogălniceanu, s. 5. Nu-nţelcgi de-i adevăr Sau fantezie, au dacă Lacul suie-se spre ceriu ... Că de caţi în a lui fund Sameni mez în glob rotund. Asachi, s. l. i, 176. O este . . . o imagine a unui lucru rotund, cr (1848), 15» /32, cf. Polizu, Cihac, i, 228. Soarele rotund şi palid se prevede pintre nori Ca un vis de tinereţe printre anii trecători. Alecsandri, p. iii, 9. Vorbeşte numai de obiceiul lor de a zbura in cîrduri rotunde. Odobescu, s. iii, 30. Erau aşezate nişte stufişuri, unele rotunde şi cu flori, altele lunguieţe. Ispirescu, l. 244. CU p-aei era să se împiedice d-un scăunel, rotund, cu trei picioare. Delavrancea, s. 21. Noaptea neagră de pe valuri îl vedea [vaporul] ca o nălucă, Punct mai negru pc cerneala orizontului rotund. Macedonski, o. i, 76. La portiţa unei case mici din strada Popa Tatu, e o tablă rotundă. Vlahuţă, o. a. i, 227, cf. ddrf, Philippi-de, p. 24, Şăineanu, Dame, t. 53 bis. Uite-l verde şi rotund Nucul din grădină! Coşbuc, p. i, 261, cf. Barcianu, Alexi, w., tdrg. Ca nişte columne albe, rotunde, puternice, se înălţau fagii bătrîni. Agîrbiceanu, a. 61. în jurul vaselor sînt depuse mai multe celule rotunde mono- sau polinucleare. Babeş, o. a. i, 272. într-un vîrv di păltior Cu frunza măruntî, Cu umbra rotundî. Diaconu, vr. 68. Oţelul rotund serveşte la confecţionarea betonului armat şi a niturilor. Ioanovici, tehn. 146. Pete rotunde şi goale în pămînt arată pecingini în care n-a mai putut prinde viaţă nici o iarbă. C. Petrescu, î. ii, 203. Rămtneam să mă joc în odaie cu un cărucior făcut din cutii rotunde de chibrituri. Brăescu, o. a. ii, 13. Mîncau neuitata îngheţată la mesele rotunde de afară. Teodoreanu, m. u. 219. rrin ochiul rotund de lumină, se vedea în cerul limpede luna. Sadoveanu, o. xii, 23. Filitul rotund se întrebuinţează in cazul cînd şurubul este supus la o uzură foarte mare. Soare, maş. 31. Ochii teferi, de safir rotund, Clipesc din fugă şi se-ascund. Arghezi, vers. 315. O nerăbdare mă pătrunde, Să văd, prin lunile de foc, Ce fructe calde şi rotunde Cresc să-mplinească vis şi loc. Blaga, p. 114. Era un bărbat negricios, cu ochi rotunzi, cu mustaţa uşor încărunţită. Camil Petrescu, o. iii, 160. în vîrful copacului negru se oprise soarele rotund. Stancu, r. a. iii, 83. O grămadă de bolovani rotunzi. Bogza, c. o. 47. Cît vorbea sau se uita undeva şi vedea ceva de 6579 ROTUND 574 - ROTUND « făcui, trăsăturile rotunde şl liniştite ale buzelor se stricau. Preda, m. 174. Sătenii... şedeau Invălifi intre piele rotunde şi dese, Ce prin suliţa ploii la cer se suiau. Labiş, p. 41. Trupul galben şi rotund al soarelui plutise încă multă vreme In ceaţa depărtată. Barbu, p. 222. Ocupă locul din mijloc pe scăunaşul alb, rotund, s iunie 1960, 69. Tu soare rttund, Treci dealul curind. pop., ap. gcr ii, 321. Sus frunza-i măruntă, Jos umbra-i rotundă. Teodorescu, p. p. 84. Codrule, frunză rotundă, De mi-ai da puţină umbră. JARNfK-BÎRSEANU, d. 199. Codruţ cu frundză rătundă, Chice bruma, nu te-agiungă. arh. folk. i, 168, cf. alr i 3, alr sn iii h 809, a i 21, iii 5, 7, v 25, ix 3. Teiule, foaie rotundă, Lasă-mă la a ta umbră. folc. transilv. ii, 37. Moşnegii clădeau Şi stoguri rotunde făceau, folc. mold. i, 306. Banul e făcui rotund, lesne să rostogoleşte. Zanne, p. v, 34. Leagă sacul pină e rotund, Nu cînd ajunge la fund, se zice cu privire la cei risipitori. Cf. Pann, iii, 72/11, Zanne, p. iii, 341. Băiund e, măr nu-i; Pături sînt, plăcintă nu-i (Ceapa). Gorovei, c. 66. <$> Fi g. Spune, plîngînd, o poveste simplă şi rotundă, ca o piatră de moară. Galaction, a. 406. Rotunda poezie a cerului bălţat, Cind soarele ajunge la calea jumătate. Deşliu, g. 5. <0> (Adverbial) O pelerină neagră De samuree piele cădea rotund pe mijloc. Heliade, o. i, 231. Era o largă cutie de lemn văpsit, scobită rotund. Odobescu, s. i, 161- [Haina] avea umerii căzuţi şi pulpanele rotund răscroite. T. Popovici, s. 329, cf. alr i 3/118, alr ii 2 615/812. + (Mat.; despre o curbă plană sau despre o suprafaţă) Care are toate punctele la aceeaşi distanţă faţă de un punct dat. Cf. dl, dm. + (Rar) Circular. Cîrciumarul constată dintr-o privire rotundă că n-a rămas nimeni neplătit. Rebreanu, r. i, 137. + (Despre scris) Cu caractere rotunjite (II). Dedesubti rînduri scrise îngrijit, cu litere mici, rotunde. Bassarabescu, v. 115. E acel scris rotund, clar, elegant, pe care îl urăşte încă de la orele de caligrafie. Galaction, o. a. i, 71. + (Despre dealuri, coline etc.) Cu creasta netedă, fără muchii sau colţuri; rotat. Un munte ce să cheamă Atlas şi iaste îngust şi rătund prelutindirilia. Herodot (1645), 267. Dusă-l între neşte munţi de-aproape, Sus pe o stîncă naltă şi rătundă. Budai-Deleanu, ţ. 210. Acel loc era o măgură verde cu muchea lată şi rotundă. Odobescu, s. i, 166. Un deal rotund, îmbrăcat în brazi, se culcă în faţa apei. Vlahuţă, o. a. ii, 168. laşul se întinde în albia făcută de cîteva dealuri rotunde, dar mai ales între po-vîmişul Copoului şi valea bătută a şerpuitului Bahlui. Călinescu, i. c. 62. + (Substantivat, m.; familiar) Monedă, ban. dr. iv, 819. 2. (Despre fiinţe, despre corpul sau despre părţi ale corpului lor) De formă rotundă (I 1); plin, grăsuţ, durduliu, împlinit. Era om mare, mai înalt mai decîl toţi oamenii, iar nu gros, rătund la faţa şi cam smad. Neculce, l. 227. Şi iacă în faţa lui cea rătundă Să vedea schimbarea minunată. Budai-Deleanu, ţ. 186. Admira o cadînă . .. Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde. Alecsandri, p. iii, 4. Lăsa pe sînul ei Să cadă-n răsfăţare o fundă lat’ aură Ce atîrnînd sărută rotunzii-i umerei. Bolintineanu, o. 217. Zării mai multe figuri rotunde şi drăgălaşe, cu pieliţa trandafirie, cu ochii negri şi seînteietori. Odobescu, s. i, 385. Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate, Tu grumazul mi-l înlănţui. Eminescu, o. i, 42. Un bondar rotund în pîntec, Somnoros, pe nas ca popii, glăsuieşte-n-cet un cîntee. id. ib. 87. Era un om scurt, gros, rotund la faţă şi zîmbea mereu. Slavici, n. i, 147. Şi ce trup rotund, mlădios şi perfect, nu s-ascunde sub cutele văşmîntului ei moale şi alb. Delavrancea, t. 95. Veneau la urmă popii... Cu pîntece rotunde, umflate de colivă. Macedonski, o. i, 42. Zîmbind, dai gurii noastre pradă Obrajii rumeni şi rotunzi. Vlahuţă, s. a. i 67. Măiastră, pe umeri rotunzi Cu plete în valuri uşoare, Prin codri de veacuri pătrunzi, Cîntînd visătoare. Neculuţă, ţ. d. 57. Cu ochi frumoşi, cu piept rotund, aşa zglobie, Tu, Doamne, ai făcut-o numai ca să mintă. Coşbuc, p. i, 173. Peste braţele rotunde ■ . . Părul ţi se varsă-n unde. id. ib. 220. Era voinică, smeadă, cu obrazul rotund. Gîrleanu, n. 45, Treceau prin mintea mea, pe rînd, toate acele carete grele şi cu arcuri mlădioase, trase de patru cai rotunzi. Hogaş, dr. i, 29. Deasupra-i surîde o faţă rotundă, bălană şi fericită. C. Petrescu, c. v. 216. Domnul judecător Tulea, rotund ca un poloboc, făcînd opinie separată, se servi cu icre din belşug. Brăescu, o. a. ii, 258. Era om rotund, cu părul şi mustăţile sure. Sadoveanu, o. ii, 475. Pieptul puternic, spatele rotund făceau un masiv aşa de voluminos. Călinescu, s. 69. In faţa rotundă i se vedeau mai întîi sprîncenele groase şi dedesubt apele verzi ale ochilor mari. Camil Petrescu, o. i, 94. Avea faţa rotundă, ochi cenuşii, mari. Stancu, r. a. i, 183. Cu pîntecele gol, rotund şi nespălat, purtat cu mîndrie în bătaia soarelui, s-a rătăcit în copilărie şi în praful uliţelor Paşcanilor. Galan, z. r. 7. Se vedea o terasă de piatră ... cu un Amor de piatră care îşi încorda arcul, braţele rotunde, lucioase de polei. Demetrius, a. 346. Avea un obraz alb, bărbia rotundă şi curată. Preda, m. 190. Avea un chip rotund şi pur, cu doi ochi mari şi negri. Barbu, p. 36. -Ce neagră-i la faţă şi rotundă şi roşie. v. rom. septembrie 1962, 39. Scoal’ de-mi ale-ge-un cîrlan, Cîrlănaş de la Ispas, Tinerel, rotund şi gras. Balada, ii, 426. 3. (Despre cifre, sume, cantităţi) Fără fracţiuni sau subdiviziuni; întreg, complet, neştirbit. 99 este cu bună samă un multiplu de 9, adecă ... îl cuprinde un rătund număr de ori (adecă fără rămăşiţă). Asachi, e. i, 45/25, cf. Şăineanu. Oricît de ieftină va fi fost căsuţa de mahala pe care şi-o va cumpăra în curînd, ea va trebui să fie plătită cu o sumă de bani rotundă. Călinescu, i. c. 112. Conveniri ca livrările de orice mărfuri să se facă pînă la concurenţa unei sume rotunde, id. s. 265. îl ştia cu paisprezece pogoane — avere rotundă, neclintită, nesporită dar nici scăzută. Galan, b. ii, 302. + (Adverbial; învechit) Pogonul de tiutiun, rătund este să fie de 48 prăjini (a. 1797). Uricariul, iv, 72/15. 4. Fig. (Despre mişcări, gesturi) Domol, lin, încet. Ce mişcări moi, rotunde şi cinstite ! Delavrancea, t. 69. Desfăcînd acordeonul alb cu gesturi calme si rotunde, lucrătorul aristocrat cîntă. Călinescu, s. 31. + (Despre sunete, cuvinte etc.) Plăcut, armonios. Deodată se păru că vîntul aduce nişte note rotunde şi repezi, întrerupte, ale unei melodie în depărtare, cr (1848), 452/52. Aceste mici defecte nu l-au oprit de a ... ne face să auzim un sol natural, rotund şi foHe. Filimon, o. ii, 277. Suna în văi o muzică profundă, O muzică a undelor pe prund, între păduri se răsucea rotundă. Labiş, p. 263. + (Adverbial) Stanică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi declamator. Călinescu, e. o. i, 91. + (Adverbial; învechit; în legătură cu verbele „a zice", „a spune“ etc.) în mod deschis, fără înconjur. Cf. lb. Banul a denegat rotund mergerea şi participarea sa la acel consiliu. Bariţiu, p. a. ii, 31. Priimi poruncă de la riga de a merge la solul englezesc şi a-i spune rătund cum că gubernul grecesc nu va da nici o satisfacţie . . . gubernului britanic, gt (1839), lll'*/21. II. S. n., s. f. 1. S. n., s. f. Figură sau suprafaţă în formă de disc sau de cerc. Cîmpia albă — un imens rotund. Bacovia, o. 35. în locul acelui rotund, plin de flori şi străjuit cu statui, era un complex de magherniţe. Galaction, a. 479. Se vedeau de jur împrejurul rotundului muzicanţi goi cu fluiere. Sadoveanu, o. viii, 327. Ai văzut cum Dumnezeu ne păcăleşte. . . Rotundele-n drepte le-ascunde. Arghezi, vers. 364. De jos, de pe rotundul bătătorit, . . . unde stă grupul de băieţi şi fele . . . , urcă rîsete vesele. Demetrius, a. 30. Rotundul de lumină al lămpii peste foi încercuieşte alte visări şi alte cînturi. Deşliu, g. 6. Rotundul blînd al lunii pline, Foşnitul ciutei care vine ... Pe toate ţi le-aduce-aminte Făptura dragostei fierbinte, v. rom. septembrie 1962, 4. + (Poetic) Globul pămîntesc. Ca ieri cuvîntul din vecini S-a dus ca astăzi prin străini, Lăsînd pe toţi, din cît afund O mie de crăimi ascund, Toţi craii multului rotund De veste plini. Coşbuc, p. i, 54. 2. S. f. (Bot.; regional) Muşcată (Pelargonium odo-ratissimum). Cf. bulet. grăd. bot. v, 64, Borza, d. 125. 6579 ROTUNDĂ - 575 - ROTUNJIME ^Compus: rotunda-puturoasă = mie arbust cu ramuri cărnoase, cu frunze uşor încreţite pe margini şi cu flori roşii In diferite nuanţe, cultivat ca plantă ornamentală (Pelargonium zonale). Cf. Panţu, pl., BULET. GRĂD. BOT. V, 64, BORZA, D, 125. + (La pl.) Corcoduşe (Primus cerasifera). Borza, d. 138. 3. S. f. art. (Regional) Numele unui dans. Cf. Varone, joc. rom. n., id. d. 128. — Pl.: rotunzi, -de. — Şi: (învechit şi regional) rătund, -ă adj. — Lat. retundus. ROTUNDĂ s. f. v. rotondă. ROTUNDE vb. III v. rătunde. ROTUNDldR, -OARĂ adj., s. f. v. rotunjor. ROTUNDIXAtE s. f. (Rar) Rotunjime (2). Rotundi-tatea feţei şi fruntea bombată. CXlinescu, c. 224, cf. Iordan, l. r. 312. — Pl.: rotundităfi. — Rotund + suf. -itate. Cf. fr. rotondit 6. ROTUNDÎJŢ, -A adj. (Regional) Rotunjor (I). Cf. l. rom. 1966, 48. — Pl.: rotundufi, -e. — Rotund -f suf. -uf. ROTUNJEÂLĂ s. f. (învechit) 1. Rotunjime (1). Iaste şi un inel. . . fiind săpat împrejur, la rălunzala cea dinlăuntru, şi săpat cu oarecare slove sfinte. Aethiopica, 44v/4. Ţi-au dat Dumnezeu lăcaşul pe a sferei rotunzeală. Conachi, p. 261, cf. Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w. + (Adesea determinat prin „pămîntului") Globul pămîntesc. In cea mai multă şi mai mare a rătunzealii pămîntului parte. Cantemir, hr. 86. Astronomii . . . una polus arcticus, iară alta polus antarcticus le număsc, prin carile a ceriului trup şi râtundzală să tnvtrleaşte. id., ap. gcr i, 322/32, cf. 323/14, ia i, 5v. 2. Rotunjime (3). Ne-am crezut datori a da fiecării porţiuni mai substanţiale a vastului întreg atîla obiectivă rotunzeală. Hăsdeu, i. c. viii. — Pl.: rotunjeli. — Şi: rotunzălă, rotunzeală, râ-tunzeălă s. f. — Rotunji + suf. -eală ROTUNJEl, -EA, -iCĂadj.,s.f. l.Adj. Rotunjor (1). Da-ţi-oi dulce sărutat Şi dulci poame de mîncat, Două mere-n umbră coapte . . . Rotunzele amîndouă. Alecsandri, p. p. 241. -$> (Substantivat) Rălunjico Ia obraz Spune neicăi unde-ai mas. şez. i, 174. 2. S.f. (Prin nord-estul Olt.; în forma rotunjică) Căpiţă de coceni care se face în copaci păstrîndu-se. ca nutreţ pentru vite. Cf. Lexic reg. ii, 31. 3. S. f. (Regional; în forma rotunjică) Numele unei plante nedefinite mai îndeaproape (Băileşti — Curtea de Argeş). Cf. h ix 188. -r Pl.: rotunjei, -ele. — Şi: rotunzii, -ea, -£că, (regional) rătunjel, -câ, -ieă adj. — Rotund + suf. -el. — Rotunjiră, cu schimbare de sufix. ROTUNJÎ vb. IV. 1. T r a n z. A face rotund (I 1), a da formă rotundă. Cf. lb. Doamne, m-ai rotunzit ca domă, Şi cer e al meu nume. Heliade, o. i, 358, cf. Polizu. Rotunjindu-şi gura pe o pronunţie afectată, declamatoare, îşi înecă vorbele . . . într-un rîs artificial. Vlahuţă, o. A. iii, 59. cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w., tdrg. Rotunzi muchiile scîndurei. C. Petrescu, î. ii, 181. Ia o bucată de lut, o rotunjeşte şi o azvîrle . . în tipar. Bogza, c. o. 220. în cîteva orc a pus un strat de nisip să se curăţe apa, a rotunjit fîntînă şi a terminal. Preda, î. 159. Mii de buze purpurii Pentru ţipăt rotunjite. LAriiş, p. 309. Coarn’el’e l‘e-o rătundzîl, Păru-i l-o burzuluit. T. Papahagi, m. 135. <0> F i g. Liniştea se rotunjeşte albastră. Blaga, Poezii , 138. <0> Expr. (Regional) A o rătunji eu rineva = a se înţelege defi- nitiv cu cineva, a hotărî ceva. Ciauşanu, v. 194. A l-o rătunji (cuiva) — a-i spune (cuiva) verde în faţă; a-i vorbi deschis. Udrescu, gl. I-am rătunjit-o din două vorbe, i-am tăiat pofta să mai dea p-aci / id. ib. + A Întregi o regiune, un teren etc. în aşa fel Incit linia de hotar să fie cît mai puţin sinuoasă. Spune . . . Că hotarele domniei sînt de spada-i rotunjite. Davila, v. v. 157. (Refl. pas.) Cea mai de pe urmă modificare tn întinderea judeţului a fost făcută . . . cînd s-a rotunzit judeţele. I. Ionescu, d. 9. 4- R e f A se forma, a se Închega. Au mai sosit cu măciniş şi alţi gospodari. S-a rotunzit sfat sub şopru. Sadoveanu, o. xvii, 313. Fruntea flăcăilor hotărăşte la care circiumă să se rotunjească hora. Stancu, d. 169. + Refl. (Rar) A se distinge, a se contura în forme rotunjite (1). în unghiurile lui se rotunzeau patru divanuri acoperite cu şaluri în dungi de diferite culori. Alecsandri, o. p. 141. Din cauza inundării întregului şes cu ovăzuri, contururile priveliştii se rotun jeau. Călinescu, e. o. i, 104. (T r a n z.) La miazănoapte munţii Călimanului îşi rotunjesc spinările goale. Vlahuţă, r. p. 186. 2. Tranz. şi refl. A (se) îngrăşa, a (se) împlini. Otilia se rotunjise puţin la faţă. Călinescu, e. o. ii, 115. în doi ani Valeria se împlinise la trup, rotunjind piept şi clădindu-se bine. v. rom. februarie 1952, 134. 3. Tranz. A completa, a Întregi. Nu mă pot, totuşi, despărţi de d-voastră fără a adăuga o simplă propoziţie, menită a rotunzi conţinutul celei de mai sus. Hogaş, dr. ii, 192. Sînt încă. mulţi tineri poeţi de talent care-şi rotunjesc de pe acum viitoarele volume, v. rom. ianuarie 1954, 213. <$• R e f 1. în acest timp înschimbă dinţii, ţipă pe cei de lapte şi pune pe cei ,,de cal", pînă i se rotunjeşte . . . gura. DR. v, 288. (Refl. pa s.) Discuţiile ... au fost deosebit de însufleţite şi în mare parte s-a izbutit a se rotunji, a se adînci cunoaşterea problemelor legate în genere de o poezie festivă, contemp. 1949, nr. 160, 9/4. + (Cu sens cantitativ) A mări1 (IV), a spori. Boierii îşi rotunjesc moşiile cohfiscînd ocinile răzeşilor şi moşnenilor şi moşiile tîrgurilor. Oţetea, t. v. 38, cf. 33. Din foamea noastră şi-au rotunjit averile. Stancu, d. 103. Şi-şi mai rotunjeşte starea şi cu plocoane. Pas, z. i, 155. <> R ef 1. Banul umbla. Trecea de la unul la altul, dintr-un buzunar într-o tejghea, . . . creştea, se rotunjea, făcea pui. id. ib. îi, 229. + A elimina subdiviziunile, fracţiunile unui număr, ale unei sume etc.; a face întreg; a completa plnă la o sumă rotundă. O sută şaizeci datoria de ieri . . . şi opt suie plini pentru joc. Dacă le rotunjeşte, poate lua bancul singur. C. Petrescu, î. i, 96. 4. Tranz. (Regional) A tăia, a reteza, a scurta; (regional) a rătunde (l). Părul să şi-I rotunzească, Mîn-dra lui să nu-l cunoască. Bud, p. p. 5. Cu foarfecile te-oi rătunza, Cu chepline te-oi cheptăna. arh. folk. i, 204, cf. alr i 60, ib. 976/94, 270, 337, 357, 359, ib. 981/954, alrm i/i 133/337, alr ii/i h 7/182, lb. ii 3 288/723. 5. Tranz. Fig. A scoate sunete, a pronunţa 'cuvinte într-un mod clar, plăcut, melodios. Sînt în clasa a treia, răspunse Irina clar, rotunjind fiecare cuvînt şi aruncîndu-şi privirea pieziş. Preda, m. 170, cf. 88.<$> Refl. Fiecare cuvînt scos de cei trei oameni scîrţîia, nu se lipea de celălalt, nimerea alături, nu se putea rotunji şi încălzi. Preda, m. 173. — Prez. ind.: rotunjesc. — Şi: rotunzi, (regional) rătunji, rătunzi (Clemens, alr i 60/180, 186, 348, 350, 351, 354, 360, 361, 730), răntuzi, rlntunzi (alr ii 6 701/ /353), rlntuzi (ib. îl/362, Arvinte, term. 164, Glosar reg.) vb. IV, rătunza vb. I. — De la rotund. ROTUNJÎME s. f. 1. Calitatea a ceea ce este rotund; p. ext. linie, formă, suprafaţă rotundă; (învechit) rotunjeală (1), rotuujitură. De trebuinţe este ca sâ arătăm si ceva pentru a sa rătunzime. Amfilohie, g. 171/6, cf. drlu. Ramuri de chiparis împodobea marea rătunzime a acestei negrite biserici, ar (1829), 144a/lfi, cf. Polizu. Rotunzimea suprafeţei mărilor şi a continentelor a fost constatată prin voiagele de circumnavigaţiune efectuate în diferite direcţiuni şi mai peste toată supra- 6588 ROTUNJIRE - 576 - ROTUNJOR . # faţa pămîntului. Dbăghjceanu, c. 48, cf. ddrf, ŞXineanu, Babcianu, Alexi, w. El o privi din nou în rotunjimea seninăa chipului şi nu răspunse. D. Zamfirf.s-cu, r. 133. Luna . . . arginta rotunjimile pepenilor înrouraţi. sXm. ii, 103. Lîngă uşa pimniţei, singur un butoi în rotunzimea lui cercuită părea vesel. Angfel, pr. 94. Desagii mei se lecuiseră pe deplin de ofliga de care zăcuseră, şi-şi recăpătaseră din nou vechea şi îmbelşugata lor rotunzime. Hogaş, m. n. 154. Aşa s-au oploşii în dumbrăvi, la margini de lacuri, pe roiunzimile mormintelor scitice . . . insecte mediteranee. Sadoveanu, o. xvi, 9. Părea mai chel decît era din pricina rotunjimii perfecte a capului. T. Popovici, se. 80. <$- (învechit, rar) Rătunzimea lumii = globul pămlntesc. Globul au rătunzimea lumii. Amfilohie, g. f. 171r/4. + (Mat. ; Învechit, rar, In forma rătunzime) Circumferinţă a unui cerc. Circomferenţă au rătumima [pămîntului]. Pleşoianu, c. 19/11. 2. Formă rotundă, plină a trupului; (rar) rotuudi-tate. Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă, Lăsînd ca să albească prin valul de cristal Frumoasa rotunzime a sînu-i virginal. Alecsandri, p. iii, 287. O femeie scurtă şi de cuvenită rotunjime. Slavici, n. i, 284. I-am întins o mînă pe umăr . . . , am ridicat-o în lîmplele inelate şi-am lăsat-o să alunece uşor pe rotunzimea obrazului. Delavrancea, ţ. 229. Viafa sedentară şi bunul trai îi păstrase tpată plenitudinea, rotunzimea şi frăgezimea formelor femeieşti. Hogaş, dr. i, 116. Şorful încheiat la spate îi slrîngea talia, accentuîndu-i roiunzimile. IbrXileanu, a. 122. Mă-mbie şi mă răscoleşte iar . . . Comoara ia de rotunjimi gingaşe. Camil Petrescu, v. 93. Deşi era subfire, avea rotunzimi ferme. Sadoveanu, 0. xi, 465. Sub pătura groasă, mai mult îi bănuia rotunjimile. v. rom. aprilie 1955, 179. Şi-a potrivii repede haina peste rotunzimea pîntecului. Galan, z. r. 168. li strînse, înfigîndu-şi ghiarele în roiunzimea mare a gîtului. Preda, !. 152. 3. Calitatea (unei sume, a unui număr) de a fi Întreg, fără fracţiuni sau subdiviziuni, întregire, completare; (învechit) rotunjeală (2). Mărunfişul însă îl încurca, fiindcă, oricum se silea, nu sporea şi-i ameninţa rotunjimea celor trei sutare. Rebreanu, i. 436. Drumul ce se parcurge în cîteva minute cu maşina, pe jos s-a lungit pînă la rotunjimea unei ore. s februarie 1961, 6. 4. îmbinare armonioasă a mai multor sunete sau cuvinte. Cf. ŞXineanu. O mişcare a braţului sau a capului unui om, ori o anumită rotunjime a unui cuvînt îi amintea de cutare mişcare sau frîntură de gest a lui Vilă. v. rom. septembrie 1960, 57. — Pl.: rotunjimi. — Şi: rotunzime, (învechit) ră-timzime s. f. — Rotund + suf. -ime. ROTUNJIRE s. f. Acţiunea de a (se) rotunji. 1. Cf. rotunji (1). Cf. drlu, Polizu, ddrf, Alexi, w. 2. împlinire, completare, întregire. Cf. rotunji (3). Cîteodată acest efort de rotunjire [a poemului] este exagerat şi ia forma unui exces formalist, contemp. 1949, nr. 156, 6/1. 3. (învechit, rar) Rotunjime (\). Aşea vi nu locurile în stalurile sale după rălunzirea pămîntului. N. Costin, 1. 130. — Pl.: rotunjiri. — Şi: rotimzire (drlu, Alexi, w.), (învechit) rătunzire s. f. — V. rotunji. ROTUNJIT, -Ă adj. 1. Cu o formă rotundă (I 1), cu un contur curb. Se puse a scrie acea scrisoare complicată care, prin trăsături fine şi rotunjite, superpunea în două şi trei caturi diferitele litere ale unui cuvînt. Filimon, o. i, 200. De pe colnicea dealului de-mpotrivă le răspundea cu răsunet tînguios mica turlă rotunjită a bisericuţei Iui Bucur. Odobescu, s. i, 105, cf. Alexi, w. La acest joc, pentru care se folosesc 5 pietricele rotunzile, . . . deosebim 7 locuri sau figuri. PXcală, m. r. 198. Muchiile bramelor sint rotunjite, iar suprafafa este striată sau punctată. Ioanovici, tehn. 145. îşi privi fără voie mîinile lut tari . . . , cu unghiile lucii şt rotunzite. C. Petrescu, î. i, 255. Acelaşi spor de înălfime, la care individul tindea vădit, i-l da pălăria cenuşie . . . eu marginile de sus rotunzite. Sadoveanu, o. xiv, 9. în stînga lui mînă I s-a dat să fină Pămintul surpat, Lat şi rotun-zat. rev. crit. i, 4. + (Despre dealuri, coline etc.) Cu creasta netedă, fără muchii sau colţuri; rotund. Dealul se urca rotunjit, ca un sîn, iar marginile lui se prăvăleau repezi. Gîrleanu, l. 102. Culmile sînt rotunjite şi se dispun paralel, ca valurile unei mări agitate. Geologia, 114. Să-mi dai calul dumitale Să mă duc la socrul mare, C-am auzit c-a fătat Sub un munte rotunzat (Untişca). Gorovei, c. 381. 2. (Despre părţi ale corpului) Plin, gras, împlinit; rotund (I 2). Plete mai negre, mai lustruite; Brafe mai albe, mai rătunjite. Bolliac, o. 154. Fisionomia ovală, rotunzită şi albă a ei. Eminescu, n. 8â. întindea tn aer brafele frumos rotunzite. Sadoveanu, e. 122, cf. Deşliu, g. 27. + (Despre ochi) Larg deschis, holbat. Rămăsese ca fulgerat, cu ochii rolunzifi, înfricoşaji de groază. Sadoveanu, o. v, 565. Rămase cu gura căscată, cu privirile rotunzite de încremenire, id. ib. ii, 334. + (Despre mişcări) în formă da rotocol, lin, domol, undu-îos. în zboruri rotunjite, tăiau mari păsări slava. Labis, p. 77. 3. Mărit, sporit, întregit. D. Anghel ne oferă sinteza cea mai rotunjită a curentului estetic. Vianu, a. p. 250. -0> F i g. Mai întîi ne e foame de frumuseţi . . . Luate din viaţă şi iarăşi date înapoi, împlinite, Larg rotunjite. Deşliu, g. 9. -4 (Despre cifre, sume etc.) Rotund (3). Vîrstă, rotunjită ori ba, reprezintă o cifră pe cît de materială ... pe atît de convenţională, v. rom. octombrie 1963, 179. 4. (Despre păr, mustăţi etc.) Tăiat, retezat (în formă rotundă) (I 1); scurtat. Era cu capul mare, lungăreţ ca un ou, cu părul roşu şi rălunzat (a. 1799). gcr ii, 168/33, cf. dr. v, 294. Era acelaşi om: aceeaşi faţă, aceeaşi barbă căruntă, deasă şi rotunjilă de jur împrejurul unor obra ji uscaţi. Delavrancea, t. 183. Era bălaie, cu părul galben ca spicul copt şi rotunjit pe spate. id. o. ii, 187. Mustaţa creaţă, rotunjită la capete, nu-i acoperea gura. Sadoveanu, o. v, 362. M-am simţH... De ochi orbită, De urechi asurzită, De păr rotunzită. Marian, v. 123, cf. alr ii/i h 7/346. <$■ (Adverbial) Avea barbă şi mustăţi tăiate rotunjit şi făpos. Sadoveanu, o. x, 561. 5. (Regional; adverbial; în forma rotunzat) Hotă-rît, decis, categoric. Lexic reg. 15. — Pl.: rotunjiţi, -te. — Şi: rotunzit, »ă, (regional) ră tun jit, -ă, rotunzât, -ă, rătunzăt, -ă, rătimzit, -ă (dr. v, 294) adj. — V. rotunji. ROTUNJIT 6R s. n. Unealtă folosită la fasonarea pieselor cu secţiune circulară. Cf. dl, dm. — Pl.: rotunjitoare. — Rotunji 4- suf. -lor. ROTUNJÎTURĂ s. f. (învechit) Rotunjime (1). Are el întru sine pre alocurea munţi înalţi şt văi adînci. . . acealea loate rălunzăturii lui nimic nu-i strică, fl. d. (1693), 68v/ll. Nasul, cu linii drepte şi cu o rotunjîtură ce se vede numai la marmurele antice. D. Zamfirescu, ap. tdrg. + (învechit, rar; concretizat) Formă rotundă; Fiecare din rotunziluri . . . are un coperiş în formă de fes. Iorga, c. i. ii, 9. — PL: rotun jituri. — Şi: rotunzitiîrâ, rătunzitură (Scriban, d.), rătunzătură s. f. — V. rotunji. ROTUNJdR, -OÂRĂ adj., s. m., s. f. I. Adj. Diminutiv al lui rotund; (regional) rotunduţ. 1. Cf. rotund <1>- Cf. po 232/18. Doauo merişoare Stau ascunse rătunşoare, BXrac, a. 19. O faţă ce nici soare, nici vînt nu sărutase, O frunte rotunjoară; ochi negri, mari, arzoşi. Bolintineanu, o. 214. Meri cu mere rotungioare. Marian, î. 306, cf. Barcianu, Alexi, w., dr. vi, 242, Iordan, stil. 190. Sfîntul soare, rotunjor, Nu î-o spune că mi-e dor. Teodorescu, p. p. 6593 ROTUNJOS - 577 - ROUĂ 279, cf. Sbiera, p. 322, com. Marian. Stelele ts rălun-gioare, Nu i-or spune că ml-e jele. Rf.teganui., tr. 132. Ce folos de cuşmă lungă, Dacă nu-s parale-n pungă; Mai bine mai rotunjoară. Cu punguţa plinişoară. şez. ii, 214. Frunză verde rotunjoară, Tînăr voinicel se-n-soară. Bud. p. p. 4. In pîrăul rotunjor Şeade o ţarcă într-un picior (Varza). Gorovei, c. 126. 2. Cf. rotund (2). Cf. Cantemir, ist. 107. Pur-tînd cofiţă cu apă rece Pe ai săi umeri albi rotunzori, Juna Rodică voioasă trece. Alecsandri, p. iii, 45, cf. ddrf. Subţirică şi năltuţă, cu obrajii rumeni, rotunjiori şi grăsulii. Hogaş, m. n. 211. Numai oftări adînci se mai desprindeau din pieptul ei rotunjor. Rebreanu, nuv. 80. Sub hlamida-i saltă rotungioru-i sin, Crini şi garofiţe pe-al ei chip se-ngîn. Topîrceanu, o. a. i, 90. Era cam micuţă domniţa, însă bine legală în formele-i rotunjoare. Sadoveanu, o. x, 148. A ieşit la poartă ajutorul pîţpălăbiei. . . om mititel şi rotunjor. id. ib. xiii, 707. Cînd văd sînu-i rotunzior, Mă agiunge foc de dor. Alecsandri, p. p. 301. Mlndra mică, rotunjoară, Cu iubirea te omoară ! JARNfK-BÎRSEANu, d. 76. II. S. m., s. f. 1. Numele mai multor plante erbacee: a) S. f. Plantă din familia compozitelor, cu tulpina păroasă, cu frunze lungi, lucitoare şi cu flori roşii-violacee, dispuse într-un capitul terminal; creşte prin păşunile din regiunea alpină şi subalpină (Homogyne alpina). Cf. Brandza, fl. 261, Barcianu, Grecescu, fl. 289, tdrg, Borza, d. 85. 1)) S. f. (Regional) Silnică (Glechoma hederaceum, glechoma hirsutum). Cf. lb, ddrf, Dame, t. 185, Barcianu, Grecescu, fl. 467, tdrg. Păcală, m. r. 18, dr. v, 559, Simionescu, fl. 158, Borza, d. 78, şez. xv, 113. c) S. m. (Regional, In forma rătunjor) Creţişoară (Alchemilla vulgaris). Borza, d. 14. d) S. f. (Regional, în forma rotunzioară) Iederă (He-dera helix). Cf. Alexi, w. e) S. f. (Regional, In forma rătungioară) Cimbru (Satureja hortensis). Cf. Polizu. 2. S.f. (Mai ales la pl.; şi în sintagma mere rotun jioare, bulet. grăd. bot. i, 79) Varietate de mere văratice, mărunte, de culoare gălbuie, care se coc în august. Cf. Baronzi, l. 93, ddrf, dr. ii, 706. — Pl.: rohmjori, -oare. — Şi: rotunzior, -oără adj., s.f., (regional) rotunz6r, -oără adj., rotundiâr, -oără (Brandza, fl. 391, Bianu, d. s., fd ii, 87, Borza, d. 77, 78), rătungior, -oără adj., s. f., rătunjor, -oără s. m., s. f., ră-tunş6r, -oără adj., rătunzioâră (ddrf), rătundioără (Borza, d. 77), rotunşoăre (Coteanu, pl. 25),* retunsoăre (id. ib.) s. f. — Rotund + suf. -ior. HOTUNJdS, -OĂSĂ adj. (într-o ghicitoare) Rotunjor (I 1). Cf. Sbiera, p. 321. — Pl.: rotun joşi, -oase. — Rotund + suf. -ios. ROTUlVJtlNE s. f. (Regional) Rotunjime. Cf. ddrf. — Pl.: rotun juni. — Rotund + suf. -iune. ROTUNSOÂRE s. f. v. rotunjor. ROTUNZAT, -Ă adj. v. rotunjit. ROTUNZEALĂ s. f. v. rotunjeală. ROTUNZfiL, -EA, -ICĂ adj. v. rotunjel. ROTlUYZt vb. IV v. rotunji. ROTUNZÎME s. f. v. rotunjime. ROTUNZI6R, -oArA adj., s. f. v. rotunjor. ROTUNZÎRE s. f. v. rotunjire. ROTUNZÎT, -A adj. v. rotunjit. ROTUNZITtiRĂ s. f. v. rotunjltură. ROTUNZdR, -OARĂ adj. v. rotunjor. ROTtiŢ s. m. (Regional) Specie de porumbel nedefinit mai îndeaproape. Cf. Băcescu, păs. 150. — Pl.: roluţi. — V. roată1. ROTtŢĂ s. f. (Regional) 1. Rotiţă (1). Cf. lb, a i 17, 21, 26, 31. 2. Rotiţă (5) (Ponoarele - Vascău). Teaha, c. n. 261. 3. (Bot.) Nalbă (Malva silvestris) (Voievozi — Cărei). alr n 6 309/325. — Pl.: rotuţe. — Roată1 + suf. -ufă. ROŢĂÎ vb. IV v. răţoi2. ROUĂ vb. I. (Regional) Intranz. impers. 1. A roura (!>• Com. dinCuzdrioara — Dej. f Tranz. A uda cu picături de rouă (1). Floricelele rouale D-al izvorului neclar. Mureşanu, p. 7/1. Vita care n-o fi rouată din noaptea asta să n-o mai dai a doua zi . . . la iarbă. Muscel, 60. Unii se duc cu vacile la iarbă (pe deal sau pe luncă) pentru ca să le roueze. ib. Şi cu ploaia m-a plouat, Şi cu roua m-a rouat. Hodoş, p. p. 107, cf. alr i 1 266/940. <£• R e f 1. Să aibă a vini, Cu roua să să rouază, In trup să să răschirează. T. Papahagi, m. 138. 2. A cădea puţină ploaie; a ploua mărunt, a burniţa ; (învechit şi popular) a roura (3). Cf. alr i 1 266/ 186, 345, 359, 735, 808, 890. + Tranz. A stropi cu picături mărunte de ploaie. Cf. alr i 1 266/49, 780. — Prez. ind. pers. 3: rouează. — V. rouă. ROUARtiSCĂ s. f. v. lăuruscă. ItdUĂ s. f. 1. Picături de apă care se formează In * timpul nopţilor senine de primăvară, de vară şi de toamnă prin condensarea vaporilor din atmosferă şi care se depun pe plante, pe pămlnt şi pe obiectele aflate în aer liber. Roa Ierămonului ce deşiinge pre dealurile Sionului. psalt. hur. 114r/23. Roao ce e de la lire vendecare lor iaste. psalt. 325. Blagosloviţi toată ploaia şi roaoa. ib. 331, cf. Coresi, ps. 437/7. Unde veri lăcui, gras va fi pămîntul şi în roa ceriului din sus va fi M[ago]s[lo]«em'a ta. Palia (1581), 109/4. Să dea (ie Domnedzeu de în roaa ceriului şi grasul pămîntului păiniei şi vinului mulfie. ib. 107/8. S-a pogorî fără de trudă în făţare ca roa pre lînă. Dosoftei, ps. 236/7. Şi focul s-au premenit In roaă. id. v. s. decembrie 224v/2. Pămîntul lui den ceasurile ceriului şi roaoi. Biblia (1688), 1521/13. Şi de se va face roaoa . . . voiu cunoaşte că vei mlntui. . . pre Israil. ib. 1781/52, cf. anon. car. Vă voi da roao în vreamea ei şi pămîntul va da sămănă-tura sa. anon. cantac., cm i, 87. Noaptea frig . . . , roao mare. Calendari (1733), 23/9, cf. lb. Vîntul de seară suflă şi frunza-nfiorează; Roua seninul varsă, verdeaţa renviind. Heliade, o. i, 178. Voi, norodul florilor, ... vă întineriţi pe toată zioa, hrănindu-vă cu roăle serii şi ale dimineţii. Marcovici, c. 71/6. încă tremură pe foaie în munţi roua şt prin ripe. Asachi, s. l. i, 53. Roua m-a muiet de lot. id. ib. 201. A la faţă, Cu lacrimi, ca trandafirul în roua de dimineaţă . . . , au zimbtt. Conachi, p. 100. O floare, . . . lipsită de viaţa rouăi cei răcoritoare, id. ib. 83. Frumoasa vale, scăldată de o rouă schinteieioare, înota în lumină, cr (1848), 83/64. Dînsul cunoaşte îndeobşte (osebit roaoa albă de primăvară şi grindina) toate pricinile fizice care sînt vătămătoare în producţia viilor (a. 1849). doc. ec. 959. Prin livezi din cuiburi păsările . . . zbor Şi îşi scutură de roaă aripioarele lor. Pann, e. ii, 78/6, cf. Polizu. A rouei picătură soarele de dimineaţă O usucă. Negruzzi, s. ii, 10. Să cadă a roăi picătură, Pămîntul să adape spre hrana tuturor, id. ib. 276. Plăcut este al 6612 rouA - 578 - ROUĂ undei murmur melodios Şi rouă şi zefirul. Alexandrescu, o. i, 280. In curind şi el apare pe orizonul aurii, Sorbind rouă dimineţii de pe ctmpul înverzii. Alecsandri, p. iii, 32, cf. i, 213. Ochii săi albaştri ard în lă-crimele Cum lucesc în rouă două viorele. Bolintineanu, 0. 33. Roua stă încă aninată de firele de iarbă. Odobescu, s. ni, 16. Roua curge în briliante umezi — Din crengi de arbori luminează stropii. Eminescu, o. iv, 213. Reflectarea ceriului înstelat într-un sirop de rouă. id. n. 32. Porneşte desculţă prin rouă de culege o poală de somnoroasă. Creangă, o. 94. Era boboc de trandafir . . . scăldat în roua dimineţii, id. p. 276. Culeseră la floricele, se udară de rouă, priviră fluturii cum săltau. Ispirescu, l. 381. Ca florile umezi de rouă. Macedon-ski, o. i, 157. Brobonit de rouă, pămîntul doarme încă. Vlahuţă, o. a. ii, 125, cf. i, 26, ddrf. Priveşti cu-ndu-ioşare la roua din ogoare. Păun-Pincio, p. 44. A tale visuri. . . s-au s/ins deşarte, Pierind cum piere roua dimineţii. Neculuţă, ţ. d. 18. In timpul nopţilor senine, pămîntul se acopere deseori cu mici picături de apă care se numesc rouă. Poni, f. 188. Fug pe dealuri scuturînd Roua din cosiţe. Coşbuc, p. i, 262, cf. Barcianu, Ale-xi, w. S-aştern bobiţele de rouă Pe-ntinsul luncii patrafir. Goga, p. 55. Roua picură pe flori. Iosif, patr. 86, cf. tdrg. După grosimea rouăi, agricultorul român Işi dă seama de nevoia care o au sămănăturile de ploaie. Pamfile, văzd. 67. Nu sufereau de sete, că beau dimineaţa picături de rouă de pe firele de iarbă. Brătescu-Voineşti, p. 226, cf. Păcală, r. 252. Cucoşul. . . îşi udă pliscul în mărgăritarul de rouă de pe frunza cea mai apropiată. Gîrleanu, n. 194. Fînaţul adînc se mlădia în valuri molatice, scînteieri de rouă aprinsă tn lumină de soare. Hogaş, m. n. 151, cf. Şăineanu, d. u. îţi turnam pe frunte rouă ca să-ţi fie somnul lin. Eftimiu, î. 105, cf. 149. A doua zi, muiat de rouă, cade în mina unui copil care-l colectează pentru insectar. Galaction, a. 190. Strălucesc subl rouă grea Cărări de soare pline. TopÎrceanu, b. 8, cf. 35. într-o pînză de păianjen tremură suspendate cîteva boabe diamantine de rouă. C. Petrescu, î. ii, 32, cf. 4. Azi, pesemne, dimineaţă, Cerul verde făr-un nor S-a spălat iarăşi pe faţă, Că e rouă pe ogor. D. Botez, f. s. 80. Miriştea argintată de rouă răspîndea mirosuri de seminţe şi ierburi coapte. Brăescu, o. a. i, 246. Cade roua aici, de parcă-i potop. Sebastian, t. 12. Găseam păianjeni mari cu ptnze minunate, în care se prindea roua. Vlasiu, a. p. 8. Sălciile picurau rouă rece. Sadoveanu, o. 1, 385. Fruntea şi ochii cu rouă mi-i spăl. Tulbure, v. r. 25. Cimpia scoate-n brazde bijuterii de rouă. Arghezi, v. 121. Ca o pulbere de-argint îngheţase roua. Blaga, p. 78, cf. 36. Galbenul străluceşte în razele soarelui ca picăturile de rouă ale dimineţii, v. rom. mai 1954, 179, cf. Cişman, fiz. i, 561. Ţărîna bătăturii, umedă de rouă, parcă era o fiinţă vie care dormea şi ea. Preda, m. 251. Orice lucru părea Plin de rouă. Isanos, ţ. l. 14. Văzduhul fără de hotar E străveziu ca un pahar. Şi iarba-i umedă de rouă. Deşliu, m. 14. îs născut s-aprind ca rouă-n ierburi Vii lacrimi şi cascade vii de rîs. Labiş, p. 163. Rouă de pe flori, Culeasă la cîntălori. Alecsandri, p. p. 241. Am o mîndră ca ş-o cruce Şi la lucru n-o pot duce; Dimineaia-i rouă mare Şi se udă la picioare. Jarnîk-Bîrseanu, d. 425. Dimineaţa-i roua rece. Doine, 9. Se duce bolnavul dimineaţa in grădină şi scutură cineva peste el. . . roua de pe pomi. Pamfile, b. 34, cf. Densusianu, ţ. h. 128. Sus la munte ninge, plouă, Jos la ţară cade rouă. ant. lit. pop. i, 542, cf. mat. dialect, i, 90. Plimbă-mi-se, plimbă Tînără mlădiţă Prin rouă desculţă. Balade, i, 294. Cînd am fost nevastă nouă, Auzeam cînd cade rouă. folc. transilv. i, 309. Pe potecă necălcată, De rouă nesculurală. folc. mold. i, 215. Pe brumă desculţ şi pe rouă încălţat, se zice despre cineva care face totul pe dos. Zanne, p. iii, 143. Mă suii pe-o scară, Cheile-mi picară; Luna le văzu, Soarele le luă (Roua). şez. xvi, 170. Lacrimile babei, afară pe iarbă (Roua). id. xxii, 65, cf. alr i 619/815, ib. 1 265, 1 266, a ix 4. <$> (Ca termen de comparaţie, sugerlnd ceva trecător, efemer) Ce dulci speranţe ... Se şterseră ca roua subţire de pe flori. Mureşanu, In cl 1968, 301. Să pieri ... Ca roua de floare, Ca spuma la soare. Alecsandri, p. p. 10. Să pieie . ,. ca roua de dimineaţă. pop., ap. gcr ii, 340. Rabdă pe cît vei putea, Că nu-i trăi cît lumea .... Ci-i trăi o zi sau două Şi te-i topi ca Ş-0 rouă. JARNfK-BÎRSEANU, d. 151, cf. Pamfile, b. 20. De ea nu s-o alege Ca raua de soare, Ca pulberea pă cale. Densusianu, ţ. h. 165. Oi trăi o zi sau două Şi m-oi duce ca ş-o rouă. folc. transilv. ii, 21. (Su-gerlnd frăgezimea, limpezimea, delicateţea) Se aş-leapte-se ca ploaia gicerea mea şi deştingu ca roa graiu-rile meale. psalt. 312. Să să pogoare ca rooa cuvintele meale (a. 1688). gcr i, 281/19. Frumos e badea la gură Ca şi roua de pe mură. Hodoş, p. p. 62. Carnea e ca roua. Ciauşanu, gl. Dar mai mîndri-s ochii lui. . . , îs negri ca piatra scumpă, Strălucesc ca roua-n luncă. folc. transilv. i, 274, cf. folc. mold. ii, 192. <0> F i g. Cum e viaţa noastră, adevăru iaste floare şi pară şi roao de demeneaţă. Molitvenic (sec. xvii), 310. Roa trandafirilor, carii pre obrazul Helgii se deşchidea. Cantemir, ist. 106. Cu roaoa pocăinţei stingînd văpaia patimilor, viaţa ta o ai închinat lui D[u]mneieu. Mineiul (1776), 43v2/3. Aii stins hulele idolilor ... cu rooa credinţei, ib. 75vl/6. Aducînd hrana vieţii noastre de acolo şi hrănindu-ne aice sub umbrirea şi vieţuitoa-rea roă a sîntului Dovletu (începutul sec. XIX). Uricariul, i, 241. Şi-a întors tînjitorii ochi căprii, umbriţi de lungi gene şi scăldaţi într-o rouă de desfătare. Ne-gruzzi, s. i, 17. Roua buzelor tale sufletul răcoreşte, Dă viaţă şi plăceri. Alexandrescu, m. 122. Voios mi se scălda. Apa lin o dismierda ... Şi pe plete-i se juca Şi cu drag îi anina De tot firul cîte-o rouă. Alecsandri, p. i, 108. S-ar putea deştepta într-o asemenea operă mii de idei energice şi salubre, care ar scălda mintea obosită ... în roua întăritoare a timpilor de antică vîrtoşie trupească. Odobescu, s. iii, 51. Ridică senini drăgălaşii ei ochi albaştri, muiaţi înlr-o rouă de lacrimi, id. ib. i, 129. Eu, doinaşul cel cărunt, Vă trimet scrisoare vouă, Scrisă cu-a lacrimei rouă. Beldiceanu, p. 102. S-a stinge şi roua pleoapelor noastre. Goga, p. 67. Le-am udat cu roua lacrimilor mele şi cu adierea rugăciunilor mele le-am binecuvîntat. Petică, o. 262. De-a murit, cu el se duce roua sufletului meu. Eftimiu, î. 128. Aurora violetă Plouă rouă de culori. Bacovia, 0. 55. După roua frunţii Înţelegeam că e la marginea puterilor. Galaction, o. 95. De alunei încoace, roua mulţumirii... a coborîl mai îmbelşugată pe florile din grădina românească, id. a. 213. Asta e [cîntec] mucegăit. Să zică unul plin de rouă. Iovescu, n. 138. Din plînselele ei, jupîneasa conteni fără să mai aştepte mîn-gîieri; îşi şterse roua de pe obraji cu dosul palmei. Sadoveanu, o. xiii, 568. Lingura rotundă din potir Lacrimi a scos şi rouă de safir. Arghezi, vers. 283. Mai era încă pe vorbe roua caldă a simţirii lui arzătoare. Camil Petre.scu, o. ii, 344. Vreau cu Noaptea să rămin, Ca să-i sărut privirile de rouă. Beniuc, v. a. 45. Răcoarea-şi plimbă paşii de rouă prin livezi. Je-beleanu, v. a. 84. C-o privire vei aprinde Roua ierbii mele reci. Labiş, p. 135. Bade cu ochii de rouă, Nu ţinea drăguţe două. Doine, 189. <$> (Adverbial) Sus-pinînd, spre el s-apleacă, boabe mari din ochi curg rouă. sĂm. iv, 173. <$> Rouă dulce = nectarul florilor. Cf. lb, Şăineanu. Rouă îngheţată = promoroacă. Pamfile, văzd. 66. <$> L o c. adv. Pe rouă (nescuturată) = de dimineaţă, înainte de a se ridica roua. Cînd este rouă, se zice ,,pe rouă" sau pe ,,rouă nescuturată’'. id. ib. 67. Pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. Beniuc, v. a. 138, cf. alr i 619/538. <0> Expr. (Regional) Domn de rouă = om cu pretenţii. Cf. mat. dialect. 1, 234. 2. (Regional; şi determinat prin ,,de ploaie") Ploaie măruntă şi de scurtă durată. Cf. alr i 1 266/75, 77, 588, 594, 595, 596, 710, 720, 730, 760, 772, 800, 805, 810,. 856, 922, 932. 3. (Bot.) Roua-cerului (Drosera rotundifolia). Borza, d. 61. -{> Compuse: roua-eerului = a) mică plantă erbacee, insectivoră, din familia gramineelor, cu flori mici, albe şi cu frunze lunguieţe, acoperite de peri 6612 ROUOS - 579 - ROUREALĂ secretori (Drosera Totundifoliă). Cf. ddrf, Bianu, d. S., JAHRESBER. XIX, 35, SiMIONESCU, FL. 295, BORZA, d. 61; b) manâ-de-apă (Glyceria aquatica). Cf. Dame, t. 185, Borza, d. 78; roua-soarelui = roua-cerului (Drosera rotundifolia). id. ib. 61. — PI.: (Învechit) rouă. — Şi: (Învechit şi regional) roâuă (alr i 1 265, ib. 1 266/77, 772, a ix 4), (regional) râuă (Densusianu, ţ. h. 26, alr i 1 265, ib. 1 266/ 56, 61, 65, 79, 112, 140, 243, 251, 283, 298, 302, ib. 1 978/251) s: f., r6or (ib. 1 266/856) s. n., (Învechit) rftore (psalt. 331) subst. pl. — Lat. ros, roris. ROUtfS, -O A SĂ adj. (Rar) Rourat. Era momentu-acela ctnd pasărea răpită S-ascunde-n coama verde a ctmpului rouos. Bolintineanu, o. 203. — Pl.: rouoşi,-oase. — Rouă -f suf. -os. ROURA vb. I. 1. Intranz.A cădea rouă (1). Cf. anon. car., Klein, d. 411, lb, ddrf, gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., tdrg, cade, Scriban, d. De cu seara roura, Peşte noapte că-mi ploua. Mateescu, b. 106. A se acoperi cu rouă; a se umezi. Dac-aveţi vreo fată mare . . . Să-mi şteargă gura de rouă. Că de-a-seară am plecat Şi gura mi-a rourat. Pamfile, cr. 62. (F i g.) O uşoară sftşiere are loc in pînza rourată cu opale. Galaction, o. a. ii, 329. + Refl. (Regional; prin analogie) [Sarmalele] fierb ptnă ctnd să râureşte varza. gl. olt. 2. T r a n z. A stropi cu picături (ca) de rouă (1); a umezi, a uda. Vede pre . . . înger rourtndu-o şi răcorind para făcliilor. Dosoftei, v. s. octombrie 94v/ll, cf. septembrie 16r/2. Vedea un om înfricoşat rîorîndu-o şi răcorindu-o. Mineiul (1776), 186lr/32. Tăindu-şi braţul şi cu vărsare de dafin ştergînd sîngele răora focul. Aethiopica, ll»/6. Din ceriu jos vine apă şi-l rlorează pre dînsul (a. 1805). Grecu, p. 184. Dar sămînţa, cil de bună, căzînd pre petros pămînt, Rourată de mii lacrimi . . ., Va da numai poame-amare. Asachi, s. l. i, 65, cf. 71. Apă mirositoare ... cu care după obicei ş-au roorat barba şi obrazul. BXrac, ap. tdrg. Sudoarea roura melancolica lui frunte. Negruzzi, s. i, 53. Această faţă . . . nicicînd nu a fosl aşa frumoasă ca acum, după ce o a rourat lacrimile, f (1872), 159. O lacrimă de dor şi de îndurare să-i roureze geana. Odobescu, s. iii, 51, cf. ii, 530. Dormeau . . . învăliţi în mantale pe cîmpul bătăliei rourat de sîngele duşmănesc. I. Negruzzi, s. i, 118. De mult ce plîngi şi te frămînţi tn spumă, Mi-e faţa-n veci de lacrămi rîurată. Cerna, p. 94, cf. Cade. (F i g.) Stingînd focul păgînăiăţii.... totdeauna ne rîurezi cu ploaia minunilor tale. Mineiul (1776), 187lv/20. -0- A b s o 1. (Popular) Luă apă-n gu-rişoară Şi cu apă rourară. Pamfile, cr. 97, cf. 99. Apă-n vedre veţi lua . . . Şi-mi vini ţi voi, junii buni, Rourînd. Viciu, col. 35. Luaţi voi flori pe mînă Şi muiaţi în cea fîntînă Şi veniţi voi răurînd. Densusianu, ţ. h. 275. Cine-aleargă, cine, Cîmpii mari, bătrini, Din gură-ntrebînd, Din ochi rourînd? Balade, iii, 267. <$> Refl. Este oare de milă sau de mîndrie lacrima cu care tot ochiul se rourează . . . ? Odobescu, s. ii, 530. + Fi g. (învechit) A înviora; a astîmpăra, a linişti. Cu plumbul topii şi clocotit ai rîurat inemile noastre. Dosoftei, v. s. februarie 80v/21. tn mijlocul văpăii pogorîndu-te i-ai rîurat. Mineiul (1776), 1512r/ 17. Focul care flăcărează Pe mine mă răurează. Pann, e. ii, 16/4. (Ref 1.) De s[l]n/[u]Z foe mă cuminec. Fîn fiind şi cu minune: că mă ruîr fără arsură (a. 1679 — 1680). ccr, 229/3. 3. Intranz. (învechit şi popular) A cădea o ploaie măruntă şi de scurtă durată; a burniţa. Pentru că pre acolo, din sus di Eghipt, nici odinioria nu mai plo-aua. Ce, şi atuncia, numai ci au răorat. Herodot (1645), 150. Aprilie-. ... 14 vînt, 17 la alocurea tunet, 18 rău-rează. Calendari (1733), 23/8, cf. 44/5. Aşa prin ploaia ce roura încă, am plecat la munte. Turcu, e. 173, cf. Scriban, d., alr i 1 978/94, 103, 118, 138, 140, 150, 158, 160, 190, 214, 361, 585, 522, 571, 578, 677, ib. 1 266, a v 14, 15, Lexic reg. ii, 53. ^ Tranz. A stropi cu picături mărunte de ploaie. O răurat finu. alr 1 266/103, cf. ib. 1 266/247, 418, 532. (R e f 1.) S-a roorat pămfniu. ib. 1 266/865. 4. Intranz. (învechit şi popular) A picura, a curge. N-au rîurat norul dedesuptnl lui. Biblia (1688), 374*/4, cf. Antim, p. 161. De plins ochiu-i roura. Asachi, s. l. i, 184. D-zeu poate muia pietrile şi a le face să răureze apă. Bărac, ap. tdrg. C-afarî plouî di varsî Şî din ştreşnî roureazi. folc. mold. ii, 286. (F i g.) Acolo, pe cea movilă, unde sălcile umbrează, Ale inimei duioase lacrimile rourează. Asachi, s. l. i, 72. + Tranz. A face să picure, să curgă. Nuorii ploaie . . . rîureadză. Dosoftei, mol. Aslădzi ceriul să bucură şi pămîniului ploaie răoreadză (a. 1689). ccr, 137/30. Primăvara cea dorită . . . din sînu-i rourează pe ţarine ploi mănoase. Asachi, s. l. i, 203. Casa de odoare-i plină, pe altarul înflorit Cu vervini nevinovate, un miel gaia de jertfit Roura-va caldu-i sînge. Ollănescu, h. o. 317. > Tranz. Fig. A lăsa să cadă picătură cu picătură. Şi crizantema ăstor gene Ce-au rourat alîta chin. v. rom. martie 1956, 117. — Pronunţat: ro-u- şi (popular) rou-ra (alr i 1 978/138, 150, 158, 160, 190, 214, 578, ib. 1 266). -Prez. ind.: rourez. — Şi: (învechit şi popular) răurâ, (învechit şi regional) răorâ (ib. 1 978/103, 571, ib. 1 266/257, 290, 337, 341), roorâ vb. i, răuri (cuv. d. bXtr. i, 249/24, alr i 1 266/984) vb. iv, (învechit) raorâ (Klein, d. 411), roără (anon. car.), ruorâ, ru-ără (ib., Scriban, d.), rutrâ (prez. ind. ruîr), rîorâ, rîură vb. i. — Lat. rorarc. ROURÂRE s. f. (Rar) Acţiunea de a roura (1). Cf. drlu, lb, Barcianu, Alexi, w. — Pronunţat: ro-u-, — Şi: roorâre (drlu, lb, Barcianu, Alexi, w.), răorăre (lb) s. f. — V. roura. ROURAT, -Ă adj. Acoperit, stropit de rouă (1), plin de rouă. Cf. lb. Adăpost favorit al dacilor . . . erau . . . cununele pururea ronrate ale creştetului carpatin. Hasdeu, i. c. i, 245. Pe cîmpia rourată, pasul lasă urmă verde. Alecsandri, p. iii, 58. Cîmpia strălucindă De mii de briliante ce vearsă aurora Pe geana-i rourată, pe verzile ei bucle. Odobescu, s. iii, 87. Dragostea dintiia dală, Ca garoafa lîngă baltă, înflorită, rourată. f (1884), 215. Din fluier zice doina pe cîmpul rourat. Contemporanul, i, 96, cf. ddrf, ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. Noi mergeam ... pe o potecă tăietă, poate, de rarii paşi ai fiarelor sălbatice, în muşchiul verde şi rourat. Hogaş, dr. i, 64, cf. 107. Oaia . . . mănîncă iarbă rourată. Stoian, păsţ. 62. în zori, rouraţi, sclipeau umed mălinii. Labiş, p. 349. Haide, mîndro, să fugim, Amîndoi să ne-nsoţim Unde-s munţii rouraţi. JARNfK-BÎRSEANu, d. 58. Sub răchita rourată, Şede baba supărată, id. ib. 446. Să se ducă ... Pe cea luncă rourată. doine, 157. -0> F i g. Şi feace pre mijloc de cuploriu ca duh ruoratu surăndu. psalt. 329. Rîurat cu roaoa d\u]hului. Mineiul (1776), 120v2/3. Seara-şi aruncă încă o rază . . . Ş-a umbrelor stăpînă, în caru-i răorat, Pîşaşte. Heliade, o. i, 75. Călina-şi pleacă ochii, porneşte-o lăcrămare: La sînu-i doarme pruncul, o rourată floare. Păun-Pincio, p. 79. + F i g. (Despre ochi) Umed, umezit. Surpare de roze din raze Şi ochi rouraţi de extaze Şi flori peste tot şi fiori. Macedonski, o. i, 225. Şi unde-s ochii, iazuri de smarald Sub umbre moi de gene rouraie ? Beniuc, c. p. 30. — Pronunţat: ro-u-, — Pl.: rouraţi, -te. — Şi: (învechit) roorât, -ă (drlu, lb, Barcianu, Alexi,( w.), ruorât, -ă, răorăt, -ă, rîurat, -ă adj. — V. roura. ROUREALĂ s. f. (Regional) Ploaie măruntă şi de scurtă durată; burniţă. Cf. alr i 1 266/878, 898, Lexic reg. ii, 53. <0* (Determinat prin „de ploaie") O răureală de ploaie, alr i 1 266/740. — Pronunţat: ro-u-, — Şi: răureală (alr i 1 266/ 6617 ROURICĂ — 580 — ROZ 40, 878, Lexic reg. ii, 53), rtureâlă (alr i 1 266/898) s. f. — Roura + suf. -eală. ROURlC s. f. I. 1. Plantă erbacee din familia gra-mineeleor, cu inflorescenţa In formă de spiculeţe verzui, cu fructe dulci, comestibile; creşte în locurile umede; (regional) firuţă, iarbă-dulce, plutitoare, ro-chia-cerului (Glyceria fluilans). Cf. ddrf, Gheţie, r. m., Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., Cade, Scriban, d.. Borza, d. 78. Şi cîmpu-i cu rourele De dor de la surorele. mat. folk. 1 461. 2. (Bot.; rar) Mană-de-apă (Gliceria aquatica). Cf. ddrf. II. (Regional) Ploaie măruntă; burniţă (Cîmpuri — Panciu). Cf. alr i 1 978/592. (Determinat prin ,,de ploaie") A dat o răuricl di ploaii. ib. 1 266/592. — Pronunţat: ro-u-, — Pl.: rourele. — Şi: (regional) răurfcă s. f. — De la rouă. ROURdS, -OÂS adj. Rourat. Sfîntul sta nevătămat [de foc]. . . cum vrea fi în loc ruăros şi răcoros. Dosoftei, ap. tdrg, cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Scriban, d. 4- (învechit, rar; despre anotimpuri) în care cade multă rouă (1). Primăvara plooasă sau răoroasă. Calendar (1814), 72/4. + (Regional; despre apă) Limpede ca roua (1). Apă, apă rouroasă, Fă-mă mîndră şi frumoasă. Marian, v. 109. Apă mîndră, leuroasă. id. s. R. I, 186, cf. ARH. FOLK. I, 210. — Pronunţat: ro-u-, — Pl.: rouroşi, -oase. — Şi: (Învechit) răorâs, -oăsă, ruărâs, -oăsă (regional) Ieur6s, -oăsă adj. — De la rouă. ROURfcSCĂ s. f. v. lăuruscă. ROURtŞCĂ s. f. v. lăuruscă. ROUŞOARĂ s. f (Rai-) Diminutiv al lui'rouă (1). Au . . . ochi ca şi nevasta unui împărat şi trup ca şi rou-şoara de pe flori. Slavici, ap. Cade. — Pronunţat: ro-u-, — Rouă -f- suf. -(u)şoară. ROtJŢĂ s. f. (Regional) Diminutiv al lui r o u ă (I). Rouţa s-a scutura Şi urmufa s-astupa. Marian, î. 546. + Ploaie măruntă şi de scurtă durată (Buciumi — Zălau). Cf. alr i 1 266/285. — Pronunţat: ro-u-. — Şi: răuţă s. f. alr i 1 266/ 285. — Rouă + suf. -uf. ROVtlVĂs.f. 1.(Popular) Groapă, adlncitură, surpătu-tură de teren, rîpă. [Hotarul] trece peste Şomuz, ia Şomuzul în jos pană într-o rovină (rîpă) (a. 1703). Uricariul, xvi, 46, cf. anon. car. [Hotarul] suie drept pintru rogeni (a. 1732). Uricariul. xvii, 199. Radu e om sărman. Casa lui e într-o rovină, uşa mică, cît abia intri. Codru-Djrăguşanu, c. viii. Prin cutremur pămîntul rovini deschide. Conachi, p. 265. Să ieşim pe poarta ce dă spre rovină, cr (1848), 82/52. Cerbul, în fuga sa minunată, se avîntă ca în zbor dasupra rovinilor. Odobescu, s. iii, 136. Urcăm spre miazănoapte .... prin meleaguri pustii, scrijelate de rovine. Vlahuţă, r. p. 180, cf. 192, ddrf, Gheţie, r. m., tdrg, Drăganu, rom. 599. Trebuiau să coboare într-o rovină adîncă. Sadoveanu, o. ix, 175, cf. h ix 93. Locul lui nu-i bun de nimic, numai rovini prin el. Boceanu, gl., cf. L. Costin, gr. băn. 175, alr sn iii, h 681/36. F i g. Ora [de curs] . . . era un cutreier, fără spor, prin viroage şi rovini. Ciauşanu, r. scut. 20. 2. (Popular) Loc mlăştinos; mocirlă. Am luot o ţealină în rovină, pe 13 florinfi (a. 1743). Iorga, s. d. xiii, 198, cf. lb, i. Golescu, c., Polizu. Să caut liniştea sub pluta bătrînă de lîngă rovină. La umbra acestei namile, asurzit de orăcăitul broaştelor din mlaştină, să-mi aud numai gîndul. Delavrancea, t. 65, cf. id. s. 23, | ’ ddrf, Gheţie, r. m., Barcianu. Locuri umede, rovine, locuri scurse. Grecescu, fl. 50, cf. Alexi, w., Bianu, d. s., I. Brăescu, m. 70. O vrut s-o tete către sat şi-o intrat în roghină şi acolo o rămas, l-o-nghifit nămolu ! Lăncrănjan, c. i, 14. Vinea apa mare . . . pîn grădini şi s-aduna multă dă să făcea rovini. gr. s. v, 16, cf. 45, h xi 322, x vii 14, 176, Rădulescu-Codin, Frîncu-Candrea, m. 105, com. din Frata — Turda, Ciauşanu, gl., chest. ii 73/22, 336, ib. iv 63/99, 102, 103, alr ii 5 0b9/27, 769, 833, alr sn iii h 845, a i 20, ii 3, 4, 5, 11, 12, iii 1, 2, 3, 12, 16, 17, 18, iv 2, 5, mat. dialect, i, 91. 3. (Regional) Tufiş foarte des (Rîu Bărbat — Haţeg). a iv 5. — Accentuat şi: (regional) rdvină. Barcianu, Ale-xi, w., tdrg, Scriban, d., Boceanu, gl., Ciauşanu, gl., alr sn iii h 681/36, ib. h 845/250, a i 20, ii 3, 4, 11, iii 1, 2, 3, 12, 16, 17, 18, iv 2, 5, mat. dialect, i, 91. — Pl.: rovine şi rovini. — Şi: (învechit) rogenă s. f. — Din bg. poBHHa. ROVINÎŞs.n. (Prin nord-vestul Munt.) Loc mîncat de ape, mlăştinos, rîpos; rovinişte. Cf. Udrescu, gl. — Rovină + suf. -iş. ROVIIVlŞTli s f (Prin nord-vestul Munt.) Roviniş. Udrescu, gl. — Pl.: rovinişti. — Rovină + suf. -tşte. ROVINdS,-OASĂ adj. (Despre terenuri) Mlăştinos, apătos. Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., Scriban, d., gr. s. v, 123. Bradule, bradule . . ., Cine fi-a poruncii De te-ai coborît... De la loc pietros La loc rovinos? Densusianu, ţ. h. 246, cf. alr sn iii 845, a iii 1, 3, 7, 16, 17, 18, 19. — Pl.: rovinoşt, -oase. — Rovină + suf. -os. ROVORVlSR s. n. v. revolver. ROXOLÂN, -Ă s. m. şi f. (La pl.) Triburi de neam sarmatic, stabilite la începutul erei noastre la graniţele de răsărit ale Daciei; (la sg.) persoană care făcea parte din aceste triburi. A pus în libertate pe fiii regilor . . . roxolanilor. Xenopol, i. r. i, 91. De îndată însă ce Traian închise ochii (11 august 117), iazigii metanaşti din Banatul Apusan, unifi cu roxolanii din stînga Oltului, atacară Dacia. id. ib. 206. La grănifele Daciei, romanii au avut de luptat în răsărit cu roxolanii. ist. rom. i, 430, cf. der. — Pl.: roxolani, -e. — Din lat. Rhoxolani, -orum. ROZ, -Ă adj., s. n. 1. Adj. (Astăzi, de obicei invariabil) Roşu foarte deschis, între roşu şi alb; trandafiriu. O rochiţă de tartan roz şi galbăn. ic. lom. (1840), 6, 1/42. Să-l poftească prin un bilei pe hîrtie roză (pembe). Codrescu, c. i, 4/17. îi tinse un bilet scris pe o hîrtie roză. Negruzzi, s. i, 22, cf. 38. Era aninat într-un cui bustul în mărime naturală a unui copil. . . cu buzele subţiri şi roze. Eminescu, n. 39. Din roze ceruri ciocîr-lia Zvoneşle cîntece semeţe. Macedonski, o. i, 159, cf. 132, ddrf. Urmărea apusul soarelui, care făcea văzduhul roz. conv. lit. xliii, 1 263. Mugur alb şi roz şi pur, Vis de-albastru şi azur, Te mai văd, te mai aud. Bacovia, o. 87. Luna toarnă pe parchet Blonde tuberoze Şi-fi dezvăluie discret Sînurile roze. TopÎrceanu, o. a. i, 124. Ţigănuşul îşi dogorea la jăratec palmele roze ca palmele de maimuţă. C. Petrescu, c. v. 118, cf. id. î. i, 3. Maria ... se dezgheţase la oraş, purta ciorapi roz. Brăescu, o. a. ii, 292. Părea pulverizat cu ilarităţi de aur vaporos chipul roz, cu nasul mic. Teodoreanu, m. ii, 15. [Florile] erau mai mari şi roze, ca obrajii domniei tale. Sadoveanu, o. xi, 137. L-am întîlnit, sol pacinic, pe-o stîncă de topaz . . . , Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz. Arghezi, vers. 78, cf. id. b. 64. 6630 ROZA * - 581 - ROZA Mesele, toate de lemn, lungi, şi scaunele cu speteze erau tot roze. Stancu, r. a. i, 294. Culoarea . . . depinde de natura gazului: roză tn aer, verde tn vapori de mercur. Cişman, fiz. ii, 322. O lampă electrică, cu abajur roz şi cu franjuri. Beniuc, v. cuc. 31. Aruncau totul sub terasa unei case mari, cu tencuiala roz. Galan, b. i, 22. Vn glas bărbătesc străbătea dinăuntru prin storul de americă roză. Vinea, l. ii, 304. In mica ei poşetă neagră ascunsese bucăţica de hlrtie roz. Barbu, p. 173. Lumina dimineţii începe să capele culori roze. v. rom. iulie 1962, 68. Mîinile albe, cu degete lungi cu unghii roze. ib. august 1963, 19. Frunză roză ca macul, M-am băgat slugă la dracul, doine, 72. F i g. (Sugerînd ideea de optimism) Cînd aripi al meu suflet avea, credeam in toate Iluziile roze. Macedonski, o. i, 122, cf. iii, 71. Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare. Bacovia, o. 58. 2. S. n. Culoare roz (1); (la pl.) diferite nuanţe ale aicestei culori. Singurul semn că băuse era că paloarea sa obicinuită se colora cu-n gingaş rosa. Eminescu, g. p. 46. Un roz şi violet în făşii Peste palate se lăsa. Bacovia, o. 230. Se duc pe Dunăre la vale Caice-n roz şi-n alb vopsite. Minulescu, v. 22. Am eu boiele de toate felurile . . . Roş, verde, albastru, roza, portocaliu. C. Petrescu, r. dr. 71.<> Expr. A vedea (sau a privi ceva) iri roz = a privi lucrurile cu optimism, ignorlnd aspectele neplăcute. Cf. dl, dm. — Pl.: (adj.) rozi, -e, şi (s. n.) rozuri (bul. fil. v, 38). — Şi: (rar) rdza (scris şi rosa) s. n. — Din fr. rose. RdZA s. n. v. roz. ROZACE s. f. 1. Rozetă <2> Două clmpuri cu desenări geometrice formate din rozaţe şi cruci, naum, ist. art. 118. De lemn negru era şi „bahut"-ul scund cu o rozace de sidef în mijloc. Teodoreanu, m. ii, 79. Suspenda de o rozace un candelabru dc nichel. Arghezi, s. ix, 107. 2. Bozetă (4). Nouă veacuri dc artă gotică privesc prin ochiul deschis al rozacei catedralei. Lovinescu, c. iv, 182. — Pl.: rozace. — Şi: rozăsă (Cade, dl, dm, der), (învechit) rozăţă s. f. — Din fr. rosace. ROZACEE s. f. (La pl.) Familie de plante dicotiledo-nate, lemnoase şi erbacee, cu flori de obicei hermafrodite, din care fac parte specii ca: trandafirul, mărul, părul, măceşul etc.; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. Cf. Negruzzi, s. i, 103, Şăinea- nu, Brandza, d. 133, Barcianu, Grecescu, fl. 199, Alexi, w., Cade, Scriban, d., dl, dm, der. — Din fr. rosaeees. ROZACEU, -CEE adj. (Bar) Care bate în roz (2). Lamelele de sub pălărie sînt albe, apoi rozacee şi la urmă brun-negricioase. Belea, p. a. 159. — Pl.: rozacei, -cec. — Din fr. rosacf, lat. rosateus, -a, -um. ROZALII, -A adj. Roz (1) foarte deschis, aproape alb. Abia candela cea tristă, cu reflectul ei roz-alb, Blind o rază mai aruncă. Eminescu, o. i, 50. Ninseseră din piersici suave flori rozalbe. Macedonski, o. i, 139. Şi-această noapte fericită, la gîtul ei cu sălbi de astre, S-a coborît pe flori rozalbe şi pc pădurile albastre, id. ib. 64. Palate, temple, domuri sfidătoare Din braţul nopţii prind a se desface Şi-n strai roz-alb încep să se îmbrace. Neculuţă, ţ. d. 17, cf. Alexi, w. Se gîndi să-i facă o surpriză şi-şi aştepta bărbatul. . . sub caisul înflorit carc picura flori roz-albe în părul ei. Brăescu, o. a. i, 250. Se găsi în faţa unui licean rozalb la faţă. id. ib. 7. Turnîndu-şi un strop de vin rozalb. Sadoveanu, o. x, 69. Cele din urmă flori rozalbe de gutui se desfoiau. id. ib. v, 147. Pe calu-mi alb, Sub cer rozalb, Pornii în cutezare. Pillat, p. 33. Capotul de pe ea, . . se închidea sus oval, ca o rochie decoltată, lăsîndu-i afară pe rînd umerii rotunzi şi rozalbi. Camil Petrescu, o. ii, 111. Portretul tn ulei al unui militar, roz-alb şi incoifat urmărea scena cu nişte ochi azurii şi migdalaţi. Vinea, l. i, 40. — Scris şi: roz-alb. — Pl.: rozalbi, -e. — Roz + alb. ROZALlŞ s. n. v. rozol*. ROZASĂ s. f. v. rozace. R<ÎZASIN, -A adj. v. rozosln. ROZĂT, -Ă adj. Colorat în roz (2). Rozat la faţă. bul. fil. iii, 186. Luntraşul urmăreşte ..gîsca rănită. Labele ei rozate bat apa de jos în sus. Sadoveanu, o. viii, 410. — Pl.: rozaţi, -te. — Din fr. rose. ROZAtIC, -A adj. (Rar) Trandafiriu. Toţi ochii de luceferi, de paseri şi de flori, Loviţi ca de lumina rozati-că din zori, S-aprind de-o scîntiiere. Alecsandri, p. iii, 277, cf. Şăineanu, d. u. <> (Adverbial) Aurora . . . rozatic se coloră. Alecsandri, p. iii, 381. — Pl.: rozatici, -ce. — Roz -(- suf. -atic. ROZĂŢĂ s. f. v. rozace. RtiZĂ s. f. 1. Trandafir (Rosa). Păcurăriţele . . . poartă la gît corale roşii, iară pe cap corone sau cununi de rose. Bojincă, r. 115/10. In sînul verde-a spinului, De ochi mai nepătrunsă . . . , O roză sta ascunsă. Asachi, s. l. i, 239, cf. buletin, f. (1843), 160. Juneţea înfloreşte ca roza. cr (1846), 1791/44. Sara şi dimineaţa să se ungă cu pomadă de roză (trandafir). Cornea, e. i, 144/34, cf. Stamati, d. Primăvară-ntîia oarăroazc-le cînd înfloresc, Cu-n fir merse la-mpăratul grădi-naru-mpărătesc. Pann,p. v. i, 6/2. Roza delicată se îmbracă cu foile sale cele frumoase şi odorate. Isis (1856), 11V6-Iţi trimit şi eu un buchet de .. . rose de. Bengal. Negru z-zi, s. i, 99. Un cîmp de roze ce odorează. Bolliac, o, 140. Şi roză fără ghimpe precum nu e în fire, Răsplată fără lucru, cine-a mai pomenit! Mureşanu, p. 49/3. Bătrînul apucă îngrijat pe o cărare ornată de amîndouă părţile cu roze şi cu iasomii. Filimon, o. i, 105, cf. Baronzi, l. 143. Eu văd răsărind, Eu văd înflorind Iarba pe cîmpie, rozele la soare. Alecsandri, p. a. 135. Iată o ţărăncuţă . . . bălaie şi rumenă ca o roză sălbatică. Bolintineanu, o. 321. Din balcon i-aruncă-o roză şi, cu mînile la gură, Pare că îl dojeneşte. Eminescu, o. ii, 342, cf. i, 152. Visasem că murisem . . . Zăceam sub crini şi roze, suflare nu aveam. Macedonski, o. i, 42, cf. 141, ddrf, Philippide, p. 214. Şăineanu, Brandza, d. 143. Iar vei pune roze în blondele cosiţă. Coşbuc, p. ii, 193, cf. Barcianu, Grecescu, fl. 214, Alexi, w., Bianu, d. s. Mă urca in balcoane imaginare împodobite de roze şi-mi arăta priveliştea. Anghel, pr. 57. Tu eşti. . . Asemeni rozelor plăpînde. Petică, 0. 38. Nu miroase tocmai a parfum de roze. Hogaş, dr. 1, 114. Adu roze pe tine să le pun. Bacovia, o. 39, cf. 49. E ceva din melancolia unei roze care moare în sfîrşitul unei cariere de ostaş. Brăescu, o. a. i, 77. Obloanele erau deschise, ca să intre parfumul de roze. Sadoveanu, o. xi, 611. Odată cu buchetul de roze primit din mînile unei colege, băiatul de altădată dobîndeşte. în mirezmele lui, revelaţia turburătoare a iubirii. Vianu, a. p. 258. Privirea solicitată de Uriaşul covor de petale asistă la triumful rozei, al liliacului şi al crizantemei. Arghezi, b. 94, cf. Borza, d. 149. Roza-vînturilor = reprezentare grafică in formă de stea a direcţiilor punctelor cardinale şi a unor direcţii intermediare, folosită pentru determinarea direcţiei vlnturilor. Cf. elem. g. 18/18, Fabian-Bob, g. 17/11, ŞXineanu, d. u., Culianu, c. 21. Porni fără busolă şi fără hartă in care stă zugrăvită roza-vinturilor. Anghel, pr. 71, cf. Cade, abc mar., Scriban, d., mdt, dl, dm, der. Expr. A nu sta pe roze = a se găsi într-o situaţie nefavorabilă. Ţăranii nu stau pe roze. Rebreanu, r. i, 261. Lucrurile nu stau totuşi pe roze. contemp. 1948, nr. 108, 1/1. -4 Obiect de podoabă de forma unui trandafir. Au primit in dar o roză de brileanturi. ar (1830), 55/27. Trimiseră in mare pompă o ambasadă, care au hărăzit regelui o spadă . . . , iar soţiei sale, o roză de aur. Asachi, s. l. ii, 23, cf. ŞXineanu, d. u. 2. Motiv decorativ sau ornament în formă de roză (I). Rozele de cristal pecetluiau cele opt zone. Apoi desene fine, roşii poleiau tot paharul. CXlinescu, e. o. ii, 93. 3. Gen special de şlefuire a diamantului. Diamantul se poale tăia in roşă sau tn briliant. Marin, pr. i, 41/19. 4. (Arhit.) Rozetă (4). Cf. dl, dm. — Scris şi: rosă. — Pl.: roze şi (Învechit, rar) roaze. — Din fr. rose, lat. rosa, -ae, it, rosa, germ. Rose. ROZÂTĂ s. f. v. rozetă. ROZĂTOR, -OÂRE adj., subst. 1. Adj. Care roade1 (1). Pe dealul Mitropoliei ... Are cuiburi din vechime Numeroasă şoricime, Seminţie roditoare Şi de literi rozătoare. Alexandrescu, o. i, 287, cf. ddrf, Barcianu, ŞXineanu, d. u., Cade. <0* F i g. Această necurmată sau veacinică moarte va fi pururea împreună cu viermele cel rozătoriual cunoştinţa. Maior, p. 163/8. Suspinele abia răsuflătoare Cu grija d-inimă rozătoare. Budai-delea-nu, ţ. 404. Nu mi-au priit varvara soarie . . . Nice a nince-mi dele, nice moarte, Lăsîndu-mi această rozătoare Şi nesuferită pomenire, id. ib. 217. (Substantivat, m.) Nu ştiu pentru ce rozătorii, cei care învăţau prea conştiincios, nu inspirau simpatie. Brăescu, o. a. ii, 149. 2. S. n. (La pl.) Ordin de mamifere dăunătoare, caracterizate prin lipsa caninilor şi printr-o mare dezvoltare a dinţilor incisivi, adaptaţi pentru roaderea vegetalelor; (la sg., ra.) animal care face parte din acest ordin. Cf. ddrf, Şăineanu, d. u., Cade, Simionescu, f. r. 46. Persoana invizibilă rostise ceva foarte cu haz, căci domnişoara hohoti, arătînd dinţii mărunţi de rozătoare. C. Petrescu, î. ii, 147, cf. enc. a£r. Fauna esie reprezentată, in primul rind, prin rozătoare mici de siepă. mg i, 676. Hrana acestor păsări este constituită în proporţie de 95—97% din rozătoare, vîn. pesc. octombrie 1960, 11. Rozătoarele sînt de obicei animale terestre, zoologia, 175. 3. S. f. (învechit) Instrument de tortură. Fură raş cu rodzători cumplite. Dosoftei, v. s. octombrie 62r/9. — Pl.: rozători, -dare. — Şi: (învechit) rozitor, -oare adj. Millo, în pr. dram. 367. — Roade1 + suf. -ăior. ROZĂTtJRĂ s. f. v. rosătură. R()ZBĂ s. f. (Regional) Scîndură tăiată din marginea buştenilor, din care se fac garduri (Valea Neagră de Jos — Beiuş). Cf. A i 26. — Pl.: rozbe. — Cf. lodbă. ROZENCHENE subst. v. rozlnchîn1. ROZEdlĂ s. f. Erupţie pe piele, în formă de pete mici, de culoare roz, prezentă în unele boli infec-ţioase (rubeolă, tifos exantematic, sifilis etc.) şi în intoxicaţii. Piatra capătă o culoare spălăcită şi suspectă, ca o rozeolă de sifilitic. Bogza, ţ. 77, cf. dl, dm, der' — Pronunţat: -ze-o-, — Pl.: rozeole. . — Din fr. roseole. ROZET s. n. v. rozetă. ROZETĂ s. f. 1. Mică plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu frunzuliţe lunguieţe şi cu flori galbene-aurii, plăcut mirositoare; rezedă, (regional) busuioc-dom-nesc, prescure, zmeurică (Reseda odorata). Rozete şi balzamine. Aaron, a. 18, cf. I. Golescu, c., Valian, v., caiet, 148r/18. Garoafele, rozeiele şi micşunelele ne îmbălsămau cu dulcele lor parfum. Negruzzi, s. i, 223, cf. 322, Polizu, Baronzi, l. 143, lm. Mixandra spre rozetă se pleacă fermecată. Macedonski, o. i, 117. Sînt puse o mulţime de frunze de muşcată . . . şi de rozetă. Marian, na. 404, cf. Damîî, t., 184, Grecescu, fl. 90, Alexi, w., tdrg. Pe o bancă aşezată între două loaze cu rozete, cu petunii şi cu verbine, şi-au spus unul altuia cîntecul de dragoste. Brătescu-Voineşti, p. 307. Nu e floare mai fermecătoare ca rozetă. Gîrleanu, n. 226. Straturile cu rozetă s-au uscat. id. ib. 157, cf. bulet. grăd. bot. v, 66. Şi să-mi semeni pe mormînt Cîte flori sînt pe pămînt. De la cap pînă la piept, Să-mi semeni, mîndro, rozei. .RĂdulescu-Codin, l. tr. 29. Frunză verde de rozet, Să mă iei, mîndruţo-ncei, Să mă duci la un brădel. id. ib. 38. In mai dedeau mixandrele şi în iunie se îndesau ca peria la un loc cu rozetele şi verbinele. Bassarabescu, v. 221. Miros delicat îl dă rozeta. Simionescu, fl. 395. Să stropească rondurile de rozele. C. Petrescu, o. p. i, 10, cf. ds. Grădinile . . . strecurau miresme de trandafiri şi rozele. Sadoveanu, o. iii, 515, cf. Borza, d. 146, h i 57, ii 26, 79, 142, 207, m 48, ix 338, 405, 472, x 534, xii 24, xvi 103, xvm 41, 168. <$- Rozeta - vînlurilor = roza-vinturilor, v. roză. îmi explică virtutea busolei şi usul roselei celor treizeci şi două de vinluri. Codru-Drăguşanu, c. 99. + (Şi în sintagmele rozetă sălbatică, Grecescu, fl. 90, Panţu, pl., rozetă galbenă, Brandza, fl. 143) Rechie (Reseda lu-teola). Cf. Brandza, fl. 143, N. Leon, med. 61, Păcală, r. 23, Borza, d. 146. + Zorea (Pharbitis pur-purea). Cf. bulet. grăd. bot. v, 60, Borza, d. 127. 2. Motiv decorativ sau ornament în formă de roză (1), folosit în pictură, sculptură, arhitectură etc.; rozace u) Are un frontispiciu în mijlocul căruia se deschide o mare rozetă, avind în creştetul ei o cruce. Filimon, o. ii, 146. In centrul tăvii esie o roseiă de fine arabescuri în octogone, rotocoale şi romboide. Odobescu, s. ii, 188, cf. i, 443, ddrf. Pe multe pietre mai apar rozetele care simbolizează soarele. Oprescu, i. a. 94. Cele palru ferestre din faţă . . . înălfau rozeiele lor gotice prăfuite. Călinescu, e. o. ii, 321. Ferestrele au deasupra un fel de rozete de stuc. Camil Petrescu, o. ii, 391. A bătui la [poartă] fără să vadă butonul soneriei şi rozeta de fier forjat, v. rom. februarie 1954, 67. + (învechit) Bijuterie în formă de roză (1). Cîteva zari-flicuri de aur, precum: rozete, fluturi, perle, ar (1835), 100V3. + Element decorativ pentru rochii, făcut de obicei din panglică şi avlnd fonna unei roze (1)- Cf. Barcianu, Şăineanu, d. u., Cade. 3. Placă rotundă în formă de nasture, prinsă in partea de sus din faţă a cizmei, pe care o purtau în trecut ostaşii din trupele de cavalerie. Cizmele oglindă, cu pinteni şi rozetă, scirţîiau. Stancu, d. 408. Sc oprise în faţa unei ciuboiării privind lung firma pe care sla o cizmă ofiţerească, lustruită, cu rozetă. Camilar, n. ii, 319. + (Regional) Ţintă de alamă prinsă ca decor pe cureaua păstorilor. Cf. a v 15, vi 26. + Insignă purtată la butonieră, reprezentînd decoraţii de un anumit grad. Cade. Doi domni, în haine oribile, militari la pensie, judecind după rozeta multicoloră ce le orna butoniera, se aşezară în spatele meu. Brăescu, o. a. i, 268. Feţe măreţe literare, toate încruntate, loate cu părul vulvoi, toate cu ochelari şi rozete la butonieră. Klopştock, f. 320. + Rotiţă la pinten. M-am băgat sub masă, unde am adormit, jucîndu-mă cu rozetele de la pintenii ghintuiţi şi ferecaţi ai pojarnicului. Brăescu, o. a. ii, 55. 6650 ROZÎNCHIN1 - 583 - ROZMARIN 4. (Arhit.) Fereastră circulară de mari dimensiuni, decorată cu vitralii, făcută deasupra portalurilor bisericilor gotice; roză (3), rozace (2). Cf. deb. 5. (Tehn.) Armătură sau guler marginal al unor piese, care serveşte ca element de legătură, de suspensie sau de protecţie. Cf. dl, dm, der. — Pl.: rozete. — Şi: (regional) rozet s. n., rozătă (Borza, d. 146), ruzetă (id. ib.) s. f., ruzet (alr ii/784) s. n. , — Din fr. rosette. ROZlNCHIN1 s. m. (Regional) Coacăz (Ribes rubrum). Am inttlnit. . . tufe mindre de strugurei (coacăză, ro-zirtchini). Comşa, n. z. 48, cf. Lexic reg. ii, 53. — Pl.: rozinchini. — Şi: (Învechit) resinchine (Coteanu, pl. 17) subst., rozlnchin (PXcalX, m. r. 21), rozlnein (Bianu, d. s., Panţu, pl.) s. m,. rozincine (bulet. grXd. bot. v, 66| Borza, d. 148) subst. rozincin (bulet. orXd. bot. v, 66, Borza, d. 148) s.m., rozenchene (id. ib.) subst., rujinein (Scriban, d.) s. m. — Cf. germ. Rosinchen. ROZÎNCHIN* s. m v. rozlnehină. ROZÎNCHINĂ s. f. (Regional) 1. Stafidă. Ocă 3 rozin-chin negru de Beci (a. 1774). Furnică, i. c. 32, cf. Klein, d. 414, LM. 2. Fructul rozinchinului1; coacăză. Cf. alr i 1 209/ 122, 125, Lexic reg. ii, 53. 3. Agrişă. Cf. Barcianu, jahresber. x, 205. — Scris şi: rosinchină. Barcianu. — Pl.: rozinchine şi rozinchini (alr i 1 209/122, 125). — Şi: roziuchină (alr i 1209/129), rozlnchin s. n., roskliină (Klein, d. 414), rozineină (alr i 1 209/158, 164), rozineină (alr i 1 209/166), rujineină (Scriban, d., gr. s. v, 45), rujincănă (alr i 1 209/180, 190) s. f. — De la rozincliin1. ROZÎNCIN s. m. v. rozlnchin1. ROZÎNCINĂ s. f. v. rozlnehină. ROZINCINE subst. v. rozlnchin1. HOZIŞOR, -OARĂ adj. (Rar) Diminutiv al lui r o z. Era un om scund şi grăsuţ, în haine negre, chel, cu pielea capului şi a obrajilor rozişoară. Tudoran, p. 634. — Pl.: rozişori, -oare. — Roz + suf- -işor. ROZITOR, -OĂRE adj. v. rozător. ROZÎU, -ÎE adj. Trandafiriu. Şi deodată Aurora se iveşte radioasă . . . Dulcc, veselă, rozie, scumpă ca un vis iubit. Alecsandri, p. iii, 60, cf. Marian, ch. 155, CADE. — Pl.: rozii. — Roz + suf. -iu. ROZÎNCHIN s. m. v. rozlnchin1. ROZÎNCHINĂ s. f. v. rozlnehină. ROZÎNCIN s. m. v. rozlnchin1. ROzfociNĂ s. f. v. rozlnehină. ROZMALtlV s. m. v. rozmarin. ROZMARIN s. m. I. 1. Arbust mic, plăcut mirosi- tor, cu frunze totdeauna verzi şi cu flori albastre, albe sau roşii, Întrebuinţat in medicină şi în industria par-fumurilor; (regional) mirtîn (Rosmarinus officinalis)-, p. restr. frunza sau floarea acestui arbust. Rozmarinul ne-au venit bine ... şi cu mare dragoste l-am priimit (a. 1712). Iorga, s. d. x, 143. 0 jumătate de funtu de ceaiu . . . , 50 dramuri rozmarin pentru bucate (a. 1780). id. ib. viii, 5, cf. Coteanu, pl. 13, Klein, d. 414. Roz- marinii au verdeaţă Şi garoafele ruşeaţă (a. 1800). gcr ii, 176/18, cf. lb. Să se ia aceste ierburi: . ■ . lămtiţă, frunză de rozmarin. Piscupescu, o. 295/9, cf. 300/10. La Geneva . . . rosmarinul, maghiranul şi levantul nu sînt buruiene. Codru-Drăguşanu, c. 178, cf. Bărac, a. 46/1. Iată mintă . . . , rosmarinu, cimbru. Negruzzi, s. i, 97, cf. Baronzi, l. i, 143. Frunză verde rosmarin. Alecsandri, t. 927. Băietul stetea şi el în prag, cu o creangă de rosmarin în mînă. Slavici, n. i, 244. Se auzi o dulce vîjiitură de vînt, care aducea un miros de trandafiri şi de rosmarini. Ispirescu, l. 114. Am mult verde rosmarin, Vino să-mpleteşti cunune. OllXnescu, h. o. 317, cf. ŞXineanu, Barcianu, Grecescu, fl. 458. Chipul mame-sei, acoperit cu ramuri de rosmarin . . . , îi apăru pentru cea din urmă oară. D. Zamfirescu, v. ţ. 53, cf. Alexi, w. Pe perina cu foi de rosmarin, Alunecase capul ei la vale. Goga, c. p. 136, cf. Bianu, d. s. Incinge-ţi a ta frunte cu foi de rosmarin. PeticX, o. 141. Şi-am sămănai trandafir Şi-a răsărit rosmarin. Rădulescu-Codin, l. tr. 15, cf. dr. i, 362. Cu rosmarin se fac băi copiilor slăbiţi, anemici şi piperniciţi. Voiculescu, l. 240, cf. ds, Bujorean, b. l. 391. Ia din mîna unui sătean tînăr un buchet de rosmarin. Camil Petrescu, o. ii, 437. Un rozmarin crengos se apleca spre paiul unde dormea copilul. Lăncrănjan, c. ii, 433. Busuiocul a-negrit, Rosmarinu-a-ngălbinit. Alecsandri, p. p. 284, cf. h i 57, ii 26, 99, 125, 130, 142, iii 48, iv 9, 84, ix 153, 188, x 476, xi 192, 230, 311, xii 24, 249, xvi 9, 103, xvii 7. Tot cu in şi cu pelin Şi c-un fir de rojmalin. JarnIk-Bîrseanu, d. 268. Grădin-a făcut, Flori şi-a presădil. . . Mai mult rosmarin Decit calofir. Teodorescu, p. p. 91. Beu-aş vin cu rujmalin Şi-aş dormi la badea-n sîn. Mîndrescu, l. p. 64. Că şi io merg sînătos Ca un rujmalin frumos! Reteganul, tr. 76. Poartă struţ de rosmarin Şi m-aş-teaptă pînă vin. id. ch. 152. Frunzuleana rozmarin, Toate trec şi iarăşi vin. Sevastos, c. 110. Rosmalin verde crăngos, M-a făcut maica frumos, doine, 229. Să mă-ngroape Unde-oi zice ... în vatră De rosmalin, La umbră De trandafir, mat. folk. 841. Mîndre flori am sămînat, Tăt pă margini rozmolin. Ţiplea, p. p. 60. Rosmarin verde-nflorit. Bud, p. p. 29, cf. PĂscu-lescu, l. p. 374, Caba, săl. 100. Pe mine m-au scăldat Tot în rozmarin şi flori, Să fiv dragă la feciori, şez. xv, 115, cf. Densiusanu, ţ. h. 332. Soune, mîndră, cum te cheamă, Rozmolin, de bună seamă. Bîrlea, c. p. ii, 195, cf. Ciauşanu, v. 13. Foaie verde rozmarin, Arde-te-ar focul de trin, Că mă duci, trii ani nu vin. şez. xxii, 67, cf. 124. Rujmalin cu foaia lată. Vai, cum te-am purtat odată. ant. lit. pop. i, 101, cf. Lexic reg. 13. Rujmalin cu frunza deasă, Zis-a mîndrul că mă lasă. folc. transilv. i, 292, cf. 274, 233. 2. (Regional) Numele mai multor plante erbacee: a) peliniţă (Artemisia annua). Borza, d. 24; l>) lemnul-Domnului, v. lemn (Artemisia abrotanum). id. ib. 23; e) siminoc (Helichrysum arenarium). alr i 1906/158, 354; d) (în sintagma) rosmarin de munte — plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina robustă, cu flori albe-gălbui, care creşte prin poienile din păduri şi In regiunile de munte; (prin Bucov.) merişor1 (Gnaphalium silvaticum). Cf. Panţu, pl. Unde se arată [ţăpuşica] schimbă faţa locurilor, căci, crescînd des, nu permite plantelor „nobile" să crească, ci doar cîtorva soiuri de rosmarin de munte. Simionescu, fl. 117. II. (Art.; regional) Numele unei hore nedefinite mai îndeaproape. Cf. Varone, d. 128, id. joc. rom. n. 115. — Scris şi: rosmarin. — Pl.: rozmarini. — Şi: (regional) roşmarin (Borza, d. 150, h ii 99, JarnIk-Bîrseanu, d. 20, 244), rtizmarin (bulet. grXd. bot. v, 66, Borza, d. 150), ruşmann (Panţu, pl.), rosmarin (bulet. grXd. bot. v, 66, Borza, d. 150), rus-mărin (id. ib.), ruşmărin (id. ib ), rujmărin (id. ib.), rozmalin (id. ib.), roşmalln (tdrg, Cade), rojmalin, ruzmalin, ruşmalin (Panţu, pl., Borza, d. 150), rujmalin, rosmalin (id. ib. 149), rusmălin (id. ib. 150), ruşmălin (id. ib.), rujmălin, rozmolin, ruşmolin (id. 6565 ROZMARINA - 584 - RUBEDENIE ib.) rujmelin (id. ib. 24), rosmailfn (id. ib. 149) s. m. — Din germ. Itosmarin. BdZMARIIVA interj. (în limbajul muncitorilor forestieri) Comandă la încărcatul buştenilor şi care înseamnă a roti de două ori buşteanul pe grosimea lui (Bilca — Rădăuţi). Cf. Lexic reg. 107. — De la marina1. ROZMOLÎN s. m. v. rozmarin. ROZdL1 s. n. (învechit şi regional) Rachiu roşu, îndulcit cu zahăr sau cu miere. 1 bulei rozol (a. 1754). Iorga, s. d. xii, 68. Am priimil... pe 6 grăj rozol, câte ia/7[i] 84 (a. 1766). id. ib. 81. 6 sticle de rozol de Frânţi sau de alt feli (a. 1787). id. ib. viii, 14. Ne-ar trebui ceva marfa ... 5 lazi razol (a. 1800). id. ib. xii, 131. Bea cafe, rozoli şi vin, pe lingă mîncare (a. 1817). id. ib. 173. Care-i bogat duce pozmeţi, o litră de rozol or de vin, i le dă cum e azi şi mîine botează, conv. lit. xxvi, 554, cf. Şandru-Brînzeu, Jina. Iiai Vă-leane pînă-n casă, Că-i cafeu cald pe masă Şi rojolişu-n fereastră. Mîndre&cu, l. p. 178. Ce-o să se-mbete Matei De rozole de cea roşe. Reteganul, ap. Cade, cf. Vaida. Şi cafeaua-i gata-n masă, Rozoliş roşu-n fereastră. Bibices,cu, p. p. 357. Ină, Vălean, pînă-n casă, Că rojolea-i în fereastră. Ţiplea, p. p. 28. îl aspresc cu chiperiu şi-l înroşesc cu zahar frecat pe coada vatra-riului înroşit în foc, adecă-l fac rozoliş, ca din şatră. Brebenel, gr. p. El în casă o intrat, Din rozoliş o gustat. com. sat. v, 43, cf. alr ii 4 156/36, 102, 105, 130, 141, 250, 272, 279, 362, mat. dialect, i, 91. + S. f. (Regional; în forma rozolie) Floare roşie, care se pune în vin pentru a-1 colora. L. Costin, gr. ban. 175. Şi dă-i vin cu rozolie, Ca să-l tragă la beţie. Cătană, b. 131. — Pl.: (rar) rozoale. alr ii 4 156/172. — Şi: rosoî (lb, Alexi, w.), razol s. n., rozole, rozolie s. f., rozoliş, rozaliş (alr ii 4 156/157), rozolin (ib. 4 156/833) s. n., rozolină (Alexici, l. p. 78), rosolic (lm, Marian, nu. 75, ddrf, gheţie, r. m., Barcianu) s. f., rosoliu (lb) s. n., rojole, roj61ie (alr ii 4 156/353), rujole (ib. 4 156/95) s. f., rojoliş s. n. — Din ngr. poSoXi, germ. Rosolia, magh. rozsolîs. Cf.it. r o s o 1 i o. ROZOL2 s. n. v. răzor1. ROZOLE s. f. v. rozol1. ROZOLÎ vb. IV. Tranz. (Regional; despre încălţăminte) A roade, a jena (Vălcani — Sînnicolau Mare). Cf. alr sn iv h 1 188/47. — Prez. ind. pers. 3: rozoleştc. — Cf. roade. ROZ OUE s. f. v. rozol1. ROZOLÎN s. n. v. rozol1. ROZOLÎNĂ s. f. v. rozol1. ROZOLÎŞ s. n. v. rozol1. ItOZdR s. n. v. răzor1. ROZORÂŞ s. n. v. răzoraş. ROZOSIN, -Ă adj. (Regional) Roz. Cf. mat. dialect, i, 91, Teaha, c. n. 261. — Accentuat şi: rozosin. — Pl.: rozosini, -c. — Şi: rozasin, -ă (alr ii 3 403/362), rojasin, -ă (ib. 3 403/ 574) adj. — Din magh. rozsaszin. ROZOV s. f. (Bot.; regional) Puricariţă (Pulicaria vulgaris). Cf. tdrg, Pascu, s. 288, Panţu, pl., Borza, d. 139. — Accentul necunoscut. — Pl.: rozove. — Etimologia necunoscută. Cf. rus. p o 3 o b m ft,-aa. RUÂJ s. n. (Franţuzism) Ansamblul pieselor unei maşini. Cf. dn2. <$> F i g. în vorbirea lui însă cu Veta, unde Chiriac nu mai este un ruaj al ,,statului", ... el vorbeşte curat româneşte. Ibrăileanu, sp. cr. 238. — Pronunţat: ru-aj. — Pl.: ruaje. — Din fr. rouage. RUĂR vb. I v. roura. RUĂRdS, 'OÂS adj. v. rouros. RUB s. n. (Regional) Haină. Com. din Straja — Rădăuţi. — Pl.: ruburi. — Cf. ucr. py6em>. RUBÂR s. n. (învechit, rar, în legătură cu verbul ,,a face") Comparaţie; confruntare. Cf. I. Golescu, ap. dr. ii, 794, Polizu, Cihac, ii, 608. Făcîndu-le prea înaltul devlet rubaru, atît iscăliturile cîi şi pece-ţile. şio iij, 159, cf. l. rom. 1960, nr. 4, 73. — PI.: rubare. — Şi: rubAriu s. n. lm. — Din tc. rubar. RUBÂRBĂ s. f. (Bot.) Revent. (Rheum officinale). Scriban, d., dl, dm, cl 1968, 414. — Pl.: rubarbe. — Din fr. rhubarbe. RUBÂRIU s. n. v. rubar. RUBÂŞCĂ s. f. Cămaşă bărbătească încheiată pe umăr, care se poartă de obicei peste pantaloni. Se gătise cu rubaşca de mătase şi cu cizmele roşii. G. ,M. Zamfirescu, sf. m. n. i, 113. îmbrăcat în rubaşcă de mătase albastră. Teodoreanu, m. u. 39. + (Regional) Haină scurtă (Bilca — Rădăuţi). Lexic reg. 115. — Pl.: rubăşti. — Şi: (regional) răboăşcă s. f. bul. fil. v, 240. — Din rus. pyGaniKa. RUBĂ s. f. (învechit) Bucată de pînză; cîrpă. Cf. CUV. D. BĂTR. I, 299, DDRF. — Pl.: rube. — Din bg. pyGa. RtlBĂŢ s. n. (Prin nordul Transilv. şi nordul Mold.) Tiv. Cf. l. rom. 1961, nr. 2, 128, ib. 1967, nr. 4, 312. — Pl.: rubeţe. — Şi: rubeţ s. n. alr i 1 758/354. — Din ucr. pyGeiţb. RUBEDENIE s. f. (Popular) Rudă1 (4). Acele rude şi rebedenii erau multe la număr şi lot. . . cu putere şi cu dare de mînă. Odobescu, s. iii, 238, cf. i, 398. Aş ! abia ţi-ai întins mîna, sare ivărul la uşă, E-un congres de rubedenii, vreun unchi, vreo mătuşă ... Eminescu, o. i, 155. Nu-şi mai ştie rubedeniile şi cuscrii şi finii. Slavici, n. i, 83. Toţi sînl rudă, rudenie, rubedenie, cuscri, fini, naşi, că pe nume curat nu-şi zic. Delavrancea, s. 222. Un toptangiu din Călăraşi se găsise ceva rubedenie ... cu un moşier din Ilfov. Vlahuţă, ap. Cade, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Mama Ufica, o bătrînă rubedenie de-a tatei, care sta aproape de noi. Brătescu-Voineşti, 1. 31, cf. Pascu, s. 242. Nenea Caton e o rubedenie care a avut ceva stare. Brăescu, o. a. ii, 305. în marginea asta de ţară localnicii sint rubedenie cu vulpea din Esopie. Sadoveanu, o. xiii, 939. Rubedeniile se simţiră obligate a nu lăsa pc drumuri pe Zenaida. Călinescu, s. 17. Nu se arăta prudent să zădărască fără noimă cine ştie ce bănuiel-nică vrăjmăşie a unei odrasle din tagma suspusă, cu . . . rubedenii printre atotputernicii zilei. C. Petrescu, a. h. 17. Plănuisem să plec în ziua aceea pe la rubedenii. Stancu, d. 87. Aşa au trecut anii monotoni şi trişti-, şase zile lîngă aparatul morse, a şaptea acasă, cu vizi- 6590 RUBELIT - 585 - RUBIN iele rituale ale rubedentlor. v. rom. octombrie 1954, 85. Inlăuntru, lume . . . Toate rubedeniile lui Miai Tă-tărăşteanu. Preda, î. 102. Se lăsa sărutată ca nişte moaşte de noile ei rubedenii. Vinea, l. ii, 17, cf. Scur-tu, t. 319, i. cr. iv, 306, CHEST. II 2/32, alr i 485/ 786. Rebedenie la rebedenie trage ca acul la magnet. Zanne, p. iv, 569. — Pl.: rubedenii. — Şi: rebedenie s. f. — Cf. rudenie. RUBELÎT s. n. Piatră semipreţioasă de culoare roşie. Cf. DL, DM, DN2. — Pl.: ? — Din fr. rubellite. RUBELNIŢĂ s. f. v. lubenifă. RUBEN s. m. (Bot.; regional) Sfeclă (Beta) (Pecica — Arad). Cf. jahresber. iv, 331, 205, Mîndrescu, i. o. 79. — Pl.: ? — Din germ. Riiben (pl. lui Riibc). HUBEOLA s. f. Boală contagioasă care apare de obicei la copii, caracterizată printr-o erupţie de pete de culoare roz şi prin mărirea ganglionilor limfatici cervicali. Cf. DN2, ABC SĂN. — Pronunţat: -be-o-, — Din fr. rubeole. RUBEROÎD s. n. Carton asfaltat folosit In construcţii pentru acoperişuri şi pentru învelitori hidrofuge. Cf. cv 1949, nr. 9, 26, mdt, dl, dm, dn2. — Pronunţat: -ro-id. — Din germ. Ruberoid [pappe], KUI1EŢ s. n. v. rubăţ. RUBI s. f. Monedă turcească de aur, care a circulat în trecut şi în ţările româneşti. De nu dai rubeaoa, nu-i mai vedei împăcaţi. Beldiman, e. 38/28. Trimite 0 plată in: ,, . . . funduci şi rebiale" (a. 1820). Iorga, s. d. xii, 176. Ieri au strigat pristavu pentru monedă . . . beşlii 5, funduc 11, rebiia 3 (a. 1821). id. ib. viii, 149, cf. doc. ec. 261. A pusseefestru drept op[V\zecei ru-biele ce are a lua de la casa răposatului, cr (1833), 156. 1 mahmudea . . . 1 rubia (a. 1837). doc. ec. 674. îşi umplu pumnii de bani — icosari, năsfiele, rubiele . . . şi-i vărsă în fesul cîntăreţului. n. rev. r. i, 169. Te-am rugat ca să binevoieşti de a-mi trimite vro două-trii rubiele. Kogălniceanu, s. 90, cf. Polizu. îi aducea saci cu rubiele şi cu icosari, îi băga în gură, îi făcea praf cu dinţii ş-apoi îi înghiţea. Ghica, s. 505. Băgă mîna în buzunarul anteriului şi, scoţînd cincizeci de rubiele, zise: Ţine, Dinicule. Filimon, o. i, 125. Cu paftale de rubine, Cu o salbă de rubiele Şi cu degetele pline De inele. Baronzi, ap. Călinescu, s. c. l. 111, cf. lm. Pe la capătul albiuţei am găsit cîteva rubiele puse de turci. Creangă, a. 21. Descurca şirele de mărgăritare ca boabele de mei şi salba de rubiele. Macedonski, o. iii, 21. Dar găsii numai tubele, De făcui cercei din ele Şi salbe mîndrelor mele. f (1887), 416. Listă de bani: . .. nisfiele, rubiele, funduci (a. 1892). Iorga, s. d. viii, 91, cf. ddrf, Gheţie, r. m., Şăineanu, Barcianu, şio iij, 302, Alexi, w. Se răsfăţau zîmbitoare şirurile de galbeni mari, . . . de ,,napoleoni“ şi de ,,rubiele". Chiriţe'scu, gr. 198. Rubielele, mahmudelele, creilarii, dinarii. . . intrau în ţară, dispăreau sau variau după timp şi împrejurări. N. A. Bogdan, c. m. 169. Te însurat cu o ţigancă de ale albe, cu gîtul numai rubiele împărăteşti. Galaction, o. 72. Şi ştiu turme de berbeci, Izvoare cu ape reci. Şi neveste frumuşele, Şi desagi cu rubiele ! Alecsandri, p. p. 156, cf. 135, h ii 255, ix 511. Ia intră-n odaia mea Umple cu galbeni poala . . . Cu rubiele Arăpeşti. Teodorescu, p. p. 541, cf. 306. Am parale şi-o rubia Să-mi cinstesc mindruţa mea. mat. folk. 372, cf. Coman, gl., alr sn iv h 1 201/182. — Scris şi: rubea. — Pl.: rubiele şi rubcle. — Şi: rebiă (pl. rebiale), ruple (şio ii,, 302) s. f. — Din tc. rubiyye. RUBIACEE s. f. (La pl.) Familie de plante dicotile-donate lemnoase sau erbacee, cu frunze Înguste opuse şi cu flori hermafrodite grupate în inflorescenţe bogate (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. Cf. Brandza, fl. 244, id. d. 248, Barcianu, Grecescu, fl. 15, Scriban, d. — Pronunţat: -bi-a-. — Din fr. rubiacces. RUBICOND, -Ă adj. Roşu, rumen. îşi ştergea ochelarii privind, ca prin ceaţă, figura rubicondă a lui Fer-nando. Eftimiu, n. 15. Fizionomia rubicondă... a bucătăreselor din galerie. Teodoreanu, m. ii, 408. Faţa sa rubicondă şi mustaţa căruntă, ochelarii cu montura de aur, ţinuta sa somptuoasă impuneau respect. Călinescu, s. 431. Din tavanul întunecat îl ameninţă ca nişte stalactite şuncile rubiconde şi afumate. Vinea, l. i, 304. O- F i g. Cine a citit portretul robust şi rubi-cund al lui Rabelais . . . ia contact şi cu spiritul de analiză al criticului şi cu talentul lui. Lovinescu, c. iv, 146. — PI.: rubiconzi, -de. — Şi: rubicând, -ă adj. — Din fr. rubicond, lat. rubicundus, «a, -um. RUBICtND, -Ă adj. v. rubicond. RUBÎDIU s. n. Metal alcalin, strălucitor ca argintul, uşor oxidabil, care se găseşte în natură în cantităţi mici, însoţind sodiuî şi potasiul. Analiza chimică a descoperit acolo două metale necunoscute pînă acum . . .: caesium şi rubidium. Isis (1862), 31/3, cf. Poni, ch. 30. Rubidiu este un metal alcalin, . . . clasai între potasiu şi ceriu. enc. tehn. i, 406, cf. 76, der. — Şi: (învechit) rubidium s. n. — Din fr. rubidium, germ. Rubidium. RU11ÎDIUM s. n. v. rubidiu. RUB1E s. f. (Bot.) Roibă1 (Rubia tinciorum). Şincai, în dr. v, 561. — Pl.: rubii. — Din lat. rubia. RUBÎIV s.n.,s.m.l. S.n. Varietate de corindon, de culoare roşie, utilizată ca piatră preţioasă şi in mecanica de precizie. Cruce ferecată cu auru, cu zmalţu, cu robi-nuri feaţele (a. 1681). ap. hem 2129. Şi aurul, pămîntului aceluia iaste bun şi acolo iaste rubinul şi piatra cea vearde. Biblia (1688), 2*/55. Aceastea sint zamfir, rubin, ametist. . . şi alte multe. fl. d. (1693), 56v/16. îmbrăcămintea craiului . . . era foarte de maVe pref, tot diea-manturi şi robine. ist. ţ. r. 97. 1 cunună cu diiaman-turi şi cu rubinuri (a. 1734). bul. com. ist. iv, 68. 11 maje robinurji] neagre (a. 1747). Iorga, s. d. xii, 46. Trupul lui era vărsat de argint, urechile de aur . . . şi în mîini ţinea o piatră ... cu robinuri (a. 1750). gcr ii, 51/4. Inele de aur, unul cu smarand, altul cu rubin (a. 1809). Uricariul, x, 254. Pre acel de minune rubin, în zilele de sărbători, îl purta împărăteasa la brîul său. L. Asachi, j. 28/18, cf. drlu. înpodobiră pe moartă cu cele mai scumpe haine şi diamandicale şi cu alte pietri scumpe, precum mărgăriiaruri, zamfiruri, rubinuri. Gorjan, h. ii, 49/6. Carabina sa lucrată cu rubin şi smaranduri era pe patul său. cr (1848), 40*/59. Acel rubin . . . Ce-n întuneric pare ca steaoa luminînd. Ne-gruzzi, s. ii, 64. Pe masă era un frumos rubin, Inel de formă antică, vechi suvenir părintesc. AlexandresiCU, o. i, 309. Diamantele şi rubinele ... ea le avea toate pe dată ce-şi arăta dorinţa. Filimon, o. i, 118, cf. Ispirescu, l. 237. Lefturi de smaragduri, de balaşuri, de rubini, de zamfiri. Odobescu, s. i, 134. înstela-vei părul negru cu o spuză de rubine. Macedonski, o. i, 30, cf. Poni. ch. 231, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg. Un inel cu un briliant împresurat cu rubine. Rebreanu, i. 250. De orbitoare galantare 6704 RUBINA - 586 - RUBLĂ De diamant şt de rubin ... Şi de averi oraşu-i plin. Bacovia, o. 102. Prinde rubinul, cu cleştele lui, ca să-l aşeze tocmai în acea alveolă de aur unde se potriveşte mai bine. Galaction, a. 280. Admirîndu-se în oglindă ... cu gesturi care-i scot inelele în evidentă — un şarpe cu ochi de rubin şi altul de aur masiv. BrXescu, o. a. i, 322. La cheutorile straiului îi sticleau bumbi împodobiţi cu rubinuri. Sadoveanu, o. x, 142, cf. Cantuniari, l. m. 112. Prin artificiozitatea imaginelor sale, se introduce în proza lui Macedonski profunzimea de pietre prefioase . . . diamantul, rubinele. Vianu, a. p. 247. Faţa . . . era bulbucită de furuncule ce, în bătaia flăcărilor incendiului, se aprindeau şi păreau rubine. CXlinescu, s. 107. Pe turnurile Kremlinului au fost prinse mari stele roşii, de rubin. Stancu, u.r.s.s. 100. <$■ (Ca termen de comparaţie) De iaste odor de mult pref, mucenicii între atîtea pietrii scumpe şi mărgăritariuri strălucesc ca neşte robinuri cu chip de foc. Molnar, ret. 47/17. Zimbi tinăru ca şi zorile Ş-îi roşi fafa ca şi rubin. Budai-Deleanu, ţ. 310. Acei ochi negri ca mura, acea gură ca rubinul. Conachi, p. 87, cf. ddrf. Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin. Topîrceanu, b. 73. în curînd [sîngele] se prefăcu în bălti care sclipeau ca rubinuri mari in lumina soarelui. Sadoveanu, o. v, 496. Buze roşii ca roibinu, Obrajii ca trandafiru. Ciauşanu, v. 43. <0> F i g. Lumina zilei lunecă pe ,,o cale de rubin”. Baronzi, ap. Călinescu, s.c.l. 110. Şi cînd apune ziua, cerescul ei senin Reflectă cu splendoare al vinului rubin. Alecsandri, poezii, 381. Iar tînăra copilă cu buze de rubin Eroului la masă în cupă turna vin. Bolintineanu, o. .63. Soarele . . . coborî pintrp crengi de păru un cuib de rubin între ramuri. Eminescu, n. 50. O luntre mică [înainta] . . . spornic spre mal. . . lăsînd în urmă-i două lungi cărări de rubine. Gane, n. ii, 76. Pe cer S-aprind şi pier rubine. Macedonski, o. i, 35. Soarele, la zori, şerpuieşte munţii Triestului cu chenare de rubin. Delavrancea, s. 70. Ard pe ramuri bulgări şi lespezi de rubin. Necu-luţă, ţ. d. 73. Spre apus abia s-arată Printre crengi, întunecată, O văpaie de rubin. Topîrceanu, b. 39. Un flutur alb coboară din senin Aripele-i stropite cu rubin Palpită. Cazimir, l. u. 9. Cînd ciubercle sînt pline, Doi flăcăi voinici de-o seamă Iau comoara de rubine Şi o duc cîntînd la cramă. d. Botez, f. s. 91. Soarele care glumea prin ferestrele larg deschise, .. . făcind să scapere în rubine vinul din pahare. Brăescu, m. b. 36. într-un snop de raze se opri neclintită o şopîrlă cu ochişori de rubine. Sadoveanu, o. xii, 72. Domnişoarei cu trei rochii-i Lăcrimau rubine ochii. Arghezi, vers. 240. Petele rumene din obrajii unei fetife, zugrăvite probabil în acuarelă, deveniseră în ulei . . . nişte lacuri de rubin. Călinescu, e. o. i, 57. Pasărea cu clonţ de rubin S-a răzbunat, ial-o, s-a răzbunat. Labiş, p. 327. <0> (Adjectival; în sintagma) Mere rubine = numele unui soi de mere dungate cu roşu şi galben. Cf. dr. ii, 706. 2. S. m. (Bot.; rar) Rodiu1 (Punica granatum). Borza, d. 140. — Pl- (1) rubine şi rubinuri, (rar, m.) rubini. — I Şi: (învechit) robin, (regional) roibin s. n. — Din ngr. pou[xitfvi, lat. med. rubinus, it. rubino, germ. Rubin. RUBINĂ vb. I. Intranz. (Rar) A se Înroşi, a deveni roşu. Ruşaşte răsăritul; muntele rubincază. Heliade, o. i, 183. — Prez. ind. rubinez. — V. rubin. RUBINÎU -ÎE adj. De culoare rubinului (1); roşu-închis. Departe, spre miazănoapte şi apus, munţii, intr-un nor de pulbere albastră, işi ondulează coama pe poalele rubinii ale cerului. Vlahuţă, r. p. 11, cf. tdrg. Această zeamă dă şi gust bun vinului şi coloare roşie închisă — rubinie. Pamfile-Lupescu, crom. 216. Toarnă in pahare băutura rubinie şi sfîrîitoare. Cazimir, gr. 238. Albeaţa imaculată a paiului princiar din mijlocul odăii, spălătorul cu trei lighene, draperiile grele | dc catifea rubinie. BrXescu, o. a. i, 377. Căptuşeala de catifea, rubinie odată, acum era roasă şi violacee. Teodoreanu, m. ii, 79, cf. id. m. u. 125. Steaua rubinie a unei licori străluceşte înlr-o cupă de cristal. Sadoveanu, o. ix, 333. Boabe multicolore, verzi, rubinii, ... de pietre preţioase începură să gîlgîie în mîna lui Gavrilcea. Călinescu, s. 137. Puse jos paharul cu pelin rubiniu şi începu să se bilbiie. Camil Petrescu, o. ii, 57. Rubinii ard cupele cu vin. Beniuc, c. p. 110. Creasta moţatului se învineţi, sc blegi, şi din ea picurară pe frunza de brustur din apropiere două boabe rubinii. v. rom. mai 1958, 39. <> (Substantivat, n.) Ferestrele, deschise spre tuspatru zările pămîntului, ardeau în rubiniul amurgurilor. Camilar, n. i, 115. + (Substantivat, m.) Vin roşu. vrea să-mi vinzi nişte rubiniu, că vin ca a dumitale unde pot găsi ! Gîrleanu, n. 132. Mai avem de pritocit un antal de rubiniu. Voiculescu, p. i, 129. — Pl.: rubinii. — Rubin + suf. -iu. RUBINOS, -OÂSĂ adj. (învechit) Rubiniu. Soarele după dealuri mai străluceşte încă; Razele-i rubinoase vestesc al lui apus. Heliade, o. i, 178, cf. 75. Soarele apare mult mai radios La apusul zilei, senin, rubinos. Aricescu, a. r. 25/18. Curînd bobocii ce băuseră roua cerurilor se veştejiră şi periră, iar acele pe care.rubinoa-sele valuri le-au fost văpsit s-au deschis. Negruzzi, s. ii, 47. Apoi, [luna] glob rubinos, noptei dînd mişcare şi viaţă, Se-nălţă. Alexandrescu, o. i, 74, cf. lm, Barcianu, Alexi, w., l. rom. 1967, 212. — Pl.: rubinoşi, -oase. — Rubin + suf. -os. Cf. it. r u b i n o s o. RUBLAT, -Ă adj. (Regional; despre cai) Vlnăt cu pete albe. Cf. Ciauşanu, v. 195. — Pl.: rublaţi, -te. — De la rublă. RUBLA s. f. Unitate principală a sistemului monetar al Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, introdusă în Rusia începînd din secolul al XlII-lea; moneda care reprezintă această unitate; p. ext. nume dat în trecut unor monede străine care au circulat şi în ţara noastră. 1000 de ruble de argint. Ureche, l. 73. Au adus bregadirul şi cîteva mii de ruble bani de argint. N. Costin, let. ii, 112/9. Să de de tot polcovnicul cîte 100 ruble, de rocmistru cîte 30. Neculce, l. 222, cf. gcr ii, 88/4. Să plătească cetatea 400 000 de ruble. ist. Carol xii, 18v/2, cf. Iorga, s. d. xiii, 3, Şincai, hr. i, 377/1. Taleri seau ruble. Dionisie, c. 166. Olandez, funduci şi rebiale, mahmudiaflcJ. . . , ruble (a. 1820). Iorga, s. d. xii, 176. Pensia dc 600 ruble ce are bunătatea şi-mi dă împăratul (a. 1824). id. ib. viii, 72. Doi care întrec pe ceilalţi, ajungînd mai nainic ţinta, primesc, cel întîi un vas (le argint preţuit 1 500 ruble . . . , cel al doilea, 500 ruble. Negruzzi, s. i, 36, cf. Polizu, lm, Caragiale, o. vi, 47. Ribolov avea ... 2 000 de ruble. Contemporanul, iii, 575. Nu slăbeşte din ochi rubla aruncată pe masă în dreptul său. Delavrancea, s. 124, cf. ddrf, ŞXineanu. Rubla . . . împărţită în 100 copeice. Climescu, a. 290, cf. Barcianu, Alexi, w., tdrg., I. Brăescu, m. 78, 80, N. A. Bogdan, c. m. 23. Pierduse opt mii de ruble. C. Petrescu, î. i, 169. S-a înduioşat şi ghinăralul şi a pus o rublă pe pieptul lui Ivan. Sadoveanu, o. ii, 43, cf. iii, 539. Rado, Rădişoară . . . Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ţinea bine Şi ţi-oi da eu ţie Ruble chiar o mie. Alecsandri, p. p. 121. Era . . . şt plină de galbini, de sorocoveţi şi ruble. Sbiera, p. 3. Mărioară dintre băl(i, Na o rublă şi doi zloţi Şi nu da gura la toţi. şez. ii, 184, cf. mat. folk. 1 319. Bani nu iera cu hiriii, iera de aur. Rublele de şase lei. Georgescu-Tistu, b. 36. O rublă d-o sută. alr ii 4 277/784, cf. ib. 4 277/520, 605, 848, 886. Scoate ruble, hîrtii mari, Să le dăm pe la sărmani. Balade, ii, 411. — Pl.: ruble. — Din rus. pySjib. 6709 rublişoarA - 587 - rucărel RUBLIŞOARA s. f. Diminutiv al lui rublă (1); rubliţă (1), rubluliţă. O rublişoară ii scotea, Pe iarbă o trtntea. mat. folk. 211. — PI.: rublişoare. — Rublă + suf. -işoară. RUBLlŢĂ s. f. 1. Rublişoară. ,,Cată, tată, după uşă, Că mai am d-o găleluşă, Ş-aia plină de rubliţe". Graiul, i, 109. 2. (Art.) Numele unui dans popular în ritm de horă. Cf. Varone, d. 129, cf. id. j. r, 115. — Pl.: rubliţe. — Rublă + suf. -iţă. RUBLULÎŢ s. f. (Regional) Rublişoară (Brebu — Cimpina). Cf. h xi 295. S-a sculat de-o coconiţă, Să ne dea o rubluliţă. ib. — Pl.: rubluliţe. — Rublă + suf. -uliţă. RUBRICA vb. I. T r a n z. (Rar) A Împărţi în rubrici, a clasifica, a rîndui. Cf. Alexi, w. — Prez. ind.: rubrichez. — Din fr. rubriquer. RUBRICARE s.f. (Rar) Acţiunea de a rubrica şi rezultatul ei; clasificare, aranjare. Un număr dc cuvinte distinctive pentru însemnarea deosebitelor însuşiri sufleteşti, cu toată lipsa de preciziune şi de rubricare completă a acestor deosebiri. Maiorescu, cr. ii, 150. Rubricarea poate să se facă şi altfel, d. e. ca sumele de bani să vină imediat după coloana de text. I. Panţu, pr. 86. — Pl.: rubricări. — V. rubrica. RUBRICĂT, -Ă adj. (Rar) împărţit pe rubrici; clasat. li are mai pe tofi clasaţi şi rubricaţi cu notele lor distinctive şi asemănătoare. Vlahuţă, ap. cade. — Pl.: rubricaţi, -te. — V. rubrica. RUBRICATIJRĂ s. f. împărţirea unui registru, a unui formular etc. în rubrici; liniatură. dn2. — Din germ. Rubrikatur. RUBRICĂ s. f. 1. (în dicţionarele din trecut) Cer neală roşie. Cf. drlu, cade. + Titlu de carte sau de capitol scris cu roşu, în cărţile sau manuscrisele vechi; p. ext. titlu. Cf. Stamati, d. Vei priimi chiar ca, sub rubrica gravurii lui Dilrer, să se grupeze, in opera proiectată, tot ceea ce ţie nu-ţi place in arta vinăloriei. Odobescu, s. iii, 61. cf. Şăineanu, V. Molin, v. t. 57. 2. Despărţitură, spaţiu într-un registru, intr-un formular, într-un grafic ctc. In rubrica cea însămnă-toare să insămnază zuoa tn carc au murit. Instrucţiuni, 2, cf. Stamati, d. 110, ddrf, Barcianu, Alexi, \v. Cazurile acestea trecute tn cont în rubricile şi coloanele de lipsă. I. Panţu, pr. 87. Altul munceşte la un tablou cu rubrici încurcate. Brătescu-Voineşti, ap. cade. Rubricile ajută la clasarea ordonată a materiei şi la găsirea imediată a unei date. cv 1949, nr. 9, 6. Descoperi, printre multe alte însemnări şi cifre, trei rubrici pe care le mai găsise şi în caietul secret. Stancu, r. a. v, 206. Formularele ... nu se deosebesc între ele decît printr-o rubrică, v. rom. ianuarie 1954, 99. 3. Spaţiu rezervat (permanent) într-un ziar, într-o revistă etc. materialelor publicistice dintr-un anumit gen sau domeniu. Cf. Calendar (1850), 55/9, V. Molin, v. t. 57. E un articolaş de impresii, în pagina întîia, la o rubrică fixă. Camil Petrescu, t. iii, 167. Acum era tn toată puterea cuvîntului ,,frumoasa doamnă Geor-ges Mereutza", cum nu omitea niciodată să o pomenească rubrica mondenă a ziarelor din capitală. C. Petrescu, c. v. 235. Materialul înregistrai subt această rubrică prezintă un interes deosebii şi din punctul de vedere al istoriei sociale. Iordan:, n. l. i, 9. Să-şi agonisească venituri frumoase muncind tn cadrul rubricii ce i s-a încredinţat. Stancu, r. a. iv, 416, cf. 179. Salutăm reapariţia rubricii de „note şi comentarii". v. rom. octombrie 1954, 273. E cu totul altceva decit sinuciderile . . . înregistrate la rubrica faptelor diverse. H. Lovinescu, t. 146. 4- (învechit) Capitol, paragraf. Opinia celor mai însemnaţi jurişti este că duelul nu poate fi privit ca omor . . . Alţii înscriu pe duel în rubrica omorului. rom. lit. 3991/33. Am subdivis materia într-o mulţime de scurte paragrafuri. . . , pe cind prima ediţiune era împărţită numai in trei lungi rubrice foarte incomode. Hasdeu, i. c. xii. — Accentuat şi: rubrică. — Pl.: rubrici şi (Învechit) rubrice. — Din lat. rubrica, germ. Rubrik, fr. rubrique. RUBRU s. n. (Latinism Învechit, în Transilv.) Rezumat scurt scris pe marginea unui act; titlu. Cf. Gheţie, r. m., Alexi, w. — Pl.: ? — Din lat med. rubrum. RUBZAC s. m. v. rucsac, RUC s. n. (Regional) Rînd, tur (la dans) (Beclean). Cf. alrt ii 331. Şăd ptn’ la doisprăzăSe nppt'a. Torc, îocă clt'-un ruc. ib. 123. — Pl.: rucuri. — Cf. germ. R u c k. RUCA s. f. (învechit) Jalbă, plîngere (adresată sultanului). Intr-o zi, venind împăratul de la Scudari, . . . i-au ţinut calea boierii, şi aprinztnd rogojina tn cap au dat rucaoa. Axinte Uricariul, let. ii, 135/18. Au aflat şi împăratul şi şi-au adus aminte de cuvintele lui Nicolai Vodă ce-i scrisăse tn ruca. id. ib. 138/6, cf. şio ii,, 100. — Pl.: rucalc. — Şi: ruc& s. f. I. Brăescu, m. 70. — Din tc. ruka. RUCACVIŢĂ s. f. V. ruca viţă. RUCAVEŢĂ s. f. v. ruca viţă. RUCAVIŢĂ s. f. (învechit; mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două bucăţi de stofă cusute cu fir cu care se strîng mînecile stiharului, purtate de preot în timpul cît oficiază slujba bisericească; mînecuţă, mînecar, naracliţă. Păreache dc rucaviţe de saraser agemescu galben (a. 1681). ap. hem 495. 1 parechea rocaviţi ibrişin (cca 1800). Iorga, s. d. xii, 129. O pcrechc rocaviţc ... de slofă galbenă (a. 1808). id. ib. xiii, 63. O părcichc rucaveţ [e] bescriceşti (a. 1823). id. ib. vin, 69, cf. Cihac, ii, 320, ddrf, Barcianu, jahresber. v, 330, Alexi, w. Şăineanu, d. u. Îmi simt, la încheietura miinilor, şi azi, strtngerea rucaviţelor tnseilalc cu ametist. Arghezi, b. 119, cf. 27, cl 1967, 314. — Pl.: rucaviţe. — Şi: rucâveţă, rugâviţă (jahresber. v, 330), rucâcviţă (Scriban, d.), rocă viţă (pl. şi rocaviţi). — Din slavonul pgitdiiHUd. RtfCĂ s. f. v. rucâ. RUCĂÎ vb. IV v. racul1. RUCĂRĂ s. f. (Regional) Drum făcut prin porumb, toamna, pe care se intră cu carul pentru transportul ştiuleţilor (Rîmnicu Vîlcea). Lexic reg. 85. — Pl.: rucăre. — Cf. alb ruke „deşert". RUCAreAIVCA s. f. art. Numele unui dans popular. Cf. VaronMe, d. 129. — De la n. pr. Rucăr. RUCĂREL, -EA adj. (Despre oi; cu sens neprecizat, probabil) Oacheş. Ce-ţi pare mai bllnd, mai plă-plnd ca oiţili.. ., miei, mielili. . . oachieşi, oachieşe . . , 6729 RUCINICUL - 588 - RUDAŞ Pistruiaţi, pistruieţe, rucărei, rucărele. Jipescu, o. 48. D-o veni Fulga bătrîn . . . Bine seama să băgaţi La mie-oare mititele, Ca să nu piară din ele, Şi la oaia rueărea, Cum n-a fost, nici s-o vedea. Teodorescu, p. p. 513. — Pl.: rucărei, -ele. — Cf. o a c ă r. RUCINICUL s. n. art. Numele unui vechi dans popular. Cf. Varone, d. 129. — Accentul necunoscut. — Din bg. dial. pyieHUK. RUCIULÎ vb. IV. Intranz. (Prin nord-vestul Transilv.) A rima, a scurma, cv 1951, nr. 3-4, 46. Porcii rujmulesc (ruciulcsc) prin ocol. ib., cf. Teaha, c. n. 261. — Prez. ind.: ruciulcsc. — Etimologia necunoscută. RUCLUÎ vb. IV v. racului. RUCODlîLIE s. f. v. răcodelie. RUCSAC s. n. Sac care se poartă In spate, folosit mai ales de excursionişti; raniţă. Convoiul era încheiat de contele Iablonski şi de o femeie bătrînă cu un rucsac în spinare. CXlinescu, s. 21. înainte păşea Nicu.cu un felinar legat de ruksac. il ianuarie 1961, nr. 1, 22, cf. l. rom. 1966, nr. 3, 278, cl 1968, 414. — Accentuat şi: rucsac (alr sn iv h 946/2). — Scris şi: ruksac. — Pl.: rucsacuri şi (regional) rucsacc (ib.). — Şi: (regional) riicjac (ib. 4 926/250, pl. rucţace), rupsac (cl 1968, 414), ruzac (alr ii 4 926/365), rubzăc (ib. 4 926/386) s. n. — Din germ. Rucksack. RÎICŢAC s. n. v. rucsac. RtCU interj. (Regional; repetat; în forma ,,rucu ru“) Cuvînt cu care se strigă raţele (Sînnicolau Român — Oradea), alr sn ii h 380/316. — Şi: rucu ru interj, alr sn ii h 380/316. — Cf. r i c a, r u ţ a. RUCUÎ1 vb. IV. Intranz. (Regional; despre porumbei) A gînguri. Cf. h xvii 334. — Prez. ind. pers. 3: rucuie. — Şi: rucâi vb. IV. alr s.n n h 384/76. — Onomatopee. RUCUÎ3 vb. IV v. ruculul. RUCULÎ vb. IV v. ruculul. RUCULUÎ vb. IV. Intranz. (învechit; prin Transilv.) A se prezenta pentru îndeplinirea serviciului militar, a fi recrutat, a fi incorporat. Cf. Mîndrescu, î. g. 79. Eram în Orlat, aci lîngă Sibii. Ruculuiseră ficiori din toate părţile. BXnuţ, t. p. 186, cf. l. rom. 1960, nr. 3, 80, alr ii/172, Lexic reg. ii, 101. Feciorii ruculuiesc toamna, mat. dialect, i, 190. — Prez. ind.: ruculuiesc. — Şi: rucui (Mîndrescu, p. g. 79, jahresber. x, 205, l. rom. 1960, nr. 3, 80), rucull (alr iii 64), rucluî (gr. s. vi, 244), rugul! (cv 1952, nr. 5, 39), răcui (Glosar reg.) vb. IV. — Din magh. [be]rukkol, germ. [ein]rfitken. RUCU RU interj, v. rucu. RUD s. n. v. rudă2. RUDĂC s. m. v. rudacl. RUDACI s. m. (Regional) Berbec de prăsilă; rudar3. De la trei ani în sus berbecuţii aleşi de prăsilă se numesc ,,rudaii“ sau ,.berbeci di rudi". Stoia’N, pXst. 54, cf. alr i 1 769/532, cf. chest. v supl. — Pl.: rudaci. — Şi: (sg. refăcut după pl.) rudăc s. m. Stoian, pXst. 54. — Rudă1 + suf. -aci. RUDĂCICĂ s. i. v. rădaşcă. RUDĂR1 s. m. I. Lucrător (ţigan) care se ocupa cu extragerea aurului din nisipiul rîurilor. V. aurar, băieş. Să fie ispravnici şi purtători de grij[â] pesle ţiganii rudari, să-i puie să lucreze la aur . . . şi să aducă aurul la vreame (a. 1701). Iorga, s. d. v, 356. [Maşina] spală deodată atîta năsip cît pot 5 rudari într-o zi cu urca sau scufa lor a spăla (a. 1843). doc. ec. 789. Nu poale nici un rudariu ca să fure sau să tăinuiască aurul lămurit, id. ib., cf. Baronzi, l. 118, d. Bogdan, gl. Descendenţii acelor rudari (aurari)... au emigrat. arh. olt. i, 38. 2. Meşter ţigan care lucrează din lemn albii, linguri, fuse etc.; (regional) rudaş®. Cei mai mulţi ţigani domneşti ... au fugit în părţi streine, iar mai ales ţigani rudari (a. 1793). Uricariul, i, 285. 16 suflete de ţigani din ţiganii rudari (a. 1822). ib. xi, 343, cf.- Polizu. Ţiganii de laie ... se deosebeau, după meseriile ce eser-sau, în rudari, ursari, cărămidari, fierari, spoitori şi salahori la zidiri. Ghica, s. xiii. între moşneni stnt şi 27 de familii de rudari (lingurari), cari nu se ocupă cu plugă-ria, ci se ocupă cu făcutul lingurilor, fuselor şi a altor obiecte şi vase de lemn. I. Ionescu, m. 447, cf. Cihac, ii, 320. O laie de ţigani . . . , după ce se întocmise cu adunături din felurite părţi ale ţăfii, ce amestecaseră rudari, lăieţi şi netoţi, îşi alesese ... loc de iernatic acolo. Macedonski, o. iii, 25, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Ţiganul ăsta fusese rudar pe vremea lui; făcea năcălii de ciur, linguri de lemn, fuse, copăi şi altele. Sandu-Aldea, a. m. 135, cf. tdrg, nom. prof. 33. O căruţă înhămată cu cai bălţaţi porni sunînd din obezi ca din clopote; într-însa se vedeau grămădiţi o duzină de rudari şi rudărese. Sadoveanu, o. xv, 99, cf. Scriban, d. A intrai noaptea în coşar, a dezlegat cîrlanul de la iesle, l-a scos afară din curte de căpăstru, a sărit pe el şi pe-aci ţi-e drumul. L-a vîndut rudarilor la tîrg. Stancu, d. 253, cf. scl 1966, 475, h iv 122, vi 55, ix 452. M-o dăruit Cu §-o vrut, cu S-o putut, Cu mărămi din pozînari, Cu sălaşe d'e rudari. Alexici, l. p. 24, cf. gr. s. iv, 134, chest. ii 22/41, v/3, alr i 1 659/595, 730, 735, 740, 744, 746, 770, ib. 1 667/677, 798, 856, 870, 926, 940, ib. 1 833/860, alr ii/i h 243, ib. h 260, alrm ii/i h 339, ib. h 351, alr sn ii h 499, alrm sn i h 323, alr ii 6 483/762, ib. 6 484/762, ib. 6 521/723, 762, 769, 784, 791, 812, 836, 848, 872, 876, 886, 899. — Pl.: rudari. — Şi: rudăriu, (regional) rodăr (alr i 1 659/690, 695) s. m. — Din bg. py^ap. RUDĂR2 s. n., s. m. (Regional) 1. S. n. Prăjină lungă în casele ţărăneşti, de care se atîrnă haine, obiecte casnice etc.; (popular) culme, (regional) rudă2. Anii-chambrele sînt decorate ţărăneşte, cu rudarc pline de ştergari vărgate şi poliţe cu canne (borcane) şi tăiere (farfurii) de lut colorate, f (1885), 411. ^ P. ext. Covor, scoarţă (pe perete) (Pociovelişte — Beiuş). Cf. cv 1950, nr. 2, 31, a i 13. 2. S. m. Rotaş (1) (Finiş — Beiuş). A i 17. — Pl.: (n.) rudare, (m.) rudari. — Rudă2 + suf. -ar. RUDÂR’ s. m. (Regional) Berbec de prăsilă; rudaci (Cuca — Galaţi), h iii 96. — Pl.: rudari. — Rudă1 + suf. -ar. RUDÂRIU s. m. v. rudar1. RUDĂŞ1 s. m., s. n. (Regional) I. S. m. 1. Om care mînă vitele (Runcu Salvei — Năsăud). Cf. chest. v/66 supl. 6750 RUDAŞ* - 589 - RUDĂ1 2. (La pl.) Oameni care duc o greutate cu rudele* (1) (Bonţ — Gherla), chest. v/11 supl. 3. Persoană care sperie peştii de sub rădăcini, cu ajutorul unei prăjini, pentru a putea fi prinşi mai uşor (Lazuri de Beiuş). chest. v supl. 4. Vtslaş, cîrmaci (Herendeşti — Lugoj), chest. v/41 supl. 5. (Mai ales la pl.) Botaş (1). Cf. chest. v/11 supl., 15 supl., 41 supl., alr i 334/273, alr ii 5 099/141, a i 20. 4- Cal Înhămat singur între cele două hulube ale căruţei (Beclean — Făgăraş). Cf. chest. v/9 supl. II. 1. S. n. Rudar2 (1) (Năsăud). chest. v/48 supl. 2. S. m. Cantitate de fîn pe care o pot duce doi oameni pe rude2 (1); p. ext. căpiţă mică de fîn; purcoi, porşor. Clllmea de fîn cîtă o pot duce aceşti doi inşi [pe rude] se numeşte prin unele părţi rudaş. Pamfile, a. r. 159, cf. Pascu, s. 349, viciu, cl., chest. v/11 supl., 16 supl., alr i 934/280, 295, 302, alr ii 5 273/279, ALR SN I h 131, ALRM SN I h 88. — Pl.: (m.) rudaşi. — Rudă2 + suf. -aş. RUDÂŞ2 s. m. (Regional) Berbec (sau, rar, taur) lăsat pentru prăsilă. Cf. chest. v/40 supl., 73 supl., 94 supl. — Pl.: rudaşi. — Rudă1 -f suf. -aş. RUDÂŞ3s. m. (Regional) Rudar1 (2). Cf. chest. v/13 supl., 17 supl., 22 supl., 49 supl. — Pl.: rudaşi. — Din rudar1, cu schimbare de sufix. RUDÂŞCĂ s. f. v. rădaşcă. RtjDĂ1 s. f. 1. (învechit) Popor, neam, seminţie; (învechit) rudenie (1). întru elu a doosprădzeacesemenţe (rude n. test. 1648, f e 1 i u r i Biblia 1688) ale noastre pururea noaptea şi dzua slujindu nădăescu-se se viîne. cod. vor. 74/14. Acesta e gintu (ruda cc2, d, sămânţă v) ce ceare Domnul, psalt. 40. Dziseră întru înrema sa, gintul (gintu r i 1 e h, limbile c2, rudeniile d, rudei) lor depreură : veriii se cun-tirim toate sărbătorile Dzeului. ib. 147. Tare spre pământii fi-va semănţa (neam s, rodulu v, ruda d, sămânţă h) lui. ib. 240. Cîndu se va ivi semnul {iiului omenesc la ceriu, atunce plînge-vor toate rudele pămîntului. Goresi, ev. 39. Acesta fiind den altă rudă şi samareanin ... se şi întoarse şi deade slavă lu Dumnezeu. id. ib. 423. Eu voi pune svatul mieu cu tine întru toată ruda de aemu şi pînă în veaci (a. 1600 — 1625). gcr i, 65/23. Se rădică după alţi împăraţi Senahirem viteazul cu ţara Asasiriei şi cu ruda perşilor. Moxa, 350/17, cf. 349/22. Nemică, numai mila rudei meale creştinilor m-au îndemnat spre aceasta, că văzuiu în neamul nostru mulţi... cu învăţături striine (a. 1642). gcr i, 97/32, cf. 100/24. Să arate mila şi binele său rodului jidovăsc ... Că din veaci au fost tocmit de Dumne-dzău mîntuinţa omenească să hie dintr-accaia rudă. Varlaam, c. 252. Adevăr grăiescu voao, că nu va treace ruda aceasta, pînă nu vor fi aceastea toate. n. test. (1648), 59r/33. iu cumpărat din ruda saşilor din Ardeal ţinutul, cu o samă de bani (cca 1660 — 1680). gcr i, 177/24, cf. Dosoftei, ps. 41/5. Ieşi den pămîntul tău şi den ruda la şi den casa lătîne-tău şi să mergi la pămîntul carele-ţ voiu arăta ţie. Biblia (1688), 81/44, cf. Antim, p. 21, ddrf, tdrg, dhlr ii, 472. 4- Origine, obîrşie; naţionalitate; rudenie (1). Aşa, venind la zi, cu toţii, întăi Clisten au întrebat moşiile şi ruda, şi, după aceea, îi opri lîngă sine, cercetîndu-le toate lucrurile lor. Herodot (1645), 351. A doosprădzeace pricină ce îndeamnă pre giudeţ să înmicşureadze certarea . . . iaste ruda cea aleasă, ce să dzice boeriia. prav. 287. Acesta su[î]ni avea mda sa de la Antiohiia. Dosoftei, v. s. noiembrie, 130v/28. <0> E x p r. De (sau, rar, pre) rudă sau rudă de . .. = de. origine, de obîrşie'; de naţionalitate. Petru şi Andrei, fratele lui, rudă de jidovi amu era. Coresi, ev. 210. Acesta Leu era rudă de armean. Moxa, 383/36, cf. 398/23. Un jidov anume Achtla, ponlean de rudă. n. test. (1648), 158v/36. Fiind unul dintre sluji de rudă grec anume Heraclu, carele era mai de folos şi mai de cinste de cît toţi. Simion Dasc., let. 182, cf. 179, gcr i, 143/37. Acesta să trage pre rudă din Licaoniia, era păs-toriii Ia ol. Dosoftei, v. s. septembrie 9v/29. Acesta era . . . partian de ruda sa. id. ib. 38v/l, cf. octombrie 98r/19, noiembrie 134v/28. Unul zise: de ce rudă eşti. fl. d. (1693), 37v/19. Acesta au fost eghiptean de rudă. Mineiul (1776), 24r2/12. A se trage rudă = a proveni de la . . . Toţi oamenii de la dînşii s-au tras rudă. Teodorescu, p. p. 182. 2. (învechit) Rînd de oameni din aceeaşi generaţie; generaţie; rudenie (2). Pînă voiu spune braţul tău ru-deei toată ce vine. Coresi, ps. 188/6. Eu sînt Domnu C[u]mn[e]ze(iî tău . . . carele dau păcatele părinţilor pre feciori pînă la a treia şi a patra rudă. Paraclis (1639), 251, cf. 247. Văzu Iov pre fiii lui şi pre fiii fiilor lut, a patra rudă. Biblia (1688), 382x/14. ^Expr. Din rudă in rudă sau de rudă şi rudă, in rudă şi (in) rudă, fu rudă de rudă, rudă şi (in) rudă, rudă in rudă = din generaţie în generaţie, din neam în neam. Dzise întru înrema sa: nu se rădică de gintu şi gintu (de rudă şi rudă c, den rudă în rudă c2, din rod în rod d, den săm[ăn]ţă în s ă m ă [n] ţ ă h) fără reu. psalt. 14. Pomeniră numele tău în toate ginture gintiirc (rudele şi rudele c, rudele şi în rude c2, rudeniia de rudenie d, sămnţa semenţeloru h). ib. 88. Dzi spre dzi lu împărat adaugi, anii lui pără Ia dzi în ginlu şi gintu (în rudă şi rudă c, rudelor si rudă c*, a rod de rod, sămănţa semenţeei h). ib. 116. Sau lindzi mănia ta din gintu în gintu? (rudă în rudă cc2, rod în rod n, neam în neam v, s ă m [ă] n ţ ă în s ă m [ ă ] n ţ ă h). ib. 175. Mila lui den rudă în rudă pre ceia ce se tem de el. Coresi, ev. 492. Sfeatul Domnului în veac lăcuiaşle, Cugetele inimiei lui în rudă şi în rudă. id. ps. 80/12-Căfeacemie mărire tarele şi sf[i]ntul numele lui şi miloslea Iui rudă şi rudă ce temu-se de el. id. ib. 440/8. Obiceaiu de vecie să fie acesta lui şi seminţelor sale den rudă în rudă. po 282/16. în rudă de rudă ... va face Preste toată lumea vrajbă şi nepace. Dosoftei, ps. 33/1. Din neam în neam şi din rudă-n rudă Toţi oamenii de la dînşii s-au tras. Teodorescu, p. p. 182. ,3. (învechit) Familie, neam, viţă; (învechit) rudenie (3). Trufindu-se derep-ce că se ţinea de ruda lu Avraam. Coresi, ev. 230. Tremise Iosif de chemă lală-său lacov şi toată ruda. id. l. 26/10. Aceasta e mda lui Noe. po 27/24. De aemu nainte nime din ruda mea ... să n-aibă a pîrî aiastă pîră nice dincoară în veaci (a. 1597). cuv. d. bătr. i, 77. Să dea el samă cu sufletul său înaintea lu Dumn(e)dzău de moartea fratelui nostru şi păcatele lui, iar de noi de toată ruda noastră iaste iertai (începutul sec. XVII). Rosetti, b. 63. După prada Troadei, Enia, ginerele lu Priam, ... se mută cu toată ruda lui, cu cîţi scăpase, în ţara Veneţiei. Moxa, 354/19, cf. 347/10, 348/32. Toată ruda răposatului Mihail Voivod să să puie jos (a. 1642). Iorga, s. d. xvi, 34. Era mai veche ruda lui Evristeneu. Herodot (1645), 328. Şi muri Iosif şi tot fraţii lui şi ţoală ruda aceaia. Biblia (1688), 391/32. Au fost scaun împăraţilor cei ce s-au tras din ruda Iul Sclem împărat, fl. d. (1693), 75f/2. îndat-au poroncil lui Cantacozino visternicul de s-au sculat cu toată ruda lui de au mărsu in Ţara Muntenească, de-au făcut nuntă. Neculce, l. 185. A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată, Din rude mari împărăteşti, O prea frumoasă fală. Eminescu, o. i, 167, cf. ddrf, Şăineanu. <$> L o c. adj. De rudă bună (sau mare, bogată etc.) = care face parte din rîndurile celor bogaţi, din nobilime, nobil. începutul trufei. . . arată-se că ocăraşle pre alalţi. . . şi pre eluşi se pare numai că e .. . de rudă bună şi bogat. Coresi, ev. 15, cf. 339, 382. Luo pre Lucritiia muiarea lu Colatin, om de rudă bună. Moxa, 356/24. O muiare de rudă mare boliia în Ierusalim. Varlaam, c. 364. [Ştefan Vodă] în al şaptelea an a domniii sale . . . luatn-ş-au doamnă de mare rudă, pre Evdochiia de la Chiev. Ureche, l. 84. Cei de rudă bună, nice boiarii, nice feciorii lor să vor certa cu .. . ocna. 6754 RUDĂ1 - 590 - RUDĂ prav. 287, cf. 33. Un om de bună rudă mearse tntr-un (ănut departe. N. test. (1648), 94v/32, cf. Simion Dasc., let. 44. Toţi egumenii şi eu cei de bună rudă boieri (a. 1652). mag. ist. i, 126/11. Era de luminată şi bogată rudă. Dosoftei, v. s. septembrie 18v/22. Sy[I]nfa aceasta . . . era din Rim, născută din părinţi de rudă mare şl vestită, id. ib. noiembrie 139r/5, cf. Zanne, p. iv, 574, 575. I)e rudă rea (sau mică, measeră etc.) = de origine modestă, din păturile de jos. Unii amu mea-seri-i are, e alţii de rudă rea, iară alţii că nu înţeleg şi proşti paru-i-se. Cohesi, ev. 15. Era ... de rudă measeră. Moxa, 379/20. Cînd are hi un [îm\părat mare să-ş logodească şie o fată de ţăran şi de rudă mică. Varlaam, c. 229. <$> Compus: (învechit; după s lavonul poa»hi-•makhhk-v) rudă-lnecpătoriu = întemeietor de familie; strămoş al unui neam ; (învechit) rudenie-începătoriu. Să-i facă pomeanele [lui Avraam] . . . şi sărbătoare de bucurie ca unui rudă-ncepătoriu. Dosoftei, v. s. decembrie 217v/12, cf. Rosetti-Cazacu, i. l. r. i, 126, 128. 4. (Şi cu determinări care indică gradul de rudenie) Persoană care face parte din aceeaşi familie cu alte persoane, unite între ele prin legături de sînge sau prin alianţă; neam (2), rudenie (5), (popular) rubedenie. Cătră . . . Isus Hristos de ale lui rude adus fu acest răs-lăbit. Coresi, ev. 242, cf. 419. Aceastea sînt rudele ficiorilor lui Noe. Palia (1581), 42/1. Acesta Melhisedec să spune fără de tată, fără de rudă, aseamene iaste fiiului lui Dumnedzău (cca 1600—1625). gcr r, 66/6. Iată că de aemu mă fericesc loate rudele că-mi feace mărime pulearnicul. Paraclis (1639), 247. Iată că de ruda lui fu omorît Anaharsis. Herodot (1645), 231. Nu vor ră-mînea feciori sau altă rudă pre urmă. prav. 55, cf. 53, 88, 90, 219, 238. Vlădicul ce va avea rude şi semenţii de pre naşterea lui . . . şi de vor fi săraci să nu ia nicicare lucruri de-a besearicii şi să le dea lor. Eustratie, prav. 36/6. Deaca moare omul, şi nu va avea feciori sau altă rudă, iau rămăşiţa mortului judecătorii. Simion Dasc., ap. gcr i, 144/3. Unde-s acum rudele şi priialini[i] (a. 1669). gcr i, 184/18. Ruda sa ce are Nu o ia-n defăimare. Dosoftei, ps. 42/11. Pre nimerea cunoscut nu vedea, rude şi priiatini şi poporeani şliuţi. id., ap. gcr i, 255/23. Toate rudeli lui Cupăreştii. Neculce, l. 175, cf. anon. car. Omir au zis: mai mult să cade a să păzi neştine de pizma rudei şi a priialinului declt de a vrăjmaşului (a. 1700). gcr i, 342/2. Un bătrîn ... cu alte rude a sale (a. 1747). Uricariul, xxv, 86. Lăsînd rudele şi neamurile şi toate ceale din lume. Mineiul (1776), 87v1/27, cf. man. qott. Te rog, spune-mi ce vor socoti pentru tine rudele mele. Kotzebue, u. 39r/27, cf. Clemens, lb. Cînd vei perde vreo rudă sau vreun prieten, . . . nu trebuie să plîngî neîncetat. Marcovici, d. 15/8. în lipsa lui vor trage părinţii sau rudele, cr (1848), 53/17. Fătul meu, tu, cum vezi bine, eu alt pe nimenea n-am Rudă, strein şi d-aproape numai pe tine te am. Pann, p. v. ii, 58/22. Ochii mi se umplură de lacrimi adueîndu-mi aminte de nenorocita mea rudă. Negruzzi, s. i, 65, cf. 37, 139, Polizu. Inlr-această zi veniră nişte rude ale mele. Bolintineanu, o. 264. De cînd eu eram copilă Sînt de toţi ai mei uitată Şi de rude fără milă In pustiuri lepădată! Alecsandri, p. i, 15, cf. Cihac, ii, 317. Sărman, fără rude, pe ţărmuri streine, N-avea nici prieteni, nici un ajutor. Alexandrescu, o. i, 161, cf. 223. Nu-şi arc fiecare om . . . familia sa, amicii, rudele, oamenii săi ? Eminescu, n. 41. Din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască lată şi mamă şi fără nici o rudă, care să-l ocrotească şi să-l ajute. Creangă, p. 139, cf. id. a. 24. Voi, rude-ale mele, fraţi, unchi, nepoţi şi veri, Nenorocirea astăzi amarnic mă izbeşte. Macedon-ski, o. i, 249. La îngropare au venit cîteva rude de ale tatei. Vlahuţă, o. a. ii, 68. Nevastă-sa, rudă de departe cu generalul Villara. D. Zamfirescu, a. 22, cf. Candrea, f. 150, Pamfile, duşm. 138. Toate rudele o mîngîiau cu vorba, ca să-i facă curaj. Bujor, s. 39. Amîndoi îi sînt rude mai de departe. Rebreanu, i. 14, cf. 253. La telegraf avea o rudă îndepărtată. Bassarabescu, v. 22. Era boierul gata să-l trimită . . . plocon ... rudei sale. Galaction, o. 69. Copiii lor rămîn fără nici un căpătîi, pe la vreo rudă. id. a. 415. Merge-ncel cortegiul funerar . . . Rudele spăsite calcă după dric. TopÎrceanu, o. a. i, 139. Rude binevoitoare puseseră chiar la cale, în secret, o întîlnire nevinovată. Brăescu, 0. a. ii, 46. Cine e domnul ăsta bătrîn ? O rudă ? Sebastian, t. 269. Aşa îl vedeam . . . , ca o rudă săracă a celorlalţi. Teodoreanu, m. u. 39. Prietinii de altădată, rudele . . . nu mai erau. Sadoveanu, o. i, 461, cf. viii, 184, xi, 603, xii, 334. Penelopa venise la singura rudă rămasă în viaţă, fratele mamei. Bart, e. 42. Spune-mi rudele dumitale . . . mai apropiate. Călinescu, s. 19, cf. id. e. o. i, 48. Bălrîna trimisese pentru rudele ei o pungă de piele. Camil Petrescu, o. i, 145. Aflase . . . de la o rudă . . . să se ferească, v. rom. martie 1954, 144. Ştii cît ţin eu la rude. H. Lovinescu, t. 117, cf. 245. Peste drum, se afla o căsuţă mică şi pipernicită; acolo locuia ruda îndepărtată a lui Moromeie. Preda, m. 216. Mulţi dinire ei aveau rude moarte pe timp de furtună. Barbu, p. 79, cf. 118. Decît ruda şi vecinul. . . Mult mai bine cu streinul,. . . Ruda că te necăjeşte Şi vecinul le vorbeşte. Alecsandri, p. p. 356. Cînd în faţă ţi se lasă paingăni mici, îţi vine o rudă. şez. i, 17, cf. 19, iii, 45, 120, xn, 155,165, 167. Dacă un mori se trece peste o apă, una din rudele lui aruncă în acea apă un ban, plata podului. Gorovei, cr. 10, cf. alrm i/ii h 252, ib. h 253, alr ii/i h 136. Să le trăiască rudele domniei sale! folc. mold. i, 239. Omul cu rude nu piere. Ci. Zanne, p. iv, 569. Ruda la vreme de nevoie se cunoaşte, id. ib. 570. Cu rudele să bei, să mănînci, însă daraveri cu ele să n-ai. id. ib. 572. (Glumeţ) Măsura [cîmaţii] cu ochi seînteietori şi lacomi... — Ia seama, că ceea ce vezi înaintea ochilor tăi nu sînl decît toate rudele tale înşirate pe aţă şi spînzurate pe cuie în crîşma de la Mircu. Hogaş, dr. i, 116. Soro vulpe!. . . eu am mîncat mieii răi, . . . decîl să-i mînce rudă mai departe, mai bine eu. Cătană, i\ b. m, 34. (Prin analogie) Rudă bună a lupului e şacalul. Natura, xxvii, 312. Nu departe de tufele de sugel, de pe ogoare greu e să lipsească altă rudă a ei, numită de popor rotungioară. Simionescu, fl. 158. <$> Fig. Văd toate-acele tipuri de greceşti mitologii . . . Şi, privind adînc la ele, îmi par toate-a fi asemeni Cu-ale noastre tipuri; toate îmi par rude, îmi par gemeni. Coşbuc, p. ii, 140. E x p r. A fi rudă (sau rude) cu cineva sau a-i îi (cuiva) rudă = a face parte din aceeaşi familie, a se înrudi (cu cineva). El n-au fost rudă lui Despot cel Mare, ce au fost slugă. Neculce, 1. 14, cf. 160. lane, care i-au fost rudă lui, avînd voie de la Poartă, i-au scos domniia. R. Popescu, cm i, 314. Să vază încă deaca iaste martorul sărac rudă. Mol-nar, ret. 106/4, cf. Alecsandri, t. 42. Toţi sînt rudă, rudenie, rubedenie, cuscri, fini, naşi, că pe nume curat nu-şi zic. Delavrancea, s. 222. Slariţa schitului era rudă cu tovarăşul meu de drum. Hogaş, dr. i, 6, cf. alr ii/i h 136. E aşa de acru, îneît să-ţi fie cît de rudă şi tot îi faci cu ochiu, se spune cînd guşti ceva foarte acru. Cf. Zanne, p. iii, 438. E rudă Pe turtă crudă sau sînt rude după iapa cea albă, se spune ironic despre o rudenie foarte îndepărtată. Cf. id. ib. iv, 573. (Prin analogie) învaţă pre noi că rudă sînt scripturile de demult cestor noao. Coresi, ev. 463. A se ţine rudă (cu cineva) = a se socoti din aceeaşi familie, din acelaşi neam cu cineva, dl, cf. Scurtu, t. 318. A avea rude la Ierusalim = a fi protejat de persoane, influente; a avea proptele. Are rude la Ierusalim, dtsigur, dar are şi duşmani. Vinea, l. i, 322. (Eliptic) Oameni cu proptele! Nu ştiu cum vine asta ... — Rude la Ierusalim, băiete . . . Stancu, d. 290. A avea rude printre moaşte v. moaşte. 5. (învechit şi regional) Gen, specie, fel, soi. Celor muieri zise Domnul: ,,Bucuraţi-vă voi", căce că înlru scîrbă era ruda muierească, pentru înşelăciunea stră-moaşăei ceaia ce-au fost oarecînd în rai. Coresi, ev. 129. Că sînt ca o rudă de şarpe luotorii de camătă, id. ib. 343. Doao era de ţinea ruda omenească: dulceaţa şi scîrba. id. ib. 465, cf. 534. Au făcui dentr-un sînge toată ruda de om să lăcuiască pre toată faţa pămîntului. n. test. (1648), 158v/6. Acuma nu măi sînt nici un fel 6754 RUDĂ® - 591 - RUDĂ» dă oameni opăciţi pă pămlnt, li s-a perdut ruda la io(i. şez. iii, 31. 6. (Popular; In loc. şi expr.) Pasă, soi, săminţă de animale, (mai rar) de plante. ^Luc. adj. şi adv. De rudă = a) de prăsilă, de reproducţie. Stnt popriţi gelepii a nu lua . . . berbeci de rudă (a. 1827). doc. ec. 393, cf. hem 1 868. Oi de un miel, de doi . . . sau de rudă. Dame, t. 68, cf. Barcianu, Alexi, w. Cind e vorba de berbecuţii ,,de rudă" (de prasilă) alegerea se face şi mai scrupulos decît penlru miele. dr. i, 246, cf. h ix 493, Boceanu, gl. Tîi porci de rudă ? gr. s. i, 138, cf. alr i 1 769, A ii 3, 6, 7, iii 1, 2, 5, 12, 17, 18; b) puţin, de leac. Lasă-mi măcar de rudă un fir de pai. Com. din Teaca — Bistriţa. L o c. adv. Fără rudă de părat = fără milă. Ciauşanu, v. 195. Să-l omori fără rudă de păcat ! id. ib. <0> E x p r. A prinde ruda = a obţine lin alt soi de animale, de pomi etc. Cf. Boceanu, gl. Acum le-am prins şi noi ruda [glştelor]. id. ib. Pe rudă (şi) pe săminţă sau, rar, de pe rudă, de pe săminţă = a) pe toţi, fără excepţie, pînă la unul, pe de-a-ntregul; fără milă, fără cruţare. Păsări-Lăfi-Lungilă ademenea zburătoarele — şi, jumulite, ne jumulite, ţi le păpa pe rudă, pe săminţă, de nu se mai slăvea nimcnc cu păseri pe Ungă casă de răul lui. Creangă, o. 111. Eu vă voi bale pe rudă, pe sămîn-ţă, ca să prindeţi la minte. id. ib. 298. Minunai om era penlru bolnavi căpraru Cărămidă. Ii cunoştea pe toţi pe rudă şi pe săminţă. Mironescu, s. a. 125. Soldaţii adorm pe rudă, pe săminţă. Sevastos, ap. tdrg. Cîn tuna llii, si cutremura ceriu şt pămîntu şl lăţ draci[\]-i ucide pi rudi, pi sămînţî. şez. iii, 6. I-au scos pînă-n capul satului din sus şi i-au tăiat... pe rudă, pe săminţă. RXdulescu-Codin, l. 103. începe să laie şi să spîn-zure: . . . pc toţi stricaţii şi haimanalele, pe toţi, pe toţi . . . , pe rudă, pe sămînţă. id. î. 115. Chitea săpunii pin biserică, că-l fura turcu dă pă rudă, dă pă sămînţă. Graiul, i, 239. Cad în gura lupilor, cari-i caută tot anul. Atunci ii mănîcă pe rudă şi sămînţă. i. cr. iv, 139. A goni pe rudă, pe săminţă. Ciauşanu, v. 195, cf. Zanne, p. iv, 574 ; 1>) peste tot. Mă duc, făi, după Dumnezeu. O să-l caut, pe rudă, pe săminţă, şi o să-l găsesc din pămlnt din iarbă verde! Vissarion, b. 96. — Pl.: rude. — Din bg. po/ţa. RtlDĂ2 s. f. (Regional) 1. Prăjină, par, drug, avînd diferite întrebuinţări. Polei cu aur seîndurile, rudele încă le polei cu aur. po 303/26. Trebuie prin găinărişle sus de la pămînt, ca se nu se poată sui dihorii sau vulpile, împllntale mai multe rude (prăjini, leaţuri). Economia, 107/10, cf. 188/6. Armele lor cele mai cumplite Era furce şi rude de şatră, La virv cu fier ager ţintuite. Budai-Deleanu, ţ. 89, cf. 410. Mie m/[-i] dată a porta sarcină grea, că dacă nu voiu purta, încep a mă croi cu ruzile In lung şi tn lat. Ţichindeal, f. 117/8, cf. 331/6, drlu, lb. S-au luat cu un rud după mine pănă în satul Părău (a. 1825). Iorga, s. d. xii, 211. I-au irimăs . . . veşminte besericeşti şi doi prapori, gata, cu rude cu toi (a. 1836). id. ib. xvii, 144. Iau mai nainle de toate două năfrămi de aceeaşi mărime, dar de diverse colori, . . . şi apoi le prind de partea superioară a unei rude frumos împestrită. Marian, nu. 267, cf. id. î. 88. De cînd intrase Sandii în lucrătoarca lui, a văzul câ toate merg mai bine . . . Ruzile erau la loc, peţeurile aşăzate grămadă şi lucrăloarea era curată cum n-a mai fosl pîn-aci. conv. lit. xxvi, 809, cf. ddrf, tdrg. Pisară piatra în mojere cu ruzi grele de fier. Agîrbiceanu, a. 399. Strunga de muls. . . e închisă cu o doscă, seîndură, pînă se pun la muls. . . Construcţia se face din rude de brad. dr. ii, 336, cf. Rosetti, l. r. ii, 72, bul. fil. v, 314, l. rom. 1959, nr. 5, 84. Mai greu era că-i venea un fel dc ameţeală in mijlocul iăuirii acesteia, şi-i venea bine la socoteală ruda cu care împingea şi in care se şi răzima. s aprilie 1960, 50, cf. h vii 189, xviii 19, Viciu, gl. La poarta curţii [de la casa miresei] se pune o rudă înaltă ... ca de 5 stînjeni... şi in vlrf cu o oală cu cenuşe. Frîncu-Candrea, m. 151, cf. Caba, săl. 100, chest. ii 220/4, ib. 258/258. [Prind oile] cu o rudă lungă, prevăzută la un capăt cu o crăcană pe care o învîrteşte tn lina oii. ib. v 62/48, cf. alr i 818, ib. 853, ib. 972, ib. 1 711, alr ii/i h 293, alr ii/i mn 125, 3 838/325, ib. 134, 3 888/76, alrm ii/i h 343, alr ii 2 525, ib. 2 547, ib. 2 564, ib. 5 635, ib. 6 084, ib. 6 430, ib. 6 785, ib. 6 794, alr sn i h 137, ib. iii h 739, ib. h 868, alrm sn i h 93, ib. vi li 1 810. La feciorul spânului, în fruntea şireagului, Ţine ruda steagului ! Balade, iii, 317. Săraca mireasa. Da ea unde s-a culca? Pe rudă ca găina! folc. transilv. i, 197. Rudă lungă fără umbră (Valea). Gorovei, c. 391. Am doauă ruz luni, ajung pînă-n âeri (Ochii). Alexici, l. p. 213, cf. T. Papahagi, m. 146. (Prin analogie, indicînd o anumită distanţă) Cînd e soarele de-o rudă, atunci ies din strungă şi măsură laptele, arh. folk. i, 228, cf. alr sn iii h 765/362. + Prăjină lungă în casele ţărăneşti, de carc se atîrnă haine, obiecte casnice etc.; (popular) culme, (regional) rudar2 (1). Deasupra palului atîrnă culmea sau ruda cu cojoacele cele scumpe, caţaveicile, şalurile, barizurile şi alte lucruri de găteală. Dam£, t. 97. Unde vezi ruda-ncărcală, Ia-o că-i harnică fată; Unde-i ruda num-aşa, Las-o, că-i fală mişea. Mîndrescu, l. p. 143, com. Marian, şez. iii, 52, Ţiplea, p. p. 115. Du-tc mamă şi peţe(şte,) Unde-i vedea mda grea Şi cocoană frumuşea. Bîrlea, c. p. 20. + Băţ cu care se răscoleşte jarul; (regional) jăruitor. Ruda sau jirăiloriu. O prăjină lungă de cca 4 m, cu care se scormoneşte focul în cuptor. Pribeagul, p. r. 92, cf. a i 12, 13, 17, 21, 22, 31, 36, iii 1, 2, 7, v 2. + Prăjină care leagă ciutura de cumpăna fîntînii. Cf. chest. ii 455/4, alr sn iii h 849. + Prăjină lungă care se pune deasupra carului încărcat cu fîn, cu snopi etc. şi cu care se leagă strîns încărcătura. Cf. alr ii 5 231/353, 574. Lun/jim căruţa dă patru melre, punem două loilre şi o fune nainte dă legat şi dasupra un rud [peste snopi], ib. ii 5 232/192, cf. ib. 5 232/279, 346, Teaha, c. n. 261. + (Mai ales la pl.) Fiecare dintre prăjinile care se pun ia car paralel cu loitrele, atunci cînd se transportă fîn, paie, snopi etc. Grîul... se încarcă în ,,cocia" de cărat, la care se pune inimă mai lungă şi loitre mai lungi, pe lîngă loitre se ataşează „frun-tarele" şi „ruzi de cărat", ca să se poală încărca cît de mnlti snopi. Pribeagul, p. r. 73, cf. alr ii 5 231/53, 182,’ 310, 316, 334, ib. 5 232/76, 310, 325, alr sn i h 62/182, ib. h 63, a i 20, 23, 35. + (Mai ales la pl.) Fiecare dintre ccle două prăjini care servesc la căratul finului, ţinîndu-se cu mîinile. Alt mijloc de a aduna finul grămadă, înainte de a-l căra acasă sau de a-l aduna la locul unde va petrece iarna, . . . este căratul lui pc prăjini, drugi sau rude. Pamfile, a. r. 159, cf. alr sn i h 130, Teaha, c. n. 261. + (Mai ales la pl.; şi determinat prin ,,de mort") Fiecare dintre cele două prăjini cu care se transportă sicriul. în unele părţi din Transilvania . . . se duc [morţii], ca şi-n unele părţi ale Bucovinei,... cu ajutoriul unor „rude de mort", cari se păstrează în biserică. Marian, î. 251, cf. alr ii/i h 171. 2. Oişte (1). Cf. anon. car. Au sării cu cai preste o rudă de car şi calul lui Moise s-au impedecat în rudă. Şincai, hr. ii, 301/38, cf. lb, lm. Ei doi aşa se ţin cătră olaltă ca doi cai înfrînafi la rudă. Marian, nu. 641, cf. id. o. ii, 286, ddrf, Şăineanu, Alexi, w. Carul de rud-apucind cu mîndrele arme dintr-insul, Singur din oaste să-l scoată trăgînd. Murnu, i. 210. Boii se fereau, cîrnind mda. Agîrbiceanu, l. t. 314. In capătul „rudei" carului, care stă aplecată în jos, se fixează jugul. Pribeagul, p. r. 70, cf. 85. Cocoşul, urcat pe ruda carului, işi înălţă creasta împreună cu un picior, făcînd găinilor din preajmă-i semn să tacă. Dan, u. 215, cf. L. rom. 1959, nr. 1, 48. Se sculă în picioare, trecu peste saci pină ajunse la rudă şi lovi cu nuiaua în vile. v. rom. aprilie 1960, 77, cf. h ii 322, iv 177, xiv 338, xvii 8, 66, 275, xviii 4, 20, 103, 143. O câruţă-nfere-cată, ... Cu ruda dă putregai. Marian, sa. 268, cf. şez. v, 121, i. cr. vi, 127. D-un feHoraş cin să-nsoară D’e-a prind’e doi cai la rudă Şi-ş adute-amar şî trudă. T. Papahagi, m. 22, cf. Gregorian, cl. 61, alr i 334/26, 118, 129, 138, 140, 215, 218, 227, 229, 249, 6755 RUDĂ* - 592 - RUDENIE 251, 257. 266, 285, 308, 337, 355, a i 12, 13, 17, 20, 21, 22, 23, 24. 31, 35, ii 3, 4, 6. 12, iii 1, 2, 4, 5, 6, 12, 16, 17, 18, 19, iv 5, v 20, com. din Monor — Reghin. Ruda se duce, boii stau (Apa). Gorovei, c. 16. O Fig. Mt-z băga(t) îiAiri-n casă Şi nu mi-s slugă, nU gazdă. Că sluga are simbrie, leu mi-s rudă la coSie. arh. folk. iii, 50. <0 Cal (sau bou) de (sau din, de Ia) rudă = cal (sau bou) rotaş. Cf. lb, Barcianu. Dragă, hai de mă sărută, Că-li dau boii de la rudă. JarnIk-Bîrseanu, d. 78, cf. alr ii 5 099/235, 250, 272, 279, 284, 310, 334, a i 23, 35, ii 6, 12. + (Mai ales la pl.) Fiecare dintre hulubele de la căruţa cu un cal (Beclean — Făgăraş). Cf. chest. v/9. Calul cînd este singur la căruţă se zice rudaş, deoarece se găseşte intre cele 2 rude . . . ale căruţului (căruţei), ib. -4 Căruţă pentru doi cai (Sibiu), cv 1950, nr. 3, 35. + (Mai ales la pl.) Fiecare dintre cei doi carîmbi paraleli ai loitrei unei căruţe sau a unui car. ,,Gujbă" se numeşte în Transilvania o împletitură din nuiele de carpăn, cu cari se leagă leu-cele de rudele carălor. Marian, o. ii, 395, cf. a i 13, m 12. 3. P. anal. (Urmat de determinări, de obicei introduse prin prep. ,,de") Obiect In formă de drug; baton, bucată. 1 ruda ceara fain (a. 1754). Iorga, s. d. xii, 68. Rudă de ceară roşie, lb, cf. Barcianu, dr. ii, 336. Trimisese doi oameni călări la Săcele s-aducă un sac cu pîini coapte proaspete, colaci pentru parastas şi două ruduri de salam din Braşov. Moroianu, s. 76. — Pl.: rude şi ruzi. — Şi: (prin sud-estul Transilv.) rud (pl. ruduri) s. n. alr ii/i h 171, ib. h 293, alr ii 5 231/182, ib. 6 459/157, alr sn i h 62, ib. h 63, ib. h 130. — Din magh. rud, ser. ruda. RUDĂREÂNĂ s. f. (Regional) Numele unui dans popular; (regional) rudăreancă (Teleorman). Cf. h xiv 162. — Rudar1 + suf. -eană. RUDĂREÂNCĂ s. f. (Regional; şi art.) Rudăreană. Cf. Varone, d. 129, h xiv 22. — Rudar1 + suf. -eancă. RUDĂREÂSĂ s. f. Soţie de rudar ; (regional) rudă-riţă. Cf. lm. Raruca rudăreasa. Lesnea, vers. 280. Ochii acestor rudărese blonde se cuvenea să fie verzi. Sadoveanu, o. xv, 99. în timp de secetă se îmbracă, în frunze de boz cusute cu aţă, o fată de rudar şi pleacă prin sate însoţită de alte 2 sau 3 rudărese cu trăisiile de gît. h xvi 55. Trei j'oi avem păpăruda ; . . . joacă ţigăni d-alea, rudărese. alr ii/i mn 112, 2 834/769. — Pl.: rudărese. — Rudar1 -f suf. -easă. RUDĂRESC, -EĂSCĂ adj. De rudar1; făcut de rudar. Oarecare meşteraş A trimis un băieţaş, Cu un taler rudă-resc, . . . Casă ia de la băcan Icre roşii de un ban. Pann, p. v. iii, 64V3, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg, gr. s. vi, 125. Tu, bubă boierească, Tu bubă rudărească, ... Tu să te muţi. mat. folk. 609. Bubă ţigănească, bubă rudărească, . . . bubă boierească, şez. viii, 112. Rîie ursărească, Rîie rudărească. i. cr. ix, 179. + F i g. Grosolan. Lucru rudărese. Pann, ap. ddhf, ef. Şăineanu, cade, Scriban, d. — Pl.: rudăreşti. — Rudar1 + suf. -esc. RUDĂRlE1 s. f. Meseria rudarului1. Cf. ds, h ii 62, xii 32, xiv 87. + (Cu sens colectiv) Uneltele, sculele rudarului. Cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., cade. — Rudar1 + suf. -ie. RUDĂRÎE2 s. f. (învechit şi regional) Loc subteran de unde se extrag minereuri; mină. Sprijinea toate rudăriile macedonenilor (a. 1843). doc. ec. 788, cf. cade, Scriban, d. — Pl.: rudării. — Rudar4 + suf. -ic. RUDĂRlŢĂ s. f. (Regional) Rudăreasă. Cf. tdrg. Flăcăul se însurase c-o ţigăncuşă atît de frumoasă, îneît pînă şi azi rudăriţa lui Petroiţă e un termen de comparaţie. v. rom. septembrie 1963, 30, cf. mat. folk. 487. Ca ea eu măi găsesc, Măi frumoasă, măi de neam, . . . Măi de neam şi măi de viţă, Nu ca ea, o rudăriţă. şez. viii, 125. Pe un ciurel de mălai dm primii 10 linguri dc la o rudăriţă. Com. din Ţepeş Vodă — Cernavodă. — Pl.: rudăriţe. — Rudar1 + suf. -iţă. RUDĂŞUŢ s. n. (Regional) Diminutiv al lui ruda ş1 (II 2); purcoiaş (Vadu Grisului — Oradea). Cf. alr i 934/295. — Pl.: ? — Rudaş1 + suf. -uţ. HUDĂŢIiL, -EĂ adj. (Regional; despre berbeci, oi) Bun de prăsilă, bun de rudă1 (8). Oile bune pentru prăsilă se numesc „rudăţeli'1. Stoian, păst. 54. — Pl.: rudăţei, -ele. — Cf. rud ă1. - RUDELE s. f. pl. (Regional) Prăjini, rude pe care se cară finul. Cf. Teaha, c. n. 261. — De la rudă2. RlimÎLIE s. f. v. rudenie. RUDKNÎ vb. IV. Refl. (Rar) A se Înrudi. S-au rudenii cu răposatul, ap. Scurtu, t. 319. — Prez. ind.: rudenesc. — De la rudenie. •RUDENIE s. f. 1. (învechit) Rudă1 (1). Dziseră întru înrema sa, gintul (ginturile h, limbile c2, rudeniile d, rudei c) lor depreură. psalt. 147. Nu ascunse de fiii lor în neamu (rudă cc2, rudenie d, gintu f) altu. ib. 154. Şl vor vedea rudenie şi oamenii şi limbile şi păgînil trupurile lor. n. test. (1648), 311v/5. Carele nu va obrezui trupul... să va piiarde sufletul acela denlru rudeniîa lui. Biblia (1688), llx/31. Ieşi din pămîntul tău şi din rudeniia ta. Mineiul (1776), 51 vl/i. -f Origine, obîrşie; naţionalitate. Oameni de neam mare şi de rudenie boierească. Gavril, Nif. 8/22. Să-i povestesc pre amănunt rudeniia mea. Dosoftei, v. s. noiembrie 151v/l5. 2. (învechit) Rudă1 (2). Carele poate scăpa de nain-lea celuia ce le poate toate şi-şi scumpiră mîniia pînă in a patra rudenie dc sămînţă ? Moxa, 374/26. E x p r. Rudenie de rudenie = generaţie de generaţie. Pomeniră numele tău în toate ginlure ginlure (rudele şi rudele c, rudele şi In rude c2, rudeniia de rudenie d, s ă m [ă] nţa sementelorun). psalt. 88, cf. 210. 3. (învechit) Rudă1 (3). Rudeniia lor şi săminţiile nu le număsc dlspre taţi, ce dispre maică. Herodot (1645), 71. Luaţi începătură a toată adunarea fiilor lui Israil, după rudeniile lor, după casele moşiilor lor. Biblia (1688), 93Y7, cf. 47x/30. Lupul vornicul. . . văzuse mult bine şi cinste de la Nicolai Vodă, şi el şi toată ru- RtJDĂ3 s. f. (învechit şi regional) Minereu. Au găsit un loc la care, adîncindu-să cu tăierea petrii, au dat pesle un feli de rudă şi ... să bănuieşte că cea mai multă parte din ca ar fi argint (a. 1836). doc. ec. 643. La noi piatra din care s-a scos aramă se zice rudă. ap. hem 1 451, cf. dr. vii, 237, h ix 4, xvm 137. Rudă de fer. Com. din Oraviţa, cf. arf. folk. iii, 154. + (Regional) Loc subteran de unde se extrag minereuri; mină, (învechit şi regional) rudărie2. După vîrv ... să cunoaşci bini c-o fost ocnă, o fost rudă. arh. folk. iii, 81. — Pl.: rude (Scriban, d.) şi ruzi (id. ib ). — Din ser. ruda. 6769 RUDENIE _ 593 - RUDIMENT denia Ivi. Axinte Uricariul, let. ii, 189/28. Compus: (învechit) ruilenie-imepătoriu = întemeietor de familie; strămoş al unui neam; (învechit) rudă'începătorul. Au vrednicit să-t aibă pre acesta şl ru-deniei-începăioriu celor dintru dînsul. Dosoftei, v. s. decembrie 217»/9, cf. Rosetti-Cazacu, i. l. r. i, 126. + Urmaş, descendent. Iar a omului ce giură drept, rudeniia mai bună în urmă îi rămîni. Herodot (1645), 339. 4. Legătură directă sau colaterală între două sau mai multe persoane care fac parte din aceeaşi familie; înrudire. Seminţiia (rudenia munt.) ce să face după darul svîntului botedz. prav. 220, cf. 221. Rudenia de sînge se împarte în irei: în cei ce merg în sus, în cei ce merg in jos şi în cei de laturi, ap. tdrg. Tot într-un loc trăind şi locuind, şi bine unii cu alţii amestecîndu-se pen rudenie, unul luund fata altuia, altul feciorul altu- ia, . . . s-au amestecat şi s-au unit. C. Cantacuzino, cm i, 55. Legaţi cu rudeniia cea frăţească. Mineiul (1776), 58v2/21. Valac-Oglu, domnul sîrbilor, care era cunoscut de aleal şi prieten al lui sultan Murat pentru rudenia ce avea, se descoperi hain. Văcărescul, ist. 256, cf. Polizu. Iarăşi mai crede poporul român a fi. . . piedică la căsătorie şi rudenia sufletească, precum: cumătria, frăţia, cumnăţia şi altele. Marian, nu. 64, cf. Barcianu, Alexi, -w. In numele unei rudenii pe care n-o legalizase, lua pe Aurica în braţe şi o sărula viguros pe amîndoi obrajii. Călinescu, e. o. i, 99, cf. id. s. 36. Trebuie întrebat dacă îşi recunoaşte vreo rudenie cu conţii noştri şi dacă ti reclamă el. Demetrius, a. 133. Rudenia este legătura (raportul legal) între anumite persoane bazată pe faptul că ele coboară (descind) una din alta — cum este legătura dintre tată şt fiu — sau pe faptul că mai multe persoane, care, deşi nu descind una din alta, au un ascendent (autor) comun — spre pildă doi fraţi. pr. drept, 459. Deosebirea dintre obştea genlilică şi cea ţărănească stă în aceea că prima era o comunitate bazată pe rudenie. Panaitescu, o. ţ. 10. <$• (Prin analogie) Despre rudenia limbclor slo-veno-ruseşti cu cea grecească, ah (1829), 162V11. <$> Grad de rudenie v. grad. (Rar) Rudenia cea duhovnicească = rudenia care se stabileşte între naşi şi fini în urma botezului. Cf. Scurtu, t. 319. 4- Asemănare. Nici o rudenie nu putea să fie intre un Ercul lacom, un Odiseu viclean, un Polifem beat. Odobescu, s. i, 44. Privind cerul înlr-o noapte senină, ... o să pricepi ce grozav de strînsă rudenie e între ocupaţiile cocoanei Leonora şi frămtnlările celui mai marc geniu. Brătescu-Voineşti, p. 291, cf. CADE. 5. Rudă1 (4). Den fraţii miei sau den rudeanii . . . ceiie va scorni pîră penlr-acestă ocină (a. 1642). gcr i, 93/26. Artavan, persul, cari era frate lui Darie, 'îndrăznind pentru acesta lucru, fiind rudenie. Herodot (1645), 360, cf. 240. Undc-s acum rudeniile şi pria-tinil? (a. 1669). gcr. i, 184/24. Cu puterea sa... au strîns oaste di prin cetăţi şi de pre la rudeniile sale. M. Costin, o. 59. Aceaste s»[i]nfe femei. . . lăsară casele-ş şi rudeniile şi să dusără în streinătale. Dosoftei, v. s. octombrie 44r/14. Iaste rudenie mai aproape decîl mine. Biblia (1688), 1932/17, cf. 901/8. Den alegerea ţării s-au făcut acea domnie a lui Costandin Vodă şi din voia fraţilor lor şi rudeniilor lor. ist. ţ. r. 13. Tri-imisă Brîncovanul pe fiică-sa. Maria ... cu mulţi alţi boieri şi giupîncsă, rudenii din Ţara Muntenească. Neculce, l. 120. Să dea voie pomenitului mai sus Ilie vistiiariul, împreună cu alte rudenii dă ale lui, ca să vie la nuntă. R. Greceanu, cm ii, 166, cf. C. Cant/-cuzino, cm i, 59. Nepriceaperea şi netrebniciia nasc împărcchieri şi între rudenii. Antim, ap. gcr ii, 5/38. Rudeniile jidovului celui mort, ce avea în ţara leşească, au mers Ia Ţarigrad (sfîrşitul sec. XVIII), let. iii, 216/13. Te-ai depărtat pre sineţi de rudeniile ceale după trup. Mineiul (1776), 178r2/4. De aceşti rudelii să vor afla multe, cari au toţ lipsă (a. 1795). Iorga, s. d. xii, 119. li da în braţile celor mai aproape a lor rudenii, la care să prăznuia nunta. ist. am. 51r/7. Să rămînă . . . Dimitrie Cantemir domn în Valahia, şi în Moldova să se pună domn sau frate-său, sau vro rudenie a lui. Şincai, hr. iii, 225/16, cf: i, 197/12. Acest sol spunea unii că au fosl frate lut Bonaparte, alţii zicea că este altă rudenie. Dionisie, c. 204. Nenorociţii aceşiiia nu-i mai rămine părinte, nici rudenie. Beldiman, n. p. i, 191/2, cf. lb. Lăzi cu lucruri rămase după Ia cei ce s-au săvîrşit acolea şi nu le-au rămas rudenii sau mai d-aproa-pe elironomi ca să Ic priimească. c.n (1830), 327. Vai, mi voi mai videa pe părinţii mici ! patriia ! rudeniile! Drăghici, r. 73/9. Lăsă în locul său pe o rudenie a sa. Gorjan, h. i, 83/34. Plecîndu-să Ia înrîurirea ce are asupra duhului seu rudenia sa, logofătul din lăuntru (a. 1835). Uricariul, viii, 131. Rudeniile, maica-ţi se află sănătoşi? Negruzzi, s. ii, 184, cf. i, 242. I.u-cruri primite în dar de la cutare şi cutare dintre rudeniile din şalele mai depărtate. Slavici, n. i, 95. Toţi sînt rudă, rudenie, rubedenie, cuscri, fini, naşi, că pe nume curat nu-şi zic. Delavrancea, s. 222, cf. ddrf, Şăineanu. Rudenia se va preferi înaintia afinelui (cuscru) dc acelaşi grad şi, între rudeniile de asemenea grad, cel mai în vîrslă se va preferi. Hamangiu, c. c. 93, cf. Candrea, f. 155, tdrg, Pascu, s. 242. Tot mai erau: Vinginia, rudenie de departe, orfană luată dc milă. Bassarabescu, v. 148. N-o să-şi vadă niciodată părinteştile rudenii. Eftimiu, î. 92. A venit în Brăila cu o rudenie, ca să caute pe tată-său. Galaction, o. 85. Rudeniile toate, oameni cu greutate şi cu multă minte, s-au sfătuit să-l aşeze pe băiet, să-l liniştească, să-l însoare. Sadoveanu, o. iii, 375. Taci, măicuţă, nu mai plînge, Că şi mie-mi poate ajunge, Şi poate şi rămînea, La toată rudenia Şi la cît neam oi avea. Bibicescu, i>. p. 93, cf. alrm i/ii h 252. Rudeniile sînt bune să le ai. Zanne, p. iv, 569. — Pl.: rudenii. — Şi: (învechit) rud£lic, (prin Maram.) rodfnie (D. Pop, m. 155, alr i 1 494/355) s. f. — Rudi + suf. -enie. RUDERÂL, -Ă adj. (Rar; despre plante) Care creşte printre ruine. Cf*. Scriban, d. <0* (Despre terenuri) Greu de cultivat; pietros, arid. Locuri ruderale, inculte. Grecescu, fl. 60. Locuri ruderale, sterile, id. ib. 302. — Pl.: ruderale. — Din fr. ruderal. RUDfiŞCĂ s. f. v. rădaşcă. RUDÎ vb. IV. Refl. (învechit şi regional; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. „cu") 1. A fi sau a deveni rudă (4) cu cineva; a sc înrudi, (rar) a se. rudeni. O sumă de bani i-au orînduit la crăiia lui de la Neapoli, că să rudiia Vladislav cu împăratul nemţăsc. M. Costin, o. 126. Vor lua pre el de acolo şi-l vor da în mîinile celora ce să rudescu cu sîngile şi va muri. Biblia (1688), 1401/57. Pă mine în mîinile tale m-au dat şi să ne rudim la moartea lui au poruncii. R. Popescu, cm i, 234. Să cam rudea cu coconul lui Şerban Vodă dăspre tată-său. R. Greceanu, cm ii, 167, cf. anon. car. Iar de s-ar scula cineva ori din răzăşi ori din neamuri . . . că se rudeşte, să-i deie parte (a. 1760). Uricariul, xv, 257. Sigismund Bathori ... se rudi prin căsătorie cu împăratul nemţesc. Bălcescu, m. v. 90. Vezi, aci nu prea ştiu bine cum vine spiţa neamului, dar ştiu de bună seamă că ne rudim. Ghica, s. 267. Hat, acum să ne rudim, Să bem, să ne adunăm, Pe cochii să-npreunăm. şez. i,'.150. T r a n z. De te va rudi, bine, rudească-te, iară de nu va vrea să te rudească, rudi-ie-voiu eu. Biblia (1688), 1932/19. Cu tronurile—Europei pe al nostru să-l rudim ? Alecsandri, t. 167. 2. F i g. A avea caractere esenţiale comune cu . . . , a se apropia de . . .; a se înrudi. Proslia şi nerozia Se rudesc cu nebunia. Pann, r. v. i, 80/3. Materia şi spiritul se dezvoltează împreună şi prin urmare sînt silite să se rudească, să se asemene într-un punct oarecare. Bolliac, o. 57. Judicînd dupe asemuirea lor, aceste două numiri par a fi rudite. Odobescu, s. iii, 29. — Prez. ind.: rudesc. — V. rudă1. RUDIMENT s. n. 1. (Mai ales la pl.) Primele noţiuni, noţiuni elementare ale. unei ştiinţe, ale unei arte 6773 RUDIMENTAR - 594 - RUFAR etc. Rudiment agricol universal [titlu], Brezoianu, r., cf, Stamati, d. Priimesc şi oarecare rudiţnente d-o instrucţie începătoare. Barasch, i, f. 7/26. Nici rudimentele Itmbei latine, a limbei mume, nu le cunoştea. Negru-zzi, s. i, 281, cf. 343, ŞXineanu, Barcianu. Judecind limpede, o pereche de picioare goale tn papuci sau un sughiţ sonor . . . sînt rudimente de educaţie mai la locul lor decîl un monoclu. I. Botez, b. i, 89. Boierii mari angajau un preot pentru educaţia în casă a copiilor lor. Cei mai mulţi rămîn la aceste rudimente de învăţătură. Oţetea, t. v. 60. Nici un muzician care-şi cunoaşte rudimentele meşteşugului nu va scrie pentru violoncel ca pentru vioară, v. rom. iulie 1958, 117. + Ceea ce e la Începutul dezvoltării; Început, germene. O primă şi provizorie explicaţie a apariţiei metaforei la primitivi ar sta, aşadar, în faptul că prin identificările ei se. înlocuiesc termenii abstracţi, într-un moment în care s-au ivit primele rudimente ale inteligenţei abslractoare. Vianu, m. 23. Adăugarea numelui tatălui însoţit de cuvîntul „fiu", prepus sau postpus, . .. constituie un prim rudiment de nume de familie. Graur, n. p. 73. 2. Organ rudimentar al corpului unei fiinţe sau. al unei plante; organ care abia Începe să se formeze sau care a rămas nedezvoltat. Plumula sau rudimentul hlujanului. Caiet, 69r/8, cf. Alexi, w. Labele de dinainte, mai scurte decît cele de dinapoi, au i degete şi un rudiment de al 5-lea deget. Natura, xxxiii, 148. Fără rudimentul codiţii şi relieful corniţelor sînl mulţi faunii. Lovinescu, c. v, 183. <£• (Prin analogie) Soba părea un rudiment de locomotivă, prevestită, din cărămizi, de un inventator din alt secol. Sadoveanu, o. xi, 518. «£> Fig. E un rudiment de om. Caragiale, ap. cade. — Pl.; rudimente. — Din fr. rudiment, lat. rudimentiim. RUDIMENTAR, -Ă adj. Care abia începe să se formeze, care este la începutul dezvoltării sale; primitiv, neevoluat. In realitate, chiar şi un cîine are înnăscut un sentiment estetic rudimentar. Gherea, st. cr. ii, 44, cf. 28, ŞXineanu, Alexi, w. Plantă rudimentară. Grecescu, fl. 3, cf. Barcianu. Oamenii cu vederi strimte . . . cred că ştiinţa trebuie să se ocupe numai de formele desăvîrşite ale cultură omeneşti:..., de arta lui Praxitele, şi nu de formele rudimentare ale artei asiatice. bul. com. ist. i, 39. Se poate fortifica tendinţa spre analiză şi moralism, pe care, în chip rudimentar, o are orice om. IbrXileanu, s. l. 10. Existenţa unor scrieri istorice, oricît de rudimentare, e un mare pas spre cultură. id. sp. cr. 33. Aceste formaţiuni politice . . . aveau o anumită organizare, fie ea cît de rudimentară, bul. com. ist. v, 26. In alcătuirea cea veche a societăţii, instalaţiile erau rudimentare şi sărăcăcioase. C. Petrescu, a. 463. Am fost nevoii să-mi fac o instalaţie proprie. E destul de rudimentară. Sadoveanu, o. ix, 65, cf. 292. Un aspect rudimentar al rimei reprezintă asonanţa. Iordan1, stil. 99. Multe din mijloacele rămase rudimentare sau stîngace la Macedonski se valorifică abia acum in întregime. Vianu, a. p. 265, cf. 204. Miturile contemporane cu cele mai rudimentare începuturi ale civilizaţiei se ocupă de originea şi soarta omului. Ralea, s. t. m, 26, cf. ii, 70. Un vienez deschisese un atelier cam rudimentar pentru rafinarea petrolului. Camil Petrescu, o. ii, 27. Un număr însemnat de regionalisme care denumesc obiecte, unelte rudimentare, învechite ...nu au, probabil, nici de acum înainte perspectiva de a intra în limba literară, cl 1957, 185. In acest hali îngust este o masă-birou, rudimentară, a intendentului. v. rom. februarie 1957, 18. Era un sicriu rudimentar de brad. Barbu, p. 118, cf. 244. Analiza psihologică pare rudimentară prin modul discursiv de prezentare al eroilor, l 1965, nr. 17, 3/4. •$> (Adverbial) Orice om are, măcar rudimentar, orice fel de sentiment. IbrXileanu, s. l. 104. Cam rudimentar, dar în definitiv plăcerea a fost pentru mine să i-l lucrez. C. Petrescu, î. ii, 183. Coti-templau un dulap mare,. . . plin de ciubucuri şi flori sculptate rudimentar. CXlinescu, s. 56. -£> Organ rudimentar = organ prezent la specii actuale în formă atrofiată şi fără funcţionalitate, dar pe deplin dezvoltat la speciile originale; rudiment (2). Organele rudimentare sint aceleaşi la maimuţă şi la om. Zoologia, 189. + Lipsit de fineţe, grosolan. O, mîna ta rudimentară, Cu piele aspră, de toval! TopÎrceanu, b. 67. — Pl.: rudimentari, -e. — Din fr. rudimentaire. RUDIMENTARÎSM s. n. (Rar) Faptul de a fi rudimentar; primitivism. Cf. CXlinescu, ap. Iordan, l. r. a. 181. — Rudimentar + suf. -ism. RUDldARĂ1 s. f. (Rar) Diminutiv al lui rud ă*. Cf. TDRG. — Pl.: rudioare. — Rudă2 + suf. -ioară. HUDIOARĂ2 s f. V. rodloară. RIJDIŞOARĂ s. f. Diminutiv al lui rudă1 (4). Sînteţi două rudişoare, C-aţi uscat rufe la un soare, se zice despre o rudenie îndepărtată. Cf. Pann, p. v. ii, 107/6, tdrg, Zanne, p. iv, 573, Scurtu, t. 319. — Pl.: rudişoare. — Rudă1 + suf. -işoară. RUDlŢĂ1 s. f. (Regional) Diminutiv al lui rud ă2. 1. Cf. rudă2 (I). Cf. drlu, tdrg, alr i 972/218, 360. + (Mai ales la pl.) Fiecare dintre prăjinile care se pun la car paralel cu loitrele, atunci cînd se transportă fin, paie, snopi etc. Com. Marian, alr ii 5 231/102, 141, 157, 235, 250, 284, ib. 5 234/279, alr sn i h 63, a ii 12, mat. dialect, i, 91. + (Mai ales la pl.). Fiecare dintre cele două prăjini care servesc la căratul finului, ţinîndu-se cu mîinile. Cf. alr sn i h 130, mat. dialect, i, 91, Teaha, c. n. 261. + (Mai ales la pl.) Fiecarc dintre cele două prăjini cu care se transportă sicriul. In celelalte sate din Bucovina . . . cei înaintaţi în vîrstă se duc de regulă cu năsălia, copiii cu rudiţele, iar cei de tot mici subsuoară. Marian, î. 251. 2. Hulubă, dl, dm. + Cabrioletă cu un cal (Sibiu), cv 1950, nr. 3, 35. + (Mai ales la pl.) Fiecare dintre cei doi carîmbi paraleli ai loitrei unei căruţe sau a unui car. Cf. a iii 4. — Pl.: rudife. — Rudă2 + suf. -iţă. RfjDIŢĂ2 s. f. (Prin sud-vestul Transilv. şi Ban.) Bumbac roşu sau galben (h xviii 144), aţă colorată (Gregorian, cl. 61), lînă de brodat (Densusianu, ţ. h. 332). Săfas’e d'in ziolîi, d’in pînză; coasăm cu acu, cu rud’ifa. Densusianu, ţ. h. 100, cf. 56. [Undiţele] l'e fac cu peană d{je cocos şîcurud§iţă. Gregorian, cl. 49. — Pl.: rudiţe. — Din ser. rudica. RUENÎ vb. IV v. ruina. RUERU s. n. v. ruin1. RUF1 s. n. Partea centrală a suprastructurii unei nave, cuprinzînd diferite cabine. Cf. abc mar., dn2, der. — Din fr. rouf. RUF2 s. n. v. rîJT, RUFANĂ s. f. (Regional) Haină zdrenţăroasă. Scri ban, n. — Pl.: rufane. — Rufă + suf. -ană. RUFAR s. m. (Prin Bucov.) Om care adună zdrenţe; telal. Com. din Marginea — RXdXuţi, alr ii 6 492/ 365, 386, Glosar reg. — Pl.: rufari. — Rufă + suf. -ar. 6786 RUFĂ . 595 - RUFET RCiFĂ s. f. 1. Obiect făcut din bumbac, mătase etc. folosit ca lenjerie de corp, de pat, In menaj etc.; p. ext. (la pl.) albituri, schimburi, primeneli. Să nu se şpeale de-a valma cu alte rufe, ce tn loc curai sau In apă cură/oare (a. 1702). gcr i, 346/21, cf. anon. car. 7'oluri şi desagi, Cămeşoaie, rufi, prostire, ba păn şi bucăţi de sad. Beldiman, e. 15/34, cf. drlu, lb. Au rupt o bucată din rufa pe care nu pute mai mult să o îmbrace. Dră-ghici, R. 130/4. Ţărani goli, umbllnd cu rufele clrpogite, pănă şi duminicile. I. Ionescu, c. 42/3, cf. Polizu, Cihac, ii, 320, lm. Ieşi curai ca rufa dintr-o spălătorie. Bolintineanu, o. 150, cf. 339. Bufele ... să le dai spre purtare pe rtnd. Ispirescu, l. 126. Din cămeşă sau rufă peste ctlva timp ai să te faci tearfă. Creangă, o. 294. Vedea . . . rufele întinse pe frînghie. Slavici, n. i, 328. Mi-am omorît caii, ies aburii din ei ca dintr-o căldare cu rufe! Delavrancea, s. 118, cf. 20. Mama Ilenei spăla rufe la curte. Vlahuţă, o. a. ii, 73, cf. ddrf, Barcia,nu, Alexi, w., tdrg. Gospodina . . . face pentru ai casei cămeşi, adică rufe de primeneală. Pamfile, i. c. 281, cf. id. s. t. 117. Bătea zdravăn cu maiul rufa aşezată pe scaunul lung. Rebreanu, i. 191, cf. 249. O frînghie încărcată cu rufe. Bassarabescu, v. ; 29, cf. 137. Un viţel în rîu s-adapă Şi-o femeie, lîngă apă, Spală rufele, cîntînd. TopÎrceanu, o. a. i, 348. ; Casa era ascunsă după frînghii cu rufe ude. C. Petrescu, , î. i, 221. In curte, mormane de saltele şi pături, rufe, ; întinse la uscat, în pomi, pe gard, pe iarbă. Brăescu, ' 0. a. i, 64, cf. n, 292. Zăpada, topită pe alocuri, rămăsese prin adăposturi ca nişte petice de rufă murdară. ' G. M. Zamfirescu, m. d. i, 97. Bufe atîrnate fîlfîie în vînt. Sadoveanu, o. ix, 291, cf. iii, 525, Rosetti, 1. R. iii, 47, 92. Titirez ori vrabie Zboară către albie, Unde maica spală rufe. Arghezi, vers. 215, cf. 253.! 0 mătuşă . . . spală rufele celorlalţi, gratis. Călinescu, e. o. ii, 27. Ca să trăiască, mama a început să spele rufe. Stancu, r. a. ii, 407, cf. iv, 358. Ceaiul fierbea în două cazane mari de rufe, pe peron. Pas, z. iii, 17. Familiilor noastre de trei luni şi jumătate nu li s-a îngăduit să ne trimită barem rufe de schimb. Galan, z. r. 353. Se sttecură în grabă între linţoliurile pătrunse de aburii reci ai aşternutului, care mirosea a busuioc şi a rufă întinsă la uscat. Vinea, l. ii, 315. Lina întindea nişte rufe pe sîrmă. v. rom. septembrie 1962, 10.Mâ-rita-m-aş şi eu, biata, Bufele de pat nu~s gata. JarnIr-BÎrseanu, d. 442. Mă dusei la mîndră mea Şi-o găsii c-o rufă rea, Cea mai bună şi-o cîrpea. Marian, sa. 96. Harnică-î muierea mea, . . . Sîmbăta rufe spăla, Dumineca le usca. Reteganul, tr. 166. Să te miluiesc şi eu . . . Cu rufa cea lepădată De cînd era moaşa fală. şez. i, 9. Usucă-te rufă-n gard, Că deseară-i clacă-n sat. ib. iv, 238. Şi-a lăsat rufele-n vale, Ş-a plecat la sărutare, folc. transilv. ii, 65. Spală lelea rufele Şi le-ntinde pe surcele, fqlc. mold. i, 160. Bufele (murdare) se spală în familie (sau acasă) = certurile şi neînţelegerile familiale sau dintr-un cerc intim trebuie rezolvate In cadrul familiei sau al cercului respectiv. Cf. Zanne, p. iii, 338, dl, dm. Spală-ţi rufele în ogra-da-ţi şi le întinde pe funia ta = nu te amesteca unde ! nu te priveşte. Cf. Zanne, p. iii, 338. Bufă rufoasă, Şeade cu boieri la masă (Varza). Gorovei, c. 128, cf. Pascu, c. 58. <$• Expr. A băga rufele In boală v. boală. A scoate rufele din boală v. boală. A-şi usca rufele la un soare (sau la acelaşi soare) cu cineva = a fi intim cu cineva; a avea aceleaşi interese. Cf. Zanne, p. iii, 339, iv, 573. Ne-am uscat rufele la acelaşi soare. H. Lovinescu, c. s. 23. 2. (Regional; la pl.) Haine, straie. Preotul la bobotează să-ţi boteze rufele ca să nu ţi le roadă moliile. Gorovei, cr. 213. In ladă se aşază, împăturate cu multă grijă, rufele de sărbătoare şi, ca să miroase plăcut, se aşază printre ele: mere de soi, busuioc, gutui etc. Pribeagul, p. r. 31. 3. (Regional) Zdreanţă. Cf. man. g6tt. 134, Klein, d. 239. S-au dus la o vecină să facă din doauărufe o că-meaşă bună! Sbiera, p. 221, cf. Marian, d. 158, alr ii 6 493/365, 386, 414, 537, 551, 605, alr sn iv h 1 154, a vi 26. — Pl.: rufe. - Si: rffă s. f. alr ii 3 167/272, alr şn iv h l 154/272. — Din v. sl. p®ylC*. RUFĂRÎE s. f. 1. Totalitatea rufelor (de pat, de corp etc.); lenjerie. Pînzeturile şi cusăturile de toi felul, cea-prăzăria, rufăria felurită, haine bărbăteşti şi femeieşti. Odobescu, s. ii, 95, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, \v., tdrg. Bufâria arc de scop de a apăra pielea de necurăţeniile de dinafară. Bianu, d. s. Copilul are rufăria întreagă făcută de mîna Elenei. Brătescu-Voiineşti, p. 233. Acolo stătea pălurită rufăria fetiţei. Gîrleanu, n. 155. Călca toată rufăria casei. Bassarabescu, v. 45. Bufâria de pe mine e curată. Camil Petrescu, u. n. 426. Se uită la dulapurile copiilor, unde s-au adunai şi au lot rămas mici tricourile, beretele, mănuşile, parde-siilc, rufăriile. Arghezi, c. j. 254. Bufâria fîşia pe dedesubt şi umpleam sala de miros de parfum scump. Călinescu, e. o. i, 278. li aduseră rufăria, hainele şi încălţămintea. Stancu, r. a. v, 41. Pentru rufăria casei, nu vor trebui să dea bani croitoreselor. Pas, z. i, 241. Trebuie să aştepte să se schimbe rufăria. Preda, r. 260. 2. (Regional; la pl.) Zdrenţe (Coropceni — Iaşi). alr ii 6 493/514. — Pl.: (rar) rufării. — Rufă + suf. -ărie. RUFfiT subst. (Turcism învechit) 1. S. n. Corporaţie de meseriaşi sau de muncitori de aceeaşi profesie; breaslă, (învechit) isnaf. Facem ştire cu acest testament al nostru, cui se cade a şti, pentru şaugăii ocnii şi alte rufeluri a ocnii (a. 1747). Uricariul, ii, 161, cf. 162. împart celelalte luminări arhiereilor, . . . boierilor mazili, la rufeturi, cum şi norodului celui ce să află în bisearică. Gheorgachi, cer. (1762), 280. Tot întru această zi, ieşind domnul din bisearică, toate rufeturile aştern pe gios . . . năfrămile lor. id. ib. 295. Tot rufetul acesta a ocnii cuprinde 225 liudi, adecă şaugăi, lăturaşi, curteni (a. 1762). Uricariul, ii, 169. Să aduci 2, 3 negustori turci şi cîţva din rufeiul băcalilor (a. 1767). Iorga, s. d. i, 110. Acesle zapise de aşăzămînt să se treacă în condicile Divanului, cîte dintr-acestea vor fi boiereşti, iară cîte vor fi de săraci sau de neguţători să se treacă în condicile rufeturilor lor. prav. cond. (1780), 144. A doua zi vin de-l heretisesc loate rufeturile mirăneşti şi bisericeşti, ist. am. 71v/21. Venitul de la rufetul ciobotarilor ce s-au dai danie (a. 1804). Uricariul, viii, 36. Punea satarale de 6 ani pe boieri mari şi mici şi pe cumpănii şi pe toţi bres-laşii şi pe răfeturile tuturor şi boierea cu sila pe cei ce afla că au ceva bani. Dionisie, c. 174. La fieşcare dintre acesle bresle să fie orînduit cîte 1 ceauş şi iarăşi dintr-acesi rufet cîte 4 sau 5 fruntaşi (a. 1823). doc. ec. 302, cf. Cihac, ii, 608, ddrf, Barcianu, şio iij, 302, Ale- xi, w., tdrg. Bufet al băcanilor avînd ca conducător cîte un bacalbaşă. Furnică, i. c. XV, cf. I. Brăescu, m. 70. 2. Subst. Membru al unei corporaţii meşteşugăreşti; (învechit) rufetaş, isnaf. Priimind a fi rufet şi el pă lîngă ceilalţi. . . , va avea voie a dăschide [prăvălie] (a. 1824). doc. ec. 323. Streinul. . . , de va priimi să fiîeşi el rufet ca ceilalţi supus la breaslă ..., să i să dea şi aceluia slobozeniie (a. 1824). ib. 334. 3. S. n. Corp de ostaşi sau de slujitori Înarmaţi, recrutat dintre rufetaşi şi din diferite categorii ale burgheziei; (învechit) breaslă. Numai s-au şi sculai zorba mari din Ţarigrad loate mulaleli şi rusfeturili cu oaste şi cu puşci de-au purces la Udriiu. Neculce, l. 167. Era trei mii de oameni pedestrime, aşijdere şi călărime, boiernaşi, copii din casă . . . , armăşei, aprozi şi alte rufeturi, cineşi cu steagul său. Amiras, let. iii, 157/35. Domnul, după ce să schimbă în straie, . . , îl întimpină şi alaiul cel gătit din partea hatmanului, a agăi şi altor rufeturi. Gheorgachi, cer. (1762), 265, cf. şio iix, 302. — Pl.: (1, 3) rufeturi. — Şi: răfât, rettt (şio ii,, 303, tdrg), rusfet s. n. — Din tc. rufet. 6789 RUFETAŞ - 596 - RUG1 RUFETÂŞ s. m. (învechit) Membru al unei corporaţii de meseriaşi; breslaş, (Învechit) rufet, isnaf. Aice se concentrează toate interesele, nu numai a rufetaşilor, ci şi aorăşeanilor. Negruzzi, s. i, 309. Curteni, şavgăi, ttrgoveţi, rufetaşt tn crtşmă stnt to{i egali dinaintea lui Bacus. id. ib. 315, cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, şio iij, 303, Alexi, w., tdrg. — PL: rufetaşi. — Rufct -j- suf. -aş. RUF0S, -OĂSĂ adj. (Despre Îmbrăcăminte) Rupt, zdrenţuit; (regional) rufundos. Lingă drum pre por-cariu . . . aflară, pre carile îndată eu cinste ridicîndu-l şi din rufoase sucmane în porfiră primenindu-l. Cajnte-mir, ist. 299. Bufă rufoasăşede cu boieri la masă (Varza). Pascu, c. 58. <£• (Adverbial) O femeie rufos îmbrăcată. h xi 519. + (Despre oameni) îmbrăcat In zdrenţe, zdrenţăros. Eşti cam rufos. Alecsandri, t. 22, cf. 1 746, ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w., tdrg, Iordan, l. m. 195. Eu aşa rufos ca un mişăl nici n-am ochi să ies tn lume. C. Petrescu, r. dr. 241, cf. Marian, d. 159, alr n/605. Am o babă rufoasă, Şeade cu vodă la masă (Varza). Gorovei, c. 128. -0> (Substantivat) Le cresc colţii rufoşilor ăstora . . . Dar îi îmblîmese eu şi pe clăcaşi ca şi pe robi. v. rom. mai 1954, 183. Omuşor tntr-un picior, Ghici, rufoaso, ce-i ? (Varza). Sadoveanu, p. c. 4. — Pl.: rufoşi, -oase. — Rufă + suf. -os. RUFTUIIOS, -OÂSĂ adj. (Regional) Zdrenţăros, murdar (Săpata de Sus — Piteşti). Udrescu, gl. Und’te duci aşa rufiuros, te rtde lumea. id. ib. — Pl.: rufturoşt, -oase. .— Cf. rufo s. RUFUNDdS, -OÂSĂ adj. (Regional) Rufos, zdrenţăros. Cf. ddrf. Marian, d. 159. — PL: rufundoşi, -oase. — Cf. rufos. RUFUŞOÂRĂ s. f. Diminutiv al lui r u f ă. Ia o rufu-şoară, O strînge grămăgioară Şi iute-o aruncă-n foc. Sevastos, ap. cade. — Pl.: rufuşoare. — Rufă + suf. -uşoară. RUG1 s. m., s. n. 1. (învechit) Mărăcine (1). Nu vei aduna amu de în spini smochine, nece de în rugi lua-veri struguri. Coresi, ap. tdrg. îngerul Domnului se ivi lui tm pară de foc den mijloc de rug. po 185/15, cf. 453. Acolo în muntele Sinaiului i să arătă D[u]mi)[e]dzâu [lui Moise] în focul rugului. Dosoftei, v. s. septembrie 6V/17. Să arătă lui îngerul D[o]mnului în pară de foc den rug (desiş de mărăcini b 1938). Biblia (1688), 402/10. Rugul cel nears în foc. Mineiul (1776), 26v1/21. 2. S. m. (învechit şi regional) Nume dat unor arbuşti spinoşi din familia rozaceelor; (şi, rar, n.) tulpina (tirltoare) a acestor arbuşti: a) (Şi In sintagmele rug de mure, Brandza, fl. 53, Borza, d. 150, rug de munte, id. ib., rug de pădure, id. ib.) Mur2 (Rubus caesias şi plicatus). Cf. anon. car., Coteanu, pl. 23, lb, ddrf, Şăineanu, Grecescu, fl. 211. Odată cu ele .. . se dezvoltă şi o mulţime de buruieni . . . , printre cari însemnăm neghina, măzărichea, . . . volbura, rugul de mure, seăieţii. Pamfile, a. r. 94. Stătea tolănit pe fîn, cu faţa în sus, sub bolta crăcilor de salcie şi li atîrnau rugii cu ciorchinele chiar în gură. conv. lit. xliii, 923. O fctişcană cu marama albă culegea muri tîrzii, din rugii înfloriţi a doua oară. C. Petrescu, s. 228. Piedicele iţi sînt puse de crengile de mure sau rug. . . neam cu zmeura, cu trandafirul. Simionescu, fl. 73. Am făcut popas într-un sal cu gardurile împletite cu rugi de mure. Sadoveanu, o. x, 393. Copiii . . . se agaţă cu picioarele în ruguri de mure. id. ib. 491. Soarele încingea nisipul şi praful Intr-atîl, că-mi frigea tălpile desculţe şi înţepate de mărăcini, rugi de mure şi mirişti, s ianuarie 1961, 43, cf. h ii 220. în pădure La un rug de mure. Marian, v. 198. Rug verde de mure, Pe munte-n pădure, Este-un stejărel. Sevastos, c. 205, Ochii lui ca mura coaptă, Ruptă de pe rugul verde. Hodoş, c. 66, com. Liuba. Frunză verdi rug di muri. Cardaş, c. p. 37, cf. Viciu, gl. 22, Ţiplea, p. p. 115, com. din Straja — Bădăuţi, Densusianu, ţ. ii. 332, Cand-drea, f. 174. Frunză verde rugi de mure, A mea casă-i subt pădure, şez. xxii, 74, cf. alr i 866/810, 940, mat. dialect, i. 190. Frunză verde-a rugului, Negri-s ochii mîndrului. folc. transilv. i, 312. Foaie verde, rug de mure. folc. mold. i, 181. Lung e, funie nu e, Gheare are, pisică nu e, Mărgele are, salbă nu e, Ce e? (Rugul de mure), şez. xvi, 147. + (în sintagmele rug de zmeură, Bradnza, fl. 53, Bianu, d. s., Borza, d. 150, rug de munte, Brandza, fl. 53, ddrf, Borza, d. 150, rug jidovesc, ddrf, Borza, d. 150, rugul jidovului, Brandza, fl. 53, Bianu, d. s., Borza, d. 150) Zmeur (Rubus idaeus). îl vedeam iarăşi împărţindu-şi . . . acelaşi rug de zmeură cu urşii. Hogaş, dr. 1, 17. b) (Şi în sintagmele rug de măceş, Borza, d. 149, rug de cîmp, alr i 1 909/820, rug sălbatic, Borza, d. 149, rugă sălbatică, id, ib., rugul vacii, id. ib.) Măceşi (1) (Rosa canina). Cf. Şincai, in dr. v, 561, drlu, lb, Cihac, i, 235, ddrf, Şăineanu. Obrajii lor, ca flori de rug, Sînt nesărutaţi incă. Coşbuc, p. i, 65, cf. Grecescu , fl. 215, N. Leon, med. 71, tdrg. Fiecare om pune la uşa grajdului cîte o creangă de rug, adică de măceş. Candrea, f. 152. Se ia o nuia dintr-un rug de măceş, se îndoaie în cerc şi se trece de trei ori copilul prin el. id. ib. 398, cf. Muscel, 60, Bianu, d. s. Prin unele părţi se pune [în fereastră] mg de măcieşe, hodolean sa» rostopască. Pamfile, duşm. 189, cf. h xiv 29, 349. Din groapa lui şi-o ieşit Un rug verde ş-o-nflorit. Bîrlea, b. 38, cf. arh. folk. i, 235, iii, 154, vii, 57, 122, chest. vi 155/6, alr i 1 909/820, alr sn iii h 630. fP.restr. (Rar; la pl.) Flori de rug (2 b.) în cosiţe şi-a aninat rugi din luncă — şi era mîndră ca zîna codrului, f (1866), 90. + (Regional; şi în sintagmele rug de casă, alr i 1 909/315, rug de flori, ib. 1 909/305, rug domnesc, ib. 1 909/80) Trandafir (Rosa); p. restr. tulpina acestei plante. Băgtndu-l la-nchisoare iarăşi a doua dzt, îl bătu cu loiage de rugi de irandahir. Dosoftei, v. s. septembrie 36r/35, cf. bulet. grăd. bot. v, 66, alr i 1 909, a iii 1, Teaha, c. n. 261. <£■ F i g. Unde eşti, vreme a primelor iubiri, Cînd soarele e rug de trandafiri Cu ghimpi tn care-ţi sîngeră cumplit Şi inima şi fruntea de zăpadă. Brad, o. 41. Iarăşi curse şi vădzu alt lemnu, mg (a. 1550 — 1580). cuv. d. bătr. ii, 2872/13. Din locurile pustii . . . trebuie săpate rădăcinile şi tulpinele ceale vechi, scoşi spinii şi rugii. Economia, 13/8. Vulpea . . . sa-u prins cu ghearele de un rug şi aci toate labele ş-au zgâriat şi s-au cruntat de spinii rugului. Ţichindeal, f. 66/11. Suia către culmea dealului, fără a lua tn seamă ciulinii şi rugii ce-i tăiau picioarele. Delavrancea, s. 27. Copilul care se naşte cu căiţă pe cap se crede că după moarte se va face strigoi, de aceea cînd moare i se leagă trupul cu mg. Marian, î. 83. Priveşte şi gardul din salcie verde Sub care cresc tufe de mană şi rugi. Horea, p. 44. Ba-tă-te focul, nănaş, Cu cine mă cununaşi, Cu cununa rugului. Pompiliu, b. 28. Păsăruica rugului Pe coarnele plugului. JARNfK-BÎRSEANU, d. 518. Fă-mă, Doamne, ce mi-i face, Fă-mă viţa rugului, Pe malu părăului. Mîndrescu, i,. p. 50. Pare-ţi bine că-ţi aduc iapa ? — Pare, ca şi cînd mi-ai trage un rug pe spate ! Reteganul, p. iii, 52. Cununi de spini în cap pusu-i-o, Cu curea de rug încinsu-l-o. şez. ii, 145. Frunză verde-a rugului, în crengile nucului Cîntă puiul cucului. Hodoş, p. p. 91. Foaie verde, foi de rugi, Puică cu coadele lungi. şez. iv, 224. Să crească-n drum Un verde hăţiş, Un mare stufiş Ş-un mg curmeziş. Balade, iii, 24. Dragu-mi-i rugul cu pene Şi de badea cînd am vreme; Dragu-mi-i rugul cu flori Şi de badea-n sărbători, folc. transilv. i, 63. Nu poate face den mărăcine strugure şi din rug smochine, anon. cantac., cm i, 187. Am o puică sprintenă, Şede jos şi deapănă Şi se roagă rugului Şi se-nchină cucului (Rîndunica). Marian, o. ii, 129. Lungu-i, 6795 RUG* - 597 - RUGA1 şcarpe nu-i, Unghii are şi mîţ nu-i (Rvgul). Gorovei, o. 326. <0> F i g. Pare-mi rău şi-s cu bănat, C-am lăsat rug înfocat; Lăsat-am rug înflorit, Şi-am mers după ciung pălit. Bcd, p. p. 37. 3. S. m. (Prin Ban.) Salclm (Robinia pseudacacia). Borza, d. 148. 4. S. m. (Prin estul Mold.) Viţă de Canada (Par-thenocissus quinquefolia). Borza, d. 124. 5. (Prin Mold.) S. n. Vrej, viţă. Se strecurau sîrmele de aur ale lunii prin rugurile oiţei sălbatice. Sadoveanu, o. iii, 186. Rugile de rouruscă se depărtau într-o parte şi într-alta. id. ib. 226. Rug di barabuli. alr sn i h 196/537, cf. 514. — Pl.: rugi şi ruguri. — Şi: rugă s. f. — Lat. rubus. . RUG* s. n. Grămadă de lemne pe care se ardeau, In antichitate, jertfele sau morţii şi, in evul mediu, condamnaţii la moarte. Condamnară pe Gallileu la rug. Heliade, o. ii> 391: Colo-n ţeara unde creşte Chiparosul pînă-n nori . . . , Unde legea lor prescrie Ca pre morţi să-i ardă-n rog. Mureşanu, p. 213/9. O legară pc rugul unde era să fie arsă. Odobescu, s. i, 21. Cînd fu gata rugul, el se sui d-asupra şi ruga pe toţi oamenii săi ca să-i puie foc. Ispirescu, u. 77, cf. ddrf. Te prinde dorul jertfei, să mori pe rug ai vrea, Să nu-ţi mai pară viaţa atît de stearpă, grea. Păun-Pincio, p. 45, cf. ŞXineanu. Hercule ... se arse singur pe un rug pe muntele Oeia. OllXnescu, h. o. 350, cf. Alexi, w., tdrg. Rugurile sacrificiilor, făcute în cinstca lui Zeus, ardeau pretutindeni. Anghel-Iosif, c. l. 35. Din grămada enormă se înalţă dburi ca dintr-un rug. Sahia, n. 34. Dragostea, fiorii fierbinţi pe care tinereţea mea îi aştepta de mult mă învăluiră ca flăcările unui rug. Sadoveanu, o. ii, 571. Urmărit pentru erezie, Dolel a fost ars pe rug. Oţetea, n. 236. Robul neputînd, pc vremuri, să crîcnească, frînt în jug, Fără ca să fie-n iîrguri splnzural ori pus pe rug . . . ., Cuteza, ascuns~în pilde, ticluit să se rostească. Arghezi, s. p. 9, cf. Blaga, Poezii, 11. (Glumeţ) Vreascurile n-apucaseră încă să se prefacă în jaraiec şi hribii nu fuseseră puşi încă pe rug. Hogaş, m. n. 116. <> F i g. De-al meu propriu vis mistuit mă vait, Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări. Eminescu, o. i, 199. Prinse veste de viafa Ce se-ncinge, rug, în umbra, Unde ne-am întins, tu basmul, Eu ardorile şi fundra. Blaga, p. 33. Atunci îşi aprinse toamna-n cer rugurile. Isanos, v. 343. — Pl.: ruguri. — Şi: (rar) rog s. n. — Lat. rogus, după rug1. RUG3 s. m. sg. (în sintagma) Rugul drumului — mijlocul drumului. Am o oaie oacheşă, Şede-n rugul drumului Şi sc-nchină cucului (Păianjenul), şez. vii, 120, cf. Pascu, c. 198. — Etimologia necunoscută. RUGA1 vb. I. 1. Tranz. (Folosit şi în formule de politeţe) A se adresa cuiva cerîndu-i stăruitor un serviciu, îndeplinirea unei dorinţe, o favoare etc. V. i m-p 1 o r a. Rugîndu-l elu de multă vreame să fie la ei. cod. vor. 2/10. Chiemă-me de me rugă se aducu acestu giure la iinre. ib. 52/12. Rogu-te, se asculfi iu noi. ib. 58/1. Derept aceaia rog pre voi. . . toate alalte să le lăsăm. Coresi, ev. 74. Tot daloriul lâsai ţie, derept că mă rugaşi, id. ib. 281. Rogu-vă, fraţii miei, nu facerefi aşa rău. po 60/19, cf. 127/10. Drept aceaia rog pre iof cine va ceti. . . , unde va fi vreun cuvînt greşit, cu lineşte tocmiţi (a. 1632). gcr i, 79/28. Cu deadins să-l rugăm şi să-i grăim (ante 1633). id. ib. 86/9. Rog pre dumneavoastră ... să fiţi dăruitori şi miluilori cătră săraci (a. 1642). id. ib. 96/31. Ruga-l . . . ucenicii lui de grăiia. Varlaam, c. 114. Muiarea ce să va duce de la bărbaiu-ş cu voia. ei .. . să roage pre giudef să îndeamne pre bărbat să o ia iarăşi în casă-ş. prav. 166. Albertu craiul. . . pre Ştefan Vodă cu multe cuvinte l-au rugatu să facă pace cu craiul leşescu. Ureche, l. 103. Şi rugară pre îngeri dzîcînd: rugămu vă, îngăduiţi, nu stricareţi cetatea. Dosoftei, ap. gcr i, 254/12. Rugăm ca şi de acum inaînte să fii a toată bunătatea . . . pildă. Biblia (1688,) [prefaţă] 8/50. Pe Antohi Vodă încă l-au rugat Brînco-vanul să-i de fata. Neculce, l. 161, cf. anon. car. Fugind cătră sîrbi şi cătră bulgari, au rugat pre domnii acelor locuri de i-au dat ajutor. R. Popescu, cm i, 233, cf. lex. mars. 242. O, musă ! rogu-te de astă dată Să-mi dai viers cu vrednice cuvinte. Budai-Deleanu, ţ. 88. Rugăm dar pă măria-sa foarte Ca să ne deie pă drum vo pază. id. ib. 100, cf. drlu, lb. L-au rugat să-i dei şi lui să mănînce ceva. DrXghici, r. 12/29. Rugă pe fratele său . . . să-l lase. Gorjan, h. i, 4/18. De puteţi pe el a prinde, rog aduceţi-l legat. Asachi, s. l. i, 161. L-au rugat să-i dea de lucru. BXrac, t. 38/6. Mehmet-paşa, . . . rugă mult pe tatăl său şi le scăpă viaţa. BXlcescu, m. v. 48. Te-am rugat a aduce însuşi pachetul la St. Salvador, cr (1848), 5*/49. Un june-ntr-o vreme rugă pe oarecine Peţitor să meargă-n satele vecine. Pann, p. v. i, 163/7, cf. Ponzu. La clavir vă punefi rugate de mulţimea Ce îneîntafi c-un zîmbet. Bolliac, o. 123. Nebun cine te-o crede; vrei să te rugăm poate: Astăzi chiar şi copiii ştiu jocurile toate. Alexandrescu, o. i, 190. Te-aş ruga, dacă nu fi-ar fi cu supărare, să-mi ceteşti poronca asta de la subprefecturi. Alecsandri, t. 698. Te-am ruga, mări, ruga Să-mi trimifi prin cineva Ce-i mai mîndru-n valea la. Eminescu, o. i, 149. Te rog, să mii cu băgare de samă, ca să nu-mi prăvăli nora. CreangX, p. 115. Eu sînt dator să spun povestea şi vă rog să ascultafi. id. ib. 248. Dacă nu te superi, te-aş ruga . . . batista . . . Caragiale, o. ii, 37. Du-te degrabă, dă-i drumul şi roagă-l din partea mea să poftească aici. id. ib. vi, 109. îl roagă să nu se lase de lucru, că are copii. Slavici, n. i, 15. Cu lacrămile în ochi îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta. Ispirescu, l. 4. Lasă-mă, rogu-te, să mă duc şi eu să-mi încerc norocul, id. ib. 14. Mă ruga din ochi să mai stau serile cînd ceilalfi oameni se risipeau. Delavrancea, t. 229. Du-te, te rog, aş dori să dorm. id. ib. 234. Tofi îl rugau pe Radu să le citească ce-a scris. Vlahuţă, o. a. i, 112, cf. ddrf. Nu-l roagă şi nu-i cade cu hohoi la picioare. Coşbuc, p. i, 141. Azi, rogu-te, să-mi spui din frunză. Goga, p. 36, cf. tdrg. Noi, cu toţii, te rugăm să tai nucul. Gîrleanu, n. 37. Mă sculai şi rugai pe baciul cel bătrîn să ne găsească vrun loc mai potrivit pentru noapte. Hogaş, dr. i, 59. Plecăm la boierul cel bătrîn, să-l rugăm frumos. Rebreanu, r. i, 135. L-am rugat să mă lase să văd şi eu comoara ce agonisise. Galaction, a. 153. Ai ochi mai buni şi te rog să-mi vii tu în ajutor. C. Petrescu, c. v. 247. Te rog, taci. Sebastian, t. 148. Te rog să nu le superi. Vlasiu, d. 63. îl rugă să mai aştepte cîteva clipe. Sadoveanu, o. viii, 144. Rogu-te treci pe la mine. Arghezi, vers. 215. Chiar şi Otilia, rugată din ochi de Pascalopol, îşi lua o ţigare. Călinescu, e. o. i, 27. Mă rogi c-un surîs şi cu dulce cuvînt. Blaga, p. 23. Tc rog să-mi dai mie cheia biroului. Stancu, r. a. iii, 331. Te rog să mă crezi, . . . am regretat. Barbu, p. 346. Du-te, te rog, şi ie odihneşte, t ianuarie 1962, 4. Eu mă duc mîndruţă-n ţări, Da te rog să nu porţi flori, Nici să nu ie-mpodobeşii. JARNfK-BÎRSEANU, o. 110, cf. 83. Petrea voinicul... au început să-i roage. Sbiera, p. 31. Unde-o auzea, Soarele-mi ofta Şi iar o-ntreba, Şi iar o ruga. Balade, i, 285. Drept aceea vă rugăm Să fiţi cu noi buni şi blînzi. folc. transilv. i, 435. Mîndră mea de asiă-vară M-a rugai s-o iubesc iară. ib. u, 57. (Absol.) Rogu şi mărturisescu acesta a fi deadevăru. cod. vor. 164/13. (Regional; cu valoare de substantiv) Zmeul, cum o auzitio, cum o-nce-put cu rogu-te la ea. Vasiliu, p. l. 136. Văzînd el atîta rogu-te, o luat o bucăţică de pîine ş-o bucăţică de carne. id. ib. 185. Pică la noi 3 călugări ... cu rogu-te, pînă la pămînt, să meargă numaidecll să scape vitele mănăstirii. şez. xvm, 196. <$- (învechit şi regional; obiectul rugăminţii e introdus prin prep. „de") Iacă deodată Doi turci vede, gonind o copilă, Care-l ruga de aju-toriu şi mită, Budai-Deleanu, ţ. 184. A tras la o muiere bătrînă şt a rugat-o de conac preste noapte. Reteganul, p. iv, 40. <0> (Utilizat pentru a adresa o invitaţie) Doamna B. este rugată să binevoiască a veni la 5 ceasuri. Negruzzi, s. i, 53'. Socrul roagă-n capul mesei să pof- 6798 RUGA1 - 598 - RUGA1 lcască să se pună Nunul marc, mtndrul soare şi pc nună, mlndra lună. Eminescu, o. i, 85. Te rugăm să vii să primeşti cu noi. Brătescu -Voineşti, p. 17). Cuconiţelor,, domnul colonel vă roagă să poftiţi să vă aranjaţi. Brăescu, o. a. i, 40. Refl. (De obicei cu numele persoanei rugate la dativ sau introdus prin prep. ,,de", „la", mai rar, „către") Rugămu-nă de tinre se o[ii]d:imu cc grăieşti. cod. vor. 102/9. Noi . . . carii ne-am trudit acicea, noi ne rugăm şi ne milcuim fiecărora cărei veţi ceti acicea . . . să dcrcptaţi. Coresi, ev. 6. Derept aceia mă rpg voao. id., ap. gcr i, 30/14. Ni rog[ă\mu dumni-tal[v] şi jipăn[esei] dumnitalca (cca 1609). cuv. d. bătr. i, 174/5. Insă mă rog sf[i]n/i[i]Zor voastre cu mare milă. prav. gov., ap. gcr i, 88/12, cf. Herodot (1645), 508. Un om s-au rugat să-i dau un cal. prav. 41. Să rugă tăietorilor să-l lase. Dosoftei, v. s. septembrie 16r/17. S-au rugat viziriului să lasă ţara de bir trii ani. Neculce, l. 17. El să rugă celor păcurari ca să-l po-văţuiască. anon. cantac., cm i, 134. La împăratul Rîmului să să fie rugat să-i dea agiutoriu. Cantemir, ap. gcr i, 361/1. Mă rog ca unui domn milostiv. Antim, p. xxiii. Sigismund ... au trimis pre Nicolae Bogaţi, rugîndu-se lui Basta ca, lasind baterea, să trimită la împăratul să se aleagă într-o parte lucrul. Şincai, hr, ii, 293/27. Tot mă rog de dumneata (a. 1818). gcr ii. 227. Am o dorinţă-şi aş voi să mă rog ţie cu glas mare şi cu lacrimi pe ochi ca să o împlineşti. Marcovici, d. 6/19. Spune, ne rugăm, pînă în sfîrşit toată urmarea îniîmplării. Drăghici, r. 26/28. Bine vei voi a ptiimi pentru ce m-am fost rugat ? Bărac, t. 53/18. Emirul strigă şi se roagă cu făgăduieli mari ca să-l lase să se tragă cu rămăşiţa guardiei sale. Bălcescu, m. v. 55. De te rogi frumos de dînsul, îndestul e de hain Vălul alb de peste toate Să-l înlăture puţin. Eminescu, o. i, 109. Mă rog, dacă nu vă supăraţi, aveţi apă ? Caragiale, 0. ii, 35. Dacă nu te superi m-aş ruga . . . încă un pahar cu apă. id. ib. 37. Mă rog vouă, dacă nu e imposibil, nu mă refuzaţi, id. ib. vii, 21. Scorpia sc rugă cu la-crămi ca să o ierte. Ispirescu, l. 6. Copiii se vor ruga de părinţii lor să le mai spuie basmul cu împăratul avar. Vlahuţă, o. a. i, 219. I se rugă cu vocea în surdină. Galaction, o. a. i, 59. S-au rugat să binevoiască strălucirea sa craiul a-i primi. Sadoveanu, o. xii, 368. Mă rog, intrînd, de domnul grădinar. Arghezi, vers. 77. Pe la porţi domneşti n-am fost milog, N-am ştiut şi nu pot să mă rog. Beniuc, v. 10. Toată vara m-am rugat De bogaţii cei din sal Să-mi dea plugul ca să ar. Alecsandri, p. p. 169. Şi-n gcnunchi îngenuncheai Şi de maica mă rugai. JARNfK-BÎRSEANu, d. 187. Şi Chira cum sc ruga, Turcii chiar se-nduioşa. id. ib. 495. De-aş putea, cu m-aş rugare La pămînt aşa de tare. Marian, 1. 136. începu a să ruga dc împăratul... să Ic aducă trei cai de cei mai frumoşi. Reteganul, p. iii, 68. M-oi ruga la măicuţa Să-mi deschidă fereastra Să mă uit la dumneata. Doine, 189, cf. 227. Băiatul a început a sc ruga la moşneag, şez. i, 4. Fiind sară, s-au rugat de unii şi alţii... ca să-i primească la gazdă. ib. 259, ef. Alexici, l. p. 4, mat. folk. 1 342. La-mpăralu se ducea, Dc-mpăraiu se ruga. Balade, ii, 47. Celerucă dintr-o doagă, Zi-i mîndrii pînă se roagă. folc. transilv. i, 311. Şi te roagă către soare Să fie ziua mai mare. ib. 340. Căpitane Solomoanc, Ce m-aş ruga dumitale. folc. mold. i, 59, cf. Zanne, p. iv, 278. (Refl. recipr.) Unul pe altul se rugau să nu mai plîngă. Delavrancea, h. t. 157. <0> Refl. (Cu complementul „iertare" introdus prin prep. „de") Faceţi bine şi iertaţi Un pehar de vin să-mi daţi; Şi m-aş ruga de iertare Să fie peharu mare (a. 1818). gcr ii, 227. Copilul. . . încercă să să roage de iertare. Reteganul, p. iii, 30. încă o dală mă rog de iertare. Sadoveanu, o. x, 22. <}• Expr. A ruga (pe cineva sau a sc ruga cuiva) de toţi Dumnezeii (sau eu Dumnezeu, eu reriil şi pă-mîntiil) = a cere foarte insistent ceva de Ia cineva. Harap Alb începe a-i spune toate cu dc-amănuntul şi o roagă de toţi Dumnezeii ca să-i deie ajutor. Creangă, p. 271. Trece-l, bădie, te rog cu cerul şi pămîntul, pe holera asta de băiet ! I. Botez, b. i, 128. Nu ştia ce să se mai facă de frică, rugîndu-se la babă de toţi Dumne- zeii ca s-o scape. Sevastos, n. 272. Eu le rog cu Dumnezeu Nu-i spune unde şed eu. şez. iv, 8, cf. Zanne, p. vi, 680. <0> (Popular, construit cu dativul) Le las blagoslovenie . . . , rugîndu-le de la milostivul Dumnezeu toate fericirile (a. 1809). Uricariul, xi, 323. Deci îţi rog de la Dumnezeu ca nu numai să te învrednicească a o vedea tipărită, ci şi a-ţi îndelunga zilele (a. 1811). bv iii, 43. Da ţ-ar bate Dumnezău Numai ce ţ-oi ruga eu. jahresber. vi, 48. + A cere, a dori. Sînt trei fraţi: Unul roagă iarna, Unul roagă vara, Şi unul: fie cum va fi (Carul, sania şi jugul). Gorovei, c. 46. .<)> Expr. A-şi ruga moartea = a-şi dori moartea. Scrisese două epistole desperate . . . în care îşi ruga moartea. Agîrbiceanu, a. 439. De cînd îmi rog moartea şi pare că şi ea ş-au întors faţa de la mine. Sevastos, ap. tdrg. A-i ruga (cuiva) moartea (sau paharul morţii) = a dori (cuiva) moartea. Cîte flori în jurul meu, Toate-mi voiesc numai rău ; Cîte flori de pe departe, Toate-mi roagă mie moarte ! JARNfK-BÎRSEANu, D. 189, cf. 318. Cîntă puiul cucului La trupina nucului, Roagă moarte turcului. Reteganul, tr. 79. Te-ai scula la miezul nopţii, Mi-ai ruga paharul morţii. Te-ai scula la miez de noapte Şi mi-ai ruga, maico, moarte, folc. transilv. ii, 16, cf. i, 178. Ziua şi noaptea îmi roagă moarţea. Zanne, p. ii, 620. 2. Refl. (în practicile religioase; numele persoanei invocate este în dativ sau, mai rar, introdus prin prep. „de" sau ,,la", Învechit, „către", „spre") A spune o rugăciune (2), a invoca divinitatea, a se închina. Şi acealca deca dzise, plecă-şi genrunchiele sale cu toţi şi se rugă (au făcut rugă Biblia 1688). cod. vor. 24/12. Seara şi demenreaţa . . . să se roage cu frică (a. 1550-1600). gcr i, 9/28. Audzi, Doamne, glasul rugăciuriei meale cîndu rogu-mc cătră tire. psalt. 47, cf. 6. Doi oameni duseră-sc în besearecă sâ se roage. Coresi, ev. 11, cf. 14. Derept aceaia roagă-se ţie toţi. id., ap. gcr i, 13/18. După ce ne vom ruga, iarăşi vom veni la voi. po 70/22. Să meargă omul la besearecă . . . să se roage cu frică şi cu grije (a. 1600). cuv. d. bătr. ii, 52/11. Roagă-te tatălui den ceriu (a. 1619). gcr i, 54/3. Deci toţi depreună ne rugăm cu cred[i]nţă (ante 1633). id. ib. 86/11. Şcdeţi acicea pină voiu mcarge acolo să mă rog. n. test. (1648), 35r/26, cf. st. lex. 172rl/24. Totdeauna să roagă lui D[u]irui[e]zeu. Nea-goe, ap. gcr i, 166/35. Mă rog tie, Doamne, cu inema toată. Dosoftei, ps. 29/5. S-au rugat lui JD[u]mn[e]-dzău ... să stea soarele, id. v. s. septembrie 2r/2. La preadulcele Domnu roagă-te să odihnească acum pris-lăvilul. Molitvenic (sec. XVII), 310. Cu lacrămi fierbinţi să fie început a să ruga lui Dumnezeu. Cantemir, ap. gcr i, 361/11. Să cuvine a ne ruga lui D[u]m/i[e]-zeu cu înfrîngere de inimă şi cu umilinţă. Antim, ap. gcr ii, 28/30. La un loc rugîndu-să . . . , zis-au unul dintru ucenicii lui cătră dînsul (a. 1746). gcr ii, 36/27. Şi de multe ori poruncise a să aduna preoţii idolilor lor .... făcîndu-le lor mari făgăduieli şi daruri pentru ca ei să sc roage dumnezeilor lor (a. 1764). id. ib. 77/4. Roagă-te . . . bunătăţii lui. Mineiul (1776), 209r2/14. Noaptea ni rugam, Lîngă-allare proşlernute. Asachi, s. l. i, 181. Nu înceta de a se ruga ; blagoslovenia lui Dumnezeu va creşte. Marcovici, d. 12/16. Doamne, . . . mă rog să mă aibi supl ocrotire. Drăghici, r. 61/25. Deci în viaţă şi la moarte lui te roagă fără frică. Conachi, p. 273, cf. Bălcescu, m. v. 29. Roagă-te zi şi noapte să-ţi deie Dumnezeu mintea moldoveanului — cea de pe urmă. Negruzzi, s. i, 251. Acum mergi de te roagă copila mea, în pace, La cel de sus ce toate le face şi desface. Alec.sandri, t. ii, 108. Ea, un înger cc se roagă. — El, un demon ce visează. Eminescu, o. i, 50. Noi ce din mila Sfîntului Umbră facem pămîntului, Rugă-mu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor, id. ib. iv, 360. Sc rugă tui Dumnezeu cu credinţă. Ispirescu, l. 28. Dă să se roage şi nu izbuteşte să-şi adune gîndurile risipite. Delavrancea, s. 29. E a şaptea noapte de cînd domniţele sc roagă-n genunchi, le picură lacrimile pe covor. Vlahuţă, o.1a. ii, 162, cf. ddrf. Rogu-mă de-a pururi La sfînla liturgie. Goga, p. 97. Poate c-o să-l asculte şi Dumnezeu la care se roagă în toate dimineţile şi serile. RUGA1 - 599 - RUGARE Brătescu-Voineşti, p. 126. Din cînd în clndmăgtndeam şi la Dumnezeu, mă rugam, aşa cum fac soldaţii pe front. Sahia, n. 79. Oftă şi începu să se roage. Sadoveanu, o. i, 364. Nu te ruga. Nu plînge. Nu căuta In jos. Arghezi, vers. 325. De mult nu se mai rugase. De mult nu se mai închinase. Stancu, r. a. iii, 87. M-oi ruga la Precîsta. JARNfK-BÎRSEANU, d. 60. Vă rugaţi, mlndre, rugaţi Vă rugaţi şi mă scăpaţi, Să mă văz iară-ntre brazi. id. ib. 289. Bătrlna ... s-a rugat lui D-zeu ca să-i ajute. Reteganul, p. iv, 42. Se roagă lui Dumnezeu. Doine, 33, cf. 138. Au începui să plîngă şi să se roage de Dumnezeu să se milosliveascâ. şez. iii, 192, cf. alr ii/i mn 101, 2 764. La icoane se-nchina, Tot la Domnul se ruga. Balade, iii, 148. Pe marginea vraniţii Şade mama miresii... Se roagă sfîntului soare. folc. transilv. i, 432. <$• (Cu complementul ,,rugă“, „rugăciune") Iliia ... se rugă cu rugăciunri (ceru cu rugăciune n. test. 1648) se nu fie ploaie, cod. vor. 136/7. Să rugă Iacov rugă. Biblia (1688), 202/43. Să rugă cu rugăciune cătră D[u]mnezeu. Varlaam-Ioasaf, 170r/2. Făt-Frumos . . . Sfîntă rugă se ruga, Calde la-crămi că vărsa. Teodorescu, p. p. 90, cf. 464. •<)> (Obiectul, scopul rugăciunii sau persoana în interesul căreia se face rugăciunea se introduce prin prep. „pentru", învechit, ,,de“, „derept") Ispovediţi-vă. . . şi vă rugaţi urul dereptu alaltu. cod. vor. 136/2. Că giudecă Domnul oamenilor săi şi dereptu şerbii săi roagă-se (m i -lă-i-e h). psalt. 282. Rugaţi de ceia ce fac voao obidă (a. 1574). gcr i, 9/13. Datori sîntem, fraţilor, de toată lumea să ne rugăm şi să grijim. Coresi, ev. 122. De sănătatea slugiei să se roage. id. ib. 226. Domnul . . . şi de şerbii săi roagă-se. id., ap. gcr i, 16/19. Milu-iaşte-mă ... şi roagă derept mene, doară mi s-ar deşchide ochii (cca 1580). cuv. d. bătr. ii, 150/7. Mulţime de îngeţi să ruga pentru Adam (a. 1600-1625). gcr i, 64/39. Vă rugaţ pentru cei ce vă năpăstuiesc pre voi. n. test. (1648), 7v/29. El să ruga pentru ei. Biblia (1688), [prefaţă] 6/48. Roagă-te pentru noi. Mineiul (1776), 84ra/36. Nevinovaţii copii să roagă din inimă pentru fericirea părinţilor. Marcovici, d. 3/1. Să aducă aminte sufletelor celor bune a se ruga pentru mlntuirea sufletului cehii păcătos, cr (1848), 2V51. Puneam cărţile în ghiozdan, ne rugam pentru ,,minte, învăţătură şi sănătate, părinţi şi profesori“. Delavrancea, h. t. 108. Se roagă pentru noi păcătoşii. C. Petrescu, î. ii, 7. Se rugă pentru cei care umblă în locuri depărtate. Sadoveanu, o. xi, 69. Pentru pace mă rog. Isanos, ţ. l. 44. <£> Expr. (Intranz.) (învechit şi regional) A-i ruga (cuiva) de sănătate = a face rugăciuni pentru sănătatea cuiva. Lăuda numele Domnului, rugîndu-i de sănătate şi de viiaţă îndelungată. R. Popescu, cm i, 565. Ce ţi-oi fi rugat de sănătate că mi-ai făcut aşa de mult bine. Ciauşanu, gl., cf. alr i 439/887. Tranz. (Complementul indică divinitatea invocată) Iară Pa-velu dzise : rugare-aşi D[um]/J[e]dzeu. cod. vor. 82/10. Pleacă-te Domnului şi roagă elu. psalt. 67. In trei nopţi. . . rugară Dumnăzău şi grăi glas din ceriu (a. 1550-1600). gcr i, 8/12. Să rugăm pre el să vindece şi să întărească sufletele şi trupurile noastre. Coresi, ev. 64. Pasă de roagă Domnezeul miu (cca 1580). cuv. d. bătr. ii, 153/12. Rogăm multu milostiv Domnul (cca 1600). ib. 216/2. Slăveaşte mulţămind şi rogînd Dumncdzău. Dosoftei, ps. 97/1. Ruga D[u]mn[e]-dzău . . . să-i dea răbdare, id. v. s. septembrie 36r/16. Să rugaţi pre D[u]nw[e]zdu şi pentru a noastră spăsenie. Biblia (1688), [prefaţă] 5/13. Ruga pe Dumnezău pentru iertarea greşalilor sale. Drăghici, r. 38/15. Crăiasă alegîndu-le, Ingenunchem rugtndu-ie, înalţă-ne, ne mlntuie Din valul ce ne bîntuie. Eminescu, o. iv, 360. în sufletul ci ruga pe Dumnezeu. Ispirescu, l. 25. Bade, bade, dragul meu, Roagă tu pe Dumnezeu. Doine, 21, cf. ZĂ'nne, p. vi, 635. (A b s o l.) Şi-ncheiel-am jurămînt Domnului a fi mirese, A ruga, a agiuna Ş-a şerbi mărirea sa. Asachi, s. l. i, 180. (Intr-o poezie populară; complementul indică intervale de timp în care se spun rugăciuni) Bată-te, mlndruţo, bată, Săptămlna cea rugată, Care-o roagă lumea toată, Ş-o rogi şi lu cîteodată. Doine, 210. 3. Refl. A cere cuiva voie sau îngăduinţă de a face ceva. Poate . . . să să roage să să plătească cu bani. prav. 238. Din zări un tînăr călător Sosind pe-acolo s-a rugat Să bea din cana lor. Coşbuc, p. i, 281. <0> Expr. Mă rog, formulă întrebuinţată ca element incidental, fără legătură directă cu restul frazei (avînd uneori o nuanţă concesivă, de nerăbdare, de nervozitate etc). Ei vezi, mă rog, ce nătărău ! Tot înapoi se dă. Donici, f. 124. Ia spune, mă rog, care altul putea să fie? cr (1848), ll2/52. Da cine-i, mă rog, turcul ist călare ? Alecsandri, t. 342. Mă rog, ce mai la deal la vale? aşa e lumea asta. Creangă, p. 223, cf. 158. Mă rog, vorbeşte din carie, n-ai ce face ! Caragiale, o. ii, 307. îngrijiră de dînsul, mă rog, ca unul la părinţi. Ispirescu, l. 161. Că la ea c curat, că e odihnă bună,. . . mă rog, la cîte rămneşte inima omului. Delavrancea, t. 192. Dar ce, mă rog, sînt robul tău ? Coşbuc, p. i, 298. Mă rog, era să ne certăm. Brătescu-Voineşti, p. 173. Sc poartă încinşi cu colane de catifea, cu paftale de argint suflate cu aur; mă rog, curat nişte vlădici. Hogaş, dr. i, 251. Drept cine o lua, mă rog, s-o lovească aşa tn amorul propriu? Bassarabescu, v. 23. Se opri căutînd bănuitoare împrejur să vadă, mă rog, cine-i face pozna. Brăescu, a. 90. Ce-mi moşmoneşti acolo, mă rog, îl întreabă bunica. Teodoreanu, m. u. 198. Mă rog, care ştie istoria aceasta ? Sadoveanu, o. iv, 172. (Diminutival, cu sens hipocoristic sau ironic) Mă rogel, mă roguţă. scl 1950, 92. — Prez. ind.: rog, pers. 4 şi (Învechit) rogăm; ger.: rugind şi (învechit) rogînd; imper.: roagă-te şi (învechit) rogi-tc. — Lat. rogare. RUGA2 vb. I. Tranz. (Regional) A înghimpa, a înţepa (Cămărzana — Satu Mare), alr i 1 207/343. M-o rugat rugu. ib. — Prez. ind. pers. 3 : răgă. — V. rug1. RUGACE s. f. v. răgace1. RUGAcI s. m. v. răgace1. RUGACIE s. f. v. răgace1. RUGAMĂTURĂ s. f. v. rumegătură. RUGĂR subst. (Regional) 1. Subst. Loc cu rugi1. Cf. dr. xi, 65, 76, mat. dialect, i, 266. 2. S. in. Salcîm (Robinia pscudacacia) (Sînicoară — Cluj), cv 1952, nr. 5, 39. 3. S. m. Trandafir (Rosa centifolia). Borza, d. 149. — Pl.: (2, 3) rugari. — Rug1 + suf. -ar. RUGÂRE s. f. 1. Rugăminte, rugă1 (1). Răbdînd multe rugări şi-mbunări şi nendupleclndu-să . . . , cu acelaşi leu s-au luptat. Dosoftei, v. s. februarie 51 v/26. Au scris ei>[an]gheliia mai vîrtos pentru rugarea rimlea-nilor. n. test. (1648), 40r/20. A trimis soli la Soliman cu rugare să poruncească ca pe Petru să i-l dea lui. Şincai, hr. ii, 175/11, cf. i, 223/27, lb. Am fost aşternut umilita rogare ca să le milostiveşll a ne dărui cu mila şi bunăvoirea înal. tale. gt (1B38), 14a/25. M-a onorat. . . cu rugarea de a publica suvenirile şi notiţele mele de călătorie. f (1881), 337, cf. Gheţie, r. m. 387, ddrf. Dar o rugare eu ţi-aş face. Să mi te-ntorci în bună pace. Coşbuc, p. ii, 117, cf. Barcianu, Alexi, w. Eu nici-cînd cu rugare Nu-ţi voi cădea să rămîi. Murnu, i. 8. Abia pe la şapte ii împlini rugarea domnul Ştefănescu. Agîrbiceanu, a. 57. Să-mi dai îngăduinţă ... să fac a doua rugare. Sadoveanu, o. x, 50. Nu-i pofti însă decît după ce-i comunici lui frate-meu . . . rugarea mea. Stancu, r. a. iv, 102. Mult mă mai rugai, O rugare mare, Cu multă răbdare. Marian, î. 108. Am, înălţate împărate, . . . două rugări. Reteganul, p. iii, 7. -4 (Prin Transilv., Maram., Mold., Ban.) Petiţie, cerere (scrisă). Cf. lb. Primarul îşi înaintă rugările de despărţire. 6805 RUGAT1 — 600 — RUGĂ1 Agîrbiceanu, a. 275, cf. 532. Dumneata i ai făcut rugarea să-l lase să şadă in Armadia. Rebreanu, i. 400. Românii bănăţeni înaintaseră o rugare la împăratul. Molin, r. b. 422. Se roagă . . . să binevoiţi a-i primi, avînd a pune o rugare la picioarele măriei tale. Sadoveanu, o. x, 357, cf. gr. s. v, 45, alr sn iv h 985. Trebe să bag o rugare ca să-mi scadă darea. mat. dialect. i, 91. 2. (învechit) Rugăciune (2). Domnul ruga (r u gă-ciunre n, rugarea t>) mea preimi. psalt. 8, cf. 177. Doamne, auzi rugăciunea mea, Ia aminte rugările meale. Coresi, ps. 387/1. Să se întărească pre sine cu rugăciune şi cu rugări. prav. gov. 19r/13, cf. drlu. — Pl.: rugări. — Şi: (formă latinizată) rogărc s. f. — V. ruga1. RUGÂT1 s. n. Faptul de a se ruga1. | (învechit, prin Transilv.) Petiţie, cerere. Cf. lb. — V. ruga1. RUGÂT2, -Ă adj. 1. (Popular; despre vorbe, rugăminţi) Care solicită, care imploră; rugător. N-aştepta vorbă rugată. Barac, a. 39/16. S-apropie-acum de bătrîn cu vorbire rugată. Coşbuc, ae. 12. Rogu-mă sfin-ţiei-tale ... Cu rugă rugată, Cu inimă plecată. Marian, s. r. i, 106. + (Substantivat, f. pl.) Rugăminţi, cereri insistente. Baba n-are ce face şi, după multe rugate, arată împărătesei inelul. Mera, l. b. 55. 2. (Rar) Căruia i se adresează o rugăminte. Cf. drlu. <0> (Substantivat) Întrebata şi rugata, cea care venise cu noutăţile, . . . răspundea amănunţit. Lăncrăn-jan, c. i, 204. + (învechit) Dispus să primească ruga cuiva; Îngăduitor. Doamne, . . . rugat (îndurător B 1938) fii spre serbii tăi. psalt. 189, cf. Coresi, ps. 251/4. 3. (învechit) Care se roagă (2), care se închină. <$■ (Substantivat) Va bea cel rugat vin. Biblia (1688), 991/5, cf. 982/5J. +.(într-o poezie populară, despre intervale de tiinp) în care se face rugăciune (2). Ba-tă-te, mîndruţo, bată, Săptămîna cea rugată, Care-o roagă lumea toată, S-o rogi şi tu cîteodată. Doine, 210. — Pl.: rugaţi, -le. — V. ruga1. RUGÂVIŢĂ s. f. v. rueaviţă. RUGĂ1 s. f. 1. Rugăminte (1). V. implorare. Dat-au boierii ruga lor la singur împărat. N. Costin, ap. ddrf. Deceb'al... au trimis soli de pace la Traian cn multă rugă. Spătarul Milescu, let2. i, 90. An mers la crai cu mare rugăciune, să facă bine să scoaţă ţara din mîinile păgînilor şi, asculiind craiul ruga lui, . . . au intrat în ţară pc la Bucăr. R. Popescu, cm i, 274. Căci, cu grămada pornite în fugă, Nici poruncă ascultă, nice rugă. Budai-Deleanu, ţ. 259. Armele lui nu-s dc fiere, ci-s de milă, de iubire, Dc dureri şi de suspinuri, dc rugi fără contenire. Conachi, p. 3, cf. Polizu. Şi rugile şi lacrimi zadarnice îi fură. Bolliac, o. 99. Şi atuncea cînd spre uşă cl se-nloarce ca să fugă, Ea-l opreş-le-n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă. Eminescu, o. i, 80. Vrăjitorul n-aşteptă multă rugă şi, după ce se tn-voiră, li dete un măr. Ispirescu, l. 160, cf. ddrf. Dacă dc ruga-ţi blajină Vor rîde . . . , Răscoală-ţi copiii. Ne-culuţă, ţ. d. 40. Cu rugă eu vin. Coşbuc, ae. 27. Din ruga doamnei noastre . . . uit şi iert. Davila, v. v. 96. Trebuia să le asculte ruga fierbinte. Bassarabescu, v. 7. Viu cu rugă în cuvinte şi cu lacrămi în priviri Să mă ierţi că voiei tale am ieşit cu-mpotriviri. Eftimiu, î. 21. Treci ducînd . . . Un suspin, o rugă, un zadarnic dor. Topîrceanu, b. 13. Prin ochii lui părea că trece ... o rugă tristă. Sadoveanu, o. i, 492. Sînt tare de-o ureche, Şi ruga n-o aud. v. rom. septembrie 1954, 63. Mi-a fost ruga în zadar. Alecsandri, p. p. 169. Pe Ccrna striga, Pe Cerna chema S-auză ruga. Teodo-hescu, p. p. 416. Toate rugile şi bocetele ei au fost în zădar. Sbiera, p. 44. împăratul şerpilor să mănie foc pe el,. . . dar totuşi, Ia ruga copilului, nu-l mîncă. Rk-teganul, p. i, 4. (Bun) şi de rugă şi de fugă, se spune despre o persoană bună la toate. Com. din Hereclean — Zălau. (F i g.) A venit o solie De o mie Să-i cînte la ureche Ruga bălţii veche. Arghezi, vers. 183. 2. Rugăciune (2). Cruţă-mă şi ascultă ruga mea. psalt. hur. 2v/18, cf. 50r/26, 125v/15. Domnul ruga (rugăciunre h, rugarea d) mea preimi. psalt. 8, cf. 22. în rugă şi în rugăciuni, liturghie, întru cale să ne adunăm. Coresi, ev. 523, cf. 322. Numai pentru curăţiia cîtăva vreme ca să pctreaceţi in post şi în rugă (ante 1618). gcr i, 45/35. Să ne curăţim cu postul şi cu ruga şi cu alte fapte bune. Varlaam, c. 43, cf. 25. întru ruga vopsiră nu ne uitaţi (a. 1644). gcr i, 110/8, cf. 111/15. îi sfătuia pre dănşii să ia carie de rugă şi iarăşi să mai întrebi vraja o dată. Herodot (1645), 401. Să o închidză ... cu canon, cu post, cu rugă. prav. 196. Ruga Ieremici proroc (a. 1650). gcr i, 149/13. Italiienii să priimească bozii şi rugile . . . troadenilor. M. Costin, o. 250. N-au vrut D[um]ra'zeu să asculte ruga lor. Cheia În. 2v/24. Cine le cearcă cu rugă curată ll grijeşti la lipsă cu mînă-ndurată. Dosoftei, ps. 30/9, cf. 18/7, 23/18. Să dusă în munte pre rugă. id. v. s. septembrie 10v/12. Te-ai rugat mie rugă. Biblia (1688), 231l/l. Fecioară . . . , primeaşte ruga robilor şi tzbăveaşle noi. Molivtenic (sec. XVII), 312. Bătînd Ştefan Vodă în uşa sihastrului . . . , au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară pănă ş-a istovi ruga. Neculce, l. 10. Aşea Dumnăzău, ruga credincioşilor netreeînd. Cantemir, hr. 202. Fericitul Nifon îl întărea cu rugile sale. ANON. CANTAC., CM I, 89, cf. anon. car. Soco-teaşte, Doamne, ruga mea (a. 1710). gcr i, 366/7. I să vrea arăta . . . vreo sf[i]ntă şi blîndă vietate la ceale de mai nainte săvîrşile rugile sale. Mineiul (1776), 17v1/2. Precum se urcă tămîia-n sus, Nalţe-se ruga-mi pînă la tine. Heliade, o. i, 110, cf. 72, lb. De jertfe-mpresurat, de ruge asurzit. Donici, f. ii, 41/9. Ruga de evlavie unei inimi credincioase Cătră Domnul se înalţă pe'arpi armonioase. Asachi, s. l. i, 47, cf. 50. Mă voi ocupa, cît penlru mine, şi eu a reciti la ruge şi a da la leturghii. cr C1848), 281/78. Un biet călugăr bogonisca pe slove-neşte . . . rugele agoniei. Odobescu, s. i, 66, cf. 441. Aşa ... vă treceţi, bieţi bătrîni. Cu rugi la Preacurata. Goga, p. 33. Vremea pare-ncremenită. . . Brazii fruntea şi-au plecat Spăimînlaţi, ca penlru rugă. Topîrceanu, o. a. i, 18. O rugă, da, un cîntec ţi se cuvine ţie . . . ll simt vibrînd . . . , nimica nu poate să-l reţie. Cerna, p. 19. Bine a voit Ştefan Voievod să zidească acest templu . . . întru ruga sa şi a doamnei sale Maria. Sadoveanu, o. xii, 341. Ruga mea c fără cuvinte Şi cîntul, Doamne, mi-e fără glas. Arghezi, vers . 45, cf. 286. Asemenea Soarelui, plecasem pletele, a rugă. Labiş, p. 152. Ruga sîrmanului Stă la dreapta Domnului. Alec-sandhi, p. p. 386. Sfînia rugă d-ascultau: Ascultau Şi se-nchinau. Teodorescu, p. p. 439, cf. 459, Sevas-tos, n. 391. Nu mai ştia cum să mulţămească lui D-zcu că i-a ascultat ruga. şez. ii, 200, cf. ib. iv, 3, 228. Fac grecii o mănăstire . . . Dară-n dînsa cine-şi cîntă ? Cine-şi zice ruga sfîntă? Bud, p. p. 65. <0> F i g. Vîntul, gata să sc culce, Murmura o rugă doinitor de dulce. Coşbuc, p. i, 254. Dar auzi... ce jalnic cînlă Clopolele-acum în sat; Glasul lor e-ndurerai, Ruga lor e sfîntă. id. ib. 263. Erau ocări în larma lunaticei orhestre Şi rugă arzătoare tn tainicul ei zvon. Topîrceanu, b. 38. <0> (Regionali) Ruga cea mare = rugăciunea care se face atunci cînd în casă e cineva grav bolnav. Vaida. <0> L o c. v b. A face (sau a da, a aduce) rugă sau a-şi face ruga, a ll în rugă, a sla Ia (sau, învechit, eu, spre) rugă = a se ruga1 (2), a spune rugăciuni (!)• Se neştinre chinu-iaşle reu întru voi, rugă facă (roage-să n. test. 1648). cod. vor. 134/6. Fec[e] rugă cătră Dumnezeu (a. 1550 - 1580). gcr i, 7/14, cf. 6/7. Statură . . . în trei nopţi spre rugă. Rugară Dumnăzău (a. 1550 — 1600). id. ib. 8/12. Rugă şi rugăciune să aducem lui Dumnezeu. Coresi, ev. 122, cf. 231, 265. tn rugă şi în rugăciune să fim. id. ib. 287. Sculaţi-vă şi faceţi rugă, toţi arhiereii. Varlaam, c. 136. Să facă post şi rugă (a. 1645). gcr i, 117/6, cf. 147/30. Au făcut rugă cătră £>[u]mn[e]dzdu (a. 1650). gcr i, 147/30. Vede pre om că stă cu rugă şi vorbeşte cătră D[u]mn[e]dzeu. 6809 RUGĂ — 601 - RUGĂCIUNE Neagoe, ap. gcr i, 168/9. Cu frică staţi la rugă să vă iarte. Dosoftei, ps. 252/9, cf. v. s. septembrie llv/29. Vă rog pre vot mai nainte de toate a face rugăciuni fi rugi. Cheia în. 83v/12. Făcînd rugă la atotputernicul Dumnezeu ca să-l întărească cu agtutorul cel de sus. Axinte Uricariul, let. ii, 144/33. Pavel înirînd şi făcînd rugă . . . , l-au vindecat pre dînsul (a. 1703). gcr i, 350/5, cf. 359/11. Făcea rugă toată noaptea. Mineiul (1776), 34r2/17, cf. 138r2/13. Poroncind domnul Ia toate mănăstirile ca să facă rugă şi să tragă toate clopotele cele mari (sfîrşitul sec. XVIII), let*. iii, 214. Meargc dînd D[n]mnului rugă. Bărac, a. 34/5. Făcură rugă lui Amon, D\u]mnezeul lor. Alexandria, 39/22. Spune-i în viitor să facă rugă şi pentru pămînt, căci, crede-mă, avem noi mai multă trebuinţă decît blestemaţii acei de angeli. Ghica, a. 69. Te rog, soţie iubită, Fă o rugă umilită Pentru sufleţelul meu. Marian, I. 21, cf. id. s. R. i, 14. Trei zile şi trei nopţi, Tot la rugă cît a stat, Dumnezeu s-a îndurat. Sevastos, n. 391. Dimineaţa şi seara aducea rugă lui D-zeu. şez. iv, 3. N-apuc ca să-mi fac ruga, Că mă cheamă la cai fuga. folc. mold. ii, 477. -4 (Prin Transilv.; mai ales la pl.) Serviciu religios care se face în decursul păresimilor; priveghere, denie. în decursul păresimilor sînl trei privigheri sau denii. . . numite în Transilvania rugi. Marian, s. R. ii, 284, cf. a iv 1, 5. 3. (Prin Transilv. şi Maram.) Loc de rugăciune, capelă, orator; biserică, mănăstire. Da nu-i luciu luceafăr, Că-i o sfînlă dalbă rugă, Dar în rugă cini se roagă? Viciu, col. 150, cf. 204, D. Pop, m. 155. 4- (Prin Transilv. şi Ban.) Troiţă, cruce. Cf. lb. Lîngă Rîpiţa este o rugă, lîngă rugă este o fîntînă. Slavici, n. i, 28, cf. DDRF, TDRG, H XVIII 78, REV. CRIT. IV, 146, ALR SN iii, h 906, Teaha, c. n. 261. 4. (Regional) Serbarea patronului unei biserici creştine ; p. e x t. patronul unei biserici. V. h r a m. Hramul bisericii este . . . o zi în care se face aici rugă sau nedeie, adică întrunire de oamenii din mai multe sale din munţi. I. Ionescu, m. 605. Cu fete din alte sale fac ei cunoştinţă mai lesne şt mai aproape pe la hramuri, rugi sau nedeie. Marian, nu. 68, cf. Şăineanu, d. u. Bisericuţa din Sîretc, cu ruga Sfîntului Dumitru. Sbiera, f. s. 73. Această adunare unii o numesc goire, alţii rugă. Pamfile, s. T. 40. A fost odată ca niciodată, pre cînd sc în-căljau purecii în coji dc nucă şi se duceau la rugă. CĂ-tană, p. b. iii, 116. Nedeia (în Bănat „ruga") e mai luată in seamă decît Crăciunul, Pastele şi Rusaliile. Densusianu, ţ. h, 278, cf. alr ii/i mn 97, 2 753, com. din Timişoara, mat. dialect, i, 139. + Şezătoare (Lupeni). a iii 4. 5. (Regional; în expr.) A sc duce rugă = a se duce vestea. Stăpîne, zieu să duce rugă De vite jia noastră ! — el mai zise. Cine ar fi crezul aşa ca să fugă Balaurii de noi cu fălcile închise ? Budai-Deleanu, t. v. 79. — Pl.: rugi şi (învechit) ruge. — Postverbal de la ruga1. RUGĂ* s. f. v. rug1. RUGĂC1 Loc. vb. A face (învechit a da, a aduce) rugăciune (sau rugăciuni) sau a-şi face rugăciunea, a fi in rugăciune, a sta Ia rugăciune =- a se ruga1 (2), a se închina. Cf. cod. vor. 134/9. Se dau nigăciure (tăgadele D) ine dzi dc dzi. psalt. 116, cf. 235. Şi înşine de noiş să aducem rugăciune Domnului. Coresi, ev. 443, cf. 83. Şi au dat rugăciune la D[u]mnezeu. prav. gov. 66v/7. Făcînd rugăciune lungi tn făţărie: derepl aceasta, mai grea osîndire veţ lua. n. test. (1648), 30r/23. Făcînd mai întîi o fierbinte rugăciune cătră Dumnezău. Dră-ghici, r. 166/12. Porunci. .. a se face rugăciuni pu- 6814 RUGĂMENTE - 602 - RUGĂU blicc. BXlcescu, m. v. 78. Tu cu a la soţie să faceţi rugăciuni Pentru Despot. Alecsandri, t. ii, 68. Ştefan al Moldovei, Daniel ii spune, Să aştepte-afară 1 Sînt în rugăciune. BoItntineanu, o. 58. Făcură rugăciune mare către Mahomet al lor. Ispirescu, m. v. 32, cf. Barcianu, Alexi, \v. Ar fi bine să faci rugăciuni să te lumineze Cel de Sus. CXlinescu, e. o. ii, 255. Stareţ purtător de bolii cereşti, Să faci o rugăciune De ieşirea sitfleţelului din trup. Blaga, Poezii, 58. îşi făcu rugăciunea şi se culcă. Isac, o. 207. în grădina cca cu pruni Fac fetele rugăciuni. JarnIk-Bîrseanu, n. 449. Pe costiţa cu căpşune Fac felele rugăciune. Reteganul, ch. 147. — Pl.: rugăciuni şi (învechit) rugăciune. — Lat. royatio, -onis. RUGĂMENTE s. f. v. rugăminte. RUGĂMINTE s. f. 1. Cerere (stăruitoare) adresată cuiva pentru a obţine ceva; rugă1 (1), rugăciune (1), rugare (1), (învechit) regea, regealîc. V. reprezentaţie. Rugămintea domnilor iaste ca şi cînd are îngrozi pre neştine. Prav. 276, cf. 321. Au trimis boierii la Poartă pre Chiri fă Drace, cu rugăminte de la boieri şi de la ţară pe cine or vre ei să le de domnu de ţară. Neculce, l. 31, cf. 134. Nici rugămentele fiiului său . . . vreun preţ sau trecere avînd. Cantemir, hr. 211, cf. 140. Neputînd face într-alt chip . . . , cu multe rugăminte au căzut la pace. R. Greceanu, cm ii, 186, cf. 134. Să iasă turcilor înainte, Ca doar va putea ceva să facă Prin rugăminte şi plecăciune Pentru cea ţigănime săracă. Budai-Deleanu, ţ. 198, cf. 109, drlu. Căzînd cu rugăminte la picioarile lor, să-ţi ceri iertăciune. DrXghici, r. 13/24. A la faţă ... A zimbii cu îndurare . . . La a mele jurămînluri, la a mele rugăminte. Conachi, p. 100. După multe rugăminte . . . , căpeteniile ungureşti mijlociră şi jurară pe credinţa lor că nu li se va face nici un rău. BXlcescu, m. v. 74, cf. 43. După multe şi anevoioase rugăminte, dobîndise în sfîrşit ajutor de la împărăţia turcească. Odobescu, s. i, 87, cf. iii, 309. Stăruieşte pe lîngă dînsul cu rugăminte, că ai să-l îndupleci. CreangX, p. 191. Nu e în stare să-ţi refuze o rugăminte. Caragiale, o. ii, 113. Aş vrea să vă fac o rugăminte. Slavici, o. ii, 44. Privesc şi-n faţa la şi mă cutremur De tine să m-ating la rugăminte. Murnu, o. 102. A văzut multe: . . . rugăminţi duioase, de după fereşti deschise. Gîrleanu, n. 240. Rugăminţile poporului meu, dorinţa tatălui Nu le mai pot amina, trebuie să le ascult. Camil Petrescu, t. iii, 457. Nevasta lui . . . îl adusese, hai-hai, cu vizite, cu rugăminţi, cu stăruinţi, pînă-n pragul gcnerăliei, peste care nu putea să treacă. Brăescu, o. a. i, 166, cf. Sebastian, t. 136. Cad aici iarăşi cu rugăminte să mă primeşti şi să mă aperi. Sadoveanu, o. ix, 192. Toată familia protestă într-un singur glas, deşi toţi fură mişcaţi de rugămintea ticălosului. Rebreanu, i. 246, cf. id. r. i, 190. Chemarea şefului se lungea ca o rugăminte şi în acelaşi timp ca o poruncă. Preda, m. 189, cf. Marian, s. r. ii, 149, Sbiera, p. 57. Bieţii drumari numai după multă rugăminte mai fură suferiţi a rămînea la ei noaptea aceea. Reteganul, p. iv, 71. Toată rugămintea, toate mustrările . . . rămaseră zadarnice. şez. v, 50. 2. (învechit) Implorare adresată divinităţii; rugă1 (2), rugăciune (2). Cf. Vahlaam, c. 253. Şi lu ascultă D[u]rn-n[e]zeu rugămîntul lui U[a]w[i]d. Cheia în. 88r/9. Eu ţ-am strigatu-ţi, Dumnedzău sfinte, Să mi-asculţi graiul de rugăminte. Dosoftei, ps. 46/14. Dumnăzău au căutat spre lacrămile laie şi au ascultat rugămintea ta. Cantemir, hr. 142. Tu care ai fost martur l-atîtea rugăminte . . . , Cind inima fierbinte Viaţa de vecie în lacrimi o câta. Alexandrescu, o. i, 120. — Pl.: rugăminţi şi (învechit) rugăminte. — Şi: (învechit) rugăm int s. n., rugămente s. f. — Ruga1 + suf. -(ă)mînt. RUGĂMflVT s. n. v. rugăminte. RUGĂRÂI s. n. (Regional) Rugărie (Voineşti — Iaşi). Glosar reg. — Rug1 + suf. -ărai(e). RUGĂRÎE s. f. (Regional) Loc pe care creşte mult rug1. Cf. şez. vn, 183. — Rug1 + suf. -ărie. RUGĂTOR, -OĂRE adj., s. m. şi f. 1. Adj. (Şi adverbial) Care se roagă (1), care cere cu umilinţă; care exprimă o rugăminte (1). V. rugat2 (2). Avînd rugătoare cătră line cuvinte. Mineiul (1776), 121r2/36. Dumnealui marele logofăt. . . făcîndu-ne rugătoare cerere (a. 1845). doc. ec. 841. Românii aveau sub ochii lor cîteva punctaţiuni de coprins politic, formulate ... nu însă în ton rugătoriu şi termini umiliţi. Bariţiu, p. a. ii, 84. Şi-i închina . . . vorbe rugătoare. Alecsandri, p. ii, 132. Du-te, . . . zice foarte rugătoare cocoana; o să-i faci mare plăcere. Caragiale, o. ii, 7. Glasul ei deveni duios, rugător. Vlahuţă, o. a. ii, 79, cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w. Bătrînul. . . zicea rugător cătră domnul, zeul Apolon. Murnu, i. 4. Visele ni se urcă spre fericire ca două braţe îndreptate rugător spre cer. Petică, o. 344. Cu mîinile împreunate şi rugător îndreptate spre o putere nevăzută, avu o clipă de încremenire. Hogaş, dr. i, 169. Tremura şi se uita rugătoare cînd la tatăl ei, cînd la Ion. Rebreanu, i. 229, cf. 119. Cîteva glasuri rugătoare se auziră îngînînd în clasă. Bassarabescu, v. 3, cf. 76. Unul îndreptă ochii deznădăjduiţi şi rugători spre un infirmier să-l învelească. C. Petrescu, î. ii, 45, cf. Sebastian, t. 77. Doctorul trecca grăbit, ■ ■ . întrebat de zece guri rugătoare. Sadoveanu, o. ii, 333, cf. viii, 198. Priviri rugătoare. Călinescu, s. 25. Privirea ei deveni rugătoare. Preda, r. 282. Vină mai aproape, o chemă Gavrilă, aproape rugător. Popovici, se. 134, cf. 54. <$• F i g. Co.pacii întind braţe uscate, rugătoare. Alec'sandri, p. iii, 242. Glasuri de clopote-n turn îşi plîng rugătorul lor cîntec. Coşbuc, p. ii, 61. E singur în bătaia ploaiei Şi-n ciripitu-i rugător îmi spune să-i deschid fereastra. Topîrceanu, o. a. i, 342. -0> (Substantivat; învechit şi popular) O, împărate . . . , măntuiaşte . . . pre rugătoarea ta din robie. Herodot (1645), 495. Rugătoriul măriii tale, smeritul Dosoftei mitropolitul, închinăm cu faţa pînă la pămînt (a. 1679). Dosoftei, ap. gcr i, 240/13, cf. drlu. Nu eşti, bade, rupt din soare, Să-ţi fiu ţie rugătoare! Reteganul, tr. 152. 2. S. m. şi f. Persoană care se roagă (2), care se închină; creştin. Nedireptăţile opreaşte şi păcatele rugătorilor tăi dezleagă. Paraclis (1639), 248. Nu uita glasul rugătorilor tăi. psalt. 149, cf. 320. Avăm 7[iJsi/s Hristos, dereptul, rugătoriu şi mîngîitoriu cătră tatăl. Coresi, ev. 265. Şi-i folosi un rugători de-l scoasă dc la nevoaie. Dosoftei, v. s. noiembrie 149v/2, cf. anon. car. Socoliia cu cinste preuţii şi rugătorii miluia. Moxa, 371/25. Toate raclele de sfinţi posedă cîte o colecţiune dc braţe, picioare, ochi, mîni şi chiar prunci, lucraţi în aur, în argint, în sidef şi dedicate toate de pătimaşi seau de rugători. Odobescu, s. i, 260. <> (Adjectival) Oameni rugători lui Dumnezo. alr ii/i mn 97, 2 751/279. + (Adjectival; regional, despre intervale de timp) în care se face rugăciune (2) (Vaşcău). Mă rog de . . . sf. duminecă, sf. luni ..., de sf. sîmbătă şi de toate laolaltă, zile rugătoare, închinătoare, şez. v, 145. 3. S. m. (învechit) Sol, trimis. Viru rugătorii (soli d) di in Egypet. psalt. 130, cf. Cohesi, ps: 175/14. împăratul... au mînat rugători de l-au chemai. Dosoftei, v. s. noiembrie 128v/ll. Ţeara s-au rugat lui Sigis-mund ca să-l sloboadă, rugătorii au fost Albert Şioberg, Franţisk Fekete şi alţii. Şincai, hr. ii, 268/11. — Pl.: rugători, -oare. — Şi: (învechit) rugătoriu adj., s. tn. — Ruga1 + suf. -(ă)tor. RUGĂTORIU adj-, s. m. v. rugător. RUGAU s. n. (Prin nordul Transilv. şi Maram.) Arc 6822 RUGBI — 603 — RUGINĂ (cv 1949, nr. 3, 34, Lexic reg. 10) de ceas (ib. ii, 90); spirală, tirbuşon (Lexic reg. 21). — Pl.: rugăuri (Lexic reg. 21) şi rugauă (ib. ii, 90). — Din magh. rugo. RUGBI s. n. Joc sportiv disputat Intre două echipe cu o minge ovală, care poate fi jucată atit cu mîna, cit şi cu piciorul. Cf. Iordan, l. r. a. 499. Tabelul. . . se întocmeşte după alte criterii la rugbi sau la atletism. l. rom. 1959, nr. 2, 92, cf. Scînteia, 1960, nr. 4 848. Echipa de rugbi . . . şi-a început turneul în Franţa, ib. 1968, nr. 7 565. Turneul campionatului dc rugby s-a încheiat. Sportul, 1971, nr. 6 877, 4/1. — Scris şi: rugby. — Din engl. rugby, fr. rugby. RUGBIST s. m. Jucător de rugbi. Rugbiştii ... au făcut progrese mari. Scînteia, 1960, nr. 4 848. Scorul a fost deschis de rugbiştii români, ib. 1968, nr. 7 565. Fiecare rugby st. . . trebuie să aibă multă personalitate. Sportul, 1971, nr. 6 882, 2/7. -y — Scris şi: rugby st. — Pl.: rugbişli. — Rugbi + suf. -ist. RUGBÎST1C, -Ă adj. De rugbi, privitor la rugbi. Parizienii . . . comentează mult această confruntare rug-bistică. Scînteia, 1960, nr. 4 848. — Pl.: rugbislici, -ce. — Rugbi + suf. -istic. RUGEĂ vb. II v. rugi. HUGELtJŞUL subst. art. (Regional) Numele unei sîrbe (Cioflinceni — Bucureşti). Cf. Varone, d., id. j. R. — Rug1 + suf. -eluş. RUGEN vb. I V. rugini. RUGENi vb. IV v. rugini. RUGEOLĂ s. f. v. rujeolă. RUGfiT1 s. n. Boală infecţioasă la porci, caracterizată prin apariţia de pete roşii pe piele. Cf. enc. vet. 650, 645. — Pl.: ? — Din fr. rouget. RUGJ5T2 s. n. (Regional) Loc pe care creşte mult rug1. Cf. drlu, dr. xi, 65, 67, 72. Cîntă cucu să mă duc Şî mierluţa să mă-ntorc, Să-i dau rugclului foc. Graiul, i, 33. — Accentuat şi: răget. Graiul, i, 33. — Rug1 + suf. -et. RCGET» s. n. (Rar) Răget, muget, urlet. CU pc ce să zguduie masa şi pe toţi cei dimprejur cu rugetul de leu al rîsului său. Hogaş, h. 93. — Pl.: rugete. — Rugi + suf. -et. RtGHIE s. f. v. roibă1. RUGI vb. IV. Intranz. (învechit şi regional; despre animale) A rage, a mugi; a urla. Doi lei . . . cădzurăla picioarele lui rugind dc i să-nchinară. Dosoftei, v. s. octombrie 81v/24, cf. drlu, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. Tu, . . . spurcate, Nu mugi ca bou. Nu rîma ca porcu, Nu rugea ca dinele, mat. folk. 624. — Prez. ind.; rugesc. — Şi: (regional) rugea vb.I. — Din lat. rugire. RUGINĂ vb. I v. rugini. RUGINĂRE s. f. Mic arbust cu frunze Înguste, lucioase şi cu flori albe dispuse In mănunchiuri la vîrful ramurilor; (regional) merişoare-sălbatice (Andromeda polifolia). Cf. Baronzi, l. i, 143, Barcianu, Alexi, w., tdrg, Pascu, s. 86, Simionescu, fl. 293, Borza, d. 18. — Dc la rugină. RUGINÂT, -Ă adj. v. ruginit2. RUGÎNĂ s. f. I. 1. Substanţă brună-roşcată, sfărl-micioasă, care se formează prin oxidare, de obicei pe obiecte de fier In prezenţa umidităţii atmosferice. Aurul nostru şi argintul ruginri şi rugiră lom întru mărturie voao fi-va. cod. vor. 132/10, cf. Coresi, ev. 53. Nu ascunderefi vistiiariul vostru pre pămînt, unde rugina şi moliile o pierd (a. 1644). gcr i, 112/8. Nu adu-naref uoao comoară pre pămînt, unde moliileşi rugina o stri-că. n. test. (1648), 8V/11. Să facăsă nu fie rugină pe fier. Neculce, l. 91, cf. anon. car., lex. mars. 160, drlu. De bani ticsite sînt sipetele lui Din care-acum o parte rugina o mănîncă. Negruzzi, s. ii, 200. Iar a relii boală n-are nici un leac, ... Ca vierme ce roade pomi verzi şi copaci, Ca rugina fierul şi n-ai ce să-i faci. Pann, p. v. ii, 162/12. Am văzut înşine pinteni de rugină putreziţi. Alexandrescu, o. i, 76. Paloşului nostru i-e teamă de rugină. Alecsandri, t. ii, 139. Un arc, nişte săgeţi, un paloş şi un buzdugan, toate p[îne de rugină. Creangă, p. 194. Se apucă ... să le cureţe de rugină. Ispirescu, l. 3. Pe gît simţi un gust de rugină, amăriu. Delavrancea, s. 152. Floarea albă-a sîngerat, Paloşul rugină-a prins. PXun-Pincio, p. 51, cf. Dame, t. 58, Pamfile-Lupescu, crom. 132. Rugina a înflorii roşu pe loate fierăriile. Sadoveanu, o. ii, 453. A luat securea ......a dus-o la fierarul satului s-o cureţe de rugină. Stancu, r. a. iii, 18. De ne-a despărţit fecior, Fie-i moartea din topor, Din topor fără rugină. Hodoş, p. p. 127. Si rămîi în loc fîntînî Sî spăl arma di rugini, mat. folk. 1 321. Un buzdugan ş-alegea,... în mînă că mi-l lua, Dc genunche mi-l Irînlea, De rugină-l scutura. Balade, i, 391. Să fie moarte de cuţit, De cuţit fără rugină, folc. transilv. i, 201. (Glumeţ) Mă tem să nu-mi prinză gîtul rugină. Ispirescu, ap. cade <0> F i g. Pentru că sînteji, în ţară, o rugină rozitoare Ce se-ntinde şi corumpe toi ce-i tlnăr, ce-t în floare, Virtuţi, raţie, onoruri, simtemente. Millo, în pr. dram. 367. Plugurile . . . brăzdau ziua întreagă ogoarele bătute de rugina iernii. Rebreanu, i. 268, cf. 379. (Sugerlnd culoarea galbenă-roşiatică a frunzelor uscate) Primănara toate stnt proaspete . . . , toamna toate pălesc, prind un fel de rugină. Delavrancea, a. 5. Rugina toamnei prinde să se furişeze prin frunza încă deasă şi nerde. Galaction, a. 368. Toamna, cu-a.ei albă frunte Şi cu galbenii conduri, A lăsat argint pc munte Şi rugină pe păduri. TopÎrceanu, b. 23. Un singur plop, cu foile însîngerate dc rugină, apărea pe deal, la marginea pădurii. BrXescu, o. a. ii, 254. Frunza . . . Scrîşneşte-n rugini ca oţelul. Beniuc, v. 97. + Pojghiţă brună care acoperă uneori pietrele şi care se produce prin oxidarea minereurilor cu conţinut de fier. Valea se îngustează, de o parte şi de alia maluri surpate, . . . cu urme dc rugină roşii ca sîngele, pe sus slînci uriaşe, diforme. VlahuţX, o. a. iii, 32. Prelutindenea sfărîmăluri de stînci vinete şi roşii, arse, fulgerate, pătate de rugină. Bart, s. m. 54, cf. şez. i, 77. -4- (Regional) Nume dat animalelor domestice cu pete de culoare ruginie. Cf. Precup, p. 25, Stoian, pXst. 63. + (Regional) Jeg. alrm i/i h 184. 2. (Prin metonimie, adesea, ca epitet, precedind termenul calificat de care se leagă prin prep. ,,de“) Armă veche, uzată, deteriorată; ruginilură, rablă. Nu-i zări urun călător ? Călător cu punga plină . . . Să-mi mai cerc astă rugină Şi să-mi fac bani de iernai. Alecsan-dhi, p. i, 61. Cu o rugină de puşcă pe care orice vînător ar fi azvlrlit-o în gunoi, nimerea mai bine decîl altul cu o carabină ghintuită. Odobescu, s. iii, 14. Porunci să-i dea şi lui o mîrţoagă de cal şi o rugină de paloş. Ispirescu, l. 169. Avea o rugină de puşcă să n-o iai în mîini şi cu dlnsa el făcea minuni. DunXreanu, ch. 117. Viermuiau prin cîrciumi ... cu rugini la brîie. Teodo- 6839 RUGINĂTURĂ - 604 - RUGINIT* hescu, p. p. 486. Pină va fi Busuioc Ţine cu potera foc. Busuioc cu flinta plină, Bagă potera-n rugină. Reteganul, tr. 39. De trei ori o fosl să mor, De-o rugină de pistol, şez. viii, 59. + F i g. (Popular) Om îmbă-trlnit, ramolit. Intre cei poftiţi se afla şi o rugină de moşneag. Ispirescu, ap. cade. Mindrior, cujmă rotată. Taie gardul, fă livadă Şi hai la noi cîteodată. Şi fă ciudă la ruginc, Că ai drăguţă-n vecine, folc. transilv. i, 286. + (Regional) Om leneş, om de nimic (Maidan — Oraviţa). Cf. H xviii 174. 3. F i g. Idee, teorie, mentalitate înapoiată, învechită. Ce-mi vorbeşti de fanatism şi dc deprindere ? De ne-am fi potrivit acestei vechi rugine, am purta încă barbe. Negruzzi, s. i, 255. Multă rugină am curăţat de pe mulţi. Ghica, ap. cade. Mă Toderiţă, ce nu mai aruncaţi şi voi rugina? : . . Numai avere şi avere. Călinescu, e. o. ii, 100. + Om cu idei sau cu mentalitate învechită; retrograd. In risc de a fi numărat intre ruginelc literaţilor, nu mă pot opri de a face o comparaţie mitologică. Negruzzi, s. i, 312, cf. 268. în aprinderea lor, numeam pe cei bătrini ,,rugini învechite, işlicari, strigoi Creangă, a. 153. II. 1. Boală infecţioasă a plantelor, cauzată de ciuperci microscopice, care se manifestă prin apariţia unor pete de culoare brună-ruginie pe frunze, pe tulpini sau pe inflorescenţe; (regional) mucegai (2). V. mană (II 1). Cf. psalt. 160. Şi deade ruginiei rodul lor. Coresi, ps. 213/13. Bugina . . . se iveşte pe frunzele şi paiele griului. I. Ionescu, c. 174/22, cf. Barcianu, ds. Habar n-ai de ce se intimplă pe cimp ; ■ ■ . dacă orzul se coace ; dacă tn grîu nu dă rugina. Sadoveanu, 0. xi, 678. Pagubele aduse de rugini plantelor atacate se datoresc slăbirii şi pieirii de timpuriu a frunzelor, ceea cc provoacă slăbirea şi chiar pieirea plantei în întregime. Săvulescu, M. u. i, 91. în nici un an pînca n-a ieşit gusioasă: era amară din pricina ruginii. Pamfile, văzd. 17, cf. dl, dm, der, alrm sn i h 32, a i 23, ii 12, iii 2, 19. + (învechit, rar) Mălură (2). Clemens. 2. Plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina dreaptă şi ramificată spre vîrf, cu flori galbene-aurii ; (regional) cruguliţă, lemnul-domnului (Senccio jacobaca). Cf. Simionescu, fl. 139, Borza, d. 159. ^Compus: Rugină-de-baltă = plantă din familia compozitelor, cu tulpina înaltă, cu frunze lungi şi cu ţepi pe margini, cu flori gălbui (Senccio paludosus). Cf. Simionescu, fl. 288. 3. (Bot.) Pipirig (Juncus cffusus, conglomeratus şi inftcxus). Cf. Brandza, fl. 465, Grecescu, fl. 573, Simionescu, fl. 277, Borza, d. 91. 4. (Bot.) Mălaiul-cucului (Luzula pilosa). Borza, i>. 102. 5. Insectă mică, roşie, care trăieşte pe spicele griului. în timp ploios sc observă pe spic nişte insecte foarte mărunte, de culoare roşielică, numite ,,rugină”. Pribeagul, p. R. 73. — Pl.: rugini şi (regional) rugine. — Cf. lat. a e r u g o, - i n i s. RUGINĂTURĂ s. f. v. ruginitură. RUGINEĂLĂ s. f. (Prin nord-vestul Munt.) Rugină (I 1). Udrescu, gl. — Rugină + suf. -eală. HUGINl vb. IV. 1. Intranz. A prinde rugină (1 1), a se umple de rugină (I 1). Aurul vostru şi argintul ruginri. cod. vor. 132/10, cf. Coresi, ev. 53. Hieru . . . să ruginească (a. 1718). Uricariul, xi, 301. Să-i fie trupul... ca ferul ce ruginează (a. 1805). D. Pop, m. 75, cf. drlu, lb. Puşculiţa-mi rugineşte, Ţinta-n ghioagă se toceşte. Alec'Sandri, p. i, 59. N-a ruginii sabia care a slujii lui Ştefan ! Delavrancea, o. ii, 70. Lanţul ancorelor grele Le-a ruginii de mult în apă. Minulescu, v. 30. Hamgerul. . . rugineşte în cui. Sadoveanu, o. 1, 659. Poetul a avut dreptate. Bronzurile romane au ruginit şi s-au mistuit, opera lui a rămas. Călinescu, c. o. 133. Un adăpost de stuf in care rugineau trei semănători. Galan, b. i, 52. Coasa-n cuiu a ruginit Şi eu, maică, n-am venit. JARNfK-BÎRSEANu, d. 197. Flerul încă rugineşte Şi cit lumea nu trăieşte! Marian, sa. 237, cf. Alexici, l. p. 175. Şi pă cind oi înturna, Coasa, da, a rugena, Pe mîndra nu oi afla. arh. folk. i, 165. în temniţi veţi putrezi, Pe voi lanţu-a rugini /.Balade, ii, 370. Boii-n grajd o-mbătrînit, Plugu-n brazde-o ruginit, folc. transilv. i, 451. Fiarele au ruginit, Mîinile mi-au putrezit, folc. mold. ii, 491. Fierul care nu să-nlrebuinfează rugineşte. Pann, p. v. iii, 154/12. Fierul că-i fier şi încă rugineşte. Zanne, p. i, 163. Cheia umblată nu rugineşte, id. ib. iii, 100. Refl. Aurul şi argintul vostru s-au rugenit. n. test. (1648), 179v/5. S-a ruginit ceasul, bl vi, 67. Şaua ţi s-a putrezit, Frînele s-au ruginit. JarnIk-BÎrseanu, d. 247, cf. alr i 1 529/ /790. Plugul se rugineşte, dacă nu lucrezi cu el. Zanne, p. v, 506. 2. Intranz. Fig. (Despre frunze, plante etc.) A primi culoarea galbenă-roşiatică a ruginii (I 1). Era toamnă. Codrul de fagi începuse a rugini. Vlahuţă, o. a. 503. Acest măreţ şi molcom apus de soare, întins ca o coadă de păun peste pădurile care începeau să ruginească. Camil Petre’Sou, o. i, 28. Pădurile ruginiseră. Copacii bătrîni îşi lepădau frunzele. Stancu, r. a. iii, 21. + Refl. (Rar; despre dinţi) A se acoperi de tartru. [La scorbut] să clătesc, să ruginesc şi cad dinţii. Piscupescu, o. 292/9. 3. I n t r a n z. şi refl. Fig. A-şi pierde din calităţi, a nu mai fi de folos; a nu mai fi actual, a se învechi. A lumei temelie se mişcă, se clăteşte, Vechilc-i instituţii se şterg, s-au ruginit. Alexandrescu, o. i, 86. Penlru a nu lăsa să ruginească un talent atît de preţios, voi să-fi dau pe cineva cu care te-i putea exercita. I. Negruzzi, s. vi, 30. Cine şade rugineşte. Zanne, p. ii, 611. <0» T r a n z. fact. Nu lăsa dar niciodată lenea a le rugini. I. Văcărescul, p. 277/7. 4. Ref 1. (Regional; despre plante) A fi atacat de rugină (II 1). Cf. alr sn i h 45/987, A i 12.1 v 5. Intranz. (Regional; despre cereale, făină) A începe să fermenteze, a se încinge. Semînţa . . . necoaptă şi cart a stă în sacii cei de fărină rapede rugineaşte. economia, 37/9. — Prez. ind.: ruginesc. — Şi: (învechit şi regional) rugină (Lexic reg. 21) vb. I, (învechit) ruyeni vb. IV, (regional) rugenă vb. I. — V. rugină. RUGINÎME s. f. (Regional; cu sens colectiv) Rugină multă. Unde şed a dumisale . . . părale S-a iscat o rugi-nime ... Şi toţi banii i-au stricat. Marian, nu. 672. — Rugină suf. -ime. RUGINfRE s. f. Faptul de a (»e) r u gini. Rugini -rea fierului ... nu esle altceva decît unirea oxigenului cu fierul la temperatura ordinară. Macarovici, ch. 247. <$> F i g. Pe la ruginirea amurgului, regimentul sc opri în bivuac intr-o păduricc. Camilar, n. i, 156. — V. rugini. RUGINfŞ s. n. (Regional) Loc pe care creşte mult rug1. Cf. dr. xi, 65, 72, 82. — De la rug1. RUGINfT1 s. n. Ruginire. Cf. Ţiplea, p. p. 115. — V. rugini. RUGINÎT2, -Ă adj., s. m. I. Adj. 1. Acoperit, ros de rugină (I 1), oxidat; (învechit şi popular) ruginos (I 1). Aurariul. . . pusă Mîna pe cioarsa ruginită. Budai-Deleanu, ţ. 235. Că moşteanul tău în urmă Folosindu-se de banii ruginiţi sub a ta cheie, Din mazil, baron s-a face. Asachi, s. l. i, 222. Nu s-au dat comitetului pentru scopurile sus atinse nici un ban ruginii. Bariţiu, p. a. ii, 315. In mijloc este o verigă ruginită de care se anina ştreangul. Negruzzi, s. i, 311. Caută bine-n pungă, că-i găsi poale vro carboanţă .ruginită. Alecsandri, t. 527. Oblonul se cletină şi scirţiie pe ţîţînele-i ■ ruginile. Odobescu, s. i, 153. Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi. Eminescu, o. i, 76. 6847 RUGINIT* - 605 - RUGINIU Hainele .. .stnt vechi şi ponosite şi armele ruginile. Creangă, p. 191. îşi alese o sabie cam ruginită. Ispirescu, l. 21. Leneş sctrţtie ţîţîna ruginită de la uşe. Goga, p. 70. Peste tot şi peste toate, se tnălfa crucea veche, ruginită şi plecată a bisericii. Hogaş, dr. i, 24. Harta Daciei . . . veghează trist d-asupra unui pal mic de fier, cu drugii rari şi ruginiţi. Bassarabescu, v. 115, cf. 30. Ruina de han, fără acoperiş, cu zăbrelele de fier ruginit la ferestrele boltite, i se păruse totdeauna uriaşă. C. Petrescu, î. i, 252. Cheia scrîşni de două ori în broasca ruginită. Sadoveanu, o. xi, 93. Ieşi ameţit pe uşa gotică şi apoi pe poarta ruginită. Călinescu, e. o. i, 12. O casă mare, acoperită cu tablă ruginită. Stancu, r. a. i, 249. Un plug ruginit am văzut în bătătură. Isac, o. 213. Cineva uitase robinetul deschis, şi lichidul picura obositor pe fierul ruginit. Barbu, p. 267. Penlr-o puşcă ruginită Rămase casa jelită. jARNiK-BÎRSEANU, d. 319. Vro cincizeci de ieniceri, Groşi la cap, cărunţi la peri, Cu hangere Ascuţite, Cu pistoale Ruginite. Balade, ii, 86. Puşca mea cea ghintuită Am visat-o ruginită, ib. 348. Căci cuţiiu-i ruginii, Slăpînu-i afurisit. foLc. transilv. ii, 11, cf. i, 416. <0> Fi g. Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită. Eminescu, o. i, 32. Mi-i viaţa ruginită de zădărnicii. Lesnea, vers. 218. + F i g. Vechi, uzat. Peste cetăţile de sule şi sule de ani, ruginite, arse de vreme ca de foc, au căzut foi de salcîm. Sahia, u.r.s.s. 41. 2. Fig. (Despre frunze, plante etc.) Care a căpătat culoarca galben-roşiatică a ruginii (I 1). Cf. Ji-pescu, o. 53, hem, 463. La miazăzi, pe culmea de tufe ruginite, se văd nişte ocoale, cu lungi şuri pentru boi. Bel-diceanu, p. 62. Se zăreau dealurile cu vii arămii şi cu păduri ruginite, singura comoară preţioasă a orăşelului. Bassarabescu, s. n. 23. în crîngul cu stoguri de frunze ruginite Era un frig liniştit. Bacovia, o. 183. Boschetele erau zdrenţuite şi ruginite, iar florile rămase se încovoiau spre pămînt. Galaction, o. a. i, 35. Douăfereslre... dau peste o boltă de \iţă ruginită. Camil Petrescu, t. i, 527. La unele cruci se aflau cununi de brad uscate; cetina ruginită se scuturase pe lutul crăpat. C. Petrescu, î. i, 299. Din Cetăluie, în amurg liniştit de toamnă, se vedeau în mari depărtări păduri ruginite pe coaste de dealuri. Sadoveanu, o. xiii, 509. Peste liniştea pădurilor ruginite coborîse înserarea. Scînteia, 1952, nr. 2 352. Şi albastră se ducea compania pe cîmpia ruginită. IiSac, o. 201. SirUgUr roşu, ruginit, Noi cu drag că ne-am iubit. Bibicescu, p. p. 55. + (Despre vin) De culoare ruginie. Jocuri viforoase prin bătături de han Cu vinuri ruginite. Leşnea, vers. 3. 3. Fig. (Despre persoane, idei, concepţii etc.) Care nu ţine pas cu progresul; înapoiat, învechit, demodat. îşi alege ... orîndatori de prin sate ... Şi din cei de pe la ţară ruginiţi boierănaşi. Beldiman, e. 80/12. O, voi. . . Nobili plini de fanlazie, mîndri-n titlul ruginit, De ce-n ttră-aoeţi săteanul ? Asaciii, s. l. i, 73. Boieri mai multe sule de ţărani carii pe cîmpul bătăliei se purtaseră mai bine decît mulţi boieri ruginiţi, arhiva, r. i, 100/7. Propunerile regeşti ... nu poartă nicidecît caracterul unui conservatorism ruginit, cr (1848), 142/46. Cîţiva boieri ruginiţi în românism. Negruzzi, s. i, 3. Legi vechi şi ruginite avem să le-nnoim. Alexandrescu, o. 270. Pe mulţi i-am auzit împuţind acelei lucrări de a fi confuză, gloduroasă, ruginită. Odobescu, s. i, 248. Bucheri ruginiţi şi leneşi, pe unele tocuri depravaţi. Vlahuţă, o. a. i, 184. Te ştiu că eşti vechi şi ruginit reacţionar. Sadoveanu, o. vii, 130. li convingea gazda, trecînd surîiătoare de la unul la altul, că nu e bine să ne arătăm ruginiţi şi că, în saloanele cele mai de frunte . . . , e acum obiceiul să se întîlnească lumea veche cu lumea nouă. Pas, l. i, 104, cf. com. Marian. <$> (Substantivat) Cată să ne ţinem şi noi de lume, căci altfel am trece de ruginifi. Filimon, o. ii, 133. Subl ameninţare dc a fi număraţi între ignoranţi şi ruginiţi, nu vom zice: apt, aptiv . . . în loc de act, activ. Negruzzi, s. i, 348. Fiecare scotea la iveală faptele săvîrşite de Lascăr Catargiu şi de ruginiţii şi pleşcarii din preajma lui. Pas, l. ii, 280. 4 (Rar) Rablagit. Era un bătrîn ruginit, uscăţiv şi gîrbov. v. rom. iulie 1953, 141. 4. (Despre plante) Atacat de rugină (II 1). Finul cel mai rău pentru vite este acel ruginit. I. Ionescu, c. 111/7. Pierderea mare de apă a plantelor ruginite poale fi şi mai agravată în consecinţele sale atunci cînd este favorizată de uscăciune si căldură. Săvulescu, m. u. 1, 151, cf. 153. 5. (Regional; despre apă) Care are gust sălciu (Capu Codrului — Gura Humorului). Cf. alr i 798/378. II. S. m. (Regional) Numele unui soi de struguri. Cf. ddrf, h xi 95. — Pl.: (I) ruginiţi, -te. — Şi: (regional) rugină!, -ă adj. alb i 1 529/355, alr ii 4 264/279, 310, 349. — V. rugini. nUGINITtJRĂ s. f. Obiect ruginit2 (11); p. ext. lucru vechi, uzat, lipsit de valoare. Hîrburi şi ruginăluri desfundate din gropi. C. Petrescu, r. dr. 24. Eu sînl un vînător pasional. Am lot dichisul. O puşcă care mă ţine nouă sule de lei... — Ei, eu am, ia acolo, o rugini-tură. Brăescu, o. a. i, 16. <0» (Ca epitet, precedînd termenul calificat de care se leagă prin prep. „de") O ruginătură de decoraţie, ap. tdrg. — Pl.: ruginiluri. — Şi: (rar) ruginătură s. f. — Rugini + suf. -tură. RUGINlŢĂ s. f. Numele a trei plante; a) plantă erbacee cu frunze mici, înguste la bază şi dinţate la vlrf; creşte Sn locuri umbroase; (regional) feriguţă, spinarea-lupului (Asplenium ruta muraria). Cf. Simionescu, fl. 251, Panţu, pl., Borza, d. 26; b) straşnic (Asplenium trichomanes). Panţu, pl. ; e) ciupercă parazită care atacă şi distruge frunzele plantelor (Uromyces sculeleatus). Cf. id. ib. — Pl.: ruginiţe. — Rugină -f- suf. -iţă. RUGINÎU, -ÎE adj., s. n. 1. Adj. De culoarea ruginii (II); galben-roşiatic. Jderii pădureţi cu blana ruginie. Odobescu, s. iii, 185. Un păr aspru şi des de culoare castanie, bătînd în roşcai-ruginiu. Caragiale, ap. cade. [Strugurii] după ce se coc capătă culoare ruginie şi gust dulce, hem, 1 531, cf. Marian, ch. 51, Şăineanu, d. u. Cîmpulse-nlinde nemărginit, mohorîl ruginiu. Sandu-Aldea, d. p. 25, cf. Pamfile-Lupescu, crom. 147. Pădurea cu brazii săi uriaşi.... cu aşternutu-i moale şi ruginiu de foi uscate . . . , părea cuprinsă de clipa vie a unui fior. Hogaş, m. n. 130, cf. Pascu, s. 221. Lumina ruginie' pătrunde în casă. Rebreanu, n. 136. Dealuri galbene şi ruginii dormeau în jurul nostru. Galaction, o. a. ii, 59. Pe cărare frunzele ruginii fugeau ca mici făpluri sperioase ale toamnei. C. Petrescu, î. i, 21. Turnă ea singură în pahare şi . . . nu vărsă nici o picătură din lichidul ruginiu. Brăescu, o. a. i, 12. Avea fereastră, iar sub plafon, vreo cinci ţevi groase de calorifer, din care cădeau rar picături de apă ruginie. Vlasiu, d. 18. Fuga veveriţei îi sclipea glumeţ în cîrli-onţii ruginii. Teodoreanu, m. u. 183, cf. 68. Puiul rămase lipii de pămînt ..., ca o blămiţă ruginie. Sadoveanu, o. xi, 125, cf. ix, 363. îmi place să te văd în cuvenitul cadru. Sub, ruginii şi roşii, frunzele de viţă. Blaga, p. 102. Purtau pădurile de-o vreme Coroana toamnei ruginie, v. rom. februarie 1954, 222. O baltă cu apă ruginie. Bogza, a. î. 175. Frunza e ruginie şi uscată. Stancu, d. 69, cf. id. R. A. iii, 52. Simplă străduţă cu tei ruginii, Mare ţi-c simpla poveste. Frunză, z. 71. Cu un maldăr de crizanteme ruginii pe braţ, necunoscuta tocmai plătia florăresei. s martie 1960, 28. Toamna şi-a aşternut pe jos covoru-i multicolor ■ . . , galben, ruginiu, roşcat, vîn. pesc. septembrie 1961* 2. în pneumonie, sputa are o culnarc ruginie, abc săn. 341, cf. şez. iv, 225. 2. S. n. Culoare ruginie (1); (la pl.) diferite nuanţe ale acestei culori. Ruginiul frunzelor. — Pl.: (adj.) ruginii şi (s. n.) ruginiuri (l. rom. 1968, nr. 1, 47.) — Rugină + suf. -iu. 6850 RUGINOS RUGUŢ RUGEV0S, -OĂSĂ adj , s. f. I. Adj. 1. (învechit şi popular; despre obiecte de metal) Ruginit2 (I 1), oxidat. Nu cu rugirosul argintu sau auru tzbăvitn-iiă. cod, vor. 142. /ll. Şi de va fi ceva, vreun lucru de fier făcut .....de-l veri ţinea ascuns ... şi nu-i veri mai prinde a mină, el mai ruginosu se face. Coresi, ev. 407, cf. anon. car. Să . . . trudea cum ar scoate. Din teacă sabia cea ruginoasă. Budai-Deleanu, t. v. 46, cf. drlu, lb, Pascu, s. 78. Cere . . . puşca care ar fi mai ruginoasă tn tot magazinul de puşti. Reteganul, p. iii, 16, cf. Pamfile, c. ţ. 225, Candrea, f. 337, arh. folk. vi, 299, alr ii 4 264/64, 316, 334, 346. Numai o creangă tăiai, Armele de-mi atîrnai. Le-aş fi pus, codri, pe jos, Dar pămîntu-i umedos Şi fierul e ruginos. ant. lit. pop. i, 54.+ Vechi, uzat. Şi mergind o dele-ndată [plinea] pentru lin frîu ruginos. Pann, p. v. iii, 89/16. 2. Fig. (învechit) Ruginit’ (I 3). Au prins rădăcină ruginoasele şi .. . blestematele pre judecăţi (a. 1828). bv iii, 586. 3. (Regional; despre grlu) Ruginiu3 (I 4). Cf. alr sn i li 45, alrm sn i h 32. 4. (Iht.; In sintagma caracudă ruginoasă, şi substantivat, f.) Carassius carassius. BXcescu, p. 51. II. S. f. (Prin Munt.) Numele unui soi de struguri (Cobia de jos — Găeşti). Cf. h iv 83. — Pl.: (I) ruginoşi, -oase. — Rugină -f suf. -os. RUGIOĂRĂ s. f. 1. Diminutiv al lui rugină. 1. Cf. rugină (I 2). Capra-n deal, capra-i tn vale, Nici că vrea să-mi steie-n cale . . . Alergai cu-o rugioară S-o giunghiu sub bărbioară. Alecsandri, p. p. 265. 2. (Regional) Nume dat unei capre cu părul roşu. Cf. ddrf. 3. Cf. r u g i n ă (II 2). Cicorile culese de tine in mănunchi Umblind pe malul gîrlei le-am aruncai pe ape Şi-am stat Ung-o rugioară de ceară, tn genunchi, Să-i scutur plinsul care ii izvorîse-n pleoape. Stancu, c. 62. — Pl.: rugioare. — De la rugină + suf. -iar. RUGÎRE s. f. (Rar) Răget, muget, urlet. Cf. drlu. Flăcările [iadului] sporesc . . . rugiri, liohotiri, şuierări, din ctnd tn cînd ţipete. Macedonski, o. ii, 277. — Pl.: rugiri. — V. rugi. RUGdS, -OASĂ adj. (Rar) Aspru. Microscopiceşte pielea [la bătrîni] apare uscată, rugoasă şi zbîrcită. Par-hon, b. 58. — Pl.: rugoşi, -oase. — Din fr. rugneux. Cf. lat. rugosus, - a, - u m. RUGOZITATE s. f. 1. Calitate a suprafeţei unui corp solid de a avea asperităţi de dimensiuni mici. Cf. ltr, mdt, der. Gradul de netezime (rugozitate) al acestor suprafeţe nu poate fi însă apreciat corect. Scînteia, 1965, nr. 6 553. 2. Mică neregularitate apărută pe suprafaţa unui obiect. DL, DM. — Pl.: (2) rugozităţi. — Din fr. rugosite. RUGUCl1 vb IV. Refl. (învechit) A se văita, a se văicări. Ei au audzit rugueindu-să (v ă i e t î n cl u - s e Munt.) ş-au alergat de l-au scos. prav. 211. — Prez. ind.: rugucesc. — Etimologia necunoscută. RUGUCt2 vb. IV. Tranz. 1. (Regional; despre cai, rar, despre copiii mici) A lovi, a da din picioare. [Calul] nu ruguceşte, nu-i cu sucă şi trage bine. dr. v, 225, cf. alr ii/i mn 77/ 325. 2. (învechit) A necinsti, a viola o femeie. Au tîlnit o muiere . . . şi o au rugueit (a. 1710). bul. com. ist. ii, 270. — Prez. ind.: rugucesc. — Din magh. rug ,,a lovi cu piciorul". RUGULEŢ s. m. I. (Bot.) Diminutiv al lui rug1; ruguţ (1), ruguşor, (regional) ruguş, ruguşel, ruguţel. Frunzuliţă ruguleţ, Căpitane de judeţ, Nu mă mat ţine-n coteţ Pentr-un pui de murguleţ. Teodorescu, p. p. 299. Foaie verde ruguleţ, 1 ndeamnă-ndeamnă, murguleţ. mat. folk. 338, cf. Graiul, i, 112. Foaie verde ruguleţ, Colea peste drumuleţ Răsărit-a un nuculeţ. şez. xvi, 152. 2. Numele unui dans popular. Cf. Varone, d. 129, h iv 313. — Rug1 -f suf. -uleţ. RUGULt vb. IV v. rucului. RUGUIJŢĂ s. f. (Bot.) I. Filimică (Calendula officinalis). Borza, d. 37. 2. Ruşuliţă (Hieracium aurantiacum). Borza, d. 84. — Rug1 + suf. -uliţă. RUGUM vb. I v. rumega. RUGUMÂŞCĂ s. f. (Regional) Rumeguş (Crucea — Cîmpulung Moldovenesc). Cf. Arvinte, term. 164. — De la rugumuş. RUGUMAtoARE s. f. v. rumegător. RUGUMAtURA s. f. v. rumegătură. RUGUMETCrA s. f. v. rumegătură. RUGUMfŞ s. n. v. rumeguş. RUGUMdŞ s. n. v. rumeguş. RUGUMtŞ s. n. v. rumeguş. RUGtJŞ s. m. (sg.) (Bot.; prin vestul Transilv.) Ruguleţ (1). Brîu de rngus verde. arh. folk. vii, 89, cf. 122. — Rug1 -f suf. -uş. RUGUŞfiL s. m. (Bot.; prin Maram.) Ruguleţ (1). Tăi d'in el o răsărit Numa un ruguşăl sftnt. T. Papahagi, m. 102, cf. 231. — Ruguş + suf. -el. RUGUŞt vb. IV v. răguşi. HUGUŞÎţA s. f. (Bot.; regional) Clrciumăreasă (Zin-nia elegans). Cf. Borza, d. 189. — Pl.: ruguşiţe. — Ruguş + suf. -iţă. RUGUŞs. m. (Bot.) Ruguleţ (1). Ruguşorul s-a întins, Lozioara mi-a cuprins, ap. cade. — Rug1 + suf. -uşor. RUGUŢ s. m. Diminutiv al lui rug1. 1. (în poezia populară) Cf. rug1 (2 a). Uite maică-n ochii lui, Că-s ca două mure negre, Rupte dtntr-on ruguţ verde. Mîndrescu, l. p. 79. Brău cu ruguţ verd’e Cu iei mă-ntinîe. Alexici, l.- p. 147, cf. Ţiplea, p. p. 115. Că şi eu, mîndruţ, m-oiu face Un firui de ruguţ sfînt, M-oiu întinde pe pămînt. Bud, p. p. 29. O, de-aţi vedeare Dragi oile lui La vîrşori de munţi. ... La ruguţul verde. Densusianu, ţ. h. 268. Şi-n locuţ de un brîuţ L-o încins cu un ruguţ. Bîrlea, b. 91. Un ruguţ verd'e cu mure Su’ poal’el’e d'e pădure. T. Papahagi, m. 45. Ruguţ verde şi cu mure, Ardă-te focul, pădure, folc. transilv. i, 261. 2. (Regional) Cf. r u g1 (2 b) (Pecica — Arad), alr sn iii h 630/53. + Trandafir de dulceaţă (Rosa centi-folia). Borza, d. 149. — Rug1 + suf. -uţ. ' 6874 RUGUŢ - 607 - RUINAT RUGtJŢ s. f. Diminutiv al lui rugă (2). îngerii, cin mă Dădzură, Mare rugă-n ceri făcură ; D'e ruguţa lor cea mare PomAi-n rai se legănare. T. Papahagi, m. 74. — Pl.: rugufe. — Rugă + suf. -uţă. RUGUŢIiXs.m. (Bot. ;regional) Ruguleţ (1) (Şimand— Arad), alr i 1 909/59. — Ruguţ + suf. -el. RUI1 adj. invar. (Regional) 1. Cu pistrui pe piele pistruiat. Cf. Ciauşanu, gl. 2. (Despre persoane) Roşcat; cu barbă roşie (Secu-iu — Craiova). h v 148. — Cf. bg. p y eh, ser. rujan. HUI1 interj. (Regional) l.Cuvint prin care se atrage cuiva atenţia să tacă. Cf. Paşca, gl. Rui, copii, că vă dau peste gură. Dormiţi odată! mat. dialect, i, 190, cf. Lexic reg. ii, 53. 2. Strigăt cu care se alungă animalele. Cf. Paşca, gl. — Din germ. Ruhe. RUI* s. m. (Omit.; regional) 1. Cioclrlan (Galerida cristata). BXcescu, păs. 151, cf. 55. 2. Cioclrlie (Alauda arvensis) (Vîlcel'e — Turda). mat. dialect, i, 91. — Etimologia necunoscută. RUI4 subst. (Bot.) Scumpie (Cotinus coggygria). Borza, d. 53. — Din bg. pytt, ser. ruj. RUIÂN s. n. v. ruin1. RUlfiN s. n. v. ruin1. RUIENA vb. I v. ruina. RtilENE s. f. pl. (Regional) Un soi de bureţi galbeni, comestibili. Cf. şez. vii, 183, teaha, c. n. 261. — Şi: râine s. f. pl. Teaha, c. n. 261. — Etimologia necunoscută. RUfN1 s. n. (Bot.) 1. (Şi In sintagma ruin alb, Panţu, pl.. Borza, d. 165) Plantă cu tulpina acoperită de peri, cu frunze lucioase şi cu flori albastre, dispuse in capitule sferice la vîrful lujerilor; (regional) călugă-rişoară, floarea văduvelor, muşcatul-dracului, şopir-laiţă (Sucissa pratensis). Cf. Coteanu, pl. 15, ddrf, Barcianu, Şăineanu, tdrg, gr. s. vi, 244. 2. (Regional) Aglică (Filipendula vulgaris) (Nucşoara — Cîmpulung). alr ii 6 321/784. — Accentuat şi: răin. — Şi: ruien (tdrg, cade, Scriban, d., h iv 52, alr ii 6 321/784), ruiân (Bar- cianu, tdrg), rueru (gr. s. vi, 244) s. n. — Cf. ser. r u j n o. RUIN* s n. v. ruină. RUINA vb. I. R e f 1. şi t r a n z. 1. A (se) preface în ruină (1), a (sc) dărăpăna, a (se) degrada, a (se) nărui. Cf. lb, Stamati, d., Şăineanu, Alexi, w., Severin, s. 75. Intri pe o poartă boltită, pe sub clopotniţa care începe să se ruineze. Sadoveanu, o. iv, 147. Ş-a rămas schitu singur, s-a ruenit. Graiul, i, 122, cf. Ciauşanu, v., 195, chest. ii 13/26, 28, 41, 64, 85, 87, 131, 177, 181, 197, 222, 278, a i 35, iii 18. Fig. în această luptă, democraţia [romană] se ruinează; începe războiul civil. Maiorescu, cr. iii, 103. Se ruinaseră toate alcătuirile împărăţiei vechi. Sadoveanu, o. xii, 222. încercarea scolasticei . . . dea dovedi raţional adevărul revelaţiei a produs o contradicţie care a ruinat scolastica. Oţetea, r. 188. + T r a n z. Fig. A strica, a compromite. Pe neaşteptate şi brusc s-a ivit filoxera,care a ruinat o sută de ani de viticultură. Arghezi, b. 129. + T r a n z. Fig. A distruge (sănătatea cuiva). În- cepu să asculte mai lintştită . . . , privind pe gînduri trupurile şi feţele lor minate de vreme. Sadoveanu, o. vii, 325. Ai să-ţi ruinezi sănătatea, t februarie 1962, 38. + R e f 1. Fig. A decădea sufleteşte. Băgai de seamă că el se mina din zi in zi. Eminescu, g. p. 29. 2. F i g. A-şi pierde sau a face pe cineva să-şi piardă averea; a (se) sărăci; a (se) distruge. Abul s-ar fi ruinai într-o zi dacă l-ar fi lăsat în ideile lui la cîrmuirea lucrărilor. cr (1848), 432/68. Omul acest făfarnic il înşală, îl ruinează, îl trage la peire. Negruzzi, s. iii, 151. Răspunse deodată Ceata întunecată Omului cit ti place Poate fi minat. Alexandrescu, o. i, 317. Zarafi fără capital, fanfaroni şi maloneşti. . . ruinează societatea prin falimente frauduloase. Filimon, o. i, 93. Toţi bătrlnii i-au spus că Stoessel l-a ruinat înadins. Rebreanu, i. 322. In privinţa vămii şi a dărilor, ... îi va ruina, dacă nu se vor lua măsuri micşorîndu-se dările. N. A. Bogdan, c. m. 75. îşi ruinase mai întîi sora. C. Petrescu, î. i, 95. Iubeam caii şi caii m-au ruinat. Brăescu, a. 243. Tata se ruinase cu cheltuielile ei nebune. Călinescu, e. o. i, 279. Monopolurile impun intensificarea muncii la maximum, scad salariile mult sub valoarea forţei dc muncă, ruinează pe micii producători şi-i transformă în proletari. Lupta de clasă, 1953, nr. 7, 70. Pricep un singur lucru, că iofi sînt puşi aici ca să inventeze în fiecare zi altceva, să ne ruineze. Demetrius, s. 50. — Prez. ind.: ruinez. — Şi: (regional) ruienă (a i 35), roină (alr ii/i h 274), roenă (Ciauşanu, v. 195) vb. I, ruini (chest. ii 41/97), rnenf vb. IV. — Din lat. ruinare, fr. ruiner. RUINARE s. f. Acţiunea de a (s e) r u i n a şi rezultatul ei. 1. Cf. ruina (1). Cf. Polizu. Curînd . . . vom mântui ruinarea tuturor acestor sfinte ruine. Negruzzi, s . i, 204, cf. ddrf, Barcianu. <$> F i g. Povestirea ruinării sufleteşti a lui Iosif Rodean, căutătorul de aur din ,,baia" Vălenilor. Vianu, a. p. 323. 2. Fig. Cf. ruina (2). Ruinarea ţârei, ar (1829), 1241/28. Numai . . . vizirul acesta îşi poate închide ochii asupra ruinării patriei sale. cr (1846), 232/28. Dar de ce atîta minare de prisos, allt prăpăd, atîtea vieţi ? C. Petrescu, î. i, 130. Odată cu scăderea generală a nivelului de trai al muncitorilor are loc în ţările capitalului ruinarea tn masă a oamenilor muncii dc la sale. Scînteia, 1953, nr. 2 712, cf. l. rom. 1959, nr. 2, 37. — Pl.: ruinări. — Şi: (învechit) ruinire s. f. — V. ruina. RUINAT, -A adj. 1. Transformat în ruină (1); dărăpănat, năruit, (regional) răntuit. Turcii conăciră Intr-un sal ruinai. Bălcescu, m. v. 114. Se ridică pe ici, pe colo . . . cîte un copac pc jumătate uscat şi, cam la mijloc, casa ruinată. Slavici, n. i, 268, cf. ddrf, Şăineanu, Alexi, w. Un fior uşor trecea printre zidurile ruinate, clătina copacii ... şi buruienile crescute în dă-rîmături. Sadoveanu, o. iv, 134, cf. bul. fil. vii-viii, 379. Peste vechi morminte ruinate, Tînără pădure creşte ! Beniuc, v. 117. Ruinita cetăţuie'ce acopere cel munte Şi de unde pe cimpie ochiul vede lucruri multe. şez. xviii, 9, cf. chest. ii 16/20, alr ii 3 817/130, 235, 514, 551, 605, 728. <£> Fig. Are un bărbat aproape bătrîn, minai sufleteşte mai muli decît trupeşte de marile necazuri. Galaction, a. 140. Obrazul lui, ruinat cumplit de vărsat negru, se lumină de un zîmbet. Sadoveanu, o. vii, 539. 2. Fig- Care şi-a pierdut averea; sărăcit, scăpătat. [Boierii] cei mai mulţi se trag la ţară şi, ruinaţi, inlră in popor pînă ce ajung la starea de clăcaşi, de unde ieşiseră. Bălcescu, m. v. 24. Am trebuinţă să găsesc mijloace d-a trăi şi încă şi d-a face bani ; căci sînl ruinat şi n-o mai poci duce în străinătate. Ghica, a. 547. Eşti şi d-ta ca Croesus care nu-şi cunoştea averile ! — . . . Domnule director! Sînt . . . ruinat. Alecsandri, t. 874. Era prevenit că inlră lntr-o casă de om ruinat. C. Petrescu, c. v. 74. Generozitatea lui se-ntindea şi asupra lui moş Costache, căruia, ruinat, ti oferea un azil. Călinescu, e. o. i, 205. 6889 « RUINĂ - 608 - RUINĂTOR — PI.: rutnaţi,-te. — Şi: (regional) ruinit, -ă, role-nât, -ă (bul. fil. vii-viii, 379, alr ii/i h 256/836), roinât, -ă (bul. fil. vii-viii, 379, alb ii/i li 256) adj. — V. ruina. RTJfNĂ s. f. 1. Ceea ce a rămas dintr-o construcţie sau o localitate dărîmată; surpătură, dărîmătură, (regional) ruinătură. Ct. lb. Au cercetat. . . mini le (surpăturile) cutremurului dc la 1799. ar (1829), 231/23. Ruinurile (dărăpănăturile) turnului Babei. . . sini zidite din cărămizi uscate la soare, cr (1829), 157V21. Natura toată doarme, fiinţa-mi privighează, D-asupra pe ruine, mormîntul strămoşesc. Heliade, o. i, 179. Un singur turn ... se înalţă... pe d-asupra acelor grămezi de ruine. Bălcescu, m. v. 133. Clădirile noastre deşteaptă un suvenir romanicesc — ale cărora ruinuri incă spun mărimea lor (a. 1850). doc. ec. 975, cf. Stamati, d. A trebuit . . . să-şi caute istoria in monumente şi mine. Negruzzi, s. i, 202, cf. Polizu. Toatăclă-direa era ruină. Bolliac, o. 140. In preajmă-i e cetatea ! a ei locuitori Ruina-i azi cu fală arăt la călători. Alexandrescu, o. i, 68. Mai tare era poziţiunea moldovenilor, plantaţi pe un munte şănţuil. . . , unind avantajele înălţimii cu nişte avantaje nu mai puţin preţioase ale ruinelor. Hasdeu, i. v. 160, cf. Cihac, i, 235. Ei mergeau mai iutii să viziteze ruinele de la Assos. Bolintineanu, o. 305. Tu tmi pari a fi un înger ce se plînge pe-o ruină. Eminescu, o. iv, 37, cf. id. n. 51. Arhitectul primăriei o declarase drept mină. Slavici, n. i, 261. Mă priveşti pierdută gîndurilor ca ruinele Servolo, cari cală în nepăsare peste tot întinsul Istriei. Delavrancea, s. 71, cf. 220. Prispa e-nvelită De ţesălure fine, Dar rai, covoru-acesta E muşchiul de ruine. Macedonski, o. i, 18, cf. 68, Vlahuţă, r. p. 14, ddrf, Philippide, p. 177, Şăineanu. Noaptea, din mini răsare Tot castelul precum fu. Coşbuc, p. ii, 70, cf. Barcianu, Alexi, w. Aprinde-o candelă de veghe înlr-o biserică-n mine. Goga, p. 120. De mult, într-o ruină, văzui un vechi cosciug, Şi pînă azi, spre dînsul gîndirile îmi fug. Cerna, p. 113. Treceau în stol lăstunii . . . peste minele palatului domnesc. Brătescu-Voineşti, p. 335. I se păru că odaia e o ruină. Gîrleanu, n. 174. Din ruinele salului pustiii de tunurile ostaşilor noştri, în o zi de groază a anului 1901, se desprindea, ca o nălucă, trupul însîngerat al bătrînului Paltiş, înţăleptul satului. Bujor, s. 169. Privind prin crăpătura gardului Ograda şi ruina caselor pustii, Să văd cum se ivesc stafii. Camil Petrescu, v. 9. Ardea mina ; ardea şi bradul. Fumul de la ruină se ţinea greoi lingă pămînt. Bassarabescu, v. 51. în uliţă, in faţa minelor conacului, era adunai lot salul. Rebreanu, r. ii, 240. Voi trece iar pc lîngă ape Şi-n unda lor voi apărea, Voi sta pe lîngă vreo mină, Va plînge iar o cucuvea. BacoVia, o. 140. Uliţa cea nouă trecea acum pc lîngă această ruină. Galaction, o. a. i, 279. Pisica adăpostită în ruini îşi tîra puii mici, în gură, la adăpostul lor ascuns. C. Petrescu, î. ii, 19, cf. 6. Se zăreşte pe piscu-i sălbatic, departe, mina cetăţii Neamţului. Sadoveanu, o. iv, 165, cf. i, 463. Făcea o excursie pentru vizitarea lucrărilor de dezgropare a minelor de la Troia. Bart, s. m. 49. Bătrinii fusese puşi, încă de mult, chiar de fostul proprietar al vilei, să păzească mina binalei. Călinescu, s. 140, cf. 5. Europenii văd şi în prezent urmele războiului în numeroase locuri, sub formă de clădiri distruse, prefăcute în ruine sau locuri virane, contemp. 1953, nr. 361, 6/1. N-ar fi dorit niciodată ca ruinile închisorii să fie lespezi de mormint pentru cei care zăcuseră acolo ca viaţa să triumfe, v. rom. martie 1954, 181. Păşeşte prin cetatea veche, moartă, Ca un strigoi, strigînd cu-o voce spartă Trecutul în ruine îngropat, ib. august 1962, 66. <0> (Ca epitet, precedlnd termenul calificat, de care se leagă prin prep. ,,de“) Şi astfel, în cîteva clipe, facem un om dintr-o sărmană ruină dc carne şi oase. Rebreanu, n. 258. Ruina de han, fără acoperiş . . . , i se păruse totdeauna uriaşă. C. Petrescu, î. i, 252. <$■ F i g. Jertfirea pentru binele obştesc ... va înălţa multe ruinuri, va reînnoda legăturile cele sfărîmate. Marcovici, d. 246/1. Căderea lui Reşid atrage după sine ruina cau- zei ce reprezentă el. cn (1848), 13a/29. V-aţi rădicat pe ruinele acelora ce nu v-au lăsat să muriţi în mizerie. Filimon, o. i, 94. Omul verde şi-nflorit într-o clipă, vai! devine O ruină de jălit. Alecsandri, p. iii, 120. Ai ştiut tn, scumpe frate, că pămîntu-i o ruină? Eminescu, o. iv, 45. Vo/' ee-aţi plîns cu mine pe ruinele simţirii, . . . Voi puteţi a mă-nţelege. Macedonski, o. i, 96. Ruini sîntem şi orice gînd ne doare Căci e făcut din temeri şi regrete. Vlahuţă, o. a. i, 78. Fireşte, nici nu-mi trece prin minte să vorbesc despre această ruină a unei inteligenţi. Ionescu-Rion, c. 118. La razele de sară se desluşeşte-n gînd: Ruina unui farmec, iubirea mea dintâi. Păun-Pincio, p. 80. Aşa mi-a fosl viaţa, — o ruină. Densusianu, l. a. 76. Toată munca mea de patruzeci de ani e cenuşă şi ruină. Rebreanu, r. ii, 222. Experienţa lui medicală îl făcu să vază, pe o masă de morgă, mina rigidă şi glacială a acestui trup atît de armonios. Galaction, o. a. i, 76. De-acum vreau sufletul să-mi port Printre ruinele gîndirii. D. Botez, p. o. 115. Duduile . . . reţin cu greutate o lacrimă gala să pice pe minele unei speranţe secrete. Brăescu, o. a. i, 114. Înţelesei că ruina lui sufletească era legată de moartea nevestei şi a copilului lui. Sadoveanu, o. vi, 513. Toate forţele elementare care se ridică din sînul poporului tind convergent spre acelaşi scop ruina autorităţii pontificale. Oţetea, r. 315. Din tot ceea ce a cunoscut Oltul în drumul lui, atît a mai rămas, întinse, orizontale suprafeţe pustii. E parcă ruina totală a lumii. Bogza, c. o. 411. Eu nu pol constata dectt ruinile din mine. H. Lovinescu, c. s. 55. Se lichida. . . însăşi capacitatea de expresivitate filozofică a muzicii, pe ruinile căreia răsuna sinistru un strigăt de panică şi disperare, s ianuarie 1961, 75. L o c. adj. In ruină (sau ruine) = ruinat, dărăpănat, stricat. Totul . . . pare în ruină. Bolintineanu, o. 284. Vedea . . . o noapte sfîrticată, un trecut în ruină, un castel numai pietre şi ziduri sparte. Eminescu, n. 13, cf. id. o. i, 92. Creştea un stuf de albaspină . . . , Umbrind o cruce în ruină. Macedonski, o. i, 22, cf. 23. Vezi munţii cum se ridică înainte ca nişte domuri colosale în ruină. Vlahuţă, o. a. iii, 32. Trist razele prin cetini curg Şi luminează în amurg Castelul în mină. Iosif, patr. 59. Presărat cu cetăţi vechi, în ruină, şi cu turle de biserici ascuţite, Ardealul îşi desfăşoară peisajele pînă la mari depărtări. Bogza, c. o. 9. + F i g. Rămăşiţă a trecutului. Şliu cît vă bateţi capul cu cetele stăpîne, Aceste vechi ruine ce strică chiar căzind: Fărîmă ce e tînăr, ce-i fraged şi născînd! Bolintineanu, o. 153. Adio, cîntece vechi, adio, ruine! Pe linia dreaptă a razei solare, în zare Nou drum s-a deschis pentru mine. Beniuc, v. 144. 2. F i g. Pierdere a averii; distrugere, dezastru. Găsise, după părerea lui, un om cinstit ca să-l scape de ruina căire care mergea cu paşi repezi. Filimon, o. i, 154. Şi mintea lui parcă se temea mai mult de cuvîntul ,,ruină” decît de efectele ci. Vlahuţă, o. a. iii, 42. Slujbaşii întreţineau neînţelegerile şi împingeau la proces, care, odată angajat, nu se termina decît cu ruina unuia sau amîndorura dintre împricinaţi. Oţetea, t. v. 47, cf. 287. Problema agrară este ... in primul rînd o problemă a ţărănimii mici şi mijlocii, sortită în ţările capitaliste mai dezvoltat£ unei ineluctabile mizerii şi ruine. v. rom. iulie 1962, 112. — Pl.: mine şi ruini, (învechit) ruinuri. — Şi: ruin s. n. Glosar reg. — Din lat. ruin», fr. ruine. RUINĂTOR, -OARE adj. Care ruinează (2); distrugător, (rar) ruinos. Ei începură a stoarce munca locuitorilor iii modul cel mai ruinător, apăsindu-i în toi felul. Gane, n. i, 57, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. El dădea continuarea expunerii istorice . . . pînă la începerea domniilor efemere şi ruinătoare din a doua jumătate a veacului următor. Iorga, l. ii, 572. Nu poate să-şi reclame şi să-şi obţine partea cuvenită decît printr-un proces lung şi ruinător. Galaction, o. a. ii, 70. A trebuii să intervie guvernul pentru ca să se curme speculaţiile ruinătoare. Sadoveanu, o. ix, 275. 6891 RUINĂTURĂ - 609 - RUJĂ — Pl.: ruinători, -oare. — Ruina + suf. -lor. RUINĂTfJRĂ s. f. (Regional) Casă ruinată (1), dără' pănată; ruină (1) (Boşorod — Haţeg), chest. ii 50/156- — Pl.: ruinăluri. — Ruina + suf. -(ă)iură. RUINl vb. IV v. ruina. RUINÎRE s. f. v. ruinare. RUINÎT, -Ă adj. v. ruinat. RUIIVdS, -OĂSĂ adj. (Rar) Ruinător. Nerînduiala nu este numai neplăcută: ea este încă şi stricătoare şi ruinoasă. cr (1846), 56V35. Astă dezbrăcătoarc şi rui-noasă patimă. Negruzzi, s. i, 74, cf. Barcianu, Alexi, w. — Pl.: ruinoşi, -oase. — Din fr. ruineux. RUÎRĂ vb. I v. roura. RUJ1 s. n. Preparat cosmetic de diferite nuanţe de roşu, folosit pentru colorarea buzelor (şi, mai rar, a obrajilor); roşu (de buze). V. far d. Nici o nuanţă de ruj pe buzele spuzite de febră şi nesomn. I. Botez, b. i, 48. Işi scoase grăbită din poşetă pămătuful şi rujul ca să se aranjeze puţin. Babt, e. 115. Al vîndut fetelor dintr-a opta ruj dc buze. Sebastian, t. 221, cf. Puşcariu, l. r. i, 395. Intr-un tîrziu, grăbită, ai scos un tub de ruj. Beniuc, a. p. 41. O clipă doar, vîrful bont al rujului încremeni pe buze. Galan, b. i, 5. Reprezentant de rujuri, pudre şt parfumuri. Vinea, l. i, 271. De n-ar fi pottcă-n Cluj, N-ai vide fete cu ruj. folc. transilv. i, 413. — Pl.: rujuri. — Din fr. rouge [â lăvres], RUJ* s. m. v. rujă. RUJĂ vb. I. Refl. A-şi da cu ruj1 pe buze (sau pe obraji). Domnişoara I. . . se ruja cu îngrijire. Barbu, p. 61. — Prez. ind.: rujez. — V. ruj1. RUJALllVĂ s. f. v. rujulină. RUJĂM, -Ă adj. (Regional; despre vite) Cu părul roşcat. Cf. ŞXineanu, d. u., com. Marian. Am un bou rujan: Unde se culcă, Nu mai creşte iarbă un an. Gorovei, c. 152, cf. Pascu, c. 198. — Pl.: rujani, -e. — De la rujă. RUJĂNCĂ s. f. v. rujoancă. RtJĂ s. f. Numele mai multor plante erbacee: a) (şi In sintagma rujă grasă, Panţu, pl.) plantă înaltă de 10 — 35 cm, cu rizom gros, cu frunze cărnoase şi cu flori galbene-purpurii, grupate într-un buchet; creşte pe stîncile din regiunile subalpină şi alpină; (regional) barba-lupului, curechi-de-stîncă, durzoaş, iarba-ciutei, iarba-tunului, iarba-urechii, rosăcică, roşăţică, ure-chelniţă, varză-de-stlncă, verzişoară, viorea (Sedum roşea). Cf. lb, tdrg. Borza, d. 158; b) măceş (Rosa canina). Cf. Dame, t. 184, ŞXineanu, d. u., a i 23; c) (şi în sintagmele rujă roşie, anon. car., Coteanu, pl. 22, Borza, d. 149, rujt de ruji, bulet. grXd. bot. v, 66, Borza, d. 149, ruji de rug de grădină, bulet. grXd. bot. v, 66) trandafir (Rosa centifolia); p. restr. floare de trandafir. Cf. anon. car., conv. lit. xx, 1 016, bulet. grXd. bot. v, 66, Ţiplea, p. p. 115, Bud, p. p. 82, Caba, săl. 100, T. Papahagi, m. 231, şez. xv, 134, alr i 1 909/266, 856; d) (şi în sintagmele rujă sau ruşi de Rusalii, Brandza, fl. 529, Dam£, t. 187, Grecescu, fl. 43, bulet. grXd. bot. v, 63, Borza, d. 123, alr i 1 910/227, 259, 266, 270, 359, rujă mare, bulet. grXd. bot. v, 63, Borza, d. 123, rujă roşie, anon. car., bulet. grXd. bot. v, 63, Borza, d. 123, rujă bujă roşie, I. Morariu, pl. 465, rujămbujă, bulet. grXd. bot. v, 63, Panţu, pl., Borza, d. 123, rujă bujă, alr i 1 910/268, 339, 354) bujor (Paeonia officinalis). Cf. bulet. grXd. bot. v, 63, alr r 1 910/259, 270. Rujă de rusalii — bujor românesc (Paeonia romanica). Cf. Panţu, pl., Borza, d. 123; e) (şi în sintagmele ruja soarelui sau rujă de soare, Brandza, pl. 155, Dam£, t. 184, tdrg. Borza, d. 81, Candrea, ţ: o. 52, rujă de (pe) cîmp, arh. folk. i, 190, Borza, d. 81) floarea-soarelui (Helianthus annus). chest. vi 155/6, com. din Cuzdrioara — Dej, alr i 717/278, ib. 1 904/51, 333; f) (şi în sintagma ruja soarelui) a,) mălăoaie (Helianthemum alpeslre). Cf. Panţu, pl., Borza, d. 81; aj) mălăoaia stSncilor (Helianthemum rupifragum). id. ib.; as) iarba osului (Helianthemum vulgare). Cf. tdrg, Panţu, pl. ; g) (şi în sintagmele rujă neagră, Marian, crom. 9, rujă întunecată, id. ib., rujă (de) pe iuleu, Borza, d. 17, ruji pe botă, id. ib.) nalbă de grădină (Althalla roşea). Cf. bulet. grXd. bot. v, 53, Borza, d. 17. Cununi de ruji, de trandafiri şi de crini. Dosoftei, v. s. noiembrie 139v/36. Rosa la noi se numea rujă. Negruzzi, s. i, 100: La doi paşi de noi înnegrea un gărduţ de spini; dincolo de el, ca într-o grădină din basme, luceau pline de rouă rujele uriaşe pe tulpini drepte şi nalte. Sadoveanu, o. iv, 341, cf. xi, 327, h ix 49, iv 83. Pi la noi pe vale-n sus, Trandafir cu multe ruji. Mîndrescu, l. p. 78, cf. 68. Cîtu-l dealul de mereu, Nu-i drăguţ frumos c-al meu . . . Face-l-aş rujă-n fereastră. Jar-NfK-BÎRSEANU, d. 30, cf. 16. Am pus la maica-n grădină Trei tufe cu ruja plină, doine, 197, cf. 67. Veniţi, fraţi, veniţi, surori, şi mă-mpodobiţi cu flori, Veniţi, fraţi, veniţi, mătuşi, şi mă-mpodobiţi cu ruji. şez. ii, 46. Frunză verde, ruje-nvoalte, Pe noi cine ne desparte ? Gardul cu nuielele, Mîndră cu sprîncenele. Bibicescu, p. p. 19, cf. Bud, p. p. 74. Ruguţul aşa s-o-ntins CU pe rujă o cuprins. Bîrlea, b. 38. Ruja cît de frumoasă, dar foarte ghimpoasă. Zanne, p. i, 276. <0> (Ca termen de comparaţie) Antus ca rujea cea-nflorită-n grădină ş-au mutat viaţa în lumea cea senină. Dosoftei, v. s. decembrie 214v/4. I s-au înroşit fetei urechile ca două foi de rujă. Sadoveanu, o. xvii, 196. Badiul meu, tînăr copil, Mîndru ca un trandafir, Cînd îl văd seara la poartă, Parcă-i rujă-nrourată. JARNfK-BÎRSEANU, d. 40, cf. 39. Am cumnată ca o rujă. Marian, nu. 351. La plecarea lui îi lăsase pe toţi [copiii] frumoşi ca trei ruji. Reteganul, p. ii, 6. Cînd eram la maica fată . . . Mîncam turtă coaptă-n spuză, îmi era faţa ca ş-o rujă. Cardaş, c. p. 43, cf. Ţiplea, p. p. 18. Scîrba di nu m-a mînca, Mi-ar fi faţa ca ruja. Vasiliu, c. 106. Faceţi loc că şi eu vin C-o găină ca ruja, Şi-oi da-o la nănaşa! folc. transilv. i, 247. F i g. Pentru tine, rujă plină, Nici n-am somn, nici n-am odihnă. JarnIk-BÎrseanu, d. 16. Pîn eram la maica fată Eram rujă după masă. Mîndrescu, l. p. 105. Pe sub via de sub coastă Merge-o ruje de nevastă, doine, 15. Şi-o venii pînă la uşă Şi mi-o luat mîndră rujă! Marian, î. 543. Toţi feciorii se-nsoară Şi fetele se mărită, Tu rămîi rujă-nvălită. ant. lit. pop. i, 138. însoară-le, ia-ţi nevastă, Nu şedea rujă-n fereastră.' folk. transilv. i, 296. <0> Compuse: rujă (sau ruşă)-vînătă (sau -de-toamnă) = a) steliţă (Aster amellus). Cf. tdrg, Brandza, fl. 263, Borza. d. 26, şez. xv, 117; h) ochiul-boului (Callistephus chinensis). Cf. Borza, d. 38; rujă (sau ruşâ)-de-toamnă = a) crizantemă (Chry-santhemum indicum). Cf. Dame, t. 186, bulet. grXd. bot. v, 56, Borza, d. 47; b) brînduşă-de-toamnă (Coli-chicum autumnale), alr i 1 941/138, 255, 341; rujă (sau ruşă)-galbenă (sau >bujă-galbenă, -de-toamiiă) = plantă avînd tulpina fără peri, cu frunze ovale şi cu flori galbene; mărită-mă-mamă (Rudbekla laciniata). Cf. anon. car., bulet. grXd. bot. v, 67, Borza, d. 150; (la pl.) ruji-albe = călin (Viburnum opulus steri-lis). bulet. grăd. bot. xi, 52; rujă-de-dcal (sau -floa- 6904 rujdA - 610 - RUJMULI re-mare) = nalbă (Lavatera thuiingica). id. ib. 97; (la pl.) ruji-mici = cîrciumărese. id. ib. 189; ruja-•munţilor (sau -stfncilor) = smirdar ( Rhododendron Kotschyi). tdrg, Panţu, pl. ; ruja-maculul = mac roşu (Papaver rhoeas). tdrg; (la pl.) ruji-dc-paie = flori-de-paie (Helichrysum bracteatum). Cf. bulet. grXd. bot. v, 58, borza, d. 82. 2. F i g. Roşeaţa, rumenea la din faţă, din obraz. Unde iaste frumuseafea aceaia căriia mulţi se închina? ... Unde rujile obrazului ? Maior, p. 55/17. Pllng seara pînă-n amiazi Şi pierd rujea din obraz. Eminescu, l. p. 47. Le .. . sărută de le scot ruji In obraj. Delavrancea, s. 11. în zugrăveala-nvechttă, El searbăd; ea, cu ruje-aprinse. Macedonski, o. i, 190. Supărarea cu năcaz Duce ru ja din obraz. Candrea, ţ. o. 26. Acum rujele femeii îi veniseră iar în obraji. Sadoveanu, o. i, 617. Ea zîmbeşte dulce şi două ruji purpurii i se aprind pe faţă. Rebreanu, n. 45. Un vînt de seară Aprins sărută cerul la apus Şi-i scoate ruji de slnge pe obraji. Blaga, poezii, 8, cf. arh. folk. v, 174, alrt ii, 58, alr ii 2 138/76. 3. (Regional) „Nasturele cel mai mare de la şapca ostaşilor". Com. din Straja — Rădăuţi. 4. (Regional; şi in sintagma rujă albă) Soi de viţă de vie; vinul care se face din această viţă. Cf. cade, tdrg, h xviii 70, 291, alr ii 6 147/64. — Pl.: ruje şi ruji. — Şi: (regional) rtişă s. f., ruj (Borza, d. 17) s. m. — Din bg. pyata, ser. tuia. RtjJDĂ s. f. (Regional) 1. Obiect ruginit, stricat. Cf. l. rom. 1961, 128, Lexic reg. ii, 108. <$> (Ca epitet, precedlnd termenul calificat de care se leagă prin prep. ,,de“) Am cosit cu o rujdă de coasă de m-am omo-rît. ib. ii, 113. 2. Casă veche, dărăpănată (Runcu Salvei — Năsăud). Cf. chest. ii 16/258. 3. F i g. Femeie desfrinată (Bilca — Rădăuţi). Lexic reg. 108. — Pl.: rujde. — Din magh. rozsda „rugină". RTJJDt vb. IV. Tranz. 1. (învechit şi regional) A juli pielea, carnea de pe corp. Fu scos la muncă de-l spînzurară şi-l rujdiră. Dosoftei, v. s. septembrie 10r/29. Şi i-au rojdit pre ei cu spinii pustiiului. Biblia (1688), 1792/51, cf. i. cr. iv, 306, com. din Straja — Rădăuţi şi din Vicovul de Jos — Rădăuţi, Lexic reg. 108. + R e f 1. A se tnghimpa. dr. iv, 1 553. + (Glumeţ) A rieii. Să luaţi, să ospătaţi. . . Cari cu fur-culiţi, Cu furculiţi, Cari cu linguriţi, Cu linguriţi. . . , Cari n-aveţi nici de unele, Să mai prindă şi cu mînile, Să rusdească şi cu unghiile, ant. lit. pop. i, 642. 2. (învechit şi regional) A roade, a distruge. Apa rujdeşte un pietroi. Glosar reg. (Refl. pas.) Precum diamantul... cu pravul său şi cu curma fierului tăindu-se se despică, se rujdeşte şi se juleşte. Cantemir, ist. 189. 3. (Regional) A desface grăunţele de pe cocean (Baia Mare). Lexic reg. 21. 4. (Bucov.) A mînca (rozind sau ronţăind). Mai rojdim cîte ceva. şez. ix, 150. — Prez. ind.: rujdesc. — Şi: rojdi, rusdf, hrojdi (Scriban, d.) vb. IV. — V. rujdă. RUJDITOÂRE s. f. (învechit, probabil) Numele unui instrument de tortură folosit pentru a jupui pielea sau carnea de pe corp. Fu bătut cu vine de bou şi coastele ras[e] cu rujditoare. Dosoftei, v. s. septembrie 39r/16. Fu ras cu rujditori pre obraz. id. ib. ianuarie 45t/31. — Pl.: rujditori. — Rujdi + suf. -toare. RUJDULĂ s. f. (Regional) 1. Lucru vechi, uzat, deteriorat ; rablă (»)• Cf. Paşca, gl., com. din Sebeş. 2. Femeie lipsită de energie; bleaga (Crişcior — Hunedoara). Cf. Paşca, gl. — Pl.: rujdule. — De la rujdă. RUJEtiLĂ s. f. Pojar. Cf. Bianu, d. s. Unele boli infecto-contagioase ca rugeola (pojarul), varicela, hepatita etc. pot fi îngrijtte şi la domiciliu. Belea, p. a. 232. — Pl.: rujeole. — Şi: rugeâlă s. f. — Din fr. rougeole. RUJfiVCĂNĂ s. f. v. rozlnehină. RUJÎNCI1V s. tn. v. rozlnchin1. RUJtlVCINĂ s. f. v. rozlnehină. RUJlNfil subst. pl. (Bot.; regional) Filimică (Calen dula officinalis). Cf. bulet. grăd. bot. v, 56, Borza, d. 37. — Cf. rujă. RUJINfCĂ s. f. (Bot.) 1. Filimică, (regional) rujnl-cuţă (Calendula officinalis). Cf. ddrf, Brandza, fl. 292, Barcianu, Grecescu, fl. 324, Bianu, d. s., tdrg, Pamfile-Lupescu, crom. 200, bulet. grăd. bot. v, 56, Borza, d. 37, h xviii 17. <0> C o m p u s: (la pl.) ruginici-de-munte = a) ruşuliţă (Hieracium aurantiacum). Borza, d. 84; li) ochiul-boului (Aster alpinus). Cf. arh. som. xxiii. Borza, d. 26. 2. (La pl.) Gălbinele (Lysimachia vulgaris). Borza, d. 103. — Pl.: ruginiei şi ruginele. — Şi: rujnfcă (tdrg, arh. som. xxiii, 465, h xviii 17), ruşnfcă (Borza, d. 37) s. f. — Cf. rujă. RUJIOÂRĂ s. f. Numele a două plante erbacee; a) bujor (Paeonia officinalis). Cf. Grecescu, fl. 43,Bu-joreanu, b. l. 391, bl iii, 18, Borza, d. 123; b) bujor românesc (Paeonia peregrina). Cf. Bujoreanu, b. l. 391, Borza, d. 123. — Pl.: rujioare. — Şi: răjioără (Grigoriu-Rigo, m. p. i, 77), rijioără (Borza, d. 123) s. f. — Rujă + suf. -ioară. RUJÎŢĂ s. t. 1. (Popular) Măceş (Rosa canina); p. ext. floare. Cf. Borza, d. 149, h xviii 277. Rujiţa rugului Din mijlocul stratului. Reteganul, tr. 137. Hei, tu, mîndrululule, Decît noră mîne-ta, Mai bine eu că m-oi fa O ruji fă mlndră, plină. Ţiplea, p. p. 27. D'in el răsărea un ruguţ. . . Ea s-o făcut floricea . .. Ruguţu să întind’e, Rujiţa o cuprind’e. Graiul, ii, 41. Să mergem în grădiniţă, Să ciuntăm vreo trei rujiţe. Bud, p. p. 9. Către flori cum se uita, Ea din gură-şi eu-vînta: ,,Ţucu-vă, rugiţe pline, Răsădite toate de mine". com. sat. v, 12. D'e dragostea lor cea mare Răsărit-o ruSîţa-le. T. Papahagi, m. 95, cf. arh. folk. i, 202. Ruji fă de rosmalin, Badea-i-n crîşmă şi bea vin. folc. transilv. i, 233. 2. (Bot.; regional; la pl.) Crăiţe (Tagetes patula). Cf. Borza, d. 167. 3. (Regional) Coroană care se aşază pe capul miresei la căsătoria religioasă. Mnirasă, rujiţa ta Sta-ua-n cui ş-a rujina. Com. din Finiş — Oradea. — Pl.: rujiţe. — Şi: ruşifă s. f. — Rujă + suf. -iţă. RUJMAlJN s. m. v. rozmarin. RUJMĂ1ÎN s. m. v. rozmarin. RUJMĂRfN s. m. v. rozmarin. RUJMELÎN s. m. v. rozmarin. RUJMULl vb. IV. Intranz. (Regional) A scurma, a rima. Porcii rujmulesc (ruciulesc) prin ocol. cv 1951, nr. 3, 46, cf. Teaha, c. n. 262. 6921 RUJNEAC - 611 - RULÂNT — Prez. ind. pers. 6: rujmulesc. — Etimologia necunoscută. RUJNEÂC, -Ă s. m. şi f. v. rusnac. RftJNICĂ s. f. v. ruginită. RUJNICEA s. f. (Regional) Numele a două plante: a) trandafir mic (Rosa gallico). arh. folk. vi, 299, Lexic reg. 13; b) filimică (Calendula officinalis). Cf. Ţiplea, p. p. 115. Cele mari ca rujile, cele mici ca florile. Şi cele mai mînînţele Ca şi nişte rujniţele. Bîrlea, c. p. 226. Drumuţu fi l-aş k'etri, K'etriâele Mănînţele Şi cu flori de ruzniâele. T. Papahagi, m. 6. — Pl.: rujnicele. — Şi: rujnlţeâ. (cu schimbare de sufix) rujDicfcă (T. Papahagi, m. 102) s. f. — De la ru]nieă. RUJNIClCĂ s. f. v. rujnicea. RUJNlCtiŢĂ s. f. (Bot.; regional) Ruginică (1) (Calendula officinalis) (Crivobara — Lipova). Viciu, s. gl. Rujnicuţă din răzor, Nu mă blăstăma să mor. id. ib. — Pl.: rujnicuţe. — Rujnieă + suf. -uţă. RUJNIŢEĂ s. f. v. rujnicea. RUJOĂ1CĂ s. f. v. rujoancâ. RUJOÂNCĂ s. f. (Regional) Floarea-soarelui (Heli-anthus annuus). Borza, d. 81, Teaha, c. n. 262, com. din Poiana — VaşcXu. — Şi: rujăncă (Lexic reg. 66), rujoâică (Teaha, c. n. 262) s. f. — De la rujă. RUJ Ol subst. v. drujoâ. RUJCLE s. f. v. rozol1. RUJULÎCĂ s. f. v. ruşullcă. RU.IULIiV s. m. v. rujulină. RUJULlNĂ s. f. (Bot.) Nalbă de grădină (Althaea roşea). Cf. Klein, d. 155, tdrg, ŞXineanu, d. u., Borza, d. 17. Rujulină Din grădină, Ce-ai grăbit De-ai înflorit? Sevastos, n. 234. Rujulin di pa izvor, Nu ma blastama să mor. Gregorian, o. 27. — Pl.: rujuline. — Şi: rujalfnă (tdrg, ŞXineanu, d. u.. Borza, d. 17) s. f., rujulfn s. m. — De la rujă. RUJUllŢĂ s. f. Nume dat mai multor plante erbacee: a) filimică (Calendula officinalis). Cf. ddrf, Pam-file-Lupe&cu, crom. 200, Coteanu, pl. 30, Bianu d. s., Brandza, fl. 292, ŞXineanu, d. u., Borza, d. 27; b) vulturieă (Hieracium pillosela). Cf. PXcalX, m. r. 15; e) ruşuliţă (Hieracium aurantiacum). id. ib. Fă-mă, doamne ce mi-i face, Fă-mă rujuliţă-nvoaltă La bădiţul meu în poartă, f (1870), 222. Rujă creaţă, rujuliţă, Măi bădiţă Niculiţă, Cînd ieşi seara pe uliţă Fluieră din fluierifă, Să ies şi eu la portiţă. jARNfK-BÎrseanu, d. 49, cf. Reteganul, tr. 97. <0> F i g. Rujuliţe şi bujori După dalbii-ţi obrăjori. JarnÎk-BÎr-seanu, d. 103. — Pl.: rujuliţe. — Rujă + suf. -uliţă. RUJUŢĂ s. f. (Bot.; regional) Rujuliţă. Mîndro, de iubirea noastră, Răsărit-a rujă-n coastă. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujiţa, Mare iubire-ar strica ! Jar-NfK-BÎRSEANU, d. 12. C o ni p u s: Rujuţa-soarelui = floarea-soarelui (Helianthus annus). Rujuţele-soa-relui In umerele obrazului Puneţi-le-oi. Marian, n*u. 23. — Pl.: rujuţe. — Rujă + suf. -uţă. RULA1 vb. 1. 1. Tranz. A deplasa un corp prin rostogolire. Cf. Alexi, w., dl, dm. + Intranz. (Despre vehicule, poduri rulante etc.) A se deplasa prin intermediul roţilor sau al unor role. La mica mişcare . . . lunurile, fiind rotunde, au început a rola şi a se da tot la o parte. Isis (1859), 322/49. 2. Tranz. A înfăşură ceva în formă de sul. Rulat cu atenţie, epitaful se. păstrează tot timpul anului într-un loc sigur. Oprescu, s- 170. <> R e f 1. pas. Cf. Gorovei, cr. 445. Cînd aluatul este copt... se desprinde foaia de pe lavă . . . , Se rulează repede, cît este încă fierbinte. S. Marin, c. r. 248. 3. Intranz. (Despre filme) A se desfăşura, a se proiecta pe ecran. Rula, de pildă, chiar în zilele acelea un film. Camil Petrescu, u. n. 158. 4. Tranz. (Cu complementul bani, bunuri, capital) A pune în circulaţie, a face să circule. Cf. dl, dm. 5. T r a n z. A netezi sau a întinde un material textil prin apăsare cu un obiect în rostogolire. Cf. dl, dm. — Prez. ind.: rulez. — Şi: (rar) rola vb. I. — Din fr. rouler. RULĂ2 vb. I. Intranz. (învechit) A vorbi fără rost, a spune nimicuri; a flecări. S-au născut nu precum ruleadză oarecari de dzîc de şeapte luni, sau fără iată, ce s-au născut de noaă luni deplin. Dosoftei, v. s. decembrie 204v/17. — Prez. ind.: rulez. — Din ser. ruljati ,,a striga". RULADĂ s. f. 1. (Rar) Ornament muzical de coloratură, format dintr-o succesiune de note cîntate pe o singură silabă. Glasul ei nu-mi era necunoscut, dulci-mea ruladelor sale iscă tn mine un prepus. Dacia lit. 278/12. Ea vine pe scenă cîntînd riturnela cupletului următor . . . Bîrzu (inlră . . . după ce Viorica a mîntuit rulada), pr. dram. 377. Imîtînd ruladele unei demoazele ... ce are obiceiu a cînta prin adunări. Alecsan-dri, ap. cade, cf. lm. Orchestra dă acordul şi tenorul porneşte. Rulada introductivă merge bine, intră în măsură. Caragiale, o. i, 15, cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w. 2. Preparat (dulce) făcut dintr-o foaie de aluat, înfăşurat în formă de sul şi umplut cu dulceaţă, brînză etc. Se unge rulada cu spumă de albuş, se presară zahăr granulat şi se dă cîteva minute la cuptor. S. Marin, c. b. 248. — Pl.: rulade. — Din fr. roulade. RIJLÂJ s. n. I. Intervalul de timp dintre două încărcări succesive ale unui vagon de marfă (cînd se efectuează aducerea, încărcarea, transportul, descărcarea şi manevrele). Cf. dl, dm, dn2. 2. Circulaţia fondurilor băneşti, a mărfurilor etc. Ministerul Comerţului Interior . . . coordonează proiectele planurilor rulajului de mărfuri, bo 1951, 313. — Pl.: rulaje. — Din fr. rnulage. RULÂNT, -Ă adj. (Despre sisteme tehnice) Care este construit pentru a se deplasa cu ajutorul unor organe de rostogolire (roţi, rulmenţi etc.). Asupra coliviei şi corpurilor rulante nu trebuie să acţioneze la montare nici o forţă. Orbonaş, mec. 136. Pod rulant = macara compusă dintr-un pod metalic, care se poate deplasa la o anumită Înălţime deasupra solului pe o cale de rulare, şi dintr-un cărucior pe care este montată instalaţia de ridicat şi de transportat sarcina; se foloseşte tn ateliere, în hale de montaj, în turnătorii etc. Tot trupul. . . [locomotivei] a fost cărat de mine cu podul rulant. Sahia, n. 30. Anul trecut au fost tipizate . . . unele produse, cum ar fi poduri rulante, utilaje pentru mecanizarea lucrărilor din turnătorii şi foraje. Lupta de clasX, 1962, nr. 1, 9. Bandă rulantă — flşie continuă de piele, de cauciuc sau de metal, acţionată mecanic, servind la transportul materialelor, al obiectelor, al pieselor etc. în timpul prelucrării lor. Com- 6941 RULÂRE - 612 - RUMĂGA bina înaintează tn abaiaj, . . . taie blocuri mari de cărbune, le sfărtmă şi le transmite pe banda rulantă. Contemp. 1949, nr. 159, 3/2. Una din cele mai importante inovaţii. . . este mecanizarea benzilor rulante. Scînteia, 1952, nr. 2 391. O neîntreruptă bandă rulantă urcă una după alta . . . cupele metalice pline cu stînei sfărîmate. Bogza, c. o. 254. La atelierul de cusut încălţăminte se instalează o nouă bandă rulantă. Scînteia, 1960, nr. 4 834. Material rulant = totalitatea locomotivelor, vagoanelor etc. care circulă pe linii de cale ferată. Cf. Şăineanu. După doi ani devin ingineri specialişti în diferitele ramuri feroviare (construcţii feroviare, material rulant, telecomunicaţii). Contemp. 1949, nr. 165, 10/1. — Pl.: rulanţi, -le. — Din fr. roulant. RULÂRE s.f. Acţiunea de a r u 1 a şi rezultatul ei. 1. Deplasare a unui obiect prin rostogolire. Cf. Iordan, l. r. 113. 4- Mişcare a unui vehicul prin în-vîrtirea roţilor. Întîi tăcere . . . Apoi cîfiva cocoşi de ziuă, cîteva rulări de care grele. Bacovia, o. 240. 2. Proiectare (a unui film) pe un ecran cinematografic. Cînd proprietarul cinematografului aducea vreun film mai vechi şi rularea se întrerupea, vagabonzii băteau din picioare. Barbu, p. 179. — Pl.: rulări. — V. rula1. RULAT, -Ă adj. 1. (Despre autovehicule) Care a parcurs mulţi kilometri (în timp îndelungat); p. ext. uzat. 2. Care s-a rulat (2); înfăşurat. Scrumbii rulate. S. Marin, c. b. 20. — Pl.: rulaţi, -te. — V. rula1. RtdĂ1 s. f. v. rol*. HULA2 s. f. v. rolă. RULATĂ s. f. 1. Instrument pentru măsurarea distanţelor, format dintr-o panglică lungă de pînză sau de oţel, cu gradaţii în sistemul metric, care se poate înfăşură pe un ax metalic (aflat într-o cutie plată). Rulete metrice. Nica, l. vam. 215. 2. Joc de noroc, constînd dintr-un disc împărţit în compartimente colorate şi numerotate şi dintr-o bilă care se învîrteşte o dată cu discul, indicînd, la oprire, numărul cîştigător; p. ext. jocul însuşi. Aice are întinsă o masă ... în mijlocul căriia sta o ruletă. Ne-oruzzi, s. i, 326, cf. Şăineanu. Se duc la Sinaia să joace la ruletă. Sebastian, t. 197, cf. 121. Visează . . . rulete unde s-ar putea cîştiga averi nenumărate. Sadoveanu, o. vi, 7, cf. viii, 311. O ruletă în miniatură se învîrtea zbtrnîind în palpitaţia unor jucători savanţi. Bart, e. 137. Ai hipodrom ca Londra şi Parisul, bătaie de flori ca Nissa, rulete ca Monte-Carlo. Arghezi, b. 17. Se apropie de ruleta cea mare din mijlocul sălii şi vru să înceapă să joace . . ., însă îi fu cu neputinţă să găsească un loc. Stancu, r. a. v, 398. Ziua, peştii sînt duşi înspre marile pieţe. Solzii se schimbă în bani de argint Şi se aud zornăind la ruletele lumii, s februarie 1961, 22. 3. Mic instrument format dintr-o rotiţă de metal cu margine dinţată, care se foloseşte la desenarea tiparelor de stofă, la tăierea aluatului etc. Pe şină calcă o ruletă pe care se sprijină un bloc cu o prelungire mobilă. Ionescu-Muscel, fil. 264, cf. alr ii 4 034/605. — Pl.: rulete. — Din fr. roulette. RULfiŢ s. n. v. hlrlej. HULI s. n. v. ruliu. RULÎU s. n. Mişcare alternativă de Înclinare a unei ave sau a unei aeronave In jurul axei sale longitu- n dinale, provocată de acţiunea valurilor, cînd direcţia de înaintare este paralelă cu acestea; legănare. Această mişcare, pe care marinarii o numesc ruli, este cea mai supărătoare pentru pasagerii ce suferă de răul mării. Bolintineanu, o. 270. Se leagănă dublu, ca pe-un vas bîntuit de îndoită furtună; ruliu şi tangaj. C. Petrescu, î. ii, 191. — Şi: (înevehit) ruli s. n. — Din fr. roulis. RULMfiNT s. n. I. Piesă de maşină compusă din două inele concentrice, separate prin bile sau cilindri cu acelaşi diametru, care transformă mişcarea de alunecare în mişcare de rostogolire, micşorînd prin aceasta rezistenţa la frecare. Cf. Ioanovici, tehn. 251. Majoritatea motoarelor electrice se construiesc cu lagăre pe rulmenţi (role sau bile). Orbonaş, mec. 133, cf. 128. Fusul nu vine în atingere cu lagărul, ci se montează între ele un organ cu bile sau cu role de oţel, numit rulment. Soare, maş. 72, cf. 85, Nica, l. vam. 215. Rulmenţii sînt piese de foarte mare precizie. Scînteia, 1952, nr. 2 525. Sună sirena unei mari uzine, sirena fabricii de rulmenţi, ib. 1953, nr. 2 836. Eficacitatea rulmenţilor este cu atît mai mare cu cît oţelul din care sînt făcuţi este mai dur. Cişman, fiz. i, 231. La axa roţii are însă loc o frecare de alunecare pentru înlăturarea căreia ... se întrebuinţează adesea rulmenţi pe bile. Marian-Ţiţeica, fiz. i, 145. Un tractor avea radiatorul spart . . . , un altul nu mai putea lucra din cauza rulmenţilor ce trebuiau schimbafi. Mihale, o. 78. 2. (în sintagma) Fond de rulment — totalitatea resurselor materiale şi băneşti de care dispun întreprinderile şi organizaţiile economice socialiste în procesul activităţii lor. — Pl.: rulmenţi. — Din fr. roulement. RULOTĂ s. f. 1. (Neobişnuit) Balustradă la docuri. Alexi, w. 2. Vehicul cu două roţi, remorcat la un autoturism şi dotat cu elemente de confort proprii unei mici camere de locuit. Cf. dn*. — Pl.: rulote. — Din fr. roulotte. RUL du s. n. 1. Cilindru de lemn sau de metal care serveşte la susţinerea şi la rularea unui sistem tehnic, la deplasarea unor obiecte grele, la înfăşurarea unor fire etc. Pentru descărcare cuptoarele se construiesc pe rulouri sau dispozitive care permit înclinarea lor. Ioanovici, tehn. 52, cf. 224. + Sul subţire de lemn (prevăzut cu un arc pentru a putea fi uşor manipulat), pe care se Înfăşoară storul de la ferestre; p. e x t. storul însuşi, jaluzea. Cf. Alexi, w., Nica, l. vam. 215. + Cilindru, tăvălug de compresor. Cf. ds. 2. Obiect sau material înfăşurat în formă de sul. + Prăjitură făcută dintr-o foaie de aluat acoperită cu marmeladă, frişcă etc. şi înfăşurată în formă de sul. Se fac rulourile . . . înlocuind marmelada cu nucă măcinată. S. Marin, c. b. 260. 3. Pieptănătură femeiască în care părul este înfăşurat în formă de sul. dl, dm. — Pl.: rulouri. — Din fr. rouleau. RUM s. n. v. roma. RUM vb. I v. rima. RUMANfŢĂ s. f. v. românită. RUMATlSM s. n. v. reumatism. RUMATISMÂL, -Ă adj. v. reumatismal. RUM s. f. v. rimă. RUMĂG vb. I v. rumega. 6959 RUMĂGALĂ — 613 - RUMEGARE RUMĂGĂLĂ s. f. v. rnmegală. RUMĂGĂTOÂRE s. f. v. rumegător. RUMĂGĂTtJRĂ s. f. v. ramegătură. RUMĂGUŞ s. n. v. rumeguş. RUMÂN1 s. m. v. roman2. RtMAN*, -Ă adj. v. rumen2. RUMĂNÎŢĂ s. f. v. romaniţă. RUMÂN, -A s. tn. şi f., adj. v. român. RUMÂNÂŞ s. m. v. românaş. RUmAnCĂ s. f. v. româncă. RUMÂNfiSC, -EÂSCĂ adj. v. românesc. RUMÂNJ5ŞTE adv. v. româneşte. RUMÂNfiŢ, -EÂŢĂ adj. (Regional) Cu obiceiuri româneşti (I), asemănător românilor, ca românii. Cf. arh. folk. vi, 217, com. din Hereclean — Zalău. — Pl.: rumâneţi, -e. — Rumân + suf. -eţ. RUMÂNI vb. IV v. români. RUMÂNfE s. f. v. românie. RUMÂNÎME s. f. v. românime. RUMÂNÎSM s. n. v. românism. RUMÂNÎT, -Ă adj. v. românit. RUMB s. n. (Nav.) Unitate de măsură pentru unghiuri folosită la roza-vinturilor, egală cu a 32-a parte dintr-un cerc. Vechea gradaţie a busolei în 32 de carluri sau rum-buri. ABC mar., cf. ltr2, l. rom. 1966, 88. — Din fr. rumb. RUMBĂ s. f. Numele unui dans de origine cubană; melodia după care sc execută acest dans. Cind . . . s-a inlrodus la noi dansul exotic rumba, acesi cuvînt a fost asimilai celor dc origine orientală. Puşcariu, l. r. i, 317. — Din fr. rumba, germ. Rumba. RUMEG1 s. n. (Regional) Rumegat1 (Agrişteu — Tîr-gu Mureş). Viciu, col. 34. Nu se putu hodini Dc ru-megul oilor. id. ib. — Postverbal de la rumega. RUMEGĂ vb. I. 1. Intranz. (Despre animale) A mesteca a doua oară mîncarea Întoarsă din stomac. Mascurul... nu rumăgă. Biblia (1688), 136 /50, cf. anon. car. A nu mînca vite necurate sau cu unghia nccrepală, sau ce nu rumegă. Văcărescul, ist. 248, cf. Budai-Deleanu, lex. 170r, drlu, lb, Polizu, Cihac, i, 236. Cerbul. . . mai rumegă el cît mai rumegă şi pe urmă sc aşterne pe somn. Creangă, o. 100. Boii rumegau la carele puse în şir. Slavici, n. i, 92. Şi cerbul săltător Să rumege, stînd pacinic în umbră la izvor. Coşbuc, s. 28, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. într-o curte mare rumegă, culcate, două vaci. Rebreanu, i. 10. Sîmbotina e în coşar, lihnită, rumegînd alene. Bassarabescu, v. 64. Cămilele şi-au pregătit siesta Şi rumegă culcate lîngă cort. TopÎrceanu, p. o. 66. Oile rumegau adunate, pîlc Ia marginea drumului. Vlasiu, a. p. 295. Boii dejugaţi dormitau, rumegînd, lîngă cară. Sadoveanu, o. i, 126, cf. 57. Văzură vacile rumegînd şi viţeii oploşiţi lîngă ugere. Stancu, r. a. iii, 208, cf. id. d. 141. Bivoli culcaţi... rumegau privind nepăsă- tori trenul ce-şi încetinea iuţeala, v. rom. octombrie 1955, 120. Vacile se pleacă la pămînt şi mestecă şi mestecă şi cleaf, cleaf, rumegă, ib. septembrie 1962, 27. Ce-i mai bun ca boul bun, Merge pe-ogor rumegtnd, Brazdă neagră răsturnînd. Marian, s. r. i, 21. Cînd boul nu mai paşte şi prinde a ruguma (rumega), atunci [omul] tşi face cotu căpătîi şi aţipeşte . . . lîngă pripon. i. cr. iv, 131, cf. Candrea, f. 69, alr ii/i h 101, a i 12, 13, 17, 21, 22, 23, 24, 26, 31, 35, v 14, 15, vi 3, 26, ix 2. Am un bou: cu gura rumegă şi cu coarnele flutură (Sfre-delul). Gorovei, c. 343. <0> T r a n z. Fig. Tolăniţi pe lîngă ape, Munţii rumegă tăcere. Lesnea, i. 145. Pe cîmpul palid, în sulfînă, Vitele pasc şi rumegă lumină. Arghezi, vers. 200. Boii-şi rumegau căldura pe sub sălcii. Blaga, Poezii, 56. 2. T r a n z. A mesteca, a învîrti ceva în gură. Otilia ţipă deodată, fiindcă un bivol indus în eroare de rochia ei albă, îşi apropiase fălcile... cu înclinarea de a o rumega. Călinescu, e. o. i, 109. Am început să beu şi eu tabac şi să-l rugum şi în gură. Sbiera, p. 303. <0> Fig. Pizmaşul. . . rumegă fiere de sminteala şi de stricăciunea făcătorilor lui de bine. Piscupescu, o. 113/5. Voievodul rămase tăcut, cu o mişcare necontenită a fălcilor, rumegînd în măsele nelinişte şi mînie. Sadoveanu, 0. xiii, 247. O să-mi rumeg otrava şi-o să tac. Baranga, 1. 192. + (Depreciativ; despre oameni) A mlnca (1). Nici de la naşu-său nu a mai căpătat ce să rumege .. . şi cu ce să-şi îndoape foalele. Reteganul, p. i, 60. + Refl. (Regional; despre obiecte de Îmbrăcăminte) A se roade, a se uza pe la îndoituri. Com. din Straja — Rădăuţi. + Refl. (în superstiţii; despre păr) A se distruge; a cădea. Fetele ... se Iau pînă nu încep a ruguma vilele, anume ca să nu se rugume părul. Marian, s. r. ii, 53. 3. T r a n z. F i g. A medita pe îndelete asupra unui lucru, a-1 examina îndelung. Cf. drlu. Cetisem multe descrieri de călătorie, le rumegai în cuget. Codru-Drăguşanu, c. 2. Vulpoiul, rumegînd tn mintea lui alte nezdrăvănii, îl rugă a-i da voie a se duce mai întîi la mănăstire. Odobescu, s. iii, 240, cf. 23. Hangiul, posomorit, se puse să rumege în minte iot ce auzise. Caragiale, o. i, 61, cf. iii, 75. Aceste lucruri, pe care Badu le rumegase multă vreme în capul lui, i se păreau foarte limpezi. Vlahuţă, o. a. 114. O pauză în care a rumegat bine răspunsul, hogaş, dr. ii, 173. Lupu Chiriţoiu, care-şi rumega aceleaşi gînduri, se adresă acuma lui Luca cu imputare. Rebreanu, r. i, 133, cf. 99. L-a lăsat pe Ion să-şi rumege bucuria, nedumerirea şi teama. Popa, v. 311. Au călărit multă vreme în tăcere; fiecare-şi rumega gîndurile. Sadoveanu, o. i, 269, cf. xi, 271. Cîteodată Titi şedea aşa de mult, rumegînd o intenţie obscură. Călinescu, e. o. i, 139, cf. id. s. 763. Pândele lot mai rumega la planuri. Contemp. 1953, 362, 4/3. Rămase o clipă să-şi legene picioarele-n vînt şi să-şi rumege bucuria datoriei împlinite. Galan, b. ii, 354. Orice cuvînt trebuie să-l rumegi, fiindcă nu-i vorbă de şovăială Ia răspuns. Davidoglu, m. 69. Trebuie să rumeg ideea la rece, îşi spuse. O să mă gîndesc şi o să văd. Preda, r. 129. Multe-s rînduielile mai noi! El le rumegă-ntr-o brazdă trasă, Şi-ntre-un strigăt galeş către boi Şi-ntre pruncii lui rămaşi acasă. Labiş, p. 199. Rumegă vorba ca oaia iarba. Zanne, p. ii, 817. <$- Intranz. Ştiu că ţi-e greu să aştepţi, însă ca să ai ceva . . . trebuie întîi să rumegi în tine. Sahia, n. 39. — Prez. ind.; rămeg. — Şi: (învechit şi regional) rumăga (alr ii/i h 101/310, 346), (regional) rugumâ, arumăgâ (alr i 1 084/278) vb. I. — Lat. rumigare. RUMEGĂLĂ s. f. (învechit) Rumegătură (1). Să nu mîncaţ [dobitoacele] denlru ceale ce socot rumăgală şi dentru ceale ce îngemenează copita. Biblia (1688), 1362/44. — Şi: rumăgâlă s. f. — De la rumega. RUMEGÂRE s. f. Acţiunea de a rumega şi rezultatul ei. 6983 RUMEGAT - 614 - RUMEJINĂ 1. Rumegat1, (regional) rumeg. Cf. rumega (1). Cf. drlu, lb, Polizu, ddrf, Barcianu, Alexi, w. Rumegarea este un semn de sănătate, enc. vet. 450. + (Depreciativ) Mîncare. Nemica nu-mi iaste mai pro-tav decît, în vremea primului şi rumegării, a vorbi. Ţi-CHINDEAL, F. 203/14. 2. F i g. Cf. rumega (3). Cf. drlu. Avusese o clipă acceasi ironie de rumegare a impresiei. Călinescu, b. i. 43. — Pl.: rumegări. — V. rumega. RUMEGAT1 s. n. Rumegare (1). In grajdul caprelor se simţea mişcare şi zgomotul monoton, adormitor al rumegatului. v. rom. ianuarie 1956, 35. — V. rumega. RUMEGÂT2,-Ă adj. 1. (Despre hrana animalelor rumegătoare) Mestecat a doua oară, după ce s-a întors din stomac. Cf. drlu, Barcianu, Alexi, w. 2. Fig. (Despre gînduri, idei, planuri etc.) Reluat de mai multe ori în cercetare; gîndit, examinat. Aceaste Didahii şi părinţilor tuturor cari ştiu ceti le încredinţăm spre cetire şi spre rumegată socotire (a. 18D9). bv iii, 12. Se mulţumeau să încapă pe un scaun . . . şi arar să aventureze o reflexie, o palavră ori o snoavă de mult rumegată. C. Petrescu, o. p. i, 179. — Pl.: rumegaţi, -ie. — V. rumega. k RUMEGĂTOR, -OĂRE adj., s. f. 1. Adj. (Despre animale) Care rumegă (1). Cf. drlu, lb. Capra sprintenă şi uliul, laurul rumigător, Ori mai multă minte s-aibă de cum omul gînditor? Asachi, s. l. i, 220, cf. Polizu, ddrf, Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. + (Substantivat, f. pl.) Subordin de mamifere avînd conformaţia dinţilor şi stomacul (compus din mai multe camere) adaptate pentru rumegare (1). Dobitoacele . . . , cum sînt rumtgătoarele, au mai multă trebuinţă de sare. I. Ionescu, c. 4/7. Verde, lulerna nu se dă la vitele cornute, boi şi oi — rumegătoare — căci acestea o mănîncă fără a o mestcca. Pamfile, a. r. 150. Are compartimente şi sugnimături ca un stomac de rumegătoare. Galaction, o. ii, 393'. Coarnele rumegătoarelor au luai naştere prin afluxul de sînge venit la cap, în timpul cînd animalele se băteau furios între ele. b. daivw. 29. Gălbaza e o boală foarte primejdioasă, o capătă rumegătoarele. şez. iii, 147. 2. S. f. (Regional) Stomac; (regional) rumegătură (2), rumeguş (2). Cf. alr i 124/94, 290, 590. 3. S. f. (Regional, in forma rugumătoare) Rumeguş (!)• Teaha, c. n. 261. 4. S. f. (Bot.; prin Mold.) Păducherniţă (Lepidium ruderale). Borza, d. 98. — Pl.: rumegători, -oare. — Şi: (regional) rumign-tor, -oăre adj., rumăgătoâre (alr i 124/290, 590), ru* gumătoâre s. f. — Pl.: rumegători, -oare. — Rumega -f suf. -(ă)ior. RUMEGĂTURĂ s. f. 1. Hrană rumegată (1); (învechit) rumegală. Dobitocul. . . scoate rumăgătură. Biblia (1688), 1362/42, cf. 771I4, anon. car., ccr 189/22. 2. (Regional) Stomac, (regional) rumegător (2). Cf. a ix 2, alr i 124/596. 3. Rumeguş (I). Cf. Marian, ins. 97, Candrea, f. 237. A împrăştiat nisip amestecai cu rugumătură de lemn pe rochiţa mea. Cazimir, gr. 205. Roţile călcară pe pămînt moale, cu rumegătură de lemn şi aşchii. C. Petrescu, î. ii, 201. Secunda . . . , pe sîrma tăioasă-a veciei, in scame Şi rumegătură Să vi se destrame. Arghezi, vers. 105, cf. Teodorescu, p. p. 374. într-un loc au aflai o grămadă de rugumătură de ferestreu. Sbiera, p. 22, cf. şf.z. xviii, 7, Ciauşanu, gl., com. din Straja — Rădăuţi şi din Bilca — Rădăuţi, a v 14, 34, vi 8, 11, 26, Teaha, c. n. 261. — Pl.: rumegături. — Şi: (Învechit şi regional) ru* măgătură, (regional) rugumătură, rugumetură (Marian, ins. 97, alr i 1 852/402, 540, 552), rtmăgătâră (ib. 1 852/590), rugamătâră (ib. 1 852/840) s. f. — Rumega + suf. -(ă)tură. RUMEGldR, -OÂRĂ adj. v. ramelor. RUMEGtJŞ s. n. 1. (Cu sens colectiv) Particule mici de lemn, asemănătoare cu tărlţele, rezultate din tăierea lemnului, de obicei cu ferestrăul; (regional) rumegătoare (3), rumegătură (3), rugumaşcă, (prin nord-vestul Munt.) ranţ; (rar) omeţită. Sfrede^ele se învîrtesc pînă ctnd se umplu de rumăguş. Pamfile, i. c. 125. Amestecat cu praful de fier era şi nişte rumeguş de lemn. Camil Petrescu, t. ii, 324. Aducea coceni de porumb, iarbă pentru capră, talaş şi rumeguş, după împrejurări. Călinescu, s. 21. Din cauza petrolului şi a rumeguşului de lemn, mîinile i se crăpau. Beniuc, m. c. i, 262. Palmele-i au miros de răşină Şi colb de rumeguş ea are-n păr. Labiş, p. 113. Işi aşeză gamela aproape şi răslurnă o mînă de rumeguş mărunt înăuntru. Barbu, p. 252, cf. 89. Cei care fuseseră de noapte işi scuturau de pc straie rumeguşul de lemn amestecat cu promoroacă. s. iunie 1960, 13. <$> F i g. Ea va zîmbi, pesemne, cu dinţii ştirbi şi goi, Prin rumeguşul cărnii căzute in noroi. Lesnea, c. d. 63. 2. (Regional) Stomac, (regional) rumegător (2) (Ciu-percenii Vechi — Calafat). Cf. alr i 124/865. — Şi: (regional) rumăguş, rumiguş (alr i 1 852/ 748), rugumtiş (ib. 1 852/675), rugumiş (ib. 1 852/677), rugumoş (ib. 1 852/592) s. n. — Rumega f suf. -uş. RUMEldR, -OÂRĂ adj., s. f. 1. Adj. Diminutiv al lui r u m e n2 (1); rumenei, (regional) rumenuţ. Aurora se coboară Din braţele lui Titon, Veselă şi rumeoară. I. Văcărescul, p. 18/3, cf. Pann, e. v, 136/6. CU de mult îmi place să văz să se joace Mîna-ţi rumeoară. Bolliac, o. 80. Strînge lîngă sînu-i copilul rumeor. Alecsandri, p. iii, 243, cf. 87. Tinerică rumeoară, Cu cosiţa gălbioară, Cu albaştri ochişori! Bolintineanu, o. 8, cf. 117. Buzele ei fragede şi rumeioare sc răs-foiră într-un ris de nebunatică bucurie. Odobescu, s. iii, 202. Se întoarse cu un merişor rumeor şi aurit în mînă. Ispirescu, u. 5. Flori mirositoare, Dalbe şi rumenioare. Marian, 1. 227. Uşa se deschise făcînd loc unui domn cu obrajii. . . grăsuni, rumeori şi zîmbi-lori. Teodoreanu, m. ii, 95. Copilă Rumeoară Şi la faţă Smedioară. Teodorescu, f. p. 568. Rumeorii obrăjori Sînt tocmai ca doi bujori. jAHNiK-BÎRseanu, d. 136. Că ţi-i faţa albişoară Şi guriţa rumioară. Sevastos, c. 77. Este-un măr ■ ■ ■ Face mere roşioare şi cn frunzuţe rumegioare. Viciu, col. 38. Şi ne potrivim Ca şi frunza-n fagi, Ca şi două fragi, Roşii rumenioare. ANT. lit. pop. i, 317. 2. S. f. (Bot.) Cîrmîz (Phgtolacca americana). Cf. Grecescu, fl..495, tdrg, Borza, d. 130. — Pl.: rumeiori, -oare. — Şi: rumeor,-oară, rume-nl6r, -oară adj., s. f., rumior, -oără, rumegi6r, -oârâ adj. — Rumen + suf. -ior. RUMEJÂLĂ s. f. (Prin Olt.) Umezeală; bură. Îmi mai venise inima la loc cu rumejala ploii. Ciauşanu, r. scut. 12. — Pl.: rumcjeli. — Rumeji + suf. -eală. RUMEJÎ vb. Refl. şi i n t r a n z. (Prin Olt.) A se umezi, a fi burat de ploaie. Ciauşanu, v. 195, alr i 1 266/840. — Cf. ser. rominjati, prin apropiere de umezi. RUMEJÎIVĂ s.f. (Prin Olt.; In legătură cu verbele ,,a da", ,,a veni") Ploaie de scurtă durată; rumejuie. De mult nu mai dedese aproape strop. O rumejină de mai alalteri n-a folosit nimic. Plopşor, c. 92. (Ca 6993 RUMEJUIE - 615 - RUMENEALĂ epitet, precedînd termenul calificat de care se leagă prin prep. ,,de“) Apoi că n-o dat decil o rumejină de ploaie, nici cit s-ar spăla brusturii de varză, cv 1954, nr. 1/36, cf. alr i 1 266/18, 874. — Pl.: rumejini. — De la rumeji. RUMEJtjlE s. f. (Prin Olt.; şi în legătură cu verbul ,,a da") Rumejină. Burniţa. . . , rumejuia, ploicică . . . (ine puţin şi are stropii potrivit de mari. Pamfile, văzd. 108. (Ca epitet, precedînd termenul calificat de care se leagă prin prep. ,,de“) A dat o rumejuie de ploaie as-noapte. de-a mai potolit praful. Boceanu, ol. — Pl.: rumejui. — De la rumeji. RTJMEL1OT, »Ă adj. Care aparţine Rumeliei, privitor la Rumelia, originar din Rumelia. Cele doă sferturi ale Peloponezului aştept cu nerăbdare ca şefii ru-melioţi să treacă istmu Corintului, cr (1832), 812/5. Anastasia . . . luă [în căsătorie] pe grecul rumeliot Duca. Iorga, c. i. i, 98. — Pronunţat: -li-ot. — Pl.: rumelioţi, -te. — Din ngr. jSoutii)Xi6TY)ţ. lîfMlîX' s. n. Primul şi cel mai mare compartiment al stomacului rumegătoarelor (1). Alimentele care au fost înghiţite şi depozitate în rumen sînt readuse din nou în gură, unde sînt supuse la o mestecare completă, enc. vet. 450, cf. 370. — Pl.: rumene. — Din fr. rumen. RfiMEN2, -Ă adj. 1. (Despre obraji, buze etc.) Care bate în roşu, roşcat; p. ext. (despre oameni) cu faţa îmbujorată; rubicond, (învechit, rar) rumenos. La stat nu era mare; era gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat. Neculce, l. 93, cf. anon. car., lb. Trăsăturile feţei, puţin închise, ruminc şi măsurate, ar (1830), 23x/12 A la faţă . . . Rumenă de ruşinare ... A zîmbit. Conachi, p. 100. Vară-mea e . . . rumenă, elegantă, cochetă. cr (1848), 71/46, cf. Ponzu. Fete rumene şi pălite dc soare, cu.altiţc şi fote colorate. Negruzzi, s. i, 104, cf. 18. Rumene copile, flăcăii numai zale tşi rîd cu dinţi de lapte. Bolliac, o. 68. Obrajii îi sînt rumeni ca două mere domneşti. Filimon, o. i, 116, cf. lm. Zoe . . . era fragedă şi rumenă ca un frag. Bolintineanu, o. 347. Zării mai mulle figuri rotunde şi drăgălaşe, cu peliţa trandafirie... cu buze rumene şi adimenitoare. Odobescu, s. i, 385. Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, baiă-i vina, Se furişează pîndilor Privind la Cătălina. Eminescu, o. i, 173. Se opriră şi ochii Persidei asupra tînărului cu şorţ curat, cu obrajii rumeni. Slavici, o. ii, 25. Din rumenă şi veselă ce era ajunsese de se ofilise şi nu-i mai intra nimeni in voie. Ispirescu, l. 51. Grăsun, puternic, rumen, viu şi violent, o discuţie de multe ore închidea într-o frază largă, figurată. Delavrancea, t. 9, cf. id. s. 9. Faţa lui e rumenă şi cu ochii seînteie-tori. Vlahuţă, o. a. ii, 4, cf. 64. Şi albi şi rumeni ca un frag, Zîmbiţi cînd ne vedeţi şirag De foame-mpinşi la-al vostru prag Să vă cerşim robia. Neculuţă, ţ. d. 49, cf. Şăineanu. Obrajii ei rumeni ca smeura sînt. Coşbuc, p. ii, 38. Moşneagul, rumăn la faţă, sc sculă în picioare. Gîrleanu, n. 117, cf. 10. Din privazul . . . barbei şi musteţilor lui stufoase răsărea . . . faţa-i rotundă, rumănă şi grăsulie. Hogaş, dr. ii, 7. I se înfăţişa în suflet chipul Floricăi, rumen, ademenitor. Rebreanu, i. 313. Seamănă aceste flori cu nişte copii rumeni, bucălaţi şi adormiţi. Galaction, o. 331. Rumen de timiditate, El se uită-n jos posac. TopÎrceanu, o. a. i, 210. Obrazul rumen şi tînăr, de fată, era arămiu acum, ars de vînluri şi soare. C. Petrescu, î. i, 267. O nevastă tînără, rumenă şi sănătoasă, a adormit ca un copil. Brăescu, o- a. i, 42, cf. id. a. 242. Rica era o fetişcană rumenă şi veselă. Vlasiu, a. p. 211. E încă rumănă la obraz . . . fără să întrebuinţeze vreo artă. Sadoveanu, o. ix, 61. O femeie rumenă şi zdravănă ... stă rezemată de-o balustradă. Bart, s. m. 35. Scoţîndu-şi căciula cu smerenie, ... îşi relevă capul rumen parcă ars mereu de soare. Călinescu, s. 68, id. e. o. i, 16. Un portret ni-l arată pe acest copil cu părul lung, obraz rumen, frunte lată. Stancu, u.r.s.s. 42. Faţa ei, de obicei rumenă, era palidă între coadele groase, v. rom. noiembrie 1962, 57. Şi-n grădină se ivi Acea mîndră feţişoară Rumănă şi sprinteneoară. pop., ap. gcr ii, 295. Sptine-mi, dalbă copiltţă, Cu rumena ta guriţă. Alecsandri, p. p. 33, cf. şez. iii, 60, Marian, î. 179. Uttă-te la dînsul că-i mai rumen la faţă decît fetele mele. Vasiliu, p. l. 108. (Glumeţ) Că-i fi rumăn ca ceara Iară gras ca seîndura. Sevastos, c. 28. <0> Fi g. Iată vin pe rînd, păreche şi pătrunâ cole-n poiană Bujorelul vioi, rumen, cu năl-tuţa odoleană. Alecsandri, p. iii, 55. Rumenele lobode Vor de-acuma-n văduvie Să trăiască slobode. TopÎrceanu, b. 50. <$■ (Substantivat, n.) Ai simţit. . . şi-nda-tă mila, din sufletul tău pornită, Cu rumen de ruşinare pe faţa ta zugrăvită. Conachi, p. 101. + (Substantivat, n.; regional) Fard roşu. De pe obra jii uneia i se ştersese rumenul pe buzele mele. Delavrancea, t. 99. 2. (Despre fructe şi unele alimente) Care a căpătat o culoare roşiatică (sub acţiunea focului sau a soarelui) ; copt bine. Un băiat cu şorţ alb, aleargă cu două franzele rumene şi calde în braţe. C. Petrescu, c. v. 119. Apoi colaci învîrtea. . . Şi-n cuptor îi arunca.. . Rumeni îi scotea. Alecsandri, p. p. 390. O turtă de grîu, rumănă şi frumoasă. Vasiliu, p. l. 232, cf. alr ii 4 004/574. 3. De un roşu-aprins; trandafiriu. Oh! cîţi trandafiri miroasă Cu foi rumene frumoasă. Bărac, ap. gcr, ii, 176/16. Trei garoafe pe-aceeaşi tulpină, Rumene şi--nalte domnesc în grădină. Alexandrescu, o. i, 112. O vezi închisă, rumenă floare, Cum se deschide, vezi lăcrimioare. Alecsandri, p. i, 77. în aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. Eminescu, o. i, 171. Vîrî-se In dinţii rînjiţi un trandafir umplut cu tocătură rumenă de pecie şi de muşchi. Delavrancea, s. 182. Ş-aşa-mi vine, uneori, Să zic rumenelor zori Să mai steie ele-n loc. Beldiceanu, p. 108. în zare-amurgul rumen, pe deal, îşi stinge para, Tăcută, ca o taină, din slăvise lasă seara. NeculuţX, ţ. d. 82. Tu plîngi acum, albino, Şi tremuri alungată Din rumenele flori. Coşbuc, s. 97. Iar într-a zecea din zile,. . . rumene zori răsăriră. Murnu, i. 121. Zări departe..., pe bolta rumenă a corului, nucul de pe creştetul dealului. Gîrleanu, n. 17. Potirul rumăn al unei flori ... se leagănă molatic sub mîngîierea dulce a vîntului. Hogaş, dr. i, 14. Lumina rumănă de amurg îi învăluia. Sadoveanu, o. i, 146. Se întoarce îndată Cu inima nc-mpă-cată Şi cu gînduri doritoare Pentru rumena floare, pop. ap. gcr, ii, 314. — Pl.:rument, -e. — Şi: (regional) rumăn,-â, râ-min, -ă rumin, -ă adj. — Din v. si. payiwfctrk. RUMEBJE s. f. v. rumeneală. RUMENEALĂ s. f. 1. Culoarea rumenă (1), îmbujo-rare, roşeaţă, (învechit şi popular) rumeneaţă. Cf. anon. car., lb, Polizu. O vie rumeneală cuprinse faţa sa. Bolintineanu, o. 215, cf. 84. Văzu pe masa lui mîncări de-acele ce merg la inimă şi aduc rumeneala-n faţă. Gane, n. iii, 26. O faţă albă şi străbătută ca de-o răsuflare de rumeneală, cu doi ochi mari şi albaştri. Slavici, n. i, 84, cf. Delavrancea, s. 37, ŞXineanu, Alexi, w. A rupt crinilor frăgezimea şi albeaţa, iar trandafirilor rumeneala lor şi le-a pus pe faţa ei. Hogaş, dr. ii, 144. Avea o rumeneală uşoară şi un zîmbet ademenitor pe întreg obrazul. Vlasiu, d. 181. Era un bărbat firav la înfăţişare, cu barba rară, fruntea pleşuvă şi obrazul lipsit dc rumeneala sîngelui. Sadoveanu, o. xiii, 684. Ochişorii lui, Mura cîmpului, Rumeneala lui. Două mere coapte. Bibicescu, p. p. 355. 2. (Popular; mai ales la pl. şi tn forma rumenea) Fard roşu; (popular) roşeală. Să slujesc de dresuri, mai ales rumeneală. ist. am. 22v/6. Cesta vinde obră-zare viclene Pentru făţarnici şi fartsăi, Cela sîliman şi 6999 rumeneaţă - 616 - RUMENI rumenele Ş-alle ape stricătoare de piele. Budai-Delea-nu, ţ. 320, cf. lb. A Nastei frumusetă e-n şipuri şi cutii, Albeaţa, rumineala o cumpără din tlrg. Negruzzi, s. ii, 208. Sulimanul şi rumeneala cu care se văpsea ... au tras largi şi adînci brazde pe obrajii ei. Ghica, s . 66. Rumeneala cea mincinoasă cu care îşi colora o-brajiişi buzele. Filimon, o. i, 131. N-ai cumpătai ru-mineală din tîrg. Alecsandri, t. 991, cf. ddrf, Bianu, d. s. , Pamfile-Lupescu, crom. 196. Îşi cumpăra de la oraş pomăduri şi ruminele. Vlasiu, a. p. 248. Numai primăriţa s-ar putea pune cu dînsa în privinţa rumc-nelelor — ba chiar o şi întrece, fiind mare meşteră. Sadoveanu, o. x, 611. Vai, mîndruţă, albă eşti. . . Dar eşti albă de albele, Roşie de rumenele. Jarnîk-Bîrsea-nu, d. 439. Dar frumuseţea nu-i la ea, Că-i în tîrg la rumenea, id. ib. 441. De-ai şti da cu vatala Cum şiii pune rumineala. Marian, sa. 68, cf. şez. iii, 124. Dacă-i mîndra ca ş-o stea, Ce-i mai trebuie rumînea. mat. folk. 1 030. Rumineaua s-o scumpit, Feciorii nu o iubit. Viciu, s. gl., cf. Bud, p. p. 82, şez. x, 140. Frumos că se premenea, Băga fafa în albeală, Buzele în rumeneală. Păsculescu, l. p. 255. Să faci Ruminele subţirele Şi-apoi să te dai cu ele. Pamfile, c. ţ. 329, cf. Bîrlea, c. p. 137. Te cunoşti, lele, pe frunte, C-ai pus rumenele multe. şez. xxiii, 35, cf. Diaconu, vr. 177, alr sn iv h 1 199, a vi 4. O dat cu ruminele pe obraz. mat. dialect, i, 91, cf. l. rom. 1960, nr. 2, 20. Şi-i cumpără ruminele Să se mărite cu ele; Că de nu se rumineşte Nici o ceapă nu plăteşte. Lexic reg. 25. Fetele din salul nost Tot umblă după frumos. Dar frumosul nu-i de ele, Că-i în tîrg la ruminele. folc. transilv. i, 147, cf. 412. 3. Culoare rumenă (3); roşu-aprins; trandafiriu. Codrii de prin pre jur se muiau din ce în ce mai mult în rumeneala serii. Galaction, o. a. ii, 166. Deodată, spre miazănoapte, se lămuri o rumeneală slabă. Sadoveanu, o. i, 37. Observînd că rumeneala era în direcţia lacurilor, arhitectul avu o presimţire. Călinescu, s. 102. + (Rar) Căldură, dogoare. In casa asta plină de aromitoare, cu uşa de la sobă deschisă ca să vină rumeneala jăraticului, totul era cald şi bun. Camil Petrescu, o. ii, 72. 3. Nume dat mai multor plante erbacee: a) plantă din familia rozaceelor, cu tulpina întinsă pe pămlnt şi cu flori de culoare galbenă; (regional) roibă1 (Poten-tilla procumbens). Cf. Brandza, fl. 52, Panţu, pl., Borza, d. 137; (regional) l>) (la pl.; rar la sg., în forma rumenea, Grecescu, fl. 277) roibă1 (Rubia tinctorum). Cf. ddrf, Şăineanu, Brandza, fl. 246, Bianu, d. s. 637, şez. xv, 114, Borza, d. 150; c) iarba-şarpe-lui (Echium vulgare), id. ib. 63; d) cirmîz (Phytolacca americana), id. ib. 130. — Pl.: rumeneli şi rumenele. — Şi: (regional) rn-mincâlă, romeneâlă (alr ii 4 004/848) s. f., (2) românele (ib. h 1 199/833) s. f. pl., rumenea, rumineâ, ru-mîneâ s. f. — Rumen2 -f suf. -eală. — Rumenea: sg. refăcut după pl. RUMENEÂŢĂ s.f. (învechit şi regional) Rumeneală (1). Faţa-i varsă rumeneaţe. Bărac, a. 15/19. Unde-ţi este frumuseţea . . . ? Unde-ţi este rumeneţea ? Pann, e. iv, 117/16. Din albeaţa ochilor, Din rumeneaţa obrajilor. Păsculescu, l. p. 149. — Şi: rumenele s. f. — Rumen2 + suf. -eaţă. RUMENUL, -EA adj. (Despre obraji, buze; p. ext. despre oameni) Rumeior. Cf. lb. <$• (Despre fructe şi unele alimente) Şi-a făcut un colăcel Rumenei şi-m-pleticel. Marian, s. r. i, 43. — Pl.: rumenei, -ele. — Rumen + suf. -el. RUMENfiŢ, -EÂŢĂ adj. (într-o poezie populară) Rumen2. Mă miram ce-mi place mie Măru roşu de la vie ; Măru roşu rumeneţ, Badea-nalt şi albinef. hodos, p. p. 71. — Pl.: rumeneţi, -e. — Rumen2 + suf. -eţ. RUMENEŢE s. f. v. rumeneaţă. RUMENÎ vb. IV. 1. Refl. şi intranz- (Despre obraji, buze etc.; p. ext. despre oameni) A deveni rumen2 O); a roşi, a se înroşi. Ea rumenind în nreamea frumuseţelor ei şi faţa ei blîndă, foarte mîngîioasă. Biblia (1688), 359V30, cf. anon. car., lb, Polizu. Mă-rioara se uimea, Feţile-i se rumenea. Alecsandri, p. i, 98. La aceste vorbe, tînăra fecioară Rumenind la faţă ca o roşioară. Bolintineanu, o. 45. Ea rumeni şt mai tare şi-şi înclină capul, f (1873), 64. Plecă ochii în jos şt se rumeni de mînie. Delavrancea, s. 145, cf. id. t. 229. Ce nume s-a rostit De buzele acele ce-n somn au rumenit? Macedonski, o. i, 246. Faţa ei se rumeneşte, s-aprinde de bucuria triumfului. Vlahuţă, o. a. iii, 90, cf. ii, 12, ddrf, Alexi, w. Buzele cărnoase, fragede ca la o fetiţă de şasesprezece ani, rumeneau, pufin întredeschise. Agîrbiceanu, l. t. 112. La vorbele prie-lineşti şi pătimaşe ale muntencii, obrajii i se rumeniseră. Sadoveanu, o. x, 647, cf. ii, 573. I se rumenise prea devreme nasul, din pricina ţuicii, id. ib. xvii, 177. Cînd soarele-o răsări, Flori dc măr s-or vesteji, Feţele ne-or rumeni Ca doi trei Trandafirei. Teodorescu, p. p. 77. Atîta era ea de mîndră cum s-a fost rumenit colo la foc cocînd la plăcinte. Reteganul, p. p. 15. Faţa i să rumineşte. folc. mold. ii, 95. Tranz. fact. Un zîmbet de surpriză rumeneşte puţin faţa ei distrasă. Vlahuţă, d. 145. Avîntul jocului o rumenea făcînd-o şi mai atrăgătoare. Bart, e. 113. 2. Refl. (Despre fructe şi despre unele alimente) A căpăta o culoare rumenă (sub acţiunea soarelui sau a focului). Floarea cade şi rodeaşte Şi roada să rumc-neaşte. Bărac, a. 11/10, cf. Polizu, ddrf. Purcei se rumeneau în flăcările cioturilor uscate de brad. Agîrbiceanu, a. 282. O frigare lungă şi plină de pui. . . se rumenea sfîrîind. Hogaş, dr. ii, 103. îşi pune măria sa tabăra, cînd se rumenesc căpşunile tn poieni. Sadoveanu, o. xiii, 734. Se rumenesc uşor cepele tăiate felii. S. Marin, c. b. 51, cf. sez. vii, 34, alr ii 4 004/ 365, 531, 537, 605, 682, 705, 728. De-un purcel afla, ... Pe jar îl punea, Carnea sfîrîia Şi se ruminea. Balade, ii, 199. <0> Tranz. Să dai degrabă curcanii la bucătărie, ... să mi-i ruminească frumos. Alecsandri, t. 989. [Toamna] să pîrguie fructele, să rumenească strugurii, să fiarbă musiul. C. Petrecu, î. i, 125. 3. Refl. (Popular) A-şi da cu fard roşu, a se vopsi. Oricît s-ar rumeni, Geaba. pr. dram. 300, cf. Polizu. Muierea lui. . . era frumoasă foc şi pe deasupra se mai şi ruminea. Vlasiu, a. p. 247. Care fată-i rumenită Trebe bine ocărită ... , Să nu se mai rumenească, pop., ap. gcr ii, 310. Mîndra mea frumoasă eşti Colea cînd ie rumeneşti. JARNfK-BÎRSEANu, d. 440, cf. 439, şez. iii, 124. Nu ştie . . . să ţeasă pînza. Numai să sc rumenească. Doine, 64, cf. şez. viii, 61, Păsculescu, l. p. 156, Podariu, fl. 92, alr sNivhl 199, Lexic reg. 25, mat. dialect, i, 91. Că eu lucru şi muncesc, N-am timp să mă rumenesc, folc. transilv. ii, 33. Cum n-ar fi lelea frumoasî, Dacî dă boiaua groasî? Dacî nu s-ar rumini, Nici o cîrpî n-ar plăti. folc. mold. ii, 390. în zădar te rumeneşti, Că mai rău te feşteleşti, se zice despre cei care încearcă să se apere şi nu reuşesc. Cf. Zanne, p. ii, 702. Tranz. Săracele fetele, Multu-şi bat picioarele . . . S-adune ceapă dorească, Faţa să şi-o rumenească. JarnIk-Bîrseanu, d. 439, cf. 441. ■4. Tranz. şi refl. A (se) colora în roşu-aprins sau trandafiriu, a deveni rumen <3>. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic. Eminescu, o. i, 76. Zorile-acum rumenesc oceanul. Coşbuc, ae. 129. Şi focuri pe creste pe rtnd rumeni-vor A bolţii năframă albastră. Goga, p. 67. Soarele . . . rumenea cerul ca un vast incendiu. Anghel-Iosif, c. l. 31. Scăpără o lumină tainică, strălucitoare, de se rumeni întreaga biserică. Gîrleanu, n. 92. La spatele cernit al unui nour uriaş se dezvăluise 7004 RUMENIOR - 617 - RUMOARE o baltă roşie-aprinsă de lumină, rumenind loală fafa oraşului. Rebreanu, nuv. 10. Lumina faclelor rumeni palatul mare. Sadoveanu, o. i, 10. Cum s-a rumenit cerul, am pornit pe sub bolţile de promoroacă . . . inapoi spre sat. Camilar, c. p. 95. Spală şi haina mea, Care-am holteii cu ca . . . De-i vedea că rumeneşte, La mine, maică, gîndeşte. şez. v, 64. — Prez. ind.: rumenesc. — Şi: (regional) raminf vb. IV. — V. rumen2. RUMENIOR, -OĂRĂ adj., s. f. v. rumeior. RUMENIRE s. f. Acţiunea de a (se) rumeni şi rezultatul ei. 1. Cf. rumeni (i); culoare rumenă (I), roşeaţă, rumeneală O)- Cf. Polizu. Te-ai însenina văzîndu-i rumenirea din obraji. Eminescu, o. i, 160, cf. ddrf. 2. Cf. rumeni (2). A mearelor rumenire. Bărac, a. 8/8, cf. Polizu, ddrf. Grăsimea ne mai încălzindu-se direct prin flacără, ci prin mijlocirea vaporilor de apă nu se mai formează dectt puţini produşi de rumenire. Belea, p. a. 243. 3. Cf. rumeni (3). Cf. Polizu. 4. Cf.mmeni (4); culoare rumenă (3), rumeneală (3). Crescuse şi rumenirea nopţii, aprinsă ca o gură de iad, luminind sîngeriu . . . împrejurimile, v. rom. august 1958, 63. — V. rumeni. RUMENÎT, «Ă adj. 1. (Despre obraji, buze etc.; p. ext. despre oameni) Care a devenit rumen (1). Pieliţa cea albă, rumenită. Slavici, o. ii, 184. Işi întoarse nasul rumenit, care părea acum mai lung. Sadoveanu, o. xi, 18. Şeade . . . tolănit Şi la faţă rumenit. Teodorescu, p. p. 577. De puica dor mi-aduce, De puicuţa rumenită Şi de puşca-mi oţelilă. Hodoş, p. p. 201. 2. (Despre alimente şi despre fructe) Care a căpătat o culoare rumenă (sub acţiunea focului sau a soarelui). Cuptiorul. . . era plin de plăcinte crescute şi rumenite. Creangă, p. 290. Pregătea masa . . . costiţă rumenită pe mazăre şi compot. Camil Petrescu, t. iii, 310. Coaja rumenită de deasupra, amestecată cu grăsime, poate provoca tulburări. Belea, p. a. 243. Işi bulbucă ochii lacomi asupra puiului rumenit. Vinea, l. ii, 311. Plecă muşcind cu poftă dintr-o pară mustoasă, după ce o întoarse în mînă şi se uită cît e de frumoasă, galbenă şi rumenită pe o parte. v. rom. aprilie 1963, 21. O găină grasă, friptă, ... Pe deasupra rumenită, şez. ii, 78. Cînd au sosit acolo, căpcăunoaica nicăieri, iar în mijlocul casei, trei făpturi omeneşti rumenite. Rădulescu-Codin, l. 25, cf. Balade, iii, 180. 3. Fardat cu roşu. Toate aveau . . . buzele rumenite şi purtau ţesăturile cele mai scumpe. Sadoveanu, o. xii, 135. Cît ce-i cît de hîdă fată, Romoniţă şî gătată Tăi o leacă mai arată t arh. folc. vi, 195. — Pl.: rumeniţi, -te. — Şi: (regional) romonit, -ă adj. — V. rumeni. RUMENlŢĂ s. f. (într-o poezie populară) Rumeneală (2). Ai purtat un car de flori Ş-o căruţă de bertiţe Şi una de rumeniţe. JarnIk-Bîrseanu, d. 440. — Pl.: rumeniţe. — Rumen2 + suf. -iţă. RUMENlU, -fE adj. Roşiatic, trandafiriu. Lumina lunii se schimbă în polei rumeniu. Delavrancea, t. 25. Vrăbiile ciripeau in merii cu bobocii rumenii, id., ap. tdrg. (Substantivat, n.) I se păru mai tînără şi mai frumoasă în rumeniul zorilor. Camilar, n. ii, 386. — Pl.: rumenii. — Rumen2 -f suf. -iu. RUMEN OS, -OÂSĂ adj. (învechit, rar) Rumen2. Cf. Polizu. — Pl.: rumenoşi, -oase. — Rumen2 -I- suf. -os. RUMENUŢ, -Ă adj. (Regional) Rumeior; Înroşit In foc. Văd palul bogatului în mijlocul iadului. — Dar d-în el ce-i aşternut ? — Tot cuţite ascuţite Şi furcuţe Rumenuţe. Pamfile, cr. 75. — Pl.: rumenuţi, -e. — Rumen2 + suf. -uţ. RUMEOR, -OĂRĂ adj., s. f. v. rumeior. RUMIGĂTdR, -OĂRE adj. v. rumegător. RUMIGtfŞ s. n. v. rumeguş. RtJMIN, -Ă adj. v. rumen2. RUMIN vb. I. (Franţuzism, rar) 1. Intranz. (Despre animale) A rumega. Toate vitele ruminează. Severin, s. 124. 2. T r a n z. Fig. A medita pe îndelete asupra unui fapt. Pe măsură ce odăile se umpleau cu paturi şi masa cu tacîmuri, mintea sa, în funcţie de speţă, ru-mina ridicarea şi conservarea familiei. Călinescu, e. 22. — Prez. ind.: ruminez. — Din fr. ruminer. RUMINĂT, -Ă adj. (Rar) Rumegat. + Fig. Măcinat, distrus, nimicit. E ca o trecere de undă electrică peste rumeguşul de fosfor al unei vieţi, ruminată de soartă şi de oameni. Perpessicius, m. iv, 350. — Pl.: ruminaţi, -te. — V. rumina. RUMINEĂ s. f. v. rumeneală. RUMINEĂLĂ s. f. v. rumeneală. RUMINÎ vb. IV v. rumeni. RUMINlCĂ s. f. v. românică. RUMIOR, -OĂRĂ adj. v. rumeior. RUMÎNE vb. III v. rămlne. RUMÎNE s. f. v. rumeneală. RUMÎNlŢĂ s. f. v. romaniţă. RUMMY s. n. Numele unui joc de societate la care se folosesc cărţi sau plăci mici prismatice de piatră, de lemn etc., marcate cu cifre de diferite culori. în afară de pian . ^ . , acum e în scenă şi o masă de rummy. Camil Petrescu, t. iii, 307. — Pronunţat: rSmi. — Din fr. rummy, germ. Rummy. HUMOÂRE s. f. 1. Murmur de protest, nemulţumire, mirare etc. al unei mese de oameni; zgomot surd de voci care se aud în acelaşi timp; p. e x t. zgomot confuz. Rumoare aprobativă pentru Caţavencu. Caragiale, o. vi, 131. Toată scena aceasta a fost însoţită de rîsete şi rumoare, id. ib. 145, cf. Alexi, w. Se înălţa acum larma glasurilor, sunetul cristalin al paharelor . . ., um-plînd terasa cazinoului de rumoarea neîntreruptă a marilor restaurante. C. Petrescu, î. i, 4. Rumoare de dimineaţă, uşi care se deschid, voci care se aud strigînd din diverse odăi. Sebastian, t. 13. Răsuna necontenit rumoarea balraciană a capitalei. Teodoreanu, m. ii, 38. S-a produs mare rumoare în sală. Sadoveanu, o. ix, 546. împăratul a zîmbit în mijlocul rumoarci generale. id. ib. xi, 654, cf. ix, 324. O rumoare dc conversaţie fierbea în sală. Călinescu, s. 383. Mai mult decît atît prin oraşul rumorilor, . . . Voi umbla primăvara întreagă prin tîrguri. Blaga, p. 23. Dansurile şi balurile. . . umplu cu rumoare de carnaval castilian drumurile. Ralea, o. 100. Pe la mijlocul actului, Dorcea se întoarse şi înregistră mirat o rumoare care tălăzui sala vreo două secunde. Camil Petrescu, n. 8. Se produse 7027 RUMPÂTOR - 618 - RUNIC an fel de rumoare stupefiată, vestea păru o clipă de necrezut. id. ib. 149. Rămine surprins, cind vede că toată lumea, într-o rumoare subită, se ridică în picioare şi priveşte spre uşă. contemp. 1954, nr. 401, 4/3. Cuvintele lui... au adus rumoare şi zgomote de aprobare. v. rom. februarie 1956, 66, cf. Vinea, l. i, 28. ,,Mi-a spus ce trebuie să fac ca să fiu numită aici", a răspuns fata, stîrnind rumoare semnificativă în adunare. Preda, r. 58. + (Rar) Informaţie; zvon. Erodot, după o confuză rumoare, deduce de acolo însăşi Dunărea. Hasdeu, i. c. i, 196. — Pl.: rumori. — Din fr. rumer. Cf. lat. r u m o r, - o r i s. RUMPĂTdn, -OĂRE adj., subst. v. rupător. RUMPE RE s. f. v. rupere. RUMTURĂ s. f. v. ruptură. RIJN s. f. v. rină. RUNC1 s. n. 1. (Prin Bucov., Maram. şi nordul Transilv.) Loc într-o pădure unde copacii au fost tăiaţi (chest. iv 99/264, a ii 6, Arvinte, term. 164), au ars (v. arsură) (ŞXineanu, dr. xi, 227, chest. iv 108/386—1) sau au fost doborlţi de vînt (Candrea, ţ. o. 52, a i 20, ii 7), întrebuinţat ca păşune sau ca ogor (v. 1 a z, curâtură) (conv. lit. xxv, 711); clmp unde pasc vitele (alr i 989/354); poiană în pădure sau pe o coastă de deal (chest. iv supl., com. din Straja — RXdXuţi şi din Rodna — NXsXud). Am vîndut un . . . laz de fînaţ cît iaste tot şi cu runcurt de păscut . . . şi cu to(a)t(ă) pădure (a. 1652). Ştefane-lli, d. c. 4. Le-(a)m vîndut o moşie . . . , anume poiana Oila şi cu runcuri de păscut (a. 1697). id. ib. 17. Muntele Ouşoru şi cu toate poalile lui şi cu-n runc care să cheamă Jmaşul. . . iară le-or vinde (a. 1755). id. ib. 57. Vaci mugind colindă runcul. Beniuc, v. 51. O situaţie specială între stăpînirile individuale din interiorul obştii 0 au curăturile (lazurile, runcuri, arsuri, jarişie . . .). Panaitescu, o. ţ. 125. De pre runc nou iese brînză multă. conv. lit. xxv, 714, cf. ŞXineanu. De la iarba de runc niţele se împung, conv. lit. xxv, 714. 4- (Regional) Pămînt pentru păşnne, în proprietate obştească (Poiana Stampei — Vatra Dornei). Arvinte, term. 164. 2. (Regional) Loc pe care creşte zmeură (chest. iv supl., T. Papahagi, m. 231, alr i 867/347, ib. 989/ 348, alr ii 6 257/362) sau afine (chest. iv supl., alr 1 989 /361). -0> Poamă de rung — zmeură, ib. 867/347. 3. (Regional) Loc înclinat (acoperit de pădure) (chest. iv supl., alb i 989/532); podiş (ib. 989/420, Arvinte, term. 164); deal împădurit (chest. iv supl.). — Pl.: runcuri. — Şi: (regional) rung s. n. — Lat. runcus. RUNC2 s. n. v. rincă. RUNCALAU s. m. v. rlncălău. RUNCĂN subst. (Prin Maram.) Tufă de zmeură. Cf. T. Papahagi, m. 231. — Pl.: ? — Runc1 + suf. -an. RfcNCĂ s. f. (Regional) Muşcată (Pelargonium odo-ratissimum). Borza, d. 125. — Etimologia necunoscută. RUNCĂÎ vb. IV v. rincăi. RUNCĂLAU s. m. v. rlncălău. RUNCĂTURĂ s.f. (Regional) Uscătură (Bulzeşti — Hunedoara), cv 1952, nr. 4, 34. — Pl.: runcături. — Şi: rlncături s. f. pl. Teaha, c. n. 260. — Cf. r u n c1. RUNCUl vb. IV Tranz. (Prin sudul Transilv. şi nordul Olt.) A doborî copacii pe o porţiune de pădure; a defrişa, (regional) a runculi. [Vintul] a runcuit pădurea. alr i 989/122, cf. Lexic reg. ii, 31. — Prez. ind.: runcuiesc. — Runc1 -f suf. -ui. RUNCULEŢ s. n. (Regional) Diminutiv al lui runc1. I-am zălojit on runculef di cosit şi di păscut (a. 1801). Ştefanelli, d. c. 292, cf. ddrf. Din brazii tăi cci verzi Eu ţi-oi face runculef Pentru vaci şt pentru oi. pop., în conv. lit. xxv, 712. — PI.: runculeţe. — Runc1 + suf. -ulei. RUNCULî vb. IV. Tranz. (Mai ales prin Bucov.) A defrişa un loc împădurit, pentru a face imaş sau ogor. Cf. ddrf. Codru-ntreg să runculească, Să facă codru ogor. pop., ap. tdrg. Runculind munţii de prin apropiere, cari pină atunci erau acoperi(i cu tot felul de copaci, au trăit de-aici încolo numai din creşterea vitelor. Marian, t. 248 <*> A b s o 1. Să mă duc . . . In codri fără stăpîni, Să m-apuc să runcuiesc, Loc să-mi fac ca să trăiesc, pop., ap. tdrg. — Prez. ind.: runcuiesc. — Runc1 + suf. -uit. RUNDĂ s. f. 1. (Prin Transilv.) Cantitate care face parte dintr-un şir de acelaşi fel; serie, rînd. Asta-i bere dintr-un butoi început acum, să mai aduci numai-decît o rundă. Agîrbiceanu, a. 289. 2. (Sport) Serie de partide din cadrul unui turneu de şah, in cursul căreia fiecare participant joacă o singură dată. Cf. Scînteia, 1954, nr. 2 915, l. rom. 1959, nr. 2, 87. In rundele a 5-a şi a 6-a ale turneului internaţional feminin de şah . . . s-au înregistrai următoarele rezultate. Scînteia, 1960, nr. 4 842, cf. ib. 1966, nr. 7 043. In penultima rundă, partida ... s-a încheiat remiză, ib. 1969, nr. 8 265. Disputarea a opt runde în turneul de şah. Sportul, 1970, nr. 6 227, 4/5. + (Şi în forma rond) Repriză a unui meci de box. în rondul 14, Joe Louis a pierdut la puncte, sp. pop. 1950, nr. 1 744, 7/5, cf. dn2. 3. Parte dintr-un şir de acţiuni, manifestări etc. de acelaşi fel. Ieri s-a încheiat prima rundă de convorbiri oficiale. — Pl.: runde. — Şi: rond s. n. — Din germ. Runde, fr. round. Cf. engl. r o u n d. RUNDE s. f. v. rindea. RUNDUNEĂ s. f. v. rindunică. RUNDUNÎCĂ s. f. v. rindunică. RUNDUNÎŢĂ s. f. v. rlnduniţă. RUNDUREĂ s. f. v. rindunică. RLXE s. f. pl. Caractere grafice ale celor mai vechi alfabete germanice şi turcice. Cf. ŞXineanu, Barcianu, Alexi, w., cade, Scriban, d. In chip de rune, de veacuri uitate, Poart-o semnătură făpturile toate. Blaga, Poezii, 148. F i g. Despre tine şi otravă, Despre slavă şi albine Scriu tn rune o poveste, Căci ce este nu se spune. id. p. 91. — Din germ. Runen, fr. runes. RUNG1 s. n. v. rincă1. RUNG* s. n. v. runc1. RUNIC, -Ă adj. Cu caracter de rune. Cf. Scriban, d. Din îmbinarea scrierii greceşti cu latina s-a creat seri- RUORA - 619 - RUPE erea runică, foarte folosită in ţările scandinave. Graur, i. l. 81, cf. dn2. <*> (Adverbial; f i g.) Calea lactee abia ghicită se pierde Scrisă in noapte fierbinte şi calmă. Ca linia vieţii runic săpată înlr-o imensă zăbavnică palmă. Blaga, Poezii, 143. — PI.: runici, -ce. — Din germ. runisrh, fr. runique. RUOR vb. I v. roura. RUORÂT, -Ă adj. v. rourat. RflORE subst. pl. v. rouă. RUP s. m. (învechit) Măsură de lungime, echivalentă cu a opta parte dintr-un cot, aproximativ 8 cm. O manta de aba .... largul in poale şese coţi doi rupi (a. 1792). Uricariul, iv, 136/14. Aoind un neguţi-toriu de a cumpăra 4 bucăţi de stofe cu fir şi măsurind au găsit într-una 34 de coţi, 7 rupi şi 3 grefi. Amfilo-hie, E. 75/8. Nu afli alt ca dinsul Să ştie cum se-mparte un rup in patru grcfuri. Negruzzi, s. ii, 199, cf. Cihac, ii, 608, ddrf. Cotul. . . se împarte in 8 rupi şi rupul în 2 grefi. Climescu, a. 213, cf. şio n,, 303, I. Brăescu, m. 71, N. A. Bogdan, c. m. 173, Coman, gl. + Măsură de lungime egală cu un sfert de metru. Cf. Barcianu, Scriban, d. — Pl.: rupi. — Din tc. rup. RUPĂTOR, -OÂRE adj., subst. 1. Adj. (Rar) Care rupe. Cf. drlu, ddrf. (F i g.) Limba maternă vorbind-o ca în batjocură, un jargon rupător de urechi. Bariţiu, p. a. iii, 143. O Pasăre rumpăloare — pasăre de pradă. Toate păsările rumpătoare ... în gios slobozindu-se şi în sus rîdicîndu-se. Cantemir, ist. 187. 2. S. n. Maşină de desfăcut bumbacul din baloturi. Cf. Ionescu-Muscel, fil. 77. 3. S. in. (învechit, neobişnuit) Spărgător, infractor. Cf. DRLU. 4. S. m. şi f. (învechit, neobişnuit) Persoană care Întrerupe vorba cuiva; Întrerupător. Rumpătoriu vorbei. DRLU. — Pl.: rupălori, -oare. — Şi: (Învechit) rumpâtor, -oare adj., subst. — Rupe + suf. -ător. RUPCIGOS, -OÂS adj. v. răpciugos. RUPE vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material (trăgîndu-1 sau întinzîndu-1 in direcţii opuse); a despărţi un obiect în două sau în mai multe bucăţi. Cf. cuv. d. bătrs i, 249/20. Lega el cu lanţuri de fier şi căile păziia şi rumpea lanţurile. Coresi, ev. 372. Rumse . . .lanţurile lui. Neagoe, înv. 151/29, cf. lex. mars. 221, drlu, lb. A rumpe sau a încurca firul, cr (1848), 83/2. Rupe scrisoarea aceasta. Negruzzi, s. i, 62, cf. Polizu. Baba, de venin, se smulse odată din piuă-n sus şi rupse lanţurile. Eminescu, p. l. 8. Mlna-i dreaptă rupse panglica albă care o lega de slînga. Delavrancea, t. 37, cf. id. s. 168. Turbat tncleaştă minaşi tort în mînă rupe, Cămaşa principesei, ţesută-n fire scumpe, De-a lungul se destramă pe-n-tregul ei tivit. Coşbuc, p. ii, 200, cf. Alexi, w. Rupse tichia-n două. Pamfile, duşm. 89. Rupse plicul şi sorbi cu înfrigurare cele şase pagini descris mărunt. Rebreanu, r. i, 31. îi smulse eticheta cu preţul şi o rupse în două. C. Petrescu, î. i, 77, cf. ii, 19. Se uită la banda de hîrtie, o rupe şi pe urmă apasă pe minerul aparatului telegrafic. Sebastian, t. 188. Odată îi cususe un nasture căzut, ... rupind a/a cu dinţii. Teodoreanu, m. ii, 117. A apucat. . . unul din cele două fire de legătură şi l-a rupt brusc. Sadoveanu, o. ix, 583, cf. viii, 141. Sînl legat cu lanţuri gata, Dar mă-ntind niţel din trup Şi le rup. Arghezi, vers. 320. Rupse biletul în bucăţele mici şi-l aruncă cu dispreţ în aer. Călinescu, s . 212. li trimisese un pachet pe care servitoarea îl rupsese pe drum. id. b. i. 29. Rupse nişte pliculeţe pe care le scosese din cutie. v. rom. august 1954, 55. De unde or fi aflat că Peter a rupt afişele? id. ib. 114. Ai rupt firul, nu se toarce! Teodorescu, p. p. 325. Amar de zilele mele, Că lanţurile le-am rupt, Dar mătasa n-am putut. Bibicescu, p. p. 287. Gruia, cînd să treia, Sfoară de fuior rupea. Alexici, l. p. 18. Mică sabie scotea, Pe arcer că o trăgea, Un fir de păr că rupea. Balade, ii, 175. (A b s o 1.) Te-a cuprins necaz deodată . . . Parc-ai vrea să rupi, să frîngi. Coşbuc, p. i, 219. Ş-a făcui un colac mîndru şi frumos . . . Rupe-n două, dă şi nouă. folc. mold. i, 299. Fi g. Se rumpem legăturile lor şi să lepădăm de la noi giugul lor. psalt. 2. Acest nume amar-dulce vijălos răsună-n mine ... şi ca viforul pe frunze smulge, rupe-a mele vine. pr. dram. 363. Ah / nu pol eu trăi fără tine; Eu încă a vieţii fir mi-oi rupe, Pe amîndoi o groapă să ne astupe. Budai-Deleanu, ţ. 188. [Mure-şan] rumpe coarde de aramă cu o mînă amorţită. Eminescu, o. i, 32. Vîntule, nebunule, de ţi-ai rupe strunele. Păun-Pincio, p. 43. Ciobanul rupse salba povestei. Galaction, o. a. ii, 167. Moşneagul îşi rupse o clipă firul vorbei. Sadoveanu, o. i, 661. Popa legă din nou firul [povestirii] pc care-l rupsese. Camil Petrescu, 0. i, 108. Neaga îi rupse firul gîndului. Stancu, r. a. iii, 63. Firul gîndurilor i-a fost rupt din nou. Galan, z. r. 6. <0> R e f 1. Să rumpea de pre el lanţurile, n. test. (1648), 46r/24. Sufletul nostru scăpă ca pasărea din laţul vînătoriului: laţul să rumsă şi noi scăpăm (a. 1658). ccr 111/21. Cînd să strîngă nodul, pîc ! se rupse aţa, căci era putredă. Ispirbscu, l. 55. Cînd Gruie se-ntindea, Două funii se rupea. Alecsandri, p. p. 145. Cîndu-i trage cu acul, Să se rumpă bumbacul. Jar-NfK-BÎRSEANu, d. 347. Unde văd cosîţîle, Mi să rump nojiţîlc. Mîndrescu, l. p. 87. Eu, mîndră, încă mi-oi zice: Cînd îi merge la fîntînă, Să-ţi anin Zgarda-n vîr-dină, Să se rupă şirele. Bud, p. p. 6. Că centura la cea nouă Ţi s-a rupt, mîndrui, în două. folc. transilv. 1, 333. Acolo să rumpe aţa unde e mai subţire. Zanne, p. iii, 11. Dacă se rupe o verigă, tot lanţul se desface. id. ib. 204. Nu întinde coarda prea mult, că se rupe. id. ib. iv, 314. Întinde petecul numai cît ajunge, căci se rupe. id. ib. iii, 293. Dacă întinzi salteaua, se rupe. id. ib. 256. (F i g.) Coardele vieţei în pieptu-mi obosit Se rup ! Alexandrescu, o. i, 106. Se rupe tortul galben al razelor dc lună. Goga, p. 111. Firul dragostei s-a rupt, Dragostea s-a risipit, folc. transilv. i, 242. Expr. A rupe lanţul (selaviei sau de robie) = a (se) elibera din starea de sclavie sau de robie; p. ext. a înlătura oprimarea, a (se) elibera dintr-o constrîngere; a (se) dezrobi, a (se) descătuşa. Se făcu stăpîn pc Babilonşi le rumpsc lanţurile sclaviei. Filimon, o. ii, 237. Românul cu-a sa mînă rupe lanţul de robie. Alecsandri, o. 74. (Refl. pas.) Sc rupe lanţul cu-nverşunare, Sc scoală gloata la semnul dat. Bolliac, o. 139. A (se) rupe (in) bucăţi v. bucată. (Refl.) Ţine-tc, pînză, să nu te rupi v. pînză. A rupe miţa In două v. m î ţ ă. A rupe inima tîrgului v. inimă. A rupe cuiva inima (sau sufletul) = a-i provoca cuiva multă milă, durere, deznădejde etc.; p. ext. a provoca o emoţie puternică, a frînge cuiva inima. De mă amăgeşti, Ifio, inima din min-ai rumpt. Beldiman, o. 44/11. Mari dureri ai, surioară, De-mi rupi inima ge-rntnd? Bolintineanu, o. 59. Taci, nevastă, că-mi rupi inima cu cînticul ist de robie! Alecsandri, t. ii, 34. Marea largă şi rostogolitoare de safire, plaja clară şi uşor horbotată de valurile domolite: rupeau inima cu zădărnicia lor. Galaction, o. a, i, 52. Treci, dorulc, Murăşul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîr-nava, Nu-mi mai rupe inima ! JarnIk-Bîrseanu, d. 116, cf. 101. Nu ştiu, bade, cum ziceai, că inima mi-o rumpeai. Mîndrescu, l. p. 56. Lelicuţă! ce-ai făcut ? La toţi inima le-ai rupi! Marian, î. 547. Ai venit o seară, două Şi mi-ai rupi inima-n două. Reteganul, tr. 137, cf. 87. li voi lua tot, ca să-i rup inima In el şi aşa să se pocăiască. şez. i, 259. Floricică floricea, Mîn-dra neichii-i oehişa, Asta-mi rupe inima. Hodoş, p. p. 33. Cum ziceai, ziceai, Inima-mi rupeai, Ia, mai zi o dată Şi mi-o rupe toată! Balade, iii, 305. (Refl.) A i se rupe (cuiva) inima (sau sufletul, regional, ră- 7059 RUPE - 620 - RUPE runchii etc.) (de milă, de dnrere, de jale etc.) = a-i fi cuiva milă; a simţi o deznădejde, o mare durere sufletească; p. ext. a simţi o emoţie puternică. Foarte i se rnpe inema de fecioru-i. Coresi, ev. 79. Să răsipeşte inima mea. Mi să rumpe inima văzîndu-ie. Kotzebue, u. 27v/7. Mi se rumpe inima de durere, pr. dram. 226. In faptă Iţi adcverează că-i e milă de toată lumea, însă pentru sine i se rupe inima, or (1848), 22*/14. Mi se rupe inima cînd gindesc la nenorocirile acelei ţări frumoase. Alecsandri, t. 1 310. I se rumpe a lui suflet cînd priveşte pesle-al vremurilor vad. Eminescu, o. i, 44. Floare! cum surîzi în grădina zilelor tale, fără să ştii că o inimă se rupe. id. p. l. 56. Despre feţii de împărat ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine. Creangă, 0. 41. Milă mi-e de tine; dar, de mine, mi se rupe inima de milă ce-mi esle. id. a. 68. începu a se boci de ţi se rupea rărunchii de milă. Ispirescu, l. 30. Uite, tatăl lor cum plînge, plînge ca o femeie, de ţi se rupe inima. Vlahuţă, o. a. ii, 36. Simţea că i se rupe inima de milă, de jale. id. ib. iii, 15. Pesle-acesl prag Nu trec făr-a simţi că inima-mi se rupe De chin. I. Negruzzi, s. vi, 467. Parcă-mi moare Inima, se rupe-n mine! Nu de voi, tu ştii de cine! Coşbuc, p. i, 135. Mi se rupe inima cît sînt ei, sărăcuţii, de golaşi şi de flămînzi. Rebreanu, r. ii, 64. Nu te duce, dragul mamei, că se rupe inima-n mine! Sadoveanu, o. i, 35. Plîngeau ... de ţi se rupea inima. id. ib. 361. Mi se rupe inima de durere cînd mă gîndesc că suferă alţii pentru noi. Stancu, r. a. iii, 28. Mi se rupe inima la gîndul acesta, v. rom. iulie 1958, 20. Cîndu-l văz dumineca, Mi se rupe inima. JarnIr-Bîrseanu, d. 91. Bietului om i se rupea inima după copii. Sbiera, p. 170. Li se rumpea inima şi-i împlea cea mai mare jele. Marian, t. 276. Ce te-a ajuns, dragă Petre? spune-mi să ştiu că mi se rupe inima. Reteganul, p. ii, 56. Fata . . . începu să plîngă de obidă de fi se rupea inima. Stăncescu, b. 338, cf. 120. Şi plîngca, frate, plîngea, Inima i se rupea Şi din gură tot zicea. Balade, 1, 389. (Cu parafrazarea expresiei) Să-i cuprindă, să-i sărute, dezmierdîndu-i să-i adoarmă, Slrînşi la inima-i pustie ce se rupe şi se sfarmă! Neculuţă, ţ. d. 115. Dar ce zgomot e în tindă? Inima-i stă să se rumpă! Iosif, patr. 46. Acuma i se rupsese o bucăţică de inimă, pentru că el îşi iubea foarte mult fiicele sale / Sbiera, p. 90. Şi cînd aud zicînd mamă, Inima mi să dăstramă, Să rupe ca o năframă. Mîndrescu, l. p. 25. A i se rupe (cuiva) băierile inimii v. b a i e r ă. + (Complementul indică părţi ale corpului) A fractura, a frînge. Cf. drlu. Da daţi-mi pace, că mi-ţi rupe vro mînă. Alecsandri, t. 1 120. Iute se întoarnă înapoi, zburînd neîncetat, de frică să nu-i mai rupă cineva şi celalalt picior. Creangă, p. 96. Ei, cum căzui eu, neiculiţă! ■ ■ ■ Să-mi rup nasul şi mai mult nu. Delavrancea, o. ii, 114. Şi-a bătut muierea . . . Cică i-ar fi rupt o mînă. Preda, d. 126. [A căzut] în tindă jos cu poloboc cu toiul, de şi-a rupt capul şi a murit. Sbiera, p. 10. Numără cîte coaste mi-a rupt! Reteganul, p. iii, 39. Cucuie, nu mai cînta, C-oi lua puşca ş-oi da De f-oi rupe aripa. şez. i, 140. Mai iut'e ţ-ar rumpe capu decît să l'-ajul'e. alr i 311/215. Sus bat dobele, Jos curg ncgurele ; Care cum ajunge Capul şi-l rupe, Numele-şi schimbă (Moara). Gorovei, c. 232. <$> (Prin exagerare) Cocoşii s-auzeau peste tot satul, cînlînd să-şi rupă beregata. Delavrancea, s. 51. Să nu-l mai prind p-aici, că-i rup picioarele. Bassarabescu, v. 162, cf. Preda, m. 106. <$■ Refl. Cit pe ce era să i se rumpă o vînă a inimei. Eminescu, p. L. 59. Dracul chiuie . . . aşa dc tare, de credeai că s-a rupt ceva înlr-însul. Creangă, p. 54. Ş-aşa lare îl slrîngea, Trei coaste i să rupea. Balade, i, 366. Gura lui dacă ar fi de petică s-ar rupe, se zice despre cei flecari. Cf. Zanne, p. ii, 190. <$> Expr. A-şi rupe f|îtu 1 (sau ijrumajii) = a-şi pierde viaţa, a muri (într-un accident); a-şi pierde averea, situaţia; a o păţi. Cf. Barcianu. Maşina săltă vertiginos peste gropi şi pietroaie . . . , viră nebuneşte şi dispăru. — Ce oameni! Ce oameni! se minună cu indignare . . . Au să-şi rupă gîtul. C. Petrescu, î. ii, 222. Pe unele străzi sînt adevărate rătăcăni, în care căzînd un biet cetăţean poale să-şi frîngă o mînă, un picior, ori să-şi rupă gîiul. Sa- doveanu, o. v, 10. Ăla care ne ţine banii acolo o să-şi rupă gîiul. Preda, d. 143. A-şi rupe nasul v. nas. A rupe (cuiva) oasele v. o s. A rupe (cuiva) ciolanele v. ciolan. A-şi rupe picioarele v. picior. (Refl.) A i se rupe (cuiva) picioarele (de oboseală) v. p i c i o r. A-şi rupe mîinile = a-şi frînge mîinile, v. frînge. Găsii ... pe Irinuţa rupîndu-şi mînile şi văicărindu-se. Sadoveanu, o. vii, 471. + Refl. Fig. A se îndoi de mijloc, a se apleca. Se repezi, se rupse în două din şale. Gîrleanu, n. 57. + R e f 1. (Despre oameni) A-şi cheltui toate puterile făcînd ceva; a se epuiza, a se consuma. Eu mă muncesc şi mă rup vînînd. Ţichin-deal, f. 93/10. Eu mă rup pănă cîştig gologanu. Petică, o. 236. Doar nu se rupea învăţînd la cursurile ţinute de inginer, v. rom. decembrie 1963, 69. (T r a n z.) înainte de a pleca, soldaţii au fosl rupţi cu instrucţia şi cu teoria. Pas, z. iii, 281. <}> E x p r. A se rupe in eoş = a se obosi peste măsură; a se extenua. O gloată de oameni n-au muncit de s-au rupt în coş ? Contemporanul, vi, 118, cf. Zanne, p. ii, 89. + Refl. Fig. (învechit) A se întrista, a se îndurera, a se mîhni. Eu acum mă rump văzînd patima ta, cca de bună voie. Mineiul (1776), 199v3/l. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de" şi arătînd cauza) Grigorie [Vodă] se rumpea de durere cînd vedea pre urîţii ... şi fără de lege agareni robind pre creştini, ap. Sincai, hr. iii, 95/38. 3. Tranz. A desface în două, a despica (deschi-zînd drum de trecere). Şi cînd veneau cele două ajunuri, cîte treizeci, patruzeci de băiefi fugeam înaintea popii, de rupeam omătul de la o casă la alta. Creangă, a. 10. <$■ F i g. Dintr-o dată o salvă rupea văzduhul. Sadoveanu, o. ii, 48. O pocnitură dezlînată rupse ecoul. Brăescu, o. a. i, 228. Buciumul pe ziduri Zarea n-o mai rupe. id. ib. 245. Trîmbifoiul cel mare rupea zgomotos aerul în răstimpuri scurle. Hogaş, dr. ii, 108. (Complementul indică drumul deschis) Durduind soseau călării ca un zid înalt de sulifi, Printre cetele păgîne trec rupîndu-şi large ulifi. Eminescu, o. i, 148. Şi fugea mereu, . . . rupîndu-şi cale prin păduri, id. p. l. 7. Sălbatec, din deal scoboară-n vale Cu muget elefantul speriat, rupîndu-şi cale Prin pomii sfinţi. Coşbuc, s. 17. Rupînd drumul, printre oamenii învălmăşi fi, pe eşti înspumat, venea vijelios un olăcar. Sadoveanu, o. iii, 180. (F i g.) De funii lungi urnite mereu ca de capeslre, Bup clopotele pîrtii şi dîre fac pe cer. Lesnea, vers. 34. (Refl. pa s.) Dacă drumurile cele vechi s-au stricat şi s-au părăginil, se rup altele noi, printre dărîmături şi peste dărîmături. Galaction, a. 196. E x p r. A rupe frontul (sau tabăra) = a străpunge linia de apărare a inamicului. Dîndu-le năvală vitejeşte acolo cu slujitorii săi, au rumtu tabăra nemţilor în două. Neculce, l. 58. Incălecînd pre alt cal, au mai dat năvală şi au rupt tabăra nemţilor în două. Muşte, let3. iii, 14. Frontul era rupt; duşmanii... se risipeau fugind în codru. Sadoveanu, o. vi, 481. E sigur ed frontul de la Iaşi a fost rupt. H. Lovinescu, t. 263. (învechit şi regional) A rupe ţelina (sau ţelinile) = a desţeleni, a ara. De voieşte gospodarul. . . să aibă cîte o mare întindere de pămînt nou, rupă ţălină. I. Ionescu, c. 33/6. Munca a desfundat pămînturile, a scos buturugile, a rupt ţielinile. id. p. 207, cf. alrm sn i h 20/141, a ii 8, 12. + (Despre o moşie, un teren) A împărţi. Tatăl tău se arată bucuros că l-a eliberat de poliţele pe care le avea. E adevărat că a trebuit să rupem în două Buciu-menii. Sadoveanu, o. viii, 293. + (Complementul indică suprafeţe) A întrerupe (producînd goluri, pete etc.); a face o spărtură. O umbră adînc-viorie, ruptă de dungi de lumină albă, . . . trecea prin mrejele de frunze. Eminescu, n. 57. în dreptul ei — marea, a cărei suprafaţă era ruptă pe ici, pe colea, de cîte-un colţ de stîncă. id. p. l. 72. Focul rupea ca o pală vioaie întunecimea odăii. Sadoveanu, o. i, 524. + (La jocul de cărţi) A despărţi în două pachetul de cărţi, punînd jumătatea de dedesubt deasupra; a tăia. Luă o pâreche de cărţi de joc . . . , începu să le mestece, din cînd în cînd le desfăcea în două şi privea cartea unde a „rupt". Agîrbiceanu, a. 357, com. din Toager — Timişoara. 7059 RUPE - 621 - RUPE 3, Tranz. A distruge un obiect prin sfărîinare, spargere, lovire, frîngere etc.; a strica; a sfăriraa. Deşchise (rumsă d) piatră şi curseră ape. psalt. 222. Cu acele tunuri slobodztnd o dată, dă doă ori şi de trei ori, or pute rumpe obuzul. Neculce, l. 201. Ziditu-s-au această sf[ă]ntă bisearică ... la anul 1188, . . . iară 1802 au rupt-o de iot jos (a. ?). Iorga, s. d. xiii, 179. Gloata înfricoşată . . . , Cast cînd în munţi unda pogoară, Rumpe iazul, răstoarnă poprele. Budai-Deleanu, ţ. 260. Puterea undelor rumpsă cîrma. Asachi, s. l. ii, 48. Izvoarele ce cură Cu neoprită pornire, Rumpînd orice iezetură Le stă cu împrotivire. Conachi, p. 42. Prin artileria sa, el izbuti în sfîrşit a rupe podul în două de la mijloc. BXlcescu, m. v. 167. O stîncă naltă, Ce din vîrf de munte saltă, . . . Cade, rumpe şi zdrobeşte Codrii vechi din a sa cale. Alecsandri, p. ii, 15. Iarna viscolu-l ascult, Crengile-mi rupîndu-le, Apele-astu-pîndu-le. Eminescu, o. i, 123. Vaca, ca vaca ; îmi irosea ogrinjii din căruţă, ba cîteodală rupea leuca. CreangX, p. 115. Dunărea se aruncă furioasă, rupînd cu zgomot cele din urmă stăvilare. VlahuţX, r. p. 7. Mai rupe-n palme cîte-un spic. Coşbuc, b. 65. Cei trei lăutari cîntă . . . să-şi rupă arcuşurile. Rebreanu, i. 11. I-au murdărit planşeta, i-au rupi compasul. Bassarabescu, v. 82. Rumpefi peste şanţuri zăgazul heleşteului. Galaction, o. 52. Apa rupea şi fărma în solzi lumina. Sadoveanu, o. viii, 529. Un talaz se frămîntă, Zguduie marea frîntă, Rupe unda. Arghezi, vers. 193. Vîntul a dat în pădure Să rupă crengi şi Coarne de cerbi. Blaga, Poezii, 115. li rupseseră şi dinţii care îi mai rămăseseră întregi. Stancu, r. a. iii, 35. Rupse arcuşul şi aruncă lăuta în foc. Isac, o. 208. Se auzi o bubuitură, ca şi cînd un perete de cărămizi ar fi rupt cu o forţă uriaşă. Barbu, p. 313. Le sînl pecetluite cramele din porunca divanului, dar rup peceţile şi continuă să vîndă băutura. s ianuarie 1961, 17. Schele că rupea, Scări că le tăia. Teodorescu, p. p. 468. Crucea-n două rumpe-oi, La mîndruţa duce-m-oi. Mîndrescu, l. p. 127. Cruciuliţa o rumpeau, Mici bucăţi din ea făceau. Reteganul, tr. 43. Boii-mi rup de la plug bîrsa. Doine, 224. I-aş aţinea poticuţa Şi i-aş rupe cobilila. şez. i, 49, cf. alrm ii/i h 380. Rupt-o boii jugu-n tri, Coborînd doru mîndrii. folc. transilv. i, 313. La temniţă se ducea, . . . Lăcăţele le rupea Şi pe Gruia îl scotea. Balade, ii, 16. A-şi rupe punga la tîrg (= a cheltui peste măsură). Cf. Zanne, p. v, 525. Dobînda mare (sau multă, lungă) rupe ciochinile (= lăcomia nu e bună). Cf. Pann, p. v. ii, 80/2, Neguzzi, s. i, 249, Zanne, p. v, 267. (Prin exagerare; mai ales despre fiinţe) Cînd o vedeai te apucau frigurile şi-ţi venea să o rupi în două de drag ce ţi-ar fi fost să o strîngi în braţe. Gane, n. iii, 16. Fă Rălucă, te rup în două bucăţi, azi de duminică, răspunse mîniat Căliman. Delavrancea, t. 167. F i g. P-aicea vîntul Rupe pămîntul, Coasta e slabă, brazii răriţi. Deşliu, m. 29. (Sugerînd intensitatea, profunzimea unei acţiuni) Ai dormit de-ai rupt pămîntul. s ianuarie 1961, 45. <0 Refl. Prinseră peaşte mult: ru-pea-se mreaja lor. Coresi, ev. 329, cf. Varlaam, c. 257. Partea de îndărăpt [a corăbiei] să rumpea de tăriia undelor, n. test. (1648), 171v/25. Şi podul încă s-au rumptu de năvala turcilor. Neculce, l. 49. S-au rumpt scoabele ceale de hier şi acoperemîntul mormîntului. anon. cantac., cm i, 101. Tot atunci s-a rumpt şi un cămin sau horn. Şincai, hr. ii, 265/12. M-am pomenit cu trăsura într-un peş: se rupsese osia şi rămăsese în trei roate. Ghica, s. 243. S-au rupt dinţii [de la spată]. Slavici, n. i, 55. Vergile se rupeau una după alta, şi asta-l necăjea şi mai rău. VlahuţX, o. a. ii, 81. Apoi şi zăgazurile cele din urmă se rupseră odată cu cataractele cerului. C. Petrescu, î. i, 127. Stai naibii jos pe pămînt, că se rupe palul cu tine. Preda, m. 56. Nemţii s-au înşirat în coloană Şi după ei podul cel mare s-a rupt. Labiş, p. 29. Şi cînd scoale sabia nouă, I se rumpe tocma-n două. Reteganul, tr. 49. Dusu-s-a badea la pustă, Să cosască fîn pe rouă, Rupă-i-se coasa-n două. Doine, 32, cf. alr sn v h 1 341. Dusu-s-a badea departe, Rupe-i-s-ar două roate. folc. transilv. ii, 55. Ulciorul merge la fîntînă pînă cînd i se rupe toarta. Zanne, p. iv, 158. (F i g.) Osie-a lumilor, dacă te-ai rupt. Lumile cad huruind dedesubt. Labiş, p. 142. <$> Expr. A (se) rupe gheata v. gheaţă. A fugi (sau a veni) rup Ind pămîntul sau a rupe pămintul in fugă v. pămint. (Prin nord-vestul Munt.) A rupe căru(a = a da de belea. Udrescu, gl. + (Complementul indică pămint, maluri etc.) A surpa. Răsăreau dealuri sparte, rupte şi spintecate de ape. Stancu, r. a. ii, 297. Au venit ani cînd apele, rupînd malul, s-au prăvălit înspumate în grădină. Galan, z. r. 45. Refl. îl tîrîră pe uliţă şi aşa, dărîmîndu-se şi rumpîndu-se de pietri, ş-au dat sufletul la D[u]mnedzeu (a. 1705). gcr i 359/10. -0- E x p r. A-şi rupe gura degeaba v. gură. A rupe pe cineva în coş = a-i trage cuiva o bătaie zdravănă. Cf. Zanne, p. ii, 89. -4- Refl. Fig. (Despre oameni) A se ruina, a se distruge. Praful s-a ales de bruma lut de economii... în loc să se dreagă, mai rău s-a rupt. Pas, z. i, 172. + Refl. (Despre nori) A se transforma într-o ploaie torenţială. Ploile cari vin cu picături mari ... nu ţin mult. Atunci se sparge, se rupe un nour şi ploaia ţine pînă nouru se isprăveşte. Pamfile, vXzd. 108. Nourii s-au rupt în potop. Sadoveanu, o. xi, 384. <$> (Prin analogie; despre fenomene ale naturii) Trăsnete se rup cu zgomot năprasnic. Sadoveanu, o. vi, 471. Pe cînd cu toţii descălecau îmbulzindu-se, furtuna se rupse într-o ploaie compactă, id. ib. x, 35. + (Regional) A fărima, a zdrobi. Baciul mai rumpe apoi urda cu polonicul, ca ea să fiarbă mai bine. jun. lit. i, 191, cf. alrm sn h 157/64. (Refl. pas.) Laptele prins se rumpe, mestecînd de cîteva ori cu lingura cca mare. chest. v 80/66. + (Regional) A frînge părţile lemnoase ale tulpinilor de cinepă sau de in topite, pentru a se putea meliţa mai bine. Cf. a v 1, 2, 7, 14, 15, 31, vi 4, 26, viii 6. 4. Tranz. A pune capăt, a întrerupe, a curma. Cine va săpa groapă altuia să-l surpe Singur ş-va cădea-n rîpă şi viaţa ş-a rumpe. Dosoftei, ps. 26/14. [Norocul] suie, el coboară, el viaţa rumpe. M. Costin, ap. gcr i, 203/25. Iar Muţul rumpînd lunga tăcere, Dar ian întoarceţi acum încoace, Vitejilor! — din loală putere Striga. Budai-Deleanu, ţ. 203. îndată ce au văzul pe Numa, rumpînd tăcerea sa, au zis. Beldiman, n. p. i, 132/7, cf. drlu. Bumpe iubirea-de-sine şi depăr-tează-i lucrare. Conachi, p. 276, cf. Polizu. Soţia sa . . . era în stare să rupă relaţiile cu cei mai buni amici. Bolintineanu, o. 416. îşi plecă fruntea pe umărul meu drept şi-mi şopti la ureche: ,,Azi rump orice legături cu viaţa". Eminescu, g. p. 91. Dar deodală-şi rupse vorba — limba-i amuţise-n gură. VlahuţX, s. a. i, 27. Nici unul nu-ncearcă sâ rupă Tăcerea. Coşbuc, p. ii, 290. îi părea că Elenuţa aşteaptă mereu să rupă el tăcerea. Agîrbiceanu, a. 307, cf. 369. Tăcerea nopţii fu ruptă o clipă de zgomotul puternic al unei pătimaşe sărutări. Hogaş, dr. ii, 15. O ţărancă gureşă . . . rupse tăcerea. Rebreanu, i. 121. Noua venită rupse tăcerea. Bassarabescu, v. 88. Nu ştiu dacă va avea norocul să ţi se impună şi să-fi placă, ori dacă vei rupe cu el orice prieteşug. Galaction, o. a. ii, 119. Călătoria era lungă, înaintau încet, inspectînd frontiera, rupînd monotonia drumului cu partide nenumărate de table. BrXescu, o. a. i, 328. Vorba bogată a cucoanelor . . . rupea monotonia serilor lungi. Sadoveanu, o. ii, 246. Corniţele . . . rupse popasul alaiului său. Porunci brusc înaintarea. id. ib. xi, 164. El ruga stăruitor pe Otilia să 7059 RUPE - 622 - RUPE rupă legăturile cu Pascalopol. Călinescu, e. o. i, 166. Este o mobilă admirabilă, rupse în fine tăcerea Iablon-ski. id. s. 61. Cel dintîi a rupt tăcerea pustnicul, v. rom. octombrie 1955, 157. Tudor Bălosu rupse tăcerea cn un glas schimbai, din care înfumurarea de lată pierise. Preda, m. 239. Să nu rupă credinţa Cui i-a plăcut Anula. Sevastos, n. 291. Aşteptînd . . . sosirea fetelor, s-au sfătuit intre sine ca în astă noapte să rumpă tăcerea şi să vorbească cu dînsele. Sbiera, p. 150. Toate astea să te bată, De-i rumpe dragostea noastră! folc. transilv. i, 234. <$> (Prin OU.) A rupe cazanul = a desface capacul cazanului de ţuică pentru a opri distilarea. Cîn’ . . . nu ma' are gust de ţuică, rupi căzanu şi ai tras ţuica la o parte. gl. olt. -$> R e 11. De acum înainte totul s-a rupt între noi! Filimon, o. i, 139, cf. Pamfile, j. i, 133. Jocul se rupe dinir-o dală. Vlasiu, a. p. 119. Glasul i se rupse, — dinlr-o dală răguşit. Sadoveanu, o. ix, 147. Se rupsese pentru totdeauna legătura care mă ţinuse de acea copilă, id. ib. xi, 346. Cînd adversarul împins a ajuns la marginea terenului, lupta se rupe. Camil Petrescu, t. i, 129. Mamă, spune-i lu lui tata . . . zise el rugător, dar glasul i se rupse şi scoase un strigăt. Preda, m. 16. Astfel şi viaţa mea Se va rupe, vai de ea ! Marian, î. 11. (Refl. pas.) Cînd tăcerea se rupea, cuvintele sunau indiferente. C. Petrescu, î. ii, 49. <>Expr. (Intranz.) A (o) rupe eu ceva (sau cu cineva) = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. Noi am rupl-o cu trecutul, fie ca limbă, fie ca idee. Eminescu, g. p. 8. Mă faci proastă şi-ngîmfată, M-amcninţi c-o rupi cu mine. Coşbuc, p. i, 178, cf. Pamfile, j. ii, 163. Am rupt-o cu trecutul. C. Petrescu, î. ii, 137. A plecai de acasă şi a rupt cu toţi. id. c. v. 322. In chipul acesta credeau autorii că au rupt-o cu metoda tratajelor. Călinescu, i. c. 145, cf. id. e. o. ii, 153. Trebuie să rup cu lot trecutul, să rad totul pînă-n temelii, dacă vreau să trăiesc. H. Lovinescu, c. s. 107. + (Complementul indică tratate, legi etc.) A anula, a abroga; a călca; a strica. Şi acel zapis ce au avut făcui. . . încă l-au dai călugării de l-am rupt (a. 1620). gcr i, 63/6. Rumpsă zapisu cel de robie. Dosoftei, v. s. septembrie 29r/ll. Ale sfintelor săboară învăţături le stremură . . . , rum-pîndu-le şi împiedecîndu-le den orînduiala lor (a. 1699). bv i, 371. I-au sfătuil să dezlege dajdea văcărilului şi, rumpînd blăslămul văcăritului, au luai cîte 90 bani de toată vita. Canta, let. iii, 182/18. Craiul perşilor . . . rumpe pacea cu romanii şi arde cetăţile. Şincai, hr. t, 102/29. Dreptatea moştenirii familiei lui care era să o aibă de tot e ruptă. Dionisie, c. 226. Toate spusele şi toate faptele lui învederau hotărîrea sa d-a rupe legătura cu turcii. Bălcescu, m. v. 42. Din două, una: ori rupem zapisu de vînzare, ori îmi dai pc Măndica. Alecsandri, t. 1, 327, cf. Şăineanu. Rupînd pacea, . . . a stîrnit un război. Sadoveanu, o. xi, 318. Asupra mea stă o putere care nu-mi îngăduie să rup legămintele ce-am făcut. id. ib. xn, 183. Acordul între Turcia şi Franţa a durat pînă la revoluţia franceză şi a rezistai tuturor încercărilor de a-l rupe. Oţetea, r. 180. <0>R e f 1. pas. Atuncea au văzut şi Moscul cum s-a rumpt despre turci pacea. N. Costin, let2. ii, 98. Şi să sa ia şi scrisorile cele răle ori de la care parte or hi, să să rumpă (a. ?). bul. com. ist. iv, 80. Toate scrisorile ... să li să rumpă (a. 1768). Uricariul, x, 201. Rumpîndu-să la sama răsurelor ţidulele şi izvoadele pentru lefele ce s-au plătii (a. 1813). ib. i, 194. Se rup trei zapise şi două cărţi domneşti ... şi se întăreşte satul lui Stoian biv comis. bul. com. ist. ix, 220. Tainele se sparg, jurămintele se rup. Sadoveanu, o. xiii, 700. + T r a n z. (Prin Transilv. şi nordul Mold.) A întărea viţelul sau mieii. Cf. alr i 619/140, ib. 1 775/361, 375, 552, Lexic reg. 117. 5. Tranz. A distruge un obiect de Îmbrăcăminte, de încălţăminte etc. prin întrebuinţare; a uza, a roade. Ai să-ţi rupi ciochinele umblînd. Creangă, p. 202. Nu rupea pantofii. Delavrancea, h. t. 16. Mi-am rupt în coate hainele de dril. Topîrceanu, o. A. i, 107. După tine alergînd, Trei perechi de cizme-am rupt. Teodorescu, p. p. 324. Au început a fupăi şi el acolo şi a se sfărma juctnd, cît şi-au rupt lot cojocul bucăţele. Sbiera, p. 9. De aş face din cai boi, Tot nu fac pe voia lui. Rup-tu-mi-arn şi hainele. Doine, 72. Tinereţe, haine scumpe, Purta-v-aş şt nu v-aş rupe. folc. transilv. i, 310. Cum îţi cură zdreanţăle! — Las' să-mi cure, că nu-mi pasă, Că mi-e nemţoaica acasă, Eu le rup şi ea le coasă! Balade, ii, 508. Geaba vii, geaba le duci, geaba rupi cele opinci, şez. i, 219. Nu rup căciula pînă ie văd. Zanne, p. iii, 44. Jocul rupe cojocul, id. ib. iv, 402. <ţ> Refl. Cămeşa sa în curînd trebuie să se rupă. Drăghici, r. 91/3. Hainele pe dînsul toate se rupsese. Pann, p. v. i, 25/17. Două rînduri de haine se rupseră. Ispirescu, l. 357. Şi aici cît îl ţinea ? Şaple ani şi jumătate, Pîn’se rupse şuba-n spate. Balade, ii, 13. E x p r. A rupe trei perechi de opinei de fier v. opincă. A rupe cartea = a învăţa mult pentru a şti pe de rost. Cf. bul. fil. iv, 147. 6. T r a n z. A sfişia un lucru (smulgînd bucăţi din-tr-însul); a smulge, a desprinde o parte dintr-un obiect. Cînd Ruven iară ar fi venind la cea fîntînă veache şi pre Iosif într-însă nu-l ar fi aflînd, rupse-ş hainele sale. Palia (1581), 151/1. [Pelicanul] începe a-ş rumpe pieptul său (a. 1642). gcr i, 102/11. Rumpîndu-şi veşmintele lor, săriră în mulţime, n. test. (1648), 154r/4. Mîntnd, caii îi trăgea . . . pre s»[i]/i// de le rumpea carnea. Dosoftei, v. s. noiembrie 103r/30. Ha[i]nele lui să să fie rumte şi capul lui descoperit. Biblia (1688), 79a/13. Să rumpă cu unghii de fier trupul lui. Mineiul (1776), 12rl/38, cf. 58r>/31. Şi-şi dăriia faţa, şi-şi rumpea hainile. Moxa, 352/36. Ne rump cărnurile acum dobitoacele care mai-nainte ne îngenunchia la picioare. Molnar, ret. 91/10. Işi rumpe straile, plîngea. Drăghici, r. 21/9. Rupse mielul cu minele în mici bucăţi şi puse plosca pe masă. Filimon, o. i, 160. Iar voinicul s-apropie şi cu mîna sa el rumpe Pînza cea acoperită de un colb de pietre.scumpe. Eminescu, o. i, 79. Se duse-n odaia ei, . . . rupîndu-şi cu furie pieptarul de catifea, id. p. l. 95. I-a rupt gulerul de la cămaşă şi l-a zgîriai la gît. Slavici, o. ii, 14. Zări pasărea rupînd cu lăcomie ficaţii bietului Prometeu. Ispirescu, u. 47. Rîzînd 11 sugrumă Şi-i rupe vestmîntul Şi părul i-l smulge Şi-n văi îl aruncă. Coşbuc, p. i, 187. Turnă o ceaşcă, o dădu de duşcă, rupse o înghiţitură de pîine. C. Petrescu, î. ii, 173. începu a rupe cu dinţii bucăţele mici dinlr-un covrig. Sadoveanu, o. viii, 193. Ai să-ţi rupi rochiţa. H. Lovinescu, t. 93. Femeia rupse pîinea şi le dădu bucăţi mari, care in mîinile lor palpitară de dogoare şi abur. Preda, m. 370. Şi pe dînsul tăbărea, Ilaine mîndre-i le rupea. Alecsandri, p. p. 212, cf. Doine, 74. (Refl. p a s.) Carnea ce se rumpe în cîmp de fiară să nu o mîn-caţî, ce o aruncaţi clinilor, po 254/12, cf. ccr 76/4. <$> F i g. Scumpă Moldovă!. . . aprig trebuie să fie Chinul ce suferi, amarul chin, Cînd vezi chiar fiii-ţi cu duşmănie Rupîndu-ţi sinul de amor plin! Alecsandri, p. ii, 117. A? rumpe mania falsă acestui fals pămînt. Mille, v. p. 83. Şerpi roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor. Eminescu, p. l. 9. Acum privirile lui şi cînle-cele astea rupeau fîşii tot de pe ea, de rămînea aproape fără nimic. Camil Petrescu, o. i, 124. <$> Intranz. Rup din aceeaşi azimă, din aceeaşi iurtă caldă. Delavrancea, s. 222. Cazacii îşi învîrt arcanele şi rup din rîndurile fugarilor. Sadoveanu, o. i, 331. Nu mai aşteptă să se aşeze toată lumea, rupse ca şi tatăl său din mămăligă şi rîni cu nădejde din tigaie. Preda, m. 332. Mînca animalic, cu o foame turbată, rupînd din pîinea rămasă. Barbu, p. 165. Cu toate că rupea din ea, turta rămînea lot întreagă, şez. i, 260. Din pită rupea, Din purcel muşca, Vin din ploscă bea. Balade, ii, 200. <0> Expr. (Regional) (Intranz.) A-şi rupe din ochi (sau din suflet, din inimă) = a da ceva cu mare greutate, de nevoie. Cf. Ciauşanu, gl. Ce te mai căznişi pînă mi-a da: parcă ţi-ai rupt din ochi (din suflet, din inimă) ! id. ib. (T r a n z. şi ref 1.) A (se) rupe tuşea = a expectora. Tuşi... cît putu, pînă ce rupse ticăloasa şi nepoftita tuse. Stănoiu, c. i. 196. A-I rupe (sau, refl., a se rupe) Ia foaie (sau in Jos, la coş etc.) = a avea diaree. Mulsesem un pumn de lapte pe fundul găleţii şi i l-am dat, dar el se strîmba zicînd că-l rupe-n jos. 7059 RUPE - 623 - RUPE Vlasiu, a. p. 294, cf. chest. vi 184/9, alr ii/i h 116, mat. dialect, i, 190. + (Rar) A fărîmiţa, a măcina, a zdrobi. Rupeam tn dinţi, din mers, pastramă şi pită. Sadoveanu, o. xi, 375. «f (Subiectul este un animal) A sflşia; a muşca. Cea fiară rea, sălbatecă I-au mîncat pre el, cu de-adevăr l-au rupt pre Iosif. po 130/15. Şi pre amăruntului rupseră trupul et. prav. gov. 110r/7. Cu dinţii îl rumpea. Dosoftei, v. s. noiembrie 176v/l. [CUnii] să-i calce pre dânşii cu picioarele lor şi înlorcîn-du-să să vă rumpă pre voi (sec. XIX), cat. man. ii, 158. [Leoaica] îl ajunge, îl rumpe. Beldiman, n. p. i, 17/1. Şi cu ghiarele rumpînd-o, înfricoşeri mari aduc. Pann, e. ii, 69/18. Vede că se răped cînii să rupă omul, nu altăceva. Creangă, p. 147. Dacă nu era cocoana să sară pentru mine . . . , mă rupea, că nu-ş’ ce-auea, era turbat rău de tot. Caragiale, o. vi, 17. Ici a furat un cîrlan, dincolo a rupt un mînz, la cutare un porc. Contemporanul, iii, 700. Copiii după ei se ţin Şi clinii dau să-l rupă. Iosif, patr. 52. [Ogarul] s-a suit tn car şi cu gura ... s-o rupă. Dumitraşcu, str. 21. [Lupii] se învălmăşesc şi rup pe cei căzuţi. Sadoveanu, o. viii, 421, cf. i, 513. Vino, mîndro, că nu-s lup, Nici vrun cîine, să te rup. Teodorescu, p. p. 315. Pentru tine, mîndruliţă, Mă rup clinii pe uliţă. JARNfK-BÎRSEANU, d. 370. Au dat drumul tuturor zăblătlor ca s-o rumpă. Sbiera, p. 223. Dar ia sama la prilaz, C-are mama-un cîne breaz Şi te rupe de obraz. Hodoş, p. p. 42. Care tătar că intra, [calul] Cu dinfî că mi-l rupea, Cu picioa-rele-l pisa! Balade, ii, 174. <0 (Prin analogie; subiectul este o persoană) Cînd cuget la aceste, de viu l-aş rupe-ndată. Macedonski, o. ii, 22. (A b s o 1.) Vreau să beau sînge şi să rup Ca un şarpe, ca un lup. Arghezi, vers. 141. <> Fi g. Omul făcătoriu de reale . . . cu totul rupt va fi de cugetul său, pentru nedreptăţile . . . făcute. Ţichindeal, f. 51/15. De mult îţi promisesem c-oi veni, dar n-am putut scăpa — o mulţime de trebi — ş-apoi mă rup toţi amicii care de care. I. Negruzzi, s. i, 87. Tirania se va zbate Să te rupă cu-al ei dinte. Neculuţă, ţ. d. 46. <0> E x p r. A-l rupe foamea (pe cineva) = a-i fi foarte foame. Rupîndu-o foamea pe Ilenuca, să deşteptă. Reteganul, p. i, 57. + A lua, a desprinde o parte din ceva (pentru a şi-o însuşi). Merglnd acolo ... şi rupînd şi împărţind pămîntul de la livi, văzînd linii paguba lor,. . . trimisără soli. Herodot (1645), 259. Dreptul de la unul ş-altul tot să rupă îi plăcea. Pann, p. v. iii, 88/5. Prima lui grijă a fost să rupă o părticică din premiul acesta şi s-o trimită fratelui pe care îl ştia lipsit. Galaction, a. 38. Rupînd pămînt din Pocuţia în folosul domniei Moldonei. Sadoveanu, o. xii, 363. <0> Intranz. Începi de la poartă să rupi din cei ZOO de lei. Delavrancea, s. 118. îşi rupea totdeauna din somn, numai ca să vadă cum răsare soarele, Gîrleanu, ap. cade. Rup din puţinul pe care I au şi te trebuie cu scumpătate şi vin la noi, ca să-l prefacă în bani. Galaction, a. 231. Cheltuiala e mare şi oamenii greu o să-şi rupă din sărăcie. Rebreanu, r. i, 267. Ca să isprăvească locul, mai rup şi din noapte. Ciauşanu, gl. <> Expr. A(-şi) rupe (ceva) de la gură = a (se) lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. Cf. ddrf. îşi rupe pîinea de la gură să-şi trimită plodurile la învăţătură. C. Petrescu, r. dr. 352. I-ar pofti afară din casa ridicată cu bănişorii rupţi de la gura copiilor. Rebreanu, i. 84, cf. Zanne, p. iii, 493. (A b s o 1.) îşi creştea greu [fetiţa], . . . rupîndu-şi de la gură. Sadoveanu, o. ii, 223. Rupe de la gură şi ia-i numai o carte, două. Preda, m. 313. + A obţine (cu greu) o sumă de bani. Şi-a desfăcut coşurile la precupeţi cu ridicata pe ce a putut rupe şi s-a dus d-a dreptul să vază şi el pe fata apucată. Caragiale, o. ii, 235. Cum vot rupe cena parale de la tatăl tău, am să ţi le pun deoparte, ap. tdrg. + (învechit) A jefui, a jecmăni; a fura. Rupse şi jupui pre bietul norod. Zilot, cron. 71. El a suit birurile într-un mod nemaipomenit. . ., afară de ocne şi de vămi pe cari le vindea cu un preţ de zece ori mai mare decît înainte, lăsţnd pe taxidari să rupă cît puteau. Ghica, s. 38. 7. Tranz. A desprinde din locul unde este fixat; a smulge. lase amu lucrătoriul... să plenească de cea pleavilă rea şi să o rupă. Coresi, ev. 355. Cine are aur rumpă-l gios de pre sine. po 289/4. Rumpeţi gios cerceii de pre urechile muierilor voastre, ib. 286/16. îşi bătea pieptul său, îşi rumpea părul său cel alb. Beldiman, n. p. ii, 19/20, cf. id. e. 30/5, drlu. Trifoiul roşu numai într-un an să fie cosit şi apoi toamna să fie rupt. I. Ionescu, c. 37/9. Pruncul din pîntecele unei muieri riimpîndu-l, l-au aruncai. Bărac, ap. gcr ii, 240/39. Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, . . . mîndră pălărie cu flori, cu cordele şi cu mărgele rupte de la gîturile fetelor de-mpăraţi. Eminescu, p. l. 4. Avură grije să poruncească argatului ca, în minutul ce va auzi zgomot în cămăruţa cu baia, să rupă o şindrilă din strea-şina casei. Ispirescu, l. 149. Fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Vlahuţă, o. a. ii, 100. O să-ţi bei minţile, mormăi Raluca şi-şi zgudui copilul, rupîndu-i ţîţa din gură. Delavrancea, t. 167. Din cap rupîndu-şi părul, Se zbuciumă ca chinul, se văietă ca jalea. Neculuţă, ţ. d. 109, cf. Alexi, w. Să rupă nasturii cămăşii care i se pare că-l strînge la gît. Brătescu-Voineşti, p. 243. ,,Aventura" aceasta, cum îi zicea dînsul . . . , parcă-i rupsese un văl de pe ochi. Rebreanu, i. 271. Repezind baltagul, rupse din mîna unuia fierul. Sadoveanu, o. xii, 70. Am rupt aceste file dintr-un carnet al meu. Isac, o. 280. Oaia . . . ajunse aproape de lot, întră în pîrloagă şi se opri, începînd să rupă cu lăcomie iarba încă umedă. Preda, m. 112. Rupe, mîndră, cît îi vrea Trandafiri din peana mea. JARNfK-BÎRSEANU, d. 75. Atunci fata i-au rupt pe nesimţite trei peri de aur din cap. Sbiera, p. 124. Dară Gruia ce făcea? Păr din capu ei rupea Şi biciul şi-l împletea. Bibicescu, p. p. 311. Bătaia e ruptă din rai (= bătaia e bună, utilă, eficace). Amintindu-şi că bătaia este ruptă din rai, trase luminatelor sale odrasle o chelfă-neală. C. Gane, tr. v. 121, cf. Zanne, p. iv, 266. Fig. Evanghelista vrură înşelăciunea drăcească . . . den rădăcină să o rupă. Coresi, ev. 376. Acestea toţi nu se nevoiră să dezrădăcineaze şi să rumpă numai seminţele ale învăţăturii celor slriine (a. 1652). bv i, 194. Gîn-direa mea, gaia a mă rupe din sinul odihnei, mă chinuieşte necontenit. Marcovici, c. 20/12. Cum oare din noianul de neguri să te rump, Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump. Eminescu, o. i, 213. Nu era crai pe care împăratul cu stema ruptă din soare să nu-l fi frînt. Delavrancea, s. 81. Cine-i omul bun, rupt din poveste, Cu torţe în mînă pe asprele creste ? Tulbure, v. r. 33. [Maria] îşi rupe privirile de pe munte. Davidoglu, m. 37. Refl. Strujind pre sfântul şi rum-pîndu-se oareşce parte din trupul său de veniia în văzduh. Mineiul (1776), 191v2/29. Se rupeau cîţiva nasturi slab cusuţi, care trebuiau prinşi la loc. Sadoveanu, o. ii, 378. (Fig.) Sfertul lunii de apus S-a urcat niţel mat sus. Un foc alb din cer s-a rupt Şi se-anină dedesubt. Arghezi, vers. 231. <> Expr. A-i rupe (cuiva) urechile = a-i aplica cuiva o pedeapsă, trăgîndu-1 de urechi; a bate zdravăn pe cineva. Nu-mi pasă, măcar să-mi şi rupă urechile. Alecsandri, t. 333. Să nu le mai văd cu paie de astea, că-ţi rup urechile: Vlahuţă, o. a. ii, 81. Mişeilor, am să vă rup urechile! Vlasiu, a. p. 131. Vino odată acasă, dacă nu vrei să-ţi rup urechile. H. Lovinescu, t. 91. Treci duminecă de dimineaţă pe la stejar . . . să-ţi rup urechile, că dacă te mai prind p-aici, te ridică lumea cu pătura. Preda, î. 51. A rupe (cuiva) masca v.mascâ.A rupe (cuiva) mineca v.mlnecă. Cit ai rupe un (fir de) păr din cap, se spune cind ceva era gata să se Întîmple. Cît ai rupe un păr din cap de n-au luat pre Mihai Vodă de grumadzi. Neculce, l. 285, cf. 141. CU ai rupe un par de nu l-am omorît. şez. i, 67. (A fi) rupt din soare (sau din rai) = (a fi) foarte frumos, de o frumuseţe deosebită. Tu, minune-neîntătoare, Care eşti ruptă din soare! Alecsandri, p. ii, 178. Chipul tău e rupi din soare. Bolintineanu, o. 56. Fata . . . era ruptă din soare. Sadoveanu, o. i, 232. Foaie verde foi de rugi, Puică cu coadele lungi, Cu cămeşa albă floare, Cu faţa ruptă din soare. şez. iv, 225. Are numai o fală, care e foarte frumoasă, cugeti că e ruptă din soare. Reteganul, p. ii, 43. [O casă] ruptă din rai. chest. ii 51/97. + (Complementul indică flori, frunze, fructe etc.) A desprinde de pe tulpină; a culege. Rupseră 7059 RUPE - 624 - RUPE fnindze de smochin, po 19/8. Băgtnd sabia luce In teacă, la un tufariu să abale şi rumpe o nuia. Budai-Deleanu, ţ. 187. Cere să rupă oaminii popuşoii fără pănnşi. Alecsandri, t. 1 571. Din cind tn cînd cu mîna-i argintoasă Ea rupe cîte-o floare şi-o aruncă. Eminescu, o. iv, 93. După ce dete cîteva tîrcoale prin grădină cu roabele după dînsa, veni şi la stuful de trandafir, să rupă cîteva flori. Ispirescu, l. 78. Vreu de-aici să rump o floare! Coşbuc, p. i, 49. Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea! id. ib. 153. Daţi-mi voie să rup şi eu două mixandre. Brătescu-Voineşti, p. 261. Rupse o floare şi o mirosi. Călinescu, s. 413. Se plecase la pămîni să rumpă o floare. Camilar, n. i, 207. Ea se dădu mai aproape, se întinse şi rupse din prun o crenguţă cu frunze. v. rom. septembrie 1962, 19, cf. Teodorescu, p. p. 16. Flecarele au începui a rumpe . . . cîte-o floricică frumuşică. Sbiera, p. 90. Rumpe ruja pînă-i verde, Pune-o-n clop, că li se şede. Mîndrescu, l. p. 124. Frunză verde rupă-mi-aş, Slove negre scriere-aş. mat. folk. 757, cf. ALR sn i h 104. Ele că-mi plecau Şi pe cîmp umblau, A rupe începură Iederă şi mure. ant. lit. pop. i, 310, cf. Teaha, c. n. 262. Rup, bade, floare cu floare Şi-o stropesc cu lăcrămioare, folc. tran silv. ii, 59. Slanco, verişoara mea, Rupe-mi tu d-o floricea Şi dă-mi-o cu mîna ta ! Balade, ii, 30. (Refl. pas.) [La cucuruz] se rump puii. Economia, 42/11. 8. R e f I. A se desprinde (cu oarecare efort) de lîngă cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau ceva, a se despărţi, a se separa; (de obicei urmat de determinări introduse prin prep. „din") a se desface dintr-un tot, a ieşi dintr-un grup, a se detaşa. Rumpe-te (t r a g e -1 e - v a h) şt mută-te deîn satul tău. psalt. 101. Oarecine . . . afară se va rumpe dentre oamenii lui. po 284/7. Al şaptile apă iaste Gheros şi să rupe din Nipru. Herodot (1645), 225. Nemişii de Ardeal se rupsese de la Racoţi, fără voia lui, năzuind la ţeara lor. M. Costin, o. 177. Toate domniile cîte era supuse supt acea ună monarhie au început a să dezbate şi a să rumpe dintr-însa fiştecarea. C. Cantacuzino, cm i, 58. Boii... se rump cîrduri din cirezi şi fug (a. 1784). Uricariul, ii, 150. Turcii se rumpea din ordie, cete, cete. Dionisie, c. 175. S-a rupt din locul lui de sus, Pierind mai multe zile. Eminescu, o. i, 173. Făcu un pas la dreapta, rupîndu-se de şir. Sahia, n. 73. Lasă-mă să fiu necunoscuta care se rupe de lîngă tine. Sebastian, t. 170. Hăitaşii se rupseră din grămadă şi apucară spre stînga. Sadoveanu, o. i, 224. Rupîndu-se de lîngă stăpîn, pădurarul se repezi dînd chiot cu străşnicie, id. ib. x, 34. Mă rup de el şi-o zbughesc. Stancu, d. 322. Se rupea de lîngă Mihai ca să stea lîngă copil. Demetrius, a. 27. Voicu se rupse brusc din loc şi intră şi el în biroul secretariatului. Preda, d. 131. Brigadierul se rupse de grup şi se îndreptă spre Gheorghe Soare. Mihale, o. 108. <0> Tran z. Multă pîră fu. Spămănlă-se miiaşul se nu ruptu fie Pavelu de ei (sec. XVI), gcr i, 4*/26. Dece se te rupsere de la tatăl tău den ceriu (a. 1619). cuv. d. bătr. ii, 122/5. Ş-au prorocit şi lui Ierovam... că va rumpe £)[u]mn[e]drmi dzeace neamuri de la Solomon ... şi le va da lui. Dosoftei, v. s. noiembrie 12lv/31. In cale se uciseră şi se fugăriră mai multe cete de tătari, care, rupte din tabără de vreo patru zile, se trăgeau acum spre ordia cea mare. Bălcescu, m. v. 60. Pe mireasă o înhăţă zmeul de mijloc, o rupse dintre ai săi, se înălţă în aer şi se făcu nevăzut cu fată cu tot. Ispirescu, l. 258. Şi-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sal. Stancu, d. 44. Rupe fiică de la maică, Cum le-am rupt şi eu pe tine Cînd ai dat mîna cu mine. Doine, 104. Fost-am şi noi tri surori . . . Şi-o vinit un dor şi-o jele Şi le rupse pe tustrele, folc. transilv. i, 452. + F i g. A se îndepărta de ... , a pierde legătura cu ... , a se înstrăina, a se izola. Simţea situaţia falşă a studentului . . . silit să-şi facă studiile între streini, rupt de neamul lui, care trăieşte foarte departe. Agîrbiceanu, l, t. 76. Am călătorit rupt de grupul străinilor. Sahia, u.r.s.s. 17. Cîn-tecele rupte cu lotul de intonaţiile muzicii populare, cu formele ritmice stereotipe, cu rezonanţă de operetă ieftină ... se îndepărtează definitiv de inima poporului, con- temp. 1954, nr. 380, 2/3. O conducere care, tn loc să se sprijine pe colectiv, dă dispoziţii din birou se rupe de teren, se rupe de muncitori, v. rom. aprilie 1954, 25. Kogălniceanu devine mai combativ cînd apreciază scrierile în limba latinizantă a transilvănenilor, rupţi de literatura orală a poporului. Contribuţii, i, 69. [Faptele] rupte ... de context. . . sînt neconvingătoare, exterioare. s iulie 1960, 59. + (Despre grupuri, colectivităţi) A se desface în două sau în mai multe părţi; a se împrăştia. împărăţia romană . . . s-au rupt şi s-au împărţit toată în crăii. C. Cantacuzino, cm i, 44. îri piaţă ne rupem cîrduri, apoi ne despărţim pe uliţi ş-apucăm fiecare spre casă. Vlahuţă, o. a. 234, cf. 158, Pamfile, cer. 198. Neîndemnată de nimeni, mulţimea se rupe. Sahia, n. 21. Din biserică porni un val de lume. Ieşind, oamenii se rupeau în două. Sadoveanu, o. iii, 194. (Refl. pa s.) Cu mare greu să rumpea aceea oaste. N. Costin, l. 118. -{> T r a n z. Nu este altceva decîl a fugi şi a-şi rupe însuşi oastea. Bălcescu, m. v. 500. Va rumpe D[o]mnul împărăţia ta. cp 394/30. Abia trecură ceasurile douăsprezece şi Lăiţă, rupînd taraful în două, porni cu şase inşi în urmă. Agîrbiceanu, a. 116. Pe vifore mari, . . . turma e ameninţată să fie „rupiî". Stoian, păst. 54. Ne repezim ca nişte mistreţi ... şi rupem noi oastea lui. Sadoveanu, o. iii, 481. Ş-oile cît le vedea, Cîrduri, cîrduri le rupea, Cu botîul le mîna. Alecsandri, p. p. 55. E xp r. A (se) rupe rîndurile = a (se) strica ordinea unui şir aliniat, a (se) împrăştia. Oastea, la pradă acum învitată, Să desface, rîndurile rumpe. Budai-Deleanu, ţ. 265. Oamenii rupseră rîndurile, stricară cadenţa şi se strînseră — din mers — cete-cete. Sandu-Aldea, u. p. 128. Se comandă drepţi — şi nimeni nu mai mişcă. Se rup rîndurile cu noi — şi iar ne comandă drepţi. Sahia, n. 120. Era plin de soldaţi satul. Făceau instrucţie pe luncă. Auzeau vuietul [avioanelor], rupeau rîndurile, se tolăneau pe sub salcîmi. Stancu, r. a. i, 48. V-aţi oprit scurt în faţa hingheriei. Aţi rupt rîndurile şi v-aţi împrăştiat primprejur. Pas, z. i, 58. (Prin analogie) N-a mai fost în stare să restabilească spiritul academic al cenaclului. Cei prezenţi au rupt rîndurile, cum se spune, întreeîndu-se să găsească alte asociaţii şi rime în „calc". Vlasiu, d. 66. 9. Tranz. (învechit şi popular; adesea urmat de verbe la infinitiv) A începe. Dzi de dzi rigăieşte (i z b u c-neşte d, rumpe h) cuvîntu. psalt. 30, cf. 86. In urmă, ieşind la o cărare Şi sîngur văzîndu-să, de jele Ş-urît rupsă a cînta cu glas mare. Budai-Deleanu, ţ. 180. Coana . . . întorcea în toate zilele muzica, . . . iar mierloiul o rupea şi el de la început, conv. lit. xxi, 28. Dear nu coase şi să-mi tacă, Ci mi-şi rupe d-a rorbi. Teodorescu, p. p. 74. Rupe a ninge pe la munte. Paşca, gl., cf. Viciu, col. 101. Dar cel mic de ciobănaş Rupse din graiu a grăi. Mateescu, b. 3, cf. Pamfile cr. 103. Vida rupsă d'e-a cînta, Codri mari să l'egăna. Densusianu, ţ. h. 175. Drăguţă inima mg, Iar o rupt a mă durţ. gr. s. vi, 244, cf. alr i 1 491/ 18, mat. dialect, i, 234. <}> Absol. Că sucită, eă-n-vîrlită, pînă rupse şi spuse. Pamfile, duşm. 89. Numai el o rupt ş-o dzîs. T. Papahagi, m. 89, cf. Ţiplea, p. p. 116. -$• Expr. Intranz. A o rupe Ia (ori de) fugă (ori la goană, la sănătoasa, Ia picior) sau (regional) a o rupe de-a fuga sau (învechit, t r a n z.) a rupe fuga = a porni în fugă, în goană; a o lua la fugă. Cu mare vitejie au lovit pe turci, . . . care ... au rupt-o de fugă (sfîrşitul sec. XVIII), let. iii, 276/38. Neputînd sta grecii în coantră, rupseră fuga, fieştecarele grijindu-se numai de viaţa sa. Maior, ist. 214/2, cf. 222/11. Fără veste au rupt-o de fugă. Drăghici, r. 166/27. Azvîrle din copite, nechează una, dar o şi rumpe de fugă, îneît zburam prin noapte. Eminescu, g. p. 115. Scroafa . . . începe a grohăi, o rupe de fugă, şi purceii după dînsa. Creangă, o. 40. însă femeile-n grabă de frică rup fuga pe maluri Care-ncotro. Coşbuc, ae. 99. Se smîci taurul, o rupse d-a fuga prin crînguri şi prin smîrcuri. Ispirescu, u. 45. Calul sări ş-o rupse la goană. Delavrancea, o. ii, 99. Apucată ca de alte alea, fără să deschiză gura, o rupse la picior, id. s. 52. Case mici, 7059 RUPE 625 — RUPESTRU tupilate, , . . parcă stau gata s-o rupă de fugă. Vlahuţă, r. p. 2t, cf. ddrf. Caii răsuciră sania în loc şi o rupseră la fugă din nou. D. Zamfirescu, î. 37. Cu o lovitură uşoară, ea-mi dete mîna jos şi o rupse la fugă, rîzînd cu hohot. Hogaş, dr. i, 45. Voicu se înspăimîntă, zvîrle banii, răcneşte şi o rupe la fugă. Bassarabescu, v. 64. Cînd să puie omul mîna pe cornul lui, odată făcea la o parte şi-o rupea de fugă. Mironescu, s. a. 97. Cînd îi vede, o rupe disperată la fugă. Camil Petrescu, t. iii, 13. Lăsînd culionul şi toiagul, o rupse la sănătoasa. Stănoiu, c. i. 158, cf. Sahia, n. 23. Cum auzi detunătura de armă, ... o rupse de fugă. Sadoveanu, o. x, 496. Calul. . . a rupt-o la goană. Călinescu, e. o. ii, 190. Au încălecat pe cai şi au rupt-o la fugă. Stancu, r. a. i, 205, cf. id. d. 27. Ai fi rupt-o de fugă prin ploaie . . . ca o mamă denaturată. Vinea, l. ii, 153. Bl pe glas l-înţelegea Şi la fugă o rupea. Teodorescu, p. p. 683 Atuncea bietul, neştiind ce să zică, au rupt-o la fugă. Sbiera, p. 168. Mai rămase niţel pe gînduri şi odată mimai o rupse d-a fuga. Stăncescu, b. 299, cf. şez. v, 7. Pîndeşte o zi, cînd femeia . . . lipsea de acasă, şi o rupe la sănătoasa. Rădulescu-Codin, l. 45, cf. alr sn v li 1 429. Ciobănaşii, cînd vedea, Tot d-a fuga c-o rupea. Balade, ii, 495. (Eliptic) Ne văd păgînii, sar pe zid, Potap de foc spre noi deschid, Dar noi prin foc o rupem iute. Coşbuc, p. ii, 40. (Prin nord-vestul Munt.) A o rupe din loe = a) a începe o acţiune, o lucrare. Udrescu, gl. ; b) a o lua la fugă; a fugi, a o şterge, id. ib. A o rupe de plîns = a se porni pe plîns; a plînge cu hohote, id. ib. + (Regional) A spune, a zice. Iată colo, rupse Mitrana într-un glas de umplu casa, fitece pasăre măiastră-şi găseşte vînătorul. Delavrancea, s. 41. Cum ? mai zi o dată, mai zi o dată, rupse împăratul, frecîndu-se pe frunte, id. ib. 262. 10. Tranz. (Cu complementul,, vorbă'f, „limbă" sau intranz. în e x p r.) A (o) rupe (pe sau în) . .. = a începe să se exprime cu greu într-o limbă străină. Vorbeşte încai franţuzeşte? [Zamfira:] ... A fi rupînd şi el vro două vorbe ca toată lumea. Alecsandri, t. 330, cf. Cihac, i, 236. Fata . . . ştie franţuzeşte, nemţeşte, rupe şi inglezeşte. I. Negruzzi, s. i, 58. Se deprinseră chiar a rupe în franţuzeşte şi italieneşte. Iorga, l. ii, 49. La şcoala statului se cerea limba ungurească, pe care el o rupea greu de tot. Rebreanu, i. 82. Rupea cîteva vorbe nemteşti, cîteva greceşti. Călinescu, s. 64. Generalul... o rupea binişor româneşte. Camilar, n. i, 259. Cîte unul o rupea pe franţuzeşte din cînd în cînd. Barbu, p. 9. 11. Tranz. (învechit, rar) A da la iveală, a face să izbucnească; (învechit) a rîgăi1. Rîgăi (rupe h, izbii cni t-au d, aruncă c2) înrema mea cuvînt dulce, psalt. 86. Rigăi-va (izbucni-vor d, rupeţi h) rostul mieu cîntece. ib. 267. 12. Intranz. şi r e f 1. (învechit şi regional; despre ape) A se revărsa; a inunda. în a . . . şasea sută de ani cînd era Noe . . . , rupseră-se fîntînile toate, po 30/14. Vitele . . . care bea ,,unde se rup apele“ să fie luate şi trimise la domnie. Stoicescu, c. s. 321. O sărit din matcă ş-o rupt. alr i 422/337, cf. alr ii 2 500/836, alb sn iii h 820. 13. Tranz. (în expr.) (învechit şi regional) A rupe preţul (sau preţurile, tîrgu!, tocmeala etc.) = a ajunge la învoială după o tocmeală, a cădea de acord; a stabili preţul de vînzare şi cumpărare. Ase au rumtu preţul mirţîi, cîte un leu bătut. Neculce, l. 84. S-a înamorat de domnişoara ... şi m-a rugat ca să întru în vorbă cu d~ta ... să rupem tîrgul, cum se zice. Alecsandri, t. 774. Tocmeala-i ruptă? I. Ne-gruzzi, s. iv, 498, cf. dr. iii, 414. Hai să rupem tîrgul, să-ţi dau banii pe loc. Paşca, gl. După ce-o rupt toc-mala, s-o apucat băietul de treabă. Vasiliu, p. l. 93, cf. Ciauşanu, gl., Zanne, p. v, 628. (Refl. pas.) Să nu ia vin, ce să ia bani pentru vadră, după cum se va rumpe preţul vinului la fieştecare podgorie (a. 1799). Uricariul, iii, 6. Să să plătească preţul după fiiatu ce să va rupe pă fieşcare an (a. 1826). Iorga, s. d. xxi, 51. Unii din ei au luat cîte 6 galbeni de om şi s-au îndatorat a-i plăti în muncă . . . după cum se vor rupe pre- ţurile. I. Ionescu, d. 386. La tîrg la Săveni . . . s-adună secerătorii ... şi se rup acolo preţurile. Sadoveanu, o. v, 424. (învechit) A rupe sfat (sau sfatul) = a lua o hotărîre în urma unor discuţii, a unor dezbateri; a se înţelege, a hotărî. Şi aşa rupseră sfat ca să trimită să le jure Tomşa să fie ei slobozi. Simion Dasc., let. 202. Troadenii rumpseră sfatul, ca cu mînă-armată . . . să facă toată lovitura. Cantemir, hr. 93. (Refl. pas.) Unii den hatmani aştepta să să rupă sfatul. Herodot (1645), 441. (învechit şi regional) A rupe judecata (sau legea) = a da o sentinţă. [Bătrînii] aceştia, în cazuri de judecată, împreună cu judele rumpeau legea. FrÎncu, ap. tdrg. Birău şi cu popa Tot aşa m-o [= mi-o] rupt legea. Doine, 189, cf. Hodoş, p. p. 222, alr sn iv 995. (Cu parafrazarea expresiei) Rumpe cumpenele dreptăţii şi face să cază la pămînt, săcerat de la grumazi, capul mergătoriului înainte. Molnar, ret. 68/21. — Prez. ind.: rup. — Şi: (învechit şi regional) rumpe (perf. s. 3 şi rumse; part. rumt) vb. III. — Lat. rumpere. RUPERE s. f. Acţiunea de (se) rupe. 1. Cf. rupe (1). Această rumpere şi eocoloşire a bucăţilor de hîrtie era un semn rău. Slavici, n. i, 207, cf. ddrf. Cu cît piesele sînt mai groase, cu atît şi îndoirea se execută mai greu, iar pericolul de rupere, în secţiunea îndoită, creşte. Ioanovici, tehn. 114. Valoarea unei ţesături se determină stabilindu-se: . . . desimea firelor pe centimetru patrat, . . . întinderea la rupere. Ionescu-Muscel, ţes. 37, cf. id. fil. 64. Numărul de ruperi ale firelor în timpul ţesutului să scadă cu aproximativ 10 la sută. Scînteia, 1960, nr. 4 854. Rupere de inimă = durere adîncă; jale. Care veste rumpere de inimă părinţilor au fost (începutul sec. XVIII), mag. ist. ii, 333/8. La plecare, mama Ilinca l-a sărutai mai cu rupere de inimă şi a plîns mai cu foc. Vlahuţă, o. a. 102. Cînd o auzi cu ce rupere de inimă plînge după trandafiri . . ., se porni şi ea pe plîns. StĂnoiu, c. i. 205. Rupere de nori = ploaie torenţială, însoţită de descărcări electrice, dl, dm. 2. Cf. rupe <2). Numai după rumperea acestui perete despărţitor [al Carpaţilor], apele lacului s-au scurs. Molin, r. b. 287. <$> F i g. Nu credem că autorul. . . s-a gîndit . . să producă cfectul ce rezultă din ruperea măsurii versului. Macedonski, o. iv, 49. Ruperea frontului = străpungerea liniei de apărare a inamicului. dl. 3. Cf. rupe (3). N-ai omorît pre robii tăi cu rumpere şi cu înfricoşată clătirea pămîntului. Mineiul (1776), 1632v/3, cf. DRLU, LB. 4. Cf. rupe (4). Crucea iaste rupere tuturor păcatelor ..., să ne răstignim ca să omorîm păcatele. Coresi, ev. 70, cf. DRLU. 5. Desprindere din locul unde a fost fixat; smulgere, separare. Cf. rupe (7). Să fie ca iarba, în zidii, ce ainte de rumpere (rupere c, z m u 11 d, covra g h) secă. psalt. 276. Culpabilii de rumpere de peceii vor fi pedepsiţi, cr (1846), 802/18, cf. drlu, Polizu. Trupeşte chiar, parcă se petrecea o rupere. Demetrius, a. 76. Hemoragia ... se produce în momentul ruperii acestei sarcini. Belea, p. a. 173. <£> F i g. O rupere totală de raţiunile sociale era cu neputinţă. Vlasiu, d. 163. 6. (în expr.) Ruperea rlndurilor = stricarea ordinii unui şir aliniat. Cf. r u p c (8). La ruperea rîndu-rilor, pornea în pas de tact după flăcăi. Sadoveanu, o. ii, 102. 7. (în sintagma) Ruperea preţului — fixarea prin tocmeală a preţului unei vînzări. Cf. rupe (13). Avea doar doi oameni de credinţă . . . Emil Sava pentru acte . . . Ilie Sacară pentru sămănatul şi strînsul cîmpului şi pentru ruperea preţului cu negustorii de grîne şi de lemne. C. Petrescu, r. dr. 97. — Pl.: ruperi. — Şi: (învechit) rumpere s. f. — V. rupe. RUPESTRU, *A adj. (Despre desene, picturi, gravuri sau sculpturi) Care este executat pe pereţii peşterilor sau pe stînci (în epocile vechi din istoria omenirii). 7061 RUPETIŢĂ 626 - RUPT1 Cf. der. + (Despre plante) Care creşte pe stînei. Plante montane, rupestre. Grecescu, fl. 109. — PL: rupeştri, -s/m — Din fr. rupestre. RUPfiTIŢĂ s. f. (Regional) Petic; zdreanţă; haină ruptă. Cf. ddrf, com. din Straja — Rădăuţi. + F i g. Femeie vulgară şi dezordonată. Şi alta mi-am căpătat Mai din viţă şi sămînţă, Nu ca tine-o răpătiţâ. JARNfK-BÎRSEANu, D. 257, cf. PAŞCA, GL. — Pl.: rupetiţe. — Şi: răpătiţă, ropâtlţă (Paşca, gl.) s. f. — De la rupe. RUPETIŢOS, -OÂSĂ adj. (Regional; despre oameni) Zdrenţăros. Com. din Straja — Rădăuţi. — Pl.: rupetiţoşi, -oase. — Rupetiţâ + suf. -os. RtJPIA1 s. f. (Bot.) Aţă-de-mare (Ruppia maritima). Cf. Brandza, fl. 463, Borza, d. 152. — Pronunţat: -pi-a. — Din Ruppia [maritima], numele ştiinţific al plantei denumită aţă-de-mare. RtJPIA2 s. f. Boală de piele manifestată prin cruste purulente care, după ce cad, lasă răni sîngerlnde. Cf. Bianu, d. s. — Pronunţat: -pi-a. — Din fr. rupia. RtJPIE1 s. f. Denumire a unităţii băneşti din India şi din alte ţări asiatice; (concretizat) monedă reprezentînd această unitate. Cf. Barcianu, Alexi, w., Scriban, d. Guvernul laburist a acceptat să scadă din sumele care grevau economia birmană suma de 200 milioane rupii. contemp. 1948, nr. 109, 12/3. — Pronunţat: -pi-e. — PL: rupii. — Din fr. roupie, RUPl£2 s. f. v, rubia. RIJPSAC1 s. n. v. rucsac» RUPT1 s. n. Faptul de a (s e) r u p e. 1. (In expr.) (Nici) în ruptul capului — nicidecum, cu nici un preţ, pentru nimic în lume, orice s-ar în-tîmpla. Nimic nu venea, nici în ruptul capului. Gane, n. iii, 145. Satul, văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. Creangă, p. 329, cf. id. o. 95. Eu mă închin principiului sacru al libertăţei opiniunilor, dar în ruptul capului nu pot admite şi obligativitatea lor. Caragiale, o. iii, 122. Ea nu voieşte nici în ruptul capului să-l iubească pînă nu-i va aduce erghelia ei de iepe. Ispirescu, l. 23. Nu c-a crezut, dar a încercat, că n-ai fi oprit-o nici în ruptul capului. Delavrancea, s. 49. Abia se mai purta pe picioare, şi-n ruptul capului nu s-ar fi înduplecat să intre într-un spital. Vlahuţă, n. 6, cf. id. o. a. ii, 52, hem 1 778. N-am să rabd una ca aceasta în ruptul capului. I. Negruzzi, s. iv, 462, cf. ddrf. Clientul... se împotrivise în ruptul capului. Brătescu-Voineşti, p. 183. Bărbatul veni să o ieie, însă dînsa nu se urni nici în ruptul capului. Gîrleanu, n. 137. Cercai a o îndemna să păşească .. . dar [Pisicuţa] nici în ruptul capului nu se dădu urnită din loc. Hogaş, dr. i, 217. N-au vrut să-i admită în ruptul capului să trăiască cu ea, ci au umblat din răsputeri să-l însoare cu o urîţenie. Rebreanu, r. ii, 29, cf. id. i. 185. Mă, ce om bun / pieptul şi-l pune pentru ai lui şi nu-i lasă în ruptul capului! Galaction, o. a. i, 260. Nu putea pricepe nici în ruptul capului năzdrăvana întîmplare de la birt. Camil Petrescu, o. ii, 12. Locotenentul. . . nu pricepea în ruptul capului de unde omul acesta, pe care nu-l mai văzuse niciodată, cunoştea teoriile lui inedite. C. Petrescu, î. i, 274. în ruptul capului n-ar fi divulgat vreunul. Brăescu, v. 65. Moşu nu voia nici în ruptul capului să i-o dea. Vlasiu, a. p. 305. Nu puteam aţipi în ruptul capului. Sadoveanu, o. i, 593, cf. ix, 426. Stănică nu consimţi în ruptul capului. Călinescu, e, o. ii, 147. Mă las dus de nas de dumneata, Şi asta nu vreau nici în ruptul capului. Stancu, r. a. ii, 109, cf. Ba-ranga, i. 184. N-ar fi îngăduit în ruptul capului această găzduire. Vinea, l. i, 62. Băietul în ruptul capului nu vrea să înveţe carte. şez. i, 88, cf. vii, 6. Noie nici în ruptul capului nu se dedea să spuie nevestei. Rădu-lescu-Codin, l. 2. Oricît s-o rugat fatas-o mărite după flăcăul ista, ei nu vrură nici în ruptul capului, şez. viii, 16. A veni (sau a se duce) în (sau de-a) ruptul capului (sau sufletului) = a veni sau a se duce degrabă, foarte repede. Mişcă băiete !. . . să mi te duci de-a ruptu capului. Alecsandri, t. 51. Obosit şi nu prea tare, că n-am mai venit eu în ruptul capului, am mai şi păşit, m-am mai şi odihnit. Reteganul, p. p. 61. într-o clipă veniră dobitoacele în ruptul capului între-bînd-o că la ce i-ar putea ajuta. Mera, l. b. 23, cf. Zanne, p. ii, 443. 2. (în expr.) Cu ruptul sau cu rupta (regional tn rupt sau la rupt) = a) (In legătură cu modul de remunerare a muncii) în raport cu o cantitate de muncă dinainte stabilită, indiferent de durata executării ei. V. în acord. Scriem ... la toţi lăcuitorii carii sănteţi tocmiţ cu rupta (a. 1712). Iorga, s. d. xi, 70. De mers, gîndeai c-a luat drumul cu ruptul, aşa mergea de grozav. f (1883), 171, cf. ddrf. Nu se prea îndesau cosaşii să-şi bată coasele; erau cu ruptu. Sandu-Aldea, u. p. 158, cf. Rădulescu-Codin, 65. Am luat cositul cu ruptul. Ciauşanu, gl. Am luat să muncesc acest loc cu ruptu. arh. olt. xxi, 274. Vecinu a luai cu ruptu tăierea pădurii, mat. dialect, i, 91. în rupt i-am dat [să zidească]. alr n/2, cf. ib. n/105, Lexic reg. ii, 53. Iei un om la lucru care-i di meserie ..., la rupt sau cu zîua. gl. olt. ; b) (despre o cantitate de muncă) dinainte stabilit; impus. Trebuiau să facă şanţuri cu ruptu, şi dacă nu-şi făceau porţia îi legau de un stîlp cu capul în jos. Vlasiu, a. p. 157. Spune-i că m-am măritat. . . Dup-un sec de mărăcine Ce mă bate-n toate zile Şi-mi dă lucru cu ruptul Şi mîncare cu pumnul. jARNfK-BîR-seanu, d . 182. (Regional) Cu ruptul = cu ziua (Roşia — Beiuş). alr ii 6 420/310. Pe rupte sau pe ruptele(a) — cu mare intensitate, din răsputeri, pe brînci. Eram cinci fete la casa mamei. Munceam pe ruptelea. N-aveam timp să ne sclifosim. Stancu, r. a. ii, 169. Se-ncinge un joc pe rupte. v. rom. noiembrie 1953, 162. Ai citit pe rupte, cu grabă, sărind peste rînduri şi pagini. Pas, z. i, 273. Hora muncii, hora mare S-o jucăm pe ruptele. Banuş, p. 240. 3. Uzare, distrugere. Cf. rupe (5). Din arat Pînă-n cărat, Din culesul cînepii Pînă în ruptul cămăşii. Jar-NfK-BÎRSEANU, D. 265. 4. (Regional; în sintagma) Ruptul oilor (sau al sterpelor, al mieilor) = alegerea, separarea oilor fără lapte şi a mieilor de oile cu lapte; ziua cînd se face această alegere. Cf. rupe (8). Cf. h xviii 228, com. Marian, chest. v/8, 56, 177, a v 21, 23, Lexic reg. 15. 5. (Regional; în expr.) Rupt de zi = revărsatul zorilor, începutul zilei. Cf. rupe (9). Cf. Pamfile, cr. 247. 6. (învechit) Decizie, hotărîre în urma unei deliberări. Cf. rupe (13). După ruptul săimului aleşilor, îndată au purces hatmanul... la tabără. M. Costin, o. 52. <0> (Regional; în sintagma) Ruptul preţului = fixarea, stabilirea preţului unei vînzări Cum o fi ruptu preţului, aşa-ţi plătesc eu. arh. olt. xxi, 274. 7. (în evul mediu; în Ţara Românească şi Moldova; în forma ruptă) înţelegere între contribuabili şi vistierie, prin care, în locul tuturor dărilor existente, se stabilea o sumă globală fixă, plătibilă anual în una sau mai multe rate; p. ext. suma totală stabilită prin această înţelegere; (învechit) ruptoare (2). Antioh Vodă scos-au o socoteală peste toată ţara şi pe boieri, şi pe mazili, şi pe toate breslele, şi pe ţărani, ruptă, ca să se ştie tot omul ce va da într-un an. N. Costin, let. ii, 50/2. Şi scoasă şi ruptă pe ţară, de-i aşedza pre oameni pe putinţă. Neculce, l. 216. Cîndu s-au socotit de se-au 7069 RUPT2 - 627 RUPT2 făcut aşedzarea rupţii, se-au pomenit că este cinci sferturi într-uri an (a.1714). Iorga, s. d. xi, 70. Mănăstirea Cetăţuia ... să fie iertată de toate dăjdiite ei ce au fost dîrid pînă acum cu rupta (a. 1717). Uricariul, iv, 310/20, cf. lb, Polizu. Le cer camăriă cîte 2 bani de vadra de vin . . . şi ei au obicei de dau cu rupta camătă pe an câte 15 galbeni (a. 1760). N. A. Bogdan, c. m. 60. A tria parte din 270 lei, 90 bani . . . cuprind rupţi le Cămării ot Bot[o]şani (a. 1784 — 1785). Iorga, s. d. vi, 184. Ruptile visteriei din 1837 (sec. XIX), cat. man. i, 30. Dajdia mazililor, a ruptaşilor era să se împartă în patru sferturi . . . , iară a neguţitorilor cu hrisoave şt a ruptelor visteriei, în două şferturi (a. 1804). Uricariul, i, 16, cf. ddrf, Şăineanu, tdrg, O. Giu-rescu, p. o. 201 <£> E x p r. Cu ruptul sau eu rupta, (regional) într-un rupt = cu ridicata, cu toptanul, în cantităţi mari; în total, global. Posesorul vinde roada anului . . . iarna cu ruptul... pe ce-o da tîrgul şi norocul. ap. tdrg, cf. Alexi, w., Coman, gl., alr sn v h 1 485. [Vînd] într-un rupt. ib. h 1 485/353. 8. (Regional) Boală de vite nedefinită mai îndeaproape. Cf. h vii 35, 195, xii 35. — Pl.: rupte. — Şi: ruptă s. f. — V. rupe. RUPT2,* Ă adj. 1. Lipsit de continuitate, despărţit în două sau în mai multe părţi. Cf. rupe (1). Ostre-ţele cari o despărţeau de bătătură erau rupte şi culcate la pămînt. Delavrancea, t. 46. E în dreptul pădurii . . . un copac rupt în două, prăbuşit pe gardul unei vile. Camil Petrescu, t. iii, 206. Avea înaintea sa cîţiva porumbi fierţi, rupţi în două. Călinescu, s. 19. Că ce zboară nu se-ntoarce, Firul rupt nu se mai toarce. Zanne, p. i, 646. C-astă-noapte mi-am visat Curăluşa ta cea nouă, Am visat că-i ruptă-n două. Balade, iii, 193. <0> F i g. Vei vedea ruptă aţa atîrnărei rînduite Ce le ţine în unire şi în măsuri îngrădite. Conachi, p. 270. Viaţa îi era ruptă în două. Slavici, n. i, 120. + (Despre părţi ale corpului) Fracturat. Se întîlneşte cu un corb ce avea o aripă ruptă. Ispirescu, l. 43. Din ceartă m-am ales cu părul smuls şi mîna ruptă. Coşbuc, p. i, 173. Era doftor mai ales pentru sclintituri şi oase rupte. Sadoveanu, o. i, 559, cf. alrm ii/ii h 173. + F i g. (Despre inimă, suflet) Copleşit de milă, de durere, de deznădejde. Să judecăm pre toţi. . . pre dreptate şi să nu iasă de la noi nimini cu inimă ruptă. Neagoe, Înv. 245/3. La inima mea cea ruptă vindecare neavînd. Pann, e. iii, 134/17. Să ducă flăcăii în luptă ... Să lase cu inima ruptă De jale o ţară. NeculuţĂ, ţ. d. 90. Spune, mîndră, şi-mi ghiceşte: Codru de ce-ngălbineşte, Voinic de ce-mbătrîneşte ? — Codrul, de zăpadă multă, Voinic, de inimă ruptă. JarnIk-Bîrseanu, d. 212. Şi te suie-n mărul dulce, De vezi badea cum se duce, Cu cămaşa lui cea nouă, Cu inima ruptă-n două. Doine, 7. Grăieşte-le cu gura, Că Z/[-i] ruptă inima. folc. transilv. i, 216. 2. Făcut bucăţi, sfărîmat, nimicit. Cf. rupe (3). Cf. anon. car., lex. mars. 221, lb. Lat e cîmpul celei luptet Lat şi plin de arme rupte. Alecsandri, p. ii, 18. Fărîme ştirbite şi-ntregi De lucruri pe care de-abia le-nţelegi... Un fost cimitir de păpuşi . . . Rupte, pe-n-cetul se reîntregesc. Arghezi, vers. 351. Erau, afară de un divan . . . , vreo două taburete, un lighean de porţelan spart şi legat cu sîrmă, o cană asemeni cu buza ruptă. Călinescu, s. 25, cf. 59. + (Despre construcţii) Dărăpănat, deteriorat. Se vede mai desluşit în sălbăticia ei, pe pisc, ruptă, dărîmată, sură, bătrîna cetăţuie a Neamţului. Sadoveanu, o. iv, 141. Stă singuratic cîinele. De pază, Nu ştie cui, pe la amiază: Fîntînii rupte, spinului uscat. Arghezi, vers. 284 + (învechit; despre pămînt) Arat, desţelenit. Locul malaiului este ţă-lina ruptă ... de cu toamnă, în care se samănă malaiul cel timpuriu, sau îi ţălina ruptă de primăvară, în carc să samănă malaiul cel tărziu. I. Ionescu, c. 78/18. 3. (Despre mişcări, sunete, vorbe etc.) întrerupt, întretăiat; sacadat. Cf. rupe (4). Ostenită, spăimîn-tată, Cu vorbă ruptă-l arată Zicînd. Bărac, a. 24. Sus în aer ţipa o trîmbiţă cu sunet rupt. Hogaş, dr. i, 213. Din vorba ruptă, zgîrcită a vînătorului, nu putusem | să pricep multe lucruri. Sadoveanu, o. ii, 562. Paseri j mari treceau în zboruri rupte şi învăluite, id. ib. vii, 345. | 4* F i g. (Despre relaţii sociale) Desfăcut, anulat, stricat. Consideră prietenia ruptă definitiv. Sahia, n. 97. Foaie verde de stejar, O, amar, mîndră, amar, Dragoste ruptă-n zădar. JarnIk-Bîrseanu, d. 156. 4. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Ros, uzat, găurit ; p. e x t. (despre oameni) zdrenţăros. Cf. rupe (5). Şi luînd saci vechi pre măgarii lor . . ., rupţi, legaţi. Biblia (1688), 1591/10. Haina ruptă, covor vechili. N. Costin, ap. gcr ii, 11/31. Haine avea lungi, scurte ş-nvîrstate, Unii, fără mîneci, alţii, rupte-n spate. Budai-Deleanu, ţ. 92. O femeie sărăcuţă c.~o roche pe ea, capot, Veche, ruptă, peticoasă şi cîrpită peste tot. Pann, p. v. i, 137/19. Bietul om slab, palid, avînd sumanul rupt Şi o cămeşă ruptă bucăţi pe dedesupt, Păşea trăgînd piciorul încet. Alecsandri, p. a. 210. Totdeauna vesel, totdeauna plin de glume şi noutăţi — însă totdeauna rupt şi fără bani. Eminescu, g. p. 46. Un bordei, ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe lâiţişi atîta era tot. Creangă, p. 73. Vă văd aşa de rupţi şi goi, De latră cînii după voi. Coşbuc, p. i, 196. Pe fereastră găsi boneţica . . . , supt pat un papucel rupt. Gîrleanu, n. 155, cf. 42. Trimise pe Marioara să ceară un rînd de haine, oricît de rupte, de la unchiul ei. Rebreanu, r. ii, 208. Era cam ruptă [pijamaua]. Sebastian, t. 329. S-a ales cu un rînd de încălţări rupte. Sadoveanu, o. xi, 455. Rochia la piept îi e ruptă. Demetrius, a. 185. Cămaşa de pe el e ruptă. H. Lovinescu, t. 175, cf. 271. în picioare-ai pus obiele Şi în spate, haină ruptă. Horea, p. 72. Are mîndra nouă ii: Trei sînt rupte, patru sparte, Două nu se ţin pe spate. JarnIk-Bîrseanu, d. 442. Că şi-o vîndut cînepă Şi i-e ruptă cămeşa, folc. transilv. i, 318. Pe cap bun stă bine şi o căciulă ruptă. Zanne, p. ii, 37. Opinci rupte şi zile pierdute, id. ib. iii, 261. F i g. Soarele dispăruse acum după munţii Borcei şi numai cîteva raze împrăştiete tiveau încă cu aur marginile rupte ale norilor. Hogaş, dr. i, 73. 5. (Despre corp sau părţi ale corpului) Cu carnea sfîşiată, sfîrtecată; rănit. Cf. rupe (6). Rupţi îi sînt genunchii şi rupte a sale coate. Alecsandri, p. iii, 307. Ei, ei! ce-i de făcut ? Gardul şi casa femeii dărîmate la pămînt, o capră ruptă în bucăţi, nu-i lucru de şagă. Creangă, a. 29. Dumneavoastră aveţi vreo afacere pe-aici ? — Nimic ! răspunse scurt cel cu buza ruptă. Sadoveanu, o. i, 683. Numa un turc o lăsat, Şi acela rupt de nas. şez. iv, 11. Tălneşte cu lupii, tăt rupt la o nare. O. Bîrlea, a. p. i, 128. + (Urmat de determinări introduse prin prep. ,,de“, care arată cauza) Copleşit, epuizat, sleit. Rupţi de fatigă, sfîşiaţi de amar. cr (1848), 81/54. Rupţi de foame şi obosiţi de trudă. Alecsandri, p. iii, 473. Se întorsese . . . rupt de oboseală. Caragiale, o. iii, 50. Băiatul scîncea mereu, că era rupt de osteneală. Ispirescu, l. 335. N-a lăsat sapa din mînă pînă n-a căzut ruptă de osteneală. Delavrancea, s. 12, cf. 209. Pleca dimineaţa şi nu se mai întorcea acasă decît noaptea, de obicei foarte tîrziu şi rupt de osteneală. Vlahuţă, o. a. iii, 21. Vreun cal trecea cu ochii bolnavi, trişti, rupt de foame. Agîrbiceanu, s. p. 30. Sute de oameni, rupţi de osteneală, stau cu ochii mari holbaţi, scrutînd întunericul. Rebreanu, n. 109. Viţelu zbiera în ocol, rupt de foame. Vlasiu, a. 131. Oamenii în repaus, rupţi de osteneala din timpul nopţii, adorm duşi. Bart, s. m. 20. Se simţea bolnav şi seara cădea rupt dc oboseală. Camil Petrescu, o. 335. Mi-s rupt de lucru şi de drum cînd ajung acasă. Beniuc, m. c. i, 66. Veneam de la cîmp ruptă de oboseală. Demetrius, v. 97. Vagonul era tixit. Oamenii, trîntiţi de-a valma, dormeau sau vorbeau încet, rupţi de oboseală. T. Popovici, s. 394. Eram rupt de oboseală, s ianuarie 1961, 45, cf. şez. ix, 68. Rupt de beat. alr i 1 724/359. Sînt rupt şi ostenit, Alergînd după iubit. folc. mold. i, 101. <£> E x p r. A fi rupt (sau fript) în coş v. c o ş. 6. Desprins (cu forţa) din locul unde este fixat; smuls. Cf. rup c m- Cf. drlu. Argatul. . . ascunse cu meşteşug rămurică ruptă, în mănunchiul fetei celei mici. Ispirescu, l. 266. Apele creşteau necontenit, se auzeau sunînd pe toate văile pietrele rupte din stîncile 7070 RUPTAŞ - 628 - RUPTOS munţilor. Sadoveanu, o. vi, 562. Cel care s-ascuns aici de lume A vrut un stei sălbatec, fără nume . . . L-am ascultat şi-am prăbuşit din munte Pleşuva stîncă, ruptă de la frunte. Arghezi, vers. 325. A cere stele fripte şi smochine rupte din pomii Rusalimului — a cere lucruri imposibile. Cf. Zanne, p. vi, 292. E x p r. Bucăţică ruptă v. bucăţică. 7. (în expr.) A spune (sau a zice) rupt-ales = a spune clar, precis. Cf. rupe (13). Jar eu vă zic rupt-ales Că aşa fără nici o rinduială Nu putem nici pînă dimineaţă Rămînea. Budai-Deleanu, ţ. 111. lo-ţi spun bade rupt-ales Că nu pot să te iubesc. Reteganul, tr. 87, com. din Zagra — Năsăud. — PL: rupţi, -te. — Y. rupe. RUPTAŞ s. m. (învechit) 1. Persoană care plătea dările după sistemul numit ruptă. Cf. rup t1 (7). Pavăl Căml&lraş ... s-a judecat... cu Andrieş sau Pătraşcu Băd^rău, ruptaş (a. 1761). Iorga, s. d. vii, 221. Privileghiea ruptaşilor este fiind aleşi din ţărani cu birul lor deosebit, şi la disetină au deosebire (a. 1782). Uricariul, xi, 267. Şi aşa au pus domnul de au scris la toate ţinuturile de au venit cîte şepte lăcuitori la Iaşi, mazili şi ruptaşi (sfîrşitul sec. XVIII), let. iii, 238/13. Martor: Vasile Băloşel, riipf[aş] (a. 1799). Iorga, s. d. 171. Dajdea mazililor, a ruptaşilor, iară să se împartă în patru sferturi pe an (a. 1804). Uricariul, i, 16. Tofan . . . este neam de ruptaşi şi . . . s-au aşezat cu daj-die în catastiful visteriei la rînduiala ruptaşilor (a. 1812). ib. xiv, 233. Nu am putut găsi alt mijloc decît am socotit ca să să facă în chip de ruptaşi, a-şi răspunde datoriia lor osăbit (a. 1818). doc. ec. 192. Ruptaşii vor plăti la hazne dare lor subt numiri de dajdii (a. 1818). gcr ii, 221/1, cf. 220/38. Să să dea la bir negreşit: cei din judeţ dîndu-să pă la sate ... şi cei din oraş aşezîn-du-să la orînduiala ruptaşilor (a. 1810). doc. ec. 218. Mai născociră a face şi ruptaşi cu seneiuri de oareşicare apărare. Zilot, cron. 77. Boierii . . . , boiernaşii şi toate celelalte stări ale mazălilor, ruptaşilor, neguţătorilor (a. 1821). Iorga, s. d. xi, 205. Declaraţie . . . precum să fi ştiut că . . . şi noi ne aflăm la rîndui[&]la ruptaşilor (a. 1824). id. ib. vi, 137. Venitul. . . se alcătuia . . . din zeciuiala mazililor, a ruptaşilor. I. Ionescu, d. 101. S-a hotărît ca şi cei rămaşi în slujbe să fie trecuţi la categoria ruptaşilor şi să plătească cîte 4 taleri. Oţetea, t. v. 99. Ruptaşii. . . plăteau impozitul personal pe baza unei înţelegeri sau tocmeli cu vistieria. C. Giurescu, p. o. 201. 2, Persoană care se angajează să facă o muncă cu ruptul1 (2); (regional) rupturaş. Cf. lm, Gheţie, r. m., Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. *— Pl.: ruptaşi. — Rupt1 -f- suf. -aş. RUPTĂ s. f. v. rupt1. RUPTĂŞfiSC, -EÂSCĂ adj. (învechit) Care aparţine ruptaşilor (1), care se referă la ruptaşi. Viile mănăstireşti, neguţitoreşti, mazileşti şi ruptăşeşti să nu se supere (a. 1775). C. Giurescu, p. o. 240. — Pl.: ruptăşeşti. — Ruptaş -}- suf. -esc. HUPTĂTUBĂ s. f. (Rar) Ruptură (3). Cf. Pascu, s . 62. — Pl.: ruptături. — Rupt2 -f suf. -ătură. RUPTICfiL, -EA adj. Diminutiv al lui rupt2 (4); uzat, ros. Parte din oameni purtau bluze. Unele mai întregi, altele mai rupticele. Iordan, stil. 178. — Pl.: rupticei, -ele. — Rupt2 -f suf. -icel. RXJPTÎNPUNT s. n. sg. (Prin sudul Transilv. şi nordul Olt.) Cusătură rară (Păcală, m. r. 525), făcută cu mîna (Ciauşanu, v. 195); brod rie în formă de cusătură continuă (Lexic reg. ii, 63). Cusătură numită ,,rupt în punl“. Moldovan, ţ. n. 134. Clinii Hei se prind de foi cu ruptunpunt. Com. din SĂlişte — Sibiu. — Scris şi: rupt în punt. — Şi: ruptunpunt s. n. — Rupt8 + In -f punt. RUPTOARE s. f. 1. (învechit şi regional; şi în sintagma ruptoarea preţului) Stabilirea preţului unei mărfi. Cîtă miere va avea să n-o dea noao după ruptoarea mierei (a. 1747). Iorga, s. d. xiv, 68. La toamnă vei vedea şi ruptoarea vinului de aci (a. 1778). id. s. n. 124. Să nu dea preţ mai mare la telemea pentru ruptoarea ce să va face (a. 1825). doc. ec. 350, cf. Polizu, ddrf, Şăineanu, Alexi, w. La ziuă a-nceput a furnica negustorii, printre care şi a face ruptoarea preţului. Sandu-Aldea, u. p. 222. Cum s-a făcut ruptoarea la brînză ? Ciauşanu, gl. 2. (învechit) Rupt1 (7). Le-au făcut ruptoare [preoţilor]. N. Costin, let. ii, 42/20. Fiind aceste slugi libere de toate şferturile ruptorilor şi de toate alte orănduiale (a. 1726). Iorga, s. d. i, 231. Socotit-au măriia-sa de au făcut ruptori în toată ţara, pîn sate, de bir, ca să dea de patru ori pe an. R. Popescu, cm i, 530. Pentru o ruptoare ce s-au făcut pe toată ţara de da oamenii pe cifer-turi (a. 1755). cat. man. i, 524. Nicolae Vodă ... au făcut ruptoare. Şincai, hr. iii, 267/12. Am socotit. . . a-şi răspunde de datoriia lor osăbit, prin o ruptoare hotă-rîtă, ca şi alte bresle (a. 1818). doc. ec. 192, cf. lr. <$> Expr. Cu ruptoare — cu ruptul, cu ridicata. Să strîngă pelcele pentru trebuinţa meşteşugului lor, ce li se dau cu ruptoare de cătră ţiitorii căsăpii lor acele pelcele (a. 1805). Uricariul, iv, 143/26. 3. (în legătură cu verbul a ,,face“) început, primul pas. Cf. Gheţie, r. m. îi ucid fără cruţare, scăpînd pe al lor căpitan. Ruptoarea era făcută; sîngele cursese. Odobescu, s. iii, 533. Prea era retras de lume, prea era ursuz; şi iată că face ruptoarea, vine la club. Bră-tescu-Voineşti, p. 245, cf. 322. 4. (învechit; în forma rumptoare) Anulare (a unui tratat), nerespectare, desfiinţare. Cf. rupe (4). Nevinovaţi vom fi întru rumptoare de pace. N. Costin, let. ii, 107/35. 5. (Regional; în sintagma) Ruptoare de inimă = rupere de inimă. Acum bieţii oameni îşi trimiteau cărţi unul altuia, dar ce folos de ele, cartea-i numai ruptoare de inimă. Cătană, p. b. ii, 100. 6. (Prin nord-estul Olt.) Baltă alături de un rîu făcută de revărsarea apelor lui. Cf. Ciauşanu, gl. O ruptoare din Olteţ. id. ib. + (Regional) Făgaş, şanţ făcut de curente de apă. alr ii/812. 7. (Regional; în sintagma) Ruptoare de apă = hi-dropizie. Cf. Bîrlea, c. p., 382. 8. (Regional; şi în sintagma ruptoare de mijloc) Durere de şale. Cf. Coman, gl., alr ii/i mn 56. Mă ţîne o ruptoare. Lexic reg. ii, 63. 9. (Regional) Diaree (Săvîrsin — Lipova). alrm i/i h 174/87. — Rupt1 -f~ suf. -oare. RUPT(3Rs. n. întrerupător folosit la motoarele electrice, la comutarea circuitelor electrice etc. Cînd tamburul s-a întors într-un anumit unghi, un ruptor taie circuitul, oprind mersul, enc. tehn. i, 178. — Pl.: ruptoare. — Din fr. rupteur. RUPTORÎCĂ s. f. (Regional) Frunza unei plante, care se aplică în loc de plasture pe locul bolnav de ruptoare (8) (Valea Mare — Muscel). Cf. h ix 436. — PL: ruptorici. — Ruptoare + suf. -ică. RUPT <3 S, -OASĂ adj. (Rar) Zdrenţăros. Spune-mi ce lucru bun făcură Oarecînd săhastrii prin pustie, Ce nu primea toată ziua în gură Făr ierburi cu rădăcini măcrie . . . Ruptoşi, ciuhoşi, leşinaţi de foame. Budai- 7080 RUPTUNPUNT — 629 ~ RURAL Deleanu, ţ. 332, cf. Rosetti-Cazacu, i. l. r. i. 415. — PL: ruptoşi, -oase. — Rupt2 -f- suf. -os. RUPTUNPUNT s. n. v. ruptinpunt, RUPTURÂŞ s. tn. (Regional) Muncitor angajat cu ruptul1 (2); ruptaş (2) (Bihor — Beius). Cf. alr ii 6 420/310. — Pl.: rupturaşi. — De la rupt1. RUPTURĂ s. f. 1, Faptul de a se r u p e (1); distrugere a continuităţii unui material. Moroi ... a murit din cauza unei rupturi de vînă. Delavrancea, s. 160. 0 lovitură de copită se poate limita la ţesuturile superficiale, dar de obicei interesează şi organele din profunzime, putînd duce la rupturi de splină, ficat, intestin. Belea, p. a. 87, cf. dl, dm. <> F i g. Abea acum înţeleg ce ruptură oribilă şi nepermisă s-a întîmplat în viaţa noastră. Sadoveanu, o. ix, 183. <£> Ruptură de nori = rupere de nori. Cf. Barcianu, cade, Pascu, s. 63. 4* Fractură. Cf. Bianu, d. s. 2. încetare a unei acţiuni, curmare a unor raporturi, a unor legături; rupere. Guvernul va face tot ce va atîrna de dînsul spre a îndepărta o ruptură între Staturile Unite şi Marca Britanie. cr (1846), 1052/36. Se temea să împingă lucrurile pînă la o ruptură. Ghica, a. 31, cf. Şăineanu, d. u. Se gîndea cu groază . . . la clipa cînd ruptura va veni totuşi odată. Rebreanu, i. 83, cf. id. r. i, 47. Aceaste două tendinţi se separă . . . Această ruptură a fost o nenorocire pentru istoria contemporană. Ibrăileanu, sp. cr. 265. Forţele de înnoire se dezvoltă. . . în cadrul vechilor orînduiri, fără să caute şi fără să dorească o ruptură cu trecutul. Oţetea, r. 203. Ruptura cu trecutul şi nevoia de o viaţă nouă începe. Ralea, s. t. i, 134. Se petrecu ruptura definitivă dintre el şi George Sand. s februarie 1960, 52. <0> L o c. adv. Fără ruptură = necontenit; fără încetare. Bunăstarea şi tăria sufletelor sporesc fără ruptură cu ce-a fost bun, potrivit timpurilor în trecut, contemp. 1961, nr. 785, 1/6. 3. Locul unde un obiect este rupt2 (1); sfîşietură, gaură (intr-un material textil); spărtură, crăpătură (într-un corp tare). Luă petecul de postav, se lăsă pe genunchi, îl fixă pc ruptura de la tunica harapului. D. Zamfirescu, ap. tdrg. O ruptură a covoraşului din dreptul patului îmi puse piedică şi căzui. Bassarabescu, g. n. 22. Verificarea calităţii nituirii se face cu un ciocan special, constatîndu-se eventualele rupturi . . . ale niturilor. Ioanovici, tehn. 157, cf. 180. Un fir întreg, răzleţ în ţesătură, Leagă ruptură de ruptură. Arghezi, vers. 306. Dincolo, pe malul celălalt,... se zăreşte pînă şi ruptura parapetului de seînduri putrede. Camil Petrescu, o. ii, 38. îi dăduse ... un maldăr de rufe vechi, să le astupe rupturile cu petice. Stancu, r. a. v, 222, cf. Gorovei, cr. 485, Ciauşanu, gl. + Locul unde un teren este rupt de ape, de puhoaie ; loc prăpăstios în curs de surpare. Cf. cuv. d. bătr. i, 132. Şi veni David den ceale de sus rupturi şi tăie pre cei striini de fealiu acolo. Biblia (1688), 2232/27. în deal, la capetele pămînturilor, s-au pus un stîlp de piatră din sus de ruptură (a. 1709). Uricariul, xx, 390. I-au stai în cale la ruptura Emului. Şincai, hr. i, 132, cf. lb. Dincolo de rîu, de sub o ruptură de mal, ţîşnesc binefăcătoarele izvoare de pucioasă şi de fier. Vlahuţă, r. p. 136. De-acum să n-am aproape Nici cîntecul de păsări, nicişopotul de ape, . . . Potecele plouate, ruptura de pămînt.Coşbuc, s. 84, cf. Antipa, p. 193. Hotarul. . . era plin de pîraie şi rupturi. Vlasiu, a. p. 90. Vitoria îşi. . . dădu drumul aliinecuş pe urma băiatului, Cu tîmplele vîjîind răzbi în ruptura de mal. Sadoveanu, o. x, 629. E clădită chiar tn ruptura rîpci, ca şi casele vecine. Camil Petrescu, o. ii, 237, cf. 25, chest. iv 93/106, 162, alr 1 390/138, 378, ib. 395/424, 596, alr ii 2 476/64, 279, alr sn iii h 819. <> Ruptură de pantă = loc de unde porneşte brusc panta unui deal sau a unui munte. Cf. dl, dm. 4 (Regional) Locul unde sint mai mulţi copaci rupţi (de vînt, de furtună). Com. din Straja — Rădăuţi. 4 (Regional) Drum tăiat peste deal pentru a se trece mai de-a dreptul cu carul (Jorăşti — Tecuci), i. cr. iii, 346. 4. Bucată ruptă din ceva ; frîntură. Alţi părinţi nu-şi pot cunoaşte, fără numai pe gotthi, vandali. . . , adecă a Schythiii îngheţate rumpturi. Cantemir, hr. 11. Cîteva căsuţe presărate pe încheietura măgurilor de-a lungul pîrăului ce se asvîrle . . . desfundîndu-şi calea printre rupturi de lespezi. Vlahuţă, r. p. 190, cf. ddrf, ds . O mulţime de găteje şi de rupturi de copaci li împiedica drumul. Sbiera, p. 67. Găsea o ruptură de potcoavă, . . . nişte aşchii de lemne. Mera, l. b. 5. <*> F i g. Cupola [turnului] miroase a pulbere şi prin ea se jucau rupturi de nori de fum. Sandu-Aldea, u. p. 135. 4 Bucată ruptă, sfîşiată dintr-o haină; obiect (de îmbrăcăminte) foarte uzat; zdreanţă. îmbrăcat cu cămeaşe de in şi rumtă de sus pînă gios. Şi . . . ţînea cu îmbe 777?/?[i] rum-turile. Dosoftei, v. s. noiembrie 158v/19. Şi să apucă de hainele lui şi le spintecă pre iale în doao rupturi. Biblia (1688), 266x/26. Se descinse de sfoară şi cămaşa îi căzu ca o fustă de jur împrejur. Rupturile şi pielea i se vedeau şi mai rău. Preda, m. 171. <0> (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. ,,de“) Nu cumva mai ţii acea ruptură de sac ? Pann, p. v. iii, 111/3. Primeşte cît face într-adevăr ruptura ta de antereu şi nu te obrăznici mai mult. Gane, ap. cade. îl spălă şi-l primeni cu nişte rupturi de haine ale sale. Ispirescu, l. 136. Tu ai chiar nebunit de tot, de porţi ruptura aceea de pălărie pe cap. Reteganul, p. i, 7. <0> (Prin analogie) Norii zburau negri prin cer şi numai prin rupturile lor groase se vedea cîieodată luna. Eminescu, g. p. 178. 5. Fi g. (Ban., Transilv., nordul Mold.) Animal bătrîn şi slab; rablă. Ce ruptură-i şi asta . . . , măcar de-ar hi cal, . . . da-i iapă. dr. v, 225, cf. Lexic reg. 108. <0> (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. ,,de“) Ba se-ţi dea ţie dracu pre o ruptură de capră 10 fl. Cătană, p. b. iii, 43. + (Prin Mold.) Femeie desfrînată. Cf. Pamfile, j. i, 133, sez. iii, 87. 6. (învechit) Grup de oameni desprins dintr-o colectivitate ; fracţiune (politică). O ruptură nouă de tătari . . . năvălind în locurile stăpînirii lui Aladin. Văcărescul, ist. 250. Guvernul... împărţeşte mădu-lările acestui corpos în 2 rupturi, ar (1829), 2492/19. 7. (Regional) Hernie (Pişcolţ — Cărei), alrm i/i h 177/333. 8. (Prin Transilv.) Un fel de cusătură numită ,,în urma acului“. Cf. Coman, gl. — Pl.: rupturi. — Şi: (învechit) rumtură s. f. — Rupt2 f suf. -ură. RUPTURI vb. IV- Tranz. 1. A rupe în bucăţi, a îmbucătăţi. Cf. bl vi, 158, 164. 2. (învechit) A mutila, a schilodi, a ciunti. Cf. lb. 3. (Regional) A pronunţa (cu greu) întrerupînd vorbele. Din cînd în cînd rupturea cîte o vorbă îndreptată către Cîrlan. Slavici, n. ii, 6. <£> Refl. (Despre cuvinte) Glasul lui tremura, cuvintele i se ruptureau pe buze. id. ib. 19. 4. (Regional) A tivi pînza. a i 23, 34. — Prez. ind.: rupturesc. — V. ruptură. RUPTURÎT, -Ă adj. (învechit) Infirm, schilod; neputincios. Cf. lb. — Pl.: rupturiţi, -te. — V. rupturi. RUPTURÎŢĂ s. f. (Prin Transilv.) Ajur. Coman, gl. — Ruptură 4- suf. -iţă. RURĂ s. f. v. rolă2. RURÂL, -Ă adj. De la sat, sătesc; ţărănesc; p. e % t. de cîmp. Pentru sporiul economiei rurale (cîmpului) se află în Bavaria o saţietate de învăţaţi, ar (1829), 1661/39, cf. Manolache Drăghici, i. 1, Stamati, d. Con- 7088 ruralizat - 630 - RUSALIE diţia rurală. Bolintineanu, o. 145, cf. Hamangiu, c. c. 151. Vechea cultură rurală ... e pe cale de a dispărea. Ibrăileanu, s. l. 89. Ne-ar fi trebuit un artist care să vină între noi de~a dreptul de la ţară ... şi cl să ne povestească lumea lui rurală. Galaction, a. 233, cf. 301. Toată puterea stătea în mîna fostului factor rural. C. Petrescu, î. ii, 142, cf. id. r. dr. 15. Povestea ancc-dote rurale. Teodoreanu, m. u. 31. Absolventă numai a cinci clase rurale. Sadoveanu, o. vii, 312. întrebuinţează . . . oralitatea populară nu ca un mijloc permanent al manifestării sale, ci ca un instrument în vederea picturii mediului rural. Vianu, a. p. 120, cf. 292, leg. ec. pl. 112. Apar pricăjite şi rustice curii domneşti şi boiereşti din paiantă săracă, conform cu imaginea strict rurală, patriarhală a feudalismului românesc, v. rom. ianuarie 1954, 207. Ministerul ... a trimis spre 200 circumscripţii sanitare rurale mobilier adecvat. Scînteia, 1960, nr. 4 833. De la evocarea mediului cazon s-a îndreptat spre psihologia rurală. Constantine seu, s. i, 382. Amplificarea schimburilor între, folclorul rural şi cel orăşenesc, ist. lit. rom. i, 141. în special în mediul rural, pămîntul conţine spori de bacili tetanici. abc săn. 354. <$> Comună rurală = (în vechea organizare administrativă) cea mai mică unitate administrativă, condusă de un primar. Cf. Maiorescu, d. ii, 174. încuviinţează dizolvarea sfatului sătesc Vad , . . . pendinte de comuna rurală Cîrligi. mon. of. 2. + (Substantivat) Persoană de la ţară. Ne aşteptam la apariţia unui rural, prost şi înţepenit în gesturi sfioase. Lovinescu, c. v. 182. Autorul, propunîndii-şi să urmărească literar creşterea conştiinţei unui rural, a utilizat . . . metoda unui psihologism romantic şi dulceag, contemp. 1949, nr. 120, 4/5. + Care tratează subiecte din viaţa de la ţară. Se vorbeşte astfel în ordine despre: romanul rural, citadin şi istoric, s aprilie 1960, 73. 4 (Depr.) lipsit de fineţe, neprelucrat; grosolan. Cf. Stamati, d. Văzut-ai ziar european în aşa hal de înfăţişare rurală? Caragiale, o. vii, 235. Crez că o glumă n-arc de ce să provoace polemice rurale între oameni culţi şi dc spirit. id. ib. iii, 230. — PL: rurali, -e. — Din fr. rural. RURALIZĂT, -Ă adj. Care aparţine satului, privitor la sat; cu caracter rural, ca de la ţară; de la.sat, de sat. O fotografic, soră geamănă cu cca de deasupra palului, numai cu rama ruralizată, potrivită locului, a rămas acolo să-i ţie de urît lui Grig. Rebreanu, r. i, 48. Poezia era scurtă, cu versuri împerecheate, poezie de atmosferă cu vagi ecouri bacovicne, ruralizate. Vlasiu, d. 62. — Pl.: ruralizaţi, -te. — De la rural. RURĂ s. f. v. rolă3. RUS^-Ăs. m., adj. 1. S. m. Persoană care făcea parte din populaţia de bază a vechii Rusii, (azi) persoană care face parte din populaţia de bază a Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse sau este originară de acolo; (la m. pl.) popor, naţiune care locuieşte în R.S.F.S. Rusă; formează populaţia cea mai numeroasă din U.R.S.S. Aceaste părţi de lume unde trăiesc moscalii, ruşii, tătarii. N. Costin, ap. gcr ii, 3/14. Ş-au ieşit mulţime de ruşi dinlăuntru, din Ţara Leşească, de s-au aşedzat în olatul Cameniţii. Neculce, l. 67, cf. drlu, lb. Atît în privirea limbei, cît şi a religiunei, era mai mult ruşi decît poloni. Asachi, s. l. ii, 8. Capetele celor mai însemnate familii ale ţarii cad sub securea turcilor seau sînt silite a scăpa la nemţi sau la ruşi. Bălcescu, m. v. 24. Cele mai frumoase icoane şi daruri ale bisericii vin de la ruşi. Bolintineanu, o. 295. Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Creangă, p. 297. îşi găsiră refugiu lîngă un rus. C. Petrescu, î. i, 256. De neamu .lui era rus. Sadoveanu, o. iii, 35. 2. Adj. Care aparţinea vechii Rusii, (azi) care apar- ţine Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse sau ruşilor1 (1); originar din Rusia, (azi) din R.S.F.S. Rusă; care se referă la R.S.F.S. Rusă sau la ruşi1; rusesc. Soldaţi ruşi. . . făceau exerciţii. Brăescu, o. a, ii, 16, cf. i, 13. Cnejii ruşi din miazănoapte... stăteau în coasta cealaltă a crăiei. Sadoveanu, o. xii, 360. Leon avea mare respect pentru poeţii şi scriitorii ruşi, din ale căror opere îmi traducea. Vlasiu, d. 170. + (Substantivat, f.) Limba vorbită de ruşi1 (1). Cf. dl, dm. — Pl.: ruşi, ruse. — Din rus. pyci». RUS2, -Ă adj. (învechit şi regional) De culoare roşie, roşcat. Cf. anon. car., cihac, ii, 321. Un turmac de bivol. . . , în păr rus. ap. tdrg, cf. h ii 79, xn 25. <$> Expr. A fi rus, se spune despre un om roşu la faţă şi la păr. Cf. Zanne, p. vi, 292. — Pl.: ruşi, ruse. — Din bg. pyc, ser. rus. RUS3 s. m. 1. Numele a două specii de insecte: a) Blatta germanica. Cf. Marian, ins. 489, jahresber. xii, 141, Pamfile, cer. 79; b) Blaps mortisaga (Scărişoara — Abrud), alr sn iii h 747/95. 2. (Iht.) Porcuşor (Gobio gobio). Băcescu, p. 143, cf. alr i 1 746/35. — Pl.: ruşi. — Şi: ruş s. m. alr sn iii h 747/95. — Etimologia necunoscută. RUSÂLIE s. f. 1. (La pl.) Sărbătoare religioasă creştină prăznuită la a 50-a zi după Paşti. Cf. cod. vor. 186. în praznicul rusaliilor duse-se Isus în Ierusalim. Coresi, ev. 145, cf. 199. Mearseră într-o zi de rosalii la bescareca lui sveti Mochie. Moxa, 391/8. Propoveda-niia lui diintăi . . . făcu în J^r[u]s[a]Z//n în dzua de rusalii (a. 1651). gcr i, 153/26, cf. 309/17, lex. mars. 234, cf. Clemens, lb, Calendariu (1844), 40/21, cp 383/23, Barcianu,1 Şăineanu, com. sat. v, 2, Sebastian, t. 203. Amu-i vară şi-s rusale, . . . Amu-i cald şi amu-i bine Şi bădiţa nu mai vine. JarnIk-Bîrseanu, d. 166. Nu vedeai tu crăngi, nu frunză, ci numai flori mîndre ca rujile cele de rusalii. Reteganul, p. iv, 69. în ziua de rusalii se pune pelin la uşă, la icoană, la fereastră. şez. iii, 120. Pînă colea la rusale, Căci atunci o fi ziua mare. mat. folk. 789, cf. Pamfile, văzd. 113, i. cr. v, 340, Gorovei, cr. 456. Să vii, drago, la rusale, C-a-tunci e ziua mai mare. Densusianu, ţ. h. 251. Bădiţă dintr-altu sat, . . . Pîn la mine dc-ai veni La rusale-n sărbători, Cînd îi cîmpu plin de flori. Podariu, fl. 23, cf. alr ii 4 231/762, 836, 899. (Regional; în sintagmele) Strat de rusalii, stratul rusaliilor (sau rusa-lelor), strada rusaliilor, strodul rusaliilor (sau rusalelor), sfredelul rusaliilor = numele unei sărbători care cade cu 24 de zile înainte de rusalii. Cf. cade, Pamfile, b. 55, şez. xii, 162, 165, f. cr. vi, 112, alrm ii/i h 270 4 (Rar) Rugăciuni care se fac cu trei zile înainte de sărbătoarea înălţarea Domnului. Cf. Dame, t. 54, 2. (în credinţele populare; la pl.) Zîne rele care dezlănţuie furtuni şi schilodesc pe oameni sau le iau minţile. V. i e 1 e, d r ă g a i c e. Cucuveici, iele zburlite şi rusaliile pocite îl urmează ca un nor! Alecsandri, p. ii, 122, cf. ddrf, tdrg. Fă-mă roata stelelor în calea rusaliilor. Davidoglu, o. 20, cf. h ii 122. La mijloc de cale, Cu rusaliele întîlnilu~s-o, în faţa lui izbitu-s-o, Mîinile dămblăgitu-i-o. mat. folk. 1 537. în ziua de rusalii nu se lucrcază . . . , altfel le iau rusaliile. şez. vi, 54, cf. i. cr. iii, 370, Pamfile, d. 260. în spre rusalii, sara, trebuie să pui pelin sub cap; altfel rusaliile descopăr casa şi te iau. Gorovei, cr. 266- Culcîndu-se de amiazi, l-au apucat în vis rusaliile. Candrea, f. 162, cf. alrt ii, 188, alr ii 4 231/182, 431, 514, 531, 537, 605, 682, 727, 762, 784, 812, 928, 987. 3. (Entom.) Efemeră (Ephemera vulgata). Cega se hrăneşte mai ales cu rusalii, ap. Şăineanu, d. u., cf. dame, t. 123. Larvele de rusalii se găsesc întotdeauna în maluri, la o adîncime de 6—8 metri. Antipa, f. i, 248, 7094 RUSALE — 631 - RUSESC cf. id. p. 310, Atila, p. 61, 63, h vii 481, alr ii 6 557/705, 723, 886. — Pl.: rusalii. — Şi: rusâle (Marian, s .r. ii, 275, alr ii/i mn 111, alrm ii/i h 263) s. f., (Învechit) rosâiii s. f. pl. — Din slavonul poycdAHta- RUSĂLE s. f. v. rusalie. RUSALÎN s. m. (Regional) Numele unei flori nedefinite mai îndeaproape (Bozoienii de Sus — Roman). Cf. h x 85. — Cf. r u j a 1 i n. RUSĂV, -Ă adj. (învechit; despre părul oamenilor) Blond, roşcat. [Sfîntul] era... nu mult cărunt, nu /o[a]r/e alb, ce cam rusav (text marginal: plăviţ). Dosoftei, v. s. ianuarie 17v/14, cf. tdrg, Scriban, d. — Pl.: rusavi, -c. — Din ucr. pycHBHH. RUSCĂ1 s. f. 1. (Popular) Rusoaică, (rar) ucraineană. Cf. Polizu, tdrg. A chemat şi pe baba lui, o ruscă încă rumenă. I. Botez, b. i, 159. Tata neamţ, bunica ruscă, mama româncă. Sadoveanu, o. ii, 542. Rusca îi tocmai de la Kazan. Camilar, n. i, 79, cf. Marian, d. 221, şez. ii, 215, iii, 125, Pamfile, s. i, 133, l. rom. 1962, 407. 2. (De obicei art.) Numele unui dans popular (Varone, d. 129, id. j. r. 115, h x 53); melodie după care se dansează (h x 35). — Pl.: (1) ruşte. — Din ucr. pycBKa. RUSCĂ2 s.f. (Regional) 1. Nume dat animalelor domestice cu părul roşu sau cu pete roşii în jurul ochilor sau pe bot. Cf. Precup, p. 25, Stoian, păst. 63, h iii 71, vii 358, x 85, chest. v/67, 76.. 2. Deal, rîpă (cu pămînt roşu); drum peste deal sau prin rîpă. Ia-o pe ruscă în sus. cv iii, nr. 1, 36, cf. l. rom. 1967, 521, alr sn iii 4 812/899. — PL: riisce. — Şi: riişcă s. f. ŞĂ INEANU, I). u. — Rus2 -f suf. -că. RUSCE s.f. (Bot.) Numele a două plante erbacee : a) plantă cu flori violete sau albe, cultivată uneori prin grădini ca plantă ornamentală; brînduşă (Crocus heuffelicinus). Cf. cade ; b) (în compusul ruscea-de-polană) plantă veninoasă din familia liliaceelor, cu flori roşietice şi liliachii; brînduşă (Colchicum autumnale). Cf. Bianu, d. s., tdrg, cade, Borza, d. 50. — Pl.: ruscele. — Şi: ruşceâ s. f. Panţu, pl., cade. — Etimologia necunoscută. RUSCHIT OR s. n. v. răşchitor. RUSCULÎŢĂ s. f. (Regional) Diminutiv a lui rus-c ă1. Pe fetiţă o găsea, Pe fetiţă-n grădiniţă, Cu 50 de robuliţe, Robuliţc, rusculiţe. mat. folk. 733, cf. 1239. Vine-o dalbă rusculiţă, Dalbăneaţă la pieliţă, Gălbioară la cosiţă. Păsculescu, l. p. 48. — PL: rusculiţe. — Rusca1 + suf. -uliţă. RUSCULIŢE s. f. pl. (Bot.) Coprine (Narcisus poeti-cus). Cf. Borza, d. 115. — Rusca2 + suf. -uliţă. RUSCUŢĂ1 s.f. 1. Numele mai multor plante erbacee din familia ranunculaceelor: a) (şi în sin- tagma rusculiţă văratică, Brandza, fl. 30, Borza, d. 11) coeoşel de cîmp (Adonis aestivalis). Cf. Simionescu, fl. 168, Borza, d. 11, şez. xv, 116; b) plantă cu tulpina ramificată, cu flori de culoare roşie; (regional) cocoşel (Adonis flammea). Cf. Brandza, fl. 30, Simionescu, fl. 168, cade, Borza, d. 11, şez. xv, 116; c) (şi în sintagma ruscuţă de primăvară, Simionescu, fl. 176, Borza, d. 11, sau ruscuţă primăvăratică, Brandza, fl. 31, Bianu, d. u., Simionescu, fl. 168, Borza, d. 11) plantă otrăvitoare, cu flori de culoare galbenă, caracteristică vegetaţiei de stepă; (regional) dediţei galbeni, spînţ, cocoşei, scînteiţă (Adonis vernalis). Cf. Panţu, pl., ds, Borza, d. 11; d) (în sintagma ruscuţă de toamnă, şez. xv, 116, Borza, d. 11, sau ruscuţă tomnatică, Brandza, fl. 30, Borza, d. 11) plantă cu tulpina dreaptă, cu flori de culoare roşu intens şi pătate cu negru la bază; (regional) cocoşel, cocoşel tomnatic (Adonis autumnalis). Cf. Panţu, pl, Borza, d. 11. 2. (Regional; în sintagma) Ruscuţă plină şi goală — coprină (Narcissus poeticus). Borza, d. 115. 3. (Regional; la pl.) Cocoşei (Erythoronium dens caniş). Borza, d. 66. — Pl.: ruscuţe. — Şi: ruscuţă s. f. Gheţie r. m., Dame, t. 186, Barcianu, jahresber. viii, 161, Alexi, w., Şăineanu, d. u., Voiculescu, l. 242. — Cf. r u s2. RUSCUŢĂ2s. f. 1. Diminutiv al lui ruscă1 (1). Mi-a spus domnia sa după aceea că fata lui Iaţco n-ar fi decît o ruscuţă balană. Sadoveanu, o. xiii, 442, cf. mat. folk. 1 365, Vasiliu, c. 25. 2. Numele unui dans popular (Prodăneşti — Bîrlad). h iii 379. — PL: (î) ruscuţe. — Ruscă1 + suf. -uţă. RUSCUŢĂ8 s. f. (Regional) Monedă veche de argint austriacă, care valora în Moldova 15 parale, iar în Transilvania şi Bucovina 10 creiţari. Dîndu-i unul sau doi puişori (rusculiţe) de argint în mînă ca să aibă cu ce sc juca, îl pune să şeadă pe pieptarul aşternut. Marian, na. 411, cf. tdrg. — Pl.: ruscuţe. — Etimologia necunoscută. RUSDf vb IV v. rujdi. RUS£SC,-EĂSCĂ adj., s.f.l. Care aparţinea vechii Rusii, (azi) care aparţine Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse sau ruşilor1 (1); originar din Rusia, (azi) din R.S.F.S.Rusă; care se referă la R.S.F.S. Rusă sau la ruşi Această sfîntă carte ... o am primenit de în limba rusască pre limba rumânească (a. 1642). gcr i, 98/13, cf. id. ib. 190/33. Tocma ca aceastea şi mai pre urmă am aflat si la un hronic rusesc, carile să cunoaşte. Cantemir, hr. 143, cf. anon. car. Şi rusască limbă, şi slovcncască a o ţinea obiciuiescu. C. Cantacuzino, cm i, 33. Cneazii ruseşti punea numele fiilor săi îaroslav, Metislav (cea 1750). gcr ii, 50/31. Boierii şi episcopii ... au jurat crcdincioşire împărătessei russeşti. Şincai, hr. iii, 295/11, cf. ii, 86/24. Gheneralul Kutu-zov . . . era comandir oştilor roşeşti cînd s-au spart ordia vezirului de la Rusciuc. Zilot, cron. 338. Poruncă . . . către croitorii sudiţi roşeşti, ce lucrează haine (a. 1824). doc. ec. 315, cf. lb. Au învăţat în ţara rusască blănărie scumpă. Bărac, t. 43/4. Au sosit în acel port vaporul împărătesc rosese (a. 1850). doc. ec. 972. Vizitiul în vechi costum rusesc, cu barba lungă, îi mîna cu hăţuri coperite cu linte de argint. Negruzzi, s. i, 37. Ambasada rusească era stăpînă pe situaţiune. Ghica, s.91. Sînt doisprezece ani de cînd veni în Ierusalim o doamnă mare din ţara rusească. Bolintineanu, o. 301. [îi] vesteşte că oaste multă rusească îi soseşte în urmă. Odobescu, s. i, 267. Teancuri de traftoloage greceşti, latineşti, . . . ruseşti şi româneşti. Creangă, a. 134, cf. id. p. 303, ddrf, Barcianu, tdrg. Creditul meu păşise dincolo de trei sorcoveţi ruseşti. Hogaş, dr. ii, 51. Cu lampa aprinsă, cu un foc ce ardea vesel într-o sobă rusească de cărămidă, petrecerea lor repede luă un caracter familiar. Brăescu, o. a. i, 15. împăratul rusesc a venit cu ghinărari, şi cu oaste, şi cu tunuri. Sadoveanu, o. i, 596- Aşteptau mereu . , . fumînd ţigarete cu carton lung, ruseşti, oferite de Nicolae Golescu. Camil Petrescu, o. ii, 309. Intrară într-o odaie înaltă, luminată de o lampă rusească, înconjurată de un mare abajur porto- 7108 RUSEŞTE — 632 — RUSTIC caliu. Barbu, p. 321. + (Substantivat, f.) Limba vorbită de ruşi1 (1). Amîndoi vorbim o rusească stîlcitâ. Totuşi ne înţelegem. v. rom. mai 1954, 90. + (Substantivat, in.; regional) Crivăţ (Braniştea — Galaţi), h iii 78. Vîntului de miazănoapte îi zic şi crivăţul sau rusescul, ib. 2. S. f. (De obicei art.) Numele unui dans popular, care se joacă cu paşi mici şi repezi, căzăcească (h vi 228); melodie după care se dansează (Varone, d. 129). Ţiganii încep o rusească aprigă, . . . cizmele tropă-iesc în tact. Sadoveanu, o. ii, 443, cf. bl vii, 130, h x 378, 436, xii 277. Cîntă unul din scripcă şi altul din cobză felurite cîntece de ţeară . . . precum sîrbeasca, corăbiasca şi ruseasca. Marian, na. 249, cf. Sevastos, n. 282. Prin satele dc la şes joacă: hora (moldovenească), rusasca, polca. sez. iii, 109, cf. Pamfile, s. iii, 10, alr ii 4 336/365' 514, 520, 537, 551, Lexic reg. ii, 126. — Pl.: (1) ruseşti. — Şi: (Învechit) rosese, -6ască adj. — Rus1 -f suf. -esc. RUSEŞTE adv. în felul ruşilor1 (1), ca ruşii; în limba rusă (2). Cf. lb, Polizu, h x 8, 97, 163, 467, xii 282. Acesta era Florian tradus ruseşte. Negruzzi, s. i, 59. A trebuit să vorbesc ... cu rusul ruseşte. Sadoveanu, o. iii, 538. A spus ruseşte vorbe de bună primire, id. ib. xi, 332. Un costum de călărie băieţesc, cu bluză albă încheiată ruseşte. Călinescu, c. n. 223. Acest refren se aude numai cînd se joacă ruseşte, ungureşte . . . jocuri răpezi. şez. i, 70, cf. mat. folk. 1 373, Pamfile, s. iii, 10. + (Substantivat) Limba rusă. Defectele de stil ale lui Tolstoi frapează mai ales în ruseşte. Ibrăileanu, s. l. 65. Conferinţă publică, tradusă din ruseşte. Brăesgu, o. a. i, 166. Ivan, îmi spunea el, păcat că nu ştii ruseşte, să-l citeşti pe Gogol, dar mai ales pe Cehov. Vlasiu, d. 170. Cuvintele ... i le va fi spus pe ruseşte. Sadoveanu, o. iii, 36. Cunoştea . . . şi le-şeşte şi ruseşte, id. ib. xi, 250. Tălmaciul clipea speriat şi repeta în ruseşte cele ce auzea. Barbu, p. 298. — Rus1 + suf. -este. RUSETĂ s. f. (Regional) Floare de grădină nedefinită mai îndeaproape. Cf. h ix 153, 265. — Etimologia necunoscută. RU SFERT s. n. v. ruşfet, RUSFET1 5. n. v. ruşfet. RUSFET2 s. n. v. rufet. RUSIENESC, -EĂSCĂ adj. v. rosienesc. RUSIFICĂ vb. I. 1. T r a n z. şi r e f 1. A (se) asimila cu populaţia de limbă rusă. Cf. ddrf, Şăineanu, Barcianu, Sadoveanu, e. 188. 2. Tranz. A modifica (un cuvînt, o expresie etc.) după structura limbii ruse. — Prez. ind.: rusîfic. — Din fr. russifier. RUSIF1CĂRE s. f. Acţiunea de a rusifiea. ddrf. — V. rusifiea. RUSISM s. n. Termen, expresie sau construcţie specifică limbii ruse, împrumutată fără necesitate de altă limbă şi neadaptată la sistemul acesteia. Cf. Scriban, d., dl, dm. — Din rus1 -}- suf. -ism. RUSITORI s m. pl. (Ban.) Numele unei sărbători populare care cade în a şasea zi după duminica mare şi în a cin cea zi după rusalii (Pamfile, s. v. 76) sau in a şaptea, respectiv a noua zi după rusalii (Marian, i. 384). Acum la rusitori în vărsatul zilei iar se dă de pomană morţilor. Marian, î. 384, cf. id. s. r. ii, 275, tdrg. <0* Marţea rusiiorilor v. marţi1. -- Şi: rusitoare s. f. pl. Pamfile, s. v. 76. — Cf. ursitori. RtJSITOĂRE s. f. pl. v. rusitori. RUSÎNOI s. n. v. răsunoi. RUSMĂLÎIV s. m. v. rozmarin. RUSMĂRlN s. m. v. rozmarin. RUSMĂT s. m. v. rusumat. IIUSNÂC, -Ă s. m. şi f. Ucrainean. Cf. Barcianu. Mă întorc la rusnacii . . . mei. C. Petrescu, î. ii, 132. Rusnacul, vere, a avut noroc. G. M. Zamfirescu, sf. m. n. i, 104, cf. şez. v, 122. Au venit nişte rusneci să lucreze la fabrică, mat. dialect, i, 190. Rus-necele n-au portul ca al nostru, ib. — Pl.: rusnaci, -cc. — Şi: rusneâe, -ă (pl. rusneci, -ce), rujneâe, -ă (a iii 3, pl. rujncci, -ce ib.) s. m. şi f. — Din ucr. pycHaK. RUSNEÂC, -Ă s. m. şi f. v. rusnac. RU SIV EC ItSC, -EĂSCĂ adj. (Regional) Care aparţine rusnecilor, caracteristic rusnecilor; ucrainean (Deda — Reghin). Cf. mat. dialect, i, 190. îmbrăcaţi în port rusnccesc. ib. — Pl.: rusneceşti. — Rusnac* + suf. -esc. RUSOÂICĂ s.f. Femeie care aparţine poporului rus1 (2). Cf. Polizu, Barcianu, O rusoaică zdravănă, care născuse de curînd la spital, alăptă la început copilul Evantiei. Bart, e. 383. — Pl.: rusoaice. — Rus1 + suf. -oaică. RUSOFIL, -Ă s. m. şi f. Persoană care manifestă simpatie pentru poporul rus şi pentru cultura lui. Conachi va fi fost, în sensul său de rusofil şi de ambiţios, un patriot bun. Iorga, l. ii, 503. Eşti cea mai admirabilă rusofilă din Moldovalahia. C. Petrescu, i. i, 181, cf. Iordan, l. r. 319. (Adjectival) Acolo aveam să întîlnesc o colonie de români, printre care şi pe Alexandru, . . . avocat bine cunoscut în Bucureşti pentru sentimentele sale rusofile. Brăescu, o. a. ii, 115. — Pl.: rusofili, -e. — Din fr. russophilc. RUSOMÂT s. n. v. rusumat. RUSTÂLNIŢĂ s. f. v. răs tainiţă1. RUSTEICtâSC, -EÂSCĂ adj. v. rusticese. RUSTEM s. n. (De obicei art.; şi determinat prin ,,pe loc", ,,plimbat") Numele unui dans popular cu mişcări vioaie, uşor săltat; melodia după care se dansează. Cf. Catanele, 127, Varone, d. 129, h v 18, 72, ix 30, xii 262, alr i 1 477/870, 874, 885. — Şi: rustema (gl. olt.) s. f., răstăm (h vi 233, Sevastos, n. 282, i. cr. i, 155, alr ii 336/886), ristem (gl. olt.) s. n. — Cf. n. pr. R ii s t e m. RUSTEN s. n. v. resteu. RUSTI vb. IV v. rosti1. RUSTIC, -Ă adj. Care aparţine vieţii de la ţară, ca la ţară ; care imită aspecte ale vieţii de la ţară. V. c î m-p e n e s c. Cf. I. Golescu, c., gm (1854), 87^54, Calendar (1859), 100/19. Subiectul dramatic al acestei opere se compune dintr-un amor rustic între Magdalena şi junele Piciro. Filimon, o. ii, 253, cf. Calendar (1861), 151/10, Asachi, v. 1. La stingă, in fată, o masă de lemn şi scaune rustice. Caragiale, o. vi, 253. Pe jgheabul verde al cişmelei, un faun rustic c~o naiadă S~au prins de vorbe şi de glume sub licăririle din cer. 7135 RUSTICAN - 633 - RUŞGEA Macedonski, o. i, 63, cf. Alexi, w. Aceleaşi case mici şi simple . . . tşi arată feţele lor modeste de sub acoperişurile rustice. Petică, o. 247. Cucoana Marieta era aşa de parfumată . . . îneît ucise într-o clipă . . . mirosul rustic şi bărbătesc al nucului sub care se aflau. Hogaş, dr. ii, 73. Se înşiră simetric pansele sprîncenate, garoafe rustice şi nemţişori cu pinteni. Cazimir, gr. 65. Acolo, bătrîni şi dezamăgiţi, în pacea rustică, găseau consolarea cea mare. C. Petrescu, r. dr. 39. Sub salcîmul incendiat de soare . . . joacă pocher la o masă rustică. Brăescu, o. a. i, 338. O casă . . . încăpătoare şi gospodărească, nu lipsită de anume eleganţă rustică. Călinescu, e. 49, cf. id. e. o. i, 111. Prînzul acela rustic fusese o noutate pentru dînsa. Sadoveanu, o. v, 176. Apar pricăjite şi rustice curţi domneşti şi boiereşti din paiantă săracă, conform cu imaginea strict rurală, patriarhală a feudalismului românesc, v. rom. ianuarie 1954, 207. Văzuse, alături de intrare, prin geamul larg, restaurantul rustic. Vinea, l. ii, 100. Numele derivate de la numele mamei sînt în general rustice. Graur, n. p. 131. Mobilier rustic din lemn. H. Lovinescu, t. 91. La Mangalia Nord a fost dat în folosinţă un sat de vacanţă cu 1 500 locuri în căsuţe rustice, rl 1968, nr. 7 396, 1/2. <$> (Adverbial) Dar ocnaşul, traducînd rustic, în limba lui, întîmplarea asta, care-l supăra, a liniştit-o domol. Popa, v. 34. Biroul avea o masă simplă de stejar, încheiată rustic cu ajutorul unor pene de lemn. Căline«cu, e. o. i, 81. 4 (Despre elemente de arhitectură) Cu suprafaţa nefinisată, dl, dm. > F i g. Grosolan, necioplit. Cf. Şăineanu, d. u., dl, dm. 2. De la ţară; ţărănesc. Cf. Bojincă, a. i, 40, cf. Şăineanu, d. u. S-a aşezat lîngă gara Gugeşii, într-o căsuţă rustică. Galaction, a. 288. Dar noi mai suferim de un alt analfabetism, cel citadin, mai primejdios decît cel rustic. I. Botez, b. i, 147. De relevat e şi faptul că femeile, legate de sat şi de acelaşi mediu ambiant, păstrează mai bine formele dialectale cu caracter rustic, împotriva cărora oraşul se arată refractar. Puşcariu, l. r. i, 347. (învechit) Limba latină (sau romană) rustică = limba latină populară. Respîndirea limbei latine rustice s-a întîmplat mai repede în Dacia Traiană decîl în celelalte provincie mai îndepărtate de metropole, f (1877), 363. Sînt cuvinte din limba romană rustică aduse prin coloniile romane în Bănat. ib. (1884), 66V24. + (Substantivat) Ceea ce este caracteristic vieţii de la ţară. E, totuşi, numai rusticul speriat de civilizaţia noastră. Lovinescu, c. v, 182. + F i g. Simplu, nemeşteşugit. Mi-a dat chiar ideea şi îndemnul de a contopi în prezenta schiţă elementele archeologice ce ne procură scrisele cărturarilor, cu rusticele răspunsuri ale învăţătorilor săteşti. Odobescu, s. ii, 414. + (Substantivat, m.; învechit) Ţăran, agricultor. Cf. drlu, Barcianu, Alexi, w. — Pl.: rustici, -ce. — Din lat. rustieus, fr. rustique. RUSTICĂN, -Ă adj. (Italienism rar) Rustic (1). Zi-cîndu-mi: ,, Scrie cea mai colosală Poemă scrisă-n Dacia-Traiană. Să pui într-însa viaţa rusticanăAnghel-Iosif, c. m. ii, 12. — Pl.: rusticani, -e. — Din it. rustican o. RUSTIC^SC, -BASCĂ adj. (învechit, rar) Rustic (1). Cf. drlu, Bojincă, a. i, 40. — Pl.: rusticeşti — Şi: rusteieese, -ească adj. drlu. — Cf. rustic. RUSTICÎSM s. n. (Rar) Rusticitate (1). Şi era în aceste fragi, evocată de un strigăt ascuţit, într-un oraş în care numai rusticismul nu-şi are loc, o întreagă lume de senzaţii. Petică, o. 325. — Rustic ~f suf. -ism. BUSTICITÂTE s. f. (Rar) 1. Caracterul a ceea ce este rustic (1), (rar) rusticism. Cf. Negulici, prot.-pop., n. d., Barcianu, Alexi, w. Rusticitatea unui fenomen lingvistic este deci un element important. Puşcariu, l. r. i, 182. — Din fr. rusticitc. RUSTICIZARE s. f. (Rar) Rustificare. Dintre fenomenele de ordin social care au avut o influenţă hotă-rîtoare asupra dezvoltării limbii române trebuie citată în primul rînd rusticizarea limbii latine în sud~cstul european. Puşcariu, l. r. i, 347. — De la rustic. RUSTIFICÂRE s. f. (Rar) Faptul de a primi aspect sau caracter rustic (1); (rar) rusticizare. Limba noastră, sărăcită în urma rustificării, şi-a creat singură mijloace de îmbogăţire şi perfecţionare. Puşcariu, l. r. i, 356. — De la rustic. RUSTLjN OI s. n., s. m. v. răsunoi. RUSUCAtoARE s. f. (Regional) Unealtă cu care se răsuceşte firul (Livezeni — Petroşeni). Cf. a iii 8. — Pl.: ? — Răsuci + suf. -ătoare. RUSUMAT s. n. (învechit) Contribuţie indirectă* impozit, care constituia venitul domniei. Aceste . . . să se plătească din veniturile chiar ale domnilor, ocne, vămi şi din rusumaturi (a. 1802). tes. ii, 311. S-au rînduit . . . una mie cinci sute lei din trei slujbe rusumaturi ale anului: goştinii, desetinii şi vădrăritului (a. 1806). Uricariul, v, 49/10. Să să mai dea la Casa podurilor . . . cîte taleri 5 la pungă, a plăti cumpărătorii rusuma-turilor (a. 1813). doc. ec. 154. Să fie scutiţi de vamă, dijmărit, oierii, pogonărit, tutunărit şi orice alt rusumat, drept bucatele lor (a. 1821). Iorga, s. d. xi, 199, cf. xxi, 45, Uricariul, vii, 92, chiac, ii, 608, şio na, 100, I. Brăescu, m. 71. Cele mai importante izvoare de venit ale domnului erau rusumaturile (impozite indirecte), în fruntea cărora stăteau vămile şi ocnele. Oţetea, t. v. 51, cf. Rosetti-Cazacu, i. l. r. i, 338. — PL: rusumaturi. — Şi: răsumât (doc. ec. 83), rusoinât (Iorga, s. d. xi, 200), ruşinat (Coman, gl.) s. n. — Din tc. rusumat. RU SUN Ol s. n., s. m. v. răsunoi. RUSUR s. n. v. răsură3. RUSURĂ s. f. v. rosură1. RUSURÎCĂ s. f. (Bot.) Răsură2 (Rosa gallica şi canina). Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. — Pl.: ? — Răsură2 -f suf. -ică. RUSURs. n., s. tn. v. răsunoi. RUŞ s. m. v. rus1. RUŞÂLĂ s. f. v. roşeală. RUŞĂ s. f. v. rujă. HtiŞCĂ1 s. f. (Ban.) Căţuie. Cf. cade. — Pl.: ruşte. — Din ser. rudka. RUŞCĂ2s. f. (Bot.; şi în sintagma ruşcă vînătâ) Steli-ţă; ruşă, rujă (Aster amellus). ddrf, Grecescu, fl. 291, Borza, d. 26. — De la rujă. RUŞCĂ3 s. f. v. ruscă5» RtlŞCÂ4 s. f. v. druşcă. RUŞCE «. f. v. ruscea. 7157 RUŞCHIU - 634 - RUŞINA KUŞCHIU s. n. (Regional) Pămînt nisipos, pietros şi neproductiv, Com. din Banat. — Accentul necunoscut. — Pl.: ruşchiuri şi ruşchi. — Etimologia necunoscută. RUŞCUlJŢĂ s. f. (Bot.) Ruşuliţă (Hicracium aurari-tiacum). tdrg. — Pl.: ruşculiţe. — Ruşeă2 + suf. -uliţă. RUŞCUŢĂ s. f. v. ruscuţă1. RUŞEAţĂ s. f. v. roşea tă. RUŞEI vb. IV v. răşlui. RUŞEN vb. I v. ruşina. RUŞEŢ, -EĂŢĂ adj. (Regional) Roşcat. Ia, păzea--te, viţel, să nu ... te împungă bou ăsta ruşeţu. jipescu, ap. tdrg, cf. Scriban, d., h vii 258. — Pl.: ruşeţi, -c. — Roşu -f suf. -eţ. RUŞFERT s. n. v. ruşfet. RUŞFET s. n. (învechit) 1. Mită. Jafurile şi ruşfe-iurile, după cît era putinţă, se împuţinaseră. Văcăres-gul, ist. 277, cf. 295. Ruşferturi şi apucături nu se socotea cîte lua toţi în toate părţile (sfirşitul sec. XVIII), let. iii, 240/10, cf. 201/11. Sînt siliţi a le vinde cu aşa scumpe . . . preţuri. . . din pricina ruşfcturilor ce dau la unii, alţii din dregători şi zapcii (a. 1809). tes. ii, 341. Să va dovedi câ prin ruşfet s-au urmat nedreaptă hotărîre. Pravila (1814), 14/25, cf. man. jur. (1811), 36. Dre-gătoriile pămîntului să vindea cu riişfcturi şi le cumpăra cei de neam prost (a. 1821). Iorga, s. d. xi, 208. Mi-rîndu-se prea mult pentru ruşfetul ce îi plătea lui, împăratului. Gorjan, h. ii, 150/9. Cu vro cîteva sute dc galbeni în buzunar, întoreîndu-te în Iaşi, să ai cu ce . . . da ruşferturi. Dacia lit. 34/29. La ruşfertul cunoscut el vra să deie carul. . . , boii . . . numai să scape copilele. Russo, s. 27, cf. 26. Am zis câ isprăvniciile se dau cu ruşfet, ai înţeles ori ba? Filimon, o. i, 168, cf. 238. într-a păpuşilor leară, La mulţi cinstca-i chiar de ceară; Cît ruşfetul se iveşte, Cinstea-ndată se topeşte! Alecsandri, t. 1 133, cf. 1 359, Rudow, xix, 393, Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w., cv 1951, nr. 6, 2. Deşi c un pumn de om, e mîndru şi n-a vrut să plătească ruşfet la oamenii agiei, care umblă după gheliruri. Camil Petrescu, o. ii, 220, cf. 105. 2. Obligaţie suplimentară în muncă sau în natură, pe care ţăranii trebuiau să o presteze în trecut moşierilor. Nu-ţi ajungea una din două? ziua cu palmele ne-o prinzi cu un franc, pogonul de ogor cu patru franci, şi răsfeturile nu se mai numără. Sandu-Aldea, d. n. 209. Să ne mîngîiem c-am scăpai măcar de boieresc, de ruşfert şi de alte blăstămăţii. Sadoveanu, o. xxi, 422. Omul se îndoapă cu ciorbă de lobodă şi corcoduşi, cu urzici şi cu ştevie, ca să aibă ruşfetul pentru stăpîn. Pas, z. ii, 26. + (Munt.) învoială agricolă care se încheia între ţăran şi moşier, prin care ţăranul lucra două pogoane pentru el şi unul pentru moşier. Cf. Chiri-ţescu, gr. 254, Scriban, d. — PL: ruşfeturi. — Şi: ruşfert, (Mold.) ruşfet (Iorga, s. d. xi, 203), ruşfert, (Munt.) răsfet, resîet (Graiul, i, 220) s. n. Din tc. riişvet. RUŞFET AR s. m. (învechit) 1. Persoană care ia ruşfet (1); rnitarnic (şio iix, 303). Cf. Gheţie, r. m., Barcianu, Alexi, w. Ploconul era. stema casei acestui ruşfetar. Ciauşanu, r. scut. 90. 2, (Munt.) Ţăran care a încheiat cu moşierul învoiala agricolă numită ruşfet (2). Cf. Scriban, d, — PL: ruşfetari. — Şi: (Munt.) răsfetăr (Scriban, d.), resfetâr (id. ib.) s. m. — Ruşfet suf. -ar. RUŞFETĂRÎE s. f. (învechit) Mituire. Tîrg vestit să fie . . . Pentru coţcărie, Matrapazlărie Şi ruşfetărie ! Alecsandri, t. 402, cf. Gheţie, r. m., Barcianu, şio iij, 303, Alexi, w. — Pl.: ruşfetării. — Ruşfetar -f- suf. -ie. RUŞI vb. IV v. roşi. RUŞIÎ vb. IV v. răşlui. RUŞIÎT, -Ă adj. v. răşluit. RUŞINA vb. I. 1. R ef 1. A-i fi cuiva ruşine1 (I 1), a fi cuprins de ruşine1, a se jena. Pure-me-voiu în is-păsenie şi nu me voiu rruşira. psalt. hur. 8r/21. Şi cinre va creade întru ea nu se va ruşira. cod. vor. 146/2. Cire înţeleage ruşirase-voru. psalt. 324. Se ruşinară de cuvinte ce grăiră. Coresi, ev. 173. Unii se vor preslăvi, alţii să vor ruşina (a. 1550 — 1580). cuv. d. bătr. ii, 449/20. Vedeţi şi vă ruşinaţi (ante 1633). gcr i, 85/18. De-l va vede că se ruşinează, prav. gov. 21r/17. Aicea să să ruşineadză ceia ce dzic că muncile au svîrşit. Varlaam, c. 286. Şi, aşa, ruşinîndu-să Artaindis de toate acestea cuvinte, . . . alerga să omoară pre Masistis. Herodot (1645), 507. Cela ce va creade într-însa nu să va ruşina. Cheia în. 86v/ll. Să să ruşineaze carii hulescu. n. test. (1648), 184v/16. Şi aşteptară ruşinîndu-se. Biblia (1688), 1752/7. Cum văzu ceauşul fermanul, îndată se ruşină şi-i lăsă. N. Costin, let. ii, 56/37. Şi ave doamnă şi cuconi, şi nu să ruşina, de-ş făce casa de ocară. Neculce, l. 320. Sfaturile şi socoteala acestor 2 nebuni, Dumitraşco şi Toma, i-au făcut dă se-au ruşinat şi biruinţa au pierdut. R. Greceanu, cm ii, 183. Nu să ruşinează a-i numi pre dînşii fraţ (a. 1698). gcr i, 317/9. Să ne temem de dînsul şi să ne ruşinăm dc poruncile lui. Antim, p. 14, Socotind să să făinuiască să şi ruşinează, iară după ce să vădesc, să leapădă de ruşine. Ae-tiiiopica, 37r/7. Răspuns să dăm Ca să nu ne ruşinam (a. 1774). gcr ii, 105/20. M unei toriul, suferind ace aste cuvinte, cu răbdare să ruşina. Mineiul (1776), 144*1/28. Cu mare ruşine să vor ruşina ccia ce să nădăjduiesc în făpturi de mîini. Varlaam-Ioasaf, 42r/19. Să ruşină Sofonie filosoul şi preste noapte ieşi din cetate şi mearsă la Alexandru. Alexandria (1794), 55/5. Atunci Vodă, amar zîmbind, îi zise: . . . Ce nu te ruşini cu tîlhărie A vinde creştina stăpînic ? Budai-Deleanu, ţ. 172. Nu te ruşina, lasă-l să mulţamcască inima sa. Kotzebue, u. 20*723. De va urma oarecine dup-ale sale plăceri, Prea curînd să ruşinează, fără ale sale vreri. Pann, e. i, 93/10. Cum să ruşinează, Odată tare oftează. Bărac, a. 82/5. Ruşincază-te, om mîndru, de-a ta părere greşită. Conachi, p. 272. Cuconaşul care-i să-l iai ginere — şi care a să se ruşineze să se respundă cu socrii lui — cea întâi treabă ce a să facă a să fie să-i vîndă stănjănii de moşie care-i vei da zestre. Negruzzi, s. i, 299. Dar puteau ele să mă dezlege, fără să se ruşineze, în starea în care se aflau? Bolintineanu, o. 302. îi / tată, respunse fiul de împărat, carele se ruşină şi se roşise ca o sfeclă, cum de mă osîndeşti astfel. Ispirescu, l. 367. Nici că să ruşina să rămîie la Crăciun fără porc. Delavrancea, t. 133. Ş-atîta mă laudă, că foarte mă ruşinez şi mă doa~ re-n suflet că nu sînt aşa cum spune mămuca. Vlahuţă, o. a. 428. Băgase de mult de seamă că feciorul lui e un om de nimic, . . . dar se ruşina să-l aducă acasă. Agîrbiceanu, a. 228. învăţătorul se ruşină, pleeîndu-se să ridice o greblă căzută între dînşii. C. Petrescu, î. ii, 167. Alţii sînt dezertori ai agriculturii, ruşinîndu-se de părinţii lor în straie albe. Sadoveanu, o. xi, 429. Nu ştia cum să găsească clienţi, se ruşina să sc tocmească. Călinescu, s. 14. Dc mine însumi mă ruşinai. Stancu, r. a. ii, 128. Fiecare să ruşina să-şi spună păţenia adevărat. Reteganul, p. iii, 63. Cel ce să ruşinează anevoie greşaşte. Zanne, p. viii, 509. (Glumeţ) Satul Broştenii fiind împrăştiat mai ca toate satele de la munte, nu se'ruşina lupul şi ursul a se arăta ziua mare prin el. Creangă, a. 26. + Tranz. 'fact. A face pe cineva să-i fie ruşine1 (I 1). Fier beam în mine, dar nu vream 7172 RUŞINA 635 - RUŞINAT să spuiu cucoanelor ... — Rezon ! ca să nu Ic ruşinezi. Caragiale, o. vi, 6. Numai gîndul unei astfel de propuneri ruşina pe Manigomian. Călinescu, b. i. 38. Fierarul se bucura de multă consideraţie mai ales cînd ti ruşina pe şcolari întrebîndu-i care e legea lui Arhimede. Preda, m. 118. Se pregătise să fie fără milă, să-l ruşineze pe Teodorescu pînă la faţa pămîntului. T. Popovici, se. 261. <0> F i g. Acum gîndul de război îşi mută, Ruşintndu-l nebuna sa fală. Budai-Deleanu, ţ. 286. De-ţi potriveşti pe suflet un vis prea larg . . . El cade-n falduri strîmbe, împleticit de pas — Ca un veşmînt străin, te ruşinează. Labiş, p. 403. 2. Refl. A se simţi stingherit, încurcat, a se sfii (în faţa cuiva). Spre tire upuvăiră şi nu se ruşii ară (s t i -d i r ă d, (s) f i i r ă h). psalt. 35. O, mişei de noi, ... de o fată ne ruşinăm noi acum (cca 1580). cuv. d. bătr. ii, 152/15. Socoteaşte să nu te teme ... de om întru cădearea lui, ca să nu dai pre fiiul lui Dlu'jmnezeu întru mîinile celor nedostoinici, ca să nu te ruşinezi de cineva (a. 1640). gcr i, 89/8. Să va ruşina fratele tău înaintea ta. Biblia (1688), 1441/19. Iar împărăteasa s-au ruşinat de cătră toţ oamenii împăratului (a. 1760). gcr ii, 74/10. Caută la sine şi să ruşină Văzîndu-să în hainele mişele, Toate ude şi pline de tină. Budai-Delea-nu, ţ. 187. Întîlnirea unui orăşan, pe cînd se aflau într-un echipagiu aşa de puţin prezentabil, le făcu să se ruşineze. Odobescu, s. i, 385. Eu, de-aş fi flăcău odată, Nu m-aş ruşina de-o fată. Coşbuc, p. i, 239. Se gătise cu hainele cele negre şi totuşi se cam ruşină la început cu ele. Rebreanu, r. i, 264, cf. alr ii 3 728/316. <0 F i g. Dreptatea nu să ruşinează de cei mari. Aethio-pica 70 117. Scriitorul. . . îşi închipuia că poezia are aceeaşi temă cu ştiinţa şi că fantazia şi intuiţiile cele dintîi pot să se ruşineze în faţa metodelor exacte ale cercetării savante. Vianu, a. p. 210. 3. Tranz. (învechit) A face pe cineva de ruşine1 (I 3), a face de batjocură; a umili, a înjosi. Doamne, în cetatea ta faţa lor ruşiredzi (u r î ş t i c2, d e f ăima-vei d, huliră h). psalt. 145. Ruşină amu pre acesta sfîntul săbor, şi-l procleţiră. Coresi, ev. 182. Fieşce arhiereu cc va mînca . . . dobînda tîrcovnicilor . . . să-l ruşineaze pre dînsul. prav. gov. 108r/2. O, perşilor, ... să fiţi oameni bărbaţi şi să nu ruşinaţi lucrurile care au făcut mai nainte perşii. Herodot (1645), 379. Vizirul, vădzind ase, ... au scris la Antiohi Vodă să caute să triimiţă boieri şi oameni dc ţară, să dovedească pe Mihai Vodă, să nu rămîie vizirul ruşinai de cătră împăratul. Neculce, l. 179, cf. anon. car. Braţul cel sfînt al lui Dumnezeu . . . ruşinat-au şi atunci pre vrăjmaşi. R. Greceanu, cm. ii, 189, cf. lex. mars. Dară aceasta o făcea el numai tot ca să defaime şi să ruşineze neamul boieresc. Muşte, let. iii, 46/22. Sfatul celor fără de leage l-au ruşinai pălimitorii. Mineiul (1776), 147**/20. Şatrarul Davidel le-ar fi scris oprindu-i să nu jeluiască, cu cuvînt că nu li-i pacat a-l ruşina, de vreme ce ei ştiu bine cît ajutor au avut (a. 1793). Uricariul, xvi, 331. Nu gîndesc că aducerea aminte a strămoşilor este o ocară pentru dînşii, şi istoriile în care să coprind isprăvile părinţilor lor sînt mărturii cc.-i ruşinează. Marcovici, c. 123/24. Na, c-ai spart ghergheful ? Ei, da m-ai ruşinat urît, măi badeo ! Alecsandri, t. 343. Ba chiar te va roade necazul, Căci ruşinat-ai acum pe cel mai viteaz din Ahaia. Murnu, i. 10. Vrea să te umilească şi să te ruşineze. Sadoveanu, o. xiii, 701. <$» F i g. Cu versul său aspru, dar vîrtos, ruşina zgîrcenia şi desfrînarea. Odobescu, s. i, 47 + (Har) A mustra, a dojeni. Cucoana Olga ruşinează c-o căutătură lungă pe bărbatu-sâu. Sadoveanu, o. i, 612, cf. teaha, c. n. 262. 4 (învechit şi regional) A necinsti, a dezonora, a silui o femeie. Feciorul lui Hemor, carele era domn acelui ţinut, apucă-o pre ea şi durmind cu ea o ruşină. Palia (1581), 137/1, cf. po 117/5, 136/10. Featile le ruşina, ce vrea să facă, făcea. Ureche, l. 206. Orcare fecioară ... de va ucide pri cela ce va . . . să o ruşineadze, nu să va certa nice. cu un feal de certări, prav. 112. Lă~ crămînd [ea] au zis: ,, Boieri, boieri, ruşinatu-nr-au pă-gînul tts M. Costin, ap. ddrf. Da-te voi pre mina a neşte ruşinâtort de te vor ruşina. Dosoftei, v. s. sep- tembrie 16 /ll. Dc mîna unui căpitan au perii, a căruia muieare au fost ruşinat-o. Cantemir, hr. 231. Au ruşinat presoru-sa. Şincai, hr. ii, 126/24, cf. drlu, Bălcescu, m. v. 26. Au ruşenat pre Dina. ccr 56/29. A cunoscut . . . pe boierul care-i ruşinase logodnica în tinereţă. Sadoveanu, o. iu, 124, cf. Paşca, gl. — Prez. ind.: ruşinez şi (învechit şi regional) ruştn (alr ii 3 719/64, 76, 272, 346). - Şi: (învechit) ruşenâ vb. I. — Din ruşine1. RUŞINARE s. f. Faptul de a (s e) ruşina. 1. (Popular) Ruşine1 (II). Intraţi într-o casă unde părintele şi muma au lepădat atît de mult sentimentul ruşinării si al cinstii, îneît să mustră unul pă altul pentru greşalele lor faţă cu copiii. Marcovici, d. 44/6. Şi de mare ruşinare, trist la pămînt să uita. Pann, e. i, 9/11, cf. id. p. v. iii, 33/15. E mare stăpîn ruşinarea, şi om să fii, ca să nu i te pleci, dac-o cunoşti. Slavici, o. ii, 71, cf. Barcianu, Alexi, w. Şi numaidecît simţi o ruşinare, o mustrare de conştiinţă. Agîrbiceanu, s. p. 42. 2. Sfială, decenţă, pudoare; ruşine1 (12). Cf. drlu» lb. A ta faţă . . ., Rumenă de ruşinare şi cu nurii înflorită . . . , Au zîmbit. Conachi, p. 100. începu cu sfială căsnicia, c-un fel de ruşinare. Agîrbiceanu, a. 220. Dar se băgă în cutie cu hotărîre, mai mult de ruşinarea ochilor străini, care se uitau la dînşii cu oarecare zîmbete. v. rom. februarie 1954, 98. 3. (învechit, rar) Batjocorire, umilire Le-aş da desigur povala ea să schimbe cît mai curînd titlul foaiei lor pentru a cărui ruşinare s-a jertfit cu atîta lepădare de sine însuşi dl. Pantazi Ghica. Odobescu, s. iii, 105. 4. (învechit) Viaţă imorală, desfrîu, dezmăţ. Venind la vîrstă mai bărbătească, nu fu acea ruşinare carea iu se nu fi voit a o cunoaşte. Maior, p. 134/26. Nădăj-duindu-să pre sine să deaderă ruşinării, întru lucrarea a toată necurâţiia în lăcomie, n. test. (1648), 260 /13. 5. (învechit, rar) Goliciune, ruşine (I 5). Pentru că iaste aceasta lui învălitură singură, aceasta iaste haina ruşinării lui în ce va dormi. Biblia (1688), 55x/51. — V. ruşina. RUŞINAT, - adj. 1. Cuprins de ruşine1 (I 1), de sfială; jenat. Sc sc întoarcă smerit şi ruşirat mcaserul. psalt. iiur. 64v/26, cf. 9r/17. Şi ... se turnă Mahamet ruşinat. Moxa, 406/4. Fugi ghencrariul ruşinat cu cîte oşti rămăsese, ist. ţ. r. 27. Fugiră toţi ruşinaţi în Ţara Ungurească, anon. cantac. cm i, 96. Văzuse pre saddu-chei ruşinai şi pre D[o]mnul lăudat (cca 1700—1725). gcr ii, 21/20. Ruşinat fiind dc turbur ar ea întru carea să afla, nu îndrăznea a-şi rîdică ochii. Beldiman, n. p. ii, 18 /16, cf. lb. Mulţi. . . îm vor imputa, unii zăluzi de vreo caprilie, şi alţii ruşinaţi de vreo patimă. Mumu-leanu, c. 32/9. Muriioriule, ... în noianul tău te-n-toarce, ruşinat, plin de mustrare. Conachi, p. 276. Mă duc la bancher şi ies ruşinat. Bălcescu, ap. Ghica, a. 539. Baronu, ruşinat, se vede, de acest tropos, s-o cobor ît la cea întîi staţie şi o dispărut. Alecsandri, t. i, 311. Postelnicul era ruşinat. Bolintineanu, o. 450. Ar spune desigur tuturor cît se simte de ruşinat, văzîndu-se expus a juca rolul de căpetenie pe o vastă şi erudită scenă. Odobescu, s. iii, 69. Ea se sculă . . . ruşinată de cele ce zisese. . . şi ochii ei cei mari se plecară. Eminescu, n. 9. Moşnegc, zice ea, ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni. Creangă, o. 23. Se aduseră toţi vracii. . .; rămaseră însă ruşinaţi cari n-avură ce-i face. Ispire§cu, l. 311. Flăcăul, ruşinat, făcu şovăind cîţiva paşi. Vlahuţă, o. a. ii, 46, cf. ddrf, Barcianu, Alexi, w. Se uită ruşinat în dreapta şi stînga la lumea din sală. Brătescu-Voineşti, p. 256. Sc simţea ruşinat şi aproape umilit în faţa ţărani lor. Rebreanu, r. ii, 87. Eram ruşinat şi nefericit de ce se întîmplase. Galaction, o', a. ii, 63. Bătrînul sc strecura ruşinat printre mese. C. Petrescu, c. v. 115. Am ieşit ruşinaţi, ghiontindu-ne. Brăescu, a. 72. Fata ieşi ruşinata în prag. Sadoveanu, o. ii, 452, cf. vii, 307. Păru foarte ruşinat şi rugă pe comisar să nu spună nimănui întîmplarea. Călinescu, s. 369. 7174 RUŞINĂ — 636 — RUŞINE1 Omul a plecat ruşinat, şi-a luat lumea în cap şi nu s-a mai întors niciodată. Stancu, r. a. iii, 194. <$> F i g. Puşca sentinelei cade ruşinată. Isac, o. 322. 2. (învechit şi regional) Făcut de ocară, batjocorit; umilit, înjosit. Şi eu ruşirat (defăimat d, huli-tu - s h) şi nu înţcleşu. psalt. 145. Cuconii lui... vor fi neputearnici, fără nice de o cinste şi ruşinaţi înaintea tuturor, prav. 108. Mă duc, că sînt înşelată, Nu mai rămîiu ruşinată. Bărac, a. 25/22. Să nu mă lase a muri ruşinat. Ispirescu, l. 14. Cît a stat la închisoare tata, eu şi mama am trăit ruşinaţi, flămînzi, goi. Sadoveanu, p. m. 54. Mai bine sărac şi curat Decît bogat şi ruşinat. Zanne, p. v, 566. <0> F i g. Decît viaţă tristă şi zile ruşinate, Mai bine aici jos moarte, cr (1846), 1842/27. + (învechit) Care constituie o ruşine1 (I 4), care dezonorează; ruşinos (I 2). Apărîndu-ne, aşa, să ne primenim vacul, decît, părăsindu-ne, să murim cu moarte . . . ruşinată. Herodot (1645), 475. Patimă ruşinată. Budai-Deleanu, ţ. 371, cf. 240. Ruşinata-i avere strînsă din nelegiuiri. Heliade, o. i, 411. 4 (Regional; despre femei) Sedusă, dezonorată. Creştea în sărăcie şi nevoi, ca feciorul unei fete ruşinate. Sadoveanu, o. vi, 143. 3. (învechit şi regional; şi substantivat) (Cel) care este lipsit de ruşine, de bună-cuviinţă, obraznic, impertinent, neobrăzat; p. ext. imoral, stricat, depravat; neruşinat. Cela ce să va cununa cu o muiare rrea, depururea ruşinată . . . , nu va putea bărbatul să-i ia dzestrele. prav. 141, cf. 201. Ruşinatul Neron şi nebunul Kaligula . . . niciodată nu au simţit dulceaţa acelor . . . faceri dc bine. Ţichindeal, f. 358/7, cf. gr. s. vi, 244. Obraznicilor şi ruşinaţilor ce sînteţi. bul. fil. v, 171, cf. Teaha, c. n. 262. Ruşinatu de bărbatu-so. Com. din Cuzdrioara — Dej. — Pl.: ruşinaţi, -te. — V. ruşina. RUŞlNĂ s. f. v. răşină. RUŞINĂCIUNE s. f. (învechit, rar) Ruşinare. Fără durori, fără ruşinăciuni. Dosoftei, ap. cp 222/21, cf. Philippide, p. 182, jahresber. xi, 56. — Pl.: ruşinăciuni. — Ruşina -f suf. -ciune. RUŞINĂTOR, -OARK adj., s. f. 1. Adj. (învechit) Ruşinos (1 2). Pe acest grad rusinătoriu al culture intelectuale mai stetea clasa aristocratică şi patriciană a ţării. Bariţiu, p. a. i, 503. Acel deficit ... a mai crescut în proporţiuni ruşinătoarc. id. ib. iii, 458, cf. i, 327. + (Substantivat, m.) Persoană care comite un viol; siluitor, violator. Da-te-voi pre mîna a neşte ruşi-nători de te vor ruşina. Dosoftei, v. s. septembrie 16r/10. 2. S. f. (Rar) Numele plantei Caucalis lappula; (regional) ruşinea-fetei (II b). Cf. Borza, d. 42. — Pl.: ruşinători, -oare. — Ruşina -f suf. ~{ă)tor. RUŞINE1 s. f. I. 1. Sentiment de jenă provocat de un insucces, de o greşeală etc.; (popular) ruşinare (1), (învechit şi regional) ruşinţă, (învechit, rar) ruşineală. în toate dzile ruşinrea mea înraintea-mi e. psalt. hur. 37v/4. Spre aceaea toţi goli şi cu ruşine înainte-i avăm a sta. Coresi, ev. 408. Iar Duca Vodă nu pute nemic să mai răspundă de ruşine şi de frică, numai ce schimba feţe. Neculce, l. 131, cf. anon. car. Ochii miei . . deodată să pleacă cătră pămîntu, pătrunşi de ruşine (a. 1750). gcr ii, 49/2. îşi muşca fata acum degeţelele . . . de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. Creangă, p. 294, Obrajii-mi ardeau de ruşine. Delavrancea, t. 71. Crunt pe sub gene privind, răspunse şoimanul Aliile: ,,Vai, tu făţarnice crai, tu ccl dezbrăcat de ruşine, Cum să se-nduplece aheii plecaţi la poruncile tale ?“ Murnu, i. 7. Nu-şi putea stăpîni lacrimile, spre ruşinea lui. Agîrbiceanu, a. 64. îl urmă cu paşi grăbiţi, roşie ca focul de ruşine. Rebreanu, i. 19. De ruşine, de frică ... învăţam la matematică în chip deosebit. Galaction, a. 9. O vedea negricioasă, dar şi albă ca varul de ruşine şi ciudă. Camil Petrescu, o. i, 22. Era plin dc ruşine Stancu, r. a. iii, 76. O ruşine vie îl năpădi, îi împurpura obrajii şi gîtul. v. rom. septembrie 1955, 121. Fata pufni din nou şi se făcu roşie de ruşine, dar nu-şi putea stăpîni veselia. Preda, m. 195. Măi, bădiţă, pentru tine Multă supărare-mi vine, Supărare şi ruşine. JarnIk-Bîrseanu, d. 269. Aş trebui să mă ascund în fundul pămîntului de ruşine şi să nu mo mai arăt printre ei Sbiera, p. 180. Minte de stă soarcle-n loc, iar luna să bagă după nor de ruşine. Reteganul, p. i, 30. Dă-i cu cinstea să piară ruşinea, se spune ca un îndemn la băutură, la chef, la petrecere. Cf. Zanne, p. iii, 523. <£> F i g. Ruşinea este bogată, Cinstea-i om cine o poartă. folc. transilv. i, 150. <0> L o c. v b. A-i fi (sau a i se face, a avea) ruşine, (învechit) a-i fi (sau a-i veni) cu (o) ruşine sau a-l prinde ruşinea == a se ruşina (it, a se jena. Oarecui va fi ruşine de mine şi de cuvintele meale. Coresi, ev. 65. Ca să vă hie ruşine voauă grăescu (ante 1618). gcr i, 46/29. Iar celorlalte [femei] le iaste foarte cu ruşine mare, pentru căci rămasără necinstite. Herodot (1645), 276. Aşadar, nu ne iaste nici cu o ruşine a grăirea aceastea. ib. 408. A săpa nu pociu, a ceare ruşine mi-e (cca 1650 — 1675). gcr. i, 195/9. O, jupîneasă, nu-ţi fie ruşi[n]e, ei pasă la stăpînul meu ... de mănîncă cu dînsul. Neagoe, înv. 210/24. Şi deaca vădzu împăratul stavărul şi tăriia gîndului ei, i să fcace ruşine. Dosoftei, v. s. septembrie 7r/12. Ce scrie acelaşi Anonim din Bălgrad despre Basta şi aleşii lui îmi este ruşine a le spune. Şincai, hr. ii, 296/1. Cînd omul pe om strică ş-ucide Făr'nicc un folos sau trebuinţă ... A fire om atuncca mi-e ruşine f Budai-deleanu, ţ. 367. Văzînd pe a sa stăpîna, cu ruşine îi vinea, Aci îi roşea obrazul şi aci îngălbinea. Pann, e. ii, 156/21. Să aibă omul ruşine Cînd face rău, iai nu bine. id. p. v. iii, 32/7. Voi sînteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! 1-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni ! Eminescu, o. i, 151. Despre asta nu mi-e ruşine; pot să-ţi aleg una şi noaptea pe-ntuneric. Creangă, p. 162. Şi mai că-mi venea să-l cîrpesc, dar mi-era ruşine de lume. Caragiale, o. vi, 5. îl prindea apoi ruşinea, ca popă ce era, să meargă fără de lese la tîrg. Slavici, n. i, 25. Irina oftă; ar fi plîns, dar i-era ruşine. Delavrancea, t. 142. Eu mă uit ţintă, c-o poftă de care mi-e ruşine. Vlahuţă, o. a. ii, 84, Mi-e ruşine şi mi-e greu Că scoală satu-n capul meu. Coşbuc, p. i, 126. S-aibă ruşine de preot primindu-i măreţele daruri. Murnu, i. 4. îi era ruşine să strige ajutor la vecini, bujor, s. 93. Mi-e ruşine să m-arăt în faţa lui Cum mă vezi: o babă-n zdrenţe. Eftimiu, î. 92. Mi-e ruşine de mine, dc line, şi de noi toii. Galaction, a. 244. I-ar fi ruşine să o mărturisească aceasta. C. Petrescu, î. ii, 75. Ţi-e ruşine cu mine? cu piciorul meu ? Sahia, n. 55. Mie nu mi-i ruşine ... de obîrşia mea. Sadoveanu, o. iii, 399. De multe ori ţi-a fost ruşine Sculîndu-te cu soarele pe tine, Că-n raza lui din aşternut O nouă zi a început. Arghezi, vers. 368, cf. 370. Dacă îţi este ruşine să ne povesteşti, nu ne povesti. Stancu, r. a. i, 192. Aş plînge, şi mi-i ruşine, Că mi-a ieşi vestea-n lume. JarnIk-Bîrseanu, d. 341. Mi-i ruşine şi de garduri ca să îmblu cu în fiecare zi după cîte-un bobuleu de iştia ! Sbiera, p. 180. De ţi-i ruşine cu mine, Fă-mă brîu pe lîngă tine. şez. i, 12. Pîn iarbă răsar căline, Cu mîndru nu mi-i ruşine, folc. transilv. i, 229. Pe muierea . . . înţeleaptă o bate cineva şi-i e ruşine să plîngă. Zanne, p. ii, 281. (Fig.) Se pare că istui munte foco-vărsător, cunoscut vechi rebel al naturei, îi e ruşine a fi în miezul fier berci de astăzi a italienilor, cr (1848), 23*/33. <0> Expr. A-i plesni sau a-i erăpa (cuiva) obrazul de ruşine v. obraz. N-ai (na-re etc.) ruşine sau nu-ţi (nu-i etc.) e ruşine (obrazului), se spune (uneori inte-rogativ-retoric) în chip de dojană unui obraznic, unui nesimţit. Nu ţi-e ruşine, slugă necredincioasă şi boier zăcaş ! Ghica, s. 10. Nu ţi-e ruşine obrazului!... te ttrguieşti pentru-o cartofă. Alecsandri, t. 750. Boieri, nu vi-e ruşine ? Vă văd aşa dc-atîtea luni, N-aveţi acasă cai mai buni ? Coşbuc, p. i, 195. Aide, lăsaţi gura, c-aţi trăncănit destul! Nu mai aveţi nici ruşine, nici bunăcu-viinţă. Rebreanu, r. i, 145. Mi-a zis: Nu ţi-i ruşine 7178 RUŞINE - 637 - RUŞINE obrazului. Sadoveanu, o. iii, 412. Nu li-ar ţi, bade, ruşine Să te laşi acum de mine. Jarnik-Bîrseanu, d. 252. Nu ţi-ar fi chiar ruşine să nu vreai tu a merge-n pădure fără mine, iu, un ometeu cît un urs şi eu, o muiere slabă, printr-o vreme ca asta? Reteganul, p. i, 2. Să-ţi fie ruşine obrazului, se spune cuiva care a săvîrşit ceva necuviincios. Să-ţi fie ruşine Odată a grăi despre toţt rău Şi a te gînfa ca şi broasca în tău. Budai-De-leanu, ţ. 235. Să-ţi fie ruşine ! Om fără demnitate / Sahia, n. 108, cf. Puşcariu, l. r. i, 22. 2. Sfială, timiditate, pudoare, ruşinare (2); modestie; reţinere, rezervă. [Sfîntul] mădărindu-să de ruşine, neşte femei vădzînd la o fîntînă, săcă izvorul. Dosoftei, v. s. ianuarie 12v/14, cf. lex. mars. 239. Cînlînd Viorel, fetele toate De ruşine faţa-şi ascunsese. Budai-Deleanu, ţ. 311, cf. lb. îmi eşti dragă ! i-au zis cuprins de ruşine. Coinachi, p. 85. Faţa ei era roşie de ruşine. Eminescu, p. l. 68. De ce să mai îmbrac amorul cu vălul ruşinei. id. ib. 8lS. Văzîndu-ne . . . spălaţi curat şi pieptănaţi, cu ruşinea zugrăvită în faţă şi cu frica lui Dumnezeu în inimă, aruncă o privire părintească spre noi. Creangă, a. 75. Pleci plină de ruşine Privirea, parcă ochii se tem de-a mă vedea. Coşbuc, s. 56. Noi, copiii, . . . recitam, cu obrajii dogoriţi de ruşine, poezioare franţuzeşti în faţa musafirilor ce se minunau cu amabilitate. Brăescu, o. a. ii, 47. Creangă mărturisea a fi fost un băiat ruşinos şi fricos şi de umbra lui. Dar totdeodată, ruşinea fiind un semn al temperamentului nervos, era în stare de împotrivire şi mînie. Călinescu, i. c. 40. Erai o femeie cumsecade şi cu ruşine. H. Lovinescu, t. 114. (Glumeţ) Aş veni desară la voi, dar mi-e ruşine de cîni. Creangă, p. 148. <$> Loc. adj. De ruşine = (despre cuvinte, expresii) indecent, trivial. Cf. cade. L o c. adj. şi adv. Fără (de sau nici o) ruşine = fără jenă, cu obrăznicie, (în mod) neruşinat. Fără de ruşine sînt şi fără rod păcătoşii, ca şi caprele. Coresi, ev. 39. Stătu şi Neron şi era fără ruşine. Moxa, 359/7. Iară bătăile vrăjmaşului fără de ruşine căzură spre mine (ante 1633). gcr i, 81/25. Vor vorovi lucrure fără de ruşine, prav. 103. Limbă fără ruşine la obraz, care nu va lăuda faţa bătrînului, şi pre cel tînăr nu-l va milui. Biblia (1688), 147V16. Cine să naşte supt această planetă mînioşi, ucigători, vărsători de sînge, fără de ruşine. Calendar (1733), 20/9. Aşa sînteţi, măi, fără ruşine şi fără obraz şi vă mai miraţi cînd luaţi la ceafă. Rebreanu, r. ii, 82. Am văzut-o marţi seara, ieşind . . . După cinci minute a apărut şi tipul. . . apucînd în cealaltă direcţie . . . Fără nici o ruşine dragă, îţi spun; fără nici o ruşine / C. Petrescu, î. ii, 148, cf. i, 87. Cum putem noi, fără ruşine, lovi într-un luptător al credinţei ? Sadoveanu, o. xii, 364. Se legau de nevestele oamenilor, fără ruşine, şi mulţi bărbaţi cu frica tn oase nu ziceau nici pis. Camil Petrescu, o. ii, 49. 3. Ocară, batjocură; ofensă. Se învească-se în re-cire şi tn ruşire (batjocură b 1938) cei ce ceru reu mie. psalt. 138, cf. 237. Trezviţi-vă dereptăţiei şi nu greşiţi, că unii nu ştiu de Dumnezeu, pre ruşine voao grăiesc (cca 1569 — 1575). gcr i, * 13/32. Vădzu Moisi că nărodul fu prădat, că Aaron prădase ei pre ruşinea (batjocura b 1938) lor între aleaneşii săi. po 289/8. Un cuvînt rău, de ruşine, prav. gov. 107v/8. Toată ruşinea, ocara Domnului tău, iasie slava ta cea de veaci (a. 1642). gcr i, 102/27. Iar, la perşi, a zicea cum iasie mai rău decît o muiare, mare ruşine iaste. Herodot (1645), 507. Ruşine şi ocară şi răutate ca aceasta, ce mii-au făcut cutare om, nu trebuie să lăsăm, să nu ne râscumpărăm. prav. 321. Bogate nevoi şi ruşini făce turcii beţilor oameni. Neculce, l. 360. Turcii au fost rădicat oaste în Ţara Ungurească asupra împăratului nemţesc, mai vîrtos îndemnînd Hasan-paşa al Bosniii, vrînd să-şi curăţească ruşînea den anul trecut. R. Popescu, cm i, 315. Iar tiranul aprins de mânie, Că au cutezat a grăi. . . Lucruri de ruşine şi mişele, Porunci să-l bată peste faţă. Budai-Deleaku, ţ. 172. Aşa scapă de oştile române Mahomet, acoperit cu ruşine, id. ib. 260. Căci ruşinea şi mustrarea obrazul nu-i mai roşeşte. Conachi, p. 297. Prinţul trămisese de vreo cîteva zile din nou pe Mihalcea ca să ia Brăila şi să-şi răzbune pentru ruşinea ce priimisc. Bălcescu, m. v. 73. Am rămas mut de oţerire şi de ruşine, Ce batjocură! Să mă puie pe mine, care nu mai eram un copil . . . , să învăţ a b ci Negruzzi, s. i, 7. Şi nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de ruşine. Creangă, p. 189. Dacă văzu, tăcu din gură şi înghiţi ruşinea ce-i făcură fraţii înaintea tatălui său. Ispirfjscu, l. 36. Ruşinea ce fata făcuse tatălui şi fratelui său a ispăşit-o prin chinurile în care s-a sfîrşit, otrăvindu-se. Brătescu-Voineşti, p. 168. Ruşinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se aşezase pe inimă. Rebreanu, i. 35. Se întoarce flăcăul acasă cu ruşinea în 6'braz şi spune toi aceea ce a spus frate-său. Mera, l. b. 121. Ce ruşine, ce ocară, O să iasă vestea-n ţară! Balade, ii, 151. <0> Expr. A (se) face sau a fi (a rămîne, a (se) da etc.) de (sau, învechit, la) ruşine (sau (de) ruşinea lumii, satului etc.), (învechit) a da în (sau peste) ruşine sau a faee (cuiva) ruşine = a (se) face de rîs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situaţie penibilă. Deade în ruşire (ocară d, ponosi u h) cei ce me călcară. p^alt. 109. Să să ferească şi alt varvar să nu facă grecilor ruşine. Herodot (1645), 496. Rămîne fără de cinste, ce să dzice, de ocară şi de ruşinea ceştii lumi. prav. 170. Să nu vă paie că vă fac ruşine îndreptîndu-vă. Neagoe, ap. gcr i, 170/6. Deci Cos-tandin Vodă au rămas la mari ruşini. Neculce, l. 340. Şi pentru că au cutezat să poarte Armele, ce a purta să cuvine La voinici, să va certa cu moarte, Drept ce au făcut armelor ruşine. Budai-Deleanu, ţ. 198. Nu te face la bătrîneaţe de ruşine. Ţichindeal, ap. gcr ii, 214/17. Să nu mai dai iar peste ruşîne. Russo, s. 9. Vezi să mă dai iar de ruşine ca mai dăunăzi, de-ai lăsat bunătate de lup să treacă pe lîngă tine şi să se ducă sănătos. Ghica, s. 283. Prea făcurăli neamul nostru de ruşine şi ocară. Eminescu, o. i, 151. Am şterpelit-o de acasă . . . , nu cumva să-mi ia lata ciubotele şi să ră-mîn de ruşine înaintea tovarăşilor. Creangă, a. 41. Ne-aşteaptă damele; ne-am făcut de ruşine; să vezi ce supărate o să fie! Caragiale, o. ii, 57. Să-mi aleg de bărbat pe unul care să facă tatălui meu, împăratu, ruşine în lume ? Ispirescu, l. 173, cf. 13. Eu beau cîte-o cană, beau două, ba trei; Eu singur beau zece, de vorbă cu ci, Şi-i fac de ruşine. Coşbuc , p. i, 210. Ai ajuns ruşinea satului, mâi Vasile, şi tot nu te mai saturi de blestemăţii ? Rebreanu, i. 484. Să facem arvuna, c-apoi nu ne-om lăsa noi de ruşine să nu plătim! id. r. i, 132. Aşa băiet, halal! . . . N-are să ne deie de ruşine. Sadoveanu, o. iii, 8. Mă făcurăţi de ruşine, zgripţuroaicelor ! t martie 1962, 32. Nu iubi pe fiecine, Că-ţi faci neamul de ruşine. Reteganul, ch. 113. Ai tras masa pă mine Şî mă făcuş d'e ruşîne. Alexici, l. p. 119. (Regional) A spăla obrazul de ruşine = a ieşi cu faţa curată. U-drescu, gl. A lua ruşinea-n nas = a risca să fie refuzat ; a înfrunta o situaţie neplăcută; a îndrăzni, id. ib. Cred că-ţi convine să mă duc eu; da eu iau ruşinea-n nas, nu tu ! id. ib. Ruşinea pămîntului — calificativ dat unui om de nimic; lepădătură, scîrbă. id. ib. 4. Motiv de a se simţi ruşinat (2); situaţie dezonorantă, ruşinoasă (I 2) în care se află cineva ; necinste, dezonoare, umilinţă. Al ei pîntece neroditoriu mult plod arătă, şi den cea ruşine dentîi izbăvi-se. Coresi, ev. 22 1, cf. 109. Nu iaste la dînşii ruşine a fi datoriu, că nici unul, nici de cei de frunte, nu iaste să nu fie da-loriii. Ureche, l. 114. Ruşinea cea mai mare ce petreace omul iaste cînd ceaia ce an grăit să cunoaşte aiavea că iaste minciună (a. 1713). gcr ii, 8/11. în urmă, ruşinea mea să fie Deacă eu cu banii nu voiu face Mai mult decît în voinicie. Budai-Deleanu, ţ. 225. Hasan-paşa . . . merse dc~şi ascunse ruşinea într-un crîng spinos, de unde d-abia a doua zi cuteză a ieşi la ai săi. Bălcescu, m. v. 123. Nu voieşte a lăsa o pată numelui seu şi o ruşine familiei sale. Negruzzi, s. i, 212. Dacă [femeia] are caracter slab, cade în haosul pierzării, tîrînd după sine, în ruşine, şi pe nevinovaţii săi copii. Filimon, o. i, 136. Şi eu o numeam lumina ochilor mei ! . . . înc-aşa ruşine / Alecsandri, t. 1 131. Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor Merită să-l poarte, spre ruşinea tor ! Bolintineanu, o. 31. Deacă critica mea va fi.. . nedemnă şi nepotri- 7178 RUŞINE 638 RUŞINEALĂ vită pentru scrierea ce a provocat-o, ruşinea va rămînea numai pe seama mea. Odobescu, s. iii, 10. Vouă ce vă rămîne ? Munca, din care dînşii se-mbată în plăceri, Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pineCopilelor pătate mizeria-n ruşine. Eminescu, o. i, 60. Poate să-ţi iasă înainte vnin iepure, ceva . . . şi popîc t m-oi trezi cu tine acasă, ca şi cu frate-tău, ş-apoi atunci ruşinea ta n a fi proastă. Creanga, p. 187. O iubeam şi mi se părea 0 cumplită ruşine da-i mărturisi ca o iubesc. Delavrancea, t. 231. A, cu ce mînie venise el acasă, ... de a mustra pe mă-sa pentru umilinţa şi ruşinea la care-l ex pusese. Vlahuţă, o. a. ii, 80. Peste-o săptămînă te duccai la pîrcălăbia Novogradului, neputînd răbda ruşinea d-a fi lovit pe nedrept de marele logofăt. Delavrancea, o. ii, 181. Nu-i o ruşine să iei roiul şi să-l rînduicşli iar la prisacă. Gîrleanu, n. 112. Nu, nu ! făcu repede şi apăsat căprarul ca şi cînd ar fi vrut să se apere de o ruşine. Rebreanu, r. i, 67. Aproape că uitasem de ruşinea întîmplată bietului profesor. Galaction, o. a. i, 43. Te plictiseşti. . . Nu c nici o ruşine. Sebastian, t. 165. Cu ce drept îmi impuneţi voi ruşinea asta ? H. Lovinescu, c. s. 79. Aş juca şi nu ştiu bine; M-aş lăsa şi iar nu-mi vine, Că mi-e frică de ruşine. JarnIk-Bîr-seanu, d. 419. Ascultă cuvîntul mieu. O sută şi cinci ţi-oi daşiţi-oi plăti ruşinea. Bîrlea, b. 32. Joară, mîndro, pentru mine, Şi mă scapă de ruşine ! Pribeagul, p. r. 20. (Personificat) Ah ! vai de acea teară ... Ai cării fii duc jugul cu cuget umilit. . . D-asupra ei ruşinea-n-tinde un văl cumplit! Odobescu, s. i, 29. <0> L o c. adj. (învechit) Cu (sau plin de) ruşine = rompromis. dezonorat. Orcarele va fi fără de cinste şi om plin de ruşine şi de toată ocara, pentru lucrurile lui ceale reale acesta nu-ş va putea ucide muiarea, cînd o va prinde câ va fi de certare, prav. 107. Căci mai bine este supus lăudat, Decît cu ruşine domn şi atîrnat! Bolintineanu, 0. 58. ^ L o c. adj. şi adv. (învechit şi popular) De sau cu (mare sau multă) ruşine = (în chip) (foarte) ruşinos (I 2), dezonorant, umilitor; reprobabil, blamabil. Să aibă scriptură cinstită şi frumoasă, iară să nu fie făcută acea scrisoare în vreun chip grozav şi de ruşine, prav. 76. Scot cu ruşine den curţile şi din casele oamenilor . . . pre beţivi. Cheia în. 90r/7. Şi s-au în-torsu Domentiian împărat cu multă ruşine la Rîm. N. Costin, l. 96. Sâ pricie ei în de ei .. . şi nu socotie că este lucru cu ruşine. Neculce, l. 228, cf. 173. Şi-i luară toată avearea, scoţînclu-l din ţară cu mare ruşine, anon. cantac., cm i, 124, cf. 125. Deci întoreîndu-i o dată spre fugă . . . , mai cu ruşine decît toţi, satrapul Oroodant, lăsînd căruţa şi încălecînd preste un cal, din cei de la Nisa, fugiia. aethiopica, 59r/ll. Faptele . . . care sînt foarte de ruşine a le povesti neştine. Gorjan, h. i, 5/18. 1 sâ părea cu ruşine de cearta ce să făcea. Pann, e. ii, 64/7. Să moară în ticăloşie, în sărăcie şi cu ruşine. Ispirescu, l. 11. Au fugit cu ruşine dinaintea măriei tale ! Sadoveanu, q. i, 334. Ţi s-a întîmplat iarăşi vreun lucru de ruşine? Vinea, l. i, 241. Şi m-ai dus la tine Cu multă ruşine, Fără cununie, Fără veselie. JarnIk-BÎrseanu, d. 503. C-am liălăduit de tine Cu cinste, nu cu ruşine. ! folc. transilv i, 238. <0 E x p r. A păţi (o sau vreo) ruşine (sau, neobişnuit, nise ai ruşini) = a ajunge de ocară sau de batjocură. Rine să şti ti că mare ruşine veţi păţi de cătră domnie-mea (a. 1602). cuv. d. bătr. i, 128. Ruşine şi necinste . . . Pizmaşii miei să paţă şi mustrări cumplite. Dosoftei, ps. 24/3. Dăci trebuie a ne lua sama bine Ca să nu păţim cumva ruşine. Budai-Deleanu, ţ. 111. Să nu dai ochi cu mine Că-i păţi, zău, o ruşine ! Alecsandri, t. 499. Mi-e frică sâ nu păţim vreo ruşine. Stancu, d. 312. Sâ nu fie de prin vecini, Să păţim niscai ruşini. Teodorescu, p. p. 181. Drag mi-i jocul românesc, Dar nu ştiu cum să-l pornesc; Şi de nu l-oi porni bine, Lesne voi păţi ruşine ! Jarn:îK“Bîrseanu, d. 359, cf. Păsculescu, 1. p. 69. (E sau, regional, sade, stă) ruşine sau (e) mare ruşine (sau mai mare ruşinea), învechit, ruşine este = (e) nepotrivit, cum nu se cuvine, umilitor, ruşinos (I 2). Că cealea ce sâ fac într-ascunsu de ei, ruşine iaste şi a le grăi. n. test. (1648), 26lr/34. Nu l-au scăpat de foame? şi de sete? şi încă tot este mic la suflet! Ce ru- şine ! Drăghici, r. 73/18. Sade ruşine asta să o facă un voinic. Pann, e. ii, 62/9. E ruşine să nu ştii limba ta ! Negruzzi, s. i, 4. Fii bărbat, că ne-or videa teşii cu lacrimi le-n ochi, şi-i ruşine! Alecsandri, t. 1515. Băiat de nouă ani, şi nici măcar să citească nu ştie? . . . Asta-i ruşine, mare ruşine. Vlahuţă, o. a. 428. O ţine într-una că-i mai mare ruşinea să pleci tu de-acasă, să-ţi pierzi vremea pe uliţile Bucureştilor şi să te faci te de rîsul negustorilor! Sp. Popescu, m. g. 53. De cînd se uită, ca un speriat! Mai mare ruşinea . . . Bassarabescu, v. 136. Ar fi mai mare ruşinea să lipsesc eu, cînd ştiţi doar bine ce-am păţit. Rebreanu, r. ii, 112, Ruşine / Fii tare, e numai glumă. Camil Petrescu, t. iii, 389. Astea sînt intelectuale / Ruşine ! Călinescu, e. o. ii, 77. Stă cu ruşine, Agapie. Cu mare ruşine stă, Agapie. Stancu, r. a. ii, 314. Poate vine cu poliţaiul, Ce ruşine ! Demetrius, a. 96. Predica se întrerupsese, şi să te ţii scandal, mai mare ruşinea ! Barbu, p. 146. Că-i ruşine, vai de mine, Să-mbătrînesc Ungă tine ! Jar-NfK-BîR seanu, d. 446. A fi ruşinea cuiva = a fi om de nimic, netrebnic, ticălos, de ale cărui fapte cineva se ruşinează. Ah / el e ruşinea şi nenorocirea maicei sale. Negruzzi, s. i, 28. Ce-i cu fratele acesta al ei? ... — Era un fel de ruşinea familiei. Sadoveanu, o. xi, 457, cf. 571. A da cinstea pe ruşine v. cinste. + (învechit, rar) Necinste, imoralitate. Omul ce-ş dă trupul pre ruşine, prav. gov. 47v/13. El a venit pe lumea aceasta pentru ruşine şi prostituţie. Galaction, o. a. i, 77. 5. (învechit şi popular) Organ genital (la oameni şi la animale). Întorcînd faţa lor, cum sâ nu vază trupul ruşiniei tâtîni-său. po 37/14. Şi îndată începu a să ruşina şi a să ascunde, ferindu-ş goliciunea şi ruşinea sa. Varlaam, c. 303. Ruşinile ceale ascunse şi coperite. prav. 103, cf. Dosoftei, v. s. noiembrie 108v/33. Ruşinea tătîni-tău şi ruşinea mumei tale sâ nu descoperi. Biblia (1688), 84^/27, cf. lb, dr. v, 315. îi trage nă~ dragii-n vine, gata să-i dea la iveală ruşinea. Stancu, d. 154. Capra, macar că i să vede ruşinea, da tot şede cu coada bîrligată. şez. i, 219. Cămaşa, cît de proastă, acopere ruşinea. Zanne, p. iii, 55. II. Compuse: ruşinea-fetei — a) (şi în compusul ruşinea-fetelor, Coteanu, pl. 17, lb, com. Marian, a ix 4, popular, şi eliptic) numele a două plante erbacee din familia umbeliterelor, cu tulpina acoperită de peri rigizi, cu flori albe sau trandafirii, dispuse în mici umbele; în mijlocul fiecăreia se găseşte cîte o floricică de un roşu închis; buruiana-ruşinii, cinstea-femeilor, cinstea-fetei, morcov de cîmp, morcov sălbatic, nap galben de cîmp, pătrunjel sălbatic, (prin Mold.) ruşinoasa (II) (Daucus carota şi silvestris). Odată era o floare numită ruşinea-fetelor. Creangă, a. 136, cf. ddrf, Brandza, fl. 235, Grecescu, fl. 257, Bianu, d. s-, Păcală, m. r. 22, Simionescu , fl. 129, Borza, d. 58, h i 129, ii 59, 130;, iii 242, 325, v 121, vii 83, xi 196, 327, xii 300, 373, xiv 84, com. Marian. O să cază frunza bradului şî n-o mâi fi dâloc ruşinea-fe-telor. şez. iii, 97, cf. xv 117, com. din Straja — Rădăuţi ; h) (regional) ruşinătoare (Caucalis lappula). Borza, d. 42; c) (regional) aglică (Spiraea filipendula). alr ii 6 321/705; d) (regional) gîndac de culoare verde-aurie, foarte lucitor, care trăieşte mai ales pe trandafiri ; ileană (Cetonia aurata). Cf. alr ii 6 551/325; (regional) ruşinea-fetelor = iarbă roşie (Polygonum Iapa-thifolium şi persicaria). Borza, d. 135; (regional) ru-şinea-ursului = barba - ursului (Equisetum arvense) v. barbă. Cf. Panţu, pl., Borza, d. 64; (regional) ruşinea-mîţei = numele unei plante nedefinite mai îndeaproape. Cf. Pamfile, a. r. 94, — Pl.: (învechit şi regional, I, 3, 5) ruşini. — Cf. lat. roseus. RUŞINE2 s. f. v. răşină. RUŞINEÂLĂ s. f. (învechit, rar) Ruşine1 (I I). Că derep tire preimii imputare, coperi ruşirea (ruşi're s, ruşineală d) fafa mea. psalt. 132. — Ruşine1 4~ suf. -eală. 7180 RUŞINOS - .639 - RUŞULIŢ RUŞINtfS, -OĂSĂ adj., s. f. I. Adj. 1. (Despre per- soane) Care se ruşinează (1) cu uşurinţă ; sfios, timid, pudic; (regional) obrăzat (1), Cf. ancn. car., lex. mars. Cine să va naşte supt această planetă va ţi drept şi adevărat. . . , ruşinos. Calendari (1733), 12/7. Mireasa ce şedea lîngă masă Cn ţetete, nănaşă şi ţină, Era din toate mai ruşinoasă, Ca una din cele fără vină. Budai-Deleanu, ţ. 308, cf. 232, drlu, Clemens, lb. Apro-pie-te, nu fi atît de ruşinoasă, pr. dram. 150. Sînt ruşinoşi şi d-aceia, care S-a învăţat dezbrăcat Şi i-e ruşi-ne-mbrăcat. Pann, p. v. iii, 32/25. Poate eşti ruşinoasă şi crezi că nu cînţi bine. Alexandrescu, o. i, 234. Bietele copile / . . . Ce ruşinoase-s ! . . . Vezi dacă le-am crescut cum se cade ? Alecsandjri, t. 427. Fămeili însă nu sînt îndămînatice la băut. . . , că-s ruşinoase şi le [e] teamă să nu le iasă nume-n sat că le place picuşu. Ji-pescu, o. 44. Vrînd să treacă apa cu picioarele lor goale, Ridicară ruşinoase şi zîmbind albele poale. Eminescu, o. iv, 115. Şi unde nu s-au adunat o mulţime de băieţi şi fete la şcoală, între cari eram şi eu, un băiet prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea. Creangă, a. 2. Nu vream să le spuiu cocoanelor, ca să nu le ruşinez. Ştii cum e Veta mea . . . ruşinoasă. Caragiale, o. vi, 5, cf. iii, 9. Crezu că flăcăul este ruşinos şi d-aia se face aşa de roşu. Ispirescu, l. 233. Am fost atît de neghiob şi de ruşinos cu dînsa. Delavrancea, t. 213, cf. Şăineanu, Barcianu, Alexi, w. Ea din fire ruşinoasă; acum se vedea silită să şi mintă. Bassarabescu, v. 57. Fetele, ruşinoase ca orice fete bine crescute, aşteptară în tăcere voia tatălui lor. Vissarion, b. 18. Dumnealui e ruşinos. Stancu, r. a. iii, 76. Cînd au văzut că eşti ruşinos, găseau o plăcere să-şi facă semne şi să te necăjească cu tot felul de întrebări. Pas, z. i, 266, Oameni buni şi credincioşi, Ce-s la masă ruşinoşi, Dar la luptă hărţăgoşi / Alecsandri, p. p. 180. împăratului îi plăcu băiatul, căci i se păru ruşinos şi sfiicios, cum şedea bine flăcăiandrului din acele vremuri. Popescu, b. iii, 108. F i g. Florile care aş vre să arunc ... Multe din ele au rămas, dar sermanele ! ruşinoase şi ascunse. Russo, s. 35. (Adverbial) Ea-l asculta pe copilaş Uimită şi distrasă, Şi ruşinos şi drăgălaş, Mai nu vrea, mai sc lasă. Eminescu, o. i, 175. + (Rar.; despre manifestări ale oamenilor) Care denotă sfiiciune, timiditate. Portarul îşi încreţi pleoapele într-un surîs ruşinos şi resemnat. Vinea, l. i, 34. 2. Care constituie o ruşine1 (14), care aduce ruşine, care dezonorează; blamabil, reprobabil; (învechit) ruşinător (1), ocarnic (1), (învechit şi popular) ocărî-tor (Adverbial) Se puse ruşinos pe fugă şi, cît mai iute putu, întinse spre Giurgiu. Bălcescu, m. v. 159. Să abuzeze de sentimentele femeii iubite pentru a dobîndi avantagii 1 se părea atît de ruşinos, că se făcu deodată palid. Rebreanu, \R. i, 22. E ruşinos să ţii calea bărbatului. Brăescu, o. a. ii, 200. I se părea compromiţător de ruşinos să fie văzută la o lustragerie. Teodoreanu, m. u. 210. II. S. f. art. (Bot.; prin Mold.) Ruşinea-fetei (Dau-cm silvestris.) Com. Marian. — Pl.: ruşinoşi, -oase. — Ruşine1 -f suf. -os. RUŞÎNŢĂ s. f. (învechit şi regional) 1. Sfială, jenă; ruşine1 (Adjectival) Plantă rutacee. — Din fr. rutae6es. RUTĂ1 s. f. 1. Numele mai multor plante erbacee: a) (şi în sintagmele rută de grădină, Borza, d. 152, rută de muri, id. ib.) virnanţ (Ruta graveolens). Cf. Coteanu, pl. 21, lb, Polizu, ddrf, Barcianu, Brandza, fl. 111, Grecescu, fl. 148, Alexi, w., Candrea, f. 278, Bianu, d. s., Şăineanu, d. u., Voiculescu, l. 242, Bujorean, b. l. 391, nom. min. i, 6, Borza, d. 152, h i 33; b) rutişor-galben (Thalictrum flavum), v. r u t i ş o r. Cf. Barcianu ; e) (Transilv.) tătăişi (Chrysanthcmum cinerariaeţolium). Cf. Bujorean, b. l. 391, Borza, d. 47; d) roibă (Rubia tinctorum). Cf. Baronzi, l. 143; e) (regional) nalbă (Lavatera thu-ringiaca) (Moiseiu — Vişeu de Sus). Glosar reg. Ze-viuiţ mintă şi ruta şi toate legumite. N. test. (1648), 84v/ll. Ierburile ceale mirositoare: săfranul, măgera-nul, busuiocul. . . , ruta. economia, 124/13. Şi telină şi rută mai smulge-apoi pe rînd. conv. lit. vii, 247. Muşcatele din geamuri şi rutele din bozii. Klopştock, f. 249. Ruta e leac bun pentru creşterea părului, făcîndu-se lăutoare cu ea. şez. xv, 117. Compus: rută-săl-batică = tămîiţă-de-cîmp (Ajuga chamaepitys), v. t ă m î i ţ ă. Borza, d. 13. 2. (Regional) Un fel de băutură făcută probabil din rută» (1) (Băileşti). Cf. h v 17. — Pl.: rute. — Lat. ruta. RUTĂ2 s. f. Drum urmat de un vehicul; linie străbătută de o cale de comunicaţie între doua localităţi; traseu. Rula Bucureşti — Episcopia Bihorului — Varşovia. Scînteia, 1960, nr. 4 856. + Direcţie, dn2. — Pl.: rute. — Din fr. route, germ. Rutte. RUTE s. f. (învechit; la jocul de cărţi) Moment favorabil. Tot meşteşugul îi să pontariseşti la vreme şi să găseşti ruteaua norocului, ca să faci roi. Alecsandri, t. 403. — Pl.: rutele. Scriban, d. — Din tc. riite ,,punct". BUTE An, -Ă s. ni. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Nume dat ucrainenilor din fosta Austro-Ungarie; (la m. pl.) populaţie formată din aceste persoane. La anul 1325, regele Vladislav al Poloniei, adunînd un mare număr de oşti si cu ajutorul popoarelor vecine, adecă a rutenilor, moldovenilor şi litvanilor, întră în marca de Brandeburg. Xenopol, i. r. iii, 109. Copistul pare a fi fost de origine streină, poate rutean. dr. iv, 1 097. Sfîntul se ducea înainte din sat în sat, printre ruteni şi printre români. Sadoveanu, o. iii, 36. 2. Adj. Care aparţine rutenilor (1), privitor la ruteni. Au cerut... sâ fie administraţi şi judecaţi de cătră funcţionari ruteni în limba lor maternă. Bariţiu, p. a. iii, 53, cf. 43. Asprul dialect ieşit din cele trei limbi: moldovenească, ruteană şi leşască răsuna în aerul cald. Sadoveanu, o. i, 310. Aceste exemple ne arată două din criteriile formale cele mai uşor de recunoscut, care ne permit să distingem cuvintele de origine ruteană de cele sud-slave. Puşcariu, l. r. i, 294. — Pl.: ruteni, -e. — Din germ. Ruthene. BUTEĂNCĂ s. f. Ruteană (1). Cf. Cade. — Pl.: rutence. — Rutean -f suf. -că. RUTE1VÎSM s. n. Termen, expresie sau construcţie specifică limbii vorbite de ruteni (1), împrumutată fără necesitate de altă limbă şi neadaptată la sistemul acesteia. Pătrunderii unor sîrbisme pînă în Moldova . . . îi corespunde extensiunea unor rutenisme pînă în Bihor. Puşcariu, l. r. i, 294. Sîrbismele şi şvăbismele din Banat nu împiedecau înţelegerea cu românii din alte părţi mai mult decît rutenismele din Bucovina şi Moldova. id. 'ib. 410. — Pl.: rutenisme. — Rutean -f~ suf. -ism. RUTfilVIU s. n. Metal cenuşiu, foarte refractar, ca- sabil şi greu fuzibil; se întrebuinţează la fabricarea filamentului pentru lămpile cu incandescenţă. Cf. Poni, ch. 30. Ruteniul face parte . . . din familia platinei şi intră în special în compoziţia osmiurii de iridiu enc. tehn. i, 406, cf. 78, Macarovici, ch. 418. — Scris şi: (după fr.) ruthenium. cade. — Din fr. ruthânium. RUTES adv. (învechit) Mai mult, mai vtrtos; din nou, iarăşi. Rutese (mai v ă r t o s n. test. 1648, mai multă Biblia 1688) adauseră fără voroavă. cod. vor. 38/3, cf. 90/14, 135/9. Şi nu se va pomeni numele Iu Isfrai]/ rutese. psalt. sch. 269/11, cf. 39/2. Şi spre toate aceastea greşiră lui rutes (iară cc2, i a -răşi d). psalt. 158, cf. 139. Rutesu z>o[r] aceia ce voru asculta şi voru priimi ceastă carte de o voru învăţa (a. 1600). cuv. d. bătr. ii, 53/25. — Şi: rutese adv. — Etimologia necunoscută. RUTESE adv. v. rutes. RUTIER, -Ă adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de circulaţia sau de transportul pe drumuri şi pe şosele, privitor la drumuri şi la şosele. El pleda cu căldură. . . pentru ameliorarea circulaţiei rutiere, s. c. şt. (Iaşi) 1956, ii, 70. Circulaţia dintr-o parte în alta a graniţeise face cu uşurinţă, atît prin legături feroviare, cît şi rutiere. mg i, 14. Bitum rutier. Scînteia, 1960, nr. 4 857. Transport rutier = transport care se face pe şosele. Are în atributiunile sale ... şi controlul transporturilor mecanice rutiere, leg. ec. pl. 106. Sectorul proprietăţii de stat cuprinde la noi . . . transporturile pe calea ferată, apă, aer şi cea mai mare parte a transporturilor comunale şi rutiere. Contemp. 1949, nr. 164, 10/3. Tractor (sau autotractor) rutier (şi substantivat, n.) = tractor cu remorcă, prevăzut cu roţi cu cauciuc şi servind la transporturi pe şosele. Unelte şi maşini pentru pregătirea pămîntului: . . . autotractoare rutiere, nom. min. i, 10. Claxonînd strident, un tractor rutier tîra încotrova o platformă încărcată cu zarzavaturi. Galan, b. i, 15. Unul dintre cele două rutiere nu va putea face nimic altceva decît să transporte motorina de la gară. Mihale, o. 78. Au fost aduse tractoare rutiere eare sînt folosite la scoaterea lemnului din pădure. Scînteia, 1960, nr. 4 850. îl ajungea din urmă un rutier, il martie 1961, 8. Am aflat că gospodăria posedă . . . şase rutiere cu remorcile respective, v, rom. iulie 1962, 157. Maşină rutieră — maşină folosită la construirea şoselelor. Vor fi prezentate . . . tractoare şi maşini agricole, pompe, maşini rutiere. Scînteia, 1960, nr. 4 851. 2. S. m. şi (rar) f. Ciclist. Cf. l rom. 1959, nr. 2, 85, ib. 1962, 338. 7'urul ciclist al Sardiniei s-a încheiat cu victoria cunoscutului rutier francez Jacques Anquetil. sp. pop. 1966, nr. 4 916, 4/1. 7216 RUTIL - 641 - RUZVALI — Pl.: rutieri, -e. -- Din fr. routier. RUTÎL s. n. Oxid natural de titan, de culoare gal-benă-încliisă pînă la roşie-brună, folosit în radioteli-nică, în industria ceramică etc. Cf. Scriban, d., Cantuniari, l. m. 112. Titanul se găseşte mai ales sub formă de oxid numit rutil. Macarovici, ch. 399. — Din fr. rutile. RUTILÂNT, -Ă adj. (învechit) De culoarea ruti-lului. Aburi rutilanii (bătînd în roşu). Marin, pr. i, 109/9, cf. Cade, Scriban, d. — PL: rutilanţi, -te. — Din fr. rutilant. RUTINĂ vb. I. Tranz. (Rar) A învăţa prin rutină. Cf. lm, Alexi, w., Şăineanu, d. u., Scriban, d. <> Refl. Tînărul s-a rutinat. Scriban, d. — Prez. ind.: rutinez. — Din fr. routiner. RUTINÂR, -Ă adj., s. m. 1. Adj. Făcut prin rutină: automatizat, şablonizat; (franţuzism) rutinier (1). Cf. Barcianu. Actele etice . . . sînt rezultatul unei sublime aspiraţii şi nu ieşite din comandamentul rutinar al unei obligaţii. Ralea, s. t. ii, 242, cf. 260. în stilul administrativ, cunoscut ca fiind rutinar şi avînd o considerabilă fixitate, s-au păstrat multă vreme încă unele forme depăşite ale lexicului şi ale gramaticii. Contribuţii, ii, 108. 2. S. m. Persoană care are rutină, care lucrează prin rutină; (depreciativ) sclav al rutinei; rutinier (2). Cf. Şăineanu, d. u. Afară de partea pur tehnică, o simplă rutină, nu va. mai şti nimic ... şi nu se va deosebi de locul locului de rutiniarii care n-au învăţat nicicînd o şcoală sistematică. Panţu, pr. ix. — PL: rutinari, -e. — Rutină -f suf. -ar. RUTINĂT, -Ă adj. Care are rutină; priceput, versat, dibaci. A început a se forma un corp de funcţionari rutinaţi. Bariţiu, p. a. ii, 697, cf. Barcianu, Alexi, w. Autorul este un critic de artă rutinat şi apreciat prin întinsele şi variatele sale cunoştinţe, s august 1960, 57. <$> (Adverbial) Strecurîndu-i rutinat o carte de vizită în speranţa unei afaceri rentabile. Teodoreanu, l. 195. — PL: rutinaţi, -te. — Rutină -f- suf. -at. RUTÎNĂ a. f. Capacitate cîştigată printr-o practică îndelungată; îndemînare, abilitate. Cf. I. Ionescu, v. 8, Stamati, d , Aristia, plut , prot.-pop., n. d. 552, Barcianu. Teoria juridică o cunoştea puţin, însă avea rutină avocăţească. Călinescu, s. 175. 4 (^e~ preciativ) Respectare servilă a unei norme de lucru. V. manierism (2). Critica şi autocritica se dovedeşte un puternic antidot împotriva manifestărilor de stagnare şi rutină. Scînteia, 1953, nr. 2 799. Cavalerul nostru în armură medievală a scos primul spada, ca să apere sfînta rutină, v. rom. aprilie 1954, 11. O mare dificultate în calea progresului agricol o vedea în rutina ţăranilor. s. c. şt. (Iaşi) 1956, 92. Existau multe afinităţi între Chopin şi Schumann şi mai cu seamă aspiraţiile lor spre înnoire şi progres, ca şi aversiunea împotriva rutinei, s februarie 1960, 52. Unele spectacole de la noi se resimt din pricina rutinei, t noiembrie 1962, 6. — Din fr. routine. RUTINIER, -Ă adj. ,s. m. (Franţuzism) 1. Adj. Rutinar (!)• Los Angeles e un amestec de viaţă: viaţă intensă, rafinată şi provincialism stătut, rutinier. Ralea, o. 91. Să fie combătută tendinţa rutinieră de a aduce în scenă dansuri în interpretarea cărora accentul principal cade xclusiv pe virtuozitate. Contemp. 1956, nr. 494, 1/3. 2. S. m Rutinar (2). Lipsa de supleţe a rutinierului anchilozat într-o disciplină excesivă. Contemp. 1949, nr. 156, 6/3. <0> (Adjectival) Se adresează generalului . . . , conducător rutinier al unei regionale a căilor ferate. ib. nr. 161, 13/4. — PL: rutinieri, -e. —- Din fr. routinier. RUTIŞOR s. m. Numele mai multor plante erbacee din familia ranunculaceelor: a) plantă cu rădăcina fibroasă, cu tuplina înaltă, cu flori galbene dispuse în panicuie pe vîrfurile ramurilor (Thalictrum augus-tifolium). Cf. Brandza, fl. 35, Şaineanu, d. u. ; b) plantă cu miros urît, acoperită cu peri şi cu florile verzui-gălbui, plecate în jos (Thalictrum foctidum). Cf. Brandza, fl. 34, Panţu, pl. ; i) plantă cu rizomul lung şi subţire, cu flori gălbui, miei şi plecate în jos, reunite în panicuie piramidale pe vîrfurile ramurilor (Thalictrum minus). Cf. Brandza, fl. 35, Barcianu, Panţu, pl., Borza, d. 169; d) plantă cu frunze ovale şi flori trandafirii sau albe cu numeroase stamine verzi sau liliachii; elocoţei, mărgea (II 2), voltinel (Thalictrum aquilegifolium). Cf. Brandza, fl. 34, Grecescu, fl. 23, Borza, i>. 169; e) Thalictrum lucidum. id. ib. C o m pus: rutişor«galben = plantă cu rizom galben tîrltor şi cu numeroase flori miei dispuse în umbele; rută1 (1) (Thalictrum flavum). Brandza, fl. 36, Panţu, pl., Borza, d. 169. — Rută1 -{- suf. -isor. RUTĂ interj. (Maghiarism, în Transilv.; de obicei repetat) Strigăt cu care se cheamă sau se alungă raţele. Cf. alr ii 5 737/157, 235, 574, alr sn ii h 380/141. — Şi: ruţu interj, alr sn ii h 380/157, 346, a iii 9. — Din magh. ruca. RUŢU interj, v. ruţă. RUXĂNDRĂ s. f. (Bot.) Răsură2 (Rosa gallica). Cf. Panţu, pl., Borza, d. 149. — PL: ruxandre. — Cf. m i c s a n d r ă. RUZAC s. m. v. rucsac. RUZrâT s. n. v. rozetă. RUZETĂ s. f. v. rozetă. RUZLI subst. (Regional) Un fel de mîncare făcută din ceapă (Tlva Mică — Năsăud). chest. viii 79/15. — Etimologia necunoscută. RUZMALÎN s. m. v. rozmarin. RUZMARlN s. m. v. rozmarin. RUZNAMEA s. f. (învechit) Birou al departamentului finanţelor. Cheltuiala ruznamelii ce va să iasă pentru haraciu (a. 1693). ap. şio n8, 100. 4 Poruncă, dispoziţie dată de acest birou. I-au rînduit cu ruzna-mea să li 'ie dea banii de aicea din ţară (a. 1693). ap. şio ii2, 100. S-au trimis 1000 tal. la capichehaiale care i-au dat la vistieria împărătească cu ruznamea să se ţie în seama haraciurilor (a. 1693). ap. şio na. 100. — PL: ruznamele. — Din tc. ruzname. RUZVALÎ vb. IV. Tranz. (Regional) A curăţa copacii de crengi (Bilca Rădăuţi). Lexic reg. 108. — Prez. ind.: ruzualesc. — Din ucr. p03BaJiHTH ,,a dărîma, a nărui, a ruina; a dezorganiza". Cuvîntul Rîndul în loc de se va citi Pagina cu autorii 27 Teodor Theodor 34 II RAPIŢĂ 1 paniţa paimiţa 56 II RĂBOREALĂ 60 ră- 82 II RĂMĂSOI 35 fector fecior 106 I RĂSADNIŢĂ 43 dintru-un dintr-un 138 II RĂSPUNDERE 68 (ţnvechit) ('nvechit) 149 II RĂSUCEA 46 id. ib. id. ib. + 160 II RĂŞCHITOR 20 jierbie jirebie 230 II RECIPIENT 25 -pi-en- -pi-ent 252 I REDA 4 Perf. Pref. 294 II REINTRA 49 reintră reintră 296 I REÎMPĂRŢIRE 40 reîmpărţire rempăiiîre 299 I REÎNSCĂUNA 55 reînscAunA REÎNSCĂUNA 300 I REÎNTOARCE 64 re--- re-+ 308 II RELIGIOZITATE 71 profund, 4 profund 312 I REMENEACĂ 38 REMENEACĂ REMENEACĂ 312 II REMILITARIZA 17 Cf. remilitariser Cf. fr. remilitariser 313 II REMONSTRANŢĂ 56 Remonstrenz Remonstranz 318 II RENGHI 48 A LECSANRDI AT.ECSANDRI 330 II REPETITOR! 12 petă repetă 349 I RESORBŢIE 64 rezoluţiei rezoluţi e 363 II RETENŢIE 6 restituirea a sumei restituirea sumei 363 II RETENŢIE 17 funcţionarii funcţionării 429 I RIDICULIZA 20 ri- 429 I RIDICULIZARE 45 batjocută batjocură 435 I RINDELUI 4-5 , (învechit, rar) a rindeni 454 II RÎDE 6 dau sau 475 II RÎNGOIA 37 A bo- A bon- 550 II ROSTOGOL 67 meterialului materialuliu 573 II ROTUND 16 unu unui 625 II RUPERE 21 de (se) de a (s e> 636 II RUŞINE 69 (na-re (n-ar?