ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE DICŢIONARUL LIMBII ROMÎNE LITERARE CONTEMPORANE VOLUMUL AL IV-LEA s-z EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE 1 9 5 7 ' ' i 4 * ¡I óL-ftffT , DICŢIONARUL LIMBII ROMÎNE LITERARE CONTEMPORANE A FOST ÎNTOCMIT, SUB ÎNDRUMAREA SECŢIEI A VIII-A (SUBSECŢIA DE ŞTIINŢA LIMBII ŞI LITERATURII) A ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE ŞI CONFORM DIRECTIVELOR PREZIDIULUI ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE, DE INSTITUTUL DE LINGVISTICA DIN BUCUREŞTI SUB DIRECŢIA PROF. UNIV. D I MIT RIE M AC RE A ŞI DE INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN CLUJ SUB DIRECŢIA AcAD. EMIL PETROVICI , COMISIA DE REVIZIE FINALĂ Acad. Iorgu Iordan, acad. Alexandru Graur, prof. univ. Dimitrie Macrea, prof. univ. Jacques Byck, Vasile Breban, Gheorghe Bulgăr, Ana Canarache, Nicolae Danilă, Vladimir Drimba, Florenţa Sădeanu, conf. univ. Ilie Stanciu. REVIZORI Finuţa Asan, Ilie Constantinescu, Florica Ficşinescu, Georgeta Ianovici, Liliana Macarie, Constant Maneca, Dumitru Marmeliuc, Rodica Ocheşeanu, Valeria Pop, Luiza Seche, Mircea Seche, Ionel btan. REDACTORI Acad. Alexandru Rosetti, acad. Tudor Vianu, Fulvia Ciobanu, Georgeta Fanea, Eugenia Găitan, Ionel Rizescu, Aurelia Stan, Virgil Stanciu, Măria Strugaru, D. I. Suchianu, Zizi Ştefănescu-Goangă. AU COLABORAT PARŢIAL [Sţefan^Paşca^membru^£orespondenţ al Academiei R.P.R., J prof. univ. Teodor Nautn, Jana Albin, Aurelia Brezeanu, Constantina Căplescu, Nicolae Căplescu, Ion Cernăianu, Lili Chirvai, Elena Ciobanu, Stela Cismaş, Eugenia Contraş, Carola FrănkeI, Constanţa Georgescu, Leontin Ghergariu, Tamara Grosariu, Valentina Hristea, Maria Iliescu, Ecaterina Ionaşcu, Iulia Manoliu, Georgeta Marin, Elena Mercureanu, Maria Muşlea, Petru Neiescu, Maria Oprean, Virgil Orghidan, Elvira Popovici, Vădim Rudeanu, Elena Slave, Elena Stîngaciu, Rovena Şcnchi, Gheorghe Şerban, Nicolae Tcaciuc-Albu, Marina Vlasiu. COLECTIVUL DE CORECTURĂ Ion Lecca, Dorina Bîrsan, Paul Broşteanu, Ana Buzi, Nazica Mayer, Octav Minculescu, Marieta Pietreanu. AU COLABORAT LA REDACTAREA ŞI LA REVIZIA TERMENILOR TEHNICI Din domeniul matematicii, fizicii, chimiei, mecanicii, geologiei şi mineralogiei, industriei extractive şi prelucrătoare, energeticii, construcţiilor, transporturilor şi comunicaţiilor: Ing. Evdochia Bistriceanu, ing. Anghel Dumitrescu-Enacu, ing. Hugo Heschia, ing. Constantin Ştefănescu Nica, ing. Radu Ţiţeica, ing. Hugo Zwecker; din domeniul agrosilviculturii şi biologiei: prof. C. C. Georgescu, membru corespondent al Academiei R.P.R.; din domeniul geografiei: C. M. Ştefănescu; din domeniul juridic: Marcu Clarian; din domeniul medicinii veterinare: prof. univ. Al. Fortunescu; din domeniul botanicii: prof. univ. M. Guşuleac; din domeniul istoriei artei: Ion Frunzetti; din domeniul militar: col. Gh. I. Sava; din domeniul muzicii: Andrei Tudor; din domeniul teologiei: prof. univ. Teodor M. Popescu; din domeniul cinegeticii şi pescuitului: Ionel Pop; din domeniul poligrafiei: ing. H. Steinberg; din domeniul culturii fizice şi al sportului: prof. univ. Leon Teodorescu. INSTITUŢII CARE AU FOST CONSULTATE PENTRU REDACTAREA UNOR TERMENI SPECIALI INSTITUTE AI.E ACADEMIEI R.P.R. Institutul de biochimie, Institutul de cercetări agronomice, Institutul de arheologie, Institutul de cercetări economice, Institutul de endocrinologie « Prof. C. I. Parhon », Institutul de energetică, Institutul de fizică, Institutul de geologie şi geografie, Institutul de inframicrobiologie, Institutul de istorie, Institutul de istoria artei, Institutul de matematică. Institutul de mecanică aplicată « Traian Vuia », Institutul de neurologie * I* P' Pavlov ^ Institutul de psihologie, Institutul de terapeutică, Centrul de cercetări metalurgice, Centrul de cercetări chimice, Centrul de cercetări biologice, Comisia de hidrologie, Observatorul astronomic din Bucureşti. ALTE INSTITUŢII Institutul de ştiinţe sociale de pe Iîngă C.C. al P.M.R. (colectivele catedrelor de: istoria P.C.U.S. şi a mişcăru muncitoreşti internaţionale, filozofie, economie politică, istorie), Academia militară generală. s S s. m. invar. A douăzecea literă a alfabetului, numită « se », şi sunetul corespunzător; este o consoană spirantă surdă. SÂBAŞ s. n. (învechit) Ban dat ca bacşiş; bacşiş. Să bagi mina-n buzunar, Să. cauţi un sabaş de cei mari, Să dai la cei lăutari. SEVASTOS, N. 295. — Variantă: sâbuş (ŞEZ. m 87) s. n. SABÁT s. n. 1. Ultima zi a săptămînii, considerată ca zi de sărbătoare la vechii evrei; sîmbătă. 2. Adunare de vrăjitoare care, după credinţele din evul mediu, avea loc sîmbăta, la miezul nopţii, într-un loc singuratic. Teme-te să nu vezi cîmpul unde sabatul s-adună. NEGRUZZI, S. n 93. F i g. Gălăgie mare produsă de o mulţime zgomotoasă. [Jocurile] formau un sabat infernal, al cărui ecou se pierdea în apartamentele pustii alé postelnicului. FIUMON, c. 176. SĂBIE, săbii, s. f. 1. Armă tăioasă formată dintr-o lamă lungă de oţel, ascuţită Ia vîrf şi pe una dintre laturi. Vrei să-mi dai pe Cosînzeana, ori in săbii ne tăiem ? EFTIMIU, î. 119. Tinărul ţinea in mină o sabie şi cu ea se apăra de capul şarpelui. POPESCU, B. ni 129. Ivan... puind mina pe sabie, se scoală răpede. CREANgX, p. 302. Nu încap două săbii într-o teacă (= nu pot stăpîni doi oameni în acelaşi loc). <)> (Poetic) Ascute-ţi sabia ca fulgerul_o! ţara mea! RUSSO, o. 32. <0> F i g. O sabie de foc pe cer va scrie Că a sosit şi pentru noi un azi! beniuc, v. 87. (Simbolizînd forţa, lupta, războiul) Nouă nu ne trebuie, zic moldovenii, nici război, nici dobinda săbiei. Sadoveanu, n. p. 55. Unde sînt ceilalţi boieri ? — în casa lui Arbore, se ■ sfătuiesc. — Ce poate sfatul contra săbiei! DEI.AVRANCEA, o. ii 146. E sabie în ţară! au năvălit tătarii. Al/ECSANDRi, o. 208. (Cu aluzie la forma obiectului) Zguduind podul, ţîşneşte în toate părţile din stăvili, in săbii scînteietoare de apă. SADOVEANU, o. viii 241. Papura pe lac se zbate, Legănîndii-şi săbiile. topîrceanu, b. 47. E x p r. A Iroco prin foc şi sabio (sau prin ascuţişul săbiei) v.'foc. + Sabia lui Damocle = pericol care ameninţă în orice moment viaţa cuiva. 2. Peşte de apă dulce, lung de 40-50 cm, albastru pe spate, alb-argintiu pe părţile laterale şi pe abdomen, cu corpul turtit lateral, cu abdomenul arcuit (Pelecus cultratus); săbioară, sabiţă. SĂBIŢĂ1, sabiţe, s. f. (Iht.) Sabie (2). SĂBIŢĂ2, sabiţe, s. f. Rizacă. SABLA, sablez, vb. I. T r a n z. A împroşca cu nisip o piesă, pentru a o curăţa şi a-i netezi suprafaţa sau pentru . a o înăspri. SABLĂRE, sablări, s. f. Acţiunea de a s a b 1 a. SABÓRD, saborduri, s. n. Deschizătură în pereţii laterali ai unei nave, folosită pentru încărcarea şi descărcarea mărfurilor, pentru scurgerea apei, pentru aerisire etc. Pilotina... s-agaţă de unul din^saborduri. barT, S. M. 37. SABORDĂ, sabordez, vb. I. T r a n z. A scufunda propria sa navă, pentru a nu o lăsa să cadă în mîinile inamicului. SABORDĂJ, sabordaje, s. n. Scufundare intenţionată a unei nave de către propriul ei echipaj. SABOÎtDĂRE, sabordări, s. f. Acţiunea de a saborda; sabordaj. . SAB<5T3 saboţi, s. m. 1. (Rar, mai ales la pi.) încălţăminte primitivă făcută din lemn scobit. Drumul din Polonia în Cehoslovacia l-am făcut pe jos, cu picioarele încălţate în nişte saboţi grei de lemn. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 158, 9/6. 2. îmbrăcăminte metalică fixată ca protecţie în vîrful unui pilot de lemn sau de beton care trebuie înfipt în pămînt; papuc. 4- Organ de maşină constituit dintr-o piesă de lemn sau de metal, care, prin frecare de o roată sau de o tobă solidară cu o roată, serveşte Ia frînarea vehiculelor, a aparatelor de ridicat etc. + (Determinat prin « de cale ») Piesă de metal care se aşază în staţii pe una dintre şinele căii ferate, pentru frînarea vagoanelor în timpul manevrei lor. SABOTĂ, sabotez, vb. I. T r a n z. A împiedica prin uneltiri bunul mers al unei acţiuni; a frîna intenţionat desfăşurarea normală a unui proces de producţie. SABOTĂJ, sabotaj e, s. n. împiedicare a bunului mers al unei acţiuni; frînare intenţionată a desfăşurării normale a unui proces de producţie. Şi-l mai băgase şi la puşcărie vreme de un an, pentru vina de sabotaj, dumi-ţiuu, P. F. 64. SABOTĂRE, sabotări, s. f. Acţiunea de a sabota şi rezultatul ei; sabotaj. SABOTOR, -OĂRE, sabotori, -oare, s. m. şi f. Persoană care sabotează. SABRETĂŞ, sabretaşe, s. n. (învechit) Un fel de geantă de piele care se purta, atîrnată de centiron, la unele uniforme de cavalerie. SĂBUR s. n. Substanţă solidă cu miros plăcut şi ou gust foarte amar, extrasă din frunzele diferitelor specii de aloe şi întrebuinţată în farmacie. SĂBUŞ s. n.-v. sabaş. SAC, sad, s. m. 1. Obiect confecţionat din pînză, din piele sau din hîrtie rezistentă, servind la păstrarea şi transportarea cerealelor şi a altor produse ; conţinutul unui astfel de obiect (servind şi ca unitate de măsură); obiectul împreună cu conţinutul lui. Dădură sacii jos şi-i tîriiră în moară. SADOVEANU, o..n 55. împăratul... dete argintarului doi SACA — 2 — SACRIFICA saci de bani. isrmr.scu, L. 93. Femeia lui Ipaic zice babei: — Mătuşica, viră-te ici, în sacul acesta. ckkangĂ. p. 176. Trec furnici ducînd în ¿ură de fâinâ marii saci, Ca să coacă pentru nuntă ţi plăcinte ţi colaci. EMlNHSru, O. I 87. Leagă sacul la gură cit e timp ( — fă economie din vreme). E x p r. Soc larii lund = a) om nesăţios, lacom. Pesemne c-aista-i Fluminzilu, foametea, sac fără fund. . . de nu-l mai poate sătura nici pămtntul. CKICANC.X, O. A. 24/ ; l>) om care ştie multe, care spune, povesteşte multe. (Crişmarul) citita lucruri vesele, era un fel de izvor nesecat, sac fără fund. sadovkam;, la tdrg. şi-n găsit satul peticul v. p c t i c. A da de fundul sacului = a sărăci. A’-nu întrnt zilele în sac v. intra. A prinde (pe cineva) cu mîjn (sau cu njîim) în sac = a surprinde (pe cineva) în momentul cînd săvîrşcşte o acţiune rea (în special un furt). Prins cu mina in sac. . . cu moarte trebuie să mori. ISI’IRKSCU, L. 76. 2. Pînză de fuior, de cîlţi sau de buci din care se fac sacii (1). Asta-i mîndră de diac Şi-i cu poalele de sac! JARNÎK-IiÎKSKANlT, D. 442. îî. Geantă mare de pînză sau de piele, în care se pun lucrurile nccesare pentru o călătorie. 4. Unealtă de pescuit făcută dintr-o reţea de sfoară, în formă de sac (1), cu gura ţinută deschisă cu ajutorul unui arc de lemn. 5. (Regional) Nimfă de furnică; săcuşor. Nimfele sau coconii se numesc îrt cele mai multe părţi, atit din Bucovina cit fi din Moldova, saci. . . sau săcuşori.- mai’, ms, 233. SACA* sacale, s. f. Butoi aşezat pc un cadru de căruţă cu două sau cu patru roţi, în care se aduce apă de la fîntînă sau de Ia rîu. Copiii boierului. . . l-au înhămat la saca, alături cu măgarul curţii. Galaction, o. I 86. Sînt şi două sacale frt curte, una de adus, dacă e de trebuinţă, apă din Dîmboviţa, alta, bine ţinută, aduce apă bună. CAMli, riiTKKSCU, o. I 261. Vxnătorul întinse arcul şi, cînd zbură săgeata, prăvăli fiara sălbatecă, din gura căreia gîlgiia sîngtle ca dintr-o saca. isniu-scu, u 140. <£» Expr. (Marc) cîl un . i 14. Văzir.d uit sacagiu că trece pc la poartă, am alergat după el, ca să-i zic să i:e vitulă vro două cofc dc apă. AI.ECSANDRI, T. 1163. <> Expr. A vinde njiala sacndu = a voi să dai cuiva un lucru pe care-1 are din belşug; a încerca să înveţi (sau să înşeli) pe cineva mai priceput (sau mai firet) decît tine. SA( LIÎDOT, sacerdoţi, s. m. Preot. SACERDOTAL. -A. sacerdotali, -e, adj. Preoţesc Hlatr.idă sacerdotală. GALACTION, o. I 335. Pe urmă intră cv.ir.dci odată, cei doi v.itropoliţi ai Principatelor, in negru amindoi. . ■ cu cirji sacerdotale incrustate cu rubine şi diamante. CAMIL rETRESCU, o. 1 217. SACERDOŢI!! s. n. Rangul, demnitatea dc preot (v. preoţie); f i g. chemare, misiune. Judecătorii carii gindesc Ia siguranţa soţietăţii, la suferinţele omenirii, la mărirea sacerdoţiului ce sint chemaţi a escrcita. . • silit adevăraţi stilpi ai templului Dreptăţii. RUSSO, s. 183. (Cu sens colectiv) Cler, preoţime. SACHELAR, saclteltni, s. m. (învechit) Grad onorific în ierarhia preoţească. Cuviosul sachelar A. M., paroh al bisericii « Sf. Îngeri o din Buzău. La TDRG. SA( ÎZ, sacizttri, s. n. 1. Colofoniu. Lăutarul trăgea arcuşul pe saciz. SandU-ai.df.a, d. n. 198. Luă arcuşul din cui, deschise o cutioară mică, şi frccă arcuşul cu saciz. diclavrancka, t. 49. 2. Mastic (2). Nevasta zapciului aşeză pe masă tăvile cu dulceaţă dc saciz şi apă rece. camii, RETRESCU, o, II 177. Domiţian o găsi intr-un iatac întunecos, in fundul tutui pat, mestecind saciz. bassarahescu, v. 16. [Gusta] ţuica de prune şi dc drojdii, rachiurilc de saciz şi de anasott. ODOBESCU, S. I 84. -$■ Mastică. Au mai tras ceva saciz pe git. şkz. ix 79. SA('i\ASÎTI, sacnasie, s. n. (Turcism învechit îi arhaizant) 1. încăpere mică la catul dc sus al caselor domneşti şi boiereşti de altădată, ieşită în afară din faţada clădirii şi închisă cu geamlîc sau cu obloane. Sacttasittl cu gcamlic înaintat pe grinzi. . . era obicinuita şedere a doamnei şi a femeilor sale. ODOBESCU, S. A. 131. Casa unde şedeam . . . avea un sacnasitt scos la uliţă. Giiica, S. 299. 2. Cameră mică într-o casă boierească în care aşteptau să fie primiţi cei care veneau cu treburi la boier. — Variantă: sagnasiu (caragiauî, o. iii 49, chica, s. 494) s. n. SĂCOS, sacose, s. n. Vcşmînt arhieresc de mătase, lung pînă la genunchi, cu mîneci largi, care se poartă peste stihar, loan, suindu-se pe tron, ii trimise. . . mitropolitului losif sacos şi mitră, negruzzi, s. I 213. SACOŞĂ, sacoşe, s. f. (Franţuzism) Sac mic (de pînză) în care femeile îşi pun banii, batista, tîrguielile ctc. SAtOU, sacottri, s. n. Haină bărbătească; veston, surtuc. La doi paşi de noi se opriseră doi domni, cărora primăvara le oferea prilejul să apară in sacouri, tăiate după moda nouă. CAMIL PETRESCU, p. 15. Unii in sacouri dc purtare, ca o demonstraţie că ei sînt aici la datorie, tui Ia petrecere. REBREANU, r. i 265. Buzunarele sacoului erau înţesate cu franzeluţe şi mere. bassarahescu, s. n. 28. SACRAL, -A, sacrali, -e, adj. Care se referă la sacrum. Regiune sacrală. SACRA3LENT, sacramente, s. n. Nume dat de catolici fiecăreia dintre cele şapte taine bisericeşti. SACRAMENTAL, -A, sacramentali, -e, adj. (Bis.) De sacrament, referitor Ia sacramente ; p. e x t. (sens curent) solemn. Pentru ce. . . intre două inimi îndrăgostite, să se ridice ca un zid de oţel o ieftină formulă sacramentală? hogaş, M. N. 53. <)• (Adverbial) în ifirşit, socotind că s-au lămurit deplin, rosti sacramental şi intr-o atitudine eroică. REBREANU, R. II 239. SAfRAT, -A, sacraţi, -te, adj. (Livresc) Sfinţit, sfînt. Celebre au rămas pe lume ospeţele lui Balthazar. . . Ce bea din cupele sacrale aduse din Ierusalim. ANGHEl.-JOSir, c. M. II 79. Nu vede-n pruncul fraged un oaspe de iubire, Sacrat prin inocenţă şi prin nenorocire? awîcsandri, i\ în 346. SACRIFICA, sacrific, vb. I. T r a n z. 1. A renunţa la cineva sau la ceva în interesul cuiva sau pentru a obţine altceva. Nu pot să te sacrific pentru nebunia ei. dumitru;, SACRIFICAT - 3 - SADIN N. 53. Cite am sacrificat eu pentru tine, numai de cind ne-am întîlnit astăzi? c. petrescu, a. r. 32. în basme, Creangă sacrifică cit poate miraculosul realului. rBRĂlLEANU, S. 28. O anarhie întreagă, care a sacrificat mii de oameni. ghica, a. 128. <£> A b s o 1. A sacrifica unde se cuvine, aceea este înţelept. ' ghica, A. 788. + Refl. A se devota (pînă la jertfirea de sine). O generaţie se sacrifică pentru a asigura traiul bun al generaţiilor viitoare. C. PETRESCU, î. I 14. Cel puţin sper că observi cit mă sacrific? întrebă Râul. rebreanu, r. i 221. 2. A ucide animale în scopuri ştiinţifice sau pentru hrana oamenilor. Să nu sacrifice pentru carne berbecuţii şi bătălii, sub virsta de 1 ani scînteia, 1953, nr. 2859. + (în antichitate) A înjunghia animale (uneori şi oameni) după anumite ritualuri, ca prinos adus divinităţii. — Accentuat şi: (prez. ind.) sacrific. ' SACRIFICAT, -Ă, sacrificaţi, -te, adj. I. La care' s-a renunţat pentru binele sau în interesul cuiva, sau din cauza cuiva sau a ceva ; jertfit. De-abia măritată de trei luni... să mă văd sacrif icată unei cochete ! alecsandri, t. 1275. (Substantivat) Să aducă acestor sacrificaţi dreptatea după care tînjesc de atîta vreme, sadoveanu, E. 30. 2. (Despre animale) Ucis pentru hrana oamenilor sau pentru scopuri ştiinţifice. + (în antichitate) Ucis ca prinos adus divinităţii. Poale pe adînciturile pietrei a curs cîndva singe cald de miel sacrificat, cind marele preot înjunghia un berbecuţ alb şi creţ. C. PETRESCU, R. DR. 56. SACRiFR ÏÜ. sacrificii, s. n. 1. Renunţare voluntară la ceva pentru binele sau în interesul altcuiva; jertfă. Lupta pentru ridicarea poporului nostru din bezna şi ticăloşia in care a fost tîrît va fi o luptă foarte grea, va cere sacrificii, camii. petrescu, o. i 254. Cit îl iubesc, sacrificiul convingerilor mele ştiinţifice mărturisesc că nu i-1 pol face. caragiale, o. vii 232. Curbă de sacrificiu v. curbă. Echipă de sacrificiu = grup de oameni care înfruntă orice primejdie pentru a aduce ceva Ia îndeplinire 2. Efort făcut în vederea realizării unui scop. Sacri-fidi pentru culturalizarea poporului. . — PI. şi : (învechit) sacrijiciuri (alëcsandri, s. 18). SACRILÉG, -Ă. sacrilegi, -e, adj. (învechit) Nelegiuit, scelerat. Faptă sacrilegă. — Variantă: sacrilege (macedonski, o. ii 181, ghica, a. 675) adj. f. SACRILÈGE adj. f. v. sacrileg. SACRILÉG IU, sacrilegii, s. n. Profanare a lucrurilor sfinte, p. e x t. a unui lucru care trebuie respectat ; necinstire, pîngârire. Copii< cutezară să ceară ■ ■ . înlocuirea cu două tablouri mai apropiate de moda arti’tică a timpului, ldeea jusese însă respinsă de Elena şi Constantin Lipan cu indignare, ca un necugetat sacrilegiu. C. PETRESCU, c. V. 90. — Variantă: sacriléj (caragiale, s. u. 84) s. n. SACRILÉJ s. n. v. sacrilegiu. SACRISTIE, sacristii,, s. f. încăpere într-o biserică catolică' sau clădire specială lîngă biserică, în care se păstrează obiectele de cult. Mica sacristie ce este lipită de biserica cea mare şi schimbată în paraclis rătnîne mai mult goală, alecsandri, S. 16. SACRO SÀJVCT, -Ă, sacrosancţi, -tè, adj. (Astăzi emfatic) Sfînt. — Variantă : sacrOSânt'(HOGAŞ. M. N. 174) adj. SACRO SÂNT, -Ă adj. v. sacrosanct. SĂCRU, -Ă, sacri, -et adj. 1. Cu caracter religios, privitor la religie sau în legătură cu religia ; sfînt. Pictura sacrăt. chiar dinsa aluneca adesea pe calea abuzului, caka-giai,e, O. in 253. Dar ieşind din templul sacrut lasă gindul lui să cadă. Eminkscu, o. IV 116. în fundul golfului... era cetatea Astyra, cu un templu al Dianei, într-o pădure sacra, bolinttneanu,' o. 305. 2. F i g. Care inspiră sentimente de veneraţie, deosebit de onorat ; scump. De la el am învăţat a privi cu atenţie şi cu pietate înspre depozitul sacru al literaturii populare. SADOVEANU, E. 159; Ei bine! prin aceasta tractatul deveni el oare mai- sacru? HASDEU, I. v. 164../« zidurile mele oricine a pătruns Devine-un oaspe sacru, alecsandri, T. ii 144. Foc sacru — entuziasm creator. Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se vn stinge ? macedonski, o. i 62. SĂCRUM s. n. Os de formă triunghiulară, constituit din cinci vertebre sudate, aşezat în partea de jos a şirei spinării şi formînd, împreună cu oasele pelviene, bazinul ; crucea spinării. SACSÍE, sacsiii s. f. (Regional) Vas de pămînt pentru flori ; ghiveci. SAD1 s. n. (Regional) Maia. SAD2, saduri, s. n. (învechit) Plantaţie de pomi, livada, grădină ; vie plantată de curînd ; ràsad. V. s a d ă. Cînd o stincă mare dintr-un munte s-a surpat, Zdrobeşte . . sfarmă orice-n drumu-i a aflat ; Casele de pe costişă, grădini, saduri, liveziy vii. negruzzi, S. I 127. Este un cîmp lat, ce aré. . .. câtre apus o apă Ce saduri, grădini adapă. axexandrescu, r. 96. SADA, sade, s. f. (Regional) Lăstar (mai ales de salcie) care se înfige în pămînt pentru a da naştere la o nouă plantă; butaş de salcie V. s a d2. Ocoli şi coasta cea mare„ . . cu sade de salcă. RETEGANUL, Ia cade. SADE adj. invar. 1. De un singur fel, neamestecat cu altceva ; pur, curat, simplu, fără adaosuri sau podoabe. La nuntă ii gătită cu cămaşa cea cu altită aleasă, sadea sau bătută cu fluturi, shvastos. n. 235. Laptele acru de oi cel mai bun e cînd se face sadea din lapte de oi. ŞEZ. vii 76. (Cupronunţare regională) Toate drumurile sînt împodobite. ., de cruci, altile sade, altile cu domnu Iisus Hristos. KOGĂLNI-CEANU, s. 5. -ţ- Simplii, fără titluri, fără forme de politeţe. Taci, nu mă cuconi... zi-mi Stan sadea, alecsandri, t. 614. Toată lighioana, măcar şi cea mai proastă, Cîine sadea îmi zice, iar ñu domnia-voastrăi. alexaîtdrescu, p. 66. (Adverbial) De-a dreptul, curat ; precis, exact. După faţa linii, oile sînt albe sadea, brumării... negre sadea, damé, t. 67. Ne este mult mai uşor de a seri şi vorbi franţuzo-romîneşte. . . decît sadea romîneşte. russo, S. 93. (Rar la comparativ) Alte încercări de publicaţii literare făcute în aşa-zisul centru intelectual al Romîniei (sau mai sadea în Bucureşti) au trăit două zile şi au murit a treia zi. ALECSANDRI, S. 83. 2. (Despre persoane, uneori ironic) Veritabil, autentic, adevărat. Ştiţi, boier sadea, nu d-ăştia de-au umplut ţara şi tîrgurile. REBREANU, R. I 15. Din supuşi îi făcea răzăşi, din răzăşi, boieri sadea, delavrancea, a. 103. + (Despre abstracte) Cu totul, complet, în întregime, pe deplin. Omenie fără hărnicie se mai poate, dar hărnicie fără omenie e sadea neomenie. dëi,avrancea, s. 252. -fy- La fel cu altcineva, exact, întocmai ca altul. Să fiu Mogirdici sadea. delavrancea, o. ii 254. SÁDIC, -Ă, sadici, -e, adj. (Despre oameni) Care chinuieşte sau torturează pe cineva din plăcerea bolnăvicioasă de a vedea suferind ; (despre acţiuni şi însuşiri ale omului) plin de sadism, pornit din sadism. O putem considera ca pe o a doua victimă a sadicului sublocotenent. bogza, a. î. 353. SÂDINĂ. sadini, s. f. Plantă erbacee din familia grami-neelor, cu frunzele acoperite cu peri lungi, cu spiculeţe violete sau gălbui, avînd la baza lor un smoc dé peri aurii sau ruginii ; creşte pe dealuri aride, prin regiuni de stepă (Andropogon gryllus). 1*. i SADISM — 4 — SAIDECAR SADÍSM s. n. Tendinţă anormală spre cruzime, plăcere bolnăvicioasă de a chinui; cruzime extremă. A primit lovituri de un sadism de neînchipuit. BOGZA, a. !. 353. SAEGÍU s. m. v. saiggju. SAFÉ s. n. v. Bell. SAFÉU s. n. v. seif. SAFÍ adj. invar. (învechit şi popular, în îmbinare cu « numai t>, întărindu-se reciproc) Curat, pur, adevărat; sadea. Un casan plin numai safi cu galbeni de aur. PAMFILE, m. R. I 98. Găsiră veniţi in peţit la împărat numai safi fii de împăraţi, i. cu. m 203. SAFIÂN s. n. v. Sil Uliul. SÁFIC, -Ă, safici, -e, adj. (Numai în e x p r.) Vers safic = vers endecasilabic cu cinci picioare, folosit în poezia lirică clasică. Strofă safică = strofă compusă din patru versuri, primele trei safice, iar ultimul adonic. SAFÍR, safire şi safiruri, s. n. Piatră preţioasă transparentă, de culoare albastră, constituind o varietate de corindon. Pe. .. ţărm se găseşte diamantul şi safirul. neguuzzi, s. îl 130. (în metafore şi comparaţii) Se zărea departe Dunărea, cu sclipiri de diamante şi safir. I. BOTKZ, şc. 106. Ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă întunecatele ginduri ce dormeau in limpezile safire ale ochilor, potrivnicul tl privea pe dedesubtul foii mari, deschise. anghel, pr. 44. La ţărm corabia oprită E ninsă de zăpada lunii... Safire pe ceriiri lăcrimează... MACEDONSKI, o. i 153. SAFRAN, safranuri, s. n. Parte a cîrmei unei nave care poate fi rotită parţial în jurul axului cîrmei, pentru a face ca nava să se întoarcă Ia dreapta sau Ia stînga. SAFTEÁ s. f. (Mai ales în construcţie cu verbul «a face o) Prima vînzare (socotită ca aducînd noroc) pe care o face un negustor dintr-o marfa nouă sau la începutul unei zile, al unei săptămîni, al unei luni sau al unui an; p. e x t. început norocos al unei afaceri. Aţi luat-o înainte cu steaua. ■ . Aţi intrat într-o curte, pe strada voastră... A deschis uşa o femeie şi v-a dat zece bani. Buni de safteal PAS, z.^i 104. Dă dimineaţă să vii, la safteal C. PETRESCU, A. R. 58. Safteaua mi-a făcut-o un zaraf din gura pieţei — 62 lei pentru un left mare de zece galbeni. YI.AUI'ŢĂ, o. A. n 265. . 342. + F i g. Prima întrebuinţare a unui lucru, l-am pus [biciului] sfircul nou de ibrişim; să nu-i fac saftea pe spinarea tal CARAGIALE, O. I 51. — Variante: sclteâ (alecsandri, t. 136), sütteá (id. ib. 1379) s. f. SAl'TEIiLÁ, safterele, s. f. Plantă erbacee din familia papaveraceelor, cu frunzele spintecate în fîşii înguste, de un verde-cenuşiu, cu florile purpurii; creşte prin locuri nisipoase (Fumaria officinalis). — Variantă: SDÎtercâ (odobescu, s. iii 173) s. f. SAFTIAN, saftianuri, s. n. Piele de capră (mai rar de viţel sau de oaie), subţire şi fină, din care se confecţionează articole de marochinărie sau de galanterie, încălţăminte de lux etc.; rr.arochin. Purta... ciorapi de mătase albi garnisiţi cu pietre scumpe şi botine de saftian galben. BALCESCU, O. u 250.încălţat cu vieşi şi papuci de saftian galben. î'n,IMO.v, c. 55. Cu papuci de saftian te-oi incălţa. SE vastos, n\ 14. — Pronunţat: -ti-an. — Variante: saliun (şez. xn 2), siiltiau (hogaş, m, n, 79, alecsandri, t. 393), seitián (I. IONESCU, M. 704, FILIMON, c. 43) s. n. SAGÂCE, sagaci, -e, adj. (Despre oameni şi despre facultăţile lor) Care pricepe uşor şi repede; perspicace, pătrunzător. Judecată sagace. Spirit sagace. SAGACITATE s. f. Facultate a minţii omeneşti de a înţelege uşor şi repede; perspicacitate, vioiciune, agerime a minţii. Petru Maior a dezbătut cu multă sagacitate în «Istoria sa pentru începutul romînilor o, trecerea romanilor celor din Dacia înapoi peste Dunăre, odobescu, s. I 219. Pricepu, cu fireasca lui sagacitate, că a brusca lecuirea era a nu ne mai vindeca, negruzzi, s. I 338. SAGNASlU s. n. v. sacnasiu. SĂGNĂ, sagne, s. f. Rosătură, rană pe spinarea calului, produsă de şa, de tarniţă sau de ham. SAG(5 s. n. Produs alimentar sub forma unui praf alb sau a unor grăuncioare albe sau roşietice, care se prepară cu fecula extrasă din măduva unor specii de palmieri şi se consumă fiert în supă sau în lapte. SAHAGNÎLA s. f. v. sabamila. SAHAIDACÂR s. m. v. s&Id&car. SAHAMÎLA s. f. (Regional ; şi în forma sahagnila;numai în loc. a d v.) Cu Sabamila = cu nemiluita, p. e x t. cu sila, cu hapca. A luat aşa, cu sahagnila, un loc cu casă pe el, de la nişte orfani, pamfilk, M. R. I 96. — Variantă: sahagnila s. f. SAHĂN, sahane, s. n. (învechit şi popular) Vas adînc de metal, în care se servesc [jucatele Ia masă. După ce-au ospătat bine, iarăşi poronci cuţitelor, safianelor. ■ ■ să se stringă. ŞUIERA, P. 157. Medelnicerii.. ■ . aduseră pe masă, In sahane de argint, un morman de pilaf alb şi fumegos. odobescu, S. i 79. Ori vreo pungă s-a furat, Ori sahane scumpe s-a spart, păsculescu, l. p. 235. -f- Vas de metal în care se gătesc sau se încălzesc bucatele. Saha-nul clocoteşte, caragiale, O. ii 170. (Bucov.) Farfurie, talger. Cumătrul mare taie plăcintele puse mai înainte de aceasta pe masă şi puindu-le pe sahane le impăr- ţeşte pe la oaspeţi, marian, na. 235. — Variantă: Subân, săhane şi săhanuri (iiarian, nu. 655), s. n. SAI s. n. (Regional) Pînză subţire şi fină. Mărie, poale de sai, Toată vara te-ntrebai. hodoş, p. p. 53. SAIĂ1 s. f. (înyechit şi popular) Un fel de postav; p. e x t. îmbrăcăminte confecţionată din acest postav. Călare p-un bididiu, cu saiaua-nfiptă-n brîu. 1’SSCULESCU, L. P. 204. Să-mi dai glugă ciobănească, Ca să-ţi dau saia domnească. TEODORESCU, p. p. 501. SAIA2, saiele, s. f. Cusătură provizorie, cu împunsături rare (v. însăilătură); aţă care serveşte pentru o astfel' de cusătură. V. şular. SAIÂ3, saiele, s. {. (Regional) Adăpost pentru vite, în special pentru oi. V. saivan. înapoia grajdurilor se întindea ograda în care se găseau coteţele de porci şi păsări, saiaua oilor, mihale, o. 65. Un bordei acoperit cu paie ■ . ■ citeva saiele şi olumuri pentru vite. .. iată adăpostul... cele poate oferi baciul de la Rădana. odobescu, s. in 18. Colibele... erea făcute întocmai ca nişte saiele învălite cu frunze, gorjan, h. ii 43. Numa balta ne desparte, Şi-o grădină, Şi-o fîntînă, Şi-o pustie de saia. ŞEZ. II 221. SAIDECAB, saidecari, s. m. (învechit; şi în forma seidicar) Meşter care lucra în fir odoarele bisericeşti. Este un studiu curios asupra acelei arte a.. . cusăturilor religioase.. . exercitată de breslele seidicarilor şi ceapra-zarilor. odobescu, S. I 347. — Variantă: seidicar s. m. SAIGGI SALATĂ SAIGGÎ1 8. m. v. sajgglu. SAIGGÎ2, saiggesc, vb. IV. Intranz. (învechit şi popular; şi în forma saigi) A îndeplini funcţia de saiggiu ; p. e x t. a lua cu hapca. Şi firman îi da, ca să haiducească, ca să saiggească. TEononMscu, p. P. 671. Turme ce găsea, toate le scria ţi le saiggea. id. ib. 672. — Pronunţat: sa-ig-, — Variantă: saigi vb. IV. SAIGGÎE s. f. (învechit şi popular; şi în forma saigie) Slujba saiggiului. C-acuni mi-a venit }i mie Ca să plec in saiggie. TEODORESCU, p. p. 670. — Pronunţat: sa-ig-. — Variantă: salgie s. f. SAIGGÎUj saiggii, s. m. (învechit şi popular; şi în forma saiggi) Slujbaş al Porţii, care strîngea în Principatele romîne contribuţia obligatorie în oi, cumpărînd oile pe preţuri scăzute, stabilite din oficiu ; p. e x t. (în poezia populară) slujbaş al stăpînirii care număra oile în acest scop. Dobrogean Tudor, Saiggi Tudor. TEODORESCU, P. F. 671. — Pronunţat: sa-ig-. — Variante: sacgiu (iorga, i. i,. i 29), saiggi s. m. SAIGI vb. IV v. saiggi. SAIGlE s. f.'v. saigglo. SAITCC adv. (Uneori repetat) Cu mersul în sărituri mari. [Cei trei fraţi] făceau paşii ca oamenii, iar zmeul, saitoc-saitoc... ctt doi şi trei paşi omeneşti, astfel ■ că, după dteva sărituri, abia se mai vedea înaintea lor. popescu, b. n 52. — Pronunţat sai-toc. SA1VÂN, saivane, s. n. (Şi în forma saivan) 1. Adăpost de • iarnă pentru oi sau pentru vite; perdea. V. s a i a3. A găsit penele păsărilor, la o margine de porum-bişte, mai la deal de săivane. popa, v. 23. Scotea apă cu burduful pentru vite şi dormea In saivanul lor. SANDU-AI.DEA, la CADE. 2. (învechit) Cort deschis asemănător cu un baldachin, destinat domnitorului sau înalţilor demnitari. Au făcut popas la o dumbravă. . . şi au stat la prînzare subt săivan. sadoveanu, z. c. 328. — Pronunţat: sa-i-, — Variantă : Bfiirân s. n. SALAHOR, salahori, s. m. 1. Muncitor necalificat, plătit cu ziua, care lucrează mai ales la construcţii de case, de şosele etc.; (în trecut) ţăran pus de domnie la dispoziţia Porţii pentru repararea cetăţilor turceşti, întreţinerea drumurilor şi pentru alte munci grele. Se îmbulzeau amarnic. . . boccegii, salahori, rîşniţari şijupînese. C. PETRESCU, A. R. 7.- Primăvara se alcătuiesc schelele, se urcă zidarii şi salahorii, se ridică zidurile. SLAVICI, N. I 346. Mîine-l trimite [pe ţăran] la salahori, Unde-l primeşte ca pe un ciine. BorxiAC, o. 137. . 2. (învechit) Boier pămîntean, avînd în grija lui" grajdurile domneşti; comis. Careta mergea în pasul cailor, ocolită de ciohodari, iar după dînsa venea restul alaiului, compus din. . . sacagii domneşti şi salahori cu beţele in mîni. Fir.iMON, c. 346. — Variantă : saladr (odobescu, s. n 265, mat. folk. 148) s. m. SALAHOR!, salahoresc, vb. IV. Intranz. A munci ca salahor; p. e x t. a munci din greu. Nu eraţi deprinşi decit să salahoriţi prin tlrguri. GANE, la TDRG. SALAII0RÎE, salahorii, s. f. Faptul de a fi salahor, starea de salahor; muncă grea (de salahor). Dacă ai şti cum salahoria asta in care petrec, împreună cu boala şi mizeria, mă apasă şi mă fac incapabil de a voi. vXAiruŢĂ, o. A. 112. Armapil cel mare avea toată autoritatea asupra robilor statului, strîngea birul de la d şi uneori profita de salahoria lor ca să-şi facă pe ieftin o căsdoară. Ghica, S. a, 36. Dedt la salahorie, Mai bine cu puica-n vie. şez. I 166. SALĂM s. n. Preparat alimentar în formă de cîrnat, făcut din came de vită sau de porc, care se poate conserva multă vreme şi care se mănîncă crud. Copiii infulicară cu lăcomie sardele, zacusca, felii de salam. c. PETRESCU, î. ii 174. SALAMALÎÎC, salamalecuri, s. n. Formulă de salut la popoarele de religie mahomedană ; închinăciune adîncă, temenea (care însoţeşte această formulă). Omul i-a plăcut. A schimbat cu el un salamalec larg. Gestul său a fost teatral; al turcului, reţinut. Sadoveanu, o. i,. 226. SALAMANDRĂ, salamandre, s. f. Animal din clasa batracienilor, asemănător cu şopîrla, cu picioare scurte şi date în lături, cu pielea neagră pătată cu galben, care secretează un suc otrăvitor; trăieşte prin locuri întunecoase şi umede,. hrănindu-se cu insecte şi viermişori (Salamandra mactdosa). F i g. Cu ochii ţintă la salamandrele flăcărilor. C. PETRESCU, S. 80. Seara, cînd perdelele sînt trase, cad pe gîhduri, privind la salamandrele din sobă. ghica, s. 341. SALAM tfltA s. f. v. saramură. SALAOR s. m. v. salahor. SALAR s. n. v. salariu. SALARlA, salariez, vb. I. T r a n z. (Mai ales la participiu) A salariza. — Pronunţat: -n-a. SALARIAT, -A, salariaţi, -te, adj. (Despre persoane) Care primeşte un salariu; (despre muncă) care este plătită cu un salariu. Ion-vodă reuşi de-a face ca banii să curgă, aşa-zidnd, de la sine în visteria domnească, fără concursul unei miriade de agenţi salariaţi. Iiasdeu, i. v. 46. Salariu brut v. brut. Salariu net v. net. Salariu nominal •v. nominal. Salariu real v. real. — Variantă: salftr s. n. SALARIZA, salarizez, vb. I. T r a n z. (Mai ales la participiu) A plăti pe cineva cu un salariu. SAL ARI Z ARE, salari zări, s. f. Acţiunea de a salariza. Prin sistemul salarizării in acord, este stimulată puternic creşterea productivităţii muncii. SALÂTĂ, salate şi sălăţi, s. f. 1. (Adesea determinat prin «verde ») Plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunze mari, rotunde, cultivată ca plantă culinară (Lactuca sativa) (v. lăptucă); (mai ales la pl.) specii ale acestei plante. Rămase rece la toate foile de salată. . . cu care noul oaspe îl imbia cu atîta dărnicie, anghel, PR. 42. Numai in grădina ursului. . . se află sălăţi de aceste. CREANGĂ, P. 211. Frunză verde de salată, De te-aş vedea puică-odată. ŞEZ. XXII 25. 2. Preparat culinar făcut din anumite legume fierte sau crude, cu adaos de oţet şi untdelemn, care se serveşte ca aperitiv sau ca garnitură la carne. Neculaiel pregăteş-te-ne o salată de ridichi. ai,ecsandri, T. 749. F i Sînt şi expresiuni neaoşe romî-neşti de o originalitate preţioasa, care ar luci ca nestemate într~o frumoasă salbă de versuri armonioase. ODOBESCU, S. iii 86. (Cu aluzie la forma de >irag a obiectului) Porumbeii sălbăticiţi . . zburau în salbe legănate şi albe. C. PE-TRKSCV, A. 467. De orizont s-anină nori în salbe. CAZIMIR, L. U. 42. O, vise, vise, foi galbene, tîYzii, Rupte din salba dragostei dinţii. pXun-pincio, i\ 68. (Cu aluzie la valoarea obiectului-) Anicuţa, romîncuţa, Luceafărul satului, Salba împăratului. AUX'SANDKI, P. P. 112. «$> Expr. Salba dracului = om rău, afurisit, ticălos. Nepotul meu e chiar salba dracului, alkcsandrî, t. 772. 2. Compus: salbâ-nioalo — arbust cu tulpina de doi pînâ la cinci metri, cu ramuri cilindrice, cu frunze dinţate, cu fructele capsule de culoare roşie-purpurie şi cu seminţe de un roşu-deschis (Evonymus latifolius). în Valea Motrului. : . salba-moale şi teii cresc amestecaţi cu falnici jugaştri. ODOBESCU, S. I 147. SALUTE. sălbii, s. f. (Bot.) Jale2. — Variantă : sălvic s. f. SAU'A. sălci, s. f. Varietate de salcie cu ramurile flexibile (Salix alba) ; (Transilv.) salcie. Şi mai e frunză Pe salcă. BI7HCESCU, P. P. 13S. Frunză verde, salcă albă. hodoş, p. p. 112. Lelea nultă. Ca ş-o salcă. jarnîk-BÎRSEAXU, D. 435. SÂLCE1 s. f. (Şi în forma salcie) Numele popular al rădăcinii unor specii de plante exotice (Smilax), cu utilizări în medicină. Jupîn Ştnd... negustor de băcan, iruri. . . salcie. CREANGĂ, p. 112. — Variantă: sulele s. f. SALCE2 s. f. (învechit; şi în forma salcie) Salţă. Ca să înviezi... acea smeadă şi diafană salce [făcută din untdelemn şi zeamă de Iămîie] răspîndeşti d-asupră-i un oacheş nor de piper. ODOBESCU, S. I 464. — Variantă: salcie s. f. SALCE3, sălci, s. f. Varietate de salcie cu ramurile lungi, subţiri şi flexibile (Salix); (Mold.) salcie. Lîngă 'el o mîndră salce, cu lungi ramuri atîrnate. NEGRUZZI, S. II 14. Lîngă salce, o bătrînă. a^ecsandri, p. p. 135. SĂLCIE1 s. f. v. salcc1. SALCIE2 s. f. v. salcc2. SALCIE3, sălcii, s. f. Arbore cu frunze lucioase, cu flori galbene-verzui dispuse în mîţişori; creşte pe malurile rîurilor şi prin locurile umede (Salix). V. r ă-c h i t ă. Din loc în loc, sălciile răsăreau puternic pe ■creştetul malului, galan, z. R. 91. Să mă scald în Valea Morii, unde. e salcia aia bătrînă. preda, î. 45. Şuierul vîntului se auzea departe, în sălciile de pe mal. dunXreanu, ch. 97. <0 Compus : salcic-plctoasîi (sau plîngfitonre) — varietate de salcie cu ramurile foarte lungi, flexibile şi aplecate în jos, cultivată prin parcuri şi cimitire (Salix babylonica). Citeva sălcii-pletoase. . . ies Oltului înainte. bogza, c. o. 101. Sub o salcie-pletoasă, valul doarme şi SUSpină. BEI.DICEANU, p. 57. — PI. şi: sălcii (gîri«eanu, I,. 20, ai^exandrescu, m. 261). SALCÎM, salcîmi, s. m. Arbore din familia leguminoaselor, cu ramurile prevăzute cu spini, cu frunze compuse, cu flori albe, melifere şi foarte* mirositoare, dispuse în ciorchine, cu lemnul tare şi rezistent la umezeală; este plantat mai ales pentru fixarea terenurilor mobile sau în perdele de apărare împotriva vîntu-rilor (Robinia pseudacacia). Mîna lui Radu Comşa s-a înfipt intr-un ghimpe din trunchiul salcîmidui. C. PETRESCU, î. II 271. Pe stradă plouă, salcîmii se scutură, frunzele cad... E început de toamnă, DEMETRESCU, O. 115. Nişte salcîmi mari creşteau pe amîndouă părţile casei, contemporanul, iii 781. SALÎP, salepuri, s. n. 3. Nume dat tuberculilor uscaţi ai unor specii de orhidee; p. e x t. feculă alimentară extrasă din aceşti tuberculi, care se fierbe în lapte sau în supă şi se dă ca întăritor copiilor şi convalescenţilor. 2. Băutură preparata de orientali din salep (1)? miere şi apă. Am să vă dau cile două ceşti de salep. diîi«a-vrancea, h. t. 281. — Variantă : salip (delavrancea, S. 206) s. n. SALEPCÎU s. m. v. salcpgiu. SALEP GlU, salepgii, s. m. Cel care face şi vinde salep (2). Vină după mine în uliţa salepgiilor. sadoveanu, d. p. 78. Sînt şi salepgii, pentru cei ce vor să bea. camil PETRESCU, o. I 197. Din gura bolţilor, bragagii şi salepgii, în cămăşi de borangic. . . îşi strigau pe isonul.de datină marfa. C. PETRESCU, A. R. 8. — Variante: Salip^iu (caragiale, o. ii 75, fiumon, c. 58), salepciu (ghica, s. a. 138) s. m. SALfiU, saleuri, s. n. (Mai ales la pl.) Preparat alimentar în formă de bastonaşe, făcut din făină, unt şi brînzâ sărată şi copt în cuptor. Ii amintea lui Puciu să comande tortul, pateurile şi saleurile. C. PETRESCU, o. p. u 141. SALICILAT — 7 - SALTIMBANC SALICILÁT, salicilaţi, s. m. Nume generic al sărurilor sau esterilor acidului salicilic; nume dat în mod curent unei sări a sodiului, folosită în medicină contra reumatismului muscular; nume dat acidului salicilic, folosit la conservarea fructelor şi a legumelor. Doctoria dumitale e salicilatul. C. PETRESCU, î. II 243. SALICÍLIO adj. m. (Numai în e x p r.) Acid salicilic = preparat chimic întrebuinţat în medicină, în industria coloranţilor şi în industria conservelor alimentare. SALÍN, -Ă, salini, -e, adj. 1. Care conţine sare. Soluţie salină. 2. Care are caracter de sare. Oxid salin de fier. SALÎNĂ, saline, s. f. Mină din care se extrage sare; ocnă. SALINITÁTE s. f. Gradul de saturare a unui sol sărat sau a unei ape sărate. SALÍP s. n. v. salep. SALIPGÍU s. m. v. salcpgiu. SALIPIRÎNĂ, salipirine, s. f. Salicilat de antipirină cu proprietăţi antinevralgice, întrebuinţat în terapeutica antireumatică. SALIVÁR, -A, salivari, -e, adj. Care se referă la salivă, de salivă. Secreţie salivară. Glande salivare = fiecare dintre cele trei perechi de glande situate în cavitatea bucală şi care secretează salivă. SALIVÂŢIE s. f. Faptul de a secreta salivă; funcţia glandelor salivare, secreţie de salivă. SALlVĂ s. f. Lichid apos, puţin víseos, care se formează în continuu în gură, fiind secretat de glandele salivare şi de alte mici glande ale mucoasei bucale; serveşte la formarea şi la înghiţirea ' bolului alimentar, umezeşte şi spală membrana mucoasă a gurii etc. V. scuipat. Cavifatea bucală, pentru a lupta împotriva infecţiilor, are două mijloace de apărare: mucoasa şi saliva. NICOLAU-MAISI.ER, D. V. 501. îşi înghiţeau saliva ce le umplea gura cu un gust de leşie. vlahuţX, o. a. 136. SALM0NÍD, salmonide, s. n. (La pl.) Familie de peşti răpitori caracterizaţi printr-o,a doua înotătoare dorsală, din care fac parte păstrăvul, lipanul, lostriţa etc.; (Ia sg.) peşte din această familie. Primul salmonid al apelor reci din munte şi-a arătat. . . silueta, sadoveanu, v. f. 57. SALÓN, saloane, s. n. 1. încăpere într-o locuinţă (de obicei mai luxoasă) destinată pentru primirea musafirilor. E un salon în care toţi discută Şi rid mereu. TOPÎR-CEANU, p. 69. O numeroasă adunare de militari şi particulari se îndeletniceau a bea ciubuce pe nişte lungi divanuri în odaia cea mare, care pe atuncea încă nu se chema peste tot locul salon, russo, o. 47. (Prin analogie) Flăcăul, Iordăchel a Roşidui, încordai, cu muşchi ca de criţă, cu ochii pe salturile clocotitoare ale Negrei, purta cîrma. sadoveanu, o. viii 443. (Sport ; în e x p r.) Triplu-salt — probă atletică de săritură în lungime, în care atletul face trei sărituri consecutive. Salt mortal v. m o r t a 1. 2. Trecere bruscă de la o situaţie la alta. Productivitatea muncii poate şi trebuie să facă salturi însemnate, prin generalizarea metodelSr avansate de muncă. GHEORGHiu-DEj, R. 59. Eminescu a făcut un salt in viitorime, sadoveanu, E. 83. Printr-o lege providenţială, ce nu sufere salt, popolii încep mai întîi de la luminare ori învăţătură particulară. GHICA, A. 683. Salt calitativ = schimbare bruscă ivită în desfăşurarea unui fenomen din natură sau din societate, ca rezultat al acumulării treptate de schimbări mici, imperceptibile. V. cotitură. SALTANÂT, saltanaturi, s. n. (învechit) Alai (domnesc), cortegiu, suită. A doua zi plecă cotoml cu noaptea în cap, şi, după ce se făcu bine ziuă, plecă şi nunta cu tot saltanatul său. popescu, b. iii 110. Unde vezi veselii mai multe, saltanaturi. . . acolo e ticăloşia cea mai mare. GORJAN, H. IV 9. -f Pompă, strălucire. Asta este casă de boier de protipendadă, la saltanat domnesc. fiumon, c. 252. SALTĂR, saltare, s. n. Sertar. SALTEÂ, saltele, s. f. Obiect făcut din două foi de. pînză cusute între ele, în care se introduc paie (v. mindi r), lînă etc. şi care se aşază pe pat, formînd un aşternut moale pentru dormit. Stătea în întunerec pe trei saltele, dumitriu, n. 132. Şoimaru îşi aşeză prietinul pe divanul cu saltea ‘moale de lînă. sadoveanu, o. vii 119. Taică-său îi adusese o saltea cu paie, două perini, o velinţă. SLAVICI, o. I 82. F i g. Jos, sub răchifi bălrlne de^ raze umbritoare. Pe o saltea de iarbă, flăcăii se lungesc. BELDICEANU, P. 62. + (în e x p r.) Saltea de apă = mic rezervor de apă creat la piciorul unui baraj pentru a amortiza lovitura apei care cade asupra terenului de la piciorul barajului. SALTELTjŢĂ, saltelufe, s. f. Diminutiv al Iui s a 1 t e a. SALTIMBANC, saltimbanci, s. m. Actor de circ, dibaci în executarea unor exerciţii uşoare de acrobaţie. Privesc mirat şi văd din bagdadie Cum un paing, toreînd un fir, coboară Asemeni unui saltimbanc pe sfoară. ANGHEL-lOSIF, c. m. ii 18. Fig. Om care trece cu uşurinţă de la o atitudine la alta, dovedind lipsă de seriozitate şi de caracter. Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii, eminescu, o. I 149. SALŢĂ SAMAR SÂLŢĂ1, salţe, s. f. (învechit, rar) Zeamă acrişoară cu care se ung anumite fripturi. Ungea [mielul] c-un el de salfă inventată de dinml, făcută cu vin amestecat cu usturoi pisat şi cu băcănii, cu lămiie şi cu sare. GHICA, s. 67. SÂLŢĂ2, salţe, s. f. Vulcan noroios. SALTJBRITĂTE s. f. Faptul de a fi salubru; stare generală a condiţiilor igienice şi. sanitare dintr-un loc. Serviciu public care are în grijă curăţenia dintr-o localitate. SALÜBRU, -Ă j salubri, -e, adj. Care este favorabil sănătăţii ; sănătos. Casă salubră. SALÜT, salupuri, s. n. (Regional) Haină femeiască, fără mîneci, de obicei îmblănită. Să lăsăm cununia pe joi, tot nti-i gata salupul. contemporanul, Vj 100. SALtJT, saluturi, s. n. Cuvînt saú. gest cu care se salută. «Noroc bun » e salutul minerilor, pe care îl spun oricui şi în orice împrejurare, bogza, ţ. 51. Făcu cu dreapta salut, la piept, la gură şi la frunte. SADOVEANU, o. Vil 17. [Căpitanul] se îndoi într-un salut ceremonios. BART, E. 152. + Cuvîntare prin care se salută o adunare, un oaspete oficial etc. După cé s-a cîntat imnul Uniunii Sovietice.. . au început saluturile şi cuvîntările. STancu, u,r.S,S, 78. Adresă de salut v. adresă. SALUTĂ, salut, vb. I. Tranz. A face un gest sau a rosti o formulă uzuală de politeţe, de respect sau de simpatie la întîlnireo cu cineva sau la despărţire; a-şi manifesta bucuria, aclamînd pe cineva. Te salut, domnule Băltene... sadoveanu, o. viii 653, Să saluţi, în numele alegătorilor, pe deputatul ales şi pe prefect. CARAGiai/E, o. i 176. ^ (Urmat de determinări modale sau instrumentale) Pan Anton înainta cu calul şi salută din cap pe oştean, sadoveanu, o. vn 165. Cînd porni calul, toţi trei întoarseră capetele şi o salutară ceremonios. rebreanu, R. ii 103. Domniţian se aplecă jumătate afară pe fereastra vagonului şi vru să le salute cu batista. BASSARA3ESCU, v. 15. L-am salutat cu respect. DELAVRANCEA, h. T. 76. F i g. Din stînga, de sub curmătura unui deal, vine rîttl Bahna să întîmpine, să salute sosirea marelui fluviu la pragul ţării, cu al cărui pămînt şi destin se leagă pentru totdeauna. vlahuţX, o. A. ii 116. A b s o 1. Domnul. . . ascultase fără voie şi salută, c. PETRESCU, C. V. 116. El a pus sabia_ în teacă, salută milităreşte şi merge într-un colţ al salonului, caragiale, o. ii 165. ^ A primi cu bucurie o idee, o acţiune. Poporul romîn salută şi sprijină cu căldură nobila chemare la lupta pentru pace. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2860. SALUTĂR, -Ă, salutari, -e, adj. Folositor (sănătăţii, vieţii etc.). Mijloacele noastre de exprimare pot fi potrivite. .. pentru a propaga o credinţă salutară, anghei,, pr. 187. D-voastră sînteţi chemat a opera salutare reforme in instrucţia publică, axecsandri, s. 5. [Aceste scrieri] nu au putut exercita vreo influenţă salutară asupra gustului pentru literatură, negruzzi, s. i xxxn. SALUTĂRE, salutări, s.*f. Faptul de a saluta; formulă de salut folosită la despărţire sau ca încheiere la o scrisoare; (mai ales la pl.) expresie de politeţe pe care o transmitem unei persoane absente, prin intermediul cuiva. V. salut. Leahul îşi înălţă pălăria de paie în semn de salutare, sadoveanu, o. vn 83. Du Oltului din partea mea O caldă salutare, coşbuc, p. i 79. (Cu valoare de interjecţie) Stai, domnulel... — Nu mai pot. .. e tîrziu... Salutare, neică, şi mersi! CARAGIAI.E, o. 1190. Bonsoar, nene Naet — Salutare onorabile. id. ib. 51. SALVĂj salves, vb. I. Tranz. A scoate (pe cineva sau ceva) dintr-o primejdie, dintr-o încurcătură. în vremuri d-astea dai încolo şi moşii şi bani, numai viaţa să ţi-o salvezi. rebreanu, r. ii 37, Se lăcomise în spe- ranţa unei mari lovituri care să-l salveze, şi se încurcase în socoteli în aşa fel, incit nu mai vedea nici o ieşire. barT, E. 239. ^ E x p r. A salva situaţia == a reuşi să îndrepţi o situaţie neplăcută, grea, precară. A salva aparenţele v. aparenţă.^Refl. La prima mea încercare, fiinţa aceea s-a apărat ş-a crezut că trebuie să se salveze, rizînd absolut fără sens. sadoveanu, O. viii 636. Refl. pas. în urma naufragiului unei corăbii. . . nimic nu s-a putut salva, bart, E. 29. SALVĂRE, salvări, s. f. Acţiunea de a (se) salva; (concretizat) mijloc prin care se salvează. Domnxde secretar, a venit, în sfîrşit, şi pentru noi o salvare, demetrius, c. 27. Ca o salvare posibilă ii licărea numai o mutare subită. REBREANU, R. I 241. <ţ>Loc, a d j. De salvare = care salvează, cu ajutorul căruia se Salvează. O avere frumoasă făcuse, pe vremuri, cu vasul lui de salvare « Union ». . . Bătrînul maltez fusese odinioară groaza societăţilor de salvare. BART, E. 30. Deasupra patului, intr-o nişă, o scară de frînghie — mijloc de salvare în caz de incendiu, id. S. M. 41. Scîndură de salvare — seîndură cu ajutorul căreia se poate salva un naufragiat. (F i g.) Fata nu înţelegea totul, dar vedea că i se întinde o scîndură de salvare de către o mină binevoitoare. BART, E. 358. Colac de salvare v. colac (in).+ Serviciu medical destinat să dea primul ajutor accidentaţilor sau bolnavilor care au nevoie de ajutor medical urgent. Vehicul special amenajat care transportă accidentaţii sau bolnavii la o instituţie spitalicească. SALVATÓR, -0ÁRE, salvatori, -oare, adj. Care salvează sau poate salva. Stinsese becul de pe noptieră de cîteva ori şi tot de atitea ori ii reaprinsese, ba să refacă un calcul salvator, ba să controleze un preţ. rebreanu, R. i 45. Se opri din citit. îi veni deodată în minte o idee salvatoare, bart, e. 23. (Substantivat) Nu se putea prevedea cine va fi salvatorul din suferinţtle seculare. sadoveanu, E. 240. Adu-ţi aminte că patria d-tale nu va fi ingrată către salvatorii ei. ghica, A: 158. SALVĂ, salve, s. f. Serie de focuri trase simultan de mai multe arme. Dintr-o dată o salvă rupea văzduhul. SADOVEANU, o. vi 48. Dacă stăm culcaţi, salvele se răresc şi ele. camh, PETRESCU, u. n. 359. Ţevile. . . se ridicară deodată la ochi, degetele apăsară deodată pe trăgaci şi salva de gloanţe umplu ccrul cu o răpăială pripită. REBREANU, R. II 254. F i g. Se suie la tribună emoţionat, o salvă de aplauze il intimpină. vr,Ain;'}'Ă. o. A. m 65. . SÁLVE interj. Formulă de salut, folosită mai ales la despărţire sau ca încheiere la o scrisoare. SALVGARDARE s.- f. Păstrare în bune condiţii a unui bun moral, social etc. Salvgardarea păcii. SÁLVIE s. f. v. salblc. SAMALÎC, samalicuri, s. n. (Regional; şi în forma samaloc) Magazie în care se păstrează nutreţul pentru vite. Paiele se cară acasă şi se păstrează in samaloc sau samalic. PAMPUE, a. R. 216. — Variantă: samiliîc s. n. SAMALÓC s. n. v. snmalîc. SAMANÍU, -IE, şamanii, adj. Galben-deschis (de culoarea paiului). Cu părul ca un abur samaniu. DELAVRANCEA, S. 247. Frunzele de an, căzute şi moarte, cu faţa samanie, ruginite, aşterneau. ■ . un covor fremătător. macEdonski, o. in 68. SAMÁR, samare, s. n. 1. Şa mare de povară, fără scări, care se pune mai ales pe măgari şi pe catîri (v. t a r-n i ţ ă) ; p. e x t. încărcătura care se aşază pe spatele unui animal de povară. Moş Oprea baciul... (ncremenit pe un samar şi-a adus aminte de zilele tinereţii, de vină-torile lui cu tata. GAi,ACTiON, o. I 64. Vine de la maică-sa, SAMARAGIU — .9 — SANCTIFICA Şi-mi mere la soacră-sa, Cit trei-patru catîraşi, C-un samar de gălbinaşi. teodorescu, P. p. 626. + Bucată de scîndură care are la partea inferioară o mică platformă şi r.hingi pentru a fi purtată în spate, folosită Ia transportul cărămizilor pe schelele construcţiilor. 2. Laţ de sprijin pe. care se aşază căpriorii acoperişului unei case. La unele case, in loc de trei capre se pun numai. două, iar pe sub încheietura braţelor lor, şi spriji-nindu-se pe nişte stinghii, se pune un samar, pamfile, I. c. 422. SAMARA GrÎU, samaragii, s. m. (Rar) Cel care face samare. în Meglenia este satul Oşani, care se compune.. . in majoritate din samaragii, meşteri de şele numite samare. PAMFILE, I. C. 39. SAMĂRĂ, samare, s. f. Tip de fruct uscat, cu o aripă subţire (cum are ulmul, arţarul, paltinul etc.). SAMAVOLNIC, -A, samavolnici, -e, adj. (Despre oameni) Care procedează după bunul lui plac, nesocotind şi încălcînd voinţa şi drepturile altora; (despre acţiunile oamenilor) făcut după bunul plac personal; abuziv, arbitrar. Stoian ascidtă cu atenţie întrebările lui Popa, apoi răspunse: Cred că schimbarea lui Hulub este samavolnică, v. ROM. februarie 1953, 82.. SÂMAVOLNICÎE, samavolnicii, s. f. Faptul de a acţiona după bunul plac, nesocotind legile şi încălcînd drepturile cetăţenilor; act samavolnic. Guvern ii aista ?. . . Guvern regulamentar ori paşalic, în care domneşte interesul şi samavolnicia? alecsandri, T. 1341. Ai fost obijduit prin mo samavolnicie din partea lor? id. ib. 1357. _ SĂMĂ s. f. v. seamă. SĂMĂN s. m. v. seamăn. SĂMCĂ s. f. (In superstiţii) Fiinţă imaginară rea, care omoară sau vatămă pe oameni; boală cauzată' de această fiinţă. L-a întîlnit o samca cu patru picioare, Cu păr de urs îmbrăcată pînă in pămint. PAMFUE, m. r. i 241. S-o pornit. . ■ pe cale pe cărare Şi o intilnit samca. . . Şi i-o dat durere prin spate. ŞEZ. XXIII 95. Copiii ce zac de samcă se vindecă scăldindu-se in samă de crengi de cacadîr. ib. xv 12. SĂMEŞ, sameşi, s. m. 1. (învechit şi arhaizant) Funcţionar administrativ îndeplinind funcţia de casier şi strîngător de biruri. [Unchiul] e burlac, e sameş la departamentul finanţelor, camh, petrescu, o. i 250. Ieri dimineaţă a venit la Roman, la sameşit-n gazdă. Ai.EC-SANDRI, T. 194. Cunosc un om cu numele acesta, dar el este sameş la hătmănie. fjximon, c. 245. 2. (Regional) Administrator de moşie; logofăt. Grăbea spre ţarina boierească, s-ajungă cu mult înainte de răsăritul soarelui, căci era acolo un sameş rău... Şi dacă nu prindea a prăşi cu un ceas înainte de răsărit, t se socotea numai jumătate de si. camilar, n. i 214. SAMOfiD, -Ă, samoezi, -de, s. m. şi f. Persoană-care face parte din populaţia de origine uralo-altaică a Siberiei de nord. SAMOVĂR, samovare, s. n. Vas de metal (străbătut de un tub în care se introduc cărbuni aprinşi) în care se fierbe apa pentru ceai. Pe o altă masă, acoperită cu alb, samovarul; în jurul samovarului, ceştile de ceai. STANCU, u.R.S.S. 43. Erau strinşi. . . împrejurul unei mese rotunde. Un samovar fierbea la o parte, vlahuţî, o. a. iii 53. SAJISÂR, samsari, s. m. Intermediar în afaceri negustoreşti, între vînzător şi cumpărător (v. m i s i t) ; p. e x t. persoană care face din orice lucru obiect de negoţ. Negustori aprigi de cereale, geambaşi vestiţi la oboare, samsari de lînă şi brînzeturi. I. botez, şc. 87. Am cunoscut eu un_ samsar de slujbe, unu. . . amicul tuturor miniştrilor. vlahuţA, o. a. m 176. A chemat un samsar... să-i găsească o pereche de case frumoase. caragiale, o. m 29. SAMSARLÎC, samsarlicuri, s. n. îndeletnicirea samsarului. V. m i s i t i e. Crezuse că vrea să i-l cumpere. . . pe urmă se lămuri că e geambaş şi riu vrea decit să-i facă samsarlîctd. CAMH, PETRESCU, O. II 49. [Neguţători străini] fac. . . un simplu samsarlîc între producători romini şi marii comercianţi europeni, odobescu, S. ii 110. SAMULĂSTRĂ s. f. v. samuraslil. SAMtJR, (1) samuri, s. m., (2) samur uri, s. n. 1. Animal carnivor din pădurea siberiană, vînat pentru blana lui preţioasă (Mustella zibellina). Contoşul domnului... e deschis la piept şi lasă să se vază o scumpă blană de samur. ODOBESCU, S. I 101. 2. Blana prelucrată a samurului (l)j de culoare cafenie. Parcă-s nişte vlădici, aşa giubele de mătase blănite cu samur au pe dinşii. hogaş, m. n. 144. Pe sub giubeaua de pambriu albastru blănită cu samur, purta una dintr-acele scurte caţaveici, numite fermenele. negruzzi, S. I 16. San-giacul Nicopolei, ce era închis in cetate, trimise atunci domnului stofe ţesute cu aur şi argint, samururi frumoase. BĂI.CESCU, o. 11 171. 0* F i g. Ochii ei albaştri umbriţi d-un blond samur, bountineanu, o. 205. SAMURĂI, samurai, s. m. Membru al castei privilegiate feudalo-militariste din Japonia, dinainte de revoluţia din 1868; p. e x t. persoană care face parte din tagma militariştilor japonezi. SAMURÂSLĂ s. f. (Cu sens colectiv) Plante răsărite de la sine, din seminţele scuturate la strîngerea recoltei sau din bulbii, tuberculii etc. rămaşi nescoşi din pămînt. — Variantă: samulăstră s. f. SANATORIĂL, -Ă, sanatoriali, -e, adj. (Rar) De sanatoriu, cu regim de sanatoriu. Case. . . sanatoriale în care muncitorii îşi petrec concediul de odihnă. CONTEM-poranui,, s. n, 1952, nr. 952, 4/4. — Pronunţat: -ri-al. SANATORIU, sanatorii, s. n. Instituţie spitalicească (climatică sau balneară) pentru îngrijirea bolnavilor de tuberculoză sau de boli mintale, a convalescenţilor etc. care au nevoie în special de cură igieno-dietetică şi de supraveghere medicală; (în trecut) spital particular. Aşezat in marginea Vienei, în mijlocul unui mare parc cu flori şi arbori, sanatoriul era o vilă elegantă şi austeră. CXUNESCU, E. 386. Se ducea la un sanatoriu, unde se afla în convalescenţă un bătrîn pentru care purta mare evlavie. C. PETRESCU, î. II 222. Aveam impresia că tata... se-ntoarce din război şi nicidecum dintr-un■ sanatoriu de nebuni. SAHIA, n. 59. • SĂNCHE adv. v. sanchi. SĂNCHI adv. Pesemne, cum s-ar zice, adică. M-am dus pe coclauri, să-ţi aduc, sanchi, copii de suflet. CREANGX, p. 84. — Variantă: sdnehe (alecsandri, la cade) adv. SANCHÎU, -ÎE, sanchii, adj. Tăcut, posac, ursuz; îndărătnic, încăpăţînat. Tu, Darie, îmi spunea mama, eşti un om sanchiu, închis. STancu, d. 345. Iordacht Cojocarul, om cu stare, dar sanchiu şi nemilos... nu ridea niciodată şi bătea pe calfe de le zvînta. GALACTION, o. I 277. Rău ai nimerit-o! Şi satu mic şi oamenii sanchii!... STĂNOIU, C. I. 58. <$> (Adverbial) Maiorul îl privi sanchiu, clătinindu-şi capul. Camii, petrescu, o. n 559. (Substantivat) Şeful vămii, un sanchiu bătrîn, straşnic de formalist. BART, s. M. 82. SANCTIFICĂ, sanctific, vb. I. Tranz. (Bis.) A trece (pe cineva) în rîndul sfinţilor; a sfinţi.' SANCTITATE - 10 — SANIE SANCTITATE, sanctităţi, s. f. (Urmat de un pronume I posesiv) Titlu' dat papilor şi patriarhilor ortodocşi. SANCTUAR, sanctuare, s. n. Loc în templu sau în biserică, considerat sfînt şi interzis profanilor; altar. (F i g.) Aice ne aflăm în sanctuarul tainic, în care noi lucrăm, alecsandri, T. ii 259. — Pronunţat: -tu-ar. SANCŢIONA, sancţionez, vb. I. Tranz. 1. A aproba, a confirma, a întări o lege, o dispoziţie, un act printr-o semnătură autorizată, pentru a-i da valabilitate; p. e x t. aîncuviinţa, a statornici, a consfinţi. în urwa unei cereri formale a unei deciziuni a Consiliului de Miniştri sancţionate de domn. kogălniceanu, S. A. 159. 2. A aplica o pedeapsă, a pedepsi. — Pronunţat: -ţi-o-. SANCŢIONARE, sancţionări, s. f. Acţiunea de a sancţiona. 1. Confirmare, aprobare, consfinţire a unei legi, a unei dispoziţii, a unui act. * 2. Aplicare a unei pedepse ; pedepsire. SANCŢIONAT, -Ă, sancţionaţi, -te, adj. (Despre legi, dispoziţii) Confirmat, aprobat; consfinţit. SANCŢIUNE, sancţiuni, s. f. 1. Faptul de a sancţiona; (în unele state) aprobare dată unei legi de către şeful statului, pentru a o face executorie ; p. e x t. confirmare a unui act de către o autoritate (sau o instanţă) superioară celei care l-a efectuat, pentru a-i da valabilitate. [Aceasta] ar da poate lui Cuza-vodă dreptul de a revendica mult mai mult decit sancţiunea celor două alegeri, ghica, a. 616. Aprobare, confirmare, consfinţire. Vor dobîndi curînd sancţiunea împărătească. SBIERA, p. 332. 2. Pedeapsă prevăzută de o lege pentru cei care calcă dispoziţiile ei; p. e x t. orice fel de pedeapsă. (în dreptul internaţional, mai ales la pl.) Sistem de măsuri (economice, financiare, militare) cu caracter de pedeapsă, aplicate unui stat care nu respectă obligaţiile luate printr-o convenţie. SANDĂ s. f. v. sandala. S AND ĂL1 s. m. v. santal. SANDĂL2 s. n. (învechit) Ţesătură de mătase din care se făceau obiecte de îmbrăcăminte. [Din foaia de zestre a Srancăi] 1 zăbun de sandal de Veneţia cu feţe. odobescu, s. i 421. SANDĂL3, sandale, s. n. (învechit şi popular) Luntre lungă pentru transportat mărfuri. Carcă-mi-se-ncarcă Douâ-trei sandale, Nouă-galioane, teodorescu, p. p. 643. Şepte bolozale Şi şepte sandale Descarc la zamboale. alecsandri, p. p. 116. SANDALA, sandale, s. f. încălţăminte uşoară de vară, uneori fără tocuri, cu feţele făcute din bentiţe de piele, de pînză etc. în faţa mea rămîne o şchioapă de copil, in sandale fără ciorapi. SAHIa, U.R.S.S. 127. Neagu se căznea neînâemînatic să-i lege sandalele. BART, E. 170. — Variantă: sanda s. f. SANDARÂC s. n. Răşină naturală extrasă dintr-un conifer care creşte în Africa şi în Australia, folosită la prepararea lacurilor şi a vopselelor, a unor chituri pentru sticlă, porţelan etc. SAND.TAOĂT, sandjacaturi, s. n. (învechit, rar) San-giac (2), Turcii şi tătarii se concentrau in sandjacaturile otomane de peste Prut. Hasdeu, I. v. 106. SANDOMÎRCĂ s. f. Varietate de grîu foarte alb (cultivat mai ales în Moldova). Prin unele părţi întîl-nim griul rominesc. . . griul sandomirca şi griul bănat. PAMFlIyE, A. R. 103. SANDBĂCI s. n. (învechit) Cutia şi piesele necesare la jocul de şah ; joc de şah. li adusără tabla de sandraci ca să joace, gorjan, h. i 125. SĂNDATCI s. n. v. sandviş. SĂNDVIŞ, sandvişuri, s. n. (Şi în forma sandvici) Felie de pîine unsă cu unt peste care se aşază uneori salam, brînză, şuncă etc. şi care se acoperă cîtcodată şi cu o a doua felie de pîine. Să-mi aduci un sandvici, că mi-e foame. De altceva nu am nevoie. SEBASTLAN, t. 330. — Varianta: sandvici s. n. SANGHÎN, -Ă adj. v. sanguin, SAN GIîINOLÎNT, -A, sanghinolenţi, -te, adj. (Fran-ţuzism) De culoarea sîngelui. Asfinţitul vărsa o lumină sanghinolentă. C. petrescu, î. n 249. SANGIĂC, sangiacuri, s. n. (învechit; şi în forma sîngeac) 1. Steag turcesc, de culoare verde (în special steagul cu semiluna în vîrf, trimis de Poartă noului domn din Principatele romîne). Copiii din casă... şi cu aprozii purtau sîngeacul sau steagul cel mare şi două tuiuri turceşti date de la împărăţie, odobescu, s. i 73. 2. Diviziune teritorială în vechiul imperiu otoman, subîmpărţire a unui paşalîc. Tudnrel că mi-şi pleca, Un vătaf cu el lua, Prin sangiacuri că umbla, Zaherele că strîngea. teodorescu, p. p. 678. 3. Guvernator al unui sangiac (2). Sangiacul Nico-polului, ce era închis în cetate, xrimise atunci domnului stofe ţe ute cu aur şi argint, bXlcescu, o. ii 171. Sangiacul cind auzea, Cinci sute de turci pornea, Numai turci şi arnăuţi, Tot de Golea greu bătuţi. TEODORESCU, p. p. 587. — Variantă: SÎngcâc s. n. SANGIllN, -A* sanguini, -e, adj. 1. Care ţine de sînge, prin care trece sîngele, de sînge. Masajul activează circulaţia sanguină, nicolau-siaisler, d. v. 114. <$> Grupă sanguină v. grupă. 2. (Despre oameni) La care circulaţia sîngelui este foarte activă. <§>■ Temperament sanguin = temperament cu rcacţii imediate; temperament impulsiv. . — Variante: sangMn, -ă, sangvin, -ă adj. SANGULÎE, sangţtlii, s. f. (învechit şi popular) Un fel de pînză foarte fină; obiect (în special maramă) din această pînză. Fata îşi cusu toată istoria pe două sangulii. ISPIRESCU, i.. 364. Sangulii mai subţiri şi mai transparente decit pînza păianjenului, odobescu, S. I 338. (Cu pronunţare regională) Coase şi-mi chindiseşte... Cu mătase isprăveşte Cămăşuţă nunului, Sanguliă mirelui. TEODORESCU, P. p. 82. SANGVÎN, -Ă adj. v. sanguin. SANKEDRÎN s. n. Tribunal suprem la vechii iudei; f i g.' grup de oameni care formează un cerc închis, avînd pretenţia de a da sentinţe nediscutabile într-un anumit domeniu. Titu Herdelea, carp se strecurase intr-un colţ, intimidat de sanhedrinul redacţional, deveni centrul interesului cînd Roşu îl întrebă ce-a văzut la ţară. REBREANU, R. II 25. SĂNIE, sănii, s. f. 1. Vehicul, în general cu tracţiune animală, avînd în loc de roţi două tălpi de lemn sau de fier, cu ajutorul cărora alunecă iarna pe zăpadă sau pe gheaţă. In seara de lăsata-secului, am, fost poftiţi la masă de un proprietar vecin. Ne-a trimis sania, căci, deşi vremea se dezmorţise, zăpada era tot întreagă. GALACTION, o. i 101. Dar plug, grapă, teleagă, sanie. . . nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. creangX, p. 38. Dar ce vad? ce se strecoară Colo-n zare cînd şi cînd? E o sanie uşoară, Prin lumină lunecînd. ALECSANDRI, o. 222. 2. (Tehn.) Suport la anumite maşini-unelte, care poate aluneca în lungul unor ghidaje, asigurînd una dintre mişcările secundare de lucru ale maşinii. Sanie SANITAR - li - SAPINÄ portunealtă = suport pe care se fixează unealta de tăiere a unei maşini-unelte. — Gen.-dat. şi: săniei (camii, petrescu, o. i 9). SANITÄR1, sanitari, s. m. Ostaş instruit să dea primele ajutoare, să ridice şi să transporte răniţii de pe cîmpul de luptă. Ghenea încearcă să întoarcă ochii bulbucaţi spre dreapta, unde e întins trupul căpitanului Ionescu, aşa cum a fost adus de sanitari. C. PETRESCU, î. îl 37. Cu grijă sanitarii coborîră pe răniţi, unul cîte imul. D. ZAMFI-RESCU, R. . 276. SANITÄR8, -Ă, sanitari, -e, adj. Care se referă la sănătatea publică, care aparţine resortului însărcinat cu ocrotirea şi îngrijirea sănătăţii publice, care emană de la acest resort. Asistenţă sanitară. t=i Umbla din casă în casă o comisie sanitară, turna cu tulumba acid fenic pe jos şi pe pereţi şi însemna într-o condică numele copiilor bolnavi, pas, z. i 216. Dan, între Racliş şi Alberl, .vorbea încet despre căldurile şi starea sanitară a Capitalei. vlahuţă, o. A. iii 39. -fy Cordon sanitar v. cordon. Punct sanitar = cea mai mică unitate de asistenţă medicală, funcţionînd în întreprinderi sau în locuri de muncă izolate. Agent sanitar (şi substantivat, m.) = persoană din cadrul personalului medical inferior al unui spital sau al unui serviciu medical (în special în mediul rural) care se ocupă cu îngrijirea bolnavilor, cu executarea măsurilor de dezinfecţie în cazurile de boli contagioase etc. Aţi fost duşi la spitalul de copii de lîngă Capul Podului ■ ■ .Şi pe băieţi şi pe fete vă tunsese un sanitar. PAS, Z. I 217. Trei doctori, cîţiva sanitari, nişte refugiaţi şi o secţie de miliţieni cu şeful lor. ■ ■ alcătuiau la început tot personalul medical şi subaltern al acestui spital, miroxicscu, s. a. 122. Avion sanitar v. avion. Tren sanitar v. t r e n. SANSCRÎT, -A, sanscriţi, -te, adj. (în e'xpr.) Limbă sanscrită (şi substantivat, f.) = limba, literară a Indiei vechi, în care este scrisă cea mai mare parte din literatura clasică indiană. Cunosc limba arabă şi ceva sanscrită. hogaş, ii. 93. -f- Care se raportă la limba vechilor indieni, care e scris în această limbă. SANSCRITOLÖG, sanscritologi, s. m. Savant cunoscător al limbii şi al literatiirii sanscrite. SANTAL, santali, s. m. (Şi în forma sandal) Arbore originar din Extremul Orient, avîrid, după varietăţi, lemnul alb, dens şi aromatic sau brun-roşiatic şi fără miros (Santalum). A fost cîndva un neguţător... care a aflat prin oameni pribegi cum că in cetatea Basora, la malul mării, are preţ mare lemnul de santal. Sadoveanu, D. p. 149. <> Ulei de santal = esenţă extrasă prin distilare din lemnul şi rădăcina varietăţii albe de santal, şi întrebuinţată în medicină şi în parfumerie. Lemnul arborelui descris mai sus, folosit îp tîmplăria de lux. Pune pe măsuţa de santal din stînga lui o listă. CAMIL PETRESCU, o. II 321. în lădiţe de sandal, Floarea tainică de lotus întristat se vestejeşte. MACEDONSKI, o. i 104. lat-o joncă aurită pe albastrul apei tine, Cu vîntreli de rogojină şi cu vîsle de sandal. ai.f.csan'dki, P. iii 84. — Variantă: sandiil s. m. SANTASÎ! s. f. (Ieşit din uz) Numele unui joc de cărţi; şaizeci şi şase. Petrecerea. . . îşi urmă cursul mai departe: care jucau maus. . . care pichet sau concină, care santase. iioGaş, du. II 68. SANTÎNÂ, santine, s. f. încăpere.situată în fundul unei nave, unde se strîng apele de condensare, de infiltraţie, etc., eliminate apoi cu ajutorul pompelor. SANTINÎaĂ, santinele, s. f. (Şi în forma sentinelă) Soldat înarmat care face serviciul de pază a unui post; strajă, gardă. El nu vroise să crează că sentinela trebuie. . ■ după trei întrebări fără răspuns, să tragă. GALACTION, o. I 153. îşi va amăgi nesomnul inspectînd santinelele de noapte. C. petrescu, î. i 4. Din cînd în cînd s-aude pe la posturi glasul sentinelelor, zbucnind răsunător şi prelung, în adînca muţenie a nopţii. VLAHUŢĂ, o. a. i 145. <$> E x p r. A fi de santinelă = a fi de serviciu, de pază. Să dorm? Gluniiti, domnişoară Corina, eram de sentinelă. SEBASTIAN, T. 25. — Variantă: sentlnéla s. f. SANTONÎNĂ s. f. Substanţă toxică extrasă din seminţele sau din bobocii mai multor specii de plante din familia compozeelor şi întrebuinţată în medicină ca ver-mifug. SĂrA1, sape, s. f. 1. Unealtă agricolă pentru săpat şi prăşit, alcătuită dintr:o lamă de oţel plană sau curbată, fixată aproape perpendicular pe o coadă de lemn. El era drumeţ sărman. Muncitor cu sapa. TOpîrceanu, b. 9. Coasa va dormi şi sapa. Va tăcea cintarea-n griti. coşuuc, P. I 316. Iar cînd sufletul mi-oi da, Cînd nu te-oi mai dezmierda, Din copită să-ţi faci sapă Lîngă, ulmi să-mi faci o groapă Şi cu dinţii să mă-apuci, în tainiţă să m-arunci. alecsandri, p. p. 74. <> Expr. A ajunge (sau a se Vedea) la (sau în) sapă de lemn = a sărăci, a deveni foarte sărac. Noi, oamenii din sat, cîteodată ajungem în sapă de lemn. preda, î. 96. Bunicu-meu, încurcat in judecăţi. . . pierde lot, şi din gospodar de frunte, cînd se vede la sapă de lemn, desperat, ia parul şi, ziua-n amiaza-mare, la arie, îl culcă dintr-o lovitură. YI.AI1UŢA, O. A. III 13. Pe timpul lui Alexandrti-vodă III tara ajunsese în sapă de lemn. ispirescu, m. v. 4. A aduce (sau a lăsa) pe cineva la (sau în) sapă de lemn = a sărăci pe cineva, a ruina. O să m-aduci în sapă de lemn! delavrancea, o. ii 367. Sapa şi lopata v. lopată. (Glumeţ) Apă de Sapă = vin. Se adăpa cu apa de sapă cea plăcută a stăpînului său. ispiuescu, u. 104. Sapă rotativă — maşină de lucru agricolă, cu tracţiune animală, care sapă pămîntul cu ajutorul unor discuri stelate care se înfig în sol. 2. Munca prăşitului, a săpatului. Foaie verde, foaie lată venii asear’ de la sapă. ŞEZ. 1 139. Vino, nevastă, la sapă! — Vai, bărbate-s rău bolnavă, jarnîk-bîrseanu, d. 455. 3. Unealtă folosită la sonde, constituind extremitatea inferioară a garniturii de săpare. Sapa, de fier masiv, cîntărind sute de kilograme, seamănă cil o palmă de om întinsă, bogza, a. î. 49. 4. Piesă metalică de Ia partea de dinapoi a afetului unui tun, care se înfige în pămînt, la tragere, servind astfel la fixarea tunului. 5. Fiecare dintre cei patru căpriori de Ia colţurile unei case ţărăneşti. Cele patru căpriori de pe colţuri se numesc sape şi alcătuiesc sapa casei. DAMÉ, T. 94. — PI. şi : (regional) săpi (c. rETRESCU, R. DR. 235), sepe (MAT. FOLK. 1533). SÂPAS, sape, s. f. Crupa calului (mai rar a altor animale). Călări pe cai de frunte ce saltă-n loc şi .. . La glas de şeizt negri ce-i netezesc pe sapă. ALECSANDKI, p. III 377. Şade (cutare) călarea, Şade-n apă Pină-n sapă. TEOlioRESCU, p. P. 54. [îl adapă] tot cu lăpteşor de iapă, De şi-l face lat pe sapă. alecsandri, p. p. 106. SAriA s. m. (Regional) Măcelar. Pe sapia să-l chemi, Mînzatul să-l taie. Piscuuîscu, i„ P. 190. SAPIÉNT, sapienţi, s. m. (Latinism învechit) învăţat. Doară luăm de limbă oarecare alteraţii a cuvintelor întrebuinţate, dar conjugaţia, artirulul şi ţesetura ţăranului in cit se osebeşte de a sapientului? RUSSO, S. 53. — Pronunţat : -pi-ent. SAPfN s. n. v. ţapină. SAPlNĂ s. f. v. ţapină. SAPONIFICA - 12 - SARCINĂ SAPONIFICĂ, saponlfic, vb. I. Refl. (Despre esteri) A se, descompune prin hidroliză în acizi organici şi alcooli. -f- (Despre grăsimi) A se descompune prin hidroliză, transformîndu-se în săpun; SAFONIFICĂRE, saponificări, s. f. Reacţie de hidroliză a unui ester, prin care se obţine un acid organic şi un alcool. Reacţie de descompunere prin hidroliză a unei grăsimi. Saponificarea grăsimilor poate fi obţinută prin acţiunea acizilor. MARINKSCU, 1\ a. 46. SAPROFÎTE s. f. pl. Specie de bacterii şi ciuperci care se dezvoltă pe corpurile organice moarte, hră--nindu-se cu substanţe în descompunere. SARABĂNDĂ, sarabande, s.- f. Vechi dans spaniol asemănător cu menuetul; melodia după care se dansează. -4- F i g. Mişcare ameţitoare, tumultuoasă ; frămîntare, vînzoleală. Flăcări plutesc pe deasupra apelor, purtate de oameni. . . dezlănţuiţi intr-o sarabandă de gesturi. BOGZA, C. o. 301. în jurul lor dănţuieşte nebuna sarabandă a unui carnaval, sadoveanu, E. 147. SARAGEĂ, saragele, s. f. (Turcism învechit; mai ales la pl.) Sărăceî. SARĂI s. n. v. seral. SARAI1ÎE, sarailii, s. f. Prăjitură făcută din foi de plăcintă, rulate, cu umplutură de nuci sau de migdale şi îmbibate cu mult sirop de zahăr sau de miere. V. b a c 1 a v a. Minca insă bine feluri moldoveneşti îmbielşu-gate şi grase, isprăvind cu sarailii şi baclavale turceşti. SAIiO-VEANU, z. c. 107. Cind veniră: sarailia şi minciunile, cheful era in toi. STĂNOIU, C. I. 99. Masinca trimetea să scoată apă proaspătă de la puţ şi-i trata cu sarailie făcută de mina ci. iiassaraeescu, v. 8. — Variantă: scralio (niîgruzzi, s. i 286) s. f. SARAMURĂ, saramurez, vb. I. T r a n z. 1. A conserva alimente (carne, legume etc.) prin introducerea lor în saramură sau prin injectare de saramură. 2. A introduce în saramură piei crude, înainte de tăbăcire. 3. A dezinfecta seminţele de cereale înainte de semă-nare, tratîndu-le cu un fungicid. SABAMURĂRE s. f. Acţiunea de a saramura. SARAMjCRĂ, saramuri, s. f. (Şi în forma salamură) 1. Apă în care s-a dizolvat sare, şi care se foloseşte la conservarea unor alimente, în agricultură, în industria tăbăcăriei etc. Ajuta ca de obicei la scoaterea pieilor vîscoase, grele de saramură, camil petrescu, o. ii 448. După cincisprezece zile şuncile se scot din salamură. pam-nle, i. c. 55. Expr. A-şî pune carnea în (sau la) saramură v. carne. + Apă naturală care conţine sare, izvor de apă sărată; slatină. Înspre apus. . . vin. . . Bălţăteşiii cei plini de salamură. CREANGĂ, A. 72, în stingă acestei girle. . . sînt salamuri sau sorginte de apă sărată. I. ionescu, P. 31. 2. Zeamă sărată (şi condimentată uneori cu oţet, usturoi etc.) cu care se servesc unele mîncări; mîncare servită în acest fel. Am şi nişte plătici. . . fripte pe cărbuni şi cu salamură de usturoi. SADOVEANU, î. A. 42. Cei eiţiva crapi fuseseră făcuţi o saramură caldă, camil PETRESCU, N. 69. Pescarii le dădură o saramură de peşte proaspăt şi drumeţii mîncară, plecind apoi mai departe. SANDU-aldEA, u. P. 43. Găina s~o fac friptură şi bobocul saramură, marian, s. 162. — Variantă: salamură s. f. SAKASÎB s. m. v. serasir* SAKAZÎN, -Ă, sarazini, -e, s. ni. şi f. Nume dat în evul mediu de către popoarele occidentale musulmanilor din Europa şi din Africa. SĂRĂ s. f. v. seară. SĂRBĂD, -Ă adj. v. searbăd. SĂBBED, -Ă adj. v. searbăd. SARCĂS3I, (2) sarcasme, s. n. 1. Ironie muşcătoare, batjocură necruţătoare, atitudine sarcastică. Scrisul lui Haşdeu a degajat in epoca sa o largă undă de sarcasm. vianu, A. r. 142. Sarcasmul lui a tulburat multe priviri şi a stimit mtdte duşmănii, sadoveanu, E. 173. 2. Vorbă, frază,.expresie sarcastică, incisivă./« scrisorile sale nu mai isprăveşte cu sarcasmele la adresa politicii din Muntenia. ibrăueanu, sp. cr. 141. De Ia situ- aţiunea cea mai sublimă_____eşti azvîrlit fără nici o tranzi- ţiune, printr-un sarcasm ■ .. faţă in faţă cu realitatea cea mai plină de goliciune, macedonski, o. iv 93. SARCĂSTIC, ■-Ă, sarcastici, -e, adj. Plin de sarcasm, batjocoritor, muşcător. Zîmbetu-i era sarcastic şi ochii lui mici mă priveau ascuţit, sadoveanu, e. 126. De tonul lui sarcastic adine te simţi rănit, macedonski, o. i 259. (Adverbial) Rînjind sarcastic sub mustaţa întărîtată, Ladima ii puse mina pe umăr. camil petrescu, n. 39. (Poetic) Gardu-n zări rîzînd s-afundă, Şi mă tem a-l mai privi: Azi,- sarcastic, el ar fi Gata să-mi răspundă, coşbuc, p. I 262. SĂKCINĂ, sarcini,- s. f. 1. încărcătură, greutate (pe care o duce un om sau un animal); povară. [Dan] puse jos dulcea lui sarcină pe malul mirositor al unui lac albastru. EMINESCU, N. 65. Sarcini de-aur şi de smirnă ei încarcă pe cămile Şi pornesc in caravană după steaua plutitoare. id. O. XV 192. Le slujea în loc de catiri, purtindu-le sarcinile. drăGhici, r. 65. ■$> F i g. Nouri de jăratec şi aur umpleau cu oştirile lor ceriul, dealurile erau încărcate cu sarcini de purpură. EMINESCU, n. 48. Ce faci, iubite oaspe, şi cum te mai găseşti Sub sarcina de daruri a dragostei domneşti? alecsandri, T. II 96. + Apăsare, greutate. Stau pe murgul meu călare Tot cu mina pe pistoale... Şi mijlocul mi se fringe De greid păcatelor De sarcina armelor. ALECSANDRi, P. P. 255. <)’ F i i*. O biată slabă fiinţă a căzut sub sarcina ticăloşiei vieţii, negruzzi, s. i 31. + F i g. Povară, baiast. Voi fugi unde m-or duce ochii, departe de casa părintească in care sînt sarcină. ALECSANDRI, T. I 52. 2. Legătură (de lemne, de fîn, de paie etc.) care poate fi dusă în spinare sau cu braţele. V. maldăr, [Bărbatul] dădu sarcina de mohor vacii s-o mănlnce. RETE-Ganui,, P. iii 3. Culese cîteva uscături, făcu o sarcină mică, o luă în spinare şi plecă cu dînsa acasă. ISPIRESCU, i„ 266. 3. Obligaţie, îndatorire, răspundere (materială sau morală). Ni spuneaţi dinioarea că de acum toţi au să icie parte la sarcini, de la vlădică pînă la opincă. CREANGĂ, A. 167. [Ţărănimea] plătea dări şi ducea toate sarcinile statului. GHICA', S. XII. Toată sarcina statului e pe spinarea mea ! alecsandri, t. 1404. -0» Expr. A cădea (sau a reveni, a rămîno) în sarcina cuiva = a cădea, a rămîne în grija, cuiva. Cine era prea sărac şi n-avea nimic de dat: răminea in sarcina vătafului şi dădea vătaful pentru el. galacTion, o. 1 280. în sarcina lui cădea să îngrijească de pisici. STĂNOIU, c. I. 128. întreţinerea cădea în sarcina arendaşului, rebreanu, r. n 49. A da pe cineva în sarcina cuiva = a da pe cineva în grija cuiva, a-l pune sub îngrijirea cuiva. A pune (ceva) în sarcina cuiva = a face (pe cineva) vinovat sau răspunzător (de ceva). Liber do Oricc sarcină v. 1 i b e r. Caiet de sarcini = dosar care cuprinde condiţiile teKnice pentru executarea unei lucrări. 4. Misiune. Te rog să-l încurci, ca să-ţi facă mărturisiri. — Sarcina nu-mi pare de loc grea. slavici, N. n 345. Gindindu-se şi răzgindindu-se cum să-şi îndeplinească sarcina mai bine, căci işi dăduse cuvintul, se pomeni la marginea unui eleşteu. ISPIRESCU, I,. 43. + (Urmat de determinări introduse prin prep. * de *) Calitate, slujbă, rol. Egrea. .. sarcina de împărat, contemporanul, SARCOFAG — 13 - SARE I 234. Obosit de lucrările catagrafiei, la care mă îndatora sarcina mea de deputat. negruzzi, s. I 220. El şi-au luat acum a îndeplini sarcina de bucătar. drăGhici, r. 75. 5. Starea femeii gravide, graviditate; durata ■ gravidităţii, gestaţie. A trăit In societatea capitalistă ca proletară, lucrlnd 16 ore pe zi In mine de cărbuni şi bătută de bărbatul ei chiar in timpul sarcinei. GHEREA, ST. CR. II 17. Obosită de drum şi de sarcină... ajunse la o căsuţă. ISPIRESCU, t,. 55. 6. Forţă sau cuplu de forţe, care se aplică din exterior unui sistem fizic. -4- Putere care se ia de la un sistem tehnic sau de la anumite elemente ale lui. 7. (Iii expr.) Sarcină electrică — electricitate (1). — Pl. şi: (rar) sarcine (creangă, p. 156). SAECOFĂG, sarcofage, s. n. 1. Sicriu monumental din antichitate, făcut din piatră. Mai fiecare casă din Celei trebuie să aibă... un jgheab, un tron, un prag făcut dintr-un sarcofag roman. Galaction, o. I 119. în sarcofagele egiptene s-au găsit boabe de griu care au rodit după o. aşteptare de trei mii de ani. camii, petrescu, o. n 33. Sînt mai adesea morminte din epoca romanilor şi conţin, in mare parte, sarcofage din piatră văroasă. odobescu, s. n 141. 2, Monument funerar în formă de sicriu. — Variantă: sarcofăgiu, sarcofagii (C. PETRESCU, A. 315, bovntineanu, o. 306), s. n. SAJRCOFĂGIU s. n. v. sarcofag. SARCOl s. m. v. ţarcol. SARCOM s. n. Tumoare malignă produsă de ţesuturile conjunctive, la oameni şi la animale. SARCOPT, sarcopţi, s. m. Parazit microscopic care trăieşte în galerii săpate în pielea oamenilor şi a animalelor şi care produce rîia (Sarcoptes scabiei). SARDANAPALIC, -Ă, sardanapalici, --e, adj. (Despre ospeţe) Exagerat de îmbelşugat, de luxos. SARDEĂ, sardele, s. f. Peşte de mare, lung de 6-15 cm, care trăieşte pe lîngă coastele de vest şi de sud ale Europei; se consumă proaspăt sau conservat în cutii sau în butoaie (Alosa sardina). Copiii Infulicară cu lăcomie sardele, zacuscă, felii de salam. c. PETRESCU, î. II 174. Mulţimea peştelui este nesocotită, din. care: sardele, peşte roşu... GoiiESCtr, î. 110. -*> Loc. a d v. Ca sardelele (îll putină sau în cutie) = unul lîngă altul, înghesuiţi. Oameni îngrămădiţi ca sardelele căscau gura la comedii, prin colb şi căldură, sadoveanu, o. vn 328. într-o magazie a şlepului încăpeau o sută de marinari, rlnduiţi ca sardelele In cutie. EART, s. M. 71. Musafirii sînt grămădiţi ca sar-delele-n putină, ai.ecsandri, t. ii 772. SARDELÎJŢĂ, sardeluţe, s. f. Diminutiv al lui sardea. SÂRDIU s. n. Piatră preţioasă, transparenţă, de culoare roşie sau brună; cornalină. V. rubin. în lumina metalică a lunii, pietrele vlnturale scînuiati tn cascadă toate'culorile■.. safire. . . sardonix şi saralu. C. PETRESCU, R. dr. 380. SARDONIC, -Ă, sardonici, -e, adj. (Despre rîs, zîmbet) Care exprimă o batjocură necruţătoare sau o satisfacţie răutăcioasă, diabolică. V. sarcastic. Aruncă asupra lui Boroboaţă o privire dispreţuitoare şi, dlnd Intr-un ris sardonic, curmă tăcerea. FILIMON, c. 164. (Adverbial) A ris, s-a veselit sardonic. C. PETRESCU, A. R. 32. Bravo! bun gust ai! zise, rlnjind sardonic, caragiale, m. 28. SARDONIX 8. n. Piatră preţioasă de culoare roşie, caracterizată prin prezenţa unor benzi concentrice simple, regulate. Safire.. . sătdonix şi sardiu. C. PETRESCU, R. dr. 380. SÂRE, (2) săruri, s. f. 1. Substanţă cristalină, fări-micioasă, solubilă în apă şi cu gust specific, care constituie un condiment de bază în alimentaţia oamenilor; clorură de sodiu. A fost odată un moş şi o babă. Ei erau săraci. . . Cînd mălai aveau, n-aveau sare; cînd aveau sare şi mălai, n-aveau legumă. ISPIRESCU, i,. 313. Mama v-aduce vouă. . . Drob de sare în spinare. creangă, p. 20. Cel mai departe drum Făceam la iarmaroace, cînd sare-mi cumpăram, negruzzi, s. ii 249. -if- (în proverbe şi zicători) Nimeni nu-ţi pune sare-n mămăligă. Nu e meşteşug a găti mlncare, ci e meşteşug a o potrivi din sare. Sarea-i bună la fiertură, însă nu peste măsură. Sarea nu e bună în toate bucatele. Cine are sare multă pune şi in chiseliţă. Trebuie să mănînci un car de sare cu cineva ■ ca să-l poţi cunoaşte. <ţ> Expr. Sarea pămîn-tulut = reprezentanţii de frunte, de bază ai unei societăţi sau ai unui grup social. Cei mulţi cari robotesc sînt sarea pă-mlntului. sadoveanu, n. p. 11. Marea cu sarea sau sarea şi marea=a) cantitate foarte mare, lucru imposibil de obţinut, de realizat. Daţi-ne doi-trei leişori ■ ■ . Că doar nu-i marea Cu sarea. TEODORESCU, p. p. 156; b) (neobişnuit) mulţime imensă. însoţisem pe tatăl-meu la băile de la Balta-Albă, unde se adunase în acel an sarea şi marea. odobescu, s. în 21. A-l fi (cuiva) drag ca sarea în ochi sau a-I sta (cuiva) ca sarea în ochi = a-i fi cuiva nesuferit. Neveste-sei îi stau aceşti copilaşi ca sarea-n ochi. Nu era dimineaţă, nu era seară, nu era clipă... să nu-i amărască. ISPIRESCU, i,. 333. Fetele împăratului Insă priveau la verişor cum priveşte cinele pe miţă şi li era drag ca sarea-n ochi. creangă, P. 231. A nu-1 fi cuiva de ceva cum nu-I este cîinelui a linge sare = a nu-i veni cuiva să facă un lucru, a nu dori de loc, a nu avea nicidecum poftă. Fie vorba între noi, nu ne era a învăţa cum nu-i e clnelui a linge sare. CREANGĂ, a. 110. A face (pe cineva) CU sare şi piper = a mustra rău pe-cineva; a face cu ou şi cu oţet. A nu avea sare de mămăligă = a fi foarte sărac. Cu mîna de sare = fără noroc. Cite flori pe iaz în sus, Toate cu mindra le-am pus. . . Le-am pus cu mina de sare Şi nici una nu răsare, jârnîk-bîr-seanu, d. 154.(Familiar) A pune (cuiva sau la ceva) sare pe coadă, se zice despre cineva care a plecat şi care nu mai poate fi prins sau despre ceva care a fost luat şi nu mai poate fi găsit. (în corelaţie cu p î i n e, ca expresie a alimentului strict necesar pentru viaţă) Fără pită, fără sare, Numai cu puşca-n spinare. Jarnîk-bîrseanu, d. 317. Decît mămăligă cu unt Şi să mă uit la pămint, Mai bine pline cu sare Şi să mă uit la soare. Expr. A nu măi mînca pîine şi sare (cu cineva) v. m î n c a. A mînca pîinea şi sarea cuiva = a se hrăni la masa cuiva, a se bucura de ospitalitatea, de îngrijirea cuiva. Că la el am fost băgat. . . Pline, sare i-am mincat. TEODORESCU, P. P. 547. (Cu altă, construcţie) Că sfintă e vorba bătrlnilor noştri: ddu-ţi aminte de pîinea şi sarea care ai mincat la mine. ŢICHindeai,, F. 153. A primi pe cineva (sau a ieşi înainte cuiva) cu pîine şi Sare = a primi pe cineva cu deosebită cinste. Sate gemă (sau fosilă) sau (popular) sare bulgăr (mare sau vlnătă) — sare, de bucătărie cristalizată, extrasă din mine. Se sctîrge sucul într-o căldare şi se împietreşte cu 2 părţi calacan şi o parte sare mare. PAMFii,E-l,UPESCU, crom. 150. (Regional) Sare huscă — sare extrasă din apele sărate, prin evaporare. + F i g. Spirit, farmec, haz. Anecdotă fără sare. Expr. Sare atică v. a t i c. Muncă silnică în saline. Toate faptele astea încîlcite au fost descurcate de judecători, şi tllharii au fost trimişi la sare. pas, z. i 162. 2. Substanţă chimică în care unul sau mai mulţi atomi de hidrogen din molecula unui acid sînt înlocuiţi cu atomi de metale. <$- Sare acidă = sare în care numai o parte dintre atomii de hidrogen din molecula unui acid sînt înlocuiţi cu atomi de metale. Sare neutră = sare în care toţi atomii de hidrogen din molecula unui acid sînt înlocuiţi cu atomi de metale. Sare amară = substanţă chimică sub forma unui praf alb, întrebuinţată în medicină Sare-gardurî - 14 - ta purgativ; sulfat de magneziu. Sare de lâmtie — substanţă chimică cristalizată, folosită în bucătărie drept condiment, (Mold.) săricică; acid tartric. Sare de aur = substanţă întrebuinţată la băile galvanice de aurire, la pictura pe sticla şi pe porţelan etc. -4* (La pi.) Lichid volatil preparat din carbonat de amoniu, o sare de aur şi substanţe puternic mirositoare (fenol, camfor, ulei de levănţică etc.), întrebuinţat odinioară pentru trezirea din leşin. SARE-GĂRDURI s. m. Om care umblă după femei; afemeiat, muieratic. Nu ţi-i ruşine ca să te porţi ca un sare-garduri? ALECSANDRI, T. I 358. * SARÎC, saricuri, s. n. (învechit) Văl făcut dintr-o ţesătura fină (adesea împodobit cu pietre preţioase) care se înfăşură împrejurul fesului turcesc, alcătuind împreună turbanul; p. e x t. turban. Pe capu-i, de o parte, saricu-i de veîură, Rouat cu pietre scumpe, lăsa pe sinul ei Să cadă-n răsfăţare o fundă, bolintineanu, O. 217. SARICĂ, sariciy s. f. Manta ţărănească lungă, fără mîneci (sau cu mîneci largi şi lungi), ţesută din fire groase de lînă, cu miţe pe din afară, pe care o poartă oamenii de la munte (mai ales ciobanii); ţundră, bundă. Coboară Pe cărări de plai ciobanii. . . Cu căciula lor de oaie Şi cu sarica pe umăr. Topîrceanu, b, ,22. Şi pină a vorbit acestea, eram şi învălit intr-o sarică. CREANGĂ, A. 24. Ţesătura din care se face această haină. în cap poartă o glugă lucrată cu multă iscusinţă şi făcută dintr-o bucată de sarică. ŞEZ. I 41. ^ (Regional) Haină scurtă; suman scurt. Du-te, flăcăoaş, pină la tîrgid cel mai aproape, vinde lucruşoarele acestea. . . apoi din paralele ce-i lua să-mi cumperi o sarică (suman scurt), o cămaşă ciobănească, I. CR. 1 73. — PL şi: sarice (TEODORESCU, p. p. 510), sarici (dela-vrancea, s. 171). SARÎGĂ, sarigi, s. f. (Zool.) Oposum. SÂRMĂ, sarmale, s. f. (Mai ales la pl.) Preparat culinar din carne tocată amestecată cu orez şi cu alte ingrediente, făcută cocoloş şi în\ elită în foaie de varză, de viţă etc. Face ea sarmale, . face plachie, face alivenci... şi feli de feli de bucate, creangă, p. 29. Costachi bucătarul. . . nimerea foarte bine sarmalele. ghica, s. 76. <0 E x p r. A înghiţi sarmaua = a înghiţi găluşca, v. \ n g h i ţ i. — Variantă: sarmală s. f. SARMALĂ s. f. v. sarma. SARMAŢIĂN1 s. n. (Geol.) Ultimul etaj al mioce-nului din sud-estul Europei, reprezentat în ţara noastră prin straturi groase de nisipuri şi argile, cu care sînt în legătură zăcămintele de gaze naturale. SĂRS IŢĂ, sarniţe, s. f. (Regional) Solniţă. Chiar sarniţa de dinaintea lui era plină cu zahăr pisat, ispi-RESCU, la CADE. SARSAÎLĂ s. m. Una din numirile populare ale diavolului. Cum sare iapa naibii peste copaci, parcă are pe sarsailă în pxntece. HOGAŞ, m. N. 207. Stăi, sarsailă/ tu cum ai .chiuit de trei ori? CREANGĂ, p. 55. SARSĂIM, sarsamuri, s. n. (Regional) 1, Ţarţam. Şi-avea Halba nişte hamuri cu sarsamuri, marian, s. 317. 2. Unealtă, sculă. — Variantă^ sărsjm s. n. SART, şarturi, s. n. Parîmă, de obicei de sîrmă de oţel, care serveşte la fixarea laterală a catargelor şi la prinderea scărilor pentru urcarea pe acestea. SAS, saşi', s. m. Persoană făcînd parte dintr-o populaţie germană stabilită în secolul XIÎI-X1V în unele regiuni ale Transilvaniei. Trec pe lingă un grup de saşi. barT, S. M. 34. — Formă gramaticală: (rar) sasă (TEODORESCU, p. p. 19) s. f. SASĂU s. m. (Bot.) Saschiu, brebenoc. Fac..- din sasău. . . o cunună, marian, NU. 251. Mergea lelea p’îngă tău, Cu cunună de sasău. jarnîk-bîrseanu, d. 17. SĂSCĂ, sasce, s. f. (Popular) Săsoaică. Fost-au un sas şi o sască. marian, s. 185. SASCHÎTJ s. m. Numele a două plante erbacee cu tulpina întinsă pe pămînt şi cu frunze persistente lucioase: a) plantă de livadă cu flori albastre (Vinca herbacea); b) plantă de livadă şi de grădină cu flori albastre, roşii (mai ■ rar albe) (Vinca minor); brebenoc, sasău. O viţea albă împodobită cu o cunună verde de saschiu la grumaz, marian, nu. 751 SASTISÎ, sastisesc, vb.‘ IV. Refl. I. (Grecism înve'chit) A se tulbura, a se zăpăci, a se fîstîci, a se emoţiona, a se intimida. Copila, sastisită de-atîta lume străină l-a apucat de pulpana jachetei. . . gata să plingă. ylahuţâ, o. A. iti 36. Ce vă sastisiţi?. . . Vă iubiţi?. . . Să vă fie de bine. Ai,ECSANDRr, T. I 144. 4. Tranz. A tulbura, a deranja. Blajina localnică stăpînire ne-a îngăduit să trăim ca în sîmd lui Avram, fără de a ne mai sastisi cu statistice iscodiri, odobescu, s. iii 218. 2. A se plictisi, a fi sătul de ceva. «$> T r a n z. L-au sastisit politiciami tîmpiţi. rebreanu, r. i 183. SASTISÎRE, sastisiţi, s. f. (Grecism învechit) Acţiunea de a (s e) s a s t i s i şi rezultatul ei; zăpăceală, tulburare; plictiseală. SASTISÎT, -Ă, sastisiţi, -te, adj. (Grecism învechit) 1. Zăpăcit, fîstîcit; tulburat. Salutînd în toate părţile sastisiţi, neştiind ce să facă cu miinile. vlahuţă, O. a. iii 167. Nu acum, că-s prea sastisită. . . Altă dată... . alecsandri, T. 811. Spăsit. [Adela] complectează textul, luîndu-şi o figură sastisită şi făcîndu-şi o cruce mare, cu o grăbită aplecare a bustului înainte. ibrăit,eanu, a. 64. 2. Plictisit. Erau doi dobrogeni sastisiţi, care se uitau pe păreţi.. Sadoveanu, o. I,. 238. la mai lăsaţi, nene, ciubucele astea, ne întrerupea sastisit Pirgu. M. I. CARAGIALE, c. 56. SAŞEU, saşeuri, s. n. Pungă mică de pînză în care se păstrează batiste, ciorapi etc. sau în care se pun, în dulap, flori mirositoare pentru a parfuma rufele. SAŞÎU, -IE, saşii, adj. (Despre oameni; şi în forma şaşiu) Care se uită cruciş; încrucişat, zbanghiu. E şaşiu şi cînd se uită drept în ochii tînărului, ii face aşa ca o ameţeală. CARAGIALE, o. I 369. (Despre ochi, privire) Cruciş, încrucişat. (Adverbial) Se uită saşiu. — Variantă: şaşiu* -ie adj. SAT, sate, s$n. 1. Aşezare rurală cu case şi gospodării locuite în majoritate de ţărani. în tot satul numai la casa lui moş Gheorghe se vede lumină, sp. popescu, m. G. 23. Tu vei vedea iar satul tău Şi casa voastră-11 vale, Şi biata mamă-ţi va ieşi Plîngînd în cale. coşbuc, p. 1 77. Nurorile despletite o boceau de vuia satul. CREANGĂ, P. 16. Satul arde şi baba se piaptănă, se spune cînd cineva, în împrejurări grave, se preocupă de mărunţişuri. <$• E x.p r. Satul lui Crcrncne= loc fără stăpîn, în care fiecare face ce-i place. Sat îără cîiui *= loc nepăzit, în care oricine poate să facă orice doreşte. Sat fără cîtni. • . Dacă nu eram eu să-i deschid, pleca, baranga, i. 155. Găsise un sat fără cîni şi se primblă fără băţ. CREANGĂ, P.‘ 231. 2* (Cu sens colectiv) Locuitorii dintr-un sat (1)$ sătenii. Se strîngea tot satul. Şi Gherlaş, în faţa unui public atît de avid de spectacol, îşi începea scamatoriile, sabia, SATAN - 15- SÂTISFACŢIE n. 6S. Tot salul vorbea in bine de dragostea Iui Dinu | şi a Floricăi. bujor, s. 32. Satul, văzhid că acest om nu se dă la muncă nici in ruptul capului, hotărî să-l spînzure pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. CREANGĂ, p. 329. Lipitoarea satului = cămătar, exploatator al sătenilor. Gura 'satului v. gură. Expr. A se mînia ca văcarul pe sat, se spune celui care se supără pe altul, dar supărarea e în propria lui pagubă. A fi poşta satului = a umbla cu bîrfeli de la unul la altul. A (nu) lace sat = a) (uneori urmat de determinări locale) a (nu) sta mult într-un loc. încalecă, du-te, Sat nu face. i’AN'X, p. v. n 47; b) a (nu) se împăca, a (nu) se înţelege (cu: . .). Ţărănimea (cu specificul ei de viaţă economică şi culturală). Legătura între sat şi oraş. — Pl. şi: (neobişnuit) saluri (kogăln'tceanu, S. 116). SATÁN s. n. v. satană. SATĂNĂ, satane, s. f. 1. (La sg., în forma articulată) Numele , biblic al diavolului. Se rugă puţin ca să se depărteze de el ispita satanei, ispirescu, L. 189. Boldul satanei se vede că-i înghimpase. creaîîgĂ, p. 167. Dar oare-s doctori aceşti doi?. . . îmi pare că samănă a satana amtndoi. EJ1INESCU, N. 80. 2. întruchipare a răului, unealtă a răului. Trufia este o satană, ispirescu, m. v. 33. Voi sînteţi satane necu-vioase. ŞEZ. viii 74. -f- Termen injurios pentru oameni şi animale. Din satană, din iasmă şi din spurcăciune nu-l mai scotea, ispirescu, i,. 47. — Variantă : Satán, satane (ALECSANDRI, p. a. 39), s.n. SATANÉSC, -EÂSCĂ, sataneşti, adj. (Rar; şi în forma sătănesc) Satanic. (Despre rîs, zîmbet) Diabolic, sardonic, sarcastic. Pare că văd p-un critic cum clatină din cap, Cum strînge din sprîncene c-un zîmbet satanesc. . ■ Voieşte să ne-nveţe a creşte pre copii.negruzzi, s. II 267. — Variantă: siítíinésc, -eâscă adj. SATANIC, -Ă, satanici, -e, adj. De satană, al satanei, drăcesc; p. ext. crud, perfid, pervers. După mai multe opinii... o idee satanică veni unuia în minte. negruzzi, s. I 12. Ciţi n-am văzut a-şi face o plăcere satanică chinuind cu mina lor pe oameni ce le-au strîns mina cu cordialitate. Bor.LiAC, o. 243. + (Adverbial) Teribil, grozav. Alte trei avioane au coborit atunci şi s-au hiat după ei, urmărindit-i în lungul străzilor, trăgind satanic cu mitraliera, bogza, a. î. 284. SATANICÉSC, -EÂSCĂ, sataniceşti, adj. Satanic. Tot mai multă vilvă [se făcu] in jurul acestei vrajbe sataniceşti. SI&noiu, c. I. 214. SATARÁ, satarale, s. f. 1. (învechit) Dare excepţională (în afara celor obişnuite). 2. (Regional) Greutate survenită pe neaşteptate, pacoste, belea. Baba începu iarăşi să tocăne pe vladul de bărbat, ca s-o scape de sataraua procletului de băiat. ispirescu, la tdrg. SATELÍT, sateliţi, s. m. Astru lipsjt de lumină proprie, care se roteşte în jurul Unei planete, însoţind-o în cursul mişcării ei de revoluţie. Tu priveşti a lui Júpiter strălucitori sateliţii, conachi, p. 260. + F i g. Cel care urmează şi execută orbeşte ordinele cuiva; acolit. Sateliţii tiranului, ducîndu-l [pe Moţoc] pe poarta curţii mai mult mort decît viu, îl îmbrînciră în mulţime, negruzzi, s. i 156. SATIN s. n. Ţesătură deasă de matase sau de bumbac, cu una din feţe lucioasă. Te-nzestrezi cu mîneci roşii la tunică de satin, jiacedonski, o. i 29. Diaconul ■ ■ . îmbrăcat intr-o rasă de satin... se îndreptă spre căruţă. contemporanui., m 653. SATINÁ, satinez, vb. I. T r a n z. A da luciu hîrtiei sau ţesăturilor, cu ajutorul calandrului. SATINAT, -Ă, satinaţi, -te, adj. Ca satinul, lucios, mătăsos. Pipăi stofa groasă şi pufoasă, moale, căptuşeala satinată, nasturii. mihai,e, o. 266. SATÎR, satiri, s. m. 1. Personaj din mitologia greco-romană, imaginat ca un monstru, cu corpul păros, cu coarne şi cu picioare de ţap. V. faun. Satirul... comat şi bărbos, duce o torţă aprinsă in mina stingă, iîoi.i.iac, o. 268. 2. Om desfrînat, libidinos. SATIRĂ vb. I v. satiriza. SATÎRA, satire, s. f. Compoziţie literară, mai ales în versuri, în care sînt biciuite defectele morale ale oamenilor sau aspectele negative ale societăţii; p. ext. orice scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, muşcător. [Coribut] citea pentru a nu ştiu citea oară arzătoarele satire ale lui Decimus Iulius Iuvenalis. SADOVEANU, o. VII 97. Alexan-drescu înveselea auditoriul cu cite-o elegie, o satiră sau o fabulă. GHICA, S. a. 126. Spune-mi cum poci de rimă, de muz-a mă desface. Şi eu, drept recompensă, o satiră ţi-oi face. ALEXANDRESCU, m. 258. + Genul satiric. Dintre genurile literare, satira, prin procedeele artistice specifice, poate şi trebuie să joace uit rol important în nimicirea vechiului, în înlăturarea a tot ceea ce e putred, cangrenat în viaţa socială, contemporanui., s. ii, 1953, nr. 367, 4/5. — Accentuat şi: satiră. SATIRIC1 s. n. Conţinut, caracter specific satirei. [Artiştii] au simţit nevoia unor completări, a unor adăugiri, care să adincească satiricul piesei. CONTEMPORANUI,, S. II, 1948, nr. 10S, 10/3, . SATIRIC", -Ă, satirici, -e, adj. Cu caracter de satiră ; care ţine de satiră. V. epigramatic. Anton Bacal-başa. . . vrea să ne arate fondul său de lirism senin, care desigur ne .va surprinde, ca şi însemnatele sale produceri satirice, demetrescu, o. 190. Şi, pentru a sfirşi printr-o, trăsătură satirică: «prostul găseşte oricind unul mai prost ca el care să-l admire ». bolintineanu, o. 253. -^-înclinat spre satiră. Spirit satiric, + (Substantivat) Autor de satire. Caragiale e un satiric. IBRĂILEANU, SP. CR. 219. Publicul romin s-a învăţat aşa de mult să rîză de spiritualele produc- ' ţiuni ale mult talentatului nostru satiric. GHEREA, ST. CR. II132. Acei vestiţi satirici... nu numai nu avură din scrieri neplăceri, Ci cîştigară încă nemuritoare slavă. NEGRUZZI, S. îi 215. SATIRIZA, satiri zez, vb. I. T r a n z. A ataca, a biciui, a critica pe calea satirei, a ridiculiza. — Variantă : ' (învechit) satiră (alexandrescu, m. 245) vb. I. SATIRIZĂRE s. f. Faptul de a satiriza; biciuire prin satiră, ridiculizare. Muza de la Burdujeni conţine ■ ■ . satirizarea ridicolului izvorît din amestecul fanariotismului pămintean cu civilizaţia apuseană neasimilată. ibrăiîEanu, SP. CR. 108. SATISFĂCE, satisfac, vb. III. T r a n z. A mulţumi (pe cineva) îndeplinindu-i o dorinţă, o necesitate, o exigenţă. Răspunsid satisface pe examinator. + (Complementul indică dorinţa sau exigenţa cuiva) A mulţumi, a împlini. Cel puţin mi-am satisfăcut o curiozitate. C. PETRESCU, c. v. 258. Un teatru aşa de variat putea satisface gusturile celui mai rafinat dintre micii noştri stăpini. iorga, i,. n 33. SATISFACERE s. f. Faptul de a satisface. Pentru satisfacerea ambiţiilor tale eşti în stare să omori oameni, baranga, i. 191. SATISFACŢIE, satisfacţii, s. f. Sentiment de mulţumire, de plăcere. Istoricii literari. . ■ notează că ştirea morţii lui Puşkin, care a produs satisfacţie in sinul societăţii căreia el îi aparţinea prin naştere şi în mijlocul căreia trăia, a SATISFACŢIUNE 16 — SAU impresionat profund şi dureros poporul rus. stancu, U.R.S.S. 146. + Ceea ce produce mulţumire, motiv, prilej de a fi satisfăcut. Încearcă el htsuşi cele dintâi rime şi găseşte în ele primele satisfacţii. sadoveanu, E. 200. Te-ai gindit dumneata cite alte satisfacţii (ţi oferă tinereţea dumitale? c. petrescu, c. v. 149. Expr. A cere (sau a da) satisfacţie *= a) a cere să i se facă (sau a-i da cuiva) dreptate, a cere să i se dea (sau a-i da cuiva) cîştig de cauză; b) a provoca (sau a accepta o provocare) la duel. Am văzut pe baron Spleny la Brown şi mi-a zis că are să ceară satisfacţie lui Eliad pentru pricina ce ştii. GHICA, A. 418. — Variantă : satisfacţiiine (c. petrescu, c. v. 103) s. f. SATISFACŢltJNE s. f. v. satisfacţie. SATISFĂCĂTOR, -OĂRE, satisfăcători, -oare, adj. Care satisface; mulţumitor, îndestulător. Răspuns satisfăcător. Explicaţie satisfăcătoare. SATISFĂCtT, -Ă, satisfăcuţi, -te, adj. Care este plin de mulţumire, de satisfacţie; care exprimă mulţumire, mulţumit. Cuprinse cu o privire satisfăcută şi protectoare copiii strinşi în juru-i. c. petrescu, c. v. 9. + Ale cărui dorinţe, exigenţe au fost îndeplinite, căruia i s-a dat satisfacţie. Nu mi s-a adresat nimeni să plece nesatisfăcut. c. petrescu, C. v. 134. Satisfăcut, portarul se tnmuie şi nu-i ascultă pină la capăt. REBREANU, R. i 269. Pentru astă-dată vă cred satisfăcuţi. CARAGIAI,E, O. ni 142. (Despre dorinţe, exigenţe) îndeplinit. SATÎR, satire, s. n. 1. Un fel de cuţit mare de bucătărie, scurt, lat şi greu, pentru spart oase, pentru tocat carne etc. Zgomotul satirului, tocind carnea, fura uneori cu sălbăticie părţi din această muzică gospodărească. BASSARABESCU, S. N. 36. Se aruncă cu satirul de la bucătărie şi-i tăie capetele. ISPIRESCU, I,. 202. 2. (învechit) Topor de luptă, secure. V. halebardă. [Mircea Ciobanul şi fiul său] purtau... la brtu satir şi jungher, odobescu, S. i 65. Secure de călău. SATÎRĂŞ, satiraşi, s. m.' (învechit) Soldat din garda domnească înarmat cu satîr (2). Arnăuţii şi satîraşii îşi curăţau armele. fh,imon, c. 58. SATRĂP, satrapi, s. m. Guvernatorul unei provincii la vechii perşi. F i g. Persoană (în special conducător) cu apucături despotice; despot, zbir, tiran. Şicanele mărunţilor satrapi locali, nemulţumiţi de rigorile acestui magistrat, scrupulos pină la manie. c. PETRESCU, C. V. 10. Pentru un indian, dumnezeirea este Vischnu,. o altă speţie de satrap, macedonski, o. yy 85. SATRAI’ÎE, satrapii, s. f. (La vechii perşi) Domeniu guvernat de un satrap; fi g. guvernare despotică, tiranică. La curtea.. . cea nouă veneau darurile satrapiilor. SADOVEANU, I). P. 8. înţelege că a intrat pe teritoriul unei satrapii asiatice, unde un singur om taie şi spinzură. c. PETRESCU, o. P. i 47. SATURĂ, saturez, vb. I. T r a n z. A aduce un sistem fizîco-chimic în stare de saturaţie. S AT U li AN T, saiuranţiy -te, adj. (Numai în expr.) Vapori saturanţi = vapori în starea în care se află cînd sînt în contact cu lichidul care i-a produs. SATURĂRE s. f. Faptul de a satura; aducerea unui sistem fizico-chimic sau tehnic în stare de saturaţie. SATURĂT, -Ă, saturaţi, -te, adj. Care nu mai are valenţe libere şi deci nu mai poate forma compuşi de adiţie, care este adus în stare de saturaţie. în lumina difuză, înecată in aerul saturat de vapori de apă, conturul formelor se ştergea, ca Intr-o vagă pictură, bart, s. m. 95. SATDRAT0R, saturatori, s. m. Aparat folosit pentru concentrarea unei soluţii pînă la saturaţie, prin dizolvarea în ea a unui solid sau a unui gaz. SATURĂŢIE s. f. Stare a unui compus chimic, care nu 'mai conţine valenţe libere şi deci nu mai poate adiţiona alte elemente în molecula lui. + Starea unei soluţii în care nu se mai poate dizolva o nouă cantitate din substanţa dizolvată. •{■Loc, a d v. Pinii la saturaţie = a) (Chim;) pînă la completarea tuturor valenţelor libere; b) f i g. atît cît poate suporta cineva. + Stare a unui mediu gazos în care nu se mai poate evapora o nouă cantitate dintr-un anumit lichid. + F i g. Dezgust, plictiseală, lehamite. SATÎJRN s. n. Numele plumbului în alchimie. SATURNĂLE s. f. pl. Sărbătoare populară la romani, care avea loc în fiecare an, în cinstea zeului Saturn, după terminarea lucrărilor agricole. SATURNÎN1, -Ă, saturnini, -e, adj. (în expr.) Colici saturnine = colici pricinuite de o intoxicaţie cu , plumb. SATURNÎN2, -Ă, saturnini, -e, adj. (în expr.) Vers saturnin = vers iambic de şapte silabe, întrebuinţat în poezia latină arhaică. SATURNÎSM si n. Intoxicaţie cu plumb. Tuberculoza şi saturnismul secerau in fiecare an zeci de vieţi din rindurile muncitorilor tipografi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2613. SAŢ s. n. (Şi în forma saţiu) Senzaţia de a fi sătul; săturare, îndestulare. Cu sudoarea şi lacrimile lor au îngrăşat ţarina, din care au scos holde nu pentru saţul lor. sadoveanu, E. 268. Poame a căror suc aţiţă foame, Iar saţ n-aduce nicidecum. AI.ECSANDRI, p. in 548. <’> Loc. adj. şi a d v. Fără saţ = lacom, nesăţios ; f i g. nepotolit, neistovit. Ochii mari şi minunaţi Lucesc adine, himeric, Ca două patimi fără saţ Şi pline de-ntuneric. EMINESCU, o. 1172. De la fereastra salonului meu ochii mei se primblau fără saţiu. AiECSANDRi, o. P. 274. *$> E x p r. A ţine (sau a-i ţine cuiva) (de) saţ, a-i fi cuiva de saţ sau a-şi ţine saţul = a (se) sătura, a(-şi) potoli foamea pentru mai mult timp. Se jucaseră cit se jucaseră, mincaseră apoi să le fie de saţ. contemporanui,, s. n, 1949, nr. 156, 9/6. Peştele de undiţă şi mămăliga de rişniţă nu ţin saţ. SADO-"VEANU, N. F. 47. Am mincat colac cu cirnaţ, Că fine mai bine de saţ. La TDRG. Iastă giscă s-o faci friptură şi umplută, să ne ţinem, saţul cităva vreme. ib. îi ţine saţiu ca şi calului care, după ce trece drumul, iar flămînzeşte. şez. i 218. A nu avea saţ = a fi lacom, nesăţios. (F i g.) [împăratul] nu mai avea saţ de bogăţie şi nici o milă n-avea de supuşii lui. vtAHUŢĂ, o. a. 214. F i g. Suprasaturaţie, dezgust, silă, lehamite. Aceleaşi nemărginiri pustii de ape sfirşeşte prin a-ţi naşte o plictiseală fără seamăn: acel saţiu obositor care-l produce drumul mai multor zile de mare. BART, s. M. 66. Saţiul de desfătări. GORJAN, H. II 41. ^ Belşug, abundenţă; îmbuibare. O dată se însoară omul şi are şi el dreptul la o zi de saţiu. PAMFII.E, CER. 112. Sosi toamna, şi nu ştiu cum, cu dinsa, veni şi saţiul in casa lui. negruzzi, s. i 73. — Variantă : saţiu s. n. SAŢIĂT, -Ă, saţiaţi, -te, adj. (Rar) Sătul peste fire, săturat. Nedind pas dorinţilor nici să se ivească măcar, eşti saţiată mai-nainte d-a avea vrun gust; măninci pînă a nu fi flămînzit; bei pînă a nu fi însetoşat. ISPIRESCU, u. 25. SAŢIETĂTE s. f. Saţ, saturaţie. SĂŢIU s. n. v. saţ. SAU conj. 1. (Cu funcţiune disjunctivă) Ori, fie. a) (Leagă noţiuni sau propoziţii care se exclud ca opus* SAULĂ - 17 — SAVURĂ sau contradictorii) Nu ştia: să rîdă sau să plîngă? c=j Tractatul ce el încheie cu Baiazet la 1393 asi-gurează romînilor. . . dreptul de a face război sau pace. BĂLCESCU, o. Ii 13. (Al doilea membru al disjunc-ţiei este o negaţie) Chiar pentru, o copilă de paisprezece ani, femeie încă nedesăvîrşită, o podoabă e frumoasă sau nu şi de preţ ori nu, numai după cum îi vine ei bine sau nu. c. PETRESCU, R. DR. 65. Spuie-ţi morţii din mor-mînt De sînt om sau de nu sînt. ALECSANDRi, p. ii 25. Să vadă dacă acele poame era de mîncare sau ba. DRĂ-GHICI, R. 51. b) (Leagă noţiuni sau propoziţii care se exclud ca alternative) Doriţi ceai sau cafea? Taci. . . că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare. ISPIRESCU, • h. 2. Bărbatu-mcu. . . nu s-a putut plivge că l-am înşelat sau i-am răsipit casa. creangă, p. 4. Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul? EMINESCU, o. i 181. Este el cum îl arată sabia lui şi armura, Cavaler de ai credinţei sau al Tibrului stăpîn?. . . Uriaş e al Daciei sau e Mircea cel Bătrin? ALEXANDRESCU, m. 14. De aş avea. . ■ un topor sau altă asămine unealtă. DRĂ-Ghici, R. 48. Sau. . . sau, indică necesitatea de a alege între două alternative. Sau luni sau miercuri. Sau una sau alta. <0> (în enumerări, precedînd fiecare element al enumerării sau numai pe ultimul) Pentru a da la rindea se întrebuinţează sau rindeaua propriu-zisă, sau cioplitorul, sau gealăul. <0> (Al doilea termen al disjuncţiei exprimă o revenire sau o îndoială asupra primului termen) După cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere, creangă, p. 87. După un an, sau după mai mulţi, moş Nichifor s-a răsuflat şi el cătră mai mulţi prieteni, id. ib. 136. Rabdă pe cit vei putea Că nu-i trăi cit lumea. . . Ci-i trăi o zi sau două Şi te-i topi ca ş-o rouă. JARNîk-bîrseanu, d. 151. 2. (Cu funcţiune explicativă) Adică, cu alte cuvinte. Negustor de băcan ■ . • piatră-vînătă, piatra-mlimanului, sau piatră bună pentru făcut alifie de obraz, creangă, p. 112. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta în Adunarea sau soborul a toată ţeara. băi.cescu, o. ii 13. Halima, sau povestiri mitologhiceşti arabeşti [titlu], GORJAN. 8. (Cu funcţiune copulativă) Precum şi. Nisipul se găseşte pe prundul riurilor, lacurilor sau mărilor, cu Omule. . . Spune-mi. . . Duhul tău. . . măcar vreun lucru de-ţi chizăşluieşte-n lume? Sau care ţi-i începutul şi sfîr-şitul chiar anume? conachi, p. 276. 4. (Introducînd propoziţii interogative; cu funcţiune conclusivă, atenuată de o nuanţă de îndoială) Nu cumva ? au doară? oare? poate? Vai mindruţă de departe, Ce tot faci de nu scrii carte ? Doar hîrtia s-a scumpit, Ori pe mine m-ai urii; Sau negreala s-o gătat, Ori pe mine in-ai uitat? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 142. Brazii că se legănau, Ctiibuleţul mi-l stricau. — Dar voi ce vă legănaţi? Sau vreţi cuibul să-mi stricaţi, De-aici să mă depărtaţi, id. ib. 204. SAtJLĂ, saule, s. f. Parîmă subţire, folosită pentru a fixa la bordul navelor diferite obiecte. El le legă strîns, înfăşurînd împrejurul lor. de două şi de trei ori saula ancorei, frînghioară subţire şi tare. dumitriu, p. f. 13. Filoftei, în picioare la capătul bărcii, mai asigură o dată nodul satilei de ancoră, id. ib. 15. SAIJEIÎKI s. m. pl. Ordin de reptile, care cuprinde şopîrlele şi cameleonii. SAYĂI adv. v. Sil vai. SAVALÂŞ adv. (în poezia populară, servind la scoaterea în evidenţă a cuvîntului pe care-1 precedă) Săvai. Tudor, Savalaş Tudor. TEODORESCU, p. p. 677. SAVALĂT adv. (în poezia populară) Săvai. Dar Letinul ăl bogat, Savalat, _ ci ine spurcat. El ocheanul că-l punea Şi nunta că mi-o vedea. MAT. FOEK. 112. 2 - . SAVANA, savane, s. f. Cîmpie întinsă în zona tropicală, acoperită cu ierburi înalte şi presărată din loc în loc cu tufe de arbuşti spinoşi sau cu copaci pitici. Se oprea cu privirea la o anumită pată albastră de ape, cafenie de munţi, albă de deşerturi, verde de codri şi pampasuri, savane şi jungle, c. petrescu, o. p. ii 45. Pe cea savanâ-n-tinsă şi cti sălbatic nume, Lung ocean de iarbă, necunoscut in.lume, O cumpănă se-nalţă aproape de un puţ. Ai,ECSAN-dri, V. iii 90. SAVĂKT1, -Ă, savanţi, -te, adj. Cu cunoştinţe vaste şi temeinice; foarte învăţat V. erudit, doct ♦ Care conţine multă ştiinţă, care denotă ştiinţă sau, p. ex t., artă, pricepere, măiestrie. Ion Ozun vedea. . . tot ce oamenii. . . vinează, pescuiesc, cultivă cu savante atenţii şi adună pentru belşugul acesta al rafturilor de băcănii, c. petrescu, c. v.119. [Anca] arată perfecta cunoştinţă a sufletului Iui Dragomir, pe care-l torturează într-un chip aproape savant. GHEREA, ST. CR. n 238. «$> (Adverbial) în mijlocul unui atelier cu soarele savant distribuit prin canaturi de sticlă. C. PETRESCU, R. DR. 73. SAVĂNT2, -Ă, savanţi, -te, s. jn. şi f. Persoană cu vaste şi aprofundate cunoştinţe în una sau în mai multe ramuri ale ştiinţei, creator în domeniul ştiinţei. V. erudit. Vezi dincolo, la geam, savantul Priveştc-adînc în depărtări. Acolo poate se-nfiripă Un nou sistem de irigări, frunză, z. 43. îl vizitau cei mai iluştri savanţi ai lumii. CAMii, PETRESCU, T. ii 212. SAVANTLÎC, savantlîcuri, s. n. (Familiar) Erudiţie; (cu sens depreciativ) paradă de erudiţie, pedanterie, preţiozitate. Cartea e de un savantlîc cu totul nepotrivit menirii ei şi e înţesată de neologisme. CĂEINESCU, i. c. 148. -4- Preocupare ştiinţifică. Sătul de la un timp de savantlîcuri, simţeam nevoia să petrec, să rid. M. I. caragiale, c. 115. SAVARINĂ, savarine, s. f. Prăjitură făcută din ouă şi zahăr cu adaos de pesmet; se serveşte cu sirop, rom şi frişcă. SAVOĂRE s. f. Gust deosebit, ales al alimentelor. l-a interzis să utilizeze vreodată fasolea verde, mazărea. . . decît imediat ce sînt culese din grădini: după cîteva ore îşi pierd toată savoarea, c. petrescu, î. ii 65. F i g. Farmec, gust. Iubite Ghica, ştiu că ai să te plîngi şi acum de mine, că-ţi scriu puţin şi fără savoare. BĂI.CESCU, la ghica, a. 562. SAVOR, savori, s. m. (Popular) Samur. Auzind noi. . . Că porţi negoţ cu rişii şi cu savorii De care poartă numai împăraţii, marian, nu. 338. SAVtJK, savuri, s. m. (Bot.; regional) Sovîrf. Dobin-direa coloarei negre din sovîrf se mai cunoaşte şi prin alte părţi din Dolj. . . unde sovîrful se numeşte şi savur. pamfue-EUPESCU, CROM. 36. SAVCEÂ, savurez, vb. I. T r a n z. A mînca sau a bea ceva pe îndelete, cu plăcere, pentru a simţi bine gustul; a degusta. în loc să savureze încet bomboana, ca orice plăcere care trebuie să dureze cit mai îndelungat, [Sabina] începu să o crînţăne. c. petrescu, c. v. 14. + F i g. A se bucura în tihnă de ceva, a se delecta, a se desfăta, a fi îneîntat. Izu Protopopescu savura stupoarea prietenului. C. PETRESCU, a. 471. • SAVORĂ s. f. 1. Material pietros alcătuit din granule, care se obţine prin sortarea pietrei rezultate din concasa-rea rocilor şi se întrebuinţează la construirea macadamurilor şi la prepari rea asfaltului. 2. (învechit) Povară formată de obicei din saci de nisip sau de prundiş, care se pune într-o corabie pentru ca aceasta să se poată afunda în apă atît cît cere stabilitatea ei; lest. îşi făcură savura sau povara corăbiei de piper. GORJAN, H. U 46. SAVUROS - 18 - S\BIA savurOs, -oăsă, savuroşi, -oase, adj. Cu gust plăcut, plin de savoare, delicios. Muşcătura untii fruct savuros, c. petrescu, S. 109. + F i g. Plăcut, încînţător. Zîmbea leşiat şi vag pentru imaginea savuroasă din el. popa, v. 218. SAXANÂ, saxanale, s. f. (Turcism învechit şi popular) Sarcină, povară, greutate; (în special) povară pe care o duce un cal în spinare (v. sama r). Dacă văzu şi văzu, se hotărî şi el a se duce acasă cu saxanaua in spinare şi o luă la drum. ISPIRESCU, L. 212. Nu ştii tu c-ai mai avut Saxanale Cu parale, Sămăraşi Cu gălbenaşi, Cirezi multe De boi graşi. TEODORESCU, p. p. 677. SAXII6RN, saxhornuri, s. n. Instrument muzical de suflat, făcut din aramă şi întrebuinţat în fanfare şi orchestre. SAXOFON, saxofoane, s. n. Instrument , muzical de suflat, făcut din metal, cu îmbucătura asemănătoare cu. a clarinetului; se întrebuinţează în orchestre. -Alte instrumente bizare şi triste au început să se tinguie cu gilgîiri de plîns şi. . . cu risid acela inuman şi întrerupt de sincope, al clapelor de saxofon. C. PETRESCU, C. V. 167. Saxofonul gîlgîia un plîns terminat in hohote guturale. id. ib. 198. SAXOFONÎST, saxofonişti, s. m. Cîntăreţ din saxofon. SAXON, -Ă, saxoni, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia majoritară a Saxoniei. SA conj. I. (Semn al conjunctivului) Ţi-e drumu-nde-lungat Şi-i noapte. De n-ai gazdă-n sat. Să vii să dormi la noi. coşmjc, p. I 230. Unde să se adune ea cu celelalte slugi din curte? Unde să scoată ea un cuvint. de pîră sau de zlzanie? Unde să calce ea cuvîntul bucătăresei şi să se amestece în becisniciile celorlalţi? ISPIRESCU, I.. 309. Bun lucru, bade, cu plugul! — Să trăieşti, mîndră, cu prinsul! jarnîk-hîrseanu, d. 379. (Ca semn al conjunctivului, în alcătuirea formelor familiare şi populare de viitor) Dacă ţara o să se ridice ca acum cîţiva ani fără legătură de la om la om, fără legătură de la sat la sat, fără conducere şi fără plan, o să se întîmple la fel. STANCU, I). 286. Cred că ai să izbuteşti. ISPIRESCU, I,. 5. Acela are să te ducă la împărăţie. CREANGA, p. 192. Ştiu c-ai să-mi pui înainte prieteşugul cel mare. conachi, p. 86. II. (Semn al conjunct;vului şi, în acelaşi timp, conjuncţie subordonatoare) 1. (Introduce o propoziţie subiectivă, după verbe şi expresii impersonale) îmi vine greu să-l ascult şi-mi vine şi mai greu să nu-l ascult. STANCU, D. 355. Mai bine să te ia pe tine dracul de o mie de ori decît să rămîie vulpea fără coadă, odobescu, s. iii 47. Aşa-mi vine cîteodată Să mă sui la munţi cu piatră ■ .. Aşa-mi vine uneori Să mă sui la munţi cu flori, jarnîk-bîrseanu, 1). 201. (Precedat de «ca») Nu e bine ca omul să fie singur. 2. (Introduce o propoziţie predicativă) Pare să fie om de înţeles. Seamănă să fie om cumsecade. A ajuns să moară de foame. 8. (Introduce o propoziţie atribiîtivă) Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit, ispirescu, i,. 2. Pe Murăş şi pe Cîmpie Nu-i mîndră să-tni placă mie, Pe Murăş şi pe Tîrnavă Nu-i mîndră să-mi fie dragă. Jarnîk-bîrseanu, d. 24. 4. (Introduce o propoziţie completivă directă sau indirectă) Ce-a făcut moş Gheorghe? A vrut să-şi ia înapoi pămintul şi de Ia un vecin şi de la celălalt. MIIIALE, O. 121. Puteam chiar să nu mai fiu acuma, sadoveanu, o. II 231. Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocîrlie, Tu ai vrea să spui să ducă către dinsul o solie, Dar ea zboară. eminescu, o. i 82. Eu. nu îţi cei in parte nimica pentru mine: Soarta-mi cu a mulţimii aş vrea să o unesc, ai.exandrescu, m. 6. Poruncitu-mi-a mîndră Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. jarnîk-bîrseanu, D. 132. <$• (Precedat de «ca») Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi, alături, eminescu, o. i 87. Destul, boieri! fzise Lăpuşneanul] întoarceţi-vă şi spuneţi celui ce v-au trimis, ca să se ferească să nu dau peste el. NE-GRUZZI, s. i 140. 6. (introduce o propoziţie finală) [Neagu] se întoarse să controleze cîrma. barx, e. 397. Unchiaşul. . . a ieşit să-i întîmpine. ispirescu, I,. 1. în aerul nopţii Făt-Frumos îşi spălă faţa in baia de lacrimi, apoi, Invălindti-se în mantaua ce t-o ţăsusă din raze de lună, se culcă să doarmă în patul de flori, eminescu, n. 29. Oltule, Olteţule, Seca-ţi-ar pîraiele, Să crească dudaiele, Să trec cu picioarele. ai,ecSandri, P. P. 284. <$> (Precedat de «ca») Se duse în grajdurile împărăteşti, unde erau cei mai frumoşi armăsari. .. ca să-şi aleagă unul. ispirescu, i,. 3. [Lupul] unge toţi păreţii cu sînge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei. creangă, p. 25. Tot oraşul Chişinăului se adunase, ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, s. I 35. Frunză verde mărăcine, Du-mă, bade, şi pe mine Unde mergi în ţări străine; Fă-mă peană-n clopul tău, Ca să te umbresc mereu, jarnîk-bîrseanu, d. 63. <}* (Precedat de « cum »; neobişnuit) îşi va pune toate puterile, cum să-şi sfîrşească slujba, ispirescu, i,. 14. 6. (Introduce o propoziţie consecutivă) Cam pe la amiază deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă într-o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la pâmînt, nu altăceva. creangă, a. 30. S-au făcut ca ceara albă faţa roşă ca un măr Şi atîta de subţire, să o tai c-im fir de păr. eminescu, o. I 82. (Precedat de « de ») Se răpezi. . : de să-l facă mici fărîmi. ispirescu, i„ 17. Un drag. de copilaş, de să-l vezi şi să nu-l mai uiţi. id. ib. 41. (Precedat de «ca») E prea frumos, ca să fie adevărat. 7. (Introducînd o propoziţie condiţională, echivalează cu « dacă », urmat de optativ) Să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac printre năsip sau fir de năsip printre mac. CREANGĂ, p. 264. Fugarul Bogdan ar fi fost extradat să nu fi fugit din Polonia. HASDEU, I. V. 24. Pădurice, deasă eşti, Mindra mea, departe eşti; Dar să. ştiu că te-aş vedea, Păduricea o-aş tăia. jarnîk-bîrseanu, d. 128. Ducc-m-aş, să am putere, id. ib. 48. III. (în loc. conj.) Măcar să (introduce o propoziţie concesivă). Trebile care ţi le-oi face eu nu le-a face altul, măcar să fie cu stea în frunte. CREANGĂ, p. 152. Nu mă duc, mamă; nu mă duc la Socola, macar să mă omori. id. A. 119. Numai să (introduce o propoziţie condiţională). îţi poate fi de folos, numai să vrea. dei,avrancea, v. v. 219. Pînă să (introduce o propoziţie temporală). Pînă să ajungă el, craiul pe de altă parte şi ajunsese acasă. creangă, p. 186. în Ioc să v. 1 o c. (Să) nu (care) cumva să v. cumva. Pentru ca să = a) introduce propoziţii finale. Nu era ziuă în care. . . să nu fi mers măcar de zece ori la straturi, pentru ca să vadă dacă nu erau răsărite seminţele. SLAVICI, N. I 22; b) aré valoare copulativă. A plecat mulţumit, pentru ca să se întoarcă peste o oră din nou nedumerit. Fără să = a) introduce propoziţii modale. Gingaşa copilă ceti răvaşul. . . fără să verse măcar o lacrimă, negruzzi, S. I 25 ; 1)) introduce propoziţii concesive. Fără să-mi fi spus cineva, am bănuit adevărul. sabArél, săbărele, s. n. Numele unui dans popular; melodia după care se dansează. Foicică d-anghinare, Cit mi-e Argeşul de mare, Haz ca săbăirelul n-are. La HEM. Săbărelu-i linişor, parcă-mi cîntă tot de dor! TEODORESCU, P. P. 305. SĂmA, săbiez, vb. I. T r a n z. (învechit şi popular) A tăia cu sabia. SÂU1RH — 19 — SÂD1TOK SĂBIÎR, săbieri, s. m. (învechit şi popular) Fabricant de săbii. Nu e paloş de fier, Călit de vrun săbier, Ci-i paloş... Cu tăişul de oţel. Teodorescu, p. p. 571. SĂBIOĂKĂ, săbioare, s. f. 1. Diminutiv al lui sabie. Săbioară, Prea dulcea mea surioară, Ieşi amu din teac-afară Pe vrăjmaş de mi-l omoară. teodorescu, r. p. 117. 2. (Bot.) Săbiuţă (2). Frunzuliţă săbioară, Dragă Mărioară, Ce ţi-am povestit asară? isibicescu, p. P. 75. 8. (Iht.) Sabie (2). O săbioară argintie dăduse în cîrligul lui nenea Radu. sadoveanu, a. L. 145. SĂBlOl, săbioaie, s. n. Augmentativ al lui s a b i e. Alese un săbioi ce de-abia oamenii ceilalţi îl ţinea in mină. ispirescu, i„ 136. SĂBIÎJŢĂ, săbiuţe, s. f. 1. Săbioară (1). 2. Plantă erbacee, cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de sabie, cu florile purpurii; creşte prin păduri şi fineţe (Gladiolus imbricatus); săbioară. Barbarii, spre a-şi scădea volumul splinei. . ■ aspiră pe gură fum de săbiuţă. ODOBESCU, S. n 293. Iată mintă, săbiuţă. negruzzi, s. i 97. SĂBUÎ, săbuiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A croi, a ciopli, a lucra. Noi mireasă i-am găsit. . . Din bardă nebărduită, De secure săbuită. MAT. FOLK. ISO. SĂCĂLtJŞ, săcăluşuri, s. n. (învechit şi arhaizant) Tun mic, primitiv. (Cu pronunţare regională) La cea dintăicupă pe care Duca-vodă o înălţă. . . trăsni un sacaluş subt ferestre, cutremurînd încăperea. SADOVEANU, z. c. 136. SĂCĂTĂU s. n. v. săcăteu. SĂCĂTÎU, săcăteie, s. n. (Regional) Sac mic; săculeţ, traistă. (Atestat în forma săcătău) Bagă mîna-n săcătău, Scoate la minciuni mereu. MAT. FOWC. 424. — Variantă: Săcătău s. n. SĂCEĂLĂ, săceli, s. f. (Mold.) Ţesală. [Calul] n-a cunoscut. săceala şi ovăzul pînă la intrarea lui în oaste. sadoveanu, o. viii 198. Ai s-o pui pe grăunţe şi pe săceală, şi în două săptămîni n-ai s-o mai cunoşti, hogaş, m. n. 9. SĂCELÂ, săcelez, vb. I. T r a n z. (Mcld.) A ţesăla. (F i g.) Nu v-am săcelat astăzi. CREANGĂ, A. 37. săcGi, săcoaie, s. n. Augmentativ al lui sac; sac mare. Văzindu-se scăpat din atîtea nevoi şi încă cu un săcoi de galbini, plin, nu mai ştia ce să facă de bucurie. SBIERA, l\ 184. SĂCOS, -OĂSĂ , săcoşi, -oase, adj. în felul unui sac, ca un sac; de sac. Purta o haină săcoasă, gri-cafenie, c. petrescu, A. 479. ' SĂCOTÎil, săcoteie, s. n. (Rar) Săculeţ. SAlRJiT, -EÂTĂ, săcreţi, -te, adj. (Popular; şi în formele secret, sicret, sîcret) 1. (Despre locuri, case) Pustiu, nelocuit. Ce vînturi te poartă prin locurile aceste secrete? Riîteganul, r. n 65. Li se mai urîseră şi lor prin cei codri săcreţi. id. ib. I 45. Lung îi drumul şi sîcret. ŞEZ. VI 122. 2. Afurisit, blestemat. Durerea acestor sîcrete ciolane. ŞEZ. li 20. <$• (Substantivat, ca epitet pe lîngă un nume) îşi mai astîmpărase puţin sicreata de foame, pamfii/e, S. T. 160. Vor scăpa de săcreata de cătănie. RETEGANUL, f. v 81. Luă arcul încordat, Cum e bun de săgetat, Ş-o sicreată De săgeată. La hem 1487. *$• (Substantivat, în imprecaţii) Mînca-te-ar sicreata, moarte, Rea eşti şi fără dreptate.- marian, î. 281. Lasă-l sîcretului de tutun. ŞEZ. xix 137. — Variante: socrit, -citii, sicr6t, -oătil, sîcrât, -câtă ndj. SĂCRÎU s. n. v. sicriu. SĂftJI, săcuie, s. n. Săculeţ care se poartă atîrnat de gît, trăistuţă. Obişnuit, copiii au trăistuţe sau săcui în gît sau beţe in mînă. rAMKn.K, cr. 8. Săculeţ în care se pun la stors fagurii, caşul. Mierea se stoarce puindu-se fagurii in săcuie şi aceştia într-un teasc făcut într-adins pentru a stoarce mierea şi ceara. I. IONESCU, M. 382. SĂCUIÎŢ, săcuieţe, s. n. (Rar) Săculeţ. I- au dăruit nu numai viaţa, dar şi un săcuieţ cu galbini. SBIERA, p. 228. SĂCULÎŢ, săculeţe, s. n. Diminutiv al Iui sac; sac mic în care se ţin diferite lucruri, în care se pune brînza la scurs etc. De coviltir atîrnau înăuntru pe ici, pe colo, săculeţe cu de-ale mincării. camil petrescu, o. i 10. Aoleu, o punguliţă!. . . Ba-i un săculeţ cam greu ! HASDETJ, R. v. 10. Făina pentru mămăligă se ţine în săculeţe de pînză de cîlţ. ŞEZ. v5. + Sacoşă în care ţin femeile banii, batista etc. Cu un săculeţ plin cu nimicuri femeieşti pe o mină... cucoana Marieta era gata de drum. hogaş, H. 103. SĂCULTEĂŢĂ s. f. v. săculteţ. SĂCULTÎŢ, săculteţe, 3. n. (Regional) Săculeţ. Mama Nastasia a scos dintr-o ladă un săculteţ de catifea roşie. contemporanul, ni 654. Cu un săculteţ de galbini se sui pe o trăsură, cîrnind spre un oraş învecinat. ŞEZ. v 79. <$> F i g. Dădui mina pe rînd cu părintele Filip, nalt şi bărbos; cu judecătorul firav; cu doctorul alcătuit din săculteţe pline, scurte şi groase, sadoveanu,. o. vin 98. — Variantă: săculteâţă (alecsandri, t. 200) s. f. SĂCUŞOR, săcuşori, s. m. 1. Săculeţ. Baronu... o dispărui. . . împreună cu săcuşorul meu de voiagiu. ALEC-sand ri, t. 72. 2. (Regional) Nimfă de furnică. Nimfele sau coconii [de furnică] se numesc în cele mai multe părţi, atit din Bucovina cît şi din Moldova: saci. . ■ sau săcuşori. marian, INS. 233. SĂDÎ, sădesc, vb. IV. T r a n z. (Complementul indică planta sau locul) A planta. Aşa să facem.. . dacă această grădină va fi sădită de mîini omeneşti, ispi-RESCU, h. 224. Am dorit... să sădesc dumbrăvi de dafini cu întunecoase cărări, cu lacuri albastre şi limpezi ca lacrima. EMINESCU, N. 59. Cine sădeşte vie, din rodul ei mănîncă. (Abso 1.) Dorul badei unde şede?... Colo-n grădiniţa verde, Mereu cintă şi sădeşte. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 285. (Poetic) în fiii voştri.. . Sădiţi sublima floare a iubirii. ni-xui.uţX, Ţ. I). 27. Văd cerul lan albastru, sădit cu grîu de stele. EMINESCU, O. rv 64. F i g. Alte legi sădeşte în sufle-tu-omenesc. MACEDONSKI, o. i 109. Au tainica solie De-a sădi in viitor Libertatea ţării lor. alecsandri, p. ii 83. A sădit în inima femeii acea dragoste de familie, niîgruzzi, S. I 289. (Refl. pa s.) Acea rîvnă se sădi aşa de adine in inima ei, incit toată ziua numai de ea ii era vorba. popescu, b. i 118. sădîlI, sădile, s. f. Sac mic cu ţesătura rară, de obicei îngustat la fund, în care se pune brînza la scurs. Acum nu era acasă decit un cioban bătrîn şi şchiop, care dregea sădilele. galaction, o. i 155. Briază dulce din sădită. MAT. 1-olk. 116. — Variante : sedilu, sidilă (teodorescu, p. p. 513) s. f. SĂDÎRE, sădiri, s. f. Acţiunea de a sădi. SĂLlT s. n. Faptul de a sădi;, sădire. SĂDITOR1, săditoare, s. n. Băţ cu care se fac găuri în pămînt cînd se sădeşte. SĂDIT6R:, -OĂRE, săditori, -oare, adj. 1. (Şi substantivat) Care sădeşte. Trăiam cu săditorii visul galeş al Floridei. M. I. CARAGLU.E, c. 40. i SĂDITUR — 20 — SĂGETAT 2. Potrivit, bun pentru a fi sădit, de sădit. Materiale săditoare valoroase pentru toate plantele cultivate. CONTEMPORANUL, s. ii, 1948, nr. 107, 8/1. SĂDITÎÎRĂ, sădituri, s. f. Loc sădit, plantaţie. SĂFTEĂ s. f. v. saîtca. SĂFTIĂN s. n. v. saîtlan. SĂFTIÎÎLE s. f. pl. (Popular) Saftian. Pieile, săfti-eleîe... şi le aduceau ciobotarii din răsărit. pamfieE, i. c. 342. Dar nu mi-i de pene, cum mi-i de piele, Că o dam la dubălari Şi făcea douăsprece săftiele. marian, î. 217. SĂGEATA* săgeţi, s. f. 1. Vergea de lemn avînd la un capăt un vîrf ascuţit de fier, iar la celălalt două aripioare înguste; se folosea în trecut ca armă de luptă, fiind aruncată dintr-un arc încordat. Să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el cînd era flăcău. ISPIRESCU, L. 3. Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecîndu-l, vin săgeţi de pretutindeni. EMINESCU, o. I 148. Ursan. . . cade-n loc, Străpuns de o săgeată ce-i intră-n piepl adine. AEECSANDRi, O. 216. <$» (în metafore şi comparaţii, cu aluzie la forma obiectului) Vîrf urile înalte şi ascuţite ale brazilor dimprejur răsăreau din umbră şi, ca nişte săgeţi neclintite de aur, spintecau văzduhul limpede... hogaş, m. n. 70. (în legătură cu verbe de mişcare, cu aluzie la iuţeala cu care zboară obiectul) îşi luă biciul şi porni săgeată după babă. REBREANU, R. I 149. Se avîniă ca o săgeată şi behăind vesel, zburdă de bucurie pe picioarele subţiri ca nişte lujere. Gîreeanu, l. 26. Voinicul dă pinten, Fugarnicul sprinten, Porneşte, săgeată, Şi zboară şoimeşte. IOSIF, P. 81. Un vultur căzu săgeată şi înhaţă pe miţă. deeavrancea, a. 106. <§> Expr. Cît ajunge săgeata = la o mică depărtare, aproape, nu departe. Săgetător îără Săgeată — om care a pornit la o acţiune fără să aibă mijloacele de a o duce la bun sfîrşit. După arc* şî săgeată = aşa cum e omul sînt şi cele făcute de el, după meşter şi lucrul lui. «4** Săgeată de trăsnet = nume dat de popor armelor antice găsite în pămînt, închipuite a fi rămăşiţe de trăsnete. Vîrfuri de arme vechi socotite a fi limbi sau săgeţi de trăsnet. PAMFiEE, vXzd. 75. 2. F i g. Vorbă, aluzie (ironică sau răutăcioasă) menită sa lovească în cineva; împunsătură, înţepătură. Adaugă şi din parte-mi. . . că d-lor au prea midtă ocupaţie cu ochii bărbaţilor, pentru ca să-şi piardă timpul cu ochii copilelor. — Mă duc îndată să înfig cu mulţumire această săgeată în sînul lor. alecsandri, o. p. 132. + Durere vie şi pătrunzătoare, suferinţă. O inimă sfărmată De săgeţi, conaciii, p. 86. M-ai mîntuit de săgeţile morţii. draGHICI, r. 139. 8. Indicator de direcţie în formă de săgeată (1), cu vîrful îndreptat înainte. Fiecare dintre stîlpii caselor şi pătulelor de la ţară, fixaţi cu capătul de jos în grinzile temeliei şi cu cel de sus în grinzile acoperişului. Porunibar, pătul... mai slăbesc din săgeţi şi greutatea porumbului le pleacă spre povîrniş. sevastos, n. 26. Aripă la moara de vînt. + Prăjină lungă prinsă de cumpăna fîntînii şi avînd la capătul de jos ciutura sau găleata cu care se scoate apa. 4. (Geom.) Distanţa maximă dintre un arc de curbi şi coarda care uneşte extremităţile lui. 5. Compus : săgoafca-apei = plantă erbacee acvatică, cu frunze lungi şi subţiri şi cu flori mari, albe, cu mijlocul purpuriu (Sagittaria sagittaefolia). — Pl. şi: (rar) săgete (odobescu, S. ii 186). SĂGETA^ săgetez, vb. I. 1. T r a n z. (învechit şi arhaizant) A lovi, a răni, a ucide cu săgeata. N-ajunge să gonească de-a călare Cerbul, lupul sau mistreţul, sau să săgeteze-n zbor Vulturul, sau să-ncolţească urşii-n vizuina lor. DAVIEA, v. v. 92. Pe vultur îl săgetă un curtean. DEEA-Vrancea, A. 106. îl vedeam săgetînd rîndunica din zbor. CARAGIAI.E, o. ii 331. 4 I n t r a n 2. (Rar) A arunca săgeţi cu arcul. Să îndeletnice cu feliuri de trupeşti mişcări... a săgeta şi a arunca lancea. drĂghici, r. 152. + Intranz. A fulgera, a trăsni. Deodată săgetă un trăsnet năprasnic, c. petrescu, A. R. 6. + A omori, a provoca moartea cuiva. Cum dintr-însa ai gustat Şi moartea te-a săgetat, şez. 11 78. 2. T r a n z. A înţepa, a împunge, a produce o durere vie, ascuţită, puternică. De tulburare, l-a săgetat sîngele prin cap şi inimă ş-a căzut trăsnit cu buzduganul în mină. sadoveanu, o. viii 150. Cînd copilul ieşi afară din tindă, îl săgetă crivăţul care te orbea şi-ţi î?2eca răsuflarea. DEi,A-. vrancEa, H. T. 255. M-a săgetat pustiid de ghimpe, îneît am ţipat, ispirescu, E. 244. <$>• I m p e r s. Şi-aşa mă săgeta prin piept, 7năi camarade, de nici nu puteam răsufla cite-un răstimp. MIRONESCU, S. A. 76. «41 (Adesea determinat prin «Ia inimă »>) A produce emoţii, a da o emoţie puternică ; a tulbura. Simţi un nu ştiu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. ISPIRESCU, E. 35. Bale vîntul şi nu-nceată Dorul badei mă săgeată. Jarnîk-bîrseanu, d. 143. Impers. Cum au auzit. . . aceasta, îndată a săgetat-o prin inimă. SBIERA, p. 112. Unde Ghiţă-mi-auzea, ha inimă că-l seca, în suflet că-l săgeta, Dar din gură tot zicea. teodorescu, p. p. 627. 3. T r a n z. F i g. A se uita Ia cineva cu o privire ascuţită, pătrunzătoare; a străpunge cu privirea. întreruperile aveau, fără voia lui, nişte intotiaţii atît de ciudate, durere şi umilinţă resemnată, că oamenii îl săgetau cu priviri dispreţuitoare, rebreanu, r. I 127. <0> (Cu subiectul « ochi », «privire ») Privirile mă săgetează ; pe lingă cei de la mese, ies acuma să se uite la mine şi cei din cafenea. caragiaee, o. ii 12. Intranz. Vorbind, ochii lui îtnpungători săgetau din cînd în cînd spre mine. sadoveanu, E. 128% + A face observaţii răutăcioase la adresa cuiva; a ironiza. Mumă-sa nu l-a mai săgetat cu nici o vorbă. Părea că nti-l bagă în samă. sadoveanu, m. c. 11. 4. Intranz. F i g. A se mişca, a se deplasa repede (şi în linie dreaptă) ca o săgeată; a ţîşni. Deodată, deşteptat de groază... se năpusti înainte-i, făcu un ocol prin ogradă şi săgetă pe poartă, sadoveanu, o. viii 107. De pe malul înalt, care de mult înverzise, săgetă, în văzduhul limpede, o ciocîrlie şi salută cu viers de cristal venirea primăverii. dunXreanu, n. 170. O rîndunica săgetă deodată drept pe lîngă fereastră. Sandu-aedea, d. N. 182. 5. T r a n z. F i g. (Despre un izvor de lumină) A azvîrli, a împrăştia, a trimite în toate părţile (raze de lumină). Soarele scade dinspre amiaz; Mai săgetează Roiuri de rază Peste bătrîne turle de brazi. DEŞUU, M. 28. — Prez. ind. pers. 3 şi: săgeată (iosif, P. 18). SĂGETAU, săgetaţi, s. m. (învechit) Arcaş. Trimiseră de mai adunară şi alţi ostaşi şi astfel numărul lor în tabără se urcă la douăzeci şi patru mii oameni, din care 9200 puşcaşi, iar ceilalţi lăncieri şi săgetaţi. BALCESCU, o. II 103. E Bogdanul cel glumeţ Şi la luptă îndrăzneţ Şi de carte cărturar Şi de arc bun săgetar. aeecsandri, p. p. 175. SĂGETARE, săgetări, s. f. Acţiunea de a săgeta şi rezultatul ei; tragere cu arcul. Copilul. . . învăţa meşteşugul săgetării. ispirescu, u. 20. + F i g. Sclipire, rază de lumină. Porniră intr-acolo, cu junghiurile şi chimirurile late sticlind in săgetările soarelui, sadoveanu, o. i 31. + Mişcare repede şi în linie dreaptă. Lăstunii din ajun făceau în jurul turlei bisericii aceleaşi cercuri, aceleaşi săgetări învălmăşite, cu dulci ţîrîiri cristaline, sadoveanu, o. vii 208. SĂ GETĂŞ, săgetaşi, s. m. (învechit) Săgetar. Vinătorii cei mai vestiţi de săgetaşi dibaci, ispirescu, la cade. SĂGETAT, -Ă, săgetaţi, -te, adj. Străpuns de o săgeată, rănit, lovit. S-a tirit o pînză de fum, in lung şi-n lat, Ca o imensă-aripă de vultur săgetat. CERNA, SĂGETĂTOR — 21 — SĂLĂŞLUI P. 18. Atunci au sărit sînta Vinere din casă ca săgetată şi-a apucat-o la fugă. sbiera, p. 310. + (Despre zbor, mers etc.) Făcut cu mişcări repezi (şi în linie dreaptă); iute. Ciocănitori verzi cu salturi de zbor săgetat, sadoveanu, a. h. 190. SĂGETAT6R1, săgetători, s. m. 1. Arcaş, săgetar. Se vede că acesta-i vestitul Păsări-Lăţi-Lungilă, fiul săgetătorului şi nepotul arcaşului, creangă, P. 246. 2. AI nouălea semn al zodiacului, reprezentînd un om sau un centaur care trage cu arcul. In tavan zodiacul a fost zugrăvit de un meşter stîngaci, după un almanah oarecare; gemenii şi cumpăna, racul şi săgetătorul, c. petrescu, c. v. 258. ■SĂGETĂTOR2, -OĂRE, săgetători, -oare, adj. 1. (Rar) Care trimite săgeţi, care săgetează; (mai ales f i g.) pătrunzător, scrutător, tăios. Ce-i cu ăsta? întrebă el. . . aruncînd spre Furtună o privire scurtă, săgetătoare. MIRO-NESCU, S. A. 26. Ochii cei vătămători Şi de foc săgetători. ALECSANDRI, P. P. 10. -f- (Substantivat, în superstiţii) Duh necurat, fiinţă imaginară care provoacă boala numită săgetătură. Unde vă duceţi voi. . . săgetători şi săgetătoare ? ŞEZ. IV 19. F i g. Strălucitor, scînte-ietor. Oala. . . era plină, plină de aur!. . . Peste o sută, peste două sute de ochi săgetători, galaction, o. i 149. 2. (Despre zbor, mers etc.) Cu mişcări repezi (şi în linie dreaptă); iute ca săgeata. Săgetătorul zbor de rîndunică. cazimir, I,. u. 8. săgetătTjră, săgetături, s. f. 1. Lovitură de săgeată. 2. F i g. Durere vie şi pătrunzătoare care străbate corpul pe neaşteptate; junghi. + (Popular) Congestie cerebrală. Ba c-o fi deochi, ba c-o fi săgetătură şi. .. nu-i putură da de leac. ispirescu, i,. 353. Săgetătură e o lovitură ce moartea o dă omului sănătos pe cînd lucră. şez. iii 174. SĂGEŢÎCĂ, săgeţele, s. f. 1. Diminutiv al lui săgeată. Umblă la uneltele lui şi-i pierdu o săgeţică de care punea el în arcideţul lui. ispirescu, i,. 342. 2. Plantă erbacee cu tulpina dreaptă, ramificată şi cu flori mari, albastre, liliachii sau albe, dispuse cîte două la vîrful unui lung peduncul (Geranium pratense). Săgeţica creşte pe dealuri şi in apropierea pădurilor, şez. XV 118. SĂGNÎ, săgnesc, vb. IV. Refl. (Despre animale) A căpăta o rană (de la şa, de la jug sau de la ham). + T r a n z. A însemna un animal cu fierul roşu ; a înfiera. SĂHĂN s. n. v. sahan. \ SĂHĂIDĂC, săhăidace, s. n. (Regional) Leagăn de pînză purtat pe spate, în care femeile de la ţară îşi duc copiii. Din scutece copilul Cînd plînge-n săhăidac. Te duci şi-l joci pe braţe Şi-l culci apoi pe sîn Şi-i cînţi s-adoarmă-n umbra Căpiţelor de fin. coşbtjc, p. i 215. -f- Tolbă de săgeţi. SĂHĂNÎX, săhănele, s. n. Diminutiv al lui s a h a n. Beţi şi ospătaţi Din săhănele Cu fripturi Şi din păhărele Cu băuturi, marian, ntj. 648. + Tigaie, tingire mică. Ia saciz. . . terepentin.. . topeşte-le într-un săhănel. PISCU-PESCU, O. 311. SĂHĂSTRICÎSC, -EĂSCĂ, săhăstriceşti, adj. (învechit, rar) De sihastru, sihăstresc. (F i g.) Spre aducerea-aminte de a lor. . . săhăstricească viaţă, au hotărît o zi pe săptămînă în care petrecea tocmai după chipul vieţuirii lor in Ostrov. drXghici, r. 312. SĂHĂSTRlE s. f. v. sihăstrie. SĂIDĂCÂR, săidăcari, s. m. (învechit şi arhaizant) Meseriaş sau negustor care făcea sau vindea arcuri, săgeţi, şei, hamuri. La crîşma aceea a lui Antohi, in uliţa săidă-carilor, erau două odăi deosebite, sadoveanu, f. J. 397. Căpitan Cozmuţă a trccut ca un tîrgovăţ grăbit pe străzi înguste şi întortocheate. . . şi-a ajuns destul de degrabă la casa meşteridui săidăcar. id. N. p. .184. — Variantă: saliaidacâr (sadoveanu, z. c. 168) s. m. săidăcărîe, săidăcării, s. f. Meşteşugul săidăcarului. — Variantă: seidccăr e (ibrăileanu, a. 118) s. f. SĂ1YĂN s. n. v. saivan. SĂLĂŞ, sălaşe şi sălaşuri, s. n. 1. Faptul de a găzdui; adăpost unde cineva capătă găzduire vremelnică. Cînd veni omul să se roage pentru sălaş, el îi zise. ISPIRESCU, i,. 175. Sălaş şi-au cerut, Lor sălaş le-au dat. BIBICESCU, P. P. 241. O, leliţă pui păun, Mută-ţi casa lingă drum,-Că m-oi face-un păunaş Ş-oi veni să-mi dai sălaş, jarnîk-bîr-SEANU, d. 74. -i> F i g. De aicea pin’ la Blaj Dorul meu n-are sălaş, Nici pe paie, nici pe fîn, Numai la bădiţa in sîn! jarnîk-bîrseanu, d. 138. 2. Construcţie rudimentară, făcută pe cîmp şi folosită ca adăpost vremelnic pentru oameni şi animale. Sălaşul, zecile de oi, bucatele grămădite sub acoperiş — toate erau ale lui But. dumitriu, v. i,. 53. Am un sălaş plin cu miei albi (Dinţii). Gorovei, c. 132. -4- Stînă. Oile erau la «sălaş», adică la stînă, în munţi, dumitriu, n. 160. 8. Locuinţă ; casă, cămin. Mîine mergem unde am şi eu sălaş bun, cu zid de piatră, sadoveanu, o. vii 143. Tot munceşti, sărman popor... Şi de plîns, de chin, de boli, Ţi-i umplut: sălaşul. NECULUŢĂ, ţ. d. 41. La noi se află numai o fintînă. In ea este sălaştd unui balaur, ispirescu, i.. 341. F i g. Zavistia nu-şi are nicăieri un sălaş mai trainic decit la mînăstire. stXnoiu, c. i. 91. Culcuş. Nu mă pot odihni în casa mea Şi în sălaşul meu. şez. xii 137. Dar tu, bade Ionaş, Tot în pene ai sălaş, jarnîk-bîrseanu, d. 460. Loc într-o gospodărie unde se adăpostesc animalele. V. g r a j d, staul. Trage murgu la sălaş. ŞEZ. i 10. Culcă-te... în sălaş dobitocesc. teodorescu, p. p. 107. 4. Aşezare omenească;- cătun, sat. Stau pitulate, printre stinci şi păduri, numai sălaşe neaoş romîneşti. odobescu, S. iii 527. -4" Grup de familii de ţigani (nomazi) sub conducerea, unui vătaf. La vale, un sălaş de ţigani căldărari îşi aşezase corturile. SADOVEANU, o. vil 188. S-adaugi. . . două sălaşe de ţigani în foaia de zestre. Ai.EC-SANDRI, T. 347. 5. Locuitorii unui sălaş (4). Mi-aş sătura sălaşul întreg, ispirescu, i,. 87. Dovezi aduce tot sălaşul ţigănesc. pann, p. v. iii 49. 6. (Regional) Sicriu, coşciug. Că nu-s scînduri spre sălaş, Nici nu-i pînză pe obraz, jarnîk-bîrseanu, d. 320. SĂLĂGE s. f. (Bot.) Untişor. SĂLĂMÎZDRĂ, sălămîzdre, s. f. (Şi în forma solo-mîzdră) Salamandră. Cocoslîrcul. ■ ■ este o pasere foarte folositoare, curăţind împrejurimea... de şerpi, solomîzdre, şoareci, broaşte, marian, o. ii 332. Salamandrele. ... poporul le cunoaşte sub numele de solomîzdre. ŞEZ. II 71. <$> F i g. Acea voce... nu era a lui, ci a unei sălămîzdre otrăvite şi reci care era în el, ascunsă adine de tot în cuta cea mai lăuntrică a inimii, dumitriu, B. E. 34. — Variantă : solomîzdră s. f. SĂLAŞEL, sălaşele, s. n. Diminutiv al lui sălaş (6). Fira supărată, Neagră şi sfărmată, Păşea-ncetinel După sălăşel. coşbuc, p. n 162. SĂLĂŞÎ, sălăşesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A sălăşlui. La răscruce, Unde-mi sălăşeşte Şi mi te pîndeşte lanoş. teodorescu, p. p. 497. SĂLĂŞLUÎ, sălăşluiesc, vb. IV. 1. Intranz. (Astăzi rar) A sta într-un anumit loc, a locui, a se adăposti. Fratele Simeon şi el multă vreme printre Ieşi a sălăşluit. sadoveanu, o. vii 76. Părăsesc o casă... sătulă de a sălăşlui o sută de ani in aceeaşi închisoare de lut. ANGiiEL, PR. 61. în casa lor. . . Acolo să văcuiască. Acolo să lăcuiască, sălăşluinţa _ 22 - SĂL13ĂTICIME Acolo să sălăşluiască. PXSCULESCU, i,. p. 123. <> F i g. Un biet bătrîn cerşind adăpost munţilor, o podoabă închipuită de om in care sălăşluia un suflet tare. delavrancea, o. n 260. T r a n z. A adăposti, a găzdui, a da adăpost. Septentrionul revendică şi el cinstea de a fi sălăşluit pe strămoşii celui care a cintat diamantul ascuyis în Marea Nordului. cXunescu, E. 6. 2. Refl. (învechit şi popular) A se aşeza, a se statornici într-un Ioc; a se instala. S-au sălăşluit cu dtnsa in pustie la moşiile sale. SIS IKK A, p. 51. Să se sălăşluiască într-un palat strălucit, gorjan, h. iv 81. Mama-Pădurii să sălăşluieşte în crierii codrilor, ŞEZ. I 151. F i g. Sînt ciudate şi pline de o sălbatică frumuseţe nopţile de toamnă din jurul munţilor Perşani. bogza, c. o. 248. îmi umpleau tot trupul pînă în cele din urmă fibre cu simţirea sălbatică a bucuriei de viaţă, sadoveanu, o. v 103. -4'- F i g. înfricoşător, înfiorător. Viintui plîngea afară cu modulaţii sălbatice. sadoveanu, o. i 435. Mereu creşte zgomotul valurilor ce se izbesc de chei, spărgîndu-se într-un muget sălbatic. bart, s. M. 14. 4* Fig- Vijelios, repede. Jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatic. REBREANU, 1. 12. Jeşi-vor din negru pămînt, în zale de-argint cavalerii. . . Şi roibii cu nările-n vînt Vor trece-n sălbatec galop, coşbuc, p. i 154. -f- Retras de lume, nesociabil, singuratic. 4. Neomenos, crud, barbar, lipsit de umanitate, animalic. Un chef sălbatic se încinse. SADOVEANU, o. I 166. Acum ar fi vrut o biruinţă sălbatecă, numai ca să-i îngc-nunchepe toţi. c. petrescu, c .v. 122. Focul!... Focull răcni un glas cu o bucurie sălbatecă. REBREANU, R. n 205. (Adverbial) Ne-au furat caii! — Cum? urlă sălbatic vatamanul. Sadoveanu, O. vii 38. Arald se primbla singur, rîzind, vorbind sălbatic. EMINESCU, O. I 96. Care exprimă cruzime, sălbăticie. Şi ochii lui sălbatici Străfulgerind tresar. IOSIF, l'ATR. 70. — Variantă: sălbatcc, -ă d adj. SĂLBĂTIC2, -Ă, sălbatici, -e, s. m. şi f. Persoană aparţinînd unor grupuri de oameni aflaţi în sălbăticie, p. ext. persoană aflată pe o treaptă inferioară de civilizaţie. Persoană nesociabilă care trăieşte retrasă de lume. 1 .cinai şi Culai?. . . Ce sălbaticii delavrancea, 0. ii 331. — Variantă: sălbatec, -ă s. m. şi f, SĂLBĂTĂCÎISC, -EĂSCĂ adj. v. sălbăticcsc. SĂLBĂTĂCf vb. IV v. sălbătici. SĂLBĂTĂCÎE s. f. v. sălbăticie. SĂLBĂTĂCÎME s. f. v. săibăticirae. SĂLBĂTĂCIT, -Ă adj. v. sălbăticit. SĂLBĂTĂCIÎÎNE b. f. v. sălbăticiune. SĂLBĂTICÎSC, -EĂSCĂ, sălbăticeşti, adj. (învcchit) Sălbatic. (Atestat în forma sălbătăcesc) Obiceiul sălbătă-cesc. drXghici, r. 172. — Variantă : sălbătăcfisc, -eiiscă adj. SĂLBĂTICI, sălbăticesc, vb. IV. Refl. (Şi în forma sălbătăci) A deveni sălbatic. Iepele se sălbătăciseră şi se făcuseră rele. ispirescu, u. 48. -4- T r a n z. A face să devină sălbatic. Zeul... sălbătăci şi înrăutăţi pe taurul ieşit din mare pînă într-atît, incit nu se mai putea apropia nimeni de dinsul. ispirescu, u. 45. -if A deveni nesociabil, ursuz. Moşul Careba... se sălbăticise şi se prostise în pustietate cu oile. dumitriu, n. 205. — Variantă : sălbătăci vb. IV. SĂLBĂTICIE, sălbăticii, s. f. (Şi în' forma sălbătăcie) 1. Stare în care se află animalele sălbatice; p. e x t. însuşirea a ceea ce este sălbatic; cruzime, brutalitate. în * Năpasta o societatea burgheză. . ■ apare numai ca un ecou. ... şi acest ecou sună numai a răutate şi sălbătăcie. guerea, ST. cr. iii 108. -$■ L o c. a d v. Cu sălbăticie = sălbatic, fioros. Nu ştiu! răspunse Alioşa şi-l privi cu sălbătăcie. sadoveanu, o. vil 38. Simţea foamea şi frigul muşcîndu-l cu sălbătăcie. id. o. vin 155. -4-Purtare, faptă de om sălbatic, crud, brutal. Are însă un fond. ■ . foarte potrivit pentru descrierea sălbătăciilor ce-au însoţit distrugerea albigenţilor. Giierea, st. cr. I 175. (Neobişnuit) Animal sălbatic, sălbăticiune. Mergea la vînătoare şi aducea.. . căprioare... şi alte sălbătăcii bune de mîncare. RETEGANUi,, la CADE. 2. Loc pustiu, singuratic, unde n-a pătruns civilizaţia. V. pustietate, paragină. Vechea aşezare de pescari dobrogeni avea biserică — lucru rar în aceste sălbătăcii şi singurătăţi. SADOVEANU, O. VIII 234. în sălbăticia asta unde trăiesc, cînd voi avea fericirea să mai schimb vreo vorbă cu astfel de oameni? bart, s. M. 27. 4» Atitudine nesociabilă, izolare de lume. Se făcea că nu înţelege ce însemnează sălbăticia ei de a se încuia în odaie şi a fugi aşa de toată lumea. veahuţX, o. a. iii 97. 3. Prima perioadă din istoria societăţii primitive, care începe o dată cu constituirea aspectului actual al omului şi cu apariţia limbajului articulat. — Variantă: sălbătăcie s. f. SALBĂTICÎME, sălbăticimî, s. î. 1. (învechit; şi în forma sălbătăcime) însuşirea a ceea ce este sălbatic, cruzime, brutalitate, furie, turbare. V. sălbăticie. SĂLBĂTICIRE — 23. — SĂLTA • 2. Animal sălbatic, sălbăticiune. Care sălbătăcime cum o vedea, o lăsa să se ducă in treabă-şi. MARIAN, T. 43. 3. Loc nclocuit de oameni si depărtat de orice viaţă omenească; sălbăticie, pustietate. Se minună cînd văzu aşa casă frumoasă intr-o astfel de sălbătăcime. ISPIRESCU, U 355. — Variantă: sălbătăcimo s. f. SĂLBĂTICIRE, sălbăticiri, s. f. Acţiunea de a se sălbătici. SĂLBĂTICIT, -Ă, sălbăticiţi, -te, adj. (Şi în forma sălbătăcit) (Despre animale şi plante) Care a devenit sălbatic, care a ajuns în stare de sălbăticie. Florile sălbăticite . . . săltaseră vînjos printre scaieţi. C. PETRESCU,- C. v. 300. Sclipirile verzi priveau din întuneric. . . cu teamă de vietate pe jumătate sălbătăcită, id. î. n 13. — Variantă: sălbătăcit, -ă adj. SĂLBĂTICIUNE, sălbăticiuni, s. f. (Şi forma în sălbătăciune) 1. Animal sălbatic. Sălbătăciunea -năvăli speriată pe , plai, din adăpostul ocrotitor al desişului de ramuri, dumitrii!, n. 148. Erau păduri domneşti şi numai sălbătăciunile şi pădurarii le cutreierau, agîrbiceanu, S. p. 116. Cătăline, aţi intilnit multe sălbăticiuni ? PICI.AYRAXCKA, 0. Ii 105. ' .2. Loc sau ţinut pustiu, sălbatic. Cum era să vin eu singur prin sălbătăciunea ăsta? GALACTION, o. i 211. — Variantă: sălbătăcîuno s. f. SĂLBĂTICOS, -OĂSĂ, sălbăticoşi, -oase, adj. (Rar) 1. Care manifestă sălbăticie, de sălbatic, fioros. Sultanul. .. ii zise cu chip sălbăticos şi aspru, gorjan, h. rv 57. 2. Sperios, sfiicios. Minăripăunaşi, sălbăticoşi cocori ■ .. dropii şi ierunci, toate picau ca fermecate. ODOBESCU, S. Iii 180. SALBĂŢÎC, -Ă, sălbăţici, -e, adj. (Popular) Diminutiv al lui sălbatic. Mierlă.. . Nu fi sălbăfică. TEODORESCU, .P. P. 455. + F i g. (Despre oameni) Nesociabil, sperios, sfiicios. Fată sălbăfică, Mîndră şi voinică. TEODORESCU, P. P. 425. Sora cea mai mică Şi mai sălbă-ţică. AUCCSANDRI, p. p. 14. SĂLBĂŢÎE, sălbăţii, s. f. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu tulpina rigidă, cu florile reunite într-un spic lung, subţire (Lolium temulentum). SĂLBULÎŢĂ, sălbuliţe, s. f. Diminutiv al lui salbă. Am o neagră sălbuliţă De cercat la gîtul tău. Ai,ECSANDRi, p. P. 36. SĂLCÎCĂ s. f. Sălcioară. O sălcică rămurată, Pe-un izvor rece culcată. avîCSANDri, p. p. 135. , SĂLCINlŞ, sălcinişuri, s. n. (Cu sens colectiv). Desiş de sălcii, pădurice de sălcii; sălciş. SĂLCIOĂRĂ, sălcioare, s. f. Diminutival lui salcie3. Subt o sălcioară naltă Şi de vîrf cam aplecată Cu mustăţile pe apă, Un caic e priponit. TEODORESCU, p. p. 559. Frunză verde sălcioară, Puiculiţă bălăioară, Tu n-ai tată, eu n-am mamă, Amindoi sîntem de-o seamă. AKECSANDRI, p.p. 242. SĂLCÎŞ, sălcişuri, s. n. Loc unde cresc sălcii, pădurice de sălcii; sâlciniş. Pe lingă bălţi, cresc răchite şi se îmbuibă sălcişuL si,avici, o. r 55. SĂLCÎU) -IE, sălcii, adj. Care are un gust dulceag, puţin sărat, neplăcut, searbăd; (despre gust) fad, leşios. Frunzuliţă măr sălciu, Frăţiorul mijlociu... El pe loc că nu-mi şedea. TEODORESCU, P. r. 440. ■if- F i g. Rămineai cu un gol în cap şi cu un gust sălciu după fascicolele pe care le schimbai cu Bică. PAS, z. I 182. Foaie verde de secară Bună-i gura de la vară, Nici ii dulce, nici sălcie Fără cum îmi place mie ! jarnîk-bîrseanu, P, 401. ’ SĂLCtÎŢĂ, sălcuţe, s. f. (Bot.) Diminutiv al lui s a I c ă. Lumea toată de pre lume Ne-a şi pus urite nume: Mie grîu, fie tăciune; Mie frunză de sălcuţă, Că-s copilă tîhăruţă. . . JARNÎK-BÎRSEANU, D. 66. Spune, bade, maică-ta. Că cu sila na te-oi lua Ş-atunci oi fi noru-sa, Cînd o face plopul nuci Şi sălcuţa mere dulci. id. ib. 272. SĂLEĂC, -Ă adj. v. sărac. SĂLlE, sălii, s. f. (Transilv.) Pînză neagră cu care se-acoperă coşciugul. Sălaşul se acoperă de regulă cu aşa-numita « sălie o, care se face din pînză neagră, marian, î. 247. SĂLIND ĂR s. n. y. sărindar. SĂLfŞTE s. f. v. silişte. SĂLlŢĂ, săliţe, s. f. Diminutiv al lui sal ă. A ieşit in antreu cu pumnul cu fărăimituri, s-a prefăcut că deschide uşa de afară, dar le-a zvirlit in gura sobei din săliţă. c. PETRESCU, c. v. 120. Jos, in suliţă, înainte de a urca scara, îşi aruncă ochii in oglindă, bart, e. 114. Omul şedea la masă cu consoarta sa in săliţa de intrare. caragiale, m- 25. SĂLTĂ, salt, vb. I. I. I n t r a n z. şi r e f 1. 1. (Despre fiinţe) A face un salt (sau salturi repetate); a sări. Gînsacul dintr-o dată începu o manevră neaşteptată. Stînd drept şi semeţ, cu capul foarte sus, începu a sălta din picioare. SADOVEANU, o. VIII 388. F i g. îşi sfîrîie degetele pe strune şi cînţecul saltă aprig, înfocat, rebreanu, i. 12. Vîntul îi sălta-n cosiţă Şi-i făcea floare-n obraz, coşbuc, p. 149. E x p r. A-i sălta (cuiva) inima (do bucurie) = a tresări de bucurie, a se bucura tare. Cînd mă gîndesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stilpul hornului tinde lega mama o sfoară cu motocei la capăt... parcă-mi saltă şi aciim inima de bucurie! CREANGX, a. 33. Atunci nu era pusă în joc.sublima cestiune a Unirii, pentru care saltă orice inimă romtnă. HASDEU, I. V. 34. 4- A se ridica (puţin) de la pămînt pentru a se înălţa în picioare sau pentru a se urca undeva. Lie ii prinse de subsuoară şi-l ajută-să salte în şa. SADOVEANU, o. vil 170. Cum sta întins în culcuş, Jder s-a săltat într-un cot. id. F. J. 647. 2. (Despre lucruri) A se mişca (repetat) de jos în sus, sub impulsul unei forţe din afară. Se uită peste marginea bărcii care, cînd se sălta în sus de nu se mai vedea decit ploaia cenuşie şi norii, cînd se scufunda sub o creastă de val. dumiTriu, p. F. 16. Sălta-n vînt a ei altiţă. coşbuc, p. I 49. (Prin exagerare) In crişmă-i lume multă, nădu-, şeală mare, miros de vin acru, acru de-ţi sălta căciula din cap. mironescu, s. A. 52. -f- (Despre ape, valuri) A fi agitat, a se învolbura, a clocoti. Vîntul suflă, cerul tună, Apa saltă clocotind. AţECSANDRi, P. A. 106. Pentru ce salţi, Dunăre bătrînă? RUSSO, o. 33. 3. (Despre fiinţe şi despre lucruri) A se mişca, a se deplasa în salturi. Şi unde nu porneşte stînca la vale, săltînd tot mai sus de un stat de om. CrEangX, a. 28. Iepuraşii-?’. trei picioare Saltă, fuge uşurel, aiecsandri, p. a. 186. + A sări, a ţîşni de undeva; a se ivi, a răsări. Din cînd în cînd saltă dintr-o brazdă neagră o ciocirlie. SADOVEANU, O. vm 202. Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră. Kminescu, o. I 93. •$> l7 i g. Albe, curate, se saltă căsuţele dintre livezi. vi.ahuţA, Ia tdrg. H. 1. T r a n z. A mişca (ceva) din loc ridicînd (uşor) în sus. Vîntul se furişa printre crăpături. . . şi apoi pină la ziuă sălta acoperişul. DUMITRIU, N. 187. Un colac de plută, aruncat de sus unde apa forfotea, se văzu deodată săltat de-o pereche de coame care ieşeau încet la suprafaţă. bart, s. M. 94. Dă păru, Toadere, să săltăm grinzile. VI.AHUŢĂ, o. A. 17 16S. Apoi săltîndu-le şi aburcindu-le cam anevoie, le umflă-n spate şi la gazdă cu dinscle. CREANGX, a. 83. SĂLTAT — 24 — SĂMÎNŢĂ 2. I n t r a n z. F i g. (Neobişnuit) A sări în aer. De nu vă veţi supune, în astă-noapte ceiatea va sălta în nori cu oameni cu tot. alecsandri, T. xr 32. 3. Refl. (Despre copii) A creşte, a se înălţa (depăşind pe alţii). 4. Tranz. F i g. A ridica pe cineva sau ceva dintr-o stare rea, a îmbunătăţi situaţia cuiva, a scoate pe cineva din nevoi. Nu voiesc să intirzii a pune in lucrare unele afaceri care vor sălta banca şi ne vor sălta şi pe noi. VORNIC, P. 172. De vor pieri ei, şi mai sus să salte pe urmaşii lor. DELA-vrancea, O. II 228. <^Intranz. (Despre o activitate) Ce-i de făcut ca să salte comerţul portului şi să învingă concurenţa Galaţului, Brăilei şi Constanţei? BART, E. 29. SĂLTAT, -Ă, săltaţi, -te, adj. 1. Care saltă, care sare; săltăreţ. Mers săltat. <$- (Adverbial) Femei tinere în rochii uşoare.. . păşeau mărunt şi săltat, cu capul puţin înălţat, cu puncte de lumină în priviri, sadoveanu, o. viii 523. 2. Ridicat, înălţat. Prispa.. ■ era săltată numai de-o palmă deasupra curţii. La CADE. Jf- (Familiar ; despre copii) Crescut, măricel, ridicat. SĂLTĂRĂŞ, săltăraşe, s. n. Diminutiv al lui s a 1 t a r. Dintr-un săltăraş tăinuit acolo, scoase o smochină pe care o frînse in două. SADOVEANU, A. h. 15. SĂLTĂREŢ, -EÂŢĂ, săităreţi, -e, adj. 1. Care umblă sărind, făcînd salturi, care sare într-una; (despre pas, mers) săltat. Porni la vale mai viu, c-un pas săltăreţ şi sprinten. sadoveanu, o. vin 243. Venea repegior în fuga măruntă şi săltăreaţă a picioarelor îngheţate. VLAHUŢĂ, o. a. ii 203. Mistreţii colţaţi Cădeau împroşcaţi, Capra săltăreaţă Nu scăpa cu viaţă, odobescu, S. iii 189. + F i g. Care se mişcă sau se efectuează cu mişcări repezi, sprintene, vii. Păriul se micşorează, devenind tot mai săltăreţ, ca un copil buiac şi neastîmpărat. rebreanu, p. s. 139. Avea nişte ochi căprui, săităreţi şi o figură jovială, id. R. i 11. Deodată-şi iau avint Şi lupta-ncepe săltăreaţă. TOPîrceanu, p. 227. 2. (Despre dans, muzică, versuri) Cu ritm vioi. Costică Roibu le zicea din muzicuţă... o sîrbă săltăreaţă. MI7IALH, O. 184. Mirată de versurile astea săltăreţe şi ştrengăreşti, întoarse volumul să vadă de cine sîtit. d. zamfirescu, la tdrg. De cedorm îngrămădite între galbenele file Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile. Emi-nescu, o. i 141. SĂLTĂTOAIîE, săltători, s. f. Sac de plasă folosit la pescuitul crapului. SĂLTĂTOIÎ, -OĂRE, săltători, -oare, adj. (Rar) Care saltă; săltăreţ. SĂLTAtORA, săltaturi, s. f. Salt; săritură. Călăreţul cobora coasta, in săltăturile roibului. SADOVEANU, o. I 369. El intră în curţile domneşti în săltăturile. . . unui armăsăraş arăbesc, ager şi zglobiu. ODOBESCU, S. I 132. SĂMĂC IU SA s. f. (Regional) Lapte prins şi smîn-tînit; chi^leag. + Brînză obţinută din lapte de vacă prins. SĂJIĂDĂU, sămădăi, s. m. (Regional) Persoană care ţine socotelile cuiva. Ar trebui să-mi bag un sămădău, Ca numărul duşmanilor să-mi ţină. BENIUC, V. 86. + Supraveghetor care garantează de lucrurile date în paza lui. Păstorii sint oameni săraci, trebuie să fie cineva care să răspunsă de paguba ce se face in turmă: acest cineva e « sămădăul », porcar şi el, dar om cu stare. S] AVICI, o. I 118. SA3IEŞÎE s. f. (învechit) Funcţia sameşului; instituţia care strîngea dările ; localul acestei instituţii. (Cu pronunţare regională) Am găsit lada sămişiei deschisă. At.ECSANDRI, T. 226. SĂMEŞOĂIE, sămeşoaie, s. f. (învechit) Soţie de sameş. Făceam dulceţi sămeşoaiei. alecsandri, t. 194. SĂMÎNŢĂ, seminţe, s. f. 1. (La sg. de obicei cu sens colectiv) Parte a plantelor superioare, de obicei închisă în fruct, care conţine embrionul şi din care, în condiţii prielnice, se poate dezvolta o nouă plantă ; (sens curent) parte care se seamănă a unei plante (şi care cuprinde uneori şi alte organe, în special fructul). Din sălcii ningeau seminţele uşoare, albe, ca nişte fulgi de zăpadă. SANDU-AI.DEA, u. P. 105. Iaca vă dau o mierţă de sămînţă de mac, amestecată cu una de năsip mărunţel. CREANGĂ, p. 262. Pămîntul de-_a răcorit Şi săminţa-a încolţit. ALECSANDRI, p. p. 388. <0* F i g. Pămînturile împărăteşti nu binevoiesc a primi totdeauna sămînţă filozofiei, sadoveanu, D. P. 19. <$• Loc. adj. De sămînţă = păstrat şi folosit pentru reproducere. E ameninţat să rămiie fără porumb de sămînţă. REBREANU, R. I 234. Mai întotdeauna o dată cu sămănatul păpuşoilor, printre grăunţele de sămînţă se amestecă şi sămînţă de cînepă. PAMEILE, A. R. 70. -+• (La pi.) Grăunţe germinative întrebuinţate în alimentaţie, în medicină, în industrie etc. Seminţe de floarea-soarclui. Cataplasmă cu seminţe de in. 2. (Popular, cu sens colectiv) Nume dat ouălor unor insecte. 3. Produs al glandelor de reproducere ale animalelor şi oamenilor, din care se dezvoltă fătul. <$» Loc adj. şi adv. De sămînţă = pentru prăsilă, pentru reproducere. De la o nuntă, Costică Bibescu se făcuse c-un răţoi ş-o raţă de sămînţă. SADOVEANU, P. M. 14. Nu-i gîscă, ci-i gînsac, l-am cumpărat de sămînţă. creangă, p. 43. 4- (Neobişnuit, cu sens colectiv) Microbi, germeni. în lafa soldaţii lui Napoleon căpătară sămînţă de ciumă. Hor.iNTixEANţ', o. 292. 4. (învechit şi popular, cu sens colectiv) Progenitură, urmaş, descendent. Bunurile mele şi toată averea mea, precum şi împărăţia mea, vor rămînea la cei străini după moartea mea, că eu n-am sămînţă de bărbat. RETEGANUL, p. III 13. 5. Specie, gen, fel, soi; viţă, neam, seminţie. Uracu zise, răstit: — Trebuie să-i tăiem pe toţi, oameni buni. . . Intrăm prin casele lor şi le stingem sămînţă de pe faţa pămîntului. dumiTriu, n. 99. Nu s-a pierdut sămînţă noastră de pescari, davidoglu, o. 52. Aşa i-i sămînţă lui, din oameni răutăcioşi; tată-său e crişmar hoţoman. MIRONESCU, S. A. 59. De ce mergi înainte, numai peste pustietăţi dai; parcă a pierit sămînţă omenească de pe faţa pămîntului. creangă, p. 201. -4- Parte mică, neînsemnată, urmă mică din ceva ; nici unul, nimeni. Supărarea părintelui Oşlobanti ajunsese la culme; să nu vadă sămînţă de călugăr pe la biserica lui, că-i potopeşte! CREANGĂ, a. 80. <$• E x p r. Pe rudă pe sămînţă v. r u d ă. + Rasă, specie de animale. De unde-ai dobîndit aşa sămînţă de boi? sadoveanu, O. vii 239. S-au... introdus turme de merinoase, de unde toată lumea poate să prinză la sămînţă bună. i. ionEscu, d. 466. 6. F i g. Element din care se dezvoltă ceva; germen, izvor, sursă. Sămînţă dezrobirii, ca să spun aşa, ei au aruncat-o la noi. PAS, L. II 182. După ce s-a însurat, a căutat omul să muncească cu drag, să prindă şi el sămînţă de parale, sadoveanu, o. ii 151. E x p r. Sămînţă de vorbă*= prilej de a începe vorba, ocazie de discuţie, intrare în discuţie. începu a găsi săminţă de vorbă, începu ■ . . a-şi aminii. sadoveanu, p. s. 230. A căuta sămînţă do vorbă = a căuta ceartă. Iar cauţi săminţă de vorbă, măi Buzilă? creangă, p. 255. Nicu se opri chiar in drum şi-o întrebă ce mai face, cătînd, cum se zice, săminţă de vorbă. contemporanul, Vjj 485. A avea sămînţă do vorbă = a avea poftă de vorbă, a fi dispus la flecăreală, a avea mîncărime de limbă, a fi flecar. SÂMÎNŢOS — 25 — SĂNIUŞ sAMnţGs, -oAsA, sâminţoşi, -oase, adj. (Despre fructe) Care are seminţe; cu seminţe multe. SÂMSĂRÎ, sămsăresc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A face treburi de samsar, a mijloci afaceri, a trafica. Sămsăresc interesele ţării cu concesionari mari. La Tdrg. SĂNĂTATE, (rar) sănătăţi, s. f. Stare a unui organism neatins de nici o boală, la care funcţionarea tuturor organelor se face în mod normal şi regulat. Sănătate să fie, mo; Gheorghe, că-i mai bună decit toate! Cu boala mea s-au dus mulţime de parale... sănătate să fie! sp. popescu, m. G. 86. Dorim să avem ştiinţă despre sănătatea voastră. caragiale, o. vii 19. Iată o ţărăncuţă cu o cofă pe umere: bălaie ţi rumenă ca o roză sălbatică, plină de frăgezime şi de sănătate. boi,ixTini:anu, o. 321. <$• Fişă de sănătate v. fişă. Casă de sănătate = sanatoriu; (ieşit din uz) ospiciu. Despărţit oarecum de Zoe Mavro-cordat-Brîncoveanu, internată intr-o casă de sănătate, Bibescu ii confiscase toată averea, camil petrescu, o. ii 307. <)• E x p r. (A bea sau a închina) în sănătatea cuiva = a bea sau a închina un pahar de vin sau de rachiu în cinstea cuiva, urîndu-i să fie sănătos, să aibă noroc etc. E, cine-mi poate spune mie în sănătatea cui să-nchin. iosiF, PATR. 32. Poţi bea... in sănătatea aceleia care-ţi va face fericirea vieţii, caragiale, o. ni 81. + (învechit, la pl;) Urări, toasturi; (ironic) băutură. Pe la mijlocul mesei începură sănătăţilei GANE, la TDRG. Or să cadă bolnavi, de mult ce-nghit la sănătăţi. m.ECSANTdri, t. 552. -$• (Izolat sau în expresii) Formulă de salut sau de urare. Sănătate! ca Trandafir de pe cetate, Spune mîndrii sănătate, hodoş, p. p. 80. Auzi, mîndră, doba bale. . . Mai rămii cu sănătate! jarnîk-bîrseanu, d. 298. ■$> E x p r. A lăsa sănătate = a-şi lua adio, a se pregăti de moarte, a muri. Mămuca nu face bine, ce face; are de gind să ne lese sănătate, sărmana. creaî?gX, p. 14. Sănătate (bună) = a) (în limbaj familiar exprimă o atitudine de indiferenţă sau de neputinţă în faţa unei situaţii) s-a sfîrşit, nu-i nimic de făcut; nu-mi pasă. Cine intr-acolo noaptea: sănătate bună! La TDRG. Eu mă uitam in ghiozdan: de aveam felia de pîne, sănătate bună, aveam ce mînca. dELAvrancba, la Tdrg. De va fi alegător influent părintele, se primeşte fata în pension; dacă nu, sănătate, bolintineanu, o. 456; b) nimic; nimic nou, nimic deosebit. Ce mai este? i Sănătate ». La TDRG. SĂNÂTdS, -OASĂ, sănătoşi, -oase, adj. 1. Care se bucură de sănătate deplină; care nu suferă de nici o boală sau infirmitate; al cărui organism funcţionează normal; teafăr. Te găseşti sănătos, între ai tăi, înfăşurat de dragoste. Sahia, n. 53. Bucuria lui crescu, cînd văzu că fetele îi erau sănătoase, ispirescu, L. 52. Şi să ştii că-s sănătos Că, mu'ţămind lui CliristoTe sărut, Doamnă, frumos. EMINESCU, o. i 149. (Glumeţ) Nu-i nemica, stă-pîne, zise calul. Capid de-ar fi sănătos, că belele curg gîrlă. creangX, p. 219. -$> (Urmat de comparaţii care întăresc ideea) Era voinic, sănătos ca piatra, mitica bine fără să ■ aleagă, dormea dus. c.Xlinescu, e. 110. Astă-dimineaţă eram sănătos ca mărul, plecai din casa mea, de la mama mea şi de la fraţii mei. RETEGanul, p. i 24. ■$> E x p r. A nu îi sănătos (la minte) = a fi (cam) nebun, zănatic. (Adverbial, în expr.) A rîdo sănătos = a rîde cu poftă, din toată inima. Ne făceam teatru la noi acasă, aşa cum ne pricepeam, şi să mă crezi că rîdeam sănătos şi nu ne ţinea nici o cheltuială. stXnoiu, c. i. 120. <0- (în formule de urare şi de salut) Rămîi sănătoasă, cucoană, Că-mi iau geamantanul şi plec. TOPîrceanu, b. 61. Unchiaşul, cum i-a văzui de departe, a ieşit să-i întîmpine şi totodată le-a zis: Bine-aţi venit sănătoşi! ispi-RESCU, i,. 1. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi in ochi. CreangX, p. 20. Să fii, bade, sănătos, Că mi-ai mulţămit frumos! jarnîk-bîrseanu, d. 379. Să-I (să o etc.) porţi sănătos (sau sănătoasă), urare adresată cuiva care îmbracă o haină nouă. <0* F i g. Fire-ai, boltă, sănătoasă, Multe fete faci frumoasă. Jarnîk-bîrseanu, D. 441. <(>• (Substantivat) Am adormit mort şi de-abta a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos, ca toţi sănătoşii. CREANGA, a. 16. <$> (în construcţii cu verbe ca « a face », «a fi », ca merge » etc., formează expresii care arată indiferenţă în faţa unei persoane, a unei situaţii etc.) Apoi eu, bre, îs însurat, şi am un drac de muiere care umblă călare şi dă cu puşca ca şi mine. — Să fiţi sănătoşi! zise Lepădaţii, fără să privească pe cel ce-i vorbea. SADO-veantj, o. a. iii 65. Eu sint Ftorivist Timofti Circioc... — D-ta să fii sănătos. . . ce-mi pasă? alecsandri, t. 642. înapoi i-am poruncit, Pe-un spic verde de ovăz, Să se-n-soare sănătos! jarnîk-bîrseanu, d. 98. 2. (Despre plante, mai ales despre fructe) Care nu este stricat sau atacat de vreo boală ; nevătămat, întreg, în bună stare. Nn toată mica are miez bun şi sănătos —sa nu judecăm pe cineva numai după înfăţişare. (Substantivat, f., în e x p r.) A o lua (a o rupe, rar, a o şterge sau a o tuli) la sănătoasa = a o lua la fugă, a o şterge din vreme (înainte de a o păţi). Cînd îşi întoarse capul şi văzu in gura peşterii doi ochi duşmănoşi înfipţi într-un groaznic cap de urs, Anichit. . . o rupse la sănătoasa. stXnoiu, c. i. 158. Copiii, cum văzură că rămîn singuri cu dascălul, o şterseră la sănătoasa. caragiale, S. 15. / 4. F i g. înţelept, bun. Dtnd uitării sănătoasele, dar as- prele legi ale înţelepciunii, îşi petrecuse viaţa în dezmierdări lumeşti, odobescu, s. iii 34. Drept aceea vă rugăm Şi sfat sănătos vă dăm. TEODORESCU, r. P. 178. -<> (Adverbial) Noi însă ceştialalţi cari judicăm sănătos... ne vedem de treabă, odobescu, s. iii 49. SĂNĂTOŞEL, -ICĂ, sănătoşei, -ele, adj. (Mai ales în formiile de urare şi de salut) Diminutiv al lui sănătos (1). Cale d-o zi, şi vine, e sănătoşel, tare, mare. dela-vrancea, s. 216. Rămii sănătoasă, mătuşă, şi bogdaproste. — Mergi sănătoşică, contemporanul, Vj 292. Ai ghicit, aşa e, mergi sănătoşel, pann, p. v. i 48. SĂNEAţA s. f. v. sînoaţă. SĂNIA, săniez, vb. I. Refl. A se da cu săniuţa. SANIA! s. n. Acţiunea de a se sănia. sanicioAră, sănicioare, s. f. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu frunze mari, dinţate şi flori mici albe-roşietice, reunite în capitule globuloase; creşte prin pădurile de la munte (Sanicula europaea). SĂNIÎŞ s. n. v. săniuş. SÂNltjŞ, săniuşuri, s. n. 1. Loc pe coasta unui deal sau a unui dîmb pe care copiii se dau cu săniuţele ; der-deluş. De pe coastele săniuşurilor coboram la gheţuş, sadoveanu, o. viii 209. 2. Faptul de a se da cu săniuţa pe zăpadă; săniat. Iarna pe gheaţă şi la săniuş. creangX, a. 13. Loc. a d v. De-a săniuşul = lunecînd cu sania (sau ca sania). He, hei, domnişorule, bine-ar hi dacă s-ar învirti [roata lumii], da vezi dumneata, că nu se învîrteşte, o-mpedecat-o nu ştiu cine şi merge de-a săniuşul. iiogaş, m. n. 68. — Variantă: săniiş (alecsandri, t. 398) s. n. SĂNIUŢĂ - 26 — SĂPTĂMÎNAL SĂNltJŢĂ, săniuţe, s. f. 1. Diminutiv al Iui s a n i e. Săniuţa mă purta pe coasta unei văi şi clopotele calului sunau înăbuşii, în armonie cu pustia, sadoveanu, o. viii 170. Zi cu soare, ger cu stele!. ■ ■ Hai, iubită, la primblare. Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare; Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strimtă pentru doi. ai.kc.sandri, p# a. 114. 2. Sanie mică cu care se dau copiii pe zăpadă. Iarna, puneam cîinele în săniuţă Ca să ştie şi el ce bine-i să te poarte alţii. BENiuc, V. 24. Hudiţele salului erau liniştite; copiii se întorseseră pe-acasă cu săniuţele, sadoveanu, o. viii 114. SANÎjNE s. f. v. sărune. SĂPĂ, sap, vb. I. T r a n z. 1. A face în pămînt, cu ajutorul sapei sau al altei unelte de săpat, o groapă, o adîncitură, un şanţ. Sapă o groapă adîncă de un stat de om, lingă un izvor unde în fiecare zi pe la amiază venea cerbul de bea apă. CREANGX, P. 124. Iar dacă împreună va fi ca să murim, Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim, Mormîntul să ni-l sape la margine de rîu. EMINESCU, o. I 129. Meşterii grăbea, Sforile-n-lindea, Locul măsura, Şanţuri largi săpa Şi mereu lucra. AifEcsANDRi, p. p. i87. E x p r. A săpa groapa (cuiva) v. groapă. <*> F i g. Iar pe-o culme-n depărtare Se videa mişcînd la zare Un cal alb, copil de vînt; Coamele-i erau zburlite, Ş-a lui sprintene copite Săpau urme pe pămînt. ai,ecsandri, p. i 50. Intra n z. Săpăm de zor, Dar cu mişcări înăbuşite. CAMII, PETRESCU, V. 37. Cari săpau cu cazmalele, cari cărau cu tărăboanţele, cari cu căruţele, cari cu covăţile, în sfîrşit lucrau oamenii cu tragere de inimă. CREANGĂ, A. 8. A scoate cu sapa ceva din pămînt. Tînărul nostru împărat A venit cu securi de argint Să sape această floare din pămînt. sevastos, N. 122. Omul văzînd comoara, s-apucă s-o sape. şez. I 285. 2. A fărîmiţa pămîntul cu sapa sau cu cazmaua (pentru a-1 afîna) pe o porţiune care urmează să fie însămînţată (v. desţeleni); a fărîmiţa pămîntul la rădăcina unei plante, pentru a afîna locul -şi a distruge buruienile (v. p r ă ş i). Pînă ce-oi veni eu, să gătească de săpat grădina, sadoveanu, o. i 341. <> (Complementul indică plante) A săpa porumbul. Refl. Pe feţele bătrî-nilor, în ochii lor, s-a săpat o spaimă adîncă. bassara-bescu, v. 47. 4. (Mai ales despre elementele naturii) A roade, a mînca, a măcina (surpînd). Cîinele de Olt săpase pe dedesubt tot malul. Gai,action, o. I 74. Şi timpul, care vecinic clădirile le sapă, Apasă peste turnuri, le pleacă şi le crapă, macedonski, o. i 24. <$> F i g. îl săpa mereu tuşea, mai ales de cînd primăvara devenise dintr-o dată ploioasă şi rece. camu, petrescu, o. i 589. E x p r. A săpa po cineva = a unelti împotriva cuiva. Săpa pe director înlr-ascuns, căutînd să-l scoată din scaun. I. botez, şc. 103. Invidioşii intriganţi căutară să-l sape şi, după o campanie înverşunată prin grai şi presă, reuşiră să producă in cercurile înalte un curent defavorabil amicului Manolache. caragiai.e, o. ii 21. — Prez. ind. şi; (regional) săp (SEVASTOS, N. 122). SÂPAre, săpări, s. f. Faptul de a săpa; găurire, scobire, fărîmiţare, măcinare ; gravare ; săpat. Săparea sau gravarea lemnului. . . s-a practicat foarte de mult. pamfii,E, i. c. 172. SApAT1 s. n. 1. Acţiunea de a săpa. Cum au ştiut ei, cine-ar fi fost aceia, după ce-au săpat o bucată şi-au dat de-ntuneric, încotro să meargă cu săpatul ca să iasă de cealaltă parte, tocmai unde trebuie? SP. popescu, m. G. 33. 2. Praşilă; vremea, timpul cînd se efectuează prăşitul. Şi mi-i mult de la săpat De cînd nu te-am sărutat, hodoş, p. P. 52. SApAT-, -A, săpaţi, -te, adj. 1. (Despre pămînt) Lucrat, întors, răsturnat (cu sapa, cu hîrleţul) Cînd vrei să sameni bob, linte ori mazăre, să nu le pui pe loc nesăpat. şez. iii 150. \ (Despre plante) Curăţat de buruieni; prăşit. Cu porumbu nesăpat, cu orzu netreierat, şez. I 113. 2. (Despre un loc, un drum) Mîncat de ape, de ploi; cu făgaşuri. La dealul Barbat, Pe drumul săpat. ai,ecsan-dri, p. p. 62. 3. (Despre obiecte) Lucrat cu ornamente; (despre ornamente) incrustat, gravat. Păreţii erau împodobiţi cu chipuri şi flori săpate. ISPIRESCU, I/. 300. Braţu-i stîng era-ncordat Sub un scut de fier săpat. ai,ecsandri, p. îl 10. SArĂLÎGA, săpăligi şi săpălige, s. f. Sapă mică, lunguiaţă, avînd doi sau trei colţi la partea opusă tăişului, folosită mai ales în horticultură. Am scormonit cu săpă-ligile după rădăcini. STANCU, D. 99. Cînd a crescut (macul) .. . se începe prăşitul prin mici tăpălige. La tdrg. SApAiCGĂ, săpălugi, s. f. Săpăligă. Vei vedea o săpălugă de aur, , o năstrapă tot de aur şi un ştergar de mătase, ispirescu, i,. 234. SĂPĂTOARE, săpătoare, s. f. Maşină de săpat. Pentru recoltarea cartofilor se aplică cu succes săpătoarele şi combinele de cartofi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2789. săpAtOr, -oAre, săpători, -oare, s. m. şi f. Cel care sapă; muncitor cu sapa. [Zaharia] suflecă nitnecile şi apucă hîrleţul, ca un săpător ... la vie. c, petrescu, R. dr. 56. Săpători adînc săpa Lopătari pămînt scotea. TEODORESCU, p. p. 533. sApAtCeA, săpături, s. f. Acţiunea de a săpa, săpare, săpat. După trei palme de săpătură, tîrnăcopul izbi ca intr-o oală. galaction, o. i 149. Unii, cînd dezgroapă la săpătura vrunui sămnic asemenea cioburi, tot la Zaharia le duc. c. petrescu, r. dr. 25. 4- (La pl.) Lucrări de excavare a pămîntului; (în special) lucrări arheologice făcute pentru a dezgropa urme de vechi aşezări omeneşti. Ş-au venit de s-au tocmit aici la săpături. Galan, z. R. 379. Acestea sînt obiecte de artă greceşti. Au fost descoperite în cursul săpăturilor exccutate de către arheologii sovietici pe ţărmurile Crimeii. STANCU, U.R.S.S. 122. sArOi, săpoaie, s. n. (Regional) Augmentativ al lui sapă; sapă mare; un fel de tîrnăcop cu un singur tăiş, cu care se lucrează mai ales la vie. Ca din pămînt scoaseră unii săpoaie, alţii ferăstraie. . . şi plecară cătră codrul arătat de Petru, reteganui,, p. ii 54. Săpoiu-n mină că lua. .. Şi la vie să ducea. MAT. Fouc. 95. SÂPONÂR s. m, v. săpunar. SAPONÎLE s. f. pl. (Bot.) Odagaci. SÂFTĂMÎNÂL, -A, săptămînali, -e, adj. Care are loc cu regularitate o dată pe săptămînă; (despre publicaţii) care apare o dată pe săptămînă (v. hebdomadar). [Ilenuţa] grăbeşte mai ales, fiindcă astăzi e ziua cînd ea sAptămînA - 27 - SĂRAC a}teaptă scrisoarea săptămtnală de la Mihai. c. PETRESCU, A. 459. [Se ducea] la bilciul săptăminal în Amaradia. rEbrkanu, I. 117. La scrisoarea în privinţa publicaţiunii literare săptămînale, îţi., răspund eu însumi, caragiale, o. vii 271. sAptâmînA, săptămini, s. f. Perioadă de şapte zile consecutive care se socoteşte de luni dimineaţa pînă duminică seara şi care se repetă de cincizeci şi două de ori într-un an; p. e x t. orice perioadă de şapte zile consecutive. Socoate că într-o săptămînă s-ar putea întoarce, sadoveanu, N. F. 139, Uşa mare de la cramă Este scoasă din ţiţîni, Că-i in toi cules de poamă De vreo două săptămini. D. BOTEZ, F. s. 90. Am vrut să te cuprind şi pentru atita lucru Ai plîns şi n-ai venit la noi o săptămînă. coşbuc, p. i 173. -$■ (în cultul religiei creştine) Săptămînă mare (sau a patimilor) — ultima săptămînă înainte de paşti. De ce nu vă-astîmpăraţi în mănăstire ¡i să vă căutaţi de suflet, măcar in săptă-mîna patimilor?! creangă, p. 110. Săptămînă luminată (sau albă) = săptămînă care începe în duminica paştilor. Cele 40 de zile, din vinerea săpiăminii luminate şi pînă joi înainte de rusalii, făc azi în amintirea mea o lacună curioasă. GALACTION, o. I 240. Săptămînă brînzei = prima săptămînă din postul paştilor, în care biserica ortodoxă permite să se mănînce lapte şi derivatele lui. 4- (La pl., nearticulat) Timp nedeterminat, cuprinzînd un număr mare de zile. Săptămini îndelungi, cu ploi mărunte de toamnă, au început să se scurgă greu în bordeiul de sub piciorul podului alb. C. PETRESCU, S. 51. Te urmăreşfe săptămini Un pas făcut. alene, O dulce strîn-gere de mini, Un tremurat de gene. EMINESCU, o. I 189. -4- (Cu determinări în genitiv) Interval de şapte zile dedicat în mod oficial unei anumite activităţi. Săptă-mîna filmului pentru tineretul şcolar se organizează la un mare număr de cinematografe. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2861. în cadrul săptămînii prieteniei romîno-sovietice, zilele trecute a avut loc la T. Naţional un ■ simpozion in cinstea sărbătoririi teatrului sovietic. CONTEMPORANUL, s. n, 1948, nr. 110, 14/3. SAPÎW, săpunuri, s. n. Produs obţinut prin saponi-ficarea acizilor graşi sau a grăsimilor cu soluţii care conţin hidroxid de sodiu sau de potasiu; bucată din acest produs, servind pentru a spăla corpul, hainele etc. [Zoe] s-a întors... la maldările de ciorapi şi la cutiile cu săpunuri, c. PETRESCU, î. II 226. [Zîna] îi dete un săpun şi un pieptene şi o perie, că să-i fie de slujbă. ISPIRESCU, I,. 128. <$■ (Cu aluzie la spînzurătoare; atestat în forma sopon) Noi gîndeam să-ţi dăm sopon şi frînghie. CREANGĂ, p. 330. Expr. A rado (pe cineva) fără săpun = a trata (pe cineva) fără menajamente, a critica. -4- Sare metalică a unui acid gras. — Variantă: (Mold., Trahsilv.) soptfn s. n. - SĂPUNARI, săpunari, adj. m. (în expr.) Cartofi săpunari = soi de cartofi mari, de formă lunguiaţă, cu miezul alb-roz. săpun Air-, săpunari, s. m. Persoană care se ocupă cu prepararea săpunului. (Atestat în forma săponar) Săponarii exercită cu multă osteneală meseria lor. I. IO-nescu, p. 428. — Variantă : SUponar s. m. SAPUNABIŢA s. f. (Bot.) Odagaci. SAPUNEALĂ, (2) săpuneli şi săpunele, s. f. 1. Acţiunea de a săpuni; săpunit. 4" F i g. Mustrare, dojană, observaţie aspră. Să ne lămurim şi să mi te ră-fuiesc 1. . . începu Coco Conduraky, potrivindu-şi manşetele rotunde şi tari, ca şi cum ar fi voit să le suflece pentru grozava săpuneală pe care o pregătea, c. petrescu, a. r. 32. ^Expr. A trago (cuiva) o săpuneală = a mustra, a dojeni (pe cineva), a face (cuiva) o critică aspră. 2. (Transilv.; numai Ia pl.) Spumă de săpun ; clăbuci. Din săpuneli, răsăreau ţepoşi perii mari ai bărbii, v, rom. martie 1952, 161. — Variantă : (Mold.-, Transilv.) soponoâlă (bibicescu, p. P. 275) s. f. sApunîl, săpunele, s. n. 1. Diminutiv al lui s ă p u n. 2. (Bot.) Odagaci. Avea un obraz ca floarea săpu-nelului, alb şi dulce. DELavrancea, s. 43. Firele se scot, se scutură de florile care au fiert şi apoi se spală in flori de săpunel, care fac un fel de spumă ce curăţă, pamfile-LUPESCU, CROM. 52. Calul era tot alb de spume, gîndeai că-i săpunit cu săpunele, aşa era de asudat. RETEGAKUL, p. I 26. sApunî, săpunesc, vb. IV, T r a n z. 1. A freca cu săpun, a acoperi cu clăbuci de săpun, pentru a spăla. Tu, bade, aşa-ai gindit, Că dacă mă vei urî, Eu portul mi l-oi cerni. Da cum focul să-l cernesc, Că mai tare-l săpunesc, Cu săpun de la Turda, 'Măi bădiţă-n ciuda ta. jarnîk-bîrseanu, D. 235. + A muia barba cu clăbuci de săpun, înainte de a o rade. Cu o oglindă pe genunchi şi cu ligheanul alături, Ion Ozun îşi săpuneşte barba îndelung, c. PETRESCU, c. v. 216. -$• (Rar) A spăla. (Atestat în forma soponi) Schimburile-ţi s-or negri, Cine ţi le-a soponi? marian, la Tdrg. 2. F i g. A mustra, a certa (pe cineva), a face (cuiva) observaţii aspre; a trage o săpuneală. — Variantă: (Transilv., Bucov.) soponi vb. IV. sAtuniîrA, săpuniere, s. f. Cutie sau vas mic în care se ţine săpunul de toaletă. — Pronunţat: -ni-e-, SĂPUNIT1 s. n. Săpuneală (1). SÂPUNÎT2, -A, săpuniţi, -le, adj. 1. Frecat cu săpun, acoperit cu clăbuci de săpun. 2. F i g. (Rar) Curat, îngrijit; p. e x t. sclivisit, spilcuit. Bolnavii. . . îmbrăcaţi în cămăşi curate, săpuniţi şi periaţi, aşteptau, c. PETRESCU, î. II 70. săpuşoArA, săpuşoare, s. f. Diminutiv al lui sapă. SARĂ, sărez şi sar, vb. I. T r a n z. A pune sare, a presăra sare pe alimente sau mîncări, cu scopul de a le da un gust bun sau de a le conserva. Domnul colonel îşi săra laptele. DUMITRIU, N. 186. Au început a bate laptele pînă ce s-au ales untul, care l-au spălat şi l-au sărat, drăghici, R. 140. <$>■ E x p r. A-şi săra inima = a simţi o satisfacţie în urma unei răzbunări sau a înfrîn-gerii unui adversar. <$> Refl. pas. Eu ţ-am zis aseară Să vezi oul cum se sară. negruzzi, s. i 5. sărAc, -A, săraci, -e, adj. (în opoziţie cu bogat) 1. (Despre oameni) Care nu are avere, care este lipsit de bunurile materiale necesare vieţii; sărman, nevoiaş. Era odată un om sărac, sărac. . ■ n-avea nici casă, nici masă. Sbiera, p. 243. Ei erau atit de săraci, incit n-aveau după ce bea apă. ISPIRESCU, L. 174. Voinicel şi sprintenel, Dar sărac ca vai de el. ALECSANDRl, r. P. 105. La omul sărac nici boii nu trag. Expr. Sărao lipit (pămîntului) v. lipit. Sărac şi curat, se spune despre cei care preferă să rămînă săraci, decît să se îmbogăţească prin mijloace incorecte. Mai bine să fiu sărac şi curai, decît bogat şi hulit de lume. ALECSANDRi, T. 65. <0> (Substantivat) Dă-mă şi dup'un sărac, Numai să trăiesc cu drag. jarnîk-bîrseanu, d. 275. (Substantivat) Cerşetor. De-acum vor fi şi ei bogaţi... Şi vor avea şi ei ce da Săracilor de-acum. coşbuc, p. i 110. -ţ- (Despre lucruri) Care reflectă sărăcia; sărăcăcios. Au trecut ani la mijloc, şi viaţa s-a scurs liniştită în casa săracă. DUNĂREANU, CH. 9. 2. (Despre ţări, oraşe) Lipsit de bunuri materiale (mai ales naturale), populat de oameni puţin avuţi. SĂRAD — 28 - SĂRĂCI 3. Lipsit de..., fără. Fratele cel sărac — sărac să fie de păcate — tot avea şi el o păreche de boi. CREANGX, p. 37. Sărac de bunuri, frumuseţe ţi spirit. EMINESCU, N. 72. <0’ E x p r. Sărac cu duhul = lipsit de inteligenţă, de agerime, de spirit; prost. + (Urmat de determinări introduse prin prep. «în ») Care posedă ceva în cantitate nesatisfăcătoare. Legume sărace în vitamine. 1=1 Văzduhul era tot mai uscat şi mai sărac in aer. dumitriu, p. f. 10. 4. (Despre pămînt) Lipsit de componenţii care îl fác propriu pentru agricultură ; neproductiv, neroditor. Pămîntul de pe dealul Stănicuţului e sărac, dă roade puţine. STANCU, 1). 171. 4- F i g. Lipsit de conţinut, neexpresiv. Stil sărac. 4. (Exprimă o stare afectivă, de obicei compătimire, faţă de cineva sau de ceva) Vrednic de milă; biet, sărman, nenorocit. Turcului nu i-i atît de Tomşa, cit de lina pe care o tunde de pe săraca ţară ca de pe-o oaie. sadoveanu, O. vii 148. Săraci ochişorii mei, Multă lume văz cu ei,. Dar nu văz oameni de-ai mei. . . Sărac picioruşul meu De te-ai vedea-n satul meu! JARnîk-bîr-SEANU, d. 200. (Substantivat) Dar, săracul, era în cele de pe urmă minute, negruzzi, s. i 62. Cum nu i-au fost milă de bietul dobitoc ?. . . săracul, nevinovat fiind, l-au omorît. drXghici, r. 65. <> (Substantivat, în e x p r., variind după gen, de obicei şi după număr) Săracul (sau sărac) dc mine (dc tino etc.) = bietul de mine (de tine etc.). Să fiu chiat şchioapă, ce-i apoi? Că ce ţi-e drag, tot drag rămine! — Eu nu zic ba! Dar uite, joi Ni-e nunta, dragă, e ca mine — Tu cum să joci? Sărac de noi! Să stai la masă-ntre bătrine. COŞBUC, F. I 182. Na, c-am păţit-o, săracul de mine! AI.ECSANDRI, T. 381. Dacă nu ne-om jălui la d-ta... la cine să ridicăm glasul, săracii de noi! id. T. I 170. (Epitetul e atribuit obiectului care pricinuieşte starea de compătimire) Săracă străinătate, Mult eşti plină de păcate Şi n-am maică să mă cate. jarnîk-bîrseanu, d. 173. (Exprimă simpatie, uneori cu o nuanţă de ironie) Vai sărace poloboace, de, te-ai face mai încoace! CREANGA, a. 139. Sărac plug cu şese boi, Dragu-mi-i mie de voi! jarnîk-bîrseanu, d. 27. — Variante: sireâc,-ă (c. petrescu, î. ii 130, vla-huţX, cr„ 116, caragiale, o. i 54), (regional) sălcâc, -ă (SBIERA, p. 288, şez. ii 79) adj. SAUÁD, săraduri, s. n. Şnur împletit din fire de lînă, vopsită de obicei în negru, cu care se împodobesc sumanele. SĂRÂR1, sărari, s. m. Negustor ambulant de sare. Păcurarii şi sărarii, cei ce umblă prin sate cu desfacerea păcurii sau gazului şi a sării. pamfile, i. c. 244. (Cu pronunţare regională) O baniţă de sare. . . se plăteşte cu zece parale, din care opt se dau ciocănarului şi două sararului. i. iONESCUj p. 36. SĂRÂll2, sărare, s. n. Vas de pămînt în care se păstrează sarea; solniţă. (Cu pronunţare regională) Solniţa sati sărariul, care poate fi cu o cavitate sau două: una pentru sare, alta pentru piper. pamfile, i. c. 391. SARÁRE s. f. Acţiunea de a săra. Sărarea... se face spintecind peştele pe pîntece... şi presărîndu-i sare. PAMFILE, i. c. 72. SAUĂT1 s. n. Sărare. Săratul peştilor. SAHAT2, -A, săraţi, -te, adj. 1, Care conţine sare (în mod natural). Seara de toamnă cădea mohorîtă, jilavă de umezeala sărată a mării. BART, E. 233. [Rîul] nu sitfere ca cristalinele lui unde să se amestece cu apele sărate şi noroioase, negruzzi, s. I 316. O fîntînă lină, cu apă puţină, Cu apă sărată, cu lacrimi udată / Al.EC-Sandri, p. p. 192. ■+ (Despre alimente) Căruia i s-a adăugat sare (pentru a i se da gust sau în scopul conservării). Dar ce e in sacul ăla marele? Ei!. . . pastramă, peşte sărat, ceapă, ardei, usturoi, ispirescu, r,. 268. Aveam acum la începutul postului. . . cîteva oca de peşte sărat. CREANGĂ, A. 100. Eu văd că grecul aista are Lucruri plăcute, bune bucate, Tot cam sărate şi chipărate. negruzzi, S. 'rn 72. Nici sărat, nici pipărat ( — potrivit, cum e mai bun de mîncat). 2. Fig. (Despre vorbe, glume) Spiritual, picant; caustic, usturător. Curg vorbele de spirit şi glumele sărate, cu cit se golesc si se reînnoiesc mereu halbele, bart, S. M. 13. Un discurs foarte sărat şi foarte gustat. CARAGIALE, S. U. 51. Dacă-i pe feste. . . apoi să ţi-o gioc eu mai sărată şi mai chipărată. ALECSAndrt, T. I 227. 3. Exagerat de ridicat, de scump. Pîn-acuma el luase dobînzi cam sărate; *de arum ajunsese să plătească el camătă din ce in ce mai pipărată. caragiale, O. Iii 39. SĂRĂCAN7, -Ă, sărăcani, -e, s. m. şi f. Om sărac. N-o lasă taică-său să ia un sărăcan. STANCU, D. 80. Expr. (Exprimînd compătimire) Sărăcan de mine = vai de mine. V. îracan. De ce m-aţimai chemat, sărăcan de mine. ŞEZ. xn 39. (Cu pronunţare regională) Şi tot cu, săracan de mine, voi căuta să te urmez la groapă, că doară n-ai pe nime pe lumea asta. contemporanul, Vjj 527. Săracan de minei r.. Ce-au păţit? aijîCSandri, t. 349. — Variantă: sireican, -ă (creangă, p. 52) s. m. şi f. SĂRĂCĂCIOS, -OĂSĂ, sărăcăcioşi, -oase, adj. 1. Care dovedeşte sărăcie; de om sărac. Era un bătrîn înalt, drept încă şi fudul, îmbrăcat în straie evropeneşti, sărăcăcioase şi cîrpite. sadoveanu, E. 125. Care suflet de-al meu suflet. . . S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios? macedonski, o. I 124. Palatul. . . s-a schimbat iarăşi în sărăcăciosul bordei al moşneagului. CREANGĂ, P. 89. <$> (Adverbial) Un preot romîn, înalt, slab, cu o bărbuţă rară şi îmbrăcat sărăcăcios, se sfătuia domol cu trei ţărani, rebreanu, p. s. 131. + (Despre hrană) în cantitate mică, modest, frugal. Dădui să scot din desagi sărăcăcioasa mea cină. HOGAŞ, M. N. 183. (Despre pămînt) Neroditor, nefertil, neproductiv. (F i g.) Peisajul Poloniei mi se pare sărăcăcios şi sterp, sahia, u.R.S.S. 6. F i g. Lipsit de conţinut, fără amploare. Stil sărăcăcios. czi Că nu s-a scris nimic decît ici şi colo vreo însemnare... se vede din felul sărăcăcios cum expun istoria munteană din acest timp cronicile de curte mai tîrziu. iorga, l. n 612. 2. (Rar, despre oameni) Sărac; cu înfăţişare de om sărac. Din cîrciumar sărăcăcios, s-a pomenit după război mare proprietar. GALACTION, o. I 110. Sărăcăcios şi zgîrcit, trăia din te miri ce, ş-aduna mereu. ANGHEL, pr. 139. SĂRĂCÎI s. m. pl. Soldaţi din cavaleria neregulată a Munteniei şi a Moldovei. Sărăceii 500 şi scutelniceii 500. Aceştii erau călărimea Bucureştilor, bălcescu, o. i 13. SĂRĂCÎ, sărăcesc, vb. IV. 1. Intranz. A ajunge sărac, a-şi pierde avutul. N-au sărăcit părinţii mei? c. petrescu, a. r, 34. Toţi sărăceau, numai el se îmbogăţea. VLAHUŢĂ, o. A. 215. Dacă bei făr* de măsură. . . Lucrul nu-l mai isprăveşti Şi la urmă sărăceşti, bibicescu, p. P. 223. ^ T r a n z. A aduce (pe cineva) în stare de sărăcie, a face (pe cineva) să-şi piardă averea. Pe el nu-l putea sărăci mai tare, căci nu avea chiar nimic. RETE-ganul, p. V 16. Dintr-un smoc de tărfăloage de moşie (care-l sărăciseră de tot cu judecăţile), scoase o hîrtie afumată pe care mi-a dat-o. negruz?.i, s. I 186. Romîn Grue Grozovanul. . . care-a sărăcit pe Hanul. alecsandri, p. P. 77. ^ Tranjs. (Cu complementul «pămînt») A face neroditor, a secătui. Plantele... i-au supt (pămîntului) toată vlaga şi l-au sărăcii. La TDRG. 2. T r a n z. A lipsi (pe cineva) de ceva, a lua (cuiva) ceva. Ca mărul' lîngă drum, N-are pace nicidecum. Ciţi trec. .. de crăngi îl sărăcesc. ai,ecsakdri, p. p. 290. -4* A împuţina. Cum o să vă dau la cînil. . . Cum zicea, aşa făcea, Rău pe turci ii sărăcea, jarnîk-bîrseanu, d. 493. SĂRÂCICĂ - ăâ - SĂRBĂTOARE 3. Tranz. (învechit şi popular) A lăsa (pe cineva) orfan, a lipsi pe cineva de părinţi. Gîtul [soţiei! jos că i-l tăia ■ ■ . Vai de mine!, ce-am făcut ? Copil mic mi-am sărăcit, Pe mine m-am văduvit, bibicescu, p. r. 345. 4. T r a n z. (Regional) A compătimi. Pe drum cine trecea, Tot pe Badiul sărăcea, Tot pe Badiul mi-} căia. TEODORESCU, p. p. 549. SĂRĂCÎCĂ s. f. v. săricică. SĂRĂCIE, (2) sărăcii, s. f. (în opoziţie cu bogăţie) 1. Lipsa mijloacelor necesare existenţei; starea celui sărac. « Domuti Preda » lupta cu sărăcia şi, intr-o căsuţă închiriată . . . îşi creştea din greu cei trei copii care-i împovărau văduvia, c. petrescu, s. 63. Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul. EMINESCU, o. I 147. Te las naibei sărăcie şi mă duc la vitejie, jarnîk-bîrseanu, d. 285. Vorbă 'multă, sărăcia omului ( = cine vorbeşte mult, pierde vremea şi nu-şi vede de treabă). <0> (Personificat) Ne ţine sărăcia în braţe de nici nu ne mai lasă să răsuflăm. rebreanu, r. I 198. îşi lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă. creangă, o. a. 98. •¡0* E x p r. Sărăcie lucie (cu lustru sau neagră) = sărăcie mare, totală. Numai murdăria pe care o dospise soarele de vară şi sărăcia cu lustru a surtucarilor. G. M. zam-FIRescu, SF. m. N. ii 39. Măi, dar ce sărăcie lucie pe aici. creangă, p. 308. A-şi vedea de sărăcie = a-şi vedea de treburile proprii, a nu se amesteca în afacerile altuia. + Aspect sărăcăcios. Să privim acum şi la sărăcia iluminată de razele unei luminări de seu, băgată in gitul unui clondiri ce ţinea loc de sfeşnic. EMrNEScu, N. 41. -f- Cantitate mică, nesatisfăcătoare (din ceva); lipsă. M-a scos din sărite atita sărăcie de spirit, camii, petrescu, u. n. 17. Aţa sărăcie de lemne nu s-a văzut nici la.bordeiul cel mai sărăcăcios. creangă, p. 256. 2. F i g. Epitet depreciativ dat unui lucru sau unei fiinţe. Se ridică o sărăcie de fir de tusă şi astupă gitlejul maicii Nataliei. STĂnoiu, c. i. 195. Sărăcia de epistolă se înfiinţa din nou, însoţită de cruda lumină a unei lămpi. M. 1. caragiale, c. 7. Văzuţi, nene, ce bine-a lovit-o sărăcia de hagiu! caragiale, o. iii 33. SĂBĂClLĂ s. m. (Popular) Epitet dat unui om sărac. Măi sărace, sărăcită! Face-mi-aş de tine milă. Ar,EC-sandri, P. p. 41. SĂRĂCÎME s. f. Totalitatea oamenilor săraci. Noi n-avem arme, nu .tragem. . . Sîntem sărăcimea tirgului. camilar, n. I 72. Veselie mare între toţi era, chiar şi sărăcimea ospăta şi bea. creangă, p. 279. SARĂ CÎBE, sărăciri, s. f. Faptul de a sărăci, de a deveni sărac. Cu atit sînt mai mari profiturile capitaliştilor, cu cit se adinceşte sărăcirea oamenilor muncii, cu cit partea ce revine acestora din venitul naţional este mai scăzută. SCÎNTBiA, 1953, nr. 2712. SĂRĂCÎT, -Ă, sărăciţi, -te, adj. Care a devenit sărac, lipsit de mijloace de existenţă. Mi-am găsit neamurile sărăcite şi casa părinţilor mei pustie, sadoveanu, o. vii 69. <$• F i g. în miezul zilei, sub arşiţă soarelui de toamnă, în liniştea cîmpiei sărăcite de podoabe, zingănitid făcea o deosebită impresie, popovici-bănăţeanu, v. m. 149. SĂRĂCtfSTĂ, sărăcuste, s. f. Slujbă religioasă, rugăciune pentru pomenirea morţilor. Sărăcustele se fac pentru pomenirea tuturor celor repauzaţi. marian, î. 377. Să-i plătească liturghii şi sărăcuste pentru partea sufletească, contemporanul, iii 427. SARĂCtJŢ, -Ă, sărăcuţi, -e, adj. (Uneori substantivat) Diminutiv al lui s ă r a c. 1. v. - s ă r a c (1). Era sărăcuţ... trăia tot cu noduri fripte învăluite cu răbdări prăjite. RETEGANUL, P. I 59. Pentru nişte sărăcuţi ca noi li greu de făcut trebi de acestea, creangă, p. 258. Bădiţa cel sărăcuţ, zău! acela mi-i drăguţ, jarnîk-bîrseanu, d. 38. + Care dovedeşte sărăcie ; sărăcăcios. Un tinăr — aer şi maniere de mic impiegat; costum cam sărăcuţ, dar curăţel, cara-GIACE, s. u. 42. Cine-a întîlnit vrodată în calea sa un popă îmbrăcat cu straie sărăcuţe, scurt la stat ■ ■ ■ CREANGĂ, A. 133. <(>■ (Adverbial) Au cerul să fie lăsat înaintea lui. Hargaţii însă nu prea voiau să-l lase, pentru că era cam urît la chip şi îmbrăcat cam sărăcuţ. SBIERA, P. 141. 2. v. sărac (4). Ilincuţa s-a pogorît cu cofele de-vale, la finlînă, şi bietul Toader a petrecut-o cum îşi luase obicei. Sărăcuţii nu s-au mai suit în deal! l-am găsit pe amîndoi, căzuţi lingă finlînă, albi şi neatinşi. ■ . fîntina e otrăvită. galacTion, o. i 255. Ori chersinul a crăpat, ori cumălrul a strănutat. Alunei, iedul de sub chersin, să nu tacă! — îl păştea păcatul şi-l mînca spinarea, sărăcuţul ! — Să-ţi fie de bine, nînaşule! creangă, p. 24. <$> (Substantivat, în e x p r., variind, de obicei, după gen şi după număr) Sărăcuţul (sau sărăcuţ) de mine (de tine etc.) = bietul de mine (de tirie etc.). Sărăcuţul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceţi pozna să deschideţi, că-i vai de noi. creangă, p. 22. Tovarăşul meu, neamţul, se făcuse nevăzut. — Sărăcuţ de maica mea! strigă din băierile inimei Bisoceanul, s-a răpus domnul Ininger. odobescu, s. 111 189. SĂRĂDÎT, -Ă adj. v. sărăduit. SARĂDUÎ, sărădtiiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A împodobi cu săraduri. La cusut şi sărăduit sumane . . mă întreceam cu fetele cele mari. CREANGĂ, A. 63. SĂRĂDUÎT, -Ă, sărăduiţi, -te, adj. împodobit cu găitane; găitănat. (Atestat în forma sărădit) Ţundra-i neagră, sărădită cu găitane vinete. ODOBESCU, S. in 545. — Variantă: surădit, -ă adj. SĂRĂNTOC, -OÂCĂ, sărăntoci, -oace, s. m. şi f. Om sărac. Cu voi doi, sărăntocilor, am eu o socoteală mai veche. staNcu, d. 55. Cp ţi-atn spus eu ţie, sărăn-tocule, oi ? REBREANU, I. 28." — Variantă: sărîntdc, -oâcă (RETEG'ANUl,, P. m 62) s. m. şi f. ' SĂRĂRÎE, sărării, s. f. (Regional) Loc unde se exploatează sarea; ocnă, salină. SĂRĂRÎŢĂ, sărăriţe, s. f. (Regional) Solniţă. N-are. . . Nici sare în sărăriţă, Nici slănină pe poliţă, hodoş, p. p.: 143.. sărătOr, -oare, sărători, -oare, s. m. şi f. Persoană care sărează alimentele jntr-o fabrică de conserve. SĂRĂTtJRĂ, sărături, s. f. 1. Faptul ele a fi sărat; sarea conţinută de ceva. Sărătura şi acritura bucalelor să cocleşte lesne de aramă. PISCUPESCU, o. 195. 2. Teren bogat în săruri minerale solubile în apă; p. e x t. păşune care se întinde pe un astfel de loc. Pămîntul moşiei, în partea despre Prut, este. năsipos; iar în celelalte părţi este lutos, avînd multe sărături. 1. ioNEScn, d. 351. 3. (La pl.) Nume dat unor alimente (în special peşte) conservate cu sare. SĂRBĂTOARE, sărbători, s. f. 1. (în practicile religioase) Zi consacrată serviciului divin pentru comemorarea unui eveniment din istoria religioasă sau în onoarea unursfînt. De data asta se nimerise ca sărbătorile creştineşti să le facem şi noi după lege, pe loc, in port. BART, S. M. 96. Cind venea dumineca şi sărbătorile, fata babei era împopoţată. creangă, p. 284. Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei. ■ ■ coliba părintească cu copaciul cel mare din pragul uşii, dragostea mamei. . . dinele care se juca cu noi, sunetul clopotului bisericii satului ce ne SÂRUĂTORESC - 30 - SARI vesteşte zilele frumoase de sărbătoare. RUSSO, S. 135. «$• L o c. a d v. în (sau de) sărbători = cu ocazia sărbătorilor, în timpul sărbătorilor. Dealul e cu spini acum, Zarea mohorilă. Nu mai sint copii s-alerge După cuiburi, după flori! Şi pe culmi, in sărbători, Nimeni jiu mai merge! coşbuc, p. i 260. Foaie albă colilie, Zi niă-ti să te dea mie, Că-mi eşti dragă dintr-o mie, Să te dea de sărbători, Cind e cimpul plin de flori. TEODORESCU, P. P. 270. Cind îl văd dumineca, Mi se rupe inima, Cind îl văd in sărbători, Mereu mă iau la fiori. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 91. Loc. adj. şi a d v. (în opoziţie cu de toate zilele, obişnuit) De sărbătoare (sau de sărbători) = festiv, sărbătoresc, strălucitor. Vai de mine, băiete, mi se pare că te-ai culcat in cămaşa de sărbători! rebreanu, i. 45. Mario, o să vie boierii. . ■ Să ne-mbrăcăm de sărbătoare, delavrancea, a. 99. Cind se împrăştie faima venirei lui, ziua-şi muie aerul in lumină de sărbătoare. EMINESCU, N. 27. 4- (în opoziţie cu z i lucrătoare) Zi în care nu se lucrează. Dacă des sărbători faci, nu o să aibi ce să-mbraci. pann, p. v. i 150. Un plug mare că prinsei Şi cu-un bou ii înjugai Şi de lucru m-apucai, Că săracul n-are soare, Nici zile de sărbătoare, Ci tot zile lucrătoare! AiyECSANDRi, P. P. 169. Sărbătoare legală — zi (stabilită în mod oficial) în care întreprinderile şi instituţiile nu lucrează. 2. Zi în care se comemorează sau se sărbătoreşte un eveniment important, organizîndu-se serbări, solemnităţi sau demonstraţii şi care, de obicei, este stabilită în mod oficial ca zi de odihnă. Muncitorii, tehnicienii şi funcţionarii au lucrat zilele acestea un schimb de onoare în cinstea zilei de 1 Mai, măreaţa sărbătoare a solidarităţii internaţionale a oamenilor muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2649. <$■ Sărbătoarea muncii — 1 Mai, ziua solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc. în mai, cind rozele-nfloresc, Scăldate-n aurul din soare, Popoarele sărbătoresc A muncii sfintă sărbătoare. DEME-TRESCU, O. 80. Sărbătoare naţională = zi de odihnă în cinstea sau în amintirea -unui eveniment din istoria ţării. Pentru poporul nostru ziua de 23 August este cea mai mare sărbătoare naţională. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2114. 8. Sărbătorire, serbare; festivitate, petrecere. A fost o mare şi penibilă sărbătoare de familie. CAMir, PETRESCU, U. N. 40. Altădată apariţia tatălui era o adevărată sărbătoare. îi săreau de git, pe urmă începeau scotocirile. SAHIA, N. 96. Intr-o zi, zînele plecară Ia o sărbătoare la alte zîne. ispirEscu, i,. 149. 4. (Adverbial, în forma sărbătoarea) în . zilele de sărbătoare (1, 3). Sărbătoarea, oamenii trec aici cu bărci şi vapoare, se odihnesc, petrec. STANCU, u.R.S.S. 197. Sărbătoarea, cind venea in sat, popa ii ispitea să afle cu ce se îndeletniceşte orîndarul cel nou. SADOVEANU, O. VIII 254. Adeseori, sărbătoarea, in fundul mîndrei grădini a gazdei mele, jos, pe iarba verde, priveam în tihnă măiastra frumuseţe a firii. pXun-pincio, p. 123. SĂUUĂTORKSC, -EĂSCĂ, sărbătoreşti, adj. De sărbătoare; solemn, festiv. Şcolarul... îşi aducea aminte de lucrurile pe care le învăţase pe dinafară şi i le spunea căţelului cu glas sărbătoresc. GAI.ACTION, o. I 306. Douăzeci [de galbeni] şi toţi cu găuri, Parc-ar fi să-mi povestească Cum se dezmierdau sărmanii în salba sărbătorească. HASDEU, R. V. 11. SĂRBĂTOREŞTE adv. în mod sărbătoresc, ca de sărbătoare. In băncile claselor, împodobite sărbătoreşte, stau de astă dată elevi noi. contemporanul, S. II, 1949, nr. 156, 15/1. în halatul vărgat de lină, cu obrazul bărbierii şi pudrat, se socotise destul de arătos şi de vrednic să o primească pe Zoe, sărbătoreşte. C. petrescu, î. n 226. SĂRBĂTORI,. sărbătoresc, vb. IV. T r a n z. A-şi manifesta sentimentele de admiraţie, de bucurie, de en- tuziasm faţă de o persoană sau faţă de un eveniment, printr-o festivitate, printr-o petrecere; a celebra, a serba. Cu prilejul împlinirii unui veac de la naştere, poetul a fost sărbătorit în toată ţara. SADOVEANU, E. 76. Pe cînd Sinan se apropia de hotarele noastre, Sigismund Bâthori sărbătorea nunta sa cu Maria Cristina. b.Xlcescu, o. i 196. SĂRBĂTORIRE, sărbătoriri, s. f. Faptul de a sărbători; serbare. Au venit la sărbătorirea scriitorului danez muncitori şi savanţi, ucenici şi studenţi, stancu, u.R.S.S. 92. Spre sărbătorirea deplinei mele biruinţi împotriva stavilelor de tot felul pe care codrul şi muntele mi le ridicase in cale, aprinsei o ţigară, hogaş, m. n. 183. SĂRBĂTORIT, -Ă, sărbătoriţi, -te, adj. (Despre persoane) Căruia i se recunosc meritele prin manifestări de simpatie sau de admiraţie. (Substantivat) Sărbătoritul a luat cuvintul. SĂRBEZEĂLĂ s. f. Faptul de a fi searbăd sau de a se sărbezi. SĂRBEZÎ, sărbezesc, vb. IV. Refl. (Şi în forma serbezi) 1. (Despre lapte) A se altera, a-şi pierde gustul, a se înăcri. Oalele. . . trebuiesc să fie foarte bine curăţate, căci altfel se sărbezeşte laptele, pamfile, i. c. 21. 2. (Despre obiecte vopsite) A-şi pierde coloritul viu, a deveni şters. Se face un fel de leşie, în care se moaie repede cîte un scul.. . apoi se pune în apă rece, ca să se stîmpere şi să nu se serbezească. pamfile-lupescu, crom. 91. 3. (Despre oameni) A deveni slab, palid, lipsit de putere. Aşa tare mă serbezisem de acea toacă îndrăcită [a gloanţelor], incit mă pot jura că am stat toată ziua in mijlocul focurilor, nu cu inima, ci cu ţigareta in dinţi. ODOBESCU, S. III 595. Tr a nz. Fata cadiului... Vederile mi-a slăbit, Faţa ea mi-a serbezit. La Tdrg. — Variantă: serbezi vb. IV. SĂRCINÎR, sărcinere, s. n. Prepeleac pe care ciobanii îşi atîrnă hainele, vasele,. săculeţele cu brînză pusă la scurs etc. SĂRDĂC, sărdace, s. n. (Mold.) Suman scurt pînă la brîu. Sumane mari, genunchere şi sărdace... şi alte lucruri ce le duceau lunea în tirg de vinzare. CREANGĂ, a. 48. (Cu pronunţare regională) Beu holercă, beu tabac, Vine iarna, n-am sardac. şez. viii 62. SARI, sar, vb. IV. I n t r a n z. I. (Despre fiinţe) 1. A se desprinde de la pămînt avîntîndu-se în sus printr-o mişcare bruscă şi a reveni în acelaşi loc (adesea ca o manifestare de bucurie, de exuberanţă); a sălta. [Copiii] rid şi sar intr-un picior, Se-nvirtesc şi ţipă-ntr-una Mai cu zor. coşbuc, P. i 226. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare. crEangX, p. 185. îmi vine să sar, Să joc ca nebunii, alecsandri, t. 202. -4- A dansa, a ţopăi; a zburda. Cellalt ciine, o corcitură de şase luni, care sărea pe la spatele babei, rebreanu, R. i 147. Nu-i de vină, dacă [oile] au sărit toată ziua ca mieii primăvara. SbiEra, p. 8. Să sărim în hop şi-n trop, Că e ziua de uncrop. AI.ECSANDRI, p. p. 384. Ursul sare de nevoie. <}■ (Tran!., în e x p r.) A sări tontoroiul (sau dru-gaica) = a fi neastîmpărat. Dar unde fu pomana aia, ca să stea la un loc? Sărea şi el tontoroiul, fără să vrea. ISPIRESCU, i,. 237. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc într-altul prin salt. Un cucoş sări pe zăplazul de scinduri. sadoveanu, o. i 344. Sărea din bolovan în bolovan şi din colţ in colţ. ispirescu, h. 56. Pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten. EMINESCU, o. I 87. (Deplasarea are direcţia de sus în jos) Irinel sări uşor din trăsură. DEI.A-vrancea, h. t. 69. -¿ţ- E x p r. A sări din lac în puţ = a ajunge din rău în mai rău, a scăpa dintr-o primejdie SÂUI - 31 - SĂRI căzînd în alta mai mare. Omul'nemulţumit fuge de bine şt dă peste mărăcine. Sare din lac în puţ. pann, p, v. iii 105. (Deplasarea prin salturi constituie mersul obişnuit al unor fiinţe) Văzu■ o turturică, care toi sărea înaintea lui. ispirescu, l. 184. Vornicel e-un grierel, îi sar purici înainte cu potcoave de oţel. EMINESCU, o. I 87. + F i g. A trece brusc dintr-o situaţie în alta, de la 0 idee la alta. Şi-i sări deodată glndul la viţel: N-a lăsat în uger lapte pentru el. coşbuc, p. I 248. 3. A trece peste ceva printr-o săritură; a escalada. Sări ca o,pisică de uşure peste prag. ispirescu, i,. 30. Eu am sărit peste uluci prin fundul curţii, caragialr, o. i 56. Fata babei sărea iute peste pîrlaz. creangă, p. 284. Peste gardul mititel, sare şi-un căţel. <$> E x p r. A sări poşte cal = a trece de ţintă; a exagera. Simţea că greşeşte undeva, că «sare peste cal», dar socotea de datoria lui să-şi arate gîndul pînă la capăt, calan, b. i 36. <$• (Gimnastică şi sport) Atletul a sărit 1,80 m în înălţime. T r a n z. Căpitanul Cozmuţă a sărit din doi paşi cele patru trepte, sadovEanu, N. P. 187. A fost odată, cînd a fost.. . pe cînd puricele sărea dintr-o săritură muntele. ŞEZ. 1 97. Zid de piatră nalt sărea. Şi sărind aşa zicea.. . Ai.ECSANDRi, p. p. 91. Cine sare multe trepte deodată, îşi frînge gitul. Capra sare masa şi iada sare casa v. c a p r ă. -0> Exp r. A sări garduri sau (i n t r a n z.) peste garduri = a umbla după aventuri amoroase. Apoi doar eu nu-s de-ăce-lea de cari crede el: n-am sărit peste garduri niciodată, de cînd sînt. creangă, p. 28. Bree!... ce berbantlîcî... îmi ia fata, ii mănîncă zestrea şi sare garduri, axecsandri, T.'iii 1278. + T r a n z. Fig. A omite, a trece cu vederea. Aşa... ba nu... Am sărit o slovă. dKI,avrancea, O. ii 189. 4. A se ridica brusc (şi a porni) de undeva. [Ursilă] deodată sare minios din bîrlog. CREANGĂ, P. 53. Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea sărind de la fereastră. EMINESCU, ii. P. 179. 4 A se grăbi, a se repezi (să facă ceva). Minodora se cuibărise pe un scăunel, jos, gala să sară de cîte ori trebuia ceva. sadoveanu, b. 58. Trăgind mereu din carabină, Săriră-n front, coşbuc, P. II 40. Zice cel mai mare: săriţi şi deschideţi uşa, că vine mama. CREANGĂ, P. 22. Să sărim, voinici, la treabă. ALECSANDRI, o. 66. <0> Expr. A sări cu gura = a interveni brusc cu vorba. Moş loan Roată sare cu gura: Aveţi bunătatea de vorbiţi mai moldoveneşte, cucoane. CREANGĂ, A. 155. (Eliptic) Şi boierul sări şi zise şi el. . . ISPIRESCU, h. 69. A sări cu gura la (saupo) cineva = a cicăli pe cineva, a-i face observaţii, reproşuri; a lua la rost. Sare cu gura pe Avendrea, natantolul de Gîngu. STANCU, D. 252. Preu-tul... au început a-l cîrti şi a sări cu gura la dînsul. SBIERA, p. 266. A-i sări (cuiva) de (sau, rar, în) gît = a se repezi să îmbrăţişeze pe cineva ; f i g. a arăta cuiva dragoste (adesea în mod exagerat). îţi venea să crezi că, dacă peste un ceas nu-ţi va sări de gît, dar pentru a doua zi. . . te puteai aştepta negreşit la aşa ceva. VLAUUŢĂ, o. A. I 110. Dinaintea oamenilor era să-ţi sar în gît ? ALECSANDRi, T. 195. A-i sări (cuiva) înainte = a alerga în întîmpinarca cuiva. Ea-i sări înainte, întinzindu-i mina de departe. Vi.aiiuţă, o. A. iii 38. Soţioara. . . îndată i-an sărit înainte. Sbiera, P. 53. Crîşmăriţa, cum ne-a văzut, pe loc ne-a sării înainte, creangă, a. 96. + A-i veni cuiva în ajutor, a interveni grabnic pentru a ajuta pe cineva. Avea impresia că cineva a sărit pentru el, să-l sprijine, să-l ajute. SAHIA, N. 81. Sări îndată în ajutorul lui Luca. rebreanu, r. i 132. Pin-or sări oamenii de la nuntă... casa are să se topească. CREANGĂ, P. 175. Prieten bun pentru prieten sare. <§■ Săriţi! = strigăt desperat de ajutor. Nu-i lăsaţi! Săriţi!. .. Dar nu sărea nimeni, rebreanu, I. 39. Săriţi, flăcăi! XJnde-s voinicii mei? negruzzi, s. I 161. Săriţi, fraţi, Nu mă lăsaţi! TEODORESCU, p. p. 280. (De obicei cu determinări introduse prin prep. «la», « asupra » sau « pe ») A se repezi cu duşmănie Ia cineva ; a ataca. Pricop sări la el cu pumnul ridicat, dumitriu, r. I1'. 55. Se răscolesc şi cîinii De prin curţi şi sar la ei. coşbuc, p. i 227. <ţ> Expr. A sări în capul cuiva sau a-i sări cuiva în cap = a certa pe cineva, a lua la rost. Eu, in cap cum să nu-ţi sar, Dacă eşti un uliţar! marian, S. 4. 5. A apărea, a se ivi pe neaşteptate; a răsări. Acolo trebuie să ne sară vrun iepure de prin ogoarele nestrinse. SadovEanu, O. viii 159. Iaca mă! da aista de unde-o sărit cu poeziile lui? alEcsandri, î. 564. Nu ştii de unde sare iepurele v. iepure. <}■ Expr. A sări în ochi = a fi evident. . 6. (Mai ales determinat prin « în sus i>, «în picioare ») A se scula, a se ridica în sus printr-un salt brusc. Sărise îngrozit de pe divan şi se uita năuc la el. SADOVEANU, O. I 436. Atunci au sărit Pepelea, care aţipise puţin, drept în picioare, sbiera, p. 2. Oamenii săriră arşi în sus. SANDU-AXDEA, u. P. 48. Nurorile atunci sar arse in pidoare. creangă, p. 11. <$> Expr. A-şi sări din minţi (sau din îire) = a-şi pierde minţile, a se ţicni. Din pricina năcazurilor uneori parcă îşi sare din fire. sadoveanu, o. viii 38. Dar lanţul diavolesc astfel se înnoda pe sufletxd celui ce rivnise procopseala necurată, că acesta îşi sărea din minţi, galaction, o. i 44. A-şi sări din ţîţîni (sau din balamale) = a-şi pierde răbdarea, a se mînia. Nu vă vine a crede că mi-am sărit din balamale, preda, î. 11. II. (Despre lucruri) 1. A se ridica brusc în sus, de obicei sub impulsul unei forţe din afară. Aşa fugeam de tare pe prund, de săreau pietrele pe care le stîrneam. . . dt mine de sus. CREANGĂ, A. 67. Ele (=izvoarele) sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace. EînNESCU, o. i 85. Expr. A sări în aer = a se distruge, a se preface în bucăţi (în urma unei explozii). Podul a sărit în aer. Plîngo de sare cămaşa do pe el = plînge foarte tare. [Smărăndiţa] plîngea ca o mireasă, de sărea cămeşa de pe dînsa. CREANGĂ, A. 4. (Despre obiecte elastice) A se ridica în sus în urma unei lovituri. Mingea sare. 2. (Mai ales’ cu determinări locale, introduse prin prep. « din » sau e de la ») A se mişca, a-şi schimba brusc poziţia; a se desprinde, a ieşi brusc din locul în care a fost fixat. Măi Michiduţă, cînd oi chiui eu. . . au să-ţi sară creierii din cap. CREANGĂ, P. 54. Cu zgomot sare poarta din vechii ei uşori. KMÎNKSCU, o. I 93. Sare ivărul la uşă. id. ib. 155. Aşchia nu sare departe de trunchi {— copiii seamănă cu părinţii; se spune mai ales cînd e vorba de defectele lor). <^> Expr. A-i sări (cuiva) inima (din loc) = a se speria foarte tare; a se emoţiona tare. Cînd spunea cîte una, ori te ţineai cu mina de inimă, rîzînd, ori te făcea să-ţi sară inima din loc, de frică, creangă, p. 120. Cîteodată... prea arare... A tîrziu cînd arde lampa, Inima din loc îmi sare, Cînd aud că sună clean/pa. .. Este ea. EMINESCU, o. i 106. Cînd el o zărea, Inima-i sărea. ai,ecsandri, p. p. 188. A-i sări (cuiva) ţandăra (ţîlna sau muştarul) =a se înfuria, a se mînia. Atît i-a trebuii bunicii s-audă — că spune bunicul că vrea să moară... I-a sărit ţîfna. STancu, .d. 251. Baba se opri in mijlocul ogrăzii, ascultă o bucată, dar de la o vreme ii sări ţandăra. DUNĂREANU, ch. 73. [Lui Pupăză] îi era sărită ţandăra, şi cînd îi sărea lui ţandăra, era sărită şi pace bună. slavici, o. i 228. A-i sări (cuiva) ocliil (din cap) = a) exprimă superlativul unei stări de suferinţă fizică; b) (în imprecaţii şi jurăminte) Ba mă prind, să-mi sară ochii! contemporanul, i 405. Duducuţă, să-mi sară ochişorii dacă se află alt om mai fericit decit supusă sluga matale. AtECSANDRi, T. I 55. Jţ- A ţîşni. Din fierul înroşit sar seîntei. cu Ca flacăra ce sare deodată, — ca izvorul Ce sparge stînca tare, aşa învinge dorul. Eftimiu, C. 28. Sîngele din ea sărea. ŞEZ. i 14. 3. (Regional, despre animale, mai ales despre armăsar) A îndeplini actul împreunării sexuale. — Prez. ind. şi: (regional şi popular) sai (creangă, p. 215, jarnîk-bîrseanu, d. 434), săr (dumitriu, ,b. f. 27, STancu, d. 297, văcărescu, p. 216). SARTCIC — 32 - SĂRMAN SAjtlCÎCĂ, (II 3) săricele, s. f. (Popular) I. Diminutiv al lui sar e. Unde bade ti găteşti. Murgii 'de-;i potcoveşti? Şi-i dai apă din găleată, Săricică de pe piatră. MAT. FOLK. 1332. U. 1. Arsenic, şoricioaică. Şi lua săricică de-o para Şi otravă de alta. MAT. FOLK. 46. 2. Sare de lămîie. Se fierbe cu apă limpede piuă prinde bine coloarea şi apoi se pun si 3 dramuri săricică (sare de alămie). pamfilE-LUpESCU, CROM. 66. 3. Plantă erbacee, cu frunze ţepoase şi cărnoase, cu flori verzui, alburii sau roşietice; creşte în locuri nisipoase şi sărate (Salsola Kali). -Variantă: (II 1) sărucică (păsculescu, l. p. 299) s. f. SĂRI3IÂIS, -Ă adj. v. sărninn. SĂRÎN, -Ă adj. v. senin2. SARINDÂR, sărindare, s. n. (în practica religiei creştine) Şir dc rugăciuni făcute de preot în patruzeci de zile pentru cei morţi, pentru bolnavi etc. Iar sfînta rugăciune curgea dc la pristol. Erau pentru copila lin Sînger sărindare, coşbuc, P. II 182. Pe lingă comîndarea sau comîn-dul. . . merită, a fi amintite încă şi parastasele, slujbele, sărindarele. marian, î. 376, Expr. A da (sau a plăti, mai rar a îace) sărindar (sau sarindarc) = a plăti preotului să facă un sărindar (sau sărindare). Dă acatiste, face sfeştanii, Liturghii şi sărindare. ARGHEZi, v. 181. începe. . . a plăti sărindare, acatiste şi liturghii. MARIAN, NA. 3. Multe sărindare mai dăduse ci. . . pe la popi în toate părţile ca să-i poată izgoni dracii de la casă, şi nici că fusese chip. creangă, p. 305. De i-aş prinde gineri... aş da sărindar, alecsandri, T. 406. Plata pentru rugăciunile de mai sus. (Cu pronunţare regională) Ce-ţi mai trebuie ştiubeie?. . . Dă-mi-le ca sărindari, te-oi pune la pomelnic, contemporanul, vin 99. — PI. şi: sărindaruri (alecsandri, T. i 174) — Variantă: sălindur (şez. vi 180) s. n. SARÎT1 s. n. 1. Acţiunea de a sări; săritură. <^Exp r. în (sau po) sărite = sărind, în salturi. Alergă iarăşi in sărite la domnitor, mahiak, T. 320. (în legătură cu scrisul, cititul) Pe sărite — trecînd peste anumite părţi, omiţînd anumite părţi. Mă mulţumesc să transcriu aici, pe sărite, cîteva strofe, macedonski, o. rv 56. 2. Actul împreunării sexuale la animale. în timpul săritului, ei [armăsarii] capătă o porţiune de ovăz ceva mai mare. i. ionescu, D. 529. — Formă gramaticală: (în expr.) sărite. SARÎT2, «Ă, săriţi, -te, adj. 1. (Mai ales determinat prin « din minte») Smintit, ţicnit. E sărită rău. Nu sufere să-i vorbească nimeni, STancu, d. 106. Să ştii că eu is mut. — Cum eşti mut?. . . Să nu fii cumva sărit din minte. sadoveanu, z. c. 291. Ori poate eşti sărit din minte, Nu cum erai mai înainte. TEODORESCU, r. p. 111. 2. (în expr.) Cu inima sărită = plin de emoţie. Ajunse la soţioara lui care-l aştepta cu inima sărită, ispirescu, l. 345. SĂIîlTĂ, sărite, s. f. 1. (Numai în exp r.) A-şi pierde sărita sau a-şi ieşi din sărite = a-şi pierde cumpătul, a se enerva. Nu-şi ieşea din sărite. Nu striga şi nu înjura, pas, z. i 283. Trage, domnule, odată cocoşul şi nu-mi umbla mie cu marafeturi, că-mi pierd sărita! c. petrescu, î. ii 55. * Cam aşa, dar iar nu prea », — îmi răspunse munteanul, picrzîndu~şi oarecum sărita in urma glumei mele. odobescu, s. m 196. A scoate (pe cineva) dîn sărite = a supăra rău, a înfuria pe cineva. Mă scoate din sărite. într-o zi o să terminăm cu un scandal. SEBASTiAN, T. 76. Mai ales depărtarea cu totul grabnică a lui Ghiţă îl scoase cu desăvirşire din sărite, slavici, O. I 165. Cuvintele d-tale pot să mă scoată din sărite. alecsandri, T. 510. 2. Săritură, salt; p. c x t. distanţă, mică. (Cirtiţa) nu-şi putea găsi calea spre muşunoiul cu puii flămînzi, care nu era decît la o sărită de la dînsa. SLAVICI, la TDRG. Nu se putu afla care ar fi îndrăznit a se întrece cu mine în sărite, ţichlndeal, f. 202. Şi să fi sărit Douăi-trei sărite. TEODORESCU, P. P. 65. O Loc.adj. De-a Surită = cu sărituri, săltăreţ. Trei scuturate în loc, de aci trei paşi de-a sărita în. . . vîrful degetelor, în dreapta. La HEM 1527. SĂRITOARE, săritori, s. f. (Rar) 1. Cascadă. Jiul. . . se prăbuşeşte urlînd în săritoarea de la Zăval. vlaiiuţă, la TDRG. 2. Loc peste care se sare; obstacol. Nu mă îngrijesc eu de zidul ăsta, care n-are mai mult de cinci metri înălţime; e o «săritoare » neînsemnată. La tdrg. SĂRITOR, -OARE, săritori, -oare, adj. 1. Care sare; (despre apă) care ţîşneşte. Fintini de ape săritoare Ar răcori-o-n orice clipă, macedonski, o. i 67. Capra mea mt-i de cele săritoare şi-i bună de lapte. CREANGĂ, P. 42. (Popular) Fintînă săritoare = fîntînă arteziană, v. a r t c z i a n. 2. Care aleargă în ajutorul cuiva, care c gata să ajute pe cineva. Cînd a început a cărunţi era, ca orice rotnîn, bltnd şi săritor la nevoia altuia, sadoveanu, o. viii 90. Tot satul îl iubea fiindcă era bun şi liniştit şi săritor la nevoie, rebreanu, r. I 137. Ercule, săritor, precum firea îl lăsase pre el, cînd auzea de nedreptăţi, n-aştepta să-i zică de două ori. ispirescu, u. 75. SARITÎJRĂ, sărituri, s. .f. 1. Rezultatul acţiunii de a sări; salt. Dacă calul nu făcea o săritură la o parte, lupul înfigea ghearele într-însa [în fată]. ISPIRESCU, L. 14. Fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvîrl peste gard. . . şi-mi pierd urma. CREANGĂ, a. 50. Din o săritură îi jos de pe prispă. ŞEZ. iii 179. + Omisiune (de litere, dc pagini), trecere cu vederea. 2. Spaţiu cuprins printr-un salt; distanţă mică. Cozonac Clopotarul se prinse să fie şi slugă la popa, fiind casa lui numai de o săritură de aici. SLAVICI, o. I 65. SĂRÎiS'TOC, -OĂCĂ adj. v. sărăntoc. SĂRMAN, -Â, sărmani, -e, adj. 1. Lipsit de bunurile materiale necesare vieţii; sărac. Nu crede tu că scapi, că nu eşti sărman, cum zici. dumitriu, n. 161. Mă vede că-s o văduvă sărmană şi c-o casă de copii. CREANGĂ, P. 28. <£> (Substantivat) Mîncarea lui să fie ca a unui sărman supus al împărăţiei, sadoveanu, d. p. 19. Soţul tău se vede după faţă că e un sărman şi el. vissarion, d. 183. Lumea întreagă are tot o poveste. . . strîmbătatea care se lăcomeşte la bunul altuia şi sărmanul care sfarmă funia ce-l strînge. russo, o. 28. 2. (Regional) Orfan. Cănuţă a rămas sărman de părinţi toc?nai cînd se făcuse copil de-nvăţătură. CARA-GIALE, o. I 323. 3. (Exprimă o stare afectivă, de obicei compătimire, faţă de cineva sau de ceva) Biet, sărac, nenorocit. Dc atunci sărmanul Stoicea crescuse pe la pragurile tuturor, — copil din flori şi de pripas. GALACTION, o. I 45. Din sărmana noastră viaţă, am dura roman întreg. EMINESCU, o. I 157. O sărmană păsărică a picat moartă sub stejar. odobescu, s. Iii 36. Să poci trece Dunărea La sărmana mindruţa. jarnîk-bîrseanu, d. 131. (Substantivat) Am fost să-mi văd ocolul meu de vite. — Sărmanele, duc lipsă de nutreţ. ANGHEL-IOSIF, c. m. Ii 20. Ar trebui să avem milă de dînşii, că şi ei, sărmanii, sint oameni, creangă, p. 209. Căpitane Pavele, Unde-ţi duci cătanele? — Da, la foc, sărmanele! jarnîk-bîrseanu, d. 302. — Variante: sărimăn, -ă (negruzzi, s. i 146, russo, s. 131), sirimăn, -ă (ispikescu, u. 107), sîrman, -ă (kogălniceanu, s. 65, jarnîk-bîrseanu, d. 433) adj. SĂRMĂLUŢĂ - 33 SĂTUL SĂRMĂLUŢĂ, sărmăluţe, s. f. Diminutiv al lui sarma. De-aiîtica timp in şir Să nu vezi o sărmăluţă, ci tot numai borş cu ştir! hasdeu, R. v. 114. <$> F i g. Grangurul. . . abia expus la dogoreala jaraticului... se preface intr-o sărmăluţă de grăsime profumată. odobescu, s. ni 33. SĂRMĂNCtiŢ, -Ă, sărmăncuţi, -e, adj. (Popular) Sărmanei. (Substantivat) Ci lua o sărmăncuţă Care poartă opincuţe. marian, ntj. 35. SĂRMĂNÎL, -ÎCĂ, sărmanei, -ele, adj. Diminutiv al lui sărman. 1. v. sărman (1). Mario — urmă boierul — te văd sărmănică. vissarion, b. 183. 2. v. sărman (8). (Adesea substantivat) Ce-i vinovată, sărmănică de dinsa, ca să rabde de foame, contemporanul, iii 794. Ah! omule sărmănele, Mîngîie-te cu-a mea jele. conachi, p. 163. Sărmănică, vai de ea, Şede-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). SĂRMĂNIÎŢ, -A, sărmănuţi, -e, adj. (Popular) Sărmanei. Care fată-i sărmănuţă. marian, s. 123.' SĂRSĂM s. n. v. sarsam. sărUne, săruni, s. f. (Regional) Locul unde se pune sare pentru oi. — Variantă : SillliillC s. f. SĂRUT, săruturi, s. n. Sărutare. Să vină să-i dea un sărut, Trezind-o din vraja bolnavă, beniuc, v. 85. Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat. Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat. EMINESCU, o. i 80.. Şi numai dintr-un sărut Capul lui şi l-au pierdut! ALEC-SANDRI, P. P. 114. săruta, sărut, vb. I. Tranz. A atinge un lucru sau o fiinţă cu buzele în semn de afecţiune sau ca o manifestare erotică; a pupa. Şi apucindu-i capul între mini, 0 sărutai ca pe un copil, în părul ei negru şi bogat, hogaş, M. N. 26. La plecare, mama Ilinca l-a sărutat mai cu rupere de inimă şi a plîns mai cu foc. vlahuţă, O. A. 1 95. Moşneagid, văzind aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutînd mereu cucoşul şi dezmier-dîndu-l. CREANGĂ, P. 69. Astă-noapte am visat, Bade, că te-am sărutat. jarnîk-bîrseanu, d. 225. <$> (Poetic) Gingaşa fată. . . Numai de soare fu sărutată, alecsandri, p. I 20. <$> F i g. Papura se îndoia aşa de tare, încît săruta apa, cu vîrfurile ei simţitoare. CAZABAN, v. 32. Cine n-are ochi negri,-sărută şi albaştri ( = dacă nu poţi avea ceea ce doreşti, le mulţumeşli cu ce ai). <$> Refi. reciproc. Tremurînd ei se sărută. . . Ea-şi acopere cu mîna faţa roşă de sfială, Ochi-n lacrimi şi-i ascund! într-un păr ca de peteală. EMINESCU, o. I 82. Spune-mi mîndră-adevărat: De cînd badiu te-a lăsat. Tu cu ciţi te-ai sărutat? jarnîk-bîrseanu, d. 403.-0» I n t r a n z. Să-ncalţă frumuşel Şi sărută subţirel, jarnîk-bîrseanu, D. 384. -f A atinge cu buzele mîna cuiva, un obiect de cult (sau considerat ca atare) schiţînd sărutul în semn de respcct, adoraţie, umilinţă. Ajuns în ţară, eu te rog, . Fă-mi cel din urmă< bine : Pămîntul ţării să-l săruţi Şi pentru mine! coşbuc, P. I 79. Apoi, sărutînd mina tatălui său, se despărţiră. ispirescu, L. 19. îi dă paloşul să-l sărute, ca semn de pecetluirea jurămîntului. CREANGĂ, P. 207. <$■ F i g. [Ţara mea] Dunărea bătrină. . . îţi sărută poala şi îţi aduce avuţii din ţinuturile de unde soarele răsare şi de unde soarele apune. RUSSO, o. 22. -0» E x p r. Sărut mîna = formulă de salut adresată de obicei unei femei (mai în vîrstă). M-am închinat cu sărut mîna, cucoană Zamfiriţă. alecsandri, t. i 33. Sărut dreapta = formulă servilă de salut adresată în trecut preoţilor, domnitorilor, boierilor, mai rar unei femei. Boier Stoiceo, sărutămu-ţi dreapta, aşa te îndeamnă. . . boiertd Rovin. . . să-ţi ridici în sîrg nevasta şi copiii şi. . . să fugi spre munţi, galaction, o. i 52. sărutare, sărutări, s. f. Acţiunea de a săruta şi rezultatul ei; sărut, sărutat. Doi vineţi ochi în suflet mă săgeată. . . O sărutare le trimit din fugă. IOSIF, p. 19. Ş-ccum din visu-ţi te deştept Cu-aceeaşi sărutare, hogaş, M. N. 49. De mi-i da o sărutare Nime-n lume n-a s-o ştie, Căci va fi sub pălărie — Ş-apoi cine treabă are! EMINESCU,- o. i 55. <$■ Fig. Aş! D-abia l-ait zgiriat! Sărutare de săgeată. . . Nu-i lucru de speriat, hasdeu, R. v. 115. SARUTĂT ■ s. n. Sărutare, sărut. îl mîngiie iarăşi sărutatul mamei, bassarabescu, v. 26. Pe Irina o podidi plînsul şi mai tare. Gheorghe o mai potoleşte cu un sărutat. bujor, s. 62. Şi sufletu-mi atuncea pe buzcle-ţi să zboare, Să ia un luvg, un dulce, un vecinic sărutat. ALEXAN-DRESCU, M. 59. SĂSESC, -EĂSCĂ, săseşti, adj. Care aparţine saşilor, caracteristic saşilor; al saşilor. SĂSÎŞTE adv. în felul saşilor, ca saşii; în limba saşilor. SĂSÎME s. f. Populaţie săsească; mulţime de saşi. SĂSOAICA, săsoaice, s. f. Femeie care face parte din populaţia saşilor. în vîrful căruţei era cocoţată o săsoaică bătrîioară. rebreanu, R. I 126. Fu o străină, o săsoaică, un blond şi melancolic căpşor german din Transilvania. hasdeu, i. v. 171. SĂTĂKfiSC, -EĂSCĂ adj. v. satanesc. t SATE AN, săteni, s. m. Om care locuieşte într-un sat şi are îndeletniciri rurale ; ţăran. Prin întuneric, săteanul vorbea cu caii. sadoveanu, o. vi 526. Toţi sătenii ascultau cu drag cîntecele. rebreanu, i. 69. Iacă aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni şi sătenii aceia de dînsitl. CREANGĂ, p. 332. SATEÂKCA, sătence, s. f. Femeie care locuieşte într-un sat şi are îndeletniciri rurale; ţărancă. * O să-teancă bătrînă o îmbrobodea pe Hanora cu o basma ţă-rănească. camii,ar, n. i 103. Mătăsurile orientale cu care se servă la noi sătenceley spre a împodobi veşmintele /or, au de acele tonuri călduroase ale orientului, pe care nu le pot atinge cu nici un preţ văpsitorii din occident, odobescu, S. i 482. SĂTliSC, -EĂSCĂ, săteşti, adj. Care ţine de sat, care aparţine satului, de (sau de la) sat. Sătescul clopot marc Stă p-ăst lăcaş d-aci. VĂCĂRESCU, P. 163. SĂTICÎL, săticelc, s. n. Sătuleţ. Răvăşcle-'N salicele. TEODORESCU, p. p. 601. SATIŞOR, sătişoare, s. n. Sătuleţ. într-acest sătişor au sosit cam de cătră sară. SBIERA, P. 21Prin verde ogor, Lingă sătişoarc-N răsărit de soare. TEODORESCU, P. r. 64. SĂTtJC, sătucuri, s. n. Sătuleţ. Să fi rămas în sătucid acela — despre care vă povesteam — cu cîntec de cristei în dimineţile cu cer cristalin, c. petrescu, s. 8. Dar colo sus, pe deal, se ridică propriul lui sătuc, teodorescu, p. p. 434. SATUCEĂN, sătucene, s. n. Sătuleţ. Se mulţumiră a le rămînea oasele in sătuceanul în care se născuseră, ispirescu, L. 106. în dreapta monăstirei se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuţe albe presărate priri dungile văilor. EMINESCU, N. 94. SATÎJL, -A, sătul, -le, adj. 1. (Despre fiinţe, în opoziţie cu f 1 ă m î n d) Care şi-a potolit deplin foamea, care s-a săturat, căruia nu-i mai este foame; îndestulat, săturat. înjura cînd era vesel, cînd era amărît, sătul, flămînd, bolnav, sănătos, indignat sau in extaz de admiraţie, c. petrescu, î. II 53. Agale se scoborau pe tăpşan vitele greoaie şi sătule, SĂTULEŢ - 34 - SĂU vlahuţX, o. a. I 121. Astfel şi boierul ăsta e păinjinul sătul. Gala să-şi mai dreagă cursa, tot strigind că nu-i destul, hasdeu, R. v. 65. (Metaforic) Pămîntul era sătul de ploi; din iarba ^măruntă, apa ţîşnea sub apăsarea fiecărui pas. c. PETRESCU, s. 36. -$• (Substantivat) Sătulul nu crede celui flămind. 2. F i g. Satisfăcut de ceva, mulţumit, îndestulat. Aude şi nu e sătul de ce aude. Parcă ar vrea să audă mai mult. stancu, D. 122. (Metaforic) Soseşte vîntul peste ziduri, sătul de flori de ¿¡mp, să vadă Ce fac stăpinele grădinii, anghel, î. G. 45. + Dezgustat, plictisit. Moşneagul, sătul şi el de-atîta singurătate şi dorit să aibă copii,.. ■ face cum i-a zis baba. creangă, p. 74. Sint sătul de-aşa viaţă. eminescu, o. i 155. Nu sinteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpîni? alEcSandri, p. a. 82. — PI. şi: (m.) sătuli (anghei,, pr. 91). SĂTULÎŢ, sătuleţe, s. n. Diminutiv al lui sat. Aşa vînt straşnic, aşa valuri mari, de mult nu se pomeniseră la Caterlez, sătuleţ la gura San-Giorgiu a Dunării. CONTEMPORANUL, IV 41. Crainicul Răzvan-vodă, după ce rătăci multă vreme cu soţii săi, ajunse spre seară intr-un sătuleţ, unde se odihni puţin, bălcescu, o. I 343. SĂTURA, sătur, vb. I. R e f 1. 1. A-şi potoli deplin foamea (sau setea), a se îndestula mîncînd (sau bînd). îmi reamintesc cum mtncam bucăţica aceea de piine. Lingeam fiecare fărimitură şi niciodată nu mă săturam. SAHIA, N. 32. O haraba întreagă aş fi în stare să mănînc, şi parcă tot nu m-aş sătura, creangă, p. 210. Cu mindra de-acum un an, Dintr-un măr mă săturam, jarnîk-bîrseanu, ■ D. 155. <(> T r a n z. Mi-au venit in cap copiii tăi nesăţioşi după lapte. . . i-ai săturat vreodată? sahia, n. 32. Aista-i Flămînzilă, foametea, sac fără fund, sau cine mai ştie ce pricopseală a fi, de nu-l mai poate sătura nici pămîntul. creangă, p. 241. Eu murgu l-am dezlegat Bine că l-am săturat, jarnîk-bîrseanu, d. 341. 2. F i g. A se simţi îndestulat, a fi deplin mulţumit, satisfăcut (de sau cu ceva). Şi cînd te întorci şi cugeţi, lung privind ce laşi în urmă, Simţi că nu-i chip să te saturi, c-a trăi i-o fericire, vi.aiiuţă, o. a. i 44. După ce-au intrat in curte, nu se putea destul sătura Ion Săracul de privit tot binele şi toate minunăţiile ce se afla grămădite aice. Sbiera, p. 157. Nu ne mai săturam privindu-l. CREANGĂ, A. 75. T r a n z. Dă-mi-i mie ochii negri. . . nu privi cu ei în laturi, Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi, eminescu, o. i 155. + A ajunge la saturaţie ; a-i fi (cuiva) lehamite (de ceva), a fi dezgustat, plictisit, scîrbit (de ceva). M-am săturat să-mi număr anii Ca un călugăr negrele mătănii. BENIUC, V. 134. De ţoale parc-aş ajunge să mă satur cu vremea; numai de gîndit, de voluptatea asta mai îmbătătoare decît tot ce basmele orientale au putut născoci, — în veci nu m-aş mai sătura. vlahuţă, o. Ă. 422. Şi eu mult m-am săturat A trăi iot depărtat Şi. de lume-nstrăinat. ALECSANDRI, p. p. 252. -$>E x p r. A se sutura (de ceva sau de cineva) ca de mere acre (sau pădureţe) =a nu-i mai plăcea (ceva sau cineva), a nu-i mai trebui de loc, a fi plictisit (de cineva sau de ceva). M-am săturat de contăş ca de mere acre. AI.ECSANDRI, t. 407. A se sătura pină-n gît v. g î t. + T r a n z. (Familiar) A face sâ-i piară cuiva pofta, cheful (de cineva, sau de ceva), a lecui pe cineva de ceva. SĂTURĂRE s. f. (Rar) Faptul de a (se) sătura; îndestulare cu mîncare (sau cu băutură), potolire a foamei (sau a setei). Mieluşorul ce foamea omorîtoare Ţi-l găleş-te-n astă-seară spre cumplită săturare ■ . . Ar fi aşteptat in pace sîngeroasa sa jertfire? CO.VA CI II, p. 262. SĂTURĂT1 s. n. (în e x p r.) Pe săturate — pînă la potolirea deplină a foamei (sau a setei); pînă la senzaţia de saţ. A minca pe săturate. — Formă ^gramaticală : (în e x p r.) săturate. SĂTURĂT2, -Ă, săturaţi, -te, adj. 1. Care şi-a potolit deplin foamea (sau setea); îndestulat de mîncare (sau băutură); sătul. Săracă mindra mea. De mîncat.imi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea Mîncam şi-mi mai rămînea; Dar acuma însurat Trăiesc ca ş-un împărat Şi nicicînd ntl-S Săturat. JARNfK-BÎRSEANU, D. 394. 2. F i g. Ajuns la saturaţie; dezgustat, plictisit, obosit de... Călătorule mîhnit, nu-ţi e calul obosit? — Nu, drăguţă, nicidecum, Dar e săturat de drum. alecsandri, p. P. 46. SĂTTjŢ, sătuţe, s. n. Sătuleţ. Tot aşa tînjesc şi eu, Fără de sătuţul meu. jarnîk-bîrseanu, d. 202. SĂŢ1 OS, -OĂSĂ, săţioşi, -oase, adj. (Despre alimente) Care satură (bine, repede), care ţine de saţ. Fructele... sînt dulci şi săţioase. vissarion, b. 109. SĂU, SA, săi, sale, adj. şi pron. pos. (Precedat de art. «al o, « a », i< ai », « ale » cînd e pronume, cînd stă ca adjectiv pe lîngă un substantiv nearticulat sau este separat de substantiv prin alt cuvînt; în concurenţă cu lui, ei, lor) 1. (Indică posesiunea) Care aparţine persoanei despre care se vorbeşte; de care persoana respectivă este legată prinitr-o relaţie de proprietate: a) (adjectiv) într-o zi a publicat in « Ziarul său » o informaţie cam pripită. VI. A-huţă, o. A. 262. Şi cîte şi mai cîte nu cîntă Mihai lăutarul din gură şi din scripca sa răsunătoare, creangă, A. 118; 1>) (pronume) Gospodărie ca a sa nu are nimeni. 2. (Indică dependenţa, legătura de filiaţie, de înrudire, de prietenie, de vecinătate etc.) a) (Adjectiv) Nepătrunsă îi rămînea taina care va fi silit-o odinioară pe această soră a sa să imbătrînească fecioară cu cosiţa albă. C. PETRESCU, S. 127. Avea o presimţire vagă că sora sa are să-i spuie ceva. vlahuţă, o. A. 253. Se minie foc Scaraoţchi şi se duse să-i caute. Şi-i striga pe supuşii săi in tot feliul. şez. xvih 153.-0 (Enclitic, numai la sg., pe lîngă un nume de înrudire sau un nume indicînd un raport social, uneori atît numele cît şi adj. său fiind invariabile) Nevastă-sa e una blondă cu părul creţ. brăTescu-voineşh, î. 132. în privinţa banilor, era de-o delicateţe extremă cu fiu-său. vlahuţă, o. a. 283. Nora cea mai mare tălmăci apoi celeilalte despre ochiul soacră-sa cel a toate văzători. creangă, p. 7. (Cu flexiunea trecută asupra adjectivului) Casa snacră-sei. (Atestat în forma -si) S-a ivit în uşă, petrecut în spate de gunguritul nevesti-si. Galan, b. I 56. b) (Pronume) Feciorul de împărat care numai era al săti. ISPIRESCU, la TDRG. •+ (La m. -pi.) Familia persoanei despre care se vorbeşte; rudele, prietenii, partizanii persoanei respective. El găsi de cuviinţă să spuie şi alor săi ceea ce era să se întîmple fiului lor. ispirescu, r,. 98. Spăriet, galbăn ca ceai aşi cu un pic de suflet, soseşte la ai săi. ŞEZ. XII 65. 3. Care este propriu, caracteristic persoanei despre care se vorbeşte, a) (Adjectiv) Veveriţa pusese friu neobositei sale zburdălnicii, hogaş, M. N. 172. Dacă vă închipuiţi că tinărul... şi-a mai pierdut din aerele sale de erou, vă înşelaţi amar. vlahuţă, o. a. 262. Mai pune la socoteală că şi Trăsnea era înaintat în vîrstă, bucher de frunte şi timp de feliul său. creangă, a. 89. în prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte. EMINESCU, o. I 133. b) (Pronume) Viaţa mea nu seamănă cu a sa. + (La f. pl.) Treburile (preocupările, obiceiurile, părerile, cusururile) persoanei despre care se vorbeşte Aşa crede poporul, şi dintre ale sale e greu a-l scoate. MARIAN, la TDRG. E x p r. A rămine (sau a II) pe-a sa = a rămîne (sau a fi) aşa cum vrea el. 4. (Indică subiectul, autorul unei acţiuni) Şeful luase dispoziţia ca, in ajunul plecării sale, automobilul... să fie băgat intr-un atelier, brătescu-voineşti, f. 21. Răspunsul său prea sigur face o impresie ciudată avocatului, cara-GIALE, o. I 358. — Regional şi în vorbirea familiară, ca enclitic: -so, (ŞEZ. IV 171), -SU (BRĂTESCU-VOINEŞTI, F. 8), -Si. SĂVAI 35 — S CAIETE SÂVAl adv. (învechit şi popular; şi în forma savai) Chiar; tocmai. Nainte murgul trece Savat cale de-o prîn-zare. odobescu, s, ii 432. (în poezia populară, servind la scoaterea în evidenţă a cuvîntului pe care-1 precedă) Ţipă din gură de şarpe, Săvai cu răcori de moarte. î’Ascu-LESCU, I.. p. 173. Unde este Badiul tău, Savai frăţiorul meu! teodorescu, p. p. 539. — Variantă : savăi adv. - SÂYÎRŞÎ. săvîrşesc, vb. IV. Tranz. 1. A îndeplini, a face, a înfăptui, a realiza. Am săvîrşit toate cîte-mi fuseseră poruncite, sadoveanu, n. p. 53. M-ai însărcinat cu o slujbă care abia am săvîrşit-o, fiindu-mi capul în joc. ispirescu, L. 26. Luînd căţeluşa, o spălă şi-o griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţămită fiind în suflet că a putut săvîrşi o faptă bună. CREANGĂ, P. 286. + A făptui, a comite (crime, păcate). Tîlharii au săvîrşit toate blestemăţiile, rebreanu, r. ii 225. Săvîrşi un greu păcat, sevastos, n. 140. Fapta cea mişelească ce era să săvîrşească. isriRESCU, L. 77. 2. A duce la bun sfîrşit; a termina cu bine, a sfîrşi. Nu putea să o săvîrşească [mănăstirea] pe deplin, căci turnul se surpa, ispirescu, l. 295. Curînd după ce işi săvîrşi cursul academic, negruzzi, s. ii 144. Cuvîntul nu săvlrşea, Iataganul că-şi scotea Şi la el se repezea, teodorescu, p. P. 508. + R e f 1. (învechit şi popular) A muri. Tata şi maica de pe cind eram copil s-au săvîrşit. sadoveanu, o. i 504. De-oi muri, să scrii pe piatră că Acest nenorocit. . . in pustiu s-au săvîrşit. conachi, p. 161. SĂVÎRŞÎE s. f. (învechit) Sfîrşit, moarte; f i g. vecie. Şi se va chema ţie soţie pînă-n săvîrşie. sevasîos, n. 174. SĂYÎRŞÎRE, săvîrşiri, s. f. Acţiunea de a (s e) s ă v î r ş i şi rezultatul- ei. 1. îndeplinire, înfăptuire, realizare. Crezură în apropiata săvîrşire a minunii, iorga, l. i 441. 2. Terminare, sfîrşit, capăt. Nici lucrările lor nu erau ajunse la săvîrşire... Mai era puţin de lucru: o zi, cu toate braţele, sadoveanu, p. m. 254. Apropiind săvîrşirea gardului, au socotit să facă şi o scară de frînghie. drăghici, R. 53. 3. F i g. (învechit) Perfecţiune, desăvîrşire. A-şi croi planul cit deplină săvîrşire. conachi, p. 260. SĂVÎRŞÎT, -A, săvirşiţi, -te, adj. (învechit) 1. (Gram. ; în e x p r.) Timp săvîrşit — perfect simplu. Ei nicăieri n-au voit a întrebuinţa timpul săvîrşit a verbului, ci tot cel nehotărît; niciodată: avui, făcui, fui, totdeauna: am avut, am fost, am făcut, negruzzi, s. i 256. 2. F i g. Perfect, desăvîrşit. Lumea este.. . Ca cel mai săvîrşit cadril, conachi, p. 289. SAVÎRŞITGR, -OARE, săvîrşitori, -oare, adj. (învechit şi arhaizant) Care săvîrşeşte, îndeplineşte, efectuează ceva. Răspunde la întrebările mele oarbe... cu indurările tale ■ . . săvîrşitoare de minuni. GAl, action, o. i 195. SCABIE s. f. Numele ştiinţific al bolii numite popular rîie. SCAlilOS, -OAsA, scabioşi, -oase, adj. Bolnav de scabie; rîios. <$> (Substantivat) De cîie ori vine la vizita medicală. . . în căutare după scabioşi, ţipă. sahia, n. 113. SCABR()S, -OÂSĂ, scabroşi, -oase, adj. Necuviincios, indecent. Avea un fel deosebit de a istorisi anecdotele cele mai scabroase, fără nici o tresărire a feţii: corect, grav şi glacial, c. petrescu, c. v. 309. SCABROZITATE, scabrozităţi, s. f. însuşirea a ceea ce este scabros; .vorbă, atitudine scabroasă. SCADÎiNT, -A, scadenţi, -te, adj. (Despre datorii, obligaţii) Ajuns Ia termenul prevăzut; care expiră, care trebuie plătit, achitat. SCADENŢARj scadenţare, s. n. Registru în care se înscriu termenele de plată ale poliţelor. SCADÎNŢĂ, scadenţe, s. f. Termen de plată, soroc; expirare a unei poliţe, a unei datorii. Stamati aştepta cu groază scadenţa poliţelor, bart, e. 239. Scoţînd carnetul, întinse un creion. ş-o foaie de hîrtie lui Larn-brino şi-'ncepu a-i dicta sumele datorate, cu indicarea doblnzii şi scadenţei lor. vlaiiuţă, o. A. iii 42. •<)> F i g. Noaptea care venea era noaptea paştelui; scadenţa făgăduielii lui Gheorghe. caragiale, o. i 285. SCADR0N s. n. v. cscadron. SCAFANDRî£R, scafandrieri, s. m. (Rar) Scafan-; dru (1). Era marinar, mecanic şi scafandrier. bart, e. 30. SCAFANDRU, (1) scafandri, s. m., (2) scafandre, s. n. 1. Muncitor specializat în lucrări sub apă. Acei care au văzut vreodată. . . Scafandrii povestind neagra păţanie, boureanu, s. p. 26. Era numai un pachet de pansamente, cu două găuri oribile la gură şi la nări, ca intr-o mască de scafandru. C. PETRESCU, î. II 47. 2. Costum special de pînză cauciucatâ, impermeabil, închis ermetic, cu care se îmbracă scafandrii (1) cînd se coboară sub apă. SC'AfA, scafe, s. f. 1. Strachină de lemn scobit; găvan. Moş Căpăţînă aşeză la mijloc scafa cu mojdei. hogaş, M. N. 196. în scafe se face mojdei. în scafele mari se spală blidele. ŞEZ. viii 89. Căuş de lemn sau de metal cu care se ia făină, grăunţe etc. Să vii la bordeiul meu Să te miluiesc şi eu. . . c-o scafă de tărîţă, Să ştii că ţ-atn fost drăguţă. ŞEZ. XX 68. 2. Suprafaţă curbă sau cu muluri, care racordează faţa unui perete cu faţa inferioară a tavanului. „ SCAI, scai, s. m. 1. Nume generic dat mai multor plante cu frunze ghimpoase; fructele globulare acoperite, de ghimpi ale acestor plante, care se agaţă de haine, de Iîna oilor etc. (Xantium spinosum). Le dădu orz intr-un căuş şi le descurcă de scai coamele şi cozile. SADOVEANU, B. 66. Frunză verde de doi scai. Cată, mamă, cui mă dai: Nu căta argintului, Şi mă da untului, şez. xv 121. De cind bade m-ai urît. Casa ta e grajd de cai. Prin grădină spini şi scai, Nici în cas’ oglindă n-ai! jarnîk-bîrseanu, d. 234. <0> Exp r. A se {iile scai (de cineva) sau ase (inc (de cineva) ca scaiul de onio = a nu da (cuiva) pace, a urmări pe cineva pretutindeni. Se ţinea scai de Titu. rebreanu, i. 24. O petrec cu chiu cu vai, Şi se ţin de dînsa scai. Plină-i strimta ulicioară de alai. COŞBUC, p. I 226. începe a se ţinea de fată ca scaiul de oaie. creangă, p. 168. 2. Compuse: scai-mărunt = plantă erbacee din familia rubiaceelor, cu tulpina agăţătoare' acoperită cu peri aspri* cu flori albe sau verzui, cu fructe acoperite cu peri rigizi şi curbaţi la vîrf (Galium aparine) ; scai-VOinicesc= plantă erbacee, cu tulpina ţepoasă, cucîte două frunze la uri nod (formînd un fel de pîlnie în care se stringeapă), cu flori liliachii în capitule (Dipsacussilvestris) ; varga-ciobunului. Printre scai-voiniceşti şi ierburi sălbatice, pe prunduri, am urmărit cosaşi, un fel de lăcuste mărunte cu salturi lungi, sadoveanu, î. A. 25. SCAIEClOR, scaieciori, s. m. Pasăre mică, asemănătoare cu sticletele, care trăieşte prin locuri necultivate, acoperite cu scaieţi. Umbra nu se îndesise, căci pădurea atunci înmugurea, dar scaieciorii cîntau pe de rînd. VIS-SARION, b. 165. SCAIETE, scaieţi, s. m. Nume generic dat mai multor plante cu ghimpi, dintre care cea mai cunoscută este o specie din familia compozeelor, cu tulpina şi frunzele ghimpoase, cu capitule plecate şi cu florile roşii-purpurii; creşte prin păşuni uscate, prin locuri necultivate, pe lîngă drumuri şi pe cîmpuri (Carduus nutans). în curţile de 3* SCALAR _ 3G - SCANDAL la MâHne}ti poale astăzi cresc scaieţii, podoaba şi mărirea caselor s-au risipit ca fumul. GAXACTIOX, o. I 332. Scaieţii, spinii, măcic;ii, sălciile plingătoare fi vrejurile acoperiseră pietrele, c. riîTRKSCU, R. DR. 214. Lingă crin nu crcşle scaie-tcle, lingă micşunca, viorea, nu creste fi urzica? lîOU.IAC, o. 59. «$> F i g. Ştiu, norilor, ¡tiu, Că n-am să mai fiu, Şi-or crcştc scaieţii, Pe cinlccul vieţii. I.KSNKA, c. I>. 130. — Variant5 : scăifitc s. m. SCALAR, -A, scalari, -c, adj. (Despre mărimi) Care are o valoare complet determinată printr-o unitate de măsură şi printr-un singur număr real (care arată cîte unităţi de măsură cuprinde). SCALĂ, scale, s. f. Placă gradată, montată la aparatele de radio, pe care se poate urmări, cu ajutorul unui indicator, postul sau lungimea de undă pe care funcţionează aparatul la un moment dat. SCALD, scalzi, s. m. Nume dat vechilor poeţi scandinavi. Colo se ridic' trufaşe Şi eterne ca fi moartea pira-midclc-uriaşc, Racle cc încap in ele epopeea unui scald. UMINESCU, o. i 43. SCALDĂ, scalde, s. f. 1. Loc de scăldat; scăldătoare. Să-ncălzesc apa ... îi sigur că iar 11-a trecut pe la scaldă. DAVIDOGLU, M. 44. 2. Vas în carc sc face baie; cadă, vană, scaldătoare. Nu sc puteaţi din destul mira, cum şi cine le fură copiii, unul din leagăn şi altul din ciupă (scalda)! RETEGANUI,, 1\ v 20. Culcindu-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan cu crctnenc, plinse intr-o scaldă de aur, aşezată lingă ea, lacrimi curate ca diamantul. EMiNESCU, N. 27. SCALEN, scalene, adj. n. (Geom.; în expr.) Triunghi scalen ~ triunghi ale cărui laturi nu sînt egale între ele şi care nu are nici un unghi drept. SCALP, scalpuri, s. n. Pielea capului smulsă de pe craniu împreună cu părul, în urma unui accident sau desprinsă cu ajutorul unui instrument ascuţit. SCALP A, scalpez, vb. I. T r a n z. A desprinde, a jupui pielea capului împreună cu părul de pe craniu, a lua scalpul cuiva. îşi întoarse ochii şi văzu vălul de păr negru.-, dat peste cap, acoperind faţa şi ţeasta goală, scalpatâ. băut, E. 254. SCALPAllE, scalpări, s. f. Acţiunea de a scalpa şi rezultatul ei. SCALPEL, scalpele, s. n. Cuţitaş cu lamă ascuţită, de obicei curbă, cu unul sau cu două tăişuri, folosit la disecţiile anatomice şi în chirurgie. Moare brusc in chip absurd, de septicemie; făcind o operaţie, s-a tăiat la un deget cu scalpelul, sadoveanu, e, 242. F i g. Scalpelul criticei, satirei şi analizei a intrat mai adine în viaţa noastră socială, guerea, st. cu. i 333. A studiat şi a urmat dezvoltarea ciocoiului, şt a cercetat, sub toate fazele, această clasă cu scalpelul spiritului său 'nvestigator. GIIICA, S. A. Bl. S0A3IAT61Î, scamatori, s. m. Persoană care face scamatorii; prestidigitator. Cum stătea cu mina neclintit întinsă, părea un scamator care... se pregăteşte pentru un marc număr final. C. rETRESCU, î. i 13. Era căruţa lui Mihail Gherlaş, scamatorul. SAU ia, k. 65. Un rind de haine, un palton vechi, cîteva rufe cusute de surori ies una după ai ta, ca din pălăria unui scamator, bassarabescu, s. x. 6S. SCA3LVT0RÎE, scamatorii, s. f. Faptă aparent miraculoasă (transformarea unui obiect în altul, apariţia şi dispariţia unor obiecte etc.), în realitate bazată pe iluzii optice datorite dibăciei şi rapidităţii gesturilor, agerimii mîinilor etc. Se pricepea la scamatorii cu cărţi de joc. vornic, l\ 196. Nu s-a gindit decit la scamatoriile pe care Ie făcea, sabia, N. 67. + F i g. Înşelăciune, potlogărie. Inima ta de cetăţean te lasă să comiţi o asemenea scamatorie în banii statului ? alecsandri, la CADE. SCAMA, (1, 3) scame, s. f. 1. Firsubţirc şi scurt, destrămat dintr-o ţesătură (de bumbac, de lînă sau de mătase). îi înlătură o scamă de pe tnînecă. MlllALE, O. 501. Căciula lui e fără scame, fără paie. STANCU, d. 108. + (Cu sens colectiv) Fibre textile scurte şi subţiri, rezultate în industrie la fabricarea produselor textile. 2, (Cu sens colectiv) Fire destrămate dintr-o pînză uzată, scămoşate şi întrebuinţate la pansamente, în loc de vată sau tifon. Fulgi mari cădeau, ca nişte bucăţi de scamă, sadoveanu, o. II 215. Mama d-tale mi-a dat, pentru bieţii răniţi, cinci ocă de scamă, făcută cu mhiile d-sale. aeecsandri, T. 1318. <0> (Metaforic) Vremea e lină şi blîndă. . . soarele-i puternic, fără să ardă prea tare; numai un nour subţire, descântă, pluteşte la cea mai mare înălţime. sadoveanu, n. i*. 240. 8. F i g. Puf (de păpădie). Făgăduielile prefecţilor, la alegeri, au rămas făgăduieli, trecătoare ca scamele de păpădie. SADOVEANU, m. C. 182. SCAM0NÎ3E s. f. Plantă din Asia Mică, cu frunze triunghiulare, şi flori galbene (Convulvulus scammonea) ; suc răşinos extras din rădăcina acestei plante şi folosit în medicină. SCAMOTAj scamotez, vb. I. T r a n z. (învechit) A fura; a escamota. Nu m-aş mira ca acesta să fi scamotat medalia. ALECSANDRI, S. 88. SCAXCÎU, scancee, s. n. (Regional) Sanie cu tălpi scurte întrebuinţată ca a doua sanie la transportarea lemnelor lungi, sprijinind vîrfurile lor. Lemnele lungi din pădure se aşază cu capetelc joase pe o sanie trasă de bâi, iar vîrfurile se razămă şi se leagă de scanceu. PAMFILE, I. C. 155. SCANDA, scandez, vb. I. T r a n z. A recita un vers grec sau latin, descompunîndu-1 în diferitele sale unităţi metrice sau silabice. -J- A citi o frază muzicală accentuînd timpii tari. A accentua fiecare cuvînt, fiecare silabă sau fiecare iniţială a unei prescurtări (într-o recitare, cînd se strigă lozinci etc.). Mii de flori au zburat în văzduh, cuvintele pace şi prietenie au fost scandate minute întregi in toate limbile. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2735. SCANDAL, scandaluri, s. n. 1. Zarvă, vîlvă produsă d o faptă urîtă, ruşinoasă ; indignare, revoltă provocată de o asemenea faptă. Două simţiminle au muncit mai mult pe Zoe: teama de un scandal public, şi mai cu scamă teama că va pierde pe. . . Fănică. gherea, ST. CR. i 357. Plecarea tui din casa popii a iscat un mic scandal, la care el nu s-aştepta. VX,AmjŢĂ, O. A. I 91. + Gălăgie, tărăboi. Ah.?:ci cind un copil fuge de la şcoală, face un scandal straşnic. CĂLINESCU, e. 23. Scandalul se potolise, dar la casă erau încă discuţii aprinse. BART, E. 371. <)* (Poetic) Cu o lovitură de coadă şi cu un scandal de stropi, un păstrăv se poate întoarce de tinde a venit. sadoveanu, V. F. £8. în zori încep cocoşii, Păcătoşii, Ca să facă iar scandal, — Să te saturi de viaţa Şi dulceaţa Traiului patriarhal. TOPîrceanu, r. 52. <$■ Expr. (Familiar) A lacc cuiva (un) scandnl=a certa pe cineva, a-1 mustra aspru. 2. Întîmplare care tulbură ordinea (ceartă, bătaie etc.), faptă urită, ruşinoasă care provoacă indignare, oprobriu. Colonelul i-a poruncit categoric să sfirşească scandalul cu reflectorul, fiindcă ajungem de risul şi ocara armatei. rebreanu, P. s. 64. ■+ Situaţie ruşinoasă; ruşine. A devenit un scandal cu cerşîlorii aceştia. C. PETRESCU, c. V. 115. E un adevărat scandal cum ne tratează autorităţile portului, bart, s. m. 108. — PI. şi: (rar) scandale (EMINESCU, o. i 134). SCANDALAGIOAICĂ — 37 — SCARĂ SCANDALAGIOĂICĂ, scandalagioaice, s. f. Femeie înclinată să facă scandal, căreia îi place scandalul, care face adesea scandal. SCANDALAGIU, scandalagii, s. m. Bărbat înclinat să facă scandal, căruia îi place scandalul, care face adesea scandal. Vrei să spargi petrecerea, să ne ştie satul scandalagii? dumiTriu, v. i,. 107. Avea reputaţie de prea asiduu vizitator la « Bolta rece » şi de scandalagiu, sadoveanu, E. 166. Ce eşti dumneata aci? Se cunoaşte după mutră că trebuie să fii un scandalagiu. C. petrescu, î. ii 149. •£> (Adjectival) Se întoarse cu un surîs de aprobare, dar deveni îndată indiferent şi distant, cind văzu că cel care vorbise are obrazul crestat de tăieturi: poate un individ scandalagiu cu suvenirul unei lovituri de sifon. c. petrescu, î. ii 147. ' SCANDALIZĂ, scandalizez, vb. I. R e f 1. A se indigna, a se revolta. Vezi că aranjasem altceva. . . — Ce altceva! se scandaliza Mirel Alcaz. c. petrescu, c. v. 158. Vestitul cenzor Florescu s-a speriat şi s-a scandalizat cind i-atn adus no. 1 al revistei, giiica, S. A. 103. <$> T r a n z. Am văzul aci-ntr-o noapte Nişte fapte Care m-au scandalizat. topîrceanu, p. 52. SCANDALIZĂEE, scandalizări, s. f. Faptul de a (se) scandaliza; indignare provocată de o faptă scandaloasă. Principele, fiindcă nu avea altcui să-şi împărtăşească scandalizarea, continuă adreshxdu-se lui Ion Oztin. c. petrescu, c. v. 69. SCANDALIZĂT, -Ă, scandalizaţi, -te, adj. Indignat, revoltat de o faptă scandaloasă. Şeful vămei. ■ ■ era foarte scandalizat că moderna instalaţie a docurilor noastre ajunge un fel de tîrlă de vite. bart, s. m. 82. Singur domnul Georges rămase scandalizat de metafora mea. hogaş, m. n. 34. SCANDALOS, -OĂSĂ, scandaloşi, -oase, adj. Care provoacă indignare; ruşinos, revoltător. Purtare scandaloasă. cri în cîteva luni izbucniseră afaceri scandaloase. C. PETRESCU, î. II 150. Am voit să cruţ opinia publică de o lovitură scandaloasă. caragiai,E, o. i 161. <0» (Adverbial) Directorul însă mi se păru scandalos de serviabil şi de galant, gaiaction, o. i 103. SCANDARE, scandări, s. f. 1. Acţiunea de a scanda. 2. Tulburare funcţională a vorbirii, constînd din disocierea cuvintelor în silabe. SCANDINĂV1, -Ă, scandinavi, -e, adj. Care este propriu scandinavilor, care aparţine scandinavilor; care este originar sau vine din ţările scandinave. SCANDINĂV2, -Ă , scandinavi, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţiile de bază ale ţărilor scandinave. SCĂPĂT, scapete, s. n. 1. Apus, asfinţit; scăpătat. Soarele era pe scapăt, cind un biet unchiaş bătrîn se apropie încetinel de porţile cetăţii. odobESCU, s. iii 274. Nu aseară, alaltăseară, In viitura vacilor, In scapătul soarelui... Mi-a sosit, mi-a poposit-■ ■ păscui,Escu, i<. P. 255. Noaptea, de la scapătul soarelui pînă-n răsărit. ŞEZ. iii 79. 2. Povîmişul unui munte sau al unui deal; coborîş. Abia s-aud copoii pe virfuri depărtate; Dar trec, se-lasă-n scapăt, şi pare că vinatul Cu cîinii împreună s-au dus pe altă lume. La odobESCU, s. iii 88. SCAPÎT, scapeţi, s. m. Membru al unei secte religioase ai cărei adepţi se supuneau castrării; scopit. Măndica avea o figură ca de scapet. Zăcuse de tifos şi rămăsese cheală. PAS, z. i 55. O doamnă în vîrstă, cu fire sure şi rare de scapet spin in barbă, o măsură prin lornion de jos în sus. C. PETRESCU, C. V. 181. SCAPOLÎT s. m. Mineral amorf, incolor sau opac (rezultat din unirea unui silicat de calciu cu unul de aluminiu); se întîlneşte în unele roci vulcanice. SCĂPULĂ, scapule, s. f. Os lat, care împreună cu clavicula şi cu humerusul constituie umărul; omoplat. SCARABEU, scarabei, s. m. Insectă din ordinul coleop-terelor, de culoare neagră, cu capul şi cu picioarele dinainte dinţate (Scarăbeus sacer). SCAUANDÎU, -ÎE, scarandii, adj. (Regional) Gingaş la mîncare, năzuros. SCĂEĂ, scări, s. f. 1.1. Obiect (de lemn, de fier, de frînghie etc.) alcătuit din două părţi laterale şi paralele, unite prin bare aşezate transversal, la distanţe egale, şi servind pentru a urca şi a coborî la alt nivel. Pe-o scară de frînghie aruncată de sus, pilotul se suie pe bord ca o pisică. BART, S. m. 37. Sasca Parasca, de-ar avea scări, s-ar sui-n ceri. Sbiera, p. 322. Fînlîna era adîncă şi nu avea nici roată, nici cumpănă, numai o scară de coborît pînă la apă. creangă, p. 204. L o c. a d v. în (sau din) capul scării = pe (sau de pe) , treapta cea mai de sus a unei scări. ■+ (La pl., rar) Trepte. Ne-am suit... tocma in vîrfu turnului, care are mai mult de o mie de scări. kogălnicEanu, s. 53. F1 g. Prilej de lungi oftaturi cu scări. vtAHUŢĂ, N. 125. 3. Treaptă (s_au şir de cîteva trepte) la un vehicul, servind la urcare şi la coborîre. Omul care şedea afară, pe scara vagonului, ridică faţa şi ztmbi. dumiTriu, n. 5. I-am auzit cum le sună drjile, pe scările vagonului. Sahia, n. 25. 4. Fiecare dintre cele două inele de metal (rar de lemn) prinse de o parte şi de alta a şeii, în care călăreţul îşi sprijină piciorul cînd se urcă sau cînd stă în şa. Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte Şi gîtul i-l bate cu pumnii-amîndoi. COŞBUO; P. I 206. Încălecînd, să te ţii bine... în scări. ISPIRESCU, I,. 7. Călăreţii împlu dmpul şi roiesc după un semn Şi in caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. eminescu, o. 1148. Expr. A pune piciorul în scară= a încăleca. Cind o pus picioru-n scară, Munţii s-o cutremurat. ŞEZ. v 22. A da scări (calului) = a îndemna calul lovindu-1 cu scările; a da pinteni. Păturică dete scări calului şi înaintă in lagăr. Eiijmon, la Tdrg. II. F i g. 1. Succesiune, şir, serie de elemente (valori, mărimi, cifre etc.) în ordine crescîndă, descrescîndă sau cronologică. (Biol.) Scara fiinţelor (sau vieţuitoarelor) = şirul neîntrerupt al fiinţelor organizate, începînd de la cele mai simple pînă la cele mai perfecte. (Chim., Min.) Scara durităţii (sau de duritate) = succesiunea progresivă a durităţii celor zece minerale, adoptate ca etalon al gradului de duritate. Scară muzicală = succesiunea sunetelor muzicale, cuprinzînd aproximativ opt octave. Un fel de melodie alcătuită din notele cele mai de sus ale scării SCARIFICA - 38 - SCAUN muzicale începu a izvorî, în grupe meşteşugite de ţipete ascuţite, subt loviturile aceluiaşi ciocan pe oţelul atîrnat, HOGAŞ, M. N. 148. 2. Serie de diviziuni (formînd de obicei o linie gradată) la unele aparate şi instrumente (termometru, barometru etc.) pe care se urmăreşte determinarea unei mărimi prin deplasarea unei părţi mobile. 3. Linie gradată, reproducînd în mic unităţile de măsură, care serveşte la măsurarea distanţelor sau a cantităţilor cuprinse într-o hartă, într-un plan, într-un desen, -f- Raport constant între dimensiunile reproduse pe o hartă sau pe un desen şi cele reale, de pe un teren. Hartă la scara 1: 250000. Loc. adj. şi adv. (In legătură cu reprezentările dintr-o hartă, dintr-un desen) La scară = într-un raport anumit şi constant faţă de realitate. Schiţă lucrată la scară, -i? Expr. A reduce Ia scară = a reprezenta un obiect redueîndu-i dimensiunile, dar păstrînd un raport constant faţă de realitate; a reproduce un desen, un plan etc. reducînd dimensiunile şi păstrînd proporţiile. 4. (în loc. adv.) Pe (o) scară întinsă (sau largă) = în măsură mare, în proporţii mari. în America reclama se face pe o scară foarte întinsă. SAHIA, N. 104. 5. Ansamblu al claselor, straturilor, rangurilor sociale (în ordine crescîndă sau descrescîndă). Începînd la talpa însăşi a mulţimii omeneşti Şi silind în susul scării pin’ la frunţile crăieşti. eminescu, O. I 133. Nivel/ rang, treaptă socială sau morală. Personajele sînt ■ ■ . dintre oamenii care sînt puşi pe ultima scară a situaţiei sociale, şi ca rang şi ca avere. IBRĂILEANU, SP. CR. 236. SCARII'ICÂ, scarific, vb. I. T r a n z. 1. A afîna pămîntul cu ajutorul scarificatorului, cu scopul de a asigura pătrunderea aerului la rădăcina plantelor. 2. A disloca şi a scormoni suprafaţa unui teren sau a unei şosele în refacere, pentru a uşura săparea şi efectuarea altor operaţii sau pentru a asigura o bună legătură între materialul nou şi cel vechi. 3. A cresta superficial pielea, pentru a provoca o uşoară sîngerare locală sau pentru a introduce o substanţă terapeutică (vaccin sau medicament). SCARIFIC AI? E, scarificări, s. f. Acţiunea de a s c a -r i f i c a şi rezultatul ei. SCARIFICATOR, scarificatoare, s. n. 1. Maşină agricolă avînd mai multe cuţite subţiri dispuse vertical, servind la tăierea adîncă a pămîntului (mai ales a fîne-ţelor), cu scopul de a asigura pătrunderea aerului la rădăcina plantelor. 2. Maşină rutieră, cu ajutorul căreia se dislocă şi se scormoneşte suprafaţa unui teren sau a unei şosele în refacere, pentru a uşura executarea lucrărilor ulterioare. 3. Aparat pentru producerea concomitentă a unui şir de crestături mărunte în piele, în scop terapeutic. SCARIFICĂŢIE, scarificaţii, s. f. Scarificare. SCARLATÎNA s. f. Boală infecţioasă, contagioasă şi epidemică (mai ales la copii), care se manifestă prin febră, dureri de gît şi erupţie roşie pe tot corpul, urmată de cojirea pielii. Multe boli, ca. . . scarlatina, pojarul. . . etc. sînt produse de virusuri transmisibile, marinkscu, p. a. 81. Intr-o zi de iarnă, Emilica a murit. . . de scarlatină. ibrăileanu, a. 49. SCARLATIXOS, -OÂSĂ, scarlatinoşi, -oase, adj. Referitor la scarlatină ; care ţine de scarlatină. Anghina scarla-tinoasă. (Substantivat) Persoană bolnavă de scarlatină. Diferitele formaţiuni străine pe care le găsim in rinichii şi in sîngele scarlatinoşilor. babeş, o. a. i 314. SCARP, scarpi, s. m. (Învechit) Un fel de încălţăminte (femeiascâ). Daţi braţul şi mergeţi... tot pe vîrful scarpilor. Ai,ECSANDRI, T. 406. În zi de lucru umblă cu picioarile goale, iară sărbătorile cu scarpi şi cu colţuni. KOGĂtNl-ceanu, S. 9. SCATÍTJ, scatii, s. m. Pasăre mică şi vioaie, cu ciocul conic, puternic, cu penele galbene-verzui şi cenuşii, cu cîntecul asemănător cu al canarului; trăieşte în cîrduri, prin păduri şi livezi (Carduelis spinus). în páretele alb, deasupra uşii din faţă, un scatiu cinta subţire şi argintiu, fericit în lumina şi-n verdeaţa aceea. SADOVEANU, o. IV 109. O păsărică cu pene verzi şi galbene, un scatiu, veni, moleşit de căldură, de se furişă. . ■ la umbră, la adăpost. GÎRLEANU, i,. 41. Se pomeni voinicul înconjurat de o spuză de scatii ca frunza şi ca iarba, care se lăsară lapămînt şi se făcură roată împrejurul lui. popescu, b. în 65. SCATOALCĂ1 s. f. v. scatulcă. SCATOALCA2, scatoalce, s. f. (Familiar) Lovitură dată cuiva cu palma. Judecata e începută numai pe bănuieli. ■ ■ Numai scatoalce de la Mieluşel, la cercetări. STANCU, d. 258. Trebuia să-i tragi măcar vreo două scatoalce, să te pomenească, REBRkanu, i. 29. Acum e timpul să-i dau mulţumită boierului pentru scatoalca ce-mi dădură. I. CR. ii 221. SCATÚLCA, scatulce, s. f. (învechit) Cutie, cufăraş în care se păstrează lucruri de preţ; lădiţă în care se pun merinde pentru drum. (Atestat în forma scatoalcă) Umplu şi cîteva clondire cu vin şi rachiu şi le puse la scatoalcă . . . iar după aceea se sui în caretă şi plecă. FII.IMON, C. 224. — Variantă: Scatoâlcă s. f. SCÁTTN, scaune, s. n. I. 1. Mobilă, cu sau fără spetează, făcută pentru a şedea pe ea o singură persoană. Scamatorul, urcat pe scaunul lui, părea că se clatină. sabia, N. 69. Cerceta cu ochii cele trei scaune de paie. vr,AKl;ŢĂ, o. A. III 19. Scaun de tortură (sau de supliciu) = dispozitiv în formă de scaun pe care, în trecut, era aşezat cel supus torturii. (Glumeţ) Două ore împietrise neclintită pe scaunul de supliciu al coaforului, cu fire şi cîrlige electrice in păr. c. petrescu, c. v. 169. Scaun electric = dispozitiv pentru executarea prin electrocutare a condamnaţilor Ia moarte. <$> Expr. Cu scaun la cap v. cap2 (I 4). + Fi g. Locul şi funcţia deţinută de cineva ca membru a! unei adunări elective. Scaunul de deputat ii era, aşadar, indiferent. Nici me-l ceruse, nici nu-l aştepta, c. petrescu, î. ii 134. Nu mai văd eu scaun în. . . sinod, cit hăul. CONTEMPORANUL, IV 7. -4- Bancă, de obicei fără spetează, pe care pot şedea mai multe persoane. Ne aduce un scaun nou şi lung, şi, după ce-a întrebat de dascăl, care cum ne purtăm, a stat puţin pe gînduri, apoi a pus nume scaunului « Calul Bălan ». CREANGĂ, a. 2. 2. Faptul de a elimina materiile fecale; excrementele eliminate. 3. (învechit şi arhaizant) Tron; p. e x t. funcţia şi autoritatea monarhului, a domnitorului; domnie. în curînd scaunul Moldovei e văduv. Piciorul lui Ştefan obrinteşte. încheieturile lui sînt prinse, delavrancea, a. 54. Cu atîta însă nu se mulţumea Chiajna; avînd un fiu pe scaun, ea sîrgui să-i agonisească şi celuilalt domnia t'ecină a Moldovei, odobescu, s. a. 156. De acum'să vedeţi voi certe, Lupte, vrajbe-ntre boieri Pentru scaun şi averi! alecsandri, p. a. 94. <0> Expr. A ridica, a înălţa, a pune (sau a se urca, a veni) în scaun = a aduce (sau a veni) la domnie, a (se) face domn. Să vesteşti tuturora.. . că ieri am pus pe Bogdan pe scaunul Moldovei. DELA-vrancEA, A. 141. Tu ai să te urci pe scaunul împărăţiei mele, fiindcă eu n-am moştenitor pînă acum. ISPIRESCU, h. 31. Fu cel dinţii prinţ care veni in scaun însoţit de o mulţime de greci, bălcescu, o. I 69. A se coborî din scaun = a abdica de la tron. SCĂDEA — 39 — SCĂFIŢĂ 4. F i g. (învechit şi arhaizant) Reşedinţa monarhului sau a cîrmuirii; capitala unui stat. în toamna anului 1869, cam pe la sfîrşilul lui septembrie, Eminescu pornea spre scaunul cesaro-crăiesc. cXlinescu, E. 159. Făcea poftire... crailor, voievozilor şi boierilor, înştiinţîndu-i cu cărţi de ţeremonia domnească din scaunul Sucevei, sadoveanu, F. ]. 346. înainte vreme scaunul era la Ieşi, bre! numai'de la Cuza încoace s-a mutat scaunul la Bucureşti. SP. POPESCU, M.'G. 76. <0> Sfîniul Scaun sau Scaunul• apostolic (sau pontifical) = reşedinţa papei; p. e x t. papalitatea. + (Ist.) Circumscripţie teritorială, politică şi administrativă a saşilor şi a secuilor din Transilvania, în cadrul organizaţiei de stat austro-ungare. De pe ta Jiu încoace, pînă la scaunele săseşti din Sebeş, din Sibiu şi din Braşov.. . strejuiau vestiţii moţi. ODOBESCU, s. in •524. Secuii. . . erau împărţiţi în scaune şi aveau o organizaţie ca totul democratică. BÂLCESCU, o. II 209. 5. F i g. (învechit şi arhaizant, adesea determinat prin « de judecată », «al judecăţii #) Instanţă judecătorească ; tribunal. Poate ar fi fost vinovat împăratul. . . căci ar fi tăiat pe copil fără să facă cercetare şi fără să-l aducă la scaun de judecată, sadoveanu, d. p. 139. II. 1. (învechit şi popular) Butuc sau masă specială pe care se taie carnea la măcelărie; p. e x t. măcelărie. La bărbat întins se duse şi la scaun îl găsi, Căci casap era cu breasla, contemporanul, i 510. Alaiul... trecu şi prin piaţa niare, unde şetrele precupeţilor, scaunele măcelarilor şi tarabele gelepilor... erau închise in ziua aceea. ODOBESCU, S. I 109. 2. (Popular, urmat de determinări care arată felul, scopul) Dispozitiv de lemn în formă de masă sau de bancă, la care-şi exercită meseria anumiţi meseriaşi: b) scaun de doage = scăunoaie; b) scaun de cioplit = bedreagul rotarului; c) scaun de spiţe = cobilă. 8. Suport, postament la diferite unelte, instrumente, maşini sau organe de maşini. Asaltul începu. Tunurile aşezate pe scaune de lemn bateau necontenit cetatea. NEGRUZZI, s. i 173. 4. Schelet alcătuit din bare de lemn, care susţin învelitoarea unui acoperiş. 5. (Popular) Fiecare dintre părţile spicului care susţin cîte un bob. Spicul se alcătuieşte din grăunte sau boabe aşezate fiecare in rînduri, fiecare grăunte stînd într-un scaun al său. PAMFILE, a. r. 96. Expr. (Rar, despre cereale) A băga scaun = a lega. Griul băgase scaun şi ajungea Ia genunchi, sandu-ai/dea, u. p. 57. 6. Placă de lemn cu două picioruşe şi o faţă curbă, pe care se sprijină coardele instrumentelor muzicale cu arcuş. 7. Mică platformă în vîrful unei scări, de unde e observat şi pîndit vînatul de către vînători. scAdeă, scad, vb. II. 1. I n t r a n z. (Despre cantităţi, valori şi indicele lor) A se reduce, a se micşora, a diminua; a se rări. Mai pieriră trei din moldoveni. Numărul bravilor scădea pe toată ziua. negruzzi, S. i 173. Căci păgînul nu scădea, Ci mai tare se-nmulţea. Jarnîk-bîrseaku, d. 493. Expr. A sc&dca în preţ = a deveni mai ieftin. Refl. pas. Eu vreau să vorbim, să mă conving că marfa îmi convine, că preţul nu se mai poate scădea, sadoveanu, b. 99. (Despre intervale de timp ; în opoziţie cu 1 u n g i) A se scurta. Ziua scade, noaptea creşte Şi frunzişul mi-l răreşte, eminescu, o. i 214. Singur, singur cu-a mea jale... Viaţa-mi scade jalea-mi creşte. ALECSANDRI, p. i 175. Tranz. Cu mine zilele-ţi adăogi, Cu ieri viaţa ta o scazi, Şi ai cu toate astea-n faţă De-a pururi ziua cea de azi. eminescu, o. i 204. 2. Tranz. (Mat.) A face o operaţie de scădere. Scade pe 18 din 63. + A reţine o parte dintr-o sumă înainte de a o elibera. 8. Intranz. (Despre corpuri solide, în opoziţie cu creşte, mări) A-şi micşora volumul, a se face mai mic, a se împuţina. Ceahlăul sub furtună nu scade muşunoi. alecsandri, p. m 295. (în contexte figurate) Mariuţo, draga mea, Ia ieşi tu o ţîră-afară Că nu te-am văzut d-ast'vară, Şi de cind nu te-am văzut Inima-n mine-a scăzut. BIBICESCU, p. p. 342. Codrule, răreşte-te, Ca să-mi văd surorile, Că de mult nu le-am văzut. Carnea pe mine-a scăzut, şez. ii 185. 4- (Despre riuri, mări) A-şi coborî nivelul, a se retrage de la ţărm, a-şi împuţina apa (prin evaporare). Picioarele in ruină ale acestui pod se văd şi azi, cînd scade Dunărea. OAI.ACTION, o. I 121. Prutule, nu te-ndura Şi scade, scade mereu Ca să pot trece şi eu. ŞEZ. v 12. Că averile de frunte Sînt ca un izvor de munte. Astăzi curge şi îneacă Şi mîini scade ş-apoi seacă. alecsandri, p. p. 41. + (Despre mîncări cu sos, cu zeamă) A pierde apa prin fierbere, a se îngroşa. 4. Intranz. (Despre procese în desfăşurare, în opoziţie cu întări) A slăbi în intensitate, în tărie; a descreşte. Luminile amurgului scădeau din ce in ce. sadoveanu, o. vi 49. Acum epidemia începuse a scădea în capitalie şi a se întinde ca o pecingene pe celelalte oraşe şi sate. negruzzi, s. I 292. Dorul ei de loc nu scade, TEODORESCU, P. P. 348. <0> Tranz. Orice mi s-ar spune, nimic nu e in stare să scadă admirarea noastră pentru ea! alecsandri, T. I 294. Mitule, voinicule, Nu omorî domnia, C-o să-ţi scazi vitejia, teodorescu, p. p. 509. -4- (Despre foc) A se domoli, a se potoli. în sat focul au scăzut. ALECSANDRI, p, I 8. ^ (Despre voce, glas) A se coborî, a se face mai încet. Şi cînd glasurile scădeau, cavalul suna limpede, înflorind melodia, pînă ce creşteau iar valurile glasurilor omeneşti, sadoveanu, o. iii 105. îi scade vocea şi cuvintele coboară unul cîte unul, ca mărgelele deşirate. camil petrescu, T. ii 54. 5. Intranz. (Despre soare, lună) A coborî spre apus, a scăpata, Era-n amiazi şi-n miez de vară; Şi soarele-a scăzut spre seară Şi-n urmă soarele-a apus. COŞBUC, P. I 102. Luna se ducea Peste munţii-nalfi trccea Ş-apoi lin, încet scădea, alecsandri, p. I 102. — Prez. ind. şi: scaz (ispirescu, l. 15). SCĂDERE, scăderi, s. f. I. Acţiunea de a scădea şi rezultatul ei. 1. Micşorare, reducere, descreştere, împuţinare (a cantităţii, a volumului, a proporţiilor). Scăderea preţurilor. 2. Una dintre cele patru operaţii aritmetice fundamentale, prin care se scot dintr-un număr atîtea unităţi cîte are altul, calculîndu-se diferenţa dintre ele. Toţi copiii trebuie să înveţe carte, incit să poată citi şi a scrie şi cele trebuincioase trei socoteli, adunarea, înmulţirea şi scăderea. GOLESCU, î. 24. 4- îndepărtare, suprimare a unei părţi dintr-un tot; reţinere a unei părţi dintr-o sumă înainte de a o elibera. •■O» Loc. ad v. FărilSc5(lcr0 = fără lipsuri; complet, în întregime. Nu ne rămîne putere. . . Să spunem fără scădere Izbinzile. . . Ce ai săvîrşit. conachi, p. 41. 8. Slăbire a intensităţii, a tăriei; diminuare. O iubea arzător şi fără scădere, ba poate şi mai mult ca la început. oai,action, o. I 112. Şi fugea unul de altul, glndind că prin depărtare Amoriului vor aduce scădere şi-mpuţinare. conachi, p. 84. II. 1. Defect, cusur, lipsă, deficienţă. « Baba Hirca ». . . va fi avînd din punct de vedere literar şi dramatic unele scăderi, sadoveanu, E. 72. Bordeiul, după ce era gol, mai avea şi altă scădere, numai cit nu cădea de rău, de slab. RETEGANUL, P. IV 69. Scăderile şi neajunsurile lui să nu t le spui drept în faţă. Sbiera, p. 226. 2. (învechit) Diminuare a valorii ‘cuiva. El păstrase starea şi privilegiurile lor [a ungurilor] cu paguba romînilor şi scăderea sa. bXlcescu, o. ii 307. SCÂJIŢĂ, scăfiţe, s. f. Diminutiv al Iui s c a f ă. Curăţi mai multe căciulii de usturoi, pisezi căţeii intr-o scăfiţă. sadoveanu, î. A. 83. Voia la d-voaslră, domni-şorule, răspunse moşneagul, scoţind din nişte desagi... o SCĂFÎRLIE — 40 — SCĂLÎMBĂIÂLĂ căpiţă de usturoi şi pregătindu-se a-i ucide căţeii într-o scăfiţă de lemn. iiogaş, m. n. 66. SCAFÎRLÎE, scăfirlii, s. f. Ţeasta capului; craniu. Ochii duşi in fundul capului, iar nasul subţire, dar cirn ca al unei scăfirlii de mort. dumitriu, n. 161. [Buza] de deasupra se răsfringea' în sus peste scăfirlia capului. creangă, p. 240. Fig. Din fruntea unei scăfirlii de piatră, un brad îşi întinde ramurile în jos, ca nişte braţe. vlahuţA, o; a. 415. (Familiar) Cap. Ai înnebunit, lolampie. . . rîse unul. Cine ţi-a băgat in scăfîrlie că trebuie să mori azi, numaidecît azi? camilar, n. i 404. Vtno încoace de-ţi arată scăfirlia. GALACTION, O. I 83. SCĂIETE s. m. v. scaiete. SCĂltfŞ, scăiuşi, s. m. Plantă erbacee cu tulpina acoperită cu peri şi ţepi, cu flori .alburii sau albe-gălbui, dispuse în capitule globuloase; creşte pe malurile umbroase ale nurilor, prin păduri şi prin tufişuri umede (Dipsacus pilosus); varga-ciobanului. SCĂLĂMRĂI vb. I v. scălîmbăia. SCĂLĂjtfBĂIÂLĂ s. f. v. scălîmliaială. SCĂLĂMBiVIÂT, -Ă adj. v. scălîmliulat. SCĂLĂMBĂlfiRE s. f. v. sc&lîmbaicrc. SCĂIjCI vb. I v. scîlcia. SCĂLCIĂT, -Ă adj. v. scîlciat. SCĂLDÂ, scald, vb. I. 1. Refl. A face baie, a se îmbgia. Am văzut la Şiret locul unde mă scăldam cu dracii de sama mea. sadoveanu, o. vii 323. (Poetic) Văd... splendide oraşe şi lacuri de smarald... Şi zîne ce se scaldă înfăptui zilei, cald. alecsandri, p. iii 5. F i g. Raza se scoborî din nou, şi toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului, gîrleanu, L. 40. Un uliu se scălda-n albastrul înălţimilor. sandu-at.dEÂ, v. r. 172. <0* Expr. A şti (sau a vedea) în cc ape se scaldă cineva v. apă (I 2). A lăsa (pe cineva) să se scalde în apele salo v. apă (T 2). Tranz. Lă purcelul, îl scaldă. . . îl piaptănă şi-l grijeşte aşa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală, creanga, p. 76. F i g. A se reflccta, a se oglindi. Deodată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede, adine, în a cărui oglindă bălaie se scălda în fund luna de argint şi stelele de foc. eminescu, N. 24. 4 A se cufunda, a se tăvăli (în nisip, în praf etc.). în nisipul fierbinte se scaldă cîteva găini, rebreanu, i. 10, 2. T r a n z. A uda, a muia. Să nu-l ajungă ploaia din urmă şi să nu-i scalde leoarcă vestmintele. c. PE' TRESCU, A. r. 6. într-o vale liniştită moara ia dormea în pace Şi pîrîid fără zgomot o scălda şi se ducea. MACE-donski, O. I 74. Căci deabia cusută, cămaşa ţărănească Scăldată-i în sudoarea acelor ce prăşesc, beediceanu, p. 69. <$’’ Fig. (Mai ales despre lumină) Lumina răsăritului scălda feţele noastre şi, subt văpaia curată a ei, cei doi uriaşi se înfăţişară transfiguraţi privirilor mele. HOGAŞ, M. n. 203. Primăvara cea verzie Cu cosiţa-i aurie Mi-au sosit voios în ţeară. . . Ş-au adus o lună plină Ca s-o scalde w lumină, alecsandri, p. i 234. E x p r. A-şi scălda ocliii în lacrimi = a lăcrima, a plînge. Mărioara-l asculta . . . Faţa i se lumina, Ochii-n lacrimi îşi scălda, alecsandri, p. i 100. (Familiar) A O scalda = a evita un răspuns sau o atitudine hotărîtă; a răspunde evaziv, în doi peri. De cînd eşti prin locurile astea, o cam scalzi. CAMiL petrescu, o. ii 219. Nu vă spuneam eu, zise unul dintr-inşii, că. . . n-o să răspundă. . . şi c-o s-o scalde? giuca, s. 463. SCĂLDĂRE, scăldări, s. f. (Rar) Scăldat. SCĂLDĂT1, scăldaturi, s. n. Faptul de a (s e) scălda; loc (într-o apă curgătoare) unde se face baie. Toată ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei cîrlani. creangă, a. 13. Pînă-n sară am fi colindat mai tot satul; ba şi pe la scăldat am tras o raită cu prietenul tnieu. id. ib. 16. SCĂLDĂT2, -Ă, scăldaţi, -te, adj. Udat, muiat; aco- . perit cu..., plin de... Se topea de dor— după părinţii ei şi după ţara în care se născuse. Cind o căutai, era cu ochii scăldaţi în lacrimi. ISPIRESCU, h. 126. Fig. Pe negre viţele-i de păr Coroana-i arde pare, Venea plutind în adevăr, Scăldat în foc de soare. EMINESCU, O. I 171 .Inima, dulce privighitoare, Scăldată-n soare, Cîntă, iubind! ALECSANDRI, r. A. 90. SCALDĂClONE, scăldăciuni, s. f. (Regional) îmbăiere, baie; scăldat. în decursul cumătriei sau nemijlocit după aceasta urmează de regulă scăldăciimea. MARIAN, NA. 255.. SCAI/IUTOARI:. scăldători, s. f. 1. Vas în care se face baie; cadă, scaldă. Puse o scaldătoare cu apă ne-n-cepută. ALECSANDRI, P. III 274. 2. Faptul de a scălda; îmbăiere, baie; scăldat. Nu mult după naştere. . . urmează scăldătoarea nou-născutului. marian, NA. 81. Ea făcu din ramurile unui copac un leagăn în care îşi punea copilul... fi pentru scaldătoare se ducea la vadul de la albia unui pîriiaş. ISPIRESCU, r„ 122. Sprintenă ca o copilă, face degrabă leşie, pregăteşte de scaldătoare. creangă, r. 76. Fi g. Cufundarea soarelui după linia orizontului; apus. Noaptea se împrăştie uşor ca o umbră şi înghite tot in urma sa, învăluie tot, ca într-o trimbă de întuneric, din pajura zorilor pin’ la scăldătoarea soarelui. delavrancea, s. 164. SCĂLDĂTtfRĂ, scăldaturi, s. f. (Popular) Faptul de a (se) scălda; apa în care se scaldă cineva, în care se face baie. Gătindu-se de scăldat, moaşa sau cine este ia scăldătura şi o aruncă la răspintii. marian, na. 24. SCĂLDtJŞCĂ, scălduşte, s. f. (Regional) Vasul în care se face baie (v. scăldătoare); apa pregătită pentru baie (v. scăldătura). Te rog ca să dăruieşti ceva copi-lului în scălduşcă. SBIERA, P. 194. Mamele să nu schimbe oalele cu scălduşcă pentru copii. I. CR. IV 301. SCĂLÎMB, -Ă, scălîmbi, -e, adj. (Despre fiinţe, adesea substantivat) Cu membrele corpului strîmbe, sucite; schimonosite. S-a uitat lung la el: t Ascultă, măi scălim-bule! ». popa, V. 269. -$• (Despre încălţăminte) Scîlciat, deformat. Zimbi ■ . ■ punîndu-şi mîna pe umărul lui Dadaci Nicolaie, care şchiopăta în nişte bocanci scălîmbi. CAMH.AR, N. i 155. Opincile, din piele de porc, păroase, se tot ascundeau una după alta, ca ruşinate că-s aşa de mari şi de scălîmbe. id. ib. n 367. SCĂLÎMB Â, scălîmbez, vb. I. Tranz. A strîmba, a deforma; fig. a schimba în rău. Nici nu vă mai amăgiţi cu deşarta speranţă că veţi scSlimba vreodată firea romî-nului. odobescu, s. Iii 551. -4- Refl. A se scălîmbăia. SCĂLÎMBĂRE, scălîmbări, s. f. Faptul de a (s e) s c ă 1 î m b a ; strîmbătură, scălîmbăială. Ce mîndre scălîmbări unul făcea. BOU.IAC, O. 108. SCĂLÎMBĂT, -Ă, scălîmbaţi, -te~, adj. Scălîmbăiat. Să trecem înainte, uitînd miniaturile scălîmbate. ODOBESCU, la CADE. SCĂLÎMBĂIĂ, scălîmbăiez, vb. I. Refl. (Şi în forma scălămbăia) A se schimonosi, a se strîmba, a se poci. Ori de cîte ori ne aflam numai noi doi, se scălămbăia la mine, mă suduia. STANCU, D. 25. înaintea noastră... scălămbăindu-se şi schimonosindu-se ţopăialde-a-ndăratelea, fluturînd o năframă neagră, Pirgu. M. I. CARACIAI,E, C. 156. — Variantă : scălămbăia vb. I. SCĂLÎMBĂIÂLĂ, scălimbăieli, s. f. Scălîmbăiere; schimonoseală, strîmbătură, grimasă. — Variantă : scălămbăiălă s. f. SCĂLlMBĂIAT - 41 — SCĂPARE SCĂLÎMBĂIĂT, -Ă, scălimbăiaţi, -te, adj. (Şi în forma scălămbăiat) Strîmb, sucit. Trunchiurile scălimbăiate ale prunilor, macedonski, o. m 110. + Deformat, schimonosit. Cinlece scălămbăiale. delavran'ciîa, S. 89. — Variantă: scălămbăiăt, -ă adj. SCĂLÎMBĂIÎItE, scălimbăieri, s. f. (Şi în forma scălămbăiere) Faptul de a se scălîmbăia; scă-lîmbăială. Ce bestii, zise Dan, arătind cu dezgust spre ceata care se depărta cti zbierete şi scălimbăieri de sălbateci. vlahuţX, o. a. m 47. — Variantă: scălumbăicre s. f. SCĂLÎMJĂTtiRĂ, scălimbături, s. f. Scălîmbăială. Singur nu ştie pentru ce nu-i plac scălimbăturile. fiomon, la TDRG. scămOs, -oâsă, scămoşi, -oase, adj. Cu scame; cu aspect pufos. A trintit furios pelerina neagră, cilindrul scămos, cenuşiu, mănuşile albe şi bastonul cu măciucă de argint, intr-un jilţ. camii, PETRESCU, o. i 186. SCĂMOŞĂ, scămoşez, vb. I. R e f 1. A se destrăma, a se . transforma în scame ; a se face ca scama. -if- T r a n z. A face ca o ţesătură să capete un aspect pufos şi să devină mai moale (prelucrînd-o cu ajutorul unei maşini speciale). SCĂMOŞĂJIE, scămoşări, s. f. Faptul de a (s e) s c 5 m o ş a. SCĂMOŞĂT, -A, scămoşafi, -te, adj. Destrămat, prefăcut în scame. (Metaforic) Nori albi, scămoşafi plutesc in albastrul cerului. vi,aiiuţX, o. a. 408. SCĂPĂ, scap, vb. I. 1. I n t r a n z. A se desprinde, a ieşi din. . a se libera, a se salva. Din minile ei abia a scăpat cu părul vtlvoi băiatul lui Blăntiţă. SADOVEANU, o. viii 144. La uşă nu ştiu cine a vrut să-l prindă, dar Jap l-a muşcat de mină şi-a scăpat afară, oaî.actiox, o. i 308. I se părea că scapă dintr-un cazan clocotitor. REBREANU, R. îl 17. F i g. Tăcu, lăstnd să scape din sinul ei o oftare. NEGRUZZI, S. I 18. + A se strecura prin..., a străbate, a ieşi. Rareori prin storuri o lumină scapă De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă. TOPÎRCEANU, s. a. 35. 2. Intranz. A ieşi dintr-un necaz, dintr-o încurcătură, dintr-o situaţie grea; a se feri de..., a se apăra, "a evita. Ca să scapi de pedeapsă, alt chip nu e decit să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeş-tmpărat. IsriRESCU, h. '42. Orb de-aş fi fost, de cit amar scăpăm! De n-aş fi fost de felitt, scăpăm de o viaţă chinuită, pustie, fără de lumină. EMINESCU, n. 73. în sfirşit, am să scap de-o grijă. alECSANDri, T. i 35. -O” Exp r.  scăpa idtinv. ieftin. A scăpa toatăr = a rămîne viu, a supravieţui unei primejdii. Se bătură şi se bătură pină ce armăsarul... fu răzbit fi biruit; iară Galben-de-Soare scăpase teafăr, isri-rescu, x,. 28. A scăpa cu viaţă (sau cu zile) = a-şi salva viaţa dintr-o mare primejdie. Cum am scăpat şi eu cu zile, Nici aş putea să-ţi spun, copile. IOSIF, I'ATr. 6. Maica mea. . . de-abia scăpă cu zile. macedonski, o. i 70. Acum cred eu, frăţine-meu, că aşa urs oştirea intreagă este in stare să o zdrumice. . . încă mă mier cum am scăpat cu viaţă. creangX, p. 1S8. A scăpa ca prin urccliilc acului = a ieşi cu mare greutate dintr-o încurcătură sau dintr-o primejdie. Nutnai acum, cind se uita in urmă, îşi da seama de primejdia din care a scăpat ca prin urechile acului. vlaiiuţX, o. a. in’63. Cit mă vezi de voinic, de-abia am scăpat... ca prin urechile acului. CREANGĂ, p. 202. A scăpa (ca) clin gura lupului v. gură (I 1). A nu scăpa nici în gaură do şarpe sau (Mold.) nici în borta şonre-colui = a nu putea în nici un chip înlătura sau evita un pericol iminent. Nici în borta şoarecelui jiu eşti scăpat de mine. creangX, p. 212. A scăpa nu faţa curată v. faţă (I 1). A scăpa ca po mîneca cămlşii v. cămaşă. A scăpa po (sau prin) uşa din dos v. dos. A scăpa printre degete v. deget. <ţ>Tranz. Ca să' mă scape de belea, m-au trimes la stînă în dumbrava Agapiei. CREANGX, A. 14. Am hotărit să te fur in astă-noapte, pentru ca să te scap... de călugărie. ALECSANDRI, T. i 56. -0> Expr. A scăpa (pe cineva) din glieara (sau glicarele) cuiva v. g h e a r ă. 4" A se debarasa, a se descotorosi (de ceva sau de cineva). Cumnatelor, zise. . . Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toate chipurile să scăpăm de liirca de babă. creangX, p. 12. 3. T r a n z. A da drumul fără voie unui obiect ţinut în mînă, fiind prea greu; a lăsa să cadă din cauza unei emoţii puternice. De violenţa emSţiunii care-l stăptnea, cîr.d fu să pună oala jos, pe vatră, o scăpă din mlini. GalacTion, o. i 149. Ne cu laie Cimpeanu scăpă ţigara de •■spaimă. C. PETRESCU, S. 171. Cum? ziseră bărbaţii înspăimîntaţi, scăpind răsteiele din mină. creangX, r. 14. <ţ> Expr. A scăpa (ceva) din mînă = a pierde de sub control. A scăpa din mînă (o ocazie, o afacere etc.) = a pierde un prilej bun, o ocazie bună. A scăpa liăţurilo din mînă v. h ă ţ". •4- A lăsa (involuntar, din neatenţie) un animal să se desprindă din legătura care îl ţine; a lăsa să plece (mai ales să se ducă î:itr-un loc oprit). Au dat băiatului calul în mînă, zicîndu-i să-l ţîiă bine de friu ca să nu-1 scape. SBiERA, p. 76. Bătrinii aceştia erau orbi amindoi, pentru că scăpaseră odată oile pe moşia zinelor. id. ib. 35. 4. Intranz. (Despre soare) A coborî spre asfinţit, a fi în declin, a trece de. . . Soarele scăpase din crucea amiezii; pe lanurile de grîie verzi, pe fincţele de iarbă tinără, plutea o pace de lumină. SADOVEANU, o. iv 76. Soarele scăpa la chindie. De sus, o ploaie de raze cădea pe frunzele verzi. dunXreanu, n. 30. 5. Refl. A face sau a spune ceva fără voie, din greşeală; a nu se putea stăpîni, a nu se putea reţine (de a spune sau de a face un lucru). împărăteasa s-a scăpat de a spus bucătăriţei. şez. ii 112. <$> (T r a n z., în e x p r.) A scăpa o vorbă = a face (din imprudenţă) o indiscreţie ; a spune ceva în mod imprudent, fără voie; a-1 lua pe cineva gura pe dinainte. De teamă să nu-1 ia gura pe dinainte, să scape vreo vorbă şi să-şi piardă şi capul, se duse şi el la marginea unui eleşteu, săpa o gropiţă... fi striga acolo înfundat: împăratul Midas are urechi de măgar ! ISPIRESCU,' u. 112. G. T r a n z. A pierde ocazia de a- vedea ceva, de a se folosi de ceva; a nu sosi la timp, a nu apuca, a nu mai prinde (întîrziind). Mă temeam că ţi-am telefonat tirziu şi că scapi trenul, baranga, i. 161. Abia avui vreme a-mi schimba hainele, ca să nu scap reprezentaţia de la teatru. NEGRUZZI, s. I 67. 7. T r a n z. A lăsa neobservat, a pierde din vedere, a nu lua în seamă; a omite. Bătrîmd vorbea serios, liniştit; iar Dima şi Fomete îl ascultau încruntaţi, căutind să nu scape înţelesul vorbelor, galan, z. r. 31. <0* Expr. A scăpa ccva din vedere = a omite, a neglija. A nu scăpa (pe cineva sau ceva) din ochi sau din vedere = a ţine (pe cineva sau ceva) sub continuă observare, a privi tot timpul (la cineva sau la ceva). Fătul babei se ţinea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. ŞUIERA, p. 142. O ţinea de aproape fi n-o scăpa din vedere nici cit ai da in cremene. ISPIRESCU, I,. 120. Intranz. A trece neobservat, a nu fi luat în seamă. Importanţa socială a artei. . . scapă cu desăvîrşire [parnasienilor]. IONESCU-RION, C. 101. ^»Expr. A-i scăpa cuiva din vedere = a fi omis ; a nu fi observat, a nu fi băgat în scamă. Va fi în stare a vă da toate lămuririle care acum îmi scapă mie din vedere. Ai.r.c-sandri, S. 20. SCĂPĂRE, scăpări, s. f. Acţiunea de a scăpa şi rezultatul ei; eliberare, salvare. Trebuia să fugă mai iute, tot mai iute, ca fiecare pas să fie o scăpare de la cădere, dumitriu, n. 152. Speriată, Elisabeta. .. cu totul instinctiv se viră*tn mort, ca într-o nădejde de scăpare. sahia, n. 42. <$> Expr. A-i Ii (cuiva) a (sau do-a) scă-paro (sau scăparea) = a dori să scape. Păsările negre fîlfiiră i SCĂPAT _ 42 - SCĂPĂTA pe capetele lor, pittă iş i luară avint şi despicară cerul dimineţii, grabnice ca nişte soli care se duc să ducă vestea, ori cărora le este de-a scăparea după ce au adus-o. GALACTION, o. 1 287. Am croit-o la fugă. ■ . uitindu-mă înapoi, să văd nu mă ajunge moşneagul; căci îmi era acum a scăpare de dinsul, drept să vă spun. creangă, a. 58. Scăpare de (sau din) vedere = omitere involuntară. + Mijloc, posibilitate de a scăpa. S/îrşise tot şi nu vedea nici o scăpare. C. rETRESCU, c. v. 145. <$> Expr. A avea (sau a-şi păstra) o portiţă de scăpare = a avea (sau a-şi păstra) un mijloc de a ieşi cu faţa curată dintr-o situaţie neplăcută, încurcată. SCĂPÂT, -Ă, scăpaţi, -te, adj. Salvat, eliberat. <$> E x p r. A face (pe cineva) scăpat = a lăsa (pe cineva) să se elibereze, să fugă, a înlesni scăparea (cuiva). SCĂPĂRĂ, scapăr, vb. I. Intranz. 1. A produce seîntei prin lovirea cremenei cu amnarul (pentru a aprinde ceva). N-am foc, Floreo! Adică am, dar scapăr greu, PREDA, î. 136. Cît stătură pe loc, după obiceiul muntenilor, scăpărată şi aprinseră un foc de vreascuri. SADOVEANU, F. j. 376. într-o strană am găsit lemn putred. . . fi scăpărînd. . . am aprins focul. galacTion, o. I 81. <> Expr. Cît ai scăpăra din amnar v. amnarK-f (Despre pietre sau alte corpuri dure) A produce seîntei (prin ciocnire). Cremenile drumurilor scăpărau sub copite. SADOVEANU, O. I 130. Sub copitele pintenogului pietrele scăpărau. ODO-BESCU, la TI>RG. Dar cînd se urca, Şi murgul călca, Piatra scăpăra. alecsandri, p. p. 62. -<> F i g. Şi mai virtos decît slovele mele... Şi mai dihai decît strunele cititului, Faceţi să scapere miezul cuvîntului, Bobul adine, de lumină. deşliu, g. 34. E x p r. A-i scăpăra (cuiva) buza (de ceva) v. buză (1). A-i scăpăra (cuiva) picioarcle = a fugi foarte repede; a-i sfîrîi călcîiele. Băiatul a fost făcut scăpat şi-a fugit ca un iepure, de-i scăpărau picioarele. PAS, z. I 125. Cînd mă uit înapoi, doi hojmalăi se şi luase după mine; şi unde nu încep a fugi, de-mi scăpărau picioarele. CREANGĂ, A. 6. A scăpăra din picioare = a bate din picioare; a fi nerăbdător. Mă uitam pe furiş... şi tot scăpăram din picioare, aşteptînd cu neastimpăr să vie un. . . şcolar de afară. CREANGĂ, A. 5. T r a n z. (Despre foc, flăcări) A arunca, a împrăştia seîntei. Cînd se innoptă de-a binelea, flăcările mari izbucniră prin coperiş, ca o coroană luminoasă, scăpărînd milioane de seîntei. REBREANU, R. II 205. (Despre fulgere) A se ivi, a se produce ; a izbucni. Fulgerele albastre, ca nişte lungi hangere care se loveau înire ele, se încrucişau şi scăpărau scurt. STANCU, U.r.S.S. 83. Un fulger scăpără deodată-n noapte şi un tunet îndepărtat urmă după el. sandu-aldea, u. p. 193. In întunericul ce crescuse, un fulger scăpără şi o fereastră îşi lumină rama. ANGHEI.-TOSIF, c. L. 16. 2. A seînteia, a străluci, a luci. Timp îndelungat el umbla dar • mereu după bălţile ce-i scăpărau de departe sub razele lunei. SLAVICI, N, II 130. Sara, pe deal, buciumul suttă cu jale, Tttrmele-l ttre’, stelele scapără-n cale. EMiNEscu, o. i 231. (Despre ochi) A arunca priviri vii, seînteietoare. Vii şi oţeloşi, ca un tăiş, scăpărară ochii lui Alexe. MIIIALK, O. 461 în întunerec desluşi o faţă osoasă, negricioasă, din care scăpărau doi ochi aprinşi. REBREANU, R. i 6b. Ochii scapără şi inimile se îndîrjesc de o parte şi de alta. vlahuţă, R. p. 24. <> Expr. A-i scăpăra (cuiva) ochii (dc ioamc, de îurie, de durere) = a simţi o durere foarte puternică (de foame, de furie etc.). Era cu părul lucios, sbîrlit, şi-i scăpărau ochii de furie. dumiTrtu, n. 221. Lupului ii scăpărau ochii şi-i sfîrîia gîtlejul de flămind ce era. CREANGĂ, p. 23. F i g. A apărea, a se ivi deodată, fulgerător. Cozmin închise ochii, şi in acea clipă ii scăpără iarăşi tabloul de la început: un cap. . . afundat într-o pernă. DELAVRANCEA, Ia TDRG. La început. . . vorbe stinghere şi sfărmături de idei scăpărau in învălmăşagul haotic dintre tîmplele-i fierbinţi. vlahuţă, n. 35. <£• Expr. A-i scăpăra (cuiva) prin minte (sau prin cap) = a i se ivi (cuiva) brusc în minte, a-i trece (cuiva) repede prin minte. Sînt clipe. . ■ aşa de lungi, îneît un gînd de groază are vreme să-ţi scapere prin minte. barT, s. m. 19. în fuga vieţii, cîte lucruri interesante nu observi, cîte cugetări luminoase nu-ţi scapără prin minte! vlahuţă, o. A. 224. Tot aştepta ca să-i mai scapere prin cap vreun cuget bun. sbiera, p. 184. + F i g. A deveni limpede, luminos, clar. Ciudate în-timplări ale vieţii cu o clipă mai înainte neştiute şi acuma scăpărînd deodată. SADOVEANU, N. p. 274. SCĂPĂRĂItE, scăpărări, s. f. Acţiunea de a scăpăra şi rezultatul ei. 1. Producere de seîntei prin ciocnire; lumina acestor seîntei. Ieronim plesni cu virful săbiei intr-un zid de granit, şi la scăpărare se recunoscură. EMINESCU, n. 124. Fi g. E scăpărarea a două suflete emoţionate, misterioasa întîl-nire a două raze de simpatie, vlahuţă, o. A. iii 64. + Fulgerare ; fulger. Se stringeau unii într-alţii, umăr in umăr, uittndu-se drept înainte către scăpărările de la miezul nopţii, camilar, N. i 10. 2. Scînteiere, lucire, strălucire. Deodată, într-o zi, ca-ntr-o scăpărare de lumină, i-am găsit cheia. SADOVEANU, E. 110. Hai, monstrul meu iubit ■ . ■ Aprinde-ţi ochii roşii mai vii in scăpărare, Să mergem înainte pe panglica de fier. anghel-iosif, c. m. i 153. F i g. O scăpărare de bucurie îmi dădu puteri. SADOVEANU, o. vi 66. Teofil Steriu avu o scurtă scăpărare de surpriză in ochi. c. petrîîscu, c. v. 149. întăritat puţin de scăpărările lacome din ochii tuturor, murmură. REBREANU, R. I 139. SCĂPĂRĂT s. n. Scăpărare. Mi se păru că stă în faţa mea Achates, cel mai mare meşter al vechimii in scăpărat cu amînarul. hogaş, m. n. 116. <$■ F i g. (Cu pronunţare regională) Din frămîntătura minţilor, din scaparatul ideilor ies priceperea şi adivărul. russo, s. 85. SOĂPĂRĂMÎNTE s. f. pl. (Regional) Scăpărătoare. SCĂPĂRĂTOARE, scăpărători, s. f. (Mai ales la pl.) Obiecte (cremene amnar etc.) care servesc la producerea de seîntei. Atunci trase, înfrigurat, din brîu scăpă-rătorile, bătu cu amnarul în cremene ş-aprinse un fir de iască, sadoveanu, o. A. ii 163. Na, c-am stins focul şi am uitat să-mi aprind luleaua. Dar las’ că am scăpărători. creangă, P. 132. 4- (Regional) Chibrituri. SCĂPĂRĂTOR, -OĂRE, scăpărători, -oare, adj. Scîn-teietor, strălucitor, sclipitor. Căpitanul era om bine legat, smolit, cu ochii scăpărători. SADOVEANU, O. VI 205. F i g. Cînd s-a întors, era alt om. Aceeaşi inteligenţă scăpărătoare, aceeaşi vervă seducătoare, dar cu totul alt mod de a gîndi. vlahuţă, o. A. 470. SCĂPĂTA, scăpat, vb. I. Intranz. 1. (Despre soare, lună şi alţi aştri) A coborî spre asfinţit; a asfinţi, a apune. Soarele scăpata şi peste sat se lăsa liniştea înserării. sandu-ALDEA, u. P. 221. Soarele scapătă spre asfinţit. Crestele munţilor par aprinse, vlahuţă, o. A. 407. Soarele, scăpătînd la apus, se uită îndărăt cu stăruinţă caldă la păduriştea de mesteacăni. caragtale, p. 50. Soare-scapătă — locul unde apune soarele; apus. Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea, spre soare-scapătă. Galaction, o. i 49. A doua zi o apucă iarăşi spre soare-scapătă, după cum plănuia el. ISPIRESCU, l. 100. 2. A aluneca în jos, a cădea. Ca să nu scăpătăm in mii, tragem.. . o scindură bună şi groasă. . . ş-o punem punte peste papură, sadoveanu, t. A. 51. Atitputu bolborosi bătrînul, holbînd ochii speriaţi, întinse braţele înainte cu desperarea unui om care scapătă-ntr-o prăpastie, vlahuţă, cl. 87. Era un flăcău frumos munteanul... de pe capu-i ras de trei degete deasupra frunţii mici şi uşor încruntate, scăpătau plete lungi, castanii. RUSSO, o. 108. + (Despre ochi, priviri) A fugi, a luneca (din cauza oboselii). Privirile-i trudite scăpătau de pe rînduri, ochii i se SCĂPĂTARE — 43 — SCĂRPINAT închideau ca de somn, şi cartea grea îi cădea din mină. VLAHUŢĂ, o. A. m 118. 3. A sărăci, a pierde averea. Scăpătase rău toată familia; nu mai avea nimic, vlahuţă, o. A. ni 169. A scăpătat din pricina cheltuielilor nemăsurate, caragiale, o. ni 61. Daţi gologanul Să trăiţi la anul. Ia mai dă şi dumneata Că cu atît n-ăi scăpăta. şez. IX 158. SCAPATÂRE. scăpătări, s. f. Acţiunea de a scăpăta şi rezultatul ei. 1. (Rar) Asfinţit, apus, scăpătat. Mă. cidc după scăpătate, Mă scol soare cînd răsare. TEODORESCU, p. p. .453. 2. (învechit) Decădere morală sau fizică. Se vede că de cînd pe bietul Orfeu l-a luat Offenbach în răspăr, însăşi fiarele, scîrbite de a vedea scăpătarea gustului artistic. .. şi-au luat lumea in cap. odobescu, S. iii 100. Cînd ii veni bătrîneţea, La rîşniţă el fu pus, Unde, prost, in scăpătate, De tatăl său... El aminte şi-a adus. ALEXANDREscu, p. 37. 3. Starea celui care a scăpătat; sărăcie. Cînd ajungem in rea stare şi în vreo scăpătate. ■ . şi slujnicile din casă Negonite fug, ne lasă. PANN, P. V. II .156. SCĂPĂTAT1 s. n. Apus, asfinţit. Şerpii lungi, vărgaţi, cu burta cenuşie, se zbăteau pină la scăpătatul soarelui. Zvicneau. Se potoleau după scăpătat. STANCU, d. 318. Se duseră zi de vară pină seara, dar, cînd fu pe la scăpătatul soarelui, auziră un zgomot. ISPIRESCU, L. 115. Pin’se-ncalţă la picior, Soarele-i la prinzişor; Pină-ncalţă celălalt, Soarele-i la scăpătat. Jarnîk-bîrSEANU, d. 174. SCĂPĂTAT2, -Ă, scăpătaţi, -te, adj. 1. (Despre soare) Apropiat de linia orizontului; apus. Soarele se stinge scăpătat pe dealuri. IOSIF, p. 60. 2. Care a sărăcit, risipindu-şi sau pierzînd averea; sărăcit. L-a rugat să-i afle adresa lui Boldur Iloveanu, fostul proprietar scăpătat al Voevodesei. c. petrescu, a. 319. Noi şedeam la un loc c-o sor-a tatii, bătrină şi scăpătată. vlahuţă, o. a. II 262. <$> (Substantivat) Scăpătaţii ceia ?. . . Nu ţi-i greu să vorbeşti, frate ? ALECSANDRI, T. I 165. S CĂPĂTĂ CI 0M3, scăpătăciuni, s. f. (învechit) Starea celui scăpătat; scăpătare. Cîte felurimi de ajutoare pentru cei scăpătaţi şi cîte iarăşi pentru alţii, de a nu ajunge in scăpătăciune. goi.escu, î. 59. SCĂRICÎCĂ, scăricele, s. f. Scăriţă. Am intrat pe scări-cica din dos. caragiale, la CADE. SCĂRIŞOARĂ, scărişoare, s. f. Scăriţă. Au mai făcut nişte scărişoare săpate. DRĂGHICI, r. 165. SCĂRIŢĂ, scăriţe, s. f. I. Diminutiv al lui scară. 1,v. scară (I 1). Cînd se puse scăriţa, coborî mai întîi o femeie bălaie nespus de frumoasă, camil PETRES-cu, o. ii 167. D-o scăriţă căuta, D-o scăriţă că găsea, Tocma-n pod că se suia. teodorescu, p. p. 638. 2. v. scară (I 2). Lingă scăriţa din grădină, camil petrescu, T. ii 444. Te sui pe o scăriţă... . fi intri într-o săliţă îngustă. NEGRUZZI, s. I 311. 8. v. scară (I 4). [Călăreţii] de pe margini îşi strînseseră rindurile, scăriţă la scăriţă, strîmtoraţi de laturile uliţei. Mihale, o. 468. II. Unul dintre cele trei oscioare ale urechii mijlocii (care seamănă cu o scară de şa). SCĂRMĂNĂ, scărmăn, vb. I. Tran z. 1. A descurca şi a răsfira (cu mîna sau cu maşina) lîna brută sau alte materiale fibroase, pentru a le curăţa de impurităţile aderente şi a le înfoia. Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut, Să scannene cu mîna lina. Eminescu, o. iv 81. <$■ Refl. reciproc. (Metaforic) Pe cer, ca nişte grămezi mari de lină, norii se scărmănau intre ei, se subţtau tot mai mult, îngăduind lunii să-şi arate palida ei lumină, cazaban, v. 83. ■+• (Rar) A desprinde de cotor, a smulge fulgii penelor, spre a face puf. Baba scărmăna pene, moşneagid vindea înainte marfa... care nu mai avea trecere, dunăreanu, ch. 77. «0- (R e f 1., în e x p r.) A so scărmăna dc cap = a-şi smulge părul din cap (de necaz, de supărare etc.). Baba se scarmănă de cap, dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; şi de voie, de nevoie, nunta s-a făcut. creangX, p. 8. 2. F i g. A bate tare (pe cineva); a lua la rost, a certa rău (pe cineva). După ce a scărmănat-o. . . i-a dat a doua si drumul, caragiale, o. m 8. 3. F i g. A scotoci, a scormoni. Omul. . . scarmănă pămintul şi scoate dintru adîncimea lui metaluri. Piscu-PESCU, o. 91. SCĂRMĂNĂRE, scărmănaţii s. f. Acţiunea de a scărmăna. scârbiănAt1 s. n. Scărmânare; alegere, curăţire a lînii, a penelor. Scărmănatul Unii. SCĂRMAnAT2, -A, scărmănaţi, -te, adj. (Despre lînă şi alte materiale fibroase) Ales, curăţat (cu mîna sau cu maşina). Nouri alburii ca lîna scărmănată alergau spre miazăzi, repeziţi de tăcutele viforuri ale înălţimilor, sadoveanu, o. iii 457. SCĂRMĂNATA, scărmănate, s. f. Scărmăneală. De m-ai prinde pin’ la şatră Să-mi mai tragi o scărmănată. contemporanul, ii 153. scărmănătoAre, scărmănători, s. f. Unealtă sau maşină de scărmănat lîna. Scărmănători acţionate de mînă. SCĂRMĂNAtGR, -0ĂRE, scărmănători, -oare, s. m. şi f.' Persoană care scarmănă. Abia apucă să se vază şi ea la masă cu scărmănătorii de pene. Sint prea veseli, ii aude rizind în casă. slavici, n. i 45. scărimănătîîră, scărmănături, s. f. 1. Faptul de a scărmăna; (concretizat) lînă scărmănată. 2. F i g. Scărmăneală. Nu pot eu s-o ajung, să-i dau o scărmănătură bună, CREANGĂ, p. 268. Dar eu de scărtnă-nătură Şi de mult-usturătură Nu mă mai gindii la gură. marian, S. 102. SCĂRMĂNEÂLĂ, scărmăneli, s. f. Bătaie, păruială, ceartă. V. scărmăna (2). Mezinul... ii spunea pe nume şi se încumeta chiar să-l înfrunte, sărind la bătaie cu pumnii şi schelălăind văicăreli injurioase citid mînca scărmăneală. C. PETRESCU, O. P. II 99. SCĂRPINA, scărpin, vb. I. Refl. A potoli o mîncă-rime, rîcîind pielea cu unghiile sau frecîndu-şi corpul de un obiect tare. Pisicuţa... nu se putea scărpina şi ea ca mine. hogaş, m. n. 160. Dar pustia de purcea, . . Se scărpină de ulcea, Vărsînd leşia din ea. şez, v 15. <0* Expr. A so scărpina în cap (sau în crcştctul capului, la ceată, după urccho) = a face gestul scărpinatului, ca semn de nedumerire, necaz sau încurcătură ; a fi nedumerit, încurcat, a nu-i conveni cuiva ceva. Morand s-a scărpinat la ceafă necăjit, sadoveanu, M. C. 23. Se mai gindeşte şi tar se mai socoteşte, apoi se mai scarpină-n cap... de năcaz. RETEGANUL, p. I 60. S-a scărpinat în cap, stînd puţin la gînduri. caragiale, o. iii 41. -$• Tranz. li sătura, ii scărpina sub bărbie. agîrbicEANU, S. p. 14. + Tranz. (Glumeţ) A trage (cuiva) o bătaie. Pesemne te mănincă spinarea, cum văd eu; şi ia acuş te scarpin, dacă vrei. creangă, a. 57. SCĂRPINARE, scărpinări, s. f. (Rar) Acţiunea de a (se) scărpina. De sărac, nici unghii n-are La vreme de scărpinare. PANN, P. v. I 132. SCĂRPINAT s. n. Faptul de a (se) scărpina; scărpinare. în curte se auzea, din cînd in cînd, suflatul greoi al boilor şi scărpinatul lor de roatele carului. BUJOR, SCĂRPINĂTOARE — 44 — SCENIC S. 29. Uneori scărpinatul ajunge pină acolo că începe să dea strige. ŞEZ. I 251. SCĂItriNĂTOĂRE, scărpinători, s. f. 1. Dispozitiv cu care sînt scărpinate (sau de care se freacă pentru a se scărpina) unele animale domestice. 2. Obiect, de .obicei din fildeş, constînd dintr-un beţişor prevăzut la un capăt cu o mică labă, folosit odinioară la scărpinat. Apucă scărpinătoarea de fildeş şi şi-o petrecu pe după ceafă, dumitriu, b. f. 45. SCĂRtJŞi, scoruşe, s. f. (Rar) Scăriţă. Mă şuii pe o scămşă Mă-ntîlnii c-o albinuşă. marian, ins. 174. SCĂUIÎŞ, scăuieşe, s. n. (Mold.) Scăunaş2 (1). Ni-chifor, moşul, s-a aşezat liniştit pe un scăuieş şi a mîncat. GALAN, z. R. 183. Mătuşa Zamfira sta pe scăuieş. sadoveanu, O. i 330. Pune-tepe cel scăuieş lingă vatră. NE-GRUZZI, S. I 91. SCĂUNAŞ1, scăunaşi, s. m. (învechit) Negustor (de vite sau de cereale) ; colector (de produse alimentare); comisionar. Badea Niculaie, clăcaş din satul Băileşti din Dolj, fusese scăunaş, adică comisioîîarul unui turc din Vidin. GHICA, S. A. 31. SCĂUNĂŞ2, scăunaşe, s. n. Diminutiv al lui s c a u n. 3. v. s c a u n (I 1); scaun mic, cu trei sau cu patru picioare (de obicei fără spetează). Aşezată pe un scăunaş cu trei picioare. . . îşi povesteşte păţaniile, stancu, d. 177. îi aşezase pe scăunaşe în preajma focului şi le turna rachiu în păhărele verzi, sadoveanu, b. 142; Maiorul se dase cu scăunaşul mai înapoi şi se uita lung la Comăneşteânu. D. ZAMFIRESCU, R. 248. 2. v. scaun (H 1). Tot timpul. . ■ se muncise să-şi facă loc, de picioarele uriaşului, pe scăunaşul trăsurii. C. PETRESCU, î. II 137. Arghir se aşeză pe scăunaşul cel strimt din faţă. gane, n. iii 190. SCĂUNÎE, scăunele, s. n. Scăunaş2. Nevasta lui But şedea pe un scăunel şi torcea, dumitriu, n. 163. SCAUNOAIE, scăunoaie, s. f. (Popular) Unealtă a dulgherului sau a dogarului, constînd dintr-o bancă pe care lucrătorul şade călare pentru a putea apăsa cu piciorul pe o pedală şi a fixa astfel lemnul de cioplit. scăzăMnt, scăzăminte, s. n'. Pierdere din greutate; micşorare, reducere ; scădere. Un butoi de bordo. . . l-am dat la drojdii, să-l facem rachiu, iar scăzămîntul. . . a fost de aproape două sute de vedre. STĂnoiu, c. i. 85. <>■ Loc. a d v. Fura scăzăiuînt = fară pierdere, fără lipsă ; fără reţinere, fără reducere. scăzătOr, scăzători, s. m. (Aritm.) Număr care se scade din altul. SCĂZtJT1 s. n. (Rar, numai în e x p r.) Pe scăzute = în curs de scădere, de micşorare. Luna, deşi pe scăzute, se ivise pe cer şi nu apunea decît după miezul nopţii. SILVICI, o. n 76. — Formă gramaticală: (în expr.) scăzute. SCĂZtJT2, -Ă, scăzuţi, -te, adj. (Despre lumină, despre abstracte şi despre procese în desfăşurare etc.) Micşorat, diminuat, împuţinat. Afară ploaia curgea prin lumina scăzută, livada umedă licărea întunecos, sadoveanu, O. rv 31. Pe cînd soarele-i sus, Pe cînd şoimid stă ascuns, Pe cînd umbra e scăzută Şi se face nevăzută, Stoian popa se oprea Şi de prînz el poposea, alecsandri, r. p. 98. (Despre corpuri solide) Redus ca proporţii, ca dimensiuni. Caută într-o dimineaţă la stîncă, şi ce minune! stînca era scăzută, se făcuse mai mică. Sbiera, P. 156. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte şi toate celea din ea scăzute in analogie, eminescu, n. 31. -$>■ (Despre voce, glas) Cu intensitate slabă, coborît, şoptit. îl înjură in gîhd ori cu voce scăzută să nu audă el. PAS, L. i 168. Făcu un pas într-acolo şi grăi repede c-o voce ceva mai scăzută. sadoveanu, E. 127. (Despre ape) Cu nivelul coborît, cu debitul micşorat. Apa scăzută a rîului curgea limpede între malurile nisipoase, sadoveanu, o. iii 197. (Despre mîncări) Cu sos puţin, îngroşat (prin fierbere, prin evaporare). SCELERÂT, -Ă, sceleraţi, -te, s. m. şi f. Persoană vinovată de nelegiuiri şi crime (sau socotită capabilă să le săvîrşească); mîrşav, ticălos, criminal. Strîngeţi-vă rîndurile. .. Copleşiţi prin impetuozitatea caracterului vostru pe toţi sceleraţii, toţi aristocraţii. camil petrescu, T. ii 518. Durerea mea e mare... Şi ea se mai măreşte Fiindcă sceleratul ce l-a ucis trăieşte! macedonski, o. ii 1'59. Curata destăinuire a acestui scelerat. . . răsculă o mişcare de ură în toată adunarea. bXlcescu, o. i 103. <$> (Adjectival) E autorul unor măsuri scelerate, bogza, a. î. 507. Principi şi miniştri sceleraţi, boltntineanu, o. 258. — Variantă : (învechit) şcclerat, -ii (alexandrESCu, m. 239) s. m. şi f. SCENARIST, -A, scenarişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care scrie scenarii. SCENARIU, scenarii, s. n. Textul unei piese de teatru, cuprinzînd şi indicaţii privitoare la punerea în scenă şi la regie. Ştii că şi eu am terminat scenariul. Să vă spun subiectul, baranga, i. 218. <0* Scenariu cinematografic — text cuprinzînd subiectul unui film, dialogurile şi uncie indicaţii tehnice şi de regie. Scenariu radiofonic = piesă de teatru scrisa special pentru a fi difuzată prin radio şi corespunzînd condiţiilor specifice de reprezentare exclusiv auditivă. SCÎNĂ, scene, s. f. 1. Parte specială a unei săli de spectacol, de obicei mai ridicată decît restul, pe care se desfăşoară reprezentaţiile. Cînd d-na Pascali apăru pe scenă, î se aruncară buchete şi cununi de flori. cXlinescu, E. 135. Urcat pe un scaun care reprezenta scena, mînca pahare. SAHIA, N. 66. Actorul, pe sub masca ce pe scenă şi-a luat, Pe cînd rîde, are-n pieptu-i al său suflet sfîşiat. MACEDONSKI, o. I 241. ■fy- (Metaforic) Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actori-n scenă, Te momeşte în vîvteje. eminescu, o. i 196. Exp.r. A pune în scenă v. pune. -4- Teatru. Piesa a fost jucată cu succes pe mai multe scene ale ţării. <}■ E x p r. A părăsi SCOna —-a părăsi profesia de actor, a nu mai juca teatru; f i g. a se retrage dintr-o activitate, a părăsi o situaţie de frunte. Un om ca tine. . ■ Cînd lumea îl aclamă nu părăseşte scena. A^ECSANDRI, T. II 217. 2. Subdiviziune a unui act dintr-o operă dramatică, delimitată prin momentul cînd intră sau iese un personaj. Toată scena aceasta a fost însoţită de rîsete şi rumoare. Dascălii au dat afară pe Cetăţeanul turmentat. CARA-giale, o. i 158. 3. Acţiune capabilă de a impresiona, de a atrage atenţia cuiva; întîmplare interesantă. Călătorii noştri deteră peste o scenă destul de neplăcută. . . Căpitanul de poşte bătea cu girbacîul îndoit pe unul dintre slujitori. CARAGIALK, s. U. 27. Toţi alergară pe acasă. . . gîndind la scena ce văzuseră. NEGRUZZI, S. I 78. -0- Expr. A-i face cuiva o scenă (sau sccno) = a aduce cuiva imputări violente (însoţite de ameninţări, lacrimi etc.). — Variantă: (învechit) sţ6nă (kogXi,niceanu, s. 97, golescu, î. 16) s. f. SCENETĂ, scenete, s. f. Piesă mică de teatru (de obicei comedie) cu personaje puţine şi intr-un singur act. SCENIC, -Ă, scenici, -e, adj. Care este în legătură cu scena, privitor la scenă; de teatru, cu efect teatral. E caracteristic~ incoherentul discurs de la întrunirea publică, e scenic acest discurs şi caracterizează şi ridicu- SCENOGRAF - 45 — SCHEMATISM Uzează şi pe Farfuridi şi pe cei ce-l ascultă şi aprobă. gherEa, SX. cr. i 350. <$>• Spaţiu scenic — partea scenei expusă vederii publicului, pe care are loc reprezentaţia (spre deosebire de restul scenei care are alte întrebuinţări). Perspectivă scenică = vedere de ansamblu asupra unui decor. SCENOGRAF, scenografi, s. m. Pictor de decoruri teatrale. (Adjectival) Pictor scenograf. SCENOGRAFIC, -Ă, scenografici, -e, adj. Privitor la scenografie, care ţine de scenografie. Textele marilor dramaturgi, creaţiile cele mai valoroase actoriceşti, scenografice şi regizorale se cer cunoscute şi apreciate de un public din ce in ce mai numeros, contemporanul, s. ii, 1954, nr. 382, 1/3. SCENOGRAFIE s. f. Arta de a picta decoruri pentru teatru. Noţiuni generale de scenografie. seime, -A, sceptici, -e, adj. 1. Care nu are încredere în nimic, care se îndoieşte de toate. Scepticul, melancolicul, amărîtul Leopardi n-ar fi putut să scrie ca Heine. GHEREA, ST. CR. II 81. De sint aşa de sceptic, amicul meu, mă iartă, Ce scriu aici e, poate, o pagină deşartă. DEME-TRESCU, o. 54. «$• (Adverbial) Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece. eminescu, o. i 151. <ţ> (Substantivat) Plebeianul suferea de slăbiciunea lui, tar scepticul de îndoiala lui. GHEREA, ST. CR. I 58. Acesta-i un sceptic în toată puterea cuvîntului; el nici nu se îngrijeşte, nici nu se întristează de ce se petrece în jurul său. ioneSCU-Rion, e. 79. 2. Care este adept al scepticismului. Filozof sceptic. SCEPTICISM s. n. 1. Doctrină filozofică idealistă care neagă posibilitatea cunoaşterii de către om a lumii existente şi a adevărului obiectiv. 2. Atitudine de rezervă,. de îndoială faţă de lucrurile în general admise. Ironia şi scepticismul îi înfloreau pe buze. (Sadoveanu, E. 143. Vorbi. ■■ mustrîndu-şi şăgalnic tovarăşul, stricat de scepticismul cărturăresc. C. petrescu, r. dr. 123. O supunere ticnită soartei, oarecare scepticism rămas din generaţiile vechi. D. zamFIRESCU, r. 52. SCÎPTRU, sceptre, s. n. Toiag sau baston frumos împodobit, purtat (mai ales odinioară) de suverani, ca semn al autorităţii supreme. Pe sceptre şi steme şi tronuri sfărmate, Trufaşă tu calcă. necui,uţâ, ţ. d. 40. (Metaforic) In mină cu sceptru de flori, Cu stea de lumină pe frunte, Treci mindră cu paşii uşori Din vale în munte. neculuţă,-Ţ. D. 56. -f- Demnitate, putere, autoritate; conducere, domnie. Mîna care-a dorit sceptrul universului şi gînduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru seînduri. eminescu, o. i 134. A uni, subt un singur sceptru, provinţiile romine. NEGRUZzr, S. i 271. SCHEATJNA vb. I v. scheuna. SCHECI, scheciuri, s. n. Scenetă scurtă, cu un cuprins glumeţ, satiric, avînd de obicei o temă de actualitate. schîiA, schele, s. f. 1. Construcţie auxiliară provizorie, metalică sau de lemn, care serveşte ca suport zidarilor şi care se înalţă treptat pe măsura ridicării unei construcţii înalte. Oamenii urcau şi coborau schelele, ducind cărămizile ori molozul trebuitor. ANGHEL, PR. 57. Apoi poroncea Schelele să strice, alecsandri, p. p. 191. (Metaforic) Te văd. ■ ■ Suind, palid suflet, a norilor schele, eminescu, o. I 37. + Estradă, tribună, platformă de seînduri. Găsiră... cu cale a pune trupul cel fără cap în mijlocul pieţii, pe o schelă cu trei trepte. ISPIRESCU, h. 373. 2. Unitate (industrială de exploatare a unui zăcămînt de ţiţei sau a unui grup strict localizat de zăcăminte; şantier petrolier. Pe-nserate sosim la Moineşti, cea mai bogată schelă de petrol din Moldova, vlahuţă, o. a. ii 154. + Sondă de petrol. Şi sondorii pe schele şi fierarii la focuri, deşliu, g. 48. 3.' Punte, pod care face legătura unei nave cu ţărmul. Pontoanele, schelele, debarcaderele din porturi se ridică şi se plin la adăpost. BART, e. 329. O neagră de corăbioară. . . Cu malul s-alătura, Parul în mal că-mi bătea Şi schela că-mi arunca, teodorescu, p. p. 43.' + Punte care se întinde de la ţărm spre adînc şi pe care stau pescarii cînd pescuiesc. 4. (învechit) Port (mai ales pe malul unui fluviu); debarcader. Judeţul Teleorman ■ ■ . are. . . schelă la Dunăre. Ell/IMON, c. 138. Oraş in golful Mării Adriatice, schelă vestită, a căruia frumuseţe este pomenită. GOLESCU, î. 106. 5. (învechit şi regional) Tîrg; piaţă pentru diferite mărfuri. Sarea cea mai cu apropiere de schele este aceea din muntele Reghin, i. IONESCU, p. 30. Negoţul într-acest oraş este mic, căci nu este schelă, nici drum mare de trecerea neguţătorilor. GOLESCU, î. 31. — Variantă: scliélii (c. petrescu, î. ii 245) s. f. SCHELAlAI vb. IV V. cil (¡lălăi. SCHELĂlAiAlA s. f. v. cliolălăială. SCHELAlAIT s. n. v. cliclălăit. SCHELĂRIE, schelării, s. f. 1. (Rar) Totalitatea schelelor folosite la executarea unei construcţii. 2. Scheletul unei construcţii. Ambele clădiri erau în faza schelăriei■ şi fără ultimele 4 etaje, sahia, u.r.s.s. 24. F i g. Măi fraţilor de robot şi fraţilor de vis, Să punem umăr zdravăn şi inimă voinică ha schelăria nouă. DEŞLTU, G. 21. SCHELÉT, schelete, s. n. 1. Totalitatea oaselor din corpul unui vertebrat (v. o s a t u r ă); p. e x t. sistemul osos aşezat în poziţia sa naturală. Scheletele înmormintate de volburele năsipului arzător al pustiilor. EMINESCU, N. 24. Cetatea. . . rămase singură... ca un mare schelet de uriaş. NEGRUZZI, s. i 175. -O Fig. Sălci mii înşiraţi pe drum îşi îndoiau scheletele negre, scîr-ţîind cu jale. BART, E. 250. Fantomă. Schelet d-altă lume, cu forme cumplite, Rînjind, către mine privea .neclintit. ALEXANDRESCU, M. 42. 2. Totalitatea elementelor sau pieselor care constituie sistemul de rezistenţă al unei construcţii sau al unui sistem' tehnic. S-au întins grabnic grinzi şi scări de lemn. . . sprijinite de scheletul podului căzut, sahia, n. .34. Pe undele încete îşi mişcă legănate Corăbii învechite scheletele de lemn. eminescu, o. i 63., La apusul zilei scheletul lor [al ruinelor] priveam, alexandrescu, p. 149. 3. Planul unei opere literare saú ştiinţifice; schemă. Se entuziasmează ■ . . înaintea concepţiunii prime, ideii prime, gîndului primordial, care nu e altceva'decît scheletul intrigii. GHEREA, ST. CR. ii 273r — Variantă: (învechit) scliclétru (conachi, p. 227) s. n. SCHEUÉTIC, -A, scheletici, -e, adj. Cu» înfăţişare de schelet, ca un schelet; slab, uscat. In primăvara de lipsă a anului aceluia, se ridicau. ■ ■ şi copii scheletici. sadoveanu, N. F. 153. Anton Muşat întinse mina sche-. letică. c. PETRESCU, c. v. 67. <ţ> ’ F i g. Un puţ înalt şi scheletic, cu cumpănă, dumitriu, v. i,. 109. SCHELÉTRTJ s. n. v. scliclét. SCHEMATIC, -A, schematici, -e, adj. Construit, alcătuit din linii (prea) generale, de schemă, fără prezentarea amănuntelor (semnificative); (depreciativ) fără adîn-cime, superficial; în formă de şablon. SCHEMATISM s. n. Tendinţă, mod de a concepe şi de a prezenta o construcţie, o creaţie, o operă etc. într-o formă schematică, fără a pătrunde în adîncimea lucrurilor ; (depreciativ) respectare rigidă a anumitor formule fixe. SCHEMATIZA _ 46 — SCHILODIT SCHEMATIZA, schematizez, vb. I. Tranz. A da un caracter de schemă unei lucrări, unei opere; a prezenta în mod schematic. SCHEMATIZARE, schematizări, s. f. Acţiunea de a schematiza şi rezultatul ei. SCHÉMA, scheme, s. f. Plan sumar, redus la cîteva linii generale, principale, care permite o vedere de ansamblu asupra unei lucrări. Tablele erau pline de schemele unei sisteme lumeşti imaginare, eminescu, n. 45. -4-Tablou cuprinzînd denumirea posturilor şi salariile respective dintr-o instituţie sau o întreprindere. + (Tehn.) Figură care reprezintă trăsăturile esenţiale ale unui obiect, ale unei dispoziţii sau structuri, ale unui fenomen sau proces. încercă să-şi schiţeze schema viitoare, aşa cum o avea in gind, a pieselor, a pompei, mihale, o. 252. SCHEMBEA s. f. V. scliîmbea. SCHEONARE s. f. v. sckeunarc. SCHÉPSIS s. n. Minte, judecată, pricepere ; perspicacitate. «O- Loc. adj. şi adv. Cu schejisis = cu socoteală ; cu chibzuinţă, cu pricepere, cu un anumit scop (ascuns), cu o anumită intenţie (nemărturisită). Sînt alte roluri mai cu schepsis de jucat, dacă vine vofba să joci şi niţel teatru in viaţă. C. PETRESCU, A. R. .27. SCHERZANDO adv. (Indicînd modul de executare a unei bucăţi muzicale) într-un tempo vioi şi vesel. SCHÉRZO s. n. Piesă muzicală instrumentală de sine stătătoare (sau parte dintr-o sonată sau o simfonie), în general cu o alură vioaie, ritmică. Pină la scherzo ar merge. . . dar la scherzo, fără corn englezesc, sînt mort. SEBASTIAN, T. 304. SCHEUNA, scheăun, vb. I. Intranz. (Despre cîini, uneori şi despre alte animale) A scoate sunete ascuţite şi repetate (de durere, mai rar de bucurie), a chelălăi. Cîinele se trăsese îndărăt in coteţul lui şi scheuna încet. dumitriu, N. 162. A răbdat ce-a răbdat vulpea, a scheunat, s-a repezit chefnind spre ieşire, stancu, D. 431. Cinele o urma supus, scheunind din cînd in cînd, moale, sadoveanu, b. 211. Refl. Fig. Poate cînd le-oi privi atît... scheunîndu-te ca un dine prins, m-oi vindeca de tine! camii, fetrescu, t. ii 239. — Variante: schoaunâ, şcheunâ (camilar, n. i 153) vb. I. SCHEUNARE, scheunări, s. f. Acţiunea de a scheuna şi rezultatul ei. (Atestat în forma scheonare) dinii se domoliră şi cu căscături şi cu scheonări se traseră in deal la oi. galaction, o. i 283. — Variantă : (rar) scheonare s. f. SCHEUNAT s. n. Scheunare, chelălăit. Am auzit pe sub pămint scheunind un căţel luat de ape. . . a trecut scheunatulpe sub mine, s-a tot dus la vale. camilar, N. II 202. — Variantă: şchcuruit (camuar, n. i 153) s. n. SCHEUKĂTtJRÂ, scheunături, s. f. Chelălăitură. Pe deal se aud nişte scheunături jalnice şi lungi, parcă . a pustiu. CONTEMPORANUL, Vlljf 3. — Variantă : şcheunătiiră (camuar, n. ii 425) s. f. SCHI, schiuri, s. n. 1. (De obicei la pl.) Patină de lemn lungă şi îngustă, curbată la vîrf, prevăzută cu un dispozitiv de fixare pe ghete, care permite alunecarea pe zăpadă ; se întrebuinţează în sport. Cu schiuri, blănuri, scări şi funii. .. Cei iinci porniră. ANGHEL-IOSIF, c. M. 1118. 2. (La sg.1 Sport de iarnă cu schiurile (1). Zeci de mii de tineri practică in timpul iernii schiul, patinajul, sportul cu săniuţa etc. scînteia, 1953, nr. 2830. SCHIA, schiez, vb. I. Intranz. A practica sportul cu schiurile. SCHlAUN, schiaune, s. n. Scheunătură. Jivinele rătăceau pe întinderea dreaptă, amestecîndu-şi scîncetele şi schiaunele cu glasurile vîntului. sadoveanu, m. c. 20. SCHIP, schifurî, s. n. Ambarcaţie de sport, de forma unei bărci lungi şi înguste, cu punte de pînză impermeabilă la provă şi la pupă, folosită la concursurile nautice. SCHÎJA, (1) schije, s. f. 1. Sfărîmătură de proiectil (ruptă prin efectul exploziei). în juru-mi cădeau oşteni, bătuţi de plumbi şi schije, sadoveanu, p. s. 137. Am răscolit, printre scrisori şi nasturi, bucăţi de schijă şi fotografii de tranşee, c. PETRESCU, s. 161. Deodată o schijă de obuz Trăsnind. ■ . retează capul lui Cobuz, alf.csandri, p. a. 206. Loc. adj. De schijă = puternic, tare. în braţele-i de schijă, rizînd, grozav îl strînge. ai.ecsandri, p. a. 147. SCHÎLAV, -A, schilavi, -e, adj. Schilod. Parc-ar fi vrut să despice. . . trupul schilav, uscat, al bunicului. stancu, D. 252. Schilavă ca şi măria-sa Cătălina, cu privirile umplute de vise de spaimă, domniţa Chiajna suspină din cînd în cînd. sadoveanu, F. j. 387. Eşti schilav tot! Un cerşetor Te-ntorci acum acasă. Şi ce frumos fecior erai! coşbuc, P. I 77. SCHIIiAÎ vb. IV v. cliclălăi. SCHILAVI, schilăvesc, vb. IV. Tranz. A schilodi. I-a dat un pumn, incit a ameţit, dar în urmă i-a părul rău şi i-a zis: Draga mea, acum te-am adus, acum să te schilăvesc, iărtă-mă. reteganul, p. in 80. schilAvGs, -oAsA, schilăvoşi, -oase, adj. Schilav. (F i g.) Stihuri schilăvoase, negruzzi, s. I 224. . SCHILOD, -OĂDÂ, schilozi, -oade, adj. (Despre fiinţe) Care nu se poate servi de mîini sau (mai ales) de picioare; care are (unul sau toate) membrele ciuntite, mutilate ; (despre membre) ciuntit, mutilat; p. e x t. lipsit de vigoare, slab. Să vorbească despre cosaşii întorşi schilozi la vetrele lor. baranga, v. a. 28. Se mai adăugau şi mişei cu braţe ori picioare schiloade, descoperite vederii, sadoveanu, z. c. 216. Şarpele m-o îmbuca Şi schiload-oi rămînea. teodorescu, p. p. 683. <£• Fig. Clipele schiloade duc in cirje viaţa, lesnea, a. 103. (Substantivat) Un copac uscat stătea departe în cîmp, în atitudinea sucită a unui schilod care cere de pomană. O.AT.AC-tion, o. i 79. SCHILODEAlA, schilodeli, s. f. (Rar) Schilodire, mutilare. SCHILODI, schilodesc, vb. IV. Tranz. A face pe cineva schilod, infirm (bătîndu-1); a mutila, a schilăvi. I s-a plîns că Ion i-a schilodit feciorul, rebreanu, i. 58. <)> Refl. Miul d-auzea, Mi se necăjea, Murgului grăia: — Furii te-ar fura, Lupii te-ar mînca, Că te-ai pocîltit Şi te-ai schilodit, teodorescu, p. p. 497. — Variantă: schilogi (creangX, p. 144) vb. IV. SCHILODIRE, schilodiri, s. f. Acţiunea de a schilodi şi rezultatul ei; mutilare. SCHILODÎT, -A, schilodiţi, -te, adj. Infirm, mutilat; schilod, schilav. Desfăcută pînza şi corpul schilodit al lucrătorului se arătă în lumina înserării. dunXreaInu, n. 14. A scăpat abia cu zile, deşelat şi schilodit. CONTEMPORANUL, I 688. Liber schimb = comerţ exterior neîngrădit de taxe vamale sau de restricţii la import şi la export. + Echivalent, compensaţie. Dacă socoteşti că nu poţi aştepta trei ani, atitncea lasă marfa în sama noastră. Ţi-om da un schimb potrivit, după vremuri. SADOVEANU, D. p. 153. <0> Loc. a d v. în schimb sau (loc. prep.) în schimbul... = drept compensaţie,'ca echivalent, în loc de aceasta, pentru. Poezia avea strofe mai puţine, dar in schimb versurile erau ceva mai lungi, vlahuţă, o. a. 431. Tu-mi ceri chiar nemurirea mea în schimb pe-o sărutare ? EMi-NESCU, o. I 173. Sultanul... mi-ar da averea-i mie în Khimb pe calul meu. alecsandri, p. n 66. + Transfor- marea unei sume de bani în alta de aceeaşi valoare, dar constînd din alte monede. Casă de schimb = întreprindere autorizată să schimbe bani. Scrisoare de schimb — act prin care semnatarul cere unei alte persoane să plătească celui indicat în act sau prepusului său o sumă de bani. Agent de schimb = (îri regimul capitalist) intermediar care are rolul de a negocia, în mod oficial, obligaţiuni de stat şi alte efecte. 3. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » şi arătînd obiectul în discuţie) Transmitere cu caracter de reciprocitate. Toate fenomenele chimice se produc cu schimb de căldură. Schimb de note diplomatice. E x p r. Schimb do cuvinte v. cuvînt (9). 4. Totalitatea lucrătorilor care se găsesc în acelaşi timp de lucru într-o secţie, într-un serviciu etc.; echipă de lucrători sau persoană care după un interval de timp determinat înlocuieşte sau este înlocuită în muncă de altă echipă sau de altă persoană; intervalul de timp cît lucrează o echipă (după care este înlocuită de alta). Schimb de noapte. □ Să lucrăm in două schimburi: tu cu ajutorii — ziua, iar Moise Coinan cu tractoriştii — noaptea. MIIIAI.K, o. 427. Vreau să mai prind schimbul lui Toni; să-l văd ce poate, davi-doglu, m. 9. 5. (Mai ales la pl.) Albituri de corp, rufe de primeneală; primeneli. Serdici n-are haine pe el. Un schimb de rufe, de la reformă, îi acoperă trupul lung. SAHIA, N. 120. Se uită la cufăr. .Acolo era tot ce avea el: un rînd de haine, schimburi şi cărţi, vlahuţă, o. a. 255. îşi ia merinde şi bani de ajuns, schimburi în desagi şi o ploscă plină cu apă. creangă, p. 198. SCHIMBĂ, schimb, vb. I. T r a n z. 1. A înlocui ceva sau pe cineva cu altceva sau cu altcineva. Le schimba [porumbeilor] apa şi împrăştia pe pămînt ■ ■ ■ grăunţele. pas, z. i 130. Intră în odaia din dreapta şi-şi schimbă broboada, sadoveanu, b. 30. Refl. pas. Sus, paşi grei făceau să răsune şlepul. Se schimbau sentinelele. dumitriu, n. 137. <> Expr. A schimba scrisori = a coresponda. (Refl. pa s.) între doi inşi. ■ ■ s-au schimbat următoarele scrisori, macedonski, o. iii 112. A schimba (cîte) o vorbă (sau un cuvînt) sau (cîteva) vorbe (sau cuvinte) = a sta puţin de vorbă. Au schimbat cîteva vorbe repezi, apoi, cind în sală s-a făcut linişte, a vorbit din nou Lupu. Galan, z. r. 26. Schimbăm cîte un cuvînt noaptea, sahia, n. 116. Coborîră în Calea Victoriei fără a schimba un cuvînt. rebreanu, R. I 43. <$• (Obiectul care ia locul altuia se introduce prin prep. « cu », « pe », « întru ») Studenta. . . schimbă cartea de anatomie pe un roman. c. PETRESCU, î. ii 216. Cum fură ei schimbaţi cu nişte căţei. Sbiera, P. 114. Să nu schimb a ta coroană într-o ramură de1 spini. liMiNEseu, o. i 146. 2. A da, a ceda un obiect, un bun pentru altul, a face schimb, Adao sumă de bani pentru a primi alta de aceeaşi valoare, dar constînd din alte monede. 3. A da unui lucru altă formă, alt aspect, altă înfăţişare, altă valoare; â modifica, a transforma, a preface. îi ajunsese la ureche că ţăranii umblă să schimbe ce-a fost in trecut, rebreanu, r. i 255. Dar timpul, care schimbă toate, adusese rînduială şi la gurile Dunării. bart, e. 322. <0” E x p r. A schimba îoaia = a-şi modifica purtarea faţă de cineva. <§> Refl. îţi place cum s-au schimbat lucrurile? Acuma găseşti de toate la magazin. davidoglu, m. 82. Nu se putea domiri. . . cum de in cîteva zile s-au schimbat astfel locurile? ispirescu, L. 9. Pînă la Tecuci vremea se schimbă cind spre vînt, cind spre ploaie ; pulberea şi glodul se luptă pe rînd asupră-mi. RUSSO, o. 144. (Urmat de determinări introduse prin prep. o în ») Pădurile se schimbaseră în cîmpii. ispirescu, l. 9. Palatul .. ■ s-a schimbat iarăşi în sărăcăciosul bordei al moşneagului. creangă, p. 89. (E x p r.) Se schimbă vorba, se zice cînd intervine ceva care modifică o situaţie. De la Neamţ la Fălticeni şi de la Fălticeni la Neamţ era pentru SCHIMBARE — 48 — SCHIMNICIE noi atunci o palmă de loc. Dar acum se schimba vorba: o cale scurtă de două poşte, de la Fălticeni la Neamţ, nu S2 potriveşte c-o întindere de şase poşte, lungi şi obositoare de la Iaşi pină la Neamţ. CREANGĂ, A. 116. + (Despre oameni) A-şi modifica firea, glasul, conduita. Dragă, schimbă-ţi purtarea, Dacă vrei să fii a mea. JARNÍK-bîrseanu, d. 422. Refl. Trec vremile şi cu ele se schimbă şi oamenii. ANGIIEI,, PR. 107. Ăst somn nu prea-mi place şi a să t-o spui. — Ba să-ţi cauţi treaba, că mătiînci trînteală, S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii. AXEXAN-drescu, p. 65. (E x p r.) A se schimba la îaţa sau (t r a n z.) a schimba îeţo v. faţă (II). 4. A se îmbrăca cu alte rufe (curate) sau cu alte haine (decît cele purtate pînă atunci). Abia avui vreme a-mi schimba hainele, negruzzi, s. i 67. R e f 1. Nurorile. . . plecară umilite în cămările lor, ca să se schimbe. ISPIRESCU, h. 40. Fă-măy doamne, ţîntă-n grindă, Să văz mîndra cind se schimbă, jarnîk-bîrseanu, d. 397. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») Cu cămeaşă albă m-am schimbat. SEVASTOS, n. 12. A da cuiva rufărie curată sau alte haine. Ii duce la sine în casă şi-i schimbă în haine uscate, că ale lor toate erau ude. reteganui,, p. iv 76. + (Învechit) A travesti. în stremţe mă-nveleşte De mă schimbă caliceşte. AEECSANDRI, p. p. 137. 5. A muta dintr-un loc într-altul, a aşeza în altă parte, a abate în pită direcţie. Eu schimb privirea-n altă parte. pXun-pincio, p. 59. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor păşune a ei patrie ş-o schimbă. EMiNESCU, o. i 142. Soarele îşi schimbă locul Şi apune roş ca focul aeecsandri, p. ii 19. ^Expr. A schimba vorba (sau, mai rar, vorbirea, cuvîntul) = a abate convorbirea în alta direcţie (pentru a evita un subiect neplăcut). Emilia încerca să schimbe vorba. C. PETRESCU, î. ii 235. Aşa el schimbă vorbirea: Defăimă năpăstuirea. ai,exandrescu, p. .32. A schimba cîntccul (sau tonul, nota) = a'vorbi sau a acţiona altfel decît înainte. A schimba macazul v. macaz. SCIIIMBARE, schimbări, s. f. Acţiunea de a (s e) schimba şi rezultatul ei. 1. înlocuirea unui lucru cu altul. Schimbarea numelui. 2. întorsătură care s-a produs la cineva sau la ceva spre ceva nou; modificare, transformare, prefacere. Iscoditoare şi ageră la minte, nti-i scăpase nimic din schimbările grăbite ale locurilor, oamenilor şi năravurilor. c. PETRESCU, A. 393. Nu o mai cunoştea [grădina] .şi văzînd pe argat, îl întrebă despre acea schimbare. ‘ISPIRESCU, E. 168. Cind Elena îi răspunse, făcînd o uşoară aluzie la schimbarea opiniilor lui, el deveni palid de mînie. boein-tineanu, o. 445. SCIIIMBĂŞ, schimbaşi, s. m. (învechit) Soldat (călăraş, dorobanţ) cu schimbul. . Pleacă schimbaşii. . . după ce dau în primire, sadoveanu, O..vi 227. SCnOICÂT, -Ă, schimbaţi, -te, adj. 1. Care are alt aspect sau alt caracter decît înainte; transformat, prefăcut. Nu era schimbat de fel. Era tot nalt, voinic, spătos, cu mustaţa bălaie, sadoveanu, o. viii 189. Alţi oameni, alte oraşe ¡i cele vechi erau schimbate, ispirescu, l. 9. Toate-mi par acum schimbate, conachi, p. 104. (Despre faţă, glas) Modificat, alterat (de emoţie, de boală). Glasul ii era schimbai, dumitriu, n. 162. Se aşeză iar pe laiţă. Vorbi cu glas schimbat. sadoveanu, b. 53. Ce mai faci? Nu te-am văzut de vro trei zile; eşti bolnav? Te văd prea schimbat la faţă. şez. iv 186. 2. (învechit) Travestit, deghizat. Maghiarina, mindra fată, In barbat mîndru schimbată Şi cu paloş înarmată. alecsandri, p. i 28. Cuza-vodă avea obiceiul ca să umble schimbat in straie, şez. vii 40. SCHIMBĂClOS, -OĂSĂ, schimbăcioşi, -oase, adj. (Rar) Care se schimbă lesne, care este supus schimbărilor ; schimbător, nestatornic, variabil. Fire schimbăcioasă. SCHIMBĂTOR1, schimbătoare, s. n. 1. Sistem tehnic sau fizico-chimic care permite să se modifice valoarea mărimilor caracteristice altui sistem tehnic sau fizico-chimic (viteză, greutate, compoziţie), direcţia mersului unui vehicul etc. <$> Schimbător de viteză = dispozitiv montat între un motor de antrenare şi organele care transmit mişcarea altui sistem tehnic, permiţînd să se modifice turaţia sistemului antrenat fără ca să se schimbe turaţia motorului de antrenare. 2. Aparat care permite schimbul de substanţe sau de căldură între două medii. Schimbător de căldură = aparat care serveşte la transmiterea căldurii de la un fluid cald la unul rece. 3. (în e x p r.) Schimbător de cale = instalaţie de legare între ele a două sau a mai multor linii de cale ferată, servind la trecerea unui vehicul de pe o linie pe alta. SCHIMBĂTOR2, -OĂRE, schimbători, -oare, adj. Care se schimbă (uşor, repede), care se preface, se transformă (necontenit); schimbăcios, nestatornic, variabil. Şi gardul fusese boieresc; acum ardea sub cerul schimbător de martie. dumitriu, n. 91. într-acele zile de început de noemvrie, vremea a fost schimbătoare o săptămînă. Pe urmă iar s-a limpezit cerul şi stătea soarele în senin ziua întreagă, sadoveanu, f. j. 719. Oricum mi-a fi norocul în lume schimbător, îmi voi aduce-aminte de-al meu liberator, aeec-sandri, T. h 80. SCHIMBEĂ, schimbele, s. f. Ciorbă de burtă. (Atestat în forma schembea) Adevărul e că schembeaua dreasă bine, cu puţin ardei roşu, este, la ocazie, superioară cafelei. caragiale, o. ii 359. — Variantă : sckcmbcd s. f. SCHIMBlŞ adv. (Regional) Cu schimbul, cînd unul, cînd altul; unul în locul altuia, pe rînd, alternativ. Luminile ■ ■ ■ se aprind schimbiş tot două cîte două. marian, î. 87. SCHIMNIC, schimnici, s. m. Călugăr care duce viaţă aspră, de privaţiuni, departe de lume; pustnic. Să vorbească numai şapte cuvinte pe zi. . . după obiceiul schimnicilor. stanoiu, c. i. 182. Acolo, în sălbăticia şi pustietatea aceea, trăiesc patru schimnici. vi^AiiUŢĂ, R. P. 67. [în chilii] locuia schimnicul Ilarion. 'ODOBESCU, S. I 342. — Variantă: schivnic (sadoveanu, p. m. 279, hogaş, m. n. 143) s. m. SCHIMNICA, schimnice, s. f. Călugăriţă care duce o viaţă aspră, de privaţiuni, departe de lume; pustnică. ' — Variantă: scliivnică s. f. SCHIMNICESC, -EÂSCĂ, schimniceşti, adj. (Rar) De schimnic. Povesti despre locul de retragere schimnicească al voievodesei fără nume. c. PETRESCU, R. dr. 112. SCHUMNICEŞTE adv. (Rar) în felul schimnicilor, ca schimnicii. schimnici, schimnicesc, vb. IV. Refl. Ase face schimnic. Colo prin pustii Cine... s-a schimnicit? A călugăriţă, albă la peliţă. TEODORESCU, p. p. 35. 4- I titra n z. A duce viaţă de schimnic, a trăi ca uri schimnic. Şi mi se ruga, Şi mi se jura Ca el să trăiască Şi să schimnicească Prin văi şi prin munţi. TEODORESCU, P. P. 37. SCHIMNICÎE, schimnicii, s. f. 1. Viaţă, stare de schimnic; pustnicie. La Călugărie, Neagră schimnicie, Ea se apuca, Lemne d-aduna. TEODORESCU, P. P. 35. 2. Locuinţă a schimnicului. (Atestat în forma schiv-nicie) Intri... prin o portiţă îngustă... în schivnicia părintelui Iovinadie. HOGAŞ, H. 49. — Variantă : schivuicle s. f. ' SCHIMNICIT - 49 - SCHISMATIC SCHIMNICIT1 a. n. Schimnicie. Viaţă c-a trăit Tot in schimnicit. Teodorescu, p. P. 35. SCHIMNICIT2, -Ă, schimniciţi, -te, adj. Care a devenit schimnic; care duce viaţă de schimnic. Aşezarea ■ ■ ■ nu părea de fel să fi fost {nălţată acolo pentru adăpostul unei voievodese schimnicite, c. PETRESCU, R. DR. 54. SCHIMONĂH, schimonahi, s. m. (învechit şi arhaizant) Schimnic. Psalmi rostiţi. ■ ■ de schimonahi bătrîni. UÎSNEA, I. 7. SCHIMONÂHĂ, schimonahe, s. f. (învechit) Schimnică. SCHIMONOSEALĂ, schimonoseli, s. f. Faptul de a (se) schimonosi; schimonositură. Ca să-şi aline privirea, întoarse ochii de la schimonoselile desculţului, c. PETRESCU, A. R. 42. SCHIMONOSI, schimonosesc, vb. IV. 1. T r a n z. A sluţi, a ppci, a urîţi, a deforma, a desfigura, a strica. Ea a învăţat la pension, a auzit acolo cîteva cuvinte franţuzeşti, vorbeşte şi ea, împestriţat cu cuvinte nouă, pe care le schimonoseşte mai rău decît Rică. ibrĂilEanu, s. 48. 0 strîmbătură continuu exercitată. . . asupra muşchilor feţei, distruge şi schimonoseşte pentru totdeauna armonia... figurii, vlahuţă, o. A. 232. Răspundea... schimonosind cuvintele şi îndrugîndu-le fără nici o noimă. CREANGĂ, A. 90. «§> Refl. pas. Cînticele se schimonosesc şi lăutarii mor de foame. ALECSANDRI, T. 80. 2. Refl. (Despre oameni, mai ales despre faţa sau gura lor) A se strîmba, a face grimase. Deodată faţa 1 se schimonosi, preda, î. 185. Gura i se schimonosea intr-un rînjet. camilar, n. I 35. — Variantă: schlmosi (RUSSO, S. 38, alEcsandri, t. 504) vb. IV. SCHIMONOSIRE, schimonosiri, s. f. Acţiunea de a (se) schimonosi şi rezultatul ei. SCHIMONOSIT, -Ă, schimonosiţi, -te, adj. 1. Stricat, pocit, deformat, scîlciat, desfigurat, sluţit. Putea să rezulte... o limbă schimonosită. ibrăilEANU, sp. cr. 21. îşi află copiii slabi. . . şi schimonosiţi, iar la plecarea lui îi lăsase pe toţi frumoşi, reteganul, P. ii 6. Fel de fel de glasuri schimonosite se auzeau. CREANGĂ, P. 303. 2. (Mai ales despre faţă şi despre gură) Strîmbat printr-o grimasă. Ridică securea şi, cu faţa schimonosită de ură, răcni, dumitriu, b. f. 114. O gură cu mustaţă roşe plînge Cu dinţii strinşi, Scîrbos schimonosită. CAMTL, PETRESCU, V. 79. — Variantă: SClliniOSÎt, -ă (RUSSO, s. 92) adj. SCHIMONOSITIjRA, schimonosituri, s. f. 1. Gest, atitudine, grimasă, strîmbătură a obrazului, a gurii (care deformează). De ce caţi s-o scoţi din minte, cu schi-monositurile d-tale? alecsandri, T. 968. 2. Ceea ce este deformat, pocit, schimonosit. Rădăcinile, terminaţiile şi scliimonositurile combinate şi complicate ce ne impun şcoalele. RUSSO, S. 77. 3. Monstru, pocitanie. O schimonositură de om avea în frunte numai un ochi. CREANGĂ, P. 242. — Variantă: schimositură (odobescu, s. ii 512) s. f. SCHIMOSl.vb. IV v. schimonosi. SCHIMOSlT, -Ă adj. v. schimonosit. SCHIMOŞITtRĂ s. f. v. schimonositură. SCHINDTÎC s. m. Plantă erbacee din familia um-beliferelor, cu flori albe, cu fructele ovale, aromatice, din care se prepară o băutură spirtoasă (Conioselinum Fisclieri). SCHINDtJF s. m. 1. Specie de cimbrişor cu tulpina în patru muchii, cu frunzele acoperite cu peri aspri şi cu florile dispuse în capitule; creşte prin poieni şi pe marginea pădurilor (Thymus Chamaedrys). 2. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, întrebuinţată ca nutreţ pentru vite, în bucătărie ca condiment, şi în medicină pentru proprietăţile ei tonice, emoliente şi laxative (Trigonella Foenum graecum). Gospodinele ţin foarte mult ca. . . să samene şi sămtnţă de schinduf, care miroase foarte frumos. pamfilE, a. r. 105. SCIIINÉL, schinei, s. m. Mică plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în mari capitule, cu bractee spinoase; este folosită în medicină ca tonic şi febrifug (Cnicus benedictusJ. SCHINGI, schingiuri, s. n. (învechit, mai ales la pi.) Schingiuire, caznă. Născoci feluri de schingiuri. NEGRUZZI, S. i 158. Să-l omoare in schingiuri. cdNACHl, P. 263. SCHINGIL’Î, schingiuiesc, vb. IV. Tranz. A bate rău, a maltrata, a chinui, a tortura; (învechit) a supune la cazne. Acu nu le mai ajunge că ne schingiuiesc pe noi, încep să ne oropsească şi copilaşii. REBREANU, r. ii 38. Au tăbărît cu toţii pe dinsul şi l-au schingiuit, creangă, P. 60. SCHINGIUIRE, schingiuiri, s. f. Acţiunea de a schingiui; maltratare, tortură, caznă. Schingiuirea ţăranilor şi a ţiganilor făcea parte din obiceiurile zilnice şi era o prerogativă a proprietarilor. alECSandri, c. 235. Intri într-o cămară. . . care servea spre schingiuirea prizonierilor. NEGRUZZI, s. I 311. SCHINGIUIT, -Ă, schingiuiţi, -te, adj. 1. Chinuit, muncit, torturat, bătut. F i g. Dintr-o crîşrnă deschisă s-auzea o vioară schingiuită. EMINESCU, n. 34. 2. Stîlcit, scîlciat, pocit. Frumoasa noastră limbă, căznită şi schingiuită astfel. NEGRUZZI, s. i 266. SCHINTEIÁ vb. I v. scînteia. SCHINTEIE s. f. v. scînteie. SCHINTEHÉRE s. f. v. scînteiere. SCHINTEIETÓR, -OÁRE adj. v. scînteietor. SCHIOĂPĂ s. f. v. şchioapă. SCHIOLĂLĂI vb. IV v. cholălăl. ŞCHIOP, -OĂrĂ adj. V. şchiop. ŞCHIOPĂ vb. I v. şchiopa. SCHIOPĂTĂ vb. I v. şchiopăta. SCHIÓR, -OĂRĂ, schiori, -oare, s. m. şi f. Persoană care schiază, care practică sportul schiului. — Pronunţat: schi-or. SCHIP, scliipuri, s. n. Vas mare de metal, care alunecă pe o distanţă fixă (orizontală sau înclinată) şi care se descarcă automat, la sfîrşitul cursei; este folosit la transportul materialelor în mine, în fabrici etc. SCHÍPTRU, sch.iptre, s. n. (învechit şi arhaizant) Sceptru. Trestia îşi legăna spicul uriaş, pufos şi auriu, ca pe un prea înalt schiptru împărătesc, dumitriu, p. F. 220. în mina dreaptă purta schiptrul voievozilor, în cap cucă şi peste hainele scumpe cabaniţa împărătească, sadoveanu, o. vil 72. Mina-mi dreaptă abia poate schiptrul ţării a-l mai ţine. EFTIMIU, î. 10. ■ SCHlROS, scliirosuri, s. n. Tumoare canceroasă, fibroasă şi tare la pipăit. Braşoveanca zăcaşă şi faţarnică roasă de schiros şi de pizmă. M. I. caragiale, c. 51. SCHISMATIC, -A, schismatici, -e, adj. (Adesea substantivat) (Persoană) care s-a desfăcut de comunitatea SCHISMA - 50 - scIlCia unei biserici. Bine nu intru în cercetare, cine e renegat sau eretic politic sau schismatic. GH3CA, A. 793. SCI1ÎSMĂ, schisme, s. f. Separare formală a unui grup dc credincioşi de comunitatea religioasă căreia îi aparţine ; fi g. neînţelegere sau dezbinare pe chestiuni de principii între grupuri sau persoane, unite pînă atunci; sciziune. Aşa cum se întî?nplă cu orişicine care a cutezat să turbure pe contemporani cu visurile şi cu scrisul lui, am căşunat şi cu discuţii, controverse şi schisme. galaction, o. I 33. SCHIT, schituri, s. n. Mănăstire mică aşezată de obicei într-un loc singuratic; călugării dintr-o astfel de mănăstire. Apucă şi dumneata pe poteca asta la deal; dacă nu-t rătăci, ai să ieşi la schit, hogaş, M. N. 72. Vedem deschi-zfndu-se in dreapta noastră o poiană frumoasă, în mijlocul căreia e aşezat schitul Lainici. vlajiuţÂ, R. P. 66. Grabnic a şi alergat la schitul Vovidenia, la pusnicul Chir iac. creangA, v. 110. SOIIITfŞGlt, schitişoare, s. n. Schituleţ. Dete de un schitişor săpat într-o piatră, marian, T. 96. SCIIlTULÎiŢ, schitideţe, s. n. Diminutiv al lui s c h i t. Ajunsei la un schituleţ. gorjan, h. iv 156. SCHIŢĂ, schiţez, vb. I. Tranz. 1. A desena ceva în mod schematic, a face o schiţă preliminară, fugitivă, din cîteva linii generale. Căuta... să-l schiţeze în diferite momente expresive, cu creionul. CAMII, PETRESCU, o. n 555. Un pictor italian se instalase pe puntea de sus, ca să schiţeze cîteva scene din viaţa de bord a emigranţilor. IîART, s. m. 32. F i g. A contura, a descrie prin cîteva trăsături caracteristice. în linii repezi, schiţa figurile scriitorilor mai însemnaţi şi felul lor de a înţelege arta. VLaiiuţA, o. a. 271. La începutul operei schiţarăm in cîteva cuvinte generale starea Europei de atunci. 1LASDEU, I. v. 8. (Cu complementul * gest», «zîmbet», * surîs») A executa, a face în mod vag, incompict. Ion Ozuti schiţă un gest modest de apărare. C. PETRESCU, C. V. 38. Adineaori am lăsat Chitila — observă conductorul schiţind un zîmbet drept răspuns. REBREANU, R. 1 12. Şi cînd buzele lui schiţau un fin surîs... ea înţelese, fără cuvintet impresia ce făcuse înfăţişarea ei. BART, E. 49. 2. A fixa punctele principale ale unei lucrări ce urmează a fi dezvoltată, a proiecta în linii mari, a concepe. bli-a schiţat o dramă pe care va scri-o. vlahuţă, o. A. 225. SCUIŢAIîK, schiţări, s. f. Acţiunea de a schiţa şi rezultatul ei; desenare, conturare din cîteva trăsături; caracterizare sumară, prezentare schematică. SCIIIţA, schiţe, s. f. 1. Desen sau sculptură în care autorul conturează în linii mari şi caracteristice un subiect care îl preocupă. Profesorul Alexandrii Opriş petrecuse în fiecare vară o lună la faţa locului, cu aparatul fotografic şi blocul de schiţe. C. petrescu, r. dr. 120. + Plan iniţia] şi sumar al unei opere literare sau ştiinţifice; schemă. Schiţa unui discurs. + Lucrare care cuprinde o privire generală asupra unui anumit subiect. Asta e o schiţă asupra originii şi a limbii ţiganilor. NEGRUZZI, S. I 223. 2. Compoziţie literară de proporţii mai mici decît nuvela, în care se redă o întîmplare scurtă şi simplă, caracteristică pentru un individ sau pentru viaţa socială. Caragiale este poet dramatic pînă şi in cea mai sumară dintre schiţcle lui. vianu, A, P. 135. « Momente şi schiţe » [titlu]. CARAGIALE. sciiiverxiseAlA, schivemiseli, s. f. Chiverniseală. (Atestat în forma ¡chivirnisală ) Avea obicei să-fi lege vaca dinapoia căruţei pentru schivirnisală, ca să aibă lăptişor la drum. creangX, r. 115. — Variantă: (regional) schlvirnisâlu s. f. SCHI VII! -\1 S A LĂ s. f. v. scliirernisealu. SC11ÎY.NIC s. m. v. schimnic. SCIIÎYNICĂ s. f. v. schimnicii. SCmYMCÎE s. f. v. schimnicie. SCHIZOFRENIE s. f. Boală psihică gravă, care se manifestă prin scăderea activităţii intelectuale şi prin dezechilibrarea unităţii şi a coerenţei psihice. SCHIZOFODE s. f. pl. Ordin de mici crustacee marine, care prezintă caractere primitive. SCIATIC, -A, sciatici, -e, adj. 1. (In c x p r.) Nerv sciatic = nervul cel mai mare din corpul omenesc, care pleacă din partea de jos a măduvei spinării şi se ramifică în coapsă, în gambă şi în picior. 2. Referitor la nervul sciatic. Nevralgie sciatică. — Pronunţat: sci-a-. SCIĂTICĂ s. f. Nevralgie sau nevrită a nervului sciatic, care se manifestă prin dureri în întreg membrul inferior pe care îl inervează. — Pronunţat: sci-a-. SCINDA, scindez, vb. I. Tr a n z. A despărţi (una de alta) părţile constitutive ale unui întreg, mai ales ale unei probleme din domeniul gîndirii; a fracţiona, a sub-diviza. SCINDARE, scindări, s. f. Faptul dc a scinda; fracţionare, despărţire, separare. Primul război mondial a adus scindarea lumii (n două sisteme: capitalist şi socialist. GHEORGUIU-DEJ, ART. CUV. 245. SCIT, -A, sciţi, -te, s. m. şi f. Persoană făcînd parte din populaţia care a trăit, timp de mai multe secole înaintea erei noastre, în regiunile de la nordul şi vestul Mării Negre, în stare nomadă sau sedentară. (Adjectival) O idee analoagăi a inspirat pe argintarul elen care _ya fi lucrai vasul. .. dupe cererea vreunui rege scit. ODOBESCU, S. H 275. SCÎTIC, -A, scitici, -e, adj. Al sciţilor, propriu sciţilor, de sciţi; provenit din Sciţia. Arheologul cercetă semnele unor aşezări străvechi, poate getice, poate scitice, poate romane, c. petrescu, r. dr. 34. SCIZIOXÂ, scizionez, vb. I. Tranz. A despărţi, a separa, a desprinde dintr-un întreg organizat. ■+• Refl. A se desprinde, a se despărţi. SCIZIOIS'ARE, scizionări, s. f. Acţiunca de a (s e) 3 c i z i o n a şi rezultatul ei; separare sau despărţire a unui întreg în mai multe fracţiuni; desprindere a unui grup dintr-un tot organizat (în special dintr-un partid politic); fracţionare. SCIZIONIST, -A, scizionişti, -ste, adj. Referitor la sciziune, la dezbinare. Manevre scizioniste. + (Substantivat) Persoană care aparţine unei fracţiuni sau care urmăreşte să provoace sciziune (într-un grup, într-o mişcare organizată). SCIZIPARITATE s. f. Formă de înmulţire Ia unele organisme inferioare, care constă în diviziunea corpului în două părţi. SCIZIUNE, sciziuni, s. f. Dezbinare (pe chestiuni de principiu) ducînd la o ruptură totală şi categorică între persoane sau grupuri de persoane care formau înainte de aceasta un întreg organizat; fracţionare, scizionare. — Pronunţat: -zi-u-, SCÎLClA, scilciez, vb. I. T r a n z. A toci, a strîmba, a deforma încălţămintea (mai ales la tocuri). (Refl.) De ghete nu mai vorbesc, că mi se scîlciaseră. CAMII, PETRESCU, V. N. 289. — Prez. ind. şi: (rar) scilciu (DELAVRANXEA, h. T. 12). — Variantă: Scălcii vb. I. SCÎLCIAT - 51 - SUINTE1A SCÎLCTĂT, -Ă, scilciaţi, -te, adj. (Despre încălţăminte) Tocit, strîmbat, deformat. Stătea lingă bătrîn şi-i finea dc urît, în vreme ce acesta punea petec Ungă petec ghetelor desfundate ¡i scilciate. pa'S, z. i 199. Cind s-a reîntors la metoc. . . frigurot şi cu bocancii scilciaţi, a găsit-pe bunul său prieten. stAnoiu, c. i. 69. F i g. (Atestat în forma scăldat) Nu-fi place mai bine traducţia lui Dosofteiu. . ■ care nu te osteneşte cind o ceteşti, nici are fraze mari întortocheate şi scăldate? NEGRUZZI, s. I 266. (Adverbial) Băieţii. ■ . rîdeau mai ales acum, pentru că Budulea vorbea foarte scîlciat ungureşte, slavici, o. i 85. — Variantă: scălciâtj -ă adj. SCÎLCIETtÎBĂ, scîlcieturi, s. f. Acţiunea de a scîlcia şi rezultatul ei; strîmbare, deformare. SCÎNCEĂLĂ, scînceli, s. f. Scîncet. Scîncelile copiilor. SCÎNCET, scîncete, s. n. Plîiis (înăbuşit, întretăiat, întrerupt), geamăt; • scînceală, scînciturâ, scîncit. Cînd m-am răsucit în aşternut, am slobozit un scîncet de durere. sadoveanu, N. V. 87. în grupul femeilor s-au mai auzit şi alte scîncete, înfundate in batiste sau şorţuri. SAHIA, N. 93. Sta cu ochii închişi. Şi numai dnd auzi un slab sdncet deschise mari ochii, care licăreau umblind după copil. BART, E. 333. Vaiet (de păsări, de animale). Rîsul lui Gingu şi scîncetul cîinelui prin somn• se întovărăşiră îndelung, in noapte, c. PETRESCU, S. 36. Aceste închipuiri le trăia Zaharia Duhu. . . ascultind scîncetul cocorilor in întunecimile înalte, id. R. DR. 49. SCÎXCl, scîncesc, vb. IV. I ntranz. şi refl. A plînge cu glas slab, întrerupt, întretăiat. Scîncea în întuneric, pe un capăt de rogojină, sadoveanu, m. C. 9. Copilaşul cel mai mic se ridică, scîndnd şi frecîndu-şi ochii. REBREANU, R. II 166. Cei mai mari acum, din sfadă, Stau pe-ncăierate puşi; Cei mai mici, de foame-aduşi, Se scîncesc şi plîng grămadă Pe la uşi, coşbuc, P. I 224. Tresări prin vis şi-şi strîmbă faţa, sdncindu-se intr-un plîns uscat, ca un copil ca s-a speriat prin somn. VLAIIUŢÂ, N. 39. F i g. Operele acestor lipsiţi de talent ca şi ale acelora care scîncesc şi plîng, fiindcă aşa e moda, aparţin coşului redacţiilor. GHEREA, ST. cr. iii 176. 4- (Despre animale, mai ales despre cîini) A se văita, a geme. Aceste lighioane fugeau ghemuindu-se şi scîndnd, ca sub spaima unui ■ bid de foc. gai,action, o. i 49. La picioare prepelicarul se încolăci mai apropiat, scîndnd prin vis. C. PETRESCU, S. 24. <$> F i g. Abia după ce trenul a frînat, scîndnd jalnic din nenumăratele-i articulaţii îngheţate, uşa biroului e Mişcare » s-a dat in lături. GAI*AN, Z. R. 126. SCÎNCÎT s. n. Faptul de a s c î n c i; scîncet, scîn-citură, scînceală. Şi cum inima-ţi tresare, c-un sdndt dnd el te cheamă. VLAUUŢĂ, p. 63. SCÎXCITOR, -OĂRE, scîndtori, -oare, adj. Care scînceşte. SCÎNCITÎJItĂ, sdndturi, s. f. Scîncet. Ian ascultă, mătuşă dragă, — zisei eu, tăind scurt scînciturile babd mele. hogaş, m. n. 85. SCÎNDUItA, seînduri, s. f. Piesă de lemn lată, cu secţiunea dreptunghiulară, groasă de cel mult 5 cm, obţinută prin tăierea în lung a unui trunchi de copac şi întrebuinţată la lucrări de construcţie şi de tîm-plărie. V. blană2. Lumina feştilei de seu. . . pătrunde în raze fine pînă la mine, prin crăpăturile sdn- durilor de brad. sadoveanu, O. viii 179. Se opri să reteze, cu un ferestrău îngust, capătul sdndurii. C. PETRESCU, î. îl 181. Pe un pat de seînduri goale doarme tînăra nevastă, în mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastă. eminescu, o. i 84. <> E x p r. Scindură do salvare v. salvare. A II (a so usca sau a rămîne) ca seîndura = a slăbi foarte mult. Să arsă pin’ la butuc, Dorul... să nu-l mai duc, Că de dnd dor am purtat Ca sdndura m-am uscat. Jarnîk-bîrseanu, d. 91. A lăsa pe cineva sclndură (sau ca scindară) = a-1 lăsa sărac de tot. Dragele fetiţele Mi-au tocat paralele, M-au băut şi m-au mîncat, Ca sdndura m-au lăsat, teodorescu, p. P. 306. + (Mai ales la pl.) Podele, duşumea. Ia-mă la tine. Mi-e frică. Dorm jos, pe scindură ■ . . înţelege că mi-e frică. C. petrescu, c. v. 269. Aşa se simţea Manlache, întins pe sdndura prispd de la hambar, popa, v. 303. Deodat-aud foşnirea und rochii, Un moale pas abia atins de scinduri. eminescu, o. i 119. (Popular, sugerînd sicriul) Că uritu n-are leac Făr’ patru sdnduri de brad Şi-o piatră mare la cap. hodoş, p. p. 140. Şi mă cată, mamă, cată.. ■ La capul şireagului, Chiar la poala steagului; Eu acolo-i fi-ngropat, Fără scindură de brad. jarnîk-bîrsEanu, d. 324. -<>• E x p r. (Familiar) A-i suna (cuiva) Seîndura = a muri. De băut eu m-oi lăsa, Cînd mi-a suna seîndura. SEVASTOS, N. 277. Lume, lume, soro, lume, De tine m-oi sătura Cind mi-o suna sdndura. teodorescu, p. p. 287. SCÎNDUIîARÎE s. f. (Cu sens colectiv) Depozit de seînduri; totalitatea "scîndurilor din care este construit un obiect. Scîndurăria şubredă începu să se zbată, un drug vui, fierării ţipară, sadoveanu, p. S. 76. Se zorea să taie colţul de-a dreptul, ca să intre în şosea, cînd a auzit sdrţîind, pe celălalt mal, scîndurăria podului umblător. POPA, v. 143. SClNDUREĂ, -ÎCĂ, sdndurele şi (rar) sdndurici, s. f. Diminutiv al lui s c î n d u r ă. Vorbi, potrivind două scîndurele cap la cap. C. petrescu, î. ii 181. Luai lădifa cea de aur... fi deschisînd-o, aflai într-însa nişte scîndurele vechi. GORJAN, H. rv 138. Cu crisnicul se mai pescuieşte şi cu ajutorul tălchigului, care-i făcut din o scîndurică de lemn bortit la capete. ŞEZ. rv 114. SCÎNDUREĂNĂ, sdndureite, s. f. 1. Scîndurea. 2. (La pl.) Tălpigile sau călcătorile cu care se lasă, Ia ţesut, iţele în jos. Lăsarea iţelor în jos se face cu ajutorul iepelor, numiţi încă şi. . . seîndurene. I’AMFILE, i. c. 276. SCÎNDURÎCE, sdndurici, s. f. Scîndurea. Mă dusei în pădurice Şi tăid o scîndurice Şi la capăt cu un cucui (Scripca). GOROVEi, C. 336. SCÎNDUItÎŢĂ, sdnduriţe, s. f. 1. Scîndurea. 2. Lopăţică la amnarul războiului de ţesut, care se leagă de talpa războiului cu o aţă şi ajută Ia învelirea pînzei pe sulul de dinainte. în lungime are o dăltuitură prin care pătrunde o lopăţică plină de găuri, care se mai numeşte şi... scinduriţă. pamfiliv, i. c. 274. * SCÎNDUIVOŞĂ, sdnduruşe, s. f. (Rar) Scîndurică. Mă silii pe o sdnduruşă, Mă-ntîlnii c-o albinuşă, Albinuşa face mierea, marian, ins. 174. ’ SCÎNTEIÂ, sdntdez, vb. I. I n t r a n z. 1. A licări ca o seînteie (care apare şi dispare), a străluci, a luci, a sclipi. Privirea lui s-a dus mai departe, spre oglinzile riului, care scintdau printre lunci şi spre munţii încununaţi de ceţuri albăstrii. SADOVEANU, N. P. 8. Pe frunzele pomilor scintdau ca nişte pietre scumpe picăturile de apă. sandu-ai,dea, V. P. 195. Tranz. (Rar) S-au pierdut spre Balcanii, pe care în silele cu cer limpede, dacă mă sui pe măgură, îi văd lucind, scinteind in lumină spinări gheboase, pietroase. STancu, D. 193. -f (Despre ochi) A privi viu, pătrunzător (sub impresia unui sentiment puternic) ; a luci, a sclipi. Un gol, deodată, se făcu în jurul bătrinului zburlit şi furios, care aştepta gata să lovească, la pindă, cu ochii scintdnd ca o fiară încolţită. BART, E. 301. Cinele se uită, îi scintdasă ochii, delavrancea, n. T. 266. Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul, ai căruia ochi sdntdară ca un fulger. NEGRUZZI, S. i 139. (Poetic) Umbra feţd străvezii E albă ca de ceară — Un SCÎNTEIE — 52 — SCÎRBĂ mort frumos cu ochii vii Ce scinteie-n afară. EMINESCU, °. 1 88. 2. A împrăştia scîntei. Ard nuielele trăsnind, Creşte para scinteind. alexandri, p. ii 106* <§> (Poctic) Luceafărul de ziuă scînteia, parc-ar fi fost scos din foc. SANDU-ALDEA, U. p. 128. — Prez. ind. pers. 3 şi: scînteie (EMINESCU, o. i 209). — Variantă: schiutclâ (macedonski, o. i 29; vb. I. SCÎXTÎIE, scîtitei, s. f. 1, Părticică solidă incandescentă care sare din foc, dintr-un corp aprins, din ciocnirea a două corpuri dure sau însoţeşte o descărcare electrică* Noianul de flăcări de la răsărit se învolbură mai năprasnic. .. O viitoare de scîntei se ridică în văzduh, risipindu-se într-o vijelie de stele căzătoare, rebrkanu, r, ii 107. O cracă trosneşte, se rupe arzîtid, Scîntei priit ceaţă se văd plutind. beldiceanu, P. 60. Scînteile. . . de soare sărutate Se schimbă-n doi feciori, Drăgălaşi ca două flori. UOL.INTT-NEANU, O. 91. «v” Scînteie electrică v. electric. Expr. A i so tace (cuiva) scîntei po dinaintea ochilor, se zice cînd cineva primeşte o lovitură puternică (şi are senzaţia că vede scîntei); a vedea stele verzi. Cînd sar odată voiniceşte de pe-un mal nalt in ştioalnă, din greşeală, drept cu faţa-n jos, numai scîntei mi s-au făcut pe dinaintea ochilor de durere. creangă, a. 61. A se înviifa (sau a se dopri/ide) ca ţiganul cu scînteia = a se deprinde cu râul. F i g. (Sugerînd ideea de lumină) Pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Ţesînd cu recile-i scîntei O mreajă de văpaie, eminescu, o. I 186. Cîmpia i se înfăţişează luminată de scînteile strălucitoare ale licuricilor. ODOBESCU, s. iu 20. (Sugerînd ideea de strălucirc) în lumea asta sint femei Cu ochi ce izvorăsc scîntei. eminescu, O. i 289. Te mai rog... să-m> împrumuţi măcar o dată carul cu boii, s-aduc nişte lemne din pădure la nevastă şi la copii, că n-au scînteie de foc în vatră, sărmanii! creangă, p. 45. 2. F i g. Fapt, aparent neînsemnat, care declanşează o acţiune sau un sentiment. O noapte de acele ce nu le poţi uita, Care aprind în suflet scînteie de iubire. ALEC-SANDRI, p. I 133. + Părticică neînsemnată (din ceva); fărîmâ, pic. Scînteie de talent. Scînteie dc geniu, czd Ţugulea scăpase cu o scînteie de viaţă, căci fraţii tiu-l omorîse de tot. ispirescu, i,. 329. — Variantă: scliinl6io (isfirescu, l. 201, NEGRUZZI, s. i 154) s. f. SCÎNTKTERE, seînteieri, s. f. Acţiunea de a seîn-t e i a şi rezultatul ei; lumină vie, intermitentă (iradiată sau reflectată). Pe undele negre tremurau uneori seînteieri de lumină, dunăreanu, ch. 233. Subt mîngîierile aceloraşi adieri, fînaţul adînc se mlădia în valuri molatice, seînteieri de rouă, aprinsă in lumină de soare, hogaş, M. N. 151. <§> F i g, Catrina închise pe jumătate ochii, lunecînd spre Ruset seînteierea lor de smoală topită, sadoveanu, z. c. 153. — Variantă: schiutci6re (macedonski, o. i 29) s. f. scLnteietGr, -oăjre, scînteîetori, -oare, adj. Strălucitor, sclipitor. Valea Jiului strălucea într-o splendidă zi de toamnă. De jur împrejur se ridicau munţii, măreţi şi liniştiţi, iar crestele Parîngului erau acoperite de zăpezi albe, seînteietoare. bocza, v. j. 142. Cum şedea spinul împreună cu moşu-său şi cu verele sale sus într-un foişor, numai iată ce zăresc in depărtare un sul de raze seînteietoare. . . şi de ce se apropia, de ce lumina mai tare. CREANGĂ, r. 228. F i g. Singur Eminescu a ştiut să scoată dintr-un cimp aşa de îngust frumuseţe nepieritoare de formă, fineţe de sentimente seînteietoare. IONKSCU-RION, c. 104. + Care pare ca împrăştie scîntei; viu, strălucitor, lucitor. Era înaltă. . . cu ochii scinteietori, cu buzele subţiri şi roşii, ibrăileanu, a. 124. Ce pictor va putea vreodată să ne reproducă sclipirea seînteietoare a unui ochi frumos. GUEREA, ST. CR. II 50. După ce se uită o dată cu ochii scinteietori împrejurul său... începu să scurme pămîntul cu ghearele, slavici, N. II 239. Focurile pietrelor scumpe se uneau cu razele seînteietoare ale ochilor. alEcsandri, o, p. 86. — Variantă: scliinteietor, -odre (macedonski, o. i 24) adj. StÎNTEIOĂRĂ. scinteioare, s. f. 1. Diminutiv al lui scînteie. Totuşi două scinteioare se strecurară pe coş şi picară in grădină. ISPIRESCU, I.. 65. 2, Nume dat la două plante: a) seînteuţă (Anagallis arvensis); b) plantă erbacee din familia, liliaceelor, cu flori galbene (Gagea saxtalis). Şi din treacăt, ici şi colo, ' să culegi sinziene cu tulpinele întregi. Margarete, scinteioare şi aglice. TOi’ÎRCEAKU, B. 44. Scînteioarele se ridicau ai vîrful roşu. DELAVRANCEA, s. 59. SCÎNTElOS, -OĂSĂ, scinteioşi, -oase, adj. (învechit) Strălucitor; seînteietor. Fumuri albe se ridică în văzduhul sciw/e/oî, *alecsandri, p. iii 17. + (Despre ochi) Seînteietor, lucitor.Nişte sprîncene lungi şi negre pe sub cari luceau îfi fundul capului doi ochi mici, seînteioşi. ganE, N. 1 58. Privind feţele cele turburate cu ochi scinteioşi, puteai gîci că nu le prea mergea bine, contemporanul, iii 571. Şi văd sub cerul luciu, in zarea-nflăcărată, Zburind o herghelie de armăsari zmeioşi Cu coamele în vînturi, cu ochii seînteioşi. alecsandri, p. iii 283. SCÎ?iTEljŢĂ, seînteiuţe, s, f. 1. Diminutiv al lui scînteie. 2. Nume dat la două plante: a) plantă erbacee din familia primulaceelor, cu tulpina ramificată de la bază, cu flori roşii, rar albastre sau albe; creşte pe locuri cultivate şi aride, prin poienile din păduri’şi pe lîngă drumuri (Anagallis arvensis); seînteioară; b) mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu doi bulbi şi cu flori galbene dispuse în umbele; .creşte pe locuri cultivate, prin vii şi prin grădini (Gagea arvensis). -4* (La pl.) Brumărea. StÎRIiÂVXIO, -Ă, scîrbavnici, -e, adj. Care provoacă scîrbâ ; scîrbos, dezgustător, scîrbelnic. Această superioritate. .. se oploşi ca o scîrbavnică satisfacţie intr-un ascunziş obscur al sufletului. C. petrescu, o. p. I 78. Gluma, oricît de blîndă, a prietenului îl durea altfel. îi părea surîsul scîrbavnic al unui preot care nu mai crede în minunea icoanelor, id. R. DR. 45. SCÎRBĂ, scîrbe, s. f. 1. Aversiune mare (fizică sau morală), dezgust, repulsie, greaţă, silă. Dădu cu piciorul in cuţit, cu scîrbă. dumitriu, n. 248. Cînd văzu. . . pieile de bufniţă tot acolo, îl apucă un cutremur de scîrbă. ISPIRESCU, L, 213. Expr. A-i îi (sau a i sc Îace) cuiva scîrbă sau a-Ipriudc (oria-1 cuprinde) po cineva o scîrbâ (de ceva) = a-i fi (sau a i se face cuiva) silă (de ceva); a simţi repulsie, aversiune, a se scîrbi. Mă văzui în oglindă, fără să vreau, şi mi se făcu scîrbă de figura mea pălmuită, ca de faţa unui laş. vlahuţă, o. a. 149. Cînd Radu a înţeles de ce e vorba, l-a prins o scîrbă nestăpînită de casa în care se afla şi s-a hotărît cu orice preţ să plece de acolo. id. O. A. i 91. Văzînd in capul ară-poaicei ce nu mai văzuse de cînd o făcuse mă-sa, i se făcu scîrbă şi îi veni să scuipe, ispirescu, l. 398. ^ (Rar) Ceea ce provoacă silă, p. e x t. spaimă, groază. (Personificat) Fraţii tăi au dovedit că nu au inimă intr-inşii. .. Doar tu să fii mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vine a crede . . . mi-i nu cumva să te înlîlneşti cu scîrbă în drum §i să dai şt tu cinstea pe ruşine. CREANGĂ, P. 193. 2. (Familiar) Fiinţă murdară, dezgustătoare, om josnic, mîrşav; p. e x t. fiinţă neînsemnată, de nimic. Scirbele din sobor au făcut iar panoramă. G. M. zamfi-rescu, sr. m. N. îl 30. (Folosit ca epitet, urmat de deter-miniri introduse prin prep. « de ») Ne-au dat ruşii ceva, un praf. .. de se toarnă pe baltă şi mor scîrbele de ţînţari. Şi ouăle le mor. dumitriu, N. 236. + Faptă urîtă, nedemnă, reprobabilă ; ticăloşie, nelegiuire. Nul nu! copilă. De-aşa scîrbă m-oi feri. Nu te dă de voie bună... Te voi cucerii SCÎRBELNIC — 53 — SClRŢ Dar să fur ce-mi este dreptul, să te fur că nu-mi eşti dată. Nu! nu vreau! Această faptă pe-amîndoi ar fi o pată. davila, v. v. 106. + (La pl.) Vorbe murdare, triviale, obscene; ocări, înjurături. Pirgu se aprinse de o mtnie grozavă, de care, ca să se uşureze, icni pe nerăsuflate un potop de scîrbe. M. i. caragiale, c. 24. 3. (Regional) întristare, mîhnire, amărăciune ; dezolare. Vinul e bun ţi la bucurie şi la scîrbă. sadoveanu, Z. c. 5. ha ghidul acesta, intra in rărunchii lui o scîrbă fără margini, in care i se topea toată vlaga şi toată dorinţa să iasă la lumină, nepătat cum se ştia. popa, v. 80. Au rămas de-acum singur acasă, zdrobit de scîrbă, atit pentru pierderea păserii cit şi pentru îndepărtarea băieţelului său. Sbiera, p. 72. -4- Grijă, necaz, nenorocire, năpastă. Griji multe ne-au bintuit; una singură mai aspră am avut acum cu fiul nostru: am dovedit-o şi pe aceea; astăzi am pus popas scîrbelor. sadoveanu, z. c. 164. De aceea m-am gindit... să vă scap din toate scîrbele şi să facem o dreptate mare. C. petrescu, î. ii 12. Tuturor le pare bine C-au venit scirba la mine. sevastos, C. 222. 4. (învechit şi arhaizant) Mînie, furie; duşmănie., Balaban a primit poruncă. . ■ să dobindească îndărăt, prin orice mijloace, acele cărţi, scrise leşilor intr-un ceas de scîrbă. sadoveanu, z. c. 103. SCÎRTîfiLNIC, -Ă, scirbelnici, -e, adj. (Rar) Scîrbavnic. Iar strigoiul cel scîrbelnic — o, moment îngrozitor! ■ . . Aruncă-h groapa deschisă pre cioclul tremurător, negruzzi, S. II 60. SCÎRBÎ,. sârbesc, vb. IV. Refl. 1. A avea aversiune faţă de cineva sau de ceva, a se îngreţoşa, a se dezgusta, a-i fi silă, scîrbă. Citiii se scîrbesc de carnea lupuliii. odo-bescu-slavici, la tdrg. -f- Tranz. A produce scîrbă, a dezgusta. A început să mă sârbească de cînd am văzut că-şi pune mintea cu flăcăii, rebreanu, i. 108. 2. (învechit şi arhaizant) A se întrista, a se supăra, a se amărî. Atuncea popasul nostru-i cu întirziere, prietine Ilie. Mie asta-mi place. — Nici eu nu pot să spun că mă sârbesc, sadoveanu, z. c. 58. Iar de sărăcie. . . au de defăimarea oamenilor să nu te sârbeşti. STĂxoiu, c. i. 150. Ştiu că are să se sârbească cînd o auzi de moartea surori-sa. BOUNTINEANU, O. 352. 3. (învechit) A se înfuria, a se mînia. Se scîrbi Mihai cînd auzi de la Sigismund că vrea să închine ţara neamţului. ISPIRESCU, m. v. 35. SCÎRBÎT, -A, scirbiţi, -te, adj. 1. Cuprins de scîrbă, de silă, de aversiune; dezgustat. Ozun muşcă în dinţi cartonul ţigării şi se depărtă scîrbit. C. rETRESCU, C. v. 254. Părăsi scirbită casa şi pe oamenii aceştia care-şi temeau atit de grozav viaţa, agîrbiceanu, S. p. 49. Tata a oftat adine, tmpingind cu lingură, scîrbit, către marginea mesei, cele două jucării lucitoare, sahia, N. 60. 2. (Regional) întristat, supărat, amărît. Suparat, ca vai de capul lui, ştii, ta omid cînd îşi pierde copilaşii, şădea şi el scîrbit pe-o creangă de fag şi nu zicea nimic. ŞEZ. TU 185. Atita-s de supărat, Cumu-i ceriul înnorat, Şi atita-s de scîrbit, Cumu-i ceriul de cernit, jarnîk-bîrseanu, d. 221. 3. (învechit) Mîniat, înfuriat. Atunci sultanul, scirbit pe dînsul, il trimise surghiun Ia Malgara. ISPIRESCU, m. v. 31. SCÎRBtiS,-OĂSĂ, scîrboşi, -oase, adj. 1. Care provoacă scîrbă, repulsie; respingător, dezgustător, greţos. Cînd, ce să vezi d-ta? Unde începu a curge nişte sînge şi venin sârbos, şi un glas se auzi din pom. ispirescu, L. 224. E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped Ia stîrvuri şi se îmbuibă cu mortăciuni. . . Dar căruţa trece-n laturi de acea privelişte scîrboasă. odobescu, . s. ni 16. 2. Care inspiră dispreţ, aversiune, repulsie morală; josnic, detestabil. Toată munca asta scîrboasă ar fi fost degeaba. dumiTriu, n. 52. Plîngeţi, toate lemnele şi pietrele, toţi codrii şi munţii, că acela care vă făcea să vă veseliţi de răsunetul numelui lui, astăzi se răpuse intr-un chip mîrşav şi scîrbos. ISPIRESOT, m. v. 61. Aste nu erau decit o mască scîrboasă cu care voiai să amăgeşti lumea. negruzzi, s. i 228. Exp r. (A Ii) scîrbos la surii (sau a avea gură scîrboasă) = a întrebuinţa vorbe urîte, triviale. 3. (Familiar, despre oameni) Dezagreabil, nesuferit. SCÎRHOŞÎNIEv scîrboşeniiy s. f. însuşirea de a fi scîrbos ; (concretizat) lucru scîrbos, faptă, purtare, vorbă scîrboasă. SCÎRCTUM, scirciume, s. n. (Regional) Scrînciob, leagăn. Mă agăţ de frînghii şi-mi dau drumul. Mă legăn in clopotniţă, parcă m-aş dă in scircium. STANCU, D. 323. Ai di în scircium să ne dăm. pXsculescu, l. p. 82. SCÎRMĂ, scîrm, vb. I. Refl. (Rar) A scotoci; a căuta. Scirmă-te la ciorap... şi pune restul pînă la pol. STANCU, D. 359. S( ÎR>'AY, -Ă, scîrnavi, -e, adj. 1. Plin de necurăţenii; murdar. Intr-un colţ erau murdării scîrnave. DUMITRIU, P. F. 59. Să nu prinzi lucruri scîrnave sau ghimpoase in mîni, că ţi-i feşteli şi ţi-i zgîria niînuţile cele frumuşele! SBIERA, P. 206. Tirgu ii mărişor, însă’scîrnav. KOGĂLNI-CEANU, s. 10. F i g. Dezgustător, josnic, ticălos, infam. ■ 2. F i g. Dezgustător; obscen. Ascultă paşii osteniţi ai companiei printre scîrţiiturile căruţelor. S-auzi o sudui-tură sârnavă şicîteva izbituri, camilar, n. i 201. Dragostea scuturată de tot ce e vremelnic şi scirnav. G. M. zamfi-rescu, sf. m. n. i 112. -0> Expr. (A avea) gură SCÎrnavă = (a avea) gură scîrboasă, v. scîrbos. SCÎRNĂ s. f. Excremente (de om sau de animal). Apoi o zvirlit în butoiul deschis scirnă de ciine, bulgări. STANCU, D. 133. îl ştiam lacom peste măsură, in stare să rime în scîrnă după un gologan. M. I. CARAGIAI.E, c. 98. StlRNĂVÎINir: s. f. (Rar) Scîmăvie. Ptiu ! ce scîrnă-venie de femeie! strigă Safta. slavici, v. p. 90. SCÎRNĂYÎ, scirnăvesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se murdări, a se acoperi cu scîrnă. SCÎRNĂ VÎE, scîrnăvii, s. f. 1. Lucru scîrnav; murdărie. Parcă-l stropeşte cu toate scîrnăviile. G. M. zamfirescu, SF. m. N. I 162. 2. (Adesea ca epitet, urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Om (mai rar lucru, faptă) fără valoare, de nimic, vrednic de dispreţ. Scirmă-te Ia ciorap, scîmăvie, şi pune restul, pînă Ia pol, in căldăruşă. . . ! stancu, d. 359. Ce? O scîmăvie de băiat ., să-mi poroncească mie? SBIERA, p. 72. Mă rog, băbacă. . . crede, nu, am scris o scîmăvie şi o carte răi. kogXlniceanu, s. 101. SCÎRŞNIT6R, -OÂRE adj. v. scrîşnitor. SCÎRŢ interj. (Şi în forma scirţi) Î. Onomatopee care redă zgomotul ascuţit, strident produs de scîrţîitul uşilor, roţilor etc. Cea mai mare din surori, care era păstrătoarea cheilor; băgă cheia in broasca uşii şi, intoreînd-o niţel, scirţ! uşa se deschise, ispirescu, L. 50. -0” Expr. HîrţI încoace (sau încolo), scîrţi încolo v. h î r ţ i1. 4; (Adesea repetat) Redă scîrţîiturile alternative ale unui lucru care se mişcă cînd într-un sens, cînd într-altul. Haşca, clătinată de vint, mai face iarăşi scirţ, scirţ. SBIERA, P. 2. 2. (Mai ales repetat) ‘Onomatopee care redă zgomotul caracteristic produs uneori de încălţăminte în timpul mersului. Cizmele oglindă, lună. Sabia: zdronc-zdronc. . . Cizmele: sclrţ-scirţ. stancu, D. 308. -¡r (Substantivat, m.) Adaos sau potriveală la încălţăminte, pentru a o face să scîrtîie în timpul mersului. Tăsică e grefier la judecătorie, e acritură. Umblă îmbrăcat nemţeşte, cu scirţ la pantofi, stancu, D. 87. începu să coboare scările în spirală SClRŢA - 54 - SCtRŢÎlTURĂ cu oribilele lui ghete cu scîrţ. c. petrescu, c. v. 289. Numai scîrţi uitase Pavel să puie... şi pentru asta rău s-a stricat inima lui Mogorogea. CREANGĂ, a. 103. 3. (Familiar, exclamaţie de dezaprobare sau de dispreţ faţă de afirmaţia cuiva) Da de unde, vorbă să fie. — Variantă: SCÎrţi interj. SCÎRŢA interj. (Şi în forma scîrţai; numai repetat) Onomatopee care redă un scîrţîit repetat, prelungit. Apucă, omule, boii de funie, cirmeşte, întoarnă carul şi scîrţa-scîrţa, mimai ce-i vezi acasă. SEVASTOS, N. 50. (Substantivat, depreciativ, în' expr.) Scîrţa-scîrţa po hîrtie= impiegat, funcţionar, conţopist. Un bărbat falnic ca mine să fie dat in vileag dc un scirţai-scîrţai pe hîrtie? SADOVEANU, E. 221. Iacă, nişte papugii... nişte scirţa-scîrţa pe hîrtie! îi ştim noi! caragiai,E, O. I 44. — Variantă : SCÎrţai interj. SCÎitŢAI interj, v. scîrţa. SCÎRŢĂI vb. IV v. scîrţîi. SCÎRŢiVIĂLĂ s. f. v. scîrţîială. SCÎRŢĂIETOR, -OĂRE adj. v. scîrţîitor. SCÎRŢĂÎRE s.- f. v. seîrjîirc. SCÎRŢĂÎT s. n. v. scîrţîit1. SCÎRŢĂITÎJRĂ s. f. v. scîrţîitură. SCÎRŢI interj, v. scîrţ. SCÎRŢlI vb. IV v. scîrţîi. SCÎRŢIIĂLĂ s. f. v. scîrţîială. SCÎRŢIÎRE s..f. v. scîrţîire. SCÎRŢIÎT s. n. v. scîrţîit1. SCÎRŢIIT6r, -OĂRE adj. v. scîrţîitor. SCÎRŢIITtfRĂ s. f. v. scîrţîitură. SCÎRŢÎI, scîrţîi, vb. IV. In tranz. (Mai ales la pers. 3) 1. A produce, prin frecare (involuntară), un zgomot ascuţit, strident. Zăpada îi scîrţîia sub opinci, iar el cinta. DUMITRIU, N, 200. Cumpenele fîntînilor se lăsau şi se ridicau necontenit, scîrţtind. sadoveanu, o. vn 237. Ar fi ieşit în uliţă, dar ii era frică să nu scîrţîie portiţa. REBREANU, I. 41. Pînă a geme boii, scîrţîie carul, se spune cînd, în loc să se plîngă cei care trudesc, se plîng cei care profită de pe urma trudei acestora. (F i g.) Taci, frate. . . că-ţi scîrţîie gîtul ca o roată de car. alecsandri, t. i 290. <0- Expr. A unge osîa ca să nu scîrţîie (carul) = a plăti cu vorbe de măgulire, sau, mai ales, cu plocoane, bunăvoinţa aceluia de care depinzi sau care s-ar putea împotrivi în mod samavolnic dorinţelor tale. (T r a n z.) A scîrţîi uşa cuiva=a stărui (pe lîngă cineva) cu insistenţe repetate şi plictisitoare. (Atestat în forma scîrţîi) Mie nu mi-o scirţiit nime uşa pînă-n ziua de astăzi, cum 0 scirţii tu la altele, berbantule! HOGAŞ, DR. n 93. + (Despre vehicule încărcate cu poveri mari) A merge, a înainta cu greu. Care cu grîne.. . scîrţîiau toamna spre şlepurile de pe Dunăre, dumitriu, b. f. 72. Carele cu pîine scîrţîiau spre satele munţilor, c. PETRESCU, S. 197. (în contexte figurate) Greu să duci munca... cu car, care scîrţîie din toate încheieturile şi stă să se rupă sub încărcătură, stancu, D. 229. + (Despre încălţăminte) A produce un zgomot ascuţit, caracteristic. Păşi îndesat pe trotuar,4 cu ghetele de piele de bizon, care scîrţîiau in noaptea sonoră, c. PETRESCU, î. 1 20. Cu papucii scirţiind, Cu poalele-n vînt bătînd. .. Ea la apă să ducea, bibicescu, p. p. 263. 2. (Despre animale, mai ales despre insecte) A scoate sunete ascuţite, asemănătoare cu scîrţîitul produs prin frecare. [Insectele] se strecoară prin ierburi, ţiuind, scirţiind, fiuwrtnd, şuierind. odobescu, s. 0-19, ^ Tranz. Un piţigoi veni deasupra capului lui acoperit cu pălăria pleoştită, scîrţiindu-şi necontenit cîntecul. sadoveanu, o. vm 126. 3. F i g. A cînta prost, scoţînd sunete stridente, dintr-un instrument muzical cu co'arde. Scîrţîia din vioară un lăutar, în partea dinspre fund. PAS, h. II 242. + A scrie greu, mişcînd anevoie tocul pe hîrtie. Şi începu să scîrţîie înainte într-un registru, c-un condei cu peniţă mare, galbenă. sadoveanu, P. s. 86. Bîra mai are de scîrţîit cu condeiul prin condici, id. A. L. 138. + (Familiar, despre mecanisme, p. e x t. despre acţiuni, activităţi, întreprinderi) A nu funcţiona cum trebuie, a merge prost, greu. (Impersonal) Ţi-o garantez eu. .. La început scîrţîie. O săptămînă, o lună, un an. . . Pe urmă deodată începe să-ţi bată vîntul în pupă şi atunci... te duce, de nu te mai ajunge nimeni din urmă. c. petrescu, c. v. 53. -4- (Familiar, despre oameni) A o duce rău cu sănătatea. Băbătia lui, de la 0 vreme încoace, nu ştiu ce avea, că începuse a scîrţîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea. creangă, p. 111. — Prez. ind. şi: scîrţîiesc (sbiera, p. 2). — Variante: scîrţăi (c. petrescu, î. i 9), scîrţîi vb. IV. SCÎRŢÎIĂLĂ, scirţîieli, s. f. Faptul de a scîrţîi şi zgomotul produs; scîrţîit (mai ales repetat, prelungit). Fuma scuîpînd şi plimbindu-se însoţit de o scîrţîială enervantă a ghetelor cu gumă. c. petrescu, C. v. 278. — Pl. şi: (rar) scîrţîiele (GOROVEi, c. 297). — Variante : scîrţălălă, scîrţîială s. f. SCÎRŢÎIRE, scîrţîiri, s. f. (Rar) Scîrţîit. Tabăra de cară, cu scîrţîiri de osii şi îndemnuri de glasuri, se puse în mişcare spre Iaşi. sadoveaku, z. c. 203. — Variante: scîrţîire (eminescu, o. i 141), scîrţăirc s. f. SCÎRŢÎIT1 s. n. Faptul de a scîrţîi; zgomot sau sunet ascuţit, strident căie se produce prin frecare. A aşteptat pînă cînd scîrţîitul căruţei s-a depărtat. GALAN, Z. R. 380. în casă era cald şi de afară se auzea la mers scîrţîitul zăpezii. preda, î. 76. Din satul pe care îl lăsam devale biruia, strident, ca nişte chemări de lebădă, scîrţîitul cumpenelor de la fîntîni. galaction, o. I 101. Nu se mai auzea decît scîrţîitul nisipului de sub picioarele lor. bujor, s. 26. + F i g. ■Sunet sau serie de sunete stridente scoase de un instrumentist nedibaci care cîntă la un instrument cu coarde. 1 se păru că aude, in partea cealaltă a cerdacului, un scirţiit ca de sunet de vioară, de ţambal sau de cobză. pas, i,. I 33. Călăuzită de scîrţîitul unei vioare ce se auzea în depărtare, am plecat şi eu pe urma lor. negruzzi, s. i 104. — Variante: scîrţăît, scîrţîit s. n.' SCÎRŢÎIT2, -Ă, scirţîiţi, -te, adj. (Rar) Scîrţîitor. Am găsit aşezări de nemţi, care-şi beau in tihnă cafeaua cu lapte. .. ascultînd fluieratul scîrţîit al greierului, sadoveanu, o. h. 9. SCÎRŢÎITOĂRE, scirţîitori, 8. f. 1. Aparat de lemn, prevăzut cu nişte aripioare care, mişcate de vînt, produc un zgomot strident şi alungă păsările din semănături. 2. Jucărie de copil care produce zgomot; hîrîitoare. SCÎRŢÎITOR, -OĂRE, scîrţîitori, -oare, adj. Care scîrţîie, care produce un scîiţîit. Am o căţea lătrătoare Ş-o uşă scîrţîitoare. teodorescu, p. p. 310, — Variante : Scîrjăictar,-oâre (pX.scci.escu, L. r. 295), SCÎrţHt<5r,-odre (negruzzi, s. i 287) adj. SCÎRŢÎITljRĂ, scîrţîituri, s. f. Scîrţîit .Podurile rulante i se par acum imense şi orice scîrţîitură a lor, cînd lanţurile se încurcă la cirlige, face să-i tresară inima. SAHIA, N. 35. — Variante: scîrţăitură (dan, u. 259), gcIrţHtură (slavici, n. i 33) 8. f. S CL Al - 55 SCUPIRE SCLAI, sclaiuri, s. n. (Mai aies la pl.) Parte componentă a joagărului, care poartă buşteanul după ce a trecut de ferăstrău’. SCLAYj -Ă, sclavi, -e, s. m. şi f. (în orînduirea sclavagistă şi mai tîrziu, ca o rămăşiţă a acestei orînduiri) Persoană lipsită de orice mijloace de producţie, aflată în proprietatea deplină a stăpînului, pentru care era obligată să muncească ; rob. Ştiu că trupul ăsta, supus ca un sclav, nu mă trădează, camil petrescu, U. n. 344. Eşti sclavul lui Hora (iu? alecsandri, T. ii 197. + Persoană care depinde de alta din punct de vedere economic, politic etc. In Republica Populară Romtnă muncitorul nu mai este sclavul fabricantului. REZ. HOT. i 291. Muncitori, bătrlni fi tineri, sclavi ai burghezimii oarbe, Ştiţi voi pentru cine stnngeţi rodul muncii voastre grea? dEmETrbscu, 0.37. De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste, Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi? eminescu, o. i 59. + F i g. Persoană care satisface orbeşte şi în mod servil voinţa altuia. •+ F i g. (Urmat de determinări în genitiv) Persoană care îşi subordonează integral voinţa sau acţiunile unei pasiuni, unei dogme etc. ' SCLAYAGÎSM s. n. Orinduire socială care a precedat feudalismul şi în care baza raporturilor de producţie o forma proprietatea clasei dominante asupra mijloacelor de^ producţie şi asupra producătorului-sclav. SCLAVAGIST, -Ă, sclavagişti, -ste, adj. Care aparţine sclavagismului, specific sclavagismului. Ideologii societăţii sclavagiste propovăduiau ideea că sclavii nici nu pot fi numiţi oameni, că ei nu sint altceva decît « unelte cuvtn-tătoare». contemporanei,, s. ii, 1953, nr. 357, 2/1. SCLAVĂJ s. n. Sclavie. SCLAVIE, sclavii, s. f. (în orînduirea sclavagistă şi, ca o rămăşiţă, în alte orînduiri) Stare, condiţie de sclav ; robie (1). Hai, scumpe surioare, uitindu-ne sclavia Să ne oglindim in apa fintinii Blanduzia. ale.csa.ndri, T. ii 196! ■+ F i g. Stare de dependenţă politică, socială şi economică în care este ţinută o ţară, o clasă socială, un individ. Unde stă cea dinţii inegalitate socială? în sclavia femeii, bolliac, O. 43. SCLERODERMIE s. f. Boală caracterizată printr-o întărire şi îngroşare a pielii şi a ţesuturilor celulare subcutanate şi care produce uneori atrofii şi deformaţii mari. • SCLEROMÉTRU, sclerometre, s. n. Instrument pentru determinarea durităţii unui corp metalic prin măsurarea rezistenţei la zgîriere. SCLEROSLÔP, scleroscoape, s. n. Aparat pentru măsurarea .durităţii unui metal prin măsurarea înălţimii la care sare înapoi un berbec de o anumită greutate, lăsat să cadă asupra corpului de la o anumită înălţime. SCLER0TICĂ, sclerotice, s. f. înveliş exterior al globului ocular, care constă dintr-o membrană cu funcţiune protectoare, formată din fibre tari, albe şi elastice ; (popular) albul-ochiului. SCLEROZĂ, sclerozez, vb. I. Refl. A fi atins de scleroză, a se îmbolnăvi de scleroză. SCLEROZAT, -Ă, sclerozaţi, -te, adj. Bolnav de scleroză. Inimă sclerozată. F i g. Arşiţa asfaltului şi umbra uscată a zidurilor ii înăbuşise intr-atita seva puţină in trunchiul sclerozat, că-mi păruse din cea dinţii zi un copac martir, c. petrescu, s. 8. SCLEROZĂ s. f. întărire a unui organ sau a unui ţesut, datorită hipertrofiei ţesutului conjunctiv pe care îl conţine; sclerozare. Scleroza şi degenerarea arterelor. BABEŞ, O. A. I 135. . SCLÎFĂ, sclife, s. f. (Regional). Un fel de sanie cu eaYé se aduc iama t’rünchii groşi de copad din pădure. SCLIFOSEALĂ, sclifoseli, s. f. Faptul de a se sclifosi; (concretizat) nazuri, mofturi, fasoane. Haide, nu vă mai codiţi, ridicaţi-o de-aici. . . ştiu eu sclifoselile astea muiereşti. vlabuţA, o. a. ii 72. SCLIFOSI, sclifosesc, vb. IV. Refl. 1. A plînge prefăcut, fără motiv ; a se smiorcăi. îmi era ruşine şi-mi ascundeam ochii să nu vadă nimeni că mă sclifosesc ca o proastă. C. petrescu, c. v. 8Ş. Mireasa au pus nasul in piept şi se sclifosea şi mai tare. şuiera, p. 20. Nu mă duc, mamă! nu mă duc la Socola... ziceam eu plingind cu zece rinduri de lacrimi... — Degeaba te mai sclifoseşti, Ioane, răspunse mama cu nepăsare, creangă, a. 119. 2. A face mofturi, nazuri, fasoane, a se fandosi, a se marghioli. Femeile mai in virstă, bucuroase că sint in joc, se sclifoseau făcind fel de fel de mofturi. CAMII, PETRESCU, O. I 314. Ian să-i fi sculat la treabă şi apoi să-i vezi cum se codesc, se drimboiesc şi se sclifosesc, zise mama. CREANGĂ, A. 39. SCLIFOSIT, -Ă, sclifosiţi, -te, adj. Care se sclifoseşte, care face nazuri; fandosit, izmenit. SCLDIPIÎŞ, sclimpuşe, s. n. (Regional) Mic cîrlig de lemn cu resort, cu care se fixează rufele puse la uscat pe frînghie; cîrlig de rufe. SCLINTI vb. IV v. scrînti. SCLINTIT, -Ă adj. v. scrîntit. SCLINTITtJBĂ s. f. v. scrîntitură. SCLIPEĂLĂ, sclipeli, s. f. Faptul de a sclipi; sclipire. SCLÎPET s. n. V. sclipit. SCLÎPEŢ, sclipeţi, s. m. 1. Plantă erbacee din familia rozaceelor, cu tulpina noduroasă, cu flori mici galbene; creşte prin păşuni şi prin pădurile de munte (Potentilla silvestris). 2. Plantă erbacee din familia labiatelor, cu flori purpurii sau, rar, albe; creşte prin tufişuri, în locuri aride şi pietroase (Teucrium Chamaedrys). SCLIPI, sclipesc, vb. IV. Intranz. A luci (cu o lumină vie şi tremurătoare); a scînteia, a străluci. Acum, alb in soare, sclipeşte pietrişul, Iar Crişul în matca lui leneş se-ntinde, se-ndoaie. BENiuc, A. R. 27. în vale cătră marginea păduricii, sclipea un rimnic întins in lumina dimineţii. Sadoveanu, O; i 35. Sclipind departe, prin frunziş, O stea smerită şi albastră Stă singuratică,: pieziş, Deasupra noastră. TOPÎrceanu, p. 244. <)> (în propoziţii atributive introduse prin conjuncţia «de» sau urmat de determinări introduse prin prep. «de», exprimînd ideea de superlativ) Sclipeşte de curăţenie. i—i Căruţa era împodobită cu pietre nestimate de sclipeau in faţa soarelui ca cine ştie ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. <0- (Poetic) Pe faţa apei sclipesc, ici, sfarmături de oglinzi; colo, plăci de oţel; comori de galbeni intre trestii. GÎR- LEanu, l. 16. Flori, juvaeruri in aer, sclipesc tainice in soare, eminescu, o. 143. + (Despre ochi) A scînteia (din cauza unei emoţii), a avea o strălucire deosebită, nefirească. Ochii lui se uscau de ardoare şi sclipeaţi cu o bolnavă dorinţă. EMINESCU, N. 75. Erau grozav de mulţi bani, şi ochii lor sclipeau in vederea lor. slavici, o. i 356. (întărit prin «în cap ») îi sclipeau răutăcioasei ochii in cap şi plesnea de ciudă, creangă, p. 69. — Variantă: scripi (budai-deleanu, la cade) vb. IV. SCLIPIClOS, -OĂSĂ, sclipicioşi, -oase, adj. Sclipitor. 100 de galbeni frumoşi şi sclipicioşi. RETEGANUL, p. i 13. <0* F i g. Meşteri isteţi şi dibaci fac să joace in ochii ■ ■. publicului tot felul de. . . întortocheri sclipicioase. odo-bescit; s. ii 540. SCLIFÎRE, sclipiri, s. f. Faptul de a sclipi; lucire, licărire, scînteiere. Apa limpedet versuie, se aprindea in SCLIPIT - 56 — SCOARŢĂ sclipiri de aur, ptnă pe prundurile alburii de dincolo. SADOVEANU, o. iv 77. Din vale şi de pe stingă se furişau pînă la mine sclipirile scurte şi fugătoare ale Bistriţei. HOGAŞ, m. N. 58. Izvoare limpezi, cu sclipiri de oţel, s-azvtrl printre stinci in valurile grele. VLAHUŢĂ, r. p. 90. <$• F i g. Tot parcă-l mai înviora cite-o sclipire de nădejde. La TDRG. SCtlPÎT s. n. Sclipire.- »?- ar fi zis că înseşi stelele in sclipitul lor lăcrămează, auzind acest glas înduioşat. GANE, n. ii 46. Şi orb de-al armelor sclipit, S-alerge soarele-napoi spre răsărit. COŞBuc, P.'l 148. — Variantă: Sclipet (c. PETRESCU, c. v. 311) s. n. SCLIPITOR, -OĂRE, sclipitori, -oare, adj. Care sclipeşte ; lucitor, lucios, strălucitor, scînteietor, în întu-nerictil ferestrelor, se răsuceau mereu fîşii de fum, cu inii de scîntei sclipitoare. REBREANU, R. i 275. Văpaia lunei s-aşterne pe sclipitoarele întinderi. vlahuţX, n. 140. Roiau fluturi uşori, ca sclipitoare stele de aur. EMINESCU, N. 8. SCLIPITCRĂj sclipituri, s. f. Lucire momentană, trecătoare ; sclipire, sclipit. Cînd trecuse bine de amiază, lui Stoicea îi năzări, printre copacii ce dădeau devaie, o sclipiiură ca de brici. GALACTION, o. I 46. Şapte poli-candre de aur greu, cu cîte şapte sfeşnice, atîrnau din tavanul lucrai în sidef în feluri de sclipituri care-ţi luau ochii. caragiale, p. 141. SCLIPUÎj sclipuiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.) A strînge cu greu, puţin cîte puţin (din cele necesare); a face rost, a agonisi, a procura. Poate va fi sclipuit ceva gologani şi pentru datoria de astă-iarnă. CONTEMPORANUL, s. Ii, 1948, nr. 104, 6/3; In sfîrşit, 'facem noi ce facem, şi sclipuim, de cole o coasă ruptă, de ici o circeie de tînfeală, mai un vătrar cu belciug, mai beşica cea de porc a mea, şi pe după toacă şi pornim pe la case. CREANGĂ, a. 42. Bună ziua, Zamfiră, ce faci? Torci fuior, sclipuieşti zestre? contemporanul, vij 497. SCLmSEĂLĂ, scliviseli, s. f. Acţiunea de a sclivisi; (concretizat) strat subţire de tencuială de ciment aplicat pe faţa unui perete, a unei pardoseli etc. pentru a se realiza o suprafaţă perfect netedă. SCLIVISÎ, sclivisesc, vb. IV. 1« Refl. (învechit) A se îmbrăca cu îngrijire exagerată; a se dichisi, a se găti. 2. Tranz. A netezi, a lustrui. (A b s o 1.) Artiştii lui Neagoie Basarab scormoneau, ferecau, făţuiau şi sclivi-seau subţire cu dăltiţa. odobescu, s. ii 513. SCLIYISÎT, -A, sclivisiţi, -te, adj. 1« (Despre persoane) Dichisit, gătit. în sfirşit sosi afabil, surîzător şi sclivisii... ca o cucoană întîrziată la întîlnire. REBREANU, R. II 80. Mişu iese la primblare Parfumat şi sclivisit, în costum uşor de vară, Vesel, mîndru, fericit, vlahuţă, o. a. 170. 2. Netezit, lustruit, scrobit. Aniţooo/... începu ea să strige cu un glas de pînză nouă şi sclivisită, ce parcă s-ar rupe pirtind. hogaş, M. N, 81. Dind puţin la o parte colţul părului, sclivisit de cosmetic. DELAVRANCEA, S. 131. SCOĂBĂ, scoabe, s. f. 1. Piesă metalică formată dintr-o tijă cu capetele îndoite în unghi drept şi ascuţite la vîrf, folosită pentru a fixa între ele piese de lemn sau de piatră (mai ales la construcţii provizorii). Dădu tir-coale sipetului cu scoabe şi cercuri şi ţinte de fier. C, PETRESCU, A. R. 196. Cu un amînar de oţet, în formă de scoabă veche, prinse a scoate, din vinele mute şi negre ale unei cremene răci, unizvor de scîntei luminoase. HOGAŞ, M. K. 114. Am putut parveni la dezlipirea capacului şi la descleştarea lui din scoabele de fier. EOLLTAC, o. 274. <)> (în metafore şi comparaţii) Eu tot voinică şi grasă sini şi ea-i îndoită ca o scoabă şi creaţă ca o coajă de nucă. sadoveanu, o. vin 719. Pentr-o mindreţe dă voinic ca dumneata n-o fi fost atit dă grea treabă ca pentr-o scoabă bătrină ca mi- ne. c. petrescu, A. R. 50. Ce tare a slăbit şi mama Pa-raschiva asta 1 gîndea Irina. S-o făcut ca o scoabă, sărmana! bujor, s. 79. 2. Unealtă folosită la scobit sau la răzuit, mai ales în lucrări de dulgherie şi de dogărie. Un ţigan cu scoabele Să sape coveţile; Iar alţii cu ciocanele Să bată sus potcoavele. ŞEZ. II 10. 3. Scobitură în zid; firidă. într-o scoabă, în părete, ardea o candelă, odobescu, s. i 131. 4. Fiecare dintre discurile osoase de pe pielea unor peşti (morun, nisetru, cegă etc.). SCOĂCĂ s. f. (Regional) Lapte acru (v. c h i ş 1 e a g) ; brînză proaspătă făcută din acest lapte. SCOĂCE, scoc, vb. III. (Regional) 1. T r a n z. A încălzi la foc laptele acru, pentru a-1 închega şi a-1 transforma în brînză. Unele femei, ca să se aleagă untul mai repede, «scoc» (fierb ) smîntina la foc. ŞEZ. vrr 98. <0>F i g. Se vede că redactoml Curierului are drept calimară o oală de scopt politica, alECSandri, s. 88.-$>R e f 1. p a s. Chişleagul... se scoace (se pune la foc, de se încheagă in brînză) şi, turnindu-se în strecurătoare, căpătăm brînză de vaci. ŞEZ. vii 98. 2. Refl. A fermenta, a dospi. (F i g.) Nu trebuie . . să stea mulţi la grămadă şi culcaţi, pentru că de fierbinţeală îndată se scoc şi pier îii iarnă. drăgiiici, Ja tdrg. SCOĂCERE s. f. (Regional) Acţiunea de a scoace; încălzirea la foc a laptelui, pentru a prepara brînză. O scoacere rea aduce o brînză prea moale, pamfilE, i. c. 26. SCOĂRŢĂ, scoarţe, s. f. 1. înveliş extern al tulpinilor, ramurilor, lujerelor şi rădăcinilor lemnoase; coajă. Auzirăm peste o vale, -undeva, ciocănitoarea cea mare de munte, duruind sonor în scoarţa copacilor. sadoveanu, o. viii 14. Potrivea scoarţa întreagă a unui brad despoiat, pe acoperămintul tupilat al stinii zdruncinate de furtună. HOGAŞ, M. N. 190. într-o scoarţă de copac O să bată tica-tac Tactul, ghionoaia. coşbuc, p. i 301. -$> (în metafore şi comparaţii) Pieptarul de piele de căprioară şi, dedesubt, cămaşa de in erau scoarţă de sînge închegat. SADOVEANU, O. I 17. Tunicile foşnesc la fiecare mişcare aspru, fiindcă de patfu zile, de cînd le înmoaie prin noroaie. . . s-au întărit scoarţă. c. petrescu, î. ii 33. Cu guler nalt, pînă la urechi, cusut scoarţă, chica, la tdrg. Expr. Obraz de scoarţă = om necioplit, lipsit de ruşine, de bună-cuviinţă. S-a trece ea şi asta; obraz de scoarţă, şi las-o moartă-n popuşoi. creangă, a. 51. Mamă (sau soră) dc scoarţă = mamă (sau soră) vitregă. Această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă şi de mama vitrigă. creangă, r. 283. 2. învelişul exterior, tare al globului pămîntesc; coajă care se formează la suprafaţa pămîntului după ploi mari, urmate de secetă. 3. (De obicei determinat prin «cerebrală ») Partea exterioară a emisferelor cerebrale, formată din substanţă cenuşie. Scoarţa coordonează toate funcţiunile organismului. danielopolu, f. n. ii 252. 4. îmbrăcăminte rigidă a unei cărţi, a unui caiet etc.; copertă. Pe masă se aflau foile dactilografiate şi broşura, cu'scoarţele roşii, sub o cămaşă banală de dosar. c. petrescu, a. 353. Albumul ei cu scoarţe violete E plin de cărţi poştale ilustrate. TOPÎrceanu, p. 209. Vechiul lui caiet.. . ale cărui scoarţe vinete, pătate de stearină, ii aduceau aminte nopţi de neodihnă. vlahuţă, o. A. iii 75. <ţ> Expr. Din scoarţă în scoarţă = de la prima pînă Ia ultima pagină, de la început pînă la sfîrşit, în întregime. îmbulzeala la ranguri era atit de mare, că se umpluse din scoarţă in scoarţă condica pitacului domnesc. CHICA, S. 37. Ce batjocură să mă puie pe mine. .. să învăţ a b c! pe mine care înţelegeam pe Eradian, diti scoarţă in scoarţă! negruzzi, s. i 7. SCOATE -57 - SCOATE 5< (Determinat uneori prin « de car ») Perete de scîn-duri cu care se înlocuiesc 1 oi trei e carului cînd se transportă material granular. 6. Ţesătură groasă, de obicei de lînă, lucrată cu diferite modele şi flori, care se aşterne pe pat, pe duşumea etc.; covor. Lumina se ■ . . pierdea, fără urmă, in scoarţele bătri-nefli, pălite, care atirnau pe pereţi, dumitriu, n. 34. lordache şi Profira se culcară amlndoi în carul larg, plin de scoarţe şi de cojoace. GALAcnoN, o. i 286. Frumoasele ţesături şi cusături ce se fac. ■ ■ pe învelitori fvelinţe, lăicere, scoarţe). ODOBESCU, s. n 107. ' — PI. şi: (6) scorţuri (SADOVEANTJ, B. 94). SC0ÂTE, scot, vb. III. T r a n z. I. (în opoziţie cu băga; folosit şi absolut) 1. A lua ceva dintr-o cantitate mai mare, dintr-un anumit loc sau din locul unde se află. Fiul paşei din Ianina de la piept o floare scoate, coşbuc, r. I 62. Atunci scoase apă din fintină cu o vadră, reteganue, p. rv 48. începură a scoate din lada babei valuri de pinsă. CREANGX, P. 14. A doua zi profesorul veni şi. . . scoase din sin o broşură cartonată cu hirtie pestriţă. NEGRUZZI, S. I 7. «$> F i g. Scoate-o lume ca din basme în lumini de felinare — Umple noaptea de fantasme Neclintite şi bizare. Topîrceanu, b. 70. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos. eminescu, o. i 140. <£> Expr. A scoate apă (sau lapte) din piatră (seacă) = a face lucruri neobişnuite, imposibil de realizat, dovedind vrednicie, isteţime mare. Spuse Xmeul bătrinei mimai la ureche ca să nu mai tragă nădejde de oi, că acum fu Stan Bolovan la stînă, care e aşa de tare, de scoate apă din piatră, rETEGanui., p. IV 17. Noi insă, pre limba noastră a strămoşească, zicem unui. ■ . om că este romin dezgheţat care scoate lapte dulce din piatră seacă, isfirescu, u. 89. A-şl scoate în farfurie = a se servi din mîncare, a lua mîncare, a-şi pune în farfurie. îşi scotea a doua oară in farfurie, c. PETRESCU, î. I 95. ❖ Refl. pas. Un puţ cu furcă, adică o groapă adincă de unde se scoate apă cu burduful, odobescu, S. iii 16. 2. A extrage dintr-un spaţiu sau dintr-un înveliş, pentru a elibera sau a utiliza. Să ştii că din bute nu vei ieşi pină ce nu te-a scoate Mandolina mea. RETKGAKUL, p. v 72. îl scoase din sicriu şi, cum U luă in braţe, tăcu. ISPI-RESCU, i,. 146. Să ieşi din raclă cînd te-a scoate bunica din groapă. creangX, p. 323. <> E x p r. A scoate casta-nole din ioc (sau din spuză) cu mîna altuia v. castană.^ (Complementul indică o armă) Prin pădure nu erau poteci. Stoicea mergea pe de-a-ntregul. Pe unde agurizarii înfrăţeau prea strins şi-l încurcau, Stoicea scotea cuţitul, gat.ac-TION, o. I 46. Scoateţi spada şi juraţi. alECSAndrt, r. n 84. Scoţindu-şi toporul, sta cu dînsid gata in mină, ca in loc de sabie. DrXghici, r. 65. Turcii rău se minia, Paloşele toţi scotea, jarnîk-bîrseanu, d. 493. Expr, A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. A face să iasă trăgînd, depunînd un efort; a da (cu forţa) afară. Se puseră la vîrtejuri şi scoaseră pe fata cea mare. ISPIRESCU; L. 88. îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul şi i-o presură cu sare şi cu piperi. creangX, p. 13. Expr. Ce intră în gura lupului, nu sc mai poate scoate = un lucru intrat în stăpînirea altuia greu se mai recapătă. R e f 1. reciproc. Să facă un colac de secară Să-l dea la fete-n cămară, Că se bat de-alaltă-seară Şi se scot de plete-afară. TF.ODORESCU, P. p. 143. + A desprinde ceva de la locul lui. Atunci Ipate scoate plosca de la obltnc, dă babei vro cfteva gituri de rachiu şi apoi îi mai întinde şi o pungă toşcă de bani. creangX, p. 171. ^ Expr. A scoate luleaua de la ciubuc = a se enerva, a-şi schimba atitudinea (în rău), a-şi înăspri purtarea. Mai dăutiăzi mă-ntilneşte unul ce-i zic Cleve-tici, şi mă-ntreabă nitam-nisam, de sint cadinsul, demagog? Dă, măi, Gogule! i-am răspuns şi eu, cată-ţi de drum pină ce nu scot luleaua de la ciubuc. alecsandri, T. i 238. + A elibera dintr-o strinsoare ; a degaja. Veniră mai mulţi păzitori... de-l scoaseră din glodul unde se nomolise. ISPIRESCU, I,. 374. 3. A pune la vedere, a înfăţişa, a da la iveală; a expune. Urgisita şi zbuciumata lui soţie scosese acum pe tipsie şi cloşca cu puii de aur. CREANGX, P. 99. Fă-mă cirpă d-ale mari. La bădiţa-n buzunari, Să mă scoată-n tîrguri mari. hodoş, p. p. 55. ^ Expr. A scoate la TÎnzare (sau la mezat, la licitaţie) = a pune în vînzare (la licitaţie). Lucrurile au fost scoase la mezat. c. petrescu, î. ii 122. A scoate în evidenţă (sau în rcllef)=a sublinia, a reliefa, a accentua. A scoate la iveală (sau în vileag', la medean) = a face cunoscut, a da la iveală. Am descoperit noi un secret, după îndeletniciri cărturăreşti de patruzeci de ani, care, cu ajutorul lor, ne-a îngăduit să scoatem în vileag povestea cea adevărată. Sadoveanu, d. r. 6. 4. (Complementul indică un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc.) A dezbrăca (sau a descălţa), a îndepărta de la sine, a se despodobi. Lăsasem friul şi scosesem mănuşile, ca să răsucesc o ţigară, saboveanu, o. vin 199. începu să-şi scoată fracul, sahia, n. 101. Iute mi-am scos ciubotele din picioare. creangX, o. A. 44, Şi inelul scump i-l scoati de pe degetul cel mic, Ş-apoi pleacă iar in lume năzdrăvanul cel voinic, eminescu, o. i 79. <0> Expr. Pe unde scot (scoţi etc.) cămaşa? = cum aş (ai etc.) putea să ies (să ieşi etc.) din încurcătură, cum să mă descurc (să te descurci etc.) sau să scap (să scapi etc.) de belea? E, domnule şef, acu să te vedem pe unde scoatem cămaşa! răbufni primarul cu faţa strimbată de îngrijorare.' REBREANU, r. i 97. A-şi scoate căciula v. căciulă. 5. A trage afară cu forţa, a smulge, a extrage. N-are un ochi de loc. I l-a scos cu suliţa un călăreţ teuton la Cosmin. deeavrancea, a. 55. Aici este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată. caragiaee, o. i. 225. Dac-aş avea mai multă putere, ţi-o spun drept că ţi-aş scoate ochii ca la dracul şi te-aş frige pe frigare, zise Ivan. creangX, p. 318. Corb la corb nu-şi scoate ochii. Expr. Prinde orbul, scoatc-i ocllii, se spune cînd îţi scapă cineva şi nu-1 mai poţi trage la răspdhdere. Pină să-şi dea turcii cu socoteala. ■ ■ Geantă trecuse bariera în fuga calului. ■ . Prinde orbul, scoate-i ochii! stancu, d. 23. Acum prinde orbul, scoate-i ochii, necazu şi minia erau de surda. POPESCU, b. iii 151. A scoate (cuiva) suflctul= a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). Mă chinuieşte, imi scoate sufletul cu atita dragoste, negruzzi, s. i 47. A-şi scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune mult suflet, a se extenua. Eu imi scot sufletul şi m-am abrutizat, c. PETRESCU, R. DR. 301. A-i scoate (cuiva) _ odlii (pentru ceva) = a-i face (cuiva) mustrări grele. M-am săturat pină-n git de mucegaiul de babă, că hojma mă morocăneşte şi-mi scoate ochii cu cele tinere. creangX, p. 122. A-şi scoato ochii unul altuia = a se certa, a se bate. Nu vă scoateţi ochii. ■■ că ar fi păcat de aşa ochişori drăgălaşi, alecsandri, t. 666. Do departe calu-ţl bate, do aproape oclili-ţi scoate=aparenţele sînt uneori înşelătoare. A-şi scoate un foc de la inimă v. f o c. A scoato mahmurul (din cineva) v. mahmur. A-şi scoato sau a scoato altuia (ceva) din gînd v. gîn d (4). A scoate (cuiva) şi dinţii din gură v. dinte. A scoate (cuiva) gărgăunii (din cap) v. gărgăun. A-i scoate cuiva (ceva) pe nas v. nas. + F i g. A obţine, a stoarce, a căpăta. Şi înainte de a-l da justiţiei omeneşti, ea îi scoate cu cleştele mărturisirea. cherea, ST. CR. II 260. Să puse ea cu linguşire să scoată vorba de la el. reteganui,, p. v 12. Nu putea scoate de la dînsa nici un răspuns. SBIERA, P. 139. C. (Cu privire Ia oameni şi la animale) A izgoni dintr-un anumit loc, a goni, a alunga, a da afară. Acuma aţi vrea să ne scoateţi de tot de pe moşia ce ne-a mai rămas. REBREANU, R. II 89. Voi ne-aţi scos Din case, goi in ger şi-n vint,- Ne-aţi scos şi morţii din mormînt. coşbuc, P. I 208. Era o beznă... de nu-ţi vedeai nici mîna, şi ploua şi sufla un vint cit să nu scoţi nici cinele afară. RETEGANUL, SCOATF. ' - 58 - riCOATi; ~ p. rv 75. T r a n z. fact. Primăvara scotea lumea la soare ca pe şopirle. camil petrescu, U-.-N. 94. + A face să iasă în calea sau în întîmpinarea cuiva. Pesemne păcatele mi ie-ati scos înainte, măi Chirică. CREANGĂ, P. 164. Vai de tine Macovei, Cin’ te-a scos in ochii mei. bibicescu, p. p. 336. Foaie verde fir de linte. . . Scoate-mi puica înainte. ŞEZ. III 154. <$■ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce pe cineva Ia o petrecere, la un spectacol. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcţie, a da afară, a destitui. Pe mine, zău, tot mişeii din vistierie m-au scos. hasdeu, R. v. 126. O proclamaţie vestind că cl a venit . . • a scoate din scaun pe Andrei Bathori. bAxcescu, o. n 233. Expr. A scoate la pensie = a face pe cineva să părăsească locul de muncă pentru a deveni pensionar. ■+• A elimina dintr-o serie, un şir, o listă. Expr. A scoatc din circuit = a elimina un aparat sau o instalaţie dintr-un circuit, întrerupînd legăturile. A scoate (pe cineva) din circulaţie = a îndepărta (pe cineva) din" activitate, a-1 sili să stea în rezervă, în umbră. După cit cunosc eu cuprinsul acestor scrisori, ar fi destul una singură ca să-l scoată definitiv din circulaţie pe Gică. c. petrescu, c. v. 338. A scoate corecturile = a îndepărta greşelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. E x p r. A scoate boli (din jug-) Tără coarne= a termina rău o treabă, a scăpa cu greu dintr-o situaţie. Ş-a pus el___ boii în cîrd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne. CREANGĂ, P. 250. 9. (Despre drumuri) A duce pe călători într-un anumit loc; a conduce. După aceea au mai umblat ei prin pădure cit au umblat şi-au dat de-o potecă care i-au scos din pădure, reteganul, p. ii 73. Poteca pe care.. • apucase îl scoase drept la un eleşteu mare. ispirescu, l. 34. O potecuţă strimtă. . . scotea pînă in vîrful muntelui. gorjan, h. i 132. (în contexte figurate) Unde mă va scoate drumul pe care umblu astăzi? galaction, o. I 102. <$• (Subiectul este omul sau animalul care duce pe călător) Vreai să te scot la drumul mare? agîrbiceanu, S. P. 20. Murgule, coamă rotată, Mai scoaie-mă-n deal o dată Să-mi fac ochişorii roată Să mă uit la lumea toată. alecsandri, P. P. 311. <0>- E x p r. A scoate (pe cineva) Ia covrigi (rar la bol breji sau la drum do bol) = a ruina (pe cineva). Las’ pe dînşîi, că ne scot ei la covrigi. creangă, a. 154. Aste cărţi le rup pe toate Şi le-arunc în foc. Pe alţii măcar... nu vor scoate La boi breji, precum pe mine. contemporanul, n 26. A scoate la lecţie v. lecţie. A o scoate la capăt v. capăt. 10. A face pe cineva să iasă dintr-o încurcătură, dintr-o situaţie grea; a scăpa, a salva. Nu ştii din ce ananghie mă scoţi, dumitriu, n. 115. Pînă acuma m-am chinuit de l-am crescut şi l-am scos din toată nevoia. creangă, p. 81. Ba, giuncanii nu-ţi dau eu, Că mi i-au dat dumnezeu Să mă scoaţă de la greu. alecsandri, p. p. 99. ^•Expr. A scoate (pe cineva) din iarnă = a da (cuiva) hrană şi adăpost în timpul iernii, a ajuta (pe cineva) să poată ieşi din iarnă. Că-mi mor copiii de foame, N-am cu ce-i scoate din iarnă, teodorescu, p. p. 289. A scoate pe cineva (cu) obraz curat v. obraz. A scoate (pe cineva) basma curată v. b a s m a. A scoate (pe cineva) din oprele v. o p r e a 1 ă, 11. A obţine un produs din ceva, a extrage, a fabrica. Şi cu cîtă iscusinţă singură a scoate ştie [albina] Dintr-un must plin de otravă cea mai bună doftorie. CONACHi, p. 269. ■}> Re f 1. pas. Pe urmă să se scoată paie pentru a doua oară. pamfile, A. R. 210. 12. A dobîndi, a cîştiga, a obţine. Pesemne că s-au dus să-i arate zestrea pe care crede că o s-o scoată de la Hristache. camil petrescu, o. rr 168. Dacă-i vorba să scol banii de la tine, apoi slabă nădejde, rebreanu, i. 32. Noauă buţi de vin o stors Şi nice un ban n-o scos. şez. rv 8. <}>Expr. A-şi scoate piinea (sau, rar, mămăliga) = a-şi cîştiga traiul zilnic, a dobîndi cele necesare traiului. Doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia îşi puteau scoate mămăliga, creangă, a. 26. Pe cit poate pîinea-şi scoate, pann, P. v. i 171. Nu poţi in oraşul acesta să îţi scoţi nici pînea cea din. toate zilele, gorjan, h. i 114. -+• A lua înapoi, a recupera. Se împrumutase... cu carnete foarte mari şi cu făgăduinţă de a-i lăsa să-şi trămită ei oamenii lor în ţeară, ca să le scoaţă datoria. ISPIRESCU, m. v. 4. Expr. A-şI scoate din capete v. cap1 (I 3). 13. A lua, a ridica (ceva) dintr-un anumit loc. Liceul nu-l mai văzu decît în ziua cînd veni să-şi scoată certificatul de patru clase, bassarabescu, v. 4. <0> Expr. (Rar) A scoate role = a cere permisiune. Mergem noi la mitropolie şi-ţi scoatem voie. STĂnoiu, c. I. 24. 14. A face pe cineva să obţină o situaţie mai bună; a promova. Meştere, cînd ai de gînd să mă scoţi calfă? ispirescu, L. 369. F i g. Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos... Ce a scos din voi Apusul cînd nimic nu e de scos? eminescu, o. i 151. Expr. A scoate (un) om din cineva = a face pe cineva să devină om do treabă, om cumsecade. Vreau să scot un om din tine. La TDRG. A scont o (pe Cineva) mincinos v. mincinos. SCOATERE — 59 - SCOBITOARE 15. (Cu complementul «fotografie») A fotografia. Ei insă umbla să scoată fotografie a bisericii Movileştilor. cXl.l-NESCU, E. 7. (Complementul indică persoana fotografiată) Dedesubt, intre-amindouă, poza lui Cănuţă, scos la Duschek de la Episcopie. BASSARABESCU, S. n. 16. 3 C. (Cu privire la cărţi, reviste etc.) A face să apară, a tipări, a publica. «$>■ Expr. (învechit) A Bcoato afară o proclamaţie = a da o proclamaţie, a face cunoscut ; a promulga. La 23 octomvrie, Mihai scoase afară o proclamaţie, bălciîscu, o. II 233. II. 1. A face să iasă în afară, a-da la iveală. în minia lui, boierul iţi scoase in afară pieptul, sadoveanu, o. vn 46. Bărbatul scoase capul pe fereastră să vază ce este. RETEGANUL, P. iii 3. Ajunglnd zmăoaica la apă, zise răfoiului: __scoate căpşorul din apă şi uită-te la mama. ŞEZ. I 229. ^ (în contexte figurate) Cu cită băgare de seamă smulge buruienile ce aveau nenorocul să scoată capul in stratul cu pricina. STĂNOtu, c.i. 124.Luna, scoţind capid de după dealuri, se legăna in văzduh, luminind pămintul. creangă, p. 56. <$> E x p r. Fuge de-şî scoato Ochii = fuge foarte tare; f i g. se fereşte din răsputeri (de o situaţie grea, neplăcută etc.). Moş Nicliifor fugea de cărăuşie de-şi scotea ochii, creangă, r. 107. Pe care l-a zări nu mai scapă cu viaţă. De aceea fuge lumea de dinsul de-şi scoate ochii. id. ib. 217. + A face să emane, a produce. Ţigarea era umedă şi tare, nu scotea fum. C. PETRESCU, î. ii 130. Cimpia scoate aburi; pe umedul pămint Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vint. alecsandri, o. 174. + A azvîrli, a arunca, a trimite. Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeţi. ALECSANDRI, P. Iii 291. 2. A rosti, a pronunţa, a face să se audă. Din cînd in cind scot cite-un guiţat, sadoveanu, o. vin 177. Tinărul Herdelea nu scosese nici un cuvtnt. REBREANU, R. I 173. Scoteam cite-un suspin adine. CREANGĂ, A. 124. (Acţiunea este făcută cu ajutorul unui instrument) Scotea, nene, bojogarul de seu nişte ţiuituri din naiul lui de zgiria şi sfredelea auzul. ISPIRESCU, u. 110. <$■ . F i g. Crivăţul pătrunde, scoţind note-ngrozitoare. ALECSANDRI, P. in 18. ❖ Expr. A scoate (cuiva) nume (rău) sau veste, vorbo v. nume. + A for-triula, a spune, a zice. Atunci căzură in genunche şi scoaseră nişte rugăminţi fierbinţi. ISPIRESCU, r„ 99. 8. A născoci, a inventa. Cei mai pricopsiţi dintre dinşii i-au scos şi cintec. ISPIRESCU, U. 81. Poporul a scos pe socoteala lui o mulţime de anecdote. ŞEZ. I 214. -4- (învechit) A institui. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta in Adunarea sau Soborul a toată ţara. BĂLCESCU, o. II 13. 4. (Despre păsări cu complementul «pui») A cloci şi a face să iasă pui din ouă. -Pajura... pe fiecare an scoate 12 pui, şi nici de unu n-are parte, căci, cind se duce după mîncare, vine un balaur şi-i minincă. ŞEZ. ii 206. Şi să nu scoţi pui în coji de alun La margini de drum. Tiîodorescu, p. p. 454. (în contexte figurate) Multe nopţi am văzut în zilele mele, dar ca asta mai puţine — a făcut oftlnd. Atitea stele sint, de parcă au scos pui cele care erau pină acum. vornic, o. 147. Cloceşti şi scoţi pui de tirani. cONACm, p. 302. -f- (Rar) A naşte. O! biată mamă, tare a ţipat înainte să mă scoaţă. delavrancea, o. ii 45. 5. (Despre plante) A face să răsară, a lăsa să crească. Iarba zbucneşte din adtncuri, scoţind colţi verzi. STancu, D. 21. Popuşoiul a îmbătrinit de-o palmă şi a scos- spic. sadoveanu, la TDRG. Nici mărăcinele struguri scoate, nici scaietele smochine. — Prez. ind. şi: scoţ (teodorescu, p. p. 328, alecsandri, p. r. 344). SCOĂTERE, scoateri, s. f. Acţiunea de a scoate; înlăturare, extragere, smulgere, extirpare, eliminare. Cind erai la putere, ai clştigat.un proces nedrept prin ordinul cc ai dat judecătorilor, ameninfindu-i cu scoaterea. BOLIN-Tinkanu, o. 445. SCOBAl, scobai, s. m. Scobar. Amprihs eleni şi scobai in Moldova şi păstrăvi în bulboane reci pe Bistriţă, sadoveanu, î. A. 135. Uneori intram printre sfărimăturile negre ale podului, mă aşezam undeva, intre lemnării, ca pe un scaun prielnic şi priveam jocul elenilor ori al sco-bailor în undele limpezi, id. o. v 153. SCOBÂR, scobari, s. m. Peşte de apă dulce, lung de 15-30 cm, verzui-negricios pe spate, alb pe laturi şi pe abdomen, cu botul proeminent ca un nas (Chon-drostoma nasus); maţe-negre, scobai. SCOBÎ, scobesc, vb. IV. 1. T r a n z. A face o gaură, o adîncitură în ceva (tăind sau desprinzînd materialul cu o unealtă). Pe urmă se băgau iar în şopronul lor şi scobeau lemne şi le încondeiau cu un cui înroşit in foc. pas, z. i 159. Puse de scobi, intr-un munte de cremene ce era acolo, un sălaş, numai bun pentru astfel de pirdalnică de fiară sălbatică. ISPIRESCU, u. 116. Harap-Alb. . . găseşte uri buştihan putregăios, il scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş. CREANGĂ, P. 238. F i ii. Am scociorît in viaţa lui ce-a fost mai bun. russo, s. 13. + Tranz. Fi g. A scruta, a cerceta, a privi cu atenţie. Cu privirile-i negre scociora ograda plină de acareturi, sadoveanu, o. viii 221. 2. Intranz. A săpa în ceva făcînd o adîncitură ; a rîcîi. Cît a stal la noi, XJche a scociorît cu vîrful cuţitului şi ne-a mîncat vatra. STANCU, D. 226. Acolo scociorau îndelung, apoi trăgeau cu putere, pînă ce izbîndeau să scoată la lumină nişte gulii, pe care le caută şi mistreţii bălţilor pentru gustul lor dulceag. SADOVEANU, P. M. 258. Au apucat o ţandură de jos şi au început cu ea a tot scociorî pimprejurul fîntînii... cît făcuse acum pimprejurul ei o groapă cam de vro palmă de adîncă. SBIERA, p. 179. + A răscoli, a scormoni. Neculai Dorobanţu căuta comoara. Umbla pe dealuri şi scociora cu băţul prin toate găurile. SADOVEANU, O. III 22. Petruţă se ruşina. Plecă ochii în jos, duse degetul la nas şi scociorî cu piciorul desculţ intre seîndurile cerdacului. C. PETRESCU, R. DR. 14. <’> F i g. Lasă-mă. . . Nu-mi scociorî o rană care mă arde. CAMILAR, n. i 115. O mină cu gheare de fier îi scociora inima şi i-o smuncea scurt la fiecare răsuflare, sadoveanu, o. vii 363. 3. T r a n z. A face să se mişte din loc, să iasă dintr-un adăpost; a alunga, a zgomi, a stîrni. (Cu pronunţare regională) Le-au poroncit el să zboare prin aer şi să caute iapa babei prin nouri, şi de-or pripi-o undeva ascunsă, s-o scociorească de acolo! SBIERA, P. 60. — Variantă: scociorî (stancu, D. 33) vb. IV. SCOCULÎŢ, scoculeţe, s. n. Diminutiv al lui scoc; scoc mic. SCOFĂLĂ s. f. (Familiar; de obicei cu sens ironic, în legătură cu « mare », « ce mai i>, « nici o ’> etc.) Pricopseală, folos; ispravă. Cumpără tu ţigări şi pentru mine. . . că, afară de tutun, cu mare scofală n-o să ne alegem. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 305. Ş-apoi, pe lingă toate acestea, nici vro scofală mare nu era de dinşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe lăiţi, şi atîta era tot. CREANGĂ, P. 73. SCOFELÎ, scofelesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A cerceta, a scotoci. Şi, cum zice, desface chimirul, scofeleşte priri el şi, bucuria lui: le găseşte. I. cr. iii 169. SCOFÎLCl, scofîlcesc, vb. IV. R e f 1. 1. A slăbi, a avea obrajii descărnaţi (ceea ce lasă să se străvadă forma oaselor) ; a îmbătrîni sau a părea bătrîn. Era uscat, i se scofîlciseră obrajii şi i se lungise nasul, camii, PETRESCU, o. I 233. -O Tranz. Prăpastia în care se prăvăleşte pe rînd tot ce este. . . îi scofîlcea obrajii şi-l schimba la faţă pe fiece clipă mai mult. macedonski, o. iii 96. 2. F i g. (Despre obiecte) Ase strîmba, a se încovoia; a se scoroji. SCOIÎLCÎRE, scofîţciri, s. f. Acţiunea de a se sco-f î 1 c i şi rezultatul ei. SCOFÎLCÎT, -Ă, scofîlciţi, -te, adj. 1. Foarte slab, cu obrajii uscaţi, lăsînd să se străvadă forma oaselor; bătrîn, îmbătrînit. Lihniţi de foame, scofîlciţi la faţă, cavaleriştii mărşăluiau fără încetare, de zile şi nopţi. CAMII.AK, N. I 212. S-a iţit un cap scofîlcit, cu fire rare şi sure de barbă, cu o scamă albă de păr pe-un craniu SCOFÎLCITURĂ _ 61 — SCOP aproape chel. c. petrescu, a. 330. Merse şi merse, cale lungă neumblată, pină ce dete de o altă colibă, de unde de asemenea ieşi o mătuşă sihastră, }i mai bătrînă, şi mai scofilcită. ispirescu, i,. 358. 2. Fig.. (Despre obiecte) Deformat,'îndoit, turtit; coşcovit. Ploaia cădea ca dintr-un jgheab şi lampioanele de hirtie, udate şi scofilcite, picurau apa galbenă, roşie şi albastră, ardeleanu, .d. 174. Şi-n jocul slabei noastre lumini, pe părefii umezi şi scofîlciţi ai hrubei se-nşiră tot felul de vedenii urite. vi.aiiuţA, la tdrg. Pleacă, lusind in loc pe cele vechi, sparte şi scofilcite de lovituri de dagă şi de buzdugan. Ghica, s. 535. SCOlÎLClTtJRĂ, scofilciluri, s. f. Adîncitură, cută formată pe obrajii sau pe faţa persoanelor foarte slabe sau bătrîne. Toate zbîrciturile şi scofîlciturile dispăruseră, sub grosul strat de suliman artistic. La TDRG. + Fig. Văgăună, făgaş. Calul, prin scofîlciturile muntelui. Urăşte astfel scindurile, care-i sfarmă picioarele şi coastele. vla-huţX, o. a. iii 50. SCOICA, scoici, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de animale din încrengătura moluştelor (clasa lamelibranhia-telor), cu corpul moale, ocrotit de două valve calcaroase de culoare cenuşie, care formează scheletul extern al animalului. Prin iaz se află raci şi scoici şi peşte. CONTEMPORANUL, ii 910. (Poetic) Scoicile Ascultă ce spune răichi-ţilor vîntul. beniuc, v. 99. <$> Compuse: Bcoică-dc-rîu = scoică cu valva brun-verzuie, alungită şi groasă, care trăieşte în nuri, pe sub maluri adînci (XJnio pictorum); Scoică-de-baltă = scoică mai mare decît cea de rîu, care trăieşte în nămolul apelor stătătoare sau cu un curs liniştit (Anodonta cygnea); scoică-dc-mărgăritar, = scoică din Oceanul Indian şi Pacific, care produce perle ce se formează în diverse organe prin depunerea unor pături de sidef împrejurul unui corp străin (Melea-grina margaritifera). 2. Scheletul calcaros al scoicii (1). Dar in vreme ce căuta stridii au găsit o scoică mare, care i-au slujit in loc de sapă. drăghici, r. 52. F i g. Aceste suflete strinse la un loc în scoica asta zbuciumată de valuri, bart, s. m. 17. + Cochilie de melc. + Obiect de forma scheletului calcaros al scoicii (!.)• ......................... 3. Acoperiş mic, in formă de evantai, de obicei de sticlă, deasupra unei platforme, a unei scări de intrare etc.; marchiză. [Avea] scară de marmoră roşie, apărată sus de o uriaşă scoică de sticlă lucitoare, rebreantj, r. i 18... 4. Excrescenţă osoasă care se formează uneori pe chişiţa sau pe coroana copitei calului şi care face ca ani-maiul să şchiopăteze. Cal bolnav de scoici. 5. (La armele de vînătoare) Adîncitură închizătorului în care este înşurubată matriţa percutorului. — Pi. şi: (învechit) scoice (negruzzi, s. ii 129). SCOICTjŢĂ, scoictiţe, s. f. Diminutiv al Iui scoică. Scoicuţele mici. . . frumos colorate, slujesc la ornarea cadrelor. pamfilE, I. c. 97. SCOLĂST, scolaşti, s. m. Filozof-teolog din evul mediu, adept al scolasticii. + Cărturar care se ocupă numai cu partea formală a unei ştiinţe, ignorînd practica. SCOLASTIC, -ă, scolastici, -e, adj. Care se referă la scolastică, al scolasticii. Blajul a fost o tribună unde multe din căpetenii părea a se lupta mai mult pentru un sistem scolastic, russo, s. 44. Desprins de viaţă şi de activitatea practică, formal. SCOLĂSTICĂ s. f. Sistem filozofic apărut în evul mediu, care se baza pe dogmele bisericii creştine şi se caracteriza prin raţionamente abstracte şi prin artificii logice; p. ext. mod steril, sec de gîndire şi de activitate injelectualâ, bazat pe cunoştinţe formale, rupte de practică şi mînuite în mod pedant. Cercetarea ruptă de viaţă, de realitate, e condamnată să alunece pe panta scolasticii, contemporanul, s. 11, 1956, nr. 485, 3/6. -f-Nume dat învăţămîntului filozofic din evul mediu. S(<)LIE, scolii, s. f. (Livresc) Notă gramaticală sau comentariu pentru înţelegerea unui text dintr-un autor din antichitate. (Cu grafie învechită) Scholiile şi adno-taţiunile cele mai erudite, odobescu, s. ii 364. SCOLIOZĂ, scolioze, s. f. Deviaţie laterală a coloanei vertebrale, în special în regiunea dorsală, datorită slăbirii ligamentelor vertebrelor sau îmbolnăvirii oaselor vertebrale. — Pronunţat: -/1-0-. SCOLOFÎNDRĂ, scolopendre, s. f. Mic animal mirin-pod, care trăieşte în locuri Umede şi întunecoase şi se hrăneşte cu larve şi cu insecte mici (Scolopendra cin-gulata) ; cîrcăiac. SCONCS, sconcşi, s. m. Mic mamifer carnivor care trăieşte în nordul Americii de Nord şi ale cărui glande secretează o substanţă cu un miros sufocant (Mephitis mephitica); blana prelucrată a animalului, din care se fac gulere, manşoane etc. SCONT, sconturi, s. n. 1. Operaţie bancară prin care se plăteşte cuiva anticipat valoarea unei poliţe, reţinîndu-se în schimb un mic beneficiu; procentul reţinut ca beneficiu. 4* Sumă de bani, reprezentînd dobînda la un împrumut, pe care bancherul şi-o reţine cu anticipaţie din valoarea împrumutului. 2. Reducere acordată debitorului din valoarea unei poliţe sau a unei datorii plătite înainte de scadenţă; recalculare şi diminuare a dobînzilor, cînd plata unei facturi se face înainte de termen. SCONTĂ, scontez, vb. I. T r a n z. 1. A cumpăra sau a vinde poliţe (sau alte efecte de comerţ) înainte de termenul de plată (pe un preţ mai scăzut decît cel menţionat în poliţă, aşteptarea termenului şi eventualul risc trecînd asupra cumpărătorului). Pentru buzunar cam puţin: una sută cincizeci Iei scontaţi asupra salariului la un zaraf. Gane, N. iii 184. Mumă-mea scontase al pensiei mandat, macedonski, o. i 45. 2. F i g. A conta pe ceva, a-şi face planuri sau socoteli în legătură cu un anumit fapt, a întreprinde ceva pe baza unui eveniment viitor, socotit ca sigur. SCONTĂBIL, -Ă, scontabili, -e, adj. (Despre poliţe şi alte efecte bancare) Care poate fi scontat. ‘ SCOJÎTÂItE, scontări, s. f. Acţiunea de a sconta. SCONTĂT, -Ă, scontaţi, -te, adj. 1. (Despre poliţe şi alte efecte de comerţ) Vîndut (în pierdere) înainte de scadenţă (pentru ca vînzătorul să beneficieze imediat de suma respectivă); cumpărat înainte de scadenţă (în schimbul unui beneficiu). Nici măcar n-am poliţe scontate la vreo bancă. c. petrescu, o. p. i 53. (Despre efecte de comerţ) La care s-a socotit scontul, a cărui valoare a fost diminuată cu echivalentul scontului. 2. Fig. Presupus, aşteptat, prevăzut (avînd în vedere anumite considerente, socotite sigure). Rezultatele nu au fost cele scontate. SCONTATtilî, -oâre, scontatori, -oare, adj. (Şi substantivat) (Persoană) care face operaţii de scont. SCOP, scopuri, s. n. Ţintă către care tinde cineva prin acţiunile sale, ceea ce-şi propune cineva să înfăptuiască ; ţel real, practic (imediat sau îndepărtat). Important în viaţă e să urmăreşti un scop. c. petrescu, c. v. 152. Alergări de cai se fac pe tot anul. . . Scopul este ca prin această încurajare să se îmbunătăţească soiul hergheliilor. negruzzi, s. 1 36. <>• Loc. p r e p. în scopul... (sau în scop de...) = în interesul..., pentru..., în vederea... Activitatea ştiinţifică din ţara SCOPC1 — t52 — SCORMONI noastră contribuie la creşterea fi perfecţionarea neîncetată a producţiei pe baza tehnicii noi, in scopul satisfacerii nevoilor materiale şi culturale ale celor ce muncesc. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2603. — Variantă: (învechit) SC Refl. [Băiatul] se scormoni in brîu, iute ca o şopîrlă, smulse un cuţit lung, pescăresc, cu minerul de os crestat, şi se repezi la moş Gheor-ghe. dumitriu, N, 222. Un flăcău înalt, cu sacul legat dinainte, cu picioarele goale, scoase dintr-o pungă cu floricele un'ban de zece. Ceilalţi tovarăşi îşi puseră bicele jos şi începură să se scormonească prin buzunare. DUNĂREANU, ch. 19. + Tranz. A pătrunde (cu privirea), a scruta. îl privi o clipă drept in ochi, parc-ar fi vrut să-l cîntă-rească definitiv, dintr-o dată. Avea nişte ochi negri atit de pătrunzători, că-ţi scormoneau sufletul şi-ţi citeau gîndurile. REBREANU, R. I 81. Făcu doi paşi, oprindu-se pentru a scormoni sala magnetizată. BART, E. 152. 2. T r a n z. A scoate ceva la iveală (dintr-un loc ascuns, dosit). Scormoni îndată o sticlă, o clăti cu apă şi plecă...__după rachiu. REBREANU, I. 87. F i g. Întîmplarea cu mine şi cu Naum. îţi mai aminteşti?.. . — Puţin... Foarte vag. .. încercă Lipan să-şi scormonească amintirile. C. PETRESCU, C. V. 105. Clipele curgeau greoaie, scormonind din sufletul meu atitea amintiri, pe SCoUMoNIUK — H3 — SCOKOCl care cu durere le povestesc, dunăreanu, n. 30. <)> Refl. pas. Desigur că-i foarte uşor să osindim pe alţii. Procesele acestea, domnilor judecători, se vor scormoni iar, mine. Vom răminea cu conştiinţa plină de umbră cit vom trăi, camilar, N. I 356. + (Rar; complementul indică o fiinţă) A mişca din loc, a face să iasă din adăpost, din ascunzătoare ; a stîrni, a scorni. Cind se nimerea sa scormonească vreo prepeliţă adăpostită sub snop, el se lua după ea, şi mare ii era mirarea că n-a prins-o din zbor. slavici, o. I 238. Refl. Apoi nici să stăm pină te scormoneşti tălică... ii- întrerupse Nicolaie. rebreanu, r. II 112. Apoi se luă lupul şi aduse apă vie şi apă tare; cu apa cea vie mi-l învie, iar cu cea tare mi-l întări. . . Apoi se duse lupul. Dup-aceea se scormoni şi Crincul, vînătoriul. — Doamne, dar greu am mai dormit! RETEGANUL, p. m 49. 3. T r a n z. (Cu complementul « pămînt », « ţă- rină») A răscoli în adînc, zgîriind, rîcîind, brăzdînd, săpînd. Sint copilul unui neam sărac, Bieţi romini ce scormonesc pămintul, Unde-şi au părinţii lor mormîntul. beniuc, v. 10. Fără sprijinul ţăranilor, Miron luga se prăbuşi cu faţa-n jos, scormonind pămintul. rebreanu, R. II 198. Cit colo plesneşte un groaznic obuz de calibru uriaş şi ţăndărite lui scormonesc aprig ţarina. ODOBESCU, S. iii 565. -$> F i g. Lăutarii scormoneau ascunzişurile inimii. GAXACTION, o. I 134. + Intranz. (Despre păsări) A scurma. Cîrduri de galiţe scormoneau şi ciuguleau. rebreanu, R. I 145. + F i g. (Cu privire la sentimente, stări sufleteşti) A aţîţa, a aprinde, a zădărî, a zgîndări. [Herdelea] ca să-şi scormonească avîntul, reciti tot articolul, mormăind şi cu glas tare cite o frază ce i se părea mai sonoră şi mai rotundă, rebreanu, r. I 243. El mi i-a zăpăcit, mi i-a aţîţat şi le-a scormonit toate nemulţumirile. id. R. II 13. Dacă nu venea să-l intimpine durerea -din afară, el ştia să şi-o scormonească singur. caragiale, o. iii 237. <£> E x p r. A-l scormoni la Inimă = a-l tulbura, a-l nelinişti, a-l nemulţumi, a nu-i da pace; a-l rîcîi la inimă. (Atestat în forma scormoli) Moş Roată... spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, cînd il scormolea ceva la inimă. CREANGĂ, A. 151. 4. Intranz. Fig. A scobi într-o materie dură; a sfredeli. Numai citeva zeci de metri de la malul lui, se află un munte roşiatic şi ciudat, în care de dimineaţa pină seara oamenii scormonesc cu dinamită. BOGZA, c. O. 254. în creierii lui Apostol insă de-abia atunci începu să ţiuie cuvintul de care se spăimintase, ascuţit şi sfişietor parcă i-ar fi scormonit un pumnal, rebreanu, p. S. 74. +■ A cizela, a şlefui. Artiştii lui Neagoie Basarab scormoneau, ferecau... subţire cu dăltiţa. ODOBESCU, s. II 513. 5. T r a n z. A amesteca. începu să toarne apă fiartă peste săminţă. Filică o scormonea c-un băţ, ajutind apei să pătrundă pină-n fund. miiialE, o. 492. — Prez. ind. şi:, scârmon (STANCU, D. 15, G. M. zam-firescu, sr. m. n. ii 131, odobescu, s. n 411). — Variantă : (Mold.) scormoli vb. IV. SCORMONIRE, scormoniri, s. f. Acţiunea de a scormoni şi rezultatul ei. SCORMONIT1 s. n. Scormonire. SCORMONIT2, -Ă, scormoniţi, -te, adj. Răscolit, sco-ciorit, scurmat. Ştia de la învăţător cam ce fusese altădată această movilă scormonită. Galacîion, o. i 114. SCORMONITOR, scormonitoare, s. n. Piesă metalică în formă de gheară, aplicată la unele pluguri pentru a scormoni pămintul dedesubtul brazdei. SCORNEĂLĂ, scorneli, s. f. (Mai ales la pl.) Scornitură. Apoi venea al patrulea ş-al cincilea, cu scorneli cari mai de cari mai încornorate, delavrancea, h. X. 105. SCORNI, scornesc, vb. IV. 1. T r a n z. A plăsmui, a născoci, a inventa. Aceştia de mult scorniseră vorba potrivită pentru asemenea împrejurări despre schimbarea domnilor şi bucuria nebufiilor. sadoveanu, n. p. 5. Cei buni n-au vreme de gindit La moarte şi la tînguit, Căci plinsu-i de nebuni scornit Şi de femei! coşbuc, P. I 151. Trebuia neapărat un nume de meşter mare pentru cel tare va fi clădit biserica de la Argeş... Atunci poporul l-a scornit, odobescu, s. n 506. Cine-a scornit doina, Arsă i-a fost inima, Ca şi mie acuma. JARNîk-bîrseanu, d. 211. ‘ 2. T r a n z. A născoci cu rea-credinţă, cu intenţia de a induce în eroare; a urzi, a combina în mod insidios, a ticlui. Mi-a răspuns că. . . în logofăt are nădejdea, nu in noi, desculţii, care nu ştim ce să mai scornim ca să-l sărăcim. STANCU, D. 104. Bujor spune minciuni; trei zile şi trei nopţi el nu ar sfîrşi. Cind.n-o ştie de la altul, o scorneşte de la sine. slavici, n. i 45. La grea nevoie m-a băgat iar spinul. Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata împăratului Roş, de unde-oi jti. creangă, o. a. 243. <$» Refl. pas. Fel de fel de vorbe se scorniră pe seama celor două duşmance. Ba .că s-au bătut, ba că şi-au omorît pisicile şi şi-au mîncat una alteia găinile, şi cîte şi mai cite. STĂnoiu, C. I. 214. 8. R e f 1. A se isca, a se pomi, a se dezlănţui, a se stîrni. îi venise într-o zi la ureche, că Marioara ar fi primit la bîlciul din Tufeni'o brăţară. . . din partea lui Mişu al arendaşului şi din vestea asta s-a scornit tot răul. sandu-aldea, D. N. 168. Se scorni in văzduh un vînt cumplit, care mlădia crăcile dafinului, popescu, b. n 43. Scomindu-se atunci o ceartă intre amîndouă muierile, mama • Demetra se supără foarte şi se porni cu mare urgie asupra lui Keleu. odobescu, s. m 283. 4. T r a n z. A face să iasă din adăpost; a stîrni. La vînat că mi-am ieşit, Ciutalină mi-am scornit, Ciutalină mi-am gonit, Din cîmpul Solotrului Pină-n malul Oltului. ÎEODORESCU, p. p. 69, Compuse: scorpionul-de-cfirji = scorpion minuscul, fără coadă şi fără otravă, cu patru perechi de picioare şi o pereche de foarfeci lungi, care trăieşte printre filele cărţilor vechi (Chelifer cancroides) ; scorpion-dc-balt& = insectă acvatică din neamul ploşniţei, cu prima pereche de picioare conformată pentru apucat (Nepa cinerea). 2. Numele unei constelaţii din emisfera sudică. SC0RŢĂR1, scorţari, s. m. (Şi în forma scorţar-mare) Pasăre mică cu gîtul alb, cu pieptul şi abdomenul gălbui, care se hrăneşte cu seminţe sau cu insecte de sub scoarţa copacilor (Silta europaea); ţoi, ţiglete. SCORŢAR2, scorţare, s. n. (Regional) Scoarţă, covor. Mai în jos de Rusalim Este-un pat Mindru lucrat. . . Da-ntr-însul ce-i aşternut? Scorţar verde mohorît. Slobozit pînă-n pămînt. pamfile, cr. 52. C-am umplut carul ist mare De perini şi de scorţare. marian, NU. 569. SCORŢArAŞ1, scorţăraşi, s. m. (Ornit.) Scorţărel. SC0RŢĂRĂŞ2, scorţăraşe, s. n. (Regional) Diminutiv al lui scorţar2; scoarţă mică. SCORŢĂREL, scorţarei, s. m. Pasăre mică, de culoare cenuşie, care trăieşte în păduri, îşi face cuibul în scorburi şi sc hrăneşte cu insecte şi larve de sub scoarţa copacilor (Certhia famiîiaris). SCORŢIŞOARĂ s. f. 1. Scoarţa aromatică a unor arbori orientali (în special a arborelui Cinnamovuim Zeylanicum), folosită drept condiment. Ce miros dulce şi ascuţit are vinul fiert cu scorţişoara, sadoveanu, o. vii 337, încălzit de vinul roşu fiert cu zahăr şi scorţişoară, actorul. . . începu să declame, CAMII* PETRESCU, o. Jl 126. Mîndro, de dragostea noastră Răsărit-a pom în coastă, Cu frunzele de argint> Lwnea-ntreagă mirosind. . . Mirosind a noua ţeară, A rufă ş-a scorţişoară. jarnîk-bÎrseanu, d. 70. 2. (Regional) Vopsea roşie; băcan. Băcanul se mai numeşte şi scorţiţă, scorţişoară. PAMFiLE-LUPESCU, crom. 186. SCORŢIŞ0R, scorţişori, s. m. Arbore oriental a cărui scoarţă e folosita drept condiment (Cinnamomum Zeyla-nicum ). SCORŢIŞORlU, -ÎE, scorfişorii} adj. (Rar) De culoarea scorţişoarei. Culoare scorţişorie. pamfii,e-i,UPESCU, crom. 156. SCORŢÎŢĂ, scorţiţe, s. f. (Regional) Vopsea roşie; băcan. SCORŢORGS, -OĂSĂ, scorţoroşi, -oase, adj. Cu scoarţă, scorţos. Fagi umbroşi, înalţi şi scorţoroşi. şez. v 77. SCORŢOS, -OÂSĂ, scorţoşi, -oase, adj. 1. Tare, aspru Ia suprafaţă; ca scoarţa. îmbrăcămintea le e scorţoasă. bogza, a. î. 165. Dulama de pe el era scorţoasă şi pătrunsă de umezeală. sadoveanu, F. j. 432. [Volumele] s-au udat şi s-au mucezit, astfel încit cele de hîrtie sînt mai mult putrede şi lipite foi de foit iar cele de perga-mentt şterse şi scorţoase, odobescu, S. I 339. F i g. Lipsit de maleabilitate; rigid, ţeapăn. Cînd au să .te dezgroape, rămăşag pun că au să te găsească tot dichisit, tot scorţost tot fercheş fără un fir de păr alb. M. I. cara-gîale, c. 10. 2. Cu crustă groasă şi aspră, cu scoarţă. Calul rîiosgăseşte copacul scorţos, se spune despre cei care, asemănîndu-se, se adună. Pepene scorţos — pepene galben cu miezul tare. Mere scorţoase = soi de mere mari, cu coaja groasă, de culoare galbenă-ruginie. + F i g. Cu pielea îngroşată, bătătorită, crăpată. Birjarul învîrti un leu alb in mîna lui udă şi scorţoasă, delavrancba, s. 118. SCORUMNIC — 65 - SCREMET SCORtJJDîIC, scorumnici, s. m. Soi de porumb cu ştiuletele gro3 şi cu boabele mari. aurii sau portocalii. SCORtfŞ, scoruşi, s. m. Arbore din familia roza-ceelor, cu flori albe dispuse în corimbi, cu fructele ca nişte merişoare, de culoare roşie sau galbenă, comestibile; creşte în regiunea dealurilor; lemnul lui, foarte dur, se întrebuinţează la fabricarea uneltelor de tîmplărie, a paturilor de armă etc. (Sorbus domestica). In vale, printre scoruşii de-abia înverziţi, se ridicau noile locuinţe. v. rom. septembrie 1953, 175. Galbenul. . . se mai face şi din măcieş (păducel), păr pădureţ, scoruş ş.a. PAMFltE- i,upescu, crom. 67. <> Compuse: scoruş-de-munto (sau scoruş-păsărcsc) = arbore mic din familia roza- ceelor, cu ramuri plecate, cu flori albe şi fructele ca nişte cireşe roşii, mici, astringente la gust; creşte în tăieturi de păduri şi tufişuri, în regiunea de munte (Sorbus aucu-paria); SCpruş-nomţoSC = moşmon. SCORtJŞA, scoruşe, s. f. Fructul scoruşului (sau al scoruşului-de-munte). Veveriţele şugubeţe cu coada vilvoi. . . sar zglobiu pe crăcite copacilor, ronţăind alune, ghindă şi scoruşe, odobescu, s. iii 185. _ SCOS, (2) scosuri, s. n. 1. Scoatere. 2. (învechit) Ornament ieşit în afară pe suprafaţa unei construcţii. A căriia boltă este de lespezi de marmură cu mulţime mici statue şi feliurimi de flori şi stocaturi arhitectoniceşti, toate de marmură şi aşa atîrnate, incit socoteşte omul că o să cază; şi toate acelea scosuri lucrate în aur. GOtESCU, î. 115. sc6tă, scote, s. f.' Parîmă folosită pentru a întinde şi a fixa colţul de jos al pînzei unei nave. SCOTOCEALĂ, scotoceli, s. f. Scotocire. SCOTOCI, scotocesc, vb. IV. 1. Intranz. A răscoli lucrurile aflate laolaltă, cu scopul de a căuta şi de a găsi un obiect. începe să scotocească în buzunarul paltonului, sadoveanu, o. I 336. Scotoci în sacul de piele şi aruncă jos în iarbă1 un ban galben. C. PETRESCU, S. 41. Scotocind prin lăzile din antreu, a dat peste un roman, rebreanu, r. I 61. <$• Tranz. (Complementul indică locul unde se răscoleşte) Sevastifa şi Marghioala au scotocit fundul grădinii şi au dat de nişte brebenei plăpînzi. v. ROM. septembrie 1953, 18. Se întorceau... încîntaţi, .după ce bătuseră dealurile şi scotociseră viroa-gele, pină adine, in luminişurile codrilor. C. PETRESCU, R. dr. 35. L-am scotocit prin buzunare, peste tot: nu e şi nu e. CARAGIAÎ.E, o. i 127. (F i g.) întrebă repede, scotocindu-i faţa cu privirea. dumiTriu, p. F. 51. Toată viaţa lui. . . fu scotocită şi scoasă la iveală. VLAHUŢĂ, o. a. iii 6. + T r a n z. A căuta ceva printre alte lucruri. Se dădu îndărăt, scotocindu-şi tocid revolverului. dumiTriu, n. 123. Să scotocim în peşterile Dordoniei siluete de fiare antideluviene. odobescu, S. iii 166. -$> Refl. (Despre persoane) Melchior se scotoci prin buzunare, după ţigări şi întinse pachetul către Carol. v. rom. februarie 1952, 143. Se scotoceau in buzunări sau in sîn. dumitriu, n. 7. Moş Matei se scotoci în chimir să-i dea ceva de cheltuială. mironescu, s. a. 81. 2. T r a n z. (Rar) A scoate ceea ce a mai rămas, adunînd cu atenţie toate resturile. [Iapa] scotocea şi ea, pe ici pe colea, iarba rămasă prin îndoiturile mai adîncate. . . ale poienii, hogaş, m. n. 63. SCOTOCIRE, scotociri, s. f. Acţiunea de a scotoci; căutare, cercetare amănunţită. [Copiii] îi săreau de git, pe urmă începeau scotocirile. SAHIA, n. 96. <£■ F i g. Cereţi toate feliurimile de ajutoare, spre scotocire şi săvir-şire de bune lucruri şi folositoare. GOVÎSCU, î. 96. SCOTOCITOR, -OÂRE, scotocitori, -oare, adj. . Care caută,- cercetează, iscodeşte (fără încetare). (în contexte figurate) Mina.. . scotocitoare a omului a spart în sjirşit şi încuietorile acestor tainiţi. vtAHUŢĂ, la cade. scoţătOr, -oAre, scoţători, -oare, s. m. şi f. Muncitor care scoate materialele dintr-un cuptor, din-tr-o maşină, în cursul unui proces de fabricaţie. scoţiAn1, -A, scoţieni, -e, adj. Care este propriu scoţienilor, al scoţienilor sau al Scoţiei; din Scoţia, după moda sau în felul scoţienilor. Costum scoţian. <$> Duş scoţian = duş făcut alternativ cu apă caldă şi rece. SCOŢIAN2, -Ă, scoţieni, -e, s. m. şi f. Persoană făcînd parte din populaţia de bază a Scoţiei. scovArdă, scoverzi şi scoverze, s. f. (Mai ales la pl.) Un . fel de plăcinte din aluat (de pîine), prăjite în grăsime şi umplute cu brînză (v. clătită); (în unele' regiuni) prăjitură uscată; minciună. Darurile care se aduc... constau în prima linie din... scoverze (lipii, clătite), marian, na. 136. Au fost făcut maştia... tot plăcinte şi scoverze. SBIERA, p. 170. Ea frumos ne-a omeni, Ţie iarbă şi ovăz, Mie gură şi scoverzi! JARNÎK-bîrseanu, D. 24. —Variantă: SCOVÎrgă, scovergi (sahia, n. 94, DKLA-vrancea, s. 40), s. f. SCOYÎIRGA1 s. f. v. scovanlfu SCOVtiRGĂ2, scovergi, s. f. (Rar) Cergă, ţol. Zăpada îi pătrunsese în tindă... Pe picioare îşi trîntise două scovergi. dei,avrancea, s. 184. SCOYÎRDA, scovîrdez, vb. I. Refl. (Despre scîn-duri, doage, şindrile şi obiecte lucrate din astfel de materiale) A se încovoia la mijloc ca o albie, a deveni concav; a se scoroji. SCOYÎRDAT, -Ă, scovîrdaţi, -te, adj. încovoiat, curbat; scorojit. Le-a blestemat d-zeu [pe capre] să nu mai poată zbura, dar pe lemnul scovirdat să se ducă ca pe drum. i. CR. în 275. SCOVÎRLÎE, scovîrlii, s. f. (Popular) Orbita ochiului. O sfrijită de lighioaie. . . cu ochii numai scovîrliile. ispi-rescu, I,. 206. SCRABĂ, scrabe, s. f. (De obicei la pl.) Cizme vechi şi stricate sau mari şi nepotrivite pe picior. V. s c r o a m-b e. (Atestat în forma şerabă) Cu straiele largi ponosite, cu şcrabele mari din picioare. I.ESNEA, A. 78. — Variantă: şcrâbă s. f. SCRADĂ s. f. Un fel de iarbă care creşte la munte, prin păduri şi în locuri umbroase, şi care, menţinîndu-se verde, serveşte iarna ca hrană oilor şi caprelor. — Variantă: şerâdă (şez. xv 130) s. f. SCRÂDlŞ, scrădişuri, s. n. (Regional) Porţiune într-o apă stătătoare unde apa este limpede şi fundul acoperit cu nisip sau cu pietriş mărunt, amestecat cu scoici. Aceste locuri sint cunoscute. de pescarii noştri ca locuri speciale de şalău şi numite de ei scrădiş. antipa, i\ i. 17. SCREÂMĂT s. n. V. şeromet. SCRJEME, screm, ^vb. III. 1. Refl. A se opinti, a se încorda în vederea" unui efort (în special pentru a evacua excrementele). 2. Tranz. (Rar) A evacua, a elimina din organism. Am să-l înghit de viu şi am să-l mistuiesc în mine o săptă-mînă întreagă şi tocmai după aceea am să-l screm. SBIERA, p. 105. SCRÎMET, scremete, s. n. Opintire, încordare a organismului (pentru a evacua). — Variantă: screâmăt s. n. S CREPER - 66 - SCRIÊ SCRÎPER, screpere, s. n. 1. Maşină cu tracţiune mecanică sau animală, folosită în construcţii, la lucrări rutiere etc. pentru a săpa, a transporta • şi a nivela pămîntuî. ^ < ^ 2. Dispozitiv pentru transportarea materialului în mine, format dintr-un vas de oţel pus în mişcare de un cablu fără sfîrşit. SCRIA vb. I v. scrie. SCRTI^ scribi, s. m. 1. (învechit) Grămătic, diac. 2. (Cu sens depreciativ) Scriitor. Vreau să fiu purtat pe uliţele oraşului între dorobanţi, cu miinile legate^ la spate, ca să vază. . . acei neruşinaţi scribi ai lui Mihăi- leanu. CAMIL PETRESCU, O. II 129. 3. (Rar) Nume dat cărturarilor evrei care tălmăceau în vechime cărţile lui Moise. Nume dat preoţilor egipteni care cunoşteau hieroglifele. SCRIBĂRÎŢ, scribăreţi, s. m. (Rar) Scriitor prost, lipsit de talent. Şi scribăreţul acesta cine mai este?... Iar vreun romancier? C. petrescu, O. p. ii 93. SCRÎE, scriu, vb. III.’ 1. Intranz. A reprezenta prin semne convenţionale sunetele sau cuvintele vorbirii. Şi învaţă, domnule, ca un diac. Scrie, ceteşte groaznic. negruzzi, s. i 59. Lasă robii din robie Să-i învăţ la carte-a scrie. ŞEZ. IV 10. C-o viînă pe carte scrie Şi cu alta-mi face mie Să merg la cănţelărie, Să mă-nvăţ şi eu a scrie. jarnîk-bîrseanu, D. 26. Expr. (Formulă folosită în basme) Dc (sau pe) cînd scria (sau, refl., S0 scria) musca pe perete — de mult, din timpuri străvechi. A fost odată ca niciodată. . . De cînd se scria musca pe părete, ispirescu, L. 1. Tranz. (Complementul indică semnul sau cuvîntul reprezentat prin el) în pădure duce-m-aş Frunză verde rumpere-aş, Pe genuche pune-o-aş, Slovă neagră scriere-aş. jarnîk-bîrseanu, d. 129. (Poetic) Peste cuvintele săpate-n piatră Ploaia ji vîntul scriu încet: uitare, beniuc, m. 127. ^’Tranz. impers. A se afla scris. Pe pachet scria: (Scrieri a lui D. Scavinschi). negruzzi, s. i 209. ^Expr. A-i scrie (sau a-i îi scris) cuiva pe îafă (sauîn obraz) = a se putea vedea sau citi pe faţa cuiva. Dar ce văd? întristarea ţi-e scrisă pe obraz. bo-LiNTiNEANU, O. 200. | Tranz. A acoperi cu semne grafice, p. e x t. cu orice fel de semne, de figuri. XJn frac fără mînice, abia înseilat, pre care îl scrie calfa pe la toate încheieturile cu credă. negruzzi, s. i 238.' Mai trimite-mi cîte-o carte Şi n-o scrie cu cerneală... O scrie cu arginţel Că de-acela-i puţintel, jarnîk-bîrseanu, d. 117. *§> Expr. (Popular) A scrie oua = a încondeia ouă, a picta ouă (cu vopsea roşie şi cu flori de culori diferite). ^Tranz. A complcta cu textul necesar. D-le Caţavencu, fii bun, scrie-i, mă rog, votul acestui onest cetăţean, caragiale, o. i 175. 2. T r a n z. F i g. A trasa, a contura, a schiţa. De-acolo au văzut valea cea largă a Şiretului, unde curge o apă domoală, scriind cotituri între lunci vechi. sadoveanu, N. p. 143. Poala lungă a rochiei ei de mireasă scria pe pămînt valuri obosite, înflorite de spumă, anghel, PR. 21. <$. Refl. Zburau paseri negre pe sus şi pornea o adiere de vînt dinspre depărtarea Dunării; atunci se scria pe marginea orizontului o linie de purpură, sadoveanu, m. C. 35. Soarele ţi s-a scrie în frunte, Doi luceaferi în umerile obrazului, marian, î. 16. ^ A întipări, a imprima. Roţile din faţă, cu creasta lor tăioasă, îşi scriau adînc urma pe pămînt. dumitriu, v. L. 110. (Refl., în expr.) A se scrie îu partea cuiva = a aduce, a semăna (Ia chip) cu cineva. S-a scris in partea lui bunicu-său. Sandu-aldea, u. p. 83. 3. Intranz. A-şi exprima, a-şi formula gîndurile, ideile în scris; (în special) a compune opere literare. Am scris şi eu. Mi-am zugrăvit anii copilăriei cu obiceiurile, cu puţinele bucurii şi cu lumina colţului nostru de ţară. sadoveanu, E. 107. Tot citind, a început şi el să scrie. rebreanu, I. 62. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? eminescu, 0.1137. Tranz. (Complementul indică opera) Eminescu el însuşi scrie doine şi cintece pe care cu greu le distingi de realizările proprii ale poporului. beniuc, p. 20. Tu ai scris cîntecul ăsta! Te cunoşti după sprinceană. • hasdeu, R. v. 30. ' Nicu Bălcescu era de o modestie rară: anevoie îl făceai să-ţi citească cile ceva din cele ce scria, ghica, S. a. 142. + Tranz, A spune în scris, a arăta, a relata, a descrie, a povesti. Iar cînd alaiul s-a oprit Şi Paltin-crai a stărostit, A prins să sune sunet viu De treasc şi trîmbiţi şi de chiu. Dar ce scriu eu? Oricum să scriu E ne-mplinit. COŞBUC, p. I 56. Cine poate întîlnirea lor s-o scrie, conachi, p, 85. Binele meu din felie, Nu-i diac să-l poată scrie, jarnîk-bîrseanu, D. 176. (Impersonal) Aşa scrie şi la noi în cărţi despre unii, că tocmai la bătrîneţe au făcut copii, creangă, p. 118. Precum la carte ne scrie Că e lumea-nşelătoare. TEODORESCU, p. p. 101. 4. Tranz, A aşterne pe hîrtie un text, o scrisoare. Apoi a învăţat să scrie petiţii la tribunal, la primăriet în toate părţile,^ dar zadarnic, dumitriu, p. F. 56. Mi-a scris. . . o carte poştală. TopIrceanu, B. 63. împăratul acela... a scris carte frăţine-său craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi. CREANGĂ, P. 184. -fy-Intranz. A trimite (cuiva) o scrisoare. După ce-oi învăţa carte, îţi scriu, sadoveanu, N. F. 184. Aşa, tocmai aşa să-i scrie Năvodaru, şi Neculai va înţelege, sandu-aldEa, t>. n. 221. Să-mi scrii mereu, iosif, patr. 34. -^►Refl. reciproc. A coresponda. Ne mai seri-sesem din cînd în cînd o vreme, sadoveanu, O. viii 18. + A comunica, a înştiinţa. Parcă ţi-am fost scris că mă gătesc să merg în patrie, caragiale, o. vii 95. Iată ce-mi scrie frate-meu şi moşul vostru. CREANGĂ, P. 184. Iaca ce-mi scrie din Bucureşti, alecsandri, T. 346. Intranz. Tu întră în cortul meu de scrie senatului din Cracovia despre întoarcerea noastră în Polonia, alecsandri, T. ir 37. 5. T r a n z. A însemna, a nota, a înregistra în scris; a trece numele cuiva pe o listă, într-o evidenţă. Am numărat oile şi Alexa Baciul le-a însemnat la răbuş. Eu le-am scris în condică la miñe, sadoveanu, b. 59. Nu mi-i scrie şi mie acest stih, căci aş voi să-l învăţ. DRĂGUici, R. 62. M-a scris neamţu pe hîrtie Şi m-o dus la cătănie. jarnîk-bîrseanu, d. 301. Refl. Domnule majur Codau. . . Noi, la pămînt ne-am scrie, cum nu ? Că după olecuţă de ogor ne crapă măseaua-n gură. CAMILAR, N. i 265. Expr. j(Rar) A(-şi) scrie (ceva) în îrunte= a ţine minte, a reţine. Scrie-n frunte ce-ţi spun: de azi înainte te aşteaptă la toate şotiile din partea mea. alecsandri, T. i 191. + (învechit şi popular) A catagrafia, a recenza, a inventaria. Mihai Viteazul puse de scrise oastea, şi găsi că era de opt mii de oameni, cu treizeci şi două de tunuri. ISPIRESCU, M. v. 27. ^Expr. A scrie ceva pe numele cuiva = a face cuiva acte de proprietate pentru... Aici are să vie cu Ana şi cu Vasile Baciu, să-i scrie toate pămînturile pe numele lui. rebreanu, I. 122. ^ (Construit cu dativul) A trece în contul cuiva, a pune în socoteala cuiva. Spune-mi drept, ţi-au spus vrodată popii că păcate-ţi scriu Dacă-mbrăţişezi vreo fată? coşbuc, p. I 238.' Ba ce zicem? unii oameni, — dumnezeu să nu le scrie-n osîndă — răi de gură. . . scorniră minciuna. RETEGANUL, P. I 51. 6. Tranz. (Popular) A înscrie pe cineva într-o instituţie, într-un corp constituit, într-un colectiv de muncă. în primăvara asta l-au scris la oaste şi în luna lui răpciune s-o duce la reghimentul lui. sadoveanu, m. c. 50. Spunea c-o să mă scrie d-a dreptul în clasa a treia. DELA-vrancea, H. tud. 35. Drăguţu nu poartă pană Că l-a scris neamţu cătană. hodoş, p. p. 215. Impers. Pe pruncuţ l-am crescut cum l-am putut, acum mi l-au scris la oaste, reteganul, p. iii 7. Foaie verde buruiană, Vai, maică, m-a scris cătană. jarnîk-bîrseanu, d. 295. SCRIERE - 67 — SCRIJELI Refl. Auzind gloatele de venirea lui Făt-Frumos, veneau droaie să se scrie la oaste, ispirescu, l. 111. La 1831 cei mai mulţi au încins sabia, scriindu-se în miliţia naţională. GHTCA, S. 47. (F i g.) Pentru ce să nu arătăm, celor ce voiesc a se scrie printre vrednicii cetăţi ai sfintului Hubert, la ce punt al orizontelui înnătoresc sfinţeşte soarele putinţei. ODOBESCU, s. in 48. 7. Tranz. (Popular, construit cu dativul) A prescrie, a indica medicamentul sau tratamentul necesar unui bolnav. + Impers. A fi stabilit, rînduit (prin legi, regulamente). Bine, dar călugărului ii scrie... — Ce-i scrie călugărului?! Lasă că ştiu eu ce-i scrie: o să muncească pentru mînăslire. STXnoiu, C. i. 17. ^ Expr. A Ii scris sau a-i Ii scris cuiva (rar pentru cineva) = a-i fi rînduit cuiva de la naştere, sortit, hărăzit (de soartă). Ei, ce să-i fad? Aşa i-a fost scris omului. Săracul sadoveanu, o. vin 188. Vai, doamne, văd că-i scris Să mor cum nu mai moare alt om! coşbuc, P. n 179. Ce e scris şi pentru noi, Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, o. i 146. — Variantă: scria (dumitriu, n. 161, pahfhe, cr. 44) vb. I. SCRÎERE, scrieri, s. f. Acţiunea de a scrie şi rezultatul ei. 1. Reprezentarea sunetelor şi a cuvintelor dintr-o limbă cu ajutorul semnelor grafice; scris. Nu ştiu, zău, dacă din cele patru clase primare îi mai rămăsese altăceva decit ştiinţa scrierii şi a cetirii. GANE, n. iii 181. Am avut cinste a înfăţoşa d-voastre prohorisirile ucenicilor mei in istorie, cetire, scriere, aritmetică. NEGRUZZi, s. I 5. -f Mod particular de a caligrafia semnele grafice; scris. V. c a 1 i g r a f i e. Scriere ctteaţă. 2. Fel de a scrie, sistem de semne grafice. Scriere rondă. Scriere ideografică. + (învechit) Ortografie. (Cu pronunţare regională) între moldoveni, colaboratorii « Ro-miniei literare» sînt singuri ce nu au împus romînilor nici gramatica, nici altăscriire după iscodirile, inchipiiirei lor. RUSSO, S. 79. 8. Text scris. Dau aci ca specimen cîteva scrieri şi epistole colective şi private care mi s-au dat la 1854 de Dumitrache Florescu. chica, a. 673. 4. Exprimare în scris, compunere, redactare a unui text. Compunerile sale originale. . . caracterizează pe omul care ştie arta scrierii. bolinTineanu, o. 358. -4" Operă literară sau ştiinţifică; compoziţie, articol. Pe-a-tuncea vremea era înapoiată. . . De scrieri, sărăcia era neasemănată. . . Aveam un Odobescu — n-aveam pe cei de azi. macedonski, o. i 49. De-a pururi, pretutindeni, in ungherul unor crieri Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri! EMiNESCU, o. i 134. [Filimon] a îmbogăţit literatura romină cu două scrieri de un adevărat merit. chica, s. a. 80. SCRIETOR, -OÂRE s. m. şi f. v. scriitor2. SCRIITOR1, scriitoare, s. n. (învechit, neobişnuit) Masă de scris, birou. M-am dus la scriitorul meu şi am scris lui lpolit. negruzzi, s. i 52. SCRIITOR2, -OARE, scriitori, -oare, s. m. şi f. 1. Autor de opere literare; prozator, poet, dramaturg. Scriitorii sînt cei mai ideali prietini ai noştri, sadoveanu, o. vi 432. De la scriitori se aşteaptă în primul rind transformările sociale şi crearea omului nou. sahia, U.R.S.S. 191 .Feri-cească-l scriitorii, toată lumea reamoască-l. . . Ce-o să aibă din acestea, pentru el, bătrinul dascăl? EMINESCU, O. I 133. 2. (Numai la masculin, astăzi rar) Funcţionar de cancelarie care copiază sau redactează acte, scrisori oficiale ; copist. Am aflat de ieri, de la un prieten care-i scriitor la judecătorie, rebreanu, i. 107. Domnul Ghifă, scriitorul de la subprefectură, jucase toată noaptea cărţile la crişma lui Tănase Berechet. BUJOR, S. 36. Erau silite a danţa numai cu scriitorul satului, negruzzi, s. i 105. + (în trecut) Persoană în slujba domnitorului sau a unui înalt demnitar de stat, care îndeplinea funcţia de secretar. V. diac, grămătic, logofăt. Vodă intră în camara lui obişnuită, unde.. . avea plăcere să poruncească diacilor să scrie. .. La o parte erau mesuţele pentru scriitori, sadoveanu, F. j. 308. Cea mijlocie grăi: De m-ar lua pe mine scriitorul împăratului, toată curtea i-o aş îmbrăca cu un fus de tort. RETEGANUL, p. II 22. Dară pentru că nu ştia ce feli de pasăre îi aceasta, dete poroncă scriitorilor săi să trimeată cărţi pin toată lumea. sbiera, P. 69. 3. (Popular) Desenator, pictor. Iară faţa m:-o voi da La Turda la rumenele, Părul la făcut inele, Ochişori la scriitori, jarnîk-bîrseanu, d. 236. — Variantă: scrietor,-oare (slavici, o. i 304) s. m. şi f. SCRIITORAŞ, scriitoraşi, s. m. (Cu sens depreciativ) Diminutiv al Iui scriitor2. 1. Scriitor fără talent, fără valoare. Cei care tiu cunosc critica contemporană ■ ■ . vor crede poate că felul 'de critică a lui Faguet e o excepţie, ori că el ar fi un scriitoraş necunoscut care caută să ajungă celebru prin paradoxe. GHEREA, ST. cr. i 14. 2. Scriitor de cancelarie; conţopist. Ar fi putut rămînea toată viaţa un biet scriitoraş, ca tată-său, intr-un orăşel de provincie. VI.ATIUŢÂ, o. A. iii 63. Acum douăzeci şi cinci de ani era un scriitoraş la tribunalul din Tirgovişte. id. o. A. 207. SCRIITORICESC, -EASCĂ, scriitoriceşti, adj. De scriitor, al scriitorilor. Activitatea scriitoricească rămîne, cum e natural, închinată colectivului, sadoveanu, e. 186. Om cu porniri scriitoriceşti ■ . . i-a cerut să-i dea voie, intr-o zi, să vadă dosarul. POPA, V. 92. SCRIITORÎME s. f. (Cu sens colectiv) Mulţime de scriitori, totalitatea scriitorilor. SCRIITtjRĂ, scriituri, s. f. 1. Fel de a scrie; scriere, scris. Cunoşti slova asta ■ . ■ Mihai se uită la scriitură. T>. zamfirescu, R. 214. Găsesc pe masă un bilet cu scriitura mărunţică. vj,aiiuţa, la TDRG. Fel de scriere, sistem grafic. S-a pus d. Niţă pe brinci, în aşteptarea concursului, să-şi facă mina, exercitindu-se in fiecare zi, pe hirtie velină, la fel de fel de scriituri: engleze, italice, gotice, caragiale, o. ii 245. 2. Text; p. e x t. cuprins al unei scrieri. Aş cere. . . o istorie care să aibă in scriitura ei toate ţările şi mările. camilar, N. II 371. 3. Aspectul tehnic al unei compoziţii muzicale în raport cu adaptarea ei Ia un instrument muzical. SCRIJĂTtJRĂ, scrijături, s. f. (Regional) Scrijea. Saturi copilul... şi-l mulcomeşti cu cite o scrijătură de pîine. fopovici-bXnXţeanu, v. m. 124. SCRIJEA, scrijele, s. f. (Regional) Felie subţire (de pîine, de fructe etc.). SCRIJELA vb. I v. scrijeli. SCRIJELAT, -A adj. v. scrijelit. SCRIJELEAlA, scrijeleli, s. f. Scrijelitură, scrijelire. SCRIJELI, scrijelesc, vb. IV. Tranz. (Şi în forma scrijela) A face zgîricturi sau tăieturi superficiale cu o unealtă ascuţită sau tăioasă; a zgîria, a cresta. Mă intorsei cătră lecţiile mele chinuite, la paginile înnegrite şi scrijelate cu unghia. Sadoveanu, E. 112. -$• F i g. Pentru ciunga neagră pe care o scrijelează omul de la începutul lumii. .. cite minţi nu s-au trudit pină să ajungă la arătura adincă a plugului cu aburi, angiiel, l’R. 81. + F i g. A brăzda, a tăia (cu o linie, cu o dungă). ÎI vedeau moale, parcă fusese opărit intr-o baie; ii erau globii ochilor scrijelaţi SCRIJELIRE - 68 - SCRIPTURĂ de fire roşii. SADOVEANU, st. c. 47. Scrijelind amurgul dintre crengi crescut, Ca o clipă veche cite-o frunză cade. Lesnea, a. 34. — Variantă: Scrijclâ, scrijelez, vb. I. SCRIJELÍRE, scrijeliri, s. f. 1. Acţiunea de a scrijeli şi rezultatul ei; tăietură, zgîrietură, crestătură. 2. (Rar) Scrîşnet, scrîşnire. S-au închis porţile negre cu o scrijelire ascuţită de fier ruginit. G. M. ZAMEIRESCU, sf. m. N. i 89. SCRIJELÍT, -Ă, scrijeliţi, -te, adj. (Şi în forma scrijelat) Acoperit de scrijelituri, zgîriat, crestat. Se măsurau din ochi privindu-şi hainele pătate cu ulei, cu vopsea, cu cerneală ¡i îşi arătau miinile bătătorite sau scrijelate. pasT* z. i 256. ■$> F i g. [Baba avea] faţa mică, boţită şi scrijelată toată în zbircituri adînci. VLAHUŢĂ, N. 124. — Variantă: scrijclât, -ă adj. SCRIJELITÎRĂ, scrijelituri, s. f. Tăietură, crestătură uşoară, zgîrietură. (Cu pronunţare regională) Scrijilitura acum cicatrizată poate a fost făcută cu un cuţit ucigaş. C. PETRESCU, Ii. DR. 36. SCRIJELÎÎŢĂ, scrijeluţe, s. f. (Regional) Diminutiv al lui scrijea. O scrijeluţă de pepene. SCRIMA, scrimez, vb. I. Intranz. A face scrimă. SCRÍMA s. f. Sport constînd în mînuirea floretei, spadei sau a altor arme albe împotriva unui adversar. Se va întoarce surîzind ca un şampion de scrimă, să mulţumească aplauzelor, c. petrescu, c. v. 122. Regele Claudius ■ ■ . convinge pe Laert... să facă cu Hamlet o partidă de scrimă cu o floretă otrăvită. GHEREA, ST. CR. n 284. <0- F i g. Văzduhul era înviorat de capricioasa scrimă dintre ploaie şi soare. c. PETRESCU, C. V. 330. SCRIMÉIÍ, scrimeri, s. m. Sportiv care practică scrima. SCRIN, scrinuri, s. n. 1. Dulăpior cu mai multe sertare suprapuse, în care se ţine mai ales rufărie ; comodă. Trecu prin camere cu aceleaşi scoarţe vechi... cu divanuri, cu scrinuri- vechi, dumitriu, b. V. 44. Ea desface scrinul antic, trage-ncetinel saltarul. IOSIF, PATR. 62. Fură cheile.. . deschide scrinul şi scoate bani. GHEREA, ST. CR. Ii 188. F i g. Ciuturilor mele zic adio tuturora. Uitarea le închide-n scrin Cu mîna ei cea rece. EMINESCU, o. i 184. 2. (Rar) Lădiţă, cutie (căptuşită cu mătase sau cu catifea) în care se păstrează bijuterii. în dimineaţa cînd a hotărît, a dus scrinurile pluşate cu bijuterii. c. PETRESCU, c. v. 353. SCRINTÍ vb. IV v. scrînti. SCRINTÍT, -Ă adj. v. scrîntit. SCRINTITÎJRĂ s. f. v. scrîntitură. SCRITCÁR, scripcari, s. m. (Mold.) 1. Lăutar care cîntă din scripcă ; viorist. Se duceau în pădure la Pante-limon, unde întindeau masă mare, cu scripcari care umblau de la un grup la altul. PAS, z. I 235. După ce-au venit scripcarii, s-au adunat gospodarii de prin împrejurimi acolo, sadoveanu, o. VIII 165. Scripcarul şi cobzand îşi potriveau într-una strunele, fără să mai înceapă a cinta. bujor, S. 99. (Depreciativ) Cîntăreţ, poet. O, vînturători de fraze, scripcari sarbezi şi smintiţi, vlahuţă, p. 86. 2. Gîndac gălbui cu pete negre, care produce un bîzîit caracteristic şi care trăieşte pe scoarţa plopilor (Saperda carcharías). (Cu pronunţare regională) Atit scripcariul negru cil şi cel galben, cind ii prinzi in mină, cîntă ca şi cind ar cinta cineva dintr-o scripcuţă. marian, ins. 100. SCRÎFCĂ, scripci, s. f. 1. (Mold.) Vioară, violină. Şi arcuşul îi cădea spre gîtul scripcii, pe struna cea subţire, drept la locul trebuitor, hogaş, H. 44. Şi cîte şi mai cîte nu cintă Mihai lăutariul din gura şi din scripca sa răsunătoare. creangă, A. 118. Staţi aici în colţ puţintel şi vă gătiţi scripcile. ALECSANDRI, T. 1109. Expr. A SO potrivi ca scripca cu iepurele = a nu se potrivi de loc. 2. Sunet, cîntec de scripcă (1). Cobza svîcnea scurt şi întors în Ioc peste scripcă şi ţambal, camil petrescu, o. I 117. + Meseria de scripcar. Ptinea mi-o cîştig cu scripca. CAMILAR, N. I 166. SCRIPCĂRĂŞ, scripcăraşi, s. m. Greier de cîmp, de culoare neagra, cu capul mare şi cu corpul scurt (Gryllus campestris ). SCRÎPET s. m. v. scripete. SCRÎPETE, scripeţi, s. m. 1. Roată cu un mic şanţ săpat în jurul ei, care serveşte la transmiterea unei forţe prin intermediul unui cablu sau al unui lanţ care rulează pe şanţ. Dispozitiv pentru mişcarea iţelor la ţesăturile simple, • format din două roţi cu diametre diferite situate pe acelaşi ax şi formînd un bloc comun aşezat deasupra războiului de ţesut. 2. Mufă (2). — Variantă: scripet (ardelean^ d. 249, odobescu, S. i 342) s. m. SCRIPÎ vb. IV v. sclipi. SCRIPISlT, -Ă, scripisiţî, -te, adj. (învechit) Parafat. Nicu Hapcea au cumpărat la leat 1812 o hirtă de toc. . . aşa precum se poate dovidi din cuprinsul delilor (= dosarelor) scripisile şi şnuruite, ce se află la arhivă, în dulap. alecsandri, t. 1358. •SCRÎPTE s. f. pl. 1. Condici, registre de evidenţă, de -contabilitate; însemnări cuprinse în aceste condici. Comisarul. . . îl ţinea trecut în scriptele secţiei. PAS, z. 1197. Un om energic ar putea scoale venituri întreite de cît arată scriptele de anii trecuţi. C. PETRESCU, î. n 67. 2. (învechit) Documente istorice, hrisoave. SCRIPTIC, -Ă, scriptici, -e, adj. 1. Trecut în scripte. <$* Fond scriptic — fond destinat pentru plata personalului care figurează în schema de organizare a unei întreprinderi sau instituţii. Personal scriptic = personal angajat în schemă, tarifar, bugetar. 2. (Rar, • în opoziţie cu oral) Scris. Proza lui Caragiale ar putea fi-cu mult folos studiată pentru a stabili divergenţele stilului oral de acel scriptic, vianu, a. P. 136. [Arghezi] redactează o proză făcută pentru a fi citită, tiu ascultată, un document strălucit al stilului scriptic. id. ib. 275. SCRIPTOLO G, scriptologi, s. m. Om de birou, birocrat. Ce-i cu asta? zîmbi acru Zamfirescu. Tot demisiei — Tot. Eu nu-s nici telefonist, nici scriptolog. îs agronom. GALAN, B. I 27. SCRIPTOLO GÎE s. f. Formalism exagerat în felul de a rezolva hîrtiile oficiale; birocraţie. SCRIPTOMANÎE s. f. Obiceiul de a scrie mult; manie a scrisului. SCRIPTÎJRĂ, scripturi, s. f. (învechit şi arhaizant) 1* Fel de a scrie, scris, caligrafie. îl întîlnim... în josul uricelor pe care le compune şi pe care le iscăleşte într-o frumoasă şi ceteaţă scriptură. IORGA, L. I 132. Scriptura [lui Eminescu] este excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva din vreo aruncătură mai liberă a condeiului să iasă bănuiala că mintea i-ar mai fi cîtuşf de puţin nestăpînită. caragiale, n, s. 24. SCRIS - 69 - SCRÎNCIOB 2. Ceea ce este scris; însemnare, inscripţie, text. Ce sint scripturile astea de pe copaci? Gai,action, o. i 210. <$* F i g. Stelele cerului se irosiră din albastrele adincuri şi, legînd frazele lor de argint, desfăşurară încă o dată pămintului scriptura lor cea fără tîlc. -galacTion, o. i 286. 3. Scriere, lucrare (literară, ştiinţifică); p. e x t. conţinutul ei. Cind privesc zilele de aur a scripturilor romîne, Mă cufund ca intr-o mare de visări dulci şi senine. EMi-NESCU, o. I 31. Vă voi învăţa scripturile filozofilor vechi care vă va aduce multă plăcere. drăGhici, r. 197. + (De obicei determinat prin «sfînta») Scriere bisericească cuprinzînd Vechiul şi Noul Testament; Biblia. Am fost la sfînta învăţătură. Ş-am învăţat carte din scriptură. SEVASTOS, N. 105. Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesnişi dinioare cu cuvinte din scriptură. CREANGĂ, p. 33. Adă-ţi aminte de zisa scripturei şi iartă greşiţilor tăi! negruzzi, s. i 140. SCRIS1 s. m. (Rar) Persoană predestinată să fie soţul cuiva. V. scrisa. Nu arz văile cu oile... şi arz pe scrisul cutăreia. ŞEZ. viii 113. SCRIS2, (5) scrise, s. n. 1. Reprezentare prin semne grafice a sunetelor şi a cuvintelor dintr-o limbă; scriere (1). Evoluţia scrisului. Raportul dintre scris şi vorbire, a Vedeţi că toate... se sfîrşesc cu « sară », dar, precum aţi văzut, au deosebire in scris. negruzzi, s. i 5. <$• Loc. adj. şi a d v. (în opoziţie cu verbal) în scris = scris, notat (pe hîrtie). Dă-mi in scris pe Gagamiţă ăla, să nu-i uit numele. caragiai,E, o. I 154. 2. Fel propriu de a scrie al cuiva; scriere, scriitură. Pe un plic e scrisul mare, puţin aplecat, al nevestei mele. CAMU, PETRESCU, u. n. 380. îi recunoscu scrisul înainte de a desface plicul, c. PETRESCU, î. ii 151. Ea, dac-o primea, Scrisu-i cunoştea, Mult se bucura. TEODORESCU, P. P. 464. 3. (Popular) Notare, consemnare, comunicare scrisă; p. e x t. hîrtie, document scris (sau tipărit); scrisoare, înscris. Ce urmează după obiceiul pămintului, n-ăre nevoie de scris. dei,avrancea, o. ii 137. Scris la Miiul trimetea Şi la nuntă mi-l poftea. TEODORESCU, P. P. 509. <> F i g. [Eminescu] avea aerul unui sfînt tinăr, coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia .se vedea scrisul unor chinuri viitoare. caragiai,E, n. s. 9. 4. Acţiunea de a scrie, de a redacta o compoziţie de orice fel. Axintie avea practica scrisului, compunerii, căci diacul era chemat adeseori să alcătuiască documente cu o formă literară împodobită şi aleasă. IORGA, L. i 132. + Activitatea de scriitor, ~de publicist. Toată lucrarea noastră publică acum este numai scrisul prin jurnale streine şi romîneşti. GHICA, A. 468. 5. (De obicei la pl.) Ceea ce spune, relatează, demonstrează cineva într-o scriere de orice fel. Se apucase să aştearnă pe hîrtie lucruri curioase. . . Toţi făceau haz de scrisele lui. sadoveanu, E. 103. Teofil Steriu .nu mai tăiase o carte de douăzeci de ani. Ce putea să afle din scrisul altora? C. PETRESCU, c. V. 143. Pe cind ei beau şi se înveseleau. . . bătîndu-şi joc de scrisele împăratului ■ . . se ivi o umbră. ISPIRESCU, I,. 143. SCRIS3, -A, scrişi, -se, adj. (Popular) Pictat, zugrăvit, desenat; p. e x t. (rar) brodat. Maică-ta are trei năfrămi de la surorile tale în ladă ; pe acestea se af lă foarte frumoase flori scrise, Sbiera, P. 130. în pat i-aşlermit Velinţe pestriţe, pernişoare scrise. TEODORESCU, P. P. 77. <$■ (în comparaţii, sugerînd ideea de frumuseţe, perfecţiune) Aice locuia Ileana Cosînţana, o fată scrisă de frumoasă. SBIERA, p. 23. SCRÎSA s. f. art. Ursită, soartă, fatalitate. Măi soldat din vînători, Un’ ţi-a fost scrisa să mori ? camii,ar, n. ii 20. Aş fi poftit şi eu să fiu vînător, dar scrisa mea a fost să fiu mai degrabă vînat. Sadoveanu, o. h. 72. Aceasta-i scrisa florilor: resfiră Miresme dulci şi mor fără de veste. IOSIP, p. 40. + Persoană predestinată să fie soţul sau soţia cuiva. Din una, din alta, se înţeleseră la cuvinte. Vezi că, măre, ceasta era scrisa lui. ISPIRESCU, L. 124. în cele din urmă se hotărî... să se ducă să-şi caute scrisa, id. ib. 259. SCRISOARE, scrisori, s. f. 1. Comunicare scrisă, trimisă cuiva prin poştă sau prin intermediul unei persoane; epistolă, răvaş, **carte cm i), misivă. Depuse o scrisoare pe masa lui Stamati şi trecu grăbit înainte. barT, E. 20. Am pus scrisoarea la poştă şi am trimis-o lui Huţu. Si/AVlci, o. i 103. Foaie verde de dudău, Bădiţ, bădişonil meu, Trimesu-mi-ai la scrisori, Că-n curînd, bade, te-nsori. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 251. (Poetic) Eu, doinaşul cel cărunt, Vă trimet scrisoare vouă, Scrisă cu-a lacrimei'rouă. BELDicEANU, P. 102. <(> Scrisoare cifrată = scrisoare scrisă cu cifru. Scrisori de acreditare v. acreditare. Scrisoare de recomandaţie = scrisoare prin care se recomandă cuiva persoana purtătoare a scrisorii. Crezură că ori sîntem nişte boieri înrîuritori din ţară, sau nişte agenţi secreţi, trimişi ca să-i spioneze. Mai lirziti văzură că nu eram nici una, nici alta, ci nişte simpli călători cu scrisori bune de recomandaţie. bomnTineanu, o. 296. Scrisoare de credit = scrisoare prin care un bancher sau o bancă cere cuiva (de obicei altui bancher sau altei bănci) să pună la dispoziţia purtătorului o sumă de bani. + (La pl.) Culegere de corespondenţă avînd valoare literară sau istorică. Ghica, «Scrisori către V. ■Alecsandri ». 2. (învechit) Hîrtie scrisă, document, act, înscris, zapis. Era datina... să se facă şi un fel de inventariu, în care se înşira toate lucrurile ce le căpăta mireasa ca zestre şi care in limba poporului se numea. . . foaie de zestre, carte sau înscris şi scrisoare, marian, nu. 138. Au făcut scrisoare şi au întărit rămăşagul cu martori. Sbiera, P. 233. Scoase pe fata cea mijlocie, cu mărul ei cel de argint şi cu o altă scrisoare in care o hotărî Prîslea de soţie fratelui cel mijlociu. ISPIRESCU, h. 89. Scrisoare de trăsură = act care înregistrează condiţiile intervenite între cel care expediază o marfă şi cel care o transportă. 3. (învechit şi arhaizant) Faptul de a scrie, ceea ce este scris; scris. A scris el şi a scris vreme de patruzeci de zile... 'A umplut cu scrisoarea lui multe suluri de hîrtie. sadoveanu, D. p. 114. Cunoaşterea scrisului, deprinderea de a scrie; scris. Ştiut-am să-nvăţ scrisoare, Sirbească şi romînească. HASDEU, r. v. 15. -$■ Fel de a scrie ; grafie, scris, scriere. M-am cercat să cetesc. . . din acele manuscrise, dar scrisoarea era atît de incîlcită, întît le-am lasat. negruzzi, s. I 11. Gheorghe. . . se puse a scrie acea scrisoare complicată, care prin trăsături fine şi rotunzite superpunea in două-trei caturi diferitele litere ale unui cuvînl. fii.imon, c. 179. De nu le-i mai cunoaşte de pe slovă şi scrisoare, Cunoaşte-l de pe durerea cu care plin-gînd îţi scrie, conachi, p. 99. 4. Text scris sau tipărit, operă scrisă; scriere. Atîţia alţi nechemaţi, ale căror scrisori le gustă numai şoarecii. GANE, N. iii 155. Am mare dorinţă ca să cetesc vreo scrisoare moldovenească, căci nu am nici o carte în această limbă aice. kogăi,niceanu, s. 74. SCRISORÎCĂ, scrisorele, s. f. Diminutiv al lui ser i-soare. Acasă îl aşteptau pe Titu două scrisorele. RE-BREANU, R. n 23. O scrisorică de amor cătră becherul meu, de la nevasta unui prietin, caragiale, o. i 166. Cind ăi .vedea scrisorică mea, Să fugi tu de ea cit vei răsputea. TEODORESCU, P. P. 263. SCEÎMBIŢĂ s. f. v. scrurabi|ă. SCRÎNCIOB, scrinciobuti, s. n. (Regional) 1. Leagăn de lemn (sau construcţie de mai multe leagăne fixate pe acelaşi schelet) care se mişcă înainte şi înapoi sau se învîrteşte în cerc şi serveşte ca distracţie; dulap1 (2). Scaunele încărcate şi felurit colorate ale scrinciobului se înălţau, se coborau. SADO- i SCRÎNCIOBAR — 70 — SCRÎŞNIT veanu, o. iv 60. S-a dus să se dea în scrinciob... un scrîn-ciob făcut pentru Ilenuţa — o fringhie dublă cu capetele legate de o creangă groasă şi dreaptă, cu o scîndurică în loc de scaun. IBRĂILEANU, A. 123. Un scrinciob mai la vale pe lingă el adună Flăcăi şi fete mindre ce rid cu voie bună. ALECSANDRI, I’. iii 39. 2. Seîndura aşezată pe un butuc gros, pe ale cărei capete se aşază doi copii, cumpănindu-se reciproc. F i g. Ere fii fugeau şi ei; hărţuiţi de vijelie, se dădeau în scrînciobul aripelor cîteva clipite şi cădeau—săgeţi. GalaC-tion, o. i 49. SCRÎNCIOBĂR, scrînciobari, s. m. (Regional) Omul care învîrteşte scrînciobul. Loc degeaba! strigă scrinciobarul, atîrnîndu-se de fofează şi oprind scrînciobul pe loc. HOGAŞ, dr. II 187. SCRÎNCIOBĂŞ, scrînciobaşe, s. n. (Regional) Diminutiv al lui scrinciob. în Moldova şi Bucovina se numeşte scrinciob şi scrinciobaş. PAMFILE, I. C. 469. SCRÎNTEĂLĂ, scrînteli, s. f. Deplasare a unui os din articulaţia lui; luxaţie. F i g. (Uneori precizat prin «la cap») Tulburare a minţii, nebunie, ţicncală. Avînd oleacă de scrînteală la cap, putea căşuna cine ştie ce supărare prin vorbele lui nechibzuite. VORNIC, p. 225. SCRÎNTÎ, scrintesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la oase, încheieturi, membre) A scoate din articulaţie, din poziţia normală, a deplasa, a disloca; a luxa. Şi-a scrîntit. . ■ vrun picior, dîndu-se de-a tumba pe vro căpiţă de fin. HOGAŞ, M. N. 28. Valeu!... că tni-am scrîntit piciorul, alecsandri, T. I 113. Mina pe baltac punea, Drept către zapciu pornea. . . Min-a' dreaptă Că-i frîngea Şi p-a stingă î-o scrîniea. TEODORESCU, P. P. 603. sau « din măsele t>) A strînge convulsiv fălcile şi a freca dinţii de jos de cci de sus, făcînd să se audă un zgomot caracteristic (de obicei în momente de mînie, de furie, de durere). Omul scrîşnea din măsele prin somn. c. tetrescu, A. 351, Băirînul. . . scrîşni nervos din dinţi, bart, S. M. 63. [Ostaşii se luptau] muşeîndu-se, scrişnind. alecsandri, p. iii 224. (Cu subiectul «dinţii») Dinţii ii scrîşneau şi ochii săi sîngeraţi se holbaseră, negruzzi, S, I 165. <§>■ Tranz. (Cu complementul « dinţii») Ce puteam face, domnişorule ? şopti Ion scrîşnind dinţii, rebreanu, I. 37. Spaniolul, furios, de cîte ori îl întîlnea pe băiat pe punte, îţi stringea fălcile şi scrîşnea dinţii, bart, E. 272. ^ A pronunţa cuvintele printre dinţi, a vorbi printre dinţi cu ură, cu mînie, cu ciudă. V. m î r î i. M-a apucat de piept şi-a scrîşnit la mine... dă-le banii oamenilor, vornic, p. 99. în ziar ce spune? Accident, nu? — Accident — scrîşni Petrescu. GALAN, z. r. 365. Fig. A da impresia că vorbeşte cu ciudă, că cîrteşte. L-am văzut destul de adesea scrişnind de lipsă. caragiale, o. iii 238. (Despre substanţe aspre care se freacă între dinţi) A scîrţîi. Scuipară amîndoi praful care le scrîşnea în dinţi, dumitriu, V. L. 106. 2. Fig. A scoate un sunet aspru, a scîrţîi (ca efect al unei frecări). Tancurile veneau scrîşnind printre explozii. camilar, N. i 431. Huruie viQloarele, clămpănesc curelele transmisiilor, scrîşnesc maşinile, gem nicovalele izbite de ciocane şi de baroase. pas, L. n 59. Sub tălpile opincilor şi călcîiele cizmelor, omătul scrîşnea de ger. c. petrescu, r. dr. 143. — Variantă: crîşni (sadoveanu, n. f. 27, reteganul, p. i 19, alecsandri, p. n 17) vb. IV. SCRÎŞNIRE, scrîşniri, s. f. Acţiunea de a scrîşni şi rezultatul ei; scrîşnet. Pe şosea lupta a început. Soldaţii izbesc cu furie, curg înjurăturile, scrîşniri de dinţi. sahia, n. 44. Scrîşniri de dinţi, gemete şi ţipete de moarte se mai aud. russo, o. 28, ^ Motiv de ciudă; temere, vaiet. Asta să le fie lor spre groază şi scrîşnire, care-s dintr-un sat cu dînsuL MIRONESCU, S. A. 62. SCRÎŞNÎT1, scrîşnituriy s. n. Scrîşnire. SCRÎŞNÎT2, -Ă, scrişniţi, -te, adj. Care îşi găseşte expresia într-o scrîşnire, într-o mînie sau o durere stă-pînită. între aceşti mucenici, care cu adevărat indurau dureri scrîşnite, se găsea un soldat cu numele Barnaru. MIRONESCU, s. A. 117. ^ (Rar, ca expresie a veseliei) Fără să-i pese de aceste ameninţări, Stroe Vardaru hohotea cuprins de o scrîşnită înveselite. C. PETRESCU, A. R. 32. (Despre cuvinte, propoziţii) Rostit printre dinţi, mîrîit. (Adverbial) Mă bucur prea mult de jista.. . mormăi scrîşnit Jder, dar te rog încă o dată să binevoieşti a ieşi. SADOVEANU, F. J. 158. SCRÎŞNITOR" — 71 — SCRUMBIE scrîş\it<5r, -oAre, scrişnitori, -oare, adj. Care scrişneşre, care scoate scrîşnete. (Atestat în forma scirşni-toare) Cu fălci negre scîrşnitoare. alecsandri, p. ni 238. — Variantă: scîrşnitâr, -oare adj. SCROAFA, scroafe, s. f, 1. Femela porcului; purcea (cu purcei). Lupul sărise peste toJioarca lui şi năzuise la scroafele din fundul şurii, sadoveanu, b. 103. Puterea mea, zise. . . stă într-o'scroafă care se tăvăleşte cit e ziulica intr-o lăcovişte de lapte dulce. ISPIRESCU, L. 262. Călu-şerii de pe Tirnavă Cu ochii de scroafă neagră, jarnîk-bîrseanu, d. 416. <> E x p r. S-a urcat scroafa în copac, se spune despre un parvenit înfumurat. Eu nu mai lucrez. Mi-ajunge de cind tot pui potloage. Cu cit îmi trimite băiatul, pot să trăiesc. — S-a urcat scroafa-n copac, fu încheierea ţaţei Niculina, gindindu-se la norocid omului, pas, z. i 202. Compus: scroafă-mistreaţă = femela porcului mistreţ. + F i g. Proiectil de artilerie, bombă. Iaca, mă!. . . din parapete Vine-o scroafă ca să fete Opt godaci ş-utt godăcel, Toţi cu ritul de oţel. alecsandri, r. iii 458. .2. Compuse: scroată-dc-baltă = pasăre din ordinul picioroangelor, cu penele de culoare roşcată şi pe alocuri negre (Ardetta minuta) ; scrofiţă ; scroafa-cu-purcei = constelaţie din emisfera boreală. Steaua Aldebaran este numită luceafărul porcesc sau porcar, care are alături vierii, porcii sau scroafa-cu-purcei. pamFile, CER. 170. 3. Lovitură la jocul de biliard, jucată rău, dar izbutită din întîmplare.. SCROAMBE s. f. pl. (Mold.) Cizme grosolane, rău făcute. Mi-au lunecat ciubotele şi am căzut in Ozana cit mi ţi-i băietul! Noroc de bunicul. — Şi scroambele ieste a voastre îs pocite, zise el, scoţindu-mă repede, murat pînă la piele, creangă, a. 24. SCROB s. n. (Mold.) 1. Mîncare făcută din ouă bine amestecate şi apoi prăjite; jumări, (regional) papară. Nu poţi face scrob fără să spargi ouă. C. PETRESCU, î. II 133. Caută să mănînce scrob. rAMFH,E, A. R. 168. 2. Zăpadă peste care a plouat şi care a îngheţat la suprafaţă. SCROBEALĂ, scrobeli, s. f.. Amidon sub formă de granule sau de pulbere, folosit la apretarea unor produse textile, de obicei după spălarea acestora. Erai pus să fierbi scrobeala în curte, cu grija să nu iasă nici subţire, nici groasă şi nici cocoloaşe să nu se facă. pas, z. i 270. Vino-ncoace, să ţi-o spăl eu, Cu apă de Herăstrău... Cu scrobeală albişoară De pe alba-mi feţişoară. TEODORESCU, p. P. 308. <0> Scrobeală albastră = colorant obţinut pe cale sintetică, cu care se clătesc rufele la spălare pentru a căpăta o culoare albă frumoasă; (Mold.) sineală. Spre a nu se deochea un copil... i se face zbenghi în frunte. .. cu scrobeală albastră, şez. iii 121. SCROBÎ, scrobesc, vb. IV. T r a n z. 1. A impregna cu scrobeală (fire textile, ţesături sau obiecte de îmbrăcăminte); a apreta. (Refl. pas.) Bumbacul, înainte de a fi* depănat, adică dat pe mosoare, se scrobeşte. PAMFILE, I. C. 258. Sf'ROBÎT1 s. n. Faptul de a scrobi; întărire, apretare. SCROBÎT2, -A, scrobiţi, -te, adj. 1. (Despre rufe sau alte obiecte de îmbrăcăminte) întărit, apretat cu scrobeală. Frusina se pieptăna cu părul sus, se îmbrăca. . ■ in fuste scrobite, galaction, o. I 133. Emfatice şi sfidătoare, ca trei ochi limpezi şi plini de soare, luceau cele trei diamante pe cămaşa scrobită a parazitului. angiiEl, pr. 47. Alţii, cu cămaşă scrobită, guler călcat şi legătoare de mătase la git. slavici, o. i 332. Ei... se imbrăcaseră nemţeşte; purtau mat toţi frac cafeniu: .. cravată liliachie şi guler scrobit băţ, nalt peste urechi. GHICA, s. 259. 2. F i g. (Despre oameni şi felul lor de a se purta) Lipsit de naturaleţe, îngîmfat, rigid; pretenţios. (Adverbial) Cind juca în faţa publicului, juca din cale-afară de scrobit, tocmai pentru că ţinea să facă impresie deosebită şi punea accente'false, camil petrescu, o. ii 125. SCROFiŢĂ, scrofiţe, s. f. 1. (Rar) Diminutiv al lui scroafă; scroafă mică. Şi-o scrofiţă cu purcei. TEO-DORESCTT, P. P. 279. 2. (Omit.) Scroafă-de-baltă. V. scroafă (2). scrOftjlă, scrofule şi scrofuli, s. f. (Popular, mai ales Ia pl.) Ganglioni atinşi de scrofuloză; scrofuloză. Era mereu bolnavă, cu gitul ciuruit de scrofuli. pas, z. i 264. Celălalt, mărunt şi cu gitul mîncal de scrofule, era un mămular. camil petrescu, O. ii 42. SCROFUlOS, -OĂSĂ, scrofuloşi, -oase, adj. De natura scrofulozei, care ţine de scrofuloză. (Substantivat) Persoană bolnavă de scrofuloză. SCROFUl.OzA s. f. Afecţiune cronică, în general de natură tuberculoasă, caracterizară prin inflamaţia ganglionilor cervicali. SCROMBĂÎ, scrombăiesc, vb. IV. T r a n z. (Mold.) A uza, a strica, a scîlcia (încălţămintea). După ce-ai purtat ciubotele atita amar de vreme, uniblind toată ziua in podgheazuri şi le-ai scrombăit pe la jocuri. . . acutna ai vrea să-ţi dau şi banii înapoi, ori să-ţi fac în loc altele nouă? CREANGĂ, A. 106. SCROT, scroturi, s. n. înveliş cutanat al testiculelor. SCRUM, (rar) scrumuri, s. n. 1. Materie neagră sau cenuşie care rămîne în urma arderii unui corp (păstrînd încă, în parte, forma obiectului ars). V. cenuşă. Directorul general, cind s-a găsit faţă in faţă cu Bo-zan, a scuturat scrumul ţigării. SAIJL\, N. 35. Şi bunicul rîde tare, Pipa scuturînd de scrum, iosif, TATR. 22. Atunci perii de pe dinsa au început a pîrii, şi pielea a sfîrîi, prefăcîndu-se... în scrum, creangă, p. 88. <)> F i g. Mă-ntorcea mereu din drum, împingindu-mă într-una tot prin zări de foc şi scrum. EFTiMiu, î. 65. <$> (în metafore şi comparaţii) Inima mi-i arsă scrum După cel ce-i dus la drum. sevastos, c. 79. -0” E x P„r- A se alcgo scrum şi lum sau scrum şi ccnuşă (de ceva sau de cineva) = a nu mai rămîne nimic din cineva sau ceva, a se distruge de tot; a se alege praful şi pulberea, v. p r a f, pulbere. Mai bine le dăm foc, să se aleagă scrum şi cenuşă din tot neamul lor! rebrkanu, R. ii 44. Am fost... şi impiegat la regia tutunului, din care s-a ales numai fum şi scrum, alecsandri, t. 116. A (so) laco scrum (şi ccnuşă) = a arde (sau a face să ardă) de tot, a (se) preface în cenuşă. Ajută-mă< să-l fac scrum şi cenuşă. RETEGANUL, P. III 72. Ţipară ce ţipară, dar o dată cu focul li se stinse şi lor glăsciorul şi se făcură scrum. ISPIRESCU, L. 294. 2. F i g. Durere, amărăciune, necaz, suferinţă. Domniţa mea din visuri, apleacă-te spre mine... Şi răscolind tot scrumul din inima-mi bolnavă Mă-nalţă-ncet, iubito, Mă-nalţă pin’ la tine. camil teTrescu, T. ii 12. 3. Coajă arsă care se prinde pe fundul unui vas, în interiorul lulelei etc.; arsură, zgură. Ciucurele, măgurele, merg pe drum inşirăţele; ciucur, măgur, şede-n drum, trage din Hulea la scrum (Ciobanul fumînd şi oile), sbiera, p. 322. Va rade cu custura lot scrumul ce se lipeşte pe fund. DRĂGHICI, la TDRG. SCRUMBÎE, scrumbii, s. f. Nume dat mai multor specii de peşti migratori, mărunţi, cu corpul lungâreţ, turtit lateral şi acoperit cu solzi mari, care trăiesc în mare, în Dunăre şi în unele bălţi. A scos muntencii dintr-o putină o scrumbie bună, (inînd-o atîrnată de coadă cu cleştele delicat al degetelor, sadoveanu, b. 177. Scrumbiile se prind numai in luna lui aprilie. I, IONESCU, m. 86. Foaie scrumbioarA — 72 — SCRUTĂTOR verde trei scrumbii, Domlc, de unde vii? De la tîrg de peste Jii. ŞK7.. xiv 150. Scrumbie de Dunăre = peşte cu corpul lungăreţ, cu două aripioare moi şi cu solzi mari; primăvara intri din mare in apele Dunării ca să-şi depună icrelc (Caspialosa). Scrumbie' (albaştrii) de marc — peşte dc mare cu corpul alungit, albastru-verzui pe spinare şi argintiu pe pîntecc; trăieşte în cctc numeroase (Scombcr scomber). SOÎUMHIOĂRĂ, scrumbioare, s. f. Nume dat de pescari unei specii de peşti (Clupeonclla dclicatula Nord-mann). SCRTJMJIŢA, scrumbiţe, s. f. 1. Diminutiv al lui scrumbic. 2. Varietate de scrumbic de Dunăre, cu spatele nlbastru-ccnuşiu bâtînd în verzui (Caspialosa pontica sau Danubii). Scrumbiţcle, fnothid mai aproape de suprafaţă... se prind dc obicci cu sctccle in faţa apei. antjpa, p. 439. — Accentuat şi: scrumblţâ. — Variantă : (1) ficrîm-bl|u (CAMILAR, N. II 303, DRĂGHICI, r. 108) s. £. SCmmÎrAIŢĂ, scrumelnife, s. f. (Rar) Scrumieră. La perete erau dulapuri cu cărţi... iu mijloc o masă cu două sfeşnice, o călimară ¡i o scrumelnifă, cîteva scaune împrejur. CÂI.INESCU, Iv. 50. SORU.MÎ, scrumesc, vb. IV. Refl. (Şi în forma scrumui) A arde complet, a deveni scrum. Oile căzură jos, trupurile lor se scrumiră şi nu se mai văzu nimic. VIS-sarion, n. 244. «O* Tranz. (în contexte figurate) Te înţeleg, Sevastă! — urmă el apucînd amîndotiă mintie fiicei sale. Şi eu am fost aruncat în focul care tc scrumuie pe tine. slavici, n. ii 18. — Variantă: scrumui vb. IV. SCRTOIIÎUĂ, scrumiere, s. f. Alic obiect de sticlă, de porţelan sau de metal, în formă de castronaş sau de farfurioară, în care se scutură scrumul de ţigară şi se aruncă mucurile, chibriturile arse etc. Paul trînti amărît o scrumieră in formă de gindac mare de metal lăcuit roşu. camil riîTRi:scu, N. 108. Chelnerul a ades ceştile de cafea; a curăţit scrumiera. C. rETRESCU, A. 404. — Pronunţat: -mi-e-, SCRLDllT, -A, scrumifi, -te, adj. Prefăcut în scrum (v. ars); acoperit de scrum. Sălaşurile sînt scrumite şi negre. Copacii sînt de cărbune. C. rETRESCU, R*. DR. 313. Pustie şi albă c camera moartă... Şi focul sub vatră se stinge scrumit. MACEDONSKI, O. I 140. SCRDT.ruI vb. IV v. scruml. SCRUXTAR, scruntare, s. n. (Mold.; învechit) Loc nisipos, pietros, Ia marginea mării sau a unui riu. Ca şi pe vremea celui dintăi pescar, Moldova fremăta strălucită în asfinţitul de soare; scruntarele şi prundurile erau singuratice şi pustii, sadoveanu, î. A. 26. Luntraşii de la malul sting au venit să ia odgonul podului umblător, du-cindu-l şi legîndu-/ la cea mai bătrină salcie din scrun-tarul de subt rîpa Movilăului. id. N. r. 218. — Pl. şi: scruntaruri (l. IOXESCU, P. 405). SCRUTOS, -OĂSĂ, scrupoşi, -oase, adj. (Mold.) Sfă-rimicios. Caşcavalul iese sec şi scrupos. DRĂGincr, la tdrg. SCRÎÎrULi scrupule, s. n. Rezervă în felul de comportare al cuiva, izvorîti dintr-un sentiment foarte dezvoltat al cinstei, al moralei, al corectitudinii şi al datoriei. Unul din scrupulele lui Eminescu — devenit aproape idee fixă — pare să fi fost întotdeauna acela de a nu împovăra pe ai săi cu întreţinerea lui. cXlixkscu, e. 15S. Nu principiile, dar chiar simple scrupule politice ii par nişte fleacuri, nişte nimicuri demne de copii, iar nu de oameni serioşi. giierka, ST. CR. I 342. <> (Poetic) Orice scrupul tăcu în sufletul lui. bolintineanu, o. 453. Loc. adj. şi a d v. Fără (sau lipsit dc) scrupul (sau scrupule) ■= fără nici o consideraţie morală cînd este vorba de atingerea scopului; lipsit de moralitate, incorect. Sînt lipsiţi de orice scrupule, adevărat — observă şi Prcdelcanu. RE-breanu, R. i 263. Un critic arc şi el dreptul şi chiar mai multe drepturi încă Să dca-n vileag pe toţi aceia care fără scrupul şi sfială Denaturează poezia. ANGllEL-losir, C. M. II 9. E un plastograf, un falşificator de poliţe, om fără cel mai mic scrupul. cniîREA, ST. cr. i 342. Ambiţios, fără scrupule... se ilustră chiar din prima legislatură. VLA-iiuţă, o. a. iii 45. — Pl. şi: scnipuluri (rebreanu, r. ii 51). SCRUrULtiS, -OĂSA, scruptdoşi, -oase, adj. 1. Cure are scrupule, stăpînit de scrupule; p. est. cinstit, corect. 2. Care îşi îndeplineşte în mod foarte conştiincios datoria. V. m e t i c u 1 ojs. Şeful vămei, un sanchiu bătrîn, straşnic dc formalist şi scrttpulos în serviciu. IIART, S. M. 82. Moş Iordan e foarte scrupulos în afaccri de serviciu. riUN-riNcio, r. 98. Cînd sătenii sînt atîta de scruptdoşi în plata datoriilor lor, oare n-ar fi bine ca să se facă ceva şi pentru a-i înlesni şi pe dînşii intru a se îndatora? I. IONESCU, r. 203. + Făcut cu atenţie, cu grijă, în mod conştiincios, amănunţit. Toate părticelele acestei compuneri sînt lucrate, ca toate operile lui Albcrt Diirer, cu o scrupuloasă acurateţă. odobescu, s. iii 59. SCRUI’ULOZITATE s. f. 1. însuşirea de a fi scrupulos; rezervă în comportare, izvorîtă dintr-un sentiment de cinste, de corectitudine, de probitate. 2. Conştiinciozitate, exactitate, meticulozitate la lucru. Făcea pretutindeni chipul animalelor ce intîlnea, însemniud cu scrupulozitate provenienţa lor. odobescu, s. iii 143. Tabela ce urmează aci. . . este scoasă cu scrupulozitate din protocoalele deosebitelor autorităţi. GIIICA, A. 121. SCRUTĂ, scrutez, vb. I. T r a n z. A privi cercetător pentru a pătrunde cu privirea; a cerceta, a examina, a sonda. Pe cind cei doi scrutau tufişurile de răsură şi micile lanuri de pelin alburiu, Ladima cerceta numai orizontul. camil tetrescu, n. 89. 'Femeia asta ţinură... mă scrutează necontenit. ibrXileanu, a. 42. Bănuitor scrutează al şirurilor număr. ANGII^L-IOSIF, C. M. I 96. (întărit prin «din ochi *, c cu ochii >) Vorbea rar şi scruta în acelaşi timp din ochi pe cei din jurul lui. pas, z. i 318. Petre scrută cu ochii lui aprinşi mulţimea care-l înconjura. Pe faţa-i osoasă muşchii jucau subt pielea oacheşă, întinsă şi lucitoare, rebreanu, r. ii 232. + Fig. A cerceta cu dc-amănuntul, a examina, a analiza pentru a descoperi sensul ascuns al lucrurilor. Poţi face un lucru foarte precis. (Se apropie de el şi îl priveşte drept in ochi, scru-tind efectul): Să nu-l strici. sEbastian, T. 73. Puţini sînt aceia dintre noi cari cutează a lua facla în mină, spre a scruta la lumină ceea ce conţine acea neagră fantasmă. odobescu, s. ni 479. SCRUTĂRE, scrutări, s. f. Acţiunea de a scruta; cercetare cu de-amănuntul; analiză minuţioasă, observare. scrutAtGr, -oAre, scrutători, -oare, adj. (Despre ochi, priviri) Care priveşte atent, pătrunzător. Din clipa aceea, cîntăreţul începu să calce mai drept, privirea îi era mai scrutătoare, gloria la care visase părea că e pe drumul adeveririi. ARDELEANU, v. 291. Cine să fi fost de vină? Ochii, fiindcă erau cenuşii, vărgaţi şi scrutători? bassarabescu, s. n. 28. După o repede privire scrutătoare, Adela a făcut critica complectă a încăperii, inşirind toate lipsurile unui confort relativ. IBRĂILEANU, A. 66. (Adverbial) O privi un răstimp atit de scrutător, că ea se miră. rebreanu, R. I 157. + F i g. Care cercetează cu dc-amănuntul, care analizează minuţios. Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează Ce tablourile minte, ce simţirea simulează, eminescu, o. i 35. SCRUTIN - 73 - SCUIPA SCRUTIN, scrutine, s. n. Deschiderea urnelor pentru a tria şi a număra voturile; p. e x t. votare, alegere, vot. Pentru membri ai comisiunei însărcinată cu tragerea scrutinului s-au votat St. Golescu, D. Brătianu sau, in lipsa sa, D. Bolintineanu ¡i D. Golescu. GHICA, a. 783. <$> Scrutin de listă = alegerea întregii liste de candidaţi de pe un buletin. Scrutin individual (sau uninominal) = votare în care pe fiecare buletin e trecut numele unui singur candidat. Scrutin public = votare care se face prin ridicare de mîini sau prin aprobări orale, «f- Totalitatea voturilor. <$> E x p r. A despuia scrutinul v. despuia (4). SCUAR, scuaruri, s. n. Mică grădină, de obicei cu copaci şi cu bănci, aflată într-o piaţă publică sau la o răspîntie de străzi. Pe locul fostelor maidane înfloresc parcuri noi, grădini, scuaruri. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2813. SCUD, scuzi, s. m. Veche monedă de argint sau de aur care a circulat în diferite ţări din Europa, valoarea ei diferind după ţări şi după epoci. La urma urmei, cinci scttzi pentru doi cai... ¡i un scud de fiecare cal pentru noi nu este tocmai scump. MACEDONSKI, o. ii 316. — PI. şi: (n.) scude (negruzzi, s. iii 273). SCÎJFĂ, scufe, s. f. 1. Scufie (1). Aş vrea să fiu un biet bunic. . . Să rid cu ei, copilăros, Cînd moţăind mi-atirnă-n jos Al scufei mele ciucur. iosiF, patr. 30. Soarele-i amiazi, şi d-ta tot în halat şi cu scufa de noapte? Al,ECSANDRi, t. I 409. 2. Scufie (2). SCUFÍE, scufii, s. f. 1. Bonetă de formă ţuguiată, făcută din pînză sau din stofă, de obicei cu un ciucure la vîrf, şi care se poartă mai ales noaptea, în timpul dormitului; tichie, căciuliţă. Leonida e în halat, in papuci şi cu scufia de noapte. caraGiaíE, o. I 89. Cine eşti?... Nu se vede bine de la finarul acesta. Dar mi se pare că ai o scufie galbenă, negruzzi, s. în 285. Babele purtau scufie albă... şi peste scufie se îmbrobodea cu ştergari. şez. viii 22. E x p r. Chelului îi trebuie (sau îi lipseşte) scufie de mărgăritar! se spune despre cineva care aspiră la un lucru nepotrivit cu starea lui. Pe cit băgai de samă începeam să fiu şi amorezat, căci chelului îi trebuia numaidecît şi scufie de mărgăritar! hogaş, dr.' ii 53. 2. Căciuliţă rotundă pe care o poartă călugăriţele. Egumena îi dăduse scufia de soră. GAi,ACTlON, o. i 318. SCUFIŢĂ, scufiţe, s. f. Diminutiv al Iui scufă (1). De un sfert de ceas e în cerdac, cu scufiţa pe cap, cu ochelarii pe aripile nasului. bassarabESCU, V. 35. -j» Scufie mică pentru copiii sugaci. Fiecare oaspe. . . aruncă înăuntru bănişori sau parale, menite a se coase pe scufiţa copilului. marian, na. 254. Cu scutic de borangic, Cu scufiţa de . bumbac, Iar în fundul scufiţei Este-o piatră nestimată. păscumîscu, h. p. 37. SCUFUNDĂ, scufúnd, vb. I. Refl. (Uneori în concurenţă cu cufunda) 1. A intra cu totul în apă (sau în alt lichid); a se da la fund, a se afunda. Cînd regimentul întră în valuri, cu puştile ridicate în sus. . . automatele din faţă prinseră a răpăi din sute de guri deodată — şi capete in căşti se scufundau unul după altul. caminar, n. I 285. <¿> F i g. Vîntul... venea din zări, trecea pe întinderi, se scufunda în zări. sadoveanu, o. i 131. Curtea se scufunda in tăcerea dintotdeauna. c. PE-TRESCU, R. DR. 116. Am tot răbdat, conaşttle! strigă Marin Stan. Şi tot mai rău ne-am scufundat în sărăcie, dacă n-avem pămînt. rebreanu, r. i 144. 4- Tranz. A băga ceva în apă sau în alt lichid, a trimite la fund, a face să se afunde; a cufunda, a afunda. Şi iar îl scufundă ■ un val uriaş. dumiTriu, p. F. 29. -$■ F i g. (Despre aştri) A coborî dincolo de orizont, a apuné. V. cufunda. Cînd ani ajuns pe un colnic, am avut in faţă apusul de soare; pe orizontul purpuriu a apărut, puternic conturat, un plugar cu plugul şi boii lui, venind spre mine dinspre soarele ce se scufunda. sadoveanu, t. 7. Şi soarele, se vede, s-a scufundat pe undeva In larg. D. BOTEZ, p. o. 54. Soarele se scufundase în desişul tihniţilor copaci. vi,ahuţX, o. A. 121. 2. A se adînci, a intra (adînc) în ceva, a dispărea în. . . ; a se înfunda. Şi se scufundă in bordei. dumiTriu, n. 28. Iepuri. . . se scufundau în tufele ce mărgineau pîrăul. SADOVEANU, O. I 64. Picioarele, la fitece pas, i se scufundă pînă la glezne [în zăpadă]. dbi,avrancEa, s. 33. <0* F i g. Tăceau din nou. . . cum tăcea cătunul scufundat in somnul lui greu. v. rom. ianuarie 1956, 34. Se uită împrejur la toată curtea scufundată în umbră. dumiTriu, N. 162. -4* (Despre pămînt) A se prăbuşi. După ce se luptară de credeau că o să se scufunde pămintul subt ei, nu ştiu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse paloşul cam pieziş şi-i reteză capul. ispirescu, z,. 27. <$- E x p r. N-are să se scufunde pă-rnîutul = n-are să fie cine ştie ce pagubă, n-are să se întîmple nici un rău. N-are să se scufunde pămintul dacă o muri unul ca el; tot are să moară el odată. ŞEZ. xn 110. 4 Tranz. F i g. A aţinti, a pironi, a adînci. O îmbrăţişă şi, scufundindu-şi privirea în ochii ei, îngină răguşit. REBREANU, R. I 247. 3. F i g. A se lăsa absorbit de o activitate, de gîn-duri etc. V. cufunda. Scufundindu-se în gazete, Titu îşi uită curînd necazul, rebreanu, i. 66. Se scufunda în gindtiri şi nu mai spunea nimic cîte o jumătate de ceas. vbahuţă, O. a. 237. SCUFUNDĂRE, scufundări, s. f. Acţiunea de a se scufunda şi rezultatul ei. F i g. In literatura apuseană scriitori îndrăzneţi. . . au creat eroi prevestitori ai scufundării lumii burgheze. SADOVEANU, E. 197. SCUFUNDĂTOR, -OĂRE, scufundători, -oare, adj. Care se scufundă; care scufundă. Clopot scufundător v. clopot. scufundătUră, scufundături, s. f. Faptul de a se scufunda; porţiune de teren scufundat. V. aşeză-t u r ă. SCUFUNDÎŞ, scufundişuri, s. n. Scufundătură, cufun-dătură. - E x p r. De-a scufundişelea (sau d(e)-a scu-fundişul) = scufundîndu-se, afundîndu-se în apă (sau în alt lichid). Broasca. . ■ s-a dat d-a saifundişu în adîn-curile mărilor. ŞEZ. in 25. — Formă gramaticală: (în exp r.) scufundişelea. SCUIPĂ, scuip, vb. I. I n t r a n z. 1. A elimina din gură salivă, cu o mişcare particulară a obrajilor, a buzelor şi a limbii. Moşul scuipă cu necaz. DumiTriu, n. 171. Cuscrul Ilie îşi trase un pumn în căciulă şi scuipă printre dinţi, sadoveanu, o. vn 351. Unii... scuipau in fluviu cu dispreţ, intrau în cafenea ca să-şi urmeze discuţiile şi jocurile întrerupte. barT, E. 283. -$> E x p r. A-şi scuipa în sîn v. s î n. 4- Tranz. A arunca scuipat asupra cuiva (sau în urma cuiva), pentru a-I înjosi, a-I batjocori; fig. a-şi manifesta dispreţul faţă de cineva (prin cuvinte, atitudini). Colonelul gîndi: chiorul de Jim-borean merge de bună samă la divizie să raporteze. Generalul are să-l scuipe. Camii*ar, n. i 80. Orlieianu îşi repezi din şa trupu’ nainte, scuipă pe Şoimaru şi ridică asupră-i buzduganul, sadoveanu, o. vii 170. Mi-ai pus pe umeri cit ai vrut, Şi tn-ai scuipat şi m-ai bătut Şi cine eu ţi-am fost! Ciocoi pribeag, adus de vint! coşbuc, p. i 207. M-am dus la boieri să mă jăluiesc. Şi boierul, în loc de un cuvînt bun, m-a scuipat drept in obraz, de faţă cu slugile sale. creangă, a. 159. + Tranz. A da ceva afară din gură, din gîtlej sau din plămîni; a expectora. Bolborosi, scuipînd apă. dumiTriu, n. 162. Numai ciţiva dinţi are. — Pe ceilalţi, spune, i-am scuipat de cind S CUI PARE — 74 — SCULA am fost dat ordonanţă ta ofiţer, STANCU, D. 245. Vîrful ţigării îl scuipă scirbit peste balustradă în mare. C. FE-TRESCU, S. I 3. Scuipă îngrozit, insă in Ioc de sînge azvirli ¡iuitoarea. Sahia, n. 108. <0 F i g. Spun! izbuti să scuipe glas sulgerul. sadoveanu, z. c. 130. <> Expr, A-şi sciiipn plămînii, se spune despre bolnavii de tuberculoză care tuşesc tare şi expectorează mult. A Scuipa SÎngc = a expectora flegmă sanghinolentă (în anumite cazuri patologice). 2. F i g. A arunca ceva cu forţă (printr-o deschizătură). Motorul bătea şi scuipa dintr-o ţeavă spre nori. sadoveanu, st. c. 28. M-am pierdut.. . Printre munţii de pucioasă care scuipă fi se rup Aruncindu-fi bolovanii in văzduhurile roşii. EFTJMiu, !. 63. Luminarea de seu sfiriia fi scuipa tot mai des din feftila cu miros. I. DOTEZ, şc. 70. <^> Tranz. Artileria grea scuipa obuz după obuz. CA-Mir.AR, N. I 285. Parcă zboară, Parcă-noată, Scuipă foc, înghite drum, Şi-ntr-un val-virtej de fum Taie-n lung pădurea toată. TorlRCEANU, B. 43. SCUII’ĂRIÎ, scuipări, s. f. Faptul de a scuipa; scuipat1 (1). SCUirĂT1 (1) s. n., (2) scuipaţi, s. m. 1. Faptul de a scuipa. Scuipatul este oprit. 2. Saliva dată afară din gură prin scuipare; spută. Vorbea cu cite un fir alb de scuipat în fiecare coif al gurii subţiri, de om rău. DUMITRIU, N. 240. Ai dreptate, spuseră. . . tăbăcarii, pecetluind cuvîntid cu cîte o înjurătură fi trei scuipaţi, ce plescăiră pe dufumea. ARDEI.EANU, D. 190. Unse cu scuipat de al său fi se lipi. ISFIRESCU, J,. 90. SCUirĂT2, -Ă, scuipaţi, -te, adj. 1. Aruncat din gură; expectorat. Lighenele ■ . . pline de sînge in care înoată degete tăiate, bucăţi de plămin scuipate. CAMILAR, N. i 443. 2. F i g. (Familiar) Foarte asemănător cu..., întocmai cu..., aidoma, leit. Sandomir nalt ca un stejar, Cremene lat în spete cil trei, fi Corbea scuipat ostaf, negru, tăcut ca o stîncă. delavrancea, o. n 173. Scuipată fată de-mpărat. id. ib. 294. SCUIFĂTOĂRE, scuipători, s. f. Vas mic (de obicei conţinînd un dezinfectant) în care se scuipă. SCUIPĂTURĂ, scuipături, s. f. Acţiunea de a scuipa ; scuipat. Baba Ghioala. . . folosea toate descintecele ei cu cărbuni stinfi in apă, cu treceri peste prag, cu scuipături in vint. pas, z. i 216. SCUL, scuturi şi scule, s. n. Legătură mare de fire de lină, de bumbac, de mătase etc. înfăşurate în formă de colac. Au luat acele trei scule de mătasă şi a iefit afară cu ele dinaintea curţii. snrERA, r. 31. Cînd te văd sara pe-afară, Arde inima-mi cu pară. Cînd făzi pe prispă din dos, Cu capul plecat in jos, Cu sculul pe după cap, Cu matasa trasă-n ac. sevastos, C. 127. Voinea... Vamă Ie lua, Fir fi ibrişim Şi postav d-ăl bun, Sculuri de bumbac. TEODORESCU, I*. F. 86. SCULĂ, scol, vb. 1.1. Re fl. Ase trezi din somn, a se deştepta (şi a se da jos din pat), Jată-ne făcînd planuri să nc sculăm de mînecate şi s-o pornim amîndoi la drum cu săniuţa noastră. vlaituţĂ, o. a. 384. A doua zi muierea se sculă des-de-dimincaţă. RETEGANUL, r. i 1. [Cerbul] dormea rit un bei, pină ce asfinţea soarele. Şi după aceea, sculindu-se, o lua în pomealâ şi nu mai da pe la izvor. creangă, p. 224. (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Bine-vcde zise către Greu-ca-pămintul: Mă, scoală, că lupul fuge drept la stăpinul nostru, dar Greu-ca-pămintul dormea dus. RETEGAnui,, f. m 40. Mă trezeşte mama intr-o dimineaţă din somn cu vai-ncvoie, zicindu-mi: scoală, dugli-şule, inainte de răsăritul soarelui. CREANGĂ, a. 52. Nevastă, nevastă - . . Scoală, că-i ziuă. bibicescu, p. p. 384. ^ Expr. Ase scula cu noaptca-n cap = a se scula dis- de-dimineaţă, în zori, foarte devreme. A SC scula ca huhurezii v. huhurez. A sc scula cu dosul în sus v. d o s (2). Tranz. Fără multă socoteală, s-a urcat la camera lui Titu şi l-a sculat din somn să-i ureze bun sosit şi să-i ofere serviciile lui prieteneşti, rebreanu, r. I 24. Sub o mîndră garofiţă îmi dormea d-o copiliţă. . . Voinicelul mi-o privea. . . S-o deştepte nu-ndrăznea, S-o scoale nu cuteza, Gindu-n cumpănă-i era. teodorescu, p. p. 451. + F i g. A se trezi din moarte, a reveni la viaţă, a învia. Deşteaptă-te, pămînt romîn. • ■ Aştepţi oare, spre a învia, ca strămoşii să se’scoale din morminte? RUSSO, S. 148. + A se însănătoşi, a se vindeca de o boală, a părăsi patul după boală. Păi nu ştii tu, mă, că de o boală zaci şi te scoli, dar de dor. ie-aprinzi şi mori: mironescu, S. a. 43. Radu căzu iarăşi la pat şi nu se mai sculă. vi,aiiuţă, O. a. 132. Tranz. fact. Babele nici tiu-l scoală după boală, nici nu-l lasă ca să moară, pann, p. v. III 140. Mîndră, mindruleana mea. . . Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală, jarnîk-bîrseanu, d. 23. 2. Refl. (Despre fiinţe) A se ridica în picioare, a se ridica de jos. Cei de pe prispă se scidară în picioare. REBREANU, i. 22. Calul se scoală scuturîndu-şi capul ca de buimăceală. CARAGIAEE, p. 40. Se scoală. . . şi se duce în vîrful degetelor lingă căruţă. CREANGĂ, P. "132. Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte Şi, luînd paharul, astfel le vorbeşte. bountineanu, o. 31. <$> (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Scoală de dinăintea mea, afurisilule şi blăstă-mattde! şi-mi spune cum de-ai putut, în orbia ta, să nu bagi în samă dorinţile şi trebuinţile oamenilor. SBIERA, p. 153. Căprioare, surioare, Sculaţi în două picioare, Roadeţi poala codrului Să văd matca Oltului, bibicescu, p. p. 164. <$> Tranz. Domnul Mircea greu ofta, Pe bătrîna o scula, Mina dreaptă-i săruta Şi pe loc dreptate-i da. Ai,ECSANDri, P. p. 199. ^ F i g. A fi puternic, a avea putere. Se va prăvăli Şchiopul ca să nu se mai scoale. SADOVEANU, O. I 40. 3. Refl. A se ridica să plece (v. porni); a începe o acţiune, a se apuca de o treabă. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi. . . s-au dus la unchiaş acasă. ispirescu, L. 1. Boierul atunci se scoală iute, se azvîrle pe-un cal şi ţine numai o fugă pînă la lanuri, creangă, p. 159. (Metaforic) Cînd vîntul se scoală Turbat şi răscoală A mărilor val, Pescarul s-opreşte, La valuri priveşte Şi cîntă pe mal. alecsandri, p. x 169. 4* (La imperativ cu omiterea pron. refl.) Scoală şi vin* la luptă, să ne ciocîrtim cu paloşele, alecsandri, T. i ,396. Foaie verde busuioc, Mai sculaţi, boieri, la joc. V-ajungă de cînd mîncaţi. TEODORESCU, p. p. 271. 4. Tranz. F i g. A ridica în picioare, a aduna (în vederea unei acţiuni), a pune în mişcare. Cuvintele ei nu le ieu în samă, Dar mi-e ruşine şi mi-e greu, Că scoală satu-n capul tnetc. coşbxjc, P. i 126. A sculat mai tot satul in picioare, din pricina pupăzăi din tei. CREANGĂ, A. 59. Tatăl său ţar-a sculat, Tău-ntreg de l-au secat Şi copiii şi-au aflat, alecsandri, p. p. 21. 5. R e f J. F i g. A pomi o răscoală, o rebeliune ; a se răscula. Cînd ţăranii au apucat să se scoale pentru pămînt, greu se vor mulţumi numai cu reforme platonice. REBREANU, r. II 215. Poporul romîn se scula în numele «dreptăţii* şi a «frăţiei», ghica, s. A. 155. (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Sculaţi!.. . Dreptatea, azi, vă-nchină a ei armă! Lăsaţi revolta ca să dea alarmă, Din ţărmii-n ţărmii lumii muritoare/ neculuţă, ţ. d. 31. Iată, lumea se deşteaptă din adînca-i letargie! Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit. Ah, treziţi-vă ca dînsa, fraţii mei de Romînie! Sculaţi toţi cu bărbăţie, Ziua vieţii a sosit. alecsandri, p. a. 81. 6. Refl. F i g. (învechit) A pomi Ia război, a se ridica (cu război) împotriva cuiva. Mă rătăcisem de Ana şi de Calistru şi acuma îmi trebuia Bucureşti, unde se sculaseră nemţii şi aruncau bombe, sadoveanu, p. m. 86. Se luptau cu oricine se scula asupra ţării lor şi mai adeseaori SCULAMENT — 75 — SCULPTURĂ ele biruiau. ispirescu, B. 50. + Tranz. A pune în mişcare, a mobiliza. Miliu cu alţi bătrini porniră călări spre alte sate ca să Ie scoale şi să le facă vlnt după Ttidor, spre scaunul lui Tomşa. sadoveanu, o. vti 122. Trece Oltul, ajunge in munţii Gorjului şi Mehedinţului şi începe a scula pandurimea. GHTCA, S. 100. Refl. Porunci la toţi săcuii să se scoale în arme şi să-l urmeze. bAlcescu, o. îl 2S0. 7. Refl. (învechit) A se ivi, a se naşte. S-a sculat in vremurile mai dincoace un învăţat mai iscusii decit toţi: toată lumea ştie că e vorba de Musn-ben-Omer cirnul. Sado-vUanu, n. p. 183. După bătălie, mulţi viteji se scoală. Care cum se scula, tot Vlad (Udrea etc.) îl chema (= nici unul nu era potrivit, bun de vreo treabă). sculajeGnt, sculamente, s. n. (Popular) Blenoragie. Curăţirea. . . copturii ce se pricinuieşte din scurgerea de sculament. piscotescu, o. 222. SCULARE, sculări, s. f. Acţiunea de a (se) scula; f i g. (învechit) răscoală, revoltă. Oştirea împăratului fu silită a lăsa pe turci d-oparte, spre a îneca cu greu şi c-o luptă foarte lungă dreapta sculare a bieţilor ţărani. bXxckscu, o. ii 180. SCULAT1 s. n. Faptul de a se scula; sculare. SCULĂT2, -Â, sculaţi, -te, adj. Ridicat, înălţat, drept. Clnd muncitorii se înapoiază de la arat şi sămănat şi intră in casă, cei ce se află aici se scoală în picioare, dacă se află jos, vrind să înţeleagă prin aceasta ca şi grîul să fie sculat, ridicat, adică să crească înalt şi frumos. PAMFILE, A. R. 105. 4" (învechit) Răsculat, revoltat. După ce spir-cuise satele sculate, punînd asupra celor supuşi şi iertaţi grea dajdie de bani şi vite, oşteanul domniei se întorsese asupra răilor care se trăseseră in codru. sadoveanu, z. c. 231. SCtJlA, scule, s. f. 1. Unealtă; instrument. Cind a pornit rădvanul cu mireasa. . . vioara lui Mură... nu mai era sculă de lemn, ci inimă zbuciumată. GALACTion, O. I 74. Voi arăta. . . cari sint. . . sculele de cari se serveşte poportd nostru pentru a pescui in aceste ape. ANTIPA, p. 81. Sculele... ce slujesc în lemnăria propriu-zisă sint: barda... briceagul. . . ciocanul... cleştele. PAMFILE, i. c. 115. + F i g. Persoană sau lucru de care se foloseşte cineva pentru a săvîrşi o faptă (de obicei necinstită). Oboseala nu m-a ucis, n-a vrut să fie o sadă în slujba dracului care îmi v>ea moartea. VISSArion, b. 229. 4. Partea activă cu care acţionează o unealtă. Pînza de oţel constituit sada ferăs-trăului. 2. (învechit şi arhaizant, mai ales la pl.) Lucru de preţ, giuvaer, bijuterie. Fură ucişi în cazne, după ce spuseseră unde aveau ascunşi banii şi sculele de preţ. CAMIL petrescu, o. II 292. Catiri ai saci de bani, întregi bazare De-arginturi, scule, repede-ncărcate. . . Se duc spre munţi, iosif, p. 26. Multe averi şi case mari s-au ridicat în Buaireşti, după ciuma Iui Caragea, din sculele şi banii bieţilor bolnavi, chica, s. 32. + F i g. Persoană care se deosebeşte de ceilalţi prin ceva în bine sau (ironic) în rău. V. poamă. Maică-mea, cum îl văzu, se uită la dinstil lung şi cercetător... — Bine, frate, da ce pacate-s cu d-ta? întrebă iarăşi maică-mea pe tală-mio; da sada asta unde o mai găsişi? hogaş, dr. n 151. Omul e tot aceeaşi sculă Şi. . . experienţa ce-a cîştigat e nulă! mace-DONSKt, o. I 260. Sint sătulă De-aşa sculă, fan’n, r. v. II 10S. SCULĂRÎE, sculării, s. f. 1. Loc unde se fabrică sau unde se păstrează scule. Atelier de sculărie. 2. Totalitatea sculelor dintr-un anumit loc; mulţime de scule. SCULÂŢÎL, -EA, sculăţei, -le, adj. (Mold., despre cîntece) Care te face să te scoli la joc; săltăreţ, vioi. Doina, care te umple de fiori, corăbiasca, măriuţa... şi alte cîntece sculăţele ca aceste, de jucam piuă ce asudau podelele şi ne sărea talpele de la ciubote. CREANGĂ, a. S2. SCULER, sculeri, s. m. Muncitor care confecţionează scule. sculişoArA, sculişoare, s. f. Diminutiv al lui sculă. SCULIŞGR, sculişoare, s. n. Diminutiv al lui scul. SCULPTA, sculptez, vb. I. Tranz. A reda în trei dimensiuni o figură, o imagine etc., modelînd o substanţă plastică (argilă, ceară) sau cioplind o materie dură (lemn, marmură, fildeş). Uscată şi dreaptă, ca sculptată dintr-un lemn străvechi, aşa era mătuşa, angiiel, pr. 5. Pe antice monumente, am văzut ades sculptate Acvila ce poartă crucea, zimbru ţării-nvecinate. alEXANDREScu, m. 161. SCULPTARE s. f. Acţiunea de a sculpta; cioplire, modelare, gravare de imagini artistice cu trei dimensiuni reale. SCULPTAT1 s. n. Sculptare. SCULPTAT2, -A, sculptaţi, -te, adj. Cioplit artistic (în lemn, în marmură) sau modelat (în ghips, în argila). Cind se-ntorc înapoi în rotondă, moş Gheorghe, vrind să vadă mai ai amănuntul, dă cu ochii mai iutii de statuia sculptată a unui bătrîn ce ţine un copil in braţe. sp. ro-pescu, M. G. 71. -4- împodobit cu sculpturi; gravat. Pe un picior de lemn sculptat, înalt cam cît un stat de om, era o lampă cu gaz. camil petrescu, o. I 339. Arc de triumf numit al lui Constantin cel Mare. . . namilă de marmură, cu o boltă mare. . . cu timpane şi cu medalioane sculptate, odobescu, s. in 71. SCULPTOR, sculptori, s. m. Persoană care creează opere de sculptură sau lucrează sculpturi. Dragă, o fi el cum o fi, dar e mare sculptor, camil petrescu, T. ii 14. Se zbate ca un sculptor fără braţe. EMINESCU, o. i 160. scClptoriţA, sculptoriţe, s. f. Femeie-sculptor. Sculploriţa a reuşit să centreze cu sinceritate accentele in jurul şi pe elementele expresive, dind atenţie chipurilor omeneşti, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 120, 13/2. SCULPTURAL, -A, sculpturali, -e, adj. 1. Referitor la sculptură, în legătură cu sculptura, de sculptură; care este în felul unei sculpturi, care sugerează o sculptură ; lucrat ca o sculptură. Tace, ca.să poată vedea şi auzi. Cit tace el. . . eu stau in poziţie sculpturală şi ridicolă. sadoveanu, v. F. 46. Faţada sculpturală De mari fluturi sărutată, jiacedonski, o. i 205. Cele opt medalioane sculpturale. . . împlinesc golurile dintre columne. odobescu, s. iii 73. + Care este demn de a fi sculptat, care poate constitui obiectul unei sculpturi. Umeri sculpturali. camil petrescu, v. 90. Din noaptea negrei rochii. . . răsărea gîtul ei de alabastru viu şi capul ci sculptural de Veneră antică, hogaş, m. n. 20. 2. F i g. (Despre opere de artă) Cizelat, reliefat (în felul unei sculpturi), lucrat cu minuţiozitate, temeinic, trainic. Numai scrierile sadpturale rezistă acţiunii timpului. MAC1ÎDONSKI, O. IV 124. SCULrTURALITATE s. f. însuşirea de a fi sculptural. Lipsa de plasticitate, de sculpturalitate, disproporţiile şi deficienţele de compoziţie se îmbină cu accente de viaţă, cu elanul unei indiscutabile sincerităţi, cu dorinţa manifestă a servirii unui conţinut, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 120, 13/4. SCULPTURA, sculpturi, s. f. 3. Arta de a exprima sentimente şi idei prin imagini plastice în trei dimensiuni, în materiale plastice sau dure. 2. Operă, lucrare a unui sculptor. O sculptură mare in mijloc: un nud de femeie. CAMU, PETRESCU, T. II 7. SCUMP - 76 - SCUMPIE în ruinele zidurilor au rămas încă sculpturi de cruci şi arme de pe vremea rătăcitorilor cavaleri. BART, S. m. 48. Chiar şi în muzeul nostru, unde nu ne prea putem lăuda pînă acum cu multe sculpturi antice, tot însă se văd două scene vînătoreşti. odobescu, s. iii 69. + Ornament sculptat. Minunatele sculpturi decorative în stil popular. . . împodobesc sălile Teatndui muzical. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 53, 1/2. SCUMP, -A> scumpi, -e, adj. 1. (Despre lucruri, în opoziţie cu ieftin) Care costă mult, care se .vinde şi se cumpără la un preţ mare (v. costisitor); (despre preţuri) mare, ridicat. Se tocmeşte cu tata şi cad la învoială... — Nu e scump, nene Petre ? întreabă tata. STancu, d. 108. Opt bani?... Scump, scump. . . dEI,avrancea, o. ii 290. Trestia şi şovarul sînt scumpe în Bărăgan, odobescu, S. ni 18. Bună seara, crai nou, Cunună de preţ scump. De mult preţ. ŞEZ. XII 137. (Prin metonimie) Viaţa este foarte scumpă şi mijloacele de hrană foarte numeroase. boi/tn-tineanu, o. 275. <£■ E x p r. Mai scumpă aţa decît faţa v. a ţ ă. -4- (Adverbial) Cu preţ mare. Joc numai vist şi nu mai scump de un leu fisa. NEGRUZZI, S. I 74. <£> F i g. Totdeauna în viaţă momentele mele de visare le-am plătit scump, sebastian, T. 136. + (Despre oameni) Care cere preţuri mari. Stă-n drum şi se socoate Şi-mi spune cile toate, Că-s scump, că ea nu poate, Că prea sînt multe trei. coşbuc, P. I 63. 2. (Despre lucruri) Care are valoare mare; preţios, bun, de preţ.' Au venit la curte, cu daruri scumpe, peţitorii unui fecior de boier mare. galaction, o. i 70. Cheltuiau bani scumpi pe mofturi nefolositoare. REBREANU, I. 96. Amîndoi erau îmbrăcaţi cu nişte haine scumpe şi foarte frumoase, ispirescu, l. 38. Şi inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic Ş-apoi pleacă iar in lume năzdrăvanul cel voinic, eminescu, o. i 79. F i g. A! Pahar-nice.. . scumpa d-voastră sănătate. . ■ DELAVRANCEA, o. II 58. Pasărea-şi găteşte cuibul, floarea mindrele-i culori, Cîmpul via sa verdeaţă, lanul scumpele-i comori. alecsandri, o. 180. <> Piatră scumpă v. piatră 3> 3. (Despre fiinţe) Foarte drag, iubit. Am deschis poeziile acelui poet scump inimii noastre, al cărui nume îl rostesc totdeauna cu evlavie. SADOVEANU, A. I,. 197. Ochii unui înger scump Au albastrul de cicoare Şi cicoare vreau să rttmp. coşbuc, p. i 49. Scumpul meu părinte, cît mă doare să mă despart de d-ta. alecsandri, T. I 410. <$> F i g. Aşezat 13 gura sobei, noaptea pe cînd viscoleşte, Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pîlpîieşte. AI.BC-Sandri, p. A. 115. <> (Despre obiecte şi despre abstracte) Autorul ia la vale unele idei, ce ne sînt scumpe şi pe care trebuie să le apărăm, gherea, st. cr. n 57. Făt-Frumos, — zise împăratul — binele ce mi l-ai făcut mie nu ţi-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricît de scumpă mi-ar fi. eminescu, N. 12. Munţii noştri au fost adesea scump azil de libertate, Şi din vîrful lor romînii, torent iute, furios S-aruncau. ALEXANDRESCU, P. 21. 4. (învechit şi arhaizant) Zgîrcit, avar. Bocskai. . . se plînse de nemţi că sînt grei şi scumpi. bXlcescu, o. n 197. -$> (Poetic) Vin’la mama de mă cere... Maica-i scumpă, nu se-ndură, Vină noaptea de mă fură! HODOŞ, p. r._68. <§> E x p r. (A Ii) scump la tărîţo şi ieltin la făină v. tărîţă. (A îi) scump Ia vorbă (sau la grai) = (a fi) tăcut, închis, a vorbi puţin. Mi s-a părut prostălău. Era numai scump la grai. STancu, D. 87. (A îi) scump la rîs = a rîde rar; a fi prea sever, posac. (A fi) Scump la YCdcro = a se arăta rar în lume. Hariclia, cu firea ei sfioasă, părea mai mindră. Era mai scumpă la vedere. Venea la Do-miţian numai în serile rare, cînd acesta avea mosafirî. BASSA-RABESCU, V. 19. <$- (Substantivat) Apoi dă, domnule, ştii vorba: leneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeşte. A^ECSANDRi, T. 290. Nu fi zgîrcit, căci banii strîngătorului intră in mina cheltuitorului, şi scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă, negruzzi, s. i 248. Scumpul cumpără stafide şi cere să-i adauge piper. pann, p. v. m 78. SCUMTĂTĂTE, scumpătăţi, s. f. 1. (în loc. a d v.) Cu scumpătato = cu mare grijă şi exactitate, cu scrupuloxitate, cu precizie. Ochi cu scumpătate drept în pieptul lighioanei. GALACTION, o. i 270. Presupun că originalul îl vei fi păstrat cu scumpătate. caragiale, o. vii - 207. Păstrase cu scumpătate constituţia ţării. bXlcescu, o. n 307. 2. (Mai ales la pl.) Lucru scump, preţios. Din bătrî-nele case... el îşi făcuse. . . îngrămădind... lot felul de scumpătăţi rare, o somptuoasă sihăstrie. M. I. CARAGIALE, c. 47. 8. (Rar) Scumpete. — Pl. şi: scumpătăţuri (STXnoiu, c. i. 128). SCUMPÎNIE, sci’.mpenii, s. f. (Rar) Scumpete. + Zgîrcenie, avariţie. SCUMPETE, scumpeturi, s. f. 1. Urcare mare a preţurilor mărfurilor; timp în care mărfurile sînt scumpe, costul vieţii este ridicat. în vremuri grele — de foamete ori scumpete — se face mămăligă şi din făină de hrişcă şi orz. ŞEZ. v 6. 2. (Mai ales la pl.) Lucru de mare preţ. Te-aş ruga să-mi spui ce mi-ai putea da. — Bucuros îţi voi răspunde, prietine, a întors cuvînt tot cu veselie starostele scumpe-turilor. sadoveanu, D. P. 159. Moşnegii şi babele n-au mai găsit tihnă pînă ce n-au spus de-a fir-a-n păr ce-au ştiut dînşii din părinţii părinţilor lor despre toate avuţiile şi scumpeturile încredinţate pămîntului, pe vremea turcilor şi a tătarilor, şi mai pe urmă, în timpuri de răzmeriţe şi de vrajbă, c. petrescu, r. dr. 137. Cum scăpară de zmeu, băiatul şi fata luară din casă toate scumpeturile cele mai alese şi făcură din ele o boccea mare. popESCU, b. ii 98. 3. Zgîrcenie, avariţie. Aş vrea să sting din vreme scumpetea-n fiul meu. negruzzi, s. ii 264. Ei sta-n chib-zitire... Văzîndu-i scumpetea. pann, p. v. m 76. SCUMTÎ, scumpesc, vb. IV. 1. Tranz. A urca preţul, a cere mai mult, a vinde mai scump. Să ştii că am să-ţi scumpesc arenda, rebreanu, r. i 165. Ce-ai cătat in ţara mea De mi-ai scumpit făina? TEODORESCU, P. P. 334. Refl. pas. Vai, mîndruţă de departe, Ce tot faci de nu scrii carte ? Doar hîrtia s-a scumpit, Ori pe mine m-ai urît? jarnîk-bîrseanu, d. 142. Că de cînd eşti pe la noi, S-au scumpit brînza de oi. ALECSANDRi, p. p. 330. -Jj- Refl. (Despre cei care vînd) A deveni pretenţios la preţ, a cere preţuri mari. Cum o daţi? — Pe parale şi atît. — Aş, v-aţi scumpit de tot... Vremuri grele! delavrancea, H. T. 11. -ţ- Re fi. F i g. A ajunge rar, preţios. Măcar de s-ar mărita Marghioliţa mai degrabă, ca să scap de-o grijă. . . S-au scumpit mirii ca vămile. ai,ecsandri, t. i 32. 2. Refl. (Despre persoane) A se tocmi mult; a se arăta econom, zgîrcit; a se calici, a se zgîrci. Ce te tirguieşti atita, domnişoară ?. . . Ce vă scumpiţi atîta, parcă n-aţi avea bani? dumiTriu, B. V. 117. De ce te scumpeşti, pentru nemica toată, şi nu-ţi iei o slugă vrednică, ca să-ţi fie mină de ajutor la drum? CREANGX, p. 201. SCUMP ÎE, scumpii, s. f. 1. Arbust cu flori verzi-gălbui, a cărui scoarţă şi ale cărui frunze se întrebuinţează în vopsitorie şi în tăbăcărie (Rhus Cotinus). Din ţară se întrebuinţează la toate colorile. . . scumpia sau frunze de lemnul numit scumpia. i. ionescu, M. 694. Capra face stricăciune scumpiei Şi scumpia îşi răzbună cu pielea ei. pann, p. v. ii '51. E x p r. Cînd voi sccora scumpia = niciodată; la paştile-calului. 2. (Regional) Liliac1. SCUMPIRE — 77 — SCURS SCUMPÎRE, scumpiri, s. f. Faptul de a (s e) s c u m p i, urcare a preţurilor. . scujmtuşOr, -oAră, scumpuşori, -oare, adj. Diminutiv al lui s c u m p. Eu ii spusesem să tragă la un otel mai scumpuşor, însă luminos şi călduros. CARAGiAtE, 0. vn 5. SCUND, -Ă, scunzi, -de, adj. Mic de stat; scurt, mărunt. Cum ocoleam gospodăria mănăstioarei ■ . . zărirăm ... o femeie scundă, sadoveanu, o. vn 267. înainta, Icgănindu-şi trupul scund şi virtos. c. PETRESCU, c. v. 186. E cu vreo două degete mai scund ca dinsa. rebreanu, 1. 85. + (Despre construcţii şi elemente ale construcţiilor) Puţin înalt, puţin ridicat de la pămînt; jos. Se aşeză pe gardul scund. DUMITRIU, N. 64. Pe uşa scundă . . . a ieşit un om mărunt, sadoveanu, a. i,. 14. Din cind în cînd auzi cile un strop picurînd din tavanul scund. vi,a-huţX, r: p. 103. SCUNDÂC, -A, scundaci, -e, adj. (Rar) De înălţime mică; scund. Ziduri scundace. GORJAN, H. rv 18. SCORGE, scurg, vb. III. 1. Refl. (Despre materii lichide) A curge fără întrerupere, prelingîndu-se în cantităţi mici (uneori pînă la ultima picătură). Singele i se scurgea prin nenumărate răni. CAMU, PETRESCU, u. n. 374. Mustul rubiniu s-a scurs Ca un sînge gros, din boabe. D. botez, F. s. 91. Din ochii pali ai mamei ca bobul picuri ies, Se scurg pe-obrazul care se mişca-ncet şi des. COŞBUC, P. n 189. + T r a n z. A face să curgă pînă la ultima picătură ; a vărsa. Apucă copaia de-un capăt şi scurse toată apa din ea, împrăştiind-o pe bătătură. mihai,E, o. 492. F i g. (Complementul indică recipientul) Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri, Nu uita că-tt lacrimi este taina ochilor albaştri. 13MINESCU, o. I 82. Biata maică-sa se plinge, Ochii de lacrimi îşi scurge. TEODORESCU, P. P. 118. + (Despre ochi) A se sparge, a ieşi din orbită, a lăsa să se împrăştie părţile componente. Vătaful a stricat-o puţin şi i s-a scurs un ochi. negruzzi, S. i 59. Expr. Ai 80 scurge cuiva ocliii (după cineva sau după ceva) v. ochi (I 1). 2. Tranz. A separa un amestec de partea lui lichidă sau de particulele aflate în suspensie, filtrînd sau extrăgînd partea lichidă. A scurge cafeaua. A scurge seama. A seca apa dintr-un teren prin drenaj. Nu are decît să facă încă un pas. . . acel de a scurge pămintul cu şanţuri acoperite... de a-l scurge prin drenaj. I. I.o-NESCU, D. 175. 8. Tranz. F i g. (De obicei întărit prin « de bani ») A stoarce pe cineva de bani, a face să cheltuiască mult. Altă grijă n-a avut, fără numai aceea: cum ar putea înşela şi scurge de bani pre toţi oamenii ce veneau la dînstil. Marian, o. I 420. După ce m-a scurs bine de bani, prin Viena şi prin Paris, iată rezultatul romanului nostru. ALECSANDRi, T. 1724. «$> (Complementul indică banii în discuţie) Putea deci să le scurgă în cuget curat toate paralele, pentru că ei îl sărăciseră pe dinsul. negruzzi, s. i 86. La haraciuri că m-au pus, Bănişorii mi i-a scurs. TEODORESCU, p. r. 676. <$» Expr. A scurgc vlaga (din cineva) = a epuiza pe cineva de puteri, a distruge. Le-au scurs sătenilor vlaga şi farmecul vorbei. .. De se întlluesc între ei parcă li-i silă să-şi grăiască. pXun-pincio, r. 120. 4. Refl. F i g. (Despre noţiuni de timp) A trece, n se desfăşura. S-a scurs de mult mie zid nopţii. STancu, D. 239. Viaţa mea se scurse atita de uşor. EFTunu, î. 167. Vremea trecea! Anii se scurgeau repede umd după altul. GÎRI.EANU, I,. 34. Cîteva clipe se scurseră încă şi nişte paşi răsunară. ANGHEL-IOSIP, c. I.. 27. <> Tran z. f a c t. Iano, negustorii tăi O să-mi scurgă anii mei. TEODORESCU, P. P. 560. 5. Refl. (Despre ape) A curge la vale (lăsînd în urma lor locul sec). Se scurg apele din regiunile inundate. -v” (Prin analogie, despre grupuri de oameni, animale, vehicule, obiecte transportabile) Alţii se scurgeau, vorbind tare, pe drumurile noroioase. DUMITRIU, N. 13. Pe şoseaua grea de praf Ne scurgem în coloană fără şoapte. CAMn, PETRESCU, v. 17. Dunărea se limpezeşte de sloii scurşi spre mare. BART, e. 332. F i g. (Despre raze, scîntei) Galbene văpăi de soare Peste deal acum se scurg. -COŞBUC, P. I 315. în ochii-i să se scurgă scîntei din steaua lină. Kminescu, o. I 94. Inima-i ferice în sînu-i se topeşte Ca ziua cea de vară cînd razele se scurg, Topindu-se în umbra adincă din amurg. ALECSANDRI, P. A. 1S2. — Forme gramaticale: perf. s. scursei, part. scurs. SCtJEGEKE, scurgeri, s. f. Acţiunea de a (s e) scurge şi rezultatul ei. 1. Curgere a unui lichid, pierdere a unui fluid (dintr-o conductă defectă). Scurgere de gaz. + F i g. Trecere a timpului, succesiune în timp. In scurgerea neîncetată a generaţiilor, prezentul se înfăţişează ca un elan care transformă trecutul în viitor, v. roii. decembrie 1953, 280. 2. Loc (amenajat sau natural) pe unde se scurge apa de prisos. 3. (Popular) Secreţie patologică a corpului omenesc. V. blenoragie. SCURMĂ, scurm, vb. I. Tranz. 1. A zgîria pă- mîntul (cu piciorul, cu botul, cu o unealtă) pentru a face o gaură sau pentru a căuta şi a scoate ceva la iveală; a rîcîi, a scormoni. Cu capetele plouate, caii scurmau pămintul şi sforăiau din cînd în cind liniştiţi, dumitriu, N. 151. Apăreau zimbrii cu fruntea lată, scurmtnd mtnios ţărina in copite şi năpustindu-se ca o catapultă, c. pe-TRESCU, A. 17. Caii varsă foc pe nară, scurmă ţărna şi nechează. EFTIMIU, î. 52. <$>• (într-o imagine poetică) Eu sint trimisul timpurilor noi, Ieşit din rînd cu cei ce scurmă glia. BENiuc, v. 86. I n t r a n z. (De obicei cu determinări locale) Satul, cu acoperişurile de stuh. . . cu porci negri scurmînd pe sub uşi şi pe sub praguri, se scufunda în noapte. CAMILAR, n. i 324. O găină albă a-nceput să scurme-n drum. D. botez, p. o. 26. Auzi! găinile ei scurmă în ograda mea şi ea nu-mi dă măcar un ou! dunXreanu, n. 21. Cerbul... scurmînd de trei ori cu piciorul în pămînt, se tologeşte jos pe pajişte. creangX, p. 226. (F i g.) Ciocanul se auzea înăbuşit scurmînd în 7nunte. sadoveanu, o. vi 276. Creşte-n urma plugului ce scurmă, O brazdă neagră. D. BOTEZ, P. O. 26. 2. F i g. A irita, a - preocupa, a chinui (răscolind gînduri, sentimente). Rînduiala ce te munceşte, te scurmă, conachi, p. 264. SCURMARE, scurmări, s. f. Acţiunea do a scurma; scormonire, rîcîire. scurmătOr, -oAre, scurmători, -oarei adj. Care sapă, scurmă, scormoneşte. Ici. . . Dobitoace scurmătoare îşi sapă pe-n pămînt case. CONACUI, P. 298. <$>• (Substantivat) Scurmătorii de gunoaie... privesc bolta înstelată. A11DEI.EANU, D. 12. SCUMIĂTURĂ, scurmături, s. f. Faptul de a scurma ; scurmare, ricîitură. Nemaiauzind nici o foşnitură de păpuşoi, nici o scurmătură de găină, am ţîşnit odată. . . la mama acasă, creangX, a. 6. + (Concretizat) Loc unde a scurmat cineva; groapă, gaură făcută prin scurmare. SCURS1 s. n. (Rar) Curs al unei ape. în vadul Brăilei, în scursul Dunării, printre caicele. TEODORESCU, r. P. 643. SCURS2, -A, scurşi, -se, adj. (Despre lichide) Care a curs în întregime; (despre recipiente) din care a curs tot conţinutul; golit, gol. Cînd au venit... polobocul era scurs de tot. SBIERA, p. 291. ■+ (Despre ochi) Scos din orbită şi aruncat. îi luă pălăria de pe brazdă şi i-o SCURSOARE - % - SCURT puse pe faţă, ca să nu mai vadă fiii sau prietenii mortului că unul din ochi era zdrobit de glonţ şi scurs. DUMITRIU, N. 154. Cel întrebat, om mărunt, oacheş, c-un ochi scurs, dă din cap. sadoveanu, o. vi 284. scursoAbe, scursori, s. f. 1. Apă sau lichid (de obicei murdar) care se scurge de undeva. Apăru un om cu cămaşa udă de scursoare din coşul cu struguri. camil petrescu, o. I 29. Balta. . ■ formată mai mult din scursori.' ŞEZ. XIX 44. + (Popular) Secreţie, hemoragie. 2. Curent al unei ape (curgătoare); curgere. Pe tot lungul Dunării noastre panta nu variază prea mult şi curentul (scursoarea) îşi urmează drumul său. antipa, p. 192. 3. (Rar) Faptul de a se scurge; loc de scurgere; scurgere. Prin tot ocolul acelei văi fără de scursoare ţişneşte tina în sus. odobescu, la cade. A adunat apele şi le-a dat o scursoare, cucerind astfel pentru producere o parte mare de pămînt. i. ionescu, D. 174. Albie, vale a unei ape curgătoare, l-a pornit în sus, pe scursoarea pîrîidui. galaction, o. I 293. Duceţi-vă aga-lelor Pe luciul Dunării, La scursorile morii. TEODORESCU, p. P. 574. 4. F i g. (Mai ales la pl.) Om de nimic, derbedeu, haimana. S-au adunat scursorile din mahala, CAMIL PETRESCU, O. îi 654. Crescut în mijlocul scursorilor şi a gunoaielor oraşului, Osman, de tinăr, se aruncă cu capul înainte în virtejul patimelor. GANE, N. I 58. SCUIISÎJRĂ, scursuri, s. f. 1. Loc pe unde îşi face drum o apă curgătoare; făgaş, vale; scursoare. V. albie. De la Sălătruc... o luăm oblu pe cărări de codru şi pe scursuri de puhoaie, peste culmea Comarnicului. VLAHUŢĂ, la TDRG. Din Oituz hotarul suie pe zare muntele Runcul-alb pînă în vîrf şi de aici trece în muntele Coarnele şi coboară pe o scursură de apă. I. IONESCU, P. 13. Aşezat-o Costea stîna, Pe movila Cu scursura, teodorescu, p. p. 509. 2. Apă sau alt lichid care se scurge dintr-un loc; scursoare. 3. F i g. (Cu sens colectiv) Individ aparţinînd celei mai rele categorii sociale; om de nimic. Rămas singur la debarcader, Ponici îşi măsura noii muşterii. . . Scursura iarmaroacelor! — îi categorisi pentru sine. V. ROM. aprilie 1954, 132. SCURT1 adv. (în legătură cu verbe de mişcare) Repede, brusc. Unele obuze trec scurt peste deal. CAMIL petrescu, u. N. 402. M-am întors scurt, cu mina fără voie încleştată pe oţelele puştii, c. PETRESCU, s. 170. Calul, vesel, simte locul şi s-abate scurt din cale. TOPÎR-ceanu, B. 18. Se opreşte scurt, caragiale, o. iii 58. (în legătură cu verbe de declaraţie) Fără multă vorbă, repede; p. e x t. fără a admite replică, energic. Scurt, inoşule, că-i răcoare şi-s îmbrăcat subţirel, făcu Miron nerăbdător, întrerupîndu-l. REBREANU, R. I 142. l-a poruncit scurt să i-o citească faţă cu toţi. CARAGIALE, O. iu 90. (în legătură cu verbe ca « a ţine », « a apuca », a a lega ») La (sau de la) distanţă mică ; p. e x t. strîns. Calul... să scutură de-şi dezmorţi oasele, că doară stătuse multă vreme acolo ca-ntr-o temniţă legat scurt, fără nutreţ. RETEGANUL, P. V 37. Şi-l apuc scurt de căpăstru, caragiale, p. 39. SCURT2, -A, scurţi, -te, adj. 1. (Despre obiecte, în opoziţie cu lung) De lungime mică. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt pînă la genunchi, sadoveanu, b. 143. Colonelul ■ ■ . îmi dărui o puşcă. . . scurtă şi uşoară. ODOBESCU, S. Iii 22. Expr. A lua (pe cineva) de (sau din) scurt v. I u a (Y). A ţine (pe cineva) de (sau din) scurt = a controla de aproape sau cu severitate purtarea (cuiva), a supune pe cineva unei discipline severe. A fost numai un călugăr cu ei şi n-a putut să-i ţie din scurt. STĂNOIU, C. I. 85. Naltă-i mîndra şi subţire, Mîncc-l lupii cui mi-o ţine; Că mi-o ţine prea de scurt Şi nu pot să o sărut, hodoş, p. p. 161. «$• (Substantivat, f., în e x p r.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecinţe neplăcute. + (Despre opere literare şi ştiinţifice) De proporţii reduse. (Despre vorbire) Fără multe cuvinte, concis. ^ Loc. a d v. în (sau pe) scurt = fără multe cuvinte, în puţine vorbe; concis. Spui. Dar pe scurt acum, că uite, se face ziuă. camil petrescu, u. N. 85. Atunci el povesti în scurt toată istoria cu merele, ispirescu, L. 85. în scurt, ce să-ţi mai prelungesc? Tu eşti uitat, uitat... cum n-ai mai fi fost. negruzzi, s. 165. E x p r. Scurt şi cuprinzător v. cuprinzător, «f- Fig. Puţin, mărginit. Unde este vorbă multă, acolo e treabă scurtă, pann, p. v. i 15. Expr. (Glumeţ) Poale lungi şi minte Scurtă v. p o a 1 ă (II). (Cu altă construcţie) O vorbă romînească: coadă lungă, minte scurtă! zicătoare... a poporului, odobescu, s. iii 44. 2. (Despre părţi ale corpului, în opoziţie cu lung) De lungime mică; (mai rar despre oameni, în opoziţie cu înalt) mic de statură; de talie mică; scund. Cinele mişcă iute din coada scurtă, sadoveanu, o. vii 362. Era un om scurt, roşcovan, cu musteaţa roşie zbirlită. MIRO-NESCU, s. A. 88. Gazda mea era un moşneag ca la 65 ani, scurt şi gros. NEGRUZZI, S. I 58. Pune şaua să mă duc, Să mă duc la Cîmpulung, Să-mi aleg un cal porumb, Scurt în gît şi lung în trup. jarnîk-bIrsEanu, d. 506. Iapă scurtă şi vinoasă Cu dungi negre pe spinare Şi scîntei de foc în nare. ALECSANDRi, p. p. 129. (Substantivat) Scurto, groasa, Und’ te duci? TEODORESCU, P. P. 218. ^ Expr. A avea mînă scurtă = a fi zgîrcit. A iace (pe cineva) mai scurt de o palmă (sau cu un cap) = a omorî (prin tăierea capului). Unii din boieri. ■ ■ umblară să turbure poporul: iară Mihai, aflind. . . îi făcu mai scurţi de cîte o palmă. ISPIRESCU, M. v. 33. Nu-i numai un cline scurt do coadă v. c î i n e. Scurt do vedere = miop. învăţatul d-tale, uitîndu-se prea de-a-proape la un rac mare şi viuştii că e scurt de vedere — racul l-a apucat cu foarfeca piciorului. HOGAŞ, M. Ii. 24. Era şi cam scurt de vedere, aşa că trebuia să se uite lung pînă să-i cunoască, contemporanul, vin 202. (A Ii) scurt la vorbă (sau la cuvînt, la grai) = (a fi) puţin comunicativ. Tată-meu. . . era de felul lui scurt la vorbă. GANE, N. n 188. De ce aşa de scurţi şi repezi la cuvînt? DELAVRANCEA, o. II 220. Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros şi lat. .. E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos. ALECSANDRI, p. A. 164. Vedere scurtă = miopie. De mică înălţime, Jos, scund. Apa se încreţi în vălurele scurte, sadoveanu, î. A. 93. 3. (Despre vreme sau noţiuni temporale) Care durează puţin, care trece sau se termină repede. Ca să-i fie scurtă vremea, pînă pleacă, El se uită pe cimpie, Fluieră şi nu mai ştie Ce să facă. coşbuc, P. I 223. Trec anii cu grăbire pe calea scurtei vieţi. ALECSANDRI, P. A. 80. Ea se afla într-tinul din acele momente rari in cursul scurtei noastre vieţi, negruzzi, s. i 78. Ex p r. în scurtă vreme (sau în scurt timp) sau în scurt, peste scurt = în curînd, fără a trece multă vreme la mijloc. Se lungi şi pieri în scurt spre miazăzi. SADOVEANU, m. c. 94. De altfel, în scurtă vreme, a trebuit să ne. mutăm împreună. CAMIL petrescu, u. N. 24. în scurt timp se făcu sănătos, ispirescu, L. 188. în scurtă vreme robul s-a întors. caraGiale, o. iii 75. <’> (Despre unele acţiuni sau fenomene) Dormi puţin, un somn scurt şi chinuit, dumitriu, n. 71. Două fulgere scurte. . . sparg noaptea. STANCU, D. 256. «v* Silabă sau vocală scurtă = silabă sau vocală care are o durată mai mică decît durata medie. Infinitiv scurt = forma de SCLrkT - % - SclÎT infinitiv a verbelor, în limba romînă, care poartă caracteristica conjugării (şi care are în terminaţie1 o silabă mai puţin decît abstractul verbal corespunzător). SCURTĂ, scurtez, vb. I. Tranz.'!. A micşora lungimea sau înălţimea unui obiect, a reduce în lungime sau în înălţime, a face mai scurt. O nouă sminceală de haină îl făcu s-o mai scurteze cu un stinjen. odobescu, S. iii 46. (R e f 1.) Rochiile se mai scurtaseră încă de un deget. c. petrescu, c. v. 56. -$> Expr. A scurta (cuiva) nasul v. nas. A scurta (sau tăia) cuiva ghearele = a mărgini puterea cuiva, a pune pe cineva în imposibilitate de a face rău; a împiedica (pe cineva) să facă rău. A scurta (cuiva) limba = a interzice cuiva să bîrfească, a pune pe cineva în imposibilitate de a bîrfi. Dumneata ai dori să le mai scurtezi limba acelor bîrfitori? caragiale, o. in 65. M-a dat pe poart-afară . . . Şi-mi 'va scurta şi limba macar de un palmac. negruzzi, s. ii 235. A scurta cu o palmă sau de un cap = a omorî (prin tăierea capului). (Eliptic) E adevărat că măria-ta poţi găsi iertare dacă scurtezi pe un fiu de voievod. Deşi-i cu primejdie dacă-i iei capul, sadoveanu, z. c. 102. A fost bun... nu zic... — Şi drept... — Cu ţara, da. ■ ■ — Pe noi ne-a cam scurtat. delavrancBA, o. ii 50. 4-Refl. F i g. A se micşora. I s-a scurtat omului creditul de tot. CARAGIALE, o. iii 39. 2. (Complementul direct apare uneori în construcţii cu valoare partitivă) A alege distanţa cea mai scurtă între două puncte, a evita ocolurile; a tăia drumul. El se gîndi să scurteze drumul, preda, î. 34. Să ne apropiem noi. . . să-i scurtăm din drum, luînd Ar- dealul. delavrancea, o. ii 198. Decît ne-om tot invîrti şi cioşmoli pe iastă prispă, mai bine să scurtăm din cale. creangă, a. 126. Sai din munte, Dă-te-n vale, Ca să-mi mai scurtezi din cale. alkcsandri, p. ii 24. <0- Exp r. A-i scurta (cuiva) cărările (sau potecile, drumurile) v. c ă r a r e. 3. (Cu privire la noţiuni temporale) A face să pară mai scurt, să dureze mai puţin. Stătură toţi trei să se gîndească împreună, cum s.ă scurteze timpul acesta ucigător? dumitriu, n. 210. Tare-i place, cînd îi mai scurtează cineva timpul cu nişte poveşti frumoase. SBIERA, r. 113. <$> Refl. Şi a început, în zilele cele mai întunecoase, cînd se scurta ziua înghiţită de noapte, molima fugilor, dumitriu, n. 189. -$» I n t r a n z. A spune în puţine cuvinte, a vorbi scurt. Dar, ca să scurtăm, Pe dumneavoastră vă rugăm. . . răspunsul să ne daţi. teodorescu, r. p. 178. <0- (Tranz., în expr.) A scurta vorba sau a o scurta = a spune în puţine cuvinte, a spune pe scurt. SCURTARE, scurtări, s. f. Acţiunea de a scurta şi rezultatul ei. 1. Micşorare, retezare, tăiere (din lungime sau din înălţime). 2. Reducere a duratei (vieţii); ucidere, omorire. Să ţină feciorii pas, Pe sunetul dobelor, Pe scurtarea zilelor, Pe sunetul trîmbiţii, Pe scurtarea vieţii, hodoş, p. p. 228. Intr-o gioi de dimineaţă Zi scurtării lui de viaţă, Brînco-veanul se scula, Faţa blîndă el spăla. alecsandiu, P. P. 210. SCURTĂT, -Ă, scurtaţi, -te, adj. Micşorat, redus în lungime sau în.înălţime. + Decapitat. Nu putea să-şi desprindă ochii de la trupul scurtat şi de la capul rostogolit în sînge. dumitriu, b. f. 70. <$> Expr. A rămîne (sau a fi) scurtat do cap = a fi decapitat. Mă tem să nu fie mustrarea măriei-sale aşa de înfricoşată, îneît să răminem scurtaţi de capete, sadoveanu, d. p. 34. SCÎJRTĂ1, scurte, s. f. Haină groasă (de obicei vătuită sau îmblănită), lungă pînă deasupra genunchilor. In scurte vătuite şi cizme de cauciuc, dumitriu, p. f. 66. Un mînz de copil se finea după el. Era numai cu scurta, in capul gol şi cu picioarele goale. SANDU-AI.DEA, U. p. 91. SCtÎRTĂ2, scurte, s. f. (Popular) Inflamaţie a ganglionilor de la subsuoară sau de la vintre (provocată de o rană sau de o infecţie). Ho! că fac scurtă la mină. dela-vrancea, o. II 96. SCURTĂTURĂ, scurtături, s. f. 1. Bucată scurtă de lemn ; retevei. Ieşi şi omul c-o scurtătură de lemn în mină. sadoveanu, p. s. 111. Şi după ce i-au luat văzul, trage-i. . . care cu ce apucă. ■ ■ fata cu o scurtătură de lemn. CARA-GIALE, O. I 347. El zvîrr! cu o scurtătură în urma noastră. creangX, a. 42. 2. Potecă ce duce de-a dreptul, fără ocoluri sau cotituri. SCURTCIRCUIT, scurtcircuite, s. n. Stare a unui circuit electric în care, între două puncte între care exista iniţial tensiune electrică a fost stabilită o legătură printr-un conductor electric care are rezistenţă şi inductivitate foarte mică. Legătură conductoare (care are o rezistenţă electrică şi o inductivitate foarte mică) între două puncte ale unui circuit electric; (familiar) atingere accidentală a două fire conductoare de electricitate. SCURTEICĂ, scurteici, s. f. Haină de stofă (rar de mătase sau de catifea) îmblănită, purtată mai ales în mediul rural; caţaveică. A dat la o parte scurteica de pambriu verde, căptuşită cu vulpe roşcată, camii, petrescu, o. i 11. Luîndu-şi scurteica pe umeri, s-a stremirat binişor pînă-n pragul linzii. SANDU-ALDEA, u. P. 31. E îmbrăcat cu cămaşe şi pe d-asupra cămăşii cu vechea lui scurteică. DEI.AVRANCEA, O. II 354. — PI. şi: scurteice (l. IONESCU, M. 701). SCURTEICtJŢĂ, scurteicuţe, _s. f. Diminutiv al lui scurteică; scurteică mică. La sin îşi ghemuise copilul îmbrăcat cu nişte zdrenţe de pantaloni, c-o scurteicuţă blănilă. DELAVRANCEA, s. 184. SCURTICÎL, -EĂ, -ÎCĂ, scurticei, -le, adj. Diminutiv al lui s c u r t. Rochia scurticică, maică, delavrancea, O. ii 311. Frunză verde stejărel, Drag mi-i omul scurticei. SEVASTOS, c. 159. Pinţele cu labe scurticele la piept, iar la spate cu picioroange care, cînd umblă, se saltă ca lăcustele. . . i se arătau lui în cale. odobescu, s. iii 185. SCURTÎME s. f. însuşirea de a fi scurt. Acum zilele îi păreau prea lungi şi peste puţin se spăiminta de scurtimea lor. SLAVICI, la TDRG. SCURTIŞ6R, -OĂRĂ, scurtişori, -oare, adj. Scurticei. Ca să nu le ieie apa, le priponeşte ori cu un păruşteţ scurtişor, să nu se vadă de sub apă, ori cu un gînj lung. ŞEZ. iv 115. SCURT1JŢ, -Ă, scurtuţi, -e, adj. Diminutiv al lui scurt. Surioara lui cea cam scurtuţă, cam’ cirnuţă, cam buzăţică, găsea că eu, sub straiele mele scorţarii, aş sărnăna cu soarele îmbrăcat în mantia de purpură a zorilor sale. hogaş, DR. ii 51. Mă rog cu vorbă scurtuţă, Prindeţi linguri şi furcuţe (= furculiţe), Gazda are voie bună, Dacă cu toţi împreună Mesenii voioşi s-arată Mîncînd acuma îndată. SEVASTOS, N. 286. SCUT, scuturi, s. n. 1. Armă defensivă făcută din metal, din piele sau din alt material, cu care luptătorii din antichitate şi din evul mediu îşi apărau pieptul de lovituri; pavăză. Voi braţele jurind le-aţi pus Pe scut l COŞBUC, P. Ii 258. Braţu-i sting era-ncordat Sub un scut de fier săpat, alkcsandri, p. ii 10. <$• (Poetic) Luna trecea ca un scut de argint prin întunericul nourilor. EMINESCU, n. 57. Şi luna-i a cerului scut argintos Şi stele păzesc în tărie. id. o. rv 96. + (Rar) Blazon, stemă. Scutul de Malipieri este aur cu gheara de vultur, cel de Bragadini azur şi jumătate argint cu cruce roşie, negruzzi, s. iii 459. 2. F i g. Apărare, ocrotire, sprijin. Totdeauna am găsit scăpare şi scut în republică, sadoveanu, O. vil 96. SCÜTAH - âo - SCÜTtJtlA O, vino, şi-mi vei fi soţie; La pieptul meu găsi-vei scut. IOSIF, T. 99. Strălucitule Apollo, scut în contra răutăţii, Ajutor îmi adu grabnic, macedonski, o. i 162. Sultanul doarme pe patu-i de plăceri Avînd un scut puternic de crinceni ieniceri. ALECSANDRI, P. Iii 349. 3. (Tehn.) Dispozitiv de armare, alcătuit dintr-o construcţie metalică, folosit la susţinerea peretelui şi a tavanului unei galerii de mine sau la protejarea lucrărilor de săpare şi de căptuşire a unui tunel. Mască de sudor. 4. Regiune veche a scoarţei pămîntului, care stă Ia originea continentelor actuale. SCUTĂR1, scutari, s. m. Cioban însărcinat cu administraţia stînei; căpetenie sau vătaf peste ciobani. lovan Sîrbtil e scutarul de toamnă: el ţine răbuşul. SADOVEANU, 0. L. 160. La moşie că-l punea Şi scutar că şi-l făcea. TEODORESCU, p. p. 692. Cîrligu-i de scutar Nu-i de alun nici de stejar, Ci de aur tot săpat Cu pietre scumpe lucrat. ALECSANDRI, P. P. 202. SCUTĂR2, scutari, s. m. (Rar) Scutier. Deasupra stranelor, scutarii nevăzuţi coboriseră prapurele.- M. i. CARAGIALE, c. 156. SCUTEÂtĂ, scuteli, s. f. 1. (Popular) Adăpost. Am afară un cal scump ■ ■ . faceţi bine şi-i faceţi ceva rînduială. . . să fie la scuteală legat şi să aibă baremi ceva ogrinji dinainte. reteganul, P. I 70. Stupii ... se pun la scuteală. 1. ionescu, m. 380. 2. (învechit) Privilegiu de a nu presta anumite servicii; scutire de anumite dări. Ostaş de scu- teală = ostaş care slujea în schimbul unei scutiri de dări; scutelnic. SCtlTEC, scutece, s. n. Bucată de pînză, cu care se înfăşoară copiii sugaci. Copilul dormea în pragul uşii, cu capul la umbră şi cu trupuşorul strîns în scutece, scăldat în soare. galaction, o. i 160. Din scutece copilul Cînd plînge-n săhăidac Te duci şi-l joci pe braţe, coşbuc, p. 1215. Pe scutecele copilului era o hirtie. NEGRUZZI, s. iii 282. — Variantă: scutic (vlahuţÂ, O. A. n 122) s. n. SCUTELNIC, scutelnici, s. m. (învechit) 1. Om scutit de biruri (pentru că se afla în serviciul domnului sau al unui boier). [Orăşelul] abia atunci începuse, numai - pe malul sting al girlei, a se împlini ici cu gardul unei colibe de vecin, mai colo cu ulucele unei căscioare de brăslaş ori de scutelnic. ODOBESCU, s. a. 117. 2. Ostaş care slujea fără salariu, fiind în schimb scutit de biruri. In soldaţii bătînd talpa în asfalt, recunoşti . . . strănepoţii catanelor ' spătăreşti cu mintene. . . ai scutelnicilor şi ai seimenilor, c. petrescu, C. v. 80. Vornicul n-are-alinare. Scutelnici chemînd: « Să-ncalece zece-n curind! ». coşbuc, p. i 290. Veneau lefegii cu haine galbene, simenii şi scutelnicii pedeştri. ODOBESCU, S. I 73. SCUTELNICEL, scutelnicei, s. m. Scutelnic. Sărăceii, 500 şi scutelniceii iar 500. . . călărimea Bucureştilor, sub căpitanul spătăriei. BĂLCESCU, O. i 13. scuii, scutesc, vb. IV. Tranz. 1# A dispensa (de anumite îndatoriri, sarcini); a excepta de la anumite obligaţii. Nici numele autorului, nici primirea cea bună din partea publicului nu poate să ne scutească de a analiza aceste scrieri, gherea, st. cr. ii 56. Vă scutesc de căratul poloboacelor pe astăzi. ALECSANDRI, T. I 442. Refl. pas. A înghiţi proprietăţile cele mici concentrîndu-le în proprietăţi mari, a răpi deodată cu proprietatea şi libertatea individuală a ţăranilor, prefăcîndu-i în servi, a dobîndi dreptul de a se scuti de cele mai multe dăjdii, aceasta fu ţinta ei. bălcescu, o. n 21. 2. A cruţa, a menaja, a feri sau a scăpa pe cineva de un lucru neplăcut. Voi să-l scutesc şi pe dînsul, sărmanul, că e bătrîn, de necazurile şi primejdiile călătoriei ce vrei să faci. ISPIRESCU, L. 21. Dac-ai putea, ai face toate jărtfele ca să-l scuteşti de-o asemine-ngiosire. ALECSANDRI, T. 1461. Io muncesc Ş-agonisesc Şi de biruri te plătesc, De belele te scutesc, teodorescu, P. p. 345. + A lăsa în pace, a nu plictisi pe cineva cu ceva. Tatăl meu îţi datoreşte bani şi d-ta vrei fata lui. . . dar pînă nu-ţi sînt femeie, am dreptul de a ie ruga să mă scuteşti, eminescu, n. 98. 3. A apăra, a ocroti, a păzi. Zîna însă o scutea pe nevăzute să nu i se intîmple nimic, alunga lupii şi urşii, mistreţii şi şerpii din giurul ei. RETEGANUL, P. v 19. SCÜTIC s. n. v. scutec. SCUTIER, scutieri, s. m. 1. (în evul mediu, mai ales în ţările din apusul Europei) Tînăr din clasa nobililor vasali, care purta scutul şi celelalte arme ale cavalerului sau ale domnului său. Un singur scutier Aduse după sine din ţările prin care, în voia cugetării umbla rătăcitor* macedonski, o. I 259. Aduceţi îndat-aice Pe drumaşul lăutar! Scutierilor le zice Domnul casei cel barbar, bolin-tineanu, O. 93. O vasală pagi nu are, Nici vasalul scutieri. NEGRUZZI, S. II 76. 2. Ostaş, luptător. Un paloş de izbîndă există-n orice fier, în tot păstorul astăzi, există-un scutier. ALECSANDRi, p. ni 449. — Pronunţat: -ti-er. SCUTÎRE, scutiri, s. f. 1. Acţiunea de a scuti şi rezultatul ei; dispensă. Scutire de frecvenţă. 2. (învechit) Exceptare de a presta anumite servicii; scutire de a plăti anumite dări. Vecinii, îndeobşte colonizaţi, aveau scutirile şi dreptăţile lor. eminescu, n. 154. Acele imagini. . . ne aduc aminte pe faimosul marchiz al lui Beranger carele, în secolul nostru egalitar, visează scutiri şi drepturi ce au fost de mult spulberate de suflarea limpezitoare a timpului. odobescu, S. ni 144. SCUTIŞ0R, scutişoare, s. n. Strat de celule care separă embrionul bobului de grîu de restul miezului. SCUTÎT, -Ă, scutiţi, -te, adj. Dispensat de anumite obligaţii. (Substantivat) S-a făcut revizia scutiţilor şi reformaţilor. SADOVEANU, p. m. 101. SCtÎTUE (1) s. n., (2) scuturi, s. m. 1. Faptul de a (se) scutura ; mişcare care provoacă o cădere. Florile-şi pierd roua l-al zefirului scutur. ALECSANDRI, P. III 241. 2. Faptul de a tremura; tremurătură, fior. Aşa scutur l-a găsit, că-i clănţăneau dinţii ca mărgelele. La TDRG. Pe la miez de noapte, Mă găsesc scuturi de moarte. SEVASTOS, C. 117. SCUTURĂ, scxitur, vb. I. I. 1. T r a n z. A clătina, a agita sau (mai rar) a bate un obiect, pentru a face să cadă ceva din sau de pe el. Azi dimineaţă scutura nişte cuverturi. ibrXilEanu-, a. 78. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare ■ ■ ■ spune, că n-am cînd zăbovi, adaogă tînărul, scuturînd ciubucul, negruzzi, s. i 18. L-al nostru măr mă voi duce, Şi încet l-oi scutura, Mere din el vor cădea, jarnîk-bîrseanu, d. 82. <ţ> Expr. A scutura buzunarele (sau punga) cuiva sau a scutura (pe cineva) de bani = a lua cuiva toţi banii, a stoarce pe cineva de bani. •4- A îndepărta, a înlătura, a face să cadă. Fug pe dealuri, scuturînd Roua din cosiţe, coşbuc, p. i 262. Iar pădurea lin suspină şi prin frunzele uscate Rînduri,-rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O: I 83. In zădar copacii crengile-şi plecau Şi zăpada-n cale-mi pe rînd scuturau. ALECSANDRi, p. i 221. (Metaforic) Gore clipise repede, să scuture din gene toată lumina rămasă din soarele orbitor de afară. G. M. ZAMFIRESCU, m. d. ii 180. Intranz. A face curăţenie, a şterge praful de pe obiectele din casă; a deretica. Trecu în camera ei să măture, să scuture şi să schimbe apa. C. PETRESCU, C. V. 211. Biata fata unchiaşidui torcea. .. mătura şi scutura, fără să zică nici pis. ISPIRESCU, L. 347. Iar trecui pe la fereastră Şi tu scuturai prin casă: ŞEZ. i 139. SCUTURARE — 81 — SCUZABIL 2. Tranz. A arunca, a lepăda ceva de la sine. Fac tot ce pot ca să scutur de pe mine principiile pe care mi le-a lăsat educaţia. DEMETRius, c. 9. Nu va putea scutura greutatea acestui amor. bminescu, n. 71. Cînd Petru Rare; se pregătea a scutura jugul otoman, grecii ii serveau in toate modurile cu cel mai curagios devotament. hasdeu, i. v. 127. + Refl. A scăpa, a se debarasa de ceva. Intr-un tirziu femeia se scutură de omăt pe prispă şi intră cu ulcioraşul. sadoveanu, o. viii 193. Dacă vrei să te speli şi să te scuturi oleacă de colb. c. petrescu, î. II 202. Mă cheamă intre brazi, Şi-mi mai spune şi cu haz Să mă scutur de năcaz. BELDicivANXJ, p. 96, Ah! ce plăcere de-a giuca Şi de grijia se scutura, alecsandri, T. i 226. <ţ> F i g. Îşi deschise ochii. El se scutură oarecum din somn. EMINESCU, n. 70. . 3. Refl. (Despre plante) A se despuia de frunze, de petale, de rod ; (despre rodul plantelor) a cădea (ne-cules), a se împrăştia. Copacii se scutură de floare. vla-htjţX, O. a. 343. Tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăzul cela pe jos. CREANCX, a. 62. Se scutură salcimii de toamnă şi de vtnt. EMINESCU, o. i 129. Ce-a fost verde s-a uscat, Ce-a-nflorit s-a scuturat. alecsandri, P. p. 346. <$• Tranz. Flori peste flori au scuturat zarzării, vişinii şi piersicii, anghel, pr. 24. Spre codru mi se întorc ochii şi zăresc umbra codrului copilăriei mele, care işi întinde ramurile ca nişte braţe şi îşi scutură florile pe inima mea ca o ploiţă răcoroasă, russo, o. 119. (Subiectul e partea plantei care cade) A se desprinde şi a cădea. Se scuturau frunzele în vîntul toamnei, sadoveanu, o. vii 103. Sub flori de măr Ce mi se scutură in păr Se umple sufletul de soare, macedonski, o. i 78. Pomul înmugureşte, înfloreşte, se scutură florile şi roadele se arată. ISMRESCU, l<. 72. <$> (Metaforic) în toate livezile anilor mei, fructele coapte se scutură, tulbure, v. r. 45. -fy- F i g. Că nourii îi sparge-o armonioasă lună, Că stelele din ceruri se scutură şi ning. EMINESCU, o.- iv 83. II. Tr a n z. 1. A mişca (cu putere) într-o parte şi în alta; a zgîlţîi. Peste cîtăva vreme îmi venea să-mi scutur prietenul, să-l trezesc şi să-i strig. brXtescu-voinEşti, î. 12. Un vînt rece venea dinspre iaz, scutura sălciile cu putere, apele se zbateau şi se grămădeau la stăvilare. anghel-iosif, c. L. 29. C-o mină El scutură din visu-i moşnea-gu-ncremenit. bminescu, o. i 93. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania uşoară care lasă urme albe. ai/ecsahdri, o. 169. (Metaforic) Vînturile nopţii scutură afară Arborii tăcerii, isac, O. 64. E x p r. A scutura mîna cuiva = a da mîna călduros cu cineva, a strînge mîna cuiva. Scutură călduros mîna mosafirului. rebreanu, r. il63.*v>Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. « din » sau « de» şi indicînd obiectul în discuţie) Cînd oi scutura... de lanţ, să ştiţi că-s viu. SBIera; p. 91. Cucoşul. . . scutură puternic din aripi, crean-gX, p. 68. + A zdruncina. Zice că-i e teamă să nu-l scuture trăsura, vornic, p. 225. -4- R e f 1. A se cutremura din tot corpul. Copilul gemea, se scutura, tremurînd. dumitriu, n. 156. Şi cum plîngea se scutura parcă de frică. aGîrbiceanu, S. p. 25. Calul se şt scutură de trei ori şi îndată rămîne cu părul lins-prelins şi tînăr ca un tretin. creangX, o. A. 225. <5> Expr. A i se scutura cuiva carnea (sau oasele, inima) = a se înfiora, a se cutremura, a se zgudui (de frică, de scîrbă etc.). Se făcu un noroi cleios şi puturos de ţi se scutura carnea de pe tine. ISPIRKSCU, L. 129. <5> (T r a n z., în expr.) A-l scutura pe cineva Irigurile = a avea un acces de friguri, a tremura din tot corpul. 2. (Familiar) A critica aspru. Se pune pe el însuşi mai presus de interesul obştesc, şi la mîndrie şi la cruţare. Toate-i vin din prea multă dragoste ce are pentru el. Trebuie scuturat, dar nu lepădat. 'rivATRU ii 135. SCUTURARE, scuturări, s. f. Acţiunea de a (s e) scutura şi rezultatul ei. 1. Mişcare bruscă şi repetată; clătinare, zgîlţîire. Luminiţa fredonă. . . revărsîndu-şt dintr-o scuturare părul negru peste ochi. c. petrescu, î. i 7. Din uliţă se auzi căscatul prelung al birjarului, urmat de o icttturare de clopoţei a unui cal care-şi destindea osteneala, rebreanu, R. îl 270. 2. F i g. înlăturare a unei poveri, a unei apăsări, a unei asupriri; eliberare, scăpare, descătuşare. In realizarea unităţii naţionale, Bălccscu vedea condiţia întăririi forţelor democratice ale popomlui în vederea scuturării jugului otoman şi habsburgic. lupta de clasX, 1953, nr. 1-2, 108. SCUTURAT s. n. Scuturare. Scuturatul covoarelor. SCUTURATĂ, scuturate, s. f. (Rar) Mişcare ritmică, repetată (la joc). Trei scuturate in loc, de aci trei paşi de-a sărita. La hem 1527. SCUTURÂTOĂRE, (1, 2) sciiturători, (8) scutură-toare, s. f. 1. Cutie în care curg grăunţele din coşul morii şi ale cărei mişcări reglează căderea lor între pietre; teica morii. •_ 2. Măturică de pene cu care se scutură praful. îl pufuieşte, pentru colb, cu scuturătoarea făcută din pene. GÎRLEA.NU, la CADE. 8. (Rar) Scrumieră. Umplea văzduhul de fum, şi scuturătoarele de capete de ţigări. D. zamfirkscu, r. 130. SCUTURĂTÎ)R, scuturătoare7 s. n. 1. Maşina care serveşte la separarea şi la eliminarea impurităţilor dintr-un material alcătuit din fibre textile. 2. Mecanism al unei batoze de cereale, care separă boabele râmase pe paie de pleavă şi de corpurile străine uşoare. SCUTURĂTÎJRĂ, scuturături, s. f. 1. Mişcare bruscă şi repetată; clătinare, zgîlţîire. Cu o scuturătură zvîrli din spate cojocul pe o laiţă. sadoveanu, P. s. 39. Mătuşa Ruxandra s-a mişcat din cotlonul ei. . . slobozindu-şi cobăile care-au umplut îndată ograda cu piuit, cotcodăcit. ■ ■ scuturături de aripi. c. petrescu, r. dr. 49. Zdruncinare. Din scuturătură galopului, soldaţii simţeau cum le joacă în pîntece apa călduţă, cu gust sălciu, băută din fugă. camilar, n. i 231. 2. Scuturatul pomilor de fructe, flori, frunze. Toamna culegea mere rămase din scuturătură. cXlinescu, E. 76. 4- F i g. Ploaie uşoară şi scurtă de vară. Dacă se-ntorc nourii de ploaie din răsărit, apoi n-aduc numai o scuturătură de şagă. ■ . ca aceea care a trecut, ci ploaia se pune cu temei pînă mini pe la amiază, sadoveanu, o. a. ii 235. SCUŢ, scuţuri, s. n. Sloi mare de gheaţă. Ajuns pe culmele alpestre, « Pe stînci de scuţi de gheaţă, troiene de zăpezi, Pe care o suflare le-aruncă răpezi jos» el se opreşte, odobescu, S. iii 82. -fy- Ţurţur. SCUZA, scuz, vb. I. 1. Refl. A-şi cere iertare pentru o greşeală făptuită, pentru un deranj sau o jignire adusă cuiva; a-şi exprima părerea de rău. Se scuză că-l găseam în papuci, sadoveanu, E. 127. Soţia prefectului îl refuză, scuzîndu-se amabil, rebreanu, R. i 220. S-a scuzat dacă ne-a făcut cumva vreo necuviinţă. caragialE, o. ii 360. 2. Tranz. A accepta, a primi scuzele cuiva; a ierta. A scuza un copil. Ăr (La imper.) Formulă de politeţe prin care cineva îşi" cere iertare pentru un deranj sau o stîngăcie. V. pardon. Prefectul zise: Am o chestie de slujbă cu tine, colonele. . . Ne scuzaţi. . . coniţă. dumitriu, n. 116. — Prez. ind şi: (nerccomandabil) scuzez (ibrXileanu, sp. cr. 37, macedonski, o. iv 33). SCUZABIL, -A, scuzabili, -e, adj. Care poate fi scuzat, iertat, trecut cu vederea. Chiar jaful pe care... îl face Mavrogheni prin chiar ostaşii săi, i se pare scuzabil, în asemenea împrejurări, iorga, l. ii 115. 6 SCUZĂ - 82 — SEAMĂ srtîzĂ, scuze, s. f. 1. Motiv invocat de cineva pentru a se dezvinovăţi, pentru a justifica o greşeală (proprie sau a altcuiva) sau pentru a se sustrage de la o datorie; dezvinovăţire, justificare. Numai Grigore ti ascultă scuzele ţi explicaţiile. REBREanu, R. I 213. Minunată judecată, dar ieftină scuză! CARAGIALE, N. S. 22. în loc de a aresta pe criminalul el se mulţumi cu scuzele sale. hasdeu, i. V. 146. 2. (De obicei la pl.) Exprimare a regretului pentru o greşeală făptuită, pentru un deranj sau o jignire adusă cuiva. Cuvinte de scuză. Expr, A cerc (sau a prezenta, B exprima, a Înfăţişa) Scuze = a-şi exprima părerea de râu pentru o greşeală făcută ; a cere iertare. Mi-a trimis. . . un bileţel in care îmi spunea că treburi foarte urgente îl cheamă la Bucureşti. Abia îşi cerea scuze. DUMITRIU, B. F. 39. Să-i înfăţişez complimentele şi scuzele mele. galaction, o. I 233. Se gîndi să-l strige. Să-i întindă mina şi să-i ceară scuze, sahia, n. 89. Scuzele lucie, formulă prin care cineva îşi cere iertare. Privirea d-voastră. . . mă face să bănuiesc că v-am jignit cu ceva; de e vro greşeală la mijloc, vă rog să primiţi scuzele mele. hogaş, h. 99. SE pron. refl. (Forma neaccentuată de acuz. pers,. 3 pentru toate genurile şi numerele) 1. Arată că persoana care face lucrarea este aceea care o şi suferă. Se făcu un lup şi se ascunse sub pod. ispirescu, L. 13. Cei tari se îngrădiră Cu-averea şi mărirea in cercul lor de legi. EMINESCU, o. I 56. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive eventive) Abia trecură patru luni. . . şi el se bolnăi'i de ochi. negruzzi, S. I 54. (Intră în alcătuirea verbelor refiexive reciproce) Pitiţi şoptesc în umbră; Se ghiontesc, rîd pe-nfundate. iosif, v. 46. (Una dintre persoanele angajate în acţiune are rol de subiect, iar cealaltă rol de complement introdus prin prep. « cu »>) îi spune toată intîmplarea, după cum se înţelesese cu baba. creangă, p. 177. 2. Intră în alcătuirea verbelor reflexive dinamice. Din zări un tînăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor. coşbuc, p. I 281. 3. Intră în alcătuirea verbelor reflexive pasive şi impersonale. Se vede că a avut vro ceartă cu soră-sa. ISPIRESCU, l. 5. Va suferi să se calce astfel .jurămintele? negruzzi, s.' i 51. Cînd se născu copilul ce s-aştepta să vie. alexandrescu, m. 4. SEÂMĂ, (2, rar) semi, s. f. (Şi în forma samă) 1. (în locuţiuni şi expresii; exprimă ideea de calcul mintal, judecată, constatare; observaţie) De buna seama = desigur, fără îndoială, fără doar şi poate. Deodată, în liniştea adîncă, porni din cîmpie un glas limpede. Cinta de bună samă vreo fată care se întorcea intîrziată în sat. Sadoveanu, O. I 107. Dar dintr-al prinţilor şirag, Ciţi au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COŞBUC, P. i 54. Mai cu seamă = mai ales, îndeosebi, în special. Mai cu seamă oamenii de astăzi nu mai seămăită cu cei şi cele din tinereţea mea. galaction, o. I 64. Discută împreună mai cu seamă de afaceri. rebreanu, R. I 58. Vinaţele, cafeaua, pînea şi pelinul mai cu seamă, fără care nu este zi-intîi-mai! RUSSO, s. 103. A-şi da seama = a se lămuri, a pricepe, a se dumeri, v. da3 (110). A lua scama (sau, mai rar, scama) a) a se gîndi, a reflecta adînc, a chibzui, a fi atent la ceva. O, Despot, dar ia seama, ia seama la furtună! A.LECSANDRI, T. ii 157. Să fi luat seama bine Cu cine te împreuni Şi cu cine te cununi. jarnîk-bîrseanu, d. 171 ; b) a observa îndeaproape pe cineva, a urmări; a supraveghea. Ji luam seama lui Oance şi mi se părea că şi el mi-o lua mie. Galactiok, o. I 66; c) a observa ceva, a remarca. Uite, zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa Şi ce fată frumuşică Are mama. coşbuc, P. 1103. O ciută mioară... Iarbă nu păştea, Nici apă nu bea... Nimerii seamă-i lua, Afară d-un cerb, D-un cerb tretior, Al ei frăţior, teodorescu, p. p. 59; (!) a înţelege, a se lămuri. Rominii încă nu au luat bine sama ce au vrut să zică cind au vestit şi descoperit că Ardealul, în veacul trecut, au restaurat limba. RUSSO, S. 64. A-şî lua seama (sau de goarnă) = a se răzgîndi. Un moment se gîndi să cumpere şi îndată-şi luă de seamă, vlahuţă, la TDRG. A băga do seamă sau (rar) a băga scama că ••. v. băga (117). 2. Socoteală, cont. Socotelile sau semile mănăstirilor închinate... dovedesc cu prisos că intr-astfel s-a urmat atunci, pe cînd clauzele donatorilor erau încă respectate. odobescu, s. n 47. O E x p r. A şli scama = a cunoaşte situaţia unui lucru (sub raport numeric, statistic); a şti rostul. Mămuca ştie sama ouălor, caută găinile in fiecare dimineaţă, sadoveanu, o. viii 140. Popa Stoica din Făr-caşi. . . Ştie seama oştilor, Cred şi pe-a războaielor. ODOBESCU, S. ii 427. A da scamă v. da3 (I 1G). (învechit) A cere (cuiva) seamă v. cere (4). 3. (în locuţiuni şi expresii; exprimă ideea de folos, interes, grijă, sarcină) Pe scama (cuiva) = a) în folosul sau în interesul (cuiva), pentru (cineva). O, n-ai putea să-mi spui, Minune de copilă dalbă, Pe seama cui speli pinza albă? iosif» T. 65. Eşti un nemernic Cind n-ai un ţel hotărîtor. Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni, Te lupţi pe seama tuturor, coşbuc, P. I 194. Comisionand unui turc din Vidin... pe seama căruia stringea zaherea de prin satele vecine. GHICA, s. a. 31 ; b) în sarcina (cuiva), asupra (cuiva). Dacă critica mea va fi.. . nedemnă şi nepotrivită... ruşinea va răminea numai pe seama mea, căci este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor şi ziselor sale. odobescu, S. m 10. Pe seamă = în proprietate sau în folosinţă personală; propriu. Se hotărî să-şi deschiză prăvălie pe seamă, vlahuţă, o. A. 207. A lăsa pe (sau în) scama cuiva sau a da pe (sau în) seamă (sau îu scama cuiva) = a da (sau a lăsa) în grija, în paza, în posesia cuiva, v. lăsa (4)« Vodă... cheamă pe un edecliu şi-i dă pe Niculaie in seamă, să-l ducă în munte. ghica, s. A. 33. A lua (pe cineva) pe scamă= a lua (pe cineva) în grija şi pe răspunderea sa; a apăra, a ocroti (pe cineva). Lasă-n urmă-ţi teamă, Că te iau pe seamă Istor braţe groase, Groase şi vinoase. .. Istui păloşel Cu buza de-oţel. alecsandri, p. r. 64. A lua scama (de cineva) = a se ocupa, a se îngriji, a avea grijă (de cineva). O rugă. . . să ia seama de fetiţe, popovici-bănĂţeanu, Ia tdrg. A ţine scama (sau, mai rar, scamă) de cineva (sau de ceva) = a lua în consideraţie, a avea în vedere. Voia tînărul să nu ţie seama şi totuşi stătuse pe ghimpi la masă. REBREANU, R. I 90. 4. însemnătate, importanţă; vază, faima, trecere. Supărară mai bine de trei sute de ani pe împăraţii romani de seama lui Aurelian, lui Teodosie, lui Justinian.' odobescu, s. iii 108. Loc. adj. De scamă = important, însemnat; cu trecere. Cind se va libera sergent-major, se va ruga în genunchi de toţi superiorii şi de toţi oamenii de seamă din Romanaţi să-i deschidă o portiţă în şcoala militară. GALACTION, O. I 129. Unde-i norocid s-o ia un. fecior aşa de seamă, rebreanu, i. 86. Să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar, Ca să-i faci mai răi pe oameni şi mai sceptici şi mai trişti?... Asta vi-i chemarea sfîntă de profeţi şi de artişti? VLAHUŢĂ, o. a. i 65. Expr. A băi^a (sau a lua) po clnova (sau ceva) în seamă v. b & g a (II 7). 5. Fel, gen, soi. Ba eu nu m-oi mărita, Pînă nu te-i însura, Să văd pe cine-i lua. De-i lua de seama mea, Tot să poţi trăi cu ea. jarnîk-bîrseanu, d. 261. Te citnoşti de pe năframă, Că eşti de-a maică-ta seamă. id. ib. 249. E x p r. De-o scamă cu cineva sau do scama cuiva = la fel cu cineva, în aceeaşi situaţie, stare, categorie socială cu cineva, de aceeaşi vîrstă cu cineva. Avea un fecior. . . Era de-o scamă cu Oleana şi, mici copii, se jucaseră împreună, galaction, o. i 68. Nu mai ştia încotro să meargă, pentru că îmblase pretutindine pe unde ştia că sînt fete de sama lui. sbiera, r. 216. Tu ti-ai tată, eu n-am mamă, Amîndoi sîntem de-o seamă. ALECSANDRI, P. P. 242. SEAMĂN — 83 — SEC C. Rost, rfnduială. Săreau în două picioare, nechezînd speriaţi. .. « Dar ce, măre, să mai fie şi asta ? o strigau unii din drumeţii nencercaţi la seama cailor, odobescu, s. i 162. "v- Expr. A şti soama (la ceva) = a cunoaşte rîndul sau rostul unui lucru, al unei îndeletniciri; a avea experienţa unui lucru. Miclăuş, cîne-nvăţat, Ştia seama la vinat. odobescu, s. iii 183. A şti de scama cuiva = a avea ştiri despre cineva; a avea cunoştinţă de soarta cuiva. îi n'ai spuse că l-a întrebat despre bărbatul ei şi fiu-său îi răspunse că nu ştie de seama lui nimic. isriRESCU, L. 57. A-i face (cuiva) scama = a omori, a ucide (pe cineva). A-yi faco (singur) scama (sau, mai rar, scamă) = a se sinucide. Se mîhni pînă îtt adîncul sufletului şi, după ce văzu că nu mai este mîntuire pentru bărbatul său, se duse şi ea de-şi făcu seamă singură, ispirescu, U. 77. • * 7. (învechit şi popular, precedat de art. nehot.) Număr, cantitate (nedeterminată); cîţiva. O samă se căţăraseră şi pe zidul de împrejmuire al mănăstirii, ca să vadă trecînd alaiul. sadoveanu, z. c. 214. Sigismund trimise pe mireasa sa lă Gherla şi grăbi a porni o seamă de oştiri, ce avea gata, în Ţara Romînească. bălcescu, O. i 196. O samă de învăţaţi a Ardealidui apără limba' născută din sisteme ca limba ardelenească. RUSSO, S. 80. Loc. a d j. şi a d v. Fără număr şi fără seamă=în număr mare ; mulţime, puzderie. în ciţiva ani, oi avea. . . fără număr şi fără samă. sbiEra, p. 250. Peste seamă = peste măsură, foarte. Tăcerea... îi plictisise peste seamă, vornic, P. 127. Vitoria şi Gheorghiţă au intrat intr-o odăiţă, peste samă de caldă, sadoveanu, b. 120. 4~~*'(^n legătură cu noţiuni temporale) Interval, bucată. Aşa trăia biata mă-sa de o seamă de vreme, vi.aiiuţă, o. a. 98. — Variantă: (regional) Sdmă s. f. SEĂMĂN, semeni, s. m. (Mai ales la pi.) Cel care e la fel cu cineva; aproapele cuiva; om. Ca o cometă pe bolta stelelor fixe Am rătăcii printre semeni, beniuc, v. 38. Eu nu sînt în stare să jignesc, pe semenii mei. Sado-vkanu, P. M. 24. El nu ura atunci pe nimeni, fiindcă in fiecare seamăn descifra o suferinţă secretă, c. PETRESCU, c. v. 122. L o c. a d j. şi a d v. Fără (de) seamăn = fără asemănare, cum nu mai este altul. Vecinic ar visa acea oară fără seamăn. EMiNESCU, N. 75. Expr. A nu (mai) avea seamăn (pe lume) = a nu avea pereche, asemănare, a nu mai exista altul la fel. Auzişi ce-am spus, domniţă? Ce făcut-ai seamăn n-are! Eftimiu, î. 23. O sfrijită de lighioaie, mai urîtă decît ciuma. . . cocoşată şi cucuiată, de seamăn pe lume nu mai avea. ispirescu, I,. 206. Ştefan, Ştefan, domn cel mare. Seamăn pe lume nu are Decit numai mindrul soare! alecsandri, t. 1480. — Variante: (regional) sămăn (sadoveanu, o. viii 174), simen (sadoveanu, e. 194) s. m. SEÂXŢĂ, seanţe, s. f. (învechit) Şedinţă. După mai multe dezbateri, in seanţa de la 2 decembrie, a găsit de cuviinţă a se constitua într-o societate. GH1CA, A. 796. Bine ai face să citeşti într-una din seanţele Academiei articolul lui Ghica. alecsandri, s. 153. — Pronunţat: se-ăn-. * SEÂltĂ, seri, s. f. Partea de Ia sfîrşitul zilei, cînd începe să se întunece ; timpul cuprins între sfîrşitul zilei şi momentul cînd cineva îşi încheie activitatea, se duce să se culce. V. amurg. într-una din seri... numai iată ce zăresc, în depărtare, un ml de raze seînte- ietoare, care venea înspre dinşii. creangă, p. 228. Pătrunză talauga Al serii rece vînl, Deasupră-mi teiul sfînt Să-şi scuture creanga, eminescu, O. I 216. Bădiţa cu şase boi, N-are ce câta la noi, Dar bădiţa cel cu-o vacă Nici o seară să mi-l treacă! jarnîk-bîrseanu, d. 38. <)> (în personificări) Pe vale prinde seara din ascunziş să iasă, Păşeşte precaută, fricoasă de lumină, perpessicius, s. 29. Seara îşi trimite fetele s-adune nori Şi s-arunce-ntunecimea-n munţi şi vale. isac, o. 116. Loc. adv. T>e cu senră= a) încă din timpul serii precedente, o dată cu venirea serii (precedente). Au plecat din Piteşti dis-de-dimineaţă, căci îşi luaseră rămas bun de cu seară, camii, PEîRESCU, 0. I 324. Un rînd de oameni pornise de cu seară. . . cu telefoanele militare, cu cărucioarele de cablu, la grupul destinat pentru tragere, sandu-aldea, U. p. 127; b) la începutul serii. De-ar fi lună de cu seară, M-aş duce la badea-n ţeară. jarnîk-bîrseanu, d. 126. Către (sau spre, înspre, pe) scară = cînd se lasă seara, pe înserate. Am să merg mai înspre seară, Prin dumbrăvi, ca mai demult. COŞBUC, p. i 49. Cum veni, nici una, nici alta, se prinse lingă feciorul de împărat şi numai lingă dinsul juca pînă către seară, ispirescu, I,. 3 85. Vino pe seară la noi. jarnîk-bîrseanu, d. 335. <0> Loc. adj. De scară. Veni-vor rîndunelele din nou la primăvară. . . Pe marginea fereştrii cînta-fi-vor ele iară, Jucîndu-se-n amurgul seninului de seară, coşbuc, P. ii 192. <$■ (Adverbial, în forma seara) Cîteva zile a plouat. Nici rîndunelele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se împrăştia puternic, umed. gîrleanu, L. 41. Nu lăsa seara uitată Gura mea nesărutată. jarnîk-bîrseanu, d. 107.<>E x p r. Bună seara (sau seara bună), formulă de salut (Ia ..venire sau la plecare). A da cuiva bună seara (sau a-şi lua de Ia cineva bună seara sau seara bună) = a saluta pe cineva. Tinărtil îşi luă seara bună şi plecă, popescu, b. i 83. — Variantă : (regional) Sără (sadoveanu, o. v 37, creanga, p. 97, Russo, s. 29) s. f. SEĂRBĂD, -Ă, serbezi, -de, adj. 1. (Despre alimente) Lipsit de gust; nici dulce, nici acru, nici sărat ; fad ; (despre gustul alimentelor) nedefinit, insipid. (F i g.) Te îndopai mai departe cu lecturi care-ţi cădeau în mină şi care-ţi lăsau. . . un gust searbăd. PAS, z. i 282. 2. F i g. Neinteresant, plictisitor, monoton, anost. Se cam săturase de atîta buchiseala searbădă. REBREANU, 1. 61. Condeiul meu cel smead, molatic, searbăd şi spălăcit. odobescu, s. iii 159. 3. (Despre oameni) Galben-, palid la faţă ; fără vlagă, veştejit. «Năluci din vechiul timp desprinse, Ştiu viaţa lor că e sfîrşită în zugrăveala învechită, El searbăd, ea cu ruje-aprinse. MACEDONSKI, O. 1 190. Toţi erau serbezi de beutură. reteganul, P. II 69. A doua zi îl găsiră tot cu cartea in mină şi searbăd şi galben ca turta de ceară. isriRESCU, I,. 102. 4- (Despre lumină) Palid, slab, spălăcit. (Atestat în forma sarbed) Adormim întru cetirea . . . vreunei poveşti a lui Hoffman ce te umple de fiori, la lumina cea sarbedă a lampei. negruzzi, s. i 77. — Variante : (regional) Sarbăd, -ă (creangă, p. 272, alecsandri, T. 1616), sárbed, -ă adj. SEBACÉU, -ÉE, sebacei, -ee, adj. (în- expr.) Glandă sebacee = glandă în formă de ciorchine, care se găseşte la rădăcina firelor de păr şi care secretează o substanţă grasă. Glanda sebacee, sub influenţa sistemului nervos, secretă sebumul care se'varsă pe suprafaţa pielii. NICOI.AU-maisi.KR, D. v. 49. Chist sebaceu = umflătură sub piele, produsă prin hipertrofia glandelor sebacee. SEB0RÉE s. f. Boală de piele provocată de secreţia exagerată a glandelor sebacee. SÉBUM s. n. Substanţă grasă secretată de glandele sebacee. SEC, SEĂCĂ, seci, adj. 1. (Despre fîntîni, izvoare) Lipsit de apă, din care a dispărut apa ; uscat. Trecem prin pădure, prin albia seacă a 'unui şuvoi, sadoveanu, o. vil 193. Dă şi ea... de fîntina cea mîlită şi seacă şi părăsită. CREANGĂ, P. 29.J. Mă dusei la riul sec, Dorul mîtidrei să-l înec. jarnîk-bîrseanu, D. 393. -f (Despre locuri) Lipsit de umezeală; p. ext. fără rod, arid, neproductiv ; pustiu. Sub paşi răsună Cîmpul sec şi 6* SEC - 84 - SECARĂ îngheţat, axecsandri, p. iu 357. ^ (Despre lucruri) Care este lipsit sau care dă impresia că este lipsit de umezeală. Se ridică. . . atinse cu buza ei seacă lacrima cea race şi o supse în adîncul sufletului său. eminescu, n. 4. Muiaţi în lapte o cojiţă Şi le daţi ca să in-ghiţă, Să nu stea cu gura seacă. TEODORESCU, p. p. 172. Frunză verde foi de varză, Vezi urîtul, focu-l arză, Şede-n deal pe piatră seacăl JARNîk-b?hseanu, i). 463. kf Timbru sec = ştampilă în relief, imprimată pe anumite acte, cu o maşină specială, fără tuş. Regim sec = regim care prevede interzicerea băuturilor spirtoase. Tuse seacă = tuse uscată, fără flegmă. Ş-atunci îl apuca o tuse seacă, ce-i sfărtma pieptul, vlaiiuţă, N. 41. Ger sec =. ger uscat, fără zăpadă; frig mare, năprasnic. E x p r. A scoate (sau, rar, a aduce) ceva (şi) din piatră seaca = a dobîndi ceva cu orice preţ, indiferent de condiţii; a izbuti intr-o întreprindere foarte grea. De nu mi-a aduce sluga mea sălăţi de acestea şi din piatră seacă, mare lucru să fie. CREANGĂ, P. 211. 2. (Despre recipiente, cavităţi) în care nu se află nimic; gol, deşert. Ciocoi mă-ntreabă de carte: Eu le-arăt flinta la spate, Să citească, de se poate. Eu le spui că este goală, Dar ciocoii fug să moară; Eu le spui că este seacă, Dar ciocoii fug de crapă, teodorescu, p. p. 293. <0* F i g. Acum destul cu plînsul, căci inima ţi-e seacă Şi, chiar de ţi-ar fi plină, e timp să-i zici destul, siacedonski, o. i 213. Nucă seacă ~ nucă fără miez, cu miezul nedezvoltat. Frunză verde nucă seacă, Rîdeţi, ochilor, oleacă. beldi-CEANU, P. 107. Ochi sec = orbită a ochiului goală. O. mină îi lipsea din umeri şi ochiul drept l-avea sec. vissa-rion, b. 91. Loc. a d v. în Sec — în gol. Ceasul tîrziu. . . îşi ţipa întîia sa notă ascuţită pe toaca de oţel atîrnată in sec. hogaş, DR. ii 61. ^ (Substantivat, în e x p r.) A înghiţi în sec = a înghiţi în gol, fără a avea ceva în 'gură; a se reţine de la ceva, a-şi înfrîna o dorinţă (mai ales dorinţa de a mînca ceVa). Profesorul înghite în sec, oarecum ruşinat, şi se retrage alături de ceilalţi trei. Sahia, n. 53. Lui Gheorghe i se părea că un nod îi înecă suflarea. înghiţea mereu în sec, ţinîndu-se cît putea să nu plingă şi el; îi era ruşine faţă de Irina. BUJOR, s. 62. Pirvu-nghiţi în sec de cîteva ori şi, fără să scoată un cuvînt, se sculă şi ieşi. vlahuţĂ, N. 129. (Despre membrele corpului omenesc) Lipsit de viaţă; atrofiat, paralizat. Mină seacă. 3. (Mai ales în loc. adj. de Sec) Care nu este de dulce; de post. Aceste două zile [miercurea şi vinerea] sînt de sec. riarian, na. 409. -y» Vinerea seacă — vinerea din ajunul paştelui (în care creştinii ţin post) ; vinerea mare. în vinerea seacă ne-am trezit vindecaţi taftă. CREANGĂ, a. 32. (Substantivat, în expr.) A SO lăsa secul v. lăsa (8). Lăsatul-(sau lăsata-)secului v. lăsat. 4. F i g. Lipsit de conţinut, de sens, de folos. L-a adus în grădină de dimineaţă, ca pe o femeie, să-i laude florile cu nişte vorbe seci, pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri, ispirescu, E. 20. Luna palidă trecea prin nouri sun ca o faţă liînpede prin mijlocul unor vise turburi şi seci. eminescu,* N. 23. Dar în oarba-mi lăcomie Pentru-o seacă avuţie, Am împins în grea urgie Pe sărmanul meu popor, aeecsandri, p. a. 103. Intranz. (Despre moarte, flagele) Se arunca unde era primejdia mai mare, unde secera moartea mai cumplit, fără frică. REBREANU, p. s. 90. [Holera] a început a secera prin Humuleşti, în dreapta şi-n stingă, de se auzea numai chiu şi vai în toate părţile. creancX, a. 14. (T r a n z.) Bălcescu fu un adevărat istoric, un adevărat uvrier şi artist al nostru; dar vai! moartea îl seceră tocmai atunce cînd crisalida deveni fluture. HASDEU, I. V. X. ■$-(Rar) A obţine o recoltă, un seceriş de..., a recolta. Să-mi spui dacă ■ ■ . pot nădăjdui să secer grine coapte şi pline-n spic? coşbuc, p. ii 119. F i g. Ca marmura de rece Şi de albă ţi-este faţa. ■ ■ Nici o inimă nu seceri. văcXrescu, p. 130. SECERAR s. m. Numele popular al lunii august. August se mai numeşte în popor şi. . . seccrar, luna secerişului. pamfilE, S. T. 1. secerAş, seceraşi, s. m. (Rar) Secerător. Şi te-oi dărui C-un cal. . . Cu dcisprece cai, Cu opt seceraşi. teodorescu, p. p._ 47. SECERAT s. n. Acţiunea de a secera; operaţie de recoltare (manuală sau mecanizată) a cerealelor pă-ioase; seceriş, seceră (2). SECERA, seceri, s. f. (Şi în forma secere) 1. Unealtă agricolă pentru recoltarea manuală a păioaselor şi a altor plante, formată dintr-o lamă îngustă de oţel curbată, cu tăişul în interior şi fixată într-un mîner de lemn. El, c-un ciocan automat, Ţinut pe umăr de miner, Ea cu o secere de fier Pe după braţul ei bronzat. D. BOTEZ, r. s. 44. Huieşte secera fulgerătoare. . . Bat mii de raze-tt feţe dogorite, Uşor se-nclină spicele-auritc. Cad snopii-n şir. . . Cintaţi, secerătoare! iosif, r. 32. Ici oameni cu coasa pe umăr şi fele cu secerea-n brîu. COŞBUC, r. II 9. -0> (în comparaţii) in zori de ziuă nu mai putea fi nici o îndoială că acel cucoş porumbac, cu creasta pieptene şi cu coada secere a dat dovadă de năzdrăvănie. SADOVEANU, F. J. 446. <0> (Poetic, în legătură cu'aspectul lunii în prima ei fază) Luna şi-a iscat iar secerea galbenă deasupra dealului. galan, z. R. 378. Zgomotele ciudate ale nopţii tremurau pretutindeni; secera lunii printre nourii alburii se purta ca împinsă de o apă năprasnică, undeva, spre asfinţit. sadoveanu, o. ii 455. Ceapa, usturoiul.. .1 să le sameni înainte de secera primului pătrar, pamfile, cer. 84. 2. Seceriş, secerat. Astă-vară. . . m-am dus pe-acolo ca să ajut tuşei Catrinei la secere, bujor, s. 76. Se întorsese de la secere obosit de-l dureau toate încheieturile, slavici, O. I 241. Dar voinictd ăl mai mare Nici din masă nu lua, Ci Ia secere-mi pleca, teodorescu, r. p. 142. -0- E x p r. A intra în sccorc cu cineva = a se întovărăşi cu cineva la munca secerişului (pentru a putea lucra cu maşina de secerat). Dacă 11-am fi intrat in secere cu al fii, ar fi trebuit să secerăm cu mina. Am fi ţopăit ca broaştele săptă-mîni de-a rîndul cu genunchii goi prin ţepile miriştii, stancu, d. 190. — Variantă: sâcero s. f. secerAtoAre, secerători, s. f. Maşină cu tracţiune animală sau mecanică cu care se seceră cerealele. S-a oprit sunetul secerătoarei. Toate secerătorile şi-au oprit sunetul. Zac cu aripile întinse ca nişte mori de vini, pe zăpuşeală, fiare moarte, stancu, D. 194. Pluguri şi secerători. . . umblau pe lanuri ca nişte dihănii cu aripi fantastice. ANGHEL, PR. 82. In depărtare. . . cimpul vesel şi SECERĂTOR — 86 — SECOL bogat, străbătut de tot felul de maşini şi instrumente: pluguri, grape.. . secerători. GHICA, s. 537. -0- Seceră-toare-legătoare = maşină care seceră şi totodată leagă snopii. Secerătoare-treierătoare = maşină care seceră şi totodată treieră recolta din mers; combină. secerătGr, -oAre, secerători, -oare, s. m. şi f. Persoană care seceră. Cum aş voi să fiu mereu Un vini şi eu, in zi cu soare, De-ar fi numai secerătoare O fată pe care o ştiu eu! COŞPUC, P. I 89. Secerălorii şi oamenii de la coasă păşeau împrăştiaţi şi osteniţi înspre sat. Yî.aiiuţA, o. A. I 121. Să nu vă supăraţi cucoane! Nu cumva aveţi trebuinţă de secerători? creangă, p. 156. <$> (Adjcctival) Fetele secerătoare rid şi cîntă, snopi fac griul, Murmură-ntre sălcii rîul. coşbuc, r. i 96. Nevastă secerătoare, Ce seceri vara la soare. jarnîk-bîrsEanu, d. 37. SECERATtJRA, secerături, s. f. Recoltă secerată (sau de secerat). SECERATA, secerăţele, s. f. 1. Seceră (mică). Şi făcură nouă secerăţele Cu mănunchi de floricele, PAMFII.H, A. R. 123. 2. Femeie care seceră; secerătoare. (Cu pronunţare regională) C-or curge săcerătorii Ca norii Şi săcerăţelele Ca stelele, mat. folk. 1470. SÎCERE s. f. v. seccră. SECERF.Ă, -ÎCĂ, secerele, s. f. Diminutiv al lui seceră. Luă nouă oca de fier Şi nouă de oţel, Făcu nouă secerele Şi nouă topor ele. TEODORESCU, P. P. 140. SECERfiŞTE adv. (Rar) Ca la seceră, ca din secera. Mina pe sabie punea Şi mi-i tăia secereşte şi mi-i aşeza snopeşte. mat. folk. 1060. SECEItlŞ, secerişuri, s. n. 1. Acţiunea de a secera; secerat, seceră; timpul în care se execută seceratul. Feţe întunecate, arse de soarele secerişului şi muncilor de vară. DUMITRIU, N. 234. Cit a ţinut secerişul, Constantin şi-a dormit somnul fără vise. galaction, o. i 137. 2. Recoltă. Numai banii cîştigaţi prin muncă ne folosesc ; ca şi sămînţa cea bună care creşte şi ne dă seceriş. CONTEMPORANUL, n 252. Secerişul te uitai Că-l dau de verde la cai. teodorescu, p. p. 486. F i g. Un bogat seceriş de documente vechi. ODOBESCU, s. I 494. secerCică, seceruici, s. f. Secerea. Puse seceruica-n brîu, Se duse pe lingă riu, La holdă mare de grîu. marian, S. 120. Să gătească seceruici. TEODORESCU, P. P. 150. SECESIÎJXE s. f. (în e x p r.) Războiul de secesiune — război civil (pentru desfiinţarea sclaviei negrilor) dintre statele sudice şi cele nordice ale Statelor Unite ale Americii (1861-1865), terminat cu înfrîngerea statelor din sud separatiste şi cu abolirea sclavajului. SECETĂ Ş, -A, secetaşi,s. m. şi f. (Neobişnuit) Persoană însetată. Fapt-ai puţ lingă drum, Nemurit-ai secetaşi, păsculescu, L. p. 8. SÎCETĂ s. f. Lipsă îndelungată de precipitaţii atmosferice, avînd ca urmare uscarea solului şi a vegetaţiei j"vreme uscată, secetoasă. Pentru cine munceam noi cînd cu seceta aia de acum doi ani? dumitriu, n. 224. [Tîrgull răscopt de pîrfolul secetei care bintuia ţara de trei săptămîni. C. PE-TRESCU, a. R. 6. E secetă şi de căldură Pe cîmp porumbul se usucă. IOSIF, patr. 47. + Lipsă de apă, uscăciune. Setilă sorbea apa de prin bălţi şi iazuri, de se zbăteau peştii pe uscat şi ţipa şerpele in gura broaştei de secetă mare ce era pe acolo, creangă, p. 247, + F i g. Lipsă de producţie într-un anumit domeniu. E mare seceta in literatura noastră. GHEREA, ST. CR. I 7. SECETOS, -OĂSĂ, secetaşi, -oase, adj. Fără ploi, bîntuit de secetă. Trecuse vara cea secetoasă şi plină de sărăcie şi venise iarna, sandu-aldea, u. p. 117. + (Despre regiuni) Lipsit de surse de apă; expus la secetă. SECFESTR vb. I v. sechestra. SECFESTRĂRE s. f. v. sechestrare. SECFESTRUÎRE, seefestruiri, s. f. (învechit) Sechestrare. Poate fi scăpat de vina sau cel puţin de pata de seefestruire. ghica, a. 663. SECHESTRA, sechestrez, vb. I. T r a n z. A pune sechestru asupra unor bunuri aflate în litigiu sau apar-ţinînd unui debitor (ca măsură de asigurare sau de încasare silită a datoriei). + A reţine cu forţa, în mod ilegal, o persoană. — Variantă: seefestri (sadoveanu, p. m. 260, gherea, ST. CR. i 343) vb. I. SECITESTRĂRE, sechestrări, s. f. Acţiunea de a sechestra şi rezultatul ei. — Variantă: sccfesfnire (hogaş, dr. ii 196) s. f. secitestratGr, -oAre, sechestratori, -oare, s. m.~ şi f. (Rar) Persoană însărcinată cu punerea sub sechestru a averii unui debitor; executor al unui sechestru. seciiîstrt;, sechestre, s. n. Măsură de asigurare ordonată de justiţie în cazuri de lirigiu bănesc între două persoane, constînd în sigilarea bunurilor debitorului sau în darea lor în păstrarea unei a treia persoane, pînă la rezolvarea litigiului. Şi dacă-i pune sechestru şi-l vinde la darabană? C. PETRESCU, c. v. 27. Cînd îşi dădn seama că este somaţia pentru sechestru mobilei şi a efectelor, instinctiv îşi întinse mina să rupă hhtia. bart, e. 248. + Procedură judecătorească constînd în încredinţarea în mîinile unei terţe persoane a unui bun asupra căruia exista un litigiu. — Variantă: sccufestru (ghica, a. 575) s. n. * SECI, seciuri, s. n. (învechit şi popular) 1. Păşune pe un loc defrişat. 2. (Mold.) Gard, îngrăditură de nuiele. Loc îngrădit unde se închid oile noaptea. SÎCICĂ s. f. (Regional, cu sens colectiv) Paie tăiate mărunt pentru hrana vitelor. SÎ COL, secole, s. n., şi secoli, s. m. 1. Interval de timp de o sută de ani, socotit de la anul unu pînă la anul o sută, de la anul o sută pînă la anul doua sute inclusiv etc.; răstimp de o sută de ani (socotit de la orice dată); veac. Traficul cu sclavi negri s-a practicat aici mai mult ca oriunde. Secole de-a rîndul a fost cea mai mare bursă a sclavajului negru, ralea, o. 38. Astfel miile de secoli cu vieţi, gîndiri o mie, Adormite şi bătrîne s-adincesc în vecinicie. EMINESCU, o. rv 133. Cînd am început a înţelege cele ce se petrec in lume, intrase de curînd, în cursul timpului, un secol nou, secolul al XlX-lea, secol mare şi luminos, ghica, S. a. 27. O luptă care trebuia să ţie mai patru secoli începu atunci, luptă în care romînii văr sară şiroaie de sînge. BĂLCESCU, O. II 12. + F i g. Imensitate de timp, veşnicie. Cine-ar putea să spună Ctţi secoli au trecut De-o lună, De cînd nu te-am văzut? TOPÎrcEanu, b. 30. Bani n-am mai văzut de-un secol. EMINESCU> N. 42. (La pi.) Timpul considerat în desfăşurarea lui; p. e x t. generaţiile contemporane acestor etape de desfăşurare. Şi-atunci gîndurile mele îndărăt prin secoli trec Şi zburfnd prin Capitoliu se opresc pe-Olimpul grec. COŞBUC, p. II 139. De-oi muri'-îşi zice-n sine—al meu nume o să-l poarte Secol ii din gură-n gură şi l-or duce mai departe, eminescu, o. I 133. Măreţul Turn... a cărui origină în secoli s-a repus, axexandRKScu, M. 10. 2. Epocă istorică dominată de un eveniment *sau de o figură excepţională. Secolul lui Periclt. (învechit) Secolul de mijloc = evul mediu. Ar fi un studiu inte- SECONDA — 87 — SECTANT resant... a comenta toate antichităţile secolului nostru de mijloc, odobescu, s. t 337. — Variantă: secul, secuii (EMINESCU, N. 32), s. m. SECONDA vb. I v. sccunda. SECf)VIŞTE, secovişti, s. f. (Regional) Vad în care se găseşte un ochi adînc de apă. SECRET1, secrete, s. n. 1. Ceea ce se ţine ascuns, tăinuit, ceea ce nu se ştie, nu se cunoaşte (de nimeni). V. mister, taină. Secretul miniei mele rămăsese ascuns, galaction, O. i 104. Misterios, fără să spuie cuiva secretul numelui său. . . el muri... mut pină-n ultimul moment, eminescu, n. 39. Acest secret mintea omenească nu-l ponte încă pătrunde. bXlcescu, o. ii 10. + Ceea ce nu trebuie spus nimănui, ceea ce nu se difuzează în public. în sat trece drept omul care ştie toate secretele de la telegraf, dar e giuruit să le tacă. pXun-pincio, p. 99. Destăinuesc secrete intime de poet Ce nu sîrtt ale mele. ■ . alecsandri, T. ii 200. <^> Secret de stat = problemă cunoscută de un număr restrîns de persoane deţinînd funcţii de conducere în stat şi a cărei divulgare ar pune în pericol siguranţa statului. Secret profesional v. profesional. 2. Sistem (ingenios) constituind cheia succesului, a reuşitei într-o întreprindere, procedeu special şi eficace pentru a obţine ceva. Secretul, cum ţi-am repetat 'de atitea ori, era simplu. C. petrescu, C. v. 158. Secretul eroului nostru fu de o simplitate nespusă, hasdeu, i. v. 42. Eu singur ştiu secretul prin care intr-o clipă Renumele-i de fală să cadă. alecsandri, T. ii 246. + Metodă, formulă de lucru, de fabricaţie necunoscută altora. Au venit la noi să ne spioneze... Să ne smulgă secretul! baranga, 1. 170. Truc, şmecherie. Aveam şi la sigiliu un secret al meu. Puneam ceară roşie, iscăleam « Marin » şi pe toată lungimea iscăliturii trăgeam vizibil o dungă. BARANGA, I. 202. 3. Ceea ce constituie condiţia intimă (şi greu de realizat) a unei ştiinţe, a unei arte. Armonia asta este marele secret al artei. caragialE, o. iii 251. 4. (învechit) Discreţie. In politică tactul, consecvenţa şi secretul ţin intîiul loc. GHICA, A. 781. Iniţiaţii erau formaţi în grupuri de cîte sece, fiecare frate cunoscind numai pe şeful său imediat. . . căruia datora ascultare şi supunere cu pericolul vieţii şi al averii, păstrind secretul ' cel mai absolut, id. S. A. 148. 5. (Ieşit din uz) Celulă izolată într-o închisoare. Inspectorul trecuse pe la secţie adineaori; cercetase la secret... şi liberase pe cele trei'femei, caragiale, M. 36. <0> E x p r. A pune (sau a băga) pe cineva Ia secret = a închide pe cineva, a întemniţa. — PI. şi: secreturi (macedonski, o. i 262, negruzzi, S. II 239). SECRtfT*, -A, secreţi, -te, adj. 1. Care este ţinut ascuns, care rămîne necunoscut (celor din afara unui anumit cerc); care are caracter confidenţial. Uneori un acord secret se stabileşte între cotitrabandişti, agenţi vamali şi santinelele de pe maluri. BART, E. 326. Numele membrilor trebuie a rămînea secrete. CHICA, A. 461. In vremea aceasta sosise la curtea împărătească scrisori secrete ale lui Basta împotriva lui Mihai-vodă. bXlcescu, o. n 271. <£> Asociaţie (sau organizaţie, societate) secretă = organizaţie cu caracter conspirativ, constituită în ascuns. Eram de opinie d-a forma o societate secretă. Ghica, a. 422. -ţ» (Despre stări sufleteşti, sentimente) Păstrat în taină, nemărturisit. M-am despărţit de tine cu inima plină de secretă compătimire, galaction, o. i 227. Inima ei era zdrobită de vro durere secretă, alecsandri, o. p. 11. 2< Ascuns, mascat privirilor. Uşă secretă. Mecanism secret, cn Un pirău secret într-un peisaj de la începutul vremurilor. ibrXilEANU, a. 12. <$> Agent secret = agent de siguranţă (v. agent); detectiv. SECRET3, -EAtA adj. v. sucret. SECRETA, secretez şi (rar) secret, vb. I. T r a n z. A produce secreţii. Dar gîndul se oprise răcit şi corpul imens nu mai secreta prin ’ porii pielei năduşeala. C. PE-TRESCU, C. V. 291. ^ A b s o I. F i g. In lungul galeriei de piatră, canalele subţiri care au fost rupte de dinamită, continuă să secreteze încă, asemeni unor glande ; la capătul lor boabele de apă apar organic, ca pe o frunte omenească stropii de sudoare. EOCZA, c. O. 123. secretAr, -A, secretari, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care rezolvă lucrări de birou într-o întreprindere, într-o instituţie sau într-un corp constituit, Iucrînd pe lingă conducerea instituţiei sau întreprinderii respective. -0- Secretar de redacţie = persoană însărcinată cu centralizarea şi coordonare^ materialului care se publică într-un ziar sau într-o revistă şi care răspunde de felul cum se prezintă publicaţia. ÎI introduse la secretarul de redacţie. rebreanu, r. I 182. (învechit) Secretar de stat (mai rar al statului) = ministru. Nu se poate depune jurămîntul fără să fie de faţă secretarul de stat Bălcescu. CAMIL PETRESCU, o. ii 277. Pînă azi rămăsese numai maior, dar devenise în schimb secretar al statului, id. ib. 354. Lupi!. . . Miniştrii mri, secretari de stat, sînt-lupi! alecsandri, T. I 418. -^-Persoană care face parte din conducerea unei organizaţii de partid şi care conduce munca operativă pe baza hotăririlor luate de organele conducătoare respective. Secretarul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn. c=i Niculaie Boroş, secretarul organizaţiei de partid din Plopşor, fu chemat în săptămina aceea la raion. v. rom. februarie 1952, 151. 2. Persoană care execută (sub dictare) lucrările şi corespondenţa privată a cuiva (în calitate de angajat particular al acestuia). Alexandra, cea mai mică dintre cele trei fiice ale sale. . . i-a fost secretară, copiindu-i de nenumărate ori manuscrisele. STANCU, U.R.S.S. 41. Sint în căutarea unui secretar, băiat bun şi activ. BASSARA-BESCU, s. N. 56. Aicea, ca şi la voi, se află mulţi nătărăi, Care s-ar da bucuros că sint secretari ai tăi. alexandrescu, m. 238.- secretariAt, secretariate, s. n. 1. Serviciu într-o instituţie, o întreprindere, o organizaţie politică, care rezolvă lucrările (administrative) curente. -$> (Mai ales în S.U.A.) Secretariat de stat — minister. 2. Biroul sau birourile unde lucrează secretarul şi personalul său subaltern. — Pronunţat: -ri-at. SECRET0R, -OARE. secretari, -oare, adj. (Fiziol.) Care secretează. Organ secretar. <$> Ţesut secretar = ţesut vegetal alcătuit din celule dispuse izolat sau în straturi şi care produce secreţii (reţinute ca rezerve sau eliminate pentru apărare). SECREŢIE, secreţii, s. f. Substanţă necesară activităţii organismului, elaborată de glande. Consistenţa pielii este moale; ea este grasă, catifelată, uşor umedă, calităţi condiţionate şi de cantitatea secreţiilor fiziologice. NICOLAU-MAISLER, D. V. 28. <$> Glandă cu secreţie internă= glandă care elimină materia secretată în circuitul sanguin. Glandă cu secreţie externă = glandă care elimină materia secretată prin pori sau prin alte orificiu — Variantă: sccreţiuno (marinescu, p. a. 57) s. f. SECREŢItJXE s. f. v. sccrcţio. SECRiAŞ s. n. v. sicriaş. SECRÎU s. n. v. sicriu. SECTANT, -A, sectanţi, -te, s. m. şi f. Adept al unei secte religioase. Trebuie să fie secîanti• ♦ • căci, priviţi, nu beau nemică spirtos şi la beserecă nu se duc. CONTEMPORANUL, Vii 21. + (Adjectival) De sectant, pro- SECTAR — 88 - SECUND priu sectanţilor; f i g. exclusivist, intolerant. Fondul prim al caracterului lui Eminescu e idealismul şi naturalismul antic păgîn... La Lenau insă, chiar fondul .prim e sombru, dureros, seclanl-creştin, mistic. GHEREA, ST. cr. i 144. SFXT Alt1, sectari, s. m. Partizan înflăcărat şi intolerant al unei doctrine (religioase, filozofice sau politice). V. sectant. [Doctorul] ‘acum se potolise, deşi rămăsese acelaşi om de principii rigide, sectar pătimaş. Ideile lui sociale nu intrau in cadrul nici unui partid politic. BART, E. 120. între cei închişi a fost şi un alt soi de oameni. . . Aceştia sint sectarii religioşi, trimişi la muncă siltiică pentru credinţele lor religioase. GHEREA, st. cr. ii 227. SECTAR2, -Ă, sectari, -e, adj. De sectă, de sectar1; intolerant faţă de cei din afara unui anumit cerc sau de cei cu alte convingeri ; exclusivist. Aha, l-aţi şi acaparat pentru partid! rîse Baloleanu. Şi lot voi ne faceţi pe noi sectari! rebreanu, r. i 252. Partizan al vreunei porniri sectare. CARAGIALE, N. F. 8. SECTARÎSBr s. n. Spirit, atitudine de sectar, încadrare rigidă în limitele înguste ale convingerilor şi intereselor unui grup ; ataşament exclusivist faţă de problemele unui sector de activitate sau faţă de o colectivitate restrînsă. Din poema lui [Lenau] « Săvonarola », alăturea cu vederi înalte, iese un suflu de intoleranţă, de sectarism. GHEREA, ST. CR. I 175. SÎCTĂ, secte, s. f. Comunitate religioasă desprinsă dintr-o comunitate principală; p. e x t. grup alcătuit din adepţii unei doctrine filozofice sau politice. S-au despărţit sectele politice între romîni, ca sectele religioase între creştini. GHICA, A. 794. SECTOR, sectoare, s. n. 1. (Geom.) Porţiune dintr-un plan, limitată de două raze concurente şi de arcul unei curbe cuprins între aceste raze. 2. Fiecare dintre zonele corespunzătoare unei delimitări de orice natură a unei suprafeţe ; porţiune limitată din-tr-o suprafaţă. Aleele erau zvîntate şi soarele tăia sectoare luminoase, proaspete, în toate părţile. CA MII, PETRESCU, U. N. 94. Zonă de acţiune a unei unităţi militare, porţiune limitată pe un front de război. Sectorul nostru e aproape, trei kilometri în linie dreaptă, prin pădure. c. PETRESCU, î. II 16. La vreo treizeci de metri in stingă, începe sectorul căpitanului Cervenco. rebreanu, r. s. 92. ■Q Sector mort = suprafaţă care nu intră în raza proiectilelor, care este ferită de loviturile acestora. -4- (învechit) Sub-împărţire administrativă (mai ales într-un oraş), constituind o unitate administrativă; (astăzi) raion. 3. Compartiment, domeniu sau ramură în cadrul unei activităţi, al unei instituţii etc. Sint secretar de sector şi m-am lăudat mereu cu oamenii mei. DAVIDOGI.U, M. 62. Producţia, în toate sectoarele, e în plină creştere. stancu, u.r.s.s. 158. SÎX ŢIE, secţii, s. f. 1. Unitate organizatorică stabilită pe ramuri de activitate în întreprinderi, fabrici, instituţii etc.; sală, local în care îşi desfăşoară activitatea o astfel de unitate. Secţia agricolă a Şfatului popular. Secţie de notariat, -if Compartiment cu destinaţie specială într-un magazin, într-un muzeu etc.; raion. Una dintre cele mai interesante secţii ale Galeriilor Tretiakov este secţia. ■ . care cuprinde arta rusă din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. stancu, u.r.s.s. 57. 2. Diviziune administrativă în cadrul unui oraş; localul unde sînt instalate birourile unei astfel de unităţi. V. circumscripţie. Secţie de miliţie, a Cu un alai de lume adunată de pe trei străzi... hoţul a fost dus la secţie. TAS, z. I 9. Secţie de votare= fiecare dintre diviziunile în care se împarte o circumscripţie (în raport cu numărul alegătorilor); localul unde se votează. în regiunea Oradea, ţinîndu-se seama de numărul cetăţenilor, vor funcţiona. . . 391 secţii de votare. SCÎnteia, 1956, nr. 3775. 3. (Neobişnuit) Fiecare dintre părţile în care se secţionează un lucru. N-au să-mi împartă cadavrul meu în secţii, macedonski, o. i 44. SECŢIONA, secţionez, vb. I. T r a n z. A face o secţiune, a tăia, a divide prin secţiuni. Galerii de sute de metri secţionează profilul încrustat al muntelui. BOGZA, Ţ. 10. secţionAbil, -A, secţionabili, -e, adj. Care poate fi secţionat. SECŢIONARE, secţionări, s. f. Acţiunea de a se c-ţion a. SECŢIONĂT, -Ăj secţionaţi, -te, adj. Tăiat, împărţit în secţiuni. SE( ŢIÎJNE, secţiuni, s. f. 1. Faptul de a secţiona; tăietură. Deschiderea cavităţilor mari... s-a făcut cu instrumente încălzite, după secţiunea prealabilă a pielii. babeş, o. a. i 268. 2. Suprafaţa comună unui corp geometric şi unui plan care-1 întretaie. Schiţă reprezentînd suprafaţa determinată de întretăierea unui plan vertical sau orizontal cu un sistem tehnic (piesă, maşină, construcţie etc.) sau cu un sistem natural (strat geologic etc.). O carieră de alabastru pe care o descriem cu toate amănuntele ei, dindu-i şi secţiunea geologică. I. ionescu, D. 52. -4” Aria figurii obţinute prin secţionarea unui corp cu o suprafaţă. SECUliSTRU s. n. v. sechcstru. SECtJI, secui, s. m. Persoană care face parte dintr-o populaţie maghiară, locuind în partea de răsârit,-a Transilvaniei (Regiunea Autonomă Maghiară). (Cu pronunţare regională) Deosebit de aceasta ei erau foarte puţini şi săcuii mai mult de opt sute. bălcescu, o. ii 255. SECUIESC, -BASCĂ, secuieşti, adj. Care este propriu secuilor, al secuilor. De prin văgăunele... secuieşti s-a pornit negustorimea cea de aur iubitoare, galaction, o. i 260. SECUÎME s. f. Ţinutul locuit de secui în Regiunea Autonomă Maghiară; populaţia secuiască. (Cu pronunţare regională) Sint patru luni de cînd am lăsat-o in mijlocul săcuimei. ghica, a. 633. SÎCUL s. m. v. secol. SECULÂR, -A, seculari, -e, adj. 1# Care durează mai multe secole, care are o vechime de unul sau de mai multe secole (v. centenar); f i g. străvechi. Nu se putea prevedea cine va fi salvatorul din suferinţile seculare. SADOVEANU, E. 240. Braţe-n braţe stau stejarii în pădurea seculară, Azi, fiind în voie bună, vechiul cîntec şi-l cîntară. iosif, T. 187. 2. (Despre clerici; în opoziţie cu monahal) De lume, lumesc. Preot secular — preot de mir. SECULARIZA, secularizez, vb. I. T r a n z. A trece cu forme legale în patrimoniul statului un bun aparţi-nînd bisericii. Cuza-vodă a secularizat averile mănăstireşti. SECULARIZARE, secularizărif s. f. Acţiunea de a seculariza. Cărţi părăsite care nu mai servesc, dar care, fiind proprietatea statului de cînd cu secularizarea averii bisericeşti, nime nu se poate atinge de ele. aijîcsakdri, s. 8. SECtJNI)1, secunzi, s. m. Ofiţer îndeplinind funcţia de adjunct al unui căpitan de vas. Alfons Briquet... fusese secund pe un vapor de marfă, bart, E. 114. Şeful se certa cu agentul, secundul vaporului cu taxatorul, şeful de echipaj cu impiegatul vamal. id. s. M. 87. SECUND — 89 — SEDIMENTA SECÎJND2, -Ă, secunzi, -de,' num. ord. (Rar) Al doilea. între prima şi secunda linie stetea principele. HASDEU, i. v. 141. SECUNDĂ, secundez, vb. I. 1. T r a n z. A urma, a sprijini, a fi alături de cineva în acţiunile lui. Tineretul care l-a secundat nu era însă îndestulător de pregătit. SadovEanu, E. 50. Capul statului n-ar avea să se teamă că nu va găsi cine să-l secundeze, de cite ori va cere de la poporul său să-i dea sprijin pentru realizarea unei, mari idei civilizatoare. ODOBESCU, s. iii 338. + (Franţuzism) A ajuta, a favoriza. Semănăturile. . . fiind secundate de un timp bun, au crescut. I. ionescu, D. 298. 2. Intranz. (Muz.) A acompania. (Atestat în forma seconda) Are... la vioară numai trei coarde, dar secondează cu aceeaşi patimă, rebreanu, i. 12.- Seconda atit de fals, că lui însuşi ii era ruşine, id. ib. 34. — Variantă: seconda vb. I. SECUND ÂNT, -Ă, secundanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care secundează, urmează, însoţeşte pe cineva în acţiunile lui (executîndu-i directivele). 4" Ajutor şi sfătuitor al participantului la anumite întreceri sportive (box, şah). + Martor la duel. (Atestat în forma secondant) Tu care mi-ai servit totdeauna de secondant, alecsandri, T. 1226. — Variantă: secondant, -ă s. m. şi f.. SECUNDAU1, secundare, s. n. Acul ceasornicului care arată secundele. îi ascultă ticăitul, ■ numărind clipele. . : o dată cu săriturile măsurate ale secundarului. ardeleanu, D. 56. <$> F i g. Un secundar fantastic punctează veşnicia, camil petrescu, v. 62. SECUND'ĂR2, -Ă, secundari, -e, adj. 1. Care ocupă al doilea loc într-o succesiune. Era secundară = era mezozoică, v. m e z o z o i c. (învechit) Curs secundar = ciclu şcolar care urma după ciclul primar; şcoală medie. Deşi Apostol era silitor, tatăl hotărî să-l trimită, pentru cursurile secundare, la liceul din Năsăud. rebreanu, p. s. 35. Sifilis secundar = sifilis aflat în a doua fază şi caracterizat prin apariţia unor erupţii pe piele. 2. (în opoziţie cu principal) Care se plasează pe al doilea plan din punctul de vedere al importanţei. V. accesoriu. Problemă de ordin secundar, a Pînă acum Jon-vodă juca un rol secundar in analele romîne şi forma o lipsă in istoria universală, jiasdeu, i. v. 213. Medic secundar = medic care ocupă locul al doilea, după medicul primar, într-un spital. Fenomen secundar — fenomen patologic puţin important, care apare în cursul unei boli ca efect al fenomenelor ei caracteristice şi care nu influenţează cursul bolii. (Fiz.) Raze secundare = raze X care însoţesc razele primare. SECUNDĂ, secunde, s. f. I. Unitate de timp egală cu a 60-a parte din durata unui minut; (sens curent) timp foarte scurt (v. clipii, moment). (După o secundă, răspicat): E adevărat ce am aflat? SEBASTIAN, T. 280. <£> (în contexte figurate) Nepăsătoare cade foaia... care a zîmbit unei secunde, angiiel, pr. 103. Loc. a d v. într-o secundă = într-o clipă, v. clipă. într-o secundă i se perindară prin faţa ochilor mulţime de întimpluri. camilar, n. I 72. (Cu valoare de interjecţie) 0 socuiulă J = o clipă ! v. clipă. 2. Unitate de măsură a unghiurilor, submultiplu al gradului. 8. (Muz.) Interval format de două trepte alăturate. SECTÎRE, securi, s. f. Unealtă asemănătoare cu toporul, dar cu muchia mai mare decît a acestuia şi puţin arcuită; se foloseşte pentru doborîtul lemnelor în pădure şi pentru despicatul lor. Din ulicioară vin doi mineri cu securea pe spate. davtdoglu, M. 17. Nu se auzea ţipenie şi nici răsunet de secure în adincurî. c. petrescu, S. 215. Am găsit şi secure şi frlnghie şi sfredel şi tot ce-mi trebuie. CREANGĂ, p. 134. Expr. Cît aî arunca eu securea = lu o distanţă mică, foarte aproape. Instrument de execuţie folosit mai ales în trecut. Făcîndu-şi cruce, puse capul pe trunchiul pregătit, lingă care sta călăul. Securea căzu. NEGRUZZT, S. i 109. Consiliul de Securitate = organ permanent al O.N.U.-lui, care, potrivit cartei Naţiunilor Unite din 1945, are drept sarcină fundamentală menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale. 2. Organ de stat care veghează la siguranţa internă a statului şi a vieţii cetăţenilor şi apără bunurile obşteşti împotriva uneltirilor duşmanilor de clasă. Pentru îndeplinirea acestor funcţii au fost create organele şi aparatul de stat necesare pentru apărarea cuceririlor revoluţionare şi a legalităţii noi, populare, — securitatea, miliţia, justiţia populară, procuratura. GHEORCiiiu-DEJ, r. 34. SEDATÎV, -Ă, sedativi, -e, adj. Care alină durerea. -$■ (Substantivat, n.) Medicament care calmează durerea. SEDENTĂB, -Ă, sedentari, -e, adj. (Despre oameni) Care se deplasează cu greu de acasă, căruia nu-i place să umble, să facă mişcare în aer liber; (despre îndeletnicirile oamenilor) care se desfăşoară într-un spaţiu închis, nu necesită mişcare sau deplasare pe teren. (Despre populaţii) Stabil, statornicit într-un loc. Triburi nomade şi sedentare. Păsări sedentare = păsări care nu emigrează în timpul iernii. (în opoziţie cu parte activă) Parte sedentară = trupe rămase în garnizoană în timp de război. E vorba să se trimită un ofiţer ca să aducă un transport de la partea sedentară. CAMIL PETRESCU, u. n. 381. SEDENTARISM s. n. Viaţă sedentară. E o atmosferă de sedentarism american. Nu e de mirare că, atunci cînd americanii vor să se odihnească, pleacă în Canada, RALEA, o. 118. SEDÎLĂ1 s. f. v. sădilă. SEDÎLĂ2, sedile, s. f. Semn ortografic în formă de virgulă, care se pune sub unele consoane pentru a le da valoarea altui sunet. Sedila transformă pe «s» in «ş» şi pe « t i> în « ţ ». SEDIMENT, sedimente, s. n. 3. Depozit format prin depunerea corpusculelor solide dintr-o suspensie. Nisipoase valuri se ridicau răspîndindu-şi spuma lor murdară, voind să arate parcă ce negre sedimente fierb la fund. angiiel, PR. 72. 2. Rocă sedimentară formată prin depunerea materialelor provenite din dezagregarea altor roci. SEDIMENTĂ, pers. 3 sedimentează, vb. I. Refl. (Despre substanţe aflate în suspensie) A se aşeza, a se depune în straturi (ca efect al diferenţei de densitate dintre substanţa care se depune şi lichidul în care aceasta este în suspensie). V. precipita. SEDIMENTAR _ 90 - SEHĂSTRIE SEDTMENTAR, -Ă, sedimentari, -e, adj. Cu caracter de sediment (2), format prin sedimentare. Rocă sedimentară. SEDIMENTARE, sedimentări, s. f. Depunere lentă a particulelor solide aflate în suspensie într-un lichid. <$- (Med.) Viteză de sedimentare = iuţeala cu care se depun globulele roşii din sîngele făcut necoagulabil şi pus în repaus (într-un recipient). SEBIMENTAŢIE, sedimentaţii, s. f. Sedimentare. SEPIŢlOS, -OASĂ, sediţioşi, -oase, adj. De răzvrătire, care îndeamnă Ia" răzvrătire. Strigăte sediţioase. SEDIŢlCXE, sediţiuni, s. f. (Rar) Răzvrătire, revoltă, răscoală. SEDIU, sedii, s. n. Loc (în special clădire) uride-şi are administraţia şi unde-şi desfăşoară activitatea o instituţie sau o organizaţie de masă. V. reşedinţă. Cind văzu că fetele se întorc spre casăy porni şi ei către sediul organizaţiei de partid. DUMiTRro, N. 193. Cunoştea sediul organizaţiei, căci era aşezat în mijlocul satului. MTHALK, o. 225. F i g. Centru, focar. Poate că în acea singură clipă fa morţii] e concentrată toată sensibil litatea, in creier fiind chiar sediul vieţii, bart, s. m. 78. StfDRIE, sedrii, s. f. (Transilv.; în vechea organizare administrativa, în e x p r.) Sedrie orfanală = instanţă specială pentru administrarea averii minorilor orfani şi. pentru rezolvarea chestiunilor tutelare. SEDUCĂTOR1, seducători, s. m. Bărbat care abuzează de buna-credinţă a femeilor, ademenindu-le cu promisiuni înşelătoare. Biata- mea soră. . . a căzut pe mîna unui vulgar crai, a unui donjuan fără scrupule, a unui seducător primejdios., sebastian, t. 360. îi venea să alerge să-l prindă de piept pe mizerabilul seducător, să-l pălmuiască, să-i desfigureze chipul acela frumos, înşelător, care făcuse atîtea victime nenorocite, bart, E. 217. Urmăream, precum ştii, pe soţia mea şi pe seducătorul ei. slavici, o. i 385. SEDUCĂTOR2, -OĂRE, seducători, -oare, adj. 1. Care seduce, îneîntă, captivează ; fermecător, îneîntător, captivant. Se credea frumos, seducător şi-şi duşmănea colegii din teatru, camil petrescu, o. ii 109. Era băiat frumos, vioi şi seducător la vorbă. VLAHUTX, O. A. Iii 44. (Adverbial) Pe scenă tînărul... vorbea seducător'şi romantic. DUMTTRIU, B. F. 162. 2. Care exercită o atracţie, o tentaţie (vinovată); ademenitor, ispititor. V. corupător. SEDtJCE, seduc, vb. III. T r a n z. 1. A .îneînta, a captiva, a subjuga. Nu înţelege, dar aprobă, sedusă de « manierele » lui Ştefan. SEBASTIAN, T. 123. Ş-orice limbă amuţeşte, ş-orice suflet e sedus. . . Gestul lui e o minune, gura lui, rubin şi perle. MACEDONSKI, o. I 151. A atrage, a ispiti, a tenta. Dan zîmbi. îl seduse o glumă. VLAHUŢĂ, o. a. in 30. 2. A determina pe cineva (prin promisiuni sau perspective ispititoare) să greşească, a-I ademeni la rău, a-1 cîştiga pentru o acţiune blamabilă; a corupe. Ţinut-au drept aceea dracii sobor, cum ar putea supune şi pe cucernicul părinte. Şi-a ieşit din sobor aşa, că cel mai mişel dintre draci să fie îndatorat a seduce pe sfîntul părinte. retegantx, P. II 65. 4" (Despre bărbaţi) A abuza de buna-credintă a unei femei. Un june donjuan bucureştean se jura «pe onoare » că a sedus o fată după ce i-a promis s-o ia de nevastă. Ai^ECSANDRT, s. Al. SEDÎJCERE, seduceri, s. f. Faptul de a seduce; seducţie. SEDOCŢTE, seducţii, s. f. 1. Seducere, captivare. Putere de seducţie. 2. Corupţie. îmi veţi zice că se întrebuinţează mijloace de seducţie, că oamenii au trebuinţe, că trebuie să trăiască; dar atunci afirmaţi singuri că alegătorii sînt corupţi. BOLINTINEANU^O. 457. SEF s. n. v. seif* SEFERTÂŞ s. n. v. suîcrtaş. SEFTEÁ s. f. v. saîtca. SEFTEREÁ s. f. v. safterca. SEFTIÍN s. h. v. saîtlan. SEGEDEÁ, segedele, s. f. (învechit) Cuvertură sau covor de Iînă. 1 covor segedea de masă, 2 covoare segedea de carîtă. ODOBESCU, S. i 422. SEGIIÎNTÂ, seghinci, s. f. (Regional) 1. Ostie. 2. Un fel dc mai, cu care pescarii sparg gheaţa. SEGMÉNT1, segmenţi, s. m. Garnitură metalică a unui piston, care serveşte la etanşarea spaţiului liber dintre acesta şi cilindrul în interiorul căruia se deplasează sau la răzuirea uleiului de pe pereţii interiori ai cilindrului. SEGMÉNT2, segmente, s. n. 1. Porţiune definită dintr-un întreg, nedetaşată de acesta. Segment din coloana vertebrală. Porţiune dintr-o figură limitată cel puţin într-o parte de marginile ei. Segment de dreaptă = porţiune dintr-o dreaptă, mărginită de două puncte. (Determinat prin «de cerc») Parte dintr-un cerc cuprinsă între o coardă şi arcul subîntins. 2. Fiecare dintre inelele care alcătuiesc organismul unor vieţuitoare (raci, viermi, insecte etc.). * SEGMENTĂ, segmentez, vb. I. T r a n z. A împărţi în segmente. SEGMENTAR, -A, segmentări, -e, adj. Format din segmente; provenit din segmentare. Nucleul segmentar al muşchilor coapsei este reprezentat prin două mase celulare mai mult sau mai puţin distincte, parhon, o. A. I 13. SE GMENTARE, segmentări, s. f. Faptul de a segmenta. SEGMENTAŢIE, segmentaţii, s. f. Segmentare. S-a putut... obţine, cel puţin la animalele inferioare, fenomene de segmentaţie a ovarului lor, fără ca acesta să fie fecundat de spermatozoizi. MARINES cu, P. A. 43. SEGREGA, pers. 3 segregă, vb. I. 1. I n t r a n z. (Despre elementele unui aliaj) A produce segregaţii. 2. Refl. (Despre componenţii unui material) A se separa. SEGREGARE, segregări, s. f. 1. Faptul de a (s e) s e-g r e g a; fenomen de separare sau de repartiţie neuniformă, la solidificare, a elementelor dintr-un aliaj; segregaţie. +' Operaţie metalurgică de afinare a unui aliaj prin răcire selectivă. 2. Proces de izolare a minereurilor de masa rocilor înconjurătoare şi de cristalizare în filoane distincte, cu forme precise. 3. Fenomen în hibridarea sexuată a plantelor, constînd în separarea eredităţii materne de cea paternă, în anumite celule diferenţiate. SEGREGÂŢIE, segregaţii, s. f. 1. Repartiţie neuniformă a.elementelor dintr-un aliaj; lipsă deomogeneitate a compoziţiei chimice a unui aliaj solidificat, rezultată prin segregare. 2. (De obicei determinat prin (Biol.) Selecţie naturală = fenomen natural constînd în persistenţa şi continua evoluţie a speciilor care au o mai mare putere de adaptare la mediu, în detrimentul celor mai puţin dotate. în procesul de adaptare continuă a organismelor la condiţiile schimbate de mediu, selecţia naturală are un rol principal. contemporanul, s. 11, 1956, nr. 485, 4/5. Selecţie sexuală = selecţie naturală şi artificială care se face prin eliminarea de la actul reproducător a indivizilor slabi şi rău înzestraţi. Selecţie artificială = metodă de ameliorare a speciilor animale şi vegetale constînd în selecţio- SELECŢIONA - 92 - SEMĂNA narea, în vederea reproducţiei, a indivizilor care întrunesc cele mai multe calităţi. — Variantă: (învechit) sclccţiunc s. f. SELECŢIONA, selecţionez, vb. I. Tranz. A supune unei operaţii de selecţie; p. e x t. a ameliora prin metoda selecţiei artificiale. + Refl. A se supune procesului de selecţie naturală. [Animalele] s-au selecţionat... ¡i s-au adaptat diferitelor medii. AXGIIKI,, pr. 74. selecţionAbil, -A, selecţionabili, -e, adj. Care poate fi selecţionat. SELECŢIONARE, selecţionări, s. f. Acţiunea de a selecţiona şi rezultatul ei; alegere pe bază de criterii (în special de calitate) stabilite dinainte. SELECŢIONAT, -A, selecţionaţi, -te, adj. Ales dintre mai mulţi (după criterii de valoare); de calitate superioară. Marfă selecţionată. (Substantivat, f.) Echipă sportivă constituită prin selecţionare. Selecţionata Bucureşti joacă fotbal cu selecţionata Cluj. + (Despre animale) Obţinut prin metoda selecţiei artificiale. înţeleg să i se dea [ţărănimii] credite ieftine, să fie ajutată să-şi creeze inventar agricol, vite selecţionate, gospodărie raţională. SADOViîANTj, E, 31. Vor avea şosele bune, lumină electrică, animale selecţionate, id. ib. 27. selecţionatCr, selecţionatori, s. m. Persoană care lucrează în domeniul ameliorării speciilor pe calea selecţiei artificiale. Cunoaşterea raselor fiziologice dintr-o regiune este necesară selecţionatorului în căutarea de soiuri de griu rezistente la rugină. SĂVULESCU, m. U. i 169. SELECŢIONlSM s. n. Teorie care admite existenţa selecţiei naturale în biologie. SELECŢI ONlST, -A, selecţionişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care aderă la teoria darvinistă a selecţiei naturale. SELECŢltJNE s. f. v. selecţie. SELEMÎT s. n. (învechit, în e x p r.) A scoate (pe cineva) la sclcmct= a ruina (pe cineva), a aduce la sapă de lemn. Văzîndu-se scos la selemet, l-a apucat pe chir lanulea un fel de groază. CARAGIALE, S. N. 40. — Variante : sclamet, Silim6t (fiumon, la tdrg) s. n. SELENAR, -A, selenari, -e, adj. (Livresc) De lună, lunar. (Poetic) Sub troiane de ninsoare zace stincă, zace val. . . E-nflorirea fără seamăn de zăpadă selenară. MACE-DONSKI, O. I 163. SELENÎT1, scleniţi, s. m. Varietate de ghips semi-transparent, de culoare galbenă-aurie. SELENÎT-’, scleniţi, s. m. (în literatura fantastică) Locuitor imaginar din lună. SEI.ÎNIU s. m. Metaloid negru-cenuşiu, care se găseşte în natură în combinaţie cu sulful. SELENO GIîAFÎE s. f. Parte a astronomiei care se ocupă cu studiul lunii. SELFACTOR, selfactoare, s. n. Maşină într-o fabrică de textile la care benzile de fibre textile primesc întinderea şi răsucirea necesară, iar firul rezultat se deapănă pe ţevi. SELDIÎE s. f. (învechit) Ţesătură de mătase din care se făceau odinioară haine (în special anterie). Anterie albe de selimie. La tdrg. SELÎŞTE s. f. v. silişte. SILNIC, selnice, s. n. Unealtă de pescărie asemănătoare cu leasa. SEMAFOR, semafoare, s. n. 1. Dispozitiv de semnalizare optică, alcătuit dintr-un stîlp fix cu unul sau mai multe braţe mobile, a căror poziţie (în timpul zilei) sau schimbare de lumină (în timpul nopţii) indică diferite semnale referitoare la circulaţia pe căile ferate. Trenul militar e-aici de două zile. Semaforul taie ploaia penetrantă. V!NTII,A, o. 11. 2. (Mar.) Semnalizator optic, folosit pentru a transmite vaselor din larg comunicări referitoare Ia navigaţie. 3. Semnalizator cu lumini colorate pentru reglementarea circulaţiei în oraşe; (familiar) stop. La încrucişarea străzilor, circulaţia se face după semnalele semaforului dirijat de miliţian. — PI. şi: semaforuri (rERPESSicius, s. 27). SEMAFORÎST, -A, semaforişti, -ste, s. m. şi. f. Persoană care mînuieşte un semafor. SEMĂN TÎM, semanteme, s. n. (Lingv.) Unitate semantică de bază a cuvîntului. SEMANTIC, -A, semantici, -e, adj. (Lingv.) Care ţine de semantică, care se referă la sensurile cuvintelor. Cuvintul are o formă (sonoră) şi un sens (înţeles, însemnare sau, mai rar, accepţie), un element formal şi unul semantic. IORDAN, X,. R. 37. SEMANTICA s. f. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu sensurile cuvintelor şi cu evoluţia acestor sensuri. SEMANTIClAN, semanticieni, s. m. Semasiolog... SEMANTICÎSM s. n. Curent idealist răspîndit în unele ţări din Apus care susţine că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica şi cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea ştiinţifică a realităţii prin analiza scolastică a sensului cuvintelor. Semanticismul rupe limba nu numai de istorie, ci şi de gîndire, reducind-o la un sistem de semne arbitrare, gram. rom. i 9. SEMANTÎSM s. n. înţelesul, sensul unui cuvînt. SEMASI0L6G, semasiologi, s. m. Lingvist specialist în semasiologie ; semăntician. SEMASIOLOGIC, -A, semasiologici, -e, adj. Care ţine de semasiologie, care se referă la semasiologie; semantic. SEMASIOLOGÎE s. f. Semantică. semAluî, semălui, vb. IV. Tranz. (Regional) A compara, a asemăna. Tot rîde şi-i pare bine: Mă semălUie cu tine. teodorescu, p. p. 345. SEMAnA1, semăn, vb. I. Tranz. 1. (Complementul indică planta în discuţie sau ogorul plantat) A pune sau a arunca (cu mîna sau cu maşini speciale) sămînţa în pămîntul pregătit, pentru a face să încolţească şi să rodească; a însămînţa. Să-mi daţi de semănat borceag, mei, lucernă chiar, orz, ovăz şi puţin porumb. MIIJALE, o. 83. Grădinarul îl învaţă cum... să semene flori. ISFI-RESCU, I,. 164. Cine seamănă vînt culege furtună sau semeni cenuşă, iese pulbere sau cînd semeni spini nu poţi s-aduni smochine (= rău faci, rău găseşti). Răsare unde nu-l semeni, se spune despre acela care apare deodată într-un loc unde prezenţa lui nu e nici aşteptată, nici dorită. -{> F i g. Cit sînge aste locuri setoase înghiţiră! Cîte oase războiul aici a semănat! alExandiîEscu, p. 39. A b s o 1. Tot ară şi seamănă, Şi din gură blas-temă. jarnîk-bîrskanu, d. 377. _(E x p r.) Seamănă, dar nu răsare v. răsări. 2. F i g. A propaga idei dăunătoare, a răspîndi zvonuri false, a lăsa în urma sa un rău, o nenorocire. Apele vin mai mari ca niciodată, surprinzînd oamenii şi semănînd in drumul lor prăpădul. BOGZA, C. o. 101. Domnii şi boierii neamurilor ziseră intre dinşii:... să ridicăm stăvili, să semănăm zavistia şi ura şi să insuflam lăcomia... prăzilor. Russo, o. 30. sejlLnA2, semăn şi seămăn, vb. I. I n tranz.. 1. SEMĂN ARE 93 — SEMEŢI A avea trăsături, calităţi, defecte comune cu cineva; a se asemui, a se asemăna, a aduce cu cineva. Nu semănau amtndouă surorile. Fiecare era frumoasă în felul ei. vlahuţă, o. A. i 108. Azi le semeni tuturor La umblet fi la port. Şi te privesc nepăsător C-un rece ochi de mort. eminescu, O. 1192. Nuvoi vorbi... nici de farmecul ochilor ei, nici de glasul ei ce semăna cu suspinul amorului, nici de a ei talie mlădioasă, negruzzi, s. i 38. E x p r. A semăna cu cineva (sau cuiva) bucăţică ruptă (sau tăiată) = a semăna mult cu altul, a fi leit altul. îmi seamănă mie... bucăţică tăietă. alecsandri, T. i 173. Refl. reciproc. (Cu pronunţare regională) Sîn-tem amlndoi prietini şi tovarăşi de 30 de ani; ne-am deprins unul cu altul, ne sămănăm în toate, parc-am fi făcuţi tot pe-un calup, alecsandri, t. 1231. 2. A părea, a arăta că. . a da impresia de. . . Băiatul nu e aşa prost cit seamănă, negruzzt, s. I 65. El sta 'înfipt pe şea şi atît de neclintit, incît omul şi dobitocul semănau un trup, un centaur, id. ib. 42. <$> (Urmat de determinări introduse prin prep. «a» şi indicînd obiectul comparaţiei) Băgară de seamă că hainele lor sînt murdare şi terfelite de bucate, incit nu mai semăna a haine puse pe om. ispirescu, L. 40. Armele să-ţi oţeteşti, Hainele să-ţi primineşti, Ca să pari un biet sărac, Să nu semeni a Novac, alecsandri, p. p. 144. La tulpina nucului Cîntă muma cucului, Şi mai sus, pe vîrf de nuc, îmi cîntă drăguţul cuc: Unde-l auz, Mă usuc, Parcă seamăn a pierdut. teodorescu, p. p. 345. SEjMĂN ARE1 s. f. Acţiunea de a s e m ă n a1; semănat ; însămînţare. ' SEMĂNĂRE2 s. f. (învechit) Asemănare. (Cu pronunţare regională) Cest feli de legi au sămănare Cu cea pre sumţirică (= subţirică) păioară A păinginului. budai-deleanu, ţ. 348. SEMĂNĂT s. n. Acţiunea de a semăna1; însămînţare. La Pănoiu începuse semănatul porumbului şi al floarei-soarelui. mihale, O. 439. Nu se vorbeşte decît despre. . . semănatid cu avionul, sahia, U.R.S.S. 93. SEMĂNĂTOĂRE, semănători, s. f. Maşină agricolă cu traci iiine animală sau mecanică cu care se seamănă anumite plante. Peste marea negricioasă a arăturilor, semănătorile treceau in rînduri dese, înlănţuite în uriaşe agregate, mihale, o. 304. SEMĂNĂTOR, semănători, s: m. Muncitor agricol care seamănă. împrăştia pe pămînt, cu mişcări de semănător, grăunţele spre care porumbeii dădeau năvală, pas, z. l 130. De departe i se arătară semănătorii înşiraţi pe ogoare.. Veneau, cu faţa către soare, zvîrlind cu dreapta săminţa bălaie de orz. sandu-aldea, d. n. 287. Păşeşte-n ţarină semănătorul Şi-n brazda neagră, umedă de rouă, Aruncă-ntr-un noroc viaţa nouă, Pe care va lega-o viitorul. vlaiiuţA, o. a. 28. SEMĂNĂTORÎSM s. n. Curent literar iniţiat la începutul acestui secol de revista «Semănătorul », care a promovat o artă literară cu caracter popular, însă şi cu tendinţe naţionaliste, care duceau la considerarea ţărănimii ca un tot, fără diferenţieri de clasă ; ideologia acestui curent. SEMĂNĂTORÎST1, -Ă, semănătorişti, -ste, adj. Care ţine de semărtâtorism, privitor la revista « Semănătorul *; al semănătoriştilor. SEJIĂNĂTORÎST2, -Ă, semănătorişti, -ste, s. m. şi f. Adept, partizan al semănătorismului. SEMĂNĂTtillĂ, semănături, s. f. 1. Însămînţare. 2. (La pl.) Plante (în special cereale) crescute din seminţe puse _ în pămînt. O linişte mare, o linişte de sărbătoare plutea in tot cuprinsul, dar in liniştea aceea viaţa tainică a semănăturilor nu înceta nici o clipă, sandu-aldea, D, N. 279. Dacă vrun prăpăd de la niscaiva lighioane, ori de la ciori cădea peste semănăturile viegia-şilor, ale lui era stinse cu desăvîrşire. ISPIRESCU, L. 206. 3. Loc însămînţat (de obicei împreună cu plantele, mai ales cereale, crescute din sămînţa semănată). Am eu semănături? Am eu toate cele trebuincioase pentru casă? CREANGĂ, p. 154. Călătorul respiră mai uşor mergînd prin bogate fînaţe şi mănoase semănături, negruzzi, s. i 191. SEMEN1 s. m. v. seamăn. SÎMEN2, semeni, s. m. Drug de fier în patru muchii, cu vîrf ascuţit şi cu mîner de lemn, întrebuinţat de pcscari la spargerea gheţii. ■ SEMENÎC s. m. v. siminoe. SEMESTRIAL, -ă, semestriali, -e, adj. Care se raportă la un semestru, care are loc, se efectuează o dată pe semestru sau în fiecare semestru (de obicei Ia sfîrşitul acestei perioade); care durează un semestru. Examene semestriale. Cursuri semestriale. <ţ> (Adverbial) Taxe plătite semestrial. SEMÎSTRU, semestre, s. n. Perioadă de şase luni consecutive, o jumătate de an. O jumătate din anul şcolar (universitar). La 6 decembrie 1873, Eminescu se înscrie din nou la universitate şi urmează foarte serios cursurile celor două seme;tre, pînă la huhiderea lor. cXli-nescu, e. 237. SEMÎŢ, -EĂŢĂ, semeţi, -e, adj. 1. Mîndru, falnic, măreţ; (depreciativ) trufaş, sfidător, obraznic. încălărat şi mai semeţ decît Alexandru Machedon, sălta în tarniţă badea Ghiţă Botgros, sadoveanu,.n. p. 77. în privirea lui deşteaptă, în portul lui îngrijit, în umbletul lui semeţ. . . are ceva din măreţia blîndă a naturii care-l înconjoară. VLAHUŢĂ, R. p. 80. Domnind semeţ şi tinăr pe roinicele stoluri, Căror a mea fiinţă un semizeu părea, eminescu, O. I 91. Fig. Munţii îşi ridicau crestele semeţe in înaltul cerului sau îşi duceau pereţii netezi ai prăpăstiilor, spre funduri, bogza, c. o. 27. Străjuiau pe înălţimi mine semeţe în falduri de iederă. M. i. caragiale, c. 38. <$» (Adverbial) Sergentul jandarmilor din sat a înaintat semeţ prin mulţime, sahia, n. 68. El se uită la dînsa semeţ . . . hotărît ■ ■ ■ să-i spuie că e liber şi că va face ce va voi cu libertatea sa. D. zamfikescu, r. 166. <0> (Substantivat) Cine eşti tu, semeţule, de îndrăzneşti să ai îndrăzneala de a te prezenta dinaintea noastră? alecsandri, t. i 416. 2. îndrăzneţ, curajos. Mai sînt regiuni neexplorate şi lumi între pămînt şi cer Spre care turişti semeţi se-ndreaptă. angiiel-iosif, c. M. ii 6. Voi care-aţi umblat pe uliţi,fără haine, fără piine. ■ . Ridicind în lupta vieţii frunţi semeţe de eroi. ■ ■ V-a fost frig şi v-a fost foame, însă nu v-aţi umilit. macedonski, o. I 96. Dar tmde-i Despot, să-l lăudăm în faţă De fapta hi de astăzi, frumoasă şi semeaţă? alecsandri, T. Ii 110. + Plin de avînt, de elan; avîntat. Din roze ceruri ciocirlia zvoneşte cîntece semeţe. macE-donski, o. I 159. Deasa citire a cărţii tale ar aprinde in mine un... dor semeţ, odobescu, s. iii 13. — Variantă: (regional) sumeţ, -căţă (hogaş, m. n. 176, alecsandri, t. 1441, negruzzi, s. i 45) adj. SEMEŢÎ, semeţesc, vb. IV. Refl. 1. A se făli, a se mîndii, a se lăuda, a-şi da importanţă; (depreciativ) a se fuduli, a se îngîmfa, a deveni trufaş. D-apoi, mătuşă, nici neguţătorii din alte părţi nu sînt mai prejos, s-a semeţit străinul, sadoveanu, D. p. 150. Mulţi voinici se potricăliseră semeţindu-se cu uşurinţă că va scoate la capăt o asemenea însărcinare, ispirescu, l. 218. 2. A îndrăzni, a prinde curaj ; a căpăta încredere. Cînd turcii de pe margine văzură trecerea sultanului cu SEMEŢIE - 94 - SEMINCER atita oştire asupra Ungariei, începură a se semeţi. bXl-cescu, o. ir 171. — Variantă: (regional) sumcţi (stancu, d. 39, C. PETRESCU, C. V. 154-, ODOBESCU, S. I 82) vb. IV. SEMEŢÍE s. f. 1. Mîndrie, fală; (depreciativ) trufie, îngîmfare, orgoliu. Moş Gheorghe Soare înainta... urcînd scăriţele de piatră cu semeţie şi încredere, mîndru ca un mire. miiiai.e, O. 520. lată trăsurile acelei figuri ce-nsuflă îndată un simpatic respect şi pe. care o susţine cu oareşice mîndrie portul drept al trupului şi gugiumanul de samur, aşezat cu semeţie pe. cap. ODOBESCU, S. 1 262. Cei bogaţi. ■ . vorbesc din avuţie Şi se ţin în semeţie. teodorescu, p. p. 101. - 2. Curaj, îndrăzneală; avînt. Şovăiă pierzîndu-şi mintea de putere părăsit. . . Semeţia lui — minciună; vitejia lui — poveste, macedonski, o. i 118. Ai noştri izbesc cu semeţie pe turci şi tătari şi ii iau in goană. balcescu, o. n 49. — Variantă: (regional) Sumcţie (c. PETRESCU, C. V. 353, alecsandri, t. 1399, negruzzi, s. i 141) s. f. SEMI- Element de compunere însemnînd « pe jumătate », care serveşte la formarea unor substantive ca: semicerc, semizeu etc. sau adjective ca: semicircular, semidoct etc. SEMIAUTOMAT, -A,. semiautomaţi, -te, adj. (Despre sisteme tehnice) Care efectuează automat numai unele dintre mişcările de care este capabil, celelalte fiind dirijate prin intervenţii din exterior. SEMlAXĂ, sevtiaxe, ■ s. f. 1. Porţiune dintr-o axă, considerata din origine şi orientată în unul din cele două sensuri ale axei. 2. Jumătate din lungimea axei unei curbe plane închise sau a unui corp de revoluţie generat de o curbă plană închisă, cuprinsă în interiorul curbei sau a corpului respectiv. Semiaxa elipsei. Semiaxa sferei. SEMICÉRC, semicercuri, s. n. 1. Figură geometrică formată dintr-o jumătate de cerc. 2. Şir de fiinţe sau de lucruri aşezate în formă de semicerc (1); linie, mişcare arcuită. Semicercul de mogîl-deţe negre se lărgea pe cimpul nins. dumitriu, n. 213. Un copil fugărit de alţi doi descrise un semicerc, căutînd un refugiu, şi îl găsi după rochia Anei Lipan. C. PETRESCU, c. v. 181. <$> L o c. a d v. în semicerc. Cele zece-două-sprezece bucăţi de sculptură. ■ ■ erau aşezate în semicerc, sub scara Ateneului, galaction, o. i 116. SEMICIRCULAR, -Ă, semicirculari, -e, adj. în formă de semicerc. Vodă îl întrebă de la biroul mare, semicircular. CAMIL PETRESCU, O. II 242. SEMICOLONIAL, -A, semicoloniali, -e, adj. în stare de semicolonie. Caragiale dezvăluieşte fără înconjur realităţile înfricoşate ale statului nostru semicolonial de atunci şi starea de robie a nefericitei noastre ţărănimi. SADO-veanu, E. 152. SEMICOLONIE, semicolonii, s. f. Stat, formal independent, dar dependent economiceşte şi politiceşte de un stat imperialist. într-o perioadă scurtă, patria noastră a făcut un uriaş salt înainte de la situaţia de semicolonie a imperialismului la aceea de republică populară, stat independent şi suveran, scînteia, 1954, nr. 3004. SEMICONDUCTOR, -0ÁRE, semiconductorit -oaret adj. (Despre substanţe, materiale) Care are o rezistenţă electrică relativ mare în raport cu aceea a metalelor, dar mică în raport cu aceea a substanţelor izolante. semiconsoAnA, semiconsoane, s. î. Semivocală. « 1 * tn cuvîntul « iapă » şi «ut în cuvîntul « tablou » sint semiconsoane. SEMIDÔCT, -A, semidocţi, -te, adj. Care are cunoştinţe puţine şi superficiale (dar se crede cult). SEMIFABRICAT, semifabricate, s. n. Produs fabricat numai pe jumătate, care mai are nevoie de alte operaţii de prelucrare pentru a deveni produs finit. SEMIFINALĂ, semifinale, s. f. Fază a unui concurs sportiv precedînd finala şi în care se selecţionează echipele sau jucătorii participanţi la finală. SEMIFLUÎD, -A, semiflitizi, -de, adj. Pe jumătate fluid. Celula e în sine un organism ■ . ■ substanţa sa e o masă semifluidă. marinescu, p. a. 47. SEMIFÔND s. n. Probă sportivă de parcurgere a unei distanţe medii (care variază după specificul sportului respectiv). SEMIÎNTUNÉRIC s. n. Lipsă parţială de lumină, lumină slabă; semiobscuritate. în semiîntunericul hrubei, în pîlpiirile fugare ale vechiului loc haiducesc, neosteniţii pionieri se opriră. SADOVEANU, O. VIII 171. semilünA, semiluni, s. f. 1. Parte a discului lunii, în formă de semicerc, luminată în timpul uneia dintre fazele astrului ; (sens curent) luna privită în faza primului şi a ultimului pătrar. Era tîrziu de tot cînd apăru o semilună scînteietoare. BART, S. M. 80. Tot mai strident s-aud cîntînd cocoşii. . . Mă scol. . . Pe cer o semilună pală Şi in ogradă numai fesuri roşii. ANGHEL-IOSIF, C. M. li 15. 2. Semn care reprezintă forma lunii în faza primului pătrar şi care constituie simbolul islamismului. Pe roata cîrmei se răsfăţa, roşu cu semiluna albă la mijloc, pavilionul Turciei, bart, s. m. 26. Acolo jos, peste cununa întunecatului boschet, Scli-peşte-n aer semiluna Din vîrful unui minaret. TOPÎRCEANU, b. 28. + F i g. Imperiul otoman, turcii; mahomedanismul. Stăvilarele romîne. . ■ stăteau străji neadormite la porţile Europei apusene şi nu lăsau puterea semilunii să-şi întindă mai departe valurile-i cotropitoare. VI.AHUŢĂ, R. P. 22. împăraţi şi regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. EMINESCU, O. I 46. Nişte triste rămăşiţe a acelor.. . oşti ce muiaseră ambiţia polonilor şi ungurilor1 şi înfruntaseră trufia semilunei. negruzzi, s. i 29. SEMINAL, -A, seminali, -e, adj. (Anat.) Care se referă la spermă, privitor la spermă. + (Bot.) Care se referă la sămînţa plantelor. SEMINĂR, seminare şi seminarii, s. n. 1. Formă de în-văţămînt prin care studenţii adîncesc cunoştinţele predate la curs sau execută lucrări practice sub conducerea unui profesor. •+ (Uneori determinat prin «teoretic») Cerc de studii pe lîngă o organizaţie de masă sau pe lîngă o instituţie, care are ca scop ridicarea calificării profesionale sau a nivelului ideologic al membrilor săi. 2. (în vechea organizare a învăţămîntului) Instituţie şcolară de grad mediu, pentru- pregătirea preoţilor. Popa are şi el doi băieţi la seminar, pe care mai tîrziu are să-i popească, stancu, D. 34. <$■ Seminar pedagogic = liceu în care îşi făceau pregătirea pedagogică studenţii care voiau să intre în învăţămînt. SEMINARÎST, seminarişti, s. m. Elev al unui seminar (2). Cu noi, cu băieţii, a mers şi Milică, feciorul cel mic al popii, seminaristul. STANCU, D. 36. învăţător ne-a sosit un fost seminarist de la Curtea de Argeş, candidat de preoţie. galaction, o. i 10. El crede că peste un an fata se va mărita cu tînărul seminarist Lazăr. CAMIL PETRESCU, o. Ii 73. SEMIXCÉR, semincerîy s. m. 1. Arbore lăsat pentru samînţă, în vederea regenerării naturale a pădurii; (de obicei cu sens colectiv) plante neculese o datâ cu restul recoltei, pentru a servi ca plante de sămînţă ; loc pe semincioarX _ 95 — SEMN care se cultivă astfel de plante. Cu baăana de foc pe cer Apusul trage brîie, Şi de pe-un vîrf de semincer Obrazul ţi-l mîngiie. LESNEA, i. 117. Crestam seminceri. — Ce seminceri, bre? — Apoi, îi dat pe-aici parchetu-n tăiere şi însămnăm copaci, care trebuie să rămînă de sămînţă. hogaş, dr. ii 84. 2. Ştiulete de porumb nedezghiocat, păstrat pentru sămînţă. SEMIXCIOĂRA, semincioare, s. f. Diminutiv al lui sămînţă. Caraiman a prins o scînteufă intr-un firişor de iască şi cu acea scînteuţă, mult mai mică decît semin-cioara de mac... a aprins focuşor slăbuţ din cîteva vreascuri mărunte şi muşchi uscat, sadoveanu, n. p. 25. SEMINŢÎNIE, seminţenii, s. f. (învechit şi popular) Neam; seminţie. O seminţenie de oameni. . . spun că se trag din satul Săndenii din Transilvania. ŞEZ. rv 16. SEMINŢERÎE, semitiţerii, s. f. Prăvălie unde se vînd seminţe de flori şi de legume. O firmă uriaşă şi inutilă, bătută in doi pari, ca firmele de seminţerii. c. PETRESCU, î. Ii 262. SEMINŢIE, seminţii, s. f. 1. Neam, naţionalitate, popor; gen (uman). Voia să afle din ce seminţie de oameni sînt secerătorii cu pălăriile mari de pai împletit, femeile cu fuste tărcate. C. petrescu, a. 393. Toate neamurile de oameni, toate seminţiile se întîlneau aci. bart, E. 323. Zeus se gîndi intr-astfel: seminţia omenească nu ştie pînă acum ce este nici boala, nici durerea, nici certurile, nici războiul, odobescu, s. m 267. 2. Totalitatea indivizilor sau familiilor care au acelaşi străbun; familie, trib. JPe drumurile albe ale Teriho-nului. . ■ Se-ntorc din cenuşă încet Seminţiile lui Sem şi lafet. boureanu, S. P. 14. Poate lua mărturie cele douăsprezece seminţii ieşite din Iacov. sadoveanu, o. vin 146. Deci piară Lăpuşneanul cu-ntreaga-i seminţie, alecsandri, T. II 74. 8. (Rar) Rasă, specie de animale. Căta-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici, pe sălbaticii primitivi ai pămîntului ■ . ■ luptîndu-se cu fiare uriaşe, ale căror seminţii s-au stins acum de mult de pe faţa lumei? odobescu, S. iii 78. Pe dealul Mitropoliei ■ ■ . Are cuiburi din vechime, Numeroasă şoricime, Seminţie rozătoare. ALEXANDRESCU, M. 208. SEMINŢÎŞ, seminţişuri, s. n. Loc acoperit cu puieţi răsăriţi din seminţe. SEMIOBSCluR, -A, semiobscuri, -e, adj. Pe jumătate obscur, pe jumătate întunecos. Cameră semiobscură. SEMIOBSCURITATE s. f. Lumină slabă, care face ca obiectele,să fie abia vizibile. Intîmplările simple pe care el mi le înşira ridicau în sufletul meu, din semiobscuritatea înserării, una din aprigile drame care nasc şi trec ca furtunile acelor locuri, fără să lase urmă. sadoveanu, o. viii 234. SEMIOLOGIE s. f. Parte a medicinii care se ocupă cu diagnosticarea bolilor după simptomele lor. — Pronunţat: -mi-o-. SEMIOTICĂ s. f. Semiologie. — Pronunţat: -mi-o-, SEMISON) -Â, semisotii, -e, adj. (Despre vocale, în opoziţie cu p 1 e n i s o n) Care nu are valoare silabică. SEMISCMA, semisume, s. f. Jumătate dintr-o sumă. Aria trapezului se află înmulţind setnisuma bazelor prin înălţime, geometria p. 207. SEMlT1, -A, semiţi, -te, adj. Semitic. Rasă semită. SEMll’2, -A, semiţi, -te, s. m. şi f. Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă, din sud-vestul Asiei şi nordul Africii (căruia îi aparţineau vechii babiloneni, asirieni, fenicieni, iudei etc. şi arabii, evreii, abisinienii etc. de astăzi). SEMITIC, -A, 'semitici, -e, adj. Care se referă la semiţi, al semiţilor, de semiţi. Limbi semitice. SEMITOLÓG, semitologi, s. m. Specialist în semi-tologie. SEMITOLOGÍE s. f. Denumire comună pentru ştiinţele consacrate studierii culturii şi 'limbilor semitice. SEMITON, semitonuri, s. n. 1. (Muz.) Interval de o jumătate de ton ; cel mai mic interyal în gama diatónica. 2. Nuanţă de culoare care face trecerea, în pictură şi în artele decorative, de la un ton mai închis la unul mai deschis. semivocAlA, semivocale, s. f. Vocală scurtă care nu se poate rosti decît însoţită de altă vocală, formînd împreună un diftong; semiconsoană. Semivocalele constituie elementul mai scurţi mai puţin so/ior, elementul consonantic al diftongilor urcători şi coborîtori. gram. rom. i 64. SEMIZÉU, semizei, s. m. (Mitol.) Zeitafe de rang inferior ; erou născut dintr-un zeu şi o muritoare (sau dintr-o zeiţă şi un muritor). Domnind semeţ şi tînăr pe roinicele stoluri Căror a mea fiinţă un semizeu părea. eminescu, o. i 91. Miliai, întocmai ca semizeii cîntaţi de Homer, alerga prin tabăra turcească căutînd pre Sinan. BĂLCESCU, O. I 201. SEMN, semne, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. # de») Tot ceea ce arată, indică ceva. Cunoşteau semnele de ploaie şi de vreme bună. sadoveanu, o. viii 137. Nu cred să mai plecaţi în seara asta, uite. . ■ semne de furtună, bart, s. m. 14. Manifestare exterioară a unui fenomen, care permite să se precizeze natura lui. Din tot ce spusese el şi elin semnele pe care le avea, boala lui era grea de tot. mironescu, S. a. 33. «0> E x p r. (în superstiţii) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însuşirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). 0 doamnă din caretă văzînd-o-n drumul său... A pus a-ntoarce caii, zicînd că e semn rău. macedonski, o. i 45. A avea semne (sau a î se facc semn) = a avea indicii în legătură.cu o întîmplare viitoare. Eu am semne că trebuie să dau de ei şi să-i aduc. reteganul, p. v 27. Murgul păsa, Semn i se făcea Şi drumul cotea, teodorescu, p. i\ 490. A da somn (rar semne) do viaţă = a comunica din depărtare cu cineva, a face să se audă noutăţi despre sine, a se manifesta. De-o lună Ştefan nu dă semn de viaţă. . . Ce-a putut să i se în limpie ? delavrancea, a. 33. îţi dau semne de viaţă din capitala, daco-romană. caragiale, o. vii 167. Fenomen care se arată uneori pe cer şi pe care superstiţioşii îl interpretează ca o prevestire. Fiecare dintre cele douăsprezece constelaţii ale zodiacului. Semnul racului. + (De obicei în construcţie cu verbul «a da ») Probă, dovadă. Vrau să-ţi dau un semn de simpatie, sadoveanu, z. c. 53. Se auzea iat cîntecul lăutarilor, semn că hora reîncepuse. REBREANU, R. 1 141. Despre partea închinării insă, doamne, să ne ierţi; Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a’ta cale, Să ne dai un semn şi nouă de mila mur iei-tal?. EMINKSCU, o. I 146. Loc. a d v. în (sau ca) semn do (său că)...= dînd dovadă de..., ca probă că. . . Cutai dădu din cap in semn că înţelege asemenea lucru şi oftă. sadoveanu, o. viii 139. Scoţînd din sin... un mănunchi de flori bine mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiască. ISPIRESCU, L. 39. Atunci spinul pune mina pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai şi le ia ta sine; apoi îl scoate din fintînă şi-i dă paloştd să-l sărute, ca semn de pecetluirea jurămintului. CREANGĂ, P. 207. SEMNA _ 96 - SEMNALIZARE 2. (Mai ales în construcţie cu verbul «a face ») Gest, mişcare care exprimă un gînd, o intenţie, o stare sufletească sau care sugerează cuiva o acţiune. Plîngeau şi nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor, creangă, p. 15 .La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort Un bătrîn atit de simplu, după vorbă, după port. eminescu, o. I 146. îmi zîmbiy făcîndu-mi un semn de adio cu buchetul de flori. negruzzi, s. I 43. + (învechit) Semnal. Căpitani, ostaşi cu zale şi cu platoşe de fiert Pe-ai lor cai sirepi stau mindri ca la semnul de război. ALECSANDRI, P. A. 45.. ^ E x p r. A da semne din... = a semnaliza cu. .. Bine.. • După ce-l veţi prinde, să daţi semne din pistoale, hasdeu, r. v. 154. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaşte un lucru,'o fiinţă; semnalment. N-aţi văzut puiuţul meu? Spune-mi, dragă, semnul săuI Puiu meu-i cu pana verde, Ochi-s negri-negrişori. ŞEZ. iii 19. Noi l-om fi văzut, Nu l-am cunoscut; Semne de ne-i spune, Lesne l-om cunoaşte, teodorescu, p. p. 92. Că de cînd eram eu mic Aveam semne de voinic, alecsandri, p. p. 254. ^ însemnare de orice fel, făcută pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-1 deosebi de celelalte sau de a-1 recunoaşte. V. crestătură. 4. Obiect, lucru aşezat într-un loc (sau într-un anumit fel).pentru a marca ceva; însemnare; indicator. Deschise cartea de pe piept la semn şi. . . începu iar să citească. c. petrescu, î. ii 58. <$> Semn de hotar sau (în trecut) de moşie — piatră, stîlp, copac care indică un hotar,-care punctează din loc în Ioc linia de demarcaţie a unui teren; p. e x t. hotar. Bătrînul arăta oşteanului în ce locuri sînt semnele de hotar, sadoveanu, o. vii 103. Semn de carte = fîşie îngustă (de carton, de mătase sau de piele) care se introduce între paginile unei cărţi pentru a indica locul pînă unde s-a ajuns cu lectura; zăloagă. 4* (în construcţie cu verbe ca « a trage », « a ochi», « a lovi») Loc marcat, ţintă. Gloanţele... Le ungea cu untdelemn Ca să lovească la semn. MAT. folk. 59. 5. Urmă. Creionul lunecă repede pe caietul de note, lăsînd in urma lui semne ciudate, stancu, u.r.s.s. 23. în urma noastră rămîneau semnele a trei paşi. SAHIA, n. 61. + Urmă rămasă pe piele după boală, lovire, rănire etc. V. cicatrice. Aşa rămîn pe trupul ostaşilor^ bătrîni semnele războaielor, vlahuţă, r. p. 12. Armăsarul... îndată se scutură şi se făcu ca întîi, fără ca să se cunoască semn de rane. ispirescu, l. 28. 6. (Numai în exp r.) Semne grafice — totalitatea literelor, cifrelor, indicaţiilor de punctuaţie folosite în scriere. Semne de punctuaţie = indicaţii grafice (punct, virgulă, două puncte, puncte de suspensie eţc.) întrebuinţate pentru a despărţi unele de altele, în scris, părţile unei propoziţii sau ale unei fraze. Semnele citării — ghilimele. Semne matematice = semne care servesc la indicarea operaţiilor matematice. Semne convenţionale = figuri simbolice întrebuinţate pentru a marca diferite notări pe hărţi, pe planşe etc. Semn monetar — tot ceea ce se imprimă sau se gravează pe o monedă; p. e x t. monedă. Controlul asupra volumului de semne monetare. 7. Emblemă. Ridicaţi semnele Urbei înspre-a cerului oştire şi strigaţi, eminescu, o. iv 135. Expr. Sub semnul cuiva sau a ceva = sub egida, sub auspiciile cuiva sau a ceva, avînd ca simbol ceva. 8. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire, suvenir. Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta. EMINESCU, O. I 127. — Pl. şi: (învechit) semtiuri (kogXlniceanu, s. 15). SEMNĂ, semnez, vb. I. Tranz. A iscăli ceva pentru confirmare; a certifica, punînd o iscălitură. Sergentul Jftodiu Dumitru se veseli cumplit la ideea că Radu Comşa poate vrea să dreseze un proces-verbal cu rezultatul inspecţiei şi să semneze in condică. C. PETRESCU, î. II 173. Tăcu in fine Azo, dar faţa contractată Şi ochii coperindu-şi cu mina ce-a semnat Sentinţa ce pe fiu-i la moarte-a condamnat, îşi năbuşi in pieptu-i simţirile-i de tată! mace-donski, o. i 250. Expr. A semna în alb v. a 1 b1. ✓ SEMNĂL, semnale, s. n. 1. Semn convenţional (acustic sau optic) folosit pentru a transmite la distanţă o înştiinţare, o comandă. Un cornist chema cu semnale prelungi, sadoveanu, o. vii 229. La un canton, un clopot sună muzical un semnal, iar ecoul metalic al toamnei îl prelungi îndelung deasupra miriştilor. C. PETRESCU, s. 169. Domnul P. ne spune că se va da semnalul alergării îndată ce se vor cintări concurenţii. NEGRUZZI, s. I 40. Semnal luminos (sau electric) = semafor (3). Semnalul electric a dat drumul altui torent de trecători. C. PETRESCU, A. 324. -$• Sunet convenţional pentru recunoaşterea diferitelor posturi de radio. Sunet de corn sau împuşcătură prin care se anunţă începerea bătăii la vînătoare sau încetarea zgomotului făcut de bătăiaşi. 2. F i g. Tot ceea ce anunţă sau determină începi.rea unei acţiuni sau îi serveşte ca impuls. Povestea cu acest Chirilovici fusese cel dinţii semnal de vrajbă intre copii. c. petrescu, c. v. 98. Ţi-i somn. .. —A, nu! Şi pleoapele lui mari ca două obloane de-abia se ridicau. Era semnalul plecării, bassarabescu, v. 19. Sosirea acestui domn in Bucureşti a fost semnalul a mari calamităţi pentru ţară. ghica, s. 29. E x p r. A da semnalul (pentru o acţiune) = a face primul gest (menit să antreneze şi pe alţii într-o acţiune), a lua iniţiativa, a da tonul. Semnalul popasurilor ea îl dădea, fugind înainte şi aşezîndu-se pe cite-o bancă. ibrăileanu, A. 155. Dejaset dete semnalul aplaudării. alecsandri, o. P. 131. 8. (Psih.) Indiciu, indicator al unui fenomen sau al unui obiect din mediul înconjurător care, prin intermediul scoarţei cerebrale, determină organismul să reacţioneze într-un anumit fel. 4. Aparat sau instalaţie care serveşte drept avertisment, semnalează o primejdie; p. e x t. sunetul emis. Marfarul se mlădia, gonea din ce în ce mai repede, sunau semnalele cantoanelor. CAJÎU.AR, N. ii 230. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, dec dată s-aude un şuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte şi trenul se opreşte, caragiale, m. s. 22. + Semn convenţional care pune în evidenţă prezenţa şi poziţia unui corp, a. unui loc sau a unui punct. Semnal topografic = construcţie de lemn, de metal sau de piatră vizibilă la distanţă, care pune în evidenţă poziţia unui punct pe teren. SEMNALĂ, semnalez, vb. I. Tranz. (De obicei urmat de determinări în dativ) A atrage atenţia cuiva asupra unui fapt, a avertiza pe cineva despre ceva. Drept răs-punst el a semnalat duşmanului său statornic gîndid ce aveau turcii de a-l prinde, iorga, h. i 321. SEMNALARE, semnalări, s. f. Acţiunea de a se m-n a 1 a şi rezultatul ei. Ministend Comerţului Interior şi organele sale au datoria să ţină seama de cerinţele populaţiei, să asculte semnalările şi sugestiile lucrătorilor din comerţ, scînteia, 1953, nr. 2756. SEMNALIZA, semnalizez, vb. I. Tranz. A da, a transmite semnale (la distanţă); a comunica cu ajutorul semnalelor. SEMNALIZĂKE, semnalizări, s. f. 1. Acţiunea de a semnaliza şi rezultatul ei; înştiinţare, comunicare prin semnale. Mai mult succes avu telegraful cu semnalizări mute. Gică Elefterescu ridică mina în sus agitind un steguleţ invizibil, pe care totuşi Elvira Elefterescu îl văzu din celălalt capăt. c. PETRESCU, c. V. 181. 2. (Psih.) Punerea organismului în legătură cu mediul înconjurător, prin anumite semnale. Sistem de semnalizare — totalitatea semnalelor prin care organismul se SEMNALIZATOR — 97 — ■SENIN pune în legătură cu mediul înconjurător, prin intermediul scoarţei cerebrale. 3. (Concretizat) Instalaţie de semnale, pe un aerodrom, ia o cale ferată, într-un port, la răspîntii de străzi, cu ajutorul cărora se fac comunicări la distanţă. Semnalizare automată. SEMNALIZATOR1, semnalizatori^ s. m. Persoană care transmite semnale, care semnalizează. SEMNALIZATOR2. semnalizatoare, s. n. Semafor. Indicator luminos folosit la autovehicule pentru a marca direcţia şi sensul în care se vor orienta acestea. SEMNALMENT, semnalmente, s. n. (Mai ales la pl.) Totalitatea datelor, caracterelor exterioare după care o persoană poate fi identificată. Cu semnalmentele luate, cu broşurile confiscate, după un interogatoriu scurt şi după o morală lungă, prefectul, vă dădu drumul, pas, z. ii 92. îşi lămurea el venirea bătrînului, care aducea, după toate semnalmentele, cu cantonierul Petrache. POPA, V. 151. Ochii negri, faţa albă, Păr întunecat şi mare, Inima un sloi de gheaţă. Alte semnalmente:, n-are. Topîrceanu, b. 58. SEMNĂRE, semnări, s. f. Acţiunea de a semna şi rezultatul ei; iscălire. Dacă îmi reuşeşte şi obţin semnarea contractului, am bani. baranga, i. 215. SEMNATĂR, -Ă, semnatari, -e, s. m. şi f. Persoană care semnează (în virtutea unei împuterniciri) un act, un tratat, o convenţie. SEMNĂTURĂ, semnături, s. f. Semnarea unui text de către autorul lui sau de către cel care şi-l însuşeşte; numele cuiva scris de propria lui mînă (şi de obicei într-un fel greu de imitat) în josul unui text, ca o dovadă că redactarea îi aparţine sau că este de acord cu ea; iscălitură. E scrisoarea ta?Escrisul tău?Esemnătura ta? Recunoşti? baranga, i. 188. Pe un petec de hîrtiey o mînă nedeprinsă cu scrisul trăsese im singur cuvînt: « Mulţumesc ». Fără semnătură. Fără nimic. c. petrescu, c. v. 275. Desfăcu'. . . scrisoarea cea mototolită din mini. . . se uită pe ea, şi faţa lui se adinei din ce în ce. Ajunse Ia semnătură, eminescu, n. 76. SEMNIFICĂ, pers. 3 semnifică,' vb. I. Intranz. A avea înţelesul de. . ., a însemna. SEMNIFICATIV, -Ă, semnificativi, -e, adj. 1. Care exprimă (cu claritate) ceva, care pune în evidenţă un înţeles precis; care are o (anumită) semnificaţie. Către sfîrşit, s-a mai petrecut o mică şi semnificativă întîm-plare. camil petrescu, u. N. 108. Două fapte. . ■ înregistrate — lucru foarte semnificativ — în înseşi analele mun-tene. hasdeu, I. v. 258. 2. Care exprimă ceva fără a fi nevoie de vorbe, care face aluzie la ceva, plin de înţeles; expresiv. Asupra operei s-a păstrat aproape o jumătate de veac după moartea umilitului şi ofensatului o tăcere semnificativă, sadoveanu, E. 85. Nimic in Caragiale nu e simplă glumă. Fiecare a haz o de care rîde spectatorul este semnificativ, ibrăi-LEanu, s. 70. •$> (Adverbial) Membrii comisiei s-au privit semnificativ, sadoveanu, E. 163. Zice că-i cotrobăiesc in lucruri. . . — Zice? întrebă apăsat, semnificativ. Elena Lipan. c. petrescu, c. v. 84. Colonelul tuşi semnificativ. SAHIA, N. 81. 3. Care are însemnătate; important. Trebuie să subliniem că ne aflăm înaintea lucrării unui scriitor tînăir, abia la primele sale manifestări literare mai semnificative. CONTEMPORANUL, s. îi, 1951, nr. 223, 2/6. SEMNIFICAŢIE, semnificaţii, s. f. 1. Conţinut semantic al unui cuvînt, înţeles, sens; accepţie. Aceste cuvinte. . . nu s-au ales desigur la întîmplare dintre toate vorbele limbii romîneşti şi nu sînt lipsite de o semnificaţie asupra căreia să se poată medita, bogza, a. î. 419. 2. Valoare simbolică a unui lucru; înţeles, noimă, tîlc; p. ext. însemnătate, importanţă. Ne pierdem în amănunte fără nici o semnificaţie, BARANGA, i. 206. Privirea avea o semnificaţie de toţi înţeleasă, c. PETRESCU, C. V. 89. O premieră de teatru capătă de cele mai multe ori o mare semnificaţie, sahia, u.r.s.s. 145. SEMUÎ vb. IV v. asemui. SENĂT, senate, s. n. 1. Corp legislativ în unele ţări, alcătuit din membri aleşi, cooptaţi sau numiţi şi care împreună cu Camera deputaţilor constituie corpurile legiuitoare. Senatul insulei ajunsese a alcătui legi de drept comercial şi maritim. BART, S. M. 47. 2. (învechit) Sfat al bătrînilor, consiliu al sfetnicilor. V. divan. Craiul, în supărarea sa, chemă senatul ţării, bătrînii noroduhii să chibzuiască şi să judece ce ar fi de făcut. rETEganul, p. v 20. + (în vechea organizare a învăţămîntului universitar) Consiliu restrîns de profesori aleşi de profesorii înşişi, a cărui atribuţie era să ajute pe rector în conducerea universităţii. 3. (în Roma antică) Organ superior de conducere a statului în timpul republicii; (sub imperiu) consiliu consultativ cu un rol politic minor. SENATOR, senatori, s. m. Membru al unui senat. SENATORIAL, -A, senatoriali, -e, adj. Care ţine de senat, care se referă la senatori, de senator. Comisie senatorială. S£nA s. f. (Cu sens colectiv) Frunze uscate de simi-nichie (întrebuinţate ca purgativ şi diuretic). Ceai de senă. SENÎT s. n. v. sinet. SENÎL, -A, senili, -e, adj. Care ţine de bătrîneţe, caracteristic bătrînilor; de bătrîn. Degenerescenţa senilă este caracterizată prin atrofia elementelor nobile şi specifice ale ţesuturilor. marinESCU, p. a. 59. Sultani... imorali stăpîneau un popor care trecea subit de la vînjoasa bărbăţie la moleşirea senilă, iorga, l. i 389. SENILITATE s. f. Caracterul a ceea ce este senil; slăbire a corpului şi a facultăţilor intelectuale, cauzată de bătrîneţe ; bătrîneţe. SENÎN1 s. n. Seninătate, claritate (a cerului), limpezime. în ziua aceea. . ■ era un senin pe ceri şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ţi venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. CREANGĂ, a. 64. Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într-un lac mare şi limpede ca seninul ceriului. EMINESCU, N. 6. <$> (Poetic) Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăşi de in Ce-n miini cu amforele goale îşi umplu ochii det senin, macedonski, o. i 64., Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborît cu-al meu senin Şi m-arn născut din ape. EMINESCU, o. I 170. Loc. a d v. (Aşa ca) din senin = dintr-o dată, pe neaşteptate, pe negîndite, fără veste, fără motiv. Mă tem, mamă! Mă tem pentru viaţa lui. — Ce-i cu tine? Aşa din senin ? Nu te-nţeleg. DAVIDOGLU, M. 17. Bătăi însă a suferit nenumărate, mai pe dreptate, dar mai mult din senin. rebreanu, i. 116. De cum începu hora, fata cea frumoasă . . . veni ca din senin şi iară se prinse Ungă dlnsul. ispirescu, l. 187. SENÎK2, -A, senini, -e, adj. 1. (Despre cer) Fără nori; (despre timp) limpede, clar, curat, liniştit, calm. Cerid e senin şi albastru ; în depărtare, catargele îşi flutură in bătaia vintului steagurile colorate. DUNÂREANU, ch. 84. Sirenele-ţi cîntau în nopţi senine Eternele legende-ale iubirii. ANGHEL-IOSIF, c. M. II 141. Era ziua mult senină, Munţii pluteau în lumină, Văile-n tăcere lină. alecsandri, p. i 110. + (Poetic) Luminos. Trecu o zi, trecură trei Şi iarăşi, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine, eminescu, o. i 171. SENINĂTATE — 98 - SENSIBILIZARE 2. F i g. (Despre oameni, despre expresia figurii lor, despre manifestări ale lor) Care exprimă mulţumire sufletească, care nu e tulburat de frămîntări; luminos, liniştit. Şi-a luat căciula, a zvîrlit dăsaga pe umăr şi a pornit-o senin spre casa lui. popa, v. 100. De-a mai mare dragul să fi privit pe Davidică, flăcău de munte... cu pletele creţe şi negre ca pana corbului; cu fruntea lată şi senină. creangX, a. 85. O luntre aurită veghea pe undele limpezi ale lacului lîngă poartă; şi-n aerul cel curat al serii tremurau din palat cîntece mîndre şi senine. EMINESCU, N. 6. — Variantă: scrin, -ă (coşbuc, P. ii 138) adj. SENINĂTĂTE, seninătăţi, s. f. 1. Calitate a cerului sau a timpului senin; limpezime, lumină. (Concretizat) întinsul, adîncul senin al văzduhului, limpeziş. Soarele se ridica încet în seninătatea adînc albastră a cerului. EMINESCU, la CADE. 2. F i g. Expresie senină a chipului. Seninătatea gravă a Saşei se întunecase în umbra unei melancolii dureroase, ce părea că înrîureşte deopotrivă pe toţi dimprejur. d. zamfirescu, R. 11, Calm, linişte sufletească. Cu aceeaşi seninătate cu care pregătea paturile pentru ceilalţi bolnavi, îşi aşternu şi lui un pat. mironescu, s. A. 129. SENIN15ŢĂ s. f. v. scnineţe. SENINÎŢE s. f. (Rar) Seninătate. (Cu pronunţare regională) Sănineţa orizontului. . . îmi arătă că întru In regiunea munţilor, negruzzi, s. i 308. — Variantă: scninâfă (negruzzi, s. i 289) s. f. SENIOR1 adj. m. (Pe lîngă un nume propriu de persoană, în opoziţie cu junior) Cel mai în vîrstă dintre doi oameni care poartă acelaşi nume şi care trăiesc în acelaşi mediu. Primul portret cunoscut al lui Ion-vodă este acel ce l-am descoperit şi cumpărat noi în 1862. ■ ■ la buchinistul Igel senior. HASDEU, i. v. 236. — Pronunţat: -ni-or. SENlOK2, seniori, s. m. (în orînduirea feudală din apus) Stăpîn al unui domeniu feudal; nobil. Flutura în jurul persoanei sale o îngăduitoare aparenţă de senior. vornic, p. 188. — Pronunţat: -ni-or. SENIOR3, -oară, seniori, -oare, s. m. şi £. (Mai ales la pl.) Sportiv care a depăşit vîrsta de 21 de ani (la băieţi) S2U de 18 ani (la fete). — Pronunţat: -ni-or. SENI01UÂL, -A, senioriali, -e, adj. Care aparţine unui senior, de senior, al seniorului. Pregătirile de vină-toare în curtea castelului seniorial. ODOBESCU, la cade. — Pronunţat: -ni-o-ri-al. SENS, sensuri, s. n. 1. înţeles, semnificaţie, accepţie. Sens propriu. Sens figurat, cu Iar din toată învălmăşeala asta... ieşea ceva care dădea un sens pămîntesc iadului, popa, v. 215. Conţinut noţional sau logic. Ce să adaug? îmi dictezi de un sfert de oră cuvinte fără nici un sens. baranga, i. 188. Nu înţeleg semnele chineze, dar ilustraţiile mă ajută să pricep sensul povestirii, stancu, u.r.s.s. 153. 2. Temei raţional, logică, raţiune^ioimă. Pe de altă parte, ce sens poate avea un atac de front cu un ploton. CAMII, PETRESCU, u. N. 320. La ce?. . . Oare totul nu e nebunie? Au moartea ta, înger, de ce fu să fie? Au e sens în lume? Tu, chip zîmbitor, Trăit-ai anume ca astfel să mori? EMINESCU, O. I 40. + Rost, scop, menire. Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soartă. EMINESCU, o. i 36. L o c. a d v. Fără sens = fără rost, la întîm-piare. Merg acum fără sens. Ştiu că trebuie să cobor la gară, insă n-o iau intr-acolo. SAHIA, N. 24. 3. Direcţie; orientare. în gara Mărăşeştilor s-au aprins luminile şi din ea au plecat două trenuri în sensuri opuse. SAHIA, n. 24. Sens unic = sistem de circulaţie (aplicat în special pe străzile cu mare afluenţă) potrivit căruia toate vehiculele trebuie să circule într-o singură direcţie, pe toată lăţimea părţii carosabile. 4. (în expr.) într-un anumit sens= privind lucrurile într-un anumit mod, dintr-un anumit punct de vedere, sub un anumit raport. într-un anumit sens, nu-ţi trebuie prea mult curaj, ca să alergi înainte. CAMIL petrescu, u. n. 398. în sensul cuiva — potrivit vederilor, părerilor cuiva. [Brîncoveanul] era destul de tare pentru a-şi permite să trăgăneze executarea unei porunci. . . pînă-şi va procura alta, în sensul său. iorga, i,. i 348. SENSÎBIL, -A, sensibili, -e, adj. 1. (Despre oameni, uneori urmat de determinări introduse prin prep. «la») Care are o sensibilitate ascuţită, care resimte puternic orice impresie fizică sau morală. Sensibil la frig. Sensibil la ironie, czd Cine ţi-a spus dumitale că pentru a fi fericit e interzis să fii sensibil? SEBASTiAN, T. 79. [Dionis] pare foarte sensibil, eminescu, n. 77. 4* Care poate fi uşor mişcat, impresionat; simţitor, " impresionabil, emotiv. + (Despre organe) Care reacţionează la cea mai uşoară excitaţie exterioară. Ureche sensibilă. Stomac sensibil. 2. (Despre materie, lucruri, fenomene etc.) Care poate fi perceput prin simţuri; care produce o senzaţie sau o impresie. V. concret, material. + Care se poate uşor constata; vădit, simţitor, apreciabil. Preţurile au înregistrat o sensibilă scădere. B. (Despre instrumente sau aparate) Care funcţionează sub acţiunea unui anumit agent (ca diferenţa de temperatură sau de greutate, schimbarea de presiune etc.). Balanţă sensibilă. Placă sensibilă. SENSIBILITĂTE, sensibilităţi, s. f. 1. Facultatea de a simţi, de a reacţiona la excitaţii; acuitate a simţurilor; capacitatea de a avea senzaţii. Poate că în acea singură clipă [a morţii] e concentrată toată sensibilitatea, în creier fiind chiar sediul vieţii. Dar unele insecte au senzaţii chiar după ce sînt decapitate, bart, S. m. 78. 2. Capacitate de reacţie afectivă; intensitate afectivă; emotivitate. Erau oameni normali. . . unii din ei poate cu o sensibilitate prea acută, CAI/ENESCU, E. 31. Sensibilitatea noastră e mai ascuţită şi nu s-a tocit prin contactul cu primejdiile zilnice, rebreanxj, r. n 101. [Radu] se făcuse de o sensibilitate care nu era de loc extraordinară vîrstei lui. vi,AHUŢĂ, o. A. i 90. + (în artă şi literatură) Impre-sionabilitate deosebită la tot ceea ce trezeşte emoţii estetice; receptivitate artistică. Sensibilitatea criticului se manifestă în cea mai profundă vibraţiune a ei.. . în admirabilul studiu asupra dramei « Năpasta ». deme-trescu, o. 170. 3. Calitate a unui instrument sau a unui aparat de a reacţiona la valori sau variaţii foarte mici ale intensităţii unor agenţi externi (ca diferenţa de temperatură sau de greutate, schimbarea de presiune etc.). Sensibilitatea seismografului. Sensibilitatea balanţei. SENSIBILIZA, sensibilizez, vb. I. Tranz. fact. 1. A mări sensibilitatea (unui ţesut, a unui muşchi etc.) la o excitaţie din afară; a face să devină (mai) sensibil. + (Tehn.) A extinde intervalul de variaţie a unei mărimi, în care un sistem fizico-chimic îşi menţine o anumită sensibilitate. 2. (Rar) A concretiza, a materializa. Am rămas refractar la toată această lecţie de viaţă practică.. . sensibilizată in lire sterline. gai»action, o. i 9. SENSIBILIZARE, sensibilizări, s. f. Acţiunea de a sensibiliza şi rezultatul ei. SENSIBILIZATOR — 99 — SENZAŢIE SENSIBILIZAT ()B, sensibilizatori, s. m. (Fiz.) Substanţă care, adăugată în stratul fotosensibil al unui material fotografic (placă, film), face ca acest material să fie impresionat de anumite radiaţii. SENTENŢIOS, -OĂSĂ, sentenţioşi, -oase, adj. (Despre stil, fraze etc.) Care conţine sentinţe, maxime; p. e x t. care are caracter, ton de sentinţă. El îndulceşte [expresia] adăogînd in acel stil sentenţios şi banal pe care îl luase şi din «Ceasornicul domnilor». IORGA, I,. I 100. + (Despre oameni) Care vorbeşte în maxime; p. e x t. care foloseşte un ton emfatic, doctoral. (Adverbial) [D-ra Cucu:] Nu vezi? (Sentenţios) Dommde Miroiu, cind cineva, un profesor, dă 22 de mii de lei pentru o carte, asta nu e lucru curat. SEBASTIAN, X. 281. Magda muşcă, nu sărută, zisei eu sentenţios, hogaş, m. n. 48. Peruianu vorbea sentenţios, lăsînd tonul după fiecare propoziţiune. vlahuţĂ, o. a. ni 85. SENTIMENT, sentimente, s. n. 1. Atitudine emoţională a omului faţă de realitate; simţămînt. Un sentiment de adîncă evlavie. . . mă încovoia cucernic lîngă blîndul şi cucernicul moşneag. GALACTION, o. i 92. Eu, Dafine, de şapte ani am în inimă numai un gînd, amorul; numai un sentiment, amorul, negruzzi, s. m 438. Cercările poetice tipărite la 1839 sînt pline de sentiment patriotic. RUSSO, s. 153. + Afecţiune. Avea pentru mine un sentiment de frate mai mare, dispus să ocrotească şi să sprijine în mine ceea ce era comuti in noi. sadoveanu, e. 160. Păstram pentru ei un sentiment delicat, id. N. F. 144. El simte, cald, un sentiment de frate, Cu cel eliberat, cu cine-i rob. D. botez, f. s. 21. 2. Facultatea de a simţi, de a cunoaşte, de a aprecia ceva ; conştiinţă. Sentimentul propriilor forţe. c=i Sentimentul naturii apare în proza romînească o dată cu Alecu Russo. vianu, a. p. 73. + Credinţă, impresie intimă. [Oamenii din ţara Oltului] niciodată nu sînt părăsiţi de sentimentul că lumea, în nici o altă parte, n-ar putea fi mai frumoasă ca aici. bogza, c. o. 274. Avea sentimentul că Ana a intrat în viaţa lui intimă, că-l observă. vlahuţă, o. a. iii 79. — Variantă : (învechit) simtim6nt (isXlcescu, o. i 233, ALEXANDKESCU, M. 5) S. n. SENTIMENTAL, -Ă, sentimentali, -e, adj. 1. Care exprimă (sau trezeşte) sentimente duioase, nostalgice; (peiorativ) dulceag. Ton sentimental, a Cu ochi ca două flori de cicoare, cu plete aurii. ■ . ar fi fost prea * romantic », prea obişnuit, prea sentimental. ibkăii.îCAXIJ, S. 7. De ce, doamna mea? o întrerupse Andrei cu mlădierea de glas cea mai sentimentală din lume. hogaş, h. 99. Ce tot înţelegi tu [zicînd] că-ţi plac frazele sentimentale, dar numai prin cărţi, nu şi aiurea? Ghica, A. 89. Care muzică vă place mai mult, doamna mea ? ■ . . cea italiană sau cea germană? — Cea italiană, domnule director, căci e mai sentimentală! alECSAndri, t. i 289. <$> (Adverbial) Rugată, a venit la piano d-na M. A cîntat sentimental «serenada lui Schubert». ibrăilEanu, a. 99. + Care se referă la sentimente, afectiv. In umd din basmele care, de veacuri. . . se şoptesc ultimei generaţii de cătră bătrîni. . . se găseşte fixat un personagiu care simbolizează situaţia mea sentimentală din astă-seară. sadoveanu, E. 85. 2. (Despre persoane) Care denotă o sensibilitate accentuată, exagerată, în manifestările căruia precumpăneşte sentimentul, care se lasă uşor stăpînit de sentimente duioase. Caragijle a fost un om pr.ofund gînditor şi profund sentimental. &-*.? >oveanu, E. 143. Şi iată, ca-n atîtea rînduri, Ai devenit sentimental Privind cu ochii duşi pe gînduri Pantoful delicat de bal. TOPîrceanu, b. 66. <0> (Substantivat) îl socotea un om slab, dezarmat şi încă mai rău decît toate: un sentimental, c. petrescu, a. 359. SENTIMENTALISM, (2) sentimentalisme, s. n. 1. Tendinţa de a exagera rolul şi valoarea sentimentelor, de a aprecia lucrurile numai din punct de vedere afectiv sau de a da în mod obişnuit precădere acestui criteriu. Fusese la Cernăuţi la şcoală şi se hrănise cu lecturi romanţioase, care dezlănţuiră în el un sentimentalism vaporos-CAI.1XESCU, E. 58. A pune sentimentalism în relaţiile df afaceri înseamnă a compromite şi afacerile şi sentimentul, REBREANU, R. II 47. Durerile imaginare au dispărut, falş ui sentimentalism ■ . . dragostea aceea stupidă, etalată ca pe o tarabă, nu se mai vede. anghel, pr. 185. <*. Expr. A cad ca în sentimentalism = a deveni sentimental. 2. Gest, atitudine, comportare de om sentimental. Cine umblă cu scrupuluri feciorelnice e osindit mai dinainti să fie strivit de cei ce nu cunosc nici măcar din nume astfel de sentimentalisme romantice! rebreanu, r. i 22. SENTIMENTALITATE s. f. Caracter, fel de a fi al unei persoane sentimentale, predispoziţie spre exagerarea sentimentelor. Aceştia, oamenii noi, simt pînă la sentimentalitate după predecesorii adormiţi în indiferenţă. IORGA, L. I 17. -f- Lirism sentimental. Prima fază a lui Conachi... e vremea sentimentalităţii fals-exagerate. ibrăilEanu, sp. cr. 56. Reacţie afectivă specifică a cuiva faţă de realităţile vieţii. în « Dumbrava minunată * e natura şi mitologia noastră, sînt obiceiurile, credinţele şi eresurile noastre, e sentimentalitatea, e atitudinea noastră faţă de lucrurile noastre, ibrăilEanu, s. 5. SENTIMENTALIZA, sentimentalizezi vb. I. I n-tranz. (Rar) A se comporta ca un sentimental, a se deda la efuziuni sentimentale. Şedeau nu numai noaptea sub salcimt ci cutreierau desculţi, sentimentalizînd şijurîn-du-şi unul altuia dragoste pînă la mormînt. CÂUNESCU, E. 59. SENTINÉLA s. f. v, santinelă. SENTINŢĂ, sentinţe, s. f. 1. Hotărîre, decizie a unei instanţe judecătoreşti. Desfăşură hîrtia ce i se boţise în mînă şi citi sentinţa curţii marţiale a diviziei care ostndea la moarte prin ştreang pe sublocotenentul Svo-boda. rebreanu, p. s. 23. Intr-un proces pentru restituire de salar. . . tînărul 1 riboianu, printr-o sentinţă foarte bine motivată, a respins acţiunea ministerului ca nefundată. vlahuţă, o. a. m 22. Publicul numeros aşteaptă cu nerăbdare ca un judecător aspru, care are să-şi dea sentinţa, alecsandri, o. p. 131. <)* Sentinţă de moarte — sentinţă de aplicare a pedepsei cu moartea. Sta in fereastră neliniştit, parcă aştepta sentinţa de moarte, nu ştia ce să gîndească, nici gîndea ceva, era un amestec fără şir de icoane turburi, îmbătătoare. EMINESCU, n. 75. F i g. Veştejire, blam. Nu meritam aspra-ţi sentinţă, cara-giale, o. III 214. 2. Maximă, aforism. Tablele erau pline de schemele unei sisteme lumeşti imaginare, pe mărgini cu portretele lui Platón şi Pitagora şi cu sentinţe greceşti. EMINESCU, N. 45. <$> (Ironic) Păstrează înţdeptele-ţi sentinţe pentru copiii tăi. BOLINTINEANU, O, 364. Deviză. Minutu-acela-n veci mă munceşte Ca o sentinţă e-n mintea mea. alexandrescu, m. 64. SENZĂŢIE, senzaţii, s. f. 1. Fapt de conştiinţă produs de acţiunea unui excitant asupra organelor de simţ. Senzaţia nu este înlr-adevăr decît legătura directă dintre conştiinţă şi lumea exterioară, transformarea energiei excitaţiei exterioare in fapte de conştiinţă. LENIN, O. XIV 40. Numai %,aţr ajutorul senzaţiilor omul poate să cunoască lumea exterioară. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 109. Unele insecte au senzaţii chiar după ce sînt decapitate. bart, s. M 78. <$• (Cu o determinare arătînd natura sau calitatea) Senzaţie vizuală. Senzaţie auditivă. t=i Se simţi Julgerat de o senzaţie tare, zguduitoare, vornic, p. 77. Bozan simţi o plesnitură în cap şi durerea părea alta decît aceea pe care a simţit-o în clipa prăbuşirii cu podul rulant. L-a inundat ceva cald, intr-o senzaţie de moleşeală plăcută. SAHIA, n. 37. Senzaţia căderii în vid SENZAŢIONAL - 100 — SEPARAŢIE * aşa de vie, incit simţi cum se taie respiraţia. barT, s. M. 41. Auzi vîjiind pe sub vagon o apă repede şi puternică ce parcă numai cu acest vuiet al ei iţi dă o senzaţie de răcoare. vlahuţĂ, o. a. iii 32. E x p r. A avea senzaţia «ă.. • = a simţi, a i se părea, a avea impresia că . . . Avea senzaţia că virful urechilor a devenit sfănnicios ca porţelanul. C. petrescu, c. v. 137. îndată ce puse capul pe pernă avu senzaţia că trupul i-a amorţit, rebreanu; P. s. 163. -^Simţire. Aprins la faţă şi descumpănit, am luat buchetul de trandafiri şi am ieşit din clasă. Stranii senzaţii încercau sufletul meu. Simţeam in mine ceva plăcut şi cald. GALACTION, o. I 59. + Percepţie. Imaginea lui Eminescu e măreaţă, e sublimă. Ea ne dă senzaţia imensităţii spaţiului, aproape noţiunea nemărginirii. GHEREA, ST. CR. iii 370. 2. (De obicei la pl.) Ceea ce are un caracter senzaţional, impresionează în mod violent simţurile, imaginaţia, constituie un prilej de emoţii violente. Nu senzaţii trebuie să căutăm, ci o conlucrare de la postul hărăzit fiecăruia în vederea operei obşteşti. CONTEMPORANUL, S. ii, 1956, nr. 483, 1/2. Avidă de senzaţii, ahtiată de o lume uşuratică, femeia asta cuminte, înţeleaptă ajungea frivolă, mincinoasă şi violentă. BART, E. 226. Loc. adj. Dc senzaţie = senzaţional. Se cetesc traduceri... literatură inferioară de senzaţie, sadoveanu, E. 23. Se adtncise in citirea unui roman de senzaţie. BART, E. 252. S-a petrecut. . . un incident de ?itare senzaţie, caragiale, o. iii 201. E x p r. A Jaco senzaţie = a produce o impresie foarte puternică, a trezi un interes deosebit, a face vîlvă. Căruciorul cu îngheţată făcea senzaţie. bogza, a. î. 594. O coţofană Fără ocupaţie A adus o veste-n goană Şi-a făcut senzaţie. Topîrceanu, b. 46. Intrarea noastră în sat făcu o mare senzaţie. BOLINTI-NEANU, o. 268. + Lucru, persoană, eveniment care produce impresie. Senzaţia serii a fost Nadina in « dansul apaşilor », ultima noutate pariziană, rebreanu, r. i 265. SENZAŢIONAL, -A, senzaţionali, -e, adj. Care impresionează puternic, emoţionează, uimeşte, interesează în cel mai înalt grad; care face senzaţie (prin caracterul său neprevăzut sau excepţional). Sint amîndoi o pereche senzaţională. CĂIJNESCU, E. o. I 89. Publică în revista sa un document senzaţional, sadoveanu, E. 156. Titu Herdelea cobori scara ca şi cînd ar fi aflat ştirea cea mai senzaţională. rebreanu, R. II 81. Azi dimineaţă întreagă strada Fidelităţii a fost viu emoţionată de o senzaţională dramă pasională, caragiale, o. ii 88. SENZITÎA7, -A, senzitivi, -e, adj. 1. Care se raportă la simţuri sau la senzaţii; senzorial. Organ senzitiv. 2. înzestrat cu sensibilitate, sensibil. Plante senzitive. Mimoză senzitivă (şi substantivat, f.) v. mimoză. SENZORIAL, -A, senzoriali, -e, adj. Care se raportă la organele de simţ, care se realizează prin simţuri. Cunoaştere senzorială. Organ senzorial. SENZUAL, -A, senzuali, -e, adj. 1. Care ţine de simţuri, care desfată simţurile. Omul acesta, care pare că nu caută decit plăcerea senzuală, e consumat de patimă eterică, ideală, de iubirea către Anna. IONESCU-RION, c. 83. 2. (Despre oameni, adesea substantivat) înclinat spre plăcerile trupeşti, spre senzualitate. Se scriau cronici. . . cum a ştiut... să devie soţul iubit ş't'răsfăţat al acestei bătrine senzuale, vlaiiuţa, o. a. in 7- + Care trădează, exprimă senzualitate. Femeie de o frumuseţe neliniştitoare, voinică, dar mlădioasă, cu mişcările senzuale, camil petrescu, T. ii 174. SENZUALISM s. n. 1. Doctrină filozofica, bazată pe recunoaşterea senzaţiei ca singura sursă a cunoştinţelor noastre despre lume. 2. înclinare spre plăcerile simţurilor; erotism. SENZUALÎST1, -A, senzualişti, -ste, adj. Care se referă la doctrina filozofică a senzualismului, care aparţine senzualismului. Filozofie senzttalistă. Şcoală seti-zualistă. SENZUALÎST3, -Ă, senzualişti, -ste, s. m. şi f. I. Adept al senzualismului (1). 2. (Impropriu) Senzual. Pină aici el [Don Juan] (şi păstrează caracterul de senzualist decis, ionescu-rion, c. 83. SENZUALITATE, senzualităţi, s. f. 1. înclinare spre plăcerile trupeşti. Cu stigmatul ăsta de senzualitate nu poţi sfirşi totdeauna ce-ai liotărît cuminte, c. PETRESCU, î. I 13. 2. Sensibilitate senzorială. Adela mînincă puţin şi pe alese, dar cu poftă. Are senzualitatea fină. ibrăileanu, a. 87. SEP ALA, sepale, s. f. Fiecare dintre frunzele (modificate) care alcătuiesc caliciul unei flori. SEPARA, separ, vb. I. Tranz. A face să nu mai fie împreună ; a despărţi, a izola. Dezvoltarea industriei, a agriculturii şi tehnicii, care nu pot fi separate de dezvoltarea ştiinţei, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 308, 5/1. SEPARABIL, -A, separabili, -e, adj. Care se poate separa, care poate fi despărţit. SKl'AItAKi:, separări, s. f. Acţiunea de a (s e) separa; despărţire; diferenţiere. SEPARAT, -A, separaţi, -te, adj. Care se găseşte izolat, care nu comunica, nu se confundă cu alţii; deosebit; care a fost despărţit sau izolat dintr-un complex. V. distinct. Casa lui Toderici găzduia, in două odăi separate, gînduri şi intîmplări din două lumi. VORNIC, p. 179. Nu e de loc adevărat că artiştii mari şi-au creat o lume separată. Ei au luat o parte adincă la durerile altora. ionescu-rion, c. 105. <$• Pace separată = pace pe care o încheie un stat în mod izoiat, separîndu-se de aliaţii săi de război. Expr. A îacc opinie separată v. opinie. SEPARATISM s. n. Tendinţă de separare, de izolare, de desprindere dintr-un grup social constituit. V. sectarism. SEPARATÎST, -Ă, separatişti, -ste,' adj. Care se separă, se izolează de majoritate. V. sectar. Sîntem fiii linei burghezii egoiste, separatiste şi grozav de neprevăzătoare. galaction, O. I 337. I-ani făcut să înţeleagă trebuinţa d-a nu fi ultraromim separatişti, ghica, a. 584. <$> (Substantivat) în marea luptă pentru unire, deputaţii ţărani au rezistat la toate încercările. . . separatiştilor. KO-gXlniceanu, s. a. 222. SEPARATOR1, separatoare, s. n. 1. Maşină sau aparat care serveşte la curăţirea unei substanţe de altele sau la despărţirea unui element dintr-un amestec prin mijloace fizice. Separator de gaze ■■= aparat pentru separarea gazelor de ţiţei Ia ieşirea lor din sondă. Separator de unt — aparat cu care se separă smîntîna din lapte (în vederea fabricării untului). 2. Aparat sau piesă care separă două porţiuni de conductă electrică sau două piese dintr-un sistem tehnic. SEPARATOR2, -OÂRE, separatori, -oare, adj. Care are calitatea de a separa. SEPARAŢIE, separaţii, s. f. Despărţire, separare. învăţămînUd sovietic nu lasă să se creeze un gol, să se nască separaţie între teorie şi practică. SAIIIA, U.R.S.S. 140. <$> Separaţia puterilor = teză juridică şi politică burgheză care susţine că puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească dintr-un stat au posibi- SEPAREU - 101 - SERĂ litatea de a acţiona independent una de alta. Separaţie de patrimoniu v. patrimoniu. Separaţie de domiciliu = dispensă, premergătoare divorţului, prin care se acordă soţilor dreptul de a avea domicilii legale diferite. SEI’ARÎU, separeuri, s. n. Cameră, boxă separată într-un local public. Inspectorii erau nevoiţi deseori să-şi facă rapoartele într-un separeu la [localul] «Flora». pas, z. ii 143. s£ha s. f. invar. Vopsea cafenie-închisă provenită din viscerele sepiei şi întrebuinţată în'pictură. + Culoare asemănătoare cu a lichidului secretat de sepie; desen făcut cu tuş de această culoare. SfiPIE, sepii, s. f. Moluscă marină cefalopodă, cu corpul oval, prevăzut cu zece braţe acoperite cu numeroase ventuze şi cu o cochilie calcaroasă internă (cînd este atacată, emană un lichid negricios care tulbură apa) (Sepia officinalis). SEPTEMBRIE s. m. Numele lunii a noua a anului; (popular) răpciune. Tot oraşul Chişinăului se adunase ca să privească alergarea de cai, ce se prelungise pină in luna lui septembrie. NEGRUZZi, s. I 35. — Variantă: (învechit) septemvrie (sadoveanu, o. a. iii 123) s. m. SEPTÎMVRIE s. m. v. septembrie. SEPTENTRIONAL, -Ă, septentrionali, -e, adj. Din partea de nord (a globului pămîntesc); nordic. SEPTIC, -A, septici, -e, adj. Infectat cu microbi. Rană septică. <$■ Maladie septică = boală provocată de microbi. SEPTICEMIE, septicemii, s. f. Infecţie generalizată a singelui provocată de un microb. Procesid întreg decurge sub imaginea unei septicemii subacute. babeş, o. a. i 293. Moare brusc, în chip absurd, de septicemie: făcînd o operaţie, s-a tăiat la un deget cu scalpelul. sadoveanu, E. 242. SEPTUAGENAR, -Ă, septuagenari, -e, s. m. şi f. Persoană în vîrstă de şaptezeci de ani sau între şaptezeci şi optzeci de ani. SEPULCRAL, -A, sepulcrali, -e, adj. 1. De mormînt, privitor la mormînt. 2. Ca de mort. Figură sepulcrală. SER, seruri, s. n. Partea lichidă a sîngelui. + Lichid extras din sînge sau preparat pe cale artificială, folosit în scopuri terapeutice. S-au preparat vaccinuri pentru prevenirea bolilor şi seruri pentru a le vindeca. marinESCU, p. A. 74. <$> Ser fiziologic v. fiziologic. SERAJFIC, -A, serafici, -e, adj. De serafim, ca de serafim, îngeresc; f i g. pur, candid, nevinovat. înfăţişarea . . . e serafică ■ . . ochii ei sînt frumuseţea-i cea mai mare. galaction, o. i 244. Era în privirea ei ceva serafic, camii, petrescu, o. n 76. <$> (Adverbial) Nici nu voiam să spun aceasta, se apără, surîzînd serafic, Mirel Alcaz. c. PETRESCU, c. v. 185. SERAFÎM, serafimi, s. m. 1. (în concepţia religioasă) înger de grad superior(reprezentat, pe icoane,cu şase aripi). Gîndul că o asemenea frumuseţe nepămîntească şi gingaşă, că ochii ei viorii de serafim ar putea să fie. ■ . pradă viermilor, îl făcea să se închircească în el însuşi ca înjunghiat. camii, petrescu, o. II 233. Frumoasă ca un serafim. BOUNTINEANU, O. 377. 2. Prapur pe care sînt reprezentate chipuri de îngeri şi care, după ritualul bisericii ortodoxe, se poartă la procesiunile funebre. Crucile, prapurile, sfeşnicele, serafimii, steagurile şi năsălia... cu cari are să se ducă mortul la groapă, marian, î. 249. SERAFÍMIC, -A, serafimici, -e, adj. (Rar) Serafic. Vă pot încredinţa că muzică mai serafimică n-aţi auzit. HOGAŞ, M. N. 116. SERAFÍU, -ÎE, serafii, adj. (Rar) Serafic. Dulce era acea ■noapte Fără şoapte Pe-al Andaluziei plai! Cînd deodat-o armonie Serafie Răsună viu în sarai. Ai.EC-Sandri, p. ii 60. Copila serafie. . . Cîntă-o dulce melodie, Dulce ca sufletul ei. id. ib. m 105. SERÁI, seraiuri, s. n. (Turcism învechit; şi în forma sarai) 1. Palat al sultanului sau al marilor demnitari turci, p. ext. orice palat; (prin restricţie) apartament destinat cadînelor într-un palat turcesc (v. hare tri). Prin mîndrele grădini in cer ridică Seraiuri albe cupole de aur. EMINESCU, o. IV 209. O sidtană jună se uita pe mare De la o fereastră din al ei serai, boijntineanu, o. 101. Nepoata sultanului, Copiliţa hanului... Pe sîrb iată că-l zărea Din serai de la zebrea. Ai.KCSANDRr, p. p. 106. O să-mi fac o pereche de case să le întreacă pe ale urmaşului, saraiuri, bre! nu glumă. Fiumon, c. 172. Reşedinţă; locuinţă. Aici se duseră la saraiul guvernatorului militar. Acest sarai era o casă veche, jumătate dărîmată. boijntineanu, o. 267. Am văzut cu mare bucurie peştera sau, mai bine a zice, saraiul lui, mai bine întemeiat dţcît înainte. DrX-Ghici, r. 116. 2. (Regional) Şură, şopron. Strămurare a descălecat la al nouălea bordei, a dus calul sub un sarai şubred de stuf. sadoveanu, N. P. 375. + Cămară, hambar. (Poetic) S-au mişcat cu repejune pe drumeagul ţarinii; le-a tăiat calea un popîndău ce-ţi aduna grîne în saraiul său subpă-mîntean. sadoveanu, n. p. 46. — Variantă : sarai s. n. SERAL, -A, serali, -e, adj. De seară; (despre forme şi instituţii de învăţămînt) ale cărui cursuri se ţin în timpul serii. Liceu seral. SERALÍE s. f. v. sarailie. SERASCHÉR s. m. v. scraschior. SERASCHIÉR, seraschieri, s. m. (Turcism învechit) Comandant al armatei şi ministru de război în vechiul imperiu turcesc. (Atestat în forma seraschir) Seraschirul turc iscălise fără greutate şi tot fără greutate se grăbise a-şi călca iscălitura, hasdeu, i. v. 164. — Variante: seraselier, seraschir s. m. SERASCHÍR s. m. v. serascliier. SERASÍR s. m. (învechit; şi în forma sarasir) Stofă ţesută cu fir de aur; brocart. Pe rochia ei de sarasir clipeau safire şi pilpîiau rubine, macedonski, o. iii 102. în cap purta naltul calpac de hîrşie fumurie cu fund de serasir, odobescu, s. i 133. ‘ — Variantă: sarasir s. m. SERATA, serate, s. f. Reuniune cu caracter muzical, literar etc. organizată, de obicei, în serile de iarnă; astăzi (mai ales) petrecere de seară cu dans (v. b a 1). într-o săptămînă, Ana cunoscu tot oraşul. Se deteră citeva serate anume pentru dînsa. bassarabescu, s. n. 155. Şi de aceea nu te mire Că-n serate şi petreceri Nici o inimă nu seceri Şi nu clatini nici o fire. ylahuţă, o. a. 70. Aveţi serate cu şarade, teatru... şi alte plăceri. AtECSANDRl, S. 102. • SÉRA, sere, s. f. încăpere cu acoperiş şi. cu pereţi de sticlă, în care sînt adăpostite şi cultivate plante exotice şi plante care nu suportă frigul. Ar fi nimerit să începeţi a face mai multă mişcare, baremi prin seră, dacă nu prin parc. REBREANU, P. S. 115. Serele, ca nişte palate de cleştar din poveşti în care alte neamuri [de flori] visează la temperaturi deosebite, scînteiază aprinse de soare, anghel, pr. 114. SERBA — 102 — SERIE SERBA, serbez, vb. I. Tranz. (Complementul indică un fapt însemnat, un eveniment memorabil etc.) A sărbători. Lingă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate, Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate, Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese. 'EMINESCU, O. I 85. Potoski dă poruncă să-mpartă vin pe la soldaţi, pentru ca să serbeze victoria noastră, alecsandri, T. n 37. (Cu pronunţare regională) Găsim intr-un jurnal aducerea-aminte a adunării de la Blaj, ziua cea mare de 15 mai 1848, sărbată de pribegii din Principate la Paris la 15 mai 1851. RUSSO, S. 67. F i g. A omagia, a cinsti. Cînd privesc la tine, scumpa mea iubită, Ca o liră dulce inima-mi trezită Cîntă şi serbează bunurile vieţii, Farmecid iubirii şi a tinereţii, alecsandri, p. n 27. Ciocîrlia cea voioasă în văzduh se legăna Şi-nturnarea primăverii prin dulci ciripiri serba, negruzzi, S. 1115. + (în limbajul bisericesc) A ţine sărbătoare, a prăznui. SERBARE, serbări, s. f. 1. Faptul de a serba; sărbătorire; p. e x t. festivitate, petrecere. Acum trei ori patru ani, meşterul Roman Lupu l-a văzut doar cu ochii lui pe şeful gării, la Iaşi, luînd parte la serbarea de 1 Mai. gaj,an, z. R. 11. Eram şi eu p-acolo de căscam gura pe din afară pe la toate serbările. ISPIRESCU, L. 32. Radul, neclintit în deciziunea sa, ordona să se pregătească serbarea nunţii. NEGRUZZI, s. i 107. 2. Sărbătoare. învingătortd crezu de cuviinţă a-i eterniza memoria zidind o biserică pe locul bătăliei şi înfiin-ţînd o serbare anuală, rămasă pînă astăzi sub numele de «Moşi». hasdeu, i. v. 169. (Poetic) Se apropie cea mai dulce şi mai poetică serbare a primăverii: înflorirea livezilor, sadoveanu, o. vi 400. SERBEZÎ vb. IV v. sărbezi. SERDÂR, serdari, s. m. 1. (în sec. al XVII-lea) Comandant de oaste, mai ales de călărime. Marele serdar (sau serdand mare) = comandant de oaste avînd rangul între marele clucer şi marele sluger. Serdarul de mazili = comandantul călărimii formate din boierii mazili. (Cu pronunţare regională) Călărimea sărdarului de mazili. . • re alcătuia de toţi boierii ieşiţi din slujbă, ce se numeau mazili. bXlcescu, o. i 14. 2. (în sec. al XVIII-Iea şi al XlX-lea) Titlu de boierie, boier care se încadra ca rang între boierii de clasa a Il-a şi a IlI-a. înaintat în cinul boieresc, serdarul luase, cu prilejtd mergerii la şcoală a lui Costache, numele de Bălcescu. camil PETRESCU, o. I 148. Serdand Pipirig mă înştiinţează că are să vie la soupe. alecsandri, T. 740. Buna mumă... rămase îneîntată văzînd... că cere pe fiică-sa un postelnic, pe dînsa, fată de serdar. negruzzi, s. i 72. 3. (Turcism învechit; numai în e x p r.) Serdar-ecrern = şeful cavaleriei la turci. Să se înţeleagă domnul vostru cu serdar-ecremul turcesc, odobescu, s. rri 438. SERDĂREASĂ, serdărese, s. f. (învechit) Soţie de serdar. Feciorul mijlociu al serdăresei Zinca Bălcescu intrase şi el, după terminarea şcolii de la Sf. Sava, în oştire. camil petrescu, o. i 245. Serdarul îi stricat de vărsat ca un ciur; iar serdăreasa are nişte ochi. . . alecsandri, t. 740. SERDĂRÎ1SC, -EASCĂj serdăreşti, adj. De serdar, al serdarului. SERDARÎE, ser dării, s. f. Funcţia, demnitatea de serdar. El întovărăşi în exil pe tatăl său şi. . . fu înălţat la serdărie, pe care o ocupă la 10 iunie 1689. iorga, l. i 63. SERENÂDÂ, serenade; s. f. Concert de muzică lirică, vocală sau instrumentală, executat noaptea sub ferestrele cuiva în semn de omagiu sau de dragoste. Ziua n-aveau de lucru, dar seara, cînd era lună, răsuna mahalalele de serenade, ghica, s. 58. Mi-au venit în gînd să-i dau o serenadă prin care să-i pot face cunoscută starea jalnică a sufletului meu. alecsandri, t. i 78. Sint multe fete în Granadă, Şi la Sevilla se găsesc, Pre care ades c-o serenadă Amorezaţii le-amăgesc, negruzzi, s. n 112. SERENÎSIM, -A, serenisimi, -e, adj. (învechit) Epitet care se adăuga la unele titluri de nobleţe din ţările apusene. SERGTfeT, sergenţi, s. m. 1. Grad inferior în armatfc sau în miliţie, imediat superior gradului de caporal; persoană avînd acest grad. Mai tîrziu un sergent care face legă-tura la batalion mă lămureşte, camii. petrescu, u. N. 338. Radu luă loc, privind la sergentul şef de post, Iftodiu Dumitru, cu cea mai mare nedumerire. C. PETRESCU, i. II 170. Sergentul jandarmilor din sat a înaintat semef prin mulţime pînă la scamatorul urcat pe scaun. SAHIA, N. 68. Se ştia că la cazarmă [Bălcescu] aduna pe lîngă dînsul, în orele de recreaţie, mai mulţi sergenţi şi soldaţi cărora le povestea despre vitejiile romînilor în luptele cu turcii, ghica, s. A. 141. Loc. adj. De serie = fabricat, produs în serie; f i g. comun, obişnuit, banal. in industria constructoare de maşini se va pune un accent deosebit pe dezvoltarea producţiei de serie. ghEORGHiu-dej, R. 74. ^Loc. a d v. (Pe lîngă verbele <> a produce », t a fabrica ») în Serie= în număr mare, în multe exemplare de acelaşi tip. -+■ Grup, tranşă, categorie într-o succesiune sau într-o clasificare. Pentru diferitele graiuri romineşti e caracteristică trecerea unor consoane din seria palatală în seria nepalatală şi invers. S. c. I,. 1950, 199. Şirul pînzelor arată toată seria-ngropată, Iar in faţa lor, pe-un scaun, Stă de ani cum stă şi-acu El, cel viu, cu ochii ţintă, coşbuc, p. II 97. 2. Expresie matematică formată dintr-o infinitate de termeni care se deduc unul din altul conform unei anumite reguli şi care sînt legaţi între ei prin semnul plus sau minus. 3. (Chim.) Grup de compuşi organici caracterizaţi prin faptul că fiecare are în molecula sa cîte un atom de carbon şi doi atomi de hidrogen mai mult deeît compusul precedent al grupului. 4. Număr de ordine care se aplică pe obiectele fabricate într-un număr mare de exemplare de acelaşi tip. Număr caracteristic unuia dintre tipurile de fabricaţie a unor produse finite. SERÍN, -Ă adj. v. senin. SERÎNGĂ, seringi, s. f. Instrument medical, folosit pentru făcut injecţii, pentru luat sînge etc., constînd dintr-o mică pompă aspiratoare-respingătoare cu cilindrul de sticlă la care se adaptează un ac tubular. SERIÓS1 adv. 1. Fără intenţie de glumă, de farsă; drept, adevărat. Vorbesc foarte serios, declara el. Sado-veanu, E. 173. Ei, cum vorbeşti serios... dacă vrei să ştii ce vor filozofii ? camii, petrescu, U. n. 76. 2. Temeinic, cu seriozitate. Ghica, Rosetti, Bălcescu etc. nu se pun serios pe lucru să se unească între dînşii. ghica, A. 73. Stăruitor, hotărît, dinadins. Aceasta venea după ce aflase că Ion umbla serios după Ana. REBREANU, I. 31. SERIÓS2 s. n. (Mai ales în e x p r.) Seriozitate. închin paharele cu seriosul cunoscut al romînilor. RUSSO, s. 25. L o c. adv. Cu (tot) seriosul = cu toată seriozitatea, cu toată convingerea, fără glumă. Asta in Ţara Romînească se numeşte cu tot seriosul sistemă democratică. caragiale, o. in 186. <$> E x p r. A lua (pe cineva sau ceva) în serios = a acorda (unei persoane sau unui lucru) toată atenţia, a-1 socoti vrednic de luat în consideraţie, a-1 crede real, adevărat, important, SERIÓ S3, -0ÁSA, serioşi, -oase, adj. 1. Care are un caracter grav, sobru, rezervat; care nu se ţine de glume, de frivolităţi; aşezat, ponderat. Lasă-mă-n pace, fii om serios! baranga, i. 188. Amicii şi tovarăşii de altădată, poeţi şi ei la ceasul lor, sînt astăzi oameni serioşi, pătrunşi de grija familiei şi a viitorului. Gai,acTion, o. I 342. Multe neamuri s-au schimbat în caracter, aşa englezii rîd şi gioacă astăzi, pe cînd, din contra, voioşii franţuji de odinioară se fac serioşi. RUSSO, S. 107. (Cu determinări introduse prin prep. • (Substantivat) Lui nu-i bătu la ochi a bine acele serta-ferta, de colo pînă colo, pe dinaintea casei lui. ISPIRESCU, Ia TDRG. SERTAR, sertare, s. n. 1. Cutie într-o mobilă (birou, masă, scrin etc.) care se trage puţin în afară cînd vrem să ne servim de ea. Doamna Vorvoreanu deschise sertarul şi se uită înăuntru printre hîrtii, bastonaşe de ceară de sigilat, tocuri. DUMITRIU, N. 84. De la fereastră, păşi la birou şi deschise sertarul, bătînd cu palma drăgăstos cele două dosare, pe încetul şi cu răbdare alcătuite. C. petrescu, c. v. 111. 2. Organ de maşină care, prin deplasările sale de translaţie sau de rotaţie, permite intrarea şi ieşirea agentului motor (abur, aer comprimat etc.) în cilindrul unui motor. + Element în formă de placă, folosit la construcţia unor robinete pe care le închide şi le deschide, deplasîndu-se într-o mişcare de translaţie în lungul axei lui; vană. SERTĂRAŞ, sertăraşe, s. n. Diminutiv al lui s e r t a r. SERTIZĂ, sertizez, vb. I. Tranz. A reduce secţiunea la capătul unei piese tubulare, cilindrice sau prismatice, prin deformarea plastică a pereţilor ei. SERTIZĂRE s. f. Acţiunea de a sertiza. Serti-zarea cartuşelor. SERV, -A, servi, -e, s. m. şi f. 1. (în orînduirea feudală) Persoană fără drepturi sociale, legată de pămînt şi depinzînd de seniorul care stăpînea pămîntul. V. iobag, şerb. în evul mediu, poziţiunea servului sau vasalului era asemenea precară. GHEREA, ST. cr. iii 75. + (Latinism învechit) Sclav, rob. în evul mediu. . . femeia era o servă a bărbatului. GHEREA, ST. CR. ii 317. 2. (învechit) Servitor, slujitor. Jupîneasa Avramia se întoarse cătră cele două serve ale sale care aşteptau la uşa casei mici şi, apleeîndu-se spre ele, le şopti porunci pripite. sadoveanu, z. c. 43. <$> F i g. Tu cugeţipoate-acuma că m-am grăbit. — O / da, Prea multă înlesnire am pus de-a mă preda, Şi n-am făcut paradă de forme şi rezervă, Dar ele de te-neîntă mă fac şi a lor servă! macedonski, o. ii 120. SERVAJ s. n. (în orînduirea feudală) Starea de serv; iobăgie, şerbie. Servajul fu cunoscut în ţările noastre sub numele de romînie (= rumînie). BĂLCESCU, o. I 252. SERVANT, servanţi, s. m. 1. Om de serviciu cu atribuţii speciale în anumite instituţii. La morgă se pregătesc servanţii, a-l preda pe Anghelache să-l ducă acasă, caragiale, m. 246. 2. Soldat care deserveşte o armă automată, în special un tun. SERVANTA, servante, s. f. Masă (sau bufet de sufragerie) pe care se pun tacîmurile şi vesela de schimb necesare în timpul cînd se serveşte masa. SERVÎ, servesc, vb. IV. 1. Tranz. A îndeplini anumite funcţii, însărcinări, îndatoriri faţă de cineva. Dacă voi mai revedea vreodată patria mea, va fi numai pentru ca s-o servesc şi să-mi jertfesc viaţa pentru ea, dacă va fi nevoie, kogalniceanu, S. a. 35. (Complementul indică timpul servit) Inspectorul îi mai făgădui să-i socotească şi anii ce-i servise pînă atunci. REBREANU, I. 82. ^ Intranz. (Construit cu complementul în dativ) Doi oameni scumpi patriei comune pentru cunoştinţele cele întinse, talentele şi zelul de a-i servi, ghica, a. 763. -f-Intranz. A face serviciu, a funcţiona ca. . . Fusese condamnat ca să servească şapte ani ca soldat în regimentul de artilerie din Synope. BART, s. M. 25. + Intranz. A lucra în calitate de om de serviciu, a sluji. A servit trei ani la oraş. + A lucra pentru. . ., în interesul, în slujba cuiva; a sprijini. La 1848. . . serveam şi interesele mişcării, sadoveanu, o. i 419. + A fi de folos, util, a aduce servicii cuiva. Cu ce te poi servi? SERVIABIL — 105 — SERVIL 2. I n t r a n z. (Despre lucruri, urmat de determinări introduse prin prep. « la », « ca o, « de » sau « drept ») A folosi la. . a avea rolul de. . a fi utilizat ca. . . O altă odaie dindărăt va fi servit de dormitor copiilor, avînd aspectul nud al unei săli de internat, cu lucruri puţine şi tari. cXunescu, E. 50. Pînă in clasa cincea liceală n-am ştiut la ce poate servi o perie de dinţi. C. PETRESCU, î. II 53. Cu toate aceste, nevinovata poveste servi de pretext tar-tufilor politici ca să închidă jurnalul şi să exileze pe autor, negruzzi, s. i 94. Refl. A se folosi, a face uz de. . . Manfred şi Faust, adinei cugetători, Fantasme ce-n veghere şedeaţi pînă la zori... Urcatu-v-aţi prin lumea de umbre şi de vise, Servitu-v-aţi de cuget ca punte peste-abise. macedonski, o. i 48. ^ Refl. (Neobişnuit, urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A întrebuinţa. O staţiune preistorică ai cărei lăcuitori se serveau cu arme de piatră nelustruită şi de os. odobescu, s. n 421. 3. T r a n z. (Complementul indică lucruri de mîn-care, de băut) A pune, a aduce la masă. (Refl. p a s.) S-a servit friptura, sahia, n. 59. (Complementul indică lucrul oferit sau persoana căreia i se oferă) A prezenta cuiva o mîncare ca să ia dintr-însa, a da cuiva dintr-o mîncare, a trata pe cineva. Izbuti să-i aşeze şi să le servească cite ceva. REBREANU, R. I 193. . Din cînd în cînd se scula să-şi servească musafirii, vlahuţă, O. A. III 53. -+■ F i g. A da, a transmite. încercă să-i servească ultimele noutăţi despre Nadina. rebreanu, r. i 254. + R e f 1. A lua să mănînce. Scoase din buzunarul vestei o cutiuţă de email cu pastile parfumate şi, înainte de a se servi, o întinse Sabinei, c. petrescu, c. v. 14. + (Impropriu) A lua dintr-o, mîncare sau o băutură oferită; a mînca, a bea .Acum serveşte dulceaţă! C. PETRESCU, î. I 38. + (Despre vînzători, funcţionari etc.) A oferi solicitanţilor cele cerute; (în special) a executa o comandă. Ceru o cafea neagră, dar chelnerul nu se grăbi să-l servească, c. petrescu, c. v. 313. + A asigura o prestare de serviciu; a deservi. Opt ascensoare, în mişcare continuă, se ridică şi se coboară, servind cele 19 etaje, bart, s. m. 41. + Tranz. (Folosit şi absolut) (La unele jocuri sportive cu mingea şi la jocul de cărţi) A pune (mingea sau cartea) în joc. Se aude din culise glasul Corinei: «20-20. Eu servesc». Pe urmă cîteva scurte bătăi de minge şi apoi tot glasul ei: «21-20 ». SEBASTIAN, T. 85. + A plăti, a furniza. A servi o rentă. — Prez. ind. şi: (învechit) serv (caragiai.k, o. iii 146, alecsandri, s. 6). SERVIABIL, -A, serviabili, -e, adj. Care se pune cu plăcere la dispoziţia celor din jur pentru a-i servi, care îşi oferă cu promptitudine serviciile; îndatoritor, săritor, binevoitor. Directorul. . . mi se păru scandalos .de serviabil şi de galant. Oai.acTiox, o. i 103. Gică pentru toţi era un băiat bun, serviabil, c. petrescu, c. v. 102. SERVIABILITATE s. f. (Rar) însuşirea de a fi serviabil. SERVÎCIU, servicii, s. n. 1. Acţiunea de a servi; muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. Zece ani de serviciu. A renunţa la serviciile cuiva. E x p r. A fi (sau a so pune) în serviciul cuiva (sau a ccva) = a sluji, a servi unei persoane sau unui scop, unei idei etc. în trecerea atit de scurtă, fiinţa noastră pieritoare a fost în serviciul unor idealuri generoase, sadoveanu, e. 24. (în construcţie cu verbele «a face», «a aduce») Faptă, acţiune care avantajează, serveşte pe cineva; îndatorire. Ce fericit era cînd avea de făcut un mic serviciu pentru Dan. vlahuţă, o. A. m 81. Am mare nevoie să te văz pentru a-ţi cere să-mi faci un serviciu de adevărat prieten. CARAGTAlyE, o. vii 331. Nicu Bălcescu, prin activi- tatea sa, a făcui multe servicii {¡Societăţii literare», ghica, s. a. 149. <ţ>Expr. A face un prost (sau un rău) serviciu (cuiva) = a face (cuiva) un rău (fără voie). Muşat, neînsurat, îl lua adesea cu el acasă, îl scutea de unele sarcini mai grele şi-i făcea, din prietenie, cel mai rău serviciu cu putinţă. GALACtion, o. I 132. Scară de serviciu = scară de acces la dependinţele unui imobil. Pe această săliţă, de unde începe scara de serviciu a casei, se află un dulap. STANCU, u.r.s.s. 44. 2. Ocupaţie, îndeletnicire (cu caracter organizat şi permanent) pe care o are cineva în calitate de salariat al statului sau al unui particular; slujbă. Este, pot să spun, primul meu şef. . ■ în primul meu serviciu, galan, b. i 81. Sura mi-a adus vestea că ţi-ai găsit serviciu, sahia, n. 95. îndatorire care revine cuiva în calitatea sa de slujbaş ; îndeplinirea, executarea acestei îndatoriri. Ofiţerii de la diverse depozite şi comandamente.. . îşi lasă şi ei serviciul, camii, tetrescu, u. N. 419. <$> Serviciu comandat = însărcinare, atribuţie, misiune specială încredinţată cuiva spre executare. Ca să plece undeva, are nevoie de bilet special, şi fără îndoială că acum s-a dus într-un serviciu comandat, sahia, u.r.s.s. 100. Serviciu militar V. militar. Serviciu divin (sau religios) = slujbă religioasă. La cimitir serviciid religios a fost lung. c. petrescu, c. v. 299. ^ Expr, A intra în serviciu = a deveni slujbaş. Intră în serviciu; fu pe rînd subgrefier, subcomisar şi subprefect. negruzzi, s. i 110. (A ii) do serviciu = (a fi) însărcinat cu o misiune specială care revine (pe timp limitat şi prin rotaţie) salariaţilor unei instituţii, în cadrul obligaţiilor lor profesionale. Trimesese numai un ofiţer de serviciu... să vadă despre ce e vorba şi să-l ţie la curent prin ştafete, camii, petrescu, o. n 227. + (Cu o determinare introdusă prin prep. « de t> şi arătînd natura slujbei) Funcţie. Serviciid de casier. 3. Subdiviziune în administraţia internă a unei instituţii, întreprinderi etc., cuprinzînd mai multe secţii; p. e x t. colectivul de muncă corespunzător. Serviciul administrativ. i=i în afară de cele trei odăi. . . restul este ocupat de serviciile guvernului. CAMII, PETRESCU, o. îl 403. 4. (De obicei cu o determinare introdusă prin prep. « de ») Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinaţie specială. Slujnica a adus serviciul de cafea pe tablaua de alamă. c. PETRESCU, A. 451. Cel dintîi lucru care-i atrase privirea în biroul lui Mirel Alcaz fu un serviciu de ceai cu paharul golit. id. C. V. 130. — PI. şi: (învechit) serviciuri (alecsandri, T. i 295). — Variantă: (4, franţuzism învechit) servis, servisuri (kogXlniceanu, s. 94), s. n. SERVIETĂ, serviete, s. f. Geantă mare de piele, cu una sau mai multe despărţituri, în care se poartă acte, hîrtii, cărţi. Ne-atn dus la birou la el, am deschis servieta, i-am dat plicul cu instrucţiunile şi în faţa mea l-a închis în casa de fier. baranga, i. 203, SERYlL, -A, servili, -e, adj. 1. Slugarnic; linguşitor. Despreţul cu care îl tratează intrigantul acela de Marţial, declarîndu-l bun de nimica. . . mă îndeamnă şi mai mult a lua in antipatie pe acest poet servil şi demoralizat. ODOBESCU, S. iii 31. + (Neobişnuit) Care ţine de condiţia de şerb, de rob. Iar Gabriel Bathory scuti pe clericii de naţia noastră de servitutea corpului şi de sarcini servile. IORGA, L. II 55. 2. Care se conformează prea riguros, prea exact, care se supune fără rezerve modelului; lipsit de originalitate. (Adverbial) Realiştii. . . susţineau ori susţin că arta e inferioară naturei totdeauna şi în toate privinţele, şi de aici concluzia că arta trebuie să imite natura servil, să imite tot ce ne dă natura şi aşa cum ne dă natura. GHEREA, ST. cr. II 53. -4- (Despre traducători şi traduceri) Care se ţine în mod formal de original, căutînd .să traducă întocmai cuvintele şi neglijînd ideile, fondul. SERVILISM — 106 - SEVER SERVILÎSM s. n. Caracter servil, atitudine servilă; slugărnicie. SERVILITĂTE s. f. (Rar) Servilism. Rolul de servili-tate ce juca în vechime boierii vînduţi străinilor. bolinti-NEANU, O. 256. SERVÎS s. n. v. serviciu. SERVITOR, -OĂBE, servitori, -oare, s. m. şi f. (Ieşit din uz) Persoană angajată în serviciul cuiva pentru treburi casnice; p. e x t. persoană care munceşte Ia stăpîn; slugă. Servitoarea intră c-o scrisoare şi un pachet sigilat. BART, E. 248. (învechit, în formule de politeţe) Al d-voastre servitor devotat şi amic sincer. ALECSANDRI, S. 5. SERVITUTE, servituţi, s. f, 1. Stare de dependenţă, de aservire ; robie. ^ Obligaţie, constrîngere. Era o funcţiune liberă de servituţile biroului, galaction, o. I 27. 2. (Jur.) Sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar (izvorînd din situaţia naturală a bunului sau dintr-o convenţie) şi care se instituie fiind de utilitate publică sau particulară. SERVUS interj. Formulă familiară de salut. Servus şi plecăciune! alecsandri, T. 853. SESIÎÎNE, sesiuni, s. f. Perioadă de timp în care membrii unui colectiv (organ reprezentativ, instituţie ştiinţifică etc.) se întrunesc pentru a rezolva împreună problemele şi lucrările care le stau în faţă; p. e x t. şedinţele ţinute în acest timp. Se convoacă prima sesiune a Marii Adunări Naţionale pe ziua de 23 ianuarie 1953. b. O. 1953, 3. Adunarea Ţării Romîneşti, din care mai mulţi din dumneavoastră aţi făcut parte, a dat, in sesiunile trecute, mai multe voturi. kogXlniceanu, s. a. 169. Sesiune de examene = perioadă de timp în cursul căreia se ţin examene. SESTERŢ, sesterţi% s. m. (Şi în forma sesterţiu) Monedă romană de aramă. îi producea un venit anual de 60000 sesterţii, adică, pe banii de acumf 12000 lei noi. odobescu, S. m 26. Pe-o mie de sesterţii sint gata să ţi-l vînd. alecsandri, t. n 246. — Variantă: sesterţiu s. m. SESTÎIRŢIU s, m. v. sesterţ. SET, seturi, s. n. Fază a unei întreceri sportive (de tenis, ping-pong, volei etc.) al cărei sfîrşit este indicat de realizarea unui scor convenţional. SETCĂR, setcari, s. m. (Regional) Pescar care prinde peşte cu setea. SÎTCĂ, setei, s. f. (Regional) Plasă (de forme şi de dimensiuni variate) întrebuinţată la pescuit. V. mreajă, năvod. SÎTE s. f. 1. Senzaţie pe care o au oamenii şi animalele cînd simt nevoia să bea apă. Setea îmi era cumplită: mi se uscase limba în gură. sadoveanu, n. E. 72. Spinul se preface că-i e sete şi cere plosca cu apă de la stăpînu-său. creangă, p. 204. Aşa jalnic de ce cînţi? Ori ţi-i foame, ori ţi-i sete, Ori ţi-i dor de codru verde? jarnîk-bÎrseanu, d. 106. 2. F i g. Poftă necumpătată, dorinţă arzătoare; dor. Setea cea mare de viaţă, setea adîncă îmi cuprinse sufletul. sadoveanu, o. vi 66. Vorbeşte cum o îndeamnă ura, setea de răzbunare. GHEREA, ST. CR. H 261. De cine mi-i mie dor, Departe-i depărtişor; De cine mi-i mie sete, Nice-l văd, nice mă vede. Jarnîk-bîrseanu, d. 124. ^ Loc. a d v. Cu sete = cu nesaţ, p. e x t. cu putere; tare, violent. Paloşul lui bătea repede în rînduri, cu sălbătăcie şi cu sete. sadoveanu, o. i 256. îi arde cu sete cîteva palme, caragiale, o. m 11. Cînd cu sete cauţi forma ce să poată să le-ncapă, Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă? EMINESCU, o. i 137. SETOS, -oăsă, setoşi, -oase, adj. 1. Foarte însetat, chinuit de sete. îndeseară ajunse, lihnit de foame şi setos. . ■ intr-un codru, ispirescu, I.. 262. F i g. Cit sînge aste locuri setoase înghiţiră! Cîte oase războită aici a semănat! alexandrescu, P. 39. (Substantivat, rar) Ţugulea zise setosului. . . ispirescu, L. 323. 2. F i g. Avid, lacom ; dornic de. . . Inimile noastre îşi recunosc zvlcnetul setos de lumină. vrN’rii.X, o. 36. îmi aduc aminte de mine, de omul setos de senzaţii. ANGHEL, PR. 105. S-a observat cu multă justeţe că societatea romînă este una din cele mai setoase c.e schimbări. ALECSANDRI, S. 26. SEU s. n. (Şi cu pronunţare regională său) Grăsime de animale rumegătoare (mai ales de vacă şi de oaie), întrebuinţată în industrie şi în alimentaţie. Deşca a aprins o luminare de seu pe un scăunel cu trei picioare. SADOVEANU, M.c. 58. Merse. , . pe Podii Mogoşoaiei, care începuse de cîtva timp s'ă fie luminat cu felinare de seu. CAMIL PETRESCU, 0.1336. Fă-mă lumină de seu Şi mă pune-n sînul tău. JARNÎK-BÎRSEA-NU, D. 64. -{>- F i g. Avere, bogăţie, bunăstare personală. Poate crezi c-avem ceva seu. . ■ dar de cînd mi-i bolnav omul, tot s-a dus pe gura lupului, contemporanul, vij 496. Expr. A trăi din scul său = a trăi din ceea ce a adunat, fără a mai munci. Numai negustorul, zicea moş Nichifor, trăieşte din săul său şi pe sama lui. CREANGĂ, P. 111. A lace (sau a prinde) seu = a se îmbogăţi. A avea seu Ia rărunchi = a fi înstărit, a poseda bani, avere. Cum te văd, sameni a avea său la rărunchi. CREANGĂ, p. 201. SEVÂI s. n. (Turcism învechit) Ţesătură de mătase cu fir. Cealaltă mină o ţinea înfiptă in brîul galben, un taclit lat, care-i strîngea anteriul de sevai verde. CAMIL PETRESCU, o. n 39. Tînăra fecioară se arătă... cu auritul văl de beteală răsfirat pe un biniş de sevai alb. ODOBESCU, S. A. 93. Banul, îmbrăcat în anteriu de sevai subţire, i'iumon, c. 143. — Variantă: suvâi (camil petrescu, o. ii 94) s. n. SEVAS s. h. (Grecism învechit) Consideraţie, respect, veneraţie. Cu sevas mare l-au petrecut toţi pînă jos in capătul scării, caragiale, s. n. 62. Las* că ei ne trata-risesc pe noi. . . fără nici un sevas, alecsandri, T. 1396. SÎVĂ s. f. 1. Lichid încărcat cu săruri minerale, care circulă în vasele plantelor, constituind hrana acestora. Bogată urcă seva în tulpini, Vestind o primăvară fără seamăn, beniuc, v. 64. Ultima seînteie a tinereţii tremura în el ca cea din urmă sevă într-un arbore ce se va usca. sadoveanu, m. 126. Printre ele cresc rari măslini slabi, noduroşi, abia ducîndti-şi zilele în pămîntul lor pietros, din care nu mai vine seva să le reînvieze frunzele pălite, albicioase. BART, S. M. 54. 2. F i g. Putere, vigoare, energie, vlagă. în munte, la altitudinea aceea unde ne duceam să găsim cucoşii sălbatici, seva primăverii încă nu pornise, deşi ne aflam la începutul lunii mai. sadoveanu, v. V. 43. Pentru noi cei-lalţi, va r¿îmbie numai amintirea copilului, cînd roşind cu sfiiciune de fată, cînd neliniştit de atîta viaţă cîtă îi înfierbînta vinele de sevă. C. petrescu, î. ii 48. SEYÎIt, -Ă, severi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care judecă şi pedepseşte fără indulgenţă, care cere îndeplinirea cu stricteţe a obligaţiilor; exigent, pretenţios, riguros, straşnic. Eram. . . stăpînit de o salutară teamă faţă de severul moşneag de pe catedră, dascălul meu dt latineşte, galaction, o. i 57. Din prag simţeai că intri în locuinţa unui om sever. vlahuţX, o. a. iii 83. - (Adverbial) Şeful (sever) : Ce pofteşti d-ia ? sebastian, t. 189. Miron Iuga o ascultă puţin cu ochii mari şi pe urmă o opri, sever. REBREANU, R. I 254. + Care exprimă severitate, SEVERITATE — 107 — SFANŢ lipsit de blîndeţe, grav; p. e x t. solemn. Chelnerul aştepta înclinat de mijloc, cu faţa rasă, neclintită şi severă. C. PETRESCU, î. I 5. 2. (Despre noţiuni abstracte) Care nu admite abateri de la normele sau regulile stabilite, care nu recunoaşte circumstanţe atenuante; aspru, rigid. A stat închis doi ani la o mănăstire, Plumbuita, in condiţii extrem de severe şi de mizerie, sadoveanu, E. 49. Ordine superioare, severe ca toate ordinele superioare, impuneau măsuri extreme, br&gscu, v. a. 95. 3. Sobru, auster. Arhitectură severă. SEVERITATE s. f. Asprime, străşnicie; rigiditate, •duritate, austeritate. SEX, sexe, s. n. 1. Totalitatea caracterelor morfologice ■şi fiziologice care deosebesc fiinţele' şi plantele în două categorii distincte: masculi şi femele. 2. Fiecare dintre cele două categorii de vieţuitoare diferenţiate după organele genitale: bărbaţi sau femei, masculi sau femele. Ieşind din starea de lucruri la care sexul lor este condamnat de prejudecăţi, vor lua datinile omului şi vor deveni utile societăţii. bomntinEanu, o. 258. Toţi provinţialii de ambe sexe năvălesc la dînsul. negruzzi, s. I 239. 8 şi 4 galbeni sufletul de vatraşi şi lăieşi, fără osebire de vrîstă şi sex. russo, S. 158. (Familiar) Sexul tare (sau viril) = bărbaţii. Sexul slab (sau frumos) = femeile. Mai ales sexul slab, mai delicat, are nevoie de anonimat, ca să-şi poată descărca sincer şi leal tot fundul sufletului, caragiale, S. n. 145. sexagenar, -A, sexagenari, -e, s. m. şi f. Persoană în vîrstă de şaizeci de ani sau între şaizeci şi şaptezeci de ani. SEXAGESIMAL, -A, sexagesimali, -e, adj. (Despre modul de diviziune sau despre subdiviziuni) Care are la bază raportul dintre unu şi şaizeci; care împarte un întreg în şaizeci de părţi egale. Grad sexagesimal. SEXTANT, sextanţi, s. m. Instrument optic format dintr-un arc egal cu o şesime de cerc, împărţit în grade şi prevăzut cu două oglinzi şi o lunetă mică; se întrebuinţează pentru măsurarea distanţei unghiulare dintre două puncte şi are aplicaţii în astronomie, navigaţie şi aviaţie. SÎÎXTĂ, sexte, s. f. 1. Treapta a şasea a gamei dia-tonice. 2. Intervalul de la orice notă dată pînă la cea de-a şasea, în ordinea gamei diatonice. SEXTET, sextete, s. n. Compoziţie muzicală întocmită pentru şase voci sau şase instrumente. Ansamblu de şase voci sau şase instrumente. Sextet vocal. SEXUAL, -A, sexuali, -e, adj. Care este în legătură cu sexul, se referă la sex şi-l caracterizează; care este privit din punct de vedere al raportului dintre sexe, se referă la viaţa sexuală. [La bătrîneţe] în glandele sexuale mascidine şi femeieşti elementele specifice ce servă pentru propagarea speţei dispar, marinescu, p. a. 59. SEXUALITATE s. f. Totalitatea însuşirilor anatomice şi fiziologice care caracterizează sexele. sexuAt, -A, sexuaţi, -te, adj. Care are organe de reproducere ; referitor la sex. Organism sexual. <£- Reproducere sexuată — reproducere a organismelor prin organe sexuale. sezisA, sezisez, vb. I. 1. T r a n z. A cuprinde cu mintea, a pricepe, a înţelege ; p. e x t. a observa, a descoperi. Poeţii sezisează ceea ce este nou şi duce omenirea înainte, beniuc, p. 93. O clipă de suspensie pînă sezisează situaţia. SEBASTIAN, T. 360. 2. T r a n z. A înştiinţa autorităţile despre un caz care trebuie luat în cercetare; a deferi o pricină spre rezolvare autorităţii competente, a se adresa unei autorităţi (mai adesea justiţiei). Membrii de partid. . . au întotdeauna imperioasa datorie să observe abaterea de la linie şi, după ce s-au convins de aceasta, să seziseze pe cei în drept. SAHIA, U.R.S.S. 74. Refl. pas. S-a sezisat parchetul şi s-a reclamat Ministerului de Război. CARA-Giale, o. m 260. 3. Refl. A lua cunoştinţă, a ţine seamă (de ceva). SEZISĂBIL, -A, sezisabili, -e, adj. (Franţuzism) Care poate fi perceput prin simţuri, care poate fi cunoscut. Cînd. . . loviturile sînt date de un duşman sezisabil, ele vor tinde să îmboldească pe cel lovit la lucru, la luptă. GHEREA, ST. CR. III 87. sezisAre, sezisări, s. f. Acţiunea de a (s e) s e z i s a şi rezultatul ei; pricepere, înţelegere; încunoştinţare. Sezisarea instanţelor judecătoreşti. SEZON s. n. 1. Perioadă de timp a anului, corespun-zînd aproximativ unui anotimp. O pîine la care se adaugă leguma cea mai ieftină a sezonului, bogza, a. î. 606. 2. Perioadă a anului care se caracterizează prin apariţia anumitor fenomene sau printr-o" intensă activitate în unele domenii; timp al anului potrivit pentru a întreprinde anumite acţiuni, condiţionate mai ales de caracteristicile anotimpului. A trecut de 'mult carnavalul şi sezonul balurilor mascate, c. petrescu, a. r, 13. Adunătura cea mai pestriţă... furnică în tot timpul sezonului de băi. Gane, N. iii 191. Loc. adj. De sezon = propriu unui anumit sezon ; f i g. de actualitate, potrivit cu momentul sau cu situaţia. Femeile treceau felin în proaspete toalete de sezon. c. PETRESCU, c. v. 56. Misticismul german, trebuie s-o recunoaştem, nu prea e de sezon. MACEDONSKI, O. IV 71'. SEZONIÎR, -A, sezonieri, -e, adj. Care ţine de un anumit sezon, care este potrivit pentru un anumit sezon şi durează cît şi sezonul; de sezon. Lucrări sezoniere. SEZONÎST, -Ă, sezonişti, -ste, s. m. şi f. (Rar) Persoană care face cură la o staţiune balneară sau climaterică; vilegiaturist. SFADA, sfezi, s. f. 1. Ceartă. Mai bine orice sărăcie deeît necontenită zarvă şi sfadă şi inimă grea. rebreanu, R. I 150. După multă sfadă şi ciorovăială, fiecare cap de familie cu copiii lui îşi găsise vatra.-ANGHEL-IOSIF, C. I,. 55. Şi-nlănţuindu-mi gitul cu braţe de zăpadă, îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă. eminescu, o. i 92. <0* (în construcţie cu verbele «a căuta », « a se lua ») Slujitorii s-au fost luat la sfadă. negruzzi, s. I 157. Acum toţi v-aţi strîns grămadă, Ca cum aţi căuta sfadă, teodorescu, p., p. 170. F i g. Doi cocoşi se iau la sfadă Nu ştiu din ce cauză. Topîrceanu, p. 224. In cîteva minute porni o sfadă şi o gălăgie în neamul păsăresc, de credeai c-a dat gaia in ele. DUNĂREANU, ch. 71. Din a valurilor sfadă prorociri se aridic. eminescu, o. I 45. 2. Conflict, neînţelegere, divergenţă (de opinii sau de interese).; zîzanie. De ce bagi tu sfadă între noi, loanie? dumiTriu, n. 202. — Variantă: svâdă (odobescu, s. iii 67) s. f. SFADNICj -A, sfadnici, -e, adj. (Regional; şi substantivat) Arţăgos, certăreţ, rău de gură. Dincolo un sfadnic se-ncaieră la pumni Cu cine se-ntîlneşte. NEGRUZZI, s. ii 230. SFANŢ, sfanţi, s. m. 1. Veche monedă austriacă de argint, avînd o valoare de aproximativ doi lei. Se-ntoarse acasă şi tocmi zece oameni muncitori, cu plată im sfanţ de fiecare. VISSARION, B. 82. Venea. . . să-şi citească paraclisul pe un sfanţ, macedonski, o. iii 32. Taica, maica tot mă-ntreabă D-un murg cu coamă sireapă, Eu le spui SFANŢIH — 108 — SFĂNŢUt ai l-am avut, Dar pe bani că l-atn vîndut: Numa-n sfanţi şi-n icosari, Numa-n galbeni drăia mari. TEODORESCU, p. p. 306. 2. (Mai ales în construcţii negative) Ban în general; para. Nu dă un sfanţ la cutia bisericii. . . şi acasă nomol de galbeni bătuţi şi ferecaţi. DELAVRANCEA, h. T. 10. Dă-mi o* jumat* de rublă... —N-am nici sfanţ, nene Ghiţă, zic eu tare. caragiale, o. ii 76. Vorba vine că n-am sfanţ; cşa tot am cîţiva franci, id. ib. 222. SFĂÎSŢIH, sfanţihi, s. m. (învechit) Sfanţ (1). Acei bani îi avea cu dînsul în trăsură, în două traiste cu sfanţihi. ghica, s. a. 158. — Variante: svănlih (alecsandri, t. 1037), zvânţig (odobescu, s. I 469) s. m. ' SFARĂ1 s. f. v. sfoara. SFARĂ2 s. f. Fum înecăcios şi miros greu rezultat din arderea grăsimilor; p. ext. fum, coloană de fum. (Atestat în forma şfară) Aprindeau pe corhane mai multe focuri decît aveau stîni; şi răzăşii, din depărtarea la care se aflau, numărau şfară de fum după şfară de fum. sadoveanu, n. p. 191. -ţ* Expr. A da sfară în {ară (sau, rar, în sat, în mahala etc.) = a da de ştire, a răspîndi o veste. Sfară se dete în ţară de această fericită întîmplare. ISPIRESCU, L. 141. — Variantă: şîâră s. f. SFAROG s. n. Lucru uscat şi întărit din pricina căldurii sau a vechimii. Au uitat să scoată peştele la vreme. Cînd l-a dat la masă — sfarog. CARAGIALE, o. i 328. Expr. A SC îace sfarog = a se întări de căldură sau de vechime. SFAROGÎ, sfarogesc, vb. IV. Refl. A se face sfarog, a se scoroji, a se usca tare. Săi, că se sfarogesc prunele de tot! caragiale, O. i 343. SFAUOGlT, -Ă, sfarogiţi, -te} adj. Făcut sfarog; scorojit, uscat. Din cînd în cînd Radu, deşteptat de tuse, îşi scotea afară braţul alb, gol şi sfarogit, pipăia încetişor marginile învelitoarei, cu degetele-i subţiri şi tremurătoare. vlahuţă, o. a. i 134. Se suie în pod şi coboară de acolo un căpăstru, un frîu, un bici şi o şea, toate colbăite, sfaro-gite şi vechi ca pămîntid. creangă, p. 194. — Variantă : sîărogit, -a (sadoveanu, o. in 560) adj. SFAT, sfaturi, s. n. 1. Povaţă, îndemn, îndrumare. Vreo jumătate de oră Titu trebui să aştepte, aiurit, explicaţiile, combinaţiile, planurile, sfaturile, rebreanu, r. i 241. Da sfaturi şi constdtaţii în chestii de salvare şi abordaj. BART, E. 325. Ţine minte sfatul ce-ţi dau: în călătoria ta, ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş. creanga, p. 198. 2. Adunare de oameni întruniţi spre a delibera, a lua hotărîri sau (în trecut) a ajuta la conducerea ţării. Se alătură de sfatul bătrinilor, fără să zică nici o vorbă, sadoveanu, o. vii 168. Cea mai mare dintr.e mîndrele crăiese, Ascultînd de sfatul ţării, soţul vrednic şi-l alese. EFTiMiu, î. 16. Pînă oi avea un sfat care s-ascidte, iar nu să poruncească. delavrancea, o. ii 150. O, auzi cum chea-m-acuma Craiul sfatu-i înţelept, EMINESCU, o. i 101. <$-Sfat popular = organ local al puterii de stat (în regiuni, raioane, oraşe şi comune) prin care se asigură participarea largă şi efectivă a oamenilor muncii la conducerea, îndrumarea şi coordonarea întregii activităţi economice, culturale şi administrative ; clădirea în care îşi are sediul acest organ. Sfaturile populare se compun din deputaţi aleşi pe timp de doi ani de către oamenii muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Romîne, din regiunea, raionul, oraşul şi comuna respectivă. CONST. r.p.r. 30. 3. Consfătuire. După un sfat scurt şi grabnic. .. hotă-rîră tustrei rînduiala bătăliei. SADOVEANU, O. VH 10. După două-trei zile de gîndire şi de sfat, hotărîră că e nevoie de o diversiune, agîrbiceanu, S. P. 246. Mesrur atunci a făcut un semn către toată adunarea, prin care' le arăta că sfatul s-a încheiat şi că fiecare poate pleca. caragiale, p. 140. (în construcţie cu verbele «a face» sau «a ţine») Atunci fraţii ţinură sfat. ISPIRESCU, L. 84. Vorba le e tot de noi Şi fac sfaturi pe ascuns Să ne facă-un neagiuns. alecsandri, p. p. 269. într-o zi s-au adunat Şi-au făcut între ei sfat. negruzzi, s. I 187. + (Mai ales în construcţie cu verbele «a sta # sau «a şedea») Taifas, conversaţie. Stătusem la sfat... cu un vechi Prietin. SADOVEANU, o. vn 281. Pe băncile de lingă pereţii cîrciumii... stăteau la sfat bărbaţii. REBREANU, R. I 126/ (Glumeţ) Sus, pe gardul dinspre vie, O găină cenuşie Şi-un cocoş împintenat S-au suit şi stau la sfat. TOPÎRCEANU, p. 276. + (Rar) Zvon, veste, vorbă. Ea duce sfat din casă-n casă, Că n-am broboade de mătasă, N-am şorţ cu flori — şi dacă n-am, Ce-i pasă? coşbuc, p. i 126. SFĂDĂLÎE, sfădălii, s. f. (Regional) Ceartă mare,, discuţie aprinsă; gîlceavă. Ce mai atîta sfădălie — măi' fraţilor. . . ia daţi-le încoace, să vi le împart eu. I. CR. IV 104. SFADAtjŞ, -A, sfădăuşi, -e, adj. Certăreţ, gîlcevitor. Vasile Fierarii. . . era un om ciudat şi sfădăuş ca şi nicovala şi ciocanele lui. sadoveanu, e. 117. E bun de furcă,, adică e un sfădăuş. I. CR. iii 175. <§>■ F i g. Sarmalele să le laşi mai pe urmă, căci ele-s neamurile, ele-s sfădăuşe, cit fierb în oală totuna clocotesc şi huiesc. pamfilE, CR. 27. SFADl, sfădesc, vb. IV. 1. Refl. (Adesea reciproc)-A se certa. Strigînd se înflăcăra şi se înfuria, ca şi cînd s-ar fi sfădit cu duşmani nevăzuţi, rebreanu, R. ii 233. Ileana nu s-a putut răbda să nu se sfădească, acuma întîia oară, cu Marta. slavici, n. I 52. Unii strigă marfa ce au de vîndut, alţii se sfădesc pentru preţ. alecsandri,. o. p. 285. <$> (Glumeţ) Cearta fără păruială, ca nunta fără lăutari. Dar noi nu ne certăm, ci numai ne sfădim. ISPIRESCU, L. 215. ^ Fi g. Ici-colo, în covălii... se sfădeau ciocanele. SADOVEANU, o. I 507. Găluştele, cu clocot, în ulcele se sfădesc, beldiceanu, p. 55. Teiul, bradul ^ se sfădea. Teiul către brad grăia... jarnîk-bÎrseanu, d. 508. 2. T r a n z. A mustra, a dojeni, a certa. C-aşa-i dacă are Fira fată mare; Mi-o tot sfădeşte, Căci fata iubeşte Şi se prăpădeşte Dup-un feciorel. coşbuc, p. II 142. Făcea prostii, apoi mai era şi băutor. . . Nu era nici o mirare dacă muierea-l cam sfădea. RETEGANUL, p. I 1. Ş-auzii pe maică-ta Cum pe tine te sfădea. HODOŞr p. p. 137. 3. Refl. reciproc. (Neobişnuit) A se lua la întrecere; a rivaliza. Acest frumos oraş ce au luat numele de Parisul cel nou poate să se sfădească cu toate oraşele ce pînă acum am numit. GOLESCU, î. 123. SFĂîNŢIŞOR, sfănţişori, s. m. (Popular) Diminutiv al lui sfanţ (1). De trei ori să-l cîntărim, De trei ori cu gălbiori, De cinci ori cu sfănţişori. MAT. FOLK. 107. SFÂNŢOÂICĂ, sfănţoaice, s. f. (învechit) Jumătate de sfanţ (1). Copii voinici, rumeni, bucălaţi goneau cu ghiozdanele la şcoala din curtea bisericii, să plătească sfănţoaica pe lună dascălului Nicuţă şi să înveţe a citi... a scrie, delavrancea, S. 217. A scos iar pungociul, i-a deschis băierile şi a vărsat pe masă un pumn de mărunţiş: icusari. . . sfanţi, sfănţoaice, firfirici şi gologani, caragiale, o. ii 86. Ia seama să nu faci cheltuieli nebuneşti în astă-noapte. .. Fii măsurat... suie-te pîn* la o sfăn-ţoaică, o sfănţoaică şi jumătate... nu mai mult. alecsandri, T. 755. SFANŢUI, sfănţuiesc, vb. IV. T r a n z. (Familiar) 1# A da cuiva bani (de obicei unui funcţionar) pentru un serviciu nepermis de lege; a mitui, a corupe (prin bacşiş). 5FĂNŢUIALĂ - 109 — SFĂTUI 2, A stoarce bani de Ia cineva pentru servicii neper-mise de lege ; a-i lua cuiva banii pe nedrept; a înşela -pe cineva cu dibăcie. SFĂNŢUIĂLĂ, sfănţuieîi, s. f. (Familiar) Acţiunea de -a sfănţui şi rezultatul ei; dare sau luare de mită; corupere. Judecă don premar Mai straşnic ca un jandar ■ . . ■Căci ii cere sfănţuială Şi-n cap cîte-o miruială. şez. xn 35. SFĂNŢÎJICĂ, sfănţuici, s. f. (învechit) Sfănţoaică. Fratele mortului. . . ■ dezlega la gură sacul cu sfănţuici. MACEDONSKI, O. III 101. sfănţuitCr, -OÂRE, sfănţuitori, -oare, s. m. şi f. «(Familiar) Persoană care sfănţuieşte; mituitor. SFĂRÂMĂ vb. I v. sîărîma. SFĂRÂMARE s. f. v. sfărîmarc. SFĂRĂMĂT1 s. n. v. slărîmat1. SFĂRÂMAT2, -Ă adj. v. sfărîmat2. SFĂRĂMĂTÎJRĂ s. f. v. sfiirîmătură. SFĂRĂMICI6S, -OĂSĂ adj. v. sfărîmicios. SFĂRÎMĂ, sfărim, vb. I. (Şi în forma sfărma). 1. T r a n z. A sparge. (în bucăţi mici); a zdrobi. Oamenii pun mina pe ciocan, pe daltă şi pe dinamită şi încep să sfărîme slinca. bogza, Ţ. 53. E de mirare, domnule, -cum de nu i-a sfărmat capul. c. petrescu, c. v. 35. în citeva clipe sfărîmară tot ce se găsea în odaie, rebreanu, r. n 204. Bocăneşte el cît bocăneşte, cînd pirrrl cade copacul peste car, de-l sfarmă, şi peste boi, de-i ucide. creanga, p. 46. <$> (Poetic) Un izvor Sfărîmă bobi de aur şi de mărgăritare. EFTIMIU, c. 118. Intranz. (Rar) Tare mi te-ai fudulit, Cu mine n-ai sfătuit, marian, î. 520. <$> Refl. reciproc. Ceilalţi... se sfătuiră o clipă, apoi ieşiră în uliţă. dumitriu, N. 253. S-au adunat cu toţii. . . spre a se sfătui ce-i de făcut, caragiale, O. iii 39. Iar cel ungurean Şi cu cel vrîncean, Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră Pe l-apus de soare Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan. ALECSANDRI, P. P. 1. 3. Intranz. A sta la sfat, la taifas, la vorbă; a conversa. Amurgul creştea şi cei doi oaspeţi, muiaţi de băutură şi de mîncare, cu privirile încălzite, împrietiniţi, îşi apropiaseră capetele şi sfătuiau încet, sadoveanu, o. I 497. Şi cum sfătuiau bătrînii, ei înde ei. . . numai iacă se aude sub vatră: tată şi mamă! CREANGĂ, P. 79. Părul din mijlocul satului era odinioară. . . divanul unde sfătuia satul. RUSSO, o. 119. SFĂTUIĂLĂ s. f. Povaţă, îndemn; sfat (1). A luat la socoteală Şi la mare sfătuială Pe toţi feţii săi. marian, s. 265. SFĂTUÎRE, sfătuiţi, s. f. (Astăzi rar) Acţiunea de a (se) sfătui. 1. Povaţă, îndemn; sfat. V. sfătui (1). După sfă-tuirea celei mai tinere, de la poartă s-aruncă în gîtul bărbaţilor şi încep a-i lua cu vorba, creangă, o. a. 136. Pentru ce-mi dai aste sfătuiri? NEGRUZZI, s. iii 476. îi plăcu această sfătuire a fratelui său. GORJAN, h. I 7. 2. Consultare, deliberare, consfătuire. V. sfătui (2). Fusese poruncă de la comitet... să ţinem sfătuire. camil petrescu, o. n 12. După o sfătuire de cîteva seri în cerdac, la lumina lunei, luară o hotărîre. bassarabescu, v. 42. SFĂTUITOR, -OARE, sfătuitori, -oare, s. m. şi f-Persoană care dă sfaturi, povăţuitor. Şcoala şi buni1 sfătuitori i-au ridicat acolo unde sînt. sadoveanu, E. 29» SFECLĂ, sfecle, s. f. Plantă erbacee cu frunzele lucioase, cu o rădăcină cărnoasă, de culoare (după specii) albă sau roşie, folosită (după specii) ca aliment, ca plantă furajeră sau, în industrie, pentru extragerea zahărului (Beta vulgaris). Necula lui moş Radu, vestitul jucăuş, în fruntea brîului, avea faţa roşă ca sfecla. BUJOR, S. 100. Iaca!. . . Da ce-ai păţit, Tîndală? Ţi-e nasul roş şi umflat ca o sfeclă, alecsandri, T. I 428. Foicică, foi de sfecle, Nu-mi mai zice pe porecle. TEODORESCU, P. P. 337. SFECLÎ, sfeclesc, vb. IV. T r a n z. (Numai în e x p r.) A o sfecli = a o păţi, a o băga pe mînecă. Ei, cum văzură pe Prîslea, o sfecliră, ispirescu, l. 93. Cum m-a văzut, a sfeclit-o.. . A-ntors capu-ncolo şi a început să bea din ţigară, ştii aşa, niznai, caragiale, o. I 47. Na! Dănilă — zise el în gîndul său — aşa-i c-ai sfeclit-o? CREANGĂ, P. 56. SFENOÎD, sfenoide, s. n. Os (situat la baza craniului) care desparte cutia craniană de cavităţile vecine. ' SFERĂ, sfere, s. f. 1. Suprafaţă ale cărei puncte sînt egal depărtate de un punct dat, numit centru ; corp geometric mărginit de o astfel de suprafaţă; obiect care are aproximativ această formă (v. g 1 o b). + (Rar) Glob terestru. Şi spun că cu nimereală Ţ-au dat. . . lăcaşul pe a sferei rotunzeală. conachi, p. 261. 2. (Adesea la pl.) Regiune cerească unde se găsesc şi se mişcă aştrii. Cînd eram pilot... pîndeam să surprind armonia sferelor cereşti în mişcare. CAMIL PETRESCU, T. n 187. Din sfera mea venii cu greu Ca să-ţi urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Şi mumă-mea e marea. eminescu, o. i 170. Chiar în acele sfere care au ceresc nume.. . amorul domneşte ca aerul în lume. ALEXAN-drescu, p. 43. 3. F i g. Cercul, domeniul, limitele în cadrul cărora există sau se desfăşoară o acţiune. [Cuvîntul « arbore »] importe sfera de răspindire cu «copac», cu «pom*, iar în Transilvania şi cu a lemn», graur, F. l. 19. Arta a servit întotdeauna marile cauze sociale... ea n-a putut rămîne in sfera nouroasă a frumosului în sine. IONESCU-rion, c. 105. Voi căuta a trage pe Magheru in sfera noastră de lucrare, bălcescu, la ghica., a. 425. Sferă de influenţă = întindere, spaţiu în cuprinsul căruia se exercită o influenţă a cuiva sau a ceva. Sferă de influenţă economică. Mediu în care trăieşte cineva. Neera şi Horaţiu au dreptul de a face în sfera lor înaltă oricare pas le place, alecsandri, T. ii 211. Zoiţa... este o fiinţă care s-au aruncat afară din sfera ei, prin ambiţia ce are de a fi cocoană. RUSSO, S. 7. 4. (în logică, numai în expr.) Sfera noţiunii *= totalitatea obiectelor la care se referă caracterele esenţiale ale noţiunii. — PI. şi: (învechit) sferi (alecsandri, p. iii 102, conachi, p. 268). SFERDECÎL, sferdeceit s. m. Piesă de lemn de la scaunul căruţei. La căruţă, deasupra, scaunul mai are două cuibare, unde se razămă carîmbii de dedesubt sau sferdeceii. pamfile, i. C. 131. SFERIC, -Ă, sferici, -e, adj. De forma unei sfere. SFERICITÂTE s. f. însuşirea de a fi sferic. Sferi-citatea globului pămintesc. SFEROÎD, sferoide, s. n. Corp format prin rotirea unei elipse, a unui oval etc. în jurul unei axe şi avînd o formă apropiată de aceea a unei sfere. — Pl. şi: (m.) sferoizi. SFEROIDĂL, -Ă, sferoidali, -e, adj. Care are forma unui sferoid. SFEROMÎTRU, sferometre, s. n. Instrument folosit pentru măsurarea precisă a grosimilor mici sau a curburii suprafeţelor sferice. SFERT, sferturi, s. n. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau, rar, în genitiv şi indicînd întregul în discuţie) Fiecare dintre cele patru părţi egale în care se poate împărţi un întreg (v. pătrar); (sens curent) o parte dintr-un întreg împărţit în patru părţi aproximativ egale. La noi mai mult de trei sferturi ale cetăţenilor ţării sînt ţărani, sadoveanu, E. 29. Constantin Lipan se instală cu precauţie numai pe trei sferturi de scaun. C. petrescu, C. v. 184. Se mai scurse încă un sfert de oră. SAHIA, N. 81. Să-i dea cîte un sfert de pîine şi cîte o cană de apă pe zi. ISPIRESCU, L. 134. -O» Sfertul lunii = secera lunii, v. seceră. Sfertul lunii se ridicase pe cerul curat ş-o adiere aducea miresme din grădinile înflorite. sadoveanu, O. IV 365. (Subînţelegîndu-se «de kilogram » sau « de litru ») Muşteriii cer o ţuică, cer covrigi, ii ronţăie în dinţi, cer sferturi de vin. STANCU, D. 18. Singur şeful mînca două feluri şi bea un sfert de vin. PAS, z. 1 268. (Cu sensul sugerat de context) Cei doi muşterii. .. deşertau sferturile fără să schimbe un singur cuvînt. c. petrescu, A. 245. (Subînţelegîndu-se «de oră») Trenul soseşte la unu şi un sfert, a Ciocanele bat sferturile, jumătăţile şi ceasurile, sadoveanu, F. j. 518. ^ Loc. a d v. Pe sfert (sau pe trei sferturi) = (cam) cît a patra parte (sau cît trei părţi) din întreg. Şlepul era cufundat pe sfert în apă. dumitriu, n. 135. La comună leafa lui era pe sfert din cît îi oferea statul. rebreanu, i. 82. Expr. (în legătură cu poziţia capului) Trei Sferturi = (poziţie) între faţă şi profil. Se privi in oglindă din faţă, din profil, din trei sferturi. C. PETRESCU, C. v. 167. 2. (învechit) Trimestru financiar; p. e x t. dare plătită pe un trimestru. Ba, decît bacşiş, mai bine m-ai agiuta să-mi plătesc sfertu. alecsandri, T. 1589. — Variantă: (Mold.) şfert (hasdeu, r. v. 127, alecsandri, c. 23, kogălniceanu, s. 52) s. n. SFERTICĂ vb. I v. sfîrtica. SFEŞNIC — 111 — SFII SFfiŞNIC, sfeşnice, s. n. Suport (cu un braţ sau cu mai multe) pentru luminări. V. c a n d e 1 a b r u. Zece sfeşnice de cîte cinci luminări fiecare se înşirau pe masă. v. rom. noiembrie 1953, 33. Luă un sfeşnic in mină şi. . . ieşi din salon, dumitriu, n. 40. Luminarea arde-n fundul sfeşnicului. caiîagiaee, o. ii 15. — PI. şi: (rar, m.) sfeşnici (eminescu, o. i 88). — Variantă: feşnic (delavrancea, s. 109, jarnîk-bîr-seanu, D. 132)’s. n. SFEŞNICĂR, sfeşnicare, s. n. Măsuţă, scaun, suport pe care se ţin sfeşnicele. Sfeşnicele de argint aşezate pe sfeşnicare prin colţurile sălii. La TDUG. Mi-am cumpărat multe mobile în odaia me din banii mei, spre pildă o canape, o masă, un sfeşnicar. kogălniceantt, s. 98. SFEŞTĂNIE, sfeştanii, s. f. Slujbă religioasă făcută Ia începerea unei activităţi, la darea în folosinţă a unei construcţii etc. Sfeştania oficială trebuia să aibă loc la ora 9. sadoveanu, o. vi 359. Puţurile cu ghizduri se sleiră cu sfeştania cuvenită, deeavrancea, s. 227. — Variantă: (popular) feştănie s. f. SFEŞTOC, sfeştoace, s. n. Mănunchi de busuioc cu care preotul stropeşte cu aghiasmă. Apoi, cu sfeştoc de busuioc legat cu beteală de aur, stropi cu apă sfinţită. hogaş, DR. II 62. Dă cuviosului un sfeştoc de [busuioc proaspăt, negruzzi, s. i 324. SFETE- (învechit; şi în forma sfeti-) Element de compunere însemnînd «sfînt» şi care stă înaintea unor nume proprii. La al doilea ceas al dimineţii de sîmbătă, la poarta curţii şi la sfete-Neculai cel bogat era viare imbul-zeală. sadoveanu, z. c. 173. Lui sfeti-Ilie i-a dat in samă tunetele. ŞEZ. ml. — Variantă: sfeti-. SFETERISEÂLĂ, sfeteriseli, s. f. (Familiar) Faptul de a sfeterisi; însuşire a unui bun străin prin mijloace necinstite. Ştiu că ai făcut avere. Cum? Nu te mai întreb. Cu sfeteriseala, cu japca, pas, L. ii 46. SFETERISI, sfeterisesc, vb. IV. T r a n z. (învechit şi familiar) A-şi însuşi ceva în mod necinstit (înşelînd sau sustrăgînd prin mijloace abile). Dar mai întăi să lepădaţi aicea banii pe care i-aţi sfeterisit de la oameni. sadoveanu, B. 135. Te-a pîrit că l-ai bătut şi că i-ai sfeterisit nu ştiu cîţi stinjeni. rebreanu, i. 107. Refl. pas. Negreşit din această sumă se va sfeterisi o jumătate de milion. La Tdrg. SFETI1- v. slete-. SFETl2, sfetesc, vb. IV. Refl. (Astăzi rar) 1. A se arăta, a se ivi. [Amoriul] după ce se sfeteşte, îndată se risipeşte, conachi, p. 151. Îf T r a n z. Zile, nopţi petrec cu gindul la dulcea închipuire Ce pururea îmi aduce şi-mi sfeteşte nălucire, conachi, p. 82. 2. (Despre acţiuni, situaţii) A căpăta o anumită întorsătură, a ajunge la un capăt, a se limpezi. Ne veţi uita şi pe noi, după ce s-ar sfeti lucrurile. C. PETRESCU, A. R. 54. Preşedintele Villara a închis discuţiunea, zicînd ca să se mai amine arestările pînă se va vedea cum se sfetesc lucrurile, ghica, S. a. 161. Fi g. Luna Şi-a pogorît sfiala prin fereastră, topîrceanu, p. 73. — Variante: (astăzi rar) siâlă (i. ionescu, m. 643), sîidlfi. (C. PETRESCU, R.. DR. 124) S. f. SFIC s. n. Şfichiuială. Era o vreme rea: un sfic de ploaie şi altul de ninsoare, pamfiuc, m. r. i 99. SFICHlUl vb. IV v. şficliiui. SFICHIUlT, -Ă adj. v. şlicMuit. SFIDĂ, sfidez, vb. I. T r a n z. A înfrunta pe cineva sau ceva cu dispreţ şi în mod provocator; a desfide. în aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerii. MACE-donski, o. I 64. SFIDARE, sfidări, s. f. Acţiunea de a s fi d a şi rezultatul ei; dispreţ provocator, desfidere. E un act de mare îndrăzneală, în orice caz o sfidare aproape, adusă legilor supreme. BOGZA, c, o. 218. Atitudinea aceasta de sfidare a realităţii poate să-i pericliteze averea şi viaţa, rebreanu, R. ii 15. C-tin ifos de sfidare şi c-o obrăznicie, ce nu mai e de mirare la oameni care nu mai au nimic de pierdut, ei strigară la toate sfaturile şi ameninţările ce li se făceau. VI.AHUŢĂ, o. a. i 162. SFIDĂTOli, -OÂRE, sfidători, -oare, adj. Care sfidează, care înfruntă. Palate, temple, domuri sfidătoare, — din braţul nopţii prind a se desface Şi-n strai rozalb încep să se îmbrace. în faţa dimineţii zîmbitoare. NECU- I.UŢĂ, Ţ. D. 17. (Adverbial) Ne-a privit sfidător, pe rînd, cu un fel de dispreţ falnic, rebreanu, p. S. 17. SFIÎLNIC, -A, sfielnici, -e, adj. Sfios. (Adverbial) înapoindu-mi cutia, îmi mulţumi cu privirea ocolită în lături, sfielnic, c. petrescu, S. 170. Cu tîmpla culcată sfielnic pe umărul meu. G..M. zamfirESCU, sf. m. n. i 191. (F i g.) Frunze tinere de carpen Caută spre ei sfielnic. CAMII, PETRESCU, V. 117. SFIliŢ, -EÂŢĂ, sfieţi, -e, adj. (învechit) Sfios. Pe stînci albicioase ce se pierd in văzduh, s-arată sfieaţă capra neagră cu corniţele-i crescute în formă de cirlig. odobescu, s. a. 420. SFIGMOGRĂF, sfigmografe, s. n. Aparat care înregistrează bătăile pulsului. . SFIÎ, sfiesc, vb. IV. Refl. A avea o atitudine rezervată sau şovăielnică, impusă de timiditate, de nesiguranţă, de teamă sau de ruşine; a fi lipsit de îndrăzneală, a se jena să. . . Trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu ■ ■ ■ sfiindu-se lotuşi să se vîre între bogătaşi. REBREANU, I. 14. [Cei trei fraţi] s-au sfiit să meargă mai departe, sbiera, r. 5. [Boierii] sfiindu-se a se întoarce fără nici o ispravă la Tomşa, cerură voie [lui Lăpuşneanu] să rămîie a-l întovărăşi, negruzzi, s. I 142. <> (Urmat de determinări introduse prin prep. «de » şi arătînd persoana care impune rezerva) Oamenii se cam sfiau de Filoftei Romanov. DUMITRIU, p. F. 3. Veneam de la ţară. Mă sfiam de toată lumea, de colegii cutezători şi guralivi. galacTion, o. i 14. Mă rătăcisem căscînd gura in toate părţile... şi ascullind la miile de păsărele ce cîntau pe rămurele şi fără a se sfii de mine. ISPIRESCU, h. 244. Tranz. fact. (Astăzi numai popular) A intimida, a înfricoşa. Gira-mîra nu-l sfieşte. pann, la tdrg. (în forma sii) Ce-l tremură, ce-l sieşte? T. CR. ttt 144. SFIICIOS — 112 — SFIOS — Variante: (astăzi numai popular) SÎi (drXghici, k. 239, şez. vil 142), sii vb. IV. SFIKlOS, -OÂSĂ, sfiicioşi, -oase, adj. Sfios. Petru, pe zi ce mergea, se făcea mai sfiicios. Gane, N. II 77. Mă apropiam cu ginăul, sfiicios, tremurînd, d-acea vestită şcoală. delavrancea, H. T. 86. [Era] cam sfiicios la început, dar s-a dat pe brazdă. vlahuţĂ, O. a. 256. <£> F i g. Cîte o stea singuratecă se ivea la încheieturile norilor şi părea că întreabă sfiicioasă pe călător unde merge. CANE, N. I 10. Printre gratii luna moale, Sfiicioasă şi smerită, Şi-au vărsat razele sale. eminescu, o; I 76. SFIICIUNE, sfiiciuni, s. f. Atitudine sfioasă; sfială. Cu oarecare sfiiciune, Gheorghe Dima a încercat să intre In vorbă cu un unchieş negricios. GALAN, Z. R. 31. [Coşbuc] zugrăveşte iubirea. . . altora. Şi aceasta nu din cauza sfiiciunii — poetul numai sfios nu e. GHEREA, ST. CR. iii 120. Atunci de sfiiciune mi-iese sîngele-n obraz, eminescu, O. I 80. (Rar) Persoană sfioasă. Jupîniţa Maruşca a lui Hudici e un fel de sfiiciune bălaie, sadoveanu, F. J. 302. SFIÎRE s. f. Faptul de a se s f i ij sfială. SFÎNCTER, sfinctere, s. n. .(Anat.) Muşchi care închide sau strînge un orificiu. SFÎNGHE, sfinghi, s. m. (Entom.) Sfinx1. SFINŢENIE s. f. (Astăzi cu sensul bisericesc atenuat sau pierdut) Calitatea de a fi sfînt. Intrăm într-o lume de dreptate, de iubire, de sfinţenie, pentru a vedea cînd murim, c-a fost o lume de nedreptate, de ură. eminescu, n. 62. Doamnă, rugăminţile voastre, lacrimile unui bătrîn, sfinţenia legăturii ce vă uneşte, toate mă invită a mă pleca. negruzzi, s. iii 144. <> Loc. a d v. Cu sttnţcnie = cu evlavie; p. e x t. cu exactitate, cu scrupulozitate. Toţi îl ascultau, cu sfinţenie, bassarabescu, s. n. 171. Porneşte pînă te văd şi-ţi fă datoria cu sfinţenie, creanga, p. 316. (Glumeţ) Turcii stau înfipţi pe scaune, mestecînd liniştiţi şi cu sfinţenie prăjiturile, bart, S. M. 27. — Variantă: sînţ6nie (ispirescu, l. 42) s. f. SFINŢI1, sfinţesc, vb. IV. 1. T r a n z. (în concepţia religioasă creştină) A declara pe cineva (în mod solemn şi cu îndeplinirea unui ritual stabilit) trecut în rîndul sfinţilor; a consacra, a sanctifica. (Refl. pa s.) Un roi de raze venind din ceriu a spus lăutarilor cum horesc îngerii cînd se sfinţeşte un sfînt. eminescu, n. 29. 2. Tranz. (Popular) A preoţi, a hirotonisi. Vreţi pe ăsta să-l aveţi, Că-i popă foarte isteţ? — Numai ni-l blagosloveşte Şi-ntru popă ni-l sfinţeşte! TEODORESCU, P. r. 263. 3. Tranz. (Bis.) A atrage harul divin asupra unor obiecte, prin rostire de rugăciuni; a face ca obiectele să do-bîndească un caracter sacru. (Refl. pas.) Trebuie. . . să pună a se sfinţi din nou biserica pîngărită. caragiale, O. iii 89. Cînd s-a sfinţit paraclisul spitalului din Tîrgu-Neamţului. . . eu, împreună cu alţi băieţi, isonari ai bisericii, stam aproape de Ghica-vodă. CREANGĂ, a. 75. (Cu sensul religios pierdut) Omul sfinţeşte locul, iar nu locul pe om, se spune pentru a arăta ca rezultatele în muncă depind de calităţile omului şi nu de locul de muncă, F i g. Fraţi buni ai frunzelor din codru... Sfinţiţi cu lacrimi şi sudoare Ţărîna plaiurilor noastre. GOGA, P. 10. 4. T r a n z. F i g. A slăvi, a idealiza, a diviniza. Sînt sătul de-aşa viaţă. . . Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atît de van Ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an? eminescu, o. i 155. 5. Refl. (Munt., mai ales în construcţii negative) A-şi impune voinţa, a-şi face gusturile, voile, mendrele. Unul din ci. . . se hotărî să se ţie de capul ciobănaşului, să nu-l lase să se sfinţească, ispirescu, l. 249. Lasă-l, că nu se sfinţeşte el cu mine, jupîne, îl pocăiesc eu. CARAGIALE, o. I 49. Dă-i, să nu se nărăvească, Nu-l lăsa să se sfinţească, pann, p. v. i 61. SI’DiŢÎ2, pers. 3 sfinţeşte, vb. IV. Intranz. (Popular; despre soare şi, în general, despre aştri) A asfinţi, a apune. SFINŢÎE, sfinţii, s. f. (în forma articulată şi urmat de un adjectiv posesiv de pers. 2 şi 3 sg. sau pl.) Epitet sau titlu de respect care se dă clericilor, sfinţilor şi (rar) lui dumnezeu. Căldura pustiei era acum cuptorul lui dumnezeu, în care sfinţia-sa coace pînile pămîntului. sadoveanu, o. l. 90. Slujeşte părintele Anghel, dar rar de tot, că sfinţia-sa locuieşte departe, galaction, o. I 40. Ei, Harap-Alb, zise sfînta Duminică, aşa-i că am scos-o la capăt şi asta? — Aşa; cu ajutorul lui dumnezeu şi cu al sfinţiei-voastre, răspunse Harap-Alb. CREANGĂ, p. 227. SFINŢIRE, sfinţiri, s. f. Acţiunea de a sfinţi. Cîte tîrnosiri şi sfinţiri de biserici. . . CREANGĂ, A. 74.' + Consfinţire, consacrare. Dreptul la muncă este condiţia şi rezultând slobozeniei, exerciţiid muncii este sfinţirea şi practica egalităţii, kogălniceanu, s. a. 79. SFINŢIŞOR, sfinţişori, s. m. 1. Diminutiv cu sens ironic al lui sfînt (1). A, domnişorilor! Vreţi să mă osîndiţi la moarte?... Auzindu-vă cineva, ar gîndi că sînteţi nişte sfinţişori abia ieşiţi din rai. negruzzi, s. i 229. 2. (La pl., regional) Un fel de covrigi care se mănîncă la anumite sărbători religioase sau la înmormîntări; mucenici. SFINŢÎT1, sfinţite, s. n. (Popular, la pl. cu valoare de sg.) Trecerea unui astru dincolo de orizont; momentul cînd astrul apune; locul unde apune; asfinţit, apus. Soarele cam binişor S-a-nclinat către sfinţite, coşbuc, P. II 127. Intr-o pădure mare s-au întilnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit şi celălalt cătră sfinţit. RKTKGANUI,, r. IV 21. într-una din zile, cam după sfinţitul soarelui. ■ ■ ieşi balaurul din groapă şi se îndreptă către voinicii care dormeau pe lîngă foc. ISPIRESCU, h. 200. SFINŢÎT2, -Ă, sfinţiţi, -te, adj. 1. Care a căpătat un caracter sacru, din care s-au gonit duhurile rele prin faptul că s-au rostit anumite rugăciuni pentru a atrage harul divin. Apă sfinţită. 2. (Uneori precedat de « prea o sau de « înalt prea ») Titlu de onoare dat clericilor. înalt preasfintitul părinte. SFINŢITtJEĂ, sfinţituri, s. f. (Rar) Faptul de a sfinţi; (concretizat) obiect sfinţit. Sfinţituri de la paşti: pască, coji de ouă şi slănină, pamfile, a. r. 59. SFIiVX1, sfincşi, s. m. Nume dat mai multor specii de fluturi mari, cu zbor foarte rapid, care zboară pe înserate; sfinghe. SFINX2, sfincşi şi (rar) sfinxi, s. m. Monstru fabulos din mitologia antică (mai ales greacă şi egipteană) cu cap de om şi cu trup de leu; monument arhitectonic de piatră reprezentînd acest monstru. Chioşcurile sale căzute, sfinxii săi. . . ne deşteaptă splendoarea unei domnii trecute. Gane, n. i 111. Cît de natural ies sfincşii din ziduri dormitînd pe labe şi purtînd vase de alabastru. macedonski, o. IV 60. + F i g. (De obicei în comparaţii) Personaj enigmatic, om greu de înţeles. înainte de a lua vreo hotărîre, sta ca în faţa unui groaznic sfinx, bogza, c. o. 274. Se închise ca un sfinx în faţa tuturor stăruinţelor, .rebreanu, I. 59. SFIOS, -OÂSĂ, sfioşi, -oase, adj. (Despre persoane) Lipsit de îndrăzneală, rezervat, ruşinos ; sfiicios. O fetiţă de patru ani, cu ochii mari şi trăsăturile drepte. . . se ascunsese sfioasă după gard. v. rom. octombrie 1953, 108. El e frumos şi tinerel, dar e sfios Cînd e cu fete, Iar ele rid SF1TĂ — 113 - SFÎNT şi rid şirete Şi pe furiş privesc la el. coşnuc, p. i 87. El zice şi-aleargă spre fata sfioasă Cu chip purpurat. boi.in-Tineanu, o. 84. ■ F i g. Şi fluturii sînt mai sfioşi, Cînd zboară-n sări albastre. GOGA, r. 13. Speriat, dintr-un hăţiş, Pui sfios de căprioară A ieşit la luminiş. TOPÎR-CEANU, S. A. 23. Florile mici şi sfioase nu-şi mai îndreptau ochii lor albaştri şi limpezi. . . spre vechiul şi credinciosul lor amant, hogaş, m. n. 96. + (Despre manifestări ale oamenilor) Care denotă timiditate, nesiguranţă, teamă. Toma avea ceva sfios în el, ca de fată. camii, petrescu, o. I 60. [Tînărul] înaintează spre mine, cu paşi sfioşi, sahia, U.R.S.S. 82. Ceea ce mă mîhnea puţin erau şoaptele sfioase ale colegilor mei. delavrancea, h. T. 176. <$• F i g. Şi-n liniştea asfinţitului, fîlfiire sfioasă de vînt trecu prin ramuri, sadoveanu, o. i 316. Sfîntul părinte — titlu dat de. către catolici papei. 2. (Despre obiectele care aparţin religiei sau sînt în legătură cu cultul) Consacrat divinităţii şi considerat ca posedînd harul divin; sacru. Am avut un frate drag, L-a jurat neamţul sub steag. ■ . Ş-acuma departe-l duce, Nu le-ajute sfînta cruce, jarnîk-bîrseanu, d. 297. Cele sfinte (şi substantivat, în forma articulată) = cele care ţin de cult, care privesc credinţa, biserica sau divinitatea. la să vă dau eu un tipic, zise părintele Oşlobanu, lăsind sfintele încolo. creangX, a. 78. Sfînta slujbă = liturghia. Cînd sosi Alexandru-voâă, sfînta slujbă începuse. negruzzi, s. I 148. Sfintele daruri v. dar* (I 2). Sfintele taine v. taină (4). Locurile sfinte = ţinuturile menţionate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit şi propovăduit Iisus Hristos. Sfîntul mormînt — mormîntul considerat ca fiind acela în care a fost îngropat Iisus Hristos. Sfînta scriptură v. scriptură. Sfîntul scaun v. s c a u n (14). Război sfînt = război aprobat de religie, corespunzător idealului religios. Sfînta alianţă = convenţie politică încheiată între Rusia, Austria şi Prusia în 1815, după victoria asupra lui Napoleon şi avînd ca scop apărarea orînduirii monarhice în Europa. 3. (Popular) Epitet pentru elemente ale naturii (considerate ca fiind de esenţă divină, dătătoare de viaţă). Şi de'dragul dumitale Ştie chiar şi sfîntul soare: Că la tine cînd priveşte, Stă şi nu mai asfinţeşte, jarnîk-bîrseanu, d. 15. + Epitet pentru zilele săptămînii. într-o sfîntă de vineri [împăratul] iar s-a pomenit cu stema din cununa împărătească că se umflă şi creşte, delavrancea, S. 82. A plecat badea Intr-o sfîntă joi, Cu plugu. MAT. FOI.K. 1476. II. (Cu sensul desprins de cel religios) 1. Care inspiră dragoste sau respect, care este vrednic de astfel de sentimente; scump, iubit, slăvit. Pămintul nostru-i scump şi sfînt, Că el ni-e leagăn şi mormînt. coşbuc, p. I 209. Şi el, sărmanul, ş-a pus viaţa în primejdie pentru sfînta noastră tovărăşie. creangX, o. A. 277. Sînt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece Din ceasul sfînt in care ne-ntilnirăm. eminescu, o. i 120. Sfintă muncă de la ţeară, izvor sacru de rodire, Tu legi omul cu pămintul în o dulce înfrăţire! auîcsandm, p. iii 42. F i g. Detaşat de cele pămînteşti, eteric, imaterial. Luna pe cer trece aşa sfîntă şi clară, eminescu, o. rv 100. 2. (Familiar) Bun, perfect, desăvîrşit. Cîteva pături de liirtie, lipite una peste alta cu său de luminare . . . şi aprinse c-un chibrit, mai sfînt lucru nici că se poate. CREANGX, a. 101. + (Substantivat, exprimînd ideea de superlativ) Straşnic, zdravăn. Bine-ar face să-i tragă o sfîntă de bătaie! rebreanu, i. 35. M-o apucat o sfîntă de lene, de mi se rup fălcile, alecsandri, t. 899. — Variante: (popular) sînt, -a (ispirescu, l. 153, eminescu, o. i 35, negruzzi, s. ii 85) adj., (înaintea numelor proprii masculine care încep cu o consoană) sîn, sîm adj. m. SFÎNT2, -Ă, sfinţi, -te, s. m. şi f. 1. (Popular, numai la m. sg. art.) Dumnezeu. Ah, fetică, feţişoară, Creşte, fă-te mărişoară. . . Să trăim cit o vrea sfîntul, Să ne despartă mormîntul. TEODORESCU, p. p. 314. <";> (în propoziţii exclamative care exprimă nedumerire, nerăbdare, ciudă) O dată s-a oprit motorul, acum a doua oară s-a rupt lanţul; a treia oară nu ştiu. . . ce sfintui s-ar mai fi în-tîmplat. davidoglu, m. 67. <*> E x p r. (Cu sensul bisericesc şters) A-1 vedea (pe cineva) sîîntul = a da de noroc, de chilipir sau (ironic) a o păţi, a da de belea, a da de dracul. Nu tuşi, că te vede sfîntul. contemporanul, V 4. A-1 uita (pe cineva) sîîntul, se spune cînd cineva zăboveşte undeva prea mult şi degeaba. A lăsa (pe cineva) în plata sfîniului = a lăsa (pe cineva) la voia întîmplării, a nu se mai ocupa de cineva. (întărind o negaţie, o tăgăduială) Ferit-a siîntull = nicidecum, în nici un caz. 2. Persoană recunoscută ca un exemplu desăvîrşit al vieţii creştine (şi consacrată după moarte de biserică ca atare). Sub icoana afumată unui sfînt cu comanac, Arde-n candel-o lumină cit un sîmbure de mac. eminescu, o. i 84. Adevărat să fie aceea ce se spune De-o sfîntă apărută la noi ca o minime? alECSANDRi, T. ii 174. Şi pe Gruie mi-l ducea La cel popă creştinesc, Sfînt cu chipul omenesc, Care zice din psaltire, id. P. r. 79. <> E x p r. Pînă la dumnezeu, te mănîncă sfinţii = pînă să ajungi la cel mai mare, înduri multe de la slujbaşii mai mici. A-1 fura (pe cineva) sfinţii = a aţipi, a adormi; a se prăpădi, a muri. Apoi dă, stăpine, în ziua de azi dacă nu-i fi şi cu draci oleacă, apoi cică te fură sfinţii, şi iar nu-i bine. creangX, p. 163. Fiind încredinţată că m-a furat sfîn-tu. . . se sculă îndată din pat fără vreo temere, zicîndu-mi: dormi, dormire-ai somn lung. GORJAN, h. i 69. Parcă ţi-ft ieşit un sfînt din gură = ai vorbit foarte drept şi înţelept. Că bine zici, dascăle Zaharia, parcă ţ-a ieşit un sfînt din gură. creangX, a. 126. A Sta ca sfinţii (ca nişte Sfinţi sau ca un sfînt) = a sta nemişcat. Am să vă cînt din ţiteră. . ■ Roman se plecă şi începu, pe cind, împrejur, bătrînii stăteau ca nişte sfinţi, sadoveanu, p. 97. A se închina la sfinţi (sau a se ruga de toţi sfinţii) = a se adresa la cei puternici cu rugăminţi, cu solicitări. Boierii. . . alergau unul de la altul, se adunau, se sfătuiau şi nu mai ştiau la ce sfînt să se mai închine, ghica, s. 492. .a, (Precedînd numele de persoană respectiv) într-una din zile, şi chiar in ziua de sfîntul Foca, scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. CREANGĂ, A. 7. Expr. Sîîntul Nicolaie = nume glumeţ dat biciului cu care se aplicau altădată pedepse corporale. De fiecare greşeală să-i ardă şcolarului cîte un sfînt Nicolai. creangă, a. 3. La sfîntul-aşteaptă v. aştepta. 3. (în superstiţii, la f. pl. art.) Iele. Sfintele, aducătoarele de boli. . . molipsitoare, pamfilk, m. r. i 317. 4. (La m. pl.) Un fel 'de colăcei preparaţi cu nuci şi cu miere, care se mănîncă de sărbătoarea mucenicilor; mucenici. SFÎNTULEŢ - 114 - SFÎRÎITOR SFÎNTULEŢ, sfintuîeţi, s. m. (Popular) Diminutiv al lui sfînt (1). A fost odată de mult... de cînd umbla dumnezeu sfintuleţu pe pămînt. i. cr. ii 114. Dumnezău, sfîntuleţul, a şi priceput gîndul dracilor. ŞEZ. iii 76. — Variantă: sîntuleţ (ispirescu, l. 47) s. m. SFÎR interj. (Adesea cu sunetul . 33. Apucă un ciucălău şi face sfîrr cu el după dînsid. Sbiera, p. 215. [Radu e] o vîrtelniţă care face sfîrr. . . şi alt nimic. alecsandri, T. 1237. SFÎRC, sfîrcuri, s. n. 1. Vîrful elastic, moale sau cartilaginos al anumitor organe. Femeia îşi făcu loc alături de dînsul, astupînd gura copilului cu sfîrcul pieptului. rebreanu, I. 34. Foc îmi ieşea din sfîrcurile urechilor şi mînile îmi erau îngheţate, vlahuţă, o. A. 344. Bastonul. . . nu atinse decît uşor sfîrcul urechii amicului nostru, caragiale, m. 91. Tendon cartilaginos care leagă între ele diferite oase ale corpului; zgîrci. Coastele sînt legate de osul spinării prin sfîrcuri, ca să se poată mişca. La TDRG. 2. Vîrful flexibil al mustăţilor, al cozii animalelor şi, prin analogie, al unui bici. Mustaţa căruntă îi era răsucită şi întărită cu săpun la sfîrcuri. sadoveanu, o. vi 343. S-a aşezat jos, privind mulţimea şi legănîndu-şi sfîrcul de coadă copoiesc. popa, v. 109. Căluşeii, atinşi cu sfîrcul biciului, porniră pe podul de gheaţă. SANDU-ALDEA, u. p. 34. + (Rar) Vîrful altor obiecte. Se culcă cu soarele la sfîrcxd opincilor, galaction, o. i 46. Norii se grămădeau unul peste altul pe muchea dealurilor, zdren-ţuindu-se în treacăt de sfîrcurile brazilor. La TDRG. Ci mai tare mi-l bătea... Cu sfîrcul paloşului. TEODORESCU, p. p. 542. SFÎRCÎf, sfîrcîiesc, vb. IV. T r a n z. A trage pe nas ; a smiorcăi. Dascălul Simion Fosa din Ţuţuieni, numai pentru că vorbeşte mai in tilcuri decît alţii şi sfîrcîieşte toată ziua la tabac, cere cîte trei husăşi pe lună. CREANGĂ, A. 16. SFÎRCÎÎT, -A, sfircîiţi, -te, adj. Care sîîrcîie. Bădia se opri, trecindu-şi mineca pe sub nasul sfircîit. C. PETRESCU, o. p. n 100. SFÎRCUÎ, sfircui, vb. IV. Tranz. A plesni cu sfîrcul biciului. Tătarii începeau a mina pe cei prinşi, a-i sfircui ş-a-i împunge. SADOVEANU, o. VII 15. O sfircui peste piept, sandu-aldea, u. p. 89. SFÎRÎÎ, sfîrîi, vb. IV. Intranz. 1. (în special despre materii grase) A trosni uşor şi continuu cînd arde sau se prăjeşte pe foc. Pe vatră sfirîia, intr-un hirb de ceaun, friptura de purcel, sadoveanu, o. i 351. Hribii, aşezaţi pe spete şi cu pintecele-n sus, sfirîiau pe cărbuni. hogaş, M. N. 117. A luat pielea cea de porc. . . şi a dat-o pe foc! Atunci perii de pe dinsa au început a pîrîi şi pielea a sfirii. CREANGĂ, O. I 52. <> (Prin metonimie) Lumina lămpii sfirîia, împuţinată şi fumegoasă. C. petrescu, A. 118. O lampă-ntinde limb-avară şi subţire, Sfirîind in aer bolnav, eminescu, o. i 52. <*> F i g. Poate ni-ţi da şi ceva udeală, măria-ta, zise Setilă, că ne sfiriie gît-lejul de sete. creangă, p. 257. ^ A se prăji. Puse intr-un hîrb de ceaun la sfîriit slănină şi bucăţi afumate de porc. sadoveanu, b. 94. 2. (Despre insecte) A produce sunete ascuţite, continue, caracteristice speciei. V. ţ î r î i. în ierburile care începeau să se usuce, în ţepile gălbii ale miriştilor, sfirîiau cosaşi, sadoveanu, o. v 80. <$> F i g. De pretutindeni, toate, într-un susur nedesluşit, sfîriiau a uscăciune. hogaş, m. N. 172. + (Despre păsări) A mişca repede şi zgomotos din aripi, producînd un sunet caracteristic. V. f î 1 f î i. Prepeliţa sări in aer-şi porni sfirîind în zbor, la înălţimea omului, sadoveanu, O. VII 82. Canarii sfirîiau din pene şi piuiau, privighetorile doineau, un papagal, sub o cupolă de sîrmă, se alinta şi vorbea ca un copil! galaction, o. I 328. Păsările, stîrnite de dine, izbucneau din cuiburi, sfîriiau din aripi, minate drept in faţă. c. petrescu, s. 27. 3. (Despre obiecte) A produce (printr-o mişcare de învîrtire continuă) un zgomot uşor. V. b î z î i. Fusul sfîrîie aspru între degetele osoase. C. PETRESCU, R. DR. 305. Sfîrîie roatele tipografiilor fără minută de odihnă. caragiale, N. F. 60. Şi tot toarce cloanţa, toarce. . . Fusu-i răpide se-ntoarce, Iute-n aer sfirîind. alecsandri, p. a. 37. «0” E x p r. A-i stîrîi cuiva iuima = a i se zbate cuiva inima (de dor, de dragoste). Nu ştiu dacă ţie îţi place ori ba, dară mie îmi sfîrîie inima după dînsul. ispirescu, l. 387. Cum sfirîia fusul roţii, aşa-mi sfirîia inima-n mine, de dragostea Măriucăi! CREANGĂ, A. 63. A-i gtîrii cuiva C&ieîiele (după cineva) = a se îndrăgosti tare (de cineva). Tranz. fact. Cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închişi, îşi sfîrîie degetele pe strune, rebreanu, I. 11. Pe pragul casei lui Ţigău, Rusanda îşi sfirîia fusul grăbit intre degete, popa, v. 275. Ceasornicul din părete, sfiriindu-şi lănţişoarele cu greutăţi, cintă cucu de nouă ori. vlahuţă, o. A. m 53. -ţ» A produce un zgomot uşor, continuu. Maşina se oprise pe şoseaua pustie... şi motorul vibra şi sfirîia potolit. DUMITRIU, N. 272. Părintele Filip turna in pahare un vin alb, subţirel, care sfirîia şi tresărea în stropi, sadoveanu, O. vin 100. Iese must nou, carele sfiriie în gură cînd îl bei. id. F. j. 554. 4. A se mişca foarte repede (dînd iluzia că produce zgomote). Era desculţ, cu iţarii suflecaţi pînă la genunchi, şi fluierele picioarelor, subţiri ca la cocostîrc, sfirîiau. Fugea, zbura... sadoveanu, o. vii 358. Picioarele flăcăilor sfîriiau, spulberau ceva nevăzut. CAMIL PETRESCU, o. I 118. Fuge mai tare; Fuge ca crivăţul; sabia-i sfiriie în apărare, bolintineanu, 0.74. Expr. Fuge (sau merge) de-i sfîrîie călcîieio = fuge foarte tare. Mergea .. . glonţ spre acel palat minunat, de-i sfirîiau căl-cîiele. popescu, B. ii 28. — Prez. ind. şi: sfîrîiesc (coşbuc, p. n 55, negruzzi, s. n 201). SFÎRÎIĂLĂ, sfîrîieli, s. f. Faptul de a sfîrîi; zgomotul uşor, caracteristic, produs de materii grase care ard; zgomotul produs de mişcări sau lovituri uşoare, continue. V. s f î r î i t. Sub împuşcarea clăbucilor repezi, din pulberea încinsă.. . năpădi dintru-ntîi o sfîrîială cu miros acru, greu, opărit, c. petrescu, A. R. 45. SFÎRÎÎT1 s. n. Faptul de a sfîrîi; zgomotul produs de arderea unei materii grase, de bîzîitul insectelor, de bătaia rapidă a aripilor etc. V. sfîrîială. Se liniştiră toţi; numai sfîrîitul molcomit al lămpilor se mai auzea. mihalE, o. 218. Un fel de ţînţar mare, care. . . produce numai un fel de sfîriit din aripi, marian, ins. 328. SFÎRÎÎT2, -Ă, sfîrîiţi, -te, adj. (Rar, despre mîncări) Care produce un zgomot caracteristic cînd se prăjeşte în grăsime. Mirosul mititeilor sfîrîiţi. c. petrescu, a. R. 9. <£- (Prin metonimie) Mîncă într-un birt cu miros sfîriit de mititei, c. petrescu, c. v. 39. SFÎRÎITOÂRE, sfirîitori, s. f. Jucărie de copii făcută de obicei dintr-o şindrilă subţire legată de o sfoară şi care, învîrtită repede, produce un zbîrnîit. F i g. [Ţăranii] sînt de multe ori o sfîriitoare care se-nvîrteşte după placul dregătorilor. ISPIRESCU, la TDRG. SFÎIIÎITOIÎ, -OĂEE, sfirîitori, -oare, adj. Care sfîrîie. A adus friptura sfîriitoare într-o strachină, sadoveanu, p. S. 51. . SFÎRÎITURĂ 115 - SFÎRŞIT SFÎRÎITTjRĂ, sfîrîituri, s. f. Sfîrîială. Trei picături - . ■ care să vor pica pă foc şi să vor aprinde fără sfîrntură. PISCUPESCU, o. 307. SFÎRLĂj sfirle, s. f. 1. Bobîrnac. Eu, om al dracului! Dau o sfîrlă in cozoroc, îmi pun minile în solduri, mă dau pe spate şi răcnesc cît pot. sadoveanu, o. vi 298. Zoe îi hohotea in nas, cînd trecea pe dinaintea lui ii arunca o sfîrlă in batjocoră. c. petrescu, î. Ii 227. 2. (Regional) Gură, bot, rit. [Pe porci] i-am văzut cu capetele ridicate, cu urechile lor ascuţite, ciulite, şi întorcindu-se cu sfîrlele unul cătră altul, sadoveanu, o. v 458. SFÎRLEĂZĂ, sfîrleze, s. f. 1. Rotiţă de lemn găurită la mijloc, fixată la capătul de jos al fusului, pentru ca acesta să se învîrtească mai uşor; prîsnel, titirez. [Fusul] are un titirez sau sfîrlează ■ . ■ care prin greutatea ei face să se învîrtească mai uşor. pamfile, I. c. 11. <)- (în comparaţii, în legătură cu verbe de mişcare, sugerînd ideea de iuţeală) Umbla repede in toate părţile, ca o sfîrlează. sadoveanu, o. vi 245. Fetele alergau şi zoreau ca sfirle-zele. REBREANU, R. I 160. Trebuie un băiat iute spirt. Să umble ca sfîrleaza. HRĂTESCU-voiNEŞTi, î. 63. 2. Jucărie de copil; titirez, prîsnel. 3. Placă metalică fixată pe o axă de lemn care se aşază la ţară pe acoperişul caselor, pentru a arăta direcţia vîntului; morişcă de vînt. SFÎRLOÂGĂ, sfirloage, s. f. (Mai ales la pl.) încălţăminte proastă, stricată, ruptă. Nu ţi-e destul că m-ai ameţit puindu-ţi sfîrloagele pe calup, trăgîndu-le la şan şi ungîndu-le aici pe cuptor, la nasul mieu, în toate dimineţile? CREANGĂ, A. 106. SFÎRLOGÎ} sfirlogesc, vb. IV. Refl. A-şi pierde vigoarea, vlaga, a se usca, a se chirci. In vara aceea s-a sfîrlogit iarba, dogorită de-o arşiţă uscată. C. PETRESCU, R. DR. 150. 0> F i g. Lipan se sfîrlogea pe banchetă, căutînd un pretext să evadeze pe culoar, c. PETRESCU, c. v. 15. SFÎRNĂIi, sfîrnari, s. m. (Astăzi rar) Negustor (de vite şi de alte mărfuri). Cămătari şi sfîrnari foarte avuţi. BĂLCESCU, o. II 224. SFÎRŞEÂLĂ, sfîrşeli, s. f. Sleire (de puteri), slăbiciune (mare), leşin. O sfîrşeală îi cuprinse inima, camilar, n\ I 97. Răsuflăm încet, dar nu putem vorbi de sfîrşeală. camil petrescu, u. n. 364. Nu mă doare. ■ . Mă ia cu sfîrşeală de la lingurea. DELAVRANCEA, o. II 207. O trecea un fel de sfîrşeală cînd se gîndea că iară vor primi bani în fieştecare lună. slavici, n. I 303. SFÎRŞÎ, sfîrşesc, vb. IV. 1. Tranz. A duce un tucru la capăt, a termina, a isprăvi, a mîntui. Eu pe Titi U las să-şi sfîrşească liceul, călinescu, E. o. I 29. Cum a sfîrşit de zis aceste, deodată s-a stîrnit un vînt năprasnic fi. . . a ridicat pe ginerele împăratului in sus. creangă, p. 88. <§• A b s o 1. 7i-am făcut slujbele cu care m-ai însărcinat. Socotesc că acum am sfîrşit. ispirescu, l. 30. Ptiu! mă! zise frate-său după ce l-a lăsat să sfîrşească. creangă, p. 45. + A aduce la îndeplinire, a executa, a săvîrşi, a face. îmi vei fi de ajutor să sfîrşesc ce am pus de gînd. ispirescu, l. 16. + A trage o concluzie, a încheia, a conchide. Vreau să mă duc la apa Răutului. . . sfîrşi c-un glas blînd Şoimaru. sadoveanu, o. vii 22. Mă întorc iar la mine în sat, sfîrşi bătrînul resemnat, bart, S. m. 33. 2. Refl. şi in tranz. A ajunge la capăt, a înceta de a mai exista, a se termina; a lua sfîrşit. Noaptea asta nu se va sfîrşi niciodată, camil petrescu, u. n. 341. De la o vreme valea s-a sfîrşit şi s-a început un deal. creangă, p. 41. Ţesutul încetează cînd firele sfîrşesc. BELDICEANU, p. 69. Ceremonia se sfîrşise. negruzzi, s. i 53. <> (Urmat de determinări introduse prin prep. o cu ») Discuţiile se sfîrşeau nu rareori cu petreceri şi hoinăriri pînă la ziuă. CĂLINESCU, E. 183. Digul care desparte Dunărea de mare sfîrşeşte cu farul verde, bart, e. 250. Apoi şi luna plină cu secere sfîrşeşte. beldiceanu, p. 133. <0> E x p r. A sfîrşi cu ceva = a nu se mai ocupa de ceva, a nu mai vorbi despre ceva. Ia mai sfîrşeşte odată cu lupul cela; altăceva n-ai de vorbit? creangă, p. 123. A sfîrşi eu cineva = a rupe relaţiile cu cineva, a se supăra pe cineva. Am crezut că am sfîrşit cu el pentru toată viaţa, camil PETRESCU, Ti. n. 159. ^ Tranz. A epuiza. Robinson a sfîrşit roadele copaciului cocos ce găsise. DRĂGHICI, R. 57. 3. I n t r a n z. A ajunge la un sfîrşit rău. Criminalul a sfîrşit la închisoare. <> (Tranz., în expr.) A O sfîrşi rău = a ajunge într-o situaţie proastă, a decădea. 4-(Urmat de un infinitiv precedat de prep. «prin ») A ajunge să... Mihai era zeflemisit cu vorba «poetul», aşa incit, înghimpat adesea cu aluzii răutăcioase despre nulitatea sa, sfîrşi prin a evita casa părintească. CĂLI-NESCU, E. 24. Sfîrşeau prin a se convinge, camil petrescu, o. ii 480. 4. Refl. A se prăpădi, a muri. Căzu la pat şi se sfîrşi în trei zile. c. petrescu, R. dr. 96. M-am deprins, în multele nopţi de friguri şi de nesomn, cu ideea că azi-miine trebuie să mă sfîrşesc. vlahuţă, o. a. 424. Şi de zile se sfîrşeşte. alecsandui, P. P. 260. + Tranz. A omorî. Am greşit cti săneaţa în vierul cel dintâi. — Eu l-am pălit în frunte, de aceea l-am sfîrşit. sadoveanu, o. I 66. Rămaseră pe loc numai morţii şi răniţii, pe care-i sfîrşeau de zile săbiile şi suliţele, id. ib. vii 154. + (Adesea urmat de determinări cauzale introduse prin prep. «de») A slăbi, a se muia, a fi istovit, a nu mai avea putere. Flămînzi copiii-n drum ne mor Şi ne sfîrşim de mila lor, Dar toate le-am trăi uşor De-ar fi pămînt. coşbuc, p. i 208. Mă sfîrşesc de foame, reteganul, p. i 35. Iată, mă sfîrşesc de dragoste pentru tine. ISPIRESCU, L. 29. Vai! nu mai pot, cad pe cale, Mă sfîrşesc amar de jale. alecsandri, p. p. 282. Expr. A se sfîrşi Ia inimă v. inimă (II 1 b). SFÎRŞlRE, sfîrşiri, s. f. Acţiunea de a (se) sfîrşi; sfîrşit. Loc. adv. Fără Sfîrşire = necontenit. Da cum vă aflaţi? . . . Da sînteţi sănătoşi? ... ne întrebau fără sfîrşire cuconul Ştefănică şi cucoana Marghioliţa. GANE, n. ii 189. SFÎRŞiT1 s. n. 1. Momentul în care se sfîrşeşte ceva, perioadă în care se apropie de capăt, locul unde se termină ceva; fine, încetare, încheiere. Soarele bătea călduţ, în acest sfîrşit de toamnă luminos şi melancolic, după două săptămini de ploaie şi vînturi. C. PETRESCU, A. 425. Taina sufletului său îşi va avea sfîrşitul. eminescu, N. 40. Pe la sfîrşitul lui oclobre, Caragea a putut ieşi din Constantinopol. ghica, s. a. 54. (în concepţia biblică) Sfîrşitul lumii (sau al pămîntului) = prăbuşirea cosmosului, isprăvirea vieţii pe pămînt; judecata de apoi. V. judecată. Afară e-o mişelie ¡-un potop, de parcă vine sfîrşitul lumii. SADOVEANU, O. vii 149. O L o c. adj. Fără sfîrşit = care nu se termină sau pare că nu se va termina niciodată ; fără capăt. Gîngu cu ochii închişi ascultă curgerea ploii fără sfîrşit de afară. c. petrescu, s. 52. D-ta nu ştii. . . că el mi-a făgăduit un amor fără sfîrşit. NEGRUZZI, S. I 50. •<> L o c. adv. în Sfîrşit = în cele din urmă, în fine. Ai îndrăznit (n sfîrşit să te înfăţişezi domnului tău. SADOVEANU, Z. C. 100. Ordonanţa găseşte, în sfîrşit, mult căutata pătură. CAMIL PETRESCU, u. N. 350. în sfîrşit sînt slobodă să mă mărit şi eu. alecsandri, t. i 59. La slîr>il = la urmă. La sfîrşit se ridică tremurînd în picioare. DUMITRIU, N. 47. Bine! făcu la sfîrşit şi ieşi urmată de aproape de Grigore. rebreanu, r. i 232. -O Expr. Pc sfîrşite = pe terminate, aproape gata. De bătut n-au cum să ne bată, că şi ei sînt pe sfîrşite. camil petrescu, u. N. 222. Uneori, seara, ieşeau amindoi la plimbare ■ . . Toamna era pe sfir- SFÎRŞIT — 116 SFOARĂ şite. vlahuţă, o. A. ni 90. Tîrgul era cam departe şi iarmarocul pe sfirşite. creangă, o. a. 147. A lua sîîrşit = ase termina. După patru ore, festivitatea a luat sfîrşit. STANCU, u.r.s.s. 94. A faec (sau a pune) sfîrşit = a termina, a pune capăt, a face să înceteze. Sfîrşit să puie dulcii tale şuferinţi. vlahuţă, o. a. 34. Cu o suflare răcoreşti sus-pinu-mi, C-un zîmbet faci gindirea-mi să se-mbete: Fă un sfîrşit durerii. . . vin la sînu-mi! EMINESCU, o. I 200. 2. Capătul vieţii; moarte. Sfîrşitul văduvei lui Irimia-vodă a fost cel mai nenorocit dintre al tuturor doamnelor Moldovei, sadoveanu, o. vii 172. Prin sfîrşitul ei tragic, se ridicase în ochii mahalalei. BART, E. 256. Durerea mi s-a înăsprit din ce în ce tot mai rău şi acum mi-aştept sfîrşitul din ceas în ceas. MIRONESCU, S. A,. 85. ^ Expr. A-şi da sîîrşitul sau obştescul sîîrşit = a muri. în odaia aceasta şi-a dat Puşkin sfîrşitul. STANCU, U.R.S.S. 145. Sînt în clipa de a-mi da obştescul sfîrşit. ispirescu, L. 41. Aici mi-e sîîrşitul = aici am să mor. Scoate-mă de-acolea, din groapă, c-aici mi-i sfîrşitu. şez. iv 195. 3. (învechit) Scop, ţintă. Aveam de gînd să scriem o schiţă critică despre talentatul şi simpaticul nostru nuvelist Barbu Ştefănescu-Delavrancea. Spre acest sfîrşit, am citit multe din criticile ce s-au scris despre dînsul. GHEREA, ST. CR. i 7. Aceleaşi pietre teşite le vedem. . . întrebuinţate ca arme agresive de către popoarele Dunării de jos; acelea au fost adoptate, pentru acelaşi sfîrşit, in armata romînă. ODOBESCU, S. II 145. — Formă gramaticală: (în expr.) sfîrşite. — Variantă : îîrşît (budai-deleanu, ţ. 103, şez. iv 198) s. n. SFÎRŞÎT2, -Ă, sfîrşiţi, -te, adj. Istovit peste măsură, lipsit de puteri, sleit. Era sfîrşit de aerul primăverii, de drumul lui peste cîmpuri, de nemîncare. C. petrescu, î. ii 175. Se simţi sfîrşit, gata să cadă jos. Sahia, n. 101. Dar de-acuşi, Zise el cu glas sfîrşit, Ridicînd un picioruş, Dar de-acuşi s-a isprăvit. Topîrceanu, p. 16. SFÎRTECĂ vb. I v. sîîrtica. SFÎRTECĂT, -Ă adj. v. sîîrticat. SFÎRTICĂ, sfirtic, vb. I. Tranz. A sfîşia, a rupe în bucăţi. Aştepta înadins să-l atingă barem cu un deget, ca să-l poată apoi sfirtica în bucăţele, rebreanu, I. 28. Unde mi se pun amindoi beţivii pe el şi dă-i! dă-i! pănă-i sfîrticară toate hainele. RETEGANUL, p. IV 24. Lupul, văzînd an flăcău, îl sfîrtică. ŞEZ. v 158. <$>• F i g. Trîmbiţa sfîrtica aerul cu o insistenţă parc-ar fi răsucit un cuţit într-o rană vie. rebreanu, r. ii 256. + F i g. A critica aspru. îndată tăbărîră asupra părintelui Dumitru, sfîrti-cindu-l în toate felurile, sadoveanu, la tdrg. — Variante: sîertica, (vlahuţă, r. p. 44), sîîrteca (c. petrescu, a. r. 58, rebreanu, r. ii 42) vb. I.1 SFÎRTICĂREj sfîrticări, s. f. Acţiunea de a sfîrtica; sfîşiere. SFÎRTICAT, -A, sfîrticaţi, -te, adj. Sfîşiat (în bucăţi). în trei luni de zile, cît fusese oprit de medici să vorbească fiindcă avea plămînul drept sfîrticat de o schije de obuz, îndrăgise tăcerea, rebreanu, p. S. 110. Ţesutul sfîrticat al trupului, ca şi al sufletului, crescuse zgîrci nesimţitor in locul cărnii vii de odinioară, popa, v. 341. <$>■ F i g. Era o zdreanţă dintr-o veche moşie, sfîrticată, prinsă în pămînturxle vecine, dan, u. 4. — Variantă: sîîrtecât, -ă (camilar, n. i 148) adj. SFÎŞIĂ, sfişii, vb. I. T r a n z. 1. A rupe în bucăţi, a sfîrtica. Luă ghergheful şi într-o clipă îl făcu bucăţi, sfîşiind cu înverşunare etamina. CĂI.INESCU, e. o. i 94. Era să-i sfîşie nişte dini de la o turmă de oi care păşteau pe padină, camil petrescu, o. I 151. Teodat, tu rîzi? Dar moarta cea lipsită de sicriu îşi va răscula poporul, să te sfîşie de viu! coşbuc, p. 1121. Nişte porci ii sfîşiară mantela. bălcescu, o. îl 258. <’> Fi g. Strigătele vrăbi- -ilor sfîşiau tăcerea ca nişte chiote, sadoveanu, o. iii 568. Luntrea, un vis de aur, pînza albastră-a mării O sfîşie — şi aproape ea vine-acum de mal. EMINESCU, o. iv 170. Refl. reciproc. Fiarele se-nfiorează Şi-mprejur, arzînd de dorul de-a se sfîşia-ntre ele, Se aşază. EMINESCU, Q. I 166. (Fig.) Apoi iaca ce, oameni buni: de sute de ani două ţări surori. . . Moldova noastră şi Valahia, sau Ţara Muntenească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfîşie şi se mănîncă între dînsele. CREANGĂ, A. 162. + (Cu complementul «inima») A chinui, a îndurera. Această şerpoaică de văduvă, care a sfîşiat atîtea inimi, se va tîrî la pămînt. GANE, N. III 81. Ieri am luat seama, ţi-a adresat o ocheadă, care mi-a sfîşiat inima, bolintineanu, o. 328. R e f I. Rătăceau. . . printr-o jale ş-o pustietate de li se sfîşia inima. SADOVEANU, o. I 573. 2. F i g. A defăima, a bîrfi, a critica cu răutate. De te urăsc, de te sfîşie Vrăjmaşii tăi — ce-mi pasă mie! VLAHUŢĂ, O. A. 29. Unii te laudă foarte ca pe-un strălucit viteaz; Alţii, adică boierii, te sfîşie cu necaz. HASDEU, r. v. 59. Unii critică şi sfîşie pe ceilalţi. La ghica, A. 688. — Variantă: sfâşia (negruzzi, s. i 66) vb. I. SFÎŞIĂT, -A, sfîşiaţi, -te, adj. Rupt în bucăţi, sfîrticat. Cămaşa-i era sfîşiată. vornic, p. 216. Pînza sfîşiată. . . se zbătea nebună în suflarea vîntului. BART, s. M. 51. ■v" Fig. Pe cînd rîde, are-n pieptu-i al său suflet sfîşiat. MACEDONSKI, o. I 241. Nu ţi-o fi, bade, păcat Să mă laşi aicea-n sat Cu sufletu sfîşiat. JARNÎK-BÎR-SEANU, D. 252. SFÎŞIÎRE, sfîşieri, s. f. Acţiunea de a sfîşia; sfîrticare. (Poetic) Auzii ca un ţipăt nemăsurat, care n-avea loc între munţi, un fel de sfîşiere a măruntaielor codrului. SADOVEANU, O. viii 244. >0> F i g. Ile Caraiman ţiganul a oftat cu mare sfîşiere a inimii. SADOVEANU, N. P. 20. + Locul unde s-a sfîşiat ceva ; spărtură, gaură. Prin sfîşieri vinete de nori apărea cerul rănit, cu lumini galbene şi sinistre, cu pete late de sînge. C. PETRESCU, A. 154. şfîşiet<5r, -oare, sfîşietori, -oare, adj. (Şi în forma sfîşiitor) Care sfîşie, rupe în bucăţi, sfîrtică. Cînd să înfigă ghearele sale cele sfîşiitoare, fata dete călcîie calului, şi tinde se repezi asupra lupului cu paloşul în mină, de să-l facă mici fărîmi. ISPIRESCU, L. 17. + F i g. Care sfîşie inima cuiva ; p. e x t. dureros, jalnic. Dinăuntrul ferăs-trăului se ridică ţipetele sfîşietoare ale brazilor. BOGZA, C. O. 128. E atîta întuneric şi nelinişte în sufletul lui Dragomir vinovatul şi atîta sfîşietoare amărăciune în ocnaşul nebun. SADOVEANU, E. 147. Şi cînd nimic nu se mai desluşi în zare, o apucă pe fată un plîns sfîşietor. BART, E. 237. De sub nori negri de fum zbucnesc lungi, sfîşietoare ţipete de groază şi de jale. vlahuţă, r. p. 35. ■fy- (Adverbial, înaintea unui adjectiv sau a unui adverb, de care se leagă prin prep. « de », le intensifică sensul) Era o scrisoare lungă şi sfîşietor de tristă, vlahuţă, o. a. 125. — Variantă: SÎÎşiitor, -Oare adj. SFÎŞIETUIÎĂ, sfîşieturi, s. f. Faptul de a sfîşia; locul unde s-a sfîşiat ceva ; ruptură, gaură. încolo, desculţ, şi nădragii cu sfîşieturi ruşitioase. sadoveanu, p. m. 19. Prin sfîşietura nădragilor nu se văzu nid piele, nici sînge. GALACTION, O. I 282. SFÎŞIITOR, -OĂRE adj. V. sîîşietor. SFOÂRA, sfori, s. f. 1, Fir lung şi gros obţinut din împletirea mai multor fibre textile şi folosit în special la legat obiecte. La nouă erau în paturi, în aceeaşi odaie cu geamantanele, care se odihneau în mijloc, lîngă două boccele legate foarte rău cu o sfoară. BASSARABESCU, V. 44. [Părintele Duhu] şi-a atîrnat la piept o cruce mare de lemn, legată cu sfoară groasă de cînepă. CREANGĂ, A. 138. Manole-ncepea, Sforile-ntindea, Lucrul că-mi zorea. Zidul că-mi zidea, teodorescu, p. P. 462. <£> SFOIAG — i!7 — SFORĂITURĂ- (în metafore şi comparaţii) Vinele gîtului se umflaseră sfori groase, c. petrescu, î. n 106. (Cu aluzie la linia neîntreruptă, dreaptă a firului) Deşi era zece noaptea şi interogatorul dura de la două după-amiază, totuşi magistratul se simţea in stare să-l ţie sfoară pînă a doua zi dimineaţa. POPA, V. 226. Să vină sfoară acasă. RETE-ganul, P. IV 25. Sfoara apei = sforul apei, v. s f o r. Nu aveam cum s-o ţinem mereu pe sfoara apei. v. rom. octombrie 1953, 5. <>Expr. A întinde sfoara (prea tare sau prea mult) = a forţa lucrurile. In zadar am rostit: Nu întindeţi sfoara prea tare. . . alecsandri, T. i 304. A trage pe cineva pe sfoară = a înşela pe cineva (la socoteli). Cine avea curaj mai mult îşi trăgea pe sfoară patronul la vreo cumpărătură. PAS, z. i 258. Ridea-n el cind se g-tidea cum are să tragă toată lumea pe sfoară. slavici, o. I 325. Vrei să mă tragi pe sfoară, tu, pe mine? caragiale, o. m 55. A trage sforile = a unelti în ascuns, cu abilitate. Take Georgescu trăgea sforile, adtivînd un vag spirit corporatist, pas, z. i 301. Tras cu sfoara -— drept, aliniat. Nu poate tăgădui că uliţile oraşelor europeneşti, trase cu sfoara, au multă monotonie şi obosesc vederea, negruzzi, s. i 70. (Impropriu) A da sfoară în ţară = a da sfară în ţară, v. s f a r ă. Şi-l făcu să dea sfoară in ţară că cine se va găsi ca să lecuiască pe împărăteasa... va dobindi de la dinsul multe daruri şi mari bogăţii, popescu, b. n 4. (Cu parafrazarea expresiei) A dat sfoară prin mahala despre cele ce aflase, pas, z. i 86. + Fîşie fibroasă şi flexibilă extrasă din anumite plante, cu care se poate lega un obiect. Am mamă-n deal şi-albastră-i haina ei, Dar n-are briu şi-adună sfori de tei. coşbuc. p. i 288. 2. Măsură oficială folosită altădată pentru suprafeţe de teren. Pogoanele ţăranilor sînt mai mici la măsurătoare şi ale proprietarilor sînt mai mari. Sfoara la pogonul omului se scurtează, la a moşierului se lungeşte, pas, z. ii 26. + Teren agricol, pămînt de cultură. Fata a adus la casa bărbatului lacra cu ţoale, zestrea într-o sfoară de pămînt, in vite. stancu, D. 278. Micul acest proprietar... are o sfoară ca de 20 pînă la 25 fălci de pămînt. i. ionescu, d. 194. Expr. Sfoară de moşie = moşie mică; moşioarâ. Casa... spunea că e modestă, ca şi sfoara de moşie, de nu ştiu cîte pogoane, c. petrescu, î. ii 237. Bine-ţi merge, părinţelel mai cumpăraşi o sfoară de moşie. CARA-GIALE, o. i 354. 3. Figură de gimnastică, constînd în şederea pe jos cu picioarele întinse orizontal, unul înainte şi altul înapoi. *$> Sfoară în faţă — aceeaşi poziţie de gimnastică, cu picioarele depărtate lateral şi cu pieptul înainte. — Variante: şfoâră (creangă, a. 33), Sfâră,' sferi (alecsandri,' p. p. 103), şfară, ¡feri (creangă, p. 236, sevastos, c. 254), s. f. SFOIĂG (1) s. n., (2) sfoiegi, s. m. 1. (Regional) Mucegai. Smîrcurile. . . prind deasupra sfoiag verde. stancu, d. 350. 2. Larvă a unei specii de gîndaci, de culoare gălbuie sau cafenie, care se dezvoltă şi trăieşte în făina de grîu (Tenebrio molitor). + Un fel de vierme asemănător cu rîma, care trăieşte prin pivniţe şi prin casele umede. SFOIEGÎ, sfoiegesc, vb. IV. Refl. (Regional) A mucezi, a căpăta mucegai. SI’OIE GÎT, -Ă, sfoiegiţi, -te, adj. (Regional) Umed, muced ; p. e x t. îngălbenit, sfrijit. Unturica, sfoiegită, vede numai cu un sfert de ochi. stancu, d. 266. SFOR1 interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de cel ce sforăie în timpul somnului. SFOR2 s. n. 1. (în exp r.) Sforul apei (sau al apelor) = curent în mijlocul unei ape curgătoare ; firul apei. Un lemn putred, purtat de ici-colo de sforul apelor, camilar, n. ii 204. Trec stoluri de raţe, cînd in sforul apei, cînd pieziş spre japşe mai adăpostite, sadoveanu, F. J. 650. Plutaşii dirzi, în sforul apei, înfig prăjina, ca o lance. Topîrceanu, p. 250. 2. Loc unde ţîşneşte din pămînt apă, formînd o-mocirlă. SFORĂC s. n. (Regional) Loc mocirlos, smîrc.-V. sfor2 (2). SFORĂCI, sforace, s. n. Fiecare dintre cele trei sfori cu care e legat sacul de pescuit. Sacul are aici o lungime: de 8-10 m şi e legat cu trei frînghii numite sforace. antipa. p. 607. SFORĂR, sforari, s. m. Meseriaş care face sfori. + F i g. Persoană care unelteşte în ascuns, cu abilitate. SFORĂÎ, sforăi, vb. IV. Intranz. 1. A respira greu şi zgomotos în somn, producînd un zgomot caracteristic ; a horăi. Domnul Mănescu... s-a ploconit respectuos înaintea ferestrei compartimentului unde sforăia un senator. GALAN, z. R. 113. Codău. . . se întoarse pe cealaltă parte, sforăind crunt, CAMILAR, N. I 198. Sforăia cu pumnii strînşi, cu plapoma peste cap. C. PETRESCU, S. 129. 2. (Despre cai) A sufla greu şi zgomotos pe nări (ca semn al neliniştii); a forai. Cînd puseră piciorul în apă, caii se înfiorară şi prinseră a sforăi. SADOVEANU, O. I 153. S-auzea urlet de lupi. Caii se opreau uneori sforăind pe nări şi zbătîndu-se în hamuri, sandu-aldea, ţJ. P; 35. Au început să sforăie caii şi să-şi ciulească urechile înspre partea de unde venea zgomotid. caragiale, o. m 102. — Prez. ind. şi: sforăiesc (alecsandri, p. i 30, ŞEz. vi 24, seVastos, c. 120). SFORĂIĂIĂ, sforăieli, s. f. 1. Acţiunea de a sforăi şi zgomotul produs; sforăit. Adormise şi-i da nişte sforăieli de părea că mină porcii, ispirescu, l. 369. 2. F i g. Vorbărie goală şi plină de ifose. Minciuna şi clăbucii de sforăieli pătimaşe şi neghioabe au luat locul luptei conştiincioase de condeie, vlahuţă, la TDRG. SFORAÎRE, sforăiri, s. f. Faptul de a sforăi; f i g. vorbărie goală şi plină de ifose. Aplaudă... La-ntîiul semn de patos, la-ntîia sforăire. macedonski, O. i 49. SFORAÎT s. n. 1. Acţiunea de a sforăi şi rezultatul ei; zgomotul pe care-1 face cel care sforăie; sfo-răială. In sforăitul lui parcă hîrîiau etnii, camilar, N. I 198. Se auzea regulat, suind şi scoborînd, sforăitul babei, care dormea dusă. vlahuţă, o. a. 137. Uşa de la ieşirea afară era încuiată, iar cea a cămării zmeului deschisă şi prin ea se auzea un sforăit zgomotos. POPESCU, B. II 58. -0> Expr. (Rar) Cu sforăitele = sforăind. Doarme cu sforăitele, răspunse acesta. ISPIRESCU, L. 324. 2. Zgomot pe care-1 fac caii suflînd neliniştiţi pe nări. — Forme gramaticale : (în exp r.) sforăitele. SFORĂITOR, -OĂRE, sforăitori, -oare, adj. 1. Care sforăie. Vilele sforăitoare, frămîntindu-se în juguri. .. parcă se alinară puţin cînd lupoaica se opri. SADOVEANU, O. VIII 106. 2. F i g. (Despre felul de exprimare al cuiva) Gol de conţinut, declamator, emfatic. Şi cine ştie cită filozofie nesărată şi cită poezie sforăitoare n-aş mai fi făptuit eu cu gîndul. hogaş, M. N. 165. Iată-l aruncat intr-un ocean de fraze sforăitoare. vlahuţĂ, o. a. 457. Un popor care piere de foame nu se ia după vorbe, oricît de sforăitoare ar fi. ionescu-rion, C. 28. SFORĂITtJRĂ, sforăituri, s. f. 1. Faptul de a sforăi, zgomot ritmic produs de sforăitul oamenilor şi al animalelor. M-am trezit in sforăiturile cailor şi în strigă- SFORĂRIE — 118 - SFRIJIT tele surugiului, galaction, o. i 108. Soldatul dormind cu gura căscată. lăsînd să se vadă în gulerul prea larg nodul beregatei, urctndu-se şi scoborînd spasmodic la fiecare sforăitură. C. PETRESCU, C. V. 28. 2. Fie. Vorbărie goală şi pretenţioasă. SFORĂRÎK, sforării, s. f. Faptul de a unelti cu abilitate, din umbră; uneltire, intrigă. SrORKlrA, sforicele, s. f. Diminutiv al lui sfoara. 1. v. & I o a r â (1 )• Înfăşură cozile [florilor] in hîrtie, le legă strîns ca o sforicică, mihalk, o. 451. Fata face un nod într-o sforicică, sevastos, n. 10.' 2. v. sfoară (2). fUrice şi zapise] pentru stăpî-nirea oricării sforicele de moşie, odobescu, s. iii 258. Sint aici două sforicele de pămint. i. ionescu, P. 481. sforişOară, sforişoare, s. f. Sforicică. Pescarul mai ţine în mînă. . . o mică sforişoară. ANTIPA, F. I. 131. SFORŢA, sforţez, vb. I. Refl. A face un efort (fizic sau intelectual); a se opinti, a se sili. V. forţa. Se sforţa să nU'şi arate nemulţumirea. REBREANU, R. I 257. SFORŢÂRE, sforţări, s. f. Faptul de a se sforţa; opintire, efort. Obosit de sforţarea ce făcuse, s-a oprit. SADOVEANU, N. F. 146. în curînd conteniră şi noii sosiţi, împreună cu lăutarii, osteniţi de sforţări. REBREANU, I. 33. Bătrinul făcu o sforţare extremă, ridieîndu-şi tremurător cealaltă mină. bart, e. 351. SFORZANDO adv. (Indicaţie pentru executarea unei bucăţi muzicale) Făcînd să reiasă în evidenţă, prin accentuare, un anumit sunet. SFRAGÎSTR'Ă s. f. Disciplină istorică auxiliară, care se ocupă cu studierea sigiliilor. SFRANClOC s. m. v. sîrîncioc. SFRÎ)DEL, sfredele, s. n. 1. Burghiu de mînă, cu vîrf ascuţit, folosit mai ales pentru găurit lemnul. Un sfredel mare se aude rozînd ţesăturile uscate ale blănii bătrîne de stejar, caragiale, o. i 291. Scoală-te, c-am găsit şi secure şi frînghie şi sfredel şi tot ce-mi trebuie, creangă, f. 134. Uneltele necesare: 1 sfredel mare şi 1 mic. I. IONESCU, P. 255. (în metafore şi comparaţii) Pletele cădeau în sfredele dese pe umeri, sadoveanu, la tdrg. Porcii. . . cu coada sfredel şi cu ritul în josy ronţăiau gl.inda. DELAVRANCEA, v. v. 176. Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă. eminescu, O. I 84. Burghiu pentru piatră, folosit în industria minieră, mai ales la executarea găurilor de mină. 2. Numele popular al unei constelaţii formată din trei stele. SFREDELEAC, sfredeleacuri, s. n. (Regional) Diminutiv al lui sfredel ’(1). Numai iată ce dă de secure, de funie şi de-un sfredeleac, pe pomoştina căruţii. CREANGĂ, p. 133. SFREDELÎ, sfredelesc, vb. IV. 1. T r a n z. A găuri un material sau o rocă cu ajutorul sfredelului; p. e x t. (despre agenţi distrugători) a face găuri. Apele Selitei străbat făgaşuri adinei de straturi calcaroase, sfredelind apoi pămînturile argiloase. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 373, 6/1. Streşinile picură, sfredelind încet şi adine zăpada albă şi lucioasă, delavrancea, t. 87. A sfredelit uşa cu un burghiu, caragiale, o. ni 33. <$- (Prin metonimie) Continuă să sfredelească găurile, suflînd să împrăştie tărîţele de lemn. C. PETRESCU, î. II 183. R e f 1. pas. Se sfredeleşte pămtntul, pentru a se scoate avuţiile ascunse. şez. i 204. <$> Intranz. Fig. Stoicea sfredelea in pămint cu ochii, galaction, O. I 55. 2. T r a n z. A străpunge (sau a da impresia că străpunge) corpul sau simţurile omului, provocînd durere fizică sau morală. Fruntea era sfredelită de glonţ. Sado- veanu, o. i 66. Ochii lui mă sfredeleau pînă la inimă» pînă la adormita-mi conştiinţă, galaction, o. i 109. Un cerc de foc îi strîngea capul şi un cui ţintuit în frunte părea că-i sfredeleşte creierul. BART, s. M. 77. Scotea, nene.. . nişte ţiuituri din naiul lui, de zgîrtia şi sfredelea auzul, ispirescu, u. 110. O- Intranz. Gîndurile încurcate, chinuitoare, sfredelind în miezul de nepătruns al aceleiaşi întrebări. . . îl părăsiră. dumitriu, n. 247. [Zvonul şi ţiuitul] sfredeleau şi-l pătrundeau ca o jale din necunoscut, sadoveanu, p. m. 105. Refl. O durere mare i se sfredelea in piept. REBREANU, I. 58. + A străpunge mediul înconjurător, străbătîndu-1, făcîn-du-şi drum. Aşteptară cîteva clipe, sfredelind noaptea luminoasă de-atîta zăpadă, v. ROM. noiembrie 1953, 12. Cîteva ţipete lungi sfredeliră văzduhul. SADOVEANU, 0. vi 47. 3. Refl. Fig. A se mişca în spirale, a forma spirale. într-acel loc, unde apele se-nvrăjbesc şi se sfredelesc in adinei vîrtejuri, vasul începu a şovăi. ODOBESCU, S. I 144. SFREDELÍT s. n. Acţiunea de a sfredeli; găurire cu sfredelul; p. ext. perforare. A strigat unul, cel cu sfredelitul biletelor, că stă trenul cinci minute. SP. popescu, m. G. 34. SFREBELITÓR, -OARE, sfredelitori, -oare, adj. 1. Care sfredeleşte. (Substantivat) Pentru sfredelitorii minelor.. . tot mai dîrz. înainte. DEŞLIU, G. 35. 2. Fig. (Despre sunete, zgomote) Pătrunzător, răscolitor. Femeia ţipa cu glas sfredelitor şi ascuţit, sadoveanu, O. vii 170. + (Despre ochi, privire) Care scormoneşte, pătrunde, iscodeşte. Cu ochii cenuşii, aspri şi sfredelitori, inspira hotărîre, încredere şi agitare. C. PETRESCU, 1. I 11. Petre îşi întoarse spre ea faţa. . . cu ochii mici, sfredelitori, rebreanu, r. I 216. Şi a înfipt ochii sfredelitori pe faţa uscată şi creaţă a femeii, popa, v. 329. (Adverbial) Printre norii rari şi albi ai cerului albastru soarele privea sfredelitor. Galaction, o. i 39. -4* (Despre idei, sentimente) Care chinuieşte, roade, macină. Rizea se frămînta. . . cu un gînd tot mai sfredelitor, de ce treceau ceasurile spre seară, dumitriu, b. f. 108* SFREDELÎJŞ, sfredeluşi, s. m. I. Diminutiv al lui sfredel. (1). II. 1. (Omit.) Pitulice. Petroşeii şi sfredeluşii. . . toţi îl întîmpinau peste tot locul cu dulcile lor cîntări. odobescu, s. iii 181. 2. Personaj din basme, închipuit ca un pitic isteţ. 3. (Entom.; şi în forma sfredeluşul-lemnului) Larv3 răchitarului. SFREDELUŞI, sfredeluşesc, vb. IV. Tranz. (Folosit şi absolut) A găuri cu sfredelul; fig. a rezolva o dificultate (în chip dibaci), a face învîrteli. Că ştie d-a sfredeluşi, Lefile d-a împărţi, Lefile la lefegii, Tot pe la ostaşi d-ai lui. PĂSCULESCU, L. P. 52. SFREJÍT, -Ă adj. v. sfrijit. SFRIJÍ, sfrijesc, vb. IV. Refl. A slăbi, a deveni zbîrcit, uscat; a se jigări. Martorii lui să se sfrijească, La judecători în divan să se risipească. MAT. i‘ol,K. 666. SFRIJÍ T, -A, sfrijiţi, -te, adj. Slab, slăbănog, pipernicit ; jigărit. Unniînz sfrijit păşea împreună cu caii. DUMITRIU, V. T,. 126. In locul unor oameni turnaţi dintr-o bucată pe calupuri gigantice, a răsărit o lume sfrijită de oameni ?nărunţi. hogaş, h. 46. Pesemne că şi straiele acestea pocite fac să arăţi aşa de sfrijit şi închircit. CREANGĂ, P. 148. (Substantivat) Se frecă la ochi, se mai uită o dată, şi ce să vază? O sfrijită de lighioaie. . . de seamăn pe lume nu mai avea. ispirescu, I,. 206. (Ca termen de ocară) Drege tu pe cine-ai mai dres, sfrijitule. alecsandri, T. 399. — Variantă: sfrojit, -ă (caragiale, la cade) adj. SFRINŢI — 119 — SICOFANT SFRINŢÎ, sfrinţesc, vb. IV. Refl. (învechit şi regional) A se îmbolnăvi de sifilis. Cîţi flăcăi tineri şi voinici se sfrinţesc pe toată ziua. PISCUPESCU, o. 4. SFRÎNClfiC, sfrînţioci, s. m. (Şi în forma sfrancioc) Nume generic dat mai multor păsări răpitoare, puţin mai mari decît vrabia, cu ciocul puternic şi încovoiat la vîrf, cu spatele cenuşiu-deschis, cu burta albicioasă şi aripile negre cu cîte o pată albă; se hrănesc cu insecte, ouă, pui de păsări şi rozătoare mici (Lanius); lupul-vrăbiilor. Presurele şi sfranciocii. . . il inttmpinau peste tot locul cu dulcile lor cintări. ODOBESCU, S. UI 181. — Variantă: sfrancioc s. m. SFRUNTA, sfruntez, vb. I. T r a n z. (Rar) A înfrunta. SFRUNTÂRE, sfruntări, s. f. Acţiunea de a sfrunta şi rezultatul ei; înfruntare, provocare; p. e x t. neruşinare, obrăznicie. Ceea ce spui acum este o nouă sfruntare. CAMii, petrescu, T. II 602. Mă mir că nu vi-i ruşine să minţiţi cu atita sfruntare. REBREANU, I. 88. Durerea mea cumplită De oarba la sfruntare acum e-năbuşită. mace-DONSKI, o. n 274. SFRUNTAT, -A, sfruntaţi, -te, adj. Neruşinat, obraznic. Manifestele pe care le lansau partidele burghezo-moşiereşti se caracterizau prin înşelăciunile sfruntate ce le conţineau, contemporanul, s. ii, 1950, nr. 211, 1/1. Anculia ... cu surîsul sfruntat înţepenit pe faţă, se pomeni spunind... dumitriu, n. 178. Jefuit de cămătarul cel sfruntat şi fără milă. macedonski, o. I 9. <$> (Substantivat, neobişnuit) 'Napoi de-aci, sfruntata, macedonski, o. n 162. SHÎLLING s. m. v. şiling;. SIIÎMĂ s. f. v. scliimă1. SHÎMY s. n. v. şimi. SI s. m. invar. Treapta a şaptea din gama majoră tip; sunetul şi nota corespunzătoare. SlAj, siaje, s. n. Dîră lăsată pe apă de o navă care înaintează. SIAlA s. f. v. sfială. SIAMEZ1, -A, siamezi, -e, adj. Care aparţine Siamului sau populaţiei lui; privitor la Siam sau la populaţia lui. Limba siameză. Fraţi siamezi sau surori siameze = gemeni care s-au născut uniţi într-o parte a corpului; f i g. grup de două persoane prietene, care trăiesc veşnic împreună. Pisică siameză = specie de pisică originară din Extremul Orient, cu ochii albaştri, cu părul scurt, moale, mătăsos, de culoare cafenie. — Pronunţat: si-a-, SIASljfiZ,2, -A, siamezi, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Siamului sau este originară din Siam. — Pronunţat: si-a-, SUIAIIÎT, -A, sibariţi, -te, s. m. şi f. Persoană care trăieşte în lux şi în petreceri (aşa cum trăiau odinioară locuitorii din Sybaris). Petroniu... ne descrie viaţa unui sibarit din vremile imperiului, odobescu, S. i 53. (Adjectival) Luxos, îmbelşugat. Oferind colegilor săi, străini veniţi în Romînia... o somptuoasă şi sibarită ospitalitate în castelul său. M. i. caraGialK, c. 158. SIliERIĂN1, -A, siberieni, -e, adj. Care aparţine Siberiei sau populaţiei ei, privitor la Siberia sau la populaţia ei. SIBERlAX2, -A, siberieni, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Siberiei sau este originară din Siberia. SIRIĂŞ, sibiaşe, s. n. Un fel de aţă groasă (folosita în cizmărie). Acul îşi uita sibiaşttl in petice, raşpelttl cădea, greu, peste cutioara cu cioburi de geam. G. M. zam-i'irhscu, m. D. n 7S. Se încurcau degetele in sibiaşttl uns cu săpun. id. SF. M. N. i 23S. SIJÎILĂXT, -A, sibilanţi, -te, adj. (în e x p r.) Consoană sibilantă sau sunet sibilant (şi substantivat, f.) = consoană articulată prin apropierea vîrfului limbii de alveola superioară; consoană şuierătoare sau siflantă. Rezonatorul acesta dintre dosul limbii şi partea posterioarâ a palatului dă consoanelor ş, j acel zgomot caracteristic de fricţiune, acel şuierat după care au fost numite şuierătoare sau sibilante. gram. rom. i 67. SIlîÎLĂ, sibile, s. f. Femeie căreia i se atribuia, în antichitatea greco-romană, darul de a prezice viitorul. Cu glas adine, cu graiul de sibile, Rosteşte lin în clipe cadenţate: Nu-nvie morţii — e-n zadar, copile! EMiNEsco, o. i 202. SIItÎLIC, -A, sibilici, -e, adj. De sibilă, profetic ; p. e x t. enigmatic, vag, neclar. Răspuns sibilic. <$. (Adverbial) Visteria mea e goală şi datornicii mei ţipă. Domniile-voastre ce spuneţi? — Norodul a fost lăsat de dumnezeu ca să plătească bir. . . răspunse sibilic Miron logofătul. SADOVEANU, Z. C. 159. SIllII.ÎN, -A, sibilini, -e, adj. (Rar) Sibilic. Oracole sibiline. *$> (Adverbial) Ninge ca în martie o mie nouă sute şapte! rosti sibilin Costea Lipan. C. PETRESCU, C. V. 166. SIIULÎNIC, -A, sibilinici, -e, adj. (Rar) Sibilic. (Adverbial) E redactat foarte sibilinic acest comunicat. CAMII. PETRESCU, U, N. 419. SIliÎR s. n. Un fel de ţesătură groasă, asemănătoare cu moltonul. SIC1 adv. Cuvînt latin echivalent cu « aşa », folosit ca indicaţie pentru ca cititorii să ştie că o greşeală dintr-un text aparţine autorului respectiv şi nu comentatorului. SIC2 interj, v. SÎC. SICAlŢA, sicaiţe, s. f. (Mold.) Unealtă de oţel lungă şi subţire, ascuţită la vîrf, cu care se descurcă plasa în timpul scoaterii năvodului. Sacoviţa sau sicaiţa în Moldova, la Prut. . . sînt nişte instrumente de fier lungi. ■ . cu cari vătafii descurcă plasa. ANTIPA, P. 470. SICATÎV, -A, sicativi, -e, adj. (Despre uleiuri) Care se usucă repede. (Substantivat, n.) Substanţă care se adaugă uleiurilor pentru a le face să se usuce repede. sicA, sici, s. f. Plantă cu frunze dc un verde-închis, cu flori albăstrui sau roşietice (Statice Gmelini). Sica. . . se găseşte prin fineţe. Face flori roşietice. ŞEZ. XV 122. SICIIIORAŞ s. m. v. sicliiraş. SICllIIîAŞ, sichiraşi, s. m. Slugă, fccior, servitor. Să s-aleagă din nuntaşi, Din nuntaşi, Din sichiraşi. mat. folk. 110. — Variantă : siehiorâş (PiSCULESCU, i.. p. 204) s. m. SICI, sici, s. m. Partea ovală şi fără adîncituri a arşicului. Partea dimpotrivă [a arşicului], care stă pe pămînt, se numeşte sici. ISPIRESCU, la CADE. Sl( OFANT1, sicofanţi, s. m. (Grecism livresc, rar) Denunţător de profesie, delator, clevetitor. Poţi să pui — cum cer şi sicofanţii, Sub tălpi să mă strivească elefanţii, coşbuc, r. II 284. SlCOFAVl'*, sicofanţi, s. m. Insecta de culoare verde-aurie, cu muos de mosc, care trăieşte în pădurile de conifere şi stejari din Europa sudică şi centrală şi se hrăneşte cu omizi şi nimfe de fluturi (Colasoma sycup-hanta). SICOMOR — 120 — SIFILIS SICOMOR, sicomori, s. m. Copac exotic gigant din aceeaşi familie cu duzii, cu lemn tare, cu fructe albe-gălbui, dulci, comestibile, de forma smochinelor (Ficus sycomorus). Uită ţara voastră unde nu-nfloreşte Sicomorul verde, bolintineanu, o. 108. Colo sub sicomori tineri■ ■ ■ se zăreşte minareaua. NEGRUZZI, s. II 131. SICRÎT, -EÂTĂ adj. v. sucrct. SICRIĂŞ, sicriaşe, s. n. Diminutiv al lui sicriu. Văzu că vine pe apă un sicriaş smolit şi incleit bine şi auzi un orăcăit de copil ieşind dintr-însul. ISPIRESCU, I,. 146. — Variantă: secridş (marian, na. 75) s. n. SICRÎN s. n. v. sicriu. SICRIKÎL, sicrinele, s. n. (Rar) Sicriaş. Văzu un sicrinel încheiat şi smolit bine că vine pe apă. ISPIRESCU, I,. 189. SICRÎU, sicrie, s. n. 1. Obiect în formă de ladă, de obicei de lemn, în care se aşază mortul pentru a fi înmor-mîntat; cosciug, raclă. Priveşte cu luare-aminte în groapa unde e coborît sicriul tatălui său. sadoveanu, e. 258. în lumina lină a după-amiezii. . . trecea lin dricul alb, cu sicriul alb, sub coroanele albe. C. PETRESCU, O. P. I 72. Nu-mi trebuie flamuri Nu voi sicriu bogat. EMINESCU, O. I 216. 2. Ladă, cutie. Acum mobilele au plecat închise în sicrie de lemn. C. PETRESCU, C. V. 356. Sicriul cel în care se dădea orz la cai. . . sta in preajma fîntînii într-o rină şi spart la o coastă. SADOVEANU, F. J. 228. + Scrin, dulap. — Variante: (învechit) săcriu (creangă, p. 323, NEGRUZZI, S. I 32), sccriu (ALECSANDRI, P. II 121, NE-Gruzzi, s. i 11), sicrin (odobescu, s. ii 236) s. n. SICRIUÂŞ, sicriuaşe, s. n. (Rar) Diminutiv al lui sicriu (2). Fructe bizare şi aurite de tropice, culcate delicat în sicriuaşe fine de papură, c, petrescu, c. v. 119. SICTÎR interj. (Argou, precedat de «hai») Şterge-o 1 marş de-aici ! Se întoarse şi-şi înjură tovarăşii. — Ai sictir! c. petrescu, c. v. 59. Hai sictir... Că te trag în bătătură Şi te toc ca pă trupină. ŞEZ. XIII 202. <$• Expr. A da cu sictir = a înjura, a alunga înjurînd. SICTIRI, sictiresc, vb. IV. Tranz. A alunga înjurînd, a înjura. Hai paşol cu capra, du-te, strigă ea, şi-l sictireşte, contemporanul, iii 206/ Domnia banii că lua Şi pe Stanca-o sictirea. MAT. folk. 122. El o sictiri, ii trase două palme şi trimeţînd-o la gîşte, se sui pe cal şi plecă'la bal. şez. vi 174. SIDÎF, (2) sidefuri, s. n. 1. Materie dură, albă, lucioasă şi cu irizaţii, care formează stratul interior al cochiliei unor scoici şi din care se fac nasturi, mînere, incrustaţii pe diverse obiecte etc. Se vede un nor mic ca o scoică de sidef, navigînd pe cel mai albastru cer care a existat vreodată, c. petrescu, c. v. 214. Cu penetid ca sideful Străluceşte-o porumbiţă, Cu căpşorul sub aripă, Adormită sub o viţă. eminescu, o. iv 280. 2. Ornamente, incrustaţii de sidef (1). Diacul sta neclintit la pămint, lingă măsuţa joasă înflorită cu sidef. Sadoveanu, o. vil 25. [Purta] la brîa două lungi pistoale ghintuite, lucrate în Veneţia numai cu sîrmă de argint şi cu sidefuri, odobescu, s. I 132. SIDEFÂT, -Ăj sidefaţi, -te, adj. Care imită sideful; ca de sidef. Reurcă din adîncurii lumină sidefată, Ca luna oglindită de mare şi de cer. macedonski, o. I 174. SIDEFÎU, -ÎEj sidefii, adj. Ca sideful; de culoarea sidefului. Pămîntul era scăldat într-o lumină albă, sidefie. iiihale, o. 491. Nu mai e pic de zăpadă şi, de două zile, e o lumină vie şi călduţă. Cerid e sidefiu, camil PETRESCU, o. I 184. Cazinoul, cu ferestrele sidefii şi cu larmă, rămînea in celălalt capăt. c. petrescu, î. i 21. SIDÉLCA, sidelci, s. f. Perniţă care se pune sub cureaua hamului de pe spinarea calului, pentru ca animalul să nu se rănească. SIDERl, siderez, vb. I. Tranz. (Rar) A ţintui, a străfulgera cu privirea. Femeia încordată îl sidera cu ochii ei scînteietori. ibrăileanu, a. 127. SIDERAL, -Ă, siderali, -e, adj. Care aparţine aştrilor, care se referă la aştri; care vine de la aştri; astral. în univers totxd evoluează: sistemele siderale, siste- mele geologice, forţele fizice, stările materiei, speţele de vieţuitoaret cugetarea omenească, marinescu, p. a. 40. Erau într-adevăr numai urme de scrum, pe coate, pe piept, pe mîneci; scrumid adunat din farfurii şi de pe masă, cît timp călătorise în spaţiile siderale, c. petrescu, î. i 19. Un strop de-argint a lunecat Şi, cu paloarea-i siderală, Pe cerul negru a-nsemnat Un fir subţire de beteală. TOPÎR-CEanu, P. 244. *§> An sideral = interval de timp (de 365 de zile, 9 ore şi 9 secunde) în care soarele, în mişcarea lui aparentă, plecînd de la o stea, ajunge iarăşi acolo. Zi siderală — timp scurs între două treceri consecutive ale unei stele la acelaşi meridian. Oră siderală — a 24-a parte dintr-o zi siderală. Minut sideral = a 60-a parte dintr-o oră siderală. Secundă siderală — a 60-a parte dintr-un minut sideral. Timp sideral = timp a cărui unitate de măsură este ziua siderală. SIDERÍT s. n. 1. Sideroză (i)- 2. Meteorit constituit aproape în întregime din fier. SIDER0ZĂ, sideroze, s. f. 1. Minereu de fier, folosit în industria metalurgică. 2. Afecţiune pulmonară care apare mai ales Ia muncitorii din industria siderurgică, datorită inhalării aerului care conţine praf metalic. SIDERTjRGIC, -A, siderurgici, -e, adj. Care ţine de siderurgie, care se referă la siderurgie. Cărbunii pentru cocs şi minereurile de fier sînt problemele de bază ale industriei noastre siderurgice. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 120, 10/1. . SIDERURGÍE s. f. Ramură a metalurgiei care se ocupă cu studiul proprietăţilor fizice şi chimice ale fierului şi ale aliajelor lui şi cu operaţiile de extragere, elaborare şi prelucrare în semifabricate a acestora. S-au înfiinţat noi institute de siderurgie, de mecanică. CONTEMPORANUL, S. Ii, 1948, nr. 112, 10/2. + Tehnica extragerii, preparării şi prelucrării fierului şi a aliajelor Iui. SIDÎLĂ s. f. v. sădilă. SIENÍT s. n. Rocă eruptivă alcătuită din feldspaţi alcalini şi alte minerale (mai ales hornblendă), a cărei culoare este un amestec de roşu şi verde. SIÉPTRU, sieptre, s. n. (Regional) Şerpar. Un negustor s-a înecat Şi sieptru cu galbeni De gît rău îi atirna. MAT. Folk. 82. SIÉSTA, sieste, s. f. Odihna şi somnul de după prînz. Pater Guido îşi făcea siesta în jilţul lui, cu bărbia în piept şi cu mînile împreunate pe genunchi, sadoveanu, z. c. 145. După siestă se iveau iarăşi pensionarii. C. PETRESCU, O. P. I 149. Fig. Pustiul pare mort. Cămilele şi-au pregătit siesta şi rumegă, culcate lîngă cort. TOPÎRCEANU, P. 72. SÎEŞI pron. refl. (Forma accentuată de dat. pers. 3 pentru toate genurile) Ce spune marele poet despre bătrînul său prietin se potriveşte şi sieşi, sadoveanu, E. 57. SIFILÎDĂ, sifilide, s. f. Erupţie care apare pe piele şi pe mucoase în faza a doua a sifilisului. SÍFILIS s. n. Boală venerică produsă de un spirochet (Treponema pallidum), care se transmite prin contagiune SIFILITIC — 121 — SIGNATURĂ sau prin ereditate şi care se caracterizează în faza întîi prin apariţia şancrului, în faza a doua prin apariţia sifilidelor şi în faza a treia prin leziuni la diferite organe ale corpului, atingînd mai ales sistemul nervos. în general, transmiterea sifilisului se face direct, de la un bolnav la un om sănătos. Ea poate să se facă însă şi prin intermediul obiectelor atinse de un bolnav cu leziuni contagioase. nicolau-maisler, D. v. 518. Sifilisid este cunoscut de multă vreme ca fiind contagios, marinescu, p. a. 80. SIFILÍTIC, -A, sifilitici, -e, adj. (Despre persoane) Atins de sifilis; (despre leziuni, erupţii) de natura sifilisului, datorit sifilisului. SIFLÁNT, -Ă, siflanţi, -te, adj. 1. (Despre respiraţie) Şuierător, strident, zgomotos. 2. (în e x p r.) Consoană siflantă (şi substantivat, f.) = consoană sibilantă, v. sibilant. SIFLÍE, siflii, s. f. Aparat care produce sunete de mare intensitate şi cu care se dau semnale în navigaţie; sirenă. Echipajul la posturile de plecare! răsună vocea şefului de echipaj, urmată de símetele sifliilor de pe punte. bart, s. M. 14. Sifliile încep să sune pe punte, oamenii grăbiţi se strîng la posturi, id. ib. 19. SIFÓN, sifoane, s. n. 1. Tub îndoit în formă de U răsturnat, cu braţe neegale, folosit pentru a face să treacă un lichid de la un nivel superior la un nivel inferior, pe deasupra unui obstacol care împiedică scurgerea liberă a lichidului. 2. Piesă de fontă sau de plumb, în formă de S, de U sau de P, montată la legătura dintre un obiect de instalaţie sanitară şi o conductă de canalizare cu scopul de a opri, prin formarea unui dop de apă, trecerea gazelor din canal în încăperea în care se află obiectul. 3. Sticlă ermetic închisă, în care se introduce o băutură gazoasă sub presiune şi care, la apăsarea pe un mîner de metal, lasă să curgă lichidul; băutura conţinută în această sticlă. Un sifon. . . bîzîia pe gîtul de metal coclit, c. petrescu, s. 69. 4. Aparat pentru spălarea şi asepsia anumitor cavităţi ale organismului (stomac, nas etc.). 5. Organ de locomoţie, în formă de pîlnie, la animalele cefalopode. SIFONÁ, sifones, vb. I. Tranz. A trece un lichid dintr-un vas în altul cu ajutorul unui sifon. SIFONÁR, sifonări, s. m. Persoană care fabrică apă gazoasă şi încarcă sifoanele sau care vinde sifoane cu apă gazoasă. SIF0NÁRE s. f. Acţiunea de a sifona. SIFONOFÓR, sifonofore, s. n. (Zool.) Asociaţie de indivizi de forme diferite, reuniţi în colonie, unde îndeplinesc funcţii diferite. (La pi.) Subclasă de animale celenterate. SÎGĂ s. f. Mineral alb sau roşu care se găseşte în natură sub formă de bolovani sau de nisip şi care se foloseşte la zugrăveli şi în tăbăcărie. Maluri de sigă sparte de puhoaie. VI^AHUŢĂ, la TDRG. Afară de sarea ce se află în munţii Vrancei. ■ ■ se mai scoate din munţi varul şi siga. i. ionescu, i'. 39. SIGÍL s. n. v. sigiliu. SIGILÁ, sigilez, vb. 1. Tr a n z. A aplica un sigiliu ; (în special) a închide (un act, un pachet, o încăpere etc.), aplicînd sigilii (pentru a împiedica deschiderea de către persoane neautorizate); a pecetlui. Capacul e închis şi sigilat cu ceară, bogza, Ţ. 76. Se putie dinamită, se dă foc şi din nou se adună aurul; e închis in cutii şi sigilat cu două ştampile, id. ib. 7S. SIGILARE, sigilări, s. f. Acţiunea de a sigila şi rezultatul ei; pecetluire. SIGILÂT1 s. n. Faptul de a sigila. Sigilatul dosarelor. SI GILÂT2, -Ă, sigilaţi, -te, adj. Care poartă un sigiliu; pecetluit. SIGILIÓN, sigilioane, s. n. (învechit) Act prevăzut cu .sigiliu. Acte felurite, precum sigilioane... oprind şi desfiinţind închinări [de mănăstiri], ODOBESCU, s. II 7. SIGÍLIU, sigilii, s. n. 1. (Astăzi în concurenţă cu ştampilă) Mic obiect alcătuit dintr-o placă (fixată pe un mîner) şi purtînd o inscripţie, o emblemă etc., care se aplică pe un act (oficial), ca dovadă a autenticităţii Iui. Nu se poate depune jurămîntul fără să fie de faţă secretarul de stat Bălcescu, care e acum purtătorul sigiliului cel mare al ţării, camii, petrescu, o. ii 277. Cite o scrisoare mă caută din cînd în cînd, cu zece sigilii poştale, c.. petrescu, a. 417. Text imprimat cu o ştampilă. Se opri înaintea avizului din uşă, scris de mină, cu cerneala violetă palidă şi ştearsă, aşa că nu se mai putea citi semnăturile şi sigiliul, c. PETRESCU, î. II 43. Sigiliu sec = urmă în relief pe care o lasă pe hîrtie aplicarea unui sigiliu special. + F i g. Semn distinctiv, marcă. între Rastignac şi Raskolnikov variaţia individualităţilor este infinită, dar toate poartă sigiliul tipului social. contemporanul, s. n, 1956, nr. 488, 3/4. îl înşfăcase pe după git. ■ . şi, scuturîndu-l intr-o fierbinte îmbrăţişare, îi şi aşternuse pe obraz sigiliul mustecioarelor pomădate. C. PETRESCU, A. R. 12. Estera, o celebritate a Parisului de pe atunci, purta in trăsăturile figurii sale sigiliul frumuseţii ebraice, alecsandri, o. p. 133. 2. Pecete de ceară roşie pe care s-a aplicat o ştampilă şi care serveşte Ia sigilarea unui lucru, pentru a se evita desfacerea de către persoane neautorizate. Pune o ştampilă. Inginerul are şi el altă ştampilă pe care o pune pe un al doilea sigiliu, bogza, Ţ. 76. S-au tras obloanele, s-au lipit sigiliile. SAHIA, N. 91. într-o zi. . . primi o scrisoare cu sigiliul negru... o copie de pe un testament părea a fi. EMINESCU, N. 40. — PI. şi: sigiliuri (I. ionescu, D. 116). — Variantă: sigil (CAMILAR, N. i 20) s. n. SÍGLA, sigle, s. f. Prescurtare prin iniţiale a cuvintelor întrebuinţate pe monede, în inscripţii şi în texte, pentru a evita cuvinte sau titluri prea lungi. SIGMOÎDĂ, sigmoide, adj. f. (în expr.) Valvule sigmoide = cute membranoase situate la originea arterei aorte şi a arterei pulmonare. ¡ SIGNÁL, signale, s. n. 1. Semnal convenţional emis de o sirenă, de un fluier etc. La Saint-Germain demult s-a dat Signal... Şi spintecat De plumbi gemea Parisul. COŞBUC, P. I 138. 2. Fluier mic de metal (cu care se dau semnale convenţionale). SI GNALMÉNT, signalmente, s. n. (Latinism rar) Semnalment. I-am dat prin o depeşă signalmentele fugarilor. slavici, N. n 341. SIGNATÁR, signalari, s. m. (învechit) Semnatar. Signatarii tratatului de pace. SIGNATÜRA, signaturi, s. f. 1. Steluţă, cifră sau alt semn pus pe prima pagină a fiecărei coli dintr-o carte, pentru a uşura legătorului numărarea colilor. 'Această psaltire e un volum. . . gros de 79 coaie de hîrtie ordinară, fără paginatură, şi avînd signaturile însemnate cu litere slavone, la faţa 1 şi 8 a fiecărei coaie, odobescu, s. i 355. i SIGNĂTOARE — 122 — SIHASTRU 2. Tăietură Ia mijlocul corpului unei litere, pentru a înlesni zeţarilor recunoaşterea poziţiei ei. SIGNĂTOARE, signălori, s. f. Clapa de metal care serveşte pentru a prinde coala de hîrtie cînd se introduce în maşina de tipar. SÎGUR1 adv. 1. (Ca formulă de aprobare) Da. Pot închide uşa? — Sigur. 2. în mod precis. De altfel nici nu ştim sigur unde ne găsim. camil PETRESCU, U. n. 347. Fulgeră din cînd în cînd şi se luminează departe o dungă de pădure, dar nu ştiu sigur unde mă găsesc, sahia, n. 26. Aceea ce se aflase mai sigur. . . era că se numea Olga şi era poloneză. negruzzi, s. i 44. Expr. (Familiar) Mat mult ca (sau decît) sigur = fără nici un fel de îndoială. SÎGUR2, -Ă, siguri, -e, adj. 1. De a cărui realitate sau realizare nu se poate îndoi nimeni; neîndoielnic. Victorie sigură. 2. Convins, încredinţat. Sînt sigur că nici foc n-ai în camera dumitale. C. PETRESCU, c. v. 154. Ar despacheta darul meu. Întîi l-ar scăpa jos de emoţie... Ce sigur sînt că pe urmă ar rupe-o la fugă. sahia, n. 23. Faptul că ea locuia în mahalaua îndepărtată. . . îl făcu pe Andrei să gîndească la familia ei, sigur fiind că tată-său trebuie să fie tăbăcar. ardeleanu, D. 114.Expr. A fi sigur (de cineva sau de ceva) = a avea deplină încredere, a se baza (pe cineva sau pe ceva). Eşti sigur de el? La tdrg. Omul ce nu şi-a comunicat ideile nu e niciodată sigur de dînsul. bolliac, o. 47. (Rar) A se simţi sigur = a se simţi în siguranţă. Nu se simţea sigur cînd vorbea omul acesta, dumitriu, b. f. 111. 3. Care este demn de încredere, pe care te poţi bizui. Să n-ai nici o grijă, cucoană; sacul d-lale se află in mîni sigure, alecsandri, T. I 352. Expr. A îi sigur dc sine (sau dc el) = a se comporta şi a acţiona în mod neşovăielnic, a fi conştient de valoarea proprie. Ignoranţa e întotdeauna sigură de sine. C. PETRESCU, c. v. 94. (Familiar) A lua (pe cineva) la sigur = a ataca (pe cineva) de-a dreptul, cu siguranţă, fără a-i lăsa nici o portiţă de scăpare, a-1 lua din scurt. A merge (sau a sc duce) la sigur — a merge drept la ţintă, fără risc, a nu da greş. Cînd stăpînul său îi zicea: « Măi, Petrea, sa-mi aduci mîni un urs », el se ducea totdeauna la sigur. La TDRG. Care nu prezintă pericol, fără primejdie. Drum sigur. Expr. A pune (pe cineva sau ceva) Ia Ioc sigur = a pune într-un loc unde nu poate fi găsit, unde nu e nici o primejdie să fie găsit; a ascunde. 4. Care nu dă greş; fără defecte; precis. Judecată sigură. «$> Care nu ezită, neşovâielnic, hotărît, ferm. Se uita la noi c-o privire sigură, sadoveanu, o. vi 343. /Glasul lui e cald, sonor, gestul liniştit, fraza corectă şi sigură, vlahuţă, o. a. iii 65. A! nu căuta să mă amăgeşti, căci dacă mîna-mi a tremurat astăzi, să ştii că altădată va fi mai sigură, negruzzi, S. i 22. Care produce efectul dorit; eficace. Medicament sigur. SIGURANŢĂ, (3) siguranţe, s. f. 1. Lipsă de primejdie ; securitate. Interesul ordinei şi siguranţei în ţară nu numai scuză, dar chiar obligă la asemenea pioase mijloace. rebreanu, r. ii 92. Conflictul părea tranşat, ordinea şi siguratiţa portului restabilită prin supunerea oarbă Ia hotărîrea şefului, bart, s. m. 89. Mă pusei deci în cale să-mi iau măsurile pentru siguranţa deplină a popasului meu de noapte, hogaş, m. n. 167. Expr. A îi în Siguranţa = a se găsi într-un loc sigur, fără primejdii. 2. Lipsă de îndoială, încredere nestrămutată, convingere neclintită; certitudine. Da, aşa este, precum spui, încuviinţă cu obişnuita-i siguranţă pan Zubovski. sadoveanu, o. vii 85. Şi Miron avea siguranţa că Dunescu nu va rezista pînă la capăt, rebreanu, r. i 257. în cuvîntul şi privirea lui era întotdeauna siguranţă, vlahuţa, o. a. 111 85. Loc. adv. Cu siguranţă, = a) fără îndoială, desigur; sigur. Rîde şi în somn, cu siguranţă, dumitriu, b. F. 151 ; 1)) cu încredere, cu hotărîre, ferm. Far* de tine nu mă duc — am răspuns cu siguranţă. GHICA, S. 80. + Fermitate, precizie; pricepere, îndemînare. începu să vorbească cu o siguranţă, cu o încredere ale acelei clipe în care deznădejdea trece dincolo de marginile sale şi ia chipul unei bucurii. DUMITRIU, B. F. 33. I-ar fi trebuit siguranţă şi îndrăzneală, sadoveanu, E. 165. Treceau de pe o linie pe alta cu o siguranţă maşinală. REBREANU, R. I 13. 3. Organ de maşină, aparat sau dispozitiv care protejează un material sau un sistem tehnic contra efectelor dăunătoare ale unor acţiuni interioare sau exterioare. + Aparat care întrerupe automat un circuit electric cînd curentul care trece prin el este prea intens. Ac de siguranţă = ac prevăzut cu o închizătoare care îi acoperă vîrful, pentru a evita înţepătura sau desprinderea din locul unde este înfipt. Dacă ar fi pierdut-o pe aceea din lanţ, ii rămînea cealaltă, prinsă cu un ac de siguranţă in buzunarul interior al vestei, c. PETRESCU, C. v. 44. Supapă de siguranţă v. supapă. ^ Dispozitiv care se introduce în broasca uşii după ce uşa a fost încuiată, ca să nu se poată deschide cu o cheie falsă. 4. Nume dat în regimul trecut poliţiei politice secrete. Şeful siguranţei raporta palatului totul, punînd şi de la el. pas, z. iv 188. — Variantă: (învechit) sigurânţio (kogXlniceanu, S. 56, golescu, î. 29, negruzzi, s. m 180) s. f. SIGURĂKŢIE s. f. v. siguranţă. SIGURIPSÎj siguripsesc, ,vb. IV. Tranz. (învechit) A asigura împotriva unei primejdii, a unei neplăceri, a pune la adăpost. Scot... lucrurile, siguripsindu-le de primejdie, drăghici, R. 232. SIGURÎSDI, sigurisimi, -e, adj. (Rar) Foarte sigur, absolut sigur. Cel puţin dacă am fi siguri, sigurisimi că-i aici. caragiale, t. n 151. SIGURITÂTE s. f. (învechit) 1. Siguranţă (1). S-a şi recomandat... de a studia construcţiunea unei mobile de siguritate, în care obiectele de aur de la Pietroasa vor fi expuse fără primejdie, odobescu, s. n 87. 2. Siguranţă (2). Loc. adv. Cu siguritate = cu siguranţă, cu certitudine, neîndoios. Nu pot spune cu siguritate, totuşi îmi vine a crede că în îmbinarea cu credinţa aceasta despre lună stă şi următond fragment dintr-o poezie poporană din Bucovina, marian, na. 375. SIHÂSTBĂ, sihastre, s. f. (Rar) Femeie care trăieşte retrasă de lume; pustnică. Ea de-atunci ca o sihastră Creşte-n margini de poteci, coşbuc, p. ii 87. (Adjectival) O mătuşă sihastră. . . îi şi zise: Da bine, flăcăule, cum ai ajuns p-aici? ISPIRESCU, L. 357. (Fig.) Chiar roza ce moare în glastră... Tresare în pacea sihastră. MACE-DONSKI, O. I 195. SIHASTRU, sihaştri, s. m. Om care trăieşte retras de lume în post şi rugăciune; pustnic, anahoret, ermit, schimnic. Tîlharul pune un pistol în barba sihastrului şi-l culcă lîngă prag. Galaction, O. I 252. Am umblat, fraţilor, cătră răsărit şi am ascultat pe-un sihastru cetind într-o carte. RETEGANUL, p. I 24. Sub o rîpă stearpă, pe un rîu în spume, Unde un sihastru a fugit de lume, Cu vărsarea serii un străin sosi. bolintineanu, O. 58. (Metaforic, sugerînd un urs) Aveau, in sfîrşit, să deie ' ochii cu sihastrul Carpaţilor şi să aibă ce istorisi despre lupta cu dînsul. Gane, n. iii 135. Eroismul meu se simţea cam la strîmtoare, cînd mi-nchipuiam că vreun morocănos sihastru al pustiului putea veni la mine, foarte grav şi pe patru labe, ca să mă întrebe de sănătate, hogaş, m. n. 161. + Animal sălbatic bătrîn, care trăieşte singur, despărţit de cîrd. Vier sihastru. Cerb sihastru. + F i g. Persoană care trăieşte departe de societatc, în izolare. SIHĂSTRI — 123 — SILĂ {Adjectival) Un nor sihastru Şi-adună-n poală Argintul tot. TOPÎRCEANU, B. 5. — Variantă: sehdstru (alecsandri, p. iii 74, ne-Cruzzi, s. I 85) s. m. SIHĂSTRÎ, sihăstresc, vb. IV. I n t r a n z. şi refl. A deveni sihastru, a se face sihastru; fig. a trăi izolat, retras. Noi ne-am sihastrii aicea ca sâ păstorim ■oile. sadoveanu, o. viii 250. [Anichit era] amărît uneori că locurile pe unde trăieşte el nu se aseamănă cu acelea pe unde au sihăstrii marii cuvioşi. STĂnoiu, c. i. 152. SIHĂSTRIE, sihăstrii, s. f. 1, Faptul de a fi sihastru ; viaţă, stare de sihastru (v. s c h i m n i c i e, pustnicie); fig. singurătate, pustietate. Văzuse el că tot nu e nimic de lumea asta oarbă şi d-aia se dusese in sihăstrie. ispirescu, i,. 189. 2. Loc, schit unde trăieşte un sihastru. Hanul lui Gheorghiţă stătea tihnit in singurătate, ca o sihăstrie. SADOVEANU, O. I 125. Codrii dimprejurul celor zece sihăstrii începură să cadă sub secure. GALACTION, o. I 254. M-aş retrage într-o sihăstrie... şi n-aş mai vrea să ştiu de nimic. VLAHUŢĂ, o. A. 433. (Ironic) Din bătrînele case ale Zincăi Mamonoaia, cumpărate la mezat, el îşi făcuse, meremetisindu-le dc-a-ntregul. . . o somptuoasă sihăstrie unde trăia pe picior mare. M. I. caragiale, c. 47. — Variante: sahăstrie (sadoveanu, o. vii 210, an-ghel-iosif, c. i*. 17, şez. viii 72), scliăstrie (NEGRUZZI, s. i 30) s. f. SÎHLĂ, sihle, s. f. Pădure deasă de copaci tineri. într-o margină de sihlă Stă maşina la odihnă Sub cetini adăpostită. DEŞLIU, m. 48. în sihlă, ţipătul păsărilor sălbatice se îngîna metalic cu ecoul văgăunilor. C. PETRESCU, S. 215. Sihla mută se-nfioară. Speriat dintr-un hăţiş, Pui sfios de căprioară A ieşit la luminiş. TOPîrceanu, S. A. 23. — Variante: Silhă (coşbuc, P. 1161), ţflllă (sadoveanu, o. m 355) s. f. SIÎ vb. IV v. sfii. SIIMÎN s. m. v. seimen. SILĂI5Ă, silabe, s. f. Fiecare dintre unităţile sonore ale cuvîntului, formată dintr-unul sau mai multe foneme cu o culme de sonoritate şi de expiraţie şi despărţită de celelalte prin depresiuni de sonoritate şi de expiraţie. Silabele accentuate şi cele neaccentuate alternează unele cu altele, iordan, L. R. 156. Pă-că-to-su-le! ■ . ■ Aşa ne striga nouă, celor săraci, strivind silabele între dinţi, profesorul de istorie. I. botez, şc. 50. [Fabula] e datoare să spună numai ce trebuie, nici o silabă mai mult. NEGRUZZI, S. I 336. Silabă închisă - : silabă terminată în consoană. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. SILĂBIC, -Ă, silabici, -e, adj. Referitor la silabe; alcătuit din silabe. Scriere silabică (sau cu caracter silabic) = scriere în care literele sau semnele nu reprezintă sunete, ci silabe. F. Engels leagă apariţia scrierii silabice şi literale de trecerea la epoca civilizaţiei. CONTEMPORANUL, s. II, 1953, nr. 366, 5/2. (în poezia antică) Versificaţie silabică — versificaţie bazată pe numărul silabelor, independent de locul accentelor. Versificaţie silabo-tonică — versificaţie bazată pe numărul silabelor dintr-un vers şi pe repartizarea accentelor. SILABISI, silabisesc, vb. IV. T r a n z. A pronunţa sau a citi despărţind cuvintele în silabe (din stîngăcie sau din dorinţa de a pune cuvîntul în relief); p. e x t. a pronunţa sau a citi rar. Cine-l citeşte sau de pizmă e coprins, Sau cu inima închisă şi-n citire nedeprins Cartea i-o silabiseşte, macf.donski, o. i 128. Esop, pe care-l silabisim pe băncile şcoalei. NEGRUZZI, s. 1 336. <)* A b s ol. Bătrinul înmuie vîrful creionului în gură şi, apleeîndu-se asupra hîrtiei întinse pe genunchi, îi trecu numele sub ale celorlalţi, silabisind. MIBAlE, o. 489. Pe vremea aceea, copiii silabiseau în cor şi învăţau buchile, sadoveanu, E. 88. Copiii începuseră să silabisească pe rîndurile cenuşii. C. PETRESCU, c. V. 159. + F i g. A descifra cu greu (o inscripţie, un text, un autor). Pietre ştirbite de pe care se căznesc cărturarii să silabisească fala trecută. La TDRG. — Variantă: (neobişnuit) silabizâ, silabizez (hasdeu, I. v. 136), vb. I. SILABISÎRE, silabisiri, s. f. Acţiunea de a silabisi şi rezultatul ei. SILARISÎT s. n. Faptul de a silabisi. E x p r. Pe silabisite = rostind silabă cu silabă; silabisind. De la nea Nicuţă apucasem să citesc pe silabisite. DELAVRANCEA, h. tud. 34. — Formă gramaticală : (în e x p r.) silabisite. SILABIZĂ vb. I v. silabisi. SlLĂ s. f. 1. Sentiment de neplăcere, de dezgust, de scîrbă; aversiune. Avea o silă nemărginită faţă de preşedinte, vornic, p. 181. Nu-i umbla în minte decît un sirnţămînt de silă şi de ruşine, că se umilise, degeaba în faţa lui Gheorghe. popa, v. 83. Cum, cînd eşti aşa de tînăr, e o glorie a spune C-ai îmbătrînit şi sila de viaţă te răpune? VLAHUŢĂ, O. A. 68. (Cu nuanţa peiorativă ştearsă) Te desfaci c-o dulce silă, Mai nu vrei şi mai te laşi. eminescu, o. i 210. <0> Loc. a d v. în silă = fără nici o plăcere sau interes; de nevoie. Am mîncat unul cîte unul, în silă, din picioare. Galan, z. R. 263. Calul se poticneşte; îl opresc în silă. caragiale, o. I 335. <0> Expr. A-i ti cuiva silă de... (sau să...) = a simţi neplăcere, dezgust, scîrbă de... (sau să...). [Am fost] jefuit de cămătarul cel sfruntat şi fără milă, Nu-i rostesc mîrşa-vul nume: să-l rostesc îmi este silă. macedonski, o. i 9. în taina sfîntă-a liniştitei sări Mă-mpresură mîhnitele visări. ■ ■ îmi spun poveşti frumoase de demult, Dar pare că mi-i silă să le-ascult. păun-pincio, p. 68. A face (cuiva) Silă = a inspira, a produce (cuiva) neplăcere, dezgust, scîrbă. Avem şi noi, slavă domnului, cu ce primi un om în casă. . . în afară dacă nu ţi-or fi făcînd silă cumva bucatele noastre proaste. C. PETRESCU, î. II 170. 2. Constrîngere, forţă, violenţă, abuz săvîrşit împotriva cuiva. Arătaţi-mi paşaporturile... — Cum! să fiu silit a mă dezonora, arătîndu-mi într-un aşa loc numele şi calitatea? ■■ ■ Pentru ce această silă? negruzzi, s. III 124. Cum că sila asemenea a contribuit mult spre deposedarea moşnenilor şi robirea lor, hrisoavele şi cronicile, care împreună o mărturisesc, nu ne lasă să ne îndoim. bălcescu, o. I 138. Unitatea falsă la care împărăţia romană 'supuse prin silă lumea trebui să se sfarme, id. ib. ii. 11. O L o c. a d v. Cu (de-a sila) sdu în (sau de, mai rar cu) silă = fără voie, forţat sau constrîns de altul; prin violenţă, prin abuz. Nu voia să iasă. L-am scos cu de-a sila. C. PETRESCU, î. II 184. în loc să-i fi dat învăţătură şi educaţie cetăţenească, [ţăranul] a fost menţinut cu sila în întuneric, rebreanu, r. i 40. Lumea se împarte în grupuri. . . unii se plimbă, vorbesc şi rîd în silă, alţii se tolănesc pe canapele şi fotoliuri. delavrancea, s. 140. De foc te-oiferi Încît chiar de silă. . : Tu me-i îndrăgi. ALEC-SANDRI, p. P. 8. (Cu nuanţa peiorativă ştearsă) El îi desfăcu cu o dulce silă scrisoarea cea mototolită din mini. eminescu, N. 76. (Metaforic) Soarele abia pătrunde în silă printre nişte brazi stîrciţi. RUSSO, o. 135. <> H x p r. De silă, do milă = vrînd-nevrînd; de voie, de nevoie. De silă, de milă, fu nevoit a mai aştepta încă un an, ca să facă şi voia fiului... celui mijlociu. ISPIRESCU, L. 82. (Astăzi rar) A face (cuiva) silă = a săvîrşi (împotriva cuiva) abuzuri, constrîngeri, violenţe; a sili, a forţa. Dacă nu vrea să creadă — adause Duţu — nu poţi să-i faci silă. SLAVICI, O. I 390. Iubeşte-mă dacă-ţi plac, Dacă nu, silă nu-ţi fac. jarnîk-bîrseanu, d. 47. A-şi face silă = a-şi SILCĂ — Í24 — SILICE impune un efort, a-şi da mare osteneală; a se sili. Eu, nepotcovit, Silă mi-am făcut, Nainte-am ieşit, Fală ţi-am făcut! TEODORESCU, V. P. 56. 3. (învechit) Putere, forţă. Radu puse în grab’ mina pe visle şi, spărgind cu putere sila talazurilor, el se luptă voiniceşte, pîn’ce mica sa luntre, ocolind prăpăstiile, săltind uşurel pe deasupra valurilor. . . izbuti să iasă din primejdioasa strîmtoare. odobescu, s. i 144. -4- Forţă armată; oştire, oaste. Prin dimineaţa nedesluşită două tovărăşii de steaguri au pălit mai la vale sila istnailitenilor, din două laturi, sadoveanu, f. J. 763.- Pornind la război cu o silă aşa de mare şi de grozavă, sparse împărăţia vecinului, ispirescu, L. 111. Mihai, trecînd iarăşi Dunărea nimici cu totul sila lui Mustafa. ISPIRESCU, M. V. 17> SÎLCĂ, silcc, s. f. Sfoară cu care se leagă bucăţelele de plută la uneltele de pescuit. Silea... se poate lega mai scurtă. . . sau mai lungă, după cum este nevoie. antipa, p. 337. SILEĂP, sileafuri, s. n. (Turcism învechit) Brîu lat în care se purtau înfipte diferite arme. Doisprezece arnăuţi călări înainte şi tot atîţia în urmă. . . iar Manoli sus pe capră, cu mina dreaptă pe prăselele hangerului din sileaf. caragiale, o. in 52. îşi trîntea la brîu un sileaf cu un iatagan şi două pistoale. GHICA, S. 98. Ş-un brîu verde pentru şale, Ş-un sileaf cu opt pistoale. MAT. Pole. 386. — Variante : sclcaf (teodorescu, p. p. 565, alecsan-dri, p. p. 43), silcăll (ghica, la cade) s. n. SILEĂH s. n. v. sileaf. SILÎNŢIU s. n. (Latinism, astăzi folosit ironic) Linişte, tăcere. Zgomotul... cu încetul se stinge, totul rămîne într-un silenţiu lugubru. CARAGIALE, T. II 62. SILEPSĂ, silepse, s. f. Construcţie sintactică în care acordul se face după ideea care predomină în mintea vorbitorului (şi nu după regulile sintactice obişnuite). Fraza t O mulţime de oameni au venit» este un exemplu de silepsă. SILEPTIC, -1, sileptici, -e, adj. De silepsă, care aparţine silepsei, care conţine o silepsă. SÎLEX, (2) silexuri, s. n. 1. Rocă silicioasă foarte dură. De la custura grosolană de silex, ori de la întîiul cuţit de plug. ■ ■ şi pînă la perfecţionatele instrumente aratorii din silele noastre, ce cale uriaşă am străbătut. ANGHEL, PR. 81. 2. Obiect, instrument făcut din silex (1), datînd din epoca de piatră. M-am urcat pre măgură, întîmpinînd în toate părţile fragmente de olărie dacă şi sfărîmături de silexuri, bolliac, o. 266. SILF, silfi, s. m. (în mitologia popoarelor celtice şi germanice) Personaj care întruchipa (împreună cu silfida) elementul aerului. Silfi uşori, gentile trupe, Ar tot turna, zburînd în grupe, O ambrozie delicată, mace-donski, o. i 67. Ei aurita aripă silfului meu au smidt. NEGRUZZI, s. II 68. Ades, cînd sînt în luptă cu gîndtirile mele, Muncit d-al suferinţei detnon neîmblînzit, îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele Din sfere luminoase, din aer bălsămit. alexandrescu, m. 77. SÎLFĂ, silfe, s. f. 1. Silfidă (1). ' 2. Insectă din ordinul coleopterelor, de formă ovală şi turtită, făcînd parte din grupul silfidelor; se hrăneşte cu materii organice în descompunere (Silpha atrata). SILFÎDA, silfide, s. f. 1. (în mitologia popoarelor celtice şi germanice) Personaj închipuit ca o femeie, care întruchipa (împreună cu silful) elementul aerului. Ce talie de silfidă!... parcă-i o floare îndoită de suflul aurorei, alecsandri, T. 282. 2. (La pl.) Insecte din ordinul coleopterelor, cu numeroase specii, care se hrănesc cu cadavre. SÎLHĂ s. f. v. sihlă. SILHtjl, -IE, silhui, -ie, adj. (Despre locuri) Acoperit cu sihle; p. e x t. de nepătruns, neumblat, sălbatic, pustiu. Plop negru, încrustat în ger Şi-ncremenit subt lună Cu rămuriş de zgură şi de fier. . . învaţă-mă să uit lumina verii Şi-n cîmp silhui, Să dau tristeţea mea tăcerii. TOpIr-ceanu, B. 86. Voineasa, sat mare şi bogat, tăinuit in mijlocul codrilor silhui. vlahuţă, r. p. 91. + F i g. (Despre fiinţe) Cu mişcări dezordonate; zăpăcit, bezmetic. Nu s-astimpăra Nici cît baţi în palme, şi-alerga silhuie, O trudea vreo taină şi-ar fi vrut s-o spuie Şi de multă trudă, n-a vorbit de loc. coşbuc, p. i 245. sil!, silesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la oameni sau animale) A obliga să facă ceva ; a constrînge, a forţa. Această din urmă împrejurare m-a silit să-mî părăsesc neamurile şi locul de naştere mai curînd decît aş fi gîndit. galaction, o. i 76. Cînd• însă o sili. .. ca să se cunune cu el, ea ii zise:... eu nu mă pot mărita pînă nu mi s-o aduce herghelia de iepe, cu armăsarul ei cu tot. ISPIRESCU, L. 26. Ca să nu-mi prăpădească toată împărăţia, am fost silit să stau la-nvoială. EMINESCU, N. 7. (Cu privire la propria persoană) îşi sileau trupul să înainteze mereu, să-şi croiască drum prin stratul gros şi alb de zăpadă, dumitriu, n. 212. N-avea destulă voinţă ca să-şi silească picioarele înnebunite să se oprească, id. ib. 218. Oricît aş voi să fiu de nepărtinitor, suvenirea. . . ar sili imaginaţia mea să galopeze fără voie. NEGRUZZI, s. I 38. + A determina, a convinge, a îndupleca. Le siliră cu vorbe blînde să vie spre casă. dumitriu, N. 155. 2. I n t r a n z. şi refl. A da zor, a se zori, a se grăbi. încă pe cale fiind şi silind să ajungă, calul zise fetei... Eu sînt bătrîn... Ia pe fratele meu Galben-de-Soare şi fă călătoria mai departe cu el. ISPIRESCU, L. 21. Murgul... din gură-i zicea: Stăpîne, stăpîne... Scoală şi sileşte de mă potcoveşte, De mă-mpodobeşte. teodorescu, P. P. 686. Copiliţă cu părinţi, Nu sili să te măriţi, jarnîk-bîrseanu, d. 278. Voi, meşteri mari, Calfe şi zidari, Curînd vă siliţi Lucrul de-l porniţi, alecsandri, p. p. 187. <> (Urmat de determinarea « la drum ») Siliră la drum şi în sfîrşit ajunseră... la un loc anume Iascea. BĂLCESCU, o. ii 281. + Tranz. A îndemna, a îmboldi (Ia o sforţare deosebită). Cîrjă se sui în car, pe ceglău, şi începu să silească vitele, dan, U. 277. Boul cu încetul departe merge; de-l sileşti, să poticneşte. La tdrg. 8. R e f 1. şi (rar) intra n z. A-şi da toată osteneala, a se strădui (muncind din greu). Taie nişte claponi şi nişte gîşte... şi vezi de te sileşte, arată-te meşter, că uite, avem oaspeţi, sadoveanu, o. i 44. Bine aţi venit, boieri! zise... silindu-se a zîmbi. negruzzi, s. i 138. Fost-a taica băutor Ş-a rămas ¿a birt dator; Eu, silind să mă plătesc, Mai tare mă-ndatoresc. jarnîk-bîrseanu, d. 460. SILICĂT, silicaţi, s. m. Sare a acidului silicic care intră în compoziţia unui mare număr de roci, pămînturi, minerale; se întrebuinţează în metalurgie, la fabricarea produselor refractare, a sticlei şi a materialelor de construcţii. Silicat de calciu. Silicat de aluminiu. Silicat de magneziu. SILÎCĂ, silice, s. f. Material refractar compus aproape exclusiv din bioxid de siliciu. SILlCE s. f. Corp solid (compus al siliciului cu oxigenul), dur, alb sau incolor, insolubil, cu temperatura de topire foarte înaltă; se găseşte în natură în compoziţia celor mai multe roci (granit, nisip etc.) sub formă de cremene, cuarţ, silex, ametist, topaz, opal şi alte varietăţi şi se întrebuinţează la fabricarea sticlei, a betonului etc.; bioxid de siliciu. în cetăţile de pămînt se mai găsesc SILICIC — 125 — SILNICI incă şi mici ghiulele de silice, rău rotunjite. ODOBESCU, s. n 146. SILÎCIC, silicici, adj. m. (Numai în e x p r.) Acid silicic = acid slab, pus în libertate prin acidularea soluţiilor unora dintre silicaţi sau prin hidroliza unor compuşi ai siliciului. SILIClOS, -OĂSĂ, siUciofi, -oase, adj. Format din siliciu, care conţine siliciu. — Variantă: silicos* -oâsă adj. SILÎCIU s. n. Element chimic, metaloid, cristalizat, • Muncă silnică = pedeapsă judiciară grea, constînd din închisoare şi muncă forţată (în ocnele de sare). Aceştia sînt sectarii religioşi, trimişi la muncă silnică pentru credinţele lor. GHEREA, ST. CR. II 227. •$> Fig. Se auzeau noaptea carii ronţăind mărunt şi monoton, ca o veşnicie de muncă silnică în întuneric. C. PETRESCU, R. DR. 29. <$-(Adverbial) Au lucrat alături cu dobitoacele lor şi li s-a luat silnic cea mai mare parte din puţinele lor foloase. sadoveanu, P. M. 231. + Care se face în silă, fără plăcere, de nevoie. Domnul avu un rîs silnic. După spaimă, simţi înfiorarea bucuriei. SADOVEANU, z. C. 342. Paşii se tîrau greoi şi silnici, ca mersul ocnaşilor spre un capăt de drum unde nu aşteaptă nimic. C. PETRESCU, î. ii 42. <$> (Adverbial) Hm! Catincuţă, grăi bătrînul rîzînd silnic cu faţa lui slăbită; tu crezi că eşti tot in anii tinereţii. sadoveanu, o. viii 88. Duşi pe gînduri, cu privirea pierdută în văzduh, îmi răspund scurt şi silnic, vlahuţă, R. P. 61. + Greoi, anevoios. Cu ochii ei albaştri, măriţi şi rotunjiţi din pricina răsufletului silnic, privea şi ea în sus, căci văzuse de unde putea să-i vie scăparea. SADOVEANU, o. vil 39. 2. Zorit, grăbit, silit. Trăsura mea. . . mergea atit de repede, încît roatele sfirîiau, iar caii spumegau de sudoare, în fuga asta silnică am trecut prin mai multe uliţi. ne-gruzzi, s. I 295. SILNICÎ, silnicesc, vb. IV. T r a n z. (Astăzi rar) A constrînge, a forţa, a sili (pe cineva) să facă un lucru, a aplica forţa, violenţa. S-a ridicat norodul, minţit şi silnicit Şi-a miruit cu pumnul domnia îmbuibată. DEŞLIU, G. 52. Grecii, care după luarea Ţarigradului se dase afund, fugind. . . alungaţi, prigoniţi, silniciţi, pe unde-i nimereau biruitorii, cu cîte puţin şi treptat prinseră la suflet. ODOBESCU, s. I 122. Fig. Nu poţi afirma că a silnicit limba, contemporanul, s. n, 1950, nr. 170, 5/4. Instruc- SILNICIE - 126 — SIMBIOTIC (iunea nu poate rămîne ca in timpii cînd averile eraţi monopolizate. ■ . vocaţiunile silnicite, odobescu, s. ii 61. SILNICÍE, silnicii, s. f. 1. Violenţă, constrîngere, oprimare. Bătrimil orator făcu o scurtă prezentare a Uărilor de lucruri şi de spirit de la sate. Suferinţe vechi şi suferinţe noi. Fapte de silnicie din partea proprietarilor şi a administraţiei. PAS, I,. II 135. [Dascălul] i le spunea pe toate şi i le tălmăcea ca să le cunoască bine. I le spunea... cu plăcere şi cu bucurie, ca să fie învăţătura nu silnicie, ci desfătare a vieţii. SADOVEANU, D. P. 22. -O1 F i g- (Cu pronunţare regională) [Petru Maior] nu gîndea la concluziile ucenicilor săi şi la silnicia ce ne va face limba latină. RUSSO, s. 60. 2. (învechit) Putere, forţă. (Cu pronunţare regională) Aerul acel închis în pămint atît de tare îneît cercînd pe unde să se răsufle, cu mare silnicie cutremură pămintul. Q RĂGII ICI, R. 113. SIL0GÍSM, silogisme, s. n. Raţionament deductiv, care conţine trei judecăţi, legate între ele printr-un astfel de raport, îneît cea de-a treia, care reprezintă o concluzie, să se deducă din cea dintîi prin intermediul celei de-a doua. Raţionamentul: «toate plantele respiră, trandafirul este o plantă, deci trandafirul respiră» constituie un silogism. SILOGISTIC, -A, silogistici, -e, adj. De silogism, referitor la silogism. Formă silogistică. SILOGÍSTICA s. f. Parte a logicii formale, care se ocupă cu studiul silogismelor. SIL0XÍD s. m. Varietate de sticlă de cuarţ, folosită mai ales la fabricarea vaselor de laborator. SILÓZ, silozuri, s. n. 1, Construcţie mare, înzestrată cu instalaţii speciale şi care serveşte la păstrarea unor cantităţi mari de materiale, de produse agricole etc. într-o boare de căldură care făcea să tremure zarea, se ridica departe de tot silozul înalt de lîngă gara Salcia, deasupra brîielor de sălcii şi plopi, dumitriu, n. 223. 2. Loc (uneori o simplă groapă) unde se pune la macerat nutreţul pentru vite; depozit de furaje macerate. SILUÉTA, siluete, s. f. 1. Imagine a unei fiinţe sau a unui obiect, proiectată ca o umbră pe un fond mai luminos. în uşa bucătăriei, siluetă neagră cu fustele ei lungiy stătea, cu braţele încrucişate, bucătăreasa. . . Nu i se putea vedea faţa. Era doar o siluetă neagră în uşa luminată, dumitriu, n. 53. După ce Hăsmaşul Mare dispare în urmă, spre miazănoaptey nu trece multă vreme şi alţi munţi îşi fac apariţia în faţă, profilîndu-şi siluetele pe cerul limpede dinspre miazăzi, bogza, c. o. 160. Tinărul, de cînd plecase conductorul, se uita pe fereastra vagonului în care apăruse silueta capitalei, rebreanu, R. i 13. Loc. adv. (Rar) în siluete = văzîndu-li-se numai contururile. Valuri de lumină lin se cern ~ Cînd pentr-o clipă în fundul văii Sub conul de lumină Patrula-n siluete negre Apare. CAMIL PETRESCU, v. 44. ^ Chip şters şi întunecat, care nu poate fi distins în amănunte. Din întuneric s-au apropiat două siluete, sahia, n. 45. ^ Talie zveltă şi bine proporţionată; făptură. Se hrănea cu un castron de iaurt, toată ziua, şi cu verdeţuri. — Păstrează silueta! iţi spunea ea distinsă şi cochetă, pas, z. I 90. Priveam silueta elegantă a fetei, sadoveanu, p, s. 240. Este o doamnă tînără de tot, cu silueta subţire şi fină. sahia, u.r.s.s. 6. Expr. (Familiar) A lace siluetă = a deveni zvelt, a slăbi. 2. Desen unicolor, mai ales negru, lucrat în creion ori în tuş sau decupat din hîrtie, pînză, placaj etc., reprezentînd conturul unui lucru pe un fond de altă culoare. SILUÍ5 siluiesc, vb. IV. T r a n z. A uza de forţă faţă de cineva; (în special) a necinsti o femeie, uzînd de forţă (v. viola). (Fig.) Ici, umbre de noroade le vezi ocîrmuite De umbra unor pravili călcate, siluite. ALEXAN-drescu, m. 5. SILUÎRE5 siluiri, s. f. Acţiunea de a silui; constrîngere, silnicie. V. violare. Cei ce prin siluire fac nelegiuiri, prin siluire pier, RUSSO, O. 27. SILUMÎN s. n. Aliaj tehnic de aluminiu şi siliciu, care se toarnă în bune condiţii şi este rezistent la coroziune; se foloseşte la fabricarea aparatelor de laborator şi a unor piese pentru automobile, avioane etc. SILURIÂN, -A, silurieni, -e, adj. (Mai ales în e x p r.) Perioadă siluriană — a doua perioadă a erei paleozoice, caracterizată în special prin sedimentări de calcar, gresie şi şisturi argiloase şi prin dezvoltarea nevertebratelor ** marine. «4* (Despre terenuri) Din perioada descrisă mai sus. — Pronunţat; -ri-an. SILTjIlIC, -A, silurici, -e, adj. Silurian. silvaMt, silvanituri, s. n. Minereu de aur care se găseşte în filoane, însoţit de aur nativ. SÎLVIC, -Ă, silvici, -e, adj. Referitor la pădure şi la silvicultură; forestier. Inginer silvic. SILVICULTOR, silvicultori, s. m. Persoană specializată în silvicultură; inginer silvic. Eu sînt de felul meu silvicultor... Eu numai cu pădurarii vorbesc. C. PETRESCU, î. II 106. Cît despre Gligori, să-i spui că a trecut silvicultorul pe aici şi că a mas, peste noapte, în poiata lui cu fin. hogaş, m. N. 85. SILVICULTtTRĂ s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul amenajării şi exploatării pădurilor. SILVOMECAîsIZĂBE s. f. Tehnica exploatării pădurilor cu mijloace mecanice. S-au mai înfiinţat în plus 42 de şcoli speciale de silvomecanizare. CONTEMPORANUL, s. 11, 1948, nr. 113, 11/2. SI1.YOSTEPA ş. f. Regiune de trecere între zona de păduri şi cea de stepă, caracterizată printr-o vegetaţie formată mai ales din arbuşti. SIMANDICOS, -OĂSĂ, simandicoşi, -oase, adj. (Astăzi mai ales ironic) Distins, respectabil, nobil; p. e x t. care corespunde gusturilor alese, care satisface pretenţii deosebite. [Arhondarul] aşezase masa pe terasă, cu o dibăcie de care s-ar fi minunat chiar şi cei mai simandicoşi musafiri, stănoiu, c. i. 87. [Era] gătit într-o haină neagră şi simandicoasă, anghel, pr. 46. Părintele Ştefan ordonă să ne ducă într-o cameră ce se păstra pentru persoane simandicoase, după cum se exprima egumenul. Camera ce ni se deschise, cu tot numele de simandicoasă, nu avea nici geamuri la ferestre, nici aşternut în paturi. Bolintineanu, o. 294. ^ Considerabil, mare, important. Eşti dator cu o sumă simandicoasă, alecsandri, T. 1433. SI3IA-NDRA, simandre, s. f. (învechit şi arhaizant) Placă de metal sau de lemn atîrnată la intrarea unei biserici sau în clopotniţă, în care se loveşte cu un ciocan pentru a anunţa începerea slujbei. V. toacă. [Arhimandritul] dădu sunet dintr-o simandră mică de aramă, bătînd în ea ca intr-o toacă, sadoveanu, F. J. 366. SIIVIinfoT, simbionţi, s. m. Plantă sau animal care trăieşte în simbioză. Cînd ruginile formează un tniceliu difuz, fără să producă spori, ciuperca se comportă faţă de gazdă ca un simbiont, neproducînd modificări anatomice şi fiziologice importante. SĂVULESCU, m. U. I 103. SIMHlGTK', -Ă, simbiotici, -e, adj. Care trăieşte în simbioză. Uredinalele prezintă multă asemănare cu ciupercile simbiotice, iar parazitismul lor obligat poatet cu SIMBIOZĂ — 127 — SIMBRIE drept cuvînt, fi considerat ca o formă paralelă a simbiozei. săvulescu, m. u. i 90. SIMBIOZĂ, simbioze, s. f. Asociere de două sau mai multe organisme de specii diferite, alcătuind o singură viaţă organică, la care contribuie fiecare. Lichenul este simbioza unei alge şi a unei ciuperci. SIMBOL, simboluri, s. n. 1. Tot ce reprezintă, în mod convenţional, sau deşteaptă, prin analogie, o noţiune, o idee, un sentiment. Simbolul străduinţilor nobile ale părinţilor noştri a fost Alecsandri. sadoveanu, E. 61. O mamă care cade în genunchi înaintea copilului ei şi-l roagă plîngînd este, poate, cel mai mare şi mai sfînt simbol de iubire, de jertfă şi de durere, vlahuţă, o. a. 257. Simbolul de avuţie, Plugul binevestitor, Ne aduce bucurie, An de bunuri roditor, beldiceanu, p. 66. Simbolul credinţei— text care cuprinde expunerea principalelor dogme ale creştinismului. V. crez. (Fig.) Dacă s-ar face aceasta şi acei bărbaţi învăţaţi ne-ar face onoare a ne întreba care e ideea noastră in acest obiect, ne-am mărturisi simbolul credinţei noastre literare cam in felul următor. negruzzi, s. i 348. + (în literatură şi artă) Procedeu expresiv prin care se sugerează o idee sau o stare sufletească şi care înlocuieşte o serie de reprezentări. în momentul întîlnirii noastre, dv. iubeaţi frumosul, ideea clară şi apostolatul social. Eu, dimpotrivă: adoram simbolul, eram mistic şi visam hlamida sacerdotală. GALACTION, o. I 335. Am pictat şi eu destule naturi moarte cubice, geometrice... şi destule simboluri. Acum gîndesc altfel, camil petrescu, T. n 69. Coşbitc, ca un adevărat artist, a desluşit ceea ce trăieşte nedesluşit în inima poporului şi i-a dat o formă artistică şi toate aceste simboluri încep să vorbească o limbă dureros de tristă, batjocoritor de amară. GHEREA, ST. cr. m 335. 2. Semn convenţional folosit în diverse discipline ştiinţifice şi practice şi care reprezintă sume, cantităţi sau noţiuni. Denumirile conturilor se înlocuiesc in contabilitate printr-un simbol. Fierul se notează în chimie prin simbolul «Fe t>. -ţ- (Mat.) Semn care reprezintă o mărime sau o operaţie matematică. +- (Tehn.) Semn grafic care reprezintă un instrument, un aparat sau o maşină. SIMBOLIC, -Ă, simbolici, -e, adj. Care serveşte ca simbol, care are caracterul unui simbol. Mergînd mereu la deal, mi se părea că merg spre această regiune a narci-şilor veşnic albi şi simbolici. GalacTION, o. i 334. Laşitatea lui Cristophi i se păru dintr-o dată simbolică, camil petrescu, o. n 29. Cetăţeanul turmentat, persoană simbolică... prin ignoranţa lui, prin lipsa de simţ politic. GHEREA, ST. cr. I 346. (Adverbial) O fâşie de apus se deşiră pe Dunăre şi ţărmuri. E o culoare de sînge, un roşu fierbinte care scaldă simbolic pămîntul şi apa. Sahia, n. 40. «$• Logică simbolică (sau matematică) v. logică. Car simbolic = car alegoric, v. alegoric. Dintr-o dată, la ocolul podului se ivi un uriaş car simbolic, tot în alb. camil PETRESCU, o. ii 510. SIMBOLICĂ s. f. 1. Exprimare a unor idei sau a unor sentimente cu ajutorul simbolurilor; ansamblul simbolurilor proprii unui popor, unei religii etc. Simbolica egipteană. + Ştiinţă care explică simbolurile; carte în care se tratează această ştiinţă. 2. (Logică) Teorie asupra simbolurilor, în care noţiunile logice şi raporturile dintre ele sînt înlocuite prin semne convenţionale. SIMBOLISM s. n. 1. Mişcare literară care a împins pînă la ultima limită principiul autonomiei artei (renun-ţînd în poezie la orice conţinut logic şi tematic, la naraţiune şi la descriere), a îndreptat inspiraţia spre adîn-curile nediferenţiate. ale vieţii sufleteşti şi a încercat, cu ajutorul simbolurilor, să stabilească corespondenţe între fenomenele universului fizic şi cele ale lumii morale, l- eliberînd în acelaşi timp versul de rigorile tradiţionalismului clasic şi căutînd, prin melodie şi armonie verbală, să-l apropie de muzică. 2. Curent filozofic idealist, după care legătura dintre idei nu presupune raporturi de la cauză la efect, ci de la simbol la lucrul reprezentat de acesta, toată gîndirea reducîndu-se la cunoaşterea simbolurilor realităţii. SIMBOLIST, -Ă, simbolişti, -ste, adj. (î n artă şi literatură) Privitor la simbolism, care ţine de simbolism; (despre persoane) adept al simbolismului. Curent simbolist. Poet simbolist. c=> Şi că « Viaţa Romînească», Mult enigmatica revistă, S-a şi grăbit să tipărească O dramă-aşa de simbolistă!? anghel-iosif, c. m. i 111. Dar dacă marginile nenaturalismului in arta dramatică sînt mai largi decît in alte arte, nu însemnează, bineînţeles, că nu există artă dramatică idealistă, — simbolistă de o parte şi naturalistă de altă parte. GHEREA, ST. CR. II 249. + (Substantivat, m.) Poet, adept al simbolismului. SIMBOLISTICĂ s. f. Simbolică. SIMBOLIZA, simbolizez, vb. I. T r a n z. A constitui un simbol, a reprezenta un simbol, a fi simbolul a... Plopul, ridicat peste lanuri, Ca un semn, Uitîndu-şi o clipă făptura de lemn Simbolizează elanuri. BENruc, v. 99. Prin prestigiul şi strălucirea talentului său [Alecsandri] a simbolizat întreaga epocă şi întreaga operă. SADOVEANU, E. 59. îi rog pe toţi să citească şi să recitească bucata mea Trandafirii. Bucata aceasta rezumă, lămureşte şi simbolizează, surprinzător, toată simţirea şi toată literatura mea. Galaction, o. i 33. în luceafăr poetul a vrut să simbolizeze iubirea platonică. GHEREA, ST. CR. I 161. SIMBOLIZARE, simbolizări, s. f. Reprezentare în artă şi în literatură a unei noţiuni, a unei idei sau a unui sentiment printr-un simbol. Această simbolizare [a iubirii pentru luceafăr], această concepţie, ne pare cît se poate de fericită. GHEREA, ST. CR. I 161. -4- (în diverse ştiinţe) Reprezentare printr-un semn convenţional sau prin-tr-o cifră. SIM15RIĂŞ, -A, simbriaşi, -e, s. m. şi f. 1. (Astăzi mai ales figurat) Persoană angajată cu simbrie. După ce vreun an de zile i-a fost simbriaş, Pîrcălabu... a venit iarăşi în Bucureşti, pas, z. iv 168. ^ Fig. Cine a zvîrlit vorba aceea nu putea să fie decît simbriaş al vrăjmaşului. pas, z. ii 217. 2. (învechit) Soldat mercenar. (Cu pronunţare regională) Califul, intrînd înlăuntru, văzu o mulţime de sliigi, robi şi sîmbrieşi. gorjan, H. ii 107. (Adjectival) Radu-vodă strînsese multă oaste simbriaşă. ispirescu, la cade. 3. Sîmbraş. (Cu pronunţare regională) Cei, ce se întovărăşesc [la plugărie] iau numele de sîmbraşi sau simbriaşi. pamkile, A. R. 46. SIMBR1ĂT, -Ă, simbriaţi, -te, adj. (învechit, rar) Plătit cu soldă. Te văd colo, unchiaş gîrbovit ■ ■ ■ îndemnînd şi-mbărbătînd, cu glasul şi cu gestul, viteaza ta oştire, ca să nu-şi dea mijlocul şi să răzbească, tot cu o nouă agerime, ordiele simbriăte de rivalul tău Vasilie. ODOBESCU, s. i 437. SIMIiRÎE, simbrii, s. f. 1. (Astăzi rar) Răsplată în bani (mai rar în natură) care se dă unei persoane angajate pentru un timp determinat în serviciul unui particular; leafă, salariu. Dacă eşti om bun, munceşti cu simbrie şi-ţi duci viaţa de la un an la altul... nu poţi aduna bani. dumitriu, P. F. 7. [Servitoarele] se schimbau mereu,— între altele şi pentru că erau bătute şi nu primeau niciodată simbrie. PAS, z. I 156. A zis fetei să se suie în pod să-şi aleagă de-acolo o ladă care-a vrea ca să şi-o ieie ca simbrie. CREANGĂ, P. 289. Se statorniceşte simbria, — atîţia bani, atitea. opinci, atîtea rînduri de cămeşi, sumanul obicinuit, cojocul pentru vremea de iarnă. EMINESCU, N. SIMBRIOARĂ — 128 — SIMILAR 141. <0* E x P r. A fi (sau a intra) în simbria cuiva = a fi sau a se angaja în serviciul cuiva. Sînt argat in simbria lui Mihai Pavlovici. davidoglu, o. 34. De acu-nainte Nu mai intră... intr-aşa simbrie, contemporanul, ii 359. A ţine (pe cineva) cu simbrie = a avea pe cineva în serviciul său. Vorbeşti cu mine, ii zise ea, cum ai vorbi cu un străin, cu un copil, cum ai vorbi cu o slugă, pe care o ţii cu simbrie, fiindcă ai trebuinţă de ea. slavici, o. I 186. Retribuţie în bani pe care o primeşte un funcţionar al statului; salariu. Dascălii vor părăsi catedrele. N-au mai primit simbrie de mult. SAHIA, n. 63. + Recompensă. Băieţi! Mergeţi cu jupinul! Aţi auzit ce pofteşte. Simbria-i destul de bună: faceţi treaba voiniceşte, hasdeu, R. v. 54. 2. (învechit şi arhaizant) Leafa ostaşului (v. soldă) ; p. e x t. serviciu de mercenar plătit. Eu îl ştiam căpitan (n simbria Tomşei! sadoveanu, o. vii 93. Ne costă mult străinii aduşi în ţară. . . Ştim ce darnic a fost Despot plătind a lor simbrie, Ei au luat cu dînşii întreaga visterie. alecsandri, T. ii 159. Oastea toată se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie, negruzzi, S. i 138. 3. Sîmbră. (Cu pronunţare regională) Această însoţire sau tovărăşie se numeşte, prin părţile de sus ale Moldovei şi prin Bucovina, sîmbră sau simbrie. PAMFILE, A. R. 46. SIMBRIOARĂ, simbrioare,• s. f. (Popular) Diminutiv al lui simbrie. De ciţi ani tu in-ai Uujit, Simbrioara ţi-am plătit. Teodorescu, P. P. 558. SÎMBURE s. m. v. sîmbure. SIMEDIÂNĂ, simediane, s. f. Dreaptă care trece printr-un vîrf al unui triunghi şi este simetrica medianei în raport cu bisectoarea interioară dusă prin acelaşi vîrf al triunghiului. SIMEN s. m. v. seimen. SIMETRIC. -A, simetrici, -e, adj. 1. (Despre forme sau lucruri) Care are simetrie, ale cărui părţi sînt aşezate cu simetrie; (despre elemente care alcătuiesc un tot) care este aşezat într-o anumită ordine; cu simetrie. Galerii drepte, simetrice, săpate cu ciocanul şi cit dalta. bogza, a. î. 169. Coşbuc desface versul în două părţi simetrice şi repetă cuvîntul în fiecare parte de vers. Prin acest procedeu. . . ajunge la efecte minunate. GHEREA, ST. CR. iii 377. [Soldaţii] se-nşiră ca un codru de puşti, de baionete. . . Un arsenal simetric de arme. alecsandri, p. m 336. (Adverbial) Pe pînză, păsărelele galbene şi viorii zburau simetric şi decorativ. CAMIL PETRESCU, N. 60. Vîrful gălbiu şi ascuţit al musteţilor sale resfirate pe buze se arcuia. . . simetric deasupra nărilor largi, hogaş, m. N. 32. + (Substantivat, n. şi f.) Punct aflat în simetrie cu alt punct. Simetricul unui punct A faţă cu un plan P. geometria S. 42. O figură F1, care este simetrica figurii F. ib. 57. 2. (Mat.; în e x p r .) Funcţiune simetrică = funcţiune de mai multe variabile care nu se schimbă cînd variabilele sînt permutate între ele« SIMETRÎE, simetrii, s. f. 1. Mod de aşezare a părţilor unei figuri astfel îneît fiecărui punct al unei părţi din figură să-i corespundă alt punct, aşezat la aceeaşi distanţă de o linie mediană; p. e x t. concordanţă deplină între cele două jumătăţi ale unui întreg, propor-ţionalitate în ce priveşte formele unui întreg, aşezarea mai multor obiecte etc.; armonie, ordine, regularitate. La marginea de miazăzi a satului se află cimitirul acesta geometric, cu cruci egale şi albe, aşezate in linii drepte, intr-o simetrie desăvirşită. bogza, c. o. 320. Cînd toate însemnările sînt începute cu « astăzi» este greu cronicarului să strice simetria punînd « ieri », numai pentru că n-a avut în ziua respectivă răgaz de sois. CÂLINESCU, E. 47. Ferestrele, prea mici, sînt împrăştiate fără nici o simetrie pe faţada lui.' russo, s. 195. 2. (Cristalografie, în e x p r.) Centru de simetrie «= punct situat în centrul unui cristal, faţă de care două puncte corespunzătoare ale cristalului, aflate la aceeaşi distanţă de acest punct, sînt simetrice între ele. Linie de simetrie — linie prin a cărei mişcare de rotaţie, efectuată sub un anumit unghi, cristalul ocupă o poziţie simetrică cu cea precedentă. Suprafaţă de simetrie = suprafaţă faţă de care o jumătate a unui cristal este simetrică cu cealaltă jumătate. SIMFÓNIC, -A, simfonici, -e, adj. Care ţine de simfonie ; cu însuşirile simfoniei. Postul de radio transmite o excelentă muzică simfonică. STancu, U.R.S.S 153. (în imagini poetice) Din depărtare, de undeva, se ridica, domol deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zilei, hogaş, dr. ii 109. Iubire e în razele de soare Şi farmec în a codrului fanfară. .. Şi-s fericit c-am fost o clipă-n stare Să simt, in marea lumii simfonie, A gîndurilor mele întrupare, vlahuţă, o. a. I 79. Auzi tu imensa simfonie a tăcerii? DEMETRESCU, O, 144. Simfonie concertantă v. concertant. + Fig. îmbinare armonioasă de culori. Oraşul era pregătit pentru sărbătoarea de a 2-a zi. Peste tot o simfonie de roşu şi jocuri de lumini, sahia, U.R.S.S. 23. SIMFONIÉTAj simfoniete> s. f. Simfonie de proporţii mici. SDIFONÍSM s. n. Totalitatea principiilor care stau la baza creaţiei simfonice şi a muzicii instrumentale în genere. Prin opera sa, Enescu a pus bazele simfonismului romînesc. a Simfonismul clasic a afirmat marea tradiţie a legăturii cu creaţia populară, ca o condiţie obligatorie de dezvoltare a muzicii simfonice, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 350, 1/3. SIMFONÍST, simfonişti, s. m. Compozitor de muzică simfonică. Eu cred că. . . simfoniftii clasici ai vremurilor noastre n-au atins încă nici unul culmea meşteşugului lor. HOGAŞ, m. N. 116. SIMIGERIE, simigerii, s. f. Local (prevăzut cu un cuptor de brutărie) în care se fac şi se vînd simiţi, covrigi, plăcinte. V. plăcintărie. Era în colţ o simigerie, cu tăvi multe la geam. Înăuntru, la mese fi în picioare, sumedenie de oameni se ospătau. PAS, z. X 15. Intrară într-o simigerie, ca să-fi umple buzunarele cu covrigi. camii, petrescu, o. i 486. Ai la o simigerie, trebuie să scoată covrigi calzi. CARAGIAI.E, M. 199. snnGiu, simigii, s. m. Persoană care face sau vinde (uneori ca negustor ambulant) simiţi, covrigi, plăcinte; covrigar. V. plăcinta r. Femeia s-a dus şi a aşteptat puţin, pînă ce simigiul a scos baclavalele şi le-a aşezat cu multă miere în tavă. sadoveanu, d. p. 140. Iată un simigiu cu covrigi şi tăvi cu plăcinte, camil petrescu, o. i 197. Poarta şcoalei era. . . cam în locul unde s-a ridicat statuia lui Lazăr. Acolo se aşezau pe vine, în şir, unul lingă altul, merari, simigii şi bragagii cu tablalele şi pane-re].e lor. GmcA, S. 676. SIMILAR, -A* similari, -e, adj. De aceeaşi natură, de acelaşi fel; asemănător. V. analog. Zimbi în sine, satis-făcut că şi Râul o fi păţit ca dinsul sau ceva similar. rebreanu, R. i 222. Cite discursuri patriotice, cite lacrimi SIMILIDIAMANT — 129 — SIMPATRIOT patriotice nu se varsă, dacă nu pe tenia că n-avem şi noi fali[i naţionali romini, apoi pe teme similare? gherea, ST. CR. I 350. SIMILIDIA3IĂKT, similidiamante, s. n. Sticla sintetică, folosită Ia imitarea diamantelor. V. stras. SIMILIGRAYCRĂ s. f. Procedeu prin care se obţin clişee pentru tipar în semitonuri; imagine tipărită prin acest procedeu. SIMILiriĂTRĂ s. f. Tencuială care imită piatra (întrebuinţată în special la faţada construcţiilor). SIWILITÎiULMv, similitudini, s. f. Asemănare, potrivire (între două lucruri sau două acţiuni). ■+• (Mat.) Raport care există între două figuri gcometrice, cînd una dintre ele este egală cu o figură omoloagă cu cealaltă. Similitudinea triimghiurilor. SIMINÎC s. m. v. siminoc. SIMINICUÎE s. f. Mic arbust din familia leguminoaselor (Cassia angiistifolia); (cu sens colectiv) frunzele uscate ale plantei, întrebuinţate ca purgativ şi ca diuretic. A trebuit... să se mulţumească doar ■ . . cu un ceai de siminichie. STĂNoru, c. i. 166. Siminichia n-o cunoaşte poporul decit ca nişte frunzişoare ce le cumpără de la dugheană şi o beau de durere de inimă şi de limbrici. ŞEZ. XV .123. SIMINOC s. n. Plantă erbacee din familia compo-zeelor, cu flori mici, galbene, care îşi păstrează aspectul natural şi după ce se usucă; creşte prin locuri nisipoase (Helichrysum arenarium). Cum se cheamă ierbile celea care par împletite şi la virf găitănite ? — ... Lobodă şi drob, vîzdroagă şi siminoc. odobescu, s. iii 173. Foaie verde siminoc, Zis-a badea să nu joc Pin’ la storsu vinului, Cînd voi fi mireasa lui. jarnîk-bîrseanu, d. 142. — Variante : Simin c, siminici (teodorescu, r. r. 588, JARNÎK-BÎRSEANU, D. ISO), SCmCIliC (HODOŞ, P. P. 110) s, m. SIjUÎT, simiţi, s. m. (învechit, mai ales la pi.) Un fel de covrigi turtiţi, făcuţi din cocă moale. Ca răsplată, puneam .mină de la mină şi cinsteam pe Moţăt cu bragă, alviţă şi simifi. iiogaş, n. 74. Dacă mama îmi dădea un ban de trei, ca să-mi iau un simit, eu mă uitam în ghiozdan: de aveam felia de piine, sănătate bună, aveam ce mînca... Cc-fi trebuia simiţi? Şi puneam banul bine. delavrancea, n. T. 17. Stan vine, aducînd pe cap o tabla rotundă şi încărcată cu covrigi, simiţi, plăcinte etc. AI.ECSANDRI, T. 135. (La sg. cu sens colectiv) îl min-giiam şi îi dădeam citeva parale turceşti ca să cumpere halvi/ă şi simit, ai,ecsandri, c. 195. SISIONIÂC, simoniaci, s. m. (învechit) Cel care se face vinovat de simonie. Un simoniac care dădu bani pentru a izbuti, iorga, L. ii 59. — Pronunţat: -ni-ac. SIMONÎE s. f, (învechit) Trafic cu lucrurile considerate de biserica creştină drept bunuri spirituale, sfinte. . SIMl’ATÎTIC, -A, simpatetici, -e, adj. Care provoacă mişcări sufleteşti (tainice); sugestiv. Stilul simpatetic şi cel indirect liber sînt oarecum treptele care conduc in centrul însuşi al artei scriitoriceşti a lui Caragiale. vianu, a. p. 134. SIMPATIC, -A, simpatici, -e, adj. 1. (Despre persoane, rar despre lucruri) Care inspiră simpatie; plăcut, atrăgător. Am aflat răspunsul de la slujitorul acela al meu care-ţi este domniei-tale simpatic, sadoveanu, z. c. 29. Fetele profesorului de limba romină. . ■ erau mai miţele, dar foarte bune şi simpatice, rebreanu, i. 97. Ea loveşte automatic Fildeşul sau abanosul învechitului clavir. Pe cînd ochii ei în zare urmăresc un chip simpatic, Rentregind y cu-ncet conturul unui dulce suvenir. MACF.DONSKI, o. I S7. Simpatica muzică a lui Weber, aşa plină de suave melodii-, pare că netezeşte, cu suflare lină, toate asprimile. ODO-BEsctr, s. m 99. 2. (învechit) Care dă dovadă de simpatie (pentru cineva sau ceva) ; plin de simpatie. De cele mai multe ori, durerea lui Beldiceanu are tonul larg şi simpatic al altruismului. IO.VESCU-RION, c. 127. -f (Rar) Favorabil. O cronică simpatică acelui dintre pribegi care ajunsese astfel la domnie, iorga, z. i 347. 3. (în e x p r.) Sistem nervos simpatic sau (substantivat, n., învechit) marele simpatic — sistem nervos format din ganglioni şi din fibre nervoase, care reglează, sub controlul scoarţei, funcţiile glandelor şi ale organelor interne. Ganglioni (nervi etc.) simpatici = ganglioni (sau nervi) care fac parte din sistemul nervos simpatic. Roth-berger şi Winterberg, lucrînd pe mamifere, au emis părerea că medicamentele digitalice excită terminaţiile simpatice. DANIHI.oroi.T;, r. N. 11 35. Granulaţinnile coloidale din celulele ganglionilor spinali şi simpatici şi din centrii nervoşi sînt izolate şi nu constituie aglomeraţiuni MARINKSCU, P. A. 50. Cerneală simpatică — cerneală incoloră, care devine vizibilă numai la căldură sau prin tratarea ei cu diferite soluţii speciale (şi care se foloseşte pentru a scrie texte secrete). SIMPATIE, simpatii, s. f. I. Atracţie, înclinare, afinitate pe carc cineva o simte faţă de o persoană sau pe care o inspiră unei persoane; afecţiune, prietenie. Dumneata te-ai bucurat de la început de simpatie în sat la noi, sadoveanu, p. m. 23. Li-era drag fără să-l fi văzut vreodată şi simpatia lor pentru el creştea cu cît se înflăcăra pasiunea lui în scrisorile către Laura. REBREANU, i. 86. Paşa, foarte mişcat, răspunde arătînd simpatiile ce le-a avut totdeauna pentru romini. bart, s. M. 28. <$- E x p r. A avea Simpalio (pentru cineva) sau (rar) a lua (pe cineva) îsi siiujiatlo = a simpatiza (pe cineva). Mătuşă Ruxandra U luase în simpatie, uiiind vechiul război. C. PH-Trescu, r. dr. 125. Aprobare; sprijin. [Mişcarea do eliberare naţională] se bucură de adinca simpatie a clasei muncitoare internaţionale, ciieorgiiiu-dej, R. 10. Li se făceau pe stradă ■ ■ ■ manifestaţii de simpatie. PAS, z. IV 26. 2. (Familiar) Persoană faţă de care cineva are simpatie sau dragoste. îi fi vrut să fie ca Rudolf Valentino şi Ramon Novaro al vostru ! îi luă apărarea Costea Lipan, duşman hotărît al eroilor fotogeniei de film. — De ce nu? se repezi Sabina să-şi ocrotească, la rîndul ei, simpatiile ofensate, c. petrescu, c. v. 89. 3. Dependenţă care există între nervii a două organe şi care face ca, atunci cînd unul dintre acestea suferă; să sufere şi celălalt. SIMPATIZA, simpatizez, vb. I. T r a n z. A avea sentimente de simpatie faţă de cineva. De ce nu treci o-dată pe la Laura?. . . Ştii cit te simpatizează. C. I'ETIU'.SCU, î. II 124. [Nadina] i se părea fiinţa cea mai fermecătoare şi lăsa să se înţeleagă că-l simpatizează. REBREANU, R. I 179. 4. Intranz. A împărtăşi sentimentele şi aspiraţiile cuiva, a sprijini pe cineva sau ceva. «Ruşii simpatizează cu dorinţa poporului romîn de a se uni intr-un singur stat * — scria marele democrat-revoluţionar rus N. G. Cernîşevski. scînteia, 1954, nr. 2872. SIMPATIZANT, -A, simpatizanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care împărtăşeşte ideile, sentimentele şi aspiraţiile unei grupări politice, fără a fi membru al ei. SIJIPATRlOT, simpatrioţi, s. m. (Grecism învechit) Compatriot. Avem la ceai nişte simpatrioţi. . . am uitat săi-ţi spun că musafirii simpatrioţi sini artişti, cakaciamî, o. vii 63. Cunosc pe ZaharaUi, el ii simpatriotul meu. ALECSANDRI, T. 138S. t SIMPLAMENTE — 130 — SIMPLU SIMTLAMÎNTE adv. Pur şi simplu, propriu-zis. El vorbeşte Lucruri nemaipomenite, simplamente biiguiejte. coşbuc, P. u 128. SIMPLICITATE s. f. 1. însuşirea de a fi simplu; p. e x t. lipsă de artificialitate, de rafinament sau de afectare ; simplitate. Şi el şi doamna se înţelegeau deplin. .. in curăţenia şi simplicitatea vieţii lor. SADOVEANU, Z. C. 108. Cum aş fi voit să fiu muncitor de aceia ce-şi trec viaţa in simplicitate, bolintineanu, o. 345. Un vulpoi coprins de boală... Se silea să dovedească C-un stil dulce, vorbe mii, Că cu o simplicitate Şi cu traiul cel cinstit, Cu năravuri lăudate E oricine fericit. ALEXANDRESCU, p. 31. (Poetic) Un aer de simplicitate tinără părea că învăluieşte toate cele. Natura suridea, în pragul primăverii. D. ZAMFIRESCU, R. 91. + Lipsă de podoabe căutate, de rafinament artificial (la o operă de artă). Cu o atenţiune nu tocmai încordată, am putea distinge in poezia poporului simplicitatea ca formă, adincimea ca sentiment, naturalul ca mod de simţire şi cugetare. HOGAŞ, DR. II 178. Povestirea lui Ion, cum a fugit de la ocnă, e admirabil de poetică, cu toată simplicitatea ei. GHEREA, ST. CR. 11 162. 2. Credulitate, naivitate, prostie. SIMPLIFICA, simplific, vb. I. T r a n z. A face mai simplu. (A b s o 1.) De la lrina n-ai ce afla. — De ce? — Irina suferă de acelaşi păcat ca şi dumneata: simplifică. Viaţa nu încape în formule, baranga, i. 194. (Mat.) Simplificarea fracţiilor = reducerea fracţiilor printr-un divizor comun. SIMTLÎSM s. n. însuşirea de a fi simplu sau simplist; mod unilateral şi superficial de a privi lucrurile, judecată a omului simplist; nivel intelectual scăzut. Această invitaţie la simplitate în unele versuri ale poetei se confundă cu simplismul, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 164, 4/1. SIMI’LÎST, -A. simplişti, -ste, adj. (Despre concepţii, raţionamente, metode) Care nu consideră lucrurile din toate punctele de vedere şi sub toate aspectele, neglijînd uneori chiar pe cele esenţiale; unilateral, superficial, sărac. Definiţia nu trebuie să fie simplistă sau nestiinţifică. L. ROM. 1953, nr. 4, 32. Totul e organizat şi dominat de un spirit comercial simplist. RALEA, o. 17. (Adverbial) Conflictul să fie puternic.. . eroii pozitivi să nu fie pur şi simplu orbi la nişte fapte aduse simplist pe scenă de autor. V. ROM. decembrie 1953, 296. Simplist îşi reprezintă d. Missir plinsul poeţilor; pentru d-sa plînsul poeţilor e un caracter distinctiv al artt i în genere. GHEREA, st. CR. iii 55. -f (Despre oameni şi manifestările lor) Care judecă superficial, unilateral, care este lipsit de complicaţii şi subtilităţi intelectuale. Erau lacăte uriaşe şi grosolane, indiciu al unor firi simpliste, care au prejudecata forţei. C. PETRESCU, C. V. 43. SIMPLITATE s. f. 1. însuşirea a tot ce este simplu şi lipsit de complicaţii, lipsă de formalitate; p. e x t. lipsă de artificialitate, de afectare, de prefăcătorie. Aceeaşi mare simplitate a lor dintotdeauna. BOGZA, c. O. 305. Avea nişte ochi nespus de blinzi şi de copilăroşi, nişte ochi în care lăcrămau naivitatea, simplitatea şi umilinţa, fără nici un amestec de viclenie sau de făţărnicie. GALACTION, O. I 85. Suvenirea ei ar sili imaginaţia mea să galopeze fără voie şi aş călca hotărlrea ce am făcut de a spune adevărul in toată simplitatea sa. negruzzi, s. i 38. + Lipsă de podoabe căutate, de rafinament artificial (într-o operă de artă). în trecutele zile un june. .. plin de idei nouă mai mult bune decît greşite, îmi ceti o compunere a sa, care n-ar fi rea dacă autorului nu i-ar fi fost drag a se face cunoscut prin originalitate mai mult decît prin simplitate. NEGRUZZI, s. I 255. Cevaşi din măreaţa simplitate a hronicilor noastre se revarsă în nHronica Romînilon. russo, s. 45. 2. Credulitate, naivitate. [Freischütz este] .simplitatea cea mai naivă in viaţa reală, odobescu, s. iii 99. -+• însuşire a unei persoane cu apucături şi gesturi simple ; naivitate. Colonelul se amuza şi el cu simplitate, povestind. CAMIL PETRESCU, U. N. 235. SIMPLÖN s. n. Nume dat unui tren internaţional care făcea odinioară ruta Paris-Bucureşti, trecînd prin tunelul Simplon. Simplonul era încă trei ore distanţă de Bucureşti, c. PETRESCU, î. n 226. SÎMPLU, -A, simpli, -e, adj. 1. (în opoziţie cu compus) Care este format dintr-un singur element sau din elemente omogene; care nu se poate împărţi în elemente de natură diferită ; neamestecat. Silabă numim un sunet deplin, simplu sau compus cu una din consoane. creangă, A. 88. «$■ Corp simplu v. corp (4). Floare simplă = floare a cărei corolă e compusă dintr-un singur rînd de petale şi un rînd de stamine. Frunză simplă =» frunză alcătuită dintr-un singur limb. (Gram.) Timp simplu = timp care se conjugă fără verbe auxiliare. Prezentul indicativului este un timp simplu. 2. Care este lipsit de artificialitate, neprefăcut (v. natural); p. e x t. care nu este complicat, nu prezintă dificultăţi, este uşor de făcut, de manevrat, de înţeles, de rezolvat. Această simplă povestire, a rătăcirii unui copil pe drumurile şi prin dumbrava de la marginea tîrguşorului, nu putea fi scrisă decît de un om care are multe şi diverse însuşiri de poet şi de artist, ibrăileanu, S. 5. (Adverbial) Toate s-au petrecut în vis, firesc, simplu, rapid şi agreabil. C. PETRESCU, o. P. I 105. Se aşeză simplu pe marginea patului, rebreanu, r. i 245. (Ec. pol.) Producţie de mărfuri simplă v. produc-ţie O.)- Cooperaţie simplă v. cooperaţie. 8. (în opoziţie cu dublu) Care e într-un singur plan, care se întîmplă o singură dată. Contabilitate în partidă simplă. + (Substantivat) Partidă de sport între doi adversari. Cea mai disputată probă a fost cea de simplu băieţi. 4. Lipsit de podoabe, modest; p. e x t. fără valoare, inferior în ce priveşte calitatea sau preţul. Cortina simplă ■ .. fără nici o podoabă, odihneşte ochii, stancu, U.R.S.S. 72. în dulapuri vechi de lemn simplu erau cărţi vechi legate în piele, eminescu, n. 52. Sub simplele vestminte s-ascunde citeodată O inimă de ură şi de trădări curată, Precum sub manta d-aur a omului bogat S-ascunde cîte-un suflet de patimi degradat, bolintineanu, o. 62. -$> (Adverbial) Doamna Raspal e îmbrăcată simplu, vla-huţă, o. a. iii 7. 5. (Despre oameni şi manifestările lor) Lipsit de afectare, de rafinament, de prefăcătorie sau de răutate; modest, sincer, cinstit. Ţărani ardeleni, simpli şi liniştiţi, unii venind din pădure cu un topor in mină, alţii de pe ogoare cu o coasă pe umăr. bogza, c. o. 305. între bătrînii aceia simpli, cu sufletele pline de iubire, se simţea în adevăr ca intr-un colţ de viaţă nouă. sadoveanu, O. rv 24. La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort Un bătrin atit de simplu, după vorbă, după port. eminescu, o. i 146. + Lipsit de cultură, de rînd ; (peiorativ) necioplit. Bătrînii părinţi ■ .. sînt oameni simpli, naivi, de modă veche, trăindu-şi sfirşitid in căiuţa lor gospodărească de ţară. sadoveanu, e. 241, Consternarea ordonanţei SiMPOZrON — 131 — SIMŢI îi făcea bine. Dacă un om simplu se revoltă, atunci eu ce să fac? (}i zise Bologa. REUREAXU, p. s. 80. 6. (Precedînd numele, înlocuieşte un adverb) Numai, doar; nimic mai mult decît; sadea, curat. Vartolomeu Diaconu aprobă din simplă bună-cttviinfă. Nu pricepea ce vrea să spună străinul, c. PETREStu, A. 288. El văzu ochii lui Bozan înecaţi, aprinşi ca de febră, şi nu ştia dacă sînt lacrimi sau simplă sudoare. Sahia, N. 31. M-am dus să fac cunoştinţă cu oraşul, mai intii ca simplu călător. BASSARABESCU, S. N. 22. <£> E X p T. I’tlT şl Simplu v. pur. (Familiar) Simplu ca bună ziua = foarte simplu. Simplu muritor = om obişnuit, om de rînd. SIMPOZION, simpozioane, s. n. (în antichitate) Continuare a mesei de seară cu cîntece şi dansuri şi cu discuţii variate; (azi) discuţie organizată, pe baza unor scurte expuneri făcute de cîţiva vorbitori, în faţa şi cu participarea publicului, asupra unei teme literare, filozofice, ştiinţifice etc. de actualitate. — Accentuat şi: simpoziân. SIMTT0M. simptome, s. n. Manifestare, semn, indiciu caracteristic unei stări patologice sau unui pioces fiziologic al organismului sau, f i g., al oricărei stări anormale individuale sau sociale. Modul de acţiune a acestui microorganism, care produce diverse simptome clinice, este necunoscut, babeş, o. a. i 342. Şi-a întrerupt întrebările atunci, fiindcă i s-au părut primele simptome ale laşităţii. REBREANU, R. II 188. Nici concepţiile filozofice, nici cutare ori cutare credinfă religioasă nu pot fi pricina unor anomalii spirituale, ca pesimismul, decepţionismul; căci aceste concepţii şi credinţi religioase sînt simptome că societatea e bolnavă, mierea, st. cr. i 67. Această urîtă maladie îşi atacă victima pe furiş. După primele simptome, pacientul cade la pat. Caragiale, o. vii 46. Această moliciune de simţimint este simptonml unei boale. BOUNTINEANTJ, O. 442. SIMPTOMATIC, -A, simptomatici, -e, adj. Care indică existenţa unei stări patologice a organismului; care se referă la simptomele unei boli sau, f i g., care apare ca simptom semnificativ al unei stări anormali individuale sau sociale. Paloare simptomatică. O Tratament simptomatic = tratament care urmăreşte vindecarea unei boli prin înlăturarea simptomelor ei (şi nu a cauzelor care o provoacă). SIMPTOMATOLOGIA -A, simptomatologiei, -e, adj. Care se referă la simptomatologie, privitor la simptomatologie. SIMPTOMATOLOGIE s. f. Totalitatea simptomelor unei boli. + Parte a medicinii care studiază simptomele bolilor. SIMTIMÎNT s. n. v. sentiment. SIMŢ, simţuri, s. n. 1. Facultate a omului şi a animalului de a percepe impresii din lumea exterioară cu ajutorul organelor senzoriale specifice ; simţire. La o cîr-mire a vieţii, simţurile, unul cîte unul, încep să se întunece. delavrancea, A. 79. -f- Delectare a simţurilor ; gust (II 4). Elescu îi înşiră numele acelor obiecte destinate a satisface simţurile iubitei sale. bolintineanu, o. 462. (Mai ales la pl.) Instinct, pornire senzuală; senzualitate. [Lara] vrea Nimic să nu-şi refuze din tot ce simţul cere. macedonski, o. i 261. 2. Capacitate a omului de a înţelege, de a judeca, de a aprecia; înclinare, aptitudine pentru ceva. [Cara-giale] avea in grad înalt simţul limbii şi al posibilităţilor ei. IBRÂILEANU, S. 61. Cetăţeanul turmentat, persoană simbolică, după cum am zis, prin ignoranţa lui, prin lipsa de simţ pclitic. giierea, st. cr. i 346. Oricît de neplăcut să fi fost spectacolul pentru simţul estetic al călătorului meu, el avu o influenţă salutară asupra eroului nostru. 0* EMIKESCTJ, N. 35. (Franţuzism învechit) Simţ comun — bun-simţ. Nu-mi pasă de critica domnului acelui. — Şi pentru ce nu-ţi pasă? — Pentru că n-are simţul comun. NEGRUzzi,'s. I 259. Simţ moral — facultatea de a deosebi binele de rău. Simţ practic = îndemînare în a rezolva diferite chestiuni. F. x p r. A avea simţul rilspumlorlî (sau Simţ de răspundere) v. răspundere. SIMŢAmINT, simţăminte, s. n. Sentiment. îşi aduse aminte de simţămintul de singurătate, dumitriu, n. 74. Acest simţămint sfînt, nu cunosc încă nici un neam, nici o seminţie cit de brută, cit de sălbatecă, care să nu-l aibă. ROGĂLNICEANU, S. A. 54. — Variante: simţimînt (c. petrescu, c. v. 361, DAVILA, v. v. 86, odobescu, s. in 50), slmţomînt (arde- i,eaîcu, d. 52), slmţimfcnt (axexandrescu, m. 5) s. n. SIMŢEMÎîCT s. n. v. simjummt. SIMŢÎ, simt, vb. IV. T ranz. 1. A percepe, prin intermediul organelor de simţ, efectul unei excitaţii. Bîrnoavă îşi simţi braţid strîns ca-nlr-un cleşte de fier. SADOVEANU, o. Vil 91. Numai cînd ajunse la poartă, simţi cit era de ostenită. Intr-un suflet alergase cale de trei ceasuri. vlaiiuţX, o. a. ii 51. Ei mergeau fără a simţi că merg, părindu-li-se calea scurtă. creangX, r. 276. îşi simte gitu-atuncea cuprins de braţe reci. ■ ■ Din ce în ce mai vie o simte-n a lui braţe Şi ştie că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMiNEscu, o. i 95. <}■ F i Acum gtn-durile toate, ca de plumb mi le simt grele. Mi-a rămas inima rece şi-mpietrită de durere, vlaiiuţă, o. a. 45. Simţeam că universul la pasu-mi tresărea, Şi naţii călătoare, împinse de a mea, împlut-au sperioase pustiul pin' la poluri. EMiNEscu, o. i 91. E x p r. A simţi (ceva)po propria (sn) pielo v. piele (1). A simţi un irol In slomac v. gol2. A avea (sau a simţi) un ghimpe la (sau îu) Inimă v. g h i m p e (I 1). <0> A b s o 1. Am simţit ca un cutremur, care m-a trezit, auîcsandri, T. i 453. + Refl. A-şi da seama de propria sa stare fizică. Cum ne simţim? C. PETRESCU, î. II 77. Cum te mai simţi, frate Paisie? negruzzi, s. I 160. <$* (Urmat de determinări predicative) împărăteasa s-a simţit însărcinată. ISPIRESCU, I,. 2. 2. A băga de seamă, a prinde de veste, a observa (pe cineva sau ceva) mai mult pe baza unui reflex decît cu ajutorul judecăţii; (despre animale) a adulmeca. Sim(ea de departe paşii şi ii recunoştea, c. petrescu, î. II 78. Am ieşit prin bucătărie, ca să nu mă simtă nimeni, şi m-am dus jos la pod. sebastian, t. 27. Ne apropiarăm fără să ne simtă, hogaş, m. n. 105. Am eu un căţeluş de fier cu fălcile de oţăil, şi cînd l-a simţi că s-apropie, va lătra de trei ori şi ne-a da de ştire, reteganul, p. iii 35. «$> A b s o 1. [Fata] sări ca o pisică de uşure peste prag, de nici nu atinse pe călugăriţa pe care o furase somnul. . . Călugăriţa simţi, sări odată in sus şi, văzind că lipseşte vasul,începu a seboci.isvjRF.scv, i.. 30. <0* Refl. (adesea i m p e r s.) In glasul lui se simţea o turburare mare. dunX-reanu, ch. 94. Se simte că nu e cruce de voinic în casă. DKi.AVRANCKA, ii. T. 134. Numele lui Mihai, banul ţării de peste Olt, umblă din gură in gură, şi mişcarea ce se simte dincoace de Olt printre locuitori nu prea îmi miroase a bine. ispirescu, m. v. 6. Exp r. A se slm)l cova în aer v. aer1 (2). 8. A-şi da seama, a fi conştient, a înţelege o acţiune, o situaţie bazîndu-se atît pe elemente logice cît şi pe intuiţie, instinct sau legături afective cu altă persoană. Am eu mirosul meu . . . Eu, dacă vrai să ştii, puteam să fiu prima poliţist ■ ■ ■ fiindcă eu simt omul de departe ■ . ■ davidogi.u, m. 22. Eminescu simţea, ca poet adevărat, că nu e cu putinţă o literatură temeinică fără o limbă flexibilă şi autentică, călinescu, E. 197. Simţea de ajuns frumoasa fată Că via(a noastră nu ni-e dată De dragul unor flori din lunci. COŞBUC, P. I 123. Ce adine simte şi pricepe omul acesta societatea in care trăieşte. VI.AHUŢă, i SIMŢIBILITATE — 132 SIMŢITOR O. A. 225. + R e f 1. (Urmat de determinări modale) A fi conştient de o însuşire, de o dispoziţie sau de o stare proprie, a se crede capabil de ceva. Ionuţ Păr-Negru se simţi mic şi-şi înghiţi lacrimile, sadoveanu, f. j. 356. Trăind in cercai vostru strîmty Norocul vă petrece, Ci eii în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece. eminescu, o. I 181. Tomşa, nesimţindu-se in stare a se împotrivi, fugise în Valahia. NEGRUZZI, s. i 142. '4. A fi cuprins de o stare afectivă, a încerca un sentiment, o emoţie etc.; a fi mişcat, impresionat, tulburat. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate, eminescu, o. I 130. Viaţa se trece cu grăbire, Anii cei tineri se strecor; Dar eu nu simt nici o mi finire, Căci mă ţin tot pe urma lor. ALECSANDRI, T. I 333. Simţii o nelinişte oarecare, negruzzi, S. I 67. (Metaforic) iată tund. Luna plină. Pofeindu-Î, il străbate; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a fui singurătate. eminescu, o. i 210. Expr. A simţi lipsa (cuiva sau a ceva) = a suferi din cauză că cineva sau ceva lipseşte. Mă voi sili să nu simţi lipsa fratelui meu. ispirescu, l. 21. A simţi nevoia sa... — a dori să... Vecina deretica. Era mai voioasă, poate. Simţeat poate, nevoia să schimbe, cu o făptură omenească, o vorbă. PAS, 7.. I 84. A avea impresia că..., a încerca sentimentul că.. . Pină a doua zi simţeam că voi înnebuni, camil PETRESCU, u. N. 154. Totdeauna, oricîţi bani am avut, ori-cile rochii, oricite bijuterii, totdeauna am simţit că-mi lipseşte ceva, nu ştiam bine ce. SEBASTlan, T. 353. Refl. (Urmat de determinări modale) Mă simţeam cu el aşa de bine, ca şi cu unul din vechii povestitori care mi-au îneîntat copilăria, sadoveanu, e. 100. Colo-n umeda-i pustie, Ca-n sicriu, Te-ai simţi pe vecinicie Mort de viu. eminescu, o. iv 20. Mă simţeam foarte trist. Voiam să plîng şi nu puteam, negruzzi, s. i 57. (E x p r.) A se simţi la (sau în) lardul iui sau (ca) acasă (la el) = a încerca un sentiment plăcut, a avea impresia că se află într-un mediu familiar, înconjurat de oameni sau de lucruri cunoscute ; a-i fi cuiva bine. Aicea, printre ardeleni, mă simt acasă. In fiecare văd un nepot de-al iui Horia, de-al lui îancu. beniuc, v. 27. E un om care la volamd unei maşiîii, la o masă de bacara, într-un mare hol de hotel, se simte la el acasă, sebastian, t. 339. Voi avea grijă ca poetul familiei noastre să se simtă acasă la el în ţara rominească. rebreanu, r. i 164. în această lipsă desăvîrşită de zgomot şi de mişcare, Radu se simţi in largul lui. vlahuţă, o. a. 128. A se simţi eu musca pe căciulă v. c ă c i u 1 ă (1). + Refl. A încerca o apăsare, o greutate, a se resimţi de pe urma unei situaţii sau a unei stări rele. De cînd mi-au venit băieţii de la învăţătură, îmi ţin socoteala ban cu ban şi huzuresc de bine; acum zic şi eu că poţi duce vormeia pe viaţă fără să te simţi. CREANGĂ, A. 18. — Prez. ind. şi: simţesc (SADOVEANU, P. M. 15, CREANGĂ, P. 205, NEGRUZZI, S. l41), simţ (DELAVRANCEA, O. n 35). SIMŢIBILITATE s. f. (Neobişnuit) Sensibilitate. Sur-tucarul înstrăinat de ţărani prin haina nemţească... in această avariţie de cuvinte, in aceste gesturi indiferente, vede nesimţibilitalea ţăranului. GHEREA, ST. CR. ii 244. SIIUŢICIIjîiE s. f. (învechit) Sensibilitate, sentiment, simţire. Coarda celei mai delicate simţiciuni nu lipsi din inima sa poetică. ODOBESCU, s. i 293. SIMŢIMENT s. n. v. simţămînt. .SI31ŢIMÎNT s. n. v. simţămînt. SIMŢÎRE, simţiri, s. f. 1. Facultatea de a simţi; sensibilitate. E ştiut că limba, bogăţia de expresii. . la un poet format este oareşicum rezultatul puterii lui de gîndire, aşa că imagina şi nevoia de descărcare a simţirii lui poetice cheamă cuvintul şi se serveşte de el. VLAHUŢĂ, o. A. 399. Acea tainică simţire care doarme-n a la harfă în cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă? EMINESCU, o. i 137. Expr. (Rar) Simţire de sine = bun-simţ, bună-cuviinţă. Haina răzăşească.. . curată... dovedea bunăstare şi om cu simţire de sine. C. PETRESCU, R. DR. 22. 2. Sentiment. Era trudită după două zile de umblet călare şi se gîndea c-o simţire de plăcere la un culcuş moale. sadoveanu, B. 120. în ochii ei ar fi putut cili cineva două simţiri deosebite, luptîndu-se cu putere: dragostea şi o grozavă frică. GANE, N. I 63. Ea se afla înlr-unul din aceste momente... Cînd fericirea amorţeşte oricare alte simţiri ale noastre. NEGRUZZI, s. i 78. 3. Stare normală a organismului, în care omul e pe deplin conştient de ceea ce se petrece în jurul lui, fiind stăpîn pe simţurile şi pe facultăţile lui intelectuale. Am putea să cercetăm dacă are simţirea toată, infingîndu-i (= înfigîndu-i) un bold în coapsă, sadoveanu, D. P. 28. <0* L o c. adj. Fără simţire = a) fără bună-cuviinţă; b) fară cunoştinţă; inconştient, leşinat. Altă spaimă mai înfricoşată l-au cuprins, şi indoindu-şi paşii cătră fugă cu atita iuţală, incit, obosit, fără simţire au căzut la pomînt. drăghici, R. 160. <£• Expr. A-şi pierde simţirea (sau simţirile) =a-şi pierde cunoştinţa, a leşina. Biata. . . babă era umflată cit o bute. . . simţirea însă nu şi-o pierduse de tot. creangă, p. 15. A-şi veni în simţire (sau în simţiri) = a-şi reveni din leşin, din somn etc.; a-şi veni în fire. Vino-ţi in simţiri, nepoate Stoiceo. . . Te-ai dezmeticit? Galaction, o. i 54. Viindu-şi niţel in simţiri şi neputindu-se scula, a început a geme. ISPIRESCU, L. 329. Atunci îşi vine in simţire şi într-un buc iese afară cu puşca la umăr. CREANGĂ, P. 311. + (Rar) Simţ. O încordare înaltă a atenţiei ascute simţirea auzului tn singurătatea nopţii. CARAGJALE, o. I 290. Cu ochii caută vînatul, cu gîndul zboară poate către alte doruri; dar simţirile-i sînt în veci deştepte. ODOBESCU, S. III 17. 4. (învechit şi popular) Bun-simţ. Un bou ca toţi boii, puţin la simţire. .. Dobindi-n cireadă un post însemnat. alexandrescu, p. 64. SIMŢIT, -Ă, simţiţi, -te, adj. 1. Pornit dintr-o stare afectivă puternică; care este plin de sensibilitate, care emoţionează. îşi făcuse... o cuvîntare bine simţită prin care să apeleze la inima judecătorului, rebreanu, I. 123. Am scris, de la doctor, d-lui Costică citeva rînduri bine simţite, caragiale, o. vii 37. 2. (Despre persoane) Plin de bun-simţ. Femeie ca pîinea caldă şi simţită. PAS, z. i 85. SIMŢITOR, -0ÂRE, simţitori, -oare, adj. 1. Care se înduioşează uşor, este plin de sensibilitate; sensibil. Avea inima cea mai bună din lume, era simţitoare şi milostivă cu nenorociţii, galaction, o. 1 304. Nu o cunosc, dar aud că e o femeie tînără, bună, simţitoare; poate că s-ar fi indurat la nenorocirea mea. NEGRUZZI, S. 1 52. (Poetic) Pe nesimţite vîntul se înteţise... Papura se îndoia aşa de tare, incit săruta apa cu vîrfurile ei simţitoare, cazaban, v. 32. Expr. A ulinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simlUoure) v. coardă. + Dispus să se lase stăpînit de un sentiment, accesibil la un sentiment. L-a mea jale, l-a mea chemare, Dacă-al tău suflet e simţitor, Vin* să-ţi dau numai o sărutare Ş-apoi din lume vesel să zbor/ alecsandri, p. I 152. Plăcerea prieteniei, atît de rar cunoscută de cei mari, pentru că ei se iubesc numai pre sine, era aceea la care. .. era mai simţitor, privind-o ca cea mai dulce legătură a societăţii. negruzzi, s. II 155. 2. Apreciabil, considerabil, important. Oamenii lui mîncau bine, şi economie simţitoare se făcea la capitolul de hrană a trupei, bart, S. M. 72. (Adverbial) Ar putea să sporească simţitor buna ei stare generală. galaction, SIMŢIVEARĂ — 133 - SINCOPĂ O. X 241. Lumina a scăzut între timp simţitor, fără sa se fi întunecat insă de tot. sebastian, T. 129. Soarele se plecase simţitor înspre apus şi întunericul peste curînd avea să sosească, iiooaş, M. N. 167. SIMŢIVEArA, simţiveri, s. f. Specie de piţigoi (Parus major). SOIŢUAL, -A, simţuali, -e, adj. (Rar) Care se referă la simţuri, care ţine de simţuri; senzual. Toate plăcerile, atit sufleteşti cit şi simţuale. odobescu, s. i 330. STMULÂ, simulez, vb. I. T r a n z. A face să apară ca real un lucru inexistent, a da, în mod intenţionat, o impresie falsă. Ai noştri simulează in faţa batalioanelor d-voastră retragerea, ca să veniţi mai bine in cimpul de tragere al artileriei. camil petrescu, U. n. 413. Simulă spre mine o mişcătură în aer, fără să zică nimic, iiooaş, M. N. 45. Durerea chiar de-o simulezi, eu simt Fiori adinei în pieptul meu trezind. EMINESCU, o. iv 69. (Poetic) Muntele e calcaros, simulind cetăţi fantastice de piatră, şi rîul trece printre pereţi de stîncă apropiaţi in chipul unor coridoare colosale. CÂLINESCU, I. C. 7. + A se preface bolnav, nebun, beat (pentru a obţine un avantaj sau a evita o sancţiune). (A b s o I.) Simulează sau îi nebun ? îl întrebă, la ureche, maiorul.— Simulează. .. răspunse colonelul cu glas tare. Ascultă, ticălosule! Cu noi nu-ţi merge. . . Pentru că ai dezertat in timp de război> te împuşcâm. camilar, n. I 354. SIMULÂCRU, simulacre, s. n. Imitaţie lipsită de valoare, aparenţă înşelătoare; acţiune simulată, lucru care dă o impresie falsă a realităţii. SIMULANT, -A, simulanţi, -te, s. m. şi f. (Rar) Persoană care simulează o boală, nebunia etc., pentru a se sustrage unor obligaţii sau unor sancţiuni. Prefăcutule. ■ ■ Simulantu/e. . . Ce ciuţi? Dă-te jos din căruţă.. .strigă Vieru. C'amjlar, N. i 201. SIMIJI.ÂItK, simulări, s. f. Faptul de a simula; prefăcătorie, falsificare. SIMULAŢIE, simulaţii, s. f. Simulare. simultan, -A, simultani, -e, adj. (Despre acţiuni, evenimente şi stări, în opozrie cu succesiv) Care se petrece sau există în acelaşi moment (cu altul sau cu altele); concomitcnt. Prezenţa simultană a norilor şi a lunii pe cer prilejuieşte lumii spectacolul ei cel mai încărcat de o grea, aproape insuportabilă frumuseţe. BOGZA, C. O. 52. (Adverbial) Din vreo sută de gituri izbucni aproape simultan şi furtunos acelaşi « huo * revoltat, pe cînd Trifon Guia, apucind o piatră, o zvîrli după automobilul ce se depărta scrîşnind. REBREANU, R. ii 45. + (Sistem de) ecuaţii simultane = (sistem de) ecuaţii în care mai multe necunoscute intervin deodată în mai multe ecuaţii. — Variantă: (rar) simultnneii, -ce (macedonski, o. IV 136) adj. SIMULTANEITATE s. f. Proprietatea unor acţiuni, a unor stări sau a unor evenimente dc a se petrece în acelaşi moment, de a fi simultane. SIMULTANÎU, -Î'.E adj. v. simultan. SIMÎN s. n. Vînt foarte puternic, fierbinte şi uscat, care suflă în Sahara şi în Arabia, de la sud la nord. Ea nu plingea lacrimi, din pieptul ei nu izvorau suspine, dar în întunericul fiinţei ei bintuia parcă simunul pustiului. Sadoveanu, O. V 465. Numeroase tresărituri, ca undele fugare pe care le trezeşte simunul pe faţa mişcătorului ttisipt trec pe blondul trup al leului, angiiel, pr. 115. Sm/.lAN s. f. v. sînziauă. SIN1 s. m. v. sîn. SIN2 s. m. invar. (Astăzi popular) Particulă între- buinţată înaintea numelui de botez al tatălui şi intrînd în componenţa numelui de familie al copiilor; fiul lui. . . Voineasin Voinea a murit de curind. STANCU, d. 46. SINAGOGĂ, sinagogi şi sinagnge, s. f. Casa de rugăciune a evreilor; templu. Biserici sînt în tot judeţul 165, şi sinagoge 19. I. ionescu, D. 75. SINALAGMATIO, -A, sinalagmatici, -e, adj. (Despre contracte) Care impune obligaţii reciproce pentru părţi. SINALÎI'A, sinalefe, s. f. (Fon.) Fuziune a două sau a mai multor emisiuni vocalice într-una singură, prin eliziune, sinereză sau contracţie. SINArlSM, sinapisme, s. n. Cataplasmă, făcută din făină de muştar şi apă, care se aplică pe o parte bolnavfla corpului, cu scopul de a provoca un aflux al sîngelui, sinaxAr, sinaxare, s. n. Carte care cuprinde pe scurt vieţile sfinţilor. sinălAu, sinălaie, s. n. (Regional; şi în forma sinăleu) Cuţit gros, puţin încovoiat, prevăzut cu două mînere, cu care tăbăcarii curăţă părul de pe piei. Aducea in roabă butucul, capra, sinăleul şi două toporaşe. PO-POVICl-BĂNĂŢEAXU, V. M. 68. — Variantă: SinăK u s. n. SINĂLÎU s. n. v. sinălău. SlNCER, -A, sinceri, -et adj. (Despre oameni şi despre manifestările lor) Fără sentimente prefăcute sau gînduri ascunse; deschis, franc, cinstit. Dimitrie îl plinse... pe acest puternic protector şi sincer prieten. IORGA, i,. I 334. Cum a intrat el in viaţă? Cit amor de drept şi bine, Cită sinceră frăţie adusese el cu sine ? EMINESCU, O. i 53. ¡1 primiră cu. . . ospeţie sinceră. NEGRUZZi, S. I 111. ^ (Adverbial) M-am bucurat sincer cînd am văzut in ziare numirea, c. petrescu, c. V. 105. Cintăreţii vor cinta mai sincer acolo. REBREANU, R. I 83. SINCERÎC'A s. f. Mică plantă erbacee cu flori albe-verzui, care creşte prin locuri stîncoase şi nisipoase fScle-ranthus perennis). Suail unor plătite ca sincerica. MARIAN, ins. 464. SINCERITATE s. f. însuşirea de a fi sincer; francheţe. 1-am spus şi cu, cu sinceritatea de la douăzeci de ani, cine sînt, de unde şi de ce am plecat şi încotro mă duc. GALACTION, O. I 88. O sinceritate absolută reiesă din opera tuturor scriitorilor tineri. ANGHEL, PR. 185. Anna e fire semeaţă. .. Poate să primească bine şi să înţeleagă sinceritatea cu care îţi deschizi inima, dar poate să se şi supere. D. ZAMKIRESCU, R. 150. SINCIIISEAlA s. f. (Mai ales în construcţii negative) Grijă, atenţie, consideraţie faţă de cineva sau de ceva. Fără cea mai mică sinchtseală. La TDRG. SINCHISI, sinchisesc, vb. IV. Refl. (Mai ales în construcţii negative) A-i păsa cuiva de cineva sau de ceva, a lua în seamă pe cineva sau ceva, a fi preocupat de cineva sau de ceva ; a se lăsa tulburat, a se deranja. Moşneagul nu se sinclnsi şi vorbi din nou. PREDA, î. 37. Nici unul, nici altul nu s-a mai sinchisit dc tine. PAS, Z. I 312. Le vîrî in chimir supt cojoccl, fără să se sinchisească. sadoveanu, p. s. 220. Mă fac că nu mă sinchisesc de el. CARAGIALE, O. I 45. 1 ■ SINCOPAT. -A, sincopaţi, -te, adj. 1. (Muz). Caracterizat prin prezenţa sincopei; p. e x t. întrerupt. Printr-o altă fereastră se împrăştia afară o muzică sincopată de radio. PAS, z. i 12. 2. (Lingv.; despre vocale sau grupuri de vocale neaccentuatc) Căzut din interiorul unui cuvînt prin sincopă. SINCtfrA, sincope, s. f. 1. încetare subită (momentană sau definitivă) a funcţiunii inimii, cu întreruperea respî- SINCRETISM — 134 - SINE raţiei şi pierderea sensibilităţii şi a mişcărilor voluntare. V. colaps. Sincopă cardiacă. <> (Metaforic) Inima lucrărilor încetase de a mai bate şi o sincopă colosală ai fi zis că tăiase suflarea in pieptul uriaş al naturii. HOGAŞ, M. N. 165. 2. (Muz.) Efect ritmic, cu caracter dinamic, obţinut prin mutarea accentului unei măsuri de pe timpul tare pe cel slab. 3. (Lingv.) Căderea unei vocale neaccentuate sau a unui grup de vocale neaccentuate din interiorul unui cuvînt. SINCRETISM, sincretisme, s. n. 1. Stare de nediferen-ţiere a elementelor unui fenomen, specifică fazelor primitive de dezvoltare. Sincretismul artei primitive. 2. Amestec de teorii diferite şi contradictorii care au fost reunite în mod forţat (ignorîndu-se deosebirile dintre ele). SINCR0îi,-Â, sincroni,-e, adj. 1. (Despre două sau mai multe transformări) Care se petrec între momente iniţiale simultane şi momente finale simultane; care se desfăşoară în acelaşi interval de timp. 2. (Despre două sau mai multe fenomene periodice) Care trec simultan prin aceeaşi fază de evoluţie; (impropriu, despre două sau mai multe fapte, fenomene, s!ări sau evenimente) care exisiă sau se petrec în acelaşi interval de timp. 3. (Despre două sau mai multe ceasornice) Care sînt astfel reglate, încît indică simultan aceeaşi oră. 4. (Despre metode de studiu sau puncte de vedere, în opoziţie cu diacronic) Independent de evoluţie, static, neistoric. SINCRÓNIC, -A, sincronici, -e, adj. Sincron. SINCRONISM, sincronisme, s. n. Proprietatea a două sau mai multor indicări de ceasornic, transformări sau fenomene de a fi sincrone. SINIRONÍSTIC, -A, sincronistici, -e, adj. (Rar, despre scrieri istorice) Care studiază sau expune evenimentele în mod sincronic. SINCRONIZA, sincronizez, vb. I. Tranz. A face ca două sau mai multe acţiuni, fapte, faze sau evenimente să se petreacă în acelaşi timp. -4* (^n cinematografie) A pune în concordanţă de timp vorbirea cu imaginile la care se raportă. SINCRONIZARE, sincronizări, s. f. Acţiunea de a sincroniza; aranjare a două sau a mai multor mişcări sau fenomene, astfel încît ele să se execute în acelaşi timp. t SINCRONIZATÓR, sincronizatoare, s. n. Aparat cu care se pune în concordanţă pelicula cinematografică care conţine imaginea cu cea care conţine textul vorbit. SINCRONOS( Ór, sincronoscoape, s. n. 1# Instrument folosit pentru a indica dacă două fenomene periodice sînt sincronice. 2. Instrument folosit pentru determinarea momentului în care a fost realizată sincronizarea a două tensiuni electrice alternative. + Instrument alcătuit dintr-un oscilograf catodic, folosit pentru înfăţişarea vizuală a formelor de undă. SINCROTRÓN, sincrotronuriy s. n. Accelerator de electroni, folosii în cercetările experimentale de fizică nucleară, în care electronii sînt acceleraţi întîi de un cîmp magnetic variabil în timp, iar apoi de un cîmp electric alternativ. SINDICÁL, -A. sindicali, -e, adj. Privitor la sindicat, de sindicat, al sindicatului. Muncă sindicală. SINDICALISM s. n. Curent mic-burghez oportunist, ivit în mişcarea muncitorească la finele secolului al XlX-lea sub influenţa unor elemente reformiste, care nega necesitatea unui partid politic al proletariatului şi a luptei politice împotriva capitalismului, admiţînd numai metodele luptei economice a muncitorilor uniţi în sindicate. SINDICALIST, -A, sindicalişti, -ste, s. m, şi f. Persoană care face parte dintr-un sindicat. SINDICALIZA, sindicalizez, vb. I. Refl. A se uni într-un sindicat, a forma un sindicat. SINDICALIZARE s. f. Acţiunea de a se sindicaliza. SINDICAT, sindicate, s. n. 1. Organizaţie de masă care uneşte, pe bază de adeziune voluntară, pe salariaţii din întreprinderi sau instituţii şi care are ca scop, în regimul capitalist, să lupte pentru înlăturarea exploatării şi pentru satisfacerea revendicărilor economice şi politice ale membrilor săi, iar în regimul socialist să mobilizeze pe oamenii muncii în opera de construire a socialismului şi să lupte pentru ridicarea continuă a nivelului lor material şi cultural. Sindicatele trebuie să educe muncitorii in spiritul vigilenţei de clasă împotriva exploatatorilor şi uneltelor lor. REZ. HOT. I 53. Bibliotecile sindicatelor munci-toreşti sînt începuturi în legătură cu prefacerile curente. SADOVEANU, E. 22. Sindicat galben — organizaţie sindicală din ţările capitaliste, condusă de oportunişti şi de partizani ai colaborării de clasă cu burghezia, aflată la discreţia patronilor, organizată şi dirijată din umbră de aceştia cu scopuri diversioniste. Uniunii ceferiştilor din Cluj i se interzisese activitatea, oamenilor muncii din acest sector impunindu-li-se îndatorirea de a se înscrie în sindicatul galben. PAS, z. IV 171. 2. Totalitatea membrilor unei organizaţii sindicale; sediu al unei astfel de organizaţii. 3. (în ţările capitaliste, de obicei determinat prin « patronal ») Asociaţie cu caracter monopolist între mai multe întreprinderi din aceeaşi ramură de producţie, care îşi păstrează independenţa în ce priveşte producţia, dar organizează vînzarea în comun a produselor, cu scopul de a elimina pe concurenţi şi de a-şi spori profiturile. Sindicatul zahărului, SINDROFÎE, sindrofii, s. f. (Azi familiar sau ironic) Reuniune de invitaţi, petrecere în familie. Pînă-n sarăf în tirg era o fierbere nemaipomenită. în toate părţile sindrofiile se prelungiră pînă noaptea tîrziu. Sadovkanu, O. viii 148. E sindrofie astă-searăf Salonul tremură-n lumină. IOSIF, T. 147. Mare sindrofie la cucoana Sevastiţa; cu lăutari, cu danţ, cu ceai. HOGAŞ, DR. II 134. Fig. [Gîştele sălbatice] dacă colindă aşa ţărmurile lumii, văd toate. Şi fac sindrofie ele înde ele şi povestesc ce-au văzut. sadoveanu, o. A. îi 149. + (Cu sens colectiv) Totalitatea participanţilor la o petrecere familială. Toată sindrofia îl primi cu însufleţire. REBREANU, i. 100, SINDR6M, sindroame, s. n. Totalitatea simptomelor caracteristice unei boli. Ambele sindroame se produc printr-o insuficienţă de irigaţie sanguină miocardică, dandî-LOPOLU, F. N. ii 231. Admitem posibilitatea unei relaţii intre turburările glandelor endocrine şi sindromul lui Parkinson. parhon, o. a. i 294. SlNE pron. refl. (Forma accentuată de acuz.’ pers. 3 pentru toate genurile şi numerele; uneori întărit prin «însuşi») 1. (Precedat de prep. «pe» sau, învechit, «pre», avînd funcţiune de complement direct al unui verb reflexiv) Numai pe sine nu se vede cît îi de frumuşel. CREANGĂ, P. 244. începu a se întreba pre sine ce ginganie bipedă este el pe lume. NEGRUZZI, s. i 202. 2. (Precedat de prepoziţii, are funcţiune de atribut, complement indirect sau circumstanţial) în fond nu SINEA - 135 — SINGUR avea sentimente de dragoste dedt pentru sine însăşi. REBREANU, R. I 186. S-a uitat lung pe foaia lui înainte de a o iscăli, a zimbit mulţumit de sine, apoi a iscălit. CARAGIALE, O. II 244. La-nceput, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă. . . Cînd pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns, eminescu, 0. I 132. Te strînge-n braţe la sine De rîde inima-n line! Jarnîk-bîrseanu, d. 13. *0* E x p r. De la sine = fără ajutorul nimănui, neîndemnat de nimeni, prin propriile forţe. A-şl reveni In sine v. reveni. (învechit şi arhaizant,. compus cu forma neaccentuată a pron. refl. «-şi », mai rar cu formele neaccentuate ale pron. pers. « -mi *, « -ţi » etc.) Doamna Ecaterina Băluşescu, aceea pe care nu pot eu s-o sufăr, aceea care nu se uită niciodată la mine, care priveşte parcă în sineşi, parcă se coboară in sufletu-i măreţ, înfăşurat intr-o mindrie de gheaţă, sadoveanu, o. v 685. Daca cumva vrei să dormi şi nu-ţi vine de sineşi somnul, apoi pune capul pe pernă şi ascultă, odobescu, s. iii 44. Noi.de sine-ne să facem o despărţire. GHICA, a. 156. SÎNEA. s. f. art. invar. (Numai în e x p r.) în sinea mea (sau a ta etc.) = în propria conştiinţă, în eul propriu, în gînd. Se îndoia in sinea lui dacă-i treaz ori visează. vornic, p. 194. Eu m-am bucurat în sinea mea Că nu e nici un Moş Crăciun Ca să cinstească numai pe bogaţi. BENiuc, v. 38. In sinea lui însă avea groază de necunoscutul vieţii. REBREANU, R. I 128. SINEALA s. f. (Mold.) Scrobeală albastră; albăstreală. Deasupra, nourii se desfăcuseră şi cerul se arăta umed-intu-necos, ca sineala. sadoveanu, o. i 153. SINEAŢA s. f. v. sîneată. SINÎXDOCĂ, sinecdoce, s. f. Figură de stil care constă în extinderea sau în restrîngerea sensului unui cuvînt, întrebuinţîndu-se numirea părţii în loc de numirea întregului, a particularului în locul generalului, a materiei din care e făcut un lucru în locul lucrului însuşi etc. sau a întregului în locul unei părţi, a generalului în locul particularului etc. Printr-o sinecdocă putem folosi cuvîntul i pînză » in loc de « corabie ». sinecT3kA, sinecure şi sinecuri, s. f. Slujbă bine retribuită, pentru care cel plătit nu este obligat să muncească de loc sau munceşte foarte puţin. îi putem aranja o sinecură ceva, o slujbă uşoară de o oră, două undeva, c. petrescu, C. V. 110. Slujba aceea nu poate fi decît o sinecură, căci veşnic îl întîlneam pe stradă, cu mtinile-n buzunare, fluierind încet, c-un aer de perfectă mulţumire, vlaiiuţă, o. a. 447. SINECUKÎST, -Ă, sinecurişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care deţine o sinecură. Văzuşi ce armată de redactori. . . toţi mai mult sau mai puţin sinecurişti? rebreanu, r. ii 77. SIXfiDBIU, sinedrii, s. n. (învechit) Sfat, consiliu bisericesc. SIXELÎ vb. IV v. sin 111. SINELÎT, -Ă adj. v. slnlllt. SINELÎU, -ÎE adj. v. sinlliu. SINELUÎj sineluiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A curăţa cu sinălăul pielea de tăbăcărie. [Pieile] state in apă cîteva zile, au să fie sineluite. popovici-bXnXţeanu, v. m. 85. SINELUÎT s. n. Acţiunea de a sinelui. Sineluitul pieilor. SINERÎ.ZĂ, sinereze, s. f. (Lingv.) Fuziune într-un diftong a două vocale (prima din ele devenind semivocală). SINET, sineturi, s. n. (învechit şi arhaizant) 1. Act, document, zapis, hrisov. Gheotghieş Duhu şi celălalt căpitan, Stamate Duhu, îşi apăraseră ogorul cu paloşul, cu arcul şi cu sîneâţa; toi aşa cum, mai tîrziu, avea să-l apere Antohie Duhu, cu zapise, sineturi şi cărţi de judecată, c. petrescu, R. dr. 42. Mama Elena Dudeasca, sora bunică-mea, văduva poetului lancu Văcărescu, avea sipeturi pline cu sineturi. cnrcA, s. A. 112. 2. Adeverinţă, chitanţă; poliţă. Mă mulţămesc cu ce binevoieşte a da hatmanul, s-a închinat cu demnitate zaraful veneţian şi, scoţînd sinetul, a făcut doi paşi, punîndu-l pe masa judeţului. SADOVEAKU, N. p. 217. Sineturile mele trebuie să fie achitate fără nici o scădere. ALECSANDKr, T. 1251. 8000 galbini în obligaţiile statului se vor vinde, ca şi toate sineturile şi vecselele ce se vînd in piaţă. RUSSO, s. 160. — Variantă: sendt (kogXuîiceanu, s. 123) s. n. SINGEÂP s. n. v. sfngeapă. SIN Of-R. singere, s. n. (învechit) Cuţit mare, puţin încovoiat, care se purta odinioară Ia brîu. Cu singeru-nfipt în masă. Cu paloş pe pieptul gol. PÂSCULESCU, I,. p. 283. SINGHÎL, singheli, s. m. Grad monahal, inferior protosinghelului; monah cu acest grad. SIN GÎR, singiruri, s. n. Lanţ cu care se încătuşau robii pentru a fi transportaţi în convoi; p. e x t. convoi de robi legaţi cu lanţuri. Aseară pe chindioară... mi-a trecut Trei singiruri de robi. pAsculescu, L. p. 265. SINGl’LĂR, -A, singulari, -e, adj. 1. (Gram.; în e x p r.) Număr singular (şi substantivat, n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de fiinţe, obiecte etc. Din neputinţa de a generaliza, pluralul se exprima, în primele timpuri, cu alt cuvînt decît singularul, graur, F. L. 169. Sîntem contra lui « 0 », pe care îl socotim numai o împlutură de prisos, şi nu l-am întrebuinţa decît ca să deosebim pluralul din singular, negruzzi, s. I 348. Legătura părţilor unei fraze, singularul şi pluralul sînt astăzi ştiinţi a copiilor şi nu se cere nici barbă, nici ani pentru a lor învăţătură, russo, s. 77. 2. (Franţuzism) Care nu seamănă cu alţii, deosebit, aparte ; neobişnuit, extraordinar ; p. e x t. ciudat, bizar, original. Octav era o fire Singulară, dar pasul ce făcuse era atit de neaşteptat, că toate încercările mele ca să-l explic rămîneau trudă stearpă, galaction, O. I 224. Era un exemplar, după părerea vînătorilor, cu totul singular. CAMII, petrescu,' n. 95. SIN GULARIZA, singularizez, vb. I. Tranz. A scoate în evidenţă; a deosebi, a distinge. După îndemnul prietinului mai vechi, adaptat la spiritul capitalei, îşi sacrificase chica pletoasă, care îl singulariza ostentativ printre ceilalţi muritori. C. petrescu, c. v. 46. SÎNGUR, *A, singuri, -e, adj. 1. (Despre oameni) Neînsoţit de nimeni, fără nici un tovarăş, fără altcineva. La gazdă Eminescu locuia aşadar singur,1 într-o totală recluziune studioasă. cXunescu, E. 227. Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur, creangă, p. 199. îmi place a sta singur pe-o stîncă dărîmată, S-aud pe maluri vîntul cu groază şuierînd. ALECSANDRT, o. 82. E x p r. Slngur-slngurel v. singurel. (Familiar) De unul singur ” neînsoţit de nimeni. Se duse acasă cu sacii, apoi o luă de unul singur pe poteci mai puţin cunoscute. dumiTriu, v. t. 73. •$> F i g. Trecu prin întuneric, pe lingă ţinţirim. Căsuţa singură a babei Maranda trimetea fire de lumină spre vale printr-un geam cit palma. sadoveanu, B. 45. Astfel, turmă după turmă Pleacă toamna pe la sllni, De rămin pustii in urmă Munţii singuri şi bătrini. TOPÎRCEANU, b. 22. + (Adesea întărit prin « pe lume *) Singuratic, solitar, izolat, retras. Singur era pe lume, fără părinţi, sadoveanu, o. vn 364. Nu simţi ce singuri am rămas pe lume? cazimir, L. v. 86. 2. (Despre oameni) Prin forţele sale, fără intervenţia (ajutorul, îndemnul, voia) cuiva; din proprie iniţiativă, nesilit de nimeni. Creşterea şi-o face omul singur, dacă SINGURAŞ - 136 — SINILIT n-arc cine să i-o dea. C. PETRESCU, C. v. 98. Doar nu l-ai sfătuit tu pe Chirilă să slujească pe Platamonu, ci s-a dus dîttsul de bunăvoie. Singur s-a încurcat, singur să se descurce. REBREANU, r. i 280. într-una din zile îşi găti bucate singură şi şedea la masă, cînd doi din ceilalţi fii de împăraţi veniră să o vadă. ispirescu, L. 22. ^ (Despre lucruri) De Ia sine. Stai puţin cu carul, c-am să-ţi spun ceva. — Eu aş sta, dar nu vrea el să steie. Dar ce ai să-mi spui? — Carul dumitale parcă merge singur. CREANGĂ, P. 40. Sfînta Vineri i-a mai dat... un păhăruţ de vin şi o vîrtelniţă dc aur, care depăna singură, id. ib. 91. 3. (Precedînd substantivul) Numai unul, unic. Singurul om de înţelegere i-a rămas Dinu Grinţescu, inginerul. C. PETRESCU, a. 355. Spinul, văzînd că i s-a dat vicleşugul pe faţă, se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş. CREANGĂ, P. 278. Ca să se sece influinţa boierilor şi să stîrpească cuiburile feudalităţii, îi despuia de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod, negruzzi, s. 1143. ^ (în construcţii negative) Nici un. Biata femeie îngenunchease dinaintea mea şi îmi săruta miinile, fără să poată articula un singur cuvînt de greutatea suspinelor. NEGRUZZI, S. i 52. . 4. (Mai ales determinînd un subiect exprimat prin pronume) Numai, exclusiv, doar. Eu singur aşteptam în miez de noapte. Cînta cocoşul pentru-ntîia oară şi eu vegheamt o stea ca să răsară. TULBURE, v. r. 11. Pe cînd eram în lume tu singură şi eu. ALECSANDRI, P. A. 62. Organizarea dinlăuntru a societăţii singură ne poate explica evoluţiile istorice. bĂlcescu, o. ii 13. 5. (Determină de obicei subiectul sau obiectul; uneori ţine loculnumelui) (Eu) însumi, chiar eu(tu etc.); în persoană. Am eu singur grijă. SADOVEANU, O. L. 36. Ciubuc Clopotarul de la mănăstirea Neamţului. . . făcuse un clopot mare la acea mănăstire, cu cheltuiala lui, şi avea dragoste să-l tragă singur. CREANGĂ, P. 105. Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Şi gbidirilor dînd viaţă, suferinţele întuneci!. . . Cîte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi, Străbătute de-al tău farmec, ţie singură-ţi arăţi! EMINESCU, O. I 130. Spune-mi, dragă copiliţă, Cu-a ta singură guriţă: Ce eşti, fată ori nevastă, Ori zină din cer picată? TEODORESCU, P. P. 452. SINGURÂŞ, singuraşi, adj. m. (Rar) Singurel. Cintă cucii singuraş Şi-a lăsat puii golaşi, marian, o. ii 206. SINGURATEC, -A adj. v. singuratic. SINGURATIC, -A, singuratici, -e, adj. 1. (Despre fiinţe, în special despre oameni) (Care trăieşte) departe de alte fiinţe, izolat de societate; retras, singur. Şt. O. Josif a murit trist şi singuratic, sadoveanu, E. 168. .Dar nu vine! Singuratic în zadar suspin şi sufăr Lingă lacul cel albastru, încărcai cu flori de nufăr, eminescu, o. i 74. Bătrînul Dan trăieşte ca şoimul singuratic In peşteră de stincă, pe-un munte păduratic, alecsandri, p. a. 161. (Substantivat) Franţuzeasca cu puternic accent toscan se dovedea fluidă şi bogată, după legea singuraticilor condamnaţi îndelung la muţenie, sadoveanu, z. c. 98. (Despre perioade de timp) Petrecut, trăit în singurătate. Deodată văzui pe bătrînă privindu-l fix, cu dragoste,-cu tristeţă şi resemnare, cum îl privea de zeci de ani singuratici şi trişti, sadoveanu, o. viii 62. (Despre acţiuni omeneşti) Făcut în singurătate; tainic. Fără mărturie străină işi face singuraticele sale rugăciuni, hogaş, h. 53. 2. (Despre lucruri) Departe de alte lucruri sau de alte aşezări omeneşti; solitar, liniştit. Privighetorile se aşază în colţuri singuratice aşa alese încît să răspundă armonic ecourile, sadoveanu, o. vi 331. Se lasă încet-încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lingă o căsuţă singuratică. CREANGĂ, P. 213. Conrad simţea în sînu-i un dor necunoscut; Pe podul singuratic şedea el abătut: bolintineanu,- o. 240. 3. (Gram.; învechit) Singular. (Substantivat) Petru Maior nu impune sisteme de cuvinte, ci. . . le lasă in forma primitivă la înmulţit (= plural) sau la singuratic. RUSSO, S. 60. —Variantă : singurătcc, -ă (eminescu, o. i 75, RUSSO, 0. 99) adj. SINGURĂTATE, (2, 3) singurătăţi, s. f. 1. Faptul dc a fi singur, starea celui care trăieşte singuratic. E şi cumplit mormînt singurătatea, sadoveanu, O. I 522. Rămasă singură, plihgea cu lacrimi de văduvie singurătatea ci. eminescu, n. 3. Aşteptind însă. . . venirea d-tale, singurătatea mă apasă. NEGRUZZI, S. I 104. 2. Loc lipsit de vietăţi, în special lipsit de fiinţe umane; pustietate. Se uită împrejur cu coada ochiului ca şi cum s-ar fi ferit de cineva, pe furiş. Nimic. Singurătate, pustietate, dumitriu, N. 151. Singurătăţile pădurii din dreapta păreau încremenite într-o tăcere de gheaţă. sadoveanu, f. j. 464. Un luceafăr, răsărit Din liniştea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătăţii mării. EMINESCU, O. I 175. 3. Perioadă de timp petrecută în mod singuratic. Vitoria hotărîse, în singurătăţile ei, un drum la Piatră şi la mănăstirea Bistriţa. SADOVEANU, b. 65. SIN GUREL, -EA, -ÎCĂ, singurei, -le, adj. Diminutiv al lui s i n g u r. 1. v. singur (1). A plecat singurel intr-o zi, fără să-l bage de seamă cineva, din casă. vlahuţă, o. a. 428. Pe un pisc tăcut, De vinturi bătut, Tristul ciobănel ' Şede singurel, Tot cătînd spre văi Să vadă pe-ai săi: bolintineanu, o, 80. Albă păsărică! Ce stai singurică Lingă cuibul tău? ALECSANDRI, P. I 196. Singurele, mititele, Merg pe drum înşirăţele (Cocoarele). şi • tărtâcufă », prin derivaţie sinonimică, se folosesc in argou pentru a desemna, în sens figurat, acelaşi lucru: « cap ». SINONIMIE s. f. Proprietate pe care o au uncie cuvinte de a fi sinonime cu altele ; posibilitatea înlocuirii unui cuvînt prin sinonimul lui. Siî.onimcle adevărate nu se pot menţine la infinit. Pînă la urmă sinonimia incetcază de a mai exista, iordan, i„ r. 43. SINOMMITATE s. f. (Rar) Sinonimic. Sincnitnitate de cuvinte. RUSSO, S. 8. SINGrTIC, -Ă, sinoptici, -e, adj. (Alai ales despre tablouri de rubrici şi date) Care este astfel întocmit, îneît permite ca diversele sale părţi componcnte să poată fi îmbrăţişate dintr-o privire. Adunînd la un loc toate întinderile parţiale ale judeţului, după cum sint cu de-atnă-nuntul arătate pe plăţi in tabelele statistice corectate de noi, dresăm următorul tablou sinoptic. . . I. IONESCU, d. 12. Hartă sinoptică = hartă cu date meteorologice culese simultan în diferite localităţi şi servind la stabilirea timpului probabil în următoarele 48 de ore de la întocmirea ei. sinoyiAl, -A, sinoviali, -e, adj. Care se referă la sinovie. Membrană sinovială. — Pronunţat: -vi-al. SINOYÎE s. f. Lichid seros, de culoare galbenă, secretat de membranele situate în cavitatea articulaţiilor, cu scopul de a înlesni alunecarea oaselor unele peste altele. SINOVItA, sinovite, s. f. Boală care consta în inflamarea unei membrane sinoviale. SINTACTIC, -A, sintactici, -e, adj. De sintaxă, privitor la sintaxă. Cuvintele vorbirii legate » alcătuiesc grupuri sintactice, propoziţii şi fraze, iordan, r,. R. 235. Nu şi-au schimbat structura sintactică a graiului, dar şi-au modificat vocabularul. sadovkanu, k. 34. SINTAGMA* sintagme, s. f. Unitate sintactică stabilă, alcătuită dintr-unul sau mai multe cuvinte sau dintr-o locuţiune şi constituind o parte a unei propoziţii sau a unei fraze. • A trage nădejde * este un exemplu de sintagmă. c3 Prin Însăţi existenţa lor, sintagmele sint un element de stabilitate în limbă. GRAUR, F. L. 179. SINTAXĂ - 138 — SIREAC SIKTĂXĂ, sintaxe,■ s. f. Parte a gramaticii care studiază funcţiunile cuvintelor şi ale propoziţiilor în vorbire şi care stabileşte regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze. Faptul că limba nu este un conglomerat de cuvinte, ci un tot organizat în propoziţii după anumite reguli de morfologie şi sintaxă dă oricărei limbi un caracter de sistem. MACREA, F. 18. în limba literară.. . vocabularul are o importanţă mai mică decît sintaxa. SADOVEANU, E. 35. Limba romînească corectă trebuie a fi regulamentarea şi înfrumuseţarea limbii romîneşti a obştei. . . adecă codul ortografiei şi a sintaxei, a prozodiei şi a vorbei. RUSSO, s. 60. SÎ.NTĂ, sinte, s. f. Mică ambarcaţie cu vîsle, care poate trece prin locuri foarte strimte. Societatea vapoarelor, pentru a face transporturi pe Dunăre, se oprea la Drencova, lua sinte cu lopeţi şi, trecind cataractele, vinea pină la Cladova. I. IONESCU, M. 77. SINTERIZARE s. f. Procedeu de aglomerare a unui material granular sau pulverulent prin presare urmată de încălzire la o temperatură sub temperatura de topire a ansamblului elementelor componente. SINTÎTIC, -Ă, sintetici, -e, adj. 1. De sinteză, relativ la sinteză, obţinut prin sinteză. Poetul trebuie să aibă mai ales calităţi sintetice, trebuie să vadă mai ales ansamblul. GHEREA, ST. CR. III 140.' <$■ Limbă sintetică — limbă în care raporturile gramaticale se exprimă cu ajutorul sufixelor şi al desinenţelor. 2. (Despre produse chimice sau industriale) Fabricat în mod artificial, din două sau mai multe elemente. Cauciuc sintetic. SINTETIZA, sintetizez, vb. I. Tranz. A face o sinteză, a uni prin sinteză. V. generaliza. [Materialismul filozofic] sintetizează dalele ştiinţelor naturale şi sociale şi se îmbogăţeşte permanent prin generalizarea teoretică a cuceririlor ştiinţei. LUPTA DE clasA, 1953, nr. 9, 106. SINTETIZARE, sintetizări, s. f. Acţiunea de a sintetiza şi rezultatul ei. V. generalizare. [Limba literară] reprezintă o sintetizare a posibilităţilor de exprimare a limbii întregului popor. L. ROM. 1953, nr. 4, 48. SINTETIZĂT, -A, sintetizaţi, -te, adj. Rezultat dintr-o sinteză, constituind o sinteză. SINTfiZĂ. sinteze, s. f. 1. Metodă ştiinţifică de cercetare a fenomenelor, bazată pe trecerea de la particular la general, de la simplu la compus, pentru a se ajunge la generalizare ; îmbinare a două sau a mai multor elemente care pot forma un tot. Cu materialul sistematizat... să treacă dintr-o dată la lucrări de sinteză, camil PETRESCU, o. îl 419. în actul de percepţie spiritul face acte de sinteză mintală. GHEREA, ST. CR. III 232. 2. Metodă prin care se obţin compuşi chimici complecşi, din corpi mai simpli sau direct din elemente. SINUCÎDE, sinucid, vb. III. Refl. A-şi lua singur viaţa, a se omorî; a-şi face seama. Fără nici un sprijin, bolnav, în neputinţă de a-şi cîştiga existenţa, Niculaie se sinucide la 9 martie 1884. CĂLINESCU, E. 35. Nici un moment insă nu m-am gîndit să mă sinucid şi eu. camil petrescu, u. n. 213. Ana s-a sinucis, vlahuţă, o. a. iii 184. SINUI ÎDF.RE, sinuciderii s. f. Acţiunea de a s e sinucide; suprimarea propriei vieţi. SINUCIGĂŞ. -Ă, sinucigaşit -e, s. m. şi f. Persoană care şi-a luat (sau a încercat să-şi ia) viaţa. SINUtiS, -OĂSĂ, sinuoşi, -oase, adj. Care are o linie şerpuitoare, plir.ă de cotituri; cotit, şerpuitor. Construcţiile se întind pe malurile dantelate şi capricioase ale unui golf sinuos. Ralea, o. 102. Scinteile se revărsau spre Amara în zbor sinuos, ca împinse de o putere misterioasă. REBREANU, R. ii 107. + F i g. (Despre caracterul oamenilor) Schimbător, şovăielnic; plin de reticenţe. Un suflet sinuos şi nestatornic. CAZIMIR, L. U. 63. SINIjOZITÂTE, sinuozităţi, s. f. Curbură, cotitură, şerpuiturâ (a unui drum, a unui curs de apă). îl dăscăli.. . urmărind cu arătătorul sinuozităţile graniţei. REBREANU, R. n 74. SÎNUS1, sinusuri, s. n. 1. Cavitate situată în interiorul anumitor oase (în special ale feţei). 2. Dilatare pe traiectul vinelor, al arterelor sau al vaselor limfatice. SÎ.NUS2, sinusuri, s. n. Funcţie trigonometrică (a cărei variabilă independentă.este un unghi) egală cu raportul dintre lungimea ipotenuzei şi lungimea catetei opusă unghiului respectiv dintr-un triunghi dreptunghi. SINUSOIDĂL, -A, sinusoidali, -e, adj. Care variază ca funcţie a sinusului, care are forma unei sinusoide. SINUSOIDĂ, sinusoide, s. f. Curbă care reprezintă valorile sinusului în funcţie de valorile unghiului respectiv. SIXUZAl, -A, sinuzali, -e, adj. Care ţine de sinus1, al sinusului. Mucoasă sinuzală. SINUZÎTĂ, sinuzite, s. f. Afecţiune inflamatorie « mucoasei sinuzale a feţei. SINZĂR, sinzari, s. m. (învechit) Misit, samsar. Tocmai atunci soseşte. . . vreun posesoraş sau vreun sinzar. ALECSANDRI, Ia CADE. SIONÎSM s. n. Mişcare naţionalistă burgheză care urmăreşte strămutarea evreilor din diferite ţări în Izrael, abătînd prin aceasta atenţia maselor muncitoare evreieşti de la lupta de clasă. SIONIST, -A, sionişti, -ste, adj. Care se referă la sionism sau la adepţii acestei mişcări. Propagandă sionistă. -+• (Substantivat) Adept al sionismului. SÎPET, sipete, s. n. Cufăr de lemn, de obicei înflorat sau vopsit (uneori cu capac boltit şi ferecat cu cercuri de fier) în care se păstrează haine sau obiecte de valoare. Au venit lăutarii, s-au încins cuptoarele cuhniei, s-au scos din sipete feţe de masă şi ştergare noi-nouţe. GALAN, z. R. 76. [Nicoară] avea într-un sipet ferecat cărţile lui din vremea cit stătuse ucenic la Bar. SADOVEANU, N. P. 209. Dădu tîrcoale sipetului cu scoabe şi cercuri şi ţinte de fier. C. petrescu, a. R. 196. F i g. Taica, maica tot mă-ntreabă d-un murg cu coama sireapă. TEODORESCU,' P. P. 306. •<>• (Substantivat) Fugind pe sirepi, tatarii scoteau ţipete ascuţite, sadoveanu, o. vii 12. Du-te acum, sireapul meu. ispiresctj, m. v. 52. Dar sirepul falnic stă. Ai,ECSANDRi, p. iii 248. 2..(în e x p r. ) Floare sireapă = semn alb pe care îl au unii cai în frunte. Calul ce-i dăruise împărătiţa era negru ca noaptea şi cu floare sireapă în frunte, popescu, b. I 32. — Variantă: sir6p, siredpă adj. STRÎIC, sirecuri, s. n. Reţea cu ochiuri largi care se adaugă volocului obişnuit, pentru a încurca mai uşor peştele; radină. Reţelele laterale (sirecurile sau radinele) sînt împletite din aţă mai groasă, antipa, f. i. 78. SIREICĂN, -A s. m. şi f. v. silr&can. SIRÎINĂ, sirene, s. f. 1. Aparat (funcţionînd cu aburi, cu aer comprimat etc.) care produce sunete de mare intensitate şi cu care se dau semnale în fabrici, în navigaţie etc. Se aude un şuier ascuţit de sirenă! sirena minei, davidoglu, m. 15. Fabrica de la Brezoi. . . trezeşte, ecoul munţilor cu sirena ei. bogza, c. O. 371. Uneori vîntul de la mare aducea ecouri de fluiere şi sirene de la vapoarele care intrau în port. bart, e. 44. + Sunetul emis ca semnal în fabrici, în navigaţie etc. Devreme se trezeşte uzina în cartier. Cît de puternic strigă în noua dimineaţă, De parc-ar vrea sirena s-ajungă pin’ la cer! vintilA, o. 20. 2. Aparat constînd dintr-un disc prevăzut cu mai multe găuri, prin care se suflă un curent de aer şi care serveşte la determinarea înălţimii unui sunet prin comparare cu alte sunete. 3. (în mitologia greco-romană) Fiinţă fabuloasă, jumătate femeie, jumătate peşte, care ademenea prin cîntecele ei pe corăbieri în locuri primejdioase, unde îşi găseau pieirea. în curînd mă găsii iarăşi faţă-n faţă cu trii sirene albe şi vesele, ce se împroşca una pe alta cu apă. alecsandtu, o. P. 267. Ascultînd.. . [cîntecul], te socoţi transportat ■ . . într-o sferă locuită de sirene, negruzzi, s. i 75. . + F i g. Femeie seducătoare. Postelnicul, fiind robit de această sirenă amăgitoare, ?iu putu să reziste la teribilul asalt, filimon, la CADE. SIRÎP, SIREAPĂ adj. v. sireap. SIRIÂN, -A, sirieni, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Siriei. SIRÎC, siricuri, s. n. (Turcism învechit) Prăjină cu care se conduc plutele. + Prăjină care se poartă sprijinită pe umăr şi cu ajutorul căreia se duc greutăţi, legate la capătul dinspre spate. SIRÎCĂ, siriei, s. f. Coţofană. SIRIMAN, -A adj. v. sărman. SIRIOÂJIĂ s. f. v. surioară. SIRMAlA s. f. v. sermnia, SIROCO s. n. Vînt cald din sud (umed în unele regiuni şi uscat în altele) care bate pe coastele Mării Mediterane. (Atestat cu grafia sirocco) Era aci... cu obrazul subţire, tăbăcit, ars de toate vînturile lumii, de alizee şi musoane, de sirocco şi vînturile şuierătoare ale Sudanului. C. PETRESCU, O. P. II 42. ’ — Scris şi: (după italieneşte) sirâceo. sirGp, siropuri, s. n. Compoziţie lichidă obţinută din zahăr şi apă sau suc de fructe, folosită ca băutură răcoritoare, ca adaos la pregătirea unor dulciuri sau, în farmacii, la prepararea unor medicamente cu gust neplăcut. Chelnerul... ii trînti dinainte ceaşca de cafea şi paharul cu sirop. c. petrescu, î. II 245. Două siropuri: unul alb, altul negru, negruzzi, s. iii 403. smorOs, -oAsA, siropoşi, -oase, adj. Care are gustul sau aspectul siropului. SISAL s. n. Plantă textilă care creşte în regiunile tropicale şi din ale cărei frunze se extrag fibre folosite la confecţionarea sforilor, a funiilor etc. (Agava sisa-lanaj; material textil compus din aceste fibre. SISINÎI s. m. pl. Plantă erbacee păroasă, cu flori violete, în formă de clopot, aplecate în jos (Anemone pratensis). SISTA, sistez, vb. I. T r a n z. A înceta (vremelnic sau definitiv) o activitate; a întrerupe, a suspenda, a suprima. SISTÂR, sistare, s. n. (Regional) Compas. Rotarii fac toate... servindu-se cu instrumentele următoare: toporul, barda. . . dalta, broasca. . . sistaru (compasu). I. IONESCU, M. 712. SISTĂRE, sistări,- s. f. Acţiunea de a sista; întrerupere, încetare, suspendare. SISTÎM, sisteme, s. n. 1. Ansamblu de elemente (principii, reguli, forţe) dependente între ele şi formînd un tot organizat (care pune ordine într-un domeniu de gîndire teoretică sau care face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit). Ce este uit sistetn ? Un complex de elemente care se influenţează reciproc şi care sînt coordonate între ele in vederea îndeplinirii unei funcţii comune. GRAUR, S. L. 11. Sistemul lumii, conceput de ilustrul matematician Newton, e astăzi pus in discuţie, marinescu, P. A. 36. Priveam cu mirare înaintea mea pe un filozof care cunoştea toate sistemele filozofice şi care. ■ . din treaptă în treaptă, mă ridica cu sine spre nişte înălţimi neaşteptate. GALAC-îion, o. I 231. [Oamenii] împărţesc a lor gîndire pe sisteme numeroase, eminescu, o. i 36. Va trece şi ardelenismul, cum au trecut multe alte sisteme, russo, o. 63. (Urmat de determinări indicînd domeniul Ia care se referă, alcătuieşte adesea formule fixe) Sistem metric v. metric. Sistem solar = ansamblu de corpuri cereşti alcătuit din soare şi din corpurile care gravitează în jurul lui. Nenumărate planete se învîrtesc in sisteme solare pe care omul le-ar putea cuceri, însuşindu-şi fantasticele lor teritorii, bogza, v. J. 6. Sistemul nervos (osos, muscular etc.) = totalitatea elementelor nervoase (osoase, musculare etc.) formate dintr-un ţesut specializat şi care acţionează în vederea unui scop comun. Este un mare dezacord între sistemul dentar şi cutia craniană, bart, s. m. 107. Sistem vegetativ = totalitatea organelor care asigură hră-nirea şi creşterea unei plante sau a unui animal. Sistem de ecuaţii —• ansamblu format din două sau mai multe ecuaţii, legate între ele prin faptul că admit aceeaşi soluţie. Sistem fizic = sistem format din corpuri şi din cîmpuri de forţă (electrice, magnetice, nucleare), considerat din punctul de vedere al proprietăţilor sale fizice. Sistem tehnic = sistem fizic format cel puţin în parte din corpuri solide produse prin mijloace tehnice. 2. Fel de a lucra, metodă de lucru fîntîmplătoare sau după un plan chibzuit); normă, obicei. Sistemul, cel mai bun să descopere... pe făptaşi, sadoveanu, b. 247. M-atn convins acuma că vechiul sistem cu sobe nu era de lăpădat. caragiale, o. vii 33. [Profesorul] scoase din sîn o broşură cartonată cu hîrtie pestriţă... O! am gîndit, aceasta e negreşit vreun extract lesnicios a sisle- t SISTEMATIC — 140 — SITEAV inului său de învăţătură, negruzzi, S. I 7. Sistem Braille = metodă de scriere pentru orbi, cu literele scoase în relief (ca să poată fi pipăite). 3. Model, tip, tipar, marcă (de fabrică). Motor sistem diesel. — Variantă: (astăzi rar) sist6mă (c. PETRESCU, a. 383, odobescu, s. iii 37, russo, s. 59) s. f. SISTEMATIC, -A, sistematici, -e, adj. 1. Care se bazează pe un sistem, care se referă la un sistem sau este alcătuit după un anumit sistem. în fonetică, organizarea sistematică înseamnă economisirea materialului sonor, prin combinarea între ele a diverselor trăsături fonetice. GRAUR, S. L. 12. Pentru ce, o tu dascăle de vînătorie sistematică şi raţională, n-ai suplinit. . . odobescu, S. iii 38. Dacă limba ar fi rămas precum se vede in cărţile vechi şi se aude în gura poporului, şi vrun om înzestrai cu o ştiinţă sistematică a limbelor. . . s-ar fi apucat a o aduna. . . NEGRUZZI, S. I 258. (Adverbial) în materie de morfologie, romîna, ca toate limbile romanice, a organizat mai sistematic verbul, graur, s. l. 65. 2. Care se efectuează după un plan sau după o metodă dinainte chibzuită; p. e x t. care se exercită cu stăruinţă şi cu perseverenţă. începură o lucrare de acţiune şi influenţă sistematică asupra emigraţilor, chica, a. 673. (Adverbial) Ţăranul, singurul producător de valori, e necontenit şi sistematic despuiat de cătră stăpînii lui. sadoveanu, E. 51. Ştii că eu, cînd vorbesc, vorbesc cu documente. .. Le am sistematic aranjate în dosar. CARAGIALE, O. vii 190. Latinirea (= latinizarea) neobosită şi sistematică ce vine din aceste şcoale. russo, S. 74. SISTEMATIZA, sistematizez, vb. I. T r a n z. A dispune elementele unei ştiinţe, unei doctrine, unei expuneri într-un întreg unitar organizat, într-un sistem. A organiza o activitate practică după o metodă raţională. *4* A transforma şi a organiza un sistem tehnic existent, pentru a-1 face să corespundă anumitor cerinţe. SISTEMATIZARE, sistematizări, s. f. Acţiunea de a sistematiza şi rezultatul ei; aranjare, ordonare, clasare (a unui material) după un anumit sistem. SISTEMATIZAT, -A, sistematizaţi, -te, adj. Organizat, reunit într-un sistem. Noţiuni sistematizate. SISTEMĂ s. f. v. sistem. SISTISÎ, sistisesc, vb. IV. T r a n z. (Grecism învechit) A prezenta, a recomanda. încep a crede, arhon stolnice, că elciul (= împuternicit pe lîngă Poartă) care te-a sistisit la mine, n-a cunoscut bine darurile ce ai. FIXtIMON, c. 288. sîstolA, sistole, s. f. Fază de contractare ritmică a inimii, cînd sîngele este expulzat în artera pulmonară şi în aortă. Dozele toxice opresc inima în sistolă. danielo-polu, F. n. ii 172. SISTOLIC, -A, sistolici, -e, adj. Care se referă Ia sistolă, care are loc în timpul sistolei. Fenomenul... nu mai poate fi asemănat cu o contracţie sistolică, danlelopolu, F. N. ii 32. SISTiÎR s. m. v. şiştor. SÎSTRU, sistre, s. n. Instrument muzical la vechii egipteni, compus dintr-o lamă curbată de metal, traversată de baghete mobile care răsunau cînd se agita instrumentul. Gloatele sale regina la mijloc le cheamă, cu sistrul. coşbuc, AE. 165. «0 F i g. Zefirii cîntă-n sistru ori în flaut de rogoz. MACEDONSKI, o. I 162. SIT, situri, s. n. (Franţuzism rar) Privelişte din natură ; peisaj. Dealurile şi pădurile Huşului reproduc... pito-reştile situri de lîngă Carlsbad. HASDEU, I. v. 131. sit Ar, sitari, s. m. Pasăre călătoare (de pădure) de mărimea unui porumbel, avînd trupul acoperit cu pene cafenii, ciocul lung, drept şi subţire; este căutată de vînători pentru carnea ei (Scolopax rusticola). Aştepţi sosirea berzelor la iazurile din vale şi trecerea sitarilor la munţi. Sadoveanu, O. VI 399. Trăsei, şi sitarul căzu învîrtindu-se, cu aripile întinse. DUNĂREANU, N. 40. [Păduri] pline de sitari, de cocoşi sălbatici. ODOBESCU, S. III 160. SITAV, -A adj. v. siteav. SÎTl, site, s. f. 1. Obiect de gospodărie format dintr-o pînză de sîrmă sau de fibre textile, fixată într-un cadru circular de lemn sau de metal; serveşte Ia cernut făină, mai rar la zdrobit legume sau fructe. O schimonositură de om avea în frunte numai un ochi, mare cît o sită. CREANCĂ, p. 243. Făina. . . se cerne prin sită. ŞEZ. v 3. Ea s-a dus iar în cămară Şi a scos o sită deasă, Tot cu firu de mătasă. ANT. UT. POP. I 623. Sus bat dobele, jos cad negurile (Sita). Sita noua şade-n cui (= tot lucrul nou îşi are cinstea Iui). (Cu parafrazarea proverbului) Pentru babă, sita nouă nu mai avea loc in cui. CREANGĂ, P. 5. Sita nouă cerne bine (= omul în general lucrează cu rîvnă Ia început, apoi se leneveşte). O (în superstiţii) Babele. . . trag pe fundul sitei in 41 de bobi. CREANGĂ, A. 12. Caută, maică, cu sita, Doar m-oi putea mărita. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 446. (în metafore şi comparaţii) Ca şi cum s-ar încerca să privească printr-o sită deasă. . . BUJOR, S. 43. Parcă începuse a zări ca prin sită. ISPTRF.SCU, L. 158. ( F i g . ) A mea e lacrima ce-n tremur Prin sita genelor se frînge. goga, P. 11. (Sugerînd ideea de filtrare neclară a luminii) Prin sita deasă ce mă împresura, zării Şiretul încremenit, îngheţat, sadoveanu, p. 124. O sită se coboară pe ochi, vezi turbure, nu mai vezi. delavrancea, O. îi 41. <$> E x p r. A ploua ca prin sită — a ploua mărunt şi des. Afară e o vreme ciinească; plouă ca prin sită şi bate vint rece. caragiale, o. ri 226. Trecut şî prin ciur şi prin sită v. ciur, A trece (pe cineva sau ceva) prin sită = a examina (pe cineva sau ceva) cu de-amănuntul şi în chip critic, alegînd numai ce este corespunzător scopului. Dăruitorul cărţilor de intrare... nu s-a înşelat în trecerea prin sită a invitaţilor, pas, Z. III 274. Os cu sită = bucată de os cu a-spect poros, din carnea de vită. 2. Ţesătură de fire metalice sau textile ori tablă perforată, cu ochiuri de dimensiuni foarte mici, servind Ia separarea prin cernere a diferitelor materiale. Sitele de sîrmă dirdîiau, alegînd nisipul. ANGHEL-IOSIF, C. L. .53. Pînză deasă de sîrmă, aşezată ca protecţie la ferestre, la dulapuri fără uşi etc. Compresorul pufăia tot timpul, fără o clipă de răgaz, luînd aerul de afară... s ¡rbindu-l printr-un burlan la gura căruia, noroc că se afla o sită, fiindcă altminteri ar fi fost trase şi păsările care treceau în zbor. bogza, v. j. 27. ^ Pînză metalică servind la strecurarea lichidelor. 3. Un fel: de manşon făcut dintr-o ţesătură fină de bumbac impregnată cu o soluţie chimică, care se aplică deasupra flăcării la lămpile cu gaz aerian, pentru a se obţine o lumină mai vie. Felinarul cu sita lui de gaz aerian venea tocmai bine pînă la suporţii înfloraţi de fier ai balconului. CAMIL PETRESCU, N. 19. Automobilele rare înaintau bîjbîindy cu farurile oarbe. Sitele de gaz aerian sfîrîiau. . . dindu-şi sufletul. C. petrescu, c. v. 267. + Grilă (1). 4. Văl prins la potcapul înalţilor prelaţi şi lăsat (lung) pe spate. 5. Compus: (Bot.) sita-zînelor = turta. Un miros de iarbă-mare, sita-zinelor şi alte ierburi uscate îţi gîdila nasul, contemporanul, V| 291. SITARtJŞ, sităruşi, s. m. Diminutiv al lui sita r. SITEAV, -A, siteavi, -e, adj. (Regional, despre glas) Răguşit, stins; (despre persoane) care are astfel de glas. [Nevasta] vorbeşte gros, ca un bărbat siteav. STANCU, d, 73. — Variantă: sităv,-ă (delavrancea, h. t. 194)-adj. % SITIŞCĂ — 141 — SlMBĂTĂ SITÎŞCĂ, sitişte şi sitişti, s. f. (Mold.) Vas de metal sau de lemn, de forma unui trunchi de con, cu fundul perforat, servind în gospodărie la strecurarea laptelui şi a altor lichide; strecurătoare. Toate lucrurile mi se arată găurite ca sitişcă şi străvezii ca apa cea limpede. CREANGĂ, P. 243. Se strecură laptele prin sitişcă, pentru ca să nu fie cu gozuri. ŞEZ. vil 75. + Mică ustensilă de metal, de forma unei jumătăţi de sferă, cu fundul perforat, prin care se strecoară ceaiul. SITIŞOArA, sitişoare, s. f. Diminutiv al lui s i t ă. Să mi-o cerni in sitişoară, S-o frăminţi în lăcrămioare. TEODORESCU, P. P. 676. SITlŢA, sitiţe, s. f. Sitişoară. (Cu pronunţare regională) Juptneasa... strecură vin prin siliţă. SEVASTOS, n. 289. SITITf, sitivesc, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A-şi pierde vocea, a deveni siteav; a răguşi. SITRONĂDĂ, sitronade, s. f. Băutură răcoritoare, făcută din apă, zahăr şi zeamă de lămîie. SITUl, situez, vb. I. Refl. A ocupa un anumit loc în spaţiu (sau într-o ordine, într-o ierarhie); p. ext. a lua o anumită atitudine faţă de o problemă dată. Satul ei era situat pe o înălţime de unde o~hiul vedea o întindere de două ore. bountineanu, o. 413. Casa era situată pe vîrful dealului, id. ib. 413. SITUĂRE, situări, s. f. Acţiunea de a se situa; luare de poziţie într-o problemă dată. SITUAT, -A, situaţi, -te, adj. (Despre locuri, localităţi) Aşezat într-o anumită poziţie (faţă de locurile înconjurătoare). <0> E x p r. A fi bine situat = a avea o situaţie materială bună, a fi bogat, a avea avere. SITUÂŢIE, situaţii, s. f. 1. Totalitate de împrejurări care determină la un moment dat condiţiile de existenţă şi de dezvoltare a unei persoane, a unei colectivităţi, a unei activităţi; stare di fapt care decurge de aci pentru cineva sau ceva. Are să se afle în una din cele mai critice situaţii, c. petrescu, C. v. 232. [Tata] s-a interesat de situaţia noastră şcolară. SAH1A, N. 59. Viaţa merge mereu înainte. . . plăsmuind în fiece clipă situaţii noi, idei 'noi. rebreanu, p. s. 113. <$• E x p r. A to pune în situaţia cuiva = a-ţi imagina că te afli în împrejurările în care se află altul, pentru a-ţi da seama de modul lui de a gîndi sau de a reacţiona. Mă pun în situaţia locotenentului şi-i înţeleg amărăciunea. REBREANU, r. s. 125. A îi la înălţime» situaţiei = a corespunde pe deplin unei misiuni încredinţate. (Familiar) A Ii stăpîu (sau călare) po situaţie = a fi stăpîn pe împrejurări, în momente grele, critice. Poziţie socială, materială sau morală în care se află cineva. Erau oameni cu superioară cultură, cu situaţii sociale foarte înalte. Sado-VEANU, E. 102. în douăzeci şi patru de ore îi va aranja situaţia. REBREANU, R. I 179; <> E X p r. A-i tace cuiva O Situaţie = a înlesni cuiva să ajungă într-o poziţie socială, materială şi morală bună. li eşti recunoscătoare fiindcă ţi-a făcut o situaţie, baranga, i. 189. 2. Dare de seamă, raport, inventar. Să întocmească situaţii de cămăşi. . . vestoane, capele, camilar, N. i 389. 3. (Rar) Aşezare, poziţie a unui loc sau a unei localităţi. Nitnic mai frumos, decît situaţia acestui tîrg pe un vesel podiş, negruzzi, s. i 194. — Variantă: (învechit) situajiuno (negruzzi, s. i 106) s. f. SITUAŢltJNE s. f. v. situaţie. SITOLiV, situle, s. f. (Latinism rar) Vas cu toartă pentru scos apă. Căldăruşa sau situla bucovineană, odo-BESCU, s. n 192. srv, -A, sivi,-e, adj. De culoare cenuşie, sură; (despre părul oamenilor) cărunt. Balcanii pe care în zilele cu cer limpede... îi văd lucind, seînteind în lumină spinări gheboase, pietroase, sive, grive, pleşuve. STANCU, D. 193. Pe pod, morarul fereca piatra: Barbă sivă, sprîncene de muşchi uscat, nasul, cioc de cttcuvaie. Ga^action, o. I 47. Se apucase să-şi boiască favoritele cele sive. boi,in-TENEANIT, O. 284. SÎC interj. Cuvînt, de obicei repetat şi însoţit de gestul baterii în pumni, prin care cineva îşi exprimă satisfacţia răutăcioasă pentru păţania altuia. Sic, tigrule, sîc! Sic, că îe-am păcălit! ODOBESCU, S. iii 256. Sîc... Dă-mi paraua să mă duc. teodorescu, p. p. 160. — Variantă: sic (iSPiRESCU, la TDRG) interj. SÎCÎI, sic#, vb. IV. 1. Tranz. A nu lăsa în pace pe cineva, stingherindu-i mişcările în mod supărător; a cicâli pe cineva vorbindu-i într-una, făcîndu-i reproşuri sau insistînd cu rugăminţi; (despre abstracte) a chinui pe cineva obsedîndu-1, nedîndu-i linişte.,// sîcîia ghidul că despre omul acesta. .. nu ştie nimic, nu poate crede nimic. v. rom. mai 1954, 15. Ţineam să văd cit mai mult şi cit mai multe, să mă aleg cu un folos, fie el cît de mărunt. . . şi-mi sicîiam gazdele cu întrebări şi cu alergături. STANCU, U.R.S.S. 52. Mă sîcîie într-atît trebile comunei incit nu-i chip să lipsesc măcar un ceas. SADOVEANU, m. c. 198. Un copil ia o şubă sau un cojoc pe el, aşa ca să acopere şi capul să nu mai vază nimic. Ceilalţi copii încep să-l sîcîie, nelăsîndu-l să caute miere, ŞEZ. xm 49. 2. Refl. (Rar) A se mişca mereu încoace şi încolo. O locomotivă se sîcîie de colo-colo. sahia, n. 31. Pesemne că se tot sîcîia pe scaun de neastimpăr şi de frică pentru mişelia ce făcu. ISPIRESCU, 1«. 258. SÎCÎIÂLA, sîcîieli, s. f. Faptul de a sîcîi. SÎIÎIEXOR, -OAre adj. V. sîcîitor. SÎIÎÎT, -A, sîcîiţi, -te, adj. Care este greu de mulţumit, care sîcîie, cicăleşte; cicălitor. Mi-a scos sufletul; mai bine moartea decît aşa tigoare de bărbat sîcîit. vlauuţĂ, O. A. 234. (Substantivat) Persoană pe care cineva o cicăleşte; p. ext. necăjit, amărît. Sicîita, vai de ea, Şade-ntr-un virf de nuia (Aluna), teodorescu, P. P. 216. SÎCÎITOR, -oAre, sîcîitori, -oare, adj. (Şi în forma sîcîietor) Enervant, supărător, plictisitor. Mă frămîntă, cu sîciietoare grijă şi nelinişte, problema dormitului în frig. camil petrescu, u. N. 347. (Adverbial) O găină începu a cotcodăci sîcîitor. rebreanu, R. i 145. — Variantă: sîcîietor, -Oiirc adj. SlCRÎlT, -BATĂ adj. v. săcrot. SÎÎ vb. IV v. Sfii. SÎIÂLĂ s. f. v. sfială. SÎM adj. m. v. sfîut1. SÎMBATA, sîmbete, s. f. Ziua a şasea a săptămînii, care urmează după vineri. A doua zi, sîmbătă, au încălecat iar ş-au aşteptat pe negustor, sadoveanu, b. 117. Bată-le, bădiţă, bată Zilele toate deodată, Cele două zile grele, Cure-i simbăta-ntre ele. jarnîk-bîrseanu, d, 257. Mai lungă sîmbăta decît duminica, se spune atunci cînd îi atîrnă cuiva o parte din îmbrăcămintea de dedesubt. Sîmbăta mare sau sîmbăta paştilor = sîmbăta dinaintea duminicii paştilor. C-o veni sîmbăta mare Şi de pui ofi-ntrebare! Jarnîk-bîrseanu, d. 378. ^>Expr. A purta (sau a ţîuc) cuiva sîmbctclo= a pizmui, a urt pe cineva, a-i purta cuiva pică, a căuta să-i facă râu. De ţtţaca Leona ştiam că-mi poartă simbetele. sadoveanu, n. F. 129. Avea biata fată... de ce să-şi poarte simbetele însăşi. COŞBUC, P. 1 246. Zăcaş la inimă cum era, rămase scîrbit pentru că 7iu-l făcuse pe dînsul cîrmuitor şi se hotărî a purta sîm- » SÎMBOVTNĂ — 142 — 3 ÎN betele lui Mihai. ispirescu, m. v. 56. A se duce pe apa SÎmbctci = a se pierde, a se prăpădi. Avutul lor se va duce pe apa simbetei. sandu-aldea, U. p. 146. + (Adverbial) a) într-o zi de sîmbătă. Sîmbătă am fost la teatru. b) (Mai ales în forma articulată) în fiecare sîmbătă. Să nu ne mai hitilnim Numai simbăta o dată, Dumineca ziua toată; Alte zile-arareori, Intr-una de nouă ori. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 62. SÎMIîOVÎNĂ, simbovine, s. f. Arbore de mărime mijlocie, cu fructe verzi, ca o cireaşă mică, comestibile, dar fără aromă; creşte prin locuri stîncoase sau cultivat în parcuri (Celtis australis). SÎMBRĂŞ, simbraşi, s. m. (învechit şi regional) 1. Persoană care se însoţeşte cu alta în vederea aratului, punîndu-şi vitele Ia plug împreună cu acela; tovarăş de plugărie. Se gindeşte din vreme la alfi gospodari ca să-şi afle' tovarăşi de plugărie. . . Cei ce se întovărăşesc iau numele de simbraşi sau simbriaşi. PAMFILE, A. R. 46. 2. Persoană care se întovărăşeşte cu alţii pentru a alcătui împreună o stînă în vederea vârâtului oilor. Sim-braşii te-or aştepta Să ţii laolaltă tirla. marian, î. 533. SÎMRRĂ, sîmbre, s. f. (învechit şi regional) Asociaţie, tovărăşie. Să nu vă prindeţi voi în sîmbră cu călugărul acela, reteganul, p. ii 66. + întovărăşire în vederea aratului sau a alcătuirii unei stîni pentru văratul oilor. Această însoţire sau tovărăşie se numeşte prin părţile de sus ale Moldovei şi prin Bucovina sîmbră sau simbrie. pamfile, a. r. 46. SÎMBUR s. m. v. sîmbure. SÎMBURE, sîmburi, s. m. 1. Parte tare (lemnoasă) care se găseşte în interiorul unor fructe şi care conţine sămînţa. Fira să pună Sîmbure de-alună Şi iarbă nebună. . . să fiarbă la foc. coşbuc, p. n 148. Ia degrabă. . . sîmburi de pepene, marian, na. 14. (Şi în forma simbure) Trecut şi viitori e în sufletul meu, ca pădurea într-un simbure de ghindă. EMINESCU, N. 32. Am să-i prezentez simburi de mere pe vîrful cuţitului. ALECSANDRI, la TDRG. 2. Miezul comestibil al sîmburelui (1). Dulceaţă cu sîmburi de caise. + (Impropriu) Sămînţă (1). Sub icoana afumată unui sfînt cu comănac Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. 3. Parte centrală (socotită ca cea mai importantă); miez, inimă, nucleu, germen. Cremlinul a fost sîmburele in jurul căruia a crescut oraşul. STANCU, U.R.S.S. 97. + F i g. Esenţă, idee esenţială. (Atestat în forma sîmbur) Magul priivea pe gînduri în oglinda lui de aur, Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun... Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite: Au aflat sîmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun. EMINESCU, O. I 44. + (Concretizat) Mic grup (de oameni) care formează începutul unei grupări mai mari. Era gloată deasă în jurul sim-burelui de oameni care fuseseră la el în ogradă, dumitriu, b. F. 105. Noi, tinerii, devenisem sîmburele împrejurul căruia se grupau ideile viitorului. GHICA, S. 104. 4. Părticică, fărîmă. în întunerec, flacăra înecată de fum a opaiţului abia tremura un sîmbure de lumină ceţoasă. c. petrescu, s. 34. (Poetic) Minerii noştri harnici de pe Jii Farămă muntele în cioburi mărunte, în sîmburi de trăsnet şi soare, deşlitj, G. 46. A întrat apoi într-o grădină; Dintr-un zarzăr înflorit, pe braţul lui întins Petalele-au căzut ca nişte sîmburi de lumină. D. BOTEZ, p. o. 166. — Variante: simbure, sîmbur s. m. SÎMBURfiL, sîmburei, s. m. Diminutiv al lui s î m-bure, SÎMBTJRfiS, -OĂSĂ, sîmburoşi, -oase, adj. (Despre fructe) Care are (mulţi) sîmburi. + (Despre pomi) Care are fructe cu sîmburi. SÎMCEA, sîmcele, s. f. (învechit şi popular) Vîrf (de cuţit). Şi dealul Garabeului Era înalt şi ascuţit Ca o sîmcea de cuţit. La cade. O ştiut un munte mare, ascuţit ca o sîmcea de cuţit. ŞEZ. I 177. SÎMCELÂT, -Ă, sîmcelaţi, -te, adj. Ascuţit, tăios. Cuţit sîmcelat. mat. FOLK. 579. SÎMZIiANĂ s. f. v. sînziană. SÎN1 adj. m. v. slînt1. SÎN2, (1, 2, 3, 5, 6, 7) sînuri, s. n., şi (4) sîni, s. m. 1. Parte a cămăşii (sau a bluzei) care acoperă pieptul, for-mînd deasupra brîului creţuri, şi în care se pot ţine lucruri ca într-o pungă; spaţiul dintre piept şi cămaşă (sau bluză), la omul încins. Fata coborî repede în pivniţă şi ieşi cu sînul plin de mere. sadoveanu, e. 124. Bietul Dionis, de unde să ştie el că eu am in sîn o pungă cu aur l galaction, o. I 89. Niculaie ia scrisoarea, o bagă in sîn şi pleacă cu dînsa la Bucureşti. GHICA, S. A. 32. Seara vii, seara te duci Şi nimica nu-mi aduci, Fără sînul plin de nuci; Tu le-aduci, Tu le mănîncil jarnîk-bîrseanc, d. 83. Expr. A creşte (sau a încălzi, a ţine) şarpele în (sau la) sîn sau a vîrî pe dracu-n sîn = a ajuta, a ocroti pe un nerecunoscător. A-î trece (cuiva) un şarpe frece) prin sîn =a se înfiora de frică sau de spaimă. A fi (sau a umbla) cu frica în sîn v. frică. A sta (sau a îi) cu mlinile în sîn = a nu întreprinde nimic, a sta inactiv, a nu lucra. A stat cu mîinile-n sîn atîta vreme. GALAN, b. I 87. Boiangiu nici in pauză nu stătu cu mlinile în sîn. REBREANU, r. t 113. A băga (pe cineva) în sîn v. băga (11). A umbla (sau a îl) cu crucea-n Sîn = a fi bun, cucernic, evlavios; (ironic) a fi făţarnic, ipocrit. Prea erai cu crucea-n sîn!.,. Iertai pe ucenici, pe simbriaşi şi pe pungaşii ăia de calfe cînd pră- pădeau lucrurile, delavr an cea t O. îl 340. A fi (sau a se afla, a trăi ca) în sînul Iui Avram (sau, rar, al lui dumnezeu) = a trăi bine, fericit. Mi s-a părut că mă aflu în sinul lui dumnezeu, creangă, a. 68. A-şi scuipa (sau a-şi stupi) în sîn = a face gestul de a scuipa, prin care superstiţioşii cred că se pot feri de o primejdie sau că le va trece frica. Alţii mai fricoşi îşi stupeau in sîn. CREANGĂ, P. 233. + Fundul plasei sau al năvodului, în formă de buzunar larg, în care se adună peştele. Plasa rămîne aici încreţită şi formează sînul. . . năvodului, antipa, P. 464. 2. Partea dinainte a corpului omenesc care se află între cele două braţe şi care formează exteriorul bombat al pieptului; piept. De-a pururea aproape vei fi de sînul meu. . . Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu. EMINESCU, o. i 129. Pe sinul lui Făt-Frumos vedea cum înfloreau două stele albastre, limpezi şi uimite — ochii miresei lui. id. N. 11. F i g. Niciodată el nu se simţise aşa de dulce legănat pe sînul Brateşului. gane, n. ii 76. în zadar vuieşte Cerna şi se bate De-a ei stinci măreţe, vechi, nestrămutate Şi-n cascade albe saltă pe-a lor sîn. . . ai F i g. Cînd mă deşteptai şi mi-aruncai privirile peste împrejurimi, firea întreagă mi se păru ca răsărită atunci, pentru întăiaşi dată, din sinul adine al apelor creaţiunii. hogaş, m. n. 179. Din sinul vecinicului ieri Trăieşte azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer, S-aprinde iarăşi soare. Emintîsctj, o. i 178. Cînd nenţeleasa natură, din sinu-i cel roditor, Cu talentul poeziei naşte pe un muritor. . . Hotărăşte deodată şi felul scrierii lui? alexandrescu, P. 47. 6. Parte interioară, interior, mijloc, centru, miez, adînc. Mormîntul proaspăt, negru, primi în sinul lui, pentru vecie, trupul acela pe care marea îl respinsese, aruncîndu-l la ţărm. bart, e. 258. Aerul răcoros, plin de miresme, ce se ridica din sinul codrilor, ii străbătea adînc în piept. CANE, N. I 87. Ne mină mereu pe cîmpul de bătaie, in mijlocul vînătoarii, în sinul codrilor. odobESCU, S. iii 135. Soarele se ridica măreţ din sînul valurilor. alecsandri, O. P. 312. <£> (în legătură cu cuvinte exprimînd colectivităţi) în sînul... = între..., în..., în interiorul..., în mijlocul. . ., în rîndurile. . . Din sînul. . . = dintre. . din mijlocul... 7. (învechit, şi în forma sin, adesea determinat prin i de mare ») Golf. ’Ostroave a mării Atlantice in sinul Mexicului, care ostroave la un loc se numesc Vest-India. DRĂGHICI, r. 32. Odată, într-o dimineaţă, ieşind un pescar cu luntrişoara sa la pescuit, după obiceiul mesăriei sale, şi intrînd intr-un sin de marea, îşi aruncă mreaja sa, cu nădejde că va prinde ceva vinat. corjan, h. I 40. — PI. şi: (4 n.) sîmiri (macedonski, o. i 60). — Variantă: (Mold.; învechit) Sin s. n. şi.m. SÎNEÂŢĂ, sineţe, s. f. (învechit şi arhaizant; şi în forma sineaţă) Puşcă primitivă cu cremene. Ici-colo, un bănuţ cu pajura ştearsă, vrun pieptene ori un vîrf de sîneaţă, mîncat de rugină. C. petrescu, a. 23. Fiecare avea cîte o sineaţă pe umăr. GANE, n. ii 67. Un... urs a smucit sineaţa din niina vinătorului. negruzzi, S. I 319. — Variante: săne/.ţă (sadoveanu, o. vii 131, odo-bescu, s. i 65), sincAţu (negruzzi, s. i 319) s. f., sîncţ (negruzzi, s. i 118) a. n. SÎKÎŢ s. n. v. sineaţă. SÎNGE, (rar) sîngiuri, s. n. 1. Substanţă lichidă, de culoare roşie, compusă din plasmă şi globule (albe şi roşii), care circulă prin artere şi vine, asigurînd nutriţia şi oxigenarea organismului la animalele superioare. în învălmăşeala din ce in ce mai strinsă, singele curgea ca o ploaie; Sn curînd se prefăcu în bălţi care sclipeau ca rubiituri mari în lumina soarelui, sadoveanu, o. vii 12. Vărdaru observă că, atunci cînd roşeşte, obrazul lui Comşa e mai respingător: cicatricele rămîn palide, fiindcă dedesubt nu mai circtilă singele. c. petrescu, t. II 85. Atunci singele cerbului odată a şi început a curge gîlgîind şi a se răspîndi in toate părţile, creangă, p. 226. <$>• Singe roşu (sau arterial) — singele din artere încărcat cu oxigen. Sînge negru (sau venos) — sîngele din vine încărcat cu bioxid de carbon. Circulaţia sîngelui = mişcarea sîngelui în vine şi artere. Pierdere (sau scurgere) de sînge — hemoragie. Donator de sînge v. donator. (Impropriu) Animale cu sînjferece= animale (peşti, reptile, batracieni şi nevertebrate) la care temperatura corpului se schimbă în funcţie de temperatura mediului înconjurător. <$• Loc. adj. Do' sînge = de culoare roşie. Văzînd inainte-i pîclă de sînge s-a răpezit acasă ş-a izbit cu umăru-n uşă. Sadoveanu, o. a. IV 72. (Despre cărnuri fripte) în sînge = care a rămas puţin crud şi îşi păstrează sîngele. ^ Loc. adv. Cu lacrimi (le sînge v. lacrimă. ■v'Expr. A scuipa (cu) sînge = a avea hemoptizie. A-I lua (sau a-I lăsa) (cuiva) sînge v. lăsa (1). Că doară n-o pica (sau curge) sînge = nu e mare pagubă. <$> Compuse: sînge-de-nouă-Iraţi (sau sînşcle-dracului sau sîngele-zmeului) = răşină de culoare roşie, recoltată din fructele unui arbore din familia palmierilor şi care, arzînd, răspîndeşte un miros plăcut; sîngcle-volniculul = plantă agăţătoare din familia leguminoaselor, cu flori mari, roşii, violete sau albe, care se cultivă prin parcuri şi grădini (Lathyms odoratus). Mă gîndesc c-ar fi bine s-adun flori. îmi umplu buzunarul cu maci, maci mulţi, cu sîngele-voinicului şi albăstrele, sahia, n. 24; (cu aluzie la un simbol din mistica creştină) sîngclo-domnului = vin. De-abia m-oi mai încălzi oleacă bind singele-domnului. creangă, p. 258. Săteanul de munte numai rar... cinsteşte singele-domnului. şez. i 39; (familiar) sînge-de-prună = ţuică. 2. (Metaforic, în locuţiuni şi expresii în legătură cu anumite stări afective, cu temperamentul, cu caracterul omului) Loc. adj. şi a d v. Cu sînge reco v. rece. Cu sînge iute = fără stăpînire; impulsiv, pornit spre mînie. E x p r. A-şi păstra sîngele rece v. păstra. A avea sînge în vine = a fi energic. A 1 so urca (sau a i se sui, a-i năvăli, a-I da etc.) sîngele la cap (în laţă sau în obraz) = a) a se înroşi din cauza unei emoţii puternice. Singele îi năvăli în faţă şi inima-i bufnea cu grabă in coşul pieptului, sadoveanu, o. vii 91. Şi atunci de sfiiciune mi-iese sîngele-n obraz, Cum nu vine zburătorul ca la pieptul lui să caz? EMINESCU, o, 1 80; 1>) a se înfuria. Se încruntă şi tot singele ii năvăleşte în faţă. Sahia, N. 53. Şi-a prins-o tremurul de ciudă, Şi simţea suindu-i sîngele-n obraz, coşbuc, p. i 252. A nu mal avea o picătură de sînge în obraz = a păli, a se face alb la faţa (de emoţie). Cred că n-am mai avut o picătură de singe in obraz, camii, petrescu, u. n. 229. A-i îngheţa (cuiva) sîngele în vine sau a îngheţa sîngele în cineva = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A lierbe (sau a clocoti) sîngele în cineva = a se înfier-bînta din cauza mîniei, supărării etc. Simţea că începe să-i clocotească singele. rebreanu, i. 81. A-şl tace (sau a-i lace cuiva) sînge rău, a-şi pune (sau a puno cuiva) sînge rău la inimă = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva (sau a enerva pe cineva). Nu-ţi mai face atîta singe rău. DUMITRIU, n. 115. Ca să-i puie sînge rău la inimă. . . au început a porecli pe moş Nichifor şi a-i zice: Nichifor Coţcariul ■ .. creangă, p. 136, Oleu, soro, ce-ţi mai faci îndată sînge rău? contemporanul, Vj 99. Do m-aî tuia (sau de ui tuia etc.) n-ar curge (o picătură de) sînge, se spune pentru a exprima în chip hiperbolic starea de adîncă deprimare a cuiva. Săraca inima mea, C-un cuţit de-o ai tăia N-ar curge sînge din ea. JARNÎK-bîrseanu, d. 189. 3. (Metaforic, exprimă ideea de obîrşie, p. e x t. de progenitură, familie, neam) O mumă iubeşte fiul, căci este al ei sînge, Căci l-a purtat in sinu-i, căci este viaţa sa. bolintineanu, o. 202. Cu soldaţi aleşi, pe care cred a-i aduce lesne ca să apere sîngele şi patria lor, voi apăra naţia mea pină la cel din urmă suspin, bălcescu, o. II 302. Legături de sînge = legături de rudenie (apropiată). Frate de sînge = frate de la acelaşi tată şi de la aceeaşi mamă. Glasul sîngelui = înclinare firească de dragoste pentru familie. Loc. adj. Dc sînge = de neam, de familie. Murise vecinul şi lasase de moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi vrajba de singe. EMINESCU, N. 3. tu (sau de) sîuge albastru^ de neam mare, ales, de familie bună. Ei vor să reprezinte tradiţia, nobleţea de singe albastru, vechimea de clasă sau de familie. RAI.KA, o. 67. <$> E x p r. Sîngele apă nu se lace = legăturile de rudenie nu se uită. Nevasta celui bogat de multe ori făcea i SÎNGEAC — 144 — SlNGERAT zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său... —Apoi dă, măi nevastă, sîngele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute? creangă, p. 38. Deşi sîngele apă nu se face şi cămeşa e mai aproape decit anteriul, dar nepotul e salba-dracului. negruzzi, s. I 249. A ii de acelaşi sînge cu cineva (sau a îi sîngele cuiva) = a fi rudă cu cineva, din aceeaşi familie cu cineva. A avea (ceva) In sînge = a fi obişnuit (cu ceva); a avea (ceva) înnăscut. A-i intra (cuiva) în sînge v. intra (II 2). + Soi, rasă (la animale). Cal de sînge arab.' La cade. 4. (Metaforic, mai ales în locuţiuni şi expresii, exprimă ideea de violenţă, cruzime, asuprire, exploatare) (Loc. a d v.) La sînge — drastic, pînă Ia distrugere, rînă la sînge = pînă ţîşneşte sîngele. Am găsit într-o şaică pe moşneag legat. Şi-?i cealaltă şaică, pe jupîn Costea, strîns în funii pînă la sînge, cu căluş de răşină-n gură. sadoveanu, o. A. rv 67. <§> Exp r. A umple de sînge = a bate foarte tare, crunt. Odată, la o nuntă îl umpluse de sînge. rebreanu, i. 21. A suge sîngele cuiva = a chinui, a oprima ; a exploata. Dumneata sugi sîngele poporului!. . . Caragiale, o. i 102. + (Exprimă ideea de omor, crimă, p. e x t. de luptă sîngeroasă, război) Pe sceptre şi steme şi tronuri sfărmate, Trufaşă tu calcă, şi mîndră te-ndreaptă Spre ţărmuri de sînge şi plîns neudate, Spre ţărmuri pe care divina dreptate De veacuri te-aşteaptă. NECULUŢĂ, Ţ. D. 40. Expr. Sînge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nici o vină. Vărsare de sînge (rar de sîngiuri) = ucidere în masă, măcel. Dreptăţi agonisite cit multe şi mari vărsări de sîngiuri. piscuprscu, o. 15. A vărsa sînge = a omorî. împăratul Roş avînd inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. M-am arătat cumplit, rău, vărsînd sîngele multora. NEGRUZZI, s. i 149. A se scălda în sînge sau a se adăpa cu sînge = a omorî (în masă) din cruzime. A îi omul sîngelui sau a îi iubitor (sau dornic, setos) de sînge — a fi crud, ucigaş. A îace să curgă sînge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sîngeroase. A avea (sau a îi cu) mîinilc pătate de sînge = a fi vinovat de o crimă. A-şi băga mîna în sînge v. băga (I 1). A piîmi botezul de sînge = a intra pentru prima dată în luptă (la război). (Exprimă ideea de efort, de jertfă, de sacrificiu) Eu am luat-o fără drum în sus, Am mărturie urmele-mi de sînge, Mai urc, şi-mi vine cîteodată-a plînge, Dar singur duc ce-mi este dat de dus. beniuc, v. 7. ^Exp r. A-şi da (sau a-şi vărsa) sîngele pentru cineva sau ceva = a se jertfi; a suferi sau a-şi da viaţa pentru cineva sau ceva. o. (învechit, la pi.) Sînge (1) vărsat prin cruzime, prin omor ; p. e x t. omoruri, crime. îmi pare că mă aflu în locuinţ-adîncă A unei groazneeijezme, ce sîngiuri o hrănesc, alexandrescu, m. 94. îi spală zăbunele Şi-i curăţă armele... De siropuri ienicereşti Şi de sîngiuri păgîneşti. teodorescu, P. P. 574. Omul sîngiurilor — călău, gîde. Fiori de groază coprinseră atunci pe omul sîngiurilor, şi.. . aruncă jos securea, ispirescu, m. v. 8. Oamenii sîngiurilor — tiranii, asupritorii. Cu toate aceste temeiuri de descurajare, sufletu-mi te slăveşte încă, înzeită libertate, şi deşi oamenii sîngiurilor au învelit cu maramă neagră dulce faţa ta, crede că va veni ziua fericită, ziua izbîndirii. bĂlcescu, Ia odobescu, s. iii 495. Oraşele s-au întemeiat din nou. . . copiii robiţi întorsu-s-au iarăşi. . . dar oamenii sîngiurilor nu-ţi deteră înapoi volnicia. . . pă-mînt al grelelor dureri! şi copiilor tăi le-a rămas robia. russo, o. 42. 6. (Popular) Nume dat unei boli a vitelor. Vitele tragace. . . se bolnăvesc de sînge. şez. ni 147. Cînd vita e bolnavă greu de sînge, poţi să-i tai vîrful urechilor. .. $i, curgînd sînge, vita scapă. ib. 147. SÎNGEAC s. n. v. sangiac; SÎNGEĂCĂ s. f. v. sîngeapă. . - SÎNGEÂPĂ, sîngepe, s. f. (Mold.) Cinzeacă. Ne-am dus şi-am băut cîte-o sîngeapă de rachiu şi, cînd ne-am întors la ogor, am găsit pe Ghiţă Iuga cu carăle încărcate. sadoveanu, P. M. 265. Moş Niron m-aşteaptă c-o sîngeapă di pelin... şi ce pelin!... alecsandri, t. 1006. — Variante: sînge ip (Eminescu, l. p. 147) s. n.f sîngcâcă (dunĂreanu, n. 103, hogaş, m. n. 142) s. f. SÎNGENÎU, -lE adj. v. sîngeriu. SÎN GER, sîngeri, s. m. Arbust cu ramuri drepte, roşii pe partea luminată, cu frunze ovale, vara verzi şi toamna roşii, cu flori albe şi fructe negre; creşte prin păduri, crînguri şi lunci (Cornus sanguinea). Tocmai cînd el se aştepta la o mîngîiere din partea ei, ea zvîcni şi-l arse peste ochi c-o vărguţă de sînger. sadoveanu, o. vm 230. Ia din mîna unui sătean tînăr un buchet de ros-marin, maci şi sînger. camil petrescu, o. ii 437. Foaiă verde de sînger, Pe la cotul lui Crucer, Cine cîntă, cine plînge Tot cu lacrăme de sînge? TEODORESCU, p. p. 555. SÎN GERÂ, sîngerez, vb. I. 1. I n t r a n z. (Despre răni sau părţi rănite ale corpului; p. e x t. despre fiinţe) A pierde sau a lăsa să curgă sînge. Pentru aurul pîinii, pentru care-am luptat şi sîngerat. vintilă, o. 36. Ea, biata, nu mai vede spinii Şi-adună flori, şi mina ei Ii sîn-gera, dar nu o doare, Că pentru-n spin avea o floare. coşbuc, p. ii 263. Cînd se atingea de cîte un colţ de piatră, cărnurile îi sîngera. ispirescu, L. 195. Rana veche uşor singerează, se zice despre o durere veche care revine. F i g. A suferi, a îndura multe nenorociri. N-ar fi decît natural, că doar am sîngerat destul pentru patrie. rebreanu, P. s. 118. Asupra mea se năpustiră. . . Onoarea mea o nimiciră, Am sîngerat, dar am tăcut, mace-donski, o. i 38. E x p r. A-i sîngera (cuiva) inima =• a fi înduierat, a suferi (sau, tranz., a îndurera pe cineva, a face să sufere). Transformate în fraze, lucrurile care-i sîngerau lui inima apăreau reci, mărunte şi fără nici o importanţă, rebreanu, r. i 298. Dacă cineva ar fi scris cugetările mele, ar fi făcui să sîngereze inima ce ar fi citit. BOLINTINEANU, O. 387. 2. Tranz. A face zgîrîeturi sau răni din care curge sînge; a răni. Tătand îşi găti suliţa care sîngerase în ziua aceea multe trupuri, sadoveanu, o. vil 13. Scăpa-sem de provizie uscată, de carnea sărată la buto:, de pesmeţii pietroşi in care ne rupeam dinţii şi ne sîngeram gingiile. BART, s. M. 96. O, nu mi-e că mi-am sîngerat La prag piciorul într-un cui, Dar mi-e că e păcat! Om bun ca dînstil nimeni nu-i. coşbuc, p. I 94. (F i g.) Şi nu te-ar ierta moşia, ba te-ar ţine chiar de rău De i-ai sîngera ogond numai pentru păsul tău. davila, v. v. 121. Refl. Cu cuţitele lor se sîngerară şi moldovenii, şi-şi atinseră pe rînd buzele de picăturile rubinii de sînge. sadoveanu, O. vii 19. Fugit-a taurul? întrebară oamenii. — N-a fugit, răspunse el şi nici n-a mai fugi, căci l-am omorît. Uitaţi la gurile cînilor cum s-au sîngerat in el. RETEGANUL, P. IV 43. 3. I n t r a n z. F i g. A avea culoarea sîngelui, a se înroşi. La zare neaua piscurilor sîngera în amurg. M. I. CARAGIALE, c, 39. Nori se bat la or,?on, Tot apusul sîn-gerează. macedonski, o. i 200. 4. Intranz, şi refl. (Despre vite) A se îmbolnăvi de sînge (0). Vacilor care se sîngeră să li se dea piatră vînătă şi ştevie ca să le treacă, şez. xn 162. — Prez. ind. şi: singer (STANCU, d. 99). SÎN GEBÄRE, sîngerări, s. f. Faptul de a sîngera; vărsare de sînge. SÎNGERAT1 s. n. Sîngerare. SÎN GERÄT-, -Ă, sîngeraţi, -te, adj. 1. (Despre fiinţe sau despre părţi ale corpului) Plin de sînge, din care curge sînge; rănit, tăiat. O sărmană păsărică a picat moartă sub stejar. Vinătorul vesel o azvîrlă sîngerată în SlNGERATJC — 145 — sînziană tolba sa. ODOBESCU, s. iu 36. Cad trupuri peste trupuri grămadă, singerate, Şi tot rămin in urmă, ca spicuri săce-rate. ai.ECSANDRI, p. ii 138. Cind mă deşteptai din ameţeala mea, văzui calul numai spumă şi coastele lui singerate de pinteni, negruzzi, S. I 67. F i g. Atit de albă faţa-i ş-atit de nemişcată. Dar ochi-i ard in friguri şi buza-i singerată. eminescu, o. i 96. + F i g. îndurerat. Peste sufletul lui greu izbit şi singerat se aşeza o linişte f-o hotărire. sadoveanu, o. vii 103. Aşa-n răstriştea vieţii, poetul şi el tace Cu inima rănită in pieptul singerat. MA-ciîdonski, o. l 108. -f (Despre ochi) Injectat, congestionat, înroşit de sînge. în lumina trandafirie ii fulgerară o clipită ochii singeraţi. SADOVEANU, O. VIII 106. Spume făcea la gură; dinţii ii scrişneau şi ochii săi ¡ingeraţi se holbaseră, negruzzi, S. i 165. 2. (învechit şi popular, despre obiecte) Pătat de sînge, plin de sînge. Ne caută ceasloavele şi cind le vede aşa singerate cum erau, işi pune minele in cap de năcaz. CRIîangX, A. 4. Duhul răzbunării cu manta-i singerată. AI.EXANDRESCU, m. 31. Eu n-am fost. ■ . învăţată Să spăl cirpe singerate De la voinici aruncate, bibicescu, P. P. 168. <ţ> F i g. Războiul e bici groaznic, care moartea il iubeşte Şi ai lui singeraţi dafini naţiile ii plătesc. AI.EXAN-driîSCU, m. 16. Amestecat cu sînge. Se pleca ca să bea apă, Macovci ii da in ceafă, De bea apă singerată, Cu măsele-amestecată. TEODORESCU, p. p. 592. 8. F i g. De culoarea sîngelui, roşu-aprins. Spre asfinţit multă vreme zarea răminea singerată. Pădurile şi apele deodată se cufundau in umbră. sadoveanu, o. viii 136. 4. (Popular, despre vite) Care e bolnav de sînge (G). O vacă a murit singerată, una a murit de bătrineţe. STXnoiu, c. i 81. Ce-i lipseşte cerbului de nu paşte? Poate nti-l adapă la vreme şi poate că-i singerat. sbiera, p. 176. SÎNGERATIC, -Ă, singeratici, -e, adj. (învechit) Sîngeros (1). Dar dreptatea... n-a putut îngădui Gindul tău cel singeratic să se poată săvirşi. negruzzi, S. i 117. + (Despre evenimente, întîmplări) însoţit de vărsări de sînge; plin de cruzime, sîngeros. Cu oastea pornind la război singeratic armele lui îmbrăca, nesupus bătrineţelor grele. MURNU, I. 199. SÎN GERATÎJRA, sîngerături, s. f. Sîngerare. Scorbu-tul fse manifest]. .. mai vîrtos cu durere de gură şi cu tingerătură de gingii, piscupescu, O. 292. SÎNGERfiTE, sîngereţi, s. m. (Transilv.) Cîrnat făcut cu sînge. Sîngereţi uscaţi, păstraţi in unsoare, ca să fină mai mult. La cade. Era. . . curec/ti cu clisă şi sîngereţi. retecanul, p. i 63. sîîsgerîu, -îe, singerii, adj. De culoarea sîngelui, roşu (ca sîngele). Lumina amurgului ii lungeşte umbrele mărunte şi-o imbracă intr-o plasă subţire, ca de argint aprins, sîngeriu. MiilALE, o. 434. Cele două ferestre aveau draperii sîngerii. CAM1L pktrescu, o. ii 561. Acel chioşc de lemnărie... pardosit cu lespezi de marmoră singerie... era aşezat pe o coastă surpată, dar nu prea înaltă, a Dunării, odouescu, s. I 139. — Variantă: slngeniu, -io (marian, o. ii 154) adj. SÎNGERÎND, -A, singerînzi, -de, adj. Care sînge-rează, din care curge sînge. Cu miinile singerînde, se dădu apoi jos de pe plug, mulţumit, dumitru», v. i.. 125. Ceea ce era totuşi neobişnuit in înfăţişarea acestor tineri îmbrăcaţi de sărbătoare, erau nişte vinătăi şi nişte utme singerînde de ciomag, pe care majoritatea le purtau pe frunte. bogza, A. î. 534. (în contexte figurate) Popolul romin, condus de ranele cele singerînde ale patriei. ■ ■ s-a sculat. cultiv, A. 777. sîngerOs, -oAsA, singeroşi, -oase, adj. 1. (Despre oameni, p. e x t. despre gîndul, cugetul, faptele lor) Gata sS facă vărsări de sînge; crud, fioros, nemilos, crunt. L-a aşteptat el şi 1-a căutat multă vreme, cu ginduri sin- 10 geroase şi muşcindu-şi pumnii, sadoveanu, o. vm 236. Mulţi sint ca nisipul mării. Mulţi ca ghearele mustrării. Intr-un suflet păcătos. Intr-un cuget sîngeros. alkcsaxpri, p. n 15. 4- (Despre evenimente, întîmplări) însoţit de măceluri, de vărsări de sînge; plin de cruzime. In zilele Marii Revoluţii din Octombrie... pe scări şi in interiorul palatului s-au dat lupte singeroase. STANCU, u.R.S.S. 121. Cu adevărat era groază a privi această scenă singeroasă. NE-GRUZZi, s. I 152. *0> F i g. Poate vream — tirind in urmă o armată numeroasă Ca să trag peste popoare brazda mea cea singeroasă. MACIîdonski, o. I 71. Pe zodii singeroase porneau a Iui popoară. EMINESCU, O. I 91. 2. (Despre oameni) Care are mult sînge; sanguin. Era mare, voinic, sîngeros, cu nişte mini de uriaş şi c-un mers greoi. VLAIIUŢĂ, O. A. 360. 'v> (Substantivat) Peru-ianu, îngreuiat şi moleşit, ca toţi sitigeroşii după masă, stă cufundat in fotoliu. vi.ahtjţA, o. a. iii 89. 3. Care sîngereazii, plin dc sînge. îmi arăta capul sîngeros, şi capul se uita la mine grozav, NEGRUZZI, s. I 147. (Despre ochi) Injectat, congestionat. Căta cu ochi singeroşi in jurul ei, coastele i se mişcau ca nişte arcuri, bale îi curgeau pe bot. liART, S. M. 90. Fost-au incă la serbare... Zmei cu ochii singeroşi Şi vitejii feţi-frumoşi. Ai.KCSAJ.-nRr, r. n 179. 4. F i g. Roşu (ca sîngele). Cu feţele încruntate pătrundeau in cămări, in lumina singeroasă, urinaţi de aproape de roate de oşteni. sadoveanu, o. i 197. Dardac închise ochii, cufundindu-i parcă intr-o flacără singeroasă. id. ib. Vil 363. SÎXGlOS, -OASA, singioşi, -oase, adj. (învechit şi regional; despre oameni) 1. Plin de sînge. Moaşa... e toată pînă in coate singioasă. .marian, na. 254. 2. F i g. Care se înfurie repede. Dar sfrijitul se-ndîr- jeşte Şi-ncă-o dată mă cirpeşte. ■ . Singios cum ştii că sint, sar la el să-l fac pămînt. contemporanul, ii 759. SLMŞOlî, (1, 2, 3) sinişoare, s. n., şi (4) sinişori, s. m. Diminutiv al lui s î n. 1. v. sîn (1). Na, taică, basmaua mea, înfăşoară mina-n ea Şi mi-o bagă-N sinişor, De mă scapă să nu mor. TEODORESCU, I>. P. 683. 2. v. sîn (3). Sinişoru-i suspina, Ochişorii-i lăcrima. jarnîk-bîrseajv'u, d. 488. 3. v. sîn (7). De ce să-i zică astfel — Copca Rădva-nului — acestui sinişor pe care Oltul il îneacă in fiecare primăvară, iar şoseaua pare că l-a ocolit întotdeauna? GALACTION, O. I 62. 4. v. sîn (4). — Variantă: (Mold., învechit) Siniştir (alecsandri, p. I 99) s. m. şi n. SÎiNT, -A adj. v. Sfinţi. SÎXTII.lfiSC, -EÂSCÂ, sintilieşti, adj, (Mai ales la pl. în e x p r.) Pere sintilieşti = soi de pere timpurii, care se coc pe la jumătatea lunii iulie (în preajma sărbătorii sfîntul Ilie). Mă zăpsise în grădina Iui, la furat mere domneşti şi pere sintilieşti. CREangX, a. 68. SLNTULÎŢ s. m. V. sfîntulcţ. SÎAŢEME s. f. v. sfinţenie. SÎNZIAnA, sinziene, s. f. I. 1. (Mai ales la pl.) Plantă erbacee cu frunze lungi şi înguste şi cu flori galbene-aurii plăcut mirositoare (Galium verum); drăgaică. Prin întunericul opac, pădurarul işi căuta locul şi se aşeză in iarba moale, cu spatele răzimat intr-un trunchi răsturnat. Miroseau puternic in juru-i sinzienele inflorite. SADOVEANU, O. A. II 175. Şi din treacăt, ici şi colo, să culegi Sinziene cu tulpinele întregi. TOPiltCEANU, B. 44. Ilincuţa, singurul copil ce aveau bătrinii, stringea smocuri de sinziană şi de .sulcină ca să puie mămucă-sa printre haine. CONTEMPORANUL, \’u 98. I SÎNZÎIANĂ — 146 — SÎSÎIAC 2. (La pl.) Numele popular al sărbătorii creştine celebrată la 24 iunie; drăgaică. II. Fiinţă fantastică, răufăcătoare. (Atestat în forma simziană) Toate stihiile năpădesc pe mine. . ■ dracii din tău, drăgaicele, simzienile, strigile. alecsandri, t. 616. — Variante: shnzinnă, sîmzîiină (c. petrescu, î. ii 210), sînzîiână (sadovea'nu, o. vii 193) s. f. SÎNZÎIĂKĂ s. f. v. sînzinnă. SÎRB, -Ă, sirbi, -e, s. m. şi f. Persoană făcînd parte din populaţia de bază a Iugoslaviei sau originară de acolo. Nimeni nu-l auzea, Decît fecioraş de sirb. ŞEZ. iii 65. SÎRBA, sirbe, s. f. (Mai ales în forma articulată) Dans popular romînesc, cu ritm foarte vioi, care se joacă cu dansatorii prinşi de obicei în cerc; melodia după care se joacă. Pîn’şi popa-i trage sirba Cu creştinii laolaltă. iosif, patr. 28. <$* F i g. Jucau sirba porumbeii, Că e jocul lor. coşbuc, p. n 37. , SÎRBÎSC, -EĂSCĂ, sîrbeşti, adj. Care este propriu sîrbilor, al sîrbilor, de sîrb ; (provenit) din Serbia, al Serbiei. Tocană sîrbească = mîncare preparată din diferite zarzavaturi. (Substantivat, f. art.). Melodia după care se joacă sîrba. Cîniece. . . vechi impămîntenite, precum sîrbeasca... ruseasca, marian, na. 249. SÎRBJ&ŞTE adv. Ca sîrbii; în limba sîrbă. Vorbim mai mult romineşte decit sîrbeşte. GAI.ACTION, o. I 178. Vorbeşte sirbeşte şi ungureşte, iar acum învaţă latineşte. slavici, o. I 87. Era noroc că vorbeau romineşte şi sîrbeşte. GHICA, A. 250. SÎRBÎE s. f. (Rar) Mahala în care locuiesc sîrbi. Oamenii din sirbie o ajutaseră să-şi îngroape bărbatul. STANCU, D. 6. SÎBJSÎSM, sirbisme, s. n. Termen, expresie sau construcţie proprii limbii sîrbe şi împrumutate de altă limbă, fără a fi intrat în sistemul acesteia. SÎRBOĂICĂ, sîrboaice, s. f. Femeie sîrbă. într-o zi, popa Tonea s-a întîlnit pe drum cu o sîrboaică bătrină care i-a spus. . . Eşti tînăr şi frumos! gai.action, o. i 183. SÎRG s. n. (în loc. adv.) De (în sau cu) sîrg = repede, îndată, imediat. Să-ţi ridici în sîrg nevasta şi copiii. . ■ şi să fugi spre munţi. GALACTION, o. I 52. Cu sîrg, băiete! Ce-ntirzii, de nu te sui? coşbuc, p. ii 45. De sîrg... se găteşte ca să pornească împotriva nobililor şi a lui Basta. bĂlcescu, o. n 320. Cit Bogdan il auzea, De sîrg mi se repezea. ALECSANDRI, F. P. 176. SÎRGHIE, sîrghii, s. f. (Munt.) Tarabă. Cu cine ai furat lemnele ?. . . Şi unde le-ai dus ? — Unde să le duc ? Le-am vindut la sîrghie. dunXreanu, n. -32. SÎRGUÎ, sîrguiesc, vb. IV. Refl. A se strădui, a-şi da silinţa. îi dădu de grijă ca să se sîrguiască şi să caute de împărăteasă, sbiera, p. 108. Iat-o acum soţie... sîr-guindu-se a împrăştia ■ ■ . negurile supărărilor, negruzzi, s. I 289. ■$> Intr: n z. (învechit şi arhaizant) Braţele părinteşti sîrguieşte i le deschide mie. STXxorc, c. I. 146. Cu atita însă nu :r: mulţumea Chiajna; avînd un fiu pe scaun, ea sîrgui să-i agonisească şi celuilalt domnia vecină a Moldovei. ODOBESCU, s. I 159. El o îngrijea bine şi sîrguia intru toate lucrurile bune şi folositoare mănăstirii. id. ib. 432. SÎlî Grl.NTlO.S, -OĂSĂj sirguincioşi, -oase, adj. Sîr-guitor. Sărăcia lui însă nu venea de acolo că doară n-ar fi fost sîrguincios. SBIERA, p. 187. SÎRGL’tNŢĂ s. f. Străduinţă, hărnicie, zel. Prin, neguri imi trag brazdă cu vechea sirguinţă. macedonski, O. I 224. începu să se pregătească cu sirguinţă, ca orişice mumă cu dor, la toate cele trebuincioase pentru copii. popescu, B. ii 6. Cu atita sirguinţă au lucrat incit. ■ ■ au făcut o îndestulă sumă de cărămizi. DRAGHICI, R. 84. SÎRGUITfrR, -oăre, sirguitori, -oare, adj. Silitor, harnic, activ. Ai talent, eşti şi sîrguitor, tocmai ce trebuie unui gazetar bun. rebreanu, r. i 210. SÎRJOĂCĂ, sirjoace, s. f. (Regional) Amestec de boabe de grîu şi de secară care se seamănă în unele regiuni. Este un pămînt în care se face foarte bine secara, de aceea şi grîul cel mai mult din această plasă este amestecat cu secară, este aceea ce numesc. . . romînii de dincolo de Milcov sîr-joacă. i. ionescu, m. 335. SÎRMĂCI, sîrmaciy s. m. (Învechit) Surlaş. După aceştia venea breasla spătăreascăf alcătuită din lefegii... toboşarul şi... sîrmaciul său. fiumon, Ia cade. SÎI11VIĂN, -Ă adj. v. sărman. SÎRMA, sirme, s. f. I. 1. Fir metalic (de oţel, de aramă, de aluminiu etc.) Bozan s-a urcat sus pe scara de sîrmă, la comanda podului rulant. SAHIA, N. 33. Şi nădejdea de la mine E ca sîrma de subţire; Ca sîrma din bolta veche, Cum o tragi se rupe-n şepte. jarnîk-bÎrseanu, ,D. 238. F i g. Vremea era limpede; de la asfinţit strecura soarele sîrme de aur peste acoperişurile roşii ale pavilioanelor, sadoveanu, o. vi 185. Plouă!. . . Iar pe strada animată ca la cinematograf, Ploaia zu-grăveşte-n aer sîrme lungi de telegraf, topîrceanu, p. 79. <0> Sîrmă ghimpată v. ghimpat. Sîrmă de parchet = sîrma de oţel cu muchii ascuţite, folosită la curăţirea parchetelor. 2. (învechit) Fir de metal preţios. Are să-ţi spuie că poţi trage din straiul ei un fir de sîrmă ori de mătasă. Sadoveanu, z. c. 211. (în metafore şi comparaţii) Mijlocul îl avea încins cu un colan ţesut în fir sîrmă. fiumon, c. 216. 3. (Ban.) Fir de mătase împletit în formă de sfoară; panglică de mătase. Sfîrşindu-se şi această ceremonie... fetele .din Banaty împărţind în două sîrma (panglica) care ... au ţinut-o preste cel mort, se întorc cu toţii spre casă. marian, î. 337. Nime n-o mai jeleşte, Fără Ion cu capul gol, Că doar lui i-a fost mai dor, Şi Jichim cu sîrma neagră, Că doar lui i-a fost mai dragă, hodoş, P. P. 118. II, (Iht.) Plevuşcă. SÎRBlOS, -OÂSA, sîrmoşi, -oase, adj. Care seamănă cu sîrma; aspru; ^ Fox sîrmos = varietate de cîine din rasa fox-terrier, care are părul aspru, cu un aspect caracteristic. SÎRMULÎŢĂ, sîrmuliţe, s. f. I. Diminutiv al Iui sîrmă (1); sîrmă mica, sîrmă subţire. II. (Iht.) Plevuşcă. SÎRMUŞOĂRĂ, sîrmuşoare, s. f. Sîrmuliţă (D- Cum ii învîrtită sîrmuşoara asta, aşa să se învîrtească mintea şi inima lui. sevastos, N. 5. SÎSÎÎ, sfsîi, vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre gîşte, şerpi etc.; p. e x t. despre oameni) A scoate un sunet asemănător unui « s » prelungit. Femeile sîsîiau ca gîştele, minunîndu-se şi clătinîndu-şi capul, manifestînd astfel şi mai vădit admiraţia pentru cele auzite, ardeleanu, d. 93. Aude: sss!.. . sss/.. . sss!.. . un zgomot cum face gîsca, cînd e cloşcă. . . ; cînd colo, vede pe Vlad, sîsîind amarnic. ŞEZ. v 132. F i g. Vadul îşi murmură cîntul şi foile sîsiie ca şerpoaicele, beniuc, v. 99. + (Despre lemne) A produce un sunet şuierător cînd ard (din cauza apei pe care o degajează, fiind prea verzi); a fîsîi. 2. A vorbi defectuos, deformînd unele sunete, pronun-ţînd « s s> în loc de « ş f>. SÎSÎIĂC, sîsîiace, s. n. Un fel de hambar pentru păstrarea cerealelor, în special a porumbului, construit SÎSÎIRE — 147 — SLAV din scînduri sau din nuiele împletite. Sîsiiac pentru păpuşoi, Hambare pentru griu şi cite alte lucruri de gospodărie, jăcute de mina lui Chirică, cit ai bate din palme! Creangă, p. 153. SÎSÎÎRE, sisiiri, s. f. Sîsîit1. Giştele lăţoase. .. claponii . ■ . raţele... se năpusteau de toate părţile, se înghesuiau. Sislirile. . . tulburară liniştea vecinătăţii. MACE-donski, o. m 49. SÎSÎÎT1 s. n. Faptul de a s î s î i; sunetul caracteristic de as» prelungit, pe care îl scoate gîsca, şarpele şialte animale; p. e x t. orice sunet asemănător. Din sîsîitid vorbelor lui, Glonţ nu auzea decît frinturi îndepărtate. MTIIAI.E, O. 53. SÎSÎÎT2, -Ă, sisîiţi, -te, adj. (Despre oameni) Care sîsîie. (Adverbial) Vorbeşte peltic şi sîsîit. caraGialE, o. i 164. SÎSÎITTÎRĂ, sîsiituri, s. f. Zgomot asemănător sunetului scos de şerpi, gîşte etc.; sîsîit. Sunet rezultat din rostirea repetată şi prelungită a sunetului «s» (cu scopul (Îe a obţine linişte). Freamăt neîncetat şi sîsiituri, în vreme ce pe scenă domni in fracuri discutau, dumitriu, b. F. 160. SLAB, -A, slabi, -e, adj. (Despre oameni şi animale sau despre părţi ale corpului lor, în opoziţie cu gras) 1. Care nu are un strat de grăsime sub piele, uscat; uscăţiv. în ■ vacanţa cea mare, după ce isprăvise clasa a şasea, Radu s-a întors acasă mai slab. vr.AiiuŢĂ, o. a. i 88. O umbră de om, un bătrîn. . . slab şi pipernicit şi cocoşat, de parcă minca numai vinerea, ispirescu, l. 101. Iarna pe pîrtie, caii de poştie mici şi slabi ca nişte pisici, zburau cu trăsura după ei cu o iuţeală de douăzeci şi cinci de kilometri pe oră. ghica, s. A. 40. Vine dorul despre seară. . . Şi-mi grăieşte fi ntă-ntreabă De ce sînt cu faţa slabă? alecsandri, p. p. 300. E x p r. Slab de-1 suflă (sau bate) vîntui sau slab dc-i numeri coastele = foarte slab. Iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal gre-bănos... şi slab, de-inumărai coastele. CREANGĂ, P. 194. -4-(Despre carne) Fără grăsime, macră. 2. (Despre fiinţe, în opoziţie cu puternic, tare) Cu puteri reduse, lipsit de forţă fizică, de rezistenţă. Cine poartă arme să se împotrivească. . . Cei slabi, bătrînii, Jemeile, copiii să se ridice la munte, sadoveanu, o. i 529. El e flămtnd şi e-nsetat Şi-i slab, că e bătrîn. COŞBUC, p. I 227. Aşa de slab. . . era. . . bietul om, că vedeam că Jără ajutor nu s-ar mai fi putut întoarce acasă, russo, o. 51. (Despre organe ale corpului, facultăţi intelectuale etc.) Care e debil, care nu funcţionează normal, care nu-şi îndeplineşte bine funcţia. Memorie slabă. <=3 Bunica vedea în el un fel de neom, un băieţandru cu mintea slabă, care se ţinea de fustele ei şi nu-i ieşea din cuvint. stan cu, D. 6. Bătrînul s-a-nălţat apoi Spre deal ca un copil privind. ■ ■ Bieţi ochii, slabi şi numai doi, Puţine zări cuprind! coşbuc, P. I 232. -O Expr. Slab do minte = căruia îi lipseşte puterea de judecată, de înţelegere. Era odată o babă care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte, creangă, p. 3. 4f (Despre oameni şi despre sufletul, caracterul lor) Lipsit de vigoare, de energie morală. Mircea e slab. Nu pleacă, pentru că n-are curaj, demetrius, c. 38. A fost slab, laş, fără voinţă. ylahuŢă, o. a. iii 43, Cugetări amare! duceţi negrul zbor Sufletelor slabe ce s-abat de dor. bountineantj, o. 127. Expr. Slab de îiro Fi g. Adevărata plăcere o aflam in vorbă, în taifasul ce îmbrăţişa numai lucruri frumoase: călătoriile, artele, literele, istoria — istoria mai ales — plutind in seninătatea slăvilor academice. M. I. CARA-Giale, c. 24. E x p r. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) v. ridica (HI 3). (Rar) A ridica casa în Slavă = a face zgomot, tărăboi, zarvă mare. Cînd mama nu mai putea de obosită, şi se lăsa cîte oleacă ziua să se odihnească, noi băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slavă. CREANGĂ, A. 37. 8. (Bis.; învechit şi arhaizant, ca atribut al divinităţii) Măreţie, strălucire, splendoare. Care cu multă frică stau înaintea slavei domnului. TEODORESCU, P. P. 389. 4. (învechit, cu valoare de prepoziţie, construit cu dativul) Graţie, datorită, mulţumită. Mîna omului, slavă experienţei practice, săpa un puţ în tărîmul sub care se afla mina de sare. BOUNTINEANU, O. 432. Slavă bunătăţilor domnului Tiso. . . am făcut un norocit drum. KOGĂL-niceanu, s. 16. SLĂYIC, -Ă, slavici, -e, adj. (învechit) Slav. Limbi slavice. SLATtSM, slavisme, s. n. Cuvînt, expresie sau construcţie împrumutată în limba romînă dintr-o limbă slavă. SLAYÎST, -Ă, slavişti, -ste, s. m. şi f. Specialist în slavistică. SLAVISTICĂ s. f. Totalitatea disciplinelor care studiază limba, literatura, cultura* istoria şi Mul de viaţă al popoarelor slave. SLAVO FÎL, -Ă, sîavofiliy -e, adj. (Despre persoane) Care are simpatie deosebită pentru popoarele slave, pentru cultura şi civilizaţia lor; care este partizan al apropierii culturale şi politice de popoarele şi statele slave. SLAYfe1, -Ă, slavoni, -e, adj. Propriu slavonilor, al slavonilor. în privinţa proprietăţii funciare am făcut împrumuturi de la legile slavone. KOGĂLNICEANU, S. A. 144. Limba slavonă (şi substantivat, f.) — limba slavă bisericească şi literară care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia şi Bulgaria din vechea slavă bisericească (a scrierilor lui Metodiu şi Chirii). Cu ajutorul lui Petru Movilă s-au înfiinţat şi în Ţara Romînească primele şcoli în limba slavonă. ■ SCÎnteta, 1954, nr. 2872. Sara, stătea pînă tirziu lingă Constantin-vodă. . . şi-i cetea «Istoriile celor vechi» ori îi tălmăcea din slavonă sfînta scriptură, IORGA, I,. I 303. ^ (Despre caractere grafice) Chirilic. Pe citeva cruci se mai citeau nume cu litere latine. Pe cele mai multe şi mai vechi, literele slavone nu mai spuneau nimic înţeles. C. PETRESCU, R. DR. 215. SLAVON2, -Ă, slavoni, -e, s. m. şi f. (învechit) Slav. Aceştia au fost « vecini». . . celor ce au avut moşiile lor. . . după sistemul slavonilor, kogălniceanu, s. a. Î44. SLAVONÎSC, -EÂSCĂ, slavoneşti, adj. Slavon1. SLAVONÎŞTE adv. în limba slavonă. SLAVONICÎSC, -EÂSCĂ, slavoniceşti, adj. (învechit,, rar) Slavon. Limba slavonicească. russo, s. 71. SLAVONÎE s. f. (învechit, în exp r.) Pe slavonie = în limba slavonă. Să scrie în limba romînească. . . sau pe slavonie. RUSSO, S. 91. SLAVONÎSM, (1) slavonisme, s. n. 1. (Lingv.) Element de origine slavă, pătruns în limba romînă. Slavonismele.. . sînt justificate prin uz. ierâileanu, sp. cr. 211. 2. Influenţă slavonă asupra limbii, literaturii, culturii unui popor. Politica celor din Turcia este să se aibă bine cu sultanul, ca să scape de slavonism. GHICA, A. 87. S1.AV0SL0VÎ, slavoslovesc, vb. IV. Tranz. (în limbaj bisericesc) A aduce laudă lui dumnezeu, a-1 proslăvi, a-1 preamări. (A b s o 1.) Aţinteşte urechile inimii tale şi-i vei auzi [pe îngeri] slavoslovind. GAIACTION, o. I 319. SLĂBĂCIÎJNE s. f. v. slăbiciune. SLĂBĂiNOÂGĂ, slăbănoage, s. f. (Bot.) Slăbănog1. SLĂBĂNOG1 s. m. Plantă erbacee cu tulpina şi frunzele fragile şi transparente, cu florile galbene şi cu fructe care se deschid prin explozie; creşte prin pădurile umede şi umbroase de la munte şi se foloseşte în medicină (Impatiens nolitangere). SLĂBĂNOG2, -OÂGĂ, slăbănogi, -oage9 adj. (Despre fiinţe) 1. Slab la trup; uscăţiv. Omul, ■ocoşat pe capră, atinse spinarea udă şi slăbănoagă a calului din dreapta. dumitriu, N. 80. Un furier slăbănog şi un majur cărunt desfăceau o ladă cu registre, camilar, n. i 78. Sida o cheamă pe nevasta lui Minică şi cam pînă la brîu ii ajunge bărbatului cu creştetul. E o femeie slăbănoagă. STANCU, D. 86. (Substantivat, adesea precedînd un substantiv sau un pronume pe care îl determină şi de care e legat prin prep. « de ») Dacă fabrica aceasta ar fi a muncitorilor, dacă ea ar fi organizată după legi proletare, slăbănogul acesta de Bozan ar înnebuni şi lustrul bielei lui ar întrece soarele, sahia, n. 31. 2. Lipsit de putere, de vlaga; debil, slab. Era cam slăbănog, dar în ochii voştri se-nfăţişa viteaz. PAS, z. I 103. Se legăna în mers ca o trestie bolnăvicioasă, fără vlagă, slăbănoagă. rebreanu, I. 54. Părintele Ghermănuţă, cu înseşi slăbănoagele şi muritoarele sale mîini îşi clădise chilia, hogaş, m. n. 136. Să-mi lucrez racla cu mîna mea astă slăbănoagă şi să mă aşez singurel într-însa. CREANGĂ, p. 319. + Slab de minte. Poate că-i căzuse scump bunicii nenea Dumitrache, fiindcă era slăbănog, prostovan. STANCU, d. 6. 3. (învechit) Infirm, olog, paralizat. SLABANOGÎ, slăbănogesc, vb. IV. I n t r a n z. şi refl. A-şi pierde puterea, vigoarea, tăria ; a slăbi. Trupul i se slăbănogise de atîta nevoinţă. STĂNOIU, c. I. 168. Trupul... slăbănogind, astîmpăr nu găseşte. VĂCĂRESCU, P. 421. SLĂBĂNOGIT — 149 — SLĂBIT SLĂI5ĂN0 GÎT, -Ă, slăbănogiţi, -te, adj. (Despre fiinţe sau despre părţi ale corpului lor) Devenit slăbănog; lipsit de putere fizică sau morală, slăbit, istovit. Nu cer adăpost decit pentru o noapte, ca să-mi odihnesc slăbănogitele picioare. Gane, n. ii 79. Cu greu îşi mai poate urni... trupul său slăbănogii, hogaş, de. n 113. Zăvorăşte-ţi porţile Şi-ndoieşte-ţi strejile Că e roşul odihnit şi Corbea slăbănogii. TEODORESCU, P. P. 535. -4-(Despre glas, sunete) Lipsit de intensitate, stins. Un glas slăbănogii ii zise: Bine ai venit. ISPIRESCU, L. 10. SLĂJîĂTCmĂ, slăbături, s. f. (Adesea precedă un substantiv sau un pronume >pe care îl determină şi de care este legat prin prep. o de ») Om (sau animal) foarte slab. Slăbătura cea de cal iar se răpede şi apucă o gură de jăratic. creangX, p. 195. SLABÎ, slăbesc, vb. IV. 1. I n t r a n z. (Despre fiinţe, în opoziţie cu îngraş a) A pierde din greutate, a scădea în greutate; a deveni (mai) slab. Slăbisem şi-mi era teamă acum să nu ajle că am slăbit din cauza ei. CAM1I, PETRESCU, u. N. 135. Era palid şi grozav de abătut — pentru prima oară observasem cit de tare slăbise. vijAHUŢX, o. a. 362. Băgă de seamă că fie-sa cea mică din ce in ce slăbea şi se posomora. ISPIRESCU, L. 52. Dar ce-ai slăbit aşa, Vidtnă? creangX, p. 314. 2. Intranz. (Despre fiinţe şi despre puterile lor) A pierde din forţă, din rezistenţă. Unchiul Filoftei, care era tare ca un taur. . . slăbeşte şi el. DUJIITRIU, p. F. 25. Să nu uiţi să mininci şi tu, ca să nu-ţi slăbească puterile, sado-veanu, B. 93. De la o vreme incep a-i slăbi puterile şi cuprins de ameţeală, pe loc cade jos. creangX, p. 215. Să cintăm una de jale, De-al măicuţii greu doruţ Şi de dorul de tăicuţ, Că de cind ne-a cătănit, Tare-or fi imbă-trinit Şi tare or fi slăbit, jarnîk-bîrseanu, d. 310. <$• (Urmat de determinări indicînd partea corpului lipsită de forţă) Au fost slăbit de picioare intr-atita, cit nu mai putea să meargă, sbiera, P. 74. (Despre părţi ale corpului, despre facultăţi) A nu mai funcţiona normal, a nu-şi mai îndeplini bine funcţia. Simţea cum ii slăbesc genunchii. BART, e. 253. La un neguţător mare Cărui• vederea-i slăbise Fără tiici o invitare Un doctor vestit venise. alexandrescu, M. 373. + T r a n z. (Despre facultăţi fizice şi intelectuale) A părăsi pe cineva, a înceta să mai funcţioneze (bine). Se văieta c-au slăbit-o vederile şi puterile. C. PETRESCU, R. DR. 240. + (Despre abstracte) A pierde din tărie, din intensitate; a diminua. Şi nădejdea şi curajul pe care le avusese, acuma-i slăbiseră. Sadoveanu, o. vil 45. îi slăbi pofta de muncă, parcă n-ar mai avea pentru cine să se ostenească, rebreanu, I. 57. + (Despre acţiuni) A pierde din intensitate, a încetini ritmul. Lucrul in port slăbise. BART, e. 283. Ea privind pe cel rămas Nencetat in ochi îl ţine: Şi văzînd că-n urniă-i vine, Tot mai mult slăbeşte-11 pas. coşbuc, P. i 184. [Oltule] slăbeşte-ţi virtejele, Să-ţi văd pietricelele. ALECSANDRI, P. P. 284. 8. T r a n z. (Mai ales cu privire la obiecte) A face să fie mai puţin strîns, mai puţin încordat, a da drumul din strînsoare ; a lăsa, a slobozi. Tu, Harap-Alb. . ■ sabia să n-o slăbeşti din mină. creangă, p. 225. Ea pinza o slăbeşte muţind slobozitorul Pe sul, apoi o stringe ş-o prinde cu-zăvorul, beldiceanu, p. 68. Pluguleţ... Eu de coame te luai, De cind n-aveam şapte ai (= ani), Şi de-atunci nu te-am slăbit Decit iama cind e frig. ŞEz. v 89. La bani turcii năvălea.. ■ Dar pe Badiul nu-l slăbea! alecsandri, p. P. 125. (Re fl.) Cum numai aţipise, i se slăbi căpăstrul din mină şi-atunci iapa babei s-a cam mai dus. sbiera, i*. 59. <$> E x p r. A uu sliibi po cincvn = a nu lăsa pe cineva în pace, a nu da cuiva răgaz, a umr.ări de aproape, a ţine din scurt. Artemic. . . vru să treacă inainte. Dar oamenii nu-l slăbiră. stXnoiu, c. i. 18. Nu-l mai slăbea o tuse uscată ce-i sfărîma pieptul. vi.aiiuţA, o. a. 122. îl apuca [pe taur] de coarne, încăleca pe dinsul şi nu-l slăbi pină tiu mi-l domestici. ISPIRESCU, U. 45. Dorul nu mă slăbeşte, conachi, p. 113. A nu sliibi (pe cineva)1 din .. • = a supraveghea, a urmări (pe cineva) cu ajutorul a.. . Să nu slăbiţi din ochi nici o clipă casa de dincolo. CAUNESCTJ, E. O. 11 210. Doctorul Barbă-Roşie nti-l slăbea pe Neagu din ochi. BART, e. 218. Dete prin foc şi prin apă, şi după dînşii! tot după dînşii, şi din goană nu-i slăbea, ispirescu, l. 194. Hărsita de mătuşa nu mă slăbea din fugă. creangX, A. 49. Cărţile să le dăm iV mini de oameni zdraveni, care să nu-i slăbească din vedere. odobescu, s. i S3. A nu slăbi (pe cineva) cu... = a plictisi (pe cineva) cu. . a stărui prea insistent pe lîngă cineva. Badea. . ■ l-a poftit să-l slăbească cu dragostea. Galaction, o. i 143. Cu-a mea dragoste-nfocată nici că te-oi slăbi. ALECSANDRI, T. 512. Nu-i slăbeau cu între-batu, pină ce. ■ . ilscoase din sărite. ŞEZ. I 247. Refl. (Despre sisteme tehnice) A deveni mai puţin rezistent; a se şubrezi. SLĂBICIUNE, slăbiciuni, s. f. 1. Faptul de a fi slab (1), lipsit de grăsime. Jf- Stare (temporară sau permanentă) de debilitate, istovire, sfîrşeală (cauzată de boală, de bătrîneţe etc.); lipsă de forţă fizică. Bolnava spune că i-a venit o slăbiciune şi a căzut jos fără să-şi fi pierdut cunoştinţa, pariion, o. a. i 270. Da’ cum muri frate-tu, mă, că ieri era mai bine? — L-a apucat o slăbiciune azi dimineaţă, răspunse băieţandrtd. DUIIITRIU, N. 90. Radu avea o slăbiciune simţită in tot corpul. vlahuţX, o. A, i 104. ^ (La pi., rar) Infirmităţi, suferinţe fizice. Rămaseră numai aceşti doi copii mai mici. . . credeam baremi că de aceşti doi voi avea parte la slăbiciunile şi bătrineţele mele. RETEGANUI,, P. IV 65. 2. Lipsă de energie, de fermitate. Supremul înţeles al acestui ceas din urmă îi năvăli în creier şi ceea ce se nărui din el fură păcatul şi slăbiciunea. Galaction, o. I 202. Orice clipă de slăbiciune, orice ezitare, orice lipsă de energie n-ar face decit să încurajeze în rele. REBREANU, R. II 14. Se despreţuiesc, pentru că in slăbiciunea lor tac şi nu cutează a protesta. nEGruzzi, s. i 243. 3. (Mai ales la pl., determinat prin * omeneşti ») Defect, scădere. îşi netezi barba cu un surîs indulgent faţă de toate slăbiciunile omeneşti, c. petrescu, a. 447. Slăbiciunile omeneşti fiind aceleaşi peste tot locul, izbinda acestor şarlatani întîmpină mult mai puţine greutăţi. vlahuţX, o. a. 210. Domnitorii au slăbiciunile lor, ca şi ceilalţi oameni, negruzzi, s. i 185. 4. Pornire, înclinaţie (pentru cineva sau ceva), afecţiune ; pasiune. Mirel Pascu n-a avut niciodată o slăbiciune deosebită pentru amintirile din copilărie, gat,an, Z. R. 9. Pentru Stroe Vardaru avea o veche şi inexplicabilă slăbiciune, c. petrescu, A. R. 25. Viaţa şi slăbiciunea lui, unica odraslă — băiatul — vorbă înaintea căreia amuţea dus pe ginduri, de-ţi făcea milă. bassarabescu, v. 37. 5. (Rar) Lipsă de valoare, de talent, de capacitatc, de pregătire. Cu toată slăbiciunea actorilor de strînsură. negruzzi, s. i 341. — .Variantă: (regional) slubăctune (creangX, a. 12, russo, s. 7) s. f. SLĂ15ÎE, slăbii, s. f. (învechit şi arhaizant) Slăbiciune (1). Acest Basarab Laiotă era ajuns la bătrî-veţă şi slăbie, totuşi pofta stăpînirii stăruia in el neînduplecată. sadoveanu, F. J. 386. Şi-i era necaz De slăbia de-astăzi, ca de-o făcătură, coşbuc, p. I 252. Cui ii plac bătrineţele şi slăbia? marian, o. I 52. Cind cineva e bolnav. . . are vărsături şi o slăbie in tot trupul. ŞEZ. l 15. SLĂBÎRE, slăbiri, s. f. Faptul de a s 1 ă b i, de a pierde din putere, din forţă. SLĂBÎT, -Ă, slăbiţi, -te, adj. 1. (Despre fiinţe şi despre părţi ale corpului lor) Care a pierdut din grăsime, din greutate, care a devenit slab. Eleonora era foarte slăbită, devenise plăpîndă ca o flacără, pe care o poţi i SLĂBUŢ — 150 — SLEI stinge intre două degete, dumitriu, n. 132. Pe faţa lui slăbită, durerea lăsase spaimă. SADOVEANU, O. I 435. 2. (Despre fiinţe) Lipsit de putere, de energie; istovit. Bolnava anunţă că se simte slăbită cu totul. C. PETRESCU, C. V. 171. -f- (Despre organe ale corpului, facultăţi ale omului etc.) Care nu-şi mai îndeplineşte bine funcţia, atins de o infirmitate, debilitat. Avea vederea slăbită de tot, nu putea citi. C. PETRESCU, î. II 95. Un fel de foc nestins ii cutreieră. . . toţi muşchii şi toate vinele lui cele slăbite. EMINESCU, N. 10. SIjĂJîtJŢ, -Ă, slăbuţi, -e, adj. Diminutiv al lui slab. 1. v. slab (11. B cam slăbuţ, tare negricios, cu ochi mari şi căpşorul lunguieţ. Camii, PETRESCU, o. I 11. Dan, slăbuţ, sfiicios cu lumea, pururea ginditor, contemplativ, figură şi temperament de artist, vi*aîtuţă, o. A. 263. Plimbă-mi-se, plimbă Două tinerele, Două cumnăţele. Una mi-este grasă. . . Alta mai slăbuţă. TEODORESCU, p. p. 328. 2. v. slab (3)* Venind astfel zilnic în casă, Mari-oara i-a mărturisit că se simte slăbuţă la limba romînă şi ar avea nevoie de o meditaţie serioasă, rebreanu, r. i 24. Schiller este... în « Tîlharii & un slăbuţ dramaturg. CARAGIALE, N. F. 8. 3. (Despre îmbrăcăminte) Sărăcăcios. (Adverbial) Nu s-ar fi prăpădit el de grija gazdelor, dacă nu s-ar fi sfiit să meargă cu Iuga la vreun restaurant mare, îmbrăcat slăbuţ cum era. rebreanu, r. i 22. SLĂDĂRÎE, slădării, s. f. (Cu sens colectiv) Construcţii, clădiri special amenajate, în care se prepară sladul. Aceste lucrări cer o dispoziţiune particulară de construcţiuni, cunoscute sub numirea de slădărie. I. 10-NESCU, D. 253. SLĂNÎNĂ s. f. Strat de grăsime între pielea şi carnea porcului; parte, bucată din grăsimea porcului, întrebuinţată ca aliment. Porcul său din ogradă este mai gr,as, dcoarcce stă slănina pe dinsul de o palmă. ISPIRESCU, L. 176. Ce le pasă: lemne la trunchi sînt, slănină şi făină (n pod este deavolna; brînză in putină de asemenea. CREANGĂ, A. 38. O bucată de pine, pe care este puţintică slănină, negruzzi, s. iii 204. <ţ>Expr. (Familiar) Cu un oclii la slănină şi cu altul la făină v. ochi1 (I 1). Şl cu curccliiul uns şi cu slănina-n pod, se spune despre cei care vor să aibă de toate, fără să sacrifice nimic. SLANINtJŢĂ s. f. Diminutiv al Iui slănină. SLĂVI, slăvesc, vb. IV. Tranz. 1. A preamări, a lăuda, a glorifica, a ridica în slavă pentru merite deosebite. Pretutindeni popoarele Uniunii slăvesc pe poetul libertăţii, Puşkin. SADOVEANU, E. 205. Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormintare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare. . . Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel. Nu slăvindu-te pe tine. . ■ lustruindu-se pe el, Sub a numelui tău umbră. EMINESCU, o. 1134. Te slăvesc, o! si ferice, sfintă zi de libertate. ALECSANDRI, o. 74. (Poetic) Paserile slăveau în desişuri mîndreţa sfîrşitului de primăvară şi duioşia sfîrşitului zilei, sadoveanu o. I 104. 2. (învechit) A adora, a iubi. Ei, de vreme ce ai să-mi fii soţior. . . fă-mi puţintică curte... Spune-nti că mă iubeşti, că mă slăveşti. ■ ■ că eşti fericit. . ■ / alecsandri, T. 1210. Netăgăduit este că eu slăvesc pe toate femeile tinere şi cinstesc pe bătrîne în amintirea trecutei lor frumuseţi. NEGRUZZI, s. I 38. Mă aflam într-o grădină Cu frumoasa ce slăvesc. VÂCĂRESCU, P. 169. SLĂVINĂ, slăvini, s. f. (Regional) Canea. Poruncea să fie scos din pivniţă vasul de ţuică, spre a i se da cep şi a se înfunda in el o slăvină nouă. macedonski, o. m 135. SLĂVÎRE, slăviri, s. f. Faptul de a slăvi; preamărire, laudi, glorificare; adorare. SLĂVIT, -Ă, slăviţi, -te, adj. 1. Ridicat în slavă pentru merite deosebite; preamărit, lăudat, glorificat. Jupinesele din Ţara de Sus, dintre care nu lipsea nici una, arătau frumuseţi care de care mai slăvite — unele slăvite cu treizeci de ani in urmă, altele slăvite în vremea de faţă. sadoveanu, f. J. 387. Puţin mai este şi ai să ajungi împărat care n-a mai stat altul pe faţa pămintului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic. creangă, p. 191. (Poetic) împărat slăvit e codrul, Neamuri mii ii cresc sub poale, Toate înflorind din mila Codrului, măriei-sale! eminescu, o. I 100. <$> (Ca formulă de reverenţă) Slăvile stăpîne, a zis el, plăcută e făgăduinţa dascălului; ar trebui poate să-i îngăduim vreme mai îndelungată. SADOVEANU, D. P. 18. 2. Vestit, renumit; celebru, ilustru. Am schimbat scaunul împărăţiei mele, clădind curţile acestea nouă de la Babahan. Cei mai slăviţi meşteri le-au împodobit şi le-au zugrăvit, sadoveanu, D. P. 8. Din toţi marinarii din împrejurimi era slăvit pentru ochi, vedea la o depărtare de necrezut, contemporanul, iv 46. (Ironic) Şcoala s-a umplut de băieţi doriţi de învăţătură, între care eram şi eu, cel mai bun de hîrjoană şi slăvit de leneş, creangă, a. 75. SLĂVITORj -OARE, slăvitori, -oare, adj. (Rar) Care slăveşte, preamăreşte, ridică în slavă. (Substantivat) Depărtă pe toţi ceilalţi ai sei slăvitori. negruzzi, s. i 25. SL&VOĂCĂ s. f. (Iht.) Zglăvoacă. SLEl, sleiesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre substanţe grase) A se închega, a se solidifica (prin răcire). O picătură fierbinte de stearină se varsă din luminare şi i se sleieşte pe mînă. vi^ahuţă, o. A. m 94. + (Despre apă şi alte lichide) A îngheţa. Şi a plecat pe pîrtea Ierusalimului, Care pe deasupra se topea, Pe dedesupt se sleia, pamfile, S. T. 20. S-a lăsat un pui de ger de crăpau pietrele, iar marea se sleise pe lîngă mal. contemporanul, vij 116. (F i g.) O frică fantastică i-a închipuit nişte năluciri fioroase. Sărmana fată simţi sîngele sleindu-se în vinele sale. negruzzi, s. i 28. Tranz, în miezul iernii, cînd vîntul spulberă şi sleieşte tot, cînd focul vesel e odorul cel mai preţuit; • • moş Toader umbla de dimineaţă, tot umbla cu topond în spate, doar ar găsi ceva de lucru. contemporanui,, V 389. (Fig.) Nu simţeam durere, nici compătimire, Ca piatra eram. O negură ochii îmi painjini, Şi îngheţul morţii inima-mi slei. negruzzi, S. îl 31. 2. T r a n z. A seca o fîntînă (pentru a o curăţa). Mai încolo dete peste un puţ care îi strigă: Fată mare, fată mare! vino de mă sleieşte că ţi-oi da apă rece să te răcoreşti cînd te-i întoarce. Fata slei puţul şi plecă înainte. ISPIRESCU, h. 348. ScoaV deschide porţile şi-nchide averile; Să sleim puţurile, Să spălăm jgheaburile, Sa adăpăm vitele. TEODORESCU, P. P. 672. Refl. (Poetic) îşi scufunda faţa-n pernă şi plîngea pînă ce i se sleiau izvoarele lacrimilor. vi,ahuţă, o. a. i 120. 3. Tranz, A secătui (pe cineva sau ceva) de bani, de averi. Orîndui turci spre a strînge această nouă dajdie care, luînd toate vilele de la cei ce aveau, sleiră ţara şi de vite. BĂLCESCU, O. îl 26. <$> (Complementul indica bunurile secătuite) Sperau să nemerească un tren, ori de nu, să petreacă noaptea pe-acolo, că-şi sleiseră banii şi nu mai aveau decît pentru bitete. rebreanu, r. I 272. F i g. Dar pentru aceasta e nevoie de curaj şi el şi-a sleit tot curajul, c. petrescu, c. v. 136. Manlache nu mai auzea şi nu mai deschidea ochii. Urgia vărsării de sînge îi sleise toată puterea în el. popa, *v. 162. <0- Refl. încet-încef s-au sleit. . . toate mijloacele de hrană ale cetăţii şi a-nceput să bîntuie o foamete cumplită, caragiale, o. iii 195. Mi s-au sleit toate mijloacele şi trăiesc pe datorii, ghica, a. 533. Intranz. (Neobişnuit; despre procese în desfăşurare) A conteni, a sfîrşi. Omului îi era din ce SLEIRE - 151 — SLOBOD in ce mai rău. Durerile din mină nu mai sleiau şi arşiţa ti dogorea obrajii, popă, v. 139. SLEÎRE, sleiri, s. f. Faptul de a (se) s 1 e i; istovire, extenuare, epuizare. S-a băgat argat la Iordache Diman, cind a crescut mai mare, pe mincare şi îmbrăcăminte. . . A plecat, fiindcă bogătanul il muncea pină la sleire, stancu, d. 45. SLEÎT1 s. n. Scoaterea apei dintr-o fîntînă (pentru a o curăţa) ; sleire. El le făcuse in curtea cantonului fintina cu apă bună, le croise o treucă mare şi curată pentru adăpatul vitelor şi tot el avea grijă de sleitul fintinii. popa, v. 96. SLEÎT2, -A, sleiţi, -te, adj. 1. (Despre substanţe grase) închegat, solidificat prin răcire. Cind pe la prînzul cel mare, iacătă-mă-s şi eu de după un dimb cu mincarea sleită, creangă, A. 54. -4- (Despre unele legume, mai ales despre fasole) Făcăluit. + îngheţat. Latura ■ . ■ malului, tinde se bălăceau turme de mascuri in smircuri sleite, c. petrescu, a. R. 7. Crivăţul şuieră şi vijie, izbind in toate părţile stropii sleiţi, slavici, n. ii 3. 2. Istovit, extenuat. Ion umbla acum aproape la pas. Fulgii de gheaţă il loveau in ochi, il orbeau, dar el înainta statornic, clătinindu-se, sleit, dumitriu, n. 218. Gemeau sleiţi, buimaci de loviturile îngrozitoare, popa, v. 269. 3. (Despre fîntîni) Secat de apă (pentru curăţire). SLIM s. n. v. silii. SLIMUÎ, slimuiesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A pune la cale (un plan); a urzi, a întocmi, a făuri. Planul acel cumplit, Ce asupra ţării sale ungurii au slimuit. NEGRUZZI, s. I 117. SLIN, slinuri, s. n. (Regional) Strat de murdărie depus pe pielea nespălată, pe îmbrăcămintea purtată mult şi neîngrijită sau pe obiectele mult întrebuinţate; jeg. Costan văzu lîngă măsuţă un ucenic îndoit de spate, cu faţa ascunsă după cozorocul unei şepci acoperite de slin. camilar, N. II 320. — Variantă: slim (sadoveanu, z. c. 268) s. n. SLINOS, -OÂSĂ, slinoşi, -oase, adj. Plin de slin; jegos, soios. Notarul. . . e tîrgoveţ şi poartă la gît burlan alb, lucios, slinos. STakcu, D. 191. Unul privea în fundul gambetei slinoase, ca şi cum de acolo scotea. toate argumentele. c. petrescu, c. v. 26. Da o concină faci?.. ■ întrebă Vataşa,'luind de pe masă o păreche de cărţi slinoase. dunXheanu, ch. 45. SLIP1, slipuri, s. n. Chiloţi de baie foarte scurţi. SLIP2, slipuri, s. n. Plan înclinat, folosit pentru lansarea hidroavioanelor de pe, sol pe apă. sl6bod, -A, slobozi, -de, adj. (învechit şi popular, în concurenţă cu liber) 1. (Despre oameni) Care are drepturi politice şi cetăţeneşti depline, care se bucură de independenţă individuală şi cetăţenească. Pacea aduce. . . legea care apără pe cel slobod de nedreptate şi nu apasă pe sărman in folosul bogatului, RUSSO, o. 25. <$> (Substantivat) In slobozi şi în robi Acelaşi sînge curge; şi toţi au trup şi oase. negruzzi, s. ii 188. + (Despre state, popoare) Neatîrnat, independent. Numai în republica democratică poate fi poporul slobod şi stăpîn pe sineşi. bXlcescu, O. I 351. + (Despre oraşe) Care se guvernează după legi proprii; autonom. De acolo am trecut prin Francfort pe apa Main, tîrg slobod, mare şi frumos. kogXlniceanu, s. 73. 2. (Despre oameni) Care nu este supus nici unei constrîngeri venite din afară, nici unei restricţii, neîmpiedicat de nimic pentru a acţiona; care are posibilitatea de a acţiona după propria sa voinţă sau dorinţă. Mai staţi, mai aveţi răbdare, Că apoi veţi fi slobode să umblaţi la tîrg şi la horă. dumitriu, n. 193. Se gîndi că Grigore ar putea să revie să mai stea de vorbă, îşi zise apoi că şi-au luat noapte bună, şi deci pînă mîine dimineaţă slobod este să facă ce-i place, rebreaku, r. i 91. <£. E x p r. E Slobod = e permis, e îngăduit. De este slobod aceluia ce umblind prin casele altora să vază şi să gîndească la a sa, slobod au fost şi mie, în toată călătoria ce se cuprinde întru această cărticică, să gîndesc nu la casa, ci la patria mea. GOLESCU, î. 19. Slobod e să beau şi eu. Slobod e pe banul meu. bibicescu, p. p. 222. (Eliptic) Măria-ta, mă duc să-mi văd neamurile la Orhei. — Slobod! grăi domnul ridicînd mîna. sadoveanu, o. vii 25. A nvca mină slobodă = a fi darnic, generos. înălţimei-voastre gînd bun şi mină slobodă ca să ne daţi cit se poate mai multă mincare şi băuturică, zise Setilă! creangX, p. 259. Cu Inima slobodă = neapăsat de gînduri, de griji; liniştit, împăcat, p. ext. cu toată inima. Du-te tu în locul metişi slujeşte pe Tudor pină la moarte. . . Mergi cu inima slobodă. galaction, 0.1157. Cind se întoarse... cu inima de tot slobodă ca să-şi ceară ea irttîi iertare şi văzu trandafirii ofiliţi şi urmă de apă la rădăcină, se luă cu mînile de păr. stXnoiu, c. i. 205. Arămînepc voia slobodă (a cuiva sau a ceva) = a rămîne în stăpînirea deplină, a fi la dispoziţia (cuiva sau a ceva). Cît despre mine, ştiu atîta că pierd măsura' timpului de îndată ce rămîn pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatec, hogaş, m. n. 63. -ţ-(Referitor la situaţia civilă) Fără obligaţii faţă de altcineva ; neangajat (prin căsătorie). Se uită prin fereastă inlăuntru şi vede pe nevastă-sa cu un fecior mîndru şi frumos la masă. El îşi socoti: Ian caută mişaua ce face!. . . Ea se socoteşte acuma slobodă. ŞUIERA, p. 229. ■+• Neîmpiedicat, nestîri-jenit, nestingherit. Tiparul la noi nu este încă destul de slobod şi de împrăştiat; noi n-avem încă publicată în limba naţională măcar o istorie universală. KOGXLNICEANU, S. a. 53. (Adverbial) Oştile englezeşti înaintară slobod pe ţărmul Franciei. odobescu, S. i 4. Asupra acestor canaturi sint 360 poduri de piatră boltite, pe supt care trec slobod luntrile. GOLESCU, î. 112. 3. (Despre oameni) Care nu e ţinut la închisoare, care nu e întemniţat. Frunză verde lobodă, Toată lumea-î slobodă, Numai eu stau la-nchisoare Pentru-n frate-al meu mai mare. SEVASTOS, c. 306. F i g. Culmile slobode fără zăvoare, Flutură-n creştete flamuri de soare. DEŞLiu, G, 38. + Care nu e prins, care nu e luat prizonier. Doi-trei să-mi plecaţi, Drum să-i astupaţi, Calea să-i tăiaţi. . . D-o fi vrun drumeţ Prost şi nătăfleţ, O palmă să-i daţi, Drum să-i arătaţi, Slobod să-l lăsaţi, teodo-RESCU, P. P. 493. + (Despre animale) Lăsat în libertate. Cum se văzu [cocoşul] slobod, se repezi spumegînd să se încaiere cu noul său vecin. stXnoiu, c. I. 201. Mihai descă-lecă de pe cal, îi scoate frîul din cap şi-i zice: Du-te acum, sireapul meu; slobod eşti de la mine. ispirescu, îi. v. 52. 4. (Despre oameni şi despre atitudinile, vorbele lor) Care nu ţine seama de regulile bunei-cuviinţe, prea familiar, licenţios. Cu cit era slobozi şi şagalriici cu femeile în adunările lor începute şi sfirşite cu mese mari şi lăutari, cu atît sîntem politicoşi şi rezervaţi cu daniile. RUSSO, s. 20. L o c. a d v. Cu slobozenie = cu sinceritate, cu francheţe. Trebuie să-mi răspundeţi cu toată slobozenia de voiţi sau ba. drăghici, R. 174. 2. Starea unei fiinţe care nu se află în închisoare, care poate dispune liberă de sine. 3. Starea' unui popor care dispune singur de soarta sa; libertate, neatîrnare, independentă. Lumea veche se prăvăleşte şi pe a ei dărîmături slobozenia se înalţă. RUSSO, O. 23. (în personificări) Pe o pajişte verde, slobozenia, copilă bălăioară cu cosiţe lungi şi aurite, se giuca. RUSSO, S. 128. 4. (Adesea în legătură cu verbele «a avea», «a da», * a cere ») Permisiune, îngăduinţă, voie. Oamenii stăpînirii dădură slobozenie de înmormîntare. C. PETRESCU, R. dr. 155. A treia zi n-avu slobozenie să mănînce decit lapte acru şi abia a patra zi puţine legume. STĂNOiu, C. i. 166. A dat slobozenie ca să se poată aşeza romînul orişiunde o găsi că-i mai bine de trăit. SP. popescu, M. G. 73. Odată a mers domnul la pădure şi, părindu-i-se că pădurarul ar fi dat cuiva lemne fără slobozenie domnească, atita l-a bătut, pină ce l-a lăsat mort. reteganul, p. v 45. Pe urmă milostivit... în genunchie de-l vedea, Slobozenie că-i da [să-i toarne vin BadiuluiJ. TEODORESCU, p. p, 547. SLOBOZÎj slobâd, vb. IV. Tranz. (învechit şi popular) 1. A pune în libertate; a elibera. Atunci zimbind împăratul, necazul şi-a risipii Şi, iertînd pe vinovatul, cu daruri l-a slobozit, pann, p. v. ii 14. A elibera dintr-o strînsoare, dintr-o legătură care imobilizează. Turcilor, paginilor, Sloboziţi-mi minele Să-mi ridic cosiţele. bibicescu, P. P. 267. Şi cînd vorba-şi isprăvea, Ştefan-vodă poruncea Şi pe stînga-i slobozea. TEODORESCU, P. p. 524. Fă-ţi o milă şi cu mine Şi-mi dezleagă braţele, Rău mă dor sărmanele. Căpitanul se-mblinzea, Braţele-i le slobozea. alecSandri, p. P. 58. -0- Refl. (Despre obiectul care leagă) în timpul de luptat, Rea ispită s-a-ntîmplat. Lui Ghiţă, care-i păsa Să-şi scape mindruţa sa, Brîul i se slobozea. TEODORESCU, p. P. 632. 2. A permite cuiva să plece, a da voie să se depărteze. Slobozi-mă,maică-n sat, Că de iubit m-am lăsat; Slobozi-mă, maică-n joc, Că zău mă topcsc de foc. Jarnîk-bîrseanu, d. 1S7* Expr. A nu-l slobozi (pe cineva) inima să*.. = a nu se îndura să facă un lucru, a se reţine de la ceva. I se făcu milă de el, însă n-o slobozi inima să-l dezlege, fiindcă ţinea morţiş să se răzbune pe Natalia. STĂNoru, c. I. 200. 3. (Cu sensul reieşind din determinări) A elibera după terminarea serviciului militar; a lăsa la vatră. Mai-marii lui, văzîtjdu-l că şi-a făcut datoria de ostaş, l-au slobozit din oaste. CREANGĂ, p. 297. Căpitane, căpitane, Slobozi-mă din cătane Să mai prind plugul de coarne, HODOŞ, p. p. 223. + A scoate dintr-o slujbă; o concedia. Am trimes la laşi pre vătavul meu. . . ca să-mi aducă nişte schimburi; tot prin el slobod din slujbă pre feciorul meu. KOGĂLNICEANU, S. 222. 4* A permite să intre. Copiii strigară de la fereastră: Aci sintem tată! Şi-i slobozi omul inlăuntru. RETEGANUL, p. I 44. 4. (Cu privire la animale) A lăsa în libertate. Mîine de dimineaţă slobod cireada în luncă şi-o iau razna prin pădure. galacTion, o. I 46. ♦ 5. A da drumul, a lăsa să cadă. Lungiră copilul adine '... şi, înainte de a zvîrli peste el ţerna, unul slobozi asupra lui o floare galbenă de păpădie, camilar, n. i 135. îşi slobozi zîna întreg corpul prin pod în jos şi în urmă capul. RETEGANUL, P. iv 11. + Refl. A coborî, a se lăsa (la pămînt). Cugetind tot astfel pe drum, au dat de trei stejeri foarte înalţi şi s-a suit într-unul din ei şi a vrut să se sloboadă jos şi să-şi facă capătul. SBIERA, p. 192. •+ Refl. (Despre lucruri) A atîrna (în jos, într-o parte). Pârul ei castaniu... se slobozea in unde de matase pe albii ei grumazi, negruzzi, s. I 17. Era încins cu un şal roş cu flori, din care o poală i se slobozea pe coapsa stingă, id. ib. 16. 6. A descărca (o armă de foc), a arunca (săgeţi din arc). Au slobozit puştile în ei. dumitriu, n. 50. Merse drept la camera unde el dormea. . . şi, scoţind un pistol din cingătoare, îl slobozi in el, negruzzi, s. i 21. Turcii îndată ocoliră pre oastea ungurească de toate părţile şi sloboziră săgeţile ca norul. BĂLCESCU, o. l 49. 7. A emite sunete, strigăte. Istratie slobozi un glas de bas profund, în desăvîrşită nepotrivire cu fiinţa lui firavă, sadoveanu, z. C. 9. Slobozi un hohot de rîs azvîrlind arma. NEGRUZZI, s. I 79. Ciobanul slobozi chiote lungi şi cumplite: Hu — hi! — care alungă fiarele. Russo, o. 114. -$*■ A răspîndi, a împrăştia. Carnea... slobozea aburi, umplind odaia cu un miros puternic, v. rom. iulie 1953, 100. Nu se încape. . . pară să nu sloboadă focul cel înăduşit. CONACHI, P. 51. După ce s-au frecat lemnele cîtva în toată puterea, au început a slobozi puţin fum. DRĂGHICI, R. 69. F i g. Codrule, frunză rotundă, Slobozi-mi o ţîr de umbră, Sub tufe să mă umbresc, jarnîk-bîrseanu, d. 376. — Prez. ind. şi: slobozesc (STANCU, D. 158), conj. prez. pers. 3 şi: să sloboade (sadoveanu, F. J. 542, BĂLCESCU, O. I 72), imper. pers. 2 sg. sloboade şi slobozi. SLOBOZÎE, slobozii, s. f. (Ist.) Sat de colonişti (băştinaşi sau străini), care se bucurau pe un timp oarecare de scutire de dări sau de prestaţie. în curs de o sută cincizeci ani, slobozia lui Dragoş.. . sporeşte de înminunează pre istoric, se face stat. negruzzi, s. I 273. Biserica... este a sloboziei franţuzeşti, care au venit aice sînt acum 150 ani. kogălniceanu, s. 89. Frunză verde iasomie, Sui în deal la slobozie Să vezi casele pustie, sevastos, C. 277. SLOBOZÎRE s. f. Acţiunea de a slobozi. SLOBOZITOR, slobozitoare, s. n. Piesă a războiului de ţesut, constituită dintr-un băţ lung care fixează sulul de dinapoi şi care permite (cînd este înlăturat) desfăşurarea urzelii de pe sul. Cu ajutorul slobozit or ului. . . te-au întins in stative. CREANGĂ, la CADE. SLODÎJN s. m. v. şlădun. SLOG, sloguri, s. n. (Regional) Linie de demarcaţie între două moşii; hotar. Şi ieşii in deal la slog. HODOŞ, p. P. 144. SLO GÂN, sloganuri, s. n. (Adesea peiorativ) Formulă care rezumă în mod lapidar o teorie sau o problemă Ia ordinea zilei (şi care revine ca un refren în vorbirea sau în scrierile curente). Vechiul slogan al politicii imperialiste britanice: < Africa a africanilor * se întoarce azi împotriva celor ce l-au lansat. CONTEMPORANUL, S. n, 1949, nr. 126, 2/1. SLOI — 153 — SLUGĂ cuvinte scrise; text. Frunză verde rumpere-aş, Pe genunchi pune-o-aş> Slovă neagră scriere-aş, La mxndra trimite-o-aş. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 129. 2. Scrisul cuiva (cu caracteristicile lui după care poate fi identificat). După ce a scris, a semnat cu mina dumnealui, împodobindu^i slova cu bogate ţi năstrxişnice cirlige. galak, z. R. 52. Al ticăloşiile! nu e slova ta? NEGRTJZZI, S. I 22. 3. Ştiinţă de carte; învăţătură. La isbînda cercetărilor, partea cea mai înseninată o datoreşte unui prietin de ţară, modest răzăş cu iubire de slovă şi de trecut. C. PETRESCU, R. DR. 45. SLOVEAN, -A, sloveni, -e, s. rn. şi f. Persoană facînd parte din populaţia de bază a Sloveniei (în Iugoslavia). SL0YENÎ1ŞTE adv. în felul slovenilor, ca slovenii, în limba slovenilor. Vorbeşte sloveneşte. (învechit) Slavoneşte. Alături ardea o făclie de ceară galbină şi un biet călugăr bogonisea pe sloveneşte, dar cu glas slab, rugile agoniei. ODOBESCU, s. I 66. SLOVENI,' slovenesc, vb. IV. T r a n z. (învechit ş arhaizant) A citi greu, pronunţînd literă cu literă sau silabă cu silabă ; a silabisi. Scvastian ■ . . invaţă să slove-nească buchile şi-t scrie feciorului său de la oraş. contemporanul, s. ii, 1950, nr. 184, 4/3. Pe Anton Pann l-ai slovenit la şase ani. PAS, z. I 26. Aron flăcăul slovenea psaltirea, sadoveanu, o. vn 213. <*> A b s o 1. Cu ochelari pe nas şi slovenind arar, Se bucură bătrinul şi-i fălos Cind îmi citeşte numele-n ziar. beniuc, v. 101. După ce-am prins a sloveni, parcă am altă putere. Camilar, N. II 371. Citea cu glas înalt dintr-o psaltire, Dar în citit cam slovenea, coşbuc, r. II 232. SLOVENÎE s. f. (învechit) Limba slavonă. SLOI, sloiuri, s. n. 1. Bloc mare de gheaţă, care pluteşte în apele curgătoare şi stătătoare înainte ca acestea să fi îngheţat cu totul sau (mai ales) după dezgheţ. Nici un sloi n-a mai rămas pe gîrlă. vlahuţă, p. 70. Mă las in aburirea unui vis uşor, cu ochii duşi pe oastea albă a sloiurilor ce se grămădesc la cotituri, se-nalfă... se pierd departe, de-a lungul sălciilor verzui şi mirositoare. păun-pincio, P. 98. Jar peste mii de sloiuri de valuri repezite O pasăre pluteşte cu aripi ostenite, eminescu, o. i 114. <$■ (Cu o precizare pleonastică) Boala mea nici că s-a duce Pîn’ce tu nu mi-i aduce Mură-albastră şi amară, Sloi de glieaţă-n miez de vară. alECSAndri, p. p. 53. •O E x p r. A ii Sloi (sau sloiuri) (de gheaţă) = a fi îngheţat de frig. Tu eşti sloi, golăneţule. Alţi băieţi au şoşoni şi bocanci. PAS, z. I 66. E sloi copilul, pielea pe obrazu-i a crăpat, Toi trupul lui evînăt şi supt şi, de-ngheţat, Erece ca pămîntul. coşbuc, p. nl91.A-i trece (cuiva) un sloi (sau sloiuri) (de gheaţă) prin inimă (sau prin spinare, mai rar peste obraz) = a-1 trece (pe cineva) fiori reci. A stat năuc, şi-un sloi părea că-i trece peste-obraz. coşbuc, p. i 256. Sînt pierdut, zise Duţu, şi parc-un sloi de gheaţă ii trecu prin inimă, slavici, o. i 330. Omului îi trecea numai fiori reci şi sloiuri de gheaţă prin spinare. Sbiera, p. 228. F i g. Om rece, lipsit de căldură sufletească, nepăsător, necomunicativ. Dulcele meu sloi de gheaţă! tu marmură! tu piatră, tu! eminescu, n. 123. Ce folos că trag acasă, Că n-am nevastă frumoasă, Strîng în braţe sloi de gheaţă. jarnîk-bîrseanu, T>. 183. -f- (Adverbial) F i g. încremenit, nemişcat. Iazul pare că sta sub ea prea luciu şi prea sloi. galact/on, o. i 47. 2. ’J'urţure de gheaţă. Trenul a sosit gîfîind, cu locomotiva înfăşurată in sloiuri, c. PETRESCU, a. 297. — PI. şi: (m.) sloi (bart, e. 330, sandu-ai/dea, u. p. 24). SLOMNÎ, siomnesc, vb. IV. 1. T r a n z. A rosti vorbele cu oarecare greutate; a îngăima. Bolborosi cîteva cuvinte nedesluşite; muşcă in vini cu gingiile albe şi izbuti să slomnească: Nu te uita. . . închide ochii, dela- vrancea, h. t. 42. 2. I n t r a n z. (Despre lumini, culori) A se ivi (încet, cu greutate), a apărea, a se arăta; a miji. în umerii obrajilor slomnea acea roşeaţă veştedă a ofticoşilor. VLAHUŢĂ, N. 150. Departe, dinspre curmătura Olteţului, slomneşte pe poalele cerului lumina albă a zorilor, id., la TDRG. <$>■ (Prin analogie) Un sttrîs ii slomni în ochii săi. dela-VRANCEA, S. 115. SLOMNÎRE, slomntri,s. f. Acţiunea de a slomni. SLON, slonuri, s. n. (Regional) Şopron. Şi-a făcut casă, slonuri, acareturi, tot ce'trebuie la o casă. La CADE. SLOI’S, slopsuri, s. n. Produs petrolier de calitate inferioară, care are nevoie de o nouă prelucrare pentru a putea fi folosit. SLOVÂC1, -A, slovaci, -e, adj. Care aparţine slovacilor, al slovacilor; care este originar din Republica Cehoslovacă. Limba slovacă. SLOVÂC2, -A, slovaci, -e, s. m. şi f. Persoană făcînd parte din populaţia de bază a Slovaciei. Dintr-un grup de slovaci, o armonică îşi amestecă notele răguşite cu cele ascuţite ale unei mandoline, bart, S. m. 34. SLOVĂ, slove, s._ f. (învechit şi popular) 1. Literă (în special chirilică). In picioare, lingă biurou, nu-şi dezlipea ochii de la foaia pe care se înşirau slovele, c. PETRESCU, S. 135. în cimitir zac negre cruci crăpate, Cu slovc-adînci, chirilice, săpate, iosif, r. 24. Uit abecedar cu slove de-un palmac de mari. negruzzi, s. I 7. 4- Literă; alfabet. Eminescu ştia de acasă slova chirilică. cXlinescu, E. 71. Nu prea pot învăţa cu slova astă nouă care-a ieşit. CREANGĂ, A. 87. + (Cu sens colectiv) Ceea ce s-a scris, SLOVENÍRE, sloveniri, s. f. (învechit şi arhaizant) Acţiunea de a sloveni; silabisire. Copiii treceau apoi la descifrarea tăbliţelor. . . care cuprindeau silabe. Dibuirea aceasta era slovenirea. cXlinescu, i. c. 39. SLUGARNIC, -A, slugarnici, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care are o atitudine umilă, josnică, lipsită de demnitate faţă de cei pe care îi slujeşte sau de care depinde ; (despre manifestări ale oamenilor) care decurge dintr-o astfel de atitudine; servil. Purtare slugarnică. <5> (Adverbial) [Comis-rul] îl prinsese de braţ, slugarnic, pe procuror, g. ii. zamfirescu, sf. m. n. ii 229. <)>■ (Substantivat) Nu slugări printre slugarnici; poartă-ţi fruntea sus printre nemernici! macedonski, o. iii 116. 2. (învechit) Care face serviciu de slugă bună; devotat. în loc să-mi dea pace că i-am fost aşa slugarnic, acum mi-a dat 50 de nuiele, heteganul, r. ii 57. SLÚGA, slugi, s. f. I. Persoană (mai ales bărbat) angajată de cineva cu luna sau cu anul, pentru a munci în gospodăria (în casa, în prăvălia) acestuia, fiind retribuită în bani sau în natură. V. servitor, argat, rínda ş. Hotărise să plece slugă unde-o nimeri, cu nevastă cu tot. vornic, p. 20. Slugi începură a umbla cu băuturi răcoritoare. sadoveanu, o. vii 89. Dionis s-a băgat iar slugă la prăvălie. GALACTION, o. I 85. Decit slugă la ciocoi, Mai bine cioban la oi. ant. LIT. pop. i 14. <$> (învechit şi popular, m.) S-au ascuns sub o lespede sub mare, anume numai ca pe bietul slugă să-l piardă. BOTA, P. 87. Dar el te iubeşte oare? 1-a-r.trebat sluga cel prost. PANN, P. V. ii 94. <$■ E x p r. A ajunge slugă la dîrloagă v. d î r 1 o a g ă. 4- F i g. Persoană subordonată alteia şi obligată (din cauza condiţiilor sociale în care se află) să-i execute voinţa. în societatea feudală. . . artistul era în plină alintare, sluga, robul unui papă ori al unui duce. CHERI'A, ST. CR. I 231. 2. F i g. Persoană care reprezintă sau apără orbeşte interesele altuia, în schimbul unor avantaje materiale. Duna, incuviinţînd încă o dată buna rinduială cu care sc t SLUGĂREALĂ — 154 — SLUJBĂ apărau prietenii lui din Paşcani împotriva slugilor stăpî-nirii, a putut povesti mai departe. GAI.AN, z. R. 290. Mie nu-mi prieşte, şi ţării nu-i doresc Un domn, supusă slugă a craiului leşesc. AI.KCSANDIU, T. n 74. 3. (învechit, de obicei întregit prin « dumitale » sau « dumneavoastră ») Formulă de salut sau de răspuns la salut. Cine-a inlîlnit vreodată in calea sa un popă îmbrăcat cu straie sărăcuţe ■ . ■ merglnd cu pas rar, încet şi gînditor, răspunzînd îndesat «sluga dumitale» cui nu-l trecea cu vederea...! CREANGĂ, A. 133. Bună ziua, jupîne... — Sluga d-voastră. contemporanul, iii 821. 4. (învechit) Slujitor înarmat de pe lîngă casa sau din suita unui boier. Banul Mărăcină. ... A plecat în lungă cale Cu ceata slugilor sale Şi cu cincizeci de voinici Adunaţi toţi de pe-aici. alECSAndri, p. n 82. [Andrei] văzu trecînd pe dinainte-i un arap negru, purtînd în mină o coasă grozavă. El întrebă cine are o slugă cu un chip aşa de neplăcut. BĂLCESCU, O. II 392. La capu-i străjuieşte Pandelaş, un grec voinic Cu pistoale sub ilic, Slugă veche şi iubită De stăpînu-i dăruită. ALECSANDRI, p. p. 135. SLUGĂREĂLĂ s. f. Faptul de a slugări. Tu n-ai apucat să deprinzi altă şcoală Decît slugăreala pe la uşa bogatului, deşliu, G. 53. -5> L o c. adj. De slugăreală = bun pentru a deveni slugă. M-a făcut şi m-a crescut, Haz de mine n-a avut; Cînd fusei de slugăreală, M-a fost scos pe uşe-afară. ŞEZ. XII 85. SLUGĂRESC, -EÂSCĂ, slugăreşti, adj. De slugă, al slugilor. Intraţi în casă; unii dintre voi druguiţi ( = sprijiniţi cu drugi) uşa slugărească, grămădiţi pe ea lemne, lăzi, dulapuri şi ce găsiţi. GALACTION, o. I 52. SLUGĂREŞTE adv. în chip josnic, servil, lingu- şitor. Cîţi becheri zgîrciţi nu vor.fi linguşit slugăreşte pe bătrînul monah! odobescu, S. i 423. SLUGĂRI, slugăresc, vb. IV. 1. Intranz. A munci ca slugă la un stăpîn ; a argăţi, a sluji. îşi luaseră lumea în cap de mici, slugăriseră pe la stăpîni.. STancu, d. 6. Se pomenise de mic copil fără părinţi şi slugărise pe la străini, sandu-aldea, u. p. 13. N-o putea uita pe baba la care intrase să slugărească trei ani. CARAGIAI.E, o. in 28. F i g. A fi servil faţă de cineva; a se umili. Această-a noastră ţară nu ştie-a slugări, ALECSANDRI, T. ii 74. 2. Tranz. A servi pe cineva, stînd în preajma lui, executîndu-i cu umilinţă ordinele, împlinindu-i dorinţele. N-ai fost vrednic să-ţi găseşti o nevastă. . . âe-am rămas să te slugăresc eu, femeie bătrînă şi slabă. c. petrescu, R. dr. 20. Nevastă-sa. . . îl slugărea ca o roabă. m. i. caragiale, c. 12. Lăsai mica să mai crească, Pe părinţi să slugărească. ŞEZ. vii 163. SLUGARÎE s. f. 1. Faptul de a slugări; condiţie de slugă; slugărit. M-am săturat de atîta slugărie. dună-reanu, N. 37. L-o trimis cioban la capre. . . numai ca să-şi mîntuiască anul de slugărie. ŞEZ. vii 142. 2. F i g. Lipsă de demnitate, setvilism; slugărnicie. Să-l demoralizeze şi să-l ţie în slugărie. negruzzi, s. I 288. Mînaţi de duhul slugăriei şi al ambiţiei, să nu se lepede cu încetul de naţionalitatea lor. BĂLCESCU,. O. H 296. SLU GĂRÎME s. f. (Cu sens colectiv) Mulţime de slugi; argăţime, slujitorime. Boierul a şi început ci iscodi slugărimea, să afle ce făcuse Manlache. POPA, V. 60. SLUGĂRIT s. n. Faptul de a slugări; slugăreală. S-a gîndit să-şi caute undeva v’un loc de slugărit. ŞEZ. IX 113. SLUGĂRNICÎ, slugărnicesc, vb. IV. Intranz. A slugări; a munci în folosul altuia. [Tata şi mama] să afle că eu, o dată pe săptămînă, slugărnicesc [la învăţător] ? DELAVRANCEA, H. tud. 49. <ţ> Tranz. F i g. E vorba de sărăcia care le alungă să-ţi slugărniceşti viaţa in casele bogate ale parveniţilor. DELAVRANCEA, la CADE, SLUGĂRNICIE, slugărnicii, s. f. 1. Atitudine de linguşire faţă de oamenii de la care se primesc sau se aşteaptă avantaje materiale; servilism, ploconeală. După ce şi-a sleit tot repertoriul... de ochi diilci şi de slugărnicii smerite, cînd vede că nu i se trec, recurge la a doua serie de mijloace, vlahuţă, o. a. 200. 2. (Rar) Faptul de a se servi de slugi. Urăsc slugărnicia. M-am deprins să fiu propriul meu servitor, bart, E. 174. SLtJGER, slugeri, s. m. Dregător în Principate, însărcinat cu aprovizionarea curţii domneşti şi ă armatei (rangul şi atribuţiile variind de la o epocă la alta şi de la un principat la altul); rang, titlu de boierie. Slugerul Tudor, care a ridicat noroadele ţării din obidă. C. PETRESCU, A. r. 191. Stolnici... slugeri... ghica, s. A. 37. Marele sluger era însărcinat cu aprovizionarea armatei de carne şi luminări, bălcescu, o. I 16. Familia Corbeanu. . . s-a stins la 1748, în persoana slugerului Costantin Corbeanu. id. ib. 98. — Accentuat şi: sluger. — Variantă: Sulgcr s. m. SLUGOI, slugoi, s. m. Augmentativ al lui slugă. 1. v. slugă (1). Porţile trosnesc. Ivărele sar. Porţile se deschid. Fug trei-patru slugoi. STANCU, D. 137. Slugoiul, ajutat de două femei, o duse în odaia ei. CARA-gialE, o. I 314. 2. v. slugă (2). Să trezească în sufletul cititorului pentru respectivii slugoi ai sacului cu bani un sentiment de ură. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 164, 2/1. (Adjectival) Care se comportă servil, linguşitor. [Era] slugoi cu domnul Costache şi cîrcotaş cu oamenii ceilalţi. PAS, z. I 151. SLUGULlŢĂ, sluguliţe, s. f. Diminutiv al lui slugă; sluguţă. Şi pe toţi să-i spînzuraţi, Pe Golea să mi-l iertaţi, Să-l punem d-o sluguliţă, Colea-n vale la portiţă, păscu-LESCU, L. P. 274. Ş-au trimes o sluguliţă, Să-i deie puica guriţă. SEVASTOS, c. 112. Şi ei, mări, ce-mi făcea? Slu-guliţele ce-avea, Călăraşii ce-i slujea, Ei la babă-i trimetea. TEODORESCU, P. P. 522. SLUGtJŢĂ, sluguţe, s. f. Sluguliţă. SLUJ s. n. invar. (în e x p r.) A faco (sau a,sta) Sluj = a) (despre cîini) a lua poziţia verticală, cu corpul sprijinit pe partea posterioară şi cu labele de dinainte ridicate în sus. Bubico (făcînd pe bancă sluj frumos, cu toată clătinătura vagonului) — Ham! caragiale, o. ii 268. Samurache stetea sluj, cu o chivără de hîrtie în cap. id. n. s. 50; b) (f i g., despre persoane) a lua o atitudine de linguşire slugarnică, pentru a fi pe placul cuiva, a se ploconi, a face temenele. Ciocoaica de fată, cum îl văzu, începu... să se gudure pe lîngă el, să-i facă sluj ca o căţea leşinată de foame, şez, XII 38. SLUJBĂŞ, -Ă, slujbaşi, -e, s. m. şi f. (Rar Ia feminin) Persoană angajată într-o slujbă (în special publică). V. funcţionar. Slujbaşul scria cu repeziciune ceva, se oprea din cînd în cînd, cetea, ştergea cu condeiul, iar scria şi iar se oprea, sadoveanu, o..viii 42. Cu un gest imperios îndărătnicul şi conservatorul slujbaş făcea oamenilor semn să intre în lan, aşa cum apucase dumnealui din vremuri. ANGHEL, pr. 84. într-o republică, poporul nu ascultă decît de slujbaşii aleşi de dinsul. bălcescu, o. i350. SLÎJJBĂ, slujbe, s. f. 1. îndeletnicire’ de oarecare durată şi limitată la un orar de lucru, pe care cineva o are ca angajat la o întreprindere (de stat sau particulară) şi care este remunerată cu o sumă dinainte fixată; serviciu, funcţie, post. Mxdtă vreme n-am ştiut cu ce se ocupă lînărul. Desigur, îmi ziceam, trebuie să aibă o slujbă foarte bine plătită, căci îl vedeam întotdeauna elegant. «LUJBULIŢĂ — 155 — SLUJITOR1ME "VLABUţX, o. a. 447. Tot aici eşti, Ivane, tot?—Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stinga-mprejur şi puindu-se drept in calea -morţii. Dar unde gîndeai să fiu, cînd asta mi-e slujba? -CREANGĂ, p. 314. D-nu Răzvrătescu îi dat afară din slujbă. ALECSANDRI, T. 269. Cum ! aşa degrabă ne laşi ?... — Slujba o cere. negruzzi, S. i 39. <^> (Urmat de determinări în genitiv arătînd unde sau Ia cine se serveşte) Domnul Bazgu, om vechi în slujba portului, fost sergent in marină, era ştiut că are inimă bună. bart, e. 290. Pînă acum ţ-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot aşa are să-ţi Jie, pînă ce-i ieşi din slujba spinului, creangă, p. 222. •$> Loc. adj. De slujbă = în legătură cu slujba. Am o chestie de slujbă cu tine. dumitriu, n. 116. Expr. A fi, a se pune (sau a pune pe cineva) în slujba cuiva (sau a cera) = a sta, a se pune (sau a pune pe cineva) la dispoziţia, în serviciul unei persoane sau al unei idei, a servi (sau a pune să servească) interesele cuiva. Capitalismul se foloseşte de intelectuali pentru a pune ştiinţa şi cultura în slujba sa. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2041. Vorbea. ■ . de eforturile oamenilor sovietici, puse în slujba patriei şi a păcii. STancu, u.r.s.s. 48. (învechit) A-i îi cuiva de slujbă = a-i fi cuiva de folos-. [Zîna] îi dete un săpun, un pieptene şi o perie, ca să-i fie de slujbă, ispirescu, l. 128. + (Rar) Serviciu militar. Feciorul dascălului Andrei... face slujba milităriei la Piatra, sadoveanu, B. 17. 2. (Astăzi rar) însărcinare, sarcină, atribuţie, misiune. Preamărite împărate! m-ai însărcinat cu o slujbă care abia am suvîrşit-o, fiindu-mi capul în joc. ispirescu, t. 26. Slujba acestuia era să spuie caraghioslîcuri la chef. caragiale, o. iii 162. Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpină; deşi este foarte cu anevoie de mers pînă acolo. creangă, p. 93. [Domnul] îl luă pe lingă sine şi îl întrebuinţă în multe slujbe însemnate. BĂLCESCU, o. I 183. + (învechit, în construcţie cu verbul « a face ») Serviciu făcut cuiva, îndatorire, favoare. Doresc mult de vei putea a le găsi şi îmi vei face o mare slujbă. Ghica, a. 569. Dragă madam Franţ, am să te rog să-mi faci o slujbă, alecsandri, T. 299. Treabă, muncă, lucru. Neavînd altă slujbă, lucra neîncetat, drăghici, R. 154. 3. Serviciu religios. [Preotul] voia, înainte de-a face slujba, să ştie cît i se plăteşte, iar dacă i se plătea puţin, o făcea de mîntuială. pas, z. i 232. Copiii se întoarseră de la biserică, deşi nu se isprăvise slujba, căci li se făcuse foame. ISPIRESCU, L. 271. <$• (însoţit de diverse precizări sau calificative) Era clopotid schitului, care vestea ■ . . ceasul slujbei de sară. hogaş, m. n. 133. Să stea în genunchi la slujba sfinţirii, caragiale, o. iii 90. Cînd sosi Ale-xandru-vodă, sfinta slujbă începuse, negruzzi, S. i 148. De moarte să mă gătesc Şi s-ascult slujba cea mare. alecsandri, p. P. 90. SLUJBULÎŢĂ, slujbuliţe, s. f. Diminutiv al lui slujbă; slujbă neînsemnată, slab retribuită. La ministerul ţării ni se închise uşa. La alte slujbuliţe nici nu e de gindit! bolintineanu, o. 131. Nu pot găsi o slujbu-liţă cît de mică în patria mea. alecsandri, T. i 376. + îndatorire, facere de bine, serviciu. Niciodată n-oi uita Slujbuliţa cea frumoasă Ce-o mi-i face dumneata. haSDEU, R. v. 54. SLUJBUŞOĂKĂ, slujbuşoare, s. f. (Rar) Slujbuliţa. Ideea de o slujbuşoară la Expoziţie nu e rea de loc. cara-CIALE, O. Vil 36. SLUJÎ, slujesc, vb. IV. I n t r a n z. I. (în concurenţă cu servi) 1. A munci ca slugă în gospodăria ■sau în familia cuiva, a fi slugă ; (învechit) a ocupa o funcţie publică (ca dregător) sau a servi în armată (ca oştean). Apoi am rămas singur, slujind pe la unii şi pe la alţii la viţei şi la mioare, după puterile niele. sadoveanu, p. m. 55. Ştii cui slujeşti? DELAVRANCEA, o. II 111. Da cum... să slujeşti tu degeaba? — zise baba cea vicleană — cum să nu-ţi iei tu dreptul tău? EMINESCU, N. 22. Ai copii? — Trei băieţi şi o fată. — Şi unde sînt? — Doi slujesc in oaste. NE-GRUZZI, s. I 59. M~au întrebat pe care sfetnic. ■ . cunosc eu, că au ajuns in cea mai înaltă treaptă, făr’de a sluji întîi la cea mai mică.' golescu, î. 138. + Tranz. (Folosit şi absolut) A munci pentru altul, a fi în serviciul cuiva. Din trei-patru vorbe tîrgul fuse gata, că adecă: copilul babei să slujească' pe bătrîni un an pentru 30 bani de argint, bota, p. 44. Ştiu una şi bună, să-mi slujesc stăpînul cu dreptate. CREANGĂ, p. 203. <$> (Ironic) Nu te-am ştiut eu, că-mi eşti de aceştia, că de mult îţi făceam feliul!... Dar trăind şi nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo! ■ ■ . Paloşul ista are să-ţi ştie de ştire, creangă, p. 236. F i g. Patru oameni, tăcuţi şi gravi, pătrunşi parcă de marea lege a lumii pe care o slujesc, apar din timp în timp la gura ferăstrăului, trăgînd înăuntru trunchiurile cărora le-a venit rîndul. bogza, c. o. 130. <$■ Expr. A sluji Ia masă = a aduce, a servi mîncările şi băuturile la masă. Fetele împăratului s-au pus cu rugăminte pe lîngă spin să deie voie lui Harap-Alb ca să slujească şi el la masă. creangă, p. 231. (Refl. pas., parafrazînd expresia) Ştiam [că e dimineaţă] după ciocolata ce ni se slujise cu puţin înainte, m. i. caragialE, c. 97. Refl. A se servi de cineva sau de ceva. Nu mă pot sluji de mîna stingă. CAMIL PETRESCU, U. N. 404. Paloşul şi suliţa să le ţii la îndemînă, ca să te slujeşti cu dinsele cînd va fi de trebuinţă. ISPIRESCU, L. 4. R e f 1. A se servi pe sine. De ce te scumpeşti pentru nemica toată şi nu-ţi iei o slugă vrednică, ca să-ţi fie mină de ajutor la drum? — Acum deodată, încă tot nu. . . m-oi mai sluji şi eu singur, cum oi putea. CREANGĂ, P. 201. «ţ» Tranz. F i g. A servi, a ajuta pe cineva. Mai pasă de ţine minte toate cele şi acum aşa, dacă te slujeşte capul, bade Ioane. CREANGĂ, A.- 41. Dacă videa şi videa că norocul nu-l slujea. .. alecsandri, p. p. 86. 2. (Despre obiecte sau despre abstracte, de obicei urmat de determinări arătînd scopul) A servi la ceva, sau drept ceva. Nu-i slujea la nimic voinicia. STancu, d. 5. Uşă odăii care slujea de sufragerie, salon şi birou era dată de perete, rebreanu, i. 64. F i g. Inimă. ■ . Ce-ţi slujeşte de a plînge, De-a vărsa lacrimi de sînge? alecsandri, p. II 101. II. A oficia o slujbă religioasă. Oamenii se adunară in grabă şi aflară pe părinte în odăjdii, slujind, sadoveanu, o. vii 113. Măi! al dracului venetic şi ceapcîn de popă. . . vedea-l-am dus pe năsălie la biserica Sfin-tului Dumitru de sub cetate, unde slujeşte, creangă, a. 43. SLUJÎRE s. f. (Rar) Faptul de a sluji. SLUJÎT s. n. Slujire. SLUJITOR, -OARE, slujitori, -oare, s. m. şi f. 1. (Astăzi rar) Persoană care slujeşte; servitor,'slugă. Slujitoarele începură a aduce friptură rece de viţel, vornic, P. 228. Le rînduia singură în cămară, avind subt mîna ei cîteva slujitoare şi roabe de credinţă, sadoveanu, z. c. 108. A fost odată un vinător care, de cîte ori mergea la vinătoare, avea obicei să ia cu dinsul pe slujitorul său. odobescu, s. iii 44. «$* F i g. S-au creat mentalităţi diferite între capitală şi provincie la slujitorii scenelor. contemporanul, s. ii, 1948, nr. 107, 10/1. 2. (învechit) Oştean (călare sau pedestru) în slujba domnului ţării sau a unui boier. Orheianu se arătă în uliţă, urmat de slujitorii lui înarmaţi, sadoveanu, o. vii 168. + Reprezentant înarmat al stăpînirii, poteraş, jandarm. La tirg dac-am ajuns. . . Slujitori m-a-mpresurat Frumuşel că m-a legat Şi pe Şalga mi-a luat, C-a fost iapă de furat. TEODORESCU, p. p. 691. SLUJITORÎME s. f. (Cu sens colectiv) Mulţime de slujitori, totalitatea servitorilor sau oştenilor unei curţi domneşti (sau boiereşti). Să se tragă clopotele de primejdie! Să se scoale toată slujitorimea asupra hoţilor. SLUJNICAR — 156 — SMARALD SADOVEANU, Z. C. 341. Constantin Brîncoveanul neîngriji în urmă armata. « El strică multă slujitorime, zice cronicarul, făcîndu-i podani prin satele lui şi ale rudelor lui ». bXlcescu, o. i 21. SLUJNICĂR, slujnicari, s. m. (învechit şi arhaizant) Bărbat care se lăsa întreţinut de slujnice, amant al slujnicelor. Boccegii, şi popi, şi slujnicari. . . venind, ducîndu-se, întorcîndu-se, • ghionţindu-se şi călcîndu-se. ■ . c. petrescu, A. R. 8. De mic, stricat pină la măduvă: giolar, rişcar, slujnicar. M. I. CARAGIALE, c. 15. Nenorocirile unui slujnicar [titlu]. FILIMON. SLtÎJNICA, slujnice, s. f. (Astăzi rar) Femeie angajată cu luna sau cu anul pentru a munci în familia sau în gospodăria cuiva ; servitoare. Slujnicele puneau masa pentru cină.- CAMIL PETRESCU, N. 67. Artemie se ospăta cu poftă din farfuria cit felii de pine şi de brinză, pe care o slujnică i-o pusese dinainte. STXnoiu, c. i. 34. Seara... îşi aduce fiecare actriţă slujnica, s-o aibă la costumat. CARAGIALE, O. III 7. SLUJXICEĂ, slujnicele, s. f. (Rar) Slujnicuţă. Că nu-s bani prin zidurele, Ci-s lacrimi de slujnicele, Poate-o fi şi d-ale mele! bibicescu, p.^ p. 14. SI.D.TNICtjŢĂ, slujnicuţe, s. f. Diminutiv al lui slujnică; slujnică tînără. Din deschizătura uşii îl cerceta o slujnicuţă înspăimîntată. GALAN, b. I 53. M-ai dat, maică, slujnicuţă, Slujnicuţă la străini, Plină-s, maică, de străini, Că gardul de mărăcini. BIBICESCU, P. P. 113. SI/UT, -A? sluţi, -te, adj. Mutilat, schilod ; p. e x t. foarte urît, pocit, diform; hîd. In loc de pisică, aveam un cîine slut şi zburlit, bart, s. m. 104. Fata babei era slută, leneşă, ţifnoasă şi rea la inimă. CREANGĂ, P. 283. Ah! faţa mea cea slută goneşte-orice privire! Eu însumi în oglindă privind mă înspăimînt! bountineanu, O. 207. -fy F i g. iV« vedea bolta gangului afumat,, cu slute crăpături şi pecingini, c. PETRESCU, A. R. 25. Priveşte-n zare Iarna goală, iarna slută, Cum se duce-n fuga mare. alecsandri, p. A. 190. (Substantivat) Sluta ceea de Varvara vrea să mă vadă pe năsălie. sadoveanu, o. vin 196. Foaie verde lemn uscat, Şi acuma m-o lăsat Pentru sluta cea din sat! jarnîic-bîrseanu, d. 253. SLUTÎNIE s. f. v. sluţenie. SLUTÎ vb. IV v. sluţi. SLUTÎRE s. f. v. sluţire. SLUTIŞ6R, -oara, slutişori, -oare, adj. Diminutiv al lui slut. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumuşele şi mai slutişoare. negruzzi, s. i 36. Eu să fiu aşa de slută, Samă singură mi-aş face Şi m-aş spînzura de ciudă. Dar cam sînt din surioare Vro trei-patru slutişoare. donici, F. 62. SLUTÎT, -Ă adj. v. sluţit. SLUŢÎNIE, sluţenii, s. f. Faptul de a fi slut, înfăţişare urîtă, urîţenie. Nu i-a mai luat seama. . . şi la sluţenia chipului, caragiale, Ia cade. La ce grad de sluţenie aduce pe femei patima jocului, ai^ecsandri, s. 136. (Cu o determinare care intensifică ideea) TJită-te la mine... nu-s sluţenia pămîntului. sadoveanu, O. vii 35. ^ (Concretizat) Fiinţă urîtă; pocitanie. Da ce crezi că-s prost să mă mai uit la toate sluţeniile? dunăreanu, ch. 157. Se uită mai cu luare-aminte şi vede sus o babă, sluţenie mare, legănîndu-se pe picioare, şez. I 151. — Variantă: slutenîc (ispirescu, i,. 47) s. f. SLTJŢÎ, sluţesc, vb. IV. T r a n z. 1. A ciunti, a ciopîrţi, a mutila ; p. e x t. a face urît, a urîţi, a poci. Aşa ţăranul nostru numai cu- fieru-n mină începu să sluţească pădurea cea batrînă. alexandrescu, p. 131. Moşu-n vie de-ajungea, Se punea, măre, punea Toată via de sluţea, Tăia viţă din mlădiţă, O tăia de la tulpină Ş-o seca la rădăcină, teodorescu, p. p. 618. \ g. Acul gramo- fonului, ajuns la marginea plăcii, a dat un sunet strident, sluţind cîteva tonuri, ca o batjocură neaşteptată, vornic, O. 142. 2. A face ca cineva să pară urît, a urîţi. A poruncit unuia dintre şcolari să ne tundă. Cînd am auzit noi una ca asta, am început... a ne ruga de toţi dumnezeii să nu ne sluţească. CREANGĂ, A. 27. 4” Refl. A face grimase, strîm-bîndu-şi faţa, schimonosindu-se. îmi zicea că nu mă prinde cînd mă sluţesc. GANE, n. n 93. De poreclele ce-şi pun şi cum se sluţesc unu la altul, trebuie să te ţii cu mîna de inimă cît rîzi. şez. ni 182. — Variantă: Sluti (vissarion, b. 125, reteganui,,. p. v 7) vb. IV. SLUŢÎE s. f. (Rar) Sluţenie. (F i g.) I-aş dezvăli năravul în toat-a lui sluţie. negruzzi, s. ii 264. sluţiOr, -oără, sluţiori, -oare, adj. Diminutiv al lui slut; cam urît, nu prea frumos. însoară-te dumneata, Să văd pe cine-i lua?... De-i lua o sluţioară. .. Să-i mănînc din colivioară.. ai,ecsandri, p. p. 329. SLUŢÎRE, sluţiri, s. f. Acţiunea de a sluţi şi rezultatul ei; mutilare, schilodire. — Variantă: slutire (piscupescu, o. 154) s. f. SLUŢÎT, -A, sluţiţi, -te, adj. Ciuntit, mutilat, schilodit; p. e x t. pocit, urîţit. (Atestat în forma slutit) Se-ntoarce făr-o mină sau fără un picior. Slutit şi şchiop se mişcă abia pe-a morţii cale. NEGRUZZI, s. n 243. <‘> (Substantivat) Care fată frumoasă ar vrea vreodată să iubească pe nişte bătrini şi slutiţi ca noi? GORJAN, H. iv 187. . — Variantă : Slutit, -ă adj. SLUŢITÎRĂ, sluţituri, s. f. Fiinţă urîtă, pocitanie. V. sluţenie. Nu vreu boi de arătură Şi să iau vro sluţitură. La TDRG. SMAC interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o mişcare precipitată. V. h î r ş t i. Eu, smac! zăvorul pe uşă! camilar; n. i 320. Craiul nostru, smac! un papuc din piciorul Ilenuţei şi la buzunar, băiete! I. CR. II 178. Cum ajunge, vede miţa pe vatră. Smac la ea, şi cînd o trînti in mijlocul casei, rămase mîţa moartă. ŞEZ. XVIII 46. SMALŢ s. n. v. smalţ. SMALTÎNĂ s. f. Minereu de cobalt cu conţinut variabil de nichel şi fier. SMALŢ, smalţuri, s. n. 1. Substanţă asemănătoare ca aspect şi compoziţie cu sticla, uneori colorată, cu care se acoperă obiectele de metal şi de ceramică pentru a le face impermeabile, a le proteja sau a le înfrumuseţa (v. email); p. e x t. material sticlos sau obiect făcut dintr-un astfel de material. Spatarul îi ducea spata şi scutierul îi ducea stema cu smalţul leului şi al soarelui: sadoveanu, d. p. 26. Mai mult ca oricînd pare pictată pe smalţ, camii, petrescu, u. n. 218. La ornamentele negre de pe aripile de smalţ roşu, simetrice şi desenate cu o pensulă de fin miniaturist, se adăogau acum pete murdare. c. petrescu, A. 315. Bea vin grecesc în idcele cu smalţ. G. m. zamfirescu, sf. m. n. i 38. ^ F i g. Pădure, iarna. Copaci de smalţ şi sticlă, de platină şi fier. STancu, c. 22. 2. Substanţă albă şi lucioasă care acoperă coroana dinţilor. îşi frecă măselele, prefăcînd smalţul în făină. vornic, p. 203. — Variantă: smalţ (macedonskj, o. i 204), s. n. SMARAGD s. n. v. smarald. SMARÂLD, smaralde, s. n. (Şi în forma smaragd) Piatră preţioasă strălucitoare, de culoare verde, foarte SMARAND — 157 — SMICURA transparentă (constituind o varietate colorată de berii). Un inel greu de aur, cu un smaragd foarte mare. v. rom. noiembrie 1953, 32. îi străluceau ochit verzi in lumina trandafirie, ca două smaragde mari. vornic, p. 146. Să văd luna răsărită în a nopţii aer cald, Ca o floare aurită într-o cupă de smarald, alecsandri, p. ii 128. F i g. (Cu aluzie la culoarea pietrei) Peste întinderea cimpului unduia smaraldul griului nou. sandu-aldea, u. p. 196. Văd insule frumoase şi mări necunoscute Şi splendide oraşe şi lacuri de smarald. alecsandri, p. a. 110. — Variante: smarald, smnrâml (sadoveanu, z. c. 276, ispirescu, r,. 114) s. n. SMARĂND s. n. v. smarald. SMĂLTUÎ vb. IV v. smălţui. SMĂLŢA, smălţez, vb. I. T r a n z. (Folosit mai ales la participiu) A împestriţa cu diferite culori. V. smălţui. Popa Tonea... sub podoaba dalbelor veşminte preoţeşti, smălţate cu desfoiate foi de floarea-soarelui. GA-LACTION, o. i 176. în faţa mea e malul copilăriei mele, Smălţat de muşeţelul cu capetele blonde. PERPESSicrus, S. 80. SMĂLŢUÎ, smălţuiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A acoperi obiecte de metal sau de ceramică cu un strat de smalţ; a emaila. [Robinson] au voit a cerca nu cumva putea smălţui oalele şi tigăile. DRĂGHCI, R. 133. 2. A împestriţa cu culori vii; a colora, a înpodobi. V. smălţa. Frunza deasă smălţuieşte nalta, verdea boltitură. EMINESCU, o. iv 129. Citeva colibe şi o bisericuţă de birne, semănate printr-o pajişte smălţuită cu flori. odobescu, s. iii 172. — Variantă: Sinultui (alexandrescu, m. 45), vb. IV. SMĂLŢUÎRE, smălţuiri, s. f. Acţiunea de a smălţui şi rezultatul ei; emailare. (F i g.) Luna revărsa tot aurul ei in odaia lui şi sub această smălţuire diafană mobilele şi covoarele străluceau somnoros şi mat. EMINESCU, N. 81. SMĂLŢUIT, -Ă, smălţuiţi, -te, adj. 1. (Despre obiecte de metal sau de ceramică) Acoperit cu un strat de smalţ; emailat. Şiruri de oale şi ulcioare smălţuite. . . aşteptau, părăsite, cumpărător. DUMITRIU, n. 192. împăratul a poruncit să se zidească palat nou... cu păreţii de cărămizi smălţuite, sadoveanu, d. p. 12. Cele mai bune vase sint cele smălţuite. ŞEz. viii 87. F i g. (Peiorativ) Stăpinul casei. . . a chemat pe jupineasa bătrină — o cotoroanţă zugrăvită şi smălţuită, pe care o pusese mai mare peste slugi. CARAGIALK, O. III 29. 2. împestriţat cu multe culori. smălţuitOr, -oAre, smălţuitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu smălţuitul unor obiecte; emailor. — Variantă: zmălţuitdr, -oaro adj. SMEAD' s. n. Mîncare care se aruncă în apă înainte de a da cu undiţa, ca nadă pentru a atrage peştii în acel loc. Nici un pescar nu are voie să dea nadă sau smead, nici să întrebuinţeze mai mult decit o undiţă, sadoveanu, O. a. II 189. ’ ~ SMEADa, -Ă, smezi, -de, adj. Cu faţa negricioasă şi palidă, lipsită de culori vii. Au fost mai ales doi, unul smead şi altul bălan, care rn-au săpat şi rn-au prigonit, sadoveanu, E. 45. Faţa lui negricioasă părea mai smeadă. REBREANU, r. I 137. [Avea] o figură blinda, smeadă, pe care gîndurile işi pusese deja marca lor de distincţie, vlauuţă, o. a. 256. SMEDlOR, -OĂRĂ, sniediori, -oare, adj. Diminutiv al lui smead2. Ce vedea, Se minuna... O domniţă smedioară, copiliţă băiăioară. TEODORESCU, r. P. 82. smedişCr, -OĂRĂ, smedişori, -oare, adj. Smedior. O fetiţă smedişoarăy Cu cosiţa gălbioară. pXscui.escu, L. P. 265. SMERÎNIE s. f. Atitudine umilă, supusă, respectuoasă ; comportare modestă, plină de bună-cuviinţă; (Bis.) supunere în faţa lui dumnezeu, evlavie, cucernicie. [Maica Rahila] primi in căsuţa ei pe copilă şi începu s-o înveţe cuviinţa şi smerenia călugărească. GALACTION, O. I 317. [Călugărul] începu a mînca cu smerenie şi cumpătat, fără grabă. HOGAŞ, M. N. 122. Sta smirnă înaintea fiului său fi-i vorbea cu smerenie, ca unui om străin şi foarte respectat. vlaiiuţX, o. a. i 89. SMERI, smeresc, vb. IV. Refl. A adopta o atitudine umilă, modestă, supusă; (Bis.) a se arăta plin de cucernicie, de evlavie faţă de dumnezeu. Destulă cinste că arhiducele stă de vorbă cu noi, chiar dacă nu dobîndim nimic. Poporul aude şi se smereşte, vornic, p. 141. Dumneavoastră, cinstiţi părinţi. De la inimă să vă smeriţi Şi fiii să vă blagosloviţi. SEVASTOS, N. 171. Noi acestor părinţi Ne-om ruga Şi dumnealor pre fii i-or ierta, Că noi ne-om smeri Şi de rost om grăi. teodorescu, p. 166. -ţ- Tranz. (învechit) A înfrînge mîndria cuiva, a umili, a supune, a îngenunchea. El smeri pe poloni. . . pe tătari; deveni spaima otomanilor. iiasdEU, i. v. xtx. SMERÎRE s. f. (învechit) Faptul de a (se) smeri; atitudine umilă, cucernică, evlavioasă. Cu snterire pe la icoane se-nchina. negruzzi, s. n 144. + Supunere, îngenunchere, înfrîngere. Europa întreagă se înveseli. ■ ■ aflind smerirea lui Sinan, acel duşman cumplit şi neîmpăcat ce mult o îngrijise. bXlcescu, o. II 137. SMERIT, -Ă, smeriţi, -te, adj. Umil, supus, modest, resemnat; (Bis.) cucernic, evlavios. Cîntări smerite se înălţau de sub bolţile de piatră, sadoveanu, o. vii 214. Vorbea liniştit. Noi ascultam smeriţi cu ochii in jos, şi cuvintele lui ne pălmuiau. vlaiiuţX, o. A. 496. Iară eu, mîncind lupeşte, mă făceam smerit şi numai rideatn în mine. creangă, a. 61. Smerit in genunchi pică Şi de fală se dezbracă: alecsandri, p. a. 44. <*> (Poetic) Ci prin flori întreţesute printre gratii luna moale, Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale. EMINESCU, o. i 76. Expr. Fără sminteală — fără lipsă, fără stricăciune, nevătămat; p. e x t. în mod absolut, negreşit, neapărat. Ceru un ajutor de oa-veni, îndatorindu-se a-i aduce capul lui Codreanu fără sminteală, gane, n. I 195. (Mai ales în construcţii negative) A da (pe cineva) do sminteală sau a îace (cuiva) sminteală = a produce (cuiva) o neplăcere, a face (pe cineva) de rîs, a da de gol. Bag de samă deodată că noutatea de care erau mîndri botoşănenii îi dă de sminteală. sadoveanu, e. 82. Să nu mă dai de sminteală. alec-Sandri, T. 425, Te rog să dai ficiorului Costachi cincisprezece galbiiii şi dumneata îi vei trage înapoi. . . Te rog numai să nu-mi faci sminteală, kogălniceanu, S. 222. SM1NTÎ, smintesc, vb. IV. 1« Refl. A-şi pierde dreapta judecată, a avea mintea tulburată; a înnebuni. Dar bine, măi copilule, te-ai smintit? Nu ţi-e ruşine să ne iei pe noi, oameni bătrîni, aşa, cu tu, cu tine? bassara--BESCU, s. N. 137. De cînd am găsit comoara... m-am smintit parcă, slavici, N. II 335. [împăratul] s-a cam smintit de cînd dăduse în toana însuratului. ŞEZ. vi 174. T r a n z. De două săptămîni de cînd e aci, i-a smintit pe toţi. . . le-a luat o mulţime de parale, camii, PETRESCU, u. n. 232. [Zaharia Duhu] smintise lumea. C. PETRESCU, R. dr. 168. Nebunia politică a smintit la noi cei mai midţi creieri, alecsandri, s. 52. Expr. A sminti (pe cineva) în bătaie = a bate foarte tare. (Cu o construcţie mai. puţin obişnuită) Pe slugi.. . le-a smintit în palme, caragiale, o. iii 34. 2. T r a n z. A induce în eroare, a înşela. Pe mine ■căutaţi să nu mă smintiţi: fata şi ochii din cap, căci atîta ~vi-i leacul, creangă, p. 266. •+ A abate de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva. Se lovea cu pumnul peste cap cînd vedea că nici dascălul nu putea să-i tălmăcească-bine ceva, şi vai dc şcolarii care-l sminteau de la învăţătură. creangă, a. 134. 3. Intranz. A greşi. Să uită Parsion lung la ele* [la cele trei porumbiţe], săi nu smintească cumva, apoi', puse mîna pe una şi zise: tu eşti! reteganui,, p. v 66. Ia bine samă să nu sminteşti, ci să te repezi iute... să iei apă intr-o clipă şi să fugi. SBIERA, P. 28. 4. T r a n z. A mişca din Ioc, a clinti, a deplasa, a disloca, Nu-şi pieptenară părul cu îngrijirea obişnuită, astfel ca nici un fir de păr să nu fie smintit de la locul său. GANE, N. iii 134. Harap-Alb iesă um groapă, jupeşte pielea cerbului r.i băgare de seamă, să nu smintească vreo piatră din locul ei. creangă, p. 227. Şi d-atuncea mînăstirea-încetă d-a mai cădea. Vînt, cutremur n-o sminteşte, bol-UAC, O. 95. A strica, a vătăma. Ostaşii dădură bătălie grea cu oamenii, smintindu-le ciolanele. PAS, L. I 134. (Sandu trăgînd sipetul:) Iaca vin; dar greu e, frate. încet, Sandule, încetişor, să nu-l sminteşti. Nu-l' hurduca; trage lin. alecsandri, t. 1644. în săbii să-l sprijiniţi, La un deget să nu-l smintiţi. PĂSCULESCU, L. P. 238. + (Popular, cu complementul «vorbă adj. (Despre lapte sau oale cu lapte) De pe care s-a luat smîntînă. SMÎRC, smîrcuri, s. n. 1. Loc mocirlos, adesea acoperit cu vegetaţie (v. mlaştină); ochi de apă pe un teren mlăştinos. S-au uscat smîrcurile. Sîngeră boturile vitelor căutînd rădăcini, stancu, d. 99. Solul argilos împiedică scurgerea apelor şi cînd ploile sînt mari, tot ţinutul e un smîrc. CĂI.INESCU, i. c. 5. Un pilc de nagîţi se ridică de pe marginea unui smîrc. sadoveanu, o. rv 490. (Mai ales la pl.) Băltoacă rămasă în urma ploilor. Ploaia nu mai contenea.... Prin smîrcurile mocirloase ale uliţelor pustii şi fără felinare, mergeau încet, trudiţi. vlahuţĂ, o. A. 136. -4- (La pl., în basme) Loc depărtat, pustiu şi primejdios (de unde îşi trage marea izvoarele). Fetelor le dăduse prin gînd cam ce fel de vînt adusese pe voinicii noştri spre ele din aşa smîrcuri depărtate. POrESCU, B. iii 8. <£■ (Precizat prin « de mare », « al mărilor t) Văd cuiburi de.pajuri măiestre Şi roibii cei fără căpestre Din smîrcuri. de mări-. COŞBUC, P. II21. După o călătorie de cîteva săptămîni, ajunseră la smîrcurile mărilor. ispirEscu, i,. 24. 2. (Regional) Unealtă primitivă făcută din curcubetă uscată, care serveşte pentru a scoate lichidul dintr-un butoi. V. tragă, t î 1 v, t i d v ă. Pompă pentru a scoate apă din fîntînă. SMÎRCÎI, smircîi, vb. IV. Intranz. A smiorcăi (din cauza plînsului). Cum dădu in cîmp, se opri o clipă şi se întoarse cu faţa la asfinţit, smirciind de cîteva ori şi trăgînd în nas un vîntişor harnic ce venea de cătră munţi. sadoveanu, F. j. 283. Rămase mai departe... toropit de căldura... celor doi vecini, intre care era captiv: uriaşul pirotind de somn şi un individ smîrcîind tot timpul pe nas. c. PETRESCU, î. ii 138. ^ Tranz. Copiii Pîr- vului ieşiseră in uşă şi-şi smîrcîiau nasurile. dUmiTriu, n. 27. Intră Anica, minînd de la spate pledurile culese de pe drum. Cel mai mic se sclifosea, smîrcîindu-şi nasirf. c. petrescu, î. ir 162. sjiîrcîiâlă, smîrcîieli, s. f. Smiorcăială, i smiorcăit. SMÎRCÎÎT s. n. Smiorcăit, smiorcăială. SMÎRC OS, -OASĂ, smîrcoşi, -oase, adj. (Despre terenuri) Plin de smîrcuri; mlăştinos. Locuri smîrcoase. SMÎRD, -A, smîrzi, -de, adj. (Mold., rar, despre persoane) Murdar, scîrbos. SMÎRDOARE, smirdori, s. f. (Mold.) Fiinţă scîrboasă; urîciune. Ei bine, smîrdoare uricioasă ce eşti, de mîncat ai mîncat boţul cel de mămăligă. CREANGA, p. 146. SMÎRŢOAgA s. f. v. mirţoagă. SMÎRŢOG s. m. v. mirţoagă. SMOALĂ s. f. Substanţă neagră, vîscoasă, rămasă de la distilarea petrolului sau a gudronului de cărbuni şi întrebuinţată la facerea pavajelor, în industria chimică etc. V. catran, gudron. Smoala fierbea în cazane, ciocanele prinseră a bate din ce in ce mai des, iar răsunetid muncii umplu de zgomot toată întinderea. SMOC — 160 — SMUCIT DUNĂREANU, CH. 210. [în curte] se afla şi o topi-toare de smoală şi catran. I. IONESCU, M. 757. (Prin analogie) Era gîr-bovă şi uscată, cu o pestelcă dinainte, c-un smoc de chei la brîu. GANE, N. ii 159. Desprinse de la cingătoarea-i îngustă de piele unsuroasă un smoc de chei. HOGAŞ, DR. II 5. F i g. Trase de la brîu scăpărătorile şi zbătu rar în cremenea din care săreau smocuri de scîntei. MIRONESCU, S. A. 98. Un smoc de raze pornit din luminile asfinţitului se strecură în odaia ei. GANE, N. II 57. [Copiii] îşi simţiră obrajii înecaţi intr-o lumină caldă. Soarele zvîrlise un smoc de raze pe căpătîiul lor. vlahuţă, o. a. 137. SMOCHIN, smochini, s. m. Arbust originar din regiunea mediteraneană, cu frunzele lobate, cu flori numeroase închise într-un receptacul globulos, care Ia maturitate devine un fruct cărnos, dulce şi comestibil (Ficus carica). Prin văi adinei umbresc platanii cu frunza lată şi smochinii încărcaţi cu roade. bart, s. m. 47. [Băiatul] văzu de ceea parte a rîului nişte smochini. ISPIRESCU, h. 281. Smochini s-aţin pe verzi cărări în floare, eminescu, o. iv 209. SMOCHINĂ, smochine, s. f. Fructul smochinului. [Papagalul] rămase rece... la toate smochinele cu care noul oaspe îl îmbia cu atîta dărnicie, anghel, pr. 42. într-un colţ al odăii. . . [erau] pere uscate şi dulci ca smochinele. CREANGĂ, A. 96. Mîndră, mîndruleana mea, Ş-asear-am pornit la tine Cu struguri şi cu smochine. jarnîk-bÎrseanu, d. 238. SMOCHING, smochinguri, s. n. Haină bărbătească de gală, făcută de obicei din stofă neagră, cu revere de mătase. în uşă apărură doi bărbaţi îmbrăcaţi în smochinguri. vornic, P. 145. SMOCHINI, smochinescy vb. IV. Refl. A căpăta multe zbîrcituri; a se zbîrci. V. s t a f i d i. SMOCHINIT, -A, smochiniţi, -te, adj. încreţit ca o smochină; zbîrcit. V. s t a f i d i t. Faţa îi era smochinită., cenuşie, şi i se făcuse mică cît pumnul. dumitriu, B. F. 85. O pălăriuţă mică, de formă tiroleză, trimetea în jurul gîtului smochinit o lungă pană• de struţ. camii, PETRESCU, N. 49. SMOLI, smolesc, vb. IV. T r a n z. A unge cu smoală topită; a cătrăni. V. gudrona. O lotcă, proaspăt smolită, se usca cu burta în sus în curte, şi intre duzi şi nuci, pe sîrmă, atîrna năvodul, cel mai mare din sat. dumitriu, n. 233. împăratul porunci, şi numaidecît se aduse un boloboc mare, puse de-l smoli. ISPIRESCU, L. 353. SMOLÎRE, smoliri, s. f. Acţiunea de a smoli; cătrănire. V. gudronare. SM01.ÎT, -Ă, smoliţi, -te, adj. 1. Uns cu smoală topită ; cătrănit. V. g u d r o n a t. [Ţinea] între arătător şi degetul cel mare firele de aţă smolită, pe care le trecea pe urma sulei cu care găurise talpa. ardelEANU, d. 23. [Sihastrul] văzu că vine pe apă un sicriaş smolit şi încleit bine. ISPIRESCU, h. 146. Corăbioară neagră şi smolită. TEODORESCU, P. P. 85. 2. Oacheş, brunet. Două femei care ieşiseră in poartă şi tăifăsuiau l-au văzut pe bătrîn mergînd lingă un băiat tînăr, cu mustaţă mică şi cu obraz smolit. PAS, z. I 203. 0 femeie smolită la faţă, trecută de patruzeci de ani, cu obrajii veştezi, cu ochii trişti, se arătă. SADOVEANU, O. III 591. Şade un bătrîn vestit, Cu chip aspru şi smolit. TEODORESCU, P. P. 478. SMOMÎ vb. IV v. momi. SMORCĂI vb. IV v. smiorcăi. SMOTOCEĂLĂ, smotoceli, s. f. Acţiunea de a smotoci ; chelfăneală, păruială. SMOTOCI, smotocesc, vb. IV. Tranz. A da o bătaie bună; a părui, a scărmăna. Pe Diţa o smotocesc băieţii din vecini, stancu, d. 14. SMOTRU s. n. v. şmotru. SMREDL'I, smreduiesc, yb. IV. Refl. (învechit) A se molipsi (de o boală). Mulţi din cei amestecaţi cu ciumaţi nu să smreduiesc. piscupescu, o. 285. o F i g. Se afla o parte de norod smreduită de eresuri. NEGRUZZI, s. I 224. SMREDUÎRE s. f. (învechit) Faptul de ase smredui; molipsire, contaminare; p. ext. boală, suferinţă. O smreduire Ca-n trupuri încuibată. ■ . Le dă turbarea Furtunei mării. VĂCĂRESCU, p. 52. SMREDUÎT, -Ă, smreduiţi, -te, adj. (învechit) Molipsit, contaminat (de o boală). Spital pentru cei smreduiţi de boala ciumei. La cade. SMREDUITOR, -OĂRE, smreduitori, -oare, adj. (învechit) Care molipseşte, care contaminează. (F i g.) Răul cel mult smreduitor ce răi pe toţi făcuse, VĂCĂRESCU, p. 150. SMUCEĂLĂ, smuceli, s. f. Smucitură. (Atestat în forma sminceală) O nouă sminceală de haină îl făcu s-o mai scurteze cu un stînjen. ODOBESCU, S. III 46. — Variantă: (regional) sminccală s. f. SMUCI, smucesc, vb. IV. (Şi în forma smunci) 1. Tranz. A trage brusc şi cu putere (ceva sau pe cineva), mai ales pentru a deplasa sau pentru a scoate din locul unde se află. în mişcări repezi, zăpăcite, scoase din buzunarul sting al mantalei cutia de tinichea cu tutun. 1 se prinse capacul de colţul buzunarului, însă o smunci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Smuci şapca şi-o aruncă mototol în fundul bărcii, bart, E. 189. Vru să-i smucească cartea din mină; dară băiatul o ţinea vîrtos. ISPIRESCU, I,. 100. Odată-i şi smunceşte buzduganul din mină şi fuga cu el. creangă, p. 57. Re f 1. Natalia se smuci îmbufnată din braţul Vitaliei. stănoiu, c. I. 197. + I n -tranz. (Despre arme de foc, mai ales despre puşti) A izbi înapoi la descărcare, a avea recul. 2. Refl. A face mişcări repezi încolo şi încoace spre a scăpa din locul unde e prins sau legat; a se zbate. Sfîrşeşte odată cu iarăşi şi iarăşi, Cloco!. . . se smuncea Stroe Vardaru să-şi scuture braţul de lipicioasa strînsoare. C. PETRESCU, A. R. 29. Cerbul se smuceşte Şi vrea din nou să fugă. EFTIMIU, î. 141. Se smuceşte să scape din îmbrăţişare. REBREANU, I. 17. — Variante: smîci (ISPIRESCU, u. 45, teodorescu, p. p. 363), smînci (pamfile, a. r. 172, gorovei, c. 89), smunci vb. IV. SMUCÎT, -Ă, smuciţi, -te, adj. (Şi în forma smuncit) Tras cu putere (spre a fi smuls, scos, urnit dintr-un loc); mişcat brusc încolo şi încoace. în legănarea smuncită a arcurilor încercam să aţipesc. C. PETRESCU, S. 78. <)■ (Adverbial) Am înţeles... răspunse gîdele inălţînd ochii holbaţi de deasupra păcătosului, pe care-l răsucea şi-l fereca, smuncit şi cu grabă, sadoveanu, z. c. 131. •$- Vorbă smucită = vorbă spusă grăbit, repezit. (Despre oameni) SMUCITURĂ — 161 — SNOP Smucit la vorbă — care vorbeşte iute, repezit. [Părintele Timoftei] ii smuncit la vorbă, cam gînpav şi bolboroseşte. SADOVEANU, F. J. 109. — Variante: smuncit, -fi, smîncit, -u (V. ROM. februarie 1952, 105) adj. SMUCITljRĂ, smucituri, s. f. (Şi în forma smuncitură) Faptul de a smuci; mişcare bruscă. După ce s-a trintit in fotoliu, şi-a apropiat cu o smuncitură maldărul de dosare. Galan, D. I 13. Dintr-o dată, din desiş se auzi un nechezat de cal ş-o smuncitură. SADOVEANU, o. vii 37. Calul se opri citeva clipe, suflă puternic, apoi o smucitură a friului îl sili iar să pornească. GÎrleanu, L. 29. — Variantă: smuncitură s. f. SMÎJGĂ s.-f. (Regional) început. Expr. A laco smugă (la ceva) = a lua, a scoate prima porţiune (din ceva), a face începutul. A făcut smugă la paie, o să ia şi alţii şi n-o să mai cunoşti de unde au luat. I. CR., la CADE. SMtÎLGE, smulg, vb. III. 1. Tranz. A scoate (o plantă, un organ aî corpului) din locul unde se află crescut, trăgînd cu putere. Adam şi cu Filoftei vîsleau să-şi smulgă braţele din umeri, dumitriu, p. f. 19. A chitit un stejar care era mai gros, pe care a vrut să-l smulgă din pămînt, dar n-a putut, creangă, o. a. 271. Floare albă din grădină, Smulge-te-aş din rădăcină, Să te dau la mîndra-n mină. HODOŞ, P. P. 192. [Băiatul] a smuls două pene din o aripă. ŞEZ. IV 171. Refl. F i g. Am de gînd să mă smulg din rădăcină şi să mă duc pe furtună unde se bat munţii în capete. SADOVEANU, n. p. 114. Exp r. A-şi smulgo barba sau parul (din cap) = a-şi manifesta puternic durerea sau desperarea. Profira cu celelalte muieri şi cu copiii începuseră să ţipe şi să-şi smulgă părul. galaction, o. I 290. Şi mă-ta, cînd a dat de copilă că nu-i, ă început a-şi smulge părul din cap şi a o boci. CREANGĂ, A. 21. Oh! nenorocitul de mine! strigă Moţoc smulgîndu-şi barba. negruzzi, s. I 155. -4* (Cu privire la păsări, prin metonimie) A jumuli de pene. [Femeia] să smulgă puii aceştia, să puie doi în frigare şi să ducă degrabă unul fript la călătorul de la nr. 4. negruzzi, S. iii 195. + A scoate, a desface ceva din locul unde se află prins, înţepenit; a desprinde. Moşul Careba ■ . ■ începu să smulgă şindrilele acoperişului, dumitriu, N. 215. F i g. Mură. . . smulgea din scripca lui atita alean, atîta gingăşie şi atîta dor. . . galaction, o. I 69. Smulg aceste versuri dintr-a inimii durere. MACEDONSKr, o. i 9. Şi cînturi nouă smulge tu din liră-mi. EMINESCU, o. i 120. <$■ Refl. Ancora se smulge tîrîndu-se pe fund. BART, s. m. 21. (Fi g.) Voinicul... se smulse din legăturile în care îl ţinea farmecul Omfalei. ispirescu, u. 71. 2. T r a n z. A scoate cu violenţă ceva din mîna cuiva; f i g. a obţine ceva cu mari eforturi. Noaptea se iveau ciţiva oameni cu arme şi le smulgeau cu sila mincare. dumitriu, N. 189. Toate încercările lui n-au izbutit să-i smulgă măcar o promisiune precisă. rEbrEanu, R. I 259. Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier. EMINESCU, o. i 147. Expr. A smulge (pe cineva) din glioarole morţii = a salva (pe cineva) de la moarte. 8. T r a n z. A da la o parte cu putere, a îndepărta cu o mişcare bruscă. Era să vă calce, vorbi tînărul înalt care-i smulsese de pe linie. C. PETRESCU, C. v. 37. <£• F i g. Pe luminoasele culmi am rămas. Fruntea şi ochii cu rouă rni-i spăl, Negura ruptă mi-o smulg din obraz. TULBURE, v. R. 25, Expr. A smulgo (cuiva) masca v. mască (1). +A retrage cu o mişcare bruscă. îşi smulse mîna parcă ar fi atins o piele de şarpe. REBREANU, r. i 228. 4. R e f 1. A se despărţi, a se dezlipi, a se depărta (dintr-o dată, cu putere). Mama se smulge de lingă noi fugind, cu lulius in braţe, spre soldatul cu piciorul de 11 lemn. Sahia, n. 52. Tranz. Nici moartea nu mă va putea smulge de lingă tine. alecsandri, T. 981. ~ Forme gramaticale: perf. s. smulsei, part. smuls şi (învechit şi regional) smult (SADOVEANU, F. J. 706, EMINESCU, O. I 107, budai-deleanu, ţ. 243). SMÎJLGERE s. f. Acţiunea de a (se) smulge. Lina tăbăcărească se obţine prin stnulgere de pe trupul oilor sacrificate. SMULS s. n. Smulgere. Smulsul cînepti. SMULT Vii A s. f. (Regional) Lîna smulsă de pe oile moarte; penele smulse de pe păsări. Sînge burează din aer atunci şi smultură de pene. COŞBUC, AE. 224. SMUNCE s. f. v. smicea. SMUNCÎ vb. IV v. smuci. SMUNCÎT, -Ă adj. v. smucit. SMUNCITtJRĂ s. f. v. smucitură. SNÂGA s. f. (Regional) 1. Putere, vlagă. Cioclovinele sînt puţine... — Puţine, dar grase... — Dacă sug snaga noastră. STÂNCII, d. 135. Mama Iui Mitru-i bătrînă, Fără snagă. MAT. eolk. 1048. Oasele îi fărimară, Carnea ii dumicară, Şnaga (puterea) i-o luară. ŞEZ. iv 154. 2. Fire, nărav, patimă. SNAM&NIE, snamenii, s. f. (Regional) Pocitanie, slu-ţenie. A născut fata împăratului şapte snamenii, jumătate om şi jumătate dine. ŞEZ. m 74. SNĂGOS, -oăsă, snăgoşi, -oase, adj. (Regional) Plin de snagă, puternic, viguros. SNOĂYĂ, snoave, s. f. (Popular) Scurtă istorioară hazlie. V. anecdotă. N-am mai întîlnit în viaţă om care să ştie atîtea cîntece, atitea snoave, atîtea basme. BrXTESCU-VOIneşti, î. 29. Vişan avea slovă frumoasă, îl rugai să-mi ctdeagă cîntece şi snoave... fi să mi le scrie, vlahuţX, o. a. 146. Cîv.d şedeau casnicii la lucru iarna în nopţi d-alea lungile şi spuneau la snoave şi la ghicitori, cotoiul sta lîngă dînşii şi torcea, ispirescu, L. 285. Basmele, poveştile, cînticele şi snoavele au ţinut loc pururea de hrisoave domneşti şi de pisanii ctitoreşti. ODOBESCU, s. n 511. SNOB, SNOABĂ, snobi, snoabe, s. m. şi f. Persoană care admiră fără discernămînt şi în chip exagerat tot ce e la modă. Snobii alergau din toate părţile Americii. RALEA, o. 151. A venit din Paris, unde petrecuse mulţi ani, un fecior de bani gata, legat cu toţi snobii şi băieţii de petrecere. SADOVEANU, E. 172. Pare-se că snobii pe care îi admira acum aveau un stil al lor, pe care eu nu-l aveam. CAMIL PETRESCU, U. N. 97. , SNOBÎSM, snobisme, s. n. Atitudinea, conduita snobului. Totdeauna m-am gîndit că în dragostea ta pentru mine intra şi o parte de snobism. DEMETRIUS, c. 22. SNOP, snopi, s. m. 1. Legătură de tulpini de plante subţiri (mai ales de grîu sau de alte cereale secerate), făcută din mai'multe mănunchiuri. Lucesc grăbite seceri şi snopii saltă-n claie.. . Lung duduie maşina, cresc piramizi de paie. anghel-iosif, c. M. I 11. Dar la holdă! Arde soare! Fetele secerătoare Rid şi cîntă, snopi fac griul, Murmură-ntre sălcii rîul. COŞBUC, p. I 96. F i g. Vintul ieşi suspinînd, zvîrli snopi albi de nea asupra străjilor tăcute şi trecu înainte. SADOVEANU, O. m 144. Bistriţa ■ . . zvîrle in snopi argintii valurile-i spumate. RUSSO, o. 104. 2. Nume dat unui grup de lucruri de acelaşi fel, care formează un mănunchi, o legătură. Aduceau o bancă mare şi grea de stejar, un snop uriaş de vergi de vişin opărite cu apă sărată şi o legătură de frînghii. contemporanul, iii 622. Ea venea dintr-o livadă Şi la sînu-i de zăpadă Purta snopi de floricele. alecsandri, o. 107. îşi i SNOPEALĂ — 162 - SOARE dă in lături mantaua şi arată un snop de chei ce ii spinzură la briu. negruzzj, s. ni 270. <$• (în metafore şi comparaţii) Strejile se rădicară, vegherea se desfiinţă... armele se aşezară snopi, odobescu, s. i 172. — Pl. şi: (rar) snopuri (eminescu, o. i 44). SNOPEÂLA, snopeli, s. f. Bătaie zdravănă, chelfă-neală. Cum mi-i văzu viteazul, unde mi se apuca şi mi le dete o snopeală pină ziseră că nu sînt ei, şi nu-i putu scoate din mina lui cu viaţă nici Aghiuţă, ispirescu, u. 65. SNOrî, snopesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Regional, rar) A stringe şi a lega cerealele în snopi, a face snopi. (A b s o 1.) Foaie verde sălcioară, Cit ţine ziua de vară, Cele de flăcăi muncesc, Cirduri de fete snopesc. TEODORESCU, p. p. 311. 2. (Uneori determinat prin «în bătaie» sau o în bătăi ») A bate foarte rău, a bate straşnic pe cineva. Ştia că, dacă pun mina pe el, îl snopesc în bătăi. CAMih PETRESCU, O. I 18. Costică, mai convins, mai de teama bătăii, căci tatăl său îl cam snopea cînd se supăra, porni tindălind devale pe uliţă. REBREANU, R. II 29. Alţii le snopeau [pe femei] şi mi ţi le striveau sub genunchi ca pe nişte alte alea. ISFIRESCU, U. 53. -4- Refl. (Neobişnuit) A se obosi foarte tare (din cauza unei munci grele). Cine poale să ştie ciţi snopi am aruncat.. . M-am snopit, dar nu simţeam nimic, preda, î. 22. 3. (învechit) A culca la pămînt, a dobori, a trînti. îl suceşte ca p-un pui de găină, îl snopeşte de pămînt şi rădică sabia să îi zboare capul. GORJAN, H. I 26. 4. (învechit) A masacra, a măcelări. Ion-vodă fu barbar, snopind pe musulmani, hasdeu, 1. v. 105. SNOrULÎŢ, snopuleţe, s. n. Snopuşor. ' O gaură pe care... o astupai... cu un snopuleţ... de mărăcini. GORJAN, u. 11 37. snopuşGr, snopuşori, s. m. Diminutiv al lui s n o p. SNOVOS, -OAsA, snovoşi, -oase, adj. (învechit şi regional) Bun de glume, poznaş, mucalit. Alta calică, Gheboasă, mică, Cea mai snovoasă E ofticoasă. VĂCĂRESCU, p. 343. SOACRA, soacre, s. f. Mama unuia dintre soţi în raport cu celălalt soţ. Aia bătrînă e baba Rada, mama lui nenea Alviţă, soacra soră-mi Evanghelina. STANCU, D. 176. Feciorul nu ieşi din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu şi baba işi luă cămeşa de soacră, creangă, p. 4. Foaie verde păr uscat, Tinără m-am măritat Şi rea soacră-am căpătat. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 170. (Popular) Soacră-mare — mama mirelui. Soacră-mică ~ mama miresei. SOARBA, soarbe, s. f. Fructul sorbului, de mărimea unei cireşe, cămos şi de culoare brun-gălbuie, cu pete albe. SOARE, (2) sori, s. m. 1. Astrul central al sistemului nostru planetar, incandescent şi luminos, în jurul căruia gravitează şi se învîrtesc pămîntul şi celelalte planete ale sistemului; (lumina lui dă lumina zilei pe pămînt, iar căldura lui întreţine viaţa). Soarele păşise de mult, acum, peste creştetul stîncii mele de adăpost, şi înălţimile din apus îşi prelungeau repede chipurile lor de umbră deasupra văilor dimpotrivă. HOGAŞ, M. N. 174. Uită-te! nu vezi şi d-ta că dă soarele după deal şi noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, p. 128. Fi g. Voi să vegheaţi! O zi va răsări Cum alta încă nimeni nu cunoaşte. Bătrînele păduri vor chiui: Un tinăr soare munţii grei vor naşte, beniuc, V. 46. Ş-atunci in altă lume am renviat deodată, Ş-un soare mai fierbinte în ceru-mi s-a aprins, alecsandri, p. a. 65. <ţ> Expr. Sub (sau pe sub) Eoare = pe pămînt, în lume. Broasca se dete de trei ori peste cap şi se făcu o zină gingaşă, şi plăpîndă, şi frumoasă, cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, I,. 35. Jurămint iţi fuc din suflet. . .De-a te iubi pin’ la moarte, de a nu avea sub soare Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare. CONACHI, p. 103. Citu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n şezătoare, jarnîk-bîrseanu, d. 414. Soare cu dinţi, se spune despre soarele care străluceşte într-o zi friguroasă, fără a putea încălzi. Cerul limpede, de sticlă albastră. Soarele —soare cu dinţi— muşcă, stancu, d. 430. Soarele o în cruci sau (în) cruce (amiazăzi) v. cruce (IG). Rupt din soare=foarte frumos, de o deosebită frumuseţe. Fata. . . parcă era ruptă din soare. SADOVEANU, O. I 69. Maghiran de la viitoare. Nu eşti bade rupt din soare, jarnîk-bîrseanu, d. 235. La soare te puteai uita, dar la dînsa (sau la dînsul) ba, expresie folosită mai ales în basme, spre a arăta că cineva sau ceva e de o frumuseţe fără seamăn. Apa eleşteului se trase într-o parte şi într-alta, şi în locul lui se văzură nişte palaturi, strălucite de podoabe, incit la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. ISPIRESCU, h. 37. [Fata împăratului Roş] era frumoasă de mama-focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. CREANGĂ, p. 276. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, cu multă plăcere. Fata, de ce creştea, d-aia se făcea mai frumoasă. împăratul şi împărăteasa se uita la dînsa ca la soare. ISPIRESCU, h. 245. A căuta (sau a găsi) pete-n soare v. pată. A sta cu burta la soare v. burtă. A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face (cuiva) foame. A dori cîte în lună şi în soare = a avea, a exprima dorinţe fantastice, irealizabile. A vorbi (sau a spune) citc in lună şi în Soarc=a vorbi peste măsură de mult, a sporovăi multe şi de toate, a spune verzi şi uscate. Compuse: (popular) soarc-răsare = (în opoziţie cu soare-apune) răsărit, est, orient. Vinul e înghiţit de ţărina zbicită de vîntul primăverii, de vîntul iute şi rece încă ce suflă aprig dinspre soare-răsare. STANCU, D. 134. Se crapă de ziuă; o fişie de lumină, ca un brîu de argint, se destinde către soare-răsare. DEI*AVRANCEA, S. 33. Deodată se ivi venind dinspre soare-răsare un cal mare şi negru, care cu o nară vărsa scintei de foc şi cu alta fulgi de zăpadă, popescu, b. i 39; soarc-apune (sau soarc-Bcapătă) = (în opoziţie cu soare-răsare) apus, vest, occident; p. e x t. vremea cînd apune soarele. Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea, spre soare-scapătă. galaction, o. i 49. Ţînţari cu aripile metalice joacă spre soare-apune cu acele pline de venin. C. PETRESCU, S. 42. Spată-Lată se îndreptă spre soare-apune şi se întinse la cale lungă, mergind zi de varăpînă în seară. POPESCU, B. I 79. Şi s-a dus. . . s-a tot dus pînă a ajuns la o cetate nemţească intre două ape mari şi frumoase, tocmai pe la soare-apune. CARAGIAI.E, S. 54; Soare-SCC = insolaţie; Hoarca-soarelui v. floare (I 3); sora-soarelui = floarea-soarekii. -4- Lumina (şi căldura) care vine de la soare. Nu e soare, dar e bine, Şi pe riu e numai fum. Vintu-i liniştit acum. coşbuc, P. I 223. Mieii. . . zburdă-n soare. vlahuţă, P. 70. L o c. a d v. Cu soare = cît mai e lumină; ziua. Toţi gospodarii au venit cu soare, dar nu la miezul nopţii. La TDRG. Foaie verde de sasău, Ţu, ţu, ţu, murguţul meu! Să intrăm in sat cu soare, C-am o mîndră ca ş-o floare Ce ne-aşteaptă cu mincare. JARNÎK-bîrseanu, d. 24. 2. Nume dat tuturor aştrilor care au lumină proprie. Curgea o-ntreagă adincime şi se lărgea o-ntinsă mare, O mare ce, neţărmurită, se tot ducea cu gind cu tot. .. Cînd spre-o planetă, cînd spre alta, şi dintr-un soare spre alt soare, macedonski, o. i 229. Din adincimi fără de margini A răsărit pe cer o stea; Şi trişti, nemişcători de-a pururi, Aprinşii sori priveau la ea. coşbuc, p. I 268. 3. F i g. Fericire, bucurie, bunăstare. Avem atita soare ş-atitea limpezimi şi-atîta albăstrime de povestit | pe strune. DEŞtro, G. 22. Observi de-abia atuncea cît soare SOAREA — 163 — SOBUŞOARĂ s-a adus De-o vreme in ţara asta şi pentru cei săraci Şi plingi de bucurie cind vezi în munte sus Obraji de mineri cu flori in ei, de maci. VINTII.Ă, o. 28. -- SOÂREA1 s. f. art. (Bot.; în e x p r.) Soarea-soa-rolui = floarea-soarelui, v. floare. SOAREÂa, soarele, s. f. (Franţuzism învechit) Serată-în săptămina asta am fost tot în soarele. Ghica, a. 455. ■— Pronunţat: so-a-, — Variante: suareă (vlahuţX, o. a. iii 159, NEGRUzzr, s. i 239), suliareâ (dunăreanu, ch. 9) s. f. SOÂRTA, sorţi, s. f. (Şi în forma soarte) 1. (La origine, în concepţiile mistice) Forţă sau voinţă supranaturală despre care se crede că hotărăşte tot ce se petrece în viaţă ; ceea ce se crede că îi este hărăzit cuiva în viaţă, independent de voinţa lui; destin, fatalitate, noroc; (popular) dată, scrisă, ursită. O soartă vitregă face ca pulberea multor oameni mari să fie risipită in vinturi! Sadoveanu, E. 104. Ea lupte-se cum biet o şti, C-aşa ne dete soartea, Că şi noi ne-am luptat pe-aci Cu greul şi cu moartea, coşbuc, p. ii 59. Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii, Deopotrivă-i stăpîneşle raza la şi geniul morţii. EMINESCU, o. I 130. Fugi de aceste locuri şi mă părăseşte soartei mele nenorocite. Ar.ECSAKDRi, T. i 436. 2. Condiţie de viaţă, stare, împrejurare, situaţie (bună sau rea) în care se află cineva. V. v i i t o r. Eu n-am uitat, fiindcă, era soarta mea în joc. C. PETRESCU, c. v. 105. Fii bărbat in orice soartă; şi-n cădere şi-n izbîndă, Privind cu sîngele rece la răsplată sau osîndă. hasdeu, R. V. 156. Ascultă: fii blîndă şi-nţeleaptă. O soartă strălucită la mine te. aşteaptă. ai.Kcsandrt, t. n 263. Nu ştiu dacă ideea cea dinţii... ar fi fost aceea de a îmbunătăţi soarta locuitorilor, kogălniceanu, s. a. 150. Soarta părinţilor noştri a pregătit pe a noastră; instituţiile lor sînt baza instituţiilor noastre, bălcescu, o, i 7. + Evoluţie, desfăşurare (a unei acţiuni); deznodămînt. La Stalingrad. ■ . s-a hotărit soarta ultimului război mondial. SXancu, U.R.S.S. 215. 3. (învechit şi regional, numai în e x p r.) A trage SOrjile = a trage la sorţi, v. sorţ. — Variantă: soal'to s. f. SOÂRTE s. f. v. soartă. SOAţA, soaţe, s. f. 1. (Rar) Soţie, nevastă. Femeia aceea mindră era soaţa domnului moldovenesc, sadoveanu, o. vii 90.Ghencea, măre,se-ntimpla, Că de tinăr se-nsura. . . Mindră soaţă că-şi lua. TEODORESCU, p. p. 623. De-mi eşti soaţă credincioasă, Fă la apă că purcezi Şi-n fugă să te repezi. . . La casele Marcului. ai,ECSAndri, p. r. 125. 2. (învechit şi popular) Cel care sprijină pe altul într-o întreprindere; colaborator, tovarăş. Dacă e aşa, zise ţiganca, şi eu vă voi fi soaţă. . . şi apoi lăsaţi tot lucrul pe mine, că voi face ce voi şti. RETEGanul, p. n 28. Fi g. [Virtutea este] soaţă drăgăstoasă in ale păcii. ISPIRESCU, Tj. 27. 3. (învechit şi popular) Persoană, obiect, faptă asemănătoare alteia ; pereche. După ce i să uri boierului de bătut, îl lăsă, spuindu-i că soaţă la asta să nu mai facă. RETEGANUI«, P. iii 29. Multe nebune şi prăpădite am văzut (n lume, dar soaţă ţie nu ţi-aş găsi să umblu şi noaptea, nu numai ziua. id. ib. IV 6. SOBÂR, sobari, s. m. Meseriaş care construieşte sau repară sobe. S<ÎbA, sobe, s. f. 1. Instalaţie pentru încălzit încăperile, făcută din cărămidă, din teracotă, din fier sau din fontă. Un cotoi torceape după sobă. SANDU-ALDEA, U. P. 213. Dac-ar fi un foc in sobă, Mi-ar pprea că sîntem doi, Aş mai sta cu el de vorbă, Mai uitînd cele nevoi. vlahuţX, o. A. I 81. Să potriveşti totdeauna să fie foc zdravăn in sobă. CREANGA, p. 87. Sobă oarbă v. orb (5). (Regional) Sobă de gătit = maşină de gătit. 2. (Popular, Transilv., Ban., Olt.) Odaie de locuit; cameră. Dacă biserica e departe de locuinţa celui re-pauzat... atunci preotul îi ceteşte prohodul pe scurt în sobă. MARIAN, î. 309. SOISÎŢĂ, sobife, s. f. Diminutiv al lui sobă (1). SOBOL, soboli, s. m. 1. Cîrtiţă. începură a se aduna tot felul de fiară.,. urşi, lupi, dihori, soboli, şoareci, iepuri, cerbi, căprioare. RETEGAîoji,, p. v 64. O grămadă de căţeluşi, mici cit pumnul şi orbi ca sobolii, odobescu, s. m 42. 2. (învechit, Mold.) Samur; p. e x t. blană de samur. Te poftesc din toată inima... să primeşti cîteva blăni de soboli, sadoveanu, z. c. 242. SOBOR, soboare, s. n. 1. (învechit şi arhaizant) Adunare de oameni, întrunire, consfătuire; sfat. Uite, astăzi chiar... Vreau să ţină, nu ştiu unde, o-ntrunire, un sobor. davila, v. v. 25. [Muzele] cunosc trecutul ca şi prezentul şi ghicesc viitorul, iar cu cîntările lor măiestre înveselesc tot soborul zeiesc. caragialE, n. s. 78. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta in adunarea sau soborul a toată ţara. bXlcescu, o. ii 13. <$- (Glumeţ) Şi cum ştie-o rugăciune Doamna măsălariţă, Tot soborul îi propune S-o aleagă stariţă. topîrcbanu, b. 50. (Bis.) Sinod. Cîte soboare şi revizii de feţe bisericeşti şi poli-teceşti, şi cîţi străini din toată lumea. .. n-au trecut prin satul nostru. creangX, a. 74. 2. (învechit) Catedrală. O biserică catedrală, adecă sobor, ce are o lucrare deosebită atit înăuntru cit şi pe afară. GOLEsetr, î. 170. SOBORÎ, soborăsc, vb. IV. I n t r a n z. (învechit, rar) A ţine sobor, a se aduna la o consfătuire. Haideţi azi să soborim Biserica s-o croim, marian, S. 236. SOBORNICESC, -EĂSCĂ, soborniceşti, adj. (învechit) întemeiat pe hotărîrile sinoadelor ecumenice. SOBRIETĂTE, sobrietăţi, s. f. 1. (în artă) însuşirea de a nu conţine nimic de prisos, excesiv sau inutil; simplitate, concizie. El se deosebise de cînd era în şcoală printr-o neobişnuită sobrietate şi preciziune de stil. vlahuţX, o. a. iii 76. De nu s-ar deosebi, pe subt această mişcare, sobrietatea de linii a artelor antice ■ . . s-ar putea crede că acest episod a fost schiţat, de penelul energic al lui Rubens. odobescu, s. iii 124. 2. Cumpătare, moderaţie în felul de a mînca, de a se îmbrăca etc.; înfrînare, temperanţă, simplitate. [La Leningrad] populaţia este îmbrăcată ca şi in celelalte oraşe ale Uniunii Sovietice — ţinută simplă pină la sobrietate. Sahta, u.R.S.S. 30. Cind cineva ia în băgare de seamă hrana poporului nostru... nu ştie de ce se minunează mai mult, de sobrietatea sau de învirtoşarea lui la muncă. I. ionescu, m. 203. SOBRU, -A, sobri, -e, adj. 1. Lipsit de ornamente de prisos; moderat, simplu. Deşi limba lui Caragiale este foarte bogată, ea este şi foarte sobră, contemporanul, S. n, 1954, nr. 396, 3/3. Mobila, păreţii, uşile, toate aveau un aspect sobru. vlahuţX, o. a. ih 83. 2. (Despre felul de viaţă, ţinută etc.) Care păstrează măsura ; cumpătat, moderat. Mai nainte de Regulamentul Organic proprietarii nu trăgeau mai nici un folos din moşiile lor; afară de neapăratele trebuincioase ale casei şi ale unui trai simplu, sobru şi fără lux. I. IONESCU, M. 284. sobuşoArA, sobuşoare, s. f. Sobiţă. Din gura burlanelor de tablă se înalţă domol fumul sobuşoarelor de tuci, i soc - 164 - SOCIETATE cît o lulea de mari, la care bucătăresc nevestele şleparilor. BART, E. 330. SOC, soci, s. m. Mic arbust cu lujeri, avînd o măduvă abundentă, flori albe dispuse în corimbe ramificate şi fructe în formă de boabe negre strălucitoare; creşte prin păduri şi tufişuri; din flori se prepară un ceai medicinal, iar fructele, scoarţa şi rădăcinile se întrebuinţează în cromatica populară (Sam-bucus nigra). N-am învăţat ştiinţa ierburilor, dar, pe cit mă taie capul, socul n-a dat niciodată trandafiri. DEI.A-vrancea, A. 93. Mai bine du-te de bea ceai de soc. alecsandri, T. i 60. Cînd m-or îngropa Şi m-or astupa, Să-mi puie la cap Ce mi-a fost mai drag, Căvălaş de soc, Mult zice cu foc. teodorescu, p. p. 436. SOCIABIL, -A, sociabili, -e, adj. (Despre oameni) Care trăieşte în societate; p. ext. cu care te poţi înţelege, cu care poţi stabili uşor relaţii; comunicativ, prietenos. SOCIABILITATE s. f. însuşire, capacitate, aptitudine a oamenilor de a trăi în societate. Germenele armoniei este instinctul sociabilităţii. BOI,I,IAC, o. 33. însuşirea, caracterul, calitatea omului sociabil. SOCIĂL, -A, sociali, -e, adj. 1. Care este creat de societate, propriu societăţii, avînd caracterul acesteia ; care este legat de viaţa oamenilor în societate, de raporturile lor în societate sau faţă de societate; care priveşte societatea omenească. Ştiinţe socialc. în « Mortua est » Eminescu e muncit de enigma morţii; în « împărat şi proletar» de enigma vieţii sociale, a luptelor de clasă, a revoluţiilor sociale, gherea, st. cr. i 115. 2. Legat de apartenenţa Ia o anumită clasă a societăţii sau la un anumit grup din societate. Origine socială, a Prin compoziţia sa socială. . . armata a fost pusă în trecut... în slujba claselor exploatatoare. Scînteia, 1949, nr. 1347. Orînduire socială v. orîn-d u i r e. 3. Care ţine de o societate comercială sau de asociaţiile unei case de comerţ. Capital social. Parte socială. SOCIAL-DEMOCRĂT1, -A, social-democraţi, -te, adj. Care aparţine social-democraţiei sau social-democraţilor. Partid social-democrat. SOCIAL-DEMOCRĂT2, -A, social-democraţi, -te, s. m. şi f. Membru al unui partid social-democrat; partizan al social-democraţiei. în prezent numeroşi social-democraţi se pronunţă pentru o luptă activă împotriva pericolului de război şi a militarismului, pentru o apropiere de ţările socialiste, pentru unitatea mişcării muncitoreşti. SCÎNTEIA, 1956, nr. 3520. Social-democrat de dreapta = membru al unei aripi extreme dintr-un partid social-democrat, care tinde spre o colaborare cu burghezia, împotriva intereselor clasei muncitoare. SOCIAL-DEMOCRATÎSM a. n. Ideologia şi tactica social-democraţiei. SOCIAL-DEMOCRAŢÎE s. f. Curent politic în mişcarea muncitorească internaţională, care preconizează realizarea socialismului pe calea reformelor, negînd necesitatea luptei revoluţionare şi a dictaturii proletariatului. SOCIALÎSM s. n. 1. Concepţie social-politică, doctrină care susţine necesitatea desfiinţării proprietăţii private şi a exploatării omului de către om. Socialism utopic v. utopic. Socialism ştiinţific = marxism-leninism. 2. Orînduire social-economică şi de stat, reprezentînd faza inferioară a comunismului, care se bazează pe dictatura proletariatului, pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie şi pe lichidarea exploatării omului de către om. Succesul operei de construire a socialismului este în mod inseparabil legat de dezvoltarea revoluţiei culturale. de avîntul puternic al învăţămîntului, ştiinţei şi culturii. scînteia, 1953, nr. 2661. SOCIALIST1, -A, socialişti, -ste, adj. Care este întemeiat pe principiile socialismului (1); care există în condiţiile socialismului; al socialismului, propriu socialismului. Proprietate socialistă. c=i în faţa partidului nostru, in faţa clasei muncitoare stă sarcina măreaţă a construirii societăţii socialiste, gheorghiu-dej, ART. cuv. 206. <0> Realism socialist v. realism. întrecere socialistă v. întrecere. SOCIALÎST2, -A, socialişti, -ste, s. m. şi f. Adept al socialismului; membru al unui partid socialist. Dezvoltarea intelectuală şi morală a lui Nejdanov îl împinge înainte, îl face socialist, revoluţionar, îi pune in spate datoria de a lupta pentru dezrobirea poporului muncitor. GHEREA, ST. CR. II 219. Socialist de dreapta = social-democrat de dreapta, v. social-democrat2. SOCIALIZA, socializez, vb. I. 1. Tranz. A trece în proprietatea întregului popor mijloacele de producţie aflate în proprietatea privată a capitaliştilor. 2. Refl. (Despre muncă, producţie) A dobîndi un caracter social, datorită dezvoltării forţelor de producţie. SOCIALIZARE, socializări, s. f. Faptul de a (s e) socializa. 1. (în condiţiile construirii' socialismului) Trecere în proprietatea socialistă a mijloacelor de producţie aflate în proprietatea privată a capitaliştilor. 2. Proces spontan prin care, în urma dezvoltării forţelor de producţie, în special a marii industrii mecanizate şi în urma concentrării şi centralizării capitalului, munca şi producţia dobîndesc un caracter social. în stadiul său imperialist, capitalismul duce de-a dreptul la socializarea integrală a producţiei, LENIN, o. xxii 201. SOCIALIZĂT. -A, socializaţi, -te, adj. 1. (Despre mijloacele de producţie aflate în proprietatea privată a capitaliştilor) Trecut în proprietatea întregului popor. 2. (Despre muncă, producţie) Care a dobîndit un caracter social. SOCIALMENTE adv. Din punct de vedere social, sub raport social. SOCIATÎY, -A, sociativi, -ef adj. (Gram.; despre complemente circumstanţiale) Care arată fiinţa sau lucrul ce însoţeşte subiectul sau complementul direct în săvîr-şirea unei acţiuni. Circumstanţialele sociative care exprimă nume de lucruri nu trebuie confundate cu circumstanţialele instrumentale construite în acelaşi fel. gram. rom. ii 139. SOCIETĂR, -A, societari, -e, s; m. şi f. (în trecut, spre deosebire de g a g i s t) Actor fruntaş angajat la Teatrul Naţional (din Bucureşti sau din provincie) şi care primea, în afară de salariu, o cotă anuală din excedentele teatrului. Societar de onoare — actor fruntaş care rămînea angajat al teatrului pe tot timpul ■ vieţii, fără a fi scos la pensie. SOCIETATE, societăţi, s. f. 1. Totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legaţi prin anumite raporturi de producţie. Societatea întreagă era împărţită în două; cei ce mureau de foame şi cei ce mureau de prea multă mîncare. GALACTION, o. I 337. Organizaţia dinlăuntru a societăţii singură ne poate explica evoluţiile istorice prin care naţia romînă trecu. BĂLCESCU, o. II 13. + Orînduire social-economică. Societatea feudală. Societatea capitalistă. + (în orînduirile sociale bazate pe clase antagoniste) Cerc limitat de oameni care aparţin claselor privilegiate. Era vioaie, îndrăzneaţă, intra fără sfială peste tot... trăise in societatea înaltă, în luxul şi atmosfera palatelor de ambasadă. BART, E. 39. Vîrtejul societăţii, procesări, intrigile politice mă cuprinseseră. negruzzi, SOCIOLOG — 165 — SOCOTEALĂ S. I 60. Culmele societăţii nu 'aveau conştiinţa de întunericul şi prăpastia in care arunca neamul, russo, S. 109. 2. Asociaţie de persoane constituită într-un anumit scop (ştiinţific, literar, sportiv etc.). La una din societăţile studenţeşti din care făcea parte, poetul-student [Eminescu] era bibliotecar, CĂLINESCU, E. 169. Reuşise în cîţiva ani să organizeze o filială a societăţii « Dante Alighieri ». BART, E. 315. 3. (în regimul capitalist) Asociaţie de oameni de afaceri, alcătuită pe baza unor investiţii de capital şi în vederea unor beneficii comune. Mă trimisese direcţiunea societăţii să recunosc şi să măsor citeva locuri pe care era vorba să le cumpere, galaction, o. i 241. Se pare că inginerii de la societăţile petrolifere cîştigă acum îndestul de bine, chiar cînd sint atît de tineri şi începători. c. PETRESCU, î. II 237. El visa o societate de navigaţie cu remorchere, şlepuri şi elevatoare din Brăila să împînzească toată Dunărea pînă la Viena. BART, E. 63. «$■ Societate pe acţiuni = formă de organizare capitalistă a unei întreprinderi, prin asocierea mai multor acţionari. Se făceau calcule financiare, se croiau planuri, vaste combinaţii de comerţ fluvial şi maritim, societăţi pe acţiuni pentru vapoare, elevatoare, remorchere, şlepuri. BART, E. 26. Societate în nume colectiv — asociaţie între un număr limitat de persoane, care întemeiază o afacere comercială sau industrială, depunînd fiecare capital şi contribuţie în muncă. 4. Grup de oameni care petrec un anumit timp împreună ; companie, tovărăşie. Spune tu ce vei voi despre superioritatea vînătorii cu prepelicand şi despre plăcerile inteligente şi alese ce resimte omul în unica societate a unui cine dresat după regulele artei, odobescu, s. iii 19. Unde... sînt rediurile umbroase... Unde mai ales amabila d-voastră societate? negruzzi, s. i 95. <$• E x p r. în societate = între oameni, în lume. O să te stabileşti şi dumneata în societate, numai să-ţi vie vremea şi gîndul bun. sadoveantj, r. M. 118. De altfel, doamna comandor ■.. era apreciată în societate ca o soţie model, bart, E. 392. Ca să scape de gura lumei. . . şi cunoscînd că trebuie in sfîrşit să-şi ia un loc oarecare în societate, ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu lancu că o va lua de soţie, negruzzi, s. i 25. SOCIOLOG, sociologi, s. m. Specialist în sociologie. SOCIOLOGIC, -A, sociologici, -e, adj. Care se referă la sociologie, care ţine de sociologie. Sentimentele şi concepţiunile mele mai înalte despre femeie le-aş fi exprimat altfel. . . fie într-un articol critic, fie în articole sociologice. GHEREA, ST. CR. I 309. SOCIOLOGIE s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul societăţii omeneşti şi al fenomenelor sociale. SOCLU, socluri, s. n. 1. Suport, postament de piatra, de marmură sau de beton, care susţine o coloană, o statuie etc. în mijlocul pieţei, deasupra soclului ghilotinii unde în vremea ţarismului erau executaţi revoluţionarii, s-au aşezat acum figurile a cinci muncitori puternici, din bronz, sahia, U.R.S.S. 27. Aveam încredere în oameni. . . şi în domnii de piatră şi de bronz de pe socluri. G. m. zamFIRescu, SF. m. N. II 290. Sfincşi pe socluri de-alabastru, aşezaţi pe două rînduri. . . S-odihnesc cu moliciune printre flori de trandafir. Macedonski, o. i 103. + Partea de metal a unei lămpi cu incandescenţă, care se fixează în dulie. + Piesă prin intermediul căreia se fixează tuburile electronice de şasiul aparatelor în care sînt montate. 2. Partea de jos (de obicei ieşită în afară) a unei clădiri, a unui grilaj de fier etc. V. temelie. SOCOĂTĂ, socoate, s. f. (Transilv.) 1. Calcul, socoteală (1). Socoata vremii-n ore, minute şi secunde,'— Întîiul ornic, — cine le-a născocit? IOSIF, T. 161. -f- Notă de plată într-un local de consumaţie. De ce nu plăteşti socoata? Întreabă împăratul, reteganul, p. IV 10. 2. Părere, idee. Expr. A-ŞÎ da cu SOCOata = a-şi spune părerea, a crede că. . . 3. Grijă, consideraţie. Mîndra n-are socoata Că, iubitul dintr-o dată, Azi i-e inima stricată, iiodoş, p.p. 126. SOCOTEALĂ, socoteli, s. f. 1. Calculare, calcul numeric. Măi copii, măi, nu uitaţi cartea. Mai citiţi, mai scrieţi, mai faceţi socoteli. sTancu, d. 108. Moş Gheorghe are acum de făcut alte socoteli. . . Numără roatele maşinii, apoi şirul de vagoane. SP. popescu, m. G. 29. îşi face iar socoteala; i se pare ciudat de tot; pe bună dreptate, ar mai avea de luat, iar nu de dat. vlahuţă, o. a. ii 54. Expr. A lace (sau a da) cuiva socoteala = a plăti cuiva ceea ce are de primit. Fă bine şi-mi dă socoteala. ispirescu, l. 231. Socoteala (le-acasă nu se potriveşte CU cea din tîrg = evenimentele se desfăşoară adesea altfel decît s-a prevăzut. A-şi greşi Socotelile = a se înşela în aşteptări, a-i eşua sau a-i ieşi cuiva planurile pe dos. A pune (ceva) Ia socoteală = a ţine cont (de ceva), a lua în consideraţie (ceva). Mai pune la socoteală că şi Trăsnea era înaintat în vîrstă, bucher de frunte şi timp în feliul său. CREANGĂ, A. 89. A ieşi la socoteală (cu ceva sau cu cineva) = a o scoate la capăt (cu ceva sau cu cineva). A pune (ceva) în socoteala cuiva = a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani (pentru o pagubă), a-1. considera răspunzător (de ceva), a-i imputa ceva. -4" (Precedat de verbul « a ţine #) Cont, situaţie (de venituri şi cheltuieli). De cînd mi-au venit băieţii de la învăţătură, îmi fin socoteala ban cu ban şi huzuresc de bine. creangă, a. 18. + (Familiar) Fiecare dintre cele patru operaţii aritmetice fundamentale. Frate-meu mă mai învăţase cele patru socoteli şi fracţiile. DELAVRANCEA, H. TUD. 34. Sumă datorată (pentru o consumaţie, o cumpărătură etc.) ; notă de plată. Vreu să-mi plăteşti socoteala cucoanei d-tale. alecsandri, T. i 80. (Precedat de verbul « a face ») Privire asupra faptelor din trecut ; bilanţ. Se cuvine să încep prin a-mi face socoteala: las în urmă cîteva cărţi, o dragoste, baranga, v. A. 8. Ia să stau şi să-mi fac socoteală cu ce m-am ales eu, cît am trăit pe lumea asta. creangă,, p. 320. 2. Proiect, plan, gînd, idee. îşi face socoteală în minte cum să spuie cu vorbe mai potrivite, întîmplarea. SADOVEANU, B. 77. Bucureştii îi strică lui moş Gheorghe o mulţime de socoteli şi-i stîrnesc altele în loc. SF. popescu,. m. g. 67. <0* E x p r. A-şi da cu socoteala (că)... = a fi de părere (că). . ., a crede (că). . . A-i veni (cuiva) Ia socoteală = a-i conveni, a-i fi pe plac. Moş Nichifor era şi geambaş de cai şi, cînd îi venea la socoteală făcea schimb ori vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului, creangă, p. 106. Oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul’ îmbăiat, puţină tină. . ■ şi-mi făcea apoi cîte-un benchi boghet în frunte, id. A. 35. Ce poate s-o supere şederea ta aici? — Poale să nu-i vie la socoteală, pentru că. ■ ■ plănuieşte ca să te mărite. ALECSANDRI, T. I 188. 3. (în concurenţă cu seamă, mai ales în expr.) A da socoteală (cuiva, de ceva) = a da seama, a răspunde (de ceva). Trebuia... să ajungi la poarta de fier, unde ai fi fost dator să dai socoteală portarului, pas, z. I 267. A-şi da socoteala (de ceva) = a-şi da seama (de ceva), a se lămuri (asupra unui lucru), a fi conştient (de ceva). îmi dădeam socoteala că cedasem unor legi sufleteşti, care nu se pot înfrînge. Galaction, o. I 104. [Copiii] au privit mai întîi pe fereastra sofrageriei, să-şi dea socoteală dacă nu citită degeaba, c. petrescu, o. p. ii 117. A (ine socoteală de.. . = a ţine seamă de. . - , a ţine cont de.. a lua în consideraţie. Auzite şi ştiute mi-erau toate; dar ea nu ţinea socoteală de asta, — ci-i da înainte cu vorba, vlahuţă, n. 125. Pe Socoteala cuiva = pe seama cuiva, în legătură cu cineva. Am auzit. . ■ multe poveşti pe socoteala cuviosului meu prietin, galaction, o. i 207. Fetele. ■ . numa-şi dau ghiont una alteia şi chicoteau pe socoteala mea. creangă, a. 66. SOCOTELUŢĂ — 166 — SODIU 4. Rost, raţiune; măsură. Toată treaba cu socoteala ei. Loc, adj. şi a d v. Cu (sau fără) socotcală = cu (sau fără) măsură, cu (sau fără) chibzuială, cu (sau fără) rost, raţiune. Hangiii în toate veacurile sînt oameni cu socoteală. SADOVEANU, o. vn 45. Înţelegi, frate, că lucrul trebuie făcut, insă cu socoteală. ARGHEZI, p. 1. 132. Tanti Matilda mestecă din gură fără socoteală. sahxa, N. 50. 5. Treabă, lucru. Unde nu e socotinţă, socoteala merge rău. PANN,'P. V. II 49. Cind a văzut împăratul cum îi socoteala, nu mai ştia ce să facă de bucurie. ŞEZ. IX 23. — PI. şi: socotele (alecsandri, t. i 343). SOCOTELtJŢĂ, socoteluţe, s. f. Diminutiv al lui socoteală. Domnule, iată socoteluţa dumilale curată şi dreaptă. negruzzi, S. iii 208. SOCOTÎ, socotesc şi socât, vb. IV. T r a n z. (Folosit şi absolut) 1. A face o socoteală, a calcula. învăţasem şi eu a ceti, a scrie ş-a socoti în casa părintească, c-un unchi al mamei, care nici el nu fusese pe la cine ştie ce academii, sadoveanu, o. vm 27. Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate. eminescu, o. i 132. + A număra. Iubito, fără tine începe-o nouă zi... Dar cine Le poate socoti? topîrceanu, B. 31. ^ R e f 1. A face socoteala cu cineva spre a vedea cine mai are de dat sau de primit. M-a?n socotit cu el pînă la un ban. R e f 1. F i g. A se răfui, a lichida un diferend, a trage (pe cineva) la răspundere. Mă-ntorc eu de la oraş şi-i învăţ eu să mai facă gropi. . . mă socotesc eu şi cu dumnealor, dumitriu, n. 95. 2. A chibzui, a judeca, a cumpăni, a se gîndi. Vreme trece, vreme vine, Toate-s 'vechi şi nouă toate; Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntreabă şi socoate. eminescu, o. 1194. Mă fac broască la pămînt, îmi aşez durda spre vînt. . . Şi chitesc şi socotesc pe unde să mi-i lovesc. alecsandri, p. P. 260. R e f 1. [Marinică] mergea harnic şi se socotea. Nu trebuia să mai fie sfios, ca înainte, dumitriu, N. 15. Cumpăneşte bine toate, Pînă mîne te socoate: Şi de vei ghici, tu-mi spune, Şi voi zice cum zici tu. coşbuc, P. îl87. Ştii tu, Vidro, ce-am gîndit, Ştii Ui ce m-am socotit? Suflecă mînice largi Şi-mpleteşte la colaci, alecsandri, p. p. 97. 3. A fi de părere, a găsi de cuviinţă, a crede; a presupune, a-şi închipui. Eu socot că are o pricină, de aceea întîrzie. sadoveanu, b. 39. Fă cum îi socoti. . . dar eu una te sfătuiesc, să nu te grăbeşti, alecsandri, T. i 134. Cîntă dar, tu, împărate; Fă această bunătate, Un exemplu să ne dai; Căci din a ta şuierare, Socotim cu-ncredinţare Că prea minunat glas ai. alexandrescu, p. 35. (Construit cu un pronume în dativ) Ieşi Zamfira-n mers isteţ, Frumoasă ca un gind răzleţ. . . Frumoasă cît eu nici nu pot O mai frumoasă să-7ni socot Cu mintea mea. coşbuc, P. I 57. Refl. Să nu te socoteşti că ai să te îndeletniceşti. . . cu alte trebi. ispirescu, u. 22. Să nu te socoteşti că-i glumă ce-ţi spui eu. caragiale, o. in 104. Da ce te socoţi tu?... Să-mi întinzi frînghii pin casă, ca într-un şopron... alecsandri, T. i 323. 4. A aprecia, a preţui, a lua în seamă. Din ochi, socoti în fugă felul arăturii. Ară bine bătrînul — cugetă Mihai. Mihale, o. 197. Lumea te socoteşte după ce pari, nu după ce eşti. vlahuţX, o. a. 101. -4* (Urmat de determinări predicative) A considera, a privi pe cineva sau ceva ca. . . Mărie eşti sora -mea, dar eu te socotesc ca pe mama. davidoglu, m. 20. Milogea sprijinul unui om şi pe omul acela nu-l socotea vrednic de stimă. C. pETrescu, c. v. 62. Banii ce-oi cheltui să fie socotiţi drept preţu casei, alecsandri, T. i 318. <0> Refl. Tu vrei un om să te socoţi, Cu ei să te asameni ? eminescu, O. i 177. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. alecsandri, t. 313. 5. (Rar, construit cu dativul) A pune (ceva) în Socoteala cuiva; a atribui, a imputa. Mi-a fost teamă; . . să nu greşească oamenii a socoti altuia fărădelegile tale. stănoiu, c. i. 150. SOCOTINŢĂ, socotinţe, s. f. (învechit şi arhaizant) 1. Opinie, părere. Ion-vodă avea o credinţă şi o socotinţă: că ţara-i mai tare decît oştite năimite, sadoveanu, n. p. 11. Socotinţa mea este să închipuim nişte întrebări atît de grele, încît să nu le poată tălmăci. NE-GRUZZI, s. i 12. Şi eu sînt de această socotinţă, fătul mieu. DRĂ ghici, R. 73. Idee, gînd. Fiind rupt de foame, venea cu socotinţă că... poate are vro bucată de pîine să i-o dea. ŞEZ. m 132. 2. Judecată sănătoasă, chibzuială, măsură. V. socoteală (4). Unde nu e socotinţă, socoteala merge rău. pann, p. v. ii 49. Cum de ai aşa răbdare Pentr-un cutezător.. . Om fără de socotinţă. TEODORESCU, p. p. 106. 3. Minte, raţiune. Viindu-i in socotinţă că el. . . nu cunoştea încă nici cea mai mică parte a acestuia, au zis în sineşi. DRĂGHici, R. 154. 4. Hotărîre, voinţă. Hotărînd din toată inima că-şi va schimba socotinţa şi că niciodată va mai urma lucru ce va cunoaşte că nu ar fi spre bine. drăghici, r. 38. SOCOTÎT1 s. n. Faptul de a socoti; calcul, socoteală. S0C0TÎT2, -Ă* socotiţi, -te, adj. (Despre oameni) Chibzuit, înţelept, cumpătat. SGC0TIT6R, -oAre, socotitori, -oare, s. m. şi f. Calculator, contabil (în gospodăriile agricole colective şi de stat). Consiliul de conducere numeşte dintre membrii gospodăriei colective sau angajează din afara gospodăriei un contabil sau socotitor, care este confirmat de adunarea generală. scînTEia, 1953, nr. 2672. SOCRÎ, socresc, vb. IV. T r a n z. (Familiar) A stărui cu insistenţă supărătoare pe lîngă cineva, a bate la cap, a cicăli pe cineva. SOCRIŢA, socriţe, s. f. Diminutiv al lui soacră. sGcru, socri, s. m. Tatăl unuia dintre soţi în raport cu celălalt soţ. într-o zi, intră în curtea lui Stoicea, pe un cal în spume, un vătăşel, din partea lui socru-săti. GalacTION, o. I 52. Ipate se trezeşte într-o zi cu socru-său că vine şi-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. creanga, p. 169. De nu agă, dar măcar socru. . . Tot m-am căptuşit cu ceva. alecsandri, t. i 101. (Familiar şi popular, la gen.-dat. neart., urmat de un adj. pos.) Ipate... zice socru-său: tată, eun-oi putea merge. creangă, p. 169, <$* (Popular) Socru-mare= tatăl mirelui; (Ia pl.) părinţii mirelui. Iar mai spre-amiazi, din depărtări Ivitu-s-a crescîndîn zări Rădvan cu mire, cu nănaşi, Cu socrii-mari şi cu nuntaşi, Şi nouăzeci de fecior aşi Veneau călări, coşbuc, p. I 56. Cucuie, măria-ta, Am venit la dumneata Să-mi dai calul dumi-tale, Să mă duc la socrul-mare. GOROVEI, c. 381. Socru-mic — tatăl miresei; (la pl.) părinţii miresei. (La pl.) Părinţii unuia dintre soţi în raport cu celălalt soţ. Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. CREANGĂ, P. 86. SODĂ s. f. 1. ' Substanţă de culoare albă, de obicei cristalizată, întrebuinţată la spălatul rufelor, la curăţatul vaselor etc.; carbonat neutru de sodiu. (De obicei determinat prin « caustică ») Substanţă de culoare albă-gălbuie, cristalizată, întrebuinţată la fabricarea săpunurilor, în industria coloranţilor, la mercerizarea bumbacului etc.; hidrat de sodiu. îi cerea sodă ca să facă săpun. Galan, b. I 50. Se spală paiele timp de 2 ore într-o soluţie compusă din 20 părţi apă de ploaie şi o parte sodă caustică, pamfile-lupescu, crom. 218. 2. (Regional) Apă gazoasă, sifon. S<5diu s. n. Element chimic alcalin care este un metal moale, alb-argintiu, avînd numeroşi compuşi. <$> Clorură de sodiu v. c 1 o r u r ă. Azotat de sodiu v. azotat. Bicarbonat de sodiu v. bicarbonat. SODOM — 167 — SOL sodOm s. n. 1. Mulţime mare (de oameni, de ani- I male); sumedenie. Năvoadele care trag sodom de peşte din bălţi... eu le socotesc meşteşuguri şi robii, sadoveanu, î. A. 106. Prin prăvălii e-o îmbulzeală ş-o zarvă ameţitoare. Se miră bătrîna de-atîta sodom. vr.AHU'i'A, la tdrG. Cantitate mare. Pămîntul era îndestulat cu apă, neputind prididi să soarbă într-insul sodomul de ploaie care curgea din burdufurile sparte ale cerului, vornic, o. 186. 2. Prăpăd, nimicire, pustiire, nenorocire. în ţara noastră. . . era mare pieişte şi un sodom de nu mai avea pereche. La CADE. Urîtu-i mare sodom, Prăpădeşte om de om. pop. SODOMI, sodomesc, vb. IV. Tranz. A face prăpăd, a nimici, a pustii. + Refl. A se prăpădi, a pieri; a se sinucide. Să mă sodomesc e păcat de moarte, trebuie să trăiesc şi necăjită, cum am trăit în bine. RHTEGANur,, P. v 26. SODOMÎE s. f. (învechit) împreunare trupească nefirească. SODOMÎST, -Ă, sodomişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care practică sodomia. Sodomistul să piară prin flăcări in prezenţa poporului, hasdeu, i. v. 38. SOFĂ, sofale, s. f. Mobilă asemănătoare cu un divan, cu un căpătîi mai ridicat, îmbrăcată în stofă. V. c a-n a p e a. Eminescu şi-a glorificat în repetate rînduri sofaua roşie, masa de brad, cum a cîntat codrul sau teii de la Jpoteşti. cît.inescu, e. 152. Raiul nostru se compunea din cinci-şase camere, bogat mobilate, pline de sofale, de covoare ţesute în casă, de oglinzi şi de fel de fel de odoare. Galaction, o. I 328. Pe sofaua din colţ, locul de onoare in casă, şedea Elvira. REBREANU, i. 96. — Variantă: Sdlă (EMINESCU, o. I 42) s. f. SOFĂ s. f. v. sofa. SOFÎSM, sofisme, s. n. Silogism sau raţionament corect din punct de vedere formal, dar greşit din cel al cuprinsului (fiind bazat pe un echivoc, pe utilizarea aspectelor neesenţiale ale fenomenelor etc.). — Variantă : (învechit) soîismă (hasdeu,_i. v. 59) s. f. SOFÎSMA s. f. v. solism. SOFÎST, -A, sofişti, -ste, s. m. şi f. Filozof şi retor în antichitatea greacă, la început adept al explicării raţionale şi materialiste a fenomenelor naturii (prin respingerea soluţiilor mistico-religioase), mai tîrziu adept al idealismului filozofic, folosind ca metodă de discuţie argumentarea sofistică. Grupurile de oameni se răriră; arar, sofişti întîrziaţi mai discutau vreo problemă, aşezaţi pe colacul vreunei fîntîni. anghEl-iosif, c. L. 33. Satira este un mijloc de îndreptare a celor rătăciţi; prin batjocură, Platou a ucis pe sofişti, bolintineanu, o. 326. SOFISTIC, -Ă, sofistici, -e, adj. (Despre raţionamente, teorii etc.) întemeiat pe sofisme; fals, eronat. SOFISTICĂ s. f. Folosire premeditată a unor raţionamente false, prin care se denaturează adevărul. Filozofia ... se numeşte însă sofistică cînd încurcă şi ascunde adevărul, ghica, a. 693. SOl'ISTH'ĂRÎE, sofisticării, s. f. (Rar) Faptul de a abuza de argumente neconvingătoare, lipsite de fond, false, demagogice; argument de acest fel folosit într-o discuţie. S0FÎTĂ, sofite, s. f. Lampă electrică cu incandescenţă, în formă de tub, legată la circuitul electric prin ambele capete. — Variantă: suliţă s. f. SOFRAGERlE s. f. v. suîragorîe.” SOFRAGÎU s. m. v. sulragiu1. SOHARlCI s. m. (învechit) Un fel de pesmet. Minca-rea, numai soharici, un fel de pesmet negru ca noroiul şi tare ca piatra. GHICA, S. 20. SOHĂT s. n. v. suliat. SOI1 s. n. (Rar) Strat murdar (de sudoare, de grăsime) depus pe obiecte; slin. Un biet funcţionăraş in arhiva prefecturii, prăfuit, bătrîn şi vai de el, ca toate dosarele cu care şi-a împărţit soiul degetelor şi cerneala violetă a călimării. POPA, B. 43. Cuţitele şi furadiţele ruginite, lingurile pline de soi şi peste toate o muscărie ca-n toiul verii, slavici, v. p. 90. 5012, soiuri, s. n. Specie, varietate (de plante, de animale sau de produse fabricate) ; categorie, fel (de oameni). Luntraşul vorbea încet, spunînd felurite lucruri despre o sută şi una soiuri de raţe. sadoveanu, e. 178. Toate soiurile de buruieni luptau pentru viaţă pe solid crăpat din loc în loc. camil petrescu, n. 89. Tot romînul care se mîndreşte cu trecutul patriei sale simte dorinţa de-a şti ce soi de oameni au fost acei viteji care ne-au lăsat aşa de glorioasă moştenire, alecsandri, s. 25. La mese cînd se află, tot schimbă, porunceşte ■ . . să-i dea alt soi de vin. NEGRUZZI, s. ii 207. Loc. adj. Do soi = de bună calitate, ales. Avînd un cocoş de soi, cu mare cheltuială a alergat... de a cumpărat şi o găină, aşişderea de soi. ISPIRESCU, L. 365. [Cîrjă] de lingă Ştefan pleacă cu buni viteji de soi. alecsandri, p. iii 225. <0> Expr. (Despre oameni) Soi rău v. rău2 (11).-^- Fel, categorie de lucruri. Doi feciori, în depărtări, ţi i-a stins războiul! Şi rămas-ai în oftări şi te bate pe cărări Răul de tot soiul. NECULUŢl, Ţ. D. 112. Multe soiuri de peisajuri am văzut prin deosebite ţări. alecsandri, c. 36. 5013, soiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A murdări (cu grăsime, cu sudoare). Capul lui marc, afundat într-o pernă galbenă şi soită cu năduşală. delavrancEA, la TDRG. 5014, soiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A înnobila o rasă de animale, prin împerecheri cu animale de soi mai bun. (Refl. pas.) Boii moldoveneşti. soindu-se cu ungureşti, să fac mai arătoşi. La TDRG. SOlA s. f. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, originară din Extremul Orient şi cultivată şi la noi, din care se extrage ulei, făină şi fibre (Soja hispida). SOIOS, -OĂSĂ, soioşi, -oase, adj. Plin de pete (de grăsime, de sudoare); murdar, slinos. Serafim răscoli din nou condica-i soioasă. STÂNOIU, C. I. 81. întră grav. . . reporterul gras, cu blana soioasă. REBREANU, R. n 78. Ii agi Tudose boleşte cu capul p-o pernă soioasă. DELAVRANCEA, o. îl 353. SOÎT s. n. (Rar) înnobilarea unei rase de animale. Puţini cultivatori s-au ocupat pînă acum cu soitul (îmbunătăţirea vitelor). I. IONESCU, P. 234. SOITĂR, soitari, s. m. (învechit) Fiecare dintie cei patru măscărici ai domnilor (fanarioţi) din ţările romîneşti, care distrau publicul la alaiuri şi la parade; bufon, paiaţă. Era o lichea fără seamăn... Nesăratele lui giumbuşlîcuri de soiiar obraznic îi scoseseră faima de băiat deştept. M. I. CARAGIALE, C. 15. Citit au jaz sub ferestre meterhanele şi jucau soitarii pentru petrecerea isnafilor şi-a prostimii. CARAGIALE, S. N. 62. — Pronunţat: soi-tar. — Variantă: sui tar (negruzzi, S. I 29) s. m. SOL1 s. m. invar. Treapta a cincea din gama majoră tip; sunetul şi nota corespunzătoare. SOL — 168 — SOLEMN SOL2, soli, s. m. Persoană trimisă undeva cu o misiune ; (în special) emisar însărcinat să ducă tratative oficiale în numele unei ţări sau al unui cap încoronat. In goana roibului, un sol, Cu friu-n dinţi şi-n capul gol, Răsare, creşte-n sări venind, coşbuc, P. I 145. Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n virj de băţ. EMINESCU, o. 1146. Curtea este plină, ţara în mişcare: Soli trimişi de Poartă vin la adunare. BOUNTINEANU, o. 36. Eu, Toma, sol de pace. . . Vin ca să cer pe Despot, aici adăpostit. ALECSANDRI, T. n 144. (Glumeţ) Colo-n colţ acum răsare Un copil al nu ştiu cui. .. El e sol, precum se vede, Mă-sa l-a trimis in sat. Vezi, de-aceea-i încruntat, Şi s-avîntă şi se crede Că-i bărbat, coşbuc, P. i 224. -O- F i g. Şi geana-mi rourează o lacrimă de dor: Un sol, o întrupare a sfîntului amor. PÂUN-PINCIO, P. 82. Cerni stelele-şi arată, Solii dulci ai lungii linişti. EMINESCU, O. I 103. An nou, ce ne vesteşti?. . . Din noianul veciniciei eşti tu sol de mîngiiere? Trebuie ca semn de moarte sau ca semn de înviere Să te blestem, să te-admir? ALECSANDRI, P. A. 87. + (La nunţile ţărăneşti) Flăcău trimis de mire spre a-i vesti sosirea în satul miresei. Vă rugăm să ne-arătaţi Care este gazda solilor: Să iasă, să ne dăm soliile. Teodorescu, p. p. 163. SOL3, soluri, s. n. Stratul superior şi afinat al scoarţei pămîntului, unde se dezvoltă viaţa vegetală; suprafaţa pămîntului. Solurile nisipoase absorb foarte multe precipitaţii în raport cu cele argiloase. PROBL. GEOGR. I 69. Jos e furtună. . . Aici, la 2000 metri deasupra solului, e linişte. stancu, u.R.S.S. 180. Solul e adesea sub nivelul mării. RALEA, o. 21. SOLAKACÎE s. f. pl. Familie de plante dicotile-donate, din care fac parte pătlăgelele roşii, cartoful, mătrăguna, tutunul etc. SOLANÎE s. f. pl. (Bot.) Solanacee. SOLAAÎNA s. f. Substanţă otrăvitoare, care se găseşte în unele plante din familia solanaceelor (în special în bulbul cartofului tînăr încolţit) şi care se întrebuinţează în medicină ca narcotic şi sedativ. SOLAR, -A, solari, -e, adj. Care se referă la soare, de soare, al soarelui, în raport cu soarele. Energie solară.c□ Adio cîntece vechi, adio ruine! Pe linia dreaptă a razei solare, în zare, Nou drum s-a deschis pentru mine. BENIUC, V. 144. <> An solar = interval de timp în care se săvîr-şeşte o revoluţie completă a pămîntului în jurul soarelui. Tabele solare = tablouri cu ajutorul cărora se calculează poziţia soarelui. Cadran solar, ciclu solar, coroană solară, plex solar, ~ sistem solar, spectru solar v. c. (în metafore şi comparaţii) Ingălbinise, apoi se albise solbă. delavrancea, la cade. SOLD, solduri, s. n. 1. Diferenţa dintre totalul sumelor înscrise în debitul unui cont şi totalul sumelor înscrise în creditul lui. 2. Rest de plată la lichidarea unei socoteli. . 3. Rest de marfă (cu defecte sau nepotrivită cu sezonul) care se vinde cu preţ redus. SOLDA, soldez, vb. I. T r a n z. 1. A calcula diferenţa dintre debitul şi creditul unui cont; a face soldul. + Refl. F i g. (Despre acţiuni) A se încheia cu. . . (mai ales cu un insucces), a avea drept rezultat. .. (mai ales unul nesatisfăcător). Tratativele s-au soldat cu un eşec. 2. A vinde (mărfuri) cu reducere de preţ. 3. A lichida (o datorie). SOLDARE, soldări, s. f. Acţiunea de a solda şi rezultatul ei. SOLDAT, soldaţi, s. m. Persoană care îşi face serviciul militar, fără a avea vreun grad ; p. e x t. orice militar. N-au voie să ridice armele asupra noastră, că şi noi am fost soldaţi, rebreanu, R. îi 232. Trebuie să fie frumos Gheorghe în haine de soldat! bujor, S. 132. Familia soldatului să fie scutită de dajdie cîtă vreme va sluji el. BXLCESCU, o. I 36. + F i g. Persoană care susţine o cauză, o idee şi luptă pentru ea. Soldat al păcii. SOLDA, solde, s. f. Salariu plătit soldaţilor şi ofiţerilor. îi trîntise [pe soldaţi] prin gloduri, le furase mîn-carea şi solda. CAMILAR, N. I 397. Ostaşii lui Ion-vodă, din care cei mai mulţi fără soldă, aveau drept impuls perspectiva predei (= prăzii). HASDEU, I. Y. 123. E x p r. A fi în solda cuiva = a susţine cauza cuiva din interes material (şi nu din convingere). Nu sîntem chiar aşa de sălbateci !. . . Nu avem revoluţionari care se tocmesc in solda cutărui sau cutărui grup petrolifer. C. PEIRESCU, A. 411. soldăţel, soldăţei, s. m. Diminutiv al lui soldat. La umbră de stejerel, Frumos doarme-un soldăţel. MAT. FOLK. 358. Bate vintu salcia, Se porneşte tabăra, Tabăra de soldăţei, Aşa nalţi şi subţirei. SEVASIOS, c. 120. SOLDĂŢÎSC, -BASCĂ, soldăţeşti, adj. De soldat; militar, ostăşesc. Cîntece soldăţeşti. SOLDAŢÎ)ŞTE adv. Ca soldaţii; ostăşeşte, milităreşte. S-auzea viersul unui fluier. Cinta un ţigan lung, îmbrăcat soldăţeşte, stînd rezemat de-un stîlp de piatră. CAMILAR, N. II 339. Mă armam Soldăţeşte Şi mă-mbrăcam Chip domneşte. lEODORESCU, p. p. 524. [ SOLDĂŢlE s. f. (Rar) Starea, calitatea de soldat; serviciul de soldat; militărie, ostăşie. Ar fi zis cineva că-s croit pe soldăţie. GANE, N. II 92. SOLDAŢÎME s. f. (Cu sens colectiv) Mulţime de soldaţi. soldAţOi, soldăţoi, s. m. Augmentativ al lui soldat; soldat brutal. Nu mai stăruie şi pleacă furios, înfurînd ca un soldăţoi, camil petrescu, o. ii 447. SOLDIUj soldiiy s. m. Veche monedă italienească, care a circulat în trecut şi în ţările noastre; p. e x t. ban de mică valoare (v. 1 ă s c a i e). Erau toţi fără nici un soldiu. GHICA, A. 714, într-adevăr, el pusese o dajdie de un soldiu de aur pe lună. BĂLCESCU, o. II 278. ' SOLECÎSM, solecisme, s. n. Greşeală de sintaxă în vorbirea literară. Petiţia ce v-a făcut era plină de barba-risme şi de solecisme. negruzzi, s. i 281. SOLÎMN, -Ă, solemni, -e, adj. Care are un caracter de ceremonie, plin de fast, sărbătoresc; p. e x t. important, serios, grav. Concertul e un moment solemn, fi oamenii simpli respectă arta in chip instinctiv, contemporanul, S. îi, 1954, nr. 388, 3/1. Urcă treptele tribunei cu ţinută solemnă, pas, z. rv 184. Cind vorbeşte omul pe piatră de viorminty E drept să se asculte solemnul său cuvînt. alecsandri, T. ii 192. Fiinţa funcţionarilor civili şi militari> SOLEMNITATE — 169 — SOLIDAR toţi înmundiraţi, da acestei privelişti o pompă solemnă. NEGRUZZi, S. I 36. F i g. Noaptea se lasă tăcută, vastă, tolemnă. vlahuţX, o. a. 408. <0> (Adverbial) Mi s-a prezentat solemn, inclinindu-se şi rostindu-şi numele. sadoveanu, A. L. 5. Felicită solemn pe Ghighi pentru logodnă. rebreaîîu, r. i 207. + Desăvîrşit; intens, profund. Se făcu tăcere solemnă, ca şi cind ar fi fîlfiit deasupra capetelor o pagină de istorie, vornic, p. 230. + (Mai ales despre fenomene ale naturii) Măreţ, grandios, maiestos. La solemnul ceas al răsăritului, toate căsuţele care găzduiau pe orăşeni dormeau, cu ferestrele orbite de storuri. sadoveanu, o. vi 518. în solemna încremenire a firii, nu se mişca, încet şi gînditor, decîl doar chipul meu tăiat în umbră pe fundid de lumină al adîncului pădurilor din dreapta, hogaş, m. n. 92. SOLEMNITÁTE, solemnităţi, s. f. 1. însuşire a ceea ce este solemn; ceremonial care însoţeşte îndeplinirea unui act solemn (v. pompă, f a s t) ; p. e x t. seriozitate, gravitate. Dacă n-ar fi la mijloc seriozitatea şi solemnitatea sentimentului ce mi-aţi inspirat, ar trebui să rîd. galaction, o. 1 335. Eugenia era mişcată de solemnitatea şedinţei. rebreantj, R. ii 184. în toată redacţia trece ca un fior de solemnitate, se face tăcere. vlahuţX, o. a. iii 105. <> F i g. Primăvara şi-a făcut cu multă solemnitate intrarea triumfală, caragiale, o. vii 69. •+■ Măreţie (a fenomenelor naturii). Locul. . . nu-i lipsit de solemnitate şi de o sălbatică frumuseţe, bogza, c. o. 194. 2. Act solemn săvîrşit cu pompă; ceremonie publică pentru sărbătorirea unui eveniment. Părinţii n-au venit la şcoală la solemnitatea deschiderii, sadoveanu, o. vi 358. îmi aduceam atunci aminte, în această frumoasă solemnitate, de ziua acea cînd. . . jurarăm, noi patru inşi, acolo întocmirea societăţii noastre, ghica, a. 40. <ţ> L oc. adj. De solemnitate = de ceremonie, de gală. Constantin Lipan îşi trimisese hainele de solemnitate la spălătoria chimică, c. petrescu, c. v. 169. SOLENOÍD, solenoizi, s. m. Bobină cilindrică de fir metalic, cu spire în planuri perpendiculare pe axa bobinei şi echidistante, folosită pentru a produce în interiorul ei un cîmp magnetic cînd este străbătută de un curent electric. SOLFATĂRE s. f. pl. Emanaţii de gaze amestecate cu vapori de apă, care se degajă din crăpăturile scoarţei terestre avînd legătură cu craterul unui vulcan. SOLFEGIĂ, solfegiez, vb. I. Intranz. A executa un solfegiu; a cînta o melodie, pronunţînd numai denumirea notelor. — Pronunţat: -gi-a. SOLFEGIÉEE, solfegieri, s. f. Acţiunea de a s o 1-f e g i a şi rezultatul ei. Merge pe linia solfegierii partiturilor fără o prealabilă lectură şi aprofundare a libretului. contemporanul, s. ii, 1951, nr. 224, 2/4. SOLFÉGIU, sólfegii, s. n. Mică piesă muzicală fără cuvinte, compusă exclusiv în vederea exerciţiilor ; exerciţiu vocal pentru dezvoltarea auzului şi a deprinderii de a cînta pe note. SOLGĂIÎIRĂU, solgăbirăi, s. m. (Maghiarism învechit, Transilv.) Funcţionar din fosta administraţie austro-ungară (corespunzînd pretorului sau primpretorului de mai tîrziu). Toţi le făceau cale, de gîndeai că trece sol-găbirăul. reteganul, p. v 6. SOLÍ, solesc, vb. IV. Intranz. (învechit) A trimite cuiva o solie. Mateiaş soleşte marelui Ştefan Ca să-l recunoască drept un suzeran, bolintineanu, la cade. SOLICITĂ, solicit, vb. I. T r a n z. 1. A cere (cu stăruinţă) să i se acorde ceva, a se adresa cuiva cu o cerere. Se mai sfătui. . . şi cu directorul liceului, iar rezultatul fu o petiţie către Ministerul Instrucţiei, in care solicita o bursă de stat. rebreaîîu, r, s. 39. A ruga, a invita pe cineva să. . T Ani fost solicitat să colaborez la « Viaţa Romînească». sadoveanu, e. 180. 2. A atrage, a provoca. Absolvenţii şcolilor nu se puteau îndeletnici cu nişte scrieri care erau cu totul in afară de gustul şi de putinţa lor de înţelegere. . ■ Amintirile şi Poveştile, opere eminamente artistice, nu erau făcute să solicite interesul lor. SADOVEANU, E. 96. Puţini cărturari din generaţia mea s-au simţit solicitaţi de marile idealuri care frămîntă omenirea, id. ib. 31. 3. A supune un corp unei acţiuni fizice sau chimice (de tracţiune, de torsiune, de apăsare etc.) care l-ar putea distruge dacă ar depăşi o anumită valoare. — Accentuat şi: (prez. ind.) solicit. S0LICITĂNT, -Ă, solicitanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care solicită ceva; solicitator. Surîsul amical de pe buze, cu care intîmpina. . . solicitanţii timizi şi necunoscuţi de la periferia ţării, ascundea o cruntă şi lucidă cunoaştere a slăbiciunilor omeneşti, c. petrescu, c. v. 102. SOLICITĂRE, solicitări, s. f. Acţiunea de a solicita şi rezultatul ei. 1. Cerere stăruitoare. 2. (Fiz., Mec.) Stabilirea într-un corp a unei mărimi care, dacă ar depăşi o anumită valoare, ar provoca deteriorarea corpului. SOLICITATOR, -OĂRE, solicitatori, -oare, s. m. şi f. Solicitant. Solicitatorul vorbeşte, răguşit de emoţie. ARGHEZI, P. T. 57. SOLICITUDINE s. f. Atitudine plină de grijă şi afecţiune; atenţie prevenitoare şi susţinută. Chelnera răspundeau nu numai cu solicitudine, dar cu o clipire din ochi care dovedea că Stănică le era cunoscut. cXlinescu, E. o. i 244. Mi-ar părea rău, dragă prietene, dacă vreodată ai socoti convorbirea noastră din astă-seară drept altceva decît este. O solicitudine prietenească, c. petrescu, a. 374. SOLÎD, -Ă, solizi, -de, adj. 1. (Despre corpuri) Care, la o temperatură dată, are o rigiditate atît de mare, încît nu se deformează permanent sub acţiunea forţelor exterioare; p. e x t. tare, dur. Forma corpurilor solide rămîne neschimbată, dacă temperatura rămîne neschimbată şi forţele care lucrează asupra lor nu depăşesc o anumită limită, carafoli-oroveanu, m. F. i 10. (Substantivat, n.) Solidele se deformează sub acţiunea forţelor care depăşesc o anumită limită, carafoli-oroveanu, m. f. i 10. <0- Sţare solidă = una dintre cele trei stări de agregaţie ale materiei. Soluţie solidă = soluţie în care atît dizolvantul cît şi substanţa dizolvată sînt corpuri solide (dizolvate în stare topită). ^ (Substantivat, n) Corp geometric cu trei dimensiuni, mărginit de suprafeţe plane sau curbe. 2. Rezistent, trainic, durabil. [Oamenii] au zidit grajduri mari şi solide, bogza, c. o. 270. F i g. Teatrul romînesc era în floarea lui. Dacă insă un curios ar fi observat cu sînge rece mersul său, ar fi văzut cu întristare că nu' are baze solide, negruzzi, s. i 345. 3. Temeinic, adînc, serios ; p. e x t. sigur, statornic. Clientela puţină, dar solidă, ii asigura venituri considerabile. reereanu, R. I 34. A trebuit să caut a-i modera, puindu-i pe o cale mai serioasă şi solidă, giiica, a. 553. 4. Mare (ca dimensiuni, ca greutate). O încărcătură solidă. (Familiar, despre persoane) Voinic, robust. Cum e dumneaei solidă, îi trebuie o porţie mult mai zdravănă! caragialk, o. ii 91. + F i g. Care înfruntă cu tărie greutăţile; dîrz. Ei! ■ . .ţi-a plăcut venerabilul? — E tare. . . tare de tot. . . Solid bărbat! caraglujî, o. i 126. SOLIDĂR, -Ă, solidari, -e, adj. 3. Legat (de cineva sau de ceva) printr-o unitate de concepţii, de sentimente, de acţiuni şi interese ; unit. Nu poate să fie poet acela care SOLIDARITATE - 170 — SOLNIŢĂ nu te simte solidar cu lupta semenilor săi, cu lupta poporului său. beniuc, P. 135. Omul nu moare întreg, dacă se simte solidar cu cei care au lăsat să picure in cărţi singe din sîn-gele lor şi lumină din lumina lor. sadoveanu, E. 44. 2. Care participă, împreună cu alţii (în faţa justiţiei), la o obligaţie (de obicei la plata unei datorii), de care răspunde fiecare în întregime; 'care participă, împreună cu alţii, Ia un drept pe care îl are fiecare în întregime. Debitori solidari. Creditori \solidari. 8. (Tchn. ; despre piese de maşini) Care este strîns legat de altă piesă ; care ia parte la acţiune în aceeaşi măsură cu altă piesă. Mişcare solidară = mişcare care se face în acelaşi timp cu altă mişcare. SOLIDARITATE s. f. 1. Faptul de a fi solidar, comunitate de idei, de sentimente, de interese; mod unitar de acţiune, spirit de înţelegere ; unitate. Bălcescu a ajuns la convingerea că numai prin solidaritatea, prin lupta comună a popoarelor asuprite, prin dezlănţuirea forţelor populare va putea să învingă cauza revoluţiei. LUPTA DE clasa, 1953, nr. 1-2, 107. [Titu] manifesta făţiş solidaritatea cu învăţătorul şi cu mulţimea oropsită din care face parte şi dînsul. rebreanu, r. i 101. Coeziune. Poetul a fost pe deplin conştient de solidaritatea adîncă a ideii şi formei, vianu, s. 148. 2. Răspundere comună în faţa justiţiei. SOLIDARIZA* solidarizez, vb. I. 1. Refl. A se declara solidar (cu cineva sau cu ceva), a manifesta sentimente de solidaritate (faţă de cineva), a se uni cu cineva într-o acţiune. In octombrie 1920, minerii din Valea Jiului au făcut grevă, solidarizîndu-se cu muncitorii din întreaga ţară, în cadrul grevei generale. GHEORGHIU-dej, art. cuv. 471. 2. T r a n z. A lega între ele două sau mai multe piese, astfel încît în zona lor de contact să nu se poată mişca una faţă dc alta, SOLIDARIZARE s. f. 1. Acţiunea de a (se) solidariza; manifestare a solidarităţii. 2. (Mec.) Mod de legătură între două sau mai multe piese ale unui element de construcţie, în urma căruia piesele respective au aceeaşi deformaţie în dreptul legăturii lor. SOLIDIFICĂ, solidific, vb. I. Refl. A trece din stare lichidă (sau, mai rar, din stare gazoasă) în stare solidă, prin răcire; (sens curent) a îngheţa; (despre grăsimi) a se slei. SOLIDIFIl'ĂRE, solidificăriy s. f: Faptul de a s e solidifica; întărire. SOLIDIFICAT, -Ă, solidificaţi, -te, adj. Trecut în stare solidă prin răcire; întărit. SOLIDITATE s. f. Stare a corpurilor solide ; proprietatea acestor corpuri de a opune rezistenţă la schimbarea formei şi a volumului lor; tărie, duritate, rezistenţă. ^ F i g. Temeinicie, seriozitate. M-a mirat adine cu mulţimea cunoştinţelor ce avea şi cu soliditatea lor. galac-TION, O. I 231. SOLÎE, solii, s. f. (învechit) 1. însărcinare încredinţată unui sol ; misiune. Şi frate-meu ca împărat Mi-a dat mie solie Să merg la • broaşte nempăcat. EMINESCU, O. IV 74. Eu mă-ntorc, te las cu domnul, solia mi-am împlinit. negruzzi, s. I 124. Masă mare-a fost întinsă Şi de mari boieri coprinsă, Dc boierii sfatului, Stîlpii Ţarigradului, Sfetnicii-mpăratului, Trimeşi la domn cu solie De la nalta-mpărâţie. teodorescu, p. p. 501. Expr. A-şi da solia = a expune obiectul misiunii sale, a-şi îndeplini însărcinarea de sol; a expune rezultatul misiunii, a da raportul. El, venind în fapt de seară Pe pămînt şi-a dat solia. « N-o să-l iau » răspunse Lia Mindrului voinic. coşbuc, p. n 83. Ei, copile, ce ispravă ai făcut? Cîte suflete mi-ai arvunit? Dă-ţi solia! CREANGĂ, P. 145. Să ne dăm soliile, Să ne spunem poruncile. TEODORESCU, P. p. 163. (F i g.) Porumbei prea frumuşei, Ce cătaţi, ce trepă-daţi? Voi solia să vă daţi. PĂSCULESCU, L. P. 17. -f F i g. Menire. Naţiile ca şi oamenii. . . îşi au solia lor pe pămînt. KOGĂLNICEANU, S. A. 44. 2, (Concretizat) Veste, mesaj, înştiinţare pe care o aduce un sol, un trimis. Vei afla că solia mea are să-ţi aducă veselie, ispirescu, l. 288. Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocirlie, Tu ai vrea să spui să ducă către dînsul o solie, eminescu, o. I 82. 3. Grup de persoane trimise ca soli; ambasadă. Zilele-astea, mîine poate, e-aşteptată o solie Care pe-Anca o va cere pentru Stareţ de soţie, davila, V. v. 119. Respectaţi solia, căpitanii mei! bolintineanu, o. 37. SOLILOC s. n. (Livresc) Conversaţie cu sine însuşi, monolog. SOLIPÎD, -A, solipezi, -de, adj. (Şi substantivat, n.) (Animal) care are un singur deget la fiecare picior, terminat printr-o copită. Calul şi măgarul fac parte din familia solipedelor. SOLIPSÎSM s. n. Teorie idealistă subiectivă, potrivit căreia nu există decît omul şi conştiinţa lui, restul lumii fiind creat de conştiinţa şi de reprezentarea eului gînditor. SOLIPSÎST, -Ă, solipsişti, -ste, s. m. şi f. Adept al solipsismului. SOLÎST, -Ă, solişti, -ste, s. m. şi f. 1. Cîntăreţ sau instrumentist care execută un solo. Realizările soliştilor şi ale ansamblurilor muzicale din R.P.R. constituie un titlu de legitimă mîndrie pentru artiştii noştri. SCÎnteia, 1953, nr. 2760. F i g. Cucul, un solist vestit, De prin alte ţări venit, Va cînta din flaut, coşbuc, p. I 300. 2. Dansator care execută singur o piesă coregrafică, sau care deţine rolul principal într-o interpretare coregrafică ce necesită un ansamblu. SOLÎSTIC, -A, solistici, -e, adj. (Neobişnuit) Care pune accentul pe interpretarea, pe executarea solistului. Stilul solistic al unui concert de pian. contemporanul, s. ii, 1948, nr. 108, 10/4. SOLITĂR1, solitare, s. n. Piatră preţioasă, în special diamant de mare valoare, montat singur la o bijuterie sau ieşind în evidenţă dintr-un grup de pietre mai mici. Cea mai tînără avea numai două solitare admirabile în urechi şi umd la deget, dumitriu, b. F. 161. SOLITĂR2, -A, solitari, -e, adj. Care se găseşte singur, deoparte ; izolat, singuratic. Ieri am găsit pe banca solitară Din parc un biet mănunchi de flori trecute. IOSIF, P. 36. în castelul de pe stîncă, la fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie şi priveşte-n noapte-afară. COŞBUC, P. i 119. Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară, Ca pe un gol de munte o stîncă solitară, alecsandri, p. a. 161. (Substantivat, m.) Mistreţ bătrîn care trăieşte stingher. -£■ (Despre locuri) Pustiu, neumblat. Văzduhul seînteiază şi ca unse cu var Lucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar, eminescu, o. i 69. (Bot.; despre organe ale plantelor) Singur, izolat. Flori solitare, lung pedunculatc. flora R.P.R. ii 129. SOLITARÎSM s. n. (Livresc) Tendinţă de izolare. SOLITÎDINE s. f. Singurătate, izolare. Deşi înclinat către solitudine, el nu fugea de prietenie. CALINESCU, E. 112. Se trezise deodată printre miile şi miile de trecători, într-o solitudine care-l apăsa. C. PETRESCU, o. p. I 13. SOLNIŢĂ, solniţe, s. f. 1. Vas mic în care se serveşte la masă sarea (sau piperul); conţinutul vasului. La toată mişcarea i se părea c-a vărsat un pahar, ori c-a răsturnat vreo solniţă. vlahuţĂ, O. A. I 109. I-am vărsat aseară SOLO — 171 — SOLZ 0 solniţă întreagă. alecsandri, T. 369. -f- (Popular) Vas (de lemn) în care se ţine sarea la bucătărie. 2. Cavitatea de deasupra ochilor la cai, SOLO1 s. n. invar. 1. Compoziţie muzicală (sau parte a ei) concepută pentru un singur instrument sau pentru o singură voce (cu sau fără acompaniament). Solo pentru vioară. (Adjectival) Fără acompaniament. Bucată scrisă pentru vioară solo. 2. Dans (sau parte dintr-un dans) executat de o singură persoană. Ştiţi cit e de frumoasă; ştiţi ce plăteşte intr-o adunare; ştiţi de se mai poate afla alta să facă solo mai bine la un contradanţ. negruzzi, s. i 75. SOLO2, soli, s. m. Solist. Cantată pentru cor, soli şi orchestră, a Instrument pentru solo şi orchestră, scînteia, 1953, nr. 2740. SOLOMÎE s. f. v. solomonie. SOLOMÎZDRA s. f. v. sălămîzdră. SOLOMONAR, solomonari, s. m. (învechit) Persoană care avea noţiuni de astronomie, ştia să facă calendare, prevestea vremea ; p. e x t. (uneori şi astăzi) vrăjitor care citeşte în stele şi căruia i se atribuie puterea de a stăpîni ploile, furtunile, grindina. Le spuneam şi eu că era în sat la noi unu moş Vasile Polirib, un solomonar, c. PE-TRESCU, î. n 6. (Atestat în forma şolomonar) Nu prea e bine cind omul caută, ca şolomonarii, stelele pe cer. SLAVICI, N. I 191. Al treilea era şolomonar, care face calindare. reteganul, p. in 82. — Variante: şolomonar, şolomăndr (reteganul, p. 1 25) s. m. SOLOMONÎ, solomonesc, vb. IV. T r a n z. A supune puterii vrâjilor; a vrăji, a fermeca. Nu se poate apropia nime de cerb; căci este solomonit şi nici un fel de armă nu-l prinde. CRKAXGX, p. 217. SOLOMONIE, solomonii, s. f. Vrăjitorie, vrajă, farmec. Se strîngeau acolo la vreme toate bogăţiile de mărfuri. . . şi minunile iscodeniilor toate, şi comedii şi solomonii, ghicitori, cîntăreţi. caragiale, o. iu 105. Eu unul ştiu solomonii, ţi nu mă prea tem nici de balauri, creangă, P. 122. Vicleşug, şiretlic. (Atestat în forma solomie) Văzînd că degeaba le-a fost vorba şi truda, se gindiră la altă solomie. ŞEZ. K 116. — Variantă: solomie s. f. SOLSTIŢIÂL, -A, solstifiali, -e, adj. Referitor la solstiţiu, al solstiţiului, de solstiţiu. Punct solstiţial. SOLSTlŢIU, solstiţii, s. n. Fiecare dintre cele două puncte de pe ecliptică în care pămîntul se găseşte la cea mai mare depărtare de soare; date calendaristice corespunzătoare marcînd ziua (respectiv noaptea) cea mai lungă din an. în timpul solstiţiului de vară, pe străzile şi în parcurile Leningradului, întunericul nu coboară niciodată. EOGZA, M. S. 47. Sărbătorile şi petrecerile solstiţiului de iarnă i-au fost pentru întîia oară străine şi depărtate. sadoveanu, b. 63. SOLtJlîIL, -A, solubili, -e, adj. 1. (Despre substanţe şi elemente chimice) Care se poate dizolva într-un solvent. 2. (Rar) Care se poate rezolva, dezlega, explica. Problemă solubilă. SOLUBILITÂTE, solubilităţi, s. f. Proprietate a unor substanţe de a se amesteca cu alte substanţe (de obicei lichide), formînd împreună o substanţă omogenă. -4- Valoare maximă pe care o poate avea într-un amestec, în condiţii de temperatură dată, proporţia dintr-un amestec component. SOLUBILIZA, solubilizez, vb. I. T r a n z. A aduce o substanţă insolubilă, sau greu solubilă, într-o stare în care poate fi dizolvată într-un solvent. SOLtJŢIE, soluţii, s. f. 1. Amestec omogen compus din două sau mai multe substanţe chimice în proporţii care pot varia şi dintre care una este de multe ori fluidă. Scot din butoaiele cu soluţii caustice pieile crude ale animalelor. BOGZA, A. î. 105. Soluţie solidă v. solid. 2. Modalitate de a ieşi dintr-un impas, de a dezlega o problemă, de a rezolva o dificultate. Guvernul ţarist nu era in stare să dea problemei ţăranilor o soluţie definitivă şi echitabilă, sadoveanu, E. 230. Ţi-am spus singura soluţie, dacă-ţi convine, c. petrescu, c. v. 133. S-a întors din străinătate cu capul plin de planuri îndrăzneţe şi cu soluţii sigure pentru toate greutăţile, rebreanu, r. i 50. + (Mat.) Metodă de a rezolva o problemă; p. e x t. rezultatul obţinut. (Atestat în forma soluţiune) Grigoriu era absorbit în soluţiunea ecuaţiei sale, care numaidecit trebuia să iasă egală cu zero. hogaş, H. 71. 3. (în e x p r.) Soluţie de continuitate = întrerupere a continuităţii; separare a părţilor care mai înainte erau legate între ele sau continue. — Variantă: (învechit) solufiúne s. f. SOLUŢIONA, soluţionez, vb. I. T r a n z. A da o soluţie unei probleme, a dezlega, a rezolva. SOLUŢIONARE, soluţionări, s. f. Acţiunea de a soluţiona; rezolvare, dezlegare. SOLUŢlCNE s. f. v. soluţie. SOLVABIL, -A, solvabili, -e, adj. Care dispune de mijloace băneşti suficiente pentru a efectua o plată; bun de plată. Pentru a lua bani de la bancă, oricare sătean trebuie a da garanţie sau în avere sau în trei săteni solvabili. I. IONESCU, m. 302. SOLVABILITATE s. f. Calitatea de a fi solvabil. SOLVENT1, solvenţi, s. m. Substanţă chimică (de obicei lichidă) care are capacitatea de a dizolva alte substanţe în masa ei; dizolvant. S0LVÉNT2, -A, solvenţi, -te, adj. (în vechea organizare şcolară, despre elevi, în opoziţie cu bursier; şi substantivat) (Elev) care plătea taxă de frecvenţă sau de internat. Am fost primit solvent în internatul liceului Fi g. Grăind aşa domol prin pacea nopţii, s-au apropiat de prunduri pustii şi în fund s-au văzut licărind solzii de valuri ai vadului. SADOVEANU, N. P. 34. S-a pornit apoi vreme rea cu vînturi reci şi lapoviţă, care îmbrăca copacii în solzi strălucitori de gheaţă. 1. botez, şc. 70. Loc. a d v. în solzi = aşezat ca solzii, acoperindu-se în parte unul pe altul. (F i g.) [Bistriţa] îşi rostogoleşte în solzi pinza scînteietoare. russo, o. 104. 2. Fiecare dintre frunzuliţele care acoperă şi. apără SOLZĂRIE — 172 SOMN bulbii, mugurii şi alte organe ale plantelor. Crinul se înmulţeşte, tăindu-se solzii. La TDRG. 3. Fiecare dintre micile plăci de metal din care sînt formate armurile sau anumite obiecte de podoabă. Stupina casei, îmbrăcată într-o rochie neagră de mătasă uşoară, încinsă peste mijloc cil un colan lucrat în solzi auriţi, stătea în picioare dinaintea mea. HOGAŞ, M. N. 20. 4. Stratul exterior pe care-1 prezintă o secţiune transversală făcută într-o fibră de lînă. Prin solzi, lîna se distinge uşor de celelalte fibre textile. 5. F i g. (Popular) Murdărie, jeg care se depune pe piele în formă de mici cruste. Dar eu, frate, mult mă tem De căzlariul [= eunucul] din harem... Buzat, negru, ras pe cap Şi cu solzii mari de crap. alecsandri, p. p. 106. <5> Expr. A-i cădea cuiva (sau a lace să-i cadă cuiva) solzii de pe OClli — a deveni (sau a face pe cineva să devină) dintr-o dată conştient de realitate. După aceea i-or cădea solzii de pe ochi, şi are să se mire el singur de ce i-a fost drag. sadoveanu, F. J. 337. O, Alah bun şi prea milostiv, a cuvîntat cu pătrundere Mehmet, închinîndu-se spre răsărit, fă să cadă solzii de pe ochii neştiutorului! id. o. L. 216. SOLZĂRÎE s. f. (Cu sens colectiv) Totalitatea solzilor care acoperă corpul unui animal; mulţime de solzi. Solzăria lui era ca un curcubeu d-a lungul spinării. DELA-VRANCEA, V. V. 214. - SOLZIŞOR, solzişori, s. m. Diminutiv al Iui sol z. Ştiuca îi mai zise: Ţine acest solzişor, şi cînd vei gîndi la mine, eu voi fi la tine. ISPIRESCU, L. 43. Peştele-i grăieşte... Cu-ale mele oase Ţi-ei ridica case... Ai-mei solzişori Mari şi sclipitori Le-or fi de-nveliş Şi de-acoperiş. TEODORESCU, P. P. 91. SOLZOS, -OĂSĂ, solzoşi, -oase, adj. Acoperit cu solzi. [Şobolanii aveau] cozile subţiri şi solzoase ca nişte pui de tîrîtoare. dumitriu, N. 277. [Zmeii] să fi avut picioare ca de capră şi o coadă lungă solzoasă. SBIERA, p. 314. Şarpe solzos Cu dinţi de os. TEODORESCU, P. P. 404. -4- (Bot.; despre frunze) De forma solzilor. SOMA, somez, vb. I. T r a n z. A cere (cuiva) în chip categoric (ameninţîndu-1) să îndeplinească ceva. [Bătrînul] a somat pe Mihai să se întoarcă numaidecît acasă, călinescu, E. 236. L-au împresurat sătenii într-un adăpost al lui. ■ . L-au hăituit pescarii, el rătăcea ascun-zîndu-se ici-colo. Atunci l-am somat eu însumi, sadoveanu, p. M. 118. Pe trotuarul celălalt un soldat cu arma întinsă îl soma pe Dorcea să se oprească, camil PETRESCU, p. V. 14. -if (Jur.) A pune cuiva în vedere, cu formele prescrise de lege, să facă (sau să nu facă) o anumită acţiune. Somat să-şi plătească datoria. SOMĂTIC, -A, somatici, -e, adj. (Med.; în opoziţie cu psihic) Care se referă la corp, al corpului, de corp. Boli somatice. Celule somatice — toate celulele corpului (cu excepţia celor sexuale). S0MAT0L0GÎE s. f. (Med.) Ştiinţă care se ocupă cu studiul corpului omenesc în viaţă. SOMATOMETRÎE s. f. Ansamblul măsurărilor efectuate pentru a determina forma şi dimensiunile corpului animalelor. SOMĂŢIE, somaţii, s. f. Acţiunea de a soma ; invitaţie prin care se pune cuiva în vedere într-o formă imperativă (şi sub ameninţare de consecinţe) să facă (sau să nu facă) ceva. La izbucnirea mulţimii răspunse o nouă somaţie ascuţită, pătrunzătoare, de trompetă, care vestea prelung moartea, camil petrescu, n. 22. Uşa de sus, zăvorită; o somaţie, dottăt a treia. c. petrescu, c. v. 331. Ordin scris, emanat de la o autoritate, prin care se ordonă cuiva să execute un lucru. Am intrat practicant la o percepţie... unde scriam teancuri de somaţii galbene. I. BOTEZ, şc. 62. Moşia era scoasă în vînzare, [proprietarul] avea un teanc de somaţii pe cap. vlahuţă, o. a. 273. — Variantă: (învechit) somaţiuno s. f. SOMAŢltME s. f. v. somaţie. SOMĂ s. f. v. sumă. SOMERÎRO, sombrere, s. n. Pălărie de fetru cu boruri mari. Uriaşul cu bucle blonde ce scăpau de sub vastul sombrero. . . s-a dus aiurea, anghel, pr. 146. (Prin metonimie) La anumite ceasuri, sombrere, macferlane şt lavaliere... trec pragul veneratului templu, angiiel, PR. 30. SOMBRU, -Ă adj. v. sumbru. SOMEŞĂNA s. f. (Mai ales articulat) Numele unui dans popular din Ardeal. Zecile de perechi bat someşana. REBREANU, I. 12. SOMIÎRĂ, somiere, s. f. Reţea elastică de sîrmă, fixată de scheletul patului, peste care se aşază salteaua; p. e x t. partea de tapiţerie a unui divan, prevăzută cu arcuri. Fiecare are un pătuţ mic, cu somieră. SAIIIA, U.R.S.S. 135. SOMITATE, somităţi, s. f. Persoană care se bucură de mare renume pentru merite deosebite într-un domeniu de activitate ştiinţifică. Pesimismul modern'german, extrema manifestare a boalei veacului, e răspîndită de unii din cei mai mari oameni de ştiinţă, de somităţi ştiinţifice. GHEREA, ST. CR. I 64. SOMN1, somni, s. m. Peşte răpitor de apă dulce, cu corpul lung uneori de mai mulţi metri, fără solzi, lăţit în partea dinainte, cu capul mare şi turtit, cu gura largă şi cu mustăţi lungi, cu carnea albă şi grasă (Silurus glanis). Sub stratul de struguri era o rogojină şi dedesubt, reci şi lipicioşi, pescuiţi în amurg, crapi, şalăi, albitură, plătici, somni graşi şi moi, cegi cu piele aspră, dumitriu, N. 232. Să ai la. . . vergi, nişte sfori potrivite şi extrem de tari, incit, încurcînd un somn de cinci şi chiar de zece kilograme, să ai mulţămirea a-l putea scoate la mal. SADOVEANU, î. A. 15. -4* Pană de somn v. p a n ă (II 7). SOMN2, (rar) somnuri, s. n. 1. Stare fiziologică de repaus a fiinţelor, necesară redresării forţelor şi caracterizată prin încetarea totală sau parţială a funcţionării conştiinţei; stare a celui care doarme. Somnul singur îl mai mîngîid. anghel, PR. 45. Era tîrziu şi somnul începuse a-mi atîma greu pleoapele peste ochi. hogaş, dr. 255. Somn, a gîn-dului odihnă, O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie. eminescu, o. i 49. (Urmat de determinări atributi-ve) Somnul de plumb mă prăbuşi ca într-un întuneric. sadoveanu, O. vi 214, N-am venit, Că somn greu m-a-nţepenit. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 237. <0> (Personificat) Vino, soamne, de-l adoarme şi tu, peşte, de îl creşte. DELAVRANCEA, o. ii 152. F i g. După somnul adînc al pămîntului şi al codrilor, iată că se arată iar colţ de verdeaţă, sadoveanu, o. vii 364. Un şuier lung, speriat. . . trezeşte somnul codrilor. vlahuţă, o. A. ni 33. (în expresii care marchează începutul, durata, intensitatea acţiunii; uneori la dativ) Se întinse din nou somnului, camilar, n. I 16. Ochii i se închideaui somnul îl dobora. Galaction, o. I 41. La inginer, lumina stăruia încă. Nu-l prindea somnul. C. petrescu, R. dr. 250. Moş Ion o aşeză încetişor pe pat şi o acoperi. Un somn adînc o cuprinse, bujor, S. 49. Tîrziu de lot îl fură somnul, vlahuţă, O. A. 122. Culcă-te să tragi un pui de somn. SLAVICI, o. I 219. Dacă eşti aşa de fricoasă, apoi sui în căruţă şi te-aşterne pe somn, că noaptea-i mima un ceas: acuş se face ziuă! creangă, O. A. 125. (Glumeţ, în forma de pl. soamne) Ar fi poftit mai degrabă să fie undeva singuri, să-i tragă nişte soamne. sadoveanu, o. l. 238. <0> Loc. a d v. în (sau prin) somn = în timpul somnului, fiind adormit, dormind. SOMNA — 173 — SOMNOROS Ciobanul, Ungă turmă, culcat cu ochii-n sus, în somn, spre-o altă lume purtat a fi se lasă. macEdonski, o. i 116. Şi prin satul adormit Doar vrun cîine-n somn mai latră Răguşit. COŞBUC, P. i 48. Prin somn tu vei simţi trecînd Jiori Prin trupul tău. id. ib. -313. Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn. caragiale, o. ii 356. Iar ea vorbind cu el in somn, Oftind din greu suspină. eminescu, o. i 168. <£• Expr. A dormi somnul iepurelui = a dormi uşor, iepureşte, v. iepureşte. Somn uşor, formulă (Însoţind de obicei un salut la despărţire) prin care se urează cuiva somn liniştit. La revedere... Somn uşor! bassarabescu, v. 8. 4" Somn de iarnă (sau hibernal) = starea de amorţire în care petrec iarna unele animale. Stîmise duşmănia unei albine care, mînioasă cum sînt ele în preajma somnului de iarnă, s-a repezit la Ghighi. rebreanu, i. 12S. F i g. Şi-a pus pătnînttd blană albă şi-şi doarme somnul hibernal, an’GHEL-iosxf, c. M. u 34. Somnul plantelor *= aplecarea frunzelor sau închiderea florilor în timpul nopţii. F i g. Stare de inerţie; toropeală, amorţire. Poporul cel mare al nostru. ■ ■ a dormit un somn jalnic in intunericid satelor, sadoveanu, o. vi 455. Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare, N-auziţi prin somnul ■vostru acel glas triumfător Ce se-nalţă pîn-la ceruri din 41 lumii deşteptare, Ca o lungă salutare Cătr-un falnic •viitor? alecsandri, p. A. 81. -ţ» Nevoia de a dormi; senzaţie provocată de această nevoie. Oamenii umblau în jurul focului parcă n-ar mai fi avut nici somn, nici case. REBREANU, R. II 205. <)■ (în construcţii cu verbele « a fi », « a face » şi cu pron. pers. în dativ) Sînt trudit şi.mi-i somn. sadoveanu, N. F. 133. Cilul colea, pe la apusul soarelui, vine Serilă şi zice că-i e somn. RETEGANUI,, p. ni 67. I s-au făcut somn straşnic, cit nu se mai putea ţine. SBIERA, P. 58. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom, C-ai dormi şi nu ţi-i somn. jarnîk-bîrseanu, d. 212. 2. F i g. (De obicei determinat prin « veşnic », « de veci», «al morţii» etc.) Stare a fiinţei care a încetat din viaţă; moarte. Dar somnul cel veşnic este greu. macE-donski, o. I 51. Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape. eminescu, o. i 219. <$■ Expr., A dormi somnul cel de veci v. dormi. — PI. şi: (glumeţ) soamne. — Formă gramaticală : vocativ (rar) soamne. SOMNÁ, somnez, vb. I. I n t r a n z. şi (rar) refl. (Popular) A dormi. Noi nu am somnat, Ci-am tot colindat. pamfile, cr. 123. Puţin s-a somnat. Dar ce mi-a visat. TEODORESCU, p. p. 25. T r a n z. (Cu complement intern) Ceastă noapte mare Puţin somn somnai, Frumos vis visai, pamfile, cr. 103. SOMNAMEÚL, -A, somnambuli, -e, s. m. şi f. Persoană care suferă de somnambulism. Cu ochii ţintă in vid privea ca un somnambid. bart, s. m. 78. Dreaptă ca o somnambulă ea loveşte-automatic Fildeşul sau abanosul învechitului clavir. macEdonski, o. I 87. El nu vede pe unde calcă, nu se uită la nimeni; şi merge ca un somnambid, parc-ar pluti. vlahuţX, o. a. 441. SOMNAMBÚLIC, -A, somnambulici, -e, adj. (Rar) De somnambul. Adina Buhuş lăsă telefonul in cumpăna de nichel, cu o mişcare înceată, somnambulică, c. PETRE seu, O. P. II 164. <ţ> (Adverbial) Fără să-şi dea seama ce face, scoase chipiul şi îl aşeză somnambulic pe un teanc de cărţi. c. petrescu, î. n 103. SOMNAMBULÍSM s. n. Afecţiune a sistemului nervos, care apare mai ales în cazuri de epilepsie şi de isterie şi se manifestă prin diferite acţiuni inconştiente (mai ales umblet) în timpul somnului. Accidentele isterice cuprind diverse manifestări ale nevrozei (atacuri convulsive. . . crize de somnambulism spontan etc.). MARINESCU, P. A. 95. SOMNARÎE s. f. (Rar) Somnolenţă. Pătruns de fluidul magnetic în care crierii înoată, te simţi furat de o somnărie uşoară şi toată fiinţa ţi se cufundă în sinul unei lene poetice, alecsandri, o. p. 10. SOMNÎE, •somnii, s. f. Somnolenţă. Stătu o vreme ca într-o somnie, cugetînd la felurite lucruri nedesluşite. sadoveanu, o. A. ii 175. Totuşi în acest răstimp, in sufletul amînduror fraţilor care ascultau, se împletea un cîntec stîns, abia auzit, ca in somnie, id. N. p, 126. Toate acele mii de glasuri se-nalţă cu răsunet potolit în tăria nopţii, se limpezesc în aerul ei răcoros şi leagănă în somnie auzul aromit, odobescu, s. iii 19. SOMNIFER, -Ă, somniferi, -e, adj. (Şi substantivat, n.) (Substanţă) care provoacă somnul. SOMNIŞOR1 s. n. Somnuleţ. SOMNIŞ6R2, somnişori, s. m. (Bot.) Mac de grădină. SOMNOLA, somnolez, vb. I. I n t r a n z. (Fran-ţuzism) A dormita, a moţăi, a piroti. SOMNOLENT, -A, somnolenţi, -te, adj. (Despre oameni şi despre manifestările lor) Care e în stare de somnolenţă ; care dormitează (sau pare. că dormitează); toropit, moleşit (de somn). Madame Rinalti, somnolentă, albă şi puhavă. . . înlocuia soţul la casă. c. petrescu, o. p. i 148. Ea singură are farmecul şi darul de a-i stimula energia somnolentă. REBREANU, R. I 21. Doctorul, cu veşnicu-i zîmbet somnolent, cu mişcări leneşe, intră în birou. BART, E. 339. Fi g. Ne-am plimbat încet printre boschetele înalte, pe lingă lacul somnolent şi am stat apoi pe bancă. GALAction, o. i 655. <^> (Adverbial) Oamenii păşeau somnolent şi indiferenţi in ploaie. C. PETRESCU, î. II 134. SOMNOLÎNŢĂ s. f. Stare intermediară între somn şi trezie; moleşeală, toropeală. Cădea într-o somnolenţă care-i aromea conştiinţa, c. petrescu, a. 379. Sus soarele începe acum să se ridice. ■ . Poetul cade iarăşi in dulcea-i somnolenţă, anghei.-iosif, c. m. i 176. SOMNORÂ, somnorez, vb. I. I n t r a n z. (Rar) A dormi. Tranz. (Cu complement intern) Acel somn ce-l somnoră Grozav vis visă. SEVASTOS, n. 173. SOMNORE s. m. (Regional) Om somnoros, care nu se satură niciodată de somn. Dar scoală odată, somnoreo. .RETEGANUI,, P. in 41. SOMNOROASA, somnoroase, s. f. (Bot.) 1. De obicei la sg., cu sens colectiv) Plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe, cu frunzele şi fructele acoperite cu peri aspri; creşte prin fîneţe, poieni şi margini de păduri şi are însuşiri somnifere (Laser-pitium prutenicum). Culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce şi cu una de miere. . . şi o toarnă în fîntina din grădina ursului. creangX, p. 214. Să nu mai mănînci din bucatele ce-ţi fierbe baba, pentru că-s făcute cu somnoroasă, eminescu, N. 21. Cu somnoroasă se fac scăldători copiilor, ca să le fie somn. ŞEZ. xv 125. 2. Pidosnic. SOMNOROS, -OĂSĂ, somnoroşi, -oase, adj. 1. Căruia îi este somn; care este ameţit sau toropit de prea mult somn. Căsăndriţa moşneagului tot îşi pleca pleoapele şi iar le deschidea încet, cu luminile sclipind în rumeneala focului, ca o pisică somnoroasă, sadoveanu, o. vi 250. Tînărul o luă in braţe ca pe un copil somnoros, o aşeză în pat şi o înveli. REBREANU, r. i 247. Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund in rămurele — Noapte bună! eminescu, o. i 207. <$> (Prin metonimie) Se uită. ■ . la ferestrele negre ca nişte ochi somnoroşi, rebreanu, I. 41. <0> F i g. Doineşte şi vîntul într-una, Chitind somno- SOMNOROŞIE — 174 — SONERIE roşilor ulmi. COŞBUC, P. II 16. Din izvoare şi din gîrle Apa sună somnoroasă. EMINESCU, 0.1121. -f (Substantivat) Om căruia îi place să doarmă mult. Atuncea, zise baba, calcă-te tu, somnorosule. caragiale, o. iii 54. Ioane. . . Ioane! Iaca somnorosu, că iar a fi adormit în podul grajdului . . . fi nici ca să vie să mă coboare de pe cal. ALECSANDRI, T. i 171. 2. F i g. Lipsit de intensitate sau de strălucire; fără viaţă, slab, stins, şters. Cireada venea pe maluri într-un murmur somnoros de tălăngi, sadoveanu, o. i 369. Nu se mai aude decît. . ■ fişiitid somnoros al apei. vr,AHUTĂ, R. P. 11. [Popa] stete multă vreme gînditor la opaiţul ce arunca lumina somnoroasă. SLAVICI, o. I 61. (Adverbial) Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui fi sub această smălţuite diafană mobilele şi covoarele străluceau somnoros fi mat. EMINESCU, N. 81. SOMNOROŞIE s. f. (Rar) Somnolenţă. (F i g.) Armonia cîmpenească împle sara cu miile ei de glasuri, toate deosebite fi toate contribuind la dulcea fi voluptoasa somnoroşie a lunei, EMINESCU, N. 50. SOMNUUfiŢ, somnuleţe, s. n. Diminutiv al lui s o m n2. Pune captd ici în poala dadei fi trage un somnuleţ bun. ISWRESCU, L. 335. S0M0IĂG, somoiegi, s. m. (Iht.) Fui de somn1. SO310N, somoni, s. m. Peşte răpitor care trăieşte în Marea Nordului, (vara intră în fluvii pentru a-şi depune icrele); are carnea de culoare roz (Salmo salar). Il avertiza că s-a epuizai provizia de. . . icre tescuite, somon afumat fi lichior, c. petrescu, o. p. ii 142. SOMOTÎI, somotei, s. m. Pui de somn1, somn mic, (pînă la un kilogram). Somotei şi tnrenuţe cad destul de obişnuit in cîrlig. SADOVEANU, î. A. 11. SOMPTUOS, -OÂSĂ, somptuoşi, -oase, adj. Luxos, elegant, bogat. Apăreau grădini şi parcuri cu vile somptuoase• vornic, P. 127. Raluca poartă în portret... un veşt-mint somptuos de atlas. CĂUNESCU, E. 29. Va trece cu echipagiul ei somptuos pe sub ferestrele d-voastră. alecsandri, o. p. 138. <$> (Adverbial) Tablouri numeroase, încadrate somptuos, păreau puse la întîmplare. CAMIL petrescu, n. 104. SOMPTUOZITATE s. f. însuşirea a ceea ce este somptuos ; lux, splendoare. Ceea ce sporeşte impresia de fast şi mai mult este somptuozitatea draperiilor încrucişate. CAMIL PETRESCU, O. II 410. Aceşti miliardari duc o viaţă de somptuozitate, de un lux nebun, care întrece închipuirea omenească. GHEREA, ST. cr. n 316. SON, sonuri, s. n. (Astăzi rar) Sunet; ton. Asupra sonurilor de clopot au venit amestecîndu-se cîntările buciumelor. sadoveanu, B. 270. Confuzul son se pare a promite abia începutul cîntecului. HASDEU, I. v. 177. Cîte o privighetoare pribagă. . . sloboade nişte sonuri tînjitoare şi regulate, negruzzi, S. I 197. SONĂNTĂ, sonante, s. f. (Lingv.) Consoană care poate fi centru de silabă. In interjecţia «pst*> consoana s este o sonantă. SONATĂ, sonate, s. f. Bucată muzicală pentru unul sau două instrumente, alcătuită din trei sau patru părţi, care sînt deosebite între ele ca structură, tonalitate, ritm etc., dar care se completează într-o succesiune logică şi unitară. [Artistul] ne stă bucuros la dispoziţie pentru o şedinţă de sonate. caragiale, O. Vii 185. Sonatele lui Beeiho-ven, fanteziile lui Haydn... pentru ea sînt o jucărie. NEGRUZZI, S. I 75. SONATINĂ, sonatine, s. f. Sonată de proporţii mai mici şi cu o dezvoltare mai redusă. Sonatinele lui Clemenţi. SONDĂ, sondez, vb. I. T r a n z. 1. A cerceta cu ajutorul unei sonde straturile unui teren, adîncimea sau fundul unei ape, starea dintr-un cîmp electric sau magnetic etc.; a explora. F i g. Amintirea îi sondează sufletul ca o navă, care caută loc să arunce ancora. CAMIL petrescu, t. ii 156. Expr. A sonda terenul v. t e r e n. + (Med.) A cerceta sau a evacua o cavitate a organismului cu ajutorul unei sonde. . 2. F i g. A cerceta, a iscodi, a ispiti gîndurile sau intenţiile cuiva. Pentru orice eventualitate, mai sondă vreo două bănci unde avea prieteni. REBREANU, R. I 259. Negri nu vrea să primească ; zice că vrea mai [întîi să sondeze intenţiile lui Grigoriţă Ghica. ghica, a. 340. SONDÂJ, sondaje, s. n. 1. Faptul de a sonda ; cercetare a solului, a fundului unei ape etc. cu ajutorul unei sonde; sondare. Făcea sondaje zadarnice, pentru a da de un izvor mare. vlahuţă, o. a. iii 59. F i g. Cercetare, investigaţie. în accentul special al vorbirii, întrucîtva aspru şi mai repezit decît la noi, eu descopeream vocabule moldoveneşti. Am devenit mai atent şi am întreprins sondaje [de limbă], sadoveanu,'E. 139. 2. Introducerea unei sonde într-o plagă sau într-o cavitate naturală a organismului, pentru a obţine evacuarea substanţelor nocive, pentru a extrage o probă în vederea unei analize etc. 8. Săpătură în pămînt, făcută pentru determinarea profilului geologic sau pentru extragerea probelor necesare analizei solului. Luare de probe dintr-un material compact, granular sau pulverulent. SONDĂRE, sondări, s. f. Acţiunea de a sonda. SONDĂ, sonde, s. f. 1. Puţ de petrol cu ajutorul căruia se exploatează un zăcămînt subteran, acţionîn-du-se la suprafaţa solului. Sonda arde ca o spînzurătoare uriaşă, galaction, o. i 315. Cînd au început a se ivi sondele negre, Zaharia Duhu şi-a întors faţa către bătrînă. Voia să-i citească mirarea, c. petrescu, a. 404. Plutea o atmosferă de mister. Iar sondele, macabre santinele, îşi profilau scheletele pe cer. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 186. 2. Aparat care serveşte la extragerea unei mici cantităţi dintr-un material compact (pămînt etc.), granular (cereale, ciment, nisip etc.) sau pulverulent. 3. Burghiu mare, acţionat mecanic, cu care se fac foraje în sol (de obicei în scopul de a-1 explora şi a recunoaşte natura straturilor). 4. Instrument chirurgical în formă de tub cilindric, de metal sau de cauciuc, care serveşte la explorarea unor canale sau cavităţi din organism sau la drenarea unor plăgi. 6. Aparat sau dispozitiv folosit pentru determinarea adîncimii unei ape, pentru studiul atmosferei la diferite înălţimi etc. 6. (în expr.) Balon-sondă = balon prevăzut cu aparate de observaţie, care se lansează în atmosferă sau în stratosfera, pentru diferite cercetări ştiinţifice. S. M. Vernov... a efectuat, cu ajutorul baloanelor-sondă, măsurători asupra razelor cosmice in stratosferă. CONTEMPORANUL, S. n, 1949, nr. 138,1/3. 7. Pahar de bere lunguieţ şi subţire, mai îngust în partea de jos. SONDÎIZĂ, sondeze, s. f. Aparat folosit pentru executarea forajelor la adîncimi pînă la circa 1000 m. SONDOR, sondori, s. m. Lucrător la sonde. Sondori, mineri, vor suge din adîncuri O vlagă nouă peste continent. dragomir, p. 21. Tractoare negre scurmă pămînlul şi fac un noroi pînă la genunchi in care sondorii intră cu bocancii lor ţintuiţi cu fier. boGza, a. î. 25. SONERIE, sonerii, s. f. Aparat compus dintr-un electro-magnet, al cărui circuit electric se poate închide prin apăsare pe un buton, şi dintr-un ciocănel, care loveşte SONET — 175 — SORĂ într-un clopoţel şi face să se audă sunete de semnalizare ; p. e x t. sunetul produs de clopoţel. Cttlare institutor pensionar se gtndea să-şi instaleze sonerii de alarmă in toate părţile gospodăriei. sadoveanu, o. vi 385. O sonerie chema strident, metalic şi continuu, c. petres-CU, î. II 158. -4- Mică instalaţie, prevăzută cu un buton, prin care se pune în funcţie aparatul descris mai sus. Pe jumătate adormit încă, Horia Ţincoca bijbîise cu mina soneria de la capătul patului. C. pëtrescij, a. 376. Unul din ei se înălţă în vîrful picioarelor şi apăsă pe sonerie, sahia, U.R.S.S. 189. + Mic clopot metalic care produce sunete intermitente cînd este lovit de un ciocănel activat prin intermediul unei pîrghii. SONÉT, sonete, s. n. Poezie lirică cu formă fixă, alcătuită din două catrene cu rima îmbrăţişată şi două terţine cu rima liberă, ultimul vers conţinînd, de obicei, o concluzie, o subliniere expresivă a sentimentului dominant. Cinci sonete Am scris, cum vezi, pînă acum. angiiki,-iosif, c. M. XI 22. Se zice, şi s-a zis că-i un secrct Al artei... Să ştii să faci o odă unei babe, Şi, fără fond, să faci un bun sonet, coşbuc, P. Iî 267. Una din aceste dame se ocupă de literatură de cînd un poet romîn i-a adresat un sonet, bolintineanu, o. 355. SONÉÏA, sonete, s. f. Maşină de lucru alcătuită în general dintr-un berbec care alunecă pe un stîlp vertical ; se întrebuinţează la baterea piloţilor în fundul unei ape. SONETÎST, -Ă, sonetişti, -ste, s. m. şi f. Poet care scrie sonete. SONIC, -A, sonici, -e, adj. (Despre oscilaţii) Care are o frecvenţă cuprinsă în grupul frecvenţelor care pot fi auzite sau mai înaltă decît acestea. -V Care se referă la sunet. SONICITÂTE s. f. Ramură a mecanicii care se ocupă cu transmiterea energiei mecanice (cu oscilaţii de frecvenţă care pot fi auzite sau mai înalte) prin fluide conţinute în conducte sau prin bare solide. SONOMÉTRU, sonomètre, s. n. Aparat cu ajutorul căruia se pot studia legile vibraţiei coardelor sonore, se poate determina înălţimea unui sunet, valoarea unui interval etc. Aparat pentru măsurarea zgomotelor dintr-o sală. SONOR, -A, sonori, -e, adj. 1. Care produce, prin vibrare, sunete (pline, puternice) ; care răsună sau face să răsune. Răsună. . . muzica lui Chopin, cîntată pe sonore piane de concert sau pianine modeste, contemporanul, s. n, 1949, nr. 159, 9/1. Mă deşteptară ca dintr-un vis clopotele cailor, mai sonore, cu bătaie mai rară. sadoveanu, o. viii 18. Riuri de armonie Se revarsă în cascade de sub degetele ei. Şi pe coardele sonore [ale clavirului] trece-ntreaga ei junie. macedonski, o. i 87. (în metafore şi comparaţii) Şi dîndu-i zînele-adăpost Trăia cu ele soră. coşbuc, p. I 67. k? (Urmat de un adjectiv posesiv; în forma nearticulată) In trăsură am stat... cu mama şi cu soră-mea. sahia, n. 55. Se vede că a avut vro ceartă cu soră-sa. ISPIRESCU, i,. 5. <> Soră bună = soră care are amîndoi părinţii comuni cu ai fraţilor săi. Soră vitregă = soră care are numai unul dintre părinţi comun cu fraţii săi. Soră de scoarţă = fiică din altă căsătorie a unuia dintre soţii recăsătoriţi, considerată în raport cu copilul sau copiii celuilalt soţ. Această fată bună era SORB — 176 — SORBI horopsită şi de sora cea de scoarţă şi de mama cea vitrigă. creangă, P. 283. Soră de lapte — fată care a supt deodată cu alt copil de la aceeaşi femeie, considerată în raport cu acel copil. <ţ> Expr. Sora CU moartea = (ca determinativ pe lîngă anumite substantive) foarte mare, grozav. Juruiau gospodarii o bătaie hoţului, soră cu moartea, sadoveanu, o. vii 358. Făt-Frumos. . . căzu într-o amorţeală soră cu moartea. ISPI-rescu, r,. 106. -$> Compuse: (Bot.) sora-soarelui = floarea-soarelui, v. floare; (în forma sor) sor-cu-frate = nume purtat de două plante erbacee cu flori galbene-aurii, cu fructul o capsulă (Melampyrum). 3. (Familiar, la vocativ) Termen cu care ne adresăm unei femei care nu ne este rudă, în semn de intimitate, prietenie sau dragoste; dragă. Să mai bată, soro, vîntul, Dac-o vrea. coşbuc, P. i 224. Ia poftim, soro, mai bine să mîncăm ceva. CREANGĂ, A. 60. 3. F i g. Tovarăşă ; prietenă. Cucu-ntreabă: Unde-i sora viselor noastre de vară? EMINESCU, o. I 121. Ţară, limbă etc. de aceeaşi origine cu alta, cu afinităţi comune. De sule de ani, două■ ţări surori... Moldova noastră şi Valahia... se sfîşie şi şe mănîncă între dînsele. creangă, A. 162. [Italie] tu vii ca un cintec de soră la sora ce-n lume s-a dus. EMINESCU, o. IV 36. 4. Cel mai mic grad în ierarhia călugărească în mănăstirile de femei; femeie care are acest grad călugăresc. Sus, în deal, la mănăstire, Plînge sora-ntr-o grădină. . ■ Dup-a lumii fericire, alecsandri, p. A. 42. 5. (Uneori determinat prin «de caritate») Infirmieră. Cele cîteva surori de caritate îşi dădeau toată osteneala să strecoare în sufletele acestor ţărani bolnavi binefăcătoarea putere a nădejdii. MIRONESCU, s. A. 123. G. (în expr.) Soră de mireasă = druşcă. Anca şi Persida erau surori de mireasă şi seca Lena le făcuse haine la fel. SLAVICI, O. II 40. — Forme gramaticale: gen,-dat. (familiar) sorei (CONTEMPORANUL, S. îi, 1949, nr. 224, 4/1), (urmat de un adj. pos.) soru-, — Variante: suroră (d. zamfi-rescu, r. 276, teodorescu, p. p. 509), sororă (MARIAN, NU. 632), (învechit şi popular) Sor, surori şi (rar) sori (alecsandri, p. i 196), s. f. SORB1, sorbi, s. m. Arbore cu frunze lobate, cu flori albe şi fructe roşietice cărnoase; creşte prin pădurile de cîmpie şi de deal (Pirus torminalis). Vulturi lacomi, bufne, corbi, Veniţi iute la mîncare, Lăsaţi cuibul de prin sorbi, negruzzi, s. ii 80. Sorbul face fructe roşii, cu care se hrănesc paserile. ŞEZ. xv 126. SORB2, sorburi, s. n. 1. Vîrtej de apă cu un ochi adînc Ia mijloc. Era guşat olarul, parc-avea două cimpoaie sub bărbie. Vorbea, cimpoaiele... se umflau, se dezumflau, gîlgîiau ca apa în sorb cuvintele. STANCU, D. 43. -fy- F i g. M-au urcat pe culmea slavei, într-un rai de strălucire, Şi m-au prăbuşit în sorburi de-ntuneric şi-amăgire. DAVILA, V. v. 101. <)• (în mitologia populară) Sorbul mărilor = vîrtej mare în miijlocul mări, în care se strîng apele de pe pămînt şi care înghite corăbiile. Şi l-a aruncat (n sorbu mărilor, în bătaia vinturilor. mat. FOLK. 1564. Sorbul pămîntului = marea care desparte lumea noastră de presupusa lume de dincolo de mormînt. 2. Piesă metalică cu mantaua perforată sau prevăzută cu o sită, care se montează la capătul introdus în lichid al unei ţevi aspiratoare, pentru a . împiedica aspirarea corpurilor străine; p. e x t. ţeavă, conductă aspiratoare. Patru ţevi negre se afundă in apele Dunării şi sug necontenit lichidul necesar fabricării cimentului. Ţevile se numesc sorburi. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 180, 2/2. In mlaştină se scobise cu mare greutate ■ ■ ■ o fîntînă pentru sorbul pompei. SADOVEANU, P. M. 22Î. ŞORBEĂLĂ, sorbeli, s. f. (Regional) Sorbitură (2). J30RBESTREĂ, sorbestrele, s. f. Plantă erbacee din familia rozaceelor, cu rizom gros, cu tulpina dreaptă, cu frunze crestate pe margini, cu flori fără corolă; creşte prin păşuni şi fîneţe şi este folosită în medicina populară contra hemoragiilor (Sanguisorba officinalis). S0RBÉT, sorbeturi şi sorbete, s. n. Băutură răcoritoare, preparată din suc de fructe şi lichior. Ah! tulbure-i, doamne, impusul sorbet şi litnpede-i vinul oprit de profet. coşbuc, P. i 211. Făt-Frumos. . . fu primii de Alb-împărat cu multă cinste şi îmbiat cu felurite sorbeturi răcoritoare. POPESCU, B. i 11. Se întrebuinţau sórbetele turceşti şi braga moldovenească, kogălniceanu, s. a. 96. SORBÍ, sorb, vb. IV. T r a n z. 1. A bea trăgînd lichidul în gură cîte puţin, cu buzele (şi de obicei cu zgomot). Şi-a turnat în cele din urmă şi lui însuşi şi m-a îndemnat şi pe mine să sorb numai o picătură, sadoveanu, n. F. 15. într-un salon, o mulţime de femei şi de bărbaţi sorb ceaiul aromat, gîrleanu, L. 44. îmi luai locul. . . în colţul canapelei şi liniştii, îmi sorbeam cafeaua şi îmi fumam ţigara, hogaş, M. N. 39. (Complementul este indicat printr-un partitiv) Ca niciodată soarbe din cafea mai alene, bassarabescu, s. n. 13. (Complementul indică băutura, p. e x t. recipientul în care este pusă) A bea repede şi cu lăcomie (golind vasul). Boierul. ■ ■ sorbi cu ochii închişi paharul mare de vin. SADOVEANU, O. vii 156. Sorbeau la vin parcă s-ar fi bătut zece nebuni la gura lor. POPESCU, B. n 51. A sorbit cupa pînă la picătura din fund. caragiale, o. iii 74. Setilă sorbea apa de prin bălţi şi iazuri, creangă, P. 247. F i g. Sărutări fără de număr el îi soarbe de pe gură. EMINESCU, O. I 104. Cu gîndul, ea soarbe poate o eternitate de fericiri, odobescu, s. m 36. Exp r. A Sorbi (pe cineva) într-o lingură (sau într-un paliar) dc apă, se spune: a) cînd cineva se uită cu mare dragoste la altul. Pot să zic fără păcat că eram frumuşică în pelinci, de-ţi venea să mă sorbi într-o lingură de apă. gane, N. II 162. Şi aşa de. ■ . drăgălaşă mai rar, incit s-o sorbi într-un pahar cu apă. ispirescu, l. 352; b) cînd cineva îl urăşte pe altul. Supăratu-s-a nevasta pe zmeu, de să-l fi putut, l-ar fi sorbit într-o lingură de apă. bota, p. 85. îl pizmuiesc şi, numai dacă ar putea, l-ar sorbi într-o lingură de apă. marian, o. I 308. A Sorbi (pe cineva) cu ochii (din ochi sau cu privirea) v. ochi. A sorbi credinţă v. credinţă. A sorbi cuvintele (sau vorbele, scrisul etc.) cuiva = a asculta sau a citi cu mare atenţie şi interes spusele cuiva. [Herdelea] rupse plicul şi sorbi cu înfrigurare cele şase pagini de scris mărunt, rebreanu, r. i 31. Aşa cum era Pangrati, dar ne era drag şi sorbeam lecţiile lui. hogaş, h. 69. în ochii tinărului se vedea dorinţa sinceră de a auzi, de a sorbi cuvintele lui Dan. vlahuţă, o. a. ni 38. 2. A suge, a absorbi, a înghiţi. Bătrîna cu broboadă cernită a dispărut, parcă ar fi sorbit-o umbra chiliei deschise, sadoveanu, n. p. 45. Apa se repezi năprasnic să-l soarbă, şi mai multe nu. delavrancea, la cade. Dunărea ■ . . soarbe 120 de rîuri. VLAHUŢĂ, la CADE. (Poetic) Curînd desimea codrilor ne sorbi în adîncurile sale nestrăbătute, hogaş, m. n. 205. [Soarele] în curînd. . ■ apare pe orizontul aurit, Sorbind roua dimineţii de pe cîmpul înverzit, alecsandri, p. A. 120. <0> F i g. Ochii? Cîte dulci imagini au sorbit a lor lumine. eminescu, o. iv 45. Holera la el sărea. . . Gură pe gură punea, Buze pe buze lipea, Zilele i le sorbea. ALECSANDRI, P. P. 39. + A preocupa, a captiva. Atît de mult basmele şi visele-mi sorbeau viaţa, incit chiar lăcomia copilărească dispăruse; ba uneori trebuia cu d-a sila să mă puie la masă. DELAVRANCEA, T. 20. 3. A trage în piept (cu nesaţ), a inspira adînc (aer, miresme). Fata . ■ ■ sorbea, cu capu-nălţat şi cu nările tremurătoare, mireasma văii. sadoveanu, o. vn 58. De-aş putea să sorb aerul Moldovei cu patima cu care-l sorbii SORBIRE — 177 — sorog la tnliia zi, după 22 de ani de pribegie, delavrancea, O. II 183. Am sorbit din adine vintid rece. caragiale, p. 38. F i g. învăţ ă-mă să rid cu tine-n soare, Să-i sorb lumina caldă. Topîrceanu, b. 86. O, steaua mea, alungă norii, Să-ţi sorb clipirile senine, Să trec prin furia viitorii Cu ochii ţintă către line. cerna, p. 24. <ţ> (Complementul este indicat printr-un partitiv) Mă du departe, mai departe! La munţi cu fruntea de zăpadă, Să sorb din freamătul pădurii ¡-al ierburilor din livadă. GOGA, c. P. 11. ♦ sorbîre, sorbiri, s. f. Acţiunea de a sorbi; sorbitură. Nouri groşi, plumburii, măturau crestele dealurilor. . . porniţi parcă să ivghită dintr-o sorbire satul ce dormea adine, rebreanu, i. 118. Vin la Milcov cu grăbire, Să-l secăm dintr-o sorbire. alecsandri, p. a. 105. SORBÎT s. n. (Rar) Sorbitură. Gruia vadra o prindea Şi dintr-un sorbit o bea. pop. sorbitOr, -oăre, jorbitori, -oare, adj. Care soarbe sau absoarbe. SORBITÎRĂ, sorbituri, s. f. 1. Faptul de a sorbi, sorbire, absorbire. Simţi că un oarecare lucru, un fel de sorbitură ii trăgea şi il tot mişca din loc. . . unde venea, măre vericule, asupra lui năbădăioasa de scorpie, şi tot sugea văzduhul, ca să tragă intr-insa şi pe bietul George. ISPIRESCU, i,. 138. Trăgind din cind in cind, cu sorbituri zgomotoase, cîte o gură din cafeaua şi berea ce li sta dinainte. eminescu, N. 37. -$• Cantitate de lichid sorbit dintr-o dată ; înghiţitură, duşcă. O dată cu primele sorbituri şirul vorbelor incepea a curge, ardeleanu, d. 26. Fragedul arhaism al acestui « cintic de lume » va fi ca o sorbitură de apă limpede şi răcoroasă, odobesctj, S. iii 122. $• Loc. adv. Dintr-o (singură) sorbitură = dintr-o singură înghiţitură, dintr-o dată. Mă roşii cafocid, şi dintr-o sorbitură inghiţii tot salepul. DF.r.AVRANcea, H. T. 282. Setilă, dind fundurile afară la cîte o bute, horp ! ţi-o sugea dintr-o singură sorbitură, creangX, p. 261. 2. (Regional) Mîncare lichidă; zeamă, ciorbă, supă; sorbeală. O femeie c-o oală, în care avea şi ea, sărmana, ceva sorbitură, marian, o. i 229. Cum s-a pus sorbitura, toţi cei adunaţi se aşază la masă. id. na. 230. . SORCOVA, sorcove, s. f. Rămurică sau beţişor împodobit cu flori artificiale de diferite culori, cu care umblă copiii, în dimineaţa zilei de anul nou, urînd sănătate cunoscuţilor. Pe înserate, mama intră cu două sorcove. DELavranCEA, li. T. 284. Mamă, mie mi-e frig cind stau în casă... mai bine ar fi să mă duc cu sorcova, id. S. 185. Sorcova, Vesela, Peste vară, Primăvară Să-nfloriţi, Să mărgăriţi, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir de trandafir. teodorescu, r. p. 159. <ţ> E x p r. A fi ca o sorcovă = a fi prea împopoţonat. SORCOVĂŢ s. m. v. sorocovăţ. SOItCOVEĂLĂ, sorcoveli, s. f. Faptul de a sorcovi. SORCOYÎ, sorcovesc, vb. IV. T r a n z. A umbla cu sorcova ; a ura cu sorcova. Postind cuvintele acestea şi lovind încetişor cu sorcova pe cei de casă, zic că-i sorcovesc. marian, la cade. + (Glumeţ) A bate. Uneori întorcea biciul şi o sorcovea ai codiriştea de corn. SANDU-Ai.DEA, la CADE. SORCOYÎT s. n. Sorcoveală. Umblă cu sorcovitul. SORDID, -Ă, sordizi, -de, adj. Murdar; dezgustător. Decorul e aproape acelaşi: imense şi leproase case de raport, apartamente umede şi întunecoase, mansarde sau subsoluri sordide, curţi ascunse, contemporanul, s. ii, 1956, nr. 488, 3/4. SOREAN, soreni, s. m. (Iht.) Obleţ. O ştiucă se zvirli pe faţa bălţii, fulgerînd după soreni. SADOVEANU, o. a. ii 146. SORGtNTE, (1, rar) sorginţi, s. f., (2, rar) sorginte, s. n. 1. Izvor, sursă de informaţii. Putem spune, din sorginte autorizată, că ieri s-a petrecut... o scenă, care caracterizează situaţiunea întreagă, caragiale, o. ii 298. Din sorginte particulară nu am vreo ştire. id. ib. VII 38. 2. (învechit) Izvor de apă. Pe aici erau grădinile lui Priam şi sorgintele Seainandrului. IiOLlNTINEANU, o. 308. In stînga acestei gîrle, la munteni, cum le numesc localnicii, sînt salamuri sau sorginte dc apă sărată. I. ionescu, P. 31. SORÎ, soresc, vb. IV. Refl. A se încălzi la soare. Copii în durligi se soreau pe prispe, sadoveanu, o. iii 370. Moş Mihai stă pe prispa casei, sorindu-se ca o şopîrîă. SANDU-ALDEA, u. p. 217. Gize roşii care sc soreau cu nespusă lene. eminescu, n. 94. Tranz. Butucii din spatele nucului îşi soreau strugurii brumaţi şi grei, pîrguiţi de timpuriu. C, PETRESCU, s. 178. Prin deşert străbat sălbatec mari familii beduine, Sorind viaţa lor de basme pe cîmpie risipiţi, eminescu, o. i 45. SORIOÂRĂ s. f. v. surioară. SORlT1, sorite, s. n. (Logică) Silogism complex, alcătuit dintr-un lanţ de premise aşezate aşa, îneît atributul uneia să fie subiectul premisei următoare, concluzia avînd, ca subiect, subiectul primei premise şi ca atribut atributul penultimei premise. SORÎT’, -Ă, soriţi, -te, adj. însorit. Acuma acolo, în rîpi sorite, scot botid din peşteri urşii. sadovEanu, b. 119. SORlŢA, soriţe, s. f. (Rar) Surioară. Mirel de la masă, Pe soriţa noastră, N-om da nicidecum, marian, nu. 605. SORMAÎT s. n. Aliaj dur compus din crom, nichel, mangari, siliciu, carbon şi fier. SOROC, soroace, s. n. 1. Termen fixat pentru săvîr-şirea unei acţiuni sau pentru îndeplinirea unei obligaţii (v. s c a d e n ţ ă); interval de timp în cuprinsul căruia sau la sfîrşitul căruia se efectuează un lucru. Măria-ta, urmă cu îndrăzneală oşteanul, ne-am înfăţişat, căci măria-ta ai hotărît pe azi sorocul, sadoveanu, o. vii 109. Nu cumva s-o şteargă înainte de sorocul plăţilor. CARAGIALE, o. iii 39. Şi-n sorocul care îl orînduiesc, Cu încredinţare hoţul ţi-l ghicesc, pann, p. v. i 32. <ţ> E x p r. A sfinţi sorocul = a respecta cu stricteţe un termen de plată, a fi punctual la o scadenţă, a-şi achita datoriile la timp. Tot satul era însemnat pe o scoarţă a unei vechi cărţi de rugăciuni ca datornic — şi vai de mama celui ce tiu sfinţea sorocul, camilar, n. i 332. A i sc implini (cuiva sau la ceva) Sorocul = a înceta să mai existe, a ajunge la sfîrşitul existenţei; (despre persoane) a muri. Mi-a slăbit glasul, vii s-a întunecat vederea ■ ■ ■ mi s-a împlinit sorocul. alecsandri, T. 1640. (Pe) ia soroacc = la zile mari; din cînd în cînd. Poveţele, blîndeţea, o vorbă aspră la soroace... au gonit ■ . . pornirile şi deprinderile rele. cara-Giale, o. i 304. Spune şi el la soroace cîte un cuvînt nepotrivit la sfat. odobescu, s. i 397. Cit pentru darul vorbei, ce crezi că il ai poate, E numai o părere. . . Adevărat, se intîmplă să zici pe la soroace Cîte o vorbă, două, care la unii place, alexandrescu, m. 269. + Răstimp. Slujind. ■ ■ citeva soroace de-a rindul, acum era bătrin. creangX, r. 297. Epocă a anului, cînd se coace şi se strînge recolta ; recolta culeasă. La crîşmuţă-ntre priloage ■ . . rachiu bun de trei soroace Şi vinul de trei priloage Cine bea copii nu face. şez. I 14. Rachiuaş din trei soroace. sevastos, c. 243. -f (Popular) Menstruaţie. 2. Dată (fixată în practica creştină) cînd se pomenesc morţii; slujba religioasă care se -face cu acest prilej (v. p a r a s t a s). Ştiu că dacă m-ar omori pe mine, mi-ai juca hora la soroace in loc să-mi faci pomană. CARAGIALE, o. 1 244. Şi-oi vinde cojoacele Ca să-i fac soroacele, marian, s. 22. D-ei fi mort, să te jelesc. ■ . Soroace să-ţi împlinesc, teodorescu, P. P. 527. 12 1 SOROCEALĂ - 178 - SOSI 3. Margine, limită. Incarcă-ţi dobitocul pînă unde e sorocul, pann, P. v. ii 64. -4* Loc anumit, loc fixat. L-om cresta în trei soroace, Ş-om da focul la conace. SADOVEANU, N. F. 20. . 4. Rost, socoteală, orînduială, regulă. Bate tu marginile ... Eu să bat mijloacele, Că le ştiu soroacele. alEC-Sandri, P. P. 146. -4- (Regional) Ursită, soartă; prevestire. Tu, ceas slab. . . du-te cu sorocul meu, Cu puterea lui dumnezeu. ŞEZ. xxi 70. SOROCEAlA, soroceli, s. f. (Popular) Sorocire. SOROCÎ, sorocesc, vb. IV. Tranz. (Astăzi rar) 1. A fixa data la care urmează să se efectueze un lucru; a pune termen. Tată, am venit să sorocim nunta. STANCU, D. 175. Pînă să le spun o vorbă de mîngiiere, pînă să sorocim înmormîntarea, iacă vremea că se duse. GALAC-îion, o. i 257. <$> Refl. pas. Nunţile se sorocesc în sat între crăciun şi sf. Toader. stancu, D. 172. + A hotărî, a decide. Să învieze cînd o soroci dumnezeu. ŞEZ. v 135. 2. (în superstiţii) A ursi, a descînta, a meni. Duhurile ■ ■ . ascultătoare de cei ce ştiu să le sorocească. GORJAN, H. iv 47. Apă curgătoare, Eu te sorocesc Tot cu pîne şi cu sare Să lecuieşti pe cutare, teodorescu, P. P. 383. SOROCÎRE, sorociri, s. f. (Astăzi rar) Acţiunea de a soroci şi rezultatul ei. Menire, ursită, destin. Toată lumea stă ş-aşteaptă să-i iasă norocu şi sorocirea. ŞEZ. ii 210. SOROCÎT, -A, sorociţi, -te, adj. (Popular; despre date, termene, evenimente) Hotărît, stabilit, fixat. în ziua sorocită. . . pleacă la tîrg. STANCU, D. 83. + Vrăjit, ursit, menit, predestinat. De-i este făcut cu mătrăgună sorocită, eu îl desfac. ŞEZ. ii 133. S0R0C0YĂŢ, sorocoveţi, s. m. (Mold.; şi în forma sorcovăţ) Veche monedă de argint, a cărei valoare a variat în decursul timpului. Cîştiga cu greu cîţiva sorco-veţi, cosind şi bătînd în cuie ciubote de piele de vacă. SADOVEANU, E. 115. Lui dascălul Vasile a Vasilcăi plăteam numai cîte un sorocovăţ pe lună. CREANGX, A. 16. Aş da doi sorocoveţi ca să fiu într-o droşcă. ALECSANDRI, T. 1168. Rămas bun, sorocovăţ, cum te schimb, nu te mai văz! ŞEZ. xix 59. — Variantă: sorcovăţ s. m. SOR0RA s. f. v. soră. SOROS, -OASÂ, soroşi, -oase, adj. (Rar) însorit. Va suferi şi simţi nostalgii. . . regrete şi dureri după văile soroase ale Caşmirului. IONESCU-RION, c. 43. SORT, sorturi, s. n. (Termen comercial) Fel, gen, specie, categorie, calitate (de mărfuri, de produse). S-au pus în producţie noi sorturi de conserve de legume. SORTA1 adv. (învechit, rar) Tocmai, chiar. Puşi la dobîndă cu zece la sută, dau sorta 500 de galbini pe ah. ALECSANDRI, T. 1271. SORTA2, sortez, vb. I. T r a n z. A alege, a aranja, a repartiza (mărfuri) pe sorturi, după calitate, culoare, dimensiuni etc.; a împărţi, a aranja pe sorturi. SORTARE, sortări, s. f. Acţiunea de a sorta. sortatGr1, sortatoare, s. n. Maşină său dispozitiv pentru sortat diferite materiale şi produse. SORTATOR2, -OARE, sortatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care lucrează la sortarea şi trierea materialelor şi a produselor într-o fabrică, într-o uzină. Sortator de lină. SORTÎ, sortesc, vb. IV. T r a n z. (întrebuinţat mai ales la timpurile compuse) A determina soarta, destinul cuiva; a ursi, a meni, a predestina. Voia tatei, voia ţării, asta ne-a sortit ursita, eftimiu, î. 26. Pină acum voise s-o ia numai pentru că era fata lui Baciu şi fiindcă părinţii lor i-au sortit unul altuia, rebreanu, 1. 115. Se vede că aşa mi-a fost sortii şi n-am ce face. creangX, p. 274. SORTIMENT, sortimente, s. n. (Termen comercial) Ansamblu de mărfuri cu repartiţia lor pe sorturi. Este necesar ca în ramurile producătoare de bunuri de larg consum să se producă cantităţi sporite de mărfuri în sortimente cît mai variate, scîntkia, 1953, nr. 2756. SORTÎT, sortiţi, -te, adj. Destinat, predestinat, ursit, menit. ' SORŢ, sorţi, s. m. (Mai ales la pl.) Alegere, desemnare, repartiţie, ' prin aruncarea unor zaruri, prin tragerea unor bilete etc., care lasă să decidă întîmplarea, dînd însă şanse egale tuturor participanţilor; zaruri sau bilete folosite la‘această operaţie. ^Expr. (A trage) la sorţi = a) a hotărî, prin sorţi, o împărţeală, un cîştig etc.; a participa, ca parte interesată, la o alegere prin sorţi. Cine să fie pur car ? — La sorţi! delavrancea, o. ii 289 ; b) (şi în expr. a trage sorti sau SOiţ) a recruta prin sistemul sorţilor. Eram abia de douăzeci şi unu de ani cînd îmi veni rîndul să trag la sorţi, gane, n. ii 90. Constantin trăsese sorţ de cu primăvară şi-l luase dorobanţ. GALAC-tion, o. i 126. A cădea (sau a ieşi) Ia sorţi =a fi ales sau desemnat prin sorţi. A se alege sorţii = a se ajunge Ia rezultat (în favoarea uneia dintre părţi). Sorţii trebuiau să se aleagă în scurt, sadoveanu, o. I 4. Sor|i de izbîndă = posibilităţi de reuşită; şansă. Nu face niciodată încercări fără rost, fapte care n-au de fel sorţi de izbîndă. CAMIL PETRESCU, o. îi 441. Ochii tuturora se îndreptau curioşi spre cei doi luptători, măsurîndu-le, după înfăţişare, sorţii de izbîndă. anghel-iosif, c. L. 36. SOR ŢÂR, sorfari, s. m. (învechit) Tînăr care (potrivit unui vechi sistem de recrutare) trăgea la sorţi pentru a fi luat în armată (şi repartizat la o anumită armă); recrut. în pilc, sorţarii sînt porniţi La drum. neculuţă, Ţ.D. 100. Orice tînăr, fie sorţar sau voluntar, dintre cei care ştiu carte, ar trebui să noteze într-un caiet toate barbariile pe care le îndură. DEMETRESCU, O. 221. S ORŢ Ş, sorţ aşi, s. m. (Rar) Sorţar. înspre sară, cam pe aceeaşi vreme cînd, acum trei ani, plecase ca sorţaş, Dinu stătea palid şi prăpădit înaintea subprefecturii, cu fiare legate de mini, cu doi călăraşi la spate. BUJOR, S. 50. SORŢÎRE s. f. (Rar) Soartă. Natura-şi urmăreşte sorţirea nencetată. MACEDONSKl, O. I 48. SORUREA, sorurele, s. f. (Rar) Surioară. SOS, sosuri, s. n. Nume generic pentru diferite preparate culinare lichide sau vîscoase (de obicei bogate în condimente) cu care se pregătesc sau care însoţesc unele mîncări. Carne de vită cu sos bun. SEVASTOS, N. 288. Un peşte mare cu ce sos să-l gătească? Căci lebăda gîtoasă Voia să dea o masă. alexandrescu, m. 403. Expr. A se amesteca (sau a se băga) în toate sosurile = a se amesteca în chestii sau în situaţii încurcate, suspecte. sosi, sosesc, vb. IV. 1. Intranz. A ajunge undeva (după un drum lung). Drumeţul a sosit în dreptul fîntînii. caragiale, O. iii 52.Durduind soseau călării, ca un zid înalt de suliţi. eminescu, o. I 148. Iată, după lungă cale Cu plăcere-aici sosesc, alecsandri, t. i 349.<$> (în construcţii cu dativul pron. pers.) Nu mai putea de bucurie că ii sosise aşa voinic chipeş, ispirescu, l. 22. (Despre obiecte văzute în mişcare) Apele lui sosesc limpezi, rosto-golindu-se mereu mai departe, bogza, c. o. 14. Numai de ar sosi ntai repede vagonul cu mobile. C. PETRESCU, c. V. 11. în vremea aceasta, sosise la curtea împărătească scrisori secrete ale lui Basta împotriva lui Mihai-vodă. BĂL- SOSI ARCĂ — 179 - CESCU, O. n 271. «$> Refl. (Popular, rar) Că nouă ni s-a sosit o pustie de hlrtie. hodoş, p. p. 203. 2. Intratiz. (Despre termene, intervale de timp) A începe să se desfăşoare. Toamna a sosit, soarele apune trist, delavrancea, a. 15. Sosise noaptea. Din apus Se răsfira fierbînd un nor, De-un rece vînt adus. coşbuc, P. I 233. Aşadar, cind soseşte primăvara, amice vlnătorule, indură-te şi tu şi lasă gingaşei Vineri şi dul-celor ei dezmierdări, întreagă domnirea lumii, odobescu, S. iii 41. Mie timpul mi-a sosit, Timpul de căsătorit, ' alecsandri, la tdrg. <ţ> E x p r. A-i sosi (cuiva) YC-leatul (sau ceasul) = a-i veni cuiva timpul să moară, a fi pe punctul de a muri. Pasămite, t se împlinise şi lui, ii sosise veleatul. ISPIRESCU, 17. 119. 3. T r a n z. (învechit şi popular) A ajunge (pe cineva) din urmă, a prinde. Ion se crezu ajuns iar in preajma lumii şi zori să sosească pe ţigănuş, care se făcea că merge înainte, dar alene, vissarion, b. 113. Pe cind se lupta să deschiză uşa cu mina stingă. . ■ Irina a mamei Argiriţei îl sosi de pe urmă, cu un maldăr de găteje şi de viţă uscată, dei.avrancea, s. 188. Dar ceata de hiare o văd. . . mă soseşte. Fierbintea-i suflare acum o simţii. ALEXANDRESCU, m. 42. + A prinde fără veste, pe neaşteptate ; a surprinde. Mă sosi şi noaptea. GORJAN, h. i 150. Fugi deochi dintre ochi, că te-ajunge, te soseşte şi amar te pedepseşte. ŞEZ. iii 195. 4. I n t r a n z. (Neobişnuit) A ajunge în situaţia să; (impersonal) a se întîmpla să. . . Lăcomind la al altuia, soseşte de pierde şi al său. odobescu, s. iii 151. S0S1ÂRCĂ, sosiarce, s. f. (învechit) Sosieră. Dînd In osebită sosiarcă şi un sos cu tocătură. drXghici, la TDRG. — Pronunţat: -si-ar-. SOSIÎKÂ, sosiere, s. f. Vas de porţelan, de sticlă sau de metal, în care se servesc la masă unele sosuri. Desfăcu oasele peştelui, turnă maioneză din sosieră. c. petrescu, a. 372. SOSÎRE, sosiri, s. f. Faptul de a sosi; venire, ajungere. înainte de sosirea trenului, Ilenuţa Precup a ieşit din gară împreună cu Mihail Peclu. c. petrescu, A. 430. Puţin după sosirea mea în Iaşi, am fost admis in audienţă la Mihai-vodă Sturza, prezentat de secretarul său, maiond Kogălniceanu. GHICA, s. A. 100. îndată ce vestea sosirii lui s-a împrăştiat, toţi tovarăşii. . . au alergat să-l vadă. ifEGRUZZi, s. i 84. .$> F i g. Dar pe tine, an tînăr, te văz cu mulţumire! Pe tine te doreşte tot neamul omenesc! Şi eu sînt mică parte din trista omenire, Şi eu a ta sosire cu lumea o slăvesc! ai,exandrescu, m. 4. SOSÎT1 s. n. (Numai în e x p r.) Bun sosit = formulă de salut, folosită la întîmpinarea cuiva; bine ai venit. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul, cam cu jumătate de gură. CREANGX, p. 197. Bun sosit, frate Ghemiş! Bine făcuşi că venişi. AEECSANDRi, p. p. 130. (Rar) Pe sosite = pe drum, pe curînd, pe aproape. Moş Simioit. . . socotind că sfîrşitul vieţii e pe sosite, îşi ciopli singur un sicriu. vlaiiuţX, la TDRG. — Formă gramaticală : (în e x p r.) sosite. SOSÎT2, -Ă, sosiţi, -te, adj. Venit (de pe drum) într-un anumit loc; ajuns la destinaţie. De-a fi un sol de pace, să fie bun sosit, alecsandri, t. ii 141. -O (Substantivat, mai ales determinat prin <' nou ») Prima casă în care a trebuit să intru a fost casa lui. Aveam sfiala şi neliniştea noului sosit. GALACTION, o. i 93. Vom vorbi încă de un nou sosit. BOI,INTINEANU, O. 419. sositOr, -oare, sositori, -oare, adj. Care soseşte, care vine, ajunge undeva. Gloatele barbare cu Aripert al lor Primeau puteri într-una din gloate sositoare. coşbuc, P. 1163. ^ Vine, vine. .. iată-l sositor. alecsandri, T. 977. Expr. Bob sositor =bob (folosit în .ghicitul cu bobii) care cade stingher în partea dreaptă a ciurului şi care 1»* este socotit că prevesteşte sosirea cuiva; p. ext. musafir care soseşte pe neaşteptate. Uită-te singură, sufletul mămucăi, şi nu te mai îndoi. Rămîne bob stingher iarăşi, adică bob sositor, întăi cu mîhnire şi la urmă cu bucurie. SADOVEANU, z. c. 208. Poftirea lui cucomt Ioniţă era numai aşa, de formă, căci d-lui era, mai totdeauna, bob sositor. hogaş, H. 13. S0SMÁ, sosmale, s. f. Gaură mare care încheie un sistem de copci mai mici, folosită de pescari pentru întinderea năvodului sub gheaţă. SOTÉ, soteuri, s. n. Mîncare pregătită din zarzavat fiert şi opărit cu unt. Sote de mazăre. (Adjectival, invar.) Mazăre sote. SÓTNIC, sotnici, s. m. 1. (învechit) Comandant al unei sotnii de cazaci; ofiţer de cazaci (echivalent în grad cu locotenentul). Cetele lor se compuneau din cite o sută de oameni comandaţi de centurioni sau sotnici. hasdeu, i. v. 72. 2. (Mold.) Paznic, străjer. Stăteam în preajma cîrli-gelor ori a lesei toată noaptea, sotnic nedezlipit, ascidttnd poveşti încete la focul de găteje. sadoveanu, la cade. SOTNIE, sotnii, s. f. (învechit şi arhaizant) Unitate de cavalerie de cazaci (numărînd o sută de soldaţi). De la Ostrovul Moldovenilor aveau a se ridica treizeci de sotnii şi două sute patruzeci şi cinci de căruţe de război. SADOVEANU, N. P. 313. SOŢ, soţi, s. m. 1. Bărbatul considerat în raport cu soţia lui. Mă duc departe, pînă unde voi da de Florea-nfloritid, dar de cumva l-oi putea aduce, să fie soţ sorei mele. RETE-Ganui,, p. v 35. Nenorocita drumeaţă a îngenuncheat lîngă patul soţului ei şi a început a plînge cu amar, creanoX, P. 97. Viteazul meu soţ! urmă ea, destul! Ajungă atita sînge vărsat, atîtea văduve, atîţia sărimani! negruzzi, s. I 146. -f- (La pl.) Cele două persoane unite prin căsătorie. Strigară. . . că aceşti soţi să-t domnească de aici înainte. ISPIRESCU, L. 40. Toţi felicitau pe tinerii soţi, gătindu-se a-i întovărăşi acasă, negruzzi, s. i 53. -4-(învechit şi popular) Soţie, nevastă. Aceasta să-mi fie soţ Pin’ la ziua de judeţ, marian, nu, 580, 2. (Popular) Tovarăş, ortac. Acest om era un adevărat frate al meu, ca toţi soţii săi de la Bogdana. sadoveanu, E. 266. Folosiseră urzeala unui alt cîntec mai vechi, ştiut de ele, despre un cioban Din Constandin, ucis de soţii săi. ca mi, petrescu, o. ii 202. Izbutise a-şi face soţi cu care să-şi petreacă mitul în singurătatea lui. ISPIRESCU, U. 83. + Persoană care întovărăşeşte pe cineva într-o călătorie, într-o întreprindere; însoţitor, tovarăş. Acest bătrin mîhnit, soţul nostru de vînătoare de sitari. . . a făcut cîteva greşale mari. sadoveanu, E. 42. Un drumeţ ciudat răsare. . . Dă din mîini, şoptind grăbit, Parcă spune-o taină mare Unui soţ închipuit. TOPîrceanu, b. 71. Soţii de călătorie începuseră să murmure contra prelungirii călătoriei; îmi trebuia elocinţa lui Cicero, ca să-i conving. boi,inTineanu, o. 304. + Asociat, colaborator, părtaş. Soţii, care şi cu ce agonisise, intrau în pivniţă şi Jap împărţea cu echitate, galaction, o. I 309. 3. Obiect care, împreună cu altul, formează o pereche. -0* (Mai ales în loc. adj. şi adv.) Cu (sau fără) SOţ. = cu (sau fără) pereche, în număr pereche (sau nepereche). Dacă treptele or fi cu soţ — şi eu ştiu că sint cu soţ, atunci să ştii că da. delavrancea, o. n 324. Pe lingă plopii fără soţ Adesea am trecut. Mă cunoş-teau vecinii toţi, Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, o. 1191. Să jucăm doi cite doi. . . ochi în ochi, umăr la umăr, Şi-n horă cu sop la număr. şez. v 151. <$■ Expr. A uu avea soţ = a fi unic în felul său, a fi fără pereche, fără seamăn, extraordinar. Un blestemat ce nu avea soţ în lume. gorjan, h. ii 150. SOŢIE - 180 - SPAGHÉTE SOŢÎE, soţii, s. f. 1. Femeia considerată în raport cu soţul ei; nevastă, soaţă. Venea.. . soţia învăţătorului cu domnişoara Laura. rebreanu, i. 22. După ce află inelul, să reîntoarse la soţie şi la copii, reteganul, P. ii 18. Mai lungeşte-mi viaţa, Pînă-mi vine soţia, Că soţia-i tinerea Ş-am trăit bine cu ea. jarnîk-bîrseanu, D. 499. + (învechit şi popular) Soţ, bărbat. Da de ce să nu vie să mă vadă?. . . Da nu-i el soţia mea? SADOVEANU, o. V 256. Vecinică suriopră, bărbatul meu e la moară; Nu ştiu, oare o să vie, ori să-mi iau altă soţie? pann, p. V. II 134. + Perechea unui animal. Sărmănica Turturea, Dacă-şi pierde soţia, Ea pe alta nu-şi mai vrea. SEVASTOS, C. 43. Turturea fără soţie Şi tot cred c-o să mai vie. jarnîk-bîrseanu, d. 129. 2. (învechit şi popular) Tovarăş, însoţitor. împreună cu soţiile sale intră în gospodăria şătrarului într-o larmă întăritată de cîni. sadoveanu, z. c. 42. Tăiară capul turcului şi pe celelalte soţii ale lui. BĂLCESCU, o. II 202. Aliat, părtaş ; prieten. 8. (învechit şi popular) Fiecare dintre cele două obiecte care alcătuiesc o pereche. Bărbatul fără muiere, ca foarfeca fără soţie, ce nu taie, ci numai zgîrie. POP. SOŢlfiSC, -EASCA, soţieşti, adj. (învechit, rar) De soţ, al soţilor; conjugal. Curată dragoste soţiească. ŢI-CHINDEAL, F. 365. SOŢIOARA, soţioare, s. f. Diminutiv al lui soţie; nevestică. Cînd îl văzură alde gloatele venind teafăr, alături cu o soţioară de-i rîdea şi stelele de frumoasă, îl primiră cu mare bucurie. ISPIRESCU, L, 48. Căci deodată ce vedea ?. . . Vedea mîndră soţioară cu jelită feţişoară. jarnîk-bîrseanu, d. 488. Bun sosit, frate cumnate, Ai venit pe neaşteptate. Dar unde ţi-e soţioara? Ce ne-ai făcut surioara? alecsandri, p. p. 153. SOŢlOR, soţiori, s. m. Diminutiv al lui soţ; bărbăţel. De vedea Că rămîne Singurea, Soţior că-şi alegea P-un cioban mai tinerel, Tinerel şi frumuşel. TEODORESCU, P. P. 682. Ei în capul podului, în fruntea norodului Aştepta pe sora lor Şi pe mîndru-i soţior. alecsandri, p. p. 153. (La pl.) Persoane unite prin căsătorie; soţi. Leliţo de la munteni. . . Vin colea la moldoveni. . . Să ne prindem soţiori, Să-nflorim ca doi bujori, alecsandri, p. p. 345. SOYflOZ, sovhozuri, s. n. (în U.R.S.S.) Gospodărie agricolă de stat. SOYIÎÎT, soviete, s. n. 1. (în U.R.S.S.) Organ al puterii de stat centrale şi locale, format din deputaţi aleşi de.cetăţeni. Sovietele — baza politică a democraţiei socialiste din U.R.S.S. — constituie cele mai largi şi mai democratice organizaţii de masă ale celor ce muncesc. Ele unesc şi atrag în munca de conducere a treburilor obşteşti milioane de oameni. SCÎntel\, 1953, nr. 2592. <£► Sovietul Suprem al U.R.S.S. = organ suprem al puterii (format din două Camere). Sovietul Uniunii — Cameră a Sovietului Suprem, compusă din deputaţi aleşi de către toţi cetăţenii, proporţional cu numărul locuitorilor din întreaga ţară. Sovietul naţionalităţilor — Cameră a Sovietului Suprem, compusă din deputaţi reprezentînd republicile unionale, republicile autonome şi districtele naţionale din U.R.S.S. Scopul creării Sovietului naţionalităţilor constă în aceea că fiecare naţionalitate, oricît de mică ar fi, să poată avea reprezentanţii săi în organul suprem al puterii, contemfonanul, S. ii, 1948, nr. 107, 3/6. 2. (La pl., rar) Numire dată Uniunii Sovietice. Lupta Sovietelor pentru pace. SOVIETIC1, -Ă, sovietici, -e, adj. 1. Din Uniunea Sovietică, privitor la Uniunea Sovietică. 2. Care se referă la soviete, care aparţine sau este propriu sovietelor. Spiritul lui Gorki şi acum domină literatura nouă sovietică, sadoveanu, e. 257. «$> Democraţie sovietică v. democraţie. SOVlfiTIC2, -Ă, sovietici, -e, s. m. şi f. (Rar) Persoană care face parte din populaţia Uniunii Sovietice sau este originară de acolo; cetăţean al Uniunii Sovietice. SOVÎRF, sovîrfi, s. m. (Şi în forma sovîrv) Plantă erbacee din familia labiatelor, cu flori mirositoare roşii-purpurii, întrebuinţată în industria casnică Ia vopsit; creşte prin locuri însorite şi prin tufişuri; pînă în regiunea alpină (Origanum vulgare). Se întrebuin- ţează ... la fierberea văpselelor de negru, adecă la zeama ce se face din sovîrf. La HEM. Frunză verde de sovîrf,' Geaba merg joia la tîrg, Că ce cumpăr nu mănînc. Cumpăr pine cu măsline Şi cu-amar le bag în mine. ŞEZ. XVIII 31. — Variante : sovîrv, şovîrl (odobescu, s. ii 292) s. m. / SOVÎRV s. m. v. sovîrf. S0VÎRVĂRIŢĂ, sovîrvariţe, s. f. Plantă erbacee cu frunze mari, ovale şi flori galbene, care creşte prin locuri umede (Hypericum quadrangulum). sovte, sovoane, s. n. 1. Văl de podoabă pentru femei, (în special) văl de mireasă. V. hobot, maramă. îi înfig fire de busuioc în cozi; peste cap ii pun sovonul cumpărat de la tîrg, alb-străveziu. STANCU, D. 179. Sovonul de cununie Să-l fi pus pe faţă mie. hodoş, p. p. 140. Numai mie-mi daţi Sovon unguresc, Să mă podobesc, Rar, la zile mari. teodorescu, p. p. 85. + Pînză albă care se pune mirilor pe cap la cununie. Se pune pe capul mirilor un sovon lung din pînză albă. marian, nu. 440. 2. Pînză cu care se acoperă trupul mortului; giulgiu, linţoliu. Se mai pune peste întreg corpul mortului încă şi o pînză albă şi curată. . . care se numeşte giidgiu, sovon. marian, î. 85. 8. (La pl.) Veşminte de prisos, zorzoane, găteli. — Variantă: zovdn (ispirEscu, U. 91, odobescu, S. i 77) s. n. SPADASÎÎÎ, spadasini, s. m. Luptător cu spada; p. e x t. ucigaş. Doi spadasini, Schimb de cuvinte, Pas înapoi, pas înainte, Un zăngănit, un jalnic glas. anghel-iosif, c. M. ii 42. Chiar in castel acuma avem cîţiva străini, Năprasnici şefi de bande, eroici spadasini, alecsandri, t. ii 136. + Om căruia îi place să se războiască, să se bată în duel. Garnowski? spada-sintd ăla tîmpjt. . . i-aş trage o palmă, camil PETRESCU, T. ii 36. (Prin exagerare) Parcă văd cum stau la pîndă, pătimaşi şi cîrtitori, Nevoiaşii noştri critici — spadasinii damblagii, vlahuţă, p. 83. SPADA, spade, s. f. 1. Armă formată dintr-o lamă dreaptă cu care se poate împunge şi tăia. V. sabie. Erai şi tu haiduc, moşnege, Cînd domni vicleni jurau pe spadă Să sfarme sfînta noastră lege. GOGA, p. 17. Ştefan spadă şi-o ridică Şi porneşte-n sîrg spre văi. COŞBUC, P. ii 113. Să-mi vezi fagul încărcat, încărcat şi zorzonat, Cu pistoale ghintuite Şi cu spade ascuţite. TEODORESCU, P. p. 508. F i g. (Simbolizînd forţa, puterea, stăpî-nirea) Rămîneţi în umbră sfîntă, Basarabi şi voi Muşatini, Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini, Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră. EMINESCU, 0.1149. Este piemontez, supus prin urmare al spadei Italiei. KOGĂLNICEANU, s. A. 95. 2. Compus: peştc-cu-spadfi v. peşte. — Pl. şi: spăzi (coşbuc, p. ii 181), spede (topîrceanu, r. 55). ŞPAGAT, şpagate, s. n. Sfoară groasă, cu o împletitură specială. E făcut din ochiuri de şpagat sau de fuior. pamfile, i. c. 67. SPĂGĂ s. f. v. spangă. SPAGHÎTE s. f. pl. Un fel de macaroane, mai subţiri decît acestea. SPAHIE — 181 - SPARANGHEL SPAHÎE, spăhii, s. m. (Regional învechit; şi în forma spăie) Mare proprietar de pămînt; moşier, boier. Am auzit că la Maidan ar fi un spt'iic bogat, cu numele Dolea. La cade. Săteanu nu se sparie de neameş (spahie). ţichin-deal, f. 15. (Cu pronunţare regională) Domnul, altcum « spăhiă t>. . . neîncetat se uitase la nevasta lui Petru, care ii căzuse la inimă, reteganul, p. ii 48. — Variantă : spăie s. m. SFAIIÎU, spahii, s. m. (învechit şi arhaizant) 1. Militar din vechea cavalerie turcească. Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah, şi spahii Vin de-ntunecă pămintul, la Rovine, în cîmpii. eminescu, o. 1146. Intrase în Moldavia, întovărăşit de şepte mii spahii, negruzzi, s. i 137. 2. Militar din cavaleria indigenă a coloniilor franceze din Africa de nord. SPAIMA, spaime, s. f. 1. Emoţie puternică şi violentă, provocată de un lucru neprevăzut şi primejdios. V. frică, groază. Balaurul. . . plesnea din coadă, de te luau fiori de spaimă. ISPIRESCU, L. 200. Cătră sară, ajun-gînd moşneagul şi cu purcelul acasă, pe babă o şi apucă un tremur de spaimă şi începe a se văicăra. CREANGĂ, P. 84. Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod, eminescu, o. 1147. Sărmana! ■ ■ . era leşinată de spaimă, alecsandri, T. i 423. <0 (Poetic) Se pare că furtuna ridică al ei glas, Că vîntul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz, eminescu, o. 194. ^Loc. a d j. şi a d v. De spaimă = înfiorător, îngrozitor; extraordinar, neobişnuit. Bădie Gheorghe, am avut o vedenie de spaimă, sadoveanu, p. m. 126. îndată purcese ca un duh de spaimă îmboldit de fierbinţeala frigurilor. negruzzi, s. i 66. E x p r. A intrat spaima în cineva, se spune cînd cineva e tot cu frică, se sperie uşor (după ce a trecut, printr-o sperietură mare). Cînd intră spaima in oi, degeaba toată munca, ispirescu, l. 397. A trăi cu spaima în sîn = a fi neliniştit, stăpînit de frică. Vorbi întîi cu logofătul Bumbu, care mărturisi că trăieşte cu spaima-n sîn. rebreanu, R. ii 11. A trage o spaimă = a trece printr-o sperietură grozavă. A da spaima în cineva sau (mai rar) a da spaimă cuiva = a speria pe cineva, a înfricoşa. într-o întindere dreaptă şi goală, orice arătare neobişnuită dă spaimă acestor paseri sfioase, sadoveanu, o. L. 29. Dă spaima-n vrăbii, latră-n vînt. îşi face mendrele; eu cînt Şi codrul lin răsună. IOSIF, patr. 16. A lua spaima cuiva = a se teme de cineva, a fi îngrozit, terorizat de cineva. A-şi face Spaimă == a se speria, a se îngrozi. Jugani spaimă că-şi făcea, teodorescu, p. p. 689. 2. F i g. Fiinţă sau lucru care înspăimîntă. Omul acesta e spaimă, sadoveanu, o. i 437. Genand încălecă şi zbură ca spaima cea bătrînă in urma fugiţilor. EMINESCU, L. P. 180 (Urmat de determinări în genitiv) Fura statul şi era spaima oamenilor cînd venea cu tobo-şartd după el, pentru bir. PAS, z. I 153. Iaca şi codrul Gru-măzeştilor, grifa negustorilor şi spaima ciocoilor, creangă, P. 119. 3. (Popular) Frică bolnăvicioasă, stare patologică de frică; nevroză. Nu e bine... să apună soarele pe hainele copilului, că apoi capătă spaimă, marian, i'a. 333. SPALÎT, spalete, s. n. (învechit) Epolet. Boieri cu decoraţii şi ofiţeri cu spalete. negruzzi, S. i 294. SPALIÎR, spaliere, s. n., şi ¡pălieri, s. m. 1. Schelet din bare paralele de lemn sau de metal, formînd un suport pentru anumite plante agăţătoare sau ramuri de pomi, a căror creştere este dirijată de om. Călca greoi, agale, printre spolierii de viţă, pe aleea curată, acoperită cu sfărîmături de scoici colorate, bart, e. 171. <$> Loc. a d v. în spalier = cu tulpina sau cu ramurile aranjate, agăţate pe un spalier. Sate pitite în micele — clădiri sure şi roşcate, acoperişuri ascuţite, ferestre cu obloane verzi, ziduri pe care se caţără meri şi peri in spalier. SADOVEANU, O. A. II186. 2. Şir de tufe sau arbuşti cu ramurile tunse după un anumit sistem, formînd un fel de perete de verdeaţă, de-a lungul unei alei. + Alee mărginită de un perete de verdeaţă. 3. Aparat de gimnastică în forma unei scări fixate pe perete. — Pronunţat: -li-er. — Variantă: (învechit, rar) şpalăr (golescu, î. 74) s. n. SPANAC, (rar) spanace, s. n. Plantă erbacee cultivată pentru frunzele ei mari, de un verde-închis, folosite ca aliment (Şpinacia oleraceea). Frunzuliţă trei spanace, De la Bucureşti încoace, Este-o cîrciumă-n pirloage. ŞEZ. I 288. Frunză verde de spanac Strigă-naltul împărat De trei zile şi trei nopţi, teodorescu, p. p. 609. Compuse : spanac-porcesc = plantă cu flori verzi, care creşte prin dărîmături, pe lîngă ziduri etc. (Chenopodittm hybridum) ; spanac-sălbatic = plantă cu frunzele dinţate şi cu flori albicioase, care creşte prin locuri cultivate şi necultivate (Chenopodium album) ; piciorul-caprei. — PI. şi: (rar, m.) spanaci (ŞEZ. iii 156). — Variante : spinac (bibicescu, p. p. 385), (Transilv.) spinilt s. n. SPÂNCĂ, spance, adj. f. (Numai în e x p r.; adesea substantivat) Oaie spancă = rasă de oaie (obţinută dîn încrucişarea rasei ţigaie cu rasa merinos) cu coadă lungă, cu lîna de culoare albă, subţire şi deasă. Lîtiă spancă = lînă obţinută de la oile din specia descrisă mai 'sus. SPANCHÎU, -ÎE adj. V. zbangliiu. SI’ĂN GA, spăngi, s. f. (învechit şi popular) 1. Sabie lată cu două tăişuri; spadă. Te-ai jucat de-a potera şi haiducii şi era să-ţi scoată ochii un poteraş cu o spangă. pas, z. i 36. Luni pe la amiază, pe cînd eram în uliţa mare, în mijlocul tîrgului, îmi iese înainte un impiegat cu guler roşu şi cu spangă. ghica, S. a. 97. 2. Baionetă. Învîrtea in mină puşca lui cu spangă, strigînd mereu «aici, aici». camil petrescu, o. ii 60. În dreapta, în fund, răzemată de fereastră, o puşcă de gardist cu spanga atirnată lîngă ea. caragiale, o. i 43. •$> E x p r. A lua (pe cineva) în spăngi (sau în spangă) = a brutaliza (pe cineva); a aresta. (A duce, a aduce sau a fi) între spăngi = (a duce, a aduce sau a fi) sub escortă. Am ordin de la căpitan s-o aduc între spăngi la urma ei, ori de unde ar fi. hogaş, h. 85. Cu spangn = cu forţa, forţat. — Variante: spiigă (negruzzi, s. iii 300), şpagă (creangă, p. 311), spangă (camilar, n. i 387, sadoveanu, p. s. 62) s. f. SPANIOL1, -Ă, spanioli, -e, adj. Care este propriu spaniolilor, al spaniolilor, de spanioli; (provenit) din Spania; al Spaniei. S-a întîmplat ca tocmai in lagărul lor din Germania să fie anunţată o vizită a unor gazetari elveţieni, olandezi, danezi, spanioli, suedezi. C. PETRESCU, î. ii 66. SPANIOL2, -Ă, spanioli, -e, s. m. şi f. Persoană făcînd parte din populaţia de bază a Spaniei sau originară din Spania. SPANIOLÎSC, -EÂSCĂ, spanioleşti, adj. (învechit) Spaniol1. Cit pentru a învăţa mătăsăria, răchieria şi creşterea oilor spanioleşti, aceasta o doresc şi eu din toată inima, kogălniceanu, S. 107. SPAĂNIOLÎŞTE adv. (Rar) Ca spaniolii, în felul spaniolilor. -4- >în limba spaniolă. A vorbi spanioleşte. SPARĂNGĂ s. f. v. sparanghel. SPARĂNGHEL s. m. Plantă din familia liliaceelor, cu tulpina agăţătoare, cu frunze liniare şi cu ramuri comestibile cînd sînt tinere (Asparagus officinalis). — Variantă.: spardngă (alecsandri, t. i 370) s. f. SPARCETĂ - 182 - SPARGE SPARC£tA, sparcete, s. f. Plantă erbacee, din familia leguminoaselor, cu flori roşii-trandafirii, cu fructele păstăi care închid o singură sămînţă; este cultivată ca plantă de nutreţ (Onobrychis saliva). — Variantă: sparchetă s. f. SPARCIIÎTA s. f. v. sparcetu. SPARGE, sparg, vb. III. I. T r a n z. 3. A preface un obiect în bucăţi sau în cioburi prin lovire, ciocnire, apăsare: (uneori, fiind vorba de obiecte de sticlă) a face să plesnească, să crape (fără a se îmbucătăţi). In cancelarie se invtrteau mai mulţi, spărgind ce le cădea in cale şi războindu-se mai ales cu registrele in care erau însemnate învoielile fi datoriile oamenilor. RE-UREANU. R. II 200. Purcelul atunci. ■ ■ a spart o fereastră. creangA, r. 85. F i g. Era plin primăvara de copii.,. care. Ia înapoiere, spărgeau aerul cu zgomotul trompetelor de carton fi al huruitoarelor de lemn. tas, z. i 18. Deodată un stol de vrăbii a zburat din vişin, spărgind strident liniştea. SAHIA, N. 61. Un chiot lung sparge tăcerea amurgului. VI.AIIUŢX, r. p. 10. v> Abso‘1. Multe gospodării nouă, altele lărgite; nici un semn nu mai rămăsese că au spart pe aici obuzele, c. PETRESCU, î. Ii 204. <$• Refl. Ei, acum te uiţi la cană, Că s-a spart! Dar dă-o-n foc! coşbuc, P. I 237. Se sparse bomba-n două. alecsandri, p. ii 88. (F i g.) Ne zăpăceşte zbuciumarea asta a valurilor care se izbesc spărgîn-du-se cu zguduituri groaznice. BART, s. m. 19. O detunătură înfiorătoare vui şi se sparse de zidurile castelului. Toţi tresăriri ca şi cum glonţul ar fi trecut deodată prin toate inimile. vj.aiiuţX, N. 187. +Ase lovi (sau a lovi pe cineva) la cap, producînd o rană. P-aci era să moară de mihnire. Şi dacă n-o ţineau surorile, îşi şi spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, I.. 51. S-arunce aici cu pietre ca să ne spargă capetele? ai.hcsandri, t. i 59. <> Expr. A-şi sparge captll (cu ceva) = a-şi frămînta mintea pentru rezolvarea unei probleme. (R e f 1.) A SC sparge în capul cuiva, se spune cînd cineva este silit să suporte consecinţele neplăcute ale unui lucru, ale unei situaţii de care nu este vinovat. Oricum, tot în capul meu o să se spargă. DEMKTRIUS, c. 42. R e f 1. (Regional) A căpăta o gaură, a se găuri. De s-ar sparge blidu-n fund Doar-aş scăpa de urit; Da blidu-i de cositor, Nu se spargepină mor ! JARNÎK-bîrseanu, D. 167. -f- Refl. F i g. (Despre voce) A deveni răguşit. Glasul i se spărsese de tot. DUMITRIU, N. 107. 2. A tăia, a despica lemne, butuci, în mai multe părţi, (pentru a pune pe foc). în loc să spargă butuci pîn-or plesni, golanii de argaţi îmi umblă cu Isopii! CAMILAR, N. II 381. Spărgea un lemn pentru foc, dădea la o parte zăpada. Nici treburile astea nu le făcuse Mitică pină atunci. PAS, z. iv 258. 3. A sfârîma învelişul unui obiect, pentru a extrage fi a folosi conţinutul. Anica tăiase o găină. Spărsese ouă. Pregătise cina pentru oaspe. c. PETRESCU, î. II 174. Argintând îi ducea grifa fiindcă, ascultind pe la uşă, n-auzea alt decît cum spărgea la alune pe nicovală. ISPIRESCU, I.. 92. <0> Refl. (Poetic) Iar dac-un nor se sparge dcasupră-i cîtcodată, Cu lacrimi lungi de sînge e ploa-ia-amcstecată. alecsandrj, r. ni 305. (Prin metonimie) Un potop de ploaie se sparse din culmea întunecimii. DEIA-yka.\tj:a, v. v. 223. -f- Intranz. (Despre abcese) A se deschide (lăsînd să curgă puroiul). Dacă uima a spart, e bine să punem pe rană frunză de ciumafai. ŞEZ. II 19. 4. A distruge, a nimici. Sparge cazemata asta. CA-.VILAR, X. i 427. Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Cite oare le vor sparge Vinturile, valurile, esiinescu, O. IV 396. Craiul lor a poruncit s-aducă tunurile ca să spargă porţile. Negruzzi, s. I 170. Gura omului sparge cetăţi. Cu capul nu spargi zidul. <;> Expr. A sparge norma = a depăşi norma, dînd un randament mai mare decît cel prevăzut. A sparge banca (sau, rar, bancul) = a câştiga banii celui care ţine banca la bacara. Joc... Sparg bancul... El atunci scoate ceasornicul... îl iau. eolintineanu, o. 368. 5. A forţa o uşă, o încuietoare (pentru a jefui); p. ext. a jefui, a prăda. Ar fi putut să umble cineva.. . —■ Doar dacă sparge broasca, baranga, i. 202. A ars repede curtea boierească. Am spart pivniţele. STANCU, D. 147. Maică, maică, soacra mea, Nu ştii c-ani să-ţi spui ceva? Unul pimniţa ne-a spart, Buţile c-a încercat, teodorescu, P. r. 680. Refl. pas. Mare vîlvă se făcu in oraş cind se află că s-a spart visteria împăratului. ISPIRESCU, L. 372. C. (Rar) A ara, a desţeleni. Boul. . . Va afla din ce pricină sparge ţărna hrănitoare, conaciii, p. 261. Refl. pas. Cu arătura se sparge pămîntul. i. ionescu, v. 244. 4- A săpa. Te du în grajdul cailor şi sparge pămîntul şi sapă acolo că vei afla nişte oase de cal. RETEGANUL, P. III 14. 7. A împunge, a străpunge cu un obiect ascuţit sau tăios; p. e x t. (cu privire la fiinţe) a ucide. Un junghi i-a ieşit din coastă, parcă l-ar fi spart cineva. PREDA, î. 159. Vitele mari, cornute mai ales, cind turbă. .. sînt furioase, împung pe alte vite, le sparg cu coarnele şi se reped după oameni. ŞEZ. III 205. Toate vitele mi-a spart, alecsandri, P. P. 361. Expr. Pc undo şi-a spart dracul opincilc = prin locuri foarte depărtate ; la dracu-n praznic. Expr. A pluti oalele sparte v. oală. (A Ii) mină Spartă = (a fi) risipitor. (Cu parafrazarea expresiei) Eu, ştii, cu,mina spartă, născut risipitor, De tot ce-i scump, tablouri, cai, arme, iubitor, alecsandri, t. n 13 5.A ii gură spartă v. gură. A mînca do parc-ar fi spart = a mînca mult, cu lăcomie. + (Despre piele, p. e x t. despre diferite părţi ale corpului) Crăpat, cu crăpături. Au tălpile pline de bube. Au tălpile sparte, stancu, d. 165. + (Despre lemne) Tăiat în bucăţi mici, potrivite pentru a fi arse în sobă. + (Despre pămînt) Plin de gropi, răscolit. Un cîmp uriaş, răscolit, spart, cu gloduri arse. sama, n. 15. + (Rar, despre butoaie) Deschis, desfundat. Trei zile n-a fost noapte, ci numai senin şi veselie, vinul curgea din butii sparte şi chiotele despicau bolta ceriului, eminescu, n. 4. 4. F i g. (Despre sunete) Lipsit de timbru, răguşit. Zicea cu glas spart, dumitriu, n. 136. îngrozit, tata s-a trîntit la pămînt, strigînd cu vocea spartă: cidcat! Şrapnela. SAHIA, n. 61. Glasul ei era răguşit, spart. VLA-iiuţă, o, a. iii 141. 2. (Despre ziduri; clădiri) Stricat, ruinat, dărăpănat. Cînd răsărea dintre sttnci bătrîne luna cea palidă ca faţa unei fete moarte, atunci vedea... un castel numai pietre şi ziduri sparte. EMINESCU, N. 13. E o căsuţă veche şi spartă, mică. BOI.LIAC, o. 92. 8. (Despre obiecte de încălţăminte şi de îmbrăcăminte) Rupt, găurit. A doua si, Oarţă se ivise tot... cu opincile sparte. C. PETRESCU, R. DR. 51. Are mindra nouă ii: Trei sînt rupte, patru sparte, Două nu se ţin pe spate. jarnîk-bîrseanu, D. 442. «O1 (Prin metonimie) Aceşti bieţi dăscălaşi, care au fost depozitari limbei şi naţionalităţii noastie, duceau o viaţă zdruncinată, plină de privaţiuni şi de coate sparte. GHICA, 9. 52. SPAHTACHIADĂ, spartachiade, s. f. întrecere spor-tivă de mase, care angajează mai multe sporturi. Spar-tachiada satelor a fost un mijloc puternic pentru dezvoltarea mişcării sportive la sate. — Pronunţat: -chi-a-. SPARTAiS-A, spartani, -e, adj. Propriu spartanilor, al spartanilor; (provenit) din Sparta ; f i g. aspru, sever, auster. Nu-şi îngăduie nimic in afara virtxiţilor unui adevărat înţelept spartan, vornic, p. 151. Copilul şi-l crescuse după metoda spartană, sadoveanu, E. 238. SPARTAN2, -A, spartani, -e, s. m. şi f. Persoană care făcea parte . din populaţia vechiului oraş grecesc Sparta; f i g. persoană cu moravuri austere. Rabdă ca o spartană dorul de mumă cu cea mai mare rezignaţie. ghica, a. 719. SPASM, spasme, s. n. Contracţie bruscă şi involuntară (adesea violentă) a unui muşchi sau a unui nerv; convulsie. V. crampă. Avea un spasm de plîns, pe care-l înghiţi îndată, sadoveanu, B. 79. Adormeam cînd şi cînd, adese deşteptat de cîte un spasm sau de cîte un vis rău. bolintineanu, o. 362. Nenorocitul domn se zvîrcolea in spasmele agoniei; spume făcea la gură. negruzzi, s. i 165. + Grimasă. Gura, cu buzele cărnoase, era strînsă într-un spasm dureros, tremurător, rebreanu, p. s. 14. — Pl. şi: spasmuri (hogaş, dr. ii 136, vlahuţă, o. A. 162). SPASMODIC, -A, spasmodici, -e, adj. Specific spasmului; de spasm, însoţit de spasme; care se manifestă prin spasme. V. convulsiv. Două sute de ţevi de puşcă se îndreptară cu acelaşi gest spasmodic asupra ţăranilor. rebreanu, R. II 254. O singură armă, o ghioagă de fier ţintuită... sta aşezată pe velinţa flocoasă d-a dreapta bolnavului, şi mîna-i osoasă, dar slăbită, printr-o mişcare spasmodică a nervilor, câta încă s-o ridice, odobescu, S. I 66. Se porni deodată la un ris spasmodic, alecsandri, o. p. 302. «0- (Adverbial) în privirea dilatată de tortura foamei, ca intr-un început de delir, se perindau, ciudat şi spasmodic, mimai oameni sătui, sătui, sătui. c. petrescu, c. v. 118. SPAT s. n. (în expr.) Spat de Islanda = varietate de calcit, cristalizat în prisme mari romboedrice, complet transparente, întrebuinţat mai ales la confecţionarea prismelor pentru instrumente optice. SPAtA1, spate, s. f. Piesă a războiului de ţesut, formată din două stinghii între care sînt fixate o serie de spiţe subţiri, paralele între ele, printre care sînt petrecute firele urzelii şi cu care se bate pînza, pentru a se îndesa fiecare fir nou de bă:ătură. Am ţesut bine, dadă Reveca? — Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc, delavrancea, A. 4. Suveica printre fire alunecă departe, Apoi vătala bale în pînze îndesat. Şi firele de iţe in jos, în sus purtate, Cu spata prinse bine rostesc neîncetat. beldiceanu, P. 68. Ţese-o natră; rupe-o spată. jarnîk-bîrseanu, D. 423. + Beţişor rotund, peste care se petrec ochiurile cînd se împleteşte o reţea sau o plasă. SPĂTĂ2,' spate, s. f. (învechit şi arhaizant) Armă de luptă, avînd o lamă lungă, dreaptă şi lată, cu două tăişuri ; paloş. V. spadă. Kira-mpărat a păşit la jilţul de aur şi nestemate, intru toată a sa strălucire. Spatarul ii ducea spata şi scutierul ii ducea stema cu smalţul leului şi al soarelui, sadoveanu, d. p. 26. Cu a sa vitează spată Oboară tot cîte trii odată, budai-deleanu, ţ. 279. Spatele că apuca, La genunche le-aducea, în genunche le-ndoia Şi pe toate le rupea, Num-a lui nu se fringea. teodorescu, p. p. 628. SPAtA3, spete, s. f. 1. Os lat de formă triunghiulară, care susţine articulaţia umărului (v. o m o p 1 a t) ; p. e x t. regiunea corespunzătoare a corpului (v. spat e). SPATE — 184 — SPAŢIERE Cămaşa îi era udă între spete. DUMITRIU, P. F. 5. La naştere l-ar fi înfierat... pe spata dreaptă c-nn cerc. DEI^avranCEA, o. ii 51. Mi-a plesnit rochiţa-n spete. MAT. VOLK. 386. Şi pe Gruia că l-au dus Ca pe paşa tot pe sus. . . Apoi mi-l dezlegau, în fiară mi-l băgau. Tot în fere pîn-în şele, Tot în b'cnte Pîn-în spete. ŞEZ. ii 35. ^ Expr. Lat (sau, rar, larg) în speto — cu umerii largi, spătos, voinic. După mese s-aşezară Cîteşitrei şi largi în spete. Intre umeri fiecare A cuprins cîte-un părete. iosif, v. 81. Lat era romanul în spete, ondidat Avea păruit puternic braţid. macedonski, o. i 13. (Cu altă construcţie) Spete late, Nu mi te temi că te-or bate? ŞEZ. ii 79. -4* Os lat care susţine articulaţia membrelor la animalele patrupede (mai ales la cele mari); p. ext. regiunea corespunzătoare a corpului. V. g r e a b ă n, şold. Atunci, doboară mistreţul. — Să ştii că am să-l dobor! — Cunoşti meşteşugul? Să-i repezi suliţa drept în spata de dinainte, ca să-l îngenunchi. sadoveanu, n. p. 78. Cînd mă gîndeam eu că vicleanul fecior al lui Laerte înghiţise, în pribegia lui fatală, atîtea spete de boi graşi sau de berbeci cu lina de argint. . . HOGAŞ, M. N. 98. 2. (Mold.) Spetează (la scaune). Iată craiul, socru mare, rezemat în jilţ cu spată. eminescu, o. i 85. El recăzu obosit... pe spata băncei. id. N. 122. SPÂTE, spate şi spete, s. n. (La pl. cu valoare de sg.) 1. Partea de dindărăt a corpului omenesc, de la gît pînă la şale; partea superioară a corpului animalelor, cuprin-zînd regiunea coloanei vertebrale dintre articulaţiile membrelor; spinare. V. spată3. Oamenii stăteau cu spatele la zid. dumiTriu, N. 156. Un graur s-a desprins din stol şi s-a lăsat pe spatele lui Joian, care-l poartă, îngăduitor, ca pe n?i prieten. gîri/EANU, i,. 39. Oleoleo, ciocoi bogatei Ici de-ai trece din păcate, Să-ţi arunc doi glonţi in spate, alecsandri, p. a. 54. F i g. Stăteam. . . pironit cu privirea pe spatele goale şi fugătoare ale unei şăgalnice unde. hogaş, M. n. 56. <0> L o c. a d v. în spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare. Ducea un sac în spate, dumitriu, n. 88. Şi zicînd aceste... îşi ia raniţa în spate şi puşca de-a umăr. creangX, f. 307. Robinson, luînd broasca în spate, au dus-o acasă. DRĂ-GHici, R. 85. (în contexte figurate) Eu... port două sute de ierne în spate, negruzzi, s. I 245. Te spate = a) culcat cu faţa în sus. Stătea pe spate cu mtinile sub cap. dumitriu, n. 133. Cei mai mulţi dintre bolnavi dormeau, unii pe-o coastă, alţii pe spate, sadoveanu, o. vi. 118; b) înapoi, spre ceafă. Ea se prinde de grumazu-i cu mînuţele-amîndouă Şi pe spate-şi lasă capul. EMîNESCU, o. I 154. întinsese capul înainte, urechile le lăsase pe spate. NEGRUZZI, S. I 42. Din (sau la, pe la, de la, în) spate (sau din, Ia etc. spatele cuiva) = în (sau din) urmă (sau în, din urma cuiva), înapoia cuiva .Cu această suflare rece în spate şi pe subt fuga aceasta de nouri subţiri, cei doi călători aii umblat în tăcere, sadoveanu, b. 161. La spate au auzit vorbă romînească. c. petrescu, a. 323. Din spatele fabricii apărură soldaţii. SAHIA, n. 37. în spatele meu cineva îşi suflă zgomotos nasul, delavrancea, h. t. 263. I se părea că-l trage cineva de la spate. ISPIRESCU, i,. 36. Vine, tiptil, în vîrful degetelor, fie la spatele mele. creanga, o. a. 66. Cad săgeţile în valuri care şuieră, se toarnă, Şi lovind în faţă-n spate, ca şi crivăţid şi gerul, Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul, eminescu, o. I 148. (Pe) ltt spate sau (pe) Ia spatele cuiva = pe ascuns, din umbră. îl ştiu eu cît e de priitor şi de darnic la spatele altora. creangă, p. 250. Expr. A întoarce (cuiva) Spatele = a nu mai vrea să ştii de cineva, a nu mai lua în seamă pe cineva. Comşa, ne putem întoarce spatele de pe acum. c. petrescu, î. ii 58. A-I strînge pe cineva în spate, se spune cînd cineva se înfioară (de frig sau de şpaima). Cînd ştia că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarete ş-o strîngea în spate de frică. CREAjîGX,-P. .314. A nu şti nici cu spatele = a nu şti nimic (despre ceva), a nu avea habar. începu şi mai tare să se jtire şi să se dezvinuiască că nu ştie nici. cu spatele cum de-au venit. . . în buzunar la dînsul. SBIERA, P. 157. Mama, sărmana, nu ştia de asta nici cu spatele. CREANGĂ, A. 55. Adus de spate v. a d u s. A îi (sau a sta) cu grija (sau cu frica) în spate v. frică. A avea spete — a avea sprijin, protecţie. N-avea spete nicăire Nici prieteni, contemporanul, vin 255. (Familiar) A face (cuiva) spatele darabana v. darabană. A da (ceva) după spate v. d a 3 (I 9). A da (un pahar cu băutură) pe spate = a bea repede, pe nerăsuflate. Ipate, care dă oca pe spate Şi face cu mina să-i mai aducă una. creangX, p. 150. Ma doare în spate = puţin îmi pasă, nu mă sinchisesc. Mă doare în spate. . . de nevricalele ei. DUMITRIU, B. F. 45. A arunca ceva pe spatele cuiva sau, rar, a lăsa ceva (cuiva) pe Spate = a împovăra pe cineva cu ceva, a lăsa pe cineva să se descurce cum o şti. Au aruncat toată greutatea reconstrucţiei ţării pe spatele clasei muncitoare, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 108, 2/6. îmi strînse mîna cu căldură, midţumindu-mi că l-am întovărăşit, şi-mi lăsă trăsura pe spate cu două ore de plată. GANE, n. iii 161. 2. Partea de dinapoi a unor obiecte, opusă feţei; parte a unei poziţii sau a unei formaţii, contrară direcţiei, faţadei sau părţii spre care este orientată. Nu pot cădea deci în spatele satidui. camii, petrescu, u. n. 320. Ce ne facem, domnule prefect, dacă în spatele trupei se ridică din nou satele? rebreanu, r. ii 228. Să încalece şi să cadă în coasta şi în spatele lor. DELAVRANCEA, o. II 217. + Parte a unei haine care acoperă partea dorsală a corpului. 3. Spetează a unui scaun ; rezemătoare. Asta n-o mai cred! spuse, lasîndu-se pe spatele jilţului. C. petrescu, î. i 9. SPATÎF1, spatii, s. f. (Regional) Treflă. Baba trase din brîu cărţi soioase şi rupte la colţuri. . . — Vezi, drăguţă, cum ţi s-aleg dumitale lacrimile şi scîrba? Şi omul dumitale, craiul de spatii, răsare într-altă parte, într‘0 adunare de oameni, sadoveanu, b. 51. Cît despre spatii, cuconu loniţă n-avea niciodată mai mult de şase, iar cucoana Mărioara niciodată mai puţin de şeptel hogaş, h. 9. SPATULĂT, rĂ, spatulaţl, -te, adj, (Rar) în formă .de spatula. O altă mînă mică, grăsuţă, pătrată se aşază peste ea ca s-o împiedice. Peste acestea, se aşază alta, uscată şi spatulată. camii, petrescu, o. i 260. SPATÎJLA, spatule, s. f. Mica unealtă de lemn, de metal sau de porţelan, în formă de lopăţică, întrebuinţată în special în farmacii, pentru a amesteca şi a întinde diferite paste. 4* F i g. Extremitate, capăt în formă de lopăţică. Mîinile acelea păroase, cu degetele scurte, cu spatulele late. c. PETRESCU, o. p. I 37. SPAŢ, spaţuri, s. n. (La războiul de ţesut) Distanţa de la limita porţiunii ţesute pînă Ia spată. Ţesînd mereu, spaţul... adică distanţa de la sidul de dinainte pînă la spată, se micşorează, pamfile, I. C. 279. SPAŢIĂ, spaţiez, vb. I. T r a n z. A rări, a depărta, a despărţi prin spaţii; a lăsa un spaţiu între lucruri. — Pronunţat: -fi-a. SPAŢIĂL, -Ă, spaţiali, -e, adj. Referitor la spaţiu; de spaţiu, din spaţiu. Studiind formele spaţiale şi relaţiile cantitative, matematica se ocupă cu proprietăţi foarte generale ale lumii reale. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 338, S/l. — Pronunţat: -ţi-al. SPAŢIÂT, -Ă, spaţiafi, -te, adj. Despărţit, rărit, distanţat (prin spaţii). — Pronunţat: -fi-at. SPAŢIERE, spaţieri, s. f. Acţiunea de a s p a ţ i a; despărţire, rărire prin spaţii. — Pronunţat: -ţi-e-. SPAŢIOS — 185 - SPĂLA SPAŢI6S, -OĂSĂ, spaţioşi, -oase, adj. Cu mult spaţiu ; mare, larg, încăpător. Intră intr-o cameră naltă, spaţioasă fi goală, eminescu, N. 38. Casa era aceeaşi din timpul lui Matei, reparată, cu un singur rlnd, mare şi spaţioasă. bolintineanu, o. 434. Aci o curte spaţioasă, cit să zideşti un oraş într-insa. bolliac, O. 253. SPĂŢIU, spaţii, s. n. 1. (Fii.; numai la sg.) Formă de bază a materiei, care se prezintă ca un întreg neîntrerupt, cu trei dimensiuni. Formele de bază ale oricărei existenţe sînt spaţiul şi timpul, şi o existenţă in afara timpului este o absurditate tot atit de mare ca şi o existenţă în afara spaţiului. ENGELS, a. 62. Am început să studiez filozofia din timpurile mai noi şi mai ales problema spaţiului şi timpului. CAMIL PETRESCU, u. N. 24. <> Geometrie în spaţiu = ramură a geometriei care studiază figurile ale căror elemente nu sînt situate în acelaşi plan. Spaţiu cosmic v. cosmic. 2. întindere nemărginită în care se văd corpurile cereşti (v. cer); întinderea, locul care ne înconjoară. Spaţiile interplanetare sînt străbătute de razele ultraviolete emise de soare, marinescu, p. a. 41. Cartea îndeplineşte. . . minunea de a ne pune în contact cu semenii noştri depărtaţi in timp şi spaţiu, sadoveanu, E. 43. Coşbuc îşi încheie strofa făcînd să vibreze, deodată, de poezia verii, tot spaţiul dintre noi şi muntele îndepărtat: Spaţiu aerian = porţiune din atmosferă situată deasupra unei ţări şi în care îşi exercită autoritatea statul respectiv. + Perspectivă vastă, orizont larg. Privirile noastre uimite, însetate de spaţiu, zboară peste munţii a trei judeţe, în rariştea deschisă din toate părţile. VLA-huţX, o. a. ii 94. 3. Loc delimitat, suprafaţă limitată. Luminoasă şi voioasă ţi-era casa părintească. . . Avea spaţiu şi aer, soare cald s-o poleiască, macedonski, o. i 75. Spaţiu locativ v. locativ. ♦ Cadru. El simte ■ ■ ■ fiecare sim-ţimint al eroilor săi. ■ incit i-ar trebui spaţiul larg al unui roman pentru a le exprima. GHEREA, st. cr. i 358. 4" Lungime luată de-a lungul traiectoriei unui corp mobil. 4. Distanţă, interval, loc liber între obiecte, -ţ-(Tipogr.) Interval alb lăsat între cuvintele sau rîndurile culese; p. e x t. piesă care serveşte la obţinerea acestui interval. (Muz.) Interval între liniile unui portativ. 5. Interval de timp, fragment de timp; răstimp. Pin-acum, intr-un spaţiu de timp mai mult de un an. ■ ■ tot timpul se consumă în intrigi, ghica, a. 766. Poate fi ceva mai fioros decît a petrece cu un om în toată puterea vieţei, şi in spaţiul de cîteva minute a-l vide mort? NEGRUZZI, s. i 310. — Pl. şi: (învechit) spaţiuri (alexandrescu, m. 41). SPAVĂN, spavane, s. n. Tumoare osoasă care se formează uneori la încheietura piciorului de dinapoi de la cai sau de la boi, făcînd animalele să şchiopăteze ; os mort. SI'ĂCÎL, spăcele, s. n. (Regional) Obiect de îmbrăcăminte femeiască, asemănător cu ia. Vinde-o vacă ş-un.viţel Şi-şi ia poale şi spăcel. marian, nit. 36. SPĂHÎE, spahii, s. f. (Regional) Mare proprietate de pămînt. SPĂÎE s. m. v. spaliie. SPĂIMÎIE, spăimîi, s. f. (Rar) Obiect care sperie; sperietoare. Tatăl săuy care fusese pentru copiii săi o spat-tnîie. . . 7iu-i vorbise decît cu răsteală. macedonski, o. iii 24. SPĂIMÎNTĂ vb. I v. înspăimînta. SPĂIMÎNTĂRE s. f. v. înspriimîntare. SPĂIMÎNTĂT, -Ă adj. v. înspăimîntat. SPĂIMÎNTĂTOR, -0ĂRE adj. v. însp&imîntător. spăbiîktOs, -OĂSĂ, spăimîntoşi, -oase, adj. (învechit) Înspăimîntător. Spăimintoasele lor rinduri. . . Sînt mintea mea întunecată, macedonski, o. i 121. Vremea închisă zămisleşte visuri spăimhitoase. ISPIRESCU, L. 288. SPĂIMOS, -OĂSĂ, spăimoşi, -oase, adj. 1. Care se sperie; sperios, fricos. 2. Care sperie, produce spaimă; înspăimîntător. Adevărul era aici şi era spăimos, c. petrescu, R. dr. 5. SPĂLĂ, spăl, vb. I. 1. T r a n z. A îndepărţa murdăria de pe ceva cu ajutorul unui lichid (de obicei al apei). îşi spălă frumuşel mînile de lut şi porni iarăşi la drum. creangX, p. 288. Colo-n vale la fîntină Două fete spălau lină. alecsandri, p. a. 51. Era vineri, cînd femeia unui gospodar dintr-un sat megieş cu satul nostru s-a apucat să spele cămeşile. ŞEZ. i 59. Eu mă duc, mîndră-n catane, Tu rămii de-mi spală haine, jarnîk-bîrseanu, d. 307. O mină spală pe alta şi amîndouă obrazul, -t? (Glumeţ) La mîndruţa-n joc voinică. Spală oala tu, pisică. JARNÎK-bîrseanu, v. 420. (Poetic) Curgi, apă, curgi frumos şi lin, Şi spală pinza mea de in.'iosif, T. 65. <$■ (A b s o 1., subînţelegîndu-se rufe de pat, de corp) De ce port cămaşă neagră?... Că mi-e nevasta beteagă. Ori beteagă, ori nebună, Că nu mi-a spălat de-o lună. hodoş, p. p. 150. ■ Expr. A-şl spăla obrazul = a face faţă unei situaţii, a scăpa de ruşine; a ieşi cu faţa curată. (Cu pronunţare regională) Varsă sudori, cît învîrt colacii din cuptior; — că doar deodată cu sara, le trebuie să aibă cu ce-şi spală obrazul înaintea plugarilor. ŞEZ. iii 178. A spăla (pe cineva) pe cap = a certa (pe cineva), a mustra rău, a ocărî, a batjocori. Cum am să-l spăl pe cap cînd l-oi prinde, cu principiile d-sale! caragiale, o. vn 136. A spăla putina v. putină. Compus: spală-varză = om de nimic, flecar, palavragiu. El de-acum n-o să mai crează ■ C-un golan, un spală-varză, De rusale-adus aice Poate casa ca să-i strice, gane, N. ii 30. (Familiar, complementul indică o persoană) A purta cuiva de grijă (spălîndu-i rufele). Era lucru firesc ca el să nu rămîie stingher. Cum ar fi puiuţ să-şi poarte aşa singur gospodăria? Cine-i gătea de mincare, cine-l spăla, cine-i aşternea patul? slavici, v. p. 24. 4- F i g. A limpezi, a curăţa, a purifica (îndepărtînd ceea ce întunecă sau acoperă). Cerul acoperit de nori îl spală vintul. stancu, d. 63. <$■ Refl. Noaptea, s-au spălat nourii de pe cer. sadoveanu, F. j. 762. -f- F i g. (Familiar) A lua cuiva ceva (cu forţa sau prin înşelătorie); a jefui. Cutare a spălat pe cutare de zece capre ş-o mială. delavrancea, H. T. 111. 2. Refl. A se curăţa de murdărie (cu apă, cu săpun); a-şi curăţa corpul. îşi văzură gîturile rupte, murdare şi păroase. De cînd nu s-au mai spălat? saiiia, N. 73. Sîmbătă de amiază-n jos Mă Iau şi mă spăl frumos. ŞEZ. 113. -ţf- (Urmat de determinări arătînd partea corpului care se curăţă sau stratul de murdărie îndepartat) Se spălă pe faţă de sînge. dumitriu, N. 162. Pe palme să mă spăl eu De singele frate-meu. jarnîk-bîrseanu, d. 496. Cind fu cătră dimineaţă Popa se spăla pe faţă. alecsandri, p. p. 97. Expr. A se spăla pe mîini sau (t r a n z.) a-şi spăla mîinilc v. m î n ă. (Familiar) Spală-te pe cap, = (exprimînd un sentiment de dezinteres) des-curcă-te, fă ce ştii (ca să ieşi din încurcătviră). <0> F i g. Se spălase in Ozana de toate îndoielile şi prinsese sub malul bulboanei şi doi păstrăvi, sadoveanu, F. j. 537. Că nu curge ceea vale Să mă pot spăla de jale; Că nu curge cel izvor Să mă pot spăla de dor. jarnîk-bîrseanu, d. 217. (Subiectul este lucrul care trebuie îndepărtat) Cele râie să se spele. creangX, a. 60. Astă insultă se poate spăla numai cu viaţa. bolintinEanu, o. 399. 3. T r a n z. (Despre ape, valuri) A roade pămîntul, a-I lua şi a-l duce cu sine; a mînca, a săpa. XJneori e o noapte senină de vară. .. alteori, o ploaie necontenită spală pămîntul cu înverşunare, bogza, c. o. 288. (Poetic) SPĂLARE - 186 - SPĂRGĂTOR Dragostea de astă-vară Uilată-i pe prispă-afară. Ori pe prispă am uitat-o, Ori că ploaia mi-a spălat-o, Sau tilharîi nii-au furat-o. sevastos, c. 105. 4. T r a n z. A uda (din belşug). Aud că e o femeie tinără, bună, simţitoare ; poate că s-ar fi indurat de nenorocirea mea. Oh, i-aş fi spălat picioarele cu lacrămi. NE-GRUZZI, s. i 52. 5. T r a n z. A supune unui curent de apă, pentru a separa unul dintre componenţi. A spăla aurul. SPĂLĂRE, spălări, s. f. Acţiunea de a (se) spăla; spălat, spălătură. Şi luni întregi primeneală Şi spălare nevăzînd... Porunci nevestii sale A-l la şi a-l primeni. pann, p. v. I 97. SPĂLĂT1 s. n. Faptul de a (se) spăla; spălare: Spălatul vaselor şi căratul apei cădeau în sarcina Ghigliiţei. rebreanu, i. 67. Un lighean de lut cu ibric, pentru spălat, în mijlocul odăii, creangă, o. A. 98. Spălătond e o cirpă ce slujeşte la spălatul blidelor, şez. viii 90. O E x p r. (Despre ţesături) A intra Ia spălat v. intra. (Familiar) Iese la spălat, ,se spune în glumă, ca o consolare, celui care are o neplăcere. SPĂLĂT2, -Ă, spălaţi, -te, adj. 1. Curăţat cu ajutorul unui lichid (apă, leşie, benzină). Mi-am adus rufele spălate la fîntîna din sat, ca să le anin în cuiul meu şi să le întind în odaie, alecsandri, t. i 322. (Cu pronunţare regională) Tare bine le-oi cata Şi ţi-oi face de mincat Aleor şi grîu spălat, şez. iii 157. <$> F i g. Pentru aceasta s-a pregătit şi cerul cu albastrul spălat. C. PETRESCU, c. v. 290. 2. (Despre oameni şi corpul lor) îngrijit, curat. Ce folos de tine, dragă. Că eşti albă şi spălată Şi trăieşti tot supărată, jarnîk-bîrseanu, d. 375. F i g. Care are maniere bune; cu educaţie îngrijită. SPĂLĂCI, spălăcesc, vb. IV. Refl. A-şi pierde culoarea iniţială, a deveni mai şters, mai puţin viu (prin spălare sau sub influenţă razelor solare); a se decolora. La marginea satului te întîmpină din stingă o cruce strîmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi. rebreanu, i. 9. F i g. Totul era bătrîn, totul era trecut în copilul acela; gura i se îngurzise, ochii i se spălăciseră. camii,ar, n. ii 368. ■+■ T r a n z. F i g. (Neobişnuit) A face să se şteargă culoarea. Se îmbăia in întunecimea de pe pămînt şi în zarea nehotărîtă ce, revărsîndu-se, spălăcea un petec de cer. macedonski, o. iii 47. SPĂLĂCIOĂSĂ, spălăcioase, s. f. Plantă erbacee mică, din familia compozeelor, cu frunzele lunguieţe şi cu florile galbene, care creşte prin locuri nisipoase şi argi-loase (Senecio vernalis). SPĂLĂCIRE, spălăciri, s. f. Acţiunea de a (s e) spălăci şi rezultatul ei; decolorare. SPĂLĂCIT, -Ă, spălăciţi, -te, adj. 1. Care este lipsit de culori vii; şters, fără strălucire. V. decolorat. Vameşul englez... cu ochii. . • spălăciţi calcă apăsat. barT, s. M. 97. Stau în neclintire, de jur împrejur, dealuri nesfîrşite ce-şi lungesc coama netedă, ca un volan negru, pe cenuşiul spălăcit al bolţii fără lumini, vlahuţă, N. 179. La lumina spălăcită a becului. . . chipul camaradului seamănă cu icoana unui martir. CARAGIAXE, O. îl 239. 2. Palid, searbăd ; p. ext. lipsit de expresie, de vioiciune ; ofilit. Şi-a ales mireasă din cătun... O fetişcană spălăcită, pistruiată, cu coade lungi, galbene. STAN cu, D. 75. Giupîne, eşti spălăcit şi sarbăd, parc-ai-ieşit acu din mormînt. ALECSANDRI, T. 1616. F i g. Condeiul meu cel smead, molatic, searbăd şi spălăcit, odobescu, s. iii 159. (Substantivat) Tăcu, o apucă de bărbie, apoi, netezind-o pe frunte, îngînă cu glas trăgănat: N-ai grijă; nu te dau eu nici pe. zece spălăcite de-acelea. dunăreanu, ch. 112. SPĂLĂCITţRĂ, spălăcituri, s. f. 1. Apă (murdară) care a fost folosită la spălat. Spălăcitura ce mai rămăsese în baia unde se îmbăiase argatul. ISPIRESCU, L. Î63. 2. Lucru decolorat. SPĂLĂTOR1, spălători, s. m. Muncitor într-o întreprindere, care se ocupă cu spălatul anumitor materiale sau obiecte. SPĂLĂTOR2, spălătoare, s. n. 1. Mobilă pe care se aşază ligheanul şi obiectele de toaletă necesare spălatului; lavoar. + Cameră cu instalaţie specială de apă curgătoare, în care se spală oamenii în internate, cămine, cazărmi. Spălătoare albe ca ghiocelul, duşuri calde, podele ceruite. i. botez, şc. 216. + Chiuvetă cu instalaţie de apă curgătoare în care se spală vasele de bucătărie. 2. Obiect (de obicei o bucată de pînză) cu ajutorul căruia se spală vasele. 8. Instalaţie specială în anumite întreprinderi, unde se spală materiile prime sau semifabricate. SPĂLĂTOREASĂ, spălătorese, s. f. Muncitoare care se ocupă cu spălatul rufelor. SPĂLĂTORIE, spălătorii, s. f. 1. încăpere special amenajată în locuinţe şi în anumite instituţii, unde se spală rufele. A chemat îndată un samsar şi i-a spus să-i găsească fără zăbavă o pereche de case frumoase, cu. . . bucătării, spălătorii, cu grajduri şi şoproane. caragialE, o. iii 29. Spălătorie chimică = întreprindere unde se spală hainele cu mijloace chimice. Constantin Lipan îşi trimisese hainele de solemnitate la spălătoria chimică. C. PETRESCU, c. V. 169. 2. Instalaţie de preparare mecanică a cărbunilor pe cale umedă. Şef de echipă la spălătoria de cărbuni. SPĂLĂTORlŢĂ, spălătoriţe, s. f. (Rar) Spălătoreasă. Să nu uite. . . pre a sa bunică ce-a fost spălătoriţă. NE-gruzzi, s. n 207. spălătCră, spălături, s. f. I. Acţiunea de a spăla şi rezultatul ei; spălare, spălat. Voi să însemnez rufele ce ani dat la spălătură. Roi, 1 xTInEaNu, o. 339. Spălătură cu leşie de ciucalăi; spălătură cu sopon prost; frecările cu spirt duc totdeauna rana la vindecare. ŞEZ. III 202. -$• Apa în care s-a spălat cineva sau ceva; lături. Vas de ţinut spălături şi alte mîncări pentru porci. ŞEZ. III 89. 2. (Med.) Introducerea unui lichid într-o cavitate fiziologică sau patologică a organismului, pentru a o curăţa sau a o dezinfecta. 3. Acţiune de eroziune a pămîntului cauzată de şuvoaie; loc unde se produce o astfel de eroziune. ■+ Pietriş adus de şuvoaie; loc acoperit cu acest pietriş. Cîte pericole înfrunt.. . pe « spălături ». La Tdrg. SPĂLĂŢ^L, -ICĂ, spălăţei, -ele, adj. Cu înfăţişare plăcută; curat îmbrăcat, îngrijit, prezentabil; curăţel. Împăratul, dacă văzu pe cioban dichisit, spălăţei, cu toate curate pe dînsul şi cu mustăcioara mijindă, ii plăcu şi lui. ISPIRESCU, L. 250. Lins la ceafă, dres la faţă, sprintenel şi spălăţei. HASDEU, R. V. 117. SPĂRGĂTORI, spărgătoare, s. n. Instrument care se foloseşte la spargerea unor materiale, a cojilor tari ale anumitor fructe etc. Spărgător de nuci. Spărgător de gheaţă = navă special construită pentru a sparge gheaţa într-o apă navigabilă şi a face posibilă navigaţia în lunile de îngheţ. SPĂRGĂTOR2, -OĂRE, spărgători, -oare, adj. Care sparge, sfărîmă (piatră, cărbuni etc.). SPĂRGĂTOR3; -OĂRE, spărgători, -oare, s. m. şi f. 1. Hoţ care intră undeva cu forţa, spărgînd uşi, lacăte pentru a jefui. 2. Persoană care provoacă neînţelegeri şi disensiuni într-o asociaţie, care . subminează unitatea unei. organi- SPĂRTURĂ — 187 — SPECIALITATE zaţii. •$> Spărgător de grevă = agent al patronului, plătit pentru a zădărnici o grevă, venind să lucreze în locul muncitorilor grevişti. Aci şi la Arsenal, aia se hotăriseră comandanţii să facă: să zădărnicească solidaritatea şi dîrzenia muncitorilor, tocmind spărgători de grevă din rindurile lor şi din. afară, pas, z. IV 153. (Eliptic) Tot atelierul e in grevă? —Nu, numai noi. Ceilalţi, spărgători ordinari! Galan, z. r. 84. SPARTÎJRA, spărturi, s. f. 1. Gaură, deschizătură (produsă prin spargere, prin distrugere sau rupere). Umbrele amurgurilor intrau prin spărturi, prin colţurile ruinii. sadoveanu, o. iii 583. Pereţii văruiţi de curînd de-abia se văd prin spărturile gardului, rebreanu, r. 10. în cealaltă parte a şurii, ştiam o spărtură. Pe acolo, în bătaia lunii aş fi putut vedea tot. DUNĂRE anu, n. 36. <$■ (Poetic) Se vede oiştea carului-mare printr-o spărtură din norii negri. DUMITRIU, p. F. 21. Soarele se ivi intr-o', spărtură de nouri, aprinzînd mii de curcubeie pe cimpurile înzăpezite, rebreanu, N. 96. -+• Deschizătură. Nu i se vede decit braţul gol, care iese printr-o spărtură a vălului, şi în care ţine o făclie de ceară. NEGruzzi, S. Iii 379. * 2. (Mai ales la pl.) Bucată rezultată în urma spargerii unui obiect; ciob, aşchie. Spre sud-est de satul Jbă-neşti este o silişte veche. . ■ unde se găsesc încă bucăţi de fier, hirburi, spărturi de cărămidă şi alte obiecte vechi. ODOBESCU, S. II 225. -+• (Rar) Schijă. La sftrşilul bombardamentului, o spărtură mare mă atinse pe mînă. camii, PETRESCU, U. N. 375. 8. F i g. Dezbinare, disensiune, ruptură. SPĂŞI vb. IV v. ispăşi. SPAŞÎT, -Ă adj. v. ispăşit. SPÂTAR1, spătari, s. m. înalt demnitar la curtea domnească în timpul feudalităţii, avînd la început funcţia principală de a purta la festivităţi spata domnească, iar mai tîrziu pe aceea de şef al armatei şi al poliţiei; titlu în ierarhia boierilor romîni din acea epocă. Unul dintr-acei romîni care au binemeritat de la patrie a fost şi spătarul Ioan Cantacuzino. bXlcescu, o. i 85. în zori de zi fui trezit de un ofiţer a domnultii, carele ne poronci a-l urma la spătariul, mai-marele slujbaş a poliţiei şi a puterii armate. RUSSO, S. 171. •$> Mare spătar — comandant suprem al oştilor ţării; capul oastei. Capul cel mare al armatei era marele spătar. El avea supt comanda lui imediată pe toţi călăraşii, cum şi pe lefegii, sărăcei şi scutelnicei. BĂLCESCU, o. i 16. Domnitorul zise ginerelui cu glas tare şi majeslos: Iată, te cinstesc cu caftanul de mare spătar şi te fac caimacam al Craiovei. FILimon, C. 314. SPĂTAR2, spătare, s. n. Spetează, rezemătoare (la scaune). Călugăriţa se aşezase într-un scaun cu spătar şi cu rezămătoare de braţe, sadoveanu, p. m. 66. îl invită să se aşeze pe banca de lemn, cu spătar, c. PETRESCU, î. II 181. spătAreâsA, spătărese, s. f. Soţie de spătar. spAtArîl, spătărei, s. m. Boier de rang mic în principate, avînd în timp de pace însărcinarea de a păzi ordinea la sate, iar în timp de război atribuţii militare. SPAtARESC, -EĂSCA, spătăreşti, adj. Care se referă Ia spătar1, care aparţine spătarului sau spătăriei; de spătar. Potera mi-e spătărească: fuge să se prăpădească. TEODORESCU, P. P. 604. <$> Ceauş spătărese v. c e a u ş. sfătArîe, spătării, s. f. 1. Demnitatea, rangul de (mare) spătar. Cumpără. . . mai in urmă kuzmetul spătăriei. riMMON, c. 49. + Instituţia condusă de (marele) spătar; localul acestei instituţii. Pricinaşii t*au dc faţă la uşa spătăriei, împreună cu preoţii şi bătrimi lor, ca să le fie mărturie, sadoveanu, v. j. 343. Ca mîne o să vedeţi şi pe nenea Dumitrache închis la spătărie şi bătut la tălpi. FILIMON, la TDRG, 2. Sală din palatul domnesc unde se făceau anumite ceremonii şi unde era aşezat tronul. Domnul intrase cu Husein in spătărie şi rinduia cele intăi afaceri ale stăpî-nirii. sadoveanu, o. vn 73. Mihnea descălică, trecu printre boierii rinduiţi in îndoit şireag, intră in sala mare a spătăriei şi se urcă pe tronul domnesc, odobescu, S. A. 91. în palat este şi sala crăiască, unde este tronul, adecă spătăria. kogălniceanu, s. 94. (Adverbial) Să se prezinte la un concurs cu lucrări special pregătite, contemporanul, s. îl, 1953, nr. 356, 5/1. <$• Loc. a d v. în special = mai ales, îndeosebi, anume; în mod particular, în speţă. La început avea numai îngrijirea celor doi copilaşi, in special să-i înveţe franţuzeşte, dar ajunsese cu timpul să facă toată treaba casei. BART, E. 315. + (Despre ediţii de presă, despre publicaţii) Publicat cu ocazia unui eveniment important sau la o dată festivă. Vă voi expedia la vreme, pentru numărul special, o cronică anume, caragiale, o. vii 429. — Pronunţat: -ci-al. SPECIALÎST, -A, specialişti, -ste, s. m. şi f. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «în » şi precizînd domeniul) Persoană care cunoaşte temeinic o problemă sau o disciplină. Poate să ajungă un chimist de frunte. Alţi tineri ajung specialişti şi în alte ramuri ştiinţifice. GHEREA, ST. CR. Ii 341. 1 — Pronunţat: -ci-a-, ' SPECIALITATE, specialităţi, s. f. 1. Ramură a ştiinţei sau a tehnicii din studiul şi aplicarea căreia cineva îşi face o ocupaţie. O fi şi lipsa de timp a unui om foarte ocupat cu specialitatea sa. ibrăileanu, S. 229. Faptele şi descoperirile, curg, se grămădesc; o viaţă de om pentru n. le şti toate e scurtă şi specialitatea se rcstrînge. GHEREA, ST. CR. ii 341. Nu m-amestec să-ţi dau consilii în specialitatea dumitale, caragiale, o. vii 131. ^ Loc, a d j. Do specialitate = care aparţine unui domeniu special, care face parte dintr-un anumit domeniu; (despre persoane) care este competent într-o anumită activitate, care s-a consacrat ramurii respective. Va şti neapărat ■ . . să destăinuiască la ochii oamenilor de ştiinţă şi de specialitate. ODOBESCU, S. III 12. ' 2. (De obicei la pl.) Produs sau preparat special, făcut potrivit unei reţete sau unor metode de fabricaţie deosebite. Eu nu fumez decit specialitate. C. PETRESCU, C. V. 54i Specialitatea casei v. casă1 (C). SPECIALIZA — 188 — SPECTROFOTOMETRIE SPECIALIZA, specializez, vb. I. 1. Refl. A se consacra studiului şi aplicării unei anumite ramuri din ştiinţă sau tchnică ; a deveni specialist în... în vremea lui Eminescu, oamenii încep să se specializeze. ibrXilEanu, sr. cr. 156. 2. Tranz. A da anumite caractere specifice, a face să capete trăsături speciale. Societatea modernă... spccializind ocupaţiunilc şi ramurile ştiinţifice intr-un mod cu totul exagerat, a produs o disproporţie colosală intre faptele ştiinţifice şi generalizările lor. GHEREA, ST. CR. ii 339. SPECIALIZARE, specializări, s. f. Acţiunea de a (se) specializa şi rezultatul ci. SPECIALIZAT, -A, specializaţi, -te, adj. Care este pregătit temeinic într-o anumită ramură a ştiinţei, a tehnicii etc.; care arc o deosebită pricepere într-un anumit domeniu sau într-o anumită problemă. Titu Herdelea ştia că noutăţi numai jos, în culoare, ar putea auzi. Dar el venea rar la Cameră şi nu îndrăznea să coboare ca alţi confraţi specializaţi, rebreanu, r, ii 34. SPECIE* specii, s. f. 1. Categorie (reprezentînd o subdiviziune a genului) care cuprinde fiinţele cu trăsături şi caracteristici comune. Crearea păşunilor artificiale... nccesită cel puţin 4-5 specii de plante furajere, anuale şi perene. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2881. Pc ce documente se pot stabili rasele şi speciile de animale la d-voastră? bart, s. m. 1T)6. 2. Categorie, fel, clasa, soi, varietate. Tufănica este cînd albă... cind galbenă... cînd ruginie... Iar între aceste specii prosperează o mulţime de subspecii, crescute cu răbdare în taina serelor. GALACTION, o. I 325. — Variantă: (rar) speţie (macedonski, o. iv 85) s. f. SPECIFIC1 s. n.(. Caracterul propriu, particular, special (a ceva sau al cuiva); notă distinctă, particulară. Structura gramaticală şi fondul principal lexical determină, atît formele de dezvoltare a limbii, cit şi normele funcţionării ci. Ele condiţionează specificul naţional şi asigură stabilitatea limbii, graur, f. l. 10. SPECÎFIC2, -Ă, spccifici, -e, adj. Care este propriu, caracteristic pentru cineva sau ceva. Pe cercetătorii literaturilor nti-i interesează şi nu-i vor interesa dccit literaturi cu caractere specifice ale neamurilor, sadoveanu, E. 12. Sint florile specifice ale toamnei, galaction, o. I 324. <$>• (Adverbial) Leningradul e un oraş specific ruscsc. STAN'CU, u.r.s.s. 111. Care se raporră ia o unitate. Greutate specifică. SPECIFICA, specific, vb. I. Tranz. A arăta, a indica anume, în mod amănunţit. Nu specifică nici măcar numele localităţii, iiasdeu, I. v. 249. Noi nu vedem in ca specificaţi dccit numai 6000 de moldoveni, id. ib. 243. Un drept... spccificat in jr.od categoric, odobescu, s. n 49. — Accentuat şi: (prez. ind.) specific. SPECIFICARE, specificări, s. f. Acţiunea de a specifica; menţionare specială, relatare, menţiune. Promitea, fără... specificare, că... laicii cari se vor uni nu vor mai face parte din plebea fără drepturi. IORGA, r.. ii 60. SPECIt ICATORj -O ARE, specificatori, -oare, adj. (Rar) Care indică, menţionează în mod special. (Atestat în forma specificator) Dar instrucţiuni. . . specificătoare lipseau cu totul. La ghica, a. 169. — Variantă: specificator, -oăre adj. SPECIFICAŢIE, specificaţii, s. f. Specificare. SPECIFICATOR, -OARE adj. v. Epecilicator. SPECIMÎN, specimene, s. n. Exemplar, model sau exemplu care ilustrează un gen, o specie (uneori, mai ales cînd e vorba de oameni, o specie rea, necorespunzatoare). [Bătrînul] apărea, adus ca un specimen rar de longevitate, şi la toate întrebările. . . zîmbea cu bietul lui surîs senil, anghel, TR. 62. Posesorul colecţiei mi-a mulţumit; dar, deşi l-a primit, n-a rămas, cum vi-aşteptam, destul de ineîntat de specimemd meu. caragiale, s. N. 144. Un model de o moară din nou inventată de un romîn şi alte specimene de instrumente arătorii. ODOBESCU, s. 1 480. — Accentuat şi: specimen. SPECIOS, -OASA, specioşi, -oase, adj. (Neobişnuit) Care este adevărat numai în aparenţă, nu şi în fapt. S-a zis bunăoară că luarea Rahovei n-a fost un succes deplin, de vreme ce forturile ei nu s-au cuprins prin asalt. Această obiecţiune mi se pare. . . specioasă. ODOBESCU, S. iii 605. SPECTĂCOL, spectacole, s. n. 1. Reprezentaţie (în special teatrală). Vedea şi pe Nadina uneori, la cîte un spectacol. rebreanu, r. i 240. Spectacol de estradă v. estradă. Film-spectacol v. fii m. 2. Privelişte asupra unei scenc din natură sau asupra desfăşurării unei întîmplări care atrage atenţia, impresionează, interesează. Cel ce. . . va privi. . . peste ruinele epocii noastre. . . va avea un curios spectacol. GALACTION, 0. i 337. Ajunsese pină a pismui, a se iscodi şi a-şi intercepta scrisorile, dînd un trist şi dureros spectacol streinilor. Ghica, a. 722. întindere-albăstrie, Nemărginit safir, O! mare, scumpă mie, Eu veşnic te admir!. . . Nici un spectacol mare Nu poate-a mă-ncinta Ca ueagra-ţi tulburare, Sau liniştirea ta. alecsandri, r. iii 98. «¿-Loc. a d v. (învechit) în spectacol = în văzul lumii. Voind a arăta că totid e sfîrşit, rădică de trei ori in sus, în spectacol, destrun-chiatul cap al eroului. nASDEU, I. V. 205. «O* Expr. A se (la în spectacol = a face ceva în văzul tuturor, ostentativ ; a atrage atenţia printr-o purtare nepotrivită. — Variantă: spcctiicul (caragiale, o. vii 33) s. n. SPECTACUL s. n. v. spectacol. SPECTACULAR, -A, Spectaculari, -e, adj. (Rar) Spectaculos. SPECTACULOS, -OÂSĂ, spectaadoşi, -oase, adj. Care atrage privirile, carc impresionează prin fast şi strălucirc; frumos, impresionant. SPECTATOR, -OARE, spectatori, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care asistă Ia un spectacol artistic sau la o competiţie sportivă. Grigore privea, ca orice spectator străin, fără să clipească, rebreanu, R. i 265. (Adjectival) Ion a fost mult mai bine înţeles de publicul spectator. GHEREA, st. cr. ii 150. 2. Persoană martoră la o întîmplare, la un eveniment. Vom fi în acelaşi timp actorii şi spectatorii unei grandioase epopei, c. tetrescu, î. ii 63. SPECTRAL, -Ă, spectrali, -e, adj. Î. Care se referă la spectru (1) ; al spectrului, de culoarea spectrului; ca de spectru. <$> Analiză spectrală = metodă (utilizată mai ales la studierea constituţiei aştrilor) cu care se stabileşte precis compoziţia unui corp, analizîndu-se spectrul emis de acel corp. Instrument spectral = instrument optic folosit pentru a obţine dispersarea unei radiaţii electromagnetice compuse în radiaţiile monocromatice componente. 2. Cu aspect de fantomă, fantomatic. Boldur Ilo-veanu a coborît sprijinit de valetul tot atit de slab şi spectral ca el. c. petrescu, a. 159. Arareori prin stepe, la zarea unui foc, îşi zugrăveau in treacăt conturul lor spectral. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 34. SPECTROFOTOMETRÎE s. f. Ramură a opticii care se ocupă cu determinarea intensităţii radiaţiilor monocromatice care constituie spectrul, unei radiaţii compuse. SPECTROFOTOMETRU - 189 - SPELCĂ SPECTROFOTOMÎTRU, spectrofotometre, s. n. Instrument optic care serveşte la compararea intensităţii fiecăreia dintre radiaţiile monocromatice care constituie un fascicul de radiaţie compusă cu intensitatea radiaţiilor de aceeaşi frecvenţă dintr-un fascicul de comparaţie. SFECTRO GRAF, spectrografe, s. n. Instrument pentru înregistrarea spectrelor pe o placă fotografică. SPIÎCTROIIÎÎLIO GRĂF, spectroheliografe, s. n. Instrument folosit pentru fotografierea soarelui în lumină monocromatică. SPECTROMETRIC, -A, spectrometrici, -e, adj. Care se referă la spectometru sau se efectuează cu acesta. SFECTROJIÎIRU, spectrometre, s. n. Instrument folosit pentru studierea spectrelor, prin măsurarea intensităţii fiecărei radiaţii monocromatice din spectru. SPECTROSCOP, spectroscoape, s. n. Instrument cu care se examinează şi se studiază experimental spectrele corpurilor. SPECTROSCOPIC, -A, spectroscopici, -e, adj. Care ţine de spectroscopie; care se face cu ajutorul spectro-scopului. SPECTROSCOFÎE s. f. Parte a opticii care studiază teoretic şi experimental spectrele de diferite categorii. SPECTRU, spectre, s. n. 1. Ansamblul frecvenţelor radiaţiilor simple care compun o radiaţie electromagnetică compusă. 4" Ansamblul imaginilor obţinute cu diferitele radiaţii monocromatice care constituie radiaţia electromagnetică a unui corp, descompusă de un instrument optic. Spectru solar — spectrul radiaţiei emise de soare. Spectru de raze X — spectru al radiaţiilor electromagnetice cu frecvenţe mai înalte decît cele ale radiaţiilor ultraviolete. 2. Fantasmă, fantomă. începe iarăşi să-l tortureze, evocind spectrul mortului. GHEREA, ST. CR. II 259. F i g. Ceea ce produce spaimă ; pericol iminent. Spectrul morţii. . . nu mă-nspăimîntă. ANGIIEL-IOSIF, C. I-. 216. Spectrul cel neadormit Ce ţinea gindirea-n fiare, Libertatea l-a trăsnit, bomjac, o. 193. — Pl. şi: (m.) spectri (alECSANDRI, r. A. 167). SPJiCUL, specule, s. n. Instrument chirurgical cu care se lărgesc anumite cavităţi ale organismului, pentru a putea fi examinate mai bine. — Variantă: spcculîim s. n. SPECULĂ, speculez, vb. I. 1. T r a n z. A trage foloase dintr-o anumită situaţie, a profita de ceva; (complementul indică o persoană, o colectivitate) a exploata, a înşela (profitînd de anumite împrejurări). în ultimul timp, mai ales scriitorii au speculat adevărul că nu există oameni « numai buni '>. CA Mir, petrescu, V. N. 64. Trîntorii părăsiţi ce s-au introdus de o bucată de vreme în societatea romtnilor, speculînd nevinovăţia şi încrederea. alECSANDri, o. p. 48. îţi place peste ţară să-ntinzi întunecimea Şi prin eresuri proaste să speculezi mulţimea, id. T. Ii 157. -0» Refl. pas. [Pe moşiile boierilor] se speculează ţăranii pînă la exasperare... Ţăranii s-au deşteptat, vor ei înşişi pămînt şi nu mai rabdă fără a crîcni înşelăciunile şi neomenia, rebreanu, r. i 168. -4-(Complementul indică o marfă) A vinde cu suprapreţ (profitînd de anumite împrejurări economice şi sociale); (complementul indică pe cumpărător) a exploata (vîn-zîndu-i mărfurile cu suprapreţ). 2. Intranz. A face tranzacţii de valori. V. speculă (2). 8. Intranz. A face deducţii (filozofice, ştiinţifice), teoretizînd în mod formal, fără legătură cu practica. Esteticii metafizici, văzînd operele artistice frumoase, au început să speculeze asipra noţiunei abstracte a frumosului, a artei. GHEREA, ST. cr. II 26. SPECULĂNT, - A, speculanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care face speculă (1). Unde duci marfa, speculantule ? ţipa cineva. GALAN, B. I 17. Ţirţec era un speculant netrebnic. Pentru ca să nu facă focul, gliemuise, iama, pe toţi copiii într-o chilie, iar seara nu le da de mîncare decît porumb fiert în lapte, cat.ixkscu, ic. 77. Toţi aceşti mulţi specidanţi. . . sleiesc toată sudoarea norodului, făr’ de a pricinui nici unul acestui neam, acestor fraţi, folos măcar cît bobul de mei. golescu, î. 45. SPECULATIV, -Ă, speculativi, -e, adj. Care aparţine speculaţiei filozofice ; rupt de practică şi de experienţă. în materie speculativă, toate speculaţiunile din lume sînt nişte camere ce dau una într-alta. galaction, o. 1 233. SPECULAT0Iî, -OĂRE, speculatori, -oare, s. m. şi f. (Franţuzism rar) Speculant. Această caravană. . ■ nu-niăra... o pulbere de speculatori de tot felul. iîOi.ixîi-NEANU, O. 302. SPECULAŢIE, specidaţii, s. f. 1. Cugetare abstractă şi pur teoretică asupra unei probleme ; teoretizare ruptă de practică şi de experienţă. Orice speculaţie care n-are legătură cu viaţa e moartă, baranga, i. 195. Preocuparea lor majoră, artă sau speculaţia filozofică, Ie absoarbe întreaga existenţă, sadoveanu, e. 30. Dacă vreo speculaţie filozofică mişcă dureros inima omenească, împrăştie melancolia, deznădejdea intr-o societate, asta înseamnă că societatea era bolnavă mai înainte. GHEREA, st. cr. i 65. 2. (Astăzi rar) Speculă în afaceri; afacere bazată pe înşelătorie. Să vorbim de motivul pentru care te-am rugat să vii cu mine. — Care motiv?. . . A fi iar vro speculaţie cu folos sigur, alëcsandri, T. 768. F i g. Patrioţii cei falşi?... Cei cari fac din patriotism o speculaţie şi din presă o tarabă de marfă minciunoasă? ALECSANDRi, T. 1740. — Variante: spoculnţiiino (cXunescu, e. 17, gai,ac-TION, o. i 233, CARAGIAI/Ë, o. vil 200), (învechit) spiculiiţifi (GORJAN, H. IV 135) S. f. SPECULAŢltJiS'E s. f. v. speculaţi»'. SPÉCULA, specule, s. f. 1. Mod de exploatare constînd în acapararea şi dosirea de mărfuri şi în vinderea lor cu preţuri ridicate, în momentele de lipsă. Şi aci trebuie o mînă de fier ! aprobă ministrul. O mină de fier care să stirpească specula, c. petrescu, c. V. 110. 2. Tranzacţie de bursă, constînd în vînzarea şi cumpărarea valorilor cu scopul de a obţine cîştiguri din diferenţa de curs. SPÉCULUM s. n. v. specul. SPELB, -A, spelbi, -e, adj. 1. (Despre persoane) Lipsit de sînge sau de roşeaţă în obraji ; galben, palid. Iată-l in prag pe Mişti, coconaşul cela spelb, cestorul clasei, iscoada directorului, i. botez, şc. 52. încă tinără la faţă, învoaltă şi spelbă. . . glumea, ridea, avea pentru fiecare o vorbă şi un zîmbet. M. i. caragiale, c. 122. Pândele se arăta spelb şi slab, cu picioarele lungi, înalt şi cocirjat, şi cu gîtul împins înainte, macedonski, o. ni 49. -f- (Despre ochi) De culoare ştearsă, spălăcit. Şerpeşte, ochii spelbi ai lui Ion au clipit pe de lături, popa, v. 279. 2. (Despre băuturi) Lipsit de tărie, fără gust, searbăd. Găseşti la circiumă spirt de păpuşoi ori vin adus mai dinspre munte, — poşircă spelbă. STancu, d. 50. SPELCĂ, spelci, s. f. (Mai ales în Mold.) Ac de cap. • V. a c. Ana Cişcova cînta, potrivindu-şi in spelci de sumă cozile şi privindu-şi faţa albă în oglindă. SADOVEANU, N. P. 185. Purta părul ei frumos, ridicat într-o arhitectură complicată şi susţinută cu tot felul de spelci de argint. camii, petrescu, o. ii 507. — Variantă : spilcă (delavrancea, S. 11, mat. folk. 115) s. f. SPELCUŢĂ -190 — SPERIEŢI SPELCtfŢĂ, spelcuţe, s. f. Diminutiv al lui s p e I c ă. SPELÎJNCĂ, spelunci, s. f. 1. (învechit) Peşteră, grotă. (Cu formă de plural învechită) Acest instinct a înlesnit chiar omului primele sale inspiraţiuni artistice şi aceasta ne-o dovedesc cu prisos figurile... de urşi ai speluncelor şi de alte animale dispărute. ODOBESCU, S. iii 79. (Poetic) [Norii] îngropaţi în grămezi de arcuri înalte, de spelunci adinei, suite una peste alta, lumina. EMINESCU, N. 50. 2. Local rău famat, unde se adună oameni decăzuţi moraliceşte, care formează drojdia societăţii. + Loc unde se ticluieşte şi de unde se propagă o acţiune duşmănoasă intereselor unei colectivităţi. V. cuib. — PI. şi: (învechit) spelunce. SPÎNŢER, spenţere, s. n. Haină scurtă (uneori ca o vestă fără mîneci) purtată de bărbaţi, mai rar de femei. Era încălţat cu cizme de lac cu turelei nalte, — mijlocul i-l strîngea un spenţer de catifea. SADOVEANU, o. IV 256.' Muierile... au... cămaşă, rochie şi un spenţer negru, ce are împreunat şi o legătură de gît, rămiind mînecile cămăşii şi pieptul afară din spenţer. GOLESCU, î. 185. ^ (Har) Bluză militară. Avea degetele ţapene ca de statuie şi două galoane de lină pe mîneca spenţerului. BART, S. M. 76. — Variante: spenţur, spenţure (şez. IX 40) şi spen-ţuri (golescu, î. 103), sprenţ (pami'ile, i. c. 356), sprenţur (şez. ix 40) s. n. SPJfiNŢUR s. n. v. şpenţer. SPEOIjO G, speologi, s. m. Specialist în speologie. — Pronunţat: spe-o-. SPEOLOGIC, -A, speologici, -e, adj. Care ţine de speologie, relativ la speologie. Studii speologice. — Pronunţat: spe-o-. SPEOLOGIE s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul peşterilor din punct de vedere geologic, arheologic, antropologic etc. Racoviţă întemeiază Institutul de speologie, care prin grija lui devine centrul mondial de studii, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 375, 5/5. — Pronunţat: spe-o-, SPERĂ, sper, vb. I. T r a n z. A crede în rezultatul favorabil al unei acţiuni, a aştepta cu încredere; a nădăjdui. Sînt chiar atît de vinovată fiindcă am îndrăznit să sper o lună de vacanţă? baranga, i. 185. Ai lui sperau că are să uite pe fata lui Nacu. rebreanu, r. i 129. Speram să intru într-o viaţă nouă şi plină de întimplări originale, alecsandri, o. p. 257. <§> A b s o 1. Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de ie cheamăy Tu rămîi la toate rece. EMINESCU, o. i 194. SrERÂJNŢĂ, speranţe, s. f. încredere în rezultatul favorabil al unei acţiuni; nădejde. Şi cu ce speranţe aşteptase el toamna asta? rebreanu, r. i 168. Eu nu am speranţă, viaţă, soare, macedonski, o. i 111. Cum mîngîie dulce, alină uşor Speranţa pe toţi muritorii! EMINESCU, O. I 11. Din ora aceea speranţa-am pierdut, ALEXANDRESCU, m. 81. •<; E x p r. în speranţa că.. • = nădăjduind că. . . Ce-o păţi boierul, să păţească şi el, îşi zicea, în speranţa că. boierul, fiind foarte respectat de oameni, nu va păţi nimic, rebreanu, R. II 186. (Familiar) Persoană talentată sau capabilă, de la care se aşteaptă mult în viitor. Toţi descoperiră în el o mare speranţă. C. PETRESCU, C.v. 246. SPERÂRE, sperări, s. f. (învechit) Speranţă. Palid - stinge-Alexandrescu sînta candel-a sperării, Descifrind eternitatea din ruina unui an. EMINESCU, o. I 32. Cine poate spune iluziile, sperările, visurile seducătoare cari flutură frin mintea unei tinere fete. alecsandri, o. p. 129. E x p r. n sperare de a... = nădăjduind că. . . Acum, în sperare te-a mă pune pe lucru pentru ca să-ţi îndeplinesc dorinţa, de înştiinţez că in adevăr poeziile mele au văzut lumina. alecsandri, s. 75. SPERIĂ, sperii, vb. I. T r a n z. 1. A face să-l cuprindă pe cineva frica; a înfricoşa. Eşti frumos, eşti blînd la vorbă şi pe nimenea nu sperii, eftimiu, î. 47. Mi-e să nu te sperie cifrele, rebreanu, r. i 188. Ochii omului mă sperie; prin ei, ca prin nişte lunete, văd ce se petrece in adîncimea unei tăceri viclene, dela-vrancea, h. x. 47. <$> F i g. Locomotiva speria liniştea din ceasul ultim al nopţii, cu semnale stridente. G. M. zamEirESCU, M. D. II 350. In grădină turturele, Două cîntă cu durere... De livezile sperie, teodorescu, p. p. 22. Refl. Se speriase de tresărirea iepurelui in marginea tufişurilor, dumitrtu, N. 148. Era gras şi cu o burtă de se speriau de el toţi cei care-l vedeau întîia dată. CAMIL PETRESCU, O. I 15. Să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi. ISPIRESCU, L. 4. (E x p r.) Se sperie şi de umbra lui, se spune despre un om fricos. 2. A face ca cineva să se înfricoşeze (de o mişcare bruscă şi neaşteptată) şi să fugă sau (fiind vorba de colectivităţi) să se împrăştie; (fiind vorba despre animale) a stîrni din culcuş. Izbucni acum in nenumărate schije negre un cird de ciori. . . Ceva sau cineva le speriase. dumitriu, n. 149. <0> E x p r. A-şi speria (sau a-i speria cuiva) somnul = a rămîne (sau a face să rămînă) treaz, a face să fugă somnul (ca urmare a unei excitaţii psihice). Un trăsnet îmi sperie somnul. COŞBUC, P. 237.- Oamenii erau veseli şi Iorgovan îşi speriase somnul. SLAVICI, o. I 216. împăratul se sculă cam alene şi destul de mînios că [slujitorii] i-att spăriat somnul cu astfel de minciuni, reteganul, p. iv 13. (Refl., cu subiectul «somnul ») Cum mi s-a speriat şi mie somnul. :. caragiale, o. ni 56. 3. A uimi (prin splendoare, frumuseţe). [Scenele vînâ-toreşti] sperie şi obosesc azi ochii călătorului. ODOBESCU, s. iii 80. Mă dusă la un palat a cărui vedere îmi sperie minţile. GORJAN, h. rv 88. (R e f 1.) începură a cînta.. . atîta de frumos, incit se speria mintea omenească. GORJAN, H. ii 165. <ţ> L o c: adj. şi a d v. De speriat = ieşit din comun, uimitor, extraordinar. (Cu pronunţare regională) Cînd îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă?! Cucoşul său era ceva de spăriet! Elefantul ţi se părea purece pe lingă acest cucoş. creangă, p. 68. SPERIAT1 s. n. 1. Faptul de a (se) speria. 2. (în superstiţii) Boală provenită din spaimă; sperietură. (Cu pronunţare regională) De-abia i-a mai trece băietului istuia de spăriet. creangă, p. 33. speriAt2, -A, speriaţi, -te, adj. Cuprins de frică; înfricoşat. Un argat veni să-l vestească, puţin speriat că-l cheamă repede boierul, rebreanu, r. ii 66. F i g. Azurul se deschide larg. Fug norii, speriaţi, în lături. beniuc, v. 11. -4- Care exprimă spaimă. Apărură feţe cercetătoare şi speriate. DUMITRIU, N. 77. SPERIÎRE s. f. (Rar) Sperietură. SPERIETOARE, sperietori, s. f. Ceea ce sperie; (în special) momîie sau morişcă pentru speriat păsările (v. c î r î i t o a r e). Era casa bunicilor şi străbunicilor săi, rămasă ca o sperietoare de vrăbii în centrul unor mari moşii, EFTIMIU, N. 25. SPERIETURA, sperieturi, s. f. 1. Faptul de a (se) speria; spaimă. Rîdea de sperietura ei, explicînd cum a căzut, vlahuţă, O. A. III 51. 2. (în superstiţii) Boală provenită din spaimă; speriat. Mi-a deseîntat... de sperietură, stancu, D. 95. Cînd e bolnav cineva de sperietură, se afumă cu avra-mască. La hem 2180. SPERIÎŢI s. m. pl. (Numai în e x p r.) A băga (pe cineva) în sperieţi (sau în toţi spericţii) = a speria (pe cineva), a face să se înspăimînte. Pe copii ii bagă-n sperieţi. pas, L. i 18. SPERIOS — 191 — SPEŢĂ SPERI0S, -OASÂ, sperioşi, -oase, adj. (Despre oameni şi animale) Care se sperie uşor, fricos; (numai despre • oameni) timid, sfios. S-a pomenit cu iapa roibă, sperioasa, că începe să sară in două picioare ¡-apoi să zvîrle din copite, rebreanu, R. i 214. Simţeam că universul la pasu-mi tresărea, Şi naţii călătoare, împinse de a mea, împlut-au sperioase pustiul pin’ la poluri. EMINESCU, O. I 91. (în contexte figurate) Pe cărare frunzele ruginii fugeau ca mici făpturi sperioase ale toamnei. C. PETRESCU, î. I 21. -f- Care exprimă spaimă. Băiatului îi jucară ochii in dreapta şi in stingă, sperioşi, a fereală, dumitrii', b. F. 101. SPERJljR1 s. n. Faptul de a-şi călca jurămîntul, nesocotirea unui jurămînt făcut; jurămînt fals făcut în faţa justiţiei. Vă voi dovedi sperjurul. camilar, N. ii 314. — Variantă: (învechit) spcrjuriu s. n. SPERJtiR2, -A, sperjuri, -e, s. m. şi f. Persoană care jură fals sau care îşi calcă jurămîntul. Aşa e că nu te aşteptai Din nou cu mine ochii, sperjurule, să dai? mace-donski, o. ii 220. -O* (Adjectival) Cum, acesta să fie continentul de miracole, Pămintul făgăduinţelor, Al jurămin-telor şi căinţelor, Vestit de profeţi sperjuri şi de mincinoase oracole? baranga, v. a. 13. SPERJtJRIU s. n. v. sperjur1. SPERLÎT, -A, sperliţi, -te, adj. (Regional, despre păr, barbă) Zburlit. Toţi oameni nalţi şi groşi în ciolane Cu. . . barbe sperlite. budai-deleanu, ţ. 41. SPERMAKŢET s. n. Substanţă de culoare albă, cu aspect de ceară, care se extrage din partea cerebrală a caşalotului şi se întrebuinţează în cosmetică şi la fabricarea luminărilor ; alb de balenă. V. s t e a r i n ă. Un mic deranjament pe linia electrică. . . r.e obligă să folosim această luminare de spermanţet. v. rom. martie 1954, 177. La şase perechi de geamuri, şase feşnice cu luminări de spermanţet. delavrancea, h. t. 216. — Variantă: spermanţfetă s. f. SPERMAiNŢÎTĂ s. f. v. spermanţet. SPERMATIC, -A, spermatici, -e, adj. Care se referă la spermă. ■ ' SPERMAT0 GENEZĂ s. f. Procesul de formare a spermatozoizilor. SPERMATOZOID, spermatozoizi, s. m. Celulă sexuală masculină, mobilă, a organismului animal. în glandele seminale sînt fabricate celulele sexuale bărbăteşti, sau spermatozoizii. anatomia 248. S-a putut. . . obţine, cel puţin la animalele inferioare, fenomene de segmentaţie a ovarului lor, fără ca acesta să fie fecundat de spermatozoizi. marinescu, r. A. 43. SPÎRMĂ s. f. Substanţă care conţine spermatozoizi şi care este secretată de glandele sexuale masculine. SPÎSE s. f. pl. v. spezo. SPETEALĂ, speteli, s. f. Boală la animalele de tracţiune, care constă în întinderea peste măsură a ligamentelor şi ţesuturilor de la spinare şi care se manifestă prin şchiopătări, mers greoi etc.; p. e x t. (la oameni şi la animale) durere acută în regiunea lombară (provenită din cauza unui efort prea mare). Speteala e o durere în partea de sus a piciorului, la încheietura lui cu oasele spinării. ŞE2. IV 128. SPETEAZĂ, speteze, s. f. 1. Spătar de scaun, de fotoliu sau de bancă (de care îşi reazemă spatele cel care şade). Doamna Vorvoreanu se sprijini pe speteaza fotoliului şi răsuflă adine, dumitriu, N. 84. Naşul se rezema de spetează scaunului, asculta, se .înduioşa, pe urmă se răstea la ţigani, pas, z. I 176. Toader Cirlan se lăsase pe speteaza scaunului şi se uita cu admiraţie la soţia lui. sadoveanu, o. viii 187. 2. Bucată de seîndură (îngustă şi subţire) care serveşte ca sprijin sau ca legătură între părţi la diferite construcţii de lemn (mai rar ca parte principală a unei construcţii): a) fiecare dintre aripile morii de vînt. Moara rămase scirţîind şi vinturindii-şi spetezele pe singurătatea dealului. sadoveanu, o. v 124; b) fiecare dintre stinghiile care unesc obezile de la roata morii de apă. Apa morii murmura surd afară, grămă-dindu-se la spetezele roţii din lăptoc. sadoveanu, o. iii 378 ; C) fiecare dintre fuşteii loitrelor de Ia car; şiştoare. Drugii sînt dăltuiţi pînă la jumătate sau în întregime, spre a face loc spetczelor. PAMFILE, I. c. 133. De-acum numai să te ţii bine de carîmbi şi de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. creangă, p. 126; d) bucată de lemn care uneşte cele două coame ale plugului. Aceste două coarne sînt cîteodată legate printr-o punte de lemn sau de fier, numită. . . spetează, pamfile, a. r. 36; e) scîndurică cu care se ridică firele de urzeală cînd se ţese cu alesături. Ţesături cu speteze = ţesături cu desene; f) fiecare dintre cele două braţe ale vatalelor; g) fiecare dintre scîndurelele care alcătuiesc scheletul zmeului cu care se joacă copiii şi pe care se fixează hîrtia. Culcăm cu grijă zmeul în şanţ, să nu-i sfişiem hîrtia, să nu-i rupem spetezele. STancu, d. 98. Spetezele trebuie să fie bine cumpănite din ochi şi din cuţit, ca să nu fie una mai grea decit alta. ISPIRESCU, la CADE; L) fiecare dintre stinghiile care alcătuiesc scheletul stelei cu care colindă copiii şi pe care se fixează hîrtia şi ornamentele. [Steaua] a ieşit strimbă şi a costat mai scump: hîrtie, clei, speteze. pas, z. i 102. SFETf, spetesc, vb. IV. Refl. (Mai ales despre animale de tracţiune) A se îmbolnăvi de speteală; a se deşela. La deal moş Nichifor se da jos şi trăgea de-a valma cu iepele. La vale iar se da jos, ca să nu se spetească iepele. creangă, p. 107. Strîns-a tetea, strîns-a peşte, De gindeai că se speteşte, contemporanul, ii 655. Boii se spetesc întinzînd la jug şi cană scîrţîie prin glod. ALEC-SANDRI, T. i 359. Caii se spetesc, şez. rv 128. O T r a n z. într-o zi Gliemiş punea Şepte buţi alăturea, Cu vînăta le sărea, Pe vînăta o spetea! alecsandri, p. p. 129. A se istovi muncind, a munci din răsputeri. El tolăneşte şi noi ne spetim muncind şi lot noi leneşi, stancu, d. 105. în ogradă, argaţii umblau forfota in toate părţile, se speteaţi cu treaba, sadoveanu, o. m 112. Omule, te văz harnic, munceşti de te speteşti. ISPIRESCU, L. 175. Comuna .. ar putea îndestula toate trebuinţele comunale, fără ca să se spetească oamenii, i. ionescu, p. 57. + A se ruina. M-am spetit!. . ■ Zece mii cinci sute de lei, frate, şi via cu poamă coarnă, alecsandri, T. 289. SPETÎT, -A, spetiţi, -te, adj. (Mai,ales despre animale de tracţiune) Cu spinarea deformată, ruptă (de poveri sau de lovituri); deşelat. Mitru Cătănaş, vecinul lui Marcu, avea doi boi slabi şi un cal spetit, slavici, o. i 64. Cercelînd toţi caii cîţe unul, ajunse la unul bătrîn, slab şi spetit, care abia se ţinea pe picioare. POPESCU, B. I 51. Moşneagzd a rămas liniştit din partea babei. . ■ Numai alîta că. . . a rămas pleşuv şi spetit, de mult ce-l netezise baba. CREANGĂ, P. 294. Calul spetit veşnic e şchiop. ŞEZ. iv 128. SPEŢ, speţi, s. m. (învechit) Monedă de argint care avea curs pe timpul lui Caragea-vodă. SI*£ţA, speţe, s. f. 1. Specie (1). în evoluţia energiei planetare, diversele speţe ale materiei au derivat unele din altele, marinescu, p. a. 40. Animalul se naşte, creşte, moare; dar ideea de animal, speţa, rămîne. camil PETRESCU, U. N. 85. . SPEŢIE — 192 — SPIN 2. Specie (2). Un om care... îşi petrece timpul la mesele de cărţi, în tovărăşia unei « secături» cum e Camil, nu poate să fie decît o secătură de aceeaşi speţă. c. PETRESCU, î. II 67. Sigur, în loc să cîştigi un gologan, preferi iar cerşetoria. . . Cunoaştem noi speţa asta nouă de şomeri! SAHIA, N. 101. 3, (în e x p r.) In speţă = în cazul de faţă, în cazul dat. SPÎŢIE s. f. v. specie. SPÎ1ZE s. f. pl. Sume de bani cheltuite; cheltuieli. Numără restul, cu minuţiozitate de provincial venit în capitală cil buget limitat, din care trebuie să stoarcă maximum de desfătări cu minimum de speze. C. PETRESCU, î. îl 213. Spezele să fie mai mici şi mai uşor de purtat, marian, na. 292. A... înfiinţat cu propriile sale speze un atelier, i. ionescu, D, 134. . — Variantă : SpeSO s. f. pl. SPIC, spice, s. n. 1. Tip de inflorescenţă (caracteristică cerealelor) alcătuită din mai multe flori mici, cu peduncul scurt, dispuse pe o axă centrală. Părul ei bălai ca spicu-i. eftimiu, î. 106. Părul rotunjit pe spate şi galben ca spicul copt. delavrancea, o. n 65. Privirile de farmec bete Mi le-am întors cătră pămînt, Iar spicele jucau in vînt. coşbuc, p. i 176. «0* Expr. A (-i) (la (unei semănături) Spicul sau (despre semănături) a da în spic, a face spic=a ajunge în faza de dezvoltare în care apare spicul; a înspica. Grîul a dat în spic. czd A -nverzit, a crescut, i-a dat spicul ca vrabia şi s-a ales cu trei chile la pogon. DELAVRANCEA, O. II 318. 2. Desen decorativ în formă de spic (1) (frecvent în arta populară pe cusături, ţesături, încrestături în lemn, ouă încondeiate etc.). 3. Vîrful firelor de păr mai lungi (şi de culoare mai deschisă) aflate în blana unor animale. Bine-ar fi s-o mai pîrleşti [coada], Ca să-i faci mai negru spicul, contemporanul, I 688. 4. (în expr.) Spic de zăpadă (mai rar de ploaie) = (cu sens colectiv) fulgi rari de zăpadă amestecaţi cu stropi de ploaie. Suna vîntul în păstăile celor doi sal-cîmi desfrunziţi ai morii şi stropea spic de zăpadă. sadoveanu, m. C. 158. Vremea s-a zburlit pretimpuriu, cu spic de zăpadă în ploaie. C. PETRESCU, R. DR. 47. Feţişoara lui, Spuma laptelui... Neajunsă de. soare, De fulg de ninsoare Şi de spic de ploaie, teodorescu, p. p. 92. 5. Vîrf de munte, pisc. Să mă sui pe munţi de piatră, Să-mi văz mamă, să-mi văz tată, Sus pe spicu de Carpaţi, Să mă uit la ai mei fraţi. pop. -4- Partea cea mai înaltă a acoperişului casei. C. Numele popular al unei stele foarte luminoase din constelaţia fecioarei. — Pl. şi: spicuri (galaction, o. i 147). SPÎCHER, spicheri, s. m. Crainic la o staţie de radio. — Variantă: şpiplier s. m. SPICHERIŢĂ, spicheriţe, s. f. Crainică la o staţie de radio. — Accentuat şi: spicheriţă. — Variantă : şpiclicriţă s.f. SPICTJÎ, spicuiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A culege spice din lan, a aduna spicele rămase după secerat. (A b s o 1.) Zi de vară pînă-n seară Ea din lan nu iese-afară, Spicuieşte, spicuieşte, De odihnă nici gîndeşte. alecsandri, p. ii 192. \> R e f 1. pas. Dacă grîid... apucă a se corci. . . tot să poate alege, spicuindu-să din lan. drăghici, la TDRG. 2. F i g. A,.culege (de ici, de colo), a extrage (date, informaţii) din diferite izvoare (alegînd dintr-o cantitate mai mare). Ceea ce te izbeşte cînd străbaţi lista cuvintelor arhaice spicuite în textele lui Bălcescu nu este faptul că ele ar fi dispărute din vocabularul actual, cît împrejurarea că sînt luate în accepţiuni mai vechi. i,. ROM. 1953, nr. 1, 33. Da, atît aceste versuri cît şi cele ce vom spicui aci nu pot decît să vorbească şi să pledeze cu elocinţă cauza junimei. MACEDONSKI, o. TV 8. Anticarul şi antropologul găsesc ei cumva să spicuiasoă pe aci dovezi de acelea netăgăduite, care vin să sprijine atît de puternic spusele şi bănuielile istoriei? ODOBESCU, S. n 259. SPICUIALĂ, spicuieli, s. f. Spicuire. SPICUÎRE, spicuiri, s. f. Acţiunea de a spicui şi rezultatul ei; culegere, adunare (de material docu- mentar). SPICUrrOR, -OĂRE, spicuitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care spicuieşte. SPICTJLĂŢIE s. f. v. speculaţie. SPICULÎŢ, spiculeţe, s. n. 1. Diminutiv al lui spic; spicuşor. 2. Fiecare dintre micile inflorescenţe care împreună formează spicul compus al anumitor plante. Acest spic compus este format dintr-o mulţime de spiculeţe aşezate pe două părţi ale axei spicului.. . Examinînd un spiculeţ, ne convingem uşor că el are două sau trei flori foarte simple. botanica 202. SPICUŞÎL, spicuşele, s. n. (Rar) Spiculeţ. Foaie verde spicuşel, Zice lumea că-s mişel. mat. FOI/k. 1008. SPICUŞOR, spicuşoare, s. n. Spiculeţ. SPICÎJŢj spicuţuri, s. n. (Rar) Spiculeţ. Cînd a creşte grîu-n tindă, Cu spicuţu pînă-n grindă. POP. SPÎLCĂ s. f. v. spelcă. SPILCUÎ, spilcuiesc, vb. IV. Refl. (Familiar) A-şi îngriji în mod deosebit (şi exagerat) înfăţişarea; a se găti, a se dichisi. SPILCUÎT, -Ă, spilcuiţi, -te, adj. (Familiar) Cu un aspect (prea) îngrijit, exagerat de gătit, de dichisit. îl izgonise din camera lui în casa bătrînească şi săracă, să facă loc acestui locotenent de rezervă, vorbăreţ şi spilcuit. C. PETRESCU, C. V. 61. Veni şi unul dintre ofiţerii de punte. Spilcuit, ras proaspăt şi pudrat, gata să iasă în oraş. bart, s. m. 98. Ne-am întîlnit în Bucureşti, eu un biet student timid şi perpelit, el — o mîndreţă de băiat, fercheş, spilcuit, cu părul frizat, cu jobenul dat puţin pe ceafă. vlahuţă, O. a. 447. SPIN, spini, s. m. LI.-Organ în formă de ţeapă care creşte pe tulpina sau pe ramurile unor plante; ghimpe. De teama unui spin, Lăsăm să vioară roza pe tulpină. cerna, P. 125. De multe ori iese o fericire din mijlocul necazurilor, precum iese roza din mijlocul spinilor, boluac, O. 262. Porumbel cu porumbele, Negrişoare, mititele, Cază-ţi porumbelele, Uşte-ţi-se frunzele, Să rămînă numai spinu. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 59. (Poetic) Pe frunţile lor purtau coroane făcute din fire de raze şi din spini auriţi şi lungi. EMINESCU, N. 25. <$> F i g. [Mitrea] moştenise spinii ei. sadoveanu, m. c. 7. <> E x p r. A sta (sau a şedea) pe (sau ca pe) (nişte) spini = a fi neliniştit, a nu mai avea răbdare ; a sta ca pe ghimpi. Părea însă grozav de nerăbdătoare şi stătea ca pe nişte spini. REBREANU, 1.119. Moartea întreabă ce mai porunciţi? Şi nu vă supăraţi, dar tare-i supărată şi avană, drept să vă spun; şede ca pe spini şi vrea numaidecît să-i daţi răspuns, creangă, p. 315. A îi (sau a sta) ca un spin în ocliii (în inima sau în coasta) cuiva = a incomoda pe cineva prin prezenţa sa, a nu fi pe placul cuiva. 2. Plantă din familia compozeelor, cu tulpina dreaptă şi frunze cu ieşituri spinoase, cu flori roşii, galbene sau albe; creşte prin locuri necultivate şi prin păşuni etc. (Carduus acanthoides); scai. Printre spinii cîmpului, Gingu mergea alături cu cîinele. c. PETRESCU, S. 36. Spinii ne zgîrîiau; îi prindeau şi-i sfîşiau rochia, ibrăileanu, SFINAC: - 193 - SPINOS A. 161. Tu eşti, Mircea? — Da-mpărate! — Am venit să mi te-nchini, Să nu schimb a la coroană intr-o ramură de spini. EMiNESCU, o. i 146. Aşa-i, doamne-ntre străini, Ca mlădiţa între spini; Suflă vîntul ş-o clăteşte, De toţi spinii mi-o loveşte. JARNîk-bîiîseanu, d. 195. <$> Compus: spin-muscălese = cătină. 3. Porumbar1. II. Tijă metalică mică, de formă cilindrică sau conică, folosită .pentru a asigura îmbinarea a două piese metalice; ştift. III. Momentul cinetic al unei particule elementare de materie. — PI. şi: (I, n.) spinuri (alecsandri, p. iii 246). — Variantă: (rar) spino (budai-deleanu, ţ. 89) s. m. SPINĂC s. n. v. spanac. SPINAL, -A, spinali, -e, adj. Care aparţine coloanei vertebrale sau (p. ext.) spinării; privitor la coloana vertebrală sau (p. ext.) la spinare. Celulele acestor neuroni sînt situate în rădăcinile posterioare, formînd aici îngroşări numite ganglioni spinali, anatomia 190. Aceleaşi legi conduc localizările spinale şi , pe cele ale nucleilor nervilor cranieni. parhon, o. a. i 140. Numai într-un mod excepţional am găsit celule cu 2 nuclei în ganglionii spinali. MARINESCU, P. A. 58. SPINĂRE, spinări, s. f. 1. Parte a corpului oamenilor (sau al animalelor) de-a lungul coloanei vertebrale (de la umeri pînă la şale); spate. Peste spinările umede şi aburinde ale cailor se vedea lacul alb de ceaţă cu margini nedesluşite. DUMITRIU, N. 146. Mihu, cu spinarea aplecată, îşi frămînta obrajii zbîrciţi. sadoveanu, o. vii 160. Ploaia curgea cti găleata în. spinarea udă, lipindu-i cămaşa. C. petrescu, R. DR. 59. închise cartea, suflă in luminare şi-şi viîrt capul in învălitoare. Spinarea-i era îngheţată. vlahtjtX, o. A-. I 100. <0> Fi g. Flăcările... ţîşneau din turla pătrată şi din spinarea de jeratic a bisericii, camii, petrescu, o. II 228. Ştia scrie cît îi trebuia pentru a-şi zugrăvi iscălitura cu nişte litere ca talpa gîştii, aruncate unele in spinarea altora, gane, n. ii 4. <$> Şira spinării = coloana vertebrală. Pe şira spinării prezidentului curgeau încet stropi graşi de sudoare, vornic, p. 166. Se îndreptă de şira spinării intr-o mişcare de ultim efort. SAHIA, n. 102. Crucea spinării v. cruce (16). Măduva spinării v. măduvă.^ Loc. a d v. (Arătînd felul de a purta poverile) în (sau pe) spinare, de-a spinare (sau spinarea) sau cu spinarea = în spate. Aduc cu spinarea mere, nuci, smîntînă şi lapte, bogza, ţ. 27. Nu putu scoate un cuvînt şi o porni, obosit deodată, către casă, cu coşurile goale in spinare. arGhezi, p. t. 119. Lucindu-i oţelele pe spinare, ieşi poftindu-le bună seara. aGîrbiceanu, s. p. 24. Moşneagul ziua întreagă alerga în port cu coşul de-a spinare, vînzînd covrigi. dunXreanu, n. 16. Ei îl legară cot la cot, apoi îl aşezară de-a spinarea pe şeaua calului. GANE, n. ii 67. Mama v-aduce vouă. . . Drob de sare în spinare, creangă, p. 20. (F i g.) Să tot zbor neobosit, Pe spinarea vîntului, în giurul pămîntului. alecsandri, p. p. 141. <$• E x p r. A-l mînca (pe cineva) spinarea v. mînca (3). A-şi lua picioarele la spinare v. lua (I 1). A cădea în spinarea cuiva = a cădea în sarcina sau în grija cuiva, a-i reveni cuiva. Noroc că toată grija căruţelor şi a mărfii cădea acum în spinarea slugilor şi a calfelor care minat/, cădejupîni era slabă nădejde. GALACTiON, o. i 266. A arunca (ceva) în spinarea cuiva = a da vina pe altcineva (de obicei nevinovat). Dascălul o mîlcise de tot, iară femeia îndrugă şi ea cîteva vorbe, aruncînd toată vitja în spinarea dascălului, ispirescu, L. 277. A trăi pe spinarea cuiva = a trăi ca un parazit, din munca altuia. + (Rar) Cantitate din ceva, cît poate fi-cărat o dată în spate. îşi pusese-n gînd să pregătească un doctorat greu, pentru care în adevăr îi trebuia o spinare de cărţi. MIRONESCU, S. A. 131. • 2. Partea unui obiect de îmbrăcăminte care acoperă spatele omului. A cusut două petice mari pe cămaşa tatei. Mai are de cusut cîteva. îi trebuie un petic mare s-o cîr-pească în spinare, acolo unde bate mai aprins soarele. STANCU, D. 106. 3. Partea cea mai înaltă a unui munte, a unui deal, a unei stînci,^ culme prelungită ; creastă, coamă. Tabăra, aşezată pe spinarea unui deal, îşi întindea pînă în marginea satului de pe coastă corturile şi carele de război. SADOVEANU, O. VII 24. La miazănoapte munţii Călimanului îşi rotunjesc spinările goale, fumurii, pe bolta albastră a cerului, vlahuţă, o. a. ii 157. Creasta unui val de apă. Luntrea se suia pe suişuri de apă, plutea pe spinări de valuri, se povîrnea şi cădea în găvane adinei, înconjurate de jar împrejur de valuri, sakdu-aldea. u. p. 198. SPINĂT s. n. v. spanac. SPINĂRÎE, spinării, s. f. (La pl. sau la sg. cu sens colectiv) Loc unde cresc mulţi spini, desiş de spini. Cristeii rideau în ierburile de pe margine; piţigoi ciudoşi ţiuiau în spinării. SADOVEANU, o. 1 315. Plantele folositoare înlocuiesc spinăriile, mlaştinile seacă, păduri apar unde erau nisipuri, id. M. c. 211. O movilă rotunzită de iarbă şi apărată de spinărie deasă, ca de-o împrejmuire vie şi îndîrjită. c; petrescu, R. dr. 54. SPINĂRÎŞ, spinărişuri, s. n. (Regional) Spinărie. Prin rîpi şi prăpăstii şi prin spinărişurile cele mai încurcate. i. cr. li 247. sriNĂRtfşX, spinăruşe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui spinare. Am o găinuşă Cu dreptatea în spinăruşă (Cîntarul). gorovei, c. 60. SPINĂRt’ŢĂ, spinăruţe, s. f. (Rar) Spinăruşă. Toată vara ne-am trudit, ne-am rupt mînuţele şi spinăruţele, toată vara a curs leoarcă sudoarea pe noi. v. rom. februarie 1952, 151. SFÎNE s. m. v. spin. SFINÎL, spineluri, s. n. Minereu de magneziu care şe prezintă în cristale incolore, galbene, albastre, verzi sau roşii, unele varietăţi fiind pietre preţioase. SPINÎT, spineturi, s. n. (Regional) Spinărie. Sună coasta; turma-ncet Peste cîmpuri face-şi calea; Latră cîni de sună valea, Iar de-alături prin spinet, Se iveşte, alene vine Flăcău nalt cu păsuri line. coşbuc, P. ii 165. SriNfiTĂ, spinete, s. f. Vechi instrument muzical cu clape şi coarde metalice, asemănător cu clavecinul. Pianul şi spineta sînt acordate la acelaşi diapazon; e o frumuseţe. caragiale, o. vii 34. SPIMCÎ1L, spinicei, s. m. (Rar) Spinişor. Iadul era încuiat Cu un spinicei uscat, marian, î. 468. SPINÎŞ, spinişuri, s. n. Spinărie. Din vale şerpuieşte, albă şi netedă, calea îngustă. Jos, unde se pierde in dosul spinişului îndesat, Pascu vede o femeie venind grăbită în sus. slavici, n. i 40. în multe locuri sînt curături de fineaţe în spinişuri, care nu aduc nici un folos. i. lONESCU, m. 320. SPINIŞOR, spinişori, s. m. Diminutiv al lui s p i n. SFINOS, -OÂSĂ, spinoşi, -oase, adj. 1. (Despre plante) Cu spini; ghimpos. Cel mai caracteristic e fantasticul scaiete, al cărxd cap ■ . ■ spinos ca un arici şi uşure ca puful se dezlipeşte toamna de putrezitul său trunchi. HASDEU, i. v. 108. 2. F i g. (Mai ales ca determinant pe lîngă « drum « cale ») Care prezintă dificultăţi, greu de parcurs, greu de efectuat; aspru. Intelectualii, obosiţi de activitatea spinoasă din acea zi, căutară destindere, vornic, P. 25. Mălurenii lui mai aveau de străbătut drurnid spinos al itiţe- 1S ii SPINTARISCOP — 194 - SPIRIDUŞ legerii. SADOVEANU, M. C. 212. Ca amic, ai vroit să mă încurajezi de a păşi înainte pe calea spinoasă a dramei istorice. ALECSANDRl, T. II 54. + Complicat, comple'x, greu de rezolvat. Pricina era prea spinoasă. NEGRUZZI, s. iii 270. SI’INTARIS( OP, spintariscoape, s. n. Instrument folosit pentru observarea scînteierilor care se produc cînd anu-m te raze emise de o substanţă radioactivă lovesc un ecran acoperit cu un strat de sulfură de zinc. SPINTECA, spintec, vb. I. T r a n z. 1. A face în trupul unei fiinţe o tăietură lungă şi adîncă, cu un instrument ascuţit; p. e x t. a ucide, a înjunghia; a despica (în special lemne, trunchiuri). Şi n-are să-fi fie milă? — Nu. Nu. Vreau să-l spintec cu baioneta. CAM1LAK, N. I 96. Fi g. Larga tălăzuire a munţilor încetează. Nici piscurile nu mat spintecă inălfimile cerului, nici zările nu se mai desfac vaste, de jur împrejurul lumii, bogza, C. O. 87. Ghiuleaua a trecut pe deasupra, spintecînd aerul. C. PETRKSCU, î. II 14. Fidgere dese, orbitoare, spintecă cerul din ce in ce mai posomorit şi tunete prelungi se aud bubuind în depărtare. vlahuţX, o. A. 412. Pe drum horea şi doinea, iar buzduganul şi-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. EMINESCU, N. 5. •$> Refl. (Rar, despre obiecte) înfipse cuţitul într-un măr atît de puternic, incit mărul se spintecă în două; jumătăţile se legănară o clipă. C. PETRESCU, î. II 92. I.F i g.) Pietrişul fierbinte îmi frigea tălpile. Cind intrai in rîu, apa începu să sune spintecîndu-se în gleznele mele. SADOVEANU, O. V 62. 2. A sfîşia (haine, stofe); a rupe. Spintecă moaşa cîteva haine mai moi şi mai slabe. ■ ■ face dintr-însele fâşii, marian, na. 283. SPINTECARE, spintecări, s. f. Acţiunea de a spinteca; înjunghiere, sfîşiere. SPINTECAT, -Ă, spintecaţi, -te, adj. Străpuns, sfişiat, înjunghiat. (F i g.) Sărmanul Mura le-a urat din gură şi din vioară, în fruntea lăutarilor. . . dar în inima-i spintecată a văzut o prăpastie. Galaction, o. i 71. snvmĂ'iOR, -oAre, spintecători, -oare, adj. Care spintecă. (F i g.) Cunoscu ea însăşi plugul spintecător al păcatului, galaction, o. i 171. SI’INTECAtCrA, spintecături, s. f. Tăietură lungă şi adîncă, crăpătură, despicâtură. Trebuie o mică şcoală pentru a şti cum să scoată ochiul cu o bucată de coajă, pentru a se lipi de spintecătura unde are să trăiască altoiul. La TDRG. F i g. Motrul, tolănii în spintecătura dealurilor ca un balaur ostenit, îşi tremură solzii sclipitori in soare. v^AHUŢĂ, o. a. ll 128. SPlVriROMÎTIîU, spinterometre, s. n. Instrument cu care se măsoară lungimea scînteilor electrice. SPINI'!, spinuiescy vb. IV. T r a n z. (Popular) A îngrădi cu un gard de spini. Mâi băiete, băieţele, Hotă-răşte-ţi grădina, Spimneşte-ţi ograda, Că trec pe la poarta ta Şi mă vede muierea. ŞEZ. v 11. • SPI(j.N,SPIOANĂ, spioni, spioane, s. m. şi f. 1. Persoană care urmâieşie şi se străduieşte să afle secrete de natură militară, politică, economică etc. ale unui stat, pentru a le transmite altui stat, de obicei duşman, de care este angajată şi plătită. Gazetele intervenţioniste înjurau puterile centrale, vedeau pretutindeni spioni şi trădători in serviciul ucestora. pas, z. ii 170. Se şoptea că ar fi spion austriac, uart, e. 365. 2. Persoană care pîndeşte, iscodeşte şi caută să afle ce spune, ce tace sau ce intenţionează să facă cineva (pentru a intorma pe altul de care, de obicei, este angajată în acest scop). Ofiţerul de jandarmi avea spioni destui la ateliere, putea fi informat, vornic, p. 215. Aşa ? Care vrea să zică. . . eşti spion d-ta? Apoi, aşteaptă. ... dacă-i aşa, să-ţi dau o răfuială isprăvnicească pe spinare. ALECSANDRI, T. 1 217. — Variantă: şpidn, şpioânu (dumitriu, n. 179, SADO-VEANU, P. M. 292, CONTEMPORANUL, III 573) s. m. şi f. SPIONA, spionez, vb. I. 1. I n t r a n z. A căuta să afle secrete de natură militară, politică, economică etc. ale unui stat, pentru a le transmite altui stat. 2. T r a n z. A pîndi, a iscodi şi a căuta să afle ce spune, ce face sau ce intenţionează să facă cineva (pentru a da informaţii cuiva); p. e x t. a privi pe furiş. Erau frumoase şi spionau cu priviri agere pe cei trei oşteni. sadoveanu, o. vri 60. Aşa vorbii, cu ochii spionindu-l; Iar la sfirşit cedarăm fiecare, topîrceanu, b. 97. Uneori li se părea că e cineva care-i ascultă, ii spionează, ş-atutici îşi scoborau glasul. vlahutA, O. a. 244. Refl. reciproc. Nu se puteau suferi şi se spionau, pas, z. i 156. — Variantă: şpiona (reteganul, p. I 29) vb. I. SPIONAJ s. n. 1. Activitate întreprinsă în vederea aflării secretelor de natură militară, politică, economică etc. ale unui stat, în vederea transmiterii lor altui stat (duşman). Crimă de spionaj. 2. Iscodire, pîndire, urmărirea cuiva pentru a căuta să afle ce face, ce intenţionează să facă sau ce spune (cu scopul de a informa pe altul). Gîndi cu ură la tot ce lăsase înapoi: bîrfelile şi spioncjul cocoanelor adunate la ceai şi la maus, şicanele mărunţilor satrapi locali. C. PETRESCU, C. V. 10. SPIONARE, spionări, s. f. Acţiunea de a spiona. SPIRAl, spiraiuri, s. n. Deschizătură prevăzută cu geamuri pe puntea unei nave, care serveşte la luminatul şi la aerisitul cabinelor. Neagu se apropie de lumina geamului deschis la spiraiul careului. BART, E. 211. SPIRAL, -A, spirali, -e, adj. în formă de spirală. SPIRALA, spirale, s. f. Curbă plană descrisă de un punct, care se roteşte în jurul unui punct fix, depărtîn-du-se din ce în ce mai mult de el; p. e x t. obiect care are această formă, fiecare dintre rotocoalele acestui obiect. Spirale de sîrmă fierbinte, bogza, a. î. 482. (Poetic) Virtejurile fumurii ale norilor furtunoşi din martie care-şi răsuceau şi-şi desfăceau spiralele de abur negru. DUMITRIU, N. 14. «0> F i g. [Bătăile] se opriră în două răstimpuri şi porniră ş-a treia oară; apoi rămaseră numai spiralele ecourilor, pînă ce se stinseră şi ele. SADOVEANU, z. c. 146. Cîteva discursuri îşi despletiră spiralele, un cor de glasuri armonioase... se înălţă după o perdea de chiparoşi, angiiel, I’R. 40. <}■ Loc. adj. şi a d \’. în spirală = în formă de spirală; răsucit, încolăcit. Obosi, i se păru că de multe ceasuri nu face decît să rătăcească de jur împrejur in spirală prin pădure. DUMiTRru, v. L. 140. Vartolomeu Diaconu răsuci mina in spirală deasupra capului, într-un gest care însemna că de aceasta nu poartă el grijă. C. PETRESCU, A: 347. SPIRĂNT, -A, spirante, adj. n. şi f. (în expr.) Sunet spirant sau consoană spirantă (şi substantivat, f.) = consoană fricativă, v. fricativ. SPÎRA, spire, s. f. Arcul de elice (2) cuprins între două puncte succesive de intersecţie ale elicei cu o aceeaşi generatoare a suprafeţei pe care se înfăşoară elicea ; porţiune de bobină care formează o curbă aproape închisă, analogă cu acest arc. + Fiecare dintre rotaţiile unei spirale. SriRIDCŞ. spiriduşi, s. m. (în basme şi „în superstiţii) Drăcuşor vioi şi poznaş, despre care se crede că e capabil să se întruchipeze în diferite vietăţi şi că serveşte pe vrăjitori. Cucoana Mărioara parcă avea spiriduş; gî'cea fără greş cînd avea, cuconu loniţă în mină concina cea mare sau cea mică. hogaş, h. 9. Cind eram eu tinără. SPIRIL — 195 - SPIRITUAL cum îţi ţesam tn războaie. . . îmi îmbla suveica ca un spi-riduŞ. CONTEMPORANUL, Vj 297. — Variantă: spirituş (creangă, p. 163, şez. v 137) s. m. SriRÎL, spirili, s. m. Nume generic dat bacteriilor în formă de fire în spirală, cu un cil sau un mănunchi de cili la un capăt. SPÎRIT, (2, 3, 6, 10, 11) spirite, s. n. 1. Minte, raţiune, intelect. Patrimoniul de progres a fost din domeniul spiritului, sadoveanu, K. 62. Ştiinţa nouă, întemeindu-se pe conceptul legilor spiritului, pe observaţie, experienţă, calcul, a continuat zdrobirea lumii vechi, bălcescu, o. ii 9. Expr. (A avea) prezenţă, (le spirit v. prezenţă. 2. (Urmat de diverse determinări calificative) Persoană considerată sub raportul capacităţii sale intelectuale sau din punct de vedere al însuşirilor morale, de caracter etc. Fiind un spirit tiranic, , ţinea să facă după cum voia el. angiikl, pr. 82. Această dezvoltare intelectuală a dat naştere unor .spirite alese, unor talente mari. GHERKA, st. cr. ii 218. Lucrul nou, neuzitat, deşteaptă totdeauna răutatea spiritelor mici. AI.ECSANDUT, s. 38. «$> Spirit universal (sau enciclopedic) — persoană care posedă cunoştinţe (şi se manifestă) în foarte multe domenii ale cunoaşterii. Pe atunci era vremea (şi nevoia) spiritelor universale: Alecsandri face politică, scoate reviste, culege literatura populară, e director de teatru, scrie in toate genurile literare, in versuri şi in proză, se ocupă cu gramatica etc. ibrăileanu, sp. cr. 156. 8. (La pl.) Societatea în întregul ei, oamenii consideraţi ca purtători ai unor idei, ai unor preocupări intelectuale ; opinie publică. Spiritele erau aţiţate. sadoveanu, o. i 419. în Moldova. . ■ apăsarea spiritelor fu mai blîndă. kogălniceanu, la ibrăileanu, sp. cr. 17. 4. Inteligenţă, deşteptăciune, agerime intelectuală; isteţime; capacitate de imaginaţie, fantezie. M-a scos din sărite atita sărăcie de spirit intr-o discuţie, camil petrescu, U. N. 17. Nimeni, după dinsa, ca dinsa nu a avut frumuseţe, spirit, talente. bolintineanu, o. 271. «O E x p r. (Ora) de (sau cu) spirit = (om) cu minte ageră, deştept, inteligent; (om) spiritual, cu humor, cu haz. N-am avut o prea bună părere despre aşa-zişii oameni de spirit. camil petrescu, u. N. 148. Egumenul era un om cu spirit. bolintineanu, o. 434. Era un tinăr de spirit, avind toate calităţile şi toate defectele juneţii, negruzzi, s. I 110. 5. Glumă, anecdotă; ironie. Vai ce tip afectat şi cum ţine să facă spirite cu orice preţ. VI.AIIUŢĂ, la CADE. 6. Mod, fel de a gîndi, de a se manifesta, de a acţiona ; părere, concepţie împărtăşită de un grup de oameni, de o colectivitate. Greşeli care nu au nimic comun cu spiritul dialectic de critică, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 156, 11/6. Spiritul milităresc i-a pătruns atit de adine in fire. Incit dezertarea, din orice motiv, i se părea o crimă neiertată, rebreanu, p. s. 84. în oraşele mari ■ . . spiritul public e veşnic pus în mişcare de o noutate emoţionantă. vlahuţă, o. A. 245. Grecii şi latinii.'. ■ prefac [civilizaţia egipteană] după spiritul lor. RUSSO, O. 66. Spirit de partid (sau partinic) = conştiinţa apartenenţei politice la partidul clasei muncitoare, conformitate cu linia, cu teoria, cu ideologia partidului; disciplină de partid. Spirit de partid... înseamnă luarea unei atitudini clare, hotărite, fără echivoc, de partea proletariatului, de partea cauzei sale. LUPTA DE clasă, 1949, nr. 4, 53. Spiritul de partid in arta realismului socialist ne ajută să alegem şi să redăm acel material luat din viaţă care duce la dezvăluirea tipicului. v. ROM. mai 1953, 200. Spirit de clasă = conştiinţa apartenenţei Ia o anumită clasă socială. Spirit de grup (sau de castă, de cerc, de gaşcă etc.) = tendinţă de a acţiona pe ascuns, în grup restrîns, în afara intereselor colectivităţii (şi împotriva lor), pentru realizarea unor interese strict personale sau de grup. ■£}■ Loc. a d v. In spiritul. .. = în concordanţă cu. . .', conform cu • • • Nu numai masa membrilor de partid, dar întreaga clasă muncitoare trebuie educată în spiritul luptei de clasă. REZ. HOT. i 23. în spiritul vremii = în conformitate cu modul de a gîndi, cu concepţia unei colectivităţi sociale intr-un moment istoric dat. în spirit critic şi autocritic = ţinînd seama de critică şi de autocritică. 7. Caracter particular, specific, trăsătură caracteristică a ceva. Spiritul unei limbi. -4- Conţinutul, sensul, real a ceva. Spiritul legilor, a A te adăpa din izvorul artei populare înseamnă a-ţi însuşi spiritul însuşi al creaţiei populare, contemporanul, s. 11, 1954, nr. 388, 2/4. 8. înclinare, pornire, tendinţă care determină felul de a fi, de a gîndi, de a se manifesta al cuiva. Spiritul de omenie şi de dreptate, sadoveanu, e. 24. Scarlat dă dovadă de spirit întreprinzător, c. petrescu, î. ii 67. Spiritul lui de observaţie. . . îl făcu să înţeleagă cit e de greu să răzbaţi şi să ajungi a însemna ceva între ai tăi cînd eşti atît de sărac. VI.AIIUŢĂ, O. A. 101. A fi un bun ministru... se cere... S-ai spiritul de cîrmă: prin mare socotire Să-ntimpini orice rele, orice nemulţumire, bolintineanu, o. 135. 9. (în filozofia idealistă şi în concepţiile mistico-religioase; adesea urmat de determinarea «;.bjolut ») Element considerat ca factor de bază al universului (opus materiei), identificat cu divinitatea. [După Platon] în afară de lumea noastră există o lume ideală, transcendentă, lumea esenţelor pure şi ideale ale lucrurilor. Omul a trăit în această lume ideală, unde el a fost numai spirit pur, fără materie. Din această lume ideală a spiritului pur, omul cade pe pămînt. gherea, st. cr. 11 19. 10. (în concepţiile mistico-religioase) Fiinţă imaterială, supranaturală, duh ; (în superstiţii) stafie, strigoi, arătare, fantomă^ Nu pot să-mi închipui că a venit un spirit, o fantomă, a intrat noaptea in casa de fier a laboratorului. BARANGA, I. 207. 11. Semn grafic în scrierea greacă, care, adăugat unui sunet, arată cum se pronunţă sunetul respectiv din punctul de vedere al aspiraţiei. SriRITÎSM s. n. Doctrină şi practică superstiţioasă, bazată pe credinţa posibilităţii de comunicare cu cei morţi (prin mijlocirea unui mediu). SPIR1TÎST1, -Ă, spiritişti, -ste, adj. Care aparţine spiritismului, cu privire Ia spiritism. Strîngînd părintele Duhu para cîte para, şi-a comisionat cărţi spiritiste şi, cetindu-le, cică a zis către oarecine: Aceste cărţi incăpind pe mina unor şarlatani ignoranţi, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni, creangă, a. 141. SriRITÎST2, -Ă, spiritişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care practică spiritismul. Şi de atunci începutul spiritiş-tilor în Iaşi. De atunci Grigore Nazianzid, Efrem Şirul, Solomon înţeleptul şi alţi răposaţi de veacuri nu se mai pot linişti în morminte. CREANGĂ, A. 142. SPIRITUÂL, -Ă, spirituali, -e, adj. 1. Care a'parţine minţii, raţiunii, intelectului, (p. e x t.) culturii; privitor la minte, la raţiune, la intelect, (p. e x t.) la cultură. Una din cele dintâi mari bucurii spirituale pe care le-am avut a fost contactul cu marea literatură rusească. SADOVEANU, E. 182. Ce pot eu să trimit in schimb decit hrană spirituală? caragiale, o. vii 197. 2. Inteligent, deştept, ager, isteţ; dotat cu humor. Conta în lume ca un băiat spiritual, rebreanu, r. i 187. Văzui pe toţi amicii şi cunoştinţele mele, între alţii pe spiritualul istoric M. Kogălniceanu. bolintineanu, o. 277. ■ţ. Care oglindeşte, exprimă, denotă inteligenţă, isteţime, humor. Vorbă spirituală, a Deşi nu era frumos, avea însă o fizionomie spirituală, negruzzi, s. ii 157. 3. (în filozofia idealistă şi în concepţiile mistico-religioase) Care aparţine factorului considerat ca bază a universului, identificat cu divinitatea; privitor la acest factor; imaterial, supranatural. + Bisericesc, religios, SPIRITUALICEŞTE - 196 - SPIŢĂ duhovnicesc. A avea păstori spirituali numai din pămîn-teni. NEGRUZZI, S. I 241. SFIRITL'ALH ÎŞTE adv. Din punct de vedere spiritual. Eminescu. . . mort spiritualiceşte la 33 ani. v. rom. noiembrie 1953, 326. SPIRITUALISM s. n. Concepţie filozofică idealistă şi mistico-religioasă, care consideră că factorul de bază al universului este spiritul, iar materia ar fi un simplu produs al spiritului. In religie domneşte spiritualismul. GHEREA, ST. CR. II 124. SPIRITUALIST1, -A, spiritualişti, -ste,.adj. Care aparţine spiritualismului, privitor ia spiritualism. Construirea unei filosofii spiritualiste şi creştine. GAI.ACTJOX, o. I 233. [Arta medievală] ar vrea să ne dea imagini spiritualiste, lipsite de orice substrat material; dar o asemenea minune fiind cu desăvîrşire peste putinţă, arta tinde la simbolizare. GHEREA, ST. CR. II 119. SPIRITUALIST2, -A, spiritualişti, -ste, s. m. şi f. Adept al spiritualismului. SPIRITUALITATE s. f. însuşirea, calitatea, caracterul a ceea ce este spiritual. SPIRITUALIZA, spiritualizez, vb. I. T r a n z. A încerca să dea fenomenelor, lucrurilor un caracter imaterial, supranatural, mistic, făcîndu-le independente de materie. SPIRITUALIZARE, spiritualizări, s. f. Faptul de 8 s p i r i t u a 1 i z a. Tendinţă de spiritualizare la extrem. GHEREA, ST. CR. II 121. SPIRITUALIZAT, -A, spiritualizaţi, -te, adj. Care a căpătat un caracter spiritual; imaterial. SPIRITUÔS, -OASĂ, spirituoşi, -oase, adj. (Neobişnuit) Spiritual. Un vesel şi spirituos invalid al vinăloriei. odobescu, s. iii 127. SPIRITÎJŞ s. m. v. spiriduş. SPIRO BACTÉRIE, spirobacterii, s. f. Bacterie în formă de basionaş curbat. SPIROCHÉT, spirocheţi, s. m. Microorganism din grupa protozoarelor, cu corpul în formă de spirală, foarte subţire şi foarte mobil, care cauzează o . serie de boli contagioase. SPIROMÉTRU, spirometre, s. n. Aparat pentru măsurarea capacităţii de respiraţie a plămînilor. SPIRT s. n. Alcool etilic (v. e t i 1 i c) ; p. e x t. băutură alcoolică tare. începură să-şi recunoască feţele prin negura zorilor, să se vadă cum erau, umflaţi de spirt, de nesomn şi de urcuşul aspru prin stincărie. dumitriu, n. 184. Era. . . in stare să sugă o vadră de spirt fără măcar să clipească. REBREantj, i. 34. Şi paharul turcului... Cu catran să-l cătrăneşti Şi cu spirt să-l împlineşti, Cu rachiu să-l întăreşti, teodorescu, p. p. 664. <ţ> (în metafore şi comparaţii, sugerînd ideea de agerime, vioiciune) Aici la han, in drum, la răspîntie, trebuie un băiat iute, spirt. BRÂTKSCU-VOIKEŞTJ, î. 63. îl luase la ochi, căci era spirt, ştii colea cum trebuie omului, mina dreaptă, nu altăceva. Ispirescu, L. 164. Spirt de lemn = alcool .metilic, v: metilic. Spirt denaturat (sau de arsJ v. denaturat. Spirt industrial = alcool etilic impur, nerafinat (care conţine între altele un procent de alcool metilic). Spirt medicinal = spirt folosit în medicină, mai ales ca dezinfectant (devenit impropriu pentru consum prin1 adăugarea unei substanţe colorante). . — Variantă : (regional) spirt (camii SHŢÎiLNrC, spiţelnice, s. n. Sfredel cu care se fac găuri în butucul şi în obezile roţii pentru a se introduce spiţele; sfredel lung şi subţire (pentru găuri mici). Am un berbec negru şi scoate lină albă (Spiţelnicul). ŞEZ. xiii 31. SPIŢfiR, spiţeri, s. m. (învechit şi popular) Farmacist. Daniel Scavinschi. . . rămăind orfan in tînără vristă, se duse. . . la o rudă a sa ce era spiţer. negruzzi, s. i 205. Cursurile însă de morală nu plac astăzi; de aceea moraliştii in secolul nostru sînt siliţi, ca spiţerii, a polei hapurile ce voiesc a da bolnavilor. kogXlniceanu, s. a. 105. — Variantă: (regional) şplţer (şez. i 172) s. m. SPIŢEREASA, spiţerese, s. f. (învechit şi popular) 1. Farmacistă. 2. Soţie de spiţer, de farmacist. După noi,veni spi-ţerul şi spiţereasa din tîrguşorul învecinat, două fiinţe ciudate prin neasemănarea lor. gane, n. ii 190. SPIŢERÎE, spiţerii, s. f. (învechit şi popular) 1. Farmacie. Hai, scrie ceva pe reţetă, s-o trimet pe Ştefan la spiţerie, hogaş, h. 24. Pe vremea aceea nu era spiţerie in Tirgul-Neamţului. CreangX, p. 112. Subofiţerul se tîriisă pină la spiţerie. RUSSO, s. 30. + (La pl.) Medicamente, droguri. Spiţeriile, stricindu-i sănătatea, îtighiţeau puţinii bani ce ciştiga, pentru că de multe ori îi lipsea pine, iar medicamente niciodată, negruzzi, S. i 207. 2. Ştiinţa farmaciei; profesiunea farmacistului. îşi cunosc ăştia meseria cum mă pricep eu la spiţerie! camil petrescu, o. ii 530. — Variantă: (regional) şpiţcrie (şez. i 172) s. f. SPÎŢURI s. n. pl. (Rar) Colţişori de dantelă lucraţi cu igliţa. O pernă de puf. ... împodobită cu spiţuri de delături. La tdrg. SPÎN, -A, spini, -e, adj. (Despre bărbaţi sau despre faţa lor) Căruia nu-i creşte barbă şi mustaţă (aproape) de Ioc. Un bărbat uriaş-cu faţa spinăse ridică, camilar, N. I 184. Era un om fără virstă, scund şi cu ochii şterşi. Zimbea încremenit cu obrazu-i spîn. sadoveanu, b. 22. Era mic, subţire, puţin cam spin şi vioi ca o veveriţă. GALACTION, o. I 213. Dragu-mi-i fecioru spin, Că-i şi tînăr şi bătrin. JARN i'k-bîrskanu, D. 460. + (Substantivat, m.) Bărbat căruia nu-i creşte bai bă şi mustaţă. Din lipsă de umezeală, griul in multe locuri răsărise ca barba spinului; ici un fir, colo un fir. sadoveanu, m. c. 176. Spinul vrea să-ţi răpuie capul cu orice chip şi de aceea te-a trimis să-i aduci sălăţi din grădina ursului. creangX, p. 213. <0» E x p r. A trage nădejde ca spinul de barbă v. barbă (1). SI’LnATEC, -A adj. v. spfnntic. SPÎN ATIC, -A, spînatici, -e, adj. (Despre bărbaţi sau despre faţa lor) Cu barba şi mustaţa rară. Pe fereastră văzură îndată in lumina vetrei pe un om cu obrazul încreţit şi spînatic. SADOVEANU, o. viii 115. Cam spinatic de feliul lui, musteaţă de loc, şi barbă puţintică tare. mi-.ronescu, S. a. 54. Un tinăr spinatic, lungăreţ la chip şi cam adus de spate, făcea corecturi. VLAHUţX, o. a. iii 26. — Variantă : spînivtec, -ă (pas, z. i 25, c. petrescu, a. 301, popa, v. 81) adj. SI’ÎNÎ, spînesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A deveni spîn. Apoi. . . dacă toată lumea a spinit, sînt silit să macin aici la tine. ISPIRRSCU, la TDRG. -+ (Despre păsări) A-şi pierde penele. De să smulg (păunii) mai înainte (de 15 iunie), apoi... din vreme in vreme vor spini.' drXghici, la tdrg. SPÎNŢ s. m. v. spînz. SFÎNŢUÎ vb. IV v. spînzui. SPÎNZ, spînji, s. m. Plantă erbacee cu rizomul gros, ramificat în numeroase fibre lungi, cu flori roşii-purpu'rii aplecate în jos, a cărei rădăcină e folosită în medicina veterinară populară (Helleborus purpurascens). De dalac îi bună rădăcina de spînz. ŞEZ. IV 122. — Variantă: (regional) spînţ s. m. srîNzui, spînzuiesc, vb. IV. T r a n z. A trata un animal bolnav cu rădăcină de spînz. Nu mai am purcea. .. A dat brinca in porci. . . l-am găurit urechea, am spinzuit-o, degeaba. A murit stancu, T). 263. — Variantă : (regional) spîntui (sadoveanu, f. j. 537) vb. IV. ' SrÎNZURÂ, spinzur, vb. I. 1. T r a n z. A omori, a executa pe cineva, de obicei în urma unei sentinte de condamnare, prin spînzurătoare. Boierule, n-am ce zice, omoară-mă, spinzură-mă, n-am ce face. ispirescu, I,. 176. Satul, văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. creangX, p. 329. (Poetic) Trei pruni frăţîni, ce stau să moară, îşi tremur’ creasta lor bolnavă. Un vînt le-a spinzurat de vir-furi Un pumn de fire de otavă, goga, P. 19. .F i g. (Sugerînd ideed de încetare a unei activităti) Ah! de cite ori voit-am Ca să spînzur lira-n cui Şi un capăt poeziei Şi pustiului să pui. EMINESCU, o. I 105. <> E x p r. A spînzura (cuiva) lingurile la brîn (sau do pît) = a nu da de mîncare (celui care vine tîrziu la masă). Cind să ne deie bucate, giupinu bucătar ne spînzură lingurile la briu şi se duce la primblare. ALECSANDRI, T. 40. <£• Refl. pas. La cea mai mică greşeală dregătorească. . . capul vinovatului se spînzura în poarta curţii, cu o ţidulă vestitoare greşealei lui. NEGRUZZI, S. I 143. -4* Refl; A se agăţa, a se prinde (şi a se ţine strîns) de cineva sau de ceva; a se atîrna. Te-ai spinzurat de mina lui şi ai străbătut cu el, printre oameni şi trăsuri, bulevardul. PAS, z. I 17. Oamenii făceau o foarte complicată echilibristică, spinzurîndu-se de şipcile gardurilor, id. ib. 107. F i g. Ştii tu să pui picior peste picior şi să te spînzuri de gitul bărbaţilor ? cXlinescu, r. o. i50. + 1 n t r a n z. A atîrna, a cădea liber în jos (fiind prins sau suspendat de ceva). Două rinduri de icoane spînzurau pe perete, deasupra candelei. DUMITRIU, N. 180. Sub fereastra din colţ spînzura firma albă pe care scria cu \love roşii numele unei gazete umoristice. i. botez, şc. 60. Minele ei spînzurau în jos ca la un 'copil vinovat. EMINESCU, N. 9. La o vatră, pe cîrlige, spînzură un ceaun mare. BELDiCEANU, P. 53. 3. Intranz. (învechit, în expr.) A spinzurn do... (sau. de la...) — a depinde de..., a fi condiţionat de... O ceată de pedestrime... de la dinsa spînzură soarta bătăliei. bXlcescu, o. ii 91. Aş zice şi aş face cit spinzură de mine. alexandrescu, m. 254. SPÎNZURARE — 198 — SPLINA 4. T r a n z. F i g. (Familiar, cu privire la bani) A cheltui (fără rost), a consuma (pe fleacuri). Aveai in buzunar şi 10 bani J>e care îţi 'propuneai să-i spînzuri bînd braga, pas, z. I 139. r SFÎNZURÂRE, spînzurări, s. f. Acţiunea de a (s e) spî’nzura şi rezultatul ei. Povestirea se opreşte. . . la s/îrşitul lui 1618, cu spîhzurarea şefilor mişcării, iorga, r,. ii 612. SFÎNZURĂT1 s. n. (Rar) Spînzurare. SrÎNZURAT2, -Ă, spînzuraţi, -te, adj. 1. (Despre oameni) Omorît sau mort prin spînzurătoare. (Substantivat) De o creangă crescută mai drept, Atîrna, ca un băţ de alt băţ, Un om cu capul prăvălit pe piept. . . spin-2uratul tăcea. DEŞUU, G. 41. Pădurea spînzuraţilor [titlu]. reiîreanu. ^.Expr. A vorbi de funie în casa spîu-zuratului v. funie. + (Substantivat) Epitet dăt unui copil sau unui tînăr care face fapte rele, se ţine de pozne, de nebunii ; ştrengar, neastîmpărat, zburdalnic; afurisit. Mare spînzurat Alexe ăsta! Cit a stat acasă, vro zece zile, mai nu l-a văzut nimeni prin sat. v. ROM. noiembrie 1953, 97. Mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicind: Na! satură-te de cireşe! de-amu să ştii că ţi-ai mîncat lefteria de la mine, spînzuratule! CREANGĂ, A. 50. Spînzurat nebun ce eşti, Nu-ţi găsişi de-aiurea jocuri? contemporanul, ii 58. 2. Agăţat, atîrnat, aninat, suspendat. Se aşază pe malul înalt, cu picioarele spînzurate deasupra apelor şi aşteaptă să vină noaptea. C. PETRESCU, S. 42. Un dulău lăţos, cu limba spînzurată, se apropie in trap leneş. RE-breanu, I. 10. O stalactită... stă spînzurată acolo ca să te vestească de ce minunăţii ai să vezi măi departe. VLAHUŢĂ, R. P. 85. F i g. Bîrsănenii au tăcut, cu vorbele spînzurate în buze, uitîndu-se la moşneag ca la 'o vedenie din altă lume. vornic, o. 211. David şi copiii o luară din nou la drum... în sus pe malul Bistriţei, unde drumul abia spînzurat pe marginea muntelui e foarte rău, glodoSy lunecos, după vreme. CĂLINESCU, I. C. 44. SPÎNZURĂTOARE, (2) spin zurători, s. f. 1. Spînzurare. Condamnat la spînzurătoare. a Ducîndu-se la rai, ca şi cum ar fi mers la spînzurătoare. CREANGĂ, p. 317 2. Dispozitiv format dintr-un ştreang prins de o construcţie specială, de un copac etc. de care sînt spînzuraţi unii condamnaţi. Sub cerul cenuşiu de toamnă. . . spînzurătoarea nouă şi sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea braţul cu ştreangul spre cîmpia neagră. REBREANU,. P. s. 11. Cine ştie dacă prin relele purtări nu-şi va sfîrşi viaţa intr-o spînzurătoare. NEGRUZZl, s. ii 261. SrÎRC1, spirei, s. m. (Familiar) Copilandru, pici, puşti, prichindel; mucos. Spirei cu caşul la gură, care fac pe deziluzionaţii şi pe săturaţii de viaţă. VLAHUŢĂ, O. A. I 188. — Variantă: spîrci (c. petrescu, A. R. 19) s. m. SPÎR( 2, spîrcuri, s. n. (Mold., Bucov.) Bucată mică de carne slabă, fără grăsime ; zgîrci, cartilaj. Şi-au oprit pentru sine carnea cea mai grasă şi mai frumoasă, iar celuialalt i-au dat mai mult ciolane, spîrcuri. SBIERA, P. 254. -+■ Bucăţică, fîşie. Cînd m-ar vedea ai mei că îmblu cu un spire de piele ca aiesta, n-aş şti unde să mă ascund de ruşine, sbiera, P. 179. SPÎROACI s. m. v. spurcaci. SPÎRCI s. m. v. spîrc1. SrÎRCUÎ, spîrcuiesc, vb. IV. T r a n z. (învechit şi regional) A rupe în bucăţi; a sfîşia, a sfîrtica, a ciopîrţi. Lupii ne-au spîrcuit cele mai bune mioare. sadoveanu, O.- VIII 250. Du-te, mă, şi vezi de nu li-i da, cumva, de urmă [oilor]; să nu le hi spîrcuit vro dihanie, dare-ar gălbeaza-n ele. hogaş, M. N. 190. -4- A zdrobi, a distruge, a nimici; a pune pe fugă, a risipi, a împrăştia. Băiete, băiete! eram bătrîn atuncea, dar braţele mele uscate multe lifte au spîrcuit. sadoveanu, o. I 276. A b s o 1. Rămăseseră insă, in domnia lui Duca-vodă, puţine aşezări de creştini pe acea vale bogată, căci cu puţini ani înainte iernaseră tătarii fărămînd şi spîrcuind. SADOVEANU, z. C. 70. SPÎRCCÎRE, spircuiri, s. f. (învechit şi regional) Acţiunea de a spircui şi rezultatul ei. SPÎRCL’ÎT, -A, spîrcuiţi, -te, adj. (învechit şi regional) Rupt în bucăţi; sfîşiat, sfîrticat, ciopîrţit. + Zdrobit, distrus, nimicit; (despre grupuri, colectivităţi) pus pe fugă, risipit, împrăştiat. Somotreţ era acum un simplu punct unde fusese trimis in refacere regimentul spîrcuit. SADOVEANU, M. C. 99. SPLAI, splaiuri, s. n. Mal al unei ape înălţat, întărit şi pietruit sau pavat; p. e x t. stradă amenajată pe acest mal. SPLAU, splauri, s. n. Extremitate a unei schele, în formă de punte aşezată pe piloţi, care poate fi ridicată sau coborîtă după niyelul apei şi pe care stă pescarul cu sacoviştea. Splaul se face pe patru piloţi, antipa, p. 382. SPLÎNDID, -A, splendizi, -de, adj. Foarte frumos, minunat, strălucitor, măreţ. V. grandios. Uite ce splendid e apusul soarelui! REBREANU, I. 101. Porneşte-a scrie cel mai splendid al lui articol. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 8. Cine ar putea să rostească tot ce spune ochiului şi minţii aceste splendide idealizări plastice ale artei vină-toreşti, acela ar face cel mai minunat panegiric al acestei arte. odohescu, s. iii 53. Văd... splendide oraşe şi lacuri de smarald, alecsandri, p. a. 110. <> (Adverbial) Coloane nalte, bolţi arcate splendid. EMINESCU, O. iv 107.' — Accentuat şi: splendid. SPLENDOARE, splendori, s. f. Frumuseţe fără seamăn; strălucire, măreţie. Era un amurg de-o largă şi gravă splendoare. C. PETRESCU, c. V. 364. Teatrul vechi din dealul Copoului se reclădea in toată splendoarea lui şi actorii de acum cincizeci de ani reveneau să-şi joace rolurile. ANGHEL, FR. 119. Intre ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare! EMINESCU, o. I 136. + (Concretizat, la pl.) Obiect, monument etc. splendid. Sergentul şef de post privi gin-ditor in fum, unde vedea splendorile capitalei. C. PETRESCU, î. II 171. Bunăstare, prosperitate, înflorire. Acolo a făcut Eliad cunoştinţa baronului Spleny, prin aşa-numita comiteasa del Caretto, veche cunoştinţă a baronului de la Pesta, din timpurile splendorii sale. GHICA, A. 742. SPLENIC, -A, splenici, -e, adj. Care aparţine splinei, privitor la splină. Un vas [de sînge] din care pornesc: artera splenică la splină, artera hepatică la ficat. ANATOMIA 47. SPLIN s. n. (Englezism) Plictiseală care provine din lipsa unor preocupări serioase şi care duce la dezgustul de viaţă. Trişti olandezi de splin minaţi. Cu ochi de la-crămi înstelaţi, Oftau spre pajişti de lalele, Bolnavi de splin in vechi castele, bourkanu, S. p. 16. Splinul îmi abătuse sufletul, îmi întunecase mintea, alecsandri, o. p. 279. Urîtul începuse, şi splinul nu era departe. NEGRUZZl, s. I 318. — Scris şi: (după englezeşte) spleen. SPIONA, spline, s. f. 1. Organ anatomic, moale, spongios, de culoare roşie-violetă, aşezat în regiunea subcostală stîngă, care produce globulele roşii. <$> E x p r. Fără splină = (despre animale) care este rezistent la fueă, care nu oboseşte ; (despre oameni) care munceşte intens fără să obosească. 'Şi-ţi voi da un telegar fără splină, care se numeşte Galben-de-Soare. ispirescu, l. 19. SPLINUŢĂ — 199 — SPONGIOS A î se pune (cuiva) splina = a simţi dureri acute la splină (din cauza fugii, a mersului repede etc.). 2. Plantă erbacee cu flori galbene-aurii, care creşte prin locurile umede şi umbroase (Chrysosplenium alterni-folium). SPLINCŢĂ, splinuţe, s. f. (Bot.) 1. Splină (2). j 2. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina păroasă, cu flori galbene reunite în ciorchini (Soli-dago Virga aurea); vargă-de-aur. SrODÛMEN s. n. Mineral de culoare albă sau gal-ben-verzuie, cu luciu sidefiu; este un silicat natural de liliu şi de aluminiu. SPOÎ, spoiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A vărui. Nimănui nu t-a ajuns varul să spoiască in întregime casa. stancu, d. 217. Refl. pas. Au ales bordeiul pentru oameni, au chibzuit întrebuinţarea bordeielor celorlalte. Mai nădăj-duiau in şase săptămîni de vreme frumoasă. Se puteau spoi pereţii, sadoveanu, p. m. 13. + A mînji. O să-ţi spoiesc la noapte poarta cu păcură. — Spoieşte-n, dacă ai poftă să te ciomăgească taica, stanctj, d. 79. Erai pus să fierbi scrobeală în curte, cu grijă să nu iasă nici subţire, nici groasă. . . Dacă greşeai, lucrătoarele şi lucrătorii te spoiau cu pensula pe nas şi te certau, pas, z. i 270. Vornicul. . . îşi spoieşte faţa cu cărbune, skvastos, n. 333. 2. A acoperi cu un strat subţire de metal (care nu cocleşte). V. p o 1 e i, s u f 1 a. După ce s-a dus a doua xi zmeul de acasă, ea ia vătraiul acela şi. . . îl spoieşte cu aur. sbiera, p. 63. ■+ Refl. F i g. A-şi însuşi (în mod superficial) maniere civilizate. Mi-am pus în gînd să fug chiar astăzi in capitală, ca să mă mai spoiesc în lumea cea mare. alecsandri, T. i 346. 8. A unge. Uleie cu albine ţine două-trei. . . să aibă miere în casă pentru spoit... colacii, stancu, d. 89. 4. (Peiorativ) A sulimeni, a farda. Halal de tine dacă vei şti Să-ţi spoieşti bine fruntea, obrazu. alecsandri, T. I 118. SFOIĂLĂ, spoieli, s. f. Faptul de a spoi ; văruiala. + Strat subţire de aur, de argint, alamă, cositor etc. cu care se acoperă suprafaţa unui obiect de metal. + i i g. Lustru superficial, fără valoare (de cultură, de civilizaţie etc.) ; pospăială. N-am pus preţ vreodată pe spoieli. BENIUC, V. 9. Satira pieselor lui Caragiale ne va fi explicată prin spoiala ridiculă a civilizaţiei claselor sociale de mahala. demetrescu, o. 173. Dar vedeţi pe învăţatul cu spoiala sa de frază Cum în faţa adunării neştiinţa încadrează. BELD1CEANU, p. 120. + (Peiorativ) Suliman, fard. Un bărbat care adesea cu buzele minjite de spoiala curtezanei venea să te sărute pe tine. La TDRG. SrOÎBE, spoiri, s. f. Acţiunea de a spoi şi rezul- • tatul ei. SrOÎT1 s. n. Faptul de a spoi. Var pentru văruitul sau spoitul caselor, pamfile, i. c. 381. SrOÎT2, -Ă, spoiţi, -te, adj. 1. Văruit. O odaie cu tavanul' de bîrne spoite, dumitriu, n. 125. 2, (Despre obiecte de métal) Acoperit cu un strat subţire de metal (care nu cocleşte). V. poleit, suflat. Căldărarii pletoşi cu tingirile de aramă spoite în circă. C. petrescu, a. r. 8. 8. (Peiorativ) Sulimenit, fardat. Era. . . spoită, voind să se arate mai albă şi mai rumenă de cum era aievea. ispirescu, u. 21. Si’OITÔR1, spoitori, s. m. Meşter care se ocupă cu spoitul (vaselor, de bucătărie). SPOITÔR2, spoitoare, s. n. (Transilv.) Bidinea. . SPOITOREĂSĂ, spoitorese, s. f. Femeie care se ocupă cu spoitul (caselor). SPOITORI s. m. pl. (Bot.) Pejmă. * SPOITORÎE s. f. Meseria, profesiunea spoitorului sau a spoitoresei. SFOLIĂ, spoliez, vb. I. T r a n z. A despuia pe cineva (prin înşelăciune ori prin forţă) de avere, f i g. de drepturi, de libertăţi; a prăda, a jefui. Regimul burghezo-moşieresc îndepărta masele populare de la exercitarea puterii, spolia poporul de drepturi şi libertăţi şi înlesnea jefuirea Itd de către moşieri şi capitalişti. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 5. — Pronunţat: -li-a. SPOLIATOR, -OĂRE, spoliatori, -oare, s. m. şi 'f. Persoană care spoliază. — Pronunţat: -li-a-, SFOLIĂŢIE, spoliaţii, s. f. Spoliere. Nu munca, nici rodul ei, ci un şir de spoliaţii succesive sînt originea proprietăţilor mari în ţările noastre, bălcescu, o. r 253. — Pronunţat: -li-a-, — Variantă : gpoliaţiune (contemporanul, s. ii, 1949, nr. 138, 1/1) s. f. SrOLIAŢI CNE s. f. V. spoIia(ie. SrOI.IÎRE, spolieri, s. f. Acţiunea de a spolia; prădare, jefuire, jaf. In loc deci ca moneta să servească la spolierea muncitorimii, ca în capitalism, |în socialism] ea serveşte la justa retribuire în raport cu munca prestată. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 159, 6/5. — Pronunţat: -li-e-, SrOI.OrÂME s. f. (în practica religioasă creştină) Prima zi din postul paştilor. A doua zi, de spolocanie, se duc la crişmă. pamfile, s. T. 120. SPONCĂ, sponci, s. f. 1. (Mold.) Copcă; agrafă; cataramă. La umăr cu sponci şi-nclieie o mantie roşe. MURNU, I. 200. Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci ş-arntă Trupul alb in goliciunea-i, curăţia ei de fată. EMINESCU, O. I 79. 2. (în e x p r.) Pe sponci = în cantitate mică, puţin ; p. e x t. pe terminate. Pe sponci vă împărtăşeaţi din toate bunătăţile şi din toate plăcerile. PAS, Z. I 19. Uite eu, acasă, măninc pe sponci, mai nimic. BRiTESCU-VOINKŞTJ, î. 188. Proviziile noastre erau pe sponci. BART, S. M. 98. Cum treci 'firetul, apa-i rea şi lemnele pe sponci. creangX, a. 125. — Pl. şi: (rar, 1) sponciuri (ODOBESCU, S. A. 137). SPONDÂir, spondaice, adj. n. (în metrica greco-latină, în e x p r.) Vers spondaic = hexametru în care al cincilea picior este format dintr-un spondeu. SFONDiîU, spondei, s. m. (în metrica greco-latină) Picior de vers compus din două silabe lungi. SPONDILÎTĂ, spondilite, s. f. Inflamaţie a unei vertebre (de natură tuberculoasă, infecţioasă, traumatică etc.). SP0NDII/)ZĂ. spondiloze, s. f. Boală care constă în depuneri anormale de calciu în anumite regiuni ale corpului, mai ales pe vertebre. SrOXGIE, spongii, s. f. (Zool.) Burete (II 1). SPONGIÎ-R, spongieri, s. m. (La pl.) încrengătură de animale nevertebrate cu corpul alcătuit dintr-o reţea compactă de fibre elastice şi rezistente; (la sg.) animal care face parte din această încrengătură. Buretel* este un spongier. — Pronunţat: -gi-er. SrONGlOS, -OĂSĂ, spongioşi, -oase, adj. 1. Care este poros ca un burete. Cînd Luminiţa fu învelită in SPONGIOZITATE - 200 - SPORIT mantaua spongioasă, Radu Comşa era departe. G. petrescu, S. ii 250.. ' 2. Care are proprietatea de a suge lichidele; buretos. — Pronunţat: -gi-os. SPONGIOZITATE s. f. Calitatea de a fi spongios. — Pronunţat: -gi-o-. SPOXTÂN, -Â, spontani, -e, adj. Care se face sau se produce de la sine, fără o intervenţie din afară sau o cauză exterioară (aparentă); care se face de bunăvoie, nesilit de nimeni; p. ext. care apare brusc, pe neaşteptate. La începuturile ei mişcarea muncitorească a avut un caracter spontan. contemporanul,s. ii, 1954, nr. 387, 3/3. <5> Generaţie spontană v. generaţie, ■fy (Adverbial) Cei care aşteptau se despărţiră spontan în două tabere. C. petrescu, î. II 149. Se oferi spontan să le împlinească. REBREANU, R. I 187. SrONTASEITÂTE s. f. însuşirea de a fi spontan; vioiciune, promptitudine. Frumuseţea ei era toată spontaneitate şi mişcare, camil petrescu, v. N. 206. îşi cheltuiesc o bună parte din energia şi spontaneitatea minţii lor crude pe tipicurile pedante, pe formulele goale ale unei învăţături artificiale, vlaiiuţă, o. a. III 31. SrO.NTAYKU, -ÎE, spontanei, -ee, adj. (Ieşit din uz) Spontan. Trecutul se oglindea idealizat în aceste producţii spontanee, simple, iorga, l. ii 460. Această admiraţie profundă a artistului e şi dinsa tot atit de spontanee, mai ales în poezia lirică, ca şi creaţiunea însăşi. GHEREA, ST. CR. iii 188. Generaţie spontanee—generaţie spontană, v. generaţie. (Adverbial) Sponîaneu, fără îndemn' şi fără exemplu, el n-ar fi nimic, iorga, L. i 78. SPOR1, spori, s. m. Celulă reproducătoare asexuată a plantelor criptogame. Răspîndirea uredinalelor este în strînsă legătură şi cu factorii care acţionează şi favorizează răspîndirea sporilor. SĂVULESCU, M. u. i 121. Sporii şi seminţele sînt insensibile la variaţiile de temperatură. marinescu, p. a. 62. -$► (Zool.) Corpuscul reproducător Ia diverse protozoare. SFOR2, (3) sporuri, s. n. 1. înaintare (în lucru), progres. Iar dacă razele de soare Printre şindrile facu-şi cale, Văd sporul pînzei de păianjen Şi-nfiorate mor de jale. goga,. P. 20. Maşinile. . . făcuse dovadă cu ce spor ar putea să muncească şi cîte braţe inutile puteau să înlăture. anghel, PR. 84. Bătrînul să uita mîngăiat ce spor fac. reteganul, p. V 59. ^ Loc. adj. şi a d v. Cu gpor = cu mare randament; spornic, repede. Au umblat cu spor pe subt biruinţa soarelui de amiază şi au ajuns intr-un pisc unde se legănau fînaţuri înflorite. sadoveanu, N. P. 143. Mergeau cu spor mai cu samă noaptea, id. o. i 127. Fără spor = fară randament; puţin, încet. <§> E x p r. A avea spor (la ceva) — a realiza, a produce mult, în timp (relativ) scurt. Lucra mult şi era necăjit că nu avea nici un spor la lucru. v. rom. noiembrie 1953, 34. Să aveţi la toate spor. teodorescu, p. p. 141. Beator şi Prădător Şi la lucru n-are spor. JARnIk-BÎrseanu, d. 185. Spor la lucru (sau la muncă), formulă de urare adresată cuiva care lucrează sau merge la lucru. [Flăcăii trec] dînd un «noroc bun» şi un .<< spor la lucru». sevas-Tos, n. 2. 2. Abundenţă, belşug, prosperitate; folos, cîştig. Ghiţă. \ . are şi el, ca tot omul, o slăbiciune: îi rîde inima cind îşi vede sporul [din casă]. SLAVICI, O. I 145. <$> E x p r. (Rar) A da în spor = a ajunge Ia prosperitate, a-i merge cuiva bine.. Muncea. ■. . de-i trecea năduşelile, şi ca să dea şi ei în sporf ba. ISPIRESCU, L. 174. 3. Creştere, mărire; adaos, surplus, majorare, supliment. Tu, Harnav, cu asprime de grijă vei purta La sporul vistieriei. alecsandri, x. ii 167. (Cu pronunţare regională) Milioane trebuie iarăşi a se duce de unde au venit, ba încă şi cil un. spori de-.dobînzi. RUSSO., S, 159. SPORĂDIC, -Ă, sporadici, -e, adj. Care se manifestă pe ici pe colo sau din cînd în cînd; răzleţ, împrăştiat, întîmplător, izolat, lipsit de continuitate. în toamna anului 1939 nu s-a observat decît un slab atac de rugină brună. Acest atac de toamnă a fost sporadic, de slabă intensitate. sXvulescu, M. u. i 165. Se întîlnesc şi la noi bărbaţi cu aplicări — mai mult sporadice decît persistente — la lucrările ştiinţifice. ODOBKSCU, s. ii 540. <0 (Adverbial) Este indicată activizarea cercului Stanislavski, care funcţionează sporadic. contemporanul, s. ii, 1954, nr. 386, 4/3. Mă îndemnau sporadic, spre altfel de viaţă, avînturi pe care cei din juru-mi nu le cunoscuseră, sadoveanu, a. l. 174. SPORANGE s. n. Organ în formă de săculeţ în care se dezvoltă sporii la plantele criptogame, pînă la maturitate. SPORÎ, sporesc, vb. IV. 1. T r a n z. A face să crească (în volum, în cantitate); a mări, a înmulţi. îngră-şămintele azotoase sporesc producerea de clorofilă. SĂvu-LESCU, m. U. I 173. O fîntînă strîmbă pe lumina zării Pare că sporeşte liniştea-nserării. TOPÎRCEANU, b. 13. Manea. . . da din umeri, zimbea din cînd in cînd, dar nu sporea vorbele. slavici, n. i 133. 2. I n t r a n z. şi (rar) refl. A deveni mai mare (în volum, în cantitate); a creşte, a se mări, a se înmulţi. Să sporească producţia, să fim frunte-n întrecere, Să răpunem cărbunii ca secara sub secere! deşliu, G. 47. O coloană de fum se înalţă din horn către ceruri, Stăruie — o clipă sporind, se risipeşte apoi. anghel-iosif, c. m. I 41. An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte. EMINESCU, o. i 144. 3. Intranz. A progresa, a înainta, a avea spor. Totdeauna găsea el de lucru: la toţi muncea şi la toţi sporea lucrul lui. ispirescu, 206. TJnde-s doi, puterea creşte, Şi duşmanul nu sporeşte! alecsandri, o. 142. Acel ce tuturor se laudă şi spune, în trebi puţin sporeşte, donici, F. 35. A deveni prosper, a prospera. O fiinţă cît de slabă sporeşţe cînd îşi răzbună. HASDEU, R. v. 60. 4. Intranz. (învechit şi"arhaizant) A-şi da silinţa, a se zori. Fugariul insă, sporind mai mult, au ajuns la un sîn de marea. D>RÂghici, r. 167. F i g. Toată firea. . . lucrează zi şi noapte sporind cătră înmulţire. CONACHI, t P. 270. ^ Tranz. A împinge, a îmboldi. Dacă aş fi intr-adevăr duşman măriei-tale, atunci aş fi sporit şi eu cu îndemnul pe prietinii mei. . . ca să trimeată, cu sol, anume cărţi pe care le au ei. sadoveanu, z. c. 103. ■ 5. Tranz. A povesti (exagerînd), a spune (verzi şi uscate) ; a flecari. Dragă Chiriac, să n-am parte de ochii mei. . . dacă ştiu eu ceva la sufletul meu din cîte ţi le-a sporit dumnealui, caragiale, o. i 65. Şi sporeşte cît de multe Cui o vrea să te asculte, pann, P. v. i 18. Cu urechea-mi asculta Cîte vorbise mă-sa, Cîte sporise ceata. teodorescu, p. p. 586. SPORIFÎR, -Ă, sporiferi, -e, adj. Care poartă spqri. SPORÎRE, sporiri, s. f. Acţiunea de a spori; creştere, înmulţire, mărire. Cu cît se dezvoltă o societate, cu atît se simt mai multe trebuinţe care cer o proporţională sporire de organe, cu funcţiuni şi meniri speciale. YLAhuţX, o. a. ii 25. Popoarele nu pot ajunge la adevărata civilizaţie decît prin cultivarea şi dezvoltarea facultăţilor naţionale şi sporirea bunei stări materiale. KOGĂLNICEANU, s. A. 102. SPORÎŞ, sporişi, s. m. (Bot.) Troscot. Foaie verde de sporiş. Ia să staţi băieţi aici. mat. folk. 56. •; SPORIT, -A. sporiţi, -te, adj. Crescut, mărit, înmulţit. Tăcuţi ei s-alătură-n pripă, Dînd goanei sporite puteri. coşbuc, p.Ji’291.1<§> (Metaforic) A aşezat talerul pe masă, pe cînd ochii sporiţi de ■■uimire i se aţinteau asiipra lui Mitrea. sadoveanu, m. c. 32. _r. SPORITOR - 201 - SPOVEDI sporitor, -oAre, sporitori, -oare, adj. Care are spor, care sporeşte, progresează. Inteligenta sa vie şi sporitoare se dezvoltă prin fapte şi prin scrieri, odobescu, S. I 271. + Care face să crească,- să se mărească. în-curcător de trebi, sporitor de pricini, reteganul, r. iii 82. SPORNIC, -A, spornici, -e, adj. I. Care are spor; harnic. Veselul taraf al spornicilor caricaturişti. . . ilustrează in fiecare toamnă, la deschiderea vinătoarii, pe bieţii burghezi, odobescu, s. iii 156. Fata. . . la lucru era tare spornică, jarnîk, la TDRG. [Calul] mult e spornic la fugit. TEODORESCU, P. p. 142. (Adverbial) Caii mergeau spornic pe drumul cel mare al Humorului, sadoveanu, n. P. 18. Era încă zdravăn şi muncea la sapă mai spornic ca un flăcău, rebreanu, R. i 130. E linişte-n chilia bă-trînei,— şi-nserează ■ ■ . Se-ntunecă chilia şi iar se luminează, Şi-aleargă fusul spornic. IOSIF, PATR. 11. + Care prilejuieşte o acţiune cu spor; care se face cu spor; la care se lucrează cu spor. Muncă spornică. c=: Să-mi mai iau la gălbtori, Că-s spornici la numărat Şi-s uşurei la purtat. AHT, LIT. POP. I 439. 2. îmbelşugat, abundent, bosat; mult. Prin ei se mişc-a lumii roate cu roiul spornic de vieţi. vlahuţX, i. 54. Din valurile de iarbă. . ■ înviate de o spornică verdeaţă. .odobescu, s. în 15. (Adverbial) Iar pe pajiştea lor mîndră acum • spornic înfloreşte Doar pustiul unei toamne care nu se măi sfîrşeşte. pXun-pincio, p. 85. + (Uneori determinat prin «la vorbă») Care vorbeşte mult, vorbăreţ. Cocor nu-şi împodobea vorbirea cu proverbe, zicale şi anecdote, cum făceau mulţi cu limbă spornică dintre cei de faţă. sadoveanu, m. c. 85. Era mai tînăr şi mai spornic la vorbă, slavici, o. ii 93. 3. Care aduce spor; folositor, productiv. Munca în comun este mai spornică, -tf- (Despre alimente) Care ţine mult, care nu se consumă repede. Spornic ca sarea. a Cunosc agricultori care dau... muncitorilor , cosac prost sau brînză prea îittărită in saramură, sub cuviiit că aşa sînt « spornice », adecă ţăranii muncitori mănîncă mai puţin. La tdrg. ■ SrOROFÎLĂ, sporofile, s. f. Frunză pe care se formează sporangele. SPOROVĂÎ, sporovăiesc, vb. IV. I n t r a n z. A vorbi mult (şi fără rost), a spune verzi şi uscate ; a flecari, a trăncăni. Dascălul Iov îi întovărăşise pe colonişti pînă la Păuna Mică. li plăcea să-i asculte sporovăind. sadoveanu, p. M. 14. De partea cealaltă a zăplazului acoperit de trandafiri acăţători, un grup de femei. . . sporovăiau, aştep-tind rezultatul. bart, e. 254. Toţi elevii. ■ . stăteau strînşi în curtea şcolii şi sporovăiau zgomotoşi între dinşii. vlahuţX, o. a. i 106. <§>■ T r a n z. (Rar) Ne puneau să sporovăim poezii lungi pe dinafară. I. BOTEZ, şc. 83. — Variante: sporovoi (caragialE, o. in 42), (rar) sporovi (CARAGIALE, S. N. 46) vb. IV. SPOROVĂIALĂ, sporovăieli, s. f. Faptul de a spo-rovăi; flecăreală, taifas, vorbe. Avea subiect de sporovăială pentru a doua zi şi pentru mai multe zile. PAS, z. I 83. Ceasurile lor de sporovăială blajină ii înfloriseră sujletid. POPA, v. 309. Afară... nu mai conteneau din sporovăială. ARDELEANU, D. 124. SPOROVÎ vb. IV v. sporovăi. SP0R0Y0Î vb. IV v. sporovăi. SPORT, sporturi, s. n, Complex de exerciţii fizice şi de jocuri practicate în mod metodic, mai ales în aer liber, cu scopul de a dezvolta şi a întări corpul şi de a educa voinţa, curajul, iniţiativa şi disciplina. în anii regimului .de democraţie populară, cultura fizică şi sportul au devenit un bun al maselor populare, unid din mijloacele importante pentru educarea comunistă a tineretului, contemporanul, 5. II> 1953, nr. 334,. 2/1. Nu era propriu-zis. vînătoare. ci sport, sadoveanu, o. L. 76. îşi aminti că n-a patinat de piuiţi ani. Era un spori care-l pasiona altădată. C. PETRESCU, f. II 152. Teren de sport = teren amenajat şi înzestrat cu construcţiile necesare pentru desfăşurarea unor competiţii sportive. SPORTÎV1, -Ă, sportivi, -e, adj. Care ţine de sport, care priveşte sportul, care serveşte la practicarea sporturilor sau e în conformitate cu regulile şi obiceiurile sporturilor. Stadionul sportiv din Parcul de cultură şi sport Întîlnire (sau întrecere) sportivă sau concurs sportiv = competiţie Ia care participanţii se întrec în vederea stabilirii unui clasament de măiestrie sportivă. în preajma marilor întreceri sportive ce vor începe peste două zile, oamenii muncii din ţara noastră înconjoară cu dragoste pe membrii loturilor noastre naţionale. scînteia, 1953, nr. 2729. -4- Care se ocupă cu sportul, care practică sportul, care dovedeşte că cineva practică sporturile. Unul... cu înfăţişare sportivă, tînăr. .. celălalt mai în vîrstă. C. PETRESCU, î. II 245. Crescută intre două mări — Baltică şi Albă — femeia Leningradidui, femeia nordică, este sportivă, doritoare de soare şi de viaţă, sahia, U.R.S.S. 30. SPORTÎV2. -A,. sportivi, -e, s. m. şi f. Persoană care practică sportul (pregătindu-se metodic şi luînd parte la competiţii sportive). Masele de sportivi din R.PM. se pregătesc să intîmpine concursurile internaţionale cu noi succese in muncă şi în sport, scînteia, 1953, nr. 2658. Să ne strîngem frumos mîna, ca doi sportivi de treabă. sebasTlan, T. 101. SPORTSMAN, sportsmeni, s. m. Persoană care se ocupă în mod sistematic cu sportul." SPORULĂT, -A, spondaţi, -te, adj. (Despre plante) Care se înmulţeşte prin spori. SPORULÂŢIE s. f. Proces de formare a sporilor.-('irul ruginile sînt în stadiul de sporulaţie, infecţia stîn-jeneşte mult fotosinteza, iar cantitatea de clorofilă din frunzele bolnave scade. şXvulescu, m. u. I 103. SPOT, spoturi, s. n. ' Urmă luminoasă lăsată pe o scară gradată sau pe un ecran de către o rază de lumină reflectată pe oglinda unui instrument de măsură. SPOVĂDĂ s. f. Spovedanie. Părintele. . ■ cum s-a simţit că e popit, Pă toţi ţiganii că-i cheamă Şi dă spovadă-i întreabă, siarian, s. 303. SI’OVĂDLÎ, spovăduiesc, vb. IV. Refl. (Mold.) A se spovedi. Te-ai spovăduit pin-a nu pleca de-acasă? alecsandri, t. i 426. SOVEDÂKIE, spovedanii, s. f. Faptul ide a se spovedi; mărturisire, destăinuire. Secretele ferecate in suflete stinghere, în luni de singurătate pe pustiid mărilor, se deschideau şi spovedaniile curgeau nestînjenite. RALKA, O. 60. Ca să nu se arate nepăsător cu spovedaniile lui Coco, prietenid său Stroe Vardaru păru foarte neliniştit de această patimă nouă. c. PETRESCU, A. R. 39. (Bis.) Ceremonia mărturisirii păcatelor. Vorbea aplecat ca la spovedanie, parcă n-ar fi vrut să ştie de nimeni. REBREANU, I. 25., SPOVEDÎ, spovedesc, vb. IV. Refl. (în biserica creşrină) A-şi mărturisi unui duhovnic păcatele spre a obţine iertarea lor; p. e x t. a mărturisi cuiva o taină, a se destăinui. Spovedi-m-aş dumitale, babă bună. EFTimiu, î. 29. Fost-ai înamorat vrodată? .. . — Am fost de mai multe ori, de vreme ce mă siliţi să mă spovedesc şi să-mi fac confesiunea, alecsandri, T. i 282. Ce să te ntai spovedeşti? Ce-i să spui duhovnicului? că eşti un tîlhar şi un vînzător? negruzzi, s. i 156. <$■ T r a n z. (Complementul indică greşeala,.taina mărturisită) Of, gură lungă, tu îmi eşti SPOVEDIRE - 202 - SPRIJINI năpastă! Se căinează el de ce-a rostit: Aminte şi-a adus. . . Că are un păcat de spovedit! DEŞLIU, M. 39. Pe-afpră, pe sub streşini, cîţiva vini oropsiţi se fereau de ploaie şi-şi spovedeau, of tind, nevoile. REBREANU, R. I 192. -4" Tranz. (Bis.) A primi mărturisirea unui credincios. A scăpat dintre cei care s-au îmbolnăvit doar popa Gheorghe, care fusese să spovedească şi să grijească. pe cei de mureau. CAMIL PETRESCU, O. I 233. — Variante : ispovcdi (sadoveanu, o. v 436), spovedui (negruzzi, s. i 81) vb. IV. SPOVEPÎRE, spovediţi, s. £. (Bis.) Acţiunea de a (se) spovedi; destăinuire, confesiune. SPOVEDUÎ vb. IV v. spovedi. SPRÂFCĂ, sprafce, s. f. 1. (Mold., învechit) Cercetare (judecătorească); anchetă. De la descălicarea lui Dragoş, lupii au trăit în hună pace in ţară, că n-au mai făcut nime sprafcă ca să vadă cîte oi s-au mîncat. NKGRUZZI, s. I 280. ' 2. (As'ăzi familiar; numai în e x p r.) A face spralca (sau sprafcă) din... (sau de...) = a jefui, a risipi; a da iama. De ne-om muta în tîrg, se face sprafcă... de stăricica noastră. La Tdrg. Prin lăzi, tot au cotrobăit; or să facă sprafca din lucruşoarele strinse cu atîta strădanie. contemporanul, vj 107. sprăciGc, sprăcioci, s. m. (Omit.) Sfrîncioc. SFRĂHUf. sprăhuiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A mişca un obiect încoace şi încolo (v. clătina); a scutura ceva (făcînd să cadă praf). SFRÂHUTÂT, -Ă, sprăhitiaţi, -te, adj. (Regional) Nebunatic, şrurlubatic; uşuratic. (Substantivat) în zădar îl sfătui mamă-sa să nu mai umble după cea sprăhuiată. RETEGANUL, P. V 76. SPRE prep. 1. (După verbe de mişcare, introduce un complement circumstanţial de loc şi arată direcţia sau ţinta către care se face mişcarea) La, către, în direcţia..., înspre. Cărbunele nostru luminează. Din el îmi scot lumina s-o dau şi altora şi se întoarce spre noi înmiită. DAVIDOGLU, M. 61. Răsărea un oraş ca prin farmec, Falnic spre cerul senin înălţînd auritele turnuri, anghel-IOSTF, C. M. II 98. Harap-Alb, luîndu-şi oamenii săi, încalecă şi el şi pornesc spre împărăţie. CREANGĂ, P. 274. *0* (în legătură cu o mişcare a ochilor, a capului etc.) Deşca a tăcut, dînd din cap şi privind spre Cocor. SADOVEANU, M. c. 57. Mă pomenesc că vine şi se pune la altă masă alături, cu faţa spre masa noastră. CARAGIALE, T. II 8. Cu toţii şi-au aruncat ochii spre dînsul. DRĂGHici, R. 59. ■<$> (Ţinta este un abstract) Bolnavul merge spre bine. (Introduce un atribut) Poruncise cu glas tare plimbare spre pădurea de ■ la Copou. sadoveanu, z. c. 146. $i mai fac ce fac de mult, Vara doina mi-o ascult Pe cărarea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor, eminiîscu, o. i 123. + (Intră în formarea numeralelor de la 11 la 19) Deasupra, mai mult, peste..., adăugat la... Doisprezece. 2. (Introduce un complement circumstanţial de timp şi arată o aproximaţie) Cam Ia vremea, în apropierea, pe la, către. Au hotărît amîndoi dobînda şi două soroace, pentru capete, unul la Sfînta Mărie şi altul mai spre iarnă. Galaction, o. I 177. într-o zi văzu că pomul Înmugureşte, înfloreşte, se scutură florile şi roadele se arată, apoi spre seară dă în pîrguială. 1SPI-RKSCU, L. 72. + (Prepoziţia împreună cu substantivul care urmează au funcţiune atributivă, arătînd timpul) Către ziua de. , dintre ziua de . . şi ziua de... De aceste... a vorbit bunicul David cu mama şi cu tata mai toată noaptea, duminică spre luni şi luni spre marţi. CREANGĂ, a. 23. în noaptea spre 15 august nimene nu dormise in casa lui Ţurcan. contemporanul, iii 773. 8. (Introduce un complement circumstanţial de scop) Pentru, la, în vederea..., pentru a..., ca să... Se deteră spre odihnă. ISPIRESCU, L. 4. Ieronim se-ntinsese pe paturi şi dedese-ntr-o parte perdeaua de la fereastră, spre a se uita cum luna apunea in rîu. EMINESCU, N. 124. Moţoc. .. întrebuinţa creditul ce avea la domn spre împilarea gloatei. NEGRUZZI, s. i 150. <0> Expr. Spre pildă = de pildă, de exemplu. Mai multe ţinuturi de către miazănoapte, spre pildă Normandia, se supuseră de bunăvoie sau de frică străinului, odobescu, s. i 3. Spre neschimbaro v. neschimbare. + (Infinitivul precedat de « spre > echivalează cu o propoziţie coordonată şi arată o acţiune ulterioară celei exprimate de verbul precedent, prepoziţia avînd valoare copulativă) Şi. apoi, după aceea. Umbra se desprinde încet şi se înclţă pe-o rază de lună spre a cădea în pat. EMINESCU, N. 64. 4* (Introduce un complement circumstanţial de mod, cu nuanţă consecutivă) (în aşa fel) încît (să producă, să cauzeze cuiva ceva). Isprăviseşi treaba în pod, chiar spre părerea de rău a celorlalţi doi ucenici, pas, z. I 274. Au plecat spre marele regret al confraţilor, pe cînd potopul se-nteţeşte din ce în ce. caragiale, s. n. 117. Atunci Harap-Alb descalecă şi, spre mai mare mirarea lui, numai iaca (l întîmpină în pragul uşei cerşitoarea. creangă, P. 213. 5. (învechit şi regional, introduce un complement indirect) Ca, drept, echivalent cu... întunecimea-ta, spre răsplată două hatîruri am să-ndrăznesc a cere.. . caragiale, s. n. 65. A treia zi dascălul veni şi, întrebîn-du-mâ de ştiu buchile pe dinafară, spre răspuns am deschis cartea lui Petru Maior şi i-am cetit un întreg capitol. negruzzi, s. i 12. + La. Nimic nu îndeamnă mai mult spre întristare decît tocmai priveghearea între cei ce dorm. slavici, n. i 17. SPRENŢ s. n. v. spenţer. SPRÎNŢUR s. m. v. spcnţcr. sprivâzăt6r, -oAre, sprevăzători, -oare, adj. (Rar) Prin care se străvede (v. străveziu); p. ext. clar, luminos. Din seninul celei mai liniştite şi mai spre-văzătoare seri de iunie, galaction, o. i 283. Ape şi izvoare mai sprevăzătoare şi decît cristalul, gorjan, h. ii 3. SFRIJĂNÎ vb. IV v. sprijini. SFRlJIN, sprijine, s. h. 1. Faptul de a (se) sprijini; sprijinire. 2. Susţinere, ajutor, ocrotire, reazem. Se ţinea greu pe picioare şi tot căuta sprijin de umărul popii. CAMIL PETRESCU, O. I 13. Mi-e teamă că in loc de-a avea un sprijin, aş avea o piedică. REBREANU, R. II ÎS. Avea nevoie de... sprijin sufletesc, ibrăileanu, A. 31. Expr. A veni în sprijinul cuiva (sau a ceva) = a ajuta, a sprijini, a susţine (pe cineva sau ceva). Vină in sprijinul meu, ajutîndu-mă cu ce te-a lăsa inima, sadoveanu, o. viii 250. .+ (Concretizat) Persoană care susţine, ocroteşte, sprijină. Ambasadorul francez, cel mai mare duşman al munteanulin şi sprijinul de căpetenie al lui Tokrly. IORGA, L. I 313. Fiind el cel mai mare. . ■ poate vreodată să fie şi el sprijin pentru iştialalţi. CREANGX, A. 120. Domnule, măria-ta, mai lungeşte-mi viaţa Pină vine maică-mea. Că maica-i bătrînă tare Şi alt sprijin nu mai are! jarnîk-BÎRSEANU, D. 500. 3. (Tehn.) Punct, grup de puncte sau suprafaţă de contact dintre două corpuri solide între care se exercită forţe de acţiune şi. de reacţiune; reazem. Sistem tehnic prin care se realizează sprijinirea unui corp. SPRIJINI, sprijin şi sprijinesc, vb. IV. Tranz. 1. A susţine, a rezema, a propti ceva sau pe cineva (ca să nu cadă). Observă că doamna Vorvoreanu se cam clatină pe picioare cînd umblă. Alergă după ea s-o sprijine. DUMITRIU, N. 82. Atlas în vechime sprijinea cerul pe linieri. EMINESCU, o. I 132. Pe braţ capu-mi sprijinesc ■ Şi tot la SPRIJINIRE — 203 - SPRINŢAR mtndra 'gindesc. jARNfK-BÎRSEANU, d. 12. Refl. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se in ciomag. GALACTION, o. I 47. Cercă să umble, sprijinindu-se in toiagul său. ispi-rescu, L. 59. Vrea să se sprijinească in picioare, dar se împiedeca, negruzzi, s. i 156. -4- F i g. A baza, a întemeia pe. . . Pe această pagină ani sprijinit, ani de zile, durerile mele, nesiguranţele inimii mele şi fragila mea pace sufletească. GALACTION, o. i 348. <$> Refl. Arta socialistă se sprijină pe marile realizări in domeniul artei universale. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 334, 4/4. 2. A susţine, a ajuta (pe cineva sau ceva), a da concursul (cuiva sau la ceva). Irina mă sprijină. Fără Irina m-aş fi pierdut poate, baranga, i. 214. Pentru aceasta trebuie ca propunerea să fie sprijinită de doi membri. GHICA, A. 800. Trimise o solie şi la craiul Poloniei, poftindu-l ca să nu sprijinească pe duşmanul său, leremia Movilă. bXlcescu, o. ii 279. + (învechit) A susţine, a fi de părere că. - ■ Sprijin că această proprietate teritorială a noastră este mărginită, este supusă la legi. kogXlniceaxu, S. a. 139. 8. (învechit şi regional) A ţine piept unui atac, a rezista. Puindu-să la stare De-a sprijini lovitura pagină S-apără cu groaznica prăjină, budai-deleanu, T. 249. <$■ A b s o 1. Acesta sprijini cu ciomagul său, dar lovitura era atit de tare, că n-o< putu opri de tot. preda, î. 66. 4. (Regional) A opri în loc. a apuca, a prinde. Rupe şi cite-un măr Şi-n sus l-asvirleşte-n palmă-l sprijineşte. TEODORESCU, p. P. 79. + (Cu privire la lichide) A aduna, a culege, a capta (într-un vas). Ja apă intr-o oală şi arun-cind-o peste streaşina casei, o sprijineşte cu un ciur. marian, na. 37. Tatăl nu lăsa. . ■ singele să piară, că mi-l sprijinea în pahar. tot. 5. A primi, a întîmpina. Ctnd tu te-ai născut Io m-am prilejit De te-am sprijinit ’N poală de văstmînt. TEODORESCU, P. P. 24. — Variante: sprijăni (sevastos, c. 185, russo, s. 59), sprijuni (nimcEscu, p. p. 242), prijini (mat. folk. 119), prijuui (şez. vii 61) vb. IV. SrRIJINÎRE. sprijiniri, s. f. Acţiunea de a (s e) sprijini; sprijin, reazem. + F i g. Susţinere, ajutor, ocrotire (materială sau morală), concurs (dat cuiva). Sindicatele au rolul. . . de a stimula aportul oamenilor ştiinţei, culturii şi artei, in sprijinirea activităţii cultural-ar-tistice a maselor, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 330,1/3. SPRIJINITOARE, sprijinitori, s. f. (Mai ales Ja pl.) Părţile laterale ale unui jeţ sau ale unei strane, pe care se sprijină braţele; rezemătoare. Copila intră în strana ei şi-şi aşeză coatele în sprijinitori. SABOVKANU, z. c. 217. SPRIJINITOR, -OARE, sprijinitori, -oare, adj. (Şi substantivat) (Persoană) care sprijină, care ocroteşte; ocrotitor, protector. Este o poemă in care Letiau se arată sprijinitorul infocat al libertăţii de conştiinţă. IONESCU-rion, c. 79. Sprijinitorul pricinilor drepte, bălcescu, O. II 25. sprijoAnă, sprijoane, s. f. (Regional) Scîndură pe care se sprijină ceva sau care susţine ceva. Nimica nu primeşte, numai lăduţa de pe sprijoana ferestrei. RETE- ganul, p. iii 16. SPRIJUNI vb. IV v. sprijini. SPRINCEANĂ s. f. v. sprinceană. SPRINCENEA s. f. v. sprîncenea. SPRINCENtlŢĂ s. f. v. sprîncomiţă. SPRINT, sprinturi, s. n. (Sport) Mărirea vitezei de către un concurent (de obicei în ultima fază a parcursului) la o întrecere atletică de fond, de ciclism etc. Sprint final. + Categorie de probe sportive (atletism, ciclism, patinaj etc.), caracterizate prin viteză foarte mare. Alergător de sprint. SPRINTA, sprintez, vb. I. I n t r a n z. (Sport) A-şi mări viteza de alergare, de pedalare etc. (de obicei în ultima fază a parcursului). - SFRINTElOR, -OArA, sprinteiori, -oare, adj. Diminutiv al Iui sprinten. Blîndul zimbet al copilei Lumina ca faptul zilei. Ş-al ei joc părea un zbor Chiar de flutur sprinteior. alecsandri, p. ii 180. Cu cămeşa cu altiţă, Cu flori roşii pe guriţă. . . Tinerică, sprinteioară Ca un pui de căprioară, teodorescu, P. p. 152. Am patru surioare, Iuţi şi sprinteioare: Toată viaţa fug Şi nu se ajung (Roatele). Gorovei, c. 321. SPRÎNTEN, -A, sprinteni, -e, adj. (Despre fiinţe) Care se mişcă cu uşurinţă; vioi, iute, agil. Şi pe masa-m-părătească sare-un greier, crainic sprinten, Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătind din pinten, eminescu, o. i 87. Se pornea. . . să vîneze cu sprintena şi tumultoasa lui haită de arcaşi, odobescu, s. iii 54. Albă ca lăcrimioară, Dulce ca o primăvară, Era sprintenă, uşoară, Ca un pui de căprioară, alecsandri, o. 101. <$> (Uneori determinat prin « de picior ’>) Cea de-a cincea fciută].. . mai sprintenă de picior, scăpă şi fugi. ISP1RESCU, U. 37. <$> (Despre obiecte văzute în mişcare) O barcă sprintenă ne duce prin mulţime de corăbii la vaporul francez. ALEC-' SANDRI, O. P. 315. Sprintena săgeată. Cu care-ndemnai ostaşii, conachi, p. 42. <$• (Adverbial) Tot mai sprinten se-ngină şi se-ntrec melodiile, Tot mai larg peste ţară înfloresc bucuriile. DEŞLIU, G. 45. tn zorii reci şi umezi, după ploaia nopţii, păşea sprinten pe cărarea lunecoasă, cu puşca la spate, sadoveanu, o. viii 8. Zării în depărtare o femeie venind repede şi sprinten, de-a lungul plaiului, spre noi. hogaş, M. N. 211. + (Determinat prin fia minte») Ager, deştept. Cel mai mic, care arăta să fie mult mai sprinten la minte... se amestecă de cîleva ori in vorbă, c. petrescu, î. Ii 164. (Despre lucruri) Subţire, elegant, zvelt. Pe sub nalte coperişuri. . . Galerii cu mari lanterne şi cu spiintene coloane Au comori de plante rare, ce la umbră înfloresc. ALECSANDRI, p. III 86. -ţ" (Despre îmbrăcăminte, rar) Uşor, subţire. (Adverbial) Sosi la casa lui un străin mărunt la trup, cam sprinten îmbrăcat pentru un ger ce îngheţa apa. GANE, n. II 4. SPRINTENĂŞ, sprintenaşi, s. m. (învechit şi arhaizant) Ostaş cu arme uşoare. Domnul nostru. . . şi-a luat o mină de sprintenaşi şi. . . s-a lăsat... ca o vijelie, vla-HUŢĂ, la TDRG. SPRINTENEALĂ s. f. însuşirea de a fi sprinten; vioiciune, agilitate. Cu o sprinteneală de mirare la un om atît de gros şi destul de virstnic, pan Kopiţki l-a dus. . . la o cameră deosebită, sadoveanu, n. p. 188. Cind erau mici, fetele... se căţăraţi pe garduri şi prin pomi cu mai multă sprinteneală decît voi. PAS, z. I 219. Piciorul de lemn şi cirja sună în pietre. . . dar în mers are o stranie sprinteneală, c. petrescu, î. ii 78. SPRINTENEL, -EA, -ÎCĂ, sprintenei, -ele, adj. Diminutiv al lui sprinten. Auzi, fată, ori n-auzi... Cum te strig-un diecel, Tinerel şi sprintenel, Merge-i, dragă, după el? marian, s. 125. Cite fete ardelene, Toate-s negre la sprîncene. ■ ■ Trupuşond sprintenel, Parcă-i tras printr-un inel. jarnîk-bîrseanu, D. 28. Am doi căluşei, Tineri, sprintenei. Numai să m-aritnc pe ei (Picioarele). gorovei, c. 285. (Adverbial) Vine sprinten, sprintenel, Cumămuca după el. DEŞLiu, N. 16. Cînd vede-un şoricel, Ţup, îl prinde sprintenel (Pisica), gorovei, c. 291. SPRINŢAR, -ă, sprinţari, -e, adj. Zglobiu, nebunatic, neastîmpârat. Margareta era sprinţară, şăgalnică şi neastimpărută. Avea şaptesprezece ani. vlaiiuţX, o. a. 111. Copila părintelui, cum era sprinţară şi plină de incuri, a bufnit de ris. CREANGX, a. 3. + Sprinten, iute, jucăuş. Noaptea, in fundul apei... mişună. ■■ crapi cu spinări pămintii, zvîrlugi sprintene şi sprinţare ca fulgerul, plătici SPRINŢĂROI - 204 - SPULBERÄTOR cu solzi de zăpadă. STANCU, D. 205. Fig. Şoaptele gu revărsat, sprinţare şi aprige, ca un nor de lăcuste. Galan, z. R. 5. -j* F i g. Hoinar, nestatornic. Mă făceam tot mai neastîmpărat şi dorul mieu era acum nemărginit; căci sprinţar şi înşălător este gîndul omului. CREANGĂ, A. 36. (Despre persoane) Uşuratic. Fiind ea cîndva cam sprinţară, s-a avut bine c-un flăcău, sadoveanu, n. F. 123. + F i g. îndrăzneţ, trufaş. De unde Vin acele cuvinte sprinţare A lui? budai-deleanu, ţ. 223. SPKINŢĂR0I, -OĂIE, sprinţăroi, -oaie, adj. (Rar) Foarte sprinţar. Mă! da sprinten şi sprinţăroi copil mai ai. CREANGĂ, P. 51. . SPRÎNCEĂNA, sprîncene, s. f. 1. Linie arcuită deasupra orbitei ochiului, formată din fire de păr scurte şi dese. Ochii fetei luceau neastîmpăraţi de sub sprîncene, scăpărînd in bătaia focului, sadoveanu, o. vi 247. Şi sprîncenele arcate fruntea albă i-o încheie. EMINESCU, o. i 79. Sprîncenele dumitale. . . Cind le sui, cînd le cobori, Din picioare mă dobori. ,jARNÎK-BlRSEANU, D. 24. Expr. A ridica sprîncenele (sau din sprînccnc) = a privi mirat, a arăta mirare, surprindere sau nemulţumire, mînie. Apoi, ridicînd sprîncenele negre şi stufoase, îl întrebă, dumitriu, N. 114. Ridică din sprîncene, surprinsă. C. PETRESCU, c. v. 168. (Cu altă construcţie) Toma se opri locului cu sprîncenele uşor ridicate a nedumerire, camii, petrescu, o. i 36. A încreţi (sau a încrunta) sprîncenele (sau din sprîncene) a se posomori, a se încrunta, a lua o înfăţişare nemulţumită. Mihu îşi încruntă sprîncenele şi-şi întoarse o ureche către boier, sadoveanu, o. vii 169. Toa-te-au fost cum au fost, zise moş Nichifor, încreţind din . sprîncene şi oţerîndu-se... aşa-i că nu-i securea? CREANGĂ, P. 125.* A se uita (sau a pîmli) pe sub sprîncene = a privi cu neîncredere, pe ascuns, pe furiş. Se uită la mine pe sub sprîncene. stancu, d. 28. A alege pe (sau după) sprinceană = a alege ce e mai bun, mai preţios (sau ceea ce se consideră, în chip subiectiv, a fi astfel). Oastea... o infiinţă tot din oameni unul şi unul, aleşi pe sprinceană. ISPIRESCU, M. v. 5. Scoase pe sofragiu şi pe stolnic sub cuvînt de mîncătorie şi puse, în locul lor, pe alţii aleşi de dinsul după sprinceană, filimon, c. 119. Să-mi aleg batalioane Pe sprinceană — tot‘ de Zmei. bolliac, O. 180. A li cu oclii şi CU Sprîncene = a fi prea bătător la ochi, prea. evident (pentru a mai putea fi tăgăduit); a fi cusut cu aţă albă. 2. F i g. Parte mai ridicată a unui Ioc; much’e, culme, creastă, coamă (de deal). Aveau nemţii o căţea de mitralieră... chiar la gardul de sîrmă ghimpată, după o sprinceană de dîmb. MIRONESCU, S. a. 119. Bateria călăreţilor. . . izbuteşte a se aşeza pe sprinceana dealului din faţa podului, odobescu, s. iii 601. fc- 3. F i g. Petic, bucată, fîşie. "Viaţa lor a urmat înainte... în zăvoiul cel plin de taine, sub sprinceana pădurii peste care se zăreaţi în fund munţii in veşnica lor ceaţă, sadoveanu, o. viii 143; Fîşie de lumină. V. geană. Sprinceana însîngerată a soarelui se îneacă în apa viorie a mării, la asfinţit. BART, E. 118. — Variantă: (Mold.) sprinceână (bujor, s. 81, alec-■SANDRI, T. I 158, NEGRUZZI, S. I 168) S. f. sprLncenăt, -A, sprîncenaţi, -te, adj. 1. Cu sprîncene mari şi dese. Faţa negricioasă a flăcăiandrului, ochii lui negri, sprîncenaţi, subt fruntea rotundă, îl arătau dus pe gînduri. CAMIL PETRESCU, o. I 153. Era înaltă, palidă şi cam trasă la fată, sprîncenată, cu ochii căprii fi plină de înţelepciune. VI.AHU'I'X, o. a. 111. Un băiet ochios, sprîncenat şi frumuşel, de nu se mai poate! CREANGĂ, P. 75. <0> Exp r. (Ironic) Călătorie sprîncenată = (ară-tînd lipsa de regret la plecarea cuiva) călătorie bună, mergi sănătos! Călătorie sprîncenată, zise boierul; de rămîneai, uni erai ca un frate, iară de nu, îmi eşti ca doi. CREANGĂ, P. 307. 2. Fig. împodobit, decorat, garnisit. Case de o albeaţă strălucitoare... cu ferestrele înflorite cu chenare albastre, cu «ferestre sprîncenate» adică. SADOVEANU, 0. vii 281. SFRÎNCENEĂ, sprîncenele, s. f. Sprincenuţă. — Variantă : sprincencâ (alecsandri, p. p. 87) s. f. SPRÎXCENÎJŢĂ, sprîncenuţe, s. f. Diminutiv al lui sprinceană. — Variantă: sprinccnuţă (negruzzi, s. i 228) s. f. SPtJLBER, spulbere, s. n. Acţiunea de a spulbera şi rezultatul ei; ninsoare spulberată (v. v i s c o 1), vîrit puternic (v. vijelie). Văzu, lingă felinarul orb, o fleandră cu cruce albastră, clătinindu-se în spulber. CAMII.AR, N. ii 454. i Roibul » sta afară, de o parte ori de alta a spinării de pămint, la adăpost de spulber, cu capul plecai, cu coada şi cu coama învăluite de vini. SADOVEANU, o. V 29. Spulber de ninsoare, că nu se vedea om cu om. i. botez, şc. 45. -4" F * S- Nimicire, prăpăd. V. spulberare. Oştile noastre-au intrat în corăbii, Moarte şi spulber ducînd cu sine. MURNU, I. 34. Expr. A merge în Spulber = a merge spre distrugere. Dacă se înfrăţeşte armata cu norodul, atuncea merge în spulber clasa asupritorilor. SADOVEANU, N. F. 108. SPULBERĂ, spulber, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la zăpadă, praf, frunze etc.) A ridica în vîrtej şi a duce departe, risipind, împrăştiind. Popa Tonea privea frunzele pe care vîntul... le spulbera departe. GALACTION, o. I 196. Un vint subţire şi tăios începuse să spulbere zăpada fină. c. petrescu, c. v. 135. Crivăţul din miazănoapte vîjie prin vijelie, Spulberînd zăpada-n ceruri, de pe deal, de pe cimpie. alecsandri, p. a. 113. <$> (Complementul indică locul în discuţie) Şi m-aş duce ca vîntul Cînd spidberă pămîntul. ALECSANDRI, p. p. 307. Refl. Se-ntunecă de-atita jale Cînd vede cum s-a spulberai Podoaba min-drelor petale. IOSIF, PATR. 44. Bătute de ploaie şi de vin-turi, se spulberă frunză cu frunză, sevastos, N. 318. 2. F i g. A nimici, a distruge, a risipi (oameni, locuri). Nu m-'oi întoarce fără să spulber cetatea. MURNU, 1. 28. Şi culme şi cetate... Toate fost-au spulberate. Şi prin văi întunecate S-a-nălţat mormanul lor. COŞBUC, P. I 297. Să-t spulberăm dară [pe duşmani]. ISPIRESCU, M. v. 22. (Complementul este un abstract) Şi-i spulberau aşa, ca-ntr-o izbire de vint, toată nădejdea lui. SADOVEANU, O. I 53 5. <^>Refl.£)or ce, e glumă să lucrezi 18 luni şi deodată să se spulbere totul? baranga, i. 182. Spulberatu-mi-s-a pui’ şi scrumul visurilor mele. YI.AHUŢA, o. A. 45. SPULBERÂRE, spulberări, s. f. Acţiunea de a - s p u 1-bera şi rezultatul ei; împrăştiere, risipire; f i g. nimicire. SFULBERĂT, -Ă, spulberaţi, -te, adj. 1. (Mai ^ales despre zăpadă) Risipit, împrăştiat de vînt; (despre locuri) de pe care zăpada a fost luată de vînt. Drumul' e drept, dar cind spulberai, cind greu troienit. CAMIL PETRESCU, o. I 9. -f Fig. (Despre persoane) Zăpăcit, neserios, distrat. (Substantivat) în spulberatul de Alexandru nu avea nici o încredere. GANE, N. II 33. 2. (Rar, despre vînt) Care spulberă ; violent, puternic. Un vînt mare spulberat Corabia a răsturnat, marian, nu. 334. + Fig. (Despre oameni) Furios, mînios. Se. vede cum lă n-a băut azi nimic, că e cam spulberat. SLAVICI, la TDRG. SPULBERĂTIC, -A, spulberatici, -e, adj. Uşuratic, fluturatic, nestatornic. V. spulberat. Va fi-fiind Tomşa om spulberatic şi sîngeros. . ■ sadoveanu, o. vil 120. SPULBERĂT6R, -O Are, spulberSt ori, -oare, adj. (Rar) Care spulberă ; care este spulberat. Şi tu, luntra-şule, nu te arăta neîndurat faţă cu ţărîna spulberătoare. marian, î. 357. SPULBERĂTURĂ - 205 — SPUMEGOS SPULBERĂTURĂ, spulberături, s. f. Zăpadă spulberată de vînt. Era atîta spulberătură de zăpadă, incit ţi se părea că se dărîmă cerul, sandu-aldea, u. p. 60. 4- (Cu sens colectiv) Lucruri spulberate, împrăştiate. De jur împrejur sta in iarbă o largă spulberătură de fulgi cenuşii, ca după o încăierare intre vulturi. Galaction, o. i 168. SFUMĂ, spumez, vb. I. 1. I n t r a n z. şi refl. (Despre ape, valuri) A face spumă, a spumega. [Apele] veneau vijelioase, sunind bolovani, spumînd, sărind in arcuri, căzind mlădioase in volburi, intr-o larmă măreaţă. SADOVEANU, o. viii 245. Valurile se ridicară, se spumară. BOLINTINEANU, O. 270. 2. Intranz. (Mai ales despre cai) A se acoperi de spumă, a face clâbuci; a spumega. Voinicii cai spumau în salt. coşbuc, P. I 56. <$• E x p r. (Despre oameni) A spuma de furie (sau do ciudă) = a fi mînios din cale-a-fară. El spumează şi toarnă de ciudă un monolog enorm. caraGIale, o. iii 14. SPUMĂRE, spumări, s. f. Acţiunea de a spuma şi rezultatul ei. , STOMATj -A, spumaţi, -te, adj. (Despre ape) Acoperit de spumă, spumos. Şi ne rămîne zarea muşcată de furtună, cu apele spumate. DEŞLiu, G. 6. Robul luă ambe trtipurile-n spate, Şi-ndată ce-a nopţii umbră se ivi, Merse, şi în apa Dunărei spumate El le azvirli. negruzzi, s. ii 32. Dunărea se-nştiinţează Ş-ale ei spumate unde către mare il pornesc. alexandrescu, M. 15. + (Mai ales despre cai) Plin de spumă, acoperit cu clâbuci de sudoare. Arnulf aude, sare de pe cal, înfiorat Dă frîu, cuprinde gîtid fugarului spumat Şi-aleargă-n vînt şi-n noapte, coşbuc, P. I 134. SPUMATEC, -A adj. v. spumatic. spumAtic, -A, spumatici, -e, adj. (Rar; şi în forma spuniatec) Plin de spumă, înspumat. Mistreţul cu colţii spumafeci. coşbuc. ae. 70. — Variantă: şpumâtec, -& adj. SPAIMA, spume, s. f. (La sg. şi la pl. cu aceeaşi valoare) 1. Strat albicios care conţine bule de aer şi care se formează la suprafaţa unui lichid agitat; sistem format dintr-un lichid în care sînt răspîndite bule de gaz separate între ele prin straturi foarte subţiri din lichidul respectiv. Spuma albă încalecă molcom răsturnarea valurilor, RALEA, o. 35. [Oltul] se năpustea după rădvan şi se fringea de mal, plin de turbare şi de spumă. GALACTION, o. I 74. Sub o rîpă stearpă, pe un rîu in spume, Unde un sihastru a fugit de lume. bolintineanu, O. 58. Iată plutind pe-a mării spume O sprintenă corvetă. alecsandri, p. A. 110. <> F i g. Spicurile ierbii şi spuma miilor de flori de cîmp ■ . . fierbea domol la adierea vîntului. galaction, o. I 39. Lunca... era albă şi trandafirie de spuma florilor de cireşi şi de caişi. l. botez, şc. 76. Iar luna zimbitoare, şi tainică, şi lină, Vărsind pe-a sale unde dulci spume de lumină, Cu faţa sa balaie în el se oglindea. ALECSANDRI, P. I 236. (în metafore şi comparaţii) împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părid bălai ca razele lunii, eminescu, n. 4. Mîndru. ciobănel, Tras printr-un inel. Feţişoara lui, Spuma teip-telui.. alecsandri, P. P. 3. (Sugerînd delicateţea, frăgezimea) Hainele, ca spuma, Le-am ţesut cu mina mea. coşbuc, p. i 238. + F i g. Ceea ce este (sau se crede că este) mai bun, mai ales. 2. Strat care se ridică deasupra unor alimente în timpul fierberii (şi care de obicei se îndepărtează). Spuma de pe supă. Spuma de la dulceaţă. 3, Clăbuc de săpun. Praf de spumă v. praf. + Clăbuc de sudoare. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume, eminescu, O. I 68. Ceata mea-i frumoasă, ageră, uşoară Şi pe cai in spume ce ca vîntul zboară, bolintineanu, o. 10. -f- Clăbuc de salivă. ; O, calul meu! Tu, fala mea, De-acum eu nu te voi ve- dea ... Cum mesteci spuma albă-n frîu. Cum joci al coamei galben rîu.. coşbuc, p. I 112. E x p r. (Despre persoane) A face Spumă (sau spume) la gură = a avea salivaţie abundentă (de prea multă vorbă, de furie etc.). Turbează bancherii Şi regii de trusturi fac spume la gură. DEŞLiu, G. 55. Ameţit de-atîta tocmeală. . . •De făcuse. . . spume chiar la gură. contemporanul, iii 206. Nenorocitul domn. ■ ■ spume făcea la gură. negruzzi, s. i 165. 4. (Numai în e x p r.) Spumă-de-mare = mineral din grupul silicaţilor de magneziu, albicios, uşor şi poros, din care se fac pipe şi alte obiecte. De cîteva zile încerca să se obicwuiască să tragă dintr-o lulea cit un degetar, de spumă-de-mare. camil petrescu, o. ii 347. (Eliptic) Erich îşi aprinse pipa sa de< spumă, slavici, la tdrg. SPÎJMEG s. n. (Rar) 1. Spumegare. Vasul ... îl conduce el. însuşi prin spumegul nopţii, coşbuc, ae. 104. 2. Mînie violentă. Şi-n spumeg turbează Nerefs. COŞBUC, AE. 39. SPUMEGA, spumeg, vb. I. Intranz. 1. (Despre ape) A face spume, a fi plin de spume; a spuma. Spu-niegînd se bate Dunărea de maluri, Caicul porneşte, clătinat pe valuri, iosif, v. 78. Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oşti. eminescu, o. i 147. Naltă e stînca, marea-i adîncă! Spumegă valul jos clocotind! alecsandri, o. 122. T r a n z. f a c t. Vîslaşi cari cu lopeţile spumegă faţa apei. ODOr bescu, s. iii 110. 2. (Mai ales despre cai) A face clăbuci la gură, a se acoperi de spumă pe corp (în urma unui efort). Nebun se duce calul de spaimă spumegînd. . . Şi lupii după dînsul aleargă tot urlînd. alecsandri, p. iii 243. Trăsura. ■■ mergea atît de răpide, incit roatele sfîrîiau, iar caii spumegau de sudoare, negruzzi, S. i 294.- Armăsarii spumega, Frîiele şi le muşca. anT. lit. pop. i 509. E x p r. (Despre oameni) A spumega de îurie (sau de mînie) = a fi mînios (sau furios) din cale-afară. Sultanul turcilor turba şi spumega de mînie. ispirescu, m. v. 32. Zmeul, spumegînd de mînie, îi ameninţă cu un toiag... şi îi împietri pe dată. popescu, b. ii 92. 3. F i g. A fi exuberant, a clocoti de viaţă. <$» T r a n z. (Neobişnuit) Viaţa care se zbătuse în Rîureni atîtea. zile se readunase indirjită şi spumega cîntece, chef şi chiote, galaction, o. i 262. SPUMEGAI s. n. (Neobişnuit) Spumă. [Apa] se scurgea in spumegai de singe. galaction, o. i 44. SPUME GÂRE, spumegări, s. f. Faptul de a spumega; apă care spumegă. Vaporul se apropia încet, inălţîndu-şi in bătaia vîntului steagurile de la catarg. Cînd ajunse aproape, îşi micşoră iuţeala, in mijlocul spume-gării care-l împresura. DUNĂREANU, N. 12. Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare, Ce se-ntrec pe cîmpul luciu, scoţînd aburi lungi pe nare. alecsandri, p. a. 113. SFUMEGĂT, -A, spumegaţi, -te, adj. (Despre ape) Cu spume, înspumat. O larmă de ape spumegate, care se izbesc şi fierb între stînci. Trotuşul! sadoveanu, O. vi 282. E noapte-acum, e noapte!... Şi rîul spumegat S-alină-ncet din cursu-i, cu şoapte zgomotoase. MACE-donski, o. I 243. Şi curgea deodată Ploaie spumegată. . . Dar oricît cădea, Mîndra n-o oprea, alecsandri, p. p. 189. SPUMEGAtOR, -OARE, spumegători, -oare, adj. Care spumegă. Ecoul. . . vibrează dus d-un val spumegător. MACEDONSKI, o. IV 49. Curge puhoiul spumegător; In depărtare, tunete mor. BELDicEANU, p. 61. Valuri peste valuri s-azvîrl spumegătoare. alecsandri, o. 204. SPUMEGOS, -oa.să, spumegoşi, -oase, adj. (învechit) Care face spume, plin de spumă; spumos. Feciorul, aruncă năframa jos şi se făcu din ea o apă mare ■ . ■ turbure SPUMOS - 206 - SPURCA şi spumegoasă. RETEGANUL, p. i 40. Mihai se aruncă. . . în valurile spumegoase ale Mureşului şi trecu de ceea parte. ISPIRESCU, M. V. 52. Riurile cele frumoase şi spumegoase, piraiele cele răpede şi sălbatice ciută neîncetat lauda ta! russo, o. 126. sruMfis, -oăsă, spumoşi, -oase, adj. (Despre ape, valuri) Care face spume, plin de spumă, înspumat. Valurile loveau spumoase în maluri, aduceau crengi şi rădăcini de sălcii. dunăreanu, ch. 187. Cu grozave furii asupra ta porneşte Spumoasele lui valuri, bătrîmd Ocean, alexan-drescu, m. 90. (Despre vin) Care face spumă cînd este turnat în pahare (datorită incompletei fermentări sau unui procedeu special de fabricaţie). Bînd focul spumosului vin, Vorbeau de logodnă-nainte. COŞBUC, P. I 290. O bute împlulă cu vin nou Ce fierbe, sfîrîieşte, şi dînd afară dopul, Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbuşeşte. negruzzi, s. li 201. F i g. Ca spuma, vaporos, diafan. «Spre sud. ■ ■ cîfiva nori albi şi spumoşi se destrămau, închipuind imagini nelămurite pe crestele albastre şi înalte din zare. BOGZA, C. o. 285. Gîtul zvelt ieşit din gulerul spumos de dantelă şi capul cu lin-'ile fragile. C. PETRESCU, R. DU. 74. 4. F i g. (Despre felul de a vorbi, de a se exprima) Viu, colorat, plastic, seînteietor. Vervă spumoasă. srtfiVE. spun, vb. III. Tranz. (Folosit şi absolut) 1. A exprima (un gînd, o părere) prin viu grai; a rosti, a zice, a declara. Am spus de-asară că-i în cumpănă vremea, sadoveanu, î. a. 93. Toată ziua la fereastră, suspinînd, nu spui nimică. EMINESCU, O. I 82. Obştea ne-a trimis pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea. negruzzi, S. I 139. Expr. A-l spune cuiva inima -= a avea o intuiţie. Li era drag ca sarea-n ochi, pentru că le spunea inima ce om fără de lege este spinul. CREANGĂ, o. A. 242. ^ Fig. (Popular) A exprima prin cîntec, a cînta. Alăuta lui llie prinse a spune o durere mistuitoare, sadoveanu, o. i 301. Aud doina spusă din frunză, delavrancea, o. ii 260. 2. A expune, a relata. Ce te-ai apucat să-mi spui mie toate astea? camil petrescu, u. n. 190. Ii arăt locul unde a fost templul lui Ahile şi-i spun cum pasările insulei zburau în fiecare dimineaţă la mare, de-şi muiau penele. vlahuţă, R. P. 42. învinşi!... dar spune, Harnov, Cum Tomşa ne-a învins? alecsandri, t. ii 174. (învechit, la pers. 3 pl., cu valoare de impersonal) Spun că in minutul acela el era foarte galben la faţă. negruzzi, S. i 148. Spun că omori paisprezece inşi. BĂLCESCU, o. ii 172. Refl. impers. Din bătrîni se spune că sînt ceasuri bune. ALECSANDRI, P. 1 56. Nu e dracul aşa de negru cum se ' spune (=- lucrurile nu sînt chiar aşa de rele cum sînt ară- tate). + F i g. (Despre scrieri, texte) A cuprinde, a relata, a scrie. Ce mai spun ziarele? -0 Impers. Spune la cărţi că in vremea cea veche, veche de tot, oamenii se închinau la idoli. ISPIRESCU, u. 3. Şi ce spune în cartea asta? negruzzi, s. I 223. 3. A povesti, a istorisi. Se împrietenise cu vreun moş bătrîn sau cu vreo babă, care-i spunea «poveşti fantastice despre zine îmbrăcate in aur şi lumini 0. CĂLINESCU, e. 53. începu a rîde mai dinainte de comica istorie pe care avea s-o spuie. vlahuţă, o. A. ni 69. Dar dumneata, moşule, n-o să ne spui ceva ? negruzzi, s. i 245. Fig. Vîntul alene cintînd deasupra pădurii, prin vîrfuri, Spune trăite poveşti din lumile-albastre-ale zării, coşmic, P. 11 63. <$> Expr. A spuno (cîte sau şi) verzi şi uscato = a vorbi multe şi fără rost, a trăncăni. [Ţiganca] începu a arăta crăiesei cîte toate şi a-i spune cile verzi şi uscate, de gîndeai că-i o meliţă. reteganul, p. 1 48. De ce să ni mai spunem unii altora cîte verzi şi uscate? sbiera, p. 88. A spune (Ia) cai verzi (pe pereţi) v. c a 1.. + A recita, a debita (ceva). A spune o poezie, a Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun? EMINESCU, o. I 158. + (Rar) A citi. Eram capabil să spun pe carte cît oricare... de răpede. NEGRUZZI, S. T 11. 4. A destăinui, a mărturisi (ceva cuiva). Taina voastră-n veci de veci La nimeni n-o s-o spui! COŞBUC, P. I 232. Fiindcă a venit vorba de-aşa, îţi spun ca la un frate. CREANGĂ, P. 200. Gură, tu! învaţă minte, nu mă spune nimărui. EMINESCU, o. 1 80. Albă păsărică!. . . Ce durere, spune. Ce dor greu supune Inimioara ta? ALECSANDRI, P. I 197. + A denunţa (pe cineva); a pîrî. Să nu mă spui Ia. . . craiul şerpilor. RETEGANUL, P. II 43. Mama mă spuse la tată, Tata sare să mă bată. HODOŞ, P. P. 71. 6. A explica cuiva un lucru, a lămuri pe cineva, a da explicaţii. [Fata] se înfăţişă la împăratul şi spuse pentru ce a venit, ispirescu, L. 22. 6. A-i zice cuiva pe nume; a numi, a porecli. [Copiii] (mi spuneau Dinţosul. stancu, d. 320. Dar oare pe acesta cum.. . l-a fi mai chemind ? — Zi-i pe nume să ţi-l spun, răspunse atunci Ochilă, zîmbind pe sub musteţe. creangă, p. 245. — Prez. ind. şi: spui (aughezi, p. T. 154, caragiale, o. iii 53). SrijMvRE, spuneri, s. f. Faptul de a spune; ceea ce este spus; (învechit) zicală, sentinţă. Copiez din albumul meu chiar spunerea doamnei B. negruzzi, s. I 43. Mă mirai prea mult de această spunere, gorjan, H. rv 37. SPURC 8. n. (Regional) 1. Murdărie j excremente de om sau de animal. 2. Nume dat la diferite boli sau bube. SPURCA, spurc, vb. I. 3. T ranz.: A murdări, a mînji (acoperind de murdării, umplînd cu mirosuri urîte). Descalţă-te, mă, că spurci straiele alea! dumitriu, N. 163. Cracatipa (= caracatiţa) mirosea, fireşte, a craca-tiţă, dar mirosea grozav... — Cucoane, da~mi spurcă trăsura, să iertaţi! răsuflă birjarul nemaiputînd să rabde. ibrăileanu, a. 121. + Refl. A-şi lepăda excrementele sau urina. Se spurcă în nădragi de frică, dumitriu, N. 95. 2. Tranz, Fig* A pîngări, a profana, a prihăni. Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o. Eminkscu, o. I 24. De cînd pe-acest pămînt Trădarea neagră calcă şi spurcă pragul sfînt Al ospeţiei. alecsandri, t. ii 106. Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sîngele cel pîngărit a unui tiran ca tine. negruzzi, S. i 164. <0 Refl. Vasilică, te-ai dat cu năpîrca de Eftimie, te-ai spurcat cu banii lui, dumitriu, N. 238. + A înjura. Se aşeza în mijlocul străzii cu mîinile în şolduri, blogodorind măscări. Se lega mai ales de femei, pe care le spurca, pas, z. 1 146. Dar du-te, — doamne, iartă-mă, că acuşi era ' să zic, — du-te să nu te spurc. RETEGANUL, P. I 21. SPURCACI — 207 — SPUZI 8. T r a n z. (Cu privire la alimente) A face să nu mai poată fi mîncat (provocînd scîrbă); (cu privire la vase) a face inutilizabil pentru de-ale mîncării. Umblă mai cu chibzuială! Nu-mi spurca, te rog, friptura. La TdrG. Dracul, bucuria lui că curge fi din bhcata sa [de broască] untură, au început s-o tot lipească de slănina lui Pepelea şi să i-o spurce. Sbiera, p. 16. 4. Refl. (în practica religiei creştine) A mînca de dulce în timpul postului, a se înfrupta (cu o cantitate mică de mîncare); p. e x t. a mînca ceva bun. Se duse şi el să vază d-o găsi vrun cosăcel Să-şi cumpere, să măntnce, ca să se spurce şi el. pann, p. v. iii 82. Că n-are mălai să mince, Nici de dulce Să se spurce. Jarnîk-bîrsea-nu, D. 183. + F i g. A prinde gust (de ceva rău, neîngăduit), a se deprinde cu ceva şi a nu se mai putea dezo-bişnui; a se dedulci. [Iepele] se spurcaseră la slttge de om, şi asta fu de ajuns ca să le facă a nu se mai putea apropia nimeni de ele. ISPIRESCU, u. 48. V-aţi spurcat in jafuri şi strîmbătăţi. arhiva R. I 54. SPURCÂCI, spurcaci, s. m. (Şi în forma spircaci) Pasăre migratoare (înrudită cu dropia) de mărimea unei găini; trăieşte în stepe şi în şesuri întinse (Otis tetrax); spurcoaică. Cum au sunat iarăşi foile uscate ale porumbului, a sărit cu zgomot mare la linia spicelor o păreche de spircaci. sadoveanu, o. I,. 95. — Variantă: spîrcâci s. m. SPURCĂRE s. f. Acţiunea de a (se) spurca; murJărire, mînjire, f i g. • pîngărire, profanare. SPURCĂT1 s. n. (învechit şi popular) 1. Excremente (de om sau de animal); scîrnă, spurc. După ce scapă [banditul], viaţa noastră nu preţuieşte nici cit un spurcat de miţă. sadoveanu, o. I.. 167. Nu mă faceţi, că ia acuşi vă ard citeva jordii prin ţolul cela, de v-a trece spurcatul! creangX, a. 128. 2. Nume dat la diferite boli sau bube. SPURCĂT3, -Ă, spurcaţi, -te, adj. 1. Murdar; respingător, scîrbos, scîrnav. Am trecut prin bălţi de smoală cu spurcate mari jivine. EFTIMIU, î. 63. Muma zmeului. . . suflă văpaia din gura ei cea spurcată cale de trei ceasuri. ISPIRESCU,- h. 26. 4 F i g. (Despre vorbe) Trivial, vulgar, ordinar. <$> E x p r. (Despre oameni) Spurcat la gură = care spune vorbe triviale, vulgare. 2. (Despre alimente) Care a venit în contact cu ceva scîrbos sau murdar şi nu mai poate fi mîncat ; (despre vase) în care (din acelaşi motiv) nu se pun alimente pentru oameni. 8. F i g. (Despre oameni şi acţiunile lor) Vrednic de dispreţ; netrebnic, mîrşav, ticălos. Cu gura zicea el unele ca acestea, dar in capul lui clocea alte gînduri spurcate. ISPIRESCU, L. 273. După bucluc umbli, peste bucluc ai dat, măi jupine Scaraoschi. Să te înveţi tu de altă dată a mai bintui oamenii, Sarsailă spurcat ce eşti! CreangX, o. a. 208. Oricit de bune ar fi legile, devin cumplite in mtini spurcate, bolliac, o. 259. <$■ (Substantivat) Ţine-l, Iordache, să scot 'şi eu ceva să-l legăm. Stai, spurcatule, că te-nvăţăm noi. dumitriu, n. 56. (Ca determinant pe lîngă un nume, de care se leagă prin prep. «de») Un spurcat de zmeu mi-a furat fata. ISPIRESCU, L. 192. + (Despre lucruri) Odios, nesuferit; rău, nedrept. Mai aveam trei zile şi scăpăm de spurcatele astea de vrăji; acum cine ştie cit voi mai avea să port această scirboasă piele de dobitoc. ISPIRESCU, L. 55. 4. F i g. (Calificativ injurios folosit de fanatici pentru cei de altă religie; şi substantivat) Eretic, păgîn. Tătarii, la adăpost de gloanţe, tăbăriră pe ea. . . Topoarele lor cădeau ca grindina. — Spurcaţii o să spargă uşa, cit e ea de groasă. Galaction, o. I 53. Să nu mor creştin, ■ ci spurcat ca voi, dacă va mai intra cineva la mine fără să-mi daţi mai nainte de ştire, necruzzi, S. i 24. Cum ( ne-au simţit spurcaţii de turci, au început să dea năvală asupra noastră. chica, s. 16. ■+■ De eretic, de păgîn. Miraţi, au boscorodit turcii pe limba lor spurcată, stan cu, d. 11. SPURCĂCIUNE, spurcăciuni, s. f. I. Lucru spurcat, greţos, pe care ţi-e scîrbă să-l atingi; scîrnăvie, murdărie. 2. Termen de dispreţ pentru o fiinţă (animal sau om) respingătoare, scîrboasă ; p. e X t. fiinţă înfiorătoare, monstru. Ai furat cu ei odată. Iar te-au cumpărat. Spurcăciune! demetrius, c. 68. Spurcăciunea se hrănea cit carne de om. ispirescu, u. 116. 8. Faptă sau vorbă murdară ; trivialitate. SPURCOÂICĂ, spurcoaice, s. f. (Omit.) Spurcaci. O altă pasăre care se ţine de familia dropiei, însă care e mult mai mică decît aceasta se numeşte.. . spurcoaică. marian, o. ii 279. SPUS, (rar) spusuri, s. n. Faptul de a spune;' spunere, povestire. Cinstiră amîndoi, mincară pine cu zahăr şi apoi ris şi spus. MIRONESCU, s. A. 48. Sînt tari feciori la spusuri, dar slabi la făptuit, coşbuc, P. li 197. SPÎSĂ, spuse, s. f. (La sg. şi la pl. cu aceeaşi valoare) Ceea ce s-a spus, zisă; vorbă. Despre viaţa de la seminar. Creangă n-ar fi avut, după spusele unora, amintiri bune. cXunescu, i. c. 69. Fără să-i fi arătat nimene anume, cunoscu, numai după spuse, în răsărit. Pietrele Doamnei şi Rarăul. sadoveanu, B. 154. Şi de aceea spusa voastră era sintă şi frumoasă, Căci de minţi era glndită, căci din inimi era scoasă, Inimi mari, tinere încă, deşi voi sînteţi bătrini. EMiNESCU, o. i 35. SPtJZĂ, (rar) spuze, s. f. 1. Cenuşă fierbinte (amestecată cu jăratic). Luceau cînd şi cînd doi ochi de jar din spuză, sadoveanu, M. c. 51. Moşneagul răsuceşte ţigări groase după ţigări, tuşeşte şi priveşte in spuza ce învăluie cărbunii, c. PETRESCU, s. 52. Unul zicea ca să-l coacă [oul] in spuză şi să mănînce toţi dintr-insul. ispirescu, L. 266. Iar la colţul marei vetre Stau pe laiţi. Ungă spuze, Un moşneag şi trei cumetre. EMINESCU, I,. P. 142. E x p r. A trage spuza po turta sa = a căuta să tragă tot folosul pentru sine. S-ar putea ca tu să nu-ţi dai seama, să tragi spuza pe turta ta, dar noi ne dăm seama, pkeda, î. 110. Cîtă pulbere şl spuză = mulţime nenumărată ; cîtă frunză şi iarbă. Numai iacă au şi început a curge furnicile cu droaia, cită pulbere şi spuză, cîtă frunză şi iarbă. CREANGX, p. 264. ' 2. F i ir. Număr mare (de fiinţe sau de lucruri); mulţime, droaie, grămadă. înstela-vei părul negru cu o spuză de rubine, macedonski, o. i 30. N-au pat, n-au vatră şi n-au masă, Şi-o spuză de copii in casă. coşbuc, p. ii 299. Se pomeni voinicul înconjurat de o spuză de scatii ca frunza şi ca iarba, care se lăsară pe pămînt şi se făcură roată împrejurul lui. popESCU, b. iii 65. | SPUZEĂLĂ s. f. 1. Nume popular dat erupţiilor care apar pe piele. îi ieşise o spuzeală pe frunte şi ducea mina mereu către ea. dumitriu, n. 246. îmi trec limba peste buzele arse ca de o spuzeală. camil petrescu, u. n. 273. Bolnavul. . . se umple de spuzeală, dind din ea un fel de apă. La HEM 1620. 2. Spuză (2). Nici penele de pasăre măiastră, nici noaptea cu spuzeala de stele. . . n-ar fi întrecut acest palat, minunea-minunelor. DELAVRANCEA, S. 247. SPUZI, spuzesc, vb. IV. 1- R e f 1. A avea o erupţie pe piele, a se umple de bubuliţe. Spuzi-s-ar să se spu-zească de calic şi blestemat. Gokjan, H. iv 76. <)> Ţ r a n z. Şi-a petrecut restid nopţii intr-o sală de aşteptare cu bănci tari şi cu o lampă fumegoasă, care i-a spuzit marginea pleoapelor, c. petrescu, o. p. i 45. + F i g. A se acoperi, a se umple de. . . Ramurile se spuzesc cu floricele albe şi roşcăţele. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. 2. intranz. F i g. A se ivi, a se produce în număr mare. A suflat vintul de primăvară, au încolţit mugurii, SPUZIT _ 208 ~ STA a dat frunza, au spuzit florile, a legat iarăşi rodul, delavrancea, a. 34. SPUZÎT, -Ă, spuziţi, -te, adj. Plin de..., acoperit de. . . Cerul era spuzit de stele şi calea alburie de ele era luminată, sadoveanu, o. vii 27. April prefăcuse teii parcului şi pe toţi ceilalţi copaci şi copăcei în meri şi în cireşi spuziţi de floare albă. galaction, o. i 405. Nopţile senine, cu crai-nou, cerul spuzit de stele, o fermecau. GÎRLEANU, L. 41. Lîngă sobă, un băieţel ca de vro şase ani se zvîrcolea spuzit de pojar. vlahuţă, la tdrg. ST interj. (Uneori cu «s» repetat) Exclamaţie prin care se cere să se facă linişte. STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se -opri din mers. Ajunge înaintea căsuţei lui mohorîte, stă în drum şi se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec şi fluier, stau şi tac. coşbuc, p. I 106. îndemn calul cît pot; el se-nloam-n loc şi porneşte-na-poi. Cîţiva paşi. ■ ■ şi iar stă sforăind. CARAGIALE, o. i 334. Fericii acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare şi zăreşte cu uimire O căsuţă drăgălaşă. ALECSANDRI, P. A. 114. (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoş] în haznaua cu bani; poate va înghiţi la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ş-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. «v- (Urmat de o propoziţie finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalţă o măreţie de nouri asupra soarelui. sadoveanu, F. j. 533. Aşa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAŞ, DR. 79. Copiliţă, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. p. 5. (întărit prin «pe loc 1), « în loc » sau «locului ») Stă pe loc şi-i pare bine, Bate-n palme: Te ştiu eu: Nu mai viu! coşbuc, p. i 117. Cînd vru să iasă, simţi că i se taie picioarele subt dînsa, stătu in loc şi privi dureros şi aiurit în juru-i. VLAHUŢĂ, o. A. I 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aţine calea, şi caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. -0- Fig. Soarele surise şi el în înfocata lui împărăţie, chiar stătu pe loc, incit trei zile n-a fost noapte. eminescu, n. 4. E x p r. Minte dc stă soarele în loc = minte cu neruşinare. A sta ţintuit (sau nemişcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mişcare. Coboară iar îndărăt şi stă ţintuit pe loc. caragiale, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarelc v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un Ioc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma şi ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul şi-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAŞ, DR. 75. ^ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori şi roabe. SADOVEANU, F. j. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAŞ, DR. 36. Staţi pe loc de ospătaţi Şi la umbră vă culcaţi. ALECSANDRI, P. P. 21. 4" (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ş-aşa cîntă de cu jele De stă Oltul şi nu mere, Ş-aşa cîntă cu căldură De stă Oltul şi nu cură. jarn îk-bîrseanu, d. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acţiune, dintr-o mişcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mişca. Să stea gîdea şi să nu-şi ascută sabia, sadoveanu, d. p. 113. Stăi, să mai bem apă — zise mama pădurilor ostenită. Stă-tură şi se răsuflară.. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată. Că Ianuş deodată Cum benchetuieşte Şi se veseleşte, Stă, încremineşte, Pe gînduri porneşte. ALECSANDRI, p. p. 64. <$■ E x p r. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ■$> (întărit prin «pe loc», « în Ioc ») Drag rr.i-i doamne, cel frumos, Şi călare şi pe jos, Şi la lucru şi la joc; Te face să stai pe loc. JARNÎK-BlRSEANU, d. 34. ^ (Urmat de determinări introduse prin prep. « din » şi arătînd acţiunea întreruptă) Caii au păscut o toană şi stau din ronţăit. Atunci e vremea să incălecăm iar., sadoveanu, n. p. 127. -4- (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcţionare. A stat ceasornicul. Dar morile işi ţin neclintite aripile, pină ce una din margine prinde a se mişca; apoi stă şi aceea, sadoveanu, f. j. 183. 8. (Despre fenomene atmosferice dezlănţuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-şi urma. sadoveanu, n. p. 128. A-nceput de ieri să cadă Cite-un fulg, acum a stat. coşbuc, p. i 223. Poftiţi ceva? o întrebă Ana, după ce ea se aşeză. — Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. slavici, o. I 146. 4. (La imperativ, avînd şi valoare de interjecţie) O-preşte, aşteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. caragiale, o. i 324. <$■ (în corelaţie cu alt verb,. de care se leagă prin copula «şi ») Stai, comise, şi lasă-mă să vorbesc, că atita mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. (întărit prin repetiţie) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniştea-i cuviplităi, Radianu. sadoveanu, o. ii 376. «$• (Urmat de o propoziţie finală) Stai să ne înţelegem, grăi Pintea mîhnit. slavici, o. i 144. Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puţin, un pic) sau (familiar) Stai, frate. Apoi stai, frăţioare dragă, a răsărit zbîrlindu-şi ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilaţi? sadoveanu, n. p. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău şi să văd, el te-a trimis cu pupăza de vinzare, să spurci iarmarocul ? creangă, a. 58. Stai să-ţi spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ţi spun, ai răbdare, aşteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? — Eu?..'. Stai să-ţi spui. vlahuţă, o. Ai ii 92. Întîi numai bănuiam — acu mi-aş pune captă... Stai să vezi. caragiale, o. i 311. Stai cu binişorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu ştii, ţi-aş arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binişorul. eminescu, o. i 174. II. 1. A rămîne nemişcat într-un loc, a nu se mişca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drumy trei ceasuri trec — Ea pleacă, eu mă jac că plec, Dar stau acolo şi-o petrec Cu ochii cît e zarea.K coşbuc, p. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineaţă de cînd îmi stai în prispă ş-aştepţi să-ţi vie craiul. VLAHUŢĂ, O. A. II 50. Chiar pe mine, unchieşul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. alecsandri, t. i 421. (întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, p. 241. Mergeau aşa de iute, îneît i se părea că pustiul şi valurile mării fug, iar ei stau pe loc. eminescu, n. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ş-aşa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aş. aprinde. JARN îk-bîrseanu, d. 124. <0> E x p r. A nu (putea) sţa locului (sau pe loc) = a alerga încolo şi încoace, a se ocupa tot timpul cu Ceva, a fi neliniştit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieşise să.se plimbe, caragiale, o. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. alecsandri, t. i 393. + A rămîne pe loc, în inactivitate (şi aşteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana.. . şi noi stăm, aşteptăm c-o să ne pice mana din cer! mihale, o. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă aşa, la doi paşi de căruţă, sadoveanu, o. ii 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. caragiale, o. I 319. <$► Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. îşi notă observaţia: «stăm pe loc». riihale, o. 499. Ce (mai) stai? — ce mai aştepţi? Ce mai stai? Ziceai că te duci. slavici, o. I 200. Cînd simţi (Potcoavă) că gîdele nu se mişcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: « Ce mai stai? ». hasdeu, la TDRG. Ce'stait bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?.... STA — 209 — STA Da-ndrăzneşte de grăieşte C-a mea inimă voieşte! jarnik-BÎRSEANU, D. 46. Stă co stă şi... = aşteaptă o vreme şi..., aşteaptă cît aşteaptă şi ■ ■ . Fata suspina, Mama sta ce sta Şi iar cuvinta. coşbuc, p. ii 144. <$> (Urmat de o propoziţie finală) Omul zdravăn pune umărul şi scoate când din şanţ, nu stă să i-l scoată alţii, rebreanu, r. I 238. 4" A. rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. sadoveanu, o. II 388. Tremuri şi vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît eşti de copilă! coşbuc, p. i179. Niţă a fost îndemnat de camarazi şi de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la şcoală, caragiale, o. i 298. Ar fi stat Făt-Fnimos locului, dar sctimpă-i era frăţia de cruce. . . mai scumpă decît mireasa. eminescu, n. 13. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în i) sau «pe », arătînd locul de sprijin) lată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap îşi pun, Stau în două labe unii, Alţii peste cap s-aruncă, coşbuc, p. ii 19. Se suia pe o mulţime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap şi cu picioarele in sus. sbiera, r. 262. <0* (Construit cu un nume predicativ care indică poziţia luată) Stătea răzămati de balustrada cafenie a cerdacului şi, nemişcată, privea in zarea depărtată a drumului. hogaş, dr. 94. Oare ce gîndeşte hitrul de stă ghem şi toarce-ntr-una? eminescu, o. i 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZi, S. i ISO. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Şi-s cu tunuri încărcate. . jarnîk-bîrseanu, d. 321. -0* (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpîmd locului stătu încordat, simţind în tălpile picioarelor cutremurul şi auzind răcnetele de război. Sadoveanu, F. J. 253. Un basm cu pajuri şi cu zmei începe-acum o fată, Tu taci ş-asculţi povestea ei Şi stai îngindurată. coşbuc, P. i 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstoraşul împărat, doinind şi horind. EMINESCU, n. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume. . . Macul singur, roş la faţă, doarme dus pe ceea lume! alecsandri, p. a. 126. ■6- E x p r. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ţine mereu în aceeaşi poziţie fixă, neclintită, fără a face n.ci o mişcare. La uşi în cerdac stăteau ca stane de piatră oştenii cu platoşe făcînd straja cuvenită, sadoveanu, f. j. 29. împrejurul lui, curtenii, îmbrăcaţi in purpură de aur, stau ca nişte statui nemişcate. vissarion, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui şi asculta cu încordată luare-aminte. slavici, o. i 163. A sta ca viţelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o gă;nă (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aş fi crezut aşa slab de înger, dar după cît văd, eşti mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. creangX, r. 222. A sta drept ca luminarea = a sta foarte drept. A sta poponeţ v. p o p o n e ţ. Să stăm strîmb şi să judecăm drept v. strîmb1 (1). (Popular) tîiiă-i stă cuiva capul SUS = cît timp trăieşte cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! jarnîic-bîrseanu, d. 492. A sta piatră (ţeapăn sau înîipt în pămînt) = a se ţine nemişcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră şi tăcea. coşbuc, P. I 230. înalt, cu mustaţa lungă, alb ca varul la faţa neted rasă. . . Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. slavici, o. i 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. •$> .(Urmat de determinări introduse prin prep. « cu », indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat şi acum stătea cu ochii mari, largi, uimiţi. REBREANU, n. 28. Vechilul lui Leomda stă cu mîinile în buzunar şi e încredinţai că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. vlaiiuţX, o. a. ii 70. Tu, cu ochiul plutitor şi-ntunecos, Stai cu buze discleştate de un tremur dureros. eminescu, o. i 82. <$> E x p r. A sta cu degetul Ia gură = a ţine degetul la gură, pentru a-şi impune (sau a impune altora) tăcere. Moşule, tu ştii pesemne, Stai cu degetul la gură, Şi zîmbind şiret, ce dulce Amintirile te fură. iosif, v. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căinţă, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt şi tăcea chitic. galan, z. r. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu bra-ţelo încrucişate, cu, braţele (cruciş) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Şi ea să stea cu braţele cruciş la piept, să se uite şi să n-aibă nici o putere ■ ■ . nici o putere. . . vlahuţX, o. a. i 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, o. i 301. A Sta CU dinţii la Stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii in spate şi-i stau vitele cu dinţii la stele din pricina slugilor. creangX, a 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-şi mai lua ochii de la cineva, a-1 supraveghea. Mă tem de Alexe şi de Lică. . . parcă stau numai cu ochii pe mine. mihale, o. 140. (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcţiona. în ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roţile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare » sau « pe picioare ») A se afla în poziţie verticală, a se ţine drept (în picioare), a nu fi aşezat sau culcat. Cum stăteau cu toţii in picioare, în cămăşi, păreau nişte umbre, albe, desprinse cu greu din întuneric, mihale, o. 20. Unul dintre porcarii unsuroşi mina caii stind în picioare. SLAVICI, o. i 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. <> E x p r. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada ■ ■ . şapte zile din săptămînă o ducea. . . într-un fel de moleşeală, ca un om care de-abia stă de somn. sadoveanu, la tdrg. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare= abia se mai ţine pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile şi tremura, incit abia mai stetea pe picioare, slavici, o. i 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toţi ceilalţi răzăşi ipăteşti fiind împresuraţi şi călcaţi de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare, sadoveanu, n. p. 7. 4- F i g. (învechit) A se ţine tare pe poziţie, a nu da înapoi. Asediaţii nu stătură mai puţin vitejeşte decît asediatorii. bXlcescu, o. ii 46. E x p r. A Sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. bolintineanu, la TDRG. A Sta (cuiva) 14 I 1 STA - 210 - STA împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. Sadovkanu, f. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinţilor, începui a mă ghidi la pornire. id. a. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noştri care ne privegheasă de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, n. p. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta ■ întins Ui pat cu ochii la becul electric, rebreanu, n. 26. la, colea, zisei' eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAŞ, DR. 286. Lăpuşneanul sta întins cu faţa in sus, liniştit, dar Joarte slab. negruzzi, s. I 163. E x p r. A sta în pat — a zăcea (de boală). Ştii una, mamă?... . Cile zile sînt de cîud stau în pat? vlahuţă, o. a. I 135. 4. A şedea. In jurul său, aşezaţi pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat şi pe o bancă cu lemnul îmbicsit de unsori, stăteau tractoriştii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-şi privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. sadoveanu, n. p. 51. Pe pat a şezut cineva de curînd, cineva care e învăţat să stea numai în locul acela, bassarabicscu, v. 171. <$> (întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiţ tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte, vlahuţă, O. A. II 56. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se şade) Stăteau pe nişte scăunaşe cu trei picioare împrejurul vetrei, sadoveanu, n. p. 132. Am stat pe scaujt, am luat dulceaţa. Galaction, o. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri' iar. COŞBUC, P. I 117. (Urmat de determinări introduse prin prep. <* Ia ») Stau la birou, a Dacă pofteşti asta, dă-i mîna lui Ionuţ Păr-Negru şi staţi alături la această masă. SADOVEANU, P. j. 28. (Urmat de o propoziţie finală introdusă prin conj. « ca ») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă, eminescu, o. i 76. <$> E x p r. A sta (ca) pe spini v. s p i n (I 1). JStaî jos! formulă prin care cineva e invitat să se aşeze, să ia loc. A Sta la masă = a lua masa, a mînca. încep a spune împrejurarea din capăt. . . cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat-la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capuJ oaselor v. cap1 (III 2). A sta greceşte (sau turceşte) = a şedea cu picioarele încrucişate sub trup. Mătuşa Uţupăr stă în pat, greceşte, stancu, D. 14. Sta greceşte pe tron cît e ziulica şi nopticica de mare. ispirescu, l. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduşi înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străckini mari. vlahuţă, o. a. ii 90. A sta binişor =a şedea liniştit; fără să se agite. Şi alăturea de mine Sta-vei oare binişor? EMINESCU, o. rv 369. 5. A lucra la. . . Mi-a ieşit gheb in spate stînd la stative. La tdug. Eu stau la covată şi cînt, Dar singură nu ştiu ce cînt, Şi-n ochii mei lacrimi s-adună, coşbuc, P. I 64. + (Determinat prin « călare », « pe cal » etc.) A fi călare, a călări. Alţi slujitori stăteau pe cămile. sadoveanu, D. p. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. i 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de şal, Barbă neagră-şi netezea, alecsandri, p. p. 107. 0. (Despre păsări) A fi în poziţie de repaus. Numai co-do-7itr-un Jrunzar Galben in lumină, Stă pe-o creangă de arţar Pasăre străină. topîRCEANU, b. 10. Parcă vii te văd, drăguţă, Că îmi zbori şi că le scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. eminkscu, O. iv 369. ^ Expr. (Despre păsări) A Sta pe ouă = a cloci. IV« 1. (In expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i şedea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îţi va sta ţărancă. GALACTION, o. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Şi ce fată frumuşică Are mama! COŞBUC, P. I 103. Braţ de braţ păşesc alături. . . le stă bine laolaltă, Ea frumoasă şi el tînăr, el înalt şi ea înaltă. EMINESCU O. I 154. Rău îi stă muntelui, râu, Fără piatră, fără brazi, Ca şi mie fără fraţi, jarnîk-bîrseanu, d. 319. Cum Stă lucrul, treaba ? = cum se prezintă, cum se desfăşoară, cum merg lucrurile, treburile? Pofteşte înlăun-tru şi ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. sadoveanu, F. j. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideţi ochii, aşa doarme şi ţara. DELA-VRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, aşa-zicînd, şi . nu ţi-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. slavici, o. i 162. A şti cum stai = a şti în ce situaţie te afli, la ce te poţi aştepta. Să se hotărască odată; să ştiu cum stau, căci viaţa mea tot e pierdută, dacă nu reuşesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (slă etc.)? = cum merge? care e situaţia? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum staţi? — Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. M1HALK, O. 147. A Sta bine (sau tău) cu cineva = a fi în relaţii bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea şi să nu supere pe nime. La tdrg. t 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putinţă. Nu ştiu, zău, cum a sta şi asta, îmi plesneşte obrazul de ruşine, cînd gîndesc cum am să mă înfăţoşez înaintea femeii celeiat cu vorbe de acestea, creangă, o. a. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar eşti departe, dragă, hai! — Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COŞBUC, p. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alţii adună paiele in şiră, alţii stau sus pe batoze şi hrănesc maşina, vlahuţă, o. a. îl 70. Stau in faţa unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulţi tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDiu, p. p. 77. <ţ> F i g. Mă tem, căci grija şi întristarea stau în sufletul nostru şi rod ca un vierme neadormit, sadoveanu, f. j. 508. O Expr. A-i sta cuiva in cale (sau în diurn) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voieşte, a-1 încurca în socotelile lui, a-I deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ştefan-vodă. sadoveanu, F. j. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. i 181. Cine eşti tu de-mi stai în cale? — întrebă zmeul, reteganul, p. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăţi de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. sbikra, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în faţă) = a) a se ţine, a se găsi la mică distanţă în faţa cuiva (privindu-1, vorbindu-i, aştepttnd porunci). Mă duc la Timiş, stau înaintea domniilor-lor şi le spun aşa: solie de la Ionuţ Păr-Negru. sadoveanu, F. j. 138. Şi noaptea, de zare deşteaptă. . . S-apropie de flăcări şi-aproape-n urmă stînd Viteazului in făţă, ea lung la el priveşte. COŞBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu acelaşi zîmbet neuitat. . . Bătrinul stete mult. . . mult înaintea ei. CARA-GIale, O. i 315. Nici visezi că înainte-ţi stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieşit întru întîm- pinare... şi i-a stat înainte cu dulceţuri şi răcoritoare. SADOVEANU, i>. P. 38 ; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cite tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieţii, făr' de minte, Risipesc la gloanţe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăţi etc.) A Sta în ţaţa (cuiva) == a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de faţă = a STA - 211' - STA fi de faţă, a asista. La această judecată stătuseră de faţă şi mahalagii, sadoveanu, d. p. 146. A sta faţă v. faţă (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoaşterea vieţii stă Ia baza măiestriei artistului realist, lupta du clasă, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toţi care aţi stat piuă acum in umbră timizi. . . scuttiraţi-vă, recăpătaţi încredere in voi. anciiel, pr. 186. Pe cind alţii, stînd în umbră şi cu inima smerită. Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită. EMINESCU, 0.1133. A stil deoparte = a) a se ţine la oarecare distanţă (de...). Toţi bărbaţii stau d'oparte, Jar la mijloc stau fecioare Şi neveste-n largă horă. COŞBUC, P. I 72. Ia in duminica viitoare, stă-pîne, să mergem in sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieţii, creangă, o. a. 195; b) a fi rezervat, a se ţine în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuţie. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. In mina omului aceluia stetea liniştea călătorului. caragiale, o. i 313. A-i sta (cuiva) ca uil ghimpe în coas(c(sauîn inimă) = a constitui o stinghe-rire sau o ami-ninţare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe aşa de înalte, inspiraţia nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. caragiale, o. i 307. A-i sta (cuiva) pc limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găseşte termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) po inimă = a preocupa pe cineva, a produce nelinişte. A-i Sta capul la... v. cap1 (I 4). A sta (piatră) po capul cuiva sau a-i stn cuiva po cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezenţa sau purtarea sa. Ce poţi să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? mhiale, o. 139. De ce i-a murit bărbatul? — Na l-am omorît eu, mamă. — Nu l-ai omorît tul ■■ . Cau-tă-ţi altul! Ce stai piatră pe capid nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) copul untle-i Stau picioarolo (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în şase luni măria-sd Ferid nu va şti tot ce se cuvine să ştie ca să fii mulţămit lummăţia-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele, SADOVEANU, D. P. 18. împăratul. . . i-att poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecit, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SB1ERA, r. 74. 4- A ocupa locul de la. . . O babă stă la fereastră şi se uită cu drag la noi. VLAIIUŢĂ, O. A. 1J 84. în tot timpul ospăţului, să steie numai la spatele stăplnu-său şi nici măcar să-şi ridice ochii la ceilalţi meseni. CREANGĂ, P. 231. «$• Exp r. A sta Ia poartă sau la uşă (sau Ia poarta, la uşa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la uşa cuiva sau a ceva. La uşă stătea un căpitan cu pistolul în mină. Camilar, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la uşa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. sadoveanu f. j. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). + A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrîne. Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, o. I 32. <0> F i g. In mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. vlaiiuţă, o. a. ii 54. 2. A ti aşezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră şi trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, o. I 115. Sala era vaită... iar în mijlocul ei Stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum ii pita mai frumoasă. JARNÎK-bîrseanu, d. 119. <)■ E x p r. (Rar) A sta în Iveală = a fi aşezat la vedere. în mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, încins pe-a sale laturi cu şiruri de fazani. aLIîcsandiu, r. a. 140. A-I sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce s^ facă el acuma? începe a plinge şi a se văieta, că ştia că desară i-a sta capul in par. SBIERA, P. 58. (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori şi ideea de durabilitate, de solidi- tate) în ţărmul celălalt. în’tăi stătea Cetatea stăpî-nind intrările, sadoveanu, F. J. 240. E Ostrovid San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. vlaiiuţă, o. a. ji 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar in fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri, eminescu, o. i 152. A-şi avea locul undeva. Toporul si mătura tot după uşă stau, sadoveanu, O. II181. <$■ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lingă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur -lumea pestriţă, de toate treptele, stă în semicerc, caragiale, o. I 301. Iar de fagii-mbătriniţi Stau rind caii priponiţi, iiodoş, p. r. 201. Toţi copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate, şez. I 91. E x p r. A sta cot la cot cu .. • = a se găsi in imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lingă altul. înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile şi au stat alături faţă de măria-sa « neamurile» cot la cot cu vatamanii ţărănimii, sadoveanu, n. p. 12. A sta prăinadă = a fi îngrămădiţi, înghesuiţi. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COŞBUC, p. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, îngenunchind se lasă Pe cimpul alb şi troienit, Sub negura geroasă, Şi stă grămadă la un loc Făr’adăpost, nici foc. ALF.cSANDRt, p. a. 159. A sta rol = a se îmbulzi, a se îngrămădi; Cit ai bate în palme, stau toţi acei slujitori roi împrejurul nostru, sadoveanu, F. J. 169. 8. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezişul, ale cărei căpătiie stau în cîte-o bonă in ziduri, caragiale, O. I 290. Pînă-s mere mititele. Stau în creangă făloşele. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un virf de tiuia (Aluna). <0> E x p r. A-i Sta (cuiva) viaţa numai într-un fir do aţă v. fir (1 >. Nu ştiu la cît* mi-a sta capul cu... v. cap1 (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aş vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Şi raiu-n cap puţin mi-a stat. Şi-am fost şi prost la numărat — Şi n-am ce spune. coşnuc, p. I 198. A-I sta (cuiva) în miuto = a fi clar pentru cineva. Bine zici. dar nu-mi stă-n minte cum l-aşa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDiu, r. A. 150. 4- F i g. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori s plăcu, fără ca totuşi junimiştii să-şi fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare şi-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, in nirvana budistă, am ajunge desigur la desfiinţarea oricărei idei de bine, de muncă şi de progres. VLAIIUŢĂ, o. A. II 103. Şi aşa. . . se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: lotul sta în încheiere, caragiale, o. i 307. E x p r. A-I sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putinţă = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putinţă. filimon, la tdrg. A sta în liroa (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ţine de caracterul cuiva. O, aş putea Să-ţi fac aluzie. .. dar nu stă în firea mea. topîr-ceanu, P. 260. 4. A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la. . . Ce spui, cîrpaciule, zise vărti-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ş-un bănuţ, Nu stă lumea-ntr-un drăguţ... — Ba stă, zău, dacă-i mîndruţ! Frunză verde ş-o frăguţă, Nit stă lumca-ntr-o drăguţă... — Ba stă, zău, dacă-i mîn-druţă! JARNÎK-DÎRSEANU, D. 405. -f- (învechit) A fi format din... în timp de pace, oştirea sta din: darabanii cu căpitănia lor. . . simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPI-RESCU, la tdrg; 4. (Determinat prin « pe apă » sau « deasupra apei t) A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. t=j Şi mi-l leagă, mîndră, leagă într-un corn de cîrpă neagră, Şi mi-l ţipă pe Tirnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ţi inimioara-n-treagă. jarnîk-bîkseaNU, d. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moşie, după căsătorie, căli- STA ___•212 ____ STA NESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul şi am stat un timp la cetatea Dîmboviţei sadoveanu, F. J. 75. Hei, domnule, cit ai stat d-ta aici? Două sile. Patruzeci să stai şi n-ai să afli cîte ştiu eu. vlahuţă, o. a. ii 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pin' la cîştiul viitor. caragiale, o. I 285. + A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puţin, ca să-mi iau bun rămas de la toate, sadoveanu, d. P. 84. Mama nu stă. . . acum se întoarce, po-povici-bănăţeanu, la TDRG. El vine-aşa dc dragul lui, Cind vine. Eu nu pot uşa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? coşbuc, p. i 129. + A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-şi petrece timpul cu cineva. Ori 1 n-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOpIrceanu, m. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Rămţ, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul şi cu Ghiţă la circiumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendaşul, slavici, o. I 152. Ori mai ştii păcatul? poate că nici crîşmăriţei nu-i era tocmai urît a sta intre noi, de ne cerca aşa des. CREANGĂ, a. 98. 2. A trăi, a vieţui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac şi nu ştiu, tiici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbaţii ştiţi şi vorbiţi toate, sadoveanu, V. J. 495. Pentru ce stai sfinţia-ta in asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoţii te calcă şi te pradă? iiogaş, dr. 48. 3. A locui. Stăteam într-o odăiţă îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. sadoveanu, o. .ii 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. arghezi, v. 141 Am stat la un unchi, pe Romană, Ţiu minte... dar unde n-am stat? TopîrcEanu, b. 63. Nu-i casa lor în care stau Şi-ji casă nici cenuşă n-au! coşbuc, p. i 127. 4. A fi, a exista. Puţin mai este şi ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pămîntului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic, creangă, p. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. + (învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia, delavrancea, a. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă şi azi in faţa lumii. EMINESCU, O. i 31. Eu iubesc, baba iubeşte, Casa ni se pustieşte; Dar de-aş iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNîk-bÎrseanu, d. 414. -$■ A rămîne în fiinţă, a nu trece, a cu.'a. Prea mult un înger mi-ai părut Şi prea puţin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. <0» (Intensificat prin «pe loc ») La ce simţirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, o. I 127. VII. 1. (în locuţiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (în coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «şi») Unii oameni au asemenea noroc în viaţă, îmît stai şi te minunezi. sadoveanu, F. j. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau aşa şi mă-ntreh: oare cîte vieţi a??: trăit? VLAHUŢĂ, o. A. II 69. Stau cîteodată şi~i?;i aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe cînd începusem şi eu... a mă rădica băieţaş la casa părinţilor mei. CREANGĂ, A. 1. b) (în coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. « de ») Şi în buimăceala ceea, trezindu-se cu Ion faţă-n faţă, unde nu se încinge între dînşii o bătaie crîncenă; ş-apoi stă de-i priveşte, dacă te rabdă inima... creangă, a. 112. (Expr.) Cc stai (lo vorbeşti % (sau spui ?), întrebare prin care cineva îşi exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, îi răspunse el, ce stai tu de vorbeşti? ispirescu, l. 66. c) (Urmat de un verb Ia gerunziu) Şi cu am stat privindu-i, pînă ce şi-au isprăvit jocul, vlahuţă, o. a. i 144. Şi ini-i ciuda cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cind eu stau şoptind cu draga Mtnă-n mină, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Av.îndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiţi unul lingă altul, stau grăind in limba lor. alecsandri, p. a. 150. (1) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsuceşte Şi-l azvîrlă peste gard. — O să stau acum cu tine Să mă lupt. . . Mai vrei ceva ? COŞBUC, p. i 145. Nu ştiu dac-ai stat vreodată să-ţi dai seama de ce fel de viaţă trăim noi aici. vlahuţă, o. A. II 63. Multe trec pe dinainte, în auz ne sună multe, Cine ţine toate minte Şi ar sta să le asculte? EMINESCU, o. I 194. (în propoziţii condiţionale) De-aş sta să-i dau şi eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! coşbuc, p. I 127. Dac-ai sta să te potriveşti lor. creangă, a. 39. o) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» şi indicînd instrumentul) Dracilor, sînteţi păgîni? Maica msa! Să stai cu băţul Ca la cîni! coşbuc, p. i 226. I) (în expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. e x t. a petrece un timp (oarecare) vorbind 'cu cineva despre unele şi altele. De multe ori moşnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieţii şi din durerile prin care au trecut, dunăreanu, n. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. slavici, o. i 132. Cocoană, dumneavoastră staţi de vorbă aici. . . nu ştiţi ce-i afară. CARA'-GIALE, o. i 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, p. 331. A sta la sîat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiţă s-a tras la o parte, lăcrăimînd singur şi stînd la sfat şoptit cu sufletul său. sadoveanu, N. p. 55. Şi pe teiul nostru-ntreăbă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-şi ramurilc-n laturi... EMINESCU, o. i 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Şi-a găsit nişte vecine, Stă la sfat... coşbuc, p. i 106. A sta la taifas (la taclale sau la poveşti) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguţătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale. . . sadoveanu, d. p. 151. Au găsit pe primar şi pe notar fumînd şi stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. b. 194. A sta dc fleacuri = a-şi trece timpul cu lucruri lipsite de impoitanţă. în vremea cînd toţi cu care ai plecat într-un pas ţi-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan d? optsprezece ani. BRĂTEscu-voineşti, î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (Ia sau, rar, în) gînduri — a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie, coşbuc, p. i 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boiereşti cu trei cai şi cu fecior pe capră. slavici, o. i 146. Da. . . visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cind aş sta pierdut pe gînduri, peste umăr fni-ar privi, eminescu, o. 1157 ; b) a şovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neştiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ţi răspund ori să te las în plata domnului, vlahuţă, o. a. ii 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, p. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. negruzzi, s. i 162. A sta la îndoială = a) a şovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puţin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte şi ţintuit în acelaşi timp de îndărătnicie. sadoveanu, F. j. 98. Hai, nu mai sta la îndoială şi dă-mi-le, căci atunci are să fie bine şi de stăpînu-meu şi de stăpîna-ta. CREANGĂ, p. 273 ; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu uşurinţă. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie' chiar in lada lui Ghiţă, ceva din lucrurile furate de la arendaşul, el tot ar mai fi stat la îndoială şi ar fi zis că Ghiţă poate să fie năpăstuit, slavici, O. I 165. A sta îa cumpănă (sau în cumpcne) = a şovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse şi plecă repede, dumitriu, n. 252. Stătu puţin în cumpănă, plim-bîndu-şi ochii asupra mobilelor orăşeneşti din juru-i, dar fără să le vadă. sadoveanu, b. 38. Se pune eq pe gînduri şi stă în cumpene cum să dreagă şi ce să-i facă? CREANGĂ, p. 29. A sta de paza (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul STA -- 213 — STA pe care-l poţi pune să stea peste noapte de strajă la un mort. slavici, o. I 166. De-atunci el stă de pază i>t mijlocul cimpiei, Şi nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. alecsandri, p. a. 164. A sta la (sau (le) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pindă in desiş, sadoveanu, 7). p. 172. S-a inlilnit cu Lică şi cu Răuţ, care l-au luat intre bite şi i-au zis că-i sfărimă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pindă. slavici, o. i 151. A sta la tocmeala = a se tocmi, a se tîrgui. Cit umblă el întrebînd, noi dăm de dinsul şi, dacă trebuie să-l răscun-.părăm, stăm la tocmeală, il tirguim şi-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) intr-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat intr-ajutor la cîntare încălărat, scoţindu-şi din cap numai comanacul, sadoveanu, f. j. 620. Alexandru Var-daru se ţinuse de făgădttială; Maria era numită de trei luni: ~ dar de ce era nevoie să-i amintească aşa, că i-a stat intr-ajutor? c. PETRESCU, î. i 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însuşire) Ar fi stat şi-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mişu, un îmbrobodit, ’TOPÎrceanu, p. 235. Chipul lui stă alb, rece şi liniştit. vlahuţă, o. â. I 159. Acela care ţine cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de hgrijire. slavici, o. I '181. A sta singur = a) a nu avea pe nimeni Iîngă sine. Şi-avind inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. coşbuc, P. I 67 ; b) a fi lipsit de societatea cuiva ; a petrece în singurătate. Ştiu, cit ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. sadoveanu, F. j. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuţ, in cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dtnşii acolo, ne întoarcem, stăm ascunşi şi nu ieşim dccît la semnalul dat de tine. slavici, o. i 198. Umblu rătăcind noaptea şi stau ascunsă cît e ziua. alecsandri, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i aşa... că tu eşti nevinovat şi stai închis pe nedrept. vlahuţă, la TDRG. Am stat inchis multă vreme. Caragiale, o. i 312. în pădurea fărmecată Stăm închişi, vai, fără vină. alecsandri, T. i 421 ; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărţilor îşi poate da seama de bucuria libertăţii de a putea sta închis între infolii. CĂlinescu, E. 246. (F i g.) Jder îl lăsă să-şi topească patima şi el sta închis în sine însuşi ca in scoică, pindind pentru dînstd fărunăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu şti ce să creadă. Pe cind musafirii steteau nedomiriţi, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cind la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare şi să geamă, caragiale, o. i 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiţă stete cîtva timp nehotărît. — Eu nu mă duc, zise el apoi. Slavici, o. I 161, A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp, sadoveanu, d. p. 135. Şi ochii paşei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind. Stă mut, de suflet gol. coşbuc, p. i 109. A sta treaz (sau deştept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te aşteptam, dar mă gîndeam la tine şi stăteam trează, sadoveanu, f. j. 157. întins pe-o rogojină, cu ochii ţintiţi in podele, sub lampa ce-aruncă pe pereţii goi o lumină somnoroasă, în sforăitid tovarăşilor adormiţi, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. vlahuţă, o. a. i 146. Şi cum ajunge la poarta raiului din afară, se şi pune acolo de strajă şi stă neadormit zi şi noapte. CREANGĂ, r. 311. A sta pierdut — a) a fi absorbit în gînduri, în visare. într-o seară, stînd aşa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarăşii lui sînt mai aprinşi ca de obicei. REBREANUţ n. 27; b) a fi cuprins de emoţie, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dinţii cu ochii la pămînt. coşbuc, p. i 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostaşi, boieri, curteni, v-am adunat aci Să staţi mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, a. 119, A sta gata de. . . — a fi gata, a se ţine pregătit pentru. . . Sta cu pieptul deschis şi gata de luptă, ispi-RESCU, u. 118. A sta fără de ţintă — a privi în gol, nefă-cînd nimic. înainte-mi — cîm.p deschis. . . Stau fără de ţintă. Totu-i adîncit in vis, Prins de vrajă sfintă. IOSIF v. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situaţie) Da ce-ţi veni să stai pe întuneric, bre? Mikai.e, o. 142. Şase zile şi şase nopţi a stătut oştirea creştinilor fără pită şi mai ales fără apă. SADOVEANU, n. P. 13. <0> A sta în (sau la) soare sau (neobişnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobişnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Poves-tindu-şi basme mîndre îmbrăcate-n flori şi stele. EMI-nescu, o. i 45. <> E x p r. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla Ia ordinele cuiva. Vra să zică, staţi subt ascultarea lin Ionuţ Păr-Negru? SADOVEANU, F. ]. 278. (Rar) A sta ca-n cămaşă de gheată = a rămîne ţeapăn, a nu face nici o mişcare. Curteini stăteau ca-n cămăşi de gheaţă. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. sadoveanu, D: p. 32. <(> (Determinat prin locuţiuni adverbiale) Intr-un medean nu prea departe de han, in vedirea mării, stăteau oameni în petrecere, sadoveanu, d. P. 151. Pe cînd stăteau in tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfinţitidui de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. p r i v e a 1 ă. <$> (Urmat de un complement circumstanţial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise. ■ . davidoglu, m. 16. Şi dacă stau cu uşa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎrceanu, p. 211. Toţi stau cu capul gol. caragiale, o. i 321. VIII. (Urmat de o propoziţie secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să. . ., a fi cît pe ce să. . . Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii, bassa-rabescu, v. 169. Cerul şi-a schimbat veşmîntid, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎrceanu, S. a. 19. Stinca stă să se prăvale în prăpastia măreaţă. EMInescu, o. i 54. Pentr-o fată. cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÎK-bîrseanu, d. 434. •§> Expr. A Sta gata să... = a fi gata să . ., La fiecare suspin al copilidui tresare' spăimîntat, arcurile minţii lui stau gata să se sfarme. vr.AIIUŢĂ, o. A. II 30. La orice întîmplare, doanfne fereşte, stau gata să-şi verse singele pentru noi. ■ . CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. « la » sau, mai rar, « cu ») A se îndeletnici, a se ocupa cu. . . Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile,,cu numerele şi cu semnele gîndului, adîncindu-le şi pătrunzîndu-se de ele. sadoveanu, d. p. 22. Cu ce spor era ş-acasă (fata): Nu ştiai cînd. . . stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La tdrg. -0> E x p r . A sta Ia luptă cu sine (însuşi) == a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Şi acum Ghiţă alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtăşire despre cele petrecute între el şi Lică,, şi stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. slavici, o. i 144. A sta dc cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijeşti, să le curaţi, să le dai apă, mîncare şi cîte alte. La tdrg. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu. . ., a-i bate cuiva capul să. [Muierea] tot sta de mine să merg şi să merg la împăratul să cer slujba, reteganul, p. v 81. A sta do capul cuiva v. cap1 (I 1). — Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, staţi,' stau, impcrf. stăteam (regional steteam) şi st am, perf. s. statui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional stăi), part STABIL - 214 - STACOŞIU stat (învechit stătut), gerunziu stînd şi, învechit, stătînd (eminescu, o. i 91). STABÎL, -A, stabili, -e, adj. 1. (Despre obiecte) Care e bine aşezat, bine fixat, care nu se răstoarnă nu se clatină ; solid. (Despre substanţe) Care nu se descompune de la sine, care nu poate fi descompus decît cu greu într-o reacţie. 2. (Despre abstracte) Care nu e supus fluctuaţiilor, care nu se schimbă ; statornic, ferm. Timp stabil. Valută stabilă. Echilibru stabil v. e c h i 1 i b r u. 3. (Despre populaţii, în opoziţie cu nomad) Care locuieştc permanent în acclaşi loc, statornic. Populaţie stabilă. STAIÎILÎ, stabilesc, vb. IV. 1. T r a n z. A determina, a fixa. Mi s-a părut indicat a compara textul cu prima redacţiunc şi cu manuscrisul şi a stabili în note deosebirile de text. La alecsandri, o. p. 6. 2. T r a n z. A hotărî, a decide, a preciza. Vocabularul capătă cea mai mare însemnătate cind este pus la dispoziţia gramaticii, care stabileşte regulile de combinare a cuvintelor in propoziţii şi astfel dă limbii armonie şi înţeles. s.c.L. 1952, I 130. 8. T r a n z. A arăta, a . dovedi; a descoperi. Pagina 27 din dosarul Reşiţa a fost înlocuită. . . Cine a putut s-o înlocuiască? — Asta trebuie să stabiliţi. Baranga, i. 204. Pe loc a căutat să stabilească două adevăruri, sadoveanu, e. 126. 4. T r a n z. A înfăptui, a realiza, a obţine ; a institui. A fost de ajuns ca firele amorse: să atingă celălalt capăt al cablului ca, fulgerător, curentul stabilit să producă explozia. bart, s. m. 75. <)> Expr. A stabili legătura (sau legături) cu cineva = a se pune în contact, a comunica cu cineva, a veni în legătură. 5. Re fi.-A deveni stabil într-un loc, a se statornici. M-am stabilit la ţară. T r a n z, A instala, a aşeza ceva într-un anumit loc, A-şi stabili reşedinţa. STAWI.IMÎNT, stabilimente, s. n. Aşezămtnt, instituţie înfiinţată pentru exercitarea unei ramuri industriale, comerciale etc.; p. e x t. edificiul, localul acestor aşezăminte. Dar cine iţi va vorbi despre sat şi despre gospodării, cînd colo, sub deal, se înalţă stabilimentul de băi al Bălţăteştilor? sadoveanu, O. vii 225. Cred, acum, doamnă, că sînteţi ca şi mine de părere. . . să intrăm în acest elegant stabiliment public. Vom lua şi noi ceaiul... repauzîndu-ne puţin, caragiale, o. ni 141. STABILÎRE s. f. Acţiunea de a (se) stabili; precizare; fixare, instituire. Stabilirea de norme juste, ştiinţifice este una din condiţiile importante care asigură, avintul permanent al producţiei, lupta de CLASĂ, 1952, nr. 6, 65. Aşezare (definitivă) într-un loc; instalare. STAbILITÂTE s. f. 1. însuşirea de a fi' stabil; trăinicie, soliditate. Stabilitatea unei bolţi. + Statornicie, fermitate. Tendinţa de realizare a unităţii şi stabilităţii limbii literare se vădeşte mai ales in aspectul ei scris. L. rom. 1953, nr. 4, 54. (Fiz.) Proprietate a unui corp • de a-şi menţine poziţia sau de a reveni în poziţia iniţială cînd este deplasat din această poziţie. 2* Faptul de a nu fi mişcat din Ioc, de a sta sau de a rămîne pe loc, păstrîndu-şi locul; fixitate. Mătuşa Elencu insă era inamica oricărei stabilităţi. Nemişcarea pentru dînsa era moartea, şi lucrurile i se păreau că devin rigide dacă stăteau încremenite două zile locului. ANGirEL, pr. 3. + Situaţie neschimbătoare, sigură, fermă. îi era drag pă-mîntvl nu numai pentru ciştigul ce-l produce, dacă e muncit bine şi cu chibzuială, ci mai ales pentru stabilitatea ce-o oferă posesorului. REBREANU, R. I 165. , STABILIZA, stabilizez, vb. L 1. Refl. A se consolida,. a fc face trainic, a se întări. 2. T r a n z. A face ca un obiect să devină stabil. -4“ A face stabilă puterea de cumpărare a unei monede (fixînd-o la un anumit curs). STAJBILIZÂRE, stabilizări, s. f. 1. Consolidare, întărire. 2. Fixarea valorii unei monede la un anumit curs. STABILIZATOR, stabilizatoare, s. n. 1, Aparat pentru menţinerea constantă a tensiunii surselor de alimentare cu energie electrică. 2. (Aeron^) Partea fixă a ampenajului orizontal. 3. Legătură elastică între capetele osiei din faţă sau din spate ale unui autovehicul şi şastul acestuia, pentru a împiedica înclinările mari ale vehiculului. STABULAŢIE s. f. Procedeu de întreţinere şi hrănire a animalelor, menţinîndu-le în grajd (şi neducîndu-le la păşune) în întreaga perioadă de creştere, îngrăşare, exploatare a laptelui etc. — Variantă: stabulaţiuno (i. ionescu, p. 233) s. f. STABULAŢltJNE s. f. v. stabulaţic. STACAjV s. n. v. stacană. < STACANĂ, stacane, s. f. (Şi în forma stacan) Cană, ceaşcă sau pahar mare (de pămînt); p. e x t. conţinutul unei astfel de căni. După acesta urma alt om al lumii răsăritene, care purta tablaua cu stacane. CONTEMPORANUL, s. li, 1949, nr, 156, 9/5. Se îmbuiba cu carne friptă dimijieaţa şi cu stacană de vin. PAS, z. I 132. Stacanul mare de rachiu... în care strălucea lichidul preţios. La TDRG. în loc de a ne certa împreună, n-ar fi mai nimerit să ne-nţălegem ca doi oameni de treabă, încălzindu-ne c-o stacană de vin? alecsandri, t. i 328. — Variantă: stacan s. n. STACÂTO adv. (Indicînd modul de executare a unui grup de note muzicale ; în opoziţie cu 1 e g a t o) în mod izolat, fiecare notă separat. Magda... se aşezase dinaintea pianului şi scherzando, andante, stacato... se alinta cu degete uşoare pe clapele albe şi negre ale pianului. hogaş, M. N. 48. (Substantivat, n.) Parte dintr-o compoziţie muzicală executată în felul descris mai sus. STACIIÎTĂ s. f. v. ştaclictă. STACOJ, stacoji, s. m. (Rar) 1. Crustaceu decapod,' asemănător cu racul de rîu, dar cu mult mai mare decît acesta; trăieşte numai în mare (Homarus vulgaris) ; homar,1* jfunona... trimise in ajutorul Idrei, . adică a balaurului, un stacoj (rac-de-mare) năprasnic, cit o dihanie-spurcată. ispirescu, U. 35. [La Triest] feliurimea şi mulţimeă peştelui. este nesocotită, din care: sardele. . .. stacoji.. GOhUSQV, î. 110. • • 2. (Rar) Rac. Trebuie să rabzi crestături de foarfece. ' după ce zvîrli stacojul în traistă, sadoveanu, î. a. 81. — Variantă: (Mold.) stacoş (alecsandri, t. i 171) s. m. STACOJIU, -Ie, stacojii, adj. Care are culoarea roşie-aprinsă (ca a stacojulu! sau a racului fiert). De sub căciula naltă fi ascuţită. . . ieşi la iveală un obraz mare, stacojiu. sadoveanu, o. ii 560. Un general obez, stacojiu ca.un rac. fiert. c_ petrescu, î. II 70. Uitîndu-se la Invălitoarea cu care dormise acoperii, văzu■ că e de catifea stacojie ţesută cu fir de aur. caragiale, r. 132. Să-mi .pun rochia cea de catife roşie ¡i turlubanu cel cu pene stacojii.. alecsandri, x. 414. — Variantă: (Mold.) stacoşiu, -io (negruzzi, s. i, 148) adj. STAC(jŞ s. m. v. stacoj. STACOŞÎU, -ÎE adj. v. stttcojla, .. STADIAL - 215 - STALAGMITĂ STADIAL -Ă, stadiali, -e, adj. 1. Care se dezvoltă | în etape, în faze. 2. (Riol.) Care se referă la stadiile de dezvoltare a organismelor. STADIE, stadii, s. f. Miră sau riglă gradată.în centimetri, care serveşte la măsurarea indirectă a distanţelor, terestre sau a cotelor relative ale punctelor de pe teren. STADTMÎ.TIUC, -A, stadimetrici, -e, adj. Care se referă Ia stadimetrie. Lunetă stadimetrică. ‘ STADIMETRÎE s. f. Operaţie topografică constînd în măsurarea indirectă sau optică a distanţelor dintre două puncte. STADIMfcTIÎU. stadimetre, s. n. . Instrument topografic pentru măsurarea indirectă a distanţelor dintre două puncte. STADlOX, stadioane, s. n. Teren amenajat pentru competiţii sportive, avînd de obicei de jur împrejur tribune pentru spectatori. Sportivii participanţi la jocuri părăsesc stadionul braţ la braţ. SCÎNTE1A, 1956, nr. 3774. STADIU, stadii, s. n. 1. Fiecare dintre perioadele distincte în evoluţia unui proces istoric, social, politic etc. sau a unui fenomen din natură ; fază, etapă. Demonul decepţionat şi pocăit al lui Eminescu este chiar poetul, in unul din stadiile evoluţiei sale. GHEREA, ST. CR. T 91. 2. (învechit) Distanţă de 125 de paşi. Oştile se aflau intr-o depărtare de opt stadii. ISP1RESCU, M., V. 40. STADOÂl.Ă s. f. v. stnndoală. STA rt-’.TĂ s. f. v. ştaîetă. STAI'ÎDĂ. stafide, s. f. Boabă de strugure uscată (folosită la prepararea unor prăjituri). Ţi-am adus nohot şi stafide. SADOVEANU, o. I 337. Găseau întotdeauna o punguliţă cu stafide, cîteva roşcove, covrigi sau bomboane, sahia, n. 96. — Variantă: (popular) stratidu (drăghici, r. 95, şez. i 37) s. f. STAFIDÎ, stafidesc, vb. IV. Refl. (Despre struguri) A se usca. + F i g. (Despre oameni) A se zbîrci (ca o stafidă): V. smochini. STAFIDÎT, -A, siafidiţi, -te, adj. (Despre struguri) Uscat. + F i g< (Despre oameni) Zbîrcit. ca o stafidă. V. smochinit. Unde a mai văsuţ acest chip stafidit şi incolor? c.' PETRESCU, C. V. 183. Toată fiinţa ei stafidită, suptă, scheletizată era. . ’. ' numai un pretext ca să mat zăbovească pe lume olecuţă de suflet, vlahuţă, n. 125. - STAFÎE. stafii, s. f. Fantomă, nălucă, vedenie, strigoi. Stafiile piraţilor voinici, romantici, aprigi in- aventură şi dragoste, umplu insula cu duhul lor. RALKA,-o, 69-, SltA de înger nu mă ştiu; stafii şi pricolici n-am văzut niciodată. GALACTION. O. î 45! Pătrunse înăuntru, aşa cum pătrund stafiile, fără zgomot, anghel,>R. 130. ^ F i g. (Familiar) Epitet dat unei persoane băcrîne, scheletice. Baba o ţine cam din scurt [pe fată] şi, pe cit am văzut, nu mă mistuie de loc stafia, contemporanul, vn 489. — Accentuat şi: stafie. — Variante : (învechit) stalliO (russo, s. 100, alecsandri, t. i 204, negruzzi, s. i 206), ştăfle (negruzzi, s/u 121) s. f. STAFII,0(’6C, stafilococi, s. m. Microb de formă sferică, care produce procese purulente. STA FI OS, -OĂSĂ, stafioşi, -oase, adj. (Neobişnuit) Gare înspăimîntă ca o stafie. în ascunzişul de odinioară, stafioasa pată de singe căsca o gură hîdă de rugină neagră. popa, v. 239. STA Gl Alt. -A, stagiari,-e, adj. 1. Care-şi face stagiul (într-un domeniu de activitate). Medic stagiar. ,, 2. Privitor la stagiu, de stagiu. An stagiar.' — Pronunţat: -gi-ar. ... - . stAgtu, stagiu s. n. 1. Timp în care lucrează începătorii într-un domeniu de activitate, pentru a dobîndi experienţă şi a-şi dovedi aptitudinile profesionale sau pentru a da posibilitatea să lî se aprecieze capacitatea de muncă. <$► A-şi face stagiul = a lucra în calitate de stagiar. Stagiu militar — timp în care un tînăr îşi face serviciul militar. Fusesem chemat să-mi fac stagiul militar. SADOVEANU, E. 7. 2. Perioadă de timp constituind o etapă în desfăşurarea unei acţiuni, a unui proces etc. Stagiu de muncă. STA GltjNE, stagiuni^ s. f. Perioadă de timp determinată, în care sînt date în serie reprezentaţii teatrale sau concerte programate dinainte. In căldura dulce din cabinetul lui de lucru, în timp ce el îşi făcea programul noii stagiuni, eu privesc afişele şi programele vechi, anghel, PR. 118. Afişul programului viitoarei stagiuni teatrale atrage privirile curioşilor de la înălţimea zidurilor unde sînt lipite. DEMETRESCU, O. 177. STAGNA* stagnez, vb. I. Intranz, (Despre abstracte) A sta pe loc, a se opri, a nu înainta, a nu se dezvolta, a nu progresa. Munca stagnează. (Despre ape) A nu curge, a nu se mişca. STAGNÂNT, -A, stagnanţi, -te, adj. 1. (Despre abstracte) Care stă pe loc, nu progresează, nu se dezvoltă, lîncezeşte; inactiv. [Epoca burghezo-democratică] era o epocă fără nici un ideala dedată unui materialism vulgar şi stagnant. Societatea întreagă era împărţită în dntă: cei ce mureau de foame şi cei ce mureau de prea multă mîncare. galaction, O. I 337. 2. (Despre ape) Care nu curge; stătător, STAGNARE s. f. Faptul de a stagna; oprire pe loc, rămînere pe loc. Copiii căutau mereu satisfacţii nesănătoase în afara coloniei. Care era cauza? Makarenko descoperise că motivul acestor dificultăţi consta în stagnarea vieţii coloniei. contemporanul, S. îl, 1949, nr. 164, 7/5. , 2. Starea apei care nu curge. STAGNÂŢIE s. f. (Neobişnuit) Sţagnare, lipsă de activitate. Alţii, mai pricepuţi şi cu mai multă dreptate, găsesc cauza acestei stagnt/ţii [a producţiei literare] în indiferenţa publicului, ghhrea, st. cr. iii 14. — Variantă: (învechit) Stagnaţiunc (macedonskî, o. rv, 27) s. f. STAGNAŢIÎLYE s. f. v. stngrmfio..................... STAIIÎE s. f. v. stallo. STAI;, staluri: s. n. Totalitatea scaunelor "aflate în. pârtferul unei săli de teatru şi aşezare în rînduri regulate ; p. e x t. partea sălii unde se găsesc aceste scaune, lată-i în stalul al doilea, sosiţi devreme, mama stînd falnic între cei'doi gemenii bâssarabescu, s.'N. 164. , STALACTÎT. s. m. v. stalactită. STALACTÎTĂ, stalactite, s. f. (Spre deosebire de stalagmită) Formaţie calcaroasă, de formă conică şi cu v'rful în jos, pe tavanul peşterilor din regiunile calcaroase, rezultată din depunerea calcitului în urma evaporării apelor de infiltraţie care străbat masivul. Te găseşti înlăuntrul unei bolţi uriaşe, din tavanul şi de pe pereţii căreia atirnă mii de stalactite lucii şi străvezii. vlahuţă, o. a. îl 137. — Variantă: (învechit) stalactit, stalactiţi (HASDEU, r. v. vi), s. m. STALAGMITĂ, stalagmite, s. f. (Spre deosebire de stalactită) Formaţie calcaroasă, de formă conică şi cu vîrful în sus, pe solul peşterilor din regiunile calcaroase, rezultată din depunerea îndelungată a picăturilor care se scurg din vîrful stalactitelor. .[Din STALAGMOMETRU - 216 - STANDARDIZAT stalactite] ie preling şi cad picături de apă («lapte de piatră o) pe creştetele stalagmitelor de jos, ce cresc in felurite forme, înălţindu-se spre podoabele de sus. vlahuţX, o. A. II 137. 3 TA LA G3I03IÎTItU, stalagmometre, s. n. (Chim., Fiz.) Aparat folosit pentru determinarea concentraţiei unei soluţii (prin determinarea numărului de picături din acea soluţie care cad dintr-un volum anumit printr-un tub strimt). STALINÎT s. m. Aliaj dur de fier cu crom, carbon, mangan şi siliciu, folosit la încărcarea pieselor supuse la uzură mare (sape de sondă, dinţi de excavator etc.). STAMBĂ, (2) stămburi, s. f. 1. Ţesătură simplă de bumbac, cu desene imprimate în culori, din care se fac rochii, bluze, fuste. Cînd se rotea, fusta de stambă cu flori mari fîlfiia în juru-i. sadoveanu, o. vi 246. 2. (Numai la pl.) Varietăţi de stambă (1). Sortimente de stămburi. Obiecte de îmbrăcăminte confecţionate din stambă (1). 3. (învechit) Teasc de tipografii; tipar. <$> Expr. A da în stambă, = a da în vileag (cusururile cuiva). STAMIiOĂLĂ, stamboale, s. f. (Mold.) Baniţă. Poate găsim, bădie Zaharie, fi comoara ceea, în luncă. . . Atuncea venim să luăm o stamboalăi, ca să cărăm galbenii. C. PETRESCU, R. dr. 16. Un cap cît o stamboală de mare. hogaş, m. N. 82. La Brăila-n vale. . . încarc la stamboale, Descarc băcălii Şi-ncarc dimerlii Tot de grîu mărunt Şi de arnăut. alecsandri, p. p. 116. Loc. a d v. Cu stamboală = fără măsură, din belşug; cu carul, cu ghiotura. O cărat aurul cu stamboala de peste nouă mări şi nouă ţări. c. PETRESCU, o. P. II 110. Conţinutul unei baniţe. O frigare lungă şi plină de pui. . . se rumenea sfîrîind, în preajma unei stamboale de -jăratec, hogaş, h. 36. — Variantă: (Mold.) stambdl (şez. i 121) s. n. STAMEOL s. n. v. stamboală. STAMÎNĂ, stamine, s. f. Organ masculin dc reproducere al florii, care conţine polenul. Luna lui iunie este aceea care ne aduce aceste flori prea albe, din al căror potir staminele apar ca nişte cruciuliţe de aur, galaction, o. i 340. STAMI.MFER, -Ă, staminiferi, -e, adj. (Despre flori sau părţi ale florilor) Care este purtător de stamine. STAMINtiDIU, staminodii, s. n. • Stamină modificată, devenită sterilă. STAMPĂ, stampez, vb. I. Tranz. 1. (învechit) A reproduce o imagine cu ajutorul unei plăci gravate. Deo-camdată vom stampa [portretul]... cel adevărat al lin Mihai Viteazul; mai tîrziu, de ne vor ierta mijloacele, vom căuta a stampa şi pe celelalte. BĂLCESCU, O. I 224. 2. A fasona un material prin deformare plastică, cu matriţe speciale, pentru a obţine un obiect de dimensiuni determinate. STAMPÂRE, stampări, s. f. Acţiunea de a stampa şi rezultatul ei. STÂMPĂ, stampe, s. f. Operă de artă grafică, de obicei gravură sau litografie. în stampele şi în albumurile lui se jnai văd încă astăzi tipurile şi costumele acelor slujitori, puşcaşi, hăitari, bătăiaşi, şoimari, care compuneau personalul vinătorilor din secohd trecut. ODOBESCU, S. iii 144. în colţul din dreapta al stampei este un scut cu o coroană deasupra, înfăţişînd o cetate cu trei turnuri. bĂLCESCU, o.-i 221. STAMPILĂ vb. I v. ştampila. SŢAMXILĂItE s. f. v. ştampilare.* ~ ' STAMPÎLĂ s. f. v. ştampilă. STAN1 s. n. v. stana. STAN2, stani, s. m. 1. (Regional) Parte a cămăşii femeieşti, de la brîu în sus. Vine. . . de pe lan Cu trei puişori pe staţii Unu-i roş, altul e verde, marian, nu. 231. 2. (Maram.) Parte a cămăşii femeieşti de la brîu în jos. STANÂT, stanaţi, s. m. Sare a acidului stanic, cu puternice proprietăţi reductoare, întrebuinţată în industria materiilor colorante şi la analize chimice. STANĂ, stane, s. f. (Mai ales determinat prin « de piatră») Bolovan mare de piatră; p. e x t. stîncă. Stana de piatră din vîrfiil unui munte stă neclintită vreme de veacuri, sandu-aldea, u. p. 32. Au îngheţat sloi, şi baba şi oile s-au prefăcut toate în stane de piatră. . • risipite ca o turmă, pe muntele care, de-atunci, se cheamă Babele. vlahuţă, o. a. 412. Nesecata ei durere o prefăcuse în stană de piatră. ODOBESCU, S. iii 302. (Metaforic) Jsbăşescu, stană de piatră lîngă fereastră, nu clintise nici cînd a intrat logofătul. REBREANU, R. ii 191. Expr. A rămîne (sau a sta, a îi etc.) ca o stană de piatiă = a rămîne (sau a sta etc.) nemişcat, neclintit, încremenit. Maria a rămas locului ca o stană de piatră, davidoglu, M. 30. După ce coborî grabnic treptele de piatră şi începu a păşi vesel pe sub arcurile copacilor în floare, dintr-o dată se opri, încremeni în loc ca o stană de piatră, sadoveanu, m. 120. + (Regional, în expr.) Stană de sare — bolovan de sare. — Variante: (regional) stan, stanuri (EMINESCU, N. 49, reteganul, p. i 6, şez. ii 202), stean, steanuri (slavici, o. i 339, marian, T. 91), s. n. STÂNCĂ, stânci şi stance, s. f. (Ornit.) Stăncuţă. Văd. . . graurii în cirduri cu cioarele şi stâncile şi cunosc, mai ales după glasul acelor cioare şi acelor stănci, că vremea se strică, sadoveanu, z. c. 8. + (Adjectival) De culoare închisă, negricioasă (ca pasărea de mai sus). Fecioraş, vatav de curte, Fermecat defete multe. Toate-anume Ţi le-oi spune; Una-i stâncă Alta-i neagră. SEVASTOS, C. 118. STAND, standuri, s. n. 1. Spaţiu într-o expoziţie amenajat cu vitrine, mese, panouri, suporturi etc. pentru aranjarea obiectelor, cărţilor, diagramelor, cartogramelor şi graficelor expuse. Standuri speciale sînt destinate articolelor casnice de larg consum, scînteia, 1953, nr. 2739. 2. (La fabrici şi uzine sau în laboratoare) Loc utilat în mod special pentru controlul şi încercarea maşinilor noi. Standurile fabricii de automobile. 3. (Sport) Loc de tragere special amenajat pentru întrecerile de tir. — Variantă: ştand s. n. STANDARD, standarde, s. n. Normă sau ansamblu de norme care reglementează operaţia de standardizare. Produse standard. Standard de viaţă — nivel de trai. — Accentuat şi: standard. — Pl. şi: standarduri. STANDARDIZA, standardizez, vb. I. Tranz. A stabili norme pentru calitatea, dimensiunile etc. cărora trebuie să le corespundă un produs. STANDAItDIZĂJtE, standardizări, s. f. Acţiunea de a standardiza şi rezultatul ei. STANDAEDIZĂT, -Ă, standardizaţi, -te, adj. Corespunzător unor anumite norme de calitate şi dimensiuni, prevăzute în standard; reglementat prin standard. Perfect drepte, standardizate şi prefăcute în marfă, nici cel mai mare efort al închipuirii n-ar mai putea întrezări in aceste scînduri ceva din forma arborilor de odinioară. bogza, c. o. 130. + F i g. (Depreciativ) Conform unui tip sau tipar comun; banal. Capitala îl transformase după un tip standardizat, fercheş şi cu haine după ultima tăietură, c. PSTRESCU, C. v. 51. standoalA — 21 STAROSTE STAND0ALA, standoale, s. f. (Mold., Bucov.) Hambar în care se păstrează grînele. M-oi duce intr-o noapte Ia Forăşti, la standoale, unde lin ciocoii griul, fi dau foc. SADOVEANU, N. F. 50. în fundul livezii boiereşti, in partea standoalelor, era fi bojdeuca mea. şez. i 147. — Variante: (Mold.) Stadoălă, st0il(5Iă (La TDRG, kogălniceanu, s. 191) s. f. STÂNIC, -A, stanici, -e, adj. (Despre compuşi ai staniului) Care conţine staniu (ca tetravalent), privitor la staniu. STANIFER, -A, staniferi, -e, adj. (Despre roci, minereuri) Care conţine staniu, care are staniu în compoziţia sa. STAAÎNĂ s. f. sg. Sulfură complexă, naturală, de staniu, fier şi cupru. STANIOL s. n. Foaie subţire de staniu (sau dintr-un aliaj de staniu cu plumb ori cu aluminiu) întrebuinţată la împachetarea unor alimente (brinzeturi, ciocolată etc.) sau a unor produse industriale (bande izolatoare, panglici pentru maşini de scris etc.), în scopul unei bune conservări. STANIŞTE, stanifti, s. f. 1. (Mold.) Loc răcoros (mai ales în pădure sau lîngă o apă curgătoare) unde se odihnesc vitele sau oile vara, în timpul căldurilor amiezii; zăcătoare. Unde-i jocul cel de fete Parcăi-i stanişte de iede. mat. FOLK. 1410. + F i g. Loc de întîlnire, de popas. Mîncâm ce tr.încăm, ¡-apoi rugăm pe moş Bodringă să ne cinte; fi unde nu se adună o mulţime de dăscălime la noi, căci aici era staniştea lor. creangă, a. 93. 2. (Mii.) Lagăr, tabără, cantonament. Din sori pină-n noapte curg spre staniftea oştilor darabani şi glotaşi din Ţara de Sus. vi.aiiuţâ, la cade. STANIŢA, staniţe, s. f. Sat căzăcesc (în Rusia şi, azi, în U.R.S.S.). STÂNIU s. n. Element chimic metalic, alb, foarte maleabil, întrebuinţat în diferite aliaje sau ca metal acoperitor ; cositor. Aliaj de staniu. STAJiGS, -OASA, stanoşi, -oase, adj. (Despre compuşi ai staniului) Care conţine staniu (ca bivalent). Sulfură sinuoasă. STAN-PAţITUL s. m. Nume dat unei persoane care a păţit multe şi care a tras învăţăminte din cele ce a văzut, care are experienţă. STANŢA vb. I v. ştnnjn. STANŢARE s. f. v. ştanţaro. STANŢAT, -A adj. v. ştrtnţnt. STANŢA1 s. f. V. ştiinţă. STANŢA5, stanţe, s. f. Strofă, avînd un înţeles deplin, alcătuită dintr-un număr determinat de versuri a căror ordine, măsură şi rimă sînt supuse unor anumite reguli. O, Muza mea. . . Nu ţi-a intrat cumva-n pantof O pietricică? (De-aceea-mi iese şchiop şi mic Un vers, in fiecare stanţă). topi'rceanu, l’. 196. + (La pl.) Poezie scrisă în strofele descrise mai sus. Crinii pe care aleasa inin.ii ii purta in cunună ori in centură, se vor .desfoia etern, de-a lungul stanţelor nemuritoare, galactic«, o. i 341. Mă lăsasem la o lină reverie, recitind încet nişte stanţe d-ale lui Anacreon. negruzzi, s. 1 223. STANŢIIv, stanţii, s. f. (Mold., rar) 1. Căpiţă de coceni (de porumb). Un iepure coteşte pe lingă o stanţie părăsită de strujeni şi merge alene, numai in trei picioare, făcind parcă economie de unul. sadoveanu, o. a. nl 16. 2. Magazie mică, prăvălioară. în şir cu ea, pe un trml teşit, cotind după şosea, o circiumă ... j io stanţie de scinduri cu cimaţi uscaţi atîrnaţi in cuie şi at teancuri de pastrama pe tarabă, delavrancea, O. 11 271. STARE. stări, s. f. 1. Situaţie în care se află ceva sau cineva la un moment dat; mod, fel, chip în care se prezintă un lucru sau o persoană. Suferea foarte mult şi se îngrijea de starea amicului său. Doctorul şcolii 1 s-a părut prea nepăsător. vlaiiuţĂ, o. a. I 105. Pare-mi-se că-i trimis... ca să cerceteze starea isprăz-nici-ilor. ALECSANDRI, T. I 198. în Ţara Romirtească starea ţăranilor merse din zi in zi mai rău pină la 1S21, cind desperarea lor izbucni. bĂi.cescu, o. i 143. -$> Stare de fapt = situaţie dată, reală. Stare de asediu v. asediu. Stare materială = situaţia cuiva din punctul de vedere al bunurilor personale, al averii. <$> E x p r. A Ii în stnre (să)... = a avea forţa, capacitatea, energia de a săvîrşi un lucru greu, neobişnuit, ciudat; a fi capabil să... Dar cu toate cele petrecute Sînt în stare iarăşi să încep. BENIUC, r. 49. Mama insă era in stare să toarcă-n furcă şi să învăţ mai departe. CREANGĂ, O. A. 38. Nimeni nu dormea, dar puţini din pasageri erau in stare să se mai ţină pe picioare. BOLINTINEANU, O. 270. F. in stare a se bolnăvi dacă ar vedea că un fir de păr dintr-un favorit e mai lung decît celălalt, negruzzi, S. i 64. -4- Stare civilă v. civil. 2. Dispoziţie (bună sau rea) în care se află cineva. 3. Situaţie materială bună, avere, avuţie. Avusese starea ei personală şi-i mai rămăsese şi de Ia bărbat, pas, z. i 92. Avea ceva stare, ciştigată cu mutica lui ori primită drept zestre, căunescu, i. c. 19. <> L o c. a d j. Cu stare = bogat, înstărit, avut, cu avere. Tatăl său, om cu oarecare stare, l-a ţinut pe lîngă sine. GALACTION, o. i 85. Dittsa voia Fata-i să iubească Pe-un fecior cu st<:re Şi cu vilfa mare. coşbuc, r. îi 143. Singura Iui rudă e un nepot cu stare, negruzzi, s. ii 200. <>■ E x p r. A-şi îndrepta starea = a-şi îmbunătăţi situaţia materială. Toţi au rămas cu ideea că Toderică şi-a îndreptat starea în ţări străine, unde, cum se vede, găsise niscaiva jucători [de cărţi] mai proşti, negruzzi, s. i 85. 4. (învechit) Categorie, clasă socială. -4 Grad, ierarhie, treaptă a unei clase sociale. Un boier de starea-ntîi trebuie să-mi deie cel puţin o păreche de straie şi vro zece galbini. alecsandri, T. 1328. 5. Faptul de a sta (în picioare, rezemat, pe loc etc.); poziţie a corpului; postură. Se invîrtea in pat... işi aşeza picioarele şi trupul in stările cele mai slobode. VI.A-iiuţă, la tdrg. E x p r. A nu aven (sau a nu-1 mai prinde) stnrcn = a nu avea aitîmpăr, a fi fără odihnă. Deşi abia apucase să intre in curte, nu mai avu stare, îşi luă biciul şi porni săgeată după babă. REHRKANU, R. I 149. Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei şi de dortd fratc-său şi a soru-sei. reteganul, p. v 26. STAREŢ, stareţi, s. m. Conducător al unei mănăstiri de călugări; egumen. Toţi monahii erau in strane... şi slujea părintele arhimandrit Visarion, stareţul. SADO-VKANU, B. 69. Alăturea stă mormintu! monahului Platou, ucenic a cuviosului stireţ Paisic. negruzzi, s. i 215. — Variantă: stiiriţ (creangă, a. 76) s. m. STARLŢA, stareţe, s. f. Conducătoare a unei mănifctiri de călugăriţe ; egumenă. întorcind fruntea. ■ . văzu pe stareţă şi, in apropierea ei nemijlocită, pe Stanca. SADOVEANU, p. M. 252. — Variantă: Sturijă (caragiaLE, o. ii 26) s. f. STAlîIŢ s. m. v. stareţ. STARIţA s. f. v. starejii. STAROSTE, starosti, s. m. 1. (In trecut) Conducător, cap al unei corporaţii, al unei bresle. Cunoaşte, domnule, că eu sînt staroste al neguţătorilor de lucruri scumpe. SADOVEANU, d. P. 153. Starostele tăbăcarilor nu credea in pri- START — 218 — STATIC mejdie dacă n-o vedea cu ochii Ini. CAMtl PETRESCU, O. n 40. Şi pentru ce n-a trimis-o în cercetarea starostilor de isnafuri? NEGRUZZI, s. I 305. ^ Şef, conducător; fruntaş. Boierul i-a făcut Saftei pe voie şi l-a dat pe Mură starostelui lăutarilor, GALACTION, O. I 68. Eol, starostele vînturilor, aibă grijă de familia şi de tărăbuţele mele. CARAGIALE, O. vil 159. N-am uitat nici pe răposatul Caraiman, veselul şi priceputxd staroste al vînătorilor tănnădăieni. odobiîscu, s. ni 14. 2. (în organizarea administrativa feudală din Moldova) Comandant, guvernator al unei cetăţi sau al unui oraş întărit; pîrcâlab (1). A venit starostele cu călărifne, a împlinit porunca domniei şi s-a întors încărcat de daruri. sadoveanu, o. vil 113. Miron fu trimis înainte la Petru Potocki, starostele de Cameniţa, ca să ceară ajutor de oaste. bÂlckscit, o. i 183. 3. (Mold., Transilv.) Persoana trimisă de un tînăr Ia părinţii unei fete, pentru a o cere în căsătorie (v. p e ţ i-tor); p. e x t. persoană care dirijează ceremonia nunţii. De băietanul stăruieşte în hotărîre că vrea şi vrea fsă ia fata], atunci tatăl său... merge de cată doi gospodari drept starosti pentru a se duce. . . la cutare fată in împeţit. La TDRG, Măi Chirică. . . scoţi omul din minţi cu vorbele tale. Bun staroste mi-am găsit, creangă, p. 162. Cum poposeau la o casă, deodată ieşeau înainte: mirele cu mireasa, socrul cu soacra şi starostele, şez. iii 184. — Pl. şi: (3) starosti (contempohanul, t 162). — Formă gramaticală, sg. art. şi : starosfea (I)ELAVraNCEA, o. ii 19, ispirescu, l. 92, marian, nu. 507). START s. n. 1. Loc (marcat printr-o linie) de plecare într-o întrecere sportivă. Expr. A se prezenta la Start- = a lua parte la cursă. S-au prezentat la start 18 concurenţi. 2. Momentul începerii unei întreceri sportive. <§> Expr. A da slartul v. da3 (I 11). stâuti:r, starteri, s. m. 1. Persoană care dă semnalul de plecare la o întrecere sportivă. Startcrul a lăsat in jos steagul alb şi concurenţii au pornit. 2. (Mec.) Carburator auxiliar folosit la pornirea anumitor motoare. STAT1, state, s. n. 1. Organizaţie politică a clasei economiceşte dominante, care are ca scop apărarea ordinii economice existente şi reprimarea împotrivirii altor clase ; teritoriul şi populaţia asupra căreia îşi exercită autoritatea această organizaţie; ţară. Mircea cel Bătrîn . . . voieşte a întrupa toată rominimea într-un singur stat. BĂLCESCU,' O. li 13. Stat socialist ;= stat de tip nou,' înfăptuit şi condus de clasa muncitoare, a cărui esenţă o formează' dictatura proletariatului şi care are ca scop desfiinţarea exploatării şi construirea societăţii“ fără clase. 2. (în loc. adj.) De stat = a) al statului, care emană de la stat (1)« Plan de stat; b) (în opoziţie cu particular) care e condus şi controlat de stat (1), care aparţine statului, oficial; c) care angajează statul, care se referă la stat. împrumut de stat. Om (sau bărbat) de stat = persoană care are un ro( (important) în ' conducerea treburilor statului. Omul sălbatic bine vedeţi că nu e un politic, nu e adecă om de cetate sau măi vlrtos bărbat de stat. GHIca, a. 680. Lovitură de stat v. lovitură (4). (Ieşit din uz) Secretar de stat — ministru. 8. (La pl., în orînduirea feudală) Denumire a organelor reprezentative din anumite ţări. Statele generale din Franţa. (Atestat în forma de pl. staturi)- Staturile ţării [Transilvaniei], ce se temeau ca această alianţă cu casa Austriei să nu le fie fatală, ziceau in gura mare că şi-au bătut nemţii joc de prinţul lor. BĂLCESCU, o. II 58. — Pl. şi: (învechit) staturi. STAT2, state, s. n. 1. Tablou, listă. (Mai ales în e x p r.) Stat de plată (sau de salarii) = tablou cuprinzînd specificarea drepturilor băneşti pe care trebuie să le primească salariaţii unei instituţii, sau întreprinderi. (Eliptic) La primirea salariilor, s-au iscălit statele. CD Stat de funcţiuni (de organizare sau de personal) — tablou care cuprinde posturile necesare unei unităţi administrative şi cateeoriile de salarizare corespunzătoare; Numărul catedrelor didactice şi al cadrelor didactice ajutătoare ‘ se fixează prin statele de personal aprobate de Ministerul Invăţămintului. COL. HOT. DiSP. 1189. 2. (în ex p r.) Stat personal = dosar cuprinzînd specificarea mutaţiilor de serviciu ale unui salariat şi. actele sale de stare civilă, socială, politică etc. STAT3, staturi, s. n. 1. Faptul de a sta. Simţi că statul culcat o osteneşte, bujor, s. 79. ^ Şedere, rămî-nere, zăbovire. Se duse să se culce în bordei, că « dă, mie mi s-a trecui vremea statului pînă tîrziu * zicea ea. miro-nescu, s. a. 47. 2. înălţime a corpului omenesc; înfăţişare, statură. Avea stat chipeş şi-obraztil ca oglinda, coşbuc, p. ii 199. Nu e deosebire între dînsele nici la frumuseţă, nici la stat, nici la purtat. CREANGĂ, p. 270. Mîndru-i bradul muntelui, Dă-i mai mîndru statul lin. SEVASTOS, c. 43. El în casă că intra, Lin Bogdan că arăta Trei copile tot de-un stat.' alecsandri, p. p. 177. Expr. Un stat do nm = roăsuiă pentru înălţimi, cam cîr înălţimea obişnuită a unui om. Streaşina ei de şindrilă abia dacă se ridică peste un stat de om. Camil petrescu, o. ii . 237. La noi se cheamă Durău, unde curge apa-n jos de pe stîncă, preţ aşa ca la două staturi de om înălţime. HOGAŞ, M. N. 204. Şi unde nu porneşte stîrica la vale, săltînd tot mai sus de un stat de om. CREANGĂ, a. 28. Trup, corp omenesc. La stat şt umblet slabă ce-i! Topiţi sînt ochii viurci De-atîta vaiet ne-nîrerupt! COŞHUC, P. I 147. 3. (învechit) Situaţie. Delegatul. . . prezentă un stat aproximativ al productelor ce ţeara noastră va avea să expună, odobescu, s. ii 80. O E x p r. A fi în stat = a fi în stare. încarcă preste măsură rinza sa cu atfta mîncare, cil nu iaste în stat a o fiarbe sau a o măcina. ţichindeal, f. 334. ' 4. (Popular, în expr.) A-i ieşi (cuiva) Statul = a i se împlini (cuiva) termenul. A slujit el cît o fi slujit, pînă cînd i-a ieşit stătu, şi-a vrut să plece. I. cu. îl 228. STAT1, state, s. n. (Numai în exp r.) Stat-major v. m a i o r* (3)..... STATÂI/, -Ă. statali, -c, adj. (Rar) Referitor la stat1, de stat. Teorii economice şi statale. STATfiR, stateri, s. m. Monedă de argint sau de ’aur la vechii greci şi la macedoneni. Pe malul-stîng al XHtului s-au descoperit monete de argint în forma staterilor macedonici, pe al căror revers se vede, în mai mic', un călăreţ şi o stea. ODOBESCU, S. II 275. STATIC, -ă, statici, -e, adj. 1. (Mec.; în opoziţie cu dinamic) Care se referă la echilibrul forţelor. Electricitate statică = sarcina electrică invariabilă a unui corp în care nu se dezvoltă căldură, din cauza 31 ării sale electrice. V. electrostatică. încercare statică = încercare mecanică Ia care forţa exterioară se aplică încet, progresiv, uniform şi în acelaşi sens. Presiune statică = presiune interioară a unui fluid care curge, indicată de un instrument de măsură care se mişcă cu aceeaşi viteză ca şi fluidul. 2. (în opoziţie cu î n dezvoltare, evolutiv) Care este în nemişcare, lipsit de dinamism ; imuabil, fix. Caracterul static al. eroului pozitiv nu corespunde realităţii care e in continuă transformare. CONTEMPORANUL, S. n, 1954, nr. 389, 3/6. <£► (Adverbial) Chiar dacă privim limba într-o singură: clipă a existenţei ei,. tot nu o putem privi STATICĂ — 219 — STATORNICI static, tot tijbuie să ţinem seama de necontenita schimbare a elementelor ei. GRAUR, P. L. 22. 3. (Fiziol.; în e x p r.) Simţ static = simţ care ne orientează asupra poziţiei corpului şi a segmentelor lui în repaus, datorită impresiilor care ne vin de la muşchi, tendoane şi articulaţii. STÂTICĂ s. f. (în opoziţie cu dinamică) Ramură a mecanicii care studiază condiţiile de echilibru ale corpurilor supuse sistemelor de forţe. Statica construcţiilor. <> Statica lichidelor —- hidrostntica. Statica gazelor = aerostatica. Statica grafică — capitol al staticii care se ocupă cu rezolvarea pe cale grafică a problemelor. • STATlST, -Ă, statişti, -ste, s. m. şi f. (învechit şi regional) Figurant (în reprezentaţiile teatrale). STATÎSTIC, -A, statistici, -c, adj. Care se referă la statistică (1), bazat pe statistică, de statistică. Tabelă statistică. Serviciu statistic, a Toate aceste cunoştinţe exprimate prin cifre constituiesc ştiinţa statistică. I. 10-nescu, m. 10. STATÎSTICA, statistici, s. f. 1. Evidenţă numerică, situaţie cifrică a unor fenomene (izolate sau de masă). Mijlocul ccl mai simplu şi mai obiectiv pe care putem să-l folosim pentru cunoaşterea frecvenţei sunetelor unei limbi este statistica. măciucă, f. 33. 2. Ştiinţă care, folosind calculul probabilităţilor, se ocupă cu studiul cantitativ al fenomenelor de masă, prezentate.de elemente care au anumite caracteristici comune. STATISTICIÂN, -Ă, statisticieni, -e, s. m. şi f. Specialist în statistică. STATlV, stative, s. n. Dispozitiv metalic sau de lemn, folosit în laborator la montarea şi susţinerea unor piese şi aparate necesare operaţiilor chimice. V. trepied, suport. STÂT1VE s. f. pl. 1. (Regional) Război de ţesut. Au căpătat ■ . . nişte stative carile se aşeza singure şi singure ţesea. SBIIÎRA, P. 45. Cind începe a toca la biserică, Zaheial tău cel cuminte fuga şi ci afară şi începe a toca în stative de pîrie păreţii casei şi duduie fereşiile. ciiean-gA, a. 38. Colo Ungă fereastră stau stativele puse. beldiceanu, p. 68. E x p r. A pune pînzii în stative Cil cinovil = a lucra în tovărăşie cu cineva. Presvitera asta. . . îmi place şi mi-i dragă, dar pînză cu dtnsa tovărăşie n-oi putea pune in stative, sadoveanu, r. M. 251, 2. (în e x p r.) Stative de întins piele — instrument de tăbăcărie cu ajutorul căruia se întind pieile spre a fi. curăţa te. dep&r..D»/>ii ce Sra curăţit de carne, se întinde pielea cu ajutorul stativelor dc întins piele, pampile, l.. C., .48.. STĂTiMC, -Ă. statnici,-e, adj. (Regional, despre plasele de pescuit) Lat. Cu cit volocid e mai statnic (mai lat) ... cu atîta prinde mai bine. anTipa, p. 149. STATOR, statoare, s. n. Partea unei maşini de forţă (generatoare sau motoare) care este imobilă în timpul serviciului şi care este solidarizată, cu carcasa maşinii. • STATORl, statoresc, vb.. IV. I n t r a n z. (învechit şi regional) A stabili, ' a statornici, a hotărî. Crunte războaie purta-va\ . . fi neamuri Mari domoli-va, şi tari statori-va şi ziduri şi datini, coşbuc, ae. 17. (Cu pronunţare regionala) îşi petrecură cu toţii pînă sara tirziu, stătorind ziua de cununie pc de atunci in două săptămlni. marian, NU. 196. STATORNIC, -A, statornici, -e, adj. 1. (Despre persoane, p.. e.x t.. despre păreri, sentimente, atitudini etc.) Care nu se şchimbă pşor, cnre are tărie sufletească; constant, hotă-rit, ferm.. Era plină. de. bunătate, statornică în. iubire ca şi in ură. CĂT.INHSCU, E. 30. Cărţile ne sînt prietini statornici. SADOVEANU, o. vi 443. Se îngrijea. . . de soarta ogorului părintesc, o dată încăput pe mina nestatornicului Constantin. galaction, o. i 119. E x p r. A îi statornic la vorbii = a se ţine de cuvînt. Aşa am fast eu răbdător şi statornic la vorbă in feltul mi eu. creangA, a. 70. Neclintit. Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hntărîrea sa, râviţind statornic ca o piatră in vorbele lui. ispirkscu, I.. 3. Nebuneasca ... sumeţie [a lui Carol al Xll-lea] se sfărimă în sfîrşit de statornica cumpănire a lui Petru I. NEGRUZZI, s. I 177. 2. Care e mereu la fel, care rămîne în aceeaşi stare, neschimbător, invariabil; definitiv. Statornică-i trecea viaţa, Cum trece-n farmec dimineaţa P-un cîmp frumos şi plin de flori, coşbuc, r. II 260. Nu se putea face abatere de Ia principiul nostru statornic. caragialE, o. iii 219. Legenda lua o formă statornică. OlxiBESCU, s. I 204. 8. Care nu încetează, care durează; durabil, permanent, continuu, neîntrerupt. Vintul era statornic, dar uşor, astfel îneît nu fura zgomotele primejdioase. DUMITRTTT, N. 118. Un zîmhet statornic in colţul gurii, care dispărea numai cind nu ştia lecţia, îi cîştigase simpatiile colegilor. CĂLINESCU, E. 73. Numai astfel ar fi putut cîştiga o înrîu-rire adincă şi statornică. GHEREA, ST. CU. II 99. <$• (Adverbial) Trofin mesteca statornic, muncind din greu cu fălcile. DUMITRITJ, P. P. 14. -$• (Adverbial) Cu persistenţă, cu perseverenţă. Se grăbea tare, gifiia şi urca statornic in zăpadă pînă la genunchi. DUMITRIU, V. I,. 73. 4. Care nu-şi schimbă locul, care este stabil, fix ; temei-nic, consolidat. Pieptănarul îmi tot cintă-n ureche să tnă iau cu dînsul că arc bordei statornic. CAMII.AU, n. 1 403. Ne-a poruncit să n-avem căi statornice, ca să nu ne găsească duşmanii, sadoveanu, z. c. 40. Abia acum începe să se aşeze o viaţă mai statornică de-a lungul acestui ţărm al Dunării. VLAHUŢA, R. P. 17. Lui Apolon însă ii ardea. . . de a-şi alege pe uscat un lăcaş statornic, de unde să răspln-dească printre oameni lumina prevestitoare.a oracolelor sale. odobescu, s. iii 295. (Despre populaţii, în opoziţie cu flotant, nomad) Aşezat, stabilit definitiv. Toţi turcii care se aflau statornici sau întîmplător veniţi în Bucureşti. vlahuţA, Ia cade. STATORXICf, statornicesc, vb. IV. 1. Tranz. A stabili, a fixa ; a hotărî. Atîţia vistiernici s-au îndeletnicit cu meşteşugul armelor la drumul mare, îneît este nevoie să statornicim de cine anume e vorba. SADOVEANU, D. p. 182. Vreau să vorbesc de influenţa greacă asupra culturii noastre in prima din perioadele ce am statornicit. IORGA, I,. I 25. Acum, ia să statornicim rînduiala următoare, ca să se' poată şti hotărît care cită pine a mtncat. CREANGA, a. 147/ Refl. pas. Să statorniceşte simbria — atîţia bani, atîtea opinci, atltea rînduri de cămăşi. EMINESCU, N. 141. Perfecţionatu-s-a limba? Statornicitu-s-au regulile ei? negruzzi, s. I 339. -ţ* A fixa, n înţepeni. (Jnepenul) se agaţă de piatra goală, o învăluie... şi o statorniceşte. La CADE. 2. Refl. A se aşeza, a se stabili într-un Ioc (po timp mai îndelungat sau pentru totdenuna). Popa tinăr, abia ieşit din seminar, se statornici in sat. CAMTI.AR, N. I 331. Acea vale a Moldovei fusese pentru pămtntenii care se statorniciseră aici de veacuri un fel de rai al lumii, aşa era de înflorit pămlntul şi de luminat văzduhul. SADove’anu, N. p. 32. Stan şi-a înjghebai şi o căsuţă şi apoi s-a statornicit in satul., acela pentru totdeauna. CREANGA, r. 139. (Poetic) Toamna se statornicise, urmind rînduiala neschimbată a legilor firii, vornic, o. 159. S-a statornicit in văzduh oiagdadie de cenuşă. SADOVHAXU. a. T.. 179. 4 (Subiectul este un abstract) A se stabili, a lua fiinţă. In ţara socialismului, între oamenii de ştiinţă şi artă şi între oamenii muncii din fabrici şi de pe ogoare s-a statornicit o legătură trainică, contemporanul, s. II, 1953, nr. 367, 2/3. Intre profesor şi elev apoi s-au statornicii nişte legături ca între un duhovnic şi un drept-credincios. rebreaîîu, p. 8. 39. i STATORNICIE — 220 - STAŢIE Această familiaritate... s-a statornicit mai cu greu intre Radu fi Margareta. vlahuţX, o. a. 112. STATORNICIE s. f. 1. Faptul de a fi statornic: fermitate, constanţă, neclintire (în hotărîri, păreri, acţiuni). Ce folos! căci tx-ai puterea statorniciei, şi măria-sa Ştefan cere de la slujitorii săi mai ales statornicie. Sadoveanu, F. J. 591. îşi începu slujba cit aceeaşi statornicie şi regulă ca la Bucureşti. BASSARABESCU, S. îs. 35. La ce statornicia părerilor de rău, Cind prin această lume să trecem ne e scris Ca visul unei umbre şi umbra unui vis? EMINESCU, o. I 127. Romînii' au trebuinţă astăzi să se întemeieze în patriotism şi în curaj şi să cîştige statornicie în caracter. BĂLCESCU, o. I 59. + Fidelitate. Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei. NEGRUZZI, s. i 25. 2. Stabilitate. V. permanenţă. Siliţi a bivuaca sub un cort care nu vă poate apăra de nestatornicia văzduhului, negruzzi, s. i 39. 3. Continuitate, durabilitate. De ştiam că n-o să fie între noi statornicie. ŞEZ. xn 84. STATORNICÍRE, statorniciri, s. f. Acţiunea de a (se) statornici şi rezultatul ei; stabilire, fixare. Repetîndu-se cererea. . . se încuviinţa în sfîrşit diaconului celui nou statornicirea la Golia. CÂLINESCU,- I. c. 90. STATORNICITÓB, statornicitori, s. m. (Rar) Persoană care statorniceşte, care stabileşte, care întemeiază ; întemeietor. Rolul de staiornicitor al liniştii pe care-l îndeplineşte Miron Costin e preţuit după cuviinţă, iorga, l. i 225. STATOSCÓP, statoscoape, s. n. Instrument de măsură care indică micile schimbări de altitudine ale unui avion (în raport cu o anumită altitudine de zbor). STATUĂ, statuez, vb, I. Tranz. (Rar) A hotărî, a decide; a stabili. Te aşteptăm, Montecchio, spre-a şti ce-am statuat Asupra întîmplării. macedonski, o. ii 88. STATUÁR, -Ă, statuari, -e, adj. 1. Care se referă Ja statui, care ţine de sculptura statuilor; de statui. Artă statuară. Marmură statuară = marmură albă, fără vine, folosită în special pentru sculptură. 2. Care dă impresia de statuie ; monumental. Dansînd, începeau să alunece, înalte, drepte, statuare, bogza, m. s. 116. — Pronunţat: -tu-ar. STATUÁRÁ s. f. Arta de a sculpta statui. (Atestat în forma statuarie) Sculptura cea mare sau mai bine statuaria fii?id alungată din biserica răsăritului încă din timpul iconoclaştilor... ornamentele săpate nu se păstrară decît... pentru mobile de biserică. ODOBESCU, S. I 451. — Pronunţat: -tu-a— Variantă : (învechit) statu-aric s. f. STATUÁRIE s. f. v. statuară. STĂTUĂ s. f. v. statuie. STATUETA,. statuete, s. f. Statuie mică. V. f i g u-rin ă. în sfîrşit, vrînd să-l aline, îi arătară două statuete de bronz, negruzzi, s. i 203. STATÚIE, statui, s. f. Sculptură care reprezintă, în trei dimensiuni, imaginea unor fiinţe sau a unor figuri alegorice în piatră, marmură, lemn, bronz etc. Pe ţărm averea lasă-ţi şi luxul iiebunesc... Nobleţea, orice titluri şi orice vanitate, Inscripţii pe plăci de-aur, statui in bronz turnate... macedonski, o. i 168. în mişcarea braţelor lor, in toată voiniceasca şi puternica încordare a picioarelor ş-a trupului lor vinjos, au ceva din măreţia statuilor antice ale gladiatorilor romani, vlahuţă, o. a. ii 165. Ar fi zis cineva că [Olga] este o statuie de marmură ieşită din mînile lui Canova. negruzzi, s. i 50. <$> Expr, (Familiar) Merita (o) statuie, se zice despre o persoană care merită o recompensă mare sau laude neprecupeţite. (Ironic) A ridica (cuiva) o statuie = a-şi arăta recunoştinţa faţă de cineva (nducîndu-i laude exagerate). — Variantă : (învechit) st 'tua, statue (hogaş, m. n. 55, ODOBESCU, s. m 71, NEGRUZZI, s. I 160), s. f. STĂTU-QU 6 s. n. invar. Stare, situaţie care se continuă, în care nu au intervenit modificări. A menţine statu-quo. czd Omul să nu zacă in statu-quo letargic ca dobitoacele. RUSSO, o. 90. STATÎJRĂ, (rar) staturi, s. f. 1. (Precedat de prep. « de » şi însoţit de determinări) înălţime a corpului; stat. E un om de vreo patruzeci de ani, de statură mijlocie. bogza, Ţ. 33. Du-te după dînsul, Căci el e frumos La căutătură. . . Nalt e de statură, coşbuc, p, II 145. [Daniel Scavinschi] era o adevărată jucărie a naturii. De o statură microscopică precum însuşi n-o ascundea, negruzzi, s. i 206. 2. înfăţişare a corpului; talie, făptură; trup. Statura lui s-a proiectat pe zare, încovoiată, lungă, amărîtă. topÎrceanu, b. 99. Ea, cea mai scumpă-ntre femei! Cuvintele-i ca mustul, Ca palmul e statura ei. coşbuc, p. n 217. Dan, bătrînul cu suflet luminos, înalţă-a lui statură şi zice maiestos. . . alecsandri, p. a. 172. *^> Loc, a d v. învechit, în legătură cu modul de a picta sau de a sculpta) n toată statura = din cap pînă în picioare, în întregime. Portretul său. . . făcut,.. chiar pe păretele etacului princiar,în toată statura, cu coroana pe cap. hasdeu, i. v, 96. STATtJT, statute, s. n. 1. (Uneori la pi. cu va?oare de sg.) Ansamblu de dispoziţii, cu caracter oficial, prin care se determină scopul, structura şi modul de funcţionare a unei organizaţii; p. ext. lege, regulament. Delegaţii la congres discută planul de activitate al societăţii, fac între ei schimb de experienţă, introduc schimbările şi completările necesare -la statut, contemporanul, S. ii, 1951, nr. 223, 3/1. Ce fel de club este, după părerea du-mitale, « Unirea »? — Scrie în statut, domnule procuror: club de lectură pentru muncitori. GALAN, z. r. 354. Statutele [<» Frăţiei »], scrise în cifre cu cheie, erau păstrate la mine, în bibliotecă, in scoarţele Algebrei lui Bourdon. Ghica, S. A. 148. <0” Statut model = regulament de organizare şi de funcţionare valabil pentru acelaşi tip de organizaţii cooperatiste. (Jur.) Statut personal ~ totalitatea legilor care se aplică persoanelor. Statut real = totalitatea legilor care se aplică Ia bunuri. 2. (învechit) Lege fundamentală a unui stat; constituţie. Statutul lui Cuza. Statutul organic — lege constituţională care stabilea normele de exercitare a autonomiei bisericii ortodoxe romîne din Transilvania (şi care a fost în vigoare între 1868 şi 1925). STATUTĂR, -Ăj statutari, -e, adj. Conform unui statut, bazat pe un statut; prevăzut, înscris în statut. Preocuparea pentru ridicarea nivelului ideologic şi politic constituie o datorie statutară a membrilor de partid, contemporanul, s. ii, 1954, nr. 410, 1/2. STAŢIE1 s. f. v. staţiune. STAŢIE2, staţii, s. f. 1. Punct de oprire (uneori anume amenajat) pe traseul urmat de un vehicul public (autobus, tramvai, metrou etc.) pentru urcarea şi coborîrea călătorilor. în faţafiecărei staţii de metrou se formau aglomeraţii care erau supte numaidecît in adîncime. stan cu, U.R.S.S. 17. în cîteva oare, vaporul te duce la Coblenţa, staţie a călătorilor pe Rin. negruzzi, s. i 325. (Uneori precizat prin « de cale ferată») Punct de staţionare a garniturilor de cale ferată, care permite încrucişarea şi trecerea înainte a trenurilor, efectuarea operaţiilor de primire şi de eliberare a mărfurilor etc. V. g a r ă, haltă. Şeful de staţie şi-a dat cuvîntul că vagonul porneşte chiar de astă-seară. c. petrescu, c. v. 11. Staţie de debarcare v. debarcare. 2. Loc (în oraş) unde staţionează vehiculele de piaţă (trăsuri, taxiuri etc.) în aşteptarea clienţilor. Era staţie mare de trăsuri şi automobile. camil PETRESCU, u. N. STAŢIONA — 221 - STAVILĂ 137. Pe aci era aleea cea mare cu trandafiri. . . Acum e o stradă pavată cu granit şi e linie de tramvai, staţie de automobile şi chioşc de ziare. c. PETRESCU, c. v. 225. 3. (învechit) Popas, oprire. Noi ajunserăm acolo cu lumina silei, după şase staţii ce făcurăm, bomnti-neantj, O. 303. + (Regional) Popas făcut în drum spre cimitir pentru a se citi prohodul. STAŢIONA, staţionez, vb. I. I n t r a n z. (Despre vehicule, nave etc.) A sta cîtva timp într-un loc, aşteptînd terminarea unor operaţii (suirea şi coborîrea pasagerilor, încărcarea şi descărcarea mărfurilor etc.). Dincolo de curtea gării staţionează şiruri de căruţe. SAHIA, n. 47. 4" (Despre oameni) A se opri cîtva timp într-un loc. în faţa frizeriei staţionează, se uită înlăuntru, face trei paşi, se întoarce, c. PETRESCU, c. v. 281. STAŢIONĂK1, staţionare, s. n. (In opoziţie cu ambulatoriu) Serviciu de spital în care sînt internaţi bolnavii pentru tratament. Staţionar de chirurgie. Staţionar de pediatrie. STAŢIONAU2, staţionare, s. n. (învechit) Navă de luptă, aparţinînd de obicei unui stat puternic, care staţiona un timp mai îndelungat în porturile unui stat mic, în scop de a supraveghea traficui vaselor. Mi s-a trimis la Samos, în tot timpul cît am şezut acolo, cîte un staţionar francez sau englez, ghica, s. 421. STAŢIONAR3, -Ă, staţionari, -e, adj. 1. Care nu variază o anumită perioadă de timp; neschimbător, constant. Barometrul e staţionar. Temperatură staţionară. (Despre planete) Care (în aparenţă) nu-şi schimbă locul cîtva timp pe sfera cerească. Saturn e staţionar timp de opt zile. Marte e staţionar două zile. + Care rămîne în aceeaşi stare, care nu mai evoluează, care nu progresează. Starea bolnavului e staţionară. c=> Este in legea progresului ca spiritul să nu rămînă staţionar, ci să evolueze neîncetat către scopul său final: adevărul, macedonski, o. rv 102. 2. (Despre un mediu fluid) Care are în fiecare punct o viteză independentă de timp. + (Despre un cîmp de forţe) Care are în fiecare punct o intensitate independentă de timp. STAŢIONARE, staţionări, s. f. Faptul de a staţiona; oprire. îl jena... staţionarea îndelungă la vitrinele parfumeriilor, modistelor şi pantofăriilor. c. PETRESCU, f. Ii 213. STA ŢI t) NE, staţiuni, s. f. I. 1. (De obicei urmat de determinări) Localitate cu condiţii climaterice sau cu ape minerale prielnice sănătăţii. De sub aripile avionului ţărmul rămînea în urmă, presărat cu pcrturi şi staţiuni de odihnă, bogza, m. S. 104. Admirabil loc pentru o staţiune climaterică. brXtescu-voineşti, F. 7. 2. (învechit) Aşezare omenească din epocile primitive. Oamenii străvechi. ■ ■ in timpii perioadei glaciare a Europei, se adăposteaţi în peşterile de la Madeleine... şi din alte staţiuni, cufundate azi sub tărîmul Perigordului. odobescu, S. iii 79. 3. (Urmat de determinări care arată felul, natura, scopul etc.) Ansamblu de clădiri şi de instalaţii care servesc la îndeplinirea unei anumite operaţii tehnice. Staţiune de fermentare, a brînzeturilor. a Se îndreptară spre Bădeni, la staţiunea de maşini şi tractoare, jiihale, o. 13. 4. Centru special amenajat, în condiţii de mediu specific, pentru cercetări experimentale într-o anumită ramură a ştiinţei. Staţiune meteorologică. c=i Fiecare staţiune experimentală îşi va întocmi un plan tematic de lucru în înţelegere cu organele agricole locale, publicînd în fiecare an rezultatele cercetărilor întreprinse, SCÎNTEIA, 1953, nr. 2859. II. (Anat.; determinat prin « verticală », « orizontală », « bipedă * etc.) Poziţie caracteristică a corpului, Ia om şi la animale. Omul are o staţiune bipedă şi verticală, spre deosebire de animale care au o staţiune patrupedă şi orizontală. — Variantă: staţie (dumitriu, n. 2S3) s. f. STAUL, staule, s. n. 1. Grajd. Pasul fără voie îl întorcea înapoi, cu de la sine putere, cum foamea întoarce, spre staulul ei, vita flămînzită. popa, v. 68. Şi pentru cel născut în staul, Pentru Christos închină. COŞEUC, P. I 115. Calul să nu-l dai de sub tine... pînă nu vei avea staulul tău. 'SBIERA, P. 42. Vaca bună se vinde in staul = lucrul bun e apreciat şi fără să fie lăudat. 2. Loc îngrădit (uneori şi acoperit), în cîmp sau lîngă casă, unde stau oile sau (mai rar) caprele. V. o c o 1, t î r 1 ă. Bine-Vede şi Bine-Aude au rămas lingă staulul caprelor, culcaţi cu botul pe labe. ketegaktui,, p. iii 38. Băgîndu-le îti staul şi dîndu-le fin, au văzut că apucă ca lupii, pentru că era fripte de foame, sbtera, p. 9. Vulpoiul însă. . ■ întorcindu-şi pe furiş ochii în partea staulului unde se închisese pentru acea zi turma de oi. . . începu să strige, odobescu, s. iii 245. ^ Expr. A închide lupul în staulul oilor = a pune pe cineva la o treabă unde poate face mult rău. 3. F i g. (învechit) Biserică, religie, credinţă. După ce o aduse în staulul moametan ( = mahometan), mă cunună cu dinsa. Gorjan,' h. iv 133. <£> Compus: (în biserica ortodoxă) Staulelc-îloriilor = duminica floriilor. — Variantă: stâur (reteganul, p. iv 15, budai-deleanu, ţ. 364) s. n. STÂUR s. n. v. staul. STÂVĂ, stave, s. f. Herghelie. Stava de cai păştea în şesul mlăştinos al Frumoasei, sadoveanu, v. f. 79. Caii sînt arme-n război şi războiul e-a stavelor spaimă. coşbuc, ae. 62. Lumea, ţeara-mi strigă hoţ, C-am furat eu caii toţi; Dar eu, zău, nu i-am furat, Făr’ cu stava i-am minat de la nemeşul bogat, jarnîk-bîrseanu, d. 291. + Loc îngrădit în care se ţin vara caii pentru a paşte împreună. (Atestat în forma steavă) Merg la stîne, le petrec Şi de-acolo încă plec Gios pe valea Oltului La steava ungurului, alecsandri, p. p. 314. — Variantă: (învechit) sto&vă s. f. STĂVILÂ, stavile şi stăvili, s. f. 1. Construcţie mobilă, manevrată manual sau mecanic, servind la reglarea nivelului apelor curgătoare sau pentru a îndrepta în alt făgaş cursul unei ape; fiecare dintre obloanele verticale mobile ale stăvilarului, care, coborindu-se sau ridieîn-du-se, opresc apa sau îi dau drumul, după necesitate. După vreun ceas de drum cotit prin strîmtori şi desişuri întunecoase, auzi un vuiet, o gîlgîire de izvoare, ca şi cum o stavilă s-ar fi abătut deodată din calea undelor nerăbdătoare. vlahuţX, r. p. 84. în iaz, la iezătură, S-a arătat spărtură. . . Morarul ■ ■ ■ odată se trezeşte Că apa e mai jos de stăvili cu o palmă, donici, F. 54. Cind cunoaşte că semănăturile au trebuinţă de udătură, nu aşteaptă întîmplătoarea ploaie, ci închide şanţul de la vale, prin stavila ce fieşcare are şi apa, umflindu-să, să revarsă peste toate semănăturile, şi cind nu mai are trebuinţă îşi ridică stavila. GOLESCU, î. 118. 2. Piedică (materială), barieră. Tîrînd-o de dirlogi, cercai a o îndemna să păşească peste stavila nevăzută ce, din senin parcă, se ridicase în faţa ei. HOGAŞ, M. N. 93. Un om merge cu picioarele sale pînă dă de un rîu sau de altă stavilă. Aci pasul său se opreşte, şi numai privirea merge înainte, bomntineanu, o. 333. Prostimea... şede împrăştiată pe cîmp sau înşirată pe marginea unui odgon întins ce n-o lasă să se grămădească. Slabă stavilă, dacă n-ar fi sprijinită de jandarmii poliţiei, negruzzi, s. I 35. L o c. a d v. Fără stav.Iă = necontenit, fără oprire, în mare cantitate. A curs sîngefără stavilă, înroşind brazdele pămintului. SAHIA, N. 17. -0> E x p r. A pune stavilă = a împiedica, a opri, p. e x t. a pune capăt. Venit-a-ntr-o zi, din i STAVRID - 222 - STĂPÎN apus, O noapte cu atita întuneric, c-a pus In minte-ne stăvili putinţii de-adus Aminte ce-i timpul ft locul. COŞHUC, F. II 298. [în răscoala lui Horia] nimic nu mai putea să pună stavilă furiei răzbunătoare a rominilor. ODOBESCU, S. III 533. Ladislav- vv. al Ţării Romineşti. . . se încearcă a pune stavilă furiei'. . . de coprinderi [a turcilor]. BĂLCESCU, o. ii 12. A pline stavilă gurii = a-şi impune tăcere. ^ F i g. împotrivire, opoziţie, greutate. Viaţa-i plină de tainice puteri. învinge orice stăvili şi orişice dureri. EFTIMIU, c. 28. Părinţii noştri. . . se luptară vitejeşte şi învinseră mai multe stăvili decît am avea noi a întimpina dacă am avea inimă să urmăm pe păsurile lor. BĂLCESCU, O; i 7. Domnii şi boierii neamurilor ziseră între dînşii: . . . să rîdicăm stăvili, să semănăm zavistia şi ura... şi să împingem neamurile unele asupra altora, ca astfel să întindem domnirea şi puterea noastră. RUSSO, O. 30. STAVRÎR, stavrizi, s. m. (Mai ales Ia pi.) Mic peşte de mare care seamănă cu o scrumbie (Trachurus trachurus). — Variantă: stavridă, stavride (antipa, p. 418), s. f. STAVRÎDĂ s. f. v. stavrid. STAVROFOR, stavrofori, s. m. (în biserica ortodoxă) Preot sau arhimandrit care poartă o cruce de aur pe piept, ca distincţie eclesiastică. îşi atîrnă la gît crucca de stavrofor. . . şi porni spre trapeză, stănoiu, C. I. 107. [Au] cruce amîndoi. — Apoi se-nţelege, dacă-s 'amîndoi stavrofori / iiogaş, m. n. 144. STAYROPIGIIÎE s. f. (în organizarea bisericii ortodoxe) Mănăstire care depinde de-a dreptul de patriarhie (şi nu de o episcopie). STAVROI’IGIĂO, -Ă, stavropigiaci, -e, adj. (Despre mănăstiri) Care atîrnă de-a dreptul de patriarhie (şi nu de o episcopie). Deosebirea ce este între o mănăstire zisă metoh şi o mănăstire stăvropigiacă. ODOBESCU, S. II 8. STAZĂ, staze, s. f. Oprire sau încetinire a circulaţiei sîngelui sau a secreţiilor interne, în unele părţi ale organismului uman. Stază duodenală. STAJKRÎL s. m. v. stcjărel. STĂM1ÎÂR, stămbari, s. m. (Rar) Cel care face negoţ cu stambă. E de prin Turnu, fecior de negustoraş stămbar. STANCU, D. 432. Un stămbar tocmai îşi scotea marfa în pragul dughenii. I. BOTEZ, ŞC. 178. STAMIJĂRÎE, stămbării, s. f. Cantitate mare de stambă; marfă de stambă. STANCCŢA, stăncuţe, s. f. Pasăre de culoare neagră-vînătă, cu ciocul şi cu picioarele negre (Coloeus mone-dula spermologus); stâncă, ceucă. Se auzeau cîteodată, ■în răstimpurile acestea, croncăniturile aspre ale cioarelor, amestecate cu ţipetele slăbite ale stăncuţelor, departe, cine ştie deasupra .cărei lunci, sadoveanu, o. vii 342. Nu ţii minte... cînd te căţărai in virful copacilor, ca să-mi dai pui de stăncuţă? delavrancea, a. 60. STĂNOÂGĂ, stănoage, s. f. (Tipogr.) Pupitru pe care se aşază casele de litere cînd se culege un text. ST AN 6 G, stănoage, s. n. 1. (Mai ales la pl.) Barieră de lemn sau de fier, aşezată orizontal, pentru a despărţi caii sau vitele în grajd; p. e x t. despărţitura obţinută astfel. îşi legă calul între stănoage, pe-un aşternut gros de paie. CAMILAR, N. II 457. Descoperi alţi opt cai voinici, cu părul lucios, nechezînd nerăbdători între stănoage. camil petrescu, o. ii 161. 2. Pripon, ţăruş (cu care se priponesc caii). STĂPÎN, -A, stăpîni, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care foloseşte în gospodăria sa una sau mai multe slugi, considerată în raport cu acestea. Noroc măcar dac-ai avea Să dai de vreun stăpin milos. IOSIF, tatr. 34. Cînd aş da odaia peste un stăpin cum gindesc eu, n-aş şti ce să-i fac să nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuinţă de slugă, voinice? creangă, p. 200. <£• E x p r. A intra Ia stăpîn = a se angaja slugă la cineva. Ia, sînt şi eu un băiet sărjnan, din toată lumea, fără tată şi mamă, şi vreau să întru la stăpîn. — Să intri la stăpîn?! D-apoi tu nici de păscut gîştele nu eşti bun. creangă, p. 147. (Glumeţ) Cînd îmi dai voie să fumez? — Asta e acum! Nici să nu te and, se supără Sonia ... — La ce stăpîn am intrat! se văită Ion Ozun. c. petrescu, c. v. 218. (A îi) înră stăpîn = (a fi) liber, de capul lui; p. e x t. fără rost. Rătăcesc ca un cîine fără stăpin. . . Dar nu port pe grumaz urmele lanţului, beniuc, v. 25. A-şi găsi stăpînul = a-şi găsi naşul, v. găsi. 2. (Astăzi mai ales la pl., denumind categoria socială a exploatatorilor) Persoană care foloseşte muncă salariată în întreprinderea sa (industrială, comercială etc.) considerată în raport cu angajaţii săi. V. patron, j u p î n. Foloasele stăpîmlor de odinioară râmîn azi în mîna muncitorilor, sadoveanu, e. 29. Stăpînh socotesc, Cînd cei buni din lanţ voiesc Să dezlege Leul% Că au cine oare-atunci Ar mai duce-n chin şi munci, Pentru dînşii, greul? NECULUŢĂ, Ţ. D. 44. 3. Posesor al unui lucru material (considerat în raport cu lucrul posedat); proprietar. A rămas singur stăpîn pe pămînt, pe casă, pe acareturi. STANCU, D. 29. Cinele înţelegea că e vorba de el. Se oprise, negru şi cu lustru ca păcura, şi privea la stăpîni cu doi ochi aşa de deştepţi, parcă numai glasul îi lipsea. sadoveanu O. IV 17. Astă-noapte chiar, • frate-meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiţei a furat-o un zmeu. ispirescu, L. 23. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind şi cît pe ce să izbească pe stăpînu-său. CREANGĂ, P. 185. Proprietar de sclavi (considerat în raport cu aceştia). Chestiunea dezrobirii ţiganilor... a început a se agita prin însăşi iniţiativa parţială a stăpînilor de ţigani. KOGĂLNICEANU, S. a. 194. 4. Stăpînitor, conducător (al unui stat, al unui popor); domnitor, suveran. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, între făclii de ceară, arzind în sfeşnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu faţa spre altar, Logodnica lui Arald, stăpîn peste avari, eminescu, o. I 88. Azi vin şi pun piciorul pe-acest pămînt romîn şi zic: Moldovo-n mine cunoaşte-al tău stăpîn. alecsandri, T. ii 69. Este ely cum îl arată sabia lui şi armura, Cavaler de al credinţei sau al Tibndui stăpîn... Uriaş e al Daciei sau e Mircea cel Bătrîn? alexandrescu, p. 133.-0 (Poetic) Cînd intrarăm în Bogdăneşti, noaptea era desăvîrşit stăpînă. Sadoveanu, O. vii 181. Lună, tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Şi gîndirilor dînd viaţă, suferinţele întuneci. EMINESCU, O. I 130. Expr. A îi Stăpîn pe situaţie= a domina o situaţie, a se simţi tare, sigur într-o anumită împrejurare. + F i g. (Adesea adjectival) (Persoană sau colectivitate) care dispune de sine, care-şi făureşte singură viaţa, soarta, viitorul. Ei bine, ce sîntem noi aici? Stăpîni pe soarta noastră sau robi plecaţi sub bici? alecsandri, t. ii 111. Expr. A îi stăpîn pe sine — a fi capabil să-şi înfrîneze pornirile şi pasiunile ; stăpînit, reţinut. Penelopa, lingă el, se ţinea bine. Demnă, severă, stăpînă pe sine, sta măreaţă în rochia ei galbenă. bart, E. 76. Omule. . . Spune-mi, eşti stăpîn pe tine? Dai pravili inimei tale? CONACHI, p. 276. + F i g. (Mai ales la feminin) Epitet dat persoanei iubite. Mi-aduc aminte de duduia loniţa, stăpîna visurilor noastre de la doisprezece ani. ibkăileanu, s. 32. Cupido, un paj şăgalnic, va ascunde cu-a lui mfnă Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpînă! eminescu, O. I 154. o. Persoană care are autoritate în familie ; (în raport cu oaspeţii) gazdă. Ardă-i focul de bărbaţi! Să-i lăsăm azi nemîncaţi. De nimică nu ne pasă, Că sîntem slăpîne-n casă. alecsandri, t. I 243. Cucoană Caliopi, să-i vorbeşti d-ta. — Ba d-taf cucoane Matachi, ca stăpînul casei. id. ib. 356. STĂPÎNESC - 223 - STĂPÎNITOR STĂI’ÎNfiSC, -BASCĂ, stâpîneşii, adj. (învechit) 1. Care aparţine stâpînului sau stâpînirii, al srăpînului, de stâpîn, de stâpînire. Un aer de supunere ce înseamnă că porunca stăpînească va ji negreşit îndeplinită. Gane, N. III 132. Provizii cumpărind La masa slăpinetiscă, el le lua sau scump, Sau tot pe datorie şi cea mai mare parte Le trimetea acasă, nkgruzzi, s. ii 236. Aşezămintul acela. . . robeşte pâmintului pe populaţiunea supusă clăcii stăpîneşti. kogălnjceanu, s. a. 156. 2. Al stâpînirii ; domnesc. Cu cin’mă-ntîlneatn în cale, Îmi da galbeni şi parale, îmi da galbeni venetici, Ca să-mpart pe la voiniciy îmi da gloanţe arăpeşti Pentru poteri stăpîneşti. TiiOiiOKiîSCU, p. p. 272. STĂrîXÎ, stăpîncsc, vb. IV. 1. Tranz. A a%rea în proprietate bunuri materiale, animale etc.; a poseda. N-a avut neamuri care să-i alunge femeia şi să-t stăpînească locul. CalaN, Z. R. 90. Omul de la « Singer » a coborît maşina . din trăsură, a ptis-o pe mama să iscălească toţ felul de hîrtii, a încasat o sută de lei şi t-a spus s-o stăpînească sănătoasă. PAS, z. i 242. F i g. Sus senin şi jos verdeaţă! Ce cuminte-i să trăieşti Cind ţi-e dat să stăpîneşti Numai o viaţă. COŞBUC, p. i 263. 2. T r a n z. A cunoaşte foarte bine un domeniu de activitate, o specialitate, o doctrină ; a poseda cunoştinţe temeinice, teoretice şi practice, într-un anumit domeniu. Lucrătorul bolşevic iubeşte cultura, stăpîneşte tehnica din toate punctele de vedere şi simte nevoia unei lecturi; a unui spectacol, sahia, U.R.S.S. S7. <§> A stăpint o limbă (străină) — a vorbi corect şi curent o limbii (străină). 8. R e f 1. F i g. (Despre oameni) A se reţine de la manifestarea unui sentiment, a unei porniri, a se abţine (de la ceva); u avea stâpînire de sine, a se înfrîna, a se domina. Răzăşii de aici se stăpînesc cu fălcile încleştate şi aşteaptă ceas potrivit ca să plătească duşmanului după cuviinţă. SADOVEAXV, N. P. 23. Prietenă Elisabeta, îţi înţelegem desperarea. Trebuie însă să ie stăpîneşti. SAJUA, n. 42. Întina îi se sfîrşea, Dar îndat’ se stăpînea Şi durerii nu se da. jAUNÎK-mitSKANUj, D. 488. -$■ T ra n.z. (Complementul indică manifestarea reţinuta) A nu lăsa sâ izbucnească, să se manifeste. Da-abia mi-am mai stăpinit indignarea. CAMîL PETRESCU, u. N. 125. Abia stăpînindu-şiplînsul, îl îndepărtă puţin cu amîndouă mfinile, ca să se uite mult la el. BassaRajjescu, v. 23. [Harap-Alb] neputindu~şi stăpîni rîsul, zise cu mirare: Multe mai vede omul acesta cît trăieşte. CREANGĂ, P. 240. Vizirul stăpîneşte minia lui fierbinte. alecsaN'DRI, P. iii 346. Tranz, A opri sau a împiedica pe cineva de la ceva ; a face inofensiv; a domoli, a potoli. Tovarăşi, daţi-mi o armă! Ofiţerul şi un soldat îl luară în braţe, îl sfăpîtitră. Ii repetau mereu: Nu se poate, tovarăşei DUMITRIU, v. l. 88. Feciorul cel mai mare al comisului. . . răpezind îndărăt braţul drept, incleştă pe tretin pe după gît ca într-un arc, stăpînindu-l. Nechezînd subţirel, căluţul se supuse, sadovkanu, f. j. 66. 4. Tranz, F i g. (Despre idei, sentimente) A ţine pe cineva sub influenţa sau sub stăpînirea sa; a domina. îmi dau seama că este o nebunie ceea ce gîndesc acum. Că oamenii vor rîde. însă pe mine mă stăpînesc aceste gîttduri. saîiia, N. 23. Rol la se afundă in viaţa plăcerilor cumpărate, in acea viaţă unde pasiunile stăpînesc pe om. gukrka, ST. cu. II 321. Rău este că mă stăpîneşte frica. DRĂCH1CI, R. 154. *“ o. lmranz, A cîrmui, a domni, a guverna, a conduce. Stăpînea în Moldova Bogdan încrucişatul. sado-VEANU, o. I 247. în Ardeal stăpînea Sigistnund Batori. ISl'lRESCU, M. V. 9. Acolo stăpîneşte Un domn- pe care ţara întreagă îl urăşte, alecsandui, t, ii 140. ^Tranz. Luminate împărate, să-ţi stăpîneşti împărăţia cu norocire/ ispîrkscu, h, 26. STĂPÎXÎRE, stăpîniri, s. f. Acţiunea de a (se) stă-pîni-şi rezultatul ei. 1. Proprietate, posesiune. Umbla vorba că, pe vremuri, stăpîmrea satului se întindea peste tot pe unde ajunge acum stăpînirea boierească. Galan, z. r. 89. Am dori stăpîniri largi, cîrnpuri cu holde şi ape line. SADOVEANU, b. 7. <$>• (In construcţie cu verbele «a pune», «a lua», «a da#, «a avea» ere., cu sensul reieşind din acestea) Am în stâpînire trei poduri ş-o fîntînă. Sadoveaku, O. vil 270. V-oi învăţa eu să puneţi stăpînire pe lucrurile din lume, cornoraţilorl creangă, p. 48. Dormeai tu mult şi bine Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului-Roş, sărutindu-l cu drag şi dindu-i iar paloşul in stăpînire. id. ib. 279. Răposatu tată-meu mi-a lăsat cu limbă de moarte că, de-a fi să-mi vînd'casa vrodată, să-mi păstrez în stăpînire cuiti ist mare din părete. ALECSANDRI, T. I 320. 2. Domnie, suveranitate; conducere, guvernare; dominaţie. Pe Tudor din Vladimir l-au tăiat — în bucăţi l-au tăiat. . . Tudor a pierit. Mui greu ca înainte a apăsat stăpînirea boierească norodul. STaNCU, d. 9. V-am spus, cum mi se pare, de nu-ţi fi uitat, Că lupul se-ntîmplase s-ajungă împărat. Dar, fiindcă v-arn spus-o, voi încă să vă spui Ceea ce s-a urmat sub stăpînirea lui, ALEXAN-drescij, m. 331. «O” (Poetic) Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci. . . Peste cîte mii de valuri stăpî-nirca ta străbate * Cind pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate / EMINKSCU, o. I 130. •$> Expr. (Mai ales în construcţie cu verbele <• a avea», «a pierde») StfipînlrO do sine = calm, sînge rece, cumpăt. Oamenii se întorceau ca să-l vadă. Le zîmbea tuturor sfidător şi siînjenit. Sin.ţsa căi-l ghiciseră şi-şi pierdea stăpînirea de sine. DUMITRU!, N. 178. Niciodată nu i se mai întîmplase să-şi piardă stăpînirea de sine. Lupta să-şi învingă slăbiciunea. BART, f, 253. A avea stăpînire asupra cuiva — a avea autoritate, putere asupra cuiva; a domina, a conduce pe cineva. Nic-a lui Costache cel răguşit, balcîz şi răutăcios nu mat avea stăpînire asupra mea. creangă, a. 7, ^ (Concretizat, rar) Ţară, regiune aflată sub guvernarea cuiva. Aţi putut să călcaţi.. . Puternica-mi stăpînire? TEODORESCU P. P. 103. 8. (Astăzi rar) Putere, autoritate de stat; persoană care reprezintă, aceasiă autoritate. Doar n-o fi stînd de patru zile atîta norod, în ploaie, pentru salcia asta l. . . Dacă-mi spunea mie stăpînirea, o duceam singur la conac, încă de acum o săptămînă. galan, z. r. 92. Mîniaţi de-a binele, cei doi reprezentanţi ai stăpinirii luară cîte un toc şi cîte o testea de hirtie şi începură să scrie, ît2 două exemplare, cuvenitul proces-verbal. STĂNOIU, c. I. 105. Am aflat din izvor sigur că stăpînirea are nevoie de el ca să zidească un spital. ALECSANDRI, t. 769. Armata primea de la stăpînire leafă, hrană şi veştminte. BĂL-cesoj, o. i 15. STĂl’ÎNÎT, -A, stăptniţi, -te, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) • Reţinut, cumpătat. Se opri în loc şi merse cu paşi rari, stăpîniţi, măsuraţi, ca un om care şi-a învins turburarea şi spaima. dumitriu, v. l. 108. STÂl’ÎMTâR1, -0ÂRE, stăpînitorî, -oare, adj. Care stăpîneşte, care ţine sub stăpînirea sa. Clasă stăpînitoare. <$> F i g. în noi se naşte patima stăpînitoare. CONACIII, f\ 280. F i g. Care dominS ; dominator. Orzurile şi fîneţcle, subţiate ca nişte panglici, şerpuiau, se strecurau printre arinii tăbărîţi în văi şi printre fagii stăpînitori pe culmi. Galaction, O, I 37. ^ (Adverbial) Glasul se ridica stăpinitor peste vuietul mulţimii. REBRKANU, k. II 251. STArÎMTOR“. -OÂIÎE, stăpînitori, -oare, s. m. şi f. (Astăzi rar) I. Persoană care guvernează (o ţară, un popor); domnitor, conducător. Suveranul meu urmează a socoti legătura de bună prietinie cu marele padişah drept cea mai preţioasă dintre legăturile sale cu ităpînitorii popoarelor lumii. SADOVEANU, Z. C. 278. Stăpîuitorul ce varsă în războaie păraie de sînge pentru ambiţie. NEGRUZZI, S. I 31. Lupul cu toată prostia, Cîrntuiu împărăţia Şi, ca un stăpinitor, Unora le da avere, Altora, pe o părere, Le STĂREŢI - 224 — STĂTĂTOR lua chiar starea lor. alexandrescu, p. 69.^ (Metaforic) Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape, Dimpreună cu allunei disc, stăpînitor de ape. EMINESCU, O. I 154. 2« Proprietar, posesor, stăpîn. Nu sint eu stăpîni-torul părăsitelor palate, Al pădurilor deşarte, al puhoaielor umflate? eftimiu, î. 51. STĂREŢÎ, stăireţesc, vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A conduce o mănăstire în calitate de stareţ. Cîţi ani sint de cind un Paisie stăreţea. . . peste norodul acestei mănăstiri. GALACTION, O. I 221. STAREŢÎE, stăreţii, s. f. 1. Funcţia, demnitatea de stareţ; timpul cît se exercită această funcţie. 2. Locuinţa sau cancelaria stareţului unei mănăstiri. O singură dată prin faţa celor două fete trecu... un ţăran trimis cu cine ştie ce treabă la stăreţie. CONTEMPORANUL, S. ii, 1951, nr. 236, 2/5. Sui treptele la stăreţie şi mai aşteptă o vreme intr-o odaie înaltă, cu canapele, mese şi alese podoabe, sadoveanu, b. 71. După ce se gătiră şi cei doi, plecară cu toţii spre stăreţie. STĂNOIU, c. I. 93. STARFOCÎj stărfocesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A strivi. Cum o vede, se şi repede cu piciorul pe ea d-o stărfoceşte. şez. xx 12. STARICÎCĂ s. f. Diminutiv al Iui stare (3); avere modestă. Să fie el teafăr, ar munci alăturea cu mine. . . şi, de mi-am pierdut stăricica, m-ar fi ajutat el. contemporanul, v 388. Are stăricică bună tată-său. alecsandri, t. i 34. Baba avea oleacă de stăricică, căci ii rămăsese de la moşneag toată gospodăria; şez. i 52. STĂROSTÎ, stărostesc, vb. IV. I n t r a n z. (Popular) A cerc de la părinţi mîna fetei în numele unui fecior; a peţi; p. ext. a rosti oraţiile Ia nuntă. Jar cînd alaiul s-a oprit Şi Paltin-crai a stărostit, A prins să sune sunet viu De treasc şi trîmbiţi şi de chiu. COŞBUC, P. i 56. -4^ T r a n z. A servi cuiva drept staroste. Feciorul... se ţine grapă de mine să-l stărostesc. La TDRG. STĂROSTÎEj stărostii, s. f. 1. (învechit şi arhaizant) Dregătorie sau demnitate de staroste (1) ; conducere, şefie (a unei corporaţii, a unei bresle). In trei ani l-a întrecut pe staroste şi a luat el stărostia lăutarilor de la curte, GALACTION, O. I 68. 2. (Popular) Peţire, peţit. Expr. A merge în sturostic — a merge în peţit, ca peţitor. STAROSTÎT s. n. Faptul de a' starosti, STĂROSTOAIE, stărostoaie, s. f. (Popular) Femeie care stărosteşte. Tonta a pus-o stărostoaie. contemporanul, vi[ 483. STĂRFICIÎÎNE s. f. v. stîrpiciuiic. STĂRUÎ, stărui, vb. IV. Intranz. 1* A depune pe lîngă cineva insistenţe, a cere (ceva) în mod insistent, a ruga mult (pe cineva să facă ceva); a insista. Tînărul stăruia să-i scoată mantoul, rebreanu, r. i 184. Văzind că părinţii ei stăruiesc foarte mult • . . s-a învoit şi ea. SBIERA, p. 139. Stăpînul stărui ca să afle pricina acestei neaşteptate hotărîri. ODOBESCU, s. iii 45. ^ (Urmat de determinări introduse prin diferite prepoziţii şi arătînd persoana pe lîngă care se insistă) După convorbirea de ieri cu boierul Miron s-au mai sfătuit şi s-au înţelessă nu se dea bătuţi, ci să stăruie şi la cuconiţa de la Bucureşti. rebreanu, r. i 170. A stăruit el pe lîngă mama de a tăiat găina, ispirescu, L. 274. 2. A rămîne neclintit, a persevera, a persista (într-un sentiment, într-o părere, o hotărîre). Aveam o iluzie în care stătuiam cu plăcere. Galaction, o. i 334. Cu cît Agri-pina lua mai mult partea băiatului, cu atît el stăruia mai mult în hotărirea sa. La tdrg. ^ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la ») A lucra mult, cu perseverenţă. Toate aceste se petreceau sub ochii doamnei Smaranda, care, stăruind toată ziua la furcă şi la război. . . trecea toate cu vederea, odobescu, s. i 86. 3. A se menţine în locul unde se află; a dăinui, a persista. Pe şleaurile cîmpului, noroiul încă mai stăruie, vîscos şi negru, uscat pe alocurea într-o bolovănire crudă. mihale, O. 308. Vorbesc despre năcazurile din iarna care stăruia încă şi~n lumina primăverii, sadoveanu, p. s. 10. — Prez. ind. şi: stăruiesc (sadoveanu, E. 106, CREANGĂ, p. 191). STĂRUIĂLĂ, stăruieli, s. f. (învechit) Stăruinţă. Multă stăruială, îngrijiri şi îndoiele, Privigheri, oftări şi lacrimi, plînsuri, rugi şi ostenele. conachi, p. 81. STĂRUINŢĂ, stăruinţe, s. f. 1. Faptul de a stărui, cerere repetată, asiduă, rugăminte insistentă; insistenţă. V-aţi învăţat să umblaţi numai cu cerşitul / strigă Miron luga, enervat puţin de stăruinţa ţăranilor. rebreanu, r. i 144. După stăruinţa tuturor, îşi spuse toată istoria. ISPIRESCU, l. 312. Cei doi nu prea voiau să pricească, dar după multă stărtunţă, din partea ceha al treilea, au primit. CREANGĂ, A. 144. Loc. a d v. Cu stăruinţă — cu insistenţă, în mod insistent. Boierul privea cu stăruinţă şi cu luare-aminte spre Tudor. sadoveanu, o. vn 49. l-a repetat mereu însă, cu stăru:nţă, că nu are nevoie de nimic, camil PETRESCU, u. N. 169. Tînărul gospodar ne ruga cu stăruinţă să poftim înăuntru. vlahuţĂ, la TDRG. 2. Perseverenţă, persistenţă; statornicie, fermitate. Stăruinţa lui de a împlini ceea ce îşi punea în gînd. . . îi plăcea, rebreanu, I. 108. Cine caută cu amănuntul şi cu stăruivţă trebuie să găsească şi gîndul să şi-l izbîndească. ISPIRESCU, L. 214. + Silinţă, străduinţă, osteneală. D. Bogdan vorbea cu ironie despre stăruinţele mele de a desluşi chestia influenţei mediului asupra artistului. GHEREA, ST. CR. II 16. — Pl. şi: stăruinţi (C. PETRESCU, a. R. 35). STĂRUÎRE s. f. (învechit) Stăruinţă, persistenţă, perseverenţă. Ploaia izbeşte cu o întărîtată stăruire în păreţii şi în ferestrele casei, odobescu, s. I 153. STĂRUITOR, -OARE, stăruitori, -oare, adj. 1. Care stăruie, care insista ; insistent. (Adverbial) Culaişi-a aţintit stăruitor ochii asupra femeii, sadoveanu, n. F. 118. Eu caut în natură pretutindeni Ideile, Adine şi răbdător Deci le pîndesc prelung, stăruitor, camil petrescu, v. 9. ' 2. Perseverent, neclintit, ferm, tenace. Unde-aş mai găsi un al doilea amic atît de devotat ca tine şi mai ales atît de stăruitor in dovezile de amiciţie, c. PETRESCU, A. R. 29. Cind cineva va avea stăruitoare silinţă şi răbdare, poate săvîrşi toate acele lucruri ce le socoteşte neputincioase. drĂGhici, r. 87. ^ Persistent. (Poetic) O singură stea mai lucea, stăruitoare, departe peste acoperişuri, anghel, pr. 7. STĂTĂTOR, -OĂRE, stătători, -oare, adj. 1. Care sta pe loc, care nu se mişcă; nemişcat, fix. Cîte stele sint pe cer Pină-n ziuă toate pier, Numai două-s stătătoare Pîn* la răsărit de soare. ALECSANDRI, P. n 190. Am trecut prin Kemene, unde să trece girla Zam pe pod stătător, frumos şi temeinic. GOLESCU, î. 173. Apă stătătoare v. apă (I 2). Piatră stătătoare (şi substantivat, f.) = piatra de dedesubt, fixa, din sistemul celor două pietre ale morii. 2. (învechit, despre oameni, în opoziţie cu n o m a d) Cu locuinţă statornică într-un loc; stabil. Mulţi au murit de inimă rea, văzîndu-se deveniţi stătători, dar cei cari au rămas muncesc pămînt. Ghica, s. XIII* 3. (în expr.) De sine stătător = care poate exista şi .se poate menţine prin propriile sale puteri sau însuşiri, care nu depinde de nimeni; independent. Scenele şi adele rămase vor fi de sine stătătoare. CARAGIALE, O. III 220. STĂTULEŢ — 225 — STEA STĂTULEŢ, stătuleţe, s. n. Diminutiv al Iui stat1 (1); ţărişoară. Fondul social al piesei reflectă situaţia Germaniei din sec. al XVIII-lea, fărîmiţată în sute de stătuleţe. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 383, 4/4. STĂTtJT, -Ă, stătuţi, -te, adj. 1. (Despre apă, aer) Care a stat prea mult într-un loc fără a fi primenit; viciat, stricat. Un fluviu se revărsa, rupind lunci negre, dimburi, repezind la vale ape stătute, fără o zare în ele. camila'r, N. I 267. Mă privea cu ochi buni, verzi ca apele stătute. sadoveanu, o. viii 172. E cald, un aer stătut şi îmbîcsit. vlahuţX, la tdrg. (Despre alimente) Care a început să se altereze; vechi. 2. (Despre oameni) înaintat în vîrstă; bătrin. După ce avea acum şi vioară, să gindeşte să să însoare, că era holtei cam stătut, reteganul, p. iv 29. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. creangă, p. 139. Dar acum sint om stătut, Şi păţit şi priceput, Şi văd bine că-i dat inie Ca să mor în haiducie, alecsandri, p. p. 254. F i g. Merii stătuţi din mijlocul grădinii, contemporanul, Vjj 482. 3. (învechit, de obicei urmat de determinări cauzale introduse prin prep. « de ») Obosit din cale-afară; rupt de oboseală. Parcă-s eu de vină dacă-s caii stătuţi de drum. v. zamfirEscu, la cade. Sudori de sînge curgea de pe feţele rominilor, atît muncise în curstd zilei şi atît erau de stătuţi de osteneală seara. ISPIRESCU, m. v. 26. STĂVAR, stăvari, s. m. îngrijitor, păzitor de cai la păşune. Petru plecă deci, pe calea arătată de şearpe, şi nu mult merse pînă ce să şi-ntîlni cu stăvand. RETEGANUL, p. II 42. — Variantă: Stevdr (alecsandri, p. p. 314) s. m. STĂVl, stăvesc, vb. IV. Refl. (învechit şi popular, mai ales în construcţii negative) 1. A se statornici, a se aşeza, a se stabili. Era aşa de stricătoare bala de fiară, incit turmele de oi nu se mai stăveau prin preajmă de răul lui. ispirescu, u. 30. Cotoşmanul era un pisic cuminte. Şoarecii nu se mai stăveau prin casa aceea. id. L. 285. + A avea fiinţă, a exista; (despre persoane) a fi în viaţă, a trăi. Se spune, că odată... caprele zburau prin pomi şi mincau toţi pomii. Nu se mai stăveau frunzişoare şi verdeaţă prin pomi. I. cr. iii 275. -$> Intranz. Pe cine lovea, Nu mai stăvea. pJsculescu, L. P. 215. 2. A se alege cu ceva, a putea avea ceva. Pe Cuejdi precum pe Bistricioară, Nici intr-o primăvară Nu se stăvesc cu moară, vomci, F. 48. STAVILÂR, stăvilare, s. n. 1. Construcţie asemănătoare cu un baraj, care permite ridicarea nivelului apei în amonte de ea, cu ajutorul stavilelor. V. ecluză. Au construit acolo, la mare înălţime, diguri şi stăvilare, iar apa Lotrului e păstrată... în lacuri artificiale, bogza, C. o. 372. <0- F i g. S-arunc a patimilor valuri Din şubredele stăvilare. vlahuţX, p. 42. 2. Partea mobilă a stăvilarului (1), acţionată manual sau mecanic; stavilă. O moară cu stăvîlarcle lăsate, cu lăptocul umflat de apă, tace şi aşteaptă parcă, sadoveanu, O. vii 192. Atunci cînd Călifar ridica stăvilarul şi slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un şarpe încolţit de flăcări, galaction, o. i 44. Morarul. ■ . ridică stăvilarul, căci venise la măcinat un bătrîn cu porumb. DELAVRANCEA, la TDRG. Lăsînd morarul stăvilarele, ca să i se adune apă, din sus de moară apa era totdeauna ridicată, slavici, v. p. 36. -4- (Rar) Iaz format de apa zăgăzuită. Rostogolit de un vîrtej în adincul haotic al stăvi-larului. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 21. 3. F i g. Obstacol, piedică; împotrivire. Se simţea cu atît mai dîrz şi mai hotărit, cu cit stăvilare mai tari ■i se ridicau împotrivă. VLAHUŢĂ, O. A. I 146. 4. întăritură de protecţie făcută în preajma unui pod. Rîul sporit de ţivoaie... sălbatec curgînd potopeşte şi rupe zăgazuri, Nici nu mai pot să-l impiedece-a podului tari stăvilare. MURNU, I. 89. STĂVILI, stăvilesc, vb. IV. T r a n z. 1. A pune stavilă cursului unei ape; a zăgăzui. Dacă ploua, Bujor îşi aducea aminte de iazul de la ţarina Bouarului şi se întreba dacă este stăvilit ori nu. slavici, n. i 53. 2. F i g. A opri, a împiedica, a face să înceteze (ceva). Străduindu-se să-şi stăvilească enervarea, explică. .. Galan, b. I 8. Află furtuna ce îl ameninţa şi începu a se pregăti în grabă a o stăvili cu toată puterea ambelor ţări ce stăpînea. iîSi.cescu, o. II 278. STĂVILIRE, stăviliri, s. f. Acţiunea de a stăvili şi rezultatul ei; oprire. STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc care luminează prin emisiune proprie, fiind alcătuit dintr-o masă care are o temperatură foarte înaltă ; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepţia lunii) care străluceşte noaptea pe bolta cerească. Stele mari ardeau sus: păreau nişte crini de aur pe o apă albastră, sadoveanu, o. iii 157. Printre crengi scînteie stele, Farmec dînd cărării strimte. EMINESCU, o. I 209. Ceriu-i mare, stele-s multe, Şi mai mari şi mai mărunte. jarnîk-bîrSEANU, t>. 100. ■$> (în metafore şi comparaţii) Din covorul închis al foilor, florile de apă răsăreau ca nişte stele de argint. SANDU-ALDEA, u. p. 105. Şterge-ţi ochii, blondă Martă. . ■ ochii-ţi negri. .. două stele, Mari, profunzi ca vecinicia şi ca sufletu-ţi senin. EMINESCU, o. iv 37. -6- Steaua polară v. polar. Steaua dimineţii = luceafărul de dimineaţă. Nu se mai văd ceasurile la foişond de foc; lumina de-ndărătul cadranului s-a stins ; dar mai sus de foişor arde clipind in cadenţă steaua dimineţii — se face ziuă. CARAGIALE, o. ii 16. Steaua ciobanului v. cioban. Stea cu coadă = cometă. Multe buburuze sint pe boltă. Toate numai aur şi argint! ■ . ■ însă dintr-un haos lăturalnic Iese. ■ . Cu-un surîs pe buze cam şăgalnic, Şi mişcînd, încet, o stea cu coadă. beniuc, v. 66. Stea comată v. comat. Stea căzătoare v. căzător. «$>• Expr. Cîte-ii lună şi-n stele v. lună. A vedea Stele verzi, se spune cînd cineva primeşte o lovitură puternică. Tata uita să-şi plece capul cînd intra, astfel că se izbea de pragul de sus, de vedea stele verzi. PAS, z. i 42. (Determinat prin «roşie») Simbol al revoluţiei proletare, al socialismului. Am vrut să-fi spun că au cîntat cocoşii: Că s-au ivit pe ceruri semne roşii. Şi-n noapte steaua roşie răsare, Deasupra, peste lumi, peste popoare. Tulbure, v. R. 15. Soarele negru, în ocean se stingea Şi peste China, Dinspre Mongolia se ridica Stea roşie crescînd lumina. boukeanu, s. p. 10. + (în exp r.) Stea călăuzitoare = idee, concepţie de bază, care îndrumă o acţiune, care dă direcţia într-o activitate oarecare. Legătura indisolubilă între teorie şi practică constituie steaua călăuzitoare a mar-xism-lem'nismului. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 164, 11/2. (în legătură cu superstiţia că viaţa oamenilor este influenţată de stele) Hyperion, ce din genuni Răsai. . . Tu vrei un om să te socoţi. Cu ei să te asameni?. . . Ei doar-au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Şi nu cunoaştem moarte. EMINESCU, o. i 177. -0» Expr. A crcdo în steaua sa = a crede că îi va merge bine; a fi optimist. A-i apune (cuiva) steaua v. apune. A se naşte sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Muncească-se cit o vrea Cel născut supt steaua rea, în zadar se va sili Ce-o dori a dobindi. văcărescu, r. 403. (Exprimînd o ameninţare sau un sentiment de compătimire) Vai de steaua mea (sau a ta, a lu! etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.), vai de capul meu (sau al tău etc.). Să se cuminţească. . . Să iasă la muncă aşa cum e datina şi legea. Altfel or s-o paţă, vai de steaua lor! sadoveanu, m. c. 199. De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie. creangă, p. 195. A citi în (sau la) stolo ,15 i STEAG — 226 — STEARINĂ v. citi. + Epitet dat femeii iubite. Iubita mea, stea blinda, pierdută-n depărtări, Tu mă abaţi din calea pustiilor cărări, păun-pincio, P. 82. Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie, Stea dulce şi iubită a sufletului meu! ALECSANDRI, p. A. 62. 2. F i g. (Astăzi rar) Artistă celebră (de cinematograf, de teatru); vedetă. în scurt timp Evantia fu proclamată steaua localului de noapte. BART, e. 359. II. 1. Obiect, desen avînd o formă asemănătoare cu aceea prin care reprezentăm, în mod convenţional, aştrii (cu excepţia soarelui şi a lunii): a) obiect confecţionat din lemn, din carton etc. şi împodobit în diferite feluri, cu care umblă copiii la colindat, de crăciun. Cîţiva copii mai săraci Au izbutit să-nfiripe o stea de hîrtie. BENiuc, v. 39. Cine primeşte Steaua frumoasă Şi lumi• oasă, Cu colţuri vmlte Şi mărunte? TEODORESCU, p. p. 100. <*> Cîntec de stea = colindă. Expr. A umbla cu steaua = a colinda; b) (în expr.) Steaua Republicii = numele unei decoraţii din Republica Populară Romînă; c) (Tehn. ; în expr.) steaua roţii = partea unei roţi, dintre bandaj şi fus; d) (Tipogr.) asterisc, steluţă; e) pată albă pe fruntea unui cal. (Poetic) Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur; lată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur. alecsandri, p. a. 115. ^ Expr. (Despre oameni) A fi CU stea (rar CU steaua) în îrunte = a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decît alţii. Nu căuta că-s mic, dar trebile care ţi le-oi face eu nu le-a face altul, macar să fie cu stea în frunte. CREANGĂ, P. 152. Nu spera cînd vezi mişeii La izbîndă făcînd punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte. EMINESCU, o. I 196. Cuconaşii din leş nici nu catadicsesc să se uite la bietele copile, parcă ei sînt cu steaua în fninte. alecsandri, T. i 137. 2. (Rar) Picătură de grăsime care pluteşte pe supa sau pe laptele fierbinte ; ochi. Masa începu a să aşterne. . . Era zupă grasă cu stele, care parcă sclipeau. RETEGanul, p. i 63. III* Compuse: steaua-pămîntuluî = ciupercă de pămînt, de culoare brună, în forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fîşii dispuse radiar (Geaster hygrometricus); stea-de-marc = animal cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci braţe în direcţie radiară ; trăieşte aproape în toate mările de pe glob şi se hrăneşte cu moluşte, viermi şi crustacee; asterie. Copii, coborînd în cîrduri, îi întreabă din depărtare dacă au prins raci, crabi şi stele-de-mare. DELA-vrancea, s. 65. STEAG, steaguri, s. n. 1. Bucată de pînză (de mătase, de stofă etc.) cu una sau cu mai multe culori, de obicei prevăzută cu o stemă sau cu o emblemă şi care, prinsă de o prăjină, serveşte drept semn distinctiv şi simbolic al unei ţări,, al unei organizaţii de masă etc.; drapel, stindard. înălţate în vînt, trei steaguri îşi fluturau prelung pînzele roşii şi tricolore, mihale, o. 465. Al Moldovei steag de fală fîlfîie falnic în cer. alecsandri, p. a. 45. Soarele în unde, în raze aurite, Lumina îşi răsfrînse pe steagul tricolor. alexandrescu, m. 29. (în comparaţii, simboli-zînd fala, măreţia) Am im bade ca ş-un steag, Ce pîn* la suflet mi-i drag. jarnîk-bîrskanu, d. 52. <$> Steagul roşu (al socialismului sau al internaţionalismului proletar) = steag care simbolizează lupta revoluţionară a proletariatului, sîngele vărsat pentru victoria socialismului. Lumina-n valuri peste noi se lasă, Ca marea se deschide viaţa larg, în luptă-naintează-ntreaga clasă, Ca vasul cu steag roşu la catarg, beniuc, v. 133. Steag roşu (de producţie) = fanion mic, roşu, dat ca semn distinctiv unei persoane sau unui colectiv care s-a evidenţiat în muncă (mai ales cu prilejul întrecerilor socialiste). La înmînarea steagului roşu de producţie, întregul colectiv s-a angajat să lupte cu toate forţele pentru traducerea în viaţă a programului de măsuri economice adoptat de partid şi guvern. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2753. (La căile ferate) Steag roşu = steguleţ, fanion de culoare roşie, cu care se dă semnalul de oprire a unui tren. Curtea a rămas iarăşi goală de oameni. în fund tot se agită un steag roşu, o locomotivă se sîcîie de colo-colo. SAUIA, N. 31. Steag domnesc — steagul unei case domnitoare. La ceremoniile cele mari. . . unul din copii purta steagul domnesc, care era de mătase roşie. BĂLCESCU, o. I 18. (Ist.; în perioada suzeranităţii turceşti) Steag de domnie = baston terminat cu un glob de argint şi cu o semilună, dat de către sultan domnitorilor din Moldova şi Muntenia, ca semn al domniei, (în tradiţiile populare) Steag de mire — obiect asemănător cu un steag, făcut din năframe de mătase şi împodobit cu panglici şi spice de grîu, pe care îl poartă călăreţul în fruntea alaiului, mergînd să aducă mireasa. ^ Exp r. A duce steagul = a avea comanda, a fi în fruntea unei acţiuni. A coborî Steagul — a renunţa la luptă, a se da învins. A |ine sus (sau a înălţa) steagul... = a înfrunta cu bărbăţie greutăţile luptei; a lupta cu dîrzenie pentru o cauză, a susţine dîrz o cauză. A ridîca (sau a scoate) steag alb = a cere pace, a se preda. 2. F i g. (Uneori determinat prin « de luptă ») Doctrină, concepţie, idee care antrenează o colectivitate într-o acţiune de amploare; cauză în numele căreia luptă un grup social. Marxism-leninismul a devenit \ steagul de luptă a celor mai largi mase populare din întreaga lume. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2766. 3. (învechit şi arhaizant) Unitate militară mai mică, avînd un drapel propriu; ceată, trupă de oameni înarmaţi. V. b a i r a c. Steagurile de răzăşi se aflau btducite toate în preajma domniei. Sadoveaku, f. j. 739. Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri, Şi, gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri, Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată. EMINESCU, o. I 148. O mulţime de tatari şi vro cinci steaguri de moldoveni, negruzzi, s. I 170. Două steaguri din pedestrimea domnului Moldaviei . . . se răpeziră pe acest pod. BĂLCESCU, o. II 127. STEAJAR, steajăre, s. n. (Popular) Par înfipt în mijlocul ariei de treier, de care sînt legaţi caii şi în jurul căruia se înfăşoară funia în timpul treieratului. V. poci u m b. Dacă din anul trecut nu se mai află parul. . . sau steajărul în mijlocul ariei, se pune la loc, bă.înîu-'e mai afund, pamfile, A. R. 201. Cind zvîrle plugarul cu lopata în sus bucatele. ; . strînse la steajăr, zvîrle şi boabe şi pleavă, sandu-aldeA, la cade. în bătătură ieşea, Steajăr acolo batea. mat. folk. 48. — Variantă: steăjcr (TEODORESCU, p. P. 610) s. n. STEAJER s. n. v. steajăr. STEĂM s. f. v. stemă. STEAN s. n. v. stană. STEAP s. m. v. şteap. STEARIC adj. m. (în expr.) Acid stearic=acid solid care se găseşte combinat cu glicerinâ în grăsimile animale şi vegetale şi care se întrebuinţează la fabricarea luminărilor. — Pronunţat: ste-a-. STEARÎNĂ s. f. 1. Substanţă constînd dintr-un amestec de acid stearic cu acid palmitic, obţinută din unele grăsimi solide şi întrebuinţată la fabricarea lumînăriIorv Descinse caietul de versuri. .. ale cărui scoarţe vinete, pătate de stearină, îi aduceau aminte nopţi de neodihnă. VLAHUŢĂ, O. A. iii 75. 2. Ester al acidului stearic, care intră în componenţa grăsimilor animale şi vegetale. STEATIT — 227 — STELAR STEATÎT s. n. Varietate de talc, de culoare albă-ver-zuie, cu diferite întrebuinţări în industrie; silicat de magneziu. — Pronunţat: ste-a-, STEATOZĂ s. f. Degenerarea unui ţesut provocată de invadarea lui de către granulele grase. — Pronunţat: ste-a-, STEAVĂ s. f. v. stavă. STEĂZĂ, steze, s. f. Piuă (1). STÎBLĂ, steble, s. f. Tulpină, lujer. Dinaintea cerdacului stăreţiei se mai înşirau cîleva clrciumărese cu stebla înaltă şi florile ruginii, sadoveanu, P. m. 58. în locul unde căzură aceste scîntei, răsări îndată 'două steble de busuioc, ispirescu, L. 65. Rupeţi fir De calomfir Şi-o steblă de busuioc. TEODORESCU, p. P. 16. Mănunchi; smoc. Popa... cu o cruce în mînă şi cu o steblă de busuioc intr-alia, umblă cu botezul, din casă in casă. stancu, D. 32. Dar Iovtţă ce făcea? O steblă de flori cerea. păsculescu, L. P. 262. îşi vedea ibovnica Cum o bătea maică-sa. .. Cu steblă de busuioc Peste subţirel mijloc. TEODORESCU, p. p. 321. — Variantă: stemblă (şez. n 95) s. f. STEBLlj'ŢĂ, stebluţe, s. f. Diminutiv al Iui s t e b I ă. Am semănat busuioc. . . Ş-atunci să ai tu drăguţă Cînd l-oi face tot stebluţă Şi ţi l-oi da in mînuţă. SEVASTOS, C. 74. STICLĂ s. f. V. sticlă. STECLÎ vb. IV v. sticli. STECLÎT, -Ă adj. v. sticlit. STECLUÎT, -Ă adj. v. sticluit. STECLt'ŢĂ s. f. v. sticluţă. STEGÂR, stegari, s. m. 1. Purtătorul steagului unei unităţi militare; portdrapel. '+ (învechit) Slujbaş poliţienesc. Aşteaptă aci pînă te-oi chema eu, şi atunci să intri în odaie cu doi stegari. GHICA, s. 9. 2. (Regional) Cel care poartă steagul: a) la nuntă. între funcţionarii de genul bărbătesc ai unei nunţi mai sînt de a se înşira încă şi purtătorii de. . . steaguri, carii în Transilvania se numesc stegari, marian, nu. 227; 1)) la jocul căluşarilor. Unul. . . poartă steagul şi se numeşte stegar, pamfile, S. v. 62. 3. F i g. Cel care se află în rîndul întîi, în fruntea luptătorilor pentru o cauză; p. e x t. îndrumător, conducător. Şi-acum, ca şi-n anii de grele restrişti. Duc steagul vieţii stegari comunişti. FRUNZĂ, z. 21. STEGARUL, stegărele, s. n. (Popular, rar) Steguleţ. Iar în nouă vădurele Sînt cam nouă corăbiele Şi stegari cu stegărele. TEODORESCU, P. P. 52. STEGÎŞ, stegişi, s. m. (Regional) Stegar (2). Capătă... stegişul şi lăutarii separat cîte o pogace. marian, NU. 663. STEGULÎŢ, steguleţe, s. n. Diminutiv al lui steag (i i); steag mic întrebuinţat mai ales la pavoazări şi la ceremonii. Pe pereţii încăperii erau rînduite frumos tablouri, lozinci şi steguleţe. miiiai.E, o. 225. Gara, îmbrăcată cu tot felul de steguleţe, ghirlănzî de lăstăriş. . . părea o sorcovă mare. popa, v. 209. După aceştia veneau toţi copiii din casă învăscuţi leşeşte, purtînd suliţe lungi şi steguleţe cu prapore de mătase. BĂLCESCU, o. i 18. STEI, steiuri, s. n. (Uneori determinat prin «de stîncă», «de piatră») Colţ de stîncă, stîncă ascuţită. Colo sus, la Toroioagă, Numai piatră şi zănoagă Şi steiuri de stîncă seacă. . . deşliu, M. 5. Să fi căzut?. . . Cătălin ?... El, care sărea din stei în stei, care urca muchia ca o capră sălbatică? delavrancea, o. ii 120. Mai căţă- rîndu-se dintstei în stei, mai de-abuşele. . . se urcă deasupra muntelui, ispirescu, t,. 195. <$> F i g. Prea-nţeleptul de trei zile, în extazul lui. . . Era stei de nemişcare şi cu ochii în pămînt. MACEDONSKI, o. I 100. + Fîşie de pămînt pietros. Tatăl tău cu plugul ară steiul, zgîrie pămîntul lui puţin, contemporanul, S. ii, 1949, nr. 167-168, 9/1 + (Rar) Bucată, bolovan mare de piatră, de sare etc. [Faţa lacului] sta linsă, limpede, îngheţată, ca un stei de sare străvezie. Galaction, o. r 44. [Aiasj Scutul lui Ector a spart cu steiul cît piatra de moară. MURNU, I. 143. — PI. şi: (m.) stei (ispirescu, m. v. 47). STEIŞOÂRĂ s. f. v. stelişoară. STEJÂR, stejari, s. m. 1. Arbore mare şi rămuros, cu lemn tare, cu frunze adînc crestate, .formînd lobi dispuşi regulat; creşte în regiunea şesurilor şi a dealurilor (Quercus sessiliflora). Un stejar uriaş întinerea pentru a suta oară sorbind din pămînt putere, cu nenumăratele-i ramuri vînjoase, îndreptate spre cerul curat, sad oveanu, o. VI 430. Unde şi unde cîte un stejar se ridica din fundul prăpastiei. GÎRLEanu, l. 29. Singuri voi, stejari, rămîneţi De visaţi la ochii vineţi, Ce luciră pentru mine Vara-n-treagă. EMINIîscu, o. I 122. F i g. Fii stejar, să creşti în laturi, Nu înalt şi slab, un plop. coşbuc, p. i 156. Ar ald încremenise pe calu-î, unstejar! eminescu, 0.198. 2. Lemn de stejar (1). Urcă în goană pe scara de stejar. REBREANU, R. II 202. De pe păreţii-ngălbeniţi Se dezlipeşte-n pături varul Şi pragului îmbătrînit începe-a-i putrezi stejarul. GOGA, p, 19. O sală a castelului din Suceava îmbrăcată în stejar vechi. DELAVRANCEA, o. II 230. — PI. şi: stejeri (SBiera, p. 192). STEJARÂŞ, stejăraşi, s. m. Stejărel. (Atestat în forma stejeraş) Frunză verde stejeraş, Oi, săracul fierăraş Cum se joacă-n gălbinaşi. SEVASTOS, n. 300. — Variantă: sicjerâş s. m. STEJĂRÎL, stejărei, s. m. Diminutiv al lui stejar. 1. v. stejar (1). Foiuleană stejărel, Cit eram mai tinerel. . . Care puică mă videa Tot prin casă mă poftea. ŞEZ. I 143. 2. v. stejar (2). (Atestat în forma ştejărel) Să-mi daţi pe murgul din grajd. . . Cu o şa de ştejărel. PĂSCULESCU, L. P. 55. — Variante: SlăjeWl (marian, î. 576), stcjercl (marian, o. i 404, jarnîk-bÎrseanu, î>. 199), ştejărel s. m. STEJARÎŞ, stejărişuri, s. n. (Cu sens colectiv) Pădurice sau desiş de stejari. Hrişa lăsă caii deoparte, tovarăşii deoparte, şi, prin stejărîş, coborî la pirău. SADOVEANU, O. vii 37. Omul îşi îndreaptă pasul cătră desul stejărîş, Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziş. ALECSANDRI, P. A. 122. — Variantă: stcjcr ş (iosif, v. 84) s. n. STEJĂRÎŞTE s. f. (Popular) Stejăriş. Popa Onofrei s-a îmbrăcat şi el în hainele lui Cloanţă de porcar şi păzeşte în locul lui turma de porci în stejărişte. La Tdrg. STEJERĂŞ s. m. v. stejăraş. STEJERÎL s. m. v. stejărel. STEJERIŞ s. n. v. stejăriş. STELĂJ, stelaje, s. n. (Regional) Mobilă formată din rafturi suprapuse pe care se pot aşeza cărţi (v. etajeră), vase de bucătărie sau alte obiecte. STELĂR1, stelari, s. m. Colindător cu steaua, copil care umblă cu steaua. în hămăitul întărîtat al unui cine, pătrunseră într-o ogradă. Vasile apăra steaua cu băţul,— şi clopoţelul sună sfios la ferestre. ... — Primiţi stelari, întrebă Vasile ? sadoveanu, o. vii 343. STELÂR2, -Ă, stelari, -e, adj. 1. Al stelelor, de stele. Oraşul era scăldat în lumină ireală, lumină stelară. STELAT — 228 — STEN c. pETRESCti, î. n 119. Astronomie stelara = ramură a astronomiei care se ocupă cu studiul stelelor. Hartă stelară = hartă care reprezintă constelaţiile pe bolta cerească. 2. în formă de stea. 3. (Neobişnuit) Plin de stele; înstelat. în noaptea naltă Ce s-a lăsat peste natură Se-ntresăresc prin frun-zătură Stelare-adincuri ce tresaltă. MACEDONSKI, o. I 54. STELĂT, -Ă, stelaţi, -te, adj. în formă de stea, ca o stea. Cimp zvelt şi ape limpezi şi pretutindeni iarba Cu. dinţi tăioşi, cu spice ¡i fluturi mari, stelaţi. STÂNCI', c. 15. «0> Grapă stelată v. grapă, ■f (Geom.; despre poligoane) De formă regulată, avînd şi vîrfuri intrînde. Poligoanele regulate sint de două feluri: convexe şi stelate. STfiLĂ, stele, s. f. Mic monument format dintr-un singur bloc de piatră şi purtînd de obicei inscripţii sau sculpturi. Stelă funerară, a Tot din Rusăneşti este şi frumoasa stelă cu doi lei culcaţi pe frontonul ei. ODOBESCU, s. n 415. STELÎSC, -EĂSCĂ, steleşti, adj. (Rar) De stea, stelar. Cometă cu lungi coade, însă cu scurtă minte... De ne vei arde-acuma, să ştii că or să nască în locu-ne fiinţe mai rele decit noi, Ce-n grab or să-ntărite minia ta stelească Prin fapte mai cumplite. ALEXANDRESCU, M. 177. STELl, stelesc, vb, IV. I n t r a n z. .(în expr.) A-i stcli (cuiva) ochii, se spune cînd cineva are o ameţeală şi i se pare că vede stele în faţa ochilor. Craiul. .. stelindu-i ochii, au căzut din tron jos. La TDRG. STELÎN, -A, stelini, -e, adj. (Rar) De stele. Noaptea-şi pune stana feerică, stelină. ALECSANDRI, p. A. 163. STEIJŞOÂItĂ, stelişoare, s. f. 1. Steluţă (I). [Unele beţişoare] se lasă simple, altele se pun în formă de... stelişoare ale căror raze asemenea se încarcă cu strafide şi smochine, marian, î. 166. 2. (Bot.) Steliţă. Iată frageda sulcină, stelişoare, blînde nalbe Urmărind pe busuiocul iubitor de sînuri albe. ALECSANDRI, P. A. 125. — Variantă: (regional) steişodră (şez. IX 30) s. f. STELlTs. n. Aliaj de cobalt, crom, tungsten şi fier, dur şi rezistent la căldură şi la uzură, din care se fac sau cu care se acoperă anumite instrumente şi piese. STELÎŢA, sîeliţe, s. f. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori albastre şi galbene, care creşte pe coline aride, prin mărăcinişuri şi prin locuri pietroase (Aster amellus); ochiul-boului. STÎÎLNIC, -Ă, stelnici, -e, adj. (Neobişnuit) De stele. Noaptea vine pe furiş Şi cu-o seceră de aur de la lună-mpru-mutată Face-un-stelnic seceriş, alecsandri, p. în 147. STfiLNJŢĂ, stelniţe, s. f. (Regional) Ploşniţă. Dintre insectele cele mai neplăcute şi mai nesuferite este ploşniţa. . . numită... încă şi stelniţă. marian, ins. 430. stelOi, steloaiey s. n. (Rar) Stea mare. Sus stelet jos stelet Vai de picioarele mele; iar steloiul cel mai mare Rău mă frige la picioare (Gerul). GOROVEI, C. 172. STEL6S, -OÂSĂ, steloşit -oase, adj. (învechit) 1. Cu multe stele, plin de stele, înstelat. Cînd cerul se prevede în valea înflorită, Sau valea înflorită în cerul cel stelos. BOUXTINKANU, o. 203. Văzut-am în străinătate romî-naşi... uitîndu-se cu jale, în nopţile steloase, la calea cea cerească pe care strămoşii urmau pe împăratul cel mare. RUSSO, o. 125. 2. Luminos, scînteietor. Şi-am văzut o stea steloasă Luminoasă Că se lasă L-astă casă. marian, nu. 842. STELCŢĂ, steluţe, s. f. I. Diminutiv al lui stea (11). Dincolo de Şiret se aprind focuri; steluţele sfioase încep a tremura in mările de sus. sadoveanu, o. n 190. Zări... într-o depărtare licărind o lumină ca o steluţă. ISPIRESCU, L. 395. Trei fecioare albe, nalte şi frumoase. . . s-au nălţat în ceruri, cîntînd împreună. . . şi ca trei steluţe se pierdură în stele. ALECSANDRI, p. I 192. <$> (Poetic) O, blindă, mult duioasă şi tainică lumină, în veci printre steluţe te cată al meu dor. ALECSANDRI, P. I 119. + F i g. Nume dat femeii iubite. V. stea (1 1). N-am altă mîngîiere mai vie pe pămint Decît să-nalţ la tine duioasa mea gîndire, Steluţă zîmbitoare dincolo de mormînt! ALECSANDRI, o. 124. + F i g. Scînteie. în cenuşă nu licărea nici o steluţă. SADOVEANU, O. m 148. H. 1. Obiect, desen etc. în formă de stea (mică). Printre florile ce vă trimit veţi găsi împrăştiete mai multe floricele albastre cu o steluţă galbenă in mijloc. NEGRUZZI, S. I 103. Asterisc. 2. (Mai ales la pl.) Pastă făinoasă în formă de stea, care se fierbe în supă. 3. Cusătură în formă de stea. 4. Pată albă pe fruntea unor animale. V. stea (D 1 e). Iată că-ntr-o dumbrăvioară El zăreşte-o căprioară, Fiară blindă de la munte Cu steluţă albă-n frunte, alecsandri, p. ii 89. Mărioara se-ntîlnea C-un străin care venea Pe-un fugar sirep de munte Cu steluţă albă-n frunte, id. O. 105. Vin oile de la munte Cu steluţe albe-n frunte (Carul cu nuiele), gorovei, c. 46. 5. F i g. Fulg de zăpadă; Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie, Crengile-aninate-n cale ning steluţe şi se-ndoaie. ALECSANDRI, o. 169. JJLl. Plantă erbacee cu flori albe, care creşte prin păduri umbroase şi umede (Stellaria nemorum). -$> Compus: stcluţc-de-munte = albumeală. Caraimanul cu ţancuri ascuţite, pe brîiele cărora cresc friguroasele steluţe-de-munte. VLAHUŢĂ, la CADE. STEMĂ, steme, s. f. 1. Semn convenţional distinctiv, caracteristic şi simbolic, al unei ţări, al unui oraş etc. sau (în orînduirile sociale bazate pe exploatare) al unei familii nobile sau al unei dinastii; emblemă, blazon. Stema Republicii Populare Romine. c=i Castelul in ruine domneşte peste vale... şi stema ce-pe-oricine să-nfrunte cuteza, Mîncată e de vînturi, de soare şi de apă. MACEDONSKI, O. I 23.+ Fig. Caracteristică,'specific. Din acele felurite colecţiuni, purtînd fiecare stema unei naţionalităţi, nu e de tăgăduit că şi literile şi istoria s-au înavuţit. ODOBESCU, S. I 181. 2. (învechit) Coroană, diademă. Din fundul lumii. . . Venit-au roiuri de-mpăraţi Cu stemă-n frunte. COŞBUC, P. I 55. împăratul îşi scoase stema din cap şi o puse în capul fiului său. ispirescu, L. 312. Pe fruntea sa... Purtînd nu stema regească Ci marama ţărănească. ALECSANDRI, P. m 593. F i g. Noaptea-şi pune stema feerică, stelină. alecsandri, p. a/ 163. <> Expr. A Ii cu stemă în Irunte = a fi cu stea în frunte, v. stea. Inima, bat-o pustia: să fii şi cu stemă-n frunte, n-o fringi, tot degeaba. DELAVRANCEA, S. 10. 3. (învechit) Piatră preţioasă. Stema din cununa împărătească. DELAVRANCEA, la TDRG. 4. Semn caracteristic, pată (de altă culoare), pe carc o au unele animale în frunte. împrejuru-ne s-adună Ale curţii mindre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalţi cu steme-n frunte. EMINESCU, o. 1101. Aduceţi-mi calu-ndată, Calul meu cu stemă-n frunte, Să zbor unde Jiul plînge. BOLINTINEANU, O. 9. — Pl. şi: stemate (hasdeu, i. v. 238). — Variantă : stedmă (teodorescu, p. p. 309) s. f. STEMBLĂ s. f. v. steblă. STEN s. m. Unitate de forţă în sistemul de unităţi MTS (metru, tonă, secundă), egală cu forţa prin care se imprimă unei mase de o tonă o acceleraţie de un metru pe secundă la pătrat. ŞTENAHORIE — 229 — STEREOMETRU STENAHORÏE s. f. (Grecism învëchit; de obicei în legătură cu verbul « a veni ») 1. Greutate în respiraţie, înecăciune, năduf. Lasă-te mai slobod, soro, că iar o să-ţi vie stettahorie. viaitoţă, O. A. m 69. + F i g. (Adesea ironic) Stare de nelinişte sufletească, plictiseală, neurastenie. Dar dacă al meu silflel avea stenahorie La toate ce se-ntimplă azi simte bucurie, bolintineanu, o. 147. Mă mucesisem la ţară, là Bîrzoieni... De la o vreme îmi venise stenahorie ţi ipohondrie, alecsandri, T. i 310. 2. încurcătură, strîmtorare, nevoie. Mă aflu intr-o mare stenahorie... trimite-mi 150 de părinţi «de pui de lei ». caragiale, o. vn 497. STÉNIC, -Ă, stenici, -e, adj. întăritor. Medicament stenic. STENODACTILOGRAF, -Ă, stenodactilografi, -e, s. m. şi f. Persoană care cunoaşte şi practică stenodactilografia. STENODACTILOGRAFIE s. f. Stenografiere a vorbirii cuiva, urmată de dactilografierea directă a textului (fără ca acesta să mai fie transpus în scrierea de mînă curentă). STENOGRAF, -Ă, stenografi, -e, s. m. şi f. Persoană-care cunoaşte şi practică stenografia. STENOGRAFIA, stenografiez, vb. I. T r a n z. A înregistra vorbirea cuiva cu ajutorul stenografiei. Ilie Pietraru era, ,pare-se, un ţăran veritabil, analfabet cu deosebit talent, ale cărui poveşti le stenografiau fraţii Stavri şi le dădeau tiparului nealterate, sadoveanu, E. 164. De-ar putea cineva să stenografieze toate gindurile care trec prin mintea omului! ALECS.\NDRI, la cade. STENOGRAFIC, -Ă, stenografiei, -e, adj. De stenografie, care priveşte stenografia ; înregistrat cu ajutorul stenografiei. Note stenografice. STENO GRAFÎE s. f. Sistem de înregistrare rapidă a vorbirii cuiva cu ajutorul unor semne convenţionale. STEN0GRAFIÉRE s. f. Acţiunea de a stenografia. STENOGRAMĂ, stenograme, s. f. Text înregistrat prin stenografie. STÉNOS s. n. (Grecism învechit) Astmă. Junele mai suferea şi de sténos. La TDRG. STENOTÎP, stenotipuri, s. n. Maşină de stenografiat. STENOTIFÎE s. f. Stenografiere mecanică cu ajutorul 8tenotipului. STENOTIPÎST, -Ă, stenotipişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care cunoaşte şi practică stenotipia. STENOZĂ, stenoze, s. f. îngustare a unui canal sau a unui orificiu din organism (în urma unei cicatrizări sau a unei tumori). Stenoza pilorului. STÉNT0R, stentori, s. m. (Numai în expr.) Voce de stentor = (cu aluzie la un personaj' din Iliada) voce foarte puternică. STÉPÂ, stepe, s. f. întindere de loc arid, secetos, de obicei şes, acoperit cu o vegetaţie ierboasă cu caractere de adaptare la uscăciune. Dar nu era nimeni in lung şi-n lat dedt vintul peste stepa golaşă şi stearpă, dumitriu, p. P. 57. Stepa părăginită se desfăşura nemărginită, netedă ca o foaie de hîrtie. REBREANU, P. s. 100. De aceea zilele îmi sînt Pustii ca nişte stepe. EMINESCU, o. I 175. Am început să traduc descrierea stepei malo-rusiene, una din paginile cele mai minunate din minunatul romanţ istoric •¡Taras Bulba« deN. Gogoli. odobescu, S. a. 318. <ţ> Fig. Ca pe alt tărîm, departe zăresc o licărire, Se uită lung şi parcă îşi mai revin în fire, Pornesc încet cu grijă, pe stepa de zăpadă. ANGHEI.-IOSIF, C. M. 35. ST&PENĂ, stepene, s. f. (învechit) Treaptă, rang-. Numără stepenele pe care le-a suit omenirea de la sălbă-'tăria şi întunecimea acestor vizuini pînă la puterea fi strălucirea ei de azi. vi. Al tuta, ¡a tdrg. — Variantă: sttpină (conachi, p. 82) s. f. STÎI'INĂ s. f. v. stepenu. STER, steri, s. m. (Adesea ca apoziţie pe lîngă « metru ») Unitate de volum în sistemul metric, egală cu volumul unei stive de formă cubică, cu latura de un metru şi întrebuinţată la cubajul lemnelor aşezate în stive. Trei metri steri de lemne. Dublu-ster v. dublu2. STERADIĂN, steradiani, s. m. Unitate de măsură pentru unghiurile spaţiale. STEREOCARTO GRĂF, stereocartografe, s. n. Aparat folosit pentru obţinerea automată a planului topografic al unei regiuni, pe bază de stereograme. STEREOCH&HC, -Ă, stereochimici, -e, .adj. Care aparţine stereochimiei, de stereochimie. STEREOCH131ÎE s. f. Ramură a chimiei care se ocupă cu studiul aşezării în spaţiu a atomilor unei molecule. STEREO CINEMATOGRAFIE s. f. Cinematografie care redă imaginile în relief. STEREOCOMPARAT0R, stereocomparatoare, s. n. Aparat pentru determinarea dimensiunilor unui obiect cu ajutorul stereogramelor. STEREOCROMlE s. f. Arta de a efectua picturi sau zugrăveli în relief, pe pereţii sau pe tavanele încăperilor, folosind un strat de mortar special preparat.. STEREOFOTO GRAFÎE s. f. Tehnica obţinerii unor perechi de fotografii prin intermediul cărora se capătă imaginea în relief a unui obiect. Ansamblul celor două fotografii care redau împreună imaginea în relief a unui obiect. STEREOFOTO GRAMMETRÎE s. f. Fotografiere prin procedeul fotografiilor duble, care dă posibilitatea să se obţină, în afară de contururile diferitelor obiecte, şi înălţimile lor. STEREO GRĂF1, stereografi, s. m. Persoană care practică stereografia. • STEREO GRĂF2, stereografe, s. n. Instrument cu ajutorul căruia se face în mod rapid planul unui teren. STEREOGRĂFIO, -A, stereografici, -e, adj. De stereo-grafie, executat prin stereografie. Proiecţie stereo-grafică. STEREO GRAFÎE s. f. Reprezentare a corpurilor solide prin proiectarea lor pe o suprafaţă plană. STEREOGRAMĂ, stereograme, s. f. Grup de două fotograme ale aceluiaşi obiect, care, privite la un stereo-scop, permit obţinerea imaginii în spaţiu a obiectului. stereoizom£ri s. m. pl. Substanţe care au în moleculă acelaşi număr de atomi din fiecare element chimic, dar care diferă între ele prin modul de aranjare a acestor atomi în spaţiu. STEREOIZOMERÎE s. f. Proprietate pe care o au unele substanţe de a forma stereoizomeri. STEREOMÎTRIC, -Ă, stereometrici, -e, adj. De stereo-metrie, privitor la stereometrie. STEREOMETRÎE s. f. Ramură a geometriei care se ocupă cu măsurarea volumului corpurilor solide; geometrie în spaţiu. STEREOMfiTRD, stereometre, s. n. Instrument cu care se măsoară volumul corpurilor solide. STEREOPLANI GRAF - 230 - STERINE STEREOPLAXIGRĂF, stereoplanigrafe, s. n. Aparat care serveşte la efectuarea hărţilor şi a planurilor topografice. stereoscOp, stereoscoape, s. n. Dispozitiv optic în care imaginile obiectelor apar în relief. STEREOSCOPIC, -Ă, stereoscopici, -e> adj. De stereoscopie, obţinut sau funcţionînd prin stereoscopie. <£*• Aparat fotografic stereoscopic = aparat fotografic cu două obiective şi în care imaginile apar în relief. Cinematograf stereoscopic = cinematograf cu ecran special, pe care imaginile se văd în relief. STEREOSCOPIE s. f. Parte a opticii care se ocupă cu studiul vederii în relief şi cu studiul proprietăţilor optico-mecanice ale instrumentelor stereoscopice. STEREOSTĂTICĂ s. f. Ramură a fizicii care tratează despre echilibrul corpurilor solide. STEREOTIP1, stereotipuri, s. n. Placă plană sau semi-cilindrică, turnată din metal, mulată în cauciuc sau în alt material plastic şi reprezentînd reproducerea unui text sau a unui clişeu, pentru a servi ca formă de tipar Ia tipărirea ediţiilor unei lucrări de mare tiraj. STERfcOTÎP2, -Ă, stereotipiy -e, adj. 1. Tipărit după un stereotip1. Ediţie stereotipă. 2. F i g. (Uneori peiorativ) Care se repetă, care c mereu acelaşi, neschimbat, obişnuit, banal. Un inginer e delegat să ne explice diferitele mecanisme ale producţiei. Operaţiile parţiale sint descompuse la rîndul lor în zeci de mişcări stereotipe. ralea, o. 107. Interesant va fi a vedea ce devine uneori epitetul stereotip la Eminescu. vianu, s. 33. Au învăţat pe de-a rostul cîteva fraze, odinioară cu înţeles mare. . . dar care acuma au ajuns ttereoîipe. gherea, ST. CR. i 337. STERE01IPĂ, stereotipez, vb. I. T r a n z. A pregăti forma de tipar pentru o lucrare de mare tiraj (turnînd-o într-un metal, mulînd-o în cauciuc sau în alt material plastic); p. ex ţ. a tipări o carte cu o asemenea formă. STEREOTIP Alt, -Ă, stereotipari, -e, s. m. şi f. Persoană specializată în stereotipie ; stereotipist. [Gogu] era stereotipar şi, deşi ai fi vrut să lucrezi cu ely s-a împotrivit. pas, z. i 282. t STEREOTIPIC, -Ă, stereotipici, -e, adj. Care se repetă exact; neschimbat, stereotip2 (2). Răspuns stereotipic. STEREOTIPIE s. f. 1. Instalaţie de reproducere şi de multiplicare a unei forme tipografice prin turnare într-un metal sau prin mulare în cauciuc sau în alt material plastic. 2. Simptom al unor boli psihice, constînd în repetarea automată de către bolnav a aceloraşi cuvinte sau mişcări. STEREOTIPIST, -A, stereotipiştit -ste, s. m. şi f. Persoană specializată în stereotipie; stereotipar. stereotOmic, -ă, stereotomici, -e, adj. De stereo-tomie, privitor la stereotomie. STEREOTOMÎE s. f. Ramură a tehnicii care se ocupă cu studiul intersecţiei corpurilor solide şi cu metodele de tăiere şi de îmbinare a acestor corpuri. STERESÎE s. f. Ţurţur de funingine format pe coşul prin care iese fumul; p. ext. funingine. STERIL, -Ă, sterili, -e, adj. 1. (Despre oameni şi animale) Care nu poate procrea, care nu se poate reproduce; sterp (3). (F i g.) Ii sărută obrajii... cu nesaţiul maternităţii ei, osindită să rămină pentru totdeauna sterilă, c. petrescu, î. n 254. + (Despre plante) Care nu face roade sau seminţe; sterp (4). *0>(în denumirile unor specii de plante) Ovăz steril. 2. (Despre pămînt, locuri etc.) Neproductiv, neroditor, sterp (Î). Solul, lipsit de activitatea biologică bună a microorganismelor corespunzătoare, devine .pentru plante un substrat steril. CONTEMPORANUL, s. II, 1953, nr. 365, 5 10- Pămint steril (şi substantivat, n.) = partea nefolositoare dintr-un zăcămînt sau dintr-un produs minier. Strat de steril. 3. F i g. Care nu produce nimic, care nu duce la nimic, care nu dă nici un rezultat, fără folos, fără succes, zadarnic, infructuos; sterp (5). Discuţii sterile. c=> [Ştiinţa] răimine, totuşi, sterilă, dacă nu visează aplica-ţiunea practică. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 1/4. Veţi şti... a infrîna avintul balamutic (= dement) ce a luat limba romînă sub impulsul pedanţilor sterili. ALECSANDRI, s. 3. 4. (Despre un mediu biologic, un obiect etc.) în care sau de pe care au fost distruşi microbii sau alte microorganisme ; lipsit de microbi; dezinfectat. Pansament steril. □ [Pasteur] se întreba dacă în atmosferă nu se găsesc zone fecunde şi zone sterile, marinescu, i>. a. 85. STERILITĂTE s. f. Starea a ceea ce este steril; incapacitate de a procrea, de a face roade. Sterilitatea solului. + F i g. Incapacitate de a produce ceva (din punct de vedere spiritual). Intuiţia sa artistică operează mai bine decit silogismele şi un prisos de inteligenţă îl poate duce cătră sterilitate, sadoveanu, e. 40. Asemenea delicate simţiri. . . nu sînt nicidecum o dovadă de sterilitate literară. MACEDONSKI, o. IV 8. Bengescu se va pune la scris în curînd. . . Cit pentru mine, sper şi nădăjduiesc că voi scăpa de sterilitate in cursul iernii acesteia. ALECSANDRI, s. 155. STERILIZĂ, sterilizez, vb. I. Tr a n z. 1. A distruge sau a îndepărta (prin mijloace termice sau chimice) microorganismele (în special agenţii patogeni) de pe un obiect sau dintr-un mediu. A steriliza o seringă. c=i încălzitul la 120' a unui balon pe jumătate plin cu lichid poate să nit sterilizeze decit partea udată, lăsînd ca viaţa să persiste în regiunile care nu sînt în contact cu lichidul. MARINESCU, P. A. 77. 2. (Cu privire la oameni sau la animale) A face să devină steril (1), incapabil de a procrea. V. castra. 3. F i g. A face să nu aibă nici un rezultat, a desfiinţa, a anihila, l-a spus o mulţime de lucruri. ■ . care nu puteau să fccă decit rău şi să sterilizeze hotărîrea flexibilului Constantin. galacTion, o. i 132. STERILIZĂRE, sterilizări, s. f. Acţiunea de a steriliza. 1. Distrugere a microorganismelor, în special a agenţilor patogeni, dintr-un mediu biologic, nutritiv etc. sau de pe un obiect. Sterilizarea instrumentelor medicale. 2. (La oameni şi la animale) Distrugere a puterii de procreare. V. castrare. STERILIZĂT, -Ă, sterilizaţi, -te, adj. 1. (Despre un mediu biologic, un instrument chirurgical etc.) în care microorganismele au fost distruse (prin fierbere sau prin alte mijloace). Vată sterilizată. 2. (Despre oameni) Făcut steril, incapabil de procreare. V. castrat. STERILIZAT OR1, sterilizatoare, s. n. Aparat pentru sterilizarea instrumentelor chirurgicale, a pansamentelor etc. STERILIZATOR2, -0ĂRE, sterilizatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu sterilizarea (1). STERÎXE s. f. pl. Substanţe care intră în compoziţia părţilor nesaponificabile ale grăsimilor şi care constituie partea componentă a majorităţii ţesuturilor şi a lichidelor din organism. STERITĂ - 231 - STICLĂ STERÎŢĂ s. f. (Regional, numai în expr.) în (sau prin) steriţa vîntului = în bătaia vîntului. Noi am venit din capătul pămintului, Prin steriţa vîntului. SEVAS-top, N. 110. Pe un vîrf de deal ascuţit, Ca o muche de cuţit, La marginea pămintului, în steriţa vîntului. ŞEZ, XIX 183. Şi girezi multe dura în capul pămintului, în steriţa vîntului. alecsandri, p. p. 389. STERLÎNĂ, sterline, adj. f. (în expr.) Liră sterlină — monedă constituind principala unitate monetară a Angliei şi a altor ţări din imperiul britanic. STERN, sternuri, s. n. Os lung şi turtit, aşezat în mijlocul părţii anterioare a pieptului şi de care sînt prinse coastele şi cele două clavicule. STERNÂL, -Ă, sternali, -e, adj. Care aparţine sternului, care e în legătură cu sternul. sterOli s. m. pl. Clasă de compuşi organici, de structură complexă, care se găsesc în aproape toate vieţuitoarele şi au un rol important în organism. STERP, STEĂRFĂ, sterpi, -e, adj. 1. (Despre pămînt, locuri, terenuri) Care nu rodeşte (suficient), neroditor, neproductiv, steril. Dar nu era nimeni în lung şi-n lat decît vîntul peste stepa golaşă şi stearpă. dumiTrixj, P. F. 57. După ce coborim prin sălbăticite poteci de lingă Bursucărie, după ce prin rîpi sterpe privim deschizăturile vizuinilor de viezuri, ieşim deodată la soare, sadoveanu, o, vil 198. Şi totuşi furnica omenească se încăpăţînează (n lupta ei pentru trai, căutîndu-şi hrana prin locurile aceste sterpe şi secătuite. barT, s. m. 54. în grădina cu multe straturi, neudată şi necăutată de nimeni, născură din pietriş sterp ■ . . flori cu frunze galbene, eminescu, n. 28. + (Despre epoci, ani agricoli) în care pămîntul n-a rodit; sărac. A fost anul sterp la toate, pann, p. v. ii 45. -f- F i g. (Despre aspecte ale naturii, privelişti etc.) Fără viaţă, trist, dezolant. Peisajul... mi se pare sărăcăcios şi sterp, sabia, U.R.S.S. 6. De pe zarea lustruită a creştetului pleşuv, ochiul luneca în văzduh ca de pe luciul sterp şi gol al unei ape adormite, hogaş, m. n. 32. 2. (Despre femelele animalelor, mai ales despre vaci şi oi) Care nu fată (şi care nu dă lapte). în grajduri rage a pustiu o închipuire de vacă stearpă şi veşnic flămindă. rebreantj, I. 11. Cînd are vaca hrană, ea nu rămine stearpă, slavici, o. i 57. Să duc eu bivoliţele acestea sterpe la taur. reteganul, p. v 50. -$■ (în contexte care sugerează lucruri imposibile) Mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă, decît să te indatorească o fată alintată şi leneşă. CREANGX, p. 292. Mai degrabă de te-ai ruga la o vacă stearpă ţi-ar da lapte, decît zgîrcitul vreun ban. ŞEZ. XII 65. •$> (Substantivat) Sterpele şi berbecii sînt aleşi la o parte, eminescu, n. 142. 3. (Despre oameni) Care nu poate procrea; care n-are copii. în ziua aceea mele tătarce, tinere şi sterpe, aprind pe furiş o făclie, sadoveanu, o. l. 142. Temîndu-se ca nu cumva să rămiie... stearpă... căută toate chipurile . . . cum ar putea mai degrabă purcede grea. marian, na. 3. Să-mi faci să nască într-o noapte 50 de femei sterpe. ispirescu, L. 325. + (Despre căsătorie) Din care n-au rezultat copii. A fost odată un om tare nevoiaş... Pe lingă toată sărăcia lui, i-ati fost încă şi căsătoria stearpă. sbiera, P. 225. -ţ- (Despre sîni) Fără lapte. Şi pe pruncul tău nepoţelul meu L-apleacă ţifă stearpă, sbiera, p. 176. F i g. Din ochii sterpi o lacrimă să storc, cazimir, L. u. 91. 4. (Despre plante sau flori) Care nu face roade sau seminţe; închircit, uscat, degenerat. Doarme, ca într-un leagăn, pe un ţol întins şi atîrnat de ramurile a doi caişi sterpi. Camii, petrescu, o. II 101. La stingă tărîmul se-nalţă acoperit cu ciţiva rari copaci, mai mult frinţi şi uscaţi. Printre această stearpă pădure se zăreşte cerbul. odobescu, s. in 59. 0. F i g. Care nu produce nimic, nu dă nici un rezultat, infructuos, zadarnic, fără succes, fără folos, fără conţinut; steril (3). Suferinţa amintirilor e mai dulce. Prezentu-i trist şi sterp, sadoveanu, o. viii 7. Era scris, se vede, ca hotărîrea noastră să rămîie stearpă. Galaction, o. i 255. Duc o viaţă stearpă de azi pe mîine, cu speranţa de a ajunge cit mai curînd la capătul cărării. GANE, N. iii 127. STERI’ĂTÎjlU, sterpături, s. f. (Popular) Oaie stearpă. 4- Femeie stearpă. Baba mea e o sterpătură. ckeangX, p. 118. STERPICIÎJNE s. f. Faptul de a fi sterp; sterilitate, stîrpiciune. [Fîntînă ca aceasta] n-a fost prin alte veacuri, vindecind şi sterpiciunea şi-ntrecînd chiar orice leacuri. CONTEMPORANUL, Vj 39. STERI’ITtlDINE s. f. (Rar) însuşirea pămîntului de a fi sterp, de a nu rodi; sterilitate. Cîte un mac stingher, roşu ca singele, punctează sterpitudinea locului. SAHIA, N. 17. sterfOs, -OĂSĂ, sterpoşi, -oase, adj. (Rar) Sterp (1). Apele-s rele şi pămîntul sterpos. La TdrG. Nişte oi streine. . : umblînd prin locuri sterpoase. pann, p. v. ii 43. STETO GRÂF, stetografe, s. n. Aparat care înregistrează mişcările cavităţii toracice în timpul respiraţiei. STETO GRAFIA, stetografiez, vb. I. T r a n z. A înregistra cu ajutorul stetografului mişcările cavităţii toracice. STETOSCOP, stetoscoape, s. n. Instrument prevăzut cu două ramuri tubulare (ale căror capete se fixează în urechi) de care se servesc medicii pentru a percepe cu mai multă intensitate zgomotele respiraţiei şi bătăile inimii. STETO SCOPÎE s. f. Examinarea plămînilor şi a inimii cu ajutorul stetoscopului. STEVÂR s. m. v. stăvar. STJGVIE s. f. v. ştevio. STIBÎNA s. f. Sulfură de stibiu naturală; minereu de stibiu. STÎBIU s. n. Antimoniu. STICLAR, sticlari, s. m. Lucrător într-o fabrică de sticlă (Iucrînd ca topitor, suflător, şlefuitor, gravor etc.). STÎCLĂ, (II) sticle, s. f. I. Substanţă amorfă, dură la temperatura camerei, de obicei transparentă şi incoloră, alcătuită dintr-un amestec de silicaţi de calciu şi de sodiu (uneori şi de alte metale), obţinută prin topirea împreună a silicei, a carbonatului de calciu şi a carbonatului de sodiu cu compuşi ai metalelor respective. Merse... pînă la un munte de sticlă, reteganul, p. v 37. Şi mai merse ce mai merse, şi ajunse la palaturile zmeoaicei. Aceste palaturi erau cu totul şi cu totul de sticlă şi strălucea, de la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. ispirescu, l. 194. Mi-a vîndut o sticlă proastă drept un diamant curat. ALEXANDRESCU, m. 386. (Metaforic) Vedeam aproape, înaintea morii, o sticlă întinsă de apă neclintită, sadoveanu, o. vi 12. <> (Adverbial) Aici după trei zile de uragan s-a aşezat pe ger uscat şi senin sticlă. caragiale, o. vii 112. +’ Sticlă de cuarţ = substanţă obţinută prin topirea cuarţului, rezistentă la variaţii de temperatură şi transparentă Ia razele ultraviolete; se foloseşte Ia fabricarea lămpilor de cuarţ. II. Obiect făcut din sticlă (I). 1. Vas, de obicei de formă cilindrică, înalt, cu gît îngust, servind pentru păstrarea lichidelor; butelie. Acum staţi adunaţi lingă vatră, Beţi dintr-o singură sticlă ţuica nu prea tare. beniuc, v. 24. Drumurile şi potecile erau pus- STICLĂRIE — 232 — STICLOS tiu Ferestrele crîşmelor degeaba arătau covrigei uscaţi în gîturi de sticle cu băuturi colorate. Aveau un aer de părăsire şi dezolare. SADOVEANU, b. 162. Am descins desagii mei şi am scos... azimă, friptură, ceva plăcintă şi o sticlă de vin. Gai,action, o. I 88. Trei mere lîngă o pălărie de pai şi o sticlă de doctorii. C. PETRESCU, C. V. 90. ^ Cantitatea de lichid conţinută în vasul descris mai sus. După şase sticle de vinul cel vechi de zece. ani, subprefectul nu mai cunoştea dacă a şaptea era tot acela. bujor, S. 118. 2. Placă subţire de sticlă (I) cu care se închide golul ferestrelor, al anumitor dulapuri etc.; geam. în vitrine elegante, sub sticle groase sînt expuse obiecte de aur — arta rară a antichităţii. STAncu, U.R.S.S. 121. Se înălţă în vîrfid picioarelor să privească înăuntru, prin fereastra cu geamurile turburi. . . Aşa, cu fruntea lipită de sticlă, rămase privind îndelung. C. PETRESCU, S. 34. O beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie printre care trece-o dungă mohorîtă şi gălbuie. EMINESCU, o. I 84. 3. (De obicei determinat prin «de lampă») Glob de sticlă (I), cu gît lung, care protejează flacăra lămpii de petrol. Femeia puse sticla la lampă, o ridică sus şi veni cu ea în mină. dumitriu, N. 233. în rafturi. . . stăteau în picioare sticle de lampă. id. P. F. 48. Lampa fumega şi ziarul se arsese în jurul gîtului sticlei, camii, petrescu, o. ii 564. 4. (Uneori determinat prin «de ochelari») Lentilă pentru' ochelari; p. e x t. (la pl., depreciativ) ochelari. Nu ştiu cum mă întorc cu ochii înapoi, şi pe cine gîndeşti că văz la masa de la spate ?. . . Bagabontuly nene, cu sticlele in ochi, cu giubenul în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă. CARAGIAXE, O. I 10. + (Numai la sg., depreciativ) Monoclu. Odată vine în goana mare beiul în trăsură de la vînătoare. Stătea răsturnat pe peme, cu sticla-n ochi şi cu dinii lîngă el. dumitriu, B. F. 26. — Variantă ; (Mold.) stdclă (sadoveanu, î. a. 177) s. f. STICLĂKÎE, sticlării, s. f. 1. (Cu înţeles colectiv) Tot felul de obiecte fabricate din sticlă (I) ; mai multe sticle (in) la un loc. Un camion hodorogit i-a ridicat marfa. Nu era multă. Cîteva duzini de mosoare în diferite* culori, testele cu ace, nişte sticlărie şi ceva şireturi. Sahia,n. 32. Am mai văzut eu cinste de aiasta, care sparg sticlăria dc pe tejghea şi n-are de unde plăti! POPA, v. 16. Oh! privelişte posacă! — Peste tot sînt numai cărţi.. . Sau pahare, sticlărie şi unelte ruginite, macedonski, o. I 272. 2. Fabrică de sticlă. Prăvălie unde se vînd obiecte de sticlă. STICLĂRÎT s. n. Operaţia de fabricare şi, în special, de prelucrare a sticlei. STICLITE* sticleţi, s. m. Mică pasăre cîntătoare, cu penele felurit colorate, trăind în mod obişnuit prin scaieţi, cu ale căror seminţe se hrăneşte (Carduelis elegans). De se preumbla numai prin codri şi prin livezi, mierlele şi privighetorile, pitulicele şi sticleţii. . . toţi îl întîmpinau peste tot locul cu dulcile lor cîntări. odobescu, S. iii 181. Bărbierul e mare amator de flori şi de paseri. Are colivii cu sticleţi, cu mierle şi privighetori, negruzzi, s. i 322. Exp r. A îi cu (sau a avea) sticleţi în cap sau a-i cînta (cuiva) sticleţii (în cap) = a avea idei bizare, capricii, toane; a fi neîntreg la minte. Vouă nu ştiu ce sticleţi vă cîntă să legaţi cu lanţuri primăvara. beniuc, v. 80. A scoate (cuiva) sticleţii din cap = a vindeca (pe cineva) de toane, de capricii, de idei extravagante. Mihai se plecă, şi şopti a doua oară în ureche, apăsat: Am zis că numai domnul Radu Comşa are să-ţi scoată sticleţii din cap. c. petrescu, î. I 7. — Variante: stigl^tc (macedonski, o. i 46, ai,ec-sandri, p. m 56), stiglâţ (negruzzi, s. ii 302) s. m. STICLEŢfiL, sticleţei, s. m. Diminutiv al lui s t i- : c 1 e t e. (Atestat în forma stigleţel) Dar învîrtindu-se pe lîngă stigleţel, S-a prins in laţ şi el. DONici, f. 34. — Variantă: stiglcţ6I s. m. STICLÎ, sticlesct vb. IV. Intranz. 1. A luci (ca sticla), a străluci, a scînteia, a sclipi. Porniră într-acoloy cu junghiurile şi chimirurile late sticlind în săgetările soarelui, sadoveanu, O. i 31. Tocmai în fund, tîrgul sticlea în soare, crucea bisericii străpungea seninul, în razele soarelui părea că pîlpîie şi dînsa ca o flacără. Gîrleanu, li. 29. <$>• T r a n z. (Neobişnuit) Soarele batea de cătră amiază şi streşinile din sat de la Tarcău ţîrîiau, sticlind şiraguri de mărgele vii. sadoveanu, b. 113. 2. (Despre ochi) A străluci (mai ales de bucurie, plăcere, dorinţă). Ochii îi sticliră prin întunerec. dumitriu, b. F. 66. Pe faţa albă, sticleau ochii în bură de lacrimi, sadoveanu, o. i 250. Ochii albaştri-verzui ii sticleau inteligent şi şiret. REBREANU, R. I 33. Toată faţa i se limpezi -şi ochii ii sticleau îrt cap de beţia unei bucurii copilăreşti şi nestăpînite. vlahuţă, o. a. i 96. <$> Expr, (în fraze interogative sau exclamative) (Cine ştie) pe unde îi sticlesc ochii = (cine ştie) unde se află, unde şi cum trăieşte. Ehei!... pe unde-i sticlesc lui ochii acuma... — Pe unde-i sticlesc ochii? Nu s-o fi-nsurat ? — Ce-nsurat!.. . c. PETRESCU, o. p. ii 84. Ghivorniţa cea de alaltăieri noapte m-o apucat în pădure, ş-am rătăcit poteca; de nu dădeam peste Văsui al dumitale în opcină, cine ştie pe unde mi-ar fi mai sticlit ochii!. . . hogaş, m. n. 192, A-i sticli (cuiva) ocliii în cap — a fi deştept, vioi, drăcos, T r a n z. (Cu complementul « ochii ») A pironi, a aţinti, a fixa (obiecte luminoase). M-am lungit în iarba de pe marginea drumului şi am sticlit ochii la siele pînă după miezul nopţii, hogaş, dr. 259. — Variantă : (Mold.) stecli (sadoveanu, z. c. 332, creangă, p. 260, EMINESCU, N. 8, russo, s. 22) vb. IV. STICLÎEE, sticliri, s. f. Lumină vie, seînteietoare; lucire, sclipire. Vîntul de-afară se înteţise. După o sticlire aurie de fulger, un tunet mare izbucni deasupra; în urmă-i lumina scăzu; prin curte trecu un virtej vînăt de pulbere. SADOTOANTJ, O. TV 224. STICLIŞOĂRA, sticlişoare, s. f. Sticluţă. Acestea toate amesteeîndu-să. . . intr-o sliclişoară. piscupescu, o. 215. STICLÎT, -Ă, sticliţi, -te, adj. (Despre ochi) Cu privirea fixă (şi strălucitoare); pironit, aţintit. Elefte-rescu a rămas cu chii sticliţi şi gura căscată. POPA, v. 227. Şedea-n fundul cortului cu ochii sticliţi. TEODO-RESCU, p. p. 142. — Variantă: (Mold.) stcclit, -ă (sadoveanu, d. p. 86) adj. sticlitOr, -oAre, sticlitoriy -oare, adj. Sclipitor, strălucitor. în nopţi cu lună el. . . veghea sub sticlitoa-rele-i ferestre... - pînă ce se ivea feţişoarei ei palidă. EMINESCU, n. 59. STICLOS, -OASl, sticloşi, -oase, adj. 1. Ca de sticlă, lucios (şi neted) ca sticla. Duminica de 6 iunie se vestea călduroasă, cu un cer sticlos, gamii, petrescu, o. ii 16. Cel mai mărunt rămînea mereu în urmă. Luneca pe dîmburile sticloase, gîfîia, înota în nămeţi, c. petrescu, o. p. ii 98. E un cer sticlos deasupra ca o boltă de metal. veahuţă, o. A. 139. Ger sticlos = ger uscat (cu cerul senin). Era ger sticlos şi Ionică fiind cu ciobote in picioare, călcînd pe un lunecuş căzu în apa Ozanei şi se udă. căxinescu, I. C. 43. + Fontă sticloasă — fontă alba, foarte dură, care conţine mangan. 2. (Despre ochi, privire) Fix şi lipsit de expresie. în pat, Filip tremura, cu ochi sticloşi aţintiţi în tavan. dumitriu, v. L. 38. Ochii lui Dorcea deveniră dimr-o dată mici, sticloşi, camii, petrescu, n. 8. Era palidă, cu buzele strînse, cu privirea sticloasă şi fixă. C. petrescu, a. 469. (Adverbial) Se uitau sticlos in gol. dumitriu, n. 57. -4" Strălucitor, viu. Zări înaintea lui un ţigănuş» STICLOZITATE — 233 — STIHIE; cu dinţi albi în gură, cu ochii sticloşi in cap şi cu un păr creţ şi negru, vissarion, b. 113. 3. (în e x p r.) XJmoare sticloasă = masă gelatinoasă transparentă care se găseşte între cristalin şi fundul ochiului. STICLOZITATE, sticlozităţi, s. f. însuşirea de a fi sticlos. -4- Aspect translucid, pe care îl au în secţiune boabele de cereale bogate în substanţe proteice. STICLUÎT, -Ă, sticluiţi, -te, adj. (Despre ferestre) Cu geamuri. (Atestat în forma stecluit) Aveţi parte de curţi nalte, luminate, văruite, şindrilite şi cu fereşti ste-cluite. alecsandri, p. p. .391. — Variantă : (Mold.) stecluit, -ă adj. STICLULÎŢĂ, sticluliţe, s. f. (Rar) Sticluţă. Să se strecoare zeama... şi să se puie într-o sticluliţă. PISCUPESCU, o. 272. STICLtŢĂ, sticluţe, s. f. Diminutiv al lui sticlă (H 1). A! mizerabile! ai gindit că dacă mi-ai luat sticluţa cu vitrionul, nit o să mai găsesc alta! Ţi-am făgăduit să-mi răzbun. caraGiai,!', o. I 218. La Paris, în lupanare de cinisme şi de lene. . . Acolo v-aţi pus averea, tinere-ţele, la stos. . . Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă, Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă. KMINKSCU, o. I 151. — Variantă : (Mold.) stecluţă (negruzzi, s. I 209) s. f. STIPOS, -OASA, stifoşi, -oase, adj. Cu gust înţepător, astringent. Mihnea mergea şi gusta din bute în bute vinurile de la Dealul Mare, de la Drăgăşani, de la Săcueni, de la Greaca, pelinurile stifoase şi profire. odobescu, S. a. 99. STIGLÎTE s. m. v. sticlete. STIGLÎŢ s. m. v. sticlete. STIGLEŢfiL s. m. v. sticlcţcl. STIGMAT, stigmate, s. n. 1. Urmă lăsată de ceva; (în special) urmă ruşinoasă, semn dezonorant. Stigmatul viciului, a Şi scrii vers după vers... Şi nici nu iei aminte cum unde după unde, Cum oră după oră al vremurilor mers Pe faţa■ ta înseamnă tăcutele-i stigmate. anghel-iosif, c. M. i 27. F i g. Semn distinctiv, caracteristic; simbol. Fiecare neam, avînd o evoluţie proprie ş-un stigmat propriu, se dezvoltă potrivit cu un destin propriu şi cuprinde în el viaţa latentă a generaţiilor căzute. sadoveanu, E. 159. Ai gură de odaliscă fi, cu stigmatul ăsta de senzualitate, nu poţi sfîrşi întotdeauna ce-ai liotă- ■ rit, cuminte şi cu sînge rece, între patru pereţi ai camerei. c. PETRESCU, î. I 13. Văzui venind spre mine fără grabă , Un om cu nasul dezolat şi mare. Părea că cerul pe figura-i slabă A pus stigmatul dragostei şi-al urii, Eternizînd profilul lui de babă. TOPÎrceanu, b. 8S. 2. Marcă, ştampilă care se aplica în trecut (prin ardere) pe corpul sclavilor sau al delincvenţilor. Este-o crudă profanare Să uiţi că mumă ţi-e femeia. ■ ■ Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare, Precum se pune un stigmat, macedonski, o. I 81. Ucigător sălbatic de gingaşe femei, In veci să porţi stigmatul ce-nfiară (= înfierează) pe mişei! alecsandri, T. ii 186. -$• F i g. Minciuna şi infamia nu lasă nici un stigmat pe frunte. Nu te înseamnă cu fier roşu sfîrîit în came. c. PETRESCU, o. p. i 106. + (Glumeţ) Pată de murdărie. Alaiul.. . fu înconjurat de o droaie de copii. ■ ■ cei mai mulţi cu obrazurile şi cu boturile nespălate. Fiind vremea poamelor ş-a nucilor, stigmatele acestea erau fireşti şi nu dovedeau atît neîngrijirea muierilor, cit lipsa de garduri la livezile din apropiere. sadoveanu, z. c. 133. 8. (Bot.) Parte a pistilului, de obicei acoperită cu o secreţie lipicioasă, care primeşte polenul. 4. Fiecare dintre cele două deschizături ale traheelor, aşezate pe părţile laterale ale corpului insectelor. — PI. şi: (înveqhit) stigmaturi (ALECSANDRr, P. nr 134). — Variantă: Stigmătă (macedonski, o. i 111) s. f. STIGMAtA s. f. v. stigmat. stigmAtic, -A, stigmatici, -e, adj. (Despre sisteme optice) Care prezintă fenomenul stigmatismului. STIG3IATÎSM s. n. Proprietate a unui sistem optic de a da pentru fiecare punct al unui obiect o imagine care este tot un punct şi nu o imagine deformată. STIGMATIZA, stigmatizez, vb. I. T r a n z. 1. A atrage asupra cuiva sau a ceva dispreţul public; a înfiera, a dezonora. Eu nu pot propune nimic, fiindcă sînt stigmatizat. REBREANU, P. S. 77. Iar cit pentru ceialalţi ce nu sînt din taraful nostru, ii stigmatizăm cu numele de procleţi, vînzători, proşti. . . etc. alecsandri, T. 1665. Alec-sandri stigmatiza ignoranţa prin «Iorgii de la Sadaguraft. NEGRUZZI, S. I 334. 2. A aplica (prin ardere) stigmatul pe corpul sclavilor sau al delincvenţilor. STIGMATIZARE, stigmatizări, s. f. Acţiunea de a stigmatiza; înfierare. De numele lui se leagă cele mai îndrăzneţe tablouri pictate în vederea stigmatizării unor crime monstruoase, cutii a fost represiunea răscoalei ţărăneşti din 1907. contemporanul, s. ii, 1Ş54, nr. 392, 1/1. STIGMATIZAT, -A, stigmatizaţi, -te, adj. 1. Defăimat, înfierat, dezonorat. 2. (Despre sclavi sau delincvenţi) Care poartă pe corp stigmatul (aplicat prin ardere). -$> F i g. Devenise aşadar acest Radu Comşa un om înveninat, aşa cum îl arăta cicatricile: om stigmatizat? c. PETRESCU, î. II 257. STIH, stihuri, s. n. 1. Vers; p. e x t. (mai ales la pl.) poezie. Şi-n raftul de la căpătîiul lui am găsit o revistă cu stihuri nouă care m-au mişcat: era oda anului 1840. sadoveanu, o. viii 48. Oricum, de-o fi ca-n viitor Să placă stihurile mele, Las mărturie tuturor Că n-ai colaborat la ele. topîrceanu, p. 197. Ascultaţi! Stihurile mele sînt jumătate romîneşti şi jumătate greceşti, alecsandri, T. i 282. 2. Verset din psalmi sau dintr-o cîntare bisericească. în minte începură să-i licărească stihuri dintr-un psalm. Atunci îşi, cunoscu trezia şi se mişcă în aşternut, sadoveanu, p. m. 243. Preotul îi tămîiază cîntînd psalmul acesta, iar corul zice la fiecare stih ■ .. SEVASTOS, N. 245. Deci cîntînd aceste evlavioase stihuri, au îngenunchet. DRĂGHICI, R. 47. STIHAR1, stihari, s. m. (Rar) Stihuitor. Nn se pomeneau flori pe cer şi stele pe pămînt (ca pe la pur dai-nicii noştri de stihari). DELAVRANCEA, S. 80. STIHAR2, stihare, s. n. Veşmînt lung, făcut de obicei din brocart, pe care îl poartă preoţii ortodocşi în timpul serviciului religios. Diaconii-n stihare Veneau de sus, din depărtare. ARGHEZI, V. 185. Intră să-şi caute în altar ceva, o haină preoţească, vreun stihar, în sfîrşit, o acoperitoare, pe care s-o ia peste sine. slavici, o. i 201. Vom deosebi. ■ ■ stiharele acoperite cu cruci de purpură şi de aur. odobescu, S. I 412. STIHÎE, stihii, s. f. 1. Fenomen al naturii care se manifestă ca o forţă irezistibilă. Jder a cercetat împrejurimile, şi zarea munţilor, şi depărtările mării, cunoscînd că stihiile .vor sta deocamdată în bună cumpănă. SADOVEANU, F. j. 646.' Ai potolit furtuna, stihiile le-ai frînt. LESNEA, C. D. 41. S-a dezlegat, aşa din 'senin, o vijelie cumplită şi’s-au răscolit stihiile toate. vlahuţX, R. P. *78. De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii. EMINESCU, O. I 132,+Fiecare dintre cele patru aspecte ale naturii pe care filozofii antici le puneau la baza tuturor i STIHIRĂ — 234 — STILISTICĂ corpurilor şi fenomenelor naturii; element. Stihii a lumei patru, supuse lui Arald, Străbateţi voi pămintul şi a lui măruntaie. Faceţi diri piatră aur şi din îngheţ văpaie. eminescu, O. I 94. Focul nu este altă decit una din cele patru stihii. drXghici, li. 75. 2. (în superstiţii) Duh rău (personificînd o forţă oarbă a naturii), fantasmă. îşi zise în gînd că stihia morţii a trecut alături. CAMIL PETRESCU, O. II 24. Noaptea. . . toate stihiile năpădesc pe mine. . . strigoii, moroii, trico-licii, vircolicii. . ■ ALECSAndri, T. 616. Strigoii, stihiile urzitoare de rele, naiba, năbădaica şi urletul dinilor noaptea ii umplea de spaimă deopotrivă pe amîndoi. RUSSO, S. 103. + F i g. Himeră, nălucă. îi tăiase suflarea năsilnica-i zvîrcolire... în lupta cu stihiile sale. C. PETRESCU, A. R. 50. 3. (în limbaj poetic) Pustietate, singurătate, sălbăticie. Doar pasul tău uşor în omăt strălucitor. Lasă urme viorii De conduri împărăteşii Peste albele stihii. TOPÎR-ceanu, B. 7. STIHÎRĂ, stihiri, s. f. (Şi în forma stihire) Imn bisericesc cîntat în cadrul slujbei de dimineaţă. Următoarea stihire răsfrînge durerea de atunci a preotului. ARGHEZI, P. T. 5. — Variantă: stihire s. f. STIHÎRE s. f. v. stikiră. STIHOÂViN'Ă, stihoavne, s. f. Cîntare bisericească în versuri, care se cîntă la sfîrşitul slujbei de vecernie. STUHjÎRE, stihuiri, s. f. (Rar) Faptul de a compune versuri; versificaţie; poezie. însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume. eminescu, o. i 137. STIHUIT6R, stihuitori, s. m. (Uneori cu sens depreciativ) Versificator, poet. Iată un om care vorbea limpede, făcindu-l să priceapă ceea ce de mult ii zăcuse în suflet, iată un stihuitor care spunea totul cu rost. CĂUNESCU, I. C. 190. Straşnicii stihuitori, Literaţi ce pehlr-o odă bagă muzele-n fiori, vlahuţă, p. 85. STMURÎL, stihurele, s. n. Diminutiv al Iui stih (i); versuri lipsite de valoare. Alţii îşi torturează mintea pentru a da iluzia de simţire unor stihurele de ietac. IORGA, L. II 3. STIL, stiluri, s. n. I. 1. Felul propriu de a se exprima »1 unei persoane (în special al unui scriitor); totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseşte un scriitor pentru a obţine anumite efecte de ordin artistic. Cultivă stilul simplu şi epitetul rar. TOPÎRCEANU, P. 50. Cu tot avintul imaginaţiei, stilul [în « Luceafărul»] e tot simplu, alcătuit din părţile esenţiale şi principale ale vorbirii: substantive şi verbe, ibrăileanu, s. 131. Cezar Priboianu n-are stil îngrijit, nici fraze de efect. vlahuţX, o. A. iii 25. <$> Stil indirect = vorbire indirectă, v. i n d i r e c t. Stil direct = vorbire directă, v. direct. Stil oral — fel de exprimare în scris, care imită naturaleţea exprimării orale. Figură de stil v. figură (5). Greşeală de stil — greşeală de exprimare, constînd dintr-o abatere de la regulile sintaxei sau dintr-o întrebuinţare improprie a termenilor. Talentul, arta de a-şi exprima gîndirea într-o formă aleasă, personală. Unii dintre cei care s-au ocupat de opera lui Tolstoi i-au reproşat lipsa de stil. sadoveanu, E. 231. 4. Limbaj. [Era] anost, cum se zice la Bucureşti în stilul familiar, BOLIN-Tineanu, o. 416. -4- (Neobişnuit) Construcţia caracteristică a frazei într-o limbă. Dacă este ca neamul romîn să aibă şi el o limbă şi o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanţilor şi se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradiţiile şi obiceiurile pămîntului, unde stau ascunse încă şi formele şi stilul. RUSSO, s. 36. Cuvintele sînt ţăruşile, idiotismul este marca, iar stilul este naţionalitatea unei limbi. id. ib. 93. 2. Metodă, manieră de lucru, de interpretare caracteristică unui artist, unui popor, unei epoci. Ceardac, cu coloane de lemn în stil romînesc. eftimiu, î. 9. Urî te construcţii; nici un stil; nişte turnuri făcute toate după acelaşi calup, bart, s. m. 44. Vigoare in loc de graţie, demnitate in loc de frumuseţe, strictă exactitate la reproducerea naturii omeneşti în loc de forme estetice ideale, iată calităţile ce caracteriză stilul sculpturii din timpul lui Traian. odobescu, s. m 75. «0> Loc. adj. De stil = executat după moda unei anumite epoci din trecut. Mobilă de stil. 3. Mod, fel, manieră de a fi, de a acţiona, de a se comporta. Exista un anumit stil în purtarea rangului, o îngîmfare neclintită, o depărtare îngheţată de lume. VORNIC, P. 90. Felul său, mai bine zis, stilul ospitalităţii la castelul «Iulia Haşdeu 1 e cu totul deosebit, capagtale, N. F. 148. Loc, adj. şi a d v. în stil mare = (conceput sau realizat) cu mijloace mari, în mare. Şi eu am impresia că am să dau o mică bătălie «în stil mare». CA mit, petrescu, u. n. 317. 4. (în e x p r.) Stil nou = metodă de socotire a timpului după calendarul gregorian. Stil vechi = metodă de socotire a timpului după calendarul iulian. II. 1. Condei de metal sau de os, ascuţit la un capăt şi turtit la celălalt, cu care se scria în antichitate pe tăbliţele de ceară; f i g. arta scrisului, meşteşugul scriitorului. Nobilime crudă şi coruptă.. ■ iată-te descrisă de stilul lui Juvenal. sadoveanu, o. vn 97. 2. (Bot.) Gîtul pistilului care porneşte de la ovar şi care poartă stigmatul. — PI. şi: (II 2) stile (elora r.p.r. n 84). STILAT, -A, stilaţi, -te, adj. Care are o comportare, o ţinută corectă, elegantă; manierat, rafinat; (despre oameni de serviciu) format, instruit pentru un serviciu pretenţios. O recepţie reuşită la care ei slujeau, stilaţi... in uniforme negre de. mătase, arăta şi meritul lor. CAMU, petrescu, o. 11 567. Servitori stilaţi în pantofi de lac... aveau să-i deschidă uşa. ARDELEANU, d. 55. STILB, stilbi, s. m. Unitate de strălucire a unui izvor de lumină. STILÎT, stilete, s. n. 1, Pumnal mic cu Iama de formă triunghiulara, foarte fină. Cunoşti stiletul acesta? mă întrebă poliţaiul, arătîndu-mi un cuţit plin de sînge. BOI/TNTINEANU, O. 403. 2. Mic -cilindru de metal, fin şi subţire, cu care se sondează o plagă. STILÎST, stilişti, s. m. Scriitor care îşi îngrijeşte în mod deosebit stilul, care se distinge prin calitatea stilului său; maestru al stilului. Poţi fi un bun stilist, un maestru iscusit, fără să emoţionezi mintea şi inima cititorului. v. rom. decembrie 1953, 267. Odobescu este un stilist distins, cu certe daruri ale imaginaţiei şi cu un incontestabil simţ muzical, vianu, A. p. 143. « între vis şi viaţă » şi unele «Poveşti» apărute mai tîrziu l-au clasat definitiv ca un stilist de o delicateţă rară. sadoveanu, e. 158. STILÎSTIC, -Ă, stilistici, -e, adj. 1. Care ţine de stil (I 1)$ referitor la stil. Puternicul temperament de scriitor al lui Nicolaie Iorga a primit in sine şi a fructificat mai toate directivele stilistice ale veacului al XlX-lea. vianu, a. p. 153. ■ 2. Referitor la mijloacele de exprimare afectivă, la caracterul afectiv al expresiilor. Există un dinamism in sistemul fonetic. . . care la fiecare epocă evidenţiază foneme cu caracter de rămăşiţe, folosite într-un cerc restrîns de cuvinte, foneme care devin uneori facultative, comportind o anumită nuanţă stilistică. ‘macrEa, f. 30. STILÎSTICA s. f. Studiul stilului din punctul de vedere al calităţilor şi regulilor sale. <0* Stilistică literară — studiul mijloacelor de expresie folosite de scriitori în STILIZA — 235 — STINGĂTOR literatura artistică. Stilistică lingvistică = studiul mijloacelor de expresie ale unei limbi, din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv. STILIZA, stilizez, vb. I. T r a n z. 1.  definitiva iau a rectifica un text din punctul de vedere al stilului. Cum vom vedea, partea neorînduită, nestilizată şi rămasă «inedită o a letopiseţului său e de o mare precizie cronologică. iorga, I,. i 101. 2. (în artele plastice, mai ales în artele decorative) A interpreta un obiect din natură (floare, frunză etc.) în linii simplificate şi caracteristice, în scopul uriei prezentării mai clare şi mai sugestive sau în vederea unei execuţii mai uşoare._ + A prelucra un motiv de coregrafie sau de muzică populară, obţinînd o creaţie personală, dar păstrînd elementele esenţiale. STILIZARE, stilizări, s. f. Acţiunea de a stiliza şi rezultatul ei. STILIZAT, -A, stilizaţi, -te, adj. 1. (Despre texte) Definitivat din punctul de vedere al stilului. 2. (Despre motive ornamentale) Realizat după un model din natură ; (despre obiecte din natură) schematizat 'într-o formă adecvată pentru a servi ca motiv ornamental. Decor de teatru stilizat, cm Ca un motiv stilizat de broderie strălucea constelaţia Andromedei. ibrXilEanu, a. 122. 3. (Despre producţii populare) Prelucrat, prin utilizarea elementelor esenţiale, într-o creaţie personală. STILIZATOR, -OARE, stilizatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care prelucrează un text, dîndu-i o formă lite-Tară, conformă cu regulile de stil. STILO GRATIE s. f. Procedeu tehnic prin care se ■obţin, prin electroliză, imitaţii de desene în peniţă, ■gravuri în acvaforte etc. STILOU, stilouri, s. n. Toc prevăzut cu un rezervor din care cerneala ajunge automat la vîrful peniţei. Boldur Iloveanu încercă de citeva ori să înşire numerele in coloană, pe o foaie albă, să adune şi să scadă. Lăsă repede stiloul culcat pe hîrtie, ca o armă inutilă, c. petrescu, r. dr. 210. STIMA, stimez, vb. I. T r a n z. A avea stimă, consideraţie pentru cineva sau ceva; a respecta, a cinsti. [Bălcescu] îşi iubeşte patria şi poporul, dar tocmai de aceea stimează şi celelalte popoare, văzînd în lupta lor frăţească arma cea măi puternică împotriva tiraniei, contemporanul, s. Ii, 1953, nr. 329, 4/1. Cu un asemenea om poţi să te lupţi cu toată energia, să-l ai duşman, dar nu poţi să ttu-l stimezi. GHEREA, st. cr. i 322. Gîndirea voastră, zise, îmi pare minunată, Şi simtimentul vostru il stimez, .fraţii mei. ALEXANDRESCU, m. 322. — Prez. ind. şi: (învechit) stim (negruzzi, S. I 52). STIMABIL, -A, stimabili, -e, adj. Vrednic de stimă, de consideraţie, de respect. Aci este locul a reaminti numele unei persoane stimabile, numele unui om de inimă, poet în tinereţea sa. macedonski, o. rv 21. <0> (în formule de politeţe, astăzi mai ales ironic; adesea substantivat) Orele sînt înaintate! Poftiţi, poftiţi, stimabililor: avem cestiuni arzătoare la ordinea zilei. caraGialE, o. i 154. STIMAT, -A, stimaţi, -te, adj. Care se bucură de stima,-de consideraţia celorlalţi; respectat. (în formule de politeţe) Aşa eu, stimate prietine, în vorbele însemnate in acest carnet care-mi stă pe masă, văd rude de demult şi de departe, sadoveanu, E. 141. Stimată doamnă, soţul dumitale ■ ■ ■ seîntoarce ca un erou. saiiia,n. 48. STÎJlA s. f. Sentiment pe care îl impune cineva celor din jur prin meritele sau calităţile sale deosebite; consideraţie, respect; p. e x t. atitudine respectuoasă. Să nă- zuieşti mereu a dobîndi stima oamenilor şi mai ales pe a ta însăţi. REDREANU, p. s. 36. <$> E x p r. Cu (oală stima, formulă de politeţe pentru încheierea unei scrisori. STÎ3IUL, stimuluri, s. n. (Rar) Stimulent, imbold. Şi aceasta este încă un stimul de a se pune cu toate puterile spre a face în viitor gritd curat. i. ionescu, m. 356. + (Fiziol.) Factor care declanşează un proces fiziologic, care excită o activitate fiziologică. STIMULÂ, stimulez, vb. I. T r a n z. (Complementul indică pe om sau manifestările, acţiunile lui, forţele lui morale) A îndemna, a îmboldi, a încuraja (la lucru), a face să crească energia, randamentul. Actorul sovietic este strîns legat de mase, fapt care-l stimulează, mărin-du-i puterea de muncă pînă la maxim, sahia, U.R.S.S. 156. Ea singură are farmecul şi darul de a-i stimula energia somnolentă. REBREANU, R. I 21. Producţiuni de frunte în litere şi arte, ca florile primăvara, răsăreau prin toată Europa din imaginaţiunile stimulate de studhd modelelor antice, odobescu, s. iii 56. STIMULANT, -A, stimulanţi, -te, adj. Care activează procesele fiziologice, care excită activitatea proprie a unui organ sau a unui sistem de organe. STIMULĂRE, stimidări, s. f. Acţiunea de a stimula; îndemn, îmbărbătare, însufleţire. O critică cu un caracter obiectiv, tovărăşesc, principial, profund şi care merge la rădăcina greşelii, capătă un caracter pozitiv de stimulare, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 339, 5/5. STIMULANT, stimulente, s. n. 1. Ceea ce stimulează, constituie un impuls, un imbold, un îndemn. întrecerea socialistă este un puternic stimulent în ridicarea nivelului tehnic al muncitorilor. SCÎnteia, 1953, nr. 2638. 2. Medicament sau substanţă care excită activitatea proprie a unui organ sau care se ia ca reconfortant împotriva oboselii. STINCIlf, stinchesc, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A stîmpi. Ia tacă-ţi gura, măi Gerilă.. ■ acuşi se face ziuă şi tu nu mai stincheşti cu braşoave de-ale tale. creangX, p. 252. STINDARD, stindarde, s. n. (Astăzi rar) 1. Steag, drapel. Rănit, scapă din miini stindardul. caragialE, o. iii 17. Şi stindardul ţării el înfăşurind, Către sin îl strirge înapoi cătind. isolintineanu, o. 35. Poporul să m-aclame, poporul să m-admire Şi oştile să-nchine Stindarde-n faţa mea. alecsandri, t. ii 126. -^> E x p r. A ridica stindardul revoltei = a porni, a declanşa o revoltă. N-ar fi cutezat să ia parte într-o mişcare ce ar fi ridicat stindardul revoltei. GHICA, A. 687. 2. F i g. Tabără, front. Nu este amărăciune mai mare decit a dezertorului ce vede triumf ind stindardid ce a părăsit. BOLLIAC, o. 262. + Simbol de luptă, de înfrăţire. Marxismul a devenit stindardul de luptă şi călăuză a proletariatului din toată lumea, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 338, 1/1. STINGATOARE, stingătoare şi stingători, s. f. 1. Un fel de apărătoare care se aşază deasupra coşurilor pentru a opri scînteile. 2. (în e x p r.) Stingătoare de luminări = unealtă cu care se sting lumînările la biserică, constînd dintr-un căpăcel în formă de con, prevăzut cu o coadă lungă; mucarniţă. STINGĂTOR, stingătoare, s. n. 1. Aparat pentru stingerea incendiilor prin împroşcarea unei spume sau a unei substanţe care împiedică accesul oxigenului spre locul arderii. 2. (în e x p r.) Stingător de scintei = dispozitiv pentru stingerea seînteilor şi a arcurilor electrice care se produc la contactele întrerupătoarelor electrice. STINGE — 236 — STINGE STÎ>'GE? sting, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la foc sau la obiecte care ard) A face să nu mai ardă, a opri din ardere. Cucoşul, cum vede şi astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; fi toarnă el toată apa cea din fîntina pe jăratec, pînă ce stinge focul de tot şi se răcoreşte cuptoriul. creanga, P. 65. -$>• (Metaforic) Foctd meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. EMINESCU, O. I 199. Ard, ard, ard, mă fac cenuşă, căci amorul mă încinge. A ! precum ai aprins focul, fă bine de mi-l şi stinge, ALEC-SANDRi, T. i 416. Cind ai şti cit foc este în astă ticăloasă inimă! E un vulcan pe care numai moartea îl va stinge. negruzzi, s. I 51. + F i g. (Complementul indică o senzaţie dureroasă sau un sentiment puternic) A potoli, a linişti, a astîmpăra. D-na Predeleanu a trebuit să-i vie in ajutor cu un suris de aur care să-i stingă emoţia. RE-brkanu, R. I 56. Revino! Lăpuşnene, să stingi a mea mustrare. alecsandri, t. ii 174. (Cu determinări instrumentale introduse prin prep. «în») Oftează adine şi-şi sting amarul in băutură. MIRONESCU, S. A. 52. (Cu pronunţare regională) Şi nu ştiu gîndirea-mi în ce să o stîng: Să rid ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plîng? eminescu, o. I 40. <0> Refl. Necazul i se stinse ca prin farmec. rebreanu, i. 103. Refl. (Despre foc sau obiecte care ard) A înceta de a arde, a nu mai arde ; a se consuma, a se trece. Focurile s-au stins tîrziu ca după o serbare de noapte. CAMIL PETRESCU, u. n, 272. Făctiră legătură că acela care va lăsa să se stingă focul să fie omorit. ispirescu, l, 199. Focul taberei s-a stins, Neagra umbră s-a întins. alecsandri, p. A. 95. -4" Refl. Fig. A slăbi pînă Ia totala epuizare ; a se topi, a se slei. Mi se rupe inima din mine cînd văz pe buna mea stăpînă cum t se stinge viaţa din sine. ispirescu, L. 128. Leiba simţi că i se sting puterile şi se aşeză la loc pe prag. CARAGLVLE, o. I 290. Şi zău, dommde doctor, socoţi că bietul cuconul Antohi n-are s-o ducă mult? — Nu, sermanul!. . . se stinge văzîndu-l cu ochii, alecsandri, T. 1635. + Refl. (Familiar) A sărăci cu totul, a rămîne sărac lipit; a se ruina. Am făcut aste două odăiţe; dar m-am stins. La TDRG. 2. Tranz. (Cu privire la lumină sau la surse de lumină) A face să nu mai lumineze, a nu mai lăsa aprins. Cum s-a culcat ea fără să stingă lampa? AGÎRBicEANU, S. P. 37. <$>■ (Poetic) în cer apune soarele, Stingînd razele lui. alecsandri, P. iii 113. De-aîci pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; ziua plouă, noaptea ninge, Şi tot nu te poate stinge, jarnîk-bîrseanu, d. 194. + Refl. A înceta să lumineze, a nu mai da lumină. Iacă acum se stingea de tot lumina ce-i răsărise în cale fără veste, cara-GiAijE, o. I 305. F i g. Gîndurile i se stingeau încetul cu încetul, ca nişte raze la asfinţit, şi fiinţa i se scufunda intr-o odihnă profundă. VLAHUŢÂ, O. A. 102. -f* F i g. (Cu complementul «ochi», «vedere») A întuneca; a orbi. Moartea venit-a să stingă bătrînului ochii, coşbuc, ae. 195. A venit poruncă-n ţeară Să meargă feciorii iară. . . Şi răni in măicuţele Blăstămîndu-şi zilele, Stingîndu-şi vederile, Vărsihd lăcrimuţele Pe toate uliţele. Jarnîk-BÎRSKANU, D. 323. 3. R e f 1. A deveni întunecos, a se voala, a nu se mai vedea. E seară... Plopii înşiraţi in zare se sting departe — Văpăi de umbră, facle funerare La că-pătiiul zilei moarte. Topîrceanu, B. 83. Priveliştea se stinge. în negrul zid s-arată, Venind ca-n somn lunatec, in păsuri line, ea. EMINESCU, O. 1 95. + F i g. A se şterge, a dispărea. Se opri, zimbetul i se stinse pe buze. MIRO-N’ESCU, s. a. 35. 4* (Despre sunete) A slăbi în intensitate, a se auzi tot mai puţin sau de loc. V. a m u ţ i. Toate glasurile sc stinseră intr-o clipire. REBREANU, I. 36. Ca o vecernie domoală Se stinge zvonul de dumbravă. GOGA, p. 23. Bubuitul tunetelor, zguduind cuprinsul, se sparge in depărtări nevăzute, stingîndu-se in fundul pierdut al pustiului plin de irttuncric\n.\RT, S. M. 16. <$<■ Tranz. (Cu pronunţare regională) Uneori învăluirea vîntului stingea sunetele de bucium, sad ove an lt , o. vii 126. + (Despre aştri) A-şi pierde lumina şi strălucirea, a se întuneca. O stea dacă luceşte stingindu-se pe loc: Sînt stele mai puţine în cerul J)lin de foc? macIîdonski, o. i 48. O stea pe cer s-a stins. Caragiale, O. iii 133. Cînd sorii se sting şi cînd stelele pică, îmi vine a crede că toate-s nimica. EMINESCU, o. I 38. <£> (Poetic) Soarele negru in ocean se stingea Şi peste China, Dinspre Mongolia, sc ridica Stea roşie crescind lumina. BOUREANU, S. P. 10. Fig. Plăceri ale iubirii, plăceri încintătoare ! Simţiri! măreţe visuri de falnic viitor! V-aţi stins intr-o clipală ca stele trecătoare Ce las-un întuneric adine in urma lor. alecsandri, p. a. 62. 4. Refl. A înceta din viaţă; a-muri. Bolnav şi în mizerie, Bălcescu s-a stins in Italia in 1852, departe de patria sa pe care o iubea cu înflăcărare. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2540. îşi amintea în cîte chipuri văzuse oameni murind: bătrîni stingîndu-se de moarte bună pe patul de-acasă; oameni morţi în spitale; unii loviţi de moarte violentă. bart, s. M. 77. Craiul cu crăiasa apoi au trăit de aci încolo viulte zile dalbe, dar s-or fi stins şi ei acum, că e mult de-atuncea. RETEGANUL, p. i 50. S-a stins... lăsind în adîncă mîhnire pe toată lumea. CARAGIALE, o. m 99. <$> Fig. E vremea rozelor ce mor, Mor în grădini, şi mor şi-n mine. Ş-au fost atit de viaţă pline, Şi azi se sting aşa uşor. macedonski, o. i 192. (Cu subiectul « viaţa », « sufletul ») Multe vieţi s-au stins, multe gospodării s-au pustiit din pricina înecului. DUNĂREANU, ch. 69. S-a stins sufletul cel mai generos, caragiale, o. iii 11. (Poetic) S-a stins viaţa falnicei Veneţii, N-auzi cintări, nu vezi lumini de baluri. EMINESCU, O. I 202. Tranz. A omorî, a ucide. Doi feciori, în depărtări, Ţi i-a stins războiul! Şi rămas-ai în oftări, Şi te bate pe cărări Răul în tot soiul. NECULUţA, T. D. 112. (în ameninţări) Nici eu să robesc la tine, Nici tu să robeşti la mine. Vrei, nu vrei dintr-un cuvint? Că te sting de pe pămînt! alecsandri, p. ii 24. <*> E x p r. A Stinge pe cineva în I)ufăi v. bătaie. ^ Tranz. (Cu complementul « viaţă », «zile ») A curma (firul vieţii cuiva). Alţii, de mirare, Cu mîna la gură capul clătina Şi-ncet lingă dinsul îşi şopteau aşa: « ...El să fie Groza, cel ce ca o fiară, Fără nici o grijă de negrul păcat, A stins zile multe şi lege-au călcat?».'alecsandri, p. a. 50. Unde sînt atite vieţi?. . . Moartea rece le-a cuprins într-o clipă ea le-a stins, Şi pe cîmpul cel de moarte. . . S-a lăsat acum deodată O tăcere-nfricoşată, id. P. Ii 18. (Uneori întărit prin « de pe faţa pămîntului », mai rar « de pe faţa lumii ») A dispărea fără a lăsa urmaşi. V. pieri. Căta-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici, pe sălbaticii primitivi ai pămîntului. . . luptîn-du-se cu fiare uriaşe, ale căror seminţii s-au stins acum de mult de pe faţa lumei? odobescu, s. ni 78. A încetat producerea cailor şi s-au stins numeroasele erghelii ( — herghelii) ce formau înainte unul din izvoarele de bogăţie a romînilor. ALECSANDRI, p. p. 119. + Fig. A dispărea fără urmă; a pieri. Mulţi voinici au cercat să peţească pe crăiasa zinelor, dar bine n-au umblat, căci zinele i-au fermecat, deoarece, de s-ar mărita cumva crăiasa lorh atunci împărăţia lor trebuie să se stingă. RETEGANUL, P. II 6. (Despre abstracte) încetul cu încetul s-a stins toată dragostea mamei ce-o avea mai nainte cătru fiica ei. RETEGANUL, P. IV 4. 5. T r a n z. A distruge, a prăpădi, a nimici; a şterge de pe faţa pămîntului. Dacă vreun prăpăd de la niscaiva lighioane ori de la ciori cădea peste semănăturile megiaşilor, ale lui era stinse cu desăvîrşire. ISPIRESCU, L. 207. Rominii, crezînd a-şi asigura libertatea şi a stinge aristocraţia, se puneau de ucideau la aristocraţi şi pustiau acareturile lor. BĂLCESCU, o. II 261. (în propoziţii consecutive, exprimînd intensitatea acţiunii din regentă) Ciobanul. . . începu să-i spună turcului, plingind: Ăla> boierule, m-a bătut de m-a stins! Galaction, o. I 288. Gindacii d-tale merg bine? Ai mei mănîncă de sting STINGERE — 237 — STINGHIRI pămintul. DELavran CE A, H. T. 133. Fura de stingea cînd intra inîr-o băcănie. vlaiiuŢa, la TDRG. Mihai Viteazul încalecă pe bidiviul său, îşi luă oastea, trecu Dunărea şi. . . bătu oastea potrivnică de o stinse, ispirescu, m. v. 36. 6. Tranz. A pune capăt unei obligaţiuni, unei acţiuni penale, unui împrumut, unui privilegiu. Da la trebunal nu mergem?■ . . Mai intîi să stingem datoriile, fraţilor, dumitriu, b. f. 111. Refl. Cererea de divorţ se stinge prin împăcarea soţilor. Uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului. i=? In curînd afacerea cu popa se stinse, rebreanu, i. 75. 7. Tranz. A turna apă (sau alt lichid) peste anumite preparate culinare încinse, lăsînd apoi compoziţia să fiarbă. 8. T r a n z. (în e x p r.) A stinge Tar = a turna apă peste piatra de var arsă, pentru a provoca o reacţie chimică, în urma căreia se obţine var stins. STÎNGERE, stingeri, s. f. Faptul de a (se) stinge. 1. încetare a arderii unui foc, a unei flăcări. [Flacăra] clipeşte-abia din cînd în cînd Cu stingerea-n bătaie, Lumini cu umbre-amestecînd Prin colţuri de odaie, coşbtjc, p. i 191. (Cu pronunţare regională) în stingerea flăcărilor, o tăcere mare ne învălui pe toţi ca o taină, sadoveanu, o. vii 349. 2. întrerupere a unei surse de lumină, dispariţie a unei lumini; apusul soarelui. Şi-n stingerea de soare Părea un chip din basmuri. coşbtjc, p. i 186. Duce-m-aş fără-ncetare, Ca vulturul să pătrund Peste-a ochilor hotare Orizonul fără fund. Să văd stingerea de soare în adîncul ocean Ş-a lui coamă arzătoare Răsărind ca un volcan. alecsandri, P. ii 128. (Poetic) înainte de stingerea asfinţitului, începură să se strîngă în adunarea de la şcoală. mihale, o. 518. + Semnal prin care se anunţă într-o cazarmă trecerea la odihna de noapte; timpul cînd se dă acest semnal. (Cu pronunţare regională) Sara pînă tîrziu, cînd tremura în noaptea de-afară fiorul stingerii, se auzea ca dintr-o hrubă murmurul teoriei, sadoveanu, O. vi 255. 3. Moarte. Să •simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă! eminescu, o. i 116. + Dispariţie, pieire. (Cu pronunţare regională) O căzut pe biata Moldova ■ . . toate rălele ce pot aduce stingerea unui neam întreg, alecsandri, T. ii 9. -*V Dezastru, prăpăd. Să nu care cumva să te muşte şarpele de inimă să te duci acolo, că e stingere de tine. ispirescu, l. 278. 4. încetare a unei obligaţiuni, a unei acţiuni penale, a unui împrumut, a unui privilegiu. S-a acoperit numai de banii împrumutaţi, dînd acestuia un venit sigur pentru stingerea datoriilor. cXlinescu, E. 20. STINGHER, -Ă, stingheri, -e, adj. 1. Izolat, răzleţ. Se ridicau dealurile înalte, abia desluşite, ameninţătoare ca o turmă de vite uriaşe, privindu-l pe omul mărunt din mijlocul lor care ara petecul său de pămînt stingher între stînci, tufişuri şi rtpe. DUMITRIU, V. L. 5. în curtea largă, înconjurată de acareturi, stătea stingheră o gabrioleţă. rebreanu, r. r 162. Nici un fenomen nu poate sta stingher pe lume, despărţit de celelalte, ionescu-rion, C. 54. 2. Singur (fără familie, rude, tovarăşi, prieteni). Ş-apoi dă, şi eu nu sînt aşa stingher pe lume. . . Pe lîngă mine tot mai sînt cîteva suflete care se hrănesc şi pot să puie umărul la nevoie. La Tdrg. Eşti mîndră, o ztnă cu ochii cereşti, Venită anume Din visuri, din basme, să plîngi, să jeleşti, Stingheră pe lume. neculuţă, ţ. d. 84. ¿are se simte străin într-un loc şi se ţine la o parte; stînjenit, stingherit. Cei mai mulţi dintre tractorişti se tot învîrtiră pe lingă tractoare, fără de nici un gind, cu mîinile-n buzunare, stingheri, parcă neîndrăznind să se apuce de ceva. mihale, o. 191. S-a oprit... din fluierat, stingher oarecum, ruşinat parcă de sine. c. petrescu, A. R. 197. 3. Fără pereche, fără soţ. Numai eu şi cu doamna Rădianu eram stingheri în această adunare de împărecheţi. La tdrg. Refl. Fie-care-şi urmă, fără să se stingherească, treaba începută. HOGAŞ, M. N. 190. — Variantă: stinghiri (ispirescu, l. 368, alecsandri, t. I 252) vb. IV. STIN GHERÎRE, stingheriri, s. f. Acţiunea de a stingheri; stînjenire, deranjare. Locuitorii au fost siliţi să reclame, şi cu aceste nemulţămiri să se aducă stingheriri nu numai in lucrările lor, dar chiar şi în acele ale proprietarilor. I. ionescu, D. 191. Auzind aceasta, netrebnica de maică s-au bucurat foarte, socotind că in chipul acesta se va putea curăţi mai lesne de ficior şi va trăi apoi fără stingherite în dezmierdare cu zmăul. sbiera, p. 24. STINGHERÎT, -Ă, stingheriţi, -te, adj. 1. Care (din timiditate, de ruşine sau de emoţie) nu se simte la largul său, nu ştie ce să facă şi cum să se poarte; stînjenit. V. încurcat. [Finii] veneau în casa lui cu sfială, şter-gindu-se afară cîte un sfert de ceas pe picioare, iar înăuntru stînd stingheriţi pe scaune, pas, z. i 175. S-a învir-tit de cîteva ori prin faţa farmaciei şi a rămas neho-tărît şi stingherit pe trotuar, popa, v. 166. Mergeau alături, stingheriţi, într-o tăcere apăsătoare, frămîntaţi poate de aceleaşi gînduri. bart, E. 182. 4 Ruşinat. Acuma parcă era stingherit de ce făcuse şi de ce spunea, sadoveanu, o. l. 187. 2. împiedicat, deranjat. Tatăl şi feciorii începură a-şi face loc mişcîndu-şi umerile nalte. Oamenii, stingheriţi în înghesuiala lor liniştită, întorceau capetele. SADOVEANU, o. viii 237. — Variantă: stinghirit, -ă adj. STÎNGHIE, stinghii, s. f. 1. Bucată de lemn lungă şi îngustă, care se fixează de-a curmezişul pentru a uni două sau mai multe elemente ale unei construcţii sau pentru a susţine, a întări ceva. Moşul se sculă şi se apropie de gard. Se rezimă cu coatele de stinghie, urmindu-şi in linişte vorba. dunĂrEanu, ch. 72. Dă cu ochii, mai deoparte, de o cutie mare, lungită, făcută din scîndiiri rare, cu legături temeinice de stinghii groase. SP. popESCU, m. G. 59. Tapiţerul bătea zorit în stinghiile de brad. vlahuţă, o. A. iii 146. Se întoarse... cu o slugă a lui credincioasă, aducînd nişte scîndiiri, stinghii, drugi, odgoane şi pinze. ispirescu, l. 367. 2. Partea unde se îmbină piciorul cu trunchiul la oameni şi la animale. Vulturul s-a învăluit în văzduh, a plutit în înălţime, apoi s-a lăsat vîjiind asupra cerbului, pălindu-l cu aripa şi ciugulindu-l cu clonţul la stinghie, sadoveanu, D. P. 82. STIN GHIREĂLĂ s. f. v.. stinghereală. STINGHIRÎ vb. IV v. stingheri.' STINGHIRIT — 238 — STÎLCI STINGITIHÎT, -Ă adj. v. stingherit. STINGIIltlŢĂ, stinghiuţe, s. f. Diminutiv al lui stinghie. STINS1 s. n. Faptul de a (s e) s t i n g e, de a nu mai arde. Căci în propria-ne lume. . . [luna] deschide poarta-n-trării Şi ridică mii de umbre după stinsul luminării. EMINESCU, O. I 136. STINS2, -A, stinşi, -se, adj. 1. Care nu mai arde. Cum dorm acum neputincioase Supt vreascurile stinse-a velrii Poveştile-nşirate sara De-atîtea cuscre şi cumetri. GOGA, P. 20. ^ F i g. Dispărut, mort. Tot astfel cînd al nostru dor Pieri în noapte~adîncă, Lumina stinsului amor Ne urmăreşte încă. EMiNESCU, O. I 234. Puternica ta liră, de mîna-ţi pipăită, A veacurilor stinse cenuşă-ar fi mişcat. ALEXANDRESCU, M. 27. 2. (Despre ochi) Care şi-au pierdut strălucirea (din cauza suferinţei, a plînsului, a bătrîneţii etc.). îl intim-pină Sura cu ochii stinşi şi mişcările obosite, sahiA, n. 96. La paşa vine un arab, Cu ochii stinşi, cu graiul slab. coşbuc, P. i 108. în ochii lor stinşi, pe feţele lor trase, e spaimă şi disperare. vlahUŢĂ, o. a. 358. + (Despre priviri) Indiferent, plictisit. Funcţionarul îi aruncă o privire stinsă, plictu. ă. galan, b. I 25. ^ F i g. Veştejit, ofilit. Bătrîni cu feţe stinse, romîni cu feţe dalbe, Romînce cu ochi negri şi cu ştergare albe Pe iarba răsărită fac praznic la un loc. alecsandri, p. ni 40. 3. (Despre glas, voce etc.) Care abia se (mai) aude; slab. Văd copilaşi pe uliţele ninse Umblînd cu steaua şi cu moş ajunul, Şi-aud departe-un cor de glasuri stinse. IOSIF, P. 21. Ce ţi-i? o întrebă Făt-Frttmos. — Nemica, nu mi-i nemica, zise ea cu glasul stins. EMINESCU, N. 25. <$> (Adverbial) Oftă stins. . . retrăgîndu-se în umbră cu batista la ochi. DUMITRIU, N. 108, 4. (Despre culori) Palid, şters. Cea mai în virstă avea o rochie de mătase neagră. . . iar cea tînără era într-o rochie de un roşu-stins, cu broderii negre pe piept, dumitriu, b. F. 161. F i g. (Cu pronunţare regională) Rădaşcă zîmbi stîns o clipă, sadoveanu, p. m. 190. 5. (Jur.; despre obligaţiuni, acţiuni penale, împrumuturi, privilegii etc.) Care a fost lichidat, închis, casat, care nu mai are curs, care şi-a pierdut puterea juridică. Cauză penală stinsă. 6. (Fiziol.; despre reflexe condiţionate) Care a dispărut treptat în urma faptului că excitantul condiţional n-a mai fost însoţit de excitantul necondiţional corespunzător. 7. (în e x p r.) Var stins = pastă vîscoasă (obţinută prin re?cţia dintre piatra de var arsă şi apă) întrebuinţată la tencuieli, la văruirea caselor, în unele industrii etc. STJFELA, stipele, s. f. Parte a frunzei, formată din două foiţe situate la baza codiţei care au rolul de a înveli frunza în mugure (şi care cad de obicei după dezvoltarea acesteia). STIPENDTĂ, stipendiez, vb. I. Tranz. A subvenţiona, a finanţa (o persoană, un grup etc.). STIPENDIAT, -A, stipendiaţi, -te, adj. Subvenţionat, finanţat de către cineva (şi aservit acestuia). STIFÎNDIU, stipendii, s, n. (Transilv; învechit) Ajutor în bani acordat de către stat sau de către o instituţie unui elev sau unui student lipsit de mijloace ; bursă. Huţu plecase la universitate cu un mic stipendiu, slavici, o. i 102. Asociaţiunea. . . distribuia in stipendii, la studenţi de iot felul, peste 1400 florini, odobescu, s. i 500. STIPULA, stipulez, vb. I. Tranz. (Jur.) A introduce, a prevedea, a specifica o clauză într-un act scris. [Convenţia] stipulează principii de libertate şi egalitate. bolintineanu, o. 457. Unii ctitori stipulară chiar in actele de întemeiere ale mănăstirii lor că aşezămîntul patronal, la care ei o închinase, va avea dreptul de a trămite din sinu-i egumeni ca s-o administreze. ODOBESCU, s. n 34. STIPULÂŢIE, stipulaţii, s. f. (Jur.) Prevedere, clauză, învoială menţionată într-un act scris. — Variantă : (învechit) stipulaţiuno (ghica, s. 28) s. f. STirULAŢIÎJNE s. f. v. stipulaţie. STÎKAX s. m. Gen de arbori din regiunile tropicale cuprinzînd mai multe specii, dintre care una (Styrax benzoin) dă răşina numită smirnă, iar alta (Styrax offi-cinalis) dă storaxul, folosit în farmacie. STIRIGOAIE, stirigoi, s. f. Plantă erbacee otrăvitoare din familia liliaceelor, cu florile albe; creşte prin fîneţe, în regiunile muntoase şi se întrebuinţează în medicină (Veratrum album). Iau rădăcină de stirigoaie. . . o pun într-o oală la foc să fiarbă, marian, ins. 481. Zama de stirigoaie încă e bună la spălat vitele ce au păduchi. şez. iv 124, — Variantă: şlirigoaie s. f. STÎItPE, stirpe, s. f. (Livresc) Neam, familie; origine. Răsărea posomorit, din umbra unui colţ, chipul unui om de o stirpe cu totul alta decît a acelora, bărbaţi şi femei, ce-şi surîdeau viclean sau galeş din cadre. M. I. caragiale, c. 109. STIYA, stivez, vb. I. Tranz. A aranja materialele sau încărcătura într-o magazie sau într-o navă, astfel încît să se asigure o cît mai bună utilizare a spaţiului (şi a echilibrului navei). V. stivui. STIVARE s. f. Acţiunea de a stiva şi rezul- tatul ei. V. s t i v u i r e. stîvatGr, stivatori, s. m. (Rar) .Stivuitor. Poştele se întocmeau cu mare greutate alegtndu-se grupe: hamalii, lopătaţii, stivatorii, ipistaţii, bart, E. 289. STÎVA, stive, s. f. Grămadă de lemne, de cărămizi sau de alte obiecte, clădite ordonat unele peste altele. Se îndeletniceau cu clădirea lăzilor în stive de două- zeci. dumitriu, N. 257. Mai aveau de tăiat stuf şi de sporit stiva de lemne, sadoveanu, p. m. 48. Luna se lăsase dincolo de stivele de scinduri din curtea fabricii de mobile. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. ii 349. (Poetic) Resfiră ariile-n sat mireasma-n stive a fineţii Şi faţa cendui albastră au potopit-o norii-n trîmbe. stancu, c. 105. STIVUI, stivuiesc, vb. IV. Tranz. A aranja în stive lemne, cărămizi etc.; a face stive. STIVUÎKE, stivuiri, s. f. Acţiunea de a stivui. Stivuirea lemnelor. stivuitOr, stivuitori, s. m. Muncitor care face stive. STÎLCÎ, stîlcesc, vb. IV. Tranz. 1. (Adesea determinat prin <• în bătăi », «în pumni » etc.) A bate rău, crunt. La întoarcerea de la tirg, de necaz că nu i s-a dat slobod divorţul, Florea Pancu şi-a stîlcit femeia în bătăi. stancu, D. 83. [Tata şi mama] i-ar dăula-n bătăi... dacă ar afla că m-au stîlcit în pumni, în picioare, id. ib. 354. Fraţii sindicalişti au fost stîlcifi la Bucureşti, după ce şi ei au zdrelit destui poliţişti, caragiale, o. vii 148. Cică-i voinicie boierească să stîlcească un biet om de surugiu, ostenit ca vai de el. alecsandri, t. 49. 2. A deforma, a zdrobi prin lovituri ; a schilodi, a schimonosi, a sluţi (prin bătaie); a cotonogi. Păcat de juncă să-şi stîlcească piciorul. Rămîne şoldită. DAViDOGLU, o. 63. Mi-am acoperit obrajii cu mîtnile. Mi-am spus: să nu-mi stîlcească faţa. stancu, d. 342. + Refl. A se STÎLCIRE — 239 — STlMPĂRA lovi tare, a se zdrobi (prin lovire sau cădere) ; a se schilodi. Eu cad şi mă stîlcesc Şi şchiopez şi mă ciuntesc, contemporanul, ni 731. [Bursuflescu, căzînd :] Valeu!M-amstilcit! alecsandri, t. 274. 8. F i g. A pronunţa prost un cuvînt, a vorbi prost o limbă; a poci, a stropşi. STÎLCÎRE, stilciri, s. f. Faptul de a (se) s t î 1 c i. STÎIXÎT, -Ă, stilciti, -te, adj. 1. Bătut crunt; schingiuit. Au venit derbedeii stilciţi şi împuşcaţi cu Italice să mărturisească aiitea minciuni, incit lui Ali i-a fost iar greaţă de lumea asta. sadoveanu, o. l. 136. Slabă şi stilcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, p. 13. - 2. Lovit, zdrobit (prin cădere); schilodit, cotonogit. Veneau... cite cu un picior frint sau cu boii stilciţi. creangX, a. 26. 8. F f g. (Despre pronunţare, vorbire) Greşit, pocit, stropşit. După ce turcul, îşi sfîrşidin capul scării, discursul pregătit intr-o franţuzească stilcită, ofiţerul de cuart ii spuse că veneau din Alexandria, bart, s. m. 46. (Adverbial) Numele lui pronunţat stilcit şi de nerecunoscut. G. M. ZAMriKESCU, sf. M. N. II13. + (Despre felul cum se execută o melodie) Greşit, fals. Magda... se alinta cu degete uşoare pe clapele. . . pianului şi, din gamele-i nebunatice şi stilcite, simţirea nu lipsea, hogaş, m. N. 48. STÎMTrOEÂ, stilcituri, s. f. Faptul de a stîlci; lucru stîlcit. STÎl.P, stllpi, s. m. 1. Lemn lung şi gros, de obicei cioplit şi fixat în pămînt, care serveşte (mai ales în construcţii) pentru a susţine ceva; p. e x t. orice element de construcţie (de fier, de ciment, de piatră etc.) aşezat vertical şi servind la susţinerea construcţiei (v. coloană). Coborii in faţa unei case curate, albe, cu cerdac larg, cu stilpi de lemn. sadoveanu, o. viii 18. Cucoşii cintau acum pe stilpii porţilor, in prag şi in toate părţile. creangX, p. 294. Se văzură nişte palaturi strălucite de podoabe, incit la soare te puteai uita, dară la dinsele ba. Aurul cu care erau poleiţi stilpii şi ciubucele de pe lingă straşină, licărea de-ţi lua ochii, ispirescu, l. 37. Basilica Ulpiană cu cinci rinduri de stilpi de granit, odobescu, S. iii 72. Aci a intins podul Constantin pre stilpi de piatră care stau incă in apă şi dintre care se vede mai cu seamă umil. noi.LlAC, o. 273. <$■ Stilp de telegraf (sau de telefon etc.) = fiecare dintre stîlpii de lemn aşezaţi la o anumită distanţă unul de altul, de care sînt prinse, pe nişte izolatoare, firele telegrafice, telefonice, de radio-ficare.etc. Se caţără pe un stilp de telegraf, dumitriu, n. 59. Sus, pe-un stilp de telegraf. S-a oprit din zbor o cioară, topîrceanu, r. 200. <0- E x p r. A sin stilp (do crcmcnc) = a sta neclintit. Nu mai sta aicea stilp, lingă mine. sadoveanu, o. viii 213. Flăcăul a ridicat ciomagul in sus, dar n-a putut izbi, căci Baltag sta stilp de cremene înaintea tui. sandu-aldea, u. p. 10. A ţinfiii (pe cineva) la stîlpul inlfiniioi v. infamie. Stîlp do eatenca = persoană care-şi petrece timpul prin cafenele. .Se ştia despre el că e un stilp de cafenea şi că-i place să se ţină mai mult de biliard, decit de meserie, pas, z. i 205. Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul, De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul? Nici visezi că inninte-ţi stă un stilp de cafenele, Ce îşi ride de-aste vorbe inginindu-le pe ele. EMINESCU, o. I 150. + Indicator de frontieră, de hotar. Spre a se încredinţa dacă nu cumva stilpii, pietrele sau hotarele au fost mutate, pamfile, a. R. 152. + Suport la o mobilă, picior de pat. Paturile erau de o parte şt de alta ale cămării... aşezate pe patru stilpi lucraţi ca melcul şi cu nişte dungi de aur. ISPIRESCU, L. 251. + F i g. Coloană (de fum, de praf, de foc etc.). Abia după ce stîlpul subţire de fum se ridică în înălţime, auziră cornul de pe munte, sadoveanu, F. j. 376. Din cind în cind, vintoasele se dau vîrtej, adună paie şi frunze şi praf, le ridică volbură naltă in aer, şi se duce, se duce stîlpul, frămintindu-se peste cîmp. SI.ayici, o. I 268. Mihai mindrul vine iară. Falnic ca un stilp de pară. ALECSANDRI, P. A. 47. 2. F i g. Persoană care constituie un sprijin de căpetenie pentru o colectivitate; fruntaş, om de vază, personalitate proeminenta. Barbu Craioveanul, ban al Craiovei, unul din stilpii vechii şi puternicii familii a Pirvuleştilor. VLAHUŢX, R. P. 84. Acel care-ţi grăieşte Boier e, stilp al ţării. ALECSANDRI, T. n 169. Toată ţara ii plingea. . . că au pierdut un stîlp carele sprijinea toate nevoile ţării. Iî.'\L-CESCU, O. I 102. (în legătură cu colectivităţi) Poporul e stîlpul ţării... fiecare părticică de pămînt e văpsită cu singele lui. RUSSO, O. 38. <0* Stil pul casei = capul familiei. Nici o brazdă de moşie nu s-a mai înstrăinat de cind s-a făcut dinsul stîlpul casei, rebreanu, I. 49. STÎI.PAN, stilpane, s. n. Ghioagă. Care scăpa de stilpan Nu scăpa de buzdugan, alecsandri, p. p. 126. STÎLPÂIÎ, stilpari, s. m. Veche monedă austriacă de argint. STÎLP ĂRE, stîlpări, s. f. (învechit şi popular) Ramură verde înfrunzită. Am un copaci cu 12 stîlpări: în toată stilparea 4 crengi. ■ . (Anul), gorovei, c. 13. STÎI.PÎ, stilpesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A fixa hotarul unui loc, a hotărnici. Hotărî ca ogoarele ţărăneşti să fie alese şi stîlpite. kocâlniceanu, s. a. 221. Moşia aceasta a fost holărită şi stilpită la 1837 de către proprietarul ei. I. ionescu, m. 626. STÎLPIŞOR, stilpişori, s. m. Diminutiv al Iui s t î 1 p. — Variantă: Stîlpştfr (bibicescu, p. p. 326) s. m. STÎLPÎT, -Ă, stîlpiţi, -te, adj. (învechit) 1. încremenit, înlemnit (de teamă, de mirare). Şi iată-l iar pe badea Ion. . . stîlpit lingă uşă, sastisit, învîrtindu-şi căciula in mini, neştiind cum să înceapă. vlaiiuţX, cl. 64. Rămase împăratul stilpit, cîtid văzu masa viind singură. ISPIRESCU, L. 355. 2. (Despre ochi) Pironit, aţintit, fixat. Să stai cu ochii ţintă, stîlpiţi in luminare, Ca, versul cind ne vine prin aer schiopătînd, în gît să-i punem laţul, să-l aşezăm la rind. hogaş, DR. II 186. STÎLPŞ0R s. m. v. stîlpişor. STÎLPULÎŢ, stîlpuleţi, s. m. Stîlpişor. La mormîntul turcilor, La ăl stîlpulcf de piatră. pAsculescu, l. p. 211. STÎLPUŞGR, stilpuşori, s. m. Stîlpişor. Cercom-ferinţa de trei verste însemnată cu stilpuşori de lemn. negruzzi, s. i 36. STÎMPAR s. n, (învechit şi popular) Astîmpăr; linişte, pace. Dară eu trăiesc cu dor Şi n-am stimpăr pînă mor. pop. STÎJirĂRÂ, stimpăr, vb. I. (învechit şi popular) 1. T r a n z, (Cu privire la senzaţii fiziologice) A potoli, a domoli, a linişti; a astîmpăra. Desfăcui desagii şi mă pusei în cale să-mi stimpăr şi eu foamea, hogaş, si. n. 59. Tu ai hrană de prisosit şi nu vezi pre cela că nu are cu ce să-şi stimpere foamea? arhiva r. i 150. Au venit la un izvor... să-şi stîmpere setea. ŢICIIINDEAL, F. 31. 2. T r a n z. (Cu privire Ia sentimente, porniri etc.) A linişti, a alina, a potoli. îşi puse cirligul la uşa tinzii şi plecă prin vecini, să-şi stîmpere amarul şi să-şi răcorească inima. VLAllUŢA, o. A. 103. Vai, draga maniei cea mai scumpă, unde eşti tu acuma? Hai să te mai văd o dată, lasă-mă înlăuntru, să-mi mai stimpăr sufletul! RETE-GANUL, P. IV 6. Cind a fost de sărutat, Ea m-a pus ¡a fră-mintat; Cind a fost să-mi stimpăr dorul, Ea m-a pus să ars cuptorul! jarnîk-bîrseanu, d. 105. Refl. (Despre sentimente, porniri) Cu toată indulgenţa audi- STÎMPĂRARE 240 — STÎNG loriului, trupa de amatori făcu un mare fiasco, şi publicul — fără a-şi răci dorinţa de a avea un teatru naţional — simţi stîmpărîndu-i-se entuziasmul. negruzzi, s. I 341. (Despre persoane) Măi bădiţă Gherasim, Eu, de drag, te-aş băga-n sin... Şi te-aş da inimii mele ■ ■ ■ Doar inima te-ar minea, Doar de drag in-aş stîmpăra! jarnîk-bîrseanu, d. 8. 4" (Rar) A renunţa la. . ., a se dezbăra de. . . Ce? Nu-ţi mai stimperi obiceiid Şi nu te-ai săturat de sfat? ■coşbuc, P. Ii 233. 3. Refl. A se linişti, a sta locului; a se astîm-păra. (Poetic) Brazii că se legănau, CuibuUţul mi-l stricau. Dar voi ce vă legănaţi? Sau vreţi cuibul să-mi stricaţi, De-aici să mă depărtaţi ?. ■ . Brazii nu s-au stîm-părat, Eu cuibul că l-am luat Şi departe l-am mutat. Jarnîk-bîrseanu, D. 204. Tranz. (Cu complementul «praf» sau un echivalent al acestuia) A face să se depună, să se aşeze (fiind udat). Ploaia n-o doresc de altă, decîţ ca să le stimpere colbul de pe uliţe. negruzzi, s. i 297. 4. T r a n z. A face să nu mai fie fierbinte, să nu mai ardă, să nu mai dogorească; a răci, a răcori. Stîmpără trei cărbuni, şez. iv 32. STÎMPĂRÂRE s. f. (învechit şi popular) Faptul de ■a(se)stîmpăra. 1. Potolire, liniştire, alinare (a unui sentiment, a unei senzaţii fiziologice, a unei stări sufleteşti). Simţeau in sine un dor mai înalt pentru stimpărarea căruia nu cruţau nici o jertfă, şez. xn 97. 2. Odihnă, pace, linişte; astîmpăr. Dar tu cum n-ai stimpărare? Eu sînt frumos de mirare Şi tot nu vorbesc nimic. AUCXANiHtESCu, m. 284. <$> Loc. ad v. Fără stîm-părare = neîncetat, neîntrerupt, într-una. Am un lucru tare, Umblă fără stimpărare; Ce nu ştii tu, el te-nvaţă. .. (Ceasul). ŞEZ. XIII 16. STÎMPĂRĂT, -Ă, stimpăraţi, -te, adj. (învechit şi popular) X. (Despre stări sufleteşti) Potolit, liniştit, alinat. 2. Care nu e nici prea cald, nici prea rece, care are o temperatură moderată. [în Brazilia] aerul este stimpă-rat. DtóGHici, R. 29. (Despre cărbuni) Care nu mai arde; stins. Era p-aci, p-aci s-aducă un cărbune slîm-părat în loc de tăciune, slavici, n. i 48. (Rar) Var stîmpărat = var stins. 3. Domol, lin. O clătinătură şi un duruit stîmpărat se simte în vagon; după asta înţelege şi moş Gheorghe că sînt plecaţi. SP. POPESCU, M. G. 31. STÎMI'ĂRĂTOR, -oare, stîmpârători, -oare, adj. (învechit) Care alină, care domoleşte, care uşurează. (Substantivat; cu pronunţare regională) Nici să fie el peire, ci numai stîmpărătoriul Patimei. CONACHI, p. 282. STÎMPÎ, siîmpesc, vb. IV.'In tranz. (Regional) A conteni din..:, a înceta cu... Vitele au stîmpit din boală, fără ca să mai piară macar una. ŞEZ. xvm 197. Oamenii stîmpiseră de tremurat şi de a $e mai închina, făcîtidu-şi o' mie de cruci la vederea înmiitelor fulgere şi trăsnete, ib. xii 44. STÎiNĂ, stîne şi stîni, s. f. Aşezare păstorească de vară, la munte sau în afara satului (cuprinzînd locul şi instalaţiile necesare), unde se adăpostesc oile şi ciobanii şi unde se prepară produsele din laptele oilor. A dat peste stina de oi. . . cu perdeaua ei de trestie, înfiptă în buza văii Gerului, popa, v. 114. Cîntindu-şi vechea doină, vezi Oltul cum se duce Ş-auzi lătrxnd pe dealuri zăvozii de la stîni. macedonski, o. i 116. Cîte una-una căruţele sosesc la tîrla sau la stîna unde vinâtorii au să petreacă noaptea, odobescu, S. ni 18. Mult mi-e dor, mămucă, dor De cel codru frăţior, Şi de stîna cea cu oi, Şi de cîntic de cimpoi, alecsandri, p. p. 295. <£• Expr. A închide lupul iii stîna = a-ţi aduce duşmani în casa. A yeni la spartul stîiiiî = a veni prea tîrziu, după ce s-a făcut împărţeala; a veni la spartul tîrgului, v. tîrg. STÎNCĂ, stînci, s. f. 1* Bloc mare de piatră, lipsit de vegetaţie) cu pereţii drepţi şi colţuroşi; stana, stei. Pîraiele au prins a suna altfel, cu zvon de clopoţei, şi sar pe trepte de stîncă şi gheaţă. sadoveanu, b. 120. Trudit apoi, m-am aşezat pe-o stîncă. TOpîrceanu, b. 87. în castelul de pe stîncă, la fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie, coşcrc, i». i 119. Cristal de stîncă v. cristal.-^ (învechit, impropriu) Rocă. Există în Banat şi stînci eruptive. I. IONESCU, m. 49. 2. F i g. Obstacol, dificultate. N-ai grijă, n-ai frică, Oricîte talazuri şi stînci se ridică în calea ta, Lume! NECULUŢĂ, Ţ. D. 40. Să vedem insă cum ocoleşte autorul primejdioasa stîncă de a descrie şi introduce pe eroul poemei sale. macedonski, o. iv 50. STÎNCARÎE, stîncării, s. f. Mulţime de stînci; îngrămădire de stînci, regiune cu stînci. Vîntul aluneca pe văi şi se năpustea vîjiind între buzele de stîncărie, pe calea apelor. dumiTriu, v. i,. 55. Luna aproape plină s-a înălţat din răsărit. . . descoperind ca dintr-o pîclă stîncăriile albe de deasupra Sorocii. sadoveanu, n. p. 335. De ambele laturi ale căii, stîncăria revoluţiilor primare doarme in blocuri, dîndu-ţi iluziunea unei turme în repaos. gai,ac-xion, o. i 29. STÎNCÎME s. f. (Rar) Stîncărie. Pe păreţii netezi ai stîncimii îndelunge, Ei arunc umbre gheboase, uriaşe, negre, lunge. Eminescu, p. 128. STÎNCÎU? -ÎE, stîncii, adj. (Neobişnuit) Stîncos. în stingă e Carybda sălbatică^ stîncie. alecsandri, p. iii 75, STÎNCOS, -OÂSĂ, stîncoşi, -oase, adj. Plin de stînci, cu stînci; format din stînci. Maluri stincoase. cn[Ieronim] se desculţă şi, sărind de pe o piatră pe alta, cercetă stîn-cosul său imperiu. EMINESCU, N. 126. Vezi cele căsuţe grămădite sub poalele slincoşilor munţi? la-ţi pălăria şi le pleacă; acesta e tirgul Petrii! negruzzi, s. I 195. Am umblat Ţara cruciş Şi curmeziş Prin livezi frumoase Şi locuri stincoase. TEODORESCU, v. v. 177. 4 F i g. Puternic, dîrz. De la început, cu sentimentul că se izbeşte intr-o rezistenţă stîncoasă, pe care nimic n-are s-o poată sfărma. c. petrescu, C. v. 347. STlNG, -A adj. (în opoziţie cu drept; arată poziţia sau direcţia) 1. (Despre părţi ale corpului) Care se află în partea dinspre inimă a corpului. Linia cica-tricei se desluşea sub ochiul sting. Sadoveanu, o. vi 210. Galben-de-Soare ii răspunse: bagă mina în urechea mea cea stingă, de scoate gresia ce este acolo şi o aruncă înapoi. ISPIRESCU, L. 25. Cum vînătoru-ntinde-n crîng La păsărele laţul, Cînd ţi-oi întinde braţul sting, Să mă cuprinzi cu braţul, eminescu, o. I 174. 4 (Despre părţi ale îmbrăcămintei) Corespunzător părţii stîngi a corpului. Buzunarul sting. Mincca stingă. (Substantivat) a) (La m. sg. art.) Piciorul (sau braţul) stîng. Şi tu-l cerţi, dar el, nătingul, Ca răspuns te mai cuprinde Şi cu slîngul. coşbuc, P. I 104. Să calci piatra cu stîngul Ş-apoi ţărna cu dreptul Şi să dai ţărna-ntr-o parte Să iasă oasele toate. Să vezi dragostea ce poate. ŞEZ. I 1*4. (E x p r.) A călca cu stîngul v. călca, b) (Lă f. sg. art.) Mîna stingă. Săracu bădiţu meu ! Unde-a fi, unde-a-n-sera, Pe ce mină s-a culcat ?. . . Da s-a culca pe stingă Şi va gîndi la mîndra. Jarnîk-bîrseanu, d. 131. Să nu ştie stingă ce face dreapta (= binele trebuie făcut în chip discret). (Loc. adj.) Din (sau de-a) stînga = în partea mîinii stîngi, din direcţia mîinii stîngi. Chirică începe a-i număra coastele din stînga. CREANGĂ, P. 177. în belciugul de la carîmbul de dedesubt — din stingă — era aninată o bărdiţă. id. ib. 106. Maică, pină ce-oi veni, Tu cămaşă mi-i croi, Dar să n-o coşi omeneşte... Pe mîneca de-a dreapta, Pune-te pe dumneata; Pe mîneca de-a stînga, * STÎNGA — 241 — STÎNJENEL Pune pe iubita mea. tarnîk-bîrseanu, d. 307. (L o c. a d v.) Do-a (sau de la, din, în, la etc.) stînga = în (sau din) partea mîinii stîngi, în (sau din) direcţia mîinii stîngi. Ianco, care intrase din stingă, îşi trece privirea de la Iontiţ la Irina. davidogmj, m. 9. La dreapta şi la stingă, cimpul acoperit mai tot de lumî-nărică se întindea departe, pînă în poalele munţilor întunecaţi. GîrIîEanu, I,. 30. Numai iată ce aude o bîzîi-tură... Se uită el in dreapta, nu vede nemica; se uită in stînga, nici atîta. creangă, p. 238. Se inturnă spre norod în faţă, în dreapta şi în stînga, zicînd: Jer-taţi-mă oameni buni şi boieri dumneavoastră! negruzzi, s. i 149. (Loc. prep.) îil stînga = în partea mîinii stîngi, în direcţia mîinii stîngi. înainte de a te coborî spre acea taină în care stă încuiat trecutul, îţi rămîne în stînga drumului o îmbulzeală de molozuri, după aceea pietrării risipite, sadovkanu, o. t. 13. (Expr.) In dreapta şi în stînga sau de-a dreapta şi dc-a stînga v. drept4 (B 2). A ţine stînga = a merge pe partea stînga a unui drum. A trage (sau a da, a face) Ia stînga = a fura, a şterpeli, a ascunde. A chibzuit că tu eşti mai cuminte decit băiatul lui şi că, fiind lingă el, di putea să-l informezi dacă Bică a tras la stînga ceva bani. PAS, z. I 165. (Mii.) (La) stînga-mprejur v. împrejur. 2. Care se află de partea sau în direcţia mîinii stîngi (cînd cineva stă cu faţa în direcţia în care este orientat un lucru). Aripa stingă a clădirii. 1=1 La al patrulea ceas al nopţii, malul stîng se liniştise. Sadoveanu, n. p. 335. Cocioaba de pe malul stîng al Bistriţei, bărbatul, fata şi boii din pădure, un ţap şi două capre slabe şi rîioase ce dormeau pururea in tindă, era toată averea Irinucăi. creangă, A. 27. Locuiam intr-un sat de pe malul sting al Buzăului, la Grădiştea. ODOBESCU, S. III 22. <$■ Sudură stîngă = sudură Ia care topirea se face de la dreapta spre stînga. 3. Care reprezintă gruparea radicală a unei organizaţii politice sau se alătură unei astfel de grupări. -0> Extremă stingă v. extremă. STÎNGA s. f. art. Aripă mai radicală a unui partid, a unei şcoli filozofice etc. Stînga laburistă. Stînga hegeliană. Loc. adj. De stînga = apropiat de mişcarea muncitorească, partizan al politicii revoluţionare. Socoţi că nu e un om de stînga? camii, PETRESCU, "o. îl 534. STÎNGĂCI, -E, stingaci, -e, adj. 1. (Despre persoane; adesea substantivat) (Persoană) care lucrează (scrie, coaie etc.) cu mîna stîngă în loc de cea dreaptă. Foarte arareori se întilnesc şi oameni stîngaci, care seceră cu stînga. pam-fii,b, A. R. 120. Dară turcii ce făcea? Mina stîngă-i dezlega Şi lui Gruia îi plăcea, Că stingaci dînsul era. BIBICESCU, p. p. 313. 2, (Despre oameni; în opoziţie cu îndemînaţic, dibaci) Greoi în mişcări, în exprimare, în gîndire etc.; neîndemînatic, nesigur; timid. N-am ţinut pas cu vioiciunea spiritului ei. Un fel de paralizie a inteligenţei şi mai cu seamă a imaginaţiei. Am început să devin stîngaci şi banal. ibrăicEanu, a. 61. Radu era din firea lui stingaci. VivAUTJŢĂ, o. A. 111. în surtuce şi jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stingaci. negruzzi, S. i 105. -$■ (Despre acţiunile sau realizările oamenilor) Care denotă neîndemînare. Desluşi literele stîngace, scrise cu cerneală violetă. dumiTriu, v. i,. 30. S-au îmbrăţişat. . . îmbrăţişare stîngace şi scurtă, de bărbaţi. C. PETRESCU, O. P. I 63. -v” (Adverbial) Era scrisă stingaci, pe hîrtie de caiet şcolăresc. DUMITMU, v. i,. 36. l-am răspuns stîngaci şi fără de măsură. Frumuseţea ei de miazăzi, ondulînd în rochia-i de > horbotă albă, ca intr-un văl de omăt, mă intimida şi mă descumpănea! GAIACTION, o. I 98. Răsuci stîngaci, intre degete, ţigarea aprinsă, c. PETRESCU, î. i 6. l(i STÎNGĂCÎE, stîngăcii, s. f. Lipsă de îndemînare, de mlădiere; nesiguranţă, timiditate în mişcări, în acţiuni, în activitatea intelectuală etc. Stîngăcia lui din scrisori dispăruse; suferinţa îl făcuse elocvent, c. petrescu, s. 120. Cu stîngăcia sfiiciunii, acum părea şi mai simpatică. RE-BREantj, R. i 94. Avea o figură inteligentă şi simpatică ş-o stîngăcie copilărească în mişcări. viahuţĂ, o. A. 365. *§> Loc. a d v. Cu stîngttcie = în mod stîngaci, neîndemînatic. Finii erau aproape toţi mai săraci decît naşul şi veneau în casa lui cu sfială. . . Mîncau cu stîngăcie şi se ştergeaţi mereu cu şervetul la gură. pas, z. i 175. (Mai ales la pl.) Fapte stîngace. Ai să-l vezi ce stîngăcii are să facă. La tdrg. Cei de casă erau toţi şi de mult deprinşi cu tot felul meu de stîngăcii. hogaş, m, n. 38. STÎNGEN s. m. v. stînjen1. STÎNGÎSM, stingisme, s. n. Aplicare rigidă a unor principii revoluţionare, fără a ţine seama de condiţiile obiective din acel moment. STÎNGÎST, -Ă, stîngişti, -ste, adj. Care ţine de stîn-gism, caracteristic stîngismului. + (Substantivat) Persoană care manifestă stîngism. STÎNIŞOĂBĂ, stînişoare, s. f. Diminutiv al lui s t î n ă. STÎNJEN1, stînjeni, s. m. Măsură de lungime (folosită înainte de introducerea sistemului metric şi păstrată încă regional) variind, după epoci şi regiuni, de la 2,23 m Ia 1,96 m; lungime sau cantitate de material egală cu această unitate de măsură. Erau vreo doi stînjeni de tinde pornise, caragiale, o. m 17. [Vînătorul] reduse coada vulpei pînă la vreo doi stînjeni. odobescu, S. iii 46. Ştii tu că dintr-un zbor Sînt zece mii de stînjeni de-aici pin’ la izvor? ai,ecsandri, T. ii 60. <$> (Prin exagerare) Trăgea din ciubucul de-un stînjen. c. PETRESCU, a. r. 8. Stînjen pescăresc — măsură de lungime folosită de pescari şi reprezentînd cam 1,50 m. Stînjen marin = măsură de lungime egală cu 1,83 m. Stînjen de lemne — unitate de măsură pentru lemnele de foc, reprezentînd opt steri. A cumpărat omul. . . trej stînjeni de lemne, brătescu-voineşti, î. 103. La poalele unui codru, numai iată ce vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lingă un foc de 24 de stînjeni de lemne şi tot atunci striga, cit îi lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. — Variantă; stîngen (smvici, o. ii 64) s. m. STÎNJEN2, stînjeni, s. m. (Bot.) Stînjenel. (Cu pronunţare regională) Leşie cu cenuşă şi cu apă de stînjăn. ■ ■ să bea. ŞEZ. x 138. STÎNJENEÂLĂ, stînjeneli, s. f. Acţiunea de a stînjeni pe cineva sau de a fi stînjenit de cineva; stinghereală, deranjare, împiedicare. Are grijă ca şi muşteriii lui să fie mulţămifi. ■. şi să-şi găsească toate înlesnirile, fără stînjeneală. ISPIRESCU, la TDRG. STÎNJENEĂSCĂ, stînjeneşti, adj. f. (învechit, în expr.) Prăjină stînjenească — măsură de lungime egală cu un stînjen. O prăjină de 8 palme e prăjină stînjenească. PAMFir,E, A. R. 231. STÎNJENÎL, stînjenei, s. m. (Şi în forma stînjinei) Plantă erbacee perenă cu frunze lungi ca nişte săbii şi cu flori mari, violete, galbene sau albe; creşte de la sine sau este cultivată ca plantă ornamentală (Iris) ; stînjen2, iris. La un geam deschis spre trandafiri in flăcări, spre dulcea^ mireasmă abia simţită a stînjineilor violeţi, sta răzimată in coate o fată. SADOVEANU, m. 106. Ca un albastru cîmp de stînjinei E cerul calm, catifelat de rouă. D. botez, p. o. 30. — Variantă: Stînjinâl, stînjinei şi (rar) stînjineli (c. PETRESCU, R. DR. 70).*S. m. -STÎNJENI — 242 — STÎRNI STÎN.TENÎ, stânjenesc, vb. IV. 1. T r a n z. (Şi în forma stînjini) A împiedica, a opri pe cineva de la un lucru, de la o acţiune; a stingheri; a deranja, a jena. O stinjenea parcă neatenţia mea în îmbrăcăminte. CAMIL petrescu, U. N. 96. Se văd mereu siînjiniţi în dezvoltarea lor firească, odobescu, S. Iii 514. Pe cît am aflat, acea teamă nu v-au stînjeniţ a trimete. . . jalbe la Ţarigrad. alecsandri, T. 1339. (Refl. reciproc) Am plecat la pescuit, fiecare în altă direcţie, ca să nu ne stînjenim unii pe alţii. brĂTEScu-voeneşTI, F. 7. (Complementul indică lucrul, acţiunea stingherită) Iarmarocul de la Frumoasa fu stînjenit de vremea rea. CĂLINESCU, I. C. 270. Sosirea preotului nu stînjeni de loc fierberea ţăranilor, rebreanu, R. ti 218. Piedicile ce stînjeneau comerţul şi producerea s~au înlăturat. La TDRG. 2. R e f 1. (Mold.; despre oameni) A arăta sfiiciune, a ezita. Rusanda a strîns genele şi s-a stînjenit. îi era silă că laţul ei prinde, dar nici nu putea să se lese. popa, v. 310. Şiroaie de lacrimi curgeau din frumoşii ei ochi. Un tînăr om de-ar fi văzut-o atunci, negreşit că nu s-ar fi stînjenit cît de puţin a înjunghia pe nelegiuitul ce o adusese în starea aceasta. negruzzi, s. i 52. — Variantă: stînjiiiS vb. IV. STÎNJENÎRE, stînjeniri, s. f. (Şi în forma stinjinire) Faptul de a stînjeni. 1. împiedicare, piedică, oprire (de la o acţiune). Stînjinirile şi toate rugăciunile ce îmi făcea toate rudele. . . ca să nu mai plec. gorjan, h. ii 69. 2. Sfială, ezitare, jenă. Musafirul face haz cu oarecare stînjenire, apoi se ridică, sadoveanu, o. v 336. — Variantă: stinjinire s. f. STÎNJENÎT, -Ă, stînjeniţi, -te, adj. 1, împiedicat, oprit; stingherit. 2. Jenat, încurcat, intimidat. S-au aşezat cerînd, cu înfăţişări stînjenite, să mă aşez şi eu. sadoveanu, N. F. 165. Inginerul a rîs şi el, stînjenit. c. petrescu, R. DR. 249. Adela, împurpurată şi stînjenită, era acum fata de altădată. IBRĂiLEANU, A. 148. (Adverbial) Se uită în ochii celor ce au plecat urechea la şoapte; dar ei surîd strîmb, stînjenit, şi îşi feresc privirea. DUMITRIU, N. 170. Privea stînjenit într-o parte. GALAN, z. r. 333. stLnjemtCr, -OARE, stânjenitori, -oare, adj. (Rar) Care deranjează, care jenează, care împiedică ; inoportun. Tăcere stânjenitoare. c=i Un mosafir care se simte stânjenitor. CAMIL PETRESCU, T. II 50. STÎN.TEiNÎU, -ÎE, stânjenii, adj. (Şi în forma stînjiniu) De culoarea florii de stînjenel; liliachiu, violet-închis. Asta-i matasă stinjinie de la Florenţa, din ţara Italiei. SADOVEANU, F. j. 97. — Variantă: stînjiniu, -ie adj. STÎK.TINEL s. m. v. stînjenel. STÎN.TINÎ vb. IV v. stînjeni. STÎN.TINlRE s. f. v. stînjenire. STÎKJlNlU, -ÎE adj. v. stînjcniu. STÎRC, stîrci, s. m. Nume dat mai multor specii de păsări de baltă (care, la noi, trăiesc mai ales în Deltă) cu ciocul, gîtul şi picioarele lungi şi cu un smoc de pene pe cap : a) stîrcul-inare cenuşiu (Ardea tinerea) ; b) Stîrcul-alb nobil (Egretta alba); c) slîrcul-galbcn (Ardeola ralloides) ; d) stîrcul-purpuriu (Ardea pur-purea); c) slîrcul-pitic (Ardetta minuta). Acolo era atunci şi locul de adunare a stircilor, albi ca omătul, care se cheamă egrete, din pricina flamurii subţiri a moţului lor. .Sadoveanu, t. A. 200. Stîrcul plecă, se înălţă în slava cerului, trecu preste mări, preste văi, dealuri şi munţi nenumăraţi, marian, o. ti 327. »Un biet stîrc jerpelit, ciufuliţi golaş, şchiop şi chior ieşi din codirla unde şedea pitulit. POPESCU, b. i 20. STÎKCÎ, stîrcesc, vb. IV. 1. Refl. A se ghemui, a se stringe ghem, a se zgîrci, a se închirci. Tremurau de frig de le clănţăneau dinţii in gură. . . Se stîrciseră de se făcuseră covrig de frig. ispirescu, U. 87. Trage un vînt rece « de ustură»... Eu mă stîrcesc într-un colţişor fără de a crîcni. Russo, O. 152. 2. Intranz. A sta nemişcat aşteptînd, a aştepta mereu; p. ex.t. a cerşi, a se milogi. // cunoşteau acum toţi de cînd stîrcea pe la uşi. C. PETRESCU, C. V. 127. STÎRCÎT, -Ă, stîrciţi, -te, adj. Ghemuit, pitit; închircit, zgribulit. Stîrcită într-un colţ al patului, mama se luptă cu noaptea care rtu-i aduce nici somn, nici ostoire. stancu, D. 239. în răspîntie, dinaintea unei cîrciumif stăteau de vorbă cîţiva săteni stîrciţi de frig şi muţind mereu picioarele din loc. STĂNOiu, C. I. 58. Jos, pe o rogojină, lingă vatra rece, cu hainele leoarcă pe dinşii, rupţi de oboseală, lihniţi de foame şi stîrciţi de frig, se culcară să doarmă. VLAHUŢĂ, N. 114. O fiară sălbatică, un rîs sta stîrcit la pîndă. odobescu, S. Iii 187. + (Despre animale şi plante) Pipernicit, nedezvoltat. Am rămas... într-o vizuină fără orizont, unde soarele abia pătrunde în silă printre nişte brazi stîrciţu RUSSO, O. 135. STÎRCULÎŢ, stîrculeţi, s. m. Diminutiv al lui s t î r c. STÎRLlt'I, stîrlici, s. m. (Popular) Pată (la început de culoare roşie, apoi vînătă) care apare uneori pe pielea oamenilor grav bolnavi, înainte de moarte; strelici. Şi cum se uită ei în oglindă şi se gîndesc acasă, ce să le vadă ochii? Văd aievea pe Ileana culcată-n pat cu părul despletit... — broboane mari de sudoare pe frunte — stîrlici la-ncheietura mîinilor încrucişate pe piept. Cara-giale, p. 117. STÎRNÎ, stîrnesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la pietre, frunze, praf etc.) A face să sară din Ioc, să se ridice de jos, să se înalţe ; a ridica, a mişca, a clinti din loc. Caii se întinseseră cu burta la pămint, tropăind cu iuţeală şi stîrnind în urmă un drum gros şi înalt de pulbere albă. PREDA, î. 62. Stîrnite de vînt, vorbesc frunzele arborilor. stancu, u.r.s.s. 168. Şi aşa fugeam de tare pe prund, de săreau pietrele, pe care le stîrneam cu picioarele, cît mine de sus. creangă, a. 67. 2. Tranz. (Cu privire la păsări, animale sălbatice etc.) A face să-şi părăsească ascunzătoarea, culcuşul, speriindu-le, gonindu-le; a zburătăci. Să umble aşa ca să lese în tihna lor dropiile. Să nu se apropie prea mult de ele, să nu le fişcîie şi să nu le stîrnească, sadoveanu, O. h. 69. O cucuvea, stîrnită din culcuşul ei de întuneric, lunecă pe sub streaşina clopotniţei, cazaban, v. 62. Au hăituit. . . pin huei şi au stîrnit un iepure care s-au vîrît în turmă pintre ceialalţi. Sbiera, p. 145. (Metaforic) Vîntul stimise herghelia de nori Şi iarba foşnea uşurel uneori. DEŞUU, G. 41. F i g. Călca în bobote peste pietrişul proaspăt pus şi se poticnea în movilele de margine, fără să se teamă că face larmă şi stîrneşte noaptea din aşezările şi cotloanele ei. popa, v. 82. E x p r. A stîrni CÎiuii = a întărită, a provoca cîinii. Aţi început a zbiera la fereastră. . . Aţi stîrnit toţi cîinii cartierului. C. PETRESCU, s. 74. Vătăjelul stîrneşte toţi cîinii din culcuşuri, cînd sună din goarnă, sp. POPESCU, m. G. 23. Odată ne-am întîrziat împreună pînă-n faptul zilei într-o mahala. . . Stîrnisem toţi cinii şi comisarii, alecsandri, T. I 414. 3. Refl. (Despre vînt, vijelie, furtună etc.) A se porni, a se isca, a se dezlănţui. Trecuse o ploaie grabnică, cum sînt ploile de la munte, şi se stîrnise vînt. sadoveanu, f. j. 537. Cum au pornit el din pădure, pe loc s-a şi stîrnit un vifor cumplit. CREANGĂ, P. 143. Iată, mări, s-a stîrnit Un vînt mare pre pămînt. alecsandri, p. p. 387. <£> Tranz. Valurile, stîrnite de roata vaporului, fug STÎRNIRE — 243 — STOARCE speriate în urma noastră şi se izbesc de maluri. vlaiiuţa, R. P. 32. Cerul viscole stîrnea, Şi cu fulgi prin neguri cimpii aştemea. alecsandri, o. 98. + (Despre războaie, lupte, neînţelegeri etc.) A izbucni. După petreceri se stimesc cîteodată certuri intre tata şi mama. vornic, p. 13. Ce zavistie s-a stîrnit? sadoveanu, o. viii 223. T r a n z. De ce să ne punem noi împotrivă şi să stimim bătălie pentru asta? sadoveanu, P. m. 13. 4 (Despre anumite acţiuni ale oamenilor) A lua naştere, a se produce (în mod brusc). Deodată se stîrni un zvon depărtat, Ca un glas ce-ar răzbate prin ceaţă. DEşuu, G. 42. Printre bărbaţi iarăşi se stîrni murmurul, ca de apă repede, depărtată. dumitriu, N. 168. Se stîrni un hohot de rîs colosal. HOGAŞ, M. N. 34. 4. T r a n z. A da naştere (la ceva), a pricinui, a cauza, a provoca (ceva), a trezi, a deştepta. Peşti negri şi plaţi, foarte scurţi, care străbat apele ca o frunză lată de brusture, verticali, stimind mirare prin îngustimea lor. BOGZA, C. o. 207. Orice scoate din gură stîrneşte rîsul. CĂMNESCU, I. c. 258. Declaraţia, făcută cu o gravitate solemnă, stîrni într-adevăr mulţumiri, rebreanu, r. ii 94. Prea ai meşteşugul de a mi te virî nepoftită în suflet - ■ ■ şi a-mi stîrni fel de fel de vedenii cu farmazoniile d-tale. hogaş, M. N. 21. Refl. Şezînd fără lucru, i se stimesc în minte o mulţime de gînduri. SF. popESCU, si. G. 27. 5. T r a n z. A provoca (la ceva), a îndemna, a aţîţa. Frate Năstase, nu te are omul nostru, Neagu Cioară, la stomac. . . îl stîrni Zaharia. PAS, L. i 176. El doar pe cei mai de frunte viteji îi stîrni la bătaie, murnu, i. 144. [îi] era. .. lehamete cîteodată să se mai întîlnească cu cineva şi să-l mai stîrnească la vorbă. CREANGĂ, A. 140. 6. Refl. (Despre boli, dureri) A apărea, a se ivi. Mi s-a stîrnit un junghi. ŞEZ. II 212. 4 T r a n z. A răscoli, a reînvia. Durerea stărui o săptămînă.. . umezeala primăverii o stîrni din nou.,c. PETRESCU, î. II 241. 7. T r a n z. (Regional) A născoci, a scorni, a inventa. Tot prin casă mă poftea, Frumos nume că-mi stîrnea. ŞEZ. I 143. . STÎRNÎRE, stîrniri, s. f. Acţiunea de a (se) stîrni; dezlănţuire. Nici mări să se răscolească de-a furtunelor stîrnire. conachi, p. 266. STÎRNITOÂRE, stîrnitori, s. f. Prăjină cu care se bate apa sau cu care se răscoleşte pe sub pietre, pentru a speria peştii. Pentru a grăbi intrarea peştelui şi a prinde mai bine, la garduri se întrebuinţează adesea şi diferite unelte numite stîrnitori. antipa, p. 104. stîrnitOr, -oăre, stîrnitori, -oare, adj. (Rar) Care stîrneşte (ceva), care provoacă, aţîţă. STÎRI’Î, stîrpesc, vb. IV. 1. T r a n z. (Cu privire la animale vătămătoare) A omorî (în număr mare); a extermina; (cu privire la plante dăunătoare) a scoate din rădăcină, a smulge cu rădăcini cu tot (pentru a face să dispară specia dintr-un loc) (v. extirpa). A stîrpi buruienile. 4 (Cu privire la oameni) A distruge (în masă); a nimici, a extermina. Pe duşmanii ţării să-i stirpim cum omul Curăţă de-omidă primăvara pomul. beniuc, Bl. 151. -if- (Rar, cu privire la un singur individ) Să mi-l cauţi şi, prinzîndu-l precum prinde plasa peşti, Să mi-l strîngi şi, de se poate, pe vecie să-l stîrpeşti. EFTiMiu, î. 34. -§■ Refl. reciproc. începură. . ■ neamurile a se. scula unele asupra altora şi a se stîrpi. sbiera, p. 306. 2. Tranz. A desfiinţa, a lichida, a nimici. Şi aci trebuie... o mină de fier, care să stîrpească specula. C. petrescu, c. v. 110. La rău a sta-mpotrivă. . . e chipul cel mai sigur De a-} stîrpi cu totul, negruzzi, s. II 234. Nici unul din abuzurile pe cari legislatorii din 1851 voiseră a înlătura n-a putut- fi stîrpit. kogălniceanu, S. A. 160. Abuzul, tilhăria avem să le stîrpun. alexak-drescu, M. 380. 3. I n t r a n z. şi refl. (Despre femelele animalelor, mai rar despre femei) A deveni sterp, steril; a avorta, a lepăda, a pierde. Femeia îngreunată care naşte copii morţi se zice... că a lepădat, a stîrpit. MARIAN, NA. 74. A poftit l-ardei prăjit Şi, negustînd, s-a stîrpit. pann, P. V. II 143. <^> Tranz. fac t. Boierule. . ■ mă bătuşi pentru că nu te-am lăsat să-mi stîrpeşti iapa. vlahuţă, o. A. iii 56. (Despre animale) A înceta de a mai da lapte. Că de cînd eşti pe la noi S-au scumpit brinza de oi, Şi de cînd tu te-ai ivit Toate oile-au stîrpit. ALECSANDRI, p. p. 330. STÎRI’ICltJNE, stîrpiciuni, s. f. 1. (învechit) Sterilitate. (Atestat în forma stărpiciune) Să afle niscaiva leacuri care să le desfacă făcutul stărpiciunii lor. ISPI-RESCU, L. 160. 2. (Concretizat) Oaie sau vită stearpă. Om pipernicit, nedezvoltat, stîrpitură. N-au să ne mai sperie toate stîrpiciunile. c. petrescu, î. ii 58. — Variantă: slurpiciunc s. f. STÎRPtRE s. f. Acţiunea de a stîrpi şi rezultatul ei. 1. Distrugere, nimicire, desfiinţare, lichidare. 2. Omorîre, exterminare prin otravă (a animalelor vătămătoare); distrugere, extirpare (a plantelor dăunătoare). Aviaţia noastră a fost folosită pentru prima dată la stîrpirea buruienilor din culturile de cereale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2761. STÎRPITCRĂ, stîrpituri, s. f. Fiinţă degenerată, nedezvoltată la trup, pipernicită şi pocită; pocitanie, pocitură. [Ţapul] întăi era o stîrpitură, mic şi prizărit de-l da vîntul jos. sadoveanu, o. vi 103. Şi de-ar fi macar ceva mai chipeş, dar e o stîrpitură de om, bre, numai de-o şchioapă, hogaş, DR. n 131. Nu putură face şi ei măcar o stîrpitură de copil, ispirescu, 1.. 133. STÎRV, stirvuri, s. n. Cadavru de animal; hoit, leş, mortăciune; (peiorativ) cadavru uman. în două minute omul acela tinăr. . ■ n-a mai fost decit un stîrv. c. PETRESCU, î. 11 17. Apoi, lăsîndu-i stîrvul ciorilor... se duseră. Ispirescu, l. 28. E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stirvuri. odobescu, S. iii 16. STOARCE, storc, vb. III. Tranz. 1. (Complementul indică un obiect îmbibat cu un lichid) A strînge, a presa, a răsuci sau a strivi cu mîna sau cu maşina (ca să iasă lichidul). Alba zînă din apa de pe vale Sub lună-şi stoarce părul in rîul de argint, macedonski, o. 1 24. După ce caşul a fost stors de zăr, se frămîntă. ŞEZ. iii 18. (Subînţelegîndu-se lichidul obţinut) De sus îşi stoarce Lacom poamă neagră-n gură. EMINESCU, O. IV 118. 2-011 stors şi alămîie. dragi 11 o, r. 70. Măr în gură storsu-mi-au. bibicescu, P. P. 234. <$> F i g. Poate s-aveţi voi dreptate. . . dar eu unul nu cred. îmi storc de opt ceasuri mintea... şi nimic, baranga, i. 180. Smnlge-ţi inima, stoarce-o de gînduri şi pune-o la loc uscată, ca pe-un lucru străin aruncat la margine de drum ■ . ■ davi-doglu, u. 25. 2, (Complementul indică ceea ce se obţine sau se elimină prin stoarcere) A scoate, a extrage. Toamna se duceau, fumăreau stupii, storceau mierea din faguri. STancu, D. 21. (Refl. pa s.) La Şiraz.. . se află Valea-Tranda-firilor şi se stoarce vinul cel mai bun din lume. sadoveanu, d. P. 8. F i g. Boiangiu se adresă mai domol celorlalţi: Mă, spuneţi care aţi furat! Spune, mă, cu binele, că vă bat pînă storc şi sufletul din voi! REBREANU, R. X 112. E x p r. A Sfoaree lacrimi (mai rar plîns) = a face (pe cineva) să plîngă, a provoca plînsete. Să-şi uite de sclavie cu toţii împreună De lanţul care-adese atita plîns le-a stors, macedonski, o. i 257. Textul acesta... e 16* ST OARCERE — 244 — STOIC însoţit de o melodie frumoasă şi duioasă, încît stoarce lacrimi de la toţi cei ce o ascultă, marian, î. 229. V-oi povesti eu o întimplare atît de dramatică, că ea vă va stoarce lacrimi din ochi, fără voie! alecsandri, T. i 296. 3. F i g. A obţine, a smulge ceva (prin forţă, con-strîngere, şiretenie etc.) ; a estorca. îi va pune prietenos -mina pe umăr să-l felicite pentru iscuselile cu care a stors tot ce era de aflat. c. petrescu, a. r. 46. Locul lor l-a luat arendaşul care stoarce arenda pentru boieru REBREANU, R. I 37. N-au ştiut a se folosi de ocazie spre a stoarce de la boierişi de la cei bogaţi 'vreun milion de galbeni.GBlCA, A. 746. (Complementul indică persoana sau colectivitatea de la care se estorchează) Bandiţii ăştia de patroni. . . te exploatează şi te storc ca pe o lămîie. C. PETRESCU, c. v. 158. Să-i stoarcă făr* de milă. . . nici o para să nu te ierte, delavrancea, o. ii 373. S-a trecut vremea aceea pe cînd numai boierii făceau totul în ţara aceasta ş-o storceaţi după plac. crEangX, a. 163. (E x p r.) A stoarce (pe cineva) de puteri (sau dc vlagă) — a face (pe cineva) să-şi epuizeze puterile, a slei, a secătui, a istovi de puteri. 4. A obţine ceva cu un anumit efort. Tipul acesta, desigur foarte interesant, e utilizat de Alecsandri mai mult pentru a stoarce un efect comic din chipul de a vorbi stricat al grecilor din vremea aceea. ibrăilEANU, sp. cr. 142. Mii de secerători cu capetele-n soare, cu piepturile goale, storcind bogăţiile pămîntului cu mîinile lor pîrlite şi zgîriate. VLAHUŢĂ, o. A. iii 62. — Forme gramaticale: perf. s. storsei, part. stors. STOARCERE, stoarceri, s. f. Acţiunea de a stoarce. 1. Presarea, strivirea unui lucru care conţine un lichid. Hoştinele ce ies din stoarcerea fagurilor de miere cînd se scoate ceara, fierte cu lapte dulce şi cu o luminare de său, sînt minunate de bune de pus la piept cînd tuşeşti. ŞEZ. iii 13. 2. F i g. Obţinere, smulgere (cu forţa); jefuire, exploatare. + Epuizare, sleire. Din stoarcerea forţelor acestora din urmă a rezultat şi luxul nechibzuit al proprietarilor şi înavuţirea nemăsurată a arendaşilor. CaragialE, o. iii 182. STOBOR, (1) stobori, s. m., şi (2)'stoboruri, s. n. (Regional) 1. Fiecare din parii sau din scîndurile înguste (cu vîrful ascuţit) din care se fac gardurile; ulucă. Mă uitai printre stobori, Văzui ochii negrişori. MAT. folk. 254. 2. împrejmuire de uluci; gard, zaplaz. A cui sînt aceste curţi, De-s aşa nalte, minunate, Cu stobor pe dede-parte Şi cu altul pe d-aproape? ŞEZ. xni 113. Sto-borul fintînii = ghizdul fîntînii. Cînii neîntrerupt să prc-umblau în giurul stoborului fîntînii. RETEGANUL, p. IV 46. STOBORÎT, -Ă, stoborîţi, -te, adj. (Regional) împrejmuit cu gard. [Case] cu porţile ferecate. Cu lanţuri de fier legate, Stoborîte pe d-o parte. TEODORESCU, p. p. 39. (Despre fîntîni) Cu ghizduri. Fînîina stoborîtă De trei juni mi-e ocolită. TEODORESCU, p. p. 86. STOC, stocuri, s. n. 1. Cantitate de mărfuri sau de obiecte existente la un moment dat intr-un depozit, într-un magazin, într-o piaţă etc. 2. Masă de rocă eruptivă, consolidată în interiorul scoarţei, de formă neregulată şi străpungînd straturile în care este inclusă. STOCĂ, stochez, vb. I. Tranz. (Cu privire Ia mărfuri) A face stocuri; a depozita. STOCĂJ, stocaje, s. n. Stocare. STOCĂRE, stocări, s. f. Acţiunea de a stoca; depozitare de mărfuri. STOCĂSTIC, -Ă, stocasttci, -e, adj. (Despre fenomene) Care se produce la' întîmplare. ST0CHÎ1R s. n. Instalaţie de încărcare mecanizată a combustibilului solid în focarul locomotivelor. STOCÎ, stocesc, vb. IV. Tranz. A stoarce pentru a face să se scurgă conţinutul; p. e x t. a stoarce de vlagă, a secătui. Dar şi de pîntecile meu cel stocit de apă încă îmi era milă. creanga, a. 68. STOCÎT, -Ă, stociţi, -te, adj. (Despre organe ale corpului omenesc) Golit, supt; p. e x t. stors de vlagă, secătuit, sleit. O, fiarbă-vă mînia în vinele stocite, în ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite De sînge putrezit. eminescu, o. i 23. STODOLĂ s. f. v. standoală. ST6FĂ, stofe, s. f. Ţesătură de lînă, de bumbac sau de fibre artificiale, mai groasă decît pînza, întrebuinţată pentru confecţionarea îmbrăcămintei, pentru tapisarea mobilei etc. V. postav. O ceaţă sură îi împiedică vederea şi nu mai poate să distingă culorile stofelor din vitrină. SAHIA, n. 98. Eu, care sînt un biet pescar. . . n-aş vrea nici stofe cu fir Şi cu mărgăritar, Nici largi caftane de vizir, Nici falnic armasar. alecsandri, p. i 148. Peste zobonul de stofă aurită, purta un benişel de felendreş albastru, negruzzi, s. i 145. F i g. Dispoziţie, talent, aptitudini. Trebuia un Buonaparte ca să recunoască în ei stofa de generali, hasdeu, i. v. 115. ^ E x p r. A avea stofă = a avea calităţi deosebite. — Variantă: şt<5fă (c. petrescu, c. v. 254, alec-SANDRI, T. 1426) S. f. STOG, stoguri, s. n. Grămadă mare de fîn, de snopi de grîu etc., clădită în “formă cilindrică şi terminată printr-un vîrf' conic. V. claie, şiră, gireadă. Ti tu admiră mulţimea de vite, de cai, de păsări. . . apoi clăile uriaşe de paie şi de fîn, stogurile de coceni, dar fără entuziasm deosebit, ci numai ca să facă plăcere lui Grigore. rebreanu, R„ i 116. Un om se urcă pe vîrful stogului, a clăii sau a şurii (girezii) şi începe să arunce snopii jos. PAMFILE, a. r. 203. Moşnegi şi oameni tineri Şi tinere femei Adună fînu-n stoguri. COŞBUC, p. i 215. (în metafore şi comparaţii) Un-munte învălit se înalţă stog în faţa noastră. vlahuţX, o. A. 417. «O” (Prin exagerare) La răspîntii creşte stogul De foi moarte de curînd. Topîrceanu, B. 23."v* (Glumeţ) îmi mîncai în pace şi neturburat de nimeni şi de nimic stogul meu de sarmale, hogaş, dr. H 48. STOGOS, -OĂSĂ, stogoşi, -oase, adj. (Popular) Corpolent, voluminos. El e mare şi stogos, Dar la minte mic şi prost. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 180. ST0GOŞ, -Ă, stogoşi, -e, adj. (Despre oi) Care provine din încrucişarea oilor ţigăi cu cele ţurcane, avînd lîna groasă şi lipsită de .ondulaţii; (despre lînă) provenită de Ia astfel de oi. STOGOŞĂT, -Ă, stogoşaţi, -te, adj. 1. (Despre oi) Stogoş. Nu sînt oi ca oile, Ci sînt oi stogoşate. MAT. FOI,K. 103. 2. (Despre păr, plete) Lăţos. Trei voinici din văi adinei, Ceia cu chicele lungi, Ce le poartă' cam pe spate Şi le poartă stogoşate. PÂSCULESCU, l. p. 285. <£■ Căciulă stogoşată — căciulă ţuguiată şi cu vîrful întors în jos. Cu căciidi de urs, înalte, stogoşate, Cu moţuri vărgate Lăsate pe spate. mat. folk. 213. Se ivea o mîndră ceată, O ceată de voinicei, Lotri, puişori de zmei, Cu căciule stogoşate. alecsandri, p. p. 209.- STOIC1, stoici, s. m. 1. Adept al stoicismului. 2. Om ferm, neclintit, plin de tărie sufletească. STOIC2, -ă, stoici, -e, adj. 1. Care aparţine stoicismului (1). STOICHIOMETRIC — 245 — STOP 2. Ferm, curajos, neclintit. Cu toată această stoică linişte, inima se moaie, russo, s. 25. (Adverbial) Le suport insă toate senin, stoic, olimpic, c. PETRESCU, A. R. 30. STOICIIIOMÎTRIC, -Ă, sioichiomeirici, -e, adj. (în e x p r.) Calcul stoichiomeîric = calcul care permite să se stabilească echivalentul chimic al unui element dintr-o reacţie cînd se cunoaşte cel al altui element din aceeaşi reacţie. — Pronunţat: -c/h-o-. STOIC HIOMETRÎE s. f. Parte a chimiei care studiază raporturile cantitative dintre substanţele care se combină între ele sau care intră într-o reacţie chimică. STOICÎSM s. n. 1. Curent filozofic raţionalist în Grecia antică, care conţinea elemente materialiste în problema cunoaşterii, dar care în domeniul eticii se menţinea pe poziţii idealiste, propovăduind supunerea faţă de soartă, impasibilitatea şi renunţarea la bucuriile vieţii. 2. Tărie sufletească, fermitate în încercările vieţii. Chemai in ajutor tot stoicismul sîngelui meu şi, cu zimbettd în ochi, rămăsei nesimţitor, hogaş, m. n. 23. STOL1 s. n. v. stor. STOL2, stoluri, s. n. 1. Cîrd (mare) de păsări zburătoare de acelaşi fel. Un stol de raţe trecu vijîind peste livezi spre iazid din vale. sadoveanu, o. ii 74. E linişte. Un stol de grauri se lasă, pieziş, în apropiere. Razele soarelui îşi scutură, tremurînd, praful de aur în aer. GÎR- i,Eaku, L. 38. Era o zi frumoasă de primăvară; stoluri de rîndunele de curînd sosite zburau neliniştite, gălăgioase; aripioarele lor ascuţite sclipeau în bătaia soarelui. VI,A-huţX, o. a. 371. *(> (în comparaţii şi metafore) Şi păreri de rău trecute Cad pe inima-i trudită, Ca un stol de pasări mute Pe-o grădină părăsită. TOPÎRCEANU, B. 71. Norii vin stoluri Pe-ntinderea largă, coşbuc, r. I 188. <> F i g. Inii apar icoane din copilărie, stoluri de amintiri vechi nechemate.• vlahuţă, r. p. 43. Un stol de ginduri aspre trecu peste-a lui frunte. EMINESCU, o. I 93. Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii, id. ib. 105. 2. Grup de fiinţe omeneşti; pîlc, ceată. Jos, jos in stradă, un stol de copii îşi zornăie clopoţeii-arginţii ai rîsului fraged. DEŞMU, *N. 11. Intrai în ograda unei mari clădiri din coastele unei biserici şi un stol de fete între opt şi zece ani, în fuga mare, se repeziră înaintea mea. hogaş, m. N. 17. Cu cofiţa pe-ndelete Vin neveste de la rîu; Şi cu poala prinsă-n brîu Vin cîntînd în stoluri fete, De la grîu. coşbtjc, P. I 47. 8. (învechit) Coloană, şir de soldaţi, grosul unei armate. Domnind semeţ şi tinăr pe roinicele stoluri Căror a mea fiinţă un semizeu părea, EMINESCU, o. I 91. Stolul oştilor turceşti acum se pornise spre ţară. bXlcescu, o. II 72. 4. F i g. Mulţime, grămadă de lucruri de acelaşi fel. Vinttd toamnei vîjîie şi un stol de frunze se abate la fereastră. sadoveanu, o. i 335. [Era] înconjurat de mezelicuri şi de un stol de butelci pline cu vinul cel mai chilimbariu. gane, n. in 172. Vîntul spulbera fulgii de zăpadă în vîrteje şi Stoluri. DELAVRANCEA, H. T. 249. 5. (Regional, rar) Mănunchi, buchet. Cu fusta su-measă-n brîu, In mină c-un stol de grîu. ŞEZ. vil 22. STOICA, stole, s. f. Ornament bisericesc în formă de fîşie lungă, pe care îl poartă pe după gît preoţii catolici cînd slujesc şi ale cărui capete atîrnă de ambele părţi ale pieptului. V. orar2. Oameni... care nu au nici ¡imară, nici stolă. NEGRuzzi, s. m 405. STOLÎR, stoleri, s. m. (Regional) Tîmplar, dulgher. Inapt pentru munca la cîmp, in urma acestui accident, e dat ucenic la un stoler, contemporanul, S. n, 1949, nr. 162, 2/1. STOLERÎE s. f. (Regional) Tîmplărie, dulgherie, STOLIŞOR, stolişoare, s. n. Diminutiv al lui stol2. Ei scoaseră vorba că zeii a aşezat pe Chimera în cer, dînd numele ei la un stolişor de stele, isi’irescu, u. 125. stOlnă, stolne, s. f. Excavaţie orizontală sau puţin înclinată într-o mină, avînd o ieşire directă la suprafaţa solului. STOLNIC, stolnici, s. m. 1. (în trecut, uneori în forma mare-stolnic) Dregător care purta grija mesei domneşti, fiind şeful bucătarilor, al pescarilor şi a! grădinarilor. Trei boieri rămaseră. . . Paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr. DELAVRANCEA, o. II 39. Au doar nu mi-aţi jurat şi mie credinţă cînd eram numai stolnicul Petre ? negruzzi, s. i 140. -4- Şef bucătar boieresc. Spune stolnicului să scoală din pivniţă o garafă de Comandaria de cea bună... alecsandri, t. 1243. Scoase pe sofragiu şi pe stolnic, sub cuvînt de mîncătorie. eilimon, c. 119. 2. (în obiceiurile populare) Persoană care conduce nunta şi care serveşte nuntaşii la masă. Unde-i stolnicul de casă, Cu bun răspuns să ne iasă? SEVASÎOS, N. 121. STOLNICEĂSĂ, stolnicese, s. f. 1. Soţie de stolnic (1). 2. (în obiceiurile populare) Femeie care serveşte nuntaşilor bucatele. Mai sint încă vornicese, stolnicesele, călţunăresele şi trepădătoarele. SEVASTOS, N. 74. stolOn, stoloane, s. n. Tulpină (caracteristică căpşunilor şi altor plante) care, în contact cu pămîntul, se înrădăcinează şi dă naştere unei plante noi. STOMAC, stomacuri, s. n. Organ al aparatului digestiv, Ia om şi la animalele superioare, situat între esofag şi intestinul subţire, în care se face digestia alimentelor. Acum încep să simt şi un soi de gol subt stomac. CAMIL PEIRESCU, U. N. 340. Ceaiul de ismă, luat seara şi dimineaţa, cîte o ceaşcă, activează mistuirea şi indrep-tează stomacul. ŞEZ. viii 155. E x p r. (Familiar) A nu avea pe cineva la stomac sau a-i sta cuiva Ift Stomac, se spune cînd cineva nu poate suferi pe altul, cînd îi poartă pică. A-şi puno stomacul (rar stomacurile) la cale = a-şi potoli foamea, a mînca. După ce-şi văzu stomacul pus la cale, trase o fugă la mal, bău apă, apoi se întoarse şi se tolăni pe pămîntul umed. DUNXREANU, ch. 226. (în forma 1 tomah) Ştiubei şi tovarăşii săi îşi puneau provizoriu stomahurile la cale. C. PETRESCU, î. 11 140. — Variantă : stomdh s. n. STOMACAL, -A, stomacali, -e, adj. Care priveşte stomacul, care aparţine stomacului, al stomacului; de stomac. Mucoasă stomacală. t STOMĂH s. n. v. stomac. STOMÂTĂ, stomate, s. f. (Mai ales la pl.) Pori din epiderma frunzelor, prin care se fac schimburile de gaze între corpul plantelor şi atmosfera înconjurătoare. STOMATJTA, stomatite, s. f. Inflamaţie a mucoasei cavităţii bucale. STOMATOLOG, stomatologi, s. m. Medic specialist în bolile gurii- V. d e n t i s t. STOMATOLOGIC, -Ă, stomatologici, -e, adj. Care se referă la stomatologie, de stomatologie. Clinică stomatologică. ST0MAT0L0 GÎE s. f. Parte a medicinii care studiază bolile cavităţii bucale. STOP interj. (în terminologia navală, sportivă etc.) Stai ! opreşte ! Se auzi zbîrnîind telegraful de la maşină. Stop 1. . . înapoi toată viteza! bart, s. m. 53. Apropiaţi de mal, prin vîjiitul luncii deosebirăm deodată 1 STOPA — 246 — STRADĂ umbra unui şlep. n Stop! * răcni gardianul. Şi un marinar (ntinse cangca şi o înfipse in coasta şlepului. DUNĂREANU, cn. 95. Termen convenţional folosit în telegrame pentru a marca sfîrşitul unei fraze ; punct. + (Substantivat, n.) Semafor care reglează circulaţia la întretăierea străzilor. O stradă, încă una... un stop cu lumina roşie. bogza, A. î. 217. + Lampa din spate a unui autovehicul, care se aprinde cînd se frînează. STOl'A1, stopez, vb. I. I n t r a n z. (Despre vehicule) A se opri. Expresul de Moscova a apărut vijelios prin perdeaua de ploaie, ud şi cu geamurile aburite. A stopat brusc, âestinzttidu-sc din arcuri şt pufnind pe nări. SAIIIA, U.R.S.S. 5. Priitele scirţiiră cu oftări ruginite şi maşina stopă scurt în ţipetele doamnei din fund. REBREANU, r. n 32. Tranz. (Cu privire la vehicule) A opri. Andrei Hurdea, care era la volan, stopă maşina. MITIALE, 0. 72. <$>• A b s o l. Şofend... întoarse autojnobihd cu botul spre un drum lateral. Stopă, opri motorul, sări jos şi se depărtă să fumeze o ţigară pe marginea şanţului. C. PETItKSCU, A. 364. STOI*A2, stopez, vb. I. Tranz. A repara o stofă ruptă, făcînd o ţesătură sau aplicînd un petic care imită întocmai modelul ţesăturii. STOR, storuri, s. n. Perdea Ia fereastră (din pînzâ sau din beţişoare orizontale, paralele şi mobile) care se poate coborî şi ridica cu ajutorul unui resort sau cu o sfoară trecută prin verigi. Ca să putem dormi, trebuie să lăsăm peste ferestre storurile groase. STANCU, U.R.S.S. 114. Coboară storul la fereastră. CAZIMTR, l. U. 52. Rareori prin storuri o lumină scapă, De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrîntă. TOPÎKCEANU, b. 77. — Variantă: stol (c. petrescu, î. i 28, d. botez, p. O. 127) s. n. STtiRAX s. n. Răşină mirositoare, extrasă din sucul unor arbori din Asia (v. s t i r a x) şi folosită în parfu-merie şi în medicină contra scabiei. stoiuătoAki;, storcători, s. f. Aparat de stors sau de tescuit. O Storcătoare de lumii = mic vas pe care se storc lămîile pentru a se obţine zeama. STOHCf, storcesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A stoarce. Recolte care... storcesc [p&mîntul] de vlaga lui. 1. ionescu, D. 289. A strivi. STOIU'ÎT, -Ă, storciţi, -te, adj. (Regional) Stors, tescuit. Pâmîntul cultwnbil al acestor trei sate... este năsipos, arid, storcit. I. ionescu, D. 225. + Strivit. stoucitOiî, -OĂRE, storcitori, -oare, adj. (Regional) Care stoarce, care secătuieşte. Ideea de a vrista plantele storcitoare cu cele fertilizatoare. I. IONESCU, M. 340. STORI OŞÎ, storcoşcsc, vb. IV. T r a n z. (Regional, cu privire la fructe) A strivi, a bătuci, a terciui. STOIllN A, stornez, vb. I. Tranz. A rectifica (în-tr-un registru de contabilitate) o înregistrare trecută într-o rubrică greşită, anulînd-o în acea rubrică şi intro-dueînd-o în rubrica justă. stoilnAke, sturnări, s. f. Acţiunea de a storna şi rezultatul ci. STOItNĂT, -Ă, stornaţi, -te, adj. Rectificat prin atomare. STfiRNO s. n. invar. Stomare; sumă stornată. STORS1 s. n. Stoarcere; timpul cînd se storc strugurii pentru a se face vinul. Zis-a badea să nu joc Pin’la storsul vinului, ror. STORS2, STOĂRSĂ, storşi, stoarse, adj. (Despre lucruri) Strîns, presat sau strivit (pentru a face să iasă lichidul pe care îl conţine). Rufe stoarse. + F i g. Secătuit, golit. Şeful de post, cu obrazul stors de sînge, i-a despăturat un teanc de hirtii pe birou, popa, v. 189. Coana Olimpia, stoarsă de oboseală, luă un scaun şi se duse in balcon, bassarabescu, s. n. 178. E imposibil a specula asupra unui cuvlnt stors de înţeles real. GHEREA, ST. cr. îl 39. STOS, stosuri, s. n. Numele unui joc de cărţi. Catihetul, care făcea ziua noapte şi noaptea zi jucind stos, rar venea pe la ¡coală. CREANGĂ, A. 81. La Paris. . . v-aţi pus averea, tinereţele la stos. EMINESCU, O. I 151. Toderică, rămiind singur, a jucat stos după obicei cu vataful. NE-gruzzi, s. I 83. STOSIŞOR, stosişoare, s. n. Diminutiv al lui s t o s. Bărbaţii. . . în fiecare seară se strîngeau la Mihăiţă Dimcca, comandantul companiei, şi-şi făceau stosişorul obişnuit, care ţinea pînă la ziuă. vi, A huţa, o. A. iii 160. Negustorul . . . merge să vază ce mai e pe dincolo, pin odaia unde s-au pus nişte orzari să-nvirtească un stosişor. CARAGIALE, m. 47. STOVAlNĂ s. f. Substanţă (reprezentînd un ester) utilizată ca anestezic. STRAIîtSM s. n. Anomalie constînd în lipsa de paralelism a axelor globilor oculari (ceea ce face ca persoana respectivă să se uite cruciş). Colonelul medic şef al spitalului. . . ameninţă să fie atins de strabism. C. petrescu, î. ii 72. STRAKOMÎJTRU, strabometre, s. n. Instrument cu care se măsoară gradul de deviaţie de la orientarea normală a ochilor atinşi de strabism. STRABOTOMÎE, strabotomii, s. f. Operaţie făcută la muşchii ochiului pentru a corecta strabismul. STRĂi'HIXĂ, străchini, s. f. Vas de lut ars, uşor adîncit, întrebuinţat în loc de farfurie ; blid. Peste drum baba Ioana, cu o strachină de boabe în braţe, îşi hrănea orătăniile. REBREANU, R. II 109. Luînd strachina cu drele şi urechiuşi şi scăfiţa cu usturoi, veni de se aşeză pe iarbă lingă nafratna cu mămăligă. IIOGAŞ, m. n. 68. Răstoarnă apoi sarmalele in strachină şi i le pune dinainte. CREANGĂ, P. 32. Pune brînza in strachină şi întinge pe alăturea, se spune despre un om zgîrcit. E x p r. A mînca (lintr-o strachină cu cineva = a fi foarte bun prieten cu cineva. A călca în străchini v. călca. + Conţinutul unui astfel de vas. Vintul se linişti şi se puse la masă; iar după ce mîncă o strachină de lapte dulce de căprioară şi bău apă de micşunele dintr-o oală de marmură, se puse la povestit. ISPIRESCU, L. 114. STRÂDĂ, străzi, s. f. 1. Drum (mai ales pavat) în interiorul unui oraş, de-a lungul căruia se înşiră de obicei, de o parte şi de alta, casele. Coborîse ceaţa iernii peste străzi, Ca prin fum se desluşeau cu greu Casele ce ne priveau de prin ogrăzi. D. BOTEZ, p. o. 75. Strada era plină de copii gălăgioşi, de roşcovi sălbatici şi de vrăbii. G. M. zamfiri:seu, m. d. ii 225. Povestea lui. . . n-o ştia nici el însuşi sau o uitase. S-a pomenii aşa, pe stradă. El era al străzii şi strada era a lui. ANGIIEL, PR. 52. E x p r. Omul (le pe Stradă = un anonim, o persoană oarecare. A arunca (pe cineva) în stradă = a da (pe cineva) afară din casă, p. e x t. a lua cuiva tot ce are, a-1 sărăci. 2. Locuitorii unei străzi (1). Toată strada a ieşit să-l primească. — PI. şi: (învechit) strade (macedonski, o. I 179, GHEREA, ST. CR. I 361, EMINESCU, N. 33). STRADELĂ — 247 — STRANĂ STRADALĂ, stradele, s. f. Stradă mică şi (de obicei) îngustă ; străduţă. V. pasaj. Pe lingă strada P/evnei fi bulevard e o curte lungă cit o stradelă şi acoperită cu etaje adăugate şi cirpite. camii, petrescu, p. 53. Pe garduri ostenite, pe umede stradele Lumina mohorîtă se-n-tunecă. CAZistiR, L. u. 31. După ce mai trecem pe o stradelă podită cu scindări, deoarece dedesubt se lucrează metroul, cotim pentru ultima oară la dreapta, sahia, O.r.s.s. 64. STRAFÎDĂ s. f. v, stafidă. STRAI1, straie, s. n. (Mai ales Ia pi.) Haine, îmbrăcă- minte, veşminte. Muncitorii in straie albe se arătau ¡a marginea satului, sadoveanu, o. vi 335. Se gătise cu straiele cele mai bune, îşi pusese imineii de piele de viţel. CamtIî petrescu, o. I 70. îşi îmbrăca copiii cu straie curate, c. petrescu, S. 64. Ţine-ascuns Sub straiul picu-rind de ploi, Pe cel mai bun dintre eroi... Pe Fxdger mort! coşbuc, p. i 145. <)- (în comparaţii) în livada întinsă intrase o pace adincă şi arborii stăteau în soare ca într-un strai de spumă de argint, sadoveanu, O. V 413. Singurică-n cămăruţă, braţe albe eu intinz Şi mă-m-brac in păru! galben, ca în strai uşor ţesut. EMINESCU, O. I 80. <0> (Poetic) în fund se înălţau munţi nelămuriţi tn veşnicul lor strai de pîclă. sadoveanu, o. viii 135. Raza lunii visătoare Din argint -ii ţese straie. CERNA, p. 128. Şi ce sarbăd mi-i cuvintul, de cînd sufletul meu poartă Strai ţesut la umbra grijii, plins ursit de-o viaţă moartă, păun-PixCIO, P. 85. (Regional) Cergă, velinţă, pătură. — PI. şi: straiuri (tudoran, p. 392). STRAI2, straiuri, s. n. Parîmă cu care se leagă partea superioară a catargului şi se fixează de proră. STRÂISTĂ s. f. v. traistă. STRĂIŢĂ, straiţe, s. f. (Regional) Traistă. Anul ăsta, n-am făcut lînă de la oile mele nici de-o straiţă. dumi-TRIU, n. 183. Baba s-a sculat cu noaptea în cap şi, gătind cu merinde straiţa slugei, ii dete drtimul, arătîndu-i calea ce duce la păşune. BOTA, P. 86. STRAJAMÎŞTER, strajameşteri, s. m. (Transilv., învechit) Sergent-major. Ehei, unde-i vremea cînd eram eu strajameşter! rebreanu, i. 15. STRĂJA, străji, s. f. 1. Pază, apărare, scut. Să întărească străjile la intrările şi ieşirile oraşului. DELAVRANeEA, O. IT 146» F i g. Şi peste uliţi, strajă serii, Ard becuri albe ca oglinzi, frunză, z. 42. Trandafirul-alb veghea neadormit, păzit de straja lui de spini. anghel-iosif, C. L. 128, Sub straja dealurilor nalte Dorm şesuri leneşe şi linse Ca nete-zişul unei ape. vlahuţĂ, o. a. 79. Loc. adj. Do Straja = de pază. Cocor îşi aţintea urechea, cum făcea in nopţile de strajă de la Dropii, sadoveanu, m. C. 95. Pe deasupra codrilor şi a munţilor, de strajă lingă Olt, se desfăcea în lumină un plai înalt. galaction, o, I 62. <$• E x p r. A face (rar a ţine) strajă sau a fi (a sta sau a se pune) de strajă = a sta de pază, a păzi, a străjui. La uşi, în cerdac stăteau ca stane de piatră oştenii cu platoşe, făcînd straja cuvenită, sadoveanu, F. J. 29. Fata se culcă şi Harap-Alb se pune de strajă chiar la uşa ei. CREANGĂ, p. 266. Spre amiază, cînd erai tu de strajă-n turn, Farcaş o ieşit din cetate, alecsandiu, T. ii 20. (F i g.) Un brad nu prea înalt. . . stă de strajă, singuratic şi încărcat de o simbolică frumuseţe, bogza, c. o. 84. Sus în codrii de pe dealuri, Luna blinda ţine strajă. EMINESCU, o. i 103. A-şi pune straja «urii (mai rar ochilor) = a-şi înfrîna dorinţa de a vorbi (sau de a privi). Radu. . . ş-a pus strajă ochilor şi s-a dezbărat de năravul lui. VLA-huţă, la TDK.G. + Loc străjuit, post de veghe. Fata... se preface într-o păsărică şi zboară nevăzută prin cinci străji. creangă, p. 267. + (învechit) Cetăţuie (situată de obicei la oarecare înălţime) în care se adăposteau odinioară străjerii. Aici şi-a întemeiat... Septimiu Sever straja răsăriteană a împărăţiei lui. . . din care se mai văd şi astăzi urme. vlahuţĂ, r. p. 8. în apropiere, pe o stîncă înaltă, se văd părăginirile unei zidiri îndrăzneţe — vreo strajă romană pe Olt — călugării îi zic « Turnu lui Traian». id. o. A. ii 140. ^ (învechit şi arhaizant) Fiecare dintre cele patru subdiviziuni în care se împărţea noaptea (potrivit cu schimbarea străjerilor); interval de timp cît făcea de gardă un oştean. Mai era o strajă pînă la ziuă. galaction, o. i 156. 2. Paznic, străjer, santinelă. Sub roata lunii argintată, Străluce Băia-Borşa toată în străveziu păienjeniş .. . Deodată straja se-nfioară; O umbră lunecă furiş Lingă zaplazul de la moară. DEŞLTU, M. 35. Puntea era lăsată; porţile se aflau deschise; străjile pe ziduri. SADOVEANU, F. J. 385. Văzu în mijlocul ogrăzii. . . pe perceptorul Bîrzotescu, urmat, la cîţiva paşi, de straja satului. REBREANU, R. I 198. De multe ori se scula noaptea din somn... şi umbla prin bătătură ca o strajă de noapte. SANDU-ALDEA, U. P. 219. (Metaforic) Deodată calea coti pe o costişă. .. apoi începu să urce printre stejari rari, — cele dintăi străji ale codrtdui. SADOVEANU, O. I 13. Nuc falnic, strajă din poveşti, Dasupra casei părinteşti, Aceleaşi crăngi întinzi. IOSIF, PATR. 7. + Gardă, escortă. Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte, Muchi de stîncă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte, Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-l, ca pe-o tainică comoară, eminescu, O. I 152, 8. (în e x p r.) Foaie de straji — prima foaie nescrisă a unei cărţi. Deschizînd foaia de strajă a primului tom, am dat de versuri scrise cu creionul, sadoveanu, E. 5. 4. Fiecare din cei patru stîlpi de la colţurile unei case de bîrne. Acoperămîntul este oblic şi se drăniţe^te, ori este învelitf ori comurile se încheie în străji. pamfilE, I. C. 440. 5. Apărătoare la mînerul unei săbii; gardă. îşi răzimă pumnul de straja săbiei şi scoase un picior înainte, sadoveanu, o. vii 168. 6. (învechit) Barieră (2), Şi nici nu se zicea pe-atunci barieră, că nu erau bariere, se zicea strajă. CAMTL pE-TRESCU, o. II 88. Era straja Vergului, care nu era nici ea unde e acum bariera, ci mai încoace, chiar lîngă biserica Vergului. id. ib. 88. ^ Vamă prin care mistica religioasă creştină presupune că trece sufletul mortului înainte de a ajunge în faţa judecăţii. Cu acest ban, după cre~ dinţa unora, mortul are să plătească. . . vămile sau stră-jile ca să poată trece mai departe. Martan, î. 80. 7. Sfoară sau funie folosită la diferite instrumente de prins peşte. Pescarul mai ţine în mînă pe degetul arătător şi o mică sforişoară numită strajă, după care simte cînd a intrat peştele în sac. antipa, F. I. 131. Plasa are de jur împrejur straja de funie groasă cît degetul, ca să dea tărie plăşii. pamfilk, i. c. 66. — Variantă: Streâja (pas, l. ii 70, delavrancea, S. 215, odobescu, s. iii 18) s. f. STRÂJMC, -Ă adj. v. straşnic3. STRAMĂ, strame, s. f. Fir destrămat dintr-o ţesătură. Parcă îl văd dînd din cap amărît şi plin de strame şi de praf! STĂNoru, c. I. 135. Semn pui: un par din cap ori o stramă din bete, din cămaşă, brîu etc. ŞEZ. iii 80. STRÂXĂ. strane, s. f. 1. Fiecare din scaunele aşezate în biserica ortodoxă, la dreapta şi la stînga iconostasului, de-a lungul pereţilor naosului şi pe care stau în timpul slujbei credincioşii. M-am uitat de jur împrejurul zidurilor vechi■ . . Cîteva strane erau încă la locul lor. Galaction, o. I 81. Te văd în colţul vechi de strană Cum stai supusă de răstrişti Şi-atîta jale pare scrisă In ochii tăi curaţi şi trişti. GOGA, C. p. 111. Virtuoşii, ctitori de aşezăminte. . . Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe STRANGALIE — 248 — STRAT locuri Şi aplaudă frenetic schime, cîntece şi jocuri. Emi-NESCU, O. I 150. Năsălia fu aşezată jos, chiar lingă strana domnească, odobescu, s. t 109. 2. Parte destinată cîntăreţilor în biserică, unde de obicei se află şi un pupitru pentru cărţi; p. e x t. (cu sens colectiv) cîntăreţii înşişi. Era în sat şi dascălul Iordache, fîrnîitui de la strana mare, dar ce ţi-i bun ?. . . clămpănea de bătrin ş-apoi mai avea şi darul suptului. CREANGĂ, a. 9. Să cînte strana prinde: a Este tare, este tare, Şi cuminte şi cuminte, Ş-arătos la arătare ». EMI-nescu, L. p. 147. De la uşă pînă Ungă stranele cîntă-reţelor, biserica era plină de călugăriţe. alecsandri, o. p. 116. La bisericile de întîiul rang slujba se făcea greceşte; iar la celelalte se mai lăsă strana a doua pentru limba naţională. nEGRuzzi, s. i 278. STRANGALÍE s. f. v. străgălie. STRAN GULÁ, strangulez, vb. I. T r a n z. X. A omorî pe cineva strîngîndu-l de gît; a sugruma, a gîtui. 2. A înăbuşi, a sufoca. Evantia, frămîntînd între degete un colţ de batistă, începu cu vocea stinsă, întretăiată de emoţia care o strangula. barT, E. 349. 3. A micşora lăţimea secţiunii de curgere a unui fluid într-o conductă. STRANGXJLÂRE, strangulării s. f. Acţiunea de a strangula şi rezultatul ei. 1. Sugrumare, gîtuire. 2. înăbuşire a unui proces în dezvoltare; oprire momentană a lucrului într-o ramură de producţie (ca urmare a lipsei de armonizare între diferite sectoare care depind unele de altele); gîtuire. Producţie continuă, fără strangulări. 3. Reducere a diametrului unei conducte, scădere pe o porţiune restrînsă a secţiunii transversale a unei bare. 4. Ocluzie intestinală. STRANGULAT, -Ă, strangulaţi, -te, adj. Mort prin strangulare ; gîtuit. Hernie strangulată — hernie cauzată de gîtuirea intestinului. STRANGULÂŢIE, strangulaţii, s. f. Strangulare. STRANIU, -IE, stranii, adj. Care iese din comun, greu de explicat, neînţeles, ciudat, bizar. Cu un zimbet straniu pe buze, îşi porni şi Tomşa trîmba lui de călăreţi. sadovEanu, O. vii 12. în glasul ei straniu i se părea că vibrează o vrajă nouă, ca şi cum de ieri pînă azi s-ar fi schimbat şi s-or fi împlinit. rebreanu, p. s. 167. în cea oglindă mişcătoare Vrei să priveşti un straniu joc, O apă vecinic călătoare Sub ochiul tău rămas pe loc? EminESCU, O. I 228. Ce stranie fii7iţă!. . . aş crede c-am visat, De n-aş vedea în mînă-mi cununa ce mi-a dat. aeecsandri, T. ii 207. <§> (Adverbial) Văzut-ai cit de straniu privesc ict vii groparii? EESNEA, c. D. 51. Ochii negri care ardeau straniu. rebreanu, R. I 94. Miez de noapte bate, straniu răspunzînd din stîncă-n stîncă. iosif, patr. 62. STRAPÂŢ, strapaţuri, s. n. (Mold.) Arşiţă. Aşa se năruieşte şi mănăstirea numită a Doamnei, a căriia păreţi stan încă ca şi cînd în pizma veacurilor, dar eu am găsit vitele mahalagiilor creştini adăpostindu-se inir-însa de strapaţul soarelui. La hem 1746. STRAPAZÁN, strapazane, s. n. (Regional) Cui (de lemn) fixat pe marginea bărcii, de care se leagă vîslele, cu ajutorul unei cureluşe; p. ext. cuiul împreună cu cureluşa. Smulse vîslele din fundul bărcii, le înfipse în strapazanele lor şi trase o dată din răsputeri. DUMITRIU, p. E. 19. — Variantă : strapezán (antipa, p. 467) s. n. STRAPEZÁN s. n. v. strapazan. STRATONTÎN, strapontine, s. n. Scaun fără spătar, care se poate ridica şi lăsa în jos (într-o sală de spectacol, pe culoarul unui tren, în trăsură, în autobus etc.). — Variantă: Strapontină (camii, petrf.scu, r. v. 5) s. f. STRAPONTINĂ s. f. v. strapontin. STRAS, strasuri, s. n. Sticlă sintetică din care se fac imitaţii de pietre preţioase. V. similidiamant. STRĂŞINĂ s. f. v. streaşină. STRĂŞNIC1 adv. 1. (Foarte) tare, (foarte) mult, grozav, teribil. Cu sabia scoasă, începe să atace straşnic tot ce întîlneşte în cale. caragiauî, o. ii 165. Mama. ■ ■ straşnic se mai bucura cînd se întîmpla oaspeţi la casa noastră şi avea prilej să-şi împartă pînea cu dînşii. CREANGĂ, A. 11. împăratul Constantin... se deprinsese straşnic a despuia fără ruşine capetele de operă ale lumei, ca să-şi împodobească cu ele Constantinopolea sa. ODOBESCU, S. iii 72. O, cum fulgeră de straşnic! kegruzzi, s. i 58. 2. (Legat de un adjectiv prin prep. «de 9 exprimă raportul de superlativ) Foarte, extraordinar, nespus, grozav. Rariţa era straşnic de uimită de îndrăzneala mea. Sad OVEANU, o. viii 53. Şeful vămii, un sanchiu bătrin, straşnic de formalist, bart, s. m. 82. Cînd iaca al treilea drac i se înfăţişează înainte, c-un buzdugan straşnic, de mare în mină, pe care îl trînteşte la pămint. CREANGĂ, p. 55. STRĂŞNIC2, straşnici, s. m. Plantă erbacee care creşte prin crăpăturile stîncilor calcaroase şi prin văile dintre munţi (Asplenium Trichomanes). Straşnicul e o plantă ce creşte prin făget. ŞEZ. xv 128. STRAŞNIC3, -A, straşnici, -e, adj. 1. (Exprimă raportul de superlativ) Extraordinar, nemaipomenit. Nu, zău, ia spune drept, măi Grigoriţă, mai mîncat-ai tu de cînd eşti un borş aşa de straşnic? hogaş, dr, 240. Să întindem o masă straşnică în fundul grădinii, delavrancea, H. T. 133. Era ger straşnic în dimineaţa aceea de pe la mijlocul lui decembrie. vlahuţa, o. a. ii 12. Stăpîna acestei slujnice era... o vrăjitoare straşnică, care închega ape şi care ştia toate drăcăriile de pe lume. CREANGA, p. 96. 2. îngrozitor, înfiorător, înspăimîntător; grozav, cumplit, teribil. Aceşti trei zmei avea trei femei, carile era încă mai straşnice şi mai grozave decît bărbaţii lor, pentru că ele nu se lupta voiniceşte, cu puterea, ci muie-reşte, cu prifăcătoria. SBIERA, p. 104. întru vederea grozavei privelişti, ea slobozi un ţipet straşnic şi leşină. negruzzi, s. i 157. 3. Sever, strict, riguros, aspru. Lăsase acasă două calfe, cu poruncă straşnică să-i ascundă cum vor şti mai bine cojoacele rămase. GALACTION, o. I 277. împăratul a pus nişte slujbaşi ai dracului de straşnici şi de aspri pentru unii ca noi. ispirescu, i,. 368. Disciplina la moldoveni era foarte straşnică. BĂECESCU, O. I 122. — Variantă: Strajnic, -ă (caragiaee, o. i 133) adj. STRAT, straturi, s. n. 1. Corpul format de materialul care se aşază, se aşterne sau se întinde pe o suprafaţă pentru a o acoperi (sau între două suprafeţe pentru a le despărţi). V. pătură. Florile dalbe, florile dalbe ca altădată Acopăr cu un strat de nea pămîntul. BENIUC, V. 38. în cîteva ore a pus un strat de nisip să se cureţe apa> a rotunjit fîntina şi a terminat, preda, î. 159. Colbul... se aşază în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare. rebreanu, I. 12. (Poetic) Sub stratul de foi moarte al văduviei, inima lui Tudor Fierăscu a tresărit ca pămîntul primăvara, cînd îl străpung ghioceii. Galaction, o. I 111. <$> F i g. Atunci, parcă din straturile cele mai calde ale sufletului, se urcă la suprafaţă, în Anna, un sentiment de milă, de compătimire omenească, fără ţel şi fără precu- STRATAGEMĂ — 249 — STRATIFICARE getare. D. zamfirescu, k. 172. -f- (De obicei în corelaţie cu substrat) Perioadă de influenţă venită din afară, în dezvoltarea istorică a unui popor, a unei limbi etc. 2. Fîşie compactă dintr-o materie, aflată în interiorul unei mase de natură diferită. Era şi fum de tutun în straturi albăstrii prin încăpere, dumitrii;, n. 106. Nourii se îngrămădeau din ce in ce mai mult... Se îndeseau în fiecare clipă, adunindu-se în straturi puţin desluşite, împu-ţinînd lumina. MnrALE, o. 504. Pe măsură ce luna se ridică deasupra straturilor de praf, aburul de sînge care învăluia pămîntul se împrăştie, bogza, c. o. 397. Depozit de roci sedimentare sau metamorfice, cu o compoziţie relativ omogenă, care se găseşte sub forma unei pînze între alte depozite. Stratul înalt de cocs are exact aceeaşi valoare ca şi stratul simplu, baranga, i. 173, Adine, adine în stratul de cărbune, Viaţa se trezeşte. Frunză, z. 57. In interiorul acestor munţi vulcanici se vede, ca intr-o vitrină, cum s-au aşezat unul peste altul straturile de lavă fierbinteincandescentă, bogza, ţ. 10. 3. F i g. Parte dintr-o clasă socială; categorie, pătură (socială). Din cea dintîi clipă trebuie să fie prezente mase mari din toate straturile sociale, camii, petrescu, o. ii 119. Va fi oare o satiră adîncă politico-socială, în felul « Scrisorii pierdutei), dar mai însemnată prin stratul social ce va zugrăvi? GHEREA, ST. CR. i 368. Zola este o personalitate genială, un temperament uriaş de poet epic ■ . . Seria o Rougon-Macquart » t te întocmită pînă acum din optsprezece romane, studiindu-se în fiecare cîte un strat social. DEMETRESCU, O. 165; 4. Fîşie lunguiaţă de pămînt, cu cărări pe margini, pe care se seamănă legume sau flori; fîşia împreună cu vegetaţia respectivă. Tribunele pline de doamne păreau nişte straturi de flori. REBREANU, r. i 195. în ograda strimtă, pe cit puteai deosebi prin umbră, citeva straturi, fie de ceapă, fie de usturoi, ba şi nişte tufe mai mari la o parte, hogaş, m. n. 77. Cîmpul lung şi lat albeşte Ca un strat de mărgărint. alECSAndri, o. 221. F i g. Straturi de stele albastre. EMINESCU, n. 68. Cosesc la vieţi în floare pe straturi sîngerate. alECSANDri, p. iii 291. 5. (Popular) Culcuş, aşternut, pătul al animalelor. Porcii vor umbla cu gunoaie în gură ca să-şi facă strat. l'AMFir.E, vXzd. 7. Iar cînd Dunărea-l simţea, Apa-n două-şi despica, Pe haiduc că mi-l primea Şi frumos îl aşeza, Tocma-n fundul fundului, Pe stratul morunului, Unde-i dulce somnului. TEODORESCU, p. p. 555. ^ Placenta unor animale femele (vaci, căprioare). 6. (învechit şi popular) Pat, aşternut. E x p r. în (sau la) strat do moarto = pe patul morţii. Să fiu în strat de moarte, Eu la mama tn-oi ruga. La TDRG. Jos trîntitn-m-a, La strat de moarte pusu-m-a. ŞEZ. ii 96. 7. Nume dat părţii de jos pe care se reazemă unele obiecte sau unelte (v.postament): a) patul sau trupul războiului de ţesut. Că acasă te-i întoarce Cînd pe strat inul s-a toarce. alECSAkdrt, p. p. 383 ; b) picior sau talpă de sucală ; c) parte a morii pe care stau pietrele sau podul ; d) partea de jos pe care merge plugul; talpa plugului. 8. Partea de lemn a puştii, care se aşază la umăr cînd se trage; pat. Straturile puştilor bateaţi surd; rivdu-rile duşmanilor se răreau. SADOVEANU, o. vi 74. Deschise lăzile şi dulapurile, lovi cu stratul puştii. GANE, N. ii 10. Rău mă doare intre şele De-o puşcă cu straturi grele, Rău mă doare-n piept şi-n spate De-o puşcă cu straturi late. srvastos, c. 279. — PI. şi: (2) straie. STRATAGEMĂ, stratageme, s. f. 1. Procedeu întrebuinţat în război pentru a înşela şi a surprinde pe inamic. Atunci Ciapanoglu, crezînd că sintem putere mare şi că fuga muscalilor era numai o stratagemă, s-a speriat şi a luat-o la fugă spre Calafat, ghica, S. 23. 2. Şiretlic, vicleşug, tertip. Trei sute cincizeci de cuvinte sau de locuţiuni, care toate înseamnă___o strata- gemă, un vicleşug menit să întîrzie ceasul hotărîrii. C. PETRESCU, C. V. 93. Şi mă bufneşte şi astăzi rîsul cînd mă gîndesc ce urmări hazlii a avut această stratagemă inconştientă a mea. HOGAŞ, DR. II 47. STRATAMliTRU, stratametre, s. n. Instrument cu care se măsoară direcţia şi înclinarea straturilor geologice în dreptul unei sonde petroliere. STRAT# G, strategi, s. m. 1. Comandant de oşti, cunoscător al strategiei, expert în arta de a purta război. 2. Comandant militar în cetăţile Greciei antice; (în special) fiecare dintre cei zece magistraţi supremi ai Atenei, aleşi pe o durată de un an. STRATEGIC, -Ă, strategici, -e, adj. Referitor la strategie, de strategie. Vrei să binevoieşti a-mi spune ce linie de operaţiuni le-aţi fixat roşiorilor? — ... întîi, cu trenul pînă la Salcia. Pe urmă, pe linia Vădastra, Vladomira, pînă la Dunăre. . . E impusă de motive strategice. dumitrii;, B. F. 131. Sublocotenentul, vrind să arate cit e de tare în prevederi strategice, declară grav că el chiar se aşteaptă la o surpriză, dacă cumva duşmanul a prins, de veste că divizia va fi înlocuită, rebreanu, p. S. 101. Năvălirea însă a lui Mihai Viteazu în Transilvania la 1599 ne înfăţişează un plan strategic bine combinat mai dinainte, rai.cesuu, o. i 27. <$> Hartă strategică = hartă militară utilizată în conducerea războiului în ansamblu, -f- (Mai ales despre locuri, drumuri) Care are însemnătate pentru acţiunile militare de război; care favorizează desfăşurarea operaţiilor militare. El nu va sta în Bucureşti, ci departe, într-o poziţie strategică, camii, petrescu, o. ii 273. Păduri şi cîmpii strategice au fiecare pagina lor în ciuturile şi memoria populară, i. IONESCU, M. 251. Foarte important, esenţial din punctul de vedere al strategiei (2). STRATEGIE s. f. 1. Parte componentă a artei militare care se ocupă cu conducerea superioară a războiului în ansamblul lui; mijloc sau ansamblu de mijloace folosite pentru asigurarea victoriei. Strategia lor era mai mult tătărească, tactica mai mult polonă, hasdeu, i. v. 72. Am lepădat toate romanţele şi m-am apucat de cetit pre Tucidid şi pre Xenofon. . . Nededat in strategie, n-am putut preţui nici frumoasa retragere a celor zece mii, nici războaiele peloponisiace. NEGRUzzi, s. i 61. Războiul defensiv, socotindu-l ca o parte a strategiei sau a politicii războiului, s-a adus la cea mai mare perfecţie de romîni. bSxcescu, o. I 27. F i g. Se vede că au deprins o strategie care nu dă greş. Deşi madama Profira întrebuinţează un băţ cu mîna stingă, şi-l întrebuinţează energic, godacii în scurt izbutesc s-o facă să scoată nişte grozave ţipete de spaimă. Saboveanu, o. viii 177. Tovarăşii lui Radu Comşa, cu poftă de vorbă deschisă de băutură, începură să istorisească întâmplări pline de interes, in legătură cu tactica şi strategia electorală, c. petrescu, î. ii 136. 2, F i g. Ştiinţa conducerii luptei revoluţionare a proletariatului, prin determinarea direcţiei principale a atacului pe care trebuie să-l dea proletariatul în etapa respectivă a revoluţiei şi prin elaborarea planului de repartizare şi de utilizare justă a forţelor revoluţionare. Congresul al V-lea a elaborat strategia şi tactica partidului. LUPTA DE CI.ASA, 1954, nr. 1, 40. STRATIFICĂ, stratific, vb. I. Refl. A se aşeza în formă de straturi, a lua formă de straturi suprapuse. ^ Tranz. A determina o stratificare, a aşeza în straturi suprapuse. STRATIFICARE, stratificări, s. f. Faptul de a (s e) stratifica. 1. Aşezare a rocilor sedimentare în straturi suprapuse, limitate de suprafeţe paralele; formaţie sedimentară cu mai multe straturi suprapuse. i STRATIFICAT — 250 — STRĂBUN 2. Dispoziţie, aşezare în straturi suprapuse. -4* Aşezare a seminţelor, a butaşilor etc. în straturi altemînd cu straturi de nisip, de rumeguş etc. (în scopul de a asigura o bună păstrare sau de a favoriza şi stimula germinarea sau înrădăcinarea). STRATIFICAT, -Ă, stratificaţi, -te, adj. Aşezat în straturi, format din straturi. Roci stratificate. STRATIFICĂŢIEj stratificaţii, s. f. Stratificare (1). Stratificaţie de nisip. STRATIGRAFIC, -A, straîigrafici, -e, adj. Referitor la stratigrafie, de stratigrafie. Studierea stratigrafică a unui teren. STRATI GRAFÎE s. f. Ramură a geologiei care se ocupă cu studiul straturilor din scoarţa pămîntului, stabilind vechimea şi ordinea stratificării lor. STRATlOT, stratioţi, s. m. (învechit) Soldat, ostaş. (Irod-împărat:) Stratiote! (Stratiotul:) Porunciţi, prea-înalte împărate! TEODORESCU, P. P. 110. STRATOSFÎRĂ s. f. Stratul superior al atmosferei, {situat deasupra troposferei) care începe Ia o înălţime de aproximativ 11 km de la suprafaţa pămîntului. STRATOSFÎIRIC, -Ă, stratosferici, -e, adj. Referitor la stratosferă; de stratosferă. STRATOSTÂT, stratostate, s. n. Aerostat cu o nacelă ermetic închisă şi special utilată pentru zborurile în stratosferă. STRÂTUS s. m. Tip de nori de forma unei benzi lungi, aproape orizontale. STRÂŢA, straţe, s. f. (învechit) Registru în care se înscriau toate operaţiile contabile ; mînă curentă. STRA- pref. Element de compunere formînd de la substantive sau adjective derivate care arată vechimea, originea îndepărtată, ca: strămoş, străbun, străvechi etc. Formează de la verbe derivate care arata intensificarea acţiunii exprimate de verbul simplu, ca: străluci, strălumina etc. Formează de Ia verbe derivate care arată că acţiunea indică pătrunderea dintr-o parte într-alta sau trecerea cuiva printr-un spaţiu anumit, ca: străbate etc. STRAiîATE, străbat, vb. III. 3. T r a n z. A intra într-un corp şi a trece printr-însul, pătrunzîndu-I de la o margine la alta; a răzbi. Clinchetul tălăngilor de la gîtul vitelor se aude uneori străbătînd. . . aerul rece al înălţimilor. DOGZA, C. O. 74. M-a străbătut un glonte prin furca pieptului şi mi-a ieşit pe lîngă şira spinării. SADO-VEANU, P. M. 125. O fulgerare roşie străbate luminişul. GÎklkanu, I.. 14. Iată lacul, Luna plină, Poleindu-l, îl străbate. eminescu, O. I 210. <$■ F i g. Un cutremur străbătu mulţimea, dumitrii;, N. 98. E un sfîrşit de toamnă, ploios şi unied, Negunle s-au lăsat jos şi cern o ploaie măruntă şi deasă care te străbate. anguel-îosif, c. L. 167. 1 n t r a n z. Prin perdelele de la ferestre străbatea lumina slabă, dumitrtu, N. 65. O rază de soare străbătu deodată în fund şi lumină grămezile de mere galbene şi roşii. SADOVKANU, E. 123. Prin petece străbate sîngele, iar nenorocitul priveşte aşa de trist cu ochii săi sinceri. GHEREA, ST. cr. II 87. (F i g.) Cînd îmi aruncam ochii spre negurile munţilor din miazăzi şi cînd închipuirea mea străbatea în taina lor odincă şi liniştită, mi se părea că ceva mă soarbe, că întreaga mea fiinţă se subţie, ca suptă de o gură nevăzută, hogaş, m. N. 152. 2. T r a n z. A merge pe un teritoriu întins, par-curgindu-1 de la un capăt Ia altul; a cutreiera. Fluiera un viers de voinicie, străbătînd poienile deşarte. SADOVEANU, K. p. 375. Merg... Pe potecă fără soare Ori străbat în pas aleiie Luminişuri fără flori, topîrceanu, b. 21. Străbatem codrul de brazi, aşternut pe poalele muntelui «Piatra» şi ieşim iarăşi în luminiş. VLAHUŢĂ, o. a. ii 150. îţi dau catarg lîngă catarg, Oştiri spre a străbate Pămîntu-n lung şi marea-n larg. eminescu, o. i 178. <$> F i g. Gîndul meu în sboru-i străbate orizontul, alecsandri, T. II 154. Intranz. Parcă străbate-o săgeată De-a lungul cîmpiilor reci. coşbuc, p. ii 9. De-aş fi istoric, aş străbate prin toate bordeiele, să descopăr o amintire sau o rugină de annă. russo, s. 36. 3. I n tr an z. A-şi face loc (cu greu) printr-o mulţime; a trece, a se strecura, a răzbi, a răzbate. Pavel se lupta să străbată prin înghesuială, ajutat de glasuri silitoare. REBREANU, r. ii 93. <§> Fig. Prin toate lucrările lui Bălcescu străbate ideea înaintată că făuritorii istoriei nu sînt capetele încoronate, ci noroadele muncitoare. SADO-veanu, E. 50. Prin ramuri suspine străbat. Acum cu sfială m-apropii De banca pe care ai stat. topîrceanu, b. 80. T r a n z. Străbăturăm, cu destulă osteneală, mulţimea ce era adunată ca să admire pe Zoe; şi ajunserăm pînă la dînsa. bountineanu, o. 386. + (Cu determinări locale care indică ţinta) A ajunge Ia. . . Acuşa la ureche-i un cîntec vechi străbate, Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate, eminescu, o. i 96. Semenic de pe cetate, Spune mîndrei sănătate, Că la ea nu pot străbate, hodoş, p. P. 110. + Fig. A izbuti, a reuşi. Am cîteva comunicări la revistele de specialitate, despre care s-a făcut oarecare caz... La sfîrşit tot străbaţi. Viaţa nu e atît de ingrată. C. petrescu, î. II 265. STRĂBATERE, străbateri, s. f. Acţiunea de a străbate. STRĂBĂLĂT, -A, străbălaţi, -te, adj. (Rar) Deformat. Ea tot la neicuţa cată, La opincă străbălată. mat. folk. 906. STRĂBĂTĂTOR, -OĂRE, străbătători, -oare, adj. 1. (Adesea f i g.) Care străbate sau pătrunde prin ceva. Răsune iar cornul de moarte Străbătător al ritmurilor mele. beniuc, v. 63. De şapte luni nu poţi să mai stingi cu toate ceasloavele din raft flacăra ochilor ei străbătători şi negri! galaction, o. i 180. Care învinge piedici, răzbate. Stăruinţa şi braţele omeneşti sînt tot aşa de puternice şi de străbătătoare ca şi undele nebiruite. vi,a-huţă, Ri P. 67. Şi poate că nici este loc Pe-o lume de mizerii Pentr-un atît de sfint noroc Străbătător durerii. eminescu, o. i 185. (Substantivat) Pre cei străbătători şi ageri la minte şi la vedeare i-au orbit, ţichtndeai,, f. 4. 2. Care parcurge un loc, care cutreieră. Dragile noastre picioare Tare-au fost străbătătoare, marian, î. 545. STRABÎJN1, străbuni, s. m. 1. Străbunic, răzbunic. Plecase vrăjit de vorbele pline de miere ce-i zugrăveau o idilică viaţă de străbun împresurat de dragostea fiilor şi a nepoţilor. ANGHEL, pr. 64. întrebă pe unii şi pre alţii despre scorpie şi locuinţa ei; dar ii răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri, ispirescu, h. 9. 2. (Mai ales la pl.) Strămoşi. Cum tremură cenuşa aspră, Ce-nfioraţi îmi par cărbunii, De vraja ce le-a mai rămas, Din cîte povesteau străbunii. GOGa, p. 20. Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, Ca să nu s-arate-odată ce sînteţi — Nişte mişei! EMINESCU, O. I 151. A ti ţi nevrednici, trăind în moliciuni, Se laud cu mari fapte făcute de străbuni, alexandkescu, M. 10. STRĂUOiN2, -A, străbuni, -e, adj. 1. Strămoşesc. Iar după datina străbună Cînd îi întinzi paharul plin, El nu bea pînă ce închină Şi varsă jos un strop de vin. iosif, paTR. 23. Gloria străbună pe strămoşi cinsteşte: în zadar nepotul cu ea se făleşte, Cînd e, cum se-ntîmplă, un om de nimic, alexandrescu, m. 324. STRĂBUNĂ — 251 — STRĂGĂNEALĂ 2. Străvechi. Eu vă sărut, păreţi străbuni, Pe varul vast' scobit de ploaie. GOGA, p. 22. Domniţă, aste scule străbune le primeşte Şi-n semn de mulţumire cu ele te găteşte, alecsandri, t. ii 93. STRĂBÎJNĂ, străbune, s. f. Străbunică, răzbunică. Străbuna, mătuşa Marioara, stă mai la o parte pe pămint. SADOVEANU, O. VII 371. STRĂI!Ui\£SC, -EĂSCĂ, străbuneşti, adj. (Rar) Străbun. Am stat ■ . ■ dinaintea păreţilor surpaţi sau înnegriţi de secoli ai cetăţilor străbuneşti. odobescu, s. ii 236. STRĂBUNIC* străbunici, s. m. Tatăl bunicului sau al bunicii, considerat în raport cu strănepoţii; străbun, răzbunic; STRĂBUNÎCĂ, străbunici, s. f. Mama bunicului sau a bunicii, considerată în raport cu strănepoţii; străbună, răzbunică. STRĂCIIINEĂ, străchinele, s. f. Străchinuţă. Luă 9 străchini străchinele, Luă 9 linguri lingurele. şez. xii 184. STltĂCHI.NOÂIE, străchinoaie, s. f. Augmentativ al lui strachină. Nu trece nici un ceas la mijloc şi-un cuptiori de plăcinte, ciţiva pui pîrpiliţi în Jrigare şi prăjiţi în unt, o străchinoaie de brînză cu smintind şi mămăliguţă erau gata. creangă, p. 10. STRĂCHINCŢĂ, străchinuţe, s. f. Diminutiv al Iui strachină. Am o străchinuţă verde. Umbra i se vede (Oglinda), gorovei, c. 256. Străchinuţă verde, Untul nu se vede (Harbuzul), id. ib. 184. STRĂCmOĂRÂ, străchioare, s. f. Străchinuţă. STRĂDĂLNIC, -Ă, strădalnici, -e, adj. (învechit, despre oameni) Străduitor. Şi cum era moş Nichifor strădalnic şi iute la trebile lui, răpede zvîrle nişte coşolină in căruţă, aşterne deasupra o păreche de poclăzi, înhamă iepuşoarele, îşi ia cojocul intre umere şi biciul în mină şi, tiva băiete! creangă, p. 113. STRĂDĂ-MR, strădanii, s. f. Silinţă-îndelungă, osteneală stăruitoare; efort, sforţare, zel. Pentru domnia Munteniei şi a lui Constantin, fratele meu, ai să te trudeşti, măria-ta, la Stambul; şi pentru aceasta e nevoie de destule cheltuieli şi strădanii, sadoveanu, z. c. 253. încet trecură anii. împărţind amarul vieţii şi-al alîtora strădanii am învins. EFTIMIU, !. 100. Strălucitele triumfuri care încununară strădaniile lor fură glorificate şi trîmbiţate in toate părţile. BĂi/CESCU, o. îl 286. STRĂDĂNŢÎ, strădânuiesCy vb. IV. Refl. (Mold.) A se strădui. în gospodăria pentru care atît se slrădănuise, Daniil Macovei nu putu închide pleoapele, sadovkanu, M. 107. Iacă eu de douăzeci de ani mă strădânuiesc pe malurile Dunării şi tot calic am rămas, dunăiuîanu, ch. 85. Cit s-o strădănui drăguţul cu învăţătura/ amscsandki, T. 990. STRĂDUÎ, străduiesc, vb. IV. Refl. A-şi da toată silinţa sau osteneala, a stărui cu tot zelul, a se sili. Cit a fost vorba de cumpărat cinstit, cum ştia că se cuvine, s-a străduit, a alergat, s-a luptai in toate felurile. RKRUEanu, R. li 69. Eu încă am fost calic... dar m-am străduit şi nu m-am lăsat pînă am căpătat din ce să trăiesc. RETE-GANUL, P. I 79. Blestemul o să izbească pe nepoata tui MoţoCy Care din cupa măririi s-a străduit să te-mbete. HASDEU, R, V. 157. Străduieşte-tet bărbate, Ş-adună multe bucate, Că şi eu m-ot strădui Pînă ce le-oi risipi. Jarnîk-bîrseanu, d. 454. -STRADUIAlA, străduicliy s. f. (Rar) Străduinţă. Toate străduielile babei rămaseră fără folos. I. CK. 1 69. STIIĂDULnŢA, străduinţe, s. f. Strădanie. Se simţea obositt greu, trebuia să-şi ridice fiecare picior cu străduinţă ca să facă un pas. dumitriu, n. 151, Şi-şi sublinia străduinţele cu cîte-un suspin însoţit de întoarcerea ochilor pe dos. REBREANU, R. I 219. — PI. şi: străduinţi (Sadoveanu, E. 61). STUÂDUÎRE, străduiţi, s. f. Faptul de a se strădui; strădanie. STRĂDUITOR, -oare, străduitori, -oare, adj. (învechit) Care se străduieşte, care-şi dă toată osteneala; sîrguincios, silitor, harnic. STRĂDUŢĂ, străduţe, s. f. Diminutiv al lui stradă. STRĂFIGĂ, străfig, vb. I. I n t r a n z. (Regional) 1. A strănuta. Arapul odată străfigă de răsună odaia. I. CR. vi 334. 2. (Despre cai) A sforăi, a necheza. Tabac. . . La nas murgului pus-ai, Şi murgul că-mi străfigă. PĂSCULESCU, l. P. 159. STRĂFULGERĂ, străftilger, vb. I. 1. I n t r a n z. A luci, a sclipi; a fulgera. T r a n z. A lovi (ca trăsnetul). Ca purtaţi de vijelie, Val-vîrtej aleargă norii, Şi din bolţile tăriei Cad străfulgeraţi prigorii. IOSIF, V. 87. 2. I n t r a n z. F i g. (Despre gînduri, idei) A trece repede prin minte. Străfulgeră din stele Senina inspirare. MACEDONSKI, O. II 226. 3. T r a n z. F i_g. A străbate cu iuţeală mare. Trompet, sună!... In secunda următoare văzduhul fu străfulgerat de sunetul arămiu al trîmbiţei. REBREANU, R, u 254.. STRĂFULGER.ĂRE, străfulgerări, s. f. 1. Faptul de a străfulgera; fulgerare, fulger. O străfulgerare a luminat tot cerul. <$■ F i g, (Cu aluzie la apariţia bruscă a fulgerului sau la lumina vie a lui) Roata trebuia sudată în noaptea asta, pînă dimineaţă. Pe drum, printre gîndurile turburării lui, mintea i se oprise, in străfulgerări, asupra felului cum avea să trebuiască să vorbească, să se poarte cu oamenii, dumitriu, v. l. 140. Le-a socotii toate intr-o singură străfulgerare de cuget. C. PETRESCU, A. R. 63. Dar dacă nu sînt ei? ii trecu prin minte ca o străfulgerare. REBREANU, R. II 123. 2. Sclipire, lucire. [Privirea] pe nişte lănci de fier S-opri, încremenită de-a lor străfulgerare. MACEDONSKI, O. I 92. F i g. Văzînd străfulgerările flăminde care răzbăteau prin obişnuita plecăciune a privirilor lor, bîltrinul luga avu pentru intiia oară impresia că oamenii aceştia, pe care i-a socotit totdeauna credincioşi, îi sînt vrăjmaşi in inimile lor. REBREANU, R. I 144. STRĂFUND, străfunduri, s. n. (Adesea f i g.) Adînc, adîncime. Cîtendată, Cimpoieşu intra în vorbă. Răspundea cu grijă şi ochii lui aveau în străfund lumini mari de mirare. CA.MII. A îl, N. I 35. Fu în ochii lui în clipa asta o oboseală care venea din străfundul timpurilor, căci e în el istovirea tuturor strămoşilor. CAMII, PETRESCU, O. II 282. Moş Petrache s-a mulţumit să caşte vîrtos, să se uite în străfundul cerului, la stele, la lună. popa, V. 181. Simţea cum i se ridică din străfundul sufletului... un dor de răzbunare. bart, E. 218. STRĂGĂLÎE, străgălii, s. f. 1. Disc de oţel găurit care se montează pe osia unui car, pentru a împiedica frecarea roţii de podul carului. 2. (Mai ales la pl.) Podoabe la hamuri, zurgălăi. (Cu pronunţare regională) Şeaua-i luce-n aurel, Scă-rile-i în arginţel, Iar biciul cu măciulia Şi friul cu străgăliă. TEODORKSCU, P. P. 20. — Variantă: strangnlio (pamfile, i. c. 130) s. f. STRĂ GĂiN'KÂIĂ, străgăneli, s. f. Faptul de a stră-găni, piedică ridicată în calea unei acţiuni ; sîcîială. Zina zbura lin, dar zbura trecînd peste dealuri, peste văi, STRĂGĂNI — 252 — STRĂINĂTATE peste poduri şi oraşe, pe cînd urmăritorul ei era nevoit să alerge pe jos în fugă, să meargă pe pămînt, să ocolească toate piedicile şi să întîmpine tot felul de străgăneli. POPESCU, b. in 63. După mai multe străgăneli. . . pe la sfîrşitul lui octombrie, Caragea a putut ieşi din Constantinopol. GHICA, S. 28. STRĂGĂNI, străgănesc, vb. IV. T r a n z. A sîcîi pe cineva (purtîndu-1 de colo pînă colo fără rost). Merse deci pe la toate dregătoriile şi fu străgănit prin judecăţi mai mulţi ani. ISPIRESCU, L. 277. STllAÎN1, -A, străini, -e, adj. 1. (Despre persoane) Care face parte din populaţia altei ţări decît aceea în care se află sau trăieşte sau care este originar din altă regiune sau localitate decît aceea în care- se află. Ce ţi-am zis eu? — Că sînt străin. — Străin de Suceava. dei,avrancea, o. n 180. Dintr-alte ţâri, de soare pline, Pe unde-aţi fost şi voi străine, Veniţi, dragi păsări, înapoi — Veniţi cu bine! coşbuc, p. i 90. Sărmane omule, rău drum ai apucat. Se vede că eşti străin şi nu cunoşti locurile pe aici. CREANGĂ, P. 202. în acel echipagiu, dinapoi, era. . . un june brunet, care de pe barbetă şi musteţi se cunoştea că era străin, negruzzi, s. i 37. <0> Exp r. A mînca pîinc străină = a trăi departe de ai săi. Mi-i destul de a trăi depărtat de patria mea, îs sătul de a mînca pîne străină, kogăi,niceanu, S. 128. <$> (Urmat de determinări locale) Sărmani cu suflet ars de dor, De tihna stării la un loc, De cerul lor senin şi sfînt, De ţara lor, de-al lor pămînt, Străini în lumea tutulor, Trăiesc bătuţi, în calea lor, de nenoroc, necui/uţă, ţ. D. 63. Foaie verde bob năut, Drumul de cine-i bătut ? De-o fată străină-n ţeară Ca şi-un cuc de primăvară, jarnîk-bîrseanu, d. 207. + (Despre ţări, locuri) Altul decît cel de baştină al cuiva. Frunză verde sălcioară, Trage-o cătană să moară Ş-aşa trage de cu milă Că moare-n ţeară străină, jarnîk-bîrseanu, d. 319. ^ Ministerul Afacerilor Străine — Ministerul Afacerilor Externe. (La tratativele internaţionale) Partea străină = fiecare dintre ţările sau delegaţiile prezente Ia o conferinţă internaţională, considerată din punctul de vedere subiectiv al celorlalte, -ţ* Care aparţine sau este propriu altui popor decît cel al vorbitorului. Vorbeau ca apa limbi străine, sadoveanu, o. i 497. Ne grăiesc într-o limbă străină, parcă noi am fi pricopsiţi ca dînşii. Ce-ai zice tu, Ghebrghi, dacă te-aş povăţui în limba nemţească? ai,ecsandri, t. i 265. 2. Care nu se află în relaţii apropiate de rudenie sau de prietenie cu cineva, care este sau se simte stingher, izolat intre alţii. Se simţea între ele mai străină ca în ziua întîi cînd a venit aici în slujbă, agîrbiceanu, s. p. 43. De mi-ai da tot bunul lumii, Niciodată n-am să-i spun Că-i orfan, şi niciodată N-o să ştie că-i străin, Că e moartă mă-sa biata, Şi că eu de milă-l ţin. coşbuc, p. ii 271. înstrăinat, depărtat de..., părăsit. Şi p-aici s-aţin, Calea cămi-ţi ţin Patruzeci şi cinci, Cincizeci fără cinci De voinici levinţi Străini de părinţi De cînd ereau mici. TEODORESCU, p. p. 491. -jr Care este depărtat sufleteşte (de cineva sau de ceva). Lui Peltea i se părea că oamenii ăştia trăiesc într-o lume străină, o lume care nu-şi deschide spre el nici o portiţă. v. rom. iulie 1953, 116. Adeseori, cînd treci în cale-mi, draga mea, Din nopţi adinei şi reci Răsare-a jelei 'stea. Şi cît îmi pare rău, Străină cînd te-arăţi, Că parcă nu-s tot eu, Acel din alte dăţi. păun-pincio, p. 54. 3. Care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva. Am cetit [versurile] ca pe ceva străin, le-am simţit totuşi substanţa proprie, în adincimea trecutului şi a tinereţii. sadoveanu, E. 5. Chestiunile materiale îmi sînt cu totul străine şi indiferente, rebreanu, I. 87. Păcat că îşi pierdea prea multă vreme citind cărţi cu totul străine de carieră, bart, E. 119. Niciodată nu le-a trecut prin minte că în afară de a fi scriitori, sîntem şi noi cetăţeni, şi că prin urmare, nimic din ce e comun durerilor şi bucuriilor celorlalţi, nu poate să ne fie străin, anghel, pr. 186. 4. (Despre obiecte) Care nu este proprietatea sa, care aparţine altuia. După ce în luna lui iunie şi-au clocit ouăle lor cenuşii in cuiburi străine sau în scorburi de copaci se adună de petrec în stoluri, odobescu, S. iii 31. Fig* Vorbise iar cu acea voce străină. DUMITRIU, n. 32. C-un glas străin care parcă venea din adîncimile pămîntului îmi zise. . . Gane, N. hi 177. Care nu are nici o legătură, nici o contingenţă cu ceva, care e departe de ceva. Nimic din spurcarea de acum un ceas. . . nu-i mai atinge şi le e străină. C. rETRESCU, c. v. 251. L-ar fi'dorit să vorbească, să vorbească, să spună tot ce ştie. . . Şi el tace, cu totul străin, sahia, n. 74. Zîmbeam copilăros, Voios şi generos, Străin de răutate, macedonski, o. I 122. 5. Care e de altă. natură, are alte particularităţi decît mediul în care se află. Corpurile străine dintr-un lichid. 6. Neobişnuit, straniu, ciudat. Apa se făcuse ca de argint. Lucie şi metalică. Lumina nu pătrundea în adîncul ei. Iar lumina însăşi era ştearsă şi săracă, lumină străină, ciudată, ca în vremea unei eclipse, dumitriu, p. F. 12. Străin la vorbă şi la port, Luceşti fără de viaţă, Căci eu sînt vie, tu eşti mort, Şi ochiul tău mă-ngheaţă. EMINESCU, o. 1171. — Variantă: strein, -ă (c. petrescu, c. v. 360, ispi-rescu, i,. 368, jarnîk-bîrseanu, d. 110) adj. STRĂÎN2, -Ă, străini, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care aparţine (ca origine, ca cetăţenie) altei ţări decît aceea în care se află; persoană care este din alt loc decît acela în care se află sau în care trăieşte şi care este necunoscută celor dimprejur. într-o bună zi, iată că intră pe poarta ogrăzii doi străini, sadoveanu, o. vn 324. Străinii de toate seminţiile veneau de obicei aci călăuziţi de agenţii birourilor maritime, bart, e. 361. Ce spui tu, străine? Ştefan e departe, Braţul său prin taberi mii de morţi împarte, bountineanu, o. 34. Drumurile de fier au să îmbogăţească pe străinii care le-or face, iar nu pe noi. alecsandri, T. I 361.Persoană aparţinînd unei naţionalităţi care formează, în cadrul unui stat burghez, o minoritate naţională. 2. Persoană care nu se află în relaţii apropiate, de rudenie sau de prietenie (cu cineva). A vorbit cu voce albă, m-a privit cu ostilitate, ca pe un străin, şi străin am rămas, camii, PETRESCU, U. N. 417. Dragostea ce-i arătau toţi ai casei făcu pe Radu să nu se mai simtă între străini. VLAHUTĂ, o. A. 111. Cum n-oi plînge, dacă de trii ani de zile mă găsesc printre străini, alecsandri, T. i 188. ^ Loc. a d v. Prin (sau în) străini = departe de casă, între oameni necunoscuţi, neprietenoşi. Mămucă, nu vreau să mă duc în străini.. . nu vreau să plec de lîngă tine. vi/AiruŢĂ, o. a. n 47. Flăcătd aceala, din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată şi mamă, şi fără nici o rudă care să-l ocrotească şi să-l ajute, creangă, p. 139. Că te-am iubit atîta, putea-vei tu să ierţi? Cu faţa spre părete mă lasă prin străini, Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini, eminescu, o. i 127. 3. Persoană care nu face parte dintr-o instituţie sau dintr-o întreprindere, considerată în raport cu acestea. Accesul străinilor este interzis. — Variantă : strein, -ii (creangă, a. 24) s. m. şi f. STRĂINĂTATE, străinătăţi, s. f. 1. Orice ţară situată dincolo de graniţele patriei. O telegramă a tatei m-a chemat o dată cu iarna în străinătate, c. petrescu, s. 121. Pe la anul 1846, Bălcescu, procurîndu-şi mijloace băneşti din familie, a pornit în străinătate, unde a petrecut aproape doi ani, citind şi notînd tot ce a putut găsi în biblioteci şi arhive. Ghica, s. a. 150. Martir iubite al libertăţii, Tu mori departe de-al tău pămînt! Mori trist pe ţărmul străinătăţii Şi noi te ducem l-al tău monnînt! AlrfECSANDRI, P. I 218. 2. Mediu străin în care se află cineva, departe de familie şi de ai săi. O/ străine, dragul meu, Mult amar te jălesc eu!. . . Neagră e străinătatea! Crudă e singurătatea! ai*ECSandri, P. I 114. Săracă străinătate, Mult STRĂINEL - 253 — STRĂLUCI eşti plină de păcate Şi n-am maică să mă cate, Nici n-am maică, nici n-am tată Pare c-am căzut din piatră. JARNîk-HÎRSEANU, D. 173. — Variante: strcînătâtc (c. petrescu, I. ii 237; creangă, a. 152, alexandrescu, m. 395), stfinitâtc (marian, î. 127) s. f. STRĂINUL, -EĂ, străinei, -le, adj. (în poezia populară) Diminutiv al lui s t r ă i n1. Boi străinei, în coadă codălbei. TEODORESCU, p.p. 139. <0> (Substantivat) Străinei, bădiţul meu, De vrei să ştii ce sînt eu, întreabă tu florile, Florile, surorile, alecsandri, p. i 97. Săraci, ochişorii mei, multă lume văz cu ei, Dar nu văz oameni d-ai mei Ci tot negri străinei, jarnîk-bîrseanu, d. 200. — Variantă: sl n’inol, -oâ (ŞEZ. i 114, sevastos, c. 211, TEODORESCU, p. p. 141) adj. STRĂINÎJtE s. f. (Cu sens colectiv) Lume străină, "mulţime de străini. ^ Loc, a d v. Prin (sau în) străi-îlimo = prin (sau în) străini. Jar de nu tn-a dori nime, Duce-m-oi prin străinime. La Tdrg. străiniOr, -oAră, străiniori, -oare, adj. Străinei. Şi deschide-ţi ochişorii Şi ţi-i vedea frăţiorii Cum -ai lăsat brudiori, Brudiori şi străiniori/ marian, î. 132. — Variante: strcinidr, -onrii (marian, o. i 277), slrăitîr, -o.iră (teodorescu, p. p. 510), streior, -oară (TEODOREScu, p. p. 641), striidr, -odră (şez. rv 133) adj. STRĂINtîC, -Ă, străinuci, -e, adj. (Rar) Străinei. Rămti ţară străinucă, Rămii ţară, tu, de mine. ŞEZ. XII 96. STRĂIGR, -OĂRĂ adj. v. străinior. STRĂÎŢE s. n. pi. Diminutiv al lui strai. Avea băiatul pe cap o cuşmuliţă caldă, trupul îmbrăcat bine în nişte străiţe calde, camii.ar, n. ii 265. Au venit căsenii fetei acasă şi au aflat-o in străiţele ei rupte şi ferfeniţoase. ŞUIERA, p. 102. STRĂJĂC, străjace, s. n. (Transilv.) Saltea de paie; (Mold.) mindir. STRĂJER, străjerii s- m. Paznic, santinelă. De jos sună o poruncă. Toţi străjerii, pe podinele lor, se inturnară cu faţa la palat. sadovEanu, F. j. 409. Cîte un pahar de rachiu fu împărţit la fiecare străjer. Cane, n. i 161. în zori de zi străjerul vesteşte pe-un străin, coşnuc, p. i 160. Străjerul, ştiind porunca, nu mai lungeşte vorba, ci ia moşneagul şi-l duce înaintea împăratului, creangă, o. A. 166. ■§■ F i g. Mai trăieşti şi-ţi merge bine, Vechi străjer? Nu m-ai uitat? E de mult de cînd n-am stat, Ulmule, sub tine. COŞBUC, P. I 260. Lingă piatra celei gropi Tu să-mi pui străjeri doi plopi. bEi.dicKANU, p. 101. — Variantă: (învechit) Strcjdr, strejari (davit.a, V. v. 95, ispirescu, x,. 117, odobescu, s. iii 110), s. m. STRĂJUÎ, străjuiesc, vb. IV. 1. T r a n z. A păzi. în noaptea aceea... o străjuia dorobanţul cu straşnică poruncă. sadoveanu, o. viii 229. Fata mea are să se culce desară, utide se culcă totdeauna, iară voi să mi-o străjuiţi toată noaptea, creangă, r. 265. Odată intrind, nu se mai putea (nturna, căci porţile erau străjuite şi păzitorii porunciţi a tiu lăsa să iasă nime. negruzzi, s. i 150. <0-F i g. Peste toate întinderile de la Pănoiti, domnea în seara asta o linişte adîncă, străjuită de lumini, miiiai.k, o. 355. Calul mă aştepta la scară, lingă pilcul de salcîmi care străjuia casa. Sadoveanu, o. ni 646. Luna-şi picură argintul, Tretnurîndu-l pe fereastră; Vede-atita împăcare Stră-juind căsuţa noastră. GOGA, p. 87. 2. Intranz. A sta de strajă, a veghea. Eu străjuiesc aici, voi, pe la ferestre. GAiACTiox, o. i 53. După cină să sfătuicsc ei că n-ar fi bine să doarmă toţi trei deodată, ci numai doi din ei, iar unul să meargă Ungă drum să străjuiască ca să nu li să-ntimple ceva. reteganul, r. ii 70. “0* F i g. De o parte şi de alta a largului pridvor, doi tei străjuiau, rămuroşi. CĂUNESCU, E. 49. în dosul împrejmuirii, un şir de plopi bătrîtii străjuiau ca un front de ostaşi de gardă. REBREANU, r. i 78. în zarea asfinţitului străjuiesc codrii arămii şi din văzduh se lasă o linişte grea, posomorită şi rece, ca o pîclă de toamnă, vlahuţă, o. A. I 145. 3. T r a n z. F i g. A mărgini ceva. Faţa. . . rotundă şi brunată era străjuită din josul fiecărei urechi de cîte o mică pingea de păr castaniu, hogaş, m. n. 32. — Variantă : strejui (saxdu-aldea, u. p. 156, odobescu, s. m 524, russo, o. 50) vb. IV. STRĂJUÎRE, străjuiri, s. f. Faptul de a s t r ă j u i; păzire, pază, veghe. Cu străjuirea voastră era vai de pielea noastră! creangă, p. 269. în cetăţuie se afla optsprezece plăieşi, trimişi de ispravnicul de Neamţu pentru străjuire, in lipsa garnizoanei care era la Fălcii pe lingă domnul Cantemir. negruzzi, s. i 169. -$> F i g. Peste tot şi peste toate, se aprinse la răsărit, ca o candelă de străjuire, luna plină, hogaş, M. n. 169. — Variantă: strcjuire (piscufescu, o. 1) s. f. ' străjuitOr, -OĂRE, străjuitori, -oare, adj. Care străjuieşte, păzeşte, veghează. (Atestat în forma strejuitor) Avea şi cea mai strejuitoare şi apărătoare pravilă, piscu-PESCU, o. 23. -4- (Substantivat) Paznic, păzitor, străjer. Nimene din străjuitorii pichetelor nu vor fi întrebuinţaţi la altă slujbă decit la a străjuirei. I. IONESCU, M. 273. — Variantă : strcjuitdr, -oare adj. STRĂLÎMFEDE, strălimpezi, adj. (Rar) Deosebit de clar, de o limpezime desăvîrşită, foarte limpede. Dar omul nu-i petală, mt-i vilvătaie dreaptă, Nici stea călăitorindă, nici toamnă, nici albină, Ci mai presus de toate strălimpedea lumină A inimii şi-a minţii îngemănate-n faptă, deşi,iu, G. 51. (Despre glas) Semnalind, auzea parcă iar Un strălimpede glas de cleştar. — S-o purtaţi în furtuni, marinari! ■ . . V. rom. iulie 1953, 77. STRĂLtîC, străluci, s. m. Insectă din ordinul cole-opterelor, cu un luciu metalic specific, avînd aripile albastre-verzui şi fin punctate; trăieşte mai ales pe trunchiuri de salcie scorburoasă sau pe răchite (Aromia moschata). Strălucul petrece mai cu seamă pe răchiţi. . . şi cînd îl prinzi, răspindeşte un fel de miros ca de mosc. marian, ins. 98. STRĂLUCI, strălucesc, vb. IV. Intranz. 1. A luci puternic, cu o lumină vie, a răspîndi lumină, a lumina. Deasupra, strălucesc miile de stele, bogza, a. î. 64. Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Străluceşte şi dizmiardă oceanul de ninsoare, alecsandri, p. a. 112. Stelele strălucesc de o mai vie lumină, negruzzi, s. i 58. 2. A reflecta lumină, a sclipi din cauza luminii, a scînteia, a sticli. Vîrfurile colinelor strălucesc in lumina vie a soarelui, bogza, c. o. 237. Frumoasă eşti, pădurea mea. . . Cind strălucesc subt rouă grea Cărări de soare pline. Topîrceanu, b. 8. Troiene mari acopăr cim-piile. . . girla îngheţată bocnă străluceşte in curmezişul şesului. vlahuţA, o. a. ii 89. Făt-Frumos, — zise fata — şi două lacrimi mari străluciră în ochii ei — nu te duce încă. eminescu, N. 9. <§> T r a n z. f a c t. (Neobişnuit) Cătănuf cind auzea, La Gruia se repezea, Paloşul işi strălucea, Printr-însul îl petrecea, teodorescu, r. P. 632. 3. F i g. (Despre persoane) A se face remarcat (prin calităţi sau fapte excepţionale). Din viaţa pieri-toare, trecînd în altă lume, în viaţa fără moarte mă duc să strălucesc, macedonskt, o. i 52. Din orice parte ai privi.. . nu-i poţi găsi decit puncte slabe: nu străluceşte nici prin mijloacele sale intelectuale, nici prin cunoştinţe. eountineanu, o. 251. <> Refl. De la această solie în Ardeal, documentele istorice pierd din vedere pe viteazul Radu din Calomfireşti, pe care îl văzurăm... strălucin-du-se în războiul cu tătarii. BĂLCESCU, O. li 83. Loc. a d v. Din moşi-strămoşi v. moş. 2. Tatăl bunicului sau al bunicii, considerat în raport cu strănepoţii săi; străbunic. Strămoşul vorbea încet, fără să dea din mini, cu trupul neclintit, sadoveanu, O. vii 372. Care strămoşi ai lui zicea şi ei c-o ştiu-De la un alt strămoş ce nu mai este viu. ai;exandrescu, p. 130. STRĂ3IOŞ£SC, -EÂSCĂ, strămoşeşti, adj. Al strămoşilor; moştenit de la strămoşi; străvechi. Din averea strămoşească astăzi nu mai am nimic, Jefuit de cămătarul cel sfruntat şi fără milă. macedonski, o. I 9. Datina j strămoşească este ca cea mai frumoasă fată din munţi să STRĂMOŞEŞTE — 255 — STRĂPUNGE cînte-n ziua asta cintecul Iui Ştefan-vodă. alecsandri, T. n 10. Toate aceste vechi rămăşiţe a gloriei strămoşeşti- ■ ■ le vizitam, călăuzit de un bătrin mazil din Cotnari. negruzzi, S. I 184. Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu in mijlocul nostru strămoşeasca frăţie, kogăl-NICEANU, S. A. 110. STRĂMOŞEŞTE adv. Ca strămoşii, după obiceiul strămoşilor. STRĂMURĂRE, strămurări, s. f. (învechit şi popular) Bă{ ascuţit sau prăjină cu vîrf de fier, cu care se îndeamnă vitele la mers. Unii scoteau vitele cu strămurările din săivane, iar alţii veneau asupra neguţătorilor cu săbiile. Sadoveanu, F. J. 444. + Nuia lungă, vargă. Iar de-i trece prin luncuşoară Şi-i tăie o strămurare, A fi pentru a dumitale soţioară, sevastos, n. 156. Ei că mi-or tăia Resteie, Bulfeie, Dalbe strămurări, Pari pentru căldări. TEODORESCU, p. p. 454. — Variantă: stremurăre (ghica, s. xvi, alecsandri, s. 66) s. f. STRĂMURĂRIŢĂ, strămurariţe, s. f. (învechit şi popular) Strămurare. Dă-i cu strămurariţa Şi in sus Şi in jos. teodorescu, p. p. 193. -O Expr. A nu-i ajunge (cuiva) cu strămurariţa Ia nas v. ajunge. STRĂMUTĂ, strămut, vb. I. 1. R e f 1. A se muta în alt loc, în altă parte. Cînd am ajuns la partea doua a abecedarului, m-am strămutat la altă şcoală, I. botez, şc. 33. Sărind cu ciuta şi cu capra, din pisc în pisc şi din itincă-n rtîncă, cine ne opreşte acum de a ne strămuta pină şi in munţii noştri? odobescu, s. iii 86. Haidal să mă strămut acum de la Turnu tocmai la Bacău, în vreme ce biata Săftica, după ce mă căutase pe la Cahul, venea să mă găsască in fundul Valahiei. alecsandri, T. i 372. F i g. Pleoapele-mi căzură peste ochi şi, în loc de întuneric, o puternică lumină îmi inundă privirea. . . iar închipuirea mea se strămută, într-o clipă, în alte lumi, in alte timpuri, hogaş, m. n. 17. -if- Expr. A se strămuta de aici (sau diu viaţă) = a muri. O mîngiiere tot va rămine în durerea voastră, că s-a strămutat de aici fără zbucium şi îndelungă tortură, caragiale, o. vii 28. + T r a n z. A muta dintr-un Ioc în altul ; a schimba locul. Ca întotdeauna, Vanea, soldatul, uitase să strămute dintr-o tunică in alta toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare a domnului comandant, c. petrescu, î. I 3. Nu cutnva crezi tu că eu m-am hotărît să-mi strămut domiciliul, hogaş, m. N. 9. Ion-vodă strămută scaunul ţării la Iaşi. hasdeu, i. v. 32. ■<> (Familiar, în fraze hiperbolice) Se scoală-n sfirşit Mihăileanu turbat, aleargă pe scenă, află cine fusese «mişelul» şi-i arde lui lorgu cu sete citeva perechi de palme de-i strămută căpriorii, caragiale, o. iii 11. Toate aceste suspinări mă fac să casc pîn-îmi strămut fălcile, alecsandri, T. 101S- 2. Tranz. (învechit) A schimba, a modifica (gîn- duri, hotărîri, sentimente). Mai virtos nu căuta să strămuţi încrederea ce bărbatul dumitale are în mine. negruzzi, S. m 484. Judecind iarăşi nestatornicia omenirii şi socotind mai înainte că cu lesnire poate să-şi strămute liotărîrea, au găsit de cuviinţă ca să o însămneze intr-un loc care pururea să-i fie subt vedere, spre aducere-aminte. DRĂ-GHici, R. 187. Refl. pas. Ascultă, Logofete! Scrie îndată aice pe hirtia asta că întărim această liotă-rîre şi poruncim să nu se strămute in veci. negruzzi, S. I 306. 3. T r a n z. A schimba în altceva; a preface, a transforma. (Refl. pa s.) Munca silnică' se strămută In recluziune. STRĂMUTĂRE, strămutări, s. f. Acţiunea de a (se) strămuta. 1. Mutare, dislocare. Amîndoi învăţătorii şi preotul, de douăzeci de ani făceau politica partidului de la guvern. Aveau legături vechi cu oamenii; o strămutare de voturi cerea muncă anevoioasă şi tenace, c. piîtrescu, î. ii 142. 2. (în loc. adv.) Fără (de) strămutare = fără putinţă de schimbare sau de modificare (a unei hotărîri). Acest călugăr. . . l-a hotărit, fără de strămutare, să se ducă. să se călugărească. GALACTION, o. I 86. Ori că mă va opri, sau că îmi va lăsa voie de a tipări istoria mea, am judecat fără strămutare de a cere ca să mă întorc în Moldova in viitoarea iarnă. KOGalniciîaN’U, s. 105. STRĂiXEPOT, -oătă, strănepoţi, -oate, s. m. şi f. 1. Copil al nepotului sau al nepoatei de fiu sau de fiică, considerat în raport cu bunicii; copil al nepotului de frate, considerat în raport cu unchii şi mătuşile sale. După ce-a trăit ani nouăzeci şi nouă, a lăsat strănepoţilor moştenire moara şi mai ales învăţăturile sale. sadoveanu, N. P. 141. Era Ionel ciobănelu, un strănepot al lui, rămas orfan de cînd era mic de tot. bujor, s. 70. El e strănepot de frate hui Raton, care odată Trăia de zgomot departet într-o cameră privată. alexandrescu, m. 208. 2. (La pl.) Urmaşi, descendenţi. [Oamenii]' renasc în strănepoţi, eminescu, N. 53. Semănau ghindă, de creşteau dumbrăvi pentru ca să aibă strănepoţii lemne de ars. negruzzi, s. i 246. Sîngele părinţilor în vinele strimte ale strănepoţilor a secat. RUSSO, S. 147. STRÂNtJT1, strănuturi, s. n. Strănutat. strănUt2, -ă, strănuţi, -te, adj. (Despre cai) Cu o pata albă pe bot. Că eu, măre, m-oi turci Dacă voi nti~ţi dărui Cu cincizeci de iepe roaibe... Cu dungi negre pe spinare Strănute de cîte-o nare. MAT. folk. 731. STRĂNUTĂ, strănut, vb. I. I n t r a n z. 1. (Despre oameni şi unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas şi pe gură, aerul din plămîni, printr-o mişcare bruscă şi involuntară a muşchilor expiratori. Un ţap. ■ ■ scutura din cap şi strănuta disperat, hogaş, m. n. 201. Nu ştiu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. Praf de strănutat = substanţă medicamentoasă iritantă, care provoacă strănutul. 2. (Rar, despre cai) A forăi. Caii au strănutat cu putere în iarbă, unii mai aproape, alţii mai încolo, pe urmă s-au alinat, rămînind neclintiţi, sadoveanu, F. J. 539. STRĂNUTĂRE, strămutări, s. f. Faptul de a strănuta; strănut. Cine insă-acuma în palat strănută? După strănutare, e măria-sa. . . A răcit se vede. v. rom. noiembrie 1953, 323. STRĂNUTĂT s. n. Faptul de a strănuta; zgomotul produs de strănutare; strănut. Cine ştie cit aş fi dormit, dacă un strănutat neobişnuit nu m-ar fi izbit drept in ureche. HOGAŞ, M. N. 201. STRĂPUNGĂTOR, -OĂRE, străpungători, -oare, adj. Care străpunge sau dă impresia că străpunge, sfredeleşte. Privirea le ţîşnea în afară, străpungătoare ca un spin de oţel. DUM1TRIU, B. F. 5. Cind. . . am ridicat ochii, am întilnit in faţă-mi ochii severi, străpungători ca nişte spini de diamant, ai judecătorului meu. GALACTION, O. I 104. Voi să întindă mina ca să le dea la o parte. O durere străpungătoare îi ţintui braţul în loc. D. zamfirescu, r. 266. STRApONGE, străpung, vb. III. Tranz. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. « cu » şi arătînd instrumentul) A înfige într-un lucru un obiect cu vîrf ascuţit (făcîndu-I să răzbată în partea cealaltă); p. e x t. (cu privire la fiinţe) a ucide cu o armă ascuţită. Lasă tinguirile şi vorbele de prisos, ori te străpung şi te zvirl în ripă, ca să te mănince hultanii. sadoveanu, F. J. 152. Finul şi snopii îi străpungi şi-i încarci. SBIERA, P. 14. li scoate limba afară, i-o străpunge cu acul şi i-o presură cu sare şi cu piperi. CREANGĂ, p. 13. Peste Radu STRĂPUNGERE — 256 — STRĂVEZIU Jtăvălea Cu cinci lănci il străpungea. ALECSANDRI, p. p. 199. F i g. îmi zîmbea numai necontenit şi mă străpungea xu ochii, sadoveanu, o. viii 9. <£> Absol. Săracu xiubotăraş, Tot împunge şi străpunge. SEVASTOS, N. 300. <£> Refl. Era în stare să se străpungă, diavoloaica, pentru ¿a să-şi apere. . . onoarea, alecsandri, T. i 423. <$> (Subiectul este instrumentul înfipt) Duşmanu-n luptă l-a ajuns, Un fier în coastă l-a străpuns, macedonski, •o. I 156. (Poetic) Crucea bisericii străpungea seninul.. GÎRLEANU, L. 29. Deodată o suliţă de foc străpunge perdeaua de arbori. Porţile zilei se deschid şi, în valuri, curge lumina pe văi. vlahuţă, o. A. II 125. <$>• F i g. Vorbele tari ale răzăşului îl străpungeaţi şi-l usturau, sadoveanu, o. vii 66. în clipa în care se opreşte trenul, un fior de groază îi străpunge inima. SP. popescu, m. g. 28. ^ Intra n z. în rangurile rupte zbor glonţii vîjiind Şi-n ele ■baioneta străpunge zîngănind. alecsandri, p. ii 158. 2. F i g; A străbate, a pătrunde, a trece prin ceva. Ieşirăm în livadă. Parcă ploua lumina, străpungînd pomii înfloriţi, sadoveanu, o. v 682. Razele soarelui treptat străpung şi răsipesc umbra, odobescu, s. iii 319. ^ Intra n z. Ţipătul lor [al raţelor sălbatice] era parcă glasul acestui îngheţ de pe urmă, glas al ploilor scurte amestecate cu zăpadă, printre care străpungeau fîşii din soare gata să se stingă. dumiTriu, • N. 289. ^ E x p r. A străpunge frontul = a sfârîma linia de apărare a inamicului, a pătrunde dincolo de această linie. STRAPÎJN GERE, străpungeri, s. f. Acţiunea de a străpunge şi rezultatul ei. V. perforare. Străpungerea straturilor miniere. STRĂPÎTNS, -A, străpunşi, -se, adj. Perforat, găurit. Caii străpunşi la nări pentru înlesnirea răsuflării se deosebeau nu prin mărime sau frumuseţe, ci prin răpeziciune şi neoboseală. HASDEU, I. v. 77. STRĂPUTEREj străputeri, s. f. (Rar, în 1 o c. a d v.) Din străputeri = din răsputeri. Avea Sanda prilej bun să strige din străputeri. ŞEZ. v 77. STRAŞNICI* străşnicesc, vb. IV. T r a n z. A ţine în respect, a înfricoşa, a intimida (prin mustrări, ameninţări). Chira e muiere cu sînge repede, rumenă, voinică; lungă vreme a străşnicit plaiurile umăr la umăr cu alesul ei. delavrancea, s. 166. Hai să ne răsculăm împotriva lui Zeus şi să-i arătăm că el n-are nici un drept de a ne străş-nici pe noi. ODOBESCU, S. Iii 270. STRĂŞNICÎE s. f. 1. Tratament sever, asprime, severitate. Păşim cu-ncredere-nainle Că înapoi nu-i chip să mergem, luînd angajamente sfinte Să aplicăm cu străşnicie în ţară legile agrare Şi în lucrareat cea comună să-şi aibă partea fiecare, anghel-iosif, c. m. ii 63. A hotărît să se pună pe petreceri, încailea să-şi destoarcă răbdările suferite sub. străşnicia în care-l ţinuse tată-său. caragiale, o. iii 60. 2. Putere, forţă. [Sîmburii de floarea-soarelui] ca-n nişte scoici au strîns cu străşnicie Tot soarele ce se-adu-nase-o vară în luminoasa florilor tipsie, d. botez, f. s. 70. Abia după trei zile şi trei nopţi, căzînd jos cu mare străşnicie, [buzduganul] s-a cufundat în fundul pămîntului, de s-au zguduit temeliile lumii. creangă, p. 56. <)» F i g. Să mînînci?. . . Da ce să mînînci?. . . Şi în străşnicia deznădăjduitei mele stări, mă apucă un rîs nebun, hogaş, M. N. 98. STRĂTĂIĂ, strătăi, vb. I. Tranz. (Rar) A întretăia. Mi-a strătăiat lupul calea astăzi prin pădure. pamfile, a. r. 260. Cărări. . . strătaie poienile, vlahuţă, la TDRG. STRĂŢESE, străţes, vb. III. Tranz! (Rar) A întreţese. Mă voi aşeza sub cascada unui pirătt; liane şi flori de apă să încunjure cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi slrăţese părul şi barba cu firele lor. EMINESCU, n. 128. STRĂVĂZĂT0B, -OĂRE, slrăvăzători, -oare, adj. (Rar) Străveziu. Luna lucea în cer printre nouri străvă-zători. sadoveanu, o. vin 238. Pe marea lui străvăză-toare, Scamatorie de culori Şi jucărie răpitoare, Niponul magic rîde-n soare. macedonski, o. i 89. STRĂYJ&CHI, -E, străvechi, adj. 1. (Despre lucruri) Care datează de foarte multă vreme, există din timpuri îndepărtate; foarte vechi. Poate să fie şi o durere străveche care apasă sufletele. REBREANU, r. i 44. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri şi castehd singuratic. EminESCU, o. i 76. Dar văd că m-am depărtai de scopul ce mi-am propus, care este a-ţi arăta ' o descoperire ce am făcut într-un străvechi manuscris, în care am cetit următoarele. 1 . negruzzi, s. i 269. -+• (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Vechi, uzat. Adus de spate, cu mînile pe genunchi, sta apăsat de o durere mare, învălit în bunda neagră, străveche, sadoveanu, o. vn 371. Chiar atunci apăru în uşă şi Rogojinaru, cu o ţigară de foi între dinţi, cu o umbrelă străveche la subţioară. REBREANU, R. i 42. + (Rar, despre oameni) Foarte bătrîn. Jandarii au biruit. . . scoţînd pe imaş moşnegi străvechi în durligile goale, oameni care zăceau în bulendre de ani. camilar, n. ii 148. 2. Care datează din epocile vechi sau primitive ale omenirii; care aparţine antichităţii sau preistoriei. Sus pe stîncă-n noapie-adîncă Un castel străvechi se vede. IOSIF, T. 74. Ş-acum luna arginteşte tot Egipetid antic; Ş-atunci sufletul visează toat-istoria străveche. EMINESCU, o. I 45. Animale dispărute, ce s-au găsit... gravate cu sula de către oamenii străvechi, cari în timpii perioadei glaciare a Europei se adăposteau în peşterile de la Made-leine. odobescu, S. iii 79. STRÄYEDEÄ, străvăd, vb. II. Refl. A-şi vedea (neclar) propria imagine (în oglindă, în apă); a lăsa săi se vadă imaginea de.către altcineva (printr-un corp străveziu). Ceasuri întregi ne minunam din drum De bradul ce se străvedea prin geamuri. BENiuc, v. 36. [Magii] pluteau pe punţi înguste, se străvedeau în ape Mai albi şi mai eterici, imateriali aproape. ANGHEL-IOSIF, c. M. I 34. ^ F i g. Nu ştia nimeni din afară cit de săraci sînt şi cît de puţini sînt. Dar se străvedeau căldura inimii şi îndîrjirea voinţii. pas, z. ii 39. Cerbul miraculos şi vînătorul pocăit [din tabloul lui Dürer] produc contrast, prin pozele lor, în care se străvăd simţiminte adînci. ODOBESCU, S. iii 59. + Tranz. (Rar) A vedea ceva în mod neclar; a întrezări. [Baba] se dete aproape de mine şi, străvăzîndu-mă ca printr-o zare de sită deasă, îmi cuprinse gîtul. vlahuţă, n. 124. <0* F i g. Tristeţea mea străvede printre arbori zarea, arghezi, v, 17. STRĂYESTÎ vb. IV v. travesti. STRĂVESTÎT, -Ă adj. v. travestit. STRĂVEZIME s. f. (Rar) însuşirea de a fi străveziu (1); transparenţă. Le plăcea meşterilor cei vechi să întruchipeze unele legende sacre, rareori însă penelul celor mai iscusiţi chiar a izbutit să le redea umbra limpede în toată albastra-i străvezime. M. i. caragiale, C. 36. STRĂYEZÎU, -ÎE, străvezii, adj. 1. (în opoziţie cu opac) Care poate fi străbătut de razele vizuale; prin care se văd (clar) obiectele; transparent. Acest iaz... nu era un iaz ca orişicare. . . faţa lui sta linsă, limpede, îngheţată, ca un stei de sare străvezie, într-un ram de trestii şi de sălcii. GALACTION, o. I 44. Şi vinul gălbui aşa sclipea de frumos din paharul străveziu! hogaş, M. N. 38. Codrii se înfiorează de atîta frumuseţe, Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe. EMi- STRÂVUIK’r - 257 - STRECHEAT NESCU, o. I 143. <$> (Despre fiinţe imaginate fără corp) Şi străveziul demon prin aer cind să treacă, Atinge-ncet arama cu zim{ii-aripei sale De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. EM1NESCU, o. 1 69. + Clar, limpede ; luminos. în dimineaţa străvezie, Pe cheiul umedului port, Mergeam. .. I.ESNEA, i. 110. <$> F i g. Scriitorul rus, zice tot Gorki, a fost luptător onest. . . suflet străveziu ca lacrima. SADOVEANU, E. 191. 2. Care este atît de rar sau atît de subţire, încît nu acoperă bine obiectele aflate dincolo de el. Luna trece grăbită pe cer, Ascunzindu-gi faţa după norii străvezii. BENruc, v. 30. O femeie. . . îmbrăcată in zăbranic uşor şi străveziu, delavrancea, la tdrg. Iar de sus pină-n podele, un painjăn prins de vrajă A ţesut subţire- pînză străvezie ca o mreajă, eminescu, O. I 76. în umbră, cimpul zace Prin ceaţa străvezie, beldiceanu, p. 77. + Cu pielea (obrajilor) fină, subţire, delicată, palidă. Copilul era străveziu la faţă, cu pielea albă şi fragedă a oamenilor din părţile acelea înecate in ploaie şi ceaţă, dumitriu, v. I,. 7. O fată sta la masă şi citea in lumina lămpii. Genele lungi, plecate, puneau o umbră uşoară pe obrajii străvezii. sadoveanu, o. iii 147. Iar umbra feţei străvezii E albă ca de ceară — Un mort frumos cu ochii vii Ce scînteie-n afară, eminescu, o. i 170. 3. F i g. Al cărui sens ascuns poate fi pătruns cu uşurinţă. îşi aranjase în creieri cele ce voia să spuie. . . Toate erau limpezi, străvezii şi convingătoare, riîbreanu, R. I 297. (Adverbial) Mi se părea că privirea ochilor ei negri şi toată purtarea ei faţă cu mine ascundeau, destul de străveziu, răspunsul mult dorit. gai,action, o. i 106. STRĂVClET, străvuiete, s. n. (Rar) Vuiet puternic şi prelungit. Deodată săgetă un trăsnet năprasnic, despi-cind bolţile norilor cu străvuiet prelung de peşteri surpate. c. petrescu, a. r. 6. STREÂJĂ s. f. v. strajă. STREĂMŢĂ s. f. v. zdreanţă. STREAiNŢĂ s. f. v. zdreanţă. STREAŞINĂ, streşini, s. f. Prelungire a acoperişului unei construcţii în afara zidurilor, care apără de ploaie faţada şi fundaţiile. Chiar în colţ văzu circiuma cu streaşina foarte lată. rebreanu, r. i 93. Veni-vor rîn-dunele din nou la primăvară Şi iar vor face cuibul sub streşini peste prag. coşbuc, p. îl 192. Săracele mîn-drele Chiscuiesc ca paserile Pe sub toate streşinile; Numai la streaşina mea Chiscuiesc şi nice prea. Jarnîk-bîrseanu, d. 376. <$> F i g. Spre asfinţit, din cînd în cind, din luminişuri, se lămuresc, sub streaşina cerului, valuri de munţi, sadoveanu, o. Vii 216. Radu... se uită în sus, la crengile negre şi fără nici o frunză ale marelui pom şi se aşeză trudit sub streaşina-i largă, vlauuţă, o. a. 132. <0> E x p r. A(-şi) puno inimi (sau palma) streaşină (la ochi, mai rar ochilor, sau la frunte) sau a duce mina streaşină la ochi sau a so uita, a sta etc. cu mîna streaşină (la sau pe ochi sau deasupra ochilor)= a(-şi) pune, a duce (sau a se uita, a sta cu) palma la frunte deasupra ochilor, pentru a se apăra de soare şi a putea vedea mai bine. îşi privi omul, punîndu-şi mîna streaşină la ochi, vrînd să înţeleagă mai bine ce vrea să spur.ă. PREDA, î. 95. Cind aveau răgaz, şi mai ales dumineca, se bucurau făcîndu-le [porumbeilor] vînt şi urmărindu-i cu mîna streaşină, cum se rotesc şi cit de mult se înalţă în văzduh. TAS, z. i 129. Se ridică din locu-i şi se uită peste ţarcuri, cu mîna streaşină pe ochi. galaction, o. I 166. Duce mîna streaşină la ochi, căutind să desluşească zarea, dună-keanu, ch. 105. <$■ (Glumeţ, pentru borul pălăriei; atestat în forma streşină) Ian priveşte, parcă-s umflată cu ţevia; am talie de modă, cit o bute, ş-o oboroacă de capelă cu streşină. alecsandri, T. 920. + Jgheab de scurgere a apelor, montat ia acoperişul caselor. Stre- şinile se dezgheaţă, Picură mărgăritare. IOSIF, V. 26. + Acoperiş (de şindrilă) cu care se acoperă la ţară unele garduri sau porţi. + Partea ieşită mai în afară la o claie sau Ia o gireadă, pe care se scurge apa de ploaie. + (Mai ales la 'pl.) Ramurile copacilor din marginea unei păduri; terenul din marginea pădurii; poalele pădurii. Petrecută cu ochii pină departe pe necunoscuţi, pe supt streşinile luncii. SADOVEANU, la TDRG. (în forma straşină) Aici, pe lingă Olt, avea sub straşina unor păduri întinse de stejar, un crîmpei de moşie, galaction, o. i 291. Marginea de jos a caierului (din care se trage firul). Cintă, muin-du-şi pripit degetele de sub streaşina caierului. delavrancea, S. 167. — Variante: strâşină (pl. straşini, vlahuţă, p. 10, şi străşini, vlahuţX, o. a. 80), streşină s. f. ■ STRECĂTOĂRE s. f. v. strecurătoare. STRÎX'HE s. f. Nume dat mai multor specii de insecte vătămătoare pentru animalele domestice: a) (şi în forma strechea-vitelor) insectă de mărimea unei albine, cu corpul păros, negru-sclipitor, ale cărei larve trăiesc ca paraziţi în corpul vitelor cornute mari (Hypoderma bovis); b) (şi în forma strechea-oilor) insectă mică de culoare galbenă-cenuşie, care îşi depune ouăle în nările oilor (Oestrus ovis); c) (şi în forma strechea-cailor) insectă de culoare albă-cenuşie, care îşi depune ouăle pe corpul sau pe coama cailor (Gastrophilus equi). Gloaba necheza şi da cu picioarele de_ parcă o înţepa strechea sub coadă. STĂNoru, c. I. 137. în ziua următoare îşi aduse şi pe un frate mai mic să-i ajute la paza boilor. Spuse acasă că de acum începe strechea şi singur nu mai răzbeşte. AGÎR-biceanU, S. l\ 115. F i g. Nitam-nisam, s-a iscat o cotiugă. . . din stînga, ţîşnind de pe o uliţă îngustă, cu gloabele împunse de strechea zăpuşelii şi a vintoaselor. c. petrescu, A. R. 18. + Nelinişte provocată animalelor de insectele descrise mai sus. E x p r. A da strcchca în cineva, a lovi (sau a apuca) po cineva strechea sau a fugi ca apucat de streche = (despre animale) a fi atacat de streche, a da semne de nelinişte, (în special) a fugi orbeşte, fără motiv aparent; f i g. (despre oameni) a se purta ciudat, (în special) a se agita fără motiv, a fi plin de neastîmpăr. De cind se întorsese la Arnoteni parcă dase în el strechea. Se ducea, venea, intra şi ieşea pe toate uşile, s-ar fi zis că nu era unul singur. M. I. CARAG1ALE, c. 147. Cum vad, toată lumea se-nsoară aici — i-a lovit strechea. La TDRG. într-o zi iar apucă pe Sgîmboi strechea tocmai cînd prăşea un pogon de pămînt. popescu, B. în 142. Bahmeţii se răsfirau in dezghi-nuri, săreau în două picioare, nechezînd speriaţi... — Dar ce, măre, să mai fie şi asta? strigau unii din drumeţi, ne-ncercaţi la seama cailor. Or că strechea a dat într-in-şii? odobescu, s. I 162. Ce i-o apucat de aleargă ca nişte nebuni?... Să giuri că o lovit strechea pe tot satu. ALECSANDRI, T. I 187. — Variantă: Stl’6cliie, strechii (creangă, a. 73, alEC-SANDRI, T, 939), S. f. STRECHEA, strechez, vb. I. I n t r a n z. (Mai ales la pers. 3 ; despre animale, rar despre oameni) A porni în goană nebună, speriat (sau ca şi cum ar fi speriat) de streche; f i g. (despre oameni) a se purta ciudat, a da semne de alienaţie. V. c ă p i a. (Cu pronunţare regională) Dară hargatul, cind au fost pe la prinsul cel mare, au început iarăşi a străchea şi au ţinut tot o fugă pînă acasă, sbiera, p. 239. Vrei să-ţi spun una şi bună?. . . Ai strechei la bătrîneţe. . . ALECSANDRI, X. 1276. STRECHEAT, -Ă, strecheaţi, -te, adj. (Despre animale) Atins de streche, speriat de streche ; f i g. (despre oameni) cu purtări ciudate, neîntreg la minte, nebun, ţicnit. V. căpiat. Cine-i strecheatul Despot, îl ştim, precum îl ştiţi. albcsandri, t, ii 165. 17 i STRECHIE _ 258 — STRECURĂTOARE STRfiCHIE s. f. v. strccho. STRECURA) strccir, vb. I. 1. T r a n z. (Cu privire la lichide) A trece printr-o strecurătoare, pentru a separa de părticele solide sau de corpuri străine şi a face să rămînă limpede, omogen. A intrat aprinsă şi grăbită-n casă, Doniţa punînd-o după uşă-n cui. Mă-sa stă crucită, o Păi, acolo o pui? Vino şi strecoară laptele odată! coşnuc, r. i 249. 2. Refl. (Despre lichide) A curge (printr-o crăpătură), a aluneca (cîte puţin) printr-un loc îngust. Albia_ adiucă a pîrăului era presărată de lespezi văroase ş-o dungă de apă se strecura în linişte, înţepată ici-colo de raze subţiri de lumină. SADOVEANU,- o. VII 39. De trei zile de-a rtndul, din cerul posomorit de toamnă se strecoară picături dese şi reci. cazaban, v. 11. huat-aţi seama cînd e ger iama şi vîntul vîjîic, că dacă vă puneţi la vatră dinaintea focului, auziţi unele lemne ţiplnd şi vedeţi strecurîndu-se în ele o apă fierbinte? NECRUZZI, s. I 246. <£> F i g. Dar las’că nu scapă ei de Cuculcţ... nu. . . De-oi şti că s-or strecura toţi banii Agiei [la joc], am să-i înhaţ [pe măsluitori], alecsandri, T. i 157. (T r a n z.) Sultănica strecură, printre genele ei de catifea, două lacrimi ca boaba de rouă: una se întinse pe obraz, iar alta-i încreţi gura. DELAVRANCEA, S. 9. 3. Refl. A-şi face loc (cu greu), a pătrunde (prin-tr-un desiş, printr-un loc strîmt). Se strecurau şoareci pe subt acoperişul de stuf. sadoveanu, p. m. 14. Copiii răspundeau intr-un glas, înfăşuraţi de bucurie: Bine ai venit, Gherlaşl Ar cită-ne săbiile, să-ţi vedem săbiile!... Scamatorul zîmbea blînd, strecurîndu-se printre ei cu prevedere — să nu-i lovească. Sahla, n. 65. Ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, ţiuind, scîrţîind, fluierînd, şuierînd. ODOBESCU, S. iii 19. Ea că-mi înota... Şi se strecura Şi ea că-mi trecea Tot din stîncă-n stîncă, Şi din piatră-n piatră Pin’de ceea parte. TEODORESCU, P. p. 429. <> (în imagini poetice) Vîntul cu un freamăt dulce se strecoară prin pletele sălciilor. SADOVEANU, o. vi 51. Ce? Cînd luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gînduri după ea să te aţii? EMINESCU, o. I 157. O deschisă galerie unde-a soarelui lumină Se strecoară-n arabescuri prin pereţii fini de lac, Prelungeşte colonada-i pe-o fantastică grădină. ALECSANDRI, P. iii 84. Muşchiul zidului se mişcă. . . p-între iarbă se strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. ALEXANDRESCU, M. 13. F i g. (Despre sentimente, emoţii, senzaţii) Nu ştiu de ce dară în inima ei se strecură o bucurie ascunsă. isriRESCU, L. 239. Dar încet-încet simţi cum se strecoară un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se pain-jeniră şi el căzu ca mort in iarba pajiştei. EMINESCU, N. 20. Un vis ce se strecoară intr-un suflet pustiit. ALEXANDRESCU, M. 20. -$■ T r a n z. A introduce ceva (cu efort) într-un loc strîmt. Scamatorul. . . a prins baioneta numai cu două degete — şi a început s-o strecoare în gură. Sahia, n. 69. F i g. (Urmat de determinarea «prin viaţă »)_ îl jena felul ei de a vorbi tare şi vulgar. . . luxul vestimentar de gust îndoielnic, tot ce-i ofensa discreţia lui, cu care fusese învăţat să se strecoare prin viaţă, atrăgind cit mai puţin luarea-a- minte a semenilor. C. PETRESCU, î. n 213. + T r a n z. A aşeza undeva un lucru, a introduce undeva pe cineva sau ceva cu mişcări uşoare, pe nesimţite. Vitoria strecură pe masa rotundă din mijlocul odăii plicul şi foaia albă. sadoveanu, B. 38. Şi să strecor a mea mină după gîtu-ţi de zăpadă, eminescu, o. rv 42. ^ F i g. Iar tirziu, cînd taina dimprejur te cheamă Şi-ţi strecoară-n suflet un fior de teamă... Te cuprind deodată lungi păreri de rău. topîrceanu, B. 14. + Tranz. (Cu complementul # vorbe ») A rosti uşor, discret. Bîrnoavă strecură citeva vorbe la urechea lui Şoimaru. SADOVEANU, O. VII 18. Am început a vorbi lucruri neînsemnate. Căutam să strecor vorbele pe nesimţite, dibaci, pentru a ajunge la ţinta venirii mele. c. petrescu, S. 163. T r a n z. (Cu complementul « privire ») A face să lunece cu abilitate, pe furiş. Vodă rîdea în barbă şi strecura în juru-i privirea-i ascuţită ca un vîrf de jungher, sadoveanu, o. vii 74. + A trece (pe lîngă cineva sau ceva) mergînd uşor, nebăgat în seamă. Masinca ridica pumnul ameninţătoare. Servitoarea se strecura pe lîngă dînsa, în vîrful picioarelor. BASSARABESCU, v. 7. Tu pe-alături te strecoară, Nu băga nici chiar de seamă. Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă. EMINESCU, o. i 198. Dar ce văd? ce se strecoară Colo-n zare cînd şi cînd? E o sanie uşoară Prin lumină lunecînd. alecsandri, o. 222. 5. R e f 1. A se introduce, ca străin, în mijlocul unui grup omogen (de obicei cu intenţii duşmănoase). Uşor in mişcări, folosind vorbe potrivite... ţi pe deasupra fiind necunoscut în oraş, se putea strecura uşor in încrederea muncitorilor. VORNIC, P. 196. Aici s-a strecurat intre răzeşi unu Sava Cerchezii, armean, care a cumpărat ciţiva stînjeni de moşie şi a ajuns a fi primar. I. IONESCU, P. 397. + A trece, a aluneca, a scăpa neobservat. S-a strecurat o greşeală de tipar. C. R e f 1. A trece (unul) în urma altuia, a se perinda într-o succesiune. In fund, mogildeţe se ridică... şi trec mereu în fugă, la stingă, spre pădure, trăgători inamici. Nu ii vedem bine decît cind se strecoară unul după altul, camil petrescu, u. N. 402. Ci ţi bani nu s-au vărsat acolo pe vin! Cîţi n-au cinstit acolo! Tot Huşul s-a strecurat prin dugheana lui. La TDRG. + F i g. (Despre unităţi de timp ; astăzi rar) A trece, a se petrece-; a se scurge. S-au strecurat mulţi ani de-atunci. GANE, N. III 51. Dar, vai mie! vremea zboară, Zile, veacuri se strecoară, Ş-ai mei ochi nu văd lumină, Şi durerea-mi nu s-alină. alecsandri, p. I 86. Cum pusei acest gind. . . simţii o nelinişte oarecare. Era aceasta oare o aducere-aminte a vremii trecute? Nu cred. Se strecurase atîta timp, se petrecuseră atîtea întîmplări, incit nu putea fi altă decit acea impresie a tinereţii, care rămîne pururea. NEGRUZZI, S. I 67. — Prez. ind. şi: (Mold.) strecur (păun-pincio, p. 79, SEVASTOS, n. 289, şez. vii 75); pers. 3 pl. şi: (învechit) strecâr (alecsandri, T. I 333). STRECURARE, strecurări, s. f. Acţiunea de a (s e) strecura şi rezultatul ei; strecurat. Era o linişte ca într-un ţinut părăsit; nici strecurare de dihănii mărunte, nici zbor de paseri cîntăreţe. SADOVEANU, A. L. 142.„ STRECURAT1 s. n. Strecurare. Strecuratul zerului. STRECURĂT2, -A, strecuraţi, -te, adj. Trecut prin strecurătoare; filtrat. Să răm.îie curat, Curat şi luminat, Ca argintul strecurat. La TDRG. STRECURĂTOARE, strecurători, s. f. Unealtă de gospodărie pentru strecurat lichide, avînd fundul de tablă cu găurele sau din sită de sîrmă. Ceaiul era negru fiindcă mama îl fierbea în cratiţă dimpreună cu apa. N-avea strecurătoare să opărească firele deasupra paharului, pas, z. i 22. <0> F i g. Pe sus, norii călătoreau prin cerul de fum. Uneori, din strecurătoarea de ceaţă, sfirîia pe pămînt o ploaie subţire şi rece. dumitriu, b. F. 14. STREIN — 259 — STRICA în aer era aur şi-n gradine miros şi-o umbră adinc-viorie... care trecea prin mreje de frunze ca prin strecurători de lumină. EMINEscu, n. 57. + Pînză rară (sau săculeţ de pînză) prin care se strecoară laptele sau în care se pune caşul ca să se scurgă de zer. — Variantă: strecătoâre (damé, t. 31) s. f. STREIN1, -Ă adj. v. străin1. STREÎÎv2, -Ă s. m. şi £. v. străin2. STREINĂTĂTE s. f. v. străinătate. STREINÉL, -E adj. v. străinei. STREINIÔR, -OÂRĂ adj. v. străinior. STREIÔR, -OÂRĂ adj. v. străinior. STRE.1ĂR s. m. v. străjer. STREJUÎ vb. IV v. străjui. STREJUÎRE s. f. v. străjuiro. STREJUITÔR, -OĂRE adj. v. străjuitor. STRÉLER, strelere, s. n. Dispozitiv de fiietare. Cuţitul scobeşte miezid mufei. Strelerul, produs nou al muncii conştiente, muşcă cu dinţi ascuţiţi in carnea fierului, săpind şanuri, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 138, 7/1. STRELÎCE s. f. (Regional) Părticică mică din ceva ; fărîmă, picătură. Strelice de pline. STRELlCI, strelici, s. m. (Regional) 1. Mic fluture de seară, de culoare vînătă. Streliciul. . . cum vede că e lumină in vreo casă, îndată intră înăuntru şi prinde a zbura ca un vîrtej împrejurul luminii, marian, ins. 305. 2. Stîrlici. STRELÎŢ, streliţi, s. m. (Mai ales ia pl.) Soldat pedestru dintr-o armată specială (înfiinţată de Ivan cel Groaznic şi desfiinţată de Petru cel Mare) care se bucura de anumite privilegii economice şi militare. Cumplit era Petru cel Mare... ridicat parcă în şea pentru a vedea mai bine lungul şir al streliţilor. BOGZA, M. S. 11. STREMŢ0S, -OĂSĂ adj. v. zdrenţos. STREMŢUR0S, -OĂSĂ adj. v. zdrenţăros. STREMURĂRE s. f. v. strămurare. STRENŢUROS, -OĂSĂ adj. v. zdrenţăros. STRÉPEDE, strepezi, s. m. 1. Numele unor larve care se găsesc în brînză (v. c î ş i ţ ă), în slănină sau în grăunţele de grîu (v. gărgăriţă). 2. Arahnidă care trăieşte în brînză, în pastrama şi în alte alimente (Tirogliphus siro). STREPEZEĂLĂ, strepeeeli, s. f. Iritaţie foarte neplăcută a dinţilor, produsă cînd se mănîncă fructe acre sau necoapte. STREPEZI, strepezesc, vb. IV. Refl. (Despre dinţi) A se irita, producînd o senzaţie foarte neplăcută, din cauza consumului de fructe acre. Mi s-au strepezit toţi dinţii. Topîrceanu, B. 91. Unul mănîncă aguridă şi altuia i se strepezesc dinţii sau părinţii mănîncă aguridă şi fiilor li se strepezesc dinţii (— unul face greşeala şi altui trage ponosul). T r a n z. le o îngheţată, doar te-i mai răcori . .. De care pofteşti? ■ . ■ De alămiie?. . . — Ba nu, că-mi strepezesc dinţii, alecsandri, t. i 159. ha privire v-arătaţi prea bune. Dar verzi, in loc să folosiţi, Voi dinţii strepeziţi. DON'tci, la TDRG. (F i g.) Pe Man-lache il prinsese un neastîmpăr, care i-a strepezit tot sîngele din vine. popa, v. 251. Mizeria aceasta îl strepezea pe Paşadia. m. i. caragialk, c. 134. STREPEZIT, -Ă, strepeziţi, -te, adj. (Despre dinţi) Iritat de fructe acre. (F i g.) Avea din cînd in cînd cîte un suris strepezit de parcă ar fi mîncat aguridă, camii, PE-TRESCU, P. 217. Safta plecase cu sufletul strepezit de dezgust, c. m. zamfirescu, m. d. ii 215. (Despre culori) Cu tonuri prea aprinse, care irită vederea. Ion Ozun a trecut cu privirea lui vie, de viezure. . . la mahalagioaica văpsită înflăcărat sub pălăria de catifea verde-strepezit. C. PETRESCU, c. V. 28. STREPTOCÎD s. n. Preparat farmaceutic folosit împotriva streptococilor. STREPTOl 6C, streptococi, s. m. Bacterie de formă rotundă, care .se găseşte în grupuri dispuse ca nişte lănţişoare (mai ales în materii putrede) şi care este agentul patogen al inflamaţiilor purulente şi al multor afecţiuni. Din rinichi şi splină s-a putut cultiva în culturi pure un streptococ patogen, babeş, o. a. i 274. STREPTOC’OCIC, -Ă, streptococici, -e, adj. Cu streptococi, provocat de streptococi. Afecţiuni streptococice. STREPTOMICÎXĂ s. f. Substanţă antibiotică, folosită în tratamentul unor boli infecţioase. STREŞINĂ s.' f. v. streaşină. STREŞINI, streşinesc, vb. IV. T r a n z. A face streaşină (la garduri, la porţi). Trebuie mini să chem pe Neculai Pintilie, s-aducem nişte spini pentru streşinit gardul. Sadoveanu, o. viii 93. [Ţintirimul era] îngrădit cu zăplaz de birne, streşinit cu şindilă. creangX, a. 2. F i g. Cum şi-a isprăvit de dichisit pipa, a ridicat asupra noastră ochii streşiniţi de sprincene sure. sadoveanu, o. L. 38. STRIĂT, -Ă, striaţi, -te, adj. Care prezintă striaţii. (Anat.) Muşchi striaţi sau musculatură striată = muşchii scheletului, constituiţi din fibre lungi care la microscop prezintă dungi transversale (unele luminoase şi altele întunecoase). Corpul striat = masă nervoasă de substanţă cenuşie, situată în vecinătatea suprafeţei de legătură dintre emisferele cerebrale şi creierul mijlociu. STRIĂŢIE, striaţii, s. f. Fiecare dintre dungile foarte fine, paralele între ele, săpate în adîncime (scoase în relief sau deosebite prin culoarea lor) pe care le au anumite corpuri; (cu sens colectiv) sistem format de astfel de dungi. Striaţia orizontală a muşchilor scheletului. (în forma striaţiune) Unul din noi a găsit in aceşti muşchi o striaţiune longitudinală, adesea întreruptă, a fibrei. babeş, o. a. i 133. — Variantă: striaţiune s. f. STRIAŢItÎNE s. f. v. striaţic. STRICĂ, stric, vb. I. 1. T r a n z. A aduce (fără voie) într-o stare (mai) proastă, a preface din bun în rău; a deteriora; (cu privire la mecanismc) a defecta. Aştept un telefon şi aş vrea ca aparatul să funcţioneze. . . Să sperăm că va funcţiona. . . Să nu se strice, sebastian, T. 73. Refl. Broasca se strică şi capacul se dcsfăcu. DUMITRIU, N. 84. Unul zise: aveam să mă duc pină in cutare loc, însă o roată de la căruţă mi se stricase, isri-rescu, r.. ISO. Tu ai boi, de ce nu-ţi închipuicşti şi-un car? Al meu l-ai hirbuit de tot. Hodorog încolo, hodorog pe dincolo: carul se strică, creangă, P. 39. <$* Expr. A se strica căruţa în mijlocul drumului = a întîmpina piedici cînd eşti încă departe de ţintă. (Glumeţ, cu inversiunea termenilor « drum »şi o căruţă *) Bun in-tîlnişul, om bun! Aşa-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruţei? CREANGA, P. 127. 2. T r a n z. A sfârima învelişul tare al unui lucru (pentru a scoate şi a folosi conţinutul); a sparge. Să iei simburi de picrsică şi să-i strici. ALECSANDIU, T. I 106. A început a strica alune şi a minca. şiîz. IV 171. A STRICA — 260 — sTriCA sfărima uşi, încuietori, a deschide cu forţa (pentru a intra sau a ieşi). Acum, ca să scăpăm de aici, trebuie să ne punem toate puterile să stricăm fereastra magaziei ăştia să fugim. ISI’IRESCU, L. 274. Deschide-mi să ieu traista din cui!. . Dă-mi drumu, că stric uşa. ALECSANDRI, T. I 325. 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera (sub acţiunea agenţilor exteriori distructivi). Să lese să se strice carnea toată dintr-o vacă? contemporanul, iii 293. Fiind vară şi soare şi o căldură mare, Peştele s-a stricat Şi r'icii l-au mîncat. ■ alexandrescu, m. 404. <$>-T r a n z. Merele%putrede strică şi pe cele bune (= unul care dă exemplu rău corupe şi pe cei din jurul lui). (Despre aer) A se încărca de mirosuri grele sau de bioxidul de carbon provenit din respiraţie. 4. T r a n z. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. Fiul împăratului nu cuteza să calce... pe velin-fele cele de mare preţ... de milă să nu le strice frumuseţea. ispirjîscu, I*. 38. <0 A b s o l. După cîtă învăţătură am dobindit de la unii şi de la alţii şi de prin cărţi, ţi-oi spune că cel ce leneveşte e frate cu cel ce strică, sadoveanu, P. m. 17. o. I n t r a n z. (Mai ales în forma negativă sau interogativă) A face rău, a fi nefolositor (într-o anumită situaţie sau unei anumite persoane); a fi nepotrivit. Un pahar de vin şi un hartan de miel nu strică, sadoveanu, o. I 30. De unde nu-i, de acolo nu se varsă, fiilor; {mrî mai multă băgare de seamă nu strică, creangă, a. 11. Haide să le fac un bine, căci un bine nu le strică, contemporanul, i 457. Gîndeşte că măria-ta eşti preaputernic şi că nişte săraci boieri nu-ţi pot strica. NEGRUZZI, S. I 146. F i g. Frunză verde, flori mărunte, Ieşitu-mi-au vorbe multe; Las’ să iasă că nu-mi strică, Că-s tînără şi voinică! jaknîk-bîrseanu, d. 402. Expr. (Mai ales în construcţii impersonale) Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i râu să..., nu face rău cel care. . . N-ar strica să aprindem aci o lampă şi să faceţi focul! C. petrescu, a. 279, Niciodată nu strică cineva să facă 0 încercare. ISPIRESCU, L. 219. + A fi vinovat, a fi de vină. Cine strică dacă ai îmbătrînit şef de birou? Lipsa de tact, neglijenţa şi amorţeala în care trăieşti, delavrancea, s. 111. Nu strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata. CaraGIale, o. I 63. Nu strică cine mănîncă mai multe pite, ci cine 1 le dă { = nu este vinovat cel care face rele, ci cel care îi îngăduie să le facă). T r a n z. (Cu complementul « ce » sau « nimic ») A greşi, a se face vinovat (cu ceva, împotriva cuiva). Şi tu vrei să bag sabia în teacă? — Ce-au stricat ei? — Că s-au fiăscut. DELAVRANCEA, O. II 148. Codrule, ce ţi-am stricat, De m-ai dat de mîni legat? Eu nu mă ştiu vinovat, Făr* c-o creangă ţi-am tăiat. BIBI-cescu, P. p. 166. Codre, vei avea păcat Cumva de m-ei da legat, Că nimic nu ţi-am stricat, Nu mă-ştiu de vinovat. TEODORESCU, p. p. 295. E X p r. Ce strică? de ce-ar fi rău, de ce (să) nu ? Te miră, tată, la ce am putea fi bune şi noi. Şi apoi ce strică dacă ne vei spune şi nouă? ISPIRESCU, L. 177. 6. T r a n z. A vătăma un organ sau o funcţie organică. E o femeie nebună, care mi-a stricat mintea şi mie. Eu sînt sănătos, crezi, de cînd am luat-o? CaraGIale, o. i 245. Dar de ce plîvgi, mîndră, hăi, Ce strici ochişorii tăi? JARNÎK-liÎRSEANU, D. 255. Exp T. A-î StrÎCE (cuiva) inima v. inimă (II 1 b). Refl. (Despre organe, p. e x t. despre fiinţe) Să nu dai în boi prea tare Că se strică la spinare. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 336. împărate, împărate!... Unde duci catanele? Iar la foc sîrmanele? Nu le duce aşa tare Că se strică la picioare. alecsandri, p. P. 296. De plins nchii li se strică, Frunza-n codru se despică. De dor mare nesfîrşit Faţa lor s-a veştejit. id. ib. 379. + F i g. (Despre stări sufleteşti) A mîhni; a dobori, a prăpădi. Dorul naibei tare strică Pe mîndruţa ocheşică; Nice bea, nice mănincă, Nici trăieşte, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. jarnîk-bîrseanu, d. 89. Tare suflă vînturile, Rău mă strică gîndurile, Tare suflă vînturi reci, Rău mă strică gînduri seci! id. ib. 350. 7. Refl. (Despre vreme) A se schimba în rău. Toamna a sosit, soarele apune trist şi în urma lui o baltă de sînge. Vremea o să se strice, delavrancea, a. 15. Ori părerea mă înşală, ori s-a stricat vremea, zise împăratul; din două una trebuie să fie numaidecît. creangă, p. 265. 8. Tranz, A împiedica buna desfăşurare a unei acţiuni, a unei stări de fapt; a se pune de-a curmezişul, a tulbura, a zădărnici. Şi astfel mergeau amîndoi cătră împărăţia împăratului Verde fără de leac de frică că le va mai strica cineva traiul cel bun. bota, P. 90. Ah! munteanco! nu-mi strica socotelile! delavrancea, o. ii 17. Blăstemat să fie. . . Acel om pe care Mi-l împinge firea Să strice iubirea Cea nevinovată De fecior şi fată. COŞBUC, P. II 163. Harap-Alb, fiindcă eşti aşa de bun de ţi-a fost milă de viaţa noastră... şi nu ne-ăi stricat veselia, vreu să-ţi fac şi eu un bine. creangă, p. 237. Cine strică dragostele Mînce-i grîul pasările! jarnîk-bÎrseanu, d. 281. ^ Expr. A strica casa cuiva v. casă1 (4). Refl. Atunci deodată tuturor mesenilor şi pe loc li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Tot cheful mi se strică Cînd mă văd supus la bir, Atins tocmai la chimir. ALECSANDRI, T. I 239. 9. T r a n z. A influenţa (pe cineva) în rău, a corupe. [Muierea aia] vine la mine în casă ca să-mi strice nevasta. dumitriu, p. F. 223. Ocî şi-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. I-a înfumurat. STANCU, D. 44. + Refl. A decădea din punct de vedere moral, a se ticăloşi. Nici ciobanii nu mai sînt ciobanii din timpurile mele. S-a stricat lumea; s-au stricat şi ei. galaction, o. i 64. 10. Tranz. A face un lucru greşit, cum nu trebuie. Croitorul a stricat haina, a Graba strică treaba. RE-breanu, i. 118, + A deforma înfăţişarea, caracterul, manifestările cuiva; a face să fie aşa cum nu trebuie, urît, neplăcut, antipatic. Minunat om ar fi părintele Trandafir, dacă nu /-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată. SLAVICI, O. I 53. Vărsatul a stricat-o puţin şi i s-a scurs un ochi. NEGRUZZI, s. I 59. De frumoasă eşti frumoasă Ş~ai fi bună de mireasă, Dar te strică guriţa, Că-ţi umblă ca meliţa. jarnîk-bÎrseanu, d. 427. 11. Tr a n z. (Cu privire la aşezări omeneşti, înjghe- bări, constructii) A dărîma, a nărui, a distruge. Nu strica fîntîna, că o avem de la moşi-strămoşi. RETEGANUL, p. IV 18. Lăpuşneanul porunci să împle cu lemne toate cetăţile Moldaviei... şi le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulţămiţilor. NEGRUZZI, s. I 142. Ei coprind oraşul, îl strică şi îl dau pradă flăcărilor. BĂLCESCU, O. ii 75. Brazii că se legănau, Cuibuleţul mi-l stricau, jarnîk-bîrseanu, d. 204. Refl. Atutici podul cel minunat îndată s-a stricat şi s-a mistuit, de nu se ştie ce s-a făcut. CREANGĂ, P. 89. + (învechit şi arhaizant) A ucide, a mutila. împăratul nostru preaputernic a dat poruncă să fie stricat coconul său. sadoveanu, D. p. 33. Neagoe se răpczi încruntat cu paloşul la dînşii: Să nu stricaţi pe nimeni! strigă el în gura mare. ODOBESCU, S. I 91. Alelei! pe cind eram Om întreg de mă luptamt Mulţi păgîni am mai stricat! alecsandri, p. p. 169. <$» Refl. (în propoziţii consecutive, exprimînd ideea câ acţiunea din propoziţia principală se face cu mare intensitate) Crîşma-i mare, frumuşică, Beau voinicii de se strică. La TDRG. (Exp r.) A SO strica do rîs = a ride foarte tare, cu hohot. Dănilă. . . privea de departe vălmăşagul acesta şi se strica de rîs. creangă, P. 53. Şi în vîrtejul cela, răsturna tărăbi şi toate cele în toate părţile, de-ţi venea să le strici de rîs. id. ib. 310. + F i g. A anula, a abroga, a călca (convenţii, învoieli, legi, obligaţii). Eu merg să fac dreptate în ţară. . . să stric legile cele rele făcute de domnie. gane, n. i 158. De vrei, putem strica obiceiul. RETEGA-nul, P. V 30. Mi-ar fi voia să stric logodna cu STRICARE — 261 — STRICNEA năzuroasa aia de fata. ispirescu, I,. 400. Nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea. creangX, p. 263. + (în superstiţii) A dezlega, a desface (farmece, blesteme). Strică, mîndro, ce-ai făcut, Nu mă finea om pierdut! hodoş, p. p. 63. 12. Refl. A rupe legăturile de prietenie (cu cineva); a se certa. Prepeleac pusnicul se stricase acum de tot cu dracul. creangA, p. 58. Ştii că unchiul d-tale a pus toate la cale cu şatrarul Nărilă. — Bine zici... o uitasem. . . Trebuie găsit un mijloc de a ne strica cu şatrarul. Ar,EC-SANDRI, T. 785. + T r a n z. A contribui ca cineva să rupă o legătură de prietenie. Ai cercat să mă strici cu Florica, pentru ca să tragi cenuşa pe turta ta? alkc-SANDRI, T. 930. 13. T r a n z. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obţine un folos sau un avantaj corespunzător). Ia, nu mai strica banii pe cocoş, Natalio. stănoiu, c. i. 194. De-acum trebuie să ne mai punem şi cite pe-oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanţia de crăciun şi noi stricăm ptnea părinţilor degeaba, creangă, a. 100. Pe toată ziua stricam... [în vrăbii] cite un corn de praf şi cite o pungă de alicei odobescu, s. iii 22. Ticălosul... nu plăteşte să strice cineva un glonţ intr-insul, negruzzi, s. I 31. F i g. Nu era prea încredinţat de evlavia acelor străini şi n-ar fi vrut să-şi strice vorbele fără folos. sadoveanu, p. m. 18. E x p r. A strica orzul pe gîştc v. o r z. 14. Refl. (Despre adunări, petreceri) A lua sfîrşit (prin împrăştierea participanţilor). îndată ce s-a stricat hora, bărbaţii au început să se îndrepte.. . spre Avrum. REBREANU, I. 32. STRIC ĂRE, stricări, s. f. Acţiunea de a (se) strica şi rezultatul ei; schimbare în rău, vătămare, ruinare. Ne aşteaptă război, stricarea ţerii, foc şi sabie, hasdeu, I. v. 62. + Distrugere. Stricarea eteriştilor la Drăgăşani şi la Sculeni. negruzzi, s. I 217. STRICÂT1 s. n. Faptul de a (se) strica; stricare. Aşa e, Spancioc; dar, fătul meu, Stricatul este lesne şi dresul este greu. AlECSAndri, T. ii 71. STRICAT2, -Ă, stricaţi, -te, adj. 1. (Despre obiecte, unelte, mecanisme) Care nu mai poate fi folosit, fiind deteriorat, defectat. <0> E x p r. A-i umbla (cuiva) gura ca o moară stricată v. gură (1 3). 2. (Despre materii organice, în special despre ali- mente) Alterat, descompus. Mămăliga e cam stricată, că ne lasă boierul cu porumbul pe cîmp iarna nedijmuit. DUMITRIU, N. 17. , 3. (Despre înjghebări, construcţii) Dărîmat, surpat, năruit. Păserică, păserea, Mută-ţi cuibu de-acolea Că-oi veni-ntr-o sară bat, Ţi-i găsi cuibul stricat, şez. I 12. A doua zi dimineaţa s-a sculat băietul şi, văztnd zidul stricat, s-a dus la tatu-so plîngînd. ib. rv 171. 4. (Despre oameni şi părţi ale corpului lor) Bolnav; vătămat. Dinţi stricaţi, cu E un om cu mustăţile mari, ţepoase, cu un ochi stricat, acoperit pe jumătate de albeaţă. bogza, Ţ. 64. Rămăsese c-un şold stricat in lupta de la Topliţa. mironescu, s. A. 124. F i g. Nici ea nu-i pentru d-ta, nici d-ta pentru dînsa; ş-ar rămînea un suflet stricat pe lume, de ţi-ar fi milă şi ¡l-tale. Gane, N. iii 37. Bată-te, bădiţo, bată, Inima mea cea stricată, jarnîk-bîrseanu, d. 262. Stricat de vărsat = cu mici cicatrice rotunde pe obraz (în locurile unde pielea a fost atacată de vărsatul negru); ciupit de vărsat. Stătusem intr-o zi de vorbă. . . c-un tătar voinic şi bine legat, stricat de vărsat. SADOVEANU, p. m. 115. Serdarul îi stricat de vărsat ca un ciur. alecsandri, T. 740. + (Rar) Degenerat, bicisnic, pipernicit. Purtaţi nişte haine sucite pe nişte trupuri stricate în care mă îndoiesc că este inimă. NEGRUZZI, S. I 245. ' . . 5. (Despre prietenie, dragoste etc.) Desfăcut, rupt. Smotrul sesfîrşi. . . cu prăjituri, cu ciocniri de păhăruţe pline cu vin, cu rîs, cu gălăgie şi, mai la urmă de tot, chiar cu vorbe înţepătoare şi cu prietenii stricate între duduci, hogaş, h. 86. 6. (Despre persoane) Certat, mîniat, supărat (cu cineva). Şi ce nădejde ai aice pentru tine, Cînd tu cu toţii eşti stricat Şi numai singur vinovat: Culege dar ce-ai semănat! donici, f. 53. 7. (Despre persoane) Decăzut moraliceşte, corupt, desfrînat, depravat. Eu. . ■ îs mare păcătos.. . Maaare 1. . . ’S beţiv şi stricat, cum nu se mai pomeneşte în şapte sate. rebreaku, I. 25. Această femeie, isterică, stricată, întîl-nindu-se la bal cu Soleanu, îi şi face declaraţie de iubire, i se agaţă de git. GHEREA, ST. CR. I 276. O (Substantivat) Merită un stricat ca el să-l plingă o fiinţă gingaşă şi distinsă ca tine? REBREANU, i. 112. STRICĂClfiS. -OASĂ. stricâcioşi, -oase, adj. (învechit şi arhaizant) Vătămător, dăunător. Tu, creştin plin de lepra iubirii stricâcioase. . . putea-vei tu să moi înveţi pe cei fără de lege. galaction, o. i 171. Asemine cu cel soare ce cu focul de prin rază Ierburile stricăcioase le mai şi înveninează., conachi, p. 280. STRICAt ICISE, stricăciuni, s. f. 1. Faptul de a (se) strica (v. defectare, deteriorare); ceea ce este deteriorat; pagubă cauzată de o deteriorare. Comandantul stătuse la îndoială dacă să-şi tirmeze drumul sau să vie după noi, bănuind că avem vreo stricăciune la maşină, bart, s. m. 20. Dar pînă atunci a venit şi veste de la Broşteni despre stricăciunea ce făcusem, şi bunicul, fără vorbă, a mulţumit pe Irinuca cu patru galbeni. creangX, a. 32. Domnitorul a trămis acolo ca ispravnic, spre a drege şi a întări stricăciunea, împreună cu meşteri, pe. .. Dona Pepatio. ODOBESCU, S. II 511. + Vătămare. Mirele.. . s-a întors la gazda lui fără nici o stricăciune, sadoveanu, z. c. 344. îl doare capul! La cap e stricăciunea, dei (Substantivat, învechit, în e x p r.) Stricător de ţară = cel care unelteşte împotriva propriei sale ţări. [Mihai] puse de tăie pe trădătorii Dumitru, Chissar şi cu fiul său, ca nişte vicleni de domnie şi stricători de ţară. bXlcescu, O. îl 162. 2. Care deformează, corupe, perverteşte. Pentru un negustor. . ■ un artist e un trîndav, un parazit, iar literatura o distracţie stricătoare de moravuri, giierea, st. cr. iii 23. <0- (Substantivat) [Alecsandri] a ridiculizat... pe stricătorii de limbă. ibrXilEANU, sp. cr. 138. stricAţîil, -îcă, stricăţei, -ele, adj. Diminutiv al lui stricat; cu moravuri corupte. + Cu obrazul acoperit de mici cicatrice (în urma vărsatului negru). Foaie verde de-un agud, Cite pttice am avut Numai una mi-am lăsat, Stricăţică de varsat. ŞEZ. I 212. Că mi-e badea fermecat. Dar cine l-au fermecat?. ■ ■ O nevastă cu barbaţ, Stricăţică de varsat Şi cu haz la sărutat, sevastos, C. 46. STRICNEA, stricnele, s. f. Cuţit cu o limbă specială, cu care se crestează pielea animalelor bolnave, pentru a le lăsa sînge; limba acestui cuţit. Rămîneam cu ochii aţintiţi asupra minii lui, care purta un briceag minunat, cu multe STR1CNEALĂ — 262 — STRIGA limbi, cu suvac şi cu stricncle. Sadoveantj, O. VIII 79. Chimiru-i lat. . . de care atirna tot felul de brierge, de stricnele, de suvacc şi de andrele, ii dădeau o înfăţişare deosebită, hogaş, II. 26. Cu o ¡trierea crestează gura [calului] in partea de sus. şez. III 202 — Variantă: Stricncnlfi (ia TDKG) s. f. STRICNEAlA s. f. V. stricnca. STRH'NÎ1, stricncsc, vb. IV. T r a n z. (Regional) 1. A cresta (un animal) cu stricneaua (pentru a-i lua sînge). Refl. pas. (Cu pronunţare regională) Oile... să pol tămădui apucindu-să in pripă să se stric-nească. drAgiiici, la TDRG. .+• F i g. A-şfichiui, a plesni cu biciul (pînă dă sîngele). Ui, brcazule, nu te lenevi, că te stricncsc cu şfichi de foc. ALECSANDRI, T. 52. 2. (Rar) A spinteca peştele pentru a-i scoate măruntaiele. [Adusese din piaţă] iar chitici, pe care singură trebuia să-i stricncască, să-i spele in citeva ape şi să-i aşeze la foc. hogaş, ii. 12. STRIONi2, slricnesc, vb. IV. I n t r a n z. (Neobişnuit) A striga, a răcni. [Dracii] s-au fi cărat intr-o clipă, fipind fi slricnind de se cutremura pămintul. SBIURA, r. 12. STRICNINA s. f. Substanţă toxică care se extrage din seminţele unei plante tropicale şi se întrebuinţează în medicină ca tonic general şi în agricultură pentru stîrpirea animalelor mici vătămătoare ogoarelor. STRICT, -A, stric(i, -te, adj. Care are un caracter absolut, care trebuie respectat, cxecutat, aplicat în chip riguros, fără abatere, fără excepţie; p. c x t. sever, aspru. [Magistratul] a pus sub strictă supraveghere tot satul Călmăţui, delegind cu asta doi agenţi iscusiţi. rorA, V. 95. Voiajase tot timpii! tăcut fi ghemuit intr-un colţ. ■ . păstrind cel mai strict incognito. GANK, N. iii 184. Vigoare tn loc dc gratie, demnitate in Ioc de frumuseţe, strictă exactitate la reproducerea naturii omeneşti in loc de forme estetice ideale, iată calităţile ce caracteriză stilul sculpturii din timpul Iui Traian. ODOBESCU, s. III 75. (Adverbial) Ambele noastre popoare, păzind strict condiţiunile păcii, considerau totdauna tractatul ce ne leagă a fi un izvor dc putere. HASDF.u, I. V. 196. Loc. adj. (Despre legi) Dc strictă interpretare == care nu poate fi interpretat prea larg. ci numai în litera legii. Expr. (A fi) siriei necesar = (a fi) indispensabil pentru îndeplinirea unui anumit scop. (Substantivat) Strictul necesar v. necesar. STRICTÎŢĂ s. f. v. Btricteţe. STRICTÎŢE s. f. însuşirea de a fi strict; rigurozitate, severitate, asprime. Atitudinea socialistă faţa de muncă presupune respectarea cu stricteţe a disciplinei socialiste a muncii* SCÎnteia, 1954, nr. 2883. — Variantă: strictiţa (iiasdeu, i. v. 31) s. f. STR1CTURA. stricturc z, vb. I. T r a n z. A micşora secţiunca unei conductc pe o anumita porţiune din lungimea ci. STRICTIjRĂ. stricturi, s. f. (Med.) Strimtare a unui organ cilindric (ca urmare a anumitor afecţiuni). Stric-tura esofagului. Strictură uretrală. STRIDÎ-NT. -A. stridenţi, -te, adj. 1. (Despre sunete) Lipsit de armonie, neplăcut la auz, ascuţit, tăios, pătrunzător. Pină departe în mijlocid pădurii se aude huruitul greoi al roţii ţi scrîfnetul strident al ferăstraielor. BOGZA, C. o. 129. [Maşina] se apropia in goană, cu gemete stri• dente de sirenă. REBRKANU, R. II 31. Fanfara repeta aceleaşi note stridente ce însoţesc toasturile, urmate de * ura » fi mai stridente. D. zamfirescu, r.192. F i g. Figuri ele literaturii noastre... imi ceteau articole de critică aşa de lungi fi aşa de puţin bune; poezii aşa de palide urmaie îndată âe articole aşa de stridente. SADOVEANU, E. 105. «£► (Adverbial) Din satul pc care îl lăsam devalc biruia, strident, ca nişte chemări de lebădă, scîrţîitul ctttnpe-nelor de la fintini. galaction, O. I 101. Pocniturile piciorului de lemn răsună strident pc cimcntul peronului golit de lume. sajiia, n. 56. Tot mai strident s-aud cîntînd COCOşii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 15. 2. (Despre culori) Care nu este în armonie cu culorile înconjurătoare, prea aprins, prea viu; bătător la ochi. V. ţipător. Roşu strident. stridî:nţA, stridenţe, s. f. însuşire a ceea ce este fatrident; sunet strident. Glas fără stridenţe. Stridenţa sirenelor. STUÎBTE, stridii, s. f. Moluscă comestibilă din clasa lamelibranhiatelor, familia ostreidelor, care trăieşte în mările calde şi temperate sau în bazine artificiale dc cultură (Ostrea edulis). El cel dinţii în oraş ştia cînd sosesc stridiile. GANE, N. iii 162. Avem stridii, brînzeturi proaspete, ne-a venit o langustă vie. CARAGIALE, o. II 82. Merge... la ţărmurile mării de căuta ceva stridii pentru mîncare. drăgiiici, r. 149. STRIGĂ, strig, vb. I. T. I n t r a n z. (Sunetele emise sînt mai ales interjecţii) 1. A scoate ţipete, a răcni (pentru a îndemna la o acţiune sau a opri o acţiune). Trage de hăţuri, pocneştc din bici, strigă din rărunchi şi pină la urmă poştalionul. . . iese din noroiul cleios. Camil petrescu, o. I 264. în zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare, Umbra morţii sc întinde tot mai mare şi mai mare. EMINESCU, o. I 148. Romînul bate-n boii săi'; Eu strig la el, mai ţip la ei, Şi boii spărieţi pornesc ca nişte zmei. alecsandri, T. I 351. <$> T r a n z. Cîntăi puiul cucului Pe coarnele plugului Şi mierla de pe teleagă Tot strigă la boi să meargă. JARNÎK-bÎrseanu, d. 285. 2. (Rar, despre instrumente muzicale) A răsuna. Porni deodată un bucium, de departe, de departe tare, să strige prelung. SADOVEANU, O. I 517. 3. A semnaliza (ceva) prin strigăte; a da alarma; a cere ajutor. Mă vaiet, strig cu suspinuri, Dar nu găsesc ajutori; Ce pot lacrimi, ce pot chinuri, Cind durerca-i de amori. CONACHI, p. 106. Noaptea sare prin somn, tresare... ţipă, strigă, cere ajutor, se văietă. ŞKz. II 129. 4. (Despre animale şi păsări) A scoate sunete caracteristice speciei. V. c î n t a, ţipa, zbiera, urla. Strigă lupul la hotară Şi s-aude-ntr-altă ţeară (Tunetul). gorovei, c. 371. Cucuie, pasere-albastră, Ce-mi strigi atît la fereastră? iiodoş, P. r. 42. II. (Sunetele sînt de obicei articulate în cuvinte şi fraze) 1. T r a n z. (Folosit şi absolut) A spune, a enunţa (ceva) cu glas puternic. îşi luă inima in dinţi şi strigă: — Asta să fie logodnica mea. ispirescu, L. 35. Da ce-i acolo? strigă baba înspăimîntată! CREANGĂ, p. 11. Araldl strigă crăiasa — las* faţa să-mi ascund. EMINESCU, O. I 98. Chiar aşa să fie, noi să strigăm cu entuziasm: vivat drumul de fier. alecsandri, T. l 368. (Construit cu dativul) Ăsta-i catehismul gradatului, ne striga nouă învăţătură domnul plotonier. sadoveanu, p. m. 81. Expr. A striira ca (lin pura do şarpe v. gură (I 1). A striga în gura mare sau a strisra rîl îl ia (sau îl fine) gura v. gură (I 3). A striga din baterile inimii v. baieră (1). + A-şi exprima cu glas puternic voinţa; a vocifera. Dă-mi-l mie pe domnul Alexi, măi! strigă altul şi înccpură să strige cu toţii, dumitriu, N. 55. Ce strigă?. .. — Aleg pe Bogdan, măria-ta... —Parcă ş-un alt nume. Nu strigă toţi la fel. delavrancea, o. ii 73. + A se văicări, a se jeli cu glas tare. Capul corbului, zvîreolindu-se dureros, striga cu jale zicînd: — Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ţi-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut, creangă, p. 226. Vai, vai, vai, inima mea. . . Mult se arde fi se frige Şi n-are gură să strige. Jarnîk-bîrseanu, d, 213, STRIGARE — 263 — STRIGĂ 2. Tranz, (Complementul indică un obiect cerut, reclamat) A cere-cu glas tare, a reclama, a pretinde (să vină, să se aducă, să se înfăptuiască). Caii la butcă a strigat, Ş-a plecat din conac in conac. SEVASTOS, N. 130. în Cameră discutau, La ţărani nici că glndeau, Dacă au pămînt sau n-au. Dar război mereu strigau, ant. ut. pop. i 21. <$■ I n t r a n z. (F i g.) Cimpurile strigau după ploaie. STancu, D. 110. jf- (învechit şi arhaizant) A chema la serviciul militar, a da ordin oamenilor să se adune;.a mobiliza. Domnia striga intr-una gloatele şi făgăduia leafă — şi se stringea ţărănime midtă. sadoveanu, o. vii 147. S. I n t r a n z. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la », rar « pe », şi indicînd persoana căreia i se adresează vorbitorul) A-i adresa cuiva vorbe aspre; a se răsti la cineva, a vorbi cu duşmănie. Ia taci şi d-ta, moş Nichifor, taci, nu mai striga atita pe biata văcuşoără; pentru că ea, mititica, nu-i vinovată cu nemic. creangă, p. 116. Foaie verde de urzică, Hidele la mine strigă, Strigă chiar ca la un lup, De pe-aicea să mă duc. JARNfK-BÎR-SEANU, D. 188. 4. T r a n z. A chema (pe cineva) să vină (adesea spunîndu-i tare numele). Domnul striga pe băieţi c-un glas ascuţit. dELAVRANCEA, h. t. 94. Atunci să mă strigi repede pe mine şi eu l-oi dumica-n bucăţele. Sbiera, p. 31. Strigă-l, strigă-l, zău, măicuţă, C-apucă pe potecuţă, Să-şi caute altă drăguţă, jarnîk-bîrseanu, d. 98. «0> (întărit prin «pe nume») Copiii şi nevasta lui... au rupt-o de fugă inspăimîntaţi. Dănilă, insă, a început a-i striga pe nume şi ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. După Radu se lua. Tot pe nume mi-l striga. ANT. UT. pop. I 469. Numai ea că l-a văzut, Numai ea l-a auzit Şi pe nume l-a strigat Şi aşa l-a întrebat... teodorescu, p. P. 360. E x p r. A striga Catalogul = a face apelul nominal al elevilor dintr-o şcoală, dintr-o clasă. într-o zi dascălul. . . a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a aşezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul. caraGiale, ii. 14. A b s o 1. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndra nu m-aude. — Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÎK-bîrseanu, D. 56. *$> Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după », rar construit cu dativul) începu a striga după feciori — nimeni nu-i răspunde, apoi începu a-i căuta pe tot locul, reteganui,, p. ii 5. Cit trăieşti, bade, pe lume, Nu striga mîndrei pe nume. Jarnîk-bîrseanu, d. 65. + A deştepta pe cineva din somn (chemîndu-1 pe nume). Acum gindi mohorît că ea şi cu fata ei nu fac nimic, stau degeaba, pe ele omul nu le strigă să se scoale, dimineaţa, preda, î. 178. 5. T r a n z. A face cunoscut (anunţînd cu glas tare) ; a vesti, a anunţa, a comunica (ceva). Puse de strigă prin toată cetatea că fiul său... a izbutit să aducă mere. ispirescu, L. 74. 6. Tranz. (Construit cu dativul) A denumi pe cineva, a da cuiva epitetul de. . . Lumea, ţeara-mi strigă hoţ, C-am furat eu caii toţi; Dar eu, zău, nu i-am furat, Făr’cu stava i-am minat De la nemeşid bogat, jarnîk-bîrseanu, d. 291. + (Rar, impers.) A purta numele..., a se numi, a se chema. Cum te strigă? — Zori-de-si. — Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia spune, ce câţi pe-aci? eminescu, l. p. 127. 7. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte şi chiuituri. Cine joacă şi nu strigă, Face-i-s-ar gura strimbă. jarnîk-bîrseanu, d. 359. Strigă, strigă, să se siringă Fetele din valea lungă Ca oiţele la strungă, id, ib. 360. STRIGĂRE, strigări, s. f. Acţiunea de a striga şi rezultatul ei. I. (Sunetele sînt mai ales interjecţii) Strigăt. E vuiet, e chiot şi strigare. Şi hora lor se-ntinde sălbatică şi mare. coş duc, p. i 162. Pămîntul eră acoperit de dărimături şi de trupuri moarte.. . dar din acele cîmpii, ce fumegau de pîrjol şi de măcel, se înălţau strigări de biminţi şi de slobozenie. RUSSO, o. 43. După dinsa deznădăjduiţi se ia, Cu ciomege, cu topoare, cu vătraie şi frigări Alerg, o gonesc cu toţii dind chiote şi strigări. PA NN, p. v. II 63. + F i g. Răsunet. Cînii... scoteau urlete jalnice, ca nişte strigări prelungi de corn. sadoveanu, o. i 388. + (Rar) Cadenţă. Dar organele-s sfărmate şi-n strigări ¡regulare Vechiul cîntec mai străbate, cum în nopţi izvorul sare. EMINESCU, o. I 157. II. (Astăzi rar; sunetele sînt articulate în cuvinte şi în fraze) 1. (Construit cu verbe ca: «a înălţa», «a scoate» etc.) Exprimare în cuvinte a unui sentiment adînc, copleşitor; strigăt. Cînd propria sa inimă e rănită de durere, ca în «Despărţire o, ori în satira a patra. . . [Eminescu] scoate strigări de-o adîncă însemnătate sufletească. GHEREA, ST. CR. I 237. Măreţe suvenire din vremi ce-au încetat. . . Unde atîţi războinici ai Greciei slăvite Strigarea libertăţii întîi au înălţat. alEXANDRESCU, p. 140. Loc. a d v. Cu strigări (înal(c) = cu voce tare, cu accente puternice; strigînd. într-acest chip zice cu strigări înalte: Mă închin, stăpînă, cu supus raport, Cum am şi poruncă-n slujbă să mă port. PANN, p. v. i 120. 4- Zgomot, larmă de voci; vociferare (de aclamaţie sau de ameninţare). [Mihai] se întoarse, intră in Bucureşti, unde fu primit in strigări de bucurie şi de binecimintare ale poporului pentru izbinzile sale. BĂLCESCU, o. II 51. Ce strigare! Zgomot mare! negruzzi, s. ii 103. Aceste necontenite glasuri şi strigări ale norodului, şi ale multora lăcrămi de bucurie, făcea pe fieşcare să să cutremure. Gor.ESCU, î. 41. 2. Tînguire cu voce tare, vaiet. Convoi De feţi Isteţi Dau zor... în zări, Strigări, Oftări Scad, mor. MACE-DONSKI, o. I 173. Mii de glasuri stinse d-al tiraniei fier ■în strigări dureroase s-au înălţat la cer. ALEXANDRESCU, p. 149. [Tiranii] să luptă să apese Strigarea pătimirii. VĂCĂRESCU, P. 51. 3. Cerere, reclamaţie făcută cu voce puternică ; protest. Cu o strigare a fost destul ca să dărîme despotismul. GHICA, A. 777. Ce cer? întrebă Lăpuşneanu văzînd pe armaşul intrînd. — Capul vornicului Moţoc, răspunse. — ...N-ai auzit bine, fîrtate! — Ba foarte bine, zise Alexandru-vodă, ascultă singur. Strigările lor se aud de aici. NEGRUZZI, s. I 154. 4. Imputare, reproş, dojană. Aşa, ca să nu sufăr strigări, nemulţumire, Ca să nu trag asupră-mi vreo nenorocire, Gîndeşte-te şi-mi spune un mijloc de-ndreptare. AI.EXANDRESCU, P. 85. 5. înştiinţare cu voce tare, vestire, anunţare. Strigări la licitaţie. Strigări de căsătorie. 6. Chemare (în ajutor, la luptă etc.); (concretizat) proclamaţie. Tudor Vladimirescu... a împrăştiat pretutindeni o strigare în care era vorba despre feluritele şi prea ştiutele nedreptăţi îndurate de ţară. Galaction, o. i 157. STRIGĂT s. n. 1. Faptul de a striga; strigare. <$> Strigatul catalogului = apelul elevilor dintr-o clasă. 2. Rostire de strigături la jocurile ţărăneşti. Strigatu-n joc cu toţi odată se obişnuieşte in satele de munte pin' pe valea Moldovei. ŞEZ. in 109. : STRIGĂ, strigi şi strige, s. f. 1. (In superstiţii) Fiinţă imaginară, închipuită ca o femeie care chinuieşte copiii mici, ia mana de la vaci etc.; strigoaică. Crengile de rug se pun în cruci pe la portiţe, pe la fereşti. .. pe la grajdul in care se adăpostesc caii şi vitele.. . altfel intră ielele şi strigele. eminescu, N. 137. Noaptea. . . năpădesc pe mine. .. strigoii, moroii. . ■ simzienele, strigile, pănă şi papaluga. alecsandri, t. 616. 2. Fluture mare, cu pete albe pe spate, aşezate astfel încît seamănă cu un cap de mort; zboară numai în STRIGĂT - 264 - STRIVI amurg şi, cînd este prins, scoate un zgomot ascuţit ca un fel de strigăt (Acherontia atropos); cap-de-mort. STRÎGĂT, strigăte, s. n. 1. Exclamaţie cu voce ridicată; ţipăt, răcnet. Trecu, numai în sumăieş, Ia uşa de afară. Atuncea auzi mai desluşit strigătul lui Mitrea. Dăduse Ia vite o dihanie, sadoveanu, b. 102. Urlă cimpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie. EMINESCU, O. I 148. (Metaforic) Trenul aleargă cu strigăte uniforme la roţi. sahia, u.R.s.s. 10. Invocare. Aman e strigătul turcilor şi a tătarilor cînd ei se află faţă cu un pericol. axecsandri, p. p. 83. 2. Anunţare, semnalizare (cu voce puternică); comandă. In tropotul de copite, în murmurul de valuri al oştilor, porniră îndată strigătele căpiteniilor care zăriseră fulgerul oţelului, sadoveanu, o. vii 9. Nu se auzea decît. . . strigătul monoton a ostaşilor de strajă, negruzzi, s. I 160. 3. Sunet caracteristic scos de un animal sau de o pasăre; zbieret, urlet, chelălăit. Tresări numai cînd auzi sus, în aurul luminii, un strigăt de pajură^ sadoveanu, B. 231. Departe se auzea strigătul unei pitpeze. id. O. I 344. 4. Zgomot, larmă de voci; vociferare. Strigătul mînios şi greu de ură răsună multă vreme. DUMITRIU, N. 31. Strigătele nu mai conteneau, agitaţia era mai înfrigurată. CAMIL PETRESCU, N. 23. Acum te asurzeau strigătele şi zgomotul ce făcea mulţimea de oameni. . . mergînd fiecare la lucrul său. ISPIRESCU, L. 103. •+ Exclamaţie de protest. (F i g.) Tablourile lui sînt un strigăt puternic împotriva măcelurilor între oameni, operele lui artistice ne turbură toată inima, trezesc toată durerea pricinuită de război. GHEREA, ST. CR. II 86. 5. Chemare cu voce tare (cu rostirea numelui celui chemat). In ochii fiecăruia citeşti teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. Se strigă tare şi în fiecare strigăt înţelegi o frică fără puteri de stăpînire. Absenţa glasului celui chemat înseamnă moarte. . . SAHIA, N. 51. 6. Strigătură. Cînd fac horă sau joacă pe la clăci, au obiceiul de-a însoţi tactul piciorului cu strigăte în joc. Aceste strigăte sînt nişte mici poezioare, şez. i 70. Strigătele în joc, cînd au cuprinsul sarcastic, sînt nişte minunate satire populare, ib. 70. Cine joacă şi nu strigă Face-i-s-ar gura strîmbă; C-aşa-i jocu romînesc, Cu strigăt ardelenesc, Cînd l-auz mă-nveselesc. jarnîk-bîrseanu, d. 359. STRIGĂTOR1, strigători, s. m. (învechit şi arhaizant) Crainic, vestitor. Se duseră deci strigători şi spre soare-a-putie şi spre soare-răsare şi vestiră pretutindeni liotărirea împărătească. VISSARION, B. 19. STBTGĂT6R2, -OĂRE, strigători, -oare, adj. Care strigă ; f i g. care se face remarcat (mai ales prin aspecte negative) ; evident, izbitor. Umilirea naţională nu mai era aşa de strigătoare. IBRĂILEANU, SP. CR. 84. Expr. Strigător In cor = care se afirmă cu putere, care trebuie neapărat luat în seamă. Păşii mai departe spre îndeplinirea altor lipsuri, deopotrivă strigătoare la cer. hogaş, m. n. 171. Dreptatea mea e strigătoare la cer. VLAHUTi, o. A. m 7. - ' . STRIGĂTtÎRĂ, strigături, s. f. Mică compoziţie în versuri cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumeţe, care se strigă în timpul jocului Ia sate; chiu-itură. Bătrînul îşi puse mînile-n chimir şi începu a îngîna încet, din gît, după tactt strigăturile flăcăilor. SADOVEANU, O. vii 252. Doinele le subîmpărţim în secţiunile: dragoste, dor şi jale... iară strigăturile în; strigături glumeţe şi strigături satirice, jarnîk-bîrseanu, d. x. STKTGHÎE s. f. 1. Tirighie. Strighie depusă pe bute. , • 2. Instrument cu care se curăţă doagele pe care s-a depus tirighie. strigoAică, strigoaice, s. f. Strigoaie. Poate c-au luat strigoaicele mana de la vaci, mămucăi, ziceam eu şezind. . . cu limba scoas-afară dinaintea mamei, jos lingă oale. CREANGX, A. 45. Unde-i giupîneasa Bălaşa ? — Dracu 0 ştie... A fi umblind ca o strigoaică pe la cămară, pe la bucătărie, pe la spălătorie, pe la grajd. .. ALEC-sandri, T. I 336. + Epitet dat unei femei bătrîne şi rele. Strigoaica de vitregă iară se ţinu de cira bărbatului său ca să-şi prăpădească copiii, ispirescu, L. 334. Mai dăunăzi ii abătuse strigoaicei [de jupîneasă] ca să-mi puie coarne de fier, ca pe vremea veche, alecsandri, X. 1 337. + Vrăjitoare. STRIGOI, -OĂIE, strigoi, -oaie, s. m. şi f. (în superstiţii) Om născut sub zodii rele, care este în legătură cu diavolul şi se ocupă cu vrăji şi cu farmece ; sufletul unui mort care îşi părăseşte noaptea mormîntul (uneori schimbat în animal) şi se întoarce între cei vii, pentru a-i chinui şi a le pricinui tot felul de neajunsuri. V. pricolici, stafie. Astă-noapte, in livadă, un strigoi mi s-arătat. EFTIMIU, î. 74. Dădaca, chemată să ne crească, Zadarnic cu.strigoii ar vrea să ne-ngrozească. MACEI) ONSKI, O. I 43. Alţii ziceau că e strigoaie şi-şi omoară ea copiii ori ii mănincă. RETEGANUL, P. v 20. [începură a vorbi] despre strigoi şi cite alte năzdrăvănii înfiorătoare. CRK.N NoX, P. 14. <$> F i g. Mitrea oftă şi-şi plecă fruntea. Avea in el strigoiul amintirii. SADOVEANU, M. C. 118. + Epitet dat unui om rău, ursuz (în special unui bătrîn cu apucături demodate). Strigoi adesea-mi zic tot ei — Bătrîn, în ultimul resort, macedonski, o. i 184. XJnia, in aprinderea lor, numeau pe cei bătrîni: «rugini învechite, işlicari, strigoi», şi cite li mai venea in minte. creangX, a. 153. Lasă, lasă, Chiriţoaie, Babă cloanţă, ră strigoaie, îi păţi tu, vai de tine, Multe şotii de la mine! AI.ECSANDRI, T. I 191. STRIGOÎME s. f. Mulţime de strigoi. Strigoimea se-ndeseşte, Horă mare invîrteşte. ALECSANDRI, P. II 123. STRIîCR, -OÂRĂ adj. v. străinior, STRIMT, -Ă adj. v. strimt2. STRIMTORĂ v . I v. strîmtora. STRIMTtJRĂ s. f. v. strfmtură. STRINGÎNT, -Ă, stringenţi, -te, adj. Care trebuie numaidecît luat în seamă, care se impune în mod imperios, care nu dă răgaz. Nevoie stringentă. Probleme de stringentă actualitate. STRINGENŢĂ s. f. însuşirea de a fi stringent, de a se impune cu necesitate. STRINITĂTE s. f. v. străinătate. STR1YÎ, strivesc, vb. IV. Tranz. 1. A turti, a fărîma (prin apăsare sau printr-o lovitură puternica). Cerul... era mohorît şi nepăsător şi se cobora foarte jos, parcă s-ar fi pus să strivească pămîntul. RE-breanu, N. 68. Deschidea cutia, şi luînd cite o bomboană, o ridica in sus, se făcea c-o dă şi o scăpa jos, unde o strivea imediat cu piciorul. vlahuţÂ, o. a. iii 36. Cînd se gătea a-l strivi cu piciorul, tăunele zise. . . ISPIRESCU, I,. 44. + F i g. A nimici, a distruge. Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar Ş-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? EMINESCU, o. 1 83. Alexandru Lăpuşneanu va sparge cuibul şi va strivi acest furnicar de intriganţi ce făcea şi desfăcea domni, negruzzi, s. I 275. 2. (Folosit mai ales la participiu) A îngrămădi, a înghesui puternic; a înăbuşi; a copleşi. înăduşiţi, striviţi de puterea noastră covîrşitoare, duşmanii căzură pînă la unul. La TDRG. La pod se-nghesuiesc să treacă deodată cai, oameni şi tunuri. Se face o larmă ş-un învălmăşag, de nu mai ştiu încotro să se mişte. Toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă. Unii .mor striviţi de-mbulzeală, alţii s-azvirle STRIVIRE — 265 — STRÎMBA tn mocirlă. vlahuţX, o. a. ii 120. -i? Refl. reciproc. Oamenii se striveau... să se vite peste umerii celor din faţă. dtjmitkiu, N. 63. Nuntaşii. . . au început să incure, printre norodul ce se strivea cuprins de spaimă, caii nerăbdători. CALACTION, o. I 73. STRIVIRE s. f. Acţiunea dea strivi; distrugere, nimicire. STRIVIT, -A, strivifi, -te, adj. 1. Zdrobit, sfărîrnat (prin apăsare sau prin lovire). Iordan era cu capul sin-gerat şi strivit. L-au întins sus pe mal. sadoveanu, m. C. 12. Era un moşneag... care... aşeza picioarele rupte ori minile strivite. ŞEZ. IV 185. -V Turtit. Ultimele flori, clfiva maci strivifi şi poate trei sau patru fire de albăstrele le ofer cheferistului cu lampă, sahta, n. 26. 2. F i g. (Despre oameni) Apăsat, copleşit, înfrînt, do-borît. (Substantivat) Era un învins, un strivit, in marea armată a nefericirii necunoscute. sadoveanu, o. viii 156. STRIVITOR, -OARE, strivitori, -oare, adj. (Rar) Care striveşte sau poate strivi; zdrobitor, nimicitor. Povară strivitoare. F i g. Crincena durere, pe-un cap tinăr cind s-apasă, Intr-o clipă strivitoare cu păr alb în urmă-l lasă. ALECSAND1U, P. III 642. STRÎ.TNIC, -Ă, strîjnici, -e, s. m. şi f. (învechit şi regional) Cal (sau iapă) între unu şi trei ani, neînvăţat la ham. A doua zi, cind se crăpa de ziuă, înham. . . cum ne-nţelesesem, amîndoi strijnicii la tîrlia mea, că era mai încăpătoare. vi.ahuţX, ci,. 20. STRÎMB1 adv. (în opoziţie cu d re p t) 1. (Pe lîngă verbe ca « a sta », « a se ţine », « a şedea » etc.) Cu spatele încovoiat sau cu corpul aplecat într-o parte. Stătea strimb in faţa oamenilor, cu trupul sucit, stingher in lumina otrăvită a amurgului, dumitrii;, n. 27. Moşneagul tot strînib sta, într-o rină. sadoveanu, o. i 336. <$> E x p r. A sta (sau a şedea) slrîmb şi a judeca drept = a recunoaşte adevărul. Ci! Nu-i aşa! Să stăm strimb şi să judecăm drept! gane, n. în 97. Să şedem sirîmb şi să judecăm drept: oare ce desfătare vinătorească mai deplină.. . poate fi pe lume decit aceea care o gustă cineva cind, prin pustiile Bărăganului, căruţa in care stă culcat abia înaintează pe căi fără de urme? odobescu, s. iii 15. 2. într-o parte, pieziş; în neorîndi’ială, dezordonat. Pălăria stă strimb. t=a Preotul bătrîn, în odăjdii aruncate in grabă şi strimb pe el, murmura vorbe neînţelese, sadoveanu, o. vm 216. <$■ E x p r. A rîdo (a surîde sau a 7.îiutii) slrîmb = a rîde (a surîde etc.) în silă, forţat, nesincer. Pantelemon stătea intre capetele mintoase ridicate spre el şi rîdea încurcat, strimb. dumitrii!, n. 165. Ei surid strimb, stinjenit, şi îşi feresc privirea, id. v. h. 34. Nu m-am supărat, îi zîtnbi strimb Niculăieţ. sadoveanu, r. m. 29. A privi (sau a se ui(n) strîmb = a se uita urît, duşmănos. A înghiţi strîmb v. î n g h i ţ i (3). A călca Strîinl) = a aluneca pe o cale greşită, a avea o comportare incorectă. Cind se auzea despre o fată că a călcat strimb. . . mai bine s-ar fi aruncat in fintînă ori sub roţile trenului, tas, z. iii 250. 8. F i g. Fals, mincinos, neadevărat. Vrei să-l înveţi de copil a se jura strîmb şi a nu măsura drept. NEGruzzi, S. I 298. STRÎMB2, -A, strîmbi, -e, adj. 1. (în opoziţie cu drept, despre lucruri) Care prezintă neregularităţi, abateri de la forma normală; diform. Toate lemnele erau strîmbe. reteganul, r. iii 60. Dc eşti tu aşa voinic, îndreaptă copacii cei strîmbi, dar nu strîmba încă şi pe cei drepţi! sniEUA, P. 80. Mititel şi strîmb aleargă pe cimp (Secera), id. ib. 320. Lemnul strîmb focul îl îndreaptă. + (Despre persoane) încovoiat, gîrbovit, adus de şale. Peste o săptămînă au venit acasă amîndoi, moş Ioniţă mai strîmb din şale ţi mai încovoiat din spate. PAS, z. I 200. Cile fete cu pieptare, 'Toate-s strimbe de spinare. .. Dar mîndra cu ţubeica E oablă ca secera! JARNfK-BÎRSEAîttJ, D. 430. + (Despre drumuri) Fără aliniere, întortocheat. Umbla acum pe o uliţă strimbă. dumitriu, N. 159. 2. Deviat de la poziţia (dreaptă) obişnuită; lăsat sau căzut într-o parte ; aplecat, înclinat. Ţintirimul singur cu strimbe cruci veghează. EMINESCU, O. I 69. ■+ (Despre persoăne sau părţi ale corpului) Sucit, strîmbat, deformat. De ţinea drumul mai lung, te miră de nu răminea cu gitul strîmb de-atita uitat înapoi. isriREscu, L. 36. Cine joacă şi nu strigă Face-i-s-ar gura strimbă. Jarnîk-bîrseanu, d. 359. •§■ F i g. E dezgustat şi strîmb de sarcasm, ca Mit, PETRESCU, T. n 136. O (Substantivat, rar, în e x p r.) A-i veni cuiva cu strîmbul = a nu-i veni cuiva Ia socoteală, a-i displăcea, a nu-i conveni. V-a/i boierit şi voi, mă! Vă vine cu strîmbul munca! rebueanv, h. ii 71. 3. F i g. Nedrept, necinstit, incorect. Apoi socoteala asta e strimbă, măi oameni! rebreanu, r. ii 89. <0. F i g. Tu vii din lumea strimbă şi din viata posomorită a asupririi ţi a asupriţilor. PAS, 7., I 7. <$> (Substantivat) în tara strîmbilor, cel drept umblă cu capul spart, sadoveanu, p. M. 107. Făcut pentru a înşela. Am văzut circiumari mestecînd vinul cu apă şi vînzind cu cîntare cu două funduri, măcelari şi precupeţi vînzind cu cîntare strimbe, şi m-am mihnit. fiumon, c. 37. STRÎMBA, strimb, vb. I. 1. Tranz. A face să nu mai fie drept, a da o poziţie strimbă, a îndoi, a încovoia, a curba. De eşti tu aşa de voinic, îndreaptă copacii cei strîmbi, dar nu strîmba încă şi pe cei drepţi! ŞUIERA, P. 80. Cum mergea prin codru, dă peste un om care nu făcea alta decit copacii ce erau drepţi ii strimbă, iar pe cei strîmbi ii Îndrepta, şez. îl 201. 2. T r a n z. A face să devieze de Ia poziţia normală, a apleca într-o parte. In grabă atinse pălăria unei cucoane bătrine şi i-o strimbă pe cap. BASSARABESCU, V. 15. <$-E x p r. A strîmba (cuiva) fălcile = a lovi puternic pe cineva în obraz. Ian auzi-l, mai degrabă i-ai putea strîmba fălcile decit vorba. creangX, p. 164. A strîmba (cuiva) gîtul = a suci cuiva gîtul, v. suci. Tu să mi-o prinzi, cum ţi-i meşteşugul, şi să-i strimbi gitul oleacă, să se înveţe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete. creangA, p. 267. A-şi strîmba gîtul (sau refl.) a i 80 strîmba cuiva gîtul = a ţine capul sau gîtul într-o poziţie forţată, sucită (pentru a putea privi într-o anumită direcţie). Să nu te doară gitul strimbîndu-1 într-una după ei. pas, z. I 189. Săgeata celui mic se urcă in înaltul cerului. Li se strîmbaseră gîturile uitîndu-se după dînsa. ISPIRESCU, L, 211. 8. Refl. F i g. (Despre oameni) A se schimonosi Ia faţă (ca expresie a unui sentiment de durere, nemulţumire, dispreţ etc.). (Nae, strîmbindu-se:) — Miţa aici? Nu i-ai spus că nu sîitt acasă şi că vin tirziu? caragiai.iî, o. I 198. Ce prost lucru! striga Pandora, scîrbitâ şi strîm-bîndu-se. ispirescu, u. 94. E x p r. A se strîmba do rîs = a face haz mare, a se prăpădi de rîs. <$> l n -tranz. (Urmat de o determinare restrictivă introdusă prin prep. « din ») Cind strimbi aşa din buze, parcă eşti Boţocan. c. tetrescu, c. v. 116. (Expr.) A sirimba din nas = a-şi arăta nemulţumirea, dezaprobarea sau dispreţul (faţă de ceva sau de cineva) printr-o mişcare caracteristică a feţei. Gică Elefterescu strîmbase la inceput din nas, cind îşi văzuse casa transformată in dancing intermitent. C. PETRESCU, c. V. 178. Şi dinsa strimbă niţel din nas. Pasămite, îi venise şi ei miros de pirleala pieilor. ISPIRESCU, L. 214. + Tranz. A-şi schimonosi, a-şi deforma figura. Radu era palid la faţă. Deodată tresări prin vis ţi-şi strimbă faţa, seîncindu-se intr-un plins uscat, ca un copil ce s-a speriat prin somn. vi,aiiuţA, o. A. 108. (Subiectul este gestul, mişcarea care schimonoseşte) Vasile stătea cu pumnii in obraji, ceea ce ii strîmba trăsăturile şi-i schimonosea gura. dumitriu, n. 252. + T r a n z. A imita pe cineva în batjocură. îşi aducea aminte ce rls STRÎMBAT — 266 - STRÎMTORA impertinent avea la început, la lecţiile lui, şi cum îl strîmba şi-i reproducea gesturile, pe cînd el vorbea. vlahuţĂ, o. A. iii 37. Saşa sărea şchiopătind şi strîmbîndu-mă. NE-GRUZZi, s. I 60. + A face mofturi, a se fandosi. Hai, mănîncă, nu te mai strîmba atîta. STRÎMBÂT, -Ă, strîmbaţi, -te, adj. 1. Schimonosit, deformat, strîmb. învăţătorul era înjosit, cu ochii înlă-crămaţi, cu gura strîmbată parc-ar fi vrut să plîngă. DUMITRIU, N. 125. 2. Deplasat din locul sau din poziţia normală. Bătrinul îndrepta birourile strimbate, aşeza la locul lor scaunele, băncile, pas, z. rv 225. STRÎMIîĂTÂTE, strîmbătăţi, s. f. (Astăzi rar) Nedreptate. Cum pămintul îşi dă roada, aşa muritorul să-şi încheie munca, fără strîmbătate şi şireclic. sadoveanu, F. j. 343. Cu strîmbătatea treci gîrla cîteodată, dar în rîu te îneci cu siguranţă, pe cînd cu dreptatea treci şi marea. rebreanu, r. ii 90. Izgonindu-i în totul sau chiar în parte de pe aceste pămînturi lucrate de ei sute de ani, stropite şi rodite cu sudoarea, ba chiar adesea şi cu sîngele lor, am face cea mai mare strîmbătate a secolului. KOGĂL-niceanu, s. A. 136. Cruzimile turcilor trecuseră peste măsură, in vreme ce covîrşirea strîmbătăţilor suferite sleiseră răbdarea împilaţilor. BĂLCESCU, o. I 41. STRÎMBĂTÎJRĂ, strîmbături, s. f. 1. Faptul de a (se) strîmba; grimasă a feţei, schimonoseală (arătînd nemulţumire, dispreţ etc.). Mitru nu se mai putea stă-pîni. în strîmbătura feţei lui se vedea o furie fără margini. camil petrescu, o. i 576. Tînărul avu o strîmbă-tură din nas. sandu-ai/dea, d. n. 84. Plîngea... in glas mare cu toate suspinele şi strîmbăturile unui plîns copilăresc. Gane, n. iii 160. Imitare (în batjocură) a cuiva. Ţi-aduci aminte cînd mă rugaţi voi să vă imit pe profesori la şcoală. . . Ei bine. . . făcea haz cîte o seară întreagă de toate strîmbăturile mele... de poznele mele. CAMIL PETRESCU, T. ii 105. Fandoseală, sclifoseală. (Safir declamînd:) — S-a dus!. . . n dispărut ca raza răsfăţată Şi lumea-n lipsa sa îmi pare-acum bălţată! (Nicu, în parte:) — îmi irită nervele cu strim-băturile lin. alecsandri, T. 1313. 2. Obiect strîmb, încovoiat. în stejarul cel mare, am pe Făt-Frumos ; în salcia cea pletoasă, pe un poet bocitor. . .; in strîmbătura *cea de lemnul-cînelui, un fals patriot. AI,EC-SANDRI, T. I 422. S-a dus Chiriac la luncă... S-aducă mamei o furcă. . . Şi-a şezut o săptămînă Şi-a adus o strîmbătură. marian, s. 347. Ce mai nătărău, Bărbăţelul meu! îl minam într-o pădure Să mi-aducă o furcă bună; El mi-aduce o strîmbătură. BIBICESCU, p. p. 189. STRÎMUET, strîmbete, s. n. (Rar) Strîmbătură, grimasă. îmi răspunse cu un zîmbet ce semăna a strîmbet. negruzzi, s. i 9. STRÎHIT1 s. n. (Rar, în e x p r.) A Ii la largul tău şi Ia strimtul altuia, se spune în ironie cînd cineva îşi ia libertăţi, stingherind pe altul. Acum e la largul ei şi la strimtul meu. pann, p. v. ii 100. STRÎMT2, -Ă, strimţi, -te, adj. 1. (în opoziţie cu larg) Care nu este (destul de) larg, lipsit de lărgime; îngust. Mihai trage pe vizirul Sinan-paşa intr-un loc strimt, unde acesta-nu-i putea pune împotrivă decît 1200 luptători. BĂLCESCU, o. I 29. -£• Care nu este (destul de) lat, care are o lăţime mică; îngust. Printre crengi scînteie stele, Farmec dind cărării strimte Şi afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. EMINESCU, o. I 209. 2. (în opoziţie cu încăpător) Care nu poate cuprinde mult, în care nu încape mult; neîncăpător. Mă plimbai puţin prin odaie şi pentru-ntiia oară o găsii prea strimtă, vlaiiuţă, o. a. 149. Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strimtă pentru doi. alecsactri, p. a. 114. -0» F i g. Viscolul pustiirii a suflat pe acest 'pămint. .-. sîngele părin- ţilor in vinele strimte ale strănepoţilor a secat. RUSSO, S. 147. 3. F i g. Lipsit de măreţie sau de amploare; mărginit, redus, meschin. S-a supus prejudecăţilor şi socotelilor strimte, clocite într-o familie cu destin mediocru. C. PETRESCU, R. dr. 301. Trăind în cercul vostru strimt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece. eminescu, o. I 181. ^Expr. A fi strimt Ia minte = a fi lipsit de inteligenţă. Bietul Costică! îşi zise in cele din urmă bătrinul. Băiat bun, păcat că-i strimt la minte, cum a fost de cînd îl ştiu. REBREANU, R. I 257. . — Variantă: (regional) strimt, -ă (slavici, n. i 136) adj. STRÎMTĂ, strimtez, vb. I. 1. Tranz. (în opoziţie cu 1 ă r g i) A face să fie mai puţin larg; a îngusta, a strînge. Pe un mal şi pe celalt, două stînci se ridică înalte şi drepte, strîmtînd atit de mult valea, incit Oltul, intrînd între ele, pare că a fost înghiţit cu totul. BOGZA, c. o. 252. tf. Refl. Valea se strîmtează deodată, lumina zilei se întunecă, iar dintr-o parte şi alta pereţii munţilor înaintează spre Olt. bogza, c. o. 251. 2. Refl. A deveni strimt, neîncăpător. Locurile s-au strimtat, lumea s-a înmulţit. I. ionescu, D. 320. STRÎMTÂRE, strîmtări, s. f. Acţiunea de a (s e) s t r î m t a. STRÎMTICÎL, -EĂ, strimticei, -ele, adj. Diminutiv al lui s t r î m t; cam strimt, destul de strimt. Mi-apuca pe-un colnicel, Pe-un colnicel strimticei. pop. STRÎMTÎME, strimtimi, s. f. Faptul de a fi strimt; loc strimt. STRÎMTOĂRE, strimtori, s. f. 1. Loc strimt, îngust între munţi sau între dealuri; 'pas, defileu, cheie. V. trecătoare. Cum ieşim din vatra satului, cotim la stingă şi intrăm, pe spintecătura Jiidui, în strimtoarea munţilor, VLAHUŢĂ, o. a. II 133. Această strîmtoare, numită Valea Călugărenilor, fu aleasă de Mihai spre a sluji de Termopile romînilor. bălcescu, o. i 197. + Loc îngust. Mai merge el înainte prin codru cît merge şi la o strîmtoare numai iată că spinul iar îi iesă înainte, prefăcut in alte straie, creangă, p. 200. N-aţi auzit de-un Jian. . . Care îmblă pin păduri. . . Şi pîndeşte la strimtori, De despoaie negustori, Şi tot prinde la boieri, De-i curăţă de averi? ALECSANDRI, P. P. 159. 2. Fîşie îngustă de apă care leagă două mări sau care se află între două porţiuni de uscat. Trecem prin strimtoarea Caraibă, între Haiti şi Cuba', ralea, o. 35. Iar azi acelui loc i se zice strimtoarea de la Gibraltar. ispirescu, u. 56. 3. Faptul de a fi strimt; îngustime. Şi tot mai lumină se face; S-albeşte strimtoarea cărării,-Pe rind depărtările zării S-apropie-ncet. COŞBUC, P. II 8. Mihai vru a se folosi de poziţia şi strimtoarea acestui loc, ca... să facă mulţimea turcilor nefolositoare şi ca să se poată astfel lupta cu dinşii cu puteri egale, bălcescu, o. I 197. 4. F i g. Situaţie grea, lipsă (mai ales de bani), încurcătură, ananghie. Mai spui că nu e bine să aibă omul un porumbel la casa lui. Vite că foloseşte şi el la o strîmtoare. Azi o să avem o ciulama bună. pas, z. i 131. STRÎMTORÂ, strimtorez, vb. I. 1. Tranz. (Folosit mai ales la participiu) A stingheri mişcările cuiva, a îngrămădi într-un Ioc strimt, a băga la strîmtoare; a înghesui, a strînge. [Călăreţii] de pe margini işi strinseseră rindurile, scăriţă la scăriţă, strîmtoraţi de laturile uliţei. MIIIALK, o. 468. Sloii începură a se mişca la vale greoi, strimtoraţi unii de alţi. SANDU-ALDEA, U. P. 120. Oşteni moldoveni îi strimtora [pe turci] de pe laturi. ARHIVA R. I 108. <$> F i g. închipuirile capricioase înmulţiră in tot chipul aceste lucrări de fantasie, ce nu erau strîmtorate de nici o lege. odobbscu, 9; i 53. A obliga« a sili, STRÎMTORARE — 267 — STRÎNGE a constrînge. (Atestat în forma strimtora) Strimtoral de cererile unui ceauş turcesc, venit din partea lui Petru cel Şchiop, se văzu silit a arăta pe turburători, hasdeu, i. v. 184. 2. Refl. A se mulţumi cu o viaţă mai modestă, a-şi rcstrînge cheltuielile. Putea să vadă şi, poate, n-a văzut că am vîndut aproape tot ce-aveam în casă, că pensia nu mi-a ajuns niciodată, că m-am strimtorat in dormitor ca să pot ţine apartamentul. PAS, z. I 97. Să muncească, să adune, să cruţe şi astfel să aibă de unde da, fără a se strimtora. I. ionescu, D. 234. — Variante: (regional) strimtora vb. I.,'.(învechit) strîmtori (conachi, p. 304) vb. IV. STUÎJITORARE, strîmtorări, s. f. Faptul de a (s e) strîmtora. Î. înghesuire, restrîngere. 2. F i g. Situaţie grea, încurcătură; lipsă (de bani). Aşa în strîmtorare şi in nelinişte cum am trăit şi tot mi-a fost dragă viaţa. VLAHUŢÂ, o. a. ii 287. Am fost părtaşi la pericole şi de bun ajutor la vreme de grea strîmtorare. ODOBESCU, S. in 561. Aici in Paris a fost şi e mare neavere şi strîmtorare. ghica, a. 788. — Variantă: (învechit) strîmtoriro (drXghici, r. 78) s. f. STRÎMTORAT, -A, strimtoraţi, -te, adj. I. Lipsit de mijloace materiale, ajuns la ananghie, la nevoie. Mă aflu tare strimtorat aci, sosind fără parale multe şi fără haine. CHICA, A. 415. + Stingherit, încurcat. Stanca-l aştepta acasă şi era foarte strîmtorată cind' vecinii o întrebate unde i s-a dus bărbatul, slavici, o. i 332. Unde ai tras ? — La « Dacia », răspunse Duţu cam strimtorat. id. ib. 388. 2. (Neobişnuit, despre locuri) Strîns, înghesuit. între văi înguste. Drumul urcă întii anevoie pînă ce-şi face loc printre dealurile slrîmtorate. rebreanu, i. 9. — Variantă: (învechit) strîmtorit, -ă (negruzzi, s. i 238) adj. STRÎMTORE AlĂ, strimtoreli, s. f. (învechit) Strîm-toare. STRÎMTORÎ vb. IV v. strîmtora. STRÎMTORÎRE s. f. v. strîmtorare. STRÎMTORÎT, -Ă adj. v. strimtorat. STRÎMTCRĂ, strimturi, s. f. (învechit) Loc îngust, strîmtoare. (Atestat în forma strimtură) Acest loc aşezat in strimturi era foarte nepriincios oastei turceşti, arhiva R. I 109. — Variantă : strimtură s. f. STRÎHITf’Ţ, -Ă, strîmtuţi, -e, adj. Diminutiv al lui strîmt; cam strimt, destul de strîmt. C-ai avut largă căsuţă, Tare ţi-o părut strimtuţă. marian, î. 523. STRÎ.NÂRE, strinări, s. f. Pată albă de pe botul unor animale (în special al calului). Trei cîrlăiori gălbiori, Pe spinare negrişori; Şi de nare, O strînare. mat.. FOLK. 124. STRIGĂTOR1, -OARE, strîngători, -oare, adj. (în opoziţie cu risipitor) Care strînge, econom; p. e x t. zgîrcit. Iertatul ei bărbat, om bun şi stringător. popovici-bXnXţeaNU, la TDRG. Ea, ca muiere strîngătoare, nu lasă să se prăpădească nici un fir de piper, deci se pleacă şi, ridicîndu-l, îl băgă în sin. reteganul, p. v 26. Zicea. . . că femeile îs răsipitoare şi tare uşurele şi că nici una nu-i strîngătoare. sbiera, p. 216. ■‘0’ (Substantivat) Prădalnicii răpeau ce agoniseau strîngătorii. sadoveanu, E. 24. Nu fi zgîrcit, căci banii stringătonilui intră în mina cheltuitorului. NEGRUZZI, s. i 247. STRÎN GĂT6Rs, -OĂRE, strîngători, -oare, s. m. şi f. Persoană care adună ceva; adunător. Fă-mi vro cincizeci cositori.. . Şi treizeci de strîngători. ŞEZ. n 76. STRÎîî GE, strîng, vb. III. I. 1. Tranz. A trage tare de capetele unei sfori, ale unei curele etc. înnodate sau înfăşurate în jurul cuiva sau a ceva, spre a lega (mai) bine; a face mai strîmt (un laţ, o cingătoare); a fixa. Făt-Frumos înşelă şi înfrînă calul, şi chinga o strînse mai mult decit altădată, şi pomi. ISPIRESCU, L. 5. Iute, iute, că strîng Jaful! — Ce i l-aş strînge eu însumi, de nu mi-ar fi teamă! alecsandri, t. i 333. Deci, o au strîns tare cu laţul, şi apoi au tras-o in pădure. drXghici, r. 99. Voinicel tras prin inel Aşa din gură zicea: Vină, puiculiţa mea. Vin’ de strînge brîul meu. şez. ii 6.^Expr, A strînge îrîul (sau de îrîu, mai rar (rîiele) = a trage de frîu pentru a opri, a stăpîni, a îndemna sau a conduce calul. Stringea de frîu şi tremura: Iar calul, ud de cale, Pămintu-n loc îl frămînta. coşbuc, P. I 195. Strînse frîul calului cu mina stingă, îi dete călcîie şi cu paloşul in dreapta se repezi asupra acelui balaur, ispirescu, l. 18. Plecînd apoi cu toţii, strîng frîiele, dau pinteni, In sprintene dezghinuri îşi saltă caii sprinteni, alecsandri, p. iii 227. A strînge cureaua = a răbda, -f- A petrece una peste alta marginile unui veşmînt, pentru a ?co ieri bine corpul (şi a-1 feri de frig). Pe dtipă-amiază, cu greu suind, îmi strinsei bine cojocul la piept, sadoveanu, o. viii 10. Oamenii îşi strîngeau sumanele şi înfundau căciulile. RE-breanu, r. ii 17. + Fig. A întări o legătură care uneşte pe oameni. A strînge o prietenie. A strînge o alianţă. □ Mintea, vremea şi ispita necontenit ne arată A strînge încă mai tare acea dragoste-nchegată. conachi, p. 295. 2. T r a n z. A prinde cu mîna, a apuca şi a apăsa (puternic). îl strîngea de braţ pe Pătru, îi spunea iarăşi şi iarăşi focul lui din noaptea trecută. DUMITRIU, N. 171. El strînge banii mai cu foc Şi pleacă, beat de mult noroc, coşbuc, p. I 110. Cind văd că mîţa face-mărazuri, ţ-o strîng de coadă, de mănîncă şi mere pădureţe, că n-are încotro. creangX, p. 230. -O E x p r. A(-l) strînge (cuiva) mîna = a da mîna (cu cineva) (în semn de salut). l-a strîns mîna, rostind: domnule Vartolomeu Diaconu, ţin să-ţi mulţumesc pentru ospitalitate! c. petrescu, a. 298. îmi strînse mina şi-mi făgădui prietenia lui, cu aerul unui viitor ministru care promite o slujbă unui protejat. VLAiruŢĂ, o. A. 192. A strînge (pe cineva) do gît = a gîtui, a sugruma; f i g. a sili pe cineva să facă un lucru, a impune cuiva o constrîngere, a constitui pentru cineva o oprimare. Nu vă-ntreabă nimenea de pungă, Nu vă strînge nimenea de gît, Dar viaţa-i scurtă, vremea lungă, beniuc, V..117. Constantin s-a înapoiat la cazarmă. A găsit-o posomorită. . . Serviciul era greu, disciplina îl strîngea de gît, raniţa crescuse cit un munte. GALACTION, o. I 135. Schimonositurile aceste mă strîng de gît - ■ ■ în toate zilele tot ţipete şi bocete, alecsandri, T. 1015. A strînge pe cineva în braţe (la piept etc.) = a îmbrăţişa pe cineva cu dragoste sau a înşfăca pe cineva cu putere pentru a-i zdrobi corpul. Crăiasa-n veselia ei cu grabă se-nvoieşte: « Mă stringi la.piept şi-atita ce-i? ». Şi pieptul Anei creşte, coşbuc, P. I 68. Atunci strinse pe zmeu în braţe, îl ridică în sus, şi cind îl lăsă în jos, îl băgă pînă în genunchi în pămint. ispirescu, L. 88. Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător Şi, strîngindu-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, o. i 80. Se înţelege... am să te strîng în braţe pînă ţi-o ieşi sufletul, alecsandri, t. I 445. (F i g.) Gerul aspru şi sălbatic stringe-n braţe cu jălire Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire, alecsandri, p. iii 11. (Eliptic) îl îmbrăţişa pe bârbatu-său, îl strîngea, vorbea fără şir. DUMITRIU, n. 163. (R e f 1. reciproc) Ei la luptă s-au luptat. Cu putere s-au luptat, Cind la vale se izbea, Cind la piepturi se strîngea. ŞEZ. n 6. 3. Tranz. A presa, a apăsa (cu ceva) din două părţi sau din toate părţile. Şi sosind acolo găsi un bălatir foarte groaznic strîngînd în gură un biet cerb. reteganul, p. ni 15. Haţ! dracul subsuoară şi-l strînge cu atita putere, de era bietul drac să-şi dea sufletul. creangX, p. 53. _Expr. A strînge (pe cineva) cu uşa (sau în cleşte, în bala* STRÎNGE — 268 - STRÎNGE male, în chingi, în pinteni) = a sili (pe cineva) să facă ceva; a lua din scurt. îmi vine să-i strîng cu uşa pe Bondicescu şi pe Pungescovici ca să-mi hotărască odată ce ginduri au. alecsandri, t. i 134. l-am prins mai dinioare cu oca mică, la picioarele fetelor în genunchi . . . şi tronc! i-am strîns cu uşa. De-acum poţi să-i priveşti ca ginerii mei. id. T. 444. ^ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A apăsa asupra corpului (fiind prea îngust, prea strîmt) şi a provoca o jenă, o durere. Uf! că tare mă strîng pantofii! DELAVRANCEA, o. îi 308. Dar brîul meu astăzi mă strînge, La copcii cu greu îl ajung, coşnuc, P. I 64. Este o persoană care ar dori foarte mult să gioace o polcă cu d-ta. — Cit dc rău îmi pare. . . dar mă strînge o cizmă dă mă usc ca o prună pă streşină. ALECSANDRI, T. i 160. Fiecare ştie unde-l strînge cizma (= fiecare îşi ştie păsul său, necazurile sale). <0> Expr. A-l strînge (pe cineva) în spate (de frig sau de îrică) = a se înfiora (de frig sau de frica). Doar s-a încălzi cîtuşi de cîi şi n-a mai clănţăni atîta din măsele... că parcă mă strînge în spate cînd îl văd aşa. creangă, p. 246. Dar cînd ştia că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ş-o strîngea în spate de frică. id. ib. 3141 ^ A fixa (printr-o mişcare de învîrtire) o piesă filetată a unui mecanism ; a înşuruba tare. <$> Expr. A strînffe şurubul = a întrebuinţa mijloace (abuzive) de constrîngere, a înăspri regimul (împotriva cuiva). [Arestaţii] .fuseseră trimişi spre arestul tribunalului. Scăpaseră de * şurubul» pe care numai subalternul mustăcios învăţase să-l strîngă cu atîta îndemînare, încît ar fi smuls adevărul şi din piatră. G. M. zamfirescu, sf. M. n. I 77. + Fig. A sili, a constrînge. Nici o grijă. Am să ştiu cum să-i strîng pe patroni să vă aprobe revendicările. PAS, Z. IV 191. Prin foame nu era chip să-i strîngă. CARAGIALE, O. Iii 91..+ A aduna laolaltă (făcînd să ocupe un spaţiu mai mic); a înghesui. Şi îe-o strînge-n două şiruri, aşezîndu-te la coadă, în vro notă prizărită sub o pagină v.eroadă. EMINESCU, O. I 134. 4. Tranz. (Complementul indică anumite părţi ale corpului omenesc) A închide (cu putere), a încleşta. Strînsei pleoapele mai tare> ca să văd mai bine. hogaş, M. N. 17. Stringînd ochii silit şi tare, a alunecat cu visul său în întuneric — n-a mai văzut nemic. EMINESCU, N. 47. Expr. A-şî strînge gura, buzele (sau, intranz. a strînge din buze) = a încleşta gura (buzele etc.), de obicei pentru a se reţine să nu vorbească, să nu plîngă etc. Bătrîna se uită la el, strînse buzele pungă şi clipi din ochi. DUMITRIU, N. 240. Vitoria oftă. îşi strînse şi-şi strîmbă buzele. — Se poate; numai greu îmi vine a crede una ca asta. sadoveanu, B. 52. Fiecare drac şi-a făcut cîte o pipă de lut... şi, umplîndu-le de tutun şi dîndu-le foc, începură a strînge din buze şi a face: pi! pîl pî! RETEGanul, p. ii 67. Baba scrîşni din dinţi ca apucată, dar apoi îşi strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriţă. EMINESCU, N. 22. A-şi strînge îruntea (sau sprintenele, ochii)-sau (intranz.) a Stiîuge din sprîucene, din oclií = a lua o înfăţişare posomorită; a-şi încreţi fruntea (sau sprincenele) cu încruntare; a se încrunta, a se posomori. Nu-ţi strînge fruntea, că nu mă sperii. DAVIDOGLU, M. 20. Decebal îşi strînge sprîncenile-ncruntate, Priveşte înc-odată spre scumpa lui cetate, Scrutează nesfîrşitul iubitei sale ţări Ce arde-n-flăcărală din zări şi pînă-n zări. EFT1MIU, I. 145. Te-a cuprins necaz deodată Şi din ochi cu ciudă strîngi. COŞBUC, p. i 219. A-şi strînge pumnii = a-şi încleşta pumnii în semn de mînie. George-n munte pumnii-şi strînge, Buza cruntă-n dinţi o muşcă Şi de multă ciudă plinge. COŞBUC, p. i 62. (Intranz.) A strînge din umerii a ridica din umeri în semn de dispreţ, nepăsare, nehotârîre, nedumerire. Sabina strînse din umeri la acest refuz. C. PETRESCU, C. V. 116. Harap-Alb şi cu ai săi au început a strînge din umere nepricepindu-se ce-i de făcut, creangă, p. 263. Le privesc strîmbindu-se şi stringînd din umeri, negruzzi, s. -I 37. 5, Tranz. A aduna laolaltă marginile, faldurile unui obiect (de pînză); a înfăşură, a îndoi, a împături. O găseşte in sală, stringînd sul covorul. BAS-sarabescu, s. N. 17. Strînge-ţi pînzele, că se pre clatină corabia! — Mergi de te razămă de-un catarg! alecsandri, T. I 330. Naframa nu se duce aşa, ci se strînge binişor şi se pune sub brîu ori în sin. ŞEZ.^.1 89. ^ (Prin analogie) [Păsările călătoare] se abat în şesuri la asfinţit de soare, Stringînd ale lor aripi căzute de lung zbor. ALECSANDRI, O. 75. (F i g.) Apoi închipuirea îşi strînge-a sa aripă; Tablourile toate se şterg, dispar încet. ALECSANDRI, o. 166. ■$> Refl. (In expr.) A i se strînge (cuiva) funia la par, se spune cînd cineva ajunge într-o situaţie fără ieşire (în special cînd i se apropie moartea). Facă moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strîns funia la par; încep a slăbi văzînd cu ochii. creangă, p. 320. *4* Refl. (Despre fire textile, ţesături etc.) A-şi reduce volumul sau lungimea; a se strimta, a intra (la spălat). 6. Refl. (Despre fiinţe) A se ghemui, a se zgîrci, a-şi contracta trupul (mai ales din cauza frigului). Streinul s-a strîns Ungă sobă şi a rămas timp îndelung pe scaun, cu obrajii în palme, cu coatele pe genunchi, c. PETRESCU, a. 290. Fiecare s-a strîns mai mult în patul lui cald, incolă-cindu-şi trupul, ferindu-se de ceva rece. sahia, n. 118. S-a strîns de spaimă toată lingă pom. COŞBUC, P. I 253. Din ce în ce mai mult crivăţul se înteţea şi frigul mă pătrundea; m-am strîns cit m-am strîns, dar, dacă am văzut ş-am văzut, m-am dat jos. ghica, s. a. 96. (Tranz.) îşi strînge Fior ea capul intre umeri şi tace. Galan, z. r. 61. Pe urmă îşi strîngea genunchii la gură şi rămînea aşa. sahia, n. 115. ^ Expr. A se strînge în sine = a deveni puţin comunicativ, a se închide în sine. în ceasurile de odihnă, Cocor şedea uneori tăcut şi se strîngea in sine. sadoveanu, m. c. 114. A i se strînge (sau, tranz., strînge cuiva) inima (sau, rar, sufletul) = a simţi (sau a face pe cineva să simtă) o nelinişte, o îngrijorare, o teama. Inima-n piept mi se strînge: Prin crîngul cel desfrunzit, De chiciură albă-nflorit, Crivăţul şuieră. . . plînge. MACE-donski, o. I 17. Ele plîng, şi mi se strînge Inima cum stau şi-ascult, coşbuc, p. i 263. Un sentiment de groază.. . îi strîngea inima. vlahuţĂ, la TDRG. Să iubească — ideea aceasta ii strîngea adesea inima. — Cum ar fi ştiut el să iubească! eminescu,. n. 36. Bucuria, uimirea îi strîngea sufletul, id. ib. 48. II. 1. T r a n z. A aduna lucruri căzute, risipite (pentru a le pune laolaltă, a face o grămadă, a le aşeza la păstrare etc.). Chiaburul continuă să strîngă seminţele, înspăimîntat de tăcerea brigadierului. mihalE, O. 494. Un teanc de dosare se prăvăli şi curse împrăştiindu-se pînă sub picioarele colonelului. Furierul se repezi vertiginos şi începu să le strîngă. sahia, n. 81. De ziua numelui, în dar, Primise roze Anişoara. . . Le-a strîns frumos intr-un pahar. iosif, paTR. 43. Fig. Cu amîndouă mîinile Toto strîngea felicitări călduroase de la bunii săi prieteni. mironescU, s. a. 109. Nu mi-i ciudă că te-ai dus, Mi-i ciudă că nu mi-ai spus Cu dragostea ce-ai făcut. — Am strîns-o mănunchi-n mină Şi-am zvîrlit-o-ntr-o grădină. ŞEZ. I 48. + (Cu complementul «recolta» sau un echivalent al acesteia) A culege. Crezi tu că vom putea noi singuri secera şi strînge atîta amar de grîu? CREANGĂ, P. 155. Tocmai acum cînd e timpul de strîns pînea de pe cîmpt să o lase ca să putrezească, pentru ce? ALEC-sandrt, T. i 249. Refl. pas. Cătră toamnă, cînd se strînge de pe cîthp, ei au adunat... de la fiecare om.. . şez. i 261. + A culege, a aduna spre a face provizii. Să sirîngem nişte tîrşuri şi să facem toată noaptea foc, să fugă ţinţarii. creangă, P. 129. Mai întii s-au abătut pe la copaciul cocos, din care ş-au luat cîteva poame de mîncare, apoi mergînd la ţărmurile mării, ş-au strîns şi ceva stridii. DRĂGHici, R. 60. De la copacul căzut toţi aleargă lemne să strîngă. + R e f 1. A se aduna. Dar sTrînge - 269 - STRÎNS pin' ce s-or strînge nourii vremii rele fi-or ţine sfat mor-măind din tunete şi clipind din fulgere, noi ajungem. Sado-VEANU, N. P. 127. + R e f 1. (Despre lapte) A se închega, a se coagula. + Refl. (Despre lichide sau despre corpuri care conţin lichide) A îngheţa, a se solidifica. Peste zi începuse un vint rece şi noroiul se învirtoşa, strîn-gîndu-se de frig, incit, încet, încet, se făcuse tare ca fierul. chica, S. A. 96. 2. Tranz. (Cu privire la bani, avuţii) A pune deoparte; a agonisi, a acumula, a economisi. N-am decit atita cit îmi trebuie ca să plătesc corabia. . . Şi cu ce greutăţi, frăţioare, am putut să strîng şi atîta lucru! GALACTION, o. I 84. Pe Buzeşti, moş Gheorghe are toată vremea să-şi vie în fire şi să cate mai de aproape de mersul tramvaiului. — Bune parale trebuie să stringă iştia cu tramvaiele. sp. popescu, m. G. 54. Strînge bani albi pentru zile negre (= fii econom). A b s o 1. [Boierii] strîng, strîng... şi la sărăcime nu se mai gindesc. SP. popescu, m. G. 55. + A aduna (prin colectă); a colecta. Muncitorii din comună au strîns bani prin autoimpunere şi au cumpărat sirma şi aparatele trebuitoare pentru instalarea reţelei [electrice]. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2821. A percepe, a încasa. A strînge birurile, cn Se vorbi apoi şi de chipul d-a impune şi d-a strînge dăjdiile. BĂLCESCU, o. II 35. 3. Refl. (Despre un număr de fiinţe) A veni, a sosi; (în special) a se aduna (la un loc, împrejurul cuiva etc.); a se întruni, în jurul coroanei, la puioarele tronului, se strîngeau neîmpăcaţi şi hotăriţi toţi duşmanii poporului. COCEA, p. 29. Şi după ce-am ieşit cu mare greu din apă, şi m-am pus pe mal ţiindu-mă cu mîinile de inimă, băieţii s-au strîns ciotcă împrejurul mieu. creangă, A. 61. La Nicopole văzut-ai cite tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins. EMINESCU, o. i 147. Vîntul citid a bate Prin ele-a răzbate Ş-oile s-or strînge, Pe mine m-or plinge Cu lacrimi de sitige. alecsandri, p, p, 2. (E x p r.) A so strîngo (acasă) do pe drumuri = a nu mai fi hoinar, a sta acasă, a se face om aşezat. Spune domnului să se stringă de pe drumuri, ca să nu se-ntoarcă şi biruitor şi biruit, delavrancea, o. ii 203. Întorcîndu-se la palaturile tatălui său, socotea că acum s-a sfirşit; are să se stringă după drumuri, ispirescu, l. 367. i? Tranz. [Tinerii] dau bucium şi zvoană spre depărtări, Să-şi stringă tovarăşi de rodnică muncă, deşlto, G. 28. Am plecat tri-measă-n lume, Oaspeţii să-i strîng. coşbuc, p. ii 33. (E x p r.) A strînge dumnezeu (sau moartea) po cineva . (la Sine) = a muri. Acolo şi-a petrecut zilele cu bărbatul ei loniţă Crăciun pe care l-a strîns dumnezeu acum vreo zece ani. rebreanu, R. I 149. Păcat că moartea ni l-a strîns, Că drag le-a fost el tuturora. PĂUN-PiNCio, r. 56. Dumnezeu strîngînd la sine pe scumpa lui soţie, el de atunci ca mai ba să-şi puie cap sănătos sub evanghelie, gane, N. iii 163. A nu-şi (mal) strîngo picioarole (do pe drumuri) = a nu (mai) înceta hoinăreala, a hoinări într-una. Umblă din casă în casă şi din colibă în colibă şi nu-şi strînse picioarele după drum pină ce nu găsi prin apropiere de palat o cucoană bătrînă şi văduvă care avea drept orice avere o căsuţă mică şi o singură fată; popescu, b. iii 80. Cit era ziulica de mare, nu-şi mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. CREANGA, p. 284. (Glumeţ, parafrazînd expresia) . Mai bine ogoieşte-te oleacă şi mai stringe-ţi buzişoarele acasă, creangă, p. 253. + A se îngrămădi, a se îmbulzi. Uzi leoarcă şi rebegiţi de frig... se strîngeau, se înghesuiau unul intr-altul, ca să se încălzească, vlahuţă, O. a. 136. 4. T r a n z. A lua şi a pune la loc, a pune bine; a aşeza în ordine. Strînge cărţile de pe masă. Strînge taci-murile. a 'Astăzi nu mai era chip de lucrat in pămîntul ud şi lipicios. Începură să stringă roaba şi ciurul, la loc ascuns. C. petrescu, r. dr. 62. Să le dai răvaşul meu să-l cetească şi să-l stringă, ca la întoarcerea ine să găsăsc toate scrisorile mele, ca să nu uit ce am văzut, kogăl-NICEANU, s. 6. Cum mergea e gîndind fi uitindu-se pe jos, vede o nucă. Se plecă, o luă, o strînse şi sara, cînd se întoarse de la tîrg, o dădu fetei sale. ŞEZ. V 65. Pe negrul incălica, Arc, săgeată îşi strîngea Şi-napoi că se-ntorcea. TEODO-rescu, p. p. 81. ^ Expr. A strînge masa v. masă. A strîngo prin casă (prin odaie, prin cameră) = a deretica, a face ordine. — Forme gramaticale: perf. s. strînsei, part. strins. STRÎN GERE, strîngeri, s. f. Faptul de a (s e) strînge. 1. 1. Legare strînsă; înnodare, fixare. Strîngerea nodului. + F i g. întărire, consolidare. în strîngerea legăturilor partidului cu masele, un rol important sint chemate să joace organizaţiile de masă — sindicatele, U.T.M., sfaturile populare, lupta de clasă, 1953, nr. 8, 30. Cluburile constituie unul din cele mai importante mijloace de strîngere a legăturilor organizaţiihr de partid şi sindicale cu masa largă a muncitorilor. SCÎnteia, 1953, nr. 2698. 2. Apăsare (în mînă, în braţe). «$* Strîngere de mină = faptul de a strînge cuiva mîna, în semn de salut prietenesc. Te anunţ la vreme. Pină atunci, o strîngere de mînă. CARAGIALE, o. vii 7. Cîteva vorbe, o strîngere de mînă şi dispărea iar in parfumatul ei ietac, implind nopţile cu dulci şi neuitate visuri, EMINESCU, N. 59. Strîngere in braţe — îmbrăţişare. Cu geana ta m-atinge pe pleoape, Să simt fiorii stringerii în braţe, eminescu, o. I 120. 3. Ghemuire, zgîrcire; contractare. Expr. (Cu) strîngere do inimă = (cu un) puternic sentiment de durere, de teamă, de spaimă. Cu strîngere de inimă, Constantin a aflat, după Crăciun, ziua sorocită de Badea pentru nunta-i cu Frusina. galacTion, o. I 128. îmi veni atunci o grozavă strîngere de inimă, dar mă stăpinii. Gane, N. iii 49. Dar aste două zile cum am trăit eu?. . . Ce strîngere continuă de inimă! ce frică! ce tortură! CARAGIALE, O. I 162. II. 1. Adunare la un loc a unor lucruri (pentru a face provizii); îngrămădire. Adunarea grînelor, a fructelor etc.; cules. Experienţa din anii trecuţi ne arată că fără o muncă politică de masă temeinic pregătită nu poate fi asigurată strîngerea la timp a recoltei, contemporanul, s. ii, 1952, nr. 299, 2/5. 2. Economisire, acumulare (de bani, de bunuri materiale). + Percepere, încasare. Strîngerea dijmei. 3. Adunare (I 1), colectare. Membri ai comisiutiii însărcinate cu strîngerea voturilor şi tragerea scrutinului. Ghica, a. 782. 4. (învechit) Recrutare. Atuncea au fost la noi, in ţară. . .dese strîngeri de oşti. sadoveanu, o. i 559. STRÎNS1 adv. 1. (Indică gradul cel mai înalt al unei acţiuni) a) (Pe lîngă verbele «a lega», «a înnoda») Foarte tare (ca să nu se mai poată desface). Dănilă leagă strins, c-un ştergari gros, de cilţi, ochii şi urechile dracului, ca la «baba-oarba ». creangă, p. 55. Trăisei sabia; dar patru alţii, ce nu se arătaseră încă, mă apucară pe la spate, îmi luară armele şi mă legară strins. bolintineanu, o. 301. Deci mai lărgind borta aceea iarăşi cu altă piatră, i-att pus coadă legîndu-o cu frînghioare, atita de strîns incit părea că ar fi pironită, drăghici, R. 53. F i g. Succesele ştiinţei sovietice sint strins legate de practica construirii comunismului, de electrificarea ţării, de automatizarea proceselor de producţie, de creşterea neîncetată a tehnicii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2603. b) (Pe lîngă alte verbe) Foarte mult, cu toată puterea, puternic. Amîndoi rămineau in prag şi se făceau că-şi curăţă puştile, ca să nu Ii se vadă ochii. Zilele acelea i-au apropiat strins. CAMILAR, n. I 28. O mină era strins apăsată pe inimă, ea comprima convulsiv durerea ce o simţea acolo. eminescu,. N. 77. Aşa uimiţi, cuprinşi, ne lipim strins unul de altui, negruzzi, s. I 77. STRlNS — 270 - STRÎNSĂTURĂ 2. (Rar) Cu stricteţe; strict, întocmai. Pepelea i-au împlinit strîns poronca, şi nici o casă n-au rămas necălcată şi nechemată de dînsul. sbiera, p. 13. STRÎNS2 s. n. 1. Strîngere (I 2). De vei îndrăzni vreo vorbă, o s-o auz; un semn din ochi, o să-l văz; un gest, un semn, un strîns de tnînă, o să-l simţ. NEGRUZZI, s. iii 431. Dragostea din ce-i făcută?... Din clipitul ochilor Şi din strînsul minilor. hodoş, p. p. 33. Dacă-i vrun drăguţ al ei. . . răpede-i mai dă şi-un strîns în braţe. şez. iii 179. 2. Adunarea recoltei; cules. Avea doar doi oameni de credinţă, care-i păzeau bunurile. ■ ■ Domnul avocat Emil Sava, pentru acte, contracte şi chestii de judecată, Ilie Sacară, pentru sămănatul şi strînsul cîmpului. c. PETRESCU, R. DR. 97. + Vremea, timpul, momentul culesului. Era in luna lui august pe la strînsul -pînei, cînd tata primi scrisoarea de la Bujor, gane, n. i 159. Şi mi-i mult, Min-druţo, mtilt, Şi-i mult de la strîns de fin. hodoş, p. p. 52. 3. Adunarea unor lucruri împrăştiate, risipite. Sabina, încetează odată! o mustră sever Elena Lipan, ajutînd pe Catinca la strînsul tacîmurilor. c. petrescu, c. v. 94. STRÎNS3, -A, strînşi, -se, adj. I. 1. Legat, înfăşurat bine, puternic. Ştrinşi în hamuri, caii săreau nerăbdători pe loc, înfricoşaţi de licărul şi zgomotul trăsnetelor. mihale, O. 509. Şi-l ajunge carabina: Nu-n piept strîns cu haină verde, Ci-ntr-un braţ, mai mult neveste Cu-acel braţ să nu dezmierde. COŞBUC, P. I 63. Bine încins. Ea bate-n palme, vede-n lac Că strinsă-i stă mai bine; Rotunde ca un cap de mac Stau sînurile pline, coşbuc, p. I 69. + întins, încordat. Iar calul, ud de cale, Pămîntu-n loc îl frămînta Şi spuma alb-o mărita Cu sînge roş ce picura Din strinsele zăbale, coşbuc, p. i 195. + (Despre îmbrăcăminte ; în opoziţie cu larg) Ajustat (pe talie). îşi luase o rochie nouă, încă neîmbrăcată, alb-liliachie, strînsă pe pieptu-i tineresc şi bogată in poalele lungi, trecute de genunchi, MIHALE, O. 501. Purta haină cenuşie, strînsă la mijloc într-un singur nasture. C. PETRESCU, î. I 13. -if- F i g. Îndîrjit. în învălmăşeala din ce în ce mai strînsă, sîngele curgea ca o ploaie, sadoveanu, o. VII 12. + Fig. (Despre legături care apropie pe oameni) Trainic, puternic, indisolubil. Alianţă strînsă. czj Forţa partidului revoluţionar marxist constă in legătura lui strînsă cu masele, scînteia, 1953, nr. 2793. Este un fapt cunoscut că problemele de teorie şi practică ale culturii fizice au o strînsă legătură cu ştiinţele biologice. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 362, 2/3. [Eminescu] era un spirit afectiv, căutător de prietenii strînse. călt-NESCU, E. 281. F i g. (Despre felul de a gîndi, de a se exprima) Bine închegat, concis, precis. Logică strînsă. a Nicu Bălcescu scria lesne, stilul său era limpede, strîns, nervos şi elegant, precum îl vedem în « Istoria lui Mihai Viteazul». ghica, s. a. 143. 2. Prins, apucat, cuprins cu putere (în pumni). Ţinea minele tinerei. . ■ strînse intru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decît unui bărbat, negruzzi, s. i 37. •$> Strînşi în braţe = îmbrăţişaţi. Ii găsi pe amîndoi adormiţi şi strînşi in braţe, gorjan, h. i 3. <0- E x p r. A fi strîns la mină (sau la pungă) sau a îi cu mina strînsă = a cheltui cu cumpătare, a fi socotit lă bani. Antreprenorii erau cu mina strînsă. PAS, z. I 132. Prăşitorii acestor averi au trebuit, fireşte, să fie. . . muncitori şi strînşi la mînă. La tdrg. (Eliptic) Şi e strîns ş-apucător. delavrancea, o. n 342. 3. Presat din mai multe părţi; înghesuit. Strînsă de gulerul cămăşii, o vină albastră îi zvîcnea puternic pe gît. MIHALE, o. 493. Strînse intre pereţii de piatră şi apa mereu rostogolită a Oltului, nesfîrşîte şiruri de vagoane se strecoară pe după stînci, închipuind un lung şi ondulat şarpe metalic, bogza, c. o. 171. Rînduri strînse = rînduri dese. Economie strînsă = economie severă. N-avea cherestea in ţinutul Buzăului... şi trăia cu strînsă economie. c. petrescu, î. Ii 199. Viaţă strinsă = viaţă modestă, trăită în cerc restrîns şi cu mari economii. înainte de a sosi aci, îşi imaginase o viaţă mai puţin strînsă. c. petrescu, c. v. 95. E x p r. Strîns cu Uşa = constrîns, strîmtorat, silit să facă ceva împotriva voinţei sale. 4. (Despre părţi ale corpului omenesc) închis cu putere, încleştat. Sămînţă d-asta n-ai să semeni... auzi? — scrişni Lazăr şi-şi mişcă ameninţător mina strinsă pumn. mihale, o. 493. Numai cîteva lacrime licăreau scurgindu-se printre genele strînse. BART, E. 338. Cu ochii-nchişi şi strînşi de tot, Ea de dureri izbea piciorul: Ah, lasă-mă că nu mai pot! coşbuc, p. i 182. ■O Expr. A-şi ţine gura strînsă = a tăcea din gură. Să vă ţineţi gura strînsă Şi să tăceţi ca pămîntul Ca să ne-auziţi cuvîntul. teodokescu, p. p. 169. -f- Apropiat tare, lipit. Pe urmă Tanţa rămase dreaptă, cu picioarele strînse, numai în cămaşa scurtă, rebreanu, r. i 247. 5. (Despre pînză, hîrtie, fire etc.) Cu marginile adunate laolaltă; înfăşurat, îndoit, împăturit. în sfîrşît venea duiumul oastei: trăsuri, bagaje, pedestraşi, şleahtă pospolită, amestecaţi în neregulă, cu steagurile strînse. negruzzi, s. I 167. Teie-ntinse, Gheme strînse (Bostanul). şez. rv 47. G. (Despre fiinţe) Ghemuit, zgîrcit; contractat. Fata doarme pe brînci, ori strinsă, făcută ghem. ISPIRESCU, L. 394. Expr. Cu inima strînsă = stăpînit de emoţie (mai ales de teamă, supărare, grijă). Fata îl privi cu inima strînsă, îşi muşcă degetele gata să izbucnească iar. BART, E, 337. Cu inima strînsă de grijă, mergea prin mulţime. anghel-iosif, c. l. 32. Maria! şopti el cu inima strînsă. eminescu, N. 71. II. 1. (Despre lucruri) Adunat la un loc, îngrămădit; făcut movilă. Cine trage acolo? O tăcere mare încremeni obrazurile. — Cine ? întrebă iar bătrinul, arătind spre baionetele strînse snop la uşă. camilar, N. I 73. Văzu înainte-i o muiere năltuţă şi mlădioasă, c-o floare galbenă în părul strîns cunună. SADOVEANU, o. VIII 225. -f- (Despre cereale) Recoltat, cules. 2. (Despre bani, avuţii) Agonisit, economisit, acumulat, pus deoparte. Un zgîrcit odată, cînd era să moară, Se tîrî cu-ncetul la strinsa-şi comoară, Şi-ncepu cu galbeni gîtul să-şi îndoape. pann, EV v. ii 122. 3. (La pl., despre mai multe fiinţe) Care s-au adunat, care s-au întrunit la un loc sau în jurul cuiva. Cînd, acum mai bine de 100 de ani, Marx şi Engels, redactînd i Manifestul Partidului Comunist», au fundamentat în mod genial principiile de bază ale socialismului ştiinţific, comunismul era o teorie răspindită în rîndul cîtorva cercuri de muncitori înaintaţi, strînşi în «Liga comuniştilor o. CONTEMPORANUL, s. ii, 1953, nr. 338, 1/1. 4. Aşezat la loc sigur. Cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două carboave de unde le avea strînse şi dă una. creangâ, p. 299. Harap-Alb îşi aduce atunci aminte de aripa cea de furnică, o scoate de unde-o avea strînsă, apoi scapără şi-i dă foc cu o bucăţică de iască aprinsă, id. ib. 263. + Pus în ordine; dereticat. [îl va duce] pe puntea strîmba la mese strînse, la făclii stînse. ŞEZ. i 179. STRÎNSĂ, strînse, s. f. (Popular) Agonisită, avere; provizie, recoltă. Albina vrednică insă d-orce floare face strînsă. pann, p. v. i 137. E x p r. A îaco strînsă = a ajunge Ia un rezultat bun, a se pricopsi, a face pricopseală. Aoleo! ce bătăioasă! îmblă tot năbădăioasă; Nici cu asta nu fac casă. Nici cu dînsa Nu fac strînsă. alec-SANDRI, P. P. 352. STRÎNSĂTÎJRĂ, strînsături, s. f. (Regional) 1. Strîngere (I 2). Unuia arunca o ochire, altuia un zimbet, celuilalt o strinsătură de mînă. gane, n. t 101. STRlNSOARE — 271 - STROHOT 2. Adunare de oameni. Se intimplă odată că bătrînii au dat clacă in tors, la care au venit ş* o servitoare de la împăratul. . . căci in toate strinsăturile trimetea ţiganca pe cite cineva, retegaotl, r. ii 36. STRÎNSOÂRE, strînsori, s. f. 1.1. Faptul de astringe; apăsare, presiune; încleştare. îşi făcuseră ţigări. Pentru cei care aveau miinile prea umflate de strinsoarea frînghiilor, cind fuseseră aduşi, sau degetele zdrobite în bătaie, răsuceau ţigări ceilalţi. dumiTriu, b. f. 157. Foarte frumos, domnule bădie, zise ea in sfirşit, desfăcîndu-şi uşor minile din strinsoarea mea şi aşezîndu-se pe un scaun, hogaş, m. n. 21. Se trînteşte pe brinci in pat, îşi reazimă inima, in care simte o strînsoare nedefinită, pe mina dreaptă, şi pe cea stîngă fruntea caldă. CARAGIALE, S. 62. 2. Supraveghere strictă; îngrădire, constrîngere. Acu începe cu adevărat pentru o domniţă viaţa, cind scapă de strînsoare şi intră în lume. Slobodă este după asta să facă aşa cum ii place, sadoveanu, z. c. 332. Adeseori noaptea mă scol, ascult, şi aud paşi în păretele meu. Iată subt ce strînsoare trăiesc, Tisbe. negruzzi, S. iii 406. <$> F i g. A răilor poveţe Ţin duhul in strînsoare. NE-GRUZZI, s. ii 180. 8. Faptul de a fi strîns, înghesuit; înghesuială. Din strinsoarea podurilor de peste gîrlă, lumea se revarsă spre biserica Domniţa Bălaşa. camil petrescu, o. ii 254. 4. (învechit) Chin, suferinţă. Nu putem scăpa din foc, De-aşa moarte cu necaz. . . De-aşa moarte cu strînsori, Fără fraţi, fără surori, hodoş, p. i*. 230. II. 1. (Regional) Ceea ce se adună de pe cîmp şi se duce acasă, pentru a fi păstrat; recoltă. în anul acesta s-au întîmplat că omul au făcut mai multă strînsoare, decit avea în toţi anii de mai nainte. sbiera, p. 151. Bogăţie, averi acumulate, bunuri. Chervane vechi, căruţe cu bucate Se duc spre munţi şi curg mereu din zare. Sint mari averi domneşti, strinsoarea, rodul Atîtor lacrimi şi sudori cumplite. iosif, v. 69. 2. (învechit) Colecţie. [Viena are] o altă mare zidire unde au strînsoare de mulţime şi feliurimi de monede antici, foarte vechi, şi alte asemenea de mult preţ. GOLESCU, î. 50. Vrednic de pedeapsă este cel ce va fi venit in Viena şi nu va fi văzut acea mare zidire intru care este strînsoare de arme. id. ib. 47. STRÍNSÚRA, strînsuri, s. f. I. 1. Adunare, întrunire, reuniune. Petrecînd •toată strînsura in veselie cu joc şi cu băuturi, cu şăgi şi cu rîsuri. . . iată că se repeziră trei zmei, fraţi, pintre popor, şi, răpiră acele trei fete. sbiera, r. 129. Frămîntăturile de limbă să spun mai ales pe la strînsuri de tineri sau la şezători. ŞEZ. vi 157. + (Cu sens colectiv, de obicei peiorativ) Oameni lipsiţi de valoare. La noi n-avem azi decît o strînsură de lume din ce in ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. CARAGIALE, N. F. 84. L o c. a d j. Do strînsură = de toată mîna, de tot felul; (peiorativ) de adunătură; improvizat. Lumea aceasta de strînsură şi de tranziţie nu are nimic care să pună în vibrare coardele cele mai sonore ale lirei d-lui Sadoveanu. ibrXileanu, s. 4. Oameni?... în vînt cit oi striga. Mulţime de strînsură aici va alerga, Hoţi buni de ştreang, la ştreanguri meniţi cum li se cade, Ce ştiu numai să ardă, să taie şi să prade. ALECSANDRI, î. II 135. Asachi cu asistenţa a cîţiva amatori şi a cîţiva şcolari ne dete mai multe bucăţi traduse, care cu toată slăbiciunea actorilor de strînsură şi mijloacele de care dispunea, ne dovediră că lucrul (= teatrul romînesc) nu e aşa de cu neputinţă precum se credea, negruzzi, S. i 341. <0> Expr. Oasto (sau oşteni) do strînsură = (în organizarea militară medievală a Moldovei) oaste formată din ţărani, tîrgoveţi şi boieri cu slugile lor, care erau duşi în luptă alături de trupele regulate. Prin pulberea aurie, se zăreşte la margine oastea domniei: mulţimea de turci în primul rînd şi oşteni de strînsură, ca sprijin, dindărăt, sadoveanu, o. i 193. Intrase in Moldavia, întovărăşit de şepte mii spahii şi de vro trei mii oaste de strînsură. negruzzi, s. i 137. 2. Plantele care se culeg de pe cîmp şi se pun la păstrare; recoltă, nutreţ. Baciului Anton de pe Dealul Caprei i-am dat cu credinţă, astă-iarnă, în luna lui fevruarie, 3 oi, să le fie pină la timpul primăvăratului, cu strînsura lui. camilar, N. I 252. Primarele, om gospodar, are citeva stoguri de strînsură. Sadoveanu, 1'. s. 66. Şuieratul şi strigătul de hăis-ceala al băieţilor cu popuşoi ori niscai strînsură răsuna a deşert, a jale. contemporanul, Vj 289. + Conţinutul unui recipient. Am un sac Plin de mac, Şade-n jos cu gura, Nu-şi varsă strînsura (Coşul), goro-VEi, c. 105. II. Apăsare, presare. Calul, scăpat de strînsura cea cumplită a balaurului, se scutură, popescu, b. ii 112. <$> Strînsură de mină — strîngere de mînă. Mare jale este pe vremi nenorocite, cind un tlrg sau o ţară se topeşte într-o clipală. Vă doresc să nu agiungeţi asemenea zile. . . atuncea se cunoaşte cît e de scumpă o vorbă, ce este o strînsură de mînă. RUSSO, o. 52. STRÎNSURÎCĂ s. f. Diminutiv al lui strînsură (2) ; agoniseală puţină, sărăcăcioasă. Nu vă bucuraţi la strîn-surica romi nul ui. ODOBESCU, S. II 11. STROBOLÎ vb. IV v. stropoli. STROKOSCOr, stroboscoape, s. n. Aparat optic cu ajutorul căruia se pot observa sau înregistra fenomene periodice pe baza observării lor periodice la intervale de timp puţin mai mari decît perioada lor. STROBOSCOPÎE s. f. Metodă de cercetare a mişcărilor periodice, care constă în observarea lor la intervale de timp regulate, puţin mai mari decît perioada lor, fie prin iluminare intermitentă şi observare continuă, fie cu iluminare continuă, dar cu observare intermitentă. STROFÂNT, strofanţi, s. m. Arbust tropical din ale cărui seminţe se extrage o substanţă toxică folosită în medicină ( Strophanthus Konibe). STROFANTÎNĂ s. f. Substanţă toxică extrasă din seminţele de strofant, întrebuinţată în medicină ca tonic cardiac. Injectarea de strofantină în glanda suprarenală la cîine provoacă hipertensiune pronunţată. DANEELoroLU, F. N. II 46. strOfA, strofe, s. f. Fiecare dintre diviziunile unei poezii, constînd din două sau mai multe versuri şi repre-zentînd de obicei o unitate de versificaţie. «Familia » i-a publicat o poezie de trei strofe, rebreanu, I. 62. Din totul se înalţă un cîntec către soare De dragoste nespusă ■ . ■ O falnică poemă de strofe arzătoare. MACEDONSKI, o. i 117. Prietinul meu Negri, iubit şi dulce frate, îţi scriu aceste strofe din locuri depărtate, alecsandri, p. I 239. -4- (în tragedia greacă antică, în opoziţie cu antistrofă) Arie în versuri cîntată de o parte a corului (în timp ce evolua ritmic pe scenă). STROH s, n. 1. (Uneori determinat prin « de fin ») Rămăşiţă de fin care se adună din şopron sau din iesle şi cu care se fac (la ţară) inhalaţii pentru bolnavii de piept şi scăldători pentru copii. Ştiu rînduiala lehuzelor ş-a copiilor celor mărunţei. Ştiu să-i scald cu stroh de fin. SADOVEANU, t. A. 73. 2. Strat de paie servind de culcuş pentru animale; aşternut de paie. O claie de păr negru, aspru şi încilcit la un loc cu paiele murdare şi gălbii ale strohului cald, din care chiar atunci se părea că ieşise, hogaş, m. n. 82. De cîte ori îţi fi dormit in stroh şi pe tîrnomată, să am eu acum atîţia bani in pungă, nu mi-ar mai trebui alta. CREANGi, P. 255. STROlIOT s. n. (Cu sens colectiv) Paie. V. stroh. Cind umblă porcii cu strohotul în gură, se zice că fac a vreme rea. i. CR. IV 81. STROI - 272 - STROPIT STROI s. n. (învechit) 1. Rînd, şir (mai ales de soldaţi). Ne-a pus la stroi: la rînd. ŞEZ. II 43. 2. Pedeapsă constînd din trecerea condamnatului printre două rînduri de oameni, care-1 loveau unul după altul cu vergi. Acest biet nenorocit au îmbiat numai o dată prin stroi şi au murit. SBIERA, p. 229. Se făcea doauă şire lungi de ostaşi. Acestora li se da în mină cite un băţ, sau cite o vargă bună. Prin mijlocul acestor doauă şire de ostaşi trebuia să treacă, în pielea goală, cel osîndit la stroi. id. ib. 229. A bate la stroi = a bate straşnic. Poronceşţe să-mi aducă nişte palee, că am să-i bat la stroi, să pbmenească ei cit or trăi că au dat peste Ivan. CREANGĂ, r. 305. STRÓLEA s. m. invar. Prostănac, nătăfleaţă; zăpăcit, năuc. De unde-o ştiu ? Apoi o ştiu c-o ştiu şi lucru gata. — Iaca strolea! Femeie, mîncat-ai tu ceapa cioarei? O ştii c-o ştii, asta nu-i încă destul, slavici, la TDRG. STR0NGÍL, strongili, s. m. Vierme parazit care pătrunde în aparatul digestiv, respirator sau circulator al animalelor şi provoacă diferite tulburări. STRON GILÓZÁ s. f. Boală a animalelor domestice (mai ales a oilor şi a cailor), provocată de strongili şi caracterizată prin inflamaţia aparatului respirator şi a celui digestiv. STRONŢIÂNA s. f. Substanţă (reprezentînd un oxid de stronţiu) obţinută din stronţianit şi folosită la rafinarea zahărului, la fabricarea sărurilor de stronţiu etc, STR0NŢIA.NÎT s. n. Mineral (reprezentînd un car-, bonat de stronţiu) care se găseşte în natură sub formă de mici cristale prismatice transparente şi din care, prin calcinare, se obţine stronţiană. STI10.NŢIU s. n. Metal asemănător cu calciul, ale cărui săruri sînt întrebuinţate în pirotehnie şi în medicină. STROP, stropi, s. m. 1. Părticică globulară dintr-un lichid ; (în special) picătură de ploaie ; p. e x t. cantitate mică dintr-un lichid. Ploaia prinse a conteni; numai stropi rari aduşi de vînt se strecurau din nourii cenuşii. sadoveanu, o. i 150. Rada rîde, le dă apă, Toţi din pumnii ei să heie. « Zece stropi nu pot să-ncapă: Prea e mic păhar de apă! ». coşbuc, p. i 97. Săreau stropii din vin de-o şchioapă în sus. creangă, A. 97. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de o şi indicînd lichidul în discuţie) Vîntul îngrămădea nori fumurii pe culmile rotunde. . . Din înălţimi stau gata să curgă stropii de ploaie, C. PETRESCU, s. 11. Un ropot de ploaie răsună pe acoperiş. Stropi de apă prinseră a bate în geam. dună-reanu, CH. 207. Ce n-ar da florile să aibă acum macar un strop de rouă. anghel, î. g. 21. Cîţi drumeţi treceau prin ţară, toţi se opreau la crîşma din codru: gustau un strop de vin, vorbeau o vorbă cu crîşmăriţa. slavici, la Tdrg. (Prin analogie) Deveni. . . mic ca un mărgăritari albastru stropit cu stropi de aur. EMINESCU, N. 65. Fig. Va să zică am dus un strop de fericire în casa lor. brĂtescu-voineşti, î. 12. L o c. a d v. Strop cu strop sau strop de strop = picătură cu picătură; puţin cite puţin. Cu mînile la tîmple Stau ca un alt Esop: Cînd fila mi se împle De ce cu orice trop Garafa se deşartă Şi scade strop cu strop? anghel-iosif, c. M. i 116. Picurii cu strop de strop Fac al mărilor potop, coşbuc, p. i 156. Pînă Ia un strop = pînă nu mai rămîne nimic. Baba Ana. . . Dimineaţa, îşi mină greaţa Cu vinars. . . L-îndulceşte Cum voieşte Şi apoi, hop! Pin* la un strop. Ea cu ea, Tot îl bea! bibicescu, p. p. 225. + (în imagini poetice) Lacrimă. Ochii lui se umeziră şi în fiecare geană căruntă se ivi cîte un sirop limpede. slavici. N. II 12. Cînd voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plîngi; Din teiul sfînt şi dulce O ramură să frfngi, La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi, Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi, eminescu, o. i 129. 2. Fig. Cantitate mică dintr-o materie solidă; fa-rîmă. Cînd încep exploziile, suprafaţa muntelui se turbură ca apele unui lac în care ar cădea bolovani; mari stropi de piatră sar in sus împroşcaţi cu violenţă. BOGZA, C. o. 180. Curînd desimea codrilor ne sorbi în adîncurile sale nestrăbătute şi, rareori numai, cîte un strop de cer albastru sau cîte un fulg de lumină mai picurau răzleţe din înălţimile încîlcite ale bolţilor de crengi, peste umerii şi peste capetele noastre, hogaş, m. N. 206. <$> Loc. a d v. Nici un strop = cîtuşi de puţin, de loc. *Şi mergînd şi pe la şop, N-am aflat fîn nici un strop, marian, na. 203. STROPEĂLĂ, stropeli, s. f. Faptul de a stropi; lichid cu care se stropeşte. între frunzele crestate şi coclite de stropeală, butucii din spatele nucului îşi soreau strugurii brumaţi şi grei, pîrguiţi de timpuriu. C. PETRESCU, S. 178. (Glumeţ) De cinzeci de zile n-a plouat. Astăzi parcă s-a mai răcorit şi cerul e acoperit. . . Să sperăm că peste cîteva zile se va milostivi cel de sus cu puţină stropeală. caragiale, o. vii 35. + (Familiar) Băutură. încă o stropeală bună la plăcinta cu brînză, şi onorata comisie de anchetă, dimpreună cu stareţul, trecură în camera de alături să ia cafeaua. STĂnoiu, c. i. 90. STROrf, stropesc, vb. IV. T r a n z. 1. A uda, a umezi uşor aruneînd stropi; a împroşca, a acoperi cu stropi (de apă sau de alt lichid). După ce o stropi [scrisoarea] cu lacrimi fierbinţi, o puse în plic şi o trimise. BART, E. 241. îl stropeşte cu apă vie, şi atunci Harap-Alb îndată învie, creangă, p. 278. Ea-nainte-i se ducea, Cu năstrapa mi-l stropea, Cu năframa-l răcorea. Apoi nuntă se făcea, alecsandri, p. p. 108. (Poetic) Iat-o gingaşă mlădiţă cu şirag de mărţişori... Tu o rupi?... Ea te stropeşte cu fulgi albi răcoritori. ALECSANDRI, p. III 16. <§> Expr. (Familiar) A-şi stropi măseaua = a bea băuturi alcoolice. Se întinse ca să ia un pahar să-şi stropcască niţel măseaua, dară el, cu vin cu tot, se făcu numai de aur. ISPIRESCU, U. 106. <$>• Intranz. (Glumeţ) [Tunurile] crunt tuşesc, Cu ghiulele-n noi stropesc, alecsandri, p. ni 457. Refl. Era frumoasă!... Pe urmă a început să se scalde... rîdea şi se stropea cu apă. preda, î. 47. +Refl. A se acoperi cu pete mici, a se păta. I s-a stropit faţa *cu pestrui galbene, delavrancea, o. ii 81. 2. A uda uşor, superficial (cu* stropitoarea). Cum auzi vuietul venirii lui, faţa ei se însănină; ea luă o mînă de lacrimi din baie şi stropi grădina. EMINESCU, N. 28. De dimineaţă pompierii stropiseră podul. negruzzi, s. i 29. ^ (Subiectul este ploaia) Ajunserăm p-o cărăruie de piatră. O ploiţă caldă stropise făşia de drum. delavrancea, a. 48. ^ .Expr. A stropi (ceva) cu sudoare = a munci din greu. Bietul muncitor Stropea cu sudoare Micul său ogor. alecsandri, p. hi 123. Intranz. Ploaia nu stropise de două şăptămîni. c. petrescu, t. îi 197. Să-mi fac ochişorii roată... Să-mi văd mîndra Cum să poartă, Cum mătură pe la poartă: Cu mătura măturînd Şi cu lacrime stropind, bibicescu, p. p. 15. ŞTROPÎRE, stropiri, s. f. Acţiunea de a stropi; împrăştiere a unui lichid în stropi, împroşcare cu stropi. Pe crestele dealurilor năvăleau talazuri uriaşe [de zăpadă], se înălţau în răsfrîngeri tremurătoare, ca o stropire de spumă, apoi se rostogoleau într-o cernere viforoasă în văi. sadoveanu, o. vi 123. STROPÎT1 s. n. Stropire, udare' uşoară, la suprafaţă. Udatul [ariei] care.se face seara, în ajunul zilei de treier, se înnoieşte şi a doua zi in zorii zilei, cînd cu adevărat se reduce la un simplu stropit. PAMFILE, A. R. 202. STR0PÎT2, -Ă, stropiţi, -te, adj. 1. Acoperit, presărat- cu stropi (dintr-un lichid). îşi arătă cu mîndrie satirul plin de sînge şi hainele stropite. ISPIRESCU, L. 256. STROPITOARE 273 - STRUCTURAL 2. Fig. (Despre pielea oamenilor, blana animalelor, penele păsărilor) Acoperit cu puncte sau cu pete mici debită culoare decît fondul. Rise Vasile al Capsomanului, unul mic, cu ochi răi, stropit pe toată faţa ¡i pe mini cu o spuză de alunele, camilar, n. ii 267. <$> (Complementul instrumental devine subiect) Sînt atitea colori stropite in juru-ne incit deodată îmi luceşte in minte minunatul vers al poetului, sadoveanu, o. vii 210. STROPITOARE, stropitori, s. f. 1. Vas de tablă, de mărimea unei găleţi, prevăzut cu o toartă şi cu o ţeavă terminată printr-o sită metalică, servind la stropitul culturilor din grădini. A ţiriit o ploaie subţire şi clocită, parcă se deşertase rămăşiţele dintr-un fund ruginit de stropitoare, c. petrescU, R. dr. 151. Ia cu stropitoarea apă din putina cea mare... şi stropeşte. . . brazdele de flori. La Tdrg. Vas mare aşezat pe roţi şi prevăzut cu un dispozitiv de împroşcat apa, care serveşte Ia stropitul străzilor. Stropitori cu tracţiune mecanică. + (învechit) Pulverizator. Două stropitori, tij de argint, in formă de pere cu frunze poleite, alecsandri, T, i 141. 2. Pămătuf făcut din bucăţi de" cîrpă pe care fierarul îl moaie în apă pentru a stropi cărbunii prea înfierbîn-taţi din vatra cuşniţei. Fierariul l-au primit bucuros şi l-au pus, mai iutii, la foi, apoi cu cleştele şi cu stropitoarea la vatra cu foc, după aceea cu ciocanul şi cu barosul la nicovală, şi pe urmă şi la potcovit caii. şuiera, p. 248. — PI. şi: stropitoare. STROPlTtjJRĂ, stropituri, s. f. 1. Faptul de a stropi, stropit, stropeală. Venindu-şi in simţire. . ■ prin multe frecături şi stropituri. drăghici, R. 21. F i g. Pilcurile de margarete şi de romaniţă, stropituri albe, parcă erau risul poienilor, sadoveanu, E. 119. 2. (Concretizat) Picătură, strop. Găinile se suiră pe prispă la adăpost, alungate de cele dintăi stropituri reci. SADOVEANU, B. 27. Cind o ud (planta), feresc frunzele de stropituri. La TDRG. Vremea era cam tulburată, tuna cam înfundat şi începuse a pica stropituri late de ploaie, russo, o. 147. ^¡> F i g. Alunii, cornii, ulmii şi mestecenii înfloriseră şi se scuturau, pe cind mugurii cireşilor sălbatici crăpau şi arătau ca stropituri de fulgi, sadoveanu, o. viu 49. STROPOLEAlA, stropoleli, s. f. (Regional) Faptul de a stropoli; roboţeală. STR0P0LÎ, stropolesc, vb. IV. Intranz. (Regional, despre oameni) A face treburi mărunte pe Iîngă casă sau prin gospodărie, a lucra cîte ceva; a roboti. Căzu şi tata bolnav de un junghi. El zăcea în patul de lingă sobă şi eu tremuram de friguri d-a curmezişul patului celui mare. Ceilalţi stropoleau p-afară trişti, şi vai de mîncarea şi de odihna lor. delavrancea, t. 38. Tată-său o văzuse de mai multe ori prin curte şi prin casă stro-polind şi muncind numai intr-un cîntec. popescu, b. iv 105. Stropolea cu toţi pentru ale nunţii. GORJAN, h. ii 218. — Variantă: stcoboli (sandu-aldea, u. p. 51) vb. IV. STROPŞEAlA, (1) stropşeli, s. f. 1. Faptul de a (se) stropşi; vorbă aspră, urîtă, spusă răstit. înţepă cu stropşeli repezi argatul somnoros şi molîu. C. PETRESCU, k. DR. 341. Boule!.. . continuă, uitînd însă subit jargonul luminoaselor bulevarde şi dînd-o pe vadul plebeu al stropşelilor din patria sa. id. A. R. 19. 2, (Regional) Denumire populară pentru epilepsie. STROPŞI, stropşesc, vb. IV. 1. Refl. A se răsti la cineva încruntîndu-se; a se burzului, a se oţărî. Se stropşeşte la cîni, îi suduie şi zvîrle în ei cu scurtături de' lemn, pe care le caută la întîmplare, aplecindu-se in juru-i. sadoveanu, b. 36. Ivan atunci, văzînd că moartea dă chioară peste dînsttl, se stropşeşte la ea, zicind. . . creangă, p. 312. T ranz. (Rar) După ce a stropşit... pe etnii lui îndîrjiţi, a întors spre noi cu toată bunăvoinţa obra-xu-i ars dt vuitul pustiei, sadoveanu, o. i,. 79. 2. T r a n z. A zdrobi, a sfărîma, a strivi (lovind, călcînd în picioare, apăsînd, presînd). Fugim. încă o dată mă împiedic. încă o dată îmi stropşesc degetele de la piciorul stîng. stancu, D. 311. Direcţia generală a brazdelor să fie către păr, pentru ca, la treier, caii să le stropşească in curmeziş şi nu în lung. pamfii,e, a. r. 209. + A ucide, a distruge, a nimici. Dorobanţii au stropşit intr-o clipă pe turcii din şanţul înaintat, sadoveanu, p. s. 136. 3. T r a n z. A bate foarte tare, a stîlci în bătaie. Cu pumnii, cu picioarele, pe înfundate, a stropşit-o. stancu, d. 77. Vă chinuiesc şi vă stropşesc in toate zilele, şi tot nu puteţi deprinde mustrul. sbiera, p. 147. De-i spune ce-ai văzut, te stropşesc! ai.ecsa.ndri, t. i 81. + F i g. (Cu privire la cuvinte) A poci, a schimonosi, a stîlci. Glasul ii era tremurat. Stropşi cuvintele mai cumplit decît în alte dăţi. PAS, z. iii 274. Secundul prinsese de la piloţi şi vameşi vreo două cuvinte englezeşti, pe care le stropşea vorbind cu gura închisă. Bart, s. m. 98. Romînii cam au obicei a stropşi unele nume străine. AI.EC-SANDRI, P. P. 119. 4. T r a n z. (Popular, despre anumite boli) A cuprinde pe cineva pe neaşteptate. (Cu subiectul neexprimat, subînţelegîndu-se «dambla», «epilepsie») Eu 0 să mînc, bine zici tu, dar fie nu-ţi dau să văd că te chiar stropşeşte, de nu mă laşi să-fi scot un ochi. RETE-Ganui,, P. I 21. Frunză verde dintre vii, Eu, bădifă, aş ieşi, Da-s cu minile în pine Şi cu mutu lingă mine. — Lasă pînea să dospească Şi pe mutul să-l stropşească! JARNiK-BÎRSEANU, D. 412. STROPŞÎRE, stropşiri, s. f. Acţiunea de a (se) stropşi; zdrobire, sfărîmare, strivire; nimicire. STROPŞIT, -Â, stropşiţi, -te, adj. 1. Zdrobit, sfă-rîmat, strivit. Mere pădureţe cojite şi stropşite. La TDRG. Fig. Căştile de oţel germane stau aci, în Muzeul Apărării Leningradului, stropşite, strimbe, găurite, mînjite de noroi, de sînge şi rugină, stancu, u.r.s.s. 132. 2. Fig. (Despre oameni) Stricat (la minte), zăpăcit, smintit. Iţi dau zece minute ca să te hotărăşti de vrei a te numi de-acum Ghiftuianca in loc de Ferchezanca. . . — Mulţi oameni stropşiţi am văzut. . ■ d-apoi şi ca aista! alecsandri, T. 580. (Substantivat) Mereu se gindea la Titi, o prietenă a ei din pension care se măritase c-un stropşit... un grandoman ridicol, vlahuţă, O. A. III 196. Stropşitul de Ion, cu talanca de la oi, cu cleştele şi cu vătrariul, face o hodorogeală şi un tărăboi de-ţi ia auzul. CREANGĂ, A. 38. Ba-i drege tu pe cine ai mai dres, strop-şitule! AlvECSANDRi, T. 274. + (Despre cuvinte) Pocit, schimonosit, stîlcit. O babilonie de cuvinte stropşite şi smulse din latineşte, pe care bieţii romîni nu le înţelegeau. russo, .O. 57. STROPŞITTÎRĂ, stropşituri, s. f. Faptul de a (se) stropşi; pocealâ, schimonoseală, stîlceală; (concretizat) lucru stropşit. Publicul se va da negreşit cu cei ce-l incintă prin producerile lor şi va ride de acei ce caută să-l năucească cu nişte stropşituri ridicitle. alECSAndri, s. 50. STROl’ULliŢ, stropuleţi, s. m. Diminutiv al lui strop. Rîndunelele zburară, Către mare se lăsară, Ele toate apucară Stropuleţi pe aripele, pop. STRUCTURA, structurez, vb. I. Trinz. (Cu privire la ramuri ale producţiei, la instituţii etc.) A da o structură, a organiza. Academia Republicii Populare Ro-mîne, pentru că să nu fie stingherită în activitatea ei şi să poată de la început să-şi îndeplinească atribuţiunile ce 1 s-au pus în sarcină, a fost structurată conform cu cerinţele timpului şi necesităţile ţării şi popondui. contemporanul, S. îl, 1948, nr. 109, 7/2. STRUCTURAL, -Ă, structurali, -e, adj. 1. Care aparţine structurii, de structură. Ajunsă la apogeul său de dezvoltare, celula — şi avem în vedere mai cu seamă celula 1» <■ STRUCTURALISM — 274 — STRUJIT nervoasă — îşi menţine integritatea ei structurală, mari-nescu, P. A. 57. 2. (Chim.; numai în e x p r.) Formulă structurală = formulă care reprezintă compoziţia unei combinaţii şi legătura atomilor în moleculă. STRUCTURALISM s. n. (Lingv.) Şcoală idealistă, agnostică, antiistorică şi formalistă, care consideră limba ca o entitate abstractă, ca un sistem de funcţiuni caracterizat prin legi proprii, imanente, ale structurii ei. Structuralismul consideră limba ca un sistem static, rupt de viaţă şi de istorie. macrea, f. 11. STRUCTURALIST, -Ă, structuralişti, -ste, adj. Care aparţine structuralismului; referitor la structuralism sau la adepţii lui. Concepţie structuralistă. (Substantivat) Adept al structuralismului. Idealiştii şi structuraliştii, tn afara unor lucrări CU caracter mai mult filozofic, nu au putut realiza cercetări valoroase asupra unor probleme concrete de lingvistică. MACREA, F. 12. STRUCTURĂ, structuri, s. f. 1. Mod de organizare internă a realităţii materiale, felul cum se asociază elementele componente ale unui corp sau ale unui întreg organizat; alcătuire, conformaţie. Cercetările. . . au dat la lumină structura celor două părţi constitutive ale celulei: protoplasma celulară şi nucleul. MARINESCU, p. a. 48. Fig. Caragiale îşi ridiculizează personajele şi pentru structură lor sufletească grosolană, ibrăileanu, SP. CR. 228. -<ţ> (Fiz., Chim.) Dispoziţia atomilor în molecula unei substanţe. -$■ (Min.) Mod de grupare a moleculelor într-un corp sau într-o substanţă minerală. Prin forjare, oţelul {şi modifică structura. 4" (Anat.) Mod de aşezare între ele a părţilor corpului animalelor şi plantelor sau ale ţesuturilor lor. Structura sistemului nervos. + Mod de construire a unui edificiu, a unui pod, a unei şosele etc.; ansamblul elementelor de rezistenţă ale unei construcţii; schelet. Structura unui pod. -$• Mod de alcătuire a unei opere literare. în toată structura ei, această baladă unică este aşa de artistică, plină de simţire aşa de înaltă pentru natura eternă, incit eu o socotesc drept cea mai nobilă manifestare poetică a neamului nostru, sadoveanu, e. 16. -4- Mod specific de organizare a elementelor constitutive ale unei limbi. Structură gramaticală = mod specific fiecărei limbi de a organiza cuvintele în propoziţii şi fraze. Originalitatea şi persistenţa unei limbi sînt determinate de baza limbii, de structura ei gramaticală şi de fondul principal de cuvinte, macrea, F. 17. 2. Mod de organizare, de întocmire a societăţii din punct de vedere economic, social, politic şi cultural; orînduire. Structura societăţii socialiste. STRUG1 s. n. v. strung. STRUG2, strugi, s. m. (Regional) Tulpină tîrîtoare. Frunză verde strug de mure. ŞEZ. xxi 50. STRUGĂR s. m. v. strungar1. STRUGĂRÂŞ s. m. v. strungăraş. STRUGĂRlT s. n. v. strungărit. STRUGI vb. IV v. struji. STRUGÎT, -Ă adj. v. strujit2. STRUGUR s. m. v. strugure. STRUGURĂŞ, struguraşi, s. m. 1. Strugurel (1). Binele de la mamă Ca un struguraş de poamă. sevastos, c. 228. Tăia negri struguraşi. TEODORESCU, P. P. 618. Nici o poamă nu-i dulcie Ca struguraşul din vie. jarnîk-bîrseanu, D. 169. <^> Fig. Au apucat pe un drumeag străjuit de salcîmi rotaţi, încărcaţi de struguraşi trandafirii. sadoveanu, M. c. 80. 2. (Bot., regional) Ruşuliţă. -f- (Numai la pl.) Coacăze. STRUGURE, struguri, s. m. Fructul viţei de vie (în formă de ciorchine); (Mold.) poamă. Coardele retezate musteau mai departe sîngele dulce al strugurilor. DURlI-Triu, N. 250. Struguri de chihlimbar licăreau şi se ascundeau iarăşi, anghel, pr. 57. Vulpea cînd n-ajunge la struguri zice că sînt acri, se spune despre cel care, neputînd dobîndi un lucru, se preface că nu-1 doreşte. (Glumeţ) Mi-a dat gînsacul cea mai fină pană şi-un strugure de boz. anghel-iosif, c. m. n 12. <$■ Fi g. Clopotarii de asemenea năboiseră la una din firidele turnului, scoţind către valea Nemţişorului un strugure de capete, sadoveanu, f. j. 17. — Variantă: strugur (hodoş, p. p. 55, sevastos, n. 162, jarnîk-bîrseanu, d. 12) s. m. STRUGUREL, strugurei, s. m. 1. Diminutiv al lui strugure. Mă mina mama la vie. . . Să culeg la strugurei, hodoş, p. p. 70. Tăia, măre, strugurei Albi ca nişte mieluşei. TEODORESCU, p. p. 618. Strugurel bătut de piatră, Rău e doamne fără tată. jarnîk-bîrseanu, d. 203. 2. (Regional, la pl.) Coacăze. Pomuşoara... numită şi coacăză, strugurei. . . este o tufă. ŞEZ. XV 108. — Pl. şi: (neobişnuit, n.) strugurele (alecsandri, p. A. 64). STRUGUŞ0R, struguşori, s. m. (Regional) Strugurel. Ziua bună mi-oi lua... de la struguşori cu poamă. şez. xviii 55. — Pl. şi: (n.) struguşoare (SEVASTOS, N. 137). STRUJĂN, strujeni, s. m. (Mold., Transilv.) Tulpina porumbului cu frunze cu tot, după ce a fost tăiată de la pămînt şi s-au cules ştiuleţii. V. cocean. Visam o pescuire minunată stînd cu ochii aţintiţi asupra plutei de strujan. sadoveanu, N. F. 53. Stau la masă vînătorii. Toţi cu puşca lingă geantă, Guralivi şi orăşeni, Pun o pată discordantă Pe căpiţa de strujeni. TopîrcEanu, p. 214. Şi părul său de aur în creţuri lungi se lasă Ca pe strujanul verde un caier de mătasă. ALECSANDRI, o. 211. — Pl. şi: strujani (galan, z. r. 51, şez. iv 239). STRUJEĂ, strujele, s. f. (Regional) Fîşie de lemn luată cu rindeaua sau cu strungul; strujitură. Pun întîi strujele, apoi aşchii subţiri... ca să facă ceva jăratic. PAMFILE, s. T. 63. <0> Fig. O strujea de vis mi-a fost merinde Un crîmpei de crez prin îndoieli, beniuc, v. '9. STRUJI, strujesc, vb. IV. Tranz. (Mold.) 1. (Cu privire la ştiuliţi de porumb, pene, ramuri etc.) A curăţa de părţile nefolositoare, smulgîndu-le şi îndepărtîndu-Ie; a smulge anumite părţi folositoare pentru a le utiliza. Struji frunze şi muşchi de pe tufari. La TDRG. Cînd te-i sătura de strujit pene, vei pisa malai. creangâ, p. 5. 2. A da la strung; a strunji. îmi petrec viaţa strti-jind pentru ei mînere de săbii, negruzzi, s. iii 280. Cîte trei sînt meşteri mari: Unul suliţa-mi strujeşte. TEODORESCU, p. p. 86. (In legătură cu verbe de mişcare, sugerînd ideea de mers grăbit, fără ocoluri, drept la ţintă) N-apucă să-şi ieie măcar rămas bun de la copilă, ci plecă strună. ŞEZ. viii 71. <$> Expr. (Despre acţiuni, activităţi) A merge strună = a merge foarte bine, a fi în :ordine perfectă. E greu să dai de căpătîi, Dar dacă dai, merg strună toate, coşbuc, P. I 89. Treaba mergea strună; băieţii schimbau tabla in toate zilele, şi sîmbăta, procitanie. CREANGX, a. 4. Treabă mergea strună, negruzzi, s. i 343. 3. Parte a frîului care se pune sub bărbia calului şi se agaţă de cele două capete ale zăbalei. Cai clăbuciţi la strune şi zabale. delavrancea, la TDRG. Expr. A (ino (pe cineva) în strună = a ţine de scurt (pe cineva), a înfrîna, a stăpîni. Noua curte domnească. . . era plină de o gloată posomorită pe care abia o ţinea în strună un şireag îndesat de dorobanţi. odobescU, s. i 107. 4. Compus: struna-cocoşului = nume dat la două plante erbacee cu frunzele ovale şi florile albe (Cerastium). STRUN CINĂ vb. T v. zdruncina. STRUNCINĂT, -Ă adj. v. zdruncinat. STRUNEÂ, strunele, s. f. (Mold.) Strună (3). (Fig.) Pusei strunea flămîndei şi prăpăditoarei mele porniri. HOGAŞ, M. N. 119. STRUNG, strunguri, s. n. Maşină-unealtă cu ajutorul căreia se execută, prin aşchiere, operaţii de rotunjire, de filetare, de găurire etc. a unei piese (de metal, de lemn etc.) care are o mişcare de rotaţie (unealta aşchietoare avînd o mişcare de înaintare). La strunguri se lucrează în trei schimburi, asigurîndu-se astfel secţiei de ajustaj un flux normal al procesului muncii. SCÎnteia, 1953, nr. 2774. Voicu ăsta e un băiat bun. A fost şi el muncitor ca fi mine. A lucrat in uzină. Şi-a fărîmat miinile la strung. baranGa, i. 194. Strung (sistem) revolver v. revolver. — Variantă: (regional) strug (pamfile, I. C. 169) s. n. STRUNGĂR1, strungari, s. m. Muncitor la strung. Acari, strungari, dulgheri de la atelier, hamali se adunară în faţa ultimului vagon. dumitriu, N. 79. Lipit de odaia cizmarului sta Gheorghe, strungar in fier. arde-LEAnu, d. 17. — Variantă: Strugâr (negruzzi, s. iii 268) s. m. STRUNG Alt2, strungari, s. m. Ciobănaş care mînă oile la strungă pentru a fi mulse. V. m î n ă t o r. Şi pentru alţii sună strungarii din tulnic. i/ESNEa, i. 34. Abia despre ziuă s-a îndurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de s-a dus in Humulefti. crEangX, a. 15. STRÎJNGĂ, strungi, s. f. 1. Loc îngrădit la stînă; (în special) deschizătura îngustă a acestui loc prin care trec oile una cîte una la muls. Iar în amurgit la strungă Să mulg laptele-n găleţi, coşbuc, p. ii 167. Brr oaie. . . brrr la strungă! alecsandri, t. 613. Strigă, strigă, să se strîngă Fetele din valea lungă Ca oiţele la strungă. jarnîk-bÎrsEanu, d. 360. <> F i g. în stepă năluciră alte tancuri ce adunau la strunga zării alte turme, sadoveanu, m. c. 107. (Cu aluzie la felul cum apar oile una cîte una) Se-nserează. . . Nilul doarme şi ies stelele din strungă. EMINESCU, O. I 44. 2. Loc îngust de trecere. Drept uşă [ocolul] avea o strungă îngustă, în faţa căreia santinela, toropită de dogoarea soarelui, se clătina, gata s-adoarmă, camilar, n. i 360. -4- Trecătoare îngustă (între munţi); defileu, strîm-toare. Pe aici trece linia ferată care, urcînd în sus pe strîm-toarea Trotuşului, despică munţii fi răzbate în Ardeal prin strunga de la Palanca. vlahuţX, o. a. ii 152. în mijlocul pădurii este-o poiană lungă. . . La capătu-i din dreapta se prelungeşte o strungă Prin care ostăşimea curge ca un şioi. alecsandri, p. iii 214.. 3. Strungăreaţă (1). Bătrinul începu a rîde mai tare, arătîndu-şi strunga largă între dinţii de jos. sadoveanu, o. vi 512. Ar fi vrut să-i rămînă chipul săpat in minte, aşa, cu strunga cea de printre dinţi, cu musteaţa gălbioară, cu ochii tilhăroşi. MIHONESCU, s. A. 42. STRUN GAKĂŞ, strungăraşi, s. m. Diminutiv al lui s ţ r u n g a r2. Feciorii îşi chemau cîinii, baciul striga gros la sţrungăraşi. sadoveanu, o. A. II 236. — Variantă: strugăniş (ŞEZ. viii 62) s. m. STRUN GĂREÂŢĂ, strungăreţe, s. f. 1. Răritură între dinţi (mai ales între cei doi incisivi de la mijloc, de sus) ; strungă. [Nevasta] are strungăreaţă şi vorbeşte gros, ca un bărbat, stancu, d. 73. Lelea cu coadele lungi Şi cu strungăreaţă-n dinţi. TEODORESCU, p. p. 306. 2. Găleată în care se mulg oile. Am şi eu o oiţă, mă duc s-o mulg în strungăreaţă. RETKGanul, p. iii 56. Fugind însă pe coastă la vale, căzu fi sparse strungăreaţă, care erîi de pănilnt. id. ib. 56. STRUN GĂRl, strungăresc, vb. IV. T r a n z. A strunji. Stilpii de cărămidă ai împrejurimii... erau legaţi intre dînşii printr-un şir de beţe frumos strungărite. mace-donski, o. m 109. ■ STRUNGÂRlE — 276 — STUDENTIME STRUNGĂRÎE1 s. f. Meseria strungarului1, atelierul unde lucrează acesta. Nimeni nu se mai îndoia că, la toamna, am să intru ucenic la un electrician sau intr-un atelier de strungărie. G. H. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 194. STRUft GĂItlL2 s. f. Ocupaţia strungarului2. STRUNGARlT s. n. Meseria strungarului1; strungărie1. (Atestat în forma strugărit) Astăzi, strugăritul se confundă cu rotăria. PAMFILE, I. c. 169. — Variantă: (regional) strugărit s. n. STRUIS GAItÎŢĂ, strungăriţe, s. f. Ciobăniţă care mînă oile la strungă pentru a fi mulse. Vin ciobanii de la stînă, Strangărifele de mină. GOGA, P. 101. STRU^GULÎŢĂ, strunguliţe, s. f. (Rar) Strungăreaţă (1). Bu zete ei subţiri. . . se mişcau uşor, dezve-lindu-i dinţii cu strunguliţe. REBREANU, l. 20. STRUNGÎJŢÂ, strunguţe, s. f. Diminutiv al lui strungă. Să mă îngropi în strunguţa oilor, ŞEZ., la CADE. STRUNÎ, strunesc, vb. IV. Tranz. 1. A stăpîni (un cal) din frîu, a ţine strîns, a nu lăsa să se abată de la direcţia voită. îşi struniră caii şi porniră mai repede prin nouri de colb. sadoveanu, o. I 122. Fiul craiului nemaiputînd struni calul. . . se întoarnă. CREANGĂ/ p. 185. Struneşte bine gura iepei şi fii cuminte! alecsandri, T. n 98. -y» F i g. Cu ochii lui mici, struniţi către tîmple, se uita ţintă la învăţăcelul său. sadoveanu, M. C. 110. + F i g. (Cu privire la oameni) A stâpîni, a domina, a înfrîna ; a ţine din scurt. Numai răutăţi făcea, că n-avea cine-l struni, sadoveanu, P. m. 69. Voi priveghea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni şi nu le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă. creangă, p. 4. 2. A întinde strunele unui instrument muzical, a acorda, a înstruna ; p. e x t. (rar) a cînta. Căci meşterul Boian... voia cuiva Un cintec să-i strunească. contemporanul, S. ii, 1949, nr. 138, 4/1. 8. A lega strîns (trăgînd bine de sfoara care leagă). Legătura dintre proţap sau tinjală şi sanie struneşte proţapul cu vtrful... prin gînjuri de lemn sau funii. pamfilE, I. C. 155. — Variantă: strună (păsculescu, l. p. 62) vb. I. STRLJ^ÎRE s. f. Acţiunea de a st r u n i şi rezultatul ci. STItUNJÎ, strunjesc, vb. IV. Tranz. A prelucra un material cu ajutorul strungului; a da la strung. Piesele se strunjesc la strung. STIUJis JLRE s. f. Acţiunea de a. s t r u n j i; operaţie de prelucrare a unui material, cu ajutorul strungului. STRUl’ĂLNIC, strupalnice, s. n. (Regional) Cureluşă. Să-mi aşez• ceacău-n cap Şi strupalnicu su* barbă. MAT. FOLK. 7S0. STRUŢ1, struţi, s. m. Pasăre mare din ordinul alergătoarelor, cu picioarele lungi şi puternice, cu pene frumoase şi moi, întrebuinţate ca podoabă; trăieşte în regiunile tropicale ale Africii (Struthio camelus). Se uita la pălăriile largi, mari de tot, cu pene de struţ, ale celor două femei, dumitriu, B. F. 58. Nemaiavînd puterea de a reacţiona, aştepta nenorocirea să-i vină, cum aşteaptă struţul primejdia, ascunzîndu-şi capul în nisip. BART, E. 240. O cumpănă se-nalţă aproape de un pup Şi-n orizon se-ndoaie ca gitul unui struţ. alecsandri, p. a. 128. «$>• Stomac de struţ = stomac mare, rezistent, care digeră bine. (F ig.) Citeaţi pe rupte, de-a valma, înghiţind cu un stomac de struţ tipăriturile toate de pe tarabă. PAS, Z. I 165. STRUŢ2, struţuri, s. n. (Transilv.) Buchet de flori. Vasilicâ1 struţ de flori, Ori mi te scoală, ori mori. ŞEZ. vn’85. Cînd îşi pune struţ de flori După dînsa stai să mori. JARNf K-BÎRSEANU, D. 31. STRUŢ3, struţuri, s. n. (Regional) Armă, mai mică decît puşca, avînd ţeava de obicei în. muchii; carabină mică. Cam p-o gură de colnic, Vedea tinerel voinic, Cu struţu* pus pă butuc, De cinci ghinturi ghintuit. ŞEZ. II 77. STRUŢIŞOR, struţişoare, s. n. (Regional) Diminutiv ai Iui s t r u ţ2, buchet mic de fiori. Struţişor de viorele, Dulce ţi-i guriţa, lele. jarnîk-bîrseanu, d. 25. STRUŢUŞ6R1, struţuşori, s. m. (Bot.) Brădişor (2). STRUŢUŞOR2, strufuşoare, s. n. (Regional) Struţişor. Şi mila de la surori Struţuşor verde de flori, marian, NU. 286. Struţuşor de magheran! bibicescu, p. p. 356. STUC s. n. Mortar de ipsos amestecat cu praf de piatră şi cu clei, căpătînd prin uscare şi lustruire aspectul marmurei; se întrebuinţează la acoperirea zidurilor interioare, la executarea ornamentelor de arhitectură etc. Salonul in care intrară cei doi musafiri era in stil oriental. Tavan cu ornamente florale in stuc alb, pere[i vărui(i, şaluri turceşti pe pereţi. citlNESCU, N. 9. — Variantă: şluc (c. petrescu, r. dr. 199) s. n. STUCÂT, -Ă, stucaţi, -te, adj. (Rar) Lucrat din stuc, împodobit cu stucaturi. (Atestat în forma ştucat) Din prag simţeai că intri in locuinţa unui om sever; o sală mare, pătrată, cu pâre fii }tuca[i şi c-o lumină rece. YI.A-huţă, o. a. iii 83. — Variantă: ştucat, -ă adj. STL CATUItĂ, stucaturi, s. f. (La sg. de obicei cu sens colectiv) Ornamente în relief (pentru interiorul clădirilor) executate din stuc sau din mortar simplu de ipsos. — Variantă : (învechit) ştocatură (GOLESCU, î. 115) s. f. STODENIŢĂ, studeniţe, s. f. 1. Numele popular al gingivitei. Frunză de mure ¡i cu floare să fiarbă... şi să [ie in gură de acea apă fiartă. . . pină se va izbăvi de studeniţă. ŞEZ. X 64. 2. Nume dat mai multor plante erbacee: a) plantă cu tulpina ramificată, cu flori albe, cu fructul o capsulă (Arenaria serpyllifolia); b) tămîiţă; C) plantă cu tulpina întinsă pe pâmînt, cu flori verzui (Scleranthus uncinatus). — Variantă: (regional) studiniţă (şez. xv 129) s. f. STUDÎNT, -Ă, studen(i, -te, s. m. şi f. Persoană care urmează cursurile unei universităţi sau ale unui institut de învâţămînt superior. în discuţiile lor, studenta ţinea piept cu încăpăţînare şi eroism. C. petrescu, î. I 21. Şi-a reluat camera în care a stat cînd era student, la mă-tuşă-sa Măriuca. REBREANU, R. I 249. Eu am trecut în clasa a patra, iară Budulea Taichii s-a făcut student. slavici, o. i 87. — Variantă: (Transilv.) ştudont, -ă s. m. şi f. STUDKNŢÎ1SC, -EÂSCĂ, studenţeşti, adj. Care se referă la studenţi, de student, al studenţilor. Activitatea cercurilor ştiinţifice studenţeşti este legată de însăşi munca de cercetare ştiinţifică a cadrelor didactice din învăţă-mîntul superior. contemporanul, S. ii, 1953, nr. 348, 1/3. STUDENŢEŞTE adv. Ca studenţii. STUDENŢÎE s. f. Starea, viaţa de student, timpul cînd cineva este student. în studenţie, părinţii nu-i mai trimiseră nimic. camilar, n. ii 110. [A avutj o studenţie amarnică, nevoit adesea, la Viena, din lipsă de luminare, să studieze la lumina felinarelor. CĂLINESCU, e. 32. STUDENŢÎ3IE s. f. Totalitatea studenţilor; mulţime de studenţi. El conducea toate mişcările studenţimii. caragiale, o. ii 140. STUDIA - 277 - STUHUIT STUDIÂ, studiez, vb. I. .Tranz. 1. A depune o muncă intelectuală susţinută, pentru însuşire de cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu; a învăţa. Cum? ştii latineşte, domnule? Ai studiat desigur această limbă la colegiu? Ghica, s. 163. 2. A observa cu atenţie, a examina din toate punctele de vedere; a analiza, a cerceta. Te înţeleg eu de cînd te studiez şi te sfătuiesc să fii serios, sadoveantj, p. m. 118. Se apucă să studieze harta frontului cu o atenţie înfrigurată, rebreanu, P. s. 101. A doua zi după teatru. ■. Titu imita gesturile acestuia, văzute şi studiate din stal. BASSARABESCU, S. N. 49. I-am studiat la masă pe toţi şi i-am găsit. . . destul de buni de pus pe scenă. ALECSANDRi, T. x 293. STUDlARE s. f. v. studiere. STUDIĂT, -Ă, studiaţi, -te, adj. învăţat, examinat, cercetat; f i g. calculat, afectat, nenatural. Atitudine studiată. STUDIE s. f. v. studiu. STUDIÎRE s. f. Acţiunea de a studia. Studierea operei unui scriitor. — Variantă : (învechit) studiâre (kogâxniceaot, s. a. 135) s. f. STÎJDINIŢĂ s. f. v. studeniţă. STUDIO, studiouri, s. n. 1. Atelier amenajat cu cele necesare, în care lucrează un pictor, un sculptor, un fotograf etc. 2. Ansamblu de clădiri, instalaţii şi amenajări speciale care deserveşte procesul de producere a filmelor. 3. încăpere amenajată în clădirea unui post de radio, unde se pregătesc şi de unde se transmit programele muzicale sau vorbite. 4. Formaţie teatrală cu caracter experimental, care reprezintă piese de factură originală, înaintată (de obicei într-o sală mică şi adesea cu actori tineri), pentru a vedea în ce măsură satisfac gustul publicului; clădirea unde joacă o astfel de formaţie. 5. Un fel de divan prevăzut cu o ladă pentru aşternut şi cu poliţe sau rafturi pentru cărţi. STUDIOS, -OÂSĂ, studioşi, -oase, adj. Care învaţă mereu şi stăruitor, căruia îi place să studieze; sîrguitor la învăţătură. Nu ne-om încerca a dovedi origina limbei noastre; filologi studioşi şi oameni mai competenţi decît noi au făcut-o. negruzzi, s. i 346. STÎJDIU, studii, s. n. 1. Acţiunea de a studia; muncă intelectuală depusă în vederea însuşirii de cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu ; studiere. E x p r. A puno o piesă do teatru în studiu = a începe repetiţiile unei piese în vederea reprezentării pe scenă. 2. (Mai ales la pi.) însuşire de cunoştinţe ştiinţifice; învăţătură. După aceste puţine cuvinte schimbă conversa-ţiunea, întrebîndu-mă despre studiile ce făcusem la Paris. Chica, s. a. 101. + Materie de învăţămînt. Fizica e un studiu care leagă teoria cu practica. 8. Lucrare, operă ştiinţifică. Nu voi face nici un fel de studiu şi nici un fel de analiză a poeziei populare. SADOVEANU, E. 11. Socotesc că dumneata despre aceste opere vrei să faci un studiu critic de literatură. caraGialk, o. vn 217. Prologul cu care începe cartea intitulată « Ciocoii» este un studiu psihologic. Gihca, s. a. 80. 4. Schiţă parţială cu ajutorul căreia pictorul sau sculptorul compun şi execută o operă definitivă. Cap de studiu. + Compoziţie muzicală cu caracter de virtuozitate, destinată de obicei unui scop pedagogic (de exerciţiu). Studiile Iui Rahmaninov. • — Variantă: (învechit) studie (negruzzi, s. n 140, russo, o. 64) s. f. STUF, stufuri, s. n. Desiş de trestie, folosit la acoperitul caselor, ca materie primă la fabricarea celulozei etc. Stuful se legăna înfiorat, c. petrescu, s. 28. La nord, păduri nepătrunse de stuf, la sud, banda nesfîr-şită a plajei cu valurile dunelor de nisip în zare. BarT, E. 126. Moş Gheorghe se gîndeşte la fericirea oamenilor de prin satele apropiate, că au stuf la îndemînă pentru acoperitul caselor şi peşte din belşug, sp. popescu, m. g. 36. •4- (Rar) Desiş, grup de... ; tufiş, boschet. Gemea muşcat de vinturi un stuf de liliac, macedonski, o. i 114, Numai un stuf de trandafiri mai era înfrunzit. ISPIRESCU, I,. 77. — Variantă : (regional) stuli (dragomir, p. 24, STaNCU, U.R.S.S. 164, SADOVEANTJ, o. rv 435) s. n. STUFĂT, stufaturi, s. n. Mîncare gătită din came (de miel) şi fire de ceapă şi usturoi verde. STljFĂ, stufe, s. f. (Regional) Piatră care conţine aur nativ. Ei au ajuns în fund de tot, pe burta minei, ţi încep să caute stufele de aur. bogza., ţ. 95. STUFĂUĂIE s. f. (Cu sens colectiv) Stufăriş, stu-fărie. Coborau cu oile la iernat în stufăraie. dunăreanu, n. 76. — Variantă: (regional) stuliăraio (dewrancea, a. 13)' s. f. STUFĂItÎE s. f. (Cu sens colectiv) Stufăriş, stufăraie. în dreapta, ici-colo, sate; în stînga, pînă la Dunăre, stu-fărie şi luminişuri de bălţi. SP. POPESCU, M. G. 36. — Variantă: (regional) stuliărie (gîrleanu, l. 19) s. f. STUFĂRÎŞ, stufărişuri, s. n. (Cu sens colectiv) Stuf mult şi des crescut într-un loc; loc acoperit cu stuf. Din stufărişuri şi mlaştini, nici o vietate nu-şi ia zborul. rai.ea, o. 132. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste iot linişte, neclintită, de rai. GîrlEanu, l. 16. + F i g. Desime, desiş. Caii veneau la pas, cu părul strălucitor, piepturi lingă piepturi şi stufăriş de picioare fine, pădure de gîturi încordate. DUMITRIU, N. 113. — Variantă: stuhăriş (vlahuţX, r. p. 20) s. n. STUFÎŞ, stufişuri, s. n. Tufiş. Soarele ieşi strălucitor după un stufiş de trandafiri, popescu, B. n 43. Ercule făcu un laţ cu meşteşug... şi se pitula cit colea intr-un stufiş. ISPIRESCU, u. 40. STUFOS, -OĂSĂ, stufoşi, -oase, adj. (Despre arbori, p. e x t. despre păduri) Cu frunze sau cu ramuri multe şi dese; (despre umbra arborilor) adfnc, nepătruns. Prin cele două ferestre ale odăii mele, văd dealuri ninse şi pe coastă, aproape, patru sălcii vechi şi stufoase. SadovEanu, o. viii 176. Aprinsei o ţigară şi mă lungii pe spate... la umbra stufoasă a plopului, hogaş, m. N. 11. Munţii şi stufoasele păduri erau cetăţile favorite ale rominului şi el ştia bine să le apere pe acelea. bXlcescu, o. I 31. + F i g. Cu păr mult şi des. Vorbi un domn scund şi cu mustaţa stufoasă. c. petrescu, C. v. 35. Figura lui îşi ascundea trăsăturile sub o barbă neagră, stufoasă. vlahuţX, o. a. iii 46. Iar ochii limpezi, vit. Ardeau sub ale fetei stufoase, mîndre gene. bolinTineanu, o. 204. + (Rar) Acoperit cu stuf. Mlaştini stufoase, pe întinderi fără capăt, anunţă apropierea mării. ralea, O. 12. STUH s. n. v. stul. STUHĂRĂIE s. f. v. stulăraie. STUHĂRÎE s. f. v. stuîăric. STUIIĂRÎŞ s. n. v. stufăriş. STUHUÎT, -Ă, stuhuiţi, -te, adi. (Regional) Cu acoperiş de stuf. Sub streşina stuhuită s ălea spînzurată o coasă ruginită, o seceră şi alte mărunţuşuri. CONTEMPORANUL, V 290. Se văd nişte ocoale cu lungi şuri pentru boi, Şi cumpeni de fintină şi case stuhuile. BELDICEANU, p. 62. STUP — 278 — STUPINĂ STUP» stupi, s. m. 1. Adăpost pentru albine, făcut dintr-un trunchi de copac scobit, dintr-o împletitură de nuiele de papură sau (astăzi mai ales) din scîn-duri, unde albinele formează fagurii şi depun mierea; p. e x t. adăpostul împreună cu albinele şi cu fagurii; ştiubei. îmi întorsei ochii spre livadă, spre şirul perilor încărcaţi cu rod, spre stupii rinduiţi în fund, lingă straturile cu flori bogate in miere şi parfum. C. PETRESCU, S. 178. F i g. (Cu aluzie la activitatea depusă de albine) Te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor ca să mă uşurezi de blăstemurile norodului. Sînt alţi trîntori de care trebuie curăţit stupul, negruzzi, s. I 141. <§> E x p r. A fi (bogat) ca un stup sau a fi (sau a se face) stup de bani = a fi (sau a deveni) foarte bogat, a aduna multă avere. Păcat numai că n-are vreo momiţă sau vreun urs, că s-ar face stup de bani. alecsandri, T. I 116. 2. Totalitatea albinelor dintr-un stup (1), familie de albine. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare în mintea lui. EMINESCU, N. 69. în zădar îngheţi pămîntul, Ucizi florile şi stupii... în zădar îmi pui povară De zăpadă şi de gheaţă. Fie iarnă, fie vară, Eu păstrez a mea verdeaţă, alecsandrt, p. a. 117. De la 1863 încoace stupii au început a se micşora într-o proporţiune considerabilă. I. IONESCU, M. 149. Miere de stup = miere de albine. STUP ĂI interj. (învechit; exprimă o comandă) înainte 1 marş! E x p r. A-i da cuiva stupai =• a goni pe cineva, a mîna din urmă, a alunga. Că-n sat nu mai e de trai, Că ne dă turcii stupai, Să ieşim cu toţi la plai. mat. folk. 99. STUPÁR, stupari, s. m. Prisăcar. Stuparul se retrase între stupii lui. v. rom. martie 1952, 191. Ajunserăm la stupină. Dumbrava era plină de albine. Stuparul, un bătrîn cu perii albi, ne ieşi înainte, bolintineanu, o. 325. STÚpA 9. f. (Cu sens colectiv) Nume dat firelor de cînepă rămase între dinţii daracului după scoaterea fuiorului. + Şomoiog de cînepă ori de bumbac cu care se curăţă •maşinile, uneltele etc. + Dop de cîlţi sau de hîrtie care se pune în puşcă sau în cartuş deasupra pulberei; fultuială. . STUPĂRlE, sttipării, s. f. Prisacă. Pe atunci era crtng cu stupării pe valea Urluiului. stancu, d. 218. Avusese o stupărie vestită in tot judeţul. REBREANU, I. 82. STUPĂRÎT s. n. Prisăcărie. STUPEFACŢIE, stupefacţii, s. f. Faptul de a fi uimit, uimire, stupoare. [Muncitorii] luau cuvîntul de la balcoane spre stupefacţia celor care, la tribună, glăsuiseră despre democraţie şi despre libertăţi, insă aşa cum le concepeau ei şi numai pentru ei. pas, z. iv 158. După două zile de repetiţie, Dorcea anunţase insă, spre stupefacţia tuturor celor, din cercul teatrului, că nu poate primi [rolul]. CAMIL PETRESCU, P. V. 3. STUPEFIA, stupefiez, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A produce uimire, a ului. — Pronunţat: -fi-a. STITEFIÂNT, -Ă, stupefianţi, -te, adj. (Despre anumite substanţe toxice) Care, introdus în organism, produce la început un efect ameţitor, urmat de o stare de euforie trecătoare, iar folosit în mod sistematic duce la o intoxicare lentă a organismului. <$• F i g. Unele cărţi sînt stupefiante. .. cărţi menite să adoarmă conştiinţa omenirii suferinde, să prelungească alături cu alcoolul şi opiumul mizeria şi robia celor care muncesc fără nădejde. sadoveanu', E. 43. (Substantivat, n.) O descindere intr-un cuibar de stupefiante. C. PETRESCU, C. V. 297. <$* Beţie cu stupefiante v. beţie. — Pronunţat: -fi-ant. STUPEFIĂT, -Ă, stupefiaţi, -te, adj. (Franţuzism încremenit de mirare, uimit, uluit. — Pronunţat: -fi-at. STUPÎ, stupesc, vb. IV. Intranz. (Mold.) A scuipa. Cei ce n-aveau tutun s-apropiau mai tare şi, stupindu-şi drept la picioare, rosteau: Cine are... fumează... CAMiivAR, N. i 11. Apoi ieşi, stupind şi bodogănind. La TDRG. Cînd eram băiet, stupeam in palma stingă, apoi trînteam cu muchea palmei celeilalte în stupit şi în care parte sărea el, intr-acolo apucam şi eu. creangX, a. 141. Tranz. (Complementul indică o persoană) A scuipa (sau a face numai gestul expresiv) în semn de batjocorire, de înjosire. Ucigaşilor. . . rosti Măgură, întorcîndu-se spre Vieru şi stupindu-l drept înlre ochi. CAMII.AR, N. I 424. Tranz. A elimina un obiect aflat sau introdus în gură. M-a năucit colbul. . . strigă moşul Pană, stupind de cîteva ori numai glod. CAMILAR, N. I 317. ^ Fig. Omul are măiestrii primejdioase şi mai ales ştie să stu-pească fulger printr-o ţeavă. SADOVEANU, V. F. 161. ^ Expr. A Stupi sînge = a scuipa sînge, v. s î n g e. Am stupit sînge două săptămini. sadoveanu, o. vii 360. A-şi stupi sufletul (cu cineva) = a se chinui mult cu un om nepricepuţ, nesupus sau îndărătnic. Hei, hei! Nu ştiţi d-voastră ce poam' a dracului e Harap-Alb aista. Pînă l-am dat pe brazdă, mi-am stupit sufletul cu dînsul. CREANGĂ, P. 230. Nu-l vezi că-i o tigoare de băiet cobăit şi leneş de n-are păreche. Dimineaţa, pînă-l scoli, îţi stupeşti sufletul, id. A. 13. (Despre pisici) A-şi încorda corpul într-un gest de apărare (rareori de atac) însoţit de un pufăit specific. Scoteam miţele de prin ocniţe şi cotruţe şi le flocăiam, şi le şmotream dinaintea lui de le mergea colbul; şi nu puteau scăpa bietele miţe din miinile noastre pînă ce nu ne zgăriau şi ne stupeau, ca pe noi. CREANGĂ, A. 37. Refl. reciproc. Pentru cari trăiesc rău [se spune că] trăiesc ca etnii; se stupesc ca miţele. ŞEZ. li 47. STUPID, -Ă, stupizi, -de, adj. 1. Lipsit de sens, de raţiune, de conţinut; absurd. De ce. . . să turbure această ultimă seară. . . amintind că viaţa e complicată şi cu atit de absurde şi stupide griji. C. PETRESCU, î. I 11. Foarte umilit de ridicolul în care-l aruncase stupida lui supărare, Elefterescu a scoborît imediat tonul. POPA, V. 197. Simţea că-l sugrumă o emoţie stupidă, revoltătoare. VLAHUŢĂ, o. A. iii 116. <0> (Adverbial) Cum să moară stupid, ca proştii, dintr-o ambiţie a cuiva? CAMILAR, N. I 384. 2. (Despre oameni) Lipsit de inteligenţă, greoi la minte; mărginit, nătîng; (despre manifestări ale oamenilor) care dovedeşte facultăţi mintale reduse. Răspuns stupid. STUPIDITATE, (2) stupidităţi, s. f. 1. însuşirea de a fi stupid, lipsă de raţiune, nătîngie, prostie. în stupiditatea lor, nici nu au conştiinţă de nefericirea lor. C. PETRESCU, c. V. 287. [Caragiale] n-a zugrăvit decît stupiditatea omenească, ibrăileanu, sr. cr. 245. 2. Faptă sau vorbă de om stupid; frază searbădă, lipsită de sens. A doua zi a fost năvală de cunoscuţi. .. Fraze goale de conţinut, stupidităţi, camil petrescu, u. N. 428. STUPÎLĂ, stupile, s. f. Amorsă specială întrebuinţată la tunurile vechi pentru aprinderea încărcăturii de pulbere. stupLxă, stupini, s. f. 1. Prisacă. După masă se odihnea un ceas, două în stupină, alintat de zumzetul harnic al albinelor. REBREANU, I. 66. Ajunserăm la stupină. Dumbrava era plină de albine, bolintineanu, o. 325. Vino, maică, şi m-ascunde în grădină La stupină, Să nu cad la turci pe mină. bibicescu, p. p. 268. 2. (Rar, popular) Tulpină sau trunchi de copac. Rari pomi că mi-au răsărit, vreo doi mart., . din stupină. bibicescu, p. p. 253. STUPINIŢĂ - 279 — SUB STUPINÎŢĂ, stupiniţe, s. f. 1. Diminutiv al lui I 8 t u p i n ă. 2. Plantă erbacee din familia orhideelor, cu flori albe, cu miros puternic de garoafe, care creşte prin păduri (Plalanthera bifolia). STUPÎT, stupiţi, s. m. (Mold.) Scuipat. [Era] o hircă de babă in trăsura împărătească, nici stupitu să-l dai pe dînsa, aşa era de hîdă. şez. II 111. Expr. (Popular) A avea stupit Ia Iurcă v. furcă (1). Compus: Stupitul-cucului = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori liliachii, rar albe, care creşte prin fineţe şi prin poieni umede (Cardamine pratetisis). stupitCrâ, stupituri, s. f. (Regional) Scuipătură. STUPIZENIE, stupizenii, s. f. (Rar) Manifestare de om stupid, vorbă sau faptă necugetată sau prostească; stupiditate. Comiţind gafe ca toţi cei care, scoşi dintr-ale lor, stnt capabili de o serie infinită de stupizenii. CAMIL PETRESCU, T. II 143. STUPOÂRE s. f. 1. Stare de uluire produsă în mod brusc de o surpriză sau de o emoţie puternică; stupefacţie. După stupoarea din primul moment, senzaţia evenimentului cutreieră toate încăperile. C. PETRESCU, c. v. 342. 2. (Med.) Stare de deprimare, în cazul anumitor psihoze, care duce la amuţire şi la imobilizare completă. STUPtîŞ, stupuşuri, s. n. 1. (Rar) Orice lucru care serveşte pentru a astupa o gaură sau o deschizătură; dop, astupuş. Voi afla un stupuş ca să astup huda. RETE-GANVl, P. III 87. 2. Boţ, gogoloş (de mămăligă). STURICHÎŞ, sturichişuri, s. n. (Regional, cu sens colectiv) Tufiş des într-o pădure mare, amestecătură de tot felul de arbori deşi. STURION, sturioni, s. m. (La pl.) Grup de peşti (din care fac parte cega, morunul, nisetrul, păstruga) cu corpul alungit, acoperit cu cinci rinduri de plăci osoase; (la sg.) peşte din acest grup. Dintre toate fluviile care se revarsă in Marea Neagră, Dunărea este cea mai bogată in sturioni, antipa, p. i. 239. STURÎT, -A, sturiţi, -te, adj. (Regional) Zdrobit, sfărîmat, stricat. în ziua a noua [Dochia] găsi pe fiid său împietrit în munţi, cu cavalul sturît... în gură. ŞEZ. IX 6. STURLUBATEC, -A adj. v. sturlubatic. STURLUBATIC, -A, sturlubatici, -e, adj. Nebunatic, neastîmpărat, zvăpăiat; lipsit de judecată, năuc. Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vîntul în turburarea sa. CREangX, a. 34. Boala. . ■ face pe copil năuc, sturlubatic şi râu. şez. II 129. <$> F i g. Deşertăciunea subt cuvinte sturlubatice ce nu se leagă unul cu altul ii cangrena noastră. RUSSO, o. 81. — Variante: sturlubâtcc, -ă (creangX, p. 292), stur-luibâtec, -ă (negruzzi, la tdrg), sturlulbdtic, -ă (russo, o. 65) adj. STURLUIBA, sturluibez, vb. I. I n t r a n z. A se zăpăci, a-şi pierde capul, raţiunea. Saracan de mine, că mi-ati nebunit bărbatul! Mă duc să mă-nchid in casă, că ini-e frică. — Iaca pozna, că au sturluibat amîndoi! AlyECSiVKDRI, T. I 66. STURLUIBAT, -A, sturluibaţi, -te, adj. Sturlubatic. (Substantivat) El ti un sturluibat. . . o vîrtelniţă care face sfirrr. . . şi alt nimic, alecsandri, T. 1237. — Variantă: struluibât, -ă (negruzzi, s. i 234) adj. STURLUIBÂTEC, -Ă adj. v. sturlubatic. STURLUIBÂTIC, -A adj. v. sturlubatic. STURZ, sturzi, s. m. Nume dat mai multor specii şi varietăţi de păsări de pădure de talie mică, cu pene brun-roşcate, uneori pătate pe piept cu alb şi gălbui; trăiesc în toate continentele şi se hrănesc cu insecte, viermi, fructe etc. (7'urdtts). Mierloiul sprinten şuieră o clipă; Un sturz ştrengar îngînă-o turturică. IOSIF, v. 70. Se vor pune-apoi pe joc Pînă chiar şi surzii, Cind vor prinde dintr-un loc Să ne cînte hori cu foc, Din tilincă, sturzii. coşBuc, p. i 302. -O- Compuse: sturz-de-iarnă = specie de sturz care iernează la noi şi petrece vara în ţinuturile nordice (Turdus pilaris); sturz-de-vîsc = specie de sturz care trăieşte la noi, iarna în regiunile de şes, vara în regiunile muntoase (Turdus viscivorus viscivorus) ; sturz-CÎntătOr =specie de sturz care petrece vara la noi, iar iarna în Africa de nord (Turdus ericetorum philomelos) ; Sturzul-viilor = specie de sturz care trăieşte vara în ţinuturile nordice şi care toamna, în timpul migraţiei, trece prin ţara noastră (Turdus musicus musicus). STURZIŞ0R, sturzişori, s. m. Sturzuleţ. sturzoAică, sturzoaice, s. f. Femela sturzului. Mai străină decît mine. Nu mai e pe lume nime, Numai mierla din pădure. Da şi mierla încă are, Că-i e sturzu văr primare Şi sturzoaica verişoară, Numai eu stnt străi-nioară. marian, o. i 277. STURZULEŢ, sturzuleţi, s. m. Diminutiv a] lui sturz. Un voinic rănit zăcea, De păzit cine-l păzea ? Mi-l păzea d-un corbideţ Şi c-un vultur sturzuleţ. ŞEZ. rv 219. Mierla d-auzea Din gură-i grăia: Sturzuleţule, cîntăreţule, Io n-aş zice ba, Bucuros te-aş lua. TEODO-RESCU, p. p. 457. SŢÎiNA s. f. v. scenă. SUAREĂ s. f. v. soarea. SUÂV, -Ă, suavi, -e, adj. Care produce o impresie de fineţe, de gingăşie; delicat, graţios, discret. Enormele piscuri se acoperă de nuanţe cu totul diafane, cum n-ar putea avea decît petalele suave ale trandafirilor, bogza, c. o. 267. Gură senzuală, neted tăiată, totul într-o faţă slabă, oblongă, de o blîndeţe suavă. cXunescu, E. 34. Inima se simte tînără şi curată ca parfumul suav al cascadelor. bounTineanu, o. 315. <$■ F i g. Vitrinele prăvăliilor de pe Calea Victoriei arătau în iarna aceea trecătorilor parfumuri. . . cu denumirile cele mai suave, pas, z. IV 137. Vechi cîntice ale poporului! ce dulce farmec coprindeţi voi in naivele voastre expresiuni!. . . Voi sînteţi pentru noi amintiri suave ce înviază junia în suflete! odo-BESCU, s. i 235. (Adverbial) Doamna cu pastilele de ciocolată surîdea suav. C. petrescu, c. v. 124. SUAVITÂTE, suavităţi, s. f. însuşirea a ceea ce este suav; delicateţe, gingăşie, fineţe. Aceste flăcări-fecioare ţîşneau, dansau şi se întîlneau mereu ■ . . Iar în acest joc al lor cîtă suavitate, cîte destăinuiri! GALACTION, o. i. 148. Ivan îşi domolise glasul. . . intr-o melodie. . . in care se armonizau acorduri grave de amvon şi suavităţi pastorale. G. M. ZAMFiRE.scu, SF. M. N. ii 212. Suferinţa i-a dat un parfum de poezie şi suavitate. BOMNMNEAîTO, O. 462. SUB1- Element de compunere care exprimă ideea de « inferioritate », de « subordonare » şi serveşte la for--marea unor substantive ca: sublocotenent, subtitlu etc.; a unor adjective ca: subaltern, subordonat etc.; a unor verbe ca: subordona, subjuga, subalimenta, subînchiria etc. SUB2 prep. (Şi în forma subt) I. (Introduce complemente circumstanţiale de loc) 1. Arată poziţia unei persoane sau a unui lucru care se găseşte (sau ajunge) mai jos decît cineva sau ceva; dedesubt. Pavel Greabu SUB - 280 - SUBALTERN stătea la masă, sub lampă, şi citea ziarul. V. ROM. februarie 1952, 136. Subt soare lunecau pilcuri de nouri alburii. SADOVEANU, B. 20. Craiul insă, vrlnd să-l ispitească... se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale şi se bagă sub un pod. creangX, p. 185. Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă. Un papuc e sub o grindă, iară altul după uşă. EMINESCU, O. I 84. Expr. (Mai ales în construcţii negative) A sc afla (sau a Ei, a se pomeni etc.) sub soare = a exista în lume. Broasca se dete de trei ori peste cap şi se făcu o sînă gingaşă şi plăpîndă, şi frumoasă cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, L. 35. O! ce minune încîn-tătoare! — N-am văzut alta ca ea sub soare. ALECSANDRI, T. I 460. A muri sub cuţit = a muri în timpul unei operaţii chirurgicale. (Obiectul care se află mai jos serveşte ca sprijin sau reazem celui de deasupra) Uite, nu e vint, Şi-i cald. Sub cap o mînă pui, Dorm colea, pe pămînt. coşbuc, p. I 230. Du-te, dor, unde te mii Şi te aşază unde-ţi spui, La badea sub căpătii. JARNÎK-BÎR-SEANU, D. 140. + (împreună cu prep. «de») Indică punctul de plecare al unei acţiuni. Strimbă-Lemnc, stîlcit cum era, vedea de sub laiţă tot ce se petrecea. CREANGĂ, 0. A. 274. Din pămînt şi de sub mare s-aud sunete ce cresc. eminescu, o. rv 114. <$■ Expr. A-şi mînca do sub ungliie v. mînca. (împreună cu prep. «pe») Arată în mod neprecis poziţia sau mişcarea unui lucru care se află mai jos decît altul, dedesubtul altuia. Treceam acum cinci minute pe sub ferestrele voastre. C. PETRESCU, C. V. 187. Mulţi au căzut pe jos, răcnesc pe sub picioarele echipate în bocanci milităreşti. sahia, n. 45. Pe sub soare ciocîrlia se alintă-n ciripire. BELDICEANU, p. 58. Expr. A SC uita pe sub sprînecne v. sprinceană. ^ La. Măi Păsărilă, iacătă-o, ia I colo în dosul pămîntului, tupilată sub umbra iepurelui! CREANGX, p. 267. Rareori o putea vedea cineva... cetind sub umbra unui tei. NEGRUZZI, S. I 44. 2. în. Sub linişte se pregătesc răzvrătiri şi răzbunări. SADOVEANU, o. I 6. Hoţi de moarte doisprezece Stau în rond sub vintul rece Care şuieră şi trece. ALECSANDRI, P. n 46. 3. La marginea, la poalele, jos, lîngă...La dreapta, sub pădure, romîna oaste-apare în pilcuri şi în cete pe cîmp orînduită. ALECSANDRI, p. iii 220. Moartea îl seceră sub zidurile Silistrei. negruzzi, s. i 41. La o casă şepte fete şi fîntina sub părete, Cinele moare de sete. jarnîk-bîrseanu, d. 421. II. (Introduce complemente circumstanţiale de timp) 1. (Precedînd un substantiv care denumeşte un conducător de stat) în timpul, pe vremea. Jara, înălţată şi întinsă sub Ştefan cel Mare, stătea încă tare, ca un cuib de zimbri, sadoveanu, o. i 247. Istoria romînilor sub Mihai-vodă Viteazul. BĂLCESCU, o. II 7. 2. (în loc. a d v.) Sub seară = pe înserate, la căderea întunericului. Sub seară, podarul de la Călieni a văzut repezindu-se pe bacid umblător o umbră neagră. popa, V. 129. Tocmai tirziu, sub seară, sosi şi Tabur, vaporul aşteptat. barT, E. 78. Pe Sub seară = (arătînd mai puţin precis momentul sau intervalul) cam pe seară, spre seară, către seară. El era cel care ii lua, în zilele de sărbători, să-i ducă, pe sub seară, la cofetărie. MACE-donski, o. iii 93. Sub amiază sau sub amiazăzi = aproape de miezul zilei; către amiază. Subt amiazăzi, zise har-gatul către preut. SBIERA, p. 238. III. (Introduce un complement circumstanţial de cauză) Arată izvorul de unde porneşte sau motivul pentru care se întîmplă ceva. Valurile de iarbă... ofilite sub pîrli-tura soarelui, nu-i insuflă ingrijarea nestatornicului ocean. odobescu, s. in 15. împărăţia romîno-bulgară cade sub izbirile turcilor .(1392). bălcescu, o. ii 13. Trupul tău se va gîrbovi subt bătaie. Russo, o. 39. O floare ce in zori de zi deschisă Şi lipsită de viaţă. .. Se topeşte sub arsura soarelui cu înfocare, conachi, p. 83. IY. (Introduce un complement circumstanţial de mod) 1. Exprimă un raport de supunere, de dependenţă (faţă de cineva). Avea sub mină o armie de inferiori. c. petrescu, A. 305. Acest regat ■ ■ . rămîne sub puterea grecilor pînă la al XlI-lea secol. BĂLCESCU, O. II 12. 2. (în expr.) Asta sub ascultare v. asculta-r e (4). Sub egida v. egidă. Sub ochii (cuiva)=în prezenţa (cuiva). Sub strajă = păzit, străjuit. Iaca şi împăratul vine ca un leu-paraleu să-şi ieie fata pe seamă şi cînd o găseşte sub strajă, după cum nu se aştepta el, numa-i seînteiau ochii in cap de ciudă, dar nu avu ce face. CREANGĂ, p. 269. A ţino (sau a păstra) sub cheie = a ţine (sau a păstra) închis (cu lacăt), încuiat. Sub papuc v. papuc. A trece (ceva) sub tăcere = a tăinui, a nu spune un anumit lucru. Sub arme v. armă (1). A Ii (sau a sc găsi) sub foc = a se găsi în prima linie de luptă. Sub pretext (sau cuvînt, motiv) (că) = invocînd un motiv fals. Ca să se sece influenţa boierilor şi să stir-pească cuiburile feudalităţii, îi despoiă de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod. NEGRUZZI, s. i 143. Sub nici un curint (sau chip) = cu nici un preţ, nicidecum, niciodată. Sub semnătură = cu numele semnat (pentru confirmare). Sub titlu do..• = purtînd numele sau titlul de, cu titlul de. .. Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea romînească ce tu ai compus sub titlul de << Manualul Vînă-torului». odobescu, s. ni 9. Sub lozinca.. .= cu cuvîntul..., cu deviza. . . V. (Introduce un complement circumstanţial de relaţie, în e x p r.) Sub raportul sau sub acest raport = în privinţa, din punctul de vedere al..., v. raport. Voi îndeplini cu cea mai mare plăcere datoria... de a însemna pe harta ţării toate localităţile interesante sub raportul istoric, odobescu, s. ii 159. — Variante: supt (delavrancea, o. ii 90, ispirescu, l. 27), subt prep. SUI!ADMINISTRATOR, subadministratori, s. m. (Ieşit din uz) Persoană care îndeplineşte funcţia de ajutor al unui administrator şi lucrează sub ordinele acestuia. Mulţumită corupţiunii subadministratorilor. . . dispoziţiu-nile binefăcătoare. . . s-au văzut toate călcate şi căzînd în desuetudine, kogălniceanu, S. a. 157. SUBALIMENTĂ, subalimentez, vb. I. Tranz. A da cuiva mai puţină hrană decît îi este necesar ; a alimenta (în chip sistematic) în mod insuficient. SUBALIMENTĂRE s. f. Acţiunea de' a subali-menta şi rezultatul ei; subalimentaţie. SUI!ALIMENTAT, -Ă, subalimentaţi, -te, adj. Hrănit (în chip sistematic) în mod insuficient; subnutrit. SUBALIMENTAŢIE s. f. Subalimentare. SUBALPÎN, -A, subalpini, -e, adj. Care este situat în regiunea imediat inferioară celei alpine (sau la poalele unor munţi’înalţi); specific unei astfel de regiuni. Vegetaţie subalpină. Regiune subalpină. SUI!A LTÎjRN, -Ă, subalterni, -e, adj. Care lucrează sub ordinele altuia mai mare în grad; care este subordonat altuia. Se prea poate să fi fost şi loviţi de elemente subalterne, care vor da socoteală de fapta lor. PAS, z. IV 117. Comandantul batalionului, căpitanii şi ofiţerii subalterni. mironescu, s. a. 23. Mi se pare că acest impiegat subaltern nu ne dă respectul cuvenit. ALECSANDRI, T. 1733. Am tot dreptul să protestez in contra unui asemene act arbitrariu al autorităţilor subalterne ■ . ■ cari, după ce au pus mina pe mine, şi-au apropriat totodată şi valiza mea. RUSSO, S. 201. (Substantivat) La rîndu-i însă, aplica acelaşi postulat al autorităţii în propria familie şi faţă de subalterni. CĂLINESCU, E. 22. Şeful, domnul Struţescu, SUBALTERNARE — 281 — SUBIECTIV n-avea cultură, dar era om deştept şi ţinea mai presus de toate la iubirea subalternilor. BASSARABESCU, S. 40. SUB ALTERN ÂRE, subalternări, s. f. (Logică) Raportul după care, din punerea judecăţii universale rezultă punerea judecăţii particulare corespondente şi din înlăturarea judecăţii particulare rezultă înlăturarea judecăţii universale corespondente. SUBAPRECIA, subapreciez, vb. I. T r a n z. A preţui (pe cineva sau ceva) mai puţin decît merită, a aprecia sub valoarea reală, a micşora importanţa unei persoane sau a unui lucru. SUBAPRECIERE, subaprecieri, s. f. Faptul de a subaprecia. Orice subapreciere a criticii şi autocriticii, orice încercare de sugrumare a criticii de jos trebuie combătută cu energie. scInteia, 1953, nr. 2564. SUBÂRBÂ, subarbe, s. f. Frînghie care susţine bom-presul unei nave. E ruptă subarba! vesti Mihu. TUDORAN, r. 451. SUBARBÎJST, subarbuşti, s. m. Arbust a cărui înălţime nu depăşeşte un metru. SUBARENDA, subarendez, vb. I, T r a n z. A da (mai rar a lua) în arendă exploatarea unui bun pe care cel care îl arendează îl deţine tot cu arendă de la proprietar. Luau, fără concurenţă, moşiile minăstireşti şi apoi, cu preţuri îndoite, le subarendau la acei care din agricultură îşi făceau meseria vieţii lor. kogXlniceanu, S. a. 201. Arendaşul subarendează falca de ţarină şi finaţ cu 40 pînă la 50 lei. i. IONESCU, d. 349. SUBARENDARE, subarendări, s. f. Acţiunea de a subarenda şi rezultatul ei. SUBARENDAŞ, subarendaşi, s. m. Persoană care ia în arendă exploatarea unui bun de la alt arendaş (şi nu de la proprietar). SUBATÎNS, -A, subatinşi, -se, adj. (Rar) Menţionat în treacăt. Să binevoiască a primi subatinsa ortografie. odobescu, s. I 491. SUBCARPATIC, -A, subcarpatici, -e, adj. Care este situat în regiunea imediat inferioară celei carpatice. Nenumărate opere ale lui Grtgorescu îmbină intr-un tot armonios frumuseţea oamenilor cu minunatele peisagii subcarpatice. contemporanul, s. ii, 1954, nr. 379, 3/5. SUBCHIRIĂŞ, -A, subehiriaşi, -e, s. m. fi f. Persoană care închiriază un imobil sau o parte din el de la chiriaşul principal. SUB CHIRURG, subehirurgi, s. m. (Ieşit din uz) Persoană cu studii medicale medii, făcînd parte din personalul sanitar ajutător; felcer. Doctorul şi subehi-rurgul, in halate albe, pătate de sînge, lucrau, barî, E. 253. SUBCOMISAR, subcomisari, s. m. Funcţionar în poliţia statului burghez, în imediata subordine a comisarului. Cerenţelu... fu pe rînd subgrefier, subcomisar şi subprefect la o plasă. NEGRUZZi, S. I 111. SUBCON’ŞTIÎNT s. n. Treaptă a conştiinţei, cuprin-zînd idei şi impresii pe care le-am avut odată prezente în minte, dar care, nemaifiind în centrul atenţiei, rămîn confuze, pînă la o revenire în sfera conştiinţei clare. SUBOONTRARIETATE, subcontrarietăţi, s. f. (Logică) Raport între judecata particular afirmativă şi cea particular negativă (ambele avînd acelaşi obiect şi acelaşi atribut). SUIîCORTICÂL, -A, subcorticali, -e, adj. Situat sub scoarţa creierului. SUBCUTANAT, -A, stibeutanaţi, -te, adj. Care se află sub piele, de sub piele. Ţesut conjunctiv subcutanat. Injecţie subcutanată = injecţie care se face sub piele. Doctorul continuă explicările. . . dezvoltind pe larg părerile sale personale asupra injecţiilor subcutanate, bart, s. m. 110. SUBCUTANÉU, -ÉE, subcutanei, -ee, adj. Subcutanat. Ţesut celular subcutaneu. SUBDIYÍDE, subdivid, vb. III. T r a n z. (Rar) A împărţi ceea ce a mai fost o dată împărţit; a subîmpărţi. SUBDIVTZIÚNE, subdiviziuni, s. f. Parte obţinută prin împărţirea unei părţi dintr-un tot deja divizat; subîmpărţire. SUBDOMINAíítA, subdominante, s. f. (Muz.) Denumirea treptei a patra a gamei diatonice; dominanta inferioară. SUBESTIMA, subestimes, vb. I. T r a n z. A atribui oamenilor sau lucrurilor o valoare sau o importanţă mai mică decît cea reală; a subaprecia, a subevalua, în lupta contra secetei la noi, nu trebuie să subestimăm împădurirea coastelor şi culmilor, contemporanul, s. n, 1948, nr. 113, 11/3. Personagiile contemporane din « Scrisoarea a IlI-a » l-au subestimat şi l-au umilit, sadoveanu, E. 83. SUBETÁJ, subetaje, s. n. Strat sau succesiune de straturi care alcătuiesc o subdiviziune a unui etaj geologic. SUBEVALUA, subevaluez, vb. I. T r a n z. A aprecia sub valoarea (în special bănească) reală. V. subestima, subaprecia. SUBEVALUARE, subevaluări, s. f. Acţiunea de a subevalua şi rezultatul ei. V. subapreciere, subestimare. SUIîGREFIÎR, subgrefieri, s. m. (în vechea organizare judecătorească) Funcţionar imediat inferior grefierului. Cerenfelu. .. fu pe rînd subgrefier, subcomisar şi subprefect la o plasă. NEGRUZZI, S. I 111. SUB GRINDA, subgrinsi, s. f. Grindă de lemn de lungime relativ mică, aşezată sub o grindă principală a unei construcţii, în dreptul unui reazem, pentru a asigura o rezemare mai bună şi a micşora deschiderea grinzii principale. SUBIÉCT, subiecte, s. n. 1. Totalitatea acţiunilor, evenimentelor din care reiese conţinutul esenţial al unei opere artistice. Subiectul ce va lua artistul e mai mult ori mai puţin indiferent, gherea, st. cr. ri 84. Nu s-aşeza niciodată la scris pînă cînd nu-şi avea in cap un subiect lămurit, vlahuţă, o. A. in 77. Chestiune despre care vorbeşte sau scrie cineva. Subiect de conversaţie. + Cauză, pricină, motiv. Subiect de ceartă. 2. Partea principală a propoziţiei care arată cine săvîrşeşte acţiunea exprimată de predicatul verbal sau cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ. Subiectul poate fi exprimai prin-tr-un substantiv sau prin orice altă parte de vorbire cu valoare de substantiv, gram. rom. ii 64. 8. Persoană aflată în centrul atenţiei unui cercetător. Maladia prezintă ceva cu totul particular, anume, subiectul nu simte. . . vreo durere. caragiale, o. vii 46. 4. (Logică) Parte principală a judecăţii, al cărei conţinut este precizat şi determinat de predicat. — PI. şi: (3) subiecţi (caragiale, o. vii 46). SUBIECTÍY, -A, subiectivi, -e, adj. (în opoziţie cu obiectiv) 1. (Fii.) Care consideră drept bază a tot ce există conştiinţa individului şi neagă faptul că îndărătul senzaţiilor se află obiectele reale, independente de om. Idealism subiectiv. 2. Care are un caracter personal; care se bazează pe o judecată părtinitoare. Totdeauna dăm o explicaţie SUBIECTIVISM - 282 - SUBLIMAT obiectivă restricţiunii voinţei noastre, in loc a căuta o explicare subiectivă. GHEREA, ST. cr. II 297. SUBTECTIYlSM s. n. 1. Tendinţă filozofică idealistă, care neagă existenţa lumii obiective, considerînd conştiinţa individului ca singura realitate. 2. Atitudine personală, părtinitoare, faţă de cineva sau de ceva; preocupare exagerată faţă de propria persoană. Acest- prea mere interes pentru propria sa persoană, pentru durerile, bucuriile şi pornirile sale proprii îl numim subiectivism. GHEREA, ST. CR. în 89. SUBIECTIVIST, -Ă, subiectivişti, -ste, adj. 1. Care se referă la subiectivism (1), care se bazează pe subiectivism. Teorie subiectivistă. (Substantivat) Adept al subiectivismului. 2. Care ţine de subiectivism (2), care are un caracter personal; bazat pe impresii personale. Genul literar... care exprimă mai bine sentimentele şi suferinţele individuale, e genul liric, un gen mai ales subiectivist şi individualist. GHEREA, st. cr. iii 172. -f (Substantivat) Persoană care manifestă subiectivism (2). Unde însă d-l Maiorescu s-a înşelat, unde a redevenit subiectivistul pe care cercase să-l lepede, este atunci cînd a voit să pună in concordanţă principiile sale cu scrierile ce s-au produs in şi prin mişcarea de la Iaşi. macEdonSki, o. rv 125. SUBIECTIVITATE s. f. însuşirea de a fi subiectiv (i>; atitudine subiectivă faţă de cineva sau de ceva. Subiectivitatea artistului (şi chiar a teoreticianului) are un rol esenţial în perceperea şi interpretarea lumii morale. IBRÂIUÎANU, SP. CR. 219. SUBINTITULA, subintitulez, vb. I. T r a n z. (Rar) A da unei scrieri un titlu secundar (în afară de cel principal). (Refl. pa s.) Deocamdată se ducea tot la tat-su şi-l şterpelea « Furnica », « Bibiloiul» şi alte reviste.. . Aproape toate revistele se subintitulau «de familie», pas, z. I 279. SUBÎT, -Ă, subiţi, -te, adj. Venit pe neaşteptate, brusc; neprevăzut, neaşteptat. în umbră, babele se mişcară foşnind ca de un vint subit, dumitriu, b. f. 122. Toate aceste gînduri şi toată această floră viguroasă şi subită. . . începeau să mi se pară ca o insulă într-un ocean. gai^acTION, O. i 347. Domnul Coste se întoarse spre Radu Comşa, întrebindu-l cit o subită îngrijorare. C. PETRESCU, î. II 169. <$> (Adverbial) Apariţia băirînului Miron Juga în cerdac stinse subit toate glasurile, rebreanu, r. ii 191. A plecat capul blond pe marginea mesei, ca să-şi înmor-mtnteze un surîs ce-i înflori subit în colţul gurii. i. botez, şc. 113. Subit, sub agilul penel, Podoaba abia căpătată Răsare pe pînză la fel De-ai crede că e reflectată, anghei,-iosif, c. m. H 33. SUI! ÎMPĂRŢI, subimpârt, vb. IV. T r a n z. A împărţi o parte dintr-un tot în părţi mai mici; a subdivide. A subîmpărţi un capitol in paragrafe. subîmpăeţîre, subîmpărţiri, s. f. Acţiunea de a subîmpărţi şi rezultatul ei; (concretizat) parte care intră în componenţa unei părţi mai mari; subdiviziune; grupă. Gradaţii îşi chemau subimpărţirile şi-şi numărau oamenii, sadoveanu, o. vi 75. subîncheriA, stibinchiriez, vb. I. T r a n z. A da cu chirie un imobil închiriat pe seama sa (sau o parte din el); a lua cu chirie de la chiriaşul principal o parte dintr-un imobil sau (mai rar) întregul imobil. SUBÎNCHERIÎBE, subînchirieri, s. f. Acţiunea de a subînchiria şi rezultatul ei. SUBÎNCRENGAtURA, subincrengături, s. f. Subdiviziune a unei încrengături. SUBÎNŢELEGE, subînţeleg, vb. III. Refl. A se înţelege (dintr-un context, dintr-o convorbire, dintr-o aluzie etc.) ceea ce nu este exprimat; a se înţelege de la sine. SUBÎNŢELES1, subînţelesuri, s. n. (Mai ales ia pl., în e x p r.) A vorbi cu subînţelesuri = a face aluzii, a nu-şi exprima gîndul direct. ~ SUBÎNŢELES®, -EASA, subînţeleşi, -se, adj. Care reiese sau se înţelege de la sine, fără să fie exprimat. Propoziţie cu subiect subînţeles. SUBJONCTIV s. n. (Gram.) Conjunctiv. SUBJUGA, subjug, vb. I. T r a n z. 1. (Cu privire la ţări, popoare) A supune (prin forţa armelor); a robi. A trecut timpul d-a mai subjuga popor, chica, A. 325. <0’- Refl. pas. Valahia, obosită de atîte sîngeroase bătălii şi necurmate zbuciumări, se subjugă de puterea otomanilor ce era pe atunci în apogeul său. NEGRUZZI, S. I 201. Bulgarii... pe la începutul secolului al Xl-lea... se subjugă de Vasile al II-lea, împăratul Orientului. BÂtCESCU, o. ii 12. 2. (Cu privire la oameni, la clase sociale; p. e x t. la ceea ce aparţine oamenilor) A pune în dependenţă (economică) faţă de cineva, a răpi libertatea şi independenţa (cuiva); a domina, a robi (prin exploatare). Pe. noi nu ne-au putut subjuga nici prin băncile şi creditele lor, nici prin industria lor. rebreanu, r. i 262. Tu faci bogat pe cite-un nemernic, care apoi subjugă şi chinuieşte mulţime de oameni, reteganui,, p. IV 22. Cei tari se îngrădiră Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi; Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră Contra celor ce dînşii la lucru-i osindiră Şi le subjugă munca vieţii lor întregi. EMINESCU, o. I 56. SUBJUGARE, subjugări, s. f. Acţiunea de a subjuga şi rezultatul ei; supunere, robire. Marxismul condamnă şi va condamna întotdeauna oricare război anexionist, care urmăreşte cotropirea unor ţări străine şi subjugarea altor popoare, scînteia, 1954, nr. 2871. SUB.TUGAtOR, -OARE, subjugători, -oare, adj. (Rar) Care subjugă, care robeşte; f i g. care cucereşte prin însuşiri deosebite, care farmecă. Bietul sîrb privea. . . la Borivoje, a cărei frumuseţe.. . era subjugătoare. GAi,ACTiON, o. i 181. s SUBLlMi s. n. Forma cea.mai înaltă a perfecţiunii; desăvîrşire. Muzica ori e nimic, ori ţine de sublim. ibrXi-r.KANU, a. 193. Este şi măreţie şi sublim in culmile care se înalţă încununate de brazi întunecaşi, russo, o. 100. SUBLÎM2, -A, sublimi, -e, adj. (Despre valori morale şi intelectuale; p. e x t. despre fiinţe, lucruri, creaţii ale omului) Care se ridică sau se află la o înălţime morală sau intelectuală, la un grad deosebit de frumuseţe sau de desăvîrşire; superb, măreţ, minunat. Aceste cuvinte aveau. . . sublimul lor înţeles numai pentru mine. GalacTion, o. i 247. Critica dădea sentinţe, împărţea titluri: cutare operă e bună, cutare magistrală, sublimă, genială; cutare stupidă etc. GHEREA, ST. CR. I 26. Nu putură a nu recunoaşte propria lor nulitate în alăturare cu sublimul eroism al mortului, hasdeu, i. v. 166. Sublima Poartă = guvernul sultanului în vechiul imperiu otoman. SUBLIMA, sublimez, vb. I. I n t r a n z. (Despre corpuri chimice) A trece din stare solidă de-a dreptul în stare gazoasă. A trece dintr-o stare cristalină în stare de vapori şi apoi din nou în stare de cristale prin condensarea vaporilor. SUBLIMARE, sublimări, s. f. Acţiunea de a sublima şi rezultatul ei. SUBLIMÂT, sublimaţi, s. m. Corp solid obţinut prin condensarea directă a vaporilor unui solid care sublimează. + (Sens curent, adesea determinat prin «corosiv») Biclorură de mercur, folosită în soluţie ca dezinfectant. SUBLIMITATE - 283 - SUBPĂMÎNT SUBLIMITATE, sublimităţi, s. f. (Rar) însuşirea de a fi sublim; perfecţiune, desăvîrşire. Imaginile lui O. Carp şi Eminescu sint de o sublimitate romantică, a lui Coşbuc de o frumuseţe plastică, adevărat clasică, mierea, ST. CR. iii 371. Toată furia lui provine din păcatul ce am făcut la Academie, de a nu cunoaşte sublimitatea poemului Său^ ALECSANDRI, S. 12. SUBLINGUAL, -A, sublinguali, -e, adj. Care se află sub limbă. Glandă sublinguală. SUBLINIA, subliniez, vb. I. T r a n z. 1. A trage una sau mai multe linii sub un text scris, spre a-1 scoate în evidenţă. 2. A scoate în relief, a pune în evidenţă o atitudine, un cuvînt, o frază, un punct de vedere (printr-o stăruinţă specială, un gest sau numai o inflexiune a vocii). Mă iertaţi pentru observaţia ce-am făcut şi pe care camaradul nostru a subliniat-o. sadoveanu, m. c. 90. Şi asta se repetă in fiecare zi, sublinie cu dezaprobare Ana. C. FE-TRF.SCU, c. v. 95. Şi ca să-şi sublinieze mai mult ideea, vru să releveze in special pe domnişoara care a jucat romi-neşte. rebreanu, r. i 265. —■ Pronunţat: -ni-a. SUBLINIAT, -Ă, subliniaţi, -te, adj. 1. (Despre texte scrise) Scos în relief, pus în evidenţă printr-una sau mai multe linii trase dedesubt. 2. (Despre fraze rostite) Scos în relief, pus în evidenţă printr-o accentuare specială, printr-un gest expresiv. înţelegi ce vrea să zică acest « ce mai faceţi » la plural şi subliniat. D. zamfirESCU, r. 214. ' — Pronunţat: -ni-at. SUBLINIERE, sublinieri, s. f. 1. Acţiunea de a sublinia şi rezultatul ei; (concretizat) linie trasă sub un text scris. Citea repede, concentrat. . . Din cînd in cind făcea sublinieri cu un creion, galan, b. i 6. De un timp facem pe hartă sublinieri care ne uimesc, sadoveanu, m. c. 90. Mihail Mihailovici îşi deschide din nou cartea şi continuă să-şi facă sublinierile cu creionul albastru. Sahia, U.R.S.S. 93. 2. Scoatere în evidenţă, accentuare, relevare (printr-un gest sau prin intonaţie). SUBLOCOTENENT, sublocotenenţi, s. m. Primul grad în corpul ofiţeresc al armatei; ofiţer avînd acest grad. Cind auzi ce s-a întîmplat, se duse la sublocotenent şi-i ceru să plece numaidecît. DUMITRIU, n. 210. Sublocotenenţii şi-au virit săbiile in teacă şi acum păşesc ginditori pe cărarea din stingă, sadoveanu, o. vi 232. în doi ani de zile. . . va ieşi sublocotenent, Galaction, o. i 129. Pe şosea trec soldaţii... înaintează către Focşani... îi duce un sublocotenent tînăr. sahia, n. 23. SUBMARIN1, submarine, s. n. Navă care poate naviga atît sub apă cît şi la suprafaţa ei. Ozun a trecut cu privirea lui vie... la tot norodul ticsit în vagon . . . povestindu-şi necazuri amare vecinului abia cunoscut, într-o atmosferă irespirabilă de submarin, c. PETRESCU, C. v. 29. SUBMARIN2, -A, submarini, -e, adj. Care se află, care se petrece sub suprafaţa mării sau pe fundul ei. Curenţi submarini. Navigaţie submarină. SUBMERSIBIL, -Ă, submersibili, -e, adj. Care este adaptat pentru a pluti sub apă. Vas submersibil. + (Substantivat, n.) Submarin. SUBMERSltÎNE, submersiuni, s. f. 1. Scufundare sub apă. 2. Metodă de irigaţie (folosită în cultura orezului), constînd în acoperirea solului cu un strat de apă care stagnează un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. SUBMINĂ, subminez, vb. I. T r a n z. A ataca, a lovi (indirect, pe ascuns) pentru a slăbi (treptat), a corn: promite, a zădărnici sau a nimici o acţiune, o realizare (a unui adversar). SUBMINARE, subminări, s. f. Acţiunea de a submina. Persoanele vinovate de subminarea criminală a gospodăriei colective sint date in judecată şi pedepsite în baza legilor ţării. stat. gosp. agr. 39. SUBMULTIPLU, submultipli, s. m. 1. Număr, mărime care se cuprinde de un număr exact de ori în alt număr, mai mare. Cinci este submultiplul lui douăzeci. 2. (în sistemul de măsuri şi greutăţi) Fiecare din subdiviziunile unităţilor etalon. Submultiplii metrului. SUBNUTRIT, -A, subnutriţi, -te, adj. Subalimentat. SUBNUTRIŢIE s. f. Subalimentaţie. Coaliţia sinistră a boierimii şi a burgheziei liberale. . . ducea lumea rurală la pieirea prin subnutriţie, pelagră, tuberculoză şi sărăcire treptată, sadoveanu, e. 55. SUBOFIŢER, subofiţeri, s. m. (în vechea organizare a armatei) Militar angajat, cu grad superior sergentului, dar inferior sublocotenentului. Subofiţerul ■ . ■ rămăsese cu douăzeci de soldaţi în sat. dumiTriu, n. 210. într-o zi, ducîndu-mă in tirgul de gios, la o spiţerie, intilnisem un subofiţer, care se sculase de pe boală. RUSSO, s. 30. SUBORDIN, subordine, s. n. (Şt. nat.) Subdiviziune a unui ordin (3). SUBORDINĂ vb. I v. subordona. SUBORDINARE s. f. v. subordonare. SUBORDINĂ!, -A adj. v. subordonat. SUBORDINE s. f. (Numai în loc. adj.) în subordine (sau în subordinele cuiva) = de rang mai mic, supus altuia. Funcţionar în subordine. SUBORDONA, subordonez, vb. I. T r a n z. A face ca un lucru să depindă de altul, a stabili o ordine de dependenţă de la inferior la superior, a supune. în industrie, agitaţia trebuie să fie subordonată luptei pentru sporirea producţiei şi productivităţii muncii, pentru scăderea preţului de cost. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2709. — Variantă: (învechit) subordinâ vb. I. SUBORDONARE, subordonări, s. f. Acţiunea de a subordona şi rezultatul ei; dependenţă, condiţionare, supunere. Savanţii progresişti ai lumii, în frunte cu savanţii sovietici, condamnă subordonarea ştiinţei scopurilor de ucidere a oamenilor, lupta de clasă, 1952, nr. 6, 151. -$• Dependenţă gramaticală a unei propoziţii de alta. Alt tip de frază formată prin subordonare este acela in care propoziţia subordonată exprimă un raport atributiv. iordan, L. R. 708. — Variantă : (învechit) subordindre s. f. SUBORDONĂT, -A, subordonaţi, -te, adj. Dependent de cineva sau de ceva. Midţi chiar îşi închipuiesc că cugetarea naşte de la sine şi că simţurile-i sînt subordonate. macedonski, o. IV 105. Propoziţie subordonată (şi substantivat, f.) = propoziţie secundară dependentă de o propoziţie principală. Propoziţia atributivă este subordonata care îndeplineşte funcţiunea de atribut pe lîngă altă propoziţie, iordan, L. R. 726. (Substantivat) Persoană care se află sub ordinele cuiva; subaltern. A lăsat plăcute şi vesele suvenire printre subordonaţii lui. odobescu, s. iii 22. — Variantă: (învechit) subordin&t, -ă adj. SUBPĂT s. n. v. supat. SUBPĂMÎNT, subpăminturi, s. n. (învechit, rar) Subsol (1). Cind sint pietre mari in ogoare, atunci se sfărîmă cu praf şi se scot bucăţile afară, iar dacă sub- SUBPĂM ÎNTEAN — 284 - SUBSECRETAR pămintul este alcătuit din stîncă, atunci se sfărîmă pînă la adîncimea plugului, i. ioneSCU, m. 319. SUBPAMÎNTEAN, -A, subpăminteni, -e, adj. Care se află în pămînt, sub nivelul solului; subteran. Lighioanele mărunte tresăreau şi se mistuiau de-a-ndărătelea, in galeriile lor răcoroase, subpămintene, iar tractoarele treceau prin faţa găurilor întunecoase, ce păreau pustii, şi se depărtau încet în norul lor de praf. dumitriu, V. L. 111. Surparea ploilor şi ţarina au îngropat temelia. Pietrele bolţilor subpămîntene s-au scufundat. C. petrescu, r. DR. 54. în dreapta acestui coridor este o uşidiţă pre care te cobori pe o scăriţă dreaptă şi îngustă. . . într-o închisoare subpămînteană fără lumină, fără aer, şi de o adîncime grozavă, negruzzi, s. I 311. (Despre vehicule) Care circulă pe sub pămînt. în galeriile principale, locomotive subpămintene mereu aduc la gura puţului vagonetele. BOGZA, V. J. 70. SUBPOLÁR, -Ă, subpolari, -e, adj. (Despre regiuni geografice sau despre fauna, flora, clima lor) Care se găseşte în zona unuia dintre cele două cercuri polare sau în imediata apropiere a acestora. SUBPOPULÁT, -Ă, subpopulaţi, -te, adj. Cu prea puţină populaţie faţă de întinderea şi condiţiile de viaţă ale teritoriului respectiv. SURI’REFÉCT, subprefecţi, s. m. (In vechea organizare administrativă a ţării) Funcţionar însărcinat cu administrarea unei plăşi (v. pretor) sau a unui judeţ, ca aiutor al prefectului. Munteanca socoti că trebuie să mai deie o lămurire. — Eu sint nevasta lui Nechifor Lipan. Subprefectul dădu din umeri. Nu cunoştea, sadoveanu, B. 137. Prefectul, subprefecţii, urmaţi de funcţionari mai mici şi de dorobanţi, îl însoţeau în cale. bolintineanu, 0. 440, După înturnarea sa, neavînd ce face, intră în serviciu; fu pe rînd subgrefier, subcomisar şi subprefect la o plasă Unde din întîmplare se afla şi moşia Brusturenii. negruzzi, s. i 111. SUBPREFECTTÎRĂ, subprefecturi, s. f. (învechit) 1. Funcţie de subprefect. 2. Plasă administrată de un subprefect. Comună servind subprefectului ca reşedinţă ; sediu de plasă. Localul unde era instalat biroul subprefectului. Se repezi intr-un vaiet la arestul subprefecturii. bujor, S. 47. Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să denunţe pe ameninţător, cerînd să fie păzit, caragiaxe, o. i 284. SUBPRESIÚ1VIÍ, subpresiuni, s. f. Presiune mai joasă decît o anumită presiune considerată ca normală. SUTÎI’fTS, subpuse, adj. n. fin enpr.) Cu mîinile (sau braţele) subpuse = în poziţie de repaus, cu braţele încrucişate pe piept şi cu mîinile aşezate subsuori; f i g. în inactivitate. Foarte greu îi venea acestui Jder tinăr ■ . . să stea cu mînile subpuse. sadoveanu, f. j. 471. Zaharia asculta cu un fel de mihnire, rezemat de stilpul cerdacului cu bravele subpuse. C. PETRESCU, R. DR. 64. Cu picioarele subpuse = şezînd cu picioarele îndoite sub corp (după moda orientală). Mehmet-padişah îşi părăsi jilţul şi trecu pe divan, aşezîndu-se cu picioarele subpuse. SADOVEANU, Z. C. 285. SUBRAŢ s. n. (Rar, în loc. a d v.) La subraţ= subsuoară. Ţiganii de cîrciumi intrau cu vioarele la subraţ. ARDELEANU, D. 289. SUBRÁU, subrauri, s. n. (Mai ales la pl.) Obiect făcut dintr-o pînză cauciucată, care se aplică la subsuoara hainelor pentru a le feri de transpiraţie. SUBRAcIRE, subrăciri, s. f. (Fiz.) Fenomenul de rămînere în stare lichidă a unor substanţe aflate la o temperatură mai joasă decît temperatura lor de solidificare. SUBRĂCÎT, -Ă, subrăciţi, -te, adj. (Fiz.; despre lichide) Care, deşi se află sub temperatura lui de solidificare, totuşi a rămas în stare lichidă. SUBRÉTÁ, subrete, s. f. (Franţuzism ieşit din uz) Fată angajată pentru dereticatul camerelor şi pentru alte treburi casnice; fată în casă. Cinta, căţărată pe fereastră, o subretă cu boneţică. PAS, Z. I 12. (Roza, subreta, apare) — Ce faci cu ceaiul ăla? — E gata, coniţă. caraGIAle, M. S. 112. SUBROGA, subróg, vb. I. Tranz. (Jur.) A înlocui pe cineva în exercitarea anumitor drepturi sau obligaţii. Debitorul subrogă pe împrumutător in drepturile creditorului. Refl. Subchiriaşul se subrogă întru totul chiriaşului principal. SUBROGARE, subrogări, s. f. (Jur.) Acţiunea de a (s e) s u b r o g a. SUBR0GÁT, -A, subrogaţi, -te, adj. (Jur.) Care a trecut în locul altei persoane, cu toate drepturile şi obligaţiile acesteia şi acţionează în locul ei. (Substantivat) Subrogatul poate exercita aceleaşi drepturi ca şi creditorul. SUBROGAŢIE, subrogaţii, s. f. (Jur.) Subrogare. — Variantă : (învechit) subrogaţiiino s. f. SUIÎRO GAŢIÎÎNE s. f. v. subrogoţie. SUBSCRÍE, subscriu, vb. III. 1. Tranz. A-şi pune semnătura sub un text scris (în special pe un act) ca autor al lui sau ca unul care îşi însuşeşte cele scrise; a semna. Dacă s-ar face o lege care să oprească de a subscrie cele ce compunefi, nu aţi mai scrie niciodată, boun-TINEANU, O. 327. Orice act însemnat al cîrmuirii precum şi orice danie, trebuia să fie făcut cu învoirea sfatului şi subscris de dînsul. bXlcescu, o. ii 13. 2. I n t r a n z. (Mai ales urmat de determinări intro; duse prin prep. « la ») A se angaja, printr-o semnătură, la o contribuţie bănească pentru o operă de interes particular sau public. A subscrie la împrumutul de stat. Tranz. Nu se mai plăteau sumele subscrise de sprijinitori. ca mii, petrescu, o. n 126. + F i g. A aproba verbal părerea altcuiva. Subscriu de mai înainte la tot ce spui. SUI!SCRÍERF, subscrieri, s. f. (învechit) 1. Subscripţie. I s-ar fi făcut prin subscriere publică o mică dona-ţiune. caragialE, o. ni 203. ■+• Listă de subscripţie. Am deschis o subscriere şi o, loterie în ajutorul sărăcimii din Franţa, alecsandri, t. 1311. 2. Acţiunea de a subscrie; semnare, semnătură. Se cere ca propunerea să fie sprijinită prin subscrierile a altor doi membri, ghica, A. 799. SUBSCRIPŢIE, subscripţii, s. f. Faptul de a se angaja (sau de a cere cuiva să se angajeze) printr-o semnătură la o contribuţie pentru o ópera de interes public sau particular; sumă de bani cerută sau oferită în acest fel. în starea de astăzi a lucrurilor ne va fi cu anevoie a strînge bani prin subscripţie. GHICA, A. 244. Listă de subscripţie — act, document pe care semnează cei care contribuie la adunarea unor fonduri pentru o operă de interes public sau particular. SUBSCRÍS1, -Ă> subscrişi, -se, adj. (Popular, rar) Ornamentat, înflorat. Supt poalele cerului Sînt tot mese-n-tinse Şi subscrise. BIBICESCU, p. p. 254. SUBSCRÍS2, -A, subscrişi, -se, s. m. şi f. Subsemnat. (Glumeţ) Duminică ne poftim la dejun la dv. toată familia subscrisului, caragiale, 9. vn 80. SUBSECRETAR, subsecretari, s. m. (în vechea organizare administrativă, în expr.) Subsecretar de stat = membru al guvernului, care urma în rang după ministru. SUBSECRETARIAT - 285 — SUBSTANTIAL SUBSECRETARIAT, subsecretariate, s. n. Funcţie de subsecretar de stat. Un scaun de deputat in legislatura viitoare... pe urmă un subsecretariat de stat, dacă nu un portofoliu ministerial. C. PETRESCU, R. DR. 302. subsEcţie, subsecţii, s. f. Subdiviziune a unei secţii, într-o instituţie sau într-o întreprindere. SUBSECVENT, -A, subsecvenţi, -te, adj. (Rar) Care urmează după ceva; p. e x •. care rezultă din ceva. SUBSEMNA, subsemnez, vb. I. T r a n z. (Rar) A subscrie, a semna. Era să subsemneze: « Un mizerabil /». Dar se răzgindi şi subsemnă: Cu cea mii desăvirşită afecţiune, Andrei. Lipi frumuşel şt cu îngrijire plicul, scrise adresa. HOGAŞ, DR. 238. îşi subsemna numele, hasdeu, i.*v. 31. SUBSEMNAT, -Ă, subsemnafi, -te, s. m. şi f. Nume pe care şi-l dă într-o petiţie, într-o cerere, semnatarul ei (mai ales în formula de introducere); subscris. <§> (Glumeţ) Morala vei suporta-o şi tu, măcar că nu fumezi, ergo nu poţi arunca chiostecurile în dreapta şi-n stingă. Această supremă eleganţă aparţine numai subsemnatului. c. petrescu, î. n 52. SUBSEMNĂTUrA, subsemnaturi, s. f. (Rar) Semnătură. Aiita vă rog: feriţi-vă de a pune subsemnătura pe orice act în contra autonomiei şi suzeranităţii. Ghica, a. 725. SUBSIDENŢĂ, subsidenţe, s. f. Mişcare de coborîre a unei mase de aer în atmosferă, însoţită de încălzirea aerului. SUBSIDIAR, -A, subsidiari, -e, adj. Care se adaugă, ca element secundar, la ceva, în special la argumentele pentru susţinerea unui raţionament, a unei teorii etc. ; complimentar, auxiliar, secundar. (Adverbial) Fapte din istoria romînilor care nu puteau intra nici subsidiar într-o biografie a lui Constantin-vodă Cantemir. iorga, i,. i 294. Loc. a d v. în subsidiar = în al doilea rînd, pe lîngă asta, pe deasupra. Răscoala lui Horia a căpătat in subsidiar şi un caracter naţional. SUBSÎDIU, subsidii, s. n. (Mai ales la pl.) Ajutor bănesc dat (de stat) în regimurile capitaliste unei persoane, unei instituţii etc. Dar fostul secretar general al Ministerului de Război avea dreptul, nu numai la un paşaport şi la subsidii care să-i dea putinţa de-a trăi pe picior larg la Paris. I se dădea şi misiunea să facă propagandă, pas, z. rv 137. în privinţa materială, ce e drept, se făcuse o propunere ca statul să intervie şi să dea subsidii, să instituie pensii pentru poeţi, gherea, st. cr. iii 196. SUBSIOARA s. f. v. subsuonru. SUBSOL, subsoluri, s. n. 1. Partea de pămînt de sub suprafaţa solului. •+ Ansamblul formaţiilor geologice aşezate sub straturile superioare ale pămîntului. Petrolul, cărbunele, gazul metan, metalele şi alte bogăţii ale subsolului constituie o bază sigură pentru dezvoltarea industriei socialiste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2751. F i g. Bogăţia limbii populare şi a spiritului popular au rămas un subsol neexploatat. ibrXileanu, sp. cr. 20. 2. Totalitatea încăperilor dintr-o clădire, situate sub nivelul solului. Coborim în subsolul Palatului de iarnă, semnăm intr-un registru, ni se deschid uşi groase şi inalte de fier. STancu, u.r.S.S. 121. Dintr-un subsol răsună o melodie monotonă, c. PETRESCU, s. 194. 3. Loc în partea de jos a paginilor unei cărţi, rezervat notelor explicative. + Partea de jos a unei pagini de ziar, despărţită de restul paginii printr-o linie orizontală, unde se publică, de obicei pe toată lărgimea foii, recenzii, articole cu subiect literar sau ştiinţific etc. Am reuşit a umple un întreg subsol de gazetă intr-un timp record şi cu un minimum de efort, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 111, 4/6." . SUBSONIC, -A, subsonici, -e, adj. (Despre mişcarea unui fluid compresibil) Care se efectuează cu o viteză mai mică decît viteza sunetului. SUBSPECIE, subspecii, s. f. (Şt. nat.) Subdiviziune a unei specii. Iar intre aceste specii, prosperează o mulţime de subspecii, crescute cu răbdare în taina serelor. GA1.ACTION, O. I 325. SUBSTANTÎV1, substantivi, adj. m. (Numai în e x p r.) Colorant substantiv — colorant care vopseşte fibrele fără ajutorul mordanţilor, într-o baie neutră sau slab alcalină. SUBSTANTÎV2, substantive, s. n. Parte de vorbire care denumeşte lucruri, fiinţe sau noţiuni abstracte (calităţi, stări, acţiuni) şi care se modifică, în cele mai multe limbi, după număr şi caz. Locul tradiţional al adjectivului in romîneşte este în urma substantivului pe care-l determină, graur, V. I,. 182. <$• Substantiv comun, propriu, concret, abstract v. c. SUBSTANTIVA, substantivez, vb. I. Tranz. A întrebuinţa în funcţiune de substantiv o parte de vorbire care aparţine altei categorii gramaticale decît substantivul. •+- R e f 1. (Despre părţi de vorbire care aparţin altei categorii gramaticale decît substantivul) A se transforma în substantiv, a deveni substantiv. SUBSTANTIVAL, -A, substantivali, -e, adj. Care ţine de substantiv sau de natura Iui. Valoare substantivală. + (Adverbial) în funcţiune de substantiv, ca substantiv. în propoziţia: visul se îndeplinise! Imposibilul se făcuse posibil (galaction, o. I 150) adjectivul (în vechea organizare judecătorească; în exp r.) Substitut de procuror = primul grad în ierarhia judecătorească a parchetului; magistratul care avea acest grad. Substitut de comisar regal — magistrat care, într-un tribunal militar, ţinea locul comisarului regal. Colonelul. .. dă cuvîntul substitutului de comisar regal, pas, z. xv 118. SUBSTITUŢIE, substituţii, s. f. Substituire, înlocuire. Dacă limbele nouă fac cit limba veche. . ■ dacă substituţia lor este putincioasă. russo, s. 79. 4- (Chim.) Fenomen prin care un atom sau un grup "de atomi din molecula unui corp chimic compus e înlocuit prin alt atom sau grup de atomi, provenind de la alt corp chimic (simplu sau compus). -$■ (Mat.) înlocuire a unei cantităţi (dintr-o formulă sau dintr-o ecuaţie) cu altă cantitate, de valoare egală, dar exprimată diferit. <$> Metoda substituţiei = metodă de a rezolva un sistem de ecuaţii, înlocuind într-una din ele o necunoscută cu valoarea ei, dedusă din cealaltă ecuaţie a sistemului. (Jur.) Dispoziţie prin care un moştenitor este obligat să transmită, la moartea sa, bunurile moştenite unei persoane desemnate ca succesorul său obligator; dispoziţie prin care e numit vin al doilea moştenitor pentru cazul cînd primul, dintr-un motiv oarecare, nu va intra în drepturile sale. — Variantă: (învechit) substituţillne (MACEDONSKI, O. IV 114) s. f. SUBSTITUŢIONE s. f. v. substituţie. SUBSTRĂT, substraturi, s. n. 1. (Fii.) Baza materială a diferitelor proprietăţi ale unui obiect; baza materială a unităţii, a omogenei taţii diferitelor obiecte ; p. e x t. conţinut. Arta [medievală], in dorinţa ei de a spiritualiza pînă la exagerare, in alergarea ei după emanciparea, sau mai bine zis după despărţirea absolută a sufletului de trup, ar vrea să ne dea imagini spiritualiste, lipsite de orice substrat material. GHEREA, ST. CR. n 119. 2. Strat peste care s-a aşezat alt strat. Arătura adittcă de toamnă realizează un substrat bine lucrat, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 369, 5/5. (Lingv.; cu sens colectiv, de obicei în corelaţie cu strat) Elemente pătrunse într-o limbă din limba unei populaţii mai vechi (dispărută în urma unei cuceriri, unei imigraţii, unei colonizări). Substratul dacic al limbii romine. 8. Substanţă chimică asupra căreia acţionează un ferment. 4. F i g. Motiv, cauză adevărată (şi ascunsă) a unei acţiuni, a unei întîmplări, a unei porniri. SUBSUMA, subsumez, vb. I. Tranz. A introduce o noţiune mai restrînsă în sfera alteia mai largi; a include, a încadra, a subordona. Odată stabilit conţinutul social şi uman, toate elementele interpretării, ca: jocul actorilor, decorurile, costumele, grima, lumina şi celelalte accesorii tehnice au fost subsumate ideii de bază a operei, contemporanul, s. n, 1950, nr. 178, 6/2. SUBSUMARE, subsumări, s. f. Acţiunea de a s u b-s u m a; includere, încadrare, subordonare a unei noţiuni mai restrînse faţă de alta mai cuprinzătoare. SUBSUOARĂ, subsuori, s. f. 1. Partea de dedesubt a încheieturii braţului cu umărul. Moş Gheorghe Cucu. .. păşi repede la marginea apei şi întinse prăjina. Cu gheara de fier, cu luare-aminte, întoarse în apă pe înecat, pînă ce apucă subsuoara, sadoveanu, o. în 322. Ţi-aduci aminte cum pe-atunci Cînd ne primblam prin văi şi lunci, Te ridicam de subsuori De-atitea ori, de-atîtea ori? EMI-NESCU, O. i 235. Se arătă în vestminte arhiereşti ţinut de subsuori de doi bătrîni vlădici, negruzzi, s.i231. Loc. a d v. La (sau sub, rar pe) subsuoară = sub braţ. Zmeul au apucat un copaci, care era mai gros şi mai înalt, şi cît ai bate în pălmi l-au şi smuls din pămînt, şi, punîndu-l ca pe un băţ sub subsuoară, au plecat cu el acasă, sbegra, p. 181. Că mama v-aduce vouă:... Mălăieş în călcăieş, Smoc de flori Pe subsuori. creangX, p. 20. Din tălpi pînă-n subsuori = în tot trupul, peste tot trupul. (Atestat în. forma supţiori) Mă luă nişte fiori, Din tălpi pînă-n supţiori. mat. folk. 92. E x p r. A (se) ţine (sau a (se) prinde) de subsuoară (sau de subsuori) = a (se) ţine de braţ. Cînd prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ţinea de subsuoară, Te-oi ţinea de după gît. EMINESCU, o. i 55. Şi ieşind pe uşă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braţ de braţ păşesc alături... id. ib. 154. (Eliptic) Să mor într-o grădină cu flori, Cu mîndra de subsuori, jarnîk-bîrseanu, d. 382. (Adverbial) Sub braţ. Stam cu puşca subsuoară. . . Cînd deodată lingă mine Se opreşte-o căprioară. topÎrcEanu, p. 215 Sămănătorii harnici cu sacul subsuoară Păşesc în lungul brazdei pe fragedid pămînt. alecsakdri, o. 178. (La pl., cu valoare de sg.) Dan. . . coborîse scările cu cartea subsuori, eminescu, n. 56. <0> E x p r. A sta- (sau a şedea) cu mîinile subsuoară (sau subsuori) = a sta degeaba, a nu lucra nimic, a trîndăvi; a sta cu mîinile în sîn. Văd cu mulţămire, beizade, că vă place a nu şidea cu mîriile subsuori. ALECSANDRI, T. 1241. 2. Unghi pe care îl formează o frunză cu lujerul sau o ramură cu axul purtător. — Variante: subsioără (camil petrescu, t. ii 17, teodorescu, p. p. 659), subţioară (vlabuţă, o. a. 135, ISPIRESCU, L. 99); pl. şi, rar, subţioare (teodorescu, p. p. 473), supţioără s. f. SUBŞÎIF, subşefi, s. m. (învechit) Cel care, într-un serviciu, urmează după şef, lucrînd ca ajutor al acestuia, sub ordinele lui directe. în cancelarie, domnul Grigorian întrebă pe subşef de toţi slujbaşii, sadoveanu, o. viii 38. SUBT prep. v. sub. SUBTENSIÎJNEj subtensiuni, s. f. Tensiune electrică mai joasă decît o anumită tensiune considerată ca normală. SUBTERAN1, subterane, s. n. Mină. Minerul «puşca » cu aceeaşi furie în propriul lui suflet, în piatra gîndurilor, aşa cum face în subteran, contemporanul," s. ii, 1949, SUBTERAN - 287 — SUBŢIAT nr. 156, 4/3. Dacă nu punea vorbă Toni, îl zvîrleau şi din subteran. DAVID0GI,U, M. 9. SUBTERĂN2, -Ă, subterani, -e, adj. Care se află'la o adîncime oarecare în pămînt; de sub suprafaţa pămîntului, din pămînt, din subsol; subpămîntean. Nămoluri groase se involburează in apele lui, urcind mereu din funduri in mari cercuri concentrice, ca şi cum acolo un lanţ subteran ¿.de vulcani n-ar înceta să facă erupţie cu noroi, bogza, c. o. 392. Am intrat intr-un lung peron subteran, camii, PETRESCU, U. N. 416. Se văd apoi o mulţime de altare subterane, cari datează de sute de ani. sahia, U.r.S.S. 47. — Variantă: suterân, -ă (topîrceanu, b. 95) adj. SUBTERANĂ, subterane, s. f. încăpere aflată în întregime (şi de obicei la adîncime mare) sub pămînt. Subteranele muzeului. Tu, acolo in subterana ta umedă, vezi toate prea în negru. CAMll, PETRESCU, T. II 379. SUBTERFUGIU, subterfugii, s. n. Mijloc şiret, abil, de a ieşi dintr-o încurcătură. V. tertip. « Doftoraşul » plictisit, neputind pleca fără bagaj şi voind să evite scandalul în mahala, se hotărî să recurgă la un subterfugiu. caragiale, o. ii 93. SUBTÎL, -A, subtili, -e, adj. 1. (Despre oameni şi despre facultăţi sau calităţi ale lor) Care pătrunde, sezi-sează cele mai mici nuanţe, care poate face distincţiile cele mai fine; ager, ascuţit, abil, fin. Să dea domnul 1 se grăbi Elena Lipan, ghicind gîndul lui Costea şi vrînd să arate cit e de streină de orice calcul josnic. Ana insă, mai puţin subtilă, căzu în cursă. C. petrescu, c. v, 97. *v> (Adverbial) Pentru Eminescu şi Creangă avea mai mult decît admiraţie: ii, explica surprinzător de subtil şi adine, sadoveanu, E. 177. 2. Care scapă Ia prima vedere şi se descoperă numai printr-o cercetare atentă, amănunţită; greu de distins, de recunoscut, de sezisat; fin. Langoarea ei, tăcerea ei, aerul ei, parfumul ei favorit. . . erau atitea mărturisiri subtile, pentru care eu, neghiobul, fusesem nesimţitor. GAlvACTiON, o. I 107. Care este, oare, pricina acestei desă-vîrşite întunecări a unor minţi şi inimi, care ajung să nu mai vadă, să nu mai simtă, subtilele dar puternicele legături ale tovărăşiei lor cu ceilalţi oameni? IOXESCU-RION, C. 47. + Care tratează despre chestiuni grele, abstracte, cu multă fineţe, cu mult spirit analitic, cu ingeniozitate; care, pentru a fi înţeles, cere o mare ascuţime a minţii. Bibliotecile cu rafturi şi zăbrele Sint pline De tomuri grele. . . Şi opuscule Cu pagini încărcate de calcule subtile. CAMir, petrescu, v. 1. Subtilele analize ale feciorului său cărturar. c. PETRESCU, A. R. 197. Trimite la tipar O carte amuzantă şi plină ca un stup de cugetări subtile. Topîrceanu, P. 50. 3. (Rar) Foarte subţire, uşor, fin. O ceaţă aurie şi subtilă se revărsa dinspre apus, inecînd capricioasele... conture albe şi temperind claritatea zărilor. Galaction, o. i 348. SUBTILITATE, (2) subtilităţi, s. f. 1. însuşirea de a fi subtil. 2. (Mai ales la pl.; adesea cu nuanţă peiorativă) Raţionament, judecată subtilă, greu de înţeles, care face distincţii (prea) fine. Am oroare'de exagerări, dar şi de subtilităţi. Realitatea nu se ascunde sub fraze. C. petrescu, î. n 88. Acum, cind Ana il dojenea ca pe un copil, conştiinţa lui vinovată căuta să se apere, se pierdea în subtilităţi care trăgeau afară o mulţime de nemulţumiri surde. vi.ahuţÂ, o. a. iii 177. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet. Eminescu, n. 36. SUBTILIZA, subtilizez, vb. I. Tranz. (Rar) 1. A da subtilitate, rafinament, fineţe gîndirii, gustului; a face să devină subtil. 2. (Familiar) A lua ceva pe furiş, cu dibăcie, pe nesimţite; a fura, a şterpeli. într-adevăr, bijuteriile nu erau pierdute. Rămăseserăi in familie. Cu mari precauţii, surîzînd, bagatelizind fapta, inaltul funcţionar poliţienesc mărturisi cine le subtilizase. EFTiMiu. N. 150. SUBTILIZĂRE, subtilizări, s. f. Acţiunea de a subtiliza. Treaptă de subtilizare a gindului şi a simţirii, caragiale, T. II 199. SUBTÎTLU, subtitluri, s. n. Al doilea titlu, de obicei scris cu caractere mai mici, pus sub un titlu principal, pe care îl completează. subtOi, subtoaie, s. n. (Regional) Grindă groasă de lemn care susţine o construcţie (în special pereţii unei case). SUBTROPICAL, -Ă, subtropicali, -e, adj. (Despre zone geografice) Care este învecinat cu unul dintre cele două tropice, caracterizîndu-se prin ierni blînde şi o vegetaţie neîntreruptă în tot cursul anului; (despre climă, vegetaţie etc.) specific acestor zone. Era-n Eghipet cunoscută, în preajma Tebei, o statuie. . . Prin creştetu-i crăpat în două Spre inimă făcindu~şi cale, Se aduna bogata rouă A nopţilor subtropicale, angiiei.-iosif, C. m. i 31. SUBŢIĂ, subţiez, vb. 1.1. Refl. A deveni, a se face mai subţire. Pierise roşul aproape vînăt al fălcilor pline. I se subţiase gîtul în gulerul cămăşii, dumitriu, N. 205. Fusese şi bolnavă cu doi ani în urmă ; se subţiase şi se uscase de istov, sadoveanu, P. m. 50. [Umbra] se subţie. . . se lipi de părete şi se aşeză ironică, fantastică, lungă în dreptul lui. eminescu, n. 78. <ţ> T r a n z. Ea era o arendăşoaică, pe care nu putea s-o mai subţiese nici un corset, eu un negustor, pe care-l tăbăciseră agoniseala şi vuitul mării. Gaeaction, o. I 77. Fata babei s-au apucat îndată de cioplit picioarele, ca să le mai subţieze. sbiera, p. 214. <$> E x p r. A-şi subţia buzele (sau gura) = a-şi strînge buzele, făcîndu-le să pară mai subţiri, mai mici; a vorbi din vîrful buzelor. Bine spune Ghiţă că locul tău nti-i în lume, . ci la mînăstire. — Ba locul meu e în lume, şi-a subţiat Nastasia buzele, sadoveanu, m. c. 76. Cind cu ochii mari, sălbateci se priveşte in oglindă, Subţiindu-şi gura mică şi chemîndu-se pe nume. . . eminescu, o. i 80. + Tranz. (Despre îmbrăcăminte) A face ca cel care o poartă să pară mai subţire. Rochia aceasta te subţiază. 2. T r a n z. (Cu privire la corpuri lichide sau gazoase) A face să fie mai puţin concentrat, mai puţin dens; a dilua, a rări. -0> Refl. F i g. Tîrziu de tot, cind se trezi o clipă din somn, întunericul se subţia... şi un cocoş cînta. CĂUNESCU, E. o. I 53. 3. T r a n z. A face ca glasul să aibă un timbru mai subţire, mai înalt. Lupul se duse la un fierari şi puse să-i ascuţă limba şi dinţii, pentru a-şi subţia glasul. creangX, p. 22. 4. R e f 1. F i g. (Despre oameni şi despre însuşiri sau manifestări ale lor, adesea ironic) A deveni mai ales, mai fin, mai delicat; a se rafina, a se cultiva, a se stila. Am avut de-a face cu fel de fel de lume şi mi s-a subţiat limba. Dacă vrai să ştii, mi s-a subţiat şi caracterul. sadoveanu, p. m. 24. Acum lumea s-a subţiat, fiecare vorbeşte şi scrie limba sa proprie, ghica, S. 53. — Prez. ind. şi: subţiu (bogza, ţ. 74)..— Variantă : (regional) supţia (iSPiRESCU, i,. 142) vb. I. SUBŢIĂRE s. f. v. sulbţiere. SUBŢIĂT, -Ă, subţiaţi, -te, adj. 1. Redus, micşorat în grosime, în lăţime, în volum. Fîneţele, subţiate ca nişte panglici, şerpuiau, se strecurau printre arinii tăbăriţi in văi şi printre fagii stăpînitori pe culmi. Galaction, o. I 37. 2. (Despre corpuri lichide sau gazoase) Cu densitatea sau concentraţia micşorată; diluat, rar, subţire. Vitoria SUBŢIERfi - 288 - SUBŢIRE privi în cer nourii subţiaţi, prin care răzbatea slabă lumină de lună. sadoveanu, B. 54. 3. F i g. Devenit mai fin, mai sensibil; rafinat, subtil, civilizat. Auzul ei subţiat, de infirmă, desluşise intr-adevăr paşii înainte de a ajunge la urechea nepotului. C. PETRESCU, R. DR. 307. Mă revăd băiatul tinăr cu superbe-nsufleţiri. . . Liberat de-orăşenismul subţiatelor simţiri, macedonski, o. i 28. — Variantă: (regional) supţiăt, -ă (piscupescu, o. 69) adj. SUBŢIÎRE, subţieri, s. f. Acţiunea de a (se) s u b ţ i a şi rezultatul ei. Fi g. Rafinare, cultivare a minţii, a gustului. (Atestat în forma subţiare) Nu e lucru fără însemnătate subţiarea creierului in mai multe generaţii. ibrăileanu, sp. cr. 32. — Variantă: (învechit) subţiărc s. f. SURŢIÎTIC, -Ă, subţietici, -e, adj. (Rar) Subţire, zvelt. (Atestat în forma supţietic) [Cocoşul e] mai sup-ţietic şi mai înalt decît găina, marian, T. 251. — Variantă: (regional) supţietic, -ă adj. SUBŢIÎME s. f. (Rar) însuşirea de a fi subţire, ales, cultivat; fineţe. SUBŢIOARĂ s. f. v. subsuoară. SUBŢIRĂ, subţirez, vb. I. Refl. (Rar) A se subţia. (Atestat în forma supţira) De trai rău. ■ . te-ai supţirat. La tdrg. — Variantă: supura vb. I. SUBŢIRATIC, -Ă, subţiratici, -e, adj. 1. Subţire (II). Luna în creştere călătoreşte subţiratică, de-a lungul pridvoarelor de abanos. GALACTION, o. i 218. în crini e beţia cea rară: Sint albi, delicaţi, subţiratici, macedonski, 0. I 181; Trei stinjeni cvadraţi de grădină englezească cu vreo şese salcîmi slabi şi subţiratici ce nu sint buni nici de foc, nici de umbră; atita tot. NEGRUZZI, s. I 71. + (Despre oameni) Zvelt, slab. Crişmarul, om cărunt, negricios şi subţiratic, nu părea posac şi avea ochi ager. sadoveanu, b. 165. Era un bărbat subţiratic, înalt, cu o mustaţă mică, mătăsoasă, camii, petrescu, o. I 110. (Substantivat)' L-am cunoscut. Un subţiratic chel, spin şi cu ochelari, sadoveanu, a. h. 170. 2. (Despre glas, voce) Subţire (I 5). Măria-ta, se ridică un glas subţiratic, tîrgu-i plin de oaspeţi. Sadoveanu, z. c. 334. — Variantă: supţirâtic, -ă (creangă, p. 200) adj. SUBŢÎRE, subţiri, adj. I. (în opoziţie cu gros) 1. Care are grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni. V. alungit. între biserica subţire şi înaltă, pustie, şi intre primărie şi una din cîrciumi, era o înghesuială liniştită de oameni, dumitriu, N. 28. <$> E x p r. (Familiar) Subţire la (sau în) pungă = sărac; zgîrcit. Merseră... mai călări şi mai pe jos, şi mai în căruţă, ca oamenii subţiri in pungă. GANE, N. i 218. + (Despre oameni şi despre corpul sau silueta lor) Zvelt, slab. Era năltuţă şi subţire, avea ochi mari şi sprîncene negre. SADOVEANU, o. viii 29. Este o doamnă tinără de tot, cu silueta subţire şi fină. SAHIA, U.R.S.S. 6. Subţire-n trup şi blîndă-n grai Şi-n port aşa isteaţă, coşbuc, p. i 108. + (Despre părţi ale corpului) De dimensiuni reduse în lăţime; îngust; p. e x t. slab, fin, delicat. Doamna Diaconu îşi muşcă buzele subţiri. C. PETRESCU, A. 454. Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci Cu ochii mari în lacrimi, cu mini subţiri şi reci. EMINESCU, o. i 107. Am oprit dar căţeii care. aveau cap mai mare. . . urechi mai subţiri şi mai bine croite. ODOBESCU, s. III 42. Puiculiţă dalbă-n pene Şi subţire la sprîncene. jarnîk-bîrseanu, d. 249. <$> (Adverbial, în e x p r.) A zîmbi subţire = a zîmbi uşor, silit, şiret, prefăcut (cu buzele strînse, îngustate, abia întredeschise). Dacă le-a merge tot aşa, n-o să le putem ajunge cu prăjina la nas, observă maica Nimfodora, zîmbind subţire spre Stanca, sadoveanu, p. m. 288. + (Despre fire, corzi, tuburi etc.) Cu diametru mic; fin, îngust. . Nu trece mult, şi viind o slujnică să ia apă, cum vede o femeie necunoscută şi furca cea minunată toreînd singură fire de aur, de mii de ori mai subţiri decît părul din cap, fuga la stăpînă-sa şi-i dă de veste, creangă, p. 96. Nădejdea de la mine E ca sirma de subţire: Ca sîrma din bolta veche, Cum o tragi se rupe-n şepte. jarnîk-bîrseanu, d. 238.’«> Unde e aţa mai subţire, acolo se rupe v. rupe. <$> Intestinul subţire v. intestin. (Adverbial) A curge subţire = a curge printr-un loc îngust, strimt, formînd un fir mic de apă sau de alt lichid. Izvorul curge subţire, întinzînd în faţă, ca pe o năframă, o baltă mică pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, cite o rază de soare. GÎRLEANU, L. 20. + (Despre litere şi despre scriere) Cu linii înguste, fine. + (Adverbial) Uşor, fin, delicat. Artiştii lui Neagoe Basarab scormoneau, ferecau, făţuiau şi scliviseau subţire cu dăltiţa; pietrarii lui Manole croiau, retezau, ciopîrteau şi făureau gros din ciocan. ODOBESCU, S. îi 513. 2. (Despre corpuri cu suprafaţă întinsă, despre straturi sau despre materii care se aşază ca un strat peste ceva) Cu grosime mică; mic în sens vertical, de la suprafaţă în adîncime. Scîndură subţire. Capăt subţire. (Substantivat, în loc. a d v.) Cu subţirele = cu mare economie, cu zgîrcenie. Lasă-mă să-ţi scot un ochi şi capeţi de prînz... Şi golanul-i scoate frumuşel un ochi, apoi-i dă de prînz şi încă cu subţirele, reteganui,, p. i 22. + (Despre materii textile, hîrtie, piele etc.) De grosime mică, redusă; uşor, fin. Stofă subţire, a Băiatul aduse gulerul învelit în hîrtie subţire. C. PETRESCU, î. u 188. Iar de sus pin-în podele, un painjăn prins de vrajă A ţesut subţire pînză străvezie ca o mreajă, eminescu, o. i 76. Au trecut prin un şir de odăi toate întunecate pînă ce au ajuns la o uşă cu geamuri, peste care era o subţire perdea, negruzzi, S. i 78. + (Despre îmbrăcăminte) Făcut dintr-un material uşor, care nu ţine cald. Pardesiu subţire. 8. (Despre corpuri lichide şi gazoase) Cu concentraţie sau densitate mică, puţin consistent; diluat, rar. Auzi îndărătu-i opincile Iconiei clepăind repede prin noroiul subţire şi nisipos al drumului, dumitriu, n. 176. Cu apărătoarea de cozi de păun, ea a făcut vînt spre câţuia de cărbuni în care ardeau aromate. împăratul a tras în piept mireasmă subţire, sadoveanu, d. p. 99. Un fum subţire se' ridică Din lampa ta cu abajur. TopIrceanu, b. 66. <ţ> F i g. Mai era şi depărtarea mea sufletească, de toţi aceşti foşti colegi, pricină de subţire întristare. GALACTION, o. i 26. + (Despre ploaie) Cu picuri mărunţi şi deşi. Cernea o ploaie subţire, dumitriu, N. 76. Vremea o să se strice. .. Ploi subţiri care pătrund.. . frig. .. viscol. DELAVRANCEA, A. 15. 4. F i g. (Despre vînt) Viu, tăios, pătrunzător. Batea pe vale un vînt subţire şi proaspăt, dumitriu, n. 201. Vîntul subţire adusese nori plini. C. PETRESCU, c. V. 137. întindeţi pînzele, băieţi.. . Un vînt subţire se ridică. MACEDONSKI, o. I 59. <$- (Adverbial) Dragostea de fată mare Ca garoafa din revare: Cînd bate vîntul subţire Atunci mă scoate din fire. jarnîk-bîrseanu, d. 17. 5. (Despre glas, voce, sunete) Cu ton înalt (ca cel al femeilor şi al copiilor). V. ascuţit, piţigăiat. Un crainic slobozi semnal subţire din trîmbiţă de bronz. C. PETRESCU, R. DR. 8. Sărăcuţul de mine! zise cel mic. .. Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei ntt-i aşa de gros şi răguşit, ci-i mai subţire şi mai frumos! CREANGĂ, r. 22. Mierla cîntă-n vers subţire, Pentru-a noastră despărţire. şez. iii 53. <ţ> (Adverbial) Să-mi puie la cap Ce mi-a fost mai drag. . . Căvălaş de os, Mult zice duios, Că-vălaş cu fire, Mult zice subţire, teodorescu, p. p. 436. Prind cocoşii a cînta Şi de ici şi de colea, Cînd mai gros, cînd mai subţire, Despre-a noastră despărţire, jarnîk-bIrseanu, d. 163. SUBŢIREL — 289 — SUBVENŢIONAT II. F i g. 1. (Despre oameni şi despre manifestările sau obiceiurile lor) Cu purtări şi gusturi alese; distins, rafinat, fin. La Humuleşti diaconul ar fi fost ţăran luminat, subţire, la laşi el deveni rustic. căunescu, I. C. 166. M-am simţit bine intre oameni subţiri, cu preocupări de artă şi literatură, sadoveanu, E. 166. Să spunem citeva cuvinte despre cariera acestui subţire artist, camii, petrescu, N. 124. Unii din cei cu dare dc mină... au cu dinşii lăutari, ştii, lucru subţire. La TDRG. Obraz subţire = domn, boier. Lui Jder şi soţilor săi, obraze subţiri, Gheorglie Tataru le aşternuse cetină groasă in preajma flăcărilor. Obrazele subţiri erau Talianul Guido şi domnia-sa postelnicul Ştefan Meşter. sadoveanu, f. j. 740. (Expr.) Obrazul subţire cu cheltuială SC ţine v. obraz. + Cu gusturi delicate; pretenţios, dificil. Se arătau subţiri la mincare. Alegeau, frunzăreau şi zvirleau. împingeau la o parte, cu scirbă, bucatele barbare, şi gustau numai din felurile orinduite festinurilor regeşti, c. petrescu, R. dr. 4. 4- (Uneori cu o nuanţă peiorativă) Care trebuie menajat; gingaş, delicat, slab, nerezistent. Cucoane, mai încet, mă rog, că-i Catrina pe moarte... — Subţiri urechi mai aveţi. . . La TDRG. Nu-l speria, căpitane... Boierii sint slabi la fire! Braţul, haina, mintea, faţa, inima, totu-i subţire. iiasdeu, R. v. 51. Dă-mi orice va fi, căci nu am stomah nicidecum subţire. GORJAN, ii. rv 100. 2. Ales, fin, delicat. Pentru încălţăminte mai subţire femeiască era, el, Ciobotă Roşie, hogaş, dr. ii 153. Gin-deşte-te, care meşteşug subţire nu e migălos — şi, prin urmare, greu? CARACIALE, o. vn 299. 3. (Adesea ironic) Subtil, rafinat; iscusit, şiret, viclean. Se cuvine să-i dedic o epigramă subţire şi nil prea usturătoare, sadoveanu, a. l. 199. Cei dinţii lucrase in chip subţire... pentru cei din urmă. iorga, h. I 331. Ei vor aplauda desigur biografia subţire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sint şi dînşii. eminescu, o. I 134. «§> Expr. Cu un plan (sau, rar, CU un sul) subţire = pe ocolite, pe departe, după un calcul fin; cu isteţime, cu şiretenie, cu viclenie. Trebuie să fie. . . un şiret afurisit, care vrea să mă prindă cu un plan subţire, c.alaction, o. I 82. Nu m-ai luat cumva c-un plan subţire Mai adineaori cind ziceai, Magistre, Că iadiil nu-i decit o-ncliipuirc? TOPîrceanu, B. 93. Vezi dumneata, i-a plăcut şi lui cum am adus noi lucrul cu un sul subţire ca să dăm exemplu Evropii. CARAGIALE, O. I 50. ->$■ (Adverbial) Rinduielile astea, rinduite pe carte, Prefăcut înţelepte, Măsluit luminoase şi drepte, Pomeneau despre fiece treabă in parte, Lâmu-rind-o subţire într-o sută şi unu de şire. DEŞUU, G. 53. 4- (Adverbial, familiar, pe lingă verbul «a auzi») Imprecis, nedistinct. Interesat, domnu subprefect Balmez îşi pusese coatele pe ştergar şi-şi întorsese urechea stingă, cu care auzea mai subţire, sadoveanu, b. 277. SUBŢIRÎL, -EA, -ÎCĂ, subţirei, -le, adj. Diminutiv al lui s u b ţ i r e. 1. v. subţire (II). Trei petunii subţirele. Farmec dind regretelor, Stau de vorbă intre ele: — Ce ne facem, fetelor?... Topîrceanu, p. 36. Vezi! nici eu n-o string de frică: Ea-i atit de subţirică, Ca pe-o floare Poţi s-o fringi. coşhuc, r. I 137. Dragostea din ce-i făcută? Nu-i din mere. Nici din pere, Ci-i din buze subţirele, hodoş, p. P. 33. Mi-e murgul sprintenel, în picioare subţirel. AUîCSANDHi, P. P. 17. <0> (Substantivat) Subţirica din vecini [titlu], coşbuc, P. I 116. •<> (Adverbial, în e x p r.) A zîinbl subţirel = a zîmbi subţire, v. subţire (I 1). în clipa aceea moş Petrache, ştergindu-şi faţa încet, zimbea subţirel sub miuecă. popa, v. 236. A săruta subţirel = a săruta uşor, delicat (cu buzele strînse, din vîrful buzelor). Trandafir, trandafiraş. Drag imi e omul cinaş. Că se-ncalţă frumuşel Şi sărută subţirel. Jarn îk-bîrseanu, D. 3S4. 2. v. subţire (I 2). Sc topea omătul subţirel de jos, de pe ramuri, de pe acoperişurile negre. MIRON’ESCU, S. A. 45. Dc-ar fi cucul voinicel, Făce-l-aş ibovnicei, Laibăr subţirel i-aş coase Tot cu fir şi cu mătase. JARN'fK-bîrseanu, d. 213. <*> (Adverbial) Şi-i iarnă, şi-i subţirel îmbrăcat. vlatiuţA, o. a. ii 5. 3. v. subţire (14). Un vint subţirel incepu să adie. sadoveanu, o. i 502. 4. v. subţire (I 5). vorbeau toţi cu glasuri subţirele, de parcă ceea ce rosteau se înşira ca boabele mărunte pe-un fir de aţă. PAS, Z. I 224. <$• (Adverbial) Nastasia îngîna subţirel un cintec şi-şi potrivea muşcata de la ureche intr-o oglingioară cit palma. SADOVEANU, m. c. 78. SlJliŢIIîKMi: s. f. (Rar) însuşirea de a fi subţire; f i g. fineţe, subtilitate. Era totdeauna gata să povestească vreo snoavă in care işi bătea joc, cu subţirenie. La TDRG. SUBŢIRÎME s. f. însuşirea de a fi subţire (I). Mijlocul fetei era de-o subţirime nemaipomenită. La tdrg. subunitAr, -ă, subunitari, -e, adj. (Mat.; despre numere sau, în special, despre fracţii ordinare ; în opoziţie cu supraunitar) Care are o valoare mai mică decît unitatea. SUBUNITATE, subunităţi, s. f. Subdiviziune a unei unităţi militare, economice, administrative etc. Plecase un ofiţer din subunitate şi nu venise nimeni altul in locul lui. v. rom. noiembrie 1953, 161. suburban, -A, suburbani, -e, adj. Care ţine de suburbie, situat în suburbie. Comună suburbană = comună de la marginea unui oraş, în imediata lui vecinătate şi legată administrativ de acesta. (Despre mijloace de transport) Care deserveşte împrejurimile oraşului. Cale ferată suburbană. SUBtJRBIE, suburbii, s. f. Cartier mărginaş al unui oraş mare. V. mahala .Pe urmă se iviră suburbiile murdare. .. contrastind violent cu sclipirile ce vesteau mai încolo palatele. REBREANU, r. I 13. M-am ţinut după voi in această suburbie. CARAGIALE, o. i 70. Comună suburbană. SUBVENÎ, subvîn, vb. IV. I n t r a n z. (învechit; urmat de determinări introduse prin prep. «la ») A contribui (în special cu o sumă de bani) la acoperirea unei lipse, unei nevoi. Mijlocul cel mai nimerit spre a subveni la această lipsă ar fi să se numească o comisiune. odobescu, s. ii 74. S-au simţit necesitate a se aşeza dări pentru a subveni la trebuinţele generale. i. ionescu, d. 66. SUBVENŢIE, subvenţii, s. f. Ajutor bănesc acordat (mai ales de stat) unei persoane, unei instituţii etc. în 1S53 teatrul de la Iaşi al lui Vasile Alecsandri a căpătat o subvenţie de 600 de galbeni, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 328, 1/5. Clădiţi-ne un teatru naţional cu o subvenţie din partea statului. Caragialiî, o. II 183. Ei erau indatoriţi a ţine două trupe, una franceză şi alta romînă, şi pentru asta li se da o subvenţie de patru ori mai mică decit este astăzi, negruzzi, s. i 342. SUBVENŢIONA, subvenţionez, vb. I. T r a n z. A da o subvenţie. SUBVENŢIONARE, subvenţionări, s. f. Acţiunea de a subvenţiona; acordare de subvenţie. SUBVENŢIONAT, -A, subvenţionaţi, -te, adj. Ajutat, susţinut cu subvenţii. întreprinde cu * Baba Ilîrca * un mare turneu — nesubvenţionat — prin Moldova }i prin Muntenia. SADOVEANU, E. 70. A servit doi ani, ca spion, in poliţia secretă a capitalei, de unde a trecut de-a dreptul reporter la o gazetă guvernamentală subvenţionată. VLA-huţX, o. A. III 27. 10 i SUBVERSIV - 290 - SUCCESIUNE SUBVERSÎY, -A, subversivi, -e, adj. Care periclitează, subminează ordinea internă a statului. Eu, considerîndu-i ca pe nişte suitari de cafinea, am fost de părere să-i achităm, pentru ca să nu le dăm o importanţă de victime politice; dar guvernul găsi opinia mea subversivă şi mă puse deocamdată in disponibilitate. ALECSANDRI, T. 115. Voi chema in ajutorul, în sprijinul drepturilor ţăranilor pe alţi martori, pe care negreşit nici unul din d-voastră nu va putea a-i trata de adăpaţi la idei subversive. kogălniceanu, s. a. 152. SUBZIDÎRE, subzidiri, s. f. Executare a unui element de construcţie nou sub o zidărie veche, pentru a o consolida. SUBZISTA, subzist, vb. I. I n t r a n z. 1. A rămîne în vigoare, a continua să existe; a se menţine, a dăinui, a dura. Cuvîntul « cioban o, mult întrebuinţat într-o parte a ţării, n-a izbutit să înlocuiască pe «păcurar », care subzistă într-o arie întinsă, graur, f. i,. 22. 2. (Rar) A trăi, a avea mijloace de existenţă. O să-ţi mai dau încă treizeci de galbeni. — Nu-mi ajunge ca să subzist. — Trebuie să-ţi ajungă, camii, petrescu, o. n 130. SUBZISTENT, -A, subzistenţi, -te, adj. Care subzistă, care rămîne. SUBZISTENŢĂ s. f. Ceea ce serveşte Ia întreţinere; hrană. îşi va dezechilibra ireparabil rămăşiţele bugetului, suprimîndu-şi cu o singură masă subzistenţa pe trei zile. c. PETRESCU, c. v. 61. <0 (Mai ales în e x p r.) Mijloace de subzistenţă — mijloace de întreţinere. Mi s-au zdruncinat mijloacele de subzistenţă, sadoveanu, a. i,. 11. (învechit) Serviciu de subzistenţă — serviciu care aproviziona o unitate militară cu alimente şi cu mijloacele de întreţinere. SUC, sucuri, s. n. 1. Lichid conţinut în ţesuturile vegetale, în special în fructe, de unde poate fi extras prin apăsare sau stoarcere; zeamă. Suc de lămîie. + Lichidul care circulă prin tuburile capilare ale plantelor. <*> F i g. Ei, îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă, Şi sucul cel mai dulce pămîntului i-l sug. EMINESCU, o. I 59. 2. Orice lichid, în afară de sînge, conţinut în corpurile animalelor. V. umoare, limfă, secreţie. (Fiziol.) Sucuri digestive = lichide de compoziţie chimică diferită, pe care le secretă diversele glande ale tubului digestiv şi sub influenţa cărora se face descompunerea alimentelor în organism. Suc gastric v. gastric. Suc pancreatic v. pancreatic. 3. (Regional) Usuc. în acest timp se pregăteşte usu-cui de lină. Acest suc se obţine astfel: Una se spală. . . PAMFH,E-I/UPESCU, CROM. 78. SUCÂLĂ, sucale, s. f. 1. Unealtă cu ajutorul^ căreia se deapănă pe ţevi firul pentru războiul de ţesut. într-o zi, pe-aproape de Sînt Ilie, se îngrămădise, ca mai tot-deauna, o mulţime de trebi pe capul mamei: nişte sumane să le scoată din stative. .. ţevi de făcut la sucală; copil de ţîţă în albie... creangă, a. 62. <£> (în comparaţii, pentru a sugera ideea de repeziciune, de uşurinţă în mişcări) Căruţa acum am adus-o de la încălţat şi i-am mai tras şi-o unsoare de cele a dracidui, de are să meargă cum îi sucala, creangă, p. 113.Loc. adv. însucală = în cercuri, în spirală. Din răstavul de borceag copt o ciocîrlie se înălţa în sucală, chiriţescu, Gr. 134. 2. (Rar) Suveică. La capete ascuţită. La mijloc scobită (Suveica sau sucala). ŞEZ. vil 124. 8. (Regional) Frigare. SUCALTOKI s. f. pl. (Regional) încălţăminte de piele. Neculai Pălitu adusese încă mai dinainte sucaltori nouă pentru tată-mio, făcute de poronceală din pieile de vacă pentru tălpi şi de viţel pentru căpute. hogaş, DR. II152. StCĂ s. f. (Transilv., Mold.) Capriciu, toană, nărav. 0 pălea suca de bătut. şez. xvni 197. SUCAlETE, sucăleţi, s. m. (Regional) Sul, colac. Faci funia sucalele şi o bagi in sac. La Tdrg. SUCĂLÎ, sucălesc, vb. IV. Tranz. (Mold.) 1. A sta de capul cuiva, a-i bate capul stăruind pentru ceva ; a cicăli, a sîcîi. Le dă pinteni ministrul de la Bucureşti. Iar pe ministru îl sucăleşte omul tău cu ochelari. SADOVEANU, o. 1«. 236. Una-două mă duceam la om şi-l tot sucăleam să-mi dea curele, ca să-mi fac bici. CREANGĂ, A. 45. + A necăji, a deranja. începe a sucăli oamenii, ghiontind cînd in unul, cînd în altul. SEVASTOS, N. 307. 2. A învîrti, a răsuci. SUCCEDĂ, succéd, vb. I. (Şi în forma succede) 1. 1 n t r a n z. (Urmat de determinări în cazul dativ sau introduse prin prep. «la») A urma imediat după altcineva sau după altceva, a lua locul altuia. Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte, eminescu, o. i 36. Majoritatea poporului îl iubea, ca nici pe unul din cîţi l-aupreces şi i-au succes pe tronul Moldovei, hasdeu, i. v. 48. •+• Refl. A veni unul după altul, unul în locul altuia. M-am trezit in oraş, unde pulberea şi noroiul se succedă cu o regularitate de desperat, negruzzi, s. I 95. 2. Tranz. (Transilv., Bucov., numai în forma succede, de obicei construit cu dativul) A-i reuşi cuiva ceea ce a întreprins, a avea succes. Trebuie s-o pîndeas-că ca miţa pe şoarec şi, de-i succede a pune mina pe dinsa, iese din mijlocul cercului. MARIAN, î. 196. 3. I n t r a n z. (Jur.) A moşteni. — Variantă: succède (part. succes) vb. III. SUCCEDANÉU, succedanee, s. n. (Rar) Ceea ce este, prin efectele Iui, analog unui lucru şi poate, la nevoie, să-l înlocuiască. Succedaneele opiului. SUCCEDARE, succedări, s. f. (Şi în forma succedere) Faptul de a (se) succeda, de a urma unul după altul. — Variantă : SUCCédere s. f. SUCCÈDE vb. III v. succeda. SUCCÉDERE s. f. v. succedare. SUCCÈS, succese, s. n. Rezultat bun, pozitiv (al unei acţiuni) ; reuşită, izbîndă. Privirile i se opriră asupra ştirilor care vorbeau de succesele celorlalţi muncitori din ţara întreagă, obţinute în întrecerea socialistă pentru 1 Mai. mihai^e, O. 460. Orice succes al democraţiei romîne trebuie să mă umple de mulţumire, caragiaxe, o. vn 110. Expr. A avea succes = a reuşi într-o acţiune, a obţine un rezultat bun ; a avea noroc. Dacă aveam succes, ne acapara succesul, dacă aveam de înfrînt dificultăţi, ne îndîrjeau piedicile. C. PETRESCU, î. II 109. À dori, a ura (cuiva) succes = a-i dori (cuiva) noroc, reuşită într-o acţiune. în colţul străzii îşi urau succes şi pe urmă . se despărţeau. SAHIa, n. 96. + (Mai ales în construcţie cu verbele « a avea », * a se bucura &) Primire bună, favorabilă, cu răsunet, pe care o face. publicul unei opere literare, . unui spectacol etc. Piesa s-a bucurat de un succes nemaipomenit pînă atunci. Sadoveanu, E. 70. Urez cărţii d-tale tot succestd ce-l merită o lucrare conştiincioasă. CARAGIALE, o. vn 298. Iorgu de la Sadagura fu întîia sa piesă originală. Ea avu un mare succes. negruzzi, s. I 344. SUCCESÎBIL, -Ă, succesibtli, -e, adj. (Jur. ; în expr.) Grad succesibil = grad de rudenie care dă dreptul la succesiune, la moştenire. Defunctul nu are rude în grad succesibil. SUCCESIÜNE, succesiuni, s. f. 1. Şir de persoane, de lucruri, de fapte care se succed unele după altele. V-aţi temut de viitor ca femeile de şoareci. Acum toată SUCCESIV — 291 — SUCIRE viaţa vă e o succesiune de regrete, c. PETRESCU, î. n 219. Vreo jumătate de oră Titu trebui să asculte... , îndemnurile ei intr-o succesiune vertiginoasă, rebreanu, R. I 241. + Succedare (într-o demnitate). Succesiune la tron. cu Cu deosebire miniat şi neostenit in campania electorală, care ţinu o lună, a fost generalul Averescu, deoarece lui i se făgăduise succesiunea, pas, z. iv 158. 2. (Jur.) Moştenire. Drepturi de succesiune, -if- Expr. A (se) deschide o succesiune = a (se) începe formalităţile pentru atribuirea moştenirii, -f- Averea care constituie o moştenire. SUCCESÎY, -A, succesivi, -e, adj. Care urmează unul după altul fără întrerupere sau la intervale scurte (şi regulate). Un mare. efect produce Coşbuc prin repetarea aceluiaşi cuvint sau aceleiaşi propoziţii la începutul cîtorva versuri succesive. GHEREA, ST. CR. Iii 376. Se plinge, ca şi mine, că nu primeşte regidat numerele succesive ale Convorbirilor, alecsandri, S. 158. (Adverbial) In Ion trăiesc doi oameni cari se luptă, cari se arată succesiv. giieiuîa, ST. CR, II 160. + Progresiv, treptat. SUCCESOR, -oAre, succesori, -oare, s. m. şi f. 1. (în opoziţie cu predecesor) Persoană care urmează în locul alteia (într-un post, într-o demnitate, la un tron). în domnia acestuia şi a succesorului său Constantin Brin-coveanu, intrigele grecilor se precurmară şi ţara se linişti şi începu a se întemeia. BXLCESCU, O. I 71. 2. (Jur.) Persoană care moşteneşte averea altuia; moştenitor. Succesorii au fost prezenţi la deschiderea testamentului. SUCCESORAL, -A, succesorali, -e, adj. Care' ţine de succesiune, privitor la succesiune. Bunuri succesorale. SUCCÎN s. n. Chihlimbar. SUCCÎNT, -Â, succinţi, -te, adj. Exprimat pe scurt, în puţine cuvinte; sumar, concis. în vastul studiu de faţă, pe care totuşi ne propunem a-1 dezvolta intr-un mod succint, noi urmăm metoda savantului nostru critic istoric. CARAGIALE, S. u. 86. SUCEAIjĂ, suceli, s. f. Faptul de a fi sucit la minte, lipsit de raţiune; fire, apucătură de om sucit; sminteală, ţicneală, scrînteală. Eleonora ii aţintea pe domnul lvancea cu ochi rotunzi şi galbeni de găină, ochi de suceală învechită a minţii, ochi de nebunie stătută. DUMITRIU, b. F. 50. SUCEAVĂ, suceve, s. f. (Regional) Ţeava suveicii de la războiul de ţesut ţărănesc. Ţeava.. . este făcută din trestie scurtată sau de soc, cind se mai numeşte şi suceavă. PAMFILE, I. C. 277. SUCI1, suci, s. m. (Transilv.) Cojocar. Cojocari care fac cojoace... fi care se numesc suci. pamFILE, i. c. 47. suci», sucesc, vb. IV. (Adesea în concurenţă cu răsuci) 1. Tranz. A învîrti un fir textil printr-o mişcare continuă, în acelaşi sens, pentru a obţine un fir, mni strîns şi mai rezistent sau pentru a confecţiona anumite obiecte. (Refl. pas.) Teiul se aduce in fişii şi se suceşte, an TIPA, r. 578. (Complementul indică obiectul confecţionat) Suciseră din paie de săcară legă-tori de snopi şi le încărcaseră intr-unui din care. SLAVICI, O. I 235. + A înfăşură, a încolăci. Ş-apoi îi suceşte părul pe-al ei deget alb, subţire, îşi ascuvde faţa roşă l-a lui piept duios de mire. EMINESCU, O. 1 S4. <$-Refl. Flăcăi voinici şed roată pe lingă un foc mare, Mirîndu-se-ntre dinşii cum vreascurile-ti foc Ca nişte şerpi se mişcă, sucindu-se iu loc. alecsandri, p. hi 234. 2. Tranz. A roti, a întoarce, a învîrti. Prinde mina profesorului, care începuse să sucească butonul aparatului. SAHIA, U.R.S.S. 131. Pune roata la loc, viră leuca, suceşte lamba ş-o stringe la scară. CREANGA, p. 125. Ia un băţ mai lung, il pune in briu şi altul scurt pe care îl tot suceşte intre degete, imitind torsul din furcă. şez. n61.«$*Intranz. Viriră cheia cea ruginită... şi suciră o dată, de două ori, de trei ori, şi de-abia putură deschide uşa aceea. RETE-ganul, p. n 5. + (Cu privire Ia arme albe) A mînui (învîrtind). Suceam in dreapta paloşul.. . Tu ce făceai? EFTIMTU, î. 48. 3. Tranz. A învîrti un obiect, dîndu-i forma unui sul; a învălătuci. A înfăşură cu mina foiţa în care s-a pus tutun, pentru a face o ţigară. Tu cu mînile-ncle;-tate mai cu degetele depeni, Mai suceşti vreo ţigară, numeri fire de musteţi. EMINESCU, o. i 155. 4. Tranz. A-şi schimba brusc poziţia corpului (sau a unei părţi a corpului) sau a face pe cineva să şi-o schimbe; a întoarce corpul, capul ctc. Copilul care umbla pe lingă cai ii «sucit ţinîndu-i de căpestre, cu boturile spre vale. DUMITRIU, v. I.. 6. După ce ea şi-a sucit gîtul, uitîn-dti-.şe înapoi, a venit şi el. CAMir. petrescu, u. n. 110. (R e f 1.) Mirenii îşi rupeau gittirile, tot sucindu-se să vadă unele persoane. stXnotu, c. i. 148. Expr. A-î suci cuiva capul (mintea sau minţile) = a face pe cineva să-şi piardă dreapta judecată; a-1 zăpăci, a-1 prosti. Cum ne lăsaşi să ne sucească diavolul minţile, ca să stricămr din lucru de nimic, o prietenie de mici copile? StXnoiu, c. I. 203. Nevoile mai sucesc mintea multora şi-i înfier-bîntă cind nici cu gindul n-ai gîndi. kedreanu, R. n 97. Te-ntreabă, te • ispiteşte, Pină mintea ţi-o suceşte! jarnîk-bîrseanu, D. 276. + A răsuci cu o mişcare violentă gîtul unei fiinţe, pentru a o ucide. Trebuia să-fi sucească gîtul, afurisitule, că n-ascttlţi. rebreanu, R. îl 33. Acum numai o poruncă-ţi mai dau, dacă-i implini-o şi asta, apoi te las in pace, iar de nu, ’ţi sucesc grtimazul, ca la un pui de găină. RETEGANUL, P. v 51. Că decit mă blestemai, Mai bine gitu-mi suceai. BIBICESCU, P. P. 146. 5. Refl. A lua o poziţie nefirească; a se strîmba. Pătrunde prin desime, trece iute prin zăvoaie, Şi sub braţul său puternic totul piriie, trăsneşte, Tot se rumpe, se răstoarnă, se suceşte, se îndoaie, alecsandri, p. a. 152. Tu socoţi că. limba mea... se va putea suci ca să zică firtă, tferdu, glagol! negruzzi, s. i 10. <0* Tranz. (în e x p r.) A suci vorba (sau a o suci) = a da alt curs convorbirii, pentru a-şi ascunde gîndurile, a ocoli adevărul. El nu mai suceşte vorba, ci spune drept in faţă, dacă i s-a pus ceva pe inimă, slavici, o. i 54. (Eliptic) Văzind fata toate dovezile acestea.. . n-au putut nici suci, nici tăgădui nimică, pentru că nici nu avea încotro, ci au mărturisit precum că toate sint adevărate cite It spune el. sbiera, r. 144. G. Tra n'z. (De obicei în corelaţie cu învîrtj sau răsuci) A întoarce ceva pe-o parte şi pe alta (pentru a examina mai bine). Ia el punga, o suceşte, o învîrteşte. creangX, p. 44. <$> A b s o 1. întrăi-n boltă ca să-şi aleagă multe de toate. Tot invirte şi suceşte, dar nu le poate potrivi. RETEGANUL, p. in 21. Fig. Oricum ai suci şi ai răsuci lucrurile, rar prilej ca acesta să faci negoţuri bune. vornic, p. 159. E x p r. A sud şi n răsuci (sau învîrti) pe cineva = a hărţui cu întrebările, pentru a obţine mărturisiri. L-au sucit, l-au răsucit, nimic n-au putut stoarce din el grangurii, stancu, d. 39. îngrijitorul a venit şi el, l-a sucit, l-a invirtit, cu tot felul de intrebări. CARAGIALE, o. ni 77. +■ Refl. A se agita, a se zbuciuma, a-şi frămînta mintea pentru a ieşi dintr-o încurcătură. S-a sucit, s-a invirtit, s-a socotit, s-a hotărit. O să divorţez, stancu, d. 82. Gindesc ei, se sucesc ei, se frămîntă ei cu mintea fel şi chip, dar nici unuia nti-i vine in cap ce să facă. creangX, r. 310. în zădar mai fac manevre şi-n tot chipul se sucesc, Nimică nu pot a face, nimică nu isprăvesc, negruzzi, s. i 128. SUCÎLĂ s. m. Epitet dat unui om sucit. SUCIRE, suciri, s. f. Acţiunea de a (se) suci; răsucire, învîrtire. 19* SUCIT — 292 — SUDA SUCÎT, -Ă, suciţi, -te, adj. 1. (Despre fire textile) ^Răsucit în jurul lui însuşi printr-o mişcare continuă şi în acelaşi sens. Tortul. . . sucit se deapănă.. . pe diferite mosoare, an tipa, p. 169. Foaie verde fir sucit. ŞEZ. IV 225. (Prin analogie) Că ş-asară l-am văzut, Cu cizmele vixuite, Cu musteţele sucite, hodoş, P. p. 186. ^ E x p r. ( ă-i sucită, că-nrirtită, se spune cînd cineva caută pretexte, ca să se eschiveze; ba că-i una, ba că-i alta; că-i cîr, că-i mîr. Cări sucită, că-nvîrtită, acela n-avu încotro... şi a cătat să scoaţă găina şi să i-o aducă. ŞEZ. IX 114. ^ Învîrtit în formă de sul; învălătucit. Corola cu cinci petale. . . întregi sau crestate, late sau sucite. NEGRUZZI, S. I 102. 2. Cu corpul întors într-o parte. Acum veneau faţă in faţă şi erau nevoite să stea tot sucite într-o parte ca să nu se vazei, stănoiu, c. I. 199. 3. Strîmb, încovoiat. Un copac uscat stătea departe în cimp, în atitudinea sucită a unui schilod care cere de pomană, galaction, o. I 79. Mătuşă! de ce ai dinţi aşa de lungi şi degete aşa sucite? RETEGANUL, p. I 58. Toate crăcile copacilor astii păduri erau strîmbe şi sucite. PO-PESCU, B. II 85. (Despre drumuri) Cu cotituri; şerpuit. O cărăruie sucită ne duce prin crăpăturile păretelui din stingă. VLAiiUTĂ, R. P. 76. Nişte cărări sucite şi cotite, acoperite cu un fel de iarbă mărunţică, de părea că era nişte covoare aşternute. ISPIRESCU, L. 243. 4* în formă de spirală. Stăpînă sînt p-Alhambrei portice strălucite; Am grota îneîntată cu-a ei coloni sucite. NEGRUZZI, S. ii 133. 4. F i g. Care nu este sau nu se f poartă ca toată lumea, cu care nimeni nu se poate înţelege sau acomoda; cu ciudăţenii, ciudat. Uite, ce sucită eşti! înainte te văitai toată ziua, iar acum, cînd îţi spune doctorul, nu vrei să înţelegi. Camii, petrescu, T. ii 134. Mai văzut-ai tu, de cînd eşti, un om aşa de sucit şi de hursuz ca nepotul ista al căpitanului? hogaş, h. 78. A fost odată un om care toată viaţa lui nu s-a putut potrivi cu lumea — un om sucit. caraGiale, m. 13. 5. F i g. Care nu-i cum trebuie să fie, care este potrivnic naturii, bunului simţ, judecăţii. Eu, răspunde celălalt, sînt mintea, umblu prin lumea asta sucită şi direg ce strică blăstămatul de noroc. RETEGANUL, p. iv 21. Nu ştiu în ce-ntunerec se pierde-a mea gîndire, Cit viaţa mi-e amară, cit traiul mi-e sucit, bountineanu, O. 207. Neobişnuit, nefiresc, nepotrivit. Purtaţi nişte haine sucite pe nişte trupuri stricate, în care mă îndoiesc că este inimă. NEGRUZZI, S. I 245. SUCITOĂRE, sucitorij s. f. (Ornit.) Capîntortură. SUriTOR, sucitoare, s. n. 1. (Mold., Transilv.) Sul neted de lemn cu care se întinde şi se subţiază foaia de aluat pentru plăcinte, tăiţei etc.; vergea. Aduce-n casă covăţica cu făină, sita, sucitorul. sevastos, N. 337. Se ia aluatul, se taie bucăţele, se face boţuri rotunde şi apoi se lăţesc cu sucitorul. şez. vii 33. 2. Dispozitiv de lemn sau de metal la unele instrumente (ferăstrău, război de ţesut etc.) care, fiind învîrtit, slăbeşte sau strînge o legătură. Lemnuşul [de la ferăstrău] se mai cheamă şi. . . sucitor. PAMFILE, I. C. 121. SrCITÎiRĂ, sucituri, s. f. Cotitură (a unui drum); rusucitură. Spuma lighioanelor se tăie în două, în trei şi pieri in suciturile văii. galaction, o. i 49. Nu-şi poate închipui cineva ce sucituri şi răsucituri sînt făcute în hotarul ţării de prin aceşti munţi. 1. IONESCU, M. 36. SUCMÂX s, n. v. suman, SUCNĂ, sucne, s. f. (Popular) Fustă groasă, simplă, fără încreţituri; p. e x t. orice hainâ femeiască. Draga noastră un*te duci Cu sucnă şi cu papuci? marian, î. 568. Cu preţ bun a cumpărat Sucnă albă şi frumoasă Bună de primblat prin caid. sevastos, n. 393. D’oi, săracă mîndra mea, Că ş-asear-am fost la ea Ş-o găsii c-o sucnă rea, Pe cea bună şi-o cîrpea! jarnîk-bÎrseanu, d. 442. — Variantă: stignă s. f. SUCNÎŢĂ, sucniţe, s. f. (Popular) Diminutiv al lui sucnă. (Atestat în forma sugniţă) Lină Carolină, Floare din grădină, Vină-napoi, vină, Că tu ţi-ai uitat Şi tu ţi-ai lăsat Sugniţă frumoasă La mine pe masă! jarnîk-bîrseanu, d. 501. — Variantă: sugniţă s. f. SUCOMBĂ, pers. 3 sucâmbă, vb. I. Intranz. (Livresc) A muri, a deceda. Bolnava sucombînd, am practicat disecţia. PARHON, o. A. I 117. Tnipu-i schingiuit şi slăbit a sucombat mai tîrziu, cu mult înainte de vreme. SADO-ykaxu, e. 49. Fi i*. Cine are talent îşi face singur drum. . . Jar dacă sucombă pe drum, înseamnă că nu era făcut pentru aceasta, c. petrescu, c. v. 149. SUCOMBĂRE, sucombări, s. f. (Livresc) Faptul de a sucomba; deces, moarte. SUCULENT, -Ă, suculenţi, -te, adj. Cu mult suc (v. z e-m o s); hrănitor; p. ext. bun, gustos. Fruct suculent. a Sfărîma oase suculente, sub mese ce ţineau de seara phiă dimineaţa, galaction, o. I 302. 4* F i g. Plin de miez, de conţinut, de savoare. De mult nu mai căzuse în clevetirea saloanelor din Bucureşti un subiect aşa de frumos şi de suculent, vlahuţă, o. a. iii 101. SUCULÎNŢĂ s. f. însuşirea de a fi suculent; savoare, gust. Plătica de Snagov ar merita o lungă disertaţiune ştiinţifică... cît despre noi.. . ne vom cerca să descriem prin ce mijloace un om cu gust o poate aduce la gradul cel mai nalt al suculenţei. odobescu, s. I 463. SUCURSALA, sucursale, s. f. întreprindere comercială sau bancară dependentă de alta, mai cuprinzătoare, de acelaşi fel; secţiune a unei întreprinderi mai mari. V. filială, reprezentanţă, agenţie (1). în toate oraşele şi satele Uniunii Sovietice există sucursale ale Centralei cooperativelor, care organizează, construiesc şi dau viaţă anual la mii şi mii de maaazine. SAiiiA, u.r.s.s. 208. SUD1 s. n. 1. Unul dintre cele patru puncte cardinale, opus nordului şi îndreptat în direcţia în care se află soarele la amiază în emisfera nordică; miazăzi. Curentul cald de la sud muia complect gheţurile şi zăpezile. SADO-veanu, o. vni 210. <{> Loc. adj. De sud = sudic. 2. Parte a globului pămîntesc, a unui continent, a unei ţări, a unui oraş etc. aşezată spre sud (1). Sudul Africei. Sudul Franţei. <£* (Adjectival, în expr.) Polul sud. SUD2, suduri, s. n. (învechit) Judecată. Poftim, au să te mai deie şi sub sud pentru satana dracului, contemporanul, iii 778. Du-te tu la domnii mari, Ei sudu să mi-l sudească, Ori pe min9 mă prăpădească. BIBICESCU, p. p. 330. SUDA, sudez, vb. I. T r a n z. A îmbina două obiecte metalice (cu sau fără ajutorul unui metal străin) realizînd între ele (în anumite condiţii de temperatură şi de presiune) o legătură atomică. Roata trebuia sudată în noaptea asta. DUMITRIU, v. L. 140. <(> F i g. Crearea Regiunii Autonome Maghiare a sudat şi mai puternic frăţia oamenilor muncii romîni şi maghiari, gheorgiiiu-dej, r. 36. <$> Refl. pas. Cunoştinţele lor nu trebuie să se rezume la pură teorie, d trebuie să se lege, să se sudeze de munca practică. SAHIA, U.R.S.S. 132. 4- Refl. (Med.; despre oase, ligamente etc.) A se uni, a se lega, a se îmbina (după ce fuseseră tăiate, rupte, luxate etc.). ^ Refl. (Lingv.; despre elemente distincte ale vorbirii) A se alipi unul de altul, unindu-se şi formînd un singur cuvînt. V. aglutina. Articolul enclitic se sudează cu substantivul. . SUDABIL - 293 — SUDUI SUDÁBIL, -Ă, sudabili, -e, adj. (Despre metale) Care poate fi sudat. SUDAIULITATE s. f. Proprietate a unui metal de a putea fi sudat. SUD ÁC, sudaci, s. m. (Regional) Şalău. — Variantă: sudúc (alecsandri, p. p. 384) s. m. SUD-AFRICAN, -A, sud-africani, -e, adj. (Uneori substantivat) Care este din Africa de sud; care aparţine Africii de sud. SUDA.!, sudaje, s. n. Sudare. Bec de sudaj v. bec (2). SUDALMĂ, sudălmi, s. f. (Popular) înjurătură. Să nu uiţi nici o clipă: străbunii au fost şerbi, Primiră-n veacuri aspre sudălmi şi bice-n spate, stancu, C. 133. Sudălmile i se incilciră in cend gurii pină se înecară intr-un scrişnit. rebreanu, R. II 249. Dumbravă nu-i dete vreme să urmeze zadarnicele-i sudălmi. odobescu, S. i 174. — PI. şi: sudalme (camilar, n. i 34, STANCU, D. 26, KETEGANUL, p. III 27). SUD-AMERICAN, -Ă, sud-americani, -e, adj. (Uneori substantivat) Care este din America de Sud; care aparţine Americii de Sud. SUDARE, sudări, s. f. Acţiunea de a (se) suda şi rezultatul ei; sudură. ( SUDÁT1 s. n. Faptul de a .(se) sud a. Sudatul ţevilor. SUDAT2, -A, sudaţi, -te, adj. (Despre metale) Lipit prin sudare; (despre oase, ligamente etc.) unit, legat, îmbinat. F i g. în general tot colectivul ăsta e bine sudat. BARANGA, I. 157. SUDAŢIE1, sudaţii, s. f. Operaţie prin care se separă componenţii lichizi (sau cu punct de topire scăzut) dintr-un amestec, prin încălzirea înceată şi progresivă a amestecului. SUDAŢIE2, sudaţii, s. f. Transpiraţie abundentă, provocată (prin mijloace terapeutice) în scopuri curative. sud-dunăreAn, -A, sud-dunăreni, -e, adj. Din sudul Dunării. Organizaţiile romîneşti de stat din nordul Dunării. ■ . se vor dezvolta sub influenţa culturii bizantine, prin intermediul statelor slave sud-dunărene. ROSETTI, i. S. 22. SUD-ÉST s. n. Punct cardinal secundar, situat în direcţia bisectoarei unghiului format de direcţiile slid şi est; parte a globului pămîntesc, a unui continent, a unei ţări etc. aşezată între sud şi est. SUD-lîSTIC, -Ă, sud-estici, -e, adj. De Ia sud-est, dinspre sud-est. SUDÍ, súdese, vb. IV. Tranz. (învechit) A judeca, a hotărî. Du-te tu la domnii mari, Ei sudu să mi-l sudească. BIBICESCU, p. p. 330. SÚDIC, -A, sudici, -e, adj. De sud, de la sud, spre sud; meridional. Domnii cei vechi. ■■ zidiseră şi aici un frumos castel de piatră la capătul sudic al tirgului. HASDEU, I. v. 33. SUDÍT, sudiţi, s. m. (învechit şi arhaizant) Locuitor din Principatele romîne aflat sub protecţia unei puteri străine şi avînd prin aceasta dreptul la o jurisdicţie specială, la anumite privilegii fiscale etc., de care nu se bucurau pămîntenii; p. est. orice supus străin. Dumneata, Pavlicioni, eşti mi se pare sudit, nu? Nu eşti pămintean. CAM1L petrescu, O. II 322. Deşi domnii aveau fiecare un postelnic pentru relaţiunile cu consulii, dar acţiunea acelor funcţionari se mulţumea mai mult in cele ce privea interesele sudiţilor. GHICA, S. X. SUDIŢtîSC, -EASrĂ, sudiţeşti, adj. (învechit) Referitor la sudiţi; de sudit. [Bolintineanul fu numit funcţionar la postelnicie, la oficiul «pricinilor sudiţeşti». La TDRG. SUDOARE, sudori, s. f. 1. Lichid limpede şi sărat, cu miros neplăcut, secretat de glandele sudoripare (sub influenţa căldurii, a unui efort fizic, a unei emoţii puternice sau a unei stări bolnăvicioase) şi ieşit la suprafaţa pielii prin pori; transpiraţie, năduşeală. Prin sudoare se elimină din organism o serie întreagă de substanţe. NICOLAU-MAISLER, T>. V. 50. Vartolomeu Diaconii îşi şterge broboanele de sudoare de pe frunte, c. petrescu, a. 295. Dionis, lungit în patu-i, tremura în friguri, cu buzele uscate, cu fruntea plină de sudoare. EMINESCU, N. 81. (Fi g.) Fruntea ta [ţară] e plină de sudoare şi de pulberea bătăliei. russo, o. 32. (în construcţii adesea hiperbolice) Mă trezesc. Sînt lac de sudoare, stancu, d. 318. Curgea sudorile de pe fiul împăratului şiroaie, ispirescu, L. 254. Prea bine, răspunse Scaraoţchi care vărsa sudori de necaz. negruzzi, s. i 89. (Simbolizînd munca grea; uneori determinat prin «de sînge») Doi ani de zile a umblat de colo pînă colo. . . pînă a ajuns să siringă, cu sudori de sînge, cinci galbeni. GALACTION, O. i 86. Al vostru-i plînsul strunei mele: Creştini ce n-aveţi sărbătoare, Voi, cei mai buni copii ai firii, Urziţi din lacrimi şi sudoare. GOGA, p. 8. Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sînt strîfise la bogatul, pe cel sărac apasă, Şi-s supte din sudoarea prostitului popor. EMINESCU, o. I 159. Boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor putea ocupa iarăşi posturi, ca să adune nouă avuţii din sudoarea ţăranului. negruzzi, s. i 150. 4- Expr. Sudorile morţii sau sudori do moarto = sudoarea care acoperă corpul înaintea morţii; p. e.x t. transpiraţie provocată de o emoţie sau de un efort mare. Ceialalţi varsă sudori de moarte muncind. drXghici, r. 10. Ci se bate zi şi noapte Şi varsă sudori de moarte, alecsandri, P. P. 377. sud<5r, sudori, s. m. Muncitor specializat în lucrări de sudură. SUDORAT/, -A, sudorali, -e, adj. Sudorific. O anumită sensibilizare a centrilor sudorali prin căldură este deci necesară pentru apariţia acestui reflex, parhon, o. a. I 315. ^ Apă sudorală — sudoare. [Reflexul] reţine încă apa sudorală atîta timp cit nu are o nouă cantitate de lichid la dispoziţie, parhon, o. a. i 315. SUDORÎFIC, -A, sudorifici,-e, adj. Care secretă sudoare sau ajută la eliminarea acesteia. SUDORirAR, -A, sudoripari, -e, adj. (în expr.) Glandă sudortpară — glandă care secretă sudoare. Acţiunea glandei sudoripare poate fi considerată ca un ventil de siguranţă împotriva acţiunii căldurii prea ridicate. nicolau-maisler, d. v. 49. SUPORÎŢĂ, sudoriţe, s. f. Muncitoare specializată în lucrări de sudură. SUDtJC s. m. v. sudac. SUDUÎ, sudui, vb. IV. 1. In tranz. (Popular) A rosti sudălmi (la adresa cuiva); a înjura. Citind aceste însemnări ale băiatului său, directorul ■ . ■ sudui amarnic, vornic, p. 12. într-o clipire oamenii înconjurară ceardactd, strigind, suduind, învălmăşindu-se. RE-BREANU, R. ii 129. Glieorghe s-a arătat a fi un om prea brutal şi prea ursuz. . . suduia mereu şi mormăia singur prin ogradă, caragiale, o. I 284. Tranz. Toată ziua ne cheamă la conac. Ne suduie vechilii, ca mii, PETRESCU, O. I 78. Dar d-ta de ce sudui copilul, nea Cris-tache? REBREANU, R. II 39. Atunci îl cunoscură toţi, spune cronica, şi-l batjocoreau şi mari şi mici, şi-l suduia muierile şi copiii. bXlcescu, o. I 103. ■SUDUITURĂ — 294 — SUFICIENT 2. T r a’n z. (învechit) A mustra, a dojeni. Sta lingă dinşii, cercînd a-i îmbărbăta şi-i suduia cu aspre cuvinte. ODOBESCU, S. I 94. Ş-acolo îl judeca Şi de bani îl suduia. PlSCULESCU, L. p. 281. — Prez. ind. şi: suduiesc. SUDUIT tJEĂ, suduituri, s. f. Acţiunea de a sudui; sudalmă, înjurătură. Cum intră in cazărmi, ii luăm cu suduitura. camilar, n. i 159. SUDURĂ, suduri, s. f. 1. Operaţie de sudare; rezultatul acestei operaţii; locul îmbinării a două sau mai multor piese prin sudare. <$>- Sudură autogenă v. autogenă. Bec de sudură v. b e c2. Pistol de sudură v. p i s t o 1. 2. F i g. îmbinare, închegare, legătură. Se pune problema unei noi interpretări actoriceşti care... să realizeze o sudură puternică între comportarea scenico-dramatică şi interpretarea muzicală, contemporanul, s. ii, 1950, nr. 176, 6/2. SUD-YÎST s. n. Punct cardinal secundar, situat în direcţia bisectoarei unghiului format de, direcţiile sud şi vest; parte a globului pămîntesc sau a unui continent, a unei ţări etc. aşezată între sud şi vest faţă de un punct de referinţă. SUD-VJ&STICj -Ă, sud-vestici, -e, adj. De la sud-vest, spre sud-vest. SUEDEZ1, -Ă, suedezi, -e, adj. Care aparţine Suediei eau populaţiei ei, privitor la Suedia sau Ia populaţia ei. S-a întîmplat... să fie anunţată o vizită a unor gazetari elveţieni, olandezi, danezi, spanioli, suedezi. C. PETRESCU, î. n 66. •+- (Substantivat, f.) Limba vorbită de suedezi. Vorbeşte suedeza, Gimnastică suedeză — sistem de exerciţii fizice constînd din diferite mişcări ale corpului, pentru dezvoltarea musculaturii şi a agilităţii. SUEDEZV -Ă, suedezi, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Suediei sau este originară din Suedia. SUFERI, sufăr, vb. IV. 1. Intranz. A îndura o durere fizică sau morală. în zadar suspin şi sufăr Lingă lacul cel albastru. EMINESCU, o. i 74. Atunci inima-mi zboară. . . La timpul mult ferice în care-am suferit. AJ,KC-sandri, p. m 6. Şi eu mult am suferit, jarnîk-bîrseanu, d. 196. A avea neplăceri, a suporta consecinţe, a trage ponoase. Stăm prea mult de vorbă. :. Mă văd — ţi am să sufăr, sahia, N. 89. 2. Tranz. A suporta o anumită situaţie, un rău, o lipsă. [Bolintineanu] a fost unul din măreţii luptători de la 48. ■. a suferit exilul, a fost ministru sub domnitorul care înfrăţi cele două surori vrăjmaşe: Rominia fi Moldova, demetrescu, o. 156. De cînd m-ai prins mata-n laţ, Sufăr boale-nfricofate! alECSAndri, T. i 33. N-a mai putut suferi chinurile sale. negruzzi, s. i 31. •$> F i g. îndreptaţi-vă, căci timpul nu mai suferă robie; Ora celor ce suspină, iată, sună, a venit. BOrjNTiNEANU, o. 124. <^-Intranz. De foame fi de sărăcie am suferit fi eu. c. petrescu, c. v. 152. A fi supus unei pedepse. Acuzatul n-a mai suferit nici o condamnare. + A fi supus la... Casa veche nu suferise prefaceri. SADOVEANU, E. 122. 3. Tranz. (De obicei în construcţii negative) A tolera, a suporta prezenţa cuiva sau a ceva, a ţine la cineva sau la ceva; a-i plăcea cuiva ceva. Eleonora, care nu-fi putea suferi cumnatul, îl supraveghease în tăcere, cu răceală, cu privirile ei sticloase. DUMITRIU, n. 85. în apele de munte, peştii văd ca printr-un geam limpede şi nu puteau suferi lingă mal umbra mea cu luciri fugare. SADOVEANU, î. A. 25. Mama nu prea poate suferi fumul de tutun. c. petrescu, a. 399. ^Eîpr. A. nu şuieri comparaţie v. comparaţie. 4. Tranz. A îngădui, a permite. Bătrinul avea în ochi şi-n glas o asprime care nu suferea răspuns. Sado-veanu, E. 130. Acum suferiţi să vă spun şi ce nume. . . le-au dat. negruzzi, S. i 102. Aş suferi şi cele mai mari certări şi mustrări. DRAGIIICI, R. 80. — Prez. ind. şi: sufer (rebreanu, r. i 173), pers. 3 sg. şi: sufere (caragiale, o. vn 277, negruzzi, s. i 63, TEODORESCU, P. p. 341). SUFERIND, -Ă, suferinzi, -de, adj. Care suferă de o boală. V. bolnav. Tare aş vrea, cum sînt suferind, să mă reped la Sachsenhof. caragiale, o. vii 81. ^ Fi g. Astă sărmană garoafă se' vede foarte suferindă. NEGRUZZI, s. I 45. <$> (Substantivat) Dispensare şi clinici stau la tot pasul la îndemîna celor suferinzi, stancu, u.r.s.s. 127. Mina palidă care scotea din camera suferindei ligheanul. CAMIL PETRESCU, U. N. 93. SUFERINŢĂ, suferinţe, s. f. Durere fizică sau morală. Suferinţele lui morale deveneau din ce in ce mai mari şi mai vătămătoare sănătăţii lui. vlahuţJ, o. a. i 90. Lună, tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Şi gîndirilor dînd viaţă, suferinţele întuneci. EMINESCU, o. i 130. E x p r. A ii în suferinţă = a-i lipsi cuiva ceva. Tornşa stătea bine în scaun, însă boierii erau in suferinţă fi in mare nemulţămire. SADOVEANU, o. vil 118. — PI. şi: suferinţi (SADOVEANU, B. 126, EMINESCU, O. I 192, TEODORESCU, P. P. 528). SUFERÎRE, suferiri, s. f. (învechit) Faptul de a suferi; suferinţă. Eram trist in suferire. alecsandri, P. m 173. Dar cîte suferiri au trebuit să aibă acei fatali ani. negruzzi, s. I 44. După suferiri multe, inima se-mpie-trefte. alexandrescu, p. 79. SUFERIT, -Ă, suferiţi, -te, adj. (învechit) Care poate fi suportat, tolerat, acceptat; suportabil. Singurul ei gînd era să-i facă viaţa mai suferită, fi orifice ar fi făcut el, ea era mulţumită, dacă-l vedea mai voios, slavici, o. li 200. Este stare... Pe care trecerea vremei să n-o facă suferită? conachi, p. 288. , SUFERITOR, -OĂRE, suferitori, -oare, adj. (Astăzi rar) Care suferă, îndură, suportă (o durere, o lipsă, un neajuns); care exprimă suferinţă; suferind. Pe orice frunţi suferitoare Oh! ningeţi, albe flori de măr, mace-DONSKI, O. I 78. îmi apăru tot trecutul în minte fi figura blinda fi suferitoare a bietului meu tată. VLAIIUTĂ, o. a. 149. -¿f- (Adverbial) Şi in acea faţă. .. surîdea, suferitor oarecum, gura de purpură, eminescu, N. 120. <$> (Substantivat) Cit nu poţi a distinge din toţi suferitorii Nici care sînt învinfii, Nici care-nvingătorii. alecsandri, p. ni 475. SUFERTĂŞ, sufertafe, s. n. Ansamblu de mai multe vase metalice în formă de crăticioare, aşezate unul peste altul pe un dispozitiv cu mîner, în care se transportă mîncarea (caldă). Vino cu sufertaful cu mincare. stancu, D. 375. îşi strînseră la loc sufertaşele şi legăturile cu merinde. pas, z.' iv 80. — Variantă : seîertâş s. n. SUFICIENT, -Ă, suficienţi, -te, adj. 1. Atît cît trebuie (pentru a corespunde scopului); de ajuns, destul, îndestulător. Pină atunci ai vreme suficientă să te aranjezi. rebreanu, R. n 77. (Adverbial) Nu-fi dă seama cît îl iubeşte ea şi de aceea nu-i preţuieşte suficient iubirea. rebreanu, R. i 246. (Substantivat, m.) Calificativ (între «insuficient » şi « bine ») cu care se apreciază o probă la un examen. 2. (Despre oameni) Care se crede capabil fără să fie; plin de sine, înfumurat, vanitos, îngîmfat. Cuvîntul npoept. . . îi făcea rău, auzit din gura omului acestuia, suficient, afectat şi pururea încîntat de sine. vlahuţă, o. a. m 10. — Pronunţat: -ci-ent. SUFICIENŢĂ — 295 — SUFLA SUFICIENŢĂ, suficienţe, s. f. 1. (Rar) Faptul de a I fi suficient (cantitativ sau calitativ). V. îndestulare, 2. încredere exagerată în sine; mulţumire de sine, vanitate. Suficienţa şi dispreţul cu care-i vorbea Ana îi deşteptau o mulţime de reflecţii penibile. vr.AHUîĂ, o, A. 313. — Pronunţat: -ci-en-. SUFÎT, sufituri, s. n. 1. Ornament din var şi nisip, care se face mai ales la tavane; tavan ornamentat. Acuma sufiturile, din var şi nisip, tot el le face. sadoveanu, o. v 493. 2. (Regional) Parte a podului unei case, făcută pe capetele ieşite în afară ale grinzilor. Cele mai multe case insă au poduri vergelate şi cu sufituri. pamfile, i. c. 444. SUFÎTĂ s. f. v. solită. SUFÎX, sufixe, s. n. îmbinare de sunete (uneori un singur sunet) care se ataşează la sfîrşitul unei rădăcini, pentru a se forma cuvinte noi, sensuri noi sau valori gramaticale noi. Limba romină posedă un sistem de sufixe bine închegat şi bogat, capabil să exprime clar un mare număr de nuanţe. GRAM. rom. i 36. De la un cuvînt romi-nesc, putem forma, cu ajutorul prefixelor şi sufixelor, un număr de derivate romîneşti. GRAUR, F. L. 115. Formarea de cuvinte noi cu ajutorul sufixelor poartă numele de derivare, iordan, l. r. 273. <0» Sufix colectiv v. c o- 1 e c t i v2 (3). Sufix diminutival v. diminutival. Sufix augmentativ v. augmentativ. Sufix moţional v. moţional. SUFIXĂ, sufixez, vb. I. Tranz. A ataşa un sufix la o rădăcină. SUFIXARE, sufixări, s. f. Acţiunea de a sufixa şi rezultatul ei. SUFIXÂŢEG, sufixaţii, s. f. Faptul de a sufixa. SUFLĂ, suflu, vb. I. 1. Intranz. A elimina aer din gură sau din plămîni cu o anumită forţă sau presiune ; a expira forţat ae'ru], îşi sufla in pumni ca să-şi dezgheţe degetele. VLAHUfĂ, o, A. 136. Purcelul. . . stiflînd o dată din nări, s-au făcut ca două suluri de foc, de la bordeiul moşneagului. . . pînă la palatul împăratului. CREANGĂ, O. A. 169. ^ sufla în luminare (sau în lampă) = a stinge luminarea sau lampa (expirînd cu putere aerul deasupra flăcării). Am închis ochii. învăţătorul a suflat în lampă şi a ieşit din odaie cu paşi nesimţiţi. sadoveanu, E. 109. Cind cu gene ostenite sara suflu-n luminare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. eminescu, o. i 130. <0> Expr. A-1 sufla cuiva în borş (sau a sufla în borşul cuiva) = a se amesteca (nechemat) în treburile cuiva. Dar, la urma urmelor, de omorit n-a omorît pe nimeni... în borşul nimănui n-a suflat, slavici, o. i 323. Cine s-a fript cu ciorbă suflă şi în iaurt = o experienţă neplăcută te face mai precaut decît este necesar. A sufla a pagubă v. pagubă (1). A sufla îll buze v. buză (1). Tranz. Suflă văpaie din gura ei. ispirescu, L. 26. + T r a n z. A face ca ceva să se împrăştie, să se risipească (sub acţiunea aerului expirat cu putere). Praful l-a suflat în vint. RETE-Ganul, P. IV 40. F i g. Pe cîţi filozofi nu-i scoate din fire, suflîndu-le sistemele ca pe nişte pinze de păianjen. DELAVRANCEA, la TDRG. E X p T. A SUfla CUÎVa C0V8 (sau pe cineva) de sub nas (sau, mai rar, pe sub nas) = a-şi însuşi cu îndrăzneală, fără a se sfii, lucrul altuia; a şterpeli. Citea gazetele consumatorilor de primprejur — «îmi dai voie, un moment? >• — şi-ţi sufla gazeta de sub nas. C. PETRESCU, î. I 42. Eu mai că mflasem in gind aproape toate ciupercile din traista călugărului, hogaş, m. n. 116. I-am suflat vtoşioara pe sub nas. alecsandri, la TDRG. .4- A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a scoate sunete. Astăzi nu e nevoie de ţiuitoare. Cu timpul ai să înveţi să sufli, sahia, n. 102. Adă fluierul .ca să suflu în el. alecsandri, t. i 436. + (Despre instrumente muzicale) A suna, a răsuna, a cînta. Bat tobele, suflă trîmbiţele. RETEGANUL, P. IV 12. (în contexte figurate) Deodată, in fericirea ta a suflat trimbiţa războiului. Sadoveanu, o. vi 51. 2. Intranz. A respira (cu greu, cu efort) ; a răsufla. V. g î f î i. Turcii suflau zgomotos şi-şi pirpileau la flăcări mînile şi picioarele, sadoveanu, o. vi 128. în mijlocul drumului picoteşte dinele... cu ochii intredeschişi, suflînd greu. rebreanu, i. 10. Abia mai sufla de osteneala goanei; dar era mulţumit şi se simţea în stare să fugă ca un om tînăr. popa, v. 145. (F i g.) Din susul apei vine un vapor. Suflă greoi şi pare să fie încărcat, sahia, U.R.S.S. 128. E x p r. A nu (mai) sufla = a fi mort; f i g. a fi liniştit, a sta cuminte; (în special) a nu protesta, a nu crîcni. Animalul nu mai sufla, preda, î. 139. Micuţul. . . i se suie pe genunchi, i se lipeşte incetinel de piept şi stă aşa frumuşel, nici nu suflă. La TDRG. Mare a fost... că de mărirea lui nu mai sufla nici un boier, delavrancea, a. 54. 3. Intranz. (Despre foaie, compresoare etc.) A produce (mecanic) un curent de aer sub presiune. 4. Tranz. A fabrica obiecte de sticlă folosind procedeul introducerii de aer într-o mică cantitate de sticlă topită (căreia i se dă apoi forma dorită). . 5. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subţire de metal preţios. Icoane înşiruite şi îmbrăcate în alamă său suflate cu aur şi argint. DUMITRIU, B. F. 137. Se încinse pe deasupra şalului cu o curea lată acoperită cu ţinte aurite in care băgă două pistoale suflate cu aur. NEGRUZZI, s. I 23. Dărui căpeteniei deputăţiei un lanţ de aur şi la soţii săi cîte un pahar de argint suflat cu aur. bXlcescu, o. ii 266. 6. Intranz. (Despre vînt sau despre curenţi de aer) A se manifesta, a acţiona, a se face simţit; a bate. îi suflă în faţă un vînt aşa de tare, că-l azvirli înapoi. galaction, o. I 54. Ieri a suflat întîiul vînt de toamnă, macedonski, o. i 12. Crivăţul suflă aspru din partea munţilor, ale căror culmi se văd albind de omăt. russo, o. 152. <)* (în contexte figurate) Pe la finele anului 1846 un vînt de libertate sufla peste toată Europa. Ghica, s. a. 150. Suflă vîntul relei soarte Pe pămîntul îngrozit! alecsandri, p. i 144. Viscolul pustiirei a suflat pe acest pămînt. russo, o. 43. + Tranz. A duce cu sine la distanţă, p. e x t. a face să dispară (risipind, împrăştiind, îndepărtînd). Urmele noastre le suflase vîntul. DELAVRANCEA, O. n 216. Primăvara, muma noastră, Suflă bruma din fereastră Şi zăpada de pe coastă, alecsandri, p. p. 287. (Poetic) Ce vînt te-a suflat pe sub atîta negureală de pădure. . . pînă la moară la mine? galaction, o. i 47. •<>- E x p r. Slab do-I suflă vîntul v. slab (1). 7. Tranz. (Cu complementul « nasul») A curăţa de mucozităţi; a elimina mucozităţile. Dascălul nostru ne privea. ■ . Avea ochii umezi. Ca să nu băgăm de seamă că s-a înduioşat, a scos batista din buzunar, şi-a suflat nasul tare, şi-a şters obrazul şi fruntea de sudoare, stancu, d. 322. îşi sufla cu zgomot nasid. sadoveanu, o. iii 582. îşi sufla pe urmă nasul. C. PETRESCU, î. ri 161. 5. Tranz. (Adesea întărit prin «la ureche») A vorbi (cuiva) încet, în secret, (strecurînd insinuări sau căutînd să-l cîştige); a informa pe ascuns. V. şopti. I-o fi suflat cineva, ceva, la ureche, c. PETRESCU, o. P. I 220. Toate cele ce am zis mi-au fost suflate de d-lor. negruzzi, s. i 230. Expr. A nu sufla un cuvînt = a nu spune nimic, a păstra un secret. Nici unul nu suflă un cuvînt. galaction, o. i 289. 4- A şopti actorilor rolul în timpul reprezentaţiei. A şopti cuiva (în special unui elev, la şcoală) răspunsul Ia întrebările la care nu poate răspunde singur. Cei din bancă suflau lecţia celor de la tablă, pamfile, la cade. 1 SUFLAI - 296 — SUFLET SUFIĂI, suflaiuri, s. n. Tub metalic subţire şi îndoit, cu un orificiu de ieşire strimt, prin care se suflă aer într-o flacără de gaz sau de alcool, pentru a se obţine activarea arderii; suflător (2). SUFLÂNIE, sajlanii, s. f. (Rar, cu sens colectiv) Lume, mulţime, popor; suflare (2). Să rămînă cheală Să riză toată lumea Toată mulţimea şi toată suflania. mat. folk. 544. SUFLÂÎsTTĂ, suflante, s. f. Maşină sau aparat care serveşte la comprimarea aerului sau a altor gaze, la presiuni mijlocii. SUFLÂRE, suflări, s. f. Acţiunea de a sufla şi rezultatul ei. 1. Faptul de a respira; (concretizat) aerul respirat (v. respiraţie, răsuflare); p. ext. faptul de a trăi, viaţă. Şi caldă-ti simt suflarea pe-obrazul rece-al meu. coşnuc, p. i 259. Suflarea îi devenea din ce în cc mai fierbinte, yi.ajiu'i’a, o. A. I 101. Ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă. CREANGĂ, P. 240. A ei gură-i descleştată de-a suflării sale foc. eminescu, o. i 79. Loc. a d v. într-o suflare = îritr-o clipă, repede, pe nerăsuflate. M-avîntam nepăsător străbătind într-o suflare, ţară lungă, mare, lată, EFTIMIU, î. 35. *^> E x p r. Fură (de) suflare = fără viaţa, mort; (prin exagerare) cu respiraţia oprită (ca urmare a unei stări fizice sau psihice neobişnuite). O mulţime de oameni şi de sălbăticiuni zac fără de suflare în pădurea lui. CREANGX, P. 217. în genunchi, fără suflare... Aşteptam dorit răspunsul, coîîachi, P. 100. Gînganie fără suflare, JJmblă făr-astîmpărare, N-are duh, nici nu viază, Toată lumea îndreptează (Ceasornicul). gorovei, c. 68. A-şi da suflarea (de pe urmă) — a muri. (F i g.) Şipul cu rachiu îşi dăduse şi el suflarea sa cea mai de pe urmă. HOGAŞ, m. n. 181. Respiraţie la temperatură scăzută, devenită vizibilă datorită condensării picăturilor de apă pe care le conţine. Uhl ce frig... îmi văd suflarea— şi căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn, eminescu, o. t 46. 2. (De obicei cu sens colectiv) Fiinţă, vieţuitoare. Erau singuri, nici o altă suflare omenească nu se simţea în solemna tăcere a pustiului, bart, E. 167. Nici o suflare de om nu mai era în curte afară de noi şi de Aiiuţă. GANE, N. I 163. Toată suflarea e adormită. La un singur geam se mai vede lumină. vlahuţĂ, o. a. 139. 3. Operaţie prin care se fabrică obiecte de sticlă suflîndu-se aer (cu gura sau cu o maşină) într-o mică cantitate de sticlă topită (formată apoi în matriţe). 4. Poleire (cu aur, cu argint). 5. Deplasare a aerului, adiere de vînt. Ftneţele pletoase se legănau grele, pline de apă, la suflările obosite ale vintului. sadoveanu, o. i 151. O puternică suflare de vînt trecătoare şi iute. . . se stinse tînguios şi jalnic. HOGAŞ, m. N. 175. Eu aştept cu nepăsare a furtunelor suflare. alecsandri, p. i 144. Suflările cele calde ale vintului de primăvară erau atit de line, încit abia frunzele plopului se clătinau alene. FILîmon, c. 95. SUFLĂTOARE, suflători, s. f. Ţeava de soc prin care se suflă aer în cimpoi. SUFLĂTOR1, suflători, s. m. 3. (La pl.) Instrumente muzicale de suflat. Ce-mi trebuie? Opt viori, două violoncele, o violă, un contrabas. Se găseşte. Alămuri şi suflători, iau de la batalion, de la fanfară. SEBASTIAN, T. 303. 2. Persoană care cîntă la un instrument de suflat. SUFLĂTOR2, suflătoare, s. n. 1. Ţeava prin care muncitorul sticlar suflă aer într-o masă de sticlă topită pentru a forma diverse obiecte. 2. Dispozitiv pentru suflarea unui curent de aer sau de abur în cutia de fum a unei locomotive, pentru curăţirea ţevilof de fum şi pentru activarea tirajului. -4- Ţeavă scurtă, cu diametrul mic, îndoită în unghi drept, prin care se suflă un curent de aer în dreptul unei flăcări pentru a-i activa arderea; suflai. SUFLECĂ, suflec, vb. I. Tranz. A îndoi, a răsuci, a răsfrînge mînecile sau poalele unui obiect de îmbrăcăminte (pentru a se feri de apă sau a fi mai liber în mişcări); a sumete. î;i suflecă tata mînecele, începe să taie copacii de la rădăcină. STANCU, D. 142. îşi suflecă mînecele, aţiţă focul şi s-apucă de făcut bucate. CREANGĂ, P. 29. <^> (Rar, prin analogie) Altu-şi suflecă mtisteafa pentru mmîna-i vecină, contemporanul, v 428. “O-Refl. (Despre persoane care îşi sumet mînecile) Cînd se înălţa zvonul cel mare al ieşirii roiului, se sufleca, îşi vira mînile şi obrazul în apă rece şi dădea fuga după tainiţă. SADOVEANU, P. M. 50. — Variante: (regional) Suflicâ (şez. in 5), sufulcâ (DAN, U. 78, BIBICESCU, p. p. 293) vb. I. SUFLECĂRE s. f. Acţiunea de a sufleca. SUFLECĂT, -Ă, suflecaţi, -te, adj. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) îndoit, răsfrînt în sus, ridicat; sumes. Era desculţ, cu iţarii suflecaţi pînă la genunchi. SADOVEANU, o. vii 358. Să nu spun minciuni, dar peste o dimerlie de fasole i-au curs atunci din turetce, pe care de obicei le purta suflecate. CREANGĂ, A. 99. Opt voinici cu spete late, Şi cu mineci suflecate, Stau cu puşiile-ncărcate. ALECSANDRI, r. A. 54. — Variante: (regional) suflicăt, -ă (şez. in 178), su-lulciU, -ă (marian, nu. 47) adj. SUFLEClOR, suflecioatg, s. n. (Popular) Sufleţel. Fintîni să faci în viaţă, că apoi ■'pe ceea lume nu ţi se trudeşte suflecioru după apă. I. CR. IV 241. SUFfJiR, si,fieri, s. m. Persoană care şopteşte actorilor rolul în timpul reprezentaţiei. Din pricina asta nu se poate juca fără stifler, cel puţin la noi. CA.mil petrescu, n. 10. Actorul îi propuse să-l ia sufler cu şapte galbeni pe lună, caragiale, N. S. 8. SÎÎFLET, suflete, s. n. 1. Totalitatea însuşirilor morale şi intelectuale ale omului; psihic, conştiinţă. în sufletul lui Tudor Şoimaru bîntuia intr-adevăr o furtună grozavă. sadoveanu, o. vii 63. Am învins cu bărbăţia şi cu sufle-tu-mi cinstit. EFTimiu, î. 100. Iară sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. EMINESCU, o. i 209. <{*.Lor. a d v. Din suflet'(sau din tot sufletul, din adîncul sufletului) = cu toată sinceritatea, cu tot devotamentul, cu toată dragostea; p. e x t. foarte mult. îţi mulţumesc din suflet pentru cuvintele măgulitoare ce-mi adresezi, alecsandri, T. n 56. JurănJnt îţi fac din suflet că şi ceriul şi pămîntul De s-ar strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvîntid. conachi, p. 102. Noi, părinţii. .. vă iubim din suflet. drXghict, r. 35. Cu (sau fără) suflet = cu (sau fără) însufleţire, cu (sau fără) elan. + (Urmat de determinări) Trăsătură de caracter (bună sau rea) a cuiva; caracter. Suferinţele, copile, ţi-au făcut un suflet bun. EFTIMIU, î. 93. Nu e cum ţie ţi se pare, Ea are suflet mîndru şi de iubire plin. bolintineanu, o. 202. + (Urmat de determinări) Persoană considerată din punctul de vedere al trăsăturilor de caracter. Nu era o fiinţă de rîndy era un suflet mare care înţelegea lumea şi viaţa. vlahuţÂ, o. a. iii 74. Suflet bun şi nobil ca scumpa ta soţie Eu n-am văzut, mă crede. ALECSANDRI, T. II 67. A fost un suflet mare şi nobil> o inimă curată. GHICA, s. 672. 4* Omenie, bunătate, milă. La unul fără suflet trebuie unul fără de lege. CREANGĂ, o. A. 250. Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget. EMINESCU, o. I 150, Mă cunoşti!. . . priveşte, Eu sînt, şi de ai suflet, priveşte-mă, roşeşte l alecsandri, t. ii 182: ^ Curaj. A prinde suflet. 2. Element, factor esenţial care determină o acţiune, o concepţie. Sufletul viu al leninismului este lupta înverşunată, plină de pasiune arzătoare, împotriva tuturor duş-manilor clasei muncitoare. ScIntkia, 1953, nr. 2362. Bălcescti SUFLET - — 297 — SUFLETEŞTE a fost sufletul revoluţiei de la 1848. sadoveanu, E. 53. Despotismul, dar, este sufletul concuistei. BÂLCESCU, o. 1135. 8. Persoană, ins, individ, om; p. e x t. orice fiinţă. Avea încă un suflet la care ţinea: dinele lui. pas, z. i 57. într-o căsuţă din marginea cătunului, trăiau cinci suflete: mama, tata ţi trei copilaşi, bujor, s. 55. Suflete rănite de atingerea lumii, care au încercat dezamăgirile vieţii. russo, o. 100. + Locuitor. Oamenii au rămas îndărăt in sat două mii de suflete. dumiTriu, N. 11. Oraşul de un milion de suflete, c. petrescu, c.v. 275. Scrie-mi, mă rog, cite suflete... are acum Moldova, kogălniceanu, s. 101. -ţ- (De obicei însoţit de un adjectiv posesiv) Termen cu care cineva se adresează persoanei iubite. De nu m-ai uita încalţe, Sufletul vieţii mele. eminescu, o. i 54. Bade, bădişorul meu, Dragul meu, sufletul meu. jarnîk-bîrseanu, d. 45. Mărie, sufletul meu, De-i muri, să mor şi eu, Cu capul pe braţul tău. şez. II 8. 4. (în filozofia idealistă şi în concepţia religioasă) Substanţă spirituală care dă omului viaţă, socotită de origine divină şi cu existenţă veşnică, opusă trupului şi supravieţuind acestuia. Nu mai ţin minte... care şcoală filozofică din vechime. .. discuta dacă femeia are sau nu un suflet. Galaction, o. i 96. Mă rugam pentru sufletele celor morţi, alecsandri, T. ii 24. Sufletele lor — pentru păcate pesemne — le-a osîndit domnul dumnezeu să intre în copacii pădurilor, negruzzi, s. i 246. Expr. A-şi încărca sufletul cu... = a comite o faptă rea care apasă asupra conştiinţei. Făt-Frumos, decît să-ţi încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa, ispirescu, l. 43. A avea (ceva) pe suflet = a fi preocupat, apăsat, chinuit de ceva. De ce nu vrea să-i spună ei, ce are pe suflet? O crede tot copilă, se vede. vlahuţă, o. a. iii 88. Aibă pe suflet cel ce te-a scos din minte, contemporanul, rv 391. (Familiar) A nu avea (pe cineva) la suflet = a nu iubi (pe cineva). A-i scoate (cuiva) sufletul = a nu lăsa în pace (pe cineva), a plictisi, a chinui cu prea multe insistenţe. îmi scoate sufletul cu atita dragoste, negruzzi, s. i 47. Lele cu sprîhcene-n ios, Sufletul badei l-ai scos. jarnîk-bîrseanu, d. 244. A se băga în sufletul cuiva v. b ă g a (I 3). A-i ieşi cuiva sufletul = a muri; f i g. a munci din greu, a se chinui. A-şî da sufletul v. d a3 (110). Cu sufletul la gură v.gură (I 1). Cu sufletul pe buze = în agonie, aproape de moarte; f i g. abia mai respirînd (din cauza oboselii sau a emoţiei). A-şi stupi sufletul = a se chinui mult. Dimineaţa pînă-l scoli îţi stupeşti sufletul. CREANGA, o. A. 39. A-şi căuta (sau vedea, griji) de suflet (sau tio alo Sufletului) = a trăi conform normelor bisericeşti (cu posturi, cu rugăciuni). A CÎlUta de sufletul cuiva = a face pomeni pentru cei morţi. Mititeii s-au dus cătră domnul, şi datoria ne face să le căutăm de suflet, creangă, o. a. 144. A da ceva de sufletul cuiva= a da ceva de pomană (în amintirea unui mort). (Să) fio de sufletul (cuiva)! = fie ca dumnezeu să-i ierte păcatele ! A fi (sau a se face) trup şi suflet cu cineva = a fi (sau a se face) prieten cu cineva pînă la sacrificiu, a fi extrem de devotat cuiva. Printre aceştia unul, pe nume Silenti, era trup şi suflet cu dînsul. ispirescu, u. 104. Se cunoscu cu Pan. . . şi se făcu trup şi suflet cu dînsul. id. ib. 107. A-şi vinde sufletul = a călca principiile moralei, a păcătui foarte tare, a se închina diavolului. Pentru hani, îşi vinde sufletul. PANN, la CADE. 5. Viaţă. El are nouă suflete, Oană. . . Olecuţă de odihnă şi să întremează zmeul bătrîn. delavrancea, a. 57. El o ţinea una, să-i aducă pe fata lui Verdeş-împărat dacă vrea... să rămîie cu sufletul în oase. ispirescu, L. 43. Au rămas încremeniţi ca nişte morţi fără suflet, neputînd nneva să scoată cît de mic cuvînt din gura lor. drăghici, r. 21. ^ Expr. A (mai) prinde sau a căpăta (la) suflet = a se îndrepta, a se întrema (după o boală grea). A lua (cuiva) sufletul = a omorî, a ucide. (F i g.) Pînă la dumnezeu, sfinţii iţi teu sufletul. CREANGĂ, p. 28. (Familiar) A avea ceva la sufletul său = a poseda, a stăpîni. Are numai două carboave la sufletul său. creangă, o. a. 204. 6. Inimă (considerată ca sediu al sentimentelor, al afectivităţii). Şi pînă ce-n pieptu-i un suflet va bate De-un dor ce abate Va fi dominat, macedonski, o. I 15. Acei, al căror suflet pentru ţară nu mai bate. bolin-Tineanu, o. 124. Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate, In noi doi un suflet bate! ALECSANDRI, P. A. 105. Expr. A(-î) merge (cuiva ceva) la suflet = a(-i) plăcea mult, a(-i) produce o mare satisfacţie. Cină doinea în zori de ziuă:. . ştia să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet, gane. n. 1139. A i sc rupe cuiva sufletul (de mila cuiva) = a-i părea cuiva foarte rău de nenorocirea cuiva. 7. Suflare, suflu, respiraţie. Nările calului se văd uneori de prin valuri, însă pe nări el scoate suflet puternic, care preface apa in stropi. GANE, N. I 9. Cind sufla zmăul din sine, izbea cu sufletul său pe Titirez cît colea înainte. SBIERA, P. 184. Nu mai avea alt semn de viaţă, fără numai că. . . răsufla prea puţintel suflet. GORJAN, h. I 72. <$>■ Loc. a d v. (în legătură cu verbe de mişcare) într-un suflet = foarte repede, abia mai putînd respira, gîfîind. Urcă într-un suflet scările redacţiei, c. petrescu, c. V. 331. Auzind că mulţimea a dat buzna în cancelarie, sosi într-un suflet, galben, speriat şi plîngător. rebreanu, R. ii 176 Zmeoaica se duse într-un suflet la fiul său. ispirescu, l. 20. <$> E x p r. A-şi trage sufletul = a respira. N-avea putere-n el să-şi tragă Nici sufletul. coşbuc, P. i 243. îşi trase sufletul adine şi cu plăcere, simţindu-se cu totul liniştită, contemporanul, rv 83. A-şi lua suflet = a respira adînc; a-şi potoli respiraţia. Cind ridică capul spre a-şi mai lua suflet şi a vedea în ce parte mai are de lucru, era mînjită pînă la urechi. hogaş, m, n. 18. După unele fraze mai lungi, se odihneşte, îşi ia suflet, şi atunci pieptul i se ridică puternic. VLAHUŢĂ, o. a. iii 90. A-i veni (cuiva) sufletul la loc = a-şi potoli respiraţia, bătăile inimii; a se linişti. Am stat puţin aşa pînă să-mi vie sufletul la loc; m-am sculat şi am plecat, caragiale, p. 27. Gîfîit, gîfîială. Ana fuge glonţ. ■ . Apoi, potolindu-şi sufletul, spune. . . rebreanu, I. 17. <$> Expr. (Rar) A se umple de suflet = a gîfîi. Am alergat de m-am umplut de suflet, alecsandri, la cade. 8. (în :e x p r.) Copil (rar fiu) de suflet = copil adoptiv. Luîndu-şi rămas bun de la fiul său cel de suflet, se culcă şi adormi somnul cel lung. ispirescu, l. 147. M-am luat după capul tău cel sec, şi m-am dus pe coclauri să-ţi aduc. . . copiii de suflet, creangă, o. a. 168. (F i g.) Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii, Vin de-ntu-necă pămîntul La Rovine in dmpii. eminescu, o. i 146. A lua de suflet = a adopta un copil. îl iau de suflet, îi las lui ce am. sadoveanu, o. vii 270. Eu am o fată luată de suflet, tot de o vîrstă cu fata mea. creangă, o. a. 261. A da de suflet = a ceda copilul propriu unei persoane, care îl adoptă. Mă-sa-l dăduse de suflet, cind era numai de-o şchioapă, v. rom. noiembrie 1953, 92. Fata am dat-o de suflet. Era prea mică. STANCU, D. 19. SUFLETESC, -BASCĂ, sufleteşti, adj. 1. Care ţine de suflet, care aparţine sufletului; moral, spiritual. Această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atît de visătoare. EMINESCU, N. 36. Mintea sa părea muncită de o idee crudă care înăduşea toate sufle-teştele sale însuşiri, alecsandri, în dacia liT. 262. Toate aceste le privea el cu. . . sufletească mulţămire. drăghici, R. 28. 2. (Rar) Care trăieşte; viu. Stă la pîndă. . ■ Cu ochi-rea-i să zărească, Vreo pradă sufletească, alecsandri, p. Ii 33. SUFLETEŞTE adv. Din punct de vedere sufletesc ; moralmente. în realitate Eugenia, deşi îşi însuşise felul de a fi şi obiceiurile lumii în care trăia, rămăsese sufle- SUFLEŢEL — 298 — SUGĂTOR teşte fata preotului Pintea de ia Lechinfa. REBREANU, R. i 163. Dar nu numai Rolla se ucide fiziceşte şi sufleteşte, ci şi alţii, gherea, st. cr. n 322. Să fugiţi de trîndăvire, care este vătămătoare şi trupeşte şi sufleteşte. DRĂGHICI, r. 156. SUFLEŢÎL, sufleţele, s. n. Diminutiv al lui suflet. 1. v. suflet (0). Rău mă doare sufleţelu, Cind îmi ■băd ibovnicelu. hodoş, p. p. 136. 2. v. suflet (3). Trage, trage clopoţel Că-ţi mai vine-un sufleţel. MARIAN, î. 4. Te iubesc, te sărut, sufle-ţelul meu! negruzzi, s. I 17. Tu lleană Consinzană, Sufleţel fără prihană, aeecsandri, p. p. 29. 3. v. suflet (4). Să fim una amîndoi Tot un trup ş-un sufleţel. aeecsandri, v. P. 345. 4. v. suflet (5). M-aş■ face un flutur uşor... M-aş pune pe-o floare de crin Să-i beau sufleţelul din sin. Eminescu, o. IV 5. Ian mănincă. . . oleacă de lapte cu mămăligă, de trei zile nu-ţi ţii sufleţelul decit cu apă. CONTEMPORANUL, V 290. SUFLÎU, sufleuri, s. n. Preparat culinar asemănător cu o budincă, foarte pufos, făcut din legume sau brinză (şi servit ca fel de mîncare) sau din zahăr şi fructe (şi servit ca desert). SUPLICĂ vb. I v. sufleca. SUFLICĂT, -Ă adj. v. suflecat. StÎFLU, sufluri, s. n. 1. Respiraţie, răsuflare. Mă mîngăie-a ta aripă şi suflul tău uşor. negruzzi, s. ii 66. Cu suflu te suflu. ŞEz. V 143. F i g. Ţara adormită de-un mileniu De suflul blestemat al unui geniu. camu, PETRESCU, v. 69. + Nume generic dat sunetelor care se produc în aparatul respirator sau în aparatul circulator (asemănător cu zgomotul făcut de o coloană de aer sau de lichid împinsă cu forţa într-un canal îngust). + Capacitate respiratorie mare; p. e x t. rezistenţă fizică. 2. Adiere, boare. Frunzele gemeau la suflul melancolic a vîntului. negruzzi, s. i 236. F i g. Peste amîndoi parcă trece un suflu de nebunie concentrată. CAMII, petrescu, T. n 275. Un suflu de durere îi cuprinse inima. bart, E. 384. Din poema lui « Savonarola alăturea cu vederi înalte, iese un suflu de intoleranţă, de sectarism, de renunţare, gherea, ST. CR. X 175. 3. F i g. Avînt, elan. Suflul înnoitor, care străbate şantierul, se revarsă şi in conştiinţa oamenilor, v. ROM. martie 1954, 3Î8. Lui Nicolae Bălcescu i s-a atribuit « Cintarea Romîniei», operă de mare suflu poetic. sado-VEANU, E. 53. 4. Aerul deplasat cu violenţă de explozia unei bombe; curent de gaze în expansiune provocat de o explozie. SUFLljEA, sufluri, s. f. Gol de dimensiuni mici în interiorul unei piese metalice turnate. SUFOCĂ, sufâc, vb. I. Refl. A avea respiraţia oprită, a se înăbuşi (din lipsă de aer). Eleonora, a cărei răsuflare nu se aude... poate că s-a sufocat in pernă. dumitriu, B. F. 150. <^> F i g. Puşkin, in această atmosferă [de la curtea ţarului], se sufoca, siancu, xj.r.s.s. 145. Ei bine, m-aş sufoca dacă nu ţi-aş spune, sebastian, T. 61. ^Tram. Trebuie să le dezbraci măcar, că te sufocă hainele! cîxintîscU, E. O. II 158. O emoţie distrugătoare ii încleşta fălcile, bătăile inimii îl sufocau. VIA-HTJŢI, O. A. 118. (F i g.) Ea se opri brusc, speriată. Nu putea să lege nici un cuvint. Emoţia o sufoca. BART, E. 186. SUFOCĂM’, -Ă, sufocanţi, -te, adj. Care sufoca; înecăcios, înăbuşitor, asfixiant. Atmosferă sufocantă. SUFOCĂRE, sufocări, s. f. Faptul de a se sufoca; înăbuşire. SUFOCĂŢIE, sufocaţii, s, f. Sufocare. SUFRA GERÎE, sufragerii, s. f. 1, Cameră în care se serveşte masa şi care este mobilată cu mobilele necesare pentru aceasta. Cind intrarăm in sufragerie, însetaţi, plini de foame şi de frig, ne izbi deodată lumina vie a luminărilor. SADOVEANU, O. I 452. în sufrageria conacului. . . o fetişcană aştemea masa pentru o singură persoană. rebreantj, R. n 70. Se aşteptau musafiri la masă. în sufragerie se auzea zgomot de tacimuri. vLaiiuţA, o. a. 150. 2. Mobilierul dintr-o sufragerie (1), compus din masă, bufet etc. Sufragerie de nuc. — Variantă: soîragerio (c. petrescu, o. p. ii 117, CARAGIAEE, O. II 99, AIvECSAKDRI, T. I 93) S. f. SUFRAGETĂj sufragete, s. f. Partizană a mişcării femeilor engleze de la începutul secolului al XX-Iea (al cărei scop a fost obţinerea drepturilor politice pentru femei). Sufragetă care a făcut greva foamei, c. PETRESCU, c. v. 18. SUFRA GÎU1, sufragii, s. m. (în trecut) Om de serviciu care servea la masă. Acu împăratu-o auzit că are un lan de aur ş-o trimis doi sufragii să-i deie săminţă, să semene şi împăratu. i. CR. II 172. — Variantă: sofragfu (ai,ecsandri, T. i 178) 9. m. SUFRĂGIU2, sufragii, s. n. 1. Declaraţie care exprimă voinţa sau părerea cuiva într-o alegere sau într-o adunare; vot. <$> Sufragiu universal v. universal. 2. Aprobare, asentiment. Plin de vigoare, de un dinamism puternic, concertul a întrunit sufragiile publicului. contemporanul, s. n, 1948, nr. 113, 9/5. — Variantă: (învechit) sufrâj (caragiaee, o. tii 36) s. n. SUERĂJ s. n. v. sufragiu2. SUFULCĂ vb. I v. sufleca. SUFUICĂT, -Ă adj. v. suflecat. SUGĂCI, -E, sugaci, -e, adj. (Despre copii, mai rar despre puii mamiferelor) Care se hrăneşte (încă) sugînd, care n-a depăşit vîrsta alimentării cu laptele mamei. Bătrînica asta avea... o văcuţă şi un viţel sugaci, agîrbi-ceanu, s. P. 31. La fiu-său miei s-aducă, Miei sugaci şi plecăţei Şi berbeci d-ăi măricei. pamfii,e, cr. 77. <£- (Substantivat) Un sugaci de trei luni. SUGĂR, -Ă, sugari, -e, adj. Sugaci. (Substantivat) Sugarul său, născut aşa-zicînd pe un cîmp de bătălie, crescu in haremul unui paşă. hasdeu, i. v. 172. SUGATtVĂ, sugative, adj. f. (în e x p r.) Hirtie sugativă (şi substantivat) = un fel de hîrtie groasă, poroasă, special preparată pentru a suge cerneala. Pe urmă nu găsi sugativă. Mai descoperi că cerneala violetă e pe sfir-şite. c. petrescu, î. 11 148. . SUGARUL, -EĂ, sugărei, -ele, adj. (Popular) Diminutiv al lui s u g a r. De cină le-au pus Un miel. . ■ Sugarei, bibicescu, p. p. 241. SUGĂRÎCE, sugărici, s. f. (Rar) 1. Frîntură de aliment mestecată şi suptă îndelung în gură. A biruit şi sugăricea de covrig mestecat în gură şi macul şi pojarul şi vărsatul. SADOVEANU, M. c. 8. 2. Biberon. Mieluţilor merinos le daţi lapte cu sugăricea? SADOVEANU, A. h. 160. SUGĂTOĂRE1, sugători, s. f. Hîrtie sugativă. SUGĂTOĂRE2, sugători, s. f. Plantă mică cu frunze în formă de solzi, lipsite de clorofilă; creşte în păduri şi se nutreşte din humusul solului (Monotropa hypopitys). SUGĂTOR, -OÂKE, sugători, -oare, adj. (învechit) Sugar. Hrană-i ducea. . ■ cerbi sugători ce se culcă sătui Sub brazii ce-acopăr izvoare. COŞBUC, P. n 297. Să se dea copiilor sugători, la două ceasuri cîte o linguriţă. PIS- ţ I SUGĂTUR ' _ 299 — SUGIU curESOT, o. 215. Mi-şi frige un berbece, Un berbece, ber-becel, Sugător şi mititel, teodorescu, p. p. 295. “v” (Substantivat, glumeţ) Hatmanul.. . dintre toţi era mai aprig sugător al garafelor pline. gane, n. i 171. SUGATOrA, sugături, s. f. (învechit) Faptul de a suge; supt. Iar la sfircuri după toată sugătura copilului să se ungă cu unt de ceară. piscupescu, o. 312. SÎJGE, sug, vb. III. Tranz. (Folosit şi absolut) 1. (Despre copii şi despre puii mamiferelor) A trage cu gura sau cu botul laptele din sîn, din ţîţă. Mulgeţi numai cit ne trebuie... şi lăsaţi mieii să sugă. Galaction, o. i 66. Radă, fă, s-alergi degrabă Că-n şopron viţelul suge. COŞBUC, P. I 95. N-am perit cînd am supt ţiţă, Dar acum că am drăguţă, hodoş, p. p. 110. F i g. Ş-are fraţi de cruce şapte, Care-au supt sînge cu lapte, Şi nu-i pasă de nimic, Andrii-Popa cel voinic! alecsakdri, P. A. 47. <£• E x p r. A suge (ceva) împreuna (sau o dată cu) laptele mamei = a dobîndi (o deprindere) din cea mai fragedă copilărie. A SUgO Ia două ol v. o a i e. A-şi SUgO .do sub unghii = a fi foarte zgîrcit. 2. A sorbi, a absorbi (un lichid, un suc, o esenţă). Albina dacă suge nectarul din potire Şi dacă sparg sobolii sub scoarţă drumuri oarbe, E pentru a răspunde îndemnului... DEŞLIU, G, 51. împărăteasa... atinse cu buza ei seacă lacrima cea răce şi o supse în adincul sufletului său. EMINESCU, N. 4. F i g. Motorul supsese cu lăcomie • pină şi ultima picătură de motorină. MIHALE, o. 93. îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă Şi sucul cel mai dulce pămtn-tidui i-l sug. EMINESCU, o. I 59. <$> (Complementul indică obiectul care conţine sucul) O bătu gîndurile să sugă acel os, ca să ştie şi ea gustul bucatelor. ISPIRESCU, t. 381. (F i g.) Suge cu sete o ţigară. STANCU, D. 246. (I n t r a n z.) Prezidentul supse zdravăn din ţigară şi-i răspunse plictisit, vornic, P. 142. Buzele late ale lui Ahile începură să tremure nervos pe cînd sugeau cu lăcomie dintr-o ţigară turcească. BART, E. 342. '+ A frămînta în gură (amestecînd cu salivă) pentru a dizolva şi a mînca. După aceea se aşeză să aştepte, sttgînd bucata de zahăr, fără grabă. C. PETRESCU, C. v. 130. + (Despre lichide) A absorbi, a trage Ia adînc. Apoi [valul] te suge in adincuri de fi se urcă inima in gît. dumitriu, p. F. 21. + A aspira. [Scorpia] tot sugea văzduhul, ca să tragă într-însa şi pe bietul Georgt. ispirescu, i„ 138. 3. A goli conţinutul unui vas, a bea (în special o băutură alcoolică). Era un beţiv fără pereche, în stare să sugă o vadră de spirt fără măcar să clipească. REBREANU, r. 34. Setilă dînd fundurile afară la cîte o bute, liorp! fi-o sugea dintr-o singură sorbitură, creangX, p. 261. Apostolul sttgînd un pahar, strigă că încă de la nunta din Cana nu băuse aşa vin minunat. NEGRU7.ZI, S. i 82. + A avea obiceiul să bea, a fi beţiv. Finul nu s-a dat in laturi, căci să sugă-i cam plăcea. La TDRG. 4. (Subiectul este un corp poros) A absorbi lichide. Buretele suge apa. <0- (Subiectul devine instrumentul acţiunii) S-a încovoiat inspăimîntat. .. fără nevoia de a mai suge cu tamponul semnătura. SAHiA, n. 72. 5. F i g. A stoarce (de avere, de putere, de vlagă); a slei. Domnii Fanarului sugeau poporul, ca să se îmbogăţească in scurtă vreme. La cade. ■if- E x p r. A suge (pe cineva) pînfi. Ia măduvă = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-1 sărăci. A suge sîngcle cuiva (sau din cineva) = a chinui, a oprima, a asupri; a exploata. Uite că ciocoiu moare! — Las’ să moară ca un dine, C-a supt sîngele din mine. aNT. i.it. pop. i 70. A suge mîzga din cineva v. mîzgi + Refl. (Despre fiinţe) A slăbi foarte mult, a fi tras la faţă. — Forme gramaticale: perf. s. supsei, part. supt. SUGfiL1, sttgei, s. m. Mică plantă erbacee cu miros neplăcut, cu flori purpurii, trandafirii iau cilbe; creşte pe lîngă garduri şi drumuri (Lamium purpurcum); urzică-moartă. <)- Compuse: sugel-alb = plantă erbacee cu frunze peţiolate şi cu flori albe; creşte prin păduri, tufişuri şi livezi (Lamium album) ; sugel-galben = plantă erbacee cu frunze peţiolate şi flori galbene-aurii; creşte prin păduri umbroase şi tufişuri umede (Galeobdolon luteum). SUGE Ir, sugei, s. m. (Popular) Panariţiu. Ai făcut sugel la un deget, şez., la cade. — Variantă: Sugiu s. n. SUGERĂ, sugerez, vb. I. Tranz. A face să se nască în mintea cuiva (printr-o aluzie, o asociaţie de idei etc.) un gînd, o idee, un sentiment. V. insufla, inspira, insinua. Avea o înfăţişare zveltă şi întregul ei aspect sugera eleganţa şi fineţea. STANCU, u.R.s.s. 52. Acum vrei să-fi deseneze şi coşdugul şi fata şi băiatul. . . E destul să-fi sugereze asta. CAMIL PETRESCU, T. n 8. Am să mă uit, pin’ i-oi sugera gtndul să-mi facă o poezie. vlahuţX, o. a. iu 89. StJGERE, sugeri, s. f. (Rar) Acţiunea de a suge şi rezultatul ei; supt. SUGESTIE, (2) sugestii, s. f. 1. Influenţă exercitată asupra voinţei cuiva (cu scopul de a-1 face să-ţi îndeplinească o dorinţă); înrîurire şi dirijare a voinţei cuiva. Prezenţa acestor oameni exercită. . . un act de sugestie nefericită care abate şi scade energia noastră normală. vlahuţX, o. a. iii 87. + Influenţă exercitată asupra conştiinţei şi voinţei unui bolnav, pentru a favoriza vindecarea sau ameliorarea bolii. Sugestia este ascultată cu uşurinţă de către copii. . . şi indivizi cu defecte morale. MARINESCU, P. A. 98. 2. Ceea ce se sugerează cuiva; idee, gînd. Sugestiile lui Costin aveau asupra lui Duca o înrîurire vădită. sadoveanu, z. c. 158. <$> Condică de sugestii .şi reclamaţii v. condică (1). SUGESTIONA, sugestionez, vb. I. T r a n z. A produce o sugestie asupra unei persoane, a-i da indicaţii despre ceea ce trebuie sau se cuvine să facă, să spună. SUGESTIV, -A, sugestivi, -e, adj. Care are puterea de a deştepta sugestii, care inspiră sau stîrneşte anumite reprezentări sau idei. Nu mai e dicţionar. E un roman în notaţii sugestive. ibrăilEanu, A. 9. <0* (Adverbial) întimplare descrisă plastic şi sugestiv. SUGHÎŢ, sughiţuri, s. n. Contracţie bruscă şi convulsivă a diafragmei, însoţită de un zgomot nearticulat, cauzată de trecerea aerului prin glotă. Ş-apoi astfel hurducă şi gloaba asta, că m-o apucat de vreo şăpte ori sughiţul pîn-acu. alecsandri, T. 471. Găsi-l-ar sughiţ şi tuse P-ăl de face furci şi fuse. TEODORESCU, p. p. 333. + Hohot de plîns. Deodată nu se mai putu ţine: izbucni iar intr-un plîns zbudumat, ctt sughiţuri, sadoveanu, o. Vin 29. Zdrobită, căzu la pat, îşi băgă capul in perne, plîngînd cu sughiţuri. BART, E. 160. SUGHIŢĂ, sughif şi sughit, vb. I. Intranz. A scoate sughiţuri; a plînge cu sughiţuri. O găsi pe Elvira sughi-ţind de plîns, prăbuşită in întunerec pe un divan. DUMITRIU, N. 42. Ipate tot sughiţa, tot ofta din greu şi de-abia aştepta să vie dumineca. creangX, p. 166. Copilaşul... tremura şi sughiţa de frig şi de foame, contemporanul, in 923. Sughiţ. De ce? De sete? ib. II 69. •$>■ (Ironic) Domnul colonel işi sugea dinţii falşi şi sughiţa: Miine plecarea! dumitriu, n. 186. SUGHIŢĂRE s. f. Acţiunea de a sughiţa şi rezultatul ei. SUGHIŢAT s. n. Sughiţare. SUGÎU s. n. v. SUgd2. SUGIUC — 300 — SUI SUGiUC1, sugiucuri, s. n. 1. Bigi-bigi. + Pr» parat alimentar din nuci înşirate pe o sfoară şi muiate într-un amestec de must fiert cu făină. 2. (învechit) Un fel de cîrnat afumat, din carne de oaie sau de vită. V. ghiuden. Cîrnaţi uscaţi, tari şi afumaţi. . ■ numiţi după forma lor. . . sugiuc. ŞEZ. XII 3. SUGTtJC2, sugiucuri, s. n. (învechit) Sigiliu, pecete. Dumnealui nu ştie carte... se iscăleşte cu sugiucul.. . BASSARABESCU, V. 195. StJGNĂ s. f. v. sucnu. STjGNIŢĂ s. f. v. sucnlţă. SUGRUMĂ, sugrum, vb. I. 1. T r a n z. A strînge (pe cineva) de gît (pentru a-1 omori prin sufocare); a gîtui. V. strangula. Stăi! stăil iu mi-ai răpit viaţa şi liniştea. . . voi să te sugrum. . . BOLINTineanu, o. 344. Care părinte cu inimă de părinte şi-a sugrumat copiii pentru că nu s-au născut frumoşi şi mintoşi precum ar fi dorit el să se nască? BOLLIAC, o. 58. <£- A b s o 1. Puţin, şi dorobanţii un alt ţigan găsiră, L-aduseră în bice şi-n bice îl siliră Să-nveţe-a sugruma. BOLLIAC, o. 201. Cînd cu brînci groaznice, cind cu dinte Apărindu-să, sugrumă şi ucide. budai-delkanu, ţ, 171. F i g. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A strînge prea tare corpul, împiedicînd mişcările, respiraţia. Gulerul acesta mă sugrumă. c=i Omul se căută în buzunarele vestei negre care-i sugruma burta, dumitriu, b. if. 49. 2. T r a n z. A înăbuşi, a sufoca. Căldura. ■ . îţi usucă podul gurii, te sugrumă. REBREANU, i. 10. <$• (Metaforic) Cînd e acasă, o sugrumă tăcerea şi ar vrea să fie în stradă. c. petrescu, c. v. 261. Aşa se gîndea adeseori Radu.. . năbuşindu-şi in piept mînia şi ura ce-l sugruma. VLA-huţă, n. 14. , 3. T r a n z. (Cu privire la acţiuni, la manifestări ale omului) A înăbuşi cu violenţă, a reprima, a stîrpi de la început, a gîtui (2). Un conducător care sugrumă critica... nu poate conta nici pe încrederea partidului, nici pe încrederea maselor, lupta de clasă, 1953, nr. 8, 49. Cîntecul meu nimeni n-o să-l sugrume. TULBURE, V. R. '29. R e f 1. pas. Dascălul Iov avea în el pornirea aceasta de dărnicie, care se sugruma îndată ce era vorba s-o prefacă in fapte, sadoveanu, P. M. 18. 4. Refl. (Despre lanţuri sau sfori) A se strînge, a se răsuci, a se înnoda. Lanţul se sugrumă lesne, adică face noduri, trigonometria 115. (Despre grupuri compacte de fiinţe) A se strînge într-o formaţie îngustă. Pe podeţul din faţa casei lui Geambaşu, mulţimea se sugrumă şi apoi se lărgi iar în curte, dumitriu, n. 64. — Variantă: (regional) zugrumsi (REBREANU, R. n 110, DUNĂREANU, N. 202, ŞEZ. II 138) vb. I. SUGRUMARE, sugrumări, s. f. Acţiunea de a (s e) sugruma. 1. Strîngere de gît, gîtuire; ucidere, omor prin gîtuire. Spaima însă n-avea temei. De nici într-o parte nu ameninţa nici o sugrumare. C. PETRESCU, R. DR. 8. 2. F i g. înăbuşire, reprimare a unei acţiuni sau a unei manifestări; gîtuire. [Teoria cosmopolită] a Tranz. Se lăsase suită în trăsură, dumitriu, n. 132. L-am suit pe cetăţean in birjă şi am pornit la piaţă, caragiale, o. Ii 359. 8. R e f 1. A se înălţa, a se ridica (în văzduh). Ia buzduganul de coadă şi, cînd îl zvirle, se suie aşa de tare, de nu se mai vede. creangă, p. 56. Icoana stelei ce-a murit încet pe cer se suie: Era pe cînd nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e. EMINESCU, o. I 234. Umbrele se suiseră treptat, asctinzînd în întuneric stincele mari şi codrii sălbatici. alecsandri, c. 39. ^ E x p r. A i sc sui (cuiva) sîngcle în obraz = a se înroşi la faţă (de mînie, de ruşine etc.), a se congestiona. A i S0 sui la cap = a fi plin de sine, a se îngîmfa. A i se sui (cuiva) vinul la (sau în) cap = a se ameţi de băutură, a se îmbăta. A i SC sui părul în vîrîul capului = a i se face părul măciucă, v. măciucă. Lui Ipate i s-a suit tot părul în virful capului de frică. creangă, p. 159. A i se sui piperul la nas v. p i ţ> e r. Intranz. Ziua avea o strălucire de cleştar şi soarele suia cătră crucea amiezii. . . sadoveanu, n. p. 284. Tranz. (Rar ; complementul indică o parte a corpului) Sprincenele dumitale, Pene de privighitoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 24. 4. Ref 1. (Despre numere, preţuri, sume; astăzi rar) A creşte, a se urca, a se mări, a spori. Pe la luna lui septembrie 1865 preţul unei vaci se pogorise ■ . . iar preţul păpuşoilor se suise. i. ionescu, d. 164. <> Expr. A sc sui (pîuă) la. .. = a se urca, a ajunge (pînă) la. . . Numărul. . . locuitorilor insulei se suie, cu mic cu mare, la 90000 de suflete. GHICA, S. 532. Holera, după ce s-au suit pînă la 60 morţi pe si, au scăzut acum mai de tot. kogălniceanu, S. 121. <£■ Tranz. (Folosit şi absolut) Dau să număr la fuştei. — Uite-i, frate, doisprezece!... A greşit, !nti spuneţi voi? Cum de n-a greşit să spuie Treisprezece? Să mai suie, Nu să-mi facă mai vreo . doi! coşbuc, P. i 202. 5. Intranz. F i g. (Despre glas ; p. e x t. despre cîntăreţi) A intona note (din ce în ce mai) înalte. Că de loc nu suie bine, Că glasul ei prea lung [ine. Filomelei tot zicca. ale.yandrescu, p. 34. SUH'ÎD s. n. (Franţuzism) Sinucidere. Să vii pentru asemenea aventură de la Paris?... înseamnă un suicid. C. FKTRESCU, a. R. 27. — Pronunţat: su-i-. sui-(îfi.\i:nis adj. invar. Special, particular, unic în felul său. Argument sui-generis. SUÎIMî, suiri, s. f. Acţiunea de a (se) sui; urcare, suiş (1). <£ Expr. Suire pe tron = preluare a domniei (de către un monarh), urcare pe tron. La suirea lor pe tron. Ghica şi Sturza au găsit ţările zguduite pînă in temelie. GHICA, s. 119. SUÎŞ. suişuri, s. n. 1. Acţiunea de a (se) urca pe un toc înclinat (v. suire, urcare); teren care urcă (v. p n n t ă). Suişul, cam alunecos, se urmă in bună regulă. Oamenii mergeau întins la deal, fără şovăire. D. Zamfi-RESCU, R. 261. Ieşim, după două ceasuri de suiş, pe culmea Tempei. vlahuţă, o. A. n 151. Nu e nici un suiş fără coborîş. keteganul, p. iv 62. Greu e suişul, frate! Dă-mt mina. alecsandri, T. ii 64. Loc. a d v. Pe suiş = în timpul suişului. Şi aseară pe suiş M-a lovit dorul pieptiş. DEŞLIU, M. 41. 2. (în opoziţie cu coborîş) Loc pieziş, care merge suind, urcuş; p. e x t. povîrniş, pantă, coastă. Şoseaua şerpuia peste suişuri şi coborîşuri prăfuite. DUMITRIU, V. L. 119. Din zori de zi, pe drumul îngust a mers mereu, Prin silhe mari, cu ochii băiind suişul greu Al codrilor sălbatici, coşbuc, p. îl 182. Jf- Porţiune dintr-un drum care urcă. Urcam în pas de voie şi fără grijă suişul, cînd mai repede, cind mai trăgănat al cîte unei poteci, iiogaş, M. N. 157. (Rar) Perete înclinat al unei construcţii. Au căzut şi stîlpii porţii. Turnurile cu suişuri; Nu se vede din tufişuri Tot acest castel al morţii, coşbuc, p. ii 97. SUÎT s. n. 1. Faptul de a (s e) s u i; suire, urcare (pe un teren în pantă, într-un loc mai ridicat etc.); urcuş, suire, suiş. Cu chipul acesta scăpă... şi de suitul in copaci. isriRESCU, L. 269. Cind am văzut incintătoarea priveală. . . am uita! toată osteneala suitului. NEGRUZZI, S. I 317. 2. Acţiunea de a transporta un obiect într-un loc ridicat; urcat. Ne trimitea acasă la căratul lemnelor în magazie, la cobori tul cartofilor în pivniţă, la suitul cepei in pod. I. botez, şc. 43. SUITĂR s. m. v. soitar. SUÎTĂ, suite, s. f. 1. Grup care însoţeşte o persoană importantă, sus-pusă. V. alai, convoi, cortegiu, escortă (2). Adeseori domnul, acompaniat de fiica sa şi de o suită numeroasă de juni boieri. . . se urcau pe dealul Cătălinei la vinătoarea cerbilor, neguuzzi, s. i 106. -$> (Depreciativ) Toată lumea ştie că faci parte din suita de lingăi a colonelului Rudeanu. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 161, 8/2. Cind U văzu pe domnul Lică Cartojan intrînd în circiumă urmat de suită.. . se repezi să-l sărute. C. PETRESCU, î. II 140. 2. Ciclu de piese muzicale instrumentale cu caracter diferit; (la origine) ciclu de piese muzicale independente, cu caracter de dans. Multe peisagii din suitele pentru orchestră. . . atestau o vină lirică de resurse bogate. CONTEMPORANUL, s. ii, 1949, nr. 138, 8/1. 8. Serie, şir (de episoade, de idei etc.). Ataşamentul şi dragostea.. . pentru poeta letonă... evocate in film intr-o suită de episoade, contemporanul, s. II, 1950, nr. 179, 7/2. + Continuitate, legătură, înlănţuire. Observi ce gindire eliptică are şi cum îi lipseşte suita in idei? C. PETRESCU, î. Ii 95. SUITOĂRE, suitori şi suitoare, s. f. Galerie într-o mină, care străbate vertical stratul de cărbune, servind Ia circulaţia personalului, la aeraj sau la transportul anumitor materiale. A fost prins careva la stratul 18. Umbla pe suitoare fără lampă, davidoglu, M. 38. Cind suitoarele acestea au fost terminate, înseamnă că, in afară de galeriile orizontale care au brăzdat mina pînă acum, stratul de cărbune e străbătut, de sus în jos, şi de o seric de galerii înguste. BOGZA, V. J. 61. SUITOR1, suitori, s. m. (învechit; mai ales la pl.) Rudă în linie ascendentă. Dacă aş fi cit de puţin pedant, nu mi-ar fi greu să leg astă sărbare naţională cu sărbătoarea unei dumnezeoaie a cimpiilur latine de pe vremea strămoşului nostru Traian şi suitorii lui pină la bunul Evandm. russo, s. 21. SUITOR2, -OĂRE, suitori, -oare, adj. 1. (Despre plante) Care se urcă în timpul dezvoltării, prinzindu-se de un spalier, de un zid etc. sau înfâşurîndu-se în jurul unui arac, al unei tulpine străine etc.; agăţător. Faţadele cele' mai multe erau acoperite, pină Ia streaşină, cu plante suitoare: trandafiri, glicină, iederă, ghica, s. 533. SUJET — 302 — SULFAT 2. (Despre ritmul versurilor) Cu intonaţie crescîndă; ascendent. De ce dorm, îngrămădite intre galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile? EMINESCU, O. I 137. ■$> Diftong suitor v. diftong. SIJ.TÎT, sujeturi, s. n. (Franţuzism învechit) Temă (literară), subiect. Istoria noastră arc destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sint destul de mari, obiceiurile noastre sint destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris. KOGĂLNICEANU, în DACIA LIT. xn. Cind sint în adunare, n-am altă mulţumire Decît să se deschidă sujeturi de vorbire. alExandrEscu, i’. 90. + Motiv, prilej. Nu vezi nimică altă decît sujet de rîs. negrtjzzi, S. ii 226. SUL, suluri, s. n. 1. Cilindru de lemn, de metal sau din alt material solid, care se poate roti în jurul axei sale şi care serveşte pentru a conduce, a presa sau a fasona un material. V. cilindru, valţ. Sulul maşinii de scris. -+• (De obicei determinat prin «de dinainte») Cilindru pe care se înfăşoară pînza în război, pe măsură ce se ţese; (de obicei determinat prin «de dinapoi») cilindru de pe care se desfăşoară urzeala în timpul ţesutului. Pe sul tot creşte pînza şi coţii lot sporesc. BELD1CEANU, i’. 69. Vai de mine ce făcui, Că prea iute mă pripii. Pe sulul de dinapoi, O sută de lăturoi; Pe sulul de dinainte, Dracu le mai ţine minte. şez. n 80. ^Eipr. A pune pe sul = a înfăşură urzeala pe sulul de dinapoi. Să urzesc, să pui pe sul, să ţes, să nălbesc, să croiesc, să cos. .. DELAVRANCEA, o. n 201. Cu (mai rar prin) un snl subţire = printr-un calcul fin, cu isteţime, cu şiretenie. I-a plăcut şi lui cum am adus noi lucrul cu un sul subţire, ca să dăm exemplu Evropei. CARAGIALE, O. I 91. învoiala este ca şi la Strehaia; însă nu toţi oamenii o au primit... Arendaşul prin un sul subţire-i va face să o primească. I. IONESCU, M. 478. Bară folosită la exerciţiile de gimnastică. 2. Pernă lungă, în formă de cilindru, care se pune ca ornament sau ca rezemătoare la căpătîiul canapelei sau al patului. Ciugulea cu degete neliniştite un canaf de la sulul canapelei. SADOVEANU, P. S. 170. 3. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » şi arătînd materialul) Bucată dintr-un material flexibil înfăşurată în formă de cilindru. Trecea pe uliţă cu paşi măsuraţi, ducînd la subţioară un sul de liîrtie. SADOVEANU, E. 125. Ca să atragă mai mult atenţiunea publică, unul dintr-înşii făcu un sul de rogojină şi, dindu-i foc la partea de sus, îl puse in cap. FILIMON, C. 297. Expr. A Ince (sau a slrînge) sul = a înfăşură în formă de cilindru. O găseşte in sală strîngînd sul covorul, ca să nu-l mănînce moliile, bassarabescu, V. 42. 4. F i g. Coloană (de fum, de foc sau de praf). Fumegarea se ducea sul prin spărtura acoperişului. SADOVEANU, M. C. 51. De la coşurile caselor se ridicau suluri de fum, înălţîndu-se ca nişte copaci. DELAVRANCEA, T. 146. Vedea ■ .. nişte suluri de flăcări ce creşteau, străbătînd toată gama cidarilor. vlaeuţX, o. a. 143. 4" Rafală (de vînt); vîrtej, trombă. Virtejul e un vint ce se formează vara in vreme de secetă şi care suflă. . ■ invirtindu-se şi formtnd nişte suluri (trombe) lungi in aer. ŞEZ. V 141. + Val de frunze uscate, rostogolite de vînt. Un vînt uşor suspina prin plopii vineţi; prin iarba uscată treceau suluri de frunze c-un foşnet dulce, sadoveanu, O. I 451. + Mănunchi de lumină, de raze sau de văpăi. Soarele năvălea in suluri mari prin spărturi. SADOVEANU, o. m 571. Un sul de raze străbătuse prin geam şi aprindea, jos, in mijlocul odăii, o pată de lumină. vlahuţX, o. a. 131. SULĂC, sulace, s. n. Suvac. — Variantă : sujhiio s. n. SULÂTIC, -A adj. v. sulctîc. StjLA, sule, s. f. 1. Unealtă (folosită mai ales* de cizmari şi de cojocari), formată dintr-un ac lung şi gros de oţel, drept sau curb, fixat într-un mîner, cu care se găureşte pielea, talpa etc. spre a se putea petrece acul spu aţa prin ele. Sta aplecat deasupra lăzii cu sule, cuie, piele veche. . . şi mereu bătea intr-o pingică. DUNĂ-reanu, N. 17. Gazda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptor, intre___ace, sule, cleşte... şi tot ce trebuie unui ciubotar. CREANGĂ, A. 81. Şi-a luat sula şi acul şi... s-a apucat iar de ciubotărie. ŞEZ. I 261. Expr. Sula Şi căciula, se spune despre un om foarte sărac. Sitiţ golan, precum mă vezi: sida şi căciula, ispirescu, l. 28S. A pune (cuiva) sula în coastă v. coastă (2). Unealtă cu care se aleg firele la războiul de ţesut. Eu i-oi face o sută de coţi de pinză din fuiorul acesta, numai de mi-a face şi boierul din lemnul acesta. . ■ toate lucrurile cîte-mi trebuiesc la ţăsut: stative, vătale, sule, tălpigi, iţe, vergele şi toate celealalte. SBIERA, P. 222. + Unealtă de care se serveşte zeţarul la scoaterea corecturilor. 2. (Regional, în compuse) Sulă-de-mare — peşte cu corpul subţire şi foarte alungit, care trăieşte în mare, în rîuri şi în unele lacuri (Syngnatus nigrolineatus). SULCÎNA, sulcine, s. f. Sulfină. De emoţie, in surdină, Subt un snop de bozie, O păstaie de sulcină A făcut explozie. Topîrceanu, B. 48. Frunză verde de sulcină, Cu nevasta gospodină, Ochiu-i vesel, casa-i plină. BELDI-CEANU, P. 87. A! iaca mintă creaţă şi cimbru şi sulcină Şi ierburi de cîmpie şi plante de grădină, alecsandri, x. n 196. SULÎGET, -Ă, sulegeţi, -te, adj. (Rar, despre persoane sau ^despre părţi ale corpului) Subţire, zvelt, delicat, gingaş, fin. V. s u 1 e t i c. El şi asupra lui Febos Apolon Arcul întinse de dragul sulegetei sale mirese, murnu, i. 189. Şi cum ii zici? — Inel îi zic! Pe degetul suleget Al zînei pus, pe cel mai mic, Crescut părea pe deget. coşbuc, p. i 67. SULEMENEĂLĂ s. f. v. sulimeneală. SULEMENÎ vb. IV v. sulimeni. SULEMENÎT, -Ă adj. v. sulimcnit. ' SULÎTIC, -Ă, suletici, -e, adj, (Despre fiinţe) Lung şi subţire; zvelt, subţiratic. V. suleget. [Rîsul] era o fiară puternică, sidetică şi cu toate încheieturile moi, cu labe de pislă şi gheare de criţă. SADOVEANU, V. T. 75. — Variantă: sulutic, -ă (la tdrg) adj. SULF s. n. Metaloid de culoare gălbuie, cu miros neplăcut, care se găseşte în stare pură, în special în regiunile vulcanice, sau în combinaţii (sub formă de sulfuri ale diferitelor metale), şi care se întrebuinţează mai ales în tehnică şi în medicină ; pucioasă. + Compus : îloaro-do-sull = praf fin, format din cristale foarte mici, obţinut prin condensarea bruscă a vaporilor de sulf în cursul distilării sulfului natural. SULFAMÎDĂ, stilfamide, s. f. (Mai ales la pl.) Medicament, sub formă de pastile, injecţii sau praf, întrebuinţat pentru combaterea anumitor infecţii. SULFAT, sulfaţi, s. m. Sare formată din combinarea acidului sulfuric cu un metal sau cu un radical. <)• Sulfat de cupru = sare de cupru a acidului sulfuric, substanţă de culoare albastră, cristalizată, solubilă în apă, întrebuinţată în industrie şi în agricultură (pentru combaterea paraziţilor plantelor, în special ai viţei de vie şi ai pomilor fructiferi) ; piatră-vînătă. Sulfat de magneziu = sare de magneziu a acidului sulfuric, constituind un praf alb, cristalizat, solubil în apă, care se întrebuinţează în industrie şi în medicină (ca purgativ); sare-amară. Sulfat feros — sare de fier a acidului sulfuric, de culoare verde-deschisă, cristalizată, solubilă în apă, care se întrebuinţează în industrie la fabricarea cernelii de scris etc.; calaican. Sulfat de sodiu = sare de sodiu a acidului SULFATA — 303 — ŞULIŢAŞ sulfuric, întrebuinţat în medicină ca. purgativ. Sulfat de aluminiu şi de potasiu—sate dublă de aluminiu şi de potasiu a acidului sulfuric, de culoare albă, cristalizată, solubilă în apă, cu gust astringent, care se foloseşte în industrie, în medicină etc.; alaun, piatră-acră. SULFATĂ, sulfatez, vb. I. 1. Refl. (Despre plăcile de plumb ale acumulatorilor) A se acoperi cu cristale de sulfat de plumb, greu solubile. 2. T r a n z. A muia un material (de obicei lemnul) într-o baie de sulfat metalic, pentru a obţine o bună conservare. 3. T r a n z. A trata plantele sau seminţele lor cu o soluţie de sulfat de cupru, pentru a combate paraziţii. SULFATĂRE, sulfatări, s. f. Acţiunea de a (s e) sulfata. SULFATĂZĂ, sulfatase, s. f. Enzimă care se găseşte în toate organele animalelor, în special în rinichi. SULFHÎDRIC adj. m. (Chim.; în e x p r.) Acid sulf-hidric = hidrogen sulfurat. SULFÎNĂ, sulfine, s. f. Nume dat unor plante erbacee din familia leguminoaselor, cu flori galbene (Melilotus offidnalis) sau albe (Melilotus albuş) şi cu miros plăcut; sulcină. Cind îţi mulge Oance oaia, laptele miroase a sulfină. Galaction, o. I 65. Iubirea mea fugară. . . Pe-un maldăr de sulfine, Cu cel din urmă gînd, La tine Adoarme suspinind. TOPÎRCEANU, B. 35. Ca să uit ce-ant învăţat, Tu mi-ai aşternut în pat Troscot şi sulfine. coşbuc, P. 1184. Foicică de sulfină, Taica, maica mă tot mină, Mă mînă mereu la luncă, Ca să mă apuc de muncă. TEODORESCU, P. P. 290. SULFÎT, sulfiţi, s. m. Sare a acidului sulfuros. SULFURĂ, sulfurez, vb. I. T r a n z. 1. A gaza cu sulfură de carbon recoltele depozitate (boabele de mazăre, de fasole etc.), pentru distrugerea gărgăriţelor şi moliilor. 2. A injecta în sol sulfură de carbon, în scopul distrugerii larvelor şi a insectelor vătămătoare pentru plante (în special a filoxerei şi a gîndacilor de Colorado). SULFURĂRE, sulfurări, s. f. Acţiunea de a sulfura. SULFURĂT, -A, sulfuraţi, -te, adj. Combinat cu sulf. <£• Hidrogen sulfurat = gaz incolor, toxic, cu miros de ouă stricate, care se găseşte în apele minerale sulfuroase sau' se obţine prin putrezirea substanţelor albumi-noide şi care se întrebuinţează în chimie; acid sulf-hidric. ' SULFURĂ, sulfuri, s. f. Compus al sulfului cu un metal sau cu un radical organic; sare sau ester al acidului sulfuric. Sulfură de fier. -fy- Sulfură de carbon = combinaţie, sub formă de lichid incolor şi toxic, cu miros neplăcut, a carbonului cu sulful, folosită în industrie, la fabricarea mătăsii artificiale sau ca solvent pentru grăsimi, şi în agricultură pentru combaterea unor paraziţi. Nimeni nu s-a indignat fiindcă sulfura de carbon miroase neplăcut, c. petrescu, î. i 16. SULFtJRIC, -A, sulfurici, -e, adj. 1. Combinat, compus cu sulf. Acid sulfuric = acid anorganic, obţinut prin combinarea trioxidului de sulf cu apa, în formă de lichid incolor, uleios, cu gust acrişor, fără miros şi foarte corosiv, care carbonizează materia organică şi se întrebuinţează în industria chimică; vitriol. Eter sulfuric v. eter (1). 2. Privitor la sulf. Dar eu ce căutam ? O nouă expresie a dezagregării sulfurice. . . Era o ecuaţie frumoasă, îndrăzneaţă. BARANGA, I. 195. SULFUROS, _ -OĂSĂ, sulfuroşi, -oase, adj. 1. Care aparţine grupului compuşilor oxigenaţi ai sulfului. -<$> Acid sulfuros = acid anorganic care conţine în moleculă mai puţin oxigen decît acidul sulfuric. 2. Care conţine sulf dizolvat. Ape sulfuroase. c=i Aerul e sănătos, deşi cam sulfuros, alecsandri, s. 173. StJLGER s. m. v. sluger. SULHÂC s. n. v. snlac. SULHĂR, sulhari, s. m. (Mold.) Trunchi de copac subţire, lung, drept şi curăţat de crengi. (Cu pronunţare regională) Ş-odată suflecă moş Nichifor mînecile, taie un sulhari de fag şi face un capăt minunat. creangX, o. a. 128. SULICIOÂRĂ, sttlicioare, s. f. (Popular) Diminutiv al lui suliţă. Şi frumos să vă armaţi... După miini cu iatagane, La picior cu sulicioare. TEOD orescu, p. p. 500. -4- Beţişor. Cioplesc mai multe beţişoare sau sulicioare . . . din lemn de brad. marian, î. 166. SULIMÂN, sulimanuri, s. n. Preparat cosmetic, de obicei alb sau roşu, întrebuinţat pentru a da feţei culoarea voită şi pentru a-i acoperi ridurile; fard, dres (pentru faţă). Cucoana Liza Damian nu era babă de loc, şi cu atît mai puţin zugrăvită... cu suliman. hogaş, DR. ii 136. Iţi mai trebuie cîte-un ban Ca să-ţi cumperi suliman. TEODORESCU, p. p. 132. <(> Piatra sulimanului v. piatră (II 3). SULEVDENEĂLĂ, sulimeneli, s. f. (Şi în forma sule-meneală) Suliman. Şi ce mai spunea ?. . . — Că nu ştii să mesteci o mămăligă şi să fierbi un ou, că pui suleme-neală pe obraz. .. SadovEanu, o. viii 219. — Variante: sulemeneălă, sulimineâlu (creangX, p. 112) s. f. SUUMENÎ, sulimenesc, vb. IV. Refl. (Şi în forma sulemeni) 1. A-şi da cu suliman pe faţă, a se farda. Dumneaei se gătise, se sulemenise şi aştepta cu nerăbdare masa. Sado-veanu, n. f. 156. Pentru că se sulemenea şi umbla cu rochii de mătase, toată Armadia zicea că-i lipseşte o doagă. rEBREanu, I. 97. Din ochi le face semne, îşi pune alunele şi se sidimeneşte. negruzzi, s. ii 265. 2. F i g. (Despre lucruri) A-şi schimba înfăţişarea, a se transforma. Abia unde şi unde se mai vede cîte un palat vechi. . . însă şi acestea începură a se sulemeni şi a se preface, negruzzi, s. i 71. — Variante: sulemeni, sulimini vb. IV. SULBHENÎRE, sulimeniri, s. f. Acţiunea de a se s u 1 i m e n i. SULIMENÎT,-Ă,s«ftmem/i,-ie, adj. (Şi în forma sulemenit ) Dat pe faţă cu suliman, fardat. în urma lor s-a ivit altă demoazelă sulemenită, cu trei rînduri de salbe la gît. c. petrescu, A. R. 8. Cealaltă muiere era grasă şi moleşită, sulemenită şi spoită. ISPIRESCU, U. 21. l-am şi găsit mireasă. . . Naltă şi sulemenită, De harnici meşteri croită. TEODORESCU, P. P. 533. — Variante: sulemenit, -ă, suliminit, -& adj. SULIMINEĂLĂ s. f. v. sulimeneală.' SULIMINÎ vb. IV v. sulimeni. SULIMINÎT, -Ă adj. v. sulimcnit. SULIŢĂ, suliţez, vb. I. T r a n z. (Rar) A împunge cu suliţa. SULIŢĂR, suliţari, s. m. (învechit) Suliţaş. Pedestri-mea aleasă a săcuilor. . . purta numirea de... suliţari. BiLCESCU, O. îl 126. SULIŢĂRE, suliţări, s. f. Faptul de a suliţa. (F i g.) Peştii se zvîrcoleau [în luntre], licărind în cele dinţii suliţări ale soarelui, sadoveanu, la TDRG. SULIŢĂŞ, suliţaşi, s. m. Ostaş în vechea organizare a armatei, care purta suliţă sau care se lupta cu suliţa; i SULIŢĂ — 304 — SUMĂIEŞ Iăncîer. A încălecat alaiul; au trecut înainte suliţaşii. sadoveanu, D. p. 63. în mijloc pitind pe suliţaşi, lăţind deşert atîta cît încăpeau cele şase tunuri de cîmpie. bălcescu, o. ii 322. SÎjLTŢA, suliţe şi suliţi, s. f. 1. Armă de atac, formată dintr-un fier ascuţit înfipt în capătul unei prăjini lungi de lemn, folosită în trecut mai ales de anumite trupe de cavalerie; lance. Se repeziră toţi flăcăii Şoimăreştilor călări, cu săbiile şi suliţile. sadoveanu, o. vii 170. Trebuie să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa, arcul. . . şi hainele ce le purta cînd el era flăcău, ispirescu, L. 3. Romînii ... se slujeau mai bucuros cu sabia şi sidiţa, mai cu seamă călărimea lor. bălcescu, O. i 25. Expr. A-î pune (cuiva) suliţa în coaste = a-i pune (cuiva) sula în coastă, v. coastă. F i g. Văzu de o parte şi de alta ogoarele negre, printre bulgării cărora ieşeau suliţele verzi ale ierbii, dumitriu, b. F. 159. Deodată scînteiară suliţele de lumină ale soarelui, sadoveanu, o. vi 20. O suliţă de lumină se furişa prin perdele, aluneca dreaptă pînă pe covor, sandu-aldea, u. p. 168. F i g. înţepătură, atac îndreptat împotriva cuiva (într-un discurs, într-o polemică etc.). N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi în aplauzele grele a canaliei de uliţi? EMINESCU, o. i 150. 2. (Sport) Instrument de aruncat, format dintr-o prăjină lungă de lemn cu un vîrf ascuţit de fier sau de oţel. 3. F i g. (Precedat de numerale cardinale) Unitate de măsură a timpului (cam de o oră şi jumătate), calculată de popor după spaţiul străbătut de un astru pe cer, începînd de Ia răsăritul lui. A doua zi, abia era soarele ridicat de o suliţă asupra cetăţii, cînd ea a intrat în grădină, sadoveanu, d. p. 45. Luceafărul de seară ardea ... la o suliţă deasupra dealului negru. CAMii, PE-TRESCU, O. ii 28. N-are de ce să gonească: soarele nu s-a ridicat nici de două suliţi. caragiale, p. 43. Luna-i sus de-o suliţă, Badea-i dus pe uliţă. jarnîk-bÎrseANU, D. 107. SULIŢÎCĂ s. f. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu tulpina ramificată, cu-frunzele păroase pe partea inferioară şi cu flori dispuse în capitule bogate; creşte prin livezi şi poieni (Dorycnium herbaceum). •SULTAN, sultani, s. m. Titlu dat monarhului din imperiul otoman şi din unele ţări musulmane. Sidtănul Marocului, trzi Sultanul azi se află în prietinie mare cu craiul Lehiei. sadoveanu, o. vii 26. Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă. . dispare. EMINESCU, o. I 142. Cînd fu la Cîmpii Rigăi, zice cronica, veni şi sultan Murad cu toate oştile lui. bXxcescu, o. i 48. Compus : (învechit) suttan-niezat= licitaţie publică. Moşia... pe care am cumpărat-o de la sultan-mezat. FILIMON, c. 191. SULTANÂT, sultanate, s. n, Stat monarhic avînd în frunte un sultan. SULTĂNĂ, sultane, s. f. Titlu dat soţiei şi fiicelor sultanului. O sultană jună se uita pe mare De la o fereastră din al ei serai, bolintineanu, o. 101. SULTANÎN, -Ă j sultanini, -e, adj. De cea mai bună calitate. Stafide sultanine. SULTĂNÎSO, -liÂSCĂ, sultăneşti, adj. AI sultanului, privitor la sultan. SI LTĂXÎCA s. f. art. (Munt., Olt.) Numele unui dans popular. Jucaţi sultănica bine, Să nu mă daţi de ruşine. şez. XII 143. SULUMÎXĂ, stdumine, s. f. (Bot.) Filimică. Frunză verde sulumină, Mi s-a pus somnu-ntr-o mină Şi-aş dormi o săptămînă. marian, s. 148. SL'MĂN, sumane, s. n. 1. Haină lungă (pînă la genunchi) purtată de ţărani şi de ţărance, făcută din pănură sau postav gros ; tundră, zeghe. Erau doi băieţi numai de-o şchioapă, cu nişte cuşme mari pînă peste ochi şi înfăşuraţi in sumane cu mînicile lungi. SADOVEANU, O. VII 341. Bătea puţin vînt. Oamenii îşi strîngeau sumanele şi înfundau căciulile. REBREANU, R. ii 17. Cei trei văcari, sub nişte căciuli uriaşe, cu fundul lat, cu sumane sure aruncate numai pe umăr, şedeau rezemaţi în ghioagele lor. BART, s. M. 82. Toţi dorobanţi, toţi căciulari, Romîni de viţă veche, Purtînd opinci, suman, ifari Şi cuşma pe-o ureche, alecsandri, p. a. 204. 2. (Adesea la pl.) Ţesătură groasă de lînă, lucrată în casă, din care se fac sumane (1); pănură, aba, dimie. Se îndeletniceau cu cărăuşia şi cu prelucrarea linii, din care ţeseau şiac şi sumane. SADOVEANU, R. 92. Dîndu-ne schimburi şi cîte două părechi de obiele de suman alb, ne-am încălţat cu opincile binişor şi, sărutînd mina bunicăi, am luat-o prin Boboieşti. creangă, a. 25. — Pl. şi: (2, m.) sumani (creangă, a. 47). — Variantă : sucmAn (delavrancea, o. ii 257, negruzzi, s. ii 248) s. n. SUMĂRS sumare, s. n. 1, Conţinutul pe scurt al unei scrieri, al unor studii, al unor dezbateri etc.; rezumat. După citirea sumarului şedinţei precedente, s-a depus proiectid de lege. 2* Tablă de materii (a unei cărţi, a unei reviste etc.); cuprins. SUMĂR2, -A, sumari, -e, adj. 1. (Despre manifestări intelectuale, orale sau scrise) Spus sau expus în cîteva cuvinte, pe scurt, succint. Expunere sumară. Raport sumar. + Făcut în pripă, foarte simplu, superficial. Ştia bine pentru ce-i chemat. Neexecutare de ordin . . judecată sumară şi plutonul de execuţie. . . CAMIlar, n. i 183. La desele supărări ce se vor fi ivit din pricina firii violente a lui Eminovici şi a pedagogiei sale sumare, s-a adăogat moartea unora din copii. CĂUNESCU, E. 30. 2. (Mai ales despre îmbrăcăminte) Care constă din puţine articole; strict necesar. îmbrăcăminte sumară. Bagaj sumar. StJMA, sume, s. f. 1. Rezultatul adunării unor numere, unor cantităţi sau unor lucruri de acelaşi fel; total. <£• Sumă aritmetică — rezultatul adunării unui şir de numere luate în valoare absoluta. Sumă algebrică = rezultatul adunării unor cantităţi de acelaşi fel, ţinînd seama de semnul lor. Sumă totală = sumă rezultată din adunarea unor sume parţiale. + F i g. Cantitate totală a ceva, totalitate. Suma tuturor datelor unei probleme. Suma cunoştinţelor omeneşti, tzn Suma binelui în lume covîr-şeşte suma răului. bolinTineanu, o. 361. 2. (Uneori urmat de determinarea « de bani ») Cantitate de bani. Doresc prea mult să văd la masa mea măcar un măr din acest pom, care m-a ţinut atîta sumă de bani. ispirescu, i,. 81. Mulţi părăsesc de a-şi căuta lecuirea în patria lor... şi sînt siliţi a cheltui sume însemnătoare ca să se ducă să găsească asemine ape la Mehadia sau la Baden. negruzzi, s. i 192. -$> E x p r. Pîna Ia concurenţa sumei de... v. concurenţă (2). A-şi face suma — a agonisi atît cît crede că îi trebuie. [Patronul] şi-a făcut suma şi i-ar fi mai uşor fără fabrică. DEMETRius, C. 15. 3. Număr nedeterminat (de obicei mare), Amîndoi intră în berărie... aci sf-ntîmplă să găsească o sumă de colegi, care le fac loc la masa lor. Caragiale, o. îl 231. în capetele noastre de semne-s multe sume, Din mii de mii de vorbe consisl-a noastră lume. EMINESCU, o. iv 289. — Variantă: (învechit şi arhaizant) s6mă (sadoveanu, Z. C. 254, KOOAXNICEANU, S. 116, RUSSO, s. 159) s. f. SUMAIĂŞ s. n. v. sumaieş. SUMĂlfcŞ, sumăieşe, s. n. (Mold., Bucov.) Diminutiv al Iui suman; suman mai scurt şi mai uşor. Mun-teanca işi lepădă cojocul lingă uşa de intrare şi înaintă SUMĂNAR — 305 — SÜNA sprintenă numai in sumăieş. sadoveanu, b. 69. A crescut sub ochii noştri. . . Avea gust şi rînduială în toate.. îşi purta cil nobilă mîndrie sumăieşul şi iţarii lui de-acasă. vlahuţX, o. a. ii 291. — Variantă: sumuiâş (sbiera, p. 183) s. n. SUMĂNĂR, stimănariy s. m. Persoană care face sau vinde sumane. SUMJLnAbIE, (2) sumănării, s. f. 1. Meseria sumă-narului. 2. Atelier sau prăvălie de sumane. SUMĂXÎL, sumanele, s. n. Sumăieş. Am să le cumpăr sumănele la toţi şi-am să le fac căciulă de blană. MIRO-nescu, s. a. 38. SUMĂAtŢ, sumănuţe, s. n. (Regional) Sumăieş. SOBIBRCJ, -A, sumbri, -e, adj. 1. întunecat, întunecos. Deasupra, într-un cer tulbure, se prelungeau dîre nesfîrşite de nori sumbri. DUMITRIU, N. 32. De deasupra Parîngului, atît de ciudat se întinde, pînă departe sub priviri, ţinutul Hunedoarei, tăiat de crestele munţilor şi plin de văi adinei, măreţ şi sumbru ca un fund de ocean. BOGZA, V. J. 35. Viscolea cumplit afară şi era o noapte sumbră, macedonski, o. i 82. <> F i g. Clocea în el o mînie sumbră împotriva ei. sadoveanu, o. h. 91. 2. F i g. Posomorit, trist, mîhnit. Noaptea umblă-a-desea, prin lunga-i galerie Purtat de cine ştie ce sumbră reverie. MACEDONSKI, o. I 261. 3. Chinuit de gînduri ; îngîndurat. îi măsură pe toţi tăcut şi sumbru, rebreanu, r. i 111 . Mereu sta încreţită şi sumbră a lui frunte ■ . ■ Plana-n veci întristarea pe pletele-i cărunte, macedonski, o. i 256. — Variantă: (învechit) Sombru, -ă (Gherea, st. cr. i 175, EMiNESCU, o. i 35) adj. SUMECĂ, sumec, vb. I. T r a n z. (Regional) A sufleca, a sumete. Vasile luă ciorpacul şi, scuturîndu-l, îl alipi de colibă. Se lăsă apoi jos lîngă moşneag, sumecîn-du-şi pantalonii, dunăreanu, ch. 187. SUMEl'ĂT, -Ă, sumecaţi, -te, adj. (Regional) Sumes, suflecat. La îmbucăturile stradelor mici cu podul Mogo-şoaiei stau băieţi de prăvălii, veniţi de departe, cu pestelcile sumecate sub jiletcă. D. zamfirescu, r. 6. SUMEDENIE, sumedenii, s. f. Mulţime mare, număr mare, grămadă, sumă. V. puzderie. Trenuri obosite şi lungi varsă în gară sumedenie de soldaţi. Se-ntorc din război, sahia, N. 47. Are să-i povestească o sumedenie de lucruri extrem de importante, rebreanu, R. I 53. O sumedenie de furnici îndărătnice. . . se acaţaseră de mantaua mea. hogaş, m. n. 13. Fiindcă n-avea destule grajduri, staule şi coşare unde să-şi adăpostească atîta sumedenie de vite, le lăsa a minea noaptea pe cîmpie. rspiRF.scu, u. 41. SUMfiS, -EĂSĂ, sumeşi, -se, adj. (Despre părţi ale îmbrăcămintei, mai ales despre mîneci) Suflecat. în uşa unui pavilion, un medic în halat apăru cu mînecile sumese. c. PETRESCU, î. ii 42. O nevastă cu mînecile sumese ■ ■. spăla voiniceşte albiturile, popa, v. 262. Printre stînci de var şi de cremene, pescarii în grămadă se odihnesc... cu pantalonii sumeşi pînă la ţurloaie. delavrancea, s. 65. F i g. (Despre părţi ale corpului) întors, îndoit, răsfrînt, răsucit în sus. îi spunea, cu o fericită uimire, că ca are capul leit al statuii greceşti, numai cu nasul puţin mai sumes. camii, petrescu, o. n 112. Mistreţi. ■ ■ în fuga mare, cu riturile întinse, cu colţii ascuţiţi, cu spinarea încovoiată şi cu codiţa sumeasă dau năvală... prin mocirlă. 'ODOBESCU, s. iii 110. O dalbă crăiasă Cu cosiţa trasă, Cu geana sumeasă. ■ ■ Din gură-mi grăia. teodorescu, p. p. 76. SUMÉTE, sumét, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la părţi ale îmbrăcămintei, mai ales cu privire la mîneci) A sufleca. Dima şi-a sumes mînecile cămeşii. Nastasia şi-a sumes poalele fustei şi au intrat amîndoi în apă pînă la brîu. GAiyAN, Z. R. 45. Avea... o pereche de nădragi mai lungi decît măsura lui, astfel că-i sumetea de două şi trei ori. PAS, z. I 198. Mititelul, grămădit in poală, hurducat şi flămînd, ţipa cît putea şi izbea cu mînile şi cu picioarele în cămaşa pe care Agripina şi-o sumesese şi o înnodase în brîu. GAI.ACTION, o. I 162. <$> F i g. Ştefan-vodă, de-l vedea, De fereastră se lipea, Barba-n gură sumetea, La boieri că-l arăta. Teodorescu, p. p. 522 <0* Refl. pas. Capetele bătelei se sumet la marginea rogojinei ca să nu se distrame. i. IONESCU, M. 705. (Cu valoare (afectivă) Avea acum 0 sumuşoară bună de bani şi putea să-şi cumpere şi haine, şi arme. SBIERA, P. 132. SOTIIJŢÂ, sumuţ, vb. I. 1. Tranz. (Popular) A aţîţa, a îndemna pe cineva să pornească împotriva cuiva ; a asmuţi. Las pe tovarăşi să cate de-ai tăi, iară noi pe ai noştri Să-i sumuţăm spre vitejii troieni, murnu, I. 157. Refl. A înfrunta pe cineva cu vorba; a-şi da aere; a se răţoi. Se sumuţa Uţă Oproiw: — Primarele a fost altădată omul stăpînirii. sadoveanu, P. M. 206. 2. Intranz. A scoate sunete specifice ţuguind buzele, pentru a-şi manifesta simpatia faţă de un copil sau de un animal, pentru a le da curaj, a îndepărta duhurile rele etc. Caii erau la iesle. Unul din ei a întors capul, s-a uitat la mine. Eu l-am frecat la ochi, l-am tras de urechi, i-am sumuţat şi i-am pus frîul în cap. ISPIRESCU, Ii. 301. <ţ> T r a n z. Lă purcelul, îl scaldă. ■ . îl strînge de nas şi-l sumuţă, ca să nu se deoache, odorul. CREANGĂ, P. 76. SUMUŢĂRE s. f. Acţiunea de a sumuţa. SUNĂ, sun, vb. I. 1. I n t r a n z. A scoate, a produce sunete. Clopotele de aramă ale cailor sunau cu putere, sadoveanu, o. vii 107. întinse pocalul plin de vin 20 i SUNA - 306 - SUNA gros de Cnidos. Brăţările sunară încet şi dulce. c. PETRESCU, A. 21. Pe luncă sună coasa; jos pe vale Copii fac larmă, rid, se iau la trîntă. IOSIF,'. P. 34. Tranz. fact. Piciorul cel adevărat.... ar fi cel mai suprem dar pe care l-aş face tatii, tatii care a îmbătrînit şi-şi sună lemnul piciorului prin casă. SAHiA, N. 23. Ascultă neclintită un ceas, două, parc-ar înţelege ce spune vîntul holdelor, ce grăieşte murmurul apei, care dă d-a dura petricelele din matcă şi le sună. DELAVRANCEA, S. 13. + (Despre ceas) A anunţa orele, a marca timpul (prin bătăi mecanice); a bate. Orologiul, fidel interpret al bătrînului timp, sună de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumei ce mi-l asculta, samă că se scursese a 12-a oară a nopţii. Eminescu, N. 37. <}r (Poetic) Vecinic in noapte tristă, adîncă, Ascult a vremei pas necurmat, Dar de plăcere nici un ceas încă Pentru-al meu suflet nu au sunat! ALECSANDRI, P. I 151. E x p r. A-i suna (cuiva) ceasul (morţii sau ceasul de veşnicie) = a-i sosi (cuiva) clipa morţii. Mie-mi sună ceasul să-mi plătesc datoria ca orice muritor. CARAGIALE, o. m 86. Un arnăut. . . intră şi, scoţînd un pistol din cingătoare, îl slobozi în el. . . Negreşit că ceasul morţii ar fi sunat pentru acel cutezător, dacă. .. negruzzi, s. I 21. Tranz. Un orologiu sună noaptea jumătate, La castel, in poartă, oare cine bate? bolinTineanu, o. 33. + (Despre ape) A susura, a murmura. Sub plopii rari — apele sună, Şi plopii rari vîjiie-n vînt. COŞBUC, P. I 64. Sus in brazii de pe dealuri Luna-n urmă ţine strajă, Iar izvorul, prins de vrajă, Răsărea sunind din valuri. EMINESCU, O. I 104. Din izvoare şi din gîrle Apa sună somnoroasă, id. ib. 121. + (Despre anumite obiecte sau materiale) A foşni. înfiorat de taina singurătăţii grele, Străvechiul codru sună, foşnindu-şi frunza rar.. . IOSIF, V. 63. Că de-i vremea rea sau bună, vîntu-mi bate, frunza-mi sună, Şi de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea, eminescu, o. I 123. Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Şi de la creştet pîn-în poale Pluteşti ca visul deuşor. id. ib. 117. Tranz. (Poetic) îşi sună-n zare plopii argintul frunzei lor. EFTIMIU, c. 118. -+■ (Despre vînt) A şuiera, a vîjîi. Cînd şi cînd acel vînt purta şuvoaie de ploi. Cînd stătea valul de ploaie, rămînea vîntul sunind şi fluierînd. SADOVEANU, M. c. 51. Şi vîntu-n codri sună cu glas duios şi slab. eminescu, o. I 97. A trosni. Trudnic se-ntinde Drumu-nainte, Putrede vreascuri sună sub pas. deşliu, M. 30. + Tranz. (Popular) A scutura cu zgomot frîul (pentru a chema calul). Sună frîul... şi veni calul lui înşelat. ISPIRESCU, L. 166. 2. Intranz. (Despre glasuri, cuvinte, cîntece) A se face auzit, a răsuna. Tremurul frunzei stătu; un glas, hăulind, începu a suna; pe urmă iar porni a cînta frunza, sadoveanu, o. vin 51. Şi in gîndu-mi trece vîntul, capid arde pustiit, Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit. EMINESCU, o. I 142. (Poetic) Şi prin mindra fermecare sun-o muzică de şoapte, Iar pe ceruri se înalţă curcubeiele de noapte. EMINESCU, o. I 158. (Instrumentul acţiunii devine subiect) Cum se apropiată de curtea domnească, trimbiţele, fluierele şi dobele începură a suna fără întrerupere, sadoveanu, o. vn 155. Peste vîrfuri trece luna, Codru-şi bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. eminescu, o. I 206. Colo-n crîngul ce-nverzeşte Sună-un bucium de cireş, alecsandri, p. A. 154. Tranz. (Complementul indică melodia executată) Cîte aleanuri nu-şi potolea sunind vro doină in frunză, mironescu, s. a. 46. Ziceţi lăutarilor să sune o horă, ca să jucăm cu toţii la nunta Floricăi. alecsandri, T. 686. 5. Intranz. A anunţa, a vesti apropierea unei persoane sau a unui eveniment (prin sunete de clopot sau suflînd într-un instrument). înaintea lui Mihai erau steagurile luate în bătălie.. . după dînsele veneau toboşarii şi trîmbiţaşii, bătînd din tobe şi sunind din trîmbiţe. ispirescu, M. v. 42. Cînd se urcă noul domn p-acel scaun. . . oastea de afară slobozi puştile şi săne-ţele cu chiote de bucurie şi începură a suna din tobe, din pauce, din trîmbiţe şi din surle. ODOBESCU, S. I 72. ■<$> I m p e r s. Mai era o jumătate de ceas pină să sune de intrare prin clase. VLAHUŢX, O. A. I 104. Ascultam pe craiul Ramses, şi visam la ochi albaştri. . . Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit; Cind suna, ştiam că Ramses trebuia să fi murit. EMINESCU, O. I 141. ■if-Tranz. (Complementul indică scopul) Sunase sfir-şitul orei şi brusca erupţie a clopoţelului nichelat nu clintise nici un nerăbdător, c. PETRESCU, S. 67. •+• Tranz. A chema (pe cineva) prin semnale sonore. (Intranz.) Am sunat; o slugă intră cu un bilet in mini. negruzzi, s. I 53. Expr. (Familiar) A suna (pe cineva) la telefon = a chema (pe cineva) la telefon. Dumnealui vine întotdeauna după unu jumătate. . . L-au întrebat doi domni pînă acum. L-au sunat şi la telefon, c. petrescu, c. v. 61. 6. Intranz. A fi formulat, exprimat; a glăsui. Prima legendă a cucului.. . sună precum urmează. ■ . MARIAN, o. i 2. Nimeni n-a ştiut ce însemnează povestea SUNARE — 307 — SUPAT aceea; nici că despre ei sună. reteganui,, p. ii 36. Întîia întrebare sună aşa.. . ISPIRESCU, I,. 176. A corespunde' cu_____, a sugera că..., a avea aerul de... In i Năpasta » societatea burgheză cu autorităţile ei nu apare întrupată pe scenă în anumite personaje; apare numai ca un ecou depărtat, şi acest ecou sună a răutate şi sălbătăcie. GHE-REA, SX. cr. m 108. 7. R e f 1. i m p e r s. (Rar) A se zvoni. Se sună prin sat că Sultănica merge rău cu sănătatea. DEEA-vrancea, s. 51. Cartea d-tale şi gazetele le-am primit. Gazete, dacă mai ai, bine ar fi să-mi mai trimiţi. Prin Daco-Romînia se sună de război, caragiale, O. vn 110. SUNARE, sunări, s. f. Acţiunea de a suna. SUNĂT s. n. Acţiunea de a suna; sunet. Dunărea că o trecea, La baba Sîrba mergea, In scăpătatul soarelui, în intratul vitelor, în sunatul clopotelor. pXscu- I.ESCU, h. p. 247. ; SUNĂTOARE s. f. Plantă erbacee cu flori galbene-aurii, din care se prepară ceaiuri medicinale şi unguente (Hypericum perforatum); pojamiţă. SUNĂTOR1, sunători, s. m. (învechit) Persoană care cîntă dintr-un instrument muzical de suflat; suflător. în regiuni lipsite. . ■ de sunători de fanfare, în ţări depărtate asiatice.. . muzica a fost preţuită ca o neapărată auxiliară a petrecerilor vînătoreşti. odobESCU, s. m 101. SUNĂTOR2, -OĂRE, sunători, -oare, adj. 1. (Despre obiecte de metal) Care produce sunete. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe Răpind sania uşoară care lasă urme albe. alecsandri, p. rrt 15. Bani sunători (uneori substantivat, m.) = a) monede, bani de metal. (Rar Ia sg.) Ş-orice adaos, orice spor de bogăţie, în loc ca să-l mărginească, îi dă o poftă mai vie, O dorinţă mai setoasă ş-un avînt mai arzător De-a vedea lucind în ladă-i sunător pe sunător. hasdEU, r. v. 110; b) bani gata, în numerar, bani gheaţă. Cu cealaltă jumătate, în bani sunători, a hotărît să se pună pe petreceri. CARAGIAXE, o. m 60. (Substantivat, f., rar) Avere în bani; zestre. Fără sunătoare nu mă prinde pe mine nici una. contemporanul, Vjj 501. + Şarpe sunător = crotal. I-a pus sigiliul şi a însem-nat-o ca pe un guşter cu culoarea şi forma sa hidoasă, ca pe şarpele sunător cu clopoţei. GHICA, A. 694. + Care foşneşte; foşnitor. Clopotul din turn cînd geme, Cheamă vreme-ngroapă vreme. Poartă cîntece şi rugi Printre stînci şi buturugi, Peste turme, peste ani, Peste codrul sunător. LESNEA, I. 11. Un vînt de biruinţă se porneşte îndelung şi loveşte rînduri, rînduri în frunzişul sunător. EMINESCU, o. I 144. + Care vîjîie; şuierător. Un vînt sunător şi cald a topit nămeţii, desfundînd puhoaiele munţilor. C. PETRESCU, R. DE. 312. 2. F i g. (Despre cuvinte, fraze etc.) Bombastic. Acest simţămînt al sublimului. . . ori mai bine zis. . . ca şi noţiunea frumosului, sînt cele mai predilecte noţiuni ale esteticei, pentru că amîndouă se pretează la speculaţiuni nebuloase şi la fraze sunătoare. GHEREA, st. cr. n 35. 3. Care sună puternic şi prelungit; răsunător. Un sunet prelung şi jalnic de aramă sunătoare, lovită în răstimpuri deopotrivă de depărtate, infioră şi făcu să tremure umbrele singuratice ale văzduhului, hogaş, m. n. 132. Calu-i turbă, muşcă, sare, Nechezînd cu înfocare, Calcă trupuri sub picioare, Sfarmă arme sunătoare. aeEcsandri, p. ii 16. SUNDt5C, sunduce, s. n. (Mold.) Ladă, cufăr; casetă, sipet. Plăteau haraciit oierii: miei şi brînsă. Cei care strînseseră aur trebuiau să-şi deschidă sunducele. Sado-veantj, P. M. 115. La moartea lui Kira-împărat s-au scos două epistole dintr-un suttduc, in care epistole s-au cetit bune vorbe. id. D. P. 182. SUNDUCÎL, sunducele, s. n. (Mold.) Diminutiv al lui s u n d u c. Cîteva mărunţişuri ■■ ■ se află într-un sunducel de argint. sadoveanu, z. c. 242. SUNET, sunete, s. n. 1. Senzaţie înregistrată de ureche datorită mişcării ondulatorii a unui mediu cu o frecvenţă convenabilă. în condiţiile unei atmosfere foarte rarefiate, sunetele se transmit cu greu şi se aud slab. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 386, 5/4. Din trei în trei ceasuri se .schimbau sentinelele pe care nu le vedea, dar le auzea paşii şi sunetele armelor. Sahia, n. 83. Din ţîriitul greierilor, din mii de sunete uşoare şi nedesluşite se naşte ca o slabă suspinare ieşită din sînul obosit al naturei. odobescu, S. m 17. ^ Foşnet (al frunzelor). Robinson. . . văzînd urma acea de om au rămas încremenit de frică, boldind ochii in toate părţile şi, în nedumerire, neştiind ce să facă, ascidta cu groază sunetul frunzelor. drXghici, r. 158. 2. Vibraţie muzicală. Vorbea tare, încercînd să acopere sunetul pianului. DumiTriu, n. 41. Sunetul clopotului se împrăştie dulce în sfîrşitul liniştit al zilei, sadoveanu, o. vn 217. La un semn, un ţărm de altul, legînd vas de vas, se leagă Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă. Eminescu, o. i 144. (Poetic) Să smulg un sunet din trecutul vieţii, Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri, Cu mina mea în van pe liră lunec, eminescu, o. I 201. + Anunţare, vestire (a unui eveniment) ; semnalizare, semnal. O suflare de vînt trecu pe la geam, apoi deodată răsunară sunete de ţignale în noaptea de afară. DUNXREANU, n, 26. Auziră un sunet de bucium. ISPIRESCU, li. 275. 3. Răsunet; ecou. Mirceal îmi răspunde dealul; Mirceal Oltul repetează; Acest sunet, acest nume valurile îl primesc, alexandrescu, p. 133. Vîlvă, gălăgie. în acea clipă sosea şi Neagu Leuşcan cu mare sunet. A strunit caii, a sărit de la locul lui, a încărcat buclucurile noastre şi merindea, a sărit iar pe capră şi şi-a plesnit cuşma pe ceafă, sadoveanu, o. %. 72. Ura ce hrăni familiei Batoreştilor... fu atît de înfocată, incit u/ se cu totul această familie şi stinse cu sunet pomenirea ei. BXLCESCU, o, n 73. 4. (Fon.) Element al vorbirii orale care comportă o emisiune cu caracter muzical. Vocalele, consoanele şi semivocalele formează sunetele unei limbi. i=> Fonetica nu se poate ocupa numai cu studiul material al sunetelor vorbirii, ci cu forma sonoră a limbii în general şi cu funcţiunile sunetelor în limbă. MACREA, F. 27. SUPĂ, supez, vb. I. Intranz, (Franţuzism) A lua masa de seară noaptea tîrziu. Vin de la teatru ca să supeze, camii, petrescu, t. n 87. (Ironic) Cocoana scoate coşul de sub canapea, slujnica aduce o sticlă cu vin şi d. Mialache se pune să supeze cu coana Anica. cara-giai,e, o. n 201. SUPĂPĂ, supape, s. f. 1. Piesă în formă de taler, .acţionată comandat sau automat, montată în dreptul unui orificiu pentru a întrerupe sau a restabili circuitul unui fluid care trece prin acest orificiu. V. valvă, ventil. Un expres aştepta gata; răsuflarea locomotivei prin supapele de metal străbătea pînă la noi. c. PETRESCU, s. 150. <$> (Poetic) Căscate suspinau toate supapele cînd trecea vîntul. anghei, PR. 85. F i g. Sala surescitată, supraîncălzită, părea gata să facă explozie. Noroc că s-a deschis uşa, supapa de scăpare a presiunei ridicată la maximum în sală. BART, E. 286. 2. Ventil. Supapă de siguranţă = valvă de siguranţă. 3. Dispozitiv pentru evacuarea parţială a gazului din învelişul aerostatelor sau dirijabilelor. SUPĂT, supaturi, s. n. (Regional) 1. Locul de sub pat, spaţiul dintre pat şi duşumea. La lumina lui cercetez supatul şi ungherele întunecoase, sadoveanu, Ia TDRG. 2. Gaură săpată într-un mal de pămînt. (Atestat în forma subpat) Mulţi meşteri prind peştele cu triîna, sco-ciorînd. . ■ subpaturile, adică săpaturile de sub maluri pamfile, i. c. 71. — Variantă : subpât s. n. SUPĂ — 308 — SUPER stfrĂ, supe, s. f. Fiertură de came sau de legume (sau de came cu legume), uneori cu adaos de făinoase. V. ciorbă, zeamă. Ni s-a servit întii supa. SAHIA, n. 56. Supa cu fidea... de origine spaniolă. NEGRUZZI, s. i 264. — Variantă: (regional) zupă (RETEGANUL, r. i 63) s. f. SUPARĂ, supăr, vb. 1.1. T r a n z. A necăji, a mîhni, a amărî, a întrista. Aş, zice el, ce iese din gură supără pe domnul, nu ce intră, vlahuţă, o. a. ii 95. Aud că te găteşti să vii. . . şi nu ştii cît m-a supărat vestea aceasta. NEGRUZZI, 5. I 62. ^ Refl. A-şi pierde liniştea sufletească, a se mîhni, a se necăji, a se amărî, a se întrista. Să nu te superi că acuma le poftesc să pleci. caragiale, O. m 62. Nu te supăra, moş Nichifor. . . că poate aşa a fost să fie. CREANGĂ, p. 118. Bade, nu te supăra, Că, zău, nu e vina mea, Ci-i vina măicuţa-mea; Ea frumoasă m-a făcut Şi eu ţie ţi-am plăcut, jarnîk-bîrseanu, D. 18. <0* (Expri-mînd teama de a nu ofensa pe cineva) Moşule, zise atunci spinul, să nu te superi, dar nu ştiu ce fel de oameni fricoşi aveţi pe aici. CREANGĂ, p. 218. 2. Tranz. A stingheri, a stînjeni, a jena, a incomoda, a deranja. Eu stau cuminte într-un colţ, tac şi nu vă supăr cu nimic... sadoveanu, o. vii 149. Dase ordin ca, de obicei după sosire, să nu-l supere nimeni, bart, s. m. 101. Baba se culcă pe pat, cu faţa la părete, ca să n-o supere lumina. CREANGĂ, P. 6. <$> (Metaforic) Nici un călător nu se vedea supărînd praful de pe drumul care se lungea alături cu iazul. CAZABAN, v. 166. <$>■ Refl. (în formule de politeţe) De nu te vei supăra, iubite tată, spune-mi cum este înfiinţarea acestor fulgeie. DRĂGmci, R. 72. A chinui, a provoca o durere fizică, a jena. Eu sufer mult aci, J:n pricina climei, care mă supără la pept. GHICA, A. 429. 3. Refl. (Adesea urmat de un complement indirect introdus prin prep. «pe») A fi întărîtat (de cineva sau de ceva), a-şi ieşi din fire; a se mînia, ax se irita, a se înfuria. Mă supăr, şi ştii că nu e'de glumit cu mine! dumitriu, N. 130. Tanţa s-a supărat, aventura s-a încheiat. rebreanu, R. i 242. Era greu să se supere cineva pe Margareta. Cu toate acestea Radu avu tăria şi făcu pe mimatul pînă seara, vlahuţă, o. A. 113. Lui Pepelea nu-i prea plăcea să-l povăţuiască alţii, ori să-l mustre pentru neghiobiile lui, şi de aceea s-au cam supărat pe fraţii săi. sbiera, p. 3. ^ Expr. S-a supărat ca văcarul pc sat, se zice despre cineva care se supără fără motiv şi în dauna lui proprie. A sc supăra Ioc (şi pară) v. foc (II). <$> Tranz. Răspunsul lui Mogoş supără îtisă atit de rău pe primar. . . incit izbucni, rebreanu, r. I 238. (F i g.) Fiţi cuminţi şi nu cercaţi să supăraţi ham-gerul, sadoveanu, o. vm 259. SUPĂRARE, supărări, s. f. 1. Neplăcere, necaz, suferinţă; neajuns, nevoie, lipsă. Existenţa Ralucăi Emi-novici s-a scurs.. . obscură şi trudită intr-o casă plină de copii.. . La desele supărări ce se vor fi ivit din pricina firii violente a lui Eminovici ţi a pedagogiei sale sumare, s-a adăugat moartea unora din copii. CĂLIXESCU, E. 30. Jiipi-nesele.. . vorbeau in şoaptă, impărtăşindu-şi supărările. SA!)ovi'AXi;, o. i 300. Am răbdat, gindind la tine, Mii şi mii de supărări, alecsandri, t. i 452. Citu-i lumea pe sub soare Nu-i bine ca-n şezătoare, Că sint fete şi fecioare, Şi mai uiţi din supărare, Şi sint fete şi feciori Şi mai uiţi din supărări, jarnîk-bîrseanu, d. 414. <0* (în formule de politeţe) Să nu-ţi fie cu supărare, omule, vorbi iar unul din drumeţi. Ai putea să ns spui cum te cheamă pe dumneata? sadoveanu, o. viii 256. In orice caz te rog să mă ierţi că te-am deranjai de atitea ori. . . — Fără supărare! rosti Mircl Alcaz scriind înainte cu fruntea plecată, c. petrescu, c. v. 135. Toate sint bune. . . Dar să-ţi spui curat şi să nu-ţi fie cu supărare: uite, mă mustră cugetul de atitea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau pe toată ziua. odobescu, s. m 45. Te-aş ruga, dacă 'nu ţi-ar fi cu supărare, să-mi ceteşti poronca asta de la subprefectură. ALECSANDRI, T. I 248. + Povară, piedică. Ipolit.. . uitase pe Olga. .. Nu mai era acum pentru dinsul decit o supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa. negruzzi, s. I 49. + Deranj, stricăciune, pagubă. Pe unde treceau, pîrjol făceau: Gerilă potopea pădurile prin ardere; Flăminzilă minca lut şi pămint amestecat cu humă. . . Setilă sorbea apa de prin bălţi şi iazuri. . . Numai Harap-Alb nu aducea nici o supărare. creangă, o. a. 250. 2. întristare, mîhnire, amărăciune. Apoi aşa bea omul la supărare. REBREANU, I. 19. îşi pierdu cumpătul de supărare şi amărăciune, ispirescu, L. 27. S-ar fi lepădat de spin.. . Dar nu aveau ce se face de împăratul, ca să nu-i aducă supărare, creangă, o. a. 232. Vai, bădiţă, pentru tine Multă supărare-mi vine; Dar de cit mi-o mai veni, Mai bine'te-oi părăsi, jarnîk-bîrseanu, d. 232. 8. Mînie, iritare, furie. îi trecu supărarea mai repede decit credea, rebreanu, R. i 257. Vorba se preface in supărare, supărarea in ceartă şi cearta in gilceavă. DELAVRANCEA, H. TUD. 11. SUPĂRĂT, -Ă, supăraţi, -te, adj. 1. Necăjit, mîhnit, trist, amărît. Da ce stai aşa pe ginduri, luminate crăişor ? zise baba; alungă mlhnirea din inima ta, căci norocul iţi ride din toate părţile şi nu ai de ce fi supărat. CREANGĂ, O. A. 223. Rămii, mindră, sănătoasă, Ca ş-o viorea frumoasă. Că eu mă duc supărat Ca un trandafir plouat. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 111. 2. Mînios, iritat, înfuriat. A plecat supărat, injurind straşnic pe ciocoi, caragiale, o. n 76. [Spinul] varsă toată apa... Fiul craiului zise atunci supărat: Dar bine, spînule, de ce te apuci? Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? creangă, o. A. 229. In zadar mi te gaţi bine, Mergi la joc, nu te ia nime; Vii acasă supărată Şi te iai cu toţi la ceartă, jarnîk-bîrseanu, d. 446. Expr. A fi supărat (foc) po cineva (sau pe Ceva) = a fi (foarte) nemulţumit de cineva (sau de ceva). Nu era supărat nici pe tată-său, nici pe cal. DUMITRIU, n. 147. Era supărată foc pe un oarecare domn, care a dezertat de la o excursiune. vlahuţă, o. A. ni 59. Şezi colea lingă mine, să ţi le povestesc toate, ca să vezi că nu degeaba sint supărat pe dumneata, caragiale, p. 151. A fi Supărat CU Cineva = a nu mai avea relaţii de prietenie, a nu mai vorbi cu cineva. SUPĂRĂCIOS, -OĂSĂ, supărăcioşi, -oase, adj. 1. Care se supără uşor, care nu ştie de glumă; iritabil, irascibil, susceptibil. Tatu-tău, cum e el supărăcios, are să zică. .. să iei băietul, creangă, p. 173. Groaznic orbeşte ura pe oameni, şi mai ales pe supărăciosul neam al scriitorilor. odobescu, s. m 103. 2. Care pricinuieşte supărare, suferinţă; supărător, neplăcut. Una din calamităţile vieţii este tagma impor-tunilor. .. cu toate defectele supărăcioase de care sint înzestraţi, alecsandri, s. 96. 3. (Rar) întristat, amărît, necăjit. Inimă supărăcioasă, .Mor şi nu te văz voioasă, jarnîk-bîrseanu, d. 218. SUPĂRĂTOR, -OĂRE, supărători, -oare, adj. Care provoacă neplăcere, care supără, contrariază. De data asta, nu mi s-a intîmplat nimic- supărător. Galaction, o. I 63. De te vor pofti la masă, tu nu te trage sub masă.. . nu fi supărător, negruzzi, s. i 251. <£> (Adverbial) Simte că i se bate inima cam supărător. bassarabescu, v. 35. SUPER- (Rar) Element de compunere însemnînd « supra », « deasupra » sau « peste », care dă cuvîntului compus (de obicei franţuzism sau neologism de origine franceză) un sens superlativ sau îi imprimă o nuanţă de superioritate (în calitate, în rang etc.) ; intră în formarea unor adjective ca: superfin, unor substantive ca: supe r,fosfat şi a unor verbe ca: superpune, SUPERARBITRU — 309 — SUPERrOK SUPEUAIlBtTRU, superarbitri, s. m. Supraarbitru. Superarbitrul a constatat această călcare a legei şi a opinat a se modifica lucrarea. I. ionescu, u. 648. SUPERB, -A, superbi, -e, adj. 1. Plin de grandoare, măreţ, impunător, impresionant. în splendida ţară de la picioarele munţilor Făgăraş. . . Oltul intîlneşte cei mai frumoşi oameni din ciţi i s-au ivit vreodată pe maluri. E o frumuseţe plină de armonie şi străltfdre, părind un elogiu superb al fiinţei umane, bogza, c. o. 280. Poporul nostru muncitor a creat acel monument superb şi genial, care se cheamă poezia populară. GHEREA, st. cr. ii 244. <)> (Ironic) Vreau să spun că nu mă sperii. Vreau să-ţi spun că te cunosc. . . Tăcerile dumitale! Singurătatea dumitale! Fruntea dumitale copleşită de gînduri! Calmul dumitale, superbul, absolutul dumitale calm! SEBASTIAN, t. 60. 2. Foarte frumos, excepţional de frumos. Tinerele fire de verdeaţă Cresc superbe, pline de viaţă. beniuc, v. 74. Erau doi. Un domn bătrin şi simpatic, cam demodat cu umbrela lui cenuşie. Celălalt, un tinăr înalt şi musculos, cu umerii laţi şi cu mijloc subţire; un exemplar superb şi bronzat, c. petrescu, c. v. 351. Se luminează de ziuă. Un soare superb anunţă dimineaţa, sabia, n. 27. •+• Foarte bun. Cum nu sînt un şoarec, doamne — măcar totuşi are blană, Mi-aş mînca cărţile mele — nici că mi-ar păsa de ger. . . Mi-ar părea superbă, dulce o bucată de Homer. EMINESCU, N. 43. 3. (Rar) Mîndru, semeţ; (peiorativ) orgolios, îngîmfat, trufaş. Lui Mitras, preot credincios A fost bătrînul — ce folos ! Aproape stinşi sînt dacii săi, Ba sînt dărmaţi superbii zei. Şi geme vîntul peste ei, Şi urlă fioros! COŞBUC, P. ii 303. în cartea-ţi. ■ . tu vorbeşti, amice, cu un despreţ superb despre toate acele petreceri cinegetice, în care vinătond n-are nevoie să umble pe jos, să caute vînatul ajutat de cîinele său şi să lovească fiara sau pasărea în fugă ori în zbor. odobescu, s. m 15. SUPÎRBIE s. f. (Latinism rar) Mîndrie, semeţie, trufie, orgoliu. Despot, părăsit de toţi, pierzînd orice sper are. . . urmează a juca rolul de vanitoasă superbie, de lă care nici binele, nici răul nu a putut vreodată să-l înstrăineze, odobescu, s. ii 535. SUTERFETAŢltjNE, superfetaţiuni, s. f. (Franţuzism învechit) Lucru de prisos (din pricină că e în prea mare cantitate). Limbile moderne n-au găsit un termen generic special spre a denumi. . . toate acele superfetaţiuni plastice. odobescu, s. n 253. SUPERFICIAL, -Ă, superficiali, -e, adj. Care apare, se produce, se găseşte numai Ia suprafaţă; care rămîne la suprafaţă, fără să atingă fondul, miezul, esenţa lucrurilor. Izti Protopopescu arăta numai oarecare superficiale asemănări cu Tina. c. PETRESCU, a. 346. La o privire superficială s-ar părea că Eminescu este un junimist. ibrSileanu, sp. cr. 174. Pedantismul moldo-romîn, mult mai superficial, a produs o literatură fără viaţă, expusă criticei. RUSSO, o. 58. <$> (Adverbial) Carte a învăţat în casă, cu preceptor, destul de tîrziu şi destul de superficial. sadoveanu, E. 67. Nu urmărise discuţia decît superficial. rebreanu, R. I 38. 4- (Despre persoane) Care tratează problemele fără să Ie adîncească, trece uşor peste lucruri, nu stăruie destul asupra lor. SUPERFICIALITATE, (rar) superficialităţi, s. f. Stare a tot ce este superficial; f i g. lipsă de profunzime; uşurătate. De aici apoi, în parte, superficialitatea criticii sale sociale, chiar şi acolo unde este justă. IBRĂILEAUTJ, sp. cr. 118. în ignoranţa şi superficialitatea noastră ne socoteam foarte eleganţi şi erudiţi, negruzzi, S. I 338. 4- (Concretizat) Lucru superficial. Am împrumutat de la străini numai superficialităţi, haina din afară, litera, iar nu spiritul, sau, spre a vorbi după stilul vechi, slova, iar nu duhul. kogXi,niceanu, S. a. 98. SUPERFtX, -A, superfini, -e, adj. De cea mai bună calitate, foarte fin ; extrafin. Hîrtie superfină. SUPERFLUITĂTE, superfluităţi, s. f. (Rar) însuşire a ceea ce este superfluu; (concretizat) lucru superfluu. Voi cuprinde acest studiu... în trei mari volume. . ., Sper că într-însele nu se vor găsi superfluităţi. odobescu, s. m 639. . SUPERFLtJU, -A, superflui, -e, adj. Care apare de prisos, fără utilitate în complexul altor lucruri, care este în plus după satisfacerea tuturor cerinţelor; inutil. Sînteni partizani ai unor idei, ai unui principiu. Această idee, acest principiu este superjluu a spune in detail care sînt. GHICA, A. 766. SUPERFOSFAT, superfosfaţi, s. m. Îngrăşămînt chimic cu bază de fosfor, preparat pe cale industrială şi folosit pe scară largă în agricultură. SUPERICr, -oAră, superiori, -oare, adj. (în opoziţie cu inferior; adesea urmat de un element de comparaţie la dativ) 1. Care este sau se află mai sus decît altul, care ocupă un Ioc în spaţiu deasupra altuia; de sus. Etaj superior. Strat superior. Membre superioare. -f- (Despre cursul apelor curgătoare) Care se află mai aproape de izvor decît de vărsare (în raport cu un punct de pe parcurs). Cursul superior al Dunării. 2. Care are sau ocupă un rang sau o demnitate mai mare decît altul. Funcţionar superior. carc arată că însuşirea unui obiect este la un grad foarte înalt sau la gradul cel mai înalt în comparaţie cu altele. Superlativ relativ. Superlativ absolut. SUPERPÎJNE, superpun, vb. III. Tranz. (învechit) A suprapune. Luă o coală de hîrtie şi se puse a scrie acea scrisoare complicată care. . ■ superpunea în două-trei râturi diferitele litere ale unui cuvînt. FILIMON, c. 179. SUPERPUS, -A, supcrpuşi, -se, adj. (învechit) Suprapus. în critica tipărită in « Arhiva Ştiinţifică ». . . sint redate în cîteva cuvinte vederile clasei superpuse asupra simţimîntelor ţărăneşti. GHEREA, ST. CR. II 240. îndată insă acea peşteră se lărgeşte, formînd bolţi înalte şi uneori superpuse, odobescu, s. I 341. SUPERSONIC, -Â, supersonici, -e, adj. Care are o viteză mai mare decît viteza sunetului. SUPERSTIŢIE, superstiţii, s. f. Prejudecată care decurge din credinţa că tot ce se întîmplă în natură şi în societate este o manifestare a unor forţe supranaturale şi potrivit căreia anumite întîmplări curente neînsemnate sînt socotite ca putînd influenţa sau determina evenimente (de obicei rele) în viaţa oamenilor. Smaranda apare ca o femeie sfătoasă, chiar guralivă, plină de superstiţii patriarhale, care pînă şi celorlalţi li se păreau «năzdrăvăniio. cXlinescu, I. C. 26. Pe urmă superstiţia mă descompune cu desăvîrşire. Arunc pachetul cu scrisori. . . Mi se pare că ar putea să fie legătură între acele scrisori furate şi insezisabilul joc al intimplării, care aduce un obuz la o jumătate de metru la stingă sau la dreapta. CAMn, PETRESCU, U. N. 366. (Glumeţ) Cine ţi-a spus dumitale că pentru a fi fericit, e interzis să fii sensibil? Asta e o superstiţie născocită de un prost. SEBASTIAN, T. 79. SUPERSTIŢIOS, -OASA, superstiţioşi, -oaser adj. (Despre oameni) Stăpînit, pătruns de superstiţii; (despre 'manifestările oamenilor) izvorît din superstiţii, bazat pe superstiţii. îl dureau certurile cu frati-său şi nu dădea prea multă luare-aminte zavistiilor satului. Ceva teamă insă, tot aveat o teamă vagă, veche, aproape superstiţioasă. GALACTION, o. I 144. El deschise o carte veche, legată cu piele şi roasă de molii — un manuscript de zodii. El era un ateist superstiţios. EMINESCU, N. 44. • SUPfiU, supeuri, s. n. (Franţuzism) Masă care se ia seara tîrziu (după ieşirea de la un spectacol). Sînt în seara asta de carnaval, în palatele veneţiene, două mii de cupeuri strălucite, camii, petrescu, T. n 191. Tirît de Ana la spectacole şi baluri, la curse şi la recepţii, la supeuri .. . tînjea după timpul cînd. . . citea seara i Universul t în papuci, la gura sobei. C. PETRESCU, c. V. 237. La supeu, d. Mialache povesteşte cu de-amănuntul toate peripeţiile prin care a trecut, caragiale, m. 174. — Scris şi: (după franţuzeşte) soupe (ALECSAUDRI, T. 740). suteEră, supiere, s. f. (Franţuzism) Castron mare în care se aduce supa la masă. SUTtN, supine, s. n. Mod nepersonal al unui verb, avînd uneori valoare verbală, alteori valoare de substantiv. SUPLEÁÍÍTj -Ăj supleanţi, -ie, s. m. şi f. (în vechea organizare judecătorească) Judecător care ocupa prima treaptă în magistratură şi care avea anumite atribuţii secundare, intrînd şi în compunerea completelor de judecată în cauze de importanţă mai mică. Constantin Lipan, proaspăt supleant de tribunal, o aştepta în salonaşul părintesc. C. PETRESCU, c. V. 170. Procurorul şi supleantul jucau pocher. brXtescu-voineşti, la cade. Membru supleant= persoană care ţine locul titularului (într-un comitet, într-o comisie etc.) şi care are drept de vot consultativ. Membrii supleanţi ai C. C. participă cu drept de vot consultativ la şedinţele plenare ale Comitetului Central. STATUT, p.m.r. 47. + (Rar) Profesor suplinitor. Grigoriu. . . era supleant de partea ştiinţifică, hogaş, H. 68. Oamenii mănîncă oi, şi noi nu mîncăm! — Ba să mincaţi, domnii mei, le zise un june supleant de profesor; omul şi lupul sînt lăsaţi ca să mănînce carne, negruzzi, s. I 280. — Pronunţat: -ple-ant. SUPLEMÉNT s. n. v. supliment. SUPLEMENTARj -A adj. v. suplimentar. SUPLETÍV, -A, supletivi, -e, adj. (Despre forme gramaticale) Care întregeşte, completează schema flexionară a unui cuvînt. Verbul «a fi» are în flexiunea sa formele supletive «sînto şi teste», care provin de la alte radicale decit verbul ta fi». SUPIJ&ŢE s. f. însuşirea de a fi suplu, uşurinţă în mişcări; mlădiere, flexibilitate. Plutei care vine cu mare viteză la vale, plutaşii trebuie să-i dea în clipa aceea o supleţe de pasăre care face o voltă in zbor, altminteri e zvîrlită pe stinci şi se şfărîmă. BOGZA, c. O. 374. Chelnerul ■ . ■ alergă purtînd farfuriile deşarte cu o supleţe de acrobat, c. petrescu, c. v. 115. SUPLICA, suplic, vb. I. Intranz. (învechit) A se ruga cu stăruinţă şi umilinţă. S-o vadă rugătoare că pentru el suplică, Mai bine mort să fie de zece ori ar vrea. MACEDONSKI, O. I 249. SUPLICANT, -A, suplicanţi, -te, s. m. şi f. (învechit) Persoană care sé roagă cu stăruinţă, care adresează o suplică. SÚPLICA, suplici, s. f. (învechit) Cerere, jalbă, plîngere. Advocatul ce l-aţi avut era un ignorant. . . Să vă fac eu o suplică cu litere latine, negruzzi, s. i 281. SUPLICIU, suplicii, s. n. Tortură, caznă, chinuire. li răstigni cu cuie de fier pe o prăjină, cu capetele în jos... Apoi, fără a lăsa pe uimiţii spectatori ai teribilului supliciu să revină din înlemnirea lor, el porunci pedestrimii a escalada murii, hasdeu, I. v. 102. <$» (Cu sens atenuat) Sabina îi retezase [cotoiului] cu foarfecul mustăţile de la rădăcină... — Lasă-l, duduie Sabină, că are să-şi ieie lumea în cap, încercă să-l scape de supliciu Catinca. C. PETRESCU, c. v. 85. F i g. Chin, suferinţă psihică. Tovărăşia ei, pe stradă, devenea un supliciu, c. PETRESCU, î. n 213. Pentru tine trebuie să fie un supliciu strimtorarea ¡i pustietatea asta în care te-am adus. vlahuţX, o. a. m 178. SUPLIMENT, suplimente, s. n. Ceea ce se adaugă în plus, pentru a completa ceva; adaos. Trecea, împărţind suplimentul: o fărâmătură de pine şi opt ori zece măsline putrede, sadoveanu, o. vi 273. Eram unul din cei mai buni elevi ai moşneagului dascăl şi nota obţinută a fost nota maximă, pe lingă un supliment de laudă publică. GALACTION, o. I 58. Deodată se auzi în stradă glasul răguşit al vînzătorilor de jurnale strigînd: « Supliment la Orientul de astăzi ». V. ZAMPIRESCU, R. 37. Am plătit, el dejunul şi eu suplimentul, şi ne-am întors foarte veseli la redacţie. CARAGIALE, O. n 302. — Variantă: (învechit) suplcmént s. n. SUPLIMENTAR — 311 — SUPRAESTIMA SUPLIMENTAR, -Â, suplimentari, -e, adj. Care se adaugă (la ceva), care este sau se efectuează în plus (peste ceea ce este normal), care completează (ceva). Acum duruiau surd, in încăperea extremă, maşina de cusut. Croitoreasa cu lucru suplimentar de noapte, c. PETRESCU, c. v. 49. Ore suplimentare = ore de muncă efectuate în plus, peste programul fixat. Unghiuri suplimentare — unghiuri care formează împreună 180°. — Variantă: s.uplcmontâr, -ă adj. SUPLINÎ, suplinesc, vb. IV. T r a n z. 1. A înlocui pe cineva (pentru un timp oarecare) în funcţii sau în obligaţii. Suplinea cu demnitate pe mama ei care era bolnavă. BAR'r, E. 311. (Complementul indică funcţia în discuţie) Am suplinit o catedră şi ne-am cunoscut într-o cancelarie. C. PETRESCU, î. ii 61. 2. A adăuga ceea ce lipseşte (v. completa); a împlini înlocuind ceva. Pentru a putea suplini lipsa de personal, noi reguli de muncă au fost introduse, bogza, a. î. 55. Pentru ce, o, tu, dascăle de vînătorie sistematică şi raţională, n-ai suplinit lipsele legei. . . dînd oarecare poveţe in privinţa timpului cînd se cuvine ca vînătorul să-şi pună puşca şi pofta in cui? odobescu, S. iii 38. SUPLINÎRE, supliniri, s. f. Acţiunea de a suplini şi rezultatul ei; înlocuire, completare ; p. e x t. Ioc, funcţie de suplinitor (Ia o catedră). SUPLINITOR, -OĂRE, suplinitori, -oare, adj. (Mai ales despre profesori; şi substantivat) (Persoană) care înlocuieşte pe cineva în muncă. Este suplinitor la catedrele de muzică, desen, gimnastică, scrimă şi religie de la gimnaziul clasic înfiinţat de curînd în urbea sa natală. CARAGMiE, o. ii 119. StJPLU, -A, supli, -e, adj. 1. (Despre fiinţe) Care are uşurinţă în mişcări; mlădios. Privea din urmă pe Luminiţa şi Radu Comşa, mergind alături, cu pas elastic; pereche suplă, voinică şi geamănă. C. PETRESCU, î. i 19. + (Despre lucruri) Care se îndoaie uşor, fără a se rupe; flexibil, mlădios. Şi deodată oceanul a devenit o mare de flăcări, Valuri mai înalte decît cele măi suple ca-targuri. baranGa, v. a. 11. Aurul lichid şi fierbinte s-a strecurat printre stînci mai suplu decît o şopîrlă, s-a scurs, a umplut toate găurile, cele mai fine crăpături. bogza, ţ. 11. 2. F i g. (Despre persoane) Care se supune cu uşurinţă voinţei altuia, care nu are o atitudine fermă; acomodabil. SUPORT, suporturi, s. n. Piesă sau dispozitiv care serveşte Ia susţinerea sau la sprijinirea altei piese, a unui aparat sau a unui sistem tehnic. Butoaiele fuseseră ridicate pe suporturi de lemn, frumos alineate, muiai'.e, o. 14. La ceasul douăsprezece, aşeza tocul pe suportul unde mai aşteptau o jumătate de duzină, cu peniţele proaspăt schimbate. C. PETRESCU, C. v. 143. A lăsat încet receptorul pe suport, id. ib. 264. — PI. şi: (m.) suporţi (camii, petrescu, n. 19). SUPORTA, supârt, vb. I. T r a n z. 1. A avea forţa necesară pentru a îndura o suferinţă fizică sau morală; a răbda, a suferi. Parcă aş suporta totul, dar zgomotul nu. camii, petrescu, u. n. 360. Plecă ochii în jos, neputînd suporta privirea stăruitoare şi grea de intenţii a lui Costea. C. petrescu, C. v. 96. Titu Herdelea ieşise de mult din biserică, neputînd suporta aerul dinlăuntru. REBREANU, R. îi 269. (De obicei în construcţii negative) A admite, a tolera, a îngădui. Bag de seamă că nu pot suporta în linişte să mă crezi un imbecil. SEBastian, T. 63. 2. A susţine'o greutate, o povară ; a rezista la. . . Sări din camion, veni la cei de sub nuc şi le spuse: — Unu mai suportă arcurile, fraţilor. Numai o persoană mai pot lua. du.mitriu, N. 263. Calul masiv suportă fără obiecţie îndoita greutate. cXmnescu, E. o. I 125. + A ,avea sau a lua în sarcina sa o obligaţie bănească. Suportă cheltuielile. SUPORTĂBIL, -A, suportabili, -e, adj. Care poate fi suportat. Durere suportabilă, a Sîntem desttd de bine adăpostiţi şi mi se par suportabile loviturile, camii, petrescu, u, N. 301. Cu cit cineva este politic mai luminat, cu atît. . . legile sale sînt mai suportabile, mai durabile. Ghica, a. 680. SUPOZITOR, supozitoare, s. n. Preparat farmaceutic de formă conică, făcut din substanţe grase, solide, dizolvabile (uneori conţinînd şi medicamente), administrat pe cale anală (de obicei în caz de constipaţie). SUPOZÎŢIE, supoziţii, s. f. Presupunere, ipoteză. Aceste veşti m-att întors din drumul meu, căci am voit să lămuresc... ce aparenţă ar fi putut să dea naştere unei asemenea supoziţii. Ghica, A. 153. SUPRA- Element de compunere care înseamnă « deasupra », «peste » sau indică un sens superlativ şi serveşte la formarea unor substantive ca: supra- licitaţie, suprataxă etc., a unor adjective ca : supraabundent, suprapus, suprasen-s i b i 1 etc. şi a unor verbe ca: supraevalua, supraîncărca, suprataxa etc. SUPRAABUNDENT, -Ă, supraabundenţi, -te, adj. Foarte abundent. SUPRAABUNDENŢĂ s. f. Abundenţă foarte mare; belşug. SUPRAAGLOMERARE, supraaglomerări, s. f. Aglomerare (prea) mare. SUPRAAGLOMERAT, -A, supraaglomeraţi, -te, aaj. Aglomerat peste măsură, foarte aglomerat. Tren supraaglomerat. SUPRAALIMENTA, supraalimentez, vb. I. Refl. A consuma (un timp mai îndelungat) o cantitate de hrană mai mare şi mai consistentă decît cea normală; a se hrăni mai substanţial. Nu se putea supraalimenta; nu suferea carnea. barT, e. 380. SUPRAALIMENTĂRE s. f. Faptul de a se supraalimenta. SUPRAALIMENTÂT, -A, supraalimentaţi, -te, adj. Căruia i se dă o cantitate de hrană suplimentară, care primeşte hrană mai multă şi mai consistentă decît cea obişnuită. SUPRAALIMENTÂŢIE s. f. Alimentaţie mai bogată şi mai consistentă decît cea normală (folosită ca metodă curativă în unele boli); supraalimentare. SUPIlAAPItECIÂ,, supraapreciez, vb. I. T r a n z. A aprecia (pe cineva sau ceva) mai mult decît merită în realitate. SUPRAAPRECIERE, supraaprecieri, s. f. Acţiunea de a supraaprecia şi rezultatul ei. SUPRAARBÎTRU, supraarbitri, s. m. Persoană chemată să hotărască într-un litigiu, în care arbitrii sînt de păreri diferite. Aceasta este cauza a acelor numeroase chemări de supraarbitri, în care legea înfunda toate reclamările. I. IONESCU, m. 150. SUPRABUGETAR, -A, suprabugetari, -e, adj. Care nu este prevăzut în (sau plătit din) buget; peste prevederile bugetare; extrabugetar. Aveau înainte un individ timid şi miop, cu înfăţişare neînsemnată de copist suprabugetar, îmbătrînit fără înaintare, PETRESCU, C. v. 184. SUPRAESTIMA, supraestimez, vb. I. T r a n z. A supraaprecia. » SUPRAESTIMARE — 312 — SUPRAOMENESC SUPRAESTTMÂRE s. f. Acţiunea de a supraestima şi rezultatul ei; supraapreciere. SUPRAEVALUA, supraevaluez, vb. I. Tranz. A evalua ceva peste valoarea reală. SUPRAFAŢĂ, suprafeţe, s. f. 1. Element geometric cu două dimensiuni; partea exterioară sau de deasupra a unui corp; faţă. Se uită la suprafeţele. . . colţuroase ale pereţilor de stîncă. dumitriu, n. 149. întunericul serii de vară învăluise cerul şi pămîntul intr-o apă adincă, albăstrie, la suprafaţa căreia, colo sus de tot, scînteiau stelele, dan, u. 52. Colonelul îşi sprijini spatele de rezemătoarea scaimului şi mîinile şi le întinse una alăturea de alta, pc toată suprafaţa mesei. Sahia, n. 75. <$> Loc. a d v. La suprafaţă = fără a pătrunde în esenţa lucrurilor, în mod superficial. Pictura de gen, practicată cu o deosebită măiestrie de pictorii flamanzi şi olandezi, se mulţumea însă să înfăţişeze doar la suprafaţă viaţa, nescoţînd la iveală conflictele şi contradicţiile existente în sînul societăţii vremii. contemporanul, S. H, 1954, nr. 379, 3/4. _ 2. întindere delimitată (de teren, de pădure etc.) considerată sub raportul lungimii şi lăţimii (şi măsurată în unităţi la pătrat). Suprafaţă arabilă. ^ Suprafaţă de respiraţie = suprafaţă pulmonară care dă capacitatea respiratorie. Bolnava se înăbuşea. Suprafaţa de respiraţie se micşora din zi în zi. bart, E. 387. (Geom.) Arie limitată de o linie închisă (frîntă sau curbă). Suprafaţa dreptunghiului. SUPRAFIRESC, -EĂSCĂ, suprafireşti, adj. , Supranatural. suprafortAreAţA, supr a fortăreţe, s. f. (Numai în e x p r.) Suprafortăreaţă zburătoare — avion de bombardament blindat, de mare tonaj, cu şase motoare şi cu mijloace de autoapărare. SUrRAIMTRESltNE, supraimpresiuni, s. f. Impresionare a unei pelicule cu două sau mai multe imagini, prin suprapunere. SUPRAÎNCĂLZI, supraîncălzesc, vb. IV. Tranz. (Fiz.) A încălzi un lichid la o temperatură mai înaltă decît temperatura Iui de fierbere; a încălzi vapori Ia o temperatură mai înaltă decît temperatura de fierbere a lichidului respectiv; (sens curent) a încălzi peste măsură. SUPR AlN CĂ LZÎRE, supraîncălziri, s. f. Acţiunea de a supraîncălzi şi rezultatul ei. SUPRAÎNCĂLZIT, -A, supraîncălziţi, -te, adj. (Fiz.; despre lichide sau vapori) încălzit la o temperatură mai înaltă decît temperatura de fierbere a lichidului respectiv; (sens curent) încălzit peste măsură. Soarele săgeta perpendicular, înfigîndu-şi lamele de fierbinţeală în pămînt, în metalul tractoarelor care începuse să frigă, în nori de pulbere cenuşie-roşcată supraîncălziţi, în care roiau muştele. dumitriu, v. L. 115. Aerul în camera obscură ajunsese supraîncălzit. BART, E. 202. SUPRAÎNCĂLZITGR, supraîncălzitoare, s. n. Dispozitiv al unor căldări de abur, în care aburul produs este încălzit Ia o temperatură mai înaltă decît cea de saturaţie. SUPRAÎNCĂRCĂ, supraîncârc, vb. I. Tranz. A încărca peste măsură; (cu privire la oameni) a împovăra cu o muncă exagerată. SUPRAÎNCĂRCARE, supraîncărcări, s. f. Acţiunea de a supraîncărca şi rezultatul ei. supraîncArcAt, -A, supraîncărcaţi, -te, adj. încărcat peste măsură. Locomotiva a intrat in gara supraîncărcată, improşcînd pe nări fîşii de aburi. SABIA, x. 51. SUPRALTCITĂ, supralicitez, vb. I. Intranz. A oferi la o licitaţie mai mult decît altul. SUPRALICITATOR, -OĂRE, supralicitatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care supralicitează. SUPRALICITA ŢIE, supralicitaţii, s. f. Licitaţie făcută în urma altei licitaţii, pentru acelaşi obiect (în scopul de a se obţine un preţ mai mare sau condiţii mai avantajoase); f i g. promisiune făcută cu scopul de a întrece promisiunea făcută de altcineva (pentru a obţine în schimb un avantaj mai mare). Cinste faţă de alegători! Aceasta să urmărim. Nu e nevoie de supr alicit aţie. C. PETRESCU, î. n 137. SUPRAMtJNCĂ s. f. Muncă suplimentară pe care muncitorul o depune după ce a produs minimul necesar pentru întreţinerea sa şi a familiei sale şi care produce plusvaloarea în folosul patronului. Numai o parte din munca depusă de muncitor in cursul unei zile constă din muncă plătită, iar cealaltă parte constă din muncă neplătită, şi tocmai această parte neplătită, iau supramunca, constituie fondul din care se formează plusvaloarea, sau profitul. MARX-ENGELS, O. A. I 447. SUPR AN ATURĂ L, -Ă, supranaturali, ~e, adj. (în concepţiile mistice) Care pare mai presus de forţele şi de legile naturii sau împotriva acestor legi şi care (neputînd fi explicat) este atribuit unor forţe miraculoase. Materialismul filozofic.. . ne dă o imagine justă a lumii înconjurătoare, ne prezintă lumea aşa cum este ea, fără nici uri adaus străin, «supranatural'). LUPTA DE CL^'.A, 1953, nr. 9, 106. Ştiu ce ar vrea toată lumea. . . Cu mintea lui. . . să înlocuiască tunurile, mitralierele, să redea curaj soldaţilor, să răstoarne situaţia, ca o prezenţă supranaturală. CAMIL PETRESCU, U. N. 421. <$> (Substantivat) Supranaturalul e explicat acum prin simpla manifestare a unor legi naturale, marinescu, p. a. 46. Fără seamăn, extraordinar, excepţional. Acum ştiu că toţi contemporanii lui Napoleon nu erau oameni supranaturali, aşa cum mi-i arătau cărţile, erau numai nişte oameni necăjiţi. c. petrescu, î. ii 64. SUPRANÎJME, supranume, s. n. Nume dat unei persoane, pe lingă numele propriu, în semn de cinste (uneori şi ca batjocură) sau pentru a o deosebi de alte persoane cu acelaşi nume (v. poreclă). SUPRANUSrERAR, -A, supranumerari, -e, adj. (Şi substantivat, n.) Care este peste numărul prevăzut, fixat, necesar. SUPRANITMÎ, supranumesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la oameni) A da cuiva un supranume. V. porecli. SUPRANUTRÎT, -A, supranutriţi, -te, adj. (î n opoziţie cu subnutrit) Căruia i se dă mai multă hrană decît este necesar; f i g. care trăieşte în belşug (v. îmbuibat). Facţiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă a mai {ine piept torentului popular, adică facţiunii răzbite de foame, caragiale, o. iii 183. SUPRAOFERTĂ, supraoferte, s. f. Ofertă pe care o face cineva ulterior închiderii unei licitaţii şi care conţine condiţii mai avantajoase decît ale celorlalţi ofertanţi. SUPRAOM, supraoameni, s. m. Om înzestrat cu calităţi excepţionale, care realizează lucruri ce par mai presus de puterile omeneşti.' SUPRAOMENESC, -EASCA, supraomeneşti, adj. Care întrece puterile omeneşti, care pare mai presus de firea omenească; extraordinar. Oricît s-ar sforţa, nu e chip să realizeze, cu preţurile de azi, nici măcar trei sferturi din arendă; fără să se gîndească la un cîştig cît de mic pentru dinsul, pe care l-ar merita, căci depune o muncă supta- SUPRAORDONAT — 313 — SUPRATAXA omenească. rEbrEanu, h. i 168. Sînt energii supraomeneşti care te inspăimintă. într-o şubredă făptură de lut întîm-plarea închide citeodatâ atîta putere ■.. incit rămii uimit. A2sGHF.lt, TU. i 23. SUPRAORDONAT, -A, supraordonaţi, -te, adj. (în opoziţie cu subordonat) Care ocupă un loc superior într-o clasificare sau într-o ierarhie. Fracţie supraordonată — fracţie ordinară mai mare decît un întreg (în care numărătorul este mai mare decît numitorul). Propoziţie supraordonată (şi substantivat, f.) = propoziţie recenta, v. regent. Propoziţiile subordonate, in majoritatea cazurilor, se despart prin virgulă de supraordonatele lor. iordan, r„ r. 764. SyPRAPĂMÎNTÎSCj -EASCĂ, suprapămînteşti, adj. Care pare că depăşeşte limitele pămîntescului; din altă lume. -tf F i g. De o frumuseţe deosebită; încîntător, fcrmecător. Muzica cinta... cu acorduri suprapămînteşti. SADOVEANU, r. S. 184. SUPRAPOPULA, suprapopulez, vb. I. Refl. (Despre oraşe, regiuni, ţări) A-şi spori populaţia peste limitele normale. SUPRAPOPULĂRI;, suprapopulări, s. f. Faptul de a fi suprapopulat. SUPRAPOPULAT, -A, suprapopulaţi, -te, adj. (Despre oraşe, regiuni, ţări) Populat peste limitele normale; foarte populat. Oraş suprapopulat. SUrRAI’OPlLAŢTE, suprapopulaţii, s. f. Mare concentrare de populaţie într-un oraş, într-o regiune etc. SUPRAlRESlCNE, suprapresiuni, s. f. (Tehn.) Diferenţa pozitivă dintre presiunea absolută a unui fluid şi o presiune absolută de referinţă. SUPRAI’RÎŢ, sttprapreţjtri, s. n. Preţ mai mare decît cel legal, preţ de spcculă. SUPRAPRODUCŢIE, supraproducţii, s. f. Situaţie (care se produce în mod periodic şi inevitabil în sistemul capitalist) în care producţia de mărfuri depăşeşte cu mlilt puterea de cumpărare a consumatorilor. Sub capitalism apare contradicţia de neîmpăcat dintre caracterul forţelor de producţie fi cel al relaţiilor de producţie, contradicţie care se manifestă in crizele periodice de supraproducţie. I.UTTA DE clasX, 1950, nr. 7-8, 101. SCPRAPBOFlT, supraprofituri, s. n. Profit care reprezintă o depăşire n profitului mijlociu şi care este realizat de patroni în detrimentul muncitorilor. Nu profitul mijlociu şi nici supraprofitul, care de regulă nu reprezintă declt o oarecare depăşire a profitului mijlociu, ci tocmai profitul maxim este motorul capitalismului monopolist, lupta de clasX, 1953, nr. 7, 68. SUPRAPUNE, suprapun, vb. III. T r a n z. A pune un lucru deasupra altuia, a aşeza unul peste altul. (R e f 1.) Flşia subţire dintre cele două stinci care se suprapun este filonul de aur. bogza, Ţ. 10. SUPRAPUNERE, suprapuneri, s. f. Acţiunea de a (s e) suprapune şi rezultatul ei. Două unghiuri diedre sint egale dacă prin suprapunere coincid, geometria s. 34. SUPRAPUS, -A, suprapuşi, -se, adj. Aşezat unul deasupra altuia, unul peste altul. Unul dintre paturile de lemn suprapuse scirţii. miiiaijî, o. 19. Atelierele se aflau (n fund, suprapuse, înghesuite — jos maşinile, sus zeţăria şi deasupra legătoria dimpreună cti cartonajele. PAS, Z. 1 264. «$■ (în contexte figurate) Deocamdată, mă apăr de războiul pe care mi-l poartă bătrinul — nu făţiş, ci încurcat în reţele suprapuse, sadoveanu, z. c. 77. «$> Clasă (sau pătură) suprapusă — clasă conducătoare, în orîn-duirea burgheză, care se bucură de toate privilegiile. Mulţi din scriitorii ieşiţi din clasele suprapuse au avut v privire de înţelegere pentru oamenii mici şi i-au tratat ca fraţi. SADOVEANU, E. 260. în focul luptei sale împotriva păturii greceşti suprapuse. « ruina frumoasei limbi vechi • Eminescu o pune în spinarea acelei pături suprapuse. IltKAi-LEANU, SP. CR. 164. -4- (Despre formaţii geologice, epoci de civilizaţie etc.) Succedat în urma altuia, aşezat deasupra altuia. Au fost două rinduri de aşezări, suprapuse, la distanţă de măcar o mie cinci sute de ani. C. PETRESCU, R. dr. 64. SUPRAREALÎSM s. n. Curent decadent în literatura şi arta occidentală contemporană, care neagă gîndirea logică şi refuză activitatea premeditată a gîndirii, punînd accentul pe elemente iraţionale şi inconştiente, pe vise şt pe fenomene de automatism. SUI'RAREAI.ÎST, -A, suprarealişti, -ste, s. m. şi f. Adept al suprarealismului. SUPRARENAL, -A, suprarenali, -e, adj. Care se află deasupra rinichilor. <0* Glandă suprarenală = fiecare din cele două glande cu funcţie endocrină, situate deasupra rinichilor. SUPRASARCINĂ, suprasarcini, s. f. Sarcină suplimentară pe care: o are de suportat un aparat, un mecanism sau o construcţie (şi care poate constitui un pericol pentru sistemul tehnic în care se stabileşte). SUPRASATURAT, -A, suprasaturaţi, -te, adj. 1. (Chim., Fiz.; despre soluţii) Care conţine mai multă substanţă dizolvată decît cantitatea corespunzătoare coeficientului de solubilitate la temperatura ordinară. -4-(Despre vapori) Care se află într-o concentraţie superioară aceleia corespunzătoare tensiunii lor maxime pentru temperatura corespunzătoare. 2. F i g. (Familiar) Sătul peste măsură (de ceva). SUPRASATURAŢIE s. f. 1. (Chim., Fiz.) Stare a unei soluţii în care concentraţia substanţei dizolvate la o anumită temperatură este mai mare decît cea corespunzătoare saturaţiei. 2, F i g. (Familiar) Starea celui prea sătul (de ceva). SUPRASENSflilL, -A, suprasensibili, -e, adj. 1. (Acustică ; despre sunete, unde etc.) Care depăşeşte posibilitatea de percepţie a simţurilor. Ultrasunetele sînt sunete suprasensibile. 2. (Despre fiinţe) Excesiv’de sensibil. SUPRASTRUCTURAL, -A, suprastructurali, -e, adj. (Fii.) Care ţine de suprastructură, care se referă la suprastructură. Marx şi Engeh au fost primii care au subliniat rolul însemnat pe care îl joacă elementele suprastructurale în viaţa societăţii. CONTEMPORANUL, s. ir, 1948, nr. 112, 13/1. SUPRASTRUCTURA, suprastructuri, s. f. 1. (Fii.) Totalitatea concepţiilor politice, juridice, religioase, artistice, filozofice ale unei societăţi, şi instituţiile politice, juridice etc. corespunzătoare lor, generate de baza economică a orînduirii sociale respective. S. Totalitatea elementelor unei construcţii, care formează partea utilă a acesteia (şi care sînt folosite în scopul pentru care a fost executată întreaga lucrare). 8. Totalitatea construcţiilor de metal sau de lemn situate deasupra punţii principale a unei nave. + Ansamblu format din şasiul şi caroseria sau platforma unui autovehicul. SUPRATARA, supratare, s. f. Greutatea celui de-al doilea ambalaj al unei mărfi. SLII’RATAX A, suprataxez, vb. I. T r a n z. A adăuga o taxă suplimentară unei taxe fixate anterior; a taxa mai mult. SUPRATAXĂ — 314 — SUPT SUPRATAXA, suprataxe, s. f. Taxă suplimentară adăugată alteia fixate anterior. SUPRATENSIUNE, supratensiuni, s. f. Tensiune electrică superioară celei nominale şi care constituie un pericol pentru circuitele electrice (din cauza încălzirii exagerate a conductoarelor sau a descărcărilor care pot surveni). SUPRATÎMP, supratimpi, s. m. Prelungirea zilei de muncă (practicată în sistemul economic capitalist) peste limita care corespunde preţului obişnuit al muncii. SUPRAUMĂN* -Ă, supraumani, -e, adj, (Rar) Supraomenesc. SUPRAUNITAR, -Ă, supraunitari, -e, adj. (Mat.; despre numere sau, în special, despre fracţii ordinare; în opoziţie cu subunitar) Care are o valoare mai mare decît unitatea. SUPRAVEGHEA, supraveghez, vb. I. Tranz. A veghea cu grijă sporită, a observa, a păzi (cu atenţie şi autoritate). Nevasta învăţătorului şezuse Ungă El e onor a, supraveghind-o ca pe un copil, dumitriu, n. 125. Mă grămădisem deci cu genunchii la gură, într-o poziţie potrivită, ca să-mi pot supraveghea plutele celor trei undiţi. sadoveanu, î. A. 55. Dinu învaţă bine. . . Poate citeşte prea mult, dar îi supraveghez lectura. c. petrescu, î. n 265. <$>• A b s o 1. Preoteasa supraveghează şi poartă toată grija, repede, curată şi tăcută. GALACTION, o. I 180. Refl. Alexandru Vardaru privi consternat pe Radu, CQre-şi rodea unghiile. îl enerva. . . năravul acesta nou, care dovedea că nu se mai supraveghează, c. PETRESCU, Î.n90. SUPRAVEGHERE, supravegheri, s. f. Acţiunea de a supraveghea; urmărire atentă, pază. Jandarmii au strîns chingile. Au fost descinderi şi declaraţii. Au existat bănuiţi şi puşi sub supraveghere. C. PETRESCU, r. dr. 168. Expr. A avea (ceva) în supraveghere= a avea sarcina de a supraveghea (ceva). Fiecare brigadă are în supraveghere un anumit număr de vite, precum şi o parte din inventarul mort, pus la dispoziţia sa de administraţia cooperativei. SAHTA, u.R.S.S. 211. SUPRAVEGHETOR, -OARE, supraveghetori, -oare, s. m. şi f. Persoană însărcinată cu supravegherea cuiva sau a ceva. îmi era penibil la masă, să fiu tratată cind ca invitată, cind aşa, ca un fel de supraveghetoare a copiilor. c. petrescu, î. n 235. SUPRAVENÎ, supravin, vb. IV. Intranz. (Franţuzism rar) A veni pe neaşteptate. Ştiind că Tătarii vor putea supraveni chiar în cursul bătăliei, lovindu-l din spate, Ion-vodă şi-l acoperi prin căruţele parcului şi prin o rădicătură de teren. HASDEU, I. V. 144. SUPRAVIEŢUI, supravieţuiesc, vb. IV. Intranz. A rămîne în viaţă după moartea cuiva, după o nenorocire, după o catastrofă etc. Tot ce-l înconjura era rodul propriei lui energii, el creiase toată viaţa acumulată şi numai mulţumită lui se împopulase acest colţ de natură care era să-i supravieţuiască, anghel, pr. 58. (Glumeţ) Că Cgîzele] mai supravieţuiseră potopului de catran, ^rămînea o minune vrednică de mirare, c. petrescu, a. 315. SUPRAVIEŢUITOR, -OĂRE, supravieţuitori, -oare, 6. m. şi f. Persoană care supravieţuieşte alteia sau unei catastrofe, unui cataclism etc. Oamenii pe care-i întîlnim in Stalingrad sint, în bună parte, supravieţuitorii. STANCU, U.R.S.S. 190. Ei doi erau ultimii supravieţuitori. C. petrescu, c. v. 269. ^ (Adjectival) Poporul a păstrat numai in parte credinţele primitive asupra vieţii de-apoi şi asupra întrebuinţării ce trebuie s-o dea mortul făcliei, colacului, banului, dincolo de mormînt. Am zis în parte, pentru că şi la popor acestea sînt întrucîtva semne simbolice ale unor credinţe mai primitivet l forma supravieţuitoare a unui fond preschimbat. GHEREA, ST. cr. m 335. SUPRAVOLTAJ, supravoltaje, s. n. Mărire a potenţialului unui curent electric. SUPRÎ3M, -Ă, supremi, -et adj. (Exprimă un superlativ) Cel mai înalt, cel mai bun, cel mai mare etc.; p. e x t. extrem, ultim. Braţele ei avură o mişcare de supremă şi deznădăjduită hotărîre. GALACTION, o. I 190. Din sute de piepturi porni, ca la o comandă supremă, un urlet prelung de mulţumire. REBREANU, R. n 206. Bătrînul îşi lăsă capul în jos, cu un aer de supremă disperare. vlahuţX, o. a. 372. laşul sta în mijlocul Moldovei. Acest suprem avantagiu strategic era de ajuns pentru a determina alegerea, hasdeu, I. V. 33. Moment suprem — moment decisiv pentru reuşita unei acţiuni. în furia acelui moment suprem, el trase din mijlocul păgînilor un tun de cele mari. ( hasdeu, I. v. 158. Onoruri supreme = funeralii. Voinţă supremă — ultimele dispoziţii ale unui muribund. *4* Care ocupă locul cel mai înalt într-o ierarhie. Comandant suprem, ca Deşi nu sint puşi în scenă, dar îi vedem şi îi simţim şi pe supremii guvernanţi din capitală. ibrXiIvEANU, sp. CR. 233. SUPREMAŢIE, supremaţii, s. f. Superioritate unită cu autoritate şi putere, poziţie dominantă; preponderenţă. Supremaţia şi democraţia nu se pot alia împreună. ghica, A. 355. Nu mai e supremaţie, Legi din vechea tiranie; Nu e mare, nu e mic, Naţiile d-opotrivă Ard robie şi arhivă, boi,i/lac, o. 194. SUPRESltNE, supresiuni, s. f. (Franţuzism învechit) Suprimare. Pentru şcoala lui Despot.. . s-ar fi redactat. . . o cronică latină, pe alocuri dezvoltată ca stil, dar cuprinzînd un foarte mare număr de greşeli, confuzii şi supresiuni. iorga, i/. ii 561. Excedentele rezultate din deosebitele supresiuni ale budgetului, i. IONESCU, P. 120. SUPRIMĂ, suprim, vb. I. Tranz. 1. A face să dispară (legi, drepturi, libertăţi, obiceiuri); a înlătura, a elimina. Sonia Viişoreanu vorbea repede, cu un imper-. ceptibil accent peltic, pe care nu izbutise să-l suprime definitiv cursurile laborioase ale « Conservatorului de artă dramatică şi declamaţiuni». c. petrescu, C. v. 206. + (Rar) A omorî, a extermina. 2. A desfiinţa (posturi, locuri). Chiar azi am vorbit cu patronul. Ai auzit cum zbiera? El vrea să suprime locuri, nu să mai facă angajamente, c. petrescu, C. v. 133. Cu regret trebuie să te anunţ că postul dumitale are să fie suprimat pe ziua de 1 aprilie.' caragiale, m. 226. + (Impropriu, complementul indică o persoană) A scoate din funcţie, a pune în disponibilitate. Ce stai aşa pe gînduri? — Eu? pe gînduri? — Nu cumva te-a suprimat şi pe dumneata? caragiale, m. 224. -f (Cu privire la publicaţii periodice) A interzice apariţia. Se întreprinse publicarea unei foi literare. . . dar. . . ideile noastre nu erau gustate de un guvern care... luînd drept pretext o nevinovată poveste, sub cuvînt că atacăm religiuneăt suprimă foaia, negruzzi, s. i 335. 3. A înlătura (ceva), a renunţa (la ceva); a şterge, a elimina. Suprimase cafeaua cu lapte, chiflele cu unt, dejunul copios, iar dimineaţa o deschidea cu un sfert de oră de gimnastică. C. petrescu, c. V. 142. ^ Refl. pas. S-a sctdat odată din pat; i s-au suprimat brusc doctoriile, caragiale, o. vii 88. SUPRIMARE, suprimări, s. f. Acţiunea de a suprima şi rezultatul ei; înlăturare, eliminare, desfiinţare, exterminare. SUPRIMĂT, -Ă, suprimaţi, -te, adj. Care a încetat să mai existe; înlăturat, eliminat, şters, anulat. SUPT1 prep. v. sub. SUPT — 315 — SUPUS SUPT2, supturi, s. n. Acţiunea de a suge; alimentare a copilului la sîn. (Familiar) Darul suptului— însuşirea de a bea mult (în special băuturi spirtoase). Dascălul Iordache. . . avea şi darul suptului, creangă, o. A. 37. Se vede că acesta-i prăpădenia apelor, vestitid Setilă, fiul secetei, născut în zodia raţelor şi împodobit cu darul suptului, id. ib. 248. SUPT3, -A, supţi, -te, adj. Slab, uscat; (despre faţă, obraji) scofîlcit. [Fata] avea un păr ca paiele, obrajii supţi, ochii fără gene. camii, PETRESCU, o. I 42. Lingă fereastră, mama, cu faţa suptă de neodihnă, îşi leagănă copilaşul bolnav pe genunchi. GÎRLEANU, L. 44. Vine Costea din război. . . Faţa arsă, trupid supt, Straiul colbuit şi rupt. COŞBUC, P. I 130. Peste puţin sosi. . . Lică, un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă. slavici, n. n 56. SUPTCBl, supturi, s. f. (Popular) Alimentare a copilului Ia sîn ; supt. O suptură nu ajunge pruncului. La TDRG. SUPŢIĂ vb. I v. subţia. SUPŢIĂT, -Ă adj. v. subţiat. SUPŢIÎTIC, -Ă adj. v. subţietic. SUPŢIOAEĂ s. f. v. subsuoară. SUPŢERĂ vb. I v. subţira. SUPŢDRĂTIC, -Ă adj. v. subţiratic. SUPÎÎNE, supun, vb. III. T r a n z. 1. A aduce sub stăpîoirea sau în puterea sa (prin lupte, războaie); a cuceri, a subjuga. [Tomşu] văzu pe orheieni alungind, supunînd cu sabia şi prinzînd cu arcanele pe boieri. SADOVEANU, o. vn 132. Bătuse pe toţi împăraţii.. . şi-i supusese. ISPIRESCU, h. 11. Eu, Sobieski, sînt oprit în calea mea prin o cetăţuie ticăloasă, pe care de-atitea zile cerc în zadar a o supune, alECSandri, T. n 35. + A aduce sub ascultarea, sub autoritatea sa, a subordona (prin asuprire, constrîn-gere). Omul nu trebuie a supune cu sila pe ceilalţi oameni la sintimentele şi voinţa sa, ci trebuie să respecte credinţa şi cugetul lor. bălcescu, o. i 353. <£• F i g. Eu veneam cu gînd de ceartă, dar, cum vezi, tu m-ai supus. efTimiu, î. 103. Surîzătoare m-ai supus, iubire, şi dulce mina ta m-a-ncununat. CERNA, P. 145. -f- Refl. A accepta stăpînirea, autoritatea (cuiva), a da ascultare (cuiva sau la ceva), a asculta (de cineva sau de ceva). Întîia oară găsise un bărbat să i se supună. C. petrescu, C. v. 218. Se supusese şi el împăratului. ISPIRESCU, L. 11. Oastea toată se va supune ctim i se va făgădui mai mare simbrie, negruzzi, S. I 138. -4- (învechit, cu privire la animale) A îmblînzi. Mîndrul pohodnic ( = povodnic) va şti ţelul pentru care Au fost supus şi primeşte zăbala de infrînare. conachi, p. 261. (învechit, subiectul este un sentiment puternic) A copleşi. Albă păsărică!. . . Ce durere, spune, Ce dor greu supune Inimioara ta! alecsandri, p. i 197. Să stăplnim durerea care pe om supune, alexandrescu, m. 3. 2. A constrînge pe cineva să suporte un lucru, să accepte o situaţie. Asta e tortura la care a fost supus un om ani întregi. GHEREA, ST. cr. n 161. Pentru ca să vă fac a ajunge la scopid d-voastră, sînt silit a vă supune mai intîi la oarecare examin. alecsandri, t. i 295. Unitatea falsă, la care ea [împărăţia romană] supuse prin silă lumea, trebui să se sfarme ca să dea loc la organizarea progresivă a unei unităţi mai adevărate, produsă prin armonia naţionalităţilor libere, băxcescu, o. II11. Că eu pot să dau porunci Ca să fiţi supuşi la munci. TEODORESCU, P. p. 105. 4- A expune (un material, o substanţă) la o anumită acţiune, la un anumit tratament). ^ R e f !• Ase prezenta (de bună voie) la ceva, a suporta (de bună voie) ceva. A se supune unei operaţii. □ Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpînă. creangX, p. 93. 3. A prezenta cuiva un lucru spre cunoştinţă, apreciere, judecare sau hotărîre. Dupre opiniunea cunoscutului nostru pictor. . . căruia i-l supusesem spre examinare, [portretul] ar fi o copie făcută pe la 1800. hasdeu, i. v. 236. 4. A aşeza, a pune sub ceva; a vîrî dedesubt. Oile s-au grămădit unele în altele, supunîndu-şi in solzi capetele, stînd cu desăvîrşire neclintite. SADOVEANU, o. l. 83. Cind snopul e gata, se apucă legătoarea de capete. . . unul din capetele legătoarei se răsuceşte pe lingă celălalt şi se supune sub legătoare. pamfile. a. r. 132. + A forţa (pe cineva) să se aplece, să se încovoaie, să îngenuncheze, să se culce la pămînt. L-a supus în genunchi, l-a binecuvîntat şi l-a pus să jure că va fi mut şapte zile. SADOVEANU, d. p. 25. îl apucă de după ceafă, îl supuse şi-l legă bine. ispirescu, u. 67. ■$> Refl. S-a suit pe-un colnic ş-a urlat cum urlă etnii în singurătate. A coborît şi s-a aşezat în preajmă, supunîndu-se cu pîntecele de pămînt. SADOVEANU, b. 208. — Prez. ind. şi: supui. SUPÎJNERE s. f. Acţiunea de a (se) supune şi rezultatul ei. 1. Aducere sub ascultare (în urma unei victorii);. capitulare, închinare (în urma unei înfrîngeri). Vatamanul făcu semnul de supunere deplină cu braţul sănătos. SADOVEANU, o. vii 41. înaintea lui Mihai erau steagurile luate în bătălie şi care se ţineau aplecate în semn de supunere a Transilvaniei. ISPIRESCU, M. v. 42. -4- Acceptare a autorităţii (cuiva); ascultare, subordonare. De supunerea-mi adincă deseori am dat dovadă Şi-aş voi supusă veşnic ochii voştri să mă vadă. EFTIMIU, î. 21. Conflictul părea tranşat, ordinea şi siguranţa podului restabilită prin supunerea oarbă la hotărîrea şefului, bart, s. m. 89. Jură-mi-te. . . că mi-i da ascultare şi supunere intru toate, creangX, p. 206. -4- Respect. Vorbea cu înţelepciune şi supunere. ISPIRESCU, L. 22. (învechit, în formule de politeţe) Cucoană Chiriţă... mai întîi mă închin cu supunere. ALECSANDRI, T. I 190. 2. Expunere a unui material, a unei substanţe la o anumită acţiune, la un anumit tratament. SUPURÂ, pers. 3 supurează, vb. I. I n t r a n z. A produce şi a elimina puroi. Rana supurează, SUPURĂA’T, -A, supuranţi, -te, adj. Care supurează. Rană supurantă. SUPURAŢIE, supuraţii, s. f. Formare şi eliminare de puroi. SUPÎÎS1, -A, supuşi, -se, adj. 1. Ascultător, plecat, smerit. Copiii sînt supuşi şi cuviincioşi. RALEA, o. 120. Boii trag in jug supuşi, Gata de plecare; Necăjiţii cărăuşi Merg pe lîngă care. IOSIF, v. 74. Ori şi unde te-i duce, să fii supusă, blajină şi harnică. CREANGX, p. 286. Ce-ţi lipseşte măriei-tale? N-ai cu nime război; ţara este liniştită şi supusă, negruzzi, s. i 146. -4- Umilit, servil. Trăiţi, dom’le prefect! răspunse Ion Pravilă supus, în-desîndu-se să dea o mînă de ajutor, rebreanu, r. ii 83. 2. (învechit) Aşezat sub..., ascuns, pitit. Această slabă corabie a lor s-au tîmplat a nemeri într-un şir de stinci supus in marea. drXghici, r. 206. SUPUS2, -A, supuşi, -se, s. m. şi f. (Urmat de un calificativ arătînd statul în discuţie) Persoană aparţinînd prin cetăţenie unui anumit stat; persoană aflată sub o protecţie specială de ordin juridic a unui stat (fără a fi cetăţean cu depline drepturi). Concurăm la licitaţia fabricii de metalurgie. Era proprietatea unui supus francez. CAMIL petrescu, u. n. 48. Poartă un nume polon şi supus austriac. bXlcescu, la ghica, a. 413. 4- (învechit, mai ales la pl.) Locuitorii unei ţări depinzînd de o autoritate centrală, de un stăpînitor, de un suveran. Rareori supuşii ţării înălţat-au ruga lor Fără să-mi aplec urechea. EFTIMIU, SUPUŞENIE — 316 — SURD i. 10. Cum văd eu, d-ta prea intri în voia supuşilor. creangă, p. 230. Ca să nu-mi prăpădească toată împărăţia, am fost silit... să-i dau ca bir tot ai zecelea din copiii supuşilor mei. EMINESCU, N. 7. SUPUŞENIE s. f. Faptul de a se bucura de cetăţenia unei ţări sau de protecţia juridică specială a unei ţări. SUR, -A, suri, -e, adj. 1. (Despre părul sau lîna animalelor) De o culoare intermediară între alb şi negru sau care rezultă dintr-un amestec de alb şi negru (v. cenuşiu); (despre animale şi păsări) care are părul, lîna, penele de această culoare. Au dat năvală doi dulăi suri cu căpăţinele negre, sadoveanu, n. F. 38. Miei albi fugeau către izvor Şi grauri suri zburau în cete. coşbuc, p. i 176. Un taur mare cu părul sur. RETEGanul, p. rv 41. Cucuie, pasăre sură, Ce tot cînţi la noi pe şură? jarnîk-bîrseanu, d. 122. ^ (în contexte figurate) Pe unde Jiul, spumegînd, îşi spală coama sură. FRUNZĂ, Z. 30. (Substantivat) Nume dat unui cal cu părul de culoare intermediară între alb şi negru. Pe poarta deschisă, Biscoveanul trecu în goană pe surul lui costeliv, dar vînos, şi se topi în ninsoarea care cădea moale. camIL petrescu, o. I 9. Surul lui se lăsa uşor pe picioarele dinapoi, ca să lunece în vîlcea printre răchite, id. o. ii 143. 2. (Despre stofe, haine) Făcut din lînă sură (1) sau vopsit în această culoare. îmbrăcămintea sură a oştenilor moldoveni părea întuneric de peşteră intre zare şi luciul apei. sadoveanu, n. P. 335. Cei trei văcari, sub nişte căciuli uriaşe, cu fundul lat, cu sumanele sure aruncate numai pe umăr, şedeau rezemaţi în ghioagele lor. bart, s. m. 82. Contoşul domnului, sur şi lung, cu ceapra-ztiri de fir, e deschis la piept. ODOBESCU, S. a. 113. 3. (Despre munţi) De culoarea cenuşie a stîncilor; (despre drumuri) de culoarea mohorîtă a pulberei care le acoperă, Luna-şi pierde prin păduri Tainica văpaie... Doarme intre munţii suri Vechea Borşa-Baie. DEŞLIU, M. 11. De o parte şi de alta a drumului sur se înălţau două spinări uşoare de colnic, sadoveanu, o. I 369. Mă întorc cu, faţa spre creasta sură. camil PETRESCU, u. N. 279. 4. (Despre cer, nori, văzduh) Lipsit de lumină, de strălucire ; înceţoşat; tulbure; f i g. posomorit, mohorît. Raţele sălbatice treceau în triunghi pe deasupra în văzduhul sur şi tăios, dumitriu, n. 289. Afară plouă lin din cerul sur. sadoveanu, o. iii 241. Bolta sură ca cenuşa, Codrii vineţi — dorm adine. TOPÎRCEANU, b. 16. Sură-i sara cea de toamnă, eminescu, o. I 83. 5. (Despre părul oamenilor, p. e x t. despre oameni) Cărunt. Nu vă uitaţi că rar vii-i părul Şi sur ca sara cea de toamnă, beniuc, v. 148. Era un bătrîn frumos, falnic, ras proaspăt, cu musteţile sure, răsucite, bart, S. M. 45. Pe prispă o babă bătrînă şi zbîrcită, culcată pe un cojoc vechi, sia cu capul ei sur ca cenuşa în poalele unei roabe tinere şi frumoase. Eminescu, n. 19. Nu căuta că-s sur, îi verde încă. alecsandri, T. I 68. ^ F i g. Bătrînicios, şters; searbăd. Moşnegii din Alăuteşti îşi aminteau de infăţişarea-i tură, de ochii lui ce iscodeau tăios. GaLacTion, O. I 43. + F i g. Vechi, bătrîn. Riul sfint ne povesteşte cu-ale undelor lui gure De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure. eminescu, o. i 44. SURATA, surate, s. f. Prietenă apropiată ca o soră. Au fost odată două fete vecine, care se numeau una pe alta surată, adică sorioară, prietină, pentru că ele, de cum s-au cunoscut, trăiau foarte bine între-olaltă. marian, O. n 70. ba noi, bărbaţii se ziceau vfraţi de cruce» şi femeile «surate». Ghîca, s. 94. Mamă, suratele inele Ş-aseară s-au socotit Şi aseară s-au vorbit. JARNÎK-bîrseanu, D. 186. (Metaforic) Tu mă poţi, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! Tu ai, suratăt Gînduri bune. coşbuc, p. i 105. ^ Expr. (Popular, despre femei) A se prinde surate = a lega între ele prietenie trainică. + Termen familiar, prietenesc (de obicei pus înaintea numelui unei femei despre care vorbeşte sau căreia i se adresează cineva). Am văzut pe surata Chira şi pe surata Lena. sadoveanu, a. l. 189. Ia dă-ntr-o parte gluma şi spune-ne, surată. . . Nu e mijloc pe-aicea, prin sat să ne faci rost Ca să aflăm la noapte şi noi vreun adăpost ? MACEDON ski , o. li 57. Eşti bună, surată, să mă găzduieşti oleacă? popescu, B. îl 116. (Glumeţ) Cîteo-dată ochii se înălţau în văzduh, după bombele turceşti, ce băteau pînă la Verbiţa, sau se spărgeau în aer, vîjîind şi trosnind. — Primeşte-o, Ghiţă, că ţi-e surată. D. zam-FIRESCU, R. 233. -$■ (Mai ales Ia pl.) Fată, femeie de la ţară. Vine-un călăreţ în goană, Sar lătrînd în drum dulăii. Rid suratele gătite, Mînă-n mînă cu flăcăii. IOSIF, v. 53. SURATEC, -A adj. v. suratic. SURÁTIC, -Ă, sur atici, -e, adj. (Rar, şi în forma suratec) Care bate în sur, suriu. Fumul suratec se strecura în văzduhul rece. D. zamfirescu, la tdrg. — Variantă : suratec, -ă adj. SURĂŢlCÂ, stirăţele, s. f. Diminutiv al lui surată. Surate, curăţelelor. ŞEZ. IV 191. SURĂŢÎE, surăţii, s. f. (Rar, uneori determinat prin « de cruce *>) Legătură de prietenie între femei (similară frăţiei de cruce). Adevărata amiciţie... mai puternică ca. . . frăţia de cruce şi surăţia de cruce. La TDRG. SURCEA, -ÎCĂ, surcele, s. f. 1. Bucată subţire de lemn care sare cînd se ciopleşte sau cînd sé sparge un lemn (v. aşchie) sau care se taie intenţionat pentru a servi la aprinsul focului. Scoase, din cotruţa de sub vatră, surcele uscate, sadoveanu, o. I 329. Irina strînge surcele şi vreascuri de pe lingă gard. bujor, s. 59. Poftim. . . o surcea de lemn şi ei nu au curajul să o care, mişeii! alecsandri, T. I 448. La noi taie lemnele, La voi sar surcelele (Meliţa). gorovei, c. 226. Surcica nu sare departe de trunchi, se spune pentru a scoate în evidenţă puterea eredităţii. Pe unde am tăiat noi lemne, ei culeg surcele, se spune în mod ironic celor mai tineri, care cred că lucrează primii într-un domeniu. Ei, am trecut şi noi p-acolo. Pe unde am tăiat noi lemne, ei culeg surcele. DELAVRANCEA, O. II 320. 2. (Mold., la pl.) Prăjituri fărîmicioase făcute din fîşii de aluat, prăjite în ulei; minciuni, uscăţele. — Variantă: (1) surcel (sTancu, d. 343, marian, î. 350) s. n. SURCÉL s. n. v. surcca. SIRCELA, súrceles, vb. I. Intranz. (Rar) A umbla după surcele, a strînge surcele. Şi te fă d-a súrcela, Turcii seamă-a nu-ţi băga. MAT. I'OI.K. 76. — Variantă : SUrcelí, surcelesc, vb. IV. SURCELÍ vb. IV v. súrcela. surcelCţă, surceluţe, s. f. Diminutiv al lui surcea (1). Furnica de pădure... îşi face cuibul... din diferite beţişoare, crengurele, surceluţe. MARIAN, la CADE. SÜRCHJDÍ. surchidesc, vb. IV. Tranz. 1, A sîcîi, a hărţui; a muştrului, a bruftui. Era... fără nici un rost în puterea iernii şi-l surchideau ai lui în fiecare zi că e o haimana, pas, z. i 278. Degeaba l-a strunit şi l-a mustrat şi l-a închis şi l-a surchidit. VLAHUŢĂ, la TDRG. + A smuci, a trînti. Arunca [păpuşile] una într-alta, le smucea, le surchidea, fără să se sinchisească dacă i se întîmpla să le ciobească sau să le sfărâme. M. I. caragiale, c. 60. 2. (învechit) A arunca zarul la jocul de arşice. SURD, -A, surzi, -de, adj. 1* Lipsit de auz. Pe loc am băqat de seamă că e surd. STancu, d. 289. N-auzi bre? Ce, eşti surd? rebreanu, R. i 16. Ţaca Frăsina SURDA — 317 — SURESCITAT doarme în iatacul de alături, habar n-are de ce se petrece; chiar deşteaptă să fie şi tot n-ar simţi, pentru că-i surdă, săraca. vxahuţX, o. a. ii 89. E surd, sărmanul. . . să strig mai tare... Moşule, n-ai văzut pe Papură-împărat? alecsandri, t. i 430. <ţ> Expr. A rămîne surd la ceva = a nu da ascultare unei solicitări, a nu se impresiona de ceva, a ignora. Poetul n-o ascultă, rămîne surd la şoaptă, iosif, patr. 90. (F i g.; cu parafrazarea expresiei) Surd este al meu suflet l-a tale vorbe line. f.minescu, o. iv 171. (Franţuzism) A face urechea surdă = a face urechea toacă, v. toacă. Născuţii de la Gogomăneşti fac urechea surdă, mănîncă la cofeturi şi îngheţată pe datorie şi plătesc cînd n-au alta ce face. rogXi,niceanu, s. a. 96. (Substantivat) Se vor pune apoi pe joc pînă chiar şi surzii, Cînd vor prinde dintr-un loc Să ne clnte hori cu foc. Din tilin-că, sturzii, coşbuc, p. I 302. (E x p r.) Dti-lc (sau să te duci) unde a dus surdul roata şi mutul iapa, se spune celui pe care nu vrei să-l mai vezi niciodată, nici să-i mai auzi de nume. Lipseşti dinaintea mea: şi du-te unde-a dus surdul roata şi mutul iapa, ca să nu mai aud de numele ■ tău. creangă, p. 47. S-a pornit ca surda-n joc, se spune despre cineva care, din nepricepere, face un lucru la Ioc şi timp nepotrivit. A bate toaca (sau toba) la urechile Surdului = a vorbi zadarnic cuiva care nu vrea sau nu este în stare să înţeleagă. Bate toba la urechile surdului. ISPIRESCTJ, h. 175. ->• (Glumeţ) Mut, afon. Măi moşule, unde eşti, Ori ţi-e gura surdă. TEODOrescu, p. p. 123. 2. (Lingv. ; despre consoane, în opoziţie cu sonor) A cărui emisiune nu comportă vibraţii glotale caracteristice pentru sunetele sonore; afon. 8. (Despre zgomote) Lipsit de rezonanţă, slab, înfundat, înăbuşit, confuz. Larma surdă umple cîmpia. sadoveanu, o. I 193. Lîngă poarta docului, trenurile manevrau, iar fabricile, dinlăuntrul lor, trimiteau un zgomot surd, neîntrerupt, dunăreanu, n- 18. Un vuiet nedesluşit şi surd umplea văzduhurile, hogaş, dr. ii 15. Un zgomot se auzi în camerele vecine, un zgomot surd, de paşi, de vorbe. boi.inTineanu, o. 449. (Adverbial) Tunurile pocneau surd într-o duruire adincă. sadoveano, o. vi 33. Pun înlunerec, necunoscutul rîse încet, surd, fără poftă de harţă. c. petrescu, A. 279. Surd vuia prin codri vîntul, brazii se-ndoiau de vînt, Urletul suna sinistru ca un urlet din mormînt. coşbuc, p. i 121. Şi ameţit abia aude cum vuieşte surd poporul. EMINESCU, o. IV 123. F i g. (Despre sentimente, conflicte) Mocnit; ascuns, tăinuit. O încordare surdă mocnea, în atitudinea, în vorbele lor. mihale, o. 492. în lupta surdă a acestor zece mii de ţărani romîni e multă frumuseţe, mult eroism, multă măreţie, bogza, a. î. 598. Plin de-o surdă minie — adunată în suflet de veacuri, Mina pe torţă a pus scuturînd-o aprinsă în aer şi dintr-o dată tot cerul păli luminat de văpaie. angheL-iosif, C. M. II 101. Astfel se născu între ambele artiste o luptă surdă şi neîncetată. alECSandri, O. p. 134. + (Despre dureri, senzaţii) înăbuşit, slab, nedefinit. Simţi o rupere surdă în piept şi ca un om care moare, şopti. VLAiruŢĂ, o. iii 122. SÎRDA adv. în zadar, degeaba, inutil; fără rost. Asta este a mea lege, Să- mă ierte, surda strig, alexan-drescu, M. 286. Nu lua în grabă pe nimic arvună, Să-ţi perzi surda vremea şi zilele tale. pann, p. v. i 153. Bunii maicăi fraţi, geaba, surda alergaţi, pasculescu, i,. p. 249. -0> (Astăzi mai ales în 1 o c. a d v.) De-a (mai rar de) surda (sau, învechit, de surdă). Boierii cei mari hotărîseră, îndemnaţi de'armaşul Nicoriţă, să nu mai zăbovească de-a surda la Cucuteni. Sadoveanu, o. vii 130. întrebările şi rugăciunile mele le făceam în sec, căci îmi răceam gura de surda. ISFIRESCU, l. 96. Ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată în preajma minţii voastre de patimi îmbătată. EMINESCU, o. I 23. SURDINĂ, surdine, s. f. Dispozitiv de metal sau de lemn în formă de pieptene dublu, care se fixează pe scaunul instrumentelor muzicale cu corzi, pentru a slăbi intensitatea sunetului; dop care se aplică la trompete pentru a face să scadă intensitatea emisiunii sonore. A pune surdina. <>• F i g. O intimitate discretă, plină de estompări şi de surdine de mătase, a pus stăpînire pe glasul Oltului şi pe freamătul lumii, bogza, c. o. 387. O surdină nevăzută atenuează vibraţiile sentimentului şi îl reduce la o măsură umană. vianu, A. P. 226. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară. vi,ahuţX, O. A. I 244. <$* Loc. adv. în surdină.= a) cu surdina pusă. în surdină să-şi joace degetele şi arcuşul pe strune. ardeleanu, n. 289. Notele viorilor pătrundeau încet, ca în surdină, bassarabescu, s. n. 148; b) f i g. fără zgomot, înăbuşit; cu glas scăzut. Dinamul, ca o broască ţestoasă de oţel, Tot murmură-n surdină, pitit sub carapace. D. botez, F. s. 76. De emoţie-n surdină, Subt un snop de bozie, O păstaie de stilcină A făcut explozie. TopîrcEANU, B. 48. Bubico se uită la mine şi mîrîie-n surdină. caragiai,E, o. ii 267. SÎIRDITĂTE, surdităţi, s. f. 1. Infirmitate care constă în imposibilitatea de a percepe sunetele ; surzenie. Starea copilului s-a agravat prin apariţiunea unei surdităţi. babeş, o. a. I 318. N-a ştiut să profite îndestul de surditatea urechii drepte. caragiai,e, n. E. 177. <$> Surditate psihică = imposibilitate de a recunoaşte şi a distinge cu simţul auzului de la ce fel de obiecte vin sunetele. Surditate verbală = neputinţa cuiva de a percepe cuvintele pe care le aude (putîndu-le percepe numai dacă le vede scrise). 2. Calitatea unui sunet de a fi surd. Caracterele esenţiale.ale fonemului ttp» sînt ocluziunea, explozia şi surditatea, rosetti, s. i,. 12. SUItDOMÂŞ, surdomaşi, s. m. (Regional) Larva gîn-dacului numit morarul; sfoiag. — Variantă: sunlumdş (marian, ins. 67) s. m. STJRDOMOTj -Ă, surdomuţi, -te, adj. (Mai ales substantivat) Lipsit de auz şi de grai. Se înţelegeau. . . prin semne, care lăsau impresia că sînt doi surdomuţi, pas, z. i 306. SURDtJC s. n. (Regional) Vale strimtă şi prăpăstioasă între doi munţi; coastă rîpoasă şi foarte pietroasă. Mă usuc Ca frunza-n nuc, Ca iarba de pe surduc. şez. i 46. SURD t CĂ, surduce, s. f. (Regional) Minge făcută din păr de bou. SURDUMĂŞ s. m. v. surdomaş. SURDÎŢ, -Ă, surduţi, -e, adj. (în poezia populară) Diminutiv al lui sur d. Marcu bine-mi i auzea, Dar surduţ mi se făcea. Jarnîk-bîrseanu, jd. 487. SUREÂTĂ, surete, s. f. (Iht.) Obleţ. SURESCITĂ, surescit, vb. I. T r a n z. (Mai ales la participiu) A excita peste măsură; a aduce într-o stare de iritaţie, de nervozitate extremă. Şi-n mintea lui încălzită, surescitată de basme, începea să se desfăşure, în tablouri vii, scene atingătoare, al căror erou era el, copilul. vlahvţX, o. a. iii 17. — Variantă: surexcitâ vb. I. SURESCITARE, surescitări, s. f. (Şi în forma sur-excitare) Acţiunea de a surescita şi rezultatul ei; stare de iritaţie bolnăvicioasă. Stai liniştit, itu-i nimic grav... nimic... Epuizare şi surexcitare nervoasă, atîtf REBREANTJ, P. S. 154. — Varianta: surescitare s. f. SURESCITÂT, -Ă, surescitaţi, -te, adj. Excitat peste măsură, ajuns într-o stare de mare tensiune nervoasă ; agitat, tulburat. A aşteptat aşa, plimbîndu-se surescitat SURESCITAŢIE — 318 — SURÎDE prin odaia îngustă, camil PETRESCU, o. ii 243. Sala surescitată, supraîncălzită, părea gata să facă explozie. Noroc că s-a deschis uşa, supapa de scăpare a presiunii ridicate la maximum în sală. BART, E. 286. SURESCITAŢIE, surescitaţii, s. f. Surescitare. SURÎJT, sureturiy s. n. (învechit) Copie (a unui act, a unei scrisori). Trimisese Nicolai-vodă la Poartă suretul acei cărţi ce-i trimisese hanul şi paşa. La Tdrg. SUREXCITĂ vb. I v. surescita, SURESCITARE s. f. v. surescitare. SURFÂŢĂ, surfeţe, s. f. (Franţuzism învechit) Suprafaţă. Mici valuri încreţesc surfaţa de un verde întunecat a bălţii, odobescu, o. i 399. Amorul, fost-a el pentru acest suflet atît de tînăr asemenea minelor Laceniei, a căror surfaţă seînteie de aur strălucitor, negruzzi, s. ii 44. SURFILĂ, surfilez, vb. I. T r a n z. A întări marginea netivită a unui obiect de îmbrăcăminte printr-o cusătură superficială, cu împunsături rare. SURFILAREj surfilări, s. f. Acţiunea de a s u r f i 1 a. SURGHTON1, surghiuni, s. m. (învechit) Exilat, deportat. Am pribegit ca un surghiun prin ţări străine. La tdrg. <$> E x p r. A lace (sau a porni, a trimite, a duce) surghiun = a exila, a deporta. A doua zi pînă în ziuă Clucerul era pornit surghiun la Snagov cu cămaşa pecetluită pe el. ghica, s. a. 53. A se duce surghiun = a pribegi. (Atestat în forma surgun) Numai eu cv. Zaharia, ghemuiţi în căruţa lui moş Luca ne duceam surgun, dracului pomană. creangX, a. 123. — Variantă: surgun s. m. SURGHltJN2, surghiunuri, s. n. (Astăzi' rar; şi în forma surgun) Exil, deportare, surghiunire. Cei care aveau curajul să-şi manifeste iubirea de ţară, erau trimişi in surgun. IiîrăiI.KANU, sp. CR. 73. Greacă adusă din Ţarigrad de cucoana Luxandra Cîmpineanca cînd s-a întors din surghiun din ţara turcească, ghica, S. 296. Să ai. ■ . mulţămirea de a scrie poronca de arestuire şi de surgun a lui Radu. alecsandri, t. 1407. Expr. (Popular) A da cuiva surghiun = a izgoni pe cineva. Să ne strîngem fete multe Să dăm răvăşăl la curte; Să iasă răvaşul bun Să dăm la babe surgun. SEVÂSTOS, C. 154. Stare, situaţie de exilat; f i g. pribegie, înstrăinare. Aici şi-a plîns amărăciunile surghiunului gingaşul poet al Romei, vlahuţX, R. P. 46. — Pl. şi: surghiune (ghica, s. A. 66). — Variantă: surgun, surgune, s. n. SURGHIUNI, surghiunesc, vb. IV. Tranz. (Astăzi rar) A exila, a deporta. Porunceşte mai bine să-mi taie capul sau surghiuneşte-mă ca pe atîţi alţi boieri pămînteni ai ţării. filtmon, c. 63. «$> F i g. Aici în strada Ţicău numărul 4, nu era numai o locuinţă mizerabilă într-o margine umilită de tîrg. Era mai cu samă un exil. Surghiunit de împrejurările vieţii se afla aici Ion Creangă in calitatea lui de cărturar. SADOVEANU, E. 94. Refl. pas. Lala-Mahomet ce se numise vizir, surghiunin-du-se Sinan, murise trei zile după aceea. BXi.CESCU, o. ii 166. + F i g. A izgoni, a alunga. Dacă adevărul ar fi surghiunit de pre pămînt, numai în vorba a doi şireţi s-ar putea afla. negruzzi, s. în 293. — Variantă: surguni (hogaş, m. n. 13, hasdeu, i. v. 229) vb. IV. SURGHIUNIRE, surghiuniri, s. f. (Astăzi rar) Acţiunea de a surghiuni şi rezultatul ei; surghiun, exilare. -4- F i g. Izgonire. După surghiunirea fetei celei mari, dobîndise împăratul altă fată. ISPIRESCU, h. 391. SURGHIUNIT, -A, surghiuniţi, -te, s. m. şi f. (Astăzi rar) Persoană exilată. Surghiuniţii din 1848. SURGÜCI1, surguei, s. m. Plantă erbacee cu tulpina simplă sau uşor ramificată la vîrf, cu frunzele divizate în numeroase segmente lineare, cu florile albastre, roz, albe sau pestriţe, neregulate; se cultivă ca plantă ornamentală (Delphinium Ajacis). SURGÜCI2, surgueiurî şi surguce, s. n. (învechit şi arhaizant) Panaş din pene (de struţ) împodobit cu pietre scumpe, purtat de sultani şi de domnii romîni, la turban sau la işlic (uneori şi de oşteni, la căciulă). V. egretă. Fiecare oştean îşi pune piatră de olmaz la frunte şi surguei de aur. sadoveanu, f. J. 434. Şlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguei alb şi sprijinit cu o floare mare de smaragde. negruzzi, s. I 145. SURGÜN1 s. m. v. surghiun1. SURGÜN2 s. n. v. surghiun2. SURGUNI vb. IV v. surghiuni. SURI, suresc, vb. IV. Intranz. (Despre păr, p. ext. despre oameni) A încărunţi. Tovarăşii aceştia ai mei erau oameni tineri încă, dar părul le surise. SADOVEANU, o. v 155. ■+■ Tranz. A face să devie sur. în cîteva ore de drum, maşina avea să-l înfunde iarăşi în.. . praful acela dobrogean — care înfundă nărilei zgîrie gît-lejul şi sureşte părul. c. petrescu, î. i 4. SURICÎL, -EA, suriceiy -le, adj. Surişor. Doi cai mîndri, suricei. marian, nu. 500. SURIOARA, surioare, s. f. 1. Diminutiv al lui soră. Şi-mi răsare la fereastră Surioara Coiînzenei. cerna, p. 138. Vei rîde, tată, cum ai rîs şi de surioarele mele. ispirescu, i,. 15. înălţate împărate, Pune pace, nu te bate.. . Că te-or bate lacrimile, Lacrimile maicelor Ş-ale surioarelor Ş-ale mîndrişoarelor, De dorul voinicilor! jarnîk-bîrseanu, d. 316. 2. (Mai ales la vocativ) Termen familiar, prietenesc, cu care te adresezi unei fete sau unei femei; dragă, soră (2). Rău ţi-i ţie, surioară, Răuţi-iţie, negrişoară?—Nu mi-i rău, dar o să mor, Că de mult mă arde-un dor. jarnîk-bîrseanu, d. 206. — Variante: sorioară (sbiera, p. 176, alecsandri, p. a. 36, negruzzi, s. i 263), (rar) sirioâră (mat. folk. 213) s. f. SURIŞ0R, -OARA, surişori, -oare, adj. Diminutiv al lui sur. SURÎU, -Ie, surii, adj. Care bate în sur, aproape sur. în fereastră, întunericul mai stăruia doar ca o perdea subţire, surie, a nopţii spre sfirşite. mihale, o. 386. îţi scriu sub o lumină surie şi tristă, care mă face a zări literile mele ca prin un văl subţire, alecsandri, s. 242. Am o vacă surie, Vine din pustie, Cuprinde luncile Cu brîncile (Negura), gorovei, c. 237. + (Substantivat) Culoare care bate în sur. Suriul negurilor plutitoare se prinsese mai întîi de pomi şi case; acum se întindea uşor peste ogrăzi şi-n largul uliţelor, mihale, o. 207. + (Despre părul omului) Uşor încărunţit. Suptă şi uscată, faţa i se gălbejise de tot şi o năpădise un păr suriu, — îndesit ca pîsla pînă spre urechi şi gură. MIHAI,E, O. 526. Barba sa surie şi stufoasă îi acoperea jumătate de obraz. Game, N. rr 78. Capul era dezbrăcat de păr şi numai in vîrf viţe surii şi strălucitoare se clătinau, russo, o. 48. SURÎDE, surid, vb. III. Intranz. 1. A rîde fără zgomot, schiţînd numai o uşoară mişcare a buzelor; a zîmbi. Surîdea binevoitor numai cu un colţ al gurii. dumitriu, n. 160. Ce zici, Comşa, de arătările lui Mucenicul întrebă Ghenea într-un tîrziu, fără să mai surîdă a batjocorii, c. PETRESCU, î. n 13. Vorbeşte rar şi aşezat. Din cînd Cn cînd îşi dă puţin capul pe spate, surîde pe sub mustaţă şi atunci toată faţa i se luminează. vlahuţX, o. A. n 145. F i g. Natura surîdea în pragul primăverii, SURÎS — 319 — SURPA cam tristă. D. ZAMFIRESCU, r. 91. în zori de ziuă cînd. . ■ ziua întti Mai surîde. RUSSO, s. 21. -$> (Construit cu dativul) Mi-a suris cu bunătate. GAT.ACTION, o. i 231. Ilenuţa Precup îşi suridea unuiglnd ori unei amintiri, absentă de aci, cu privirea pierdută în vag. c. rETRESCU, A. 344. Copila îi surîde ca cele dinţii flori Ce-anunţă primăvara. BOEINTINEAKU, O. 62. 2. F i g. (Despre abstracte) A-i fi cuiva pe plac, a plăcea, a conveni, a atrage pe cineva; a se prezenta cuiva într-o formă favorabilă. Călătoria îi surîdea. c=i Viafa începea în sfîrşit să le surîdă. C. PETRESCU, c. v. 9. — Forme gramaticale: perf. s. surîsei, part. suris. SURÎS, surîsuri, s. n. Faptul de a s u r î d e ; rîs tăcut, redus la o mişcare specifică a buzelor; zîmbet. Surisul mamei legănîndu-şi visul, frunza, z. 19. Avîntul lui stîrni mici surîsuri ironice primprejur, rebreanu, r. I 40. Radu avea un surîs trist, care pe Gheorghe ii amăra cumplit. vlahuŢĂ, o. A. i 99. F i g. Şi-mi înfloreai în suflet tot mai dragă, Curată ca surîsul dimineţii. CERNA, p. 109. — PI. şi: (rar) surise (EMINESCU, o. IV 83). SURÎZĂT0R, -OARE, surîzători, -oare, adj. Zîm-bitor; p. e x t. vesel, prietenos, amical. Şefii mei mă priveau cu oarecare surizătoare curiozitate. GALACTION, o. I 30. Prin visul meu cînd treci, Să te opreşti în loc, surizătoare. CERNA, P. 91. Atîta de drăgălaşă, albă, Frumoasă — parcă eşti o floare! Şi ades rămîn pierdut pe gînduri Cînd mi te-arăţi surizătoare. iosif, T. 150. SURÎZÎND, -Ă, surîzînzi, -de, adj. Surîzător, zîm-bitor. Atunci tu prin întuneric te apropii surîzîndă. EMI-nesctj, o. X 42. Tu auzi păşind în tindă — E iubitul care vine De mijloc să te cuprindă Şi în faţa ta frumoasă O să ţie o oglindă, Să te vezi pe tine însăţi Visătoare, surîzîndă.. id. ib. 76. ■ SURLĂŞ, surlaşi, s. m. (învechit) Cîntăreţ din surlă. Cînd ajunseră la porţile palatului de cleştar, tot norodul era de faţă cu mănunchiuri de flori şi cu zarvă de veselie. Buciumaşii, fluierarii şi surlaşii răsunau alai mare. DELA--* VRANCEA, S. 100. SÍjltLA1, surle, s. f. Instrument muzical în formă de fluier cu mai multe găuri şi cu unul din capete lărgit în formă de pîlnie, folosit altădată (mai ales în armată). La ţipetele prelungi ale surlelor, la bătaia tîmpenilor, oastea care aducea in scaunul Moldovei pe Tomşa porni. SABOVEANU, o. VII 11. Cînd şi cînd un cine urlă Ca din surlă. TOPÎRCEANU, P. 53. Iar din Jiu, din apă sfîntă, Iese cîntec vitejesc, Şi cu glas de surle cîntă Tot poporul romînesc. coşbuc, p. ii 110. (învechit, în construcţie cu verbele «a zice», sau «a da») Slujitorii deteră în tîmpine şi în surle, şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămînă întreagă. ISPIRESCU, h. 2. începură a zice din surle şi bucatele se aduseră pe masă. negruzzi, s. I 151. Loc. adv. Cu surle = cu zgomot, cu scandal. Degeaba ii scoateţi cii surle şi zgomot din sat, dacă acolo, pe cîmp, ei dorm fără teamă, mihale, o. 161. SÎJRLĂ2, surle, s. f. (Mold.) Rîtul porcului; p. e x t. porc. Minca-l-ar brinca să-l mănince, surlă, că mult mă mai înăduş cu dînsul. CREANGĂ, p. 76. Porcul a şi dat cu surla în antereul preutidui. ŞEZ. XII 62. SÚRLÁ3, surle, s. f. (Regional) Colibă ciobănească, de formă conică, construită din pari, scînduri sau bîrne reunite la vîrf şi acoperită cu stuf, paie, fîn sau coceni. SUKLIŞOÂKĂi, surlişoare, s. f. Surliţă. SURLIŞOARĂ2, surlişoare, s. f. Diminutiv al lui surlă2. Vreo opt purcei se năpusteau în zvîcnituri să-i deschidă pîntecele cu surlişoarele rotunde, sadovbanu, o. viii 214. SUELÎŢĂ, surliţe, s. f. Diminutiv al lui suri ă1. Unii feciori suflă în buciume, cîntă in surliţe', fluiere* marian, la CADE. SURMENA, surmenez, vb. I. Refl. (Despre oameni şi despre organe ale corpului) A se obosi peste măsură, a se extenua (în urma unui prelungit efort fizic sau intelectual). Dacă în sarcina inimii cade o muncă nemăsurată, atunci inima se surmenează repede, contracţiile. . . devin mult mai slabe, anatomia 64. îngrozitor te-a surmenat noaptea asta, Marine, parc-ai imbătrînit subit. baranga, i. 187. <’> Tranz. Cred că ţi-am mai spus; eu aici nu am nici o curiozitate. — Ştiu. . . te-ar surmena. — întocmai. M-ar surmena. SEbastian, T. 97. SURMENAJ, surmenaje, s. n. Stare de oboseală extremă a omului (sau a unui organ al său), ca urmare a unui efort excesiv şi prelungit; surmenare. Trebuie să evităm cu atenţie orice ăr putea să ducă la surmenajul şi slăbirea inimii. amaTomia 65. SURMENĂRE, surmenăris. f. Faptul de a se surmena; istovire, extenuare, surmenaj. Supraîncărcarea sau surmenarea sistemului nervos, în special a scoarţei emisferelor cerebrale, duce la tulburarea activităţii organismului, la îmbătrînirea prematură. SCÎnteia, 1953, nr. 2809. SURMENAT, -Ă, surmenaţi, -te, adj. (Despre oameni sau organe ale corpului lor) Care suferă din cauza surmenajului ; obosit peste măsură; istovit, extenuat. Oamenii cu inima surmenată urcă greu pe scară şi, ce este mai important, suportă anevoie o boală grea. anatomia 65. SIGNATURA!, -Ă, surnaturali, -e, adj. (Franţuzism învechit) Supranatural. Priveau pe dascăl ca pe o fiinţă surnaturală. necruzzi, s. I 6. SURNUMÎ, surnumesc, vb. IV. Tranz. (Franţuzism învechit) A supranumi. Noi o surnumirăm malul mării. boein'Tine.vnu, o. 271. Noi, tinerii surnumiţi bonjurişti, v-am admirat. ALECSANDRI, T. 1365. SUROGAT, surogate, s. n. (Adesea cu o determinare arătînd substanţa pe care o înlocuieşte) Produs de calitate inferioară, destinat să înlocuiască o substanţă sau un produs mai greu de procurat şi cu care are unele proprietăţi comune; erzaţ. Surogat de cafea. SUR0&Ă s. f. v. soră. SUROREA, surorele, s. f. (în poezia populară) Surioară. Fost-am două surorele Ca doi pui de rîndunele. marian, î. 330. Spune tu la fraţii mei că mă despărţesc de ei Şi la cele surorele Că mă despărţesc de ele Cu lacrimi şi cu durere, jarnîk-bîrseanu, d. 197. Fără fraţi făr’ surorele. ŞEZ. i 14. SURPA, surp, vb. I. 1. Refl. (Despre maluri, po-vîrnişuri) A se prăbuşi rupîndu-se, măcinîndu-se, mîn-cîndu-se.. Valurile lepăiesc uşor şi la fiecare lovitură malul se surpă într-o fărîmare uşoară, sadoveanu, o. vii 338. Să nu se surpe vreun mal? Ne îngheţară inimele. DELA-vrancea, h. -T. 277. (Despre ziduri, clădiri) A se dărîma, a se nărui. Se surpă casa pe noi, cucoane, făcu Toader cu acelaşi glas. rebreanu, r. n 89. Meşterii grăbea. . . Dar orice lucra, Noaptea se surpa. aiecsandri, p. p. 187. <$> (în contexte figurate) Toată această clădire de şubrede cartoane se surpase într-o singură clipă. c. PETRESCU, c. v. 355. <0- F i g. Cerul, avalanşă de omăt, se surpă peste lumea-ntunecată. beniuc, v. 39. + A se prăbuşi, a cădea, a se răsturna. Salcia de ani se surpă, iar stejand se-ntăreşte. davii.a, v. v. 38. -v* F i g. Atunci ea n are să-l revadă decît neînsufleţit — omorît? — căci nu încăpea îndoială, un om ca dînsul— nu se surpă uşor dintr-o dată şi ca oricare. MACEDON-SKi, O. IU 17. -f- Tranz. A doborî la pămînt, a nărui; SURPARE — 320 — SURPRINDERE p. e x t. a distruge, a nimici, a ruina. A întemeiat... beciuri gigantice, pre care oricît s-a încercat ciocanul vandalilor, tot nu le-a putut încă surpa de tot. negruzzi, S. I 183. Cu suliţi turnuri surpa. TEODORESCU, p. P. 53. F i g. Palaturile de strîmbătate sc prăvălesc surpate de blăstămul norodului. RUSSO, o. 41. 2. Tranz. F i g. (Cu privire la oameni) A răsturna dintr-o situaţie privilegiată; a submina, a săpa. Tot nimica nu s-a alege din toţi aceia care imblă cu nedreptate şi caută să surpe pe alţii şi să li iaie ei binele lor. SBIERA, p. 164. Toţi aceştia ieri seara s-adunaseră. Vorbiră să te surpe. bolinTineanu, o. 210. Numai după căderea sa din domnie, Alexandru Ghica a înţeles cine-l surpase. GHICA, s. 646. Odioşi ţării, bănuiţi turcilor, ei sînt lesne surpaţi de fanarioţi. bĂlcescu, o. ii 23. (Cu privire Ia abstracte) Prietiniile poate-i fuseseră surpate de uneltiri. sadoveanu, z. c. 259. Vrăjbile şi prigonirile între boieri şi domni deteră prilej turcilor a se amesteca în trebile ţării. . şi a surpa cîte unul-unul toate vechile privilegii. negruzzi, s. I 274. (Ra-r, cu privire la oameni) A lovi, a hărţui, a măcina, a roade. Surpat acum din două părţi de necontenitele bănuieli şi urmăriri ale mătuşii mele... cum şi de grija ce purta pentru Ilinca, bietul Ion se usca văzînd cu ochii, gane, n. iii 38. 3. Refl. (Popular) A se îmbolnăvi de hernie. Copilu care se surpă de ?nic. ŞEZ. IX 126. — Variantă: (regional) surupă (jarnîk-bîrseanu, d. 115) vb. I. SURI'An F., surpări, s. f. Acţiunea de a (s e) surpa şi rezultatul ei. . " 1. Prăbuşire, surpătură; f i g. ruinare, nimicire. Numai prostimea. . . nu părea supărată pentru surparea unor case boiereşti, sadoveanu, z. c. 160. (Rar) Revărsare, risipire. Surpările de bomboane ce dau afară din cutii ori din coşuri cu împletituri aurite, macedonski, o. iii 84. 2. F i g. Doborîre dintr-un rang, diritr-o demnitate (prin uneltiri ascunse). Surparea părintelui meu se dato-reşte măritului domn de astăzi, sadoveanu, z. c. 74. 3. (Rar, învechit) Uzurpare. A mînca fără a produce este, vorbind obşteşte, o surpare tiranică asupra dreptului altuia. KOGĂLNICEANU, s. A. 79. SURPAT, -A, surpaţi, -te, adj. 1. (Despre maluri, povîrnişuri) Mîncat, ros de ape; cu surpături, prăpăstios, rîpos. Valea se îngustează, de o parte şi de alta maluri surpate, dealuri rupte, prăpăstioase ca nişte animale fantastice, îşi arată pîntecele desfăcut. vlahuţX, o. a. iii 32. Cu mers răpede străbat dorobanţii dealurile pină la valea surpată de la Lescovăţ. ODOBESCU, S. III 584. + (Despre ziduri, clădiri) Prăbuşit, năruit; ruinat.Oraşele noastre de pe malul Dunării sînt ridicate pe ruini. . . ziduri surpate şi mormane de moloz. VI.AIIUŢA, r. p. 11. El se opreşte să privească tIn zid ce e acum surpat. NE-gruzzi, s. II 115. F i g. (Despre fiinţe) Distrus. Anton. . . mai face doi paşi şi ajunge pe bancă, unde cade, surpat, davidoglu, m. 75. 2.' (Popular, despre oameni) Bolnav de hernie; vătămat, boşorogit. [Leacuri] de omul surpat. ŞEZ. X 61. SURI’ĂUtiS, -OASĂ, surpăcioşi, -oase, adj. Care se surpă uşor, expus la surpare. — Variantă: (regional) surupăcitfs, -oâsă (ţichindeal, p. 52) adj. surpAtGr, -oAre, surpători, -oare, adj. (Rar) Care surpă; f i g. care distruge, distrugător, nimicitor. Ce putere nevăzută şi odihnei surpătoare Se rădică ? CONACHi, p. 82. SLRPĂTtjRÂ, surpături, s. f. 1. Faptul de a se surpa; surpare, prăbuşire. Pe la adincuri se auzeau pîrîituri ca de surpătură. SANDU-ALDEA, U. P. 35. 2. Loc prăpăstios în curs de surpare (din cauza alunecărilor de teren sau a acţiunii de eroziune a apelor); locul de unde s-a surpat o porţiune de teren, p. e x t. porţiunea dislocată. Un drumeac îngust. . . urcă, şerpuind printre surpături şi vîrtoape mîncate de şuvoaie. vlahuţX, la TDRG. Aflară într-o zi, sub o surpătură proaspătă a malului, o tablă rotundă de argint. ODOBESCU, S. II 184. Prin văi, prin păduri Şi prin surpături, Tot călătorim. TEODORESCU, P. P. 118. 3. Ruină, dărîmătură. Zăceau, cotropite de veninoasa verdeaţă, surpături de cetăţi. M. I. caragiale, C. 38. 4. (Popular) Hernie. Vulpe, bătrîn, chinuit de surpă-tura lui, rînjeşte totuşi vesel. CAMIL petrescu, O. n 435. Moş Nichifor. . . se ferea de ridicături pentru că se temea de surpătură. CREANGĂ, o. A. 114. — Variantă: (regional) surupătură (RETEGANUL, P. v 66) s. f. STJRPLCFS, surplusuri, s. n'. Ceea ce depăşeşte necesarul, ceea ce este în plus; prisos, excedent. în societatea capitalistă surplusul de mărfuri produse înseamnă şomaj, mizerie şi foamete pentru oamenii muncii care au produs aceste mărfuri. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 31. SURPRÎNDE, surprind, vb. III. Tranz. 1. A prinde (pe cineva) asupra unei fapte pe care vrea s-o săvîrşească pe ascuns. Deşi contrariat de a fi fost surprins, Eminescu citi prietenului compunerea, destinată a fi publicată într-o broşură comemorativă. CĂLINESCU, E. 97. Alaltăieri balul; ieri, întâlnirea aceea unde i-am surprins. NEGRUZZI, s. m 491. Refl. Se surprindea căutînd scuze Nadinei. REBREANU, R. I 249. -4* A da peste cineva pe neaşteptate ; a găsi pe cineva nepregătit, neprevenit. Trebuie un post sigur să nu fim surprinşi la noapte, camil* petrescu, u. n. 338. <$> (Despre fenomene ale naturii, evenimente etc.) Furtuna se dezlănţuise cu aşa năprasnică iuţeală, ' că ne-a surprins aproape cu toate pînzele întinse, bart, s. m. 51. 2. A mira, a uimi, a ului. Ce-ai zis de mutarea ta aci? Te-a surprins? c. petrescu, c. v. 104. Dar ceea ce mă surprinde■ cu adevărat este piciorul. . . Are unul de lemn aidoma cu al tatei, sahia, n. 21. întrebarea totuşi îl surprinse, rebreanu, R. I 38. 3. A observa, a prinde (pe furiş). Dacă puteai să-i surprinzi privirea ascuţită şi neagră, erai pe drumul cel bun. GALACTioN, o. I 207. Mi s-a părut că-i surprind un zîmbet. vlahuţă, o. A. 146. A descoperi, a sezisa (în mod neaşteptat). Ochiul omului sosit de afară poate surprinde, la lumina felinarelor cu carbid, cele mai vechi secrete ale pămîntului. bogza, Ţ. 10. Am surprins unele din cugetările care-l preocupau. EMINESCU, N. 36. SURPRÎNDEREj surprinderi, s. f. 1. (Rar) Faptul de a surprinde (sau de a fi surprins), de a prinde (sau de a fi prins) fără veste, pe neaşteptate; surpriză. A fost o surprindere ce ne pregătea Leuştean. GANE, n. m 172. -v” Loc. adj. şi a d v. Prin surprindere = (în mod) neaşteptat, neprevăzut; fără veste. Ne aşteptăm la un atac scurta prin surprindere. Camil PETRESCU, u. N. 264. ^Expr. A lua pe cineva prin surprindere = a lua, a ataca pe cineva pe neaşteptate, a nu-i da cuiva timp să se dezmeticească. ■4* Observare, descoperire (a unui aspect momentan). în această direcţie a surprinderii particularităţilor vîrstei tinere, Ionuţ Păr-Negru, ucenicul starostelui Nichifor Căliman... ne poale da un bun ajutor, contemporanul, S. îi, 1953, nr. 373, 4/1. 2. Sentiment, stare de uimire, de uluire produsă de un fapt neprevăzut; surpriză. Surprinderea mea e la fel de mare ca azi dimineaţă, dumitriu, n. 35. Focul duşmanului, oprit parcă o clipă ca după o surprindere, deodată se înteţi într-o izbucnire repede, într-o furtună nebună. sadoveanu, o. vi 34. îi răspunse, spre surprinderea şi fericirea ei. .. chiar directorul ziarului, camil petrescu, n. 100. Loc. a d v. Cu surprindere = cu mi- SURPRINS — 321 — SURVEGHEA rare, cu uimire. M-am întors cu surprindere spre băietan. sadoveanu, N. F. 166. Toţi îl examinară cu oarecare surprindere, c. PETRESCU, c. v. 184. E x p r. (Rar) A avea o surprindere = a încerca un sentiment de uimire, a fi surprins. Domnul abate de Marenne avu intr-adevăr o surprindere. sadoveanu, z. C. 72. SUBTRÎNS, -Ă, surprinşi, -se, adj. Mirat, uimit, uluit. Cu toate că aştepta această veste de atîta timp, Andrei rămase citeva clipe nemişcat, surprins, mihai.e, o. 522. Omul cu surtucul vechi se întoarse îndată; era mai luminat la faţă; vizitiul păru surprins. sadoveanu, o. viii 19. A primit-o surprins şi nerăbdător, c. pethescu, c. v. 354. SURPRINZĂTOR, -OĂRF., surprinzători, -oare, adj. Care provoacă surprindere (prin faptul că este neprevăzut, nebănuit, neaşteptat). Erau mii de crustacee de toate -Mărimile, neclasate încă de naturalişti, de colorile şi de deserturile cele mai surprinzătoare, sadoveanu, !. a. 65. Norocul are toane şi ciudăţenii surprinzătoare, calaction, o. T 110. Impresionant, uimitor. în « Povestea vorbei» am cctit surprinzătoarele poveşti ale lui llie Pietraru, operă necompletă, insă de o mare valoare documentară. sadoveanu, iî. 164. Toate îi păreau ciudate, surprinzătoare, întocmai ca unui copil care întoarce cu nerăbdare foile albumului ca să vază alte cadre. BASSARABESCU, s. N. 70. (Adverbial) Era o tulpină... plină de boboci galbeni şi care semănau surprinzător cu florile trandafi-ndui. CAi.ACTroN, o. i 349. (Ca determinativ pe lîngă un adjectiv sau un adverb) Pentru Eminescu şi Creangă avea mai mult decît admiraţie: îi explica surprinzător de subtil şi adine, sadoveanu, e. 177. Masa era surprinzător de bogată. CAM1L PEÎRESCU, u. N. 30. SţJRFRÎZĂ, surprize, s. f. 1. Faptul de a lua pe cineva fără veste, pe neaşteptate. Unui om fără voinţă trebuie să-i impui voinţa ta prin surpriză, c. PETRESCU, Iî. CR. 310. Stare sufletească produsă de un lucru neaşteptat; surprindere (2). Bătrînul nu arătă semn nici de surpriză, nici de bucurie, c. PETRESCU, A. 330. Adevărat? făcu Mimi cu o surpriză plăcută, rebrkanu, R. I 61. Ş-auzea desluşit întrebările lor, vedea atitudinile, gesturile, surpriza şi bucuria de pe figurile lor. vlahuţX, o. a. iii 18. E x p r. A avea o surpriză (sau surprize) = a fi surprins (în mod plăcut sau neplăcut), a se găsi, a fi pus în faţa unei (sau unor) situaţii neprevăzute. Aşa puţin cunoşti tu oamenii?. ■ . Nu-i cunosc de loc. D-aia am mereu surprize, baranga, i. 187. îndată ce s-a întors de la Amara, a avut o surpriză din partea doamnei Ale-xandrescu. rebreanu, r. i 240. 2. Tot ceea ce surprinde prin caracterul său neprevăzut. Un pas mai departe se desfăşuraţi valurile, zbuciumul şi sttrprizele necunoscutului. Tudoran, p. 333. Cînd se ridică din nou cortina, altă surpriză, c. PETRESCU, c. v. 88. Se gîndea la prietenii, la cunoscuţii lui, îi vedea în tren, veseli, fără griji) dueîndu-se departe. . . îmbăiaţi de farmecul şi surprizele călătoriei. vi,AiiurX, o. A. iii 13. Plăcere, bucurie neaşteptată oferită cuiva la anumite ocazii; (concretizat) dar, cadou. Ţi-am preparat o surpriză: am studiat o bucată. caraGiale, m. 193. SURI*tÎŞ, surpuşuri, s. n. (Regional) Loc prăpăstios, în curs de surpare ; surpătură. Unii taie cetină pe margini de surpuş, alţii sus în brazi curăţă ramuri. FAMFmî, s. T. 63. StJRSĂ, sune, s. f. 1. (Urmat adesea de determinări introduse prin prep. « de ») Locul unde se produce sau unde se poate găsi un lucru. Sursă de lumină = corp care emite raze de lumină. Sursă de energie electrică = sistem tehnic care transformă o anumită formă de energie în energie electrică. V. transformator. + F i g. Locul de unde emană o informaţie. Ni se comunică din sursă autorizată că în ţară domneşte cea mai perfectă linişte şi opinia publică n-are nici un motiv serios de îngrijorare. REBREANU, R. I 302. 2. Loc de unde izvorăşte sau unde este absorbit radial şi uniform un volum de fluid. StjRSUR s. n. v. susur. SURSURĂ vb. I v. susura. SURTtJC, surtuce, s. n. Obiect de îmbrăcăminte bărbătească, care acoperă partea de sus a corpului, purtîn-du-se peste cămaşă sau peste vestă; haină, sacou, veston. Era îmbrăcat cu iţari şi cămaşă, şi peste cămaşă c-un surtuc negru, vechi, de stofă foarte bună. sadoveanu, o. viii 18. Tc-a zărit în surtucul tău negru cu care te întorci de la oraşe. argiiEZI, p. T. 10. Lîngă fereastră era un bărbat înalt, îmbrăcat intr-un surtuc lung pînă la genunchi, camu, TETRESCU, o. i 339. -4- F i g. Surtucar, orăşean. Multă mirare insufla pribegilor spectacolul frăţiei curate intre surtuce şi sucmane. RUSSo, o. 56. — Variantă: (neobişnuit) surtucă (ALECSANDRI, T. 908) s. f. SURTUCĂR, surtucari, s. m. Tîrgoveţ, orăşean, p. e x t. intelectual. Un răstimp, moşul a rămas nemişcat, clipind des, parcă nedumerit, către lumea pestriţă din sală. S-a uitat lung la surtucarii aşezaţi pe o bancă mai in faţă. gai,an, z. r. 17. Oalele şi sculele aveau, fără îndoială, vreun preţ şi săpăturile lui Zaharia vreun rost. Altfel, n-ar veni surtucari tocmai din Bucureşti să le vadă. c. pe-trescu, R. dr. 24. Cînd vedeam cîte un surtucar, mi se părea că. . . se ia după mine şi fugeam, nici glonţu să nu mă prindă. vi,ahuţX, o. A. ii 96. SURTUCĂŞ, surtucaşe, s. n. Surtucel. îmbrăcămintea îmi era uşoară. Pantalonaşi cu pacheşti, un surtucaş şi atîta tot. La Tdrg, SURTtlCĂ s. f. v. surtuc. surtucEl, surtucele, s. n. Diminutiv al lui s u rtuc Sosi la casa lui un străin. . . neavînd pe el haine mai calde decît o căciulă bine îndesată pe urechi şi un surtucel care-i pocnea în spate. Gane, n. ti 4. SURTJGIÎSCj -EÂSCĂ, surugieşti, adj. (Rar) Al surugiului, de surugiu. Harapnic surugiesc. F i g. Grosolan, trivial, ordinar. Icni pe nerăsuflate un potop de scîrbe, trecînd, de la înjurăturile surugieşti, la ocările de precupeaţă şi la blestemele de chivuţă. M. I. caragiai^iî, c. 24. STJRUOIÎÎŞTE adv. (Rar) în felul surugiilor, ca surugiii. Vîjîind surugieşte năpîrcile gîrbaciului în văzduh, Stroe Vardarul pocni botul cailor, camii, PETRESCU, A. R. 64. Chiuie surugieşte şi pocneşte din harapnic. ALECSAndri, T. 51- SURUGÎTJ, surugii, s. m. 1. Vizitiu care conducea (călare pe unul din cai) diligenţele sau echipajele boiereşti de altădată. Vizitiul dădu îndemn; surugiii puseră pinteni şi pocniră din harapnice. Rădvanul se zgudui şi porni, huruind şi clătinîndu-se în curelele lui. sadoveanu, f. J. 451. La zile anumite sta-ntr-o piaţă O veche diligenţă-ncăpătoare, Cu surugiii sprinteni de-a călare. anghel-iosif, c. m. ii 160. Hai, iubită, la plimbare, Caii muşcă-a lor zăbale, Surugiul e călare. ai,ECSani>ri, o. 169. La vizitii poruncea: Voi, vizitiilor, Şi voi, surugiilor. Gătiţi trăsura, Să punem pe Lina. pXsculesctj, i.. p. 158. 2. Vizitiu (2). SURUP vb. I v. surpa. SDRUPĂClOS, -OĂSĂ adj. v. surpăcios. SURUPĂTÎjRĂ s. f. v. surpătură. SURVEGHEÂ, surveghez, vb. I. Tranz. (Franţu-zism învechit) A supraveghea. Ipsilante... porneşte să ocupe Ploieştii, Tirgoviştea şi Piteştii, lăsînd pe Sava la 21 i SURVENI — 322 — SUS pasa şi apărarea Bucureştilor, dar mai cu deosebire ca să survegheze mişcările şi faptele lui Tudor. GHICA, S. 108. SURVENÎ, survin, vb. IV. Intranz. A avea loc, a se întîmpla, a se produce (pe neaşteptate sau pe negîn-dite). Dacă nu survine vreo complicaţie. ■ ■ în două săptă-mini e zdravăn ca mine şi ca dumneata, c. PETRESCU, c. v. 206. SURZEÂLĂ s. f. Surzire. SURZENIE s. f. Boală care constă în pierderea totală sau parţiala a auzului; surditate. Frunzele de te*... sînt bune pentru surzenie. La TDRG. SURZÎ, surzesc, vb. IV. 1. I n t r a n z. A-şi pierde auzul, a deveni (complet sau parţial) surd. V. asurzi. Surzea tot mai rău în vremea din urmă. dumiTriu, r. K. 64. Am văzut pe Radu haiducul pe care l-a băgat Caragea în ocna părăsită... surzise ţi ologise. FIUMON, c. 301. 2. T r a n z. A lua cuiva auzul, a face pe cineva surd. De urechi o au surzit. TEODORESCU, P. r. 381. SURZÎE s. f. (Rar) Surzenie. Ameţeală, întuneceală. . . surzie. şkz. v 144. SURZÎRE s. f. Procesul de a surzi; surzeală. V. asurzire. SUS adv. 1. (Adesea urmat de un complement de loc; indică locul unde se află ceva sau cineva) într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decît altele), în înălţime. Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vîrf de trestie. TOPÎR-ceanu, B. 47. Sus senin şi jos verdeaţă! Ce cuminte-i să trăieşti Cînd ţi-e dat să stăpîneşti Numai o viaţă. coşbuc, p. I 263. într-una din seri, cum şedea spinul, împreună cu moşu-său şi cu verele sale, sus într-un foişor, numai iată ce zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînşii. creangă, p. 228. Vino, mîndră, sus pe deal, Un* se face grtul rar, Ca să scăpăm de amar! jarnîk-bîrseanu, d. 162. Loc. adj. De SUS = a) (arată poziţia geografică a nordului sau cea topografică a unui teren ridicat, superior) Oraşul de sus; b) care vine sau porneşte de Ia centru, din iniţiativa organelor de conducere. Directivă de sus; c) (despre oameni sau clase sociale, oglindind mentalitatea claselor exploatatoare), care face parte din clasele privilegiate; care aparţine acestor clase. Păturile sociale de sus. Do din sus = care se află mai la deal, ceva mai încolo, mai departe. Dar casa Marandei?. . . Se zăreşte de la dînşii de pe capătul prispei de din sus. mironescu, S. A. 71. Foaie verde bob năut, N-am venit, că n-am putut, Că aseară am fost dus La mîndruţa de din sus. Jarnîk-bîrseanu, d. 236. <£ Loc. adv. De sus = a) de pe un loc ridicat sau înalt; din partea superioară, de deasupra. De sus ai o perspectivă largă, o De sus* de la comandă, îşi aruncă ochii pe vasta întindere a Deltei, bart, e. 394. Fără să-şi piardă cumpătul, trase paloşul şi-şi tăie o bucată de carne moale din coapsa pictorului, de sus, şi o dete Zgripsoroaicii. ispirescu, h. 90; b) din înălţime. De sus ploaia caldă nu mai conteneşte. C. PETRESCU, S. 55; c) pornind de la centru, din iniţiativa organelor de conducere. O revoluţie nu se poate face de sus. Trebuie să aşteptăm să fie ţara pregătită. CAMII# PETRESCU, O. i 344. (în legătură cu verbele « a sta *>, « a rămîne ») în sus = în poziţie verticală, drept, ţeapăn. Tunicile foşnesc la fiecare mişcare aspru, fiindcă, de patru zile de cînd le înmoaie prin noroaie şi iar le usucă pe dînşii, s-au întărit scoarţă şi, dacă unul s-ar dezbrăca s-o arunce, haina ar sta singură în sus. C. PETRESCU, î. II 33. Numai uitîn-du-se cineva la capul [leului] cel cît baniţa şi la coama aia ce sta rădicată în sus şi zbîrlită, ar fi îngheţat de frică, ispirescu, L. 17. Pe sus = a) (indicînd cu aproximaţie locul) prin înălţime, prin aer, prin văzduh. Zburau ţipînd cucori pe sus, Cu glas tînguitor. coşbuc, p. i 233. Copiii şi nevasta lui, cînd au văzut un bivol zburînd pe sus, au'rupt-o de fugă, înspăimîntaţi. CREANGĂ, p, 59, Dar un vint de biruinţă se porneşte îndelung Şi loveşte rînduri-rînduri în frunzişul sunător. Strigăte de Alah! Alah! se aud, pe sus, prin nori. EMiNESCU, o. 1 144; b) (determinînd verbe ale mişcării) în zbor, zburînd. Şi atunci odată pornesc şi turturica şi calul fugind pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuinţa. CREANGĂ, P. 273. Să cinţi, cuce, cînd rn-oi duce, Să te prind frate de cruce. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîn-gînd. JARNîk-BÎrseanu, D. 301 ; c) (determinînd verbe ale mişcării) cu un vehicul sau purtat de cineva (nu pe jos, cu piciorul). Loc. prep. (^e) d*11 sus de...= mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Un fir îl înţepa în gleznă, din sus de opincă. rebreanu, 1. 52. Pină dimineaţă să lăzuieşti toată pădurea aci din sus de casa ta, să lucri pămîntuV şi să prăşeşti vie, iar pe dimineaţă să-mi aduci struguri copţi din ea. RETEGANUL, p. v 49. Viorică, viorea, Mîndră, mîndruleana mea, Aseară-nsărai pe coastă, Pe din sus de casa voastră, Ca să-ţi aud guriţa, Rumeioara, drăguţa. jarnîk-bîrseanu, d. 61. Mai SUS de. • • = mai la nord de. . . Din şoseaua ce vine de la Cîrli-baba... se desprinde un drum alb mai sus de Armadia. REBREANU, 1. 9. (Substantivat) Din susul... = a) din partea de deasupra. [Calului] îi plăcea să mănînce încet, cu ochii închişi, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste. GÎrleanu, i,. 34. (Rar, la comparativ) Să trag brazda dracidui, Din mai susul deahdui, Pînă-n capul satului, Drept uşa bogatului. TEODORESCU, r. p. 291 ; b) într-un loc sau într-o regiune superioară, mai la deal, mai sus de. . . Mă uitam, pe furiş, cum se joacă apa cu picioruşele cele mîndre ale unor fete, ce ghileau pînza din susul meu. creangă, a. 66. Pe din susul. .. = printr-un loc sau o regiune situată mai sus, mai la nord de. . . Hunii devastau şi pustiau totul înaintea lor. Ţările noastre însă au suferit puţin de această năvălire, căci ei, îndreptîndu-se spre nord, trecură pe din susul ţărilor noastre, devastară, supuseră şi se aşezară în Ungaria de astăzi, hogaş, dr. ii 167. ^ Expr. De sus în jos = în direcţie verticală coborîtoare. De jos în SUS = în direcţie verticală ascendentă. De SUS (şi) pînă jos = în întregime, tot. L-a plouat de sus pînă jos. czj Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. beniuc, v. 63. Do sus în (sau pînă) jos sau de jos în (sau pîna) sus = de la centru, de la vîrful' unei organizaţii pînă la bază sau invers. în sus şi în jos — încoace şi încolo, de colo-colo. (Despre oameni) Cu fa{a-n SUS = culcat, întins pe spate. Lăpuşneanu sta întins cu faţa în susj liniştit, dar foarte slab. negruzzi, S. 1 163. (Despre obiecte care au o deschizătură) Cu gura-ri SUS = cu deschizătura în partea sde deasupra, în afară. Harap-Alb văzîndu-le aşa, i se face milă de dînsele şi, luîndu-şi pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus şi apoi el se dă într-o parte. CREANGĂ, p. 238. (Despre obiecte) Ciţ fundul în sus = întors pe dos, răsturnat; f i g. în dezordine, în neorîn-duiâlă, răvăşit. A lăsat casa cu fundul în sus. A duce (sau a lua, a aduce etc.) pe cineva po sus = a duce (sau a lua, a aduce) pe cineva cu forţa, cu sila. Cîţiva oameni necunoscuţi îl duceau mai mult pe sus — către trăsura neagră din drum. SAHIA, n. 58. L-au ridicat din pat pe sus. caragiaxe, o. iii 81. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viaţă, a trăi. [Turcii] aicea c-or veni Şi pe tine te-or peţi, Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da Pînă capul sus mi-o sta!. . . jarnîk-bîr-seanu, D. 492. Ba, eu mîndră nu ţi-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta. alecsandri, p. p. 24. A se ţine (sau a îi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi îngîmfat, înfumurat. Pe d-ta vreu numaidecît să te văd om ca toţi oamenii, în rînd cu lumea. Nu-vezi că cei mai mulţi de teapa d-tale se ţin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? Ca şi cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ţii o femeie! creangă, p. sus — 323 — SUS 162. A se scula cu dosul în SUS v. dos (2). (Substantivat) A răsturna (sau a întoarce, mai rar a pune) ccya cu susul în jos = a pune ceva în dezordine, în neorîn-duială;.a răscoli, a răvăşi. Cînd se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susti-n jos şi să bată fata care nu era de vină. eminescu, N. 20. Toate lucru-rile-n lume cu susul le pune-n jos. iiasdeu, R. v. 16. A privi (sau a măsura) pe cineva (cu ochii) de sus în (sau pînă) jos (şi de jos în sau pînă sus) = a examina pe cineva cu atenţie sau cu neîncredere, în întregime, din cap pînă-n picioare. Femeia aruncase o privire repede de sus în jos şi de jos' in sus asupra lui. sadoveanu, b. 96. Se prinde în joc lingă o fată, care chiteşte că i-ar cam veni la socoteală; începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos şi de jos pînă sus şi, cum se învirtea hora, ba o strîngea pe fată de mină, ba o calcă pe picior, ba . . . cum e treaba flăcăilor, creangă, p. 163. + în camerele din partea superioară a unei case, la etaj; (în societatea burgheză) în încăperile locuite de stăpîni. Du-te de pofteşte pe madam Franţ, guvernanta, să vie sus. alecsandri, T. 298. Loc. adj. De SUS = a) care ţine de partea superioară a unei locuinţe, situată deasupra parterului. Calul de sus; b) (despre personalul de serviciu) care serveşte în apartamentele stăpînului. îmi era dor să te mai văd o dată, conaşule, pîn-a nu te duce la Paris. — La Paris? eu? ... — Aşa . ■. . am auzit vorbind fetele de sus că boierul a hotărît să te trimeată la carte, tocmai în fundul lumii. GHICA, S. 80. + (Despre poziţia unui astru) Deasupra orizontului, în înălţime, pe cer, în tărie. Soarele era sus pe cer, dincolo de amiază, dumitru;, n. 94. Era soarele sus, cînd ne-am găsit în odaia cu pat larg şi scăzut, camil petrescu, u. N. 120. Sus în taină dulce, pe-a nopţii senin, Ca un vas de aur, luna plutea lin. alecsandri, p.l 189. Sus e luna, jos e noru, Departe-i badea cu doru; Noru-i jos şi luna-i sus, Departe-i bădiţa dus! JARNîk bîrseanu, d. 138. <ţ> Loc. adj. De sus = de pe bolta cerului. O, vin ! odorul meu nespus Şi lumea ta o lasă; Eu sint luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă, eminescu, o. i 170. -+• (Popular) Departe (în înălţime). Susti-i ceriu de pămînt, Fete ca la noi nu sint; Ba mai sînt şi-n alte sate, Stau cu gurile căscate! hodoş, p. p. 181. Vai de mine, cum aş mere, Seara, la gură cu miere ! . . . N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul; N-am ce face, sus ii dealul, Inima-mi arde ca jarul! jarnîc-bîrSEANU, d. 133. + F i g. într-o situaţie socială înaltă. A ajuns foarte sus. i=> Aş vrea să mă înalţ la tine, Dar lumea ta e sus, prea sus. cerna, p. 23. Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreţ. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) obraznic, arogant, cu ifose. 2. (După verbe ale mişcării) înspre un loc sau un punct mai ridicat, în direcţie verticală, în înălţime. Bătrînul cu-a lui cirjă sus genele-şi ridică. EMINESCU, o. I 93. Sus paharul se ridică, sănătăţile pornesc. beldi-CEANU, P. 54. Du-te, zău, bărbate-n tindă Şi te uită sus la grindă, Că-i o puică ş-un cocoş Şi mi le scoboară jos. jarnîk-bîrsEanu, d. 456. (La comparativ) Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului, căci, cînds vedea că rădica sabia să dea, odată se rădica mai sus decit zmeul, şi el da în vînt. ispirescu, L. 27. Şi pe cînd vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălţîndu-se tot mai .sus, şi după aceea n-o mai zări de fel. creangă, p. 192. Luceşte c-un amor nespus Durerea să-mi alunge, Dar se înalţă tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge, eminescu, o. i 175. •ţ’ Loc. adj. în SUS = ridicat. Lele cu sprîncene-n sus. JARNîk-bîrseanu, d. 244. •O’ Loc. a d v. în sus = a) spre un loc sau un punct ridicat sau înalt, spre înălţime, la deal. O luăm pe la primărie în sus. camii, petrescu, U. N. 217. Cu mina semn ii face Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică. eminescu, o. i 93. întristat, pe ginduri pus, Mă suii pe deal in sus. TEODORESCU, p. p. 291. Ieşi tu, mîndră, din chilie, Şi te uită-n sus prin vie. Jarnîk-bîrsEanu, d. 112; b) în direcţia cerului, în înălţime, în văzduh, în aer. Zimbind s-aşază fata aproape de fîntînă, Pe-o lespede de marmor, privind cu gîndid dus La gura de balaur ce-azvîrle apa-n sus. coşbuc, r. i 52. Deodată s-a stirnit un vînt năprasnic şi, venind un vîrtej înfricoşat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus şi s-a făcut nevăzut. CREANGĂ, P. 89. [Făt-Frumos] cînd era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus, de despică bolta cerultn. eminescu, n. 4; c) (în legătură cu cursul unei ape) în direcţia izvorului, dincotro curge apa. Au văzut că nu mai au merinde pentru oşti şi au purces pe Bahlui in sus, gîndind c-or găsi de toate. NEGRUZZi, s. i 170. (Substantivat, în loc. p r e p.) în susul... = a) în partea superioară, de sus (a unui lucru). El se însenina mulţumit, cu ochii veşnic duşi în susul pleoapelor, a somn. bassarabescu, v. 5 ; b) (în legătură cu cursul unei ape) în sens contrar cursului, în direcţia izvorului, dincotro curge apa. Ocoli drumul mare, apucind prin glod în susul pîriului. camilar, n. I 23. O pajişte înflorită se ridica uşor, in susul pîrătdui, şi liniştea părea a creşte. SADOVEANU, o. IV 437. Luntrele, înşirate una după alta, merseră o bucată bună pe lingă malul romînesc, în susul apei, ca să nu le ia curentid şi să le ducă prea jos, unde Dunărea se desfăcea în mai mult braţe. D. zamfirescu, R. 121 ; c) (în legătură cu aşezări omeneşti) înspre partea mai ridicată (dinspre munte sau deal) sau înspre nord. Pornesc unul lîngă altul, în susid satului, stancu, D. 18. A sunat veteranul satului, Diş, goarna, intii în faţa primăriei, apoi in susul satului, apoi in jos, spre girlă, să audă şi cei de dincolo, din cătun. id. ib. 54. Din susul... = a) (în legătură cu cursul unei ape) din direcţia izvorului, dincotro curge apa. Din susul apei vine un vapor. Sahia, u.r.s.s. 128 ; b) (în legătură cu o aşezare omenească sau cu o stradă) dinspre partea mai ridicată (dinspre un deal sau un munte) sau dinspre nord. Din susul străzii Cimpineanu, dinspre Ştirbei-vodă, se vedea citrgînd spre club, ca un rîu revărsat, coloana imensă a muncitorilor de la căile ferate, camil petrescu, n. 23. Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mînie); a izbucni, a erupe. 4- (Cu valoare de interjecţie) a) Strigăt de comandă echivalînd cu: «ridicaţi», « ridicaţi-vă ». Susmiinile! a Atuncea sus! a poruncit măria-sa Nicoară. sadoveanu, n. p. 128. b) F i g. Strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. Sus inimile! 3. (La comparativ, urmat de prep. «de», indică o limită în raport cu o vîrstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de. . . Mai sus de 14 ani. •$> (împreună cu «în » şi în legătură cu «de la» formează un adverb compus) De la 18 ani în sus cetăţenii au dreptul la vot. Merele se vînd de la 2 lei în sus. Expr. Cu un cap mai sus = cu mult mai mult. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. Mai pe sus decît... = mai presus decît.. ., v. presus. Din născare se cunoştea că are să fie mai pe sus decît alţi oameni, sbiera, p. 22. [Păsărilă] avea un meşteşug mai drăcos şi o putere mai pe sus decît îşi poate dracul închipui: cînd voia, aşa se lăţea de tare, de cuprindea pămîntul în braţe, creangă, p. 245. 4. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat sau un pasaj dintr-un text) în cele precedente, în cele de mai înainte, înapoi cu cîteva pagini sau cu cîteva rînduri. Am arătat mai sus că. . . Cele de mai sus = cele precedente, cele arătate sau spuse mai înainte. 5. (în legătură cu modul de a cînta sau de a vorbi) în registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. A luat tonul prea sus. -iţ- Notele de sus -■= notele cele mai înalte pe care le poate emite cineva. Expr. i SUSAI — 324 — SUSPENDA (în legătură cu verbele « a spune *, «a vorbi»,«a protesta») Sus şi tare = a) ferm, categoric, energic. Protestă sus şi tare in contra intenţiunilor ce i se atribuia, că ar, voi să aducă turburări şi perturbaţiuni. GHICA, s. 124; b) în auzul tuturor; în gura mare. Cerveitco însuşi spunea sus şi tare că mai bine şi-ar tăia miinile decit să tragă asupra unor bieţi oameni ca şi dinsui. REBREANU, P. S. 51. C. (în mistica creştină) în cer, în rai. Trupul tău ce-au fost ţarină in ţarină s-a preface, Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace. AI.KCSANDRI, p. I 199. Loc. adj. şi adv. Dc sus = din cer, de Ia dumnezeu. Alcodor, după ce se urcă in scaunul tătine-său, deşi copilandru, puse ţara la cale ca şi un om matur. Toată lumea era mulţumită de domnirea sa şi oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască in zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Focul cuvintelor tale m-alină, mă răcoreşte! Sint vorbe de sus, băiete, iar nu de-un om pămintean. HASDEU, R. v. 61. <$> Compus: (formînd un substantiv masculin) ccl-dc-sus = dumnezeu. Nu-i spun. Ioane, că — şt-aşa, şi-aşa — tot acolo ajungem. El o pornit intr-o parte şi acolo 0 ţine. O ţin şi eu, cit s-o mai indura cel-de-sus să mă vadă. POPA, v. 300. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi împrumute şi iapa, să fug apoi cu ea in lume, iar copiii şi nevasta să-i las in ştirea celui-de-sus. creangă, p. 46. SUS Al s. m. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene; creşte prin semănături, prin vii şi prin tufişuri, unele specii care conţin în tulpină un suc lăptos fiind comestibile (Sonchus arvensis); tîlhărea (2). Lanurile par pătate de singe, atit e de mare numărul macilor; pe margine şi pe răzoare le răspund adevărate covoare galbene- de păpădie şi susai. CAMll« PETRESCU, O. 1 266. Prin susai Abia scăpai; Prin urzici, Tot cu băşici, jarnîk-bîrseanu, D. 398. Frunză verde de susai, Mă-ntorsei iară pe plai. ai.kcsaN'dri, p. p. 257. SUSAM s. m. v. susan. SUSAN s. m. 1. Plantă din ţările calde, cultivată în Orient pentru seminţele sale oleaginoase comestibile (Sesomum indicum); seminţele oleaginoase ale plantei, care se consumă presărate pe covrigi şi servesc la extragerea unui ulei comestibil sau la prepararea tahînului. Prăvălii îmbălsămate de cafea. .. şi riăut cuminte şi susan din acela care deschide peşterile cu comori, cînd ştii să-i rosteşti numele, DUMITRIU, n. 265. La stradă, pe o parte a gangului şi lipită de fabrică, era simigeria lui Tino Stavros, cu taraba plină, in fiecare amurg, de covrigi cu susan, de brinzoaice rumene şi corăbioare proaspete. G. M. zamfi-RESCU, M. D. I 14. 2. Un fel de preparat dulce făcut din zahăr, miere şi seminţe de susan (1). Te îmbia cu un susan, ca să fie liber să ronţăie şi el, fără mustrare de conştiinţă, două. pas, z. i 165. — Variantă: susâm (caragiale, n. s. 122) s. m. SUSCEPTÎIHL, -A, susceptibili, -e, adj. 1. (Despre lucruri) Care poate suferi modificări, care poate lua diferite forme, care poate fi lucrat în diferite feluri. [Cărămizile] sint încă umede şi moi şi netezimea lor e susceptibilă de a păstra orice urmă, evocînd timpurile cînd a fost născocită caldeeana scriere cuneiformă, bogza, c. o. 219. 2. Capabil de a..., în stare să... Se credea obligată să facă tot ce e susceptibil să o ridice deasupra. REBREAnu, R. 1 186. Talangiu este un om... susceptibil de a se entuziasma îndată. UOLINTINEANU, o. 419. 3. (Despre oameni) Care se supără repede, care se simte numaidecît ofensat; supărăcios. V. sensibil. Fire susceptibilă. SUSCEPTIBILITATE, (3) susceptibilităţi, s. f. 1. Dispoziţie pe care o au unii oameni de a se supăra repede, de a se simţi îndată ofensaţi; creştere bolnăvicioasă a sensibilităţii psihice. V. sensibilitate, impresiona b i 1 i t a t e. 2, Predispoziţie a corpului unor fiinţe de a suferi mai mult influenţa agenţilor exteriori sau interiori; sensibilitate mărită; dispoziţie naturală de a contracta boli. 3. Capacitate de a se supune unor acţiuni, de a primi anumite modificări. SUSCI6R adv. (Popular) Diminutiv al lui sus; puţin mai sus. Măi bărbate, fii cuminte, Ia coasa şi fă nainte, Şi coseşte cînepa; Ş-o coseşte de suscior, Să rămiie de-un fuior. şez. n 136. SUSCITĂ, suscit, vb. I. T r a n z. (Complementul indică mai ales un abstract) A provoca, a produce, a stîmi, a trezi, a da naştere. [Poezia] suscită lacrămile, mingîie sau reprobă, dă naştere zîmbetului de bucurie sau încreţeşte buzele prin ironia sa. macedonski, o. IV 87. Cei care, in trecut, nu au fost niciodată ostili logicei propăşiri a naţiunii romîne se vor scutura, credem, lesne de dificultăţile de formă pe care le vor suscita noul nostru avînt. odobescu, s. iii 456. SUSCITĂRE, suscitări, s. f. Acţiunea de a suscita; stimulare, provocare, trezire, stîrnire. Forţă de suscitare. SUS-CITĂT, -Ă, sus-citaţi, -te, adj. Care a fost citat m?i înainte, mai sus. SUSEAN, -EAnA, suseni, -e, s. m. şi f. (Regional; în opoziţie cu j o s e a n) Locuitor din partea de sus a unui sat sau a unui ţinut; (Ist.) locuitor al Ţării de Sus (= regiunea de nord a Moldovei, după o veche împărţire administrativă). SUS-ÎNSEMNAT, -A, sus-insemnaţi, -te, adj. (învechit) ■ Menţionat mai înainte, mai sus (într-un text scris). Astfel vorbea Zoe către Sanda, dadaca şi singura sa prietenă, citeva zile după ce primise scrisoarea »us-însemnată. negruzzi, s. i 27. SUS-MENŢIONATj -A, sus-menţionaţi,-te, adj. Menţionat mai înainte, mai sus (într-un text scris). SUS-NUMÎT, -Ă, sus-numiţi, -te, adj. Care a fost numit sau menţionat mai înainte. <0* (Subscantivat, în stilul oficial, mai ales în petiţii şi reclamaţii) Sus-nu-mitul nu s-a prezentat la proces. SUSPÎCT, -A, suspecţi, -te, adj. 1. Care este bănuit, care dă de bănuit. întimplare suspectă. Amabilitate suspectă. c=j Dar dacă Ivancea sau Alexiu scapă? Atunci se va afla totul. . ■ abia atunci încep să devin suspectă, — dar dacă scapă şi Eleonora? Atunci sint pierdută. DUMITRIU, B. P. 76. 2. Care inspiră neîncredere, de care trebuie să te fereşti; dubios. Caracter suspect. Procedeu suspect, a Sînt chei care deschid orice lacăte şi orice sertare; există oameni a căror curiozitate e nelimitată. Ai înţeles acum? Jţi pare suspect individul? E nevoie să pară suspect? C. PETRESCU, C. V. 281. SUSPECTA, suspectez, vb. I. T r a n z. A bănui (pe cineva sau ceva), a pune Ia îndoială (ceva). A suspecta intenţiile cuiva. A suspecta purtarea cuiva, a Mă privea nedumerităj suspeclind această bruscă hotărîre. CAM1I, PETRESCU, U. N. 212. SUSPENDA, suspir.d, vb. I. T r a n z. 1. (Complementul indică un lucru concret) A atîma liber în jos. A suspenda un ghiveci de flori. A suspenda lampa. 2. F i g. (Complementul indică o activitate) A întrerupe, a amîna temporar. A suspenda cursurile. t=> Prea bine, fata mea.. . Vom suspenda şedinţa pe zece minute, pentru ca să ai tot timpul necesar de a lua o rezoluţie. alecsandri, T. I 417.’+ A face să înceteze tem- SUSPENDARE — 325 — SUSPINA porar o acţiune judiciară, a interzice temporar exercitarea unor drepturi, a amîna fără termen executarea unei pedepse etc. A îndepărta un funcţionar din serviciu pe timp limitat (pînă Ia anchetă, pînă Ia judecată etc.). 8. F i g. (Cu privire la publicaţii periodice) A interzice, a opri (cu putere legală) apariţia. <0> (în economia capitalistă; despre firme comerciale) A suspenda plăţile — a înceta plăţile, a nu mai putea face faţă creditorilor. SUSPENDARE, suspendări, s. f. Acţiunea de a suspenda. 1. Atîrnare. 2. întrerupere, amînare temporară (a unei acţiuni). Suspendarea şedinţei. Suspendarea cursurilor. 4- încetare temporară a unei acţiuni judiciare, interzicere temporară a exercitării unor drepturi, -amînare fără termen a executării unei pedepse. Suspendarea prescripţiei. + îndepărtare temporară a unui funcţionar din serviciu. 8. Interzicere (temporară sau definitivă) a apariţiei unei publicaţii periodice._ SUSPENDAT, -A, suspendaţi, -te, adj. Atîmat (în aer). într-o pînză de păianjen tremură suspendate citeva boabe diamantine de rouă. C. PETRESCU, î. u 32. «0> Pod suspendat = pod Ia care tablierele sînt agăţate, din loc în loc, de cabluri metalice, de lanţuri, de arcuri, de grinzi sau de bare de metal drepte. Grădini (sau terase) suspendate = n) grădini construite în terasă. Slavii. . . aşezaseră cetate de scaun şi grădini suspendate la Prislav. sadoveanu, o. l. 7. Vezi lungi terase suspendate. CAZIMIR, L. u. 40; b) grădini pe stîlpi (realizare arhitectonică considerată ca una din cele şapte minuni ale lumii antice) ; f i g. speranţe, iluzii. Grădinile suspendate ale Semiramidei. cn Drapelele noastre au fost sfişiate. Mulţimile zac îngenuncheate Şi, din grădinile suspendate, N-au rămas decît fluvii de singe şi puroi Şi spectrul de moarte şi război, baranga, v. a. 20. SUSrÎNS s. n. (învechit, în loc. a d v.) în SUS-pcns = în suspensie, v. suspensie (2), Virteju in care s-a aflat Europa de la 1812 pînă la 1815 şi tei!.crea de a nu se uni Turcia cu Francia n-au dat răgaz împăratului Alexandru să stăruiască mult asupra esecutării clauzelor rămase in suspens sau echivoce ale tratatului de la Bucureşti, giiica, S. 471. SUSFÎNSiE, suspensii, s. f. 1. (Gram.) întrerupere (intenţionată) a şirului gîndirii, a frazei. ■$> Puncte de suspensie — semne de punctuaţic (reprezentate în scris printr-un şir de trei puncte), care arată că formularea frazei a fost intenţionat întreruptă (cititorul trebuind să-şi completeze singur înţelesul). 2. (Fiz.) Sistem format dintr-o fază solidă şi una fluidă, în care faza solidă dispersă este în echilibru continuu în interiorul fazei fluide sau are o viteză de depunere neglijabilă. ^ Loc. adj. şi a d v. în suspensie = n) (construit cu verbele «a rămîne », * a lăsa», «a ţine »; despre o hotărîre, despre o acţiune politică, judiciară etc.) amînat, oprit, suspendat (temporar); b) (Chim., Fiz.; despre starea unor particule de materie) dispersat într-un fluid. Apa este tulbure cind conţine in suspensie nisip fin, mtl etc. 8. (Tehn.) Fel de susţinere a echipamentului mobil nl unui instrument; ansamblul pieselor care susţin echipamentul mobil al unui instrument. ' 4. (Tehn.) Legătură elastică sau flexibilă dintre un sistem tehnic şi reazemul său. 0> Suspensia unui vehicul = legătură elastică dintre şasiul unui vehicul şi osiile Iui, care poate amortiza mişcările perturbatoare importante, nsigurînd şi stabilitatea vehiculului în mers. — Varianta: suspensiuno s. f. SUSPENSIÎWE s. f. v. suspensie. SUSPENSÎY, -Ă, suspensivi, -e, adj. (Jur.) Care suspendă punerea în execuţie, care opreşte, amină. Apel suspensiv. Condiţie suspensivă. <$• (în sistemul politic capitalist) Veto suspensiv = drept pe care îl are şeful statului (preşedinte de republică sau monarh) de a refuza sancţionarea unei legi votate de parlament. SUSPENSOR1, suspensori, s. m. Muşchi lung şi subţire care reglează mişcarea (înainte şi înapoi) a copitei calului. SUSPEîiSOR2, suspensoare, s. n. Bandaj special pentru hernie sau pentru susţinerea unui organ lăsat. SUSPICIUNE, suspiciuni, s. f. Presupunere bazată pe îndoială, în ce priveşte corectitudinea, legalitatea faptelor sau onestitatea intenţiilor cuiva; bănuială, prepus. Aceasta creează in jurul Iui o atmosferă de suspiciune. v. ROM. decembrie 1953, 289. SUSPÎN, suspine, s. n. 1. Respiraţie adîncă şi prelungită, provocată mai ales de o durere morală ; oftat. V. geamăt. Pavel sfirşi cu un suspin şi cu un gest de desperare. REBREANU, r. II 43. Copila mea, N-auzi în jur de tine Chemări întretăiate de suspine? cern A, P. 75. Cobori încet... aproape, mai aproape, Te pleacă iar, ztmbind peste-a mea faţă. A ta iubire cti-n suspin arat-o. EMINESCU, O. I 120. Fă-mă pasăre măiastră. La bădica pe fereastră: Să auz al lui suspin, Lacrămile să-i alin! jarnîk-bîrseanu, d. 134. <$■ (Cu determinări indicînd intensitatea simţirii) Giustino scoase un suspin adînc şi-năbuşit, ca să nu-l audă mica Rosalba. viahuţX, O. A. 135. Pentru fiecare fîntină, părîu, vîlcică, dumbravă şi alte locuri drăgălaşe ce lăsam in urmă-ne, scoteam cîte un suspin adine din piepturile noastre, creangă, a. 124. Te duci, iubită scumpă, in ţărmuri depărtate, Lăslnd frumoasa ţară, suron, prieteni, frate, I.ăsînd în al meu suflet un mult amar suspin! alecsandri, o. 84. (Metaforic) în dulcele suspin al adierii Se legănau salcîmii primăverii. CERNA, p. 149. De ce codrii nu s-ar tingui cu glasuri de vînt? Şi de ce, încă, n-ar geme rîurile cu eterne suspinuri de ape? HOGAŞ, m. n. 166. Expr. A-şi da ultimul suspin = a muri, a-şi da sufletul, a expira. Fiinţa delicată îşi dă idtimul suspin Cu frumoasele ei zile neajunse încă-n floare. Macedonski, o. i 240. 2. (Mai ales la pl.) Respiraţie scurtă şi întretăiată, provocată de un plîns puternic; sughiţ (de plîns). Plingea trintită pe divan, tnectndu-şi suspinele in pernă, galac-Tion, O. I 192. Biata femeie îngenunchease dinaintea mea şi îmi săruta mînile, fără să poată articula un singur cuvînt de greutatea suspinelor, negruzzi, s. i 52. 8. (Regional) Astmă (Ia cai). Gaiţa e bună şi de leac, şi anume. . . inima ei vindecă. . . pre oameni de bubă, iară pre cai de suspin, marian, o. ii 76. — PI. şi: suspinuri (nkcruzzi, S. 119) şi (învechit, m.) suspini (bolintineanu, o. 196). SUSPINA, suspin, vb. I. I n t r a n z. 1. A scoate suspine, a ofta (adînc sau din greu). V. geme. Bătrinul îşi duse mina la frunte şi suspină greu. SADOVEANU, O. vil 133. Doar suspina din cînd in cind La amintirea vreunuigindDin viaţa ei trecută, iosif, patr. 10. Moartea atunci, neavind încotro, se bagă in turbincă şi acuşi icneşte, acuşi suspină, de-ţi venea să-i plingi de milă. creaxcX, p. 312. Cind badea podul trecea, Mindruliţa suspina; Maică-sa o întreba: Fiică, ce suspini aşa... — Da suspin că nu mi-e bine, Că bădiţa nu mai vine. jarnîk-bîrseanu, D. 98. pleonastic) Iar ea, vorbind cu el în somn, Oftind din greu, suspină: O, dulce-al nopţii mele domn, De ce nu vii tu? Vină! eminescu, o. i 162. (Cu determinări indicînd cauza acţiunii sau intensitatea ei) L-a bătut domnul dacă n-a vrut să ferească, biigui Nicu, suspinind de emoţie, rebreanu, r. ii 32. Ca şi atunci, mai coasă mama, Coasă şi suspină rar. SUSPINARE — 326 — SUSŢINEA COŞBUC, p. ii 276. ■$> (Metaforic) Vintul nu bătea şi nici pădurea de sălcii nu suspina. DUNĂREANU, n. 30. Papura se mişcă-n freamăt de al undelor cutrier, Iar în iarba înflorită somnoros suspin-un grier. EMJNESCU, o. I 152. Doar izvoarele suspină, Pe cînd codrul negru tace; Dorm şi florile-n grădină — Dormi în pace! id. ib. 207. Aici zefirul vesel prin frunze-ncet suspină; Aicea, orizontul e dulce, luminos. AtEXANDRESCu, p. 28. 2. (Rar) A plînge cu suspine (de teamă, de dor, de bucurie). Maica, sărmana, cînd mai aude şi asta, începe a suspina. CREANGĂ, r. 125. Mumele uimite suspinau sub bonetele înhorbotate. Lacrimi de bucurie izvorau din ochii lor. NEGRUZZI, S. I 6. (Poetic) Tace în frunziş privighetoarea, Cu pieptul sfîşiat de suspinări. CERNA, p. 167. suspinător, -oare, suspinători, -oare, adj. (Rar) Care suspină, care oftează. (Substantivat) [Jeari Bart] nu e romantic. . . pentru că nu e un suspinător după trecut. IBRĂII.EANU, s. .90. suspinOs, -OĂSĂ, suspinoşi, -oase, adj. 1. (Rar; popular) Suspinător. Inimioară suspinoasây Ntt-ş* cînd te-oi vedea voioasă, şez. xxi 50. 2. (Regional, despre cai) Care suferă de suspin (3), de astmă. SUS-PtîS, -Ă, sus-puşi, -se, adj. (Despre oameni) Care deţine o situaţie socială înaltă. Persoană sus-pusă. a Nu se arăta prudent să zădărască... cine ştie ce bănuielnică vrăjmăşie a unei odrasle din tagma sus-pusă. c. PETRESCU, A. R. 17. SUSTENTĂŢIE, sustentaţii, s. f. Proprietatea unui corp de a se menţine la un anumit nivel în masa unui fluid. SUSTRAGE, sustrag, vb. III. 1. T r a n z. A-şi însuşi prin viclenie sau fraudă un lucru care aparţine altuia; a fura. A sustrage mărfuri din depozit. A sustrage o sumă de bani. <$- Refl. pas. F i g. Toate libertăţile ce lipsesc şi care se sustrag vor fi complecte intr-o zi. bomntineanu, o. 258. -f (Rar) A elimina, a îndepărta. Cuvinte devenite indispensabile limbii, cît şi. . ■ forme gramaticale şi sintactice, pe care nu le putem sustrage din limba noastră, fără a strica însuşi caracterul său original, odobescu, S. i 364. 2. T r a n z. (Determinat printr-un complement în dativ sau introdus prin prep. « de la ») A opri, a abate, a împiedica (de la ceva). N-am ştiut altceva decît să mă aşez atîtea ore la birou şi să scriu, să scriu, să scriu. . . Am evitat tot ce mi se părea că m-ar putea sustrage de la misiunea mea. c. petrescu, c. v. 25. 3. R e f 1. A folosi şiretenia sau frauda pentru a nu presta un serviciu datorat legal, a se feri (de ceva), a se eschiva (de la ceva) ; p. e x t. a se elibera, a scăpa (de ceva). Care mister Unul spre altul mereu ne-atrage? Vrem de. sub farmec a ne sustrage Şi dăm de-aceeaşi forţă de fier. macedonski, o. i 222. A te revolta împotriva unei vieţi însemnează a nu te împăca cu ea, dar nu înseamnă de loc a te sustrage influenţelor ei. gherea, ST. cr. iii 385. SUSTRĂGERE, sustrageri, s. f. Acţiunea de a (se) sustrage. 1. însuşire a unui lucru străin; furt. Sustragere de documente. 2. Folosirea şireteniei sau a fraudei pentru a nu presta un serviciu datorat legal ; eschivare. Sustragere de la prestarea serviciului militar. SUSŢINĂTOR1, -OÂRE, susţinători, -oare, adj. Care susţine o sarcină. Stilpi susţinători. (Substantivat) Nu lipseau nici susţinătorii de antene ale instalaţiei de radio, aşezaţi simetric in cele patru colţuri ale acoperişului. BASSARABESCU, S. N. 175. SUSŢINĂTOR2, -OÂRE, susţinători, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care sprijină, susţine, apără ceva sau pe cineva; apărător. O bucată de vreme soiul ăsta de artă n-a convenit celor ce se ocupau cu dînsa, cum n-au convenit multă vreme adevărurile ştiinţifice susţinătorilor religiei, ionescc-rion, c. 57. 2. Persoană care întreţine cu mijloace materiale altă persoană, o instituţie etc. Unica susţinătoare a familiei. SUSŢÎNE, susţin, vb. III. 1. T r a n z. A sprijini pe dedesubt, a servi de suport (unui lucru). Stăteau amîndoi faţă în faţă, în miezul mulţimii, înconjuraţi de trupuri şi glasuri, lingă un stilp de fier, din cei care susţineau acoperişul pe deasupra peronului, dumitriu, b. f. 110. Sala era naltă, susţinută de stilpi şi de arcuri, toate de aur. EMINESCU, n. 6. + (Subiectul este o persoană) A ajuta, a sprijini uşor pe cineva (ca să nu cadă). 2. T r a n z. F i g. A lua atitudine favorabilă (faţă de o acţiune, o cauză etc.), a sprijini făţiş ; a apăra. [Comercianţii] îşi luau angajamentid solemn de a susţine candidatura d-lui Tiberie Piscopescu şi rugau şi pe ceilalţi să voteze pe acest distins fiu de comerciant. VI,AHUŢĂ, o. A. i 226. 3. T r a n z. F i g. (Complementul indică un principiu, o teorie, o idee) A apăra cu argumente, a proclama, a afirma cu tărie. Opinia contrară era susţinută de căpitanul Corabu. camii, petrescu, u. n. 9. -V A duce o luptă, a lupta (pentru o idee). Starea sănătăţii obli-, gîndu-mă a asista de departe la luptele ce ai susţinui şi susţii cu atita demnitate şi energie contra neîmpăcaţilor adversari - ■ . aiECSAndri, s. 10. -4- A se prezenta Ia un examen pentru a obţine un titlu (pe baza unei lucrări, a unei disertaţii). Simpaticul amic, după ce a renunţat... a mai susţine licenţa în drept,, s-a hotărît a îmbrăţişa cariera de cultivator de pămînt. CARAGIAM3, o. ii 218. 4. Tranz. (Complementul indică o persoană, o organizaţie social-politică etc.) A ajuta, a întreţine cu mijloace materiale. V. subvenţiona. -fRefl. A-şi asigura sau a-şi cîştiga existenţa, a se întreţine. Erau oameni săraci. . . cu lucrul mînilor să susţineau şi cu lucrul plăteau dările şi birul casei. RETEGANur,, p. iii 3. 5. Refl. A se ţine în picioare, a se menţine. Nu se poate susţine in poziţie verticală şi nici nu poate merge nesprijinită de altcineva, parhon, o. A. I 268. + F i g. A se menţine pe poziţie, a rezista. (Atestat în forma susţinea) Voi aştepta să văd ce face Bem; că dacă el va voi a se susţinea, apoi voi fi cu dînsul şi mă voi întoarce lîngă el. Ghica, a. 405. — Prez. ind. şi: susţîu (bart, s. m. 100). — Variantă: (învechit) susţinea vb. II. SUSŢINEĂ vb. II v. susţine. SUSŢINERE — 327 — SUVAC SUSŢÎNERE, susţineri, s. f. Acţiunea de a susţine. 1. Sprijinire, sprijin; f i g. apărare. Bară de susţinere. Susţinerea unei propuneri. 2. Afirmare, proclamare (a unui principiu, a unei teorii, a unei idei). Susţinerea ideilor marxiste. +■ Prezentare Ia un-examen sau Ia un concurs pentru a obţine un titlu sau un post. Susţinerea disertaţiei de candidat în ştiinţe. 3. întreţinere cu mijloace materiale (a unei persoane, a unei instituţii, a unei acţiuni etc.). Susţinerea familiei. SUSŢINtJT, -Ă, susţinuţi, -te, adj. (Despre natura sau ritmul unei activităţi, al unor manifestări) Constant (pînă la capăt) ; stăruitor, perseverent. Dezbaterile au avut un ton susţinut de seriozitate, sadoveanu, E. 41. + (Despre natura, stilul unei scrieri) Menţinut Ia un nivel înalt, constant, ridicat. Am scris în două zile zece 'scrisori de afaceri şi nii-e capul incapabil.. . să mai poată turna o scrisoare de un gen susţinut, caragiale, o. vn 8. StJSUR s. n. Zgomot continuu şi lin, produs de o apă care curge sau de un frunziş mişcat de vînt. V. murmur, şopot, foşnet, freamăt. în noaptea lină de vară, un susur slab trece prin codrul adormit, sadoveanu, o. i 284. Susurul acestor codri se stinsese o dată ca doina din caval. Gala'cTion, o. i 285. Băiatul auzi în baia zînelor un susur de apă. ispirEscu, I,. 163. <$■ (Cu determinări precizînd intensitatea, natura sau calitatea zgomotului) în răpaosul nopţii se auzea numai clătirea undelor ce se izbeau încetişor de mal şi susurul alene al vîntuleţului de vară. odoiîESCU, s. i 140. ■¿f- (Metaforic) Sta neclintit, cu ochii duşi, în cadrul ferestrei. O înfiorare, un susur de şoapte tainice veni din livezi, sadoveanu, O. i 276. Cuvintele lor se împreunau într-un susur de bucurie ascunsă, rebreanu, r. i 247. — Variante: sursur (popescu, b. iii 10), ziizur (eminescu, n. 113) s. n. SUSURĂ, pers. 3 susură, vb. I. I n t r a n z. (Despre ape curgătoare şi despre frunziş ; p. e x t. despre vîntul care mişcă frunzişul) A produce un zgomot lin şi continuu. V. murmura, şopot i, foşni, fremăta. Am deschis ochii dintr-o dată şi am văzut un sfert de lună în cerul negru, peste livezi pustii, in care susura vîntul. sadoveanu, N. P. 57. Am cotit spre izvorî Am stat între plopi o clipă. Apa susura dulce. id. o. viii 34. Seară, cînd frunzele abia îndrăzneau să susure timid, la o adiere nesimţită, copacul îmi părea că suspină, c. petrescu, S. 8. -+ F i g. (Construit cu dativul) A se strecura ; a picura. îi susura un fel de linişte ciudată în inimă, un fel de mîngîiere. popa, v. 99. — Variantă: sursurâ (sadoveanu, m. 199) vb. I. SUSURĂRE, susurări, s. f. (Rar) Faptul de a susura; susur. Susurarea frunzelor, şoaptele apelor ■ ■ . în loc s-o turbure [liniştea] părea că o măresc, mace-donski, o. m 68. StJŞĂ, suşe, s. f. (Rar) Jumătatea de foaie care rămîne într-un registru sau într-un carnet după ce s-a detaşat o chitanţă; matcă, cotor. SUTAMIÎSŢ, sutamiişti, s. m. Şofer care parcurge o sută de mii de km fără să facă reparaţii radicale la maşină. SUTÂNĂ, sutane, s. f. Haină preoţească lungă pînă la pămînt, încheiată cu nasturi de sus pînă jos. Cîntau trei popi bărboşi, cu sutane lucioase, negre, lungi, deasupra coşciugului ei. stancu, d. 336. SUTÂR, sutare, s. n. (Familiar) Hîrtie-monedă de o sută de lei. Vasile se uită în zare la prima hîrtie. Un sutar. dumitriu, N. 232. Ştie tot satu că ai mai mulţi copchii... decît sutare la tejghea, c. petrescu, r. dr. 133. — PI. şi: (m.) sutari. SUTĂŞ, şutaşi, s. m. (în vechea organizare militară a ţării) Comandant peste o sută de ostaşi. V. bulucbaşâ, h o t n o g. Era o femeie frumoasă şi avea prietin pe uh sutaş împărătesc, care îi era drag tare. sadoveanu, d. p. 50. Că hîr, că mir, bietul băiat nu se lăsa; . 427. (în comparaţii, sugerînd ideea de iuţeală şi sprinteneală în mişcări) Treceau rîndunele în zborul lor iute ca nişte suveici întu- necate în urzeala luminoasă a văzduhului. SANDU-ALDEA, u. P. 195. Ca o suveică alunecă pluta pe sub bolţi de mesteacăni. vlahuŢĂ, o. a. 172. -f Mic instrument de lemn de formă lunguiaţă, pe care se deapănă sfoara pentru »a împleti plasele de pescuit. 2. Piesă din mecanismul maşinii de cusut, care conţine firul de dedesubt, înfăşurat pe o ţeavă sau pe un mosorel. SUYEICTjŢĂ, suveicuţe, s. f. Diminutiv al lui suveică. De s-ar ţese pînza-n baltă, Fără iţă, fără spată, Fără leac de suveicuţă, Ar ţese ş-a mea mîndruţă. jarnîk-eîrseanu, d. 425. SUYÎLA'IŢĂ, suvelniţe, s. f. (Popular) Suveică (!)• Felie de pepene Trece prin iţe repede (Suvelmţa). GOROVEI, c. 362. <$>■ E x p r. (Mai ales în construcţii negative) A merge rostul cuiva cu suvclniţa altuia = a fi de acord cu cineva, a se potrivi cu cineva în păreri, obiceiuri etc. Sultănica nu vrea să ştie de ce face lumea, dacă rostul ei nu merge cu suvelniţa altuia. DEI,A-VRANCEA, S. 11. SUVENIR s. n. v. suvenire. SUVENIRE, suveniri, s. f. Amintire. Aşezaţi pe jeţuri la gura sobei. . . am petrecut ore întregi şi plăcute cu amicul Vasile Alecsandri, povestindu-ne unul altuia suvenirile noastre din tinereţe. GHICA, S. A. 44. Am fugit la ţară; însă acolo singurătatea, aerul curat, privirea naturei deşteptară in inima mea suve-nirea doamnei B. NEGRUZZI, s. i 61. + Obiect sau semn care reprezintă sau* evocă o amintire. îi las aste scrieri ca o suvenire de recunoştinţă. NEGRUZZI. s i 209. ' — Variantă: suvenir (c. petrescu, o. p. i 114), suvenire (odobescu, S. iii 22, alecsandri, p. a. 63) şi suveniruri (russo, S. 19), s. n. SUVERÂN1, -A, suverani, -e, adj. 1. Care este deasupra tuturor, care are autoritatea supremă. Putere suverană. cd Aţi comandat foc asupra palatului şi asupra poporului suveran. CAMII, PETRESCU, o. ii 562. ^ Suveranul pontif v. pontif. 2. F i g. Absolut, fără margini, total. Dispreţ suveran. SUVERÂN2, -Ă, suverani, -e, s. m. şi f. 1. Conducător suprem al unei monarhii; monarh. Tronul n-a pus un interes viu şi particular decît atunci cînd interesele sale materiale erau in joc, cînd progresul desăvîrşit pentru stat putea să aducă suveranului un cîştig personal, ut. antimonarhică 140. Cunună de oţel şi pietre scumpe împodobeşte fruntea suveranilor noştri. Cunună de spini strînge şi însîngerează fruntea poporului, pas, i,. ii 135. în privinţa sîngelui vărsat de popoare pe cimpul de război, suveranii, fără excepţie, au o poftă nesăţioasă. demetrescu, o. 125. F i g. Aci eu singur sint suveran şi dau ordine in zona vamală a portului, bart, s. m. 89. _ . 2. F i g. Persoană sau colectivitate care e liDera să dispună de soarta sa, de actele sale, de interesele salc etc. Oamenii nu pot păşi spre desăvîrşire şi a fi fraţi unu cu alţii, fără numai in acele, societăţi unde poporul va fi suveran, adică stăpîn pe sineşi. BĂLCESCU, O. I 350. Singurul suveran sau stăpîn e naţia întreagă, adică poporul, şi poporul îşi pune în lucrare puterea prin slujbaşii aleşi de dînsul. id. ib. 352. SUVERANITATE s. f. Calitatea de a fi suveran, de a dispune de soarta, de actele sau de interesele sale; autoritatea cea mai înaltă, putere supremă. Cetăţeanul este un om ce trăieşte într-o republică şi are parte in suveranitate (stăipînirc). HĂI.CKSCU, o. i 352. Suveranitate naţională = independenţa unui stat faţă de alte state în ce priveşte afacerile interne şi relaţiile externe. Suveranitatea poporului = putere, autoritate supremă care emană de la popor. Suveranitatea poporului trebuie să fie în faptă punerea în lucru a puterii tuturor, ţărmurită de hotarele dreptăţii şi urmînd după un duh de frăţie. EĂI.CESCU, o. i 352. SUVINTRA, suvintrez, vb. I. Ţran z._ (Popular) A tunde oile pe pîntece, pe picioare şi pe coadă; ă tuşina. — Variantă: suyintri, suvintresc, vb. IV. SUVINTRÎ vb. IV v. suvintra. SUZERAN1, suzerani, s. m. Mare senior în epoca feudală, care poseda latifundii şi care dăruia vasalilor părţi din feuda sa (creînd astfel raporturi de dependenţă între sine şi vasali). SUZERAN2, -A, suzerani, -e, adj. (Despre state) Caj-e exercită autoritate asupra unui stat mai slab, ameste-cîndu-se în politica internă a acestuia şi impunîndu-i anumite obligaţii politice şi financiare. SUZERANITATE, suzeranităţi, s. f. Dreptul : seniorului suzeran asupra seniorilor vasali. + Dreptul unui stat asupra altui stat, care are guvern propriu, dar nu are autonomie completă; dependenţă politică. Cită vreme Moldova a fost independentă, armata ei a înflorit; iar după ce a căzut sub suzeranitatea turcilor, domnii, nemaiavînd trebuinţă să ţină atiţia oameni cu leafă, au lăsat nu numai să cază cetele ostaşilor din vitejia lor cea veche, dar încă au scăzut şi numărul lor. BĂLCESCU, o. i 123. SVĂDA s. f. v. sfadă. SVANŢIH s. m. v. sîanţili. SVASTICA, svastici, s. f. Străvechi simbol religios indian, în formă de cruce cu braţele egale şi cu extremităţile răsfrînte (folosit în timpurile moderne ca simbol al nazismului). (F i g.) împleticiţi in svastici, Cavalerii fantastici Rîmă, dărîmă Ca mistreţii, Să-şi facă loc prin nămeţii Roşii de crime, beniuc, v. 122. SVARDAICA, svărdaice, s. f. (Omit.) Virdare. SVENTÎJRA, sventuri, s. f. (învechit) Întîmplare nenorocită, nenorocire. Pe cei mai mulţi din emigraţi sventurile i-au făcut sceptici, materiali, şi poate pe unii şi brutalii GHICA, A. 787. SVETER, svetere, s. n.. Flanelă (de lînă) tricotată, jerseu. Se uită cu ciudă la copila în sveterul alb de lînă, cu patinele atîrnate pe braţ şi cu obrazul îmbujorat de frig. c. petrescu, c. v. 117. SVILCOLÎ vb. IV v. zvîreoll. SVING s. n. Numele unui dans modern, cu ritm şi mişcări repezi. Ş Ş s. m. invar. A douăzeci şi una literă a alfabetului, numită « şe i>, şi sunetul corespunzător; este o consoană constrictiva prepalatală surdă. ŞA, şei şi şele, s. f. (Şi în forma şea) 1. Piesă de har-naşament, confecţionată din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului şi pe care şaae călăreţul. Descălecării, îşi îngrijiră caii, dar şeile nil le luară de pe ei. SA-doveanu, o. i 135. Se suie în pod şi coboară de acolo un căpăstru, un frtu, un bici şi o şa. CREANGX, r. 194. Se avîntă pe şaua calului şi plecă în lume. EMIXK5CU, n. 13. Pe cai iuţi ca rîndunele, Fără frîie, fără şele. ALECSANDRI, P. ii 14. (în formule stereotipe din basme) Am încălecat iute pe-o şa şi-am venit de v-am spus povestea aşa. creangă, p. 34. <£> E x p r. A bate şaua (ca) să priceapă (sau să înţeleagă) iapa v. i a p’ă. A puno şaua (pe cineva) = a supune, a îngenunchea (pe cineva) muncin-du-1, exploatîndu-1. A vorbi din şa = a vorbi de sus, cu siguranţă de sine. 2. Parte á bicicletei (a motocicletei etc.) formată dintr-un mic suport triunghiular pe care stă ciclistul. 3. Os din spinarea găinii. Spatele găinii se numesc şea. La cade. E x p r. Şaua turccască = os pe care se găseşte hipofiza. 4. Formă de teren reprezentînd o depresiune între două părţi mai ridicate care formează un ansamblu; curmătură. Sus, pe şaua dealului, a fost zidită mîndra cetate din Synope. barT, s. m. 21. — Variantă: şon s. f. ŞAJÎÂCĂ, fabace, s. f. Broderie (făcută de obicei cu aţă albă) Ia cămăşi, la feţe de masă etc. Nu e lucru puţin o faţă de masă de pînză subţire, cu tot felul de şabace. STXNOIU, c. I. 219. ŞABANÂ, şabanale, s. f. (învechit) Haină lungă, asemănătoare cu un anteriu, pe care o purtau aprozii, vornicii şi pajii la curţile domneşti. — Variantă: şnvanâ (odobescu, s. i 73) s. f. ŞĂBAJî, şabăre, s. n. Sculă confecţionată din oţel călit, care serveşte la netezirea perfectă a unei suprafeţe; răzuitor. ŞABL0N, şabloane, s. n. 1. Model în mărime naturală, făcut din carton, pînză, metal etc., după care se poate executa o piesă, o zugrăveală etc. Zugravii îşi lăsaseră bidinelele în căldări şi desfăşurau şabloanele, G. m. zamfirEscu, sf. m. n. ii 99. -4- Instrument cu care se controlează sau se măsoară dimensiunile sau unghiurile unei piese în curs de fabricaţie. 4- F ¡ S- Repetare mecanică, lipsită de interes şi de spirit inventiv a unei metode de lucru sau a unui cuvînt, a unei expresii stereotipe ; clişeu. Trebuie dusă o acţiune neobosită pentru dezrădăcinarea metodelor formale, a şablonului, scînteia, 1954, nr. 3081. <$> (Adjectival) Este limpede că figura complexă a eroilor de astăzi nu poate fi realizată fără combaterea neîmpăcată a rutinei şi diletantismului, a jocului şablon, convenţional, fără studierea şi redarea creatoare a vieţii. Scînteia, 1953, nr. 2770. 2. Piesă metalică sau de lemn, avînd însemnate pe suprafaţa ei anumite dimensiuni, după care se reglează războiul de ţesut. ŞABLONA, şablonez, vb. I. T r a n z. A trasa cu şablonul contururile unei piese. A fasona ceva contro-lînd cu şablonul. ŞABLONÂR, şablonari, s. m. (Rar) Lucrător care foloseşte şabloane; zugrav. ŞABLONARD, -Ă, şablonarzi, -de, adj. (Rar) După şablon, potrivit unui şablon, lipsit de originalitate. Problemelor literaturii nu li se pot aplica soluţii şablonarde, tip. contemporanul, S. ii, 1949, nr. 120, 10/4. ŞABLONÂRE, şablonări, s. f. Acţiunea de a ş a -b 1 o n a şi rezultatul ei. ŞACÂL, şacali, s. m. Mamifer carnivor sălbatic pre-zentînd unele asemănări cu vulpea şi cu lupul; trăieşte în haite în Africa, în Asia şi în sud-estul Europei, hrănindu-se cu animale mici şi cu hoituri (Caniş Aureus). Vîntul a trecut pe lingă cuşca şacalilor şi a hienelor. ANGHEL, pr. 114. Pe vcchile ruine şacalul cobitor Unea cu vijelia un gemet plin de dor. bolintineanu, o. 242. ŞĂFER, şaferi, s. m. (învechit şi regional) Mijlocitor, intermediar, samsar. M-ai înşelat cu minciuni■ . . şofer bătrîn ce eşti. ALECSANDRI, t. 831. ŞAERÂN s. n. v. şofran. ŞĂGĂ,' şăgi, s. f. Glumă. E poate numai şagă, numai joc. beniuc, V. 17. M-am abătut şi eu citeodată, cu vorbe şi şăgi, Ia fetele rumene. Sadoveanu, E. 120. Apoi dă-o dracului de şagă. . . M-ai făcut numai vînătăi. DELA-VitANCEA, o. ii 97. Măriuca îi puse căciula pe cap şi cu şăgi, cu dezmierdări, îl scoase pe uşă afară. GANE, N. II 13. Alt ospătat cu toţii împreună tot in şăgi. sbiERA, p. 121. <§■ Loc. a d v. îu şagă = fără seriozitate, în glumă. Foaie verde de pe cracă, Eu cu mîndra rid în şagă. jarnîk-bîrseanu, d. 80. Fără şagă = fără a glumi, în mod serios. Dar, fără şagă, ce-i cu masa? CONTEMPORANUL, vij 99. -0- E x p r. A face şagă = a glumi. Ş-apoi zău, nu face şagă, că nu-i lucru de mierat. CONTEMPORANUL, l 234. Nu-i vreme de şagă = nu-i momentul potrivit pentru a glumi. Vrei să şuguieşti, dar nu-i vreme de şagă. negruzzi, s. i 154. A se întrece cu şaga = a trece măsura, a duce lucrurile prea departe, a exagera. Văzind că lucrurile se cam întrec cu şaga, ieşi in balcon, gane, n. n 196. Dar ştii că te prea întreci cu şaga, Ivane. crîîangX, p. 315. A S0 trece de şagă = a începe să devină lucru serios. Acum se trecuse de şagă; aveam să dăm piept la piept cu hoţii, gane, N. i 161. Fetelor, hăil s-a trecut de ŞAGRIN - 330 - ŞALAND şagă. CREANGĂ, r. 9. Domnul, dacă a văzut că de şagă s-a trecut... negruzzi, S. i 187. (Mai ales cu verbul la imperativ) A lăsa şaga (Ia o parte) sau a-i ajunge (cuiva) şaga (sau de şagă) = a nu mai glumi, a termina cu gluma, a deveni serios. Ia las* şaga la o parte, măi omule. creangă, p. 127. Agiungă-ţi de şagă, Că nu-i bună, dragă, alecsandri, p. p. 190. (în construcţii negative sau interogative) A îi (sau a-i părea cuiva) (de) şagă (sau lucru de şagă) = a fi (sau a i se părea cuiva că este) lucru neînsemnat, care nu trebuie luat în seamă. Vezi, tu, măi Chirică? Asta nu-i şagă. CREANGĂ, p. 158. Văzînd că nu-i lucru de şagă, se lasă şi el de împărăţie, id. ib. 187. Nu vă pară şagă: de la Neamţ pînă la Iaşi e cîtu-i de la Iaşi la Neamţ. id. A. 117. (După o afirmaţie, spre a o întări) Nu şaga I = nu glumă, v. glumă. Asta ştiu c-a fost nuntă, nu şagă! gane, n. ii 111, Să ştii c-a fost război Şi moarte-aici, nu şagă! coşbuc, P. II 58. Crezi tu că vom putea noi singuri secera şi strînge atîta amar de griu, că doar sute şi mii de braţe trebuie acolo, nu şagă. CREANGĂ, P. 156. — PI. şi: şegi (negruzzi, s. ii 219). ŞAGRÎN s. n. Relief care se imprimă pe piele şi care imită altă piele sau reprezintă un desen. ŞAGRIN A, şagrinez, vb. I. Tranz. A prelucra suprafaţa pieilor tăbăcite prin imprimarea unui desen special. ŞAGRINARE, ¡agrinări, s. f. Acţiunea de a ş a -g r i n a. ŞAH1, şahi, s. m. Nume dat suveranului Iranului. ŞAnz, (3) şahuri, s. n. 1. Joc de origine orientală, care se joacă cu ajutorul a 32 de piese, mişcate pe rînd după anumite reguli, de doi jucători, pe o tablă împărţită în 64 de pătrăţele, alternativ albe şi negre, ţinta fiind de a imobiliza piesa principală, regele adversarului. Pe prispa care priveşte către străfundurile de umbră ale parcului. . . se joacă şah. i. botez, şc. 209. Unii jucau şah şi încremeniţi în atitudini meditative ■ ■ ■ aveau aerul că stau acolo de la începutul lumii. vr.AHU'i'Ă, o. A. III 117. 2. Situaţie în cursul jocului în care regele uneia dintre părţi este atacat de o piesă a adversarului; (cu valoare de interjecţie) cuvînt însoţind mişcarea care creează această situaţie. <£> E x p r. A da şah = a ataca regele adversarului.  ţine (pe cineva) în şah = a limita jocul adversarului la apărarea regelui; f i g. a ţine pe cineva sub presiune, a nu-1 lăsa să facă nici o mişcare, a-1 imobiliza. A face (pe cineva) şah (sau şah mat) v. m a t1. 3. Ansamblul pieselor (tabla şi figurile) care servesc la jocul de şah (1). ŞAHAR-BIAhAR, şahăr-mahăruri, s. n. (Argou, mai ales în e x p r.) A faco (sau a umbla cu) şahăr-mahăr (sau mahărur!) = a face (mici) escrocherii, lucruri incorecte ; a fi incorect, a înşela. Umblă cu dosare de şahăr-mahărurile care s-ati făcut. PAS, z. m 259. ŞAHÎST, -A, şahişti, -ste, adj. Privitor la jocul de şah sau la cei care îl joacă. Activitate şahistă. (Substantivat) Persoană care cunoaşte bine jocul de şah şi obişnuieşte să-l joace; jucător de şah. îi bate pe toţi. E cel mai iscusit şahist. i. botez, şc. 209. ŞAI s. n. (învechit) Un fel de postav. Pantaloni de şai. rAscuLr.scu, i,. p. 271. ŞAIAC s. n. v. şiac. ŞA1ĂG s. n. v. şiac. ŞAlCĂ, ■ şaibe, s. f. 1. Disc de metal, de lemn etc. găurit, care =e pune între un şurub şi obiectul respectiv, pentru a menţine şurubul fix. V. r o n d e I ă. Un ţăran căruia-i pierise porcul ii cerea sodă ca să facă săpun ■ ■ ■ altuia ii trebuia o şaibă. GALAX, B. I 50. 2. Roată de metal sau de lemn, fixată pe un ax şi peste care se petrece cureaua de transmisie. ŞAlCĂ, şăici, s. f. (Învechit şi popular) Corabie mică, cu pînze, cu fundul plat, servind la transportul mărfurilor şi al persoanelor. O suflare răcoroasă. . ■ legăna încetişor înaltele catarturi ale şăicilor ce se vedeau albind în depărtare cu pînzele lor umflate. ODOBESCU, S. I 141. într-o zi. . . s-a pus într-o şaică să treacă la Nico-poli. ghica, s. 302. Bate vîntul sălcile Să-mi pornesc şăicile, Să pornească şi şaica mea. TEODORESCU, p. p. 309. + Luntre (făcută de obicei dmtr-un trunchi de copac scobit) cu o sirgură vîslă, servind la pescuit; ciobacă. — PI. şi: şeice (hasdeu, i. v. 72). ŞAIDĂJ, şaidaje, s. f. Operaţie de alegere manuală a minereurilor, însoţită de spargerea acestora cu ciocanul de mînă. ŞAISPREZECE num. card. Numărul .care, în numărătoare, are locul între cincisprezece şi şaptesprezece. Şaisprezece şi cu şaisprezece fac treizeci şi doi. (Adjectival) Are şaisprezece ani. <0> (Eliptic, indicînd data) Azi sîntem în şaisprezece. <)- (Familiar, cu valoare de num. ord.) Capitolul şaisprezece. — Variantă: şâsesprezcce num. card. ŞAISPREZECELEA, -ZECEA num. ord. (Precedat de articolul « al », «a ») Care se află între al cincisprezecelea şi al şaptesprezecelea. ŞAIZÎCI num. card. Numărul care, în numărătoare, are locul între cincizeci şi nouă şi şaizeci şi unu. Şaizeci şi cu şaizeci fac o sută douăzeci. (Adjectival, legat de substantiv prin prep. « de ») Are şaizeci de ani -(> (Substantivat) Am scris pe tablă un şaizeci. (Compus) Şai-ZCCÎ şi şase = numele unui joc de cărţi. <> (Familiar, cu valoare de num. ord.) Pagina şaizeci. ŞAIZÎÎCILEA, -ZÎCEA num. ord. (Precedat de articolul « al D, « a ») Care se află între al cincizeci şi nouălea şi al şaizeci şi unulea. ŞAL, şaluri, s. n. 1. Ţesătură dreptunghiulară, pătrată sau triunghiulară, de lînă, de mătase etc., împodobită cu desene, broderii sau franjuri şi purtată de femei pe cap sau pe umeri (uneori folosită şi ca ornament într-o încăpere). Lelea cu şalu-ndoit, Doamne, bine s-o lovit! ŞEZ. XXIII 59. Dormea pe un pat aurit în camara întunecată, Tot cu şaluri îmbrăcată, alecsandri, p. p. 203. + Fular de purtat la gît. ’ 2. (învechit şi arhaizant) Stofă fină de lînă, fabricată în orient. Alături de el, într-o broboadă mare de şal, scotea fruntea cu gîţe bălane şi ochi albaştri o mutrişoară ageră de copilă. SADOVEANU, P. M. 234. îmbrăcate cu cele mai luxoase veşminte, cu rochii de şaluri şi de serai ii slujeau. ODOBESCU, S. i 292. Iar sultanul stind pe cal, Sub un verde cort de şal, Barbă neagră-şi netezea Şi cu ochii urmărea, Alalah! cai arăpeşti. AIECSANDRI, p. P. 107. + Fîşie lungă din stofa descrisă mai sus pe care o purtau în trecut bărbaţii, înfăşurînd-o după moda orientală în jurul capului sau al mijlocului. Mijlocul încins într-un şal de lînă lat pînă la subţioară. GANE, N. I 192. Vezi in calea depărtată Nu-i zări vrun călător, Călător cu punga plină şi cu şal la cap legat. AI.ECSANDRI, p. i 61. Era încins cu un şal roş cu flori. NEGRUZZI, S. I 16. ŞALAND, şalande, s. n. Navă cu fundul plat, folosită mai ales la dragaje, pentru transportul materialului dragat. Ne încrucişăm cu mici remorchere care tîrăsc lungi şiruri de şalande încărcate cu vagoane de marfă. BART, S. M. 39. ŞALĂU - 331 - ŞANSĂ ŞALĂU1, şalăi, s. m. Peşte răpitor de apă dulce (foarte răspîndit în apele curgătoare şi stătătoare de Ia noi), cu capul ascuţit şi cu corpul lunguieţ, acoperit cu solzi mici şi tari, de culoare cenuşie (Lucioperca tandra). Dedesubt, reci şi lipicioşi, pescuiţi in amurg, crapi, şalăi, dumitriu, n. 232. ŞALĂU2, şalăi, s. m. Veche monedă care valora 1/4 dintr-un ban vechi; ban roşu (v. b a n1). Făcea şalăi de aramă, carii numai aice în ţară îmbla 4 şalăi la un ban bun. La HEM 2418. ŞĂLE s. f. pl. (Şi în forma şele) 1. Partea spinării din jurul regiunii lombare a coloanei vertebrale la om. Aproape bătrîn, mic la stat şi cam adus din şale. STĂ-noiu, c. i. 84. Boala ■ ■ ■ era numai o mare slăbiciune de stomah, dureri de şele şi nedormite. negruzzi, e. II 154. O rochiţă, puiculiţă, Largă-n poale, Strîmtă-n şale. ŞEZ. II 184. 2. Partea din mijlocul spinării Ia animale; locul unde stă şaua pe cal; spinare. O jiganie. % . cu şele de cal şi cu trunchiul de om. ISPIRESCU, u. 74. — Variantă: şele s. f. ŞALGĂU, şalgăi, s. m. 1. (învechit) Lucrător în ocnele de sare. (Atestat în forma şavgău) Curteni, şavgăi, tîrgoveţi. . . sînt toţi egali, negruzzi, s. I 315. 2. (Regional) Condamnat la muncă în ocne; ocnaş. Apoi pleca singur să se deie legat la jandarmi.. ■ ca să-l întoame intre şalgăii salinei, popa, v. 334. — Variantă: şavgău s. m. ŞĂLTĂR, şaltăre,' s. n. întrerupător1. ŞALtjPĂ, şalupe, s. f. Mică ambarcaţie cu motor, care serveşte la transportul persoanelor şi al mărfurilor. Printre aceste vase, în lumina orbitoare a zilei alunecau. ■ ■ bărci, şalupe şi remorchere. Tudoran, p. 340. S-a dus in port ca să-şi asigure loc pe o şalupă pentru a doua zi dimineaţa, galan, b. I 44. O şalupă cu flamură galbenă — pavilionul de carantină — ne acostează din mers. BART, S. M. 38. ŞALUPÎST, şalupişti, s. m. (Rar) Cel care conduce o şalupă. Ţinea morţiş ca Grigore, şalupistul, să-t tragă o şină pe roata căruţei. GAT,AN, b. i 50. ŞALVĂRI s. m. pi. Pantaloni foarte largi în partea de sus, iar jos strînşi pe picior, purtaţi mai ales de orientali. Bragagii. . . în cămăşi de borangic şi cu şalvari largi, spînzurînd creţi pe vine, îşi strigau, pe isonul de datină, marfa. c. petrescu, a. r. 8. ŞALVÎR, şalviri, s. m. (Regional) Pungaş, şarlatan, escroc. Auziseră trei şalviri şi se sfătuiseră. ■ ■ să înşele pe biata babă. sbiERA, p. 273. ŞAM s. n. (învechit) Damasc. O faţă de mindir. . . sau un briu de şam de încins, marian, na. 294. ŞAMĂTRĂ, şamatre, s. f. (Regional) îngrăditură de nuiele pentru adăpostul vitelor; coşar. Boii zbiară din şamatră. ŞEZ. XII 148. ŞAMBELĂN, şambelani, s. m. (în trecut, în monarhii) Demnitar de rang superior, care avea în grija sa camera suveranului. V. c ă m ă r a ş. Unul dintre boierii moldoveni de atuncea, poale şambelanul Balş, ajuns ofiţer de curte al regilor poloni. . . alcătui un studiu asupra acelor vechi tratate, iorga, l. ii 80. Cant emir fu rînduit la 1738 a se duce la Franţa in calitate de ministru plenipotent la care prilej împărăteasa [Rusiei] îl numi şambelan, negruzzi, s. n 150. ŞAM6T s. n. v. şamotă. ŞAMOTĂ, şamotez, vb. I. T r a n z. A căptuşi un cuptor cu şamotă. ŞAMOTĂR, şamotari, s. m. Lucrător care se ocupă cu arderea cărămizilor refractare, care prepară şamota sau care căptuşeşte cuptoarele cu şamotă. ŞAMOTĂ s. f. Argilă arsă şi măcinată, care se întrebuinţează la prepararea cărămizilor şi a altor materiale refractare; cărămidă refractară preparată din astfel de ' argilă. — Variantă: şanifţt s. n. ŞAMOTE&R, şamotieriy s. m. Şamotar. ŞAMPĂNĂ, şampane, s. f. Corabie cu pînze, cu o capacitate de, cinci pînă la zece vagoane, întrebuinţată în Extremul Orient. ŞAMPĂNIE s. f. Vin spumos, obţinut printr-un procedeu special de fermentaţie. Apar dci lachei în fracuri închise, cu o tavă mare cu pahare cu şampanie şi cu alta cu pişcoturi. camii, petrescu, o. i 349. Şampanie. ■ . beau mulţi făcînd paradă, macedonski, o. i 48. jCa bufet! să bei şampanie. . . de la Nicoreşti. ai.ecsandri, T. i 89. ŞAMPANIZĂ, şampanizez, vb. I. I n t r a n z. (Despre vinuri) A prezenta procesul de fermentaţie caracteristic şampaniei. + T r a n z. A prelucra vinul ca să devină şampanie. ŞAMPAMZĂRE, şampanizări, s. f. Acţiunea de a şampaniza. ŞAMPON s. n. Săpun praf (sau lichid) întrebuinţat la spălatul părului. ŞAN, şanuri, s. n. Calapod care se introduce în încălţăminte pentru a o ţine întinsă. ŞANĂL s. n. v. şenal. ŞĂNCRU, şancre, s. n. Ulceraţie a mucoasei sau a pielii, apărută la locul de pătrundere a unui agent patogen în organism. Şancrele pot fi chiar de la început mai multe. sau se înmulţesc ulterior. nicoi,au-Maisi,ER, d. v. 659. ŞANDRAMĂ, şandramale, s. f. 1. Construcţie rudimentară de seînduri (v. b a r a c ă, g h e r e t ă); p. cit. clădire veche, dărăpănată, gata să se dărîme. I se adăugase in faţă o şandrama şi se prefăcuse astfel într-o circiumă săracă de mahala, camii, petrescu, o. ii' 518. Strigăte confuze se amestecară cu un huruit uscat, de şandrama care se dărîmă. VIAHUŢĂ, O. A. Ill"50. La fiecare poartă era cite o şandrama. . . in care se adăpostea cîte un servitor. GHICA, S. 31. <£■ F i g. Viaţa m-a învăţat că răul nu poate niciodată birui. Se înscăunează pentru un timp, sună din trimbiţă că s-a înscăunat cel puţin pentru o mie de ani. . . şi peste noapte se rostogoleşte ■ . . Asta-i soarta şandramalelor .. . Şi-i lege. camilar, n. ii 169. 2. (Regional) încăpere de seînduri, de obicei făcută în spateiegeasei şi lipită de peretele ei, care serveşte pentru păstrarea uneltelor, pentru adăpostirea temporară a animalelor etc.; şopron. Am numărat trei cară cu coviltire de scoarţă, mari şi grele, sunind plin. Ţăranii îndemnau boii: hăis-hăis! Şi bicele de cînepă plesneau uşor. Trecură şi se mistuiră sub şandramaua neagră a hanului. sadoveanu, o. a. iv 83. Acoperiş de şindrilă. Cer-dacuri înainlite sub şandramale lungi, apăsate, pline de muşchi negru-verde. EMINESCU, N. 51. Se văd încă, sub o şandrama de şindrilă, ruinele celeilalte biserici, odo-bescu, s. n 223. ŞÂNSĂ, şanse, s. f. Probabilitate de succes, posibilitatea unui succes; noroc. Biruinţa oştilor glorioase ale Uniunii nu s-a produs printr-o şansă. Ea era înscrisă in caracterul revoluţiei. Sadoveanu, E. 198. Ar fi ca un fel de loterie la care chiar dacă nu ai decît o şansă infimă, trebuie să încerci, camii, petrescu, u. n. 368. ŞANSONETĂ - 332 - ŞARABANĂ ŞANSOXÎTA, famanete, s. f. (Franţuzism) Scurtă compoziţie muzicală pentru voce, cu conţinut liric sau glumeţ. ŞANTAGÎST, -Ă. şantagişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care practică şantajul, care şantajează. ŞANTĂJ, şantaje, s. n. Acţiune de constrîngere exercitată asupra cuiva prin ameninţarea cu divulgarea unui secret sau prin alte mijloace de intimidare; mijloc întrebuinţat în cursul unei astfel de acţiuni. ŞANTAJA, şantajez, vb. I. T r a n z. A face uz de şantaj, a căuta să obţii ceva pe calea şantajului. Or să caute vreun pretext ca să te şantajeze. GALAN, B. I 43. Citiva din a patra fumau şi se lăsau şantajaţi de alţii care le cereau ţigări, că altfel ii pîrăsc. pas, z. i 113. ŞANTAJ ÂIÎE, şantajări, s. f. Acţiunea de a şantaja şi rezultatul ei. ŞANTĂN, şantane şi şantanuri, s. n. (Franţuzism ieşit din uz) Local de petrecere, în care cîntăreţi şi dansatori dau spectacole pe o scenă improvizată. Era, cum se spunea incă de pe atunci, un tip al podului Mogoşoaiei, al cafenelelor şi al şantanurilor. PAS, h. I 283. ŞANTJÎZA, şanteze, s. f. (Franţuzism ieşit din uz) Cîntăreaţă (sau dansatoare) într-un local de petrecere. Parisul şi şantezele Iui taică-tău v-au sărăcit. DUMITRIU, D. F. 44. ŞANTIÎR, şantiere, s. n. Loc pe care se construieşte o clădire, un pod, o şosea etc., împreună cu materialele şi instalaţiile necesare construcţiei. Nu m-a-ntrecut nici-unul pe şantier Şi spun de mine: Aista-i cel mai ban brigadier. vintilă, o. 41. Oltul ajunge un nu lung de o sută de kilometri, valea lui capătă înfăţişarea unui măreţ şantier. bogza, c.‘o. 176. Ce vrei să aflu de la tine?... Că te vei duce de aici la fabrică sau pe şantier. SEBASTIAN, T. 169.- ŞAftŢ, şanţuri, s. f. 1. Săpătură lungă şi îngustă făcută de o parte şi de alta a unui drum, pentru scurgerea apei; p. e x t. orice săpătură în forma de mai sus, făcută pentru scurgerea apei, pentru marcarea hotarului între două suprafeţe de pămînt etc. Gheorghiţă a pus mîna pe baltag; omul a sărit şanţul ş-a apucat pe subt o potecă şi pe subt o rîpă. sadoveanu, b. 154. Voinicul făcu precum îl învăţase zîna. Săpă un şanţ adine pînă ce ajunse sub culcuşul scroafei. ISPIRESCU, L. 129. A dat de nişte şanţuri; buiestraşul s-a poticnit şi l-a trîntit cit colo. caragiale, P. 87. -O E x p r. (Rar) A SC duco la şanţ = a se risipi, a se prăpădi. Rămăsese, după cum ştiţi, singur cu fata şi toată gospodăria i se ducea la şanţ. preda, î. 114. 2. Fortificaţie de apărare împotriva armelor de foc, con-stînd dintr-un şanţ (1), cu un parapet făcut din pămîntul scos; tranşee. Noi vom restaura ceea ce alţii au distrus . Noi. . . toţi cei din şanţuri şi cei din spitale. C. PETRESCU, î. ii 90. Voi, frumoase turturele, Să zburaţi' in ţara. mea Să-mi cătaţi pe maica mea, Spuneţi-i că am murit Sub un şanţ acoperit. HODOŞ, P. P. 230. (în trecut, uneori determinat prin «de apărare») Fortificaţie în forma unui canal care împrejmuia un castel sau o cetate medievală. Se văd incă urmele şanţului de apărare, ce ocolea zidurile pe din afară, vlahuţă, o. a. n -160. 8. Crestătură sau scobitură în formă de şanţ (1) la diferite organe sau piese de maşini. ŞĂPĂ, şape, s. f. Strat de bitum, de asfalt etc. care se aşterne pe suprafaţa unui element de construcţie, pentru a împiedica pătrunderea apei. ŞAJPCĂ, şepci, s. f. Acoperămînt de cap, cu fundul rotund şi cu cozoroc în faţă, făcut din pînză, piele sau postav (conform unui anumit model, obligator pentru militari, elevi şi anumiţi. funcţionari sau muncitori). S-au dus, după sfatul hangiului, la o canţelarie, unde au găsit un slujbaş cu şapcă. sadoveanu, B. 155. L-am văzut... purtind pinteni şi şapcă cu roşu. negruzzi, s. I 70. Bădiţa cu şapcă neagră Iese-n cale şi mă-ntreabă: Fostu-i-am vreodată dragă? jarnîk-bîrseanu, D. 44. ŞAPIROGRAF, şapirografe, s. n. Aparat de multiplicat texte sau desene, format dintr-un cilindru acoperit cu o pastă specială, pe care se imprimă prin apăsare textul şi de unde apoi se pot scoate copii. ŞAPIRO GRAFIA, şapirografiez, vb. I. Tranz. A multiplica un text sau un desen la şapirograf. — Pronunţat: -fi-a. ŞĂFTE num. card. Numărul care, în numărătoare, are locul între şase şi opt. Şapte şi cu şapte fac patrusprezece. <0> E x p r. Bea (sau mănîncă) cît şapte = bea (sau mănîncă) foarte mult. A nu so da (sau a nu da pe cineva) pe şapte = a se considera (sau a considera pe cineva) cu însuşiri deosebite, mai bun, mai capabil etc. decît mulţi alţii. O (Adjectival) Cînd se scutură el la şapte ani o dată. creangă, p. 218. Şapte ani de cînd plecat-ai, zburător cu negre plete. EMINESCU, O. I 83. (Ex p r.) A lua şapte pici do pe un om (sau do pe o vită) = a sili pe cineva să muncească peste puterile sale. A umbla pe şapte cărări = a fi beat. (Eliptic, subîn-ţelegîndu-se ora, ziua etc.) Pe terasa cazinoului la şapte. . . îşi căută un loc la o masă. C. petrescu, î. Ii 24S. <)> Compus : şapte-degete =plantă erbacee din familia rozaceelor, cu tulpina tîrîtoare, cu frunze dinţate şi flori purpurii, care creşte prin'locuri mlăştinoase (Comarum palustre). <0> (Familiar, cu valoare de num. ord.) Şi multeincă nu s-ar întîmpla, Colo, prin orizontul şase sau şapte. DIîşi.IU, G. 46. -f (Substantivat) a) Cifra care marchează acest număr. Scrie un şapte, b) Cartea de joc, zarul etc. marcate cu acest număr de puncte. Un şapte de treflă. — Variantă: (regional) ş6pt0 (SBIERA, p. 319, AWÎC-Sandri, T. i 446) num. card. ŞAPTELEA, ŞĂPTEA num. ord. (Precedat de articolul « al », « a ») Care se află între al şaselea şi al optulea. E x p r. A fi (sau a so crcdc) în al şaptelea ccr v. cer2 (3). ŞAPTESPREZECE num. card. Număr care, în numărătoare, are locul între şaisprezece şi optsprezece. Nu-i vorbă, de mincat aţi mîncat şi de băut aţi băut fiecare cît şaptesprezece. CREANGĂ, P. 262. (Familiar, cu valoare de num. ord.) Pagina şaptezeci. ŞAPTEZfmEA, -7.ÎXEA num. ord. (Precedat de articolul « al », « a ») Care se află între al şaizeci şi nouălea şi al şaptezeci şi unulea. ŞAR, şaruri, s. n. (învechit şi popular) Vopsea, culoare. Cu vin şi cu rachiu te-am îmbătat, Cu tămîie neagră te-am tămiiat, cu şar te-am însemnat, cu piper te-am ardeiat. mat. foi/k. 646. ŞARABANĂ, şarabane, s. f. (Regional) Căruţă mare de transport; haraba. ŞARADĂ - 333 - ŞARPE ŞARADĂ, şarade, s. f. Un fel de ghicitoare, care propune să se afle un cuvînt cu -ajutorul părţilor sau silabelor sale, fiecare din acestea avînd o semnificaţie proprie. V. enigmă. Ai dezlegat şi ai publicat cele dinţii şarade in reviste. PAS, z. I 164. Aveţi serate ca şarade, teatru. ■ . şi alte plăceri, alecsandri, s. 102. <> E x p r. A vorbi în şarade = a vorbi încurcat, puţin inteligibil; a vorbi în enigme. ŞARAFAN, şarafane, s. n. (Regional) Jachetă scurtă, uneori fără mîneci, purtată de femei. Din coţii cei de lină îşi face mama copilului o fotă, o fustă şi un şarafan. MARIAN, NA. 174. ŞARAMP(jl, şarampoi, s. m. (Regional) Par lung şi gros,- folosit pentru a face garduri, picioare de pod etc. Era un pod cunoscut şi vechi. . . cu odgon legat de amindouă ţărmurile in şarampoi de stejar cît buţile. sadoveanu, n. P. 149. Uite şi eu mă credeam iîmpit, cu capul bun de bătut şarampoi. GANE, N. m 145. Am să poroncesc ca să i se taie capul şi să-l pună ia acolo intr-o ţăpuşă "de şarampoi din gardul de primprejund curţii. SBIERA, p. 139. Spune, dragă, maică-ta Să-ngrădească grădina, Dar cu gard de şarampoi. ŞEZ. I 140. ŞARAN, şarani, s. m. (Regional) Crap. Bătrîna pîr-pălea în spuză doi şarani frumoşi şi graşi, contemporanul, vij 31. ŞARÎITĂ, şarete, s. f. Trăsurică uşoară, de obicei cu două roţi, trasă de un singur cal. Fără căruţă, fără şaretă, fără nimic? calan, b. i 83. ŞARG, -Ă, şargi, -e, adj. (Despre cai, rar despre alte animale) Cu părul galben-deschis, galben-spălăcit. Trece... cu calul lui înalt, şarg, sprinten. STancu, d. 158. Pe-un cal şarg încălecat. Pleacă vesel la domnie. ALECSANDRI, P. II 111. Căţeluşă şargă, tot cîmpul aleargă (Coasa). ŞEZ. IV 83. 4- (Rar, despre părul omului) Galben-deschis, galben-spălăcit. Am doi moşnegi cu barba şargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlţii). SBIERA, p. 320. + (Substantivat) Cal cu părul galben-deschis. Şargul rupea piatra cu copita, benitjc, v. 154. Fugea şarga cea nebună, Mai iute ca o furtună. rXscuLESCU, L. p. 264. Pe şarga şi-o cesălat. ŞEZ. i 108. ŞARlAj, şariaje, s. n. Fenomenul de transportare a pietrişului, a nisipului sau a pămîntului de către o apă curgătoare. ŞARJA, şarjez, vb. I. 1. I n t r a n z. A înfăţişa ceva într-o formă caricaturală, a exagera (în redarea unui personaj, a unei idei etc.), a cădea în exagerare. In Muza de la Burdujeni, C. Negruzzi, ca şi Alecsandri în « teatrid » său, se arată critic, şarjînd însă, ca şi Alecsandri. IBRllLEANU, SP. CR. 110. 2. T r a n z. (Despre trupe de cavalerie) A ataca violent (folosind arme albe). Escadroane de jandarmi călări şarjează manifestaţiile şomerilor, c. PETRESCU, o. P. n 191. ŞARJARE, şarjări, s. f. Acţiunea de a şarja şi rezultatul ei; deformare caricaturală, exagerare. Şarjarea lui Rică şi felul şarjării este expresia aversiunii lui Cara-giale pentru personagiul său. ibrăilEanu, S. 56. Atacare impetuoasă a inamicului de către cavalerie, cu sabia sau cu lancea. ŞARJA, şarje, s. f. I. încărcătură normală a unui cuptor (compusă din straturi alternative de minereu, fondant şi combustibil) care se prelucrează în procesul metalurgic pentru a se obţine un metal cu o anumită compoziţie; metalul care se obţine dintr-o astfel de încărcătură. în cea de-a treia zi de la aprindere, a fost scoasă prima şarjă, primul şuvoi de fier, născut in pîntecul furnalului, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 107, 7/4. E hotărîrea brigăzii să dăm cuptorul mai devreme cu două zile. . . va fi un monument în cinstea primei noastre şarje de oţel special, davidoglu, c. 35. 4- Procesul de încărcare, prelucrare şi scoatere a materialului din cuptor. Echipa a realizat o şarjă. II. 1. Atac violent al cavaleriei asupra inamicului, cu armele albe. 2. F i g. Atac prin cuvinte şi caricaturi, în presă, teatru etc. Acest teatru de copii este o şatjă la adresa capitalismidui, a preoţilor, a ţarului sau a vechilor generali. SAHIA, u.R.s.s. 130. O singură comedie, [D-ale carnavalului] n-are semnificaţia de a fi o şarjă directă împotriva liberalismului. ibrăilEANu, sp. cr. 227. 4- înfăţişare caricaturală, exagerare (în redarea literară, scenică etc. a unui personaj, a unei idei). A ştiut să tempereze intenţiile unor actori, care s-ar fi lăsat uşor antrenaţi pe panta şarjei, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 113, 10/1. ŞARLATAN, şarlatani, s. m. Persoană necinstită care abuzează de buna-credinţă a cuiva pentru a înşela; înşelător, şmecher, impostor. Şarlatanul ăsta care a înşelat pe toţi, . , şi le-a luat pădurile pe nimic! galaction, o. i 103. Toţi oamenii aceştia care ocolesc orice control şi-ţi spun la fiece pas « ai încredere in mine o sînt de regulă nişte şarlatani, camil petrescu, T. ii 184. Acei care atacă pe cei de ta 1848 ca pe nişte şarlatani raţionalişti ignorează istoria romînilor. ibrăilEanu, sp. cr. 80. S-a lăsat dus de nas şi tras pe sfoară de toţi şarlatanii. VLAHUŢX, o. A. 274. ŞARLATANÎSC, -EĂSCĂ, şarlataneşti, adj. De şarlatan; făcut cu scopul de a înşela. ŞARLATANÎE, şarlatanii, s. f. Faptă de şarlatan; înşelătorie, pungăşie, escrocherie. E o splendidă şarla-tanie a stăpînilor, care. . . trăiesc liniştiţi, adăpostindu-se în monstruoasa cetate a birocraţiei, bogza, a. î. 111. ŞARLATANÎSM, şarlatanisme, s. n. Şarlatanie. ŞĂRLĂ, şarle, s. f. (Regional) Javră, potaie. Cînii intrasă în casă, mîncasă tot din covată... — Ehei! şarle spurcate ce sînteţi, v-aţi apucat şi mi-afi făcut pozna şi , mi-aţi mîncat mălaiul? ŞEZ. vii 134. ŞARL0TĂ, şarlote, s. f. Cremă preparată din lapte, ouă, zahăr, frişcă şi gelatină (la care se adaugă de obicei şi fructe) şi care se serveşte ca desert. ŞARMANT, -A, şarmanţi, -te, adj. (Franţuzism) In-cîntător, fermecător. ŞARFANTĂ, şarpante, s. f. Schelet format din piese de lemn, de metal sau de beton armat, care susţine înve-litoarea unui acoperiş şi permite realizarea, formei acestuia; p. ext. scheletul, alcătuit din bare al unei construcţii. ŞARrE, şerpi, s. m. Reptilă (de obicei veninoasă) cu corpul cilindric şi lung, fără picioare, care se tîrăşte printr-o mişcare ondulată a corpului. Ţipă-un pescăruş stingher Şi şerpii dorm sub salcia cojită, dragomir, r. 28. Atunci cînd Călifar ridica stăvilarul şi slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un şarpe încolţit de flăcări, galaction, o. I 44. Pe coasta unei stînci se mişcă un şarpe lung, pe care îl ocheşte de sus un vultur. alecsandri, o. p. 350. (în comparaţii, cu aluzie la mişcările ondulate ale animalului sau la vioiciunea lui, în special la mobilitatea ochilor lui) Lung şi subţire, Oltul suie ca un şarpe, bogza, c. o. 18. Harapnicul se mlădia in vînt ca un şarpe negru, sadoveanu, o. i 449. Ca la şerpi ii umblă ochii. COŞBUC, P. I 50. E x p r. A ţipa (sau a striga) ca din (sau ca în) gură do şarpo v. gură (I 1). A so zvîrcoli ca în gură de şarpe v. g u r ă (I 1). Gaură de şarpo v. gaură. A-l muşca pe cineva şarpele de inimă, se spune cînd cineva se ŞART - 334 - ŞĂGALNIC simte ispitit să facă sau să spună ceea ce n-ar trebui. (Cu pronunţare regională) Să nu care cumva să te muşte şărpele de inimă şi s-o săruţi pînă ce nu-i aduce-o la mine. şez. rv 174. A muşca (pe cineva) şarpele invidiei, al yanităţii = a fi cuprins de invidie, de vanitate. Şarpele vanităţii m-a muşcat de sfîrcul inimii mele. CAHAGIAI.E, o. vii 102. A încălzi un şarpe Ia sîn v. sîn (1). A călca şarpele pc coadă = a insulta, a supăra un ora rău, iute la mînie. Compuse: şarpc-de-casă = specie de şarpe neveninos, care trăieşte la ţară pe lîngă case; şarpe-cu-clopojci = crotal; şarpc-cu-ochelari = cobra ; (Bot.) iarba-şcrpilor = broscariţă (2); capul-şarpelui v. cap1 (I 6). -f- Fi g- (Uneori ca epitet pe lîngă un nume, de care se leagă prin prep. ode») Om rău, viclean. Anca mea, n-ai grijă de nimica. — Vino să croim de lucru şarpelui de Vlad. DAVitA, v. v. 97. — Variantă: şerpe (creangă, p. 55, negruzzi, s. i 13) s. m. ŞART1 interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o lovitură cu palma. N-apuc să răspunz, domnule, şi şart! part! trosc! pleosc! patru palme: îmi turteşte pălăria şi mi-o aruncă cît colo. caragiale, t. ii 112. Se scoală împăratul necăjit Joc şi şart! o palmă lui Prîslea de a răsunat tot palatul, id. o. III 104. ŞART2, şarturi, s. n. (Mai ales în e x p r.) Pupă şart = după o anumită rînduială, după obicei. Primul, început de a doua oară, merse înainte după şartul lui. D. zamfirescu, R. 25. Cum rămîne cu haina miresei? Dacă n-o face-o după şartul ei, logodnica nu o primeşte. ISPIRESCU, i,. 399. Ce să-i fac eu dacă aşa e basmul? Va să-l spui şi eu după cum este şartul şi datina lui. ODOBESCU, s. in 197. Cu (sau îără) şart = cu (sau fără) rost, socoteală. Un ţăran chipeş şi deştept, din podgoriile Oreviţii... îmi povesteşte cu şart, legendele pe care le-a auzit şi el de la bătrîni. Yi-AiiUŢĂ, o. a. 411. Toate lucrurile în această casă erau cu şart. Nimic nu lipsea. ISPIRESCU, I,. 354. Le-a povestit el pe toate cîte le pătimise dincolo, mai cu şart şi mai frumos decît vi le-am putut povesti eu dumneavoastră. CARAGIAI.E, o. in 50. Vorbe fără şart. şez. ix 145. Pe şart = în ordine, pe rînd. Cotoşmanul îi spunea pe şart toate şi-l făcea să priceapă că aici pe pămînt toate sint cu rînduiala lor. ISPIRESCU, I,. 287. Şi le-a povestit toate pe şart chir lanulea lui Negoiţă. caragiai.e, p. 88. ŞĂSE num. card. Numărul care, în numărătoare, are locul între cinci şi şapte. Şase şi cu şase fac doisprezece. ■if- (Adjectival) Locomotiva ■ ■. trăgea încet şase vagoane, dumitriu, N. 5. Agapia aducea şase răzăşi, fruntaşii celor două sate. SADOVEANU, N. p. 192. <)* (Indi-cînd ora) In cameră era frig şi întunerec. Se făcuse ceasurile şase. rebreanu, r. i 62. (Eliptic) Unde ai fost marţi la şase? Trebuie să-ţi aduci aminte. BARANGA, i. 188. Dimineaţa, cu trenul de şase, Alexandru Vardaru şi Radu Comşa urmau să plece. c. petrescu, î. i 20. <}' (Familiar, cu valoare de num. ord.) Şi multe încă nu s-ar întimpla Colo, prin orizontul şase sau şapte. Unde noaptea e ziuă şi amiaza e noapte, deşi.iu, G. 46.’ (Substantivat) a) Cifra care marchează acest număr. Scriu un şase pe tablă, b) Cartea de joc, zarul etc. marcate cu acest număr de puncte. Am un şase de caro. — Variantă: şese (sbiera, p. 319, şez. H 64, jarnîk-bîrseanu, d. 266) num. card. ŞĂSELEA, ŞASEA num. ord. (Precedat de articolul « al », « a ») Care se află între al cincilea şi al şaptelea. Elev în clasa a şasea. ŞĂSESPREZECE num. card. v. şaisprezece. ŞASlU, şasiuri, s. n. 1. Cadru rigid de rezistenţă, care se montează pe roţile unui vehicul cu tracţiune mecanică (automobil, vagon, avion etc.) şi care suportă caroseria. Zăceau acolo, amestecate in stive nesfirşite, cazane de locomotivă, roţi şi volane de tractor, radiatoare, blocuri, şasiuri. GAT,ax, b. i 23. 2. Nume purtat de diferite tipuri de rame sau cadre, întrebuinţate în industrie, în legătoria de cărţi, în fotografie, în tipografie etc. ŞATÎN, -A, şateni, -e, adj. (Despre păr) Castaniu; (despre oameni) cu părul castaniu. Deasupra revistei — o frunte tinără, curată, cam prea inaltă din pricina cheliei timpurii. Părul — parcă şaten, parcă blond. GALAN, b. I 5. ŞATRĂNGE s. f. pl. (învechit) Şah. Pe cealaltă [sofa] erau table pentru jocul de şatrange şi pentru ţintar. fiumon, c. 153. Loc. adj. în şatrange = în carouri, cadrilat (ca tabla de şah). [Un brîu] semănat cu matos-taturi în şatrange. odobescu, s. I 133. ŞĂTRĂ, şetre şi şatre, s. f. 1. Cort al ţiganilor nomazi ; p. e x t. grup de corturi alcătuind locuinţele unei ' comunităţi ţigăneşti nomade. He, he, oraşul nostru iţi va părea mai pe urmă o şatră de ţigani, vornic, p. 182. Patru sule de ţigani locuiesc in şatrele din vale. stancu, D. 488. Ei a de o seamă cu Oleana şi mici copii, se jucaseră împreună în şatra ţigănească. Gai,action, o. i 68. <$> E x p r. (Familiar) A umbla (sau a se muta) cu şatra = a se muta cu tot calabalîcul.. Uff! suspină Sabina, strîngîndu-şi vraful de cărţi şi caiete. Acum unde mă mai mul cu şatra? c. petrescu, c. v. 83. 4" Comunitate, grup de ţigani nomazi. Doisprezece urşi are şatra, stancu, d. 182. Era o viermuială în Amara de parcă satul ar fi pornit să-şi mute locul ca o şatră cînd s-a isprăvit popasul. rebreanu, R. II 172. <)> Ţigan de şatră = ţigan nomad, de cort; corturar. 2. (învechit) Cort de tabără. Dumbravă vornicul descălică in faţa şatrei domneşti. ODOBESCU, S. I 172. Turcii. . . adunîndu-se de toate părţile, năvăliră dindă-rătul creştinilor pînă la locul unde erau întărite şatrele (corturile), bălcescu, o". I 48. 3. Construcţie primitivă (adesea un simplu acoperiş susţinut pe bîrne) care serveşte ca adăpost pentru vite, pentru uneltele gospodăriei etc. V. baracă, şopron. în şatra din dosul curţii ciocanele sună. SADOVEANU, O. I 50. Baracă de seînduri, acoperită cu pînză, în care negustorii îşi vînd marfa la tîrg. Printre mii de şatre albe, Vezi fanare în amurg Şi prin pulberea de aur oamenii pe uliţi curg. iosiF, v. 53. Porniţi de la altă şatră, ciţiva săteni se apropiară şi maistor Pavel le arătă negoţul. popovici-BĂNĂŢEANU, v. M. 92. Şetrele precupeţilor, scaunele măcelarilor şi tarabele gelepilor turci, armeni sau greci, erau închise în ziua aceea. ODOBESCU, S. I 109. Săracele şetrele, Cum mărită fetele! De n-ar fi armean cu şatră, N-ai vedea fată gătată. jarnîk-bîrseanu, d. 424. ŞAVANĂ s. f. v. şabana. ŞAVGĂU s. m. v. şalgău. ŞĂDEĂ vb. II v. şedea. ŞĂGĂCI, -E, şăgaci, -e, adj. (învechit şi popular) Glumeţ, şăgalnic. Unii dintre meseni, care sint buni cintă-reţi şi totodată şi şăgaci. . ■ încep a cînta cîte-un cintec glumeţ, marian, nu. 682. ŞĂGALNIC, -Ă, şăgalnici, -e, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Glumeţ, hazliu ; şugubăţ, poznaş. Te-am cunoscut, fine Iorgule, după vorbele tale şăgalnice, a zîrnbit ea. sadoveanu, N. P. 45. Cînta cîntece şăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese; feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele, Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele. EMINESCU, o. i 85. Ha, ha, ha! că şăgalnic mai eşti, arhon sărdar. ALECSANDRI, î. 457. F i g. Şăgalnic, un cuc îşi chemă numele, c. PETRESCU, R. dr. 93. Stoluri albe de hulubi se adunau in salbe, se risipeau în joacă şăgalnică, se alungau gîngurind. id. ib. 287. Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin in urma ŞĂGUI - 335 - ŞCOALĂ lui un lanţ, Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi. KMTNKSCU, o. 1 87. <$> (Adverbial) Femeile şi fetele alergau pe pajişte şi chicoteau şăgalnic, camii, petrescu, o. i 315. — Variantă: şcgâlnic, -u (slavici, n. i 83) adj. ŞĂGUÎ vb. IV v. şugui. ŞĂIĂC s. n. v. şine. ŞĂLtJŢ, şăluţe, s. n. Diminutiv al lui şal. Fochiştii... pe jumătate goi, cu gîtul învelit în şăluţul lor de bumbac. BART, E. 47. ŞĂLYIRÎE, şălvirii, s. f. (Regional) înşelătorie, pungăşie, escrocherie. De aici înainte s-au lăsat de şălvirii. SBIERA, p. 275. ŞANŢIŞOR, şănţişoare, s. n. Şănţuleţ. Săpa şănţişor, Leagăn de izvor. corbEa, a. 35. ŞĂNŢTJÎ, şănţuiesc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A săpa un şanţ; a înconjura (un loc) cu şanţ. + Refl. F i g. A se adînci în formă de şanţ. Brazda dintre sprlncene se şănţuise acum atit de adine, incit amicul său ■ ■ . s-ar fi aflat îndrituit a crede că s-au abătut asupră-i toate urgiile biblice. C. PETRESCU, A. R. 17. ŞĂNŢUÎT, -Ă, şănţuiţi, -te, adj. Cu şanţuri. + F i g. (Despre obraz) Brăzdat, încreţit. Pe bănci înguste de stejar Mineri cu feţe şănţuite: Ei par nişte ciudaţi şcolari Care învaţă din trăite. DEŞLIU, M. 10. ŞĂNŢULEŢ, şănţuleţe, s. n. Diminutiv al lui şan ţ. Căuzaşii veniră din întuneric în şir, unul după altid, alu-necînd pe rtnd în şănţuleţul lutos. camu, petrescu, o. n 8. — Variantă: şcnţuliţ (d. Zamfirescu, R. 241) s. n. ŞAISŢURfiL, şănţurele, s. n. Şănţuleţ. Pe malul dinspre Galaţi, o bulgarie îşi întindea răzoarele lungi şi liniile negre ale şănţurelelor, cu sticliri de şuviţe de apă printre zarzavaturi, sadoveanu, o. iu 319. ŞĂTRĂR, şătrari, s. m. 1. Ţigan de şatră; nomad. Noi, cu căluţii noştri, cu căruţele noastre cu coviltire, parcă sintem şătrari. camilar, n. i 13. 2. Negustor ambulant care vinde în bîlciuri la şatră. 3. Dregător domnesc care avea în pază corturile unei tabere în timp de război. Cîteva sute de boieri mici. . . mire cari se prenumărau stolnici, şătrari, slugeri, medelniceri. Ghica, S. a. 37. (Cu pronunţare regională) A ieşit la poartă ajutorul pîrcălăbiei, dumnealui şatrarul Neculai Mereaţă de la Pipirig, sadoveanu, f. j. 534. — Variantă: şetrâr (teodorescu, p. p. 264) s. m. ŞĂTRTJŢĂ, şătruţe, s. f. Diminutiv al Iui ş a t r ă (3). (Atestat în forma şetruţă) Să pune şi-şi întinde o ţîr de şetruţă cu merele cele scumpe şi prind oamenii a se aduna în jurul lui. reteganul, P. n 78. — Variantă: şetruţă s. f. ŞAUĂŞ, şăuaşi, s. m. Cal într-un atelaj care poartă şa, pentru a purta un vizitiu călare. Surugiii descălecată. . . unul dehamă şăuaşul şi pomi pe fugă spre poştă să caute ajutor, ghica, s. a. 96. Deodată, cum ne coboream pe o costişă, şăuaşul se poticni, alecsandri, o. p. 259. ŞCELERĂT, -Ă adj. v. scelerat. ŞCHÎ1LĂ s. f. v. sclielă. ŞCHEUNĂ vb. I v. scheuna. ŞCHEUNAT s. n. v. seheunat. ŞCHEUNĂTÎJRĂ s. f. v. scheunătură. ŞCHIOAPĂ, şchioape, s. f. Măsură populară de lungime, egală cu distanţa de la vîrful degetului mare pînă la vîrful degetului arătător, cînd cele două degete sînt bine îndepărtate unul de altul. Mustirăm cu palma pe cer... să văd cit mai are soarele pînă să apună. Mult mai avea, mi se pare o şchioapă şi trei degete. G. m. zamfirescu, sf. m. n. I 138. Statura lui puternică părea că se înălţase cu o şchioapă. D. zamfirescu, R. 224. Săreau stropii de vin de-o şchioapă în sus. creangă, a. 97. La depărtare de o şchioapă de undiţă, stă legată o plută. ŞEZ. rv 116. E x p r. De-o şchioapă sau cit o şchioapă = mult mai mic (sau mult mai mare) decît normal. Numărul cinci mii şase sute douăzeci şi doi era tipărit cu caractere de-o şchioapă. AGÎRBICEANU, S. P. 140. Mai ieri erai numai de-o şchioapă. vlahuţX, p. 113. Cînd era numai de-o şchioapă. ALECSANDRI, T. 339. — Variantă: şchioapă (odobescu, s. i 325) s. f. ŞCHIOP, ŞCHIOAPĂ, şchiopi, şchioape, adj. (Despre fiinţe) Care are un picior mai scurt sau căruia îi lipseşte cu totul un picior ; infirm de un picior. Era o căţea albă, şchioapă de cînd o împuşcase. rebreanu, r. i 149. Un ciocîrlan şchiop se vede viind, cit ce putea, creangă, f. 93. Cînd era mică, a căzut din scrînciob şi de atunci e cam şchioapă. NE-GRUZZi, s. i 59. ^ (Substantivat) Leşii-n vale, pe sub plopi, Se crucesc, se cred miopi—Ce văd ei? Din cetăţuie Doi cu doi, vreo zece şchiopi, coşbuc, P. I 329. F i g. (Despre versuri) Cu ritm defectuos; nereuşit. Neavînd învăţ şi normă, Fantazia fără formă Rătăcit-a vai! cu mersul: Negru-i gtndul, şchiop e versul, eminescu, o. rv 292. — Variantă : şchiop, şchioapă (reteganul, p. ni 62, ispirescu, l. 48, jarnîk-bîrseanu, d. 421) adj. ŞCHIOPA, şchiopez şi şchiop, vb. I. I n t r a n z. (Despre fiinţe, şi în forma şchiopa) 1. A deveni şchiop. Ş-au tocit, potcoavele, au şchiopat şi i-am lăsat în drum. DELAVRANCEA, o. n 110. împăratid l-a-ntrebat Cam... de-a şchiopat? contemporanul, m 730. 2. A şchiopăta. Astă fată bine joacă, Numai are că cam şchioapă, jarnîk-bîrseanu, d. 420. — Variantă: şchiopă vb. I. ŞCHIOPĂTA, şchiopătez şi şchioăpăt, vb. I. I n-t r a n z. 1. (Despre fiinţe, şi în forma şchiopăta) A umbla sprijinindu-se mai mult pe un picior decît pe celălalt, a umbla ca un şchiop. înaintează acum spre noi şchiopătînd. SAHTA, N. 52. Iar începe să şchioapele. -stancu, d. 316. Cîrlanul schioapătă de-un picior, slavici, n. n 32. 2. F i g. A funcţiona defectuos, a nu merge bine, normal, a se poticni. Ministeriul cam şchiopătează cînd eşti absent, alecsandri, T. 1378. 3. (Rar, despre soare, prin confuzie cu «scăpata ») A apune. Soarele cam şchiopăta spre apus. macedonski, o. ni 7. — Variantă: şchiopăta vb. I. * ŞCHIOPĂTAT, -Ă, şchiopătaţi, -te, adj. (Rar) Care şchiopătează, şchiop. Iepuraşul şchiopătat... lui s-arată. alecsandri, r. in 366. ŞCHIOPĂTARĂ, şchiopături, s. f. Faptul de a şchiopăta. Şcliiopătura oilor e bucuria lupilor, pop. ŞCOÂLĂ, şcoli, s. f. 1. Instituţie de învăţămînt (mai ales deînvăţămînt elementar şi mediu) ; p. ext. activitate legată de această instituţie ; învăţătură, învăţămînt. A fost şi el muncitor ca şi mine... A făcut şcoala greu !. . . s-a ridicat. baranga, i. 194. 11 deteră pe la şcoli şi filozofi, ispirescu, L. 2. Şi ce chilie durată ş-a făcut in poarta bisericii, pentru şcoală. CREANGĂ, a. 2. Şcoală profesională = şcoală care pregăteşte muncitori calificaţi din absolvenţi ai cursului elementar, într-o perioadă de şcolarizare de doi sau trei ani. + Localul, clădirea în care este instalată instituţia de învăţămînt. Mai încolo. . . venea primăria cu o ogradă mare, apoi, pe stînga, şcoala. REBREANU, R. I 93. + Totalitatea elevilor unei instituţii de învăţămînt. Toată şcoala a luat parte la concurs. ŞCOLAR — 336 — ŞEDEA 2. F i g. Izvor, sursă de cunoştinţe, de învăţături; mijloc, sistem de instruire într-un anumit domeniu; p. e x t. învăţătura, experienţa dobîndită pe această cale. Folclorul este o şcoală la care inviţi să-ţi adînceşti dragostea de ţară. beniuc, P. 8. Azi adeseori femeia, ca ţi lumea, e o şcoală Unde-nveţi numai durere, î-ijosire şi spoială. EMINESCU, O. I 140. 3. F î g. Curent, mişcare ştiinţifică, literară, artistică etc. care grupează în jurul ei numeroşi adepţi; baza teoretică a acestei mişcări. Ridicîndu-se în faţa şcolii declamatorii a lui Aristia şi Car agii. V?. . . preconizează o artă simplă şi o dicţiune naturală, sadoveanu, e. 71. Alegerea acestor elemente a fost opera şcolii critice moldoveneşti. ibraii,Eanu> SP. cr. 20. Socothn că literatura romînă se împarte astăzi în două şcoli. RUSSO, o. 62. ŞCOLAR1, şcolari, s. m. Elev al unei şcoli elementare sau medii. N-au venit de patru zile! Se răsuci iar în pat tovarăşul lui Comşa, cu promptitudinea unui şcolar pîrîtor. C. PETRESCU, î. îl 60. Şcolarii trecură pe lîngă ei cu căciulele in mină. sandu-aldea, d. n. 96. Nu mi s-a întîmplat ca vreun şcolar, pînă acum, să-mi fi făcut ruşinea ce mi-a făcut copiii tăi. ISPIRESCU, L. 273. ŞCOLAR2, -Ă, şcolari, -e adj. Care ţine de şcoală, care priveşte şcoala sau pe şcolari. An şcolar. Rechizite şcolare, a Toţi copiii de vîrstă şcolară vor fi cuprinşi în şcoli. REZ. hot. i 298. Comitet şcolar v. comitet. ŞCOLARITATE s. f. (Rar) 1» Timpul cît cineva este şcolar, are calitatea de şcolar. 2« Disciplină de şcolar. îi obişnuisem în primii mei ani de liceu, cu o severă şi admirabilă şcolaritate. Gai,ac-Tion,- o. i 20. ŞCOLARIZA, şcolarizez, vb. I. T r a n z. A încadra, a atrage în activitatea de şcolar, a înscrie la o şcoală. ŞCOLARIZARE s. f. Acţiunea de a şcolariza şi rezultatul ei. ŞCOLĂRESC, -EĂSCĂ, şcolăreşti, adj. De şcoală, de şcolar; caracteristic şcolii sau şcolarilor. Mediu şco- lăresc. tzn Acesta ţinea in mînă o hîrtie. . . Era scrisă ■ stîngaci pe hîrtie de caiet- şcolăresc. DUMITRIU, V. I,. 36. ŞCOLĂRÎŞTE adv. Ca un şcolar, în felul şcolarilor. ŞCOLĂRÎ, şcolăresc, vb. IV. Intranz. A fi şcolar împreună cu cinev? sau în acelaşi timp cu cineva. Am şcolărit împreună. ŞCOLĂRÎME s. f. (Cu sens colectiv) Mulţime de şcolari, totalitatea şcolarilor. ŞCOLĂRIŢĂ, şcolăriţe, s. f. Elevă a unei şcoli elementare sau medii. Tu luai note ca o şcolăriţă cuminte. BA-ranga, I. 172. Un pilc de şcolăriţe ilumina sala. GALAC-Tion, o. I 57. Cea dinţii şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popii. CREANGĂ, A. 2. ŞCOLÎT, -Ă, şcoliţi, -te, adj. (Rar) învăţat, instruit. ŞCRĂISĂ s. f. v. scrabă. ŞCRĂDĂ s. f. v. scradă. ŞEA s. f. v. şa. ŞEDEĂ, şed, vb. II. Intranz. (Adesea în concurenţă cu s t a) 1. A se afla aşezat pe ceva, a sta jos. Am păţit şi noi ca un cerşitori care şedea pe comoară şi cerea milostenie, creangă, p. 134. Pe genunchii mei şe-dea-vei, Vom fi singuri-singurei. EMINESCU, o. I 75. Şedeam trîntiţi pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească. RUSSO, o. 48. Seara la noi veneai Şi pe laviţă şedeai. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 265. 2. A lua loc, a se aşeza. Apoi am legat ogarul şi am şezut amîndoi lîngă foc, povestind, ispirescu, i,. 299. Cu mina-intinsă magul ii face semn să şadă. EMINESCU, o. i 94. Vorbind astfel, şezu pe marginea palului, lîngă căpătîiul meu. BOi/iNTiNEANU, o. 333. <$>• (întărit prin « jos ») Dincă se îndreptă spre o poartă de xduci ascuţite sus, spunîndu-le celor 'din urmă să şadă jos. camii« petrescu, o. ii 7. <£> (La imperativ, în formule de invitaţie) Ia şezi ici şi spune-mi. dumitriu, n. 129. Şezi colea şi să ospătezi oleacă, creangă, P. 32. Şezi, drăguţă, să’prînzim. jarnîk-bÎrseanu, D. 271. ^ A se opri din mers aşezîndu-se; a poposi. Să-ţi dau două mere dtdei, Unde-i şedea să le minei, jarnîk-bîrseanu, d. 118. 3. A sta sau a rămîne într-un anumit loc, într-o anumită situaţie sau po7!,,je; a se afla undeva, a nu se mişca din locul sau din poziţia ocupară. Directorul de bancă şedea cu ochii în farfurie şi asculta jenat. REBREANU, R. i 38. Ea mergea căpşuni s-adune, Fragi s-adune — Eu şedeam pe prag la noi. coşbuc, p. I 117. Tu şezi la grajd nedezlipit şi să îngrijeşti de calul meu. CREANGĂ, P. 208. Să şzzi cu oamenii la sfat: ŞEZ. i 12. (întărit prin «locului ») Nu te duce; mai bine şezi aici locului. reteganui,, p. ii 41. E x p r. A şedea Ia masă = a lua masa; a mînca. Zise tatălui său intr-o zi cînd şedeau la masă... ISPIRESCU, i,, 14. După ce-a şezut la masă, a zis fetei să se suiz în pod. CREANGĂ, P. 289. A şedea greceşte, a şedea cloşcă, a şedea pe ghimpi, a şedea binişor, a şedea lipea v. c. A-i şedea cuiva (ceva) la inimă, se spune cînd cineva este preocupat de un gînd, urmărit, de o idee care nu-i dă pace. Examenul îi şedea însă la inimă şi nu-l putea da, fiindcă n-avea bani. cĂ^inescu, e. 80. A şedea pe capul cuiva = a sta mereu lîngă cineva, a-i cădea (cuiva) belea ; a plictisi pe cineva cu prea multe stăruinţe. A şedea strîmb şi a judeca (sau a vorbi, a grăi) drept = a recunoaşte adevărul. Şi-n adevăr, să şedem strîmb şi să judicăm drept: oară ce desfătare vînătorească mai deplină. . . poate fi pe lume decît aceea care o gustă cineva cînd, prin pustiile Bărăganului, căruţa în care stă culcat abia înaintează pe căi fără de urme? ODOBESCU, S. iii 15. Şezi strîmb şi grăieşte, drept. negruzzi, s. i 247. A şedea sau a-i şedea cuiva bine (sau rău, frumos etc.) = a fi (sau a nu fi) corespunzător, potrivit, conform cu. . . ; a fi (sau a nu fi) aşa cum se cuvine, cum trebuie, cum este indicat. Brîu-i pus! Acum, din iadă Mai ieu şorţul! O, să-mi şadă Fată cum îmi stă nevastă. . . coşbuc, p. I 105. Ce nu te gîndeşti cînd vorbeşti?... Nu şade frumos! caragiai/e, S. N. 265, Şi din cînd în cînd vărsate, mîndru lacrimile-ţi şed. EMINESCU, o. i 83. Ce frumos îi şade creasta ca un roşu comanac, id. o. IV 224. 4. A trăi cîtva timp undeva, a petrece un timp într-un loc; a zăbovi. Şi, după ce şezu acolo cîteva zile. . . plecă luîndu-şi calul cu sine. ISPIRESCU, I,. 148. Nu şedea-n Moldova mult. ai^ecsandri, p. p. 330. ^ A.aştepta. Mărită-te, mîndră mea, După mine nu şedea, jarnîk-bîrseanu, d. 261. ^ (Rar, despre obiecte) A se afla aşezat sau depozitat într-un loc. Alecu nu are cu ce să-mi scoată nişte argintării care şed de la mai la argintar. kogăIvNiceanu, s. 224. 5. A-şi avea locuinţa sau domiciliul fixat undeva, a locui. De. unde să-l chem, cînd -nici nu ştiu unde şade. c. petrescu, c. v. 228. Şedea pe vale-n sus. . . Ion al Anei. coşbuc, p. i 228. Palatul în care şedeau moşnegii şi cu nora. . . s-a schimbat iarăşi in sărăcăciosul bordei. CREANGĂ, p. 89. 6. A se afla într-o anumită situaţie în raport cu ceva sau (neobişnuit) cu cineva. Ar fi mers cu el, dar tocmai atunci şedeau mai rău ca oricînd cu banii. BASSARABESCU, la TDRG. — Prez. ind. şi: (regional) şez (ai^ECSANDRi, T. i 115), pers. 3 şi: (regional) şede (creangă, A. 106■, negruzzi, s. i 63, jarnîk-bîrseanu, d. 401). — Variantă: (regional) şădeâ (aIvEcsandri, t. i 83, kogăi^niceanu, s. 10) vb. ir. ŞEDERE - 337 — ŞEPTEL ŞEDERE, şederi, s. f. 1. Faptul de a sta sau a rămîne (aşezat) într-un anumit loc. Aceasta, obosită fiind de şederea îndelungată, o prinse somnul, ispirescu, L. 30. După vrun ceas de şedere, sare de pe cuibar, cotcodăcind. CREANGX, p. 70. 4" F i £. Lipsă de activitate, lenevie. J Iarăşi te-ai aşternut pe şedere, acasă, pas, z. I 299. Ce? V-a înnebunit şederea, trîndăvia şi băutura şi v-afi apucat de prădat ? mironescu, S. a. 26. 2. Popas făcut într-un loc, într-o localitate, pentru a petrece acolo un anumit timp. După o lună de şedere într-un loc, i se păreau vechi şi ursuze toate lucrurile din ■ odaie. vlauuţă, o. A. iii 18. Luîndu-şi orice nădejde de la fuga, el se puse din toată inima ca să facă şederea într-acea pustietate cît se poate de îngăduitoare, popescu, b. IV 43. Poziţia. ■ ■ e atit de romantică, îngrijirea atît de mare, îneît nu te poţi opri de a nu te plăcea in paradisul acesta îneîntător, deşi şederea în el te ţine cam scump. NEGRUZZI, s. i 326. ŞEDÎNŢA, şedinţe, s. f. 1. Adunare organizată a membrilor unui corp constituit, a personalului unei întreprinderi, unei instituţii etc., pentru a discuta, a dezbate şi a hotărî ceva. Cînd s-au ridicat băieţii în picioare, fiindcă se sfirşise şedinţa, a intrat printr-o uşă lăturalnică un bărbat cu ochi albaştri şi cu citeva fire de păr blond în barbă, pas, z. i 318. Se hotărîse o nouă şedinţă a guvernului. ca mii« PETRESCU, o. II 475. Şedinţă plenară v. plenar. Şedinţă deschisă v. deschis (7). Şedinţă închisă v. închis (6). Dezbatere a unei cauze în faţa unei instanţe judecătoreşti. Procesul n-a durat decît o jumătate de oră. După zece minute de chibzuinţă, judecătorii vin din nou în sala de şedinţă, bujor, S. 146. 2. Interval de timp în care se face o expunere, se aplică un tratament medical etc. fără întrerupere. ŞEF, -A , şefi, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care conduce o instituţie, o organizaţie, o armată etc. Caporalul Florea Costea era şeful vagonului ■ în care călătorea Mitrea. SADOVEANU, M. c. 82. Era acum cu adevărat şeful familiei. CAMir, PETRESCU, u. N. 27. Tatăl lui, mare moşier, fusese în judeţ şeful partididui conservator, bujor, S. 157. F i g. Opinia mea e că cu încetul această revistă se va face şeful ce dorim. Ghica, a. 427. Şef de cabinet v. cabinet. Şef. de post = comandant al unui post de poliţie, de jandarmi, de grăniceri etc. A doua zi dimineaţa, Costandin veni iarăşii împreună cu şeful de post, întors de la Olteniţa. dumiTRIu, n. 244. Batista, inelul sau tabacherea unui şef de post ■ ■ . sînt talismanuri pentru santinelă, care lasă liberă trecerea bărcii fără control. ' barT, E. 326. Şef de echipaj = persoană care conduce echipajul unui vapor. « Echipajul la posturile de plecare » răsună vocea şefului de echipaj, bart, S. m. 14. Şef de gară (sau al gării) = funcţionar care conduce serviciul într-o gară. Are chiar vremea să vadă pe şeful gării lingă Jin.ie. sp. popescu, m. G. 29. Şef de catedră = profesor universitar care are direcţia activităţii şi a lucrărilor din cadrul unei discipline de studiu într-o facultate. Şef de birou — funcţionar care conduce lucrările dintr-un birou (avînd un grad superior în ierarhia administrativă). Proaspăt primenit şi îmbrăcat corect ca un şef de birou luni dimineaţa, se aşeza la masa de scris. c. PETRESCU, C. v. 142. + Persoană superioară în grad sau în funcţie altei persoane, considerată în raport cu aceasta; mai-mare, superior. Primul om pe care. trebuia să-l văd. . . era fireşte judecătorul, şefid meu. galacTion, o. i 93. Iniţiaţii erau formaţi in grupuri de cite zece, fiecare frate cunoscind numai pe şeful său imediat, ghica, s. a. 148. + (La vocativ) Cuvînt cu care cineva se adresează, familiar, unei persoane, indiferent de gradul ierarhic al acesteia. Mergi cu mine, şefule, dacă nu vrei să legi măgarul la gard. pas, z. I 152. Stai, şefule, ascultă, că acuma vine partea cea mai tare! REBREAOT, u. ii 24. 2. (Regional, m.) Fiecare dintre stîlpii de susţinere fixaţi la colţurile casei sau în pereţi (şi în care se fixează uşile şi ferestrele). ŞEFlE, şefii, s. f. Demnitate, rang, funcţie de şef (mai ales al unui partid politic); conducere, direcţie. în lupta pentru şefia partidului, cele două tabere tîrau după ele păcate grele. C. PETRESCU, c. V. 102. I-ait scurtat drumul la şefie cu zece ani, ba poate i-ati dat şefia la care nici el nu spera, caragiai,e, o. vii 90. ŞE GÂLNIC, -Ă adj. v. şăgalnic. ŞEIÂC s. n. v. şiac. ŞEÎC, şeici, s. m. Căpetenie a unui trib arab ; şef de comunitate religioasă la musulmani. Acum călugării şi şeicii beduinilor voiră să dovedească că acei bani erau bine daţi. BOI.INTINEANU, o. 298. —. Variantă: şeili (EMINESCU, o. i 144) s. m. ŞElH s. m. v. şcic. ŞEITAN, şeitani, s. m. (Turcism) Drac, diavol. Se trezeşte apucatid cînd îi e lin dat să se trezească. Cind se satură şeitanii cu el de joacă. Se satură repede şeitanii, că au mult de colindat. STancu, d. 203. ŞELAR, şelari, s. m. Persoană care confecţionează sau vinde şei şi alte obiecte de harnaşament. Smulse deodată bichd mlădios cumpărat de la şelarul palatului. DUMITRIU, B. F. 61. ŞELĂRÎE s. f. Loc unde se confecţionează sau se vînd şei şi alte obiecte de harnaşament. ŞÎLE s. f. v. şale. ŞELtÎŢA, şeluţe, s. f. Diminutiv al lui ş a. Tot am şea, şeluţa mea. contemporanul, iii 886. ŞEMINÎU, şeminee şi şemineuri, s. n. Sobă de zid joasă, cu vatră largă, fără uşă, în care se pot arde butuci mari şi în care fumul, trecînd direct în coş,.nu-i înfierbînţă pereţii; cămin. Pe şemineu, tanagraua din dreapta continuă să-şi ducă urna ei funerară, anghel-iosie, c. L. 86. ŞEMIZÎTĂ, şemizete, s. f. (Franţuzism) Bluză feme-iască simplă, uşoară, cu croiala asemănătoare cu a cămăşilor bărbăteşti. Cum te îmbraci dar cînd eşti gătită? — Ca muzele, domnule Sulger, ca muzele, fără şemizetă, cu braţele, spatele... goale, negruzzi, s. ni 75. ŞENĂL, şenaluri, s. n. (învechit) Partea cea mai adîncă a unui curs de apă, care permite navigaţia; canal de trecere a navelor printr-o strîmtoare sau la intrarea într-un port. — Variantă: şanâl s. n. ŞENILA, şenile, s. f. Bandă care se înfăşoară peste roţile situate de aceeaşi parte a unui vehicul, . pentru a obţine o suprafaţă mai mare de contact cu terenul. Pină departe văzduhul era cutremurat de zgomotul pe care-l făceau şenilele, v. rom. septembrie 1953, 186. Mina lui mîngîia şenila tractorului. sriHALE, o. 29. ŞENŢUIJfiŢ s. n. v. şănţuleţ. ŞEFCĂR, şepcari, s. m. Persoană care confecţionează sau vinde şepci. V. ceaprazar. ŞEPCtJţ'A, şepcuţe, s. f. Diminutiv al Iui şapcă; şapcă mică. Femeia. . . ţine de mină un băiat — băiatul ei — şcolar de 7-8 ani, cu o şepcuţă galbenă, pusă pe ceafă. STancu, U.R.S.S. 86. ŞliFTE num. card. v. şapte. ŞEPTÎL, şepteluri, s. n. Totalitatea animalelor domestice crescute într-o gospodărie, într-o comună, într-o 22 ŞEPTIME - 338 -♦ ŞERPUI ţară-pentru obţinerea unui beneficiu economic. Fără o puternică bază furajeră nu poate fi posibilă mărirea şepte-lului şi sporirea producţiei animale. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2877. ŞEPTÎME, feptimi, s. f. A şaptea parte dintr-un întreg împărţit în părţi egale. ŞERB, -A, şerbi, -e, s. m. şi f. 1. (în orînduirea feu-• dală) Ţăran legat de pămîntul moşierului, depinzînd cu persoana şi bunurile sale de acesta; iobag, vecin, rumîn. Nu o dată în trecut şerbii maghiari şi romîni s-au unit în lupta împotriva grofilor, scînteia, 1954, nr. 2938. f, 2. (învechit) Sclav, rob. Cărţile bisericeşti? dar ia, mă rog, pe acele tipărite mai nainte şi în vremea mitropolitului Dositeu şi vei găsi zicerile: ■ ■ ■ creştin, înger ■ . . şerb. negkuzzi, s. I 256. ŞERBÎT, şerbeturi, s. n. 1. Preparat alimentar făcut din suc de fructe sau din esenţă de cacao, cafea etc., fierte cu zahăr pînă se obţine o pastă. Căni şt borcane pline cu şerbeturi stau la rind, legate deasupra cu ţiplă. CA Mir, petrescu, o. îl 93. După ce înfipse o linguriţă straşnică în şerbetul de toporaşi şi bău două pahare brumate de apă. . . plescăi din limbă, şterg'mdu-şi mustăţile stufoase. C. PETRESCU, î. îl 243. în grădina din dosid casei erau trandafiri de Kazajilîc, din florile cărora femeile făceau dulceţuri şi şerbeturi. ŞEZ. XII 5. 2. (învechit) Uâutură răcoritoare, preparată din zahăr şi apă de trandafiri. (Cu pronunţare regională) Ţiind fiecare în mÎJti cîte un păhar. . . plin de fel de fel de şărbe-turi de cele mai bune şi mai alese. gorjan, h. ii 108. ŞERBIiTÎLMŢĂ, şerbetelniţe, s. f. Vas pentru fiert şerbetul. KRBETIÎRÂ, şerbetiere, s. f. 1. Chisea pentru şerbet. . Vasul de tablă al maşinii de preparat îngheţată. ŞERBI, şerbesc, vb. IV. I n t r a n z. (învechit) A servi ca şerb, a fi şerb. Au n-are el mai multă dobîndă Cînd unui a şerbi să voiască, Decît la mai mulţi, budai-DKLEANU, Ţ. 345. ŞERBÎE s. f. Instituţie feudală care ţinea pe ţărani în stare de dependenţă faţă de proprietatea feudală a unui nobil; iobăgie, rumînie. Cu vreme se mută în des-potie Care apoi pe tirani încunună. Aceşti duc pe norod la şerbie. budai-dei,eanu, ţ. 360. ŞERBÎRE, şerbiri, s. f. (învechit) 1. Faptul de a ?erbi. 2. Servitute. Ei tăgăduiau ţăranilor orice drept, orice şerbire asupra moşiilor, kogălniceanu, s. a. 175. + F i g. Obligaţie, îndatorire, angajament. Acea şerbire ne obligă a face toate reparările şi schimbările ce ar vroi să ne irnpuie Direcţia monumentelor istorice. ai*ecsandri, s. 17. ŞERFUl, şerfuiesc, vb. IV. Tranz. A subţia marginea pieilor prelucrate, pentru a le putea îndoi, suprapune sau coase. ŞERÎF1, şerifi, s. m. (în ţările arabe) Prinţ, nobil (socotit descendent al lui Mahomed). Văzui mulţime de şerifi din neamul lui Moamet. gorjan, h. IV 157. ŞLRÎI2, şerifi, s. m. (în Anglia şi în Statele Unite) Funcţionar administrativ însărcinat cu executarea legilor şi cu menţinerea ordinei în comitate şi districte, avînd în anumite cazuri şi puteri judecătoreşti. ŞERLĂI s. n. (Transilv.) Plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina păroasă şi cu flori albe; creşte prin locuri aride şi pietroase (Sulvia Aethiopis). ŞERPÂR1, şerpari, s. m. Pasăre răpitoare care se hrăneşte cu şerpi (Circaetus gallicus). ŞERPÂR2, şerpare, s. n. (Mai ales în Transilv.) Chimir. Cu degetele înfipte in cureluşa încinsă peste cămaşă, aştepta, cum a văzut că stau flăcăii la sfat, cu mina afundată in şerpar. C. PETRESCU, R. DR. 13. Celelalte le vira după şerparul lat. agîrbiceanu, s. p. 22. Toader atunci bagă mina stingă în şerpar, scoate un pumn de bani, îi aruncă lăutarului şi strigă: «Acum una pe pofta mea!», slavici, n. i 82. ŞERPÂRÂŞ, şerpăraşe, s. n. Diminutiv al lui ş e rp a r2. ŞERPĂRIE, şerpării, s. f. Mulţime de şerpi; Ioc unde se găsesc şerpi în mare număr. ŞÎRFE s. m. v. şarpe. ŞERPESC, -EÂSCĂ, şerpeşti, adj. De şarpe, (ca) al şerpilor. Trecură prin ţara broştească şi prin ţara şore-cească şi tot astfel făcură ca-n ţara şerpească. RETEGANUt, p. ni 16. + (Despre ochi) Mobil, p. ext. lipsit de sinceritate. Figura lui îşi ascundea trăsăturile sub o barbă neagră, stufoasă, din care se vedeau numai nasul, umerii feţei şi ochii; nişte ochi mici, şerpeşti, de o căutătură glacială, vtAHUŢĂ, o. a. iii 46. + F i g. Rău, perfid, viclean, veninos. A pornit-o mai departe cu fereală şi glas mai şerpesc, popa, v. 316. Cu limba lor cea şerpească rău cuvintează, ŢICIIIXDlvAI., F. 231. ŞERPÎŞTE adv. Cu mişcări de şarpe, ca un şarpe; şerpuitor. [Măscăriciul] pornea la ghiduşii de dimineaţă. Umbla in mini, pe funii cocoţat, se îndoia şerpeşte necurmat. i#ESNEA, I. 46. Şi-mpleteşte Brîu şerpeşte. TEODORESCU, P. P. 84. + în felul şarpelui. Şerpeşte, ochii spelbi ai lui Ion au clipit pe de lături, popa, v. 279. ŞERPIŞ0R, şerpişori, s. m. Diminutiv al Iui şarpe; f i g. om zglobiu, neastîmpărat. V. d r ă c u ş o r. Ce rost îşi are pofta nebună a şerpişorilor mei de copii aici. Sahta, n. 32. ŞERPlU, -IE, şerpii, adj. (Rar) Şerpesc. (F i g.) Ochii săi şerpii şi crunţi, alecsandri, p. ii 33. ŞERPOAICĂ, şerpoaice, s. f. 1. Femela şarpelui. Fata. , . văzu în depărtare venind spre ea o şerpoaică cu doi pui după ea. POPESCU, B. IV 17. Ipate se şi prinde în joc lingă un puişor de fată, căreia ii jucau ochii in cap ca la o şerpoaică, creangă, p. 167. Cu ochii ca o şerpoaică Şi hoaţă ca o vulpoaică. ŞEZ. IV 219. 2. F i g. Femeie vioaie şi neastîmpărată sau şireată, vicleană. Aşa ai spus şi cucoUnei Aretia, şerpoaică ce eşti. sadoveanu, o. viii 47. Această şerpoaică de văduvă ... se va tiri la pămînt şi-mi va ' uda picioarele cu lacrimi. GANE, N. III 81. Doar oi mai zări o dată Pe şerpoaica cea de fată, Care-amar m-a înşelat Şi in codri m-a băgat, alecsandri, p. p. 313. ŞERPOĂIE, şerpoaie, s. f. (Rar) 1. Şerpoaică (!)• Şerpe, nu înţepa, şerpoaie, nu sageta. ŞEZ. rv 158. 2. F i g. Şerpoaică (2). El are numai o fată... De cîte ori vine cineva pe la el, o face şerpoaie. RETEGANUI,, p. n 43. ŞERPOl vb. IV v. şerpui. ŞERPUI, şerpuiesc, vb. IV. Intranz. A avea (sau a forma în mişcare) o linie unduitoare ca mersul şarpelui ; a undui. între munţii cu granitul sur, Arieşul, şoseaua şi linia îngustă a trenului şerpuiesc împletindu-se cu poduri de piatră, c. petrescu, s. 225. Apucase pe drumuri ce şerpuiau pe coasta Negrilesii. agîrbiceanu, S. P. 19. O cărăruie mică şerpuieşte pe coastă. DUNĂ-REANU, ch. 104. Luci pe faţa mării un fulger şerpuind, Urmat d-un tare trăsnet, bomntineanu, o. 242. <(> F i g. ldeea măreaţă a ţării şerpuia prin suflete sub forma unor fiori, ce se aninau de nimicurile trecătoare ale ceasului de acum. D. zamfirescu, R. 254, Tranz. în picioare, ŞERPUI ALĂ — 339 ŞEVRO lingă sac, se-nţepeni şi el, măsurînd cu ochii munţii fugari care-}i şerpuiau spinările negre in zarea albastră, miro-NESCU, s. A. 131. Soarele, la zori, şerpuieşte munţii Tries-tului cu chenare de rubin, iar la amiezi sparge şi risipeşte curcubeie. dBlavrancea, s. 70. + T r a n z. A străbate, a brăzda cu linii ondulate. Cîmpiile... păreau o mare de omăt şerpuită ici-colea de dunguliţe cenuşii, ale cărora capete nu le mai zăreai, contemporanul, vj 104. ■<> F i g. Fiori reci mă şerpuiră la gîndul că putea fi lipsă o treaptă şi să lunec in gol. caz,vi!an, v. 63. — Variantă: şerpoi (alecsandri, p. i 237) vb. IV.' ŞERPUIĂLA, şerpuieli, s. f. Şerpuire, sinuozitate. ŞERPUÎRE, şerpuiri, s. f. Acţiunea de a şerpui şi rezultatul ei; linie şerpuitoare. Rîul Teleorman e linie de hotar din partea asta! rosti Grigore, ridicîndu-se in trăsură şi indicind cu mina şerpairea uşoară a văii. rebreanu, r. I 71. Vedeam pe şerpuirea albă în largul drumului de ţară Un om băîrin ducind povara unei vieţi nemîngîiete. goga, c. P. 10. în şerpuiri largi se îndoaie strălucitorul rîu, printre munţii întunecaţi de codru, vlahuţă, o. a. 415. ŞERPUÎT, -Ă, şerpuiţi, -te, adj. Care şerpuieşte, care face cotituri; unduios, cotit. Cînd timpul era frumos, o lua încetişor pe cărăruia şerpuită in curmezişid dealului ce se ridica în faţa satului, vlahuţă, o, a. i 94. Susuml acestor izvoare o făceau să se uite galeş la ele şi-i plăcea să le vază curgerea lor cea şerpuită ce aluneca pe pămînt. ispirescu, L. 18. -fy- (Adverbial) Dopurile pocneau. Chelnerii se strecurau şerpuit printre perechi, c. PETRESCU, C. v. 311. ŞERPUITOR, -OĂRE, şerpuitori, -oare, adj. Care şerpuieşte, care descrie o linie ondulată. Se luă după zgomot, şi dete de un pîrîiaş limpede ca lacrima, îngust, zburdalnic şi şerpuitor ca o fîşie de argint, pe care ar tîrî-o în fuga mare un copil neastimpărat. BASSARABESCU, v. 141. S-au făcut mlădioase, şerpuitoare alge, ori monstruoase balene. anghel, pr. 74. ŞERPUITtJRĂ, şerpuituri, s. f. Fiecare dintre cotiturile unui drum sau ale unei linii şerpuite; sinuozitate, cotitură. Barcazul porni ocolind ţărmul, ţinindu-se la cîţiva paşi de şerpuiturile sale şi de trunchiurile scorburoase de sălcii înecate. dumitriu, n. 287. Veneau din depărtaţi codri corbii, milioane de corbi, înşirîndu-se pe toate şerpuiturile drumului, camilar, n. i 222. ŞERPULÎTE, şerpideţi, s. m. (Popular) Şerpişor. Voi să omoare. ■ ■ puişorul de şărpe. — Măi băiete, numai ce aude zicind şerpuletele, nu mă omorî. ŞEZ. vi 10. ŞERPULÎŢĂ, şerpuliţe, s. f. (Rar) Şerpoaică mică. Şerpuliţă, Dinţi de criţă. ALECSANDRI, p. p. 11. ŞERPURÎL, şerpurei, s. m. (Popular) Şerpişor. în fintînă o pietricică... Şi sub piatră-un şerpurei, Cu dinţii de oţel. alEcsandri, p. p. 271. ŞERPUŞOR, şerpuşori, s. m. Plantă erbacee cu ramurile drepte, cu frunzele păroase şi ascuţite, dispuse în formă de evantai (Lycopodium complanatum). ŞERUÎ, şeruiesc, vb. IV. T r a n z. A curăţa o piele jupuită de resturile de carne pe care Ie mai are, înainte de a o pune la argăseală; a descărna. ŞERUÎRE, şeruiri, s. f. Acţiunea de a şerui şi rezultatul ei. ŞERUITOR, şeruitoare, s. n. Cuţit întrebuinţat de tăbăcari la răzuirea resturilor de carne de pe pielea jupuită. Pe loc i-aş fi spintecat burta cu şeruitorul. arde-LEanu, d. 212. ŞERYÎT, şervete,, s. n. Ţesătură pătrată de in, de bumbac etc., întrebuinţată la masă pentru ştersul gurii; (regional) prosop. S-a legat la cap cu şervet ud. STANCU, D. 135. Finii erau aproape toţi mai săraci decît naşul şi veneau în casa lui cu sfială... mîncau cu stîngăcie şi se ştergeaţi mereu cu şervetul la gură. PAS, z. I 175. Pe la ferestre. ■ ■ atîrnă. . . şervete sau prosoape. pamfile, I. c. 282. ŞERVEŢEL, şerveţele, s. n. Diminutiv al lui şervet. Nevasta învăţătorului şezuse lingă Eleonora. . . ţintnd în mină un şerveţel murdar pe care îl scăpase din mină la intrarea doamnei Vorvoreanu. dumitriu, b. v. 142. Doamna prefect scosese feţele de masă şi şerveţelele cele mai albe. C. PETRESCU, R. DR. 199. -f Şervet care'se leagă la gîtul copiilor mici, ca să nu-şi murdărească hainele cînd mănîncă. Te uitai ce cuminţi stau la masă şi cît de frumos mănîncă Titi, frate-său şi surorile lui, toţi cu şerveţele de după gît şi fiecare cu paharul lui de tablă. PAS, z. I 110. ŞES1, şesuri, s. n. 1. întindere de pămînt fără diferenţe de nivel; cîmpie. Sub straja dealurilor nalte Dorm şesuri leneşe şi linse Ca netezişul unei ape. vlahuţă, o. a. i 74. Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri Şi niciodată n-or să vie iară. eminescu, o. i 201. -4* F i g. întindere largă. Să verşi, păgîn, potop de apă Pe şesul holdelor de aur. goga, p. 18. 2. Parte a corpului animalelor, cuprinsă între ultima coastă şi osul şoldului; deşert1 (4). Pune cineva mina pe pelea. ■ ■ de pe şes. i. ionescu, d. 483. ŞES2, ŞEĂSl, şese, adj. (Despre pămînturi, locuri, regiuni etc.) Neted, plan, întins. Au picat în coarnele unui ţap care păştea pe un cimp şes, foarte frumos, sbiera, p. 166. Nilul mişcă valuri blonde pe cîmpii cuprinşi de maur, Peste el cerul d-Egipet desfăcut in foc şi aur; Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adînc. eminescu, o. I 43. — Variantă: (învechit şi regional) şoţ, şcâţtl (odo-BESCU, S. A. 83, Teodorescu, p. p. 111) adj. ŞÎ SE num. card. v. şaso. ŞESÎME, şesimi, s. f. A şasea parte dintr-un întreg împărţit în părţi egale. ŞÎSTINĂ, şestine, s. f. Loc neted, plan pe vîrful unui munte. ŞESURÎL, şesurele, s. n. (Popular) Diminutiv al lui şes. Să mă cafi pe şesurele. sevastos, c. 268. ŞETRĂR s. m. v. şătrar. ŞETRUţI s. f. v. şâtrujă. ŞEŢ, ŞEĂŢĂ adj. v. şes2. ' ŞEU.LÎŢĂ, şeuliţe, s. f. (Popular) Şeluţă. Şeuliţa lui, Falca zmeului, teodorescu, p. r. 92. ŞEUŞOĂRĂ, şeuşoare, s. f. (Popular) Şeluţă. Şeuşoara lui, Două fălci de zmeu. pâsculescu, L. p. 62. ŞEVALET, şevaleturi, s. n. Suport de lemn, de obicei cu trei picioare, pe care pictorii fixează cadrul cu pînza pe care pictează. Eu mă aşez la şevalet şi pictez, c. PETRESCU, o. p. i 43. ŞLVlOT, (rar) şevioturi, s. n. Rasă de oi cu lină fină; stofă făcută din lina acestor oi. Nu aveam decît o bluză de şeviot verde, camii, PETRESCU, u. n. 222. Bărbatul Luminiţei se aşezase familiar pe un braţ al scaunului... balansînd un picior, cu pantalonul de şeviot alb. C. PETRESCU, î. II 255. — Pronunţat: -vi-ot. şevrO, şevrouri, s. n. Piele moale şi subţire (prelucrată din piei de capre, de oi etc.), din care se confecţionează încălţăminte, mănuşi, genţi etc. Am indum- 22* \ ŞEVROU — 340 — T , ŞI nezeit in accente nepieritoare pe o franţuşcă cu ochelari şi cu ciuboţele de şevro. HOGAŞ, dr. ii 61. — Variantă: şovrdu (camii, petrescu, tr. N. 338) s. n. ŞEVROU s. n. v. şevro.; ŞEZĂTOARE, şezători, s. f. Mică adunare la ţară, la care participanţii lucrează (venind fiecare cu lucrul lui) şi totodată petrec, spunînd poveşti, glume, ghicitori etc. V. clacă. De-acum în şezători. . . fetele să-mi pună nume? coşbuc, P. ii 171. Ne duceam băieţii şi fetele unii la alţii cu lucrul, ca să ne luăm de urît, ceea ce la ţară se cheamă şezătoare. creangă, o. a. 64. Fă-mă, doamne, lemn de tufă, Să mă taie mindra furcă, Să mă ducă-n şezătoare, Să mă ţie-n brăţişoare. jarnîk-bîrseanu, d. 368. F i g. S-adun flori în şezătoare, De painjen tort să rumpă. EMINESCU, o. i 72. (De obicei determinat prin «literară») Reuniune literară. V. cenaclu. Să facem o şezătoare de taină în amintirea celui mai autentic scriitor artist al literaturii noastre. sadoveanu, e. 85. ŞEZĂTOR, -OĂRE, şezători, -oare, adj. (învechit) Care îşi are domiciliul într-un loc, într-o localitate, care locuieşte în. . . (sau la. . .). El era şezător în Giurgiu, din cauza serviciului său militar. GHICA, s. A. 156. Sînt membri ai acestei asociaţii toţi romînii şezători în orice parte de loc, care vor adera la statutele noastre, id. A. 798. (Substantivat) Dar neică Barbu cum trăieşte? Nu-l văd p-aici. — E şezător la dregătorie, măria-ta, în Cra-iova. odobescu, s. i 74. ŞEZÎNĂ, şezine, s. f. Veche monedă moldovenească. ŞEZLONG, şezlonguri, s. n. Un fel de scaun de pînză montată pe un schelet de lemn, care se poate, strînge şi întinde, putîndu-se sta în el aşezat sau culcat aproape orizontal. Eu stau într-un şezlong cu faţa în sus. BOGZa, a. î. 659. A rămas încruntat pe şezlong. SEBASTiAN, t. 88. — Scris şi: (după franţuzeşte) chaise-longue. ŞEZtJT, şezuturi, s. n. 1. Partea inferioară a corpului, pe care se sprijină omul atunci cînd stă jos; dos. Adam îşi sud şezutul, dumitriu, p. F. 7. Lovitura lui e ca a cornului de taur. . . Pe doi i-a despicat pînă-n şezut. DEl^A-vrancea, O. n 155. + Anus. Se introduce pe şezutul copilului niţel săpun de casă. şez. iv 22. 2. (învechit) Locuinţă, domiciliu. Amîndoi cu şezutul şi cu avutul în Focşani. aI/Ecsandri, T. 400. ŞFĂRĂ1 s. f. v. sîara2. ŞFĂRĂ2 s. f. v. sfoară. -. ŞFARŢ s. n. v. şvarf. ŞFĂRUÎ, şfăruiesc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A lega cu sfori. Nu-mi şedea tocmai rău în uniforma mea de dorobanţ, cu opincile bine şfăruite. GANE, N. ii 91. ŞFEI, şfei, s.'m. Peşte mic de apă dulce, cu corpul scurt şi lat (Rhodeus sericeus). ŞFERŞTĂC, şferştace, s. n. (Regional) Măsură de capacitate de un sfert de litru. ŞFERT s. n. v. sfert. ŞFICHI1 interj. Onomatopee care redă şuieratul biciului. ŞFICHI2, şfichiuri, s. n. 1. Vîrful biciului, lăsat neîmpletit ; pleasnă. A ris şi Dumitru, mingiind şfichiul harapnicului. SADOVEANU, P. s. 82. Zveltul bici cu şfichiul lui sonor de mătase. . . vestise cetăţenii paşnicului oraş că le-a sosit un nou emul al lui Hipocrat. anghei,, PR. 88. Moş Nichifor avea o biciuşcă de cele de cînepă, împletită de mina lui, şi cu şfichiul de mătasă, cu care pocnea de-ţi lua auzul, creangă, p. 107. (în contexte figurate) Prinse a alerga, ca minat de un bici nevăzut, c.u şfichi de foc. sadoveanu, o. vii 363. Atinge-ţi caii ¿u alga ta cu şfichi de spumă, O, tu crăiasa fantaziei. anghei,-iosiF, c. M. Ii 7. 2. Lovitură dată cu pleasna biciului. A dat un şfichi calului. <$> F i g. Intra în cabina de baie, îşi biciuia grăsimea sub asprele şfichiuri de duş. c. .PETRESCU, C. v. 142. F i g. Vorbă răutăcioasă care ustură ; înţepătură. După multe şfichiuri ce-a primit moş Luca de la unii-alţii. . . am ajuns într-un tîrziu, noaptea, în cieriul Socolei. creangă, a. 128. -¿f- E x p r. A lua în şficlii = a înţepa cu vorba, a ironiza. Cei cu sacii în căruţe luau uneori în şfichi pe morar, sadoveanu, M. c. 126. 3. Mănunchi de fire de păr, (în special) vîrful mustăţii. îţi băgă, pînă a nu intra, căciula în sin .. şi-şi petrecu degetele... pe sub şfichiurile albe ale musteţilor.-MIRONESCU, s. A. 31. Gazda mea avea musteţi. . . şi, cînd zic aceasta, înţeleg două şfichiuri de păr sure şi lungi. hogaş, m. n. 79. Extremitate ascuţită, capăt, vîrf al unui obiect. [Pescarul] se încovoaie... ca să ajungă cu şfichiul muştei pînă in alinătura de sub malul de dincolo. sadoveanu, v. f. 67. <*> F i g. Ceaunele cu păcură întind şfichiuri de aur, fumegă, sadoveanu, o. i 201. Hora zburda în cerc larg, se întindea, ca un şarpe, atingea cu şfichiuri alintătoare cînd pe femeile de pe margini, cînd pe bărbaţii din bătătura cîrciumii. rebreanu, r. i 128. ŞFICHIUÎ, şfichiuiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A lovi cu şfichiul biciului; p. e x t. abate cu biciul, a biciui. Avi să mi-l spînzur în cîrlige în faţa mea şi cu mina mea am să-l şfichiuîesc cu harapnicul. SADOVEANU, o. VII 45. îndeamnă, a ţipat năprasnic femeia. Iordan a şfichiuit murgii. id. M. C. 11. Băiatul trecuse. . . şfichiuind cu o nuia crengile teilor, c. PETRESCU, s. 136. F i g. Viscolul mă şfichiuia. Sadoveanu, o. I 349. Rîsul lor mi-a şfichiuit obrazul. C. PETRESCU, S. 26. (I n t r a n z.) Soarele pierise, lumina se împuţinase şi vîntul şfichiuia. SADO-veanu, B. 27. 2. F i g. A înţepa cu vorba, a lua în rîs, a ironiza. Ţăranii noştri glumeţi, cum sînt ei, ne tot şfichiuiau în treacăt, care dincotro. CREANGĂ, A. 127. <> (Subiectul este mijlocul, aluzia, vorba cu care se ironizează) Dojana preotului îl şfichiuia ca un bici de foc. REBREANU, I. 78. Refl. pas. [Prin strigături] se şfichiuieşte lenea, fudulia etc. ŞEZ. I 70. — Variantă : sficlliui (SADOVEANU, P. M. 92) vb. IV. ŞFICHIUÎRE, şfichiuiri, s. f. Acţiunea de a ş f i-chiui şi rezultatul ei ; lovitură dată cu biciul ; şfichi. ŞFICHIUÎT, -A, şficliiuiţi, -te, adj. Atins cu şfichiul, biciuit, bătut. — Variantă : şfichiuit,-ă (c. PETRESCU, R. DR. 302) adj. ŞFICHIUIT0R, -OĂRE, şfichiuitori, -oare, ;adj. Care loveşte ca şfichiul biciului ; usturător, caustic. ŞFICHIUITtJRĂ, jfichiuituri, s. f. Lovitură dată cu şfichiul biciului ; f i g. vorbă ironică, aluzie răutăcioasă ; ' înţepătură. După ce mă făcea cu ou şi cu oţet, îmi mai trăgea vreo cîteva şfichiuituri. GHICA, la TDRG. ŞFOĂRĂ ş. f. v.. sfoară.- ŞI1 adv. (Stă: înaintea .părţii de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de formé verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. şi verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr. Primi cti toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta. ISPIRESCU, h. 8. Pe înserate şi vine la dinsa. CREANGĂ, P. 173. Aşadar, Curind se şi însură. NEGRUZZI, s. I 72. De aş şti că mă vei şi omorî nu pot să tac. id. ib. 147. Dar de va şi muri cineva ■ ■ .. scapă de dişărtăciunile lumii, .drăghici, R. 72. + (De obicei în legătură cu « aşa ») întocmai, exact. / ŞI — 341 - > şi Cum zicea el, aşa se şi făcea. ispirescu, l. 183. Precum au zis, aşa au şi făcut. eminescu, n. 10. 2. Pe deasupra, în plus, încă. Ai voit, amice... să citesc eu, în manuscript, cartea. . . după citire, să-mi şi dau părerea asupră-i. odobescp, S. ni 9. De-i şi păţi ceva, numai tu să ştii. negruzzi, s. I 251. <)* (întărit prin « mai » sau « încă ») Încheagă brînză. ■ . mănîncă toată iama, viai şi vinde. STancu, d. 97. Mircea este silit a primi încă şi suzeranitatea Porţii. bXlcescu, O. II 13. Ba încă şi dai dreptate părerilor felurite, conachi, p. 281. 3. (înaintea unui membru al propoziţiei care trebuie scos în relief) Chiar, încă, de asemenea. Parfumul trecutului, forţa stwenirilor dau parcă 'un suflet şi locurilor unde ai trăit, bart, e. 394. Că şi eu nădăjduiesc să mă întorc. ISPIRESCU, I,. 9. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta... niciodată n-am fost. CREANGA, a. 71. Printre tomuri brăcuite aşezat şi el un brac. eminescu, o. I 134. Vezi să nu păţi şi tu ca simigiul. odobescu, s. m 10. Se găsesc ş-acum pe rîpe bucăţi de armuri zdrobite. alexandrescu, ' M. 22. + (Purtînd accentul în frază, pe lingă un adjectiv sau un adverb la ’gradul comparativ, intensifică gradaţia) Harap-Alb vede altă drăcărie şi mai mare. creangX, p. 241. Se pregătesc ca intr-o «şcoală», pentru alte lupte mai mari, ce îi aşteaptă, cu o naţie şi mai barbară, şi mai puternică. BĂLCESCU, o. I 12. ^ Loc. adj. şi adv. (Cu valoare de superlativ) Şi niai şi = mai grozav, mai straşnic, mai mult. Din spă-toşi, vătafii au, devenit şi mai şi. . . Crapă de sănătate. PAS, L. n 256. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos şi mai şi decît Gheonoaia, ispirescu, i,. 6. Numai iată ce vede Harap-Alb altă bîzdiganie şi mai şi. creangX, p. 244. Şi pe urmă gropile pentru lupi, pe care făgăduise să le arate, erau şi mai şi. contemporanul, viijj 98. 4. (în propoziţii negative) Nici. însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. ISPIRESCU, J,. 8. Vor veni cu oşti străine. . . şi poate şi măriei-tale nu-i va fi bine. NE-GRUZZI, s. I 139. II. (Cu sens temporal) 1. (Arată că acţiunea verbului înaintea căruia se află se desfăşoară sau s-a desfăşurat în termenul cel tnai scurt posibil faţă de o acţiune anterioară) Imediat, îndată, pe loc. O mătuşă sihastră, cum îl văzu, îi şi zise. ispirescu, ¿. 357. Să-mi dai bani de cheltuială. . . ca să şi pornesc, fără zăbavă. creangX, p. 185. Cum îi ajunge in răscrucile drumului, ai să şi dai de grădina ursului, id. ib. 215. Iată-n zori c-au şi plecat pe-un cal alb ne-ncălecat. alECSAndri, p. i 28. 2. (Aşezat înaintea unui verb arată că acţiunea lui s-a realizat mai repede decît era de aşteptat) Deja. Masa se şi punea în grădină sub o alee lungă de aluni. hogaş, dr. n 104. Craiid, pe de altă parte, şi ajunsese acasă. creangX, p. 186. ŞI2 conj. I. (Cu funcţiune coordonatoare copulativă) 1. Leagă două părţi de acelaşi fel ale unei propoziţii. Cum vine de la munte Blestemind Şi lăcrămînd, Toţi ciulinii de pe vale Se pitesc prin văgăuni. topÎrceanu, B. 54.’ Hora de fete' şi neveste tinere s-a încheiat, hogaş, dr. ii 185. Era voinic şi tinerel. COŞBUC, p. i 281. Teamă mi-e că, acordîndu-mi mie o aşa amicală şi linguşitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine, o, iscusite vînătorule! odobescu, s. iii 9. Parnastd şi Olimphl cu fală se priviră. AKEXANDRESCU, m. 27. (Popular, urmat pleonastic de prep. « cu ») Mamă-sa şi cu nevastă-sa şedeau acasă. RETF.ganui,, p. v 73. Vine un urs şi cu un lup. SBIERA, p. 11. Zmeu şi cu zmeoaică, Leu şi cu leoaică. TEODORESCU, P. P. 401. Iar ăl ungurean Şi cu cel vrîncean. Mări, se vorbiră... Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan. ALECSANDRI, P. P. 1. 2. (împreună cu prep. « cu » exprimă relaţia operaţiei -matematice a adunării) Plus. Doi şi cu trei fac cinci. (Rar, fără «cu ») Două şi două fac patru, hasdeu, R. v. 162. 4- Ajută’la formarea numeralelor de la două- zeci şi unu pînă la nouăzeci şi nouă. Se potcovea puri-cele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier. ispirescu, I,. 1. Răzvane!■ ■ . Nu mă sărăci de tot!. .. Taleri trei mii patru sute cincizeci şi şapte, hasdeu, R. v. 70. 4’ Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legînd partea zecimală de întreg. Trei şi paisprezece. + (Indică adăugarea unei cantităţi) Plus. Ora două şi jumătate. [=i Taleri trei inii. . . ş-un zlot. HASDEU, R. V. 110. 3. Leagă două substantive între care există o corespondenţă, o potrivire, o echivalenţă etc. Binele şi răul. Adevărul şi minciuna: a De trei bri potcovii calul, Urcînd la puicuţa dealul; Potcoava şi icosarul, Caiaua şi gologanul. şez. I 141. 4. Aşezat înaintea fiecărui termen al unei enumeraţii, ajută la scoaterea lui în evidenţă. Scoală-te, c-am găsit şi secure, şi frînghie, şi sfredel. creangX, p. 134. Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul. EMINESCU, o. i 147. ■4- (în repetiţii, folosit ca procedeu stilistic mai ales în povestiri) Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă. ISPIRESCU, I,. 5. Dacă văzură şi văzură că el nu răspunde... merseră la dinsul. id. ib. 247. Şi merg ei şi merg cale lungă să le-ajungă. CREANGX, P. 207. Vai de mine şi de mine, Harap-Alb, zise sfinta Duminecă, id. ib. 222. are funcţiune comparativă. a) (Stabileşte o asemănare exactă, o egalitate) Lă fel ca, întocmai ca, tot aşa ca.- Ştiu eu o poiană in pădure, chiar aici pe aproape; să tragem acolo. . . sîntem ca şi in casă la noi. creangX, P. 128. La vînătorie, ca şi la multe altele, eu mă pricep cam tot atita precît se pricepea vestitul ageamiu, odobescu, s. in 9. El.. '. se mira că o iubeşte ca - 342 - fi in' ziua clrtd culese cea întâi dulce sărutare. NEGRUZZI, s. i 21. b) (Stabileşte o asemănare aproximativă) Aproape, aproximativ. De asta iţi este? Las’ pe mine, că treaba este ca ţi sfirşită. ISPIRESCU, L. 77. Aş! asta să moară! răspunse ea suspinind. Adevărat că acum ■ e ca şi moartă. EMINESCU, N. 21. c) (în loc. conj.) Ca Şl cînd = parcă. Ca şi cum v. cum2 (2). II. (Cu funcţiunc coordonatoare adversativă ; popular) Ci, iar, dar, însă. Te-aş lăsa şi-mi e cu jale, Te-aş iubi şi nu-ndrăznesc. COŞBUC, P. I 76. Lipseşti dinaintea mea, spînule! Doar n-am venit pentru tine, ş-am venit pentru Harap-Alb. creangX, r. 277. Ar striga. ■ ■ şi nu se-ndură. EMINESCU, o. I 104. Voiam să plîng şi nu puteam, negruzzi, s. I 57.' Fetelor, pupa-v-aş gura, Nu la toate şi la una. ŞEZ. XIV 165. III. (Cu funcţiune coordonatoare conclusivă) Deci, prin urmare. Asta-i şagă şi nu-mi pasă. SADOVEANu, o. ii 103. ŞIAC, şiacuri, s. n. Postav aspru de lînă de culoare închisă, ţesut de obicei în casă, din care se fac haine ţărăneşti şi rase călugăreşti. De sub comanacul de şiact vtrit pe urechi, pletele-i coboară încă negre. GALACTION, o. I 204. Un comanac nou, îmbrăcat în şiac cafeniu. HOGAŞ, M. N. 138. Ce îmbrăcăminte ciudată! O rasă de şiact un comanac negru. EMINESCU, N. 48. — Variante: şnlâc (i. ionescu, d. 192), şăîâc (gane, n. ni 29), şaing (alecsandri, p. iii 589), şelâc (creangă, p. 110) s. n. ŞIBOl 8. n. Varietate de mieşunea ( Cheiratithus Cheiri). La ferestre se înghesuiau ghivecele de garoafe. . . de şiboi. m. i. caragiai/e, c. 76. ŞIC1 s. n. (Franţuzism) Eleganţă, distincţie, gust (în îmbrăcăminte, în modul de comportare). A făcut din o legătură plină de şic un lucru neînsemnat. GHEREA, ST. CR. I 279. Pe asta n-am prea observat-o, mi se pare Insă că nu prea are şic. CONTEMPORANIII,, vn 484. 4-Lucru care amuză, care arc haz. Nu lasă el două mii de lei! — Zi că-fi lasă o mie, tot e bine. — Apoi nu. Şictd r să lase două. CARAGIALE, M. 226. ŞIC2, şicuri, s. n. (Mai ales la pi.) Mici foiţe de metal lucios care se aplică ca podoabă, în special pe unele haine femeieşti. V. f 1 u t u r e. La această casă Naltă şi frumoasă. Cu var văruită, Cu şic şicuită, Cu aur boltită. PAMFILE, la CADE. ŞICANA, şicanez, vb. I. T r a n z. A sîcîi (pe cineva) pentru lucruri fără importanţă, a căuta cuiva pricină (fără motiv justificat); a face şicane. Noi nu voim să şicanăm pe Caragiale cu acest sfîrşit. GHEREA, ST. CR. ii 144. ŞICANARE, şicanări, s. f. Acţiunea de a şicana şi rezultatul ei. ŞICANAT, -A, şicatia[i, -tef adj. (Despre persoane) Care suportă şicane, căruia i se fac şicane, sîcîit, necăjit (de cineva) pentru lucruri fără importanţă. şicanatGr, -o Are, şicanatori, -oare, adj. Care' şicanează, căruia îi place să şicaneze, să sîcîie (pe cineva) pentru lucruri de nimic. şicAnA, şicanet s. f. 1. (Mai ales în legătură cu verbul « a face *) Acţiune prin care cineva sîcîie în chip nedrept pe altul, cu cereri şi pretenţii nemotivate. Gindi cu ură la tot ce lăsase înapoi: birfelile şi spionajul cucoanelor adunate la ceai. . . şicanele mărunţilor satrapi locali. c. tetrescu, C. v. 10. Eu nu pot considera această pro~ cedare decît ca o şicană ce se face unui vapor rominesc. BART, S, M. 103. Hagi Petcu caută acum a-şi răzbuna cu t nişte şicane mici} care pot să vă cauzeze multe supărări chiar d-voastre, doamna mea. alecsandrt, X. 1274. 2. Obstacol de forme diferite, montat pe circuitul unui fluid, în scopul de a-i micşora viteza şi de a-i lungi drumul (dîndu-i astfel posibilitatea să se răcească, să depună suspensiile pe care le poartă etc.). ŞICLÎ, şiclesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A îmbiba de murdărie (în special de materii grase, unsuroase). Cu straiele de şiac şiclite de sudoare, c. rETRESCU, R. DR. 237. Refl. F i g. Tot i se şiclea inima la gîndul că militarul nu stă locului, contemporanul, vtjj 193. şicul, şicuiesc, vb. IV. T r a n z. A polei, a împodobi cu şic2. Cu var văruită, Cu şic şicuită, Cu aur boltită. PAMFII.E, la CADE. ŞtE pron. refl. (Forma accentuată de dat. pers. 3 pentru toate genurile) Şi fiindu-şi şie dragă cum nu-i este nime-n lume. EMINESCU, o. i 80. — Forme gramaticale: (neaccentuate) şi, şi-, -şi-, -şi, îşi. ŞIF(3Nt, şifoane, s. n. Pînză de bumbac albă, uşor apretată, din care se fac mai ales albituri pentru pat. ŞIFONA, şifonez, vb. I. T r a n z. A cocoloşi, a boţi, a mototoli. La mijloc, pe marginea banchetei, să nu-şi şifoneze pliurile de mătase, c. petrescu, c. v. 173. «$■ F i g. Nu cumva d. prefect Emil Sava să fie pus in cunoştinţă că au participat... la o discuţie unde onoarea sa fost-a atît de brutal şifonată, c. petrescu, O. r. n 150. şifonAt, -A, şifonaţi, -fe, adj. Cocoloşit, boţit, mototolit. ŞIFONIÎIR, şifoniere, s. n. Dulap pentru păstrat hainele şi lenjeria. Şifonierul fusese scos din odaia bătrî-nilor şi avea oglinda spartă. CXUNESCU, E. o. I 194. Examinez puţin odaia... In dreptul patului e un şifonier mare, tot gălbui, cu oglindă, camii, petrescu, P. 82. Scoase cîteva hrisoave luate pe furiş de acasă şi pe care le ţinea ascunse in fundul şifonierului, sub cearşafuri. BASSARABESCU, S. 162. — Pronunţat: -ni-er. — Variantă: şiFonieră (c. riî-TRESCU, î. ii 143) s. f. ŞIFONIÎRA s. f. v. şifonier. ŞILIiOC, şilboace, s. n. (Germanism în Transilv.) 1. Santinelă, planton. Cătana nu stă pe loc, Făr’ numai cînd stă şilboc. jarnîk-bîrseanu, d. 313. 2. Pază, gardă; locul unde se stă de pază. D-ar ploua ploaie de foc, El se plimbă prin şilboc. BIBICESCU, P. P. 133. Toţi au casă, toţi au loc, Numai io stau la şilboc. hodoş, p. r. 209. Şi te pune la şilboc, De-ar fi ploaie, de-ar fi foc. id. ib. 222. ŞILD, şilduri, s. n. Mică placă de metal care se fixează în dreptul broaştei unei uşi, cu scopul de a proteja găurile făcute în uşă pentru axul mînerului şi pentru cheie. ŞÎLIN G? şilingi, s. m. 1. Monedă divizionară englezească, valorînd a 20-a parte dintr-o liră sterlină. Din fiecare liră sterlină încasată prin impozite, patru şilingi sint destinaţi pentru cheltuieli militare, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 108, 3/1. Fata îi spune că venise acolo pentru intîia dată, pentru că sînt săraci şi nu pot plăti de mai multe ori cite un şiling. GHICA, s. 437. 2. Unitate monetară a statului austriac. — Scris şi: (după englezeşte) shilling. ŞÎMI s. n. Numele unui dans de salon asemănător cu foxtrotul. Din marş o deteră in vals, din vals in şimi, din şimi in tango, sîrbă, foxtrot şi chindie. ARDELEANU, n. 159. — Scris şi: (după englezeşte) shimmy. ŞINAR — 343 — ŞIPOT ŞINÂR, şinare, s. n. Cui de fier cu care se fixează şina pe roatele unui vehicul. Şina se fixează. ■ . prin nişte cuie de fier numite şinare, cite unul de fiecare obadă. pamfilE, I. C. 129. ŞÎNĂ, fine şi fini, s. f. 1. Fiecare dintre barele de oţel laminat după un anumit profil, folosite drept cale de rulare pentru un vehicul cu roţi (tren, tramvai etc.) sau de ghidare pentru anumite piese mobile dintr-o instalaţie tehnică. Drezina fuge din ce fn ce mai repede, străbate locuri necunoscute. . . Şinele se lungesc în urmă ca doi şerpi nesfîrşiţi. c. petrescu, s. 44. Bagă de seamă că ¡ina are talpă prinsă-n cirlige zdravene, afundate-n traverse de stejar. SP. POPESCU, M. G. 27. <$* (La sg. cu valoare de pl., subînţelegîndu-se calea de rulare) Pe şina proaspătă, s-a scos încă o locomotivă, saiîia, n. 29. 2. Cerc de oţel (lat) care se montează pe roţile de lemn ale unui vehicul pentru a le face mai rezistente şi a le feri de uzură. O roată. . . se leagă, se înalţă sau se îmbracă cu şină de fier. PAMFn.E, i. c. 129. Ce-i rotund şi fără fund? (Şina roţii). ŞEZ. xvi 171. 3. Bandă lungă de metal care se montează la uşi, lăzi, butoaie şi alte obiecte de lemn, pentru a le mări rezistenţa. Sosirăm la uşa beciurilor, unde Inochentie ne ajunse din urmă cu luminarea, o uşă de stejar în două părţi, ferecată cu şini groase de fier, cu broască de cetate şi cu lăcate la fel. hogaş, dr. 271. O uşă cu două şini în cruce, delavrancea, o. ii 353. ŞINDILĂR s. m. v. şindrilar. ŞINDÎLĂ s. f. v. şindrilă. ŞINDILÎ vb. IV v. şindrili. ŞINDILÎT, -Ă adj. v. şindrilit. ŞÎNDRĂ, şindret s. f. (Regional) Şindrilă. Birlu-i mic şi şindruit) Toată şindra d-un florint. hodoş, P. P. 60. ŞINDRILĂR, findrilari, s. m. Cel care fabrică sau vinde şindrile; meseriaş care bate şindrila pe acoperiş. Fusese dulgher şi şindrilar, odică învelea casele cu şindrilă, meşteşug în care se pricepea, pas, z. i 159. — Variantă: (regional) şlndilâr (pamfile, i. c. 108) s. m. ŞINDRÎlA, şindrile şi şindrili, s. f. (Adesea cu sens colectiv) Scîndurică de brad îngustă şi subţire, care serveşte ca material de acoperit casele ; şiţă. V. d r a n i ţ ă. Re-pede-o ploaie căzu, cu picuri ca boaba de strugur, Vuiet de mii de ciocane-aducînd pe şindrilele casei, coşbuc, P. II 61. Lat acoperiş de şindrilă se-ntindea jur împrejur cu streşine largi, odobescu, s. i 107. Şi ei îşi făcea Aripi zburătoare De şindrili uşoare, alecsandri, P. P. 191. — Variantă : (regional) şindilă (creangX, A. 2, JARNîk-bîrseanu, d. 139) s. f. ŞINDRILI, şindrilesc, vb. IV. T r a n z. A acoperi cu şindrilă o clădire; a drăniţi. (F i g.) Cu oase casa s-o zidesc, Cu coastele s-o-nlănţuiesc, Cu solzii s-o şindrilesc. mat. folk. 50. — Variantă: (regional) şindili (alecsandri, t. 1558, jarnîk-bîrseanu, d. 139) vb. IV.~ ŞINDRILlT, -Ă, şindriliţi, -te, adj. Cu acoperiş de şindrilă. Aicea, in stingă pe deal, se văd şapte case de bîrne, şindrilite şi acoperite de omăt. sadoveanu, b. 111. Are-o casă-naltă, Mîndni ridicată, Casă şindrilită, Mîndru văruită, coşbuc, P. ii 145. Curţi. . . văruite, şindrilite. teodorescu, p. p. 147. — Variantă: (regional) şindllit, -ă (alecsandri, p. p. 405) adj. ŞINDRUÎ, şindruiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A şindrili. ŞINDRUÎT, -A, fîndruiţi, -te, adj. (Regional) Şindrilit. Birtu-i mic şi şindruit. hodoş, p. p. 60. ŞINE A G, şineaguri, s. n. (învechit şi regional) Unitate de măsură egală cu aproximativ 50 de kilograme. ŞIN0R, şinoare, s.- n. (Regional) Şnur, şiret, găitan. Pune clopote la boi. . . Şi le leagă, bnde dragă, Cu şinoare de cicoare Să te-aud din şezătoare. Cu şinoare de mătasă Să te-aud, bade, din casă. jarnîk-bîrseanu, d. 68. Pe la brîu cu cingători Şi pe cioareci cu şinor. id. ib. 102. ŞIXŞfl.A, şinşile, s. f. Mamifer rozător din America de Sud, asemănător cu veveriţa, vînat pentru blana lui cenuşie foarte preţioasă (Chinchilla lamgera). ŞINTOÎSM s. n. Religia de stat a Japoniei. ŞINUl, şinuiesc, vb. IV. T r a n z. (Cu privire la roţi; p. e x t. la vehicule) A pune şine; a fereca. Gospodarii de la cîmp îşi şinuiesc roţile carălor. SADOVEANU, F. J. 686. Căruţa şi-o şinuia. şez. xx 69. ŞINFÎRE, şinuiri, s. f. Acţiunea de a ş i n u i. ŞINUÎT, -A, şinuiţi, -te, adj. (Despre roţi şi vehicule, rar despre alte lucruri) Legat, ferecat cu şine. Şi de dînsa priponit Caicelul şinuit. teodorescu, P. P. 566. Şl6l s. n. v. şuvoi. ŞIP1, şipi, s. m. Peşte de mare asemănător cu nise-trul, care îşi "depune icrele în faţa gurilor Dunării (Acipenser sturio). ŞIP2 şipuri, s. n. (Mold.) Sticlă pentru păstrat lichide. Muind condeiul legat cu aţă intr-un şip colbăit de cerneală violetă, îşi pregăti mtna cu cîteva întorsături dibace şi ■aşternu un prea frumos răvaş, sadoveanu, B. 45. In mijlocul tuturor şi mai răsărit decît toate, se înălţa, cu oarecare conştiinţă despre însemnătatea sa, şipul cu rachiu. HOGAŞ, M. N. 140. Negustorul scoate din geanta lui un şip cu rachiu, caragiale, o. i 369. 4 Lichidul conţinut într-o sticlă. Tainic şipul ista să-l verşi in al său vin. alecsandri, T. ii 88. ŞIFCĂ, şipci, s. f. Bucată de lemn lungă şi subţire, de obicei paralelipipedică, folosită Ia diverse lucrări de tîmplărie sau de dulgherie. Âtît de mult noroi era, că oamenii făceau o foarte complicată echilibristică spînzu-rîndu-se de şipcile gardurilor, ca să înainteze cu un pas şi cu încă unul. PAS, Z. I 107. Şipcile se pot înlocui uşor. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 127. ŞIPCUÎ, şipcuiesc, vb. IV. T r a n z. A bate şipci; a îngrădi cu şipci. ŞIPOULÎŢĂ, şipculiţe, s. f. Diminutiv al Iui ş i p că. ŞlPOT. şipote, s. n. 1. Izvor a cărui apă ţîşneşte cu putere (şi care este de obicei captată printr-un jgheab sau prin-ţr-o ţeavă). Cinta voios sub crengi un şipot,cinta din zori şi pînă-n seară. ANGHEL, î. G. 43. Suspină apele sfioase in fund de peşteri depărtate Şi pling in şipote sonore. iosif, p. 86. Colo sub nucii ce se văd in dosul casei e un şipot, o apă — s-o tot bei. slavici, N. i 342. <$■ F i g. Cald singe năpădeşte cu şipote pe gură. COŞBUC, P. II 201. + Jgheab, ţeavă sau uluc prin care se captează apa unui izvor. Stoica opreşte la fintina cu şipot, acoperită de o troiţă de stejar, camil petrescu, o. l 324. Copii cu cofe, un întreg norod adăsta la fintini şi la şipotele noroioase. ANGHEL, PR. 110. Zăriră sub umbra unor sălcii pletoase o fintînă cu trei şipote. POPESCU, B. III 10. + Ţeavă sau burlan de scurgere. Am admirat noua brină de piatră.. . întreruptă pe alocurea de şipote graţioase prin care, scurgindu-se apele de ploaie, va fi cruţată pe viitor învelitoarea cea de plumb, odobescu, s. n 503. 2. Loc unde o apă curge foarte repede; curent, vîrtej. Sint adincimi mari, numite şipote. şez. vr 133. ŞIPOŢEL - 344 - ŞIRET ŞIPOŢÎL, şipoţele, s. n. Diminutiv al lui ş i p o t. Ieşi, märe, la iveală după cotitura potecii un şipoţel cu apa ca vioara, care ţîşnea vqîos dintr-o stînculiţă, de înfrăgezea şi răcorea toate dimprejur, popescu, b. ii 26. ŞIPURÎL, şipurele, s. n. Şipuşor. Dar bietele doftorii, C-o rămas în spiţării Şi bietele lecurele C-o rămas in şipurele. marian, î. 571. ŞIPUŞ0R, şipuşoare, s. n. Diminutiv al lui şip2, j Doctorul îmi dădu rîzînd un şipuşor. Russo, o. 49. ŞIR. şiruri, s. n. 1. Rînd de fiinţe sau de lucruri de acelaşi fel, aliniate sau încolonate unul cîte unul; şirag. Era ultimul din şir. sahia, n. 73. Erau in şiruri zeci de mii şi mii de sute De femei. COŞBUC, P. I 73. Vin* la horă ici în şir. alecsandri, P. p. 341. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» şi arătînd felul fiinţelor sau al lucrurilor) Şiruri lungi de cară trec încet pe drumuri cotite. sadoveanu, o. iii 124. Şi de-aci din zarea cuhnii, Şir de dealuri eu privesc, coşbuc, p. i 260. Sub şirul lung de viîndri tei Şedeau doi tineri singuri. EMINESCU, o. i 179. L o c. a d v. în şir == unul după altul; în rînd, la rînd. Caii mergeau acum în şir, legaţi în coadă, unul după celălalt, v. ROM. septembrie 1953, 11. Intrară în şir, în vad. sadoveanu, o. i 31. Şirag (2). Nu se incintă cu o smochină ori un şir de mărgele. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. i 273. Căutai şir de mărgele. aleCSANDRI, P. p. 288. <0> F i g. La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi. EMINESCU, o. i 130. Serie de lucruri sau de fiinţe care se succed, se înlănţuie în timp. Un şir de generaţii. ■*£ Loc. a d v. în şir = a) pe rînd, succesiv. Graiul vechi, adine şi dulce Trece epocile-n şir. Theod orescu, C. 7. Aici sînt flori, S-or veşteji şi-aceste Cum alte multe-n şir se veştejiră, iosif, p. 40; b) neîntrerupt, necurmat. De cîteva zile în şir, mama ne scoală de dimineaţă, sahia, n. 47. O apărat ţara noastră 40 de ani în şir, cu braţul său cel neînvins. ALECSANDRi, T. 1477. Călătoria lui Robi?ison au urmat în şir cîteva zile. drXghici, R. 31. (Mat.) Succesiune infinită de numere ale căror valori se deduc unele din altele după o anumită regulă. 2, Desfăşurare continuă şi regulată, înlănţuire logică a ideilor, a faptelor într-o expunere, într-o relatare; fir. Vorbitond se oprise, căci îşi pierduse şirul. PAS, z. iv 264. Apoi urmă şirul discursului său. bolintineanu, o. . 441. Cititorii mei binevoiască a-mi ierta... acest mic cuvînt ieşit din şirul romanului. kogälniceanu, s. a. 105. Nu vezi că e sărit din minte, Că n-are nici şir la cuvinte? TEodorescu, p. p. 111. ^ F i g. De astă dată sunase pentru noi o oră ce nu se mai asemăna cu celelalte, o oră care, în şirul vieţii noastre, punea hotar între trecut şi viitor. gane, n. in 35. Loc. adj. şi adv. Fără şir — lipsit de legătură logică, incoerent. Rizea vorbea mereu, cam fără şir, cu Alisandru. dumitriu, B. F. 113. îngălbeni, bolborosi vorbe fără şir. REBREANU, r. I 228. Sînt sigur că... citeşti aceste lungi pagini fără şir. odobescu^ S. iii 38. S. (învechit) Rînd scris sau tipărit. Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari Şi te-o strînge-n două şiruri aşezîndu-te la coadă în vro.notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134. — PI. şi: şire (odobescu, s. iii 18). ŞIRĂ s. f. (învechit) Genealogie. (Cu o grafie mai veche) Dovezi din istoriile cele vechi pentru şiraoa familiei neamului Cantacuzinilor. iorga, h. i 169. ŞIRAG, şiraguri, s. n. 1. Şir (1). Caii, in şiraguri lungi, ronţăiau orz din trăisti aninate cu baierile pe după urechi. SADOVEANU, o. VII 70. Lung şirag, te du cu bine şi-ndărăt nu te uita. pXun-pincio, p. 88. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de )> şi arătînd felul fiinţelor sau al lucrurilbr) Un şirag lung de brazi căzu. invălmăşindu-se, strivindu-se, scoţind la. faţa stincilor rădăcini cu forme monstruoase. SADOVEANU, O. vin 244. Se învirteau îngrijoraţi printre şiragurile de sticle. rebreanu, i. 32, ^ Loc. a d v. în şirag = în şir, unul după altul. Umblau astfel prin întunerec in şirag. dumitriu, N. 184. în şirag unul după altul, încovoiaţi, cu secerele pe umere, urcau malul ş-o apucau la fugă. sadoveanu, o. viii 132. Grup de soldaţi aşezaţi în linie de bătaie. El a căzut la Plevna In cel dinţii şirag. coşbuc, p. i 100. Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri Şi gonind biruitoare tot venequ a ţării steaguri. EMINESCU, o. I 148. + Serie de lucruri sau de fiinţe care se succed în timp. Şiraguri lungi de ani. OAI.ACTI-on, o. i 254. Acel şirag de mindre veri De cari mi-aduc dminte-abia. iosif, paTR. 8. 2. Mulţime de mărgele înşirate pe un fir, pentru a fi purtate ca podoabă la gît. Cu cunună de mărgăritare pe cap şi şiragul de mărgăritare la gît. DUMITRIU, P. F. 53. Ascult şi voi cerca să răspund! rosti binevoitor Lisi-mach, alintindu-şi între degetele subţiri întreitul şirag de mărgăritare. C. PETRESCU, A. 19. îşi potrivea şiragul de hurmuz la gît. bujor, s. 78. F i g. Un şirag de boabe sclipitoare spintecă văzduhul. BART, S. m. 16. -4- Orice fel de lucruri de acelaşi fel înşirate ca mărgelele pe o sfoară sau pe o sîrmă. Cîteva pisici slăbănoage stau mih-nite pe stîlpii porţilor, privind cu jale la şiragurile de peşte sărat care atîrnă pe sfori şi se usucă la soare. DUNXREANU, CH. 103. — Variantă: şircăg (coşbuc, p. ii 217) s. n. . ŞÎRĂ, şire, s. f. 1. Grămadă mare de paie (mai rar k de fîn, de snopi), clădită în formă de prismă şi terminată în partea superioară cu o coamă (ascuţită); gireadă. V. claie. Verdele acum albăstrui al lanurilor de porumb, galbenul miriştilor şi al şirelor de paie par scăldate într-o lumină tare, aurie. CAMIL PETRESCU, O. I 292. [Paiele] din şira începută sînt pătrunse de apă. StXnoiu, c. i. 62. Finul se vinde în claie şi şiră. I. IONESCU, M. 415. 2. (Anat.; în e x p r.) Şira spinării = coloana vertebrală. Vartolomeu Diaconii simte broboane de sudoare îngheţîndu-i pe şira spinării. C. PETRESCU, A. 295. Durerea insă îl copleşi curînd, parcă i s-ar fi rupt şira spinării. REBREANU, I. 40. Fiori reci îi trec prin şira spinării, dei^a-VRANCEA, H. T. 35. ŞIREĂG s. n. v. şirag. ŞIRECLÎC s. n. v. şiretlic. ŞIRÎGLĂ, şiregle, s. f. (Regional) Parte a căruţei constînd dintr-un fel de grătar (încovoiat), care închide loitrele în spate (cîteodată şi în faţă) şi care poate fi coborîtă sau ridicată după nevoie ; codirlă. Nu se auzea decît fornăitul cailor legaţi de şireglele căruţelor, vornic, p. 219. k - ŞIIIÎT1, şireturi, s. n. 1. Bentiţă îngustă de bumbac, ţesută tubular sau în fîşi'e, care, petrecută prin găuri sau butoniere speciale, serveşte pentru a lega sau a strînge încălţămintea sau diferite obiecte de îmbrăcăminte. Se uită la cizmele cu şireturi. DUMITRIU, N. 45. încerca o pereche de ghete nouă cu şireturi, sosite atunci din Bucureşti. sandu-ai,dea, D. N. 235. Mi-o plesnit şireturile de la rochie, aiecsandri, T. 396. + Ţesătură în fîşie folosită pentru a întări o cusătură. 2. Sfoară de bumbac, de obicei îmbrăcată în mătase colorată sau în fir şi răsucită în două sau în trei; şnur. + (De obicei la pl.) Ceapraz, găitan, brandenburg. El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi. EMINESCU, O. I 87. Jiletcă roşie cu şireturi de fir. negruzzi, s. I 298. ŞIRÎ'J'2, Ş1REÂTĂ, şireţi, şirete, adj. (Despre oameni) Care ştie să profite de naivitatea sau de buna-credinţă a celor din jur, pentru a-şi atinge scopurile pe căi ocolite (v. şmecher); (despre înfăţişarea sau manifestările- ŞIRETENIE î - 345 - ŞIST oamenilor) care dovedeşte un caracter viclean, perfid. Moviloaia e şireată, va trimite daruri la sultan ¡i va făgădui haraci sporit. sadoveanu, o, vrr 148. Şireată şi abilă, Nadina ii aluneca mereu printre degete ca argintiţi viu. REBREANU, R. I 259. .Avea faţa şireată şi ochiul lui care plîngea mă supăra cind îl simţeam pironit asupră-mi. gane, n. ii 191. <0> E x p r. A Ii şiret ca oaia v. oaie. <$> (Adverbial) Ochii ii sticleau şiret din pungile de grăsime. DUMiîRnj, N. 286. (Substantivat) Nicoriţă e şiret mare şi vra să steie la loc bun, ori de-a izbîndi vodă, ori de-or izbîndi -boierii. sadoveanu, o. vii 120. Trebuie să fie un om, dar desigur un şiret afurisit, care vrea să mă prindă cu un plan subţire. Dar nu şi-a găsit prostul! Gai,action, o. I 82. Il cunosc, îi un şiret de frunte. ALECSANDRI, T. i 331. + Plin de subtilitate, de fineţe; rafinat. închise puţin din ochiid sting şi dete din cap c-un zîmbet şiret. VLAiruŢĂ, o. A. iii 8. (Cu o , nuanţă de simpatie) E frumos şi tinerel, Dar e sfios cînd e cu fete. Iar ele rid şi rid şirete Şi pe furiş privesc la el. coşbuc, P. i 87. El zîmbind îi zice iarăşi cînd cu ochii o măsoară: «Dulce eşti, dar şi şireată, Mărioară, Mărioară! ». păun-pincio, P. 77. Tu ai rîde printre lacrimi şi-ai ascunde negreşit în cosiţa ta de aur faţa-ţi didce şi şireată. EMÎNESCU, o. IV 37. <$> (Adverbial), Ochii albaştri-verzui îi sticleau inteligent şi şiret. REBREANU, R. i 33. ŞIRETENIE1 s. f. v. şiritcnic. ŞIRETÎNIE2, şiretenii, s. f. Faptul de a fi şiret (v. şmecherie, viclenie); faptă sau vorbă şireată (v. şiretlic, vicleşug). Murmură cu o clipire de şiretenie în ochi. dumiTriu, n. 172. Văduva zîmbi cu dulceaţă şi cu şiretenie spre pan Sampil. sadoveanu, o. vii 138. Omul nu e numai o fiinţă care, cu şiretenie ori cu brutalitate, călcînd şi strivind pe alţii, caută să-şi cucerească un loc la ospăţul vieţii. brĂtescu-voineşti, î. 13. (Cu o nuanţă de simpatie) Nu era mare lucru în scrisorile ei: aceeaşi şi iar aceeaşi afecţiune fără margini, ce-i umplea tot sufletul, spusă fără şiretenie, cu aceleaşi cuvinte; dar asta era lucru mare. D. zamFIRESCU, r. 199. ŞIRETLIC, şiretlicuri, s. n. Procedeu de om şiret, truc folosit pentru a înşela buna-credinţă a cuiva; şmecherie, vicleşug. Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri, eminescu, o. i 150. <> E x p r. A o întoarce Ia şiretlic v. întoarce (H 1). — Variante: şiretlic (gorjan, h. ii 194), şircclic, şiriclic (conTEmporanui,, ii 253) s. n. ŞIRETLÎC s. n. v. şiretlic. ŞIREŢjfiL, şirefele, s. n. Diminutiv al lui şiret1. ŞIREŢÎE s. f. (Rar) (Şiretenie. Se ivea zîmbind cu o spăriată şi copilărească şireţie capul ei. eminescu, n. 75. ŞIRICLÎC s. n. v. şiretlic.- ŞIRÎNCĂ, şirinci, s. f. (Regional) 1. Ţesătură în fîşie ; bandă, panglică (cu dungi). + Cingătoare. 2. Fîşie îngustă de pămînt nearat, care desparte două ogoare; hat, răzor. Tot hat se numeşte şi cînd nu e brazdă, ci o «fâşie», şirincă îngustă de pămînt. pam-FII.E, A. r. 24. — Variantă: (1) şurinefi, (La tdrg) s. f. ŞIRITÎNIE s. f. (Şi în forma şiretenie) Desfăşurare, curs, fir al întîmplărilor, istorisire cu multe peripeţii ; tărăşenie. începu să le povestească şiritenia celor ce i se întîmplase. ISPIRESCU, l. 36. începuseşi a îndruga o şiretenie. odobEscu, s. iii 196. <$■ (Pleonastic) După ce se dovedi că Făt-Frumos era adevăratul ucigaş dl zmeilor, spuse toată şiretenia şi intîmplarea. popescu, b. rv 14. — Variantă : şiretenie s. f. ŞIRLĂU s. n. (Regional) Şiroi. » ŞIRLOI s. n. v. şirdi ŞIROI1, şiroaie, s. n. 1. (Mai ales Ia pl.) Şuviţă abundentă de apă care curge sau se prelinge (pe ceva sau de undeva). în locul vîntului care ţiuise in horn, picura acum ploaia şi din vatră se prelingeau şiroaie lungi de apă, tîrindu-se pe pămîntul bordeiului, camilar, n. i 213. XJmbra eroului. . . dispărea prin şiroaiele ploaiei. eminescu, n. 34. (Prin exagerare, urmat de determinări introduse prin prep. «de») Moş Petrache gonea şiroiul de lacrimi, clipind des. popa, v. 157. îşi ştergea mereu şiroaiele de năduşeală. I. BOTEZ, şc. 103. Un şiroi de sînge i se prelingea pe bot. Sandu-ai/dEa, u. p. 28. -O- (Poetic) De fulgeri lungi şiroaie curg în munţii rupţi şi goi. EMINESCU, o. rv 135. <$> Expr. A curgc şiroaie (sau şiroi) = a curge din abundenţă. îi curgea sîngele şiroi. Sadoveanu, o. i 87. După miezul nopţii, a început să plouă şi apa se scurge şiroaie prin pînza corturilor, camii, petrescu, u. N. 304. Pumnii i se umplură de sîngele ce curgea şiroi din nasul lui George. REBREANU, I. 39. 2. Torent, puhoi de apă care se scurge cu repeziciune şi abundenţă pe locurile în pantă (în urma ploilor mari); şuvoi. în funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Şiroaie care poartă cadavre pe-a lor valuri. alECSandri, p. iii 298. Bistriţo, şiroi de frunte, ce te făcuşi Dunăre Şi te umflaşi turbure, id P. p. 255. — Variantă: şirldi (conachi, p. 50, i. cr. iii 322) s. n. ŞIROÎ2, şiroiesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre apă, p. e x t. despre alte lichide) A curge sau a se prelinge în şiroaie. Filoftei, cu cămaşa udă pe spate şi cu apa şi-roindu-i pe ceafă şi în barbă, le dădea afară cu ispolul. dumiTriu, p. F. 16. Sîngele.. . şiroia, umplînd ,pămîntul. sadoveanu, o. i 255. (în forma şirui) Auzi cum şintie afară, De-a lungul streşinilor, ploaia! iosif, PATR. 78. <$> (Despre lucruri îmbibate cu un lichid sau care secretă un lichid) Cirligele şiroiau de apă. dumiTriu, p. eT 4. M-am trezit pe mal, fulgerînd cu coada ochiului spre locul primejdiei; biruitor, însă, într-o jalnică stare, cu straiele şiroind şi • lipite de trup. sadoveanu, î. a. 49. Fruntea călăreţului şiroia de sudoare. NEGRUZZI, s. I 42. 2. (Despre ape curgătoare) A curge (repede). (Atestat în forma şuroi) Cu fruntea lovită în piatra unde şuroia apa pe jgheaburi de două ori de trei mii de ani. c. PETRESCU, R. DR. 60. F i g. îi trecuse năvala răului' şi prin vine îi şiroia o răcoare proaspătă de grădmă umedă. DUMITRIU, N. 239. — Variante: suro:, şirui, surul (vlahuţX, la tdrg) vb. IV. ŞIROtRE s. f. 1. Acţiunea de a şiroi. 2. Fenomen .de eroziune superficială, provocat de firişoarele de apă care provin din precipitaţii şi care se scurg pe un teren în pantă. ŞIRUl1 vb. IV v. şiroi. ŞIRUl2, şiruiesc, vb. IV. Tranz. (Popular) A aşeza (o oaste) în ordine de bătaie; a înşirui. Cal bun să-ncalice, Pe poartă să-mi iasă, Oşti să-mi şiruiască, Lefi să-şi împărţească. PĂSCUI.ESCU, l. p. 49. ŞIRULtiŢ, şiruleţe, s. n. Diminutiv al lui ş i r. Şiruleţ de mărgele. ŞIRT5Ţ, şiruţuri, s. n. Şiruleţ. ŞISCOl s. n. v. şişcoi. s ŞIST1 s. n. Zerul rămas după ce s-a ales urda. ŞIST2, şisturi, s. n. Denumire generală pentru rocile metamorfice şi pentru cele sedimentare de tipul ardeziei, ! care au proprietatea de a se desface uşor în foi cu supra-feţe paralele. <£> Şist cristalin — rocă foarte dură, formată , prin metamorfismul altor roci, sub acţiunea presiunii. , . i ŞISTAR — 346 — ŞLEAH ŞISTAB. s. n. v. şiştar. ŞISTOAltE, şistori, s. f. (Regional) Cingătoare, betelie (făcută din banda mai groasă care formează marginea unei ţesături). Şistori roşi. TEODORESCU, P. P. 380. + Faşă (1). (Atestat în forma fitonre) Cum l-a înfăşat cu şitoare, îl ia in braţe, marian, na. 263. — Variantă: şitoarc s. f. ŞISTâS, -OĂSĂ, şistoşi, -oase, adj. (Despre roci) Care prezintă structura sau caracterul de şist. ŞTSTOZITĂTE s. f. Proprietate a anumitor sedimente (în special a celor argiloase) şi a unor roci metamorfice de a se prezenta în plăci subţiri sau în foi. ŞIŞ, şişuri, s. n. (Turcism învechit) Un fel de pumnal cu lama lungă şi îngustă, mascată într-un baston găunos. Să ştii că eu tot il spintec. . . bag şişul în el de la burtă pînă la gît. CAMIL PETRESCU, o. II 34. Omul cu trabuc a avut impresia, la un moment dat, că după fiecare roşcov e ascuns un răufăcător, că stau la pmdă, dincolo de garduri, haimanale cu şişul în minecă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. ii 350. <$► F i g. El îi înţelesese tîlcul răsturnat. . . şi in el se răsuci un şiş. CAMIL PETRESCU, o. I 130. «4* (Neobişnuit) Hanger. (Cu pronunţare regională) Hangher şi şîş şi pumnal, se zice un cuţit mic împodobit, ce se poartă la briu spre podoabă, mai ales de către hanii turceşti. ŞEZ. viii 162. ŞIŞANEĂ s. f. v. şuşanca. ŞIŞAî, şişăiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Despre frunze, petale, hîrtii etc.) A foşni uşor; a fîşîi. Se pornise vîntul prin cireş, şi floarea A-nceput să ningă, şişăind domol. coşbuc, p. i 250. ŞIŞCAV1, -A adj. v. şiştav. ŞÎŞCAV2, -A, şişcavi, -e, adj. (Regional) Peltic, sîsîit. ŞÎŞCÂi s. f. (Mold., cu sens colectiv) Paie tocate mărunt pentru hrana vitelor. Nişte paie făcute şişcă. CAMILAR, N. II 343. ŞÎŞCÂ2, şişte, s. f. (Regional) Femeie care face vrăji; vrăjitoare; năzdrăvană. Dar şişca de Joimăriţă miroasă bine şi tot ştie ce-au făcut ele. pamfile, ir. R. i 105. şişcArîe, şişcării, s. f. (Regional) Vrăjitorie, farmec. L-au mutat prin şişcăriile ei într-un viţel. La TDRG. şişcA vi, şişcăvesc, vb. IV.' Intranz. (Regional) A vorbi peltic, a gîngăvi. ŞIŞCOl, şişcoi, s. m. (Regional, în superstiţii) Strigoi, moroi. — Variantă: şisedi (marian, î. 418) s. m. ŞIŞCORMŢĂ, şişcorniţe, s. f. (Mold.) Maşină de tocat paie. ŞIŞIÎ vb. IV v. şîşîi. ŞIŞILÎTE s. m. v. şuşlete. Ş1ŞINEĂ s. f. v. şuşanea. ŞIŞU&T s. n. v. şuşlotc. ŞIŞTĂE, şiştare, s. n. Vas cu toartă cu gura mai largă decît baza, făcut din doage de lemn sau din metal şi folosit pentru muls laptele ori pentru scurs zerul din caş. V. doniţă, găleat §... Laptele ţîşnea aburind cald în şiştar. Femeia vorbea singură cu vita. C. PETRESCU, î. II 160. Irina intră in casă cu ochii în pămint, ţinînd în mină un şiştar cu lapte, bujor, s. 85. Ilinca trase şiştarul de sub ugerul vacii, îl puse deoparte şi.. . alergă bucuroasă înaintea mă-sii. VLAHUŢĂ, o. a. II 51. — Variante: şuştâr (sevastos, n. 290), şîstâr (dela-VRA.NCEA, A. 106) s. n. ŞIŞŢAVj -Ă, şiştavi, -e, adj. Pipernicit, nedezvoltat, mărunt, plăpînd. Boabele şiştave nu pierd facultatea germinativă. SĂVULESCU, m. u. i 143. —'Variantă: şişcâY, -ă (i/ CR. xm 83) adj. ŞIŞTĂRÎL, şiştărele, s. n. (Şi în forma şuştărel) Diminutiv al lui şiştar. Şuştărel de două vaci. Mă mir, mindră, cum îl placi! jarnîk-bîrseanu, d. 459. — Variantă: (regional) şuştărel s. n. ŞIŞTAVÎ, şiştăvesc, vb. IV. Refl. (Despre boabe) A se zbîrci, a se închirci, a se pipernici; (despre oameni) a fi lipsit de putere, a se slăbănogi. ŞIŞTĂVÎRE s. f. Faptul de a deveni şiştav; zbîrcire, închircire a boabelor. [Uscăciunea şi căldura] provoacă fenomenul de şiştăvire. SĂVULESCU, M. V. I 151. ŞIŞTOAEE, şiştori, s. f. (Regional) Fiecare dintre fuşteii loitrelor de la car; spetează. ŞIŞTdR, şiştori, s. m. (Regional) 1. Par ascuţit care se pune în vîrful caselor ţărăneşti; bold (5). 2. Fiecare- dintre cei şapte drugi de lemn, prinşi la capete în tîrcoalele prisnelului morii. — Variantă: (1) sistdr (pamfiee, i. c. 422) s. m. ŞITOARE s. f. v. şistoarc. ŞIŢAIi, şiţari, s. m. Şindrilar. ŞIţA, fiţe, s. f. 1. Şindrilă. V. d r a n i ţ ă. Stropeau şiţa şi tabla cu găleţi cu apă. . . tocmai din vadul Dîmboviţei. camii, petrescu, O. II 228. Şiţa de sub ştiră poţi s-o vinzi. . . CARAGIAI/E, O. I 256. 2. (Regional) Stuf. Stuhul, stuful, şiţa, pănuşiţa... trăieşte prin băhnuri şi ape. ŞEZ. XV 129. ŞJŢUÎ, şiţuiesc, vb. IV. T r a n z. A acoperi, a înveli o casă cu şiţă. (Refl. pas.) Harnici, de omenie... aşezaţi, strîngători, curţile noastre le îngrădirăm, casele se şiţuiră. DEI/AVRANCEA, s. 227. ŞIŢUÎT, -A, şifuiţi, -te, adj. Acoperit, învelit cu şiţă. ŞIU, ŞÎE, şii, adj. (Regional, despre terenuri; şi substantivat) Nisipos. în Mehedinţi pămînturile cele nesipoase se numesc şii. I. IONESCU, M. 54. ŞÎŞÎÎ, fi şti şi şişîiesc, vb. IV. T r a n z. A repeta în mod prelungit şi monoton sunetul «ş », pentru a linişti pe cineva (în special pentru a adormi un copil mic). — Variantă: şişil (marian, na. 180) vb. IV. ŞÎŞÎÎT, şîşiituri, s. n. Acţiunea de a şîşîi. ŞIV6I s. n. v. şuvoi. < ŞLAGĂR, şlagăre, s. n. (Familiar) Melodie care se bucură la un moment dat de o mare popularitate; arie Ia modă. Se pomeni fluierînd aria obsedantă a sezonului. « Şlagărul» ultimei reviste de la Cărăbuş, care făcea ravagii în Bucureşti. C. PETRESCU, o. P. I 111. ŞLÂMPAt, -A, şlampeţi, -te, adj. (Familiar) Neglijent, dezordonat în îmbrăcăminte. Nu-mi venea să cred că şlam-păta lăiaţă. . . era aceeaşi cu pupuica spilcuită. M. I. CARAGIALE, C. 136. — Variantă: şlcâmpăt, -ă adj. ŞLApA s. f. v. şlcapcă. ŞLĂDTÎN, şlăduni, s. m. (Regional; şi în forma slodun) Gorun. Slodun se zice în Oltenia, iar în Muntenia şi Moldova se numeşte stejar. ŞEZ. XV 124. — Variantă: slodun s. m. ŞLEAH 8. n. v.. şleau*. ŞLEAHTĂ - 3471 - ŞMECHER ŞLEĂHTĂ, şlehte, s. f. 1. Nume dat în trecut nobilimii poloneze, în special corpului de armată alcătuit din nobili. Venea duiumul oastei [poloneze]; trăsuri, bagaje, pedestraşi, şleahtă pospolită, amestecaţi, în neregulă, cu steagurile strinse, cu capid plecat, negruzzi, S. r 167. ' 2. Ceată, bandă; clică. întreaga-i înfăţişare de om mărunt, nervos, îmbrăcat după ultimul jurnal, contrastau. ■ . cu toată şleahta de boemi care se adunau la şfarţuri în cafenelele bucureştene. sadoveanu, E. 172. ŞLEĂHTIC, şleahtici, s. m. (învechit şi arhaizant) Nobil polonez. Din stisul apei, vestitul şleahtic Potocki şi Constantin-vodă Movilă grăbeau cu leşii şi cu cazacii lor. sadoveanu, o. vil 7. (Adjectival) Se duceau la unguri sau la Ieşi şi luînd de acolo oameni, fie nemeşi sau proşti, şleahtici ori mojici. . . ii înjugau şi arau lanuri, negruzzi, s. I 246. ŞLEAMPĂT, -Ă adj. v. şlampăt. ŞLEÂPĂ s. f. v. şleapcă. ŞLEÂPCĂ, şlepci, s. £. Pălărie în trei colţuri; tricorn; şapcă. Şi-a pus şleapcă leşească în cap, rochie pe trup, dar îl dau de gol mustăţile. D. zamfirescu, r. 36. Iaca ghizdanul, cucoane, şleapca cea nouă şi cravaşa. ai.EC-SANDRI, T. 1381. — Variante: şledpă (GHICA, la cade), şlăpă (mace-donski, o. iii 98) s. f. ŞLEATj1, şleauri, s. n. Pădure cu arbori de diferite specii de foioase. Era subt poala unui codru de stejar un şleau de soiuri mărginaşe şi cam pipernicite, mesteacăni, aluni, arini, arţari, un plop şi destulă răchită, camii, petrescu, o. ii 23. ŞLEAU2, şleauri, s. n. (Şi în forma fleah) Drum natural, bătătorit de care. Şi cum ajungeau la şleah, prietinii dădură peste cară cu poveri. Sadoveanu, o. i 525. Erau nişte căluţi căpăţînoşi. . ■ care parcă zburau printre tarlalele de porumb pe un şleau gloduros. camii, PETRESCU, o. II 170. Şi cum ieşim în şleah, părerea noastră de bine: întilnim cîţiva oameni cu nişte cară cu draniţă, mergind spre Iaşi. CREANGX, a. 126. (Neobişnuit, ca determinant al lui «drum») Aici e răspîntia vechilor drumuri de şleau. vlahuţX,r. p. 126. Expr. A vorbi (sau a spune) pe şleau = a vorbi deschis, fără înconjur, răspicat. Mogrea nu cobora înadins ochii din tavan, ca să p'oată vorbi mai pe şleau, fără să întîlnească privirea lui Cotnşa. c. PETRESCU, 2. îl 156. Tu împărţi averea ia cu alţii? Ia spune pe şleau să te auzim! REBREANU, r. ii • 89. Ce vrei, străine? Spune pe şleau, delavrancea, o. ii 179. + (Ra0 Firul unei ape curgătoare. Ţinem spre răsărit şleaul apei şi ieşim pe la Dărmăneşti, în mîndra şi bogata vale a Trotuşului. vlahuţX, o. a. ii 154. — Variantă : şlcall s. n. , . ŞLEAU3, şleauri, s. n. Curea groasă, funie sau lanţ prins de pieptarul hamului, cu care se leagă calul de crucea trăsurii; ştreang, trăgătoare. S-a prăvălit de pe capră, a desprins şleaurile, a dus negrişorii sub coliba a doua. sadoveanu, a. l. 146. Bietele dobitoace, înhămate cu şleauri şi cu frînghii, îşi bălăngăneau vijelios clopotele, şi fugeau cît puteau, macedonski, o. iii 19. Opt telegari înhămaţi ungureşte, d-a lungul, cu şleauri de curea, subţiri şi întinse, purtau trăsura mai uşor ca vîntul. odobescu, S. I 161. ŞLEFUÎ, şlefuiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A prelucra o suprafaţă dură (nemetalică) prin frecare, pilire, tăiere sau rindeluire, pentru a o netezi sau pentru a-i da o anumită formă; a netezi, a lustrui. Şlefuiam odată o scară de marmoră. l. botez, şc. 205. + F i g. (Cu privire la texte literare) A cizela, a retuşa, a perfecţiona. (Absol.) Poemul meu. . . înaintează cu paşi repezi. In singurătatea de sihastru unde m-am retras, trudesc cîte cincisprezece cea- suri pe si, şterg, poliesc, şlefuiesc, îndrept, rup, reîncep. ANGHEL-IOSIP, C. I,. 160. 2. A tăia suprafaţa unei pietre (preţioase) în faţete fine (pentru a-i mări valoarea şi strălucirea). Pe placa de marmură, frumos şlefuită, era săpat în litere mari aurite următoarea inscripţie... anghel, pr. 138. <0 (în contexte figurate) Aci sînt giuvaiere ce-mpart cu dărnicie. Cristalizate fost-au de piine-n focul vieţii, Şi-n apa lor răsfrînt-am minunea tinereţii. Iar de-artă şlefuite sînt azi pe vecinicie. macedonski, o. I 3. ŞLEFUÎBE, şlefuiri, s. f. Acţiunea dea şlefui; cizelare, lustruire. ŞLEFUÎT1 s. n. Şlefuire. Şlefuitul cristalelor. ŞLEFUÎT2, -Ă, şlefuiţi, -te, adj. 1. Cizelat, lustruit. 2. (Despre pietre preţioase, cristale) Cu suprafaţa tăiată în faţete fine care se întretaie între ele. ŞLEFUITOR, şlefuitori, s. m. Muncitor specializat în şlefuit. Aplecat peste o cruce sau lespede aspră, cum e sarea grunjoasă, lucrează aici cu bucata Niţă şlefuitorul. I. botez, şc. 203. ŞLEP, şlepuri, s. n. Navă care înaintează cu viteză mică, trasă de un remorcher şi care serveşte la transportarea diferitelor materiale sau mărfuri. Remorcherele de sute de cai putere trec duduind din toate maşinile... In urma lor, un lung convoi de şlepuri, legate două cîte două. bogza, c. o. 405. Vechea canonieră «Alexandru cel Bun», c-un şlep la remorcă, ancorase de dimineaţă. BART, s. M. 71. Dunărea-şi croieşte matca drept, pare c-ar fi canalizată. Pe lingă mal se mişcă încet şlepuri mari, încărcate cu lemn. vi.ahuţă, o. a. 408. ŞLEPÂIÎ, şlepari, s. m. Conducătorul unui şlep. Şleparii, în papuci de pîslă, robotesc. fără treabă, cu pipa intre dinţi, barT, E. 331. ŞLEUÎT, -Ă, şleuiţi, -te, adj. (Despre drumuri) Şăn-ţuit, brăzdat; (despre iarbă) cosită inegal. Văzînd iarbă şleuită, de coasă nepotrivită. TEODORESCU, p. p. 601. ŞLÎBOVIŢĂ, şliboviţe, s. f. Un fel de rachiu tare de prune. Mai lasă şliboviţa, măi. tovarăşe, că-i păcat de tinereţea ta. davidoglu, m. 41. ŞLIC s. n. v. işlic. ŞLIŢ, şliţuri, s. n. 1. Scobitură în formă de şanţ făcută într-o piesă sau într-un element de construcţie. 2. Prohab. ŞLUC, şlucuri, s. n. (Germanism regional) înghiţitură. Tot un şluc şi iar un şluc, Tu-i dă pe umăr plosca-n-treagă. coşbuc, P. II 243. ŞLUS interj. (Germanism; folosit mai ales pentru a pune capăt unei discuţii) Gata, s-a terminat. Să nu vă mai aud vorbind, că vă snopesc ■ . . Şlus! Avea el vorba asta. sadoveanu, p. m. 63. Ş5IAH s. n. (Germanism rar) Gust (mai ales neplăcut) pe care îl capătă uneori mîncările şi (în special) băuturile. V. i z. Mi-ai stricat şmahul, păcătosule. DE-LAVRANCEA, Ia TDRG. ŞMÎCHER, -Ă, şmecheri, -e, adj. Care ştie să iasă din încurcături, pe care nu-1 poţi păcăli; isteţ, dezgheţat; (depreciativ) care se pricepe la trucuri, la viclenii, care ştie să se aranjeze, săseînvîrtească (v. şiret, şarlatan). Aşa nătîng şi amorezat cum eşti, tot te crezi puţin mai şmecher şi-ţi închipui că tu profiţi de pe urma lor. demetiiius, C. 44. Flăcăii noştri erau îndrăzneţi şi şmecheri, comedie mare. De multe ori dădeau in avantposturile turceşti, se luau la harţă, scăpau ca prin urechile acului şi se întorceau aducînd arme şi prinşi, sadoveanu, o. vi 86. -y> (Substantivat) Nu era nimic adevărat din ceea ce vestise cu ŞMECHERESC - 348 ŞOAPTĂ glas plin de însufleţire acel şmecher Leuşcan. sadoveanu, 0. h. 81. Şmecher de port din Brăila, bart, e. 245. ŞMECHERESC, -EĂSCĂ, şmechereşti, adj. De şmecher. Apucături şmechereşti. ŞMECHEREŞTE adv. Ca şmecherii, în felul şmecherilor. ŞMECHERI, şmecheresc, vb. IV. T r a n z. A păcăli, a înşela (printr-o şmecherie). (Atestat în forma şmicheri) De dine te temi că te-a muşca; de babă că te-a ¡micheri. 1. CR. iv 79. + Refl. (Familiar) A deveni şmecher. — Variantă: (regional) şmicliori vb. IV. ŞMECHERÎE, şmecherii, s. f. Faptul de a fi şmecher; vorbă sau faptă de şmecher; şiretlic, vicleşug, stratagemă. Numai cu şmecherii umblă. SADOVEANU, o. VII 330. Porniră împreună, fiecare cu cite două urcioare şi aide, aide, de vorbă ajunseră la fîntina ielelor.. Aci fata umblă cu şmecherii. ISPIRESCU, h. 324. ŞMECHERLÎC, şmecherlîcuri, s. n. (Rar) Şmecherie. Cam miroase a şmecherlîc, a lucru necurat, pas, E. i 153. ŞMICHERl vb. IV v. şmcclieri. ŞMÎRGHEL s. n. Rocă metamorfică formată în cea mai mare parte dintr-o masă cu granule fine de corindon ; emeri. Material abraziv, în stare de pulbere, obţinut prin pulverizare de emeri natural sau fabricat pe cale sintetică; (sens curent) hîrtie acoperită cu un astfel de material, folosită pentru a freca, a curăţa sau a lustrui unele obiecte. ŞMOTRÎ, şmotresc, vb. IV. T'r a n z. (Mold.) A muş-trului. Te dau lui Alisandru Ciobanu şi te şmotreşte el!.. . sadoveanu, o. vii 376. Al nostru e mai omenos. Nu ne şmotreşte. c. petrescu, A. R. 58. -v" F i g. Scoteam miţele de prin ocniţe şi cotruţe şi le flocăiam, şi le şmotream. . . de le mergea colbul. crEangX, a. 37. ŞM<5TRU, şmotruri, s. n. (învechit) Instrucţie militară. Căpitanul Iordachi şi-a adunat toţi oamenii. . . a făcut puţin şmotru cu ei, ca să vadă că ii ţine în mină, şi pe urină a pornit în sus. Camil petrescu, o. I 56. Pctrcă-l văd ş-acuma luptîndu-se ca un zmeu. învăţase şmotru mai bine decît mine. Eră ager la cap şi voinic la braţ. GANE, N. I 55. îl scula nebunul de Scheleti pe la miezul nopţii din pat, de-l punea să facă şmotru ca la cazarmă. hogaş, h. 61. , — Variantă: sm6tru s. n. ŞNAPAN, şnapani, s. m. (Familiar) Potlogar, şarlatan, pungaş, escroc. (Adjectival) Vor s-aprindă iar pămîntu Pentru pofta lor de bani Toţi aceşti baticheri şnapani, contemporanul, s. ii, „1949, nr. 156, 14/6. ŞNAPS s. n. (Germanism regional) Un fel de rachiu tare. ŞNIŢEL, şniţele, s. n. Carne tăiată în felii subţiri, bătute cu ciocanul şi prăjite în tigaie (de obicei după ce au fost trecute succesiv prin făină, ou bătut şi pesmet). Atunci, poate că ai să mănînci şniţel. camil petrescu, T. ii 67. . ŞNUR, şnururi, s. n. 1. Sfoară de grosime variabilă, răsucită din două sau trei fire groase de bumbac şi, de obicei, îmbrăcate în mătase colorată; şiret1 (2). Purta în ochiul sting o sticlă de ochelari, legată cu şnur negru. CA.mil PETRESCU, o. i 193. Adina, n-ai pierdut cumva pachetul?. . . Adina, vezi să nu se desfacă şnurul, c. petrescu, O. p. i 99. 4» Ansamblu de fire electrice foarte flexibile, izolate între ele şi strînse într-un înveliş protector, avînd diverse întrebuinţări în tehnică; cordon (I 2). Să se aducă încă un bec. A fost adus cel de semnale Morse, cu şnurul lung după el. bogza, a. î. 314. . -• 2. Ştfet1 (1). Dar cînd se pleacă să-şi dezlege şnurul de la ghete, simte un fior prin spate. viAHUŢĂ, o. A. iii 88. ŞNURUÎ, şnuruiesc, vb. IV. T r a n z. A lega foile unui registru cu un şnur petrecut prin fiecare foaie şi sigilat la capete, pentru a nu putea-fi sustrase sau înlocuite. ŞNURUÎRE, şnumiri, s. f. Acţiunea de a şnur u'i. ŞNTJRUÎT, -A, şnuruiţi, -te, adj. 1. (Despre registre) Cu foile legate după procedura obişnuită a şnuruirii, pentru a nu putea fi schimbate sau sustrase. + (Despre albume, cărţi, manuscrise) Broşat prin legarea cu un şnur petrecut prin fiecare foaie dublu perforată. 2. (Popular, despre haine) împodobit cu şnururi. Trimisul providenţei, mustăcios şi sfătos, cu ilic şnuruit. .. venea fluierind cu paşi laţi. C. PETRESCU, A. R. 18. Iese Chiva-mpodobită Cu ia tot şnuruită. bibicescu, p. p. 345. ŞÎVURULEŢ, şnuruleţe, s. n. Diminutiv al lui ş n u r. ŞO interj. Strigăt cu care'se asmut cîinii. Stăpînii asmut clinii: <■ Şo, muşcă-i!». pas, z. i 51. ŞOACAŢ, şoacăţi, s. m. 1. (Regional) Şobolan. 2. Nume de ocară dat străinilor şi în special nemţilor. V. liftă (1). Decît să-şi bată capul cu toţi şoacăţii Bucureştilor, mai bine asculta la Turnu de sfaturile coanei Aglaia Surduc. bassarabescu, s. n. 177. — Variantă: (2, rar) şodcăţă, şoacif/e (hogaş, dr. II i74, ALECSANDRI, T. 71), S. f. ŞOĂCĂŢĂ s. f. v. şoacîiţ. ŞOĂLDĂ s. f. 1. (Mai ales în e x p r.) (A umbla) CU şoalda = (a umbla) cu vicleşug, cu minciuni; a umbla cu fofîrlica, v. fofîrlică. După semn aflam. .. îndată, noi cei de afară, care şi-a ţinut cuvîntul şi care ne-a umblat cu şoalda. C. PETRESCU, î. II 136. Cugeta că mai cu mar-ghiolii, mai cu şoalda, mai cu prefăcătorii, să înşele pe Făt-Frumos. ispirescu, e. 109. Să te pui pe lucru, nu şagă, iar nu să umbli numai cu şoalda şi cu înşelăciuni. CONTEMPORANUL, IV 505. 2. Momeală artificială folosită de pescari în apele : repezi. ŞOALDINA, şoaldine, s. f. Plantă erbacee, cu frunze mici, ovale şi cu florile galbene, dispuse în corimbe; creşte prin locuri nisipoase şi pietroase (Sedum acre). ŞOĂPTĂ, şoapte, s. f. 1. Vorbire cu voce înceată; ; şoptit, şoptire; p. e x t. vorbă sau comunicare rostită pe şoptite. Şoapta Olguţei i-a răscolit sufletul şi i-a trezit întrebări pe care nu le cunoscuse pînă acuma sau pe care le înăbuşise înadins. REBREANU,' r. ii 213. Virgil Predescu a văzut în şoapta prietenului său numai semnul modestiei-r unui biruitor. POPA, v. 202. Nici o şoaptă de deznădejde nu poţi auzi. BART, s. M. 17. Ah! ascultă, mîndruliţă.. . Şoapta-mi blîndă de amor. EMINESCU, o. i 4. ^ L o c. adj. şi ad-v. în şoaptă — (care se spune) pe şoptite, în taină. întrebă, încovoiat, aproape in şoaptă. DUMITRIU, N. 125. Jupînesele. . . vorbeau în şoaptă, împărtăşindu-şi • supărările, sadoveanu, o. i 300. în dimineaţa zilei a \ treia... a auzit vorbe în şoaptă, care au crescut şi s-au : apropiat din ce în ce. saiiia, N. 83. + Murmur de glasuri ■ care şoptesc. Auzi de jos şoapte şi paşi, servitorii care făceau puţină ordine. REBREANU, r. I 226. -$>. (Poetic) Ca o armonie mă împresurau şoaptele legendelor, sado-'■ veanu, o. vi 528. Şi-i îmbată pe-amîndoi Şoapta dulcilor .poveşti... pXun-pincio, p. 51. -$■ F i g. Susur, freamăt, şopot. Ramurile brazilor bătrini porneau şoapte grăbite, care creşteau într-o foşnire duioasă de valuri, sadoveanu, O. Vii 215. Jucau umbre pretutindeni şi ascultam, în.fiecare fir de iarbă, o şoaptă. G. M. ZAMFIRESCU, m. d. I 45. Te-ai îmbătat de şoaptele pîraielor şi ai visat sub umbra , pădurilor, hogaş, dr. ii 147. 2. (La pi.) Calomnii, bîrfeli. El nu lua aminte la şoaptele lor, nu se uita la tertipurile şi la renghiurile ce-i tot juca.' ispirescu, L. 337. ŞOAREC — 349 — ŞOIMAN ŞOĂREC s. m. v. şoarece. ŞOARECE, ,şoareci, s. m. (Şi în forma şoarec) Mic animal din ordinul rozătoarelor, de culoare cenuşie-închisă, cu botul ascuţit, cu coada lungă (şi subţire) şi cu mişcările repezi (Mus musciilus). Un şoarec trece covorul, beniuc, v. 137. Cum nu sînt un şoarec, doamne—măcar totuşi are blană. EMINESCU, N. 42. Zmeul are gind rău cu noi, ziua ne pune la muncă şi noaptea ne-nchide în turnul ăsta plin de şoareci. ALECSANDRi, T. i 440. El rămîne prins Ca ¡oarecul de miţă. negruzzi, s. ii 244. Şoarece de bibliotecă, se zice (adesea depreciativ) despre o persoană care îşi petrece cea mai mare parte a timpului prin biblioteci, citind şi studiind. Complexa personalitate a lui Heliade cuprinde, alături de oratorul public şi de profet, pe un om de texte, pe un şoarece de bibliotecă, trăind cea mai mare parte a vieţii lui în traducerea, compulsarea şi comentarea marilor autori vecin şi moderni, vianu, a. p. 39. Şoarece de birou — birocrat. Expr. A trăi (sau a so ¡ulii) ca mî(;a cu şoarccclc, se spune despre cei care nu se pot suferi şi se ceartă într-una. I-au mas şoarccii în pîntcce, se spune despre un om foarte flămînd. Ia mai îngăduiţi oleacă, măi, zise Ochilă, că doar nu v-ati mas şoarecii în pintece. Acuş s-or şi aduce bucatele şi vinul, şi numai de-aţi avea pintece unde să le puneţi, creangă, p. 259. (Nici) în gaură (sau în bortă) de şoarccc = (nici) în cea mai ferită, mai dosnică ascunzătoare, (nici) în gaură de şarpe, v_ şarpe. Dar nu cumva să faci de altfel, că nici îji borta şoarecului nu eşti scăpat de mine. creangă, r. 212. ^ Compuse: şoarcco-de-cîmp = mic rozător de cîmp, care face stricăciuni în pepiniere, culturi de cereale ctc. (Microtus arvalis). [Păsărelele] furnică pe jos ca nişte şoareci-de-cimp; nu pot zbura şi ’ copiii le prind cu mina. BART, E. 168. Şoarecii-de-cîmp şi mai ales chiţoranii strică îndeajuns, pamfii.e, a. r. 92; şoarccc-dc-pădurc = animal rozător, ceva mai mare decît şoarccele-de-casă, carc trăieşte în pădure (Apodemus sylvaticus). — Variante : şoiircc, şoAric (şez. ii 107) s. m. ŞOĂRIC s. m. v. şoarece. 4 şobolan, şobolani, s. m. Mamifer rozător, omnivor, mai mare decît şoarecele, care trăieşte în jurul locuinţelor, hambarelor şi depozitelor, provocînd mari stricăciuni (Mus decumanus); guzgan. Ţărîna reavănă începu să se mişte... şi botul întiiului şobolan ieşi din ea. dumiTriu, N. 276. ŞOC, şocuri, s. n. (Franţuzism) 1. Izbire bruscă şi violentă a două corpuri; ciocnire. Loc. adj. Do Ş00 = (despre formaţii militare) destinat să îndeplinească o misiune grea în lupta ofensivă. 2. Tulburare generală, bruscă şi violentă, a funcţiilor organismului, provocată de o cauză exterioară şi manifestată printr-un dezechilibru fizic şi psihic. V. c o-m o ţ i e. ŞOCA, şochez, vb. I. T r a n z. (Franţuzism; despre vorbe, gesturi, atitudini) A contraria, a produce o impresie neplăcută. ŞOCAl', -Ă, şocaţi, -te, adj. (Franţuzism) Impresionat în mod neplăcut, contrariat. ŞOCĂŢÎE, şocaţii, s. f. (Rar) Caracteristică a ceea ce este nemţesc. Bătrînul colonel Enghel. . . prin pocită şocăţie a vorbirii sale romineşti, a lăsat plăcute şi vesele suvenire printre subordonaţii lui. odobescu, S. iii 22. ŞOCOLATĂ s. f. v. ciocolată. ŞOD, ŞOĂDĂ, şozi, şoade, adj. (Regional) Curios, ciudat; bizar. Cam şod lucru-i,. zău, acesta! Dar altceva ’ ce să faci? coşbuc, r. ii 130. Orişicît de şoadă ni s-ar părea datina aceasta, totuşi are ea desigur însemnătatea, sa istorică. MARIAN, î. 268. 4- Nostim, hazliu. Cu-acest gînd slab, •'dar foarte şod. Voios Achim în fugă pleacă. COŞBUC, P. II 245. se repezi de deschise portierele, rebreanu, r. i 153. — Scris şi: (după franţuzeşte) şofeur (C. PETRESCU, A. 369). ŞOFÎLA, şofile, s. f. (Regional, mai ales la pl.) Zdrenţe, petice. Iţarii cu douăzeci de petece şi patruzeci de găuri, iar minteanul, şofile. PAMFir,E, m. r. i 123. ŞOFRAN s. n. 1. Mică plantă erbacee cu frunzele lungi şi înguste şi cu florile violete cu linii purpurii, din ale căror stigmate se extrage o substanţă aromatică şi colorantă, întrebuinţată în medicină, în industrie etc. (Crocus sativus) ; substanţă colorantă de culoare galbenă, extrasă din stigmatele acestei plante. Gospodinele adesea colorează untul cu şofran. pamfile, i. c. 23. Ca să aibă culoarea galbenă, multe femei pun în aluat zamă de şofran. şez. vii 34. . . 2. Mică plantă erbacee cu frunzele ascuţite şi florile liliachii în formă de pîlnie (Colchium autumnale). — Variantă: şatrân (negruzzi, s. ii 37) s. n. ŞOFRĂNĂT, -Ă adj. v. şolrănit. , ŞOFRÂNEL s. n. Plantă erbacee cu flori albastre-liliachii care apar toamna, cu fructul o capsulă care apare în primăvara anului următor (Crocus banaticus). ŞOFRĂNÎT, -Ă, şofrăniţi, -te, adj. (Despre bucate) Preparat cu şofran. Bune bucate punea, Tot bucate şofră-nite Ca la domnie gătite. i’Xscui,escu, i,. p. 241. *— Variantă: şofrănât, -li (sevastos, n. 284) adj. Ş0GOR, şogori, s. m. (Transilv.) Cumnat. Ia-ţi, şogore, nevasta Şi bani pe lingă dinsa. bibicESCU, r. r. 282. ŞGGORIŢĂ, şogorife, s. f. (Transilv.) Cumnată. ŞOIIÂN adv. (Transilv.) Niciodată, nicicînd. Nimeni nu e-nceluită Ca fata cind se mărită, Că dă mîna c-un ţăran Ce nu l-o văzut şohan. marian, nu. 592. Ba i-o strig din măgheran: Nu ţi-oi fi altu şohan. şez. xx 42. ŞOIM, şoimi, s. m. 1. Nume dat mai multor păsări răpitoare de zi, agere, puternice, care se hrănesc cu păsări (una din specii, cart vînează păsări din zbor, era odinioară dresată şi folosită la vînătoare (Falco). în albastrul de mătase al cerului sprijinit pe cuhni, şoimii rotesc calm, cu aripile nemişcate. C. petrescu, s. 226. Şoimul... se vede foarte adeseori figurînd nu numai în colinde şi balade, ci şi-n celelalte specii de cîntece poporane, ca o imagine vie de vitejie, marian, o. i 117. Chema şoimii şi ogarii Şi pleca la vînătoare. I’ASCUI.ESCU, i,. p, 20. 2. F i g. Om viteaz, curajos, mîndru, semeţ. Iar sub salce-un căpitan, Şoimul ager de Vulcan. ALECSANDitr, r. r. 135. 3. F i g. (Mai ales în poezia populară) Cal sprinten, aprig, plin de foc. Şoimul vesel necheza, Zborul iute-şi repezea. .. Şi-ntr-o clipă ajungea La cortul lui Crim Hogea. ALECSANDRi, r. r. 113. ŞOIM AN, -A, şoimani, -e, s. m. şi f. Şoim. La cuibul şoimamdui Ţipă puiul corbului Şi pe ploaie Şi pe ceaţă şi-n ŞOIMANE - 350 - '\ $OLDAR seară şi-n dimineaţă. TEODORESCU, P. 1’. 614. «ţ* T? i g. (Mai ales în poezia populară) Om voinic, ager, viteaz, mîndru, semeţ. Pînă n-o închide ochii şoimanul, să nu vorbim. DELAVRANCÎEA, A. 55. Juni ostaşi ai ţării mele, însemnaţi cit stea in frunte! Dragii mei vultani de cimpuri, dragii mei şoimani de munte! alecsandri, o. 247. <> (Adjectival, poetic) Şbimanul soare Strălucea dositelor ostroave. budai-delEanu, Ţ. 201. F i g. (Mai ales în poezia populară) Cal aprig, plin de foc. I-aş aduce eu în dar Un şoiman de armasar Care zboară, care sare Peste munţi şi peste mare. alecsandri, r. :i 177. Ş0IMĂNE s. f. pi. (Mitologie populară) Unul din numele dat ielelor; frumoasele. Cîte iele, ce şoimane, cîţi tilhari... nu ne-or pîndi! GAI.ACTION, o. i 268. Ielelor, ¡oimanelor. marian, na. 393. Plecai pe cale, pe cărare. Spre Soare-răsare, Şoimanele mă-ntîmpinară, în braţe mă luară. MAT. FOIjK. 588. ŞOIMĂR, foimari, s. m. Crescător sau îngrijitor de şoimi pentru vînătoare. Întrebînd pe şoimarul său... a aflat că acel palat e al unui. . . slujitor la visteria împărătească. sadoveanu, D. p. 38. Numai hi stampele şi albumurile lui se mai văd încă astăzi tipurile şi costumele acelor slujitori, puşcaşi, hăitari, bătăiaşi, şoimari, care compuneau personalul vînătorilor din secolul trecut. ODO-bescu, s. ni 144. ŞOIMANESC, -EĂSCĂ, şoimăneşti, adj. De şoim; f i g. viteaz. ŞOIMĂJlf, şoimăresc, vb. IV. T r a n z. (Mitologie populară) A face (pe cineva) să paralizeze ; a sluţi, a poci (la chip). După ce le-ai aflat [comorile], cum să le intri in stăpînire fără să te pocească ori să te şoimărească vîlva lor? C. PETRESCU, R. DR. 138. ŞOUMĂKÎŢE s. f. pl. (Mitologie populară) Iele. ŞOIMÎLj şoimei, s. m. Şoimuleţ. Cela înalt şi subţirel Poartă căciulă de jder, Ochii-n cap ca de şoimei. mat. FOI/K. 45. Du-11 vînăt şoimei, Ager, sprintenel. TEODO-RESCU, P. P. 59. ŞOIMÎiŞTE adv. Ca şoimul; ager, sprinten, iute. Voinicul dă pinten, Fugarnictd sprinten Porneşte, săgeată Şi zboară şoimeşte. IOSIF, p. 81. Dar paşa mai tare zoreşte: Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte... El zboară şoimeşte. coşbuc, p. i 206. şoimişOr, şoimişori, s. m. Şoimuleţ. ŞOIMULEĂN, şoimuleni, s. m. 1. Şoimuleţ. Un şoim mai mic. . . şi un pui de şoim se numeşte de către popor: şoimei, şoitnuţ, şoimulean, şoimuleţ. marian, o. I 118. 2. F i g. Şoimuleţ (2). Venea, măre, ca un leu, şi călare pe un şoimulean sireap de mînca foc.. ISPIRESCU, L. 144. [Calul] se schimbă intr-un' şoimulean mîndru şi gras, negru ca pana corbului şi lucios. POPESCU, B. II 15. ŞOIMULEŢ, şoimuleţi, s. m. Diminutiv al lui şoi m: 1. v. şoim (!)• Sus în vîrf de brăduleţ S-a oprit un şoimuleţ, El se uită drept în soare, Tot mişcînd din aripioare. AI,ECSAXI)RI, p. p. 31. (Adjectival) De şoim. Un voinic, după cîntecele noastre poporane, e căpitan şoiman şi are ochi şoimuleţi. MARIAN, O. I 117. Ele-n codri au urmat Doi voinici cu sprinceni late, Cu feţe de vînt pişcate Şi cu ochii şoimuleţi, La ochire mult semeţi. ALECSAN-DRI, P. A. 53. 2. v. şoim (3). Să-mi aleg un cal porumb... Şoimuleţ să-mi placă mie. Cum e bun de haiducie. JARNîk-bîrseanu, D. 506. <)> (Adjectival) Mîndri-s bravii călăreţi Pe-armăsarii şoimuleţi. alecsandri, p. a. 96. ŞODIUŞ0R, şoimuşori, s. m. Şoimuleţ. Chemă doi şoimuşori ce-i avea şi le porunci... să alcătuiască trupul omului tocmai cum au fost. sbiera, v. 56. La cea poeniţă Sînt două brăzdiţe; Sub cele brăzdiţe Sînt doi şoimuşori (Ochii), gorovei, c. 40. ŞOIMtjŢ, şoimuţi, 8. m. (Mai ales în poezia populară) 1. Şoimuleţ (1). Şoimule, şoimuţ uşor, Fă-te roată sus în zbor. Ce se vede la hotare De s-aude zgomot mare? ai.kcsandri, p. p. 172. 2. F i g. Şoimuleţ (2). Iată, iată Şerb-Sărac Pe-un şoimuţ de la Bugeac Că venea, mări, venea, Cuvîntul de-şi împlinea. ALECSANDRI, p. p. 107. ŞOL, joluri, s. n. (Ban.) Cană, ceaşcă, ulcică (de lut). ŞOLD1, şolduri, s. n. Parte a corpului omenesc situată între mijloc şi coapsă; regiune anatomică corespunzătoare articulaţiei membrelor inferioare cu trunchiul. Se întorcea de la fîntînă cu un mers greoi, din şolduri. DUMI-Triu, p. F. 60. Se făcuse cam lată in şolduri, camil PETRESCU, O. I 95. (Adverbial) Irino mamă, ţi-ai pus rochia cu gura sucită, şorţul şoldiu. dBlavrancea, h. t. 155. şoldorAbiţă s. f. (Regional) Durere de şolduri. şoldurOs, -oAsă, şolduroşi, -oase, adj. Cu şolduri mari. şolomănAr s. m. v. solomonar. - ŞOLOMONAR s. m. v. solomonar. ŞOLTIC, -Ă, şoltici, -e, adj. (Adesea substantivat) (Persoană) care se pricepe la glume, la pozne; ghiduş, poznaş. Am primit răspuns de la Vlahuţă: foarte nostim! — mare şoltic. caraGiale, o. vil 129. + Nebunatic, ştrengar. Măi şolticule, ia dă-te jos! ce-ai fugit? nu te teme, că nu te mănîncă, doar îs tot băieţi ca tine. Sado-veanu, O. vii 344. ŞOLTICĂRÎE, şolticării, s. f. Vorbă sau faptă de şoltic; ştrengărie, ghiduşie. ŞOLTtJZ, şoltuzi, s. m. (învechit şi arhaizant) Cap al unei comune urbane în Moldova (ajutat în activitatea sa de un sfat format din 6-12 pîrgari). Acesta-i jupîn Savin, şoltuzul! sadoveanu, o. i 510. ŞOMA, şomez, vb. I. I n t r a n z. A nu avea, a nu găsi de lucru; a fi şomer. Şomajul în Italia este in plină creştere, 30 la sută din locuitori şomăm, sahia, u.r.s.s. 216. Ş0MÂJ s. n. Fenomen economic caracteristic societăţii capitaliste, constînd din existenţa unui număr de muncitori care, ca urmare a dezechilibrului dintre ofertă şi cererea forţei de muncă, rămîn fără lucru. Un însoţitor permanent al capitalismului şi un factor totodată de apăsare asupra nivelului de trai al muncitorilor este şomajid. Capitalismul şi şomajul sînt de nedespărţit, lupta de clasI, 1950, nr. 7-8, 102. şom£r, şomeri, s. m. Muncitor manual sau intelectual carc, în condiţiile economice din ţările capitaliste, nu poate găsi de lucru şi nu are nici un mijloc de existenţă. Escadroanele de jandarmi călări şarjează manifestaţiile şomerilor, c. petrescu, o. p. ii 191. E un şomer în plus. Pleacă dimineaţa de acasă... şi se întoarce noaptea. . . Caută de lucru. sahia, n. 93. ( Ş0MÎLD0C s. n. v. şomoltoc. Ş0M0IÂG s. n. v. şomoiog. Ş0M0I0G, şomoioage, s. n. Cantitate mică de paie, de fîn, de cîlţi etc. răsucite pentru a forma un mănunchi şi folosite pentru a şterge sau a freca un obiect, pentru a aprinde focul etc. O prelată unsuroasă, mai mult găuri decît pînză, cirpită totuşi migălos cu şomoioage de paie. Gai^an, b. i 52. Ştergea tăişul cu şomoioage de iarbă moale. REBREANU, I. 53. <§> F i g. Şomoioage de fum. rebreanu, R. ii 65. — Variante: şomorâg (i. botez, şc. 21), şumuiâg* (sevastos, n. 50), şuwuiâc (sadoveanu, o. viii 204), şumuitfg (pamfii«e, a. r. 204) s. n. ŞOMOIOGÎL, şomoiogele, s. n. Diminutiv al lui şomoiog. Bota de apă astupată cu un şomoiogel de miez de papură, sandu-aldea, d. n. 101. ŞOMOLT ÓC, şomol/oace, s. n. (Şi în forma şomtdtoc) Şomoiog. Şornultoc de busuioc. I. CR. IV 10. + Cocoloş, ghemotoc. Cînd ouăle s-au roşit bine şi sîtit fierte îndeajuns, atunci se scot din bacan şi se şterg cu un şumuiag (şomultoc) de buci. ŞEZ. vn 116. — Variante: şomulttfc, şoinîlddc (macedonski, o. I 82) s. n. ŞQMULT0C s. n. v. şomoltoc. ŞONT, ŞOANTA, şonţi, şoante, adj. (Mold.) Bolnav de picioare, şchiop, schilod. (Substantivat) îl şi prind pe şontid Nataliei. . . îl şi duc la post. camilar, n. ii 419. — Variantă: şonţ, şoân(ă adj. Ş0NTÎC adv. (în legătură cu verbe de mişcare, mai ales repetat) Cuvînt care redă mersul şchiopătat, şovăitor, greoi al unei fiinţe. Şi-a luat ziua bună şi-a pornit îndată, şontîc-şontîc. Galan, z. r. 371. Şontîc-şontîc venea să cerşească la uşa magherniţelor roşii. GALACTION, o. i 311. Tocmai la isprăvit, şontîc-şontîc, veni şi un cîntăreţ şchiop, delavrancea, Ia Tdrg. A plecat băiatul şontîc-şontic înapoi, caragiale, o. iii 58. Ş0NTÎCĂÎ, şontîcăiesc, vb. IV. I n t r a n z. A umbla greu, şchiopâtînd. (Atestat în forma şontocăi) întilni şi nişte răniţi: unul şchiop, şontocăind in ciomag, pas, z. iii 75. — Variantă : şontocăi vb. IV. ŞONTÎCĂlT, -A, şontîcăiţi, -te, adj. (Despre mers, p. e x t. despre fiinţe) Care şchiopătează. ŞONTOCĂI vb. IV v. şontîcăi. Ş0NT0R0G, -OĂGĂ, şontorogi, -oage, adj. Şchiop, cotonog. Care vi-i duşmanul? să-l văd şi eu! A... cel cu cîrjă? Ce-i? îi şontorog? CAMILAR, N. II 311. (Substantivat) Termen depreciativ pentru un om lipsit de putere, slăbănog. Plăteşte-i şontorogului cafelele. G. M. ZAM-firescu, sf. M. N. I 145. Nu ţi-e ruşine, zice baba, coşcogea flăcăul zdravăn, in floarea vrîstei tale, să te bucuri tu la o biată şontoroagă de bătrînă ca mine, fără putere. CARAGIALE, o. Iii 56. Ş0NT0R0 GEĂLĂ, şontorogelt, b. f. Faptul de s şontorogi; ologeală. ŞOisTOROGl, şontorogesc, vb. IV. Intranz. A ajunge şontorog; a ologi. ŞONTOROGIT - 352 - ŞOPRON ŞONTOROGÎT, -I, şontorogiţi, -te, adj. (Despre fiinţe, mai ales despre oameni) Ologit. ŞONŢ1, şonţi, s. m. (Rar) Nume de ocară dat nemţilor. V. ş o a c ă ţ. Mă apropiu de neamţul meu şi-i zic: Măi şonţulel deschide-ţi urechile-n patru. ALECSANDRI, Ia TDRG. ŞONŢ2, ŞOAjN'ŢĂ adj. v. şont. ŞOKŢl1, şonţesc, vb. IV. T r a n z. A schilodi; a sluţi, a poci. ŞOKŢÎ2, şonţesc, vb. IV. Refl. (Rar) A purta haine de tîrgoveţ, a se îmbrăca nemţeşte. Pentru că munteanul făcea nazuri, nevrînd fără noimă să se şonţească, au trebuit să intimpene greutate pînă să-l facă a înţelege că hainele sale boiereşti sînt mai de valoră. ŞEz. xn 176. ŞOjSŢIŞOR, şonţişori-, s. m. Diminutiv al Iui ş o n ţ1. Îmi aduc aminte, cînd cunemţii... am plecat odată c-un biet căprar, iarna. . . Şonţişorul era numai în mundiraşu lui cel alb şi tremura. ALECSANDRI, T. 47. ŞONŢÎT, -A, şonţiţi, -te, adj. (Despre fiinţe) Schilodit, şchiop, infirm; (despre lucruri) strîmb, diformat, aplecat într-o parte. Masa îi va părea strîmb pusă, patul şonţit, perdelele într-o parte. GHEREA, ST. CR. I 65. *$> F i g. Au rădicat astă literatură ţigărită şi şonţită, fără noimă, fără cap şi rădăcină. RUSSO, S. 50. (Adverbial) Se îmbrăca cu ele pe dos şi şonţit. DRĂGHICI, R. 237. <$■ (Substantivat, ca termen depreciativ pentru oameni) (Cu pronunţare regională) Ai să-mi dai samă de pelilivăniile tale, şon-ţîtule. ALECSANDRI, T. II 930. ŞOP, şopuri, s. n. (Regional) Şopron. Mergînd pe la şop, N-am aflat fin nici un strop, marian, na. 203. D-alei, moş călugăraş, Calu sub şop să-l băgăm Şi fîn şi ovăz să-i dăm. .ŞEZ. xn 69. ŞOPA interj. (Numai repetat) Onomatopee care redă şoptitul cuiva. Neghiniţă intră în urechea dreaptă a împăratului şi şopa, şopa, şopa... delavrancea, Ia Tdrg. şOpă, şope, s. f. (Regional) Măciucă scurtă şi groasă ; ghioagă. Ce te-aş măsura eu cti şopa, ca-n vremea ienicerilor, alecsandri, T. 1332. şorĂi, şopăiesc, vb. IV. Intranz. A vorbi cu cineva în şoaptă; a şopti, a şuşoti. Duşmanul meu. . . şopăia cu cîţiva dimprejur, furişîndu-şi coada ochiului spre mine. delavrancEa, la TDRG. (în forma şopoi) Oamenii casei începură să şopoiască şi să-şi dea coate. ISPIRESCU, l. 290. — Variantă: şopoi vb. IV. ŞOPA IA LA, şopăieli, s. f. Vorbire în şoaptă; şoaptă. Vocea îi scade din ce în ce, pînă la un fel de şopăială tainică. DELAVRANCEA, la TDRG. ŞOPĂlT s. n. Şopăială. Loc. adv. Pe şopăito (sau şopăitcle) = în şoaptă, în taină. (Atestat în forma şopoit) Tot pe şopoitele spuse unchiaşului că a făcut azima. ISPIRESCU, la TDRG. — Formă gramaticală: (în expr.) şopăitele. — Variantă : şopoit s. n. ŞOPÎRCĂÎ, şopircăi, vb. IV. Intranz. (Regional) A face glume proaste, a umbla cu fleacuri. ŞOPÎKLĂIŢĂ, şopîrlaiţe, s. f. 1. Numele popular al anghinei difterice. Boale de gît, precum: gîlci, şopîrlaiţă. MARIAN, na. 88. Descîntec pentru şopîrlaiţă. mat.. roLK. 1516. Grumazul celui bolnav de şopîrlaiţă se unflă de se face otova (= una) cu capul. şEz. iii 12. + Boală a vitelor. Boala de şopîrlaiţă este acea mai primejdioasă pentru viţei. DRĂghici, la TDRG. 2. Plantă erbacee cu tulpina dreaptă, frunzele ovale sau ascuţite şi florile albastre, folosită în medicina popu- lară (Veronica orchidea). Fierbi buruiana ce se cheamă şopîrlaiţă. ŞEZ. III 12. ' ŞOrÎRLĂ, şopîrle, s. f. Nume dat mai multor specii de reptile cu pielea verde-cenuşie sau pestriţă, cu trupul aproape cilindric, sprijinit pe patru picioare scurte îndreptate în afară, cu coada lungă şi subţiată spre vîrf; trăiesc prin locuri uscate, hrănindu-se mai ales cu insecte • (Lacerta). O şopîrlă pe cărare, lingă noi, Speriată să foşnească dintre foi Şi să stea, să vă uitaţi o dată bine, De departe, tu la ea şi ea la tine. TOpîrceanu, b. 44. Lunca-n giuru-mi clocoteşte! o şopîrlă de smarald Cată ţintă, lung, la mine, părăsind năsipul cald. ALECSANDRI, o. 187. <£>• Compus: şopîrlă-YCrde = guşter. F i g. (Cu o nuanţă de dispreţ) Persoană insinuantă. Ia te cărăbăneşte de-aici, cu călugăru tău cu tot, şopîrlă mănăstirească. HOGAŞ, DR. 249. ŞOPÎRLlŢĂ, şopîrliţe, s. f. 1. Diminutiv al lui şopîrlă. 2. Nume dat mai multor plante erbacee cu flori azurii sau albastre dispuse în ciorchine, întrebuinţate în medicină (Veronica chamaedrys). Ş0P0Î vb. IV v. şojmi. Ş0P0ÎT s. n. v. şopăit. Ş(3P0Tj şopote, s. n. 1. Zgomot uşor produs de mişcarea apei, a frunzelor etc.; murmur, susur, foşnet. Un şopot ca de rece vînt prin frunze Cuprinde ţarina bătrînă. BENiuc, v. 84. Auzirăm şopotid de poveste al pîrăului. sadoveanu, O. vii 281. Şi v-a dat suflet să tresară Şi inimă să se-nfioare De glasul frunzelor din codru, De şopot tainic de izvoare, goga, p. 9. 2. Zgomot de glasuri care şoptesc; p. e x t. vorbire în şoaptă. Se schimbă vorba noastră deodată-n tainic şopot. STANCU, c. 103. Dar auzi! — Căţelul latră, S-aud şopote-n ogradă. GOGA, p. 88. S-a stins de mult pe stradă chiar cel mai palid şopot. coşbuc, P. ii 189. <^Loc. adj. şi adv. în şopot — (care se rosteşte) pe şoptite; în şoaptă. în urmă, auzi o chemare în şopot: înapoi. . . înapoi. . . camilar, n. i 57. Baba Irina, în şopot, o încre-dinţă că nimic nu poate fi mai lesne decît îndeplinirea acestor dorinţi. sadoveanu, o. viii 231. ŞOPOTÎ, şopotesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre apă, frunze etc., p. e x t. despre vînt) A face un zgomot slab; a murmura, a susura. În livadă, frunzele arse foşneau, şopoteau, — parcă spuneau şi ele o poveste din alte vremuri, sadoveanu, o. vi 250. Frumoasa Irina stă îngîndurată. Şopotind se-ngînă valurile-n spume, Parc-ar tot striga-o cineva pe nume. IOSIF, V. 78. Pîraiele umflate curg iute şopotind. alecsandri, o. 174. 2. A şopti. Ea zîmbind şi trist se uită, şopoteşte blînd din gură. EMINESCU, o. i 79. ■$> T r a n z. Rănile i s-au vindecat, şopoti ea. SADOVEANU, M, c. 51,. ŞOPOTÎRE, şopotiri, s. f. Acţiunea de a şopoti şi rezultatul ei; şoaptă. Şi pînă seara tîrziu li s-aud şopotirile. LESNEA, i. 36. şopotitOe, -oare, şopotitori, -oare, adj. Care şopoteşte. A fost demult odată, spun oameni, un izvor Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor. COŞBUC, p. II 184. ŞOPRON, şoproane, s. n. Adăpost deschis sau (parţial) închis, construit din scînduri sau din nuiele împletite, unde se ţin uneltele de gospodărie, nutreţul şi, mai rar, vitele. Clădise. . . grajduri pentru vreo patruzeci de cai şi vaci şi şoproane pentru tot felul de căruţe şi trăsuri, camil PETRESCU, O. I 212. în şură şi sub şopron n-aveau loc carele. REBREANU, I. 11. într-un şopron, ne arată un maldăr de hamuri. DELAVRANCEA, h, T. 120. Radă fă, s-alergi degrabă, Că-n şopron viţelul' suge. COŞBUC, P. 195. ■ i ŞOPRONEAŢĂ - 353 - ŞORICESC ŞOPRONEĂŢĂ, şoproneţe, s. f. (Rar) Şopron. Şi-au făcut socoteala să se ghetnuiască... sub şoproneaţa barăcii. PAS, I.. I 63. ŞOl’RU, şopruri, s. n. Şopron. Au ţinut [turmele] prin curţi, sub şopruri, in ţarcuri făcute in grabă. DUMI-TRIU, X. 199. Afară, Mitrea sta lingă ;opru, în preajma cailor. sadovhanu, m. c. 17. Ştiinţa... se poate căpăta tot aşa de bine intr-un şopru, ca şi intr-un palat, odo-bescu, S. iii 349. — PI. şi: (neobişnuit) ¡oapre (odobescu, S. i 126). ŞOPRtfŢ, ¡opruţuri, s. n. Diminutiv al lui ş o p r u. Du-te dară şi te culcă în fundul şopruţului. marian, s. 93. ŞOI’TEĂLĂ, şopteli şi (în e x p r.) şoptele, s. f. Faptul de a şopti; şoptire, schimb de vorbe în şoaptă; zvon de şoapte (răuvoitoare). V. şuşoteală. Ştirea... producînd in toată adunarea o şopleală, o murmurare semnificativă de mirare. CARAGIALE, la CADE. -$> E x p r. Cu şoptele, CU momcle = cu vorbe ademenitoare, linguşitoare. Se luă după dinsul cu şoptele, cu mamele, viclenindu-l, ca să-i afle puterea. ISPIRESCU, la TDRG. ŞOPTÎ, şoptesc, vb. IV. Intranz. A vorbi în şoaptă, încet, în taină. Oamenii şopteau liniştiţi, dumi-triu, N. 88. Şoptesc incă domniţele-n iatac, veattuţă, o. A. II 162. Şi mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură Cind eu stau şoptind cu draga. EMINESCU, o. i 106. E x p r. A şopti în barbă v. barbă. + Tranz. A spune (ceva) în şoaptă, încet. Le şoptea ostaşilor vorbe aspre de îmbărbătare. dumitriu, N. 112. Tinerii mergeau înainte şi rar îşi şopteau cuvinte fericite, dar sufletele lor îşi spuneau multe în taină. sadovEanu, o. rv 83. Doina ciut, doina şoptesc, Tot cu doina vieţuiesc, alecsandri, p. P. 224. Refl. reciproc. (Cu pronumele în dativ) Gherghina ajuta lui Alexă să pună caii, mai şoptindu-şi cite o vorbă dulce, bujor, s. 104. Şi peste arbori răsfiraţi Răsare blinda lună. Ce ne găsea îmbrăţişaţi Şoptindu-ne-mpreună. Kminescu, o. i 186. + A informa vorbind încet, în secret; a sufla (8). Am voie să-i şoptesc lui Micu Bucur, stancu, d. 306. -f F i g. (Despre frunze, iarbă, apă etc.) A murmura, a susura. Moldova şoptea aproape, lunca şoptea împrejur şi trunchiurile albe ale mestecenilor sclipeau ca nişte luminări. SADOVEANU, O. I 19. + Refl. (în poezia populară) A se înţelege, a se cfătui cu cineva în şoaptă, a tăinui. S-au dus în ascuns. . . Şi mi s-au vorbit Şi mi s-aii şoptit. TEODORESCU, p. r. 435. ŞOPTÎRE, şoptiri, s. f. Acţiunea de a şopti şi rezultatul ei; vorbire în şoaptă. 1 se păru c-aude şoptirea acelor moşnegi bătrîni, cari, pe cind era mic, ii povesteau (n timp de iarnă poveşti fantastice. E.Mixnscu, jj. 47. + F i g. Murmur, susur (de iarbă, de apă, de frunze). Căci vintul adunat-a de flori de tei troiene. . . Prin frunze aiurează şoptirile-i alene. EMINESCU, o. I 97. Iarba cim-pului Naşte prin şoptire Scumpa amintire, alecsandri, P. iii 127. ŞOl’TlT1 s. n. Şoptire; şoaptă. în noapte, sub poale de eodru-nverzit, E freamăt de glasuri, un tainic şoptit. coşnuc, P. I 142. -$• F i g. în şoptitul izvoarelor şi în freamătul codrilor a răsunat. .. frumoasa noastră doină. vlahuţA, la CADE. E x p r. Pe şoptl'to = încetişor, în şoaptă; f i g. în taină, cu fereală, în surdină. între felurile de mincare, U informă pe şoptite, in ureche, despre calităţile şi cusururile fiecăruia. C. PETRESCU, î. I 281. Se vorbea pe şoptite, dar apăsat şi tăios, dart, E. 327. — Formă gramaticală : (în e x p r.) şoptite. ŞOI’TlT5, -A, şoptiţi, -te, adj'. (Despre cuvinte) Rostit în şoaptă, încet. «£> (Adverbial) F i g. Păsările cintă mai şoptit. RAUU, O. 118. ŞOPTITOR, -OÂRE, şoptitori, -oare, adj. (Despre persoane) Care vorbeşte în şoaptă, care şopteşte ; (despre glasul, vorba cuiva) încet, şoptit. Ascultă la graiul lor înţelept şi şoptitor. EMINESCU, X. 47. <}■ F i g. Vino-ncet pe-aici, iubită!... Soarele-ţi răsarc-tt.. faţă, Haid’acum fugind la vale Printre şoptitorii brazi. coşbuc, P. I 165. Era pe-atunci cînd somnul suspinele alină. Iar frunza şoptitoare în vînturi tremura. BOUNTINKAXU, o. 6. ŞORCCÂIt s. m. v. şoricar. ŞORECĂRÎ vb. IV v. şoricări. ŞORECĂRÎE s. f. v. şoricăric. ŞORECĂRÎME s. f. v. şoricărime. ŞORECÎÎL s. m. v. şoricel. ŞORECfiSC, -EÂSCĂ adj. v. şoricesc. ŞORECÎE s. f. (Popular) Şoricioaică (2). La circiumă ajuns odată, întrebă pe cîrciumar de rachiu tare şi de şorecie. pamfile, m. R. i 352. Să iei şorecie d-o para. rAscu-LESCU, i,. p. 299. Tot atunci îi dete şi un fişic cu şorecie pisată mărunt, cu care el trebuia să-şi omoare tovarăşul. I. CR. ni 240. ŞORECÎU, -ÏE, şorecii, adj. (Popular, despre părul cailor, p. e x t. despre cai) De culoarea şoarecelui, cenuşiu. — Variantă: şoriciu, -io (damé, t. 48) adj. ŞORECCŢ s. m. v. şorieuţ. ŞORÎC s. n. v. şorici. şoricAr, şoricari, s. m. 1. Soi dc cîine care prinde şoareci. Mai avea şi dini şoricari. CAIiagiale, s. 44. 2. Nume dat mai multor pasări răpitoare (înrudite cu vulturul şi cu uliul) care sc hrănesc cu şoareci. — Variantă : şorecAr s. m. ŞORICjVRÎj şoricăresc, vb. IV. I n t r a n z. A umbla după şoareci. [Puii] pier dacă n-au carne. Mama lor şoricăreşte puţin în cursul zilelor. SadovEanu, v. F. 132. — Variantă : şorccări vb. IV. ŞORICARÏE s. f. Şoricărime. Şoricăria... se înmulţise într-o proporţiune de speriat. I. IONESCU, D. 352. — Variantă : şorecărio (galan, b. i 76) s. f. . ŞORICĂRIME s. f. Mulţime de şoareci, şoricărie. Miţa o laşi în bordei, ca să mai împuţineze şoricărimea. sadoveanu, r. M. 242. S-ar fi ridicat cu fel de fel de pretenţii toată şoricărimea. hogaş, du. ii 184. — Variantă : şorecărimo s. f. ŞORICĂRÎT s. n. (Cu sens colectiv) i Şoricărime. Mulţime de şoricărit El (motanul) a vinat. don’ici, la TDRG. ŞORICEAsA s. f. (Popular) Şoricioaică (2). Citeva grăunţe de şoriceasă face cit şi plumbul lui. niîgruzzi, S. i 212. ŞORICEL, şoricei, s. m. 1. Diminutiv al lui şoarece. Miţa se joacă cu şoricelul, negruzzi, s. iii 431. Cind vede un şoricel, fup, il prinde sprintenel (Pisica). gorovei, c. 291. Compus: coada-şoriccliilui v. coadă (1). 2. (Popular) Boală de vite care provoacă umflături sub piele, mai ales în regiunea pîntecelui sau sub urechi. — Variantă : şorccol s. m. ŞORICESC, -EÂSCĂ, şoriccşti, adj. De şoarece, al şoarecilor. Trecură prin ţara broştească şi prin ţara şori-cească. RETEGANUi., p. iii 16. Binele şoricesc, cit de mult il doresc! alexaxdrescu, m. 314. — Variantă : şorccesc, -cască (rETEGANUL, p. iu 16) adj. ŞORICI —- 354 — ŞOTIE ŞORÎCI s. n. Piele de porc care, după tăierea animalului, se pîrleşte sau se opăreşte pentru a fi curăţată de păr şi a servi în alimentaţie. Oamenii se întinseră mai bine peste pat, mincînd din coş ni ţa plină cu gogoşi şi şorici, pe care o adusese nevasta omului. PREDA, î. 110. Fumul focurilor de paie care-i părpăleau [pe porci] pînă la şorici acoperea cerul mahalalei ca o ceaţă deasă şi fără căpătîi. DELAVRANCEA, S. 218. Daţi-ne cite-un şorici, Că noi nu plecăm d-aici. TEODORESCU, P. P. 12. — Variante: (Mold.) cioric (creangX, p. 88, i. CR. iii 333), (Mold., Transilv.) şoric s. n. ŞORICIOĂICĂ, (1) şoricioaice, s. f. 1. Femela şoarecelui. 2. (Popular) Substanţă otrăvitoare (reprezentînd un compus al arsenicului) întrebuinţată mai ales contra şoarecilor. I-au dat să bea ţuică in care topiseră şoricioaică. STANCU, D. 89. Ce să faci cu şoricioaica?. . ■ îmi trebuie pentru leac. pamfilE, m. r. i 352. ŞORICÎU, -ÎE adj. v. şorcciu. ŞORICtJŢ, şoricuţi, s. m. Diminutiv al lui şoarece. Se cunoaşte, Floricico, că pe-aici a mers botişorul tău de trandafir şi dinţişorii tăi de şoricuţ. HOGAŞ, M. N. 18. — Variantă: şorecuţ (ŞEZ. i 243) s. m. ŞOROBOTEĂLĂ, şoroboteîi, s. f. (Mold.) Faptul de a şoroboti; şuşoteală. ŞOROBOTÎ, şorobotesc, vb. IV. Intranz. (Mold.) A şuşoti. ŞORT, şorturi, s. n. Obiect de îmbrăcăminte de forma unor pantaloni scurţi, care se poartă în excursii, la plajă etc. ŞORŢ, şorţuri, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte făcut din pînză, piele, cauciuc etc., care se poartă dinainte, peste haine, de către femei şi anumiţi muncitori, pentru a-şi proteja îmbrăcămintea sau pentru a-şi apăra organismul împotriva unor factori vătămători. Un băiat cu şorţ alb aleargă cu două franzele rumene şi calde în braţe. C. petrescu, C. v. 119. O domnişoară cu şorţ alb îi întâmpină în capul scării, rebreanu, r. i 268. Fata. . . luă în şorţ vreo doi pumni de mălai, ispirescu, I,. 333. ^ Obiect de îmbrăcăminte, lucrat dintr-un material fin şi împodobit cu cusături artistice, care face parte din portul de sărbătoare al ţărancelor; catrinţă, zăvelcă. Şi dimineaţa vin neveste Cu şorţul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. Ea duce sfat din casă-n casă Că n-am broboadă de mătasă, N-am şorţ cu flori — şi dacă n-am Ce-i pasă? coşbuc, P. I 126. Nimic nu poate fi mai graţios ca... preşurile ţesute cu fir alb sau galben, cu ornamente şi cu ciucuri lungi de lină colorată, care se lucrează în Banat, înlocuind, acolo, şorţurile şi fotele ţărancelor noastre. odobescu, s. i 483. 2. Obiect de îmbrăcăminte (cu mîneci) făcînd parte din uniforma şcolarilor, şi care se poartă peste haine. ŞORŢULÎŢ, şorţuleţe, s. n. Diminutiv al lui ş o r ţ. ŞOSEĂ, şosele, s. f. 1. Cale de comunicaţie interurbană, pietruită sau asfaltată. V. drum, cale. Urcînd şoseaua cea mare şerpuită peste Stînişoara, Vitoria şi Gheorghiţă auziră glasul puhoaielor, sadoveanu, b. 203. Şoseaua care leagă oraşul cu portul aleargă înainte, dreaptă ca o fîşie albă. sahia, n. 43. Bălţăteşti!. . . O iniprovizare de bilei pe şoseaua care vine de la Piatra. ibraieeanu, a. 7, Şosea naţională — şosea care leagă centrele importante ale ţării şi a cărei îngrijire este în seama administraţiei centrale. Şosea comunală = şosea care leagă mai multe comune între ele, îngrijirea ei fiind în seama comunelor respective. 2. Stradă largă, de obicei plantată cu pomi, care continuă la marginea oraşelor mari căile de comunicaţie interurbane. + (învechit) Partea carosabilă a unei străzi, cuprinsă între trotuare. Prin bortele şoselei de pe uliţa Romanului, sîntem în risc să ne prăpădim, negruzzi, s. i 194. ŞOSELĂ, şoselez, vb. I. T r a n z. A transforma un drum în şosea prin pietruire, pavare; a şoselui. Curtea e şoselată şi acoperită cu un strat de pietriş cernut. SLAVICI, N. I 251. + A înzestra o regiune cu o reţea de şosele. şoselAre, şoselări, s. f. Acţiunea de a ş o s e 1 a şi rezultatul ei; şoseluire. ŞOSELE s. f, pl. v. şosele. ŞOSELUÎ, şoseluiesc, vb. IV. T r a n z. A pava un drum, a-1 transforma în şosea; a şosela. •+ A înzestra o regiune cu o reţea de şosele. ŞOSELUIRE, şoseluiri, s. f. Acţiunea de a şoselui şi rezultatul ei; şoselare. Şoseluirea a două uliţi. I. IONESCU, D. 112. ŞOSELtjŢA, şoseluţe, s. f. Diminutiv al lui ş o s e a. Uşa corpului de gardă se dă in laturi şi un val de lumină izbucneşte, curgind pe şoseluţa înclinată. SADOVEANU, O. VI 283. Lăsară şoseluţa de centură şi o luară pe drumul ce tăia ţarina, sandu-aldea, u. p. 128. Ş0SÎTA, şosete, s. f. (Mai ales la pl.) Ciorap scurt, care acoperă piciorul numai pînă deasupra gleznei. ŞOŞELE s. f. pl. (Numai în e x p r.) (A umbla) cu şoşele, cu momele = (a umbla) cu făgăduieli mincinoase, cu înşelătorii; a amăgi. Mai cu şoşele, mai cu momele, adormeau şi bieţii copii, cu nădejde că a doua zi are să fie mai bine. ispirescu, l. 174. Ş-apoi curat vorba ei: cu şoşele, cu momele, ■ l-o îndoit de i-o spus toată patarania. ŞEZ. XXI 30. — Variante : şos6Ie (macedonski, o. iii 55, popescu, b. iv 44) şoş61i (delavrancea, s. 257) s. f. pl. ŞOŞELI s. f. pl. v. şoşele. Ş0ŞET,' şoşete, s. n. (Rar) Şopot, foşnet, freamăt. De vînat el n-a vinat, Orişicit s-a zbuciumat. . . De vuietul văilor, De şoşetul frunzelor. TEODORESCU, P. P. 149. ŞOŞOl1 vb. IV v. şuşui. şoşOi2, şoşoif s. m. (Regional) Iepure. ŞOŞOÎT s. n. v. şuşuît. ŞOŞOITÎÎR, -0ĂKE adj. v. şuşuitor. ŞOŞON, şoşoni, s. m. (Mai ales la pl.) încălţăminte de iarnă (din pîslă, postav sau cauciuc) care se poartă peste ghete sau pantofi. Era ora mesei. Trecătorii se răsuceau în călcîiul şoşonilor, întoreînd spatele vîntuhd, purtînd pachete, făcînd semne automobilelor să oprească. C. petrescu, c. V. 135. Poartă şoşoni pe toate anotimpurile 'şi contra tuturor noroaielor, anghel, PR. 35. + (Neobişnuit) Pantof călduros de casă, făcut din pîslă. în halat şi cu blana pe deasupra, încălţată în şoşonii ei de casă. . . o scoaseră în capul treptelor din faţă. dumitriu, b. V. 56. ŞOŞOŞti interj. Onomatopee care redă zgomotul făcut cînd se vorbeşte mult şi în şoapte. ŞOŞOTEĂLĂ ş. f. v. şuşoteală, ŞOŞOTÎ vb. IV v. şuşoti. ŞOTIE, şotii, s. f. 1. (Adesea în construcţie cu verbele n a face »>, « a juca «a se ţine») Poznă, năzbîtie, farsă, boroboaţă. Fiindcă nimeni n-are milă ori îngăduinţă faţă de omul fricos, ii puneau la cale tot felul de şotii şi tot felul de blăstămăţii, numai ca să-l sperie şi să-i facă sile fripte. popa, v. 8. Nime n-are cap să se odihnească ŞOTROAGĂ - 355 - ŞOVINISM: în casă de răul vostru! Cine oare mi-a făcut şotia? CREANGĂ, A. 112. Cartea mea mi-a făcut şotia asta; in urma citirii ei, am visat atitea lucruri extraordinare. EMINESCU, N. 48. 2. Şiretlic, vicleşug. Vicleşugul, îndrăzneala, isteţimea şotia şi cu tot neamul lor să fie uneltele taleI ISPIRESCU, i,. 369. Expr. A umbla CU şotia = a umbla cu vicleşuguri, a folosi manevre viclene. Văzu el că în luptă dreaptă nu se putea măsura cu Mihai ¡i începu a mnbla cu şotia. ISPIRESCU, m. v. 33. ŞOTROĂGĂ, şotroage, s. f. (Regional, mai ales la pi.) Cizme vechi, uzate sau prea mari, nepotrivite pe picior. Cioboteîe mart, purtate de unul mic, ciobotele vechi sînt poreclite şotroage. pamfiivE, i. C. 348. Ciobotele mari pe un picior mic sînt poreclite cu numele de şotroage. ŞEZ. ix 34. ŞOYĂN, şovane, s. n. (Regional) Zestrea miresei. îşi spală darurile, Darurile, şovanele. PXSCUT.ESCU, h. p. 57. ŞOVĂR s. n. 1. Nume dat mai multor plante: a) plantă acvatică cu frunze plutitoare şi cu fructele ca o măciucă (Sparganium ramosum); capul-ariciului; b) papură; c) rogoz. în mijlocid cîmpiilor, se ridicau cîteva stini de şovar, pustii in lumina moartă. SADOVEANU, o. i 151. Popa bătu apoi patru stîlpi la capătul casei, doi mai înalţi, doi mai scurţi, alcătui trei pereţi de nuiele, făcu acoperiş de şovar şi grajdul fu gata. slavici, o. i 65. Trestia şi şovarul sînt scumpe în Bărăgan. ODOBESCU, S. m 18. 2. Fîn cu mult rogoz. Cind [finul] are mult rogoz. . ■ se numeşte ţîf, şovar. pamfii/E, a. r. 149. ŞOVĂI, şovăi şi şovăiesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. A merge cu pas nesigur, clătinîndu-se; a se împletici. Ghiţă Lungu şovăi către un cotlon al lui din chilia de lingă moară. Sadoveanu, m. c. 133. Sprijinindu-se de pereţi, şovăind, se strecură pe uşă. bart, E. 254. Mergea Jvan, şovăind, cind la o margine de drum, cind la alta. creangX, p. 297. Ea mereu venea, Pe drum şovăia Şi s-apropia. ALECSANDRi, p. p. 189. -O* (Poetic) Calea noastră curgea capricioasă pe poalele pădurii sau — azvîrlită dincolo de pîraie — şovăia prin pietrişuri, se pierdea în vadurile limpezi, galaction, o. i 38. + (Despre lucruri) A se mişca, a oscila, a se clătina. Pluta, şovăind sub picioarele sale, ii clătină mina tocmai în momentul cind el descărca qrina. gane, n. i 81. (Prin metonimie) Luminările scăzute şovăiau. macedonski, o. i 84. 2. F i g. A fi nehotărît, a sta în cumpănă dacă să facă sau să spună un lucru; a nu se putea hotărî; a ezita. Cum de-a putut el şovăi odată? sadoveanu, o. vii 163. Nu dorim vărsare de sînge, dar nu vom şovăi a întrebuinţa arma. rebreanu, r. ii 235. Spuneţi... Umilitu-m-am la voi? Şovăit-am în credinţă? bolliac, o. 210. (Despre abstracte) Şi-n pieptul lui mînia o clipă şovăieşte. COŞBUC, P. i 142. 3. F i g. A se codi, a o suci, a o întoarce, a căuta pretexte. Ceilalţi, nemaiavînd încotro şovăi, dieata rămase bună făcută. creangX, p. 15. Auzi, Niţule?. . . De-acu n-ai încotro şovăi! alecsandri, X. 1582. ŞOVĂIALĂ, şovăieli, s. f. Nesiguranţă în mers, în mişcări; f i g. ezitare în acţiuni, în atitudini; şovăire. O mină care a dovedit că nu ştie ce-i şovăiala venea din nou în fruntea puterii armate, vornic, P. 160. Dincolo de uşă se ghici o şovăială intimidată, c. petrescu, c. v. 319; Mă luă nişte fiori. Din tălpi pînă-n supţiori Şi la cap d-o şovăială, mat. folk. 92. ŞOVĂIÎLNIC, -Ă, şovăielnici, -e, adj. Lipsit de fermitate în mişcări, în atitudini, în acţiuni; şovăitor. S-au adunat rubedenii îndepărtate şi cupide, gata săi facă dispărut un testament sau să smulgă bolnavei cit voinţa şovăielnică altul, dictat de neomenia lor. C. PETRESCU", C. V. 172. Nopţile de neodihnă adunate in ochii şovăielnici, stinşi. G. M. ZAMFirESCU, şf. m. n. ii 202. Acţiunea e încurcată, şovăielnică, lipsită de logică. GHEREA, ST. CR. II 280. Om şovăielnic! Cind omul are cuget, cuvîntu-i e cuvînt, Şi fapta-i şi cuvîntul deopotrivă sînt. ai,ec- SANDRI, T. II 117. ŞOVĂIND, -Ă, şovăinzi, -de, adj. Care şovăie; şovăitor. Folositor este de a îmboldi părţile şovăinde ale societăţii noastre cu ghimpii comediei, odobescu, s. i 32. ŞOVĂIRE, şovăiri, s. f. Faptul de a şovăi; îndoială, nehotărîre, ezitare. O singură şovăire se pare c-am avut şi eu şi calul cel roib şi soldatul care mîna. SADOVEANU, O. viii 169. După o lungă şovăire, aprobă atacul gazetei, camii, PETRESCU, n. 133. După o scurtă şovăiref învăţătorul se crezu dator să încunoştinţeze pe oaspele său că domnii... nu vor fi prea încîntaţi cînd vor afla despre vizita aceasta. rebreanu, r. I 94. Loc. adv. Fără şovăire = fără ezitare ; neclintit, hotărît, dîrz. Marinarii trebuie să fie ascidtători şi să îndeplinească fără şovăire poruncile, camii, PETRESCU, T. n 181. Nu uita că eu M-am luptat în lume fără şovăire, macedonski, o. i 113. ŞOVĂÎT, -Ă? şovăiţi, -te, adj. (Rar) 1. Plin de ezitări, nehotărît, nedecis, neprecis. Epoca zisă de bronz.. . ne prezintă în toate productele ei forme şovăite de o graţie originală. ODOBESCU, S. n 256. 2. Cotit, sinuos, întortocheat. Pe-o potecă şovăită merge mierla. Gorovei, c. 235. — Variantă: şovoit, -ă (negruzzi, s. I 29) adj. ŞOVĂITOR, -OĂRE, şovăitori, -oare, adj. 1, Cu mişcări nesigure, tremurător; şovăielnic. Coborî cu paşi şovăitori. ■ . scara, dumitriu, N. 74. Venea din Jidoviţa, singur, gînditor, in mers şovăitor, rebreanu, i. 106. Se uita spărios şi uitit la Dan, fixîndu-l ca pe o umbră, cu buzele tremiirinde şi cu paşi şovăitori. EMINESCU, N.. 62. <$■ (Adverbial) Arătîndu-'i ziarul cu degetul, îl întrebă, şovăitor şi, in acelaşi timp, cu o dorinţă hotărîtă: K al dumitale ziarul? dumitriu, n. 8. (F i g.) O boare umedă. . ■ pipăia şovăitor frunzele sălciilor, bart, s. m.. 80. + (Rar) Şubred. De la mamă. . . i-a rămas sănătatea-şovăitoare şi melancolia, sadoveanu; E. 214. 2. F i %. (Despre oameni) Lipsit de convingere sau de principialitate; nehotărît; nestatornic. Pe Calea-Griviţei. . . vinzătorii se războiau cu trecătorii şovăitori,, să-i facă negreşit clienţi, rebreanu, r. i 17. F i g. Avu o tresărire şi murmură cu o imputare şovăitoare.. rebreanu, r. I 245. ' ŞOVĂITl.lîA. şovăituri, s. f. Schimbare de direcţie; cotitură, cot. Atuncea au ieşit un iepure spăriet şi ait rupt-o la fugă... tot făcînd şovăituri. SBIERA, P. 260. ŞOVĂRGS, -oăsă, şovăroşi, -oase, adj. (Despre fîn,. iarbă) Amestecat cu mult şovar. Cînd are mult rogoz sau şuşarcă, se numeşte ţîf, şovar sau i se zice că e rogozos sau şovăros. pamfii^e, A. R. 149. ŞOVÎN, -Ă, şovini, -e, adj. Care se referă la şovinism, propriu şovinismului. Zdrobiţi orice mişcare cu caracter şovin, vornic, P. 91. In cîntecul lor nou nu e nimic războinic, n-au nimic şovin. Este mai mult o melodie caldă care te tulbură şi regreţi că-n calea, lor nu răsare soarele^ SAHIA, U.R.S.S. 39. + (Substantivat) Partizan al şovinismului. şomisni s. n. Naţionalism extremist, care aţîţă ura şi duşmănia între naţionalităţi, propagă rasismul şi exclusivismul naţional. Orice manifestare de şovinism, ură de rasă, ură naţională sau propagandă naţionalistă ŞOVINIST - 356 - ŞPITAr şovină este pedepsită de lege. CONST. R.P.R. 38. Scriitorului rus i-a fost străin şovinismul, socotindu-l ca o infirmitate, ca o dezonoare. SADOVEANU, E. 191. ŞOVINîST, -A, şoviniştiy -ste, adj. Şovin. ŞOVÎLC interj. (De obicei repetat) Cuvînt care imită mersul şovăitor al unui şchiop ; şontîc. Numai iaca un ‘ciocirlan şchiop se vede viind cît ce putea, şi şovîlc, şovîlc, şovîlc ! Se înfăţişează înaintea sfintei Dumineci. CREANGĂ, i\ 93. ŞOYÎLCÎf, şovilciiy vb. IV. Intranz. A şchiopăta, a şontîcăi. A dat-o pe sama ciocîrlanului, care îndată a şi pornit şovîlctind. CREANGĂ, P. 94. ŞOYÎROĂÎ, şovîrcăiesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A evita un obstacol, ferindu-se, dîndu-se în lături; f i g. a ocoli o situaţie dificilă, a căuta să scapi dintr-o încurcătură. Cînd vine furca la ochi, cu greu iaste aceluia carele nu ştie să şovîrcăiască. ŢJ< ITINDEAI,, F. 15. ŞOVÎRF s. n. v. sovîrf. ŞOYÎRXÎ, şovîmesCj vb. IV. Intranz. A se mişca într-o parte şi în alta. Am' o gîscă şovîrnoagă Şi grăieşte, Şovîrneşte (Scripca). GOROVEÎ, C. 338. . Ş0YÎRN6G, -OÂGĂ, şovîrnogi, -oage, adj. (Mold.) Care de-abia se tîrîie pe picioare; olog, şchiop. Tu, mireasă, ce-ai ales C-aşa-i şovîrnog la miers. MARIAN, nu. 708. ŞOYOÎT, -Ă adj. v. şovăit, ŞPÂ(’LU? şpaclurit s. n. Unealta de oţel, formată dintr-o lamă în general trapezoidală, cu mîner de lemn, folosită de zugravi şi de zidari la aplicat, la netezit oau la răzuit tencuiala, chitul etc. ŞPAGĂ1 s. f. v. spangă. ŞPÂGĂ2 s. f. (Ieşit din uz) Bacşiş, mită, şperţ. Nu pune la dispoziţie vagoane decît cu « şpagă f> la personalul din staţii. C. petrescu, î. ii 199. ŞPAIS, şpaisuri, s. n. (Germanism în Transiîv.) Cămară cu alimente. ŞPALfiR s. n. v. spalier, ŞPALT, şpalturi, s. n. 1. Zaţ cules în formă de coloană lungă ; probă de tipăritură luată de pe acest zaţ pe care se fac corecturile. Să umbli cu şpalturile de corecturi în redacţie şi să zăboveşti acolo şi trăgînd cu urechea la munca şi la vorba redactorilor. PAS, Z. I 284. Domnul inginer a rupt peceţile şi a scos din plic foaia unui şpalt pe care se aflau imprimate şase strofe ale unui poem. SADOVEANU, N. F. 185. Ştiam că tot aşa mare meşter este tipograful nostru. .. spre a.. . face şpalturi. ODOBESCU, S. in 313. <$>• F i g. La a treia halbă de bere. . . lumea asta o văd în şpalturi. vlahuţĂ, o. A. iii 23. 2. Piele subţire (de obicei de calitate inferioară) obţinută prin despicarea în grosime a pieilor, în cursul procesului de prelucrare. ŞPAN, şpanuri, s. n. 1. Aşchie provenită din prelucrarea metalelor, a lemnului sau a altor materiale la strung, la freză etc. Meşterul a trebuit. . . să-şi deşerte. .. toată încărcătura de zgură, şpan şi rumeguş de lemnt adunată pe tălpi în ziua aceea de hoinăreală bezmetică (ntre depou şi ateliere. GALAN, Z. R. 80. 2. Despicătură tăiată din butuci de brad, din care ee face şindrilă sau doage. — Pl. şi: (2, m.) şpani (pamfile, I. c. 109). ŞPANCHÎU, -ÎE adj. v. zbanghiu. ŞPĂNGĂ s. f. v. spangă. ŞPAR GĂ, şpărgi, s. f. (Transilv.) Sfoară. ŞPARLÎ, fpârlesc, vb. IV. T r a n z. (Familiar) A şterpeli, a fura. Negustorii de tinichele şi bomboane prinseră a striga mai tare, sfădindu-se cu ţărăncile; apuetnd de urechi copiii care li se băgau pe sub mină să le şparlească marfa, camixar, n. n 84. Expr. A o şparli = a pleca pe neobservate, a o tuli, a o şterge. Văztnd eu o vreme ca asta, am şparlit-o la baltă. creangă, o. a. 65. ŞPAŢÎR s. n. (Germanism rar, în Transilv.) Plimbare. ŞPAŢIRl, şpaţiresc, vb. IV. Refl. (Germanism rar, în Transilv.) A se plimba. Te rog fă ş-a mea voinţă, Nu ieşi seara-n uliţă, Eu ies şi mă şpaţiresc, Cu trei-patru te găsesc, jarnîk-bîrseanu, d. 246. ŞPĂCLUÎ, şpăcluiesc, vb. IV. T r a n z. A aplica pe tencuiala interioară a unei construcţii un strat subţire de ipsos, cu ajutorul unui şpaclu. ŞPĂLTUÎ, şpăltuiesc, vb. IV. T r a n z. A despica în grosime pieile de tăbăcărie, în cursul procesului de prelucrare. Maşină de şpăltuit. ŞPfîRLĂ s. f. Cenuşă de culoare deschisă, încă fierbinte, care acoperă cărbunii cînd se trece flacăra ; spuză. Mutu rîdea cu lacrimi şi pufnea lîngă foc} de şi-a umplut genele de şperlă. sadoveanu, p. m. 280. In bordei era un moşneag bătrîn, bătrm, care şedea dinaintea focului c-o bucăţică de mămăligă de trei zile, şi tot o învîrtea prin cea şperlă, cînd pe-o parte, cînd pe alta. ŞEZ. VI 88. Expr. A da pe cineva prin şperlă = a se purta rău cu cineva, a maltrata. Cred că nu mă vei da prin şperlă şi nu-l vei lăsa să mă bată. creangă, a. 111. A o da prin şperlă = a o păţi. Bietul boier a dat-o şi el prin şperlă. I. CR. iv 95. ŞPERŢ, şperţuri, s. n. Sumă de bani dată cuiva în schimbul unui serviciu neonest şi ilegal; mită. S-au dus toţi soldaţii. . . toţi soldaţii. . . de la care luase şperţ, pe care-i bătuse, îi suduise... îi trîntise prin gloduri, le furase mîncarea şi solda, camilar, n. i 396. Totul era în regulă cu iscălitură şi pecete adevărată, cu şperţul achitat dinainte, cu proptele pe care nu putea să le urnească nimeni. PAS, z. ii 173. ŞPERŢÂR, şperţari, s. m. Persoană care primeşte în mod obişnuit şperţ, pentru a face servicii ilegale. ŞPER'J’UÎ, şperţuiesc, vb. IV. T r a n z. A mitui, a da şperţ. ŞPERŢUIĂLĂ, şperţuieli, s. f. Faptul de a da (sau de a primi) şperţ; mituială. ŞPÎCHER s. m. v. spicher. ŞPÎCHERIŢĂ s. f. v. spicheriţă. ŞPl GREL s. n. Fontă cu adaos de siliciu şi mangan, folosită la fabricarea oţelurilor dure. ŞPIL, şpiluri, s. n. (Argou) Plan necinstit, aranjament neonest, întocmire cu dedesubturi; şmecherie. Ce-o mai fi, om vedea! cugetă Niţă Petre. Poate că ruşii or strica toate şpilurile mahărilor de la noi şi de pe unde se războieşte lumea şi o să-i silească să facă pace. PAS, z. iii 144. ŞPlG.N, -OAnA s. m. şi f. v. spion. ŞPIOX vb. I v. spiona. ŞPIRT s. n. v. spirt. ŞPIRTâS, -OÂSA adj. v. spirtos. ŞPIS, şpisuri, s. n. Pată neagră care apare uneori la tipar între cuvinte (prin faptul că s-a imprimat şi albitura care reprezintă spaţiul dintre cuvinte). ŞPITĂI s. n. v. spital. ŞPIŢ - - 357 — ŞTANGĂ ŞPIŢ1» şpiţi, s. m. Numele unei rase de cîini de talie mică, cu părul pufos şi cu urechile drepte ; cîine din această rasă. ŞPIŢ2, şpituri, s. n. (Familiar) 1. Vîrf ascuţit al- unui obiect. 2. Ţigaret scurt. ŞPIŢÎ2R s. m. V. spijer. ŞPIŢERlE s. f. v. spiţerie. Şl’LINT, şplinturi, s. n. Piesă de metal de forma unui cui despicat în două braţe egale, care se introduce în gaura din capătul unui şurub, pentru a asigura piuliţa în contra deşurubării. ŞPOR, şpori, s. m. (Regional, mai ales la pl.) Pinteni pe care îi poartă călăreţii pentru a îndemna calul. ŞFRAIŢUl, şpraiţuiesc, vb. IV. T r a n z. A sprijini temporar malurile unei săpături sau porţiuni dintr-o construcţie cu ajutorul unor grinzi sau seînduri. ŞPRAJŢUÎRE, şpraiţuiri, s. f. Acţiunea de a ş p r a i ţ u i. ŞPRIŢ, şpriţuri, s. n. Vin amestecat cu sifon sau cu altă apă gazoasă. Hai să bem an şpriţ! C. petrescu, î. ii 188. ŞPRIŢCÎ, şpriţuiesc, vb. IV. T r a n z. A stropi cu un lichid dintr-o stropitoare. ŞRAPNÎL, şrapnele, s. n. Proiectil de artilerie, folosit altădată în lupte, care era umplut cu gloanţe şi exploda în aer, Ia o mică înălţime, cauzînd distrugeri. Tăcerea e mai dureroasă ca o rană de şrapnel. rebreanu, p. S. 109. Fierbea văzduhul ca un iad, De boambe, de şrapnele. AI/EC-SANDRI, P. A. 207. ŞROT, şroturi, s. n. Primul produs obţinut în cursul măcinării grîului. + Material alcătuit din resturile de seminţe rămase după extragerea uleiului. ŞTAB, (1) ştaburi, s. n., şi (2) ştabi, s. m. 1. (Germanism învechit) Stat-major. Rugasem pe doctorul ştabului să-mi dea vrun leac. RUSSO, o. 49. F i g. Craiul sta ocolit d-o numeroasă curte; Cerbii cu coarne lungi, urşii cu coade scurte Alcătuiau un ştab vrednic a fi privit, alexan-drescu, p. 128. + (Cu sens colectiv) Ofiţerii care alcătuiesc statul-major; p. e x t. grup de ofiţeri superiori. Nu e de loc bucuros acum, citid vede venind pe poteca de pietricele dinspre cancelarie, ştabul. camii, petrescu, o. i 245. Ştab-ofiţer = ofiţer de stat-major. Această comisie a venit în adevăr, compusă fiind de un aghiotant domnesc german... şi de un ştab-ofiţer austriac. I. ionescu, m. 29. 2. (Astăzi familiar) Şef, conducător. ŞTACH/iT s. m. v. ştachetă. ŞTACHETĂ, ştachete, s. f. Ulucă, laţ; (Sport) bară subţire, aşezată orizontal, peste care trebuie să sară sportivii, fără să o atingă. — Variante: staclifctă s. f., ştach6t, ştachâte (stancu, d. 377) s. m. . ŞTACHETE s. m. v. ştaclictă. ŞTAFETĂR, ştafetari, s. m. (învechit) Persoană care duce un mesaj; ştafetă (1). Vulturul se va duce ca şta-fetar să afle ce este pe la fraţii tăi. ispirescu, h. 330. ŞTAFETĂ, ştafete, s. f. 1. (învechit şi arhaizant) Curier special (de obicei călăreţ) care duce scrisori, ordine sau mesaje urgente. V. curier. Ştafeta lui Duca se grăbeşte, pe drumul cel mai bun, la capuchehaia ţarigră-deană a Moldovei, ca să-l puie in cunoştinţă că vine un sol franţuz la Poartă. sadoveanu, z. c. 176. Trimisese numai un ofiţer de serviciu... să vadă despre ce e vorba şi să-l ţie la curent prin ştafete, camii, petrescu, o. ii 227. Se apropiase să afle ce-a spus ştafeta, rebreanu, R. II 83. îndată porniră ştafetele pe la boierii din [ară. negruzzi, s. i 160. 2. Mesaj, veste sau comunicare urgentă dusă de un curier special. Tot Ion era purtătorul nostru de ştafete. GANE, N. III 30. într-o seară. . . iată-i soseşte o ştafetă. CaraGIALE, O. in 91. îţi aduc o ştafetă de la Ipsilant. fiumon, Ia tdrg. <$> Expr. A umbla (sau a da goană) CU ştafeta = a umbla cu vorba, a purta vorbe ; a bîrfi, a cleveti. Nu mai am teama că ai să dai goană cu ştafeta. C. PETRESCU, A. R. 36. 8. Concurs de echipe (la alergare, schi sau înot), pe diferite distanţe, în care Ia fiecare etapă a parcursului se schimbă concurentul fiecărei echipe, după ce a transmis tovarăşului următor un obiect convenţional (baston, mesaj etc.), care trebuie dus la punctul final. îti uralele mulţimii, care îi aruncă flori in cale, ultimul schimb al ştafetei parcurge pista şi se opreşte in faţa tribunei, scînteia, 1953, nr. 2730. Obiect convenţional (baston, mesaj etc.) transmis într-o competiţie sportivă. Purtată de mii şi mii de braţe tinereşti, după ce a străbătut, timp de aproape două luni, munţi şi fluvii, ţări, nenumărate oraşe şi sate, Ştafeta internaţională a păcii a ajuns pe marele stadion al înfrăţirii tineretului lumii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2730. 4. Persoană care ia parte la competiţii de alerga're ca înlocuitor într-un şir de transmiţători ai unui mesaj sau ai unui semn simbolic. — Variantă: ştafetă s. f. ŞTĂFIE s. f. v. stafie. ŞTĂIER, ştaiere, s. n. Numele unui dans (originar din Stiria), la modă în secolul trecut. Boieri şi cucoane Au să joace ştaier. alecsandri, T. 127. — Variantă: ştăir (negruzzi, s. iii 66) s. n. ŞTAIF, ştaifuri, s. n. întăritură de piele care se pune în partea de Ia spate a încălţămintei, în jurul călcîiului. Ţăpenii detestează cumplit ciobotele de tîrg. . . şi se tem de ştaif, care se moaie. . . cînd e omăt. ŞEZ. IX 34. Pînză specială care se pune în interiorul gulerelor, pentru a le face să-şi păstreze forma. ŞTĂIR s. n. v. ştaier. ŞTAMPILĂ, ştampilez, vb. I. T r a n z. A aplica o ştampilă. — Variantă: stampilă vb. I. ŞTAMPILĂRE, ştampilări, s. f. Acţiunea de o ştampila şi rezultatul ei. — Variantă: stampildre s. f. ŞTAMPÎLĂ, ştampile, s. f. 1. Piesă formată dintr-o placă de cauciuc, de lemn sau de metal, fixată pe un mîner, şi purtînd gravat un semn, o inscripţie sau o emblemă; muiată în tuş, se imprimă pe un act pentru a-i da valabilitate ; semnul imprimat astfel. V. sigili pecete. <$> Fig. Ţin să protestez... împotriva calificării oficiale de o scriitor popular » in înţeles pejorativ, pe care diriguitorii de ieri ai Romîniei burgheze o puseseră ca o ştampilă convenţională asupra lui Ion Creangă. SADOVEANU, E. 86. Noi nu publicăm decit informaţii cu ştampila oficialităţii, rebreanu, R. n 35/ 2. Semn pus pe mărfuri sau pe pielea animalelor pentru a arăta provenienţa, apartenenţa etc. V. marcă. — Variantă: stampilă s. f. ŞTAND s. n. v. Stand. ŞTĂN’GĂ, ştăngi, s. f. Bară de oţel; drug, rangă. Cit se înroşeştg. ştanga de fier în jar, roade un hărtănaş de slănină, sadoveanu, E. 90. ŞTANŢA‘ — 358 - ŞTERGĂTOARE ŞTAiN'ŢĂ, ştanţez, vb. I. T r a n z. A fasona la cald sau la rece, fără aşchiere, obiecte de aceeaşi formă, prin tăierea cu ştanţa a unui material sau prin deformarea lui plastică cu ajutorul unor matriţe. — Variantă : stanţa vb. I. ŞTANŢÂRE, ştanţări, s. f. Acţiunea de a ştanţa 51 rezultatul ei. — Variantă: stanfare s. f. ŞTARŢAT, -A, ştanţaţî, -te, adj. Fasonat cu ştanţa sau cu matriţa. — Variantă: stanţat, -ă adj. ŞTĂAŢĂ, ştanţe, s. f. Unealtă compusa din două piese cu muchii tăioase, montate într-o presa sau într-o maşină specială, cu ajutorul căreia se taie (fără aşchiere) obiecte de aceeaşi formă dintr-un material (aflat de obicei sub formă de placă sau bandă); p. e x t. unealtă compusă din două piese asociate, care se foloseşte la diferite operaţii de tăiere şi de fasonare prin deformarea plastică a unui material. — Variantă: stanţă s. f. ŞTĂUFER, şt au fere, s. n. . Gresor cu presiune. ŞTĂKŢUl, ¡tănţuiesc, vb. IV. T r a n z. A ştanţa. ŞTĂNŢUÎRE, ştănţuiri, s. f. Ştanţare. ŞTEAF, şteafuri, s. n. (Regional) Lovitură, vînătaie. Am picat din car în drum, Driwiul era grunţuros Mi-a făcut un şteaf frumos. ŞEZ. iv 237. ŞTEAMP, şteampuri, s. n. Veche maşină de lucru pentru sfărîmat minereuri, compusă dintr-un stîlp de lemn sau (mai rar) de oţel, care pisează minereul într-o piuă. Sînt apoi vagoane întregi de minereu din care abia la o mie de kilograme se poate scoate un gram de aur. Acesta va merge afară, la şteampuri, să fie sfărîmat. bogza, Ţ. 78. Această piatră este sfărîmată. . . în şteampuri. pamfile, 1. c. 377. ŞTEAND, şteanduri, s. n. (Regional) Putină mică cu capac, în care se păstrează diferite derivate ale laptelui. ŞTEAP, ştepi, s. m. (Regional) 1. Cotor de plantă (rămas după cosit sau după secerat); mărăcine ascuţit, în care se poate înţepa cineva; ţepuşă, ghimpe. (Atestat în forma steap) Ursul însă stătu locului şi începu a striga: Nu mă omorî, Ţugulea-viteazul, ci mai bine scoate-mi steapul ce mi-a intrat în labă. ISPIRESCU, E. 326. 2. Vîrful ascuţit al scîndurilor sau al leaţurilor din care se fac gardurile. Şi-o ştersei cum o ştersei, Dar şi-acuma mă fripsei, Că sărind gardurile M-ajungeau şteapurile, De-mi îndoiau coastele' Şi-mi frîngeati picioarele. MARIAN, S. 101. — Variantă: stcap s. m. ŞTEARSĂ, şterse, s. f. (Familiar) Lovitură dată cu palma peste obraz. I-a dat o ştearsă. . . de-a văzut cai verzi. ŞEZ. v 126. ŞTEÂZĂ, şteze, s. f. (Regional) Cadă împletită din nuiele, în care se dau la piuă scoarţele, pănura şi alte ţesături; piuă. Se mai numeşte încă şi ştează (piuă în care bat pănură). pamfile, I. c. 305. încep a se scoate: casa, masa, plugu, coasa... şteaza, piua, moara. ŞEZ. 11 210. ŞTÎCĂR, ştecăre, s. n. Piesă la capătul unui şnur prin care se face legătura între o lampă sau alt aparat electric şi priza de curent. V. f i ş ă. ştejăkEl s. m. v. stejărcl. ŞTEjMTAI?, ştempariy s. m. (Regional) Muncitor care sfarîmă în şteamp piatra (auriferă) scollsă din mină. ŞTEMPĂRÎ, ştempăresc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A sfărîma cu şteampul minereul scos din mină. ŞTEMPĂRÎţA, ¡tempăriţe, s. f. (Regional) Soţia ştemparului. ŞTÎMPEL, ftempele, s. n. 1. (Tipogr.) Vîrf de oţel gravat, cu care turnătorul de litere bate matriţa în aramă. 2. (Regional) Pecete, ştampilă. — Variantă: şt6mplu s. n. ŞTEmPIU s. n. v. ştcmpe!. ŞTEMPLUÎ, ¡templuiesc, vb. IV. T r a n z. (învc-chit) A pecetlui, a ştampila. ŞTEMPLUÎT, -Ă, f templuiţi, -te, adj. (învechit) Pecetluit, ştampilat. Am văzut porunca scrisă pe hîrlie ¡templuită. negruzzi, s. m 199. ŞTEMUÎ, ftenmiesc, vb. IV. T r a n z. A lovi (cu o daltă specială) marginea unei table nituite sau marginea capetelor de nit, pentru a asigura etanşeitatea îmbinării. ŞT KM UÎI* E, ştemuiri, s. f. Acţiunea de a ş t e m u i şi rezultatul ei. ştemuitOr, -oAre, ştemuitori, -oare, s. m. şi f. . Muncitor care face operaţia de ştemuire. ŞTENAP, ştenapi, s. m. (Regional) Par, stîlp de lemn întrebuinţat la facerea gardurilor şi a pereţilor de nuiele, ca traversă la calea ferată, ca grindă de sprijin în mină etc. ŞTEOALFĂ, şteoalfe, s. f. (Argou) Termen depreciativ pentru o femeie de moravuri uşoare. Dumiîale îţi cere cineva socoteală că umbli după. . . şteoolfe? M. I. CARAGIALE, C. 59. ŞTEPELEĂG, ştepelcgi, s. n. (Regional) Rest din rădăcina unui copac tăiat de Ia suprafaţa pămîntului. ŞTERGĂR, ştergare, s. n. 1. Bucată dreptunghiulară de pînză, uneori cu broderii sau cu franjuri, care serveşte ca prosop, ca şervet sau ca podoabă în casele ţărăneşti. Interesat, domnu subprefect. .. îşi pusese coatele pe ştergar şi-şi întorsese urechea stîngă, cu care auzea mai subţire, sadoveanu, b. 277. Ne pomenirăm cu patru inşi c-un ştergar alb în vîrful sidiţii. delavrancea, o. ii 29. Ia să-ţi leg ochii şi urechile c-un ştergar, creangă, p. 54. îşi mai aduceau aminte de-acasă dorobanţii noştri cînd vedeau viindu-le înainte şi poftindu-i la cină, în bordeiele lor împodobite cu zăblaie vărgate şi cu ştergare cusute, fruntaşii cu chica lungă din satele romîneşti. odobescu, s. m 570. 2. Maramă, basma. Nevestele se piaptănă cu conci şi se îmbrobodesc cu ştergare lungi. vlahuţĂ, r. p. 74. Să-mbrobod faţa ta-n ştergar cernit, id. P. 22. El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale, Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale, eminescu, o. i 84. Romînce cu ochi negri şi cu ştergare albe. alecsandri, p. hi 40. ştergArâş, ştergăraşe, s. n. Ştergărel. ŞTERGĂREL, f tergărele, s. n. Diminutiv al lui ştergar. Ştergărel vărgat, Pe culme-aruncat (Curcubeul). GOROVEI, c. 123. ŞTERGĂRÎ, ftergăresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se şterge cu un prosop. Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de aşternut, Cu barba m-am învelit, Cu mustăţi m-am ştergărit. teodorescu, p. r. 518. ŞTERGĂTOARE, ştergători, s. f. 1. Bucată de covor sau împletitură de papură de care îşi şterge cineva picioarele Ia intrarea în casă. 2. Ştergar. Atunci voi veni, cînd mi-i aduce feredeu. . . şi... ştergătoare. reteganul, p. iii 23. ŞTERGĂTOR — 359 — ŞTERPELI ştergătOr1, ştergătoare, s. n. 1. Ştergar; cîrpă de şters. 2. Perie cilindrică cu care se curăţă ţeava tunului. 3. Aparat format dintr-una sau două palete cu muchie de cauciuc, care, acţionate de un motor, şterg geamul de la parbrizul unui vehicul. ştergătGr2, -OĂRF, ş tergători, -oare, adj. (Şi substantivat) (Persoană) care curăţă, care şterge; cură-ţitor. Ştergător de pete intr-o ulicioară tristă din Iaşi. CARAGIALE, O. I 283. ŞTÎRGE, şterg, vb. III. 1. T r a n z. A freca (uşor) suprafaţa unui obiect pentru a face să dispară un lichid care o umezeşte (v. usc a) sau o substanţă străină care o acoperă (v. curăţa), prins baioneta... a şters-o de mîneca hainei, sahia, n. 69. Scoase batista, îl şterse niţel la bot şi-l sărută. ISMRESCU, I,. 53. Şterge-ţi ochii, nu mai plinge. EMINESCU, o. i 30. <$> (Urmat de determinări introduse prin prep. « de », şi arătînd materia îndepărtată) Şterse scaunele şi mesele de praf. RETEGA-nul, r. rv 5. Şterge ranele de singe. ai,ecsandri, p. p. 315. O năframă de in, Ca să-mi şterg guriţa de vin. Teodore S cu p. p. 167. (Complementul indică materia îndepărtată) îşi şterse cu mîneca cămăşii sudoarea care-i şiroia pe faţă. DUMITRIU, N. 258. O cuprinse părinteşte. . . ştergîndu-i lacrimile ca unui copil. Oai.actiox , o. X 192. Cu mina dreaptă apucînd de colţ mlneca ei stingă, îşi ştergea plînsoarea. coşbuc, p. i 250. (în contexte figurate) Iar Negrazzi şterge colbul de pe cronice bătrîne. EMiNESCU, o. 132. Uitarea şterge lacrimile, bolintineanu, o. 458. <(> Refl. Ai dreptate, a zis ■ ■ ■ ştergîndu-se la ochi. caragiat.e, o. iii 75. (E x p r.) Cît to-al şterge la ochi v. ochi. A se şterge pe bot v. bot. A so şterge pe buze v. buză. 2. T r a n z. (Cu privire la texte scrise, imprimate, desenate) A face să nu se mai cunoscă, să nu se mai vadă (răzînd cu o gumă, trăgînd deasupra o linie etc.). Nu tuta să adaoge ori să şteargă un nume. c. peTrescu, c. v. 178. A b s o 1. Scriind şi ştergînd, nu-şi putea alunga întrebarea iritantă. C. PETRESCU, C. V. 134. <0> E x p r. A şterge cu buretele = a da uitării (o greşeală a cuiva), a nu mai ţine seama; a uita, a ierta, -f- A anula, a suprima, a face să dispară. A chemat pe Leonte Bumbu logofătul şi i-a poruncit să şteargă din catastife toată datoria tătîne-său. REBREANU, r. I 239. Vizirul şterse drepturile ce Principatele. . . îşi păstraseră. BĂLCESCU, o. ii 67. <0> Fi g. Ca să le şteargă decepţia, adaogă că după amiază la cinci are să le comunice lor ce-i va mai sosi. REBREANU, R. ii 80. Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţ-a şters ruşinea. CREANGA, A. 160. Numai o purtare cinstită va şterge pata ce şi-a făcut. GHICA, A. 570. Timpul şterge durerile. bovnTineanu, o. 458. <5> Refl. Zîmbetul i se ştergea încetişor de pe faţa rotundă. DUMITRIU, n. 175. 3. Refl. A-şi pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acţiunea unor cauze exterioare. Cum se şterg de paşii gloatei slovele de pe-un mormînt. daviia, v. v. 61. Aurul de pe spata legăturii de piele se ştersese pe alocurea. EMINESCU, N. 45. F i g. A lumii temelie se mişcă, se clăteşte. Vechile instituţii se şterg, s-au ruginit, at.exan-drESCU, P. 78. + A-şi pierde conturul, a se estompa, a se întuneca, a înceta să se mai vadă. Apoi ultimele luciri ale soarelui se şterseră, sadoveanu, o. i 300. Car-paţii prind în zare să se şteargă, iosif, v. 67. Uite cum se şterg pălite de pe boltă mii de stele. DAYIivA, v. v. 184. In faţa mea soarele asfinţeşte, valea se umple de umbră, toate se-ntunecă şi se şterg. YI.ATIUŢĂ, o. A. 366. Corbul iute-n zbor sărea. . . Pînă-n zare ajungea şi din zare se ştergea, alecsandri, p. p. 142. + F i g. (De obicei determinat prin « din minte » sau « din inimă ») A dispărea din amintire, a cădea în uitare. Era una din acele dimineţi albastre, vesele care, nu ştiu de ce, nu se mai şterg din minte. BART, E. 131. Din inima lor nu s-a şters purtarea necu~ viincioasă a spinului. CREANGĂ, P. 209. Au trecut, s-au şters zilele de dor pe cînd el rătăcea prin luncă. ODO-bescu, s. ni 84. ^Tranz. Căuta să şteargă din minte tot ce se întîmplase. BART, E. 59. Şterge din inima ta Pe cel ce adio-ţi zice. aíecsandri, p. ii 99. 4. T r a n z. F i g. A desfiinţa, a distruge, a nimici. Noroadele prin cugetare în ziua asta-şi dau cuvint Să şteargă tronuri şi hotare, Să facă pace pe pămint. DEME-trescu, o. 80. Exp r. A şterge (pe cineva) de pe faţa piunîntului = a omorî. Nu cumva să blesteşti din gură.. . că te-am şters de pe faţa pămîntului. creangX, r. 207. 5. Refl. (Rar) A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingîndu-se uşor. Un soldat ştergîndu-se pe lingă ea, o lovi cu cotul. ardelBanu, d. lll.+ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi, a bate. Badea Isac îl şterse în moalele capului. SADOVEANU, o. vin 258. <> E x p r. (Familiar) A ştergo (cuiva) o palmă = a trage (cuiva) o palmă. Se vîrăi.. . în odaie la Ivan, şi-i şterge o palmă prin somn. CREANGĂ, P. 303. Vidrii o palmă-i ştergea Şi Vidra se mînia. Bl-bicescu, P. p. 323. + T r a n z . A reteza dintr-o singură lovitură. Cînd vede balaurul, îi şterge capul cu sabia. SEVASTOS, la TDRG. 6. T r a n z. (Familiar) A fura, a şterpeli. Au şters boierului punga cu galbini de sub căpătîi. sbiera, p. 257. Acum înţelese că vreun fur i le-a şters. ISPIRESCU, i,. 109. Iar mi-a şters carboave. caraGiale, o. ii 76. Hait 1 mi-l şterse potlogarii drept suvenir. bunătate de săcuşor. Ai.EC-SANDRI, T. I 311. 7. Tra’nz. (în expr.) A o ştergo = a pleca repede şi pe furiş (de undeva); a o tuli, a o lua la sănătoasa. într-o noapte au şters-o pe ascuns, bart, iî. 277. O şterg de-acasă frumuşel; Grivei cu mine, eu cu el. iosif, PATR. 16. Mai bine ar fi. ■ ■ s-o ştergi mîitie din revărsatul zorilor. DEirAVRANCEA, s. 242. (întărit prin «la picior») în loc să se lege pe ea cu briul, legă o oaie, iar ea o şterge la picior, sevastos, n. 272. A şterge putina = a spăla putina, v. putină. Eu, văzînd treaba cum merge, Căutai putin-a şterge, marian, s. 101. — Forme gramaticale: perf. s. ştersei, part. şters. ŞTÎRGERE s. f. Acţiunea de a (se) şterge şi rezultatul ei; anulare, suprimare, dispariţie. ŞTERGHÎNĂ, şterghine, s. f. (Regional) Cuvertură de pat, ţol. Dar d-inpat ce-i aşternut? — Iarba verde de pe rît, Peste iarbă şi-o şterghină, Pe şterghină Şi-o perină. pamfile, cr. 75. ŞTERG URĂ, şterguri, s. f. (Regional) 1. Ştergar. O ştergură de in, Ca buzele să v.e ştergem, sevastos, n. 97. 2. Obiect cu care se şterge, se curăţă; ştergătoare. în pădure născui, în pădure crescui, Acasă de m-au adus, Ştergura casei m-au pus (Mătura), gorovei, C. 223. ŞTERPELEĂLĂ s. f. (Familiar) Faptul de a şterpeli; furt. ŞTERPELI, şterpelesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Familiar) A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. Serafim îi şterpeleşte pe la spate cutia de chibrituri şi îi pune alta în loc. STĂnoiu, c. i. 126. Fiecare se gîndea numai să şterpelească cite ceva. REBREANU, R. II 116. Intră peste drum. Şterpeleşte icrele de cosac. DEtAVRANCEA, H. T. 31. <ţ> A b s o 1. Copiii.. . şterpeleau de prin coşurile oltenilor şi furau de prin curţi. PAS, Z. I 81. 2. (.în expr.) A o şterpeli = a fugi (pe furiş, fără ca nimeni să prindă de veste); a o şterge, a o tuli. Văzînd eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am şterpelit-o de-acasă numai cu beşica cea de porc. CREANGĂ, A. 41. Cînd veni copoiul d-afară şi văzu isprava iepurelui, zor să puie mina pe el; dar ia-l de unde nu e; o şterpelise. ŞEZ. xiii 169. ŞTERPELIRE - 360 — ŞTf 3. (Rar) A atinge (ceva) uşor şi în treacăt. Paharul şterpeli nasul d-lui şef, învineţindu-l. D. zamfirescu, la cade. ^ Tranz. fact. A face să se atingă puţin de ceva. Unchiaşul. . . Puse şaua pe Murga.. .Apoi a tăiat lungul cîmpiilor ş-a spălat copitele gonaciului, şi i-a şterpelit coada în multe pîrîuri. DEI*avrancea, S. 242. ŞTERPELÎRE s. f. (Familiar) Acţiunea de a şterpeli; sustragere, furt. ŞTERS1 s. n. Faptul de a şterge; ştergere. La casele lui, hornurile se stricau de prea mult şters. gane, n. ni 167. ŞTERS2, ŞTEARSĂ, şterşi, -se, adj. Lipsit de culoare, de strălucire; spălăcit. Ne-am suit cu trăsurica la vii, pe-un soare şters de toamnă, sadoveanu, o. viii 159. El le privea cu ochii săi şterşi. gane, n. iii 31. Din albastrul şters al cerului adînc, soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre. HOGAŞ, M. N. 14. Neclar, întunecat. înfund, în depărtarea ştearsă, un punct mic, gal-ben, licăreşte. BART, s. M. 18. Fi g. Gîndul... la început îi licări şters şi tremurător ca într-o aţipire de somn. VLA-htjţă, o. a. iii 58. -4* Care şi-a pierdut forma, aspectul; tocit, ros. Aici, sub o lespede cu slove şterse, odihnesc oasele marelui voievod Mir cea. vi,ahuţX, o. a. ii 140. (Despre glas) Lipsit de rezonanţă; stins. Vorbise cu o voce ştearsă, ca de departe. DUMITRIU, n. 271. Care nu atrage atenţia prin nimic, care nu se remarcă în nici un fel. Din nou avu înfăţişarea ştearsă de profesor pensionar. c. petrescu, c. v. 287. ŞTERSĂTURA, ştersături, s. f. Faptul de a şterge; Ioc (într-un text scris) din care s-a şters ceva; pasajul astfel suprimat. în locul cărţii ce trebuia să fie scrisă. . . n-avem decît notiţe risipite... cu ştersături numeroase. iorga, l. I 504. Ce de ştersături! Ce rînduri încîlcite, indescifrabile. .. ! vlahuţX, la tdrg. Avea un vraf de hîrtiipe masă, pline de ştersături. GHICA, la CADE. ŞTERSÎÎRA, ştersuri, s. f. Ştersătură. Se zăresc, sub ştersura rozătoare a timpului, vreo douăzeci şi patru animale, odobescu, la Tdrg. ŞTEItŢ, şterţuri, s. n. 1. Unealtă pentru mestecat zerul, alcătuită dintr-un băţ care are unul din capete mai gros ; tăujer. Operaţia mestecării. .. cu tăujerul sau şterţul se cheamă urdealăi. PAMFH.E, I. c. 34. 2. Fitil pentru opaiţ, făcut din cîrpă; p. e x t. opaiţ. + Lampă de mină, care arde cu seu sau cu ulei de rapiţă. ŞTÎVIE, fţevii, s. f. Plantă erbacee cu tulpină puternică, cu frunze ovale, comestibile, folosite şi în medicină pentru proprietăţile lor astringente şi depurative (Rumex patientia); măcrişul-calului. Am mincat ştevie. STANCU, d. 99. îmbucă boţuri de mămăligă cu ceapă şi ciorbă de ştevi?. camu, PETRESCU, o. i 298. în curtea bisericilor vechi.. ■ Te adînceşti in ginduri, parc-ai vrea să ştii cine odihneşte sub pămintul încărcat cu ştevie, cu urzici şi cu pelin. DELAVRANCEA, S. 214. — Variantă : (Mold.) stevîe (sadoveanu, î. a. 132) s. f. ŞlI.V lf)S, -OÂSĂ, ştevioşi, -oase, adj. (Rar) Ca ştevia. Busuioc verde ştevios, Rămîi, taică, sănătos. mat. folk. 402. ŞTEZAR, ştezari, s. m. (Regional) Piuar. ŞTI, ştiu, vb. IV. I. Tranz. (Urmat de un complement direct sau de o propoziţie completivă; folosit şi absolut) 1. A avea cunoştinţă (despre ceva), a cunoaşte (ceva). De-ar şti mama! Vai, să ştie Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie! COŞBUC, P. I 105. Era odată un boier tare bogat, care nici nu ştia sama bogăţiei sale. Sbiera, p. 139. Ştiu ce nevoie te-a adus pe la mine. creangă, p. 213 .Nu ştiai sau ai uitat cum că la vinătorie, ca şi la multe altele, eu mă pricep cam tot atîta pre cit se prtcepea vestitid ageamiu. ODOBESCU, S. III 9. <)> (Familiar, în construcţii negative, urmat mai ales de «ce », Ia prez. ind. pers. 1 sg. în forma redusă -ş) Dacă nu era cocoana să sară pentru mine. . ■ mă rupea, că ntt-ş’ ce-ăvea, era turbat rău de tot. caragiale, o. i 55. Inimioară cu suspin Mult mai plîngi şi-mi faci venin, Nu-ş cînd te-oi vedea rizînd. ŞEZ. xxi 50. O- E x p r. Nu ştiu, n-am văzut = sînt cu totul străin (de ceva), nu cunosc nimic, nu am idee de nimic. A şti CC ştii sau las’ că ştiu cu = a cunoaşte foarte bine situaţia, a avea toate motivele să..., a avea motivele sale pentru... Se vede că ştia ea ce ştia. ISPI-RESCU, u. 5. Ia lasă-mă, jupîneasă, cu cărţile cele a d-voastre în pace, că eu ştiu ce ştiu eu. CREANGĂ, P. 118. Rămineţi voi cu-mpăratul, Ostaşi, dragii mei, Că eu ştiu ce ştiu. teodorescu, p. p. 112. Tu ştii una, cu ştiu mai multe = eu cunosc mai multe în legătură cu aceasta, am mai multe motive decît tine să. . . A şti în co apă se scaldă cineva v. apă (I 2). A şti cc-i (sau cît îi) face sau plăteşte (cuiva) pielea == a şti ce fel de om este cineva, a avea idee de ce poate cineva. Taci. ■ ■ că ştiu cit iţi face pielea. CĂI.TNKSCU, e. o. II 246. Ştii CC? (sau ştii ceva, ştii una?) = fii atent la ce-ţi spun. Stăpîne, ştii ce? Culcă-te şi ie odihneşte şi mini demineaţă vom vorbi amîndoi. creangă, p. 158. Florico, ştii una? ALECSANDRI, T. II 896. Intranz. De aceasta nu ştia altul nime, fără numai cerbul, sbiera, p. 175. Biata mamă nu ştie de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. (Poetic) Numai luna şi c-o stea Ştie de durerea mea. marian, î. 44. (E x p r.) A-i şti cuiva do ştire v. ştire (1). A-i şti (cuiva) do urmă = a şti unde se află cineva. Nu-ţi mai ştiu de urmă ţie. ŞEZ. v 89. Pe cît (sau după cît) ştiu = după informaţiile pe care le am, după cunoştinţa mea. Aista nu-i semn bun, după cit ştiu eu. CREANGĂ, P. 186. + A avea cunoştinţă de existenţa unui lucru.; a se orienta bine.într-un anumit Ioc, a cunoaşte bine ceva. Eu ştiu munţii, dar mai bine Mă ştiu ei întregi pe mine. coşbuc, P. ii 169. Acolo eu ştiu o viţă care face nişte struguri gustoşi. ISPIRESCU, U. 96. Trebuie să te teu cu mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici. creangă, p. 203. Haideţi, copii, după mine, Că ştiu calea-n codru bine. ALECSANDRI, P. P. 156. Refl. A se considera, a se crede. Eu mă ştiam că sînt legată numai cu prietenie, conachi, p. 82. 2. A lua cunoştinţă de ceva, a prinde de veste, a afla, a auzi. Să ştii că pină azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele ptnă aicea. ISPIRESCU, h. 5. Mătuşă, de mi-i face acest bine, atunci să ştii că ai să ai şi mai mult de la mine. creangă, p. 171. Şi să ştii că-s sănătos. EMI-nescu, o. I 149. La una i-am zis să vie, Ceialaltă să nu ştie. jarnîk-bÎrseanu, d. 73. <0* E x p r. (Aşa) să ştii (sau să ştiţi)! = formulă prin care i se spune cuiva ceva cu toată hotărîrea, pe un ton aproape poruncitor. Aşa, să ştiţi. Nu mai dau pe datorie. STANCU, d. 121. Numai cînd veţi vlrt tot pămintul in buzunar, numai atunci veţi fura şi banii mei. Aşa să ştiţi! Aşa! delavrancea, Ia TDRG. 3. A cunoaşte pe cineva, a avea cunoştinţă unde se află, ce face, ce fel de om este. Eşti vulpe bătrînă, las’că te ştiu eu. cămnescu, e. o. ii 178. Ciobănaş la oi am fost, Fetele nu mă cunosc ; Iar la vară de-oi mai fi. Nici atîta nu m-or şti. şez. i 212. Pină cînd nu te ştiam. Unde mă culcam, dormeam, jarnîk-bîrseanu, d. 88. <$• (Urmat de un nume predicativ sau de o propoziţie predicativă) O ştiau cît de bună este la inimă. RETEGANUI*, P. II 30. Nu te-am ştiut eu că-mi eşti de aceştia, că demult iţi făceam feliul. CREANGĂ, P. 236. Crezi că te-aş fi ales de discipul al meu, de nu te ştiam vrednic şi adine ? EMINESCU, N. 54. Mă ştiai om cinstit Şi cu bani agonisit, De simbrie neplătit, teodorescu, P. P. 598. Ptnă nu stai cu omul în casă, nu-l ştii cum este. Refl. (Uneori urmat de un nume predicativ) A se cunoaşte pe sine, a avea conştiinţa că este într-un anumit fel. Aleodor se ştia ŞTI — 361. — ŞTI vinovat. ispirescu, i,. 43. Codre, vei avea păcat Cumva de mă-i da legat, Că nimic nu ţi-am stricat. Nu mă ştiu de vinovat, teodorkscu, p. p. 295. -ţ> E x p r. A SC şti cu musca pe căciulă v. căciulă. + Refl. A se pomeni, a se vedea (într-un anumit fel). Numai cu chef să mă ştiu. ŞEZ. IV 231. Decit cu drăguţa proastă, Mai bine la oi pe coastă, C-oi tăia cite-o nuia Şi nt-oi şti fără de ea. jarnîk-bîrseanu, D. 453. -ţ» Refl. reciproc. A se cunoaşte unul pe altul; a avea legături de prietenie. Noi de copii ne ştim, şi-am fost Ca fraţii, ba mai bine. coşbuc, P. I 77. Se ştiau de tinerei, De pe cînd erau copii, păun-pincio, p. 51. II. Intranz. 1. A ţine seamă de ceva, a lua în seamă, a băga de seamă. Părinte, te-am aşteptat destul, iacă o trecut vadeaua şi mie-mi trebuiesc numaidecit banii, eu nu ştiu, dau hîrtie la judecată. vlahuţă, la TDRG. De descintece rîia nu ştie. ŞEZ. II 70. A venit o grea urgie Ce de dragoste nu ştie. jarnîk-bîrseanu, d. 312. 4. A asculta, a avea teamă sau respect de cineva. Şoimuleţ, pui de romîn, Ce nu ştie de stăpin, Nici nu bei, nici nu măninci. Ce stai pe ginduri adinei? alecsandri, p. p. 149. -$> E x p r. (Rar) A şti dc dragul cuira= a iubi pe cineva, a face pe placul cuiva. De dragul dumitale Ştie chiar şi sfintul soare. jarnîk-bîrseanu, d. 15. A şti dc frică (sau de frica cuiva) v. frică. -f- Tranz. A recunoaşte pe cineva sau ceva drept... Necrufind nimica-n lume, neştiind nimica sfint, Uităm că viaţa-i o punte dintre leagăn şi mormint. hasdeu, R. v. 167. Lumea de stăpin îl ştie. VĂCĂRESCU, i*. 6. A avea parte de ceva, a se bucura de ceva, a se înfrupta din ceva, a duce grija cuiva sau a ceva. N-au mai ştiut de vrun năcaz ori. supărare. RETEGANUl,, p. n 35. Şi să nu mai ştiu de rău. hodoş, p. P. 78. Să nu ştiu de scîrbă-n lume. ŞEZ. II 46. Zile bune n-am avut, De dulceaţă n-am ştiut, jarnîk-bîrseanu, d. 22. 2. A se interesa (de cineva sau de ceva), a avea grija cuiva (sau a ceva), a se îngriji de. . . Nu mai ştii de mine. EMINESCU, o. I 128. Dar de rnurgu cin’ să-mi ştie? ŞEZ. I 288. ^'Tranz. Că-ţi vine, lele, bărbatul! — Las’ să vie, naiba-l ştie, Fi-i-ar calea tot pustie! TEODORESCU, r. P. 341. III. Tranz. (Folosit şi absolut) 1. A poseda cunoştinţe speciale într-un domeniu, a stăpîni o ştiinţă, o artă, a fi instruit într-o anumită ramură, într-o anumită tehnică. [Tată-său] o învăţa tot ce trebuia să ştie un viteaz. ISPIRESCU, i,. 13. Fiindcă ştia bine treaba moşitului, lă purcelul, tl scaldă. creangă, P. 76. Ş-a strîns. .. Vro trei babe bătrîne Care ştiu rîndul la pine. AI.EC-sandri, P. p. 388. (Urmat de verbe la infinitiv, precedate de obicei de prep. «a *) Ştiţi toarce, coase, ţese. ISPIRESCU, L. 12. Păcat că nu ştiu a ceti. negruzzi, S. I 59. Din ciţi ne aflăm aice, nu ştie a cirmi unul macar. drXgiiici, r. 25. Vai de min’ ce-mi place mie... Badea care ştie-a scrie, jarnîk-bîrseanu, d. 25. -<$■ E x p r. A şti carto = a şti să scrie şi să citească; p. e x t. a avea cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu, a fi foarte învăţat. S-a împrumutat iama cealaltă la Toma Ocî. Ştie carte. I-a dat poliţă iscălită la mtnă circiuma-rului. STANCU, D. 100. I-adevărat, domnule Gheorghidiu, că d-ta ştii atit de multă carte? CAMIL PETRESCU, U. N. 63. Pe acesta l-a chemat Şi aşa l-a întrebat: Ştii carte, Cumnate? TEODORESCU, P. p. 263. Cine ştie carte are patru ochi. A nu şti buclio (bcclii sau boabă) v. c. A şti şî toaca în ccr = a fi atoatecunoscător, a fi foarte învăţat. îmi scrie că ştie şi toaca-n cer. DEIA-vrancea, o. ii 36. A şti lecţia (sau rolul) = a cunoaşte bine lecţia (sau rolul). A şti (ceva) po degete v. deget. A şti po do rost (sau po dinafară, ca pe apă, ca apa) = a putea reproduce întocmai, din memorie. Ştia pe dinafară strofe întregi din Alecsandri, poetul lui favorit. CĂUNESCU, E. 113. Tot mai citesc măiastra-ţi carte. Deşi ţi-o ştiu pe dinafară. vlahuţă, o. a. 49. învăţase carte la dascălul Pascal... ce ştia toată Alexandria pe de rost. NEGRUZZI, S. I 246. (F i g.) Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? EMINESCU, 0.1134. (Urmat de determinări indicînd o anumită limbă) A vorbi şi a înţelege (o anumită limbă). Oare ştie franţuzeşte? EMINESCU, N. 43. Parcă nu prea ştie franţuzeşte. ALECSANDRI, T. I 47. ^ A se pricepe să facă ceea ce trebuie într-o anumită împrejurare. Acum fă ce ştii, eu nu mă mai amestec, reteganui,, p. II 10. El nu ştia cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat, ispirescu, L. 11. Nu ştiu cum să fac. CREANGĂ, P. 203. Neştiind cum s-o mingii, am început şi eu a plinge. NEGRUZZI, s. I 52. <$• E x p r. A nu (mai) şti co să (se) (mai) faeă = a nu mai găsi nici o soluţie (după ce au fost încercate mai multe) pentru a ieşi dintr-o încurcătură. Nu mai ştia ce să facă, ca să mulţumească lui Făt-Frtimos. ispirescu, l. 19. Ce să ştiu (ştii etc.) sau (r e f 1.) (să) mă ştiu (ştii etc.) îace = cum să fac (faci etc.), cum să procedez ? Umblă feciorii mei toată ziuliţa, fără să afle undeva capătul pădurii, iar cînd fu seară, erau chiar in locul de unde plecase dimineaţa. Ce să ştie face? reteganui,, p. ii 71. Ce mă ştiu eu face şi de unde să-ţi aduc eu herghelia ? ispirescu, L. 27. Ce o să mă ştiu eu face cînd va veni tristul timp ca ele să se vestejească, negruzzi, s. i 99. (Cu o topică mai puţin obişnuită) El. . . s-a logodit şi d-atunci n-am pace, Nu mă ştiu ce face. TEODORESCU, p. p. 661. A nu mai şti co să facă do... = a fi copleşit de... Cind a văzut pe Maica, nu mai ştia ce să facă de bucurie. CREANGĂ, P. 135. A nu şti do undo S-o apuci = a nu te pricepe de unde să începi un lucru. Ştiu ou? exprimă o îndoială, o nesiguranţă, o şovăire. Apoi dă... ştiu eu? Dac’ a vini bărbatu-meu? alecsandri, T. i 264. 2. A putea, a fi în stare (să facă ceva). Am întirziat? — Nu, dar eu nu ştiu să aştept. D. zamfirescu, la TDRG. Să fi scris el?... N-aş şti ce să zic. delavrancea, O. Ii 184. De-a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi, Făr-aşti să spunem care ar fi mai nenorociţi. EMINESCU, O. 1133, Căpitane, căpitane, Pe drum nu le duce tare Că-s răgute tinerele Şi pe drum nu prea ştiu mere. jarnîk-bîrseanu, d. 302. *v> (Cu repetarea complementului) De ce m-ai ştiut tu minţi pe mine? reteganui,, p. i 44. + A fi hotărît (a face ceva). Nu ştiu la care voi merge. jarnîk-bîrseanu, d. 33. Nu ştiu ce l-oi face. Ca să-l las acas’ nu-mi place. id. ib. 53. <)■ E x p r. A nu şti C0 vrea = a nu putea lua o hotărîre; a fi nedecis, şovăitor. A şti una şi bună v. bun4 (III 5). 3. A ţine minte, a-şi aduce aminte; a-şi aminti. Ştii c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chel-făneală. creangă, p. 298. ^ Expr. A nu-i mai şti (cuiva) do nume v. nume. Cine (mai) ştie v. c i n e. ■4- A avea în minte, a păstra în amintire. Acea culme înverzită O revăd precum o ştiu. . . Mi-a văzut copilăria . .. Mină, mtnă, surugiu. MACEDONSKi, o. i 8. 4. A-şi da seama, a înţelege, a pricepe. Dintr-o dată am ştiut cu cine am de-a face. Galacîion, o. i 94. Mergea Ivan ■ . . fără să ştie unde se duce. creangă, p. 297. Te-ntreb într-un tirziu, Uittndu-mă la tine, privind fără să ştiu: La ce-ai venit, regină, aicea in pustiu? EMINESCU, o. i 91. Nu ştiu, mîndră, ce-i asta: Ori iubesc alta ori ba, Pe tin’ nu te pot uita. jarnîk-bîrseanu, d. 80. ■$> E x p r. A nu (prea) şti multe = a nu suferi provocarea cuiva, a riposta îndată. Aşa e ţăranul: nu prea ştie multe, creangă, a. 151. A nu (mai) şti undo-i e capul (sau a nu-şi mai şti Capului) = a fi copleşit (de preocupări, de senzaţii). Mai ştii sau mai ştiu (şi) eu, mai ştii păcatul, do uude ştii = se prea poate, nu poţi fi sigur (că nu e aşa). De frica ocnei s-a răznit Şi-i dus de-atunci. Mai ştiu şi eu! Aşa i-a fost menit, coşbuc, p. i 230. Mai ştiu eu!.. . Poate ori dumnezeu, ori dracul i-a dat in gind, ieri noapte, de tina ca asta. creangă, p. 75. Mai ştii păcatul, poate să-ţi iasă înainte vrun iepure, ceva. id. ib. 187. Spune babei ce te chinuieşte; că de unde ştii, poate să-ţi ajute şi i ŞTIFT — 362 — ŞTIMĂ ea ceva. id. ib. 189. (Pronumele, personal purtînd accentul în frază) El (ea etc.) ştie (cum sau co face), exprimă mirarea (sau admiraţia) faţă de acţiunile neobişnuite sau inexplicabile ale cuiva. Şi acela, el ştie ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd aşa, cîte puţine, de poftă. CREANGĂ, P. 211. [Scaraoschi] sevîră, el ştie cum şi pe unde, în odaie la îvan. id. ib. 303. Nu ştiu cum —cumva, în mod inexplicabil. A fost Cuminte om, dar nu ştiu cum Aşa i-a mers de prost! coşbuc, P. I 229. Spînid răpede îşi aţinteşte privirile asupra lui Harap-Alb şi nu ştiu cum, îl prinde zîmbind. creangă, p. 233. (Despre persoane) A îi nu ştiu cum = a fi ciudat, bizar, inexplicabil, curios. A-i fi (cuiva) HU ştiu cum = a-i fi (cuiva) greu să. . . Dar sufletele aceste. . . mi-e nu ştiu cum să le primesc. xegruzzi, s. i 93. A nu şti ce = a fi nelămurit, a nu-ţi da bine seama de situaţie. Parcă se petrecea nu ştiu ce. creangă, p. 276. A nu şti cît v. cît5 (III). Cine ştie ce (sau unde) v. cine. Nu ştiu cine = cineva, oarecare. (Intranz.) A mi şti de glumă — a fi supărăcios, a nu înţelege glumele; a nu glumi niciodată. (Substantivat) Un nu ştiu cum sau un nu ştiu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. Sânţi un nu ştiu ce colea la inimioară. ISPIRESCU, i,. 35. în toată-a ei făptură e-un «nu ştiu cum» şi-un «nu ştiu ce». EMINESCU, o. i 208. <§>■ (Intercalat în frază, la pers. 2, fără sens precis) Plecă şi el, ştii, cam în dorul lelii. ISPIRESCU, i,. 34. (Exp r.) Ştii, colea v. c o 1 c a. Ştii cine (sau ce), se zice cînd nu voim să numim persoana (sau lucrul) de care c vorba. Refl. XJnde-aud cucul cîntind Şi mierliţa. şuierind, Nu mă ţiu om pre pămînt, Nici nu viu ştiu unde sînt. TEODORESCU, p. p. 345. 5. (Uneori determinat prin « dinainte ») A prevedea. Trecu podul mulţumind lui dumnezeu şi neştiind ce o mai aştepta. ISPIRESCU, l. 17. Ştiu dinainte ceea ce au de ghid să izvodească puternicii pămîntidui. CREANGĂ, P. 190. Cine ştie oare şi cine îmi va spune Ce o să aducă ziua şi anul viitor? alexandrescu, m. 3. De-aş şti, maică, că m-ai da, Mai bine m-aş spînzura. jarnîk-bîrseanu, D. 274. -4- A bănui. Bietul Dionis, de tinde să ştie el că eu am în sîn o pungă cu aur! GALACTION, o. I 89. Ne-am iubit cu multă frică, Şi-ai noşti n-au ştiut nimică. jarnîk-bîrseanu, d. 55. 0. (Determinat adesea prin «bine») A avea certitudine, a fi sigur de ceva. Ţi-am fost dragă, ştiu eu bine. coşbuc, P. i 51. Să ştiu bine că mă duc la mînăstire, pîine şi sare nu mai mănînc cu el. caragiale, O. I 50. Din ce în ce mai vie o simte-n a lui braţe Şi ştie că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, o. i 95. De aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să tac. NEGRUZZi, s. I 147. «4* Refl. impers. Afi lucru bine cunoscut, sigur. Şe ştie că anotimpurile au o durată neegală. — Forme gramaticale: perf. s. ştiui, part. ştiut. ŞTIFT, ştifturi, s. n. 1. Cui mic, (în' special) cui de lemn, fără cap, cu care se fixează talpa încălţămintei. V. ţ i n t ă. 2. Tijă metalică cilindrică sau conică, folosită la îmbinarea a două piese metalice; spin. ŞTIINŢA, ştiinţe, s. f. 1. Totalitatea cunoştinţelor acumulate de omenire în decursul vremurilor; (prin restricţie, de obicei la pl. şi urmat de determinări ară-tînd domeniul) totalitatea cunoştinţelor dintr-o anumită ramură; specialitate. Profesorul de ştiinţe, ciugulindu-şi mustaţa rară şi roşcată, încercă de cîteva ori să întrerupă. c. petrescu, î. i 14. Ştiinţa nouă. . . a continuat zdrobirea lumii vechi. băivcescu, o. ii 9. Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite în gîndire şi in pace drumul gloriei găsesc, alexandrescu, m. 16. -$>• Om de ştiinţă — savant, învăţat. Poeţi cu harpe coronate, Filozofi, oameni de ştiinţă. ■ MACEDONSKI, O. I 37. 2. Pregătire intelectuală, instrucţie; învăţătură, erudiţie. Bunul părinte. . . atribuind ştiinţa mea la vrednicia învăţătorului, porunci să cumpere cinci coţi postav vişiniu şi un beniş, pre care îl trimise dascălului. NEGRUZZi, S. I 11. Tu, mîndru de-a tale daruri şi umflat de-a ta ştiinţă, Crezi că mintea ta nu are nimică peste putinţă. CONACHI, p. 259. Ştiinţă de carte ~ cunoştinţe elementare de scris şi citit; p. ext. învăţătură, cultură. Se apropiase de acest ţăran ciudat, cu deosebită ştiinţă de carte. c. petrescu, a. 318. 3. (De obicei construit cu verbul « a avea »; astăzi rar) Cunoaştere, cunoştinţă (despre ceva); ştire, veste, informaţie. în aceşti patruzeci şi mai bine de ani nu s-au mai văzut. Şi-au scris în vremea asta puţine scrisori. Aveau ştiinţă numai, aceştia din balta Dunării, că la Bistriţa se află cei mai mulţi din neamul lor. sadoveanu, p. M. 38. Să rămînă la ştiinţa posterităţii cum că Nae Peruzescu a trecut odinioară pe acilea. GANE, N. ni 189. Dorim să avem ştiinţă despre sănătatea voastră a tutulor. CARAGIALE, o. vil 19. Sînt însărcinat a vă cere ştiinţele următoare... GHICA, a. 654. <$> Expr. (Cu) bună-ştiinţă v. bun4 (VI 3). Cu (sau, învechit, întru) ştiinţă = ştiind, fiind conştient. Se ruga pentru iertarea greşelilor mortului. . . pentru cele « întru ştiinţă » şi pentru cele «întru neştiinţă». MACEDONSKI, o. iii 100. Noi nu ştiam la sufletul nostru nici o faptă neomenoasă să fi săvîrşit, nici cu ştiinţă, nici cu neştiinţă. ISPIRESCU, h. 378. Spre ştiinţă = ca să se ştie. Aceasta este treaba săvîr-şită cu leul de la Nemeea. Una la mină. Tăiaţi, copii, la răboj, spre ştiinţă. ISPIRESCU, u. 33. Jos însemnaţii spre ştiinţă fac cunoscut că nu pot veni la chemare. ghica, A. 666. (Regional) A avea la ştiinţă — a avea cunoştinţă despre ceva; a şti. De mîncat, ai mîncat boţul cel de mămăligă, dar ce-a zis omul acela cînd a pus mămăliga acolo pe teşitură, ai tu la ştiinţă? CREANGĂ, p. 146. (învcchit) A avea ştiinţă = a se convinge, a fi sigur. Ca să ai mai mare ştiinţă că nu spui minciuni, vei întreba. kogĂlniceanu, s. 49. Cu ştiinţa cuiva = cu învoirea, cu ştirea cuiva. (Rar) A da ştiinţă = a da de veste, a vesti, a da de ştire. Cinele, trecînd pe sus, a adulmecat mirosurile şi i-a dat. . • ştiinţă. SADOVEANU, B. 228. 4. (învechit şi arhaizant) Conştiinţă. Tilharid se cutremură şi ştiinţa atîtor fapte rele şi a prihanei lui învie, în el, intîia oară. GALACTION, o. i 250. — Pl. şi: (învechit) ştiinţi (sbiera, p. 120, alec-SANDRI, S. 19, RUSSO, S. 77). ŞTIINŢÎFIC, -Ă, ştiinţific, -e, adj. Care aparţine ştiinţei, privitor la ştiinţă; care corespunde cerinţelor ştiinţei, bazat pe principiile ştiinţei. Teoriile ştiinţifice se dezvoltă şi se îmbunătăţesc, datorită criticii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2624. Nevasta, înfierbîntată, păru că nici nu bagă in samă această constatare ştiinţifică. SADOVEANU, o. vin 196. ŞTIINŢIFICĂŞTE adv. (Rar) Din punct de vedere ştiinţific, în mod ştiinţific, potrivit principiilor şi cerinţelor ştiinţei. Ne-a fost de ajuns să precizăm mai ştiinţi-ficeşte termenul şi actul perceperii, pentru ca toată această teorie să cadă. gherEA, st. cr. iii 237. ŞTIM s. m. (Cu sens colectiv) Fire de lînă (scurte, încîlcite şi de proastă calitate) care rămîn, după dărăcit, în colţii daracului. ŞTÎMĂ1, ştime, s. f. (In credinţele populare) Fiinţă imaginară închipuită ca o femeie, care ar avea rolul să păzească apele, pădurile, casa, comorile etc. Se întîmplă cîteodată, în crucile nopţii, de curg neguri pe Prut, şi din acele neguri se arată ştima, sadoveanu, f. j. 429. Trei limbi de foc se zice că se ivesc din pămînt îndată ce începi a săpa, ş-apoi s-arată ştima comorii, gane, n. I 98. ŞTlMA2, ştime, s. f. Partea care îi revine fiecăruia dintre interpreţii unei bucăţi muzicale şi care se extrage, izolat, din partitura generală. ŞTIOALNĂ — 363 - ŞTIRE ŞTI OÂLNĂ, ¡tioalne, s. f. (Regional) Loc din albia unui rîu, unde apa e mai adîncă. Lipsea numai ştioalna in care se scălda la Humideşti. cXt.inEscu, i. c. 171. S*r aruncă acolo unde e apa mai adincă, bunăoară intr-o bulboană sau ştioalnă. marian, ins. 58. Zvîrleam pietrele, pe rind, in ştioalna unde mă scăldam. CREANGĂ, A. 65. 4- Baltă mocirloasă. ŞTIOB, ştioburi, s. n. (Regional) Vas de lemn (putînd avea diverse forme şi dimensiuni) în care se varsă lăturile. ŞTIOBÎIC interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de căderea unui corp (greu) în apă. Eu? ■■ ■ l-aş fi dat huştiuliuc în baltă pe moş Noe, ca să-mi rămiie mie tot vinu ! — Iaca!. . ■ bun /. . . huştiuliuc tată Noe, huştiuliuc... ştiobîlc... s-o dus. ALECSANDRI, T. 843. Şi numai huştiuluc în jos şi ştiobîlc în fundul fintînii. i. CR. iii 326. ŞTIOBÎLCÎI, ştiobilciiesc, vb. IV. Tranz. A cufunda (pe cineva) cu zgomot în apă. O spală bine ca să se facă cdbă, ştiobilcîind-o de cîteva ori prin apă. ŞEZ. iii 187. •f Int ranz, şi refl. A cădea cu zgomot în apă. ŞTIOLDÎC, şlioldicuri, s. n. Prăjină cu care se împinge o luntre. Prăjină cu care se stîrnesc peştii de pe fundul apei. — Variantă: (regional) ştiolgliic s. n. ŞTIOLGHlC s. n. v. ştioldic. ŞTIR s. m. 1. Mică plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu flori verzi, dispuse în ghemuleţe rotunde şi reunite într-un spic, cu frunzele comestibile (Amarantus blitum). Din mers oamenii molfăiau din mămăliga vînătă de orz şi mai horpăiau din gamele borşul lung fiert cu urzici, ştir, măcriş şi crupe, camilar, n. i 271. Ş-acu mănînc la borş cu ştir de mă prăpădesc, alecsandri, T. 613. Malai dulce e minunat de bun cu borş cu ştir. ŞEZ. v 52. E x p r. Ai fost îloare trandafir, dar acum eşti borş cu ştir, se spune despre bătrîni. Do departe trandafir, dc aproape borş cu ştir, se spune în batjocură, despre o femeie urîtă. Fă cunoştinţă cu fata ; n-o lua numai pe auzite, pentrucă nu se măntncă tot ce zboară şi se întîmplă de departe trandafir şi de aproape borş cu ştir. negruzzi, s. i 251. 2. Plantă erbacee cu tulpina dreaptă, solidă, păroasă, cu flori verzi, mărunte, reunite într-un spic ca un fel de pămătuf aspru la vîrful ramurilor; serveşte ca hrană pentru porci (Amarantus retroflexus). Cică vorba ceea: dumnezeu ferească grădina dc ştir şi pămîntul de chir! alecsandri, T. 1615. 3. Compus: ştir-roşu = plantă erbacee ornamentală cu frunzele roşii şi cu flori purpurii, dispuse în ghemuleţe rotunde la subţioara frunzelor superioare sau în spice lungi şi subţiri (Amarantus sanguineus ). ŞTÎRA, ştire, adj. f. (Regional) Stearpă. Cum observă ei că cutare juncă sau vacă e ştiră, indată*şi întrebuinţează fel de fel de mijloace, marian, la cade. ŞTIRB, -A, ştirbi, -e, adj. 1. Căruia îi lipseşte unul sau mai mulţi dinţi. Uneori rîdea, întinzîndu-şi buzele peste gura-i ştirbă. sadoveanu, m. c. 51. Un ucenic ştirb, slăbuţ... intrase în goană in magazia cea lungă. CAMIL rETRESCU, o. II 448. Pentr-o ţir de loc de şură Nu iau fata ştirbă-n gură! jarnîk-bîrseanu, d. 436. F i g. Pieptene ştirb. (Substantivat) Toată fata Sare balta, Numai ştirba Scoate limba, jarnîk-bîrseanu, d. 434. 2. (Despre obiecte, mai ales despre vase) Care are buza spartă, ciocnită, căruia îi lipseşte o bucăţică din margine. Minodora puse lingă fărîmituri scăfiţa ştirbă şi turnă in ea cîteva picături de lapte. SADOVEANU, B. 32. Sarea era. . . pusă intr-o ceaşcă de cafea ştirbă. c. rETRESCU, î. ii 166. Oale, spui?... Una-i ştirbă şi-alta goală; Nici o pricopseală nu-i! coşbuc, r. i 330. •fy- F i g. Din stradă, intrarea aceasta ştirbă deschidea priveliştea unei curţi adinei. GALAN, B. I 23. Luna, ştirbă numai de vreun deget, părea că fuge printre nourii minaţi de vînt. La Tdrg. 3. (Despre instrumente de tăiat) Cu tăişul tocit, neascuţit, cu părţi din tăiş desprinse, cu ştirbituri. Topor ştirb. ŞTIRBĂ vb. I v. ştirbi. ŞTIRBĂT, -Ă adj. v. ştirbit. ŞTIREÎNIE, ştirbenii, s. f. Faptul de a fi ştirb ; loc fără dinţi în gură. He, he! rîse moş Costache, amuzat, desfăclnd ştirbenia gurii. cXlinescu, E. o. II 189. Baba a întinerit... ea ne zîmbeşte, dar tot i se vede ştirbenia. russo, o. 157. ŞTIRBÎ, ştirbesc, vb. IV. 1. R e f 1. A pierde o parte componentă, a se micşora, a se împuţina, a rămîne ciuntit; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o parte din muchia tăişului; a se toci. Acea moşie... a rămas. . . a oraşului. Se zice că s-ar fi cam ştirbit pe ici pe colea în timpurile din urmă. ghica, Ia tdrg. Sabia ţi s-a ştirbit, puşca ţi s-a ruginit. ŞEZ. viii 167. <$> (Subiectul este partea pierdută) în timp ce şi în spaţiu se chemă tot, fără ca, cu toate acestea, să se ştirbească ceva din esenţa acestui tot. MACEDONSKI, o. IV 156. <*> (Subiectul este un abstract) Rar de tot, cînd desimea codrului se ştirbea oleacă in dreapta sau în stingă. . . puteai să înţelegi ce este mai încolo. Galaction, o. i 281. Tranz. Crezind că drege ceea ce aripa zdrobitoare a timpului. . . stricase la gingaşul monument al lui Neagoie, el n-a făcut altceva decît a-l altera şi mai tare, decit a-l ciunti, a-1 păta, a-l ştirbi şi a-l scrinti în multe părţi ale sale. ODOBESCU, S. II 513. 2. I n t r a n z. A-şi pierde dinţii, a deveni ştirb. 3. T r a n z. F i g. A aduce o diminuare puterii, dreptului, prestigiului cuiva. Orice înclinare care ştirbeşte vitejia în lupta vieţii e o slăbiciune care te face să rămii în urmă, învins şi strivit. brXTESCU-VOINEŞTI, t. 11. ■4- A vătăma, a atinge, a nu respecta. E praznic astăzi, sînt « Toţi sfinţii» Şi din bătrini e obicei în cinstea sfinţilor să bei — Şi legea n-o ştirbesc părinţii, coşbuc, p. I 115. — Variantă: (rar) ştirba (gane, n. i 111) vb. I. ŞTIRBIRE, ştirbiri, s. f. Acţiunea de a (se) ştirbi şi rezultatul ei. ŞTIRBIT, -Ă, ştirbiţi, -te, adj. 1. Cu marginea ştirbă ; ciuntit. Un taler de lemn cu margini ştirbite. La TDRG. Mari ruini de amintire care înalţă tăcute în faţa sa nişte ziduri ştirbite, triste rămăşiţe de mărire, macedonski, o. iv 46. 2. F j g. (Despre abstracte) Micşorat', diminuat, atins. Oricare ar fi urmarea unei anchete, cinstea celui anchetat tot ştirbită iese. stXnoiu, c. i. 90. — Variantă: (rar) ştirbit, -ă (alecsandri, s. 132) adj. 'ŞTIRBITÎJRĂ, ştirbituri, s. f. 1. Loc gol în şirul de dinţi, format prin căderea unuia sau a mai multor dinţi. 2. Loc unde marginea unui obiect este ruptă ; ruptură, spărtură. Zidurile cu ştirbituri adinei stau încă în picioare, semn al războiului care a stăruit aici. sTancu, u.r.s.s. 148. ŞTÎRE, ştiri, s. f. 1. Veste, informaţie; noutate. Acum un ceas am primit ştirea. dumiTriu, n. 112. Radiojurnalul de duminică transmite ştirile cele mai importante ale săptăminii. BARANGA, I. 167. De-or întreba în sat de-a mea venire, Tu-n loc de adevăr să spui Că n-ai de mine ştire, coşbuc, r. i 78. E x p r. A da de ştire v. d a3 (I 11). (învechit) A (se) face (dc) ştire = a (se) comunica, a (se) înştiinţa. De cu sară se făcuse de ştire tuturor boierilor să se adune a doua zi. NEGRUZZI, S. I 148. Ieremia-vodă. . . făcu ştire cardinalului că Mihai- ŞTIRI - 364 - ŞTREANG vodă voieşte a intra in Ardeal. BiLCESCU, o. ii 222. A şti de ştirea cuiva sau a-i şti cuiva de ştire (sau, rar, a-i şti cuiva ştire) = a avea veşti (despre cineva), a şti unde se află, ce face; a-i păsa de cineva. Uărea are poruncă să o ducă într-un loc ascuns, unde nimeni să nu-i ştie de ştire. GANE, N. II 75. El a-ntrebat pe toţi d-a rîndul, Dar nimeni ştire nu-i ştia. coşbuc, p. i 100. Nimeni nu-i ştie de ştire. Nimeni soarta-i n-o-mblinseşte, nimeni fruntea nu-i mîngîie. EMINESCU, o. I 52. (Concretizat) Act, document, izvor care serveşte ca sursă de informaţie. Despre fraţii şi surorile lui Eminescu avem ştiri puţine şi nesigure. CÂLINESCU, E. 31. 2. Cunoaştere, cunoştinţă (despre ceva). N-are de unde să fie documentul! Noi n-avem nici o ştire, striga moş Şărban. bujor, s. 125. <$> E x p r. Cu (sau îiiră) ştirea cuiva = cu (sau fără) ştiinţa cuiva; p. e x t. cu (sau fără) învoirea sau încuviinţarea cuiva. Nu-i dă voie să facă o singură mişcare fără ştirea ei. c. PETRESCU, C. V. 217. Au luat de la crîşmar cîte trei lei pe cîte trei băniţi de fasole, fără ştirea bărbaţilor. SP. POPESCU, M. G. 23. Staţi!. . . încotro vă duceţi, boieri, fără-a mea ştire? alec-sandri, T. ii 94. (învechit) A avea în (sau de) ştire = a lua cunoştinţă de ceva, a şti sau a afla ceva. Fiicele mele, s-aveţi in ştire c-am găsit să vă căsătoresc pe-amîndouă. ODOBESCU, la TDRG. Ia, am venit şi eu cu cumătră oaie să mai vorbim cîte ceva de-ale noastre, de care d-voastră bărbaţii, nu trebuie să aveţi de ştire. ŞEZ. iii 112. în ştirea cuiva = în grija, în paza cuiva sau la cheremul cuiva. Fără voie luai steagul din mînile lui, şi mă aruncai pe scară, în ştirea lui dumnezeu. GANE, N. n 110. Se suie cu toţii şi pornesc în ştirea mării, în voia întimplării. SEVASTOS, la TDRG. ŞTIRÎ, ştiresc, vb. IV. Refl. (Regional) A răguşi. Şi eu morăiam de mi s-o ştirit gîtlejul. La TDRG. Copiii.. . se ştiresc in gît. ŞEZ. II 20. ŞTIRICÎ, ştiricesc, vb. IV. Tranz. (Regional) 1. A căuta să afle ceva ; a cerceta, a se informa; a iscodi. Va putea să alunge orice prepus din mintea lui Lică, pentru ca numai într-un tirziu să-i vină gîndul de a ştirici încotro a plecat. SLAVICI, N. II 172. 2. A comunica, a da de ştire. (Refl. impers.) Mie mi s-a ştiricit C-aveţi un rob nespovedit. La Tdrg. ŞTIRIGOAlE s. f. v. stirigoaie. ŞTIUIiEl, ştiubeie, s. n. 1. Adăpost pentru albine; stup. Un ram de măr in mai.. . unde vin Albinele s-adune pentru ştiubeie miere. STANCU, C. 40. Avea o căsuţă curată, o livadă, ş-o prisacă de ştiubeie bătrineşti. SADOVEANU, o. viii 27. De la ştiubeiul albinei ia model şi aşezare, conachi, p. 298. 2. Trunchi găunos sau scobit, întrebuinţat la păstrarea unor obiecte casnice. Se suie iute în pod şi scoboară de acolo un ştiubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa. creangă, P. 5. Am o mîţă şi-un cotei, trei fasole-ntr-un ştiubei. ŞEZ. xxiii 32. Am un ştiubei cu mac, Şade cu gura-n jos şi nu se varsă (Coşul). GOROVEI, c. 106. 3. (Regional) Trunchi scorburos care serveşte ca ghizd la o fîntînă ; p. e x t. fîntînă (mică). Mici fîntîni, ai căror pereţi sînt căptuşiţi de o scorbură mare de copac, care se numeşte... ştiubei, nume pe care îl împrumută chiar fîntînă. pamfile, i. c. 467. Măninc mugurel de tei Şi beau apă din ştiubei. mat. folk. 330. ştiubeiAş, ştiubeiaşe, s. n. Diminutiv al lui ştiubei. ŞTltJCA, ştiuci, s. f. Peşte răpitor de apă dulce, cu corpul lung, aproape cilindric, de culoare cenuşiu-verzuie pe spate şi alb-gălbuie pe burtă, cu gura mare, înarmată cu o mulţime de dinţi şi cu botul turtit ca ciocul de raţă (Esox lucius). Cu mari jertfe, am izbutit să-mi înjgheb o undiţă pentru ştiucă. sadoveanu, î. a. 17. Te poftesc să mănînci cu mine, căci nici eu n-am mîncat. Am ciorbă de ştiucă şi o mămăligă aproape întreagă. GALAC-J*friON, o. I 47. La marginea unui eleşteu... o ştiucă se zbătea de moarte pe uscat. ISPIRESCU, L. 43. ŞTIUCXJLÎŢĂ, ştiuculiţe, s. f. Diminutiv al lui ştiucă. în toată ţara i se zice ştiucă, iar la cea mică ştiuculiţă. antipa, F. I. 213. Foicica iarbă mare, Hai la peşte de vîttzare, Ştiuculiţă cinci parale, teodorescu, p. p. 299. E?3 ŞTIULDÎC interj. (Regional) Bîldîbîc. Cînd a văzut că întindem puştile cătră el să-l puşcăm, ştiuldic! in fundul fintînii, şi tiu l-am mai văzut. RETEGANUL, la CADE. ştiuldicA, ştiuldic, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se ştiuldică în fundul fintînii. RETEGANUL, la CADE. ŞTIUI.ETE, ştiuleţi, s. m. Cocean de porumb, cu boabele bine dezvoltate, cu (sau fără) pănuşele care îl învelesc. Seara a fost clacă la Duţă Căciulămare, ca să cureţe porumb de pe ştiuleţi. CAMii, petrescu; O. I 40. Nu mai avea nici un ştiulete in pătul: vînduse tot porumbul. SANDU-ALDEA, D. N. 244. ŞTltJT, -Ă, ştiuţi, -te, adj. 1. Care este bine cunoscut • de cineva. Poposi cu flăcăul la un han ştiut, sadoveanu, b. 76. în cimitirul lui se odihnesc.. . multe rude, ştiute şi neştiute, galaction, o. i 13. Să se afle negreşit la ceasurile cinci la locul ştiut, camil PETRESCU, O. n 517. Şi pe cînd din ochii lui Făt-Frumos se scurgeau şiroaie de lacrimi, la fîntînă ştiută, urgisita şi zbuciumata lui soţie scosese acum pe tipsie şi cloşca cu puii de aur. creangă, p. 99. 2. Care ştie multe; învăţat. Cîte lucruri aş fi putut afla şi învăţa de la un om atît de ştiut şi de comunicativ. caragiale, s. N. 192. Tu să te-arăţi supărată Pentru un prost neştiut? conachi, p. 14. ŞTIUTOR, -OĂRE, ştiutori, -oare, adj. (învechit) Care ştie, care cunoaşte (ceva); care posedă cunoştinţe (într-un domeniu oarecare). Jupîn ghicitor! Eu te văz prea bine că eşti ştiutor. PANN, P. V. I 37. Să fim... ştiutori, cunoscători şi înţelepţi. DRXghici, r. 37. ^ ■ (Astăzi substantivat, în e x p r.) Ştiutor de carto = persoană care posedă cunoştinţe elementare de citit şi de scris. Şcoala contribuie la înmulţirea numărului ştiutorilor de carte. L. rom. 1953, nr. 4, 51. Procentul ştiutorilor de carte din Romtnia. c. petrescu, a. 464. ŞTOCATÎJRA s. f. v. stucatură. ŞTOFA s. f. v. stoîă. ŞTRAF, ştrafuri, s. n. (învechit) Amendă în bani; gloabă. Plătise ştraf la Viena pentru că îşi bătea servitoarea. GHICA, S. 187. Vine comisariul şi te pune la ştraf. ALECSANDRI, T. 40. După taxa pe rachiu figurează în bugetul de venituri comunale taxa de ispaşă, ştrafurile, veniturile de la biletele de legitimare pentru oameni şi pentru vite. I. ionescu, d. 102. ŞTRAIF, ştraifuri, s. n. Dungă, linie; fîşie, bandă. Trebuia doar să potriveşti pe suprafaţa netedă a maşinii un semn, în aşa fel incit... să nu rămînă din coală ştraifuri fără folos. PAS, Z. I 275. ŞTRAND, ştranduri, s. n. Teren cu nisip, amenajat pe malul unei ape naturale sau al unui bazin şi folosit, vara, pentru cură de soare şi pentru baie. ŞTREAN G, ştreanguri, s. n. 1. Fringhie (din cînepă); (în special) funie scurtă cu care se priponesc vitele. Importul este citeodată din grîu... pături de Braşov, cînepă meliţată, ştreanguri. I. IONESCU, M. 725. 2. Funie folosită pentru a spînzura pe osîndiţi. Priveşte! lingă uşă călăul te pindeşte Cu ştreangul şi cu pala ce-n mînă-i zingăneşte. ALECSANDRI, P. m 294. Căzu ŞTREFUI — 365 - ŞUBRED de trei ori robul din ştreangul infamiei, boi/mac, o. 202. <$> {Sugerînd ideea de osîndă sau de moarte prin spînzură-toare) Foc, celor ce-au ucis şi fură! Bogaţilor, plumb cald in gură! Pumnal, celor mindriţi cu rangul! Şi cui îşi vinde fara, daţi-i ştreangul! coşbuc, r. Ii 266. Doi soli veniră de la-mpărăţie Şi aduc lui Ţepeş ştreang şi mazilie, bomn-TINEANU, la TDRG. Hoţi buni de ştreang, la ştreanguri meniţi, alecsandri, t. ii 136. Nu meritaţi a muri de sabie, ci de ştreanguri. — Spinzuraţi-i! negruzzi, s. I 174. + Loc unde este (sau urmează să fie) spînzurat cineva. Da spinzurătoare!■.. duceţi-l la ştreang! alecsandri, X. I 419. 3. (La ham) Şleau3. Desfăcînd indemînatic ştreangurile şi opritorile, i-a lăsat să meargă să-şi caute singuri locurile şi corlăţile obişnuite. GALAN, z. R. 228. în cele din armă desfac ştreangurile şi calul devine liber, însă nu poate să se ridice, sahia, u.R.s.s. 63. Of! mări frate, De ai păcate, Cu cai de poştă să te porneşti. .. Ba nu-s proptele Nici căpiţele; Ba ştreangu-i putred de ars în foc! alEC-SANDRI, T. 397. ŞTREFUÎ, ştrefuiesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A amenda. (Refl. pa s.) Să se ştrefuiască pentru fiecare rind cu cîte lei nouă. I. ionescu, M. 203. ŞTRENGAR, ştrengari, s. m. (De obicei cu o nuanţă de simpatie) Băiat neastîmpărat, zburdalnic, care se ţine de pozne sau umblă hoinar. Avea o căutătură şi un umblet de ştrengar. Gane, N. ni 157. Pe Nuţu vi-l lăsasem ■mic, Cu creştetul cit masa; O fi acum ştrengar voinic Şi vă răstoarnă casa? COŞBUC, P. II 59. Ştrengarii erau mai nebuni ca totdeauna. caragialE, o. iii 13. -O* F i g. Văzui prin văi al verii dulce vînt, Ştrengar frumos. COŞBUC, p. i 287. <0> (Adjectival) Ce-i pe drum atîta gură? — Nu-i nimic. Copii ştrengari. — Ei auzi! vedea-i-aş mari. Parcă trece-adunătură de tătari, coşbuc, P. i 227. (F i g.) Mierloiul sprinten şuieră o clipă ; Un sturz ştrengar îngină-o turturică. IOSIF, V. 70. + (Adverbial) Ştrengăreşte. îşi retrase mina şi-l privi pe Mihai surizînd ştrengar, camil petrescu, N. 58. -f- Bărbat uşuratic, afemeiat. V. crai. Un ştrengar ce compromite femeile. Azi face curte uneia, ■mine alteia, alecsandri, T. 1679. ŞTRENGĂRESC, -EĂSCĂ, ştrengăreşti, adj. (De obicei cu o nuanţă de simpatie) De ştrengar (sau de ştrengăriţă). Se ţinea pe cal cu mare îndemînare, călărind pe o rină, in mod ştrengăresc. D. ZAMFIRESCU, la CADE. O pălăriuţă moale, cu boruri mici, lăsată puţin pe ceafă, îi dă un aer ştrengăresc. vlahuţX, o. a. 449. ŞTRENGĂREŞTE adv. (De obicei cu o nuanţă de simpatie) Ca un ştrengar (sau ca o ştrengăriţă). O privi ştrengăreşte pe sub pălăria lată în margini, mironescu, S. A. 89. Dinu zîmbi, îşi puse pe cap căciula cam ştrengăreşte. bujor, S. 27. ŞTRENGĂRI, ştrengăresc, vb. IV. I n t r a n z. şi (rar) refl. A se ţine de pozne, de năzbîtii; (despre copii) a se juca, a zburda, a hoinări. Cind plecau la prăvălie, îşi trimeteau copiii la dascălul Chiosea, ca să nu ştrengărească pe uliţă. GHICA, S. A. 74. După ce se ştrengărise toată ziua, căzuse sara ca un trunchi, de somn. ŞEZ. i 59. ŞTRLN CARIE, ştrengării, s. f. (De obicei cu o nuanţă de simpatie) Faptul de a ştrengări, faptă de ştrengar (v. p o z n ă, şotie); hoinăreală. E timpul numai bun de joc Şi bun de ştrengărie. iosif, paTr. 15. Era un neas-tîmpăr ş-o bucurie de copii, care pregătesc o mare ştrengărie. VLAHUŢĂ, o. a. 158. Jf- (Mai ales la pi.) Aventură de dragoste. V. crai 1 îc. El. ■. după ce ş-a petrecut tinereţea-n chefuri şi ştrengării, îmi pretinde mie seriozitate şi credinţă! La TDRG. Viaţa de cafenea, ştrengă-riile cu prietenii începură a-l atrage, vi.ahută, o. a. 257. ŞTRENGĂRIŢĂ, ştrengăriţe, s. f. *(De obicei cu o nuanţă de simpatie) Fată cu apucături de ştrengar, în sfîrşit, am mai pus şi noi mina pe tine, ştrengăriţă frumoasă şi nestatornică/ rebreanu, r. i 156. ŞTKIMF, ştrimfi, s. m. (Germanism în Transilv.) Ciorap. Uită-te, bădiţo, uită... Uită-te la patru junei, Nu la ştrimfi şi la papuci. ŞEZ. xii 153. ŞTRtJDEL, ştrudele, s. n. Plăcintă făcută din foi subţiri, umplute cu mere, cu nuci sau cu brînză şi rulate în formă de sul. Pentru dinsul clienţii. . . însemnau cafea turcească sau şvarţ. .. baclava sau ştrudel de mere, după consumaţiile de predilecţie, cumpărături sau comenzi. c. petrescu, o. p. i 152. •- ŞTUC s. n. v. stuc. ■ ŞTOCĂT, -Ă adj. v. stucat. ŞTUDÎ!NT, -Ă s. m. şi f. v. student. ŞTU1ÎU, şUdei, s. m. (Regional) Ştiulete. Pe la noi pe la Heleu... Patru boabe pe-un ştuleu. jarnîk-bîr-SEANU, d. 471. ŞTURŢ, şţurţuri, s: n. (Regional) Haldă. ŞTUŢ, ştuţuri, s. n. Bucată scurtă de ţeava, care face legătura unui recipient cu o conductă. ŞU interj. (Adesea repetat) Onomatopee care redă murmurul vorbelor şoptite sau foşnetul frunzelor. Şu-şu-şu, şu-şu-şu, am început a spune la năzbîtii, ca băieţii. SADOVEANU, la TDRG. ŞlOliĂ', şube, s. f. 1. Haină lungă şi largă, de obicei căptuşită cu blană, purtată mai ales de bărbaţi. Judecătorul meu ■. . s-a înfăşurat în şubă-i cu precauţiune şi n-a vorbit nimic. GALACTION, O. i 104. Provinţii 'ul umblă încotoşmănat într-o grozavă şubă. NEGRUZZI, c. I 237. ’Mi luai şuba şi plecai, Şi-apucai pe drum la vale, Şi-ntilnii pe mîndra-n cale. i. CR. II 19. (Metaforic) Caipaţi pleşuvi cu şube de zăpadă, beniuc, s. 54. 2. (Regional, ia pl.) Haine. L-apucă iarna cu slabe şube. ŞEZ. vii 183. — Pl. şi: şubi (GANE, N. m 133). ŞUBElCĂ, şubeici, s. f. (Transilv., Bucov.) Şubă scurtă pe care o poartă femeile. Cîte fete cu pieptare Toate-s strîmbe la spinare. ■ ■ Dar mîndra cu şubeica E oablă ca secerea. Jarnîk-bîrseanu, d. 430. ŞtjBLER, şublere, s. n. Instrument de măsurat lungimi mici, compus dintr-o riglă gradată, cu două braţe între care se prinde piesa de măsurat. Atenţia e încordată, creionul e ţinut strîns ca un compas sau un şubler, gata de măsurătoare de precizie, contemporanul, S. II, 1949, nr. 160, 9/2. ŞtBRED, -ă, şubrezit "de, adj. 1. Lipsit de vigoare, nerezistent Ia eforturi; firav, plăpînd. în prag, Ion al lui Lepădat îl întîlni pe taică-său, umbră şubredă, puţin încovoiată de bătrîneţe şi de oboseală. DUMITRIU, N. I. 78. Ciubotarul era un om sărac şi cu sănătatea cam şubredă. SADOVEANU, E. 115. Un coleg al meu de dăscălie, şubred de felul lui, căzuse bolnav la pat. hogaş, dr. ii 195. Pe lingă că-i era mina dreaptă şubredă... n-avea băiatul nici apucătură din ochi la lucru de piguleală. CARAGIALE, o. ii 243. 2. (Despre lucruri) Care este lipsit de rezistenţă, se clatină, este gata să se prăbuşească. Stăteam tăcut şi trudit pe banca şubredă, care avea legănări de val. sado-veanu, o. vii 230. Ştiu bine că nu voi avea tăria să vîr sabia mea şubredă în nimeni, camii, petrescu, u. n. 278. F i g. Situaţia guvernului, pe care el o socotea şubredă. rebreanu, R. i 41. + F i g. Care nu rezistă unei analize mai serioase, unei critici mai severe. Punctul de vedere ŞUBREZENIE - 366 - ŞUIA de la care pleacă d. Last e prea şubred, terenul prea puţin sigur şi chiar periculos. GHEREA, ST. CR. II 263. A scris multe poezii frumoase ca sentiment, cam şubrede ca formă. vlahuţă, o. A. 465. ŞUBREZENIE, şubrezenii, s. f. 1. Starea celui şubred; lipsă de rezistenţă fizică; slăbiciune. Pe la jumătatea toamnei răbufni exantematicul. . . explicaţia adevărată era vremea cu ploi şi frig, care iar îi înghesuia pe săraci cîte trei şi patru şi mai mulţi la un loc; era şubrezenia lor datorită nemîncării. pas, z. iii 256. 2. Lipsă de soliditate, de trăinicie (a unui obiect); (concretizat) lucru, obiect şubred, putred. E vorba să je facă un pod ca lumea. Cu şubrezeniile astea de lemne încrucişate, te pomeneşti iarăşi despărţit de oraş, la viituri mari. sadoveanu, m. c. 182. F i g. Cazuri întîmplate chiar atunci. . . dovedeau şubrezenia garanţiei inamovibilităţii. brăTESCU-voineşti, la CADE. ŞUBREZI, şubrezesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre fiinţe) A-şi pierde forţa fizică, rezistenţa, sănătatea,' a deveni şubred; a slăbi. 2, (Despre construcţii sau obiecte) A-şi pierde soliditatea, trăinicia; a fi gata să cadă, să se prăbuşească. Tranz. F i g. Cele şase mari războaie purtate de Rusia împotriva turcilor in secolele XVIII-XIX au şubrezit treptat stăpînirea otomană de la nordul Dunării. LUPTA DE CLASĂ, 1954, nr. 1, 86. Sentimentele umanitare ale poetului, ura faţă de exploatatori, dragostea pentru patrie şubrezesc pînă la totală surpare concepţia acelora care ţineau să prezinte pe Eminescu drept un pesimist fără leac. beniuc,p. 29. ŞUBREZÎRE, şubreziri, s. f. Faptul de a se ş u-b r e z i. ŞUBREZIT, -Ă, şubreziţi, -te, adj; Şubred. ŞUEULÎŢA, şubuliţe, s. f. Diminutiv al lui ş u b ă. Avea Marcu-o sluguliţă. . . îmbrăcată-ntr-o şubidiţă.vl.SCU-LESCU, l. p. 267. ŞUC, şucuri, s. n. (Ban., Transilv.) Măsură de lungime egală cu a şasea parte dintr-un stînjen. Un băţ de un şuc de lung şi ghimpos de măcieş. marian, î. 84. — Variantă: Silf, şufi (bibicescu, p. p. 330), s. m. ŞUCADĂ adj. invar. (învechit şi regional) Foarte mare (ca dimensiune sau ca valoare). Serdăreasa are nişte ochi... şucqda. .. şi o guriţă numai atîtica. ALECSANDRI, T. 740. Decoraţia ce-ţi hărăzesc este mai şucada. id.ib. 1116. ŞUĂTĂ, şuete, s. f. Conversaţie uşoară, spirituală şi distractivă între prieteni (alcătuită mai ales din bîrfeli, povestiri de noutăţi şi anecdote etc.). Ne-a tras Jan o şuetă de nu mai puteam scăpa. c. PETRESCU, C. v. 63. ŞUF s. m. v. şuc. ŞUF ANA, şufane, s. f. Par gros şi lung, ascuţit la un capăt, cu care se fixează năvodul lâ fundul apei ca să nu scape peştele pe sub el. ŞUGĂRtiL, şugărei, s. m. Plantă erbacee din familia labiatelor cu tulpina ramificată, culcată la pămînt, cu flori albe-gălbui îngrămădite la vîrful tulpinii şi al ramurilor; creşte prin locuri pietroase, în munţii calcaroşi (Teu-crium montanum). ŞUGUBĂŢ, -AŢĂ, şugubeţi, -e, ’ adj. 1. (Despre oameni şi despre manifestările lor) Glumeţ, hazliu, poznaş, vesel. Oaspele cînta acum iar nişte drăcii şugubeţe. camil petrescu, o. i .131. Nu-i mai încîntă decît mutra-i trecătoare de om şugubăţ şi felul lui de-a povesti. stănoiu, c. I. 1Î3. Bată-te fericea şi norocul să te bată! Şugubăţ mai eşti! mironescu, S. A. 91. F i g. Veveriţele şugubeţe, cu coada vîlvoi. . . sar zglobii pe crăcile copacilor, odobescu, s. m 185. 2. (învechit) Primejdios, înşelător, amăgitor; rău. în călătoria ta. . . să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spîn — cît îi putea să n-ai de-a face cu dînşii, căci sîtit foarte şugubeţi, creangă, p. 198. Locurile acestea sînt şugubeţe; de unde ştii cum vine întîmplarea, şi, doamne fereşte, să nu-ţi cadă greu singur, id. ib. 201. Nevoia e cea mai şugubaţă capcană, contemporanul, vn 388. — Variantă: şugllb6ţ, -eiţă (ODOBESCU, s. iii 230, ALECSANDRI, s. 70) adj’. ŞUGUBĂŢ, -EĂŢĂ adj. v. şugubăţ. ŞUGUBÎNĂ s. f. 1. (învechit şi regional, în expr.) A da de (sau de-o) şugubină = a da de ruşine, a se face de rîs, de ocară. Ia împinge hoborocu cela încoace, măi ţică. . ■ încet, să nu dai de şugubină. yi.aiiuţX, ci,. 110. M-ain fost dus să macin, dar mai dădui de-o şugubină. CONTEMPORANUL, Vj 41. 2. (învechit) Păcat grav, nelegiuire, crimă. Cu capu-şi va plăti şugubină. budai-delEanu, ţ. 152. ŞUGUÎ, şuguiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Mold., Bucov., Transilv.) A glumi. Hai să facem trampa: dă-mi carul şi na-ţi boii. .. —Şuguieşti, măi omule, ori ţi-i într-adins? — Ba nu şuguiesc, zise Dănilă. CREANGĂ, o. A. 148. Nu te mînie, Guliţă, că şuguieşte Luluţa. ALECSANDRI, T. 487. Cînd tătuca cu mămuca Se juca şi şuguia. negruzzi, s. III 25. -Jf- Tranz. (Rar) A duce cu vorba ; a minţi. Printre turci se strecura, Şi cu vorba-i şuguia. păsculescu, l. p. 281. — Prez. ind. pers. 3 şi: şitguie (stancu, D. 123). — Variantă: şăgui (sadoveanu, o. i 98, stănoiu, c. i. 125, SBIERA, p. 3) vb. IV. ŞUGUIĂLĂ, şuguieli, s. f. (Mold., Bucov., Transilv.) Şuguire. ŞUGUÎRE, şuguiri, s. f. (Mold., Bucov., Transilv.) Faptul de a şugui; şuguială. ŞUGUÎT s. n. (Mold., Bucov., Transilv.) Şuguire. şuguitGr, -oare, şuguitori, -oare, adj. (Mold., Bucov., Transilv.; şi substantivat) (Persoană) care şuguieşte. ŞUHĂRÎE s. f. (Mold.) Guturai. De şuhărie scapi trăgînd pe nas apă rece. şez. I 252. ŞUI1 s. n. Nume dat de popor la diferite boli grele (cancer, sifilis etc.). (în imprecaţii) Mînca-te-ar şuiul! ŞUI2, ŞtJIE, şui, şuie, adj. (Despre fiinţe) Subţire, zvelt; (despre plante şi părţi ale lor) mlădios. Era un vlăjgan cam înalt, şui, cu capul mic, nas ascuţit, camil petrescu, o. II 14. Măruntă şi şuie, cu încheieturi gingaş strunguite la mîini şi picioare. M. i. caragiale, C. 126. [Cerbul] se iveşte un minut prin cîmpie. . . cu trupul şui şi elegant. ODOBESCU, S. iii 136. în insula cea pustie şi prigorîtă de soarele african, abia se zăreau cîţiva copaci din aceia cu ramurile-nalte şi şuie, care se cheamă palmi. id. ib. 251. 4? (Despre obiecte) îngust. Pe scîndura şuie, s-a poticnit. . . Dar cît ai clipi a fost iar în picioare, popa, v. 317. ^ (Neobişnuit, despre priviri) Pătrunzător, ascuţit. P-un copac înalt să suie, Pe-ntinsori de codri negri aruncînd privirea şuie, în adîncă depărtare el văzu zare de foc. EMINESCU, L. p. 126. ŞUI3, ŞtJIE, şui, şuie, adj. Care nu-i întreg la minte ; zănatic. Am trîntit... în spinarea unui arlechin şui o largă purpură imperială. CARAGIALE, o. iii 261. Prost ca gardtd de răchită, Şui ca clanţa de la uşă. eminescu, L. p. 125. îi şui. . . n-are toate grăunţele în cap. ŞEZ. ix 149. (Substantivat) M-ai lăsat de rîsul unui şui ca Ivan. creangă, p. 318. ŞUIA, ştiiez, vb. I. Refl. (Despre fiinţe) A deveni subţire, a slăbi; a se jigări. De trai rău. . . te-ai supţirat, te-ai şuiat, te-ai încovrigat. La TDRG. ŞUIER — 367 — şuiet ŞÎJIER, şuiere, s. n. 1. Zgomot caracteristic, ascuţit şi puternic, pe care-1 face vîntul, furtuna, vijelia. Norii ar fi la fel de negri ca acuma, şuierul vîntului la fel de ţipător, foşnetul şi uruitul valurilor la fel. dumitrii;, p. f. 21. A rămas. . ■ îtt şuierul furtunilor toamnei. sadoveanu, o. vrt 381. -4- Zgomot ascuţit (asemănător cu cel produs de vînt) pc care-1 face cineva siîflînd printre buzele întredeschise. 2. Zgomot ascuţit pe care-1 fac anumite corpuri care se deplasează, se mişcă, se învîrtesc, spintecă aerul cu iuţeală. Sclipirea secerii, un şuier prin holde, beniuc, v. 75. Îşi strinseră miinile, răminind tăcuţi sub şuierul neîntrerupt al obuzelor, camii.ar, n. i 268. îmi vine plinsul Cind ştiu bine, cum că eu Am s-apuc in loc de fluier Puşca cea cu rece şuier, coşbuc, P. II 168. 3. Sunet ascuţit şi strident produs cu (sau de) un instrument special (signal, sirenă) sau cu gura; fluier. De la fereastră, din vagon, Văd satul alb sclipind în zare. ■ ■ Un şuier lung ■ . . Tresar mişcat ■ ■ . Simt inima bătindu-mi tare. iosif, i'ATn. 13. Ce curios răsună pe-aici, repercutat, huruitul roţilor şi gîfîitul greu, puternic al maşinii. Un şuier lung, speriat, aproape jalnic, trezeşte somnul codrilor. VI.AIIUŢX, o. a. 266. Nu ştiu, vîntul vîjîieşte Ori bărbatul mieii soseşte. — Ba-s şuiere de voinici Şi nechezul de cai murgi. SEVASTOS, c. 314. + Sunet produs de un instrument muzical sau de cel care fluieră; p. e x t. cîntec. [Bunicul] la păsări, in munte, Cu meştere şuiere, Ştia să le cînte. tiieodorescu, c. 13. Văile sînt In aburi de-argint Pierdute-ntr-al doinelor şuier Din fluier. EMi-nescu, o. iv 96. 4. Sunet sau ţipăt (ascuţit) scos de unele animale sau păsări. De pe depărtările înalte ale pădurilor, un prelung şuier ascuţit şi melodic străbătu pină la mine. . ■ Un mierloi saluta — se vede — cu glas prevestitor întîile raze ale zorilor, hogaş, m. n. 92. Ştia să imiteze şuierul şerpilor. GniCA, s. 73. ŞUIERĂ, şuier, vb. I. Intranz. 1. (Despre vînt, furtună, vijelie) A face un zgomot ascuţit şi puternic ; a fluiera. Vîntul şuieră p-afară, focu-n sobă nu mai arde. EFTlMru, î. 174. Un vînt rece începuse a sufla, şuierînd prin viile de primprejur. SANDU-AI.Bi'.A, tj. p. 133. Vîntul şuieră prin hornuri, răspîndind înfiorare. ALECSANDRI, r. A. 112. -4- (Despre fiinţe) A produce un zgomot ascuţit (ca al vîntului) respirînd şi suflînd aerul printre buzele întredeschise. Printre buzele arse răsuflările şuierau scurte. SADOVEANU, o. vi 214. 2. (Despre un corp, un obiect) A produce un zgomot strident, scurt şi intens, atunci cînd se deplasează, se mişcă, se învîrteşte sau spintecă aerul cu viteză. Crava-şele şuieră. STANCU, D. 57. Uneori cîte-un uliu, care plutea sus în undele înălţimilor, cădea şuierînd ca o săgeată. SAD OVEANU, O. VI 47. Ţîşnesc săgeţi din arcuri şi şuieră în aer. EFTlMiu, î. 144. T r a n z. f a c t. Mişca şuierase biciul pe deasupra capului plecat al tuturor. TAS, z. I 227. [Securea] şuieră in aer al morţii rece fior! mace-donski, o. I 255. 3. (Despre oameni sau despre instrumente, aparate) A scoate un sunet ascuţit, strident şi prelung. V. f 1 u- i e r a. Pusei la gură două degete şi şuierai de amuţi urletul clocotitor al apelor, iiogaş, M. N. 224. Oliolio, măi Taie-babă ! Căci nu şuieri mai degrabă Să sărim voinici la treabă, alecsandri, r. a. 55. -4- T r a n z. (Neobişnuit) A-şi exprima nemulţumirea, dezaprobarea prin fluierături stridente ; a fluiera pe cineva, a huidui. Dănţuiţi precum vă vine, Nici vă şuier, nici V-aplaud. eminf.scu, o. iv 201. + A fluiera cu gura sau din frunză; a cînta fluierînd. Mă găsii îndreptăţit, după ce-mi sfîrşii treaba, să mă primblu, şuierînd, cu miinile la spete, iiogaş, M. N. 168. Cind pe malu-i trece noaptea Călătorul şuierînd, Printre papuri, cînd şi cind, El aude triste şoapte, alecsandri, r. a. 42. -$* T r a n z. Un cîntec tainic şuierînd; E-ntiia zi frumoasă, caldă, iosif, patr. S0. 4. (Despre animale, păsări, insecte) A scoate un sunet sau un ţipăt (ascuţit) specific. Un balaur. .. care. . . cînd şuiera, clocotea codrul, creangă, o. a. 121. Toată acea nenumărată lume de insecte, ce se strecoară prin ierburi, ţiuind, scirţîind, fluierînd, şuierînd. ODOBESCU, s. m 19. Unde-aud cucul cîntînd Şi mierlele şuierînd, Nu mă ştiu om pe pămint! alecsandri, p. p. 274. ŞUIERĂRE, şuierări, s. f. (Rar) Acţiunea de a şuiera şi rezultatul ei; şuierat, fluierat. Din a ta şuierare, Socotitn cu-ncredinţare Că prea minunat glas ai. alexakdrescu, m. 290. ŞUIERĂT1, şuieraturi, s. n. Faptul de a şuiera. 1. Şuier (1). Suflările vîntului, care trecea... c-tin şuierat ascuţit. BART, s. M. 52. -V Zgomot produs de o respiraţie şuierătoare. Iapa sură. ■ ■ alergînd alăturea cu dînsul, şuieratul largilor ei nări era ca boldul unui pinten pentru armăsarul care atunci şi mai tare se răpezea. NEGRUZZI, S. I 42. 2. Şuier (2). Freamătul şi şuieratul a tnii de mii de săgeţi, negruzzi, s. I 127. 3. Şuier (3). S-aude un şuierat prelung, care sfişie ca sfircul unui bici liniştea luminoasă a dimineţii. Puiu se gîndeşte: Vine trenul. sadoveanu, o. iii 237. Locomotiva gîfii şi scoase un şuierat asurzitor. DELAVRANCEA, H. T. 81. ŞUIERĂT2, -Ă, şuieraţi, -te, adj. Care şuieră sau care seamănă cu un şuier; şuierător, fluierător. Dacă ţi-ar fi dat o palmă, te-ar fi durut mai puţin decît vocea lui şuierată, pas, z. i 303. Un curcan şuierat, alecsandri, T. 274. <}' (Adverbial) Ce este, Alioşa? şopti el şuierat, sadoveanu, o. vii 38. Cuvintele au trecut şuierat ca o ameninţare de viperă cînd se ridică in virful cozii. c. PETRESCU, A. 234. ŞUIERĂTOĂRE, şuierători, s. f. (Rar) Obiect, dispozitiv, fluier care şuieră sau cu care cineva şuieră. ŞUIERĂTOR, -OĂRE, şuierători, -oare, adj. Care şuieră sau care seamănă cu un şuier. In tăcere, străbătu deodată oftarea şuierătoare a rănitului. SAD OVEANU, O. I 52. Din iarbă scoate capul şarpele şuierător. BELDICEANU, p. 57. Se oprise ascultînd. ■ ■ concertul acestor paseri şuierătoare. negruzzi, S. i 322. <ţ> Consoană şuierătoare = consoană sibilantă, v. s i b i 1 a n t. <ţ> (Adverbial) Micluţ se-ntoarsc şi-i şopti şuierător muierii peste umăr. DUMITRIU, N. 162. « Domnişoară Natalie ». . . şopti Daniil greu, şuierător. SAD OVEANU, M. 114. ŞUIERĂTÎJRĂ, şuierături, s. f. Şuierat, şuier. Trăsnetele de obuz se prăbuşesc acum în plotonul meu... O întir-ziere întinsă şi, pe urmă, alte şuierături, camil' petrescu, U. N. 358. Citeva luni d-a rîndul nu mai auzi nici prin holde, nici prin crînguri, pocnetul ierbei de puşcă şi şuierătura alicelor, odobescu, s. iii 37. ŞUIERUL, şuierele, s. n. (In poezia populară) Diminutiv al lui şuier. Auzi, maică, şuierel, Şuierel de voinicel, bibicescu, p. p. 59. ŞtiIET, şuiete, s. n. 1. Vîjîit al vîntului, vuiet al furtunii. Vijelia şerpuia cu şuiete prelungi, sadoveanu, o. L. 100. Prin virful bradului trecu un şuiet domol. id. o. vii 372. 2. Foşnet al frunzelor, freamăt. Vintul din Fundoaia tăcuse, se stinsese şuietul pomilor. CAMILAR, N. II 112. în poiană era pace; deasupra sunau şuiete. sadoveanu, f. J. 364. 3. Susur, murmur, şopot al apelor, al ploii. Şuietele izvoarelor se aud bolborosind, ca nişte glasuri pe sub pă-mînt. VLAHUŢ,X, o. A. n 156. ŞUIEŢ, ŞUIĂŢĂ, şuieţi, -e, adj. Şui2. O dihanie in patru picioare, şuiaţă şi frumoasă. La TDRG. ŞUIŢĂ — 368 — ŞURUBEL ŞUÎŢĂ, }uiţe, s. f. Mamifer rozător (Citellus citellus); popîndău. Câţeii-pămintului — de le zice şi ştiiţe — cari scot capul la amiazi din găuri, ca să latre la soare. ODOBESCU, S. m 185. Şniţele silit animale mici, din familia şoarecului. ■ ■ Pe cîmp sînt in pămînt găuri făcute de aceste animale. ŞEZ. XIII 47. ŞULÂR, şidare, s. n. Cusătură provizorie, cu împunsături rare ; aţă cu care se însăilează. V. s a i a2. ŞULEĂN, şuleane, s. n. Ciocan de mînă. ŞtJLER, şuieri, s. m. (Mold., învechit) Persoană care înşală la jocul de cărţi (v. t r i ş o r); p. e x t. termen de ocară pentru oameni (v. ticălos, păcătos). Care vra să zică, tu eşti stăpîn aici, şi eu îs de haimana ?. . . Ghidi, şuier viclean! ALECSANDRI, T. 840. ŞULERÎE, şulerii, s. f. (Mold., învechit) înşelătorie la jocul de cărţi; trişare. începu a lua seama pontatorilor săi şi îi văzu că îmbiau cu furat şi cu şulerie. negruzzi, S. i 86. ŞtjLFA, şulfe, s. f. (Regional) Haină (orăşenească). Dau s-o şterg. M-a prins mama de ştdfe. STANCU, D. 112. Ei îi jucau ochii după şulfe boiereşti, după albăstrime, că nu degeaba doar era fată de ciocoi gulerat. ŞEZ. XII 37. ŞUMĂR, şumari, s. m. (Regional) Pădurar. Paşte calul lui şumar. HODOŞ, P. P. 163. ŞtJMANj -A, şumeni, -e, adj. (Transilv.) Ameţit de băutură; cherchelit, afumat. Poate că te-am şi mai bătut, cînd eram cam şumăn, cînd mă cam îmbătăm. RETE-GANUL, P. ni 85. (Substantivat) Ţinu morţiş să vadă cum petrec şumenii, — chefuiţii. pamfilE, văzd. 113. ŞUMENEĂLĂ s. f. (Transilv.) Stare de ameţeală din cauza băuturii; beţie. Doamne fereşte! răspunse Marin serios, parcă i-ar fi trecut şumeneala. REBREANU, R. n 27. ŞUMEN’I, şumenesc, vb. IV. Refl. (Transilv.) A se ameţi de băutură; a se chercheli, a se afuma. Gustînd din cele vinuri scumpe, s-a şumenit şi s-a culcat. RETEGANUL, P. n 74. ,v ŞUMUIĂC s. n. v. şomoiog. ŞUMUIÂG s. n. v. şomoiog. ŞUMUIOG s. n. v. şomoiog. ŞtjiNCĂ, şunci, s. £. Pulpă de porc preparată în mod special (pusă la sare, expusă la fum) pentru a se putea conserva multă vreme ; jambon. Mă îndemnară.. . să iau ceva uscături: salam, sardele, şuncă. ISPIRESCU, la TDRG. Să-mi aducă o bucăţică de şuncă şi o butelcă de vin. contemporanul, II 244. Produce cei mai frumoşi porci; la el se găsesc şuncile cele mai vestite, ghica, S. .560. Pulpă, coapsă, şold. Băieţandrul înţepă cu băţul şuncile uscăţive ale boilor. Când scirţîi şi se urni din noroi, depărtîndu-se. dumitriu, b. f. 99. ŞUPURÎ, şupuresc, vb. IV. Refl. (Mold.) A se furişa, a se strecura. S-a şupurit lingă un alt zid, s-a căţărat cu iscusinţă şi pe acela; a sărit într-o grădină şi a stat un timp la pindă. sadoveanu, D. p. 172. Ies din casă in chip că mă duc la scăldat, mă şupuresc pe unde pot, şi cînd colo mă trezesc în cireşul femeii şi încep a cărăbăni la cireşe în sîîi, crude, coapte, cum se găseau, creangă, A. 48. Diavolul de rjiîţă. . . s-a şi şupurit, tupiluş-tupiluş, şi haţl i. cr. iii 205. Tranz. Au şupurit... caii spre raia, spre Dunăre. STANCU, D. 11. ŞtJRÂ, şuri, s. f. 1. Construcţie anexă pe lîngă o gospodărie rurală, în care se adăpostesc vitele şi se păstrează diferite vehicule, unelte agricole etc. O văd pejjnama-n colţul şurii, Aşază-ncet merindea-n glugă. GOGA, P. 21. în fundul ogrăzii era o şură mare şi pustie. dunăreanu, ch. 174. Ce şuri şi ocoale pentru boi şi vaci, perdea pentru oi... şi cîte alte lucruri de gospodărie! creangă, p. 153. -ff- Expr. A avea o gură cît o şură v. g u r ă (I 3). 2. Şiră de paie, de fîn etc.; gireadă. Şira, şura sau gireada are o bază dreptunghiulară, una din cele două laturi mici sau amîndouă... puţind fi curbe sau jumătate circulare, pamfile, a. r. 145. — Pl. şi: şure (stancu, D. 125, odobescu, s. iii 18). ŞURÎNCĂ s. f. v. şirincă. ŞURLAU, şurlaie, s. n. (Regional) Pîrău adînc şi îngust, care coboară de-a dreptul în jos printre stînci. ŞUROÎ vb. IV v. şiroi2. ŞURtÎB, şuruburi, s. n. Piesă cilindrică de lemn sau de oţel, cu suprafaţa în spirală, care se introduce în lemn sau în metal, învîrtindu-se cu şurubelniţa, pentru a fixa ceva. Desfac de tot şurubul care regulează apa la carbid, bogza, Ţ. 64. Denumire improprie pentru un dispozitiv care se poate manevra printr-o uşoară răsucire. Este acolo unul, meşter de mama-focului, învîrteşte de un şurub, vine lumina pe sîrme şi gata! SP. popESCU, M. G. 88. <> Fi g. [Rică Venturiano] nu e o pîrghie a stării nouă de lucruri, ci un mititel şurub al maşinii, ibrăileanu, SP. cr. 231.-0* Loc. a d v. în şurub = în formă de cerc sau de spirală. Numai eu mă răsuceam în toate părţile-n şurub, privind in fiecare copac cîte un duşman, gane, N. iii 57. ^ Expr. A întoarce (cuiva) şurubul sau a o întoarce Ia şurub v. întoarce (II 1). A strînge şurubul v. strînge (I 3). A-i îace (cuiva) un şurub prin cap = a-i apuca -(cuiva) şuviţe de păr din cap, răsucindu-le şi trăgînd de ele. Şi, după ce ne culcam cu toţii, noi băieţii, ca băieţii, ne luam la liîrjoană şi nu puteam adormi de incuri, pînă ce era nevoită biata mama să ne facă musai cîte un şurub, două prin cap şi să ne dea cîteva tapangele la spinare. creangă, a. 40. + (Poetic) Vîrtej de apă. (Atestat în forma şurup) Bulboana se liniştise, îşi mîna neagră apele la vale şi, din cînd în cînd, pe luciul ei năşteau şurupuri repezi, care se săpau crescînd ş-apoi scădeau, se mistuiau. SADOVEANU, o. iv 438. — Variantă: şurup s. n. ŞURUB Alt, şurub ari, s. m. Om care cunoaşte şuru-băriile, ştie să se învîrtească (folosind şmecherii, tertipuri, chiţibuşării, zăpăcind pe cineva cu vorba). Avocaţi, directori de bancă şi popi şi protopopi, şurubari la vorbă, grijulii şi meşteri în a se procopsi, pas, z. iv 144. ŞURUBĂRÎ, şurubăresc, vb. IV. Intranz. A umbla cu şiretlicuri, a se folosi de şmecherii pentru a realiza ceva. ŞURUBARÎE, şurubării, s. f. 1. Totalitatea şuruburilor -unui aparat sau ale unui mecanism; p. e x t. totalitatea pieselor care alcătuiesc un mecanism. Complicata şurubărie a mitralierei, ce împiedeca drumul glontelui. contemporanul, S. ii, 1948, nr. 108, 11/4. Plugurile trosneau din încheieturi şi şurubării. MLHALE, O. 124. 2. F i g. Şmecherie, şiretlic, chiţibuşărie, tertip. Iar s-o dus pe la Galaţi, să mai învîrtească şurubăriile cu judecata. bujor, S. 63. Am înţeles eu şurubăria;- acela într-adevăr m-a luat aşa, ca să mă-ncurce numai, dunăreanu, n. 120. Acela ştie toate şurubăriile şi-ţi face din alb negru şi din negru alb. hogaş, m. n. 198. ŞURUBÎL, şurubele, s. n. (în poezia populară) Diminutiv al lui ş u r u b. Murgule, murguţul meu, Ce nechezi aşa de greu ? Ori de frîu-ţi cu zăbele, Ori de scări cu şurubele? şez. i 77. ŞURUBELNIŢĂ — 369 — ŞUVOI ŞURUBELNIŢĂ, şurubelniţe, s. f. Unealtă alcătuită dintr-un miner şi dintr-o tijă de oţel cu virful lăţit ca un tăiş, servind la înşurubarea şi deşurubarea şuruburilor. Cind ie vedea cu un cleşte sau o şurubelniţă in mină, ţi le lua speriat: Fugi de-acolo! te prevenea, Cind vezi că nu merge ceva, cheamă-mă pe mine. PAS, z. i 307. Motoraşul.. . e făcut de el. îl deschide cu şurubelniţa şi mi-arată toate măruntaiele, i. botez, şc. 230. — Variantă : şurup61niţă (pamfile, i. c. 222) s. f. ŞUItUIîUÎ, şurubuiesc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A învîrti, a suci, a întoarce un şurub. <0- E x p r.  O şurubui = a o suci, a o învîrti, a o întoarce (pentru a obţine un avantaj). Apoi dă, măi Chirică, tu m-ai tot chihăit de cap pină acum, să mă însor. . .şi apoi acum tot tu o şurubuieşti şi-o întorci, cum iţi vine ţie Ia socoteală. CREANGĂ, P. 165. ŞURUÎ vb. IV v. şiroi2. ŞURtÎP s. n. v. şurub. ŞURUrÎiLNIŢA s. f. v. şurubelniţă. ŞUŞANEĂ, şuşanele, s. f. (învechit) Puşcă lungă arnăuţească. Deasupra vetriţei se încrucişau o şuşanea şi o sabie încovoiată, înflorite cu argint, după moda armurierilor de la Damasc, sadoveanu, o. l. 35. Ia-ţi şuşaneaua şi pistoalele şi hai prin pădure să-l căutăm pe Miai. camil petrescu, o. i 133. Arnăuţi cu şuşanele Cu argint pe la oţele, alecsandri, p. p. 180. — Variante: şişaneă (ghica, s. 264), şlsinoă (fjumon, c. 271) s. f. ŞUŞĂRCĂ s. f. Varietate de rogoz. Cind [finul] are mult rogoz sau şuşarcă, se numeşte... şovar! pamfile, a. R. 149. ŞtJŞĂNIŢĂ, şuşăniţe, s. f. (Mold.) Fîşie, bucată (lungă şi îngustă). Pe şuşăniţele de pămint din dosul celor două şiruri de sentinele, stăteau grămădiţi, putrezind, căzuţii luptelor trecute, sadoveanu, o. vi 95. Două degete de la mîna dreaptă s-alegeau iarăşi, rupind cu preciziune marginea foiţei intr-o şuşăniţă egală. id. î. A. 104. Ani un cîrd de cuconiţe, legate cu şuşăniţe (Carul cu strujeni). ŞEZ. i 93. — Accentuat şi : şuşăniţă. — Pl. şi : şuşăniţi (hogaş, m. n. 98). — Variantă : şiişcniţă (c. petrescu, r. dr. 304) s. f. ŞUŞGĂÎ, şttşcăiesc, vb. IV. Intranz. şi refl. (Transilv., Ban.) A suspina din greu, din adîncul inimii. ŞCŞENIŢĂ s. f. v. şuşăniţă. ŞUŞUETE, şuşleţi, s. m. (Şi în forma şuşleţ) Codîrlă (1), chilnă (2), şireglă. Copiii... năpădesc căruţa. Se caţără pe roţi, pe şuşleţe, pe loitre. STANCU, d. 334. Căruţa, un fel de haraba moldovenească, era despărţită la mijloc printr-un şuşleţ de scînduri. STĂnoiu, c. i. 31. S-a culcat în căruţă, cu capul în şuşleţ. Galaction, o. i 269. — Variante: şuşl6ţ, şuşleţe, şişl6t (damé, t. 11) s. n., şişlldto (i. ionescu, m. 709) s. m. ŞUŞLEŢ s. n. v. şuşletc. ŞUŞ0RCĂ, şuşorci, s. f. (Regional) Pănuşă. ŞUŞOTEĂLĂ, şuşoteli, s. f. Faptul de a şuşoti, vorbe spuse în şoaptă. — Variantă: şoşotoălă s. f. ŞUŞOTÎ, şuşotesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi încet, în şoaptă, a şopti (cuiva) la ureche ; p. e x t. a vorbi în taină. 2. (Despre ape) A produce un zgomot lin şi uniform; n şopti. Apele şuşoteau lovindu-se de malul lin. v. rom. octombrie 1953, 14. Auzeau_________cum se strecoară faţa apei, şuşotind şi gllgtind. DUMITRIU, N. 135. — Variantă: şoşoti (eminescu, o. rv 109) vb. IV. ŞUŞOTÎT s. n. (Rar) Faptul de a şuşoti; şoptire, şoaptă. ŞUŞTĂC, şuştaci, s. m. Monedă poloneză de aramă, care a circulat în trecut şi în ţara noastră. Bătrina trei şuştaci i-a dat Şi-un corn de pine ca merinde, coşbuc, p. II 244. ŞUŞTĂR s. n. v. şiştar. ŞUŞTĂRÎL s. n. v. şiştărel. ŞUŞUÎ, şuşui, vb. IV. Intranz. 1. (Despre vînt, frunze, copaci) A foşni. După cum şuşuia vîntul în brazi şi se alina, se cunoştea că inserarea va veni cu linişte, sadoveanu, f. j. 537. Pădurea de brad începu să şuşuie. id. v. F. 141. 2. A vorbi în şoaptă; a şopti. — Variantă: (2) soşoi vb. IV. ŞTJŞUÎT s. n. Faptul de a şuşui; foşnet de frunze; şoaptă (răuvoitoare). N-avea să scoată capul in lume Sul-' tănica, ea care de bună ce era ş-ar fi dat şi dumicatul din gură, că începeau şuşuitul şi ponoasele, delavrancea, S. 14. — Variantă: şoşoit (popa, v. 115) s. n. ŞUŞUITâR, -OĂRE, şuşuitori, -oare, adj. Care şuşuie, foşnitor. — Variantă: şoşoitor, -oâro (la cade) adj. ŞUT1) şuturi, s. n. Durata de lucru a unei echipe de muncitori într-o mină; muncă pe care o face un miner în timpul unui schimb. îşi făcea şutul aşa cum a prins cu ani în urmă, cînd a învăţat meseria asta. contemporanul, s. Ii, 1948, nr. 104, 17/1. Din spuma Jiului răsar A stelelor puzderii, Cînd de la şut se-ntoarnă iar Spre casa lor, minerii. FRUNZĂ, z, 31. Mergi la şut cu tata? davidoGlu, m. 48. ŞUT2, şuturi, s. n. Lovitură (puternică) dată cu piciorul în minge la fotbal, la rugbi etc. ŞUT3, -Ă adj. v. ciut. ŞUTĂ, şutez, vb. I. T r a n z. (Folosit şi absolut) A lovi mingea cu piciorul (la fotbal, la rugbi etc.). ŞUVĂR, şuvari, s. m. (în compusul şuvar-de-munte) Plantă erbacee din familia gramineelor, cu tulpina dreaptă şi cu flori mici, verzi-violete; creşte prin fineţe şi este folosită ca nutreţ (Poa trivialis). ŞUVÎŢĂ, şuviţe, s. f. 1. Smoc de fire de păr. Citea cu vocea-i limpede şi-şi ferea din cînd în cînd de pe frunte şuviţele negre de păr. sadoveanu, E. 133. Barba lui căruntă ce se prelingea spre pămint in lungi şi plingătoare şuviţe de lină incilcită. hogaş, m. n, 134. Din c id in cind îşi da la o parte o şuviţă de păr, care-i cădea pe frunte, vlahuţă, o. a. 192. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de» şi arătînd materia respectivă) Fîşie lungă şi îngustă. O şuviţă de apă, limpede şi rece, a cărei repede curgere in lungul bradului nu se opreşte o singură clipă. bogza, c. o. 84. Pe şuviţa aceasta de pămint... a fost zidită mindra cetate. barT, s. m. 21. Şuviţe tainice de ape Spre peşteri drum de ani străbat, cerna, p. 33. <)* F i g. Felinarul arunca şuviţe galbene de lumină, vornic, p. 207. Norii s-au dus pieziş spre valea Bistriţei in fu-megări şi şuviţe, sadoveanu, o. vin 252. O şuviţă supţire de fum mai tremura prin porumb ca o ruptură de văl. SANDU-ALDEA, U. P. 21. ŞUVOI, şuvoaie, s. n. (Mai ales la pl.) 1. Curent de apă care se scurge cu repeziciune pe locuri înclinate ŞVAB — 370 — ŞVĂBOAICĂ (în urma ploilor mari, a topirii zăpezilor etc.). V. p u h o i, torent. O vijelie grea A prăbuşit un uriaş stejar în calea mea. Iar podul peste care era să trec L-a dus şuvoiul cu înec. BENIUC, v. 20. S-au topit repede nămeţii. . . Au pornit apele. Şuvoaiele cresc, se scurg spre girlă. STANCU, D. 108. Muntele se învălui o lună întreagă in neguri şi în ploi putrede ; potecile se prefăcură în şuvoaie. GalacTION, o. x 159. ^ F i g. Soarele vărsa şuvoaie de foc. sadoveanu, O. vi 211. Şuvoaie de metal lichid au început să se împrăştie prin fabrică, născînd groază. SAHIA, n. 34. F i g. Val, mulţime de oameni (în mişcare). Şuvoiul acesta de oameni era o manifestaţie a tineretului studios. CONTEMPORANUL, S. ii, 1954, nr. 389, 6/3. Priveam gările metroului şi vedeam cum şuvoaie de oameni pătrundeau în aceste gări. STANCU, U.R.S.S. 17. F i g. Vorbire repede, debit verbal. A oprit Dima şuvoiul vorbelor şi a rămas pe loc cu mîinile căzute de-a lungul trupului. GALAN, Z. R. 94. 2. Curs, fir de apă (umflat de ploi). Am intrat în şuvoi. Luntrea merge lin, o dată cu apele. STancu, d. 521. A trecut iarna, apoi şuvoiul de primăvară al Lisei. Au ieşit mălurenii la arat. sadoveanu, m. C. 10. Se bălăciră in apă pe lîngă sălciile de pe malul celălalt, unde era şuvoiul adînc. camil petrescu, o. i 619. ^ Şuvoiul apei — partea (de obicei mijlocul) unui rîu, unde apa curge cu repeziciune. — Pl. şi: şuvoiuri (sadoveanu, o. vi 257). — Variante : şiv<5î (g. m. zamfirescu, sf. m. n. ii 154, anghel, pr. 56, ALECSANDRI, T. 254), ŞÎdi (SANDU-ALDEA, U. P. J37, ALECSANDRI, P. in 214) S. n. ŞVAB1, şvabi, s. m. Numele a două specii de insecte : a)‘ insectă lată, cu corpul moale, de culoare neagră-cafenie, care trăieşte mai ales în locuri întunecoase şi se hrăneşte cu resturi alimentare (Periplaneta orientalis); b) insectă mai mică, de culoare galbenă-roşiatică, trăind în aceleaşi condiţii ca şi insecta descrisă mai sus (Blatta germanica); tarhan. După trei săptămîni de adăstat la uşi închise şi de făgăduieli amînate, Ion Ozun îşi înfăţişa universul ca o armată invizibilă de şvabi, libărci şi gîndaci de pivniţă, pîndindu-l din unghere ascunse să-i dea asalt. C. PETRESCU, c. v. 46. ŞVAB2, -A, şvabi, -e} s. m. şi f. Persoană care face parte dintr-o populaţie germană, stabilită prin secolul al XVIII-lea în Banat şi în unele regiuni din Transilvania şi Bucovina. ŞVÂIŢER s. n. Un fel de brînză asemănătoare cu caşcavalul, avînd goluri mari în întreaga masă. ŞVAUŢ, şvarţuri, s. n. Băutură fierbinte, făcută din cafea prăjită şi rîşnită, trecută prin filtru şi îndulcită; filtru. Mîncau, beau şvarţuri şi citeau reviste. PAS, Z. iv 37. Mă plimb aşa de colo pină colo; mai beau o bere> un macmahon, un şvarţ. caragiale, o. ii 179. — Variantă: şîarţ (sadoveanu, e. 172) s. n. ŞVABĂSC, -EASCĂj şvăbeşti, adj. Al şvabilor2, de şvabi. O! Sadagură, Sadagură?. . . Unde sînt mulţămirile ce cuprinzi în sînul tău ?. . . Unde-s chiflele ? Unde-i berea ?.. . Dar valţurile tale cele şvăbeşti? ALECSANDRI, T. 1007. ŞVÂBOÂICĂ, şvăboaice, s. f. Femeie care face parte din populaţia şvabilor. V. ş v a b2. I-a ieşit în uşa deschisă numai cit să-ţi vîri nasul, o şvăboaică. contemporanul , S. îl, 1948, nr. 112, 6/5. T T s. m. invar. A douăzeci şi doua literă a alfabetului, numită «te», şi sunetul pe care îl reprezintă; este o consoană ocluzivă, dentală, surdă. TA interj. (Repetat de trei ori) Exclamaţie care imită vorbăria multă şi inutilă a cuiva, exprimînd de obicei nerăbdarea interlocutorului şi dorinţa lui de a întrerupe. Ta-ta-ta! ■ . ■ Ai început să mă înveţi pe mine, ce e şi ce nu e în interesul gazetei, c. petrescu, c. v. 339. TABĂC1 s. n. Tutun măcinat, care se aspiră pe nas. Deschidea [tabachera], înfigea două degete în ea şi trăgea tabac pe nas. hogaş, H. 43. [Dascălul] sfîrcuieşte toată ziua la tabac, creanga, A. 16. (Regional) Tutun de fumat. De opt săptămîni nu ne-a dat dom‘ majur tabacul. camilar, N. I 12. + Planta ale cărei frunze dau tutunul. (Atestat în forma tăbac) Foaie verde de tăbac. BIBICESCU, p. p. 43. — Variantă : tăbac s. n. TABĂC2, tabaci, s. m. (Astăzi rar) Tăbăcar. Albia rîului se îngusta ■ ■ ■ începea stăpînirea tabacilor care îşi argăseau pieile in Dîmboviţa. PAS, x,. i 70. în stînga mănăstirii. . ■ doi tabaci duceau pe umeri, atîrnate de o prăjină lungă, piei crude. Camix, petrescu, o. i 446. Populaţiunea oraşelor se compunea de meseriaşi şi neguţători. ■ . curelari, ceaprazar, tabaci. GHICA, s. xiv. TABACHfiRĂ, tabachere, s. f. 1. Cutiuţă de lemn, de metal, de piele etc., în care.se păstrează tutunul sau ţigările. Calistrat Bogza se scociorî in chimir, scoase tabachera, o deschise şi-şi răsuci o ţigară groasă. Sadcveantj, b. 255. îi oferi deschisă frumoasa tabacheră plată de aur. Camii, PETRESCU, N. 53. împreună cu basmaua şi tabachera am băgat şi cartea d-tale în sin! negruzzi, s. i 223. 2. Fereastră înclinată, executată în panta acoperişului unei construcţii. — PI. şi: tăbacheri. — Variantă: tabacliiro (SADOVEANU, O. VIII 14, C. PETRESCU, î. II 171, CARAGIAEE, o. m 148) s. f. TABACHÎRE s. f. v. tabacheră. TABĂGIC, -Ă, tabagici, -e, adj. Care provine din tabagism; caracteristic fumătorului inveterat. Tuse tabagică. TABAGÎSM s. n. Intoxicaţie cronică cu tutun. TABÂN1 s. n. (învechit) Oţel (de calitate superioară) întrebuinţat la fabricarea săbiilor. N-aş vrea nici săbii de taban Deprinse la omor, Nici lung covor de Ispahan. alecsandri, p. i 148. De briu atirna o pală de taban, împodobită cu aur şi rubine. bXlcescu, la Tdrg. TAIÎĂN2, tabane, s. n. 1. Căptuşeală a tălpii la încălţăminte ; branţ. Aii... s-a descălţat ¡ia scos din tabanul imineilor aurul, sadoveanu, O. I,. 126. 2. (Regional) Scîndură subţire şi lungă întrebuinţată la scheletul acoperişului unei case. 3. Talpa plugului; plaz. — PI. şi: (2, m.) tabani. TĂBĂRĂ, tabere, s. f. 1. Loc (întărit) unde staţionează oastea (în corturi sau sub cerul liber) un timp mai îndelungat. V. bivuac, lagăr, cantonament. După ce ajunseră a doua-zi la tabăra Nohailor [prietenii] căzură la hodină. sadoveanu, o. vii 145. Se trimiseră mulţime de deputaţi in tabăra turcească. bounTineanu, o. 262. <$>-Exp r. A lega tabără v. 1 e g a (I 5). A înfige tabăra v. înfige (1). + (Cu sens colectiv) Tot ce ţine de o oaste (oameni, corturi, care, animale etc.) care poposeşte într-un loc. Tabăra întinsă, plină de murmur greu şi de furnicar pestriţ, se liniştea încet-încet în soarele fierbinte, sadoveanu, o. vii 16. Toată tabăra cu bogăţiile sale, cu o sută de steaguri picară în minele moldovenilor. arbtva r. i 99. E x p r. A lăsa totul (sau toate) tabără = a lăsa toate claie peste grămadă, în dezordine, unul peste altul. Popas; etapă. Drumul cotea în valea Şomuzului, într-un loc unde se mai cunoştea urmă de tabără a oştilor ce dăduseră zdruncin craiului Matiaş. sadoveanu, e. j. 104. [Amiralul Cicala] îşi urmă calea. . . făcînd cinsprezece tabere din Constan-tinopol pînă in cimpiile Dobrogii. băi.cescu, o. ii 79. 2. Aşezare vremelnică în corturi; campament. Se afla în popas, în laturea şoselii, la intrarea satului, o tabără de nomazi, sadoveanu, E. 45. Vin de-mi vezi ţara de atitea minuni plină, arabii cum stau in taberi cu-a lor femei şi copii, negruzzi, s. n 131. 3. Aşezare situată în cîmp sau în pădure, pentru adăpostirea (în corturi) a copiilor, elevilor, muncitorilor aflaţi la odihnă sau pentru antrenamentul sportivilor. Copii ai ceferiştilor au petrecut zile plăcute in coloniile şi taberele de la munte sau mare. scînteia, 1954, nr. 2902. 4. (De obicei determinat prin «de care») Grup de care în mers sau în popas. V. caravană. Tabăra de cară a poposit în Poiana Ţiganului, sadoveanu, p. 46. Focul taberii s-a stins. Neagra umbră s-a întins. AlEC-Sandri, p.'a. 95. O tabără de care mergea la tîrg cu oale. donici, F. 105. 5. Oaste ; ceată ; p. e x t. mulţime, gloată. Avea şi dînsul trei feciori Şi i-au plecat toţi trei deodată La tabără. COŞBUC, P. I 99. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să stee înainte-mi ca şi zidul neînvins. EMI-nescu, o. i 147. (în metafore şi comparaţii) De s-ar rindui [diavolii] asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. stAxoiu, c. i. 157. <$> F i g. Ridică tu tabăra ta. Tu, codrule, nu te lăsa Şi luptă-te bine! COŞBUC, P. I 237. • 6. Grup opus altui grup; grupare, partid sau front politic, asociaţie formată din mai multe partide sau chiar naţiuni şi state, care luptă pentru o cauză comună. V. 1 a g ă r. Aş fi răbdat să fii din tabăra cealaltă, te-aş fi i TABEL - 372 - TABLA admirat chiar. ■ . văzînd cum renunţi la tot pentru religia ta nouă. DEMETRius, c. 54. (Glumeţ) N-apucasem încă bine să mă aşez pe spetele Pisicuţii, cind sosiră şi cinii şi lupta se începu crîncenă intre cele două tabere duşmane. HOGAŞ, M. N. 186. — Pl. şi: taberi (sadoveanu, o. vra 219, bolin-TINEANU, O. 34, NEGRUZZI, S. II 131). TABEL, tabele, s. n. 1. Foaie cuprinzînd nume, cifre ţi date, introduse în rubrici cu specificaţii amănunţite, pentru a servi unui anumit scop. <0>F i g. în tabelele istoriei se scrie numai veşnicul adevăr. KOGĂLNICEANU, s. a. 77. (Mat., Tehn.) Serie de valori numerice obţinute prin calcul, prin observaţii sau experienţe, aranjate într-o anumită ordine în şiruri şi coloane, pentru uşurarea anumitor calcule sau pentru obţinerea unei clasificări. Tabele pentru calcule de rezistenţă a materialelor. 2. (învechit) Tablou; planşă. Globul de pe masă, hărţile şi tabelele zoologice de pe perete erau tot atitea dovezi că şi dascălul Clăiţă învăţase mult de o bucată de vreme. SLAVICI, o. I 109. -fy- Tablou din natură; privelişte. Versuri mai vii şi mai colorate decît cel mai nimerit tabel. ODOBESCU, S. III 82. Negreşit că tabelul ce s-a prezentai la ochii scriitorului a fost măreţ. id. ib. m 93. TABELĂR, -Ă, tabelari, -e, adj. (Despre liste, statistici etc.) în formă de tabel. Deocamdată insă Huţu nu era decît scriitor Ia consistoriu, ticluia circulări, aduna date şi făcea expuneri tabelare despre naşteri şi încetări din viaţă, slavici, o. i 105. <> Tipărire tabelară = vechi sistem de tipărire, folosit înainte de descoperirea literelor mobile, cu ajutorul unor tăbliţe de lemn pe care era gravat textul. TABELĂ, tabele, s. f. 1. (Regional) Tablă (4). încă nu fusesem ascultat la tabelă, sadoveanu, N. F. 137. Şese sute de mii de lei, răspunse unul dintre noi cu crida la tabelă. CREANGĂ, A. 77. 2. Tabel (1), tablă (5). Acest popor romin... [este] un popor mare şi compact în cuprimul ţărilor sale, precum se va putea vedea din tabela ce urmează. Ghica, a. 121. Tabelă de logaritmi v. logaritm. TABERNĂCLU s. n. v. tabernacol. TABERSĂCOL, tabernacole, s. n. (Şi în forma taber-naciil; învechit) 1. Cort. 2. Dulăpior sau cutie de argint (în formă de biserică), în care se păstrează cuminecătura, mirul sau alte obiecte de cult. (F i g.) Flacără misterioasă, ea (=ideea) urmează să vegheze în altarul minţii şi în acest tabernacul ea sfidează despotismul. MACEDONSKI, O. IV 119. — Variante: tabern&clu (bolliac, o. 119), tabcrndcul o. n. TABERNĂCUL s. n. v. tabernacol. TĂBES s. n. Boală cronică a sistemului nervos, care atacă (în special) anumite căi ale măduvei spinării provocînd lipsă de coordonare a mişcărilor, în special a mişcărilor de mers. tabEtic, -ă, tabetici, -e, adj. Bolnav de tabes. Statisticile lui Fournier... arătaseră odinioară prezenţa tifilisului în antecedentele tabeticilor şi paraliticilor generali. MARINESCU, P. A. 80. TĂBIE, tăbii şi tabii, s. f. 1. (învechit şi arhaizant) Masiv de pămînt construit în jurul unui loc întărit, spre a-I apăra; bastion, redută. S-ar putea ca intr-o bună zi acest steag tricolor să fie împlîntal pe vreo tabie turcească. . camil petrescu, o. ii 222. A scos o carte şi-a întrebat, nu cumva e vreo urmă de tabie pe aicet că în cartea acea nemţească zicea că pe locurile astea trebuie să fie tabia a XVIÎÎ-al angiiel, pr. 177. îşi aşeză la Stoineşti tabăra, se şănţui bine şi ti făcu tăbii. bIi^cescu, o. n 97. 2. Tabără. Aproape de liniile duşmanilor, spre Griviţat sentinelele ascunse în tufişuri şi-n gropi stăpîneau cu ochii mişcările tabiilor. sadoveanu, o. vi 30. Dar aceşti soli puseră atîta vreme întru.. . lunga lor petrecere în tabia otoinană, încît se întoarseră în Polonia de abia după un an. arhiva r. i 102. — Accentuat şi: tabie. tabiEt, tabieturi, s. n. Capriciu sau gust (caracteristic unei vieţi mărunte şi comode) care este satisfăcut regulat, cu meticulozitate; obicei, nărav; p. e x t. manie. Nu i se mai alegea nimic din tabieturile zilnice; chiar somnul şi mîncarea mai scăzuseră. bassarabescu, s. N. 15. După cîtăva vreme, simţindu-se iar in puteri, a-nceput a i se urî să stea serile singur în casă, şi astfel s-a hotărît să se apuce iar de tabietul lui de mai înainte. CARAGIALE, o. III 77. Cum să nu fie raritate un călugăr care n-are nici caretă, nici armăsari, nici.. . tabieturi. negruzzi, s. i 313. <}. Loc.adj. Cu tabieturi = cu deprinderi fixe; p. e x t. cu aere şi apucături boiereşti. Tineri, soro... cu vorbă, cu ighemonicon... cu tabieturi. Aşa gineri mai vin de-acasă. alecsandri, t. i 133. E x p r. A-şi face tabietul = a-şi satisface un gust care a devenit obicei zilnic, la aceeaşi oră. Se aşeză pe un scaun, ceru cafea şi ciubuc, iar după ce-şi făcu tabietul, aruncă o privire. .. asupra ţăranilor. FILIMON, C. 128. A strica (cuiva) tabietul = a strica cheful, a deranja de la satisfacerea unui tabiet. Turcii erau la pilaf, cînd veniră ai noştri să le strice tabietul. ODOBESCU, s. m 573. + Viaţă confortabilă, comoditate, confort. Deşi ştia insă că n-are să aştepte nici un ajutor de la alţii, bătrinul ţinea să-şi aibă______ cafelele, tutunul de prima calitate, tot tabietul cu care se deprinsese. SLAVICI, N. n 201. ^ Loc. a d v. Cu tabiet = cu multă grijă pentru comoditatea sa proprie, cu un anumit ritual, cu o anumită pedanterie. în faţă se aşezau cu tabiet respectabile mame de familii. D. zampirescu, la tdrg. Traian n-ar fi păţit atitea nevoi spre a înfrînge pe daci, dacă i-ar fi găsit... trăgînd cu tabiet din narghilea, odobescu, S. n 302. — Pronunţat: -bi-et. TABEETÎU, -ÎE adj. v. tabietliu. TABIETLÎD, -ÎE, tabiulii, adj. Care are (multe) tabieturi, p. e x t. maniac, pedant. Te-aş învăţa eu ce să faci; dar te ştiu tabietliu la pat. caragialE, o. vn 177. — Variantă: tabictiu, -io (camil petrescu, o. n 146) adj. TABINET, tabinete, s. n. Numele unui joc de cărţi; partidă dintr-un astfel de joc. O să jucăm tabinet... zise şi Elvira din partea cealaltă. DUMITRIU, N. 128. Faceţi un tabinet, o laşi să cîştige şi se împacă ea. sebastian, T. 130. [Se duce] la mănăstirea Neamţului, unde are să joace toată vara tabinet, vlahuţă, o. a. iu 109. -0* E x p r. A face tabinet = a ridica cu o singură carte toate cărţile care se găsesc deodată în joc, lăsînd masa goală. — Variantă: tablinât (camil petrescu, p. 177) s. n. TABLĂ, tablale, s. f. Tavă sau măsuţă (de lemn) pe care îşi poartă marfa plăcintării, rahagiii etc. Aşeza pe o tabla de lemn nişte plăcinte mari şi frumoase. SADOVEANU, o. viii 115. Cu ce nerăbdare aşteptam să-şi puie plăcintarul jos tablaua din cap. negruzzi, s. i 285. Simigiii cu tablalele lor sferice puse pe cap. . . făceau contrast cu alunarii şi cu vînzătorii de şerbet din Fanar. FILIMON, c. 58. (Mold.) Tavă de servit (mai ales din metal). Urma alt om al lumii răsăritene care purta tablaua cu stacane, sadoveanu, m. c. 119. Lasă, Anică, tablaua pe masă, zise ea femeii, hogaş, m. n. 27. Intră Marghioliţa şi după dinsa Ioana, purtînd tablaua cu dulceţi. alecsandri, t. i 45. TABLA-BAŞA — 373 — TABLOU TABLA-BĂŞA s. m. (învechit) Cal frumos împodobit, pe care sultanul îl dădea noului domnitor din ţările romîneşti, la numirea sa. Caragea... ş-a făcut intrarea în Bucureşti cu alai domnesc, călare pe « tabla-başa ». Ghica, S. 28. + F i g. (Adverbial) Cum e mai bine, comod, confortabil. Nu e nici un cuvint ca să stăm tixifi ca sardelele, 7 inşi intr-un compartiment, iar in altul să doarmă tabla-başa un singur voiajor. vlahuţX, la TDRG. [împăratul] cu fruntaşii căpeteniilor, se aşezară tabla-başa in palat, a cărei mindreţe întrecea orice închipuire. popescu, b. m 58. TABLAGÎU, tablagii, s. m. (Depreciativ) Jucător de table pasionat. TABLĂ’, table, s. f. 1. (Adesea cu sens colectiv) Placă subţire de oţel, folosită la învelitul caselor, la fabricarea rezervoarelor, a vaselor şi a altor obiecte; tinichea. Sentinela umbla pe puntea de tablă de fier. dumitriu, N. 135. A fost zburată o tablă de pe un acoperiş. pas, z. I 136. Adunase bani şi-şi clădise o casă înflorită cu multe zorzoane, acoperită cu tablă roşie. sadoveanu, p. S. 155. Pe păreţi erau atîrnate oale de tuci şi de tablă. DUNĂREANU, CH. 143. 2. Placă de lemn, de piatră sau de metal, de diferite forme şi dimensiuni, pe care se scriu, se gravează sau se zugrăvesc anumite indicaţii, firme, date. Sindipa a scris pe tabla sa ziua, ceasul şi semnele sfinte, sadoveanu, d. p. 12. De-a lungul liniei [ferate] răsăreau şi piereau table cu reclame pe stilpi anume, ori pe calcane de case singuratice. rEBREanu, R. I 13. La portiţa unei case mici. .. e o tablă rotundă pe care copiii, cînd vin de la şcoală, citesc tare.. . Advocat, vlahuţă, o. A. I 227. <> Tablele legii sau tablele lui Moise = cele două lespezi de piatră pe care erau săpate cele zece porunci ale lui Moise. Dascăle prea învăţate... Spune-mi mie: ce sînt două? — Două table-a lui Moisi. TEODORESCU, p. p. 254. 3. Tavă. Duzini de candelabre Revars-a lor lumină pe-o masă ce se-ntinde Sub table încărcate de scule şi merinde, alecsandri, p. A. 140. Şi ţiţele îi tăia, Pe tablă mi le punea, La maică-sa se ducea, bibicesctj, p. p. 325. 4. (Uneori determinat prin « neagră ») Placă de lemn dreptunghiulară, vopsită in negru (aşezată pe un suport sau fixată în perete) pe care se poate scrie cu cretă şi care se foloseşte în şcoli. Cine înşiră pe tablă mai repede decit el formulele algebrice? delavrancea, la TDRG. La tablă stau smirna patru fetiţe... palide, îngrijate, cu ochii ţintă la examinator. yt,.\!IUŢa, o. a. n 192. A scris pe tabla neagră. caragialE, o. m 23. [Profesorul] tinse tabla neagră, şi chemind un băiet ca de nouă ani, ii dete condeiul de credă. negruzzi, s. i 5. E x p r. A scoatc (un elev) In tnblă = a chema (un elev) la lecţie (în faţa tablei). Grav s-aşază pe scaun, se uită-ncrun-tat pe catalog şi, cînd strigă pe cea dintîi elevă — căci el nu scoate decit una la tablă — in tonul cu care-i rosteşte numele, are ceva solemn, vlahuţă, o. a. ir 195. 5. Scriere (conţinînd capitole, articole sau tabele). Astăzi nu mai mergem la şcoală, că nu ştiu tabla, crean-gX, a. 86. Tablele [cărţii de astrologie] erau pline de schemele unei sisteme lumeşti imaginare. EMINESCU, n. 45. [Naşu-meu] hotărî a-mi spune singur tabla pre care trebuia să o deprind pe dinafară, negruzzi, s. I 247. Acum vine străinul şi se întreabă care şi unde este naţiunea voastră? Noi, pînă să-i deschidem tabelele istoriei noastre, luăm o gramatică, un vocabular şi-i răspundem. russo, S. 55. (Mat.) Diferenţă tabulară = adaosul pe care-1 primeşte logaritmul unui număr de patru cifre, cînd acest număr creşte cu o unitate. 2. (Tehn., despre materiale) Care se prezintă sub formă de plăci. TABULHANĂ, tabulhanale, s. f. (Turcism învechit) Fanfară militară turcească, în care predominau tobele. V. meterhanea. Păşeau, cu sunetele tabulhanalei, ducînd cu triumf pe Petru cel Şchiop, pentru a-l aşeza pe tronul Moldovei, hasdeu, i. v. 83. — Variantă: tubalhanâ (odobesctj, s. i 136) s. f. TABtJN, tabunuri, s. n. Herghelie de cai aproape sălbatici, din stepă. Poprim aici breazul şi dăm în schimb alt cal din tabunul nostru, sadoveanu, n. p. 96. Să pregătească neîntîrziat cîţiva cai de călărie. . . dintre cei de tabun. camil petrescu, o. ii 4. + Cireada de vite; turmă de oi. + (Regional) Loc de păşune pentru cai, vite sau oi. TABURET, taburete, s. n. Scăunel rotund sau pătrat, fără spătar. în faţa divanului, gheridoane occidentale, fotolii şi taburete. CĂLiNESCU, n. 9. Gata, papa! sări Annie de pe taburet, aruncînd o ultimă privire în oglindă. C. petrescu, c. v. 169. Scăunel fără spătar, care poate fi înălţat sau coborît şi pe care stă persoana care cîntă la pian. Elvira încetă, se învîrti pe taburetul de la pian şi zîmbi. dumitriu, b. F. 45. Se aşeză pe taburet şi se aplecă apoi din nou, concentrat şi distins deasupra pianului. camil petrescu, n, 107. Scăunel foarte scund, pus în faţa unui fotoliu sau a unei canapele, pentru a susţine picioarele persoanei aşezate. TAC1 interj. (Adesea repetat) Onomatopee care redă zgomotul produs prin lovirea unui obiect, mai ales de lemn (la intervale regulate). Cineva bătuse de două ori foarte desluşit în cercevea: tac! tac! SADOVEANU, M. 170. Iarna: tac, tac prin copac Vara: iuş, iuş prin păiuş (Toporul şi secera), păsculescu, l. p. 101. TAC2, tacuri, s. n. Baston de lemn cu care jucătorii izbesc bilele la biliard. TACEfiT, tacheţi, s. m. Piesă metalică scurtă, care se montează în mecanismul de distribuţie cu supape al unei maşini, pentru a împiedica uzura supapei de distribuţie. Piesă de formă prismatică, folosită la îmbi- nările a două piese, pentru a mări suprafaţa de transmitere a forţelor de la o piesă la alta. TACHINA, tachinez, vb. I. T r a n z. A contraria pe cineva în lucruri mărunte, a necăji în glumă, a glumi pe socoteala unei persoane cu însăşi acea persoană. Mă tachinează întotdeauna cînd îi vorbesc despre suvenirurile mele din tinereţe. C. PETRESCU, c. v. 200. Astă-seară. ■ • pe toate am să le tachinez. caragialE, o. i 206. Te tachinez faţă cu toţi colegii, contempora-nul, Vjj 485. ^ F i g. A obseda. Bucata muzicală care te tachinează... o ştiu toată. caragialE, o. vn 90. TACHINĂBE, tachinări, s. f. Acţiunea de a tachina şi rezultatul ei; tachinărie. Sînt sigur că n-ai uitat nici veşnica dumitale tachinare, cu care mă între-rupeai de cîte ori spuneam cu emfază pretenţioasă că nu-mi aparţin. C. PETRESCU, C. v. 22. TACHINĂBÎB, tachinării, s. f. Faptul de a tachina; vorbă cu care cineva tachinează. TAClT, -Ă, taciţi, -te, adj. (Despre un acord, o convenţie) Care nu este exprimat formal, ci este subînţeles şi admis ca atare. N-a tras nimeni. A fost un armistiţiu tacit. c. petrescu, î. n 15. De obicei nu erau poftiţi cavaleri. Totuşi gazda avea îngăduinţa tacită de a chema pe tînărul care-i făcea curte, rebreanu, i. 95. TACITURN, -Ă, taciturni, -e, adj. Care vorbeşte puţin, care este tăcut de felul lui. TACÎM, tacîmuri, s. n. (Cu sens colectiv) 1. Serviciu de masă complet (farfurie, cuţit, furculiţă, pahar, şervet etc.) care se aşază de obicei în dreptul fiecărui mesean ; (prin restricţie) totalitatea obiectelor de metal (lingură, linguriţă, furculiţă, cuţit) de care se serveşte o persoană cînd mănîncă. O cană pentru apă şi o lingură de lemn alcătuiau tacîmul fiecărui pacient, călinescu, e. 404. El . se gîndeaîn vremea aceasta că la Bucureşti îl aşteaptă un singur tacîm în capul unei mese prea lungi. C. PETRESCU, A. 293. Era singur la o masă cu vreo zece tacîmuri. vlahu-ţS, o. a. iii 39. + Serviciu de masă. Tu eşti ca un tacîm de porţelan de modă nouă: dacă-l loveşti, se sfarmă. SADOVEANU, O. VIII 47. 2. Ansamblu de obiecte sau de unelte necesare unei anumite operaţii, împrejurări etc. sau specifice unei anumite îndeletniciri. V. garnitură, echipament, dichis. în coşul umplut cu fin, aveam tot tacîmul nostru de vînătoare. sadoveanu, o. l. 16. O sobă oarbă, dasupra căreia era pusă o tavă cu tacîmul dulceţii şi al cafelei. FILIMON, c. 265. + (Uneori determinat prin « de cai ») Hamaşament. Şi l-au suit pe cal cu tacîm de argint, înflorit cu ţarţamuri. sadoveanu, d. p. 81. întrebai fără sfială într-una de zile zicîndu-i: de ce nu aveţi tacîmuri de cai, cu care se înlesneşte omul foarte mult la călărie? GORJAN, II. II 47. 3. (Mai ales la pl.) Acareturi. Au văzut un om foarte bogat, cu o casă mare, cu tacîmuri multe pe lingă casă, vite multe-n ocol şi altele, sbiera, p. 155. 4. (Adesea determinat prin «de lăutari») Taraf. Cînd boierul întindea masă mare. ■ . chema tacîmul curţii ca să desfăteze pe mosafiri. galacTion, o. i 69. După dînşii păşeau cîteva tacîmuri de lăutari şi ţigani, trăgînd din alăutele lor. ISPIRESCU, M. V. 43. 5. (Peiorativ; în legătură cu oamenii) Categorie, soi, fel; poamă. El şi prietenul său, tacîm ca el, trăiau cu două surori din Plumbuita. PAS, z. I 208. Ce-a zice bărbatul d-tale? — Nimic; oi pretexta că-s bolnavă, şi cît i-oi lăsa bani de jucat cărţile, a închide ochii. — Aşa?.. . De ăst tacîm e? alecsandri, t. 1686. 6. (învechit) Cortegiu, alai, suită. (F i g.) Iară pe feţele altora se vedea cit de colo zugrăvite sărăcia, lipsa, TACLALE — 375 — TAHIGRAF neaverea, cu tot tacimul lor de neajunsuri. ISPIRESCU, Ia DDRF. TACLÁLE s. f. pl. Conversaţie (superficială şi variată) ; taifas, palavre. Rise zgomotos, cum ii era feleşagul la asemenea taclale, contemporanul, s. n, 1949,-nr. 156, 9/2. E x p r. A so puno (sau a sta) la taclale = a se aşeza (sau a sta) de vorbă, a se pune (sau a sta) Ia taifas. Aprindeam foc de găteje şi stăteam la taclale, sadoveanu, O. in 397. Noaptea, ne puneam la taclale pînă se făcea ziua albă. CREANGĂ, A. 104. TACLÍT, taclituri, s. n. (învechit şi arhaizant) Fîşie de stofă sau de mătase vărgată, cu care se legau boierii Ia cap sau peste mijloc, după moda turcească. Era îmbrăcat cu anteriu de stwac, încins cu taclit. sadoveanu, E. 116. [Logofătul] legase un căpătîi al taclitului de clanţa uşii şi se încingea peste antiriu, invîrtindu-se şi strîngindu-se în briu. ghica, S. XVI. Un june ca de douăzeci de ani... legat la cap cu un taclit cuadrilat, ieşi înainte, filimon, C. 56. TACRÍR, tacriruri, s. n. (învechit şi arhaizant) Interogatoriu. Înainte de miezul nopţii au început să se ia în instanţă tacrirurile acuzaţilor. CAMIL PETRESCU, O. II 561. în loc să mă-ntrebi; «Ai mincat tu ceva, mă băiete, astăzi?«. . . dumneata îmi iei tacrirul pe nemîncate. caragiale, o. ni 53. TACT1 s. n. v. talit. TACT2, tacturi, s. n. 1. Măsură, cadenţă ritmică în muzică. Care tact e acolo? — Trei sferturi, contemporanul, V] 204. <$> (Poetic) Pe stradă se plimbă iernaticul vînt Şi fluieră-n tactul aceluiaşi cint Şi plînge cu lacrimi de ploaie, topîrceanu, p. 221. <£■ E x p r. A bate tactul V. bate (VI 2). Ritm de mişcare în mers, în dans etc. Compania porni in bătaie, cu tact apăsat, surd, zguduind pămintul. sadoveantj, o. vi 210. într-un tact grăbit le batea inima. BART, E. 186. Şi bat pămintul tropotind în tact uşor. COŞBUC, p. i 57. Stelele păreau că se mişcă după tactul lor. eminescu, n. 69. 2. (Numai la sg.) Simţ al măsurii în comportare, deter-minînd adoptarea unei atitudini abile, corecte şi convenabile în orice situaţie. Se precipitase, lipsită de tact. C. rETRESCU, A. 455. îi era ruşine că a fost fără tact şi se retrase, rebreanü, r, i 221. Coşbttc are destul tact şi gust artistic să nu cadă în frivol, gherea, st. cr. iii 275. TÁCTIC, -Ă, tactici, -e, adj. Care este conform cu o anumită tactică, referitor la tactică, de tactică. Lupta lui Lenin pentru bazele ideologice, organizatorice, tactice şi teoretice ale partidului comunist a fost principala operă a întregii lui vieţi, lupta de clasă, 1953, nr. 9, 28. TÂCTICĂ, tactici, s. f. 1. Parte din arta militară care se ocupă cu studiul, organizarea, pregătirea şi ducerea luptei. Uitară că Ion-vodă. . . cunoştea toate fineţele tacticei otomane. hasdEU, i.v. 150. Mă videm in capul unui batalion de greci sau turci, învăţaţi de noi in tactica evrope-nească. russo, s. 171. <$> F i g. în zburarea lor. . . graurii par a fi supuşi la o tactică ce se exercită cu o disciplină militară, subt ordinele unui şef. odobescu, S. iii 30. 2. Ştiinţa de a determina, pentru o perioadă relativ scurtă, linia de conduită a unei mişcări sociale sau a unui partid politic, în funcţie de împrejurările social-politice din acea perioadă. Lenin a creat teoria şi tactica revoluţiei proletare şi a dictaturii proletariatului. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 1, 5. + Totalitatea mijloacelor întrebuinţate de cineva, calea pe care o urmează pentru a izbuti într-o acţiune. începură să istorisească intîmplări. . . în legătură cu tactica şi strategia electorală, c. PETRESCU, î. Ii 136. TACTICIÂN, -A, tacticieni, -e, s. m. şi f. Specialist în probleme de tactică. TACTICOS, -OĂSĂ, tacticoşi, -oase, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Cu măsură şi socoteală, cu mişcări cumpănite, domoale. Respectabilii şi tacticoşii boieri. ■ . din vecinătate, sadoveantj, la TDRG. Se mişcă încet, in dulce legănare, strămoşeasca horă, joc potolit, tacticos, vlahuţă, r. p. 74. <)■ (Glumeţ) Un berbec cu coarne-ntoarse, Tacticos şi prea cuminte, După gît c-un clopot mare Merge singur înainte. IOSIF, v. 9S. <)- (Adverbial) Moş Simion începu a rîde încet, se întoarse şi se sui tacticos in podul morii, sadoveanu, o. i 407. Moş Varsănufie... se mişcă agale, tacticos. GALACTION, o. i 204. TACTÎL, -A, tactili, -e, adj. Care se referă la simţul pipăitului, care se poate percepe prin pipăit. Senzaţii tactile. TAFT1 s. n. v. talta. TAFT 2 s. n. v. talit. TAFTĂ, taftale, s. f. (Şi în forma taftă) Ţesătură de mătase lucioasă şi netedă, care produce un foşnet cînd este atinsă. Motanul cel negru, Chirică, se plictisise singur, îl văd deodată apărînd cu ochii scînteietori, arcuindu-se la picioaele ţiţacăi şi frecîndu-se de rochia dumnisale de tafta, sadoveanu, n. f. 34. E negrăit de tulburătoare într-o rochie de tafta liliachie. Camil peTrescu, o. ii 359. Ea cînd oi vorbi, Tafta roşie oi croi. PĂSCULESCU, l. p. 145. <$> (în metafore şi comparaţii, sugerînd ideea de neted, curat) Şi tot aşa ne-a uns de cite două-trei ori pe zi cu noapte, pină ce in vinerea seacă ne-am trezit vindecaţi taftă. creangă, A. 32. O întins ptnza, o uns-o bine cu miere... şi o înfăşurat fata ■ . . După trecere de cîteva ceasuri era cum îi tafta. ŞEZ. xxi 92. — Variante: (învechit) tiiită s. f., talt (TEODORESCU, p. P. 523) s. n. TĂFTĂ s. f. v. tafta. TAFT0L6G, taftoloage s. n. (Depreciativ) Carte, volum. Teancuri de taftoloage... pline de painjeni şi aruncate în neregulă. CREANGĂ, A. 134. TAFTCR, tafturi, s. m. Chingă cu care se strînge şaua sau pătura pe cal sau cu care se leagă scările Ia şa. Deschingai tafturii Pisicuţii şi-i luai povara din spate. hogaş, m. N. 58. Ş-atunci bine că-i venea Nttma-n tafturi se umfla Şi departe-l azvîrlea. TEODORESCU, r. P. 523. TÂGĂ s. f. (învechit) Tăgăduială, tăgadă, negare, contestare. Se vor întrebuinţa împotriva noastră taga şi defăimarea, bolliac, Ia TDRG. <> Loc. a d v. Fără, (de) tagii = fără îndoială, fără tăgadă. Acest nume este deci, fără tagă, al vestitului meşter rornin. ODOBESCU, s. îl 510. Socotesc dar că in lume eu întii sînt trebuită, Bătrînimii, tinerimei, fără tagă sînt dorită. TANN, P. V. II 24. TAGMA, tagme, s. f. Totalitatea persoanelor apar-ţinînd aceleiaşi categorii profesionale sau sociale; breaslă, corporaţie, cin, ceată, clică. Se afla in acea vreme... o tagmă de publicişti fără talent care ■ . . trăiau din expediente. SADOVEANU, E. 155. De nu va fi dintre boieri, apoi lot cu tertipuri prin tagma prostimei să-l caut. ISPI-REscu, L. 376. Am găsit multă lume adunată şi din bâie-rime şi din tagme şi prostime, caragiale, p. 25. TAHICARUÎE, tahicardii, s. f. Accelerare anormală a bătăilor inimii. La mamifere, în ultima fază de intoxicaţie [cu digitală] se produce o tahicardie. DANIELOPOLU, F. n. ii 35. TA III GRĂI'1, tahigrafi, s. m. (învechit) Stenograf. TAHIGRĂF2, tahigrafe, s. n. Aparat folosit în topografie pentru întocmirea planurilor şi a hărţilor; funcţionează acţionînd un creion care raportează direct planul cotat pe foaia de hîrtie. TAHIGRAFIE — 376 - TAIN TAIIIGRAFIE s. f. (învechit) Stenografie. TAIUSiETRlE, tahimetrii, s. f. Metodă de măsurare a distanţelor şi a diferenţelor de nivel dintre anumite puncte de pe teren cu ajutorul tahimetrului. TAIiniÎTKU, tahimetre, s. n. Tcodolit cu un dispozitiv special, care permite determinarea distanţei pînă la punctul vizat prin citire pe o miră aşezata în acest punct. TAlIÎXj tahimiri, s. n. Faină obţinută din seminţe dc susan, cu carc se prepară mîncări dc post, dulciuri ctc.; mîncare preparată din accastă făină. Iar in postul paştclui se da, pe lingă fasole şi cartofi, rasol de raci cu usturoi, tahin, halva fi măsline tot de la Galaţi. STXnoiu, C. 1. 105. Se îndreptau spre bcciurif spre magazii. . . cutii mari dc tinichca sau dc lemn, cu halvale dc Indirnea sau cu tahinuri. HOGAŞ, DR. II 40. TAIlMfX, taliminuri, s. n. (învechit) Socoteală, deviz aproximativ; p. e x t. aproximaţie. (Cu grafic învechită) Să vă fac o socoteală cu tachmin ca să vedeţi că vorba mea e vorbă. FILIMON, C. 168. — Scris şi: tachmin. TA 110.11 ÎCTRU, tahometre, s. n. Instrument de măsurat turaţiile pieselor rotitoare, folosit în special pentru măsurarea turaţiei motoarelor. TA UT, Iahturi, s. n. (învechit; şi în forma tact) 1. Reşedinţă, sediu al unei subprefecturi sau al altei administraţii sau autorităţi locale. Trebuia să trimită cîte un raport din fiecc oraş fi din ficce tact dc subtadministraţic, Intilnit in drum. camil ruTREScu, o. n 613. M-a dus la tact ;i d-acolo la ora;. CARAGIALE, s. 87. A fi vreun ispravnic de cei noi, cărora le zic prefecţi... E grăbit s-ajungă la tact dc aceca lasă bacşişuri bune. ALECSANDRI, T. 46. 2. Staţie dc poştă ; poştă. Zapciul el însuşi. . . ii luă in primire frecindu-şi cu smerenie miinile şi scara la tact se dete iama printre găini şi raţe. MACEDONSKi, o. ni 37. La tactul dc mai sus al poştei, se intimplasc peste noapte o călcarc cu omor. CARAGIALE, o. I 2S7. — Variante: Inel, lnll (delavrancea, ii. t. 211) s. n. TĂK \Ă s. m. 1. Tată. \Bietul taica mi sc parc că se duce in noaptea asta. GALACTION, o. I 184. Au sărutat fiecare mina taichii şi maichii şi şi-au luat rămas bun de la Ileana, şi-au plecat tustrei călări. CARAGIALE, O. III 104. De ce muri bietul taica şi nu trăi draga maica. PAXN, p. v. I 93. Sărmanu-s, doamne, sărman. Fără taică, fură maică, Fără nici un ban in taşcă. ŞEZ. vii 162.-4-(La vocativ, cu nuanţă afectivă) Nume întrebuinţat dc un bătrîn Ia adresa celor mai tineri, de un părinte la adresa copilului său etc., indicind totdeauna un raport de familiaritate şi simpatie. Tata sc uită la noi şi ne spune: Măi copii, a venit molima in sat. Nu mai ieşiţi, taică, din casă. STancu, i>. 79. Trebuie să găsim motive. — Părintele: Găscşte-le, taică, de ce (¡ti dumneata avocat. CARACLVLE, o. ii 261. ■+• Termen afectiv cu care cincva se adresează unui om mai în virsti. Dar George-al nostru cum o duce? — Sub glie, taică, şi sub cruce, Lovit in piept d-un iatagan, coşbuc, i’. 1 101. -ţ- (Popular) Dumnezeu. Taică, tăiculeanu nostru, Singurel bir.ele nostru, Grijeşte-r.e o lună, două. Să ne crească pene nouă. JARNfK-BÎRSEANU, D. 204. •2. (Determinat prin « părinte » sau « popă >) Nume dat preotului. Dacă-l inlilncam pe uliţă, ii spuneam: sărut mina, taică părinte! STancu, D. 33. Dar poale taica popa I'-o spus de prin gczeturi tot. El cum şi-a dat juncanii? cojnuc, r. ii 60. TA1EFET s. n. v. (ailct. TA1E-FUGA s. m. (Rar) Om fricos. Ştiau adecă şi siceau că dascălul e un taie-fugă. RETEGAncl, Ia CADE. TĂIER, taiere, s. n. (Regional; şi în forma tăier) Taler, farfurie întinsă, blid, talger, fund. Un tăier de mincare. SEVASTOS, N. 85. — Variantă : tăl6r s. n. TAIFĂS, taifasuri, s. n. (Mai ales la sg., construit cu verbele « a sta », «a şedea », in sc pune ») Conversaţie familiară, convorbire intimă, amicală; sfat, palavrageală plăcută. Acolo am găsit pe primar şi pe notar furnind fi stind la taifas cu gospodarii cei doi. sadoveanu, n. 194. Acasă, scara, cu uşa închisă, cu perdelele trase, amîndoi bătrinii şedeau la taifas, bart, E. 272. Cafeaua aducea totdeauna taifasul ce sc învirtea neschimbat in jurul sănătăţii. ANGHEL-IOSII’, C. L. 76. Nu cumva ai pofti oare să te pui la taifasuri cu dumnezeuî CREANC.X, 1’. 315. — Pronunţat: tai-. TAII ÎIT, taifeturi, s. n. (învechit) Taifas. în bejănie, ca şi înainte precum şi în urmă, taifetul, egoismul şi nepăsarea fură statornice. RUSSO, S. 110. — Pronunţat: tai-, — Variantă : Inlclit (russo, s. 19) s. n. TAIFtJN, taifunuri, s. n. Vînt foarte puternic, cu furtună şi vîrtejuri, carc ia naştere în partea dc apus a oceanului Pacific. Prevăd un ev măreţ de pace Prin ruini dc vifor şi taifun. BENIUC, M. 41. Steaua roşie II călăuzi.. . Pe cel carc spulberă cetele morţii ca un taifun. boureanu, s. i*. 13. — Pronunţat: tai-, TAIGĂ, taigale, s. f. Pădure sălbatică şi greu de străbătut, formată în special din conifere şi acoperind o regiune întinsă în nordul Europei şi Asiei. Era vînător şi pescar. . . Ce nu pescuise? Cc nu impuşcasc? de la potîr-nichilc albe din cercul polar ptnă la tigrul din taigaua manciuriană. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 411, 1/5. — Pronunţat: tai-. taLx, tainuri, s. n. 1. Raţie dc alimente sau dc băutură carc sc dă cuiva pentru un timp determinat în schimbul unor servicii prestate (completînd salariul, solda, simbria etc.). Gheorghieş a intrat argat, cu simbrie, tain şi opinci, c. petrescu, r. dr, 194. Aşa că dumineca şi in celelalte sărbători, cînd îşi iau tainurile, Artemie dă jumătate din ţuică lui Avcrchie, iar Averchie îi dă în schimb, lui Artemie, jumătate din tainul său dc vin. STA-noiu, c. I. 6. Avea cîte douăzeci de parale de copil pe lună şi mai avea şi de la biserică tain de mălai, de fasole şi de lemne. CHICA, S. A. 74. F i g. [La balamuc] după ce i-au tras. .. vreo cincizeci de vine de bou, ¡•au închis intr-o colivie zăbrelită; şi pe urmă trei săptămîni de-a rindul acelaşi tain in fiecare zi. CARAGIALE, o. III 76. + Provizie. Aici. .. au stat în gazdă ucenicii catichetului. Erau băieţi de la munte, voinici şi veseli. Dormeau pe lăiţi aşternute cu lăicere aspre, făceau cu rindul mincare pentru toţi din tainul adus de părinţi. SADOVEANU, E. 115. F i g. Pescuitorii au tainul lor de glume, cintece şi poveşti, delavrancka, la CADE. + Mîncare, hrană; ospăţ. Şi-n ascunzătoare şi tain /i-oj găti, şi apă ţi-oi aduce. popa, v. 88. Pină voi că mi-eţi sosi, Eu tainul voi găti, Şepte buţi oi destupa. TEODORESCU, p. v. 679. 2. Porţie de nutreţ (orz, ovăz etc.) care se dă cailor. V. m e r t i c. Caii oştenilor lui Soliman-beg erau legaţi la stîlpii caselor din Voineasa şi stăteau neclintiţi, aşteptind dimineaţa apropiată cu tainul ei de orz. SADOVJiANU, f. j. 747. 3. Sumă echivalentă cu raţia alimentară cc i se cuvinc unui angajat; hrană în bani. îl opri in Ţarigrad eu leafă din haznaua împărătească şi peste citeva luni ii mai adăugă şi douăzeci aspri tain pe zi. ODOBESCU, S. A. 156. 4. Parte care-i revine cuiva în urma unei repartizări, împărţeli (de produse sau de venituri comune). V, c o 11» TAINĂ " _ 377 — TALAN TĂINĂ, taine, s. f. 1. Ceea ce e neînţeles, nedescoperit, nepătruns de mintea omenească; mister. Asfinţitul parcă-mi strecurase o taină mare în suflet, sadoveantj, o. VI 9. Se gindea numai că va pleca şi nu va mai vedea ochii ei căprui şi şăgalnici, in care i_ se părea că s-au adunat toate tainele lumii, rebreanu, r. i 129. Faust al lui Goethe. . . e convins că mintea omenească e datoare să pătrundă în toate tainele naturii. IONESCU-RION, c. 71. (Poetic) Umbrele înserării umplură poiana de taină, sadoveanu, o. I 300. Numai taine pe tot locul, Noaptea-neacă toată valea, cerna, p. 58. + (Popular) Minune, miracol; poveste minunată. Şi noi tare ne-am mirat Şi prin lume c-am plecat. Taina s-o istorisim, Minunea s-o povestim, jarnîk-bîrseanu, d. 513. 2. Ceea ce trebuie ţinut ascuns, ce riu trebuie spus nimănui; secret. Taina o ascunse in fundul sufletului ca pe un lucru scump, sadoveanu, o. vii 59. Babă dragă, spune-mi taina şi mă jur că niciodată n-am s-o spun cuiva. . . EFTimiu, î. 89. Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina glndurilor tale? coşbuc, p. i 120. Loc. adj. Do taină = intim; particular. Vă invit să facem o şezătoare de taină în amintirea celui mai autentic scriitor artist al literaturii noastre, sadoveanu, E. 85. Binefăcătorul nostru va stăpini de acum a patra parte din averea mea şi va fi sfetnicul meu cel de taină, popescu, B. I 41. (Bis.) Cina cea de taină, masă pe care a luat-o Hristos cu apostolii săi (?i despre care se vorbeşte în Scriptură). (Ist.) Logofăt de taină v. logofăt (1). ^ Loc. a d v. îll (sau, rar, cu) taină = pe ascuns, în secret; discret. Să-ţi dau o bucăţică de rădăcină descîntată, a adăugit ea cu taină, să-ţi iasă toate după dorinţă, sadoveanu, E. 45. [Măgheranii] tăcuţi şi trişti se trec în taină cu fruntea în pămint plecată, anghei., f. G. 13. Sfetnicii rîdeau in taină de tot ce Craiul vorbea, coşbuc, P. II 126. Iubind in taină am păstrat tăcere, Gîndind că astfel o să-ţi placă ţie. eminescu, o. i 200. -4- Procedeu de lucru subtil şi cunoscut numai de puţini iniţiaţi, care asigură reuşita unei lucrări, mai ales a unei opere de artă. Mai întii frecînd cidori, apoi urcind pe schelă alături de meşter, [pictorul] Tătărescu s-a iniţiat in tainele meseriei, contemporanul, S. II, 1953, nr. 339, 3/1. Bacii nu ştiau numai istorisiri, ci cunoşteau taina laptelui acru ş-a brinzei de burduf, sadoveanu, b. 10. 8. Loc ascuns, tăinuit; ascunzătoare, ascunziş, tainiţă. Prosperează o mulţime de subspecii [de tufănele] crescute cu răbdare in taina serelor. GALACTION, o. I 325. Scotea din tainele adinei ale buzunarelor sale o jumătate de sorcovăţ şi îi dădea drumul in scripca lui Buruiană. hogaş, dr. îl 109. (Poetic) Munţi peste munţi cresc, se depărtează tot mai şterşi, se cufundă în taina zării, acolo unde şi soarele lunecă, tras ca de nevăzute puteri. sadoveanu, o. vii 216. 4. (Bis.; mai ales în expr.) Sfintele taine = cele 7 ritualuri din biserica creştină (v. botez, căsătorie, hirotonie etc.) prin care credincioşii consideră că obţin un har special; (prin restricţie) al treilea din aceste ritualuri; cuminecătură. Cel care dorea sfintele taine era un moşneag înaintat in zile, bătrîn cu cinstite bătrineţe şi bisericos. C.ALACTION’, o. i 184. Dascăle prea învăţate Cel ce-nveţi la şcoală carte, spune-mi mie: ce sint şapte? — Şapte taine dumnezeieşti, teodorescu, p. r. 254. 6. (Rar, în expr.) A sta do taină = a sta de vorbă, a sta la taifas. TĂINIC, -Ă, tainici, -e, adj. 1. Plin de mister, de taină ; misterios. Priceperea sa nici tm-i îngăduia să pătrundă tainicul inţeles, plin de ameninţare, din vorbirea lui Zaharia Duhu. C. PETRESCU, A. 305. Viaţa-i plină de tainice puteri, învinge orice stavilă şi orişice dureri. EFTIMIU, C. 28. Un magnet tainic mă trăgea fără voie spre teatru, cînd ştiam că era să citite Cecilia. alecsandri, o. p. 17. (Adverbial) Pan Zubovski rîdea tainic, şi făcea din ochi cătră Birnoavă. sadoveanu, o. vn 88. «$• (Poetic) Parcă-i îndemna la un sfat încet lumina tainică ce se revărsase in nemărginire, sadoveanu, o. vn 27. Mi-e dor de freamăt lin de brazi, De murmur tainic de izvor. IOSIF, P. 64. (Adverbial) Numai Intr-un geam pîlpiia tainic o luminiţă galbenă. REEreanu, r. ii 205. Tainic trece vîntul Prin păduri de fag. CERNA, P. 115. Se revarsă pirăiele cu răpe-jttne, şoptind tainic tn mersul lor neîncetat. creangă, a. 125. 2. Neştiut de alţii, secret. Gheorghiţă era numele care plăcuse Vitoriei, căci era numele cel adevărat şi tainic al lui Nichifor Lipan, sadoveanu, b. 13. Plecase de astă-iarnă, cu o scrisoare tainică de la socru-său Dănilă, către Tudor Vladimirescu. GALACTION, O. I 155. Se întorcea de la o sfătuire tainică şi era cu sufletul greu. c. pethescu, c. v. 268. El ştia la miezul nopţii gîndul tainic să-mi ghicească. EFTIMIU, î. 129. -$> (Adverbial) Eu singură nu ştiu ce vrett Atit e de tainic ascunsă Dorinţa in sufletul meu. eminescu, O. iv 99. + (Adverbial) Pe ascuns, pe furiş. Tainic se-ntilneşte-n prag, Dor cu dor să se cuprindă, Drag cu drag. COŞBUC, P. I 49. Şi trei flori ea culegea ■ . . Ş-apoi tainic ea le da Unei roabe, alecsandri, p. p. 150. + Intim. Chemă intr-o zi tot sfatul cel tainic al împărăţiei. popescu, B. m 60. Apusul soarelui ne făcu să gustăm una din cele mai tainice mulţămiri ale sufletului. AtECSANDRI, O. P. 293. 3. (Despre locuri) Ascuns, ferit, izolat. Locul era tăcut şi tainic in rariştea pădurii, c. peTrescu, R. dr. 53. De prin tainice-ascunzişuri Se ivesc pe jumătate Păsărele ciufulite, Alarmate Şi-ngrozite. TOPÎrceanu, B. 41. Se scoboară din pod, printr-un loc tainic, trei zine foarte frumoase. CREANGĂ, o. A. 274. 4- (Despre fiinţe) Retras, izolat, singuratic. E cocostircal tainic, în lume călător, Al primăverii dulce iubit prevestitor. AI.F.CSANDRI, p. a. 118. 4. (Despre persoane) Care ştie să tacă; discret, închis, tăcut. Aveam legături cu două ori trei babe din sat. Am chemat la curte pe baba Maria, cea mai şireată şi cea mai tainică dintre ele. sadoveanu, o. viii 33. (Adverbial) în mod discret, abia perceptibil. Să-ţi cint dulce, dulce tainic, Cititul jalnic Ce-ţi cîntam adeseori. EMINESCU, o. 1 4. TĂINIŢĂ, tainiţe şi tainiţi, s. f. Groapă săpată în pămînt, încăpere subterană (folosită de obicei pentru a ascunde ceva), boltă, hrubă; p. e x t. loc ascuns, ascunzătoare, ascunziş. A căutat tainiţa... ştiută numai. de dinsa. sadoveanu, o. L. 118. îi dădu pe mtnă cheile de la toate cămările şi de la toate taitiiţile ale căror uşi le găsise el încuiate clnd colindase prin toate cămările, popescu, b. rv 42. Cunoaşte toate tainiţile ce cuprindea o corabie, drăghici, R. 234. Lingă ulmi să-mi faci o groapă Şi cu dinţii să m-apuci în tainiţă să m-arunci. alecsandri, p. p. 74. <ţ> F i g. Scorniturile, ca fi clntecele, răspund unor afunde tainiţi ale sufletului. sadoveanu, z. c. 236. Nu şi-ar fi închipuit niciodată că avea să descopere tn el, păstrate In tainiţile din umbră, atitea rezerve, c. PETRESCU, a. R. 45. TAIÖR, taioare, s. n. Costum femeiesc compus dintr-o fustă şi o jachetă, făcute de obicei din aceeaşi stoß. Constată că ar avea nevoie de un taior şi de o vulpe in jurul gitului. C. PETRESCU, A. 310. Corina apare sus pe scară. E îmbrăcată intr-un taior gri. SEBASTIAN, T. 177*. TAL, taluri, s. n. Organ vegetativ nediferenţiat (sau slab diferenţiat) al plantelor inferioare (alge, ciuperci, licheni şi muşchi). TALĂBĂ, talabe, s. f. Grapă sau boroană cu dinţii înainte; tăvălug cu colţi de oţel cu care se sfărîmă bulgării după arat. TALĂJ s. n. v. talaş. TALĂN, (2) talani, s. m. (Popular) 1. Dalac. TALANCĂ - 378 - TALER 2. Cal bătrîn, slab, cu înfăţişare urîtă; gloabă. Unde drac‘ te duci, mă, cu talanu-ăla? PREDA, î. 136. TALÁNCÁ s. f. v. talangă. TALAN GĂ, tălăngi, s. f. 1. Clopot mic de metal care se pune la gîtul vitelor sau al oilor. Sunetul moale al tălăngilor răzbătea din vreme in vreme ca dintr-o depărtare nesfîrşită. sadoveanu, o. iii 319. Sunet de tălăngi se-ngină. topîrceanu, p. 128. Tot mai rar se desprindea din depărtări un lătrat de cine, un sunet de talangă, un glas de bucium, hogaş, m. n. 132. (Glumeţ) « Junimea » începe; falanga mă cheamă. CARAGIALE, O. vii 291. -■(> (Poetic) Plîng tilingi, tălăngi răspund. Soarele apune, Glas de bucium sună-n fund Ca o rugăciune, iosif, p. 52. 2. Sunet produs de o talangă (1). De departe tare, abia se auzea talanga de la o turmă care se apropia. Sadoveanu, o. vii 207. Nu se auzeau decît tălăngile din ce tn ce mai depărtate ale turmelor. GAI.ACTION, o. I 167. Pătrunză talanga Al serii rece vînt Deasupră-mi teiul sfînt Să-şi scuture creanga. eminescu, o. i 216. — PI. şi: talange (eminescu, o. rv 128). — Variantă: talanca (creangă, a. 38, contemporanul, vii 102) s. f. TALÁM, talanţi, s. m. 1. Unitate de măsură Ia vechii greci, cîntărind aproximativ 26 de kilograme. + Monedă folosită în Grecia antică şi reprezentînd valoarea unei sume importante de bani (în aur sau în argint). 2. F i g. (Cu aluzie la o parabolă din Noul Testament) Aptitudine, posibilitate, calitate. Fiecare a avut talantul lui, cum zice la. ■ ■ Scriptură. cXlinESCU, E. o. n 217. TALĂB, talare, s. n. (învechit) Veşmînt sau haină lungă, făcînd parte din uniforma unor unităţi militare, a unor asociaţii sau a unor corpuri profesionale din trecut. TALÂŞ s. n. (Cu sens colectiv; şi în forma talaj) 1. Aşchii lungi şi subţiri, răsucite în diferite forme, care se formează în timpul prelucrării lemnului cu anumite unelte. Oamenii lăsau lucrul, se curăţau de var sau de talaş, se spălau pe mîini şi se duceau. pas, z. i 34. 2. Totalitatea sculelor de care are nevoie un cizmar, un dulgher sau alţi meseriaşi. — Variantă: talaj s. n. TALÂŞCĂ, tălăşti, s. f. (Regional) Curea de încins; cingătoare. Talaşcă. . . un fel de curea. I. CR. VI 29. TALÁZ, talazuri, s. n. (Mai ales la pl.) Valuri mari, stîrnite de furtuni (în special pe mări şi pe oceane). Şi marea răscolită ridica talazuri. . . cit omul de înalte. delavrancea, O. II 315. Polobocul ajunsese la margine, adus fiind de talazurile Dunării. ISPIRESCU, I,. 354. Vîntul trece-n spaimă pe al mărilor talaz. EMINESCU, o. I 94. “O* (Prin analogie) Vîntul subţire adusese nori plini, se învîrtoşase, rostogolind uriaşe talazuri de ninsoare. C. petrescu, c. v. 137. începe să se aşeze o viaţă mai statornică de-a lungul . Dunării, atît de des încercat cînd de foc, cînd de apă, cînd de înecul talazurilor de nisip. VLAHUŢi, R. P. 17. <> F i g. Aşa merse multă vreme prin talazurile negre ale nopţii, prin ploaia frămîntată ■de vînt. sadoveanu, o. Iii 287. O lăcustă Din verdele ialaz, Robustă, îmi sare pe obraz. Topîrceanu, p. 138. O, de-aş vedea furtuna că stelele desprinde, Că-n cer talazuri nalte de negură întinde, eminescu, o. iv 302. — Pl. şi: talaze (delavrancea, T. 204, negruzzi, s. n 6). — Variantă: tălâz (coşbuc, p. ii 281) s. n. TÁLA, tale, s. f. (Regional) Adunătură gălăgioasă de •oameni; ceată, mulţime. 4- Gălăgie, larmă, taifas. E x p r. A sta de tală = a sta la taifas. (Adverbial, în forma tala, repetat) Încet-încet, haida-hai. Plecară pe mare, tala-tala! pînă ce se pomeniră la ţara amazoanelor. ISPIRESCU, u. 50. TALC, tâlcuri, s. n. Mineral format dintr-un silicat hidratat de magneziu de culoare albă-verzuie, unsuros şi moale la pipăit, care se foloseşte mai ales în formă de praf în industria farmaceutică, textilă etc. TALCIÓC, talciocuri, s. n. Piaţă de vechituri. TALCŞÎST, talcşisturi, s. n. (învechit) Talc în stare naturală, dispus sub formă de straturi lamelare. Muntele Retezat este constituit. .. din gneisuri, micaşisturile, talcşis-turile: I. ionESCU, m. 49. TALÉNT, talente, s. n. Aptitudine, înclinaţie deosebită într-un anumit domeniu (mai ales în literatură şi artă); capacitate deosebită într-o ramură de activitate, destoinicie, pricepere. Avea ştiinţă de carte şi talent la predare. caragiai.e, o. iii 24. Dobîndise un talent muzical extraordinar pe clavir. GHICA, s. 42. Cantemir-vv. era domn bun, înzestrat cu mari talente ostăşeşti. BĂLCESCU, o. I 187. Loc. adj. Do talent = (despre persoane) talentat; (despre creaţii) produs al talentului, de virtuozitate. Operă de talent, a în trăitorii de astăzi sînt oameni vrednici, de talent, de inimă şi giudecată. RUSSO, S. 66. F i g. Greierii, lăutari fără de talent, îngheaţă de frig şi de sărăcie. DELA-VRANCEA, T. 62. + Persoană înzestrată cu aptitudini speciale. Cile talente n-au stat ascunse în lumea muncitoare, pentru că n-au avut prilej să se manifeste. CONTEMPORANUL, s. 11,1948, nr. 108, 8/1. — Pl. şi: (învechit) talenturi (kogXlniceanu, s. 42) s. n. TALENTÁT, -A, talentaţi, -te, adj. Care are talent; bine înzestrat. Inginerii cei mai buni, sculptorii, pictorii şi arhitecţii cei mai talentaţi şi-au dat contribuţia lor la această măreaţă realizare. STancu, u.r.s.s. 21. TÁLER1, taleri, s. m. (învechit) Monedă de argint (mai ales austriacă), care a circulat în trecut şi în ţările romîne. Au pieptul ele Alb de taleri şi mărgele, coşbuc, P. I 95. O mie de taleri, sau trei sute de galbeni, îi mai tot una. kogXlniceanu, s. 102. Semnul in care ţinte. . . nu era mai mare decît un taler, drăghici, r. 152. <$> E x p r. Taler cu două feţe v. faţă (II 1). — Pl. şi: (n.) talere (bălcescu, o. ii 276). TÁLEB2, talere, s. n. 1. (Astăzi rar) Vas întins (de lemn, de pămînt ars, de porţelan sau de metal) în care se mănîncă sau care se foloseşte la bucătărie; talger. V. farfurie. Cumpărau din obor talere de lemn. PAS, z. I 170. îi puse talerul dinainte şi privi cu plăcere pe lonuţ cum rupe cu dinţii albi şi tari ca de oţel, dintr-un picior de găină friptă, sadoveanu, f. j. 339. în mijloc sta aşezată o masă cu şapte talere de aur greu, cu mîncă-ruri din care se ridicau aburi de deosebite mirodenii, cara-GIALE, P. 141. Maică-sa i-o fi dat Astă-seară de cinat Dintr-un taler nespălat. Jarn îk-bîrseanu, d. 100. E x p r. A minea pîinc şl sare dintr-un (rar pe un) taler CU cineva v. p î i n e. + Tavă, tabla, talger. «$> E x p r. A umbla cu talerul = a umbla să strîngă bani, a face chetă, colectă. A cero cu talerul = a cerşi. A îngropa (pe , cineva) CU talerul = a înmormînta pe cineva cu fonduri strînse prin colectă publică. 2. Disc, platou, talger de balanţă. <$* F i g. Nu vezi cum s-agaţă dimonii de talerul drepţilor? delavrancea, la cade. 3. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două discuri de alamă întrebuinţate într-o fanfară sau o orchestră pentru a marca (prin lovirea unuia de celălalt) ritmul sau cadenţa ; talger. 4. Piesă subţire de metal, de lemn sau de alt material, de formă aproximativ rotundă, cu gura foarte largă şi cu marginile drepte sau răsfrînte. Zăceau acolo, amestecate în stive nesfîrşite, cazane de locomotivă. . . blocuri, ^asiuri... cu talerele pătrunse unu-n altul. GALAN, B. I 23. TALGER - 379 - TALON TĂLGER, talgere, s. n. 1. (Astăzi rar) Taler (1). Pune atunci un talger de uscături ş-o garafă cu vin dinaintea părintelui. creangX, a. 95. Du-te sus la jupineasa de cere un talger ş-un şervet, axecsandrj, T. i 178. Tal-jţerilc şi paharele erau de argint. NEGRUZZI, S. I 151. + Tavă, tabla. Nu ţi-am spus c-acum e moda să s-aducă răvaşe pe talgere? alecsandri, X. 481. <$> (Poetic) Sus, pe albastrul întunecat al cerului, luna luneca uşoară, ca un talger luminos plutitor peste ape adumbrite. MiHAr.E, O. 491. 2. Taler (2). Stă-n lumina matură, Ca un talger de ■balanţă Aplecat pe-o latură. TOPÎRCEANU, B. 49. 3. (Mai ales la pl.) Taler (3). Talgerele zuruie, toba bubuie, trimbiţele tremură vesel, sadoveanu, O. vi 231. — Variantă: tdlgir (ŞEZ. iii 144) s. n. TĂLGIR s. n. v. talger. TALHÎŞ, talhlşuri, s. n. (Turcism învechit) Raport, prezentat de marele vizir sultanului, pentru numirea sau destituirea unui domn. + Ordin dat de sultan pentru numirea sau destituirea unui domn; firman. TALf s. n. (Turcism învechit, numai în e x p r.) A îace tali = a se prezenta în faţa cuiva înclinîndu-se, făcînd reverenţe; a se ploconi, a face reverenţe. Copilele mele. . ■ faceţi tali frumos. ai/ECSandri, t. 405. TALIĂ-N, taliane şi talianuri, s. n. (Regional) Năvod mare fixat cu ancore şi piloţi, folosit mai ales la prinderea scrumbiilor. Cei mai mari învăţau să dieagă plăşile talianelor. dumitriu, p. F. 220. TĂLIE, talii, s. f. 1. Partea de la mijloc, mai subţire, a corpului omenesc, situată deasupra şoldurilor; mijloc, brîu. Bluza croită strinsă pe talie, îmi ţine încă puţin de cald. camii, petrescu, u. N. 339. Penelopa. ■ . cuprinse talia fetei. barT, E. 82. Talia ei subţire-n colan strînsă Tremura scump, de braţul meu cuprinsă. EMiNEscu, o, iv 78. (Poetic) Peste straturi, dalia, Ca o doamnă din elită, îşi îndreaptă talia. topîrcEanu, b. 48. -y Parte a unei rochii sau a unei haine care îmbracă mijlocul; p. e x t. corsaj. Un grup de tinere femei, îmbrăcate după moda apuseană cu rochiile largi, cu talia sus. . . încep să prindă in pieptul celor de faţă cocarde tricolore, camii, PETRESCU, o. II 252. Era înaltă, mai slabă ca preoteasa; îmbrăcată într-o talie invoaltă, plină de creţuri şi dantele. bassarabescu, s. n. 79. <£> L o c. a d v. La (în) talie = îmbrăcat numai cu haină sau cu rochie, (fără pardesiu sau palton). 2. Statură, înălţime, mărime. Tot de o ialie ca şi Elena, dar bălaie. kogXlniceanu, s. a. 106. «$> E x p r. A fi do talia cuiva = a avea aceeaşi valoare, pricepere, iscusinţă, talent ca... Dc talie = de talent, de valoare, valoros. Chtd jucătorii sint toţi de talie, se-n-tlmplă ■ . . partida să fie remisă. CARAGIALE, M. 278. + Mărime după care se confecţionează obiectele de îmbrăcăminte. Palton talia intîi. 3. (Rar) Timpul cît durează împărţirea tuturor cărţilor de joc la o partidă de bacara. Cind isprăvea talia, işi făcea mina greblă şi aduna misele în banc. yi.aiiuţă, la cade. TALÎSI s. n. v. talîin. TALI0.V s. n. Pedeapsă sau răzbunare care constă în tratarea vinovatului în acelaşi chip în care a procedat şi el cu victima sa. <$> Legea talionului = lege penală la unele popoare din vechime, prin care se aplica vinovatului o pedeapsă identică cu crima de care s-a făcut culpabil. Legea talionului este: ochi pentru ochi fi dinte pentru dinte. TALlO.V, talioane, s. n. Plantă erbacee,' frumos mirositoare, cu frunze late, întrebuinţatăjîn medicina. populară sau ca plantă culinară. Frunzuliţă talion, în grădină la Ion, Toate păsărelele-mi dorm. MAT. FOLK. 1353. TALlOXIC, -Ă, talionicij -e, adj. Potrivit legii talionului. TALISMÂN, talismane, s. n. (Astăzi livresc) Mic obiect, considerat în credinţele mistice ca fiind înzestrat cu o forţă magică supranaturală şi avînd puterea de a da ajutor celor care îl poartă cu dînşii. V. amuletă, fetiş. Foloseşti întotdeauna cite-un straşnic talisman, ce te-ajută la nevoie şi te scapă de duşman. EFTIMiu, î. 47. Aflai ca şi el talismanul Tot raiul să pot să-l caprină. macedonski, o. i 197. A mării împărat... poartă-n frunte-o mare stea, Un talisman bogat, alecsandri, p. i 146. <0> F i g. Cotind uniforme în dreapta şi în stînga cu zicerea «pardon », talisman care închide gura ghiontiţllor şi călcaţilor, am alergat la celalalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, s. I 38. -4- (Rar) Semn de recunoaştere. Primarul intîrziază la cărţi la club şi-şi trimite bastonul cu miner de argint mecanicului de la uzină, pentru ca acesta să aibă un talisman că într-adevăr ordinul porneşte de la dumnealui, bassarabescu, s. 23. TÂLIU s. n. (Chim.) Corp simplu solid, de culoare alb-albăstrie, foarte puţin răspîndit în natură. TALÎM, talîmuri, s. n. (învechit; şi în forma ta-.lim) 1. Plecăciune, închinăciune, reverenţă, temenea, compliment. Lipicescu .. prezintă ciubucul lui Hîrzobea-nu cu talim turcesc, alecsandri, T. 1332. 2. Apucătură, deprindere, manieră; gest. Se oprea grav în faţa unui tablou, îl fixa c-o privire scrutătoare.. . işi ţuguia buzele, închidea din ochi. . . După aceea trecea la alt tablou, făcea aceleaşi talîmuri. La TDRG. — Variantă: talim s. n. TALMEŞ-BĂLMEŞ s. n. Amestec din care nu se mai înţelege nimic; terci, chiseliţă. Apa din ceaun fierbea aşa de tare, că peştele se făcuse talmeş-balmeş. contemporanul, vij 27. <)> F i g. (Glumeţ) Trebuie să mă urmezi. . . intr-o lungă controversă, în care filologia are să se amestece cu istoria naturală, şi să facă un talmeş-balmeş precit se va putea mai doct şi mai erudit. ODO-bescu, s. iii 24. TA1MÎJD s. n. Carte care conţine un comentariu şi o dezvoltare dogmatică a literaturii clasice a Vechiului Testament sub raport religios, legislativ, literar şi istoric. TALMtJDIC, -Ă, talmudici, -e, adj.Care ţine de talmud, care este în spiritul talmudului, conform prescripţiilor acestuia. Interpretare talmudică. TALMUDISM s. n. 1. Studiul talmudului. 2. Tendinţă de a privi lucrurile şi fenomenele în mod dogmatic, strîmt, îngust. TALMUDÎST, -A, talmudişti, -ste, s. m. şi f. 1. Persoană care cunoaşte învăţăturile talmudului şi ştie să le interpreteze; adept al acestor învăţături. 2. F i g. Persoană care priveşte lucrurile dogmatic, care se ţine strict de dogme, de reguli fixe, rigide. TALOFÎTĂ, talofite, s. f. (La pl.) încrengătură a regnului vegetal care cuprinde plante cu corpul format dintr-un tal; (la sg.) plantă făcînd parte din această încrengătură. TAI.O.V, taloane, s. n. 1. Parte care rămîne la cotorul unui registru chitanţier, bonier etc. după ce s-a rupt partea detaşabilă. 2. Partea de la călcîiul ciorapului, prelungită în sus, marcată printr-o ţesătură mai deasă sau altfel colorată. 3. Partidă la jocul de cărţi. Venea negreşit rindul altor citeva taloane de preferans. gane, N. iii 164. Jucarăm două taloane; intrasem în al treilea, bolintineanu, o. TALPĂ — 380 - TALPĂ 367. <$> F i g. După masă, abia putindu-se mişca, trăgea cite un talon bun de somn. gane, N. m 164. 4. Fiecare dintre cele două margini îngroşate şi întărite ale unei anvelope, care se introduc în janta roţii, cînd se montează anvelopa pe roată. TĂLPĂ, tălpi, s. f. I. 1. Partea inferioară a labei piciorului la om şi la unele animale, de la călcîi pînă la degete, care vine în atingere cu pămîntul şi pe care se sprijină corpul, cînd omul sau animalul stă în picioare. Nu pot să mişc talpa piciorului, stancu, D. 313. Băieţii încinseseră o horă de gemea puntea vaporului sub tălpile lor goale. BART, s. M. 13. Graiul ei cel dulce. îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, I,. 35. Ce se propteşte-n cap, Ca să-fi intre-n tălpi? (Pironul). teodorescu, p. p. 240. -$• E x p r. Din (sau do la) crcştot piuă în tălpi (sau in talpă) sau din talpă pînă în creştet v. creştet. A o apuca la talpă (sau n-şi lua tălpile la spinare) = a pleca, a o şterge. Fata... au apucat-o repede la talpă mai departe. SEIERA, p. 279. Arde locul Ia tălpile picioarelor, se spune cînd cineva este ameninţat foarte de aproape de o primejdie. Unde să se ascundă. . . acum cînd focul arde la tălpile picioarelor! galâction, o. i 162. A îi (sau a scula, apune pe cineva) în tălpi = a (se) scula din pat; p. e x t. a (se) pune în mişcare, în acţiune. Ar scula tot satul in tălpi să ştie că i-a adus pe Ion în casă. REBREANU, I. 118. După cină să dau la culcare, că pînă nu să face ziuă trebuie să fie-n tălpi. RJÎTEGANUL, P. III 83. A-l irige (pe cineva) pămîntul sub tălpi, se spune cînd cineva este neliniştit, nerăbdător (să facă ceva, să plece undeva). Poate că numai citeva clipe trecuseră. Dar lui Stroe Vardaru ii păreau că durează de o veşnicie, fiindcă îl frigea pămîntul sub tălpi. C. PETRESCU, A. R. 18. A bate averea la tălpi = a-şi risipi averea (în petreceri). (Atestat în forma de pl. talpe) Iar după ce-i muri, copiii tăi au s-o bată [averea] la talpe. GANE, N. m 24. A cunoaşte (pe cineva) din talpă = a cunoaşte (pe cineva) foarte bine. Numai cine a trăit mult cu Agatocle Leuştean, precum am trăit eu, putea să-l cunoască din talpă. GANE, N. iii 156. Sărut tălpile, formulă învechită şi servilă de salut, de adresare sau de mulţumire. Apoi care cîntec porunciţi, sărut tălpile — întrebă Ghioc îndoindu-se din şale. gane, N. iii 174. <> Compuse: talpa-gîştci = plantă erbacee cu tulpina puternică, cu flori mici, roz; creşte în locuri necultivate (Leonurus cardiaca) ; talpa-ursului = plantă erbacee, cultivată şi ca plantă ornamentală, cu frunze mari şi cu flori albe sau trandafirii, grupate în formă de spic Ia vîrful tulpinii (Acanthus longifolius); acantă; talpa-stîncii = mică plantă erbacee cu tulpina culcată, ramificată, cu flori mici (Coronopus ruelli); talpa-lupului = plantă erbacee cu flori mici, roşietice şi cu frunzele acoperite pe partea inferioară de numeroase glandule albe (Chaiiurus marrubiastrum ). 2. Partea de dedesubt a încălţămintei sau a ciorapului, care acoperă talpa (1). îşi privea atent talpa ghetei, udă, neagră. GAI.AN, b. i 79. Pantaloni albi şi pantofi de olandă cu talpa elastică, c. PETRESCU, î. I 12. Şi-ntr-o zi — să vezi acu — dete-Osman porunci să-i puie Tălpilor la cizme, cuie. coşbuc, P. ii 48. -$> E x p r. A bato talpa (la pămînt) = a călca apăsat, trîntind piciorul de pămînt. Căpitanului îi plăcea să meargă oamenii ţanţoşi, veseli şi să bată talpa la pămînt. sadoveanu, O. VI 195. Jf- Piele groasă, tare, tăbăcită în mod special, din care se confecţionează pingelele încălţămintei, flecurile tocurilor etc. Şi-a pregătit piele bună, şi talpă ş-o ocă de scîrţ. sadoveanu, E. 112. Ce-i drept, făceau paralele acele; căci pusese piele bună, talpă de fund şi erau cusute de tocmală. CREANGĂ., O. A. 84. II. 1. Lemn gros, grindă, care se aşază la partea inferioară a pereţilor unei case, pentru a sprijini construcţia ; p. e x t. (mai ales precizat prin « casei ») temelie. Ceva ulcele roşii, sau alte lucruri curioase, găsite uneori nu mai departe decît sub talpa casei. GALACTION, 0.1119./« stingă, o aripă a castelului din Suceava. .. sfîrşindu-se cu o terasă pusă pe tălpi de piatră. DELAVRANCEA, O. II 11. Cînd valul se retrage, ei se întorc, îşi ridică iar bordeiele din talpă. VLA-huţă, la cade. Tîlharii. . ■ s-au sfătuit ca să sape o bortă pe sub talpa casei în pivniţă. SBIERA, p. 276. începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amînare, cela de tălpi, ista de grinzi. CREANGĂ, p. 48. <£* E x p r. Talpa ţării (sau a casei) = ţărănimea considerată în trecut ca temelie a ţării şi obligată să suporte tot greul îndatoririlor. Potoliţi-vă, măi oameni, ascultaţi de boieri şi munciţi! Fiţi harnici şi nu vă luaţi după îndemnurile rele! Voi sînteţi talpa ţării. REBRKANU, r. i 271. Ţăranul.. ■ face parte din acel strat social ce alcătuieşte talpa ţării, pe care se sprijină întreaga greutate a acesteia. PAMFILE, A. R. 33. Locuitorii ţării erau împărţiţi în mai multe categorii sau clase: 1. Clasa ţăranilor de la sate, talpa casei, cum s-ar zice, care plătea dări şi ducea toate sarcinile statului. ghica, s. xii. Cu drept cuvînt li s-a aplicat numirea de o talpa casei f>, numire pe care eu am scris-o sub fotografia reprezentînd pe deputaţii pontaşi, kogălniceanu, s. A. 222. (Rar) Talpa casei = bărbatul, capul familiei. Bună să vă fie inima, zise talpa casei, reteganul, p. m 4. Talpa iadului = a) temelia iadului (închipuită ca fiind susţinută de mama căpeteniei dracilor sau de un suflet de pămîntean foarte rău). După ce ţi-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; şi aceea are să fie de trebuinţă la talpa iadului, că au început a putrezi căpătâiele, creangă, p. 146. Tu eşti bun de talpa iadului, negruzzi, S. i 93. Eu în iad cînd am intrat, Ce-am văzut m-am spăriat. . . Vornicul satului Ţinea talpa iadului, marian, s. 72; b) mama căpeteniei dracilor. Talpa iadului însă, mai ajunsă de cap decît toţi dracii, zise atunci lui Scaraoschi. CREANGĂ, p. 310. Talpa iadului e însuşi mama lui Scaraoschi, o babă hidă şi urîtă. şez. II 160; c) om foarte rău, păcătos, în special babă rea, vrăjitoare; tălpoi. Stăpîna acestei slujnice era... o vrăjitoare straşnică, care închega apa.. . Talpa iadului, cum aude despre această minunăţie, trimite slujnica degrabă să-i cheme femeia. creangă, p. 96. Cînd a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica şi din talpa iadului bucăţica, id. ib. 101. + F i g. Sprijin, bază, susţinere, stîlp. Iaca şi moş Arbure, talpa răzăşilor. alECSANDRI, t. 1337. + F i g. Totalitatea oamenilor simpli, consideraţi ca formînd baza societăţii. Începînd la talpa însăşi a mulţimii omeneşti Şi suind în susul scării pin' la frunţile crăieşti. eminescu, o. i 133. 2. Fiecare dintre cele două lemne groase, orizontale, care alcătuiesc trupul războiului de ţesut. Tălpile. . ■ formează lungimea războiului, şez. vn 188. 3. Fiecare dintre cele două suporturi laterale, de lemn sau de oţel, curbate în sus la capătul de dinainte, pe care alunecă sania. îmi aşezai sania pe tălpi, mă scuturai de zăpadă şi plecai şi mai grăbit. GANE, N. II 204. Lemnul din dosul cormanei pe care se sprijină plugul şi care îl face să alunece mai uşor pe brazdă. Talpa plugului... e făcută. din lemn tare, de stejar sau de ulm. pam-FILE, A. R. 42. + Partea de dedesubt a corăbiei. Sub talpa corăbiei Străbătătoare-n adine vuiau răscolitele valuri. murnu, I. 18. Partea care formează fundul unui scoc de moară, de joagăr etc. Pîriul.. . cade pe roata morii şi iese dincolo, vijelios, pe talpa unui scoc lat de vreo cinci paşi. camil petrescu, o. ii 587. 4. Partea inferioară, lăţită, a unei piese, a unui organ de maşină sau a unui element de construcţie, prin care acestea se reazemă pe altă piesă, pe teren sau pe un suport. Bagă de seamă că şina are talpă prinsă-n cîrlige zdravene, afundate-n traverse de stejar. SP. POPESCU, m. G. 27. 5. Partea de dedesubt a rindelei (care alunecă pe lemn). + Extremitatea unui pat de puşcă pe care se TALPINĂ — 381 — TAMPONA sprijină arma cînd stă în picioare. Se uita chioriş la miliţienii care-şi scoseseră armele fi le lăsaseră cu talpa de fier pe pămint. MIHAI.E, O. 513. 6. Partea de dedesubt, pe care se clădeşte o.claie sau un stog (de fîn, de paie etc.). Claia___se compune dintr-o parte scurtă. . . care se numeşte talpă. pamfilE, a. r. 161. 7. Baza unei excavaţii miniere. — PI. şi: talpe (ispirescu, u. 111). TALPÎNĂ, talpine, s. f. Material sintetic, folosit ca înlocuitor de talpă la încălţăminte.' TALtîZ, taluzuri, s. n. Suprafaţă înclinată care mărgineşte lateral un rambleu sau un debleu; suprafaţa înclinată a unei ridicături de pămînt. Ciţiva convalescenţi, desculţi .. . se soreau tolăniţi pe un taluz. C. PETRESCU, î. II 42. Era sus pe taluz, răzămat de trunchiul salcîmului. POPA, v. 80. TALTÎ G, talveguri, s. n. Linie care uneşte punctele de cea mai mare adîncime de pe fundul albiei unei ape curgătoare sau de pe' fundul unei văi uscate. Apa cea mai tulbure este pe. . . talveg. antipa, p. 217. TAMĂN adv. 1. Tocmai, întocmai, chiar, exact, precis. Nici mai la dreapta, nici mai la stingă, ci taman la locul potrivit, sadoveanu, n. f. 61. Cînd a ajuns la Nevi-York, taman la debarcare doctorul care l-a inspectat l-a respins că e prea slab. bart, s. m. 33. Porneşte acum degrabă la omul acela şi să-l slujeşti taman trei ani de zile. CREANGĂ, P.- 146. 2. (Folosit pentru a pune în evidenţă, a identifica ceva sau pe cineva) în special, mai ales. N-au fost amin-doi. . . la munte? — Păi taman d-aia, Matei, preda, î. 74. 3. De-abia, într-un tîrziu, numai. Nu mi-a dat in gind nici să-l întreb pe el. . . Taman pe drum m-am gîndit la asta. stXnoiu, c. i. 118. — Accentuat şi: taman. TAMARÎN, tamarini, s. m. Arbore exotic cu flori galbene, din ale cărui fructe se prepară o băutură răcoritoare (Tamarindus indica). Gingaşii tamarini se legănau la adierea vlntului. NEGRUZZI, S. i 223. — Variantă: tamarinii s. m. TAMARÎND s. m. v. tamarin. TAS IAR! SCĂ s. f. (Şi în forma tamarix) Nume dat mai multor specii de arbuşti cu frunze mărunte şi dese, cu flori albe sau roz, care cresc pe prundişuri sau pe nisipuri, fiind folosiţi pentru ornamentaţie (Tamariscus). într-o luncă de tamarix, înflorită ca cerul, cintau într-un amurg privighetorile. sadoveanu, o. a. II 125. + Cătină. — Variantă: tamarix s. m. TAMARÎX s. m. v. tamnriscă. I TAMAZLÎC, tamazlicuri, s. n. Totalitatea vitelor cornute care aparţin unui proprietar, unei gospodării; cireadă de vite (împreună cu taurul de prăsilă). Aceste tamazlicuri de acum ai să faci bine să le dai în sama lui jupîn lonuţ. sadovEanu, F. J. 424. Fă-ţi milă şi cumpără văcşoara asta. — Nu-mi trebuie!. .. Ce? eu fac tamazlîc? sandu-aldea, d. n. 245. Merse fără preget pe pustiul de zăduf pină ce se înttlni cu o herghelie de cai, mai mare şi mai frumoasă decît tamazlîcul de boi. popescu, b. m 111. TAMBÎJCIII, tambucliiuri, s. n. Deschizătură cu capac în puntea unei nave, care permite accesul în încăperile de sub punte. Scoase capul afară pe gura tambuchiiilui. TUDORAN, p. 158. TAMBÎJR1, tamburi, s. m. (Ieşit din uz) Toboşar. „ ^ Compus: tambur-major = subofiţer care conducea o fanfară militară; p. e x t. (peiorativ) plutonier. TAMBÎJR2, tambure, s. n. 1. Piesă în formă de cilindru gol, fixă sau mobilă în jurul unui ax, făcută din metal, din lemn etc. şi avînd diverse întrebuinţări în tehnică; tobă. Brigadierul ridicase pompa de injecţie pe un fund de butoi întors; cu o mină răsucea tamburul. MIHALE, O. 213. 2. Porţiune de prismă poligonală goală (sau de cilindru gol) interpusă între o cupolă şi arcurile sau zidurile care limitează un spaţiu boltit. + Mic vestibul construit la intrarea unei clădiri şi cuprins între două rînduri de' uşi. Spaţiu cilindric la o uşă de intrare, în interiorul căruia se învîrteşte o uşă pivotantă cu mai multe aripi. TAMBURÂ, tamburez, vb. I. Intranz. (Rar) A bate toba; p. e x t. a bate uşor şi ritmic în ceva. Căpitanul Klapka începu într-un tîrziu să tambureze uşor cu degetele pe masă. rebreanu, p. s. 57. TAMBtJRĂ, tambure, s. f. Vechi instrument muzical asemănător cu mandolina, avînd coarde de metal, cutia de rezonanţă bombată şi gîtul lung. Toată vremea, pe drum, l-a îngrijit căpitanul ca un frate, ziua şi noaptea, cîntîndu-i din gură şi cu tambura manele turceşti şi cîntece de palicari, caragiale, o. iii 49. Cîntul începu să devie din ce în ce mai slab; tambura îi căzu din miini şi frumoasa jună adormi, filimon, c. 67. Buzna-n casă n-oi da. Să vă cînt cu tambura. ŞEZ. v 63. TAMBURINA, tamburine, s. f. Instrument muzical de forma unei tobe, cu pielea întinsă numai pe o singură parte, iar de jur împrejur cu plăci de metal sau zurgălăi prinşi de un ce'rc; dairea. t TAMÎŞ, tamîşuri, s. n. Proptea care se pune sub un butoi pentru a-1 fixa şi a-1 împiedica să se rostogolească. TÂMJA, tamje, s. f. (Regional) Întîmplare, fapt, poveste (de necrezut); pricină, afacere. Acolo mergea, Tamja că spunea, Moş Adam auzea... ş-alt cuvînt nu zicea, pamfile, CER. 135. TAM-NESAM adv. v. tam-nisam. TAM-NISĂM adv. Nitam-nisam. Nu îndrăznea să se agaţe tam-nisam de oameni, rebreanu, i. 38. E nervoasă; pllnge tam-nisam, fără să poată spune de ce. caragiale, n. f. 52. — Variantă: tam-ncsdm (eftimiu, î. 54) adv. TAMPtfN, tampoane, s. n. 1. Piesă la vehicule de cale ferată, constînd dintr-un disc masiv de oţel şi un resort puternic, al cărei rol este să primească şocurile dintre vehicule în timpul mersului şi să le menţină la o anumită distanţă unele de altele. Locomotivele . . . îşi lovesc tampoanele, 'zornăindu-şi masa de fier. bogza, c. o. 330. Intrase încărcat ciucur, cu lume pe scări, pe tampoane, pe acoperişul vagoanelor. AGÎrbi- CEANU, S. P. 176. Un ţignal ascuţit, ca un nechezat de mins, zgomot de tampoane. SEBASTIAN, t. 188. 2. Bucată de vată sau de tifon sterilizat, care se aplică pe o rană, pentru a opri o hemoragie, sau se introduce într-o cavitate naturală a organismului, în scopuri terapeutice. Veni cu un tampon mare de vată. CXLINESCU, E. o. I 65. + Substanţă întrebuinţată pentru a împiedica un anumit proces chimic. 3. Accesoriu de birou, alcătuit dintr-o placă curbată şi acoperită cu hîrtie sugativă, servind la uscarea cernelii după scriere. Vardaru puse tamponul, împături coala. c. PETRESCU, î. II 84. Un furier ■ . ■ ale cărui miini tremurau vizibil, punea tamponul după fiecare semnătură. SABIA, N. 71. TAMPO'ÎĂ, tamponez, vb. I. T r a n z. 1. (Despre vehicule) A ciocni, a lovi, a izbi (alt vehicul). TAMPONARE *V - 382 TA XC A NIC A 2. A atinge uşor şi în repetate rînduri, cu un tampon sau cu un obiect care îl înlocuieşte o parte a suprafeţei corpului, pentru a absorbi transpiraţia sau secreţiile unei răni. Călca elastic în pantofii cu talpa de azbest, tamponîndu-şi fruntea cu batista. C. PETRESCU, î. li 247. Tamponă cu batista păturită fruntea brobonată de sudoare. bart, s. m. 88. TAMPONĂRE, tamponări, s. f. Acţiunea de a tampona şi rezultatul ei. TAMPONAT, -Ă, tamponaţi, -te, adj. (Despre vehicule sau părţi ale lor) Ciocnit, lovit (prin izbire). Personalul trenului umblă forfota, examinînd roatele tamponate cu toată presiunea. caragiai,e, m. 127. TAM-TAM, tam-tamuri, s. n. 1. Instrument muzical (de origine chineză) constînd dintr-un disc concav de metal, care lovit cu un ciocănel vibrează, producînd sunete puternice. Obligaţia de a ne trezi dimineaţa în sunetul unui lighean de alamă, lovit ca un tam-tam chinezesc. . . mă adusese la o disperare amară, Ghica, s. 74. 2. Instrument african asemănător cu toba; muzică executată cu un astfel de instrument. Odraslele şefilor de trib african. . . prezidează festinurile cu dans, tam-tam şi torţe de răşină. C. petrescu, r. dr. 101. + F i g. Zgomot mare, vacarm, zarvă. Neîntrerupt se revarsă tam-tamul sălbatic al ţăranilor în luptă cu jivinile pădurii. bogza, c. o. 249. TANAGRĂ, tanagrale, s. f. Nume dat statuetelor artistice de pămînt ars făcute la început în Grecia antică (în oraşul Tanagra), iar mai tîrziu în toată lumea greco-romană. Pe şemineu, tanagraua din dreapta continuă să-şi ducă urna ei funerară, anghei*-iosif, c. i,. 86. T AN ANĂ s. f. (Mold.) Numele unui dans ţigănesc. (Atestat cu o grafie învechită) Aşa, nelegiuitule!. . . Şi cînd îi giuca tananaoa în căldare, am să te întreb: ce ai făcut cu răzăşia mea? alecsandri, T. 1585. TANANÎCA s. f. art. (Mold.) Tanana. Să joci pe el. . . tananica. camilar, N. ii 421. TANÂNT, tananţi, s. m. Substanţă aflată în diverse materii prime sau fabricată industrial şi avînd proprietatea de a tăbăci pielea; p. e x t. materie primă naturală care conţine o astfel de substanţă. Tananţii sintetici, făcuţi adeseori din produsele secundare nevalorificate ale altor industrii. . . prezintă şi un preţ de revenire redus, contemporanul, S. II, 1949, nr. 120, 10/2. TANÂT, tanaţi, s. m. Sare sau ester al acidului tanic. TĂNĂT s. m. (Regional) Grizu. Scotea într-o zi un vagon de cărbuni. . . Tanătul i-a ars. . . lumina ca pe-o hîrtie. VINTILĂ, o. 32. TANĂU, -ĂIE, tanăi, adj. (Regional) Prost, tont, nătărău. Se descoperi încă un om muşcat: pîndarul de la poarta ţarinei, un biet sărac, cam guşat şi cam tanău. sadoveanu, o. viii 111. Celui prost: tanău, tont. ŞEZ. ii 75. (Substantivat) Tanău — om care pricepe greu. ŞEZ. XIX 13. TANC, tancuri, s. n. 1. Autovehicul blindat, înarmat cu tunuri, mitraliere etc., care poate străbate regiuni accidentate, fără drumuri. Prefectul doreşte să vadă cu ochii săi tancul pe care l-a montat meşterul Rafailă. SA-doveanu, p. M. 212. Se ridică şi el, pătrat, mişcîndu-se ca un tanc printre ceilalţi, c. PETRESCU, î. ii 117. ■ 2. Rezervor pentru lichide, făcut de obicei din tabla de oţel; vehicul (vagon, remorcher, camion) înzestrat cu un astfel de rezervor. Tanc petrolier = navă folosită la transportul petrolului sau al derivatelor lui. + Vagonet metalic cu capacitate de o tonă. TANCHÎTĂ, tanchete, s. f. Tanc mic, cu blindaj: uşor. Mici tanchete proaspăt vopsite. . . tăiau oraşul în două. STANCU, U.R.S.S. 192. TANCHÎST, -Ă, tanchişti, -ste, s. m. şi f. Militar care face parte dintr-o unitate de tancuri. Şi eu mă uit la vechile-mi poeme Ca un tanchist la suliţă şi arc. BENIUC, v. 133. TANDALÎC, -Ă, tandalici, -e, adj. Care umblă fără rost, alandala; zăpăcit. (Substantivat) Tandalica are mere, Tandalic vine şi cere, Tandalica nu se-ndură Tandalic vine şi fură (Cloşca şi motanul). GOROVEI, C. .91. TANDALtJŢĂ, tandaluţe, s. f. (Regional) Scîndurică prevăzută la ambele capete cu cîte un vîrf de cui, cu care se fixează pînza în războiul de ţesut, ca să nu se strîngă. V. t i n d e c h e. TANDÎM, tandemuri, s. n. 1. Bicicletă pentru două persoane, cu două şei aşezate una în spatele celeilalte şi acţionată de două perechi de pedale. 2. Cilindru compresor mecanic cu doi tăvălugi egali ca mărime, formă şi greutate. 3. Sistem tehnic acţionat din două sau din mai multe puncte, situate pe direcţia mişcării întregului sistem sau pe direcţia mişcării elementului conducător al mecanismului motor. + Maşină-unealta cu mai multe posturi de lucru, pentru operaţiuni succesive în procesul de prelucrare a aceleiaşi piese. TANDREŢĂ s. f. v. tandreţe. TANDREŢE, tandreţe, s. f. Afecţiune plină de duioşie, de gingăşie. Zău, Ioano, mă gindesc uneori la dumneata, nu numai cu tandreţe. BARANGA, I. 163. Mai multe nu ştia să spună. Nu era om pentru condoleanţe şi tandreţe. C. PETRESCU, î. II 47. Dar eşti prea aspru. .. — E felul meu de tandreţe. La 16 ani e singurul fel de tandreţe care se suportă bine. SEBASTIAN, T. 134. — Variantă: tandreţă s. f. TÂNDRU, -A, tandri, -e, adj. Care arată tandreţe; pornit din tandreţe, plin de tandreţe. In aprigul Neculai Isac nu e nimic tandru. ibrXileanu, s. 19. I-adoarme pe sînu-i, se leagănă-n braţe în tandre visări. EMI-NESCU, o. I 4. TANDÎJR, tandure, s. n. (Turcism învechit) Scaun pătrat acoperit cu covoare, sub care se aşeza un vas cu mangal, cu scopul de a încălzi pe cel ce şedea acolo. Şede toată ziua pe tandur. ALECSANDRI, T. I 196. + F i g. Lene. Tandurul, adecă lenea, această drăgălaşă divinitate, nu romană dar rominească. Al.EC-SANDRI, S. 65. TANDURÎU, -ÎE, tandurii, adj. (Turcism învechit) Leneş. Să sperăm că din sinul ei va ieşi o nouă junime, mai harnică şi mai puţin tandurie. alecsandri, s. 65. TANEĂ, tanele, s. f. (învechit) Bucată de blană sau de piele de animal. TANGĂJ, tangaje, s. n. (în opoziţie cu ruliu) Mişcare alternativă de înclinare a unui vehicul, mai ales a unei nave sau a unei aeronave, în jurul unei axe transversale faţă de direcţia lor în mers. în tangajul corăbiei... nu o dată i se întimplă să se scufunde. tudoran, p. 451. Se legăna dublu, ca pe un vas bîntuit de... ruliu şi tangaj, c. petrescu, î. Ii 191. TANGANÎCA s. f. art. Dans popular care se joacă la nuntă. De-ndată ce s-a săvîrşit masa de cununie, toţi nuntaşii se prind la joc, ce durează pîn-aproape de către seară, cam cu următoarele jocuri. ■ ■ bătuta. . . tanga- _ nica. SEVASTOS, N. 282. TANGARA — 383 — TAPISA tangară, tangarale, s. f. (învechit) Instrument muzical turcesc cu coarde, asemănător cu ţambalul. Tangara cu tambura Să-i mai dreagă inima, păscu-LESCU, i,. P. 298. TANGENT, -Ă, tangenţi, -te, adj. (Despre drepte) Care atinge o curbă într-un singur punct. + (Despre planuri) Care conţine tangentele la toate curbele care trec printr-un punct al unei suprafeţe. TANGENTĂ, tangente, s. f. 1. Linie dreaptă care atinge o curbă într-un singur punct. Am numit tangentă la un cerc o dreaptă care nit are decît un singur punct comun cu cercul, geometria p. 66. ^ Loc. a d v. în (sau prin) tangentă = tangenţial. <$> E x p r. A scăpa prin tangentă = a se eschiva de la un lucru prinzînd momentul potrivit; a scăpa cu greu dintr-o situaţie dificilă; a scăpa ca prin urechile acului. 2. Funcţie trigonometrioă a cărei valoare este egală cu raportul dintre lungimea unui segment tangent la una dintre extremităţile unui arc de cerc (cuprins între această extremitate şi punctul în care segmentul este intersectat de raza cercului care trece prin cealaltă extremitate a arcului) şi lungimea razei cercului. TANGENŢĂ, tangenţe, s. f. Poziţie, stare a două figuri geometrice tangente; atingere, contact. tangenţial, -A, tangenţiali, -e, adj. Care se referă la tangentă; care este asemănător cu o tangentă. + F i g. în treacăt, printre altele; indirect. TANGÎBIL, -A, tangibili, -e, adj. Care se poate percepe prin atingere, care se poate pipăi; f i g. pipăibil, real, clar. Adversităţile existenţei luau pentru toţi un caracter tangibil, c. petrescu, c. v. 41. TANGO s. n. v. tangou. TANGOU, tangouri, s. n. (Şi în forma tango) Dans modern (care îşi are originea într-un dans popular argentinean) cu ritmul în doi timpi şi care se dansează în perechi; melodia după care se dansează. Orchestra cinta un tango... sentimental, camii, petrescu, p. v. 133. Dansurile cele mai noi: tango. c. PETRESCU, S. 187. — Variantă: tongd s. n. TĂNIC, tanici, adj. m. (în e x p r.) Acid tanic = tanin. TANÎN, taninuri, s. n. Substanţă tanantă vegetală, cu constituţie chimică neunitară, care se întrebuinţează la tăbă citul pieilor, ca mordant în vopsitorie etc. TANIN6S, -OĂSA, taninoşi, -oase, adj. Care conţine tanin, caracteristic taninului, de tanin, ca taninul. Gherase aducea cu vapoarele italiene un vin de Cata-nia aşa de tare şi de taninos, că i se zicea vin de Catania. BART, e. 195. Miros greu, taninos, ce pluteşte în aer ca miasmele mortăciunilor, ardkleanu, d. 10. TANTĂL s. n. Element chimic metalic, foarte ductil şi maleabil, folosit mai ales la confecţionarea pieselor de laborator. TANTALlT, tantalituri, s. n. Mineral cristalizat în sistemul rombic, în cristale de culoare neagră sau roşu-închis şi care este un oxid complex de fier, mangan, tantal etc. TĂNTI s. f. invar, (Indicînd un grad de rudenie sau folosit mai ales pe lîngă un nume propriu ca termen de adresare unei femei în vîrstă) Mătuşă. Tanti Eleonora lăsa acele şi lina să-i cadă în poală. DUMITR1U, B. F. 43. O dată cu noi aşteaptă şi tanti Matilda şi unchiul Petrică. sahia, n. 48. TANTIEMĂ, tantieme, s. f. 1* Indemnizaţie specială, care se dă într-un regim capitalist membrilor unui consiliu de administraţie sau funcţionarilor superiori. + Comision procentual acordat mijlocitorilor de afaceri. 2. (în trecut) Onorariu procentual cuvenit unui autor şi calculat asupra încasărilor realizate la reprezentaţiile piesei acelui autor. Am primit de la secretarul teatrului... tantiemele din urmă. caragiale, o. vii 427. TAtiLA, taole, s. f. Cot al unui rîu. Morunul şi nisetrul trăiesc. . . după o taolă. antipa, p. 342. TAPA, tapez, vb. I. T r a n z. (Argou) A obţine de la cineva bani, de obicei cu titlul de împrumut, dar fără intenţia de a-i înapoia; a împrumuta bani (prin dibăcie, prin insistenţe). îl caută şi acum comisionarii de la amicii tapaţi cu cinci poli. C. PETRESCU, c. V. 211. TAPĂJ, tapaje, s. n. Zgomot mare produs de lovituri, de glasuri care răsună în acelaşi timp; protest zgomotos, opunere manifestată în mod violent şi gălăgios ; larmă, tămbălău, gălăgie, vociferare, scandal. <$■ Expr. A face tapaj = a protesta zgomotos, a provoca discuţii, a face scandal. TAPANGEA, tapangele, s. f. (învechit) Lovitură dată cu palma ; bleandă. Era nevoită, biata mamă. . . să ne dea citeva tapangele la spinare. CRK.vxGĂ, a. 40. TĂPĂ, tape, s. f. Scobitură sau tăietură care se face la capătul lemnelor de construcţie pentru a le putea îmbina unele cu altele. + Tăietură care rămîne în trunchiul unui copac, cînd tăietorul loveşte cu topoţul, o dată pieziş şi altă dată orizontal. TAPET, tapete, s. n. 1. îmbrăcăminte de hîrtie, de pînză, de mătase sau de piele, imprimată cu desene colorate (uneori în relief), care se lipeşte pe pereţii unei încăperi, ţinînd loc de zugrăveală. O casă gata, la care se făcea numai o reparaţie şi se schimba tapetul încăperilor, pas, z. I 205. Ce ambiţii. . ■ se vor aciua cu lacomă nerăbdare în încăperile acestea noi, îndată ce tencuiala va fi zbicită şi tapetul întins pe pereţi? C. PETRESCU, î. ii 158. F i g. Luna-mbracă zidul cu tapetele-i măiestre, macedonski, o. i 96. 2. Covor mic, carpetă. Cînd tapetul fu adus, Potcoavă se puse în genunchi cu demnitate. hasdEU, i. v. 205. <$■ F i g. Dar prin iarba cea-nflorită Şi de rouă poleită, Pe-un tapet de ghiocei Iată c-au sărit seîntei. BOUNTINEANU, O. 91. 3. (în e X p r.) A pune (sau, rar, a veni) pe tapet == a se afla în discuţie, a fi la ordinea zilei. Chestia americanului venise pe tapet, făcînd înconjurul cafenelelor din port. bart, E. 283. Votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg, caragiale, o. I 123. — PI. şi: tapeturi (camii, petrescu, T. ii 431). TAPETĂ, tapetez, vb. I. Tran z. (Cu privire la pereţii unei încăperi) A acoperi cu tapet. Salonul era mobilat cu oglinzi, canapele, scaune, foteluri; pereţii tapetaţi cu hîrtie înflorată, bolintineanu, o. 414. <0- F i g. Masa era acum inundată şi păretelt tapetat de gîngănii. ibrăilEANU, A. 59. TAPINOS adv. (învechit şi popular) Cu umilinţă, cu smerenie,' cu modestie. Stan al Bratei d-auzea, Tapinos îi mulţămea. TEODORESCU, P. p. 586. TAPlOCĂ s. f. Substanţă alimentară făinoasă extrasă din tuberculii maniocului. TAPÎR, tapiri, s. m. Animal mamifer din zona tropicală â Asiei şi a Americii, cu botul şi nasul prelungite într-o trompă mică (Tapirus americanus). TAPISĂ, tapisez,, vb. I. T r a n z. 1. A tapeta. în sala de aşteptare, tapisată cu mătase roşie... TAPISAT — 384 — TARANTULĂ ciţiva boieri şi doamne aşteaptă turburaţi. CAMII, petrescu, o. i 346. -v- Fig. Dulapurile. . . sînt tapisate şi acum in interior cu aceleaşi simetrice rînduri de cutii goale. c. petrescu, o. P. I 145. 2. A îmbrăca o mobilă cu stofă, pînză, mătase, piele etc.; a capitona. — Variantă: tapiţâ vb. I. TAPISÂT, -Ă, tapisaţi, -te, adj. (Despre pereţi) Acoperit cu tapet; tapetat. A citea oară vedea oare un cabaret. ■ ■ cu aceleaşi figuri monotone, pereţii tapisaţi. C. PETRESCU, î. II 227. (Despre mobile) îmbrăcat în stofă, pînză, mătase, piele etc. — Variantă: taplţăt, -ă adj. TAPISERIE, tapiserii, s. f. 1. Lucru de mînă cusut pe canava, cu lînă sau cu mătase; draperie sau orice obiect lucrat în acest fel. Ascunde-te acolo în astă-sară. . ■ după o tapiserie, unde vei voi. nEGRuzzi, S. iii 424. Mari tapiserii de China. GOI.KSCU, î. 153. 2. Partea tapisată a unei mobile. — Variantă : tapiţerie s. f. TAPIŢĂ vb. I v. tapisa. TAPIŢĂT, -Ă adj. v. tapisat. TAPIŢÎR, tapiţeri, s. m. Meseriaş specializat în tapisarea mobilelor. Şi taică-tău a fost tapiţer şi pe tine te-a dat la carte, demetrius, c. 9. TAPIŢERIE1 s. f. v. tapiserie. TAPIŢERIE2, tapiţerii, s. f. Meseria tapiţerului; atelierul unde lucrează acesta. El sta pe atunci in Podul Mogoşoaiei, deasupra unei tapiţerii. VI.AHUŢĂ, la CADE. TAPOlfiT, -Ă, tapoieţi, -te, adj. (Regional) Ascuţit. Cu o mulţime de şerpi în cale s-a-ntîlnit, Cu gurile căscate, Cu limbile tapoiete, Cu gura îl muşca, Cu limba-l înţepa, mat. FOLK. 587. TAPOŞNIC, tapoşnici, s. m. Plantă erbacee din familia labiatelor, cu flori purpurii, cu tulpina ramificată de la bază şi acoperită cu peri moi, îndreptaţi în jos (Galeopsis Ladanum). TÂPURA, tapuri, s. f. Fisură într-o piesă metalică, produsă în cursul fabricării sau al prelucrării piesei. TAR, tari, s. m. Veche unitate de măsură cîntă-rind 125 de ocale. TARĂ s. f. v. tară2. TARABAGIU, tarabagii, s. m. Mic negustor ambulant care vinde la o tarabă. TARABA, tarabe, s. f. 1. Masă improvizată pe care negustorii ambulanţi îşi expun şi îşi vînd marfa la tîrguri, în pieţe sau pe străzi; masă pe care se aşază mărfurile într-un magazin (v. tejghea). Tatăl lui Bică avea chioşc de ziare şi, in acelaşi timp, pe-o tarabă în faţa chioşcului, rahat, caramele, susan. PAS, z. I 164. Cîrnaţi uscaţi atirnaţi în cuie şi cu teancuri de pastrama pe tarabă. DELAVRANCEA, o. II 271. <$> Loc. adj. (Depreciativ) De tarabă = care poate face obiectul unei tîrguieli, unei tocmeli. Chestie de tarabă, onorabile! daraveri de clopotniţă, stimabile! CARAGIALE, o. I 142. 2. Masă, tejghea (de cîrciumă) unde stă negustorul. în crîşma goală şi zăvorită, vînzătorul de otrăvuri, la lumina sarbădă a lămpii, îşi socotea pe tarabă banii. ANGHEI.-IOSIF, c. I,. 184. îşi face loc... prin înghesuiala prăvăliei şi ajunge pînă la taraba de marmoră. CARAGlAliE, O. II 81. Doritor. . . de a părăsi mai de- grabă altarul pentru ca să'se ducă la taraba crîşmei. ALECSANDRI, S. 6. — PI. şi: tărăbi (sadoveanu, o. vii 143, CREANGĂ, a. 85, EMINESCU, O. I 130). TARABULtÎS, tarabuluse, s. : n. (învechit) Şal oriental care se înfăşoară în jurul capului sau se poartă ca cingătoare. Tînăr, frumos... la cap legat cu un tarabulus. chica, s. 290. TARĂC, taraci, s. m. Stîlp băgat în pămînt, care serveşte ca element de susţinere pentru un pod, un zăgaz, un gard etc. Două cadre pătrate, închipuind ţarcuri îngrădite cu taraci. . ■ Proptele şi mănunchi de tufiş, legaţi cu frînghii, sprijină şi întăresc taracii. ODO-bescu, s. iii 109. Zidul de la Dunăre este gros ca 3/4 părţi din stînjen, temelia este pe taraci de stejar din care se mai văd pînă astăzi. I. ionescu, M. 592. — Variantă: târâş (pann, p. v. iii 54) s. m. TARACĂN, taracani, s. m. (Regional) Gîndac. Tot horş cu taracani, tot pîine mucezită... ce viaţă păcătoasă! contemporanul, vin 288. TARAF, tarafuri, s. n. 1. Mică formaţie muzicală (de lăutari) care cîntă, în general, muzică uşoară sau populară. Taraful de la Bucureşti cînta cu duioşie şi becurile electrice pîlpîiau somnoroase. SADOVEANU, o. vii 227. Tarafurile cintau din toate puterile, zbirnîind şi sunînd din dairele! caragiale, p. 156. Să aprindeţi luminările peste un ceas, şi dacă a veni Barbu cu tarafu lui, să-l puneţi la scară, alecsandri, T. I 147. ^»(întărit prin « de lăutari » sau « lăutarilor ») Un taraf de lăutari începu a cînta cu alăute, cobze şi naiuri. SADOVEANU, O. VII 110. Taraful lăutarilor de supt Sotir Ciupitul. . . împodobise din preziuă un cap mare de porc. delavrancea, s. 182. A mai adus şi tarafuri de lăutari şi cîntăreţii cei mai vestiţi. caragialE, o. iii 60. (Pe lîngă adjective sau adverbe, ajută la formarea superlativului) Porni deodată un bucium, de departe, de departe tare, să strige prelung, sadoveanu, o. I 517. A! tare-i bun l zisei muşeînd. hogaş, m. n. 18. îţi voi rămînea tare recunoscător. odobescu, S. iii 32. Era tare mîhnit că nu ştia unde să află. drăghici, r. 46. (Pleonastic) Cite stele lucitoare, La un loc cu sfîntul soare Pentru mine stau să joare Că-s de treabă foarte tare. jarnîk-bîrseanu, d. 398. 2. Cu forţă, cu intensitate, cu putere. Intrarăm într-o odăiţă strimtă în care mirosea tare a tutun, sadoveanu, o. I 421. Cine-a azvîrli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii. CREANGĂ, p. 56. Inima-i zvic-neşte tare, viaţa-i parcă se răpune, eminescu, o.. i 84. Tare suflă vînturile, Rău mă strică gtndurile. JARNîk-BÎRSEANU, D. 350. 3. (Pe lîngă verbe ca « a vorbi », « a striga », « a cînta », în opoziţie cu î n g î n d) Cu glas articulat, rostit, pronunţat, intonat pentru a se auzi. îndărătul ghidărilor pe care le spunea tare, un alt rînd de gînduri se ridica, vlahuţă, O. A. III 64. +- (în opoziţie cu încet) Cu glas ridicat, pentru a se auzi bine sau departe. Vorbeau între ei mult mai tare ca înainte, dumitriu, n. 70. Care-a chiui mai tare, acela să ieie banii. CREANGĂ, P. 53. Cînt-un corn Cii-nduioşare, Tot mai tare şi mai tare. eminescu, o. 1103. Sus şi tare v. sus (5). 4. (în opoziţie cu încet, agale) Iute, repede. Prin tîrg aşa mina de tare moş Nichifor de ţi se părea că zboară iepele, nu altăceva. CREANGĂ, p. 117. Spaima aprindea, Tare că-mi fugea. ANT. lit. pop. i 312. TĂRE2, tari, adj. 1. (în opoziţie cu moale) Care are o consistenţă solidă, care opune rezistenţă şi nu poate fi uşor pătruns, străbătut, desfăcut, despicat; p. e x t. trainic, durabil. Stîncă tare, fără nici un fel de crăpătură pe dinăuntru, bogza, Ţ. 24. Murguţ sforăia şi se lupta voiniceşte, apele veneau mînioase. . . Dar Murguţ ieşea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare. Sadoveanu, o. i 32. Peste zi începuse un vînt rece şi noroiul se învîrtoşa, strîngîndu-se de frig, îneît încet-încet se făcuse tare ca fierul, ghica, s. a. 96. Pedestrimea ■ ■ . sta frumos ca un zid de piatră tare. bălcescu, o. i 26. Hai mîndră să te sărut Că îndată plec la plug... Ziua-i mare, Glia-i tare, Dragostea n-are răbdare, jarnîk-bîrseanu, d. 382. + Care are o consistenţă mai solidă decît normal. Se pregăteau. . . în grabă mămăligi tari. STancu, d. 211. + Fortificat, întărit. Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic, creangă, p. 236. + F i g. Primejdios, rău. [Nu erau] marii lorzi deprinşi să umble prin locuri aşa tari, cum zic ţăranii noştri, gane, n. iii 135. O dat puhoi şi i-o dus la vale (păstrăvii), alţii s-o tras în sus la locuri tari (rele). ŞEZ. vii 184. 2. Care este lipsit de elasticitate, care nu se îndoaie (decît cu greu); (despre pînză sau obiecte din pînză) scrobit. Purta mănuşi, pălărie tare şi saluta foarte ceremonios. sadoveanu, P. S. 155. Saclielarie purta guler ■tare. c. PETRESCU, î. ii 214. Pinză tare = pînză (cu ţesătură rară) foarte apretată, folosită în croitorie. 3. (Despre fiinţe sau părţi ale corpului lor) Voinic, viguros, puternic. O, atunci mîna ta-i tare şi respinge cu putere, eminescu, o. IV 41. Voi, dinii mei, Blînzi ca nişte miei, Tari ca nişte lei. bolinMneanu, o. 80. Am o căţeluşă tare, Ţine uşa în spinare (Lacătul), gorovei, c. 194. Expr. (A fi) taro de cap v. cap1 (I 4). (A fi) tare de(-o) urcche (sau do urechi) = a nu auzi bine; a fi fudul de-o ureche, v. fudul. + Rezistent. E tare — remarcă doctorul — scapă şi acum. călinEScu, E. o. ii 278. 4. (Despre oameni şi manifestările lor) Cu voinţă fermă; energic, dîrz, neclintit. Mă chinuiesc de ruşine şi durere dnd văd că ştie să fie tare cînd e vorba de bunăstarea lui. DEMETRIUS, c. 39. Viforoase erau vremile cele vechi. . . dar oamenii se năşteau tari. RUSSO, s. 147. (Despre colectivităţi) Plin de forţă, puternic. Movileştii intraseră cu oaste tare în ţară. sadoveanu, o. vii 147. Orice-a fi a ta menire, vei găsi poporul tare, Înfruntînd lovirea soartei cu-o puternică răbdare. ALECSANDRi, o. 132. «y- Expr. (A fi) tare do fire (sau de inimii) = (a fi) tare de înger, v. înger (2). Făceau ei, unii, glume pe sama d-sale, dar era tare de fire, nu se da. contemporanul, Vj 98. + Neînduplecat, neîndurător, nemilos, rău. Făcea cum făcea şi-i aducea la vreme datoria, pentru că-l ştia om tare de suflet. La tdrg. 5. Care dispune de putere, constituie o forţă, este stăpîn pe o situaţie, are autoritate. Sint tari, taică, boierii, sint tari. STancu, d. 124. Ţara, înălţată şi întinsă 25 l TARGĂ - 386 - TARPAN sub Ştefan cel Mare, stătea încă tare.\ SADOVEANU, O. I 247. Domnia tare cere braţ lung şi vorbe scurte, az,ecsandri, T. ii 87. Fii amicul celor slabi şi opune-te celor tari şi nedrepţi. BO&ţlAC, o. 245. F i g. Avea carte de marinar în hainăy mai tare decît paşaportul folosit în călătorie de oamenii ceilalţi. Tudoran, p. 348. Expr. A îi mare şi tare (sau tare şi mare) v. mare1 (7). + Care posedă cunoştinţe temeinice, stăpîneşte bine o materie de specialitate. E tare la istorie. 6. Convingător, concludent; clar, categoric. Argumente tari. 7. (Despre fenomene ale naturii) Care se produce, se desfăşoară, se manifestă cu violenţă. Au fost în copilăria mea, în văile Şiretului ş-a Moldovei, ierni lungi şi tari, cu omăt foarte îmbielşugat. sadoveanu, o. vin 209. Astfel gerul e de tare Cit îrigheaţă-n orice loc Şi a gurii răsuflare. Ai/ECSANDRi, p, a. 185. Vorbe (sau cuvinte) tari ~ vorbe aspre, grele, jignitoare. Vorbele tari ale răzăşului îl străpungeau şi-l usturau, sadoveanu, o. vii 66. 8. (Despre sunete, zgomote) Care este emis cu putere, răsună pînă departe, se aude bine. Ţi-aş mulţămi foarte pentru osteneală Dacă-n vorba-ţi tare arătai spre mine Şi dacă în şoaptă arătai spre tine. pann, Ia tdrg. 9. (Despre aer) Răcoros, rece, tăios; p. e x t. curat, ozonat. Era linişte şi răcoare în aerul tare, limpede, înviorător al dimineţii. G. m. zamfirESCu, m. d. n 55. + (Despre mirosuri) Foarte aromat, pătrunzător, ameţitor. Mă îmbată mirosul fructelor coapte, didce şi tare. STancu, d. 89. Mălinii înfloriţi îşi revărsau miresmele tari asupra cerdacului, sadoveanu, o. I 344. 10. (Despre băuturi alcoolice) Care are o concentraţie mare de alcool. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ţi crapă măseaua! Trage un gît şi te dezmorţeşte, sadoveanu, o. VI 31. Rachiu de cel bun, tare, da ea unde-l gustă? mironescu, s. A. 94. Turnînd prin pahare, săreau stropi din vin de-o şchioapă în sus, de tare ce era. CREANGĂ, A. 97. (Despre unele substanţe alimentare, chimice sau medicamentoase) Care are o concentraţie mare (şi produce un efect puternic). Cafea tare. <$>• Apă tare v. apă (II 1). 11. (Despre culori) Viu, puternic, aprins. Erau, cît de cit, felurit îmbrăcate, in rochiţe de culori tari unele, altele în fote negre. camii, PETRESCU, o. ii 79. TARGĂ, tărgi, s. f. 1. Pat portativ, cu care se transportă răniţii şi bolnavii. Eram în vagoane speciale, in tărgi lungi pentru dormit, camii, PETRESCU, u. N. 416. îl ridicară pe mini şi-l duseră pe-o targa. MIRONESCU, s. A. 36. De la căpitănia portului sosiră doi oameni cu targa, aşezară mortul inlăuntru, il înveliră cu o pînză albă. DUnX-REANU, CH. 52. 2. Mică platformă portativă de scînduri, de nuiele etc., care serveşte la căratul diferitelor materiale.-^- (Rar) Samar folosit la şantiere pentru căratul cărămizilor pe schele. Trebuie ca, mereu, neamul nostru să umble cu targa in spate şi să-şi cîştige pîinea cu mistria. PAS, z. i 252. 3. Coş folosit la căratul peştelui. La piaţă peştele se scoate dintr-însele încetul cu încetul, descărcîndu-se cu targile (împletite din curpene de viţă cu 2 minere de lemn). ANTIPA, P. 717. 4. (în e x p r.) A trage targa pe uscat = a fi strîm-torat băneşte, a o scoate cu greu la capăt; a trage mîţa de coadă. Pînă prin postul mare uneori, de bine, de rău, se mai trăgea targa pe uscat. PAS, z. I 131. TAItHĂN, tarhani, s. m. Şvab1. TABHON s. m. Plantă erbacee din familia compo-zeelor, cu frunze adî'nc spintecate, cu flori de culoare albicioasă, cu miros şi gust aromatic, ale cărei frunze se întrebuinţează în bucătărie drept condiment (Artemisia Dracunculus). TAIîlF, tarife şi tarifuri, s. n. Listă sau tablou de preţuri ; listă de taxe care se percep pentru diferite prestaţii, efectuate de anumite servicii. Tarif vamal, cn Şi pasărea a devenit, prin capriţiile hazardului, Pythie... cu tarif moderat, c. PETRESCU, î. II 122. <$> Tarif preferenţial v. preferenţial. Tarif prohibitiv v. prohibitiv. Tarif diferenţial v. d i f e r e n ţ/i a l2. TARIFĂ, tarifez, vb. I. T r a n z. (Rar) A supune unui tarif. (F i g.) Ei tarifează preţurile succeselor şi decernă lauri, caragiatve, Ia cade. TAItIFĂIt, -A, tarifari, -e, adj. (Despre preţuri, taxe, salarii) Fixat prin tarif, după tarif, în conformitate cu un tarif. Orele nelucrate în timpul încetării lucrului, fără voia angajatidui, se vor plăti in proporţie calculată la salariul tarifar. B. o. 1953, 10. TABIFĂItE s. f. Acţiunea de a tarifa. TARISFĂT, tarisfaţi, s. m. (Ban.) Bărbat (mai în vîrstă) care are un rol conducător în ceremonialul nunţii ţărăneşti; staroste (3). în ţinutul Timişoarei, nunul are pe lîngă sine un om care-i poartă straista şi care se numeşte tarisfat. marian, nu. 226. TABLĂ, tarlale, s. f. 1. Porţiune întinsă de teren agricol, de obicei în formă pătrată'sau dreptunghiulară, mărginită de patru drumuri care se întretaie, făcînd parte din teritoriul unei comune sau al unei gospodării agricole mari; p. e x t. cultura de pe o astfel de porţiune. Pîndarii goneau vitele afară din tarlale, căznindu-se să le ţie pe drumul îngust dintre ele. sandu-akdea, u. p. 94. Munciră din zori de zi pînă la nămiezi şi nu se lăsară pînă ce nu culcară la pămînt o tarla bunicică [de orz]. popescu, B. II 48. 2. (Rar) Drum îngust care desparte semănăturile; hotar. TARLALIZÂ, tarlalizez, vb. I. T r a n z. A împărţi (o întindere de pămînt) în tarlale. TARLALIZĂBE, tarlalizări, s. f. Acţiunea de a t a r 1 a 1 i z a. TARLATĂN s. n. Muselină de bumbac, foarte subţire, de culoare deschisă. Mai toate poartă rochi subţiri, de tarlatan sau de voal, pe fuste de mătase, mace-donski, o. ni 38. TĂK.NIŢA, tarniţe, s. f. 1. Şa (ţărănească) de lemn (mai rar de piele), folosită la călărie sau la transportul unei poveri pe spinarea calului. După ce se cumpăniră în tarniţele nalte de lemn. . . Onofrei şi Samoilă ieşiră pe subt boltă, sadoveanu, f. j. 313. Marţi des-dimineaţă puse tarniţele şi desagii pe cai. CREANGX, a. 23. Toţi merg. . . călări pe cai mici munteneşti, şezînd cei mai mulţi pe tarniţa goală. ŞEZ. I 35. 2. Culme, coamă de munte sau de deal în formă de şa. Ne scoborîm pe partea cealaltă a Păpuşii şi scăpătăm pe-o tarniţă întinsă, acoperită de o iarbă subţire, uscată şi lunecoasă. vi,ahuţX, r. p. 71. 3. (Regional) Drum de munte, bătut de oi sau de vite. Era despre seară şi mă dusesem să-mi aduc boii... cind la capătul tarniţei iacă dihania de urs. marian, na. 248. TAItOC, taroace, s. n. Numele unui joc de cărţi care se joacă cu o serie de cărţi speciale. TARPĂN1 s. n. v. tirpan. TARPĂN2, tarpani, s. m. Cal sălbatic de culoare brună, cu capul scurt şi gros, cu gîtul lung şi coama scurtă, care trăia odinioară în stepele Mongoliei şi în deşertul Gobi (Equus gmelini). Aşa ii tot mină vînătorii, împre-unînd un tabun de tarpani cu alt tabun de tarpani. SADOVEANU, N. p. 270. TARS — 387 — TAŞCĂ TARS s. n. Parte a labei piciorului formată din şapte oase dispuse pe două rînduri şi articulate la un capăt cu oasele gambei, iar Ia celălalt cu oasele meta-tarsului. TARSANĂ s. f. v. tersana. TARSIĂN, -Ă, tarsieni, -e, adj. Care aparţine tarsului, care se referă la tars, al tarsului. La picior se deosebesc şapte oase tarsiene ale încheieturii piciorului, anatomia 146. — Pronunţat: -si-an. TARTĂ J, tartaje, s. n. (Mold.) 1. Fiecare dintre cele două coperte ale unei cărţi; scoarţă. Din marginea raftului trase evangheliile, legate în piele, şi de subt tartajul de la sfîrşit scoase două cărţi poştale. sadoveanu, p. m. 38. 2. (învechit, în forma trătaj) Cărticică, broşură; (în special) carte scrisă de mînă, servind ca abecedar. Un preot. . . scoate din sin un trătaj latinesc şi prinde a citi. vlahuţX, la CADE. (în forma de pl. trătaji) Din... buchile scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov. CREANGĂ, a. 4. — Pl. şi: (m.) tartaji (sadoveantj, o. vni214).— Variantă: trătdj, trătaje, s. n., şi trătaji, s. m. TARTĂN, tartane, s. n. Şal sau pled făcut dintr-o stofă specială, de lînă, cadrilată. Dacă avea pe dinsa o haină sau tartan, î-l trecea cu sila pe spate. . . şi-l gonea în casă. bassarabescu, s. n. 29. îţi bei ceaiul în ticnă. . . apoi te înfăşuri bine în tartan... şi la opt dimineaţa te deştepţi la Roman. Ghica, s. 239. TĂRTAR1 s. m. v. tartor. TĂRTAR2 s. n. (în mitologia antică) Loc aşezat în fundul infernului, în care se presupunea că erau chinuiţi cei care păcătuiau faţă de zei; (în credinţa creştină) iad, infern. Ar fi trebuit, ca să pot merge mai departe, sau să mă înalţ la ceruri zburînd, sau să mă scobor în tartar de-a rostogolul, hogaş, m. n. 164. Sînt întruparea tartarului spre care mă-mpinge disperarea, macedonski, 0. n 259. Trimise pe Ercule să-t aducă din iad sau din tartar pe cîinele cel cu trei capete, ispiriîscu, u. 65.<$>F i g. Fo-chiştii. .. ieşeau cîte unul din tartarul căldurilor. barT, e. 47. — Accentuat şi: tartăr. TARTĂR3, -Ă adj. v. tătar. TĂRTĂ, tarte, s. f. Prăjitură făcută din aluat fraged, umplută cu cremă sau cu fructe. TARTINĂ, tartine, s. f. Felie de pîine (unsă cu unt) pe care se aşază o felie de brînză, şuncă, salam etc.; sandvici. Nu pierdeau prilejul unui ceai parfumat şi al tartinelor cu icre negre. c. PETRESCU, c. v. 179. TĂRTOR, tartori, s. m. Căpetenia dracilor, drac. Trupul îl ia pămîntul şi sufletul îl ia tartorul. CXLINESCU, E. o. II 295. Era adunată acolo toată liota diavolilor cu tartorul lor. 1. CR. I 77. -O* (Cu sens atenuat) Măi tartorule, nu mînca haram şi spune drept, tu eşti Gerilă. creangX, p. 240. + Conducătorul unei tagme, unui grup (v. şef); (în special) cel care conduce cu asprime, cu teroare. Se înşelau însă şi tartorii mai mari şi tartorii mai mici închipuindu-şi că muncitorii vor mai suferi exploatarea şi umilinţa. PAS, z. rv 52. Căpitanul Costache Chehaia, chiorul, marele tartor al dorobănţimit. c. petrescu, a. r. 7. Era p-acolo şi tartorul zeilor, pre nume Joe. ispi-RESCU, u. 6.+ Om fără scrupul, care îşi impune voinţa, care terorizează. Tartor în Prundeni era Codîrlă, omul lui Grigoriu. pas, i,. i 305. — Variantă; (învechit) târtăr s. m. TĂRTORIŢĂ, tartoriţe, s. f. (Rar, de obicei deter-minînd un nume) Drăcoaică, diavoliţă; f i g. femeie rea, afurisită. Cum văzură mărul, cîte trele tartoriţele de zeiţe se repeziră la el. ispirescu, u. 6. TĂRTRIC adj. m. (în exp r.) Acid tartric = acid organic cristalizat, care se găseşte în fructe, mai ales în mustul de struguri, şi se întrebuinţează în industria alimentară (la fabricarea bomboanelor şi a limonadelor), în medicină etc. TĂRTRU s. n. 1. Sediment care se depune pe pereţii butoaielor cu vin nou ; tirighie. 2. Substanţă calcaroasă, de culoare gălbuie sau negricioasă, care se depune uneori pe coroana dinţilor; piatră. TAS, tasuri, s. n. (învechit; şi în forma teas) 1. Vas plat, de obicei de formă rotundă; tipsie, taler, disc; (astăzi) talerul cîntarului în care se pune marfa pentru a fi cîntărită. Teasuri de aramă dzelate cu arabescuri minunate. ALKCSANDRI, la Tdrg. Coaja putea să-i slujească. . . în loc de teas. DiiAGinci, R. 51. -$>• F i g. Către seară, pe cînd soarele începe a se ascunde in tasul său de aur din dosul dealurilor civite, ea ajunse la porţile cetăţii Eleusis. odobescu, s. iii 281. <0> Expr. A umbla cu tasul = a face chetă; a cerşi. Stan... a umblat cu tasul prin biserică, slavici, n. i 59. •+ Lighenaş de care se serveşte bărbierul cînd bărbiereşte. în lume nu-i veselie Fără brici şi fără teas. La TDRG. 2. Cupă; ceaşcă (de lut). Daţi-mi mai bine-uit pic de vin; E leac de spaimă... — Ţine. . . — A!.. ■ dar nu-i teasul plin. alECSandri, T. ii 77. <$• Fi g. Vlaicu vrea să dea dup-un străin pe domniţa Anca. . . Teasul e de-acuma plin. DAVIIyA, v. v. 119. 3. Fiecare dintre cele două talere ale chimvalului; p. e x t. chimval. Ciocneau teasuri de alamă. ai.KC-sandri, p. in 156. Patru zilezani care ciocneau teasuri. La TDRG. + (Rar) Fiecare dintre cele două capace ale unui medalion. Cel din Snagov are chiar aceeaşi structură, fiind compus şi el de doi mici tasuri metalice ce se deschid pe balama, odobescu, s. i 394. — Variantă: teas s. n. TASĂ, pers. 3 tasează, vb. I. Refl. 1. (Despre terenuri, materiale granulare etc.) A deveni mai compact, îndesat (prin apăsare sau sub greutatea proprie), a deveni mai puţin afînat. 2. (Despre construcţii) A-şi coborî nivelul planului de rezemare (din cauza deformării reazemelor sau a terenului de fundaţie). TASĂRE, tasări, s. f. Faptul de a se t a s a. 1. Coborîrea nivelului unei porţiuni de teren sau a unui strat de material granular (afînat), sub greutatea proprie sau sub cea a construcţiilor aflate acolo; cufundare, lăsare ; îndesare. 2. Coborîrea nivelului planului de rezemare a unei construcţii. TASEU, taseuri, s. n. Nicovală mică folosită de tinichigii pentru a îndrepta tabla. TASMĂ, tasmale, s. f. (Regional) Fir sau panglică de lînă, de aţă, de mătase etc. O tasma îngustă de lină neagră, hogaş, H. 52. Un sfeştoc de busuioc proaspăt, legat cu o cochetă tasma neagră. nEGruzzi, s. i 324. — Variantă: tăsmd (creangX, a. 62) s. f. TĂŞCĂ, tăşti, s. f. Geantă de piele sau de pînză, mai rar de tinichea, în care se ţin diferite obiecte şi care se poartă în mînă, atîrnată pe umăr sau prinsă la brîu. A scos taşca de vtnător de după umăr. camii, petrescu, o. i 394. Tudor îşi făcea socoteala dacă şi-a luat toate îndreptările în taşca de piele, sadoveanu, o. vii 107. Cu hrisoavele şi zapisele lui răzăşeşti încuiate cu lacate în taşca de tinichea, bătuse drumul judecăţilor, c. petrescu, r. DR. 23. 25' I TATAIE — 388 — TAUR + Pungă de piele în care se ţine tutun, bani etc. Tatăl lui Bică avea o taşcă de piele, legată de şold, sub haină, şi zornăiau în ea gologanii de aramă şi nichel. PAS, z. I 164. în taşcă s-au aflat ceva parale. SADOVEANU, B. 241. TATAIE s. m. (Regional) Apelativ familiar cu care copiii numesc pe tatăl lor; tată. ^ Bunic. TĂTA, taţi, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-1 dau copiii cînd i se adresează sau cînd vorbesc despre el; taică, părinte. Aşteptăm pe tata. Vine din război. SAHIA, N. 48. Făt-Frumos.. . zise: tată, a venit vremea să-mi dai ce mi-ai făgăduit, ispirescu, h. 2. Fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl. CARAO.IAI.E, p. 120. Zburătoru-ţi este tată şi pe el Călin îl cheamă, eminesctj, o. i 84. M-ai făcut, maică, fecior Să fiu tatei d-ajutor. jarnîk-bîrseanu, d. 301. Unde dă tata, creşte carnea (= părintele îşi pedepseşte copiii pentru binele lor). (La sg., familiar şi popular, nearticulat, urmat de adjectivul posesiv) Prevestit de tată-so de la Ţarigrad. . . a fugit la Braşov. ghica, s. 17. Sinziana va face tot ce voi vrea eu, pentru ca să scape pe tată-său. alecsandri, T. i 424. (Rar, la gen.-dat.) S-a dus cel din urmă suflet prietenesc ce-mi mai rămăsese de pe urma tată-meu. GANE, N. in 42. Aş vrea să pot deschide al tată-meu mormînt. MACEDONSKI, o. I 269. (în forma prescurtată tat-, tatu- sau ta-) De departe zări şi pe cei doi fraţi cu tat-său, mergînd pe jos, obosiţi de zăduf şi de cale lungă. VISSARION, B. 22. Fiul craiului. . ■ se înfăţişează înaintea tatu-său. CREANGĂ, P. 192. Pînă ta’său ajungea, Ea-mpinsă şi oraniţa, Sări şi ta’său în ea. păscui,escu, i,. p. 246. <$> Tată de familie = bărbat care are soţie şi copii; cap de familie. Tata-mare sau tata-moşu = bunic. De cile ori trecea pe lingă o copilă, el ii spunea un cuvînt de tată-mare întristat, arghezi, p. t.117. Tată vitreg = al doilea soţ al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. (în opoziţie cu tată vitreg) Tată bun = tată adevărat. ^ Loc, a d v. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generaţiilor prin descendenţă directă. Moşia Ilovenilor, moştenită din tată în fiu. c. petrescu, R. DR. 202. -$> E x p r. Bucăţică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune cînd fiul sau fiica seamănă leit cu tatăl. Bucăţică ruptă tată-său în picioare, ba încă şi mai şi. CREANGĂ, p. 250. Calcă pe urmele lui tată-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături şi obiceiuri (mai ales rele). A scăpa de dracul şi a da peste tată-său = a căuta pe dracul şi a găsi pe tată-său, v. drac (1). A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său v. drac (1). Se leapădă şi de tată-său sau vinde şi pe tată-său, se spune despre un om lipsit de scrupule. Să fie de sufletul tatii, exclamaţie de consolare pe care o spune un zgîrcit cînd suferă o pagubă sau cînd este silit să facă un dar. Aproape de Boişte vine satul Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-şi scapă căciula pe baltă, zice: isă fie de sufletul tatei!«. CREANGĂ, A. 72. Măi tată = exclamaţie de uimire sau de satisfacţie. Scripcarii cîntă, şi unde, măi tată, mi se prind de mină la joc, de pare că-s draci de pe comoară, şez. m 183. 2. (în vorbirea afectivă, mai ales la genitiv cu funcţiune de atribut pe lîngă « dragul», « puiul» etc.) Nume pe care şi-l dă însuşi părintele vorbind cu copiii lui. Taci, dragul tatei, zicea împăratul. ISPIRESCU, I,. 2. Din trei feciori, cîţi are tata, nici unul să nu fie bun de nemica ? ! Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mincarea, dragii mei. CREANGĂ, p. 188. (Prin personificare, cînd cineva vorbeşte cu animalele sale) Hi!!! zmăoaicele tatei, îndemnaţi înainte. CREANGĂ, P. 119. -+ (La vocativ) Termen cu care cineva se adresează copilului lui, adesea şi unei persoane străine, pentru a marca un raport de familiaritate şi de afecţiune. Ce-i Nicachi, tată? Ce s-a intîmplat? c. PETRESCU, R. DR. 251. Jorgule, tată, tu n-ai luat cafeaua. DEliAVRANCEA, la TDRG. Şedeţi, tată, aicea lingă foc. ŞEZ. I 161. 3. (Uneori determinat prin «socru») Nume dat de ginere sau de noră socrului. Ipate. . . zice socru-său: — Tată, eu n-oi putea merge. CREANGĂ, p. 169. 4. Nume dat unui bărbat (mai în vîrstă) în semn de respect sau de afecţiune. Mulgem astă-seară, tată-baciule ? gaxaction, o. I 66. Mulţumim, tată- moşule, mulţumim. ISPIRESCU, h. 336. + (Adesea pe lîngă un nume de persoană) Nume dat unei persoane considerate ca strămoş, ca fondator al unei dinastii, al unui neam etc. Eu ţiu cu tata Traian şi nu aprob zisele poetului, odobescu, s. ni 25. 6. (în credinţa creştină) Dumnezeu. <$> Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creştineşti. <£- Expr, A trage (una) în numele tatălui v. nume £1). (Mai ales în construcţie cu verbul « a şti ») Ca tatal nostru = foarte bine, putînd fi spus pe de rost fără greşeală. Rolurile au să se împartă chiar de pe acum, pentru ca să fie ştiute ca tatăl nostru. AI.ECSANDRI, S. 114. 6.. F i g. Creator, făuritor. Dar deodat-un punct se mişcă... cel întîi şi singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl. . . Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpînul fără margini peste marginile lumii. EminESCu, o. i 132. 7. F i g. (De obicei ironic) Cel care întrupează cele mai înalte calităţi, este deasupra altora, îi covîrşeşte pe toţi. înălţimea-sa este tata flămînzilor şi al însetaţilor. creangă, p. 258. — Forme gramaticale: nom. art. sg. tata (gen.-dat. tatii şi tatei) şi tatăl. TATONA, tatonez, vb. I. T r a n z. A căuta cu multă prudenţă să cunoşti o situaţie, o împrejurare; a încerca, a dibui, a sonda. <}> Expr. A tatona terenul = a se asigura dinainte de starea lucrurilor, a spiritului, a cerceta posibilităţile de reuşită înainte de începerea unei acţiuni. TATONARE, tatonări, s. f. Acţiunea de a tatona. Tatonările acestea se puteau face perfect şi la Bucureşti. rebreanu, r. ii 53. TATUĂ, tatuez, vb. I. Refl. A-şi imprima pe piele diferite figuri, cu ajutorul unor materii colorante care nu se mai şterg. T r a n z. F i g. Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur Şi tatuat cu fulger, să nu-nving? să nu lupt? ARGHEZI, V. 59. Armenii palizi, . tatuaţi de praful de cărbune, şedeau muţi în faţa paharelor de ceai. barT, e. 323. TATUAJ, tatuaje, s. n. Acţiunea de a se tatua (v. t a t u a r e) ; desenul care rămîne pe piele după tatuare. TATUĂRE s. f. Acţiunea de a se tatua. TATUAT, -A, tatuaţi, -te, adj. Care poartă urmele unui tatuaj. El purta mîndru o fustanelă curată... şi cămaşă de borangic subţire, prin care se străvedeau două braţe viguroase, păroase şi tatuate, ghica, s. 415. TĂUR, tauri, s. m. 1. Masculul vacii necastrat, apt pentru reproducţie (Bos taurus). Spre apusul de jăratic Cu livezi scăldate-n aur Trece-un nour singuratic, Alb şi mare cit un taur. topîrceanu, p. 207. Colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulţi bezmetici le-a curmat zilele. CREANGĂ, p. 202. Bulgăre de aur, Cu coarne de taur (Luna nouă). TEODORESCU, P. p. 232. Expr. A lua (sau a prinde) taurul de coarne = a înfrunta cu îndrăzneală o dificultate, a lua lucrurile pieptiş. 2. (Entom.) Rădaşcă. 3. Constelaţie din emisfera boreală, reprezentînd unul dintre cele douăsprezece semne ale zodiacului, în dreptul căruia trece soarele între 21 aprilie şi 21 mai. TAURIN — 389 — TĂBĂCAR TATJRÎN, -Ă, {puriiti, -e, adj. Din specia taurului. + (Substantivat, f. pl.) Specie de bovine avînd ca tip taurul. TAUTOLOGIC, -Ă, tautologici, -e, adj. Care se referă la tautologie, care are caracter de tautologie. Expresie tautologică. TAUTOLOGIE, tautologii, s. f. Greşeală de stil constînd în repetarea inutilă a aceleiaşi idei în termeni diferiţi. V. pleonasm. TAVĂ s. f. v. tavă. TAVĂN, tavane, s. n. 1. Plafon, bagdadie. Tîrziu după miezul nopţii, coperişul cu căpriorii arşi se prăbuşi ţeste tavanul etajului. REBREANU, r. n 206. Şapte poli-candre. . . atîrnau din tavanul lucrat în sidef în feluri de sclipituri care-ţi luau ochii. caraGtai,E, p. 141. Lampa filfîia lungă, ca şi cînd ar fi vrut să ajungă tavanul. Emi-nescu, N. 58. <$■ F i g. Tavanul de nouri se coborîse şi stropea într-una umezeală rece. Sadoveanu, I'. j. 431. Ca o funingine albă cădeau fulgii din tavamd negru al cerului de iarnă, bart, e. 308. ^ E x p r. A sta cu ochii în tavan = a sta degeaba, fără treabă; a. lenevi. Stătea lungit pe-o canapea cu mtnile sub cap, cu ochii în tavan, cucerit de amintiri, sadoveanu, e. 174. + Partea superioară a unei excavaţii miniere. 2. (Regional) Scîndură de brad, lungă şi subţire, folosită pentru a construi podul casei. 3. (Regional) Fiecare dintre cele două extremităţi ale unei Corăbii, unde dorm corăbierii. Şade Tănislav culcat ... în tavanul caicului Unde vîntid adia. păsculescu, i,. P. 244. TĂVĂ, tăvi, s. f. 1. Obiect de lemn sau de metal, pătrat, dreptunghiular sau rotund, cu fundul plat şi cu marginile uşor ridicate, pe care se aduc la masă farfuriile cu mîncare, tacîmurile etc.; tipsie, tabla. Mîn-carea venea pe tăvi. DUMITRIU, n. 41. Privea. . . vira-giile savante ale chelnerilor printre scaune, balansînd in vîrful braţelor tăvile încărcate. C. petrescu, î. i 4. V-aş arăta pentru prima oară reprodusă în desemn o tavă rotundă de argint, odobescu, S. ni 635. 2. Vas de tablă (smălţuit) de formă dreptunghiulară sau rotundă, cu marginile ridicate, în care se coc la cuptor anumite mîncări şi prăjituri. (Atestat în forma tava) Calul ai să-l poţi alege puntnd în mijlocul hergheliei o tava plină cu jăratic, creangă, p. 192. 3. (în e x p r.) A da pe cineva tava (sau tavă) = a tăbărî asupra cuiva, a-1 ghionti, a-1 bate. Se pricepeau să pună mina pe şeful rău de gură sau rău de mînă şi-l dădeau tava. PAS, z. m 174. Trage-i pumni, palme şi pe urmă. . . dă-l tavă prin noroi. caraGiale, Ia cade. 4. (Regional) Şerveţel brodat, care se aşterne pe o tavă (1) sau pe o mobilă ca ornament. Să-t lucreze. . . ceva, un lucru de nimic, dar făcut de mina ei. — Ba, lucru minunat! avea chiar, din timpurile cele bune, o tavă începută, aproape gata. Slavici, n. i 308. — Pl. şi: tave (odobescu, s. m 412, ghica, s. 34). — Variantă: (regional) tavă, tavale, s. f. TAVÎRNĂ, taverne, s. f. Cîrciumă sărăcăcioasă, murdară şi întunecoasă (instalată de obicei la subsol). Pe vremea ţarilor, Moscova era un oraş al palatelor somptuoase şi al azilurilor de noapte, al saloanelor şi al tavernelor. STANcu, U.R.S.S. 96. Tocmai in capătul portului, lingă depozitele de cărbuni, era o cîrciumă veche, o tavernă joasă în care intrai scoborînd patru trepte de piatră, bart, E. 320. Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă, Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare. EMINESCU, o. i 56. ' TAXĂ, taxez, vb. I. T r a n z. 1. A supune unei taxe, a fixa o taxă, un preţ, un impozit. 2. F i g. A considera, a califica pe cineva drept. . . TAXĂRE, taxări, s. f. Acţiunea de a taxa. Proprietarul ... a protestat înscrierea taxei monopolidui rachiului in bugetid comunei, propuind taxarea altor obiecte în profitul comunei, i. ionescu, D. 218. TAXATOR, -OĂRE, taxatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu primirea (rar şi cu fixarea) sumelor datorate de public pentru o prestare de serviciu ; încasator. A venit. . ■ taxatorul, de îndată ce tramvaiul a oprit. SAHIA, U.R.S.S. 188. Şeful se certa cu agentul, secundul vapondui cu taxatorul, şeful de echipaj cu impiegatul vamal, bart, s. m. 87. Unul dintre fraţii ei, locotenent, era om cheltuitor, iar celalt, taxator la vama din Galaţi, se lupta cu o casă plină de copii, slavici, n. ii 201. TĂXĂ, taxe, s. f. Sumă de bani care se percepe la anumite mărfuri sub formă de impozit direct sau indirect. Ajunserăm la barieră, şi cittd să trecem, eu scot să dau taxa. preda, î. 83. S-au găsit cu cale. .. a se pune o taxă pe rachiu, i. ionescu, D. 217. -4» Sumă de bani care se plăteşte unei instituţii în schimbul unor servicii prestate sau al anumitor drepturi. Dădu din cap cu dezaprobare la diferitele adaosuri pentru... încălzit, serviciu, taxă comunală. c. petrescu, î. ii 134. Vede că stă lume pe scaunele de pe aleea principală; dă să se puie şi el, dar n-are parte: taxa de loc, de zece bani, îl face să sară ars. SP. POPESCU, m. g. 93. TAXI, taxiuri, s. n. Taximetru. Să trimetem... să oprească un taxi. c. petrescu, c. v. 170. TAXÎD, taxiduri, s. n. (învechit) Călătorie pe care o făceau negustorii (de obicei în străinătate) pentru a vinde sau a cumpăra marfă. Toţi negustorii plecaţi. . . se şi-n-torseseră de la taxid, fiecare cu încărcătura lui. cara-giale, O. Iţi 39. Să facem un taxid în alte ţări. GORJAN, h. i 36. Cantitate de marfă (de obicei adusă din ţări străine). Am desfăcut astăzi taxidul de marfă ce am primit de la Ţarigrad. fiumon, c. 210. TAXIDĂR, taxidari, s. m. (învechit) Persoană care stringea anumite dări. Prin urmare nu le desfiinţăm. . . dar desfiinţăm pe taxidarii de la barieră, că sint oamenii lor, ai boierilor, camil PETRESCU, o. ii 45. Aprozii slujeau ca taxidari şi împlinitori de datorii. BĂLCESCU, o. I 18. Taxidarii luau întreită zeciuială pentru oierit. Fii.imon, la Tdrg. TAXIDĂRÎE s. f. (învechit) încasare a dărilor. Tata mă lua cu dinsul prin judeţ de-i ajutam la taxidărie. EILIMON, la TDRG. TAXÎM, taximuri, s. n. (învechit şi regional) Cîntec popular care se execută din cobză sau din scripcă. Nu voieşti să-ţi fac un taxim? ŞEZ. I 281. (în forma taxîm) Cînd treceau pe la fereastra cucoanei. . . se oprea şi, după porunca tuturor, ii mai trăgea un taxîm. HOGAŞ, H. 45. — Variantă: taxîm s. n. TAXIMETRU, taximetre, s. n. Automobil de piaţă (prevăzut de obicei cu un aparat pentru înregistrarea sumei de plată, în raport cu distanţa parcursă). îşi culese pachetele de pe bancă, ieşi din grădină şi căută staţia de taximetre. C. petrescu, a. 329. TAXÎM s. n. v. taxîm. TĂBĂC s. n. v. tabac1. TĂBĂCĂR, tăbăcari, s. m. Specialist în tăbăcitul pieilor; dubălar. Sint fire nevăzute mai tari ca otgoanele, trăgîndu-l spre o lume pe vecie străină de lumea calfei de tăbăcar. c. petrescu, a. R. 56. Eu — ca să zic aşa — ce sînt decit o calfă de tăbăcar murdar, soios aşa cum sînt, pe cit timp el?.-.. ardELEanu, D. 29. Măcelarii alergară, Carnea-ndată-o cumpărară, Şi pielea ei, tăbăcarii. ALECSANDRI, p. p. 266. TĂBĂCĂREASCĂ — 390 — TĂBLIE TĂBĂCÂREĂSCĂ s. f. Numele unui joc de cărţi. Mai aveam noi cu ce ne trece vremea, cînd voiam: ţen-cuşa, ba tâbâcăreasca sau concina. creangă, a. 104. TĂBĂCĂRÎSC, -EĂSCĂ, tăbăcăreşti, adj. De tă-băcar, al tăbăcarului. Cînd îl vedea prin curte sau auzeau cum ciocăne in talpa cizmelor tăbăcăreşti, se minunau de cum mai poate s-o ducă. ardeleanu, d. 16. Lină tăbăcărească — lînă care se smulge de pe pielea de oaie dată la tăbăcit. TĂBĂCĂRÎE, (2) tăbăcării, s. f. 1. Meseria tăbăcarului. La cea din urmă expoziţiune universală din Paris, acei care au vizitat-o au putut vedea lucrări de dulgherie, de curelărie, de cizmărie, de tăbăcărie. GHICA, s. 233. 2. Atelierul tăbăcarului, locul unde se argăsesc pieile ; dubălărie. Aci încep tăbăcăriile cu coşurile înalte, afumate şi curţile mari, întinse. ARDELEANU, d. 9. tăbăceălă, tâbăceli, s. f. Argăseală. tăbăcî, tăbăcesc, vb. IV. T r a n z. A transforma pielea brută, cu ajutorul tananţilor, într-un produs care nu putrezeşte şi care este moale, suplu, impermeabil, elastic şi rezistent la uzură ; a argăsi, a dubi. Meşteşugarii. . . tăbăcesc piei de vite mari pentru opinci, pam-pile-jvupescu, crom. 204. F i g. Un negustor, pe care-l tăbăciseră agoniseala şi vîntul mării. Gai,acTion, o. i 77. Cen-am pus, domnule ?Ce să-ţi mai spui? Ce n-am pus? Mi-am tăbăcit gingiile. CARAGlAXE, o. I 187. + (Familiar) A zdrobi în bătăi, a snopi. Jupîn Moţatu spusese calfelor să mă tăbăcească bine, fără să mă omoare însă. STancu, d. 341. TĂBĂCÎRE, tăbăciţi, s. f. Acţiunea de a tăbăci; argăsire. Institutul va elabora de asemenea un procedeu tehnologic pentru tăbăcirea rapidă a pieilor. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2890. TĂBĂCÎT1 s.n.Faptul de a tăbăci; argăseală, dubeală. Tăbăcitul pieilor este una din industriile indigene. 10-nescu, p. 236. TĂBĂCÎT2, -Ă, tăbăciţi, -te, adj. Argăsit, dubit. + F i g. (Despre pielea sau trupul omului) Ars de soare şi de vînt, bătătorit de muncă; asprit. Mîinile le sînt arse, tăbăcite, cu crăpături adinei pline de pămînt. BOGza, Ţ. 57. Primând era mijlociu de statură, cu ochi mici, vicleni şi obrajii tăbăciţi şi încreţiţi. REBREANU, R. i 98. tăbăcitGr1, tăbăcitoarc, s. n. Butoi în care se ţine argăseala. în fundul magaziei şase dintre butoaie erau cenuşarele, iar restul zăcătorilor, pline cu zeamă galbenă şi bucăţele de coajă, tăbăcitoarele. ARDELEANU, d. 242. tăbăcitGr2, -oăre, tăbăcitori, -oare, adj. Care are proprietatea de a tăbăci; argăsitor. TĂBĂIĂŢĂ s. f. v. tăbuicţ. TĂBĂNĂŞ, tăbănaşe, s. n. (Regional) Cireadă mică, cîrd. Săracii bieţii flăcăi, Cum mi-i strînge de prin văi, Cu primari, cu vătăşei Şi mi-i mină dinapoi Ca pe-un tăbănaş de boi. POP. TĂBĂRĂŞ, tăbăraşi, s. m. (învechit) Ostaş făcînd parte dintr-o tabără. Şi pe cale mi-l porneşte Cu o sută de nuntaşi, Toţi aleşi din tăbăraşi. AI.KCSANDRI, p. p. 176. TĂBĂRÎ, tăbăr, vb. IV. I n t r a n z. 1. A se repezi la cineva (pentru a-1 imobiliza, a-1 lovi); a da năvală, a se năpusti. Au tăbărît dorobanţii pe el să-l lege. STancu, D. 46. Cînd auzeam noi de masă, tăbăram pe dinsa ş-apoi aţine-te gură! CREANGĂ, o. A. 37. Un găligan de şcolar, cit un bivol de mare, tăbărîse pe un băiat slab şi pirpiriu, ghica, s. 676. + F i g. A apostrofa (pe cineva), a se adresa (cuiva) în mod insistent; a sări cu gura (Ia cineva). Prietinii tăbărau cu întrebările pe capul orheianului. SADOVEANU, O. VII 57. Popii tăbărîră pe capul nevestii lui. O îngroziră cu iadul, vlahuţă, o. A. 114.+'Tranz. (Rar) A doborî; a imobiliza. Şerpele se zvîrcolea. .. Şi pe loc se-mple-ticea Şi d-a lungul se lungea. Atunci el mi-l tabăra, Bucăţele că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 443. + (Rar) A se repezi, a veni în grabă. Parcă-l zăreşte pe moş Gavril cum dă cu fuga spredînsul. . . tăbărînd cu grabă, ca să-i dea ajutor la bagaje. MIRONESCU, S. A, 132. 2. A-şi aşeza tabăra; a poposi, a cantona. De cinci zile-acu, toată oastea lui Sobieţki tabără în valea Neamţului. Ai,ECSANDRi, T. ii 19. Sinan venise de tăbărî nu departe de strîmtoarea în care sta Mihai. bXixESCu, 0. Ii 101. Oştile au tăbărît, mîndre cete-au poposit. TEODORESCU, P. P. 477. 8. (învechit) A cădea de oboseală, a se prăbuşi la pămînt. Ticălosul măgar, fiind împovărat pi este măsură, au început supt sarcină a tăbărî, ţichindeai,, f. 118. tăbîltOc, tăbîltoace, s. n. (Mold.) Sac mic (care se umple numai pe jumătate pentru a putea fi cărat în spinare). Muşteriii mei cu tăbîltoacele, cinstiţilor drumeţi, se adună mai pe sară. sadoveanu, n. p. 141. — Variantă: t&bult al unei uşi etc. V. panou. sAu rămas cu nasurile plecate către tăblia mesei. Gai,an, z. r. 283. Ieşiră, pleeîndu-se, pe uşa cu jumătate din tăblia de fier coborîtă. C. PETRESCU, 1. ii 189. O odaie de cristal... cu tăblii de aur. GORJAN, H. i 140. TĂBLIŢĂ - 391 - TĂCERE TĂBLÎŢĂ, tăbliţe şi tăbliţi, s. f. Diminutiv al lui tablă1. 1. Plăcuţă pe care se gravează sau se scrie. El vine citeodată aici, lingă fintînă, De muza-i drăgălaşă condus cu drog de mină Şi pe tăbliţi de ceară scriind c-un stileţel. ALECSANDRI, x. II 199. <ţ> F i g. Aspra sărăcie zilnic se însărcinează, Pe tăbliţele pierzării să înscrie nume noi. macedonski, o. i 85. + Placă dreptunghiulară de ardezie înrămată în lemn, pe care scriu cu condei de piatră şcolarii începători. Abecedar şi tăbliţă mi-am cumpărat abia după sărbătorile crăciunului. STANCU, d. 295. Unul ţine o tăbliţă pe care stă scris de o mină pricepută alfabetul slav. Sahia, tj.r.S.S. 7. 2. (învechit, la pl.) Caieţel, carnet în care se notează diverse fapte, maxime, versuri. Luai tăbliţile, le deschisei, şi printre multele versuri şi note leşeşti şi ruseşti, iată ce găsii. negruzzi, s. I 46. TĂBLUÎ, tăbluiesc, vb. IV. T r a n z. A acoperi (o casă) cu tablă. TĂRLUÎT, -Ă, tăbluiţi, -te, adj. Acoperit cu tablă. La debarcaderul acesta aştepta priponit pe mal, în doi ţăruşi, podul: un pod solid, încăpător. . . pe patru luntri in coaste tăbluite. galan, b. i 46. Ploua mai tare şi pornise vîntul. . ■ Un zgomot greu, — parcă umbla cineva pe case tăbluite, — alerga prin tirguşorul amorţit, sadoveanu, p. 164. TĂBUIEŢ1, tăbuieţi, s. m. Tăbultoc2. La crişmuţa cea de piatră Stau feciorii să se bată Pentr-un tăbuieţ de fată; Staţi, feciori, nu vă băteţi, Că mai vine-un tăbuieţ. şez. viii 60. — Variantă: tăbăiâţă (SEVASTOS, n. 244) s. f. TĂBUIEŢ2, tăbuieţe, s. n. Săculeţ; tăbîltoc. Fata moşneagului la deal, fata moşneagidui la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară. CREANGĂ, P. 283. TĂBULTOC1 s. n. v. tăbîltoc. TĂBULTOC2, tăbultoci, s. m. (Mold.) Om scund şi îndesat; bondoc. Foaie verde, iarbă lată, Stau flăcăii să se bată, Pentr-un tăbultoc de fată. ŞEZ. ii 217. TĂCĂÎ, tăcăiesc, vb. IV. Intranz. A scoate la intervale regulate sunetul exprimat prin interjecţia «tac ». Pasărea aceasta uneori, cînd zboară, tăcăieşte cu ciocul, ca şi cînd s-ar lovi două scîndurele. marian, o. II 78. TĂCĂITOĂRE, tăcăitori, s. f. (Omit.) Lupul-vră-biilor (v. lup). Numirea tăcăitoare ■ . ■ vine de-acolo pentru că pasărea aceasta uneori, cînd zboară, tăcăieşte CU ciocul. MARIAN, O. II 78. TĂCEĂ, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi, a nu spune nimic. Bătrînul tăcea în jilţul lui şi privea încruntat înainte, sadoveanu, o. I 257. Ţăranii, care clătinaseră mereu din cap în semn de compătimire, cit a vorbit Pavel, tăceau. REBREANU, R. ii 43. Toţi tăcem ca intr-o biserică. vlahuţă, R. p. 42. E x p r. A tăcea molcom (cliltic, ca chiticul, ca peştele, ca pămîntul sau ca porcul în păpuşoi) = a tăcea cu desă-vîrşire, a nu scoate nici un cuvînt (şi a nu face nici un zgomot). Nu te mai ascunde de mine, că eu tac chitic. mironescu, S. A. 139. Iedul cel cuminte tăcea molcum în horn. CREANGĂ, P. 25. Da Sarsailă nu zicea nici « circ »; tăcea cum tace porcul in păpuşoi. ŞEZ. ii 104. Să vă ţineţi gura strînsă Şi să tăceţi ca pămîntul Ca să ne-a-uziţi cuvîntul. TEODORESCU, p. p. 169. Tac mă cheamă = nu spun o vorbă. Apoi intră cu toţii inlăuntru... şi. . . Tac mă cheamă. CREANGĂ, P. 251. Tace şi îace, se spune despre cineva care îşi vede liniştit de treabă, fără vorbă multă, sau despre .cineva care unelteşte în ascuns ceva rău. Tace şi coace, se spune despre cineva care plănuieşte în ascuns o răzbunare. + F i g. (Despre elementele naturii şi despre lucruri personificate) A înceta orice zgomot, a sta în nemişcare. Uzinele negre, fabricile de săpun şi cuie tăceau, ridicindu-şi sub cerul albastru coşurile uriaşe şi negre de fum. DUNĂ-REANU, CH. 145. Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte, Pădurea noastră tace părăsită. îosif, p. 46. Cînd era soarele în amiazi, firea tăcea. EMINESCU, n, 12. 2. A se întrerupe din vorbă, a înceta să vorbească. Tăcură deodată amîndoi. dumiTriu, n. 60. De la un timp, văzind că prietenul lui nu zice nimic, tăcu şi el. YI.AHU'i'X, o. A. I 99. Ia taci şi d-ta, moş Nichifor, taci, nu mai striga atîta pe biata văcuşoară. creangă, p. 116. <0> (Cu o precizare care întăreşte sensul) Tăcură din vorbă. GORJAN, h. i 16. -$• F i g. A se potoli. Dintr-un timp şi vîntul tace. coşbuc, p. i 48. Taci, cumplita mea durere, alecsandri, p. ii 101. <ţ> (La imperativ, adesea precedat de «ia», arată bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva) Ciţi ani ai tu, Lili?. . . — Şaisprezece ! — Ia taci l se miră Stănică. Eşti bună de măritat. CĂI/INESCU, E. o. II 96. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de şi-a muşca labele. CREANGĂ, p. 29. (Expr.) Tacă-ţi gura! sau taci din gură! = nu mai vorbi! lasă vorbaI isprăveşte 1 termină I Bine, bine, ţi-oi cumpăra; taci din gură! ALECSANDRI, T. i 128. <$• T r a n z. (Rar) Eu cint tot un cîntec d-aseară, Şi-aşa mi-e de silă să-l cînt, Şi-l tac, dar nevrind îl cint iară! coşbuc, p. I 64. Vulpea tăcu cîntecelul, îl lăsă neisprăvit, pann, p. v. iii 54. 3. A nu răspunde, a nu riposta. Şi rîdeam făcîndu-i glume; El tăcea, răbdind mereu, coşbuc, p. i 262. Spune drept, nu eşti Gerilă? Aşa-i că taci?.. - Tu trebuie să fii. CREANGĂ, p. 240. 4. A nu vorbi despre ceva, a nu-şi exprima făţiş părerea; a tăinui, a ascunde. Nu puteam să tac şi să nu-ţi spun. sadoveanu, N. F. 115. A tăcea şi laşii ştiu. coşbuc, p. i 257. De aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să tac. negruzzi, s. I 257. Eu drăguţul nu mi-l spui!. . . De l-oi spune, L-oi răpune; De-oi tăcea, Ce s-a-ntîmpla? jarnîk-bîrseanu, d. 55. <0> E x p r. Cînd nu tace o gură, nu tace o lume întreagă = dacă spui cuiva o taină, o află toată lumea. T r a n z. Am trecut prin viaţă, durerile tăcînd. EFTIMIU, î. 180. Acum îi apăreau numeroase şi irefutabile toate argumentele pe care le tăcuse adineaori, c. petrescu, î. ii 221. într-o mahala tihnită, a căria nume îl vom tăcea de frica poliţiei, locuia dumnealui postelnicul Andronache Zimbolici. negruzzi, s. i 71. tăcEre, tăceri, s. f. 1. Faptul de a tăcea, de a nu scoate o vorbă; p. e x t. linişte, calm,1 acalmie. Era aşa de mare tăcerea serii, incit o clipă cei de la foc şi-au auzit inimile bătînd. sadoveanu, n. p. 27. Tăcerea negustorului e totdeauna de aur. REBREANU, i. 60. Cerul e senin şi în tot cuprinsul e o lumină şi o tăcere ca-n vis. VI.AHUŢĂ, o.A. îl 158. Noaptea, in aste locuri, n-are de loc tăcere; Totul se mişcă, umblă, alexandrescu, p. 43. (Poetic) Tăcerile-mpietrite înconjoară Oraşul din vechimi. D. BOTEZ, F. s. 35. «v> (Cu valoare de verb la imperativ) Dar, tăcere! Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude. Toţi rămîn in aşteptare; Cîntăreaţa-ncet pre-lude. AiiECSANDRl, p. iii 56. + Răstimp în care nimeni nu vorbeşte, pauză mai lungă într-un dialog; p. e x t. întrerupere a unei corespondenţe. James nu este un corespondent harnic. El se scuză mereu de tăcerile şi întîrzierile sale. ibrăilEanu, s. 228. Uneori se făceau la masă tăceri lungi şi triste, vlahuţă, la TDRG. F i g. Indiferenţă. Doresc ca reuşirea victorioasă a Convorbirilor să fie cel mai bun răspuns atît la atacurile ardelene, cît şi la tăcerea bucureşteană. alecsandri, s. 38. 2. Faptul de a nu divulga, de a nu da la iveală ceva ; p. e x t. taină. Na o pungă de bani, şi să nu scoţi nici TĂCIUNA — 392 — TĂIA o vorbă despre primblarea noastră de noaptea. — Eu nu-mi vlttz tăcerea, măria-ta. ISPIRESCU, h. 239. Loc. a d v. în (sau, învechit, întru) tăcero = fără a vorbi, fără a spune ceva ; fără a destăinui, fără a-şi spune păsul. El cobora-ti tăcere cătră mine. TOPÎR-CEANU, B. 89. Iar mie nu mi-i iertată nici atita mîngăiere [de a-mi spune durerea] Ci trebuie să le sufăr fi să mor intru tăcere. CONACHI, P. 84. <*> Expr. A trece sub (sau cu) tăcere = a) a trece cu vederea, a lăsa la o parte în mod intenţionat, a nu pomeni de ceva. Prezentarea vieţii intr-o lumină trandafirie fi tendinţa de a o zugrăvi ca fiind lipsită de conflicte se mai exprimă fi sub forma trecerii sub tăcere a anumitor laturi din realitate. conTEmporanui,, s. ii, 1953, nr. 369, 4/3; b) a rămîne neobservat, neluat în seamă; a fi omis. Mă insulţi cind bănuiefti. . . dar această insultă ar trece sub tăcere, dacă ea nu ar fi pentru mine o incunoftinţare că tu suferi. BOIJNTINKANU, o. 454. 3. Faptul de a nu răspunde, de a nu riposta. Tăcerea ta. . . îmi este destul răspuns asupra acestei întrebări. drXghici, r. 115. 4" F i g. Lipsă de afirmare, de manifestare ; apatie, amorţire. Veac după veac vîsleau sub negre fulgere de bice Nefericiţii lumii, sclavii din galere; Apoi, au fost veacuri de mare tăcere, boukeanu, S. P. 7. TĂCIUNA, tăciunez, vb. I. (Rar) 1. T r a n z. A arde (ceva) pe jumătate, pînă se face tăciune. Luînd fiecare fire de bob uscat, le tăciunează la focul lămpii. AI.EC-SANDRI, la TDRG. 2. Refl. (Despre grîu, porumb, orz) A fi atacat de tăciune. Ba uneori porumbul se tăciuna. ISPIRESCU, T,. 206. TĂCIUNĂŞ, tăciunafi, s. m. Diminutiv al lui t ă-c i u n e. TĂCTUNĂT, -Ă, tăcivnaţi, -te, adj. 1. (Despre oameni sau despre părul, ochii, tenul lor) Negru ca tăciunele. Un tîi'.ăr negricios, cu părul tăciunat fi aspru, cu ochii de cărbune. mihai.E, o. 449. 2. (Despre cereale) Atacat, năpădit de tăciune. TACITjNE, tăciuni, s. m. 1. Rămăşiţă dintr-o bucată de lemn care a ars incomplet; cărbune sau lemn în faza de ardere fără flacără. Lemnele din sobă, ajunse tăciuni, se prăbuşeau din cind in cind cu un zgomot uşor. DUi^nTRiu, N. 132. Focul soninoros mistuia, fumegind, cel de pe urmă tăciune. HOGAŞ, m. N. 169. Lăsam tăciunii să se stingă. vlahuţX, O. A. 384. Vuia în sobă tăciunele aprins. CREANGĂ, A. 34. <$>• F i g. Ci tot mai ard în sufle-tti-mi tăciuni, beniuc, v. 92. Expr. A nu avea nici tăciunc în vatră = a fi sărac lipit pămîntului. Nu-î ard tăciunii în vatră, se spune despre un om sărac, căruia nimic nu i se împlineşte după voie, care nu izbuteşte să realizeze nimic. 2. Boală a griului, a orzului, a porumbului etc., provocată de o ciupercă parazită. Una din boalele popuşo-ittlui. ■ • este tăciunele, care creşte. . . pe spic sau pe ştiulete. rAMFn,E, a. R. 90. Grîne mtndre au pierit, Tăciune s-a plămădit, hodoş, p. p. 132. TĂCIUNflS, -OÂSĂ, tăciunoşi, -oase, adj. (Despre cereale) Atacat de tăciune, plin de tăciune. TĂCÎJT1 s. n. Tăcere. S-a pus Lina pe tăcut Şi vedeam că-i umblă ochii, coşbuc, p. i 50. -$> Expr. Pe tăcutc = fără a spune nimic, în tăcere; pe ascuns. Au mincat amindoi din toate pe tăcute fi pe nebăute după obiceiul locului. CARAGIAI.E, O. m 63. — Formă gramaticală: (în expr.) tăcute. TĂCUT2. -Ă, tăcuţi, -te, adj. Care tace, care nu vorbeşte, p. e x t. care nu face zgomot (v. cal m, liniştit); care vorbeşte puţin, căruia nu-i place să vorbească (v. taciturn). Era un om tăcut; nu schimba cu nimeni un ciivint. mironescu, S. A. 118. Şi-au stat tăcuţi, că i-a cuprins O jale pe-amindoi. coşbuc, f. i 228. Stan era om tăcut in feliul său. creangă, p. 142. îl vedea mai tăcut fi mai retras. nEGRuzzi, s. 1 25. <$■ F i g. Tăcută năluceşte biserica străbună, Cu turnuri răsucite ascunse sub cupole, anghemosif, c. M. n 125. <$- (Substantivat) Strigă, strigă, mutule, nu tăcea, tăcutule. ŞEZ. III 123. TĂFĂIiO Gr, -OĂGĂ, tăfălogi, -oage, adj. Cu mişcări încete, molîu. Foaie verde foi de plop, Cucuie de-ăl tăfălog, Mai coboară-n vale-n Olt. I. CR. 11 301. — Variantă: 10101(5?, -Oiigă (stancu, d. 397) adj. TAFÎLCĂ, tăfilci, s. f. Săculeţ în care se ţine făină, mălai etc.; traistă. Putea să arunce în el cu tăfîlca pe care o ducea la subţioară, sadoveanu, r. M. 72. TĂGĂDĂ, tăgade, s. f. Negare, contestare; tăgă-duială, tăgăduire. învăţătorul, crezînd că e cazul să-şi facă un merit din îngrijirea dată Eleonorei, îngînă o tăgadă: nu, nu era chiar aşa de bolnavă, dumitriu, n. 124. Ridica nori de praf, şi totdeauna, dar totdeauna ajungea întîi cu lungimea gîtului, just, dar just ca să nu mai încapă vorbă ori tăgadă, caragiale, s. 42. TĂ GĂDNIC, -Ă, tăgadnici, -e, adj. (învechit) Care tăgăduieşte ; mincinos. (Cu pronunţare regională) Copilul fur, tagadnic, de slugi e învăţat, negruzzi, s. 11 266. TĂGĂDUI, tăgăduiesc, vb. IV. T 1- a n z. A contesta o afirmaţie, a nu recunoaşte ca adevărat; a nega. Nu tăgăduiesc, că femeile au mare isteţime. ai,ecsandri, T. 296. Tăgăduieşte, zi că n-ai scris răvaşid acesta, negruzzi, S. I 22. Că iubesc şi că trăiesc nici eu nu tăgăduiesc. TEODORESCU, P. p. 316. Abs ol. Ţăranii tăgăduiau cu desperare, rebreanu, R. I 113. + (Rar) A refuza. Iar ei îi tăgăduia această cerere. GORJAN H. 110. TĂGĂDUIÂLĂ, tăgăduieli,-s. f. Nerecunoaştere, negare, contestare. A simţit din privirea mea netedă ca moartea, că aci nu încape tăgăduială. camii, petrescu, u. N. 123. TĂGĂDUÎiNŢĂ, tăgăduinţe, s. f. Tăgăduială. TĂGĂDUÎRE, tăgăduiri, s. f. Acţiunea de a tăgădui şi rezultatul ei; tăgăduială, negare, contestare. Că ne iubeşte. . . faptele lui dovidesc, cari n-au tăgăduire. drXghici, r. 117. TĂGÎRŢĂ, tăgîrţe, s. f. Săculeţ, traistă. Veneau oameni fel de fel, nu numai din Malu. Unii cu saci în căruţe, alţii cu tăgîrţe în spinare, sadoveanu, m. c. 126. Mai are moftd la tăgîrţă încă o sumă bună de felul acestora. ispirescu, u. 126. Fugi din cale cu tăgîrţă, Să-mi joc bine pe mîndruţa. BIBICESCU, P. P. 221. TĂIA, tai, vb. I. I. 1. T r a n z. A desprinde, a despărţi, a separa o parte dintr-un întreg cu ajutorul unui obiect tăios; a împărţi un întreg în două sau în mai multe bucăţi; p. ext a îmbucătăţi, a hăcui; (Tehn.) a diviza un solid sau a desprinde părţi din el prin procedee tehnice, chimice, electrice etc. Du-te la Drăgan. I-au tăiat azi-noapte via. dumitriu, N. 249. Răsturnă mămăliga pe măsuţa joasă şi rotundă, tăie jumătate şi o întinse pe un fundişor lui Mitrea. SADOVEANU, B. 28. Taie trandafiri şi-i pune-n păr. caragialE, o. in 106. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul. CREANGĂ, P. 46. ^ Expr. A tăia nodul gordian = a găsi soluţia unei probleme grele, a rezolva, a clarifica o situaţie încurcată; a tranşa o dificultate. Poţi să tai lemne pe cineva, se spune cînd cineva doarme foarte adînc şi nu se deşteaptă uşor. Adoarme mort, de puteai să lai lemne pe dînsul. creangă, o. A. 235. A tăia cîinilor frunză v. cîine. A-şi tăia craca dc sub picioare v. crac ă. Refl. pas. Pomul care nu face roadă, se taie şi in foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. + A desface, TĂIA - 393 — TĂIA a desprinde filele unei cărţi unite Ia margini. începu să taie foile unui volum. C. PETRESCU, î. n 223. 2. T r a n z. A despica. Fierul taie brazde lungi Ce se-nşiră-n bătătură cu lucioase, negre dungi. ALEC-SANDRI, o. 176. <$- F i g. Sufletul meu ostenit pluteşte . . . singur, ca un cuc care taie aerul şi nu i s-aude zborul. dei.avrancea, o. II 117. Numai lebedele albe, cînd plutesc încet din trestii, domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei, Cu aripile întinse se mai scutură şi-o taie. EMINESCU, o. i 152. 4- (Cu complementul «drum» sau un echivalent al acestuia) A deschide (pentru a-şi face Ioc). Oameni de-ai stăpinirii, cu şpăngi scurte pe umăr, tăiau domol cărări prin zarva adincă. sadoveanu, o. i 510. Cu greu îşi tăie drum printre braţele care se întindeau s-o cuprindă. BART, E. 82. Un melc îşi taie drumul prin grădină, De-a dreptul, ca un tanc de gelatină. TOPÎRCEANU, p. 265. 3. T r a n z. A suprima un text sau o parte dintr-un text. După ce mai tăie cu creionul citeva ştiri bănuite, trimise foile'la tipografie. vlahuţX, o. a. iii 28. într-un chip arbitrar şi fără să fi fost eu consultat prealabil, s-a tăiat la a doua reprezentare a comediei mele E x p r. A i so tăia (cuiva) drumurile (sau cărările), se spune cînd cineva se află în încurcătură, întîmpină piedici şi nu mai ştie pe ce drum să apuce. Mare lucru să fie de nu ţi s-or tăia şi ţie cărările. creangX, p. 187. 10. Refl. (Despre ţesături) A se rupe în linii drepte, în direcţia firului ţesut. Mătasea s-a tăiat. 11. Refl. (Despre lapte) A se coagula, a se brînzi (cînd este pus la foc fiind alterat) ; (despre anumite preparate culinare) a căpăta aspectul de lapte brînzit. II. Tranz. 1. A omorî, a ucide cu o armă tăioasă. Ştefăniţă-vodă... a cutezat să taie pe cel mai cu putere dintre boierii săi. sadoveanu, N. p. 50. Făt-Frumos, Făt-Frumos, vino de taie. pe ăst duşman al meu. ispi-RESCU, L. 19. Taie-mă, nu mă tăia, Nu mă las de prada mea! alecsandri, p. p. 12. <£• E x p r. Tnie-babă = om lăudăros. Oliolio, măi Taie-babăl Căci nu şuieri mai degrabă Să sărim voinici la treabă. alECSAndri, p. a. 55. A tăia şi a Spînzura = a se purta samavolnic, a proceda arbitrar şi abuziv. Nu-şi uită el timpurile de altădată, cînd tăia şi spînzura. davidoglu, ar. 71. Fac ce vreau, tai şi spînzur daco-mi place, eu îs mai măre. mironescu, S. A. 87. -tf- Tranz. A înjunghia, a sacrifica un animal. La Crăciun cînd tăia tata porcul... eu încălccam pe porc deasupra paielor. CREANGA, A. 41. Doi berbeci că voi tăia Şi prea mult m-oi bucura, jarnîk-bîrseanu, d. 493. Taie-un pui şi ne fă zeamă. id. ib. 395. 2. A cresta. S-au făcut ca ceara albă faţa roşă ca un măr Şi atîta de subţire să o tai c-un fir de păr. eminescu, o. i 82. -4- A spinteca. Că pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului. . . Unde-i greu voinicului. alECSANdri, p. p. 73. Refl. reciproc. Vrei să-mi dai pe Cosin- zeana, ori în săbii ne tăiem? EFTImiu, î. 119. în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim ori în luptă să ne luptăm? ISPIRESCU, i„ 42. 8. (învechit) A ataca lovind cu arme tăioase; a bate, a izbi. Taie tu marginile, Eu să tai mijloacele, alecsan-dri, p. P. 197. -<)• Intranz. Luară în goană oastea neamţului şi tăiau într-însa vîrtos. ISPIRESCU, M. V. 51. Taie-n turci ca la bujor. ŞEZ. II 39. , 4. F i g. A înjunghia, a provoca dureri. Şi-n lungul spinării îi tăia frigul, cam ilar, n. i 7. Suflă austrul subţiind norii printre care încep să se ivească stelele şi aducînd cu ele un ger de te taie. brXtescu-voineşTI, î. 19. Tîmplele grele li se băteau şi junghiuri ascuţite îi tăiau, ca nişte cioburi de sticlă prin toate încheieturile, vi.aiiuţă, o. A. 136. A b s o l. Gerul tăia ca un brici, sadoveanu, ju. c. 114. III. Tranz. 1. A curma, a opri, a întrerupe. în pragul morii am ajuns cu răsuflarea tăiată de fugă. c. PETRESCU, s. 29. Şi nodul lacrimilor îi tăie glasul, hogaş, m. n. 26. Ţăranul cel cu roata îi tăie cuvîntul şi zise şi el. ISPIRESCU* L. 180. -<)> Absol. Gudică tăie scurt, dind din umeri: Taci, mă. Era beat. DUMITRIU, n. 238. <$> Refl. Vroiam să-i spun că-s vodă, Ciubăr-vodă, dar glasul Mi se tăiase. ALECSANDRi, T. ii 77. 2. A face să înceteze sau să slăbească; a suprima, a micşora. Numai domnul Tase îi cam tăia curajul, cînd o vedea că se prea înnădeşte la vorbă. BASSARABESCU, s. n. 15. Chinurile amorului însă, dacă-i tăiase cheful şi liniştea, nu-i tăiase şi pofta mîncării. Gane, n. iii 159. Peste vro cîteva zile am mai tăiet gustul de popie unuia. CREANGX, a. 102. E x p r. A-i tăia (sau; refl., a i so tăia) cuiva (toată) poîta = a-i trece (sau a face să-i treacă) cuiva pofta sau îndrăzneala de a obţine cevaf sau de a săvîrşi ceva. A-i tăia (sau, refl., a i se tăia cuiva) pofta de mîncare = a face să-i treacă (sau a-i trece) cuiva pofta de a mînca. (Refl.) A i SO tăia cuiva (mîinile şi) picioarele = a-i slăbi, a i se muia cuiva (mîinile şi) picioarele. Nu mai am nici o putere de atunci. Parcă mi s-au tăiat picioarele şi mîinile. îmi vine numai să dorm. dumiTriu, n. 254. Se simte aşa de bolnav şi de slab, că i se taie picioarele. vlahuţX, o. a. i 99. -4- A distruge, a şterge efectul. Să-ţi dea mămulica leacuri cari să-i taie fermecele. ISPIRESCU, L. 54. 3. A consfinţi încheierea unui tîrg (prin desfacerea mîinilor unite ale negociatorilor); a pecetlui. Ce-ţi pasă? TĂICULEAN — 394 — TĂINUI Adămtna... Taie, domnişoară! Ana nu ştia cum şi ce să taie şi trebui să-i explice datina poporului. vlahuţX, 0. A. m 130. -ţ- (La jocurile de cărţi) A despărţi în două pachetul de cărţi, punînd jumătatea de dedesubt deasupra ; a juca ţinînd banca împotriva tuturor celorlalţi jucători. Ştiu că va avea de unde să taie stosul. AMÎCSAîT-dri, T. 1635. 4. A spune, a inventa, a croi (minciuni, vorbe etc.). Mă duc să tai O poveste ce se-ntinde şi-ar mai creşte încă. EFîimitj, î. 99. Te ştiu şi pe tine cine eşti. Cui le tai tu? caragiale, o. m 55. începi a tăia la palavre vînătoreşti. odobescu, s. ni 45. 5. (în e x p r.) A-l tăia pe cineva capul = a-1 ajuta pe cineva mintea ca să înţeleagă. Pe cil mă taie capul, socul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, a. 93. Atita m-a tăiat capul şi m-a dus mintea, ispirescu, h. 165. (Intranz., rar) A nu-i tăia cuiva capul = a nu pricepe, a nu-i veni în minte. în zăpăcirea lor, turcilor nu le tăia capul .. .cum să cuteze el a întreprinde şi cum să reuşească a conduce o revoltă. HASDEU, I. V. 129. 6. (Familiar, în expr.) A tăia pe cineva = a întrece pe cineva, a i-o lua înainte, a-l învinge. TĂICULEĂÎt s. m. Tăiculiţă. Taicăt tăicuîeanu nostru, Singurel binele nostru. jarnîk-bÎrSEAntj, d, 204. TĂICTJIÎŢĂ s. m. Diminutiv al lui taie ă. Costică, taică, adu-mi, măi, tăiculiţă, o jumătate de drojdie. STancu, d. 151. Asta e mană, tăiculiţă! ne desluşi unchiaşul oftînd. 1. botez, şc. 123. Am avut un tăiculiţă Cu milă şi cu credinţă, teodorescu, p. p. 476. TĂICUŞOR s. m. Tăiculiţă. Cine n-are tăicuşor, N-are nici milă, nici dor. bibicescu, p. p. 88. TĂICtJŢ s. m. v. tăicuţă. TĂICtJŢl s. m. Tăiculiţă. Tăicuţă, ce-ai făcut...? DUMITRIU, N. 151. Au s-o ducă la tăicuţă. STancu, d. 77. Scoate-mă, tăicuţă, şi pe mine de aicea. Gorjan, h. iv 113. — Variantă: tăicuţ (rebreanu, r. i 157) s. m. TĂE&R s. n. v. taier. TĂE&RE, tăieri, s. f. Acţiunea de a tăia şi rezultatul ei. Ieşiseră lovindu-se unii într-alţii pe gangul căzărmii, îmbulziţi ca vitele la tăiere. VORNIC, P. 209. Apoi îi. dat pe-aici parchetu-n tăiere şi însămnăm copaci, care trebuie să rătnînă de sămînţă. hogaş, br. n 84. TĂIERÎL, tăierei, s. m. Diminutiv al lui taie r. Dar ce demîncare aducea? Găinuşă în ulceluşă, Cocoşel pe tăierei. MAT. FOi,K. 77. TĂIETOARE, tăietori, s. f. Numele unei plante erbacee folosită la ţară pentru oblojirea rănilor cauzate prin tăiere. TĂIETOR1, tăietori, s. tn. 1. Muncitor care se ocupă cu tăierea diferitelor materiale în industrie sau cu sacrificarea animalelor în abator; (determinat prin «de lemne'") muncitor care se ocupă cu tăierea lemnelor. Voia să dea lovitură năprasnică, aşa cum dau tăietorii de lemne, cind despică butuci. SADOVEANU, O. VII 13. îşi cîştiga pîinea pentru el şi pentru nevastă-sa, ca tăietor de lemne, camii, petrescu, o. I 214. Ultimul Porfirogenit se fleşcăise din ţinuta măreaţă şi ocrotitoare, parcă ar mai fi trecut o dată pe lingă el tăietorul de boi şi viţei, să-i mai opintească un cot la lingurea. C. PETRESCU, A. R. 26. 2. (învechit) Omorîtor, ucigaş. Tăietorul frincilor, Măcelarul turcilor, teodorescu, p. P. 663. TĂIET6R2, tăietoare, s. n. Lemn mai gros pe care se taie şi se despică lemnele de foc; buştean, buturugă; (în trecut) trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaţilor la moarte. Se opri o clipă, cu toporul pe tăietor. REBREANU, r. ii 62. Să-şi ascută toporul şi să puie tăietor un buştean de stejar destul de tare. DEivAVRANCEA, o. n 158. Ei nu aveau nici ith lemn la tăietor. RETEGANUI,, P. I 1. în bătătură-l ducea, Pe tăietor îl punea, Cu paloş îl reteza, teodorescu, p. p. 548. TĂIET6R3, -oăre, tăietori, -oare, adj. (învechit şi popular) Care taie; tăios, ascuţit. (Atestat în forma tăîtor) Ne-o adus răspuns pe soare Că bădiţ-are să-nsoare, C-o sabie tăitoare. ŞEZ. ii 183. -f- (Adverbial, neobişnuit) Tranşant, net. [Beldiceanu] se deosebeşte adînc şi tăietor de toţi scriitorii a căror poezie este şi ea dureroasă şi tristă. IONESCU-RION, c. 126. — Variantă: tăit<5r, -oăre adj. TĂIETURĂ, tăieturi, s. f. 1. Acţiunea de a tăia; rană sau crestătură produsă prin tăiere. Brazdele lui Tănasie erau zdravene şi drepte, iar tăietura lui reteza iarba la un deget de pămînt. VORNIC, O. 90. A căzut muierea. . . şi-a pus făină în tăietură, a oprit sîngele. STANCU, D. 148. Neică, de dragostea noastră înflori un pom pe coastă. Duşmanii... Se duseră şi-l tăiară. Hai, neicuţo, amîndoi Să luăm apă in gură Să ducem la tăietură. IIODOŞ, P. p. 159. Mergînd împrejurul bostanului, a dat de o tăietură de topor. ŞEZ. IV 4. 2. Loc, drum săpat (de oameni, de ape sau de puhoaie). Tăietura o umpluse zăpada pînă sus, o răsese, nu mai puteau umbla trenurile cu boieri. STANCU, D. 73. Două seri s-ascunsese în tăietura malului, dar în zadar. dunXreanu, ch. 235. + Povîmiş, perete stîncos. Mtnăs-tirea este ascunsă intr-o poieniţă sub tăietura dreaptă, prăpăstioasă, a muntelui Găvanu. yi.aiiuŢa, o. a. n 147. 3. (Rar) Croială a unei haine; p. e x t. fel de a tăia. Fercheş, şi cu haine după ultima tăietură. C. PETRESCU, c. v. 51 Un ofiţer romin ■ ■ ■ Nicu Johnson, cum îi ziceam noi, din cauza tăieturii englezeşti a favoriţilor săi. BART, s. M. 24. + F i g. Compoziţie, făurire, creaţie. Un volum de poezii de cea mai mare originalitate, ca adîncime de gîndiri şi ca tăietură de vers. VLAHUŢX, O. a. în 35. -4- F i g. Linie, trăsătură, contur. «Elisa-beta » e aproape, se cunoaşte bine coşul alb între catarge, corpul ei negru cu formele pline în tăieturi frumoase. barT, s. M. 18. 4. Teren despădurit pe care se mai văd încă butucii; curătură. Frunză verde ş-o răsură, Cîntă cucu-n tăietură. beldiceanu, p. 95. 5. F i g. (La pl.) Senzaţie de durere asemănătoare cu aceea provocată de o tăiere. Tăieturi adinei simţea prin pintece şi prin cap. BUJOR, s. 46. Toată faţa i se încreţeşte, parcă are tăieturi de colici. VLAHUŢX, la TDRG. 6. F i g. Ştersătură; fragment şters, tăiat (într-un text scris). TĂIEŢÎI s. m. pl. v. tăiţei. TĂIFĂSUÎ, tăifăsuiesc, vb. IV. I n t r a n z. A sta la taifas; a palavragi, a sporovăi. A fost chemat în cabinetul său particular, au tăifăsuit o noapte întreagă. BOGZA, A. î. 57. Două femei care ieşiseră în poartă şi tăifăsuiau, l-au văzut pe bătrîn mergînd lingă un băiat tînăr. PAS, z. I 203. Tăifăsuia cu ţăranii dîmprejurul lui, aruneînd şi cite-o glumă, rebreanu, r. n 82. TĂINl vb. IV v. tăinui. TĂINICÎE, tainicii, s. f. Taină, secret. Măi Nicuţă, mai sub seară, Ne-ntîlnim pe vale, tară, Ca să-ţi spun o tăinicie Şi nimeni să nu mai ştie. pop. TĂINUI, tăinuiesc şi tăinui, vb. IV. 1. T r a n z. A păstra o taină în legătură cu ceva sau cu cineva, a nu da pe faţă, a face să nu se ştie, să nu se afle; a ascunde. Avendrea tăinuie furturile. STANCU, D. 294. îşi tăinuise unul altuia şiretenia de-acasă. CARAGIAI3, O. m 105. Ea a rămas TĂINUIRE — 395 — TĂLĂZUI credincioasă bărbatului său Dar încă tot tăinuindu-şi numele, negruzzi, s. m 415. F i g. Salcîmii cu miros dulce tăinuiau cărările. EMINESCU, n. 71. -4-(Subiectul este un lucru) A ascunde. Beciul privi-ghitorului Pirvu din Tîrgu-Neamţului putea să tăinu-iască la nevoie o domniţă, creangă; o. a. 74. O faptă cit de frumoasă, ca o floare cu otravă, Tăinuieşte cîteodată pieirea cea mai grozavă. HASDEU, R. v. 57. (Adverbial) Aş avea însă a-i spune tăinuit Ceva care-l priveşte, alecsandri, T. ii 344. -f Discret. Ne vom ascunde In noaptea codrului umbros Sub brazii fără grai, pe unde, Nici ochi de om nu pot pătrunde Nici flori cu tăinuit miros. COŞBUC, P. I 123. 2. Ascuns, secret. El nu era un ingrat să nu se gln-dească la tăinuitele lor griji. C. PETRESCU, C. v. 168. Nimeni nu cunoştea aceste răpitoare poezii, pe care poetul le ţinea... tăinuite în cartoanele sale. macEDOnski, o. IV 17. Ochii ei sînt plini de umbra tăinuitelor dureri. EMi-NESCU, o. i 142. tăinuitOr1, -oăre, tăinuitori, -oare, adj. Care tăinuieşte, care ascunde ceva. [Gaiţa] este. ■ . cea mai tăinuitoare pasăre pe timpul acela cînd are ouă, cînd cloceşte şi scoate pui. marian, o. ii 74. TĂINUITOR2, -oăre, tăinuitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care tăinuieşte fapta unui răufăcător, care adăposteşte o persoană urmărită de justiţie sau ascunde lucrurile provenite dintr-un furt. TĂIOS, -OĂSĂ, tăioşi, -oase, adj. I. (Despre obiecte) Care taie (bine); ascuţit. Nu era de joacă cu sculele tăioase de la brăcinarii plebei, c. PETRESCU, a. r. 19. Intră-n casă ca o sabie tăioasă. SEVASTOS, N. 163. Mîna-n paloşe punea P-ăl tăios mi-l alegea, teodorescu, p. p. 548. F i g. Bărbatul tînăr şi cu profil tăios, încă mai înalt decît dînsa, o privi cu un fel de provocare de sub borul pălăriei. C. PETRESCU, A. 323. II. F i g. 1. (Despre vînt, ger etc.) Care biciuieşte faţa," care îţi dă senzaţia că te taie. Treptele erau alunecoase şi vîntul tăios de ger. dumitriu, n. 41. Era un frig tăios. PAS, z. I 193. Poate de-acum să sufle austrul, vînt tăios de rece, că în tot trupul copilului s-a revărsat căldura unei fericiri nemăsurate. brătescu-voineşTi, î. 22. 2. (Mai ales despre privire şi glas) Pătrunzător, ascuţit. întrebă cu glas tăios, ager. dumitriu, n. 124. Pe bulevard, cred, mă opreşte o voce scurtă şi tăioasă. camii, PETRESCU, u. N. 213. Sprincene stufoase, sub care se mişcau doi ochi cu priviri tăioase, mironescu, S. a. 24. «O’ (Adverbial) Moşnegii din Alăuteşti îşi aminteau... de ochii lui ce iscodeau tăios din stuful sprîncenelor. GAI.AC-TION, o. I 43. 3. Muşcător, caustic. De un gust subţire şi sigur, de 0 ironie. iute şi tăioasă, Anghel era necruţător cu mulţi dintre obişnuiţii cafenelelor artistice. SADOVEANU, E. 173. TĂIŞ, tăişuri, s. n. (Şi în forma tăiuş) 1. Partea ascuţită, tăioasă a unui cuţit, a unei lame sau a altui instrument de tăiat; muchia tăietoare a unei unelte sau a unei ustensile; ascuţiş. Se juca, trecînd uşor degetul de-a lungul tăişului unui cuţit, dumitriu, n. 183. Eu însă-aud, în noaptea ce se lasă, Şuier de piatră pe tăiş de coasă, beniuc, v. 25. Auzit-ai ce am spus... zise spinul, arătînd lui Harap-Alb tăiuşul paloşului. Creangă, p. 231. Că toporul mi-i vrăjit, Cu tăiuşul oţelit, Şi cînd el se-ntoarce-n vînt Cad bogaţii la pămînt. alECSAndri, p. p. 42. Exp r. Cuţit cu două tăişuri = remediu al cărui efect se poate întoarce împotriva aceluia care-l întrebuinţează ; procedeu care implică avantaje şi dezavantaje la fel de importante. A trcco sub tăişul săbiei = a ucide, a omorî, a distruge complet. Va trece garnizoana sub tăişul săbiei, alecsandri, t. ii 32. -4" Lovitură ascuţită. <$■ F i g. Tăişuri de vînt îl pătrundeau, apoi îl trecea un val de fierbinţeală, dumitriu, n. 218. 2. (Rar) Lemn gros pe care se taie şi se despică lemnele ; tăietor. Pe tăiuş se taie lemne, Peste Nistor sar surcele (Barda). GOROVEl, c. 21. — Variantă: tăiuş s. n. TĂIT(5R, -OĂRE adj. v. tăietor. TĂIŢÎI s. m. pl. (Şi în forma tăieţei) Aluat tăiat în şuviţe lungi şi subţiri care se fierb în supă sau se gătesc cu brînză, cu nuci etc. Tăieţeii, macaroanele şi tot felul de îngroşătură de făină, piscupescu, o. 196. Taie, maică, tăieţei, Că vin peţitorii mei. jiarian, s. 106. De-oi fi, Doamne, vinovat, Vrednic sînt de spînzurat, Pe pociumb de pătrînjei Cu funii de tăieţei. JARNîk-bîrseanu, d. 398. — Variantă : taieţ§i s. m. pl. TĂltJŞ s. n. v. tăiş. TĂLĂNIŢĂ, tălaniţe, s. f. (învechit) Femeie de moravuri uşoare. Aşa este, dar noi vrem lucru bun, iar nu tălaniţe din Scaune, kiijmon, c. 173. TĂLĂZ s. n. v. talaz. TĂLĂLĂI, tălălăiesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi mult şi fără rost; a palavragi, a flecări. Tălălăia, cînta, se uita pe fereastră, pas, z. i 99. 2. A merge încoace şi-ncolo, păşind fără siguranţă, a se bălăbăni; a hoinări, a vagabonda. L-a găsit hoţul ăl mare tălălăind prin sat, cu mîinile goale., La cade. TĂLĂLĂU1 s. m. v. teleleu. TĂLĂLĂU2 s. n. Zgomot, larmă, tărăboi. Nişte cătane făceau un tălălău, de se auzea din drum. pamFILE, văzd. 113. Boierul îl aştepta-n portiţă c-o bită bună şi dă, dă pînă se strînseră vecinii-n tălălăul lor. keteganui,, p. m 29. TĂLĂNCĂNl, tălăncănesc, vb. IV. Intranz. (Regional, despre clopote, tălăngi etc.) A suna, a bălăngăni. Tălăncăneau mereu intr-o dungă clopote mari de aramă. La CADE. TĂLĂNCtŢĂ, tălăncuţe, s. f. Diminutiv al lui t a- 1 a n c ă. în tindă stă ş-o capră cu doi iezi. Are cordică roşie şi tălăncuţă de argint. SAD oveanu, o. vm 119. TĂLĂZUI, pers. 3 tălăzuieşte, vb. IV. Intranz. şi refl. A se ridica în talazuri, a face valuri mari, tumultuoase. La orizont, spre dreapta, se zărea Constanţa. Spre stingă, albastră ca sineala, tălăzuia marea. v. ROM. februarie 1953, 49. Marea năvălind s-a tălăzuit deasupra Podi- TĂLĂZUIRE — 396 — TĂLPOI şului Mehedinţi, bogza, v. j. 32. + F i g. A se mişca ca talazurile, a undui. Venea tălăzuindu-se o pînză întunecoasă de călăraşi, sadoveanu, o. vi 48. Plimbăreţii obişnuiţi se opriseră cercetînd cu nedumerire rîndurile care se tălăzuiau. camii, petrescu, n. 5. TĂLĂZUtRE s. f. Acţiunea de a (se) t ă 1 ă z u i şi rezultatul ei. (F i g.) Se aude murmurul [Oltului]. . . alături de... oceanica tălăzuire a munţilor. BOGZA, c. o. 84. Chiar în dtipă-amiaza aceea veni un vînt iute dinspre munţi, cu tălăzuiri de nouri, sadoveanu, o. vin 157. TALĂZUÎT, -Ăj tălăzuiţi, -te, adj. (Despre apa mării şi a rîurilor) Ridicat în talazuri. Săbii multe scînteiară ca o apă tălăzuită. SADOVEANU, O. I 535. TĂLCrERÎÎL? talgerele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui talger (1). Am un poloboc, Peste poloboc un prosop, Pe prosop măzărele, Printre măzărele Două tălgerele Ce s-a-seatqpnă-ntre ele (Pămîntul, cerul, stelele, soarele şi luna). GOROVEI, C. 276. TĂLHÂR s. m. v. tîlhar. TĂLHĂBĂŞÎJGr, tălhărăşuguri, s. n. (învechit), Tîlha-rie. Am descintat cîţiva patrioţi de tălhărăşug. . . şi tot tâlhari au rămas, ai^ecsandri, T. 1043. Tălhărăşugul. . . in veci nu se ascunde, negruzzi, s. ii 236. TĂLHĂROl s. m. v. tîlhăroi. TĂLÎCĂ pron. pers. (Regional) Mata. Staţi, băieţi, să nu plecaţi fără mine/. . . Apoi nici să stăm pînă te scormoneşti tălică. rebreanu, R. n 112. TĂLMĂCI, -E, tălmaci, -e, s. m. şi f. 1. Traducător, interpret. Poarta. . . trămite domn Ţării Romîneşti pe un tălmaci ce fusese simplu pescar, odobescu, s. i 299. 2. Tîlcuitor. A primit să fie gardiancă şi tălmace la o ţărancă oarbă. C. PETRESCU, A. 322. (Şi în forma ttlmaci) Tu eşti tîlmaci de visuri şi mi-ai prezis de mult O tristă catastrofă, alecsandri, T. n 296. — Variantă: tîlmâci s. m. TĂLMĂCI, tălmăcesc, vb. IV. T r a n z. 1. A traduce un text dintr-o limbă în alta. [Operele lui M. Gorki] sînt astăzi o bogăţie a poporului rus şi a tuturor popoarelor lumii în ale căror limbi minunata sa operă a fost tălmăcită. STANCU, U.R.S.S. 26. <> Refl. p a s. Oaspeţii centră cu îndărătnicie să li se tălmăcească versurile latineşti. vornic, p. 238. 2. A interpreta, a tîlcui. Ursuzenia ta a fost tălmăcită ca semn al oboselii, pas, z. i 267. Lămurea şi tălmăcea vestea cea proaspătă. SADOVEANU, o. vn 79. 3. A explica, a lămuri. Căutai să-mi tălmăcesc pricina. hogaş, m. N. 94. N-oi mai uita mai ales ochii mici şi vărgaţi ai ctitorului care-mi tălmăcea zugrăvelile. DELA-VRANCEA, H. T. 6. Pare-mi-se, dragă Smărăndiţă, că ţi-am înţeles planul. — Dacă l-ai înţeles... cu atît mai bine, pentru că n-oi fi silită să ţi-l tălmăcesc. at.ECSANDri, t. 299. A b s o 1. Mai bine ce v-am tălmăcit, şi un copil putea să înţeleagă. CREANC-X, o. A. 107. + A dezlega, a ghici. Să închipuim nişte întrebări atît de grele, încît să nu le poată tălmăci. NEGRUZZI, s. I 12. -f-Ref 1. reciproc. A se lămuri, a se explica. Să ne tălmăcim, da, să ne tălmăcim, asta o cerem şi noi. CARAGIAI.E, o. I 123. Mă duc să mă tălmăcesc cu cuconu Grigori. at.ECSANDRI, t. i 51. + (Rar) A se înţelege cu cineva. îi venea... cam greu să se tălmăcească cu domnul Wondracek, un om care nici nu ştia romîneşte. slavici, n. i 162. 4. A exprima, a exterioriza. Doina plîngea pe strune, tălmăcind o patimă adincă. SADOVEANU, o. I 301. Cea mai înţeleaptă limbă este limba care agiută pe om a-şi tălmăci gtndul într-un chip ca toţi ascultătorii să-l poată înţelege. RUSSO, o. 56. Refl. pas. Doina de la munte, acea melodie curat rominească, în care toată inima omului se tălmăceşte prin suspinuri puternice şi prin note dulci şi duioase. ALECSANDRi, o. p. 241. TĂLMĂCIRE, tălmăciri, s. f. Acţiunea de a tălmăci şi rezultatul ei; traducere. Negruzzi a izbutit să dea. . . tălmăciri ale Baladelor, care-i fac cinste, sadoveanu, E. 225. TĂLMĂCITOR, -0ARE, tălmăcitori, -oare, s. m. • şi f. 1. Traducător, tălmaci. Unii, deşi numai tălmăcitori a ideilor şi a scrierilor străine, şi-au pus incale silinţa a le traduce într-o limbă limpede şi înţeleasă. RUSSO, o. 82. 2. Tîlcuitor, interpret. Un tălmăcitor de gînduri omeneşti ar fi putui ceti întreaga istorie a unui suflet dezgustat. HOGAŞ, M. N. 100. TĂLMĂŞĂG, iălmăşaguri, s. n. (Mold.) înţeles ascuns, tălmăcire. în mijlocul hohotelor de rîs, provocate de tălmăşagul cu şic al negoţului, se desfac cei doi. ŞEZ. i 272. TALPA Ş, tălpaşi, s. m. (învechit) Pedestraş, infanterist. Recunoşti strănepoţii catanelor spătăreşti cu min-tene... ai tălpaşilor dorobănţeşti. C. PETRESCU, C. v. 80. [Şerban Cantacuzino] din rămăşiţele dorobanţilor întocmi un corp de 4000 tălpaşi şi cazaci. BĂLCESCU, o. i 21. (Cu pronunţare regională) P-alunci avea ţara dorobanţi, roşiori, călăraşi. . . tălpaşi. GHICA, S. 18. TĂLPĂLĂGĂ s. f. v. tăpălagă. TĂLPĂLUl, tălpăluiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A tălpui. TĂLPĂŞIŢĂ s. f. (Numai în e x p r.) A-şi lua tălpăşiţa v. lua (IV). TĂLPÎC s. n. v. tălpi?. TĂLPÎCĂ s. f. v. tălpig. TĂLPÎG, (1, 2, 3) tălpige, s. n., (4) tălpigi, s. m. (Şi în forma tălpic) 1. Fiecare din cele două pedale de Ia războiul de ţesut, cu ajutorul cărora se schimbă iţele; iapă. De-ai şti călca pe tălpig Cum şti căta la voinic. marian, S. 68. Mie-mi trebui ţesătoare Fata ta-i scurtă-n picioare, Nu ajunge la tălpige De nu i-oi pune cîrlige. JARN ÎK-BÎRSEANU, d. 435. 2. (Rar) Fiecare din cele două suporturi laterale curbate, cu care sînt prevăzute unele scaune care nu au picioare. Se legăna în scaunul ei pe tălpige. ('.AI,AN, z. R. 180. -4- Bucată de lemn sau de piatră care se fixează sub stîlpii unei galerii de mină, pentru a împiedica pătrunderea lor în talpa galeriei. 3. Fiecare dintre tălpile unei sănii. Pe cind ii lucra tălpicele, eu — nerăbdător — îl zoream. brXtescu-voineşti, î. 89. 4. încălţăminte rudimentară, alcătuită dintr-o talpă de lemn şi o baretă de piele, care se petrece pe deasupra labei piciorului. [Turcoaicele] s-au înălţat din tălpigii lor, lungindu-se în şalvarii de stambă roşie. SADOVEANU, O. L. 140. — Variante: tălpic s. n., tălpică (pamFiliî, i. c. 276) s. f. TĂLPlŢĂ, tălpiţe, s. f. Diminutiv al lui t a 1 p ă. TĂLPOl, tălpoaie, s. n. Augmentativ al lui talpă. 1. Grindă groasă care se pune ca temelie la unele construcţii. Un grajd pus la pămint pe patru tălpoaie groase, delavrancea, s. 3. + Fig. Talpa iatiului. Despre ziuă, tălpoiul a venit posomorită, a scos pe necunoscuta, de acolo. CREANGĂ, P. 98. Tălpoiul face iute o darabană. id. ib. 310. 2. Fiecare din tălpile unei sănii de transport. Fură nevoiţi să scoată tălpoaiele şi să puie din nou roţile, căci altfel nu mai puteau trece peste muşuroaiele din porumbişti. CAMII, PETRESCU, O. I 551. TĂLPOS - 397 - TĂMÎIERNIŢĂ TĂLPOS, -OASĂ, tălpoşi, -oase, adj. (Despre pămînt) Care se prinde şi se lipeşte uşor de tălpi şi de orice; argilos, clisos, cleios, lipicios. Pămlntul este mlăştinos, tare, greu de lucru, adecă tălpos. I. IONESCU, p. SI. [Pămîntul este] tălpos, adecă argilos şi negru pe şesul Şiretului, id. ib. 374. TĂLPUÎ, tălpuiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A pune tălpi la încălţăminte; a pingeli. + A înlocui tălpile rupte de la ciorapi. 2. A pune o şină de fier la talpa plugului, la tălpile unei sănii etc. Talpa plugului. . . e făcută din lemn tare, de stejar sau de ulm şi este încălţată sau tălpuită ca o talpă de sanie, cu o talpă de fier. pamfilE, a. R. 42. TĂLPUÎRE s. f. Acţiunea de a t ă 1 p u i. TĂLPUÎT s. n. Faptul de a t ă 1 p u i; tălpuire. TĂLPUITGR, tălpuitori, s. m. Muncitor care lucrează la tălpuirea încălţămintei. TĂLPtÎŢĂ, tălpuţe, s. f. Diminutiv al lui talpă (I). Du-te acolo şi-ţi încălzeşte mînuţele şi tălpuţele. marian, na. 370. TĂMĂDUI, tămăduiesc, vb. IV. T r a n z. (în concurenţă cu vindeca; cu privire la persoane) A face să-şi recapete sănătatea, a însănătoşi, a lecui; (cu privire la boli, suferinţe) a face să dispară, a înlătura. Ca să înveţe a tămădui boalele, are nevoie să poarte ciolane de morţi in traistă? mironescu, s. a. 138. Dacă eşti doftor, vin de mă tămăduieşte de răguşeală şi le dă pace boierilor. alecsandri, T. i 60. (Figurat sau în contexte figurate) N-ai ştiut nici de năcazurile, nici de zbuciumele, nici de valurile de pe la noi. Au fost destule; dar vremea le-a tămăduit pe toate şi toate s-au liniştit. SADOVEANU, O. VH 49. Cele două luni de spital au tămăduit mai ales altfel de răni, mai vechi şi mai dureroase, popa, v. 341. Căci tiu ştiu vreo buruiană, Să iei foi să-mi pun la rană, Dorul să-mi tămăduiască. TEODORESCU, p. P. 314. <$> Refl. Şi craiul, ca să se tămăduiască muierea, porunci puşcaşilor să meargă să împuşte cerbul, reteganui,, p. i 49. Tînăra s-a tămăduit. Caragiax,E, o. iii 43. Nu e rană de cuţit, Ci-i chiar rană de cuvînt, Că de cuţit dacă-ar fi, De mult s-ar tămădui. SEVASTOS, C. 217. (F i g.) Reaoa nărăvire Ce o aveţi din fire Nu se tămăduieşte. alEXANdrescu, m. 332. — Prez. ind. şi: tămădui (c. PETRESCU, î. II 266, CARAGIAI/E, O. III 44). TĂMĂDUIĂLĂ, tămăduieli, s. f. (Popular) Tămăduire. TĂMĂDUIRE, tămăduiri, s. f. Acţiunea de a tămădui; vindecare, însănătoşire, lecuire. F i g. în mine, chinuri port cotropitoare, Le-am cătat tămăduire-n răzbu-nare-asupra ta, Dar de ele numai moartea, blinda moarte, m-a ierta, davila, v. v. 189. E x p r. (Cu aluzie la sărbătoarea creştină cu acelaşi nume) Izvorul tămăduirii = loc cu ape de băut sau de scăldat, care au proprietatea de a vindeca anumite boli. Balta în care ne găsim este adevăratid izvor al tămăduirii, aliîcsandri, o. p. 268. Emsul este pustiu, însă cum se arată primăvara, el începe a se găti ca să primească mulţimea călătorilor, pre care îi aduc la izvorul tămăduirii. . . trăsurile de la Co-blenţa. negruzzi, s. i 326. tăriăduitGr, -oăre, tămăduitori, -oare, adj. Care tămăduieşte. Ciorchine palide, . deopotrivă aburite de albăstreala pietrei cu a cărei zeamă tămăduitoare fuseseră udate, dumitriu, N. 258. Se resimţi de încredere, ca de apă tămăduitoare, vornic, p. 225. TĂMBĂLĂU ?. n. Zgomot, gălăgie, zarvă mare; p. e x t. petrecere zgomotoasă (cu muzică şi dans). Ar dormi ei dacă ar fi linişte deplină. Dar nu e, fiindcă dincolo nu s-a potolit tămbălăul. încă se aud cîntece şi risete. PAS, z. m 251. Fusese tămbălău mare: masă, muzică, joc. BUJOR, s. 56. Se adunară la curtea împăratului toţi împăraţii şi domnii din împrejurimi cu împărătesele şi doamnele şi se făcu un tămbălău de se duse pomina. POPESCU, B. II 8. Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare, şi lume, lume. . . de-ţi, venea ameţeală, nu altceva. Cara-giale, o. i 90. TĂMÎIĂ, tămîiez şi (rar) tăunii, vb. I. 1. T r a n z. (în practicile religioase) A afuma cu tămîie, a răspîndi fum de tămîie din vase speciale. Focul pe care femeile din sat îl aprinseseră sub troiţă ca să facă tăciuni şi să ia fiecare să-şi tămiieze morţii. gai.acTion, o. I 268. Şi au venit babele şi au cercat cu cîte de toate: descîntat-au, vrăjit-au. . . tămîiatu-i-au, dar toate nu au folosit nimic. REîeganui,, p. TV 49. Cîte-şi nouă feciori murea, Pe opt.. . Baba că-ngrijea, Apă de căra Şi îi tămiia. Puseul/Eseu, i,. p. 167. ■if F i g. Poate că strofele ce am să transcriu nu vor fi tocmai la locul lor aci, în fumul de praf de puşcă cu care eu tămîiez deocamdată cartea ta. ODOBESCU, s. III 122. <$-Intranz. [Preotul] începe a tămîia. SEVASTOS, N. 252. 2. T r a n z. F i g. A lăuda exagerat pe cineva, pentru a-i cîştiga bunăvoinţa; a "linguşi. în fiecare din discursuri. . ■ îl tămîia. bogza, a. î. 59. Se făcu unealta străinilor cu care se încuscrea şi pe care îi tămîia, ca să le între în favor, negruzzi, s. i 278. Au doar ţie se cuvine a-nmulţi măgulitorii Ce aleargă cu căţuia Tămîind stăpînitorii. conachi, p. 258. 3. R e f 1. , F i g. (Rar) A se îmbăta, a se chercheli. Ei la circiumă aleargă, Cu oala de dimineaţă, Se tămîie-n toată viaţa, pann, p. v. I 110. TĂMÎIĂT, -Ă, tămîiaţi, -te, adj. 1. Parfumat, îmbălsămat, înmiresmat. (Cu pronunţare regională) Flori albastre tremur ude in văzduhul tămîiet. EMINESCU, o. i 85. 2. F i g. Beat, cherchelit. Cînd a venit pentru prima oară să mă cheme-n servici, era tămîiat. caraGiale, o. n 75. TĂMÎIE s. f. Substanţă răşinoasă mirositoare care se obţine din scoarţa unor copaci (exotici) şi care, în contact cu aerul, se solidifică sub forma unor boabe neregulate, de culoare gălbuie sau roşiatică; prin ardere, produce un fum cu un miros puternic şi aromat; se întrebuinţează în practicile religioase. Mirosul de tămîie, de smirnă şi de luminare îi dădea dureri de cap doamnei Vorvoreanu. dumitriu, n. 121. Mirosul rîşinei se amesteca cu mirosul tămîiei şi cîntări smerite se înălţau de sub bolţile de piatră, sadoveanu, o. vii 214. Şi ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim ? ■ . . Dar baba cu tămiia ? macedonski, o. i 43. <*> Expr. A fugi do cova (sau de cineva) ca dracul de tămîie = a se feri cu, cea mai mare grijă de ceva, a ocoli de departe pe cineva, pentru a evita situaţii neplăcute, penibile. De spovădanie fugi ca dracul de tămîie. creangă, a. 17. Dar unde-i găseşti azi bărbaţii ca mai înainte! ■ ■ ■ Nu-i vezi că fug de însurat, ca dracu de tămîie? alecsandri, t. i 32. tămîiEr, tămîiere, s. n. Tămîierniţă, tămîietoare. TĂMÎIÎRE, tămiieri, s. f. Acţiunea de a tămîia şi rezultatul ei. 1. Afumare cu tămîie. Toţi slujbaşii monastirii îmbrăcaţi în aurite vestminte, cu cîntări, tămiieri şi făclii, plecară. negruzzi, s. I 215. 2. F i g. Laudă exagerată, linguşire. Tămîierile îmi păreau ofense, m. i. Caragiai.k, c. 106. Cel ce ca omătul ni se părea de alb Cu totul ni s-arată pătat de mîrşăvii. Atunci a mea lucrare zadarnică rămîne, Şi trebui altui idol s-aducem tămîiere. negruzzi, s. ii 218. • tămîierniţă, tămiiemiţe, s. f. Vas pentru tămîiat. V. cădelniţă. Mirosuri scumpe ce ieşea din tămîier-niţele cele de aur. La Tdrg. TĂMÎIETOARE — 398 - TĂRĂGĂNA TĂMÎIETOĂRE, tămîietori, s. f. Tămîierniţă. [Preotul] luînd tămîietoarea începe a tămîia, SEVASTOS, n. 252. TĂMÎIOARĂ, tămîioare, s. f. Numele mai multor plante erbacee din familia violaceelor, fără tulpină, cu frunzele în formă de inimă şi cu florile trandafirii (Viola). Pădurea mirosea de te-mbăta: înflorise tămiioara. SANDU-ALDEA, u. P. 65. Mariucă, Marioară, Ce stringi tu la inimioară? Mărgărit şi tămîioară. teodorescu, p. p. 324. — Varianta: tamîî6r, tămîiori (şez. viii 126), s. m. TĂMÎIOĂSĂ s. f. 1. Varietate de viţă de vie, ai cărei struguri au boabele dese, rotunde şi cărnoase, de culoare verde,'plăcut aromate. în vie toate soiurile de struguri, tămîioasă... La TDRG. 2. Vin făcut din tămîioasă (1). Nu ¡tiu dacă doamnele nu vor voi să guste o tămîioasă dulce ce se află in mînăs-lire de treizeci de ani. Bo1,1N'¡'INKANu, O. 435. Sticlele se umplură cu tămîioasă intr-o clipă şi veselia renăscu in sînul oaspeţilor. Fir.TMON, c. 164. TĂMÎlOlt s. m. v. tămîioară. TĂMÎI (Substantivat, n.) Scoase din pivniţă un clondir respectabil de tămîios. C. PETRESCU, î. II 135. TĂMÎÎŢĂ, tămîiţe, s. f. Nume dat mai multor plante erbacee cu flori verzui şi cu miros aromatic puternic, foarte plăcut (Chenopodium). Văl de brumă arginţie Smălţuitu-mi-a grădina, Firelor de tămiiţă Li se uscă rădăcina. GOGA, P. 103. Văd cum trece prin poiană o fantasm’, o copiliţă, Purtînd flori de mac in mînă, pe sin, flori de tămiiţă. COŞBUC, P. II 137. Iar în dreapta mai ducea. .. Măghiran nevestelor Tămiiţă babelor. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 513. TĂMÎNJÎR, tăminjere, s. n. (Mold.) Unealtă ciobănească în formă de băţ ramificat la un capăt sau lăţit ca o lopăţică, cu care se amestecă zerul în căldare cînd se fierbe pentru a se face urdă. TĂMÎNJI, tămînjesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A mînji, a murdări. Faţa şi mînele, ce le-s negre, le mai tămînjesc cu funingine. SEVASTOS, N. 307. F i g. Oamenii ce nu voiesc a se vedea tămînjiţi în viaţa lor publică sau privată prin asemenea publicaţiuni scandaloase. La tdrg. + (Ironic) A picta; a mîzgăli. încă nu mai lucrase cu asemenea creionaşe, din acele cu care copiii de şcoală primară îşi tămînjesc hărţile. C. PETRESCU, R. DR. 72. TĂNGĂNÎ, tăngănesc, vb. IV. T r a n z. A face să sune (clopote, tălăngi). Ici-colo vreo fată fugea lafîntîni, Veneau păcurarii cu tulnice-n mini, Şi boi tăngăneau cîte-un clopot la gît. coşbuc, p. ii 204. TĂNTĂLĂU adj. v. tontalîhi. TĂPĂLÂGĂ, tăpălăgi, s. f. (Regional; şi în forma tălpălagă) 1. încălţăminte mare, urîtă, greoaie, grosolană. + Picior rriare, deformat. 2. Legătură înfăşurată de hoţi la picioarele vitelor furate, pentru ca paşii să nu lase urme. Ca să nu i se cunoască a doua zi urma încotro l-au dus, au încălţat pe bou în tălpălăgi şi au venit cu el acasă. SBIERA, p. 254. — Variantă: talpălâgă s. f. TĂPĂLĂGOS, -OĂSĂ, tăpălăgoşi, -oase, adj. 1. Care are labele picioarelor mari, butucănoase. Pui de urs tăpălăgos. şez. I 143. Am un om tăpălăgos, Mînă porcii in jos (Pieptenele). GOROVEI, C. 285. 2. (Despre plante) Cu frunzele mari, late, diforme. Buruiană tăpălăgoasă. TĂPĂLĂI, tăpălăiesc, vb. IV. I n t r a n z. A merge lovind greoi pămîntul cu talpa. (Prin analogie) Raţele tăpălăiesc cu aripile în pămînt, ca şi cînd ar înota. PAM-file, vXzd. 103. TĂPĂL0G, -oăgă, tăpălogi, -oage, adj. Cu picioarele mari şi butucănoase ; greoi la mers ; tăpălăgos. tăpănGs, -OĂSĂ, tăpănoşi, -oase, adj. (Regional) Tăpălăgos (1). Am un om tăpănos, Mînă porcii în jos (Pieptenele), gorovei, c. 285. TĂPŞÂN, tăpşane, s. n. 1« Loc neted sau uşor înclinat, pe versantul unui munte sau al unui deal. Casele albe ale satelor, răvărsate pe tăpşane, strălucesc printre livezile de pruni. vlahuţĂ, o. a. 410. Vezi izvoare zdru-micate peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic, Cînd coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic. EMINESCU, o. i 85. De pe acest tăpşan culminant, de unde munţii Săcuieni cotesc spre ţara Vrancei, tot Bărăganul ... se arăta. odobescu, s. ni 194. + Coastă a unui deal sau a unui munte; pantă, povîrniş. Malul era ros şi scobit şi avea în faţă puţintel tăpşan ocolit de colţuri de stîncă. sadoveanu, b. 227. 2. Loc viran mai ridicat, aflat de obicei în mijlocul unui sat (unde se face hora, unde se adună oamenii la sfat în sărbători, unde se joacă copiii etc.) sau în mijlocul unei curţi; maidan. Compania se aduna pe tăpşan în jurul bucătăriei, cami^ar, n. i 39. O sanie ca toate săniile cu care ies copiii pe uliţe şi pe tăpşane la joacă, STancu, u.r.s.s. 139. A înşfăcat în braţe pe Stanca Radii şi, nici una nici alta, s-o arunce de sus de pe tăpşan, unde se făcea hora. caragiaeE, o. i 309. 3. Loc mai ridicat, neted, şes, întins. Vadurile se aliniau pe tăpşanul grindului, sadoveanu, p. m. 241. — Pl. şi: tăpşanuri (sadoveanu, b. 151, c. petrescu, s. 179). TĂPŞÎ, tăpşesc, vb. IV. T r a n z. 1. A apăsa sau a bate (pentru a face să se aşeze, să se îndese); a bătători. <> Intranz. După ce au aruncat aceste seminţe in pămînt, trebuie să tragă cu grebla... şi apoi să tăpşească cu o lopată pe deasupra straturilor. La tdrg. 2. F i g. A da cuiva lovituri uşoare în semn de afecţiune; a mîngîia. începe a mă tăpşi pe obraz şi a-mi zice: Doamne, Cuţă, cit eşti de frumuşică ! contemporanul, vij 486. TĂRĂBOANŢĂ, tărăboanţe, s. f. Roabă. Apoi, de-a dura, pe umere, în spate, pe tragle, în tărăboanţe, se îndreptau spre beciuri, hogaş, dr. n 40. Cari săpau cu cazmalele, cari cărau cu tărăboanţele, cari cu căruţele. CREANGĂ, A. 8. în acea învălmăşeală, tărăboanţele încărcate cu marfă trepădau în toate părţile, odobescu, s. m 249. TĂRĂBOI s. n. Gălăgie mare; zarvă, larmă, scandal, tămbălău. Urmări multă vreme o coţofană care sărea făcînd un tărăboi asurzitor. agÎrbiceanu, S. p. 103. Alţi oameni apucă ciomege şi bat. . . făcînd mare tărăboi. SEVASTOS, N. 315. Făceam un tărăboi, de se strînşese lumea ca la comedie împrejurul nostru. CREANGĂ, A. 57. TĂRĂBtJŢĂ, tărăbuţe, s. f. (De obicei la pl.) Bagaj, catrafuse, calabalîc. Eol, starostele vînturilor, aibă grijă de familia şi de tărăbuţele mele! CARAGTAT.K, ‘o. vii 159. TĂRĂGĂÎ vb IV v. tărăgăni. TĂRĂGĂIĂ vb. I v. tărăgăna. TĂRĂGĂIĂLĂ s. f. v. tărăgăneală. TĂRĂGĂNA, tărăgănez, vb. I. (Şi în forma trăgăna) 1. T r a n z. A amîna de pe o zi pe alta, a întîrzia, a tergiversa, a face să se prelungească (o acţiune, o solu- TĂRĂGĂNARE — 399 — TĂRIE ţionare). Petre a Smarandei tot tărăgănase şi el însurătoarea. Se ţinea după Mărioara Irinii. rebreanu, r. I 282. + (Cu complementul « mersul», « paşii ») A merge încet, anevoie, tîrîndu-şi picioarele. Tărăgănindu-şi mersul trec fraţii lor, hoinarii. Cu mina spre pomană şi boarfele sub braţ. LESNEA, i. 127. -+■ (Cu complementul «vorbă», «cuvînt ») A vorbi rar, lungind silabele. Ce doriţi mă rog? — îl întrebă ea trăgănînd vorbele, slavici, n. ii 270. 2. R e f 1. i m p e r s. (Subînţelegîndu-se vremea sau o noţiune care implică ideea de timp) A se scurge încet, a dura, a se prelungi. Nu s-au trăgănat tare mult şi sosi şi Petrea Făt-Frumos. SBIERA, p. 128. 3. Intranz. A cînta alene, cu jale; a doini. Eu de-oi prinde a trăgăna, Frunzele vor tremura, bibi-CESCU, p. p. 320. + (Despre vînt) A sufla încet, a adia. Cînd vintu c-o trăgăna, Tu atunci te-i legăna, bibi. cescu, p. p. 280. — Variante: tărăgăid (ispirescu, u. 69), trăgăna vb. I, tărăgăi (ispirescu, l. 227), tărăgăni vb. IV. tărăgănăre, tărăgănări, s. f. Acţiunea de a tărăgăna şi rezultatul ei. 1. Amînare, tergiversare, tărăgăneală. Asemenea tărăgănări îmi rup inima, îndoiala mă roade, contemporanul, vn 491. 2. Rostire rară şi prelungită a unui sunet. Şi glasurile nu aveau tărăgănarea cîntătoare... ca glasurile ţărăneşti, dumitriu, n. 97. + încetinire a ritmului unei melodii; domolire. începu să cînte din caval. Era o doină apăsătoare, cu tărăgănări pline de amar. camil PETRESCU, O. I 114. — Variantă: tărăgănire (delavrancea, h. t. 4) s. f. ŢĂRĂGĂNĂT, -Ă, tărăgănaţi, -te, adj. (Şi în forma trăgănat) 1. (Despre o acţiune) Executat încet, alene, cu zăbavă, cu multe amînări. + (Despre voce, vorbire) Rar şi prelungit, alene, domol. Mă întîmpină cu glas puţintel tărăgănat, sadoveanu, a. l. 161. Mi-a răspuns cu o voce trăgănată. ALECSANDRI, T. 1302. (Legat de un substantiv prin prep « de », exprimă ideea de superlativ) Bre, ce tărie de flăcău. GALACTION, o. I 54. 2. Capacitate de luptă, putere de afirmare, forţă morală; dîrzenie, fermitate. Cînd mă cuprinde dor adine de ţară. . . Iau cartea unde curge sfînt izvorul De-nţelepciune şi tărie rară. iosif, v. 68. Se sculă în picioare ca să dea mai multă TĂRIŞOR - 400 - TĂRTĂNEŢ tărie vorbelor lui. vi^aituţă, o. A. 191. Oamenii. . . nu şiiu cită tărie este în inima unei tinere fete. negruzzi, s. I 27. 3. Putere, autoritate; (învechit) stapînire. Mircea îşi dase obştescul sfirşit pe scaunul domnesc, în mijlocul tăriei sale. ODOBESCU, la tdrg. Afară de aceasta primarii se înjosesc mergînd încinşi fiind cu eşarpa tricoloră a tăriei, după ordine la acei ce nu le mai pot da, nici au dreptul a le mai da. i. IONESCU, D. 50. + (Neobişnuit) Forţă, presiune, constrîngere. O soluţiune practică. . . la care am ajuns prin tăria evenimentelor, odobescu, s. m 422. ^ Loc. a d v. (învechit şi regional) Cu tăria = cu forţa, cu sila. Eu nu fac pe ninie cu tăria să asculte. RETE-GANUI,, p. i 47. 4. Soliditate, trăinicie, durabilitate; duritate. Tăria munţilor aspri şi stîncoşi. BOGZA, ţ. 38. Leul. . . izbeşte a temniţei tărie Şi geme furios. auîxandrescu, m. 68. F i g. Valabilitate, valoare. Este nevoie... de a cumpăni de acum înainte bunătăţile scrierilor şi tăria sistemelor. russo, o. 67. 5. (învechit, concretizat) întăritură, fortificaţie. Dunărea forma aici, încă din vechimea cea mai depărtată, o tărie de apărare. I. IONESCU, M. 78. 6. Moment al intensităţii maxime, moment culminant; mijloc, toi, miez. Toate acele mii de glasuri se-italţă cu răsunet potolit în tăria nopţii. ODOBESCU, S. III 19. 7. (Poetic) Boltă cerească, cer, firmament; văzduh. în luminile biruitoare ale focului, umbre mari jucau şi se întindeau pînă în tării, rebreanu, r. n 106. Din mijlocul tăriei albastre un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. GÎRi,EANU, h. 22. Stele rare din tărie cad ca picuri de argint. EMiNESCU, O. I 82. (Prin analogie) Prin tăria clădită din ramuri şi din frunze, soarele pătrundea numai ca nişte stele. gai,action, o. i 281. + înălţime, altitudine; (concretizat) vîrf, pisc. Mă îndreptam spre tăriile neguroase ale munţilor, hogaş, m. n. 152. 8. Grad (mare) de concentraţie alcoolică, de aromă etc. [Planta] se freacă din nou în mîni. . . cînd gospodina socoteşte că încă n-a ieşit toată tăria. pamfii,e-i,up:ESCU, crom, 21. + Putere (calorică) mare. Lumina soarelui îşi pierduse tăria, camii, petrescu, u. n. 211. Mai bine ar fi s'ă iei tăria focului şi să arzi răul care se întinde. DEI F i g. Sînt idei care... cer să fie dezbătute, analizate şi cernute prin sita discuţiunilor publice pînă cînd, despărţite şi vînturate de orice tărîţe, va răminea numai grăuntele curat, odobescu, s. iii 407. <$> E x p r. Scump la tărîţe şi ioîtin la făină, se spune despre cel nechibzuit, zgîrcit la cheltuieli mărunte, dar risipitor cînd nu trebuie. Leuştean, cel ieftin la făină şi scump la tărîţe, nu era om să-şi cîntărească dărnicia în asemenea momente. GANE, N. HI 175. (Regional) A îace (pe cineva) tărîţe = a sfîşia, a omorî. Cînii. . . apucînd pe zmău de cap, de picioare, de mîni, de spinare, îl făcură tărîţă. ŞEZ. I 68. (Regional) A se dedulci ca calul la tărîţe = a se deprinde cu binele, a se complace într-o situaţie care aduce avantaje. Hoţii, după citeva zile. . . veniră iarăşi, — fiindcă se dedulciseră ca calul la tărîţe. ispirescu, i,. 372. + F i g. Calificativ injurios dat unei persoane; om de nimic, incapabil. Nici pragul nu l-oi păşi Şi ca tine mi-oi găsi Mai de soi şi mai de viţă Nu ca tine, o tărîţă. BIBICESCU, p. P. 68. 2. (De obicei determinat prin « de lemn ») Rumeguş, rumegătură. Sărmane prăvălii de păpuşi umplute cu tărîţe de lemn! C. PETRESCU, C. V. 24. 3. (Transilv.) Mătreaţă (1). tărîţOs, -oâsă, tărîţoşi, -oase, adj. Care conţine tărîţe, plin de tărîţe. Grîul era muced şi tărîţos şi totuşi cu preţ mare. bXi,cescu, o. ii 224. TĂRTĂCÎJŢĂ, tărtăcuţe, s. f. 1, Plantă agăţătoare, din familia cucurbitaceelor, cu flori albe (Coccinia indica). 2. Fructul tărtăcuţei (1), asemănător cu dovleacul, /de formă lunguiaţă şi de culoare roşie.Pe brîul sobetj de jur împrejur, sînt înşirate gutui, mere domneşti şi tărtăcuţe. VifAHUŢĂ, o. a. iii 148. Tărtăcuţă brează, Tot cîmpul nechează (Glonţul). ŞEZ. vii 102. Tărtăcuţă unsă, în frunziş ascunsă (Iepurele). TEODORESCU, p. p. 230. 3. F i g. (Glumeţ) Cap. V. dovleac. Mama a repetat ca să-mi intre în tărtăcuţă odată G. M. ZAMEIRESCU, SF. M. N. II 232. Fiinţă mică, bondoacă. Băieţii se nasc mărunţi, tărtăcuţe. STancu, d. 87. Cînd m-o vedea tărtă-cuţa mea îmbrăcat aşa, ce o să mă mai sărute, i. CR. iv 91. — Variante: terteciifă (şez. vrn 127), tatărctiţă s. f. TĂJJTĂNĂŞ, tărtănaşe, s. n. Diminutiv al lui tartan; şal mic de lînă. Bubico. .. îşi retrage capul în paneraş, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaş de lînă roşie. CARAGIA^, o. II 266. TĂKTĂNÎŢ, -EĂŢĂj tărtăneţi, -e, adj. (Despre trup) Scurt şi îndesat, gros; (despre cap) rotund. Acel cap tărtăneţ închide în el un talent excepţional. dei«a-vrancea, Ia Tdrg. -0- (Substantivat) Sultănica... nu tAsma — 401 — TĂTUCUTĂ era d-alea tărtăneţele ce pune carnea pe coaste cu lopata. DELAVRANCEA, S. 23. TĂSM s. f. v. fasma. TĂSMĂltJŢĂ, tăsmăluţe, s. f. D.'minutiv al lui t a s m a. Paiele de griu cusute pe tăsmăluţe o prind minunat. SEVASTOS, N. 2. TAşCULlŢA, tăşculiţe, s. f. Tăşcuţă. -TĂŞtJLĂ, ţâşnii, s. f. Tecşilă. Las’ să beie, că-i plină tăşula şi are de tinde să plătească. i. CR. iii 54. TAşOLCA, tâşulci, s. f. Taşcă. [Avea] în spate, puşca încrucişată cu cureaua tăşulcci. sadoveanu, o. v 455. TATÂR1, -Ă, tătari, -e, adj. Din neamul tătarilor, tătăresc. Republica Sovietică Socialistă Autonomă Tătară. — Variantă: (învcchit) tartiir, -ă (alexandrBSCU, ii. 11) adj. TATAR2, -A, tătari, -e, s. rri. şi f. 1. Persoană care face parte din populaţia de bază a R.S.S.A. Tătare iau din grupurile etnice (înrudite ca limbă cu această populaţie) stabilite în cursul istoriei în diferite regiuni din U.R.S.S. şi din ţările limitrofe. 2. Persoană care făcea parte dintr-unul din triburile turccşti care, în secolul al XIII-Iea, au format 6tatul Hoardei de Aur (de unde au făcut dese incursiuni în ţările vecine). Ce-i pe drum atîta gură? Nu-i nimic. Copii ştrengari. Ei auzi! Vede-i-aş mari, Parcă trcce-a-dunătură De tătari. coşnuc, P. i 227. Tătarii ca zăvozii pe dinsul dau naval! alecsandri, r. a. 169. <$> E x p r. (Doar) nu vin (sau dau) tătarii, se spune cînd cineva se grăbeşte sau fuge'fără un motiv serios. (Cu pronunţare regională) Mă duc s-o bucur pe cucoana soacră ■ ■ . să-i duc veste bună. — Ho, ţară! nu dau tatarii. alecsandri, t. 808. Parcă-I alungă (ăfnrii (din urmă), se spune despre cineva care se grăbeşte foarte tare. Cuconaşii era grăbit, parcă-l alungau tătarii din urmă. alecsandri, T. 50. TĂTĂRCA1, tătarce şi tătărci, s. f. 1. Tătăroaică. 2. Iapă de soi tătăresc. Cadittl ■ . . Pe-o tătarcă-ncă-leca Şi la goană se lua, Iapa cimpii apuca, alecsandri, p. P. 151. 3. Haină lungă îmblănită, purtată în mod obişnuit de tătari. (Cu pronunţare regională) Se arătă înaintea junelui un arnăut îmbrăcat numai in jir, cu pistoalele şi iataganul la brîu şi cu tatarcă roşie, blănuită cu vulpe. VI-LIMON, c. 44. TAtARCA2, tătărci, s. f. Dovleac uscat, golit de miez, întrebuinţat ca ploscă sau ca felinar. Ieşi satul cu ţubali în cap şi cu lumini în tătărci scobite, sadoveanu, o. vii 147. (Cu pronunţare regională) Mîncau zoriţi. . ■ şi-şi treceau unul altuia o ploscă de bostan care se cheamă tatarcă. sadoveanu, o. vii 37. TATAÎŞ s. n. Plantă erbacee din familia compo-zeelor, cu flori galbene-aurii (Pulicaria dysenterica). înaintau. . . deschizindu-şi drum pe sub tufe uriaşe: vetrice, moţul-curcanului___ tătăiş. Galan, n. i 84. TATAişA, tătăişe, s. f. (Regional) 1. Cumnată. 2. Lele, leliţă. Tătăişă Sinziană! Fă-ţi o milă şi-o pomană, marian, s. 166. Tătăişă, draga mea... mindră ca dumneata Nu-i nime cîtu-i lumea, jarnîk-bîrseanu, d. 25. TĂTAlT, -A, tătăiţi, -te, adj. (Regional) Care vorbeşte peltic. Doi prieteni, unul însă cepeleag şi tătăit. Iar altu un surd ca surzii, contemporanul, vn 428. 1’AtAiNEASA, tătănese, s. f. Plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu tulpina ramificată, cu flori roşii-purpurii, mai rar albe, dispuse în raceme scurte (Symphytum officinale). TATARAŞ, tătăraşi, s. m. Diminutiv al lui t ă t a r. Pe sub Varin Mulţi tătăraşi vin. — Tătăraş bătrîn, Cu barba la sin, Lasă-mă de mină. MAT. folk. 1269. TATARCOţA s. f. v. tărtăcuţă. TĂTĂRESC, -EASCA, tătăreşti, adj. 1. De tătar, al tătarilor. In citeva ore de drum, maşina avea să-l înfunde iarăşi în satul tătăresc, cu bordeie strimbe şi oarbe de lut. C. PETRESCU, î. i 4. Trei voinici că mi-a sosit; Trei iwinici ardeleneşti. Cu caii braşoveneşti, Cu puştile tătăreşti, Cu pistoale ungureşti. ŞEZ. I 44. 2. F i g. Straşnic, cumplit, grozav. Eu am un guturai tătăresc. CARAGIALE, O. vii 151. I-ant aruncat o ochire de cele tătăreşti, şi ea, fără a şti ce făcea, a primit răvaşul ce i-am dat. alecsandri, T. 1071. TAtAREŞTE adv. Ca tătarii, în felul tătarilor; în limba tătară. Istratie Hulub e din Dobrogea. Vorbeşte şi tătăreşte. sTancu, D. 502. TAtARÎME s. f. Neamul tătăresc; mulţime de tătari. Iar tătărimea cuprinsă de două părţi se măcina şi se mistuia ca pleava. GANK, n. iii 8. Tătărimea purcedea Şi pe Gruie mi-l ducea. alecsandri, p. p. 79. TÂTARÎŢA, tătăriţe, s. f. Tătăroaică. Iată... tătă-riţele Că la hanul năvălesc, alecsandri, p. r. 78. F i g. Tătăriţa fierbe pere, Tătăroi vine şi cere, Tată-riţa nu se-ttdură, Tătăroi vine şi fură (Cloşca şi motanul). GOROVEI, c. 91. tAtArI, tătărăsc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A certa, a mustra, a dojeni. Mă-sa. . . nu vrea Şi să minia. Tot o tătăra. rXSCTJLESCU, L. P. 158. tAtAroAică, tătăroaice, s. f. Femeie din neamul tătarilor; tătară, tătarcă. Intr-o zi, dueîndu-se tătarii toţi de-acasă, a rămas numai o tătăroaică bătrînă, însărcinată să gătească bucate pe cind or veni ceilalţi. ŞEZ, i 233. tAtArOi, tătăroi, s. m. Augmentativ al lui t ă t a r. Tătăriţa fierbe pere, Tătăroi vine şi cere; Tătăriţa nu se-ndură, Tătăroi vine şi fură (Cloşca şi motanul). GOROVEI, c. 91. TĂTIC, tătici, s. m. Tătucă. TATIŞGR, tătişori, s. m. Tătucă. Ei, tătişorule, povestea împărăţiei acesteia este mare. ISPIRESCU, L. 101. TĂTÎŢA s. m. Tătucă. Tătiţa ar avea să mărite şi pe surioarele mele. caragiale, o. iit 37. TATÎN, tătîni, s. m. (Popular, mai ales la genitiv-da-tiv) Tată. Merg muminile gemind şi tătinii suspinind. JAR-NÎK-nÎRSEANU, D. 303. (La genitiv-dativ sg., urmat totdeauna de adjectivul posesiv) A chemat pe Leonte Bumbu, logofătul, şi i-a poruncit să şteargă din catastife toată datoria tătine-său. REBREANU, r. i 239. Fata împăratului îngenunche dinaintea tătine-său. CREANGA, r. 274. Făt-Frumos domoli pasul calului şi aşeză pe fată pe acela al tătine-său. EMINESCU, N. 27. Vizitiul tătini-meu. .. fura tingirile cu bucale. GIITCA, S. 76. In răvaşul tătină-meu te-am rugat să mă înştiinţezi ce straie au luat Apos-toleanu. kogălniceanu, S. 206. — Forme gramaticale: (genitiv-dativ urmat de adjectivul posesiv la sg.) tătîne-, tătîni-, tătină-, TAtOCA, (rar) tăituci, s. m. Diminutiv al lui t a t ă. Mie îmi dă tătuca douăsprezece fălci, camilar, n. ii 8. Măi ţtcă! Unde-i tătucă-tu? a întrebat jandarmul pe cel mai mare. sadoveanu, o. viii 195. Nu te teme, tătucă, îi zise ea, că-i viu eu lui de hac. ispirescu, L. 179. tAtucCţA s. m. Diminutiv al lui tătucă. Tătucuţăy tată hai! Cum de te-ai dus de la noi. Şi nu te-ntorci înapoi, marian, î. 128. Ea le răspundea cu ciudă şi in bătaie de joc; Da cutn nu! că nu mi-oi 20 i TĂTUŢĂ — 402 — TĂVĂLI feşteli eu mînuţele tătucuţei şi a mămucuţei! CREANGĂ, p. 292. TĂTCŢĂ s. m. Diminutiv al lui t a t ă. 1. v. tată (1). într-un rînd, m-a luat cu el tătuţă, ş-am umblat mult prin pădure, şi eu stăteam în şa dinaintea lui. sadoveanu, o. vii 22. Nu, tătuţă! Nu s-au aprins. . . girezile. c. petrescu, R. DR. 252. Adio, tătuţă... Să nu-ntîrzii mult. alecsandri, T. 1382. 2; v. tată (4). Bine, tătuţule, ca ce să fie asta, de n-am întîlnit. . . nici un sufleţel de om ? ISPIRESCU, L. 101. îi primi bine, ii băgă in casă Şi ei îi cerură intîi şi-ntii masă, Zicîndu-i: Tătuţă, sîntem flăminzi tare. pann, p. v. i 11. TĂU1, făuri, s. n. 1. Apă stătătoare, puţin adîncă şi noroioasă; baltă, băltoacă. Din locurile cele de dedesubt, din tău, ştia că trebuie să suie mistreţii. SADO-VEANU, o. a. ii 175. Vara în tău, toamna la ghindă... porcii lui Turcalete creşteau. GALACTlON, O. I 291. Bade, de urîtul tău, Face-m-oi trestie-n tău. marian, o. II 346. Bade, de dorul tău, mă topesc ca inu-n tău. iiodoş, P. P. 33. + Lac, iezer. Tatăl tău. . . mindra ţi-a aflat Şi pe dîns-a aruncat Intr-un tău adînc şi lat. ALECSANDRI, P. P. 21. 2. (învechit) Prăpastie, abis. (F i g.) Şters vederii de tăul nopţii, a pornit-o cu multă fereală spre miazănoapte, unde zărise pădurea, popa, v. 75. TĂU2, TA, tăi, tale, adj. şi pron. pos. (Precedat de art. « al », « a », « ai •>, « ale » cînd e pronume, cînd stă ca adjectiv înaintea substantivului, cînd se află pe lîngâ un substantiv nearticulat sau este separat de substantiv prin alt cuvînt) 1. (Indică posesiunea) Care aparţine persoanei căreia i se adresează vorbitorul; de care această persoană este legată printr-o relaţie de proprietate : a) (adjectiv) Vinul de la Pîhneşti numai eu îl beau cînd poposesc in casa ta, sadoveanu, N. P. 229. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborît cu-al meu senin Şi m-am născut din ape. EMINESCU, o. i 170; b) (pronume) Să închinăm şi să 'ciocnim cupele noastre. A mea de corn ars şi prost. A ta de aur bătut cu mărgăritQre. C. PETRESCU, R. dr. 11. Să ştiu eu atunci, de-oi ajunge cu sănătate, ce-i al tău şi ce-i al meu. CREANGĂ, P. 152. Ce bulendre-s aiste? — Ale mele / — .. . Ale tale? alt-csandri, T. i 327. (E x p r.) (Imprecaţie) Al mou (al tău, al Itiî ctc.) o aracul — mă (te, îl etc.) ia dracul Dacă se rătăceşte vreunul sau i se întîmplă ceva, al tău e dracul, pas, z. I 257. 2. (Indică dependenţa, legătura de filiaţie, înrudire, prietenie, vecinătate etc.) a) (Adjectiv) Uite, aici e Elisa-beta, nevasta ta, cu toţi copiii tăi. Sahia, n. 53. Ziceau boierii: tatăl tău de aci înainte e bătrîn. ispirescu, L. 3. Fraţii tăi au dovedit că nu au inimă într-înşii şi din partea lor mi-am luat toată nădejdea. CREANGĂ, P. 193. (Enclitic; numai la sg., însoţind un .nume de rudenie aau un nume care indică orice raporturi sociale) Eu, mîndruţă, nu-s de vină, Că-i de vină maică-ta. JARNÎK-BÎR-SEANU, D. 257. b) (Pronume) Tot vei fi odată, zău, Tu a mea şi eu al tău. jarnîk-bîkseanu, d. 60. (La m. pl.) Familia de care ţine persoana căreia i se adresează vorbitorul, rudele, prietenii, partizanii ei. Tu te găseşti sănătos între ai tăi, înfăşurat de dragoste. SAHIA, N. 53. Deseară vin la voi, Copiliţă hăi! Să te cer de la ai tăi. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 366. 3. (Indică apartenenţa) Care ţine de persoana căreia i se adresează vorbitorul; propriu, caracteristic acestei persoane: a) (adiectiv) Cetesc in ochii tăi că eşti neînduplecat. SADOVKANU, N. P. 34. Atîta am vrut să aflu din gura ta. CREANGĂ, p. 206. Tresar la pasul tău, cînd treci. EHiNESCU, O. 1 211. Adă-mifaţa ta voioasă Ş-ai tăi ochi de dizmierdat. alecsandri, p. i 9 ; b) (pronume) Ideile mele cu ale tale nu se potrivesc. (La f. p].) Treburile, preocupările (obiceiurile, părerile, cusururile) persoanei căreia i se adresează vorbitorul. Te gîndeşti numai la ale tale. (E x p r.) A rămîne (sau a fi) pe-a ta= a'rămîne (a fi) aşa cum vrei tu, a$a cum zici tu. 4* (Indică subiectul, autorul unei acţiuni) în călă-toria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni dar să te fereşti de omul roş. CREANGĂ, P. 198. în zadar boltita liră, ce din şapte coarde sună, Tinguirea ta de moarte in. cadenţele-i adună. EMINESCU, o. I 160. Zmeule, a sunat ora sfîrşitului tău de pe lumea asta. alecsandri, T. i 465. 5. (Indică obiectul direct sau indirect al unei acţiuni) Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde. EMINESCU, O. I 172. TĂUf, tăuiesc, vb. IV. Refl. (Regional, despre ape curgătoare) A se opri din curs, a deveni apă stătătoare, a se face lac. Unsoarea sărea afară din butoi, se tăuia prin odaie, o călcau in picioare, dan, U. 328. TĂUJÎR, tăujere, s. n. Tămînjer. Operaţia mestecării ¡intuitului cu tăujerul sau şterţul se cheamă urdeală. pahfile, I. c. 34. TĂCN, tăuni, s. m. (Şi în forma tăune) Insectă din ordinul dipterelor, de culoare brună cu pete albe-găl-bui pe pîntece, care înţeapă vitele şi se hrăneşte cu sîngele lor (Tabanus bovinus). O luă la picior chinuit de arşiţa crîncenă a gîtlejului, ca o vită înţepată de tăuni. dumitriu, n. 232. Nu făcu ca la o sută de paşi şi iată că dete peste un tăune. isriRESCU, L. 44. Hoţomanul de Pavel mi-a făcut-o... be-l-ar tăunii să-l beie, cînd i-a fi somnul mai dulce, creangă, a. 112. F i g. Să-ţi grăiesc de moarte ca un prietin bun Pîn ce-a veni călăul, al temniţei tăun. alecsandri, t. ii 124. ^ Expr. A fugi ca 1 tiunul cu paiul = a fugi foarte repede. Fuge şi Scaraoschi după ceilalţi, ca tăunul cupaiuL CREANGĂ, p. 306. — Variantă: tăune s. m. TĂtJNE s. m. v. tăun. TĂUItĂŞ, tăuraşi, s. m. Diminutiv al lui t a u r. în acest an a izbutit să aducă în ţară, cu mare cheltuială, şase vaci şi un tăuraş. c. PETRESCU, R. DR. 95. TĂUREÂN, tăureni, s. m. Taur tînăr; bou voinic ca un taur. TĂUREĂNO, tăurenci, s. m. Tăuraş. Nici nu le venea lor la socoteală ca să fină cineva la ei in sat tăureanc. KETEGANt'L, la CADE. TĂUŞÎ, tăuşesc, vb. IV. T ra n z. (Regional) A ascunde, a tăinui. + A mărturisi strîmb. TĂVÂLĂ, tăvale, s. f. (Regional) Tăvălug. Şi-şi luase bădişorul Tăvala şi pluguşorul. . . Ş-apoi mi-a plecat, S-a dus la arat. TEODORESCU, p. p. 148. TĂVĂLEÂLĂ s. f. 1. Faptul de a tăvăli; bătaie, trînteală. Să sculăm tot satul şi să-i tragem o tăvăleală. delavrancea, V. v. 181. S-ar fi sfirşit rău pentru musafiri înfiorătoarea tăvăleală dacă nu-i dădea fratelui prin minte o stratagemă, caragiale, o. i 366. Se trlntesc, se rup cu ciocul şi mănincă tăvăleală. EMINESCU, O. IV 227. 2. F i g. (în expr.) A (o) duce (sau a ţine) la tăvăleală = n) (despre oameni) a fi rezistent Ia munci grele, a suporta eforturi fizice mari. Sint, slavă domnului! sănătos şi voinic, duc bine la tăvăleală. caragialE, o. IU 289; b) (despre lucruri) a fi rezistent, a nu se strica uşor, a putea fi întrebuinţat multă vreme. TĂVĂLÎ, tăvălesc, vb. IV. 3, Refl. A se rostogoli pe jos, învîrtindu-se de repetate ori de pe o parte pe alta. Se tăvălea, se zvîrcolea ca un vierme, dumitriu, N. 255. După ce mă tăvăleam bine prin mii şi mă cufundam în apă. . . intram în moară, sadoveanu, o. vu 294. La bani turcii năvălea Şi pe ¿ios se tăvălea. Dar pe badiul nu-l slăbea. alecsandri, p. p. 125. Am un ou roşu; Unde se tăvăleşte, Iarbă nu mai creşte (Focul). GOKOVEi, c. 152» TĂVĂLIRE — 403 — TEAMĂ (T r a n z.) Mama. .. părpăîind nişte pui tineri la frigare ş-apoi tăvăhndu-i prin unt, pe. la prinzul cel mic, cheamă pe mătuşa Măriuca. CREANGĂ, a. 60. ^ (Poetic) Mult era frumos şi bine aici în faţa valurilor ce se tăvăleau greoaie spre şesul depărtat. SLAVICI, O. n 11, «^Expr. A se ta vilii de rîs = a ride cu mare poftă, a se prăpădi de rîs. Cînd ne aminteam de isprăvile lui Moţăi de la Tirgul Ocnei, cel mai blastamat dintre noi, ne tăvăleam de rîs ca copiii, hogaş, ii. 68. 2« T r a n z. A bate pe cineva trîntindu-1 şi tîrîndu-1 pe jos. Se simţea acum vinovată faţă de el că din pricina et a fost tăvălit in duminica aceea, pas, z. I 125. 3. T r a n z. A murdări, a păta, a mînji. Fata babei li-att răspuns: Ce? Eu să m-apuc de-un lucru ca acesta şi să-mi tăvălesc mînuţele? sbiera, p. 209. Cum n-oi plîngef bădica, dacă vine. . .ista, de-mi tăvăleşte pînza cit picioarele lui. alecsandri, T. 274. <$- F i g. A, nii-fi tăvăli talentul prin saloanele bogate, Unde capul nu gîndeşte, Unde inima nu bate, Decît dup-o anumită şi stupidă învoială, vlahuţă, O. a. I 73. Refl. pas. Privea mîhnit cum isc tăvăleau bunătate de covoare. vornic, p. 227. 4. T r a n z. (Cu privire Ia iarbă, la flori etc.) A culca Ia pămînt, a călca, a strivi. Mergînd astăzi prin grădină, Găsii iarba tăvălită. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 278. TĂYĂLÎRE s. f. Acţiunea de a (se) tăvăli. TĂVALITtjRĂ, tăvălituri, s. f. Loc cu iarba culcată la pămînt (unde s-a tăvălit un om sau un animal). Tocmai in mijlocul celui mai frumos finaţ, de unde gindeai să scoţi citeva stoguri de fin, să găseşti tăvălituri de cai! CONTEMPORANUL, III 924. TĂVĂLtJC s. m. v. tăvălug. TĂYĂLUCl vb. IV v. tăvălugi. TĂYĂ l,CfG, tăvălugi, s. m., şi tăvnluguri, tăvăluge, s. n. (Şi în forma tăvăluc) 1. Unealtă agricolă compusă din unul sau din mai mulţi cilindri, folosită la fărîmarea bulgărilor de pămînt şi la netezirea solului înainte şi după însămînţare (v. vălătuc); cilindru greu, folosit la anumite maşini pentru fărîmarea şi îndesarea unor materiale. L-a prins sub doage şi a trecut peste el ca un tăvălug. I. BOTEZ, ŞC. 24. înainte de-a sămăna, aceşti bolovani trebuiesc sfărimqţi. Sfărimarea se face prin ploaie. . . sau prin ajutorul borunei, grapei sau tăvă-Iticului. pamfile, a. R. 58. (în contexte' figurate) Cazul d-tale e foarte grav... Dar tăvălugul acopere toate mormintele___— Vedeţi... făcu locotenentul şi plesni din limbă: tăvălugul nu poate omori conştiinţa, camilar, n. i 128. E x p r. A se duce, a sc da (sau a da po Cineva) de-a tăvălugul (sau tăvălug) = a se duce (sau a face pe cineva să se ducă) de-a rostogolul. S-a dus de-a tăvălucul. . ■ cum s-ar duce un harbuz în vale. GA NE, N. II 110. Stăptnu-mi răsplăti Lovindu-mă din fugă... Cit pină jos pe scară m-am dus d-a tăvălugul. NliGRUZZI, S. II 243. Pontifii. . . închină lui Antoniu un larg şi lat covor. . . Şi-l dau de-a tăvălucul in faţă-i, la picioare. alucsan'Dri, T. 11 324. Copiii... dindu-se tăvăluc, strigă, şkz. IX 132. 2. Instrument rudimentar de treierat, format dintr-un cilindru cu şarţuri adinei, tras de cai pe arie, pentru ca să desprindă grăunţele ; val. Pe întinderi munceau oameni: treierau cu cai şi tăvălugi de piatră clăi mari de orz. sado-VEAXU, o. VII 82. Intră dumnealui in grajd Şi scoase 12 elefanţi. La tăvăluci înhămaţi. Tăvălucii să-nvhtea. Paiele le sfărima. Griul se scutura. PĂSCULESCU, L. P. 29. — Variantă : tăvăluc s. m. TÂYĂI.UGÎ, tăvălugesc, vb. IV. T r a n z. A trece cu tăvălugul peste arătură sau peste pietrişul unui drum, a strivi bulgării unui drum cu tăvălugul. —Variantă: tăvăluci vb. IV. TĂYÎŢĂ, tăviţet a. f. Diminutiv al lui tavă; tipsie mică. !• v. tavă (1). Ia plicul de pe mescioarăf pecetlu-ieşte-l cu pecetea de pe tăviţa cu' călimările, şi să pleci îndată la Focşani. GHICA, s. 5. 2. v. tavă (4). Ea lua apoi hîrtiat scoase acele cu degetele ei mărunte, întinse tăviţa pe masă şi aşeza vasul cu bilete de vizită pe ea. slavici, N. i 320. TEA interj. (Adesea cu «a» prelungit) Cuvînt care exprimă admiraţie, uimire, surprindere, supărare, necaz. Tea... ce vorbă! erau oameni straşnici, dom* căprar! Sadoveanu, o, vi 135. Cară-te fuguţa că te puşc! — Teaaa!. .. Nu mă puşti, că ţi-i frică. popa, v. 11. Tea> să fi văzut, bre omulet cum îşi gătea muierea ceea fată. i. CR. ii 174. TEÂCA,feci, s. f. 1. înveliş, toc, apărătoare confecţionată din metal, lemn sau piele, în care se* păstrează lama unei săbii, a unui cuţit etc. sau anumite instrumente. Se juca, trecînd uşor degetul de-a lungul tăişului unui cuţit pe care-l scosese din teaca de piele. DUMITRIU, n. 183, Nu pot să-ncapă doi paloşi într-o teacă! ALECSANDRl, O, 232. lovan Iorgovan, Braţ de buzdugan, Sabia-şi spăla în teacă o băga. ant. lit. pop. i 316. închinar-aş ar~ melor. . . Dar ş ele-s fiare reci, Puse-n teci De lemne seci. TEonoREscu, p. p. 582. ^ E x p r. A se Tace tcacă de pămînt s= a se face nevăzut, a se ascunde, a dispărea. Boierii şi bogătaşii împărăţiei, care se făcuse tetică de pămînt şi intrase în gaură de şarpe cînd ţara era în primejdie, ieşiră ca ciupercile la iveală, îndată ce trecu pri~ mejdia. popescu, b. iv 73. A asculta teacă do pămînt — a asculta într-o tăcere desăvîrşită. Ascultară teacă de pămînt acea migală minunată de şuierături. DELAVRANCEA, s. 99. A rămîne teacă = a râmîne gol, uscat, sec. Se vor deştepta ei odată, cînd vor rămînt visteriile teacă şi ţara datoare şi vîndută toată, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 164, 4/9. (Ra) ea(-î) feaoii, (ba) că(-i) punga, se spune cînd cineva se codeşce să facă un lucru sub preiexte şubrede. Safta şi Mihu se mai făceau că nu înţeleg... că teacă. . . că pungă, pînă ce Mitrea nu se ridica vesel. SLAVICI, N. I 96. Nici unul nu putea veni; unul zicea că-i teacă, altul că-i pungă, al treilea că pe dincolo. RETE-GANUL, P. I 30. ^ Parte a unei unelte manuale în care intră şi se fixează coada. (Neobişnuit) Pulpar. Femeia săpa lingă el, cu capul înfăşurat într-o cîrpă neagră, şi cu teci de lină pe picioaret ca să nu i le ardă soarele. DUMITRIU, N. I. 12. 2. Păstaie. Făcuse biată muierea asta nişte teci de fasole şi o mămăligă. preda, î. 22. TKAfAR, -Ă, teferi, -et adj. întreg, nevătămat, neatins ; zdravăn. A sărit, şi cu singura-i mină teafără s-a agăţat de ţeava armei. GALAN, z. r. 227. Am găsit copila teafără. CREANGA, a. 21 Vom fi voioşi şi teferi, Vei pierde dorul de părinţi Şi visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. Şi voi, cîţi mai sîtiteţi în cetate, oameni tejeri sau răniţi. . . în picioare cu toţii! ALECSANDRl, T. II 31. Cu mintea întreagă, sănătos la minte. TEĂMĂ s. f. Stare de adîncă nelinişte şi tulburare, provocată de un pericol care te ameninţă, de un rău care ţi se poate întîmpla ; frică. Vorbind, cu capul puţin înclinat pe un umăr, se uita c-un fel de teamă la Şoimaru. sadoveanu, O. vil 124. Fiecare avu aceeaşi impresie do teamă, camil putrescu, U. n. 375. Vorbea ca niciodată9 fără teamă. D. botez P. S. 65. în ochii lui naivi şi mart Citesc un gînd% o dulce teamă, iosif, PATR. 14. <$»■ (Motivul se indică prin determinări introduse prin prep. « de printr-un genitiv obiectiv sau printr-o propoziţie secundară) Vorbi încet, ca şi cum îi era teamă de ceva. SADOVEANU, O. MI 148. îi era teamă să nu se trădeze. BART, E. 183. Vede-un băiet că se acăţăra pe siîlpitl porţii de teama cinilor, creakgA, p. 147. 'Bădiţă cu peană verde, Mult mi-e TEAMĂT — 404 — TECSUI teamă că te-oi pierde, jarnîk-bîrseanu, d. 52. Spor de tehnicitate = sumă adăugată la salariul unui angajat care are o pregătire profesională specială sau care execută (temporar) o lucrare cu caracter tehnic. TEHNICOLOR, -A, tehnicolori, -e, adj. (Despre filme) Realizat printr-un procedeu tehnic special, care permite transpunerea pe peliculă a culorilor din natură; în culori. TEHNOGRAFÎE s. f. Descrierea diferitelor meserii şi a metodelor lor de lucru. TEHNOLOG, tehnologi, s. m. Specialist în tehnologie. TEHNOLOGIC, -Ă, tehnologici, -e, adj. Care se referă Ia tehnologie, care ţine de tehnologie; de tehnologie. Metode tehnologice noi. TEHNOLOGÎE, tehnologii, s. f. Totalitatea cunoştinţelor despre metodele şi mijloacele de prelucrare a materialelor. Pe baza documentaţiilor sovietice s-a putut pune la punct construcţia şi tehnologia motoarelor electrice. SCÎnteia, 1954, nr. 2860. TEHNOREDACTARE, tehnoredactări, s. f. Pregătirea tehnică a unui manuscris, înainte de a începe operaţia de tipărire. TEHUÎ1, tehuiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A tulbura cuiva minţile, a zăpăci, a ameţi, a buimăci. Bietului Toader a lui Ungureanu nu i-a luat o mînă şi nu l-a tehuit sărmanul? i. CR. iii 107. Re.fl. (Cu pronunţare regională) S-o buimăcit, s-o tăhuit di cap ş-o început d striga, şez. XXIII 37. TEHÎ7I2, -IE, tehui, -ie, adj. (Regional) Năuc, zăpăcit, ameţit, buimăcit. Mă ceartă fără măsură: Că nu trag, că mi-s tehui. DEŞLiu, m. 40.' Intrară pe rînd, repeziţi peste prag, vreo cinci băietănaşi, tehui de somn. camilar, N. II 270. Neculai se trezi tehui de băutură, înainte de a pleca doctorul. SADOVEANU, o. III 16. TEnUÎT, -A, tehuiţi, -te, adj. (Regional) Zăpăcit, ameţit; tehui. Erau priviri de fiară tehuită. popa, v. 159. TEI, (1) tei, s. m., şi (2, rar) teie, s. n. 1. Arbore cu frunze mari în formă de inimă, cu flori albe-gălbui melifere, puternic parfumate, întrebuinţate în medicină ; creşte în păduri sau cultivat pe străzi şi în parcuri (Tilia platyphyllos). O pupăză, care-şi făcea cuib de mulţi ani intr-un tei foarte bătrin şi scorburos. creangX, a. 52. Cind voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plingi; Din teiul sfînt şi dulce o ramură să frîngi, La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi. eminescu, o. i 129. Miere de floare de tei De-i gusta-o să tot cei. alECSANDRI, p. p. 51. i TEICĂ — 406 — TELEFERIC 2. (La sg. cu sens colectiv sau, rar, la pl.) Fibră din scoarţă de tei (1), folosită la legat şi la fabricat flfori, frînghii, rogojini. Comandantul Onofrei, Cel cu pletele-ncurcate Şi cu straiu-ncins cu tei. COŞBiTC, P. I 328. Le jupoaie pieile picioarelor de la copite in sus şi le legă cu tei. ISPIRESCU, L. 249. Căruţa lui, deşi era ferecată cu teie, cu curmeie, insă era o căruţă bună. CREANGĂ, P. 106. N-aveau altă avere decît ■ . o funie de tei. şez. iii 95. ^ Expr. A lega două în tei = a reuşi să adune ceva avere. Cu ce are soră-mea Evanghelina, cu ce are Alviţă, au să fie in stare să lege două tn tei. STANCU, D. 171. Munceşti de te speteşti şi doi fn tei te văz că nu poţi lega. ispirescu, l. 175. A lega teio (le curmeie v. curmei. A giisi tei de curmei = a găsi pretexte. A şi găsit tei de curmei pentru a lipsi de acasă. Cane, N. n 20. tîică, teici, s. f. 1. Cutie mobilă (de lemn) în care cad grăunţele din coşul morii înainte de a trece între pietre. Moara umblă — parcă-ar fi singură.. . S-aude bătaia regulată a teicei. sadoveanu, o. iv 417. Griul din coş cădea în teică, Din teică sub piatră, De sub piatră în covată, şez. xii 52. 2. Jgheab din care beau sau mănîncă vitele ; troacă. Dă drumul Gioienii, mă Ştefane, şi scoate-i apă proaspătă; vezi numai să fie teica curată. HOGAŞ, DR. ii 87. 8. (Mold.) Mic vas de lemn, legat de o prăjină, cu care se scoate apă din puţ. — Variantă: t6ucă (gîrleanU, l. 10) s. f. TElCtFŢA, teicuţe, s. f. Diminutiv al lui teică; cutia morii; jgheab. S-a oprit la o fîntina, a scos apă c-o teicuţă înfiptă într-o prăjină ş-a băut. vlahuţĂ, la TDRG. Cocoşul mătură coşul, Puicuţa mătură teicuţa. I. CR. iii 307. TEIή, teiere, s. n. Prăjină lungă de care sînt legate curmeie de tei, folosită pentru a speria peştii de pe fundul apei. TF.ÎNĂ s. f. Alcaloid cristalizat, strălucitor, cu gust amărui, care se extrage din ceai şi este asemănător cu cafeina; se întrebuinţează în medicină ca excitant sau pentru efectele sale diuretice. TElOS, -OASĂ, teioşi, -oase, adj. (Despre unele plante comestibile) Tare şi fibros; aţos. TEÎSM s. n. Teorie filozofică idealistă, bazată pe admiterea existenţei lui dumnezeu ca fiinţă supranaturală raţională, care a creat lumea şi o îndrumează. TKÎST, teişît, s. m. Adept al teismului. întrebare pe care o fac ateiştii teiştilor: «Dacă nu e dumnezeu, zic teiştii, atunci cine a făcut lumea ? ». «Dacă dumnezeu a făcut-o », răspund ateiştii prin altă întrebare, « apoi pe dumnezeu cine l-a făcut? ». gherea, st. cr. i 55. teîşOr, teişori, s. m. 1. Diminutiv al lui tei. Otrăvitorul şerpe, văzînd p-un teişor O matcă de albine, Ca un linguşitor începe să ii spuie. negruzzi, s. ii 293. Frunză verde teişor. . . Am avut un puişor, şez. xxnt 70. 2. Arbust din familia rozaceelor, cu flori mari de culoare galbenă-aurie, cultivat la noi ca plantă ornamentală (Kerria japonica). TEIULIÎŢ, teiuleţi, s. m. Teişor (1). Teiuleţ cu foaia lată, Nici un vînt să nu te bată. teodorescu, p. p. 353. TEJGHEA, tejghele, s. f. 1. Masă pe care vînzătorul îşi expune o parte din marfă, pe care serveşte pe cumpărători (sau pe consumatorii care nu se aşază la mese) şi unde primeşte încasările. V. tarabă. Pe tejghea stăteau, bine rînduite, măsurile, ulcelele şi paharele. Sadoveanu, o. i 362. Circiumarul Busuioc, foarte curios din fire, îşi părăsi o clipă tejgheaua, rebreanu, r. i 138. Frunză verde şi-o lalea Şi-o pus furca pe tejghea. ŞEZ. IV 239. 2. Masă de lucru a unui meseriaş, în special a tîmpla-rului; banc. Croitorii se serveau de foarfecele cele mari de tejghea, ghica, s. 41. TEJGIIELfŢA, tejgheluţe, s. f. Diminutiv al lui tejghea. întoarce-te uşurel la tejgheluţa matale şt lasă-ne in pace, că ţi-om plăti noi. REBREANU, R. II 112. TEJGHETAR, tejghetari, s. m. Persoană care stă Ia tejghea ca vînzător sau ca încasator. Chiriac, tejghetar, om de încredere al lui Dumitrache. CaraGIALE, o. I 43. TEL, teluri, s. n. 1« Instrument de sîrmă, folosit în bucătărie pentru a bate frişca, albuşul de ou etc. 2. Resort de sîrmu (de oţel) la canapele, fotolii, paturi etc. Săltînd ca pe teluri de oţel, copila trecu pe dinaintea lui. sadoveanu, z. c. 154. (Rar) Sîrmă care susţine şi întăreşte forma unui corset. Corset cu teluri de criţă, cum se purta pe vremuri, hogaş, h. 103. 3. Mică coardă de metal la un instrument muzical. Mi se rupsese la tambură telul. PANN, P. v. iii 136. TELÂL, telali, s. m. 1. Negustor ambulant (de haine vechi). Precupeţ, vînzător de mărunţişuri, samsar, cîteodată şi mai rău poate, teicii de straie vechi. . . toate le încercase. caragiale, o. i 283. F i g. Ce erau ei astăzi decît zdrenţe politice pe care telalul le arată ochilor tuturora? pas, L. i 278. 2. (învechit) Persoană care făcea strigările la un mezat. Telalul, în sfîrşit, ieşi din cănţelerie în mijlocul ogrăzii şi răcni în gura mare: « Cinci galbini sălaşul!. . . Cine dă mai mult? ». ALECSANDRI, c. 78. tf,i.Ai.îţA, telăliţe, s. f. Femeie care face comerţ ambulant (de haine vechi). Auzi telăliţa cum îşi laudă marfa? ALECSANDRI, T. 342. TELCI s. n. v. tereî. TELEAGA, telegiy s. f. 1. Căruţă mică, de obicei cu două roţi, care serveşte la transportul persoanelor sau al unor poveri uşoare. Curăţa zăpada la cimitir şi ducea o teleagă de paie. Făcea focul să dezgheţe pămîntul, să poată săpa groapa. STANCU, d. 29. într-o zi de vară cu soare mult, doi oameni străini coborîră dintr-o teleagă la marginea satului, sadoveanu, O. III 193. Spre ei înainta o teleagă sprintioară. ALECSANDRI, P. I 106. 2. Ansamblul celor două roţi pe care se reazemă grindeiul plugului; cotigă. Cîntă puiul cucului Pe coarnele plugului Şi mir/a de pe teleagă Tot strigă la boi să meargă. JARNÎK-BÎUSEANTJ, D. 285. interj. (Mai ales repetat) Onomatopee care redă sunetul produs de tîrîitul picioarelor. Şi odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap. CREANGĂ, P. 251. TELEIIUS6lA, telebusole, s. f. Busolă ale cărei indicaţii sînt trimise la distanţă, la mai multe instrumente indicatoare. TELE( INEMATO GRÂF, telecinematografe, s. n, ‘Aparat care transmite un film cinematografic cu ajutorul televiziunii. TELECOMANDA, telecomenzi, s. f. Transmiterea unor comenzi la distanţă ; totalitatea mijloacelor tehnice care permit o astfel de transmitere. TELECOMUNICAŢIE, telecomunicaţii, s. f. Transmiterea şi recepţia la distanţă a unor sunete, semne sau imagini prin telefon, telegraf, televiziune, semnalizare opticS etc. Tehnicienii. .. comunicaţiilor şi ai telecomunicaţiilor. contemporanul, S. ii, 1949, nr. 120, 10/3. TELEFERIC, teleferice, s. n. Funicular amenajat pentru transportul oamenilor. Vngrup de excursionişti se îndreaptă spre sala de_ ambarcare a telefericului electric din Poiană. scînteia, 1954, nr. 2869. TELEFON — 407 — TELEINDICATOR TELEFrtX, telefoane, s. n. t. Telecomunicaţie care permite convorbiri prin mijlocirea undelor electromagnetice, propagate de-a lungul unor fire conductoare; ansamblul instalaţiilor necesare în acest scop. Seara aflase că telefonul cu gara Salcia e întrerupt. DUMITRIU, N. 103. De-a lungul /oselei, tirmele telefonului se încărcaseră de ciorchini albi. c. PI'TRKSCTT, s. 200. 2. Aparat înzestrat cu un transmiţător şi un receptor care, legat de o instalaţie telefonică centrală, permite convorbiri la distanţă. In camera de gardă a salvării tbirrdie telefonul. HOCZA, A. !. 27. Vorbeite cu directorul, cheamă-! la telefon. DKMBTRIUS, C. 18. Va avea ¡i el un birou separat cu telefon. C. PKTRESCU, C. V. 129. Cind au început a zbirnli telefoanele cu felicitări ji cu întrebări, Elefterescu a rămas năucit, popa, v. 204. ^ Telefon interior = telefon în interiorul unei instituţii, legat de o centrală telefonică mică, prin intermediul căreia se face legătura cu celelalte posturi dintr-o localitate. + Chemare telefonică. N-a fost nici un telefon din provincie pentru mine? haranga, l. 164. <£■ E x p r. A da (sau a primi) Un (ciclon *= n face (sau a primi) o comunicare telefonică. Nu uita, dfi-mi un telefon ţi trimite-mi băiatul. C. PHTRKSCU, c. V. 111, + Numărul pe care îl poartă ¡nctala|ia telefonică a unui abonat (şi care permite stabilirea legăturilor). Notează-ţi telefonul meu. TELEFONA, telefonez, vb. I. I n t r a n z. A comunica cu cineva prin intermediul telefonului. Tranz. I-atn telefonai Anisoarci că iau seara masa la ei. CAMIL PliTiuîscu, r. n. 188. TELEI ((NIC, -A, telefonici, -e, ndj. Care se referă la telefon, de telefon; (despre o convorbire) care se face prin telefon. Flecare nou sosit aducea cile o veste. . . că multe judeţe sint complet izolate fiindcă ţăranii au tăiat firele telegrafice ji telefonice. RlîHRKANU, R. II 77. «$> (Adverbial) Cerea telefonic pentru a doua zi douăzeci de soldaţi. DUMITRII), H, V. 12. Sin! ţinut la curent telefonic din două In două ceasuri, vornic, P. 111. Aviz telefonic ■= nviz prin care cineva este înştiinţat că la o anumită oră va fi chemat la telefon pentru o convorbire interurbană. TELEFONIE s. f. Transmiterea In distanţă a sunetelor transformate în unde electromagnetice, cu ajutorul telefoanelor legate între ele prin cabluri conductoare. TELEFONIST, -A, telefonifti, -ste, s. m. şi f. Funcţionar la o centrală telefonică, care stabileşte legăturile telefonice. Lămuririle mi le dădea telefonistul. C. l’K-Tiu-scu, s. 207. TELEFOTO GRAFÎE, telefotografii, s. f. Tehnica de a fotografia de la mare distanţă, cu ajutorul teleobiectivului ; fotografic realizată în asemenea condiţii. TELEGAR, telegari, s. xn. Cal tînăr, voinic, folosit mai ales la trăsură. Vizitiul ¡chim, bătrîn fi sfătos, ţinea ttrlns din hăţuri pe cei dui telegari neastimpărafi. kkiikKaxu, R. I 69. Telegarul voinicului era un zmeu de cal. ISPIKKSCU, L. 19. Am cumpărat ieri nifte telegari ungurejti care n-au păreche In ¡aii. AUXSAN1>R1, T. 1229. <$> F i g. Credeam C(i am legat de mult ta gard telegarii închipuirii tinerefti. GALACTION, O. 1 181. TE1.EGEA, telegele, s. f. (Rar) Telegută. Dumnezeu SiI nu-fi mai dea decit una ologea (= oloagă). Să ţi-o pui tn letegea. Să umbli cerfind cu ea. JarnîK-liIrsiCanl', D. 261. TELEGHIDAT. -A, teleghidaţi, -te, adj. Care poate fi condus prin radio. TELEGRAF' s. m. Nume dat unor plante agăţătoare cu flori mici, albe, cu miros plăcui şi cu tulpina ajungînd pînă la 5-6 m (Boussir.gaultia baselloides) sau cu florile mici, roz-purpurii şi cu tulpina fragili (Tradeseantia virginica), cultivate mai ales ca plante ornamentale. TELEGRAF1, telegrafe, s. n. 1. Telecomunicaţie care transmite Ia distanţă semnale (corespunzătoare literelor şi cifrelor) cu ajutorul unor aparate electromagnetice; ansamblul instalaţiilor necesare în acest scop. Ne-a inftiintat încă de-aseară, prin telegraf, că soseţte azi. RKBRKaNTT, r. I 143. Am răspuns citeva cuvinte de mul- ţumire prin telegraf. AU-XS\NI>R!, S. 11. 2. Aparat pentru transmiterea la distanţă a unor semnale optice, situat pe înălţimi sau în turnuri de semnalizare. TELEGRAFIA, telegrafie:\ vb. 1. Tranz. A face cuiva o comunicare prin telegramă ; a trimite o telegramă. Telegrafiază-mi cind vii! «$■ Refl. i m p e r s. Se tele- grafie in toate părţile. vlaiiuţA, o. a. 1 154. TELEGRAFIC, -A. telegrafici, -e, adj. 1. Care se refc~\ Ia telegraf, de telegraf. Se auzea ţăcănitul liniftit al aparatelor telegrafice, dumitriu, li. p. 7S. Aţi crezut că fac curte prin semne telegrafice nu ¡tiu cărei domnitoare de aici? ALIXSANDRI, T. I 358. Transmis prin telegraf. Ordin telegrafic, ci Aftept o vorhă, chiar telegrafică dacă e nn'oie, să pot veni mar/i seara. CauaGIaLK, o. vii 21. Mandat telegrafic — mandat poştal transmis prin telegraf. ^ (Adverbial) Destituit telegrafic, dumitriu, n. 1'. 160. Te rog a-tni răspunde mine peste zi telegrafic. Caragialiî, o. vii 10. 2. F i g. Scurt (ca o telegramă), concis, laconic. Stilul ajunge aproape telegrafic. GIIKKKA, ST. cr. iii 116. TELEGIIAFÍF, telegrafii, s. f. Telecomunicaţie realizată cu ajutorul telegrafului. <5> Telegrafie fără fir ■*> comunicaţie telegrafică prin unde electromagnetice ; radio-telegrafie. TELEGRAFIARE, telegrafíen, s. f. Acţiunea de * telegrafia; transmitere a unei telegrame. TELEGRAFIST, -A, telegrafici, -ste, s. m. şi f. Funcţionar Ia un oficiu telegrafic, care transmite şi recepţionează telegrame. Telegrafistele... erau excluse din serviciu In clipa in care au contractat căsătoria. SAMA, u.K.s.s. 107. TKLEGRAM s. n. V. lelegrurnă. TELEGRAMA, telegrame, s. f. Comunicare (scurtă) transmisii prin mijloacele ccle mai rapide (telegraf, telefon); formularul pe care este scris textul comunicării, A dat ptnâ acum doua telegrame. DUM1TK1U, N. 116. Telegrama ta de felicitare cind am depus jurămintul. Ct te-a făcut să dai telegramă? C. I'KTRKSCU, C. V. 105. Două. . . telegrame xl chemau la Bucureşti urgent* HASSl-RAlUvSCU, S. N. 14. 7'elrgramă-fufger v. fulger. — Variantă :(învechit) (clojcrúui (auccsanori, s. 95) s.n. TELEIîOţA, teleguţe, s. f. Diminutiv nl Iui t e l e a r fi. Venise la el un diacon de la mitropolie cu o teleguţă. CAMll, riîTRKSCU, o. 11 708. Nemaipomenit amestec de foarte nou şi de foarte vechi, de apus şi de răsărit. . . brişti, berlin* şi cotiuge, lăcuite cupeuri de Viena şi teleguţe dezghiocatt din scoabe. C. I'Jîtkkscu, A. R. 9. Ii luară fi cal şi telegufâ şi butoi. isriKKscu, l. 374. <$■ K x p r. Nici în car, niel în căruţă, nici în teleguţă v. car. TEIiEI.MritIMAKK, teleimprimuri, s. f. Transmitere la distanţă a unui text, prin intermediul teleimprimatorului. TELEnîFItroiATOR* teleimprimatoare, s. n. Aparat telegrafic cu ajutorul căruia se transmit şi se recepţionează texte cu literele obişnuite ale alfabetului (ji nu cu semnele convenţionale). Tni.KINI)!(*ATf)R, teleir.dicatoare, s. n. Dísporirir cu ajutorul căruia se transmite la distanţă valoarea unei mărimi pe care o măsoară. TELELEICĂ — 408 — TELURIC TELELJ3ICÂ, teleîcici, s. f. Femeie uşuratică, stricată. Nu se putea desprinde de teleleica asta de Nica, de parcă îl vrăjise. CAMIX PETRESCU, o. I 271. Văduvele se alegeau abia cu cîte o luminare. Teleleicile plecau cu cîte trei teste-mele. Orfanii îşi stricau gura degeaba, MACEDONSKI, o. iii 101. Amănunţita lui cunoaştere a lumii de. . . şmecheri, de teleleici, de tîrfe. M. I. CARAGIALE, C. 59. TELELÎU, -EÂ, telelei, -ele, s. m. şi f. Om fără căpătîi, care îşi pierde vremea (umblînd de colo pînă colo) degeaba, fără nici o treabă. Oamenii fac haz... Au priceput după capul lorică pentru Micii s-a sfîrşit cu viaţa de teleleu. CAMii, petrescu, o..i 123. Teleleaua pe cărare, Cuciu, muciu pe spinare (Calul şi şaua), gorovei, c. 367. <^Expr. A umbla teleleu (Tănase) = a umbla de colo pînă colo fără rost, fără treabă. Ţaţa Niculina umbla, dimineaţa, teleleu, pe la toate vecinele, pas, ?. I 81. Am umblat, ia aşa, teleleu Tanasă. M-am dus la rai, de la rai la iad, şi de la iad iar la rai. CREANGĂ, P. 320. Zice prostul: Hai şi eu! Hai! Că tot n-are ce face, ş-aşa umblă teleleu. EMINESCU, I*. P. 125. Stăricica-şi răsipeşte Ş-apoi îmblă teleleu, negruzzi, s. iii 47. (Eliptic) Fusesem pe coclauri cu un mare naturalist... el după buruieni. . . eu de teleleu Tanasă. HOGAŞ, m. n. 99. A fi teleleu Tănase = a fi zăpăcit, risipit, prost. (Atestat în forma tălălău) Dumnezeu o să cate să te răsplătească. Tu să nu fii tălălău Tănase, şi-i cere raiul. ŞEZ. ix 67. — Variantă: tălălău s. m. TELELOÂICÂ, teleloaice, s. f. (învechit) Soţie de telal; vînzătoare ambulantă (de haine vechi). Nu sînt trenţe, dar nu sînt la modă. — Să le schimbăm şi să luăm altele la modă. . . — Auzi acolo, să le schimb! Da, slavă domnului! nu sint... teleloaică. fiijmon, c. 208. telemăsîjră, telemăsuri, s. f. Transmitere la distanţă a valorii unei mărimi' măsurate. TELEMEA s. f. Brînză fabricată din caş bine stors de zer, tăiat în felii groase şi aşezat, spre conservare, în putini cu saramură; brînză de Brăila. Dacă acest caş este scos din laptele acru căruia i s-a scos untul, ia numele de telemea, pamfile, i. C. 35. Pentru masă... fac rost de ceva măsline, o cutie de sardele, niţică telemea şi gata afacerea. La TDRG. TELEMECĂÎîICĂ s. f. Tehnica dirijării mecanismelor de la distanţă prin dispozitive electrice, cu sau fără fir. TELEMÎTRIC, -Ă, telemetrici, -e, adj. Care e în legătură cu telemetrul, referitor la telemetru; făcut cu ajutorul telemetrului. Măsurători telemetrice. TELEMETRIE s. f. Ştiinţa care se ocupă de măsurarea distanţelor cu ajutorul telemetrului. TELEMETRU, telemetre, s. n. Instrument optic folosit pentru măsurarea distanţei dintre locul unde este instalat instrumentul şi un punct depărtat sau inaccesibil. TELENCEFAL, telencefale, s. n. Partea anterioară terminală a creierului. ŢELEOEIECTÎV, teleobiective, s. n. Obiectiv fotografic folosit la fotografierea obiectelor situate la depărtări mari. TELEOLOGIC, -A, teleologici, -e, adj. Care priveşte teleologia, care ţine de teleologic. Argumentare teleologică. TELEOLOGÎE s. f. Doctrină filozofică idealistă, potrivit căreia totul în natură ar fi organizat în conformitate cu un anume scop, cu o anume cauză finală. TELEPĂTIC, -Ă, telepatici, -e, adj. Care ţine de telepatie, care priveşte telepatia. Fenomene telepatice. TELEPATIE s. f. Facultate (atribuită în mod neştiinţific unor oameni) de a percepe fenomene care nu sînt în raza simţurilor, precum şi de a transmite gîndul la distanţă fără intermediul organelor de simţ; percepţia fenomenelor şi a gîndurilor de la distanţă. El speră încă. . . Poate, cine ¡¡ie, De la distanţă, prin telepatie, Va-nfiripa cu ea un dialog, topîrcea.nu, p. 70. F i g. Acei lipsiţi de talent ■ ■ . vor alerga la un fel de telepatie poetică, — la simbolism, colorai sau decadent. GHEREA, ST. CR. în 104. TELEREGLÁJ, telereglaje, s. n. Totalitatea mijloacelor tehnice pentru transmiterea la distanţă a unor comenzi care să efectueze reglajul într-o anumită instalaţie. ' TELESCÓI’, telescoape, s. n. Instrument optic folosit în astronomie pentru observarea aştrilor, avînd drept obiectiv o oglindă concavă. V. ochean. Telescopul este instrumentul care prelungeşte vederea. ibrXileantj, s. 280. TELESCÓPIC, -Ă, telescopici, -e, adj. Care se referă la telescop, care priveşte telescopul; care se face sau se vede cu ajutorul telescopului. Lentilă telescopică. Observaţii telescopice. TELESTEREÓ GRÁF, telestereografe, s. n. Aparat cu ajutorul căruia se pot transmite la distanţă fotografii, desene, texte etc., fotografiate în prealabil pe un film special. TÉLETÍN, teletinuri, s. n. Piele (de bou sau de cal) tăbăcită cu materii vegetale. Tabacii se ocupă cu cumpăratul pieilor verzi. . . prefăcîndu-le în iuft şi teletin. i. ionescu, m. 701. TELEYÉCHIE s. f. v. tirilichic. TELEVIZIÚNE s. f. Tehnica transmisiunii la distanţă a imaginilor unor obiecte în mişcare, prin procedee radio-electrice. Dezvoltarea multilaterală a radiotehnicii permite . ■ ■ perfecţionarea şi răspîndirea televiziunii, care constituie un puternic mijloc de ridicare a culturii poporului. ivTJPTA DE clasă, 1953, nr. 3-4, 136. TELEVIZÓR, televizoare, s. n. Aparat care recepţionează imagini transmise prin televiziune. TELLVCĂ s. f. v. tillncă. TELÎNGĂ s. f. v. tilincă. TELPÍZ, -A, telpizi, -e, adj. (Turcism învechit şi arhaizant) Viclean, şiret, prefăcut. Bună începătură pentru a se descotorosi de vechii neguţători ai Levantului, cîrcotaşi, telpizi şi răi platnici, c. PETRESCU, A. R. 190. TELTÍE, , teltii, s. f. (Turcism învechit şi arhaizant) Pătură groasă de pîslă, care se pune sub şa. Meşteşugeşte frîiele cu ţinte şi teltiile înflorite care au bun preţ în Zapo-rojă. sadoveanu, n. p. 184. L-a adus fără şa, cu teltie de mălasă neagră în spinare, id. E. J. 616. TELÜR s. n. Metaloid de culoare albă-albăstrie, avînd proprietăţi asemănătoare cu cele ale sulfului. TELÜRIC1, -A, telurici, -e, adj. (Livresc) Care se referă la pămînt, care ţine de pămînt; pămîntesc. întreaga noapte e dominată. . . de cîntecul neîntrerupt şi teluric al milioanelor de greieri, dezlănţuiţi. bogza, c. o. 397. Fără îndemn, lăutarii îşi porniră iar tînguirea lor bizară — ca un freamăt al pădurilor şi ca un susur teluric. sadoveanu, z. c. 51. Cocsul, antracitul, aceste negre excedente A capitalului teluric din timpul antedeluvian Abia acum, în vremea noastră, dau rezultate excelente în sobele de teracotă, de fontă şi de porţelan. anghel-iosip, c. m. n 34. Curent teluric — curent electric care circulă* prin sol. TELÎjmC2, -A, telurici, -e, adj. Care e compus cu telurul, care rezultă din telur. Acid teluric. TEMATIC — 409 — TEMEt TEMĂTIC, -Ă, tematici, -e, adj. 1. Privitor la teme, făcut pe teme. Planul tematic de cercetare al oricăror institute ¡tiinţifice reflectă măsura in care oamenii de ştiinţă şi cercetătorii îşi orientează activitatea către cele mai importante probleme ale sectorului respectiv, contemporanul, s. ii, 1956, nr. 486, 4/4. (Adverbial) S-au format comitete locale care au discutat tematic problemele literaturii proletare, sahia, U.R.S.S. 159. 2. (în e x p r.) Vocală tematică = vocală care nu poate fi interpretată nici ca sufix, nici ca desinenţă şi care, adăugată la rădăcina unui cuvînt, formează împreună cu aceasta o temă. TEMÂTIC'Ă, tematici, s. f. Totalitatea temelor din-tr-un grup de opere literare, artistice sau ştiinţifice, dintr-un şir de expuneri pedagogice etc. Sfera tematicii istorice oferă azi artiştilor plastici posibilitatea de a alege şi a dezvălui poporului cele mai hotărîtoare evenimente, cele mai reprezentative figuri din diverse epoci. CONTEMPORANUI,, S. ii, 1954, nr. 387, 4/1. TÎMĂ, teme, s. f. 1. Aspect al realităţii care se reflectă într-o operă artistică; problemă principală dezvoltată într-o expunere ; subiect. V. t e z ă. Scene de pe front şi din spatele frontului unde acţionează partizanii, iată temele bogate care inspiră pictorii şi sculptorii sovietici. STANCU, U.R.S.S. 58. Nu tema morală ori imorală face moralitatea ori imoralitatea producţiunei artistice, ci felul tratării acestei teme de către artist, gherea, st. cr. ii 276. ^ Loc. prep. I’o tema .. . = în jurul problemei. . ., despre problema. . . Discuţii pe tema pregătirii profesionale. + Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. Căuta mult pînă ce găsea tema principală. După ce se fixa asupra temei principale, lucra întreaga compoziţie... cu uşurinţă. STANCU, U.R.S.S. 88. Drumul Oltului prin lume e un cîntec neîntrerupt, un lung poem simfonic, căruia mereu i se adaugă noi melodii şi teme. bogza, c. o. 125. 2. Exerciţiu scris dat şcolarilor, pentru aplicarea cunoştinţelor dobîndite. Ne dete la regula de trei tema următoare. CREANGĂ, a. 76. 3. Parte a unui cuvînt constituită din rădăcină, la care se adaugă desinenţele sau sufixele. Toponimicele romineşti cu tema desn- aparţin, aproape în întregime, unor ape curgătoare, iordan, n. l. 87. TEMĂTOR, -OĂRE, temători, -oare, adj. Care se teme sau care inspiră teamă. Stătea_________cuprinsă de acea frică nelămurită şi de nădejdea temătoare că de undeva, din vreun colţ de umbră, un rîs înăbuşit avea s-o călăuzească. dumiTriu, b. F. 82. + Neîncrezător, bănuitor. Un om bun, însă temător. RF.tecanul, p. ii 27. Slab, bolnăvicios, de un caracter aspru, temător, alecsandri, T. 1210. Să nu mai fii temător Şi de toţi bănuitor! TiîodorESCU, p. P. 119. TEMEÎL, -Ă, tembeli, -e, adj. Nepăsător, indiferent, indolent, lăsător. Constantin, tembel şi fără darul stăru-inţii, din chiar croiala lui, n-a putut să rămînă la maşini fi a trecut la bucătărie, galaction, o. i 117. Un elev leneş, tembel şi greu de cap. vlaiiuţă, o. a. 447. Fata de împărat nu se putu împrieteni cu toţi ceilalţi fii de împăraţi, fiindcă cei mai mulţi erau năzuroşi, tembeli şi deşucheaţi, ispi-RESCU, I,. 22. TEMBELISM, tembelisme,' s. n. Nepăsare, indolenţă, indiferenţă, apatie. T£lHE, tem, vb. III. 1. R e f I. A fi cuprins de sentimentul fricii, a simţi teamă. V. speria, înspăi-m î n t a. Ca o umbră Strălucind argintiu în clara noapte S-apropie... O, nu te teme-mi zice. EminESCU, O. IV 108. (Motivul fricii se indică prin determinări introduse" prin prep. «de») Nu mă tem eu de blestem, biîniuc, v. 18. Nu mă tem de moarte, dimpotrivă. TOPÎRCEANU, B. 93. Se temea de asprimea tată-său. creangă, p. 89. (în proverbe şi zicători) Apără-mă de găini, că de cîini nu mă tem, se spune despre cineva care se pretinde curajos, dar care dă semne de frică în faţa celei mai mici primejdii. Cine e muşcat de şarpe se teme şi de şopîrlă (— omul păţit e fricos). (E x p r.) A sc teme şi de o umbră (sau de umbra lui) v. u m b r ă. <0~ (Motivul fricii se indică printr-o completivă introdusă prin conj. « să » sau « că » ori printr-un verb la infinitiv) Singur am rămas de cind te-ai dus Şi mă tem să stau aşa_ D. BOTEZ, P. o. 44. Mă tem a-l mai privi: Azi, sarcastic, el ar fi Gala să-mi răspundă, coşbuc, P. i 262. <> T r iin z. (Rar) Tu, ce nu temi furtuna şi durerea, De ce să tremuri la a mea privire? eminescu, o. iv 108. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « pentru » sau de propoziţii completive introduse-prin conj. « că » sau « să », indicînd motivul îngrijorării) A fi îngrijorat, a-şi face griji. De ce se teme pentru ziua de mîine? c. petrescu, c. v. 273. Ea numai pentru briu se teme, Că vor afla duşmanii vreme Să-i fure-ntr-asta brîul ei. coşbuc, P. I 123. Temindu-se împăratul să nu i se întîmple ceva de rău, a făcut sfat. creangă, p. 85. <$• E x p r. Mu tem că ... = mi se pare că ..., socotesc că..., mi-e teamă că... Bine-ar fi să fie cum credeţi voi, fraţilor, dar mă tem că noi om rămînea cu vorbele şi alţii cu păminturile. REBREANU, r. i 194. De le-oi mai pune pe jăratic, mă tem că din belte s-or priface în bahnuş. AI.KCsANX>RI, T. I 31. <> T r a n z. (Complementul indică obiectul care deşteaptă îngrijorare) Femeia, încolţită de spaimă, a început să-i teamă viaţa, popa, v. 313. Frică mi-i şi de-mnea-voastră şi-mi tem spinarea. MIRONESCU, S. A. 90. « Vai, brîul meu! i> — gemea copila. « Atit de mult eu l-am temut. Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a! ». coşbuc, p. i 125. (F i g.) De veacuri fruntea nu ţi-o temi, Ţii piept cînd vin furtuni năval. iosif, tatr. 7. (E x p r.) A-şi temo-cojocul v. cojoc. 3. T r a n z. A bănui, a suspecta, a fi gelos (pe cineva). Se măritase de multe ori şi cum o luau bărbaţii, o şi temeau, camii.ar, n. ii 33. A dus casă grea cu Catinca. Era rea de gură şi-l temea, sadoveanu, o. viii 89. El se făcu dirz, incepind a-şi teme nevasta. ISPIRESCU, L. 385» Că bărbatul rău mă teme, Nici de-un pas el nu-mi dă vreme. alecsandri, p. p. 324. TEMfil, temeiuri, s. n. 1. Temelie, fundament, bază» Temeiul cunoştinţelor sale era lectura. căunescu, E. 71. Punea ca temei al inspiraţiei literare comorile fondului popular, sadoveanu, E. 200. Am învăţat a ceti fără lesniciosul metod al abecedarului d-tale, care mi-ai spus că este temeiul limbii. NEGRUZZI, s. I 12. (Metaforic) O temniţă adîncă îmi e locuinţa. alexandrescu, M. 39. (Jur.) Temniţă grea = pedeapsă care se aplică pentru crime şi care se execută în penitenciare anume destinate pentru aceasta. — PI. şi: temniţi (eminescu, o. i 151, alecsandej, T. 261). TEMTERĂ, temperez, vb. I. Tranz. A modera, a potoli, a domoli. Lagărul democraţiei şi socialismului luptă activ pentru pace; el este pe deplin capabil să tempereze înflăcărarea războinică a cercurilor agresive, contemporanul, s. îl, 1953, nr. 370, 6/1. F i g. O ceaţă aurie şi subtilă se revărsa dinspre apus... temperînd claritatea zărilor, galaction, o. i 348. TEMPERAMENT — 411 — TENACE TEMTERAMÎNT, temperamente-, s. n. îmbinare •caracteristică a particularităţilor psihice pe care le au •oamenii, bazată pe starea de excitare emoţională, pe rapiditatea apariţiei sentimentelor şi pe intensitatea lor; fire. Muşat. . . t-a spus o mulţime de lucruri. . . văzute prin temperamentul lui de pseudomilitar. GALACTION, o. I 132. Orice teorie. . . este condiţionată de temperamentul celui •care o făureşte, ibrăiliîanu, S. 231. Omul cult al •oraşului, avînd şi un temperament poetic, se duce la ţară să vază cimpiile galbene de grîu. gherea, ST. CR. ni 285. + Energie vitală, capacitate de avînt, elan. Un tînăr talentat... şi plin de temperament. CAMii, rETRESCU, T. u 11. TEMFERAMENTĂI, -A, temperamentali, -e, adj. Privitor la temperament, de temperament. Cititorul mă va ierta că nu dau nici o indicaţie de ton, de acţiune şi de .gamă temperamentală în tot decursul dialogului. cara-■giale, m. 253,- temperamext<5s, -o A să, temperamentoşi, -oase, adj. (Familiar) Cu temperament, plin de temperament. TEMPERÂNŢĂ s. f. Cumpătare, moderaţie, sobrietate (în special în privinţa consumului de băuturi alcoolice). Desigur că face parte din vreo societate de temperanţă. RART, S. M. 102. TEMPERĂT, -Ă, temperaţi, -te, adj. Moderat, potolit. Această revoltă e mult mai temperată in clasele ţărăneşti muncitoare. GHEREA, ST. CR. III 29. -0* Climă temperată = climă caracterizată prin existenţa celor patru anotimpuri, cu veri potrivit de călduroase şi cu ierni nu prea reci. Zonă temperată — fiecare din cele două zone de pe suprafaţa pămîntului, cuprinse între tropic şi cercul polar. TEMPERATURĂ, temperaturi, s. f. Mărime care caracterizează starea termică a unui corp ; starea de cald sau de rece a corpurilor. Pasteur. . . a probat că temperatura ridicată a corpului găinii ar împiedica dezvoltarea bacteriei. MARIN ESCU, P. A. 80. Temperatura avu pururea o deosebită influenţă asupra fizicului meu. NECRUZZI, S. I 57. -0> Temperatură absolută = temperatură măsurată în scara absolută (în care temperatura de topire a gheţii la presiunea atmosferică normală este de 273°). Gradul de căldură a corpului omenesc depăşind 37° şi reprezen-tînd un simptom patologic (v. febră); graficul care înregistrează variaţiile de căldură în cursul unei boli. Probată cercetează foaia de observaţie, temperatura. C. petrescu, î. Ii 56. TEMPESTĂTE, tempestăţi, s. f. (Latinism învechit) Furtună. Vulturul e considerat de cătră poporul romin şi ca un anunţător al tempestăţii. marian, o. i 191. TEMPÎSTĂ, tempeste, s. f. (Latinism învechit) Furtună, uragan. Barometrul arată tempestă mare. CARA-Giale, O. vii 20. TEMPESTl'OS, -OĂSĂ, tempestuoşi, -oase, adj. (Latinism învechit) Furtunos, vijelios. M-au întristat scrisorile ... care coprind dezbaterile tempestuoase ce discordia întărită intre d-voastră. GHICA, A. 675. TEMPMÎiR, templieri, s. m. (La pi.). Ordin de călugări militari din evul mediu (care au participat la cruciade); (la sg.) călugăr din acest ordin. TEMPI.ÎU, -ÎE, templii, adj. (Rar) De templu. O linişte templie. AI.ECSANDKI, P. III 504. TEMPLU, temple, s. n. Edificiu destinat cultului religios (la unele popoare din antichitate sau, astăzi, la mozaici, la protestanţi, etc.). Fundul templului se pierde sub un strat de umbră groasă, maceponski, o. i 103. Se retraseră liniştiţi, ca şi cînd ~ar fi ieşit dintr-un templu. vr.AnuŢÂ, o. A. m 54. Şi-n două laturi templul deschise-a lui portale. EMINESCU, o. I 98. ^ F i g. Să se înalţe un templu literar. MACEDONSKI, o. i 49. -Aiii de stele argintii în nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. ALECSANDRI, p. A. 115. — PI. şi: (învechit) templuri (h.Xxcescu, o. ii 11). TÎ.MPO s. n. (De obicei invar.) Grad de repeziciune cu care trebuie cîntată o compoziţie muzicală, conform conţinutului şi caracterului ei. Simţise îngrozit, după jocul oglinzilor, că orchestra îşi accelerase tempo, camti, PETRESCU, N. 30. + Ritm, cadenţă. Limba romină are un ritm «mijlociu *: tempo-ul vorbirii obişnuite a romî-nilor este potrivit de repede, iordan, l. r. 165. Lucrătorii voinici şi sprinteni. . . intrară în rîu. Lucrarea lor de degajare a trunchiurilor se făcea într-un tempo ritmat şi melodios. SADOVEANU, O. A. II 208. TEMPORAL, -Ă, temporali, -e, adj. (Numai în eip r.; şi substantivat, n.) Os ■ temporal = os al tîmplei. Temporalele . . . situate sub oasele parietale, închid cutia craniană pe laturi în jos. anatomia 148. TEMPORALĂ, temporale, adj. f. (Şi substantivat) (Propoziţie) care arată timpul în care se petrece acţiunea din propoziţia regentă (avînd funcţiunea unui complement circumstanţial de timp). TEMPORAR, -ă, temporari, -e, adj. De scurtă durată, vremelnic, trecător, provizoriu; p. ext. pe timp limitat. Regimul de privilegii. .. redeveni o stare legală în Principate, o dată cu orînduirea domnilor temporari numiţi de Poartă. ROGĂLNICEANU, S. A. 202. <> (Adverbial) Naţiunile încetează de a fi naţiuni, atunci cînd pierd, fie şi temporar, independenţa lor de stat. CONTEMPORANUL, S. n, 1949, nr. 158, 7/2. TEMPORIZA, temporizez, vb. I. Tranz. A amina, a tărăgăna, a tergiversa. TEMPORIZARE, temporizări, s. f. Acţiunea de e temporiza; amînare, tărăgănare, tergiversare. Guvernul Porţii, prin sistemul său... de temporizare.. . dăduse Rusiei o aparenţă de dreptate. GHICA, S. 133. TEMÎJT1, temuturi, s. n. (Rar) Faptul de a (se) teme; temere. Şi-n loc de galben buzdugan. Făclii de ceară ţi-au făcut în dreapta cea fără temut Şi-n mina care poartă scut, Ţi-au pus un ban. coşbuc, p. i 148. (învechit) Faptul de a fi gelos; gelozie. Prin inimile femeilor Trec cînd săgeţile iubirii, cînd ale temutului. marian, na. 249. Iunona, stăpînită de patima temutului, trimise doi şerpi la Ercule. ISPIRESCU, u. 18. Boala lui este temutul, dar fără dînsu nu trăieşte. CONACHl, p. 4. TEMOT®, -A, temuţi, -te, adj. Care inspiră teamă, de care cineva se teme. Luna lui iunie a fost totdeauna, pentru sufletul meu, o lună înăbuşitoare şi temută. Galac-TION, o. I 340. începură să ajungă temuţi, adulaţi, căutaţi. AGÎRBICEANU, S. P. 242. Cei doi conăcari duc pe temutul oaspete al ţării pînă la Cemeţi. iorga, i,. i 153. «ţ- (Rar) Care se teme ; înfricoşat. Priveau mortul fără să spună nici un cuvînt, serioşi şi temuţi, ardeleanu, d. 271. TEN, tenuri, s. n. Culoarea şi calitatea pielii obrazului. Aflaseră cum se face apa de castraveţi pentru ten. bassa-RABESCU, v. 7. •TENÂCE, tenaci, -e, adj. 1# Stăruitor, perseverent, persistent, dîrz, îndîrjit. Te rog foarte mult, insinuă tenacea Aurică... să nu vii niciodată prin faţă. cixi-NESCU, E. O. I 72. Radu Comşa se înduioşa de această durere tenace. C. PETRESCU, î. II 81. <0 (Adverbial) Sfre-delul de oţel ronţăie tenace iii stîncile subpămintene. C. PB-TRESCU, R. DR. 274. 2. (Despre corpurile solide, mai ales despre metale) Care poate căpăta deformaţii permanente cînd este supu» TENACITATE — 412 — TENIS- unor forţe exterioare; care rezistă la rupere, care se desface cu greu. Fierul c tenace. TENACITATE s. f. 1. însuşirea de a fi tenace; stăruinţă, persistenţă, perseverenţă, îndîrjire. Acelaşi sunet straniu... il iau mereu de la început... cu o perseverenţă şi cu o tenacitate care pînă la urmă par şi ele o adevărată forţă cosmică. BOGZA, C. O. 397. Femeia păru încurcată, însă îşi urmări ghidul cu tenacitate. CAMII, PETRESCU, N. 105. 2. Proprietatea corpurile solide de a rezista la rupere. Tenacitatea cierului. , Mărime caracteristică a unui material solid, egală cu deformaţia lui specifică la rupere. TENCHI, tenchiuri, s. n. (Turcism învechit) A patra parte dintr-un dram. Din acest praf. . . să se dea cîte un tenchi la trei-patru ceasuri. PlSCUrESCU, O. 257. TENCUÎ1, tencuiesc, vb. IV. Tranz.-A acoperi un zid cu tencuială. Tencuieşte muchia zidului de lingă ţîţîna de jos a uşii. i. botez, şc. 122. TENCUÎ2, tencuiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A strînge ceva în teancuri, a împacheta. Toate le-a tencuit Şi-n corabie le-a clădit, sevastos, N. 126. TENCUIALA, tencuieli, s. f. Strat de mortar care se aşterne pe ziduri şi pe tavane, pentru a le proteja sau pentru a se obţine suprafeţe netede. Ca să ajute pe o văduvă căreia i se stricase soba, a lucrat o jumătate de zi cu mina lui, potrivind cărămizile şi stropindu-se de tencuială. SADOVEANU, E. 232. în fund se vedea spinarea unui zid cu tencuiala grunzuroasă. C. PETRESCU, î. II 81. Cad bucăţi de tencuială, Şi-ngrozit zvîcneşte stolul liliecilor acu. coşbuc, p. ii 99. Păreţii erau de piatră.., şi orice tencinală căzuse. EMINESCU, "N. 51. TENCUÎRE, tcncuiri, s. f. Tencuit. TENCUÎT1 s. n. Acţiunea de a tencui; tencuire. TENCUÎT2, -A, tencuiţi, -te, adj. Acoperit cu tencuială. înăuntru bisericii sînt două coloane măreţe, dar, îndată ce le atingi cu mina, vezi că sînt de lemn scobit, tencuite, ca să imite coloanele de marmură, bountineanu, o. 294. TENQUHÎL, tencurele, s. n. Diminutiv al lui teanc. Am avut un Toader frate Ş-au trecut în ceea parte Cu trei tencurele-n spate. ALECSANDRi, p. p. 238. tendAr, tendare, s. n. 1. Bară folosită la susţinerea tindei. 2* Grindă folosită la susţinerea bărcilor de serviciu sau de salvare de pe o navă. tijndA, tende, s. f. Apărătoare de soare sau de ploaie, făcută din pînză (la o luntre, Ia o corabie, pe o terasă). îl agăţă de catarg, la umbră, sub tenda întinsă pe punte. TUDORAN, P. 455. Afară, sub pînza de barcă întinsă în chip de tendă, erau înşirate cîteva mese de lemn văpsite îh verde, bart, E. 20. Sus de tot, intre coloane, tende de purpură ce se mişcă în vînt. macedonski, O. II 280. TENDÎ3NŢĂ s. f. v. tendinţă. TENDÎNŢIE s. f. v. tendinţa. TENDENŢIONÎSM s. n. însuşirea de a fi tendenţios ; tendenţiozitate. Referindu-se la tendenţionismul literaturii sovietice, afirmă că ea nu se teme de această acuzare. sahia, U.R.S.S. 160. Apărătorii tendinţelor sociale în artă nu lămuresc destul deosebirea cea mare ce există între tendenţionism şi tezism, gherea, ST. cr. I 301. TENDENŢIOS, -OÂSÂ, tendenţioşi, -oase, adj. Care urmăreşte un anumit scop; care trădează o tendinţă ascunsă, care vrea să insinueze ceva. Acesta este unul din cele mai tendenţioase şi mat minunate tablouri ale picturii universale. v. rom. decembrie 1953, 265. Bănuiesc că exagerările tendenţioase au creat atmosfera apăsată în general, rebreanu, r. ii 14. Pentru acei care vor înţelege mai adine premisele teoretice expuse mai sus, se va lămuri foarte bine şi chestia ideilor sociale in artă. . . arta tendenţioasă. GHEREA, ST. CR. I 297. TENDENŢIOZITATE s. f. însuşirea de a fi tendenţios ; tendenţionism. Apologeţii ideologiei burgheze acuză pe-scriitorii sovietici, şi chiar pe scriitorii progresişti ai Apusului, de tendenţiozitate, v. ROM. decembrie 1953, 265. Noi ne mîndrim... cu tendenţiozitatea literaturii noastre. SAHIA, U.R.S.S. 160. TÉNDER, tendere, s. n. Vehicul de cale ferată, cuplaf direct cu locomotiva unui tren şi servind la transportul şi depozitarea combustibilului şi apei de alimentare a locomotivei. TENDINÓS, -0ÁSA, tendinoşi, -oase, adj. De natura. tendonului, referitor la tendoane. Diafragma constă lateral din muşchi, iar în centru are aspectul unei membrane tendi-noase. anatomia 76. Edem moale şi elastic, care păstrează' urma degetului şi acoperă reliefele tendinoase şi osoase. PARHON, O. A. I 112. TENDINŢA, tendinţe, s. f. 1. Dispoziţie firească pentru, ceva, înclinare, năzuinţă; pornire, acţiune conştientă spre un scop determinat. Şi piesele Ud Maxim Gorki' sînt încărcate de tendinţă, sahia, u.r.s.S. 146. Coşbuc rămîne poetul ţărănimii şi exprimă tendinţele ţărăneşti. GHEREA, ST. cr. iii 348. (Glumeţ) Picioarele de la genunchi în jos au o tendinţă vădită de a se preface în sloiuri. SADOVEANU, O. VIII 180. 2. Direcţia în care s-ar mişca un corp într-un cîmp de forţă, dacă această mişcare nu ar fi împiedicată. — PI. şi: tendinţi (gherea, ST. CR. îl 18). — Variante r (învechit) tendenţă (odobescu, s. iii 343), tend6nţio (russo, s. 90) s.’ f. TENDÓN, tendoane, s. n. Ţesut fibros şi rezistent, de culoare albă, cu ajutorul căruia muşchii se fixează pe oase. Bacteria. . . leprei arată o oarecare predilecţie■ pentru propagarea de-a lungul tendoanelor. babeş, o. a. i 40. Cu pieptul lat, cu muşchii în fus şi cu tendoanele-elastice. C. PETRESCU, î. ii 216. TENÉBRA, tenebre, s. f. (Livresc; rar la sg.) întuneric, întunecime, beznă, obscuritate. Flacăra a ţişnit în aer, albastră, împrăştiind tenebrele. BOGZA, Ţ. 74. în momente cînd, după îndelungi tenebre, se aprindeau pe vaste orizonturi zorile, caragiale, o. vii 245. Aş vrea. ■ ■ Să văd ce eu atîta iubeam odinoară: A codrului tenebră, poetic labirint. EMINESCU, o. I 6. TENEBROS, -OASĂ, tenebroşi, -oase, adj. (Livresc)-întunecos, obscur; f i g. (despre oameni) posomorit, sumbru, închis în sine. A intrat, înalt cit uşa, tenebros, cu umbra lui de barbă pe sub fălcile osoase şi cam înguste. camii. petrescu, o. I 185. Pleacă mîine. . . uite ce tenebros e! c. petrescu, î. i 10. TENECHEA s. f. v. tinichea. TÉNIE, tenii, s. f. Vierme care trăieşte ca parazit în intestinul subţire al omului şi al animalelor carnivore; panglică. TÉNIS s. n. Joc sportiv care se joacă de către două sau patru persoane, cu min^i mici şi cu rachete, pe un teren anume amenajat, despărţit în două printr-o plasă» Admiram pe cei care joacă tenis şi cu destulă trudă am devenit campion regional de tenis. CAMll, PETRESCU, P. 41. Tenis de masă — joc sportiv asemănător cu tenisul,' care se joacă cu mingi mici de celuloid şi cu palete, pe o masă specială, despărţită în două printr-o plasă; ping-pong. TENOR — 413 — TEORETIC TEN()R, tenori, s. m. Cea mai înaltă voce bărbătească ; cîntărcţ care are o astfel de voce. Simion începu iar să ingîne cu glas limpede de tenor cintecul acela. DUMITRTO, v.v. 35. îşi înălţăglasu-i dulce de tenor. Sadoveanu, E. 126. Era cel dinţii şcolar. . . cel mai bun tenor. CONTEMPORANUL, iii 620. Tenor dramatic = voce bărbătească cu volum mare şi cu registru central puternic, care duce cu uşurinţă notele de sus; cîntăreţ care are o astfel de voce. TENSIOMÎTRU, tensiometre, s. n. 1. Instrument de măsurat tensiunea supei ficială a unui lichid. 2. Instrument pentru măsurat tensiunea arterială. TENSIUNE, tensiuni, s. f. 1. Stare a unui corp care este întins sau comprimat, răsucit sau î icovoiat; încordare. Tensiunea muşchilor. -$• F i g. înzirtejirea nervoasă, tensiunea neomenească de atitea ore, scădea intr-o sfirşeală trecătoare, camii, rETRESCU, N. 22. Dialogul juriştilor ajunsese la un moment de mare tensiune. Se simţeau intimidaţi, obosiţi, neliniştiţi amindoi. EKTiMiu, N. 12. Pe cind la centrul cercului format încordarea creştea, la periferie, tensiunea fiind mai slabă, se făcea haz. bart, S. m. 87. -4- Forţă interioară care acţionează asupra unităţii de arie dintr-o secţiune a unei piese supuse acţiunii ■unor forţe exterioare. 2. Presiune exercitată de fluxul sîngelui asupra pereţilor vaselor sanguine şi a inimii; (sens curent) presiune ml mare decît cea normală, constituind o stare patologică (v. hipertensiune). Hemoragiile au la bază ruptura pereţilor vasculari, datorită unei tensiuni sanguine mărite, nicolau-maisler, d. v. 55. tentA, tentez, vb. I. T r a n z. A ispiti, a ademeni. In această curgere fără întoarcere, doar spiritul omului .. ■e tentat să meargă in sens invers, pe deasupra întîmplă-rilor. hogza, c. o. 14. TENTACUL, tentacule, s. n. Apendice mobil, nearticulat care serveşte unor animale ca organ tactil, ca organ de apucare sau de mişcare. Melcul are patru tentacule. <ţ- F i g. Spaima îşi înfigea tentaculele nenumărate în cetele zguduite de focul soldaţilor, împingindu-le intr-o goană zvăpăiată spre sat. REBREANU, r. ii 257. — Variantă: tonhîculii (contiîmporandi,, s. ii, 1949, nr. 156, 7/3) s. f. TENTACULAR, -A, tentaculari, -e, adj. Cu tentacule, de natura tentaculelor, ca de tentacule, ca un tentacul. Insomnia nu e chinuitoare doar pentru că îţi scurtează odihna, ci mai ales prin gîndurile negre ce-ţi inspiră şi care te înfăşoară intr-o reţea tentaculară. REBREANU, U. i 52. TENTACULĂ s. f. v. tentacul. TENTATIVA, tentative, s. f. Acţiune întreprinsă cu scopul de a realiza ceva sau de a ajunge la ceva, fără siguranţă deplină de succes; încercare (neizbutită). Să reprime orice tentativă a acuzaţilor de a tulbura liniştea publică, camii, rETRESCU, T. ii 605. înainte de-a pune capul pe pernă, repetă o tentativă neizbutită să aducă oarecare rinduială in părul cilţos şi rebel. c. rETRESCU, !. ii 52. Orice tentativă de congres a fost înăbuşită vreme de 20 de ani. saiiia, u.r.s.s. 203. ' TENTAŢIE, tentaţii, s. f. Ispită, ademenire. A încercat s-o ademenească la ţară, nu ca să îndrăgească ea pămîntul, ci ca să-şi ferească iubita de tentaţiile oraşului. reureanu, r. i 51. — Variantă: (învechit) tentaţiune (demetrescu, o. 196, CARAGIAI.E, O. III 149) S. f. TENTAŢlt/NE s. f. v. tentnjio. TfiNTĂ, tente, s. f. Amestec de tuş şi de apă sau de o culoare şi de apă, folosit pentru a reda nuanţa de culcare dorită. + Nuanţă a unei culori. TEOBROMiNA, teobromine, s. f. Alcaloid care se extrage din seminţele de cacao şi care are o acţiune diuretică importantă. TEOCRÂT, teocraţi, s. m. Persoană care exercită o putere teocratică. TEOCRATIC, -A, teocratici, -e, adj. De natură teocratică ; privitor la teocraţie. Conducere teocratică. TEOCRAŢÎE, teocraţii, s. f. Formă de guvemămînt, în care autoritatea este considerată ca emanînd de la dumnezeu şi este exercitată de preoţi; p. e x t. stat cu o astfel de formă de guvernămînt. Văzind că sceptrul îţi tremură în mină, Că e teocraţia o fantasmă bătrină... ai înţeles Că trebuie un rege, un scut, — şi m-ai ales. macE-DONSKI, o. II 202. TEODICÎE s. f. Doctrină mistică, care încearcă să justifice contrazicerea între existenţa răului şi a nedreptăţii în lume şi ideea bunătăţii şi a atotputerniciei atribuite de religie lui dumnezeu. TE0D0LÎT, teodolite, s. n. Instrument optic, alcătuit dintr-o lunetă mobilă care se poate roti în jurul unui ax, în faţa unui cadran împărţit în grade, şi care serveşte în topografie (la măsurarea unghiurilor) şi în astronomie (la dcteririnarea azimutului şi a înălţimii aparente a unui astru). Ajunse asudat la postul de observaţie... se cocoţă in dosul teodolitului, pe pipăite. REBREANU, V. S. 83. TEOGONIC, -A, tcogonici, -e, adj. Privitor la teo-gonie. Legende teogonice. TEOGONÎE, teogonii, s. f. (în religiile politeiste) Genealogia zeilor; ansamblul divinităţilor unui popor politeist. TEOLOG, teologi, s. m. Persoană care s-a specializat în teologie, care se ocupă cu probleme de teologic. Tu te compromiţi cu cai verzi pe pereţi şi cu lucruri nedemne de un teolog, galaction, o. i 31. (Transilv.) Student al Facultăţii de teologie. TEOLOGAL, -A, teologali, -e, adj. (Rar) De teolog; referitor la teologie. Căzusem din stima venerabilei mele 'familii teologale, galaction, o. i 31. TEOLOGIC, -A, teologici, -e, adj. Privitor la teologie, de teologie ; de teolog. în filozofie domneşte o scolastică aridă, mistică şi teologică. GUEREA, ST. CR. II 124. Aceste cărţi sînt mai cu seamă... exemplare învechite de opere liturgice şi teologice, odobescu, s. I 333. TEOLOGIE s. f. Disciplină care se ocupă cu studiul problemelor religioase. 1 teOrbA, teorbe, s. f. Instrument muzical asemănător cu lăuta, care arc şi coarde speciale (fixate pe o prelungire, în formă de volută, a gîtului) pentru sunete grave. Terasa de granit înaltă părea-n lumină că pluteşte Si Pe un cintec de teorbă că urcă şi se-nsufleţeşte. MACEDONSKI, o. I 229. — Pronunţat: te-or-. TEORÎMA, teoreme, s. f. (Mat.) Propoziţie a cărei valabilitate poate fi demonstrată din alte propoziţii, presupuse valabile. Teorema lui Pitagora. Demonstra la tablă o teoremă lungă. I. BOTEZ, şc. 57. TEORETIC, -A, teoretici, -e, adj. Care priveşte teoria, care se bazează pe teorie; referitor la conţinutul de idei. Materialismul dialectic este baza teoretică a socialismului ştiinţific. i.urTA DE clasX, 1953, nr. 5, 24. Laboratorul de fizică şi chimie e un atelier de aplicare a cunoştinţelor teoretice. I. BOTEZ, şc. 223. + Care este de natura teoriei, care nu afectează activitatea practică. Pentru soţul ei păstrase orişicum un respect, cel puţin teoretic. REBREANU, R. I 187. teoreticeşte - 414 — TERCIUIRE TEORETICÎ ŞTTi adv. (Rar) Din punct de vedere teoretic. S-a ţinut de mai multe, deşi nu de toate principiile pe care le-a susţinut teoreticeşte. IBRiiLEANU, SP. CR. 51. TEORETICIAN, teoreticieni, s. m. Persoană care se ocupă cu problemele teoretice dintr-un domeniu al ştiinţei sau al artei, specializîndu-se în ele. Marii dascăli ai proletariatului, Marx şi Engels, au fost nu numai teoreticieni geniali, dar şi eminenţi conducători revoluţionari. lupta de clasX, 1953, nr. 5, 29. Dacă studiem cu atenţie mişcarea culturală de la 1840 încoace, vedem că. . . teoreticianul e A. Russo. ibrXileanu, sp. cr. 69. TEORETIZA, teoretizez, vb. I. Tranz. A scoate idei şi principii generale (şi a le sistematiza) din datele unei cercetări; a face teorie. Atit boierii mari, cit şi boierinaşii. . . {şi teoretizează interesele cu ajutorul-literaturii politice europene. ibrXileanu, SP. CR. 79. TEORETIZARE, teoretizări, s. f. Acţiunea de a teoretiza şi rezultatul ei. TEORÎE, teorii, S: f. 1. Sistem de principii, obţinut prin generalizarea experienţei, care constituie baza unei ştiinţe, a unei arte, a unei concepţii despre lume; ansamblu de idei pe baza cărora se interpretează şi se explică fapte, fenomene sau evenimente care aparţin anumitor domenii de cercetare. Începeau apoi, după sfirşi-tul versurilor, teorii fine despre artă. SADOVEANU, E. 102. în loc să-i combată «teoriile », într-o zi i-a spus că s-ar bucura dacă i-ar plăcea fata lui Tudor lonescu. REBREANU, R. I 50. 2. Partea teoretică a instrucţiei militare. Am făcut.. . teorie cu ofiţerii si ni s-au împărţit mantăile. SAHIA, N. 119. TI'.OZOF, -OAfA, teozofi, -oafe, s. m. şi f. Adept al teozofiei. TEOZOFIC, -A, teozofici, -e, adj. Privitor la teozofie. ŢEOZOFlE s. f. Doctrină filozofică-religioasă de origine orientală, care susţine teoria reîncarnării sufletului în nenumărate vieţi, pînă la intrarea lui în nirvana. TEPTÎI, adv. v. tiptil. TERA( OTĂ. teracote, s. f. Produs ceramic (obţinut în general prin arderea argilei) din care se fac plăci pentru sobe, obiecte ornamentale etc. Şezu cîteva clipe.. . uitîndu-se foarte atentă la soba înaltă de teracotă, dumitriu, b. f. 92. Pereţii... îşi amestecau respiraţia cu mirosul apăsător de spital şi cu căldura sobei de teracotă din dosul uşii. REBREANU, p. s. 109. Un mare număr de medalioane de teracotă smălţuită în diferite nuanţe. ODOBESCU, S. II 210. TERAPEtJTIC, -A, terapeutici, -e, adj. Privitor la terapeutică, care ţine de terapeutică; care vindecă. Trebuie constatată acţiunea reciprocă a bacteriilor. . . întrebuinţate cu scop terapeutic şi a celor patogene, babeş. o. A. I 110. .re TERAPEtÎTTOA s. f. Parte a medicinei care se ocupă Cu tratarea bolilor şi cu modul de întrebuinţare a medicamentelor; ştiinţa vindecării bolilor. Printre pro-blemele biologice rezolvate cu ajutorul chimiei şi fizicii găsim... un mare număr de probleme de patologie şi de terapeutică, marinescu, p. a. 88. ŢERAPÎE s. f. Metodă folosită pentru a vindeca o anumită boală. Una din realizările cele mai mari ale ştiinţei medicale o constituie aplicarea terapiei cu antibiotice în bolile infecţioase. contemporanul, S. II, 1953, nr. 366, 5/3. Dacă aruncăm o privire asupra evoluţiei terapiei interne in bolile dermatologice, vom constata că ea nu a jucat în trecut un rol prea însemnat, nicoiau-maisler, D. v. 112. TERASAMÎNT, terasamente, s. n. Lucrare constînd din săpături în pămînt sau umpluturi, executate în vederea realizării unei construcţii sau pentru extragerea unor materiale; rezultatul unei astfel de lucrări. Terasamentul căii ferate, cza Stăm îngrămădiţi în dosul' îerasamentului şi aşteptăm mereu, camu, PETRESCU, U. N. 310. TERASA1 s. f. v. tcraz. TERASA2, terase, s. f. 1. Construcţie deschisă, anexă a unei clădiri, aşezată la nivelul parterului, al unui etaj sau pe acoperiş şi servind de obicei ca loc de odihnă. Organista templului apare pe terasă. GALACTioN, o. I 244. Bogoiu... a rămas încruntat pe şezlong, pe terasă. SEBAS-Tian, T. 88. Colo, mai departe, se-nalţă a noastră casă Cu albă colonadă deasupra pe terasă, alkcsandri, T. ii 202. -4» Suprafaţă plană, amenajată în parcuri sau în grădini, pe o ridicătură de teren, şi susţinută de obicei de un zid. ■+-Porţiune de trotuar în faţa unei cafenele sau a unui restaurant, unde sînt aşezate mese. Şi pe publice terase plîng viori sentimental, bacovia, o. 137. 2. (Mai ales la pl.) Suprafaţă de teren în formă de trepte, provenite mai ales din ridicarea treptată a scoarţei pămîntului şi aşezate la diferite niveluri deasupra albiei unei ape curgătoare. Muierea cea grasă. . . îşi plimba ochii peste treptele largi ale teraselor de vie ce se povîrneau lin spre lac. dumitriu, N. 234. Pe largile terase ale muntelui, mase întregi de oameni forfotesc, bogza,' C. o. 179. Pe-a terasă înaltă. . . se deschide una din cele mai frumoase privelişti pe Dunăre. VJ.AIIUŢâ, r. p. 8. TERATOLOGIC, -A, teratologici, -e, adj. Care ţine de teratologie, privitor la teratologie. TERATOLOGÎE s. f. Ramură a anatomiei şi a fiziologiei, care se ocupă-de anomaliile morfologice ale vieţuitoarelor. Teratologie animală. TEIÎAZ s. n. (Şi în forma terasă) Un soi de struguri de calitate inferioară, cu boabe mici şi negre; vin făcut din astfel de struguri. — Variantă: terdsă s. f. TERIîENTÎJS'A s. f. v. terebentină. TÎRBIU s. n. Element din familia metalelor din pămînturile rare. TERCHEA-BÎRCHEA s. m. invar. Calificativ depreciativ dat unui om de nimic. Trimiteau invitaţii chiar şi unor terchea-berchea pe care altădată arnăuţii i-ar fi oprit la poartă. PAS, L. I 108. Toţi ăştia îl socotesc pe dînsul un terchea-berchea. SADOVEANU, p. m. 158. TERCI, terciuri, s. n. Mîncare constînd din mălai fiert în apă ; mămăligă foarte subţire. Dacă aduci întîi terciul, Pe urmă aduci de surdă Oaspetelui oau (=. ouă) şi urdă. pann, P. v. II 148. Zeamă de terci. . ■ Acurn cum ar fi mîn-cat. teodorescu, P. P. 487. <$• F i g. (Cu aluzie la lipsa de consistenţă a mîncării) Bălăcea prin terciul subţire ce-i trecea de ştaifurile scîlciate, se urca pe pantaloni ca două jgheaburi umede. i. botez, şc. 99. Expr. A lace (pe cineva sau ceva) terci = a face (pe cineva sau ceva) una cu pă-mîntul; a face praf. — Variantă : teici (ŞEZ. V 6) s. n. TERClUl, terciuiesc, vb. IV. T r a.n z. A transforma într-o pastă moale; a face terci; p. e x t. a strivi, a zdrobi. Cele din urmă peticuţe de omăt se înmuiaseră şi terciuiserâ glodul. MIIIALE, O. 7. Oamenii. . . veneau ca o aripă mare, de-o nebănuită putere, pornită să măture, să macine şi să terciuiască. .. toată curtea boierească. GA LAN, z. R. 210. TERClUlAlA. terciuieli, s. f. Acţiunea de a terciui şi rezultatul ei; terci. TERCIUÎRE s. f. Acţiunea de a terciui. TEREBENTINĂ — 415 — TERGIVERSARE , TEItEBEXTÎNĂ a. f. Lichid incolor, cu miros pătrunzător, obţinut prin distilarea răşinii coniferelor şi folosit în industrie, mai ales ca solvent. — Variante: torliontinu (caragiale, m. 297), ter-ponfinii s. f„ tcrpcutin (1. botez, şc. 68) s. n. TEREBÎNŢ, terebinţi, s. m. Arbore răşinos, cu frunzele totdeauna verzi, răspîndit pe coastele Mediteranei, din care se extrag substanţe tanante şi mai ales terebentina (Pistacia terebinthus ). TKRfiN , terenuri, s. n. 1. întindere de pămînt. în orice caz, vom aven nevoie de teren pentru construcţii, birouri, ma-gazii, cisterne, c. petrescu, R. dr. 200. <$• L o c. a d v. Po teren = la faţa locului, la locul de producţie (nu în birou). Astăzi am fost pe teren, pe lerbrigăzi. miiiale, o. 289. <$>■ E x p r. A sonda (sau a pipăi) terenul = a observa cu atenţie situaţia, împrejurările, condiţiile înainte de a întreprinde ceva; a se informa. Intre timp voi pipăi terenul să aflu toate preţurile din judeţ fi să văd dacă nu putem provoca o concurenţă. C. PETRESCU, R. DR. 212. A cîştiga teren = a progresa puţin cîte puţin într-o acţiune; a-şi consolida poziţia. A părăsi terenul = a părăsi un cîmp de acţiune, a ceda, a se da bătut. Vrei să pleci, prietene Mirel? Aceasta înseamnă că n-ai de fel fler de gazetar. Părăseşti terenul tocmai cind ceaiul dansant. . . începe să fie mai interesant. c. rETRESCU, c. v. 189. A pregăti terenul v. pregăti. A pierde teren v. pierde. (Urmat de deter- minări care arată calităţi sau proprietăţi ale solului) Dumneata ai înstrăinat pămînt pentru plugărie; cei ce l-au cumpărat, cumpărau teren.petroliffir, ştiind că acolo se află păcură. C. rETRESCU, A. 333. «0> (Urmat de determinări care arată destinaţia) Teren sportiv. + Solul privit din punct de vedere geologic, geografic etc. Accidente de teren, a Acestea sint formaţiunile sedimentare ale terenurilor paleo-soice şi secundare. I. ionescu, M. 49. -4*- Loc, regiune. Nu cunosc terenul şi am nevoie de o călăuză, rebreanu, r. S. 57. - - • 2. F i g. Cîmp, domeniu de activitate, de preocupări; poziţie pe care se situează cineva. Toţi ciţi au scris despre criticile mele, deşi se dcosibesc de mine in unele privinţi, stau insă mai toţi pe acelaşi teren modem ştiinţific ca şi mine. GHEREA, st. cr. ii 9. TERERÎM, tereremuri, s. n. (învechit) 1. Ornament melodic; tril. Puse mîna pe un flaut. . . şi. . . dete drumul la nişte tereremuri straşnice, pe cari Panaitopolu le însoţea cu glasul lui spart. D. ZAMF1RESCU, la CADE. Ornament grafic. Literele se înşirau una după alta, cam plecate înainte, fără tereremuri, ci numai cu nişte cozi enorme pe la 11 * şi */». D. ZAMPIRESCU, R. 74. 2. F i g. Ifos, moft; pretenţie, veleitate. Iar acum avem Mii de gogoşari Ce au tererem De patrioţi mari. AUÎCSANDRI, T. 139. TERÎCSTRU, -A. tereştri, -sire, adj. Care se referă la planeta noastră; de pămînt sau de pe pămînt, al pămîn-tului; pAmintesc. Glob terestru. c=j Numai cîrdurile de păsări, picind deodată din cer, pot să acopere atit de repede şi de total o suprafaţă terestră, făcînd-o de nerecunoscut. bogza, c. o. 158. + De natură materială. Unii pregătin-du-se să cucerească situaţii politice, alţii avere, alţii mai ştiu eu ce satisfacţii terestre. C. PETRESCU, C. V. 22. «$■ Magnetism terestru v. magnetis m._ TERE7.ÎE, terezii, s. f. Instrument de cîntărit, format dintr-o pîrghie mobilă cu două braţe egale, la capetele libere ale cărora ntîrnă cîte un taler (într-unul punîndu-se o-biectul de cîntărit şi în celălalt greutăţile); p. e x t. (rar, In pl.) talerele balanţei. V. b a 1 a n ţă, c î n t a r. (F i g.) Nu-mi măsur bine versul? Ce? Cum? Auzi acolo!... eu am rima justă — tu? false terezii, caragiale, o. iii 112. (Cu gtafie învcchită) Tereziele îşi încep danţul cel des- trămat, care in sus, care in jos ; de o parte guvernul... pe de altă parte... poporul, odobescu, s. ni 335. — Variantă : tîrizie (galaction, o. i 140) s. f. _TF.RFĂRÎE, terfării, s. f. (Regional; şi în forma tîrfărie) Masă dată de părinţii mirelui în ziua cununiei sau a doua zi (cu care prilej mireasa face daruri socrilor şi cumnaţilor). V. uncrop. Părinţii miresei, pregă-tindu-se de tirfărie cu chemaţii lor, pleacă pe un car cu patru boi, luînd cu ci şi pe ceteraşi. marian, nu. 700. — Variantă; tirTilrio s. f. terfArîţA, terfăriţe, s. f. (Regional; şi în forma tîrfariţă) Rudă sau prietenă a miresei care o însoţeşte -pe aceasta şi are grijă de hainele ei. In carul cu vesmintele miresei şade numai tîrfariţa. marian, nu. 619. — Variantă: tîrlăriţă s. f. TERFEGOS, -OASA, terfegoşi, -oase, adj. (Regional) Zdrenţăros. Omul terfegos-Duce porcii în jos (Pieptenele). gorovei, c. 285. TERFELI, terfelesc, vb. IV. T r a n z. 1. A murdări, a mînji. 2. F i g. A înjosi, a insulta, a batjocori. El, omul de viitor... luase «din dragoste» o fată fără nimic, cu rude mizerabile, punîndu-se in conflict cu propria lui familie, ■ ca apoi să fie terfelit. CAI.INESCt', E. O. II 84. Să dezerteze şi să terfelească onoarea militară! Cuvint greu! Proiect teribil! GAI.ACTION, o. I 140. Am să-l terfelesc... in foaia mea. ai.Ecsandri, t. 1630. TERFELÎRE, terfeliri, s. f. Acţiunea de a terfeli. TERFELÎT, -A, terfeliţii -te, adj. 1. Murdărit, mînjit. îmbrăcat cu vecinicu-i surtuc de postav, ros şi terfelit. CONTEMPORANUL, Vjj ?Q0. 2. F i g. Batjocorit, ocărit, insultat; compromis. Să fie numele meu terfelit.. . numai Franţa să fie liberă. CAMIL PETRESCU, T. II 501. TERFELOAGA s. f. v. tertelog. TERFEI.GGj terfeloage, s. n. 1. Registru, catastif, condică. Scriau la terfelogul logofeţiei atitea cărături de la pădure, sadoveanu, N. P. 9. 2. (Mai ales la pl.) Termen de dispreţ pentru cărţi, acte, documente vechi, rupte; hîrţoage. Mamă, ia mai dă-mi, rogu-te, cărţile mele oleacă. — Ci lasă-le încolo de terfeloage, măi băiete. C. PETRESCU, R. DR. 29. Voi căta pintre terfeloagcle mele copia corespondenţii ce au ţinut la 1858 pentru apărarea titlului de Principatele Unite. ALECSANDKI, S. 250. — Variante: tîrtăliSg (camilar, n. n 269),, turlălog (NEGRUzzr, s. i 185) s. n., torlcloăgă (tas, z. i 20, AI.ECSANDRI, T. 100) S. f. TERFEI.OGÎT, -A, terfelogiţi, -te, adj. (Despre dosare, registre, hîrtii) Rupt, murdar, zdrenţuit. îşi tot scuipa virful arătătorului şi răsfoia prin dosare terfelogite. CALAN, B. I 62. TERFÎOITT, terfichi, s. m. (Regional) Om de nimic, puşlama. Nimic nu pune frîu acestor Neruşinaţi, terfichi limbuţi, vlaiiuţă, p. 53. tergimAn, tergimani, s. m. (învechit) Interpret, traducător, translator. El îşi ia soţia, fiică a tergimanului (translator) Iacovache Rizu. ODOBESCU, s. I 267. TERGTYERSĂ, tergiversez, vb. I. T r a n z. A amîna rezolvarea unei chestiuni, a zădărnici luarea unei decizii; a tărăgăna. TERGIVERSARE, tergiversări, s. f. Acţiunea de a tergiversa şi rezultatul ei; amînare, tărăgăneală. TERGIVERSAŢIUNE '416 - TERMINAT TERGIVERSAŢIÎJNE, tergiversaţiuni, s. f. (învechit) Tergiversare. Mencicof. . . se jăluieşte sultanului de tergi-versaţiunile lui Fuad, tratîndu-l de om de rea-credinţă şi de mincinos. CHICA, S. 367. TERÎBIL, -Ă, teribili, -e, adj. 1. Care inspiră groază; groaznic, îngrozitor. Acolo, în coastele dealurilor, săpa de luni de zile lucrările teribilelor războaie moderne. SADOVEANU, O. viii 170. Se-mbulzeau în pieptu-i teribile furiune. macedonskî, o. i 260. Tirania este forma teribilă a despotismului, boi/intineanu, O. 258. 2. (Familiar) Extraordinar, formidabil, grozav, straşnic. Ca un teribil artist, înconjurat de operele sale, se află Oltul în mijlocul drumului pe care şi l-a rupt cu ■violenţă din munte, bogza, c. O. 98. Vorbeşte mult, vede tot, e ironică. E teribilă, sebastian, T. 63. De ce nu renunţi şi u o dată pentru mine la teribilele voastre afaceri? REBREANU, R. I 175. (Adverbial, legat de un adjectiv prin prep. « de» exprimă ideea superlativului) Foarte, extrem de... Eram teribil de grăbit şi iată! -nu mai sînt. C. PETRESCU, A. R. 14. TERIER, terieri, s. m. Numele unei rase de cîini de statură mică şi cu botul pătrat, folosiţi la vînatul animalelor care trăiesc în vizuipi; cîine din această rasă. TERIFIANT, -Ă, terifianţi, -te, iiJj. (Franţuzism) Care produce groază; înspăimîntător. Spectacol terifiant. TERITORIĂL, -Ă, teritoriali, -e, adj. Care se referă la un teritoriu; al unui teritoriu, de teritoriu. Unităţile locale ale procuraturii Republicii Populare Romîne sînt organizate pe bază teritorială. B. o. 1953, 51. Ape teritoriale — apele fluviilor, mărilor sau ale oceanelor pînă la o anumită limită de la mal, stabilită prin tiz sau convenţie, şi asupra cărora statele riverane .îşi -exercită dreptul lor de suveranitate (în special cu privire • Ta pază, pescuit şi cabotaj). Armată teritorială (în vechea organizare militară a ţării) = armată formată din soldaţi trecuţi de etapa rezervei şi destinată, în caz de război, •apărării interne a teritoriului unui stat. Oamenii armatei teritoriale . . . erau numai din cînd în cînd convocaţi la instrucţie, concentrări şi gărzi. SADOVEANU, E. 7. (învechit) Proprietate teritorială = proprietate asupra unui anumit teritoriu. E locul de a analiza cestiunea proprietăţii teritoriale la romîni. hasdeu, I. v. 42. Această proprietate teritorială a noastră este mărginită, este supusă la legi. TCOG5.LNICEANU, S. A. 139. TERITORIU, teritorii, s. n. întindere de pămînt limitată prin hotare precis stabilite şi pe care se exercită o anumită autoritate. Sfaturile populare sînt organe ale puterii de stat care rezolvă pe teritoriul lor toate problemele ce interesează masele. SCÎnteia, 1953, nr. 2797. * TERMÂL, -A, termali, -e, adj. (Despre izvoare de apă minerală) Care izvorăşte cald din pămînt; (despre o staţiune) care are izvoare minerale calde. Ape termale sulfuroase. TÎIRME s. f. pl. Edificiu public la romani, înzestrat ■cu instalaţia necesară pentru băi (calde) ; băi publice. La Histria se dezgroapă terme de mozaic şi inscripţii de marmură, sadovicanu, o. l. 8. TfiRMEN1, termeni, s. m. 1. Cuvînt, expresie. Termenii de jargon. . . trădează în măsură insă mai mare decît arhaismele, dorinţa vorbitorului de a se distinge de restul poporului. GRAUR, F. L. 111. Zei mari! Cîte nimicuri ascunde sub manta. . . Cîţi termeni goi de cuget! — ce josnice simţiri, macedonskî, o. i 169. Parnasul nostru să-l vezi. . . Unul, iscoditor trist de termeni încoronaţi, Lipsiţi de duh creator numeşte pe toţi ceilalţi, alexan-drESCU, m. 240. «$> Termen de comparaţie v. comparaţie. 2. (Numai la pl., în e x p r.) A Ii în termeni buni (sau răi) cu cincva = a fi în relaţii sau raporturi bune (sau rele) cu cineva. 3. (Mat.) Fiecare dintre monoamele unui polinom sau fiecare dintre numerele care alcătuiesc o progresie sau un raport. 4. (Fii.; în expr.) Termen major, termen minor, termen mediu v. c. TJ&KMEN*, termene, s. n. 1. Data fixă la care, potrivit unei învoieli, unei tranzacţii, unei decizii sau unei dispoziţii prealabile, se face o plată, se execută o obligaţie, se înfăptuieşte sau se realizează ceva; soroc. Termen de plată. ^Loc. adv. în (sau Ia) termen = atunci cînd trebuie; Ia timp. Numai de%s-ar ţine croitoreasa de cuvînt, să fie rochia gata în termen. C. petrescu, î. ii 213. 2. Interval sau perioadă de timp, stabilită dinainte, + în limita căreia trebuie să se înfăptuiască sau să se întîmple ceva. Ţi-a trecut cică termenul de împotrivire. DUMI-Triu, n. 18. Mai dă-ne un mic termen de zece mii de ani. alexandrescu, P. 161. Iar trei zile de-mi trecea, Termenul că se-mplinea, împăratul că-mi ieşea. TEODORESCU, p. V. 671. 0* Loc. adv. în termen de ... = în timp de... Lucrare executată în termen de 10 zile. 3. (învechit) Sfîrşit, limită, hotar. Noi dar, după toate aceste mizerii ce se par a nu mai avea termen, declarăm că nu sintem partizani a nici unei persoane. GHICA, a. 766. Această mişcare de perfecţie va avea oare un termen? Răul pieri-va de tot din lume? balcescu, o. ii 10. ■ 4. (în expr.) A îi în termen = a-şi face stagiul militar. De ce nu te-au făcut sergent, tată, cînd ai fost în termen? STANCU, d. 214. TÎRMIC, -A, termici, -e, adj. Care se refera la căldură, care produce (sau se produce prin) căldură, de căldură. <$> Centrală termică = centrală generatoare de căldură, servind pentru încălzirea Ia distanţă a unor fabrici, instalaţii industriale, imobile etc. TERMIFICA, termific, vb. I. Tranz. A alimenta o clădire sau o localitate cu căldură produsă într-o instalaţie specială, de unde este distribuită printr-un sistem de reţele termice. TERMIFICARE s. f. Acţiunea de a termific a. TERMINA, termin, vb. I. 1. Tranz. A duce o acţiune pînă la capăt; a sfîrşi, a isprăvi. îmi cam terminasem treburile p-aici pe lîngă casă. preda, î. 79. Mai mulţi juni romîni ce-şi terminase studiile in străinătate, înturnîndu-se în ţară îşi propuseseră a da un impuls literaturii lîncesînde. negruzzi, S. i 334. 2. Refl. A se sfîrşi, a se încheia. Dar ce anume a fost şi cum s-a terminat povestea, nu mai ştia. C. PETRESCU, c. v. 106. Expr. (Familiar) A se termina cu cineva, se spune cînd cineva nu mai are nici o scăpare. în curînd îşi va aduce aminte de prea multe. Şi atunci sînt pierdută. Atunci s-a terminat cu mine. dumitriu, n. 133. + A avea o terminaţie, a se sfîrşi cu. . . Cuvîntul «masă) se termină cu o vocală. — Accentuat şi: (prez. ind.) termin. TERMINAL, -A, terminali, -e, adj. Care e la extre- mitate, la capăt, la vîrf. Flori terminale. TERMINÂRE, terminări, s. f. 1. Faptul de a (se), termina; isprăvire. 2. (Rar) Terminaţie. «C1».,. în terminările in o iune*, nu este decît «ţ*> transformat în «c ». macedonskî, o. iv 30. TERMINAT s. n. Terminare (1). Expr. Pe terminate = aproape să se termine; pe sfîrşite, pe isprăvite. Era pe terminate cu locul lui Badea. Trebuise să oprească de maumulte ori. . . ca să se mai răcorească motorul. dumitriu, v. l. 133. — Formă gramaticală: (în expr.) terminate. TERMINAŢIE - 417 - TERORIST terminaţii:, terminaţii, s. f. 1. Parte terminală S'unui lucru. Terminaţii nervoase. 2. Sunet sau grup de sunete care se află la sfîrşitul unui cuvînt. Expresia formală a deosebirilor de gen este terminaţia substantivelor, iordan, l. r. 284. Terminaţii. .. care sunau rău la urechea noastră, negruzzi, s. i 338. TERMINO I.(jGIC, -Ă, terminologici, -e, adj. Care se referă la terminologie, de terminologie. Liste terminologice. TERMINOLOGIE, terminologii, s. f. Totalitatea termenilor tehnici de specialitate, folosiţi într-o disciplină sau o ramură de activitate. Terminologia a fost simplificată pentru a fi cit mai accesibilă, r.. rom. 1953,nr. 2, 16. Şi terminologia tehnică aparţine limbajului ştiinţific, iordan, t. R. 79. Ministerul austriac a compus !a Viena o comisie pentru formarea unei terminologii juridice romine. GracA, a, 504. TERMINUS s. n. invar. Capătul unei linii ferate sau al unui traseu de tramvai, de autobus etc. (Adjectival) Gară terminus. Punct terminus. TERMÎT, termituri, s. n. Amestec de aluminiu cu oxidul unui metal, întrebuinţat în sudură. TERMITĂ, termite, s. f. Insectă tropicală (una din speciile ei găsindu-se şi la noi în ţară) care seamănă cu furnica, trăieşte în colonii ca şi aceasta şi este foarte dăunătoare (Reliculitermes lucifugus). Vai de oraşul in care au apucat să se-ncuibe termitele! caragiale, o. vn 232. TERMOCAUTER, termocautere, s. n. Cauter care acţionează prin căldură. TERMOCENTRALĂ, termocentrale, s. f. Centrală (electrică) care foloseşte energia chimică a cărbunilor, a păcurii, a gazelor naturale etc. TERMOCHÎMIC, -A, termochimici, -e, adj. Care se referă la termochimie, de termochimie. TERMOCIIIMÎE s. f. Ramură a chimiei fizice care se ocupă cu studiul cantităţii de căldură absorbită sau dezvoltată în cursul reacţiilor chimice. TERMODINAMICĂ s. f. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre fenomenele mecanice şi cele calorice. TERMOELECTRIC, -A, termoelectrici, -e, adj. Care se referă la termoelectricitate, de termoelectricitate. -Q-Centrală termoelectrică = centrală generatoare de energie electrică, prin folosirea energiei chimice a cărbunilor, a produselor petroliere sau a altor combustibili. Datorită muncii avintate a constructorilor, vor intra in curînd {n funcţiune încă două centrale termoelectrice. Scînteia, 1954, nr. 2860. TERMOELECTRICITATE s. f. Parte a fizicii care studiază relaţiile dintre fenomenele electrice şi cele termice. TERMOFâR, termofoare, s. n. Aparat constînd dintr-o pungă plată de cauciuc sau de metal în care se pune apă caldă sau dintr-o pernă mică şi subţire încălzită electric şi care se aplică, ca mijloc terapeutic, pe o parte bolnavă a corpului. TERMOGEN, -A, termogeni, -e, adj. Care produce căldură. Grăsimile sînt alimente termogene. + (Substantivat, n.) Substanţă care se aplică pe piele pentru a se obţine, prin provocare de căldură locală, anumite efecte terapeutice. Muştarul, tinctura de iod sînt substanţe termogene. TERMOGRAF, termografe, s. n. Instrument care serveşte la înregistrarea grafică a valorilor temperaturii într-un anumit interval de timp. termoizolAnt, -A, termoizolanţi~-le, adj. (Despre un material) Care este izolant pentru căldură. TERM0 LAIÎÎL, -A, termolabili, -e, adj. (Despre substanţe, materiale etc.) Care este sensibil la acţiunea căldurii. termomEtric, -A, termometrici, -e, adj. Care se referă la termometrie sau la termometru, de termometru. Scară termometrică. Indici termometrici. TERMOMETRIE s. f. Parte a fizicii care se ocupă cu măsurarea temperaturilor. TERMOMETRU, termometre, s. n. Instrument pentru măsurarea temperaturilor; (mai ales) instrument format dintr-un tub de sticlă gradat, la capătul căruia se găseşte . un rezervor cu un lichid dilatabil (mercur, alcool, etc.). Termometrul cobora cu încă un grad in fiecare noapte. C. PETRESCIT, A. 273. Un termometru, uitat în perete, deasupra pianului, arăta 2S° R. vi,aiii;ţă, o. a. iii 5. TERMONUCLEAR, -A, termonucleari, -e, adj. Care se referă la formarea nucleelor elementelor mai grele din nucleele elementelor uşoare, la temperaturi foarte înalte. Reacţie termonucleară. Armă termonucleară — bombă cu hidrogen, v. bombă. TERMOREGULAT(ÎR, tennoregulatoare, s. n. Termo-stat (1). TÎRMOS, termosuri, s. n. Vas de sticlă cu pereţi dubli, argintaţi, dintre care a fost scos aerul pentru a se obţine un strat izolator; se foloseşte (în excursii, în călătorii etc.) pentru a păstra o băutură la temperatură constantă. TERMOSTAIÎÎL, -A, termostabili, -et adj. (Despre substanţe, materiale etc.) Care nu este influenţat sensibil de acţiunea căldurii. termostAt, termostate, s. n. 1. Regulator automst care serveşte la reglarea şi menţinerea unei temperaturi constante într-o incintă sau într-un circuit; termoregu-lator. 2. Aparat sau incintă în care se menţine o temperatură constantă. TERMOTÎ UNICĂ s. f. Ramură a tehnicii care studiază folosirea căldurii în instalaţii şi în maşini. TERMOTERAl’ÎE s. f. Tratare a bolilor cu ajutorul căldurii. TERN, -A, terni, -e, adj. Fără luciu, şters, spălăcit; f i g. fără relief, fără culoare ; mohorît, monoton. Era un ziar tern, în care nimeni nu finea minte să fi citit vreodată un articol de duh ori de curaj. c. î’KTRESCU, 'c. v. 159. [Imaginile] au aspectul tern al fotografiei, şi nu coloritul viu al vieţii, ododescu, s. iii 86. TERNAR, -A, ternari, -e, adj. Care este compus din trei unităţi, din trei elemente, din trei faze sau din trei părţi omogene. + De ordinul al treilea; al treilea la rînd. TEROARE s. f. Groază provocată intenţionat prin ameninţări şi prin alte mijloace de intimidare. Poliţia ţaristă şi judecătorii regimului de teroare osîn-deau la moarte sau la exil serii după serii de intelectuali. SADOVEANTJ, E. 192. (Poetic) O singură clipă lupta dintre piscuri şi fulgere nu încetează. Şi o imensă teroare îşi întinde domnia deasupra culmilor înnebunite, bogza, C. o. 61. TERORISM s. n. (Rar) Regim politic bazat pe teroare. Terorismul naşte despotismul in numele libertăţii. RUSSO, S. 183. TERORIST, -A, terorişti, -ste, adj. Care produce groază, care terorizează; de teroare. Metode teroriste. 27 i TERORIZA - 418 — TESTACEU + (Şi substantivat) Adept al terorismului. Risc să fiu denunţat.. . drept cine ştie ce. . . conspirator terorist. C. PETRESCU, R. DR. 121. TERORI7.Ă, terorizez, vb. I. Tranz, A inspira cuiva groază prin ameninţări sau prin alte mijloace de intimidare. V. îngrozi, înspăimînta. TERORIZARE* terorizări, s. f. Acţiunea de a teroriza: TERPÎNE s. f. pl. Nume generic dat hidrocarburilor care se găsesc în uleiurile aromate.ale plantelor. TERPENTÎN s. n. v. terebentină. TERPENTÎIS'Ă s. f. v. terebentină. TERSANA, tersanale, s. f. (învechit) Arsenal maritim, şantier naval unde se construiesc şi se repară vase de război. Fiind peste noapte. . . ger, au îngheţat boazul (= canalul) mării, spre tersana. ARHIVA, R. II 11. — Variantă : tarsanâ (golesctj, î. 86) s. f. TERTECCţA s. f. V. 1ărliicu|ă. TERTÎL, terteluri, s. n. (învechit) Şnur sau ciucure făcut dintr-o împletitură de fire de mătase sau de aur şi folosit la împodobirea marginilor unui veşmînt, ale unei perne, perdele etc. Purta una dintr-acele scurte caţaveici, numite fermenele, broda ia căreia, cu Jir şi tertel, {i acoperea tot pieptul. NECRUZZI, S. I 16. TERTÎP, tertipuri, s. n. (Mai ales Ia pi.) Şiretlic, viclenie, stratagemă, truc. Privea ţintă, cercetîndu-i înfăţişarea şi întrebîndu-se cu ce tertipuri va fi venit la el Ghiţă Lungu. sadoveanu, m. C. 35. N-am nevoie să fac tertipuri avocăţeşti. ionescu-rion, C. 99. Spuse fetei cu ce tertipuri imblă tată-său să-i încerce bărbăţia. ISPI-RESCU, L. 16. TERŢ, -A, terţi, -e, adj. Care vine în rindul al treilea ; al treilea. Terţă persoană. (Substantivat, m.; Jur.) Persoană sau persoane care nu figurează ca parte în acte sau în convenţii, dar care pot avea drepturi sau obligaţii izvorîte din astfel de acte. TÎRŢĂ, terţe, s. f. Intervalul format din trei note muzicale consecutive. TERŢÎT, terţele, s. n. 1, Ansamblu compus din trei persoane (instrumentişti sau cîntăreţi) care execută împreună o bucată muzicală; bucată muzicală scrisa pentru acest ansamblu. Terţetul final din actul întîi ă mers admirabil, caragiale, N. S. 90. 2. Terţină. îşi exprimă sfieaţa nehotărîre printr-aceste graţioase terţele, odobescu, s. i 290. TfiRŢIA s. f. Literă de tipar cu un corp de 16 puncte tipografice. Reversul fotei din urmă e ocupat de o notă explicativă, tipărită pe 18 linii, cu litere cirilice de mărimea zisă terţia (16 punturi). ODOBESCU, S. I 355. TERŢIAR, -ă, terţiari, -e, adj. Care reprezintă stadiul al treilea, treapta a treia în dezvoltarea unui lucru. <*>• Era terţiară = perioadă geologică (între cea secundară şi cea cuaternarăj caracterizată prin mari prăbuşiri ale scoarţei pâmîntului (care au dat naştere mărilor de azi şi au făcut sa apară lanţuri întregi de munţi). Am retrăit O noapte luminoasă din era terţiară. TOPÎRCEANU, B. 38. — Pronunţat: -ţi-ar. TERŢÎN, terţini, s. m. (Regional) Berbec de doi ani împliniţi. TERŢINA, terţine, s. f. Strofă detrei versuri, al doilea rimînd cu primul şi al treilea din strofa următoare. Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n şiruri dt terţine, topîrceanu, s. a. 102. TESAC, tesace, s. n. Sabie scurtă şi lată, purtată odinioară de infanterişti şi de sergenţii de stradă. De la moara Girbovului veneau împotriva lui Caraiman, cu tesace scurte, doi bărbaţi spătoşi şi rînjiţi. sadoveanu, n. p. 106. Gardistul se dăduse un pas înapoi şi scoase tesacul. G. M. zamfirescu, M. D. ii 297. + Teacă (de sabie). Mîncaseră multe bătăi cu tesacul săbiei. DUMITRIU, B. F. 127. TESCOVINĂ, (rar) tescovine, s. f. Ceea ce rămîne după stoarcerea fructelor (mai ales a strugurilor) sau a sfeclei de zahăr; băutură alcoolică obţinută prin fermentarea resturilor de struguri. Sui pe cal şi treci la mine, Să-ţi dau pine şi măsline Şi rachiu de tescovine. ŞEZ. i 13. TESCOVIXARÎT s. n. (învechit) Dare care se plătea pe tescovină, fn domnia lui Ghica~vodă> la 1850, s-a strîns o contribuţiune numită tescovinărit, care era de 4 pînă la 7 lei de cada de tescovină. 1. Îonescu, P. 312. TESCUÎ, tescuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A presa pentru a stoarce ceva; a pune Ia teasc. (Refl. pa s.) [Caşul] se sară şi se tescuieşte spre a se scurge apa din el. I. io-nescu, D. 403. + F i g. A stringe, a apăsa, a îndesa. Fără să îmi pot tescui în mine nemulţumirea... am cam început să mă împac cu ideea că tata n-a agonisit avere. CAMIL PETRESCU, U. n. 30. Fără voie el se uită la palma care a tescuit şi frămîntat mărgelele, ca şi cum ar fi voit să o mustre de păcatul făcut, gane, n. ii 29. 2. A umple (ceva) prin îndesare; a îndesa, a ticsi. Puse mina ca să-şi pipăie portofelul tescuit cu hîrtii. SLAVICI, N. ti 311. TESCUÎRE, tescuirif s. f. Acţiunea de a tescui; punere la teasc. TESCUÎ T, -Ă, tescuiţi, -te, adj. 1. Presat, stors în teasc. După ce luară cîte două-trei ţuici cu măsline şi icre surate tescuite, se aduse în mijlocul mesei... o oală de şapte-opt ocale, plină cu borş. camil petrescu, o. i 565. 2. îndesat, ticsit. Pe roşuly doamne, puneam Ăst cioltar tot de argint, hat şi lung pînă-n pămînt, Ş-astă pernă tescuită. TEODORESCU, P. p. 524. TESLAR, teslari, s. m. (Regional) Dulgher. Învîr-teşte deasupra capului o bardă de teslar. camil petrescu, O. II 461. Pietrarii gătesc mai îjitîi varul... . iar pe de altă parte teslarii, cioplind grinzile cu bărzile, le suie pe zid şi le aşază, încheindu-le una cu alta. draghici, R. 44. tEslă, tesle, s. f. Unealtă tăietoare cu coada scurtă şi tăişul lat şi curbat, folosită îndeosebi de dulgheri, rotari şi dogari. E dulgher şi vine de la lucru, cu ferăstrăid pe umăr, cu o rindea şi o teslă în mină. pas, z. i 17. Tesla bătrînului seînteier într-o lumină umedă, sadoveanu, n. F. 26. Cu o teslă rău mînuită, o calfă de dulgher stîn-gaci ciopîrteşte bîrna. ODOBESCU, S. III 166. TESLĂRÎE, teslăriiy s.. f. (Regional) Meseria de teslar; tîmplărie. Cumpără unelte de teslărie. . ■ şi se aruncă de-şi face el singur o drăguţă de raclă. CREANGĂ, P. 321. Ion s-o alcătuit cu privighitoriu, ca să dureze tot ' lucru teslăriei, uşile, ferestrile, duşamelilef acoperemîntu. . ALECSANDRI, T. 1534. TEST, teste, s. n. Probă prin care se examinează aptitudinile fizice şi psihice ale unei persoane, p. e x t. materialul (fişe, caiete, tablouri etc.) cu care se face această probă, TESTA, testez, vb. I. T r a n z. A da dispoziţii prin testament cu privire la transmiterea unor bunuri materiale; a lăsa ceva prin testament. TESTACÎU, testacee, s. n. Moluscă al cărei corp este acoperit cu un înveliş calcaros. TESTAMENT - 419 — TEŞMECHERIE TESTAMENT. testamente, s. n, 1. Act prin care cineva dă dispoziţii privind dorinţele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. Numai de n-oji lăsat vreun testament. DUMTTRIU, N. 121. l-am repetat că fi- voi lăsa prin testament tot. camil petrescu, u. N. 210. Murind marele Petru pin-a nu se pune in lucrare testamentul lui Dimitrie Canteniir, fiul său. Constantin, puse stăpînire pe toate averile. NE-gruzzi, s. ii 144. <$> Testament olograf v. olograf. Testament mistic -.au secret v. m i s t i c. + (Rar) Moştenire. (F i g.) Prefioase antichităţi grece fi latine, testamente ale unei lumi perdute. hasdru, i. v. 138. 2. (în e x p r.) Vechiul Testament = parte a bibliei cuprinzînd textele referitoare la credinţele religioase şi la viaţa poporului evreu (pînă la naşterea Iui Hristos). Daridică de la Fărcafa, pină tipărea o mămăligă, mintuia de spus pe de rost istoria Vechiului Testament. creangX, A. 84. Noul Testament = parte a bibliei cuprinzînd evangheliile şi alte scrieri religioase (posterioare naşterii lui Hristos). TESTAMENTAR, -A. testamentari, -e, adj. Care se referă la un testament; care e prevăzut într-un testament sau rezultă dinrr-un testament. Moştenitor testamentar. Dispoziţie testamentară, Executor testamentar v. executor. tkstAre, testări, s. f. Acţiunea de a testa. TESTATOR. -OARE, testatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care a făcut un testament, care a testat. Ne întemeiem a zice că nu se află acum un cuvint oarecare pentru ca mănăstirile închinate din ţările romîneşti sa poată pretinde a fi scutite de a îndeplini. . . voinţele testatorilor, odo-bescu, s. ti 45. TKSTKÂ. testele, s. f. Pachet cuprinzînd un număr fix de ob'ecte de acelaşi fel (de obicei 10 sau 12; astăzi mai ales de ace) legate sau ambalate împreună pentru a forma un tot care se vinde deodată. V. duzină. Le luam pe toate la mbţioară, ca pe o testea de linguri, şi alergam cu ele cit era ograda de mare. HOGAŞ, u. N. 33. Testeaua de furculiţe Cîte-o leifă Şi mă duc şi prin Galaţi, Testeaua cîte doi sfanţi, sevastos, n. 284. Cum nu ştiu eu birui pe nerăsuflate candoarea citorva testele de hîrtie? CARAGIALE, S. N. 132. <0* F i g. în trăsură făcui cunoştinţă cu mai bine de jumătate de testea de fiinţe omeneşti, bărbaţi şi femei. isriRESCu; la cade. -f Ambalajul unei duzini de obiecte. Peste o sută de fete şi baie fi... confecţionau testele în care, la alte maşini, înfigeau acele. PAS, 7„ I 290. Pe Jundtd farfuriei, nici un strop de smintînă, cuţitul şi furculiţa ca din testea. hogaş, M. N. 38. TESTEMla, testemele, s. n. Bucată de pînză pătrată, de obicei colorată şi înflorată, cu care îşi acoperă femeile capul; basma, tulpan, bariş, năframă. Vite salbă, briu şi toate!. . - Stai, să-nchei fi testemelul pe la spate. COŞBUC, P. I 104. Un copil işi deznodă un testemel de la gît. VLAHU'fX, o. a. 137. Sacul cu lire de la paharnicul Ior- dache... se află acuma pus bine, înfăşurat într-un testemel. CARAGIALK, O. III 42: — PI. şi: testemeluri. — Variante: tistimfl (contemporanul, s. îi, 1949, nr. 156, 11/3, ant. lit. pop. i 276, tkodorescu, p. p. 521), tistcmcl (camil pktrescu, o. i 299) s. n. Ti:STÎ< Ui-, testicule, s. n. Glandă sexuală bărbătească care produce spermatozoizii. TKSTICULAR, -A, testiculari, -e, adj. Care se referă la testicule. TKST1MONIÂI., -A, testimoniali, -e, adj. (Rar) Care se face prin martori, care se bazează pe o mărturie. Probă testimonială. TESTIMONIU, testimonii, s. n. 1. (Latinism învechit) Mărturie, dovadă. Asta este un testimoniu de lipsă de cultură naţională, caragiale, o. vii 235. Ultimul atac.. . este un strălucit testimoniu de ştiinţă militară. HASDEU, I. v. 158. 2. (Transilv., învechit) Act, document doveditor; atestat, adeverinţă, certificat (şcolar). începui a traduce testimoniul, slavici, N. I 159. TEŞCĂLÎE, tefcălii, s. f. (Rar) Taşcă. Scoteau amnarul din teşcălia de la briu. g.'m. zamfirkscu, sf. m. n. i) 40. TEŞOFTEREA, teşcherele, s. f. I. (Astăzi numai familiar) Pungă în care se ţin banii. Parcă-i doare ceva? De mîncat, mănîncă, de dormit, dorm, treabă n-au, teşche-reaua plină la buzunar, stancu, r>. 389. Nimerise... la case mari, la negustori cu teşchereaua grea. pas, l. i 92. Pe de o parte opoziţie la toartă, pe de altă parte teşcherea la buzunar. . . Urlă tirgul, domnule. CARAGIALK, o. i 151. 2. (învechit) Adeverinţă, certificat, chitanţă. Mi-i plin sînul de atestaturi. . . Iaca teşcherele şi din vremea turcilor. ALECSANDRI, T. I 375. 8. (învechit) Permis de călătorie; paşaport. Ca să ne ducem cu lînă, cu piei, cu miere sau cu unt peste graniţă . sau peste Dunăre, ne trebuia paşuş nemţesc sau teşcherea turcească. Giiica, s. 171. TEŞf, teşesc, vb. IV. T r a n z. A tăia sau a reteza oblic (un lemn, un trunchi). -4- A netezi (rotunjind sau tocind) muchia, sau vîrful unui obiect ascuţit. (R e f 1.) Măturile se teşesc. De o parte şi de alta, pămîntul se aşterne pustiu şi neted ca o apă. vlahuţX, o. a. 408. F i g. Călăuzul vînătnresc se scărpina in cap, îşi teşea mustaţa şi şovăia să răspundă. CAMIL PETRESCU, N. 90. + A turti (cu o lovitură) strîmbînd sau aplecînd pe o parte. O imensă căciulă neagră, teşită la o parte şi curmată la mijloc, se arată săltînd. HOGAŞ, M. N. 185. F i g. Cu un pumn cit butucul a teşit la pămînt pe cel dintîi jandarm din cale. popa, v. 128. TTŞÎI.Ă, teşile, s. f. (în expr.) Cu eîndul (cam) pe fosilii = cu şovăială, cu îndoială în suflet, şovăitor. Plec pe deal peste colină, Cu gîndul cam pe teşilă. 1. CR. II 162. Plec spre bîlci după tocilă, Cu gîndul cam pe teşilă. ALECSANDRI, P. P. 265. TEŞÎRE s. f. Acţiunea de a (s e) teşi şi rezultatul ei. TEŞÎT, -Ă, teşiţi, -te, adj. Cu colţurile sau muchiile retezate sau rotunjite. Ceea ce. . . se află în toate cetăţile de pămînt sînt pietrele de praştie de diferite mărimi, precum şi alte pietre teşite. ODOBESCU, S. II 145. -4- Turtit. I se străvedeau braţele subţiri. . . umerii ascuţiţi şi oasele spinării teşite. DUMJTRIU, N. 180. Era o hîdă făptură, cu picioarele scurte şi cu braţele lungi, cu fruntea teşită şi cu ochi galbeni, c. PETRESCU, R. DR. 51. TEŞTTtTlA, teşituri, s. f. 1. Tăietură piezişă făcută într-un copac (pentru a-1 dobori). -4 Suprafaţă teşită a unui obiect (neted). 2. Partea care rămîne în pămînt dintr-un trunchi tăiat sau ars ; ciot, buturugă. Dă bici iepelor şi iar mai trage un ropot; cînd numai iată ce ajunge roata de-o Ieşitură şi iar se rupe capătul. CREANGĂ, p. 128. Intră-apoi şi omu-n casă suduind ■ Că şi-a rupt la car un capăt într-un drac de teşitură. contemporanî’L, vj 40. 4- Bucată de lemn scurtă; despicăturâ. (Atestat în forma tişitură) Iacă dihania de urs. . . pun mina pe o tişitură şi strigind înfricoşat . . am şi repezii într-insul. marian, NA. 248. ■ — Variante: tişitură (şez. XXI 51, ib. xxm 106), tişitură s. f. TEŞMEf HERÎE, teşmecherii, s. f. (Formaţie glumeaţă) Şmecherie, şarlatanie. Au fugit din Focşani, ca să scape TEŞMENI - 420 - TEUTON din mina administratorului, fiindcă dizbrăcaseră lumea cu teşmecheriile lor. A!,ECSANDri, T. 452. TEŞMENÎ, teşmenesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A buimăci, a zăpăci, a sminti. Spuneţi-mi tot ce ştiţi, că vă teşmenesc în bătăi, stancu, d. 269. TEŞMENÎT, -Ă, teşmeniţi, -te, adj. (Regional) Buimăcit,, zăpăcit, smintit. A rămas teşmenită, de nu mai ştia ce e cu ea pe lume. Nu bea, nu mitica, stancu, d. 47. (Substantivat) Nu mai ştia ce să facă teşmenitul de Joe, ca să moaie inima tiranei de Junona. ispirescu, u. 11. + Dezmăţat, netrebnic. Am văzut perin'dîndu-se tot ce Bucureştii avea. . . mai teşmenit şi defăimat, m. I. CARAGIALE, C. 57. TEŞOS, -OĂSĂ, teşoşi, -oase, adj. (Rar) Pieziş, înclinat, povîmit. Urcăm prin strîmtoare, cărarea-i tejoasă, caii trudiţi. VI.AHUŢĂ, la tdkg. TETANIC, -A, tetanici, -e, adj. Care provoacă teta-nosul, care e provocat de tetanos. Acţiunea bacilului tetanic constă din producerea unei toxine, care posedă o acţiune particulară asupra sistemidui nervos, babeş, o. a. I 591. ^ Care este bolnav de tetanos. Trebuie constatat care e doza minimă de ser, cu cdre putem vindeca un om tetanic, care fără tratament ar muri. babeş, o. A. I 332. TETANÎE s. f. Stare patologică care se manifestă prin contracţia muşchilor şi înţepenirea membrelor, ca urmare a anumitor boli sau a unor stări fizice excepţionale. TETÂNOS s. n. Boală infecţioasă cu caracter grav, provocată de un bacii care se găseşte în pămînt, caracterizată printr-o contracţie permanentă şi foarte dureroasă a muşchilor; (popular) fălcariţă. Bacilul teta-nosului aparţine grupului microbilor care nu se răspîn-desc în corpul animalelor, ci rămîne localizat în plaga prin care a intrat, babeş, o. a. i 525. Tot corpul îi e încleştat, dar stăpînit ca într-o convulsie de tetanos, sub muşcătura umilinţei în amintire, camii, peîrescu, T. 11 242. TÎTEA s. m. art. Termen popular pentru tată, bunic sau străbunic; nume pe care şi-l dau aceştia, vorbind cu copiii lor, uneori şi cu persoane străine ; tată, taică. O să-ţi deie tetea ceai de mintă, camilar, n. I 56. Şade tetea pe tocilă Ca dracul pe rădăcină. SEVASTOS, n. 306. E x p r. Do cînd tetea îlăciiu = de demult, vechi. TETERÎST,- teterişti, s. m. (în vechea organizare a armatei) Soldat în termen care, în baza absolvirii unei şcoli civile prevăzute de lege, beneficia de reducerea serviciului militar Ia un an. Reîncepu bătaia, întîrziind mai mult asupra sergentului Mocoşeală şi a teteristului Enache. camilar, n. ii 72. Toată lumea fericeşte pe Ser-dici. Este singurul teterist din companie, care a intrat în infirmerie. SAHIA, N. 113. TETRACLOIÎTjRA, tetracloruri, s. f. (Chim.) Combinaţie a clorului cu un corp simplu tetravalent. <)> Tetraclorură de carbon = lichid greu, incolor, cu miros dulceag, cu care se umplu unele aparate de stins incendiile sau care se foloseşte ca solvent, ca insecticid etc. TETRACOlil), tetracorduri, s. n. (în antichitate) Liră cu patru coarde. TETRĂD, tetrade, s. n. (Rusism învechit) Caiet. O biblie întreagă aud că a cetit, Din care trei tetrade a scos de mărturii, negruzzi, s. ii 214. TETRAÎDRIC, -A, tetraedrici, -e, adj. Care se referă Ia tetraedru, ca tetraedrul. TETRAÎDRU, tetraedre, s. n. Poliedru cu patru feţe triunghiulare. TETR AE VĂÎf GTTEL, tetraevanghele, s, n. (Şi în forma tetravanghel) Carte care cuprinde cele patru evanghelii. V. evangheliar. Şedea în pridvorul casei.. . şt citea pe tetravanghel. FILIMON, la TDRG. — Variantă: tetravanghel s. n. tetragOn, tetragoane, s. n. (Rar) Poligon regulat cu patru laturi; patrulater. TETRA GONirÎIŞTE adv. (Grecism învechit, rar) în mod categoric, net, ferm. Le-a făcut o jalbă lungă şi lată, în care dovedea tetragoniceşte că, de la descălicarea lui Dragoş, lupii au trăit în bună pace în ţară. NEGRUZZI, S. I 280. tetralînA, tetraline, s. f. Lichid incolor obţinut din naftalină, servind ca dizolvant în industria chimică. TETRALOGIE, tetralogii, s. f. 1. (în antichitate) Reunire a patru piese de teatru, formată din trei tragedii şi o dramă satirică, pe care poeţii greci o prezentau la concursuri. 2. Serie de patru opere literare sau muzicale unite printr-o idee comună. Tetralogia Cavalerii teutoni = ordin călugăresc (şi militar) în Germania şi în unele ţări limitrofe (foarte puternic în evul mediu). teutOiV, -A, teutoni, -e, s. m. şi f. Persoană care făcea parte dintr-unul din triburile germanice din anti-chitate. TEUTONIC — 421 — TEZĂ TEUTONIC, -A, teutonici, -e, adj. Teuton. TEVATURĂ s. f. sg. Zgomot, zarvă, gălăgie (mai ales pricinuită de oameni care se ceartă). Nu credea să se facă atită tevatură pentru nimicul ăsta. ispirescu, L. 272. Peste vreo cîteva zile a pornit la părinţii fetei. . . fi aceştia văzîndu-I că vine cu un mare alai şi tevatură, s-au bucurat cu toţii popesctj, b. rv 29. Un zgomot fi o tevatură la poarta raiului, de gtndeai că vin tătarii. caragiale, S. 56. Bucluc, neplăcere, necaz, zbucium. Cum era fi rupt de osteneală de atîta călătorie şi de atîtă tevatură ce avu pe drum, adormi, ispirescu, l. 212. + Tulburare, încăierare; răscoală, răzmeriţă. în Prahova nu fusese cine ştie ce tevatură şi... de o instigaţie a oamenilor, fostului domnitor nu era vorba, pas, L. I 35. Mă-lurenii au veche învăţătură şi pătimire de la tevatura din 1907. sadoveanu, M. c. 206. TEX, texuri, s. n. Cui mic de fier în patru muchii, întrebuinţat la confecţionarea încălţămintei. TEXT, texte, s. n. 1. Ceea ce este exprimat în scris; conţinut de idei scrise de un autor şi alcătuind o operă literară sau ştiinţifică, un discurs, o lege etc.; fragment, parte dintr-o scriere. Se reprezintă « Trei surori » de A. Cehov ■ ■ . Textul e ascultat în desăvîrşită tăcere, stancu, tJ.R.s.s. 112. în vestita carte a preotului protestant. ■ . găsim textul acelei scrisori. CARAGIALE, O. III 202. Dionis descifra textul obscur. EMINESCU, n. 45. Critică de texte v. critică (4). 2. Cuvintele unei compoziţii muzicale. Textul e primul lucru de care compozitorul trebuie să ţină seamă atunci cind vrea să scrie un cîntec. contemporanul, S. n, 1954, nr. 380, 2/2. ’ 8. Literă de tipar cu un corp de 20 de puncte. TEXTÎL, -A, textili, -e, adj. Care se poate transforma în fibre, care poate fi folosit în ţesătorie; care serveşte la ţesut. Fibre textile, □ Din plantele textile se cultivă cinepa şi inul. I. ionescu, m. 346. Care este ţesut din fibre sau fire. Produse textile. Mărfuri textile. + (Substantivat, f. pl.) Stofe, pînzeturi; p. e x t. obiecte confecţionate din stofe sau din pînzeturi. Fabrici de textile. Care se referă la ţesătorie sau la ţesături. Industrie textilă. TEXTILÎST, -A, textilişti, -ste, adj. (Despre persoane; şi substantivat) Care se ocupă cu ţesătoria, specializat în industria textilă. Muncitoare textilistă. TEXTUAL, -A, textuali, -e, adj. Care este reprodus cuvînt cu cuvînt, fără nici o modificare a textului original. (Adverbial) Domnule abate, răzeşul cel cu nasul roşu ne informează textual că altceva n-a mai rămas oamenilor ■ . . decît să plîngă ori să petreacă, sadoveanu, z. c. 68. Copiez textual fraza subliniată, caragiale, o. iii 211. textOrâ, texturi, s. f. 1. Constituţia unei roci sau a unui aliaj din punctul de vedere al formei, al dimensiunilor sau al componenţei lor. 2. Ţesătură, urzeală. TEZAUR. tezaure, s. n. 1. Cantitate’ mare de bani, bijuterii, pietre scumpe sau obiecte reprezentînd valori spirituale, strinse şi păstrate în loc sigur; p. e x t. avere, bogăţie (mare). Dacă cercetăm uneori tezaurele mănăstirii, o facem dintr-un imbold deşert de curiozitate. GALACTION, O. I 222. S-a oprit îndelung la vitrina cubică de cristal, din mijloc,'unde se află tezaurele regilor goţi. c. petrescu, a. 319. Am aruncat cu pumnul întregul meu tezaur, Voind să-ntind pe cale-i un lung covor de aur. ALECSANDRI, T. Ii 135. F i g. Poate să te vadă cineva fără să te iubească, cînd nutreşte în piept un tezaur de amor? negruzzi, s. in 70. -f- Loc (ţinut sub cheie) unde se păstrează obiecte de preţ. Şi el e emirul, şi are-n tezaur Movile înalte de-argint şi de aur. macedonski, o. I 142. •+• Cantitate de bani sau de obiecte preţioase, ascunse de multă vreme în pămînt şi descoperite întîmplător; comoară. Apele Oltului scot din adincimile de piatră ale munţilor, în fundul cărora oamenii şi-au închipuit totdeauna că stau zăvorite fabuloase tezaure, adierea fără de preţ a tinereţii eterne. BOGZA, C. O. 109. 2. Totalitatea aurului şi a altor metale preţioase, efecte etc. care se găsesc în depozitul unei bănci de emisie, constituind acoperirea biletelor de bancă sau a bancnotelor emise. -4- (Mai ales determinat prin « public o, « al ţării », «al statului») Patrimoniul, averea, totalitatea bunurilor unui stat. -if- Bon de tezaur v. bon (2). + Locul unde se păstrează depozitele de metale preţioase, patrimoniul în bani sau în efecte al statului sau al unei bănci; vistierie, trezorerie. 8. F i g. Ceea ce este socotit ca foarte preţios şi folositor, ceea ce este foarte iubit şi preţuit; comoară, odor. Pe lume, tu mi-eşti singurul tezaur, Tu, artă fără pîine, poezie. IOSIF, T. 113. Ea de mult devenise tezaurul căsniciei lui. EMINESCU, N. 83. -f- Patrimoniu spiritual rezultat din munca culturală desfăşurată într-un lung interval de întreaga omenire, de o anumită societate sau de un grup de cercetători într-un anumit domeniu de preocupări. Nimenea nu avea ca el dragoste pentru trecut, pentru datorie, pentru pitorescul nostru popular, pentru tot ce. constituie tezaurul nostru şi justificarea noastră. SADO-VEANU, E. 177. Aceste balade, doine şi hore, care Alecsandri, găsindu-le in fragmente pe ici pe colea, a ştiut a le întocmi şi a le reproduce atît de bine, sînt un tezaur pentru literatura romînească. BOLINTINEANU, O. 358. Aveţi de apărat tezaurul cel mai scump ce afi moştenit de la strămoşi, limba. ALECSANDRI, S. 50. TEZAURAR, tezaurari, s. m. (învechit) Custodele unui tezaur; funcţionar care primeşte şi distribuie banii statului; vistiernic. TEZAURI'/.A, tezaurizez, vb. I. T r a n z. A aduna, a strînge, a acumula monede sau obiecte de metal preţios (scoţîndu-le din circulaţie). TEZAURIZARE, tezaurizări, s. f. Acţiunea de a tezauriza şi rezultatul ei. Moneta a funcţionat. ■ a arătat Marx, ca măsurător de valoare, ca mijloc de circulaţie a mărfurilor, ca mijloc de tezaurizare şi de plată. CONTEMPORANUL, s. ii, 1949, nr. 159, 6/1. tezaurizatOr, tezaurisatoriy s. m. (Rar) Persoană care tezaurizează. Tt/.X. teze, s. f. ]. Aserţiune expusă şi susţinută într-o discuţie; idee principală dezvoltată şi demonstrată într-o operă, într-o cuvîntare etc. Principiul conducător al întregii concepţii marxiste despre lume şi al întregii activităţi a partidelor marxiste îl constituie teza despre unitatea dintre teoria fi practica revoluţionară, formulată de întemeietorul comunismului ftiinţific — Korl Marx. lupta DE clasă, 1953, nr. 9, 24. Drama poate să fie. . ■ scrisă pentru dovedirea unei anumite teze. C.herea, ST. cr. II 249. -$> L o c. a d v. (învechit) în teză gonernlii = în linie generală, în general; plivind lucrurile în general, în mare. în teză generală. . să nu uităm că năravul din fire nu are lecuire. ODOBESCU, S. iii 48. 2. Lucrare scrisă, făcută de elevi în clasă, sub supravegherea profesorului, pentru a-şi dovedi cunoştinţde ]a sfîrşitul unei perioade de studiu sau la un examen. Toţi ceilalţi profesori am socotit că se poate acorda unui' elev eminent alt termen pentru teza de mai. SAD OVEANU, N. F. 175. Premiantul întîi la toate, — zece la teză, zece la oral. C. PETRESCU, î. n 127. Mi-a pus pe o teză cu subiect liber nota 10. I. BOTEZ, ŞC. 58. <0* Teză de licenţă (sau de doctorat) = lucrare ştiinţifică prezentată de un candidat pentru obţinerea titlului de licenţiat (sau de doctor). TEZIRBAŞA — 422 — TICĂLOŞI TEZTKBAŞÂ s. f. v. fczirbaşă. TEZIKHÂŞA, tczirbaşi, s. m. (învechit; şi în forma tezirbnşn I Staroste de croitori. Işlicul cu patru colţuri al marelui tezirbaşa părea că reclamă prioritatea nobleţei asupra căciulii. Fiî.imon, c. 147. — Vai antă: tczir'iaşâ, tezirbaţale, s. f. TKZlSM s. n. Susţinere, propagare a anumitor teze. Nu lămuresc. . . deosebirea cea mare ce există intre tendenţionism şi tezism, gherea, st. cr. i 301. TEZÍST, -Ă. tezişti, ste, adj. Care enunţă, susţine, ilustrează o anumită teză în artă, în literatură etc. Această bucată e nu numai tendenţionistă, ci curat tezistă. ibrĂI-LKaku, SP. CR. 107. Drama poate să fie tezistă, scrisă Pentru dovedirea unei anumite teze. GHKREA, ST. CR. II 249. + (Substantivat) Adept al tezismului. Una din trăsăturile caracteristice ale teziştilor este că ei cred că însuşirea artistică (aşa iese din vorbele lor) nu se deosebeşte de însuşirile intelectuale în general. GHEREA, ST. CR. i 301. TI interj. (De obicei cu «i * prelungit) 1. Exclamaţie care exprima mirare sau admiraţie. TUI da s-a lăsat afară ger grozav. STANCU, D. 106. (Pipăie stofa pantalonilor) TU! Teribilă, domUe. sebastian, T. 124. Tii!... ce frumoasă caţaveică am să fac nevestii mele din blana istui vulpoi. CREANGĂ, O. A. 295. 2. Exclamaţie care exprimă mînie, ciudă, necaz. Tii! frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă aşa, că-i sărea ochilarii din ochi şi giubenul din cap, de auzea cîinii în Giurgiu. caragialk, o. l 45. — Variantă: tiu interj. TIĂRÂ, tiare, s. f. 1. (învechit) Coroană purtată de regii vechilor perşi şi de conducătorii altor popoare orientale. Necromani ce lungi tiare port în cap cu mare fală. NEGRUZZ1, s. ii 121. - 2. Mitra papală, formată din trei coroane suprapuse. — Pronunţai; ti-a-. tibet uri, s. n. (învechit) Un fel de ţesătură de lina. împodobise. . . un cap mare de porc cu tibet conabiu şi albastru, delavrancea, s. 182. Ş-att prăpădit tibetul roşu din codiţele cari le joacă pe spate. id. ib. 225. TÍKIA, tibii, s. f. Os lung şi gros, situat între genunchi şi gleznă, articulat la cele două capete cu peroneul (împreună cu care formează fluierul piciorului). TI1UĂLĂ, tibiale, s. f. (Latinism învechit) Apărătoare a pulpei; pUlpar, jambieră. Traían, în tunică scurtă, cu tibiale sau poturi vînătoreşti pe pulpe şi cu toga pe umeri, iese cu alţi doi soţi de subt un portic, ouobescu, s. iii 74. TI1MSÍR, tibişiruri, s. n. (învechit) Cretă (de scris pe tablă). Atunci trage cu tibişirul peste ce-a fost şi să mai vie un rind. pas, z. i 34. Mă duc la tablă; iau tibişirul; îl scap de vreo trei ori din mină; şi încep să socotesc. delavrancea, h. tud. 38. TIC, ticuri, s. n. Mişcare convulsivă şi repetată care rezultă din contractarea involuntară a unuia sau a mai multor muşchi; gest automat (urît) pe care îl deprinde cineva în mod inconştient (de obieei prin imitaţie). Obrazul ii tresărea într-un tic nervos. DUMITRIU, B. P. 79. Prinseseşi ticurile redactorilor şi reporterilor, care purtau pălării cu boruri marit lavaliere şi baston pe mină. PAS, Z. I 285. Semănau una cu alta şi la gesturi şi la ticuri. ANGHKL-IOSIF, C. L. 74. TICA-TĂC interj, v. ti(*-lac, UCĂl*, ticăiesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre inimă) A bate tare (sub efectul unei emoţii puternice); a zvîcni, a,palpita. Parcă mie nu-mi ticăie inima? DUMI- TRiu, p. F. 12. Dar dacă n-o vrea? întrebă Vitalia cu inima ticăind. STĂnoiu, c. I. 206. 2. (Despre ceasornice) A emite un sunet ritmic, caracteristic maşinăriei în funcţie; a face tic-tac. Un ceasornic pe un scrin mai ticăia ca o inimă bolnavă, ANGHEL-iosif, c. L. 79. — Variantă: tîcîi (ispirescu, l. 60) vb. IV. TI(ĂÎ2, ticăiesc, vb. IV. Refl. 1, (Rar) A lucra încet şi fără mult spor, a se mocăi 2. (învechit şi popular) A se zbuciuma, a se fră- mînta, a se văita. Începu a-şi frînge mîinile de durere şi a se tic.ăi, de-i plîngeai de milă. ispirescu, M. v. 31. TICĂ1ĂLĂ s. f. Migălealâ, încetineală în muncă. Şterse cu ticăiala din totdeauna sticla ochelarilor. C. PE-TRESCU, C. V. 11. TICĂIT1* ticăituri, s. n. Faptul de a t i c ă i1; zvîcnire» palpitare a inimii. Şi-a ascultat fără voie ticăitul spornic al inimii. galaN, z. r. 230. + Bătaia ceasornicului. Atunci vedea pentru întîia oară un ceasornic. îi ascultă ticăitul. aRDELEaNU, d. 56. TICĂÎT2, -A, ticăiţi, -te, adj. 1. Care lucrează încet (şi fără spor); mocâit. Sculîndu-se, Mihu era mai ursuz decît totdeauna şi se mişca ticăit şi fără nici o treabă prin casă. slavici, n. i 106. Am văzut destui bărbaţi mult mai ticăiţi . decît cea mai bicisnică femeie. CREANGĂ, P. 141. 2. (învechit şi popular) Nenorocit, necăjit; sărman, năpăstuit. Se puse pe gînduri şi cugetă la această ticăită de lume. ISPIRESCU, u. 21. Să n-aibi milă, că nici de tine nimeni nu va avea milă, cînd te vor vedea înfrint şi ticăit f opobescU, S. I 67. Căutarer să ajute pe ticăiţii lor fraţi. bĂlcescu, O. II 126. <0> (Substantivat) Cum îmi prăpădişi floarea împărăţiei mele, ticăitule şi becisnicule? ISPIRESCU, M. v. 31. Ticăita, vai de ea, Şade într-un vîrf de nuiay Nu se teme c-o cădea (Aluna), gorovei, c. 11. TICĂLOS, -oâsă, ticăloşi, -oase, adj. 1. Care face fapte reprobabile; josnic prin manifestările lui; nemernic, păcătos, mîrşav. Vezi dumneata, mătuşă, cît îi de ticăloasă lumea! sadoveanu, o. viii 219. Sătul de a face mereu de pomană meseria ticăloasă de martor mincinos, fyi ceru seama de la stăpîn. odobescu, S. iii 44. Soră ticăloasă, soră păcătoasă, Spune la tustreit Care moarte vrei? ai^EC-SANdri, p. p. 117. *§> F i g* E mai bine acasă decît prin toate rîpile, pe asemenea ticăloasă vreme. SADO-vkanu, o. viii 199. <$> (Substantivat) îl apucă deodată ura împotriva ticăloşilor cu care se înhăitase, dumitriu, n. 216. A fost mare ticălos la viaţa lui şi multe a făcut pe nedrept, popa, v. 87. Eit lasă, ticăloaselor, că v-oi dobzăla eu de-acu nainte. CREANGĂ, P. 12. 2. (Astăzi rar) Care se găseşte într-o stare jalnică; vrednic de milă, sărman, nenorocit. Săraca de minet Dar de unde să vă dau eu bani, cînd sînt o ticăloasă văduvă! sadoveanu. d. P. 145. M-am deprins a tîrî după mine o viaţă ticăloasă. CREANGĂ, P. 234. Fiinţă ticăloasă ce sînt! Adormeam pe nădejdea făgăduinţelor lui. NEGRUZZl, S. I 52. (Adverbial) Din cînd în cînd, pe drum, începea să plîngă înăbuşit, ticălos, parcă mugea. DUM1TRJU, N. 58. 4? (Rar, despre obiecte concrete) Deteriorat, uzat, sărăcăcios. Frumuseţile şi minunăţiile ce văzură cei trei fraţi născuţi într-o colibă ticăloasă îi făcură să rămîie cu gura căscată. POPESCU, B. ii 61. TICĂ 1,0SÎNIE, ticăloşenii, s. f. (Rar) Ticăloşie (2). Mă spălase de ticăloşenia ce mă frămintase. G. M. ZAM-FIRESCU, SF. M. N.' II 207. TICĂLOŞEŞTE adv. (Rar) în mod josnic, nelegiuit. S-o omori! S-o otrăveşti ticăloşeşte într-un unghi al casei sale! negruzzi, s. m 482. TICĂLOŞÎ, ticăloşesc, vb. IV. Refl. 1. A decădea, a deveni un netrebnic. Acu s-au ticăloşit şi boierii şi domnul. TICĂLOŞIE — 423 — TIC-TAC SADOVEANU, o. T 42. Tranz. fact. Eu nu cred că omul e un animal ticălos. Cred că burghezia l-a ticăloşit. BARANGA, I. 194. In satele pe care le-au părăsit, zăceau fraţii lor in întuneric, li istoveau bolile, ii ticăloşea neştiinţa. SADOVEANU, O. VI 462. 2. (Astăzi rar) A cădea în mizerie, a ajunge într-o stare nenorocită, vrednică de plîns; a se nenoroci. Să n-ajung... Să pierz vrun ochi ori vro mină şi sa mă ticăloşesc. PANN, la TDRG. 3. (învechit) A-şi exprima compătimirea pentru sine însuşi; a se plînge. (Cu pronunţare regională) Adeseori se ticăloşaşte pe sineşt cum că abia işi cîştigă pînea. GORJAN, II. n 4. TI< ĂLOŞÎF., ticăloşii, s. f. 1. Stare de decădere morală (v. josnicie); faptă josnică, mişelie. But îl înjura cumplit pe Anculia pentru ticăloşia sa. DUMITRIU, N. 207. Multe necredinţe şi ticăloşii aţi săvîrşit ,* acuma, la domnia Tom şei, v-a sosit şi vouă veleatull sadovkanu, o. vii 74. Da cîte ticăloşii am văzut eu acolo, vă spui drept, m-am speriat. VlrfAHUŢĂ, o. A. ii 96. 2* (Astăzi rar) Stare de sărăcie, de mizerie; (la pl.) suferinţe fizice, infirmităţi, boli. Dar dacă el se întoarce la ticăloşia din care-a ieşit, n-are decit, sadoviîanu, p. m. 145. Zîna îl ameninţă cu boală şi cu toate ticăloşiile omeneşti, dacă nu s-o duce. ISPTRESCU t*. 231. Fărmături, blide aruncate în toate părţile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloşie mare. creangă, P. 11. Muri pribeag şi în ticăloşie la Constantinopole. BĂLCESCU, M. V. 277. TICĂLOŞIT, -Ă, ticăloşiţi, -te, adj. Aflat în stare jalnică; mizerabil, netrebnic. Cînd văzură Că de loc nu mai putură A umbla şi a mişca, Cunoscută că-s greşite Şi de tot ticăloşite, De nu i se vor pleca. pann, p. v. iii 97. TimiT, tichete, s. n. Bucată mică de hîrtie sau de carton imprimat, care asigură posesorului anumite drepturi (astăzi, în special, dreptul de a călători cu anumite trenuri sau de a ocupa un loc fix într-un tren). Pipăie in buzunar tichetul de tren. c. petrescu, o. p. i 15. Era conductorul.. ■ recunoscui dreptatea invocată şi mă ghe-tnuiam în limitele tichetului meu. chica, s. 2. F i g. Compartimentul rămîne gol. Profit de ocazie şi mă instalez pe toată lungimea unui tichet. vlahuţA, o. a. 233. TIfHlE. tichii, s. f. Un fel de bonetă fără boruri, de stofa sau de pînză, care acoperă numai creştetul capului. V. scufie. Tatăl lui Bedros avea o tichie neagră de mătase. dumitiuu, n. 266. <$> E x p r. Oo-i lipseşte chelului î Tichie (le mărgăritar, se spune în ironie despre cel care, lipsit de lucruri de primă necesitate, aleargă după altele, mai puţin utile sau inutile. + (Popular) Membrană care înveleşte uneori capul copiilor la naştere. E x p r. (în superstiţii) A se naşte cu tichia în cap = a fi norocos. Cînd este vorba de vinătoare, apoi poţi să mi te lauzi că eşti născut cu tichia în cap. ODOBESCU, S. iii 194. — Variantă: cliitio (alecsandri, v. iii 83, pXscu-LESCU, l. p. 218) s. f. TirmfŢĂ. tichiuţe, s. f. Diminutiv al lui tichie. ■£> (în basme) 7 ichiuţa dracului — pălărioară înzestrată cu puterea de a-1 face nevăzut pe cel care o poartă. Pînă să-i iau de veste, s-a făcut nevăzut prin hăţiş, parcă avea tichiuţa dracului în cap. Ghica, s. 284. TIfl.l'î. ticluiesc, vb. IV. Tranz. 1. A aranja, a aşeza, a întocmi, a înjgheba. în curtea lor, sau pe un loc viran, cu răchită adusă din balta de la Fundeni, ticluiau mustăria. PAS, z. I 170. Cînd au scos afară toată zestrea, flăcăii ■ . ticluiesc tăvicerile ş-apoi pernele. SEVASTOS, N. 161. Să trecem înainte, uitînd miniaturile scăltmbate şi ticluite de prin cărţile didactice ale secolului de mijloc. ODOiikscu, s. in 167. + F i g. A pune la cale (potrivind, inventînd, născocind). Fără Lazăr în curtea sa, Filică şi-ar fi făcut de cap, şi ar fi ticluit şi mai bine şi ' mai nestingherit uneltirile. MIHALE, o. 162. Deşi ar fi putut să ticluiască un şirag de amănunte. . . il rodea totuşi ambiţia acuma să se documenteze, rf.iihf.anu, i. 59. Se înşela singură, ticluind după plac alte gt iul uri. contemporanul, vijj 195. E x p r. A O ticlui (Mne) = a-şi potrivi spusele pentru a le da aparenţa de adevăr. E greu să te deprinşi a minţi pe alţii; după ce te-ai deprins o dată, n-ai să-ţi mai baţi capul cum s-o ticluieşti slavici, n. ii 259. 2. A compune, a redacta (repede, uşor). Aplecat pe-o masă în cancelarie, ticlui pe-o carte poştală următoarele rînduri. mironescu, S. a. 128. Un scriitor de talent poate oricînd să ne ticluiască un bun articol serios. VLA-huţX, o. a. ii 234. Deocamdată, însă, Huţu nu era decit scriitor la consistoriu, ticluia circulări, aduna date. slavici, n. I 201. TICUJÎRE, ticluiri, s. f. Acţiunea de a ticlui fi rezultatul ei; întocmire, aşezare, rînduire. Meşterul modern a aşternut peste sterpele şi nedibacele ticluiri ale vătafului de zidari Manea un strat neted, solid şi elegant. odobescu, s. Ii 515. TÎCNĂ s. f. v. tihnă. TICNEA LĂ s. f. v. tihneală. TICNI vb. IV v. tihni. TICNÎRK s. f. v. tilinirc. T1CNÎT, -A adj. v. tihnit. TICSÎ, ticsesc, vb. IV. Tranz. 1. (Folosit mai ale9 la participiu) A . umple un spaţiu (îngrămădind, înghe-suind ceva) ; a înţesa; p. e x t. a îmbîcsi. Se uita la piaţa ticsită de marea de trupuri. DUMITRIU, B. F. 124. Bufetul era ticsit de consumatori, care se instalaseră Ia mese pentru toată noaptea. vlahuţX, o. a. 308. 2. (învechit) A îngrămădi peste măsură (obiecte, fiinţe) ca să încapă cît mai multe la un loc; a îndesa, a înghesui. Şi înhăţînd parii, au început să-i ticsească peste bietul morar. SBIERA, P. 239. Cit pentru actori, să-i ticseşti intr-o trăsură de harabagiu şi să-i expeduieşti la monăstirea Slatina, alecsandri, T. 1401. <$> Refl. Norodul se ticsea Grămăsi în anticameri, de cum se făcea ziuă. nec.ruzzi, s. ii 237. — Variante: tecsui (budai-deleanu, ţ. 225), ticsui (ant. lit. pop. i 80) vb. IV. TICSÎRE s. f. Acţiunea de a ticsi; umplere, îngrămădire, înghesuire. TICSIT, -Ă, ticsiţi, -te, adj. Plin peste măsură. Sala de aşteptare era ticsită ca o anticameră de minister. C. petrescu, c. v. 127. Unde trec turme ¡de miei Şi mocani bogaţi de vite, Cu chimirile ticsite. ALECSANDRI, P. P. 257. înghesuit peste măsură (într-un spaţiu). Locurile nefiind numerotate şi plătind deopotrivă, nu e nici un cuvînt ca să stăm ticsiţi ca sardelele 7 inşi intr-un compartiment. vlahuţX, o. a. 233. -V Acoperit în întregime. Erau douăzeci şi două de bucăţi, toate de aur. . . presărate şi ticsite cu pietre scumpe. ODOBESCU, S. III 628. Trei pagini ticsite. ALECSANDRI, Ia TDUG, TICSUl vb. IV. v. ticsi. TIC-TÂC interj. Onomatopee care redă sunetul ritmic al ceasornicului, bătăile inimii etc. (Substantivat) Tictacul ceasornicului de mînă ii sună deodată... în ureche. C. PETRESCU, î. II 159. îşi leagănă-n perete tic-tacul vechiul ornic, Se-ntunecă chilia şi iar se luminează, Şi-aleargă fusul spornic. IOSIF. V. 42. Liniştea era desăvîrşită. Nu se auzea decît tictacul unui ceasornic de pe masă. T>. ZAMF1RESCU, R. 176. — Scris, şi; tictac. — Variantă; tica-tâc (coşbuc, P. X 301) interj. TIDVA — 424 — TIGVA TlDVĂ s. f. v. tigvă. TITAN, tifane, s. n. Plasă de pescuit la adtncime mică, în ape cu maluri joase. TÎFDItUC s. n. Metodă de tipărire cu forme de tipar Ia care imaginea este formată din scobituri gravate mai mult sau mai puţin adine; tipar adînc. TÎFIC, -A, ftjici, -c, adj. Care se referă la tifos, de tifos. Daciii tifici. + (Substantivat) Persoană bolnavă de tifos. TlFLA, tifle, s. f. Gest batjocoritor făcut cu palma întinsă, cu degetul cel mare apropiat de vîrful nasului ji cu ccîclalte degete desfăcute; bleandă. Să-i primesc tfaîurilc cu o tiflă de puştan obraznic. C. M. ZAMPIRESCU, sf. m. n. i 296. ^ E x p r. A da (cuiva) cu tilla sau a da (cuiva) o tifla (rar, (ifIn) sau (rar) a arunca (cuiva) 0 tifla = a face gestul descris mai sus ; f i g. a dispreţui, a desconsidera. îi aruncai [vieţii] o tiflă şi-o palmă îfi obraz, pas, z. I 10. Punind sticla in zarea luminării, se uită prin ca lung şi tăcut; apoi, dindu-i o tiflă: Na !. . . că nu mai eşti bună de nimic! hogaş, m. n. 145. Omul meu (mi dă cu tifla, sc scoală şi pleacă grăbit. caraGIauî, m. 179. (Rar) A ciulea tiFIa peste cineva = a da în mod neaşteptat norocul peste cineva. Unde dă dumnezeu să cază o asemenea tiflă peste mine! Mi-aş sătura sălaşul intreg. ispirescu, i,. 87. TIFOÎIU adj. f. (în expr.) Febră tifoidă = boală infecţionsă contagioasă şi epidemică, cu tulburări digestive, transmisă prin apa de băut, fructe şi legume nespălate ctc.; (popular) lingoare. TIFfhW tifoane, s. n. Pînză subţire, cu o ţesătură foarte rară; obiect (în special basma) confecţionat din această pînză. Baba-i cu două tifoane, moşul cu coatele Xoale. TKOPORiiseu, p. p. 132. -f- Fîşie de pînză foarte rară, întrebuinţată Ia pansamente. TÎFOS1 s. n. Nume generic dat mai multor boli infecţioase şi cpidemice: a) febră tifoidă v. tifoidă; b) tifos exantematic v. exantematic; c) tifos cort~ tagios — pestă bovină. TIFOS2,' -OÂSÂ, tifoşi, -oase, ndj. (învechit) Care 8* referă Ia tifos; tific, Fcbrele tifoasc sint adese epidemice, insă cu caracter bun. I. IONKSCU, P. 177. TIGAlF. tigăi, s. f. 1. Vas de bucătărie de formă rotundă, cu margine joasă şi cu coadă lungă, întrebuinţat li prăjit; (Moltl.) cratiţă cu două torţi în care se fierbe mincaren. Medelnicerul se şi înfăţişă cu tigăile acoperite cit capace. SADOViîANU, O. vil 110. Scrobul cu smintină, ce mai forfoteşte încetişor pe Ungă buza tigăii, umple încăperea cu un miros plăcut. VLAHUTX, o. A. I 88. <§> E x p r. A vedea de coada tigăii v. coadă (o). (A se uita) cu un ochi la gaie şi cu altul la tigaie v. ga ie. 2. (La vechile arme de foc) Mic recipient în care tc punea praful de puşcă. Un ianicer, avînd fitilul iprins la puşca sa, focul prinse în tigaie. . . şi deodată acele ierbării ¡ăltara in aer. BĂLCESCU, O. II 95. TIGAÎŢA. tiguiţe, s. f. 1. Diminutiv al lui tigaie; vas mic cu marginile joase ca o tigaie şi cu două torţi. Acest amestec să se puie intr-o tigăiţă să fiarbă lin pe rpuză. nscrprscu, O. 323. Am o tigăiţă albă şi am două feluri de tnlticuri intr-fnsa (Oul). GOROVKJ, C. 264. 2. (Regional) Vas special, în formă de farfurie cu fundul lat, cu marginea înaltă şi cu mîner, în care se f xează luminarea aprinsă. în geamuri ardeau pe sfirşite luminările. In tigâifele lor de lut. SadOVEaxu, P. S. 46. TIGIlt'L. tigheluri, s. n. Cusătură vizibilă foarte mă- J runti, făcută cu maşina sau cu mina ţi constituind adesea o garnitură la un obiect de îmbrăcăminte. Marginea de pe piept a vestei avea un tighel alb. CAM1I. rETRESCU, N. 97. In ograda-n care coiful ierbii iesâ rar, Fluturind cămeşa albă cu tighel. Omul bate nişte cuie intr-un car. D. BOTEZ, p. o. 25. E x p r. A traco (cuiva) un tighel = a mustra, a dojeni (pe cineva) cu asprime. Ba încă ce! i-a tras un tighel, de i-a plăcut şi lui. CARAGIAI.E, o. I 91. — PI. şi: tighele. — Variantă: tiglhl (sadoveanv, n. F. 67) s. n. TIGIIEIjf, tighelesc, vlj. IV. T r a n z. A coase cu tighel, a face tighel. F i g. A tivi cu o dungi colorată. S-a topit amurgul lin ca o făclie, Tighelind cu aur norii de nămol. DEŞUU, N. 51. (R e f 1.) Dintre nori izbucneau viitori galbene şi roşii. Cei a căror înfăţişare se schimbă de la o clipă la alta se tigheleau cu pembe. MACEDONSIU, o. iii 48. TIGHELÎRE, tigheliri, s. f. Acţiunea de a t i g h e I i şi rezultatul ei. TIGIIELÎT1 s. n. Tighelire. TIGILELÎT2, -A, tigheliţi, -te, adj. Cusut cu tighel. TIGIIÎL s. n. v. tighel. TIGLÎCI s. n. v. teglici. TIGNAFÎS s. n. Boală de care suferă animalele (mai ales caii) şi care se manifestă prin dificultăţi de respiraţie ; emfizem pulmonar. Avea faimă şi de veterinar, căci se pricepea să tămăduiască jupuiturile, bubele, tigna-fcsul. PAS, L. I 71. — Variante: tognafis (caragiai.e, s. 42), tccnafis (isriREScu, l. 256) s. n. TIGXEAlA s. f. V. tihneală. TIGNÎ vb. IV v. tihni. TIGNÎT, -A adj. v. tihnit. TI(¡0ARE, tigori, s. f. (Regional) Termen injurios dat unei persoane leneşe; om de nimic, trîntor. Ce nevolnic, mi-a scos sufletul; mai bine moartea decît aşa tigoarc dc bărbat sîciit. vlaiiuţX, o. A. 234. Nu-I vezi că-i o tigoare de băiet, cobăit şi leneş de n-are păreche. creangA, a. 13. Slab ii, puhab, o tigoare. Să-l loveşti o dată, moare, contemporanul, li 760. TIGRAT, -A, tigraţi, -te, adj. (Rar) Cu dungi negre (ca tigrul). A doua miţă, cu blana tigrată... sări în partea cealaltă a căruţei, sadoveanu, p. m. 239. tIgrA, tigre, s. f. (învechit) Tigroaică. Şi nişte hiarc sălbatice, precum leu, urs, vulpe-, tigră. CORJAN, n. n 85. TIGRÎSA, tigrese, s. f. (Rar) Tigroaică. Sînt geloasă. Geloasă ca o tigresă. bolintineanu, o. 334. tigroAicA, tigroaice, s. f. Femela tigrului. TIGROĂIE s. f. (învechit) Tigroaică. £1* dc frică marc ce avea, i s-a năzărit.. . o înfricoşată tigroaie. DRX-GHICI, R. 46. TÎGRU, tigri, s. m. Animal mare de pradă din familia felinelor, cu blana de culoare g&lben-roşcată, cu dungi negre transversale; trăieşte în Asia şi în insulele Australiei (Felis tigris). De cîte ori se scoate din fabrică o maşină nouă... şi iese aşa ca un tigru ce dă prima oară de lumină, uit de orice şi mă bucur. Saiiia, N. 30. La umbră-n întuneric, Gindirea-mi se arată Ca tigrul in pustiuri, o jertfă aşteptind. ALEXANDRESCU, M. 57. 4- F i g. Calificativ dat unui om energic, nemilos şi crud. Şi-a găsit omul! Ăla e tigru. PAS, z. IV 132. TlGVA, tigve, s. f. (Şi in forma tidvă) 1. Craniu, ţeastă; (depreciativ) cap, p. e x t. ins, individ. Făcu două cercuri in aer, mici cit scobitura ochilor într-o tigvă TIHA1 — 425 - TI LINGĂ. de om. dumitriu, N. 158. Măria-sa împăratul, stăpîn al tidvelor • omenirii, le-a poruncit în trei rinduri. sadoveanu, D. p. 9. Deasupra tărăbilor de scînduri spînzurau. ■. miei... cu tidvele rinjind. c. petrescu, î. ii 159. 2. Plantă erbacee agăţătoare sau tîritoare din familia cucurbitaceelor, cu flori mari, albe, cu fructe de forme variate şi, ia maturitate, de culoare gălbuie (Lagenaria vulgaris); fructul acestei plante. Din tigvă amară în zadar iei sămînţă. E x p r. Cap de tigvă = cap prost; om prost. Taci, cap de tigvă, grăi Tămădueanu. dela-VRANCEA, S. 224. 8. Vas făcut din fructul uscat al tigvei (2). Are Dănilă baciul tigve de jintiţă pe care le ţine la răcoare în fundul hrubei, sub deal. sadoveanu, o. t. 36. Tigva nu merge de multe ori la apă, că or se sparge, or crapă, pann, p. V. I 51. — Variante: tidvă, titvă, tiiigă (mat. roi.ic. 1565), tiygă (GÎRI.EANU, I,. 30, ISP1RESCU, I,. 357) S. f. TlHAI interj. Exclamaţie care exprimă mirare sau uimire (de obicei exagerată ori prefăcută). TIHĂRĂIE, tihărăi, s. f. Povîrniş repede pe coasta unui munte, rîpă abruptă, vale îngustă şi adîncă; loc rîpos, sălbatic, acoperit cu vegetaţie. V. hăţiş. Da n-am putea noi să ţinem cumva coama dealurilor... fără să mai tot urcăm şi să tot scoborîm la tihărăi? hogaş, M. N. 205. -4- Desiş de tufe, pădure deasă, sălbatică. Pe vîrful unui deal nalt şi plin de tihărăi se află vestita Cetate a Neamţului. crEangX, a. 73. A început a bojbăi printre copaci, căutîndu-şi un drum de ieşire. Da de unde să poată nimeri ea prin tihăraia aceea. ŞEZ. xix 137. -4* Loc mocirlos lîngă o apă, acoperit cu papură sau stuf; pâpuriş, stufărie. (Cu pronunţare regională) Şi de atunci dracul şade prin iiharaiele de stuh şi papură, pamfile, a. r. 102. TIHĂRÎE, tihării, s. f. Tihăraie. Spun feciorii că t-ar fi afllnd patru haite fătate în nişte tihării încîlcite CU spini. SADOVEANU, O. h. 40. TÎHNĂ, tihne, s. f. (Şi în forma ticnă) Linişte, pace, .odihnă, repaus. Tihnă lină plutea în odaia plină de miros . de flori sălbatice. SADOVEANU, O. I 51. Mi-a rămas drag acest tîrg. . . cu tihna şi cu omenia dintre amestecaţii lui cetăţeni. Gai.action, o. i 13. în tihna binecuvîntată gustăm, de formă, cîteva curmale. TOPÎrceanu, p. 72. Ţara,are nevoie de tihnă. Cu Bogdan, iar războaie, dei.a-vrancea, a. 55. ^ Loc. adv, în tihnă = în linişte; în voie, nestingherit, netulburat. Mai mult decît locurile şi gospodăria, pe tînărul Herdelea îl interesa că in sfîrşit avea prilejul să vorbească in tihnă cu Grigore Iuga. REBREANU, r. I 116. Omul şedea la masă... vorbind în ticnă despre cum se scumpeşte viaţa din zi în zi. caragiale, m. 25. Dragostea mă apasă Şi in tihnă nu mă lasă. ŞEZ. viii 25. Fără tihnă = neîncetat, mereu, fără repaus.. Ce să fac? Văzui pierdută Cauza Moldovei mele, şi de-a pururi nimicit Scopul falnic pentru care fără tihnă am muncit. davii,a, v. v. 51. — Variantă: ticnă s. f. TIHJVEĂLA, tihneli, s. f. (învechit şi popular; şi în forma ticneală) Tihnă. Sărută pe ticneală Că nu-i stau boi-n tînjală. MARIAN, S. 132. — Variante: ticneală, tigncălă (jarnîk-bîrseantf, d. 161) s. f. TIHNÎ, pers. 3 tihneşte, vb. IV. I n t r a n z. (Şi în forma ticni; construit cu subiectul logic în dativ) A-i cădea bine, a-i fi favorabil, folositor, prielnic. V. p r i i. Mie să-mi dai pace să-mi ticnească hodina 1 Sadoveanu, o. vii 29. Las’ că-i vede tu ce-am să-i fac lui Mogorogea; de i-a ticni ziua de azi, păcat să-mi fie. creangă, a. 105. Ce mînc nu-mi tihneşte, Ce beau nu-mi prieşte, teodorescu, p. p. 661. -$> (Cu subiectul gramatical neexprimat) Nu stăm mult. Nu-mi tihneşte nici mie. pas, z. i 176. Singur la masă nu-mi ticneşte, cara-giai/e, o. iii 73. — Variante: tigni (jarnîk-bîrseanu, d. 89), ticni, vb. IV. TIHNÎRE s. f. (învechit; şi în forma ticnire) Linişte, pace, mulţumire. <$> Loc. adv. Cu tihnire = în tihnă, în linişte; netulburat, nestingherit. Petrecea mai uşurată despre toate şi mai cu ticnire întru fericirile ce îi-făcea bătrînid. Gorjan, h. iv 178. — Variantă: ticnire s. f. TIIIN'lT, -Ă, tihniţi, -te, adj. (Şi în forma ticnit) Liniştit, netulburat; lin, paşnic. Era o zi tihnită şi leneşă de sărbătoare: sălbătăciuni aripate zburau puţine şi cu grabă prin văzduh. SADOVEANU, N .P. 205. Au început din nou viaţa tihnită de mai înainte. STaxoiij, c. i. 70. Mă hotărîi să dorm şi eu în fundul ticnit al vizuinii mele. hogaş, M. N. 179. Cine n-a simţit. .. nespusa fericire de a visa deştept ceasuri întregi în dulcea şi tihnita-i singurătate! vlahuţă, o. a. 118. (Adverbial) Vorbesc tihnit; spun polojănii de pe cînd umblau ei pribegi, fugari de oaste. MIRONESCU, S. A. 53. Urechiă-şi da silinţe tihnit la loc să şadă. MACEDONSKI, o. I 49. -ţ" (Despre persoane) Calm, potolit. Filip, greoi şi tihnit, se scormoni, tuşi, dădu din cap. rebreanu, R. i 234. Acest băiat tihnit şi atit de gînditor. ■ ■ avea ceva de artist cu figura lui palidă, cu zîmbetul lui trist, vi.ahu'i'a, o. A. 111. — Variante: tignit, -ă (marian, nu. 683, popESCC^ b. in 119), ticnit, -ă adj. Tinuî, tihuiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A huidui. Mă tihuiau copiii cu sudalme. lesnea,. i. 22. TIJ adv. (Rusism învechit) Asemenea, de asemenea, aşijderea. Socrii dau fetei căruţă cu cal, tij îl împodobesc frumos, sevasîos, N. 341. Două chisele de tutun, tij cusute de copile cu fluturi. Două tocuri de peptine de catife, tij CU fluturi. ALECSANDRI, T. I 141. TÎJĂ, tije, s. f. 1. (Rar) Tulpina aeriană a plantelor erbacee. V. lujer, vrej. Din mijlocul frunzelor late şi grase, nufărul se ridică in aer. E mai întîi o tijă înaltă, incit floarea mică din vîrful ei pare o cupă cu picior lung, pentru băut o băutură rară. bogza, c. o. 158. 2. Bară, rotundă care face parte dintr-un sistem tehnic ca organ de legătură, fiind solicitată în general la întindere şi la compresiune. TÎLDĂ, tilde, s. f. 1. Semn grafic de forma unui « s i) de tipar culcat, folosit în unele lucrări pentru înlocuirea unui cuvînt care se repetă. 2. Semn diacritic de forma unui « s » de tipar culcat, care, pus deasupra unei vocale, arată că vocala are timbru nazal. 1 TIÎjÎXC interj. (De obicei repetat) Cuvînt care imită sunetul unui clopoţel. TILÎNCA, tilinci, s. f. 1. Instrument primitiv de suflat, asemănător cu fluierul, dar fără găuri pentru degete, făcut din coajă de tei ori de cireş sau din lemn de soc, paltin etc,, avînd un timbru ascuţit, şuierat; trişcă. Era. . . răsfăţ de sunete ca din tilinci de argint, dela-vrancea, s. 90. S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum după tilinci. coşbuc, p. i 57. -$■ (Poetic) Poveşti străbune, cîntece uitate, Cu glasuri de tilinci îndepărtate îmi amăgesc iar gîndul şi mă-ngină. iosif, v. 92. 2. Talangă. (Atestat în forma telincă) Iar cînd mor oameni mai mici, Trag clopotul de calici, Care sună ca telinca. alecsandri, t. 904. 3. Groapă de fîntînă. Au aflat apa încuiată, că era podită tilinca fîntînii pe deasupra apei. Sbiera, p. 227. — Variante: telingă (russo, o. 122), tcIincă, tilingă (bassarabescu, s. n. 129) s. f. TILÎNGĂ s. f. v. tilincă. TILIRIM — 426 — TIMP TIIJKÎIW s. n. (Popular) înţeles ascuns, încurcătură, dedesubt. Stai, că aista are cintec, are tilirim. ŞEZ. XIX 13. TILÎŞCA, tiliţti, s. f. Plantă erbacee cu rizomul tîrîtor, cu tulpina acoperită cu peri moi, cu flori trandafirii, dispuse în ciorchine (Circaea lutetiana). TILITjŢK s. f. pi. (Regional) Catrafuse, calabalîc. *$• E x p r. A-şi Iun filniţole = a pleca repede şi fără a mai sta pe gînduri ; a o şterge, a-şi lua catrafusele. V. catrafuse. De l-o mai ţine pe ăsta mai mare peste ei, îşi iau tiliuţele d-acolo. I. CR. Vil 265. TI3IÂR, timari, s. m. (Regional) Meseriaş care se ocupă cu argăsitu! sau tăbăcitul pieilor. Cinii fiind flă-minzi, au văzut nişte piei intr-un riu, pusă de timari să se moaie, ţichindual, f. 96. TIMĂRÎE, timării, s. f. Meseria timarului; argăsire; | tăbăcărie. TIMBRA, timbrez, vb. I. Tranz. A aplica timbrul legal pe o scrisoare, pe un act oficial etc. V. franca. TIMBRARE, timbrări, s. f. Acţiunea de a timbra. TIMBRAT1, -A, timbraţi, -te, adj. (Despre scrisori, acte, documente) Pe care s-a aplicat timbrul cuvenit. V. f r a n c a t. TIMBRÂT2, -Â, timbraţi, -te, adj. (în e x p r.) Voce timbrata — voce care are o bună rezonanţă, care aminteşte sunetul metalic al unui clopoţel. TIMBRV1 s. n. 1. Proprietate a unui sunet care ne permite sâ-1 distingem de alt sunet, independent de înălţimea, intensitatea şi durata lui; senzaţie auditivă diferită ca intensitate şi înălţime, pe care o dă vocea omenească, datorită formei diferite a rezonatorului constituit’ de cavitatea bucală. Glasul ei avea un timbru muzical, bart, e. 134. Vocea aceluia... are ttn timbru bărbătesc, caragiale, O. iii 249. O! ce liberă şi uşoară mă simt — zise ea c-o voace de un timbru de aur. eminescu, N. 64. F i g. Ideile ei, dacă n-au timbrul vieţii ei, mi-s absolut indiferente. ibrăileanu, a. 115. Dacă aici e aceeaşi gamă a iubirii, timbrul, nota psihică e alta. gherea, st. cr. iii 280. 2. (Franţuzism învechit) Clopoţel. Dar iată că se aude prin toată uruiala un sunet de timbru: un vagon se opreşte. CARAGIALE, O. II 169. 3. (în e x p r.) Timbrul căldării — presiune nominală pentru care a fost construită o căldare de aburi. TIMHRL2* timbre, s. n. 1. Imprimat de dimensiuni mici (emis de stat sau de o instituţie special autorizată) care se lipeşte pe anumite acte oficiale, costul lui repre-zentînd un impozit, o taxă, o cotizaţie; (adesea determinat prin « poştal o) imprimat lipit pe o scrisoare şi reprezentînd taxa de transport (v. marc ă). Cumpărătorul dădea imediat şi chitanţă pe suma de o mie de lei, întărită cu timbru, sandu-aldea, d. n. 251. <$> Timbru comemorativ = timbru tipărit ocazional, pentru comemorarea unui eveniment, şi folosit în locul timbrelor obişnuite. Timbru sec v. s e c (1). «$► (Franţuzism învechit) Ştampilă aplicată de oficiile poştale şi purtînd locul şi data plecării sau a sosirii unei scrisori. El îmi aducea pasportul şi două scrisori cu timbrul Chişinăului. NKGRUZZI, S. I 62. 2. Taxă reprezentînd valoarea unui timbru (1) şi plătită direct unei administraţii publice. TIMlD, -A, timizi, -de, adj. (Despre oameni) Lipsit de curaj, de îndrăzneală, de încredere în sine; nesigur în păreri şi în acţiuni (v. sfios, ruşinos); (despre însuşirile sau acţiunile oamenilor) care dovedeşte o astfel de fire. Eram insă prea copil, prea timid. Galaction,. o. i 97. Ei se privesc cu. .. un zîmbet de prietenie timidă. Camii, petrescu, t. ii 52. Se auzi deodată o timidă bătaie în uşă. REBREANU, R. I 242. Părea o chemare discretă, un senin delicat, timid, abia înţeles, vlahijţă, o. a. iii 47. <§> (Adverbial) Bătrîna. . . în loc să plece, timid şi simplu cum a intrat, şi-a înscenat o ieşire teatrală. ANGHEL, PR. 121. + F i g. Delicat, gingaş, plăpînd. Pe stratul mort, subt ploile de toamnă, E o timidă floare.de april. Cazimir, L. u. 86. Un cîmp uriaş răscolit, spart, cu gloduri arse, presărat cu roţi de tun, cu arme. . . printre care cresc timide albăstrele. sahla, n. 15. — PI. şi : (f.) timizi (eminescu, o. i 51). TIMIDITÂTE, timidităţi, s. f. însuşirea de a fi timid ; lipsă de îndrăzneală (v. s f i i c i u n e) ; (Ia pl.) faptă sau vorbă de om timid. Lui Grigore îi plăcu înfăţişarea modestă a tînărului şi mai ales timiditatea lui. rebreanu, R. i 19. [Asaki] are timidităţi, care nu prea rimează cu cele ce şi-a impus in programul activităţii sale culturale, ibrăileanu, sp. cr. 45. Odată scaunul oferit, timiditatea bătrînei dispăru, anghel, PR. 119. TIMÎN, timini, s. m. Veche monedă turcească. Bani de cap timin, jumătate poleiţi, jumătate albi. odobescu, s. i 421. TIMLEAO, timleacuri, s. n. Unealtă de pescuit formată dintr-o vargă groasă de fier, terminată la unul din capete cu un cîrlig ascuţit, cu care se apucă şi se trag peştii mari spre barcă. TIMOFTÎ< Ă, timoftici, s. f. Plantă erbacee din familia gramineelor, care creşte sălbatică sau cultivată ca nutreţ pentru vite (Phleum pratense). TIMÔL. timoli, s. m. Compus organic din clasa fenolilor, care se găseşte în unele uleiuri eterice sau se prepară pe cale sintetică şi este folosit în spècial ca medicament. TIMfiNĂ, timone, s. f. Roată de lemn sau de metal cu ajutorul căreia se manevrează cîrma unei nave. Timonier, treci la marea timonă! Piept la piept să-nfruntăm uraganul, v. rom. iulie 1953, 74. TIMONERÎE, timonerii, s. f. 1. Loc pe bordul unei nave, unde se găseşte timona şi unde îşi face serviciul timonierul. Cajul pieri îndărăt. ■ ■ sus li timonerie. DUMITRI!;, p. F. 70. 2. (în e x p r.) Timonerie de frînă = ansamblu de piese (pîrghii, bare şi tije) care acţionează frîna unui vehicul de cale ferată. TIMOMÎR. timonieri, s. m. Marinar de pe o navă de mare, însărcinat cu supravegherea cîrmei şi cu transmiterea semnalelor de legătură cu interiorul navei, cu alte nave sau cu coasta. Pe punte era întuneric. Un timonier ii aduse jurnalul de bord în care trebuia să semneze, bart, E. 211. — Pronunţat: -ni-er. TIMORAT, -A, timoraţi, -te, adj. Stăpînit de frică, intimidat. Pus in faţa paginilor albe, Oproiu se dovedise timorat, fără curajul să privească in faţă realitatea. CAMir, petrescu, N. 38. TIMP, timpuri, s. n., şi (IV şi, învechit, II) timpir s. m. I. (Fii.) Formă obiectivă de existenţă a materiei în continuă dezvoltare. Am început să studiez filozofia ... şi mai ales problema spaţiului şi timpului, camii, petrescu, u. N. 24. (Personificat) Ceasornicele-n casă au început să fugă Şi inima timpului începe să grăbească. D. botez, p. o. 105. Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie. eminescu, o. I 133. Astfel ziceau, şi timpul un pas a mai făcut, alexandrescu, m. 12. ÎL (în concurenţă cu vreme) 1. Durata unei acţiuni sau a unui eveniment ; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. Întîlnim după un timp o casă pe stingă, camil petrescu, u. N. 264. Mult timp în mină l-a-nvîrtit. De patruzeci de ani purta Cu el acest cuţit, coşbuc, p. I 231. Vizitiul lui... stătu de pază o TIMPAN — 427 — TINĂ ¿1 mă bucală de timp. ispirescu, L. 109. Se strecurase atita timp, se petrecuseră atitea întîmplări. NEGRUZZI, S. I 68. - Loc. conj. Cîl timp = în tot timpul în care... <$. E x p r. A avea limp, a-şi omori timpul, a pierde timpul v. c. (Ţoale) la timpul lor = cînd e momentul potrivit. A Fi limp (sau timpul) = a fi momentul potrivit pentru o acţiune. Acum nu-i timp să te boceşti; Tu vii cu mine-acasă. coşbuc, p. i 71. Bun l zise el in gîndul său. Ia acu mi-e timpul. CREANGĂ, P. 21. O! Despot, nu e timpul de zis aste cuvinte. Suceava, te gîndeşte, e plină de morminte. ALECSANDRI, T. II 180. A ti (sau a sosi) timpul Cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (şi aşteptat). Mie timpul mi-a sosit, Timpul de căsătorit. ALECSANDRI, P, P. 27. (învechit) Anotimp. Haydn scria în Viena oratoriul * Celor patru timpuri». odobescu, s. in 95. Timpul domnitor al acestii cimpii era numai primăvara. GORJAN, II. I 113. 2. Perioadă determinată istoric; epocă, secol. Numai revoluţiile, spuse Mitică Filipescu, te fac să revii pe linia progresului şi mai ales revoluţiile sînt singurul mijloc prin care popoarele pot infrînge timpul, îl pot supune şi folosi cu adevărat. CAMIL petrescu, o. i 313. în calea timpilor ce vin, O stea s-ar fi aprins. EMiNESCU, o. i 191. Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator ? ALECSANDRI, p. II 6. -0> E x p r. Pe (impuri = demult, mai demult, odinioară. + (La pl.) împrejurări.. Sâ ne folosim de timpuri cind alţii de noi se tem. hasdeu, R. v. 149. III. Ansamblul stărilor meteorologice ale atmosferei într-o regiune dată şi într-un interval de timp dat. Timpul probabil v. probabil. IV. 1. Fiecare dintre fazele ■ unei mişcări, ale unei operaţii, ale unei acţiuni etc. In cîţi timpi se strînge vela superioară? CAMIL PETRESCU, T. II 196. <$> E x p r. în doi timpi şi trei mişcări v. d o i. 2. (Muz.) Fiecare dinire părţile egale ca durată, dar diferite ca intensitate, care alcătuiesc o măsură ; bătaie. 3. Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei maşini termice cu piston (motor cu aburi, cu ardere internă), care corespunde unei curse a acestuia. Motor în patru timpi. V. Categorie gramaticală cu ajutorul căreia se exprimă momentul în care se petrece acţiunea unui "verb; formă verbală care corespunde acestei categorii gramaticale. Consecuţia timpurilor v. consecuţie. Timp compus v. compus. Concordanţa timpurilor v. concordanţă. TIMPAN, timpane, s. n. 1. Membrană elastică care •desparte urechea, externă de cea mijlocie, transmiţînd undele sonore în interiorul urechii mijlocii şi interne. Avea chipul lui Nicachi Sacară şi rîrtjea. . . strigînd cu un glas care detuna in timpan. C. PETRESCU, R. PR. 218. 2. Instrument muzical de percuţie, al cărui corp de rezonanţă este o emisferă de alamă acoperită cu o membrană de piele tăbăcită care poate fi întinsă mai mult ori mai puţin şi, care, lovită cu nişte baghete, produce sunete. El făcu cazacilor o primire strălucită... cu împuşcăturile tunurilor şi zgomotoasa armonie de trîmbiţe, tobe, fluiere, timpane. Hasdku, i. v. 73. Vom cinta dar acum noi, în timpane şi-n cimpoi, şkz. vin 41. 3. Suprafaţă (netedă sau ornamentată cu sculpturi) cuprinsă între cele trei cornişe ale frontonului unei clădiri, al unui monument etc. Sculpturile din căpătîiele aticului şi cele de la timpanele arcului ne amintesc izbînzile lui Troian în contra dacilor şi părţilor, odobkscu, s. iii 73. TIMI'ANÎSM, timpanisme, s. n. Sunet, de obicei anormal, obţinut prin percuţia corpului omenesc la nivelul toracelui sau al abdomenului. TIMPANÎST, -Ă, timpanişti, -ste, s. m. şi f. Muzicant care bate timpanul într-o orchestră. TÎ3IPTNĂ s. f. v. tîmpănă. TIMPURÎl'j -IE, timpurii, adj. 1. Care apare sau se facc înainte de data sau de momentul obişnuit, aşteptat, prevăzut. Bătrîneţea venea timpurie, sadoveanu, O. i 309. E un amurg de toamnă timpurie. D. botez, p. o. 43. Săltau atîţia fluturi pe cîmpie Cînd străluceaţi în rouă dimineţii... Ce v-aţi făcut mireasma timpurie? IOSIP, p. 37. Frumuseţea semănăturilor în acest an de secetă mare provine. . . şi de la timpuria semănătură. I. ionkscu, D. 270. <0> (Adverbial) S-a însurat timpuriii cu o fată săracă. C. PETRESCU, R. DR. 302. întocmai cum în zare luceafărul de sară. . . Pe cerul gol de stele răsare timpuriu, Ca-n zori tot el să steie aprins cel mai tîrziu. aNGHEI,-IOSIF, C. M. Ii 78. 0>Loc. adv. Dc timpuriu = a) Înainte, de data sau de momentul obişnuit, aşteptat, prevăzut. în anul acela, se pornise de timpuriu iarnă cumplită. I. BOTEZ, ŞC. 49. Gătind ea toate încă mai de timpuriu decît în duminica trecută, sbikra, p. 213 ; b) înainte de a se însera. Noi vrem să plecăm ca să ajungem de timpuriu la mînăstirea Războieni. bolintinkanu, o. 282. 2. (Despre fructe sau legume) Care se coace sau devine bun de mîncat înainte de timpul obişnuit sau înaintea altor varietăţi de aceeaşi natură.; (despre flori) care se dezvoltă mai devreme; (despre copaci) care înfloreşte sau înverzeşte mai devreme decît la timpul obişnuit sau înaintea celorlalţi copaci. Albinele şi-au început dulce zumzet la copacii timpurii: la corn, la ulm, la plopi şi la sălcii, sadoveanu, o. vi 399. Ca nişte viorele Şi timpurii brînduşele. CONACHJ, p. 217. TÎMUS s. m. Glandă cu secreţie internă, aşezată în partea superioară a toracelui. Hormonii timusului exercită o wfluenţă asupra creşterii şi dezvoltării ouselor. anatomia 247. TÎNĂ s. f. (Regional) 1. Noroi. Aştepta in întuneric şi tină, ca după o ploaie, sadoveanu, m. C. 53. în capătul din dreapta al şanţului, în tină, Stă singur la o parte un om care suspină, alecsandri, p. a. 213. Că mi-t faţa ca huma Şi inima ca tina. ŞH2. I 213. Dă, bade, tot prin grădină, Că nu-i găsi neam de tină, Ci tot iarbă înverzită. jarnîk-bîrseanu, d. 406. F i g. Căci flamura cea roşă, cu umbra-i de dreptate, Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate. EMINKSCU, o. 1 63. Ai ridicat un om din tina ticăloşiei, bolintineanu, o. 401. 2. Pămînt. Minuni plăpînde plămădim din tină. beniuc, V. 7. Spuneţi că-i omul o lumină Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin? Nici o scînteie-ntr-insul nu-i candidă şi plină, Murdară este raza-i ca globul cel de tină. eminescu, o. i 56. 3. (învechit) Murdărie, necurăţenie. Să va şterge mai întîi tina după piept şi din obraz. P1SCUPESCU, o. 303. TINĂR - 128 — TINGIRE TÎNĂR, -Ă adj. v. tînăr. TÎNCĂ, tinci, s. f. (Regional) Curcă. TINCTORIĂL, -Ă, tinctoriali, -e, adj. Care furnizează substanţe colorante. Dintre plantele tinctoriale numai puţin roaiba se cultivă prin grădini. I. IONESCU, M. 346. TINCTlJRĂ, fineturi, s. f. Mcdicament obţinut prin dizolvarea în alcool sau în eter a elementelor active dintr-o plantă sau dintr-un produs chimic. <’> Tinctură de iod v. i o d. TÎNDĂ, tinde şi tinzi, s. f. 1. încăpere de intrare la casele ţărăneşti; (învechit) încăpere la intrarea caselor sau a edificiilor publice. Sala de jos, căreia unii îi zic hol după moda franţuzească (căci nu le vine să-i spună tindă), camil petrescu, o. ii 401. Tu n-ai la uşa ta zăvor, Nici lacăt n-ai la tindă. GOGA, C. P. Îl2. îmi propune să merg cu dînsa, dar cu condiţie ca să-mi lege ochii în tinda teatndui. alECSAndri, T. 314. Ca să scurteze din cale De cu seară a plecat Şi în tindă s-a culcat, pann, p. v. i 82. (învechit) Coridor, galerie. Mihnea. . . urcase îngusta şi direapta scară de piatră şi, prin tinde întunecoase, mergea la odaia tatălui său. odobescu, s. i 65. 2. încăpere la intrarea bisericilor, despărţită de naos printr-un perete ; pronaos. Şi pe dînsul l-a zidit în altar, la răsărit, Pe ea-n tindă l-asfinţit. ALECSANDRI, p. p. 21. 3. Prispă, pridvor, cerdac. Se uită împrejur la tinda casei ţinută pe arcuri de piatră. dumiTriu, N. 160. Şoimaru dădu în capătul tindei de baba lui moş Chirilă. sado-veanu, o. vii 54. Troienii se ridicau namilă pînă în tinda creştinului, delavrancea, h. T. 249. TÎNDE, tind, vb. III. I n t r a n z. A-şi îndrepta activitatea spre atingerea unui obiectiv, a avea o anumită tendinţă, un anumit scop, a ţinti către ceva; a aspira, a năzui. Scriitorul legat de popor tinde spre viaţă, spre adevăr, beniuc, p. 101. Casa de maşini avea regidele ei, care tindeau... la prinderea în capcană a clienţilor nevoiaşi. pas, z. i 243. Cînd arta a tins să devină o forţă socială, ea nu s-a înjosit, ci tocmai dimpotrivă, ionescu-rion, C. 44. TINDÎ1C s. n. v. tindeche. TINDflCHE, tindechi, s. f. Stinghie îngustă de fier sau de lemn, cu dinţi la ambele capete, care se aşază, la războiul de ţesut, pe toată lăţimea pînzei, pentru a o ţine bine întinsă; mecanism bazat pe o serie de rotiţe, folosit în acelaşi scop la războaiele mecanice. Staţi. . . A sărit tindechea. delavrancea, a. 2. — Variantă: tindec, tindecuri, s. n. TINDECHI, tindechesc, vb. IV. Intranz. A întinde pînza cu tindechea; p. e x t. a ţese mereu, mutînd tindechea. Iano, soră-mea, Ţasă, tindecheşte Şi mi te găteşte, păsculescu, l. p. 183. TINEREL, -EĂ, -ÎCĂ,. tinerei, -le, adj. (Cu nuanţă afectivă) Diminutiv al lui tînăr. Se şhnţea că nu-i tinerel feciorul, agîrbiceanu, S. p. 17. Bate-n casă şase ceasul, Cînd s-opreşte-n tindă pasul: Lîngă fata tinerea, Mă-sa vine. COŞBUC, p. ii 210. Mi-aş lua şi eu una tinerică şi macar trei zile să trăiesc în ticnă cu dînsa, cum ştiu eu şi apoi să mor. creangă, p. 122. Că am mîndră tinerea, Tinerea şi gingăşea. jarnîk-bîrseanu, d. 20. Loc. a d v. De tinerel = de tînăr. Arză-te focul, năcaz, Că de tinerel te-am tras. jarnîk-bîrseanu, d. 223. '(Substantivat) Bedros eraun tinerel voinic şi frumos. DUMITRIU, N. 267. Cucoana Marieta, măcar că-ibătrînă, dar cam face pe tinerica. hogaş, H. 87. Numai unul din ei, căpitanul, un tinerel fără musteaţă, nu ştiu cum dracul face şi-mi iese înainte. ALECSANDRI, T. II 22. TINEItESC, -EÂSCĂ, tinereşti, adj. Caracteristic tinereţii sau persoanelor tinere ; de om tînăr. Pe trunchiul acesta puternic şi mlădios, capul era tineresc, cu ochii mari, negri. dumiTriu, n. 257. Era un rîs limpede, tineresc, cristalin, care izbucnea din fiinţa ei ca seva primă-verii, bogza, m. s. 10. Vă veţi bucura pururea de.. . o putere tincrească. dră ghici, r. 157. TINERÎŞTE adv. în felul tinerilor, ca tinerii. Primarul, cu mustăţi albe, răsucite tinereşte, rebreanu, i. 13. TINERÎT s. n. (Cu sens colectiv) 1. Totalitatea tinerilor aflaţi Ia un moment dat înţr-un anumit loc. V. t i n e r i m e. Ceva mai încolo tineretul joacă, pas, z. i 237. Tineretul din biserică, însă, era vioi. sadoveanu, o. viii 216. Tineretul casei o luase domol spre pădure. vi.ahu'i’X, O. A. I 120. Ciuma-n ţară c-a intrat, Tineret n-a mai lăsat. TEODORESCU, p. p. 624. 2. Totalitatea animalelor tinere dintr-o gospodărie, care n-au atins încă vîrsta de a da randament. TINEREŢI s. f. v. tinereţe. TINEREŢE, tinereţi şi tinereţe, s. f. (Şi în forma tinereţă) J. (în opoziţie cu bătrîneţe; la pl. cu valoare de sg.) Perioadă de timp din viaţa omului între copilărie şi maturitate. în faţa casei noastre Răutul face iaz şi se găseşte în mijlocul lui un ostrov minunat care mult îmi era drag în tinereţile mele. sadoveanu, o. vii 51. Oprea, baciul. .. şi-a adus aminte de zilele tinereţii, galaction, o. I 64. Era unul dintre cei care, încă din frageda lor tinereţe, se chinuiesc pentru a-şi schimba firea. bart, S. M. 50. în tinereţea mea eu obişnuiam a mă culca tîrziu. GHICA, S. a. 146. Ce înveţi la tinereţe, aceea ştii la bătrîneţe. F i g. Revarsă, dulce patrie, în cînturile mele Şi tinereţea dorului Şi lacrimile telel bolentineanu, O. 22. ^ Prima tinereţe v. p r i m (!).• 4* Perioada de la început a existenţei unui animal sau a unui copac. 2« Stare a omului tînăr (caracterizată în general prin forţa, vigoare, prospeţime). Ei, tinereţea, sînge fierbinte, rebreanu, r. I 104. Ia-ţi fardurile, că nu fac parale!. . . Căci tinereţa mea nemuritoare E lacomă de lumi mai ideale, anghel-iosif, c. m. ii 96. Unii doreau jeratic de bogăţie, alţii slavă prăpădul pămîntului, tinereţe fără bătrîneţe. delavrancea, S. 97. 3. (Cu sens colectiv) Oameni tineri; tineret, tinerime. Tinerii ca tinerii! La ce se gîndesc tinereţele? contemporanul, iii 773. •— Variantă: tinereţă s. f. TINERÎME s. f. (Cu sens colectiv) Grup de tineri, mulţime de tineri. V. t i n e r e t. La ieşirea din teatru tinerimea s-a adunat cîntînd şi cuvîntînd sub fereastra lui Pascali. CĂLINESCU, E. 137. Veţi vedea o nomenclatură întreagă de cărţi, scrise anume pentru tinerime. anghel, pr. 179. TINERI 6R, -OÂRĂ, tineriori, -oare, s. m. şi f. (Rar)‘ Diminutiv al lui t î n ă r. Să dea lefi la lefegii, Gălbiori la tineriori. TEODORESCU, P. P. 52. — Pronunţat: -rior. TING interj. (Repetat sau în corelaţie cu t a n g) Onomatopee care redă sunetul clopoţeilor sau al talangei. în cireadă, unele vaci îşi mişcară clopotele ting, tang. DELAVRANCEA, la TDRG. Tl.NGE vb. III v. întinge. TI.XGIIÎLA, tinghile, s. f. (Regional) Lamă de cuţit. Apucă cuţitul, ţinind cu dreapta plăselele, iar cu stînga apăsînd asupra tinghilei. SLAVICI, la TDRG. TIXGÎRIi, tingiri, s. f. Vas de bucătărie (de obicei de aramă şi cu fundul bombaf), în care se fierbe mîncarea. V. c r a t i ţ ă, tigaie. -1 cerut o bucată de tinichea şi a făcut din ea un fel de tingire. STANCU, D. 281. Ţinea de o parte şi de alta... un soi de tingire de tinichea, mai mult lungă decît largă şi plină ochi cu apă. hogaş, m. n. 123. TINICHEA - 429 — TIPA La conac, tingirile şi căldările clocotesc, grătarele sfiriie, cintă lăutarii, forfoteală şi larmă mare. caragiale, p. 45. E x p r. Şi-a găsit tingirea capacul v. capac. TINICHEA, tinichele, s. f. 1. Placă sau foaie subţire de oţel, avînd diverse întrebuinţări; tablă. A avut 0 cutie mare de tinichea, plină de tutun. SAIIIA, N. 76. Pe creasta casei, d-o parte şi de alta, scîrţie, la fiece bătaie de vint, două limbi de tinichea.delavrancea, s. 3. D-asupra citorva trepte de piatră, se afla uşa cu două canaturi de stejar, căptuşite cu tinichele. ODOBESCU, S. Â. 131. + (Depreciativ) Metal de calitate inferioară. Zîmbea. . . ară-tindu-şi dintele cenuşiu de tinichea, dumitriu, N. 159. Automobilele lor de tinichea nu mai făceau două parale pe-un ger de cinsprezece grade sub zero. C. PETRESCU, A. 450. <$> Expr. A fi,a rămîne (sau a lăsa pe cineva) tinichea= a rămîne (sau a lăsa pe cineva) fără nici un ban. Eu am venit in Bucureşti cu ceva părăluţe ■ ■ ■ tu zici că eşti tinichea de tot. caragiale, o. ii 245., A ajunge Ia tinichea = a se îmbăta. Aşa e omul: un ciocan, încă unul ş-al treilea, pină ajungi la tinichea, delavrancea, S. 6. 2. Cutie, vas, recipient făcut din tablă. Se năcăjea să toarne gaz dintr-o tinichea murdară intr-o căniţă albă de faianţă, sadoveanu, o. v 131. Lăptăresele stăteau cinchite lingă tinichelele pline, şi intr-o tăcere adincă aşteptau muşteriii. dunSreanu, ch. 76. Hangiul s-aplecă sub tarabă să ridice tinicheaua cu gaz. caragiale, o. 1 362. 8. (Depreciativ) Decoraţie, medalie. 4. (Regional) Scîndură subţire, de obicei de brad. Un pătul pe şase furci, invălit cu tinichele de brad. La TDRG. (Şi în forma tenechea) Preţul cherestelei variază după feltd ei. . . Tenechelile 7 pină la 10 fiorini suta. I. IONESCU, m. 738. 5. (Popular) Zgardă de cîine. — Variantă: tenechea s. f. TINICHELljŢĂ, tinicheluţe, s. f. Diminutiv al lui tinichea. + Decoraţie, medalie (lipsită de valoare). Merit nu tinicheluţe... ci o pedeapsă mai grea decit ştreangul, c. petrescu, î. ii 58. TINICHIGERÎE, tinichigerii, s. f. 1. Meseria tinichigiului. 2. Atelierul sau prăvălia tinichigiului. La ciţiva paşi mai încolo, era o răscruce cu o rotărie, o tinichigerie, o circiumă şi un bărbier, camil petrescu, o. ii 74. TINICHIGIU, tinichigii, s. m. Meseriaş care lucrează sau repară obiecte de tinichea; muncitor. în industria metalurgică sau electrotehnică care foloseşte ca materie primă tinicheaua. Iaitcu tinichigiul le făcea grătarul. pas, z. i 170. TINJEAlA s. f. v. tînjală. TIN6S1, -OASÂ, tinoşi, -oase, adj. (Regional) Cu tină, plin de tină; noroios. Naşterea mi-i sclipicioasă, îngropăciunea mi-i tinoasă (Neaua), gorovei, c. 238. TINOS2, tinosuri, s. n. (Rar) Loc noroios, mlaştină. Şi jugani se speria, în tinosuri că intra. TEODORESCU, p. P. 690. TINOYĂ, tinove, s. f. (Regional) Loc mlăştinos (unde cresc plante de baltă). TÎNTA s. f. (Germanism în Transilv.) Cerneală. Zboară tu-n cănţălărie Şi ia tintă şi hirtie. La TDRG. TIO interj. (Regional) Cuvînt cu care se alungă vitele, cîinii şi alte animale. îndrăzni-vor să mai zică ţibă! tio! cotarlă, turbă? contemporanul, i 835. Tio, haită! ţibă, tio... Era să mă mănînce haitele dracului. ALECSANDRI, T. 725. — Variantă: ţio (reteganul, p. m 14) interj. TIOAcA, tioace, s. f. (Regional) Cap, căpăţtnă, ţeastă, tigvă. tiobrAî, tiobrăiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A tiohăi. Au început. .. să-l fluiere şi să-l tiobrăiască, să-i lege tinichele de coadă. C. PETRESCU, O. P. n 285. TIOHAHĂ interj. (Regional) Cuvînt cu care se alungă animalele ; tio. Mergi numai ia acolo... şi strigă: tiohaha! tiohaha! că el ţi-a sări îndată înainte. SBIERA, P. 260. TIOHĂI, lioliăiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A alunga un animal (cu strigătul «tio») ; a huidui (oameni, animale). A venit un văcar, a tiohăit boii. Galan, z. r. 163. Leagă de coada unui cine ó ploscă şi toţi nuntaşii îl tiohă-iesc. SEVASTOS, N. 315. începură a-l tiohăi. ŞEZ. V 41. <$> I n t r a n z. Parcări văd pe toţi grămadă, şuierind şi tiohăind. contemporanul, I 292. — Variantă: tiui (alecsandri, t. 918) vb. IV. TIOHĂIT, ' tiohăituri, s. n. Faptul de a tiohăi; huiduială. Au sărit şi au fugit... ca să scape de-amuţat şi tiohăit. CONTEMPORANUL, I 199. Tir1, tipi, s. m. (Familiar, adesea depreciativ) Individ, ins, persoană. Intr-un fel, tipul începuse să-mi fie simpatic. CAMIL PETRESCU, U. N. 58. Mi s-a părut un tip curios acest om, care iţi umplea capul cu toate nimicurile lui. YI.A-IIUŢĂ, o. A. 193. Un tip eminamente simpatic este amicul meu X. . ■ foarte bine cunoscut de noi toţi bucureştenii. CARAGIALE, O. n 191. Tir», tipuri, s. n. 1. Formă, model care caracterizează prin însuşirile sale, anumite grupe de obiecte sau de fenomene asemănătoare. V. fe 1, soi, gen. Cerceta un nou tip de vagon de dormit. MIIIAUC, o. 21. Cu tipul acesta de case avem maximum de cîştig. barT, s. m. 44. Mişcările sociale şi politice ale epocei noastre tind la credinţa foarte împrăştiată despre un nou tip al structurii sociale. gherea, st. CR. II 347. Dacă. ■ . s-ar fi apucat a o aduna şi a o aşeza precum cer tipul şi originea ei, negreşit' că am fi scăpat de toate aceste pleonasme, negruzzi, S. i 258. 2. Individ, exemplar care întruneşte trăsăturile caracteristice alé unui grup, ale unei categorii, ale unei rase etc., reprezentînd ceea ce este esenţial. Soţia doctorului, un tip de frumuseţe. BART, S. M. 26. Această femeie era tipul acelcf,- slujnice obraznice. alecsandri, c. 80. + Totalitatea caracterelor distinctive ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. Singele la munte păstrează încă tipul cel frumos strămoşesc. NEGRUZZI, S. 1 308. Caracter distinctiv; particularitate. Ciţi oameni, atîtea tipuri, atitea lumi, atîtea probleme. DELAVRANCEA, H. T. 50. Are deosebit tip, după ţinutul din care vine. negruzzi, s. i 237. -4- Exemplar ale cărui caractere formează trăsăturile esenţiale ale unei specii, ale unei familii etc. de plante sau de animale. 3. Personaj din literatură sau din artă în general, care întruneşte în modul cel mai expresiv trăsăturile, caracterele esenţiale ale indivizilor din categoria pe care o reprezintă. Caragiale a suflat viaţă unei galerii întregi de tipuri. SADOVEANU, E. 144. Dintre tipurile comice ale lui Caragiale, pictate şi prin cultura lor, conu Leonida este tipul cel mai oculto, ibrăileanu, s. 62. Tipurile lui Turghe-rtiev sînt tipuri vii, ba încă atît de vieţuitoare că-ţi pare că trăieşti cu ele. GHEREA, ST. CR. n 215. — PI. şi: (rar, m.) tipi (I. ionescu, d. xn). TÍPA interj. (Adesea repetat sau în corelaţie cu lipa; uneori cu valoare de adverb) Onomatopee care redă sunetul produs de cineva care umblă desculţ sau păşeşte foarte încet. Seara se întoarce acasă, tot pe jos, lipa-tipa, tipa-lipa. stancu, d. 87. Atunci a intrat tipa-tipa în cetate, caragiale, s. 55. TIPAR - 430 — TIPICALE TIP Alt, tipare, s. n. 1« Totalitatea operaţiilor de tipărire a unui text; imprimare cu ajutorul maşinilor tipografice; tehnica, meşteşugul de a tipărij ansamblul mijloacelor tehnice care imprimă un text. Trimite la tipar o carte amuzantă. TOPÎRCRANU, P. 50. Tu, drag copil al închipuirii mele, mini vei vedea lumina tiparului. GANE, N. iu 155. Am dat de o greşeală de tipar. ALECSANDRI, S. 154. In zilele noastre, un scriitor fără tipar este un-soldat fără armă, un căpitan fără comandă, mai puţin decît nimic. nm.LîAC, O. 53. Coală de tipar v. coală. <$■ H x p r. Hun dc tipar v. bun4 (III 1). A da (ceva) la tipar = a preda pentru publicare. A da (pe cineva) în tipar == a vorbi în presă despre cineva. De ar fi o mulţumire să te vezi in tipar dat. . . apoi eu te-aş ferici. alexaNT>RESCttt m. 245. (Despre texte, scrieri) (A îi sau a 80 afla) sub tipar (a se afla) în pregătire pentru a apăiea, (a fi) în curs de tipărire. Trei mari scrieri ale lui Bollîac. . . sînt sub tipar, chica, A. 574. 2. Şablon, model (după care se pot confecţiona diferite lucruri). Cu creionul mi-a luat de jur împrejur tiparul tălpii, i. botez, şc. 32. 4 Formă în care se toarnă sau se confecţionează anumite obiecte. După ce au fost turnate în tipare, cărămizile sînt puse la uscat. bogza, c. O. 219. Fig. O limbă. . . iţi sfarmă şi îşi înnoieşte necontcnit tiparele. SADOVEANU, E. 38. Orice rol al actorului trebuie să fie creat după tiparele vieţii, sahia, U.R.S.S. 144. + Formă, ştanţă pentru baterea monedelor. Zavragiii, ţiganii căi-dărari, care au şi tipare de bani, sînt cei mai bogaţi. ŞEZ. iii 36. + Cofraj. 3. Urmă, întipărire. Cine-şi mai aduce aminte astăzi de noroiul adine de un cot din zăvoiul Orbului. . . în care pocnea picioarele cailor şi lăsau tipar la fiecare pas ! ghica, S. XVII. ŢIPARĂ, tiparne, s. f. (învechit) Tipografic, imprimerie; tiparniţă. TIJ’ÁRMC, -ă, tiparnici, -e, s. m. şi f. (învechit) Tipograf. TIPARNIŢĂ, tiparniţe, s. f. (învechit) Tipografie. Să întocmească tiparniţe pentru publicarea şi răspindirea de cărţi folositoare. ODOBESCU, S. II 42. TI PĂI, tipăiesc, vb. IV. Intranz. A face un zgomot caracteristic umolînd desculţ sau păşind încet; a face tipa-tipa ; a lipăi. Bursucii s-aud tipăind pe cărări, ca şi iepurii, ca şi caprele. SADOVEANU, O. A. II 1Z6. TIPAR!, tipăresc, vb. IV. T r a n z. 1. A face să iasă pe hîrtie urmele caracterelor tipografice ; a imprima prin tipar. Să te vezi tipărit negru pe alb şi citit de o mulţime de lume. gane, n. m 144. Dacă numele i-a fost tipărit la coada vreunor versurele... ferice de el! pretutindeni e bine priimit, sărbătorit, primblat şi ospătat. negruzzi, s. I 69. + A publica, a edita. Vreau să tipăresc cărţile d-tale, camii, petrescu, U. N. 63. Nimenea n-avu curaj Să-i tipărească cel mai... sublim al său articol. anghel-iosif, c. M. îl 11. Ai voit, amice, ca mai-nainte de a o tipări, să citesc eu, in manuscript, cartea romînească CC tu ai compus, odobescu, s. iii 9. ^ Refl. pas. A poruncit să se tipărească povestea aceasta. CARÁ-GtALE, o. iii 200. Manuscriptul acela l-am luat eu de l-am dus lui Kogâlniceanu, la Iaşi, unde s-a tipărit în * Foaia ştiinţifică şi literară ». ghica, S. a. 142. 2. A lăsa urmă, a întipări, a imprima. Pe această zăpadă ce se topeşte acum. . . n-att fost oare tipărite urme încrucişate ale copoilor? ODOBESCU, s. III 41. Fi g. Asculta aceste cuvinte... tipărindu-le in inima lui. DRĂGIJICI, R. 201. (R e f l.) Părerea ce s-a tipărit în capul aceştii muieri ne aduse in starea ce mă vezi. GORJAN, H. iv 181. + A da o anumită formă; a modela, a fasona. Cînd tipărea dracul pe lup din tină, a căzut vro doi-trei peri după dracu pe lup. ŞEZ. m 191. A apăsa cu mîna, a netezi. Sanitarul intră tipărindu-şi bluza pe trup şi părul roşcat pe frunte, c. petrescu, î. n 43. Se aşeză 'cuminte la loc, tipărindu-şi fustele scurte de uniformă. id. c. v. 9. TIPÂRÎE s. f. (învechit şi popular) Tipărire, imprimare. (F i g.) Aşa portul l-oi găta, Iară faţa mi-o voi da La Turda la rumenele. . . Buzele la tipdrie, Ca mine să nu mai fie! jarnîk-bîrseanu, d. 236. TIPARÎRE, tipăriri, s. f. Acţiunea de a tipări şi rezultatul ei; operaţie prin care se obţin, din forme grafice, copii identice de texre sau de ilustraţii; imprimare, editare, publicare. Se găsesc bucăţi publicate sau scrise după apariţia ediţiei îngrijită de Alecsandri, fapt de care, la o nouă tipărire a operelor complete, trebuia să se ţină seama, alecsandri, o. p. 5 (prefaţă). TIPĂRITfiR, tipăritori, s. m. (învechi*) Tipograf. TIPĂRITURA, tipărituri, s. f. 1* Faptul de a npuri,. tipărire, imprimare prin tipar; p. ext. (cu sens colectiv) caractere tipografice. Erau acolo, căfră sfirşit, şi foi tainice cu tipăritură măruntă, sadoveanu, E. 112. 2. (Concretizat) Lucrare tipărită, imprimat, publicaţie. Am vrut să aflu dacă in bibliotecă se găsesc şi cărţi scrise în limba romînă. Mi s-a arătat un dulap întreg plin cu tipărituri, stancu, u.r.s.S. 34. De mult nu mai aveai nici tu bune păreri despre astfel de tipărituri şi totuşi nu le înlăturai, pas, Z, I 297. TIPELOIUÎj tipelciuiesc, vb. IV. Tra nz. (Regional) A frămînta mămăliga în mîini. + A frămînta lutul cu picioarele pînă devine glodos (şi bun de folosit la lipit pereţii sau podeaua casei). TIPfiSĂ, tipese, s. f. (Familiar, adesea peiorativ) Individă. TIFÎ, tipesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A îngrădi, a limita; a constrînge. Petru Maior... nu au gîndit de fel a îmbrăca limba romînă în haine latine, a tipi slobodul imblet şi armonia limbii pe vro sistemă, russo, s. 59. TlPIC1 s. n. Caracterul a ceea ce este tipic, specific, caracteristic. în proza lui Vlahuţă tipicul striveşte individualul. vianu, a. p. 190. + Totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar carc în artă exprimă esenţa realităţii. Problema tipicului ocupă un loc central în estetica marxist-leninistă. CONTEMPORANUL, S. ii, 1956, nr. 485, 3/4. TIPÎC2, tipicuri, s. n. 1. Formulă obişnuită, stereotipă ; obicei, tradiţie, normă, regulă. Toate erau după tipicul, primăverilor de la noi, numai intîrziate. sadoveanu, M. C. 120. După anume tipic şi pentru anume închipuieli. C. petrescu, a. r. 24. Totul era corect, protocolar şi făcut după tipicul marilor doliuri. ANGliEL, PR. 66. 2. Carte cuprinzînd ansamblul regulilor după care se săvîrşesc slujbele religioase ; normă, regulă pentru serviciul divin. Slujba, după tipicul cel mare, se petrecu in linişte, sadoveanu, o. vii 167. Slujea in biserică fără pripă şi toate le spunea şi le făcea după tipic. GALACTION, 0.1 207. Ştie tipicul pe de rost, zilele de harţi şi post. ARCIIEZI, v. 181. Un diac citi tipicul. EMINESCU, L. P. 142. TÎPK a, -Ă, tipici, -e, adj. Care prezintă particularităţile proprii unui tip ; caractcristic, specific. în primul rînd este tipic ceea ce exprimă în modul cel mai deplin şi mai expresiv esenţa forţei sociale respective, v, rom. mai 1953, 191. Rudin este reprezentantul tipic al păturii intelectuale ruse. SADOVEANU, E. 237. Un caz tipic de deformare profesională. C. PETRESCU, c. V. 267. TIPN ÂLE s. f. pl. Cîntări pentru anumite servicii religioase. După aceasta cintăreţii sau corul cintă tipi-calele. La tdrg. TIPICAR — 431 — TIPTIL TirifAl!. -A, tipicari, -e, adj. 1. Care dă prea multă importanţă lucrurilor mărunte şi se opreşte fară discernământ la forme şi la aspecte exterioare, fără a pătrunde în miezul lucrurilor; care nu e capabil să iasă din rutina sa; formalist, pedant. Se nimerise un director tipicar... care nu ieşea c-o iotă din asprimile regulamentului. vlahuţX, N. 184. -$> (Substantivat) Directorul... un tipicar neînduplecat, îl primi de data asta cu surisul pe buze. bart, E. 64. 2. Care se ţine strict de tipicul bisericesc. TIPKAREAsA, tipicărese, s. f. Călugăriţă care are grijă ca ritualul să se săvîrşească după tipic. Schimbă pe furiş zăloaga de la octoihul cel mare, trecînd-o peste cîteva foi mai înainte de unde o aşezase tipicăreasa. STĂNOIU, c. I. 199. TIPÎE, tipii, s. f. Colină cu vîrful retezat, de forma unui trunchi de con. Din mijlocul acestui spaţiu populat cu virfuri tocite de lavă, două trqnconuri mai mari se ridică, de o parte şi de alta a Oltului. . . Sint cele două tipii, a Racoşului şi a Ormenişului. bogza, c. o. 245. TIPIZĂ, tipizez, vb. I. T r a n z. 1. A da unui personaj literar, unei situaţii etc. valoare, caracter de tip, a face tipic; a imprima trăsături tipice. « Sfîrlează cu fofează » e un roman propriu-zis care tipizează cazul tînărului fiu de ţăran, cu neîntrecute aptitudini de inventator. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 162, 2/1. 2. A reduce diversele tipuri de produse, destinate aceluiaşi scop, la cele recunoscute ca fiind mai reuşite şi mai corespunzătoare scopului, pentru a fi reproduse pe scară largă; a standardiza. TIPIZARE, tipizări, s. f. Acţiunea de a tipiza şi rezultatul ei. 1. Proces complex de generalizare artistică a realităţii, în urma căruia esenţa relaţiilor sociale, a evenimentelor istorice, conţinutul luptei dintre nou şi vechi se dezvăluie în forma unor imagini concrete, în caractere vii, veridice. 2. Standardizare. Pentru coloranţii destinaţi industriei textile, industriei pielăriei şi industriei de cauciuc, se cere tipizarea. . . îmbogăţirea sortimentelor, culori mai vii, îmbunătăţirea rezistenţei la lumină, spălare şi frecare. CONTEMPORANUL, s. II, 1953, nr. 360, 5/3. TÎPLU, tipluri, s. n. Diblu. + Cep. TIPO GRAF1, tipografi, s. m. Muncitor specializat în lucrările de tipar. Acela este tipograful care, In primul tău poem, din zăpăceală, Ţi-a mutilat trei strofe lapidare. Topîrceanu, b. 98. Roatele tipografilor noştri de .mii şi sute de ori se-nvîrtesc pe zi. CARAGIAXE, O. iii 243. TIPOGRAF2, tipografe, s. n. Maşină de cules şi de turnat rînduri de litere-de tipar. TIPOGRAFIC, -Ă, tipografici, -e, adj. Care se refera la tipografie, cu caracter de tipografie; de tipar. Tehnica tipografică sovietică slujeşte deopotrivă, cu cinste, tot ceea ce s-a scris mai valoros în trecut, tot ceea ce se-scrie mai valoros astăzi, stancu, U.r.S.S. 127. TIPOGRAFICÎSC, -EÂSCĂ, tipograficeşti, adj. (învechit) Tipografic. TIPOGRAFIE, tipografii, s. f. întreprindere sau atelier în care se execută lucrări de tipar, tipărire de cărţi şi reviste etc.; imprimerie. O! zile de necrezut, eînd mînăstirea Neamţu, cu tipografia ei, cu cărturarii ei. . . revărsa lumina cunoştinţei peste tot! galaction, o. i 221. Pot fi, în acelaşi timp, şi sufler, şi copist la teatru, şi corector intr-o tipografie. CARAGIALE, o. iii 289. Aştept să-mi aducă de la tipografie vreo cîteva exemplare din broşura mea. bXxcescu, la GHTCA, A. 508. I : TITOlOGIC, -Âj tipologici, -e, adj. Care se referă Ia tipologie; de tipologie. TIPOLOGIE, tipologii, s. f. Studiul sau înfăţişarea ştiinţifică a tuturor trăsăturilor tipice sau a relaţiilor reciproce dintre diversele tipuri ale unor oameni, obiecte sau fenomene. In unele din nuvelele sale. . . autorul urmăreşte o serie întreagă de oameni in acţiuni noi. în tipologia acestora se poate descifra caracterul revoluţionarului, caracterul combatantului, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 162, 2/4. + Ramură a psihologiei care se ocupă cu studiul trăsăturilor psihice caracteristice ale oamenilor. TIPOMflTRU, tipometre, s. n. Instrument pentru măsurarea corpului literelor tipografice. TlPOS, tiposuri, s. n. (învechit) Chip, făptură, formă ; tip, specimen, exemplar. TIPSÎE, tipsii, s. f. 1. Tavă mare, rotundă, de aur, de argint sau de aramă, uneori artistic ornamentată. V. tabla. I-a mai dat o tipsie mare de aur şi o cloşcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe. CREANGĂ, P. 93. Nu cumva s-au prins cătră tine ca să-ţi aducă şi luna pe tipsie? alecsandri, T. 3225. Tipsiile pe care aduceau bucatele... erau de argint, negruzzi, s. i 151. Mă miram ce-mi place mie... Mărul roşu din tipsie. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 41. (^n comparaţii) Ţinutul e ca o tipsie. Nici o ondidaţie. STANCU, u.r.S.S. 105. Soarele începea să se vadă prin pînza de nouri, fără strălucire, ca o tipsie de argint, sadoveanu, o. rv 46. Era o lună plină, ca o tipsie de argint, a cărei lumină prefăcea stelele într-o pulbere aurie. CAMlL PETRESCU, o. i 211. <$> F i g.A rămas neclintit ca o jucărie de smalţ şi aur pe tipsia unei frunze, sadoveanu, a. l. 194. 2. (Numai la pl.) Chimval (1)* Meterhaneaua domnească îl întîmpina cu mare zgomot de tipsii, lovite unele într-altele. macedonski, o. iii 120. Conştiinţa lui tresărea din aceste aţipiri, speriată ca de-o bruscă ciocnire de tipsii. vlahuţX, o. a. iii 172. Bande militare însoţite cu tobe şi cu tipsii întocmai ca la grădina lui Giafer. ftlimON, c. 93. + (într-o comparaţie puţin obişnuită) Discul tampoanelor de la locomotivele sau vagoanele de cale ferată. Locomotiva îşi izbea tipsiile elastice de şirul de vagoane, vlaîiuţă, la Tdrg. TirSIOÂRA, tipsioare, s. f. Diminutiv al lui tipsie. (Cu pronunţare regională) Ei încă după al său steag urinează Ce era de aramă o tîpsioară. budai-deixanu, ţ. 93. TIPTÎL adv. 1. (în legătură cu verbe de mişcare, uneori repetat) încet, binişor, uşurel (pentru a nu fi auzit). îl lega cu tulpan la cap, şi-l culca în iatac cu perdelele strînse. Apoi, tiptil, cutreiera toată casa, şoptind, poruncind; pretutindeni linişte. BASSARABESCU, S. n. 29. Ştiam bine că nu e nimeni să ne audă, cu toate astea vorbeam încet, umblam tiptil, din cînd in cind ne opream în loc şi cscultam. vlahuţX, o. a. 485. Mama. ■ ■ vine, tiptil, in vîrful degetelor, pe la spatele mele. CREANGA, o. a. 66. Simt în urma-mi Venind, tiptil-tiptil, Pas sfiicios de f ită. Uşor cade copil. EMI.VESCU, o. iv 281. Pe furiş, pe nesimţite (pentru a nu fi văzut sau auzit). Tiptil-tiptil, tot pe vine... ajunse mai la jumătate cale. MIRON'HSCU, S. A. 73. De fete mari e lunca plijtă, Iar vintul,- răsfăţat copil, S-apropie tiptil-tiptil De pe sub fagi, de pe colină. COŞBUC, P. I 87. + Pe ascuns (pentru a nu fi văzut, pentru a nu se da de gol). Harun-al-Raşidprin Bagdad adese Tiptil pe uliţi cu vizirul iese. EMINESCU, O. iv 405. 2. (învechit, în legătură cu verbul «a se îmbrăca ») Deghizat, travestit, costumat. Tfece califul Harun-al-Raşid îmbrăcat tiptil, aşa ca să nu-l recunoască nimeni. CARAGIALE, p. 124. Pe la aprinsul luminărilor. . . îmbrăcat tiptil, eram introdus ca călugăr în odaia răposatului cuconu Tache. GHICA, S. 7. Să ne întoarcem în cetate / TIR — 432 - TIRĂN1E ■noaptea îmbrăcaţi tiptil, gorjan, H. i 7. Mă-sa, măre, l-învă-ţa Şi din gară mi-i zicea: .. -Peste fes roşu din cap Pune ■un ştergar vărgat Ca turcoaicele legat.. . lencea-ntocmai că urma, Că tiptil mi se-mbrăca. TEODORESCU, p. p. 641. — Variantă: (învechit) tcptil (alecsandri, T. 508, kogXlniceanu, s. 138) adv. TIR, tiruriy s. n. Tragere la ţintă cu o armă de foc. , De sigur, profiţind de acest prilej, cei de sus fac exerciţii de tir. camil PETRESCU, u. n. 361. Dimineaţa o baterie ■regulează tirul. C. PETRESCU, î. ii 14. Sap Induse. . . nn şanţ de împrejmuire pentru tir, s-a găsit o piatră cu in-scripţitinea arătată, i, IONESCU, M. 590. TIRADĂ, tirade, s. f. 1. (Azi mai ales peiorativ) Fragment dintr-un discurs în care un orator dezvoltă pe larg (şi cu emfază) o idee, o teză. Flecari crescuţi în ■moleşeala tiradelor de cafenea. C. PETRESCU, c. v. 276. Şi-n mintea ta înfierbîntată Te vezi deodată orator: înflăcărat rosteşti tirade, Porneşti mulţimea după tine; Se-nalţă mii de baricade Şi cad pălatele-n ruine. TOPÎRCEANU, S. A. 8. Alecsandri a găsit ocazia şă facă o tiradă cu privire la o chestie de care îi ardea inima. ibrXileanu, sp. cr. 125. Discursul demagogic al lui Caţavencu, plin de şiretlicuri, tirade falşe. . . ar fi peste putinţă în gura naivului şi tîmpitidui Farfuridu gherea, st. cr. i 350. 2. Fragment de întindere mai mare dintr-o operă literară (mai ales dramatică) debitat fără întrerupere de un personaj. Acum trei secole. . . se puteau auzi pe scenele teatrelor tirade îndreptate împotriva dreptului feudal de a dobîndi toate ■ onorurile numai în virtutea naşterii. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 373, 6/3. închipuiţi-vi-l..* venind în faţa scenei, luînd o poză demnă şi începînd să ne debiteze o tiradă. CARAGIALE, n. E. 28. TIRÂJ, tiraje, s. n. 1. Numărul total de exemplare în care se tipăreşte o carte sau o publicaţie periodică. Fac corectura în zaţ pentru tot tirajul, ibrătleanu, s. 229. Spune-mi dacă. . . s-a petrecut prea multe exemplare peste obicinuitul tiraj. CARAGIALE, O. vii 326. Loc. adj. (Mai ales despre publicaţii periodice) Cu (sau do marc) tiraj = care apare într-un număr mare de exemplare. Se îmbuibă şi se lansează prin redacţiile jurnalelor de mare tiraj, rebreanu, r. I 182. Se întîlnea prin curţi şi ganguri cu fel de fel de trepăduşi, Pe la gazetele opozante, pe la ziare cu tiraj. ANGHEL-IOSIF, C. M. IT 11. 2. Circulaţia aerului şi a gazelor de ardere într-o instalaţie de încălzire cu focar sau a aerului într-un coş de ventilaţie (şi care se datoreşte diferenţei de presiune dintre doua secţiuni ale coşului). TIRALTOR, tiraliori, s. m. (învechit) Soldat care lupta în linia întîi; infanterist. V. puşcaş, trăgător. Dopurile pocnesc, pare c-am fi la un atac de tiraliori, care nu sparte de loc pe bravii convivi. CARAGIALE, m. 216. Se împrospătează mereu liniile împrăştiate şi tare primejduite ale tiraliorilor. ODOBESCU, S. iii 588. — Pronunţat: -li-or. TIRĂN1, tirani, s. m. Stăpînitor absolut al unui stat sau al unei cetăţi greceşti din antichitate (care guverna cu cruzime); nume dat unui şef de stat asupritor (v.despo t); p. e x t. persoană autoritară care îşi impune voinţa în orice împrejurare, care asupreşte pe cei ce depind de ea. Din toată gospodăria săracă, dar cu zgîr-cenie apărată de risipă, vedeam că am de-a face c-un tiran aspru şi rinduit intr-ale sale. SADOVEANU, E. 128. Acest măreţ titlu, moldovenii îl dedeau acelor principi tare veneau să-i scape de jugul vreunui tiran. HASDEU, I. V. 17. Pieri-vor şi tiranii şi robii demni de ei. BOLINTI-neanu, O. 30. Varsă din cer foc şi zare Cu catran şi cu pucioasă, Pe acest tiran să-l arză. TEODORESCU, P. P. 105. <$> F i g. Dortde, tiran cumplit, De ce tn-ai îmbă-trinit? TEODORESCU, P. P. 273. TIRÂ.N2, -Â, tirani^ -e, adj. Crud, nemilos; autoritar, despotic. Cîte lacrimi s-or fi scurs pe luciul acestor pietre. .. podoaba operei atîtor mii de necunoscuţi, care lucrau pentru glorificarea oarbei vanităţi a unui potentat tiran. BART, s. M. 23. Amoraş tiran, Tiran şi duşman, Tare te-ai silit Şi m-ai despărţit De-al meu puişor, Vrednic de amor. TEODORESCU, P. P. 286. Am o pasăre duşmană Şi foarte tirană, N-are suflet, n-are minte, Ci e plină de cuvinte, Ce o-ntrebi ea spune (Ceasornicul). GOROVEI, C. 69. -0> (Substantivat) Nu mai ştia ce să facă teşmenitul de Joe ca să moaie inima tiranei de Junona. ISPIRESCU, U. 11. TIRĂNTC, -A, tiranici, -e, adj Care tiranizează, de tiran ; cu caracter de tiran, crud, arbitrar, samavolnic, despotic. Toată viaţa sa, cărturarul Şincai a luptat împotriva regimului feudal, regim tiranic care l-a aruncai şi pe el în lanţuri. SCÎntkia, 1954, nr. 2908. Titlu academic v. a c a d e m i c. Titlu de glorie = merit, renume, glorie, fală. Alecsandri măi are un titlu de glorie, pe care se cade să i-l subliniem. . . ca folclorist. SADOVEANU, e. 61. (în orînduirea feudală şi capitalistă) Demnitate (uneori şi funcţie) bazată pe privilegii şi conferind posesorului anumite drepturi; denumirea rangului corespunzând unei astfel de demnităţi. Titlul lui de nobleţă este talentul, nu rangul de boierie cu care l-a miluit domnia. sadoveanu, E. 70. Pc ţărm averea lasă-ţi şi luxul nebunesc... Nobleţea, orice titluri şi orice vanitate. MACE-donski, o. 1 168. N-aveau. . . dreptul d-a fi singuri proprietari de pămînty d-a moşteni titluri şi slujbe, d-a fi osebiţi de legea comună pentru toţi. BĂLCESCU, O. I] 14. O, voi, care un titlu ş-un nume pizmuiţi, alexandrescu, m. 89. 2. Cuvînt sau text pus în fruntea unei lucrări sau a unei părţi distincte a ei, indicînd rezumativ cuprinsul acesteia. Titlul era scris şi latineşte. EMINESCU, n.45. Cartea... ce tu ai compus sub titlul de «Manualul vînătorului». odobescu, s. iii 9. Loc. a d v. Cu titlu de... = cu caracter de..., ca... 3. Capitol sau subdiviziune în textul unei legi, al unui regulament etc. (de obicei purtînd un număr de ordine). Codul Penal, Cartea II, Titlul III. 4. (tn expr.) Titlu de proprietate = document care stabileşte dreptul de proprietate al cuiva asupra unui obiect. Toţi fugim cu titluri de proprietate, cu acţiuni, cu bijuterii, dumitriu, b. F. 88. 6. F i g. Bază legală, drept. Oricît de modeste ar fi titlurile mele la bunăvoinţa unui public atît de distins. MACEDONSKI, O. IV 3. 6. Procent de metal nobil dintr-un aliaj; titru. — Variantă: (învechit) titulă, titule (negruzzi, s. i 273, budai-deleanu, ţ. 91), s. f. TÎTOR s. m. v. ctitor. TITRARE, titrări, s. f. Metodă volumetrică de determinare a concentraţiei unei soluţii sau a unei substanţe. T1TRÂTl, -Ă, titraţi, -te, adj. (Mai ales substantivat) Care a obţinut un titlu în urma absolvirii unei instituţii de învăţămînt superior. Sinteţi în birou trei şefi de masă; rămîne un şef la toate mesele şi un şef de birou, şi-nţelegi bine, dumneata ca netitrat... caragiale, m. 226. TITRÂT2, -Ă, titraţi, -te, adj. Care a fost supus operaţiei de titrare. TÎTRU, titre, s. n. 1. Masa de substanţă conţinută într-o soluţie şi exprimată în grame pe milimetru. 2. Numărul de grame dintr-o substanţă cu care aceasta reacţionează intr-un anumit sens sau care sînt puse în libertate de un centimetru cub de soluţie. 3. Titlu (6). Număr care indică fineţea firului de mătase şi a fibrelor sintetice. TITULAR, -A, tiHilari, -e, adj. 1. (Adesea substantivat) Care îndeplineşte o funcţie, ocupă un post etc. cu caracter de permanenţă, pe baza unei numiri făcute după formele legale. Directorul. . . însărcinat a gera afacerile prefecturii — districtul neavînd deocamdată titular.. . a şoptit, cu zîmbetul său diplomatic: « Om vedea! ». cara-GIALE, N. S. 60. 2. F i g. (Rar) Care apare ca erou principal, care dă titlul unei opere artistice. Se mai află şi astăzi vestitul han al Spătărestilor, unde ades au poposit triburile negre în mijlocul cărora Matei Millo a observat pe titulara piesei, sadoveanu, e. 67. TITULARIZA, titularizez, vb. I. T r a n z. (Rar) A confirma pe cineva ca titular într-un post. deţinut pînă atunci numai ca suplinitor. TITULATURA, titulaturi, s. f. Mod de a se intitula (v. intitulare); (concretizat) titlu. Astăzi toţi scriitorii Republicii rîvnim la titulatura de scriitor popular. SADOVEANU, E. 86. TÎTULA s. f. V. titlu. TlTVA s. f. v. tigvă. TIU interj, v. ti. TICgA s. f. v. tigvă. TIUÎ vb. IV v. tiohăi. TIULÎRfA, tiulerce, s. f. (Regional) Un fel de chipiu, putînd avea diferite forme, pe care-l poartă flăcăii cînd merg la urât de anul nou. [La Sf. Vasile flăcăii umblă] unşi cu tăciuni pe obraz... fi pe cap cu fel de fel de tiulerce (chipiuri) făcute de ei. ŞEZ. III 183. TIULÎU s. n. v. tulcu. TIUTltjN s. n. v. tutun. TIV, tivuri, s. n. Marginea îndoită şi fixată printr-o cusătură a unui obiect de pînză, făcută pentru a împiedica destrămarea ţesăturii. F i g. Pe -iin mic petec de cer albastru. . . stăruia o geană de lumină vie, care făcea un tiv roşcat acoperişului înalt de nouri fumurii şi îndesaţi. camil petrescu, o. i 325. TÎVA. interj. (Arată plecarea repede şi neaşteptată dintr-un loc) Hai, fuga ! tunde-o ! fugi 1 şterge-o ! Nemaiauzind nici o foşnitură.-de păpuşoi, nici o scurmătură de găină, am ţişnit o dată cu ţărna-n cap şi tiva la mama acasă. CREANGĂ, A. 6. Luă cofiţa cu apă şi tiva la mă-sa. şez. vi 11. Expr. Tiva băiete — pe-aici ţi-e drumul 1 şterge-o ! pleacă în grabă ! îşi ia cojocul între umere şi biciul în mină şi tiva băiete! CREANGĂ, P. 114. — Varianta : tivai (ŞEZ. ii 101) interj. TlVAI interj, v. tiva. tiveâlA, tiveli, s. f. Faptul de a tivi; tivitură. TÎVGA s. f. v. tigvă. TIVI1, tivesc, vb.,IV. T r a n z. 1. A face un tiv. Adio, scumpă şi nepreţuită modistă!... care-mi îndulceşti viaţa şi-mi tiveşti basmalele! alecsandri, t. i 75. Colo sus la scăpătat Este-un cort mare rotat, împăturat e în patru, Cu postav roşu tivit, bibicescu, i>. p. 302. + F i g. A mărgini, a împrejmui, a înconjura (cu un chenar). Deschise ochii mari, albaştri, tiviţi cu gene negre, şi-l privi ţintă, sadoveanu, o. vii 35. Vezi luna-n cingătoarea Aprinsei bolţi albastre. Argintul ei tiveşte Şi pragul casei TIVI — 435 — TÎLHĂRESC noastre. GOGa, 1*. 38. însufleţirea răsăritului se lăsa peste tot, tivea norii cu vişiniu. macedonski, o. in 48. Cu un roş fir de jeratic culmi de munte sînt tivite. EMINESCU, o. IV 119. «$> Refl. Apele s-au tivit cu margini vinete de gheaţă, c. PETRESCU, S. 53. <$> Refl. pas. Cind se ară ■ ■ ■ bucata arată se tiveşte cu o brazdă. PAMFILE, a. n. 63. 2. A detaşa prin aşchiere, cu ferăstrăul, marginile scîndurilor brute. TIVÎ2, tivesc, vb. IV. T r a n z. (în e x p r.) A O tivi la [ugu (dc fugă sau tuga) = a o lua la fugă, a fugi, a o şterge. T1VÎC s. n. (Munt.) Laţ cu care se prind păsări sau animale mici. <$> E x p r. A da (pe cineva) în tivic = a bate straşnic, a tărbăci. Băieţii. . . iţi prind ciinii — îi ademenesc şi-i prind — le leagă o tinichea de coadă şi-i bodogănesc cu ciomagul: ii dau in tivic. STancu, d. 174. TIVILICIIÎE, tivilichii, s. f. Pieptar cusut cu fir şi cu mătase, purtat de femeile de la ţară. — Variantă: teloTcdiie (pXsculescu, L. p. 294) s. f. T1VILICHÎU, -ÎE, tivilichii, adj. Vesel, hazliu, vioi. Se făcuse. .. frumos şi tivilichiu, de nu mai erau alţii ca dittsul. şez. vi 13. . TlVlRE, tiviri, s. f. Acţiunea dea ti vi1 şi rezultatul ei. TIVITtJRĂ, tiuituri, s. f. Acţiunea de a tivi1; locul tivit; tiv. Prindeau a întoarce cu unghiile tiviturile cămăşilor. Camilar, N. i 249. Cusătura la acest fel de cămeşi este. ■ . cu tivitură. pamfilE, i. C. 352. M-a trimis doamna de sus la a de jos, Ca să-i dea o cusătură Fără pic de tivitură (Hîrtia). teodorescu, p. p. 220. + Fîşie îngustă (de obicei de altă culoare) cusută pe marginea unui obiect de pînză; chenar. Jupînul din Rădăuţi trase peste taraba sa o pînză gălbuie cu tivitură roşie. La cade. -$> (Poetic) întregul cer Azi poartă iar camaşă cu tivituri de fier. coşduc, P. II 185. F i g. Se mai ghicea abia o tivitură viorie, însoţind culmile cele mai înalte, v. rom. iulie 1953,100. TIZ, -Ă, tizi, -e, s. m. şi f. (Mai ales la masculin singular) Persoană care poartă acelaşi nume cu alta, considerată în raport cu aceasta. Noi regăsim pe hrăpi-torul tis al acestuia in egumenia Snagovului. odobescu, S. I 457. Omul ce am întilnit intîiaşi dată este tizul meu derviş, ce îşi spuse istoria mai înainte de mine. gorjan, H. I 128. TIZĂNA, tizane, s. f. 1. Băutură obţinută dintr-o infuzie de plante medicinale. V. ceai. 2. (învechit) Şampanie cu tărie alcoolică slabă. Luăm cîte-o tizană?. . . Mersi... nu pot bea şampanie; îmi ace arsuri, caragiale, M. 234. TIZlC s. n. (Cu sens colectiv) Un fel de turte prismatice făcute din baligă amestecată cu paie şi cu ogrinji, care se întrebuinţează de către ţărani ca combustibil sau ca material de construcţie în locul cărămizilor. Pe vatră ardea un foc înăbuşit de tizic. SADOVEANU, p. s. 38. Maşina avea să-l înfunde iarăşi în satul tătăresc, cu bordeie strîmbe şi oarbe de lut, cu împrejmuirile de tizic. c. PETRESCU, î. I 4. Oamenii ard iarna rogoz, buruieni şi baligă de vită, pe care o usucă, o taie in formă de cărămidă şi o numesc tizic. l. ionescu, d. 402. TÎCÎI vb. IV v. tlciii1. TÎLC, tîlcuri, s. n. 1. înţeles, sens, rost, semnificaţie. Trebuie să căutăm tîlcul lucrurilor şi al faptelor. Ca.mil PETRESCU, o, i 342. Se mai aflase iarăşi de cătră acei care stăruiesc şi socotesc ca să afle toate, că şi porecla postelnicului Ştefan avea un tîlc. sadoveanu, f. j. 517. Bătrina îşi încreţi pieliţa frunţii osoase, încercînd să prindă tîlcul cuvintelor, c. . PETRESCU, a. 397. Loc. a d v. Cu tîlc = cu subînţeles ; cu rost, cu socoteală. Mă gîndesc uneori, tovarăşe profesor, că Floarea fu jertfă şi visul cu tîlc. SADOVEANU, A. L. 150. Călugării care trecură pe lingă el îl priviră... zîmbind cu tîlc. stănoiu, c. i. 146. + -Interpretare, explicaţie. Ptnă noaptea ttrziu bătrînii au stat de vorbă dind fel de fel de tîlcuri scrisorii. BASSA-RABESCU, S. N. 133. 2. Glumă alegorică, fabulă, pildă. Şi se iau ei ba din tîlcuri, ba din cimilituri, ba din pîcîlit, ba din una, ba din alta. creangX, p. 168. ^ E x p r. A vorbi în tîlcuri = a vorbi în pilde, figurat, alegoric. Dascălul Simeon Fosa din Ţuţuieni, numai pentru că vorbeşte mai în tîlcuri decît alţii. . ■ cere trei htisăşi pe lună. CREANGĂ, a. 16. Vorbeşti numai in tîlcuri, să nu te mai priceapă nimeni, şez. 1100. TÎLCUÎ, tilcuiesc, vb. IV. T r a n z. (Astăzi rar) 1. A explica, a interpreta tîlcul unor fapte, vorbe, scrieri etc.; a tălmăci. S-a mirat neputîndu-şi tîlcui de unde să vie această prefacere, sbiera, p. 138. Le tîlcuiam toate înţelesurile şi pildele lui. gorjan, h. iv 142. 2. A traduce, a tălmăci. Cronos. . . pre limba noastră se tilcuieşte: timpul sau vremea, ispirescu, u. 81. învăţătură despre a lumii orinduială .. de pe grecie pe roînînie tîlcuită. EMINESCU, N. 45. — Prez. ind. şi: tîlcui (arghezi, v. 181). TÎLCUÎRE, tîlcuiri, s. f. Acţiunea de a tîlcui şi rezultatul ei. Tîlcuiri de visuri coordonate alfabetic. EMINESCU, n. 45. TÎLCUITOR, -OĂRE, tilcuitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care explică, comentează sau interpretează tîlcul unor fapte, vorbe, scrieri etc.; tălmaci. Sarcina lor intîi era a fi consilieri ai împăratului, pe urmă tîlcuitorii cei mai întii ai tot dreptului. bXlcescu, o. ii 44. TÎLFĂ s. f. v. ţîflă. TÎLHÂR, tîlhari, s. m. 1. Persoană care duce viaţă de hoţ, care fură, pradă, jefuieşte ; hoţ, bandit. Aici a fost odată cuibul tîlharilor. DEŞLiu, G. 37. Ceata de tîlhari căzuse prinsă in capătul pădurii. caragiai.E, o. i 352. Miron se purtă în această slujbă cu multă asprime, ca să poată stinge tilharii. bXlcescu, o. i 187. Tîlhar de drumul mare v. drum.-f Om ticălos, nemernic. Plingea şi mărturisea o dorinţă pe care o repeta de patruzeci de ani: să moară tîlharul. PAS, z. i 31. Ani şi ani s-au perindat De cind fără încetare' lumea toat-am colindat... ca să dau de cuibul unde Zmeul-Zmeilor, tîlharul, fericirea mi-o ascunde. EFTiMiu, î. 124. Matei-vv. făcu greşeala de încredinţa acest ministeriu unui mare tîlhar, un grec anume Ghinea Ţucală. bXlcescu, o. I 70. <$> (Adjectival) Acei trîntori. ■ ■ au ajuns mai răi şi mai tîlhari ca înainte. bart, s. M. 25. 2. (Familiar, cu o nuanţă de uşoară mustrare, uneori de admiraţie) Om şmecher, ştrengar, hoţoman. Mare tîlhar mai eşti! (Cu pronunţare regională) A ! tîlhariule, vii sus de stinghereşti fata de la gherghef? alecsandri, t. 940;' — Variantă: tăllidr (creangX, a. 49, alUCSAndri, t. I 57) s. m. TÎLHĂRĂŞ, tîlhăraşi, s. m. Diminutiv al lui tîlhar. Să-i gonim dintre noi ca pe nişte tîlhăraşi! dumitriu, n. I. 83. TÎLIIĂREĂ, tîlhărele, s. f. (Bot.) 1. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene, adesea roşietice pe din afară, dispuse în capitule (Lactuca sagittala). 2. Susai. 3. Salata-iepurelui. TÎLI1ĂRÎ1SC, -EÂSCĂ, tilhăreşti, adj. De tîlhar, hoţesc; şmecheresc. C-o mişcare pripită, tihărească, îşi trînti pălăria şi o băgă in sin. La CADE. Ne intîlnirăm cu o corabie tilhărească. gorjan, h. ii 88. 28* I TÎLHÂREŞTE — 436 — TÎMPLĂRIE TÎLHĂRÎŞTE adv. în felul tîlharilor, hoţeşte. Şi mi l-a furat hoţeşte, Mi l-aluat tîlhăreşte.T%QnOKE$CV,v.v„ 572. Tăiatu-m-ai tîlhar eşte, Ftigitu-mi-ai mişeleşte. alec-sandri, P. p. 74. - ' TÎI,HĂJtÎ, tîlhăresc, vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A duce viaţă de tîlhar; a jefui, a prăda, a fura. Scoase toate avuţiile ce adusese de cînd tîlhărea. ispirescu, i,. 144. TÎLHĂRÎE, tîlhării, s. f. Acţiunea de a jefui; jaf, furt, hoţie. I-au fost luat banii prin înşălăciune şi tîlhărie. negruzzi, s. i 86. tîlhIroăică, tîlhăroaice, s. f. 1. ■ Hoaţă. 2. (Familiar, cu o nuanţă de uşoară mustrare, uneori de admiraţie) Ştrengăriţă, şmecheră. TÎLHAUOT, tîlhăroi, s. m. .Augmentativ al Iui tîlhar; om ticălos, nemernic. (Atestat în forma tălhăroi) Mă duc să dau jalbă că m-ai bătut în casa d-tale ca un tălhăroi. alecsandri, X. 1544. — Variantă: tălhărtfi s. m. TÎLMĂCI s. m. v. tălmaci. TÎLNÎŞ s. n. v. întîlniş. TÎLPÂC, -A, tîlpaci, -e, adj. (Despre pămînt) Greu de lucrat; lipicios, argilos, mlăştinos. Grîul nu se face aici, locul fiind tîlpac; dară popuşoiul se face bine. I. 10-NESCU, p. 431. TÎLV, tîlvuri, s. n. 1. (Bot.) Tigvă. M-am trudit toată primăvara să 'cresc tîlvuri de scos vinu. ST ANO IU, c. i. 126. 2. Fructul tigvei întrebuinţat la scoaterea prin aspi-rare a vinului dintr-un butoi; p. e x t. unealtă, avînd forma unei pîlnii cu o ţeavă lungă şi subţire, care se foloseşte în acelaşi scop. V. t i g v ă, tragă, mire. (F i g.) Popa Tomiţă Bulbuc răstoarnă in tîlvul gurii a doua cinzeacă de drojdie. STancu, d. 124. TÎMP, -Ă, timpi, -e, adj. 1. Tîmpit. Tîmp nu-i; se poartă cîteodată ca şi cum ar fi în puterea sănătăţii, sadoveanu, p. M. 17. Spre oraşul plin de turle Stau privind c-un aer tîmp. topîrceanu, p. 216. Trăsnea era înaintat în vîrstă, bucher de frunte ji tîmp în felini său. CREANGĂ, a. 89. <(>■ (Adverbial) Oarţă rîdea timp, dezvelindu-şi gingiile lăptoase. C. petrescu, r. dr. 237. <£> (Substantivat) Ascultă gură-cască şi cu ochi de tîmp. galaction, o. i 54. 2. (Despre instrumente ascuţite) Cu vîrful sau tăişul tocit, ştirbit. Sinălăul este un cuţit gros, tîmp, nu mult încovoiat, pamfile, i. C. 43. TÎMP ANĂ s. f. v. tîmpinii. TÎMFfiNIE, timpenii, s. f. 1. Starea omului cu inteligenţă mărginită; faptă sau vorbă prostească, idioţenie, prostie, neghiobie. 2. (Rar) Faptul de a tîmpi, tîmpire. Frîntură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli nu s-a mai dat a vedea; cumplit meşteşug de timpenie. CREANGĂ, a. 84. TÎMPÎ, tîmpesc, vb. IV. 1. Refl. şi (rar) i n t r a n z. A-şi pierde inteligenţa, a se prosti, a deveni tîmpit. Ai tîmpit, băiete, sau faci pe prostul cu mine. SAHIA, N. 75. Aproape să mă tîmpesc şi eu de prea multă admiraţiune. CARAGIAl,lv, o. iii 145. <)* T r a n z. Declinaţiunile latine şi grece cu care ne tîmpesc la şcoală dau surtucarului o părere atit de mărită de propria lui inteligenţă. GHEREA, ST. CR. II 243. 2. T r a n z. (Cu privire la instrumente ascuţite ; mai ales figurat sau în contexte figurate) A toci (vîrful sau ascuţişul), a face tîmp, a ştirbi. O, muză! Să începem a mai timpi condeiul, negruzzi, s. ii 216. <$> Refl. Săgeţile vicleşugului ei se tîmpiseră în inima de piatră a ciocoiului, filimon, c. 91. + Refl. F i g. . A se do- moli, a se stinge. Boala încetează, patimile se tîmpesc şi liniştea se restatorniceşte. negruzzi, s. i 293. TÎMPIXĂ, tîmpine, s. f. (învechit şi arhaizant) Instrument muzical, format dintr-o bucată de piele întinsă pe un cerc ca o ramă de sită, de obicei cu zurgălăi de jur împrejur şi care, lovit cu mîna, scoate sunete; (impropriu) tobă, darabană. V. dairea, tamburină! într-un ostrov... se aude pe toată noaptea bătîndu-se tîmpine (tobe). GORJAN, h. ii 11. — Variante: tmpinii (ispirescu, i,. 2), tînipănă (sadoveanu, o. vii 11) s. f. TÎMPÎRE s. f. Acţiunea de a (s e) tîmpi; stare de tîmpenie, faptă prostească, prostie. îl cuprindea o adtncă scîrbă de vorbele ridicate în numele patriotismului, spre tîmpirea soldaţilor, camilar, n. i 33. Veni însă un timp, cînd aceste comori ale poporului nostru fură serios ameninţate, nu prin arme, dar prin corupţiune şi tîmpire. HOGAŞ, DR. II 167. Nu te poţi op -i să nu te îngreţoşezi. . . de tîmpirea şi de gugumănia cărturarilor. ISPIRESCU, U. 121. TÎMPÎT, -Ă, tîmpi fi, -te, adj. 1. Prost, idiot, nerod, stupid. M-am născut în nişte zile cînd tîmpita burghezime ■ ■ ■ Pune-o talpă noroioasă pe popor. MACED ONSKI, o. I 95. Poetul loveşte în tîmpita mulţumire de sine. giierea, st. cr. i 233. Aceste figuri serioase sau comice, măreţe sau ordinare, nobile sau tîmpite, frumoase sau urîte etc. poartă întipărirea secolului lor. alecsandri, s. 25. + Buimăcit, năucit, ameţit. Rămase tîmpit sub potopul de înjurături. Galaction, o. i 283. + (Familiar) Care nu corespunde scopului, gustului; neplăcut, rău. (Adverbial) Tîmpit mai pute benzina asta! mîrîi, aruneînd valuri de fum pe nas şi pe gură. GAI..VN, b. i 27. 2. (învechit) Lipsit de vîrf, turtit. V. tîmp. Era un tînăr ■ ■ . ochii negri ca ai arapilor, nasul scurt şi tîmpit. drXghici, r. 174. TÎMPLĂ vb. I v. întîmpla. TÎMPLĂR, tîmplari, s. m. Meseriaş care face mobile şi alte lucrări de lemn; (Mold.) stoler. V. dulgher. TÎMPLĂRE s. f. v. întîmplare. TÎMPLĂ1, tîmple, s. f. Fiecare dintre cele două părţi laterale ale capului, cuprinse între ochi, urechi, frunte şi obraz. Fata începu a plîrge, cu mîna stingă la tîmplă. sadoveanu, u. c. 63. Tîmpla îi stă greu sprijinită pe mînă şi cotul i s-afundă in pernă, vlahuţă, o. a. 139. îa o drughineaţă groasă de stejar în mînă. . . şi pîcl la tîmpla dracului cea dreaptă, creangă, p. 55. Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie, Tîmpla bate liniştită ca o umbră viorie, Şi sprîncenele arcate fruntea albă i-o încheie. EMINESCU, o. i 79. (Poetic) Moşneag senin, eu tîmpla ta curată, O cer, pe veci, nădejdii mele pază. GOGA, P. 26. (Prin metonimie) Vartolomeu Diaconu încercă să-l vadă pe d. Demetru Demetrian cu tîmplele cărunte, c. petrescu, A. 458. Deşi începuse a-i cărunţi tîmplele, de rele tot nu se lăsa. stănoiu, c. i. 145. TÎMPLĂ2, tîmple, s. f. Ridicătură de pămînt; colnic; deal, măgură. Frasinul, anintil ce vîrfu-n nori îşi pierde, Ei singur fac cunune pe tîmplele de munţi. BOU,iac, o. 134. TÎMPLĂ3, tîmple, s. f. Catapeteasmă. O minunată tîmplă de icoane ce migălisem în tinereţe. M. i. cara-giale, c. 23. Păretele.ce vine-n faţa tîmplei. . . prezentă mult interes prin portretele domneşti, odobescu, s. i 413. TÎMPLĂREÂSĂ, tîmplărese, s. f. Soţia tîmplarului. Cin* s-o mîneca, Sau din zidărese, Sau din tîmplărese.. . Voi să mi-o pîndiţi. . . Pe zid s-o urcaţi Şi-n zid s-o zidiţi. mat. folk. 19. TÎMPLĂRÎE, tîmplării, s. f. 1. Meseria tîmplarului. Altfel meseria lui e tîmplăria şi a învăţat-o la or.aşr de TÎNĂR — 437 — TlNGUIOS copîl. REbreanu, p. s. 135. Lemnăria propriu-zisă cuprin-ztnd: dulgheria şi tîmplăria sau stoleria. paîifile, i. c. 113. 2. Atelierul tîmplarului. 3. (Cu sens colectiv) Obiecte lucrate de tîmplar. întreprindere producătoare de timplărie de artă. TÎNĂR1, -Ă, tineri, -e, adj. I. (în opoziţie cu b ă-t r î n) 1. (Despre oameni) Care se află între copilărie şi maturitate, care nu e înaintat în vîrstă, care nu e matur; (despre animale) care de-abia a ajuns Ia maturitate. Deasupra sta, înfofolită In cojoace, ca Dochia, o femeie încă tînără, cu privirea energică, sadoveanu, p. m. 234. Noi toţi sintem aşa de tineri Că am putea să-ţi fim nepoţi. . . Dar cind ne zici bătrîna doină, Eşti cel mai tînăr dintre toţi! iosif, v. 48. îi plăcea moşneagului să aibă tot iepe tinere şi curăţele. creangX, p. 106. Braţ la braţ păşesc alături... le sta bine laolaltă, Ea frumoasă şi el tînăr, el înalt şi ea înaltă. EMINESCU, o. i 154. L o c. a d j. şi a d v. De tînăr = din fragedă vîrstă, de timpuriu. Dar ce vrei să mori de tînăr? delavrancea, o. ii 233. însuratul de tînăr niciodată nu strică, şez. I 218. + Care aparţine sau este caracteristic unui om (sau unui animal) neajuns încă la maturitate. Ochii negri Ie erau tineri. dumitriu, n. 23. Deasupra revistei — o frunte tînără curată, cam prea înaltă din pricina cheliei timpurii. GALAN, b. i 5. Trei ani nu schimbaseră nimic din obrazul tînăr. c. PETRESCU, c. v. 244. Zgomot de tinere guri răsare deodată din crînguri. coşbuc, P. ii 63. 2. (Despre plante) Care a fost plantat sau a răsărit de puţină vreme (în raport cu timpul cit urmează să trăiască). Trecu apoi in livadă, ca să mai vadă pomii cei tineri, sadoveanu, o, vii 123. Ascunzindu-se printre fagii tineri ai Pădurii Domneşti, rebreanu, i. 9. în parc sînt astăzi încă tineri teii, — Li-e frunza ca mînuţa de copil. D. BOTEZ, F. S. 41. + Care este format din plante fără multă vechime. Peste vechi morminte ruinate Tinăra pădure creşte, beniuc, a. r. 54. A văzut păduri mereu tinere, fiindcă uscăturile au fost scoase treptat. C. PETRESCU, A. 396. ■f- Care aparţine sau este caracteristic unei plante răsărită de curînd. Frunzele tinere luceau în soare; nici şoapte, nici înfiorări nu treceau. SADOVEANU, O. V 682. II. (în opoziţie cu vechi) Nou, recent. Pe tine, an tînăr, te văz cu mulţămire. alexandrescu, m. 4. «O» F i g. Purure vîndut de femeile care îmi jurau un tînăr şi vecinic amor. negruzzi, s. I 47. — Variantă: (Transilv.) tînăr, -ă adj. / TÎNĂR2, -Ă, tineri, -e, s. m. şi f. (în opoziţie cu b ă t r î n) Persoană între copilărie şi maturitate; persoană care nu e înaintată în vîrstă, care nu e matură. V. adolescent. în prag, venind dinspre terasă, apăru un tînăr ca de treizeci de ani. camil petrescu, n. 131. Tînărul se zăpăci de tot, ascultind destăinuirile atît de intime', rebreanu, r. i 30. închis într-o chilie... zăcea frumosul tînăr de optsprezece ani. caragiale, S. n. 163. Sub şirul lung de mîndri tei Şedeau doi tineri singuri. EMINESCU, o. i 179. TÎNĂRt'Ţ, -ă, tinăruţi, -e, adj. (Transilv.) Diminutiv al Iui t î n ă r1, tinerel. Lumea toată de pre lume, Ne-a şi pus urîte nume. . . Mie frunză de sălcuţă Că-s copilă tinăruţă. jarnîk-bîrseanu, d. 66. TÎNDÂLĂ s. m. Nume dat unui om care nu e bun de nici o treabă, care lucrează fără rost, îşi pierde vremea. Doară e voinic, nu tîndală. RETEGANUL, p. i 19. TÎNDĂLÎ, tindălesc, vb. IV. I n t r a n z. A-şi pierde vremea (umblînd de colo pînă colo fără nici un rost), a lucra încet, a se mocăi, a migăli. Iarna, cit tîndălea pe-acasă, nu era omul de-aici, din pădure. aGîrbiceanu, S, r. 19. Aşa să vă brodiţi treburile ca să nu tîndăliţi prea niidt cu datul colacilor. DAN, u. 89.. înainte de-amiazi tîndăli primprejurul conacului, rebreanu, r. i 91. TÎNDĂ1ÎT s. n. (Mai ales în e x p r.) Te tîndălito = pe încetul, cu migală. O luase aşa în glumă, pe tindălite, ca să-şi petreacă timpul, şi din glumă-n glumă el s-a pomenit în cele din urmă intr-o încurcătură, din care nu mai putea să iasă. slavici, o. ii 49. — Formă gramaticală : (în e x p r.) tindălite. TÎNDĂLITtjRĂ, tîndălituri, s. f. Faptul de a tîndăli; pierdere de vreme, zăbavă. După atîta tîndălitură, oamenii i-au pus numele «Popa Tanda ». slavici, X. i 15. TÎNGĂ, tingi, s. f. (învechit şi arhaizant) Mîhnire adîncă, jale, amărăciune. Pecinginea cuvintelor de tîngă Vă copleşeşte sufletele încă. beniuc, v. 145. <)■ (Adjectival) Tot vorbind, tot cu inima tingă, amîndoi o ajuns la buhaiu pădurii de aur. I. cr. n* 103. TÎNGDÎ, tîrguiesc, vb. IV. 1. Refl. şi (rar) intranz. A vorbi plîngîndu-se, jelindu-se, văicărin-du-se. Plînse mai departe, liniştit, •tînguindu-se şi clătinînd din cap. dumitriu, n. 137. Vezi cum eşti, mă frate Neculăieş, se tîngui meşterul mîngîindu-şi bărbuţa. SADOVEANU, p. M. 135. A pornit cu ele, tînguind mai mult ca o femeie decît ca un călugăr, delavrancea, la CADE. Plingea şi se tinguia de-ţi rupea inima, ispirescu, u. 53. <'v’ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana căreia i se adresează' plîngerea) Constandin stătea la o masă şi moşul i se tinguia. dumitriu, N. 280. Aşa se tîngui Iana fie-sei. delavrancea, h. t. 151. Femeia lui Ipate, cum îl vede, începe a i se tîngui şi lui. CREANGX, P. 177. (Urmat de o completivă sau de un complement care indică motivul plîngerii) Se tînguia biata soacră-mea Agapiă că haimanaua de copil ii fură toate cireşile şi prunele. SADOVEANU, M. c. 16. Se ttngttia de viaţa aceasta, id. O. VII 16. Petre se răcori tingu-indu-se că ar vrea si se aşeze şi dînsul. REBREANU, R. I 160. >■ F i g. A scoate sunete jalnice, plîngătoare, tînguioase. Multe nopţi ale tale au fost tulburate în vis de stolul rîndunelelor care se tînguiau. PAS, z. I 210. Pe urmă alte instrumente, bizare şi triste, au început să se tîngitie. c. petrescu, c. v. 167. Afară-i noapte neagră, vijelie. . . Se tînguieşte viatul prin cotloane. IOSIF, P. 20. O T r a n z. A ii:g;nuncheat în faţa lespezii de piatră, începînd să se lovească cu fruntea în bucata de stîncă şi să tînguiască o plîngere lungă şi monotonă. C. PE-. triîscu, R. DR. 59. Clopotul unui canton tîngui trei bătăi întristate, id. S. 33. 2. T r a n z. A deplînge, a compătimi, a jeli pe cineva. O tînguiau moaşele din sat, că o măritase tntăl ei, unchiul Manole, încă nevirstnică. sadoveanu, m. c. 7. Tinguieşte-mă, doamna mea, şi nu mă osîndi. necruzzi, s. i 47. Oameni buni, mă tinguiţi, Oameni buni, mă miluiţi. alecsandri, p. p. 386. <0 Loc. a d v. De tînguit = de regretat, de plîns. E de tînguit că între magnaţii Transilvaniei se află unul care să îndrăznească, prin machi-naţiile sale turburătoare, a ruina alianţa şi învoielile încheiate. bXlcescu, o. ii 185. A boci. Căzută la pămînt, tînguia în bocet lung pe. . . fecior, mironescu, s. a. 86. 3. R e f 1. A se plînge de cineva, a reclama. Părinţii lui... întru mîhniciune se tîngui de dinsul. drXghici, R. 41. — Prez. ind. şi: tingui (STancu, d. 256, c. PETRESCU, C. v. 167). TÎNGUIĂLĂ, tivguieli, s. f. Faptul de a se tîngui; tînguire, jelire, văicăreală. TÎNGUÎEIL, -Ă, tinguibili, -e, adj. (Neobişnuit) Vrednic de milă. Cit e de tînguibilă o jună femeie, cînd urmează a-şi decide soarta, negruzzi, s. iii 65. TÎNGUIOS, -OĂSĂ, tinguioşi, -oase, adj. (Mai ales despre sunete, glasuri, melodii) Tînguitor. Asculta parcă glasurile tînguioase ale vînttilui, care rătăcea ca o fiinţă TÎNGUIRE — 438 — TÎRBOC vie prin ploaie şi întuneric, pe sub streşini vechi, prin ganguri şi ateliere goale. SADOVEANU, O. III 213. De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot. EMINESCU, o. I 76. <$> (Adverbial) Nici o doină pe cîmpie tinguios' nu mai oftează. NECULUŢX, Ţ. D. 113. Cind vedea drumeţi. . ■ lăsa baba covrigul din gură, întindea dreapta şi se milogea tinguios. CARAGIALE, p. 51. + (Neobişnuit) Care provoacă tristeţe. Socotim ca o datorie a rechema din uitarea publicului memoria tinguioasă. . ■ [a] acestui june poet. ODO-bescu, S. i 239. TÎ.N CUÎRE, tînguiri, s. f. Acţiunea de a se tîngui şi rezultatul ei. 1. Jelire, suspinare, lamentare. Pe Laura o revoltau gîndurile bătrînilor, moi ales că veneau totdeauna după tînguiri îndelungate despre sărăcie. REBREANU, I. 86. Văzu că n-o scoate la căpătîi cu tînguirea. ISPIRESCU, L. 55. (învechit) Jale, necaz, supărare, mîhnire. Totdeauna veţi căuta a cîştiga orice lucru şi neputînd apoi. . . veţi căde în mare tînguire. drăghici, R. 110. 2. Sunet lung plin de jale; plînset, suspin, vaier, bocet. Bătrînul sta amărît la fereastră, pe cînd tînguirile melancolice ale cîntecului umpleau noaptea, sadoveanu, o. iii 106. Visurile ce-aşa dulce m-au durut de mult s-au stins, Cum se stinge-o tînguire în amurgul unui plins. păun-pincio, p. 85. în zadar boltita liră, ce din şapte coarde sună, Tînguirea ta de moarte în cadenţele-i adună. EMINESCU, o. i 160. 3. Plîngere (împotriva cuiva), reclamaţie. Veşnicile tînguiri ale răzăşilor pentru încălcarea şi hrăpirile Orhe-iantdui îi sfredeliseră urechile şi inima. SADOVEANU, O. vii 103. TÎNGTJÎT s. n. 1. Tînguire (1). Cei buni n-au vreme de gindit La moarte şi la tinguit. COŞBUC, P. I 151. 2. Tînguire (2). Se tinguie un stol de cocori. . . Tin- guitul seamănă cu al oamenilor. STancu, D. 256. TÎNGUITOR, -OARE, tinguitori, -oare, adj. (Mai ales despre sunete, glasuri, melodii) Care se tînguieşte, care este plin de durere; jalnic, plîngător, tinguios. Lămurea şi tilmăcea vestea cea proaspătă c-un glas tinguitor şi răguşit, sadoveanu, o. VII 79. îl iscodi deodată cu glasul lui tinguitor. REBREANU, R. I 138. Clopotele-n limba lor Plîngeau cu glas tinguitor. COŞBUC, P. I 153. Cintări tingu-itoare prin zidurile reci Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci. EMINESCU, O. I 127. (Adverbial) Se dădu îndărăt şi exclamă tinguitor: Nu rid, nea Vasile, zău dacă rid de dumneata, dumitriu, n. 231. TÎXJĂLA, tînjeli, s. f. Un fel de proţap care se foloseşte pentru a prinde a doua pereche de vite în jug, pentru a lega de jug uneltele agricole cu tracţiune animală (plugul, grapa, tăvălugul etc.) sau pentru a transporta greutăţi mari, pe care le tîrăşte după sine. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tinjală. . . nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. CREANGX, p. 38. Pune-oi boii la tinjală Şi-oi scoate gunoiu-afară. SEVASTOS, c. 261. Dragă, hai de mă sărută, Că-ţi dau boii de la rudă, Puică, hai ş-a doua oară, Că-ţi dau şi cei din tinjală. jarnîk-bîrseanu, d. 78. <0> E x p r. A mîna pe tînjală = a mîna încet. Dacă-i drumeţul ros pe la cot. . . Min pe tinjală numai de-un zlot. alecsandri, T. 46. A se lăsa po tînjală = (despre animale de tracţiune) a trage foarte încet sau de loc (sprijinindu-se pe tînjală); f i g. (despre oameni) a slăbi ritmul în muncă, a neglija sau a amîna lucrul. Are grijă. . . să tiu tragă unii boi, iar ceilalţi « să se lase pe tinjală », adică să nu tragă de loc. pamfile, A. R. 51. S-a lăsat pe tînjală, şi în trei ani, el, care era atît de expeditiv în alte daraveri, nu şi-a putut trece nici un examen. vlahuţX, o. a. 455. — PI. şi: tinjele (marian, î. 537, jarnîk-bîrseanu, d. 461). TÎXJĂLĂU, tînjălaie, s. n. Tînjală. Tînjălăul Se aseamănă cu un proţap de car. PAMFILE, A. R. 44. TÎXJEA. tinjele, s. f. Tînjală. De cîrligul cotigei. ■ ■ se leagă tinjelarul, care se mai numeşte şi. .. tînjea. PAMFILE, A. R. 44. TÎXJELĂR, tînjelari, s. m. (Mold.) Tînjală. De cîrligul cotigei... se leagă tinjelarul. pamfilE, a. r. 44. fî.WTÎ, tînjesc, * vb. IV. I n t r a n z. 1. A se afla într-o stare de slăbiciune fizică, a fi bolnăvicios; a lîncezi. Preoteasa tînjeşte cam de mult... la, ia la doftorii, bea şi apă dăscîntată.. . Şi degeaba sint toate. delavrancea, o. 33 303. Şopîrlele, gonite din culcuşurile lor de năvala apei, tînjesc pe lîngă drum. vlahuţă, o. a. 155. Voinicul, văzînd că sănătatea mă-sei tînjeşte nu ştia ce să-i mai facă spre a o mai înveseli, ispirescu, L. 126. Tînjea de mic, fiindcă mamă-sa îl născuse înainte de vreme, caragiale, o. iii 93. + (Despre piante, p. e x t. despre locul unde cresc ele) A se usca, a se ofili, a se veşteji. Livezile, după anul de pustiire, tînjesc ; dar renasc apoi. sadoveanu, o. vi 402. Frunza tînjea, se îngălbenea. GÎrleanu, Iv. 42. Trandafirul rău ' tînjeşte Dacă-l smulgi de unde creşte, jarnîk-bîrseanu, d. 202. + F i g. A lîncezi, a stagna. Frumoasele clădiri ale portului s-au părăduit, toată mişcarea şi viaţa oraşului a început a tînji. vlahuţă, r. p. 45. Mă tem prin urmare să nu-ţi fi pierit liniştea fără de care biata literatură tînjeşte. alecsandri, s. 159. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. « de » sau « după ») A se ofili, a se topi, a suferi (sub apăsarea unor suferinţe morale). Şi-n . aerul închis, fierbbite, Ce-l vezi cum tremură în soare, Tînjim de dorul altor locuri Ca nişte pasări călătoare, vlahuţă, O. A. 79. Nu mai tînji atît a după dînşii; se vede că aşa le-a fost scris, mititeii, creangă, a. 113. ^ F i g. Spancioc: Boieri! a sa nălţime Ciubăr ne porunceşte. La curte dar, căci tronul de dorul lui tînjeşte. alecsandri, T. n 82. TÎNJÎREj tînjiri, s. f. Faptul de .a tînji; lîncezire, • ofilire. Atita vise Şi-atîtea frunze veştede? Ce-nseamnă tînjirea aceasta? beniuc, v. 29. TÎ.VJÎT, -Ă, tinjiţi, -te, adj. (Rar) Care tînjeşte; ofilit, veştejit. Fira privea.. . doi bujori tinjiţi, doi ochi veşteziţi. COŞBUC, P. ii 160. TL\JIT6R, -OĂRE, tînjitori, -oare, adj. 1. Care tînjeşte (1); slab, bolnav. 2. Plin de dor, duios, galeş. Mă uit la ochii tăi cei frumoşi şi tînjitori. ispirescu, l. 29. Şi-a întors tînjitorii ochi căprii, umbriţi de lungi gene. negruzzi, s. i 17. + Plin de jale, de tristeţe; tînguitor. Cîte-o privighitoare. . ■ sloboade sonuri tînjitoare. NEGRUZZI, s. I 197. F i g. Tînjitoare şi cu braţele întinse, se rugau parcă vechile foto-liuri. ANGHEL, PR. 4. TlNT, -Ă adj. v. tont. TÎRĂ s. f. (Regional, în loc. a d v.) Do-a tîra = tîrîş. O aduse de-a tîra pe drum. ŞEZ. v 131. TÎRB6C, tîrbocuri, s. n. Plasă de pescuit în formă de sac. De primăvara pîna toamna tîrziu, cu tîrbocul, pe malul bălţii, prinde juveţi. stancu, d. 314. Voiesc să plece cu tîrbocul la rîu să prindă peşte. ŞEZ. VI 49. + Sac de pescuit scoici. [Scoicile] se prind cu un sac special, numit. . . sacul de scoici sau tîrboc. antipa, p. 76. — Variante: tîrbuc (antipa, p. 394), tărbuî (id. ib. 394) s. n. ... TlRBUC — 439 — TÎRGUIAL TÎRl'.tjC s. n. v. tîrboc. TÎRCĂVÎ, tircăvesc, vb. IV. (Regional) ]. Refl. (Despre oameni) A cheli, a pleşuvi; (despre barbă sau păr) a se scurta, a se roade, a se toci. Nu vezi c-ai îmbătrânit, Barba ţi s-a tircăvit, Păru-n cap fi s-a albit. POP. 2. T r a n z. A roade, a toci. De, că tot ca tine una mi-a tircăvit căciula! teodorescu, p. p. 121. tîrcoAlA, tîrcoale, s. f. Fiecare din cele două discuri de lemn de care se sprijină şiştorii prîsnelului morii. TÎR10L, tîrcoale, s. n. (Numai în e x p r.) A da tîrcoalc (sau, rar, un tîrcol) = a se învîrti (în preajma cuiva sau a ceva), a umbla de jur împrejur. Moş Costache vine des să vadă casa, îi dă tîrcoale atente, căunescu, E. o. 1144. O viespe, cu trupul subţire şi inelat, dădu cu îndărătnicie tîrcoale perelor de pe masă. c. petrescu, S. 178. îşi priveau tăcuţi clăiţele de fin, dădeau tîrcoale in jurul lor şi oftau din greu. agîrbiceanu, s. P. 28. Se opreşte să dea un tîrcol, cu ochii la marfă. caragialE, o. ii 81. (F i g.) Eu vă ţiu pe loc, dînd mereu tîrcoale prin micile taine ale vieţii ostăşeşti, odobescu, s. iii 579. (Rar) A face un tîrcol = a da o raită. N-ar fi rău să te hotărăşti a face cu mine un mic tîrcol de două zile pîn Harz. CARAGIALE, o. vii 170. TÎRCOLÎ, tîrcolesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A se învîrti (în preajma cuiva sau a ceva), a umbla de jur împrejur, a da tîrcoale. Aşteptau tremurînd, bombănim1, tîrcoiind, cu nerăbdare. . . să arunce nenorocitul stîrv în ograda vrăjmaşei, delavrancea, t. 150. ' TÎRFARIŢA s. f. v. tcrîăriţă. TÎRFĂ, tîrfe, s. f. Femeie de moravuri uşoare ; prostituată. Cînd i-a cerut apă, a urlat la ea că e o tîrfă care a vrut să ucidă pe vodă. camil petrescu, o. II 234. Unul dintr-înşii taie capul botezătorului loan pentru rugăciunea unei tîrfe de muiere, gorjan, ii. ii 171. Da nici eu nu am turbat. Să iubesc tîrfa din sat. şez. xxi 2. TÎRFĂLGG, -OAgA s. n. V. tcrfclog. • TÎRFARÎE s. f. v. tcrîăric. TÎRG, tîrguri, s. n. 1. Loc mai întins într-un oraş sau la marginea unui oraş, unde se vînd şi se cumpără (zilnic sau la date anumite) vite, cereale, lemne (v. o b o r) sau zarzavaturi şi alte alimente (v. piaţă, hală); p. e x t. activitatea de vînzare-cumpărare care se desfăşoară în acel loc. Din tîrgul vitelor, in ceasul acela se zărea cîmpid sur. camilar, n. ii 328. Era zi de tirg şi Costea Martac trebuia să se ducă la oraş. sandu-aldea, u. p. 18. Aducefi-vă aminte de scena ce se petrece la tîrgul anual din oraşul de reşedinţă a judeţului. GHEREA, ST. cr. iii 108. Azi e duminecă, mine luni şi zi de tîrg. crkancă, a. 18. $> Tirg de mostre v. mostră. Tîrgul de fete = serbare populară anuală, tradiţională în Ţara Moţilor (cu care prilej tinerii îşi aleg adesea míresele). Tîrg de ţară = tîrg care se ţine la date fixe (o dată sau de mai multe ori pe an) şi la care participă satele din cuprinsul unei regiuni. ^ Loc. a d v. La spartul tîrgului = la sfîrşit de tot; prea tîrziu. îi era ciudă că nu şi-a ţinut gura şi că în felul acesta a putut Baciu să-l lucreze tocmai la spartul tîrgului. PAS, z. iii 287. 2, Vînzare-cumpărare (v. tranzacţie, afacere); tocmeală, tirguială. Tîrgul nu s-a putut încheia. boGza, A. f. 69. Făcuseră împreună. . . cîteva tîrguri norocoase. galaction, o. i 174. <0* Expr. A îaco tîrg (sau (irgul) CU cincva = a încheia cu cineva o afacere. A SG ajunge (sau, rar, a ajunge po cineva) cu tîrgul = a cădea dc acord asupra preţului unei vînzâri sau al unei cumpărări; a cădea la învdihlă, a se învoi din preţ. Se vede că nu s-au ajuns cu tîrgul. alecsandri, la cade. Ţi-oi da treizeci. — încă mai'ai mult ptnă mi-i ajunge cu tîrgul. •negruzzi, s. i 90. A rupe tîrgul v. rupe. A mpo inima (irgului v. inimă. A se apropia cu tîrgul v. apropia. + învoială, acord. Io să mor de dor, de drag, Tirg cu nime nu mai fac. hodoş, p. p. 105. 3. (Astăzi rar) Oraş, orăşel. Tîrgul era tăcut şi încremenit in frig. DUMITRIU, N. 66. Hotelul era în inima tîrgului, în fafa pieţei, bassarabescu, S. n. 23. Boierii se adunară De la tîrg şi de la ţeară Şi trei zile se vorbiră. ALECSANDRI, P. P. 179. + Centrul oraşului, partea unde se află prăvăliile. Eram în tîrg la cofetărie, brătescu-voineşti, î. 34. Ei spuneau că se duc prin tîrg să mai umble, bujor, s. 147. Haidem cu toţii în tîrg să ne cumpărăm haine frumoase. vlahuţă, o. A. iii 17. Eu, am n-am să-ntilnesc pe cineva, la zece fix mă duc in tîrg. caragiale, o. i 114. TÎRGAR, tirgari, s. m. (Transilv.) Persoană care se duce la tîrg pentru cumpărături. Tirgarii vor fi îndărăpt tare, că nu văzui suflet de om afară de domnia-ta. rete-ganul, la CADE. TÎRGOVEŢ, -eâţA, tîrgoveţi, -e, s. m. şi f. (Astăzi rar) Persoană care locuieşte într-un oraş ; orăşean, citadin. în împrejurimile oraşului acestuia trist se găsesc colţuri de rai pe care tîrgoveţii nu le cunosc, sadoveanu, E. 119. Tîrgoveţii din Roşiorii de Vede primiră vestea intr-o seară. GALACTION, O. I 276. Ordonă să se ridice îndată mic şi mare, ostaşi, tîrgoveţi, săteni şi să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. (Cu pronunţare regională) Prea mult supus nevestei cu gusturi şi gură de tîrgovaţă mărginaşă. C. PETRESCU, S. 184. (Adjectival) (Cu pronunţare regională) Un şoaric de la ţară pre altul tîrgovăţ, Ca pe-un vecin prieten, îl cheamă la ospăţ. La cade. TÎRGOVEŢÎ, tîrgoveţesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se face orăşean, a deveni orăşean ; a se orăşeniza. Vedeai că nu se tîrgovefise încă. CONTEMPORANUL, rv 390. TÎRGOVEŢÎME s. f. (Cu sens colectiv; astăzi rar) Locuitorii de la oraş; orăşenii; orăşenime. Era lume după lume în tîrgul Moşilor. Ţărănime de departe, de la Dunăre. . . lîrgovefime de pe margini, cu nădragi largi. pas, i„ i 57. Bucureştii la anul 1848 era oraşul tuturor paradoxelor şi tîrgoveţimea nu se mai mira de excentricităţile boierilor, socotindu-i din capul locului ca in afara oricărui canon. CĂLINESCU, N. 23. TÎRGTJÎ, tîrguiesc, vb. IV. 1. T r a n z. A cumpăra, a face cumpărături (din tîrg). Feciorul domnului notar. . . A tirguit un cal frumos de lemn. beniuc, v. 38. Frusina i-a spus că merge şi ea să-şi tîrguiască de o rochie. GALACTION, O. I 144. Să te duci tu la spiţărie, să-mi tîrguieşti nişte doftorii, popa, v. 147. Duceţi-vă şi-mi tîrguifi o găină, delavrancea, o. ii 361. 2. Refl. A negocia preţul; a se tocmi; p. e x t. a se ciorovăi. Ce te tirgueşti atîta, domnişoară? DUMITRIU, n. 104. Mara făcea în toate serile socoteala, se tirguia mereu ea singură cu sine şi chibzuia cum s-o apuce ca să scape cu puţin de astă dată. SLAVICI, O. II 51. O dată in viaţa ta m-ai dus la restaurant şi te tîrguieşti pentru-o cartofă, alecsandri, T. 750. Refl. reciproc. De ce eu întîi? ■ ■ ■ Nu vă tîrguifi... spuse jandarmul. camilar, n. i 98. TÎRGUIÂLĂ, tîrguieli, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Acţiunea de a tîrgui; cumpărătură. Toţi porniseră... să caşte gura la vitrine, să facă tîrguieli. C. PETRESCU, î. II 128. Moşneagul porni la tîrg după tîrguieli. şez. v 65. 2. Faptul de a se tocmi; tocmeală; p. e x t. ciorovăială. lată că îşi bagă coada în tirguială alt vecin, camilar, N. i 22. După mai multă tirguială, s-au învoit s-o cumpere. şuiera, P. 230. F i g. După multă tirguială, ţiganul se hotărî şi spuse popii c-a făcut pacate, da nu mari. şez. vi 179. TÎRGUIRE — 440 — TÎRÎŞ TÎRGUÎRE s. f. Acţiunea dea (se) tîrgui. E tir-' guire-n formă aice, precit văz. alecsandri, T. II 273. TÎRGULÎŢ, tîrguleţe, s. n. Tîrguşor. Satul lui se făcea astfel tirguleţ. VISSARION, b. 90. Ne zădărise ei, bîntuind tare tîrguleţul nostru, Bechetul. ODOBESCU, S. III 568. TÎRGURÎL, tîrgurele, s. n. Tîrguşor. Merserăm la tirgurele, Cumpărarăm fier ¡-oţele. TEODORESCU, P. P. 139. Şi s-o dus in tirgurele. şez. iii 242. TÎRGUŞOR, tîrguşoare, s. n. Diminutiv al lui tîrg (3); orăşel. Prin ploaia măruntă şi cenuşie, tirguşorul începu a furnica, sadoveanu, o. vil 79. Negustorii. . . se sileau să ajungă prin tirguşoarele de munte. Gai.aCTION, O. I 277. Au ajuns în inima tîrguşorului, unde există un şirag de prăvălii şi două benzi rudimentare de trotuar. c. PETRESCU, A. 312. Tot tîrguşorul e. de trei-patru străzi, care se intilnesc intr-o piaţă largă. REBREANU, i. 121. I .' TÎRÎ, tirăsc, vb. IV. 1. T r a n z. A mişca un lur.ru cu greu dintr-un loc într-altul, trăgîndu-1 pe jos după sine; a trage un om, un animal, silindu-1 să meargă după sine. Boii noştri erau mărunţi, bătrini. Abia tiran plugul. STANCU, D. 229. Dis-de-dimineaţă o vezi pe drum, tirîn-du-şi calul de căpăstru, agîrbiceanu, s. p. 68. Bistriţa. .. curgînd mi se părea, in fantasmagoria dintre vis şi aievea, că mă tîrăşte, cu mal cu tot, pe cursul ei la vale. HOGAŞ, M. N. 62. Haina-i măturînd pămîntul Şi-o tîrăşte abia-abia. coşbuc, P. i 224. F i g. Cu fruntea răzimată-n cer. ■ ■ Tirăsc în urma mea trecutul, beniuc, v. 54. Cele două partide tîrau după ele păcate grele. C. PETRESCU, C. V. 102. M-am deprins a tirî după mine o viaţă ticăloasă. creangă, p. 234. Loc. adv. 1 îrîş-grăpiş = cu mare greutate, anevoie; cu chiu cu vai. îşi făcu apoi loc.. . îndreptîndu-se aşa tîrîş-grăpiş, cătră sprinceana cea de dimb. mironescu, s. A. 120. Tîrîş-grăpiş, scoborirăm Gitioara şi ne trezirăm în fundid strimt al unei văi. HOGAŞ, TÎRÎŞ — 441 — TÎRNOMATĂ M. N. 208. Am învăţat c-un profesor in casă şi, tîriş-grăpiş, am isprăvit liceul. vlahuţX, o. a. ir 2S0. TÎRÎŞ2, tirîşuri, s. n. Acţiunea de a (se) tîrî;. tîrft. îşi începu iar tirîşul şi steagul alb părea că se trage din faţa lui. camilar, n. i 440. -4- Sarcină, povară care se trage (cu tînjala) după sine. Tîrîşurile de paie... se îngrămădeau mai încolo, sandu-aldea, tj. p. 100. TÎRÎT1 s. n. Acţiunea de a (s e) tîrî; tîrîre. Ne reluăm tirîtul comun, de uriaş miriapod, camil PETRESCU, v. 18. TÎRÎT2, -A, tîrîfi, -te, adj. (Rar) Tras cu greu după sine; p. ext. suportat cu greu, anevoios. Nişte zile amărite, necăjite şi tirîte. pann, p. v. ii 160. TÎRÎTÔR, -OARE, tiritori, -oare, adj. Care se tîrăşte. Plantă... cu rizom gros, tirîtor şi tulpini erecte, flora r.f.r. II 83. Plantă tiritoare = plantă a cărei tulpină se întinde pe pămînt. + (Substantivat, f.) Animal care se tîrăşte; reptilă. Aşa li-i dat stîrcilor şi puilor de slirc, să-şi aleagă hrana dintre broaşte şi tîrîtoare. sadoveanu, d. P. 141. Şerpii, ca şi... alte tîrîtoa.j, mi-au produs o impresie de profund dezgust, alecsandri, c. 350. TÎRÎTORĂ, tîrîturi, s. f. Om de nimic, fiinţă josnică ; femeie de moravuri uşoare. Tirîtura aia de Safta. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 295. TÎRJÂLĂ,- tirjeli, s. f. (Régional) Băţ ciobănesc lung, gros şi noduros, nestrujit. îţi dau flintă ghintuită, De cinci luni neslobozită, Mie să-mi dai o tîrjală pîrlită. pXsculescu, i/. p. 236. TÎRLÂŞ, tîrlaşi, s. m. Stăpînul unei tîrle; crescător de oi, oier. Tîrlaşul se băgă in japşă. sandu-aldea, U. P. 48. I TÎRLA, tîrle, s. f. Loc neîmprejmuit şi neacoperit unde se adună şi se odihnesc vitele aflate la păşiine ; p. ext. stîna cu toate dependinţele ei. Pe malul înverzit al Dobrogei se aprindeau focuri; iar din baltă veneau strigătele văcarilor care-şi îndemnau boii în tirlă. dunăre anu, ch. 148. Scoboară degrabă ciobanul La tirlă cu oile lui. COŞBUC, P. i 293. Tîrle de oi se zăresc pe sub poalele codrilor, mori şi herăstraie de-a lungul apelor. vlahuţX, o. a. n 143. TÎRLÎCI s. m. pl. (Şi în forma tirligi) Papuci moi de casă fără tocuri, făcuţi din postav sau din lînă. Surorile împleteau zorit la ciorapi, la tîrlici şi minuşi. DELAVRANCEA, H. T. 269. + (învechit) Un fel de pantofi căptuşiţi cu postav peste care se purtau alţi papuci. [Miu] sărută imineii Ciauşului şi ii plinge pe tîrligii care i să ridică ps fluiere, delavrancea, s. 206. — Variantă : tîrligl s. m. pl. TÎRLÎE, tîrlii, s. f. (Regional) Sanie ţărănească. Ne trebuia o tîrlie şi am tăbărît pe el să ne facă una. bră-TESCU-VOINEŞTI, î. 89. lamă la toartă. Umblăm cu tîrlia. CARAGIALK, O. VII 127. TÎRLÎGI s. m. pl. v. tîrlici. TÎRLIOĂRĂ, tîrlioare, s. f. Diminutiv al lui t î r 1 ă. Mă uitai in tîrlioară. Nu văzui nici o mioară. MAT. folk. 515. TÎRLIŞTE, tîrlişti, s. f. Loc unde a fost o tîrlă. Cîneţa se samănă la noi in sălişte. . . în tîrlişte. 1. IONESCU, la CAD IC. TÎRLOMĂTĂ s. f. v. tîrnomată. TÎRLULÎŢĂ, tîrluliţe, s. f, Tîrlioară. Mă uitai în tîrhdiţă) Nu văzui nici o oiţă. MAT. vqlk. 515. TÎRN1 s. n. v. tîrnă2. TÎRN2, tîmuri, s. n. 1. Mătură făcută din mărăcini sau din nuiele, folosită pentru măturatul curţilor şi al drumurilor; măturoi. Li se puse cîte un tirn în mină: Haide, măturaţi curtea! pas, z. rv 97. Mături rupte, tîrnuri numai beţe, încep a răscoli praful, sadoveanu, o. VI 271. Tot maidanul e curat în zi de sărbătoare, iar praful aşezat frumos poartă urmele tirnului ca nişte pene mari, desenate, camii, petrescu, o. ii 66. 2. (Bot.) Porumbar1.. — Variantă: tîrnă, (sevastos, N. 315) s. f. TÎRNÂŢ, tîrnaţuri, s. n. (Regional) Prispă (uneori închisă cu scînduri ca un cerdac). în unele locuri din Moldova era mai de mult datină de a scoate mortul după îmbrăcare afară pe tîrnaţ. marian, î. 92. Era în tîrnaţ (galerie) cu pipa cea lungă, reteganul, p. v 51. Căsuţa micşoară. . ■ totdeauna curată, păreţii aduceau mult cu albeaţa omătului; tîrnaţul galbăn încingea căsuţa. CONTEMPORANUL, Vji 481. tÍrnA1 s. f. v. tîrn2. TÎRNĂ2. time, s. f. (Regional) I. 1. Coş de nuiele împletite, mai larg la gură decît la fund, prevăzut de obicei cu două toarte; coşarcă. Oamenii cară. . ■ cu sacii şi cu tímele porumb, fasole, grîu, ce se găseşte. REBREANU, r. îl 149. Fiind uşoară şi cuprinzînd mult, tîrua serveşte la rădicatul porumbului de jos, în pod sau în pătule. La hem 2062. 2. Unealtă de pescuit, făcută din împletitură de nuiele sau de mlajă, servind la prinderea peştilor mici; coş. (Atestat în forma tîrn) Tîrnuri răsturnate de prins peşte. MACEDONSKI, o. III 38. 3. Vas mare cu care se transportă mîncarea lucrătorilor la cîmp. O tîrnă uriaşă, aproape plină de colivă amestecată cu mere, prune uscate, zahăr. STXnoiu, c. i. 31. II. Numele unui dans popular şi melodia după care se dansează. Flăcăii joacă tirna lingă focul aprins in faţa casei, stancu, d. 184. — Variantă: tîrn s. n. TÎRNA( OP, tîrnăcoape, s. n. Unealtă formată dintr-o bară masivă de oţel, ascuţită la un capăt (sau la amîn-două capetele), fixată într-o coadă de lemn şi folosită Ia spart pietre, la-săpat în pămînturi tari etc. Scoase din odaia din fund un tîrnăcop... şi începu să sape. GALACTION, O. I 149. Doi soldaţi bătrîni săpau groapa, scuipîndu-şi des in palme şi hîcîind a osteneală după fiece lovitură de tîrnăcop. REBREANU, p. S. 11. îu amurgul serii el se ridică, îşi luă cazmaua, tîrnăcopul şi lopata ■ . . apoi se uită cu ochi pinditori în toate părţile, slavici, o. I 319. E x p r. A tîrnosl mangalul (sau, rar, mangalcle) = a pierde vremea degeaba. Nu tîrnosi mangalul, că te usuci. M. I. CARAGIALE, C. 130. Vin beţivii toţi, De cinstesc paharele ¡i tîrnosesc mangalele. TEODORESCU, p. p. 129. TÎRNOSÎRE, tîrnosiri, s. f. Acţiunea de a tîrnosi; ritual de inaugurare, de sfinţire a unei biserici. TÎRNOSÎT, -Ă, tîrnosiţi, -te, adj. (Despre biserici) Sfinţit, inaugurat. TÎRNllI, tîrnuiesc şi tirnui, vb. IV. T r a n z. 1. A mătura cu tîrnul. (Refl. pa s.) Aceste paie se tîrnuiesc in urmă ¡i se duc cu grebla la marginea ariei. PAMFILE, A. R. 211. 2. F i g. A tîrî pe jos, trăgînd de păr; a părui,- a bate zdravăn. Iar o iîrhuieşte mama diseară şi o cîrpeşte tai'su. pas, z. I 122. Şi hoaţele. . ■ o scuipă şi o tîrnuie. ARGHEZI, V. 164. Mîna-n chică-i înfigea Şi de păr îl tîrnuia. teodorescu, p. p. 597. Refl. reciproc. Şcolarii se tîrnuiau între dinşii. DEEAVRANCEA, h. TUD. 39. — Variantă: tîrnîi (creangă, p. 252) vb. IV. TÎRXUIÂLĂ, tîrnuieli, s. f. Tîrnuire. TÎRNUÎRE, •tîrnuiri, s. f. Acţiunea de a t î r n u i. TÎRKUÎT s. n. Tîrnuire. După greblat urmează ■tîrnuiiul sau măturatul, care se face cu ajutorul tîrnului. pamfjxiî, A. R. 211. TÎROÂGĂ, tîroage, s. f. (Regional) Cocioabă, dărăpănătură.- Mărită-şi Vladu -fală, Şi-i dete averea toată: O căldare în fund spartă. . . O tîroagă de bordei. ŞEZ. v 151. TÎROMEÂLĂ, tîromeli, s. f. (Regional) Faptul de a tîromi; lene, moleşeală, lîncezeală. Să-i scoţi durerile, jimghiurile, fioturile, tîromeala. MAT. folk. 654. Un bolnav poate să aibă şi să simtă ameţeală. . . greaţă. . . tîromeală. şez. xx 20. TÎROMÎ, iiromesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A boli (pe picioare); a lîncezi, a tînji. Lisandru e bolnav de piept. Nevastă-sa, femeie de la oraş, tîromeşte şi ea. STANCU, D. 16. Abia ridicat de pe boală, tîromea în scaunul lui. id. ib. 362. TÎRPÂC, tîrpaci, s. m. Nume dat masculilor de nisetru şi de morun sau femelelor sterpe ale acestor peşti. Deodată se aude: morun sau nisetru! şi apoi imediat după aceasta: ier an (adică femelă, cu icre) sau iîrpac (mascul sau fejnelă stearpă), antipa, p. 366. TÎRPÂN, tîrpane, s. n. Unealtă asemănătoare cu coasa, a cărei lamă curbată este fixată pe o coadă de lemn ; se întrebuinţează la tăiatul stufului şi al cînepii. în stufăria deasă se fac cărări artificiale, iăindu-se stuful cu tîrpanele. antipa, p. 547. — Variantă: tarpán (pamfile, a. r. 172, i. cr. iii 54) s. n. TÎRSĂ, tlrse, s. f. (Regional) Parte din pădure unde s-au tăiat de puţină vreme copacii. TÎRSÎNĂ, tîrsîne, s. f. 1. împletitură din păr (negru) de cal sau de capră, din care se fac frînghii, baiere, nojiţe pentru opinci etc.; obiecte astfel împletite. Se pusese jos şi-şi lega tîrsinele de la opinci. HOGAŞ, M. N, 215. Rupse unu o tirsînă. Legă vulpea la o vină. M4T. FOLK. 99. El în braţe c-o lua, Cu tirsînă mi-o lega, Spre Dunăre c-o ducea, teodorescu, p. p. 638. + Parte a piciorului de care se leagă nojiţa; gambă. Boţea doarme la stupină. . . Cu durda pe lingă rină, Cu flinta lingă tîrsină. teodorescu, P. p. 604. 2. (învechit) Ţesătură aspră de păr de capră, purtată de asceţi sau de călugări direct pe piele. Pe urmă mă îmbracă cu o cămaşă de tirsînă pe pielea goală. GORJAN, h. i 75. — PI. şi: tîrsîni (PĂSCULESCU, l. p. 296). TÎRSOĂCĂ, tirsoace, s. f. (Bot.) Troscot. (F i g.; atestat în forma tîrsoagă) . O mulţime de dăscălime... Unii mai tineri, iar cei mai mulţi cu nişte tîrsoage de barbe cit badanalele de mari. creangă, a. 129. — Variantă : tîrso&gă s. f. TÎRSOĂGĂ s. f. v. tîrsoacă. TÎRŞ, tîrşi, s. m. 1. Copac (mai ales brad) pipernicit ; p. e x t. pădurice cu astfel de copaci, crescuţi printre rădăcini şi cioate (v. h u c e a g). Locurile sÎ7ii sădite cu vii şi mai sus coasta e acoperită cu tîrşi. slavici, O. I 214. în locul celor mai multe păduri, podoaba pămîntului, n-au mai rămas decît tîrşi. sevastos, N. 332. 2. Cracă stufoasă pe care se clădesc căpiţele de fîn sau din care se fac ocoale primitive pentru vite. Mi se pare că cu un tîrş de brad, în loc de mătură, făcui şi ceva curăţenie pe dinaintea uşii. hogaş, m. n. 163. Craca uscată, vreasc. — PI. şi: (n.) iîrşuri (creanga, o. a. 125). TÎRŞĂ, tirşe, -s. f. (Popular) Opritoare, piedică. TÎRŞĂÎT, -1 adj. v. tîrşîit2. TÎRŞÎ, tîrşesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A prăşi, a săpa, a muşuroi. + A grăpa. TÎRŞIÂLĂ s. f. v. tîrşîială. TÎRŞIÎ vb. IV v. tîrşîi. , TÎRŞIÎT s. n. v. tîrşîit1. TÎRŞIITTjRĂ s. f. v. tîrşîltură. TÎRŞÎT1, -Ă adj. v. tîrşîit2. TÎRŞÎT2, tirşituri, s. n. (Regional) Faptul de a tîrşi; prăşit, săpat, muşuroit. Muncitorii ies la prăşit, care se mai numeşte şi săpat, praşilă... tirşit. PAMFILE, a. R. 73. -V, Grăpat. Grăpatul. ■ . sau tîrşitul are de scop de a netezi bucata arată. FAMFII.E, A. R. 61. TÎRŞÎÎ, tîrşîi, vb. IV. T r a n z. (Şi în forma tirşii) A tîrî picioarele sau încălţămintea în mers, frecîndu-le de pămînt. Se ducea şi se înapoia după-amiază, tîrşîind greu picioarele. PAS, Z. I 198. Otilia merse apoi tîrşiindu-şi şoşonii prin nămeţi, căldjescu, E. o. ii 274. Ofiţertd să îndreaptă spre masa cocoanelor tîrşiind picioarele. DELA-vrancea, s. 128. <$> Intranz. Mă duc. ■ ■ C-un condur şi c-un papuc; Cu. papucul tîrşiind, Cu condurul tropăind. ai.ecsandri, p. p. 351. (Complementul instrumental devine subiect) Papucii cari tîrşiiau prin casa lipită cu pămînt galben, ca şi cuvintele omeneşti, mi-erau deopotrivă. DELAVRANCEA, T. 17. -f Refl. Ase tîrî. li plăcea să-i pună in genunchi... silindu-i să meargă aşa, ţîrşiindu-se, pînă la catedră. PAS, z. I 111. A trage după sine, frecînd de pămînt, tîrînd. Trecea leneş, zvîrlindu-şi privi- TlRŞÎIALĂ — 443 — TOACĂ rile peste garduri, lirşiind printre pietrele caldarîmului. . . un baston noduros. PAS, z. I 59. — Variantă: tîrşii vb. IV. TÎIlŞflALĂ, tîrşîieli, s. f. (Şi în forma tîrşială) Tîrşîit. Roata din jurul lui îl asculta neclintită, ferindu-se chiar de a-şi întinde picioarele, ca nu cumva tirşiala rogojinilor sâ-i turbure şirul, delavrancea, s. 226. — Variantă: tîrşiâlă s. f. TÎRŞÎÎT1 s. n. (Şi în forma tirşiit) Faptul de a (s e) t î r ş î i; zgomot produs de ceva care se tîrşîie. Tîrşî-iltil paşilor cunoscuţi nu se mai auzi în pridvor, anghel-IOSIF, c. L. 76. E linişte. Nu s-aude decît tîrşîitul măturii şi foşnetul uscat al frunzelor, veahuţă, o. a. 341. ■£* E x p r. Pe tîrşîite sau do-a tîrşîilele = astfel încît să se frece în mers de pămînt. Copilul... dă de-a tîrşiitele, ca să lovească puiul, ispirescu, la îdrg. — Forme gramaticale : (în e x p r.) tîrşîite, tîrşîitele. — Variantă: tîrşîit s. n. TÎRŞÎÎT2, -Ă, tîrşîiţi, -te, adj. (Despre picioare sau despre încălţăminte) Care (se) tîrşîie, frecîndu-se de pămînt în mers. (Atestat în forma tirşit) Se întoarse către ceilalţi, cu paşi tîrşiţi. mihalE, o. 369. (Adverbial, atestat în forma tîrşăit) Apăru din colţul-colinei, mergind tîrşăit şi cocoşat, un moşneag gros. PREDA, î. 36. — Variante: tîrşăit, -ă, tîrşit, -ă adj. TÎRŞÎITTÎRĂ, tîrşîituri, s. f. Tîrşîit1. (Şi în forma tîrşiitură) încremenii cum căzusem... Nişte tîrşiituri de paşi... Cine m-o fi urmărit? deiavrancEA, H. T. 204. — Variantă: tîrşiitură. s. f. TÎRŞITOARE, tîrşitori, s. f. (Regional) Unealtă formată din mai multe bare paralele, legate între ele cu lanţuri, folosită pentru netezirea arăturilor. TÎRŞÎŢ, tîrşuţi, s. m. Diminutiv al lui t î r ş ; brad mic, brăduţ. în unele sate. ■ . bradul acesta, numit almin-trele şi. . . tîrşuţ se împodobeşte cu fel de fel de zăhărele. MARIAN, î. 98. TÎRTĂN, tîrtani, s. m. Plantă din familia cruci7 ferelor, cu tulpina foarte ramificată, cu flori albe, cu frunzele acoperite cu peri aspri cînd sînt tinere; creşte prin fineţe şi pe colinele sterpe (Crambe tartarica). Dar vine şi toamna de-i scarmănă ca vai de ei; şi îi pustieşte iarna ca pe tirtanii din mirişte, popa, v. 135. Se desprindea din întinderea timpului... felina suhaturilor, pe care putrezeau tîrtani răsuciţi de vînt. D. zamfirescu, la CADE. TÎRTIŢĂ, tîrtiţe, s. f. Partea posterioară a coloanei vertebrale la păsări (de unde cresc penele cozii). Raţele sălbatice, lişiţele, cufundării. .. se cufundau, unele cu totul, ca să reapară mult mai departe, în locuri neaşteptate, altele numai pe jumătate, cu tîrtiţa în sus şi ciocul pescuind in apă. dumitriu, V. L.' 120¿ TÎRZIELNIC, -A, tîrzielnici, -e, adj. (Rar; şi substantivat) Care întîrzie; f i g. greoi, leneş, şovăielnic. Am priceput şi eu, tîrzielnicul de mine, cum merge şiretenia pricinii. isriRESCü, la Tdrg. TÍRZIÓR, -OARĂ, tîrziori, -oare, adj. Diminutiv al lui t î r z i u. Eliade şi Ştefan Golescu găsiseră insă de cuviinţă că e mai bine ca ei să rămînă ascunşi în odaia de jos, acoperită aproape de im tufiş de trandafiri tîrziori. CAMIL PETRESCU, o. ii 107. ■$> (Adverbial) Ginerii împăratului nu mai ştiau ce să zică. Mai tîrzior umd îndrăzni. vissarion, B. 69. S-a trezit din somn cam tîrzior. cara-GIAI.e, o. III 81. Astă-noapte tîrzior. Am visat vis cu fior. JARNÍK-BÍRSEANU, D. 255. TÎRZÎU1 adv. După ora său timpul aşteptat, hotărît sau prevăzut. Cei sosiţi mai tfrziu se înălţau in vîrful picioarelor. C. PETRESCU, C. V. 34. Se întoarse tîrziu, tocmai la masă. REBREANU, R. I 229. Tîrziu, cînd plec de ies in stradă Şi-i întunerec peste tot, Ah! unde-s ele să mă vadă. IOSTF, PATR. 32. Seara se întorceau obosiţi, mincau cu poftă şi petreceau piuă tîrziu. VEAHUŢĂ, o. A. 112. <$* (în construcţii impersonale cu verbul «a fi») E tîrziu. Va să mă odihnesc, să fiu mîine ascuţit la minte şi aprig. brXtiîscu-voineşti, î. 48. -E x p r. Mai curînd sau mai tîrziu = acum sau altădată, odată şi odată, la o dată oarecare (dar totuşi neîndoielnică). Cel (mai) tîrziu = într-un timp socotit ca un ultim termen. (La gradul comparativ) După cîtva timp. Mai tîrziu încep să mă doară şi braţele. CA MU, PETRESCU, U. N, 340. -f în momentul cînd un interval de timp e pe sfîrşite. E pe vremea cînd pleacă flăcăii la oaste, toamna tîrziu, tîrziu. MIRONESCU, S. a. 41. Tîrziu, pe la vreo zece ceasuri de noapte, am. agiuns pe malurile linei bălţi late. AEECSAN-dri, c. 114. TÎRZÎU a, -ÎE, tîrzii, adj. 1. Care este, se face, se întîmplă după trecerea unui (anumit) timp, după ce a trecut momentul potrivit sau timpul dinainte stabilit. Omătul tîrziu Pătează aleele mute Şi parcul e încă pustiu. Topîrceanu, s. A. 53. Un zîmbet tîrziu i se ivi pe buze. D. zamfirescu, r. 279. Şi pliitg că nu-s în stare O slabă mîngiiere să-ţi dau, cit de tîrzie. vlahuţX, p. 6. E x p r. (învechit şi popular) Nu ((lupă) tîrzie vreme = nu după mult timp; curînd. Socot că nu tîrzie vreme au s-aducă aicea tot satul. sadoveanu, z. c. 58. Te măriţi, nu după tîrzie vreme, sevastos, N. 6. Într-o tîrzie vreme sau (substantivat) într-un tîrziu = după mult timp, după. multă aşteptare. într-un tîrziu i se făcu semn să ia loc la o masă. bacovia, o. 235. Harap-Alb şi cu ai săi merg ei cît merg, şi într-o tîrzie vreme ajung la împărăţie. CREANCX, P. 248. Te-ntreb într-un tîrziu, Uitîndu-mă la tine, privind fără să ştiu: La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMi-NESCU, o. i 91. 2. (Despre anotimpuri sau alte unităţi de timp) Care s-a prelungit mai mulţ decît normal, care se apropie de sfîrşit; care arată că un interval de timp se apropie de sfîrşit. îi istorisi, scurt, ce-a găsit la el în sat şi acasă, în acel tîrziu ceas de noapte, camilar, n. l 16. Afară-i vînt şi e-nnorat Şi noaptea e tîrzie. COŞBUC, P. 1193. Tîrzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum, Şi lanurile sînt pustii. EMINESCU, o. i 235. <$• (Substantivat, n.) Privea în tîrziul nopţii spre locul din cîmpie al ciobanului, camilar, n. I 108. De prin cositură cîte un greier rar mai ţîriia a noapte şi a tîrziu. hogaş, m. n. 64. 3. (Despre plante) Care se seamănă sau ajunge la maturitate după termenul obişnuit. Din castanii de la poartă cad castanele tîrzii. D. botez, p. o. 50. Se crede că. . ■ păpuşoii tîrzii vor rodi mai bine decît ceilalţi, pamfike, ^ A. R. 71..-ţ- (Despre animale cu viaţă efemeră) Care • şi-a prelungit viaţa peste termenul obişnuit. Vîntul ■ aducea frunze arămii care tremurau ca fluturi, tîrzii în tristeţea toamnei. sadoveanu, o. v 627. -f Fig. (Despre oameni şi despre facultăţile lor) Care pricepe greu. Epi-meteu cel cu mintea tîrzie. . . uită poveţile fratelui său. odobescu, S. iii 268. TOĂCA, toace, s. f. 1. Scîndură sau placă de metal pe care se bate ritmic cu două ciocane, pentru a se anunţa la biserici sau la mănăstiri anumite momente ale serviciului reiigios; p. e x t. sunetul produs de bătaia ciocanelor. Era o zi de duminică şi toaca începu să sune în clopotniţa bisericii albe. sadoveanu, o. vii 60. Nevăzut atîrnă din cer tăcerea ca o toacă în care nimeni nu bate. D. botez, p. o. 64. Mi-e dor de toaca din vecernii, Şi de tălăngi, de verde plai. iosif, p. 64. Toaca răsună mai tare. Clopotul vechi împle cu glasul lui sara. EMINESCU, o. i 231. <$■ F i g. S-a făcut linişte înFrăsinet. A bătut toaca o ciocănitoare. TOAIE — 444 — TOAMNĂ Sad ovEANTJ, m. C. 187. Vreo mierlă, umflîndu-şi guşa, bătea toaca rar. agîrbiceanu, s. p. 17. O barză, deşteptată din somn, începu deodată să toace pe vreun coperiş! şi toaca ei. . . aducea cu o păcăniiură de oase uscate. SANDTJ-aldea, u. P. 31. (Sugerînd ideea de pustiu, sec, gol) Amindoi bătrinii dară ortul popii, rămîind in urma lor casa toacă şi o sărăcie lucie, ispirescu, I.. 286. (Sugerînd ideea de zgomot, gălăgie) Ce este? Ce este? Cine se ceartă aici?... — Vere Antohi, vin’ degrabă s-ascidţi toaca de la balamuc, alecsandri, T. 1659. -$> Expr. Uscat (ca o) toacă (sau ca toaca) = foarte slab. Cind ajunse, sora lui. . . era uscată ca toaca. SEVASTOS, la cade. (Eliptic) Tu ai rămas tot uscat. . . Toacă, nu altceva, c. petrescu, o. p. i 65. A da cu toaca (peste Cineva) = a descoperi, a surprinde (pe cineva) asupra unui fapt. A lace urccliea toacă = a se preface că nu aude sau că nu înţelege; a se face niznai. îi spui, şi el face urechea toacă. şez. ii 74. A şti şi toaca-n cer = a şti multe lucruri; a face pe înţeleptul şi atotştiutorul. Popa cel dobă de carte, care ştie şi toaca în cer. La TDRG. Deodată au răsărit în ţară pozderie, şi tot unu şi unu ■ . . oameni mari, învăţaţi, de ştiu şi toaca în cer, colţoşi şi cu barba-n furculiţe. alecsandri, x. i 237. (în imprecaţii) Ucigă-I (sau ucigă-I) toaca = lua-l-ar (sau lua-i-ar) dracul. Atunci ei, ucigă-i toaca, a făcut pielea de bivol nojiţe subţirele. ŞEZ. III 75. Ucigă-l toaca, plodul dracului, nu i-i lui ruşine să margă calare, ib. V 40. -+■ Placă de metal în care se bate pentru a da anumite semnale pe şantiere sau în ateliere. A bătut toaca de fier. Lucrătorii de la «Banca Naţională» se odihnesc. DELAVRANCEA, Ia TDRG. 2. Timp al zilei după răsăritul soarelui sau (mai ales) înainte de apus, cînd se face liturghia sau vecernia Ia biserică. Cînd mai erau două ceasuri pînă la toacă, cei 10 negustori îşi aduseră aminte de căruţe. GALACTION, o. I 265. împrejurul meu învie Toate cîte sînt, Ce de joc şi veselie, Cînd e soarele la toacă, coşbuc, P. II 16. Pe la toacă, plecăm spre Tîrgu Jiu. vi,.\iiuţă, o. A. 412. Am adormit mort şi de abia a doua zi pe la toacă m-am trezit sănătos. creangă, a. 16. 3. Numele popular al constelaţiei Pegas. Pegasul se numeşte toacă, pamfilE, cer. 169. TOÂIE1, toi, s. f. (Regional) Baltă adîncă; bulboacă, dornă. toAil=, toi, s. f. (Bot.; regional) Omag. Se pune intr-o căldare mare ca la 4-10 cofe de apă, precum şi diferite plante şi anume:... calapăr, lemnul-domnului, toaie. marian, na. 278. TOĂIPĂ, toaipe, s. f. (Mold.) Unealtă de dulgherie în formă de secure, cu care se cioplesc grinzile. Toaipa este o secure mai mare, mijlocia între secure şi topor. pamfile, i. c. 125. T0AI.ÎTĂ, toalete, s. f. 1. Faptul de a se găti, de a se dichisi (spălîndu-se, pieptănîndu-se, îmbrăcîndu-se). Domnişoara se afla in dreptul său să-şi urmeze toaleta. C. PETRESCU, S. îl 148. Zgomote, la răstimpuri, produse de sertarele scrinului, de uşa garderobei, anunţau etapele toaletei. ibrăileanu, a. 145. Ca să-mi mai treacă de urît, m-am ocupat însămi de toaleta lor. NEGRUZZI, S. I 104. <0* (în construcţie cu verbul ” a face ») Mă gîndesc să-mi fac toaleta vreun ceas. bacovia, O. 239. Actriţa care se culcase tîrziii după miezul nopţii. ■ . tocmai acum pe la 11 ajunsese să se scoale şi să-şi facă toaleta, slavici, o. I 339. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. nEGruzzi, s. I 53. ■{> Loc. adj. Do toaletă = care serveşte la curăţirea şi îngrijirea corpului. Adusese un feredeu mic de stejar— un burete de toaletă, pomadă de frecat copilul. CONTEMPORANUL, IV 394. + Closet. 2. Totalitatea obiectelor de îmbrăcăminte (mai ales femeiască) cu care se îmbracă cineva o dată; (prin restricţie) rochie. Lumea se duce şi vine din oraş, peste tot preocupări serioase, şi toalete subţiri şi scurte, bacovia, o. 227. Bine v-ar şedea, în toalete de bal, cu pantofi albi şi pe jos. rebreanu, I. 74. Mamă-sa surîdea de fericire, văzînd dorinţele fiicei sale pentru eleganţa toaletei. bolinTineanu, O. 458. Amindoi păzeam tăcere gîndind, el la Olga, eu. . ■ la toaleta pentru balul de la club. NEGruzzi, s. i 46. -$> F i g. Stă mohorit deoparte gardul brun, Doi brazi in toaletă de crăciun întind asupră-i braţele lor ninse. CAZIMIR, L. u. 37. Bunul oraş începu a-şi schimba toaleta, NEGruzzi, S. I 70. (Simbolizînd persoana care poartă o anumită îmbrăcăminte) Clteva din toaletele şi coafurile cu pene de struţ, din loji, părăsiseră de asemenea sala. dumiTriu, b. F. 160. 3. Mobilă cu o oglindă mare şi cu multe dulăpioare, sertare şi rafturi, unde se ţin diferite obiecte necesare îngrijirii corpului. TOĂI.PÂ, toaipe, s. f. (Regional) Ceată, grămadă, droaie. Numai iată că vede omul o toalpă de oameni înaintea sa, alergînd şi strîgînd. sbiera, p. 234. TOÂMNĂ, toamne, s. f. Anotimpul care urmează după vară şi precedă iarna, reprezentînd (în emisfera boreală) intervalul dintre echinocţiul de Ia 21 septembrie şi solstiţiul de la 22 decembrie şi caracterizat prin scăderea treptată a zilelor, veştejirea vegetaţiei etc. Amurgul toamnei mohorîte ne-a despărţit atunci cărarea. COGA, c. P. 94. Trecu şi vara, şi trezu Şi toamna, şi pe văi căzu Zăpada iernii, coşbuc, P. i 282. Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată, Jar vîntul zvirle-n geamuri grele picuri. EMINESCU, o. i 119. (Personificat) Toamna cînta 'cu ciudate glasuri la ferestre, sadoveanu, o. vii 151. Toamna cu-a ei albă frunte Şi cu galbenii conduri, A lăsat argint pe munte Şi rugină pe păduri. TOPÎRCEANU, P. 130. Toamna mîndră, harnică Şi de bunuri darnică A-mpărţit a ei comori, alecsandri, p. a. 155. F i g. (Simbolizînd veştejirea, sfîrşitul vegetaţiei) Cînd toamnă*vieţii vine, o frunte se-ntristează, Amarul rupe arcul şi zboară rîzător. BOLINTINEANU, O. 4. Avea trei fii, războinici vestiţi. flori din toamna vieţii. ALECSANDRI, p. in 343. Vrea să-i vină toamna vîrstei cei bărbăteşti cu rod. ŢICHINDEAL, F. 182. Loc. adj. De toamnă = care se face sau se întîmplă toamna, care este necesar sau caracteristic acestui anotimp. E seară. O seară de toamnă mos-r covită, cu burniţă uşoară. STANCU, U.R.S.S. 9. Vîntul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci. oîrleanu, l. 41. + (Adverbial, în forma toamna) în timpul toamnei. Toamna tirziu în noaptea cu lună, Cum vijiie codru Şi geme şi sună! coşbuc, p. i 187. Toamna frunzele colindă, Sun-un greier sub o grindă. EMINESCU, o. I 76. Drcgi-mi sînt fetele, dragi, Toamnp cînd culeg la fragi. Jarnîk-bîrseanu, d. 76. Lo c. a d v. La toamnă = cînd va veni toamna sau în timpul toamnei viitoare. Ba ş-a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară, creangă, p. 141. Ştii bădiţă cum ziceai Seara, cînd la noi veneai Că la toamnă-o să mă tai? jarnîk-bîrseanu, d. 258. De cu toamnă = fiind încă toamnă. Astă-toamnă = toamna trecută. Astă-toamnă era bine, Că-mi zicea mîndra: jupîne. JARNÎK-BÎRSEANl), d. 72. Toamna asta = toamna prezentă; (conţinînd ideea de anropiere în timp) toamna trecută sau viitoare. Pe toamnă = cînd a sosit (sau cînd va sosi) toamna, în timpul toamnei. Pe toamnă se pomeneşte cu un alt argat câ-i aduce un burduşel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Pînă Ia toamnă = pînă la începutul toamnei. Gindit-ăm mîndră, gîndit Să mă las de-al tău iubit Dar inima iar mă-ntoarnă Să te iubesc pin’la toamnă, jarnîk-bîrseanu, d. 42. în toamnă = în timpul toamnei, cînd a fost (sau va fi) toamnă. Se gîndea că o să-şi facă in toamnă o căsuţă a lui şi că după crăciun face nunta cu Nica. CAMTL PETRESCU, o. i 25. ^.Expr. Toamna se numără bobocii v. boboc (2). TOANĂ — 445 — TOARTĂ TOĂNĂ1, toane, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Capriciu. Era tinăr şi besmetic... cu o mamă care-i crescuse moale şi slujindu-i toate toanele. dumiTriu, N. 186. Ştii tu că eu în aste patru zile am încercat să-mi conving bărbatul că tiu trebuie, să te lase să pleci, că e o toană a ta? deme-Trius, c. 62. Gheorghe nu-l mai cicălea. Se obişnuise cu toanele amicului său. vlahuţX, o. a. 119. <ţy Loc. adj. Cu toano = capricios, răsfăţat. îl lăsai la o parte, ca pe un om cu toane. Gane, n. iii 70. Se tînguieşte vintul prin cotloane. Adoarme acum ca un copil cu toane, iosif, P. 20. Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil, Cînd ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april? EMINESCU, o. i 157. + Criză, atac. După o nouă toană de nervi a prinţesei... ţinură o sfătuire. pas, l. i 162. Uneori o apucau toane de răutate, vi,ahutÎ, o. a. iii 36. Era într-o toană de nebunie şi nu ştia ce făcea. AI.EC-sandri, t. i 209. <$- E x p r. A-i veni cuiva o toană (toane sau toanele) = a-1 apuca pe cineva capriciile, furiile, năbădăile. Din senin îţi vine-o toană. vlahuţX, p. 109. Ce ai, mamă? întrebă Fut-Frumos. — Nimica — zise ea — mi-au venit şi mie toane. EMINESCU, n. 20. Iar i-au venit toanele ghiujului. alecsandri, t. 369. Toană de plîns = ropot, val, izbucnire de plîns. Se porniseră pe o toană de plîns cînd s-a aflat că într-adevăr începuse războ:ul. PAS, L. I 264. Mama Ilinca, de părere de bine, îi trase o toană de plîns pe răvaş. VI.AIIL'ŢA, o. A. 103. -+ Stare de spirit, dispoziţie (bună sau rea). Cum ii era firea, trccea cînd prin apele descurajării, cînd prin acelea ale toanelor bune. PAS, h. I 65. Pe d. Costică l-am văzut şi-l văd adesea; este în toane foarte pesimiste, cara-Giai.e, o. vii 100. Bun mai era şi părintele Duhu, cînd se afla în toane bune. creangă, a. 76. + F i g. Mişcare repede, capricioasă, violentă. Calul roib saltă într-o toană furtunoasă, sadoveanu, P. li. 198. O toană neaşteptată a crivăţului plesni malul sîrbesc. gai.action, o. i 197. 2. Interval de timp, răstimp (scurt). într-o toană, cînd damigeana şi trupurile noastre nu mai erau ameninţate, prietinul meu Panaite dobîndi glas. sadoveanu, o. i,. 17. Fata plecă ochii-n jos şi urmă iar o toană de tăcere, sandu-aldea, u. P. 208. După ce-l lăsă să se mai domolească o toană frămîntîndu-se ca să scape din laţ. . ■ puse mina pe ritul lui. ISPIRESCU, U. 40. 4- (Rar) Cantitate (mică) din ceva; puţin, cîtva. Cară-te cit e cu cinste, că-ţi mai lungesc urechile o toană! CARAGIALE, s. 54. TOĂNĂ2, toane, s. f. Ocolul făcut prin desfăşurarea largă şi completă a unui năvod, care prinde peştele înconjurîndu-1; loc (bogat în peşte) unde se aruncă năvodul. Era la al cincilea ceas al amiezii, tovarăşii ceilalţi îşi potriveaţi undiţele pentru altă toană de pescuit, sadoveanu, n. F. 90. Să-ţi spui toana peştelui, Ţinutul morunilor Şi-adăpostul somnilor. pXsculescu, l. p. 177. <ţ> E x p r. A întinde toana = a desfăşura larg năvodul, lărgind spaţiul de pescuit. Amîndouă dubele pornesc în direcţii opuse, ca să «facă ocolul» şi să cuprindă între aripile năvodului un spaţiu cît se poate de larg; atunci se zice că au întins toana, antipa, p. 473. A încliide toana = a aduna, a strînge năvodul (cu peşte). La un semn al vătafului, lotcele pornesc una spre alta, spre a se împreuna şi, încrucijîndu-se, a «închide toana ». antipa, p. 473. A da (sau a trage) toana (sau o toană) = a arunca o singură dată năvodul şi a-1 scoate. Cînd ajung la celălalt capăt, atunci apucă amîndoi de lopeţi spre a trage toana la vale. antipa, p. 515. Trase-o toană, trase două, Trase toane pînă-n nouă. pXsculescu, I,. P. 176. El p-at t nu se lăsa; Năvod în mare-arunca, Două-trei toane trăgea. TEODORESCU, p. p. 95. -f- Spărtură făcută în gheaţa unei ape pentru a pescui sau pentru a scoate apă. V. copcă, ochi. TOĂNCĂ, toance, s. f. (Mai ales la pl.) Cotitura unei ape curgătoare repezi. V. vîrtej, bulboană, viitoare. TOĂRCE, torc, vb. III. Intranz. 1. A trage fire dintr-un caier şi a le răsuci (cu mîna şi cu ajutorul fusului) pentru a obţine fire care pot fi ţesute; a prelucra cu ajutorul unor maşini speciale fibre textile pentru războaie mecanice. Privesc pe furiş la Oana care toarce ş-amestecă ftiioarele de in cu cele de lînă. delavrakcea, O. II 126. Cu tine două fete stau Şi torc in rînd cu tine. coşiiuc, p. I 192. La Humuleşti torc şi fetele şi băieţii. CREANGX, a. 47. Lingă prispă torcea o fată frumoasă. EMINESCU, n. 8. E x p r. (Familiar) A-şi toarco pe limbă = a se gîndi înainte de a vorbi. De-acu-nainte să-ţi lord pe limbă cînd ii deschide gura ca să vorbeşti cu mine, auzi tu? alecsandri, T. 921. Nu i-a tors (mamă-sa) pe limbă, se spune despre cineva care vorbeşte cu uşurinţă şi fără menajamente. <$> T r a n z. Femeile mai toarseră cîteva caiere pînă la cîntatul cocoşilor de miezul nopţii. SANDU-ALD EA, u. P. 212. Torcea, torcea, fus după fus, Din zori şi pină-n seară, iosif, patr. 9. Taci cu mama, Lurcă, că ţi-a cumpăra mama o furcă să torci un fuior. alecsandri, T. I 384. El mătasa o torcea Lungă fttnie-o făcea. id. P. P. 142. (Figurat sau în contexte figurate) Şi-a tors argintid luna în mii şi mii de raze. macedonski, o. I 116. Către asfinţitul zilei, obosit acas’mă-ntorc, înc-o noapte, fără tihnă, firul gîndului să torc. demetrescu, o. 42. Drept preot toarce-un greier un gind fin şi obscur.-EMINESCU, o. I 69. (Refl.) Cu degetele-i vintul loveşte în fereşti Se toarce-n gindu-mi firul duioaselor poveşti. EMINESCU, O. I 107. <0> Refl. pas. Să vadă de putea să se toarcă .. ca inul. drAghici, r. 52. Din ochi lacrimi nu mai stoarce Că ce zboară nu se-ntoarce, Firul rupt nu se mai toarce, ai.ecsandri, p. p. 283. 2. (Despre pisici) A produce un sunet continuu, asemănător cu sfîrîitul fusului. Ilinca mîngiia un pisoi care torcea ş-o tot îmboldea cu capul. vlahuţX, o. a. ii 45. Cînd şedeau casnicii la lucru iarna. . . cotoiul sta lingă dînşii şi torcea, ispirescu, L. 285. în cotlon torcea motanul pieptănindu-şi o ureche. EMINESCU, o. i 84. Dinaintea gurei de la sobă se încovoia o miţă albă, care torcea de mulţă-mire. alecsandri, o. p. 95. (Prin analogie) Motorul porni. Se duse îndărăt la ţeava de eşapament şi-l ascultă cum toarce puternic şi liniştit, dumitriu, v. L. 127. — Forme gramaticale: perf. s. torsei, part. tors. TOĂRCERE s. f. Acţiunea de a toarce şi rezultatul ei. (F i g.) Toarcerea greierului, roaderea cariului, iată atîtea şi atîtea imagini. GHEREA, ST. CR. I 140. TOĂRTĂ, torţi şi toarte, s. f. 1. Partea ieşită în afară şi (de obicei) încovoiată în formă de arc, de care se apucă anumite obiecte; (regional) mănuşă. Aşezase vreo douăsprezece străchini de lut şi tot pe atîtea ulcele fără torţi. camilar, N. I 209. Ridicase de pe lespezi ceaunul uriaş şi, cutnpănindu-l de toartă cu stingă, iar de fund sprijinindu-l cu dreapta, îl răsturnă spre o petică unsuroasă. hogaş, M. N. 194, îi găsi un sipet lîngă pat, un sipet greu . .: — Trage-l încoace de toartă, dar ia seama să nu rupi toarta, alecsandri, t. 1644. într-un tîrziu, baba scoate din pălămida lăzii un ulcioraş cu două torţi şi-l pune lingă foc. ŞEZ. I 250. ^ (în basme şi în credinţele populare) Se făcuse cît un zmeu; putea zbura prin torţile cerului, pam-fii.E, CER. 23. S-apucă zdravăn cu minile de torţile ceriului.-CREAngX, p. 54. Ia cerului torţile ■ . ■ Şirevearsă ploile, teo-dorescu, p.p.210. Vă duceţi în gura vîntului, Să vă loviţi de toarta pămintului. alecsandri, p. p. 10. <$> L o c. adj. şi adv. (Familiar) La toartă = zdravăn, straşnic. A avut loc un chef la toartă, cum zic moldovenii, sadoveanu, o. vii 86. N-ar fi de mirare să-l vedem deschizind două-trei afaceri scandaloase... şi să se apuce de politică la toartă, c. PE-TRESCU, C. v. 131. Bătălie la toartă, soro: pistoale, puşti, tunuri, caragiale, o. i 94. Ex p r. Prieteşug la toartă = legătură strînsă de prietenie. Legasem dar.iarăşi prieteşug cu un necunoscut, prieteşug la toartă. M. i. CARA- giale, c. 44. TOAST — 446 — TOC 2. Verigă, inel sau belciug cu ajutorul căruia se ntîrnă un obiect. Ca şi cum in fundul unui clopot s-ar vedea cercelul sau toarta de care se spînsură limba clopotului. pamfile, cku. 33. Poţi să iei şi pămîntul cu tine. . . îl prefaci intr-un mărgăritar cu toartă şi-l anini de salba iubitei tale. EMiNESCU, n. 61. + Urechea curbată a unui lacăt (care se petrece prin belciuge). De cîte ori n-am tras zăvorul ista, de cîte ori n-am pus mina pe toarta asta,. şi de cîte ori n-am izbit aşa. delavrancea, o. ii 176. Cade-n rugină lacăt şi toarte, macedonski, o. i 20. + Cerculeţul cu care se prinde cercelul de ureche ; cercel în formă de inel. Pescarii. . . raşi, uscaţi, pirliţi, cu toarte ca nişte belciuge de argint in urechi, nu să mai satură privind coşurile. delavrancea, S. 65. Argintarul. . . face şi vinde pe an cercei şi inele, verigi şi toarte de urechi ca de 300 de galbeni. I. IONESCU, M. 713. Ia vezi cheala cum se poartă. . . Cu cercei numai de-o toartă. TEODORESCU, p. p. 337. Sînt cercel cu toartă, Dar om nu mă poartă, Decît mă agaţă La case în faţă (Lacătul), gorovei, C. 193. + Circumferinţa inelului. [Inelul] fiind în toartă puţinei cam larg, Jucîndu-i în deget, într-o zi căzu. PANN, p. v. I 30. TOAST, toasturi, s. n. Mic discurs rostit în cadrul unei mese festive şi conţinînd o urare la adresa cuiva» la care comesenii se asociază, ridicînd în sus paharele pline. Discuţii aprinse, toasturi fără sfirşit, se pierdeau într-o învălmăşeală de rîsete şi voci răguşite, bart, E. 202. Sînt fericita constata că nu uiţi a ridica şi pentru amicul d-tale cîte un toast bine simţit, caragiale, o. vii 8. în sănătatea Frosei, strigai, ridicînd paharul. Toastul meu se primi in strigări de bucurie. BOLINTINEANU, o.-378. Glasul său puternic acest toast închină. ALECSANDRI, P. a. 140. — PI. şi: (rar) toaste (bolintineanu, o. 394). TOASTĂ, toastez, vb. I. Intranz. A ţine un mic discurs la o masă, a închina (un pahar) în sănătatea cuiva sau în cinstea unui eveniment; a ţine un toast. — Pronunţat: to-as-. TOBÂŞ, tobaşi, s. m. (învechit; şi în forma dobaş) Toboşar. Intr-o zi văzu pe-o rablă Un tobaş ce lumea cheamă. EMINESCU, l. p. 144. Porunceşte la dobaş Să bată doba de marş. Jarnîk-bîrseanu, d. 305. — Variantă: dobâş s. m. TOBA, tobe, s. f. 1. Instrument de percuţie format dintr-un cilindru scurt, larg şi gol, de lemn sau de metal, pe fundurile căruia este întinsă cîte o bucată de piele de viţel şi în care se bate cu două baghete, pentru a produce sunete. Talgerele zuruie, toba bubuie, trîmbiţele tremură vesel. SADOVKANU, o. VI 231. Ieşise întru întîmpinarea lui cu buciume, cu tobe şi cu surle. ISPIRESCU, I,. 51. Tobe, fluiere, buhaie, Zgomot fac asurzitor, beldiceanu, p. 66. <^> E x p r. A bate toba (cu degetele) = a bate ritmic cu degetele într-un obiect (din nervozitate sau din nerăbdare). Bătu toba în postavul biroului, cu vîrful degetelor. c. PETRESCU, c. V. 144. Bate toba încetinel cu deştele pe marmura mesii. caragiale, o. i 345. (Familiar )A bate toba (în Moldova, în sat, în ţară sau în tîrg şi la moară) = a lansa ştiri, a divulga cele auzite, a nu păstra un secret; a fi flecar. Probabil însă că se cam ştie. . . căci nu se poate ca tata să nu fi bătut toba. REBREANU, i. 129. A bate toba (Ia urechea) surdului, se spune cînd cineva vorbeşte cuiva sau sfătuieşte pe cineva zadarnic. Şi îi povă-ţuia să fie mai cu răbdare... Dară, bale toba la urechea surdului! ispirescu, l. 175. A bate toba = a tuşi. La noapte iar vrei să baţi toba? De-abia îţi mai trecuse tuşea. BASSA-rabescu, v. 9. A face (pe cineva) tobă de bătaie sau a face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă = a bate (pe cineva) zdravăn, a snopi în bătaie. Nu umbla prin mahalale, înhăitat cu haimanale, C-o să-ţi fac spinarea tobă. teodorescu, p. p. 338. A fi tobă de bătăi = a fi suferit multe bătăi, a fi fost snopit în bătaie. Tuşa Lica a fost cal de saca şi tobă de bătăi, pas, z. i 29. A face (cuiva) pielea tobă v. piele (1). (A fi) tobă de carte (sau de învăţătură) ■= a fi foarte învăţat, a şti foarte multe lucruri. Venise din şcoala navală. . . tob’ă de carte, marinar desăvirşit. BART, E. 362. Da, d-ta, că eşti tobă de-nvăţătură, înţelegi? DELAVRANCEA, o. II 53. Toată lumea ştie că Baba-Rada ceteşte şi-n stele... şi-i... tobă de carte, alecsandri, T. I 390. (A îi) tobă de... = (a fi) plin, îndesat, doldora de. . . Cu desagii tobă de bunătăţi, cu coşuri, popa apucă drumul oraşului. STANCU, D. 34. (Cu aluzie la utilizarea instrumentului de către crainicii publici) A umbla cu toba, a bato (cuiva) toba sau a vinde averea (cuiva) cu toba = a vinde lucrurile sau averea cuiva la licitaţie publică forţată. Perceptorul. . . umblă din casă in casă cu toba. stancu, D. 135. A bate (cuiva) toba = a lăuda (prea) zgomotos (pe cineva). 2. Nume dat mai multor obiecte de lemn sau de metal, fixe sau mobile, în formă de cilindru gol: a) sul de metal pe care se înfăşoară cablul unui ascensor, al unei macarale etc.; b) piesă cilindrică rotitoare a unei batoze_ de treierat, care desface boabele de pe spice; c) (în e x p r.) tobă de eşapament — cutie cilindrică la motoarele cu ardere internă, care amortizează zgomotul produs la evacuarea gazelor de ardere. 8. Mezel preparat din stomacul porcului umplut cu bucăţele de carne, de măruntaie, de slănină etc. (Atestat în forma dobă) Ar fi trebuit să-i prezinţi dobe de mistreţi şi chebapuri de căprioară. ODOBESCU, S. III 39. Ştie ca să facă ■ . . dobă, jambonuri. ALECSANDRI, T. 965. 4. (La jocul de cărţi) Caro. De roşu, de ghindă, de tobă ori de verde? caragiale, o. i 193. o. Capcană în formă de ladă, cu care se prind jderi, dihori, nevăstuici. - — Variantă: ddbă s. f. TOBÎŢĂ, tobiţe, s. f. Diminutiv al lui t o b ă. TOBOGÂX, tobogane, s. n. Plan uşor înclinat, cu marginile ridicate, pe care se poate aluneca uşor şi care serveşte ca distracţie sportivă mai ales la bazinele de înot. Nici atunci însă nu ai întîrziat, cu gîndul la jocurile cu barca prăvălită în lac, la toboganul pe care se răsturnau oamenii, pas, z. i 230. TOBOŞĂR, toboşari, s. m. Persoană care bate toba într-o orchestră sau într-o fanfară. Pun toboşarul să-ţi cînte ca la nuntă, pas, z. i 153. Acolo sînt şi harpiste, ca la vînătourea de mistreţi. . . şi trîmbiţaşi şi toboşari. odobescu, s. iii 111. Nu mi-e soare răsărit. Ci mi-e neică. . . Cu doisprece lăutari Şi ca şase toboşari. ŞEZ. I 291. + Crainic care adună lumea bătînd în tobă, pentru a face comunicări de interes obştesc. îl cheamă astfel fiindcă. . . a fost toboşar municipal, caragiale, m. 250. ^ F i g. Fost-am totuşi eu şi voi rămine Toboşarul timpurilor noi. beniuc, v. 102. — Variantă: doboşâr s. m. TOBRĂLCO s. n. Ţesătură de bumbac cu dungi realizate prin introducerea unor fire mai groase în urzeală sau în bătătură. TOBŞOÂRĂ, tobşoare, s. f. Tobiţă. Găsirăm un stîlp de oţel nalt... de care era atîrnată cu zale de aur o tobşoară mică şi cu un ciocan pentru bătut într-însa. gorjan, h. iv 118. TOC1 interj. (De obicei repetat) Cuvînt care redă zgomotul produs de lovituri puternice într-un obiect sau într-un material tare. Bătea nepăsător în poartă: toc! toc! toc! i. botez, şc. 176. N-ai nici cînd închide ochii, căci te cheamă toc, toc, toc! Toc, toc, toc! la rugăciune. contemporanul, i 405. (Substantivat) Toc-tocul bastonului purtat de orb a sunat adesea chiar sub fereastra unde tînărul... migălea.. . versurile lui. V. rom. ianuarie 1954, 155. TOC — 447 — TOCĂ TOL-, tocuri, s. n. 1. Cutie de lemn, de metal sau de piele, putînd avea diverse forme şi' mărimi şi în carâ se păstrează anumite arme, instrumente sau aparate; teacă de piele, de carton etc. în care se ţin obiecte mici (piepteni, ochelari etc.). Deodată Mişu se dădu îndărăt, scoto-cindu-şi toctd revolverului, dumitriu, N. 123. Ana Lipan Iţi cercetă în oglinda poşetei obrazul şi răsuci roşul in tocul de metal. C. PETRESCU, C. V, 197. Două tocuri de pieptine de catife... cu fluturi. ai.Kchandrt, t. i 141. Păstorul la care şădem mi-au dat o părechi de călămări foarte frumoase şi fimeia lui un toc de ceasornic. kogăC-niceanu, s. 78. (Rar) Teacă de sabie. Gheorghilaş nu se-nvoia, Sabia din toc scotea, Pe nalt cer o ascuţea. bibicescu, p. P. 337. 4- (Rar) Cornet de hîrtie. Ana îşi descărcă toată indignarea pe Sabina, care sosea cu tocul de castane, c. petrescu, c. v. 116. 2. Cadru de lemn (mai rar de metal) în care se fixează, la o construcţie, uşile şi ferestrele. Pe lingă unelte de gospodărie sătească, meşteri tîmplari produceau în serie tocuri de ferestre, mese şi scaune de tei. sadoveanu, m. c. 111. Dădu să-i lucreze un dulgher tocuri pentru uşi şi ferestre, camii, petrescu, o. I 82. [încăperile] răspundeau toate in horă, prin nişte uşi cu tocuri de piatră. odobescu, S. i 128. 3. Unealtă de scris, făcută din lemn, os sau metal, în formă de beţişor, la care se adaptează o peniţă ; condei. V. pană. După douăzeci şi patru de semnături, colonelul a lăsat tocul jos. sahia, N. 72. Căpitanul, cu tocul în mină, cu foaia albă dinainte, alunecă tot mai adine în ipotezele fără sfîrşit ale-unei metafizici incîlcite. îîakT, S. M. 78. Să înveţe ■ ■ ■ mai tîrziu a invîrti tocul chiar şi pe hîrtie, ca nişte logofeţi, delavrancea, s. 217. <£> Toc rezervor = stilou. TOC3, tocuri, s. n. Partea de pe talpa încălţămintei corespunzînd călcîiului, formătă din bucăţi de piele suprapuse sau, uneori, din lemn. Pantofi decoltaţi, vîrîţi în nişte galoşi cu tocuri nespus de înalte. I. botez, şc. 111. Cu tocul de la cizmă trase o linie lungă pe pămînt. 'D. zamfirescu, R. 141. Un ofiţer... ,işi ciocni tocurile. vlauuţX, o. a. 267. Papuci roşiori, Pe la toc cu flori, Mult jucători, teodorescu, p. P. 78. TOCĂ, toc, vb. I. 1. T ranz. A tăia un material în bucăţi foarte mărunte (uneori reducîndu-1 la o pastă) prin lovituri repetate cu un instrument tăios sau utili-zînd maşini speciale. Dumitrache, adună urzici, toacă-le, fierbe-le, amestecă-le cu tărîţe şi dă-le la raţe. STANCU, T>. 6. Răsuceai de asemeni o funie de cilţi. . . şi pe urmă tocai cilţii măruţii pe o buturugă, c-un toporaş. tas, z. I 37. Stăteau toţi ca nişte buşteni, pe care ai fi putut să toci toată pădurea. Galaction, o. i 271. ^ F i g. Plumbii toacă nemilos îngrăditura cu nuiele împletite. DUMITRIU, N. 214. 2. T r a n z. F i g. (Cu privire la bunuri materiale) A cheltui fără chibzuială, a risipi. Se miră cum am putut, în asemenea timpuri, să-mi toc trei moşteniri, c. petrescu, c. v. 200. îşi tocase moştenirea de la părinţi, iaca ce făcuse! delavrancea, o. ii 326. S-a îndrăgit cu vătaful lui de curte şi-i toacă starea fără mustrare de cuget, filimon, c. 219. + (Cu privire la persoane) Aduce la'ruină, prin cheltuieli nechibzuite; a face să sărăcească. A divorţat de Pascalopol, după ce l-a tocat, şi acum e prin Spania. cXlinescu, e. o. ii 320. Unii spun că Brumaru trăieşte din expediente de club, iar alţii că ar fi bogat şi Nadina îl toacă îngrozitor, rebreanu, r. i 254. 8. Intranz. A îndruga multe şi mărunte; a flecări, a sporovâi. De ani de zile toca despre eroi, pa* . trie... şi la cel dintîi obuz, a fugit. Camii.ar, n. i 64. Ce rost îşi are pofta nebună a şerpişorilor mei de copii aici, cînd eu ţi-am tocat despre bielă? sahia, n. 32. Le toacă gura în neştire, Se bat cu morile de vînt. vlahuţă, p, 53. Expr. A toca cuiva Ia ureche (sau la cap) shu (t'ranz.)' a toca po cineva la cap = a spune (cuiva) multe şi mărunte, a plictisi pe cineva cu acelaşi lucru ; a flecări. D-nul director, cu consoarta după el, nu-l slăbeşte şi-i toacă la ureche. vlahuţX, o. A. nr 8. Că doar n-am să-ţi toc la ureche pînă mine. atjîcsandri, T. I 110. Bl iubea liniştea şi copiii îi tocau la cap toată ziua. negruzzi, s. i 206. A-i toca cuiva gura (ca o nieliţă, ca o moară stricată sau hodorogită) v. gură (I 3). (Tra.n z.) A toca Ia verzi şi uscate sau a toca cîtc-n lună şi în soare = a povesti tot felul de baliverne, a spune verzi şi uscate. 4. Intranz. A bate, a ciocăni, a lovi, a bocăni. După zidul morii, mulţimi de mitraliere prinseră a toca. CAMILAR, N. I 82. O mitralieră toacă departe, dar loveşte prea scurt, camii, petrescu, u. N. 399. El au tocat la uşă, şi ea au întrebat că cine-i acolo, sbiera, p. 84. <0> T r a n z. îmi vine să-l toc în cap, să-l omor... că încă atîta năcaz nime nu mi-a făcut, reteganul, p. rv 25. 5. Intranz. A bate toaca. Cuvioşii părinţi au tocat, au dat clopotelor grai. Gai.action, o. i 217. Popa-n toacă, toacă La biserica din sat. macedonski, o. I 86. Nu se auzea de dimineaţă pînă în sară decît tocind şi trăgînd clopotele, negruzzi, s. i 226. Cînd toca la Radu-vodă, Eu stăm cu puica de vorbă, teodorescu, p. p. 312. Popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă. (F i g.) Crăcile uscate se băteau una de alta, sunau în depărtări, tocînd in clopotniţele singurătăţilor. CAMILAR, N. II 271. Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur. EMINESCU; o. I 69. <$■ Expr. Unde popa nu toacă = foarte departe, unde şi-a înţărcat dracul copiii. Vă duceţi. . . în baltă, trestie, pustietate, Unde popa nu toacă. Unde fata nu gioacă. alEC'Sandri, p. p. 10. + (Despre păsări) A produce un zgomot caracteristic, lovindu-şi una de alta, în mod ritmic, cele două părţi ale ciocului. Cocostîrcii, înfipţi într-un picior, Dau gîtul peste aripi, tocînd din ciocul lor. AI/ECSANDRI, P. III 39. TOCĂNĂ, tocane, s. f. Mîncare cu sos, făcută din bucăţele de carne prăjite cu ceapă şi, uneori, cu adaos de cartofi (v. gulaş, papricaş); mîncare făcută din anumite legume prăjite cu ceapă. Primise la « Cerbul bălrîn» tocană pipărată, vornic, p. 65. Mai serveşte tocană; e specialitatea popotei noastre!. . . Tocană cu mămă-liguţă. c. PETRESCU, î. i 282. începea a aduce.. . tocană de carne de berbece îndoită cu ceapă. RETEGANUL, P. III 83. TOCĂRE, tocăriy s. f. Acţiunea de a t o c a. T0CÂT1 s. n. Faptul de a toca. Multă inimă n-ai nici d-ta pentru tocatul de oase şi-ţi mai place să stai de vorbă cu oameni deştepţi decît să tai carne. SLAVICI, o. n 133. TOCĂT2, -Ă, tocaţi, -te, adj. 1. Tăiat mărunt; (despre anumite alimente) transformat în pastă. Cu ce-l hrăneşte ? Tot cu fin tocat Şi cu orz pisat. De vînt vînturat. Teodorescu, P. P. 62. F i g. Cuvintele îi ieşeau tocate dintre dinţi, .dumitriu, N. 229. 2. F i g. Neîntreg la minte, zăpăcit (de beţie). Mirele, mai ales pentru că era acuma şi cam tocat la cap . . . au lăsat-o afară, sbiera, p. 21. TOCĂTĂ, tocate, s. f. Compoziţie muzicală pentru instrumente cu claviatură, în ritm vioi, cu o dezvoltare fără reguli precise şi alcătuită de obicei dintr-o singură parte. t6cĂ, toci, s. f. 1. Căciuliţă sau pălărioară fără boruri purtată de femei. îi găsiseră un fel de tocă de un verde-închis, din care se lăsa pe umeri ceva ca o glugă de caşmir, tot verde. Camil petrescu, o. i 347. Era îmbrăcată ca amazoană, un costum de catifea verde ca smarandul. . . în cap o tocă de aceeaşi stofă ca rochia. caragialK, n. s. 123. ' TOCĂLIE — 448 — TOCMAI 2. Acoperămînt pentru cap, de formă cilindrică, fără boruri, purtată în trecut mai ales de avocaţi şi de magis-traţi în exerciţiul funcţiunii. — PI. şi: toce (CONTEMPORANUL, II 322). TOCĂLÎE, tocăliiy s. f. (Regional) 1. Morişcâ 'de lemn care păcăneştc şi sperie păsările din lanuri şi din vii. Voi sînteţi tocălii, De speriet păsări-n vii. SEVASTOS, N. 94. 2. Unealtă cu care se răsuceşte sfoara groasă pentru plase, năvoade etc. Răsucirea acum .. nu se mai face cu fusul, ci cu alt instrument, numit tocălia. antipa, p. 169. 3» Dispozitiv la războiul de ţesut care fixează sulurile. TOCĂNÎ, tocănesc, vb. IV. Intranz. A bate, a bocăni, a ciocăni; a toca. în fluiere şi trişte Cînta, lin ţăcănind pe o covată, Cit putea simţirile să mişte Fieşcui. BUDAI-DELEANU, Ţ. 95. TOCAnIRE, tocăniri, s. f. Acţiunea de a t o căni şi rezultatul ei; bocănit, ciocănitură. O luă în pas lin spre Murăş, ca să-l scoată în răchitişul de la capul uliţei, de unde se auzea tocănirea morilor. SLAVICI, O. II 60. TOCĂNÎT, tocănituri, s. n. Faptul de a t o c ă n i; clămpănit. Dacă se aprinde undeva o casă, [barza] Vesteşte oamenii prin tocănitul cu ciocul. ŞEZ. VIII 53. tocAxîţA, tocăniţe, s. f. Diminutiv al lui t o c a n ă; tocană. După ce mîncară tocăniţa de pin cu castraveciori acri. . . Toma, întrebat de Pavel, începu să povestească. V. ROM. februarie 1952, 138. TOCĂTORI, tocătoare, s. n. 1. Cuţit mare sau maşină specială de tocat carne, nutreţ etc. 2, Scîndură groasă pe care se toacă carne, zarzavaturi etc. Butuc pe care se taie lemne. TOCĂTOR2, -OÂRE, tocători, -oare, adj. Care toacă, mărunţeşte, zdrobeşte ceva. Dar acuma iat-o iar la soare Meliţa de cînepi tocătoare. BENIUC, V. 73. TOCĂTTjRA, tocaturi, s. f. 1. Carne tocată mărunt, din care se prepară anumite mîncări. Vîrîse în dinţii rînjiţi un trandafir_ umplut cu tocătură rumenă de pecie şi de muşchi. DELAVRANCEA, s. 182. 2. Lucru tocat mărunt. Tocătură de paie. TOCEALA, toceli, s. f. Acţiunea de a toci (3) ; tocire. Eram dat ca pildă... de t toceală», adică de învăţătură papagalicească. GALACTION, o. I 14. Ai înnebunit cu desăvîrşire. . . Iată unde duce toceala! c. petrescu, A. R. 33. TOCÎ, tocesc, vb. IV. 1. T r a n z. A face mai puţin ascuţit, a strica, a uza, a roade (prin întrebuinţare, lovire, frecare etc.). Numai atunci vei da cu mina de mine cînd vei rupe trei perechi de opinci de fier şi cînd vei toci un toiag de oţel căutlndu-mă, căci eu mă duc. ISPIRESCU, L. 55. Mult timp Murad în lupte, tocindu-şi iataganul, Mărise, apărase întreg Aliotmanul. ALECSANDRI, p. m 344. <$• (Poetic) Sub creştetul măririi, astăzi vechiturile, în granit lovind totuna, îşi tocesc custurile. BELDICEANU, P. 121. A robului plînsoare o piatră chiar toceşte Curgînd neîncetat, bolintineanu, O. 7. < Refl. Puşculiţa-mi rugineşte, Ţinta-n ghioagă se toceşte, alecsandri, p. a. 55. Pieptul tău era tare ca de oţel, paloşul se tocea pe dinsul. RUSSO, o. 23. ■f F i g. A slăbi, a uza, a slei. Astfel se rostesc bătrînii din adîncul cugetării; însă voi nu le daţi seamă şi tociţi răbdarea ţării Şi-a lui vodă. davila, V. V. 22. Ne-am tocit mereu puterile in luptele ce am fost siliţi să susţinem. odobescu, s. m 433. 2. Tranz. A da Ia tocilă, a ascuţi. Mergeţi.-. . că doară baba nu s-a dus în pod să vă aducă de mîncare, ci să-şi ascuţă dinţii să vă poată mînca; că are în pod o piatră mare de moară, de care-şi toceşte dinţii. RF.TEGA-NUL, P. v 42. 3. Intranz. F i g. (în limbajul şcolarilor) A citi de mai multe ori o lecţie, în scopul de a o învăţa pe dinafară (de obicei fără preocuparea de a o adînci). A tocit singur şi a dat vreo două clase de liceu, într-as-cuns. pas, z. I 179. Miine are teză. Toceşte şi el. c. petrescu, c. v. 84. TOCILÂR, -A, tocilari, -e, s. m. şi f. 1. (La m.) Persoană care se ocupă cu ascuţirea instrumentelor de tăiat. 2. F i g. (în limbaiul şcolarilor) Elev care învaţă pe dinafară (de obicei fără preocuparea de a adînci) bucher. tocîlA, tocile, s. f. Piatră (sau maşină compusă dintr-un disc abraziv şi un miner sau o pedală) cu care se ascut instrumentele de tăiat. N-ar vrea să-l întîlnească undeva singur, fără a avea asupra lui puşca încărcată şi sabia dată la tocilă, vornic, p. 186. Dă cuţitul la tocilă. beniuc, v. 106. Plec spre bilei după tocilă Cu gîndul cam pe teşilă. alecsandri, p. p. 265. F i g. Se vede că ţi-ai ascuţit mintea pe tocila civilizaţiei din Sada-gura! alecsandri, t. 1013. TOCILĂRÎE, tocilării, s. f. Atelierul de lucru al tocilarului. T0CÍRE, tociri, s. f. Acţiunea de a (s e) toci şi rezultatul ei. T0CÍT, -A, tociţi, -te, adj. (Despre obiecte tăioase sau ascuţite) Care nu mai taie, cu tăişul îngroşat. Bat şi-ntorc pe nicovală Fiarele de plug, tocite, Şi le-ascut ca pe cuţite. D. botez, F. s. 76. + Ros, uzat. în halatul ei tocit... se plimba prin cameră. dumiTriu, n. 51. Banii de aramă, de argint, de aur sînt şterşi, tociţi, lucioşi. Au trecut prin mii şi mii de mîini omeneşti, stancu, u. R. s. S. 122. TOCITOARE, tocitori, s. f. Vas mare de lemn în care. se pun fructe pentru a fermenta în vederea fabricării vinului, rachiului etc. Pînă tina alta, umplu gazdei două tocitori cu bani. ispirescu, l. 280. Tocitorile sînt aşezate frumos pe căpătîie. Acum-să vă vedem şi vinurile! odobescu, s. i 84. TOCITÓR, tocitori, s. m. Muncitor care lucrează la carierele de piatră. TÓCMA adv. v. tocmai. TOCMAGI s. m. pi. (Mold.) Tăiţei. După aceste din urmă se aduce zamă cu tocmagi şi apoi sarmale sau găluşte, marian, nu. 499. Hîrtie cîrlionţată. . . şi tăietă ca tocmagii. i. CR. iv 48. — Variantă: togmági (marian, nu. 236) s. m. pl. ’ TÓCMAI adv. 1. (întăreşte sensul cuvîntului sau al ideii care urmează) Chiar, exact, precis, taman, numai. Are totdeauna opincile fără petice. . . cămaşă albă, parcă tocmai atunci a fost luată de pe frînghie. stancu, d. 108. Se vede că tot mai ai oleacă de noroc, dé-ai nimerit tocmai la mine. creanga, p, 90. Face-m-aş, bădiţă, zău, O creangă de merişor, Tocmai lingă al tău trupşor. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 280. •§> (înaintea unei propoziţii circumstanţiale temporale) Tocmai cînd erau să se lase în jos la scara palatului. . . toată pădurea se puse în mişcare. ISPIRESCU, L. 7. Tocmai pe cînd suia un deal lung. . . alt om venea dinspre tîrg. creangă, p. 40. Se bucură că-i veniră musafiri tocmai cînd avea cu ce să-i ospeleze. NEGruzzi, s. i 82. <$> (în comparaţii) în pămînt se află multe deşerturi largi, tocmai ca nişte hrube. DRĂGmci, R. 113. Bădiţ, bădişorul meu, Rău e dorul, tare-i rău, E tocmai ca gheaţa-n baltă, De oftează biata fată! jarnîk-bîrseanu, d; 89. Rumeorii obrăjori Sînt tocmai ca doi bujori, id. ib. 136. (Adesea TOCMAŞ — 449 — TOCMI. eingur, complinirea fiind subînţeleasă) Socotisem să stau acolo o săptămînă________—Poate chiar mai mult... — Tocmai, baranga, i. 171. Pină atunci, mai bine să-ţi ajut la traducerea ta. Vezi că n-am uitat? — Toc/nai! se bucură Sabina, c. petrescu, c. v. 175. Tocmai eram să vă întreb de unde le aveţi, că tare-s bune! creangă, p. 210. ^ (Familiar) Tocmai pe tocmai = exact (aşa), cu rigurozitate, în totul. Mercur îndeplini porunca, tocmai pe tocmai, ca o slugă credincioasă, ispirescu, u. 88. Iartă-mă!■ ■. Tocmai pe tocmai!... Fost-ai rob, te iert fi eu. hasdeu, R. v. 67. Nu tocmai =,nu chiar aşa, nu exact aşa. 2. (Scoate în relief sau accentuează cuvîntul la care se referă) în special, îndeosebi, mai ales. Şi fata s-a-n-drăgit de el, Că doară tocmai Viorel I-afost menit, coşbuc, P. i 54. îmi pare rău: tocmai coana Joiţica, tocmai dumneei. CARACIAI,E, o. i 104. Tocmai de la tina ca d-ta ţi-ai găsit să aştept eu ajutor? cbeangă, p. 190. 8. Abia, numai, chiar (atunci). Cercetaţii tatari tocmai aduseseră «limbi o de la duşman, tirindu-le in arcane. sadoveanu, o. vil 7. Soarele era sus — şi Dan, cu coate amorţite, tocmai se ridica să plece, cind Ana dădu cu ochii de el. vr.AiruŢĂ, o. A. iii 38. <$- (In legătură cu un cuvînt sau cu o propoziţie care arată timpul) Răspunsul ne vine tocmai în zorii zilei. camii, petrescu, u. n. 380. Aşa scrie şi la noi in cărţi, despre unii, că tocmai la bătrineţe au făcut copii, creangă, P. 118. Robinson atita de dulce au dormit această noapte, încît tocmai după amiazăzi. ■ . s-a sculat. drAghici, r. 71. •+■ (în legătură cu un cuvînt sau o propoziţie care arată locul) Taman, hăt, departe. Cică, acu l-o pus de păzeşte gireada cea de boi, tocmai cine ştie unde. mironescu, S. a. 95. Ţara in care impă-răţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului. creangX, p. 183. Nu uita să te indreptezi tocmai in fundul forului roman. odobESCU, s. iii 70. 4. Chiar aşa de, aşa de, prea, prea mult. Cucoana Sevastiţa... o femeie mică,uscăţică şi nici tocmai mită, şi nici tocmai bătrină, smunci lui Andrei pălăria, hogaş, h. 84. Irinuca era o femeie nici tînără, nici tocmai bătrină. creangX, a. 26. N-ai nimerit tocmai bine. odobescu, S. iii 9. 5. (Rar; precedat de o negaţie sau de o propoziţie negativă) Necum, darămite. Băiatul a inceput a se dez-vinui, a se jura şi a zice că lui nici în cap nu i-a venit aceasta, nu tocmai să fi zis cătră ţigan vrodată. SBIERA, p. 76. — Variantă: (popular) tdema (iosip, p. 69, budai-delkanu, ţ. 175) adv. TOOJIÂŞ, tocmaşi, s. m. (Regional) Flăcău căruia i se încredinţează conducerea jocului într-un sat, angajarea lăutarilor etc. în satele de la şes, cind fac joc, ciţiva flăcăi, numiţi tocmaşi, arvonesc scripcarii încă înainte de sărbători şi. Ia timpul hotărît, se adună la o casă. Ceilalţi flăcăi, dacă vreau să joace, trebuie să plătească tocmaşilor. ŞEZ. iii 108. TficaiĂ, tocme, s. f. (Regional). Tocmeală. S-a spart tocma. Au rămas certaţi pe viaţă. STANCU, D. 42. începe tocmii pe ţoale. id. ib. 175. TOCMĂGEL, tocmăgei,, s. m. 1. (Regional, le pl.) Diminutiv al lui t o c m a g i. La masă se dă... borş de pasăre cu tocmăgei, apoi ostropăţuri, pe urmă răcituri. TiîonoRKseu, r. r. 168. 2. (Bot.) Nume purtat de mai multe specii de ciuperci cu trunchiul subţire şi. foarte ramificat (Clavaria), TîK’MKALĂ. tocmeli şi (învechit) toanele, s. f. 1. Discuţie pentru stabilirea preţului la negocierea unui lucru ; tîrguinlă. Gospodinele apar de pe toate uliţele şi incep tocmeala, bogza, ţ. 29. Aici nu merge pe tocmeală, că nu e bîlci. rebrkanu, r. ii 210. De ţi-o spune de tocmeală, Zi-i că nu ţi-e de vînzare, Ci că fi-e de dăruială. TEODORESCU, p. p. 529. Socoteala de acasă nu se potriveşte cu tocmeala din-tirg. Tocmeala in tirg şi vulpea e-n pădure (= se zice" despre cei ce se laudă înainte de a izbuti). E x p r. Bun la tocmeală, rău la socoteală = ştie să se toc- -mească, dar nu vrea să plătească; rău de plată. 2. învoială, înţelegere, acord, convenţie. Ba din vina • ta, femeie, pentru că ri-ai făcut întocmai cuin v-a fost tocmeala. SADOVEANU, D. P. 146. Ce însemnează gluma -asta?... Ai uitat tocmeala noastră, bolintineanu, o. 345. îşi aduse aminte de tocmeala cu slujitorul; îşi luă vorba înapoi, odobescu, s. in 46. 4 Condiţie. Ei bine, fie, însă cu o tocmeală. — Ce tocmeală? — Să nu mă mai < temi. ganE, N. ii 13. Dacă vei primi tocmeala mea, te duc înapoi, ispirescu, i,. 9. Eu bucuros viu cu tine, insă cu ■ astfel de tocmeală ca, de vom vedea vreo altă nelegiuire •' muierească... să ne întoarcem fiecare la scaunul său. gorjan, h. i 8. .3. (învechit) Organizare, rinduială, orînduială, întoc- -mire, ordine. Toţi rămaseră mulţumiţi de tocmelele lui. ispirescu, L. 103. Mihai, după ce făcu toc- -meală isaisită oştirilor sale, trimise pe fraţii Buzeşti cu o seamă de oaste către hanul tătăresc, id. M. v.- 16. Bună ţară, rea tocmeală, se zice despre reaua orîn- -duire a unei ţări bogate. -4- Chibzuială, cumpănire, socoteală, calcul, iscusinţă. (Cu pronunţare regională) ' Bătrînii voiau « unire » cu tocmală, iar tinerii « unire * -fără socoteală. creangX, a. 153. TOCMÎ, tocmesc, vb. IV. 1. Refl. A discuta asupra -preţului unei mărfi, a căuta să cazi la învoială pentru •" a cumpăra sau a vinde ceva; a se tîrgui, a se precupeţi. în pragul mai tuturor prăvăliilor sint musafiri care se tocmesc îndirjit. camii, petrescu, o. i 640. Se tocmeşte cu tata şi cad la învoială: o să ne dea trei duble de grîu. ■ STANCU, D. 108. în alte prăvălii. . ■ se tocmesc pentru • marfă. id. ib. 385. <$- T r a n z. (Complementul indică 1 marfa în discuţie) Poate s-or înţelege bădia şi cu Bi-bescu şi mi-or tocmi nişte haine, sadoveanu, p. m. 43. Tocmea, precupeţea.. ■ finul, orzul ori făina. oai.acTion, , o. i 110. Noi murguţu vom tocmi Şi pină ne-om învoi, -. Amîndoi că vom cinsti. JARNfk-bîrseanu, d. 487. 2. T r a n z. (învechit) A angaja (ca slugă, lucrător etc.). -Pentru asta tocmeşte şi plăteşte lăutari. STANCU, d. 169. De ' vreme ce Alecu iubeşte mult a zugrăvi, de aceea, babacă, te-aş < ruga ca să-i tocmeşti un dascăl de zugrăvit. KOGXLNICEANU, . S. 86. «$• Refl. Alţi oameni, cei săraci care se tocmiseră ' toată viaţa lor ciobani la chiaburi. .. cunoşteau cărările ocolite, dumitriu, n. 197. Nu voia să se tocmească nicăieri, nu voia să muncească nimic. Sadoveanu, o. vii 358. Cit ■ să-ţi dau pe an ca să te tocmeşti Ia mine? CREANGX, o. a. 189. 4" (Cu privire la lucruri, mijloace de transport 1 etc.) A închiria. Nu aveau trăsura lor şi nici măcar cu ce -să tocmească una din Piaţa Teatrului, pas, i,. i 104. Maică, inimă de piatră, Tocmeşte-ţi un car cu plată Şi mai ai ’ la mine-o dată. bibicescu, p. p. 89. 8. T r a n z. (învechit) A pune în rinduială, a aşeza -într-o anumită ordine; a orîndui, a potrivi, a aranja, a întocmi. îşi chemă oastea şi o tocmi pre ea. ISPIRESCU, . M. v. 37. Auzind gloatele de venirea lui Făt-Frumos, veneau droaie să se scrie la oaste. . . Făt-Frumos le tocmi şi le învăţă cum să meargă la război, id. I,. 111. Refl. A doua zi. . . alaiul domnesc se tocmi, cu boierii mari şi ■ mici înainte, călări pe cai aleşi. SADOVEANU, o. VII 71. 4- A aşeza, a pune (ceva sau pe cineva) într-un anumit ■ loc; a fixa, a instala. Şi-n biserici mă tocmesc. Cu aur ’ mă zugrăvesc Şi cu toţii mă cinstesc, jarnîk-hîrsranu, . D. 508. + Refl. A se aşeza, a se instala, a se cuibări. Apoi se tocmeşte şi el mai bine şi adoarme. SBIERA, p. 143.’ 4. T r a n z. (Regional, cu privire la lucruri) A drege, a repara, a reface. Cum ii zări că vine boierul... să te faci că tocmeşti straturile şi că îndrepţi cărările. SBIERA, P. 159. Dar s-a rupt grindeiu-n două, Grindeiul pin l-am i 29 TOCMIRE — 450 — TOLBĂ tocmit. S-a gătat de plugărit. jarnîk-bîrseanu, d. 390. + A potrivi, a aşeza, lonu Bodii îşi tocmea puşca şi începea să buciume. AGÎRinci'ANU, s. P. 17. Suceşte De trei ori capu-i luminat. . . începe-ăpoi la descintat, Tocmin-du-şi barba ca păunul. COŞBUC, P. II 228. + (învechit) A linişti, a potoli, a domoli, -a astîmpăra. Drăguţă, drăguţă, Nu fi tu nebună, Ci mergi de-l cunună, Cu dlnsul cinsteşte, Inima-i tocmeşte. SEVASTOS, C. 188. 6. T r a n z. (învechit) A întocmi, a pune la cale, a înjgheba, a alcătui, a organiza, a constitui. Să găsim şi pe ceilalţi emigranţi şi să tocmim un comitet. GHICA, A. 243. TOCMÎIîE s. f. Acţiunea de a (s e) t o c m i şi rezultatul ei; angajare. Vreo cîteva zile după tocmirea lui Pleşa, nici Tasica nu-şi aflase hodină. POPA, V. 30. TfiCOT s. n. Zgomot produs de izbiturile ciocanului la sfărîmarea pietrelor. Pietrarii fac tocot; vărarii aruncă lemne in foc. SLAVICI, O. I 69. T0CSÎN, tocsine, s. n. (Franţuzism rar) Clopot de alarmă. (Metaforic) Se aud trei lovituri rare în geam. . . Tocsinul sunase. Cauza sfîntă a poporului îi chema pe cimpul de onoare, caragiale, m. 278. Cuvintele acestui deputat au fost tocsinul care a deşteptat pe romtni din letargia în care se aflau. GHICA, S. 173. TOCULÎŢ, toculeţe, s. n. Diminutiv al lui toc. TOFLÎOĂ s. f. (Regional) Denumire generică pentru peştele mărunt. Am cumpărat nişte toflică. i. CR. xni 44. TOFOL6G, -OĂGĂ adj. v. tăfălog. TOGĂ, togi, s. f. Haină lungă şi largă, fără mîneci, pe care o purtau romanii peste tunică. Era acum cu două mii de ani îndepărtat, printre colonadele albe ale cetăţii antice, in togă albă, în sandale şi cu fruntea încinsă de cunună, c. PETRESCU, î. ii 103. Troian, în tunică scurtă. . . cu toga pe umeri, iese cu alţi doi soţi de subt un portic. odobescu, s. ni 74. Să schimbăm pantalonul şi surtucul pe togă. RUSSO, S. 49. TOGMĂCI s. m. pl. v. tocmagi. TOHOARCA, tohoarce, s. f. Cojoc mare ciobănesc, lung pînă la pămînt, făcut uneori din două rînduri de piei, cusute cu lîna în afară. Cu tohoarca miţoasă în spate şt cu cinele după el, Lepădatu trecu prin zbaterea fulgilor. SADoveanu, o. ii 553. Mă culcasem cu tohoarca-n cap şi ajunsesem la al doilea somn. c. petrescu, -R. dr. 132. TOI1 s. n. 1. (Mai ales Ia sg.) Punctul culminant al unei acţiuni sau al unui fenomen în desfăşurare; partea principală, miezul unui lucru. Te-ai rupt şi tu tocmai acum cînd era toiul bătăii. şez. i 264. Şi cu dînsulpurcedea Tocma-n valea Vajului, La fîntîna hoţului, Unde-i-^-toiid finului. teodorescu, p. p. 601. -<> Expr. (In toi.. .) sau în toiul... = în punctul sau în momentul'ctilminant al.. ., în miezul, în mijlocul.. ., în puterea. . . Dormea îmbrăcat, cum sosise în toiul nopţii, dumitriu, n. 200. A început să ningă din nou, fulgi mari şi deşi, dar tîrgul e în toi. bogza, Ţ. 29. Luna lui Cuptor era în toi şi parcă fier-beau zările în tremur, sadoveanu, o. viii 127. 2. învălmăşeală, încăierare; tărăboi, zarvă. Cînd era sub plumbi şi fum, Numai ea! Şi-acum — acum? De-ar începe iarăşi toiul, Ah, de-acum de-ar fi războiul. COŞBUC, P. i 133. Cînd din toi se domolea, Procletul se înmuia Şi din gură se ruga. TEODORESCU, P. P. 443. 3. (învechit) Ceată, stol, cîrd, grup. între toiul neînsemnaţilor tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe lancul B. negruzzi, s. i 25. ^ 4. (învechit şi popular, în e x p r.) Supă toiul cuiva = pe măsura, pe potriva, după felul cuiva. Feciorul babei se dăduse. . . in dragoste c-o fată sărăcuţă ţi frumuşică, după toiul lui. ŞEZ. iv 159. TOÎ2, toiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A face zgomot, gălăgie; a hăui. Dar vin mulţi colindători Şi-aceia tare-or toi, De nu te-i putea hodini. ŞEZ. XVIII 116. î’OlA G, toiege, s. n. 1. Băţ lung şi drept, de care se serveşte cineva pentru a se sprijini în timpul mersului sau pentru a se apăra la nevoie. V. baston, b î t ă, ciomag. îl înconjurară pe oştean, îşi dădură căciulele brumării pe ochi şi se răzimară in toiege. SADOVEANU, o. VII 160. Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? eminescu, o. I 1,47. A purces să să ducă. . . c-un toiag în mină şi c-un sac d-a spinare, negruzzi, s. i 87. <{> Loc. adj. în toiag = care se sprijină în toiag, care are nevoie de toiag din cauza mersului nesigur, de bătrîn. Doi oameni s-arătară, Era un copilandru, era un biet moşneag. Copilul plin de viaţă — bătrinul în toiag, macedonski, o. I 46. ^ F i g. Sprijin, ajutor, reazem. Palamon, cîntăreţ bun şi toiagul stariţului, nu putea să rămîie acasă, galaction, o. i 213. A crezut că Florica cu Pavel îi vor fi toiagul bătrîneţelor şi i-a luat in casa ei. rebreanu, r. i 150. Vinul e toiagul bătrî-neţelor şi nebunia tinereţelor. PANN, P. V. I 114. 2; (învechit) Baston (putînd avea diferite forme) purtat ca semn distinctiv sau ca simbol al unei anumite demnităţi, sau autorităţi. V. sceptru, cîrjă. Uşor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Şi ţine-n mină un toiag încununat cu trestii. EMINESCU, O. I 170. El iaste vreadnic să priimească toiagul stăpînirei. ţichindeal, F. 65. 3. (Popular) Lumînare care se aşază în mîna, pe pieptul sau Ia capul mortului. începură. . . a vorbi despre stîrlici, toiag, năsălie. creangX, p. 14. Pe masă. . . era aşezat un mort la capul căruia ardea toiagul, intr-un sfeşnic. ŞEZ. xvm 16. 4. (La pl. art.) Numele popular al celor trei stele luminoase, aşezate Ia rînd, în mijlocul constelaţiei Orion. TOII:GKL, toiegele, s. n. Diminutiv al lui t o i a g. Aduse cu dînsa o furcă mică şi un toiegel. ispirescu, L. 67. Mă bate uncheşelu Tot cu toiegelu. teodorescu, P. p. 132. T6LĂ. tole, s. f. Foaie de tablă, de oarecare grosime, tăiată la dimensiunile necesare pentru o anumită lucrare. TOLĂNI, tolănesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre oameni şi animale) A se întinde într-un loc bun pentru odihnă şi într-o poziţie comodă; a se lungi. Soldaţii înrepaos S-au tolănit pe iarbă. camii, petrescu, V. 24. Ies pe bord, mă tolănesc pe scîndurîle goale şi cu ochii deschişi încep a visa la ţara mea. DUNĂREANU, ch. 56. Stînd să facă popas, se tolăniră fiecare pe ce avea, la umbră. ISPIRESCU, L. 369. <> Fi g. Casa noastră părintească era pe muchea unui deal mare, atît de mare că la poalele lui se tolăniseră în soare patru sate. DAN, u. 195. 2. Intranz, A lenevi, a sta culcat. Cu cămaşa scrobită, cu bariş nou. Tolăneşte la umbră. STancu, d. 30. TOLĂA'ÎRE s. f. Acţiunea de a se tolăni. TOLBAŞ, tolbaşi, s. m. (învechit) Negustor ambulant de mărunţişuri; marchitan, bocceagiu. Horboţică. . . cumpărată de pe la tolbaşii care umpleau drumurile. MACE-donski, o. iii 126. TOLBĂ, tolbe, s. f. (Şi în forma torbă) 1. Un fel de geantă care se poartă atîmată la şold şi în care se păstrează merindele, vînatul etc. îşi lega vînatul la torbă. sadoveanu, o. vii 299. îmi pusei puşca şi torba lingă căpătii. GANE, N. II 177. O sărmană păsărică a picat moartă sub stejar. Vinătorul vesel o azvîrlă singe-rată în tolba sa. odobescu, s. iii 36. 2. (în trecut) Toc în care se păstrau săgeţile. Aripi are, iar in tolbă-i El păstrează, ca săgeţi, Numai flori înveninate. EMINESCU, O. I 236. M-arunc deodată in mijlocul lor [al Leşilor]... smuncesc torba şi plec la fugă. ALECSANDRI, T. II 22. — Variantă: trîrbă s. f. TOLCER - 451 — TOMNATIC TOLCÎR, tolcere, s. n. (Transilv., Ban.) Pîlnie. TOLERA, tolerez, vb. I. T r a n z. 1. A îngădui o situaţie sau un fapt supărător, a permite, a trece cu vederea. Dar nu se poate tolera dezordinea... e nevoie de organizare. CAMII. PETRESCU, T. II 441. Căpitănia portului nu poate tolera întreruperea din lucru. SAHIA, N. 41. Pietrele s-ar ridica singure să ne lovească, dacă am tolera ca singele rominilor să plătească incapacitatea guvernului. REBREanu, R. II 25. 2. A admite, a suporta pe cineva. Partidul nu va tolera in mijlocul său oameni care ar pierde sentimentul de clasă, saiiia, u.r.s.s. 78. TOLERĂBIL, -A, tolerabili, -e, adj. Care poate fi tolerat, îngăduit; admisibil. TOLERANT, -A, toleranţi, -te, adj. Care tolerează; îngăduitor, indulgent. Să nu fim sectari, dar nici toleranţi sau indiferenţi, atunci cind vom fi chemaţi să desemnăm pe noii colegi, contemporanul, S. n, 1948, nr. '109, 7/2. TOLERANŢĂ, toleranţe, s. f. 1. Faptul jle a tolera; atitudine îngăduitoare; îngăduinţă, indulgenţă. îşi au şi ei ale lor greşeli şi toleranţa este reciprocă. SADOVEANU, Z. c. 74. Toleranţa religioasă au fost un act pururea cunoscut. russo, s. 74. Casă de toleranţă = bordel. 2. Obişnuinţă sau dispoziţie pe care o are organismul de a. suporta anumite medicamente sau substanţe. 3. Abatere admisă de la greutatea, măsura, calitatea unui produs. Să îmbunătăţească calitatea, — cei de la furnale cu 25%, faţă de toleranţa admisă, contemporanul, s. n, 1949, nr. 159, 10,1. TOLERĂRE s. f. Acţiunea de a tolera. TOLOĂCĂ. toloace, s. f. (Regional) 1. Ogor lăsat necultivat, ca să se odihnească şi să se îngraşe, şi pe care de obicei pasc vitele (v. p î r 1 o a g ă) ; păşune, izlaz. Uite cum zic eu, spunea Covrig. Aici o să facem comasare. . . E pămînt bun pe toloaca asta, pămînt negru. V. ROM. februarie 1952, 141. Şi-au mers, şi-au mers o bucată bună, şi-au ieşit pe-o toloacă, pe care păştea o mulţime de vite. SBIERA, p. 161. 2. Teren liber, neîngrădit, între case sau la marginea satului; maidan. Femeile au prins a meliţa cînepa hăulind cintece, şi copiii se liirjoneău pe toloacă, sadoveanu, N. p. 307. [Erau] două vaci pe toloacă, cîţiva purcei costelivi, o duzină de găini care cîrcîiră cu spaimă la apropierea lor. id. M. c. 86. toloiiOn, toloboni, s. m. (Transilv., mai ales la pl.) Ciorap gros de pănură, care se poartă în opinci. TOLOCĂNÎ, tolocănesc, vb. IV. (Mold.) 1. T r a n z. A dojeni, a cicăli, a bate la cap pe cineva. Ogoiţi-vă; ce tolocăniţi băiatul; cu tatăl său aveţi ce-aveţi, iar nu cu dhtsul. creangă, a. 55. Mare luptă avea unia dintre boierii tineri cu cuconul Alecu Forăscu, care, una-două, îi tolocănea mustrîndu-i. id. ib. 153. 2. Intranz. A vorbi mult şi fără rost; a trăncăni, a flecari. Numai gura lui se aude în toate părţile. Hojma tolocăt cşte pentru nemica toată, curat ca un nebun, creangă, p. 252. TOLOCÎ, tolocesc, vb. IV. T ranz. (Mold.) A lăsa un teren necultivat (pentru a fi călcat şi îngrăşat de vite). + R e f 1. (Despre terenuri) A fi călcat (şi îngrăşat) de vite. Să rupi felină sau toloacă... şi. .. să o laşi să se pască de vite... ca să se tolocească. drăghici, Ia cade. TOLOCÎT, -A, tolocifi, -te, adj. (Despre terenuri) Necultivat, nelucrat; bătătorit, bătucit. Lespezile pămîn-tului tolucit se ridicau grele şi groase, îndoind cormanele. mihale, o. 124. TOLOGt, tologesc, vb. IV. Refl. (Desp re oameni şi animale) A se tolăni (pe iarbă).»Cum ajungem la timp, Trăsnea se tologeşte pe-un hat. CREANGĂ, A. 87. După prînz, ne-am dus in grădină şi ne-am tologit subt unbătrin plop. negruzzi, s. i 223. 4-Tranz. A călca în picioare (iarbă, semănături); a culca la pămînt. [Tătarii] sămănăturile le tologeau cu caii lor. şez. v 76. TOLOLCi (1) s. n., (2) tololoi, s. m. 1. Zarvă, tărăboi. 2. Om care flecăreşte, care trăncăneşte. TOLOŞCĂN, -Ă, toloşcani, -e, s. m. şi f. (Regional)' Copil gras, dolofan. + Boboc de raţă sau de gîscă. Hulpea de-aici, din Valea Morii. Asta-i, alta nu poate fi. Mi-a mîncat optsprezece răţuşte, — toloşcane de patru luni. SADOVEANU, O. A. II 105. TOLUÎ1N s. n. Hidrocarbură lichidă, incoloră, inflamabilă, cu miros specific, extrasă din huilă şi întrebuinţată la prepararea unor coloranţi, a unor medicamente şi a trotilului. TOM, tomuri, s. n. Volum (II). Vrem să apară patru tomuri pe an. Dacă nu se va putea, vom publica numai două tomuri groase, unul primăvara şi altul toamna, camil petrescu, o. I 472. Tomuri pe care au visat cine ştie ce ochi din toate veacurile şi de toate vîrstele. anghel, PR. 18. Pe cînd luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri. Eminescu, o. i 132. TOMĂTĂ, tomate, s. f. (Regional) Pătlăgea roşie. Mi-aţi amestecat cu pămîntul tomatele mele, pe care mi le-a adus special, sadoveanu, n. F. 33. TOMBĂC s. n. Aliaj de cupru cu zinc. Fierul, aurul, tombacul, Ardă-l focul să mi-l ardă. EMINESCU, L. P. 147. Acolo îmi străpunse vederile lumina flăcărilor de nişte mangale de tombac poleit, odobescu, s. I 292. — Variantă : tumbâc (filimon, c. 151) s. n. TOMBATERĂ, tombatere, s. f. (învechit) Căciulă de modă orientală, care se purta pe Ia începutul veacului trecut. De la zaveră ei lepădase lebadeaua şi tombatera şi se îmbrăcase nemţeşte, ghica, s. 258. -4 (Adjectival, art., invar.) Cu idei învechite, retrograd. Te credeam om de progres. . . dar te găsesc tombatera de tot, cum se zice la noi. ghica, s. 441. — Variantă : lompatiră (bolintineanu, o. 264) s. f. TOMBERON, tomberoane, s. n. Cutie, de obicei de tablă, montată pe o osie cu două roţi, care se foloseşte la transportarea pe distanţe mici a materialelor de construcţie, a gunoaielor etc., descărcîndu-se prin răsturnarea în jurul osiei sale. TOMBOLĂ, tombole, s. f. Loterie la care se cîştigă diferite obiecte. Au să poarte grijă coconeturile cu baluri, tombole şi toate mofturile. C. PETRESCU, î. II 125. TOMNĂ, tomnez, vb. I. Intranz. (Rar, despre oi sau despre vite) A petrece toamna într-un loc (unde se găseşte hrană). + T r a n z. A ţine, a îngriji turmele^-vitele, în timpul toamnei. . TOMNĂT s. n. Şederea vitelor în timpul toamnei într-un loc unde se găsesc păşuni; plata cuvenită pentru aceste păşuni. Primăvăratul şi tomnatul vine plătit deosebit. RETEGANUL, la CADE. . TOMNĂTKC, -A adj. v. tomnatic3. TOMNĂT1C1 s. n. Loc unde stau păstorii cu animalele lor toamna ; p. e x t. loc unde stă cineva în timpul toamnei. Cantemir îşi ţinu hoarda la tomnatic, pe marginile Lehiei, pînă ce dădură cele dintăi îngheţuri ale iernii. SADOVEANU, O. VII 100. TOMNATIC - 452 - TONIFICA TOMNĂTIC3, -Ă, tomnatici, -e, adj. (Şi în forma lomnalec) 1. Care apare toamna, care se face toamna; de toamnă. Cerul, căptuşit cu nouri tomnatici, apăsa greu şi porcă-şi afunda marginile in orizont. REBREANU, R. I 70. Îm ,curînd raza se stinse in negurile tomnatice de pe Înălţimi. 'rBRXiLEANU, a. 215. Aerul tomnatic al unei dimineţi răguşite de ceaţă ii răcori repede fruntea. MACE-donski, o. m 20. Jf- (Despre pomi) Care rodeşte toamna; (despre fructe) care se coace toamna. Meri tomnatici. □ Şi-ar vrea să facă-o gargară De prune tom- natice. Teodorescu, P. P. 131. Jf- (Adverbial) Ca toamna, ■ a toamnă; p. ext. trist, melancolic. în van mai caut lumea-mi în obositul creier, Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier, eminescu, o. i 71. 2. F i g. (Despre oameni) Trecut de maturitate, ajuns la vîrsta care precedă bătrîneţii. Dama asta tomnatecă, dar plăcută încă. .. e o americană bogată. NEGRUZZI, s. I 327. Flăcău (sau fecior, holtei) tomnatic — bărbat trecut de prima tinereţe şi rămas neînsurat; becher, celibatar. Am jucat la trei jocuri într-o singură zi: unul, de flăcăi tomnatici. CREANGĂ, A. 104. Sinteţi însurat, domnule director? — Ba nu, doamna mea! Sînt încă tot holtei. ■■ holtei tomnatic, alecsandri, T. i 287. Vezi pe acest flăcău tomnatic îmbrăcat cu un frac fără mînice. negruzzi, s. i 238. — Variantă : tomndtec, -ă adj. TOMNÎŢĂ, tomniţe, s. f. Nume dat de popor unor insecte de toamnă. Urechea. . . prinse deodată zvonul imens şi domol al miliardelor de tomniţe care umpleau noaptea, sadoveanu, o. i.. 47. TOMNÎU, "ÎE, tomnii, adj. De toamnă, tomnatic. Cită poamă e tomnie, Nice tina nu-i dulcie Ca măicuţa cea dintîie! jarnîk-bîrseanu, d, 209. TOMPATfiBĂ s. f. v. tombateră. TON1, toni, s. m. Peşte marin (rar în Marea Neagră) asemănător cu pălămida, dar mult mai mare (ajungînd pînă la cinci metri) (Thunnus thynnus). TON2, tonuri, s. n. -1. 1. (Muz.) Sunet muzical; interval între două sunete (situate la distanţă de o secundă mare) reprezentînd cea mai mare distanţă dintre treptele alăturate ale unei game. 2. Tonalitatea unei bucăţi muzicale. E x p r. A da tonul = a intona treptele principale, din punct de vedere funcţional, ale gamei în care este scrisă o bucată muzicală; a stabili tonalitatea unei cîntări vocale orientîndu-se după diapazon ; f i g. a fi iniţiatorul unei mode, al unui anumit fel de a fi, de a gîndi. La Neamţ, tonul îl dă corpul didactic. ibrXileanu, a. 128. Aşadar acest cerc literar... ar trebui să dea tonul întregii mişcări literare. GHEREA, ST. CR. II 98. 8. (Impropriu) Sunet. Nişte acorduri nalte ■ . . tonuri zburdalnice şi minunat de colorate. contemporanul, IV 84. Pe tonurile duioase şi întunecate ale- trîmbiţei metalice se juca o veselie săltăreaţă, odobescu, s. iii 96. II. 1. Felul în care se ridică şi se coboară glasul în timpul vorbirii, potrivit cu starea de spirit a vorbitorului; mlădiere a vocii, inflexiune, intonaţie. Aceasta nu ascultase decît primele cuvinte şi pricepuse tonul de imputare. Dumitriu, N. 47. Mama... te-a întrebat: — «Aşa de tirziu? » dar fără ton de mustrare, pas, z. i 313. Apoi da — făcu glasul ascuţit de adineaori, cu un ton care putea fi şi afirmativ şi negativ, rebreanu, r. i 235. Expr. Tonul face muzica, se spune pentru a sublinia importanta pe care o are felul în care se spune ceva. A ridica tonul v. ridica (II 5). A schimba tonul = a-şi schimba felul de a vorbi, a-şi schimba atitudinea. 2. Atmosfera care reiese din cuprinsul unei scrieri, notă dominantă a stilului sau a vorbirii. Toată poezia ieşeană a acelei epoci cîntă în ton minor, sadoveanu, E. 6. Această glumă şi viclenie, tonul uşor de batjocură dispar îndată ce simţimintul puternic al dragostei cuprinde sufletul.. GHEREA, ST. cr. III 281. în sfîrşit, să mai culegem dintre puţinele versuri rămase de la acest părinte al limbii noastre o frumoasă canţonetă de ton elegiac. odobescu, S. i 295. 3. Nuanţă a culorilor. Tonurile sînt prea uscate, con-turele prea închistate, imaginea rămîne statică, contemporanul, s. n, 1948, nr. 111, 11/2. Şesurile întinse, in lumina lunii, imbrăcau tonuri viorii strălucite, sadoveanu, o. I 400. Razele de soare să se topească în tonuri de aur, pe fundul vioriu şi depărtat al munţilor. HOGAŞ, M. N. 13. 4. (învechit, în e x p r.) A-şi da ton = a-şi da aere. Am văzut ■ . ■ lipscani şi bogasieri. . . dindu-şi ton de mart capitalişti. pilimon, c. 37. 5. (învechit) Accent. Se ştie că la cele mai multe vorbe turcii tonul îl au la sfîrşit. pann, P. v. II 164. TONĂJ, tonaje, s. n. Capacitate a unei nave evaluată în tone-registru. Vas de mare tonaj. Tonajul flotei comerciale. Greutatea unui tren exprimată în tone. -+■ Greutatea maximă de încărcătură pe care o poate suporta un 'vehicul (vagon, autocamion etc.). Este interzis a conduce orice fel de vehicul încărcat peste tonajul, capacitatea sau numărul locurilor de care dispune prin-construcţie, coi,. HOT. disp. 1953, 144. TONALITATJ:, tonalităţi, s. f. I. 1. (Muz.) Ansamblul legilor care stau la baza gamelor; sistem de funcţiuni care converg în jurul tonicii şi se subordonează acesteia. 2. (în unele limbi) Intonaţie deosebită a unor cuvinte, care, deşi sînt la fel, au sensuri diferite. Cuvintele care sînt la fel, dar au un înţeles diferit, se pronunţă cu o intonaţie deosebită. Această aşa-zisă tonalitate constituie o particidaritate a limbii chineze, L. rom. 1953, nr. 4, 19. II. 1. Nuanţă a culorilor. Piciorul folosise tonalităţi întunecate, contemporanui,, s. n, 1949, nr. 164, 8/6. 2. Trăsătură dominantă, notă specifică a unei opere literare. Tonalitatea sumbră, apăsătoare, imaginile halucinante şi triviale, erau nota comună a poeziei decadente. v. rom. aprilie 1953, 240. TONĂTIC, -A, tonalici, -e, adj. Cu toane, capricios, schimbăcios. t()nA, tone, s. f. Multiplu ,al kilogramului, egal cu 1000 de kg. în marea bătălie a cărbunelui sînt angajaţi zece mii de oameni şi nenumărate zeci de mii de tone de fontă, de fier şi de oţel. bogza, V. J. 175. Tonă kilometru = unitate de calcul echivalentă cu transportul unei tone pe o distanţă de un km într-o unitate de timp determinată. Tonă-registru — unitate de volum* egală cu 2,832 m3, care măsoară capacitatea de încărcare a unei nave. T6NTC, -A, tonice, adj. 1. (Despre vocale sau silabe) Care poartă accentul, pe care cade accentul. Accent tonic — accentul muzical al vocalelor şi al silabelor; p. ext. accentul expira tor sau de intensitate. Versificaţie silabo-tonică v. s i 1 a b i c. + (Muz.; substantivat, f.) Treapta întîia a oricărei game. în gama sol major, sol e tonica. 2. Care are proprietatea de a reface, de a fortifica un organism slăbit; întăritor. Vin tonic. tomcitAte s. f. Calitate a ţesuturilor sau a muşchilor de a fi permanent elastici. O maladie curioasă. . . iată simptomele şi fazele ei. O pierdere mereu eres-cîndă a tonicităţii muşchilor supuşi voinţei, caragiaxb, O* vii 44. TONIFICA, tonific, vb. I. T r a n z, (Cu privire la ţesuturi, organe sau organisme) A întări, a fortifica. Vitaminele tonifică organismul. TONOASĂ — 453 — TOPI TONOĂSĂ, tonoase, s. f. (Regional) Poznă, dandana, năzbîtie. Preutului şi preutesei nu li plesnea o tonoasă de-ale lui Pepelea prin cap. SBIERA, P. 14. tonGs, -oăs£, tonoşi, -oasey adj. Cu toane, capricios. tonsCră, totisuri, s. f. Ceremonie a tunderii părului din creştetul capului, la consacrarea unui cleric catolic; locul, de formă rotundă, rămas fără păr. TONT, TOĂNTA, tonţi, toante, adj. Prost, neghiob, nătîng. Badea — negustor nepriceput şi tont — îşi adusese acasă nu tihnă... ci belea, galaction, o. i 134. F i g. Leleo muică, măiculiţă! la dă-mi toanta puşculiţă; Că de an n-am mai cătat-o Şi rugina-a fi mîncat-o. bolliac, o. 183. «0» (Substantivat) S-a amestecat fără rost Bucşan, ca un tont, căruia nimeni mi-i ceruse părerea. Sadoveanu, N. F. 146. Colo la răzor, tontiile... pune umăru de-mpinge. ALKCSAXDRI, t. 395. Cucuie cucuţule, Cucuie drăguţule, Cîntă dimineţile Pe la toate porţile; Să se scoale toantele. jarnîk-bîrseanu, d. 422. — Variantă: tîllt, -ă (beniuc, v. 124, CREANGĂ, A. 5) adj. toxtAi.Au, tontălăi, s. m. (Regional) Tont, prost, prostănac, bleg, neghiob. Nici lumea-ntreagă n-a fi in stare să săvîrşească lucrul acesta intr-o noapte şi iată că tontălăul iesta de Ion l-au făcut singur, sbiera, p. 159. — Variantă : tăntălău (c. petrescu, R. di;. 21, marian, o. i 113) s. m. TON'TOLÎITE, tontoleţi, adj. m. (Popular) Prost, neghiob, prostănac. După ce că era cam tontolete, rămase şi zănatic, ispirescu, u. 108. (Substantivat) Dete el preste un tontolete de om, care lua copacii de virf şi ti încovoia, ispirescu, la tdrg. TONTOROI s. n. (în e x p r.) A juca (sau a S&ri) tontoroiul = a juca dezordonat, fără ritm, cu mişcări bruşte şi cu sărituri; a ţopăi. Sărea şi el tontoroiul de colo pină colo. ispirescu, i,. 237. Femeia are năvîrlii grozave: intr-una sare şi joacă tontoroiul, că trebuie s-o lege. cara-GIALE, o. iii 44. Eu m-aş fi dus aş fi cintat şi jucat cu ele tontoroiul, bolintineanu, o. 418. A juca pe cineva tontoroiul = a supune pe cineva capriciilor tale, a-1 face să-ţi împlinească toate gusturile. în lume se arată că este cea mai evlavioasă muiere, parc-ar fi o călugăriţă; dar intr-ascuns joacă pe bietul cocon tontoroiul. pilimon, c. 224. — Variantă: ţonţordi (C. PETRESCU, R. DR. 353) s. n. TONLS s. n. Stare permanentă de uşoară tensiune a muşchilor unui organism sănătos (chiar cînd aceştia sînt în stare de repaus). Variaţiile acestui potenţial [de energie nervoasă] se traduc in afară prin variaţii ale tonusului muscular, parhon, o, a. i 276. TOP, topuri, s. n. 1. Pachet de hîrtie de douăzeci de testele (reprezentînd 480 de coli). 2. (Olt., învechit) Pachet de bumbac (cu număr fix de legături). Aţa neagră se aduce din Turcia cu 21/i pină la 3 lei topul de patru legături, i. ionescu, m. 697. 3. (învechit) Val de postav. TorAz. topaze şi topazuri, s. n. Piatră preţioasă, de culoare galbenă, aflată în stare naturală sau fabricată sintetic. Apărea ici un topaz portocaliu, un ametist se arăta dincolo, sadoveanu, o. viii 14. Diamante şi rubine şi topazuri şi safire Tremură in mii de ape şi se bat in strălucire. IOSIP, patr. 63. (Metaforic) De cite ori n-am aruncat cu bulgări în apa lui curată de topaz. CAZIMIR, L. u. 28. >■ (Adjectival) De culofre galbenă. Şi cupe-n pietre scumpe şi largi cristaluri, pline De vinuri şi de vutce topaze şi rubine. alecsandri, p, iii 384. TOPCÎU, topcii, s. m. (învechit) Soldat din artilerie, tunar. Să arză fitilul! Topciii la loc! bolintineanu, la cade. TOPÎNIE,' topenii, s. f. (Familiar) Prăpăd, dezastru. Dacă nu, e topenie, îşi dădu celălalt părerea. PAS, L. I 34. Am intrat într-o serie neagră la cărţi... duminică seara topenie, alaltăseară topenie, aseară topenie. c. petrescu, A. R. 39. Ia spune şi sfinţia-ta una, părinte călugăraş, că dor n-o fi topenie mare, ii zise baciul. DELA-vrancea, s. 258. E x p r. Topenia pămîntului = din cale-afară, peste măsură, extraordinar. S-a indurat sfîntul de mi-a dat muiere harnică, da rea, topenia pămîntului. DELAVRANCEA, S. 6. TOPÎ, topesc, vb. IV. 1. T r a n z. A face ca un corp să treacă, prin încălzire, din stare solidă în stare lichidă. Veni austnd cel răsunător şi topi zăpezile. sadoveanu, o. vii 113. Vintul de la miazăzi Cu zăpadă se hrăneşte. într-o noapte şi-nlr-o zi El pe dealuri o topeşte, alecsandri, o. 226. (Prin exagerare) Soarele ardea să topească zidurile. REBREANU, i. 65. 4’ Refl. A se muia, a se lichefia, a-şi pierde consistenţa (sub efectul căldurii). Sloiul rece mi se topea în palma caldă. G. m. zamFirescu, m. D. I 88. Scăuieşul de ceară s-a topit şi leasa... nu era bine sprijinită. creangX, p. 32. [Zăpada] se topeşte acum subt adierea încropită a zefirului. odobescu, s. iii 41. Gheaţa-n baltă se topeşte. JASNÎK-bîrseanu, d. 89. + F i g. A înmuia, a îmblînzi, a înduioşa. începu a plînge lacrimi de bucurie, o bucurie fierbinte, care parcă-i topea întreaga fiinţă, sadoveanu, o. I 267. Refl. Simt parcă topindu-se-ntreagă Făptura-mi de plumb, coşbuc, p. ii 23. E x p r. A I se topi (cuiva) inima (do...) v. inimă (II1 b). -$■ (învechit) A transforma, prin topire, un obiect de metal în altul. Dar Despot cu păcatul a dat mîna frăţească. . ■ Icoane şi potire el le topeşte-n bani. alecsandri, T. ii 150. -if- Refl. (Poetic) Şi nu te temi că aurul din plete-ţi Se va topi în stele? eminescu, o. rv 108. 2. Refl. (Familiar) A se dizolva într-un lichid. Sarea se topeşte în apă. + (Rar, despre obiecte sfărîmi-cioase) A se descompune în particule mici, a se împrăştia (într-un lichid). Apa descîntată a mestecat-o tata cu un pai rupt din coada măturii, pină s-a topit tăciunele. STancu, D. 231.-4 F i B- A se cufunda într-o masă unică; a fuziona. Privitorii se îmbulzeau cuprinşi de aceeaşi veselie, parcă ar fi căutat să se topească cu toţii intr-o singură fiinţă fără griji şi fără necazuri, rebreanu, r. i 128. *0” T r a n z. Topind in el motivele populare, Eminescu le-a reluat cu sufletul din veac al poetului anonim şi cu arta poetului modern, sadoveanu, E. 78. + F i g. A se şterge, a se estompa. Pe cer toţi norii s-au topit, deşliu, M. 35. Idiotul se topi în întunerec. DUMITRII', n, 179. S-a uitat după ei, pină s-au topit în văgăuni de negură, popa, v. 35. <$■ Tranz. Ceva din umbra şi lenea apusului părea că-i şterge, îi topeşte conturul lucrurilor. VLAIIUŢX, o. a. ni 70. 3. T r a n z. A supune” plantele textile unui proces metodic de dizolvare a substanţelor care fixează fibrele de partea lemnoasă a tulpinii (ţinînd plantele un anumit timp în apă, pe zăpadă sau la rouă). După ce s-a cules şi s-a făcut mănuşi, cînepa de toamnă este dusă acasă; cea de vară se porneşte de-a dreptid la apă spre a fi topită. pamfilE, a. r. 173. Refl. Inu-n baltă se topeşte Şi s finaţul otăveşte. BELDICEANU, P. 88. 4. Refl. (Despre lumînări; p. e x t. despre obiecte supuse acţiunii focului) A se consuma arzînd, a se trece, a se mistui. Jarul rămas se topea încet-încet, acoperindu-se treptat de rugina scrumului. MIHALE, o. 186. Era tirziu tare după miezul nopţii şi luminările de ceară verzie de Veneţia se topiseră pină la jumătate, sadoveanu, o. vn 97. Şi cind s-a aprinde mai tare, noi să începem a ne boci în gura mare şi a striga: foc! foci şi pin-or sări TOPIC — 454 — TOPOGRAFIC oamenii de la nunta, pînă nu ştiu ce, casa are să se topească. CREANGi, P. 175. 5. R e f 1. F i g. A slăbi, a se’usca, a se vlăgui. La mine acasă, Nici mălai pe masă, Şi femeia mea De foame zăcea, Şi pruncuţu meu Se topea mereu. deşliu, M. 51. Tata, om odată voinic, care muncise crunt in tinereţă, deodată se topise ca o luminare, sadoveanu, o. vii 295. <£* (întărit prin «din picioare», «de pe picioare») Se mistuia amarnic în necurmatu-i zbucium, se topea de pe picioare. vlahuţX, n. 145. De cînd am intrat in casa asta, mă usuc, mă topesc din picioare, alecsanpri, t. 1008. (Urmat de determinări cauzale, în construcţii care exprimă adesea numai intensitatea unei acţiuni, unui sentiment) Mă topesc şi eu ca şi tine d-atîta pustietate. DEL,avrancea, s. 242. Petruţa se topea de fericire, iar mesenii zîmbiră uitîndu-se unul la altul, camil petrescu, o. 1123. Lui Milescu îi venea să se topească de rîs, însă se stăpîni. D. ZAMFIRKSCU, R. 143. împăratul se topea de dragoste pentru Ileana. ispirescu, L. 29. E x p r. (Familiar) M-ara (mai rar nc-am) topit! = am păţit-o! îi puse mîna la gură şi-i zise: Şt! că • ne-am topit! Să nu te auză cineva, ispirescu, l. 373. Nenea Iancu! Să vie aici/ M-am topit!... Sînt nenorocit. caragiale, T. n 125. Vai, bietele fete! Că le-am prăpădit Şi le-am dat pe bele. .. De-acum m-am topit! alecsandri, t. 410. 6. T r a n z. F i g. A nimici, a desfiinţa (distrugînd, , consumînd, epuizînd). Aci a topit pe turci, dela- s vrancea, o. n 164. Noi am apucat timpuri grele, pe cînd Cîmpineanu, Mitică Filipescu, Nicolaie Bălcescu se pocăiau la Plumbuita, la Snagov, la Mărgineni şi în Ocnele de la Telega, topindu-şi sănătatea, ghica, s. a. 86. Refl. pas. Se gîndea c-un fel de scîrbă la mîncările multe care se topiseră în seara asta la masa stăpînilor. agîrbiceanu, s. p. 36. TClMC1, -ă, topici, -e, adj. (Despre nume) Care denumeşte locuri, localităţi. Cărămizi cărora dialectul local.. ■ le-a însuşit denumirea topică a Aminei, zicin-du-le cărămizi de Antina. odobescu, s. ii 424.. TOPIC2, -ă, topici, -e, adj. Care se referă la topică, care aparţine topicii. Un alt efect stilistic care poate fi bine urmărit în proza lui Arghezi este deplasarea topică şi sintactică, vianu, A. p. 273. TOPICĂ s. f. (Lingv.) Ordinea sau aşezarea cuvintelor în propoziţie sau a propoziţiilor în frază. + Parte a sintaxei sau a stilisticii care se ocupă cu studiul ordinii cuvintelor în propoziţie şi a propoziţiilor în frază. TOPÎLĂ, topile, s. f. 1. Loc în albia unui rîu sau într-o apă stătătoare unde se pune la topit cînepă sau altă plantă textilă; bazin de topire, constînd dintr-o groapă legată printr-un canal de alimentare de o apă curgătoare sau de un lac; topitoare. (Cu pronunţare regională) Trei surori au plecat cu cînepa la tochilă. i. CR. rv 72. 2. Cuptor pentru topit metalele; topitoare. (F i g.) Orbind eu prăsila lui Adam, o întorc de la cărarea bună, s-o duc pe încet la topila noastră aici (= în iad). BU-DAI-DELEANU, Ţ. 223. TOPÎRE s. f. Acţiunea de a (s e) topi. 1. Trecerea unei substanţe din stare solidă în stare lichidă, sub acţiunea căldurii. Şi dacă n-a ajunge, voi pune la topire Icoane, policandre, cruci, tot! alecsandri, T. n 170. Punct de topire — temperatura la care un corp începe să se topească. 2« Operaţie de fermentare în apă, la care sînt supuse plantele textile pentru a se distruge substanţele cleioase care ţin legate fibrele textile de partea lemnoasă a tulpinii. TOPÎT1 s. n. Faptul de a (s e) t o p i. 1. Topire (1). Pînze lucii de apă, strînse după topitul zăpezilor, se arată ca nişte oglinzi, sadoveanu, o. vn 338. 2. Topire (2). Cînepa se duce la topit, cu care se începe industria casnică a cînepii. pamfile, a. r. 174. TOPÎT2, -Ă, topiţi, -te, adj. 1. Devenit moale, lichid, sub acţiunea căldurii. în lumina lunei apa părea argint topit, sadoveanu, o. vi 262. Clocoteşte mii solar într-un lac de fier topit, înroşind ca un pojar Trupul omului călit. D. botez, f. s. 42. Le-a dat chiroşte calde ce-notau în unt topit., contemporanul, i 162. (Poetic) Diadem de topiţi aştri arde-n blondele ei plete, încălzind aerul serei. eminescu, o. iv 126. F i g. Albastrul şters al văzduhului topit apăsa greu peste pămînt, iar subt arşiţa covîrşitoare a miezului zilei, vîntul adormise obosit. HOGAŞ, M. N. 165. 2« (Despre plante textile) Care a suferit operaţia de topire. Cînepă topită. 3. F i g. Slab, tras, istovit, vlăguit, obosit. Stă paşa beat, cu ochi topiţii Se trag spahiii-ncremeniţi. COŞBUC, P. 1 114. Pentru ce puterile noastre sînt acum topite? bXlcescu, O. II 246. (Poetic) Ochii tăi, topite stele a demineţii, privesc atît de adînc... în noaptea sufletului meu. eminescu, n. 72. + Lipsit de forţă morală. Leana (cu frică): Cin* să mai fie ? — Cine mai e? — (topită) Mama. delavrancea, o. II 369. + Măcinat, descompus, dezagregat. Cînd topit îmi va fi corpul, voi fi cîmpul plin de flori. MACEDONSKi, o. i 97. TOPITOĂRK, tnpitoare, s. f. Cuptor special pentru topirea metalelor sau a -altor materiale. V. furnal. Printre locomotivele din triaj ori ascunsă prin ateliere, subi transmisiuni sau în pintecul de iad al topitoarelor din turnătorii, moartea nu mă înfricoşase. G. M. ZAMFIRESCU, SP. M. N. I 14. Aci se află şi o topitoare de smoală şi catran. I. IONESCU, M. 757. topitOr, -oăre, topilori, -oare, s. m. şi f. Persoană care lucrează la un cuptor de topit sau, în general, la topirea unor materiale în cadrul procesului de producţie al unei întreprinderi. Topitorul e obişnuit să scruteze mereu fiertura aurie. CONTEMPORANUI,, S. II, 1956, nr. 483, 1/4. . TOPITORIE, topitorii, s. f. Instalaţie pentru topirea metalelor. «$■ Instalaţie pentru topirea plantelor textile. Paralel cu construirea topitoriei de in.. . s-a trecut la construirea uriei torcătorii. SCÎntEia, 1954, nr. 2885. topitCră, lopituri, s. f. 1. Lichid obţinut prin topirea unei substanţe solide. 2. (Regional) Slănină subţire (de pe burta porcului) care se topeşte pentru a se obţine din ea untură; mîncare preparată din bucăţele de carne desprinse de pe slănină şi prăjite cu ceapă tocată mărunt. Gospodarii stau la vetrele lor şi pregătesc mămăliga şi topitura. SADOVEANU, B. 111. Înghiţea felie după felie şi întingea în topitură bucăţi mari de mămăligă, id. ib. 95. tOpliţă, topliţe, s. f. 1. Izvor sau pîrăiaş cu apă caldă ; ochi de apă caldă care nu îngheaţă iama. în gura părăului se afla o topliţă, unde bolborosea apa scînteind, ca un cuibar al soarelui, sadoveanu, B. 113. 2. Braţ izolat, mort, al unui rîu; apă stătătoare, băltoacă. TOPOGRAF, topografia s. m. Persoană care efectuează măsurători terestre, folosind metode şi instrumente topografice ; specialist în topografie. M-a vegheat zi şi noapte un tînăr... — Doftor? — Ba nu.. . un tinăr inginer topo-graf. ALECSANDRI, T. 945. TOPOGRAFIC, -Ă, topografici, -e% adj. Privitor Ia topografie, care ţine de topografie. Hartă topografică, ca încerc a vă da introducţiunea topografică a unui roman de călătorii, caragiale, O. iii 143. După întîmp/ările vieţuirii pacinice sau tulburate, după înlesnirile hranei, după condiţiile topografice, noroadele şi-au mărit nevoile. RUSSO, S. 51. TOPOGRAFIE — 455 — TOPUZ TOPOGRAFIE, topografii, s. f. Ştiinţă aplicată, care >e ocupă cu tehnica măsurătorilor scoarţei pămîntului (efectuate pe suprafeţe mici şi considerate în plan orizontal)' precum şi cu tehnica reprezentării grafice sau numerice a suprafeţelor măsurate. Aslfel venind în 1841 o comisiune:. . cu scopul de a stinge unele pricini de încălcări de moşie fi a ridica un plan topografic... CXLINESCU, E. 13.-+ Descriere amănunţită a unui loc (sub raportul aşezării, configuraţiei etc.). Topografia tîrgurilor fi [arilor care voi trece, (-oi face-o în scrisoarea me. KOGXl--VICEANU, S. 6. TOPOLOGÎE, topologii, s. f. Ramură a geometriei care studiază proprietăţile de natură exclusiv calitativă ale figurilor din spaţiu. TOPOMETRIE, topometrii, s. f. Ramură a topografiei care se ocupă cu tehnica măsurătorilor şi a calculelor necesare pentru ridicarea hărţilor şi a planurilor topografice. TOI’OMÎTRU, topometri, s. m. Specialist în lucrări de topometrie. TOPONIMIC, -Ă, toponimici, -e, adj. Privitor la toponimie, de toponimie. Studiu toponimic. (Substantivat, n.) Denumire topică. TOPONIMIE, toponimii, s. f. 1. Totalitatea numelor de locuri, de ape, de munţi etc. dintr-o ţară sau dintr-o regiune; nomenclatură topică. Toponimia se moştenefte de la un neam la altul. SADOVEANU, O. L. 11. 2. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul numelor de focuri. T01‘OR, topoare, s. n. Unealtă tăietoare formată dintr-un corp de oţel în formă de pană, cu tăiş şi cu un ochi în care se fixează o coadă de lemn tare; se foloseşte Ia despicatul lemnelor şi la diferite lucrări de dulgherie. V. secure, bardă. Un om vorbefte singur fi învîrtefte un topor in mînă. bujor, s. 149. Din fiece palat Şi fiece colibă a pus de-att adunat Săgeţi fi lănci fi suliţi fi spăzi înveninate Şi palofe, topoare de-oţel. coşnuc, P. II 181. Aoleo, măi hoţ de dor, N-am topor să te omor. jarnîk-bîrseanu, d. 93. «O» (în metonimii) Bărbatul său locuia într-o pădure mare fi deasă, pe unde nu ajunsese toporid tncă. ispirescu, l. 58. Loc. adj. şi a d v. Din topor = fără fineţe, grosolan, necioplit, otova. Natura qr fi trebuit să le croiască un sistem nervos mai din topor. vlahuţX, o. a. 98. Bărbat de cinste, om plin de bunătate, Făcea versuri d-acele ca din topor lucrate. ALEXANDRESCU, p. 85. <$>• Expr. Coa(l& do topor v. coadă (5). Topor do oaso = cal de bătaie, v. cal (1). N-a ştiut-o nici feţele boierefti, darmite noi sărmanii, topor■ de oase. delavrancea, s. 227. A sta cu toporul Ia brîu = a fi totdeauna gata de ceartă, de bătaie. A facc cuiva un topor (sau toporul) = a) a înşela, a păcăli pe cineva, a-i juca o festă cuiva. Uite cine ne-a făcut toporul Pe el, băieţi! pamfile, M. R. i 76. Leul s-au întors unde au fost lăsat iepurele, dar rău norocosul, că iepurile i-au făcut un topor, că au aflat numai lacul unde zăcuse, ţichindeal, F. 27; b) a bate zdravăn (pe cineva). Pesemne te mănîncă spinarea, cum văd eu, fi ia acuf te scarpin, dacă vrei; ba f-un topor iţi fac, dacă mă crezi, de-i zice « aman, puiule t, cind ii scăpa din mina mea. creangX, a. 57. A lace cuiva cliica topor v. chică (1). lOPORAŞ1, toporafi, s. m. Nume dat mai multor plante din familia violaceelor (Viola). Mă plimbam... pe o pajifte plină de pilcuri violete de toporafi. sadoveanu, O. I 345. Eu cu Dumitru, insă, o duceam intr-un cintec, strîngînd viorele fi toporafi de pe lingă plai. creangX, a. 29. (Poetic) Lena alta mi-a părut, Mi-a părut un toporaş Răcorit de-un izvoraş. alecsandri, p. p. 237. TOrORAŞ», toporaşe, s. n. Diminutiv al lui topor. Lasăr mi s-a mînicat. Dimineaţa s-a sculat.. . Toporaşul mi-a luat, La pădure mi-a plecat, teodorescu, p. p. 204. TOPORAŞÎU, -ÎE, toporăşii, adj. (Rar) De culoarea toporaşului; violet. Broderia de aur lăsa abia să se vadă catifeaua toporăşie a hainelor sale. negruzzi, s. I 30. TOPORUL, toporele, s. n. Toporaş®. Brade, brade. Am şi eu un frate. Un frumos păcurărel Şi are. un toporel. marian, î. 108. Făcu nouă secerele Şi nouă toporele. teodorescu, p. p. 140. TOPORIŞCA, toporifti, s. f. Topor cu coadă scurtă (folosit altădată şi ca armă de război); bardă. A tăiat răchitiftd secerîndu-l repede, singur, cu o toporişcă, in mănunchiuri. GALAN, Z. R. 92. Toporifca trebuie minuită cu grijă, camii.ar, N. II 395. Sinteţi trei voinici, tineri şi sprinteni, tustrei. ţintaşi buni, cu arcurile pe după git, cu cuţitele la brîu, cu toporiştile in mîini. delavrancea, o. îi 106. TOPORÎŞTE s. f. v. toporîştc. T0P0RÎIE, toporii, s. f. (Regional) Coada coasei; coporîie. Vlaga li se scurgea [cositorilor] în toporii, din toporii trecea in oţel fi de acolo în pămînt, la rădăcina fiecărui fir de iarbă atins de coasă. VORNIC, o. 90. Unele toporii sint împărţite prin crestături in palme, putîndu-se măsura cu dînsele ca şi cu stinjinul. pamfile, a. r. 125. TOPORÎŞTE, toporişti, s. f. Coadă de coasă sau (mai rar) de topor, de secure. A tras cu cutea repede pe pana coasei de cîteva ori, pe urmă a înfipt toporîftea in pămînt. SADOVEANU, E. 121. Pinza [coasei] se întăreşte in.. . topo-rîşte. pamfile, A. R. 125. Coasa. . . sări din toporifte. ŞEZ. I 85. — Variantă: toporişto (marian, T. 3) s. f. TOPSACÂT, -A adj. v. topsicat. TOPSICA, topsichez, vb. I. T r a n z. (Popular) A otrăvi, a învenina. M-a muşcat, M-a topsicat, La inimă m-a săgetat. TEODORESCU, P. P. 403. topsicAt, -A, topsicaţi, -te, adj. (Popular) înveninat, otrăvit. Bubă veninată. Bubă topsicată. mat. folk. 611. (Substantivat) Tu, izdate, Blestemate, Topsicate... Nu întinde, Nu cuprinde (pe cutare), mat. folk. 624. — Variantă : topsăcât, -ă adj. topsicAtCrA, topsicături, s. f. (Popular) Rană, muşcătură înveninată. Udindu-l la muşcătură, Pe topsi-cătură. Jos îl lasă de se scutură, Apoi rămase curat, Luminat şi vindecat, teodorescu, p. p. 393. TOPTÂN s. n. (Numai în loc. a d v.) Cu toptanul = (în legătură cu modul de vînzare şi de cumpărare, în opoziţie cu în detaliu sau cu bucata) cu ridicata, cu grămada, una peste alta, angro; p. ext. foarte mult, din belşug. Nevoia îi silea să-şi vîndă cu toptanul rodul muncii şi al pămîntului. PAS, L. I 262. Eu singur le cumpăram cu toptanul, biblioteci răsipite ale oamenilor bătrîni. EMINESCU, N. 79. Culesul s-a făcut in octombrie, vinzîndu-se recolta cu toptanul, i. ionescu, P. 258. -0* Fig. în veci nu m-oi sătura Toate bunurile lumii cu toptanul a-ţi ura. hasdeu, r. v. 101. TOPTAiNGÎU, toptangii, s. m. (Ieşit din uz) Negustor care vinde cu toptanul, cu ridicata; angrosist. Au adunat marfa de pe la toptangii şi au pus-o într-o magazie. PAS, L. II 14. Drăghici era fiul unui toptangiu de pînzeturi. VI.ABUŢX, o. A. III 66. într-o dimineaţă de toamnă intrai pentru întiia oară in magazinul toptangiului. DEMETRESCU, o. 95. TOPÎTZ, ţopu zuriy s. n. (învechit şi arhaizant) Măciucă cu capul îmbrăcat în argint bătut cu nestemate, care ’TOR — 456 - TOROIPAN constituia unul dintre semnele învestiturii domneşti con-: ferite de sultan. V. buzdugan. Ăl mare a rămas cu topuzu-mpărătesc. . . Puţin lucru e să împărăteşti? CARA- ■ GIALE, o. III 107. Aşadar, în virfal scării socialo fera] un ■ domn cu topuzul in mină şi cu legea sub picioare. AI.EC- • SANDRI, C. 234. Padişahul mi-a dat sabie şi topuz ca să vă tfărim oasele cind vă veţi răzvrăti, filimon, c. 62. ^Loc. a d v. Cu topuilll = cu sila, cu forţa; cu brutalitate. î îţi spun drept, boierule, mă tem. De aia zisei că nu e potrivit - să-i iai cu topuzul. sadoveanu, m. c. 180. Mi-au trimes alaltăieri socoteala şi au cerut cu topuzul ca să-i plătesc. i kogIlniceanu, S. ,120. Măciucă scurtă, conferită de • domn marilor demnitari; p. e x t. buzdugan. Primi drept plată Măgura şi topuzul armăşiei. M. i. caraGiai.E, c. 109. — PI. şi: topuze (filimon, c. 115). TOR1 s. m. (Regional) 1. Torişte. ' 2. Tizic. Focul de lor arde mocnii. STANCU, D. 19. TOR2 s. n. (Franţuzism rar, numai în construcţie cu ■ verbul «a face») Prejudiciu, neplăcere. Tot reportajul e • inventat. Şi e inventat idiot. Întîi ai făcut un tor gazetei. C. PETRESCU, C. V. 132. TOR3 s. n. 1. Mulură rotundă cu profil convex la baza unei coloane. 2. Corp geometric care rezultă din rotirea unui . cerc în jurul unei axe situate în planul lui, dar care nu ■ trece prin centrul cercului. TORÂCE s. n. sg. Cavitate în corpul vertebratelor, cuprinsă între vertebrele regiunii dorsale, coaste şi stern, • conţinînd principalele organe ale sistemului circulator şi respirator; coşul pieptului. Le lipseşte partea stingă a toracelui, cu toate ale ei. CARAGIAI.E, o. III 139. Parte a ■ corpului insectelor de care sînt legate picioarele. torAcic, -A, toracici, -e, adj. Referitor la torace, -.'al toracelui. Plămînul sting e aderent de părţile inferioare • izle peretelui toracic, babeş, o. a. I 319. TORĂÎ, târăi şi torăiesc, vb. IV. Intranz. A vorbi ■ repede şi fără întrerupere. Căpiţanid torăia parcă n-ar • mai fi vorbit de un secol şi ar ţine să-şi reverse acuma lot . Sufletul. REBREANU, P. S. 141. TORBA s. f. V. tolbă. torcAtoAre, torcători, s. f. Unealtă sau maşină ’ pentru torsul materiilor textile. TORCĂTORI-O ARE, torcători, -oare, s. m. şi f. 1. v (Numai la f.) Femeie care toarce sau a cărei îndeletnicire este torsul. împărătesei ii păru bine că feciorul i-a adus o fată atît de harnică, o torcătoare atit de năzdrăvană. RETEGanui,, Ia CADE. Draga mamei torcătoare, ■ Cind te-i duce-n şezătoare, Spune-i badei la ureche Că eşti tinerică vechie. jarnîk-bîrseanu, D. 448. 2« Persoană care lucrează la o maşină de tors. TORCĂTORÎE, torcătorii, s. . f. Filatură. Paralel cu construirea topitoriei de in, lingă Gheorghieni s-a trecut la ■-construirea unei torcătorii de in. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2885. TORCĂTtJRA, torcături, s. f. Fel de a toarce, de a ¿răsuci firul. TOREADOR, toreadori, s. m. Luptător cu taurii (în Spania şi în sudul Franţei). Ca un trufaş toreador M-am înarmat, şi în arenă M-am coboril provocător. ANGHEL-iosif, c. m. i 183. — Pronunţat: -re-a-. TORÎÎNT, torente, s. n. Apă curgătoare, cu debit nestatornic, care apare în urma ploilor mari sau după ! topirea bruscă a zăpezii şi care se scurge vijelios pe povîrnişurile munţilor sau ale dealurilor; puhoi, şuvoi. Albia uscată a torentului nestatornic... apare îngrozitor de tristă. BOGZA, C. O. 210. Piraiele umflate, Mici torente spumegoase, De pe culme, de prin sate Curg în văile-aburoase. AI/ECSANDRT, P. A. 190. Acest torent se arunca cu zgomot dintr-o înălţime într-un lighean de granit, bolintineanu, O. 329. (Prin exagerare) Unde te opreşti acum. . . sub torentele vijelioase ale ploii? GALACTION, o. i 80. Te mirai că mai rezistă torentelor de ploaie, eminescu, 34. Ploi ce in torente de veacuri s-au vărsat, Sîngele dupe pietre încă nu l-au spălat, alexandrescu, m. 11. <£> F i g. Vuietul infernal care se ridică din torentul mulţimii te ameţeşte, bart, s. m. 40. Soarele dimineţilor de vară revarsă torente de viaţă. vlajtuţX, o. a. 343. Şi apoi o cascadă, un torent de invective la adresa autorităţii. CARAGiAivE, m. 36. <0* L o c. a d V. în torent = din belşug, din plin. Toastele se repetară şi vinul curgea în torent, bolintineanu, o. 394. — PI. şi: (m., rar) torenţi. TORENŢIAL, -A, torenţiali, -e, adj. (Despre ploaie) Cu debit mare şi cu durată scurtă; repede, vijelios. într-o clipă senin. ■■ într-altă clipă nori căzuţi din cer, ploi torenţiale, tunete şi trăsnete, vornic, p. 107. Cerul se acoperi de nori. O ploaie torenţială vine răpăind pe miriştea arsă. vlahuţă, o. A. II 73. -4- (Despre ape curgătoare) Care are un curs violent, prezentînd creşteri bruşte de debit, cu viteze,mari de scurgere. — Pronunţat: -ţi-al. TORÎD, -A, torizi, -de, adj. Excesiv de cald ; arzător, dogoritor. E un sat cu pitoreşti colibe de lut, în smîrcuri toride. C. PETRESCU, C. V. 167. S-a scăldat cu farmec, după o zi de muncă sub soarele torid. GALACTION, o. 1 137. I-am văzut, pe arşiţele toride ce înfierbîntă asfalturile laşului. ANGIIEI,, pr. 53. Zonă toridă = zonă excesiv de caldă de pe suprafaţa pămîntului, situată între cele două tropice. ■$> (Substantivat) Luciul de oglindă al unui mare automobil nichelat, care arcui ca să tragă la intrarea hotelului, mări impresia de torid incandescent a nămiezii. camii, petrescu, n. 98. . TORIŞTE, torişti, s. f. (Transilv., Ban., cu sens colectiv; şi în forma turişte) 1. Resturi de nutreţ care rămîn în iesle sau în locul unde au mîncat oile sau vitele; ogrinji, tor. Turişte la ei, ogrinji in ieslea vitelor nu se pomeneau nici de leac. AGÎRBICEANU, S. P. 28. 2. Loc unde li se dă oilor de mîncare iarna ; loc de odihnă al oilor şi al vacilor; zăcătoare. Cînd iarna se adună mai multe [presuri] la un loc prin ogrăzi, prin ocoalele vitelor, pe turiştile oilor... în curînd după aceea are să sosească vreme rea. marian, o. i 381. — Variantă: tfirişto s. f. TORÎT s. n. Oxid natural de Uraniu şi de toriu, din care se extrag anumite elemente radioactive. TORIU s. n. Element chimic, metal radioactiv, cu' aspectul asemănător cu cel al platinei, folosit Ia fabricarea sitelor pentru lămpile de gaz aerian, la activarea filamentelor tuburilor electronice etc. — Scris şi: thoriu. — Variantă: tdrium s. n. TORIUM s. n. v. toriu. TORNADA, tornade, s. f. Trombă terestră în care viteza vîntului este foarte mare şi produce stricăciuni. torocălA, torocale, s. f. (Regional) Amestecătură; (în special) mîncare făcută dintr-un amestec în care nu se mai recunoaşte nimic. V. c h i s e 1 i ţ ă. Zeiţa... le pregăti o torocală de brînză, de făină şi de miere. MURNU, o. 166. TOROIPAN, toroipane, s. n. (Munt.) Băţ noduros, mai gros la un capăt; măciucă, ciomag, bîtă. Aşa cum surîdea sprijinit în baston... chiar că se cerea grabnic TOROIPĂNI - 457 - TORSĂTURĂ măturat de un toroipan fără cruţare. C. petrescu, a. R. 28. îşi luă însă toroipanul pe care şi-l cioplise el ăintr-un lemn nodoros de măslin sălbatec, ispirescu, U. 30. Un uriaş cu minile intinse-n sus, ţintnd in dreapta un toroipan ridicat, caragiale, n. f. 33. TOROIPĂNI, toroipănesc, vb. IV. T r a n z. (Munt., rar) A bate zdravăn, a ciomăgi; a ucide cu toroipanul. Ajunglnd la ţara uriaşilor. .. toroipăni pe cei mai mulţi. ispirescu, u. 57. TORtiN, toroane, s. n. Mănunchi de fire subţiri, răsucite împreună în acelaşi sens, din care se fac funii, cabluri etc. TOROPĂLĂ, toropale, s.f. (Mold.) Toroipan. Ia ausi-i cum se mai fasolesc! Să nu-iieicu toropala? alecsandri, T. 623. TOROPEĂLĂ, toropeli, s. f. I. 1. Stare de moleşeală, de buimăceală (premergătoare somnului); somnolenţă, aromeală. încercase de trei ori să adoarmă şi de trei ori se trezise din toropeală, tnăbuşindu-se, asudată, visînd urît. dumiTkiu, N. 132. Mă scufundasem iar in toropeala febrei şi visului, sadoveanu, a. l. 204. Aşa, măi oameni, zise Miron liniştit, ca şi cînd înjurătura argatului l-ar fi smuls dintr-o toropeală. REBREANU, R. i 145. 2. Visare, reverie. Şi-n toropeala asta dtdce, a noastre inemi amindouă Se-ngemănau de duioşie, ca două lacrime de rouă. anghel, î. g. 31. Să mă trezească din toropeala sentimentală in care mă cufundasem, hogaş, m. N. 184. Ceasuri întregi. . . răminea in legănarea unui vis minunat, in această toropeală leneşă, adincă. VLAHUfi, o. A. 118. 8. Lîncezeală, apatie. Căzut intr-o continuă toropeală, el vieţuia totuşi, dar numai in trecut, bart, e. 345. II. Căldură mare, arşiţă, dogoare, zăpuşeală. Toropeala din afară e copleşită de toropeala dinlăuntru. sTancu, d. 197. TOROPI, toropesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Mai ales la participiu) A aduce în stare de toropeală; a ameţi, a buimăci, a moleşi. Santinela toropită de dogoarea soarelui, se clătina, gata s-adoarmă, camil ar, n. i 360. Toropiţi de căldură erau şi oamenii; toropite erau şi vitele, sadoveanu, o. vii 237. Bietul Ion, şovăind ca un om toropit de băutură. . . o luă intii spre comună. vlahuţX, o. a. 357. + A cuprinde, a copleşi, a năpădi, a lua în stăpînire. Şi nu poate reconstitui cum... se instalează durerile în cap, treptat şi perfid, pînă ce toropeşte toată fiinţa. c. PETRESCU, C. v. 260. Te toropeşte somnul, şez. I 56. Refl. pas. Inima lui Cimpoeşu se toropi de-o imensă milă. camilar, N. I 416. 2. A culca la pămînt, a strivi (bătînd, lovind). Să ne toropească, de cumva n-am fost unul altuia ai priinţă. SBIERA, P. 88. Cit pe ce să ne toropească bradul aprins, de'nu băga de seamă unul dintre plăieşi. creangă, a. 31. O, îmi vine să-l toropesc! alecsandri, t. 707. TOROPÎRE, toropiri, s. f. Acţiunea de a toropi şi rezultatul ei; toropeală, moleşire ; apatie. Toropirea... pe care o lasă în organismele plăpinde o violentă zguduire de nervi. vlahuţX, o. a. iii 119. TOROPIT, -Ă, toropiţi, -te, adj. Moleşit, ameţit. (F i g.) Toropit, bătrîn, pe coastă, Dormitează linced Clujul, beniuc, a. r. 37. TOROPITOR, -0ĂRE, toropitori, -oare, adj. Care toropeşte ;moleşitor, ameţitor. Jocul acesta al ploilor mari, noaptea, şi al căldurilor arzătoare, toropitoare, ziua, a dus la un rod îmbelşugat, camil tetrescu, o. i 265. TOROSl, torosesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A vorbi mult, a înşira vrute şi nevrute, a trăncăni. V. t o r ă i. V-aţi plictisi auzindu-mă torosind la verzi şi uscate, ispirescu, la cade. TORPf^DO, torpedouri, s. n. 1. (î nvechit) Perete care separă, într-un autovehicul, locul motorului de locul rezervat conducătorului, şi pe care se fixează instrumentele de bord. 2. Sistem de frînă pentru biciclete, la care frînarec se obţine prin inversarea sensului de rotaţie a pedalelor. TORPlD, -A, torpizi, -de, adj. (Franţuzism neobişnuit) Leneş, molatic. In ochii tincezi sclipi o scurtă săgetare de inteligenţă ironică şi dispreţuitoare, neaşteptat de vie şi ascuţită, la un colos cu atit de torpide mişcări, c. tetrescu, 0. P. I 41. TORPILĂ, torpilez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la nave) A ataca cu torpile, a scufunda cu ajutorul torpilelor. -4}- F i g. (Cu privire la acţiuni, planuri etc.) A face să eşueze, a submina. Dacă cineva de acolo ■ . . avea interes să ne torpileze experienţa, ce, era prost să-şi lase cartea de vizită? baranga, i. 207. T0RPILĂRE, torpilări, s. f. Acţiunea de a torpila. TORPILĂ, torpile, s. f. 1. Proiectil submarin, prevăzut cu motor propriu, care se lansează şi se dirijează de pe o navă de luptă, din avion sau de la o staţie de pe coastă, pentru a lovi o navă şi a o scufunda. Hotărî să pregătească o torpilă mare cu tot restul de fulmicoton ce-i mai rămăsese, bart, s. m. 72. 2. Peşte de mare lung pînă la un metru şi jumătate, capabil să producă descărcări electrice la atingere (Torpedo marmorata). TORPILOR, torpiloare, s. n. Navă de război, uşoară şi rapidă, înzestrată în mod special pentru atacul cu torpile. Un torpilor, negru ca un bivol, gonit din urmă, trccu vijelios, bart, e. 121. TORPOĂRE s. f. (Franţuzism rar) Toropeală, somnolenţă. Intr-o străfulgerare a cugetului, judecă realitatea altfel de cum o vedea în torpoarea conştiinţei de ciţiva ani încoace, c. petrescu, A. 387. TORR, toni, s. m. Unitate de presiune, egală cu presiunea exercitată de o coloană de mercur înaltă de 1 mm la o temperatură de 0° C. TORS1 s. n. Faptul de a toarce; toarcere. 1. v. toarce (1). Ai pune-o p-asta la tors şi la spălat rufe? C. petrescu, î. ii 123. Din cînd in cînd se oprea din tors şi, suspinînd, căta lung la feciorul-său. mikonescu, S. A. 42. Mă-ntreceam cu fetele cele mari din tors. CREANGX, a. 63. Cu munca ei, cu torsul. . . ţine casa. I. ionescu, D. 248. <ţ> Fi g. Cînd torsul s-aude l-al vrăjilor caier, Argint e pe ape şi aur în aer. EMINESCU, 0.137. ^ Exp r. Tors în tors = cu firele de bătătură bine răsucite (la fel cu cele folosite pentru urzeală). Iţarii se făceau în vechime numai din lină toarsă. > tors in tors», şez. vil 178. 2. v. toarce (2). Sunetul produs de pisici cînd torc. Se auzi. .. un tors de molan, sadoveanu, o. vi 148. TORS1, torsuri, s. n. Operă plastică reprezentînd partea superioară a trupului omenesc, fără cap şi fără membre. V. trunchi. TORS3, TOĂRSĂ, torşi, toarse, adj. (Despre materii textile) Făcut fire, răsucit. Roata şedea in mijlocul casei şi canură toarsă nu era pentru bătătură. CREANGĂ, A. 62. Dintr-o oca de lină spălată şi toarsă iese 12 coţi de urzeală. 1. IONESCU, M. 691. TORSĂDĂ, torsade, s. f. Motiv arhitectonic decorativ, care imită o frînghie răsucită. TORSĂTtJRĂ, torsături, s. f. Ceea ce s-a tors; tort. TORSIOMETRU — 458 — TOT TORSIOMÎTRU, torsiometre, s. n. Aparat folosit în industria textilă pentru a determina numărul de răsucituri pe o anumită lungime a firului. — Pronunţat: -si-o-. TOUSITjXn, torsiuni, s. f. 1. Deplasare relativă a două «ecţiuni paralele şi transversale ale unui obiect solid în jurul unei axe, produsă prin acţiunea a două cupluri opuse, care acţionează în planuri paralele; răsucire. Efort de torsiune. 2. Scrîntitură, răsucire. V. contorsiune. — Pronunţat: -si-u-. TORT1, torturi, s. n. 1. Fir tors de cînepă, de in sau de -alte materii textile. Atîta tort mi-am încîlcit. COŞBUC, P. I ■93. Adormi şi ea între pene, caiere, fusele cu tort şi bucul ■de mălai, creangă, p. 6, Tortul se-nvâlătuceşte pe fus. contemporanul, Vjj 505. F i g. Lună, fin e însă tortul de pe fusul tău de aur. macedonski, o. 1 162. Crucea-mi _pare gînditoare, Parcă arde-a vieţi-mi tort. EMINESCU, o. IV 33.* Legătură, scul de fire de cînepă sau de in. Fata are să spele torturile. ŞEZ. I 184. F i g. Vreo ■doi... cu un tort de aur roşu încurcat pe cap, păreau copii ale acelor triburi de iranieni, macedonski, o. iii 15. 2. Ţesătură, pînză lucrată din fire de cînepă sau de in. De-argint e alb frumosu-i port, Dar roş de sînge-i albul tort. COŞBUC, p. I 146. Degetele repezi poartă acul fin, Ea îşi coase -ochii intr-un tort de in. eminescu, o. IV 364. F i g. Razele piezişe. - • destrămau tortul brumelor in toate feţele ■curcubeului. M. I. caragiale, c. 40. S-adun* flori în şezătoare, De painjen tort să rumpă. eminescu, o. i 72. TORT2, torturiy s. n. Un fel de prăjitură făcută de •obicei din straturi suprapuse de aluat şi de cremă. — Variantă: tortă s. f, TORTA s. f. v. tort2. TORTÎŢA, tortiţe, s. f. (Popular) Diminutiv al lui toartă. TORTURĂ, torturez, vb. I. Tra n z. A supune (pe cineva) la cazne trupeşti; a face să sufere chinuri -morale; a chinui. Nu-şi cheltuia durerile în cuvinte aspret ci '•îşi tortura cu ele numai sufletul lui. REBREANU, R. i 66. Fina şi delicata Elviră. . . te-a torturat cu suferinţa ei tăcută şi discretă, ibraileanu, a. 56. Ion şi Anca torturează pe .Dragomir. GHEREA, ST. cr. ii 148. După ce a torturat-o ticălosul de frate, ea a fugit din mînăstire. bolintineanu, o. 353. F i g. Simţind sărăcia limbii, el o mlădiază, *o torturează aproape în strofă. giierea, ST. cr. iii 378. + (Despre sentimente, stări sufleteşti) A chinui, a roade, a frămînta. Nerăbdarea lui de-a ajunge grabnic la Amara îl tortura, rebreanu, r. ii 236. Torturată de nostalgie, ■avea viziunea rătăcitoare din locul ei natal. BART, E. 307. Trebuie să fie încurajat spre a-şi alunga ideile posomorite ce-l torturează, alecsandri, S. 138. TORTURARE, torturări, s. f. Acţiunea de a tortura; tortură. TORTURÂT, -Ă, torturaţi, -te, adj. Chinuit, căznit; f i g. stîlcit, forţat; contorsionat. Norii rostogoliţi de ■vintoasele înalte se adunaseră... frămîntîndu-se într-o .încleştareuriaşă, torturată, ciudată. C. PETRESCU, A. R. 28. Anevoie se putea ţine minte aşa fraze torturate. caragiale, o. T 296. TORTÎJRĂ, torturi, s. f. Caznă trupească sau chin moral; supliciu, suferinţă atroce. Merit... o pedeapsă mai grea decît ştreangul, o tortură care n-a fost născocită. t'. petrescu, î. II 58. Achim Cotor călătoreşte Trei zile lungi de lungi torturi. COŞBUC, .P. II 228. Era o tortură pentru Dinu viaţa aceea falsă. vlahuţX, o. a. ii 76. Este .despotic, este arbitrar: violarea ce se face cetăţenilor, punerea vieţii lor in pericol, torturile, uciderile fără judecată. bolintineanu, o. 260. F i g. Tortura versului şi a formei. GHEREA, st. cr. iii 101. — Pl. şi: (învechit) torture (HASDEU, I. V. 164). torturAtGr. -o Are, torturătoriy -oaret adj. (Rar) Care torturează, chinuitor. (Substantivat, rar) Cu o convingere pe care i-o dă cea de a doua personalitate, creată de torturători, afirmă că da, el a omorît. GHEREA, ST. cr. ii 163. TfiRŢĂ, torţe, s. f. Faclă. Salcimii trosneau, luminau ca nişte uriaşe torţe înfipte în pămînt. mihalE, O. 368. Cu torţe-aprinse robii, zburind din loc in loc, Vor îmbrăca pămîntul într-un vestmînt de foc. CERNA, P. 87. «v* F i g. Se întorsese in Rusia să aprindă, cu tovarăşii bolşevici, torţele răzvrătirii. G. M. ZAMFIRESCU, M. I>. I 105. — Pl. şi: (învechit) torţi (negruzzi, s. iii 362). — Variantă: (învechit) tdrţic, torfii (eminescu, o. rv 338, ALECSANDRI, P. III 303), S. f.' TORŢÎL s. m. Plantă parazită fără frunze, cu tulpină filiformă, care se răsuceşte în jurul plantelor pe care trăieşte (Cuscuta Epithymum). — Variantă: torţicl s. m. T0RŢIE s. f. V. torţă. TORŢIÎL s. m. v. torţei. TORŢIONAR, torţionari, s. m. (Franţuzism rar) Călău. Chinuri savante, cum n-au ştiut să născocească nici călăii inchiziţiei, nici torţionarii subtili ai Chinei. C. PETRESCU, c. v. 169. — Pronunţat: -ţi-o-, TOS adj. n. (Numai în expr.) Zahăr tos = zahăr sub formă de cristale mărunte. TOŞCA s. f. V. ţoşcă. TOT1 adv. I. (Exprimă continuitatea, persistenţa) 1, încă, şi acuma; (în fraze negative) nici acuma. Toi n-a murit mătuşă-mea. STANCU, D. 325. Biserica episcopiei nu se deosebeşte prin altă, decît prin o clopotniţă de mulţi ani începută şi tot nesfirşită. NEGRUZZI, S. I 194. (întărit prin « mai») Vai! tot mai gîndeşti la anii cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cirpocind la haina vremii, eminescu, o. i 140. + Şi mai departe, ca şi altădată, în continuare. Cit despre mine, eu rămîi tot bine încredinţat că cele mai dulci mulţumiri ale vînătoarii sînt. . . aceh care izbucnesc cu veselie printre nişte buni tovarăşi. ODOBESCr, S. III 19. De boală bolesc şi scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 180. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, pururea. Daca voi muri, tot la biserică am să şed. CREANGX, A. 17. Ce folos de tine, dragă. Că eşti albă şi spălată, Şi trăieşti tot supărată. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 375. (în legături cu adv. « mereu ») Se scutură salcîmii de toamnă şi dt vint, Se bat încet din ramuri, ingînă glasul tău. ■. Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ■+- (Pe lîngă un verb la conjunctiv, arată că acţiune;' exprimată de verb se prelungeşte) Binele meu din fetit Nu-i diac să-l poată scrie, Chiar de-ar fi ceriul hirtu Şi luna un călămăr, Sfintul soare-un diecel, Să tot scrit mărunţel, jarnîk-bîrseanu, d. 176. (în legătură cu adv. «mereu ’>) Mamă, sint silită eu Să-i tot văd în vis mereu Ochii de jăratic? COŞBUC, P. I 184. <)> K x p r. S& tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Una [dintre fete] e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochi mari, căprui, camil petrescu, u. N. 303. Să tot lie... = ar putea să fie (cel mult). . . Să tot fie un kilogram. «$> (Exprimînd o dorinţă, o urare; uneori întărit prin « mereu ») Să tot trăieşti, să nu mai mori. CREANGX, p. 129. Nici să beai nici să închini, Ci mereu să tot suspini. jarnîk-bîrseanu, d. 264. + Totdeauna, în orice împrejurare. Dar capra tot capră: se smuncea in toate părţile. TOT — 459 — TOT CREANGĂ, P. 42. Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul simbind. N'EGRl’ZZI, S. I 157. + Fără a se opri, într-una, nccontenit, neîncetat; mereu. Patruzeci de zile-ntrcgi Au tot nuntit. COŞUUC, P. I 58. Şi apoi Ivan începe iar a etnia fi se lot duce înainte, creangă, o. a. 205. Şi, gonind biruitoare, tot veneau a furii steaguri. EMINESCU, O. I 148. Şi tot suindu-se pină-n mahalaua Sărăriei, stătu la portifa unei căsufe. negruzzi, S. I 16. <$■ (întăreşte adverbele-'*mereu •, «într-una») Stă neadormit zi fi noapte tot intr-una, fără să se clintească din Ioc. CREANGX, P. 311. Tu din tînăr precum e}ti. Tot mereu întinereşti. KMINESCU, O. I 122. Trage, mindră, la dor greu, Că eu am tras tot mereu. JAR.vÎK-liÎRSEANU, D. 161. Expr. Tot şirag (sau tot rîmluri-rlnduri) = fără întrerupere, la nesfirşit. Lasă, bade, las’ să fie Chiar o sută, chiar o mie. . . Las' să fie tot şirag, Dacă nu-i care mi-i drag. jarnîk-bîrseanu, D. 109. + Invariabil, statornic, permanent. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia. Şi de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc, eminescu, o. I 104. . 3. (Cu sens iterativ) De repetate ori, de multe ori, adesea. Tot îţi scoate ciubucul din gură şi răcneşte la cei mai mici. sadoveanu, n. 74. Tot da cu nuiaua în apă. isn-RESCU, I.. 34. Mă! tot am auzit din bătrîni că dracii nti-s proşti, creangă, p. 52. De unde tot iei şi nu pui, curind se isprăveşte. 4. (Urmat de un comparativ sau de un verb, exprimi o gradaţie de intensitate) Din cc în ce, mereu. Roţile pocneau tot mai des. KEIJRKANU, R. I 13. O vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apni înălţtndu-se tot mai sus. CreangX, P. 192. Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare. eminescu, o. i 148. De s-ar face dealul şes, Ar veni badea mai des. Dar dealul se lot măreşte, Şi badea mă părăseşte, jarnîk-bîrseanu, n. 164. <$• (în legătură cu locuţiunea « din ce în ce », pe care o întăreşte) Din ce în ce cintarea în valuri ea tot creşte. EMINESCU, o. I 435. 1 II. (Stabileşte identitatea, similitudinea) 1. De asemenea, la fel. Pe acel prunc de un an îl chema tot Mitrea. sadoveanu, m. C. 123. Şi-şi arătă cartea de meşter de hoţie, precum şi nevasta ce-şi adiice tot prin furtişag. ispirescu, I,. 379. Ciubuc clopotarul, tot din Ardeal, ştia puţină carte ca şi mine. creangă, a. 19. <$. (Urmat de un complement de loc, precizează că e vorba de acelaşi Ioc snu că locul a rămas neschimbat) între întăriturile acestei cetăţi... îşi avea reşedinţa marele cneaz. Tot aci era adăpostită curtea şi oastea sa. STANCU, U.R.S.S. 63. Dacă mine dimii.eaţă s-a afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau. creangX, P. 265. (Urmat de un complement de timp, exprimă un raport de simultaneitate, precizînd că e vorba de acelaşi timp) Tot atunci luă hotărîre nestrămutată a finea feciorii şi viitoarele nurori pe Ungă sine. CREANGĂ, r. 3. Tot în acea vreme şi la îtnpărăfie straşnică svoană s-a făcut. id. ib. 85. + (Exprimă, într-o comparaţie, un raport de egalitate) Asemenea, la fel. Dacă insă păstorul ce tu ni l-ai alege Va fi tot ca păstorii de care-avem destui. Atunci. . . alexandrescu, m. 6. + (în construcţie cu «aşa», «asemenea», «astfel», «atîta», « acelaşi») întocmai, la fel, exact. N-a umblat vorba tot aşa şi cind a vlndut fratele boierului .Miron? REBREANU, R. I 134. Tiran lucră tiranul. Căci nu cunoaşte lacrâmi; iar cei care nu plîng Sint tvt acelaşi suflet cu fiarele din crîng! coşnuc, p. II 183. Porni luceafărul. Creşteau în cer a lui aripe, Şi căi de mii de ani treceau în tot atitea clipe, eminescu, o. i 176. Trandafirul rău tînjeşte Dacă-l smulgi de unde creşte: Tot aşa tlnjesc şi eu Fără de sătuful meu. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 202. (In construcţie cu «aşa» sau «atît de», formează gradul de egalitate al comparativului) El insuşi era, sau cel puţin se socotea, tot aşa de dezarmat. RE-iirkanu, r. i 19. ^ Expr. 511-0 tot atîta = mi-e perfect egal. Meştere, nu ştiu dacă la uita s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. sado- veanu, p. M. 170. 4" (în propoziţii comparative) In acelaşi chip, în acelaşi fel. Şi mergind lot cum s-a dus... ajunge la împărăţie. CREANGX, -p. 216. 2. (Urmat de substantive şi de pronume, arată că fiinţa sau lucrul respectiv apare sau revine într-o situaţie similară) Iarăşi, din nou (sau ca totdeauna). Jată-mă! Tot eu cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! coşbuc, r. I 102. Şezi aici pină despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. creangX, p. 97. (întărind un substantiv sau un pronume) Ba uneori, ca să-şi mai ţie de urii, tot ea vorbea şi tot ea răspundea, delavra.vcea, la TURC. Dar tot voi sinteţi de vină. jarnîk-bîrseanu, d. 131. + (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Acelaşi. Migdalul, persicul, prunul, cireşul, pentru diitşii au tot un nume. negruzzi, S. l 102. <$>■ Expr. Toi un druc v. drac. + (Urmat de numeralul * unu ») Unul singur. Oile le-amesteca. Tot o turmă le făcea. ant. ut. pop. i 492. 3. (Indică omogeneitatea) Numai, în mod exclusiv. E mort de-un veac! Şi bun creştin. Tot cinste ne-a făcut, COŞBUC, I'. I 229. Rău e cind ai de a face tot cu oameni cari se tem şi de umbra lor. CREANGĂ, P. 233. Su-tigră-dească uliţa Tot cu in şi cu pelin. Jarnîk-bIrseanu, d. 61. «O» Expr. Tot unul şi unul v. unul. 4- (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv Ia pi.) Cu toţii, fără excepţie, unul şi unul. Tot oaspeţi rari. Tot crai şi tot crăiese mari. coşbuc, p. i 57. Şi cîte oştiri ttrăine, şi o droaie de cătane călări, tot nemţi de cei mari, îmbrăcaţi numai în fir, au trecut in vremea copilăriei mele cu săbiile scoase prin Humtileşti. creangX, a. 74. + De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntrcgul, complet. Mindră ca o păuniţă, cu grumazul subţirel, cu cosiţa tot cîrcel. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 393. 4. (Exprimînd periodicitatea, regularitatea) De fiecare dată, întotdeauna, regulat, mereu. Pe drum horea şi doinea, iar buzduganul şi-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. eminescu, N. 5. + Cu regularitate, fără excepţie, a) (Urmat de un num. ord.) Dau ca bir tot al zecelea din copiii mpuşilor mei. eminescu, n. 7. b) (Urmat de un num. card. precedat de prep. * la ») După aceasta, tot la două-trei săptămlni, juptneşica Maica venea in Neamţlasacri. creangă, p. 136. c) (In construcţiile de tipul : tot un... şi un (sau o) .. ., arătînd că avem a face cu o succesiune neîntreruptă de perechi) Vorba veche: tot un bou şi-o belea. creangX, r. 37. III. 1. Şi altfel, şi aşa, oricum, în orice caz. Să faci. .. două seînduri la pat, că tot ne lipseşte clteva seînduri. ISPIRESCU, L. 64. Eu vreu să-mi cerc norocul, chiar de o fi să mor... Tot mort sint fără dinsa. AI.HC-SANDRI, r. I 403. 2. Totuşi, încă, şi încă, cu toate acestea. O haraba întreagă aş fi in stare să măninc şi parcă tot nu m-aş sătura. CREANGĂ, P. 210. De-aici pină-n satul meu Ard două lumini de seu; Ziua plouă, noaptea ninge, Şi tot nu le poate stinge, Făr’ inima mea cind plînge. JARNÎK-BÎR-seanu, r>. 194. <$> (Cu funcţiune de corelativ al unei propoziţii concesive sau prezumtiv-concesive) Gălăgia ce facefi voi, mort d-ar fi cineva şi tot îl deşteptaţi. ISPIRESCU, I,. 215. Dacă se intimpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dinsul. creancă, P. 245. Deşi Zoe nu cunoştea ademenirile cochetăriei, tot însă finu in lanţul ei pefluturatecul tinăr. NEGRUZZI, s. I 21. De-ar iubi bădiţa zece, De dorul meu tot nu-i trece, jarnîk-bîrseanu, D. 154. (întăreşte, subliniază, accentuează o afirmaţie, o constatare, o concluzie, ca corelativ al lui « orice s-ar zice », « oricum ar fi », neexprimat) Vezi, tot găinile mai proaste, vlaiiuţă, la TDHG. ii apoi, de nu curge, măcar picură şi cine mişcă tot pişcă. CREANGĂ, P. 110. TOT5 s. n. 1. întreg, unitate (rezultată din ansamblul părţilor). Nenumărate opere ale lui Grigorescu îmbină într-un tot armonios frumuseţea oamenilor cu minunatele■ TOT - 460 - TOT peisagii subcarpatice. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 3/5. între totalitatea fenomenelor care alcătuiesc marele tot, societatea, să nu fie oare aceeaşi legătură de cauzalitate ca şi intre fenomenele care alcătuiesc marele tot, natura? IONESCU-RION, C. 55. Naţiile in omenire... produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea. BĂL-CESCU, o. II 10. (Poetic) Lume, univers. Pricepe nesfir-şitul ş-al totului mister, macedonski, o. I 109. Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace. EMINESCU, O. I 133. 2. (Numai în formă art.) Bunul suprem (care rezumă, înglobează pe toate celelalte). Vreau să fiu totul în viaţa la. camil petrescu, T. II 60. -4- Lucru esenţial (Ia care se reduc toate celelalte). Totul este să fii drept, nepărtinitor şi neinteresat. La TDRG. (Despre corpul omului) Complet, din cap pînă-n picioare. Badea nalt cît o prăjină, Mîndruţa-i toată-n ţărînă. jarnîk-bîrseanu, d. 429. Ieşi, fată, din piatră, Să te văd odată! — Cum să ies din piatră? Că sint goală toată. ALECSANDRI, P. P. 15. 2. (Referitor la componenţa, alcătuirea unui lucru; de- obicei prin exagerare) Din care nu lipseşte nimeni sau nimic. în serile de vară, mai ales pe lună, toată mahalaua ieşea pe prispa de pămînt. delavrancea, s. 217. Chi-rică atunci. . . într-o clipă aduna toată drăcimea. CREANGĂ, p. 158. La geamul tău ce strălucea Privii atît de des; O lume toată-nţelegea — Tu nu m-ai înţeles. EMINESCU, O. I 191. 3. (Referitor la cantitate) Cît există, cît este, cît are cineva. îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi. ISPIRESCU, L. 4. înghite el toată apa dinfîntină. CREANGĂ, P. 65. Pînă nu vei număra Paiele de p-un hotar Şi tot finul dintr-un car. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 277. Loc. prep. Cu tot... = în ciuda. . . Cît de tînăr se păstrează... cu tot părul alb. c. petrescu, î. ii 123. <$- E x p r. Tot aurul din lume să-mi li dat v. aur (3). Asta-i toată averea mea v. avere. Nimica toată v. nimica2. 4. (Referitor la întindere, cuprins) Cît e de mare, cît se întinde, cît cuprinde. Mai un hotar tot a fost plin De mese. coşbuc, p. i 57. Apoi, Făt-Frumos se duse in grajdurile împărăteşti, unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. în sfirşit, s-a hotărît a se duce in toată lumea, să-şi caute bărbatul, creangă, p. 89. Dorul meu pe unde pleacă, Nu-i pasăre să-l întreacă. . . Pînă ce clipeşti o dată, înconjură lumea toată. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 90. 5. (Referitor la durată) Cît durează, cît ţine. Ca plumbul surd şi rece el doarme ziua toată. EMINESCU, o. I 96. Mindră, mîndruleana mea, Toată vara mi-ai lucrat La o masă de bumbac, jarnîk-bîrseanu, d. 452. 6. Deplin, complet, perfect. Condurul sta d-a pururea pe masă, în cămara împăratului. Oricine voia să-l încerce avea toată voia. ISPIRESCU, L. 306. Ai toată voia de la mine, fătul meu. CREANGĂ, P. 187. Să lase toată latitudinea şi toată libertatea iniţiativei indivi-duale._ ghica, s. xxii. L o c. a d v. în toată libertatea (sau liniştea) = bucurîndu-se de o libertate (sau de o linişte) deplină. în toată putereacuTÎntului v. cu vînt (1). Cu tot dinadinsul v. dinadins. Cu tot dragul v. drag1. Cu toată dragostea v. dragoste(Il). -f-(Formează superlativul) Cum nu există (altul) mai mult, maL mare. Dar nu mai cade, ca-n trecut, în mări din lot înaltul, eminescu, o. i 181. Loc. a d j. De tot... n cum nu se poate mai mult. O casă de toată frumuseţea. c=i Nică era băiat de tot hazul, ştia să facă o mulţime de-pozne. SLAVICI, o. I 88. Un moşneag fără căpătâi, însă de-tot hazul. CREANGĂ, A. 82. II. (Generalizează asupra fiinţelor sau lucrurilor dintr-un grup, considerate unul cîte unul) (învechit şii regional; de obicei precedat de prep. «la») Fiecare (din). Veneau cu fete şi feciori Trăsnind rădvanele de crai, Pe netede poteci de plai. La tot rădvanul, patru cai, Ba patru sori. COŞBUC, P. I 55. Tunuri mari şi tunuri mici, La tot tunul cinci voinici, jarnîk-bîrseanu, d. 321. (Deter-minînd o noţiune temporală şi precedat de prep. «în * sau, învechit şi popular, « pe », dă ideea de periodicitate, de repetiţie) împăratul are obicei a bea in toată sara■ o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. în toată sîmbăta-să se procitească băieţii şi fetele, id. o. A. 34. Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat'. EMINESCU, O. I 80. Alergări de cai se fac pe tot anul. negruzzi, s. i 36. Să dea apelor. . . cile un cap dă om pă toată ziua. ŞEZ. iii 101. Loc. adj. De toată ziua sau de toate-zilele = zilnic, de fiecare zi. Iar înainte de a-şi pune gitul in jugul vieţii de toată ziua, porniseră, ca ucenicii-altor timpuri şi altor neamuri, să străbată ţara din ţinut în ţinut. c. PETRESCU, R. DR. 33. Loc. adv. Peste tot (locul) =pretutindeni. O carte plăcută, în care-formulele costelive ale mecanicei. . . sint mai peste tot locul foarte binişor furişate printre o mulţime de noţiuni istorice. odobescu, s. m 11. In tot momentul v. moment, în (sau, învechit, pe) tot ceasul v. cea s(2). (Generalizează asupra tuturor elementelor de acelaşi fel, considerate izolat) Oricare, orice fel. Din partea lor mi-am luat toată nădejdea. CREANGĂ, P. 193. Toată paserea pe limba ei' piere. NEGRUZZI, s. I 247. Toată boala are leac. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 212. Tot insul v. ins. Tot natul v. nat. ^ Loc. adj. (De) tot felul v. fel. De tot neamul v.nea m2(l). Loc.ad v. La toată întîmpla-rea v. întîmp 1 ar e. în tot cazul v. caz. III. (Numai la pl.) în număr complet, fără sa lipsească, nici unul. Toate felinarele sint stinse. BOGZA, Ţ. 53. împăratul se afla la masă cu toţi boierii. ISPIRESCU, L. 2. Atunci deodată tuturor mesenilor. . . li s-au stricat cheful. CREANGĂ,. P. 232. Mă cunoşteau vecinii toţi — Tu nu m-ai cunoscut. eminescu, o. i 191. <$> Loc. adv. Din toate părţile = de pretutindeni. Din sus, din jos, luminile apar deodată din toate părţile, bogza, Ţ. 49. în toate părţile = pretutindeni. Singele cerbului odată a şi-nceput a curge gîlgiind şi a se răspîndi in toate părţile, creangă, p. 226. Pe toate dru-murilev. drum (1). Pe toate cărările v. cărare. După toate probabilităţile v. probabilitate. Cu toate urechile = cu mare atenţie. Fata asculta cu toate urechile. ispirescu, l. 18. ^ Loc. conj. Cu toate acestea = totuşi. E x p r. Toate cele v. cela2. <$> (Aşezat în urma unui pron. pers.) Noi toţi. Voi toate. (Alcătuind,, împreună cu un numeral cardinal, un numeral colectiv^ Trei, doamne, şi toţi trei [titlu], coşbuc, p. i 99. + (Predomină ideea de varietate, de diversitate) în serie completă, fără să lipsească ceva. Jumătate din vitrinele prăvăliilor sînt ocupate numai cu topoare, de toate dimensiunile, aranjate în toate felurile, bogza, ţ. 22. Toate bunătăţile de pe lume erau acum in palaturile lor. creangă, p. 85. <ţ> E x p r. A vîrî (sau a băga) pe cineya în toţi sperieţii (sau în toate grozilo morţii) = a înfricoşa, a îngrozi din cale-afară. Mi-a ieşit înainte un urs grozav, care m-a virît în toţi spărieţii. CREANGĂ, P. 186. M-ai băgat în toate grozile morţii, căci, cuprins de ameţeală, nu mai ştiam unde mă găsesc, id. ib. 196. — Forme gramaticale: gen. sg. a tot, dat. sg. la tot, gen. pl. m. şi f. (a) tuturor şi a toate, dat. pl. tuturor şi TOT - 461 — TOTAL tuturora. — Gen.-dat. pl. m. şi f. şi: tutulor (dela-"VRANCEA, S. 120, ISPIRESCU, L. 283). TOT5, TOÂTĂ, toţi, toate, pron. nehot. I. (Numai la pl., cu nuanţă de numeral nehotărît) Lucrurile sau iiinţele cîte intră- în discuţie sau care sînt de acelaşi fel ■{fără să lipsească nici unul). Vreau banii pe jumătate, ■dacă nu loţi! DELAVRANCEA, H. T. 39. Sînt adunate toată ■in curte. ISPIRESCU, I,. 7. La vederea acestei minunăţii, toţi .{ui rămas încremeniţi. creangX, r. 229. După ce-i uciseră mai pe toţi, se întoarseră la loctd luptei. BÂLCESCU, o. H 258. (In corelaţie cu cîţi, cîte) Cîte fete ardelene, Toate-s negre la sprîncene. jarnîk-bîrseanu, d. 28. Cîte .cară cu povară, Toate suie şi coboară, id. ib. 127. -0-£xpr. Cîte toate v. cît6 (III). <0> (Construit cu prep. •«cu*; de obicei în forma toţii, toatele) Dormim cu toatele ia conac. DUMITRIU, B. F. 148. Şi după ce ne culcam cu toţii, noi băieţii, ca băieţii, ne luam la hîrjoană. creangX, a. 40. Cu toţii, săltînd de bucurie, s-au apucat de grumazul tatălui Jor. drXghjci, r. 8. Noi cu toţi să rte-nfrăţim Şi cu toţii să trăim, jarnîk-bîrseanu, d. 205. (întărit prin repetiţie) Dacă s-au adunat ei toţi cu toţii, împăratul s-a tras ■de ţăcălie, scrîşnind straşnic, caragiale, o. iii 27. II. (Cu sens neutru, în opoziţie cu n i m i c) 1. (La f. pl. sau la sg. în forma tot sau totul) Lucrurile cîte •există sau cîte intră în discuţie (fără nici o excepţie). Dacă nu mi s-or mai întoarce feciorii, ne-om duce ţi noi, #u şi cu baba Cireaşa, unde se duc toate, sadoveanu, îi. P. 8. Dar cine eşti tu, zise Ivan cam zborşit, de te lauzi £ă ştii toate? CREANGX, P. 299. El zboară, gînd purtat de ■dor, Pin’ piere totul, totul, eminescu, o. i 176. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, id. ib. i 130. Tot împre-juru-i era tăcere. ALEXANDRESCU, P. A. 74. ^Loc. a d v. înainte de toate = în primul rînd; mai presus de orice altceva. Care om nu ţine la viaţă înainte de toate? CREANGX, ■p. 206. După-toate v. după (II 1). ❖ Loc. conj. Cu toate ci ... = deşi, măcar că. . . Expr. Multe ■îşi) de toate v. mult2 (II). Femeie la toate = femeie de serviciu care îndeplineşte singură toate treburile dintr-o casă. A da toate pe una v. d a3 (I C). A-şi băga nasul în toate v. n a s. (Precedat de « şi » şi completînd o enu-tneraţie) Restul care n-a fost amintit; celelalte. A lăsat şi bani, şi tot, şi s-a dus. creangX, p. 60. Încă mă tnier ■cum am scăpat cu viaţă; lehamite şi de împărăţie şi de tot, că doar, slava domnului, am ce minca la casa d-tale. id. ib. 188. Ochii tăi şi toate-s bune, Sprîncenele-ţi fac minune; Ochii tăi şi toate-mi plac. jarnîk-bîrseanu, t>. 23. «$> {Urmat de o subordonată relativă introdusă prin « ce ») Puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot cc-i trebuia. ispirescu, l. 3. «0" Expr. Toate ca toate (sau, rar, toatele) = celelalte ar mai merge, treacă-meargă. Toate ca toate, numai poveţele ce ţi-am dat să nu le uiţi. ispirescu, L. 16. Toate ca toaiele, dar cînd am auzit eu de tata, pe ioc mi s-a muiat gura. creangX, a. 58. Toate ca toate, dar urîtul ii venea de hac. id. ib. 140. -ţ- (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. Care cum venea de la cîtnp, lăsa tot în mijlocul ogrăzii şi alerga atras de ţipetele Floricăi. BUJOR, S. 47. Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri! eihnescu, o. i 60. <$> (Urmat de o subordonată relativă introdusă prin «ce >') Făcea tot ce i se spunea, de nimic nu cîrtea, ■nimic nu dorea. vi.aiil'ŢX, o. a. 139. Fiii cei mari ai împăratului povăţuiră pe logodnicele lor ca să facă ; i ele tot ce va vedea pe zîna că face. ISPIRESCU, .L. 39. Nu se maniacă fot ce zboară. NEGRUZZI, s. I 251. 2. (în forma de sg. tot sau totul) Lucrurile cîte se ■ţin laolaltă, formînd un ansamblu, fără ca să lipsească nici unul. Spunea tot ce ştia. ispirescu, l. 9. între-bînd-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia. criîanc.X, f. 86. L o c. a d v. Cu totul (şi cu totul) sau cu totului tot sau cu totului totului = pe de-a-ntregul, în întregime. Făcu, cum zisese, doi feţi-logofeţi, cu totului totulin de aur, in ciurul pe care îl ţinea ţiganca la gura podului. ispirescu, i,. 63. Fala se făcu o păsărică cu totul şi cu totul de aur. id. ib. 361. Lasă-ţi lumea ta uitată. Mi te dă cu totul mie. eminescu, o. i 209. Cu totul = a) în total. în aşezările acele de seînduri. .. aveam cu totul vro patru sule de ostaşi din cei mai greu răniţi. MIRO-NESCU, S. A. 117; b) cu desăvîrşire, în întregime. Nc-nvir-tim uitînd cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, eminescu, o. I 133. Vîntul încă încetă cu totul, bolintineanu, o. 265. (întărit prin repetiţie) Pricepuse drăcoaica că încă nu scăpase cu totul şi cu totul de primejdie, ispirescu, l. 363. în tot sau (în) totului tot (scris şi totul lui tot) = a) la un loc, una cu alta; în total. în totul lui tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas. creangX, a. 66. Primesc de la domnu 5 galbini şi de la cucoana Săftiţa 4 galbini, în tot nouă. kogXlniceanu, S. 112; b) într-un cuvînt, la urma urmelor. Totului tot, eu ştiu că am adormit cu gîndul la: Cit e Argeşul de mare, Haz ca Săhărelul n-are. La Tdrg. (Rar) Tot în tot =pe de-a-ntregul. Toată-n tot Frumoasă cum eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. coşbuc, r. i 57. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvîrşire, în întregime. Lumina s-a micşorat de tot in gămălia galbenă, de alamă, a lămpii. C. PETRESCU, R. DR. 140. Vremea se întunecase de tot. sandu-aldea, u. p. 133. Biata babă era umflată cît o bute. . ■ simţirea însă nu şi-o pierduse de tot. creangX, p. 15. Mindră, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNîk-bîrseanu, D. 384 ; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv. Răul pieri-va de tot din lume. BXLCESCU, o. II 317. De lot să i-l dea lui. ŞEZ. iii 135 ; c) foarte, extrem de. . . După cum îşi au casa şi satul, unii urcă pe deal, spre gaura minei, alţii, dimpotrivă, au apărut sus de tot, de după o creastă de munte şi încep să coboare in vale. BOGZA, Ţ. 49. Satul Lespezi e aproape de tot. rebreanu, r. i 159. îi frumuşică de tot. alecsandri, T. 779. •$> Loc. prep. Cu tot cu clneya(sau cu ceva) sau cu cineva (sau cu ceva) cu lot = împreună, la un loc cu. . . Lipan a căzut în ripă cu tot cu cal. Sadoveanu, B. 242. Ea şi cucoana Maria îl puteau vinde şi răscumpăra, jucîndu-l pe degete, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza şi Cuţui şi cu tot cu nevestele lor. id. ib. 248. Dar dacă pui flăcăi o dată S-aleagă dinşii cum socot O fată: Bogata-şipupă boii-n bot, îmbătrinind cu boicu tot. coşbuc, p. i 129. Spune-i că nu primeşti bani, ci numai atîta grîu, cu paie cu tot, cit ii putea duce d-ta in spate şi cu un băiet al d-tale. CREANGX, p. 155. Dispăru cu fată cu tot. eminescu, n. 15. <$■ Expr. Asta-i tot sau atîta (ori atîta-i) tot = atît şi nimic mai mult. Vrau să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, şi atita-i tot. CREANGX, A. 73. + Lucrurile diverse, variate care alcătuiesc averea, proprietatea cuiva. A pierdut tot. ezi Dă totul pentru slava ţării! Şi pentru pacea lumii, totul! frunzX, z. 18. — Forme gramaticale: m. sg. totul, m. pl. toţii, f. pl. toatele, gen. sg. a tot şi (în expr.) totului, dat. sg. la tot, gen. pl. m. şi f. (a) tuturor, dat. pl. m. şi f. tuturor şi tutulor (m. I. CARAGIALE, c. 43). TOTÂL1, totaluri, s. n. Suma rezultată dintr-o adunare. în carnetul său îşi notă totalul suprafeţelor întoarse, pe oameni şi tractoare, totalul combustibilului consumat. miiiale, o. 191. ^ Loc. a d v. în totaluna peste alta, peste tot, cu totul. Căldurile au ţinut numai cu o întrerupere de vreo patru zile, în total opt-zile. CARAGIALE, o. vii 443. + întregul rezultat din ansamblul părţilor. TOTÂL2, -Ă, totali, -e, adj. 1. Care cuprinde, care însumează tot; întreg, complet. Aria totală se obţine adunînd aria bazei. . . la aria laterală. GEOMKTRIA s. 75. 2. General. Pe fondul albastru al munţilor din zare, lumea pare deodată o frescă, prin proporţii, prin frumuseţe, printr-o înfăţişare totală de apoteoză, bogza, c. o. 280. 3. F i g. Cît se poate de mare; deplin, desăvîrşit, absolut. Faţă de slugile şi de treburile curţii arătau o totală nepăsare, c. petrescu, R. DR. 116. TOTALITAR - 462 — TOVARĂŞ TOTALTTĂR, -A, totalitari, -e, adj. (Despre state sau despre regimuri politice) Care aplică sau preconizează dictatura unei minorităţi, lipsind majoritatea populaţiei de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. V.. fascism. TOTALITARISM s. n. Regim sau concepţie politică totalitară. T0TALITÂTT;, totalităţi, s. f. Numărul complet al lucrurilor sau al fiinţelor în discuţie; ansamblul lucrurilor sau al fiinţelor legate între ele. [Bălcescu] ştie că orice fapt istoric particular aparţine unei totalităţi şi că îşi primeşte întreaga semnificaţie numai din legăturile lui. L. rom. 1953, nr. \, 36. + Tot (fără să mai rămînă nimic). O masă lichidă, enormă şi compactă se prăbuşeşte în totalitatea ei între două rînduri de munţi, despicaţi pînă în temelie. BOGZA, C. O. 336. Spaţiul însuşi este forma cea mai subtilă şi cea mai puternică a mişcării, fiindcă străbate orice corp şi ocupă totalitatea universului in infinit şi eternitate. MACE-donski, o. IV 152. A înţelege acea parte a operei lui Coşbuc . .. înseamnă... a pricepe mai bine totalitatea creaţiunii lui. GHEREA, ST. CR. III 386. TOTALIZĂ, totalizez, vb'. I. T r a n z. 1. A face totalul, a aduna, a adiţiona. Trase un plic galben şi însemnă repede cîteva cifre, le totaliză, le suprimă mîzgălind cu cerneală deasupra. C. PETRESCU, A. 389. 2. A întruni un anumit număr de. . a însuma. Pentru ridicarea nivelului de trai al celor ce muncesc se construiesc cartiere şi blocuri muncitoreşti lotalizind mii de apartamente. SCÎnteia, 1954, nr. 29.70. 3. A generaliza, a sintetiza (trăgînd concluzii). A totaliza impresiile. TOTALIZATOR, totalizatori, s. m. Cel care dă totalul rezultatelor parţiale ale mai multor operaţii. TOTALM&XTE adv. (Rar) în mod complet, cu totul, de tot, pe de-a-ntregul, în întregime, cu clesăvîrşire. [După Platon, opera de artă] depinde totalmente de o lume transcendentă, lumea ideală a esenţelor pure. GHEREA, st. CR. ti 19. TOTDEAUNA adv. 3. în tot timpul, în toată vremea; tnereu, necontenit, pururea. Te-oi iubi totdeauna. CONACHI, P. 101. Trecutul şi viitorul vor avea totdeauna cartea lor deschisă poeziei. BOLIJAC, o. 45. <£■ L o c. adv. Pentru totdeauna = definitiv; pentru vecie. Povestirea copilului îmi adusese aminte de toate cele de demult frumoase şi pentru totdeauna pierdute. SADOVEANU, O. viii 125. Ştiam că acum totul e sfîrşit pentru totdeauna. CAMIL petrescu, U. N. 153. S-a statornicit in satul acela pentru totdeauna. CREANGĂ, P. 139. + în tot timpul de pînă acum. Mie îmi plac şi mi-au plăcut totdeauna entuziaştii. CAMIL PETRESCU, U. N. 28. 2. De fiecare dată, în orice ocazie. Veneam totdeauna cu motive bine alese şi indiferente. CAMIL PETRESCU, U. N. 182. Ii asculta totdeauna şi-i mulţumea măcar cu o vorbă bună. rebreanu, R. 1 166. Şi din drum, ca să-i ajute, Vin flăcăii totdeauna, coşbuc, P. I 96. Nu-i totdeauna cum se chiteşte, ce-i şi cum. se nemereşte. CREANGĂ, P. 8. + De obicei, de regulă. Ca totdeauna, în toate cele bune se amestecă şi ceva rău. SADOVEANU, A. L. 24. Dădu mîna cu Avrum cum obişnuia totdeauna, rebreanu, i. 36. Fata mea are să se culce desară unde se culcă totdeauna. CREANGĂ, P. 265. Baba îl întreabă ca totdeauna: Ei, moşnege, ce mai ştii de pe ta tîrg? id. ib. 77. — Variantă: totdeuna (jarnîk-bîrseanu, d. 230) adv. TOTDEODATĂ adv. v. totodată. TOTDEIjNA adv. v. totdeauna. TOTDODATĂ adv. v. totodată. TOTfiM, totemuri, s. n., şi totemi, s. m. Animal considerat în unele triburi primitive ca strămoş al populaţiei respective şi venerat ca atare. Calul e un fel de animal sfint, de totem, care deserveşte megalomania feudală. ralea, o. 58. TOTÎMIC, -Ă, totemici, -e, adj. Privitor Ia totem, aparţinînd totemului, de totem. TOTEMlSM s. n. Credinţa în totemuri. . TOTlME, totimi, s. f. (învechit) Tot; totalitate. Popond în toate treptele sale înfăţoşează o totime unde-toate nevoile... se 'acufundă. Russo, S. 97. TOTODĂT adv. în acelaşi timp, simultan. Acum a făcut şi nunta, şi cumătria totodată, creangă, p. 102. Cea mai tinără găsi acum prilej să-i facă pe obraz şi să orinduiască totodată şi moştenirea babei. id. ib. 12. Şi să ne facă o groapă, Să ne-ngroape totodată. Jarkîk-bÎr-SEANU, D. 57. — Variante: totdeodată (odobescu, s. m 76), tot-dodâtă (ispirescu, L. 140) adv. TOTOL0Ţ, totoloţi, s. m. (Regional) Boţ, cocoloj, ciuciulete. Frecăţeii se fac din făină de grîu; ei sint nişte totoloţi mici. şez. vi 69. TOTUNA adv. 1. (Pe lîngă verbul «a fi») La fel, acelaşi lucru. Boier, răzăşi, ţăran supus era totuna în faţa lui. delavrancea, a. 102. Totuna e dac-ai murit Flăcău ori moş ingîrbovit; Dar nu-i totuna leu să mori Ori cîne-nlănţuit. coşbuc, p. i 257. Totuna-i dacă astăzi sau mîtie o să mor. eminescu, O. i 127. Expr. A-i fi cuîva (sau a face pentru cineva) totuna, se spune cînd din mai multe alternative, cineva nu dă preferinţă nici uneia, socotindu-le pe toate.pe acelaşi plan. Spune-le ce-ţi place. Că pentru ei, ori viu, ori mort, Totuna face. coşbuc, p. i 78. De-acum ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-i. creangă, p. 30. 2. într -una, fără a se opri. De trei zile o ţin totuna cu mesele şi cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. TOTUŞI conj. Cu toate acestea, în ciuda celor spuse, fără a ţine seamă de cele anterioare. înfăţişarea cerului prevestea o ploaie mare. Totuşi trebuia să plec. GALAC-Tion, o. i 78. Aş fi vrut totuşi să spun şi eu două vorbe. camil petrescu, u. n. 10. Şi vezi, eu totuşi am venit. REBREANU, R. I 244. Şi dacă luna bate-n lunci Şi tremură pe lacuri, Totuşi îmi pare că de-atunci Sînt veacuri. eminescu, o. I 188. <$> (Precedat de «şi») Şi totuşi durerea ei îmi era străină, camil PETRESCU, U. N. 417. Toată ziua sini flămindă şi totuşi mă îngraş. C. PETRESCU, C. V. 207. Să ai ceva de spus pe lume, şi nicăieri să n-o poţi spune, Cînd alţii n-au nimic, şi totuşi vorbesc în orice ocaziune. ANGHEL-IOSIF, C. M. ii 11. (Precedat de « dar ») D-ta, moş Nichifor, eşti om purtat, ştii mai bine decît mine, dar totuşi te rog să mii cu băgare de samă, ca să nu-mi prăvăli nora. CREANGĂ, p. 115. «$> (în corelaţie cu deşi) Deşi n-avea gîtul gros, incit i s-ar fi potrivit chiar şi un număr mai mic, totuşi domnu Tase avea grija să-şi cumpere totdeauna gulere largi. BASSARABESCU, v.’ 45. TOTAL, tovaluri, s. n. Piele de bovine, porcine sau cabaline, de culoare naturală, tăbăcită cu substanţe vegetale, care serveşte la confecţionarea feţelor de încălţăminte rezistentă. Un turc uscat, înalt şi mustăcios ... cu picioarele goale in calevri de lemn şi toval. CAMIL petrescu, o. li 68. înainte mergea popa Ghiţă. . . cu cizme de toval. STĂNoru, c. I. 31. tovAuAş, -ă, tovarăşi, -e, s. m. şi f. 1. Persoană considerată în raport cu alta de care este legată prin activitate, prin viaţa dusă în comun sau prin militarea pentru aceeaşi cauză; fHrişa] era oşteanul cel mai tînăr dintre cei patru tovarăşi ai ¡ui Vaşca. sadoveanu, o. vii 37. Mă, că abraş om s-arată a fi şăful ista, adăugă TOVĂLAŞ - 463 - TRACT în ¡oaptă uneheaşul către ceilalţi doi tovarăşi, part, s. m. 83. Pentru voi îmi voi pune capul meu, dragilor mei tovarăşi! hasdeu, I. v. 62. <$>• (Cu determinări introduse prin prep. « de » şi indicînd împrejurările în care s-a realizat legătura, implicit caracterul ei temporar sau permanent) Se a;eză şi privi tovarăşii de aşteptate. C. PETRESCU, c. v. 128. Domnul Herdelea vrea să-i fie tovarăş de drum. rebreanu, R. I 232. Iaca şi tovarăşii mei de cetate, alec-sandri, T. ii 9. Tovarăş de viaţă — soţ, soţie. Eu nu te mai tocotesc nevastă şi tovarăş de viaţă, davidoglu, st. 62. Ai un tovarăş de viaţă excelent, care te înţelege, c. PETRESCU, 1. II 236. Tovarăşă de viaţii—soţie. Epitet dat unei fiinţe sau unui lucru care însoţeşte pe om în mod con-stant. Grivei, tovarăşul meu drag. Nerăbdător aşteaptă-n prag. iosif, patr. 15. Calu-i alb, un bun tovarăş. EMINESCU, o. i 103. în sobă arde foctd, tovarăş mîngîios. alecsandri, p. A. 109. «O* F i g. Se şi spune despre cîntece şi dansuri că ele sînt un tovarăş nedespărţit al poporului, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 353, 1/1. + (întrebuinţat izolat sau înaintea numelui sau a titlului unei persoane) Termen folosit între oamenii muncii cînd se adresează unul altuia sau cînd vorbesc despre un al treilea. Sosiră cei doi tovarăşi de la Comitetul judeţean de partid, dumitriu, v. l. 62. 2. Asociat (la o întreprindere comună), părtaş. [Ju-pînul] a fost tovarăş cu mine. .. —A fost, dar nu mai este. DELavrancea, o. II 288. începuse a mişca binişor la meseria lor de cînd se făcuseră tovarăşi. ISPIRKSCU, l. 370. Astfel formată, această societate ajunsese la 1820 să numere 200000 de tovarăşi. GHICA, s. 97. tovAlAş, tovălaşuri, s. n. Varietate de toval mai subţire, folosit mai ales Ia căptuşitul obiectelor de piele. ţovAkăşîl, -îcA, tovarăşei, -le, s. m. şi f. Diminutiv al lui tovarăş. Ţi-a fost toţi tovărăşei Şi mi-au dat şi gălbenei. TEODQRESCU, p. p. 576. TOVArAŞÎSC, -EASCA, tovărăşeşti, adj. Care e specific relaţiilor dintre tovarăşi, care se petrece între tovarăşi. Spiritul de emulaţie, de întrecere tovărăşească sint proprii spiritului nou care domneşte in fenomenul vieţii noastre culturale, contemporanul, S. ii, 1948, nr. 108, 4/2. TOVArAîjÎE, tovărăşii, s. f. 1. Relaţia, legătura dintre tovarăşi (1). apropiere, însoţire bazată pe raporturi tovărăşeşti. Legară amindoi tovărăşie şi pe bine, şi pe rău. ISPI-RESCU, L. 370. Cine-a mai dori să facă tovărăşie cu tine, aibă-şi parte şi poarte-ţi partid, că pe noi ştiu că ne-ai ameţit. creangă, p. 252. + Grup de tovarăşi; companie, societate. Era într-o mare tovărăşie de domni şi doamne, camil PlîTRESCU, u. N. 163. De cîte ori, în mijlocul arborilor muţi ■ şi neclintiţi nu ne-am simţit ca în tovărăşia unor vechi şi buni prieteni guralivi! hogaş, M. N. 91. A şedea fără treabă într-o cetate, in tovărăşia unui bătrin comandant plin de reumatismuri. negruzzi, S. I 39. <ţ> E x p r. A ţine cnivn lovărăşio = a sta pe lîngă cineva pentru a nu-1 lăsa singur, pentru a-1 distra; a ţine cuiva de urît. Jupîneasa Dochia de obicei ii ţinea tovărăşie, sadoveanu, la TDRG. Am venit eu însumi la tine-n puşcărie Trimis de Lăpuşneanul să-ţi ţin tovărăşie, alecsandri, T. ii 124. A mergo tovărăşie = a merge împreună. De-aici pînă la Cătlugăreni om merge tovărăşie, sadoveanu, n. 97. + Tovarăş, camarad. Au socotit... să îmblînzească vreun dobitoc spre a-l ave drept tovărăşie, dkăchici, r. 87. I să mai dă o hîrtie tipărită, intru care să coprinde pravila cum trebuie să vieţuiască, in cită vreme să află ■ . . cu acea tovărăşie. GOLESCU, î. 103. 2. Asociere şi participare la o întreprindere (de obicei comercială); întovărăşire, asociaţie. Ar trebui ceva de făcut să putem scăpa de ciţiva mincăi; căci tovărăşia nu ni se părea dreaptă, creangă, a. 101. Tatăl meu mi-a spus că tatăl măriei-tale, de la tovărăşia ce au avut intre ei, i-a rămas dator cu o căldare de galbeni. ŞEZ. IV 5. tovărâşîţA, tovărăşiţe, s. f. Diminutiv al lui tovarăşă; tovarăşă. Trebuie să mărturisesc că aceeaşi prefacere o vedeam şi in tovărăşiţeie mele de drum. GANE, N. ni 105. Chem la mine tovărăşiţa ce ştii, Şi ne suim in cerdacul ce il ai drept semn cind vii. CONACHI, p. 239. F i g. Abia depărta de un palmac lipsa, astă nedespărţită tovărăşiţăt care-l ţinea strins in îngheţatele ei braţe. negruzzi, s. I 206. tovArî. tovărăsc, vb. IV. R e f I. (învechit) A se năpusti, a tăbărî; a ataca. S-au tovărit la blidul cel cu carnea. ŢICHINDEAL, F. 94. TOXIC, -A. toxici, -e, adj. Care poate otrăvi; otrăvitor, veninos. Alături______de substanţele toxice folosite în lupta împotriva insectelor dăunătoare, rozătoarelor şi bolilor plantelor, in ultimii ani încep să se întrebuinţeze noi metode chimice, contemporanul, s. ii, 1954, nr. 379, 5/1. (Substantivat, n., rar) Otravă, venin. Fermenţii cei mai dulci pot produce toxice primejdioase, caragiale, o. iii 165. TOXICITATE s. f. Proprietatea de a fi toxic. Toxicitatea arsenicului. TOXICOFOR, -OARE, toxicofori, -oare, adj. (Despre vieţuitoare) Care conţine substanţe toxice (pentru om). TOXK'OLOG, toxicologi, s. m. Specialist în toxicologie. TOXICOLOGIC, -A, toxicologici, -e, adj. Care priveşte toxicologia, de toxicologie. Studii şi cercetări toxicologice. ' TOXICOJ.OGÎE s. f. Disciplină care se ocupă cu studierea substanţelor toxice. toxîxA, toxine, s. f. 1. Substanţă dăunătoare, solubilă în apă, produsă de microbi în organismele infectate sau în mediile de cultură artificială. Toxină difterică. 2. Substanţă care îngreuiază sau împiedică flotaţia minereurilor. TRABANT, trabanţi, s. m. (Germanism învechit) Soldat din garda unui principe; halebardier. Erau atunci in garnizoană 2000 trabanţi. bălcescu, o. ii 268. TRABtJC, trabucuri, s. n. Ţigară de foi. Burtă-vcrde i-a suflat in nas fumul gros al trabucului — fuma ţigări de foi cu tutun groaznic, pas, z. iii 23. Merse un timp alături, molfăind inseparabilul rest de trabuc, c. petriîscu, C. v. 267. TRAC1 interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de lovitura bruscă şi scurtă ce însoţeşte descărcarea unei arme, tragerea unei săgeţi etc. Scoase o săgeată din tolbă, o aşeză la arc şi trac! trase o săgeată. ISPIRESCU, L. 74. TRAC2 s. n. Stare de emotivitate de care sînt cuprinse unele persoane, mai ales artiştii, înainte de a apărea în public şi în primele momente ale manifestării lor în faţa spectatorilor; emoţie. Deşi de douăzeci şi mai bine de ani traducea, citea şi juca uneori teatru, avea totuşi trac de cîte ori ţinea să producă impresie cu orice preţ. Camil petrescu, o. I 267. Eşti nerăbdător?... Şi eu am trac.. . Dar pentru alte motive. C. PETRESCU, o. r. n 216. TRAC3, -A, traci, -e, adj. Referitor la traci, al tracilor. Populaţie tracă. . TRAC4, -A, traci, -e, s. m. şi f. Persoană făcînd parte dintr-o veche populaţie care locuia în Tracia. TRACIC, -A, tracici, -e, adj. Care aparţine tracilor, privitor la traci. Ceramică tracică. TRACT, tracturi, s. n. (învechit şi arhaizant) Drum mare, şosea, cale. Moldova se găsea in mare parte goală pe tracturile cele mari. sadoveanu, z. c. 71. + Circulaţie, TRACTA - 464 - TRAFIC trafic de persoane şi de animale. în jurul lespedei ş-a jgheabului o mlaştină, bine frămintată de copite şi picioare, era dovadă a tractului bogat şi neîntrerupt cătră luminatul scaun al Moldovei, sadoveanu, z. c. 94. TRACTA vb. I v. trata. TRACTAT s. n. v. tratat. TRAT AŢIE s. f. v. trataţie. TRACTIR, tractire, s. n. (învechit şi arhaizant) Han; ospătărie, birt. Beam cu marinarii vin dulce in tractire afumate. M. I. CARAGIALE, C. 40. Teatrul înfăţişează curtea unui tractir, negruzzi, s. m 195. Harabagiii jte-au dus la tractirul lui Lazăr. Acolo era trii odăi deşărte, insă numai cu două paturi mici. kogXlniceanu, s. 45. — Pl. şi: tractiruri (RUSSO, S. 19). TRACTIRGÎU, tractirgii, s. m. (învechit) Hangiu; birtaş, ospătar. Ţine, nu mai zice că tractirgiul Leului de Aur nu-i milostiv; bea, mănîncă. negruzzi, s. iii 205. TRACTIR, tractoare, s. n. Autovehicul cu mare | putere de tracţiune, folosit în agricultură sau în industrie pentru a remorca pluguri, semănători etc. sau vehicule; p. ext. autovehiculul împreună cu unealta pe care o pune în mişcare. Tractorul trage brazdă dreaptă„ DUMi-"TRIU, N. 282. Cu pluguri trase de tractoare Am arat ţarina. BENiuc, v. 133. Alt tractor trăgea deodată un agregat de cinci semănători, mihale, o. 27. TRACTORÎST, -A, tractorişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care conduce un tractor; mecanic de tractor. Ar Ji vrut să poată cînta, împreună cu toţi tractoriştii de pe şoselele ţării, pe drumul lor înspre lanuri de secerat şi mirişti de Spintecat, dumitriu, v. L. 113. TRACŢIUNE, tracţiuni, s. f. 1. Acţiunea de deplasare a unui vehicul cu ajutorul unei forţe aplicate la partea lui anterioară; forţă care pune în mişcare un vehicul. [Duţu] rivnea la un vehicul cu tracţiune mecanică. C. PETRESCU, A. 310. 2. Forţă pe care un organ de propulsie (motor etc.) o exercită asupra unui sistem tehnic (autovehicul etc.) pentru a-1 pune sau a-1 menţine în mişcare; mişcare a vehiculelor terestre sub acţiunea acestor forţe. TRADÎŢIE, tradiţii, s. f. Moştenire de obiceiuri, credinţe, datini etc. care se transmit prin viu grai, mai rar prin scris, din generaţie în generaţie, constituind o trăsătură specifică a unui popor sau a unui grup social. Nu e de mirare că acest sfetnic e aşa de bătrîn, el e doar întruparea vie a filozofiei populare şi a vechilor tradiţii de sute şi sute de ani. gherea, st. cr. ni 332. Este de crezut că tradiţia să ne fi păstrat arta militară a strămoşilor noştri. bXlcescu, o. i 27. Cîntece şi tradiţie fac una; ele se tălmăcesc şi se întregesc. RUSSO, s. 16. + Obicei, rînduială, regulă, uzanţă statornicită (din vechime) şi urmată riguros de toate generaţiile; datină. Serbarea din pădure se va desfăşura conform tradiţiei, cu toată ceremonia, vornic, p. 41. — Variantă: (învechit).tradiţiunc (macedonski, o. iv 8, odobescu, s. ii 182) s. f. TRADIŢIONAL, -A, tradiţionali, -e, adj. Care s-a păstrat prin tradiţie, care ţine de tradiţie sau este conform unei tradiţii; dintotdeauna; p. ext. obişnuit. Sfetnicul îi aduce drepţ mîngîiere. . . acea filozofie tradiţională. Giikrea, st. cr. iii 332. Fiecare moment al dramei cinegetice avea cînticul său consacrat şi tradiţional, odobescu, s. Iii 96. TRADIŢIONALISM s. n. Ataşament faţă de tradiţie, atitudine dictată de acest ataşament. TRADIŢIONALIST, -A, tradiţionalişti, -ste, adj. Care respectă tradiţia. Spirit tradiţionalist. TRADIŢIIÎNE s. f. v. tradiţie. TRADUCĂTOR, -0ÂEE, traducători, -oare, s. m. şi f. Persoană care traduce un text dintr-o limbă în alta. V. translator, tălmaci. Nu rămase alta decît tot impresarii să se facă şi autori şi traducători. NEGRUZZI, s. i 343. TRADtJCE, traduc, vb. III.Tranz. 1. (Cu privire la un text, p. ext. la autorul lui) A reda, a transpune în altă limbă ; a tălmăci. Cea mai mare parte din opera lui Lecnov a fost tradusă în engleză şi franceză, in germană şi chineză, în polonă şi cehă. STANCU, u.R.S.S. 15. Căpătase pe ascuns operele lui Volney şi le traduse în limba turcă, bart, s. m. 25. Am început să traduc descrierea stepei malorosiene. odobescu, s. in 20. <^> A b s o 1. Aleseră din repertoriul francez şi german acele ce le părură mai lesnicioase, mai potrivite cu puterea noilor actori şi, traducînd, prelucrind, uneori localizînd, reprezentaţiile începură. NEGRUZZI, s. I 343. 2. F i g. (Mai ales cu privire la abstracte) A reda, a reprezenta, a exprima (de obicei cu ajutorul artei). Păsărelele «întrebară toate deodată» pe Lizuca ce caută in pădure, este o metaforă pentru a traduce ciripitul lor, care seamănă în adevăr cu o intonaţie de întrebare. ibrXilEANU, S. 13. Arta germană, întrunind idei abstracte cu prozaice amănunte, a ştiut să traducă cu penelul ideile care se rezumă în legendara vînătoare. odobescu, s. m 60. -4- Refl. A se manifesta. Turburările fiziologice despre care am vorbii se traduc prin turburări importante in dezvoltarea plantelor. SĂVULESCU, M. U. I 151. 3. (Tehn.) A transforma o mărime de o anumită natură într-o mărime de altă natură. A restabili un text telegrafic pe baza semnalelor recepţionate. TRADUCERE, traduceri, s. f. Acţiunea de a traduce şi rezultatul ei. 1. Transpunere dintr-o limbă în alta, tălmăcire; >. (concretizat) scriere, volum cuprinzînd o astfel de transpunere. Pe o etajeră se găseau şi unele traduceri din Maiakovski. STANCU, u.R.S.S. 53. Pînă atunci mai bine să-ţi ajut la traducerea ta. c. petrescu, c. v. 175. Se puse [Eliad] a ne arăta mlădierea limbii prin traduceri din Lamartine. negruzzi, S. i 339. Traducere liberă v. liber1 (2). Traducere juxtaliniară v. juxtaliniar. 2. Interpretare. [Clinele] răspunde cu vorbe, dar aceste vorbe pot fiy de cele mai multe ori, şi traducerea atitudinii — privirilor şi gesturilor lui — de cătră fetiţă. ibrJLti^EANU, S. 9. TRADUCTÎRTL, -A, traductibili, -e, adj. (Mai alea la forma negativă) Care poate fi tradus dintr-o limbă în alta. Expresie intraductibilă. TRADUCT6R, traductoare, s. n. Aparat folosit la telegraf pentru a traduce combinaţiile de semnale electrice elementare primite, în caracterele tipografice corespunzătoare. TRADtJCŢTE, traducţii, s. f. (învechit) Faptul de a traduce; traducere. Se poate zice intr-adevăr că e o traducţie minunată, caragiale, O. Iii 229. Intr-însa figura şi tra-ducţia unei poezii ce am făcut la Orşova, ghica, a. 730. Nu ieşea. . . nici o traducţie care să nu puie să i-o prescrie. negruzzi, s. i 4. — Variantă: (învechit) traducţiiino (macedonski, o. iv 37, odobescu, s. ii 371) s, f. TRADUCŢIIjNE s. f. v. traducţie. TRAl î(\ traficuri, s. n. 1. Activitate economică avînd drept scop schimbul de mărfuri, cumpărarea şi vînzarea lor (v. negoţ); (peiorativ) vînzare în condiţii neîngăduite de lege. Trafic de vinuri. Trafic .de devize. TRAFICA - 465 TRAGE 2. Circulaţie, transport de mărfuri sau de persoane, mişcare care se face pe o cale de comunicaţie. Traficul pe căile ferate. , TRAFICA, trafichez, vb. I. Intranz. A face trafic, a face negoţ (mai ales cu o marfă ilicită). A trafica cu itupefiante. TRAFICANT, -A, traficanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care face un trafic ilegal; afacerist. Traficant de stupefiante. TRAFORĂ, traforez, vb. I. Tranz, (Rar) A face lucrări de traforaj. Pină fi casele cele mai mici, ceva mai înalte de un stat de om, au ferestrele încadrate de o ramă lucrată cu atîta meştefiig, plină de atîtea înflorituri traforate, îneît pare o dantelă de lemn. BOGZA, M. S. 20. TRAFORĂJ, traforaje, s. n. Decupare artistică în lemn, în metal etc., cu ajutorul unui ferăstrău sau al unei maşini speciale, pentru a alcătui rame, cutii şi alte mici obiecte decorative. O călimară înaltă de lemn, lucrată prin traforaj. bassarabescu, s. N. 104. + (Cu sens colectiv) Uneltele folosite pentru traforare. TRAFORÂRE, traforări, s. f. Acţiunea de a . tra-fora. TRAFORÂT, -A, traforaţi, -te, adj. (Despre obiecte, de lemn) Prelucrat prin traforare. TRAgA, trăgi, s. f. 1. Unealtă de scos gunoiul sau prăşitura de pe arie, alcătuită dintr-o seîndură groasă, cioplită dintr-un butuc, două braţe de care , se leagă tînjala; traglă. Gunoiul sau prăfitura de pe arie... se scoate pe poartă în drum, cu ajutorul unei unelte numite traglă sau tragă, pamfile, a. r. 145. 2. Vas făcut din fructul curcubetei, în care se păstrează lichide, -f- Recipient care serveşte la ţară pentru trasul băuturilor alcoolice din butoi; p. e x t. orice vas său tub care serveşte în acest scop. V. tigvă, t î 1 v, imîrc. TRĂGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mişca, de a deplasa un lucru apucîndu-1 pentru a-1 da la o parte, a-1 aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetifeane adăpau nifte vite. Trăgeau anevoie in jos ciutura, dumitriu, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din faţa primejdiei, c. petrescu, c. v. 330. Dan îşi trase scaunul mai aproape. vlahuţă, o. a. iii 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, n. 72. îl ajunge cu laba, îl trage la' dinsul fi-l sfifie în bucăţi, ghica, s. 524. (Poetic) Uite cum te trage pe furiş apa la adine, creangă, a. 36. (Urmat de determinări arătîrid partea de care se apucă) M-am simţit tras de haină. Galaction, o. i 104. (Refl. reciproc) Am doi moşnegi cu barba şargă, Cînd se-ntilnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlţii). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, p. p. 181. Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentrli a încuia (sau a descuia) uşa. Iezii închid uf a după dinsa fi trag zăvorul, creangă, p. 20. A trage (pe cineva) do mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenţia într-o direcţie. Serdici mă trage de mînecă vestonului. Spune: să-mi oprefti mantaua, sahia, N. 118. Cit vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe fiinţa adevărului, odobescu, s. iii 46. A trage mîţa (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1)« A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forţat, tendenţios, ducînd (intenţionat) la concluzii false. Acţiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. CHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. negruzzi, s. I 340. A trage ‘ nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spinul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenuşa pe turta sa v. cenuşă. A trago ţărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe findilă Pe Barbu trage ţărînă. şez. I 144. A trago pe roată = a supune torturii roţii. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sloară = a păcăli, a înşela. S-a lăsat dus de nas fi tras pe sfoară de toţi farlatanii. Vl,AIlUŢă, o. A. III 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! caragiale, o. ni 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judccată = a aduce, a cita pe cineva în faţa justiţiei. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată fi nu se va lăsa pină ce nu-l va vedea în temniţă, rebreanu, i. 94. Plătefte-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Ţăranul a fost tras pe oaie-n judecată, donici, f. 79.  trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiţi trafi la răspundere, ispirescu, m. v. 59. A trage bobii v. bob3. A trage în cărţi = a ghici în cărţi. Mai tras-ai în cărţi, cumnăţico? ALECSANDRI, T. I 175. (In-tranz.) A trage la sorţi v. sorţ. (Despre ambarcaţii) A trago la fund = a începe să se scufunde. (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ştefan dădu poruncă1 dascălului să se suie în turnul bisericii şi să tragă clopotele, sadoveanu, o. vii 113. Dascălii, pe la biserici, voioşi clopotele trag. beldiceânu, p. 123. - Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieşit din biserică. RETEGANUL; p.'I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. bibicescu, P. P. 357. Refl. El o aşezat. deasupra dealurilor o furcă şi un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ŞEZ. II 26. 2. Tranz. F i g. (învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Aşa af fi păţit eu, să mă fi încredinţat lor ft să mă fi lăsat tras de dinşii. sbiera, p. 86. Papa şi împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor, balckscu, o. II 39. E x p r. A-1 trage (pe cineva) inima v. inimă (II1 c). A-1 trage (pe cineva) aţa la ceva v. aţă (1). Intra ii z. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc fi la cîntece. dumitriu, p. F. 56. + (Construit cu prep. « asupra ») A provoca, a atrage. Cită hulă fi defăimare voi trage asupră-nii. drXghici, r. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? gorjan, h. iv 31. ' 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălţăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STancu, D. 257. Damian îşi trăsese cizmele, camil petrescu, o. i 556. Trage-ţi, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. jarnîk-bîrseanu, d. 17. 4. Tranz. (Cu privire la 2numite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcţia voită. Am pus la cale apoi ca să tragă in ogradă şi izvorul ce era aproape, drăguici, r. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt şi cu putere hăţurile de frînghie. dumitriu, n. 247. Cu murgxd tră- ' gînd de frîu. TEODORESCU, p. p. 640. Trage aţa cît să nu se rupă. -{f- Eipr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivind un vag spirit corporatist, pas, z. i 301. G. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîma. Trage poate 800 de litre, negruzzi, s. i 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. drăgiiici, r. 84. Din cinci sute buzdugane. Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea, ant. lit. pop. i 342. <0* Fig. Ce trage părerea domnului? — E hotărî-toare. delavrancea, o. ii 259. Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). TRAGE - 466 — TRAGE 7. T r a n z. A înfige (în frigare, în ţeapă sau în alt corp ascuţit). îl trag in lande ca p-un iepure-n frigare. caragiale, o. iii 144. Le presară cu sare Şi le trage-n-tr-o frigare. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 456. 8. T r a n z. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buştenii în Copcă, galaction, o. i 62. Cînd se întoarse ■ . ■ trase după el un şervet, c. PETRESCU, î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag şi ea nu vine. jarnîk-bîrseanu, d. 429. <$• E x p r. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat= a o scoate greu la capăt, a o duce greu ; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. pas, z. 1131. A trage un picior (sau piciorul)=a şchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior şi-şi pusese singur firma « La şchiopul». pas, z. i 54. Păşea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui faţă Zbura ca o lumină de glorie măreaţă. alecsandri, p. a. 210. 9. T r a n z. F i g. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mişcare, produsă în vreuna din aceste naţionalităţi, trage după sine imediata convul-siune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. bălcescu, o. i 140.- 10. Tr a n z. (Despre animale de tracţiune) A face să meargă un vehicul; a duce.Dumanşi Viorica, împodobiţi cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu giturile spînzurînd, cu nările aburind, dumitriu, n. 145. îndemna blînd şi stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-şi spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANTJ, L. 38. E x p r. A trage la jug v. j u g. 11. T r a n z. F i g. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea ştie. vlahuŢĂ, o. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri, creangă, p. 222. De-aş mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. teodorescu, p. p. 308. E x p r. A trage o spaima = a se speria foarte tare. + A suporta consecinţele unei greşeli, ale unei fapte rele; a ispăşi. îi veni rîndul şi lui Ştefan Furtună, veteranul, să-şi tragă păcatele. MIRO-NESCU, S. A. 24. Zi şi d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoşesc, creangă, P. 220. F i g. N-a rămas inimă-n mine Şi cîtă a mai rămas Toată la neică s-a tras. hodoş, p. p. 40. <0> Intranz. Ţineam ceaslovul deschis, şi cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele. creangă, o. a. 35. 16. Intranz. F i g. A tinde spre, a se simţi atras către. N-am ce zice, tragi la bine. TAS, z. i 168. Cum trage puiul la cloşcă, aşa să tragă ei la casă. SEVASTOS, n. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage, alecsandri, T. i 72. Omul la om trage, şi vita la vită. pann, p. v. i 13. Banul la ban trage. Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte, creangă, o. A. 38. + (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite şi trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins, bogza, c. o. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. n. 41. Cel ce mănîncă din mină, trage a sărăcie, şez. xii 164. 17. Refl. (învechit şi arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituţia, postul, colectivitatea din care face parte. Soldaţii se trăgeau îndărăt în dezordine, dumitriu, N. 112. Răzăşul se trase la cuibul de pe Răut. sadoveanu, o.vii 100. Apoim-oi trage de la sfat, măria-ta. delavrancea, o. ii 89. Domnul meu, să te tragi. Aştept, pe împărat, odobescu, s. i 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră, negruzzi, s. i 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, o. 34. <> Tranz. Domnu abale să tragă pre bezădele de la şcoala publică, kogălniceanu, s. 64. ^ E x p r. A-şl trage mina de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. împărăţia îşi trage de deasupra lui mîna. sadoveanu, z. c. 251. + (Despre ape) A se retrage. Apa lieleşteului se trase într-o parte şi intr-alta. ispirescu, l. 37. Rîul înapoi se trage. . . munţii vîrfut îşi clătesc. alExaxdrescu, m. 14. A început atmosfera a să linişti, valurile mării a să alina ■. . apa a să trage la matca ei. drăghici, r. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. îi trage inelele din deget, ispirescu, L. 109. <0> F ig. D-sa, de la această concepţie primă, trage un plan pentru o dramă, Gherea, ST. CR. n 267. Subiectele mai. tulul or acestor producţii au fost trase din istoria naţională, caragiale, o. m 221. «0> E x p r. A trage concluzii v. concluzie. A trage loloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un protit = a profita. A trage învăţăminte din (sau de pe urma) = a învăţa (dintr-o experienţă). + (Cu complementul «dinţi», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede şi fără durere ca dînsul. rebreanu, i. 120. 2. T r a n z. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă, macedonski, o. I 263. Credeţi că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? caragiale, o. iii 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puţ, trage apă, umple o găleată, dumitriu, P. r. 60. Ia trageţi-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. odobescu, s. I 84. ■<)* (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, p. 278. <0 Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care şi-a depus drojdia. A trage Imutura în sticlo = a scoate băutura dintr-un vas mai mare şi a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, Ia copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ţi dee ’mnealui ce are acolo. ■. să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forţa), a obţine (cu dificultate). Andrii Popa, hoţ barbat! Zi şi noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile şi Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieştecărei luni. kogălniceanu, s. 129. Maiadastă-mă niţel, Casă-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. + A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieşi boierul TRAGE — 467 — TRAGE din tovărăşia dumitale, işi trase partea lui, 20000 de galbeni. delavrancea, o. ii 278. + A reţine. Nici ei nu mănincă..,şi trag ţi plata lucrătorilor. KKTKC.ANUL, p. v 55. 6. I n t r a n z. F i g. (în e x p r.) A trago cil ureclica = a asculta pe furiş pentru a prinde zgomote uşoare sau vorbe şoptite; a-şi încorda auzul, a-şi ascuţi urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric şi-şi dau cu cotul, chicotesc cînd prind ctle-o frîntură din vorba unchiaşului. sp. popescu, m. G. 24. Trase cu urechea şi simţi că cineva jumuleşte pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea şi aude bine că s-apropie drumeţ. caragiale, o. iii 52. (Tran z.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea, sbiera, P. 17. A trage CU ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiş, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul îşi fuma pe furiş ţigara, trăgînd cu coada ochiului la faţa aspră a sergentului, sadoveanu, o. vi 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei, sevastos, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intraţi în codru şi trageţi cu ochiul; nu cumva îţi zări zmei pe după copaci! alecsandri, t. i 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo şi a început să bea din ţigară. . . Dar mă trăgea cu coada ochiului, caragiale, o. i 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leşină de bucurie, dar iarăşi trase de seamă şi mulţămi oamenilor, RETEGANUL, p. n 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuţită, sadoveanu, o. viii 13. Trăgea aerul rece al nopţii adine, pînă în fundul plămînilor. bart, e. 56. ^ Expr. A-şi trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-şi tragă Nici sufletul, coşbuc, p. I 243. îşi trase sufletul adine şi cu plăcere, contemporanul, iv 83. (I n t r a n z.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morţii, a-şi trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hăşmaşului Mare sînt bolnave şi trag să moară. bogza, c. o. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. reteganul, F. v 80. Leul cel înfricoşat. . . trage de moarte şi-i aproape de sflrşil. ŢICHINDEAL, F. 8. Bărbaţii mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. hodoş, p. p. 50. + (Cu complementul «tutun», «tabac», p. e x t. «ciubuc») A fuma, a priza. întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. caragiale, o. iii 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? alecsandri, t. i 175. Dragu mi-i bădiţa, drag, Care nu trage tăbac. Jarnîk-bîrseanu, D. 409. Abso], Tutunul este o otravă. . . — Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul, caragiale, m. 131. <$■ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din ţigară, şi simţea cum i se lipeşte limba uscată de cerul-gurii. dumitriu, n. 230. A tras iar adine din pipă. sadoveanu, n. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi, bassarabescu, v. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalaţii de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineaţă se făcuse foc, la început soba nu trăgea şi tot fumul ieşise în odaie, vlahuţă, o. a. 296. 9. Tranz. (Folosit şi absolut) A sorbi, a înghiţi, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ţi crapă măseaua! Trage un gît şi te dezmorţeşte. Sadoveanu, o. vi 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o ţuică, rebreanu, R. ii 309. Ştii ce?.. . N-ar fi bine oare să tragem şi noi o duşcă? alecsandri, T. I 91. <$> (întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît şi cei care se aflau in preajma ofiţerilor. pas, z. iv 75. Expr. A trage la măsea (sau la mustaţă) =a bea mult alcool, a fi beţiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi soreoveţii la musteaţă de ce nu te olicăieşti atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o seîndură. C. PETRESCU, î. II181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet ■ . . ereau trase de mîini îngereşti. GORJAN, n. IV 155. <> (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd in jurul oraşului o panglică lată de ape turburi şi grele, bogza, m. s. 19. [Acest stat) ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. bălcescu, o. li 289. De la casă pină la casă, tot funii şi aţe trase (Drumul). GOROVEI, c. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe faţa ei albă ca o marmură vie. eminescu, N. 4. 0> (în contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinaţiile lui. REBREANU, R. I 46. «0- F i g. (Despre trăsăturile feţei, mai ales despre ochi şi despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprincenile trase ca din condei. . . tot n-ar da cu foiţă şi cu muc de luminare, delavrancea, s. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor, jarnîk-bîrseanu, d. 136. <$> L o c. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia). = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Uliţile oraşelor europeneşti, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, s. i 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie, kogălniceanu, s. 4. E x p r. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mişcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. o. 153. Hai, ho, ţa, ho. Bourean, Trage brazdă pe tapşan. alecsandri, p. p. 168. IV. 1. Tr a n z. (Folosit şi absolut) în diverse procese de muncă, în diverse operaţii sau în acţiuni care presupun un efort fizic. V. d a» (I 10). A trage la rindea — a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o ţesătură) la piuă — » supune (o ţesătură) unei operaţii mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă şi pîsloasă). Căi funii. .. sînt traşi la chiuă şi-s cu dungi roşii. ŞEZ. lx 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la şapirograf — a imprima cu ajutorul şapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) in poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) -- a ascuţi. XJrîtă vreme, grăi moş Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. mironescu, s. a. 41. Paloş din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORF.scu, p. p. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. jarnîk-bîrseanu, d. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tirg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. p. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam şi cu Trofim nu trăgeau la rame. dumitriu, p. f. 4. Mindrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinţi — a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinţi. ŞEZ.. i 234. A trage în fuşalăi (sau in piepteni) — a dărăci. Du-te şi vezi de trage pînă în sară în fuţalăi lina pe care ţi-am pregătit-o. sadoveanu, b. 19. + A toarce. Lasă pînza să mai steie,Că mi-ai tors-o prin cosire Şi mi-ai tras-o prea subţire, marian, s. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, c. 296. + A trece prin.. ., a vîrî prin..., a petrece. îşi trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. <0> Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîştigat (cu credinţa superstiţioasă că acest gest atrage bogăţia). Trăgînd gologanul prin barbă şi băgîndu-l in buzunar, pas, z. i 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subţire, mlădios, graţios. Trupuşoru-i gingăşel Părea tras pintr-un inel. alecsandri, p. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supţirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 41. (Refl.) A se trago la faţă = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puţin şi să se tragă la faţă. sadoveanu, b. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-1 să treacă printr-o filieră, pentru a obţine bare, sîrme sau ţevi. TRAGE - 468 — TRAGERE 8. Tra n z. (Familiar, de obicei cjiistiuic cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, c.i vioiciune. Trag o horă de tremură pămintul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă rominească care a ţinut două săptămmi. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînleţi ¡i voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au, tras o frecătură bună cu oţet de Icustean. CREANGĂ, A. 15. îi tragem un stos în aslă-seară't Ar.KCSA.NDRl, T. 1702. (A b s o 1.) Va să zică ii tragi la gazetă zdravăn... c. petrescu, c. v. 125. •$> E xp r. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a tru^e (Ia) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). -Am- tras cu toţii un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieşi şi pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, şi-ăi ajuns; MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, o. ni 50. După ce te-am găzduit: • ■ tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase, id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (I n t r a n z.) A trage la fit v. f i t. + A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toţii intr-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUŢĂ, o. a. i 152. Privighetorile prin crînguleţele înflorite trăgea nişte geamparale de-ţi lua auzul, ispirescu, l. 292. E x p r. A trage o gură = a certa cu asprime, a muştrului. El se mai şi obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. slavici, N. I 234. Intranz. Dodată auzi nişte balauri de lăutari trăgînd din. viori de gîndeai că mănîncă foc. ispirescu, l. 109. Eu cînd trag din cimpoi. . . sar căprioarele de se prăpădesc. alecsandri, t. 243. 4. Intranz. (în e x p r.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustaţa) = a face un semn discret. Flăcăii-şi trag cu geana, Rid apoi şi ei. coşbuc, p. ii 56. El îi trase cu mustaţa, iară ei îi făcu inima sfirr! ISPIRESCU, u. 119. Mai zlmbiţi, soro dragă. . . mai trageţi cu coada ochiului. . . ca altele, alecsandri, t. i 160. 5. T r a n z. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ţi trage la tălpi atîta cît nu poţi duce. ISPIRESCU, L. 178. A b s o 1. (Cu indicarea instrumentului acţiunii) Au început amîndoi să zbiere şi să-şi tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, o. III 200. Fiul craiului îi şi trage atunci cu frîul in cap. creangă, p. 195. «$• (Instrumentul acţiunii este complement direct) îmi trăgeai palme de-mi venea ameţeală, dumitriu, n. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. iii 50. Ciocoieşti satului. . . Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre ţintă, a face ca glonţul, săgeata etc. să pornească spre ţintă. Soldaţii începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La începui tragem toţi cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere, bolinuneanu, o. 330. Copii, trageţi. . . eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. alecsandri, p. I 33. (Cu indicarea ţintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, şi trăgeam la becaţe. dumitriu, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. camil petrescu, u. n. 267. «$> (Cu indicarea instrumentului acţiunii) Un vînător trage cu puşca, sadoveanu, o. vin 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front, coşbuc, p. n 40. Tranz. (Instrumentul acţiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de puşcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeţi, delavrancea, O. n 140. Cadinele trăgeau puşti şi pistoale după ferestre. Ghica, s. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi niţel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, c. i. 188. Lă purcelul, îl scaldă, U trage frumuşel cu untură din opaieţ, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. Intranz. (Cu determinări indicînd boala şi introduse prin prep. «de ») Ştie să tragă de gîlci. caragiale, o. m 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (uşor). Trăgea un vînt subţire dinspre baltă, sadoveanu, o. I 27. Trăgea un vîntişor care abia adia. ispirescu, ■ L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece t de ustură o. RUSSO, o. 152. Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) pro-vocîndu-i o senzaţie de răcoare bruscă şi neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! c. PETRESCU, R. dr. 79. <$> (Prin metonimie) M-a tras şi fereastra. CARAGIALE, O. I 60. YI. Refl. 1. A descinde din. . ., a fi din neamul. . ., a fi urmaşul. . . Nu contenea a dovedi, cui vrea şi cui nu vrea să-l asculte,. că se trage direct din. Porfirogeniţii Bizanţului. C. PETRESCU, A. R. 11. Se trăgea şi el din viţă de împărat, ispirescu, u. 8; De se trag din neam .mare, Asta e o întîmplare. alExandrescu, m. 321. -$• (Tranz., în e x p r.) A-şi trage neamul din... v. n e a m. + A fi originar din: . . După mamă se trăgea din Pipirig, sadoveanu, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras şi moartea. CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cile zilişoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. Tranz. Oraşul Constantinopole ş-a tras mărirea lui de la un Constantin, bălcescu, la tdrg. TRAGEDIAN, -Ă, tragedieni, -e, s. m. şi f. Actor de tragedie. Din acea trupă făcea parte vestita Dilly, cîn-tăreaţă şi tragediană de un mare merit, ghica, s. 44. TRAGEDÎE, tragedii, s. f. 1. Operă dramatică a cărei acţiune reprezintă o luptă încordată, o catastrofă personală sau socială şi care se termină de obicei cu piei-rea eroului. De vrei să-ţi cetesc toată tragedia Ecubei unde e acest frumos cor al troienelor. negruzzi, s. i 4. Acela ce-n tragedii face patimi a vorbi Nu poate şi-n elegie chinurile a descri. ALEXANDRESCU, M. 248. 2. F i g. Întîmplare zguduitoare, nenorocire mare, catastrofă. Astfel trăiesc cîteodată, pe aceste aspre culmi de piatră, cea mai mare tragedie a vieţii lor de ţărani: pierderea animalelor, bogza, C. o. 23. Aveţi gust să cunoaşteţi jalnica mea tragedie? alecsandri, t. i 369. De la începutul tragediei aceştia, doamna Rucsanda, neştiind nimic de cele ce se petreceau, era îngrijită. NEGRUZZI, S. I 157. + Zbucium, suferinţă. în neputinţa... de a se întoarce la acea viaţă trecută, rezidă în bună parte tragedia sufletească ce se degajează din poezia «Pe deal *. GHEREA, ST. CR. HI 403. TRĂGERE, trageri, s. f. Acţiunea de a trage şi rezultatul ei. 1. 1. Efortul făcut pentru a mişca din loc un obiect, pentru a-1 da la o parte, a-I aduce spre sine, a-1 duce spre un punct voit etc. <$■ E x p r. Tragere pe roată = omorîre prin torturare pe roată. Tragere pe sfoară = faptul de a păcăli; păcăleală, înşelătorie. Pun capul că e vreo tragere pe sfoară, c. petrescu, r. dr. 203. 2. Operaţie prin care ţevile, barele, firele metalice sînt întinse şi subţiate. 3. (Popular) Atracţie, îndemn, înclinare. Somnul. . . să iveşte cu o dulce simţire şi tragere la odihnă. PISCUPESCU, o. 203. <$- E x p r. (Cu) tragere do inimă = (cu) zel, (cu) rîvnă, (cu) ardoare. Niciodată nu pusese Isvtail în pregătirea lor atîta grabă, iscusinţă şi tragere de inimă. TUdoran, p. 332. Veţi lucra toţi cu tragere de inimă să facem ceva? Bine. Nu?. .. o să-nchidem prăvălia şi... pace bună. vla-HUŢĂ, O. A. HI 25. E cîte unul pentru care simţi din clipa ce l-ai văzut tragere de inimă, fără ca să-ţi dai seama pentru ce. slavici, o. i 138. Bietul băiat... noaptea învăţa, căci avea tragere de inimă, bolintineanu, o. 402. II. Scoatere, extragere. Tragerea vinului în sticle. E x p r. Tragere la sorţi = hotărîre prin sorţi a unei TRAGIC 469 -- Trainic împărţeli, a unui cîştig etc.; participare ca parte interesată la o alegere prin sorţi. III. Trasare, marcare, desenare. Tragerea unei linii. IV. Descărcare a unei arme; împuşcare; tir. La ziuă trebuia să înceapă tragerea de război. Sandu-aldea, u. p. 127. (Adverbial) Tot mai larg peste ţară înfloresc bucuriile, Tot mai trainic se-aşază în istorie filele. DEŞLIU, G. 45. TEĂISTĂ, traiste, s. f. 1. Sac, de obicei de lînă sau de pînză groasă, prevăzut cu o baieră pentru a fi agăţat, în care se păstrează sau se transportă diverse obiecte, din care se dă uneori de mîncare animalelor etc.; «traiţă. Luase traista grea, o pusese pe umăr şi plecase prin negură, dumitriu, n. 205. Făcură o asimâ, luară şi niţică legumă, le puseră in traistă şi plecară. ISPIRESCU, h. 285. Taie baierile de la traistă... şi face cum poate, de leagă el gîrneţul, unde trebuia. CREANGĂ, p. 125. Cu-a mea mină, Traista plină îţi voi da de bun ovăz. NEGRUZZI, S. II 108. ^Expr. A-şi lua traista în băţ v. băţ. (A rămîne) cu traista-n băţ = a fi foarte sărac, a ajunge la sapă de lemn; p. ext. a nu avea locuinţă stabilă. A-i uiînca (cuiva) cîiuii din traistă = a fi prostănac, netrebnic. Era un om de aceia căruia-i mîncau etnii din traistă şi toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, p. 39. A prinde (pe cineva) cu raţa în traistă = a prinde pe vinovat asupra faptului. Ei! Iată că-n sfîrşit, Te prind cu raţa-n traistă. macedonski, o. ii 67. A-i bate (cuiva) VÎntuI în traistă = a fi sărac lipit. Traistă goală (sau uşoară) = sărăcie. Aici, la sărăcăciosul ist de rai, vorba ceea: «fală goală, traistă uşoară ». creangă, p. 320. 2. Conţinutul unei traiste (1). O traistă de porumb. 3, Compus: traista-ciobanului = plantă erbacee din familia cruciferelor, * cu frunze adînc crestate, dispuse în rozetă, cu flori mici albe în vîrful tulpinii, cu fructe triunghiulare (de forma unei traiste (1)); este folosită ca plantă medicinală (Capsella Bursa pastoris). — Pl. şi: traiste (sadoveanu, z. c. 202), trăisti (id. o. vii 70, CARAGIALE, P. 45), trăişti (PĂSCU-I/ESCU, h. p. 46). — Variantă: străistă (marian, nu. 226) s. f. TRALAL interj. Onomatopee care redă cîntatul din gură sau înlocuieşte cuvintele necunoscute ale unei melodii. «$>• Expr. A îi cam tralala = a fi cam zăpăcit. TRAMA; trame, s. f. (Franţuzism rar) Fir întrebuinţat în urzeala sau în bătătura unei ţesături. + F i g. Plan ascuns, intrigă, complot. Monstru cumplit, cu faţa ca sufletu-i de slută, în trame sîngeroase gîndirea-i e pierdută. ALECSANDRI, P. III 106. TRAMBALA, trambalez, vb. I. Refl. A se duce, a umbla de colo pînă colo (fără rost). E greu s-o vezi. Fiindcă ea n-are cupeu să se trambaleze pe uliţa mare, în fiecare zi, la acelaşi ceas. c. petrescu, o. p. i 227. TRAMBULINA; trambuline, s. f. Dispozitiv pentru sărituri, folosit la gimnastică, înot, sebi. Schiorii se azvîrlă de pe trambuline în vid. BOGZA, c. o. 58. TRAMCĂR, tramcare, s. n. Mijloc de locomoţie, folosit odinioară pentru transporturile în comun şi alcătuit dintr-un vehicul mare tras de cai. Trecea, în hurducă-turi, ca o corabie sau ca o cămilă stîrnind pulberea şoselei. .. tramcarul lui Toma Blîndu, ducînd lumea la Moşi. pas, Z. I 18. Vagoane de tramvai galbene şi albastre, tramcare, trăsuri boiereşti... biciclete şi lume multă pe jos. CARAGIALE, O. II 168. TRÂMPĂ, trompe, s. f. (Mold.) Schimb în natură; troc. Vîndurăm vreo cîtăva marfă cu bani peşin şi mai făcurăm şi trampa cu alte mărfuri de p-acolo. GORJAN, h. ii 29. (în forma treampa) Hai să facem treampa: dă-mi carul şi na-ţi boii. Creangă, P. 40. — Variantă: treâmpă s. f. TRAMVĂI, tramvaie, s. n. Mijloc de* transport în comun, folosit în oraşele mai mari şi constînd din unul sau mai multe vagoane care circulă pe şine, cu tracţiune electrică sau (în trecut) animală. Pe străzi circulă tramvaie şi autobuze, maşini şi căruţe. STANCU, u.R.S.S. 188. între acestea, cu uruit de fierărie, soseşte tramvaiul. bogza, A. î. 244. Ele iau tramvaiul, care trece chiar pe lingă casa lui Matei. sp. popescu, m. g. 47. TRANC interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o lovire, o cădere sau o izbitură puternică şi bruscă; tronc. Dete drumul săgeţii şi tranc! lovi drept în capul crăcătiţei (= caracatiţei), ispirescu, L. 255. Spinul face tranc! capacul pe gura fîntînii. creangă, p. 205. ^ (în forma tranca, repetat sau alternînd cu tronca) De inima căruţei atîrnau păcorniţa cu feleştiocul şi posteuca, care se izbeau una de alta cînd mergea căruţa şi făceau: tronca, tranca! tronca, tranca! creangă, p. 106. ^ (Cu valoare de verb) O atitudine demnă. . . pînă la un moment dat, ştii, colea, cînd i-o verii bine, la o chestie arzătoare, ş-atunci — tranc un discurs lucrat cum ştie el. VLAHUŢĂ, la TDRG. — Variantă: tranca interj. TRANCA interj, v. tranc. TRAXCANĂLE s. f. pl. (Şi în forma trăncănăi) 1. Vorbe goale, palavre. D-aste vorbe d-ale tale, Go-goşele, trancanale, Sîntem sătui de ajuns, pann, p. v. Iii 95. 2. Lucruri casnice mărunte (îngrămădite, aruncate în dezordine) ; catrafuse, cioveie. Hai să adunăm ale trăncănăi de pe afară... că la noapte o să ningă, pajlfile, văzd. .12. — Variantă: trăncănăi (ispirescu, l. 390) s. f. pl. TRANDADÂ, trandadale, s. f. Unealtă de pescuit făcută dintr-o plasă sau dintr-un sac a cărui gură se poate închide. (Atestat în forma trandadaie) Unul din instrumentele. . . pe care le avem la Dunăre este trandadaia pe care pescarii noştri au adoptat-o abia în timpurile din urmă de la pescarii sîrbi. antipa, p. 524. — Variantă: trandadaie s. f. TRANDADAIE s. f. v. trandada. TRANDAFÎR, trandafiri, s. m. 1. Arbust din familia rozaceelor, cu flori roşii, albe sau galbene, cu miros plăcut şi cu fructe cărnoase, roşii; creşte sălbatic sau se cultivă in grădini, florile lui fiind întrebuinţate în industria parfumurilor (Rosa); floarea acestui arbust (v. rujă). Vor cultiva cîteva pogoane de trandafiri şi vor trăi toţi anii vieţii lor din iubire şi din ciştigul uleiului de roze. GAtACTION, o. I 143. S-a oprit La trandafiri, şi mina-i dragă S-a-ntins la flori ca să aleagă. COŞBUC, P. II 258. Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roşii Peste unda fermecată. EMINESCU, o. I 72. •v” (în comparaţii şi metafore) Se cunoaşte, Floricico, că pe-aici a mers botişorul tău de trandafir şi dinţişorii tăi de şoricuţ. HOGAŞ, M. N. 18. Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă intre maluri. . . Iar pe feţe de copile înfloreşte trandafiri, alecsandri, p. III 12. Bine-ai venit sănătos. Trandafirul meu frumos, jarnîk-bîrseanu, d. 146. ■if- Trandafir de dulceaţă = trandafir cu flori roşii, din ale cărui petale se face dulceaţă. Trandafir sălbatic — măcieş. Ea are flori de crîng la sin Şi-n păr un trandafir sălbatic, coşbuc, p. i 181. -0» Expr. De departe trandafir, de aproape borş cu ştir, se spune despre o persoană care de depaits pare foarte frumoasă, iar de aproape se vede că e urîtă. -O" Compuse : (Bot.) tran-dafir-dc-munte = smirdar; (Zool.) trandafir-dc-mare = actinie. Mf Lemn de trandafir = lemnul anui arbore din America de Sud (care miroase a trandafir) din care se fac mobile de lux. Lemnul de trandafir strălucea cald. DUMITRIU, N. 52. TRANDAFIRAŞ — 471 - TRANSEPT' 2. Cîmat de porc cu mult piper şi usturoi. Trandafiri usturoieţi şi slănină de cea subţire. . . cu mămăliguţă caldă se duc unse pe git. creangX, a. 103. Ştia tinde se găsea pelinul cel mai bun şi unde se frigea trandafirii cei mai gustoşi, chica, s. 61. Ea a tăiat o bucată de trandafir de porc, a fript-o şi a mincat-o. şez. IX 58. TRANDAFIRAŞ, trandafiraşi, s. m. Diminutiv al Iui trandafir (1). TRANDAFIRI-]I., trandafirei, s. m. Trandafiraş. Feţele ne-or rumeni, Ca doi-trei Trandafirei. TEODORESCU, p. P. 77. TRANDAFIRIU, -ÍE, trandafirii, adj. 1. De culoarea roză a trandafirului. Răsărea soarele şi luceau ca unşi c-o vopsea trandafirie lăstarii tineri din virfurile stejarilor. sadoveanu, o. vii 37. Obrajii erau trandafirii, gura roşie, ochii învioraţi. C. petrescu, s. 163. Pleoapele-mi căzură grele peste ochi, ca o perdea neagră cu flori de lumină trandafirie, hogaş, m. n. 63. <$> (Adverbial) • Cend se lumina trandafiriu. dumiTriu, n.. 53. Prinsul se cumpăni; ochii i se încruntară şi partea de siis a feţei se coloră uşor trandafiriu subt năvala sîngelui. sadoveanu, z. c. 345. <(>■ (Substantivat) Cu toţii se îndepărtară spre fagii ale căror culmi străluceaţi de un trandafiriu aprins. dumiTriu, n. 209. Trandafiriul caişilor pilpîia ca un revărsat de ziuă. i. botez, şc. 78. 2. Fig. Luminos, senin, plin de optimism. Ne ţinteam cu drag ochii spre steagid roşu. . . iar în sufletul nostru licăreau dulce zorile trandafirii ale unei lumi fericite. paun-pincio, p. 125. (Adverbial) îndată văzu existenţa mai trandafiriu, c. petrescu, c. v. 123. Cînd ieşii de la d-na Rădeanu, eram un alt om. Vedeam tot trandafiriu. gane, N. iii 121. TRANDAFIRTŞŢ, trandafiruţi, s. m. Trandafiraş. Adă ş-un trandafiruţ, Să fac peană la drăguţ, jarnîk-bîrseanu, D. 165. TRANS- Element de compunere însemnînd « dincolo », «peste », care serveşte Ia formarea unor substantive şi adjective ca: transcarpatin, transdanu- b i a n etc. TRANSALPIN, -Ă, transalpini, -e, adj. Care este situat dincolo de munţii Alpi. Gatia transalpină. TRANSATLANTIC1, transatlantice, s. n. Vapor mare de pasageri, care traversează în cursă regulată Oceanul Atlantic, El pare, acolo, in depărtare, un imens transatlantic, plutind pe suprafaţa zbuciumată a unui ocean cuprins de furtună, bogza, C. o. 20. în seara aceea sosise un transatlantic, bart, s. m. 32. TRANSATLANTIC2, -A, transatlantici, -e, adj. Care străbate, care traversează Oceanul Atlantic. Cablu transatlantic. trânsA, transe, s. f. Stare specială de pierdere a voinţei în care se găseşte o persoană supusă acţiunii hipnozei. TRANSBORDA, transbordez, vb. I. T r a n z. A f face transbordare. <0* Intranz. Acesta va porni spre Buftea, se va opri la locul catastrofei şi vom transborda. CARACIALE, M. 143. , TRANSBORDARE, transbordări, s. f. Trecere a mărfurilor sau a persoanelor dintr-un vehicul (tren, navă etc.) în altul în cursul unei călătorii (de obicei din cauza întreruperii accidentale a circulaţiei). De la cealaltă păcătoşenie de staţie, unde am făcut transbordare pe liniile largi, nu m-am supărat ca acuma, sadoveanu, m. c. 90. . TRANSIiORDÓR, transbordoare, s. n. 1. Platformă mobilă la nivelul unei căi ferate, cu ajutorul căreia se trec vagoanele şi locomotivele de pe'o linie pe altă linie paralelă, cu care nu are legătură. 2. Navă care serveşte la transbordarea călătorilor sau a mărfurilor. TRANSCARPATIC, -A, transcarpatici, -e, adj. Transcarpatin. Un grai transcarpatic, propriu-zis şi în totalitatea lui teritorială, nu există, iordan, t. R. 15. TRANSCARPATIN, -A, transcarpatini, -e, adj. Care este aşezat sau se află dincolo de munţii Carpaţi (în raport cu Muntenia şi Moldova); de peste Carpaţi. TRANSCENDENT, -A, transcendenţi, -te, adj. 1. (în filozofia idealistă a lui Kant) Care se găseşte dincolo de limitele experienţei, care este inaccesibil cunoaşterii bazate pe experienţă, ' care întrece limitele realităţii. 2. (Mat.) Care foloseşte calculul diferenţial şi integral. Geometrie transcendentă. Analiză transcendentă. TRANSCENDENTAL, -A, transcendentali, -e, adj. 1. (în filozofia idealistă a lui Kant) Care se referă la formele apriorice ale cunoaşterii, care premerge experienţei şi o condiţionează. Kant afirma că timpul, spaţiul, cauzalitatea etc. sînt categorii transcendentale. 2. Care este deasupra lumii reale; metafizic. Astfel, se împlinea aproape săptămina de cînd Odorescu zburase in lumi transcendentale, macedonski, o, iii 87. Aici ii plăcea iubitului Herr Direktor să se dea la speculaţiuni transcendentale. caraGIM.E, o. vii 200. TRANSCENDENTALlSM s. n. Concepţia filozofică transcendeh tală. TRANSCRIE, transcriu, vb. III. T r a n z. 1. A scrie din nou un text fără a-i aduce modificări, a face o copie scrisă, a copia. îi transcriam cărţile de algebră şi îi ajutam la cazanele şi oalele lui de alchimist, camil petrescu, T. îl 180. Aş transcrie aci cu plăcere toată acea ineîntătoare descripţiune. odobescu, s. iii 20. Transcriu aci trei epistole ce am primit la Constantinopol în timpul guvernului revoluţionar, ghica, a. 38. + A prelucra o bucată muzicală scrisă pentru un anumit instrument sau o anumită voce, pentru a fi cîntată de alt instrument sau de altă voce. Liszt a transcris pentru pian piesa pentru vioară Campanella de Paganini. 2. A copia un act într-un registru public special. Pină ce nu s-a transcris definitiv, o despărţire e o simplă neînţelegere între soţi. rebreanu, r. i 255. TRANSCRIERE, transcrieri, s. f. Acţiunea de a transcrie şi rezultatul ei. Transcriere fonetică = notare a pronunţării unei limbi, a unui dialect sau a unui grai cu ajutorul unui alfabet fonetic. «Atlasul lingvistic romîn » întrebuinţează transcrierea fonetică. + (Jur.) Transcripţie (2). TRANSCRIPŢIE, transcripţii, s. f. 1. Copie. Am aflat că in sulul acela duce el transcripţii şi prefaceri de cîntări bisericeşti, sadoveanu, e. 125. 2. Formalitate, prescrisă de lege, care constă în copierea unui act juridic într-un registru public special. — Variantă: (învechit) transcripţiuno (hasdeu, i. v. 223) s. f. TRANSCRII'ŢltfNE s. f. v. transeripţio. TRANSCRIS, -A, transcrişi, -se, adj. (Despre un act, o hotărîre etc.) Copiat în registrul public de transcripţie. TRANSDANUBIĂN, -A, transdanubieni, -e, adj. Care este aşezat sau locuieşte la sud de Dunăre. TRANSÎFT, transepturi, s. n. Naos transversal, care taie în unghi drept naosul principal al unor biserici. TRANSFER — 472 - TRANSGRESIUNE Laturile curmezişe sau transeptul t>u mai sint terminate in linie dreaptă, ci se rotunjesc, fortr'.nd dasupra o semi-boltă. odobescu, s. i 389. TRANSFER, transferuri, s. n. Faptul de a (se) transfera ; mutare dintr-un loc într-altul, transferare. Să vedem numai dacă iese cu preaviz sau cu transfer. V. rom. ianuarie 1954, 123. + (Jur.) Transmitere a unor drepturi sau obligaţii cu respectarea anumitor formalităţi. TRANSFERĂ, transfir, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la o persoană) A miita dintr-o localitate în alta sau de la o instituţie la alta, a face să-şi schimbe locul de muncă. Doream să fiu transferat undeva lîngă Tulcea. SADO- VEANU, P. M. 106. ->ţ> Refl. M-am transferat la altă unitate. + (Cu privire la acte, obiecte, drepturi etc.) A transmite de la cineva la altcineva. 2. A face un schimb, o trecere de energie, de căldură etc. de la un sistem la altul. TRANSFERARE, transferări, s. f. Acţiunea de a transfera şi rezultatul ei; mutare, trecere, transmitere. Am prezintat mai-marilor mei cerere de transferare. GAIvACTION, O. I 104. TRANSFERĂT, -Ă, transferaţi, -te, adj. Trecut dintr-un loc în altul, mutat, permutat. TRANSFIGURA, transfigurez, vb. I. T r a n z. 1. A schimba înfăţişarea, expresia feţei (cuiva). In cinci minute fu transfigurat, ca întotdeauna cînd citea. C. PETRESCU, î. II 103. 2. A da altă înfăţişare, alt aspect unui lucru, a face să fie altfel. Luna transfigurează totul. Gardurile strîmbe, şandramalele dărăpănate, bălăriile din maidan, atît de urîte in lumina soarelui. IBRĂILEANU, A. 15. Sadoveanu zugrăveşte necontenit natura pictural, dar în acelaşi timp cum o vede copila, adică transfigurată de concepţia ei. id. S. 6. Refl. în două zile capitala se transfigurase. c. PETRESCU, î. li 179. TRANSFIGURARE, transfigurări, s. f. Faptul de a transfigura; schimbare, refacere, transformare. Izvorul autenticii simţiri se găseşte în oglindirea veridică a vieţii, în transfigurarea ei artistică prin prisma personală a gîndirii şi sensibilităţii autorului. CONTEMPORANUI#, s. n, 1954, nr. 382, 3/1. TRANSFIGURAT, -Ă, transfiguraţi, -te, adj. Schimbat la faţă (sub influenţa unei emoţii). îl găsii pe Vater Hermann transfigurat, vibrător, impetuos! GAI.ACTION, o. I 234. Peruianu, transfigurat, frumos, surîdea cătind ţintă in ochii Anei. vlahuţX, o. A. iii 85. TRANSFORMĂ, transform, vb. I. Tranz. 1. A schimba înfăţişarea, a da alt aspect, altă formă; a face să treacă de la o stare la alta; a preface, a preschimbh, a schimba. Maiakovski însă a constituit acea lovitură hotă-rîtoare, care transformă dorinţa şi visul în acţiune concretă. beniuc, P. 46. Fostul Palat de Iarnă a fost transformat in muzeu de către Puterea sovietică. STancu, u.R.S.S. 120. A schimba caracterul cuiva. în trei ani de cînd nu se văzuse, capitala îl transformase, c. PETRESCU, C. V. 51. Mişcare de translaţie — mişcare în care toate punctele unui corp mobil descriu linii care rămîn paralele cu anumite direcţii date. Se poate face construcţia cu ajutorul unei mişcări de translaţie. GEOMETRIA P. 108. 2. (învechit) Mutare, strămutare. (Atestat în forma translaţiune) Vedem capitala încă în Suceava în luna lui august. ■■ strămutată la Iaşi în octombrie. .. prin urmare, translaţiunea se operă în luna lui septembrie. HASDEU, I. V. 262. — Variantă: (învechit) translaţiune s. f. TRANSLAŢltJNE s. f. v. translaţie. TRANSLITERĂŢIE, transliteraţii, s. f. Transpunere, transcrierea unui text scris, dintr-un alfabet în altul, redîndu-se literele prin echivalentele lor din alfabetul în care se transcrie, fără a se ţine seamă de nuanţa fonetică a semnelor. TRANSLUCID, -A, translucizi, -de, adj. (Despre un obiect) Care lasă să treacă prin el lumina, difuzînd-o parţial, astfel încît nu se pot distinge contururile sau detaliile obiectelor aflate înapoi. Geamuri pătrate erau acoperite cu hîrtie translucidă. cSunescu, E. o. I 8. <$• (Adverbial) Razele lungi ale crepusculului de mai incendiau ferestrele înflorate translucid dinspre terasă, camil petrescu, n. 114. TRANSLUCIDITATE s. f. Calitatea de a fi translucid. trAnsmigrAţii;, transmigraţii, s. f. (în anumite credinţe religioase) Concepţia potrivit căreia sufletul dintr-un corp trece, după moarte, în alt corp. TRANSMISIBIL, -A, transmisibili, -e, adj. Care poate fi transmis. Ştiinţa şi practica veterinară au şi sarcina, de a colabora la ocrotirea sănătăţii oamenilor împotriva bolilor transmisibile de la animale la om. contemporanul, s. îi, 1954, nr. 379, 5/6. TRANSMISIBILITĂTE s. f. Calitatea de a fi’ transmisibil. [Miciurin] a dovedit. ■ ■ transmisibilitatea ereditară în decursul unui şir de generaţii, a caracterelor dobîn-dite de plante, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 126, 9/5. , TRANSMISIE s. f. v. transmisiune. TRANSMISIUNE, transmisiuni, s. f. (Şi în forma transmisie) I. Faptul de a transmite, transmitere. 1. Emisiune radiofonică. 2. (Jur.) Trecerea unui lucru, a unui drept de la o persoană la alta. II. (Tehn.; mai ales în forma transmisie) Ansamblul organelor cu ajutorul cărora se transmite mişcarea de la un organ de maşină la altul sau de la o maşină la alta. Se pun în mişcare motoarele, încep să se învîrtească, pe transmisii, curelele, începe duduitid maşinilor. PAS, L. ii 57; ❖ Curea de transmisie v. curea. — Variantă: transmisie s. f. TRANSMITE, transmit, vb. III. Tranz. 1. A trimite ceva prin intermediul unei persoane, unei scrisori etc. Grigore îi mulţumi, transmiţînd mulţumiri şi Nadinei. rebreanu, R. I 250. A aduce la cunoştinţă, a comunica ceva. Ştirea trecu din ureche în ureche, transmisă la toţi membrii familiei. C. PETRESCU, C. V. 9. Transmise bătrînului complimente prieteneşti de la Gavrilaş. rebreanu, r. i 206. 2. A comunica cu ajutorul unui post emiţător de radio sau de telegraf; a emite. Radiojurnalul de duminecă transmite ştirile cele mai importante ale săptămînii. BA-ranga, i. 167. Postul de radio transmite. . . muzică simfonică. STANCU, U.R.S.S. 153. Am primit depeşa ta din Ploieşti, azi, marţi dimineaţă, aici la Lipsea, transmisă din Berlin, de unde îţi telegrafiasem ieri. caragiale, o. vii 260. 3. A face să treacă, să ajungă la altul; a comunica, a propaga, a împărtăşi! Veacul trecut şi generaţia care ne-a precedat ne-att transmis o icoană măreaţă a lui Alec-sandri. SADOVEANU, E. 59. îmi vei spune negreşit dacă novela mea merită să fie transmisă posterităţii. GANE, N. iii 143. ❖Refl. pas. Bătrînul vorbeşte încet, cu emoţie şi această emoţie ni se transmite, stancu, u.r.S.S. 87. Prin poezie s-au transmis generaţiilor posterioare toate experienţele ce naţia omenească şi-a tras din intîmplările şi din cercetarea naturii lucrurilor. BOLLiAC, o. 34. 4. A trece un bun, un drept etc. de la o persoană la alta. 5. A comunica o mişcare de la o maşină Ia alta sau de la un organ al unei maşini la altul. — Forme gramaticale: perf. s. transmisei, part. transmis. TRANSMITERE, transmiteri, s. f. Acţiunea de a transmite. TRANSMIŢĂTOR - 474 - TRANSPORT TRAN SMIŢĂT OR1, transmiţătoare, s. n. Aparat pentru -transmiterea semnalelor telegrafice sau radiofonice. transmiţătGr2, -oAre, iransmiţători, -oare, adj. «Care transmite, care face să treacă de la unul la altul; •emiţător. TRANSMUTAŢIE s. f. Transformare a unui element -chimic în altul, printr-o nouă grupare de elemente •constitutive în atomi, obţinută fie prin dezintegrare radioactivă naturală, fie prin reacţii nucleare. TRANSPARENT1, transparente, s. n. 1. Foaie de hîrtie liniată cu linii groase paralele, care se aşază dedesubtul %îrtiei de scris, pentru a permite să se scrie în rînduri drepte. într-o scrisoare caligrafiată cu transparent dedesubt, Vartolomeu Diaconu... îl ruga respectuos să-l miluiască şi pe dîtisul cu vreo acţiune Voievoda. c. petrescu, a. 354. 2. (Rar) Stor de pînză sau de şipci la ferestre; transperant. TRANSPARENT2, -A, transparenţi, -te, adj. 1. (Despre un corp sau un mediu) Care poate fi străbătut de radiaţii •electromagnetice (mai ales de lumină) fără ca acestea să fie absorbite sau difuzate; prin care se poate vedea clar, care lasă să se vadă limpede forma şi culoarea obiectelor; străveziu. Şi talia-i ca-n marmură săpată Strălucea albă-n transparentul strai, emi?jescu, o. iv 77. 'Ceriul limpede şi transparent se întindea deasupra noastră ca un văl subţire şi albăstriu, alecsandri, o. p. 283. Se zăreşte pe pinzătura astă transparentă umbra neclintită a reginei, negruzzi, s. in 376. (Poetic) Vîntul curge spre cimpie Transparent şi uniform, Toate ierburile-nvie, Toate ţarinile dorm. TopÎrceanu, p. 216. + F i g. Diafan, subţire, delicat, slab, firav. Ar putea să-i prindă mînuţa ei albă, să se uite la transparentele-i degete oare întregi. EMINESCU, n. 74. 2. F i g. (Despre oameni şi despre manifestările lor) Care poate fi uşor ghicit sau înţeles ; clar, limpede. Jocul lui Nedelca Păstrăvan este prea " transparent, contemporanul, S. ii, 1951, nr. 224, 2/3. Femeia ta, ajunsă transpar entă, în sufletul căreia citeşti ca într-o carte deschisă^ sub ochii tăi o vezi cum se transformă, bart, e. 224.- TRANSPARENŢĂ, transparenţe, s. f. Calitatea de a fi transparent2. E alb, E numai alb Ca-ntr-un decor alpin Cu grijă aşezat Sub un clopot de cleştar curat Prin a cărui transparenţă ideală Trec razele, cu străluciri ca de beteală, camil petrescu, v. 98. în transparenţe de aer şi lumină s-aprinde un joc de licăriri ciudate. BART, S. M. 22. M-aşez privind în clarul lunii sub transparenţa atmos-ferii. MACEDONSKI, O. I 64. TRANSPARIŢIÎNE s. f. (Neobişnuit) Transparenţă. Faţa ei era de o albeaţă chilimbarie, întunecată de o viorie umbră, transpariţiunea acelui fin sistem vînos. EMINESCU, N. 100. TRANSPĂREA, transpar, vb. II. Intranz. (Rar) A se vedea foarte puţin ; a se străvedea, a se zări, a se întrezări. Cercam tihnit o nouă poezie, Ca să-mi continuu ciclul de la ţară, Cînd fantomatic prinde să transpară Pe manuscris o umbră viorie, anghel-iosif, c. m. ii 18. Prin hainele-i argintoase ii transpar membrele uşoare. EMINESCU, N. 67. TRANSPERÂNT, transperante, s. n. Stor. Profita ca un copil şi se strecura la răcoare pe jeţul din colţ lîngă transperantul lăsat. BASSARABESCU, v. 40. Dan ridică transperantul. Afară era moină, vlahuţă, o. A. Iii 72. TRANSPIRĂ, transpir, vb. I. Intranz. 1. A elimina prin porii pielii sudoarea; a se acoperi cu sudoare; a asuda, a năduşi. 2. (Despre plante) A elimina apă sub formă de vapori. ' 3, F i g. A ieşi Ia suprafaţă, a reieşi, a se vădi. La sfîrşitul doinei, lui Coşbuc însă, durerea e difuză, vagă; transpiră din ea atîta nesiguranţă. GHEREA, ST. cr. iii 393. Genul acesta place prin coloritul descripţiei, prin aerul curat şi sănătos de cîmp, de flori, de naivitate, ce transpiră din el. demetrescu, o. 159. + A se afla, a se auzi. N-a transpirai nimic din ceea ce au vorbit amîndoi. transpirăt, -A, transpirafi, -te, adj. Asudat, năduşit. Respira cu nesăţioasă fericire atmosfera aţîţătoare de parfum, miini transpirate, fum de ţigări orientale. C. PETRESCU, C. V. 190. Fata îşi mîngîie fruntea transpirată. SAHIA, N. 54. TRANSPIRAŢIE, transpiraţii, s. f. Faptul de a transpira. 1. Năduşeală, sudoare. 2. Eliminare de apă, sub formă de vapori, de către plante. Plantele atacate de rugini pierd excesiv apa prin transpiraţie, săvulescu, m. tj. i ISO. TRANSPLANTA, transplantez, vb. I. T r a n z. 1. A scoate o plantă adultă din pămînt şi a o planta în alt loc; a răsădi. După ce răsadurile au fost transplantate in ghive-cele nutritive, au fost îngrijite în răsadniţe pînă cînd s-au dezvoltat îndeajuns, scînteia, 1954, nr. 2898. + A duce şi a face să se aclimatizeze o plantă sau un animal în altă regiune decît aceea unde trăieşte de obicei. + A înlocui un ţesut sau un organ bolnav cu un ţesut sau un organ de acelaşi fel, printr-o intervenţie chirurgicală. Avem aceleaşi rezultate, dacă transplantăm animalului cu tiroida extirpată, o altă tiroidă... de la alt animal. Anatomia 242. 2. F i g. A adopta, a împămînteni. Această şcoală, cu toate încercările noii direcţiuni din Iaşi de a o transplanta la noi, are puţini sorţi de a găsi aderenţi. MACEDONSKI, o. rv 70. TRANSPLANTARE, transplantări, s. f. Acţiunea de a transplanta şi rezultatul ei. Transplantări, grefe de ţesuturi sau chiar de organe au fost făcute şi în afară din organism cu particule detaşate de ţesuturi, marinescu, p. A. 54. TRANSPLANTAT, -A, transplantaţi, -te, adj. Mutat, trecut într-un loc nou. Natura părinţilor degenerase cu desăvîrşire în această rămurea transplantată a unui neam eroic, hasdeu, i. v. 172. TRAN SI’6RT, transporturi, s. n. 1. Faptul de a transporta (v. transportare); ducere de lucruri sau de persoane dintr-un loc în altul (v. c ă r a t, cărătură). Dacă zici dumneata că sintem hoţi, lasă să facă altul transr portul, dumitriu, n. 260. Automobilele sanitare servesc numai pentru transportul răniţilor. MIRONESCU, S. A. 107. Vitele sint mari, şi mai mult cai decît boi întrebuinţează la toate lucrurile cimpului şi la transporturi. GOLESCU, î. 158. .$> L o c.1 a d j. De transport = care serveşte la transportarea lucrurilor sau a persoanelor. După Marea Revoluţie din Octombrie... s-a văzut... că vechile mijloace de transport nu mai sînt îndestulătoare. STANCU, U.R.S.S. 21. Mai este un mod de transport prin oraş: scaunele închise ce le poartă oamenii pe braţe. BOUNTINEANU, o. 287. -f- (Mai ales la pl.) Ramură a economiei naţionale care cuprinde totalitatea mijloacelor rutiere, aeriene şi navale, care asigură circulaţia bunurilor şi a persoanelor. De felul cum funcţionează transporturile în timpul iernii depinde in mare măsură desfăşurarea unei activităţi normale în toate ramurile economiei naţionale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2795. Transporturile constituie una din cele mai importante probleme în economia unei ţări. PROBL. CEOGR. ii 131. 2. Totalitatea lucrurilor sau fiinţelor care sînt transportate împreună. Aşteaptă un transport din Arad, dar i-am încurcat pe cei din Simeria şi-mi trimit iarăşi lagoanele de săptămîna trecută. DAVIDOGI.U, M. 48. înce- "TRANSPORTA —- 475 — TRANŞĂ puseră să sosească transporturi mari de răniţi din luptele noi. rebreanu, p. s. 111. Aştept al doilea transport de flori, precum îmi promiţi. necruzzi, s. i 99. 8. F i g. (Astăzi rar) Uitare de sine, emoţie, stare de contemplaţie, de entuziasm, de beatitudine. Şi-n loc de acel aer măreţ, — de-acel transport Din prima-i tinereţe, e rece ca un mort. macedonski, o. i 259. TRANSPORTĂ, transpârt, vb. I. 1. T r a n z. A duce lucruri sau fiinţe dintr-un loc în altul (mai ales cu un vchicul); a căra, a duce, a purta. îl transportară repede prin mijlocul cordonului de soldaţi, sahia, N. 84. Primim ordin să transportăm o sută douăzeci capete de vite cornute la Malta, bart, s. m. 81. Am luat o trăsură care intr-o oară făgădui să ne transporte la Ems. neoruzzi, S. i 325. -0> F i g. El poate transporta cerul, patria sa pe pămintul care-l locuieşte, negruzzi, s. ii 49. Refl. pas. Cîtimea speciei grive este aşa de considerabilă, incit se prind fără număr şi se transportă luntri pline. •odobescu, s. iii 28. 2. Refl. (Despre persoane) A se duce la faţa Jocului (pentru o constatare judiciară, o anchetă, o inspecţie etc.); a se deplasa. Ne-am transportat la zisa închisoare şi am făcut să se prezinte în faţa noastră cetăţeanul Laflotte. camil peTrescu, T. ii 606. Imediat ce am primit ordinul. . . m-am transportat la şcoala de fete ■nr. 1 din urbea Z. caragiale, m. 118. Turcii nu se puteau itransporta in Moldova decît prin un singur punct. HASDEU, •i. v. 132. 3. T r a n 2. F i g. A aduce pe cineva într-o stare ■de uitare de sine, de entuziasm. TRANSPORTABIL, -Ă, transportabili, -e, adj. Care ipoate fi transportat. TRANSI'ORTÂKE s. f. Acţiunea de a (s e) t.r a n s-■porta; transport, deplasare. TRANSPORTAT, -A, transportaţi, -te, adj. Stăpînit ■de emoţie, de entuziasm; încîntat. Curtenii transportaţi «răspund: « Ce artistic, ah! Şi ce profund ! *. coşbuc, P. i 86. Domnişoara cintă cu mult brio din Chopin... O jumătate de ceas fără pauză. Damele sînt transportate. CARA-■Giale, o. iii 292. TRANSPORTOR1, transportoare, s. n. Aparat sau instalaţie pentru transportul materialelor pe direcţie orizontală, verticală sau înclinată şi ia distanţe relativ mici. Mine au fost înzestrate în ultimii ani cu mii de combine carbonifere, cu haveze şi maşini pentru încărcarea şi descărcarea cărbunilor, cu transportoare, locomotive electrice etc. scînteia, 1952, nr. 2541. TRANSPORTOR2, -OĂRE, transportori, -oare, adj. Care transportă, care duce. Realizarea preţioasei inovaţii, bazată pe principiul benzii transportoare, rezolvă cu succes problema atît de importantă a transportului cărămizilor din cuptor, scînteia, 1953, nr. 2830. TRANSPOZIŢIE, transpoziţii, s. f. (Rar) Transpunere. TRANSPUNE, transpun, vb. III. 1. Tranz. A muta, a schimba dintr-un loc în altul, dintr-o stare, dintr-o situaţie în alta. La două din portretele pictorului Rozenthal pictura a fost reconstituită şi apoi transpusă pe pînză nouă. contemporanul, s. ii, 1954, nr. 384, 4/6. + F i g. A da expresie (în scris, pe scenă, pe ecran etc.), a reda, a pune pe hîrtie, în versuri, pe scenă etc. Cuvintele ciudatului bogătaş petrolist nu erau dintre acele ce se pot transpune în fulgurante imagini. C. PETKESeu, a. 305. Cînd Corni Leonida zice că cu « revoluţia » noastră am dat « exemplu Evropei», Caragiale nu face decît să transpună, rezumînd, articolele din ziarele de pe vremuri ori proclamaţia primarului capitalei, ibrăi-LEanu, s. 73. + A transcrie sau a executa o compoziţie muzicală în altă tonalitate decît aceea în care a fost scrisă. •4»' A muta un termen dintr-o parte a unei ecuaţii în alta (schimbîndu-i semnul). 2. R e f 1. F i g. A se strămuta cu mintea în altă situaţie sau în alt timp. Se transpune cu gindul in trecut. — Prez. conj. pers. 3 şi: să transpuie (caragiale, o. iii 17). TRANSPUNERE, transpuneri, s. f. Acţiunea de a (s e) transpune şi rezultatul ei. Lucrul cel mai important, de pildă, in arta actorului este măiestria transpunerii in rol. v. rom. mai 1953, 195. TRANSSIBERIAN, transsiberiene, s. n. Nume dat trenurilor care străbat Siberia de la un capăt la celălalt. Linia ferată a transsiberianului, pe care zăream trecînd din cînd în cînd trenuri, tăia drept şi în două pădurile şi cîmpurile de un verde crud, proaspăt, scînteia, 1953, nr. '2795. TRAJiSSL'BSTANŢIAŢItJNE s. f. Transsubstanţiere. TRANSSUÎÎSTANŢIÎRE s. f. Schimbare a unei , substanţe în alta. + (în credinţa creştină) Prefacerea pîinii şi a vinului din cuminecătură în trupul şi sîngele lui Iisus Hristos. TRAJS'SSUDĂŢIE s. f. Trecerea plasmei din sînge în ţesuturi, prin pereţii vaselor mici. + Transpiraţie. In afară de roşeaţa acestei regiuni. . . se observă o trans-sudaţie abundentă, parhon, o. a. I 318. TRANSVAZĂ, transvazez, vb. I. Tranz. A muta un lichid sau un material pulverulent dintr-un vas în altul prin turnare, prin pompare, cu ajutorul unui sifon etc. TRA-NSVAZÂRE s. f. Acţiunea de a transvaza. TRANSVERSAL, -A, transversali, -e, adj. Care are direcţia perpendiculară pe lungimea unui corp; care taie ceva de-a curmezişul, care trece cruciş peste ceva. Văile transversale sînt in general cele mai recomandabile pentru amplasarea construcţiilor de baraje, probl. geogr. i 98. Au intrat în sala cea mare, cu covoare groase pe jos, cu perdele mărginite jos cu draperii transversale, roşii, camil petrescu, o. I 348. Secţiune transversală = suprafaţă obţinută prin secţionarea unui obiect cu un plan perpendicular pe lungimea lui. TRAiNSVERSĂLĂ, transversale, s. f. 1. Galerie orizontală în interiorul unei mine, care trece prin roci sterile de-a curmezişul direcţiei stratului. Cînd să-l întrebe vagonetarul că ce caută, a fugit înapoi pe transversală. davidoglu, M. 38. 2. (Mat.) Linie dreaptă indefinită care intersectează două sau mai multe linii (laturi ale unui triunghi, paralele etc.). transvertOr, transvertoare, s. n. Maşină electrică care transformă curentul electric din continuu în alternativ şi invers sau care schimbă frecvenţa unui. curent alternativ. TRANŞĂ, tranşez, vb. I. Tranz. A rezolva definitiv (o chestiune, o dificultate, un conflict). Conflictul părea tranşat, ordinea şi siguranţa portului restabilită prin supunerea oarbă la hotărîrea şefului. BART, S. M. 89. TRANŞĂNT, -A, tranşanţi, -te, adj. 1. Care nu admite contraziceri; categoric, hotărît. 2. (Despre două sau mai multe culori) Care se opun puternic una alteia. TRANŞÂRE s. f. Acţiunea de a tranşa şi rezultatul ei. TRĂNŞĂ, tranşe, s. f. Fiecare dintre părţile în care este divizat un lucru sau un grup de lucruri ce urmează să fie produse sau distribuite în rate succesive. TRANŞEA - 476 - TRAPIST TRAKŞEA s. f. v. tranşee. TRANŞEE, tranşee, s. f. Şanţ adînc, uneori întărit, folosit în război ca adăpost împotriva bombardamentelor şi a proiectilelor. Studiaseră rolid artileriei grele, dezvoltaseră considerabil uzajul tranşeelor. camil PETRESCU, U. N. 411. Eu ştiu c-am fost odată amîndoi Vecini într-o tranşee; in război. D. BOTEZ, F. S. 9. în faţa tranşeelor noastre se spărgeau necontenit obuzele duşmanilor. mironescu, s. A. 120. -$■ Şanţ sau săpătură de lungime mare, executată în pămînt în anumite scopuri tehnice. — Variantă: (învechit) tranşeâ, tranşele (alec- sandri, r. ii 86), s. f. TRANZACŢIE, tranzacţii, s. f.. înţelegere, acoid, învoială, convenţie. Rămăsese cu zîmbetul provocat de insistenţa mea şi tranzacţia noastră. IbrXilEANU, a. 103. Prietiniile politice se disfac, tranzacţiile şi trădările se lovesc, se înţăleg şi se prifac ziuă pe ziuă. RUSSO, S. 113. + Acord, convenţie între două sau mai multe părţi, prin care se transmit anumite drepturi sau se face un schimb comercial de mărfuri. Bine şi înţelept ar fi fost să fi încheiat tranzacţia atunci cînd i-a propus el. REBREANU, R. ii 51. — Variantă: tranzacţifine (negruzzi, s. iii 80) s. f. TRANZACŢIONAL, -Ă, tranzacţionali, -e, adj. Referitor la o tranzacţie, care are la bază o tranzacţie sau care rezultă dintr-o tranzacţie. TRAN'ZACŢltiNE s. f. v. tranzacţie. TRANZIT, tranzituri, s. n. Trecere fără oprire, de mărfuri sau de persoane, printr-o ţară străină; situaţia vamală a mărfurilor care, ■ trecînd fără oprire printr-o ţară străină, sînt scutite de vamă. Bilet de tranzit — autorizaţie scrisă privind scutirea de vamă a unor mărfuri care sînt în trecere printr-o ţară. De răspunde că are să-l exporte, capătă bilet de tranzit. I. IONESCU, r. 153. TRANZITA, tranzitez, vb. I. Tranz. A transporta printr-o ţară străină mărfuri în tranzit. TRANZITARE, tranzitări, s. f. Acţiunea de a tranzita; tranzit. Ca şi celelalte naţiuni europene, pot să aibă alte preocupaţiuni decît ale tranzitării de mărfuri. MACEDONSKI, O. IV 140. tranzitîy, -A, tranzitivi, -e, adj. (Gram.; despre verbe) A cărui acţiune se răsfrînge direct asupra unui obiect. Cînd obiectul gramatical stă în cazul dativ, verbul este intranzitiv, iar cînd stă la acuzativ, verbul este tranzitiv, IORDAN, L. R. 420. TRANZITORIU, -IE, tranzitorii, adj. Care face trecerea de la o stare la alta ; de tranziţie; intermediar. TRAiNZÎŢIE, tranziţii, s. f. Trecere de la o stare, de la o situaţie etc. la alta. Orbul sau cerşitorul care au cîntat îjitîi cîntecul Holerei, prin o tranziţie minunată, se rădică de la metamorfoza ovidică şi mărimea epică a micului poem, la ceea ce inima unui om arc mai simţit şi mai dureros. russo, s. 26. -y> Loc. adj. Dc tranziţie = de trecere, intermediar, tranzitoriu, provizoriu. Epoca noastră e o epocă de tranziţie. gherea, st. cr. ii 185. 4- Transformare treptată a unei roci în alta rocă. Tranziţia trahi-tului în bazalt. — Variantă: (rar) tranziţiunc (galactign, o. i 226) s. f. TRANZIŢIILE s. f. v. tranziţie. TRAP1 interj. Onomatopee care redă mersul în fugă al cailor, p. ext. mersul grăbit al unui om. ^ (Cu valoare de imperativ) Hai, trap, nu te boidi la mine ca la un urslv. rom. martie 1952, 186. TRAI 5, iropuri, s. n. (Folosit de obicei în locuţiuni) Fugă a calului, cu viteză mijlocie (între pas şi. galop), în care animalul păşeşte în acelaşi timp cu un picior din faţă şi cu piciorul opus din urmă. 1 răsura înaintă în trapul cailor, prin aerul reavăn ñ întuneric::! nopţii, dumitriu, n. 53. Caii fugeau in trc.p grabnic. Sadoveanu, o. iii 74. Venea la trap, plecat peste oblînc Şi calul lui creştea tot mai aproape. D. botkz, F. s. 63. Arabii toţi răsar din cort, Să-mi vadă roibul cînd îl port Şi-l joc în frîu şi-l las în trap! coşbuc, p. I 109. (Rar, în lega ură cu mersul altor animale) Un dulău lăţos... se apropie în trap leneş. REBREANU, I. 10. + Zgomotul făcut de un cal care merge repede. S-aud paşi rări de ciubote, cepăit sprinten de opinci, mers legănat de vacf şi boi, trap de copite, camilar, n. ii 305. — Variantă: treap (pamfilE, a. r. 205) s. n. trapA, pers. 3 trapează şi trâpă, vb. I. Intranz. (Rar, despre cai) A merge în trap. Cai de frunte ce saltă-n loc şi trapă, alecsandri, p. iii 377. TRAPA, trape, s. f. 1. Uşă orizontală servind pentru a închide, ca un capac, o deschizătură în podeaua unei. scene, în puntea unei nave etc. V. 'chepeng. 2. Un fel de pedală la capcanele folosite pentru prinderea animalelor mamifere. TRÁPÁT s. n. v. tropot. TRAPÉZ, (1, 2) trapeze, s. n., şi (3) trapezi, s. m. 1. Patrulater care are drept baze două laturi paralele şi neegale. Aria trapezului se află înmulţind semisuma bazelor prin înălţime, geometria p. 207. s)* Trapez dreptunghi = trapez care are una din laturile neparalele perpendiculară pe direcţia laturilor paralele. Trapez-isoscel = trapez ale cărui laturi neparâlele sînt egale. 2. Aparat de gimnastică format dintr-o bară legată, la extremităţi cu două frînghii fixate de un plafon sau de altă bară fixă. + Leagăn improvizat pentru păsări, sau animale ţinute în colivii sau în cuşti. O mină tremurătoare se întindea spre trapezul lui [al papagalului] mişcător, anghel, pr. 44. 3. Muşchi aşezat pe partea posterioară a gîtului şi a umărului. TRAPEZARE, trapezări, s. f. (învechit) Trapeză (1). Această groaznică scenă se petrecea, ne spune cronica, in trapezarea monăstirii. ODOBESCU, S. I 442. • TRAPÉZÁ, trapeze, s. f. (Rar) 1. Sală de mese (mai ales într-o mănăstire); sufragerie, refector. Pescărit trăgeau cu năvoadele subt gheaţă şi se aduceau la cuhnia trapezei crapi de cinci şi şase kilograme, sadoveanu, p. M. 209. Vreţi să vă aduc să mîncaţi aici, ori poate veniţi să mîncaţi la trapeză? camil petrescu, o. I 394. Rugă dar pe stareţ să adune obştea în trapeză. STĂnoiu, c. I. 107. Adunare la masă. Masa e gata. Sună clopotul de trapeză, hogaş, h. 54. 2. Masă. Aici in pavilion, naşii noştri luau mesele vara, împrejurul unei trapeze rotunde cu nelipsiţii şi numeroşii lor mosafiri. galaction, o. i 329. TRAPEZĂRÎE, trapezării, s. f. (învechit) Trapeză (1),. trapezare. Zidurile bisericii măiestre crăpase... trape-zăriile arsese. IORGA, L. I 534. TRAPEZOEDRU, trapezoedre, s. n. Corp geometric cu douăzeci şi patru de feţe patrulatere. TRAPEZOlD, trapezoide, s. n. Patrulater în care nici o latură nu este paralelă cu alta. TRAPEZOIDAL, -Ă, trapezoidali, -e, adj. Care are forma unui trapez, care seamănă cu un trapez. TRAPÍST, (1) trapişti, s. m., (2) s. n. 1. Membra al unui ordin călugăresc catolic. TRAS - 477 - TRATAT 2. (La sg.) Brînză fabricată după' un procedeu special de fermentare. TRAS, -Â, traşi, -se, adj. (Despre părţi ale feţei) Slab, obosit, supt (de oboseală, de supărare). Ochii se adinciseră şi obrajii erau mai traşi şi albi ca varul, sado-VEANTJ, o. I 42. Era azi şi mai slabă, cu obrajii încă mai traşi, de i se măriseră cearcănele vinete ale ochilor, camil PETRESCU, o. II 476. Fafa ei cea trasă Era adîncită, însă tot frumoasă. EMINESCU, O. IV 366., -fy E x p r. (Despre oameni) Tras la laţă = cu obrazul supt, slab, obosit. . Nevasta lui But era trasă la faţă, cu buzele strînse, otrăvită de mîhnire, de nemulţumire, de wniliuţă. dumitrii;, N. 172. Era indispus, mai tras la , faţă şi mai palid ca altădată. vlahuţX, o. A. 105. Intr-adevăr, eşti cam tras la faţă. ALECSANDRi, T. I 422. ■ , TRASĂ, trasez, vb'. I. Tranz. 1. A trage, a însemna pe o suprafaţă linia sau desenul (unui drum, al unui plan, al unei figuri geometrice etc.); (tehn.) a însemna' • pe o piesă brută conturul suprafeţelor de prelucrat (pentru a servi ca indicaţie de execuţie). Soldaţii adîncesc un început de şanţ, Trasat pe dimbul izolat şi moale, camil PETRESCU, V. 37. •• 2. A indica, a arăta, a da directive în vederea unei acţiuni sau a unei activităţi. Cunoaşterea şi însuşirea legilor de voltăfii societăţii dă posibilitate partidului să înfăptuiască o politică justă, să descopere cauzele lipsurilor şi deficienţelor şi să traseze măsurile necesare pentru înlăturarea lor.' scînteia, 1953, nr. 2766. ■4- A arăta, prin cîteva noţiuni generale, ceea ce este esenţial într-o problemă, într-o situaţie etc.; a schiţa, a descrie. Schiţa biografică a eroilor e trasată pe nesimţite, v. rom. noiembrie 1953, 286. TRASĂRE, trasări, s. f. Acţiunea de a trasa. TRASATOR1, trasatori, s. m. Lucrător care execută trasarea unei piese brute. Covaci fusese înainte trasator la Griviţa-vagoane. DUMITRIU, N. 194. TRASATOR2, trasatoare, s. n. Trasor1. TRASCĂU s'. n. v. trăscău. TRASÎU, trasee, s. n. Drum urmat de un vehicul ; linie străbătută de un drum, de o cale ferată etc. Cu cit ne depărtăm de Moscova, treeînd. . . printre sate adormite, adunate mănunchi lingă traseu, cu atît noaptea devine mai albă. STancu, u.R.S.S. 105. Linia şerpuită se numea pe limba lor de ingineri şi de şefi de echipă: traseu, pas, h. I 164. Domnul inginer este invitat să continue traseul înainte pînă la obor. ghica, S. 563. Drum, de obicei special amenajat, pe care trebuie să-I străbată concurenţii la o probă sportivă. TRASOR1, trasoare, s. n. Unealtă formată dintr-un ac de oţel folosită pentru trasări pe piese metalice. TRASOR2, trasoare, s. n. 1. Glonţ, proiectil învelit într-un material fosforic care se aprinde în clipa descărcării, aşa îneît proiectilul descrie în aer o traiectorie luminoasă. Trasoare ţîşneau pe zare, urmărindu-se ca într-un foc feeric, camilar, n, i 303. 2. (Fiz.) Izotop radioactiv al unui element stabil pe care-1 însoţeşte peste tot (permiţînd astfel recunoaşterea şi urmărirea iui). TRATA, tratez, vb. I. 1. Tranz. A avea faţă dc cineva sau de ceva o anumită comportare, a se purta cu cineva într-un anumit chip. Făcea haz de el, fără a-l trata ca pe un egal. sadoveaNU, E. 95. Contez pe amiciţia d-tale, ca să-l tratezi ca pe mine însumi, pe amicul mea. caragiale, o. Ii 292. Eram în bună companie, pe un rînd cu Nicu Bălcescu, C. A. Rosetti, fraţii Brătienii şi mai mulţi alţii, care nu erau mai bine trataţi decît mine. ghica, A. 640. 2. Tra nz. A oferi unui oaspete mîncare sau băutură ; a ospăta. Pînă iese Gica, tratează-ne cu ceva, ţaţă Salomio, spune Tunsu. STancu, d. 357. Turcii stau înfipţi pe scaune, mestecînd liniştiţi şi cu sfinţenie prăjiturile cu care fuseseră trataţi, bart, s. M. 27. 8. Tranz. (Cu privire la bolnavi) A supune unei îngrijiri medicale în scopul, vindecării; a căuta. (R e f 1.) însuşi. ■■ îşi făcea leacurile şi se trata. NEGRUZZT, s. I 208. 4. Intranz. A discuta, a duce tratative pentru a ajunge la o înţelegere, la încheir.rea unui contract, a unei convenţii..;/« biroul căpităr.Ui, patru hamali din comitetul sindicatului tratează. . . pentru înmormîntarea lui Gălăciuc. Sahia, N. 40.' Acest comitet să trateze diplomaticeşte cu Poarta. Giiica, a. 72. 5. Tranz. A dezvolta, a expune (în scris sau oral) ' o temă ştiinţifică, literară etc. Balzac a tratat teoria familiei în scenete şi imagini. ibrXilEanu, S. 284. Coşbuc a desluşit conţinutul adevărat şi real al doinei poporului, dar... in loc de a-l trata în sensul epic, clasic, l-a tratat in parte romantic. ^GHEREA, ST. CR. m 393. 6. Tranz. A efectua un tratament (3). •+• A pune o substanţă chimică sau un material în contact cu un reactiv chimic, pentru a observa producerea unor reacţii chimice specifice sau pentru a obţine modificarea calităţii unui material. + A supune seminţele acţiunii unor agenţi chimici sau fizici, pentru a preveni şi a combate boli datorite insectelor sau ciupercilor. Eu rămin aici, să facem planul de cultură şi să tratăm sămînţa. mihale, O. 13. , — Variantă: (învechit) tractâ (ghica, a. 165, ne-GRUZZi, s. ii 154) vb. I. TRATAMENT, tratamente, s. n. 1. Fel de a se purta cu cineva, atitudine, comportare faţă de cineva. Tratament sever, a Pe piscul Voievodesei, sub ruinele turnului de unde începea panta de săniuş, afla- consolare pentru inegalitatea şi vitregia tratamentului de acasă. c. rETRESCB, a. 451. 2. îngrijire medicală, mod, metodă de a trata o boală ; mijloace terapeutice folosite în combaterea bolilor. 3. Operaţie executată asupra unui material sau asupra unui organism, pentru a obţine modificări chimice, structurale, biologice etc. în scop industrial sau ştiinţific. Tratament termic. Tratament chimic. 4. (Fon.) Modificare, schimbare. Elementele slave meridionale din neogreacă prezintă tratamente fonetice arhaice, pe cînd împrumuturile slave din romînă sînt mai recente. ROSETTI, I. S. 16. TRATĂRE s. f. Acţiunea de a (se) trata. Curăţirea şi tratarea seminţelor a devenit o regulă pentru gospodăriile colective, lupta de* clasX, 1953, nr. 9, 52. TRÂTARISÎ, tratarisesc, vb. IV. Tranz. (învechit) A trata. Ce ne mai rămîne-acum de tratarisitî ALECSANDRI, T. 1396. TRATĂT, tratate, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări arătînd natura) Convenţie scrisă, încheiată între două sau mai multe state, prin care se stabilesc relaţiile reciproce dintre aceste state, condiţiile încheierii unei păci etc. V. pact, acord. Semnarea tratatului de prietenie cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste cît şi încheierea de tratate de prietenie cu alte ţări democratice şi doritoare de pace din vecinătatea noastră sînt acte de întărire a păcii generale şi a independenţei noastre. GHEORGHIU-DEJ, ART. cuv. 141. Tratatul de Adrianopoli aduse ţărilor recîştigarea a parte din drepturile pierdute. NEGruzzi, s. i 202. După lupte sîngeroase, încheind tratat de pace, Hotărî pe Romînia fericită a o face. ALEXAN-DRESCU, m. 170. 2. Lucrare cu’ caracter special în care se tratează materia unei anumite discipline în principiile ei de bază. Fata gazdei, firavă. . . veghind nopţile pe trata- TRATATIVE — 478 — TRĂDANIE iele lui Testut şi Vidai. c. PETRESCU, î. i 21. îl aflu in sala cea mare de studiu, aplecat peste un tratat de algebră superioară. I. BOTEZ, şc. 229. — Pl. şi: (învechit) trataturi (russo, S. 114). — Variantă: (învechit) tractât (ca.ra.giax,e, o. i 381, odobescu, s. iii 61, negruzzi, s. ii 153) s. n. TRATATÎVE s. f. pl. Schimb de păreri, discuţii, negocieri între două sau mai multe părţi interesate, cu scopul de a se ajunge Ia o înţelegere, la un acord. Ideia tratativelor ca mijloc pentru destinderea încordării internaţionale cucereşte cercuri tot mai largi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2714. Numai o complicare extraordinară şi neprevăzută ar putea rupe d-odată tratativele pacinice. ODOBESCU, S. III 397. TRATAŢIE, trataţii, s. f. 1. (Mai ales în legătură cu verbele «a face», «a oferi») Faptul de a servi oaspeţilor mîncare şi băutură; (concretizat) gustarea sau băutura servită. Englezul mulţumi, dar refuză net orice trataţie. BART, S. M. 102. Primeşte la ceasurile cinci după amiazi vizite şi face musafirilor trataţie cu ceai. caragiale, m. 207. 2. (învechit, adesea la pl.) Tratative. Va intra îndată in trataţie cu Andrassy şi va scrie lui Batthyani. GHICA, A. 336. (Şi în forma tractaţie) Răzvan nu aşteptă să vază isprava acestor tractaţii de la care puţin se nădăjduia şi hotărî cu armele în mină a-şi redobîndi tronul. BĂLCESCU, o. ii 153. — Variante : (2) tractdţîe, trataţitine (Chica, A. 26) s.f. TRATAŢIÎWE s. f. v. trataţie. TRATĂ, trate, s. f. Cambie care,-în virtutea unei clauze speciale, se cedează spre încasare altei persoane. TRAUMATIC, -A, traumatici, -e, adj. Care are caracter de traumatism de natura traumatismului. După lezarea •traumatică unilaterală a măduvei. ■ . au apărut numai paralizii corespunzătoare dar nu şi boale de piele. BABEŞ, o. a. i 32. — Pronunţat: trau-ma-, TRAUMATISM, traumatisme, s. n. Leziune suferită de un organism viu în urma unei loviri, tăieri, zdruncinări etc. Sint cazuri de amputare a unui membru, de traumatisme care au distrus o regiune oarecare, parhon, O. A. I 177. Neregenerarea centrilor nervoşi în urma traumatismelor . . ■ constituie o probă în favoarea longevităţii celulei nervoase. MARINESCU, P. A. 58. — Pronunţat: trau-ma-, TRAVĂLIU, travalii, s. n. (Rar) Lucru mecanic. Energia e astfel sinonim cu capacitatea de travaliu, mari-NESCU, P. A. 37. TRAVERSĂ, traversez, vb. I. Tranz. A trece de pe o parte pe cealaltă (a unei străzi, a unui drum etc.) ; a trece peste. . . Din cînd în cînd. . . traversăm vreun pod. camil PETRESCU, V. 17. Foştii profesori traversau strada. C. petrescu, C. v. 57. Publicul a dat năvală către peron, trebuind să traverseze şinele liniei întîia. CARÂ-GIalE, m. 204. A b s o 1. Prinsese braţul lui Zaharia Duhtt, grăbind să traverseze împreună cu gloata, c. PETRESCU, a. 324. + (Cu privire la munţi, ţări etc.) A străbate, â tăia de-a curmezişul; a trece prin. . . Apele Oltului traversează munţii, bogza, Ci o. 250. Am fost deci nevoit să ajung la Paris, ocolind teritoriul Germaniei, traversînd Cehoslovacia. Sahia, u.R.S.S. 213. TRAVERSARE, traversări, s. f. Acţiunea de a t r a-versa. Necontenit coboară mai adine in văile munţilor. . . trăind astfel cu o mare intensitate această întîm-plare unică a vieţii lui: traversarea Carpaţilor. BOGZA, C. o. 335. TRAVERSĂ, traverse, s. f. Bară de lemn, de oţel, de beton armat etc., aşezată transversal pe axa longitudinală a unei construcţii sau a unui sistem tehnic şi folosită ca piesă de rezistenţă în construirea scheletului unei clădiri, a unui pod, a unei maşini etc.; bară de lemn, uneori de metal sau de beton armat, care se aşază transversal sub şinele de cale ferată şi de care acestea se fixează prin crampoane sau şuruburi. Jăratecul se stingea între şine, înnegrind traversele, dumitriu, b. f. 112. Alergau toţi, păşind peste sîrme şi lunecînd pe traversele unse cu catran, c. petrescu, c. v. 34. Sări uşor pe grămada unor traverse ruginite. SAHIA, N. 36. TRAVERTÎN s. m. Tuf calcaros care poate fi lustruit ca marmura şi se întrebuinţează ca piatră de construcţie. Vedem mormane de nisip fin şi o argilă de culoarea traver-tinului. CONTEMPORANUL, S. ii, 1955, nr. ,481, 3/3. TRAVESTI, travestesc, vb.' IV. Refl. A se deghiza. V. costuma. Se travestea la minut în dansatoare orientală şi în fachir, în toreador şi-n subretă, pas, z. in 248. Doi feciori merg în tindă... se travestesc în haine ■ . . comice, marian, î. 209. — Variantă: (rar) străvesti (TEODORESCU, P. P. 474) vb. IV. TRAVESTIRE, travestiri, s. f. Acţiunea de a s e travesti şi rezultatul ei; deghizare. (F i g.) Toată această travestire însă nu poate să ne înşele asupra adevăratului caracter al nunţii din Călin, gherea, ST. cr. ni 319. TRAVESTIT, -A, travestiţi, -te, adj. Deghizat. Trăsăturile feţei. . . te-ar fi făcut a crede că e chipul unei femei travestite, eminescu, n. 39. — Variantă: (rar) străvestit, -ă (HASDEU, i. v. 156) adj. TRĂDÂ, trădez, vb. I. Tranz. 1. A înşela în mod perfid încrederea cuiva, săvîrşind acte care îi sînt potrivnice, pactizînd în mod interesat cu duşmanul; a fi neloial faţă de cineva sau de ceva; a vinde (3). A-şi trăda patria. c=i Să se hotărască ce să facă cu oraşul Clujului, care de mai multe ori. . . trădase autoritatea împărătească. BĂLCESCU, O. II 271. -+ A dovedi inconsecvenţă faţă de o idee, un sentiment, a părăsi o acţiune începută, a se abate de la o linie de conduită. Jţ- A comite o infidelitate în dragoste sau în căsnicie ; a înşela. Tu m-ai trădat pe mine?... Pe mine m-ai trădat? O! dumnezeu, ştii bine Cît eu l-am adorat, alecsandri, 1. ii 183. 2. A da pe faţă, a divulga (un secret, un plan etc.). + F i g. A lăsa să se observe sentimentele, gîn-durile, intenţiile cuiva; a da de gol. Şi n-a vorbit cu nimeni de pag Teololinda ■ . ■ Şi n-au trădat-o ochii, nici zîmbetul deschis Dar visul — ah! iubirea te vinde mult în vis. coşbuc, p. n 199. + (Cu privire la sentimente, intenţii, însuşiri) A face evident, a scoate la iveală; a vădi, a arăta. V. exprima. Faţa pătrată a lui Tonta, colţuroasă şi aspră, dar simpatică, plăcută. . . trăda un om hotărît, dirz, neşovăitor. V. ROM. februarie 1952, 121. Un sentiment de msine parcă îl oprea de a face cel mai mic gest care ar trăda o urmă de gelozie. BART, E. 49. Un om jovial... trădează o sănătate morală. anghel, PR. 155. -4f- Refl. A se dezvălui, a se descoperi prin imprudenţă. Gindurile se trădau în privirile lor. bart, e. 50. 3. F i g. (Despre facultăţi fizice sau psihice) A nu mai sluji, a nu mai funcţiona (bine). îl trădează memoria. TRĂDANIE, trădanii, s. f. (învechit) Mărturie a vremilor trecute; tradiţie. Timpii despre care analele scrise nu ne-au lăsat nici o trădanie. odobescu, s. ii 255. TRĂDARE - 479 — TRĂIf TRĂDĂRE, trădări, s. f. Acţiunea de a trăda şi rezultatul ei; lipsă de credinţă, infidelitate. Tudor Vladi-mirescu. .. apusese intre Goleşti şi Tîrgovişte, în zarea insîngerată a trădării, galaction, o. i 275. Citi sentinţa Curţii marţiale a diviziei, care osîndea la moarte prin ştreang pe sublocotenentul Svoboda pentru trădare şi dezertare la duşrnan. REBREANU, p. s. 22. [Ştefan] prevede vrajba, neunirea, nesaţiul şi trădarea zămislind in inimile lor. negruzzi, S. I 272. înaltă trădare = activitate criminală a cetăţeanului care ridică armele împotriva propriei sale ţâri sau care unelteşte împotriva securităţii statului său. Crimă de înaltă trădare. TRĂDĂTOR, -OĂRE, trădători, -oare, adj. Care trădează, care este lipsit de credinţă; vînzător, înşelător, perfid. Soţie trădătoare; îţi las a ta viaţă ca o povară grea. MACEDONSKI, o. I 250. Iar de se face partea unui suflet făţarnic şi trădător, atunci pierde toată iluzia, negruzzi, S. I 56. (Substantivat) Rosti uscat, încet şi desluşit: trădător! Trădător pînă la capăt. GALAN, z. r. 369. Te las a fi prada Lui Tomşa, care vine a fi răzbunător Şi mie şi Carminei, infame trădător. ALECSANDRI, t. ii 186. O presimţire amară îmi zicea că omul acesta. . . este un trădător. NEGRUZZI, S. X 51. TRĂGĂCI1, trăgaci, s. m. Cel care trage cu o armă de foc; trăgător. Ffarea Cazacu era trăgaci la [tunul] Krupp. SANDU-ALDEA, U. P. 131. TRĂGACI», trăgace, s. n. Piesă mobilă din mecanismul unei arme de foc, de care se trage cu degetul arătător pentru a descărca arma. Răminea cu mina moartă pe trăgaci sau pe cuţit, macedonski, o. i 118. Sub adîncul frunziş al codrului stă pitit vînătorul, cu ochiul ţintit la pradă, cu braţul ager la trăgaci, odobescu, s. iii 35. TRĂGACI3, -E, trăgaci, -e, adj. (Despre animale) De tracţiune ; p. e x t. care trage bine la ham sau'la jug. Banul caii aşeza Şi la pluguri că-i punea. . ■ Trăgaci ca şoimii, Fugaci ca leii. rĂscui/ESCT, l. p. 197. Slăbesc vitele trăgace. ŞEZ. VI 43. TRĂ GĂiNĂ vb. I v. tărăgăna. TRĂGĂNĂT, -Ă adj. v. tărăgănat. TRĂGĂTOARE, trăgători, s. f. 1. Fiecare dintre cele două curele care leagă scările de şa; şleau3. Zburam ca o turturea, Tăiam calul cu scara, Piciorul trăgătoarea, Aplec(ndu-mă pe şa. ŞEZ. i 113. -+■ Curea groasă cu care se aplicau în trecut corecţii corporale; p. e x t. bătaie cu o astfel de curea. Aplicau trăgătorile pentru cine ştie ce nimicuri, camilar, n. i 244. 2. (Rar) Trăgaci2. Ascultai, intr-o mină cu chibrt-telniţa şi in cealaltă cu degetul pe trăgătoarea revolverului. HOGAŞ, M. N. 88. 3. Un fel de scăunel cu o deschizătură în care se bagă călcîiul cizmei spre a o descălţa. La şcoala de ofiţeri din Bucureşti, descălţarea se face cu un aparat numit... trăgătoare, pamfile, i. c. 348. 4. Vas pentru grăunţe de mărimea unei baniţe. Griul roşu greu la bob, curgea-n trăgători şi venea la vîntură-toare. sandu-aldea, u. p. 100. — PI. şi: (2) trăgătoare (sahia, n. 37). TRĂGĂTOR1, trăgătoare, s. n. Instrument de desen (liniar, tehnic) folosit la tragerea în tuş a liniilor. Alături, o sticluţă de tuş, o riglă de calcul, un teu, citeva compase şi trăgătoare vin parcă să completeze cartea de vizită a locatarului « inginer n. v. ROM. martie 1954, 230. TRĂGĂTOR2, -OĂRE, trăgători, -oare, adj. (Despre vite) Care efectuează o tracţiune; de muncă, de povară. Cei ce n-au vite trăgătoare vor face douăzeci şi nouă de sile cu palmele şi vor secera un pogon de grîu. Sandu-aldea, d. N. 214. -Q- (Substantivat) Un sătean... se ţinea nepăsător lingă opăreche de trăgători uriaşi. SADOVEANU„ 0. vii 239. Noa, zău, că-i dau... nouă trăgători, nouă opintitori. ŞEZ. i 149. TRĂGĂTOR3, -OĂRE, trăgători, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care trage ceva. -$■ E x p r. Trăgător do-sfori = persoană care trage sforile păpuşilor la teatrul, de marionete; f i g. persoană care unelteşte intrigi din. culise. V. intrigant, uneltitor. 2. Persoană care emite o cambie, emitent de cambie. 3. Bărbat care trage cu o armă (mai ales de foc);, trăgaci. Cînd, in sfîrşit, focul încetă cu totul, trăgătorul' îşi săltă de la pămint capul, camilar, n. i 125. Panaite, prietenul meu. . . vinător cu faimă, dar trăgător mediocru, sadoveanu, o. l. 15. înaintea noastră sint culcaţi alţi trăgători. CAMIL PETRESCU, U. N. 394. Loc. adj. şi a d v. (Mii.; ieşit din uz) în trăgători = în lanţ. Se opresc toţi aliniaţi, se desfăşoară în trăgători şi pornesc spre noi. camil peTrescu, u. n. 352. TRĂÎ, trăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A fi în viaţă, a fi viu, a exista ; a vieţui. Ţi-aduci aminte, Smărăn-diţo, cînd trăia bietul tata. vlahuţă, o. a. iii 15. Ori c-a< fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă priveşte-pe mine, CREANGĂ, P. 194. Optzeci de ani îmi pare în-lume c-am trăit. EMINESCU, o. i 107. Nici trăieşte, nici-nu-moare, Ci se uscă pe picioare. jarnîk-bîrseanu, d. 89. ■+• (La conjunctiv) a) Formulă prin care se urează cuiva, viaţă lungă. îndată ridică sticla: Să trăim, Anuţă! REBREANU, I. 19. Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai-zise ea. ispirescu, l. 5. Să trăieşti, să-nveseleşti, Ca garoafa-să-nfloreşti! jarnîk-bîrseanu, d. 108. b) Formulă prin care se mulţumeşte cuiva pentru un serviciu făcut, c)' (Şi Ia imperativ, pers. 2 pl.) Formulă de salut (mai ales-în armată, de la inferior la superior). Trăiţi, don’ căpitan, răspunse el salutînd milităreşte. hogaş, h. 85. «$• E x p r. Aşa să trăiesc (să trăieşti etc.), formulă de jurămînt; zău (aşa). Dăruieşte-mi viaţa, Păsăriîă, că te-oî dărui şi eu cu milă şi cu daruri împărăteşti; aşa să trăieşti!' CREANGĂ, P. 268. Am venit să-ţi spun că-mi eşti drăguţă: ca ochii din cap. — Aşa să trăieşti. ALECSANDRi, T, 824. Frate, aşa să trăieşti, uşurează-mă de această întrebare, căci nu sînt destoinic să-ţi împlinesc voia. gorjan, h. I 6. (Tranz.) Trăi-te-ar (sau trălască-to) dumnezei (sau cerul) = să-ţi dea dumnezeu sau cerul viaţă lungă. Trăiască-te cerul intru mulţi ani. gorjan, h. iv 219. (Rar şi la pers. 3) [Fata] asta, vezi, ne place nouă, trăiasc-o-dumnezeu, asia-i de noi. SEVASTOS, n. 56. 2. Intranz. A continua să existe, a dura, a se menţine, a se păstra, a dăinui, a se perpetua. Trăieşte-şi-acum crucea de stejar, bătută de ploi. STANCU, d. 11. Azi nu-i Ileana nicăirea, De-abia trăieşte pomenirea Poveştilor cu dulce rost. COŞBUC, P. I 125. Dragostea noastră: cea dragă Nu trăi nici cit o fragă, jarnîk-bîrseanu, d. 162. <$> (Urmat de determinările: «în inima», «în amintirea » etc.) Lenin trăieşte in inimile oamenilor sovietici şi în inimile oamenilor muncii de pretutindeni. STANCU, u.r.s.s. 23. 3. I n t r a n z. A-şi duce, a-şi petrece viaţa. Ei, nenişorule, o să trăiţi,' şi cu d-alde astea n-o să vă mai' întîlniţi! delavrancea, h. T. 7. <$> (Urmat de determinări modale) Nu mi-ar ierta niciodată dacă aş lăsa-o să trăiască in minciună, baranga, I. 191. Moşneagul' însă era foarte bogat, el şi-a făcut case mari şi grădini' frumoase şi trăia foarte bine. creangă, p. 70. Dă-mă şi dup-un sărac, Numai să trăiesc cu drag. jarnîk-bîr-seanu, d. 275. Eipr. A trăi ca în sînul Iui Avram v. sîn. A trăi cu capul în nori = a nu-şi da seama de realitate, a rămîne străin de ceea ce se petrece-în jurul său. k? Tranz. (Cu acuzativ intern) Nu se putea procopsi in nici un fel, aşa că îşi trăia zilele tot In sărăcie, vissarion, b. 10.- Frunză verde^ măr pălit. Ce trai rău am mai trăit. IIODOŞ, P. P. 155.. TRĂINICIE — 480 - TRĂPOTJ Dă-mă, maică, unde trag, Să trăiesc traiul cu drag. JARNÎK-bÎrseanu, d. 273. (Expr). A-şi trăi traiul == a se bucura de viaţă, a duce un trai bun, fără griji. Ea ştie cît a suferit sărmana maică-sa şi s-a jertfit şi că măcar acuma are dreptul să-şi trăiască şi ea traiul, rebreanu, r. i 29. A-şi trăi traiul (şi a-şi mînca mălaiul) = a îmbătrîni, a ajunge la capătul vieţii; a fi perimat. Un om aproape de 60 de ani!. . . Ce ruşine! Ar trebui să-nţelegi că ţi-ai trăit traiul şi ţi-ai. mîncat malaiul demult. ALECSANDRI, T. 753. (Urmat de determinări locale) A fi stabilit undeva, a locui. Am trăit o vreme la Kiev, eram un copilandru. sadoveanu, o. vii 22. Pe culmi atunci, pe creste Uriaşi trăiau cumpliţi, coşbuc, P. I 295. Sînt acum cîţiva ani de cînd trăia în oraşul nostru o tînără damă. NEGRUZZI, S. I 43. (Urmat de determinări care indică scopul) A-şi. închina, a-şi consacra viaţa. El e născut pentru aceasta şi trăieşte pentru aceasta. C. PETRESCU, c. v. 198. 4. Intranz. A-şi petrece viaţa împreună cu cineva; a convieţui. I-a luat in casa ei, să trăiască toţi împreună, rebreanu, r. i 150. Era odată' un om însurat şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. CREANGĂ, o. a. 291. Din copilărie şi eu am trăit cu tămădăienii, vînători de dropii din baştină. ODOBESCU, s. iii 14. Expr. A trăi din nou = a-şi aminti cu intensitate. Scenele îi păreau atît de vii, încît le trăia din nou. delavrancea, la TDRG. TRAINICÎE s. f. însuşirea de a fi trainic, de a dura; ■rezistenţa, durabilitate, soliditate. Forţa şi trăinicia gospoT .dăriei colective îşi au izvorul în munca colectiviştilor. scînteia, 1954, nr. 2895. El crede că o zidire nu poate «avea trăinicie. ALECSANDRI, p. p. 193. TBAÎRE s. f. 1. Faptul de a trăi; vieţuire. Setea iui de a trăi preschimba ceea ce îi era refuzat din pricina morţii apropiate... într-o neasemuită trăire după moarte. ■CAMIL PETRESCU, O. II 346. 2. Metodă metafizică de cunoaştere care, pe baza unor experienţe psihice confuze şi subiective, pretinde in mod arbitrar că ar ajunge la cuprinderea întregii realităţi; totalitatea proceselor psihice care servesc drept îbază acestei metode. TRĂISTĂR, trăistari, s. m. Meşteşugar care face -iraiste. Păru-l dădui la trăistari, Să facă trăişti la măgari. 3PĂSCULESCU, L. P. 46. TRĂISTÎCĂ, trăistici, s. f. Trăistuţă. D-o turtică că-i cocea, în trăistică le punea. TEODORESCU, p. p. 670. TRĂISTIOĂRĂ, trăistioare, s. f. Trăistuţă. Să-mi găteşti merindele, Să-mi umpli trăistioarele. TEODORESCU, P. P. 670. trăistOţă, trăistuţe, s. f. Diminutiv, al lui traistă.,, 1. v. traistă (1). Scoteau din trăistuţe bulzii de mămăligă cu brînză şi-i aşezau la rînd ca să se prăjească în preajma gătejelor aprinse, sadoveanu, o. vii 136. Scoase inelul din trăistuţă şi-l pune pe masă. reteganul, p. ii .12. 2. v. traistă (2). Pe fiecare noapte să-i dea cîte o trăistuţă de alune, ispirescu; l. 92. TRĂÎT s. n. Faptul de a trăi; trai, viaţă. Eu l-întreb de sănătate, El îmi dă cu pumnu-n spate; Eu mi-l întreb de trăit, El mă-ntreabă: de ce-am vint? JA.RNÎK-BÎRSEANU, D. 398. <$• E x p r. Din trăite = din experienţa proprie, cîştigată în viaţă. Pe bănci înguste de stejar, Mineri cu feţe şănţuite: Ei par nişte ciudaţi şcolari. Care învaţă din trăite, deşliu, m. 10. — Formă gramaticală: (în expr.) trăite.-, TRĂITOR, -OĂRE, trăitori, -oare, adj. 1. Care trăieşte, care este în viaţă, care există: vieţuitor. Şuvoiul Dunării şi-a alcătuit o rînduială pe care o păstrează pînă astăzi şi o va mai păstra cît fi-va om trăitor subt soare, sadoveanu, p. M. 280. ’ Numai eu să fiu pe lume, Rămas singur trăitor, alecsandri, o. 222. F i g. Al lumii-ntregul sîmbur, dorinţă-i şi mărirea, în inima oricărui i-ascuns şi trăitor, eminescu, o. i 64. (Substantivat, rar) In trăitorii de astăzi sînt oameni vrednici. RUSSO, S. 66. 2. Care îşi duce viaţa, care locuieşte (undeva). Făptaşii ar fi nişte oieri care ar fi trăitori în acele părţi, sadoveanu, B. 239. El a fost odată, cînd a fost, trăitor în mahalaua Ţuţuienii din Ţîrgul Neamţului. CREANGĂ, p. 10S. Ţăranul trăitor în vizuini, căci numai case nu le putem zice, îmbrăcat în zdrenţe şi îngenuncheat, este tot aşa ca şi atunci cînd era silit de-a fugi înaintea hunilor şi tătarilor. KOGĂLNICEANU, S. A. 100. TRĂMlTE vb. III v. trimite. TRĂNCĂNĂI s. f. pl. v. trancanale. TRĂNCĂNEĂLĂ, trăncăneli, s. f.. Acţiunea de a trăncăni ; zgomot produs de cei care trăncănesc; vorbărie deşartă, sporovăială. TRĂNCĂNI, trăncănesc, \b. IV. Intranz. 1. A vorbi mult şi fără rost, a îndruga vrute şi nevrute; a flecări, a sporovăi. Aide, lăsaţi gura, c-aţi trăncănit destul. REBREANU, r. I 145. Şi trăncănea înainte, cu acea exasperantă vervă şi uitare de sine a oamenilor bolnavi de limbuţie. vlahuţX, o. a. iii 70. Ia nu mai trăncăni şi tu de acolo ■ . .ii ziseră fraţii rîzind. ispirescu, L. 313. <)* Tranz. Bătrîna. . . trăncăneşte verzi şi uscate. ODOBESCU, S. iii 120. 2. A face zgomot, lovind anumite obiecte unele de altele; a hodorogi, a troncăni. TRĂNCĂNIT s. n. 1. Faptul de a trăncăni; vorbărie deşartă, trăncăneală. 2. Zgomot (ritmic). Se uită la pendula cu amoraşi de bronz şi flori de alamă. Ea singură îi auzea trăncănitul metalic, dumitriu, b. f. 55. TRĂPĂŞ, trăpaşi, s. m. Cal învăţat să meargă la trap, antrenat pentru cursele de trap. Cu o îndreptăţită mîndrie au arătat muncitorii şi tehnicienii staţiunii realizările lor in perfecţionarea rasei de cai arabi şi trăpaşi. scînteia, 1953, nr. 2806. TRĂPOTl vb; IV v. tropoti. TRĂSĂTURĂ - 481 — TRĂSNIT TRĂSĂTÎJRĂ, trăsături, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Linii, contururi caracteristice ale figurii unei persoane; trăsură. Ne primeşte un tînăr blond, scund, cu trăsături alese. STancu, U.R.S.S, 97. Mă priveşte apăsat, cu trăsăturile prea simple, in linii drepte. CAMii* petrescu, u. n. 381. + Aspecte esenţiale ale caracterului sau ale personalităţii cuiva. Psiholog sumar, el află, poate, acum trăsături de caracter ale băiatului său pe care nu le cunoştea şi care-l înduioşară. cXlinescu, iî. 158. în acest roman găsim toate trăsăturile caracteristice ale marelui scriitor. GlHEREA, ST. cr. ti 234. încă o trăsătură caracteristică a lui Letiati e dorul de călătorie, ionescu-rion, c. 68. + Aspect caracteristic, general al unei opere, al unei doctrine, al unui fenomen, al unei activităţi, al unei epoci. Utilizarea ştiinţei pentru satisfacerea nevoilor materiale şi culturale ale întregului popor reprezintă o trăsătură specifică a socialismului, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 335, 4/4. Trăsătura •caracteristică a gramaticii constă în aceea că ea stabileşte regulile modificării cuvintelor, avînd in vedere nu cuvinte concrete, ci, în general, cuvinte fără caracter concret. S. c. L. 1950, i 130. 2« Linie trasă pe hîrtie (cu condeiul, cu creionul etc.). Trăsătură de condei — semne grafice (cuvinte, linii) aruncate pe hîrtie la repezeală şi (de obicei) fără multă chibzuinţă. Şi cu toate acestea, iată-ne chemaţi, prin o trăsătură de condei, a şterge, a desfiinţa patru legiuiri. KOGĂI.NICEANU, S, A. 130. Trăsătură de unire — liniuţă de unire, v. liniuţă. TRĂSOĂU s. n. Rachiu tare. Pină în marginile Bucureştilor puteai să cumperi, să bei şi să plăteşti trăscăul cu un leu kilogramul, pas, L. I 191. Ca rachiul dumitale, n-am mai băut eu aşa ceva decît în ţara ungurului, de-i zicea trăscău. c. petrescu, R. de. 131. + (Regional) Vin acru, rău la gust. — Variantă: trascău (vornic, p. 55) s. n. TRĂSNĂIE, trăsnăi, s. f. Faptă năstruşnică, necugetată ; năzbîtie, poznă. Am făcut colo in spital o trăsnaie. camilar, N. II 92. Cit eram mai tînăr, făceam pe fiecare lună cite o trăsnaie. D. zamfirESCU, r. 96. TRĂSNEĂLĂ, trăsneli, s. f. Toană rea, nebunie. TRĂSNET, trăsnete, s. n. Descărcare electrică de mare intensitate, însoţită de o lumină vie şi de un zgomot puternic, care are loc între doi nori sau între un nor şi pămînt. O lumină mare se. făcu şi trăsnetul, înfăşură stejarul, ca un foc de artificii, profilindu-lpe cer cu ramurile aprinse într-un 'potop de scintei şi frunze spulberate. anghel-iostf, c. L. 48. Trăsnetul din cer de-ar fi căzut, nu i-ar fi făcut mai mult rău ca ceea ce i-a făcut citirea acestor vorbe. ISPIRIÎSCU, L. 51. De cind căzu tm trăsnet in dom, de-atunci în somn Ca plumbul surd şi rece el doarme ziua toată. EMINESCU, o. I 96. Cerul curat de trăsnet nu se teme, se spune despre cineva care, simţindu-se nevinovat, nu se teme de nimic. (Poetic) In ochi purta un trăsnet cu palidă lucire, macedonski, o. i 214. F i g. îi era frică mereu că un trăsnet din senin îi ■va zdrobi toată truda vieţii. REBREANU, I. 56. ■$>. E x p r. A rămîne ea loTit (Io trăsnet = a rămîne înlemnit {de spaimă, de uimire etc.). Lovitură do trăsnet = întîmplare (mai ales neplăcută) venită pe neaşteptate. (Regional) A da (sau a lăsa) ceva în trăsnet = a se lipsi, a se lepăda de ceva, a abandona ceva, a da dracului. Şi ce folos de boi şi vaci? Nevasta dacă nu ţi-o placi, Le dai în trăsnet toate! coşbuc, p. I 119. TRĂSNI1 vb. IV v. trosni. TRĂSNI2, trăsnesc, vb. IV. 1. Intranz. impers. şi u n i p e r s. A se produce trăsnete, a cădea trăsnete. V. detuna, fulgera. Asupra noastră fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele, saiioveanu, B. 7. O, cum fulgeră de straşnic ■ ■ . groaznice tunete o să avem ! trebuie să trăsnească undeva. NEGRUZZI, S. I 58. ^ Tranz. A lovi (pe cineva) trăsnetul, a cădea asupra cuiva sau a ceva trăsnetul. I-a trăsnit Deodată patru boi. coşbuc, P. I 229. Mandolina căzu din minile contelui, glasid i se tăia pe loc, şi el rămase ca un om trăsnit de fulger. ALECSANDRT, o. p. 298. <$■ (în imprecaţii) Auzi tu, sluta şi calica ! Trăstii-o-ar şi n-ar mai ajunge ! SADOVEANU, o. VIII 219. Trăsneasc-o sfintul palincă, PinăJ şi dragoste strică! jarnîk-bîrseanu, d. 230. <$> E x p r. A rămîne, a se opri (ca) trăsnit (din senin) = a rămîne încremenit, a încremeni (de uimire, de emoţie, de groază etc.). Constantin a rămas trăsnit. GALACTION, o. I 125. Pisicuţa, ca îngrozită parcă de o vedenie fioroasă, se opri ca trăsnită din. mers. hogaş, m. N. 93. Dl. doctor rămase ca trăsnit din senin, slavici, o. I 389. +* F i g. A cădea, a tăbărî, a apărea undeva pe neaşteptate. Se repezi o dată Făt-Frumos din munte ca un fulger; şi unde trăsni. în mijlocul lor, îneît se îngroziră, de nu mai ştiau ce fac. ispirescu, L. 156. E x p r. A-i trăsni cuiva ceva (prin cap) sau (rar, tran z.) a-1 trăsni pe cineva prin minte = a-i veni cuiva o idee neaşteptată, ciudată, nesăbuită. A făcut cite s-a priceput şi cîte-a auzit, şi spunea cite-i trăsneau prin cap. sadoveanu, o. viii 218. [Fiul craiului] se potriveşte spinului şi se bagă in fintînă, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întîmpla. creangă, p. 205. Cică i-o trăsnit prin mijite ca să ieie pe cucoana Caliopi, vecina moşiei, alecsandri, t. i 337. Moşneagul, văzînd un ou vorbind, îşi făcu cruce şi-l trăsni îndată prin minte că trebuie să fie năzdrăvan, şez. i 279. 2. T r a n z. A izbi cu putere, a lovi. Ce să fac? Să-l trăsnesc in somn! ... Să moară fără să ştie că moare, cara-GIALE, O. I 259. S-o trăsneşti cu capul de păretele cel despre răsărit cit îi putea. CREANGĂ, p. 13. Cind acesta se cobora de pe munte, Mihai îl trăsneşte cu artileria sa. BĂLCESCU, O. i 30. A fost şi George Natu şi-a cerut o plăcintă, şi acei de acolo l-o trăsnit cu plăcinta-n cap. şez. iv 205. (F i g.) Mai bine-mi dădea o palmă decît să mă trăsnească cu vorbe d-astea. rebreanu, r. Ii 41. (A b s o 1.) Doarme! răspunseră. Şi pute a rachiu de trăsneşte! adăugară ei. PAS, L. I 31. (Complementul indică lovitura aplicată) Ian auzi cum grăieşte cu mine. . . Acuşi îţi trăsnesc două palme, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 111, 6/6. Expr. A li trăsnit CU leuca v. leucă. O- Intranz. Nici n-au .sfîrşit bine de. vorbii şi iată că buzduganul au şi trăsnit în poartă de au vuit toate. SBIERA, p. 94. + Intranz. Fig. (De obicei în corelaţie cu ples-n i) A-şi manifesta zgomotos şi cu furie mînia, stri-gînd, vociferînd ; a tuna şi a fulgera. Porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind, creangă, p. 291. Andronache s-a închis în cabinetul său, tinde după ce mult trăsni, plesni, blăstemînd gindul ce-l lovise să se însoare. . ■ apucă un pistol, negruzzi, S. I 79. 3. R e f 1. F i g: A se ameţi de băutură ; a se îmbăta. Un beţiv! ■ ■ ■ Cind se trăsnea, bătea pe mă-ta. dela-vrancea, o. ii 294. <^> T r a n z. Trăsnit puţin de ţuicile pe care le sorbise, strigă deodată, rebreanu, r. i 132. 4. Intranz. (Despre arme de foc) A se declanşa cu zgomot puternic; a pocni, a detuna, a bubui. Atunci, toate armele trăsniră! CAMILAR, N. I 74. Cind stăpinitorul duse băutura la gură, — trăsni năprasnic o puşcă în ograda curţii. SADOVEANU, O. VII 110. TRĂSNIT, -Ă, trăsniţi, -te, adj. Î. Zănatic. Ţăranii nu voiau să-şi puie mintea cu Ichim, şi că era bătrîn,şi că îl ştiau trăsnit din fire, rebreanu, r. ii 211. Era om bun. ■ ■ numai cam ■ . ■ uieş... Cam stropşit. — Cam trăsnit, ALKC-sandri, t. 621. <$> (Substantivat) Mi-am dat cuvintele La toate trăsnitele Şi mi-am dat vorbele mele Şi la bune şi la rele. jarnîk-bîrseanu, d. 221. + Ameţit de băutură; beat. Era trăsnit ■ • Am auzit că de la o vreme-ncoace intr-o băutură o duce. caragiale, o. i 59. 2. Fig. (Mai ales substantivat) Afurisit, blestemat, netrebnic. Un trăsnit de corb n-are ce lucra, ci vine şi TRĂSNITOR - 482 - TREABĂ fură inelul. RETEGANUL, P. ii 18. O trăsnită de măsea m-a durut de două ori trei zile. id. ib. iii 84. TRĂSNITOR, -OĂRE, trăsnitori, -oare, adj. (Rar) Care trăsneşte. E vint cu ploaie rece şi noapte cu fiori, Căci umbra e ţesută de fulgeri trăsnitori. ALECSANDRI, P. A. 211. + F i g. Zdrobitor, năprasnic, ucigător. Spintecă, răpune, C-o minie trăsnitoare in al ochilor focar. MACE-donski, o. i 105. TRĂStJRĂ1, trăsuri, s. f. 1. Vehicul cu arcuri, cu patru roţi, tras de cai şi folosit la transportul persoanelor. Era un soare cald de început de toamnă şi trăsura mergea duruind pe o şosea pietruită, sadoveanu, o. iii 65. într-o trăsură mare de casă, se suită toate fetele, hogaş, m. n. 44. Privirea ei căuta lung şi dureros la ultimul val de colb ce se aşeză încetişor pe urma trăsurii, vlahuţă, o. a. 125. (învechit) Trăsură cu aburi = tren. De la Linţi începe drumul de fier pentru trăsura cu aburi şi merge în munţii Tirolului. kogălniceanu, S. 13. Scrisoare de trăsură v. scrisoare. 2. Vizitiu (2). Vizitiul poartă numele de vizitiu, trăsură, surugiu, pamfile, CER. 169. TRĂStJRĂ2, trăsuri, s. f. 1. (învechit) Linie a feţei, trăsătură (1)* O, inchide lungi genele tale, Să pot recunoaşte trăsurile-ţipalei eminescu, O. i 41. Figura sa avea trăsuri pronunţate, fără să fie inteligentă. bolinTineanu, 0.414. Trăsurile feţei postelnicului, deşi puţin cam descompuse, arătau acum o mulţumire paşnică, filimon, c. 92. 2. Linie de hotar între proprietăţi. + Suprafaţă de teren cu o lungime de şase prăjini. V. o b r a ţ. 3. (Rar, în e x p r.) Trăsură de unire = liniuţă de unire, v. liniuţă. TRĂSURÎCĂ, trăsurici şi trăsurele, s. f. Diminutiv al Iui trăsură; trăsură mică şi uşoară (uneori numai cu două roţi). Ne suim în trăsurica lui împletită, cu puşca între noi, şi hai la cîmp ori la baltă, sadoveanu, o. viii 158. Mic vehicul (cu arcuri) împins cu mîna, în care sînt plimbaţi copiii mici; cărucior, căruţ. TRĂTĂJ s. n. v. tartaj. TREABA, treburi şi trebi, s. f. 1. îndeletnicire, ocupaţie, activitate. Dionis era greu de cap şi nu se pricepea la trebile moşiei. GALACTion, o. I 85. Şi-a luat o ţigancă să-i caute de trebile casei. RETEGANUL, P. II 22. L-au lăsat măr şi s-a dus fiecare la treaba sa. caragiale, o. I 378. De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? eminescu, o. i 137- <0* E x p r. A ayea treabă sau (rar) a li în treabă = a fi ocupat. Nu stau mult, Irino. . . mă grăbesc: am treabă. bujor, s. 58. Eu n-o vedeam pe dînsa, căci eram în treabă. creangă, a. 66. A-şi căuta (sau a-şi vedea) de treabă = a) a lucra conştiincios, cu sîrguinţă; b) a se ocupa numai de lucrul său; a nu se amesteca în lucrul altora. Iată banii, mulţumeşte, du-te, caută-ţi de treabă. HASDEU, R. v. 15. Să ne vedem de treabă şi să urmăm a culege, chiar şi din vînătorie, cugetări serioase, odobescu, s. iii 49. Mai bine să-mi caut de treabă, alecsandri, T. 1219. A se afla în treabă = a-şi face de lucru fără a fi nevoie, pentru a-şi da importanţă. Moşneagul însă mereu se află in treabă, deşi n-are nimic de făcut, se codeşte şi nu pleacă pînă nu închidem oficiul, paun-pincio, p. 97. 2. Muncă, lucru. Apoi las’să vă vedem la treabă, că de gură ştiu că sînteţi buni, făcu Petre, rebreanu, r. n 221. Ionel avea acum numai 12 ani şi făcea şi el treabă în satu lui. bujor, s. 71. Una pe alta se îndemnau la treabă. creangă, p. 7. (Poetic) N-a fost decît un val. Dar valul ista, uite, dă la iveală toată treaba valurilor ce-au trecut mai înainte, galan, z. r. 355. Expr. A îi treabă să • •. — a fi mult de lucru să... Pînă să-i scoată de acolo, a fost treabă, galaction, o. i 293. (învechit) A avea de treabă = a avea de lucru, v. lucru (II)* Tu, de socoţi că ai de treabă acolo, stăi şi drege şi lucrează cum te pricepi, ghica, a. 572. A se pune pe treabă = a se apuca serios de lucru. Mefistofeles se pune pe treabă şi cată să facă plăcută lui Faust viaţa pămîntească. IONESCU-rion, c. 72. A se da la treabă = a fi dispus să se apuce de muncă. Nu mi-ar fi ciudă cînd n-aş vrea să mă dau la treabă, creangă, p. 200. A se lua cu treaba — a uita necazurile, preocupările, interesele, fiind preocupat sau absorbit de muncă. A doua zi s-a luat cu treaba, iar a treia zi a uitat de tot. popa, v. 52. A-ŞÎ prinde treabă v. prinde (VI). 3. (Mai ales Ia pl.) Chestiune, problemă, interes, afa- cere (1). Boierul. . . îl ia în slujba sa, desigur pentru oare-cari treburi cancelăreşti. CĂLINESCU, E. 12. Să cătăm odihnă, Ca de treburile ţării, mîine, să vedem în tihnă, davila, v. v. 161. Toate trebile şi le punea la cale singurel. CREANGĂ, p. 140. ^ Expr. A avea treabă cu cineva (sau undeva) = a avea de rezolvat anumite interese cu cineva (saii undeva). Dumneata ai vreo treabă la Călu-găreni? sadoveanu, b. 97. Domnu David îşi aduse aminte că avea treabă la un negustor, id. ib. 113. Cine treabă are? = cui ce-i pasă? De mi-i da o sărutare Nime-n lume n-a s-o ştie, Căci va fi sub pălărie — Ş-apoi cine treabă are! eminescu, o. i 55. Ce treabă am (ai etc.) CU •. = ce mă (te etc.) interesează? ce mă (te etc.) priveşte? Ce treabă am eu cu boala lui? Ce, eu sînt bolnav? nu mă priveşte pe mine. caragiale, o. I 67. A (nu) îi treaba cuiva — a (nu)-l privi pe cineva ceva. Asta-i treaba mea, cucoane. CREANGĂ, P. 156. în sfîrşit, îi treaba d-tale. Eu mă duc. . . dar nădăjduiesc că nu-i lipsi deseară la bal. alecsandri, t. i 134. Aceea nu e treaba d-tale, îmi răspunse cu un zîmbet. negruzzi, s. i 9. A-şi face treaba = a-şi face interesele, v. interes (1), Frunză verde de negară! Vodă doarme în cămară, Iar boierii tot furînd îşi fac trebile pe rînd. hasdeu, R. v. 23. (Rar) A face pe treabă = a face pe placul sau după interesul cuiva. Crede şi d-ta, mătuşă, că de-i face pe treabă, n-are să-ţi fie degeaba, creangă, p. 172. + (învechit) Interese de stat; chestiuni publice; minister. D-acolo trebuie să veniţi în Valahia mare cu Negri, ca să-l puneţi în capul trebilor. bălcescu, la ghica, A. 364. (în organizarea de astăzi a ţării) Direcţia generală a treburilor Consiliului de Miniştri = organ de pregătire şi de executare a hotărîrilor Consiliului de Miniştri. 4. Faptă, ispravă. începe a tăia copacul, să cadă in car deodată. Trebi de ale lui Dănilă Prepeleac. CREANGĂ, P. 46. ^ Loc. adj. De treabă = (despre persoane) cumsecade, bun, cinstit; de ispravă. Aprodul cel bătrîn şi de treabă o observa în tăcere, sadoveanu^ b. 80. Bucuria lui c-a găsit doi oameni de treabă, cu care să mai schimbe-o vorbă, vlahuţă, o. a. 475. Am o babă Hăt de treabă (Uşa), gorovei, c. 386. (Popular) Cu treaba = cu rost, cu socoteală. Pentr-un pic de gurişoară, Pentr-o ţîră şi cu treabă Nici chiar popa nu te-ntreabă. jarnîk-bîrseanu, d. 367! <$■ Expr. Mare treabă! = mare lucru, v. lucru (III 2). Mare treabă! Nu cumva să-ţi zic ajupîne»? hasdeu, r. v., 144. (învechit) De ce treabă? = de ce ? din ce cauză ? pentru ce ? Da de ce treabă, soro dragă? alecsandri, T. 417. o. Nărav, obicei, deprindere. Purcelul... mergea în urma lui, grohăind şi muşluind pe jos, cum e treaba porcului. creangă, p. 82. 6. împrejurare, situaţie. Cară-te. . . cît e treaba cu cinste, alecsandri, t. 497. <§» Expr. A li treaba aşa (sau astîel) — a fi lucrurile aşa cum sînt, a se prezenta în felul cum se văd. Aşa ţi-e treaba? încă mă iei la trei parale? CREANGĂ, P.315. Dacă-i astfel treaba. .. apoi cine-a face un pas spre mine, îl trimet să vadă pe bunică-sa. alecsandri, T. I 98. Acum, dacă-i treaba-aşa, Spune-i, dragă, maică-ta Să-vgrădească uliţa. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 61. Se vede treaba că... = se vede că. . ., se pare că, probabil. Măi băiete, se vede treaba că şase luni de zile a fost poruncă să ieşi şi tu tot fată şi în urmă s-a schimbat porunca TREACĂT - 483 — TREAZ fi ai ieşit ce-ai ieşit. Gai.action, o. i 301. Se vede treaba că (i-ai ieşit din minte, gorjan, h. tv 20. 7. (învechit) Folos, profit. De ce treabă e aşa viaţă? ţichindeal, f. 165. E x p r. A nu Ii dc nici o treabă sau a nu fi nici do-o treabă = a fi cu totul inutil, nefolositor. TREĂCĂT s. n. 1. Faptul de a trece; trecere. Pe uliţele. . ■ satelor de pe toate văile, n-a mai contenit treacătul săniilor. GALAN, z. R. 56. Nu a rămas o singură sanie pe care să n-o fi atins in treacătul nostru, bolintineanu, o. 390. <$> Loc. a d v. Din treacăt = din fugă. Din treacăt, ici şi colo, să culegi Sînziene cu tulpinele întregi. Topîr-ceanu, b. 44. Valuri. .. de aer, ca o mare nevăzută, Trec alin pe faţa lumii şi din treacăt o sărută. alecsandri, p. iii 58. In treacăt = a) trecînd, în trecere, p. e x t. în fugă,la repezeală. Se opri în treacăt la o fereastră. dumitriu, N. 43. Eram aşa de grăbiţi şi ne vedeam în treacăt numai, camil PETRESCU, u. N. 137. Ţăranii noştri, glumeţi cum sint ei, ne tot şfichiuiau în treacăt care dincotro, de ni-era mai mare ruşinea de ruşinea lui moş Duca. CREANGĂ, A. 127. Şi-n treacăt o cuprinse lin într-un ungher degrabă. EMINESCU, o. I 174. Căci ei răstoamă-n treacăt şi darmă, sfarmă-n clipă — Scadroane, turnuri, corturi şi pun tot în risipă, alecsandri, p. iii 38. Pleacă la vinătoare Şi-n treacăt mi se-abate Şi pe la ăl grîu de vară. TEODO-rescu, p. p. 142; b) pe scurt, în cîteva cuvinte; pe deasupra, superficial. îmi vorbise. ■ ■ în treacăt despre călătoriile lui. stancu, U.R.S.S. 80. Musset... în cîteva versuri răpezi şi armonioase ■ ■ ■ ştie, zic, a schiţa in treacăt 0 întreagă elegie vînătorească. odobescu, s. iii 85. 2. Drum de trecere. Apoi tot pe aici [prin Humuleşti] treacăt spre iarmaroace: la Piatra de duminica mare şi la Folticeni de Sint-Ilie. creangă, a. 73. Pe acel drum era treacătul urdiilor ce veneau să pustiiască ţara. ŞEZ. 1 155. TREĂMPĂ s. f. v. trompă. TREANCA-FLEĂNCA interj. (Familiar, Jn expr.) Treanca-îleanca mere acre sau treanca-Ilcanca trei lei perechea = flecăreli, fleacuri. (Substantivat)  li O treancă-Ileancă = a fi un om de nimic. TREĂNŢĂ, trenţe, s. f. Bucată sfîşiată dintr-o pînză, dintr-o haină, dintr-o rufă; haină, pînză, rufă veche ruptă în bucăţi; zdreanţă. După ce l-au purtat şi l-au aşezat la umbra şoprului pe Mitrea, baba Trigoaia l-a învelit c-o treanţă de cojoc, sadoveanu, m. c. 49. Era îmbrăcat în nişte trenţe murdare şi urîte. popESCU, b. Ii 28. Hîrtia pe care scriem şi tipărim se face din trenţe. odobescu, la TDRG. N-are-a toarce, n-are-a ţese Şi din trenţe nu mai iese. bolliac, o. 182. TREAP s. n. v. trap2. TREAPA-LEĂPA interj. Onomatopee care redă zgomotul făcut de obiecte de lemn care se lovesc ritmic între ele sau de paşii tîrîţi ai unui om greoi la mers. In pădure cioca-boca, în tîrg hi-ho-ho Şi acasă treapa-leapa (Calul). gorovei, c. 37. Merge în pădure, face cioc-boc, Vine acasă, face treapa-leapa (Meliţa, meliţoiul). id. ib. 226. TREÂPĂD s. n. 1. (Şi în forma treapăt) Trap. Cel ce mină caii are un bici cu coada lungă. . . spre a ajunge caii de la par şi a-i face să meargă în treap, treapăd, adecă la trap. pamfilE, a. r. 205. Murgul nu voia. ■ . să o ieie la treapăt. slavici, N. ii 195. Se luă în fuga mare după fericiţii tineri ce se depărtase in treapătul calului, odobescu, s. I 146. + (Referitor la persoane) Alergătură. în sfîrşit, după atîta treapăd şi după atîtea dibuieli, găsi şi peştera, stan o IU, c. i. 154. + Zgomot produs de mersul unui cal în trap sau de o persoană care calcă apăsat; tropăit, tropăitură. [Omul] pieri, urmat de bufnitul şi treapădul bocancilor grei. dumitriu, n. 248. S-auzi un scîrţîit de cârtiţă hodorogită şi treapăd de potcoave. ANGHEL-IOSIF, C. L.. 179. 2. (Popular) Diaree, dizenterie. Sufăr. . . de pintecărie sau treapăd. şez. iv 123. — Variantă : treâpăt s. n. TREĂPĂT s. n. v. treapăd. TREĂPTĂ, trepte, s. f. 1. Element component al unei scări, pe care se calcă în timpul parcurgerii ei; fiecare dintre suprafeţele orizontale, cu lăţime relativ mică, care alcătuiesc o scară de piatră, de lemn etc. S-a suit sus la rîndul al doilea, pe trepte largi. Sadoveânu, b. 76. Gara, cu treptele murdare şi alunecoase, cu înghesuiala unor oameni grăbiţi ■ . ■ brXtescu-voineşti, î. 7. Din gang, la dreapta, o scară... cti treptele de piatră, tocite de vremuri. BASSARABESCU, s. N. 22. Nişte trepte de lemn duceau în catul de sus. EMNESCU, n. 37. <$• F i g. Veţi crede anevoie că un cherestegiu ar putea să aibă gîndurile şi sentimentele pe care le aveam eu, privind. . . printre treptele despicate ale scării Carpaţilor. GalacTion, o. i 63. 4-Fiecare dintre barele (de lemn sau de fier) aşezate transversal, la distanţe egale între două bare verticale, alcătuind o scară; fuscel. Şi făcu nişte druguleţi mici, fiecare puindu-i d-a curmezişul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări, ispirescu, l. 59. . 2. F i'g. (Uneori însoţit de determinări) Grad, nivel; etapă, fază. Mersul înainte al societăţii, de la treptele inferioare la cele superioare, este determinat de acţiunea legilor obiective de dezvoltare a societăţii, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 359, 2/1. în această comedie Caragiale pune concepţiile curente ale unora, şi chiar stările sufleteşti ale noastre ale tuturora, in gura unui tip de pe cea din urmă treaptă intelectuală, ibrăileanu, s. 71. Rang, situaţie. înălţa mai mulţi dinir-înşii în treapta de nobili. bXlcescu, m. v. 400. Văz oameni făr’ de nici o ştiinţă, învăţătură şi dar, făr’ de nici o slujbă cătră patrie, ihtr-o clipă urcaţi la cea mai înaltă treaptă, ci numai prin dare de bani. golescu, î. 139. 3. F i g. Categorie socială, pătură, strat. Ţăran, boiernaş slujbaş, boiernaş liber şi proprietar, visa pentru copiii săi o treaptă socială mai înaltă. CALINESCU, e. 23. Trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii. EMINESCU, o. i 130. Numai el avea trecere la treptele de jos ale naţiunii, odobescu, s. II 511. TREASC, ireascuri, s. n. Tun mic, primitiv, folosit în trecut la petreceri, pentru a produce jocuri de artificii sau pocnituri; piuă. Cină alaiul s-a oprit Şi Paltin crai a starostii, A prins să sune sunet viu De treasc şi trîmbiţi. coşbuc, p. i 56. TREAZ, -A, treji, -ze, adj. 1. (în opoziţie cu a d o r -mit) Care nu doarme; deştept (2). Se îndoia in sinea îui dacă-i treaz ori visează, vornic, p. 194. I se sperie somnul şi rămase treaz şi nebîntuit de piroteală. ispirescu, L. 73. (Metaforic) Cînd totul doarme-n zvonul izvorului de pace, Un ochi e treaz in noapte, o inimă nu tace. EMINESCU, o. IV 298. 2. Care nu e beat, care nu s-a îmbătat, care nu e ameţit de băutură. Te-ai îmbătat, ticălosule! — îl înfrunta ea cu asprime. — Zău că eram treaz — se dezvinovăţi el. slavici, N. II 323. Vezi paharele cum pline tot la gură năvălesc... N-ar fi bine, ş-apoi n-ar avea nici haz, între noi în astă-seară, numai tu să rămîi treaz. BELDICEANU, p. 128. 3. Care veghează cu atenţie; atent, vigilent. Dovada. ■ ■ de încredere o să mă facă de o sută de ori mai puternic, mai treaz decit am fost pînă acum. demetrius, C. 70. Ia priveşte-i cum stau toţi treji şi se uită ţintă în ochii noştri. creangX, a. 39. Auzit-aţi de-un viteaz Care vecinic şede treaz Cînd e ţeara la necaz? alecsandri, p. p. 214. <ţ> F i g. Ca Byron, treaz de vîntul cel sălbatic al durerii, Palid 31 i TREBĂLUI — 484 — TRECĂTOR stinge Alexandrescu slnta candel-a sperării. EMINESCU, o. i 32. 4. (Neobişnuit) Cu mintea clară, limpede; înţelept. Fireaî Numai prin nedrept ea poate Pe cei slabi să-i facă treji. COŞBUC, p. i 264. A să da tinerilor trup vîrtos şi sănătos şi minte trează şi deşteaptă. PISCUPESCU, o. 29. TREBĂLUÎ, trebăluiesc, vb. IV. Intranz. A face tot felul de treburi mărunte (mai ales pe lîngă casă); a roboti. Doi slujitori trebăluiau în lemnărie subt un şopron. sadoveanu, o. vii 52. Călugărul prisăcar trebăluia printre stupi, însoţit în toate mişcările lui de un nour de albine. hogaş, dr. ii 22. •$> T r a n z. Pe cind trebăluia toate cu mare hărnicie, se gîndea. SADOVEANU, P. M. 42. Unul din ei apucă spre păduri, să vadă n-a putea ceva trebăliu şi pe acolo. CREANGĂ, P. 144. TRÎÎIiiNIC, trebnice, s. n. Carte de ritual în biserica ortodoxă ; molitvelnic. Mă gătesc de-r.mormîntare Cu treb-nicul subsuori. La TDRG. TREBŞOARĂ s. f. v. trebuşoară. TREBUÎ, pers. 3 trebuie şi (rar) trebuieşte, vb. IV* Intranz. 1. (Cu subiectul logic în dativ) A avea nevoie. Dar pentru ca să poată scrie, ii trebuia linişte, vlahuţa, o.'a. iii 57. Nu-mi trebui-a ta milă, nu vreau a tale daruri, alecsandri, O. 220. Chelbosului tichie de mărgăritar nu-i trebuie, negruzzi, s. i 249. Să fim siguri că unde ne-a trebui un cuvîrit, nevoia îl va iscodi... după logica limbii, russo, o. 54. Exp r. Cum trobuic = aşa cum se cuvine, cum se cade; bine. Aşa-ţi trebuie = aşa meriţi, asta ţi se cuvine. Atîta î-a trebuit = asta a aşteptat. Lui Dănilă atîta i-a trebuit, la acum carul cu boii frăţine-său şi porneşte. creangă, p. 45. Atîta-ţi trebuie v. atîta2 (1). 2. Unipers. şi im pers. (De obicei urmat de o propoziţie secundară introdusă prin «să » sau, învechit, de un infinitiv) E necesar sau obligatoriu sa..., se cere neapărat, e în firea lucrurilor să... Primul om pe care trebuia să-l văd. . . era, fireşte, judecătorul. GALACTION, o. i 93. Porunceşte-mi ce trebuie să fac. ispirescu, l. 16. Face cum poate de leagă el gîrneţul unde trebuia. CREANGĂ, P. 125. Ea trebui de el în somn aminte să-şi aducă. EMINESCU, o. i 171. Trebuie să renunţ cu totul la aşa falnice năzuiri. ODOBESCU, s. iii 13. (Construit personal) Odată puşi pe drum, copiii trebuiau să dea din mîini să-şi ciştige dreptul la existenţă. cXlinescu, e. 26. în cele de pe urmă trebuiră să-l îngroape, ispirescu, l. 42. Două rele mari . . robia şi proprietatea cea mare trebuiră a produce şi în noua colonie relele lor. BĂLCESCU, O. II 11. <$» (Rar, propoziţia secundară este înlocuită printr-un participiu) Prescripţiile medicului trebuie urmate, a Mîndră, buze dizmierdate, Trăbuire-ar sărutate, hodoş, p. p. 159. 3. Unipers. şi impers. (Urmat de o propoziţie secundară introdusă prin «să» sau, regional, «că») A fi probabil sau posibil, a se putea presupune. La noi, la cîmp trebuie să fi răsărit [luna] dc-un ceas de vreme. c. PETRESCU, î. ii 10. Asta trebuie să fie seînteie din gîtejile cidese de Maica, creangă, p. 131. Ce amar trebuie să fie în sufletul lui. negruzzi, s. i 41. — Forme gramaticale:, prez. ind. (forme personale) tribui (negruzzi, s. ii 218), (mai ales la conj. pers. 3) trebuiesc (stancu, d. 14). TRI .BL'INClOS, -OĂSĂ, trebuincioşi, -oase, adj. (Astăzi rar) Folositor, pecesar, util; de trebuinţă. Se hotărîse chiar să spună preotului că e nedrept cu Ion, dar niciodată nu găsise... curajul trebuincios. REBREANU, I. 108. îşi luară şi uneltelt trebuincioase. ISPIRESCU, L. 372. S-au frînt cele mai trebuincioase catarguri. drăghici, r. 25. (Substantivat, neobişnuit) Nici un product nu putea să iasă din ţară pînă mai întii nu se aproviziona toate shaturile cu trebuincioasele garnizoanelor şi locuitorilor cetăţilor dunărene. GHICA, S. V. TREBUINŢĂ, trebuinţe, s. f. 1, Nevoie, necesitate. Faptul că Voltaire n-a înţeles pe Shakespeare se generalizează pentru trebuinţa cauzei. GHEREA, ST. cr. II 73. O neapărată trebuinţă a face să reînvieze spiritul de unire şi dorinţa de lucrare. Ghica, a. 796. (în legătură cu verbul «a avea») Cine are trebuinţă, să vie la dinsul. ISPIRESCU, L. 1. Nu ai trebuinţă de slugă la drum ? CREANGĂ, P. 199. N-am trebuinţă de tine ca să-mi învăţ limba mea. negruzzi, s. i 10. Loc. adj. şi a d v. De trebuinţă = folositor, necesar, util. Aceea are să fie de trebuinţă la talpa iadului, creangă, p. 146. Sultanul Suleiman crezu de trebuinţă 300000 de otomani, pentru a putea alunga din Moldova pe Petru Rareş. HASDEU, I. v. 83. Este de trebuinţă a populariza între romîni aceste idei. bĂlcescu, la ghica, A. 357. Dobitocul se face omului de trebui; ţă. CONACHI, P. 290. + Interes. Să nu se ceară ad.-i ur de la cea care are trebuinţă să-l tăinuiască. SADO-\eanu, ii. p. 140. .2. (Ieşit din uz) Treabă, chestiune, afacere. Am o trebuinţă cu d. Nae Girimea. CARAGiALE, T. ii 78. Sărmanii oameni era să facă un drum. . . zădarnic, pentru că acolo nu aveau nici o trebuinţă. DRĂgiiici, R. 24. — PI. şi: (învechit) trebuinţi (conachi, p. 265). TREBUITOR, -OÂRE, trebuitori, -x,zre, adj. (Astăzi rar) Necesar, folositor, util; trebuincios. Ieşi ca să fie martur celui de afară şi să dea hangiului lămuririle trebuitoare. sadoveanu, z. c. 196. Simţimintele şi faptele altruiste sînt trebuitoare pentru păstrarea neamului omenesc. GHEREA, ST. CR. ii 61. Te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor. negruzzi, s. i 141. TREBUIAI/ s. n. v. tribunal. TREBUNÂR s. n. v. tribunal. TREBUŞOĂRÂ, trebuşoare, s. f. (Şi în forma treb-şoară) Diminutiv al lui treabă. 1. v. treabă (1). Omul, că-i numai om, şi cîte trebşoare nu mai are. RETEGanul, p. v 17. 2. v. treabă (2). Ei, cucoane, am mîntuit trebu-şoara, zise Jpate. CREANGĂ, p. 159. 3. v. treabă (3). Amîna din zi în zi... această poznaşă trebuşr ră şi gingaşă în multe privinţi. CREANGĂ, P. 141. Trăiau cu dibăcie, făcîndu-şi trebuşoarele pe sub mînă. contemporanul, iv 502. Vă roagă. . . să-i faceţi o trebşoară. TEODORESCU, p. p. 131. — Variantă: trebşoară s. f. ‘ TRECĂTOARE, trecători, s. f. 1. Drum îngust de trecere printre doi munţi sau printre două şiruri de munţi (de obicei de-a lungul unei ape) ; pas. V. cheie, defileu. Trecătoarea de la Juvala era troienită greu. CAMIL PETRESCU, o. i 544. M-a făcut maica voinic Să n-am frică de nimic. . . Să mă ţiu pe la strimtori, Pe la munţi în trecători, în drum pe la negustori. TEODORESCU, P. p. 292. 2. Loc de trecere. Lasă că oamenii treceau mai mult pe lîngă punte, decît peste ea; dar în vreme de ploaie, cînd pătîul se umfla, ea slujea intreguhn sat de trecătoare. SLAVICI, N. i 110. + Hăţaş (al vînatului). — PI. şi: (învechit) trecătoare (hasdeu, i. v. 122). TRECĂTOR1, -OÂRE, trecători, -oare, adj. _1. Care trece repede, care nu durează mult, de scurtă durată; temporar. O zare de lumină s-arată-n răsărit, Viaţa trecătoare din pieptu-mi a rănit, eminescu, o. I 98. Acest amor A fost o părere, un vis trecător? alecsandri, p. II 31. Asta poate fi o boală trecătoare, negruzzi, s. I 41. (Adverbial) Un «domn » rupt de popor, care a ocupat trecător scaunul Moldovei, lupta DE clasă, 1953, nr. 9, 65. 2. Care trece printr-un loc fără a se opri (multă vreme) ; care este în trecere. V. călător. Era trecător prin TRECĂTOR — 485 — TRECE capitala Moldovei, tinde n-avea intenţia să rămiie. SADO-veanu, A. h. S. Apn-i trecătoare, pietrele rămin. alecsandri, p. a. 73. TRECĂTOR2, -OĂRE, trecători, -oare, s. m. şi £. Persoană care trece pe stradă circulînd pe jos; pieton. Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere Pentru mine, ca oricărui trecător iiecunoscut. bacovia, o. 107. Era frumoasă; crescuse, se subţiase, trecătorii întorceau capul după dinsa. C. petrescu, s. 166. + Drumeţ, călător. Udătură ceva avut-aţi vreunul? — Nimic, domnule judecător; numai pine goală şi apă rece din fîn-tînă, fie de sufletul cui a făcut-o, acolo în calea trecătorilor. creangX, a. 147. Un om al proprietarului venise acolo să afle ce trecători sîtit şi să-i invite la curtea boierească, bolintineanu, o. 282. TRfit'E, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau a ceva). Trecînd, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeş, c. PETRESCU, c. v. 377. Şi-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia, Vrtin prinţ mai tinăr cînd trecea, coşbuc, P. i 56. îi aştepta cu o bîtă de corn în poartă şi pe care cum trecea, mi-l măsura peste spate. RETEGANUL, p. v 47. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, o. I 97. <0> (Urmat de determinări locale) Trecu prin faţa unei case mari. dumitriu, n. 159. Popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoşesc, ducind foc şi sabie la duşman, sadoveanu, o. i 247. Treceau drumeţi pe Ungă ea, Şoptind, dar fata nu-i vedea, coşbuc, p. I 283. Trece lebăda pe apă între trestii să se culce. eminescu, o. i 207. E x p r. Trcce ca pe lîngu o moară pustie, se spune despre cineva care trece pe lîngă o casă cunoscută fără să intre sau pe lîngă o persoană cunoscută fără să o salute. A trecut baba cu colacii = e prea tîrziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. A nu-i trcce cuiva po dinainte v. din.ainte (1). + A merge rinduri-rînduri formînd un convoi, o coloană; a se perinda. O căprioară răsări la marginea poienii . ■ . Pe urmă se arătă alta şi alta: toate trecură minate de spaimă, sadoveanu, o. i 64. O sărmane! ţii tu minte cîte-n lume-ai auzit,' Ce-ţi trecu pe dinainte, cite singur ai vorbit ? eminescu, o. i 134. (Metaforic) Pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foşnetul lor trist. SADOVEANU, o. i 331. <$> Tranz. (în expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele (adunate în acest scop într-o anumită formaţie) ; f i g. a considera fapte, evenimente, în desfăşurarea lor. Ceasuri întregi stăteam cu Panu adeseori şi ne treceam în revistă viaţa de şcoală, hogaş, dr. ii 119. + (Despre vehicule cu rută fixă) A merge pe linia, pe traseul obişnuit ; a intra şi a ieşi din staţie. După trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. DUMITRTU, n. 77. Veneau trenuri de departe şi treceau în depărtări. SADOVEANU, o. v 21. -f (Despre păsări) A străbate văzduhul în zbor; a zbura. Peste virf de rămttrele Trec in stoluri rîndunele. eminescu, o. I 214. Iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. alecsandri, p. iii 8. Trece-un cîrd de rîndunele Pe deasupra casei mele. bibicescu, r. p. 371. -+• (Mai ales despre proiectile) A străbate aerul. Alicele mi-au trecut pe la urechi, dumitriu, N. 36. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent, camil petrescu, u. N. 360. + (Despre vîntf vîrtej) A sufla, a bate. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor. Topîrceanu, b. 45. •$> F i g. De-acuma toate s-au tulburat in jurul meu ■ . . Trece peste mine un vîrtej mare! sadoveanu, o. vii S5. (Despre ape curgătoare) A merge Ia vale; a curge. Pe-aici au trecut odată puhoaie, Acum, alb in soare, sclipeşte pietrişul. Iar Crişul, în matca lui leneş se-ntinde, se-ndoaie. BENiuc, v. 99. Trebuie să mai treacă multă apă pe Moldova pînă ce-i învăţa tu atîtea ş-atîtea. sadoveanu, o. vin 213. Valul trece neoprit, alecsandri, p. ii 101. Apa trece, pietrele rămin. (Despre corpuri cereşti sau despre nori) A se mişca pe cer. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriaşe de nouri, sadoveanu, o. vi 11. Peste vîrfuri trece lună, Codru-şi bate frunza lin. eminescu, o. i 206. Un nor trecea pe ceruri, pămîntul aburind, bolintineanu, 0. 242. + (Despre lumină) A se întinde peste. . a ajunge, a cuprinde pe rind (locuri, fiinţe, lucruri, unele după altele). Soarele răsare şi trece cu lumina lui peste oameni şi peste dobitoace, peste cimpuri şi peste ape, apune, şi a doua zi răsare iar. stancu, d. 13. <$■ (Metaforic) Cozma vorbea liniştit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zimbet nu trecuse pe chipul lui. sadoveanu, o. 1 469. Iar pe buze-i trece un zimbet înecat, fermecător, eminescu, o; I 67. 2. In tranz. A merge într-o anumită direcţie, spre o anumită ţintă sau cu un anumit scop. Trece-n sus, pe plai in sus, Un voinic pe-un murg călare, iosif, patr. 51. Băiatul cel bubos insă, de cîte ori trecea cu cofa la apă şi ea era la fereastră, vedea că îi tot ride. ispirescu, l. 386. Nu ştiu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece, Să-mi aducă apă rece. TEODORESCU, p. p. 319. + (Despre ape curgătoare şi despre drumuri, şosele) A avea cursul sau traseul prin. . . Dîmboviţa trece prin Bucureşti. t=> Şosele care trec prin sate Ca nişte rîuri fără valuri Ce seînteind lucios in soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. botez, f. s. 6. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strimte şi noroioase, ce trec prin noianul de case mici. eminescu, n. 33. 3. I n t r a n z. A se abate pe undeva sau pe la cineva, a face o vizită (scurtă) cuiva. Nu s-a putut stăpini să nu treacă pe la Avrtim, să vadă ce si? mai petrece, rebreanu, 1. 35. S-a dus după leac, trecînd iarăşi pe la Ileana. SBIERA, p. 30. Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă. ISPIRESCU, L. 94. 4. Tranz. (Popular) A ocoli. Aoleo, frate Răsneţ! Ce ne treci ca un drumeţ Şi nu vii să ne mai vezi? alecsandri, p. P. 280. F i g. Ori acu, ori altă dată, bles-temu să nu te treacă, şez. xn 66. <$■ E x p r. A trece (pe cineva sau ceva) cu vederea = a) a nu lua în seamă, a nu da importanţa cuvenită, a neglija, a omite. Ai trecut cu vederea şi ai nesocotit vînatul numit «grives». odobescu, s. iii 24; b) a nu lua în nume de rău, a nu ţine seamă de. . ; a ierta, a uita. E păcat grozav, pe care nu poate să-l dezlege ori să-l treacă cu vederea nici un vlădică. GalacTion, o. i 76. îşi dedea silinţa să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca şi cînd nu ar fi fost. slavici, o. i 179. Te rog iubită Anicuţă să treci cu viderea oarecare necioplire a apucăturilor sale. alecsandri, T. 183. A trece (ceva) sub tăcere v. tăcere. 5. Intranz. A depăşi (un anumit Ioc sau punct), a merge mai departe de. . a lăsa în urmă. Călătorule! nu trece, stă, ceteşte şi cunoaşte, conachi, p. 88. (Mai ales urmat de determinări locale sau temporale) Pe cerul îndepărtat şi senin, soarele abia trecuse de amiază. boGza, c. o. 24. Cum trecu de poartă, vizitiul începu a chiui. La TDRG.-Trecînd de aci, văzu un bolnav zăcînd in pat. RETEGANUL, p. II 59. F i g. Mă doare că te muncesc, Cobilo, dar poate c-aşa ne-o ajuta scrisul să trecem şi d-astă primejdiei delavrancea, s. 204. <0> E x p r. A-i trcce cuiva înainte = a ocupa locul, rindul cuvenit altcuiva; a lăsa pe altul în urmă; f i g. a depăşi pe altul în merite, demnităţi, ranguri. S-au găsit alţii mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte, sadoveanu, a. l. 18. La mir [boierii ţării] trebuia să lase să le treacă înainte plăcintării, lăptarii şi bucătarii Fanarului, chica, la TDRG. Tranz. Voi vă opreaţi din joc... şi vă uitaţi după el. Pe urmă, după ce trecea colţul, vă vedeaţi mai departe de ale voastre. pas, z. I 60. Unde sintem? Am trecut oraşul?. Dar afară nu se putea vedea nimic. SAHIA, n. 86. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ş-auzi tnîndra glăsuire a pădurii de argint, eminescu, o. i 85. «O- F i g. Mînia grădinarului trecu orice hotare cînd veni şi văzu acea mare prăpădenie. ispirescu, L. 152. TRECE — 486 — TRECE C. Tranz. A merge peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. Se vestise la mare depărtaref că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomşei. sadoveanu, o. vn 77. Trecură dealuri, trecură munţi fi văi. ISPIRESCU, L. 22. Şi cind să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea şi ea tocmai atunci podul. creangă, o. a. 245. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr* de vad. eminescu, o. i 98. (Urmat de determinări modale) Fugariul insă, sporind mai mult, au ajuns pină la un sin de mare. . . pe care bietul rob, cu aşa grabă l-au trecut înot. drăghici, R. 167. F i g. Treci, dorule, Murăşul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Timava, Nu-mi mai rupe inima, jarn fk-bîrseanu, d. 116. -0* E x p r. A trcco pragul casei v. prag (2). A trcco IiOpuI s= a scăpa de o greutate, de o primejdie. FiVto îrato cu dracul pînă treci puntea v. drac. Nu zi Iiop, pînă nu trcci şanţul = nu te lăuda prea devreme cu o izbîndă încă nesigură. Tranz, fact. (Cu complement dublu) Mă trecuşi, măicuţă, dealu... Să nu ne vedem cu anu. JARNîk-bÎrseanu, d. 174. Intranz. Cind au ajuns băiatul la foc, n-au ştiut ce-i acesta, un deal ori alta ceva? Au dat să treacă peste dînsul şi n-au putut, sbiera, p. 34. Că valea-i cu pietricele, Nu poci trece preste ele. jarnîk-bîrsea-nu, D. 69. Armăsariul l-auzea... De la iesle se smucea, Peste zid uşor trecea, alecsandri, p. p. 130. (F i g.) Cind văzui a lor mulţime, cită frunză, cită iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am şoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dinşii să trec falnic, fără păs. eminescu, o. I 147. + A străbate un drum de-a curmezişul ; a traversa. Nimeni nu mai are curajul să treacă şoseaua, camil petrescu, u. n. 283. A trecut drumul pe dinaintea noastră şi a intrat iar în pădure. CREANGĂ, p. 120. + Intranz. A merge păşind peste cineva sau ceva, călcînd în picioare, zdrobind. A venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreţi şi toate oalele mi le-a spart, a trecui cu caii preste ele. RETEGANUL, P. II 20. Iată o nuntă de furnici... Să trec peste dînsele, am să omor o mulţime. CREANGĂ, p. 237. Expr. A Ireco peste cinOYa = a nu-1 lua pe cineva în seamă, a-1 desconsidera, a-1 dispreţui. Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bălăriile pustiului! delavrancea, o. ii 247. 7. T r a n z. A transporta (dincolo de. . . sau peste. . .). M-a trecut in luntre pe celălalt mal. galaction, o. i 63. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte. RETEGANUL, v. iii 5. Văzînd şi pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soţia dincolo preste girlă. ispirescu, U. 74. Trage podişca de car, Să mă treci la cela mal. alecsandri, p. P. 159. - (Cu complement dublu) Ş-o să pui murgul inot Să mă treacă Oltul tot; Că cu luntrea nu mai pot. TEODORESCU, T. P. 323. . 8. Tranz. A atinge un obiect alunecînd uşor pe suprafaţa lui. îşi trecea limba peste buzele arse parcă, şi surîdea cu ochii albaştri. Camil PETRESCU, u. N. 137.* Uneori îşi trece mina peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. C. petrescu, a. 277. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros, eminescu, o. I 103. Intranz. (în e x p r.) A trece peste ceva cu buretele = a da ceva uitării, a ierta greşelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin. . . sau peste. . . Iar traista o purtau cu frînghia trecută peste amindoi umerii. bogza, c. o. 26. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului, sadoveanu, b. 222. 10; I n t r a n z. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. Venea la vale un dine, care trecea dintr-o curte intr-alta. dumitriu, N. 159. Ianco, fără a-i răspunde, trece din nou în circiumă. DAVIDoglu, M. 12. Trecu la cealaltă uşă, fură clopoţelul şi se întoarse. isriRESCU, L. 255. A crescut Murăşu mare... Nici ii luntre Şi nici punte Să trec la mîndruţa-n curte. jarn f k-bîrseanu, D. 309. Expr. A trece la cineva (sau în rîndurile cuiva) sau a trece do (sau, învechit, în) partea ‘cuiva (sau a ceva) = a se ralia la ceva, a se alia cu cineva. Ardelenii vîndură pe domnul lor . intr-un chip foarte mîrşav; căci ei, înţeleşi fiind cu Basta de mai nainte, trecură în partea vrăjmaşului. ispirescu, m. v. 51. Oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Şchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea de mai nainte. iiasdeu, i. v. 187. Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico-vv. în partea polonezilor. BĂLCESCU, O. i 185. F i g. O parte din versurile sale [ale lui Eminescu] au trecut în rîndul cîn-tecelor populare. BENiUC, P. 24. Expr. A trece po linie moartă v. mort (C). «$> Tranz. [Locomotiva] trăgea un vagon de marfă gol. îl trecu de pe o linie pe alta, cu uşile lui larg deschise, pustii, dumitriu, n. 70. + F i g. (De obicei determinat prin « din lume t, « din viaţă ») A muri. Stăpîne al fiinţei mele, nu este nimic alta decît că roaba ta doreşte să treacă din această lume. sadoveanu, d. p. 112. Refl. Ursul făcu numai joap! în cuptoriul cu foc... Şi aşa s-au trecut ursul în chinurile cele mai cumplite, sbiera, p. 205. Au căpătat oftică şi s-au trecut din viaţă. DRĂgiiici, R. 3. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mînă în mînă) pînă Ia. . . Cofăielul trece la moş Vîrlan, Bea şi moş Vîrlan. sadoveanu, o. viii 162. (Tranz.) Trage o duşcă zdravănă şi trece băutura bătrînului. rebreanu, i. 14. O apucă alţii ş-o trec mai departe. ŞEZ. i 272. <0* Expr. A trece din niînă în mînă (din om în om sau de la unul la altul) = a ajunge pe rînd de la unul Ia altul. Pachetele de cărţi treceau din mînă în mînă. DELAVran-CEA, s. 123. (T r a n z.) Poftiţi de-nchinaţi o dată, Vă udaţi gura căscată Şi-o treceţi din mînăi-n mînă. TEODORESCU, p. p. 171. (Rar) A trece din ureche în ureche = a se transmite de Ia unul la altul prin viu grai. Vestea trecu din ureche în ureche. C. PETRESCU, C. v. 297. A trcce (sau a umbla, a îi purtat) din gură în gură v. gură (I 3). A trece din generaţie în generaţie (sau din tată în liu) = a se transmite din generaţie în generaţie sau din tată în fiu. «f Tranz. A transmite ceva (mai ales averea). Au înzestrat-o cu patru table de porumb. . . treeîndu-i şi casa din capul satului. REBREANU, i. 48. Şi acum (bătrîna) o trecea (casa ei de zestre) copilului ei. bassarabescu, Ja TDRG. 12. Intranz. A-şi îndrepta atenţia spre o nouă îndeletnicire, spre un nou cîmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva. Se hotărăşte să nu mai întrebe despre el şi trece la nişte• încurcate daraveri de pămînt. SADOVEANU, o. viii 184. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului. SAHIA, N. 21. E păcat să rămîi fără leac de învăţătură, zicea părintele. . . eşti acum la ceaslov şi mîne-poimîne ai să treci la psaltire. CREANGĂ, A. 7. Expr. A trece la lapte = a trece la acţiune, a acţiona, v. a c-ţiune. <$> Tranz. Cind ajungeai la scoarţa din urmă a cărţii, (dascălul) te trecea la. . . gramatica compusă de... Neofit Duca. ghica, la Tdrg. + (Urmat dc determinări în care alternează « de Ia » cu «la », mai rar « din » cu «în ») A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acţiune cu alta. A trece de la starea lichidă la starea gazoasă, Tranz. Iată cincizeci de paşale Că veneau la Iancul Mare, Să-l treacă-n legea turcească Dintr-a lui, a creştinească. TEODORESCU, p. p. 481. 18. T r a n z. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în » sau «la ») A introduce (pe cineva sau ceva) într-o clasificare, într-o rubrică (v. înregistra, înscrie); a repartiza pe cineva undeva. Se aşază, ia condeiul şi-ncepe a trece hîrtii la registru, caragiale, o. ii 213. Să mă treci la catastif pe mine?. . . Da ce sint eu, să mă treci la izvod? alecsandri, T. 111. Cum s-o dus, cum ni l-o tuns. Ni l-o tuns la Bozîieni, L-o trecut la atnileri (— artilerie), şez. ii 182. R e f I. pas. Clăcaşii, transformaţi in robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul lor, dar şi numele lor începu a se trece în actul TRECE — 487 - TRECE vtnzării. bXlcescu, o. i 139. + A înscrie un bun imobil pe numele cuiva. Acum are două milioane,' avere trecută pe numele nevestei. dei,avrancea, la îdrg. 14. T r a n z. A susţine cu succes un examen, a fi declarat reuşit, admis; a înainta în treptele învăţămîn-tului, a fi promovat într-o clasă superioară. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la drept, vla-iiutX, o. a. 257. II. 1. I n t r a n z. A străbate un drum (îngust) sau un spaţiu gol. In zori de ziuă ajung la palat şi, trecind cu dinsa printre străji, o silesc să intre in odaia ei tot cum a ieşit. CREANGX, i*. 269. Dar poate acolo să fie castele. . . Să treci tu prin ele, o sfintă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină, eminescu, o. i 38. T r a n z, Golescu trecu sala şi din pragul altei odăi, il pofti pe beizadea Scarlat Ghica. casiii, petrescu, o. ii 490. <>• E x p r. A-i trcco cuiva cova prin gînd v. gînd (4). A-i trcco cuiva ceva prin minte v. minte. A-i trcco cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva ceva prin minte. (Rar) A nu-i treco cuiva ceva nici prin vis, se spune faţă de întîmplări sau situaţii cu totul neaşteptate, care provoacă uimire. Să am ... Şi cai şi trăsură Care nu-mi trecură Nici măcar prin vis. alecsandri, T. I 37. + A străbate cu osteneală, a-şi face drum cu greu, a înainta (prin. . . sau printre. . .); a răzbate. Porneam cu o nouă însufleţire, călcam prin smircuri, treceam prin desişuri. SadovEanu, o. viii 205. Trecurăm cum trecurăm pînă aci stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, h. 6. Trec prin. tină, nu se-ntină; De voinic tinăr s-anină; Trec prin apă nu se-neacă, De voinic tinăr se leagă, jarnîk-bîrseanu, d. 17. Expr. A trccc ca un cîinc pr’n apă = a nu se alege cu nici o învăţătură, cu nici o experienţă din viaţă, din şcoală. Da multe mai ştii şi dumneata. — Ştiu, fireşte; cum să nu ştiu?. ■ ■ că piti’ la virsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un cîine pin apă. caragiale, o. iii 53. A trece prin toc şi prin apă = a avea de îndurat multe nevoi şi necazuri, a răzbate prin multe greutăţi. Cind siht zile şi noroc, treci prin apă şi prin foc şi din toate scapi nevătămat, creangă, I'. 235. Un om cu maniere nobile. . . un om în sfirşit ce trecuse prin foc şi prin apă. negruzzi, s. I 73. (T r a n z.) A treco pc cineva prin toato apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. A trimis acolo o scrisoare ca pentru un prieten al lui — vorbă să fie! — şi ne trece iarăşi prin toate apele: că sintem popor aşa şi pe dincolo, că sîntem o ţară nu ştiu cum. pas, l. I 251. -f- (Despre legi) A fi aprobat, a fi votat. Legea a trecut prin Marea Adunare Naţională. 2. I n t r a n z. F i g. A avea de suferit, de îndurat, de trăit; a fi supus la. . . Cine nu-şi mai aminteşte de suferinţa prin care a trecut camaradul nostru JBozan? sahia, n. 36. Prin multe focuri şi prin mari greutăţi a trecut şi Brăila pe vremuri. vlahuţX, o. a. ii 124. Crincu, prin cîte trecuse şi tot era voinic şi frumos, de gindeai că nici un gînd nu l-o mîncat în viaţă. RETEGANUI,, p. iii 55. Trec prin fel defel de ispite, necazuri şi nevoi. ISPIRESCU, I,. 61. <$■ T r a n z. (Rar) Cind ti vorba de mers ia curte, parcă m-aş duce la moarte, mai ales de cînd mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. contemporanul, VIII 7. .... 8. Intranz. A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spaţiu îngust. Dar intre accentele amestecate ce trec prin uşa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut, caragiale, o. ii 74. Şi prin frunzele uscate Rinduri-rinduri trece-un freamăt, te le scutură pe toate. EMINESCU, o. i 83. Expr. A-i trece cuiva cova printre dogete = a lăsa să-i scape ceva, a pierde ceva. Să-mi treacă pintre degete bunătate de zestre?... nu se poate, alecsandri, t. 546. A trece mulţi bani prin mîinile cniva, se spune cînd cineva cheltuieşte mult şi fără socoteală, risipind. T r a n z. Ea numai trecuse mina prin deschizătură şi apucase toporul. SADOVEANU, o. viii 194. + Tranz. A supune unei operaţii de filtrare, strecurare, cernere. 4. Intranz. A ieşi pe partea cealaltă (făcînd o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. Dar nu mai tăceţi, măi? Că ia, acuşi trec cu picioarele prin păreţi şi ies afară cu acoperămîntul in cap, zise Lăţi-Lun-gilă. CREANGĂ, P. 254. Lasă-le, saracele, Că-s catane tinerele, Nu ştiu rîndul la oţele, Ş-o trece focu prin ele. Ca coasa prin buruiene, şez. ii 79. <0> (în diverse expresii, sugerînd senzaţii neplăcute) Deodată a simţit că-t trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat şi rece, Şi s-a strîtts de spaimă toată lingă pom. coşbuc, p. I 253. Cind i-a zărit împărăteasa [pe căţei] i-au trecut numai rece pin inimă. SBIERA, P. 109. Cînd s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheaţa îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul. creangX, i\ 26. Prin lumea spăimintată, în uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte, alecsandri, p. ii 11. <> Tranz. îi bate tare pieptul ş-o trece un fior. macedonski, o. i 244. (E x p r.) A trece (un oraş, o fără etc.) prin foc şi sabio v. foc (I 2). A troce (pe cineva) pc sub ascuţişul săbiei (sau. sub sabio, sub paloş) = a tăia, a omorî (cu o armă ascuţită). Ii trecură pe sub ascuţişul săbiei. ISPIRESCU, M. v. 29. Pe care-l prindea Pe stibt paloş il trecea, Pînă cînd îi isprăvea. TEODORESCU, p. f. 512. + A pătrunde în întregime prin. . . Numai să fie bine fripţi, [puii] ştii colea, să treacă focul printr-inşii. creangX, p. 33. 5. Tranz. A năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Nu cumva mă trădez? se gîndi Anculia simţind că-l trece năduşeala. dumitriu, N. 179. Negoiţă luă o hotărîre mare dc-l trecură mii de năduşeli. Galaction, o. i 300. Sudori reci şi calde ii trecură, bujor, s. 25. Rîde, cît il trec lacrimile, de gluma pe care-a făcut-o. eminescu, N. 143. Expr. A-l trccc pe cineva cu rece şi cu cald = a fi zguduit de o emoţie puternică. Parcă-l trecea cu rece şi cu cald, parcă vedea pe Anica cum îi rîdea. La TDRG.+ (Popular, despre excremente şi despre urină) A nu putea fi reţinut. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile şi cîteodată il trece udul. PAS, z. i 65. Nu mă faceţi, că ia acuş vă ard cîteva jordii prin ţolul cela, de v-a trece spurcatul! creangX, a. 128. III. 1. Intranz. (Despre unităţi de timp) A se scurge, a se desfăşura (apropiindu-se de sfîrşit). După-amiaza trecu liniştită, fără întîmplări. SADOVEANU, O. vii 161. Pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama ce minunat tovarăş mi-am căpătat. brXtescu-voineşti, F. 9. In ce vară ? în ce an ? Anii trec ca apa. . ■ TopIr-ceanu, b. 9. Şi-ncet ce trece viaţa Cind n-ai nici un noroc — Mai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc! coşbuc, p. i 61. Nu trece nici un ceas la mijloc, şi-un cuptiori de plăcinte, ciţiva pui pîrpiliţi in frigare şi prăjiţi în unt ■ . . erau gata. creangX, p. 10. <$> (Metaforic) Porni luceafărul. Creşteau în cer a lui aripe, Şi căi de mii de ani treceau în tot atitea clipe. EMINESCU, o. i 176..^ Expr. Pe zi C0 treco v. c e (IV 1). Mai treco ce mai trcce = după o bucată de vreme, după un timp (nu prea lung). Mai trecu ce mai trecu şi mai mărindu-se şi dinsul, intr-una din zile, ducindu-se iarăşi la vinat, cum, cum, el se pomeni iarăşi dinaintea acelui palat, ispirescu, l. 122. Nu e timpul tro-cut (sau vremea trecută) = nu e prea tîrziu, mai c timp. Nu te mai face aşa de bătrin, că doar nu ţi-i vremea trecută. creangX, p. 154. Nici acum nu e timpul trecut, ispirescu, l. 47. <$• (Cu pronumele personal în dativ) Povestea verzi şi uscate, ca să le treacă timpul, ispirescu, l. 98. Hai, leliţă, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă. alecsandri, p. p. 344. + Refl. A se epuiza, a se sfîrşi, a nu mai fi actual. He-he-he! rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri! Curcanul cel bătrin ţi-o jucat festa. Ce să faci? ■ - ■ s-o trecut vremea curcanilor. alecsandri, T. i 227. Supărate-s fetele Că să trec cîşlegile. jarnîk-bîrseanu, d. 450. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). O, fii ai soarelui! Voi aţi văzut cum împărăţiile trec. a0UREANU, S. P. 10. Toate ale lumii trec şi rămi-nem in veci cu dulceaţa ori cu otrava faptelor noastre. TRECE — 488 - TRECERE sadoveanu, o. viii 251. Ei nu-i trecea Răbdarea aşteptind. coşbuc, P. I 283. .4 (Despre suferinţe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simţit, să mai acţioneze. Criza cea mare a trecut. C. PETRESCU, C. V. 205. Trece-un rău şi altu vine, N-am nădejde de mai bine; Trece-un rău ş-o supărare, Şi-mi vine alta mai mare. jarnîk-bîrseanu, D. 214. <$> (Cu pronumele personal în dativ) Şi-n toată făptura ei atîta lumină şi veselie, că-ţi treceau parcă toate necazurile numai cit te uitai la ea. vlahuţă, o. a. 347. încercă deci, după ce se văzu singură, a-şi face voie bană, ca să-i treacă uritul, şi tot chitind merse înainte. RETEGANUL, P. IV 4. De-a cădea bobii în zece, Să ştii că dorul nu-mi trece, alecsandri, p. p. 234. <)■ (în construcţii impersonale). Aşa ne învăţase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. CREANGĂ, A. 28. Ardă-l focu pe badea, Că rău mi-a rupt inima, Şi mi-a rupt-o tocma-n zece, Cit trăiesc nu mai îmi trece. HODOŞ, P. P. 86. 3. Tranz. A petrece (un timp, o epocă din viaţă). Ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închişi, printre gene, ca intr-un vis, dormitorul nesfirşit al internatului în care-şi trecuse copilăria. BART, E. 102. Altă grijă nu avea sărmanul decît cum să-şi treacă viaţa dintr-o zi in alta. sbiera, P. 282. Dară aceşti doi ani care am trecut în casa păstoriului au fost prea amăriţi pentru mine. KOGĂLNI-ceanu, s. 138. Valea sui, dealul cobor, îmi trec viaţa tot cu dor. alecsandri, p. F. 243. -0> Expr. A-şi trcce vremea = a-şi întrebuinţa vremea (fără folos); a-şi pierde vremea. Să nu ne trecem vremea căutîndu-l. RETEGANUL, r. i 14. Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. — Hai, sui, jupineşică. creangă, P..116. A-şi trece din vreme = a-şi petrece timpul mai uşor, mai répedé. Au prins să vor-beasc-amindoi Să-şi treacă din vreme, coşbuc, p. i 235. Refl. pas. Vremea se trecea cu instrucţie într-o poiană mai mărişoară. CAMIL PETRESCU, u. N. 7. + Refl. (învechit) A se petrece, a se întîmpla. Era străin mai la toate cite se trecuse între mine şi Bem, intre mine şi Kossuth. GHICA, a. 630. 4. Int r a n z. A depăşi o anumită vîrstă, o anumită limită de timp. Copiii se jucau toţi laolaltă... iar colo, după ce cam trecură de nouă ani, îi îmbrăcă împăratul intr-un port. RETEGANUL, P. I 33. Un bătrîn odinioară de nouăzeci de ani trecut. PANN, p. V. II 103. ^ (Impersonal) Trebuie să fie trecute de unsprezece. Să mă culc. CaraglalE, o. I 68. Pînă-şi ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte, jarnîk-bîrseanu, d. 174. -O Tranz. (Rar) O să mor cind oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta. STANCU, D. 16. 5. Refl. (Despre fiinţe) A-şi p.-rde frăgezimea tinereţii; a îmbătrîni. [Coana Liza] s-a trecut repede. S-a resemnat cu situaţia de întreţinută şi cu fărime de fericire. pas, z. I 87. Aşa vă treceţi, bieţi bătrîni. GOGA, p. 33. Flăcăul începe şi el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, o. A. 185. + A-şi pierde sănătatea, vigoarea. Omul începe a se umfla la pintece, a se îngălbeni. . . şi încetul cu încetul se trece, se prăpădeşte şi moare. .ŞEZ. II 71. -4 (Despre plante) A se veşteji, a se ofili, a se usca. Dacă nu se culege cînepa la vremea ei, în cîteva zile firele se trec. . . adecă se usucă. PAMFILE, a. r. 170. Culese flori şi făcu trei legături. . . Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece şi abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. ispirescu, l. 165. Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde. Arde sufletu-mi şi geme Căci mă trec fără de vreme, alecsandri, p. p. 232. 4- (Despre fructe) A fi prea copt (pierzînd din savoare sau din valoare). Unul [dintre pepeni] se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mineare şi al treilea dase în copt. ISPIRESCU, L. 150. 4-A se sfîrşi, a se stinge. în aşternutu-i de jăratec Să trece flacăra cu-ncetul. La TDRG. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma, a se împuţina. Felinarul. . . pîlpîia, gata să se stingă, fiindcă luminarea de seu se trecuse. CAMIL petrescu, o. II 104. Sus ^paharul se ridică, sănătăţile pornesc, Şi cu cit se trece vinul, vorbele se înmulţesc, beldiceanu, p. 54. Vinu-i bun şi rece, ■Mult vinaţ se trece, alecsandri, p. p. 121. 4- (Despre mărfuri) A avea căutare, a se vinde. Se vînd boi ca al meu în tîrg? — Tot s-ar trece — ii răspunse omul — numai are prea mari ochi. -SBIERA, P. 2. 4- T r a n z. A vinde; a desface. De ce să nu-l vinzi [vinul] ?. . . — Nu-l vînd, giupîne, pentru c-am să-l trec la crîşma met cea de la drum. ALECSANDRI, T. 1542. 1Y. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decît o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăşi. Toată cireada satului trecea de cinci sute. camil PETRESCU, o. 1 16. Mi se pare că trecem cam dincolo de măsură. O si5 înceapă a rîde lumea de noi. hogaş, dr. ii 135. Stau voinicii codrului! Nu ştiu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece, alecsandri, p. p. 262. <ţ> E x p r. Treacă de la mine (de Ia tîne etc.), se spune cînd cineva face o concesie dînd ceva în plus sau cînd cedează admiţînd părerea altuia. Fie. . . treacă de la'mine. . . delavrancea, o. ii 345. Dar ce-mi pasă!. . . Piciu să trăiască! Treacă de la mine! ALECSANDRI, T. 530. (Eliptic) Mi se pare că eşti cam aspru cu dînşii. . . dar, treacă! odobescu, s. II 540. Treacă-meargă v. merge (V 2). -f A ajunge pînă dincolo de. . . Lui Bedros [Soliman] abia-i trecea de brîu. DUMITRIU, N. 258. [Ei] străbateau porumburile care treceau de creştet. La TDRG. 4 T r a n z. A întrece, a depăşi. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaş odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură, alexandrescu, p. 164. ■$> Expr. A trcce măsura = a exagera. (Refl.) A se trcce cu firea = a lua lucrurile prea în serios, a se emoţiona. (Impersonal) A se trece Refl. pas. Orice măgării făcea (măgarul), Toate-i erau lăudate, toate lui i se treceau. La TDRG. 2. Intranz. A fi considerat de..., a fi luat drept. Sadoveanu trece, cu drept cuvînt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre, vianu, a. p. 227. Mede-lioglu, slab, uscat, cu faţa arămie şi osoasă.. . trecea drept un mare cărturar. CAMll, PETRESCU, o. I 303. Safta face sd treacă de stăpină în casă. SLAVICI, N. I 80. 3. I n t r a n z. A se transforma, a se preface. în pragul porţei bîzîia o albină, care să roti o dată şi trecu în pasăre, să roti a doua oară şi să prefăcu într-o ciută, delavrancea, s. 247. Ca doi giganţi năprasnici stau astăzi faţă-11 faţă. . . « E scris din noi doi unul în pulbere să treacă ». alecsandri, p. iii 433. TRÎCERE, treceri, s. f. 1. Faptul de a trece, mişcare dintr-un loc într-al|tul; mergere, mers. La trecerea lui, oamenii care il intîîneau duceau mina la marginea pălă- TRECLET - 489 - TREI riei. DUMITRIU, N. 158. Cînd se întorceau, în asfinţit, umblau printr-o linişte rar întreruptă de trecerile repezi ale căruţelor întîrziate. sadoveanu, o. rv 83. Zboară ce pot Şi-a lor întrecere, Vecittică trecere — Asta e tot. . . EMINESCU, o. rv 378. <$> F i g .In mai puţin de două decenii, poetul trebuia să se cheltuiască febril,■ ca şi cum ar fi presimţit că treccrca ii va fi grabnică în această viaţă. sadoveantj, e. 83. ^ Lo c. a d v. în trecere = în fugă, în treacăt, fugitiv. Cîte numiri ar inventa el. . . pentru un surîs de.pe buzele ei, un surîs în trecere, eminescu, n. 74. ^>Expr. Trecere din viaţă = moarte. + (Concretizat) Loc pe unde se poate trece. Să mai ies, colo, pe vale, Ca să mă aşez în cale, în calea ciocoilor, în trecerea oilor, alecsandri, p. p. 255. 2. Faptul de a părăsi un loc, o stare de lucruri, o activitate, o situaţie pentru a intra în alta. Se răspîndeşte vuiet printre dascăli despre desfiinţarea Catiheţilor şi trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. creangX, a. 114. 3. Faptul de a ajunge fă facă parte din. . . ; intrare. încă in anii primei revoluţii ruse, masele ţărăneşti au luptat pentru trecerea pămînturilor în mîinile poporului. LUPTA DE clasă, 1954, nr. 1, 26. 4. înregistrare, notare, înscriere. Trecere în registre. 5. Scurgere, desfăşurare (a timpului). Mihai trăia trecerea fiecărei clipe, la volan, ca pe cel din urv.ă minut al vieţii. mihalE, o. 169. Simţ că acum, după trecere de cinci ani. ■ . suvenirea ei ar sili imaginaţia mea să galopeze, negruzzi, s. i 38.- 6. (Mai ales în construcţie cu verbul « a avea'») Consideraţie sau autoritate de care se bucură cineva (şi de care se foloseşte pentru a se impune sau pentru a obţine avantaje); influenţă. Nu veţi izbuti la nimic... la dînsul nu-i trecere cu una cu două. gane, N. ii 126. Atîta trecere n-am şi eu la d-ta? ispirescu, Î-. 271. Apucase a cînta găina la casa lui şi cucoşul nu mai avea nici o trecere. CreangX, p. 285. Ea il va face avut şi cu trecere mare Intre oamenii cei de faţă, ba chiar pomenit de cei viitori. ŞEZ. xiii 187. Expr. (Despre mărfuri) A avea trecere = a avea căutare, a fi cerut, a se vinde uşor. 7. Construcţie amenajată într-un anumit Ioc pentru a permite trecerea unui vehicul peste un obstacol. Trecere de nivel — loc de intersecţie la acelaşi nivel între o cale ferată şi o şosea. TRECLET, -Ă, trecleţi, -te, adj. (Arhaizant) Afurisit, blestemat. Treclet să fiu şi să am parte cu Arie şi cu Iuda dacă nu mă supun. SADOVEANU, N. p. 328.(Substantivat) Să întărească blăstămul vlădica Istatie... ca să se prăvale acel treclet in gura balaurului ghehenei. sadoveanu, n. p. 17. TRECCT1 s. n. 1. (în opoziţie cu prezent şi viitor) Timp care s-a scurs; întîmplările, faptele, starea de lucruri din acel timp. Stoicea n-avea vreme să se prea gîndească la trecutul lui. galaction, O. I 52. Tot trecutul îmi apărea acum clar. camii, petrescu, U. N. 191. Trecutul nu se mai întoarce, rebreanu, r. i 50. Cind amintirile-n trecut încearcă să mă cheme, Pe drumul lung şi cunoscut Mai trec din vreme-n vreme, eminescu, o. I 186. F i g. Cu fruntea răzimată-n cer. Şi frămîn-tînd cu paşii lutul, Tîrăsc in urma mea trecutul, beniuc, v. 54. Trecutid mort se deştepta, sadoveanu, o. i 314. <$■ Loc. a d v. în trecut = altădată, odinioară. Clasa muncitoare, în trecut clasa cea mai asuprită şi mai exploatată, este azi forţa conducătoare a Republicii Populare Romîne. scînteia, 1953, nr. 2858. El tremură ca alte dăţi în codri şi pe dealuri ■ . . Dar nu mai cade, ca-n trecut, în mări din tot înaltul, eminescu, O. I 181. Loc. adj. şi a d v. Din trecut = de altădată, de odinioară, de demult. Şi printre lacrimi parcă-şi vedea viaţa trudită din trecut, mironescu, s. a, 37. într-o mănăstire, din trecut rămasă, în domneasca sală se întinde masă. bomntineanu, o. 54. Exp r. A o rupe cu trccutul = a pune capăt unei situaţii sau unei stări de lucruri vechi, a nu mai vrea să ştie de ceea ce a fost. Vin la noi. . . fiindcă au credinţă că am rupt-o cu trecutul. C. petrescu, î. n 137. 2. Denumirea dată grupului de timpuri verbale care exprimă o acţiune săvîrşită înainte de momentul vorbirii. în limba romînă, modul indicativ are patru timpuri ale trecutului: imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus şi mai mult ca perfectul. trecCt 2, -Ă, trecuţi, -te, adj. 1. Din trecut, de altădată; p. e x t. de demult, vechi, dispărut. Ne place a asculta poveşti frumoase din vremile trecute, negruzzi, s. i 245. Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute. ALEXAN-DRESCU, M. 14. în vis i s-au înfăţoşat toate întîmplările trecute. drXghici, r. 41. ^ (Substantivat) Ocoli de vreo două-trei ori, cercetînd fiecare cameră, fiecare colţuleţ, ce-i aducea aminte cele trecute, ispirescu, L. 10. Care nu mai e actual; demodat. Tu crezi într-o doctrină bătrină şi trecută, bolintike.-ynu, o. 118. 2. (Despre unităţi de timp) Anterior celui prezent; precedent. Umblase toată ziua trecută pe la prietenele ei. dumitriu, N. 102. Pe umedele poteci bătute de jivini, ghinda anilor trecuţi sta de un lat de palmă, sadoveanu, o. i 63. începe a cioclrti un gîrneţ de stejar din anul trecut.. creangX, p. 125. <$> Data trecută v. dată1. 3. Îmbătrînit. Aristiţa Pretorian, trecută, cuminte, casnică, fadă. DUMITRIU, B. I\ 119. Cit ii ea de trecută, de slabă şi bătută de necazuri, dar faţa îi întinereşte cînd vede pe Radu viind. vlaiiuţă, o. a. 97. E un om ca de şaizeci de ani; dar cam prea trecut pentru vîrsta lui. caragialE, o. ii 226. Sufere într-atît, încît pare că e un bătrin trecut, negruzzi, s. i 41. -fy (Cu determinări de întărire) Profesorul nostru era un om trecut de ani, aproape de pensie. I. BOTEZ, ŞC. 38. Cu toate că erau trecuţi cu anii, nu aveau nici un copil, reteganul, p. iv 34. Bărbaţi urîţi şi mai trecuţi în virste. gorjan, H. I 8. ^ (Despre plante, în special despre flori) Veştejit, ofilit. Ieri am găsit pe banca solitară Din parc, un biet mănunchi de flori trecute, iosif, p. 36. (Despre anumite obiecte sau materiale) Consumat (în parte). Luminarea unuia e mai trecută ca a celuilalt. ŞEZ. 11 65. 4. (Rar, determinat prin « din băutură #) Ameţit (de vin); beat. Acest nenorocit subaltern, trecut din băutură, nu aşezase hamurile bine. cwragiai.K, s. u. 27. TREFILÂ, trefilez, vb. I. Tranz. A trece forţat un material metalic printr-o filieră, pentru a obţine o sîrmă. TREFILÂRE s. f. Acţiunea de a t r e f i 1 a. TREFILĂT s. n. Trefilare. ■ THE F] LAT OR, trefilatori, s. m. Muncitor specializat în trefilarea metalelor. TRÎFLĂ, trefle, s. f. 1. Una dintre cele patru culori ale cărţilor de joc, reprezentată printr-un semn de culoare neagră, în forma frunzei de trifoi; spatie. Cu un şase de treflă în mină, mai ceru o carte, dumitriu, n. 114. Nouă ochi de treflă, alecsandri, T. 1202. 2. (în vechea armată) Găitan de fir sau de bumbac cusut în formă de frunză de trifoi la umerii hainelor ofiţereşti. TRÎGHER, tregheri, s. m. (Mold., Transilv.) Hamal. TREI num. card. 1. Numărul care, în numărătoare, are locul între doi şi patru. Trei şi cit trei fac şase. c=j Trintind uşa şi sărind treptele din trei in trei, Filip izbuti să taie drumul Skodei, chiar în poartă. GALAN, b. i 25. <$» Expr. Troi-trei = încet, anevoie, alene. încalecă pe mîrţoaga lui şi, trei-trei, mergea singur, ispirescu, l. 247. <$> (Folosit la formarea numerelor compuse) Patruzeci şi trei. -$> (Adjectival) De-abia pe la cinci, cînd ajunse acasă, îşi aminti că dăduse întilnire pentru ora trei tină-rului transilvănean, rebreanu, r. i 52. Să aşternuse zăpada de trei palme, delavrancea, T. 145. S-a dus trei TREIER - 490 - TREMOLO jsile şi trei nopţi pînă ce ajunse la o cîmpie. ISPIRESCU, L. 4. Soacra cu trei nurori [titlu]. creangă, p. 16. (Eliptic, .subînţelegîndu-se persoane sau lucruri, ora, ziua etc.) Şi, scurtă vorbă, unde erau trei, eu eram al patrulea. creangă, o. a. 65. (Expr.) A lua pe cineva Ia~trei păzeşte (mai rar la sau în treî parale) =a cere cuiva socoteală pe un ton sever şi dispreţuitor. Minache, băiatul jupî-nului... ne ia la trei păzeşte. STancu, d. 349. Cînd le-o veni apa la moară, o să vă ia iarăşi la trei păzeşte, pas, z. iv 206. (Cu pronunţare regională) Mă ia şi în trii parale ciocoiul, alecsandri, t. 277. în doi timpi şi trei mişcări v. d o i. + (Familiar, cu valoare de numeral ordinal) Al treilea, a treia. Etajul trei. + (Formînd numeralul adverbial corespunzător) Calul se şi scutură de trei ori. CREANGĂ, p. 195. La aceste poşte, în ceasuri hotărîte, de trei ori pe zi să dau scrisori, şi de trei ori să iau răspunsuri. GOLESCU, i. 53. + (Precedat de « cîte » formează numeralul distributiv corespunzător) S-a tăiat fiecare pine în cîte trei bucăţi deopotrivă de mari. creangă, o., a. 268. + (In forma de feminin trele, precedat de «toate» sau «cîte») Toate trele se sileau să-i găsească o poreclă caraghioasă potrivită, rebreanu, i. 74. Trei aceste leacuri sînt Sufletului pe pămînt. Tu să-ncerci cu toate trele. coşbuc, p. i 185. 2. Compuse: a) (Bot.) trei-îraţi = gen de toporaşi cu flori galbene, plăcut mirositoare (Viola saxatilis); trei-îraţi-pătaţi = gen de toporaşi (din care s-a obţinut, prin încrucişare cu alte specii, panseaua) (Viola hortensis); l)) (Bis.) trei-ierarlii = trisfetite. — Formă gramaticală: f. (rar) trele. TRÎIER s. n. Treierat. Cristea dăduse de ştire la pri~ mărie să-i vie, la legat snopii şi la treier, datornicii, sadoveanu, m. C. 188. Udatul. . . se face seara, în ajunul zilei de treier. pamfilE, a. r. 202. — Variantă: trier (vlahuţă, cl. 81, slavici, o. I 213) s. n. TREIERĂ, trâier, vb. I. Tranz. 1. A separa boabele de restul unei plante (operaţie efectuată în trecut prin batere, iar astăzi cu maşini speciale). N-am treierat, nici un spic. preda, î. 10. Eu sînt Iohan, maşinistul. Tot griul de pe lanurile acestea, eu îl treier. SADOVEANU, O. VIII 206. Romăşcanii ce ară şi seamănă toamna, seceră şi treieră ■vara. delavrancea, o. ii 19. Mi-e teamă ca să nu piei Cu porumbu nesăpat, Cu orzu netreierat, Cu griul nesecerat, Cu meiul nevînturat. ŞEZ. I 113. A b s o 1. Vedeţi aria asta unde treieră atîta lume? PREDA, î. 10. 2. Fig. A umbla din loc în loc; a cutreiera. N-o să-şi mai vadă nici cort, nici soţie, Nici larga pustie Ce-n ■veci treiera, macedonski, o. i 15. Vreau prin cuget Universul să-l străbat în înălţime, Să-l măsor în adîncime şi să-l treier în lărgime, id. ib. 272. Pentru dînsu-n toată vremea ■drumurile treiera, pann, p. v. II 59. — Variantă : trieră (creangă, p. 160, contemporanul, iii 126, alecsandri, p. iii 62) vb. I. TREIERĂT s. n. 1. Faptul de a treiera; operaţie de separare a grăunţelor de paie şi de pleavă; treier, treieriş. Treieratul pe arie începe, ca şi orice muncă mai mare, tot într-o zi de luni. PAMFILE, A. R. 201. 2. Timpul cînd se treieră. Cu o zi înainte de treierat. . . veneam d-aici. preda, î. 20. TREIERĂŢOĂRE, treierători, s. f. 1. Maşină de treierat ; batoză. Citită treierătoarea Hore noi dimineţii, Creşte fremătătoarea Bucurie a vieţii! DEŞLIU, G. 39. 2. (Regional) Tăvălug folosit la treierat; val (III 4). Caii poartă după dinşii, mai ales la treieratul ovăzului, un sul de piatră cu ¡ase praguri care se numeşte. . .treie-rătoare. pamfilE, a. r. 207. TREIERĂTOR, -OÂRE, treierători, -oare, s. m. şi f. Muncitor la batoză. Graţie întrecerilor dintre cosaşi, tre- ierători, şoferi, legători de- snopi etc., griul de toamnă de pe o suprafaţă de 90 ha a fost recoltat în 2 zile. CONTEMPORANUL, s. Ii, 1949, nr. 161, 7/3. TREIERlŞ s. n. Treierat. în focul asfinţitului. . . se ridica hornul maşinei cu aburi, semn al treierişului. DUMITRIU, N. 228. TRÉILEA, TRÉIA num. ord. (Precedat de articolul « al», «a i); mai ales adjectival) Care se află între al doilea şi al patrulea. Dete şi cu a treia săgeată. ISPIRESCU, h. 8. A treia zi către sară porneşte şi el. CREANGĂ, 1’. 198. De la noi a treia casă Tot suspină-o preoteasă, jarnîk-bîrseanu, d, 10. TREÍME, treimi, s. f. 1. Fiecare dintre cele trei părţi egale în care se împarte un întreg; a treia parte (dintr-un întreg). Cuprinzînd o treime din omenire, lagărul democratic reprezintă o stavilă puternică in calea uneltitorilor unui nou război mondial, scînteia, 1953, nr. 2753.' O treime din oraş este destinată parcurilor. STANCU, U.r.S.S. 203. 2. Grup de trei persoane care se prezintă ca o unitate. V. triadă. Despre această treime [Trahanache, Farfu-ridi, Brînzovenescu] Trahanache zice: «Noi trei sintem stilpii puterii». GHEREA, ST. cr. I 341. + (Teol.) Uniune spirituală a celor trei persoane (tatăl, fiul şi sfîntul duh), reprezentînd un singur dumnezeu ; troiţă. Sfînta Treime. TRÉISPREZECE num. card. Numărul care, în numărătoare, are locul între doisprezece şi paisprezece. Zece şi cu trei fac treisprezece. <§> (Adjectival) Ja, poate să am vreo treisprezece ani. CREANGĂ, P. 148. ^ (Eliptic, indicînd data) Azi sîntem în treisprezece. (Familiar, cu valoare de num. ord.) Capitolul treisprezece. TRÉISFREZECELEA, TRÉISl’REZECEA num. ord. (Precedat de articolul « al », « a ») Care se află între al doisprezecelea şi al paisprezecelea. (Cu pronunţare regională) Dar al treisprăzecele ce face? sbiera, p. 294. TREIZÉCI num. card. Numărul care, în numărătoare, are locul între douăzeci şi nouă şi treizeci şi unu. Douăzeci şi cu zece fac treizeci. <)> (Adjectival; se leagă de substantiv prin prep. «de») Descoperea un simplu camarad, tutuindu-l ca acum treizeci de ani. c. PETRESCU, c. V. 104. (Intră în formarea numeralelor compuse) în patruzeci şi şase de ani, treizeci şi trei de bătălii, două fără izbindă şi treizeci şi una de biruinţi. DELAVRANCEA, o. II 14. TREIZÉCILEAj TREIZÉCEA num. ord. (Precedat de articolul « al », «a ») Care se află între al douăzeci şi nouălea şi al treizeci şi unulea. TRELA-LÉLA adv. (în expr.) A umbla trela-lcla = a umbla lela, v. lela. Umbla trela-lela în puterea ieruri, creangă, a. 85. TREMATÓD, trematode, s. n. (La pl.) încrengătură de viermi laţi, avînd o ventuză cu care se fixează pe alte animale sau pe plante ; (la sg.) animal făcînd parte din această încrengătură. Gălbeaza e un trematod. TRÉMA, treme, s. f. Semn grafic în unele limbi străine, format din două puncte care se aşază orizontal deasupra unei vocale pentru a indica o modificare de pronunţare a sunetului. TRÉMENS adj", n. (Numai în expr.) Delirium tre-mens v. delirium. TRÉMOL s. n. v. tremolo. TREMOLÓ s. n. Uşoară tremurătură produsă la executarea unei note muzicale cu un instrument sau cu vocea. Pentru tine, adorato, Vreau să-mi cînt de azi încolo Bucuriile-n tremolo Şi tristeţea-n pizzicato. TOPÎRCEANU, p. 239. Fig. Un nechezat de duioasă mulţămire, TREMŢUROS - 491 - TREMURAT întimpină din parte-i, cu tremolo de bas profund, sosirea mea cu nerăbdare aşteptată, hogaş, m. n. 183. — Accentuat şi: trémolo. — Variantă: trémol (mace-donski, o. i 140) s.n. TREMŢUR0S, -OĂSĂ adj. v. trcnţăros. TRÉMUR s. n. 1. Mişcare repetată, uşoară şi involuntară a corpului sau a unei părţi a corpului, provocată de frig, de frică, de o boală etc.; tremurătură. Străduindu-se să-fi stăpinească tremurul fălcilor, izbuti să gifîie arătînd ufa: — Nici obrăznicia, tovarăşe... nu ajută! galan, b. I 13. Il apucase un fel de tremur nervos, bart, k. 76. De-al genei tale gingaş tremur Atîrnă viaţa mea de veci. eminescu, o. i 211. -O" (Cu precizarea cauzei) A prins-o tremurul de ciudă, coşbuc, p. i 252. Pe babă o fi apucă un tremur de spaimă. creangX, o. a. 168. 2. Mişcare, clătinare, zguduitură uşoară şi repetată a unui lucru. Tremurul frunzelor, ca Pălăria singură porni la vale, cumpănindu-se după tremurul fi inmlădierile undelor. sadoveanu, o. viii 131. A mea e lacrima ce-n tremur Prin sita genelor se fringe. GOGA, P. 11. 8. Vibraţie a glasului sau a unor sunete; vibrare. Glasul Măriei avea cîteodată ca un tremur de jale. sadoveanu, o. iv 324. Toate istorisite cu sfişietor tremur în glas. c. PETRESCU, A. R. 35. TREMURĂ, trémur, vb. I. Intranz. 1. (Despre fiinţe şi despre părţi ale corpului, uneori urmat de determinări arătînd cauza) A face mişcări involuntare, bruşte şi continue, provocate de frig, de o boală, de o emoţie etc. Tremura de minie fi de nerăbdare, dumitriu, n. 30. Sint un mofneag, dar încă nu-mi tremură mina. C. PETRESCU, C. V. 289. Era ger, el era cam subţire îmbrăcat, fi-a tremurat toată noaptea. vlahuŢĂ, o. A. I 93. Viscolul frămîntă lumea ■ . . turmele tremură, alecsandri, p. iii 13. (Prin exagerare) Tremurau hainele pe el. dumitriu, n. 30. <^> (Poetic) Deasupra, in albastru, tremurau ciocîrlii, vărsind puhoiul lor ameţitor de cintece. sadoveanu, o. i 120. (Cauza acţiunii devine subiect) Era puţin palid. O emoţie grea i se citea pe faţă fi-i tremura în degete, rebreanu, r. i 295. Ura veche-i tremură pe buze. d. botez, f. s. 65. <$>■ E x p r. Atremura carnea . pe cineva v. carne, ^ Tranz. Caii ifi tremurau pielea in grajdurile întunecoase, dumitriu, n. 187. Tontfa nu zise nimic; ifi tremură mina pe lingă buzduganul lui; apoi răsuflă greu pe nări. sadoveanu, o. vn 14. <0- Tranz. f a c t. Ce-l infricoşează? Ce-l tremură? I. CR. iii 144. 2. (Despre plante şi părţi ale lor) A face o mişcare (oscilatorie) uşoară şi repetată ; a se mişca, a se clătina. în faţa prispei vor tremura arţarii. ARGHEZi, v. 228. Tremură din virfuri plopi cu frunza rară. iosif, p. 58. Flori albastre tremur’ude in văzduhul tămiiet. eminescu, o. i 85. Frunza-n codru tremura, jarnîk-bîrseanu, d. 310. (Poetic) Tremurau colorile cîmpiilor şi unduiau ogoarele şi lanurile, sadoveanu, o. vi 336. Vîntul tremură-n perdele, eminescu, o. i 113. -fy- T r a n z. în dreptul ferestrei un cais tinăr îşi tremura frunzele, camil petrescu, n. 68. Trei pruni frăţini, ce stau să moară, îşi tremur’ creasta lor bolnavă. GOGA, p. 19. (F i g.) Linişte plutea peste marginea aceea de pădure, linişte uşoară pe care o tremura parcă strălucirea luminii, sadoveanu, o. v 179. + (Despre lumini şi umbre) A licări, a juca (C). Ici-colo, prin vilcele, prin văgăuni, tremurau lumini de pe la căsuţele de bîrne ale muntenilor, sadoveanu, o. viii 12. Pe zidul dintre uşa lui Herdelea şi a lui Brumaru parcă tremura o umbră cenuşie, rebreanu, r. i 227. Tranz. Lumina. . . tremură umbre fumurii. STANCU, D. 221. + (Despre ape) A se mişca în unduiri uşoare, a se încreţi. Din lăptoc, pe sub roţi, tremură apa cu sunet de cristal, sadoveanu, o. vii 345. Lingă ţărmul tristei mări M-am oprit pe-o stincă. Apa tremură spre zări. Verde şi adincă. TOPÎrceanu, s. a. 56. + (Despre pămînt) A se zgudui, a se cutremura sau a da impresia că se zguduie. Şi patru cai aleargă cu patru portărei, Topefte-se pămintul cum tremură sub ei. coşbuc, p.'ii 195. <)* Refl. (Rar) Cerul de se-ntuneca, Pămîntul se tremura. TEODORESCU,-p. p. 33. 8. (Despre sunete, melodii) A vibra; (despre glas) a iivea tremurături, variaţii de ton (din cauza unei emoţii), a fi nesigur. Tremură glasul mătufii Uţupăr. STANCU, D. 19. Cintecul tremura pe strune ca un bocet, sadoveanu, o. i 304. încet răsunetul de clopot Se risipeşte tremurînd. vr,AHUŢĂ, o. a. i 29. F i g. Bucuria îi tremura în inimă, mereu vie şi stăpinitoare. rebreanu, i. 80. Atita durere înăbuşită tremura în vorbele acestea cu înţeles ascuns, că n-am îndrăznit a-1 mai întreba nimic, bart, s. m. 24. «v” Tranz. [Ciocîrlia] cîntăreaţa luminii ş-a muncii îşi tremura melodia în cerul înalt. Sadoveanu, o. vi 336. 4. F i g. A fi cuprins de o emoţie puternică. Inima ei de soră tremura, aşteptind o vorbă de-a lui. CAMIL petrescu, O. I 590. Totuşi Baloleanu, oricît ii tremura sufletul, îşi păstra aparenţa de linişte şi hotărire. rebreanu, r. îi 235. A fost o clipă-n care-am tremurat amindoi De-o nenţeleasă fericire. D. BOTEZ, P. o. 82. Ah l cit îmi tremură inimioara ! alecsandri, T. i 92. + A se înfiora de spaimă ; a se cutremura. în faţa unui revolver nu tremur. DEI.A-vrancea, H. T. 48. O, nu te teme-mi zice, Tu, ce nu temi furtuna şi durerea, De ce să tremuri la a mea privire? eminescu, o. iv 108. Boierii însă tremurau. Ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiţi, negruzzi, s. i 142. -$■ Expr. A tremura după ban = a fi lacom de bani, a fi zgîrcit. Lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban. creangX, p. 3. TREMURARE s. f. Acţiunea de a tremura. 1. Tremur (1). O ciocirlie se saltă în tremurarea aripilor în neclintit albastra, sadoveanu, o. i 566. 2. Tremur (2) ; (referitor la vînt) adiere. Nu se simţea nici cea mai uşoară tremurare de vînt. sadoveanu, o. viii 50. [Era] o melodie dulce şi subţire ca o tremurare de ape cristaline, id. ib. vn 90. Era de-ajuns o molcomă tremurare de vînt prin iarbă, ori un freamăt de frunză îngălbenită şi ochii ni se umpleau de lacrimi. pXun-pincio, •p. 125. 8. Tremur (3). Ti tu Herdelea amestecase o tremurare romanţioasă în cuvinte, ceva teatral şi prefăcut, deşi inima ii era intr-adevăr sinceră, rebreanu, r. i 244. 4. (Rar) înfiorare, cutremurare (de groază). Boierii-n tremurare Dau slujbe-n gînd lui dumnezeu, coşbuc, p. i 196. TREMURĂT1 s. n. Faptul de a tremura; tremur. Un zgomot de paşi pe scară, o vizită, o scrisoare, dădeau mtinilor lui slabe un tremurat supărător. vlahuţX, o. a. III 82. Te urmăreşte săptămîni Un pas făcut alene, O dulce stringere de mini, Un tremurat de gene. eminescu, O. i 189. TREMURĂT2, -Ă, tremuraţi, -te, adj. 1. Care se mişcă uşor, tremură, vibrează; tremurător. (Poetic) Ca mustul tinăr soarele se varsă Pe buza tremurată a pădurii, beniuc, v. 45. Hangiul se'arătă şi el în lumina tremurată, privind ţintă şi cu linişte pe oaspeţi, sadoveanu, o. viii 255. O pădure-ndepărtată părea în focul tremurat al căldurii ca un nor albăstriu aţipit pe pămînt. Sandu-aldea, u. p. 58. 2. (Despre glas) Care tremură; nesigur, şovăielnic. Cu o voce miorlăită şi tremurată începu să ne întrebe. sadoveanu, o. vn 204. Eu am să scap de aici, spuse cu glas tremurat, c. petrescu, c. v. 175. (Adverbial) Necliează lung, tremurat. STANCU, D. 319. Glasul i se furişează tremurat din gitlej. sadoveanu, o. vii 205. 3. Care nu are contururi ferme, precise ; cu tremurături, cu sinuozităţi. Scris tremurat, □ Tremurată, fără contururi precise, o potecă îşi începe viaţa aici, o dată cu primele pulsaţii ale Oltului, bogza, c. o. 92. 4. (Popular, rar) înfiorat, frămîntat, cutremurat, îngrozit. Firea vi-i cam spăimintată Şi starea vi-i tremurată. MARIAN, nu. 414. TREMURĂTOARE - 492 - TRENUŢ* TREMURĂTOARE s. f. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu flori hermafrodite, verzui sau purpurii, dispuse în spiculeţe mici care se leagănă cînd adie vîntul; creşte prin" păşuni, tufişuri şi poieni (Briza media). TREMURĂTOR, -OĂRE, tremurători, -oare, adj. 3. Care tremură, vibrează. Căată cu mîna tremurătoare intr-o chisea, dumitriu, n. 48. [Fata] sorbea cu capii-nălţat şi cu nările^ tremurătoare mireasma văii. sadoveanu, o. vii 58. îi apucai amindouă mînile ei mici în mînile mele tremurătoare. HOGAŞ, M. N. 26. El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Şi s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare. EMINESCU, o. l 168. (Poetic) Sar peştii în aurul tremurător, beniuc, v. 99. Lunca de mesteceni era toată verde, un verde gingaş, tremurător în lumina veselă, sadoveanu, o. vii 367. Cerul era curat, vînăt-inchis, cu stelele tremurătoare ca nişte picături de rouă. rebreanu, r. ii 157. <$> Fig. [Gîndul] îi licări şters şi tremurător, ca într-o aţipire de somn. vlahuţĂ, O. a. iii 58. (Adverbial) Valurile loveau în chei şi stelele luceau tremurător, tîrînd dîre de argint pe undele negre. dunĂreanu, ch. 209. Clopotul din deal, de la mînăstire, răsună ca-n pădure, clar, tremurător, duios. vlahuţă, o. a. iii 33. (Despre ape) Care se mişcă în unduiri uşoare. Ce cauţi unde bate luna Pe-un alb izvor tremurător? EMINESCU, o. I 228. 2. (Despre voce, glas, sunete) Care are variaţii de ton, care este şovăielnic. Abia ajung pînă la noi cîteva note tremurătoare ale unei melodii dulci, bart, S. m. 28. TREMURĂTttRĂ, tremurături, s. f. Tremur, tremurare ; scuturătură, zguduitură. Florile pluteau uşoare în văzduh, se încrucişau în tremurături de undă şi se lăsau leneşe pe covorul alb, sclipitor, sadoveanu, o. iii 113. Toţi îşi aţintiră privirile spre bisturiul din mina aceea meşteră, în care nu se vedea un pic de tremurătură. MIRO-NESCU, s. A. 34. Ceea ce munceşte acu pe Leiba, mai mult decît tremurătură frigurilor, este o ameninţare. CARAGIALE, o. I 284. TREMURICI s. n. 1. Tremur, tremurare continuă. L-a apucat tremuriciul — ca pe epileptici — pe inspectorul Paraschiv. stancu, d. 303. 2. (Regional) Piftie. 3. (Regional) Floare artificială pusă pc o sîrmă subţire (răsucită în aşa fel îneît pare că tremură într-una). 4. Ciupercă necomestibilă, gelatinoasă, tremurătoare, cu spini moi pe faţa inferioară; creşte în pădurile de brad, pe lemne putrede (Tr'emellodon gelatinosum). TREMURlŞ, tremurişuri, s. n. (Neobişnuit) Tremur, mişcare, clătinare. Să privim pe faţa apei Tremurişul de văpăi. vr.AiruŢX, p. 95. tremurLnd, -ă, tremurînzi, -de, adj. Care tremură, tremurător. Cu mîinile tremurînde începu să culeagă din carne plăcile de plumb. SAHIA, n. 35. Se duse cu mima tremurîndă. ispirescu, 165. (Poetic) Toamna frunzele colindă. . . Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă. EMINESCU, o. I 76. TREN, trenuri, s. n. 1. Convoi de vagoane de cale ferată legate între ele şi puse în mişcare de o locomotivă cu aburi, cu motor Diesel sau cu forţă electrică. Trenul... a trecut prin faţa gării, şi, cîştigind din ce în ce viteză, s-a înfundat in întuneric, legănînd numai în urmă un ochi roşu. GAT.ax, z. r. 113. Treceau de cîteva ori pe zi, pe lingă casa noastră, trenuri iuţi de pasageri şi trenuri lungi de marfă cu mers greoi, stancu, d. 240. Trenuri trec în şiruri lungi pe malurile apei, cu locomotivele pufăind şi cu sute de capete omeneşti ivite la ferestre, bogza, c. o. 250. <: Tren sanitar = tren amenajat pentru a transporta răniţi sau bolnavi. Tren subteran = metro. în adin-cimea Moscovei, enorme cantităţi de pămînt sînt dislocate pentru a mări spaţiul prin care pot circula trenurile subterane. BOGZA, M. S. 21. Mersul trenurilor v. mers. <)’ E x p r. A scăpa trenul = a scăpa o ocazie favorabilă. 2. Convoi de vehicule, formînd o unitate de transport, antrenate de unul sau de mai multe vehicule motoare, prin cablu, prin tracţiune animală etc. <$■ Tren regimentar-v. regimentar. (învechit) Tren de luptă = convoi, de vehicule care alimentează cu muniţii trupele din linia de luptă. Jimborean... se trezi din ginduri abia cînd' treceau prin dreptul lui căruţele trenurilor de luptă. CAMir.AR, n. i 154. 3. Ansamblu de dispozitive sau de maşini-unelte prin care trece un material în serie, în cursul efectuării: unui proces tehnologic. <> Tren de laminare = dispozitiv al maşinilor din filatura de bumbac, care serveşte la. descreţirea şi paralelizarea fibrelor şi la subţierea produselor intermediare de fabricaţie. Tren de roţi = sistem, de roţi dinţate montate pe acelaşi arbore. Tren de-aterizare (sau de amerizare) = ansamblul organelor cu ajutorul cărora un avion (sau un hidroavion) alunecă pe pămînt (sau pe apă) înainte de a-şi lua zborul sau după. ce a aterizat (sau amerizat). 4. (Med. vet.; în expr.) Tren anterior (sau posterior) = partea de dinainte (sau de dinapoi) a corpului, unui animal. — Variante: (popular) trin (mironescu, s. a. 38)-s. n., (2, rar, franţuzism) trenă (anghel-iosif, c. m. I 152) s. f. TRENĂ, trenez, vb. I. Intranz. (Despre lucruri) A zăcea undeva uitat sau lăsat din neglijenţă. Cu şezlongurile desfăcute, cu şalul Corinei trenînd pe unul diti ele, terasa pensiunii are intr-adevăr ceva de covertă pustie, noaptea. SEBASTIAN, T. 138. + (Despre acţiuni)-A se desfăşura cu încetineală; a tărăgăna. TRÎNĂ1 s. f. v. tren. tr£năs, trene, s. f. Partea dinapoi, care se tîrăşte pe jos, a rochiilor lungi; coadă (4). Treci fredonînd prin sala de cristal Şi faci un semn suitei ca să vină Să-ţi poarte trena-n sălile de bal. D. botez, p. o. 99. Se gătise intr-adevăr ca o mireasă. Rochie albă cu trenă, voal, beteală. ardelean^ d. 160. Fig. Şi porneşti departe-n sus După iarna ce s-a dus, După trena-i de ninsori Aşternută pe colini, topîrceanu, b. 6. TRENCI, trenduri, s. n. Pardesiu (cu croială de raglan) făcut dintr-o stofă specială, impermeabilă. trEmng, treninguri, s. n. îmbrăcăminte (sportivă) formată din pantaloni de flanelă strînşi (cu elastic) la-glezne şi din bluză din acelaşi material. TRENŢAROSj -OASĂ, trenţăroşi, -oase, adj. în zdrenţe; zdrenţăros. Iţi aduci aminte, cocoane, că acum patru ani ai primit in curtea domniei-tale un copil tren-ţăros şi smerit? FIUMON, c. 114, — Variante: trenţerds, -oăsă (sadoveanu, o. vii 82, bolintineanu, o. 284), tremţurds, -oâsă (creangă, a. 57) adj. TRENŢEROS, -OĂSĂ adj. V. trenţăros. TRENŢUl, trenţuiesc, vb. IV. Refl. Ase zdienţui. la numai priveşte opincile mele, Că să trenţuiră în micf peticele. PANN, la TDRG. TRENŢURĂ, trenţurez, vb. I. Tranz. (Rar) A preface în trenţe ; a zdrenţui. (F i g.) Această hîrcă, poate, ce vîntu-a trenţurat Nu s-a plecat în viaţă şi poate l-aî ei nume Mai multe 'milioane de sclavi au tremurat? bolin-tineanu, o. 198. TRENt^Ţ, trenuţuri, s. n. Diminutiv al Iui tren (l)j tren mic care circulă pe şine înguste, prin locuri greu de străbătut. V. decovil, drezină. "TREPAN - 493 - TRESĂRI TIII-PAX, trepane, s. n. 1. Instrument de chirurgie în formă de sfredel, folosit la trepanaţii. 2. Sapă mare întrebuinţată la forarea găurilor de »sondă. TREPAPiĂ, trepanez, vb. I. Tranz. A face o tre--panaţie. TRWANÂitr, trepanări, s. f. Acţiunea de a tre--p a n a şi rezultatul ei. TREI’ANĂŢIE, trepanaţii, s. f. Intervenţie chirur-.gicală care constă în perforarea oaselor cu ajutorul trepanului. Cercetările... au fost făcute pe cîine şi pe depure, după trcpanaţie. danielopolu, f. n. ii 47. Am .introdus din acest amestec, prin trepanaţie, sub meningele mai multor iepurii babeş, o. A. i 223. TREI'ĂD A, treiipăd, vb. I. Intranz. 1. A umbla repede şi fără astîmpăr încoace şi încolo; a se agita, a nu-şi afla locul. In marginea satului, ţăranii trepădau de ■nerăbdare, umplind şoseaua şi împrejurimea, rebreanu, r. II 248. Trepădase toată ziua după cămătar; îl găsise din norocire, caragiale, o. iii 241. Ermes trepăda in sus şi ¡in jos, ca să ducă în toate părţile poruncile, odobescu, S. iii 270. {y Tranz. Pentr-o mîndră ca a mea, Multă cale-aş trepăda. bibicescu, p. p. 391. 2. (Despre cai) A merge în trap. [Calul] cel din mijloc, cu un cerc mare peste cap, trepăda, de-abia se puteau ţine de dînsul cei doi lăturaşi, ghica, la cade. Tranz. fact. Ce-ţi mai trepezi calul geaba, C-aseară s-a făcut treaba C-un voinicel mai de treabă, şez. v 32. 8. (Popular) A avea diaree. TREI’ĂD ĂRE, trepâdări, s. f. Acţiunea de a trepida şi rezultatul ei; alergătură. După mari osteneli 4t anevoioase trepădări, ajunse Ercule in cele din urmă la acea grădină, ispirescu, u. 64. TREI’ĂD.Ăl’ s. n. Trepădare. TREPĂD iVTOÂRE s. f. Plantă erbacee cu rădăcina fibroasă, cu tulpina ramificată, cu flori verzui şi cu •fructul o capsulă; are proprietăţi laxative (Mercurialis ■annua) ; brei-de-eîmp. TREPĂDĂTtiR, -0ĂRE, trepădători, -oare, s. m. şi f.' (Popular) Persoană care îndeplineşte anumite sarcini la nunţi (cheamă la nuntă, dă ajutor la masă etc.). Tre-pădătoarele, vornicesele. . . string blidele, dau masa la o parte, sevastos, n. 309. trepăd 0ş, trepăduşi, s. m. Om care aleargă încoace şi încolo (pentru treburile altora); individ fără personalitate şi demnitate, care se pune în serviciul altuia, făcîndu-i servicii mărunte, adesea înjositoare. Făceau cel puţin timp de un an de zile muncă dc slugi şi de trepăduşi, pas, z. I 256. Cutreierind tot Bucureştii, urca la scări, butea Ia ttşi. Se intilnea prin curţi şi ganguri cu fel dc fel de trepăduşi, anghel-iosif, c. m. ii 11. Natură vioaie şi neastimpărată, se sătură dc grefă. Îşi dete demisia şi se lipi pe Ungă un avocat din Bucureşti in calitate de. ■ . trepăduş. vlaiiuţX, o. a. 207. trepetnice, s. n. Carte care cuprinde «xplicaţii şi interpretări de natură superstiţioasă a unor ■mişcări convulsive şi involuntare, pe care le au uneori pleoapele, buzele sau alte părţi ale corpului omenesc, f Se citeau] trepetnice, care făceau înţelese tainicele prevestiri ale semnelor, iorga, L. îl 458. TREIIDA. trepidez, vb. I. Intranz. 1. (Despre lucruri) A tremura, vibrînd puternic, cu oscilaţii rapide şi de mică amplitudine. Motorul trepidează. 2. Fig. (Despre fiinţe) A se agita, a fremăta, a fi în fierbere (de emoţie, de nerăbdare). Tot ce auziseră, tot ce citiseră. . . se transfigurase in fiecare imagina- ţie, după chipul, dorinţa şi asemănarea fiecăruia. Jar acum toţi trepidau de nerăbdare. C. PETRESCU, C. V. 13. -Locotenentul Gross trepida fără astimpăr,. urmărind cu atenţie desperată toate mişcările condamnatului care-i fusese bun prieten. REBREANU, P. S. 21. TREPIDANT, -A, trepidanţi, -te, adj. Care trepidează ; f i g. plin de mişcare, agitat. Carierele acestea par un imens furnicar de oameni, spaţiul trepidant şi neobosit al unei uriaşe activităţi, bogza, c. o. 176. TREPIDAŢIE, trepidaţii, s. f. 1. Mişcare vibratorie, continuă, cu amplitudine mică şi cu frecvenţă mare, a unui sistem tehnic (maşină, vehicul etc.) în timpul funcţionării Iui. Pămîntul începe să tremure, o trepidaţie neîntreruptă, nervoasă, din clipă in clipă mai intensă. BOGZA, c. O. 170. In cite o gară mică, unde rămăseseră garajuri de popas, trenul se oprea cîte o zi şi-o noapte, ca oamenii să mai lepede din ei oboseala trepidaţiei. sadoveanu, m. c. 86. Eram parcă îmbătat de viteză, de trepidaţiile ritmice, nervoase, ale maşinii, ca Mir, petrescu, p. 119. 2. Fig. Agitaţie, neastîmpăr, freamăt. în sala plină de risete, de vuiet şi de trepidaţie stătea nemişcat, c. PE-trescu, C. v. 196. In tumultul şi trepidaţia de pe cheiuri mi s-a părut că aud o vorbă romînească. barT, S. m. 33. TREPIÎD, trepiede, s. n. Scaun sau suport cu trei picioare. Sărman cizmar! Ce demon te-a urzit să stai Pe trepiedul tău barbar, In noaptea limpede de mai? TO-PÎRCEANU, B. 65. — PI. şi: trepieduri (STANCU, u.R.s.s. 194). TRErONEMOZĂ, treponemoze, s. f. Boală a găinilor, care se manifestă prin paralizia picioarelor şi a aripilor. TREPTAT, -A, treptaţi, -te, adj. Care se realizează pe încetul, la intervale dc timp, în etape, succesiv; p. e x t. care se prezintă din ce în ce mai pronunţat. Trecerea de la socialism la comunism se înfăptuieşte pe calea unor transformări treptate, lupta DE CLAsX, 1953, nr. 3-4, 125. <0> (Adverbial) Treptat, seara veni, şi în mirosul de răşină. ■ ■ păstorii începură să adune vitele de pe întinsul podişului, spre tarlale, bogza, c. o. 36. Pîcla serii înnegrea treptat faţa apei, intunecînd orizontul. barT, e. 125. Treptat, valea se lărgea şi, cînd soarele fu la trei părţi din drttmid său pe ceruri, sosirăm la marginea Prelucelor. hogaş, m. n. 225. Treptat cimpul se umbreşte sub a brazdelor desime, alecsandri, p. iii 41. TRÎSA, trese, s. f. Şiret din fire de lînă, de mătase sau de metal, ori bandă de metal, care se prinde pe uniforma unui ofiţer pentru a indica gradul ; galon. Radu Comşa observă pe umeri trese proaspete dc maior. C. petrescu, î. ii 129. I-ar pune imediat a treia tresă la chipiu. vlahuţX, o. a. iii 67. TRESALTA, tresălt, vb. I. Intranz. A tresări (sau a da impresia că tresare) de bucurie; a fremăta. Nadina tresălta de bucurie, rebreanu, R. I 214. Iar dacă un Vă-cărescu ar mai trăi acum, cit n-ar tresălta el de bucurie. macedonski, o. IV 128. <$> Fi g. Şi-n fiecare inimă tresaltă, Şi-n fiecare inimă răsună Un clopot limpede, o veste bună. Tulbure, v. r. 15. Şi văd aici in juru-mi cum tresaltă Izvoarele-nceputurilor sfinte, beniuc, v. 7. Versul poate să-ţi tresalte ca izvorul de curat. Căci intr-insul s-oglindeşte cerul clar, netulburat. EFTIMIU, î. 174. TRESĂLT Are. tresăltări, s. f. Acţiunea de a tresălta; tresărire, freamăt. Zaharia Duhu le zărea venind către dînsul, cu o tresăltare de sînge fierbinte în inimă. c. petrescu, a. 395. TRESĂRÎ, tresar, vb. IV. Intranz. 1. A face o mişcare bruscă, involuntară şi spontană, provocată de o emoţie puternică şi neaşteptată (de obicei de spaimă). TRESĂRIRE - 494 - TREZI Cind auzi tunetul îndepărtat al tractoarelor, Mihai tresări. »Se simţi cuprins dintr-o dată de cîntecxd muncii pe care o iubea ca pe, însăşi viaţa lui. mihale, O. 454. Ilenuţa a tresărit. S-a strîns lîngă Mihai fără să-şi dea seamă şi i-a prins braţul, căutind apărare. C. petrescu, a. 431. Ciocăni enervat în geam. Speriat, Leib tresări. Aproape inconştient, îşi scoase jobenul din cap. SAHIA, N. 103. -f A se trezi brusc din somn sau dintr-o stare de somnolenţă, de apatie, de neatenţie. Turcul tresărise deodată din moliciunea şi încetineala lui. sadoveanu, o. vii 9. Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă; Ce tresari din vis deodată? Tu auzi păşind în tindă. EMINESCU, o. I 76. La ţipetele de bucurie ale gaiţei. . . somnorosul, plecat pe oblîncul şelei, tresări. odobescu, S. iii 193. + (Despre inimă) A-şi accelera şi intensifica bătăile din pricina unei emoţii; a zvîcni. Inima lui Tudor Fierăscu a tresărit ca pămîntul, primăvara. GALACTION, o. I 111. Nu ştii că-n piept inima mea rănită Tresare-adînc la întristarea ta? eminescu* O. IV 69. Pocnesc bicele deodată, Inimile viu tresar, beldi-ceanu, P. 66. Inima-mi saltă şi tresare De un fior dumnezeiesc. alecsandri, T. I 301. + F i g. (Despre plante) A se mişca, a se clătina; (despre ape) a forma valuri, unde. Un brad bătrîn tresări spăimîntat şi-şi scutură crengile; zăpada se cernu fără zgomot pe învelişul alb. REBREANU, N. 68. Nici o creangă nu tresare, Nici un zbor de păsărică. TOPÎRCEANU, B. 24. Tresăreau şi florile supt farmecul acelei cîntări. dunăreanu, CH. 175. Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarcă; Tresărind în cercuri albe, El cutremură o barcă. EMINESCU, o. I 74. 2. F i g. (Despre sunete, ţipete etc.) A răsuna (brusc, pe neaşteptate). Multă vreme tresăriră gemetele ei de moarte. sadoveanu, o. i 278. în singurătate, rar, tresărea ţipătul unui pescăruş, care fîlfiia încet cu aripele-i albe. id. ib. vi 47. TRESĂRIRE, tresăriri, s. f. Faptul de a tresări şi rezultatul ei; zvîcnire. Se speriase de tresărirea iepurelui in marginea tufişurilor, dumitriu, n. 148. Zaharia Duhu rosti cifra . . . urmărind tresărirea de pe chipul lui Boldur Iloveanu, c. PETRESCU, A. 338. Avu o tresărire de spaimă, ca în faţa unui duşman de moarte, rebreanu, R. ii 103. (Poetic) La cele dintăi luciri ale soarelui, streşinile, înfiorate de aceste tresăriri, scuturau mărgele care susurau şi luceau in mii de curcubeie. sadoveanu, o. viii 245. TRESĂRIT, -Ă, tresăriţi, -te, adj. (Rar) Care tresare sau care a tresărit. Fata tresărită se mira ce are Cînele. coşbuc, p. i 251. TRESĂRITtRĂ, tresărituri, s. f. Mişcare de tresărire. Cînd fata urca vijelios scările. . [Felix] avea tresărituri. CĂijnescu, e. o. i 76. Numeroase tresărituri, ca undele fugare pe care le trezeşte simunul pe faţa mişcătorului nisip, trec pe blondul trup al leului. ANGHEL, PR. 115. TRESXÎCĂ, trestiei, s. f. Trestioară. Şi mi se făcea Trestică pitică, Cu foaia-nverzită. TEODORESCU, p. p. 455. TRESTII:!, trestii, s. f. 1. Plantă erbacee din familia gramineelor, care creşte pînă la 3-4 m înălţime, cu tulpina dreaptă, lemnoasă, goală în interior, cu frunze lungi, tăioase pe margini, cu flori în buchete la vîrful tulpinii, cu seminţe aripate; creşte în soluri umede, pe marginea lacurilor sau în ape liniştite, puţin adînci şi este întrebuinţată la diverse împletituri şi îngrădituri (Phragmites communis); stuf. Păduri de trestii, ascu-ţite-u vint, Se nasc şi mor, în soare şi viforniţi. drago-iMIR, p. 25. Trestiile galbene... foşneau ' atingîndu-şi pămătujurile, sadoveanu, o. vi 527. Acolo-n ochi de pădure. Lingă trestia cea lină. . . Vom şedea în foi de mure. EMINESCU, o. I 54. (în metafore şi comparaţii) Era înaltă, subţire trestie, cu ochi verzi. STANCU, d. 11. <^> (Şi în forma compusă trestie-de-baltă) Sim- ţeam cum bolta se-nfioară, cum sinu-i uriaş tresaltă, Cum tremură înfrigurată sfioasa trestie-de-baltă. GOGA, c. l\ 10. Mijlocul tău ca trestia-de-baltă şi mersul tău uşor. DKI,A-vrancea, a. 59. Compuse: trestie-dc-cîmpuri (sau trestie-micu) = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze late, cu flori verzi-deschise, violete sau purpurii ; creşte prin fineţe, pe margini de păduri şi pe malurile rîurilor (Calamagrostis epigeios); trestic-dc-zahăr = plantă erbacee, din familia gramineelor, cultivată în ţările calde ca plantă industrială, din al cărei suc se fabrică zahăr (Saccharum officinarum). încă din 1512 s-a început importul de negri din Africa pentru plantaţiile de ananas, trestie-de-zahăr, cafea, ralea, o. 28. Exploata zeci de moşii şi visa culturi rare de orez şi trestie-de-zahăr în ţara noastră, sadoveanu, E. 173 ; trestic-de-mare sau trestie-spaniolă = plantă din familia palmierilor, cu tulpina lemnoasă, foarte lungă, subţire şi flexibilă, din care se fac bastoane şi împletituri (Calamus Rotang). (Eliptic) O luă spre Jidoviţa agale. . . învîrtind între degete un baston de trestie. REBREANU, I. 60; trcstic-mirositoare = obligeană. TRESTIÎŞ, trestiişuri, s. n. Desiş de trestie. Locul unde era acuma trestiişul fusese pe vremea grofului iaz. v. rom. februarie 1952, 186. TRESTIOĂRĂ, trestioare, s. f. 1. Diminutiv al lui trestie. Vede. . . frageda trestioară după vînturi cum se pleacă. CONACHI, P. 262. La casa cu trestioară, Trage Năiţă să moară. TEODORESCU, P. P. 288. M-oi face mai bine Ca să scăp de tine, Trestioară-n baltă, Subţire şi naltă. alecsandri, P. P. 8. <$» (Metaforic) Intîlnii o feţişoară, cu cosiţa gălbioară, Cu mijloc de trestioară, jarnîk-bîrseanu, D. 101. 2. Plantă erbacee asemănătoare cu trestia, avînd pînă Ia 1 m înălţime şi crescînd în tăieturi de păduri din regiunile de munte şi de coline (Calamagrostis arundi-nacea ). TRÎTI adj . invar. (învechit, în legătură cu anumite titulaturi) AI treilea. Apoi veneau: treti logofăt cu treti vistier... iar în mijlocul lor era marele comis. FILIMON, c. 313. TRETÎN, -A, tretini, -e, s. m. şi f. Animal (mai ales cal) în vîrstă de trei ani. Tatarii cereau voie să intre in Zaporojă pentru a neguţa asemenea strîjnici şi tretini, ieşiţi din iepele sălbatice, sadoveanu, n. p. 267. [Calul] rămîne cu părul lins-prelins şi tinăr ca un tretin. CreangX, P..196. Cînd s-o face mînzul tretin, sper să iau pe dinsul cel puţin o mie de franci, ghica, s. 542. în herghelie sint 54 de iepe mari cu ' minzi, 14 pătrare, 20 tretine. i. ionescu, D. 370. TRETlOR, -OĂRĂ, tretiori, -oare, s. m. şi f. Diminutiv al lui tretin. (Adjectival) Nimeni seamă-i lua Afară d-un cerb, D-un cerb tretior. TEODORESCU, P. P. 59. [Pasc] trei jugani cam tretiori. id. ib. 688. TREUCĂ s. f. v. troacă. TRÎYERE s. f. pl. (Regional) Resturi. de struguri (rar şi de alte fructe) care rămîn în teasc după stoarcerea mustului (şi din care se face rachiu). TREZl, trezesc, vb. IV. Refl. 1. A se scula, a se deştepta din somn. A doua zi mă trezii dis-de-dimi-neaţă. SADOVEANU, O. VI 118. Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat. EMINESCU, O. I 80. M-am trezit destul de dimineaţă, nu-i aşa? alecsandri, T. i 407. M-am culcat şi-am adormit, Anevoie m-am trezit. JARN K-bîrseanu, D. 237. F i g. Se trezesc munţii, cîmpiile, apele. Zorile noi îşi deschid pleoapele, tulbure, v. R. 20. In zorii zilei, cîmpiile se trezesc parcă dintr-o orgie, şi liniştea se întoarce asupra lor ca o stafie. BOGZA, c. O. 249. [Zarzărul] s-a trezit, aşa, de dimineaţă Cu ramuri albe — şi se poate spune TREZIE — 495 — TRIANGLU Că-i pentru-nliia oară in viaţă Cind i se-ntimplă-asemenea minune. Topîrciîanu, iî. 5. 4- T ra n z. A deştepta pe cineva din somn. Au coborit la crişmă ş-au trezit pe negustor, sadoveanu, B. 105. Tatu, nu te înfricoşa, că eu sint!... ci trezeşte pe mama. creangă, p. 79. Dorul mlndrei mare este... Eu mă culc, el mă trezeşte, hodoş, p. P. 37. <$• (Poetic) Şi luna işi adormea strălucirea Şi vîntul porni afară să trezească zorile, isac, o. 75. 2. F i g. A se deştepta dintr-o stare de ameţeală, de visare, de letargie ; p. e x t. a reveni Ia viaţă, a începe o viaţă nouă. Cind se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă in asfinţit, ispirescu, L. 34. Femeia lui Ipate şi cu baba, cind se trezesc din ameţeală, nici tu drumeţ, nici tu copil, nici tu nemica. creangă, p. 174. Lăpuşneanul se trezise din letargia sa. NEGRUZzr, s. I 160. T r a n z. A scoate din amorţeală, din letargie; a readuce Ia viaţă. Şi zina visează de veacuri Un tinăr născut din dumbravă Să vină să-i dea un sărut Trezind-o din vraja bolnavă. beniuc, v. 85. Merge. . . Din frunze pocnind. Codrii vechi trezind, alecsandri, p. p. 62. 8. A-şi reveni din beţie. (T r a n z. f a c t.) în ochi negri că-l lovea, Din beţie că-l trezea Şi din gură mi-i striga. TEODORESCU, P. P. 544. 4. F i g. A lua fiinţă, a apărea, a se ivi, a se manifesta. Lunca ride şi-nverzeşte, Doru-n suflet se trezeşte. alkc-SANDRi, p. I 235. + T r a n z. f a c t. A face să ia fiinţă, să se manifeste. Politica de pace, dusă de puterea sovietică tncă din primele zile ale existenţei sale, a trezit simpatia maselor iubitoare de pace din lumea întreagă. CONTEMPORANUL, S. Ii, 1953, nr. 368, 2/1. Operele. . . artistice ne turbură toată inima, trezesc ioată durerea pricinuită de război, ghiîrea, st. cr. ii 86. -y- (Despre fiinţe) A căpăta viaţă, a veni pe lume; a se naşte. Satul Humti-leştii in care m-am trezit nu-i un sat lăturalnic, creangă, a. 71. 5. A deveni conştient, ă ajunge să înţeleagă, să-şi dea seama de realitate. Deodată s-au trezit că... n-au nici soare, nici lună, nici stele, RETHGANUL, p. iii 66. Doamne! cum să ia omul ista, la drum, cu vorba şi cind se trezeşte, cine ştie unde a ajuns, creangă, p. 119. (La pers. 2 sg; cu valoare de impersonal) Ştii mata cum sint fetele cind se gătesc de bal ■ . . Ba le trebuie una... ba alta. . . şi cind te trezeşti, o înnoptat de tot. alecsandri, T. i 130. 6. A se pomeni pe neaşteptate cu cineva sau cu ceva, a ajunge deodată undeva, la cineva sau într-o situaţie neprevăzută. M-am trezit cu dumneata in sala de aşteptare, parcă ai căzut din cer. c. PETRESCU, a. 281. Cind era să beau şi eu. . . mă trezii cu o usturime grozavă la amîn-două picioarele, ispirescu, L. 303. Ne trezim că iar vine părintele la şcoală cu moş Fotea, cojocartd satului, creangă, o. a. 34. «0» E x p r. Unde to trezeşti ? se spune unui om prea îndrăzneţ sau prea obraznic, care se comportă în mod nepotrivit. Sperii copiii, unde te trezeşti? Nu mai eşti la război. SAIIIA, n. 53. A se trezi în oţelele puştii v. oţel (4). + A se afla într-un anumit loc sau într-o anumită stare de cînd ştie, de cînd îşi poate aduce aminte. Se trezise in bordeiul de lingă apă, la picioarele de piatră ale podului, poate de zece ani, poate de mai mult. c. PETRESCU, S. 37. Aşa m-am trezit de mic, sîngur-sîngurel, străin şi fără de nime. sbiera, p. 151. Flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini, creangă, r. 139. 7. (Despre mîncări, băuturi, substanţe aromatice etc.) A-şi pierde din tărie, din gust, din aromă ; a se răsufla. Din vorbă-n vorbă, şi dumneata şi eu nu luăm seama că prea lăsăm vinul să se trezească... Te rog, bea şi toarnă-mi şi mie. CARAGIALE, P. 127. TREZÎE, trezii, s. f. 1. Starea celui care este treaz, care nu doarme; veghe. Mult mai ţine apăsarea şi greutatea pe somnul şt trezia fiecăruia? dumitrii;, n. 194. Mi s-ar fi arătat semn în vis sau în trezie, sadoveanu, o. vili 249. Cugetam... cu privirea aţipită pe lunecarea grăbită a undelor... şi cumpănindu-mă pe hotarele dintre somn şi trezie, hogaş, m. n\ 62. 2. Starea celui care e cu mintea limpede, care nu e ameţit de băutură. Alei! doamne din domnie! Ieri ai fost dat la beţie; Astăzi venişi la trezie, Dar n-ai prins la cuminţie. ai.ecsa.ndri, p. r. 208. TREZÎRE, treziri, s. f. Acţiunea de a (se) trezi şi rezultatul ei. Tot voi, comitetul, faceţi munca de trezire, de îmbărbătare şi rezistenţă a oamenilor. DEMETRIUS, C. 37. <$> F i g. Stăm faţă la trezirea pămintului, stam să intîmpin soarele, gane, n. ii 181. TREZÎT, -Ă, treziţi, -te, adj. (Despre mîncări, băuturi, substanţe aromatice) Care şi-a pierdut din tărie, din gust, din aromă ; răsuflat. în ladă, miros de naftalină trezită şi de tutun, bassarabescu, s. n. 18. F i g. Atunci aveau prilejul să asculte, lingă ceştile cu cafea, noutăţi trezite, bassarabescu, s. n. 28. + Cu miros greu. Mirosul de humă trezită se înteţi. Venea dinspre Dunăre, amestecat cu mirosul de baltă, dumitriu, m. 15. Respiraţia grea, trezită, acră, caldă şi deasă a mulţimii, dospită in fumul de ţigări şi havane, zarva fără căpătli. . . dau salonului o asemuire de cafenea, delavrancea, s. 131. TREZORERIE, trezorerii, s. f. Oficiu al unui stat unde se păstrează şi se administrează tezaurul public. Se întocmeau, un an întreg, planuri de exploatare şi de trezorerie. GAL an, b. i 60. TREZORIÎR, trezorieri, s. m. Funcţionar, demnitar însărcinat cu administrarea tezaurului unui stat, cu păstrarea şi distribuirea fondurilor unei organizaţii, asociaţii etc. TREZYlE, trezvii, s. f. (Rar) Stare de limpezime, de vioiciune, de agerime; curăţenie sufletească, neprihănire, cumpătare. Dar unde este azi cucernica trezvie sufletească a vrednicului preot de astă-primăvară. GALAC-tion, o. i 170. Momentele-i de trezvie Ie-a întrebuinţat numai spre a inventa... tertipuri. ODOBESCU, s. iii 375. TRI- Element de compunere însemnînd « trei », care serveşte la formarea unor adjective, ca : t r i a t o m i c, tribazic, tricefal, tridimensional, tri-motor etc. şi a unor substantive, ca: ' t r i o x i d. TRIĂ, triez, vb. I. T r a n z. A împărţi un stoc de obiecte pe categorii, după anumite criterii; a separa (unul sau mai multe obiecte) alegînd, după anumite criterii, dintr-un număr mai mare; a selecţiona. TRIADĂ, triade, s. f. 1. (în antichitate) Reunire de trei elemente (fiinţe, divinităţi etc.); p. e x t. (astăzi) reunire de trei unităţi. 2. (Chim.) Grupă de cîte trei clemente cu proprietăţi asemănătoare. — Pronunţat: tri-a-. TRIĂJ, triaje, s. n. 1. Faptul de a tria ; selecţionare, alegere, triere. în gara Obor se face triajul bolnavilor. CAMIL PETRESCU, u. N. 416. Făcea triajul unor scrisori vechi, bart, E. 173. 2. Staţie tehnică de cale ferată, în care se garează materialul rulant, se formează şi se aranjează pe direcţii trenurile de marfă sau de călători etc. Aveam perspectiva haotică a triajului. ■ ■ cu şiruri interminabile de vagoane încărcate cu lemne de foc, scinduri, buşteni sau maşini agricole. G. M. zamfirescu, m. d. i 13. TRIĂNGLU, triavgluri, s. n. Instrument muzical de percuţie, în formă de triunghi, făcut din oţel, care se loveşte cu o baghetă din acelaşi metal. — Pronunţat: tri-an-. i TRIANGULA — 496 - TRICHIAZĂ TRIANGULĂ, triangulez, vb. I. Tranz. A măsura prin triangulaţie; a împărţi un teren în triunghiuri pentru a-i stabili suprafaţa. — Pronunţat: tri-an-. TRIANGULAŢIE s. f. Operaţie de stabilire, pe o porţiune a suprafeţei pămmtului, a unei reţele de triunghiuri, formată din puncte materializate pe teren, pornind de la o bază de lungime relativ mică, însă măsurată cu precizie; serveşte la ridicări geodezice pe suprafeţe întinse, prin raportarea punctelor terenului la vîrfurile triunghiurilor. + Reţea de triunghiuri stabilită pe teren, care constituie infrastructura oricărei măsurători terestre. TRIÂSIC1 s. m. Prima perioadă a erei mezozoice. TRIÂSIC2, -A, triasici, -e, adj. Care aparţine primei perioade a erei mezozoice. triatlOn, triatlonuri, s. n. Concurs sportiv con-stînd din trei probe diferite, la care participă aceiaşi concurenţi, clasamentul făcîndu-se prin totalizarea rezultatelor obţinute la fiecare probă. TRIAT6iUir, -Ă, triatomici, -e, adj. Care cuprinde trei atomi într-o moleculă. TRIB, triburi, s. n. Formă de organizare în societatea primitivă fără clase, constînd dintr-o grupare de familii unite între ele prin legături de înrudire, avînd o limbă şi credinţe comune şi fiind supuse autorităţii unui şef ales dintre ele. Totul pare că se petrece undeva intr-un ţinui african, tinde membrii unui trib ar îndeplini uit straniu şi primejdios ritual. BOGZA, c. o. 302. TRIBĂL, -Ă, tribali, -e, adj. De trib; (despre o populaţie) care trăieşte în triburi. Orinduirea tribală. TRIBĂZIC, tribazici, adj. m. (în expr.) Acid tri-bazic = acid care prin disociere pune în libertate trei ioni de hidrogen. TRIBORD, triborduri, s. n. Bordul drept al unei nave (privind de Ia pupă spre proră). Corabia luă drumul către miazănoapte, strîngînd vintul in tribord. TUDORAN, p. 359. S-au descărcat dintr-o dată cele 60 de tunuri de la tribord. camil petrescu, T. ii 176. Se vede o lumină albă în tribord. BART, S. M. 18. TRIBULAŢIE, tribulaţii, s. f. (Livresc, mai ales la pl.) Zbucium, frămîntare, necaz. Coconul Andronache se ■duse în voiaj, ca să-şi uite tribulaţiile conjugale. NEGRUZZI, s. i 79. — Variantă: tribulaţiuno (eftimiu, n. 125) s. f. TRIBl1 LAŢI ONE s. f. v. tribulaţie. TRIBUN, tribuni, s. m. (în republica romană) Magis-trat însărcinat cu apărarea intereselor plebei. <$> Tribun militar — ofiţer superior în armata romană; comandant *-de cohorta. F i g. Persoană care luptă pentru o cauză (de obicei politică). TRIBUNAL, tribunale, s. n. 1. Instanţă judecătorească. Tribunalele apără regimul de democraţie populară şi cuceririle poporului muncitor: asigură legalitatea populară, proprietatea obştească şi drepturile cetăţenilor. CONST. R.r.R. 33. Tribunal popular (de oraş, de raion, de raion orăşenesc) = instanţă ordinară competentă să judece în fond toate cauzcle, de orice natură (cu excepţia celor date prin lege în competinţa altor instanţe). Tribunal regional (şi tribunalul capitalei R.P.R.) — instanţe ordinare de recurs (sau, în mod excepţional, instanţe de fond). Tribunal militar = instanţă specială care judecă infracţiunile săvîrşite de militari sau cele care privesc securitatea statului. Tribunal suprem — instanţă care are în competinţa sa judecarea numai a anumitor cauze excepţionale şi care supraveghează acti- vitatea judiciară a tuturor instanţelor judecătoreşti din ţară. + (în vechea organizare judecătorească) Instanţă de judecată cu competinţa generală, intermediară între judecătorie şi curtea de apel, care îşi întindea jurisdicţia asupra unui judeţ. Slimuiesc asupră-mi o jalobă întinsă Voind ca să mă tragă pe loc la tribunal, negruzzi, s. n 214. F i g. Voi apela la tribunalul imparţial al marelui public, caragiale, o. vii 506. 2. Sediul tribunalului (1). Năpăstuiţi ai soartei tîrîţi pe treptele tribunalelor. BOGZA, a. î. 489. Ce vrei să aflu de la tine?. . . Că te vei duce de aci la fabrică sau pe şantier sau la tribunal, unde munceşti. SEBASTIAN, T. 169. Am început a merge regulat la tribunal, alecsandri, t. i 371. 3. Completul care judecă o cauză, un proces. — Pl. şi: tribunaluri (hasdeu, i. v. 200, negruzzi, S. i 63). — Variante : (popular) trebunâl (dumitriu, b. F. 107, mat. foi,k. 667), trebunar (caragiale, t. ii 29) s. n. TRIBÎJNĂ, tribune, s. f. 3. Construcţie de lemn sau de piatră, cu mai multe rînduri de bănci aşezate în amfiteatru, de unde se poate privi desfăşurarea unor festivităţi, parade, competiţii etc. Cu ocoluri lungi am ajuns în tribuna de lingă mausoleul lui Lenin. stancu, u.r.s.s. 49. 2. Loc înălţat pe care stă cel ce vorbeşte în faţa publicului. V. estradă. La tribuna decorată cu salcie şi steguleţe, s-au perindat, cred, mulţi oratori. Sahia, n. 20. într-o parte, căci se urcă oratorul la tribună, Fiecare se întreabă: oare ce-o şă ne mai spună? beldiceanu, p. 118. + F i g. Focar de răspîndire a unei idei, a unei experienţe. Blajul au fost o tribună, unde multe din căpetenii părea a se lupta mai mult pentru un sistem scolastic. russo, s. 44. TRIBÎJT, tributuri, s. n. (învechit) Birul pe care-1 impunea o putere cuceritoare unui popor învins şi care se plătea la epoci fixe. V. h a r a c i. Pe tronul Moldovei, după ce şi-l cumpărase cu un tribut îndoit şi cu pîraie de sînge romînesc, domnea. . Petru cel Şchiop, hasdeu, i. v. 179. în fiecare an un slujbaş al Porţii va veni in Ţara Romînească ca să primească tributul, bălcescu, o. i 228. <$> F i g. în fiecare seară trebuie'. . . să-i plătesc tributul de basme. brAtescu-voineşti, î. 27. Ipocrizia este tributul ce plăteşte viciul virtuţii, boluac, o. 261. Expr. A da (sau a-şi aduce) tributul = a contribui la o operă (bună). Să aibă in sfirşit răgaz neamurile să-şi aducă fiecare tributul de bine la progresul umanităţii, sadoveanu, e. 32. TR1BUTÂR, -Ă, tributari, -e, adj. Care plăteşte tribut; p. e x t. dependent, supus (economiceşte). Polonia era ca şi tributară tătarilor, hasdeu, i. v. 9. Va să zică vreţi să fiţi în veci tributari străinului. GHICA, la CADE. [Dacii] se uciseră unii pre alţii, ca să nu slujească de triumf la cei ce le fuseseră tributari. NEGRUZZI, s. I 201. TRKAPÎL adj . invar. (învechit, în expr.) Hîrtie tricapel — hîrtie de calitate superioară, avînd ca marcă trei pălării. Aşterne o otnoşănie pe hîrtie tricapel, prin care îndreptuieşte pe Costandin Arbure, zis Cîrnul. ALECSANDRI, T. 1358. TRICEFĂL, -A, tricefali, -e, adj. Care are trei capete. Monstru tricefal. TRÎCEPS, tricepşi, s. m. Muşchi prins de os cu trei ligamente la partea de sus. TRICHÎR, trichere, s. n. Sfeşnic cu trei luminări (întrebuinţat de arhierei la serviciul bisericesc). TRICHIÂZĂ, trichiaze, s. f. Inflamaţie permanentă a conjunctivei, cauzată de o deviaţie a genelor, care avînd părul întors spre globul ochiului, îl freacă şi-l irită necontenit. — Pronunţat: -chi-a-. TRICHINĂ — 497 — trifoişte TRICIIInA, trichinc, s. f. Vierme parazit care tră- I ieşte închistat în muşchii porcilor (de unde poate trece ;i la om prin carnea nefriptă bine) (Trickinella spiralis). TRICHIN0ZĂ, trichinoze, s. f. Boală provocată de trichină şi caracterizată prin dureri musculare, febră, ameţeli. TRICICLETĂ, triciclete, s. f. Vehicul cu trei roţi puse în mişcare de ciclist prin învîrtirea unor pedale asemănătoare cu ale bicicletei. TRîCÎCLU, tricicle, s. n. Tricicletă. TEICI Ó S, triciaşi, s. m. (Regional) Izmă, mentă. Să-ţi fac ţie cununiţă, Cununiţă de tridos, Că tu nu-mi eşti uricios. I. CR. II 305. TRICIifXIUM, triclinii, s. n. (La romani) încăpere în care se mînca (şi care cuprindea trei paturi, aşezate pe trei laturi ale mesei). Este datină la acest prilej de a se aşeza masa in forma unui triclinium roman, marian, nu. 498. TRICÓ s. n. v. tricou. TRICOCEFÂL, tricocefali, s. m. Vierme parazit care trăieşte în intestinul gros al omului, producînd anumite tulburări (Trichocephalus dispar). TRICOCEFALÓZA s. f. Boală provocată de tricocefali şi caracterizată prin tulburări digestive. TRICOI'IŢÎE s. f. Boală contagioasă provocată de o ciupercă care atacă pielea capului, provocînd căderea părului; chelbe. TRICOLÍCI s. m. v. pricolici. TRICO LfiR, -A, tricolori, -e, adj. Care are trei culori, cu trei culori (în special cele ale drapelului romînesc). Trei steaguri iţi fluturau prelung pinzele roşii şi tricolore. muíale, o. 465. Afişe albe, tăiate în diagonală de o bandă tricoloră chemau.. . cetăţenii la cea dinţii manifestaţie care pregătea alegerile. C. PETRESCU, î. -II 126. învingătoare, Lucesc în Solferino stindarde tricolore, alecsandri, p. ii 159. Din suliţe, din coifuri, din armele albite. . . Soarele în unde, in rase aurite, Lumina işi răsfrinse pe steagul tricolor, alexandrescu, m. 29. + (Substantivat, n.) Drapel cu trei culori (în special drapelul romînesc). într-o dimineaţă, recunoscu tricolorul romînesc fluturînd în port. barT, E. 386. TRICÓRN. tricornuri, s. n. Pălărie bărbătească (la modă odinioară) cu trei colţuri. Figurine mici, palide şi bucălate, sub largi tricornuri. VLAHUŢX, la CADE. De-abia ajunsese barca la mal, dnd iar o vedem venind; iar haină cusută cu fir, iar spangă, iar tricorn, iar consul. . . Altă primire cu onoruri militare. Ghica, s. 409. TRICOT, tricoturi, s. n. Ţesătură făcută din fibre textile împletite în ochiuri. TRIC0TÁ, tricotez, vb. I. T r a n z. A împleti ciorapi, flanele etc. (cu mîna sau cu maşina de tricotat). TRICOTÂ.T, tricotaje, s. n. Confecţie obţinută din tricot. Fabrică de tricotaje. TRICOTÂRE, tricotări, s. f. Acţiunea de a tricota şi rezultatul ei. TRIC0TÁT1 s. n. Tricotare. TRIC0TÁT2, -A, tricotaţi, -te, adj. Transformat în tricot sau în confecţie de tricot. Ciorapi tricotaţi. TRICÓU, tricouri, s. n. Obiect de îmbrăcăminte făcut din tricot, care acoperă partea de sus a corpului şi care, de o-bicei, se poartă pe piele. Matei Sărăţeanu, in costumul unei echipe celebre de fotbal, cu geñtinchii goi şi tricoul vărgat alb şi portocaliu. C. PETRESCU, î. ie 216. Băieţaşi şi fetiţe in tricouri roşii şi albastre, zbenguindu-se la soare. i. BOTEZ, şc. 207. — Variantă: trico (ghica, s. 216) s. n. TRICO/ÎME, tricozenii, s. f. (Regional) Prostie, ştrengărie, poznă. Dracul. .îşi batea joc de dinsul, făclnd cîte şi mai cite tricozenii şi hohotind, de se cutremurau stincile. marian, T. 291. TRICTRÂC, trictracuri, s. n. Table*. Luăm paharul cu vin după masă? Facem un trictrac. Camil PETRESCU, T. îl 541. TRIDENT, tridente, s. n. (în mitologia greco-romană) Furcă cu trei dinţi (semn al puterii zeului Neptun). — PI. şi: tridenturi. TRIDIMENSIONAL, -A, tridimensionali, -e, adj. Care are trei dimensiun'. TRIEDRU, triedre, s. n. Figură geometrică formată din trei planuri care se intersectează două cîte două, avînd feţele mărginite de trei semidrepte care pornesc - din punctul comun al celor trei planuri. *$> (Adjectival) Unghi triedru. TRIENAL, -ă, trienali, -e, adj. 1. Care durează trei ani; care are nevoie de trei ani pentru a se termina sau a se dezvolta complet. Cursuri agrozootehnice trienale. 2. Care are loc sau apare o dată la trei ani. Congres trienal. TRÎER s. n. v. treier. TRIERA vb. I v. treiera. TRIini;, trieri, s. f. Acţiunea de a t r i a şi rezultatul ei; selecţionare, alegere. începură apoi trierea scrisorilor. mihale, o. 478. TRIFAZAT, -A, trifazaţi, -te, adj. (Despre un curent electric) Format din trei circuite monofazate de curent alternativ, care nu sînt în fază unele cu altele. TRIFAZIC, -A, trifazici, -e, adj. Trifazat. TRIFÎD, -A, trifizi, -de, adj. (Despre frunze) Care este împărţit sau despicat în trei părţi, pînă la mijlocul lungimii sau lăţirnii sale. TRIFOI, trifoi, s. m. Nume dat mai multor plante din familia leguminoaselor, cu frunzele compuse din trei foliole în trei lobi şi cu florile strînse în măciulii, dintre care unele se cultivă ca plante de nutreţ (Trifolium). Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENiuc, v. 138. Se simţea stăpinul lor şi şi făcea planurile cum va ara fîneaţa cutare, iar cutare po-rumbişte cum va semăna-o cu trifoi, rebreanu, i. 92. Foaie verde de trifoi, Vino, bădiţă, la noi. jarnîk-bîrseanu, d. 77. <$• Compuse: ţriloi-marc = sulfină ; triîoi-in&runt = plantă cu tulpină ramificată, cu flori galbene-aurii (Trifolium strepţns) ; trifoi-măcriş = măcrişul-iepurelui; trilol-de-lac (-ilc-ballă sau -amar) = trifoişte (2); tritoiul-caprelor = suliţică; triloi-galben = trifoiaş; trifoi-alb = trifoi cu tulpină tîrîtoare, cu flori albe sau trandafirii (Trifolium repens). trifoiAş. trifoiaşi, s. m. Specie de trifoi cu tulpina întinsă pe pămînt, cu frunzele compuse din trei foliole şi cu florile galbene (Trifolium procumbens); trifoi-galben. (Cu pronunţare regională) Numai cu trifoieş înflorit am s-o ţin. camilar, N. i 224. Nu-şi mai luă ochii de la trifoieşul-sălbatic şi de la iarbă. id. ib. 362. -y> Compus: triîoiaş-alb = trifoiraIb. TRIFOIŞTE, trifoişti, s. f. 1. Loc semănat cu trifoi. Cirezi blajine pasc trifoişti lingă ape. stancu, c. 99. 2. Plantă erbacee cu flori albe-trandafirii, cu frunze compuse din trei foliole, întrebuinţate în medicină ca tonice, febrifuge şi antiscorbutice (Menyanthes trifoliata) ; trifoi-de-lac. TRIFOLIOZĂ — 498 — TRIMITE TRIFOLlCZĂ s. f. Boală toxică (mai ales la oi) pricinuită de consumarea în prea mare cantitate a unor specii de trifoi care conţin toxine; se caracterizează prin salivaţie şi prin umflarea corpului şi a membrelor. TRIFTONG, triftongi, s. m. Emisiunea în limitele unei singure silabe a trei timbre vocalice deosebite. Diftongii şi triftongii adaugă, prin mimând lor mare, o notă însemnată de varietate vocaîismidui romînesc. ma-CREA, F. 37. TRIFURCĂT, -Ă, trifurcaţi, -te, adj. Cu trei ramuri, cu trei ramificaţii. TRIGÎMEN, trigemeni, adj. m. (în expr.) Nerv trigemen = a cincea pereche de nervi cranieni, care asigură sensibilitatea feţei şi inervarea muşchilor maxi-lari inferiori. Nervul lingual este o ramură a nervului trigemen. anatomia 236. TRIGLÎF, triglife, s. n. (Arhit.) Ornament al frizei dorice (care se repetă la intervale egale). — Variante: trigliîă, trlgriîă (ghica, s. 652) s. f. TRIGLÎFĂ s. f. v. trigliî. TRICON', trigoane, s. n. 1. Prăjitură în formă de triunghi, preparată din foi de plăcintă umplute cu nuci şi muiate în sirop. 2. (în expr.) Trigon cerebral — lamă de materie nervoasă de formă triunghiulară, care, împreună cu corpul calos, face legătură dintre emisfera dreaptă şi cea stîngă a creierului mare. TRIGONOCEFÂL, trigonocefali, s. m. (La pl.) Soi de şerpi veninoşi din familia viperelor, care trăiesc în Asia şi în America; (la sg.) şarpe din - acest soi. <$>• (Adjectival) Şarpe trigonocefal. TRIGONOMETRIC, -Ă, trigonometrici, -e, adj. De care se ocupă trigonometria, de trigonometrie. Ecuaţie trigonometrică. TRIG 0 N OBIETRÎ E s. f. Ramură a matematicii care se ocupă cu studierea relaţiilor metrice dintre laturile şi unghiurile unui triunghi. Cu toată sarcina ingrată de a iniţia doi copii răsfăţaţi în tainele trigonometrici. . . lăsase foştilor elevi amintirea unui om cu multe ciudăţenii. . . dar de o largă înţelegere şi pasionată dragoste a cărţilor. C. PETRESCU, î. i 12. Acuma facem trigonometric şi geometrie în spaţiu, sebastian, t. 173. •<$> Trigonometrie plană — trigonometrie care se ocupă cu studierea relaţiilor dintre laturile şi unghiurile triun-ghiurilor plane. Trigonometrie sferică = trigonometrie care se ocupă cu studierea relaţiilor dintre laturile şi unghiurile triunghiurilor trasate pe o sferă. TRIGRÎFĂ s. f. v. trigliî. TRIL, triluri, s. n. Ornament muzical constînd din executarea rapidă şi repetată, cu vocea sau cu un instrument, a două note consecutive (a doua fiind suitoare), la distanţă de un ton sau de un semiton una de alta ; p. e x t. cîntecul unor păsări care produce acelaşi efect sonor. [Canarul] ne-a salutat cu triluri cristaline, ca şi cum ne-ar fi aşteptat, sadoveanu, a. l. 14. De mii de ani cîntă privighetorile acelaşi cintec şi cu toate astea în fiecare tril ce fluieră în frunziş. .. c o notă nouă, o licărire proaspătă de viaţă şi dc frumuseţi. VLAHUŢĂ, o. a. li 229. F i g. Le şedea bine să descreţească frunţile şi să deştepte in juru-le trilurile risului. sadoveanu, e. 103. TRILÎMĂ, trileme, s. f. (Rar) Situaţie care pune trei alternative, dintre care trebuie să alegem una. TRILÎN GV, -A, trilingvi, -e, adj. 1. (Despre persoane sau colectivităţi) Care vorbeşte în mod curent şi în egală măsură trei limbi. Populaţie trilingvă. 2. Scris în trei limbi. Inscripţie trilingvă. TRILION, trilioane, s. n. (în sistemul de numărare al popoarelor romanice) Unitate formată din o mie de miliarde; (în uzul internaţional) un milion de miliarde. TRIL0BÂT, -Ă, trilobaţi, -te, adj. 1. (Despre organele unor plante) Cu trei lobi. Frunză trilobată. 2. (Despre arcuri, arcade) în formă de trifoi sau de crin. Ferestre cu arcade trilobate. TRILGBÎT, trilobiţi, s. m. (La pl.) Ordin de animale crustacee (astăzi dispărute) caracteristice pentru era primară, al căror trup era împărţit în trei părţi, atît longitudinal cît şi transversal; (la sg.) animal făcînd parte din acest ordin. (Adjectival) Animal trilob t. TRILOGÎE, trilogii, s. f. Serie de trei opere literare (mai ales dramatice), care formează o unitate, avînd personaje comune şi reprezentînd trei momente succesive din viaţa acestora. [Delavrancea] ne dă frumoasa lui trilogie: Apus de soare, Viforul şi Luceafărul. SADOVEANU, E. 158. în crud exil; pribccg prin ţări străine, Visai atunci o va tă trilogie. TOFÎRCEANU, u. 89. TRILUÎ, triluiesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A scoate triluri, a cînta în triluri. Ciocirliile triluiau în seînteietoare văzduhuri. CAMILAR, N. i 117. TRIMBIŢĂŞ s. m. v. trîmbiţaş. TRIMBlŢOl s. n. v. trîmbiţoi. TRIMES1 s. m. v. trimis2. TRIMÎS2 s. n. v. trimis1. TRIMESTRIAL, -Ă, trimestriali, -e, adj. Care trebuie executat în timp de trei luni, care ţine trei luni, care are loc o dată la trei luni. Plan trimestrial de muncă. Examene trimestriale. TRIMESTRU, trimestre, s. n. Fiecare dintre cele patru intervale de cîte trei luni consecutive, în care este împărţit anul calendaristic (şi dintre care primul începe la 1 ianuarie). Urcă la fiecare trimestru tariful. C. PETRESCU, î. ii 199. + Fiecare dintre cele trei intervale de cîte trei luni consecutive în care este împărţit anul şcolar. TRIMÎÎTE vb. III v. trimite. TRIMITERE s. f. v. trimitere. TRIMÎS1 s. n. (Rar) Trimitere. (Şi în forma trimes) Noi să zorim trimesul lui acasă. MURNU, O. 122. — Variantă: trimds s. n. TRIMÎS2, trimişi, s. m. 1. Persoană trimisă undeva cu o misiune oficială sau cu o sarcină de ordin public; delegat, sol, mesager. Tudor îşi ţinuse sufletul pînă ce trimisul îşi isprăvi cuvîntul. sadoveanu, o. vii 146. Un astfel de răspuns îl făcu să roşească pe trimisul sultanului. bolintineanu, o. 252. Trimisul s-a întors bogat răsplătit, negruzzi, s. i 287. Reprezentant, ales. Deputatul trebuie să ştie că el slujeşte poporul, că este trimisul lui în sfatul popular şi răspunde de activitatea sa în faţa alegătorilor, lupta DE clasă, 1953, nr. 12, 105. + Reprezentant diplomatic (inferior în rang ambasadorului). 2. F i g. Apostol, vestitor, misionar. Eu sînt trimisul timpurilor noi — Ieşit din rind cu cei ce scurmă glia* beniuc, v. 86. — Variantă: trim6s s. m. TRIMITE, trimit, vb. III. Tranz, 1. (Şi în forma: trimete) A dispune (printr-un ordin sau printr-o rugăminte) ca cineva să se ducă undeva. Talpa-iadului, cum aude despre această minunăţie, trimite slujnica degrabă să-i cheme femeia. creangă, P. 96. în zadar ca s-o mai cat* tu trimiţi în lume crainic. EMINESCU, O. i 83. Obştea tie-a TRIMITERE _ 499 — TRIOR trimis pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea. NE-Gruzzi, s. i 139. Am vorbit cu doi feciori Să-mi trimită peţitori, jarnîk-bîrseanu, D. 447. (A b s o 1.) Auzind împăratul că este la un sat aproape un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme. ISPIRESCU, l. 1. Am trimis după doctor. negrtjzzi, s. i 62. «0- E x p r. (Familiar) A trimite (pe cineva) po cealaltă lume (sau în rai) = a ucide. Oricum a fi, sint sigur că te trimit in rai cu cerga-n iap. alecsandri, T. i 206. A trimite (pe cineva) Ia plimbare = a nu sta de vorbă cu cineva, a refuza o convorbire cu cineva ¡adape uşă afară, p. e x t. a concedia din slujbă. A fost prins şi trimis la plimbare, pas, z. i 286. A trimite (pe cineva) la dracul (sau de la dracul la tată-său) v. drac (1). A trimite (pe cineva) în gura tunului v. gură (II 2). A trimite (pe cineva) Ia urmă = a trimite pe cineva (escortat de forţa publică) la locul de unde este originar. Guvernul găsise mijlocul să scape de unii dintre muncitorii care . se bucurau de încrederea tovarăşilor lor şi erau mai hotăriţi in luptă: îi trimetea la «urmă». pas, z. iv 216. A trimite (pe cineva) în judecată = a intenta (cuiva) proces. A trimite (pe cineva) la închisoare (la temniţă, Ia ocnă sau la sare) = a pedepsi (pe cineva) cu închisoarea. Tilharii au fost trimişi la sare. pas, z. i 162. Nu era vorbă de nimic altă decît de a trimite la ocnă pe şese beceri. negruzzi, S. I 287. + A dispune ca un vehicul să plece cu o destinaţie precisă. Dacă vrea boierul să mergem la dinsul, apoi să trimeată căruţa după noi. SBIERA, p. 264. îndată le-au trimes un caic spre ajutor, drăghici, r. 11. 2. A delega, a alege (într-un organ reprezentativ sau de conducere). Alegerile vor da putinţa maselor să trimită in fruntea organelor locale ale puterii de stat zeci şi zeci de mii de gospodari pricepuţi. SCÎnteia, 1953, nr. 2797. 3. A îndrepta (pe cineva) să consulte un text în legătură cu o anumită problemă. Mi-aş permite asemenea să trimit pe d. Panu la articolul meu « Mişcarea literară şi ştiinţifică». GIIEREA, ST. cr. Iii 152. 4. (în credinţele mistice, despre divinităţi sau alte forţe supranaturale) A face să vie, să se arate, să se manifeste. El pricepe visul că-i trimis de la profet. EMI-NESCU, o. I 144. Dumnezeu... a trimis ploaie şi vînt. jarnîk-bîrseanu, i). 186. 5. A dispune ca un obiect să fie dus, transportat, predat la o destinaţie anumită, V. expedia. Trimit banii, cu care n-am ce face, pe două adrese cunoscute, camii, petrescu, u. N. 380. Plecă şi-mi trimise o cafea cu lapte şi două cornuri. dei.avrancea, h. T. 67. îmi trimisese drăguţa doi cozonaci calzi de paşti. ai.KCSANDRI, t. I 382. Măi bădiţă, de departe, Mai trimite-mi cite-o carte. Jarnîk-bîrseanu, t>. 117. «$• F i g. Ea-i trimite un zîmbet discret de prietenie şi de încurajare. vi.AirUŢĂ, o. A. iii 65. Cucuie, pasere sură, Să nu-mi citiţi pc arătură, Ci să-i cînţi mîndrei pe şură, Să-mi trimit-un pic de gură. HODOŞ, P. P. 41. Măi bădiţă, bădişor, Nu-mi trimite-atîta dor Pe gurile tuturor. JARNf r-bîrseanu, d. 116. Gr F i g. A transmite prin cineva veşti, porunci; a face cuiva o comunicare prin cineva. Vorbă mi-a trimis mîndra Să mă mai duc pe la ea. ANT. UT. pop. i 148. E x p r. A trimite (cuiva) sănătate = a ura (cuiva) sănătate prin intermediul altuia. — Prez. ind. şi: (regional) trimîţ (jarnîk-bîrseanu, d. 405). — Forme gramaticale: perf. s. trimisei, part. trimis. — Variante: trimite, trămite (odobescu, s. ii 511) vb. III. TRIMÎTERE, trimiteri, s. f. Acţiunea de a trimite. 1. Poruncă, sfat, rugăminte, însărcinare dată cuiva de a pleca într-un anumit loc. 2. (Jur.; în expr.) (asare (a unei hotărîri judecătoreşti) cu (sau fără) trimitere = casare cu (sau fără) rejudecare în fond. Trimitere în Judecată = intentare de proces, dare în judecată. 32* 3. Notă în josul paginii sau la finele unui studiu, care indică un text pentru confruntare sau consultare. — Variantă: trim,tere s. f. TRIMIŢĂTORj -0ÂRE, trimiţători, -oare, adj. Care trimite; (în special) care expediază ceva prin poştă. ţ Substantivat) Adresa trimiţătorului. TRIMGRF, -A, trimorfi, -e, adj. Care prezintă fenomenul trimorfismului. TRIMORFÎSM s. n. Posibilitatea pc care o au unele substanţe de a cristaliza în trei sisteme diferite. trimotOr, trimotoare, adj. n. (în expr.) Avion trimotor (şi substantivat) = avion cu trei motoare. TRIN s. n. v. tren. TRÎNCA, trtnci, s. f. Pînza cea mai de jos a trin-chetului. Focul şi trinca fluturau pe straiuri, gata să te întindă in bătaia vîntului. tudoran, p. 393. TRINCHÎT, trincheţi, s. m. Catargul de la proră. TRIMTÂTE s. f. (în religia creştină) Sfînta treime. V. treime. (Adesea glumeţ) Grup de trei persoane, trei lucruri, trei idei, formînd o unitate. Secundul, ajutorul său şi doctorul formau trinitatea bordului. BART, E. 118. TRIMTROCELULGZĂ s. f. Fulmicoton. TRINITROFENCL s. m. Exploziv puternic (constituind un compus al fenolului). TRINITROGLK ERÎiVĂ s. f. Substanţă lichidă repre-zcntînd un exploziv foarte puternic, care, amestecat cu alte substanţe, alcătuieşte diferite tipuri de dinamită. TRIiN ITROTOLL'ÎN' s. n. Exploziv cu care se încarcă proiectilele de artilerie; trotil. TRIIsOM, trinoame, s. n. Expresie algebrică compusă din trei termeni. TRÎO s. n. 1. Compoziţie sau parte dintr-o compoziţie muzicală scrisă pentru trei voci sau pentru trei instrumente; grup de trei executanţi sau trei instrumente care execută o asemenea compoziţie. + Partea de la mijloc, mai melodioasă şi mai liniştită, a anumitor compoziţii muzicale de dans (după care se repetă prima parte, mai săltăreaţă). 2. (Familiar) Grup de trei persoane, de trei prieteni. Un trio de băieţi veseli. TRI6D, trioduri, s. n. Carte rituală creştină, care cuprinde cîntările şi rugăciunile din cele zece săptă-mîni dinainte de paşti. Triodul zace pe sub pat Şi-a mucezii acum mineiul, De cină in ladă l-ai lăsat, coşbuc, p. n 233. . TRl6l)A, triode, s. f. Tub electron cu trei electrosi. TRIOLl.iftĂ s. f. Substanţă lichidă conţinută în grăsimile vegetale (şi care reprezintă o combinaţie a acidului oleic cu glicerina). TRIOLÎT, triolete, s. n. 1. Mică poezie de opt versuri, de obicei de cîtc opt silabe fiecare, versul întîi fiind identic cu al patrulea şi cu al şaptelea, iar al doilea cu al optulea. 2. Grup de trei note de valoare egală, care se execută în timpul necesar pentru executarea a două dintre ele (şi care se notează cu cifra 3 şi cu un arc deasupra sau dedesubt). — Variantă: (2) trioldtă s. f. TRIOLfiTĂ s. f. v. triolet. TRlOR, tricare, s. n. Maşină agricolă alcătuită din-tr-un cilindru (cu mici alveole pe faţa interioară) care i TRIORA _ 500 - TRISTEŢE prin rotire separă seminţele de anumite impurităţi. Pe nişte rogojini întinse pe jos era aşezat un trior, de sub sitele căruia sămînţa curgea în trei grămăjoare mici. MI-EIAT.E, o. 181. Zăceau acolo, amestecate în stive nesfîr-şite. . . grape, cilindri de trior. Gai,an, b. i 23. TRIORĂ, triorez, vb. I. T r a n z. A selecta seminţele cu ajutorul triorului. TRIOXÎD, trioxizi, s. m. Compus chimic în care trei atomi de oxigen sînt combinaţi cu un atom al unui metal sau al unui metaloid. TRIPARTIT, -Ă, tripartiţi, -te, adj. în trei părţi; din trei părţi. ^ Pact tripartit — convenţie, înţelegere intre trei state sau trei partide. TRIPLĂ, triplez, vb. I. T r a n z. A face să fie de trei ori mai mare sau mai mult; a întrei. Avînd deasupra un coş de nuiele, care le triplează capacitatea, ele [carele] trec încărcate cu ştiuleţi. bogza, c. o. 390. Refl. Volumul producţiei industriale în U.R.S.S. s-a triplat în ultimii şase ani. sahia, u.r.s.s. 87. TRIPLĂRE, triplări, s. f. Acţiunea de a (s e) tripla şi rezultatul ei; întreire. TRIPLAT, triplete, s. n. Al treilea dintre trei exemplare de acelaşi fel. 4r A treia formă a unor cuvinte care sînt de aceeaşi provenienţă, dar care au intrat în limbă în trei epoci diferite. TRIPLÎTĂ, triplete, s. f. Grup de trei fotbalişti care fac parte din înaintarea unei echipe de fotbal. TRIFLÎC s. n. v. tiriplic. TRIPLICĂT, triplicate, s. n. A treia copie făcută după un act sau un document. TRÎPLTJ, -Ă, tripli, -e, adj. De trei ori mai mare sau mai mult (v. întreit); compus din trei părţi. Pantofii lui, bine lustruiţi, aveau talpă triplă de asbest. v. rom. martie 1954, 166. Triplu-salt v. s a 11. Loc. adj. în triplu exemplar = în trei exemplare. Certificat în triplu' exemplar. TRIPOD, tripoduri, s. n. Trepied. Pe un tripod s-aduce căţuia aurită, eminescu, o. rv 415. Apolon rezimat pe un altar. . . întinzînd o ramură de dafin dasupra unui tripod. ODOBESCU, S. II 192. TRll'OLI s. n. Sediment (reprezentînd un bioxid de siliciu) alcătuit din scoici şi din infuzori întrebuinţat în industria sticlei, a zahărului, a coloranţilor etc. TRIPOTÂJ, tripotaje şi tripotajuri, s. n. Afacere urîtă, murdară, necinstită. Tripotajuri. . . de bursă. CARA-giale, m. 42. tripGu, tripouri, s. n. Local de jocuri de noroc. în casa in care locuia ea, s-a descoperit un tripou. baranga, I. 205. Acele chipuri buhăite, galbene, murdare şi moarte, cu ochii tăiaţi, cu buzele crăpate şi pirlite cum nu să văd decît la bolnavii ce să scoală de pe lungoare, dau salonului o asemuire de cafenea, de tripou şi de închisoare poliţienească. delavrancea, s. 131. Jucam toată ziua cărţi într-un fel de tripou foarte secret. VLAllUŢĂ, o. a. 488. TRIPSÎNĂ s. f. (Fiziol.) Enzima secretată de pancreas, care descompune proteinele în substanţe mai uşor solubile. TRIPTIC, triptice, s. n. Tablou compus din trei bucăţi separate (prinse în balamale în aşa fel ca piesele laterale să se închidă peste cea din mijloc), pe care sînt pictate scene sacre şi chipuri de sfinţi sau sînt scrise, sub formă de pomelnic, nume de domnitori, ctitori etc. + Fi g. Trei idei, puncte sau articole, distincte între ele, ale uneia şi aceleiaşi teorii, legi, dogme etc. — Variantă: (învechit) trlpticll (odobescu, s. i 453) s. n. TRIPTÎCH s. n. v. triptic. TRIRÎGN, triregnuri, s. n. (Italienism) Tiară papală. TRIRK.MĂ, trireme, s. f. (în antichitate) Vas, navă, corabie cu trei rînduri de vîsle. (F i g.) Valul lui Traian . . . se-întinde ca o brazdă ce pe urma-i colosală A săpat, în primul secul, o triremă ideală, alecsandri, p. iii 92. TRIfiEPÂL, -Ă, trisepali, -e, adj. (Despre flori) Care are trei sepale. TRISFETÎTE s. f. pl. Numele unei sărbători creştine care se prăznuieşte la 30 ianuarie; trei ierarhi. TRISILĂH, trisilabe, s. ,n. Cuvînt (mai rar vers) compus din trei silabe. TRISILÂBIC, -Ă, trisilabici, -e, adj. (Despre cuvinte) Compus din trei silabe. TRIST, -A, trişti, -ste, adj. (în opoziţie cu vesel) 1. (Despre oameni) Supărat, mîhnit, abătut. Aide, nu mai fi tristă, că nu-ţi şade bine! REBREANU, r. ii 121. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gînduri. ispirescu, l. 2. Vîntul şuieră prin hornuri răspîndind înfiorare. . . Omul, trist, cade pe gînduri şi s-apropie de foc. alecsandri, p. A. 112. (în personificări) Se întreabă trist izvorul: Unde mi-i crăiasa oare? eminescu, o. I 122. Iarna tristă, iarna rece, Varsă lacrimi lungi şiroaie, alecsandri, p. a. 189. (Despre ochii, zîmbetul, faţa omului) Care exprimă tristeţe. Girbov la patruzeci de ani, cu ochii trişti, albaştri, duce de mulţi ani viaţă fără bucurii, sadoveanu, o. vii 364. Un zîmbet trist şi sfînt Pe buzele-i lipite, eminescu, o. i 88. (Adverbial) Se apropie mai mult, îşi mingîie bărbia rasă şi ne priveşte cu ochii mari, care sticlesc trist pe faţa-i năcăjită, sadoveanu, o. vii 199. Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali. EMINESCU, O. I 144. ^ (Despre glasul sau cîntecul omului, p. e x t. despre alte sunete) Tînguitor, jalnic. Valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foşnetul lor trist, sadoveanu, o. i 331. Şi blînde, triste glasuri din vuiet se desfac, eminescu, o. i 96 Aude triste şoapte Ş-un glas jalnic suspinîtid. alecsandri, p. i 13. <0> (Adverbial) El stă pe tron, şi lingă el, Ce trist crăiasa plîngel coşbuc, P. I 70. (Despre lucruri, stări sau fapte care ţin de natura sau de viaţa omului) Plin de tristeţe. Sînt pătrunşi de negre şi triste cugetări. macedonski, o. i 245. Copilăria mea a fost tristă, aşa de tristă, că n-aş vrea s-o mai trăiesc aievea, vlaiiuţă, o. A. 423. C-o bucurie tristă te ţin acum în braţe. eminescu, o. iv 39. 2. F i g. Care provoacă tristeţe, supărare, care întristează ; dureros. Primea împăratul de la soţia-sa următoarea tristă veste, caragiale, o. iii 92. Asta e o lungă şi tristă istorie, negruzzi, s. i 43. Nu te, maică, supăra, Tristă veste de~i afla. jarnîk-bÎrseanu, d. 497. + Care sugerează, evocă tristeţea; deprimant, dezolant. Veni înserarea limpede, fără nici un nour, tristă pe cîmpii singuratice. sadoveanu, o. i 517. Era o seară tristă cum sînt atîtea seri. angiiel-iosif, c. m. ii 39. Vesela verde cîmpie acu-i tristă, veştejită. ALECSANDRI, P. iii 7. (Substantivat, n., în construcţie cu verbul « a fi ») Afară e trist ca şi-n casă, Plouă, plouă, macedonski, o. i Î57. TRISTKŢĂ s. f. v. tristeţe. TRISTEŢE, tristeţi, s. f. (Şi în forma tristeţă) Stare de spirit apăsătoare; mîhnire, amărăciune. Surîd cu o Tristeţe de moarte în suflet. CAMIL PETRESCU, U. N. 414. ha voi sînt tristeţi grele, iar eu, în mijlocul acestor catas- TRIŞA — 501 — TRIUMFĂTOR trofe, sînt absorbită numai de acest sentiment nou. c. petrescu, î. n 68. Treci, lăsînd în urmă, la răspîntii mute. Umbre solitare şi necunoscute, Treci, ducind o parte din tristeţea lor. TOPÎRCEANU, B. 13. + Părere de rău, regret. Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar, Că cu tristeţă capul tău Se-ntoarce în zadar, eminescu, o. i 192. — Variantă: trist6ţă s. f. TRIŞA, trişez, vb. I. I n t r a n z. A înşela la jocul de cărţi. E putredă de bani şi mi-i mai ia şi pe ai mei. Trişează! ddmitrto, b. f. 42. M-aş uita în cărţile dumitale. Aş trişa, dacă nu ţi-aş spune că le-am văzut, sebastian, t. 61. + A induce în eroare, a păcăli, a înşela. îşi propusese ... să afle exact cîte trepte are de urcat şi de coborit. . ■ însă pentru aceasta era neapărată nevoie să nu trişeze. C. PETRESCU, C. V. 41. TRIŞÂRE, trişări, s. f. Acţiunea de a trişa şi rezultatul ei ; înşelare (în special la jocul de cărţi). TRTŞCÂR, trişcari, s. m. Persoană care face trişte sau care cîntă din trişcă. TRÎŞCĂ, trişte, s. f. Fluier scurt (de paltin, de trestie sau de soc) avînd, la capătul prin care se suflă, numai o mică deschizătură lunguiaţă. Asculta mugetul tunurilor şi trişca lui Vatamanu, pe prispă, camh.ar, n. i 422. Mi se pare că adie din vale un zvon de trişcă. sadoveanu, v. F. 26. Să mai ascult, pe gînduri, doina, trişca de la tîrlă. vlahuţă, p. 47. + Fiecare dintre tuburile sonore ale cimpoiului; ţurloi. Clarinetul se schimba in Irişcă de cimpoi, flautul în bucium de mume. hogaş, h. 44. trişcUţă, trişcuţe, s. f. Diminutiv al lui trişcă. Fluieru’ la cap să-mi puie Şi trişcuţa la picioare. ŞEZ. v 92. TRIŞOR, trişori, s. m. Persoană care trişează la jocul de cărţi. TRÎŞTE, (rar) trişti, s. f. (învechit şi popular) Soartă, destin, ursită. Aşa mi-a fost triştea; văd eu că n-am încotro. ISPIRESCU, L. 53. Vai de ea, nenorocita ! ■ . ■ Căi-a fost triştile sparte Şi n-a avut de bărbat parte, pann, p. v. ii 156. + Noroc. Se căina şi se întrista în sufletul ei că n-avea trişte. ISPIRESCU, i,. 26. Să mă duc dintr-acest loc, Că e loc făr’ de noroc Ş-o silişte Făr’ de trişte, teodorescu, p. P. 281. TRITÔN1, tritoni, s. m. 1. (Mitol.) Zeitate marină greacă, închipuită cu bust de om şi cu coadă de peşte. Alte grinzi. ■ . alcătuiesc casete, pe al căror cîmp adîncit sînt pictaţi tritoni verzui, camil petrescu, o. ii 408. E. . ■ carnavalul himeric al unei lumi de sirene, de tritoni, de nimfe. D. zamfirescu, la CADE. 2. Numele mai multor specii de amfibii, cu înfăţişarea unor mormoloci de broască (Triton). La animalele cu organizaţia superioară, ca tritonii şi salamandrele, un membru, tăiat, nu smuls, se poate reface. marinescu, P. A. 44. + Gen de moluşte marine gasteropode. TR1TÔX2, tritonuri, s. n. (Muz.) Denumire a cvartei mărite, care cuprinde un interval de trei tonuri. TRITURA, triturez, vb. I. Tranz. A fărîmiţa o substanţă chimică în particule fine. • TRIÛMF, triumfuri, s. n. 1. (în vechea Romă) Celebrarea victoriei, prin ceremonia intrării solemne în oraş a comandantului biruitor, pe un car tras de patru cai albi şi însoţit de un cortegiu din care făceau parte senatorii, ofiţerii principali din armată şi prizonierii făcuţi în război. Consulii şi generalii romani, încărcaţi de trofee şi osteniţi de victorii, se retrăgeau la coarnele plugului. Acolo, bătrini şi dezamăgiţi, în pacea rustică, găseau consolarea. . . pentru zădărnicia tuturor triumfurilor. c. petrescu, r. dr. 39. -0> Arc de triumf v. arc. Car de triumf v. car.^Loc. a d v. în triumf = însoţit de manifestaţii entuziaste, cu alai, cu pompă. Expr. A duce (sau a purta) pe cineva în triumf = a ridica pe cineva în sus (purtîndu-1 pe braţe sau pe un tron) în cadrul unui cortegiu, solemn sau vesel. Cînd teşii afară, unii mă sărutară, alţii mă purtară in triumf. BOLINTINEANU, O. 410. 2. Victorie, biruinţă. Cu cit lupta se va da mai organizat, cu atît triumful va fi mai sigur, sahia, n. 40. + F i g. Succes moral, reuşită, izbîndă. Lupta împotriva concepţiilor idealiste, pentru triumful materialismului, este lupta pentru progresul ştiinţei. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 55. Omenirea merge într-un progres continuu... fiecare pas al vieţii omeneşti. ■ este un triumf al binelui asupra răului, bălcescu, o. ii 10. — PI. şi: (învechit) triumfe (negruzzi, s. i 43). TRIUMFA, triumf, vb. I. I n t r a n z. 1. A repurta o victorie, o biruinţă. Supt Radu de la Afumaţi, ei se luptară vitejeşte pentru drepturile naţionale şi triumfară. IlAI.CKSCi;, o. 1 194. O vorbă, şi ţara era în picioare; şi trebuia să triumfe, căci poporul se lupta pentru independenţa lui. id. ib. 326. 2. F i g. A reuşi, a avea succes; a se impune. Tactica lui triumfase încă o dată. c. petrescu, c. v. 294. Domnule învăţător, ai răbdare! zise dînsul cu însufleţire. Dreptatea trebuie să triumfe! REBREANU, R. 1 97. E lege ca dreptatea şi adevărul să triumfe asupra puterii şi minciunii. BĂL-cescu, o. I 326. 3. A se mîndri, a se făli (de pe urma unei victorii); a jubila. TRIUMFAL, -A, triumfali, -e, adj. 1. De triumf; care vesteşte o biruinţă; f i g. impunător, solemn, pompos. Intrarea n-avu astfel nimic triumfal, c. petrescu, C. V. 181. Să nu te miri că. . . înfrunt cu atîta milă căută-tura-ţi triumfală, goga, c. p. 24. Iar pe cer un vidtur mare... Se vedea plutind cu fală Şi-n rotirea-i triumfală, Ţintea ochiul său măreţ Pe viteazul călăreţ, ai.kcsandri, p. Ii 11. -Q- Marş triumfal — înaintare rapidă şi victorioasă a unei armate, într-un teritoriu străin, fără a întîmpina rezistenţă. Mersul lui Ipsilante spre Bucureşti a fost un adevărat marş triumfal, pretutindeni ii ies înainte corpuri armate. GHICA, S. 104. Poartă triumfală — poartă a Romei antice (şi a altor cetăţi din antichitate), prin care intra carul de triumf al comandantului. Mai departe este Delhi, cetate fără rivale, Doisprece elefanţi intră pe-a sale porţi triumfale. NEGRUZZI, S. II 131. (F i g.) Părea că întru-ti viaţă pe-o poartă triumfală. MACE-Donski, o. r 72. Intrare triumfală = (în antichitate) intrarea solemnă în cetate a comandantului biruitor, cu carul de triumf. (Ironic) Facem o intrare triumfală în oraş, trecînd pe sub o poartă dărîmată a cetăţii, alec-SANDRI, o. P. 319. 2. (Astăzi rar) Triumfător. V-aţi întors pe la casele voastre triumfali, sărind într-un picior, pas, z. T 59. Şi cum, prin ce cuvinte aş spune a mea fală Văzîndu-te prezentă la lupta-mi triumfală. Ai.ECSANPKi, T. II 103. <$> (Adverbial) Cîrmii la dreapta şi intrai de-a dreptul şi triumfal prin porţile larg deschise. HOGAŞ, M. N. 14. TRIUMF A 1.N IC adv. (Neobişnuit) T riumfător. Domnul şfînt să vă ajute A străbate triumfalnic in cetăţi şi în redute, alecsandri, p. iii 466. TRIUMFÂRE s. f. (Rar) Faptul de a triumfa; biruinţă, învingere. Dintr-înşii timpii grei să facă oaste, Ce-n triumfarea cauzei omenirii Să-nvingă sau să cadă prăzi pitirii. NECULUŢĂ, Ţ. D. 27. TRIUMFĂTOR, -0 A RE, triumfători, -oare, adj. Care triumfă; biruitor. învingător, victorios. Roniinii se întorseseră triumfători în tabăra lor, încărcaţi de prăzi bogate. TRIUMVIR - 502 — TRÎMBIŢA nXLCESCU, o. I 201. «£» F i g. Cuprinsurile sint iarăşi alburii, galbene, roşcate. Triumfător, răsare soarele. STAN CU, U.R.S.S. 114. <$► (Adverbial) Uniunea Sovietică înaintează triumfător in cursul istoriei, sahia, U.R.S.S. 168. + F i g. Care are sau a avut succes, care a izbîndit. Cu ce naivă mîndrie, cu cîtă bucurie de copil triumfător, spunea ea. . . isprava aceasta, vlaiiuţă, o. a. iii 91.-4* Fig. Care exprima încredere în succesul obţinut, care arată mulţumirea de a fi biruitor. Şi-şi purta pretutindeni acelaşi aer triumfător al parvenitului fericit. vlahuţX, o. A. 246. Voi. . . N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător? alecsandri, r. ii 5. + (Substantivat, m.) Comandant militar roman care a repurtat o mare victorie şi a fost sărbătorit cu triumf. Biruitorul se poartă pe una şi singura stradă... ca un triumfător roman.. negruzzi, S. i 330. TRIUMVÎR, triumviri, s. m. (în Roma antică) Fiecare dintie cei trei membri ai magistraturii, cu atribuţii administrative, politice etc. + Participant la unul din cele două triumvirate excepţionale care au îndeplinit rolul de organ conducător suprem în Roma antică, în anul 60 şi în anul 43 î. c. n. TRIUMVIRAT, triumvirate, s. n. (în Roma antică) Funcţia şi durata funcţiei de triumvir. Fiecare dintre cele două grupuri de cîte trei bărbaţi (primul format din Cezar, Pompei şi Crasus, al doilea din Octavian, Antoniu şi Lepidus) care şi-au împărţit autoritatea supremă a statului, în anul 60 şi în anul 43 î.e.n. (F i g.) O bandă de trei hoţi vestiţi domina Moldova. . . acel triumvirat prăda ţara. RUSSO, S. 176. TRIÎTNGIII, triunghiuri, s. n. 1. Poligon format din trei laturi care se întretaie două cîte două, formînd trei unghiuri interne. Cocori. . . fumurii privesc în zare, căutind parcă o lăture de triunghi. ANGIIEL, PR. 113. Numai o poartă închisă n-au putut-o trece niciodată. Deasupra ei, in triunghi, era un ochi de foc. EMINESCU, N. 68. Triunghi dreptunghi v. dreptunghi. Triunghi isoscel v. i s o s c e 1. Triunghi obtuzunghi v. obtuzunghi. 2. Grup de trei sau de mai multe fiinţe sau lucruri, ale căror puncte (extreme) de aşezare, dacă ar fi unite prin linii, ar reprezenta vîrfurile unui triunghi. Cocoarele mă salută din înaltul cerului, trecind in mari triunghiuri călătoare. ALECSANDRI, S. 151. 3. (Muz.) Triangul. TRIUNGHIULAR, -A, triunghiulari, -c, adj. în formă de triunghi. Clădirea se. înălţase in văzduhuri, triunghiulară, ca un bot de navă. C. PETRESCU, S. 5. <$>-(Adverbial) îşi curăţi unghiile cu un colţ de hirtie îndoit triunghiular, c. PETRESCU, î. II 148. TRIVALÎNT, -A, trivalenţi, -te, adj. Care are trei valenţe, care are valenţa trei. TRIVIAL, -A, triviali, -e, adj. I. De prost gust, vulgar, ordinar. Călăiorul pleacă deprimat, chemat prea repede din visul său la o realitate trivială, ralea, o. 86. Scrisorile sale... au ceva trivial; gluma lui e greoaie. Gesticulează, cintă, loveşte oamenii peste pîntece. GHEREA, ST. CR. I 15. Pentru aceasta. . . s-ar cere o ştiinţă. . . un fel dc, dacă pot întrebuinţa acest ctivînt trivial, un fel de economie a sensibilităţii. CARAG1ALE, t. ii 200. 2. Obscen, indecent, scabros. Auzise de atîtea ori. .. glume nesărate, triviale, camilar, n. i 155. <$> (Adverbial) Vorbele prietenului pingăreati brutal, coborau trivial pe pămint ceea ce era pur şi inalterat in toată suferinţa lui şi a Luminiţei, c. PETRESCU, î. ii 102. TRIVIALITATE, ttivialităţi, s. f. 1. Caracterul a ceea ce este trivial; vulgaritate, lipsă de gust. 2. Lipsă de pudoare (în vorbe sau în fapte); necuviinţă, neruşinare. TRIVIALIZA, trivializez, vb. I. Tra n z. (Rar) A face ca o idee, un lucru, un fapt etc. să devină trivial; a vulgariza, a degrada. TRIVIALIZARE, trivializări, s. f. Faptul de a trivializa; vulgarizare, degradare. Acest procedeu de trivializare a nivelului superior de artă se găseşte şi înt compoziţia programelor de concerte simfonice. RALEA, o. 81. TRIVOGĂ, trivogi, s. f. (Rusism învechit) Chemare (de alarmă) prin sunete de tobă. Trivoga chema la arme gvardia naţională, caiîagiale, Ia CADE. F i g. De-aş putea c-tin melesleu Să-i măsor în lung şi-n lat Şi trivoga-n ei să bat. alecsandri, t. 552. TRÎFNÎ, trîfnesc, vb. IV. Refl. (Regional, despre alimente) A se strica, a se terciuit S-au trifnit cireşele, adică au stat prea mult la soare. i. cr. IV 158. TRÎMBĂ, trîmbe, s. f. 1. Bucată marc de pînză sau de stofă, de obicei făcută sul. V. vălătuc, val (in i). Deasupra, cerul albăstrea, neclintit, ca o uriaşă trîmbă de mătase nouă. sandu-aldea, u. r. 20. Cu ochii rătăciţi pe lanurile tăiate felii-felii, ca nişte trimbe de pînză, ce curgeau din creştet pîn’in dunga cenuşie a drumului. VLA-HUŢX, N. 23. Troanele de zestre împodobite cu flori tăiate în seîndura de tei erau pline de altiţe, de catrinţe, de trimbe de pînză. SLAVICI, N. I'91. Lîna turmelor.. ■ ni se întoarce sub formă de trîmbe de postavuri. ODOBESCU, S. ii 106. 2. Vîrtej (de apă, de praf, de ninsoare etc.). Plo- ieştii se zăresc în fund, cu trimbe groase de fum deasupra. BOGZA, A. î. 30. Din miazănoapte, vîntul zvîcnea şi detuna in volburi cenuşii, spulberînd cu repeziciune la faţa pămin-tului trimbe de ninsoare şi ace de sticlă. SADOVEANU, F. J. 442. Uneori trîmbele de apă se ridicau deasupra cheiului şi porneau in stropi reci. dunXreanu, N. 65. <ţ> F i g. înaintea ochilor mei, aievea, se desfăşură fermecătoare trimba de vedenii, m. i. caragiai.e, c. 38. Noaptea. . . învăluie tot, ca într-o trîmbă de întuneric. DELAVRANCEA, s. 164. 3. Rînd, şir, lanţ. Trîmbele de care curg de pe toate uliţele, împănind drumul munţilor. SANDU, D. P. 38. D-a stingă munţii in trimbe-ntinse Cu creştete — albe de soare-aprinse, îşi pierd lungimea spre■ orient. BOLLIAC, o. 160. <ţ> (în comparaţii şi metafore) Copilul nu se domirea de ce cocorii umblă înşiruiţi trîmbă. ISPIRESCU, L. 287. Luaţi bătaia sus din piscuri; Veniţi trimbă cam spre vale. Drept la fagii cei înalţi, odobescu, S. m 88. “01 Loc. a d v. în trîmbă = în linie, în rînd, unul după altul. Erau nişte pomi înalţi. ■ . şi aşezaţi în trîmbă pe drumul pe care mergeam. ISPIRESCU, L. 243. 4. Ceată (de ostaşi), grămadă (de oameni); pîlc. Cu un zimbet straniu pe buze, îşi porni şi Tomşa trimba lui de călăreţi. SADOVEANU, O. VII 12. încotro se întorcea viteazul, uliţi-uliţi făcea printre trîmbele de turci. ISPIRESCU, M. V. 24. (în comparaţii şi metafore, mai ales repetat) Se aşezară trîmbe-trimbe pe toată cimpia, de la Dunăre pină la Călugăreni. ISPIRESCU, M. V. 21. Seara, după ce toată ziua străjuia potecile... ii vedeai adunaţi trîmbe-trimbe pe lingă focuri. bXlcescu, o. I 334. TRÎ.MlîÎ, trimbesc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A face pînza sul. Cinepă a arat. A grăpat-o... A ţesut-o, A nălbit-o, A trîmbit-o, A croit-o. MAT. POLK. 588. TRÎMBIUOĂRÂ, trîmbicioare, s. f. Diminutiv al Iui t r î m b i t ă. Lăutari cu ţambalul şi flaşnete. . . şi trîmbicioare şi fluieraşe şi hiriitori. CARAGIALE, o. II 171. TRÎ.MUIŢÂ. trimbiţez, vb. I. 1. I n t r a n z. A suna, a cînta din trîmbiţă. Moş Manoil era cel mai bătrin cornist din oastea ţării. începuse a trimbiţa din tinereţă. SADO-VEAMJ, O. VI 104. Se auzeau vacile din sat răgind şi vaca-riul trimbiţind. CONTEMPORANUL, III 776. ./ F i g. Au pornit cocoşii să trimbiţeze iarăşi. Este soarele, acolo unde TRÎMBIŢAR — 503 - TRÎNTI dormitase luna mai înainte. rAS, I,. n 74. Cocoşul cel alb mai trîmbiţă o dată prelung, vestindu-l că are a se grăbi. SADOVEANU, P. M. 30. 2. T r a n z. F i g. A face ca un lucru să fie cunoscut de toată lumea; a răspîndi, a divulga, a bate toba. Un cucoş sări pe portiţa grădinii, bătu din aripi şi-şi trîmbiţă veselia, intinzîndu-şi înainte gîtul cu pene lucii. sadoveanu, o. rv 39. Ascultă ciocîrliile departe Cum trîmbiţează imnul biruinţei! Jos, ară omul in sudoarea feţei, iosif, v. 159. TRÎMBIŢÂR, trîmbiţări, s. m. (Rar) Trîmbiţaş. Celuia ce înţelege, ţinţaru-i e trîmbiţar; Jar celui ce nu-nţe-lege, tobe, surle-s în zadar, pann, p. v. ii 14. TRÎMBIŢĂRE, trîmbiţări, s. f. Acţiunea de a t r î m-b i ţ a şi rezultatul ei; sunetul produs de trîmbiţă. De departe răzbateau trîmbiţări slabe, pierdute, sadoveanu, o. vii 32. <5> F i g. De departe, ds departe, de la casa din marginea pădurii poate, vine o trîmbiţare slabă, pierdută, de cucoş. sadoveanu, o. vii 333. Cobăile. . ■ au umplut îndată ograda cu piuit, colcodăcit, măcăit, gîgiit, scuturături de aripi şi trîmbiţări de cocoş. C. PETRESCU, R. DR. 49. TRÎMBIŢÂŞ, trîmbiţaşi, s..m. Persoană care cîntă din trîmbiţă; gornist. Patru trîmbiţaşi ies din palat cîntînd. EFTlMru, î. 9. + (Astăzi rar) Persoană care anunţă prin eunct de trîmbiţă locuitorilor de Ia sate ştiri de interes general. Satul are un trîmbiţaş. contemporanul, s. ii, 1950, nr. 183, 4/2. — Variante: trimbiţdş (alecsandri, T. 916), trum-biţiiş (negruzzi, s. ii 75) s. m. TRÎMBIŢĂ, trîmbiţe, s. f. Trompetă, goarnă. Trîm-biţele roşiorilor zvîrliră în văi ţipete mînioase. Sadoveanu, O. VI 48. Văzduhul fu străfulgerat de sunetul arămiu al trîmbiţei. rf.briîanu, r. ii 254. Trîmbiţă dădea semnalul de alarmă, vi.aituţă, o. A. I 149. ■ F i g. Trîmbiţele de revoltă sunau pretutindenea. GANE, n. ii 84. 2. (Regional) Bucium. 3. Arbust agăţător cu flori mari, galben-roşietice, cultivat ca plantă ornamentală (Tecoma rădicăm). <0” Compus: trînibi{a-ciobanului= mică plantă erbacee cu flori albastre, în formă de clopoţei (Gentiana ciliata). — PI. şi: trîmbiţi (sadoveanu, o. vn 131, coşbuc, f. i 56). TRÎMBIŢOl, trîmbiţoaie, s. n. Augmentativ al lui trîmbiţă; trîmbiţă mare; p. ext. sunetul scos de trîmbiţă. Trîmbiţoiul cel mare rupea zgomotos aerul în răstimpuri scurte, dese şi răguşite, hogaş, dr. ii 108. (în forma trimbiţoi) D-nu căpitan o chitit c-aş fi bun de trimbiţaş şi mi-o dat trimbiţoiu ista, ca să mă diprind a cinta. ALECSANDRI, T. 916. — Variantă: trinibiţdi s. n. TRÎND, trînji, s. m. (Popular, mai ales la pi.) 1. Hemoroizi. 2. Larva unei insecte care trăieşte în intestinele cailor ; boală provocată de această larvă. Trînjii sînt nişte paraziţi ce trăiesc in partea intestinului gros... şi produc calului o foarte mare mîncărime. ŞEZ. IV 121. 8. (Rar) Reziduu, rămăşiţă, rest; f i g. lepădătură, drojdie, pleavă. Am văzut perindindu-se tot ce Bucureştii imea mai... defăimat — jegul, lepra şi trînjii societăţii. SI. I. CARAGIALE, C. 57. TRÎNDAV, -Ă, trîndavi, -e, adj. (Despre oameni şi despre firea lor) Care se mişcă greu, care lucrează încet şi în silă, căruia ti place să lenevească; leneş, inactiv. Fusese un bărbat înalt, voinic, Radu Ochian, moale, trîndav. STANCU, D. 5. Gusturile-mi stătătoare şi trin-dava-mi fire nu m-au iertat să deviu vînător. odobescu, S. iii 13. Al tău duh este trîndav, produce foarte greu. KiîGRUZZi, s. li 218. «0» Fig. Aci,pe vale, curge Şiretul; mai încolo, pe un pestriţ prundiş, se leagănă trîndava Moldovă. NEGRUZZI, s. i 193. & (Substantivat) E un leneş... şi-l ducem la spînzurătoare, ca să curăţim satul de un trîndav. CREANGA, p. 330. Am să dezbar eu Roma de-un trîndav desfrînat. alecsandri, t. n 301. — Accentuat şi: trîndav. TRÎNDĂVEÂLĂ, (rar) trindăveli, s. f. Faptul de a trîn-dăvi; trîndăvie. Năvăliţi să deschidem drumuri largi, de belşug, Să năruim trindăveli şi tăgadă. DEŞLIU, G. 28. TRÎNDĂVÎ, trîndăvesc, vb. IV. Intranz. A trăi în trîndăvie, a-şi trece vremea nelucrînd nimic; a lenevi. Parcă n-ai fi stat toată ziua să trîndăveşti. DUMI-triu, N. 38. N-aş vrea să trîndăvesc sau să am o slujbă care să nu prezinte nici un interes. DEMETRIUS, c. 47. Avea şi el un frate care mai mult trîndăvea decît muncea. pas, z. i 100. TRÎADĂYÎE s. f. Lene, lenevie, trîndăveală. M-a dojenit pentru obscuritatea şi trindăvia in care îmi duc viaţa. GALACTION, O. I 26. Pe tine nu osteneala, ci trindăvia te face să cauţi somnul, ispirescu, V. 25. Vă trimit la Căcaina, ca să vă curăţiţi de lepra ignoranţei şi a trîndăviei. creangă, a. 136. TRÎNDĂVÎRE s. f. Faptul de a t r î n d ă v i; trîndăvie. Cit de fără minte eram eu in tinereţele mele, de vreme ce pierdeam cele mai multe ceasuri în trîndăvire. drăghici, U. 58. TltÎNI)ĂVÎT1 s. n. (Rar) Trîndăvire, trîndăvie. Te mai oprea temerea că mama şi tata au să creadă că nu vrei ti munceşti, că te-ai învăţat cu trîndăvitul. pas, z. i 267. TRÎiN D ĂVÎT2, -Ă, trîndăviţi, -te, adj. (Rar) Trîndav, leneş, moleşit. Întîlnindu-te, mi-am zis: Acest haiduc o să-ntreacă trîndăvita boierime, hasdeu, r. v. 123. TRÎN.TOĂICĂ, trînjoaice, s. f. Plantă erbacee cu flori mari, galbene, întrebuinţată în medicina populară ca leac împotriva trînjilor (Ranuncuîus illyricus). TRÎNTĂ, trînte, s. f. Luptă corp la corp între doi (sau mai mulţi) oameni neînarmaţi, care caută să se doboare unul pa altul; încăierare. Prinşi fără veste, unii au fugit înapoi la curte. . . alţii s-ati luat cu voi la trintă. PAS, z. i 64. Mai bine să ne întrecem din trintă. CREANGĂ, P. 52. în lupta şi trintă aceasta, masa se răstur-nase. . ■ şi vinul amestecat cu sînge făcuse o baltă pe lespezile salei. negruzzi, s. i 152. <> F i g. Acest prieten al nostru, urmă filozoful Neonil, se pune la trintă şi cu Dunărea, sadoveanu, p. m. 179. TRÎNTEÂLĂ, trînteli, s. f. Acţiunea de a (se) trinti; trintă, încăierare. Şi din joc se prind feciorii la trînteli, cit doamne iartă 1 coşbuc, p. i 98. Apoi se iitcă-ierară la luptă, la trînteli, de gîndeai că nu alta, ci să să omoare unul pe altul. reteganul, p. v 30. De trînteli mii pe jos, Zdravăn n-am nici un os. TEODORESCU, p. p. 282. -4- Bătaie dată cuiva; scărmăneală, chelfăneală. Ei, apoi nu te întrece, ghiujule, că-ţi trag o trînteală s-o pomeneşti. alecsandri, T. i 431. Vai de acela care cade prins, căci nu poate scăpa decît dînd ceva bani sau altfel se alege cu ceva trînteală. şez. I 41. <0> E x p r. A lua po c.ncva la trîntcnlft = a bate pe cineva zdravăn. Noi, copiii. . le făceam atîtea pozne... că mă mir ce răbdare de fier aveau, să nu ne ia la trînteală. bassarabescu, la Tdkg. A mînca trintcalu v. m î n c a. TRÎiNTÎ, trintesc, vb. IV. 1. T r a n z. A arunca (cu putere) un obiect, o povară etc.; a azvîrli. Trîn- tea cărţile cu mare zgomot, dumitriu, n. 38. Cind ajunse acasă, trinti sacul jos. ispirescu, t. 267. Pa- harul ce-1 aveam in mină, trintindu-l pe masă, se sparse în bucăţi, bolintineanu, O. 379. Cobiliţa şi-o trintea. TRÎNTIRE — 504 TROCUTĂ Iute-acasă se-ntorcea. teodorescu, p. P. 560. Expr. A trînti pc cineva la duba (sau la închîsoarc, la gros, la temniţa) = a băga la închisoare. De punea mina ispravnicul pe noi, ne trîntca poate la gros! alecsandri, T. i 117. Aş ieşi şi nu cutez, Că părinţii mă păzesc, Şi ei dacă mă găsesc, în temniţă mă trintesc. bibicescu, p. P. 71. + Intranz. (în corelaţie cu alte verbe) A arunca lucrurile cu ciudă, a-şi da drumul mîniei. Se miră că singur moşneagul nu trinteşte şi nu înjură. C. PETRESCU, S. 34. Baba... se sculă cu noaptea-n cap şi începu a trînti şi a plesni prin casă. CREANGĂ, p. 7. + A culca (Ia pămînt), a doborî. Turcul sfîşie cămaşa osînditului şi-l trînti în genunchi cu pieptul pe proţap. Galaction, o. I 290. îpate odată mi ţi-o şi înşfacă de cozi, o trînteşte la pămînt şi-o ţine bine. CREANGĂ, P. 177. (Despre animale de călărie) A arunca din şa pe călăreţ. Săriţi de opriţi calul. . . nu mă lăsa, Ioane, că mă trînteşte. alecsandri, T. i 185. Calul ţi se poticnească, Pe tine să te trîntească. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 266. ■+ F i g. (Familiar) A respinge un candidat la un examen; a nu promova. Intranz. A lovi tare. Pepelea. . . trîntin-du-i cu măciuca aceea peste cap, l-au omorît. SBIERA, p. 5. Fuga la fereastra boierului şi începe a trînti cu ciocul in geamuri, creangă, P. 66. ^ A mişca puternic (uşi, porţi); a face să se izbească; a izbi. Ieşi pe poartă şi o trînti îndărăt cu piciorul, dumitriu, p. F. 65. Bătrînul de se mînie, strigă, trinteşte uşile, delavrancea, h. T. 16. Vîntul trînteşte, gemînd, şi uşile tinzii şi poarta, coşbuc, P. n61. 2. Refl. A se aşeza brusc, aruneîndu-se cu toată greutatea corpului. M-am trîntit pe iarbă şi încep să tremur, camil PETRESCU, U. N. 339. Se trînti îmbrăcat in pat, cu faţa în sus, cu mîinile împreunate sub ceafă. c. PE-trkscu, c. v. 49. Se dezbrăcă, se trînti pe pat. REBREANU, R. i 226. 3. Tranz. A-şi pune la repezeală un obiect de podoabă sau de îmbrăcăminte; a se îmbrăca în grabă, neglijent. Apoi îşi trînti căciula în cap. dumitriu, n. 24. Ci cu cu pălăria trîntită pe-o ureche Trec fluierînd un cîntec pe drumul îndrăzneţ. BENiuc, V. 60. într-o clipă îmi trîntisem cizmele cele galbene, binişid, legătura la cap şi hangerul la brîti. Ghica, S. 4. 4. R e f 1. A se lua la trîntă, a se lupta corp la corp, a se bate în luptă dreaptă. Voi vreţi să vă trîntiţi cu mine? Sbiera, p. 182. Ce vrei, îl întrebă zmeul, din luptă să ne luptăm, din puşcă să ne puşcăm, ori din trîntă să ne trîntim ? ŞEZ. n 53. 5. Tranz. F i g. (Familiar) A face, a produce (acţionînd energic, violent, zgomotos). Trînteşte o brumă pe păreţi, de trei palme de groasă. CREANGĂ, p. 254. Urieşii, stînd pe coate, au trîntit un hohot mare. alecsandri, p. a. 150. întru auzul cuvintelor acestora, Scaraoţchi trînti un hohot de rîs, de se cutremurară păreţii. negruzzi, s. I 88. -$> A spune ceva nepotrivit, nelalocul lui. Trintea cîteva vorbe de-şi aducea aminte pînă la moarte! sadoveanu, o. vi 207. ^ A aplica lovituri, a Iovi, a izbi cu furie, cu violenţă. Leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap, mai trîntindu-le prin turbincă nişte ghionturi. CREANGĂ, P. 303. Trage podul la o parte Că-ţi trintesc un glonţ în spate, bibicescu, p. p. 367. trLxtîre, trintiri, s. f. Acţiunea de a (s e) trînti. TRLNTÎT, -A, trîntiţi, -te, adj. Aşezat într-o poziţie comodă; lungit, tolănit. Obişnuia să stea după-amiazi trîntită pe pat, citind romane. REBREANU, I. 64. Unde se gîndeşte, însă, stînd în jeţul ei trîntită? MACEDONSKI, o. i 85. Şidem trîntiţi pe divanuri în toată dezinvoltura moldovinească. RUSSO, s. 28. TKÎNTIXttRĂ, trintituri, s. f. Trîntă, trînteală. Săbărel cu cotituri, Mult e bun de trintituri. teodorescu, p. p. 305. TRÎNTOR, trinton, s. m. Bărbătuşul albinei (insectă care nu ia parte la producerea mierii şi care, după roit, este exterminată de albinele lucrătoare). Vedeţi, zise el, fiece stup are cite o albină mare, ce se cheamă trintor. . . acesta nu face miere, dar cind e vorba de mincare, el aleargă cel dinţii. BOLINTINEANU, o. 325. După ce insă s-a isprăvit roitul, albinele se pun şi omoară trintorii. I. IONESCU, M. 383. -$• F i g. Persoană care nu vrea să muncească şi trăieşte din munca altora. V. parazit. Apoi, creştin bun, nouă nu ne sînt cu priinţă trintorii şi şchiopii de la domnie. SADOVEANU, N. p. 29. Cînd trecea pe stradă, vedea atîţia trintori fericiţi. VLAIIUŢĂ, o. A. III 146. Piinea, fierul o rodeşte, Tot cu fierul ne-o păstrăm; Ea e-a celui ce-o munceşte, Trintorilor n-o mai dăm. boi.MAC, o. 204. TRÎNTORt, trintoresc, vb. IV. 1. T r a n z. A distruge trintorii unui stup. 2. Intranz. A sta ca un trintor, a lenevi. (F i g.) Trintoresc încă in ţărîna udă, culcate, lubeniţe lungi. STANCU, D. 250. TROĂCĂ, troace, s. f. 1. Covată scurtă şi lată, făcută de obicei dintr-o singură bucată de lemn scobit; albie, copaie. Bătrînii îşi luară troaca cu copilul şi du-te cu el la holdă. BOTA, p. 27. îţi trebuie troacă nouă. Troacă nouă de lemn verde. MARIAN, na. 22. E y, A-I laco po cineva troacă de porci v. por- -/■ (Familiar, la pl.) încălţăminte veche, uzată, lfii.ăi lată. Tu şi alţi cîţiva aveţi nişte troace ca vai de lume, cu tălpi rupte. PAS, z. 1 66. + (Familiar, la pl.) Catrafuse, boarfe, calabalîc. Am alerga nebuneşte şi nu ne-am putea astîmpăra pînă cînd nu am şti lot aşa de bine unde vom ajunge mine cu troacele noastre, pe cit ştim de unde vom porni cu ele. Caragiale, m. 229. 2. Jgheab făcut de obicei dintr-un trunchi de copac scobit, din care se adapă vitele la fîntînă. Apşoara ploilor Tot din troaca boilor. TEODORESCU, P. P. 623. 3. (Regional; Bot.) Tigvă (2). Vas pentru apă sau vin, făcut din fructul tigvei. (Atestat în forma troc) Tufă al nostru, săracul, a stat toată viaţa lingă trocul lui cu vin şi-a băut de şi-a înnegrit beregata. DUMITRIU, N. i. 31. 4. Ladă în care curge făina măcinată la m<5ară. Vas de lemn plin cu apă, în care se învîrteşte tocila pentru a se umezi. — Variante: triueă (popa, v. 96, ŞEZ. xxi 66) e. f., troc s. n. TROĂCNĂ s. f. v. troalină. TROAHKĂ s. f. (învechit) Răceală, guturai. Eu zac de guturai... aşa troahnă tătărască de mult n-am mai pătimit. caragialE, o. vii 152. Pojarul. . . se iveşte cu semne de troahnă. piscupescu, o. 255. — Variantă: troâcnă (demetrius, v. 120) a. f. TROC1 s. n. v. troacă. TROC2 s. n. (Ec. pol.) Schimb în natură (obişnuit în comuna primitivă), constituind forma cea mai simplă a comerţului. TROCÂR1, trocari, s. m. Persoană care confecţionează sau vinde troace (1). Ce s-ar face.. . dricarul şi trocarulf macedonski, o. i 43. TROCÂR2, trocare, s. n. Instrument chirurgical folosit Ia efectuarea puncţiilor în rumen la taurine şi ovine, TROCHÎŢĂ, trochiţe, s. f. Diminutiv al lui troacă; albie mică. în umbra unui tei era o trochiţă. SLAVICI, N. I 42. TROCtJŢĂ, irocuţe, s. f. Trochiţă. Era un fel ■ de trocuţă pusă pe o laviţă, vornic, o. 62. Luă o trocuţă cu ovăz şi una cu jar şi plecă. RETEGANUL, P. II 9. TROFEU - 505 — TROLEU TROFÎU, trofee, s. n. 1. Pradă de război. Consulii şi generalii romani, încărcaţi de trofee şi osteniţi de victorii, sc retrăgeau la coarnele plugului, c. petrescu, R. dr. 39. Apoi ia cu sine cele 14 tunuri cucerite. . . şi pe care le socotea cu tot dreptul ca un netăgăduit trofeu personal şi se retrage in linişte peste Nistru, hasdeu, i. v. 191. Ghirai au trecut Nistrul înot pe calul său, Luînd pe Dan rănitul ca pradă şi trofeu, alecsandri, o. 218. 2. (în antichitate) Armura unui duşman învins, aşezată pe un trunchi de copac, în semn de victorie; p. e x t. monument ridicat în amintirea unei victorii sau în cinstea unui erou şi pe care se aşezau armele învinsului. Priveşte-aceste arme ce-n luptă schinteiară: Fac parte din trofeul ce-mi fu nălţat de ţară. macedonski, o. i 168. La capul lui zice că s-ar fi aflat «un trofeu, ca un cande-labru... de care era aninată armătura mortului». odobescu, s. îl 186. — Pl. şi: (învechit) trofcuri (hasdeu, i.-v. 175). TROFIC, -A, trofici, -e, adj. (Fiziol.) Care priveşte nutriţia ţesuturilor. Suprimarea lobului anterior al liipo-fizei la animale produce tulburări trofice, nicolau-maisler, d. v. 52. TROGLODIT, troglodiţi, s. m. 1. Om preistoric din epoca cuaternară; locuitor al cavernelor. Am. retrăit O noapte luminoasă din era terţiară, Nefericit şi singur, ca primul troglodit. topîrceanu, b. 38. Ard fostele păduri virgine şi noi ne încălzim cu toţii, Noi cheltuim acest tezaur Cruţat de bunii troglodiţi, anghel-iosif, c. m. ii 35. 2. F i g. Om care are un nivel de trai scăzut, care duce o viaţă primitivă. In aprigul Neculai Isac nu e nimic tandru, şi cu atit mai puţin in troglodiţii din faimoşii Bor-deieni, în ochii cărora insă, d-sa descoperă un punct de soare. ebraileanu, S. 19. -{• Om grosolan, necivilizat; persoană retrogradă, lipsită de înţelegere pentru progres. TROIIÂIC, -A, trohaici, -e, adj. Compus din trohei. Vers trohaic. <$• Metru trohaic — sistem de .versificaţie * cărui structură are la bază troheul ca unitate ritmică a versului. TROIlfiU, trohei, s. m. Picior de vers compus din două silabe, dintre care, în metrica poeziei antice, prima e lungă iar a doua scurtă, iar în poezia modernă, prima e accentuată iar a doua neaccentuată. De ce dorm, îngrămădite intre galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile? eminescu, o. i 137. TROIAN1, troiene, s. n. 1. îngrămădire mare de zăpadă adusă de vînt şi aşezată în formă de valuri sau de dune; nămete. Afară viscolul zidise troiene pină la streşină şi împresurase satul cu intărituri de albă cetate. C. petrescu, r. dr. 142. Troianul crescuse pînă la jumătatea zaplazurilor şi urmă de pas nu se vedea, anghel-iosiF, c. L. 78. Valuri albe trec in zare, se aşază-n lung troian, Ca nisipurile dese din pustiul african, alecsandri, r. A. 113. <§> (Metaforic) Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă, alecsandri, p. a. 112. Loc. a d v. în troiene = formînd grămezi (ca nişte valuri). Un clopot trist suna şi zăpada căzuse în troiene, anghel, PR. 141. + Morman, grămadă de. . . Piriul. . . licărea tot printre rădăcini şi pe sub troian de ramuri pină la izvorul lui. galaction, o. I 293. Vintul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, o. I 97. Frumoasa-i limpezime în clipă tulburată Se schimbă-n largi troiene de spume argintii. ALECSANDRI, la TDRG. 2. întăritură primitivă la popoarele vechi, constînd dintr-un val lung de pămînt, cu şanţ de apărare. — Pl. şi: (rar) troiane ^macedonski, o. i 163), (m.) troieni (pas, z. i 103, alecsandri, p. a. 76). TROIĂN2, -Ă, troieni, -e, adj. Care ţine de Troia; din (sau de la) Troia. <)■ Calul-troian v. cal. TROICA, troici, s. f. Sanie sau trăsură la care sînt înhămaţi trei cai unul lîngă altul. <§■ Expr. (Despre cai) îu troică = înhămaţi cîte trei în linie. Sint zilele luncilor de argint, şi a podurilor de cleştar, şi a căilor lucii pe care lunecă sănii cu cai în troică, sadoveanu, n. P. 277. TROIENI, troienesc, vb. IV. (Mai ales la pers. 3) 1. Tranz. A acoperi cu troiene de zăpadă; a înzăpezi. [Viscolul] astupa drumurile, troienea porţile, ne izbea în piepturi şi ne ţinea în loc. sadoveanu, o. viii 172. Afară era un viscol care troienise străzile, camil petrescu, U. N. 40. Afară, viscolul troienea uşa şi ferestrele casei. BUJOR, s. 33. Iarna viscolu-l ascult. . ■ Troienind cărările. EMINESCU, o. I 123. 2. R e f 1. A rămîne imobilizat în mijlocul zăpezii; ase înzăpezi. Ne-am troienit ?. ■ . Iaca ! na, şi alta acum. . . ALECSANDRI, T. I 112. 3. Tranz. A acoperi un obiect, îngrămădind ceva peste cl. Andrei priveşte din umbră cum bieţii oameni aşază racla, cum o troienesc cu flori, ii aprind făclii, galaction, O. I 258. <$> F i g. Soarele spre asfinţit Şi-a urmat cărarea. Zi cu zi l-au troienit Vremea şi uitarea, topîrceanu, p. 121. Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-ar troieni cu drag Aduceri aminte, eminescu, o. i 216. -ţ-A îngrămădi, a aduna Ia un Ioc. Troieni-va Teiul floarea-i peste noi. eminescu, o. i 101. F i g. Aleargă-n vînt şi-n noapte năuc şi sugrumat De gînduri troienite, coşbuc, P. I 134. TROIENÎRE, troieniri, s. f. Acţiunea de a troieni; înzăpezire. TROIENIT, -Ă, troieniţi, -ie, adj. Acoperit sau astupat cu troiene de zăpad’ ; întroienit, înzăpezit. trOlmc, -ă, troinici, -e, adj. (Regional) Toropit de boală, buimăcit. Tare mi-i bolnav băietul. Stă troinic de-o bucată de vreme. CONTEMPORANUL, Vj 291. Cînd boala se arată, copiii ard, sînt troinici, bîiguiesc, ţipă. şez. i 255. TROINKl, troinicesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A zăcea greu bolnav, a fi toropit de boală; a boli. tr6iţă, troiţe, s. f. 1. Cruce mare de lemn sau de piatră, de obicei cu un mic acoperiş, uneori împodobită cu picturi şi cu inscripţii, aşezată la răspîntii sau pe lîngă fîntîni. La o răspîntie era o troiţă, sub o pălărie de şindrilă veche. Galaction, o. I 60. Cum trecură podul de lemn, Stoica opreşte la fîntina cu şipot, acoperită de o troiţă de stejar, camil petrescu, o. i 324. Icoană formată din trei părţi, dintre care două sînt prinse cu balamale, de cea din mijloc ca nişte obloane. V. triptic .în părete o mică candelă lumina o vechie troiţă de lemn. odobescu, s. I 66. 2. Grup de trei oameni sau de trei lucruri; treime. Nu trece tocmai mult şi vine vremea de însurat şi feciorului celui mic. Baba insă voia cu orice chip să aibă o troiţă nedespărţită de nurori. ■ . de aceea şi chitise una de mai înainte, creangă, p. 8. — Accentuat şi: troiţă. TROLEIBtjS, troleibuse, s. n. Vehicul pentru transportul în comun al călătorilor, asemănător cu autobusul, pus în mişcare de un curent electric, pe care îl primeşte printr-un troleu de la două fire aeriene. încă un foşnet caracterizează viaţa oraşului: abia perceptibila alunecare a troleibuselor în lungul marilor bulevarde, bogza, m. s. 127. înaintăm, nu fără emoţie, prin furnicarul acesta de lume, care aleargă, aleargă, o dată cu tramvaiele, cu autobusele, cu troleibusele. sahia, u.r.s.s. 15. TROLÎU, trolee, s. n. Priză de curent, formată dintr-un braţ metalic prevăzut la un capăt cu o rolă TROLIU — 506 — TRQNC de contact şi avînd un şanţ periferic care permite luarea curentului de la o conductă electrică aeriană, pentru a alimenta motorul unui vehicul cu tracţiune electrică. + Arc de contact; pantograf. TROLIU, troliuri, s. n. Aparat folosit pentru ridicarea sau transportul unei sarcini, alcătuit din una sau din două tobe care se pot roti în jurul axei lor şi pe care se înfăşoară un cablu fixat la un capăt de tobă, iar la celălalt de greutatea pe care trebuie s-o deplaseze; granic. TROHIBÂCI, trombaci, s. m. (Regional) Trîmbiţaş, trompet. (Atestat în forma trumbaci) Vrăjitoarea. . . proroci: Din a trumbacilor ceată Unul, zise, va lipsi. NEGRUZ-zi, s. ii 77. — Variantă: trumbaci s. m. TROMBA, trombe, s. f. 1. Coloană de apă de formă conică, care se învîrteşte cu mare iuţeală în jurul ei însăşi, fiind ridicată de vîrtejurile de vînt. Corveta era să fie sorbită de-o trombă marină. barT, E. 275. Alexandru a ameţit o lume ca trombele ¡i ciclonii călători. Cara-giale, n. F. 82. + Vînt în formă de vîrtej, cu axă verticală sau puţin înclinată şi cu o viteză de patru pînă la cincizeci de metri pe secundă. + Coloană de fum, de praf etc. ridicată de un vînt puternic; vîrtej. Am fi ispitiţi să comparăm . . . înaintarea chirovnicilor prin tromba de fum şi de noroi a erupţiei. ■ ■ cu un episod de asalt. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 156, 4/4. 2. Tub prin care se face ventilaţia în încăperile de jos ale unui vapor. Crimpeie de cîntece, strigăte, glume fi înjurături se ridicau de jos, din fundul vasului, pe tromba de ventilaţie, pînă sus pe punte. BART, s. M. 96. — Variantă: trdmpă (vlaiiuţă, o. a. iii 138) s. f. TROMrON, tromboane, s. n. Instrument muzical de suflat, întrebuinţat mai ales în fanfare şi format de obicei din două tuburi îndoite, care alunecă unul în interiorul celuilalt, fâcînd astfel să varieze timbrul şi intensitatea sunetelor; sunetul instrumentului. întreg localul prinse să cinte. . . cei cu jazul ţipau mai tare şi-i întreceau pe toţi, grohăind ca dintr-un trombon, cami&ar, n. ii 143. Sonora sticlăria suna pe etajere De-wt sforăit năstruşnic şi gros ca un trombon.anghel-iosif, C. m. I 172. F i g. Pe tromboanele largi ale amînduror nărilor sale îşi revărsa.. . răsuflarea vijelioasă, hogaş, M. N. 186. TR01MB0NÎST? trombonişti, s. m. Muzicant care cîntă din trombon. trojibCză, tromboze, s. f. Boală provocată prin astuparea unui vas sanguin de către un cheag de sînge. TROîMrĂ1 s. f. v. trombă. TROMPA2, trompe, s. f. 1. Excrescenţă cărnoasă în formă de tub. constituind prelungirea nasului la elefant, tapir şi alte animale. + Organ format prin adaptarea pentru supt a maxilarelor unor insecte. + Canal special servind la eliminarea celulelor sexuale formate în ovar. + (în e x p r.) Trompa lui Eustache ~ canal interior al urechii, care face legătura între timpan şi faringe. 2. Aparat folosit pentru ventilare sau pentru evacuarea gazelor dintr-un recipient, dintr-o încăpere etc. 3. (învechit) Trîmbiţă, trompetă. Trompeţii începură a sufla în trompe, sandU-ai.de A, U. F. 127. TR03II £t, trompeţi, s. m. Persoană (de obicei militar) care cîntă din trompetă; trîmbiţaş, gornist. Fusese trompet cu faimă la regiment. VORNIC, p. 43. Maiorul. . . s-a întors aseară tîrziu la Amara, întovărăşit numai de aghiotantul său şi de trompetul detaşamentului, rebreanu, R. ii 272. TR03VIPETÂŞ, trompetaşi, s. m. (învechit) Trompet. TROMPETĂ, trompete, s. f. Instrument muzical de suflat, construit dintr-un tub de alamă îndoit de două ori şi terminat cu o deschizătură în formă de pîlnie ; trîmbiţă, goarnă. F i g. In jurul meu, un ocean de fulgere Porni tăria toată pe distrugere! Şi zboară-n ţăndări stele fi comete! Cu trăsnete fi tunete — cere}tile trompete. lîENIUC, V. 14. TROMPETIST, trompetişti, s. m. Trompet. TRON1, tronuri, s. n. 1. Jeţ lucrat şi împodobit în chip deosebit, în care stau monarhii la ceremonii; p. e x t. simbol al domniei. Alexandru intră in biserica domnilor, — apoi ieşi şi trecu la palat, unde îl aştepta tronul împodobii cu covoare, sadoveanu, o. vii 155. Intr-o sală întinsă, printre căpitani, Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani. bolintineanu, o. 36. Aici iţi era locul!... Pe tron să vieţuieşti, Pe tron să mori. auîcsandri, T. II 186. <0> (Poetic) Ca gondola-i din Piaţetă Nu e tron mai de dorit, ai.ecsandri, p. I 163. <$- F i g. Dascalul îşi aşezase ochilarii pe tronul lor (pare că privesc încă acei ochilari ţuguieţi pe nasul lui uriaş). NEGRUZZI, s. I 8. E x p r. A so urca (sau a so sui etc.) pc tron = a ocupa domnia, a fi încoronat ca monarh. Pe tron s-a ridicat fiul său. caragiai.e, o. iii 86. Se duse la Constantinopol. ■ . şi în locul lui se sui pe tron Ştefan. negruzzi, s. i 144. La 1679 Şerban Cantacuzino se urcă pe tron. BĂLCESCU, o. I 71. + Jeţ special în care stau prelaţii (în timpul unor anumite ceremonii religioase). Bătrînul cu-a lui cîrjă sus genele-şi ridică. . . Din tronu-i se coboară, cu mina semn ii face Ca-n sus să îl urmeze. EMINESCU, o. I 93. <$> F i g. Inel, şi ce mindreţe! Din piatra tronului din rai Cioplit în flori maestre. COŞBUC, P. I 67. 2. F i g. Puterea suverană a monarhilor; domnie. Noroadele, prin cugetare. In ziua asta-şi dau cuvint Să şteargă tronuri şi hotare, Să facă pace pe pămînt. DEME-TRESCU, o. 80. Cad putredele tronuri in marea de urgie, Se sfarmă deodată cu lanţul de sclavie. EMINESCU, o. I 24. Vrednicul meu general, iţi mulţămesc ■ ■ ■ Tu eşti cel mai bun sprijin al tronului meu. alecsandri, t. ii 16. TRON2, tronuri, s. n. 1. (Popular) Ladă. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei nopţi, găsi în sfirşit, in fundul unui tron vechi, armele şi hainele ţatine-său de cînd era flăcău. ISPIRESCU, L. 3. 2. (Regional) Coşciug, sicriu. Tron de ceară că-i făcea, PatrUzeci de popi aduna. Pe Oncica că-l slujea Şi pe el că-l îngropa, păsculescu, L. P. 301. Cine m-o băga-n pămînt Să-mi facă tronul de nuc Şi capacu de argint. ŞEZ. XII 87. — PI. şi: troane (slavici, N. i 91). TRONĂ, tronez, vb. I. I n t r a n z. A fi pe tron, a domni, a stăpîni, a guverna. Dulce e viaţa în săli de-alabastru... în vie lumină tronînd ca un astru. MACE-donski, o. i 143. + A lua o poziţie afectată de superioritate; a domina. Nadina trona in loja ei, ca un idol satisfăcut de adoraţia credincioşilor, rebreanu, r. i 201. Ca un Budha, tronează sus, la casă, Umplind cu cifre golul fatalului registru. ANGHEt-losiP, C. M. I 96. <> F i g. Cernescu stătea de vorbă cu încă doi, in jurul unei mese rotunde, pe care trona o lampă electrică. V. ROM. februarie 1953, 48. TRONC interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o ciocnire, de o cădere, de trîntirea unui lucru etc. Dracii tronc! închid poarta după lvan. CREANGĂ, P. 311. Boii. . . pornesc ca nişte zmei, însă deodată hodoronc Dăm intr-un şanţ cu toţii, tronc! alecsandri, T. 958. <0» Expr, A-i cădea cuiva (cu) tronc Ia inimă = ' a-i deveni cuiva drag dintr-o dată, pe neaşteptate. Tare mă tem să nu-i fi căzut domnu’ Arsene tronc la inimă, că doar are chip frumos. HOGAŞ, M. N. 230. TRONCA-TRANCA - 507 - TROPISM îndată li fura fata minţile, şi li cădea tronc la inimă. .sbiera, P. 139. Aşa-i că ţi-a căzut tronc la inimă? ■creangă, p. 166. (F i g.) îi căzuse tronc la inimă cin-tecul lui. ispirescu, u. 109. Tronc, Mărico (sau Mar-gliioalo), se spune cînd cineva face o acţiune nepotrivită sau «pune o vorbă nepotrivită, cînd o nimereşte ca nuca-n perete. Tronc, Marico! aşa-mi eşti? Bravo Jlăcău. contemporanul, iii 656. Tronc, Mărico! — ai şi găsit chip. alecsandri, T. 563. Minunată femeie, groasă şi frumoasă, dar cam prostană, zicind adese nişte vorbe chisnovate la care tată-meu răspundea: tronc, Mărico! negivuzzi, s. i 246. Hodoronc-tronc v. hodorog1. Jf- Exclamaţie care exprimă surpriza în faţa unui lucru neaşteptat sau a unei situaţii neprevăzute. Tronc! tocma ■cînd o să ne apucăm de treabă! Eşti aşa de strtduibatec, .incit sint sigur c-ai uitat tot ce ţi-am spus? negruzzi, â. iii 49. Trinteşte cuvîniul tronc, Ca cloşca cind face ■clonc. pann, p. v. i 4. TRONCA-TRÁNCA interj. Onomatopee care redă zgomotul făcut de două obiecte cînd se lovesc unul de altul în cadenţă regulată, monotonă. De inima căruţei ■atîrnau păcorniţa cu feleştiocul şi posteuca, care se izbeau una de alta cînd mergea căruţa şi făceau: tronca-tranca! tronca-tranca. CREANGĂ, p. 106. TRONOĂNÎ, trăncănesc, vb. IV. Intranz. 1. A face zgomot izbindu-se de ceva sau izbind un obiect •de ceva. Cînd a sărit împăratu şi ţiganul în el, le-a tron-xănit oasăle de cazan. ŞEZ. vi 109. 2. F i g. A trăncăni. Silă de vorbă îmi face, tot să troncănească-i place, pann, P. v. I 15. <ţ> T r a n z. Moş Nichifor îndată troncănea cîte una cam de aceste: «la mai daţi-vă şi pe jos ». CREANGĂ, p. 107. TRONCĂXlRIî, troncăniri, s. f. Acţiunea de a tron-căni. şi rezultatul ei; zgomot produs de obiecte lovite sau izbite unele de altele. Aşa sint, bunăoară, cei care fac să se mişte mesele, silesc obiectele să zboare cu hodorogeli şi troncăniri. macedonski, o. iv 142. . TRONCANÍT, troncănituri, s. n. Troncănire. TRÓNCAT, troncăte, s. n. Zgomot produs de rostogolirea unui lucru, ■ de izbirea unui obiect de altul; troncănire, izbitură, huruit. Nici chiar troncătul de zdraveni bolovani în rostogol Nu-ngrozesc ca urieşul ce s-arată... cu pieptul gol. alecsandri, p. iii 44. TR0.\( ÓN, tronconuri, s. n. Parte a unui con cuprinsă între bază şi o secţiune paralelă cu baza; trunchi de con. Uriaşele tronconuri din zare merită o călătorie pînă acolo. bogza, c. o. 160. TRONCÓNIC, -Ă , tronconici, -e, adj. Care are forma unui trunchi de con, în formă de troncon. Siluetele sînt tot atît de perfect tronconice şi cresc neîncetat, bogza, C. O. 161. TRONIŞ0R, tronişoare, s. n. Diminutiv al lui tro n2. Prometeu. . ■ punea mina pe aceste răutăţi şi le închidea intr-un tronişor.- ispirescu, u. 85. TROI11 interj. (Uneori repetat; şi în formele tropăi şi tropa} Onomatopee care redă zgomotul făcut de picioare cînd ating pămîntul. Şi tropăi, tropăi!. . . i se aprind lui Ipate al nostru călcăile. creancă, p. 163. Şi sărim in hop şi-n trop Că e ziua de uncrop, alecsandri, p. p. 3S4. Opa, tropa, prin obor, op şi eu cu capul gol, GOROVEi, c. 221. — Variante: trdpai, tropa interj. TROI2, tropi, s. m. Figură de stil care constă în întrebuinţarea unui cuvînt cu un sens diferit de cel obişnuit. Principalii tropi sînt: metafora, metonimia şi sinec-, doca. TRÓPA interj, v. trop1. TROPĂI interj, v. trop1. TROPAR, tropare, s. n. Scurtă cintare bisericească de laudă în cinstea unui sfînt sau a unui eveniment religios ; imn. Să cinte el troparul, pe adevăratul Iui glas. STĂNoru, C. I. 100. In biserică ceteam şi cîntam pe dinafară toate troparele, ca şi dascălul Iordache. creangă, o. a. 286. — Pl. şi: (m.) tropari (macedonski, o. iii 100). TROPĂI, trâpăi, vb. IV. Intranz. A face zgomot lovind pămîntul cu picioarele sau cu copitele; p. e x t. a umbla, a alerga. Toţi rideau, tropăind din picioare de plăcere, dumitriu, n. 181. Al lui Teican rîse. . . strunindu-şi caii care tropăiau neliniştiţi, preda, î. 60. Viloria ieşi, tropăind răpegior. sadoveanu, b. 258. Deschideţi iute, zise Ivan tropăind şi frecîndu-şi mînile. creangă, p. 309. + (Familiar) A juca, a dansa. Pe pajiştea verde cavaleri şi dame tropăiau de răsuna pămîntul in sunetul unei cobze şi a unei vioare, negruzzi, s. i 104. Noi giucăm şi tropăim, Pămîntul să-l netezim, alecsandri, p. P. 384. — Variantă: (regional) tropoi (gorjan, h. iv 100) vb. IV. TROPĂIĂLĂ, tropăieli, s. f. Faptul de a tropăi; zgomot de paşi grei, tropăit. TROPĂIT s. n. Tropăială. TROPĂITtjRĂ, tropăituri, s. f. Tropăială. Răsunară tropăituri în săliţă, dincolo de prag. v. rom. noiembrie 1953, 117. în tindă porniră vuiete şi tropăituri, sadoveanu, p. s. 39. Făcui cîţiva paşi şi deodată se auziră tropăituri. dunăreanu, ch. 135. TROPCĂ s. f. Numele unui dans popular. Nuntaşii se prind la joc. . . cam cu următoarele jocuri:. . . tropca, ţăpoiul. SEVASTOS, N. 282. TROl'IC, tropice, s. n. 1. Fiecare dintre cele două paralele aflate la nord şi la sud de ecuatorul ceresc, determinate de punctele cele mai depărtate de ecuator ale eclipticei descrise -de mişcarea aparentă a soarelui în jurul pămîntului. 2. Fiecare dintre cele două paralele terestre aflate la 23° 27' 27" la nord şi la sud de ecuator, mărginind zona caldă a pămîntului. înainte de a trece tropicul, i-a prins o furtună cumplită, bart, E. 275. <0> Tropicul cancerului (sau racului) = paralela terestră aflată la 23° 27' 27" latitudine nordică. Ador havaianele acestea... Aş vrea să le văd dansate... în Honolulu, sub tropicul cancerului. c. petrescu, c. V. 167. Tropicul capricornului = paralela terestră aflată la 23° 27' 27" latitudine sudică. 3. (La pl.) Zonă, regiune aflată în jurul celor două tropice (2); zonă tropicală. Căldura a devenit de nesuportat. Parcă ne-am afla la tropice. STancu,. u.r.s.s. 168. Păsările migratoare Se rentorc din tropice. Gizele depun la soare Ouă microscopice, topîrceanu, p. 223. Loc. adj. Do tropice = de la tropice, din regiunea tropicală. Un snop de banane . . . Fructe bizare şi aurite de tropice. C. PETRESCU, c. v. 119. ^ (Adjectival, numai în e x p r.) An tropic v. a n2 (II). TROPICÂL, -Ă, tropicali, -e, adj. Care ţine de tropice, care se află în regiunea tropicelor, la tropice. Bumbacul creşte pe malurile Oltului... ca pe ţărmurile oricărui fluviu tropical, bogza, c. O. 389. Căldură tropicală — căldură dogoritoare, caniculară, toridă. Dan se întorcea de la redacţie pe o căldură tropicală, vlahuţă, O. A. iii 57. TROrlSM, tropisme, s. n. Tendinţă de acomodare şi de orientare a unui organism într-o anumită direcţie, sub influenţa luminii, căldurii, gravitaţiei şi a altor excitaţii exterioare. Tropism e tendinţa pe care o au unele insecte de a zbura către lumină, marinescu, p. a. 47. TROPOI 50S - TROSNIRE TIîOPOl vb. IV v. tropăi. TIîGPOS, troposuri, s. n. (învechit) Manieră, chip, mod dc purtare. Baronul, ruşinat sc vede de acest tropos, t-a coborit la cca întâi staţie şi o dispărut. ALECSANDRI, T. 72. TROPOSFÎIlA s. f. Stratul inferior al atmosferei, în care sc produc fenomenele meteorologice obişnuite, provocate de mişcarea acrului. Partea inferioară a atmosferei, care sc întinde pînă la o înălţime de circa 11 km, se numeşte troposferă. CARAFOLI-OROVEANU, M. F. I 72. TROPOT, tropote, s. n. 1. Zgomot de copite sau dc picioare încălţate care izbesc pămîntul; mişcarc precipitată carc produce acest zgomot. Parcă venea şi de pe şosea, şi de pe cirnp, şi din pădure, greu, apăsat, tropot de paşi dc jur împrejur, dumitriu, N. 120. Din goana cailory cu tropote scurte, şase călăreţi se opriră. sadoveanu, o. vii 46. Deodată un tropot răsună Din stingă, de cai in galop, coşbuc, p. i 291. Urlă cîmpul şi de tropot ţi dc strigăt de bătaie. EMINESCU, o. I 148. <$> F i g. Valurilc-n tropot fără frîu vuicsc la prag, cînd ploile coboară. deşi/iu, m. 37. 2. Numele unui dans popular. Cînd aburii vinului şi ochii crîşmăresei au produs efectul lor, încep horele, tropotele. negruzzi, s. i 315. — Variantă: truţmt (macedonski, o. i 42) s. n. TROPOTA vb. I v. tropoti. TROPOTI, tropotesc, vb. IV. Intranz. A tropăi. Ctzmcle flăcăilor tropoteau greu pe uliţa zbicită. UE-imKANU, r. 1 125. Dc dorul cui şi dc-al cui drag Să-7ni plirtgă sufletul pribag, întreaga noapte nedormind, Ca s-aud roibii tropotind, coşbuc, F. I 147. Se scutură de praf şi-şi potrivi hainele pe trup, ba tropoti chiar cu picioarele ca să-şi curăţe încălţămintea. SLAVICI, O. I 265. Craiul-notil răsărind, Văzu o fiară neagră pe cimpuri tropotind. alecsandri, I>. iii 373. — Prez. ind. şi: tropot (ODOBESCU, S. iii 251). — Variante: trapotÎ (şez. iii 55) vb. IV, tropotii, irSpot (sadoveanu, o. vii 34, bolintineanu, o. 74, ODOBESCU, S. iii 251), vb. I. TROPOTÎT, tropotituri, s. n. Tropot. Auzi! ca valuri după val Năvalnic tropotit de cal? coşbuc, f. I 284. TROPOTITCR s. f. Numele unui dans popular. Bateţi cu necaz pămîntul.. . Daţi cu toţi tropotitura Tot mai scurt şi trop. coşnuc, P. II 66. TROPOŢtL adv. Uşurel, cu paşi deşi şi mărunţi. Tropoţel pe lingă horn, Am un fin ca şi un domn. Tro-poţcl pe lingă masă, Am o fină preoteasă, marian, NU. 6S6. TROPOŢÎCA r. f. Numele unui dans popular. Măi feciori cu spete late, Să daţi mina după spate, Tropoţica s-o batem. şez. xvni 44. TROSC interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o cădere, o trosnitură, o lovitură etc. Ajung in pădure, opresc carul, poc! poc! trosc! se aude in toate părţile. SKVASTOS, N. 82. Pic! la timpla dracului cea dreaptă una. . . Trosc ! şi la stingă una. CREANGA, p. 55. (Substantivat) Se auzi un durăt şi după aceea un trosc! in tindă jos cu poloboc cu totul, sbiera, p. 10. <0> (Cu valoare verbală) Apuc o prăjină şi... irosc peste cergă. AXEC-Sandri, T. 49. (In legătură cu « pleosc») N-apuc să răspunz, domnule, şi şart! part! trosc! pleosc! patru palme, cakagiale, t. II 112. — Variantă: trosca (alecsandri, T. 397) interj. TROSCA interj, v. trosc. TROSCAXÎ. troscănesc, vb. IV. Intranz. A face zpoinot; a trosni. Beau voinicii şi se duc, din pistoale {roscunt'ntf Şi din gură chiuind. JARNÎK-BÎRSEANTJ, d. 288. TRftSCOT s. n. Planta erbacee cu tulpina ramificată întinsă pe pămînt, cu flori hermafrodite verzi, pe margine roşii sau albe; creşte mai ales pe marginea drumurilor şi pe locurilc nccultivatc (Potygonum aviculare) ; sporiş, tîrsoacă, troscovă. Ca să uit cc-am învăţat, Tu mi-ai aşternut in pat Troscot şi sulf ine. coşnuc, p. I 184. Stăi, prietene, zise ist cu boii, cart sc tot smuceau din funie, văzînd troscotul cel fraged şi mîndru dc pe Ungă drum. creanga, p. 40. Un tîtiăr plăieş a cărui cal asudat păştea inşalat troscotul ce creştea pe lingă ziduri, negruzzi, s. 1169. Pe cel cimp nemărginit Cu negară învelit Şi cu troscot coperit. alecsandri, i\ P. SO. (în comparaţii) Uscaţi îs covrigii, cumătră ?... Uscaţi troscot. alecsandri, t. 153S. + (Neobişnuit) Nutreţ pentru vite. Şi popuşoiul, uite-lt nici de troscot n-o să fie bun cînd l-om tăia la toamnă. tas, L. II 24S. TROSrOŢÎL, troscoţelc, s. n. Nume generic dat mai multor plante erbacee carc cresc pe lingă drumuri (Polygonum avicularc şi Polycnemunt arvense). Frunză verde troscoţel Mi-a trimis badea inel. JARNÎK-nÎRSKANli, D. 126. TliOSCOVĂ s. f. (Bot.) Troscot. TROSNET, trosnete, s. n. I'aptul de a trosni; trosnire, trosnitură, pocnet. în mijlocul verii avu senzaţia de iarnă, cu trosnetul lemnelor şi flacăra jucind dilatată pe păreţi. c. petrescu, î. ji 243. Auzi un trosnet fi un pocnet prin pădure, de ţi se făcea părul măciucă. ISPIRESCU, u. 30. Mo-răriţa, mai şireată, Dc trosnetul bicelor, De sclrţiitul carelor, Dc Mitul cailor, Puse coada pe spinare Ş-apucă pc drum la vale. teodorescu, r. r. 143. TROSNI, trosnesc, vb. IV. Intranz. 1. (Mai ales despre lemne şi despre obiecte dc lemn) A produce un zgomot caracteristic prin rupere, crăpare, ardere, lovire cu un corp tare; a plesni cu zgomot. O crcangă care trosneşte uşor infioară tot codrul. SADOVEANU, O. VII 332. în soba trosnesc lemnele prididite de para unui foc lacom. VI.AIIUŢX, O. A. 287. Clopotniţa trosneşte, in stilpi izbeşte toaca. EMINESCU, o. I 69. Vilvori de foc ieşeau pe gura vetrii şi grinzile trosneau, scăpărtnd ţăndări înflăcărate. ODOBESCU, S. i 157. <0> F i g. Scoicilc-ascultă in trupul pietrişului Cum trosnesc, trezindti-se, oasele Crişului care se-ndoaie. DHNIUC, V. 100. Satul trosnea de ger şi de tăcere. PRIiDA, î. 75. •4- F i g. A avea răsunet, a deveni vestit, cunoscut. S-ar fi cuvenit să facem nişte întruniri, nişte manifestaţii, să trosnească. pas, z. iv 224. + A izbi cu zgomot, a lovi făcînd zgomot. Aud buzduganul trosnind in uşă. RETEGANUL, p. v 29. 2. A pocni, a plesni din bici. Iară cind va avea biciul in mină, şi va trosni asupra vrăjmaşilor săi, li împietreşte. ISPIRESCU, L. 215. Griu de vani făr'secară, Să răsară-n primăvară. Trosniţi, măiI — Hăt, hăi! TEO-dorescu, P. P. 139. 3. A pîrîi. Pieptul i se umflă, miinile ii trosnesc. C.alaction, o. i 258. Genunchii trosneau cînd încerca să-i mişte. c. petrescu, î. ii 243. <0> E x p r. A-i trosni (cuiva) fălcile, se spune cînd cineva primeşte o lovitură puternică, cînd mănîncă cu lăcomie sau cînd cască foarte tare. Cind mănîncă, ii trosnesc fălcile. PAN'N, p. v. II 48. ■+• T r a n z. A-şi întinde încheieturile şi a le face să pîrîie. Inginerul hohoti, trosnindu-şi degetele. C. PETRESCU, R. dr. 175. -f- (Despre pepeni verzi) A pîrîi cînd sînt strinşi în mîini (ca şi cum ar fi gata să plesnească). (T ranz.) Prinseră a ieşi soldaţii... ruplnd harbujii din vrej, trosnindu-şi-i la ureche, in pumni, incercindu-i de copţi. CAMILAR, N. I 410. — Variantă: trăsni (coşbuc, p. i 55, ewinescu, o. rv 134, ALECSANDRI, P. A. 94) vb. IV. TROSNÎRE, trosniri, s. f. Faptul de a trosni; trosnitură; (neobişnuit) detunătură. Aud de-un ceai Trosniri de puşti şi răcnete nebune. COŞBUC, P. I 139. TROSNITOR - 509 - TRUDITOR TROSNITtfR, -OÂRE, trosnitori, -oare, adj. Care trosneşte. Descălecai la flăcăraia trosnitoare a brazilor. odojsescu, s. iii 212. TROSNITÎJRĂ, trosnituri, s. f. Zgomot produs de un obiect cînd crapă, cînd plesneşte, cînd este rupt, lovit; pocnitură, pirîitură, trosnet. Printre trosniturile bimelor şi ale acoperişurilor, s-auzeau răcnete şi împuşcături. camilar, N. I 178. în tăcerea grea parcă se auzeau trosniturile flăcărilor ce se răsuceau şi se zvircoleau pe bolta cerească, rebreanu, r. ii 106. Un zgomot s-auzi, o trosnitură care cu nimic nu se poate compara. caraciai,e, s. 140. TROTÎL, trotiluri, s. n. Trinitrotoluen. Se văd ziduri arse, rupte de bombardamente, coifuri de case care au fost aruncate în aer cu trotil aşezat la temelie, stan cu, U.R.S.S. 109. TROTINETĂ, trotinete, s. f. Jucărie compusă dintr-o scîndură dreptunghiulară aşezată pe două roţi (dintre care cea din faţă are un dispozitiv de direcţie) şi pe care se poate ţine în echilibru un copil, punînd-o în mişcare prin împingerea cu un picior. ■ TROTUAR, trotuare, s. n. Porţiune din suprafaţa unei străzi, de obicei mai ridicată decît partea carosabilă, amenajată special pentru circulaţia pietonilor. Trotuare pustii, vitrine închise, obloane trase şi ploaie măruntă. dumiTriu, B. F. 89. Tăcuse şi flaşneta uliţii reci cu trotuarele de catran şi ulei. argiiezi, p. t. 90. Feciorul rămine pe trotuarul de lespezi lucii, rebreanu, i. 121. Unde se pomettea trotuar sau bulevard pe acel timp! GHICA, s. 42. — Pronunţat: -tu-ar. TRUIîACI, trubaci, s. m. (învechit) Trimbiţaş. Trubaci găitănaţi cu cornul de vînătoare încolăcit subt umere. odobescu, s. iii 144. TRUBADUR, trubaduri, s. m. Poet-cîntăreţ provensal din evul mediu ; p. e x t. poet-cîntăreţ peregrin. în larma eternă a străzii, un glas de trubadur urcă. angiiEi., pr. 190. Chiar eu, in gentil trubadur, Visînd lingă-al apei susur, Mă schimb, aşteptindu-mi regina, MACIîdonski, o. i 194. Un amabil cîntăreţ, trubadur pămintean din vechime, nu s-a aflat ca să ne lase descrierea taliei lor. odouescu, s. i 417. TltOUĂ, trube, s. f. (Regional) Trimbiţă. Afanasie! ti porunci atamanul, pune truba la gură şi cheamă oamenii din ripă. SADOVEANU, f. j. 178. TRL’C1, trucuri, s. n. Manevră abilă prin care se maschează realitatea; şiretlic, stratagemă, viclenie întrebuinţată pentru atingerea unui scop. Aglae se împrumutase din nou, prin trucul ei, de la Pascalopol. călinescu, E. o. i 49. Trei sute cincizeci de cuvinte sau de locuţiuni, care toate înseamnă o formalitate de îndeplinit... un truc, o stratagemă. c. petrescu, c. v. 93. TRXJ( 2, trucuri, s. n. Cărucior format dintr-un cadru montat pe două osii, care circulă în special pe calea terată. TRTJCHÎNĂ, truchine, s. f. (Regional) Tulpină. La truchina de măr dulce, Mindră horă mi se strînge.. MAT. folk. 1463. Pentru cine m-ai lăsat? Pentr-o truchină de salcă, Pentr-o urgie de fată. jarnîk-bîrseanu, d. 254. TRtJDĂ, (rar) trude, s. f. 1. Efort fizic sau intelectual; muncă grea, obositoare ; străduinţă, caznă. Nu putefi, degeaba-i orice trudă, Să legaţi cu lanţuri primăvara. beniuc, v. 80. Unii. . . şi-au păstrat numai şi numai trude pentru anii lor cei din urmă. ispirescu, u. 26. După multă trudă şi buimăceală... dă de un heleşteu. creangă, p. 46. <> Loc. adv. Cil trudă = din greu. Nu lăcrima, durerea crudă îngroap-o-n inimă adine, Noi legănam, muncind cu trudă, Pe toţi copiii care pling. beniuc, m. 100. L o c. adj. De trudă = de suferinţă. Pe patu-mi de trudă dormeam obosit. ALEXANDRESCU, M. 40. TRUDÎ, trudesc, vb. IV. I n t r a n z. şi r e f 1. 1. A face eforturi susţinute pentru a îndeplini ceva, a munci din greu, a-şi da osteneala; a se sili, a se osteni. Trudesc oamenii şi asudă sînge. DUMITRIU, N. 11. Lucrătorii ■ . ■ se trudeau îndoiţi de şale şi tot scăpau din mînă pieile vîscoase şi ude. Camil petrescu, o. i 453. Trudeşte, făcătorule de bine, Veni-vor, roiuri, alţii după tine Şi vor culege rodul — bogăţia, vlaiiuţă, o. a. i 26. Gazda mare se gîndeşte, Săracul se tot trudeşte. Jarnîk-bîr-SEANU, d. 414. (Urmat de o propoziţie finală) Copilul se trudi nebuneşte, din răsputeri, să-l smulgă de acolo, să-l scuture, dumitru;, n. 151. El se trudea să facă productiv talentul ce-i fusese încredinţat. GALACTION, O, I 191. Stroe Vardaru se trudea să-şi deschidă loc de trecere, c. petrescu, A. R. 61. <$- T r a n z. Ne trudim ciolanele să nu se deprindă cu lenea, delavrancea, o. n 193. 2. A se chinui, a se căzni, a obosi muncind. Cit am trudit, cît am muncit Şi. ■ nimic n-am folosit, macedonski, o. i 38. Plîngeţi omul ce-n amiază, Cînd mai tare luminează, întuneric întîlneşte Şi-n durere se trudeşte, bkldiceanu, p. 109. -4- T r a n z. A supune la chinuri, la torturi; a chinui, a tortura, a munci, îl luară din nou la tărbă-ceală. ■ . îl mai făţuiră, îl mai trudiră, ispirescu, h. 108. Cu nouă bice le bătea, le bătea şi le trudea pînă fierea le crepa. şez. rv 157. ^ F i g. O trudea vreo taină Şi-ar fi vrut s-o spuie Şi, de multă trudă, n-a vorbit de loc. S-a culcat în urmă supărată foc. coşbuc, P. I 245. TRUDÎT, -Ă, trudiţi, -te, adj. Foarte obo3it; ostenit din cale-afară. Ospătaseră puţintel, ş-acuma trupurile trudite ar. fi cerut hodină. sadoveanu, o. vii 63. Trudit apoi m-am aşezat pe-o stîncă, La capătid călătoriei mele Se deschidea prăpastia adincă. Topirceanu, b, 87. Se vede cum vine Cand cu boii trudiţi, pe culme, şi scîrţiie carul, coşbuc, r. li 63. Foarte trudit, omul îşi încolăceşte braţele pe masă şi-şt aşază pe dînsele capul. Caragiau-:, o. i 286. «o* (Substantivat) Spre cei trudiţi cu boare eu mă plec. coşbuc, P. I 289. Care exprimă oboseală, trudă. Lăsînd cu lene o căutătură trudită şi întunecată peste tot ce-i cădea-n preajmă, vlaiiuţă, n. 127. Nu s-auzea decît suflarea trudită a bolnavului, id. o. A. Ii 40. + Chinuit, supus la tot felul de necazuri şi încercări, obosit, ostenit. La voi aleargă totdeauna Tru-ditu-mi suflet să se-nchine. goga, p. 8. Cel mai mîhnit suflet în trupul cel mai trudit, caragiai.e, o. iii 234. (Substantivat) N-or mai jeli trudiţii la praguri boiereşti: Ăst an la fiecare din ei belşugul bate. . . Cu maldăre de soare în suflet şt-n fereşti, deşliu, G. 49. TRUDITOR, -OARE, truditori, -oare, adj. (Şi substantivat) Care desfăşoară o activitate obositoare, exte- TRUDNIC — 510 — trunchi: nuanţă; care se străduieşte, care munceşte din greu. Voinic, cu mijlocul supt ca la toţi truditorii din greu. SADOVEANU, A. L. 158. TRtJDNIC, -A, trudnici, -e, adj. Care cere multă trudă, pretinde o deosebită încordare fizică sau intelectuală; obositor, extenuant, epuizant. Pe cît era de trudnică viaţa lui de neguţător, pe atîta de bine îi sporeau cîştigurile. sadoveanu, D. P. 92. Se iveşte pe cimpia întinsă cîte un foc depărtat şi împrejuru-i chipurile obosite a vreo cîtorva plugari, ce-şi pregătesc cina, prin care vor sfîrşi trudnica lor zi de muncă, odobescu, S. i 24. (Adverbial) Nu băgăm samă la cărăuşii care se tîrîiau trudnic pe un drum desfundat, sadoveanu, O. vin 74. 4” Care exprimă oboseală, trudă. Aş vrea să beau puţintică apă. . . îngînă ea cu trudnic glas. sadoveanu, o. vii 37. (Adverbial) Ai dreptate, Alexa, murmură Potcoavă trudnic, sadoveanu, n. p. 23. S-au desfăcut într-un umblet liniştit şi s-a văzul că amîndoi suflă trudnic, id. ib. 200. Chinuitor. Deci frica şi mieşurarea sufletului său, ariincindu-l în nişte trudnice gînduri, i-au rădicat cu totul pofta mîncării. drXghici, r. 73. + (Substantivat) Muncitor. De acei coconi moştenitori nu s-a mai auzit. Au trăit pînă ce-au isprăvit osînza pămîntului de la Dropii, amestecată cu lacrimile şi sîngele trudnicilor, sadoveanu, m. c. 21. TRUDNICÎE s. f. Trudă. Pare atît de tăcută şi de tristă coloana muncitorilor... însoţesc un tovarăş mort, dar sigur, fiecare se gîndeşte la trudnicia vieţii lui. SAHLA, N. 43. TRUFANDĂ, trufandale, s. f. Cel dintîi rod al pămîntului dintr-o producţie anuală; fruct sau zarzavat pus în comerţ pentru prima oară în cursul unui an. Jos, în stradă, oraşul vuia de trei ceasuri, de cînd au început olteni să strige trufandalele sezonului. C. PETRESCU, A. 3.77. Domnu Tase le va duce zarzavaturi, trufandale de care nu prea se găsesc prin Slatina, bassarabescu, v. 42. Dacă acel om este lacom din fire şi mai ales dacă are gusturi răsfăţate, el o să se tot plîngă că nu i-ai dat mezelicuri şi trufandale, prăjituri şi zaharicale. ODOBESCU, S. iii 39. TRUFĂŞ, -Ă, trufaşi, -e, adj. 1. Plin de trufie, peste măsură de mîndru, de orgolios, de fălos; arogant, îngîmfat, înfumurat. Am dus în spinare duşmănia neîmpăcată a unor oameni puternici şi trufaşi. GAi^ACTiONj O. I 32. Vai de mine, coniţă, se poate? protestă prefectul trufaş. REBREANU, R. II 102. Umilinţa ce arătau către dînsid aceşti aspri şi trufaşi nobili şi setea cu care vînau favoarea lui înşelă pe Mihai. bat.cescu, o. ii 263. (Substantivat) Ştii cumva ţinutul în care domn e lutul şi face pe trufaşid? Acolo totdeauna Cinstită e minciuna şi nobil este laşul, macedonski, o. I 130. Care arată trufie, care manifestă mîndrie exagerată, îngîmfare. Era el, intr-adevăr, c-o înfăţişare trufaşă, cu sprinceana încruntată. sadoveanu, A. L. 182. Parcă pămîntul întreg şi lumea cu toate-ale lumii Strînse le ţine-ntr-un pumn, aşa de trufaşă privire Scapără-n umezii ochi şi-aşa-i de cu-ncre-dere-n umblet, coşbuc, p. ii 63. 2. Măreţ, maiestos, superb. Am ajuns în sfîrşit pe înălţimea sură şi trufaşă. Galaction, o. i 346. Colo se ridic* trufaşe Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe. EMINESCU, o. i 43. Colo înalte ripe se învelesc în nor, Cu creştetul fantastic, trufaş şi visător, bolintineanu, O. 241. Fata din piatră, sătulă şi de pustiul munţilor şi de iubirea singuratică, visa... să se arate frumoasă şi împodobită în haine trufaşe şi în pietre nestemate, odobescu, s. iii 206. tiufe, s. f. Ciupercă comestibilă în formă de cartof, de culoare violetă-negricioasă, care creşte în pădurile de stejari din sudul Franţei şi din nordul Italiei, sau cultivată ca plantă alimentară (Tuber). Ce vom avea la masă?. .. Fazani umpluţi cu trufe. ALEC— sandri. t. n 243. TRUFĂŞÎE, trufăşii, s. f. (învechit) Mîndrie, trufie. TRIFÎ, trufesc, vb. IV. Refl. A se purta cu mîndrie-exagerată, a fi plin de trufie; a se semeţi, a se mîndri, a şe fuduli. Sigismund Bathori, nestatornic şi zadarnic, se trufi şi se înălţă cu mintea de cind tractă şi se rudi prin căsătorie cu împăratul nemţesc. BĂLCESCU, O. ii 70. Nimene să nu se trufească sau să se laude întru zilele ceale bune-ale sale. TICHINDEAX, F. 188. TRUFÎE, trufii, s. f. Atitudine arogantă, plină de mîndrie şi de înfumurare; semeţie, fală, înfumurare, aroganţă. Sufletul ei cerea zgomotul veseliilor, strălucirea averilor, vilva trufiilor. ODOBESCU, s. III 206. Tirania lui creşte din zi în zi o dată cu trufia lui. ALECSANDRI, T. Ii 51. în cimpurile Rovinei el înfrînse trufia lui Baiazetr al II-lea. bSlcescu, o. i 193. ^ Loc. a d v. Cu trutie = cu aroganţă, trufaş. Domnul Emilian întinse cu trufie palma şi primi cei cîţiva gologani. SADOVEANU, o. VIII 156. Midas... răspunse cu trufie că Pan cîntase mai frumos. ISPIRESCU,. V. 110. TRUMBĂCI s. m. v. trombaci. TRUMBIŢÂŞ s. m. v. trîmbiţaş. TRUNCHI, trunchiuri, s. n. 1. Partea cea mai groasă a unui copac, situată între rădăcină şi locul de unde pornesc ramurile ; tulpină. Am ajuns, şopti Micluţ, arătîndu-i prin ceaţă platoul unduit şi coliba înfundată în pămînt, între tufişuri şi trunchiurile înalte ale fagilor, dumitriu, n. 213. Lunca de mesteceni era toată verde, un verde gingaşr tremurător în lumina veselă. Albe ca nişte stilpi subţiri de zăpadă se ridicau drepte trunchiurile, sadoveanu, o. vii 367. Dafinul se desfăcu in două, şi fata pieri, cu flori cu tot, in trunchiul său. POPESCU, b. ii 34. (în metafore şi comparaţii, cu aluzie la masivitatea şi rezistenţa tulpinii unor copaci) Era acest Costan al Şărpoaiei un trunchi de om, închegat ca din granit, dan, u. 216. + Tulpina unui copac tăiat de la rădăcină (uneori curăţată de crengi şi de coajă); buştean. [Rîul] a cărat amar de ani Buturugi şi bolovani, Rădăcini fărîmiţate, Trunchiuri mari încălecate Şi crenguţe răşchirate. DEŞr.TU, M. 22. Trunchiurile brazilor, din care se mai auzea parcă foşnetul pădurii, au fost transformate în vagoane de seînduri. BOGZA, c. O. 130. Pădurile desfiinţate se prefăcură într-un val înalt şi nestrăbătut de trunchiuri de copaci, încîlcite, la un loc, cu crengile lor. HOGAŞ, M. N. 167. 2. Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; butuc. Ce le pasă: lemne la trunchi sîntY slănină şi făină in pod este deavolna. CREANGX, a. 38. Banii nu se culeg de la trunchi ca surcelele, id. ib. 120. Aşchia nu sare departe de trunchi. ŞEZ. I 221. Butuc pe care se taie carnea la măcelărie; (în trecut) butuc care servea călăului pentru decapitarea osîndiţilor la moarte. Puse capul pe trunchiul pregătit, lîngă care sta călăul. NEGRUZZI, s. i 108. 3. Trupul unui om sau al unui animal (în afară de cap şi de membre). O jiganie cu patru picioare cu şeale de cal şi cu trunchiul de om. ISPIRESCU, U. 74. 4. (în e x p r.) Trunchi de piramidă = volum obţinut tăind o piramidă printr-un plan paralel cu baza ei şi cuprins între acest plan şi bază. Trunchi de con — troncon. Trunchi de prismă = porţiunea rămasă dintr-o prismă tăiată de un plan care nu e paralel cu baza ei. 6. F i g. (Neobişnuit) Fragment, parte, frîntură dintr-o operă, dintr-o lucrare etc. Şi timpul şi spesele ar fi cruţate, publicindu-se îndată de Societatea Academică acele trunchiuri de material, odobescu, S. ii 325. — PI. şi: (m.) trunchi (EMINESCU, O. I 85). TRUNCHIA - 511 — TRUPEŞ TKUA’CmA, trunchiez, vb. I. T r a 11 z. 1. A ciunti, a reteza, a mutila. Adormi de somniil vccuiiciei, supt o îngustă lespede. . . trunchiat azi in două bucăţi, odobescu, s. i 428. 2. F i g. (Cu privire la texte, discursuri etc.) A fragmenta, a tăia (suprimînd un pasaj, o parte). Aceeaşi regulă ţi se impune cînd silaba în urma căreia a venit cezura este trunchiată, macedonski, o. iv 42. Acea scenă nu poate fi trunchiată fără pagubă. caraGIAle, o. in 256. ■O1 Refl. pas. Orice suprimare a vreuneia din părţile aparatului acestuia exterior ar fi păgubitoare, fiindcă fiecare parte e un organ necesar pentru comunicarea inten-ţiunii şi prin suprimarea aceea s-ar trunchia înţelesul. CA-ragiale, n. f. 25. — Pronunţat: -chi-a. TRUNCIIIĂT, -Ă, trunchiaţi, -te, adj. Tăiat, fragmentat, ciuntit, mutilat. Pe car era aşezată o piramidă trunchiată, camil PETRESCU, o. n 510. Par gata să se desprindă tot felul de vedenii fantastice: balauri încolăciţi pe stinci năruite, trupuri trunchiate, braţe întinse în întuneric. vr.AHUŢĂ, r. p. 77. (Cu pronunţare regională) Stanuri negre şi trunchiete despicau pe ici pe colo negurile. KSIINESCU, N. 49. — Pronunţat: -chi-at. TKUNCHÎULÎŢ, truncliiuleţe, s. n. Diminutiv al lui trunchi. TRUP, trupuri, s. n. I. 1. Corp (I 1). Mlădiul trup i-l încingea un brîu de-arginl. coşbuc, p. I 57. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă. EMINESCU, o. i 85. Voinicel tras prin inel şi cu trupu subţirel. ŞEZ. II 5. F i g. Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie. eminescu, o. 1 133. <&■ Loc. a d v. (Cu) trup şl suflet = cu totul, în întregime, integral. Chemase pe fostul zapciu Ispas Farcaş, omul devotat lui trup şi suflet. CAMIL I’ETRICSCU, O. ii 654. Iloveanu s-a dat trup şi suflet acestor schimbări. C. PETRESCU, R. dr. 95. Toată familia Herdelea era cu trup şi suflet de partea lui Ion. rebreanu, i. 60. (Rar) Trup la trup = în luptă dreaptă, piept la piept; p. e x t. înverşunat, aprig. (F i g.) O cercare nedibace a unui străin, puţin cunoscător al graiului obicinuit printre romini şi luptîndu-se trup la trup... cu un text slavon. odobescu, s. i 357. <> Expr. Trup din trupul Cuiva = descendent al cuiva ; f i g. parte integrantă din ceva, ceea ce are aceeaşi natură, se identifică cu aspiraţiile cuiva, e foarte strîns legat de cineva. Nu te-ai simţit... o clipă măcar trup din trupul şi suflet din sufletul larg al naturii, hogaş, m. n. 55. + Corpul fără cap şi (uneori) fără membre. Cînd îl croieşte o dată cu sabia pe la mijlocut gîtului, ii şi zboară capul cit colo de la trup. CREANGĂ, P. 226. Trupul, capul mi-e tot una Pe-un picior stau totdeauna. Am cămăşi nenumărate Şi le port toate-mbrăcate (Curechiul, varza). GOROVEI, c. 124. ■+■ (De obicei însoţit de determinări) Cadavru. Din grajd aduseră sacul cu trupul argatului şi-l aruncară in fundul căruţei. MIHALE, o. 509. Făcliile ridică — se mişc-în line păsuri Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMI-nescu, o. I 92. Lumina candelelor se răsfrîngea pe opt trupuri de voinici fără suflare. alecsandri, T. ii 24. Oltule, cine spurcat, Ce vii mare, tulburat. . . Aduci plăghii şi butuci Şi căpestre de cai murgi, Şi chiar trupuri de haiduci! id. p. p. 291. Expr. A treco (sau a călca) peste trupul cuiva = a ucide pe cineva (pentru a-şi deschide drum mai departe); a întrebuinţa orice mijloc spre a-şi atinge scopul. Ar fi trebuit să calce peste trupul meu, ca să se ducă a se cununa cu el. negruzzi, s. i 52. 2. Parte principală a unui obiect, a unei construcţii etc.; p. ext. obiectul însuşi, corp (I 2). Trupul de jos al morii mi-l vedeam, sadoveaku, o. vi 12. Ne depărtarăm de ponton, ocolind cu grijă trupurile cztorva caice turceşti, dunăreanu, ch. 131. 8. (Determinat prin «de moşie») întindere neîntreruptă de pămînt cultivabil, alcătuind un singur lot şi fiind proprietatea unei singure persoane. Tatăl meu era arendaşul trupului de moşie Dideştii. galacTion,- o. I 7. (Prin analogie) O casă singuratică, despărţită de trupul tîrgului, în mijlocul unei grădini. sadoveanu, o. I 319. 4. (învechit) Materie, substanţă. V. c o r p (I 4). Prin eter, foc, trup opac, Văz tot prin el, după plac. vXcX-RESCU, p. 361. + (Determinat prin «pămîntesc» sau <" ceresc ») Planetă, astru. V. c o r p (I 4). Mulţime de trupuri cereşti. ■ . luminoase şi întunecoase. PISCUPESCU, O. 50. Noroadele pre trupul acest pămîntesc. . . în mare preţuire bunele moraliceşti învăţături prin fabule le ţin. ŢICHINDEAL, F. 2. II. (învechit) Nume dat unor grupări, unor colectivităţi. 1. Totalitate de persoane grupate prin interese comune ; corp (II 1). Calicul a fost ajuns a face un trup, 0 breaslă deosebită cu privilegiile şi scutirile, cu administraţia sa. kogXlnicEanu, s. a. 81. Multe obştii s-au făcut intru toate noroadele. . . trup în trup şi obşte în obşte. ŢICHINDEAL, F. 258. 2. Unitate militară; corp (II 2). După un trup de lănceri.,, urmau douăsprezece tunuri mari. negruzzi, s. 1 167. Trupul călăreţ de jandarmi, cărora s-a dat vechea numire de dorobanţi, s-a întocmit la 1832. bălcescu, o. i 37. 3. Exemplar dintr-o carte; volum. Cile trupuri de Halima nu vor avea următoarea iscălitură... se vor cunoaşte de retipărite de altul şi unele ca acelea vor fi poprite cit voi trăi eu. gorjan, h. rv ii. TRtJPĂ, trupe, s. f. 1. Unitate de militari în termen. O dată cu muzica. . . a pornit şi trupa, sahia, n. 119. Nimeni n-are voie să iasă din sat fără voia ofiţerului care rămine aici cu trupa, rebreanu, R. ii 241. (Numai Ia pl.) Unitate militară, forţe armate ale unei ţări; armată, oaste. încă de cu noapte trupele veniseră. . . şi se aşezaseră în ordinea in care aveau să defileze peste cîteva ore. sTancu, U.R.S.S. 49. Trupele au fost puse subt conducerea colonelului, sadoveanu, n. F. 121. 2. Colectiv de actori al unui teatru (al unui circ etc.); grup de actori care joacă aceeaşi piesă. Seara, la teatru, am asistat la un spectacol. Se juca o operetă de către o trupă în turneu. STancu, U.R.S.S. 198. Şi-a alcătuit 0 trupă de amatori şi a început să joace, sadoveanu, E. 68. juca cu trupa lui proprie în provincie o melodramă. CARAGIALE, o. iii 14. Am plecat din Bucureşti ca să-mi completez trupa in provinţie, alecsandri, t. i 283. (Glumeţ) Grup. Mîine dimineaţă ieşim toată trupa la plimbare, c. PETRESCU, c. v. 12. Intrai in sala unde se joacă cărţi, tirind după mine trupa zgomotoasă, bolin-TINEANU, o. 393. TRUPESC, -EĂSCĂ, trupeşti, adj. Referitor la trup, care ţine de trup, al trupului; fizic. Linişte, multă linişte cerea doctorul. ■ . căci omoară durerea trupească orişice simţire din om şi rămine ea singură stăpînă pe el. slavici, o. i 308. Deprinderea şi mişcarea trupească din copilărie întăreşte trupul şi face să piară slăbiciunea, popescu, b. 1 63. + Senzual, sexual. Tot ce am putut afla... este că a urmat... a-şi împlini toate poftele, mai ales cele trupeşti, negruzzi, s. I 91. TRÎJPEŞ, -Ă, trupeşi, -e, adj. Voinic, zdravăn; bine făcut. Principi pe cai trupeşi şi albi ca nea de faur. coşbuc, p. ii 198. O vedea aşa înaltă, trupeşă, frumoasă TRUPEŞIE — 512 - TU şi deşteaptă, slavici, o. II 48. Un bătrin de o talie naltă şi trupeşă sta îngenuncheat. ODOBESCU, s. I 440. -4- (Cu nuanţă peiorativă) Gras. Nu simte că, aşa destul de trupeşă cum a devenit, nu mai prind anumite grafii. Camil PETRESCU, U. N. 427. l'RUPEŞÎE s. f. (Rar) Constituţie fizică robustă. Pesemne c-ai mintea tea de prunc intr-aiita trupeşiet. odo-bescu, s. i 173. TRUPÎŞTE adv. Din punctul de vedere al trupului; relativ la trup ; fiziceşte. Să fugiţi de trîndăvire care este vătămătoare şi trupeşte şi sufleteşte, drâghici, r. 156. TRUPINĂR, trupinare, s. n. (Regional) Furcă sau ţăpoi cu coada lungă, folosit la clăditul părţii de sus a stogului de fin. Dai fin la clădit cu furca sau cu ţăpoiid şi mai pe urmă.. . cu trupinarul. PAMFILE, A. R. 162. TRUPÎ.NĂ, trupine, s. f. Tulpină. TRUPINÎ( Ă, trupinici, s. f. Diminutiv al lui tru-p i n ă; buturugă, ciot. TRtJPIŢĂ, trupiţe, s. f. Parte a plugului legată de grindei, alcătuită din cormană, brăzdar şi plaz. O nevastă frumuşea Şi eu cu ochii după ea, Mi se frînse tru-piţa, Trupiţa şi fierul lat. şez, xxi 4. TRUPŞOR s. n. v. trupuşor. TRUI’ŞOREL, trupşorele, s. n. (Popular) Trupuşor. Trupşorehd tău Nici să mucezească, Nici să putrezească. mat. folk. 139. TRUPUŞGR, trupuşoare, s. n. (Şi în forma trupşor) Diminutiv al lui trup (II). Copilul dormea în pragul uşii cu capul la umbră şi cu trupşorul strins în scutece. ga.laction, o. i 160. Ţine strins la piept trupşorul cald al copilaşului, care încă nu vorbeşte decît cu greutate, dar pricepe orice, camii, pktrescu, o. i 11. Cît de dulce mi-eşti cînd tremuri şi te stringi de mine, cînd Ţi se mlădie de pieptu-mi trupuşorul tău plăpind. davila, v, v. 24. Zidul rău mă slrînge, Trupuşoru-mi frînge. ALECSANDRI, p. p. 190. — Variantă: trupşor s. n. TRTjSA, truse, s. f. Geantă, cutie sau valiză specială, în care se ţin instrumente sau obiecte de primă necesitate, folosite în exercitarea unei profesiuni sau pentru toaletă; totalitatea unor asemenea instrumente sau ■obiecte. Linguriţe de aur şi linguri, Diamante şi broşe-n-tr-o trusă. v. rom. iulie 1953, 64. Soldatul uitase să strămute dintr-o tunică îjitr-alta toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare a domnului comandant. c. petrescu, î.-i 3. îşi aşezase trusa de voiaj pe mescioara de la fereastra compartimentului. REBREANU, R. i 13. TRUSCU, trusouri, s. n. Totalitatea obiectelor de rufărie şi de îmbrăcăminte confecţionate pentru o fată care se căsătoreşte. Pe lîngă trusoul de nuntă aveau şi o maşină de cusut. PAS, z. I 241. TRUST, trusturi, s. n. 1* (în economia capitalistă) Monopol în cadrul căruia proprietatea asupra unor întreprinderi este unificată, proprietarii acestora devenind •acţionari, producţia şi finanţele întreprinderilor fiind reglementate de un consiliu de administraţie. V. cartel, sindicat, concern. A citit în ziar: n La conferinţa petrolului, lupta petrolului se dă între Royal Duich şi Standard Oii». Îndată închipuirea a prelungit războirea dintre cele două trusturi pînă în cotloanele cele mai îndepărtate ale continentelor, c. PETRESCU, -A. 276. 2.- (în economia socialistă) Grupare de întreprinderi de producţie sau de desfacere a cărei proprietate o deţine statul şi care este organizată pentru producerea-în comun a bunurilor unei ramuri de producţie. Trustul alimentaţiei publice. TRUVfcR, truveri, s. m. Nume dat în evul mediu poeţilor francezi care compuneau şi cîntau versuri în limba franceză din nordul Franţei. V. bard, trubadur, cîntăreţ. Truverii şi trubadurii au deşteptat sentimentele cavalereşti, bolliac, o. 35. TŢ interj. Exclamaţie care exprimă dezaprobarea, nemulţumirea sau mirarea. TU pron. pers. 2 sg. 1. (Ţine locul numelui persoanei căreia i se adresează vorbitorul; cu funcţiune de subiect, adesea mareînd insistenţa asupra subiectului) Tu-mi vorbeşti ca o stîncă fără simţiri. DELAVRANCEA, S. 71. Şi plîngeam de supărată Că tu nu te-ai priceput. coşbuc, p. i 51. Tu rîzi şi-ţi razemi capul De umăru-mi încet. EMINESCU, o. IV 242. <"> (Marchează o opoziţie) Pe lingă plopii fără soţ Adesea am trecut. Mă cunoşteau vecinii toţi. Tu nu m-ai cunoscut, eminescu, o. i 191. -$> (Urmează după predicat, cu valoare afectivă de întărire) Nu ai tot atîtea regrete? Nu le cunoşti şi tu? C. PETRESCU, î. II 154. Cam ai dreptate tu. ISPIRESCU, L. 291. Ce treabă ai tu, urîtule! CARAGIALE, o. II 160. (Impersonal) Auzi obăznicie? Tu cu zeci de mii de fălci de moşie, şi el, un ghiorlan, cu un petec de pămînt, şi uite ce gură face alăturea cu mine! CREANGĂ, A. 155. E x p r. Nici tu • •. Ilici tu... = nimic (din ceea ce ar trebui sau te-ai aştepta să fie). Răbda. Nici tu joc, nici tu veselie, nici tu dezmierdare. ISPIRESCU, L. 386. Nici tu sat, nici tu tîrg, nici tu nemica. De ce mergi înainte, numai peste pustietăţi dai. creangă, p. 201. 2. (La dativ, în forma ţie, îţi, ţi, -ţi, ţi-) Puiul meu e bun şi tace Nu ţi-l dau, şi du-te-n pace. COŞBUC, P. I 234. Eu nu îţi cei in parte nimica pentru mine: Soarta-mi cu-a mulţimii aş vrea să o unesc, alexandrescu, m. 6. Lumea toată de pre lume Ne-a şi pus urîte nume: Mie. griu, ţie tăciune. Jarnîk-bîrseanu, d. 65. (Cu funcţiune de complement indirect, indicînd posesia) Ţi-e drumu-ndelungat Şi-i noapte. COŞBUC, P. I 230. la tacă-ţi gura, măi Gerilă, ziseră ceilalţi. CREANGĂ, p. 252. <$> (Cu funcţiune atributivă, indicînd posesia) N-ai să-ţi mai vezi livada. CAMILAR, N. I 85. <> (Intră în compunerea verbelor la diateza reflexivă, construită cu pro-numele-obiect în cazul dativ) Ţi-aduci aminte, dihanie răutăcioasă şi spurcată, cînd mi te-ai jurat pe părul tău? CREANGĂ, P. 33. <$> (Impersonal) Ş-apoi chitiţi că numai în arc se încheia tot meşteşugul şi puterea omului aceluia? Ţi-ai găsit! creangă, p. 245. (Cu valoare de' dativ etic) Şi aşa ţi le înşira toate de bine, cît socoteai că-s sleite. SBIERA, p. 98. Setilă, dind fundurile afară la cîte o bute, horp! ţi-o sugea dintr-o singură sorbitură. CREANGĂ, P. 261. Pentru-o ţîr’ de parastas, îţi zbiară pin’la amiaz!' jarnîk-bîrseanu, d. 470. (Uneori întărit prin pers. 1) Luind pe cîte un drăcuşor de corniţe, mi ţi-l ardea cu palcele de-i crăpa pielea. CREANGĂ, p. 306. 3. (La acuzativ, în forma te, -te, te-) în cîşlegile ce vin, am de gînd să te mărit. SADOVEANU, B. 30. Eu nu am venit să te întreb asta. ISPIRESCU, L. 1. O, te văd, te-aud, te cuget, tînără şi dulce veste. EMINESCU, O. I 29. <$> (Impersonal) Tot mănăstiri să croieşti, dacă vrei să te bage dracii în seamă. CREANGĂ, P. 49. O- (Intră în compunerea verbelor la diateza reflexivă, construită cu pronumele-obiect în cazul acuzativ) Sperii copiii, unde te trezeşti? sahia, N. 53. Dar cinţi, cînţi, nu te-ncurci. CREANGĂ, P. 299. Te duci, iubită scumpă, în ţărmuri depărtate. ALEC-sandri, P. I 138. <$■ (Impersonal) Ia te uită, dumnealui, gata-i cu plecarea. DEŞLIU, M. 59. Au văzut numai copaci mari, nalţi şi groşi, cît te spăriai cînd priveai la ei pînă-n vîrvul lor. SBIERA, P. 180. <^> (Precedat de prepoziţii, în forma tine) Eu am în tine toată nădejdea. SADOVEANU, B. 93. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine. TUB — 513 — TUCIURIU EJHNESCtJ, o. I 149. Supărarea să-mi aline Ce-mi face dorul de tine. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 94. (Glumeţ) Tu ¡i cu tine fac doi. alecsXndri, t. i 466. 4. (La vocativ) Tu, care eşti pierdută in neagra veci-nicie, Stea dulce şi iubită a sufletului meu! alecsakdri, P. A. 62. -O" (însoţind un vocativ) Tofi duşmani?... Şi tu, Oană? delavrancea, o. ii 73. O, calul meu Tu, fala mea ! coşbuc, p. I 112. Lună, tu, stăpin’a mării. Pe a lumii boltă luneci. EMINESCU, o. I 130. O! tu, gerule năprasnic, vin, îndeamnă calul meu, Să mă poarte ca săgeata unde el ştie şi eu! ai.ecsandri, p. a. 113. 6. (Urmat de unul, una, la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Tu unul nu ştii. — Forme gramaticale: dat. ţie, iţi, ţi, ţi-, -ţi; acuz. tine, te, te-, -te. TUB, tuburi, s. n. 1. Piesă de formă cilindrică, goală în interior, de metal, beton, sticlă, cauciuc etc. comuni-cînd la ambele extremităţi cu exteriorul; poate avea dia-metre şi lungimi diferite şi se foloseşte la transportul lichidelor sau al gazelor. Galeria e lungă şi netedă ca un tub de ciment, bogza, ţ. 66. + (La unele instrumente muzicale) Ţeavă în interiorul căreia se produc sunete de diferite tonalităţi (în funcţie de lungimea şi de diametrul piesei respective) la trecerea unui curent de aer prin ea. + înveliş de metal sau de carton, în care se află explozibilul şi proiectilul unei arme de foc. 2. Recipient din metal subţire, în care se ţin diferite paste, preparate cosmetice sau medicale. Tui de vaselină. 3. Conductă sau vas în organismele animale, prin care circulă substanţe nutritive, .aer, diverse secre-ţiuni ale unor organe etc.; canal (3). ^ Tub digestiv v. digestiv. Tub fonator = organul cu care realizăm sunetele în vorbire, mărginit în partea posterioară de laringe şi în partea anterioară de buze şi de nări; cavitate bucală. 4. Aparat alcătuit dintr-o ţeavă în care sînt introduşi doi sau mai mulţi electrozi, folosit în diferite montaje fizice' sau tehnice. Tub electronic = tub în care se găsesc doi sau mai mulţi electrozi şi în care se produc descărcări electrice în gaze sau emisiune de electroni, folosit în radiofonie, ca redresor etc. Tub Geisler = tub care conţine un gaz la presiune joasă, în care se produc descărcări electrice. TUBĂJ, tubaje, s. n. Extragere, cu ajutorul unei sonde, a unei cantităţi de lichid (suc gastric, bilă etc.) din stomac, duoden sau din alte cavităţi ale organismului, pentru a-1 supune unei analize de laborator în scopul stabilirii unui diagnostic. TUBALHANĂ s. f. v. talmlhana. TUBÂRE, tubări, s. f. Operaţie de introducere a unei coloane de tuburi de oţel în gaura unei sonde, pentru consolidarea pereţilor acesteia. TÎJBÂ, tube, s. f. Instrument muzical de suflat cu registru grav, construit din alamă. Cormtri, buciume şi tube sună falnice fanfare, alecsandri, p. iii 94. TUBÎRCUL, tuberculi, s. m., şi tubercule, s. n. 1. Organ al unor plante (rezultat din transformarea unor tulpini subterane) în care se înmagazinează substanţe nutritive şi care serveşte la înmulţirea speciei. Experienţa fruntaşilor in producţia de cartofi arată că prin folosirea tuberculilor mari se obţin sporuri însemnate de recoltă. scînteia, 1954, nr. 2910. 2. Excrescenţă apărută pe unele ţesuturi ale organismelor vii. Tuberadii cerebrali sînt constituiţi in majoritate din substanţă cenuşie, anatomia 196. + Mică tumoare produsă de bacilul lui Koch în interiorul sau la suprafaţa ţesuturilor organismelor vii. — Variantă: (1) tuberculă (c. petrescc, a. 332) s. f. TUBERCULÁT, -Ă, tuberculaţi, -te, adj. (Despre .plante) Cu tubercule. Sămînţă mare... pe laturi plană, peste tot fin tuberculată. flora r.p.r. ii 166. TUBÉRCULA s. f. v. tubercul. TUBERCULÎNĂ, tuberculine, s. f. Toxină care se extrage din culturi ale bacilului Koch şi care, inoculată într-un organism, permite să se recunoască dacă şi în ce măsură organismul este infectat cu acest bacii. La bolnavii cu tuberculoză gravă, reacţia la tuberculină poate dispărea. nicolau-maisler, d. v. 200. - TUBERCULIZA, tuberculizez, vb. I. R e f 1. A se îmbolnăvi de tuberculoză. «£• T r a n z. (Rar) Dar plă-mînii pe care i-a tuberculizat acidul nu sînt înscrişi în registru, bogza, a. î. 110. . TUBERCULOS, -OÁSA, tuberculoşi, -oase, adj. La care se manifestă fenomenele caracteristice tuberculozei, bolnav de tuberculoză; ftizie, ofticos. După vreo doisprezece ani de chin şi aşteptare a murit el, de o boală de inimă, nu nevasta tuberculoasă, pas, z. i 88. ■$>■ (Substantivat) 50-80 % din alcoolici devin tuberculoşi. MARINESCU, P. A. 124. TUBERCULÓZÁ s. f. Boală infecţioasă şi contagioasă provocată de localizarea bacilului Koch la plămîni, intestine, oase etc.; ftizie; (popular) oftică, boală de piept. Henrieta, care şi ea are hemoptizii şi moare de o boală de piept, pretinde că tuberculoza e o boală ereditară în familie. CÂWNESCU, E. 33. TUBER0ZĂ, tuberoze, s. f. (Bot.) Chiparoasă. (F i g.) Luna toarnă pe parchet Blonde tuberoze. TOPÎrceanxj, p. O. 100. TÚBITÍG, tubinguri, s. n. Ţeavă din coloana de extracţie la sondele petroliere. TUBULĂR, -Ă, tubulari, -e, adj. Care este în formă de tub. Piese tubulare. TUBULATÚRA, tubulaturi, s. f. Reţea de ţevi care comunică între ele. TUBULÉ'f, tubuleţe, s. n. Tubuşor. TUBULCrA, tubuluri, s. f. Bucată scurtă de ţeavă îmbinată etanş la un recipient sau la o conductă, pentru a realiza un racord sau pentru a permite scurgerea fluidului din recipient sau din conductă. TUBUŞOR, tubuşoare, s. n. Diminutiv al lui t u b'. • TUCÁN, tucani, s. m. (Regional) Om naiv, neştiutor, nepriceput. Acest mizerabil advocat e silit să puie toate într-o lumină strălucită. . . pentru a înşela, in şcoală şi în biserică, pe tucanii cei mici cari intră abia in scenă, asupra valoarei vieţii reale. EMINESCU, n. 106. TÜCI, (2) tuciuri, s. n. 1. Fontă. în soba de tuci duduia focul. REBREANU, R. i 243. Cuţitul... poate să fie făcut şi din tuci, insă cu tăişul oţelit. pamfile, a. r. 42. 2. Ceaun. Tuci de mămăligă. □ Dintr-un tuci arid şi hid, Sub capac au prins să sară Floricele care rid, Cocoşei de foc şi pară. D. BOTEZ, F. S. 42. TUCIURÍU, -IE, tuciurii, adj. (Familiar, despre persoane) De culoarea tuciului; foarte negricios. Soldatul tuciuriu se plecă spre pămînt, făcîndu-se că nu-l aude. CAMlAR, N.-l 373. Fratelui mamei■ . . i se spunea Cio-roiul, fiindcă era tuciuriu şi buzat, PAS, z. I 99. [Pot-covăria] avea două rînduri de foaie şi de nicovale, la care meşterii tuciurii lucrau de zor. camil petrescu, o. H 160. (Substantivat) Ai cam multe măsele, părinte, şuguie al lui Zgămîie, Petre, tuciuriul. STANCU, d. 123. S» TUDESC - 514 — TUFIT TUDÉSC, -Ä adj. (învechit) German. [în gravura lui Dürer] geniul tudesc se vădeşte cu toate naivele sale amănunte, odobescu, s. ra 58. TUDÍLA adv. (Rar) Repede, iute, fuga. Ieşi degrabă din coşar... şi tudila prin umbra gardurilor, ca s-ajungă acasă înaintea fraţilor săi. ŞEZ. III 23. TtJDINĂ s. f. (Popular) Rîpă. -$* E x p r. A (la (sau a zvîrli) pe cineva de tudină = a arunca pe cineva în rîpă. Zvîrle-l de tudină. I. CR. V 183. Dă-o de tudină. ib. 374. TUF, tufuri, s. n. (Uneori determinat prin « vulcanic #) Rocă formată prin consolidarea cenuşei vulcanice şi folosită ca piatră'de construcţie ornamentală. <$- Tuf calcaros = rocă formată prin depunerea bicarbonatului de calciu din apele calcaroase. TUF Aii. tufani, s. m. 1. Specie de stejar cu lujeri şi frunze păroase (Quercus pubescens); tufă (3). Lingă porumb, un tufan bătrîn şi încîlcit lăsa o umbră deasă, neagră. PREDA, î. 149. Găseşti cite o mică dumbravă de vechi tufani sub care se adăpostesc turmele de oi la poale, iar mii şi >nii de cuiburi de ciori printre crăcile copacilor. ODOBESCU, S. III 17. Tufani, paltini, ghindari se îngroziră foarte. ALEXANDRESCU, M. 294. 2. Arbust, copăcel; tufar. Pădurea era cam rară, mai mult tufani decît copaci mari. contemporanul, viIt 299. Pădurea măruntă de tufani şi mărăcini se află la răsărit. 1. IONESCU, m. 634. 3. Băţ, ciomag, bîtă (dintr-un trunchi gros de copac). Să-i lungească pă spinare un tufan de patru ani, rnăsu-rînd-o cu acesta de vreo şaptezeci de ori. GORJAN, h. I 20. Turcul zice « aman, aman », Eu îi trag cu ăl tufan. TEODO-RESCU, p. p. 300. TUFÁR, tufari, s. m. Arbore cu ramuri dese, crescute de la rădăcină, avînd aspectul unei tufe. Călăreţii se vedeau sărind de prin tufari. GALACTION, o. I 50. O dureau şalele. . . plecîndu-se atita pe la rădăcinile celor tufari, după mlădiţe fragedé. CREANGĂ, P. 316. Trei iepuri sprinteni, vînaţi de doi ogari, Tăiatu-mi-du cărarea ieşind de prin tufari. alecsandri, t. ii 297. — PI. şi: (n.) tufare (contemporanul, ni 782). TtJFĂ, tufe, s. f. 1. Nume generic pentru orice fel de arbust cu ramuri dese, care pornesc direct de la rădăcină ; grup de flori sau de plante erbacee cu rădăcină comuna. Stăteam tolăniţi. . . Pe nisipul arzător împestriţat cu tufe de arini şi răchite, beniuc, v. 23. Ici-colea tufe de mărăcini jucau înaintea drumeţilor, la bătaia vîn-tului şi luau în întunericul nopţii fel de fel de înfăţişări. Sandu-aldea, u. P. 85. Lobodele şi buruienele crescuse mari, în tufe negre-verzi. EMINESCU, N. 37. Sub. tufă cu roşmarin Şede badea şi bea vin. jarnîk-bîrseanu, d, 141. F i g. (Simbolizînd lipsa totală de lucruri, de oameni, de bani) Au rămas cu buzele umflate şi cu tufa-n pungă. SBIERA, P. 282. Ceva ţoale ori vrun dichis în casa lui, tufă! ISPIRESCU, I,. 207. Să fii nevoit să trăieşti cu una beteagă pîtiă la sfîrşitul vieţii, şi copii, tufă. CREANGĂ, P. 118. Cînd mă trezesc?.. . tufă-n pungă, tufă-n buzunar. alecsandri, T. i 215. (Expr.) Tufă do Veneţia = nimic, de loc; nimeni. Tuîă-n buzunar = om care n-arc bani; calic. Ajungi. . . să dai mîna cu nişte tufă-n buzunar. ALECSANDRI, T. I 1661. Compus: (Bot.) tuîă-lem-noasă= arbust din familia leguminoaselor cu flori galbene, cultivat uneori ca plantă decorativă (Caragana frutes-cens). ^ F i g. Păr mult şi des; claie, smoc. Ochii aveau o viaţă puternică, li se zbăteau neliniştiţi în tufele sprîncenelor. CAMIBAR, n. ii 230. Ochii plini de o durere nemărginită ardeau sub tufa de păr cărunt care-i căzuse pe frunte. SADOVEANU, o. I 374. îşi mîngîia capul gol, acoperit de tufe de păr ca zăpada, id. ib n 336. 2. Ramură, creangă. Pe domnescul tron înălţat Cîrma în labe tare-o luase Şi cu verzi tufe sta-ncoronat. ALE- XANDRESCU, M. 348. -f Bîtă, ciomag. Slugile alerg îndată, Pe jupîn îl ciomăgesc, Că e măgar ii arată, Cu tufele-i mulţămesc. alexandrescu, m, 287. Scoase. . . Tufă groasă, noduroasă, Şi-t trase vro cinci şi şase. TEODORESCU, p. P. 296. 3. (Regional) Alun. Ca să ai mană la vacă... să iei un băţ de tufă — alun — şi să-l vîri în pămînt. pam-riLE, vĂzd. 89. Fă-mă, doamne, lemn de tufă, Să mă taie mîndra furcă, jarnîk-bîrseanu, D. 368. + Tufan. Cu gogoşi de tufă nu se-nnegresc sprîncene. pann, p. v. i 51. TUFĂXÎCĂ, tufănele, s. î. Plantă erbacee din familia compozeelor, care a dat naştere la numeroase varietăţi de crizanteme, avînd florile de culoare galbenă, roşie sau albă, dispuse în capitule (Chrysanthemum indicum; chrysanthemum sinense). V. crizantemă. Tufănica este cind albă ca omătul, şi tot ca omătul cu profunzimi de viorea, cînd galbenă ca floarea soarelui, cînd ruginie, cînd galbenă-verde, cînd roşioară-albastră. GALACTION, o. I 325. Sînt aşezate... pe birou vase cu flori de tufănică. SAHIA, U.R.S.S. 113. Prin grădini se iviră tufănelele albe şi vinete, sandu-aldea, d. n. 151. — PI. şi: tufănici (m. i. caragiale, c. 44). TUFARÎE, tufării, s. f. Desiş de tufe; hăţiş, huceag. D-a lungul tufăriilor dese şi verzi, printre plante bătrîne, printre sălcii tunse şi scorboroase, Rîul Tîrgului îşi resfiră apele pe minunata sa albie, delavrancea, t. 115. TUFĂRÎŞ, tufărişuri, s. n. Tufărie, tufiş. Vin apoi tufărişuri de ceai, lanuri de trestie de zahăr. RALEA, o. 56. Amtndoi ne strecuram şi ne tîrîiam ca nişte dihănii, prin încurcatele tufărişuri ale luncii. SADOVEANU, O. A. Ii 122. Tufărişurile şi dumbrăvile de primprejur trebuie să fi fost pe atunci şi mai multe şi mai desfătătoare. GALACTION, o. i 314. Rînduri, rînduri Au ieşit din tîrg prin toate părţile, ca pe furiş; Apoi o luară-ncoace ca să intre-n tufăriş, davila, V. v. 30. -ff- F i g. înălţa cu fereală ţigara înspre tufărişul bătut de toamnă al bărbii. SADOVEANU, î. A. 104. TUFECCÎBAŞA, tufeccibaşale, s. f. (Turcism învechit) Comandant al gărzii domneşti în timpul domniilor fanariote. Aveam odaie în curtea domnească, alături cu odaia lui tufeccibaşa. GHICA, s. 3. Pe feciorii de boier, cînd făceau vreo neorînduială sau vreo necuviinţă, îi poftea la cafea, în odaie la cămăraş, la tufeccibaşa sau la başciohodar şi acoln i se trăgea citeva nuiele la tălpi. id. S. A. 34. TUFECCÎU, tufeccii, s. m. (Turcism învechit) 1. Mercenar puşcaş în garda domnească a ţărilor romîneşti, în epoca fanariotă. Dinaintea unui rînd de odăi numai cu un rînd, tufecciii, arnăuţii şi satiraşii îşi curăţau armele şuierind printre dinţi cîte o arie albaneză, filimon, c. 58. 2. Reparator sau fabricant de arme; armurier. Iar cumnatul cel hain, Tufecciul din Măcin, Pe Ghemiş îl fereca, alecsandri, p. p. 131. TUFÎŞ, tufişuri, s. n. Mulţime de copaci tineri şi stufoşi; desiş de tufe, tufăriş. Şuieră mierle-n tufiş şi cîntă din grîu pitpalacul, coşbuc, p. ii 62. Mai mult de jumătate din întinderea de pămînt ocupat de pădure este tufiş. I. IONESCU, M. 130. <$- F i g. Ridică tufişurile negre ale sprîncenelor. DUMITRIU, N. 115. •4> (Rar, cu sens colectiv) Ramuri, crengi. Proptele şi mănunchi de tufiş. . . sprijină şi întăresc taracii. ODOBESCU, S. III 109. TUFIŞOĂJiĂ, tufişoare, s. f. Diminutiv al lui tufă. [Stejarii] privesc. . . subt dinşii nişte slabe tufişoare? CONACHI, p. 260. TUFÎT, tufituri, s. n. Rocă sedimentară formată sub apă din cenuşă vulcanică, din nisipurile de pe litoral etc. TUFLI 515 TULBURA TUFLÎ, tufîesc, vb. IV. T r a n z. A trînti (în cap) căciula său pălăria, cu o mişcare repede şi la întîmplare. Şi-a tuflit cuşma pină-n v'trful nasului. ga lan, z. R. 189. îşi imbrăcau intr-o clipită straiele albe şi îşi tufleau in cap pălăriile ca ciupercile. Sadoveanu, o. .viii 136. Măi, anapăda lucru ¡-aista, zic eu înciudat, scoţind căciula din cap ¡i tuflind-o în gura scorburii. creangA, A. 53. TUFOS, -OÂSĂ, tufoşi, -oase, adj. (Despre arbori) Cu frunze şi crengi dese; stufos. M-am încurcat intr-un făgiţel tu/os. sadoveanu, o. I 361. Un nuc bătrin şi tu/os dă umbră păstorului, slavici, N. i 39. în urmă-ne se clatină un zid de copaci tufoşi. alecsandri, o. p. 13. <$■ F i g. Cu toată sănătatea lui şubredă, a stat neadormit la această datorie a vieţii, întreţinind in acelaşi timp şi o tufoasă corespondenţă cu colaboratorii, sadoveanu, E. 177. -f- Cu păr mult, des, bogat. Cinele cel tărcat le veni întru întîmpinare, fluturînd din coada-i tufoasă. SADoveanu, P. m. 19. Cu mustăţile lui albe tunse scurt, cu tuf oasele sprincene ce adumbreau ochii buni. ANGHEL, pr. 44. TOFTUR, tufturi, s. m. (Regional) Ciucure. [Cal] cil coada pînă-n pămint, Cu tufturu de mătasă, Cit mi ţi-i viţa de groasă, i. cr. rv 148. TUC, tuguri, s. n. Unealtă folosită în tăbăcărie pentru lustruitul pieilor. [Pieile] se udă puţin cu apă, se îndreaptă la masă şi se lustruiesc cu tugul pentru iuft. I. IONESCU, M. 703. TUI1, tuiuri, s. n. (învechit) 1. Steag turcesc alcătuit din două sau trei cozi de cal, lungi şi albe, atîrnate de o lance vopsită în roşu, cu semiluna în vîrf (înalţii demnitari din imperiu şi din ţările vasale avînd dreptul, după grad, la un număr fix de astfel de steaguri). Pe ziduri stau rindu-ite. . . arme de tot felul, coifuri, zale de fier, tuiuri, iatagane. odobescu, S. A. 85. Cucoane lorgule, aveţi un paşă la masă astăzi?... —Dar, uncheşule; un paşă cu trei tuiuri. ALECSANDRI, X. 1417. Ce te-ai făcut, mare vizir?... Unde-ţi sînt voinicii, paşă cu trei tuiuri? RUSSO, O. 34. -f- Comandant, căpetenie. Rămăşiţă din această căpitănie s-a mai ţinut pină in vremile mai de ctirlnd şi s-a numit « Buciucaşi t> şi tuiul ei « Buciuc ». BĂLCESCU, o. I 22. 2. Ornament al coifului, făcut din păr de coadă de cal. Mulţimea, încremenită o clipă, izbucneşte in huiduieli, urlă în clocot, iar coiful colonelului, cu tui de coadă de cal.se dă speriat înapoi, camil petrescu, o. II 257. ■y’ (Glumeţ) Cinele s-a uitat ţintă la stăpin, ciulind urechile şi dînd înştiinţare, cu tuiul cozii, că a priceput porunca, sadoveanu, d. p. 91. TUÎa, tuiesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se tutui. Ba tu! — Ba tu! — Ian auzi-i cum se tuiesc! alecsandri, î. I 99. - TUI3, TÎIEj tui, adj. (Regional) Tuieş. TtflA s. f. (Bot.) Arborele vieţii, v. arbore. — Variantă: tuio s. f.^ TtilE1 s. f. v. tuia. TÎIE2, tui, s. f. (Regional) Dor fierbinte de ceva; dîr-doră. Pălindu-l pe băiet tuia însuratului, trimete pe mă-sa la împărat să-i ceară fata de nevastă. ŞEZ, vi 13. TUIEŞ, -Ă, tuieşi, -e, adj. (Mold.) Neîntreg la minte, zăpăcit, năuc. Leneş. . . somnoros. . . tuieş ■ ■ ■ cind îi poroncesc cîte ceva... se uită la mine cu ochii boldiţi, ca o broască la soare, alecsandri, T. 600. — Variantă: ttiiş, -ă (contemporanul, vili 8, şez, xii 58) adj. Tulite, tuioare, s. n. Remorcher care se deplasează de-a lungul unui lanţ sau de-a lungul unui cablu întins pe fundul apei. • TÎÎIŞ, -Ă adj. v. tuioş. - TUJLEĂN, tujleni, s. m. (Regional) Tulpina anumitor plante (mai ales a porumbului); cocean, strujan. Rosto-pasca e o buruiană ce creşte pe la locurile grase şi, cind ii rupi tujleanu, dă un must roş-cărămiziu. şez. I 71. TUJLEXĂŞ, tujlenaşi, s. m. Diminutiv al lui t u j- 1 e a n ; tulpiniţă. Tujlenaşii îi pui pe-o petică şi-i legi în jurul gitului. şez. iii 12. TUL, tuluri, s. n. Ţesătură (de mătase sau de bumbac) foarte fină şi străvezie. O t iii a era îmbrăcată cu rochia de tul. cAlinescu, e. o. i 46. — Pronunţat: tul. TtJLAI interj. (Regional) 1. Exclamaţie de spaimă, de mînie etc.; valeu ! vai 1 ajutor 1 Tulai, drace... dacă mai spunea vorbă, dam în el. davidoglu, m. 64. O femeie ţipă desperată: — Tulai! Săriţi c-o omoară! REBreanu, I. 28. Mă dusei la riul sec, Dorul mîndrei să-l înec, Şi-l băgai în valea seacă: Tulai, tulai, că se-neacă! jarnîk-bîrseanu, d. 393. 2. Ţuşti 1 zbughi 1 TUL Ii fi NT, tulbente, s. n. (Transilv., Ban.) Văl de mireasă; (Mold.) hobot, (învechit) sovon. Asemenea pînză... întrebuinţează şi miresele romîneşti, cu numele tulbent... cu care aşa se învăluiesc, acoperind tot capul, cit numai ochii lor se pot vede. marian, nu. 249. TULBURĂ, tulbur, vb. I. (Şi în forma turbura) 1. T r a n z. (Cu privire la apă şi la alte lichide) A face să fie tulbure (agitînd, amestecînd cu alte substanţe, îndeosebi cu impurităţi). Un mistreţ odată tulburase riul unde calul... Merse de'bău. bolintineanu, o. 194. Cerui apă de izvor, Ea mi-o tulbură cu dor. alecsandri, p. P. 237. Unde vede apă rece, Ea o tulbură şi trece. id. ib. 264. 2. Refl. (Despre ape) A deveni tulbure, a se agita, a se răscoli, a se învolbura. Livezi verzi să vestejea, Ape reci să tulbura. Văi adinei că răsuna, şez. n 78. <$» F i g. De-acuma toate s-au tulburat in jurul meu. . . Trece peste mine un vîrtej mare. sadoveanu, o. vii 55. Oastea vizirului se tulbură toată, năpădită ca de-o furtună, vi,a-kuţA, R. p. 25. ^Tranz. Izvoarele îşi tulburau adincul, ca să-şi azvîrle afară undele lor. EMINESCU, n. 5. (Despre cer) A se acoperi de nori, a se înnora; (despre vreme) a se posomori, a se întuneca. într-adevăr, să tulbură vremea, grăi gospodina grăbit. Trebuie să ne mutăm în casă. sadoveanu, b. 25. Paparudă rudă, Vino de mă udă, Cu urcioru cioru Să se turbure ceru. pop. 3. T r a n z. A face ca cineva să-şi piardă liniştea, cumpătul; a nelinişti, a emoţiona, a îngrijora. Nu cinstea şi inima lui Badea îl tulburau pe Constantin, ci prietenia cu Muşat. GALACTION, o. i 141. O nouă problemă gravă i se ivi acum şi îl tulbura • adine, camil PETRESCU, N. 29. Apropierea ei îl_ţulbura. REBreanu, R. I 244. <0- Refl. Simţea că se turbură din ce in ce mai tare. DUMITRIU, N. 179. Simt insă că mă turbur. Că altcineva vorbeşte, înaintea mea, la o altă groapă, sahia, n. 121. Cătă asupra domniţei cu ochi galeşi, dar tot pe furiş, şi o văzu că se turburase. ISPIRESCU, L. 240. + (Cu privire la facultăţile sau simţurile omului) A_zăpăci,_a-întuneca-. Nu mai pălăvrăgi. Nu mai tiţrhiira^.mintea-, băiatului. stan cu, D. 252. Zvonul nu-mi_tiilburase__auzul. sadoveanu, î. A. 85. Lacrimi de ciudată fericire îmi tulburau vederea, galaction, o, I 102. De-miJurburi gindul cu-ale tale gînduri mici, te gonesc de lingă mine. EFTimîu, î. 22. <0> Refl. Lui Harap-Alb i se tulburau minţile, uitindu-se la fată. CREANGĂ, r. 275. + Refl. (Rar) A se enerva, a se agita. Cum mă vor vedea [nebunii], toţi să vor turbura atit, incit spitalul să va amesteca. GOLESCU, î. 56. 4. T r a g z. A scoate din fire; a supăra foarte tare; a mînia. Ana ■ . . învinsă şi oareşicum umilită 33* I TULBURARE - 516 - TULBUREL de-atîta răbdare şi bunătate pe care nu izbutise s~o tul-bure, sftrşi prin a înţelege ş-a se căi. VLAHUŢĂ, O. A. Iii 37. Simt că mînia mă turbură!. . . Pot să te omor Ungă acest corp. bountineanu, o. 466. <$> Refl. Văzînd aşa mare obrăznicie, pe de o parte i-a venit a rîde, iară pe de alta se turbură grozav, creangă, p. 83. Cum să nu mă tulbur. . . dacă m-o lăsat în mijlocul drumului. alecsan-dri, T. i 119. A chinui. Tare m-a mai turburat cu răutatea şi nebunia ei. DUMITRIU, n. 121. 5. T r a n z, A deranja, a stingheri, a incomoda; a strica. Petrecea o viaţă liniştită între tîrgoveţii de acolo; iiu-l tulbura nimeni şi 7iu stîrnea nici o tulburare nimănui. SADOVEANU, N. p. 317. De ce insă să turbure această ultimă seară. C. petrescu, î. i 11. Nu i-a prea plăcut... că i-au turburat tabietul, caragiale, o. iii 45. — Variantă : turbura vb. I. TULBURĂRE, tulburări, s. f. (Şi în forma turburare) Acţiunea de a (se) tulbura şi rezultatul ei. 1. învolburare; f i g. neastîmpăr. Eram vesel ca vremea cea bună şi. . . copilăros ca vîntul în turbivrarea sa. CREANGĂ, A. 34. Ferice de acela ce-n tulburare-i poate Pe-un cal să se arunce şi prin văzduh să-noate. Aî,EC-SANDRI, P. I 133. 2. Nelinişte, îngrijorare, frămîntare, emoţie, zbucium. Umbra înserării începea să se întărească şi Şoimaru nu putu băga de samă tulburarea ei. sadoveantj, o. vii 124. Intra, oare, în turburarea mea şi ceva din prestigiul acelui obraz atît de drag, trandafiriu? GALACTION, O. I 58. Aţi văzut şi voi, fetelor, cum a venit? — le-ntreabă el, ascun-zîndu-şi, pe cît poate, tulburarea sufletească. SP. PO-PESCTJ, M. G. 29. 4" Mînie, furie. [Lui Tomşa] îi fremătau buzele subţiri de tulburare, sadoveanu, o. vii 128. Să vază supărarea şi tulburarea celorlalte zeiţe. ISPIRESCU, u. 10. Fraţilor, să daţi iertare Că am fost în turburare, Căci în cugete curate Acuma vă dau dreptate. TEODO-rescu, p. p. 106. 8. Tumult, dezordine, răscoală, răzvrătire, revoltă. Aceşti cîrtitori de la oraşe... ar mai pofti tulburări şi războaie. SADOVEANU, E. 29. Vorbeşte despre nişte tulburări ţărăneşti izbucnite undeva, prin Moldova. REBREANU, R. I 299. Se făcu o tulburare şi o răscoală între dînşii de nu-i mai putea da nimeni de căpătîi. ISPIRESCU, L. 375. Acest regat, căzind în turburări civile, se subjugă de Vasili II. bălcescu, o. II 12. 4. Stingherirea activităţii unui organ anatomic sau a funcţiei lui. S-au semnalat tulburări de vedere. DANIE-LOPOLU, F. N. II 38. — Variantă: turburare s. f. TULBURAT, -Ă, tulburaţi, -te, adj. (Şi în forma turburat) 1. (Despre apă şi alte lichide) Devenit tulbure; (despre rîuri, mări, în opoziţie cu lin) agitat, învolburat. Mă visez în cabina vaporului balansat de valurile oceanului tulburat. BART, s. M. 41. Zgo-' moţul creştea, ca marea turburată şi înaltă. EMINESCU, O. I 144. Din stînci in stînci el saltă zdrobit... Frumoasa-i limpezime în clipă turburată Se schimbă-n largi troiene de spume argintii. ALECSANDRI, P. III 135. F i g. Să iei o sută de galbini... şi să mi-i trimeţi cît se poate mai în grabă, fiindcă vremile sînt foarte tulburate. kogălniceanu, s. 225. + (Despre cer) Acoperit de nori, înnorat; ceţos, posomorit. Cerul era turburat, nori groşi se primblau ca nişte munţi pe el. NEGRUZZi, S. I 57. 2. (Despre oameni şi despre facultăţile sau manifestările lor) Neliniştit, emoţionat, zbuciumat, agitat, zăpăcit. Glasul tatei însă fusese mai tulburat ca de obicei. SADOVEANU, o. V 214. Odată Veronica veni turburată şi cu ochii în pămînt. GALACTION, o. I 319. Mi-e gindul turburat, două drumuri am în faţă. Care-i cel adevărat? EFTIMIU, î. 93. Ah! Despot, mi-e sufletul uimit, Mi-e mintea tulburată. alEC-sandri, T. îi 106. + Ameţit de băutură. Braţele goale, ciolănoase... se ridicau mereu peste capetele tulburate, ameninţînd ori prevestind o primejdie. REbreanu, i. 34. + Mînios, furios. îl aruncă mult mai îndărăt, izbind şi pe zmeu in cap, iară zmeul veni turburat, se luptă cu Prîslea... şi rămase şi el mort. ISPIRESCU, I,. 86. Las’ că vă judec eu acuşi, necuraţilor; voi scoate incul din voi, zise Ivan tulburat, creangă, p. 304. — Variantă: turburât, -ă adj. TULBURĂTOR, -OARE, tulburători, -oare, adj. (Şi în forma turburător) Care tulbură, nelinişteşte, emoţionează ; p. e x t. (despre arome, miresme) care ameţeşte (v. îmbătător). Folclorul muzical, cu instrumente bizare şi tulburătoare, stîrneşte frenezia dansului. RALEA, O. 54. Trandafiri nu mai văzusem... nu ajunsese pină la mine turburătorul lor parfum, galaction, o. i 57. Un biet vătav de curte. .. Poveşti turburătoare îţi spune la ureche, macedonski, o. i 23. + (Substantivat) Cel care tulbură liniştea publică. Turburătorii angajaţi de poliţie fuseseră îndată reduşi la tăcere, c. PETRESCU, î. II132. — Variantă: turburătir, -oare adj. TULBURE, tulburi, adj. (Şi în forma turbure) 1. (Despre apă şi alte lichide, în opoziţie cu limpede) Lipsit de transparenţă, amestecat cu impurităţi; (despre rîuri, mări, în opoziţie cu lin) agitat, învolburat. Deodată se arată Şiretul, tulbure, venind inînios, cu albia plină pînă sus. sadoveanu, o. vii 338. Ne ungem cu leşie tulbure. CREANGĂ, A. 28. Roma arde şi furtuna chiuind în ca se scaldă Şi frămîntă-n valuri roşii marea turbure şi caldă. EMINESCU, o. iv 123. Ea în palme să-ţi tot cară Apă turbure ş-amară. alecsandri, p. p. 18. E x p r. A pescui în apă tulbure v. apă (2). (Despre cer, p. e x t. despre vreme) întunecat, ceţos, posomorit. Cerul era turbure către asfinţit. SAHIA, N. 91. Un cer hursuz, tulbure şi fără soare sta încremenit deasupra cimpiilor moarte şi pustii, vlahuţă, o. A. 128. Vremea e turbure, curînd o să tune. negruzzi, s. i 58. + F i g. Difuz; vag, neclar. Un întunerec turbure acoperă munţii, bogza, c. o. 63. Făclia arunca o lumină turbure. EMINESCU, n. 52. + (în opoziţie cu clar, logic) Greu de înţeles, confuz, zăpăcit, încurcat. înţelegerea lui Isidor Abramovici deveni turbure. SAHIA, N. 86. 2. (Despre ochi, privire, vedere) Lipsit de limpezime, de claritate; împăienjenit. Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpîne, în faţa strălucirii tale. GOGA, p. 5. în colţul ochilor verzi, tulburi, ai moşneagului străluceau două picături de argint. mironescu, s. A. 34. Şi ochii ei sînt tulburi, coşbuc, P. II 198. (Adverbial) Tudor privi tulbure la bătrîn. Se trase într-un colţ, dădu cu apă rece pe ochi, apoi se aşeză pe un scăunaş. SADOVEANU, o. VII 65. 3. F i g. (Despre stări sociale, politice) Neliniştit, nesigur, agitat. Atmosfera era încă tulbure şi nu trecuse de la revoluţie decit doi ani şi ceva. sahia, u.r.s.s. 79. •+ (Despre stări psihice) Frămîntat, zbuciumat, neliniştit. Cu cîteva cuvinte, Caragiale zugrăveşte o întreagă stare sufletească, o stare tulbure şi dureroasă. GHEREA, ST. cr. II 137. — Variantă : turbure adj. TULBUREALĂ, tulbureli, s. f. (Rar) Faptul de a fi tulbure; (concretizat) apă tulbure. Mergea în curgerea apei, tulburînd-o. . . Din cînd în cînd, din tulbureală, scotea la lumină reţeaua, în care se zbăteau peştişorii argintii. SADOVEANU, N. F. 25. TULBURÎLi s. n. Vin nou (care nu s-a limpezit încă). Un vin păstrat în crama strimtă... se vindea ca tulburel, camil petrescu, o. ii 519. Prînzisem cu cîteva măsuri de tulburel ce nu se liniştise încă între doagele bolobocului. I. botez, şc. 98. TULBUREL2, -EÂ, tulburei, -le, adj. 1. Diminutiv al lui tulbure. Nu mai vezi pămînt uscat, Ci tot ape TULBURIU - 517 — TULPINĂ tulburele, Vmbltnd corăbii pe ele. . . JAKNÎK-BlRSEANU, d. 320. 2. (Rar) Neliniştit, îngrijorat. (Adverbial) Cel pe calul muced oftează tulburel. coşbuc, P. II 197. TULBURÎU, -ÎE, tulburii, adj. (Rar; şi în forma turburiu) Cam tulbure, tulburos. Sus, cerul turburiu, cum e cerul ades pe mare. BASSARABESCU, la TDRG. — Variantă: turburiu, -ie adj. TULBUROS, -OÂSĂ, tulbureii, -oase, adj. (Popular, despre apă; şi în forma turburos) Tulbure. Nu ştiu apa-i turburoasă, Or nu tni-i mindra voioasă. I. CR. rv 25. -4- (Despre vreme) Posomorît, ceţos. Ce mi-ai niînecat, Dis-de-dimineaţă Pe rouă, pe ceaţă, Vretne turburoasă. MAT. polk. 67. — Variantă: turburds, -oâsă adj. TULEĂRCĂ, tulerci, s. f. (Regional) Termen de batjocură pentru o căciulă mare şi veche. la-ţi tulearca de pe cap. şez. ix 155. TULÎI, tuleie, s. n. (Mai ales la pl.) 1. Cotor al penelor încă nedezvoltate, care acoperă corpul puilor de pasăre. Găsi. . . sece puişori de găină, piuind somnoroşi sub tuleiele lor umede. ViahuţI, o. A. III 60. Astfel, prin ghizdeie, Un pui cu tuleie, Muma îl numeşte, Noaptea-l încălzeşte Pînă va zbura. boi,I,iac, o. 78. 2. Fir de păr abia crescut în mustaţa sau în barba tinerilor. Şi cum zice vorba asta, hop şi Prislea, de douăzeci şi doi de ani, de-abia cu cîteva tuleie în bărbie. CARA-GIALE, p. 114. Cind abia începuse tuleiele bărbiei să-i umbrească pieliţa copilărească, el vorbea pe de rost toate limbile de pe lume. odobescu, s. iii 177. TUIJ3U, tulei, s. m., şi tuleie, s. n. Tulpina anumitor plante (mai ales a porumbului); partea rămasă din tulpină după tăierea recoltei. Mai am de tăiat nişte tulei de cucuruz şi de Jloarea-soarelui. v. ROM. februarie 1952, 103. Coceanul. . . se mai numeşte şi strujean, strujan. . . turjan ■ ■ ■ tuleu. pamfii.E, a. R. 87. (Glumeţ) Smulge un copaci aşa cum este şi-l du repede acasă. . . — Eu să-mi plngăresc mînile cu un tuleu de-aiestea? ii răspunse Titirezul, sbeera, p. 181. — Variantă: tiuleu (I. CR. iii 157) s. n. TULt, tulesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Mai ales în e x p r.) A o tuli (Ia sănătoasa, Ia Tale, la sau, rar, în fugă) = a o şterge repede. O tuleau în fugă năprasnică spre cotlonul lor ştiut, sadoveanu, o. viii 136. îmi spunea cum toamna, spre sfîrşitul lui noiembrie, o tulesc devale, pe rînd, oile. BRX.TESCU-VOINEŞTI, î. 50. Un iepure se săltă deodată dintr-o brazdă de ogor. . . şi o tuli-nspre pluguri. SANDU-AI.DKA, u. p. 179. Puneam cărţile in ghiozdan... ş-o tuleam la poarcă, la arşice şi la zmeu. delavrancea, H. T. 108. S-a uitat. . ■ bine la curţi să vadă. . . pe unde ar putea-o tuli la sănătoasa, reteganul, p. v 71. (Uneori cu valoare de interjecţie) Tuleşte-o, (tule-0 sau, intranz., tulea) băicto = hai, repede, şterge-o. S-au suit şi ei deasupra şi tule-o, băiate, prin aer zburînd. SBIERA, p. 65. Tîndală. . . ia sacul în spate şi tulea, băiete, în pădure, şez. iii 131. + Intranz. A porni, a o lua pe un drum, a purcede. La Sfinta Maria-Mare, Tulesc oile dăvale, Şi să duc şi tm mai vin Pin’ la Sfintu Constantin. ANT. UT. pop. i 163. 2. (Rar) A conduce, a duce. Hai, doamne, măria-ta. Ştiu ascunsă cărarea... Te tulesc în ţara mea. TEODO-rescu, p. p. 478. — Forme gramaticale : imper. şi (în e x p r.) Ude, tulea. fUIICIIÎNĂ, tulichine, s. f. Arbust veninos cu flori albe sau trandafirii plăcut mirositoare, cu fructe roşii, de forma boabelor de mazăre ; creşte în regiunile muntoase (Daphne mezereum). lată mintă, săbiuţă... tulichină. negruzzi, s. I 97. TULIMEĂN, tulimeni, a. m. (învechit) Ostaş din armata turcească. Tulimeni şi ianiceri se amestecă la sfada plăcintei şi comedia se mîntuie cu uciderea a vro treizeci de inşi. negruzzi, s. i 286. TULIPÁN, tulipani, s. m. (Regional; mai ales la pl.; şi în forma tulpan) Nume dat mai multor specii de lalele (Tidipa). în grădina cu tulpanul, îşi adapă neică calid. hodoş, p. p. 45. — Variantă: tulpân s. m. TULÎPĂ, tulipe, s. f. (Franţuzism) Lalea. Nu părăsise ţara tulipelor pentru a savura frumuseţile Bucegilor. ' contemporanul, s. n, 1948, nr. 112, 7/1. TÜLÍT, -Ă, tuliţi, -te, adj. (Despre cereale) Culcat la pămînt (de ploaie, de vînt); căzut. Dacă pînea rnt-i în picioare, dreaptă, ridicată, ci-i culcată, căzută sau picată, tulită. . . plugarul iarăşi se întristează. rAMPiLK, a. r. 116. TÚLIU s. n. Element din seria pamînturilor rare. TÚLNIC2, tulnice, s. n. Instrument de suflat, asemănător cu buciumul. Tulnice-adînci, Cheamă la sfintele jocuri Pe naltele stînci. beniuc, v. 115. [Moţii] au născocit tulnicul şi fluiend pentru a-şi spune jalea, înlocuind cuvintele. bogza, Ţ. 26. Veneau păcurarii cu tulnice-n mini. coşbuc, p. n 204. TÚLNIC2, -Ă, tulnici, -e, adj. Cu capul tulburat; zăpăcit, năuc. TULN1CĂŞ, tulnicaşi, s. m. Persoană care cîntă din tulnic; buciumaş. TULNICÍ, tulnicesc, vb. IV. Refl. A avea mintea tulburată, a deveni tulnic; a se năuci, a se buimăci. Stăpînul meu e nebun!. . . Bucătarul acesta e un tîlhar şi jumătate; eu, un biet rob cinstit şi în primejdie să mă tulnicesc şi eu. vissarion, b. 126. TULPĂN1 s. m. v. tulipán. TULPĂK2, tulpane, s. n. 1. Pînză de bumbac, do lînă sau de mătase cu ţesătura foarte subţire şi străvezie. îl pisezi zdravăn şi-l treci printr-un tulpan curat, binişor-binişor, pînă se cerne toată pudra. BASSARABESCU, s. n. 28. Alţii călcau cu iuţeală pe o fîşie de ttdpan întinsă, fără d-a se cufunda, odobescu, s. i 136. Spune drept cin’ te-a făcut, Că frumos te-a zugrăvit:. ■ . Dinţi mărunţi mărgăritar, Ochişorii-ţi chiltlibar, Faţa albă de tulpan. TEOUO-RESCU, P. P. 312. Basma în trei colţuri, cu care femeile îşi acoperă capul; năframă. Femeia tăcu şi-şi potrivi pe cap tulpanul cu amindouă mînile. sadoveanu, o. iii 377. De prin balcoane şi coridoare Albe tulpane Fîlfiie-n soare. TOPÎrceanu, b. 4. Gherghina îşi legă tulpatiu pe cap ca nevestele, bujor, s. 76. Am să-i duc un fes roş şi un tulpan ■undelemniu, ca să-şi mai aducă aminte din tinereţe. creaîjgX, p. 134. 2. (Rar) Turban. Mă-ntîlnii c-un turcidean, Cu fes roş şi cu tulpan, şez. II 183. TULPĂNĂŞ, tulpănaşe, s. n. Diminutiv al- lui tulpan. (Cu pronunţare regională) Tulpanaş cu două feţe, Dragostele-s cu blîndeţe; Tulpanaş cu două flori, Dragostele-s cu fiori. SEVASTOS, C. 45. TULPINĂ, tulpinez, vb. I. Refl. (Rar) A deveni tulpină. Era un an cit cinci. . ■ Ai fi zis că fitece bob să-nsutise, fitece ramură să tulpinase. delavrancea, s. 54. TULPÎNĂ, tidpini, s. f. 1. Partea unui arbore cuprinsă între rădăcină şi coroană (v. trunchi); parte a unor plante erbacee din care dau ramurile şi frunzele (v. lujer, vrej, fi r). Era o tulpină ierboasă, plină de boboci galbeni şi care semănau surprinzător cu florile trandafirului. GALACTION, o. I 349. Un om care se ascundea TULPINIŢĂ — 518 - TUMULT intr-o tulpină Scorburoasă. davila, v. v. 40. Iaca mătuşa Mărioara c-o jordie in mină la tulpina cireşului. CREANGĂ, a. 48. Două flori dintr-o grădină, Amîndouă-ntr-o tulpină, Crescute din rădăcină, jarnîk-bîrseanu, d. 73. & F i g. Fiecare voia parcă să primească ziua aniversării Marii Revoluţii, tulpină a lumii noi socialiste, cu mai multă bucurie, cu mai mult fast. STANCU, U.R.S.S. 45. + (Rar) Partea de la mijloc a unui stog, a unei căpiţe de fîn. Aici era un băiat pe-o tulpină de fin şi se juca cu ouă roşii In mină. şez. ii 26. 2. F i g. Origine a unui popor, a unei familii. — PI. şi: tulpine (topîrceanu, b. 44). TULPINÎŢĂ, tulpiniţe, s. f. Diminutiv al lui tulpină. Pe cine mi-ai legănat, Pe cin’ la foc mi-ai scăldat ? P-o tulpiniţă de soc, P-o fiică făr’de noroc. BIBICESCU, p. P. 113. TULPIOÂItĂ, tulpioare, s. f. Tulpiniţă. Ci fi drumaşi călătoresc Toţi în el zburătoresc, Crengile că i le frîng. Tulpioara cu foc plînge, Chiar cu lacrime de sînge. marian, o. Ii 351. TULT, tu!ţi, s. m. Veche monedă turcească care a circulat odinioară şi în ţările romîneşti. Cine, mîndro, te-a ştiut, Că ai gură de vîndut! Să fi ştiut mai de mult Aş fi cumpărat d-un tult. hodoş, p. p. 189. TULÎJC, tiduci, s. m. (Regional) Viţel (de la unu pînă la trei ani). TULUMBA GÎU, tulumbagii, s. m. (învechit) Pompier. [La 1848] o mină de bravi tulumbagii au ţinut piept unei întregi armate, caragiale, s. u. 95. Cheamă mi lulumbagiu să-i toarne o cofă de apă in cap. alecsandri, T. 1139. ÎULtJMBĂ, tulumbe, s. f. (învechit şi arhaizant) Furtun; pompă care funcţionează cu un -furtun (în special pompă de incendiu). O comisie sanitară turna cu tulumba acid fenic pe jos şi pe pereţi. PAS, z. I 216. A fost greu “de stins focul şi din pricină că toată lumea îşi scotea calabalicttl şi marfa in mijlocul uliţei, nădăjduind s-o scape, de ,nu mai puteau trece sacalele pojarniciei şi nici tulumbele, camil petrescu, o. I 604. Deodată se aud tulumbele durăind pe dinaintea ferestrelor. GANE, N. iii 167. înăuntru palatului o mahină este făcută în forme de tulumbe, care aduce apa din rîu pînă deasupra acoperemîn-tidui. kogXlniceanu, s. 94. Corăbierii. . . au început ă scoate apa cu pompe (tulumbe), drăghici, r. 10. TULUMBUÎ, tulumbuiesc, vb. IV. Tranz. (învechit) A arunca, a împroşca, a stropi apă cu tulumba. TULUMBI'ÎRE s. f. (învechit) Acţiunea de a tuia m b u i, Tulumbuirea nu sluji la nimic. în curînd, aţîţate de vînt, flăcările bătură din aripi, macedonski, o. iii 55. TULUMIîtJM interj. (Adesea repetat) Onomatopee care redă sunetul unui clopot. Tulumbum, tulumbum; din Ţarigrad adus Şi sus-pus (Clopotul), gorovei, c. 85. TUMJLM, tumănesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A prosti, a zăpăci. Ai rătăcit pe-un loc zis necurat... Nu te-o tumănit? I. CR. IV 251. TUMĂMT, -ă, tumăniţi, -te, adj. (Regional) Zăpăcit, prostit, năucit. De cînd s-a dat în dragoste cu fata, umblă tumănit de cap pe toate drumurile. PAMFILE, vlZD. 179. TUMBĂC s. n. v. fombnc. TÎJMBĂ, tumbe, s. f. Săritură peste cap, salt în care corpul se roteşte vertical în aer. F i g. Nu se pot mîngîia boierii ctnd cad de-a rostogolul din culmea lor... Dureroasă-i tumba! alecsandri, t. 1449. (în construcţie cu verbele « a face » sau, rar, «a executa ») A început să chiuie... să facă tumbe în aşternutul patului, camii, petrescu, u. N. 248. Vedeai broasca sărind în aer ca o minge, făcînd o tumbă, ba şi două. caragiale, la cade. (F i g.) Arta nu consistă a face tumbe bine: Ci să ştii a le face atunci cînd timpul vine. bolintineanu, o. 150. începui a cădea, executînd în văzduh o serie de tumbe, alecsandri, la tdrg. E x p r. A se da (sau a se duce) de-a tumba sau (rar) a cădea, a se da (sau a da pe cineva) tumba = a se rostogoli (sau a face pe cineva să se rostogolească) dîndu-se peste cap (şi atingînd în mişcare pămîntul). Arăta cîte isprăvi ştie să facă animalid, care se dădea tumba ca la circ. PAS, Z. I 58. Şi-a scnntit, fără îndoială, vrun picior, dîndu-se de-a tumba pe vro căpiţă de fin, hogaş, M. N. 28. Dihăniile spurcate cădeau tumba cu labele-n sus. DELAVRANCEA, la TDRG. îi înfige cuţitul drept în ochi şi îl dă tumba peste cap. ISPIRESCU, L. 371. (Fi g.) De-i lovi. .. Se duce de-a tumba peste nouă mări şi nouă ţări. ALECSANDRI, T. 11. + (La pl.) Mişcări vioaie“ giumbuşlucuri. Milescu, care niciodată nu ducea glumele prea departe, se opri din- tumbe şi veni lingă dînsa. D. ZAMFIRESCU, R. 67. TUMBELÉCHI, tumbelechiuri, s. n. (Turcism învechit) Tobă mică de aramă de formă semisferică, făcînd parte din instrumentele meterhanelei. în tot timpul acestei ceremonii îi bătea in curte meterhaneaua cu surle, cu tobe şi tumbelechiuri. chica, s. a. 38. — Variantă : tumbeléhi (filimon, c. 59) s. n. TUMBE LE HÉL, tumbeleheluri; s. n. Diminutiv al lui tumbe lec hi. în larma ţambalagiilor se prelungesc meterhanelele şi tumbelehelurile. c. petrescu, c. v. 77. TUMBELÉHI s. n. v, tumbelccliQ TUMEFÂCŢIE, tumefacţii, s. f. Umflătură care se produce într-o parte' a corpului, datorită unor tulburări de circulaţie a sîngelui sau a limfei. V. tumoare. TUMEFIĂ, pers. 3 tumefiază, vb. I. Refl. (Despre ţesuturi) A-şi mări volumul datorită unei tumefacţii ; a se umfla. TUMÉFIÂT, -Ă, tumefiaţi, -te, adj. (Despre ţesuturi) Umflat (din cauza unei tumefacţii). Pielea era uşor tumefiată şi înroşită, babeş, o. A. i 13. Nu mai rămăsese nimic din chipul cu trăsături fine.. . Un obraz buhăit, cu pungi tumefiate sub ploape. C. PETRESCU, î. îl 188. TUMOĂRE, tumori, s. f. Excrescenţă pe un ţesut, cauzată de dezvoltarea anormală a celulelor. Este vorba de o tumoare canceroasă formată in mucoasa gurii. PARHON, O. A. I 153. Tumorile cele mari prezintă o mare diferenţă de consistenţă şi de degenerare între ele. babeş, o. a. i 453. TÜMUL, tumuli, s. m. Movilă conică sau piramidală, din pămînt sau din piatră, ridicată pe morminte la unele popoare din antichitate. Acei tumuli se cheamă, mai pretutindeni, de către locuitori, măgure sau măgule. odobescu, s. ii 141. TUMULÂR, -Ă, tumulari, -e, adj. De mormînt ; funerar, sépulcral. Pe groapă n-au să-mi toarne pietroiul tumular, macedonski, o. i 44. Cercetările riguroase prin tnscripţiunile murale şi tumulare de la Bălineşti elucidează parte din aceste confuziuni de date. odobescu, S. li 222. TUMÜLT s. n. 1. Zgomot mare, larmă, vacarm. A fost ca un semnal al erupţiei, cutremurînd sala in tumult de aplauze şi chemări. C. PETRESCU, C. V. 252/ în tumultul şi trepidaţia de pe cheiuri mi s-a părut că aud o vorbă rominească. bart, s. M. 33. Un tumult ■ de voci, de graiuri amestecate, răsuna vesel. ANGHEL- TUMULTOS — 519 — TUNĂTOR IOSIF, c. i,. 5. -4- învolburare, curs repede, tălăzuire a unor ape. Mult timp nu trece de cină pluta s-a desprins de la ţărm şi virtejurile puternice ale Oltului o prind în tumultul lor grandios, bogza, c. o. 373. 2. Agitaţie, zbucium, freamăt sufletesc. Desigur, se putea oare aştepta ceva mai serios de la. . . caterisitul diacon al Goliei, de la ţăranul sfios, al cărui tumult jovial se dezlănţuia mimai după cîteva pahare de vin vechi? sadoveanu, E. 87. Cu inima în tumult, preotul se apropie de pat. Galaction, o. i 202. F i g. [Eminescu] a ilustrat oarecum, in scurtul răstimp dintre 1870 şi 1889, jalea şi amarul întregului popor muncitor in tumultul veacurilor, sadoveanu, e. 76. Simt din nou tumultul vieţii şi renasc dintre ruine, macedonski, o. 1.220. TUMULTOS, -OĂSĂ adj. v. tumultuos. TUMULTUOS, -OĂSĂ, twnultuoşi, -oase, adj. 1. Plin de tumult; zgomotos, gălăgios, impetuos. Au fost obligaţi să biseze după insistenţele tumultuoase ale selectei asistenţe. rebreanu, r. I 265. Buimaci de somn se-ntind giganţii trosnind a lor încheieturi Şi tumultuoşi pornesc să cînte preludiul unei uverturi, anghel-iosif, c. M. n 37, ^ (Adverbial) Vuietul de glasuri. . . ieşea pe ferestruie şi se spărgea tumultuos de păreţi, in largul şi răsunătorul gol al sălii. vlahuţă, o. a. 161. 4" (Despre ape) învolburat, clocotitor. Fluvii mari cu tumultuoase şi spumegate valuri. . . îi treceau pe dinaintea ochilor. anghel, pr. 43. 2. Abundent, mare, bogat, prodigios. Prin materia tumultuoasă a acestui vast spaţiu de piatră, linii de forţă, vizibile şi adinei trec. . . spre valea cea mare prin care curge Oltul, bogza, c. o. 111. A domnit atunci cînd tumultuoasa înflorire a barocului era in toi. M. I. caragiale, c. 23. — Variantă: tumult(5s, -Oiisă (camil petrescu, tj. n. 140, c. petrescu, s. 191) adj. TUMURtjG," tumurugi, s. m. (învechit) Lemn gros şi rotund (întrebuinţat în construcţii) ; trunchi; buştean. începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de. ■ ■ grinzi, ista de tumurugi. CREANGĂ, P. 48. Pleacă şi rîndunelele, rosti bătrîna, întoreînd răpede luntrea ca să nu se lovească de un tumurug mare ce plutea pe apă. contemporanul, vij 29. A vi mers prin Tarnof, tîrg mărişor. . . cu un pod pe apa Biala, fără nici un tumurug. kogălni-CEanu, s. 8. TUN, tunuri, s. n. 1. Armă grea de artilerie, care aruncă proiectile la mare distanţă, în traiectorie lină; p. e x t. nume generic dat tuturor armelor de artilerie. V. mortier, obuzier. O parte din sat căzuse subt bătaia tunului. C. petrescu, î. ii 204. La marginea oraşului aşteaptă un regiment cu tunuri, sahia, n. 40. Şi tunuri sute bubuiau, Se clătina pămîntul. alecsandri, p. A. 206. Nu te-or bate tunurile, Că te-or bate lacrimile, jarnîk-bîrseanu, d. 316. Tun director v. director. -$> Expr. Pofi să dai cu tunul, se spune cînd cineva doarme adînc şi nu se deşteaptă uşor. A Ii în buza tunului v. buză. 4- (în metafore şi comparaţii, intensificînd acţiunea exprimată de verb sau dînd valoare de superlativ unui adjectiv) Foarte, straşnic, zdravăn, grozav, mult de tot. Era sănătos tun. STĂnoiu, C. I. 128. Dunărea amorţise, îngheţase tun. Sandu-aldea, u. p. 34. S-a culcat îmbrăcat pe mindir şi a dormit tun pînă la ziuă. caragiale, m. 17. Nu căta că sînt bătrin, Că la drum sînt iute tuti. şez. v 151. 2. (învechit şi popular) Tunet. Vine zmeul cu două capete, vuind- ca tunul, sbiera, p. 93. Da eu cum nu voi ofta, Că greu tun a ploaie vine. — Draga tatei Irinucă; Acela nu-i tun de ploaie, bibicescu, p. p. 274. TUNĂ1, pers. 3 tună, vb. 1.1. Intra n z. impers. A se produce tunete în atmosferă; a se auzi tunetul bubuind. Dintr-un nor depărtat s-auzi tunind. -Vlauuţă, o. A. 368. Să închid fereastra... curînd a să tune. NEGRUZZI, s. I 58. Dacă tună după Simion Stîlpnicul, e semn de toamnă lungă. şez. I 128. <0> Expr. A tunat Şi i-a adunat, se spune despre oamenii care se întovărăşesc avînd aceleaşi defecte. Moş Vasile era un cărpănos ş-un pui de zgîrie-brinză ca şi mătuşa Mărioara. Vorba ceea: « au tunat şi i-au adunat ». CREANGĂ, a. 50. (Despre persoane) A tuna şi a fulgera v. fulgera (l).<ţ>(Cu precizarea subiectului, care indică spaţiul unde se produce tunetul) Năvalnic afară bate vînt. De-al fulgerelor vuiet văzduhurile tună. COŞBUC, P. I 141. Cerul tună, apa saltă clocotind, alecsandri, p. a. 106. De-ar veni luna lui mai Să-mi aud cerul tunind, Să văd norii fulgerind. ANT. lit. POP. I 72. 2. Tranz. impers. (Regional, mai ales în imprecaţii) A lovi pe cineva trăsnetul; a trăsni. Vai, tuna-te-ar, lume rea! jarnîk-bîrseanu, d. 366. I n-tranz. (Cu precizarea subiectului) Tună, doamne, şi trăsneşte Tună-n cine despărţeşte Dulcea dragoste-nfo-cată. alecsandri, p. p. 22. (F i g.) Poetul. . . să fulgere păcatul. . . Să tune-n mişelii. contemporanul, l 205.' Blăstemttl ţării tunind să cadă Pe capul vostru nelegiuit. alecsandri, p. n 120. 3. I n t r a n z. (Despre diferite surse de zgomot) A vui, a bubui. Barnarul închis în canal de scinduri freamătă sub picioarele mele, fierbe, se zbate, tună. sadoveanu, o. viii 241. Stîncă. . . Ce din virf de munte saltă, Tună, se rostogoleşte, alecsandri, p. ii 15. 4- (Despre glas, cuvinte etc.) A răsuna puternic. Acesta el tună glasul directorului, punctînd încheierea cu un pumn in birou. c. petrescu, c. v. 133. Ca-ntr-un fund dogit de clopot tună-n gura lor cuvîntul, Şi pe unde calcă dinşii se cutremură pămîntul. iosif, p. 63. (Impersonal) Şi fuge el tot înainte, şi în urma lui tună: hoţule-i, nătărăule-i! CONTEMPORANUL, III 700. 4. Intranz. A trage cu tunul (sau, mai rar, cu alte arme de foc). Vine Din pistoale dînd Şi din puşti tunind. SEVASTOS, n. 114. Urcînd douăsprezece tunuri mari într-un deal înalt, le îndreptă spre armia noastră şi începu a tuna asupră-î. bălcescu, o. II 87. TUNĂ2, tun, vb. I. Intranz. (Regional) A intra, a pătrunde undeva pe neaşteptate (şi cu mult zgomot); a da buzna, a năvăli. Lasă uşa descuiată Să mai tun şi eu v’odată. MAT. folk. 1010. Tun în casă, focu-i stîns, ies afară, lemne nu-s. şez. xil 153. Turcu-n casă că tuna Şi vin roşu aducea, O ploschiţă De-o vedriţă. jarnîk-bîrseanu, d. 489. <0> (în imprecaţii) Tune dracu-n pielea lor! călinescu, E. o. i 108. <0“ E x p r. A-i tuna cuiva ceva în minte (sau în cap) = a-i trece cuiva prin minte o idee neaşteptată. A tuna în groapă = a muri. Să n-ai parte d-altăfată, Pînă n-oi tuna în groapă, hodoş, P. P. 133. TUNĂB, tunari, s. m. Militar care serveşte într-o unitate de artilerie; servantul unui tun ; artilerist. Tunarii se luptau straşnic, sadoveanu, o. vi 31. La cele patru colţuri ale locului de adunare e cîte un tun cu tunarii săi, aşezaţi după regulile ostăşeşti, camil petrescu, o. II 352. Ţinteş era dibaci tunar, Căci toate-a lui ghiulele Loveau turcescul furnicar, alecsandri, p. a. 207. TUNĂRÎ, tunăresc, vb. IV. Tranz. (învechit) A trage cu tunul, a bombarda. TUNĂRÎRE s. f. (învechit) Acţiunea de a tunări; bombardare. Văzind ai noştri că nu izbutesc, astfel, se mărginiră a urma cu tunărirea de bombe şi ghiulele. bălcescu, o. ii 114. TUNĂTOR, -OĂBE, tunători, -oare, adj. Care tună, care bubuie (tare); puternic, răsunător. Ca să dovedească vrednicia lor, răspundeau artistului cu voci tunătoare şi false, sadoveanu, E. 126. Peneş, om de omenie, Sare-n Plevna dintr-un zbor Şi apucă-n bărbăţie Tunul TUNDE — 520 - TUPILA cel mai tunător, alecsandri, p. m 482. Auzii glasul aramei tunătoare. alEXANDRESCU, m. 30. -fy- (Adverbial) Atunci boier Stoicea. ■ . porunci tunător, galaction, o. i 52. După o pauză, tunător, aproape răstindu-se una la alta, îşi întilniră glasurile intr-umil singur, bassarabescu, v. 23. TÎJÎN'DE, tund, vb. III. T r a n z. 1. A scurta, a tăia sau a reteza (pînă la piele) părul, mustaţa sau barba cuiva. Şi-a tuns mustaţa. (Complementul indică persoana respectivă) Văzînd profesorul că purtăm plete, a poruncit unuia dintre şcolari să ne tundă. CREANCX, A. 27. <$- E x p r. A tunde (pe cineva) brebenel v. brebenel. <$• Refl. cauzativ. E păcat să mături tu sau altul părul după ce te-ai tuns. GOROVEI, la CADE. (în ritualul bisericii ortodoxe) A tăia părul de pe capul unui om înainte de a-1 face călugăr; p. e x t. a călugări pe cineva. De mă veţi vedea aproape de moarte, să mă tundeţi călugăr. NEGRUZZI, S. I 159. -fy- A tăia părul sau lîna de pe corpul unor animale. Stăpînu-meu a pus de şi-a tunS oiţele, şi a tuns şi oaia finului său. ISPIRESCU, L. 208. A scurta, iarba sau vîrfurile copacilor. Tunde crengile copacilor. drAghici, r. 151. 2. F i g. (în e x p r.) A O tunde = a fugi, a o şterge, a o tuli. Băga de seamă vreun bou răzleţit şi o tundea pe-aci încolo, agîrbiceanu, s. p. 14. Tunde-o (băiete, pîrlco etc.) = fugi, şterge-o. Iese pe tişă, pune mina pe iapă şi pe-o secure şi tunde-o! crEangA, p. 47. Tunde-o, pîrleo ! Peste garduri sărea iute şi fugea. CONTEMPORANUL, i 406. TtJNDERE, tunderi, s. f. (Rar) Acţiunea de a (s e) tunde şi rezultatul ei. TtJNDRĂ, tundre, s. f. Regiune de stepă din zona polară arctică, a cărei vegetaţie este constituită din muşchi, licheni şi arbori pitici. TUKÎL, tuneluri, s. n. 1. Galerie subterană care permite trecerea unei căi de comunicaţie (în special a drumului de fier) printr-un masiv muntos sau deluros, pe sub nivelul solului sau pe sub o apă. Ei au venit ■ ■ ■ stră-bătind oraşul pe dedesubt, instalaţi în vagoane confortabile, prin tunelurile de metal şi marmură ale metroului. STANCU, U.R.S.S. 37. Drumul de fier. . . pătrunde chiar înăuntrul muntelui prin gura neagră a tunelului care îl înghite. bogza, c. o. 347. O gură neagră se cască în masa vinătă de piatră, toţi se reped la geamuri să le închidă, intri-n întuneric. E primul tunel. VLAiruŢĂ, o. A. iii 33. <)* F i g. Tuneluri de verdeaţă conduc în băi de umbră Punctate de topazul corolelor de nuferi. PERPESSICIUS, S. 81. 2. (Rar) Local de consumaţie în forma unei galerii, amenajat de obicei într-un subsol. Tinerii găgăuţi... cari bat trotuarele Bucureştilor, umplu cafenelele şi tunelurile, joacă toată noaptea biliard. GHEREA, ST. CR. I 336. — Pl. şi: tunele (c. PETRESCU, R. DR. 37). TUNELÎST, tunelişti, s. m. (Rar) Muncitor specializat în lucrări de tuneluri. Străpungînd metru cu metru muntele, in cei patru ani, tuneliştii au căptuşit această cavernă cu un adevărat munte de beton. CONTEMPORANUL, s. Ii, 1955, nr. 480, 3/3. TtJKET, tunete, s. n. 1. Bubuit care însoţeşte fulgerul sau urmează după el şi care este provocat de descărcările electrice din atmosferă. O seînteiere crudă umplu ripa, tunetul zgudui munţii, sadoveanu, O. Viii 243. Fulgerul seînteie, tunetul bubuie, Calul său cade. bountineanu, O. 74. Tunetul se poartă vuind din loc în Icc. alecsandri, p. i 193. Groaznice tunete o să avem, negruzzi, s. i 58. (Rar) Trăsnet. E fntmost lovi-l-at tunetul. STancu, d. 190. Un fulger ca o sîrmă ruptă tresări în întunecimea norilor şi tunetul trăsnit dărimînd văzduhul, sadoveanu, o. a. n 102. 2. F i g* Zgomot puternic. Se auzi deodată un tunet de voci. camii, petrescu, o. ii 184. Atunci un tunet de urale şi de aplauze. . . izbucni, mironescu, s. A. 109. El sub tunetul de tun S-a bătut ca un nebun, coşbuc, p. I 132. începu a se cutremura biserica şi se auziră nişte pocnete şi tunete. ISPIRESCU, I,. 99. TÎJNGSTEN s. n. Metal dur, greu, de culoare cenuşie, întrebuinţat mai ales la fabricarea oţelurilor speciale şi a filamentelor pentru becuri electrice; wolfram. TUNÎCĂ, tunici, s. f. 1. Haină bărbătească care face parte dintr-o uniformă (militară, şcolară etc.) şi care se poartă peste cămaşă. Tunica scurtă căzăcească ii stringea pieptul lat in care gemea înăbuşit o vijelie, sadoveanu, o. i 11. A pus jos tunica soldăţească şi a secerat cu indîrjire. galacTion, o. i 137. Se uita într-un jurnal ilustrat, tihnit, grav... cu tunica strînsă pe el ca de paradă. D. ZAMFIRESCU, R. 11. (Simbolizînd persoana îmbrăcată într-o asemenea haină) N-apuca să facă zece paşi şi tunica roşie îi apărea ca din pămînt. VLAIIUŢĂ, o. A. iii 67. 2. Haină asemănătoare cu tunica (1), purtată de femei. Tunica de catifea strînsă pe mijloc, cu puf de.blă-niţă la.git şi la mîneci. SADOVEANU, O. VII 57. 3. îmbrăcăminte largă, cu falduri, dintr-un material uşor, care se purta în antichitate, acoperind tot corpul. Şi-n for purtam tunică cu ciucuri elineşti. macedonski, o. I 139. Acea mîndră şi sprintenă fecioară de marmură care s-avîntă, ageră şi uşoară, sub creţurile dese ale tunicei spartane, odobescu, s. m 55. 4. Membrană fibroasă care înveleşte unele organe ale corpului. Membrană care acoperă corpul unor animale marine. + (Bot.) înveliş cărnos al unui bulb. TUNE1 s. n. Faptul de a (se) tunde. TUNS2, -A, tunşi, -se, adj. (Despre .păr, barbă sau mustaţă) Tăiat, scurtat, retezat; (despre oameni) cu părul, barba sau mustaţa tăiate. Moş Gavrilă îşi freacă barba tunsă. SADOVEANU, o. VII 345. Bărbatul ăsta voinic, cu fruntea dreaptă şi mustaţa plină, tunsă, camil PETRESCU, o. i 275. <0> E x p r. A i se duce (sau a-i merge cuiva) vestea ca do popă tuns v. popă (11). + (Despre lîna sau părul unor animale) Tăiat de pe corpul animalelor ; (despre animale) cu lîna sau cu părul tăiat; fără lînă, fără păr. E x p r. C-0 Ii (sau ba e) tunsă, C-0 Ii (sau ba .e) rasă v. r a s2. (Despre iarbă, copaci) Cu vîrful retezat. Alee de copaci foarte nalţi şi tunşi. golescu, î. 27. TUNSOĂBE, tunsori, s. f. Tuns; fel de a (se) tunde. TUKStJRĂ, tunsuri, s. f. Tunsoare. TUPĂNl, tupănesc, vb. IV. Intranz. (învechit şi regional) A lovi, a ciocăni, a bate. Faurul vara, in căldurile ceale mari, toată ziua tupăneaşte cu ciocanul. ŢICHINDEAL, F. 117. TUPfiU s. n. Atitudine îndrăzneaţă; îndrăzneală, cutezanţă, obrăznicie. TUPILĂ, tupilez, vb. I. Refl. 1. A se ghemui (la pămînt), a se face mic (mai ales pentru a nu fi văzut), p. e x t. a se ascunde ; a se pitula. V. c i n c h i. Ozun se tupilă alături de lucrător. C. PETRESCU, C. V. 138. Căpriţa pe care Alexandru o urmărise atit de mult stătea tupilată. GANE, N. I 143. Căţelul s-a tupilat blind la picioarele lui. vlahuţA, o. a. ii 6. «$> Fi g. (Despre case, rar despre alte lucruri) în colţul uliţei noastre, cu case tupilate acoperite cu olane, se afla o circiumă bătrînească. I. BOTEZ, şc. 20. în bătătura caselor tupilate sub coperişele de stuf, citeva femei, cu mînile straşină la ochi, cătau lung, cercetător, departe în zare. barT, s. M. 69. Văile tupilate întunecau priveliştea. HOGAŞ, M. N. 132. <0» Tranz. TUPIL1 — 521 - TURBA (Complementul indică o parte a corpului) Ea-şi tupila capul şi se înclina spre el, cu sentimentul că e sub apărarea' unei puteri mari. vi,aiiuţX, o. a. iii 86. 2. A înainta pe furiş, ghemuindu-se pentru a nu fi văzut. V. furişa. O femeie se tupila prin dosul unei case, furişindu-se către o cinepişte înaltă, sadoveanu, m. C. 86. Ea trebui să-şi plece capul, se tupila pe sub ramuri cu mişcări de păsărică. VLAhuţX, o. a. ni 48. — Variantă: (rar) tupili (marian, o. i 274) vb. IV. TUPILÎ vb. IV v. tupila. TUPIIitjŞ adv. (Regional, de obicei în construcţie cu verbe de mişcare) Ascunzîndu-se, ferindu-se (ca să nu fie văzut sau prins). Sar in grădină la Costache şi merg tupiluş prin păpuşoi, creangă, A. 67. Hai! iute. . . dos la faţă şi iupilitş prin năgăruş. ALECSANDRI, T. 216. (Repetat) Diavolul de miţă.. . tupiluş-tupiluş şi haţ! apucă-n gură coasta. I. CR. m 205. TUPUNGEĂLĂ, tupungeli, s. f. (Regional) Faptul de a tupungi; bătaie zdravănă (cu pumnii). Bogătanul ti muncea pînă la sleire şi-l procopsea cu tupungeli. STANCU, D. 45. TUTUN GÎ, tupuvgesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A bate zdravăn pe cineva (cu pumnii). Jandarmul. . . a chemat-o la post, a tupungit-o, a stilcit-o, a călcat-o in picioare. STANCU, D. 283. TUR1, tururi, s. n. 1. Mişcare circulară în jurul unui ax sau al unui punct fix, efectuată o singură dată pînă la revenirea în punctul de plecare; p. e x t. mişcare liniară pe un traseu cu revenirea la punctul de plecare. Vă rog să-mi faceţi onorul de a-mi acorda un tur de valţ. alecsandri, T. 1427. + Tur de orizont r- observare succesivă, cu ajutorul teodolitului, a diferitelor porţiuni caracteristice din jurul unui punct, pînă la revenirea lunetei în poziţia de la care s-a plecat; f i g. privire de -ansamblu asupra unei probleme. Eri seară am făcut un interesant tur de orizont al situaţiei, contemporanul, S. n, 1949, nr. 162, 14/4. Tur de forţă v. f o r-ţ ă (11). Tur-retur = dus şi întors, plecare şi înapoiere. 2. Parte dintr-o competiţie sportivă organizată după anumite norme, constînd dintr-un şir de etape care reprezintă prima jumătate din totalul etapelor. întrecerea sportivă, mai ales la ciclism, în cursul căreia se parcurge un circuit de lungă distanţă. 3. (La jocul de cărţi) Ciclu de jocuri în care fiecare partener, pe rînd, distribuie o’singură dată cărţile. Citva timp s-au îndemnat toate patru una pe alta: « Mai facem un tur şi ne ridicăm ». gal an, b. i 415. TUR2, tururi, s. n. (Familiar) Porţiune a pantalonilor bărbăteşti, carc acoperă partea dorsală a corpului. N-avea dccît o haină de soldat, veche şi ruptă, şi o pereche de nădragi zdrenţuiţi, cu turul atîrnind prea jos. DUMITRIU, n. 6. S-a grăbit să-şi şteargă degetele-i negre de turul şalvarilor. Sadoveanu, o. l. 34. Vă iau de turul izmenelor şi vă arunc în foc. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 214. TURĂ1, turale, s. f. (învechit) 1. Monogramă a sultanului care se punea pe actele şi pe monedele turceşti; p. e x t. emblemă, efigie. Am pus de a topit nişte scule de aur şi toată argintăria. ■ . le-am făcut bulgări de aur şi de argint şi i-am trimis la Stavracolu ca să-i bată la tarapana cu tura de mahmudele şi beşlici. Ghica, S. 506. De cînd n-am avut paraua, I-am uitat cum e turaua, pann, p. v. i 17. 2. Faţa monedei pe care se află efigia. Numai cit fiecare gologan are turaua şi izicul (= dosul monedei) său: şi de unde pînă acum căzuse gologanul tot cu turaua-n sus, se întimplă, intr-o zi, să cadă gologanul şi cu izicu-n faţă! hogaş, h. 22. -&_Iasic (sau izicj şi tura =■ rişcă. Diferite grupe de masalagii şi pungaşi: unii jucau nuci; alţii iasic şi tura. filimon, c. 58. TURĂ2, turale, s. f. 1. (Cu sens colectiv) Fibrele unei plante exotice din care se fabrică o anumită talitate de aţă. Se numeşte mreajă... o reţea simplă şi foarte uşoară, împletită dintr-o aţă foarte subţire, făcută din tura. antxpa, p. 498. 2. (învechit) Pachet cuprinzînd un număr fix de obiecte (de obicei 10 sau 12) de acelaşi fel, legate sau ambalate împreună, pentru a forma un tot. V. t e s t e a. Saftianul se face din piei de capră şi de oaie, puindu-se cite 10 la o tura sau testea. I. IONESCU, m. 739. TURALÎU, -IE, turalii, adj. (învechit, despre monede) Care poartă emblema sultanului, cu turaua acestuia. îmi dete o mie de galbeni tot d-ei turalii. GORJAN, h. rv 27. Parale turalii Luate de la agii. PXSCULESCU, l. p. 239. Cit era beşliii in ţară, Purta Rada cosicioare... Cu parale turalii, Luate de la beşlii. mat. Folk. 89. TURÂNIC, -Ă, turanici,-e, adj. De origine uralo-altaică. Popoare turanice. TURÂŢIE, turaţii, s. f. Mişcare circulară a unei piese în jurul unui ax. Numărul de învîrtituri efectuate de un corp rotitor într-o unitate de timp. Viteza maşinii atinge pe minut 2200 turaţii, contemporanul, S. n, 1949, nr. 159, 3/4. Rotativele scuipă munţi de ziare, invîrtindu-se cu maximul de turaţii. BOGZA, A. î. 251. TURA-VtJRA interj. Cuvînt care exprimă vorbăria lungă şi fără rost într-o discuţie sau trecerea de la un subiect la altul. Cit de mare-i ziulica, Nici că le mai tace gura: Tura-vura, tura-vura, De nu mai auzi nimica. D. botez, F. s. 82. Ba că dă-mi-o, ba că nu ţi-o dau, din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o ţuică. caragiale, o. i 119. E x p r. Ce mai tura-vura = ce mai încoace-încolo, ce mai atîta vorbă degeaba? Ce mai tura-vura. Popa se zvîrcolea de parcă ar fi fost tras pe frigare, stancu, d. 441. TtJRĂ1, ture, s. f. 1. Schimb (4). Părăsea la ora 3 noaptea (atunci se termina tura) atelierul, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 165, 10/1. 2. (Rar) Tur1 (1). Le ceru să-i rezerve fiecare cite o tură de vals. rebreanu, i. 100. TtJRĂ2, ture, s. f. Piesă la jocul de şah, în formă de turn. Alecu Golescu mută scurt tura de fildeş care mîngîie degetele, dar se vede că ttu-i e ghidul la joc. CAMIL PETRESCU, O. II 335. TURBĂ, turbez, vb. I. Intranz. 1. A se îmbolnăvi de turbare. Un cîine nu rămîne nebătut in sat. . . Totuşi, mai turbează cite unul primăvara. STANCU, D. 174. Mai ales primăvara. . .vietatea turbează. PAMFILE, vXzd. 44. 2. A se mînia peste măsură; a se înfuria. Cind auzi dascălul de fuga copiilor, turbă de minie. ISPIRESCU, L. 276. Şi să nu turbezi de mînie cînd cugeţi că sînt guri rele, invidioşi şi ignoranţi? CARAGIALE, o. ni 211. Şi cu toţii crunt turba, Paloşile ridica, alecsandri, p. p. 154. T r a n z. f a c t. Mai potoleşte-te şi dumneata, coană Acriviţo, pentru dumnezeu! nu-l mai turba! caragiale, o. hi 36. Mă turbează şi, zău, mă tem să nu fac vrun păcat într-o zi. alecsandri, t. i 210. ^ Refl. Fig. Înfiinţîndu-să o furtună foarte cumplită, cu aşa sălbătăciune s-au turbat marea, incit undele ei să înălţa ca nişte case. drXghici, R. 9. + A cădea într-un acces de furie; a se lăsa cuprins de furie, a înnebuni. Să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, u. 112. Cîndgîndesc. .. că am să mă întorc iar la dînsa acasă, îmi vine să turbez, să iau cîmpii, nu altăceva. CREANGX, p. 123. Da daţi-mi pace!... Aţi turbat? alecsandri, T. I 299. — Prez. ind. şi: turb (EMINESCU, n„ 20, şez. I 126). TURBAN - 522 - TURBULENT TURBAN. turbane, h. n. Banda de stofă, de mătase sau dc pînză, dc obicci albă, pe care o poartă la uncie popoare orientale bărbaţii, înfăşurată dc mai multe ori in jurul capului. In loc de pălărie, işi răsucea cu artă pe cap un fel de broboadă, ca un turban, de mătase aurie cu bande verzi. HART, K, 100. Turbanul ii cade şi-l lasă căzut, coşnuc, r. I 206. Port un turban de matasă. N’t'C.îtrzzî, s. ii 128. F i g. (Sîmbolizînd armata turcă) Mihai Viteazul. . . gonea dira de. . . turbane risipite pină in t'ăgăunele Balcanilor. vlahuţX, H. r. 13. TURBARE» turbări, s. f. 1. Boală gravă produsă dc un virus la unele animale (mai ales la cîini) care se poate transmite prin muşcături sau zgîricturi şi omului şi care se manifestă prin accese nervoase urmate de paralizie şi apoi de moarte; turbă. Boli ca paralizia infantilă, turbarea. . . sint produse de virusuri transmisibile. MAUI-NHSCU, r. A. 81. Turbarea produce leziuni vasculare şi celtdarc ale substanţei cenuşii. daiîF.ş, O. A. I 612. 2. Mînie, furie; înverşunare. Se poate, răspunse Bîrnovă, dar asta trece. — Nu trcce! nu trece! gemu c-uti fel de turbare Tudor. SADOVEANU, O. VII 64. Se răpezi la dinsul cu turbare şi se Încinse o luptă. ISPIRESCU, L. 28. Cei mai juni se apărau cu turbare. NKGRUZZI, S. I 152, F i g. Oltul se rostogolea... şi sc fringea dc mal, plin de turbare. GALACTION, o. I 74. Sc scorni un vint furios. . . şi fncepu să sufle cu aşa turbare şi putere, incit încovoia pînă la pămînt eră cil c copaciului. POPESCU, B. II 48. Expr. (Rar) Turbare do cap = zăpăceală, confuzie. Turbare de cap şi frintură dc limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli, nu s-a mai dat a vedea. crkangX, a. 84. TUIUîAT, -A. turbaţi, -te, adj. 1. Bolnav dc turbare. murit. . . muşcat dc un lup turbat. iiogaş, DR. II 46. Un lup... cu o limbă ca dc dihanie turbată, cu colţii rinjiţi. iSriRKSCU, L. 17. Spinul... sc răpede ca un cine turbat la llarap-Alb. cukangX, P. 278. (Substantivat) Itt tiurerea lui strigă ca un turbat, holintineanu, O. 294. 2. Furios, violent, sălbatic. Să-l tiriic. . . legat De-a ralului meu coadă, de-a celui mai turbat, coşbuc, P. I 53. Ieşea apoi in balcon ca să vază ce e jos, unde urla mulţimea turbată, caragiai.k, o. iii 7. Zimbrul, aprig ca un zmeu... Fiară cruntă şi turbată Pleca fruntea lui cca lată. ALEC-SANDRI, P. li 93. F i g. Dîmboviţa asta e turbată cînd se umflă. CAMIL rETRKSCU, O. I 556. Deznădejdi ce nu se-vfring, în grozav tnrtej se strîng, Zbuciumind tot mai turbate, macedonski, o. I 200. Slănicul. . . ingîmfat şi turbat, se aruncă rostogolind pietre şi bolovani. SEGliVZZl, s. i 316. ^ E x p r. A se facc dunăre turbata v. dunăre. <0* (Adverbial) Emelian răcni turbat că a intrat dracul in ei. dumitrii’, r. r. 52. Din dinţi grozav scrişneştc Şi tot blastcmă turbat. ALECSANDRI, r. A. 40. (F i g.) în tuspatru părţi a lumii turbat t'intui se tot duce. ALECSANDRI, i\ A. 132. Înnebunit (dc durere, de spaimă). Alerga turbată de co!o-colo, întrchînd, fringîndu-şi mîinile. VLAITUŢÂ, o. a. 426. îl. (Popular, mai ales în basme, în expr.) Vint (sau aer) turbat — vint (sau aer) din straturile cele mai înalte ale atmosferei. ],rintul turbat suflă sus... nu suflă niciodată pe pămînt. TAMFILE, VXZD. 44. Ciocirlanul. . . ajurge tocmai lingă cer, în acrul cel turbat. MARIAN, O. I 350. îl făcu un pui de corb şi îl viri într-un stol de corbi ce se urcase pină la t•intui turbat. ISFIRESCU, L. 46. 4. Foarte mare, foarte intens, foarte mult; extraordinar, grozav. Un fiu De împărat odată, în piept cu dor turbat de viu, S-a îmbrăcat in fată. COŞBUC, P. I 70. Acrul răsună de ţipete turbate Şi mii dc cai înoată in x:r:bre-r.tur.eeate. liOLTNTiNEANT, O. 52. (Adverbial) Idoli străini, mari băutori de singe. Turbat s-au apucat aici să bea. lîENirc, V. 93. TURBA1 s. f. (Popular) Turbare (1). Se auzi deodată in jurul ^stinii un lătrat de dini alit dc zgo- motos şi înverşunat, incit s-ar fi zis că a dat turba in-*tr-înşii. CANE, N. II 47. De turbă rar animal care scapă. şez. in 205. + (Rar) Calificativ injurios dnt unei persoane. Da ce ai tu cu munca mea?. . . prinse a ţipa baba. — Tacî, turbo! DUNXRKANU, N. 21. TORBA2 s. f. Varietate de cărbune de calitate inferioară, format prin carbonizarea parţială n unor resturi de plante dc mlaştină şi folosit drept combustibil. Ţinut mai mult mlăştinos, acoperit dc turbă, n fost multă vreme sterp. saiiia, U.R.S.S. 39. TURB/UlÎÎNE, turbăciuni, s. f. 1. (Rar) Turbare (1). Aveau să-l omoare ca pe un dine vcninnt de turbăciune. roFA, v. 137. 2. Turbare (2). Dc cîte ori in turbSciune se apropiau de călăreţ, inlilneau gloanţele lui ţi copitele fugarului. CANi:, N. I 11. Turbăciune oarbă cu lăcomia unită. con'aciii, r. 302. Să afla gata de război cu o mare turbăciune. DnACHICI, R. 182. TURBĂRÎE, turbării, s. f. Regiune mlăştinoasă cu vegetaţie bogaţii, din resturile căreia se formează turba5; regiune bogată în turbă. TURBÎNT, turbente, s. n. (Regional) Panglică lntîi, uneori dc fir, cu carc sc împodobeşte fruntea mircsclor îndată după cununie. O. . . cordea — lată.. . se numeşte pe aici [în Banat] turbent. marian, nu. 705. TURBIDIMÎ'TRU, turbidimetre, s.n. Instrument pentru determinarea gradului dc tulbureală a unei soluţii, a unei suspensii sau a unei emulsii. TURIîiNĂ, turbine, s. f. Motor cu rotor, carc foloseşte energia potenţială a unui fluid pentru a obţine energic cinetică, pe carc o transformă în energie mecanică. Aceste ape năvălesc in turbina unei uz ini electrice, care aprinde mii de lumini, hogza, c. o. 173. Sala turbinelor... este curată ca o farmacie. SAHIA, U.R.S.S. 82. Asemenea mori (morile cu turbine) se cred a fi o invenţiune cu totul nouă. onom-SCU, s. II 107. TURBÎNCÂ, turbinci, s. f. (învechit) Sac (soldăţesc) dc merinde; traistă. Blagosloveşte-mi turbinca asta, că ori pe cine oi vrea eu, să-l vir intr-insa. CRiUNf.X, r. 300. TURBOCOSirRESOR, turbocompresonre, b. n. Agregat alcătuit dintr-un comprcsor de aer şi o turbină, folosit la supraalimentarea cu aer a motoarelor diesel sau a motoarelor cu ardere internă. TURBOFOR, turbofoare, s. n. Sapă de foraj acţionată de o turbină hidraulică, folosită la forarea sondelor de ţiţei. TURBOGENERATOR, turbogeneratoare, s. n. Grup compus dintr-un generator electric cuplat cu o turbină cu aburi sau cu gaze. TURBOINJF.CTOR, turboinjectoare, s. n. Agregat alcătuit dintr-un injector şi o turbină. TURBOPROPULSOR, turbopropulsoare, s. n. Agregat alcătuit dintr-o turbină cu gaze şi un comprcsor, folosit la propulsia unui avion. V. turboreactor. TURBOREACTOR, turboreactoare, s. n. Reactor cu un grup turbocompresor, la care propulsia se obţine numai prin efectul dc reacţiune a gazelor dc ardere, Ia cvacuare. V. turbopropulsor. TURBULENT, -A, turbulenţi, -te, adj. Carc face gălăgie (v. zgomotos); carc produce dezordine (v. nesupus, revoltat). Sf arată mult mai turbulent şi nedomolit, dezvăluindu-şi temperamentul pasionat. SADOVIlA.vu, E. 200. Îl vedea utilizind cu indeminare toate apucăturile de şcolar leneş, chiulangiu, turbulent fi pala- TURBULENTA - 523 - TURCIRE vragiu. C. PETRESCU, c. .v. 107. Ţăranii au devenit foarte turbulenţi şi arţăgoşi. rebreanu, r. n 116. <$■ (Substantivat) Cei ciţiva turbulenţi ascultă de sfaturile tovarăşilor lor. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 160, 12/5." TURBUU&NŢĂ s. f. 1. Gălăgie, zgomot, dezordine; nesupunere, revoltă. 2. Mişcare de agitaţie a unui fluid ale cărui particule au deplasări dezordonate. TÎJRBUR s. n. (Rar) Nelinişte, zbucium, tulburare. Aburi de îndoială şi de turbur răsăreau uneori în unghere de inimă. POPA, v. 39. TURBURĂ vb. I v. tulbura. TURBURĂRE s. f. v. tulburare. TURBURAT, -Ă adj. v. tulburat. TURBURĂTOR, -0ĂRE adj. v. tulburător. TURBURE adj. v. tulbure. TURBURÎU, -ÎE adj. v. tulburiu. TURBUROS, -OĂSĂ adj. v. tulburos. TURC1, -A, turci, -e, adj. Care aparţine Turciei sau populaţiei ei, privitor la Turcia sau la populaţia ei; turcesc. Limba turcă, czi Un agă turc consimţise să asiste la ceremonia de instalare, iorga, L. i 331. La mal ne întîm-pină mai mulţi ofiţeri turci, bart, s. m. 21. TURC2, -Ă, turci, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Turciei sau care este originară de acolo ; p. e x t. persoană de religie mahomedană. Decît roabă turcilor, Mai bin’ hrană peştilor. Jarnîk-bîrseanu, d. 496. (Cu sens colectiv) Frate, te-ai luptat bine cu turcul!. . . şi l-a bătut pe umeri. CAMIL petrescu, o. ii 89. Zvonul ajungea pînă-n ţara' turcului. jarnîk-bîrseanu,d. 491. <0 E x p r. rarcă se bat turcii la gura Iui=parcă se bat calicii Ia gura lui, v. gură (II). Cum 0 turcul şi pistolul = cum e omul, aşa sînt şi faptele lui, prietenii lui. (Doar) nu dau (sau vin) turcii, se spune pentru a modera graba neîntemeiată a cuiva. Da stai un pic, tovarăşe, ce naiba?! Nu dau turcii! Galan, b. i 28. A Ii turc (sau ca turcul) = a fi încăpăţînat, a nu ţine seamă de nimic, a nu vrea să înţeleagă. E ca turcul. . . nu vrea să ştie de nimic. pamFile, s. T. 85. Turcul plăteşte, se spune cînd cineva este silit să plătească, vrînd-nevrînd, paguba sau cheltuiala făcută de alţii. TURCALÎŢ s. m. v. turculeţ. TURCĂŞ, turcaşi, s. m. (Transilv., Mold.) Flăcău mascat care umblă cu turca. Jocul turcaşului. . . stă in a se încovoia şi a se clănţăni, ducîndu-se de la uşă pînă în fundul casei, pamfile, cr. 164. TtfRCĂ, turci, s. f. (Transilv., Mold.) Capră (I 2). începind de la Ignat şi sfîrşind cu zilele crăciunului. .. tineretul romîn umblă cu turca, capra sau brezaia. pamfile, CR. 162. în sărbătorile crăciunului şi-n ziua de anul nou se îmblă cu turca, marian, o. ii 405. + Nălucă, stafie, fantomă. Toate stihiile năpădesc pe mine. . . strigoii, moroii ... turca. ALECSANDRI, T. 616. — Variantă: ţiircă s. f. TURCÎSC, -EĂSCĂ, turceşti, adj. Turc1. în fundul portului e ancorată o corăbioară turcească. BART, S. M. 49. Alexandru Lăpuşneanul. . . fugind la Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti, negruzzi, s. i 137, Deasupra sînt zidiri de case, din care una este împodobită după obiceiul chinezesc şi turcesc. GOLESCU, î. 81. Trei voinici că mi-a sosit... Cu puştile tătăreşti Şi cu pistoale turceşti, şez. I 44. Cafea turcească = băutură fierbinte, dulce, preparată din boabe de cafea prăjite şi măcinate foarte fin. La aroma îmbătătoare a unei cafele turceşti, ochii lui. . . se pierdură in acea intensivă visătorie care stă cîteodată atit de bine băieţilor, eminescu, N. 35. E x p r. (A Ii) ca o (sau cu obraz de) babă turccască, se spune despre bărbaţii spîni şi cu zbîrcituri pe faţă. Omul spin, cu obraz de babă turcească, rămase afară. c. petrescu, r. dr. 22. Faţă turcească = faţă încruntată. Azi, intrînd la stariţul tău, am făcut o faţă cătrănită şi turcească, eminescu, N. 97. •<> Compuse: bostan-turcesc v. bostan; alune-turcoşti v. alună; păpuşoi-turcesc = varietate de porumb cu ştiuletele gros avînd multe rînduri de boabe, de culoare albicioasă. Soiurile cele mai cunoscute de popuşoi sînt:. .. turcesc, cu ştiuletele gros, cu multe rînduri de grăunţe şi bobxd albicios. pamfile, a. R. 68. TURCÎŞTE adv. Ca turcii, în felul turcilor. Şi şezînd el iepureşte Şi la cap legat turceşte, A-nceput a cimili. marian, s. 236. Expr. A sta (sau a şedea) turceşte = a sta jos, cu picioarele încrucişaţi sub corp, (ca orientalii). Afară, aşezat turcejti pe iarba înrourată, aştepta, pufăind dintr-o lulea, călăuzul. Galan, b. i 82. Toţi băieţii s-au aşezat turceşte în jurul focului. sadoveanu, o. viii 142. Aşa turceşte cum stăteam dinaintea focidui.. . mă ospătai şi eu după putinţă. HOGAŞ, M. N. 183. Cîntăreţi cu flautul. . . şed turceşte, cu picioarele încrucişate sub dînşii. odobescu, S. iii 111. (F i g.) Foile caletidandui n-apucaseră să arate sosirea iernii, şi ea se aşezase turceşte pe întinderea ţării. PAS, L. i 128. A şti (sau a vorbi, a citi etc.) turceşte = a cunoaşte limba turcă, a vorbi (a citi etc.) în această limbă; p. e x t. a vorbi o limbă neînţeleasă sau a rosti cuvintele neclar, încît nu se înţeleg (v. bolborosi). Tudor Fierăscu. ■ . ştiind bulgăreşte şi turceşte, făcuse bune treburi cu proviantul. galaction, o. i 110. [Li se aduc] 12 bufi pline cu vin de cel hrănit, de care cum bei cîte oleacă, pe loc. . . începi a bolborosi turceşte. CREangA, p. 260. Ca şi cînd le-aş fi grăit turceşte; m-au luat la trei parale. alecsandri, t. 125. în turceşte = în limba turcă. Te rog încă să cauţi pe la vreun filozof turc, prieten d-ai tăi, această scriere:... Istoria Tesalonicului în turceşte. bAlcescu, la GHICA, A. 607. TUIÎCriÎZ, -EÂZĂ, turchezi, -e, adj. (Popular) Albastru. Aveau. . . coamele pieptănate, împletite in cozi, cu panglici galbene, roşii, turcheze. STANCU, D. 5. TURCÎ, turcesc, vb. IV. R e f 1. 1. A renunţa la naţionalitatea sa, adoptînd limba, obiceiurile şi (mai ales) religia turcilor; a deveni turc. Dintr-o împrejurare sau dintr-alta, de voie sau de nevoie, s-a turcit. GHICA, A. 18. Dimitrie s-a dus in Crimeea şi s-a turcit. BĂLCESCU, o. I 97. Turceşte-te, lancule, şi te dă pe legea noastră. MAT. folk. 731. T r a n z. A sili pe cineva să adopte limba, obiceiurile şi (mai ales) religia turcilor. Prindeau la tineri şi-i duceau in ţara lor, unde îi turceau şi ii băgau în oastea ianicerilor. ispirkscu, m. v. 5. împăratu-i întreba: — Tur-cit-aţi pe Iancu-vodă? MAT. folk. 732. 2. (Familiar) A se ameţi de băutură, a se îmbăta. în sara aceea mă cam tutcisem eu — nu prea eram obişnuit cu vinul. SADOVEANU, o. I 399. TURCÎE s. f. (învechit, în o x p r.) 1*0 turcio = în limba turcă. Mă întîtnp’ină un om. . . cind eream să trec pă lîngă o apazvirlă (maşină ce aruncă apa în sus, sau şadrivan pă turcie). GORJAN, H. rv 109. TURCÎME s. f. Mulţime de turci. A scos sabia şi s-a repezit într-o ceată de soldaţi turci. . . Spaima a intrat in turcime. STANCU, D. 23. Turcimea-nvrăjbită se rupe de-olaltă. coşbuc, p. i 205. TURCÎRE, turciri, s. f. Acţiunea de a (se) turci. Hassan e turc in fine, dar numai, prin turcire, Pe cînd al mai, din contra, e neaoş musidman. macedonski, o. tv 96. TURCISM - 524 - TURLĂ TURCÎSM, turcisme, s. n. Expresie sau cuvînt împrumutat în limba romînă (uneori fără necesitate) din limba turcă. TURCÎT, -Ă, turciţi, -te, adj. Care a adoptat (sau a fost silit să adopte) limba, obiceiurile şi (mai ales) religia turcilor. Iancule, romin turcit, Ce te porţi aşa gătit? teodorescu, p. p. 292. > (Rar) Plecat, supus turcilor. lon-vodă scrisese către doi dintre cei mai puternici din aristocraţia polonă, rugtndu-i să-i ajute, la nevoie chiar contra poruncelor turcitului lor rege. hasdeu, i. v. 111. TURC0Ă1CÂ, turcoaice, s. f. Femeie care face parte din populaţia de bază a Turciei sau care este originară de acolo. TURCOÂZÂ, iurcoaze, s. f. Peruzea. TURCOMÂN, turcomani, s. m. (Popular, peiorativ) Turc. De-ţi găsi vreun duşman, Vreun grec ori vreun turcoman. ŞEZ. rv 132. TURCOMERÎT, -Ă, turcomeriţi, -te, adj. (învechit) Partizan al turcilor. -$• F i g. Despotic. Nici eşti un părinte blind dizmierdător. . . Eşti prea turcomerit. Ar.EC-SANDRI, T. 1233. TURCULEÂN, turculeni, s. m. Turculeţ. Mă-ntîlnii c-un turculean Cu fes roş şi cu tulpan. ŞEZ. n 183. TURCULÎŢ, turculeţi, s. m. Diminutiv al lui turc; copil de turc. Un turculeţ mititel Cu cojocul scurticel. MAT. I'OI.K. 91. Taie la turculeţi Că nu-s vrednici nici un preţ. ŞEZ. n 39. — Variantă: turcalcţ (pas, l. i 268) s. m. TUREĂC s. m. v. tureatcă. TUREÂTC s. m. v. turcatcă. TUREÂTCĂ, turetci, s. f. 1. Partea cizmei care acoperă pulpa piciorului de la genunchi pînă la glezne. V. c a-r î m b. După el cobori şi o slugă mustăcioasă, care era pe capră, înarmată cu pistoale la brîu şi cuţit în tureatca cizmelor scurte. camil petrescu, o. Ii 150. Vechili cu coada cravaşei înfiptă în tureatca strînsă pe pulpă a cizmei. C. petrescu, o. p. 146. N-a rămas ladă, saltar, tureatcă de cizmă, astupătoare de sobă, unde să nu-şi fi băgat mîinile. GANE, N. III 38. 2. (învechit) Un fel de ciorap fără talpă, făcut din dimie sau din postav, care îmbrăca piciorul de la glezne pînă la genunchi. — PI. şi: turetce (creangX, a. 99). — Variante : turcdtc (sevastos, n. 98), tureâc (rebreanu, i. .12, slavici, n. ri 194), turme (pronunţat -ri-ac) s. m. TURÎLĂ, turele, s. f. Suport metalic mobil, de obicei în formă de cupolă, care se poate roti în jurul unui ax (sau poate avea mişcări ascendente şi descendente) şi care serveşte ca blindaj sau pe care sînt montate tunurile sau mitralierele la tancuri, vapoare, avioane etc. Deschizătură în partea superioară a tancurilor, care permite intrarea şi ieşirea oamenilor. Porniră în fugă tancurile de pe deal. . . împroşcînd foc din ţevile tunurilor; pe alocttrea turelele se deschideau deodată, săreau afară nişte oameni negri, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 162, 6/2. A aruncat prin turelă... o sticlă cu material inflamabil. STANCU, U.R.S.S. 130. TURF, turfuri, s. n. (Franţuzism) Hipodrom. TURIÂC s. m. v. turcatcă. TURICEĂ, turicele, s. f. (Bot.) Turicel. TURICÎL, turicei, s. m. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunzele dispuse în rozetă, cu flori mici, albe sau gălbui; creşte prin pajişti umbrite (Turritis glabra). TURICIOÂRĂ, turicioare, a. f. (Bot.) Turiţă-mare. TURINGÎU, -IE adj. v. turunglu. TURISM, (2) turisme, s. n. 1. Activitate cu caracter sportiv, constînd din parcurgerea, pe jos sau cu un vehicul, a unor regiuni (mai îndepărtate) cu peisaje pitoreşti sau interesante din punct de vedere ştiinţific. Turismul capătă în ţara noastră un caracter de masă. CONTEMPORANUL, S. ii, 1952, nr. 229, 2/1. 2. Autoturism. Furgonul cu cai înhămaţi şi cele două camioane regimentare şi turismele comandanţilor aşteptau loc de încolonare. sadoveanu, M. c. 104. TURÎST, -Ă, turişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care practică turismul. V. excursionist. Noi, turiştii, sintem ţinuţi să cunoaştem şi limbile orientale, altfel n-am putea vizita locurile unde vechea omenire a lăsat cele mai adinei şi mai măreţe urme despre trecutul său. HOGAŞ, H. 93. Spuind domnitorului că acest turist avea să scrie impresiunile lui de călătorie ■ ■ ■ consulul Franciei cerea pentru călător înlesniri de transport prin ţaţă. GH1CA, S. 161. Pe zidul Cetăţuiei este un foişor luminat, cu trei ferestre mari, din care turistul se bucură de o minunată panoramă. RUSSO, S. 198. TURISTIC, -Ă, turistici, -e, adj. Cate aparţine turismului, privitor la turism. Bazele turistice au fost amenajate pentru a putea adăposti un număr cit mai mare de excursionişti. contemporanul, s. ii, 1952, nr. 229, 2/1. TTjRIŞTE s. f. v. torişte. TURIŢAj turiţe, s. f. Plantă erbacee din familia rubiaceelor, cu tulpina în patru muchii, acoperită cu ghimpi mici îndoiţi, cu flori albe sau verzi, cu fructele acoperite cu peri curbaţi la vîrf; creşte prin poieni, margini de păduri şi locuri cultivate (Galium aparine). Să-mi fac verde cununiţă, Cununiţă de turtiţă Să mai vii badea bădiţă, şez. ii 212. Compus: turiţă-mare = plantă erbacee din familia rozaceelor, cu tulpina dreaptă, cu frunzele păroase pe faţa inferioară, cu fiori galbene-aurii şi cu fructe avînd la bază ghimpi mici; creşte prin crînguri şi livezi (Agrimonia eupatoria). — Accentuat şi: turîţă. TURJÂN, turjeni, s. m. (Regional) Cocean, strujan. Coceanul, care se mai numeşte şi. . . turjan. pamftlE, a. r. 87. Pe cărarea racului. Merge mama dracului, C-o lumină de turjan. marian, s. 366. TURLĂC, -Ă, turlaci, -e, adj. (Popular) Ameţit de băutură, beat; p. e x t. zăpăcit, năuc. Au mai băut tustrei — cit să fi băut? — un clondir, două. Mai mult n-a vrut Didina. îi văzuse turlaci pe amîndoi şi sicea că se face de rîs. pas, L. ii 16. Am p-aci nişte băieţi, Ieniceri, turlaci şi beţi. teodorescu, p. p. 557. Stan al Bratei s-a sculat, Cu capul de somn umflat Şi la minte cam turlac. id. ib. 585. TTjRLĂ, turle, s. f. 1. Construcţie în formă de turn, făcînd parte din complexul arhitectural al marilor clădiri (în special al bisericilor). Pe cimpie se auzea încă tunul. Aici se vedeau doar urmele lui, case dărimate... turla bisericii ruptă, dumitriu, B. F. 138. Acolo, în vîlceaua de sub munţi, între păduri, se ridică in linişte turlele bisericilor mănăstireşti de la Nezmf. SADOVEANU, o. vii 201. Cînd însă-n turlă ceasul tainei bate, De prin morminte umbre mari se scoală. IOSIF, p. 24. Mica turlă rotunjită a bisericuţei lui Bucur. ODOBESCU, S. I 105. F i g. Soarele scade dinspre amiaz; Mai săgetează Roiuri de rază Peste bătrine turle de brazi. DEŞLIU, M. 28. Departe, înainte, răsar din neguri de brădet « Pietrele Doamnei », turle de castele, sciteietoare-n lumina rumănă a dimineţii. vlahuţă, o. II 164. TURLÂCI - 525 - TURNA 2. Construcţie de lemn sau de metal, montată deasupra gurii unei sonde, pe care' se montează geamblacul ■ sondei. Se zăresc printre brazii înalţi turlele sondelor, răsărite ca din pămînt in noua regiune petroliferă a ţării. Piteşti. SCÎNTEIA, 1953, .nr. 2785. TURLĂCÎ, turlăccsc, vb. IV. Refl.' (Popular) A se ameţi de băutură, a se îmbăta; p. e x t. a se zăpăci, a se năuci. Ercule îşi încălzi măseaua şi se cam turlăci. ISPIRESCU, u. 33. TURLÎST, turlişti, s. m. Muncitor specializat în montarea turlelor de sondă. TURLUJBAN, turlubane, s. n. (învechit) Turban. Trebuie iar să-mi pun rochia cea de catife roşie şi turlubanul cel cu pene stacojii, alecsandri, t. i 127. TURIULÎU, -ÎE, turlulii, adj. (Rar) Zăpăcit, ţicnit, nebun. Să te trezeşti pe urmă. . . turluliu la minte. . . şi cu ochii scurşi de plîns. G. m. zamfirescu, sf. m. n. i 307. TURMĂC, -Ă, ţurmaci, -e, s. m. şi f. (Regional) Viţel sau viţică de bivol. V. malac. Ceauşul se supunea . . ■ Iar a doua zi-i frigea O turmacă la frigare Ca să-i fie de gustare Pîn-o veni prînzul mare. TEODORESCU, p. P. 578. TURMALÎNĂ, turmaîine, s, f, (La pl.) Clasă de minerale cristalizate, formate din silicaţii unor metale, şi conţinînd bor; (la sg.) piatră semipreţioasă care face parte din această clasă. TtJRMĂ, turme, s. f. 1. Grup (mai mare) de oi, p. e x t. de alte animale (domestice sau sălbatice) care trăiesc împreună. Am de furcă c-o turmă de mistreţi. Cumplite sălbătăciuni! sadoveanu, o. i 43. Turmele s-aud mugind, Şi flăcăii vin pe luncă Hăulind. coşbuc, p. I 47. Turme de vite se scoboară la adăpat. vlahuţX, R. P. 10. Cum e păstorul, aşa şi turma (= cum sînt conducătorii, aşa şî subalternii). O turmă şi un păstor, exprimă ideea de unire sub o singură conducere. 2. Masă, mulţime, grup (mare) de oameni (umili, săraci, exploataţi). Are o pornire de milă adîncă pentru turma celor obijduiţi, batjocoriţi şi flăminzi. sadoveanu, o. vi 419. în calea lor au întîlnit turme întregi de suflete. GANE, N. iii 20. Boierii şi-au venit în cunoştinţă; au văzut că turma nu poate fi fără păstor, negruzzi, s. i 149. •§> (Metaforic) A plecat băiatul cu fluierul. Cîntînd a plecat. După el, turmă, noi. stancu, d. 170. -<$> Loc. a d v. în turmă = cu grămada, în grămadă. Sufocaţi de-atîta mers în turmă Noi ne mişcăm împinşi din urmă. Camil petrescu, V. 17. Rămase în urmă o companie înşirată in turmă. C. PETRESCU, î. I 133. 8. (în limbajul bisericesc) Mulţimea credincioşilor. TURMENTA, turmentez, vb. I. Refl. (Rar) A se îmbăta. TURMENTAT, -Â, turmentaţi, -te, adj. (Rar) Beat. Nu sînt turmentat. . . coană Joiţico. caragiale, o. i 118. TURMULÎCE, turmulici, s. f. (Rar) Turmuliţă. Nu-turmulicea de oi, Ci-i potera după noi. mat, folk. 1274. TURMULÎŢĂ, turmuliţe, s. f. Diminutiv al lui turui ă (1). îl puse să-i ducă turmuliţă de oi la păşune. ISPIRESCU, L. 262. Un ciobănaş fluierînd, Turmuliţa-mi îngriji. vXcXrescu, p. 217. TURMUŞOĂHĂ, turmuşoare, s. f. Turmuliţă. Au venit din Ardeal, aducindu-şi de dinapoi turmuşoarele de vite. ŞEZ. rv 16. Avui plug cu şase boi Şi turmuşoare de oi. ib. ix 95. TURMljŢi\, turmufe, s. f. Turmuliţă. O mică turmuţă De mîndre mieluţe. marian, nu. 767. TURN, turnuri, s. n. 1. Construcţie de zid, de beton, de lemn sau de metal, de înălţime (relativ) mare în raport cu dimensiunile bazei, clădită separat sau făcînd parte dintr-un complex arhitectural. în urmă se zăreau pe jumătate, ca dintr-o apă, numai turnurile cetăţii domneşti. SADOVEANU, F. J. 314. îşi chemă copiii şi se urcă cu dinşii în pălimarul unui turn ce avea în grădină. ISPIRESCU, L. 211. De departe se văd turnurile strălucitoare ale Iaşilor, eminescu, n. 50. Zidi aproape de biserică şi un turn de piatră, negruzzi, s. i 213. «0. Turn de fildeş (sau, rar, de ivoriu) = turn imaginar în care ar trăi cineva (în special un creator în domeniul artei sau al ştiinţei) izolat de viaţă şi de realităţile înconjurătoare. Turnul de fildeş al literatului burghez corespunde pe deplin cu biroul capitonat al capitalistului, pe care nu-l interesează decît afacerea lui şi îmbogăţirea lui proprie. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 14/1. Eu să rămin deoparte, cu ochii către stele, în turnul de ivoriu al visurilor mele? Topîrceanu, P. 50. + Turn de sondă — turlă (2). Turn de apă = castel de apă, v. castel (2). +■ (Rar) Coş de fabrică. Fabrica de locomotive se înalţă ■ ■ . gigantică şi turnurile ei, asemenea unor gîturi de păsări însetate, decorează golurile dintre piscuri, sahia, n. 29. 2. Piesă la jocul de şah, în formă de turn (1); tură3. TURNĂ1, torn, vb. I. Tranz. I. 1. (Complementul indică un lichid sau o materie continuă) A vărsa (în, pe sau peste ceva). Vodă întinse pocalul şi armaşul turnă vin. sadoveanu, o. vii 110. Ca pe fus munţii se învîrtesc, macină izvoare şi Ie toarnă-n Bistriţa. vlahuţX, O. a. ii 165. Baba, într-o noapte, turnă apă pe vatră şi stinse focul. ISPIRESCU, L- 347. Moş Nichifor odată începe a turna la ţernă peste foc şi-l înăduşă. creangX, p. 132. îi turnă pe gît otrava ce mai era in fundul paharului. negruzzi, s. i 164. (F i g.) Perdelele lăsate mi-au turnat otravă in singe. Camtl petrescu, U. n. 217. Ceilalţi se dezmorţiră ca şi cînd le-ar fi turnat în suflet o undă de bucurie, rebreanu, i. 33. ^ Expr. A turna ulei pe rană = a alina necazurile cuiva, vorbindu-i cu multă înţelegere şi compasiune. A turna gaz peste Ioc = a aţîţa pe cineva care este de mai înainte înfuriat; a învrăjbi şi mai tare lucrurile. <)> A b s o 1. Luînd o butelcă de Cotnari, o destupă iute şi ne turnă la fiecare, hogaş, dr. ii 29. Mă duc la moară, Doi cocoşi îmi toarnă-n coş, Doi ginsaci Toarnă-n saci. ant. liT, pop. i 159. Refl. (Neobişnuit) A se vărsa. Riul Doamnei. .. taie şesul Ilfovului şi merge de se toarnă în Dunăre. vlahuţX, r. p. 99. (F i g.) în genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă, Cad săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă. EMINESCU, O. i 148. + Intranz. impers. (De obicei urmat de determinarea «cu găleata») A ploua torenţial. De deasupră-ne turna cu găleata parcă, răpăiau pe pămînt stropii ca grindina, în clăbuci care tresăreau, se răsuceau, se zbăteau ca nişte gîngănii. sadoveanu, o. vni 74. Turna cu găleata in ziua aceea. C. petrescu, o. p. I 143. De cu noaptea a-nceput a turna.. . Pieţele, ogrăzile, locurile virane sînt mări şi lacuri, caragiale, o. n 311. 2. A vărsa un material lichid într-un tipar (pentru ca, după răcire sau în urma unei reacţii chimice, să se obţină un obiect sau o piesă de forma tiparului). <$■ F î g. S-a pomenit intr-adevăr cu o inspiraţie şi s-a oprit s-o toarne într-o formă poetică, rebreanu, i. 103. Ca să poţi turna un vers nepieritor, trebuie să arzi de-un gînd, de o simţire nestăipînită. YLAKUXA, o. A. 401. La ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna in formă nouă limba veche şi-nţeleaptă? eminescu, o. i 137. II. F i g. 1. (Mai ales la participiu) A potrivi o haină pe măsura exactă a unui corp, a face ca haina să-i vină cuiva foarte bine. Nu tot astfel se înfăţişau copiii domnului inspector de la poştă... in hăinuţe de catifea, turna — 526 — TURTĂ turnate parcă pe măsura lor. pas, z. i 23. Sacoul turnat pe trup şi pantalonii albi, de tenis, călcaţi perfect pe dungă, făceau senzaţie în tot portul. BART, E. 106. . 2. (Familiar) A compune, a redacta (la repezeală). Mă şi aşez liniştit la masă şi, pe nerăsuflate, torn următoarele. .. caragiale, o. xi 340. <£> Refl. pas. Discursuri, de altă parte, turnatu-s-au mai multe, Şi pare c-o să fie şi lume să le-asculte. MACEDONSKI, o. I 42. + A formula ceva (verbal sau în scris) pentru a înşela sau pentru a apăsa, a asupri pe cineva. Le-aş turna una să mă ţină 'minte şi să mă pomenească. C. PETRESCU, o. P. I 47. Să-i torni, domnule taxator, un proces-verbal drastic. bart, s. M. 89. îi turnau fel de fel de gogoşi, care de care mai umflate. Caragiale, o. III 34. Ca să se poală apropia de dumneei, a fost silit să-i toarne o minciună de cele gogonate, alecsandri, t. 194. . - 3. A arunca (pe cineva) la închisoare; a închide, a aresta. Vezi să n-o feşteleşti. . . şi să vă torn la gherlă. PAS, z. IV 192. Au să vă toarne la dubă, la ocnă, la munca silnică pe viaţă, contemporanul, iv 503. 4. A bate (pe cineva); a trage cuiva pumni. îţi toarnă nişte propele la fălci de-ţi strămută căpriorii. Al.l'.C-sandri, T. 5. + (Rar) A trînti. Cînd l-am plesnit la cap, l-am şi turnat la pămînt. sadoveanu, o. vii 184. TURNĂ2, torn, vb. I. Refl. (Franţuzism rar)  se- întoarce. Apoi, turnîndu-se către Ana: — Fala asta, oricine ar fi, te socoteşte arestată. BOLINTINEANU, o. 404. TURNĂ8, turnez, vb. I. Tranz. (în expr.) A turna un film — a realiza un film (executînd toate operaţiile necesare de regie, de tehnică etc). TURNĂNT, -Ă, turnanţi, -te, adj. Care se învîrteşte în jurul unui ax central. Stanislavski a realizat pe scenă un întreg oraş. Ajutat de mişcările scenei turnante, el putea să schimbe fără lăsarea cortinei străzi, case. sahia, U.R.S.S. 152. Reflectoare care te orbesc, faruri turnante, lanţuri de becuri multicolore. . . se-ncrucişează ca într-o feerie. bart, s. M. 39. -0* Uşă turnantă = uşă formată de obicei din patru aripi care se rotesc în jurul unui ax vertical central. Placă turnantă = placă de oţel sau de fontă prevăzută cu şine, folosită în depourile şi atelierele căilor ferate pentru trecerea locomotivelor şi a vagoanelor de pe o linie pe alta. TURNĂNTĂ, turnante, s. f. Mică bibliotecă care se poate învîrti în jurul unui ax central. TURNĂRE1, turnări, s. f. Acţiunea de a turna1. Un fir de zgură, o clătire de o clipă in turnarea unui clopot, cine ştie dacă nu hotărăsc pentru totdeauna de claritatea sunetului. vlahuţX, o. a. iii 77. TURNĂRE2, turnări, s. f. Acţiunea de a turna3. Turnarea unui film. TURNĂTOR, -OĂRE, turnători, -oare, s. m. şi f. Muncitor din industria metalurgică, specializat în lucrări de turnare1. Ce pregătire ai, tovarăşe? Ce şcoală, ce profesie, ce calificare? — De meserie-s turnător. Galan, b. I 11. TURNĂTORIE, (2) turnătorii, s. f. 1. Tehnica turnării metalelor; profesiunea, meseria turnătorului. 2. Atelier (într-o întreprindere metalurgică) în care se execută operaţii de turnare. Am cerul să mergem de-a dreptul la turnătorie, contemporanul, s. ii, 1955, nr. 481, 3/2. TURNÎR s. n. v. turnir. TURNESOL s. n. Materie colorantă extrasă din unele specii de licheni şi folosită ca reactiv chimic pentru determinarea caracterului acid sau bazic al unei soluţii sau substanţe. TURNÎU, turnee, s. n. Deplasare pe care o face un artist sau un ansamblu 'artistic în mai multe localităţi sau ţări, pentru a da o serie de reprezentaţii după un program dinainte stabilit; deplasare pe care o face un sportiv sau o echipă sportivă în mai multe localităţi sau ţări, pentru a susţine o serie de meciuri, de întîlniri. Teatrul de artă din Moscova se află în turneu. sTancu, U.R.S.S. 112. întreprinde cu « Baba Hîrca o un mare turneu — nesubvenţionat — prin Moldova şi prin Muntenia. SADOVEANU, E. 70. Odaia era plină de pernuţe, panglici, flacoane goale de parfum, fotografii de artişti, ilustrate şi suveniruri de băi, recoltate din turneele de vară. C. PETRESCU, C. V. 211. + (în trecut, de obicei ironic) Călătorie oficială pe care o făceau personalităţile (politice) în diverse localităţi, după un program dinainte stabilit. Domnul avocat... se anunţa pe după-amiază ■ ■ . dacă scapă la timp de vizită unui ministru in turneu, c. petrescu, R. dr. 204. A întreprins turneul de inspecţie, de acuma convins profund că ţăranii, văzindu-l şi ascultindu-l, vor fi atit de sugestionaţi de autoritatea lui. rebreanu, r. ii 85. — PI. şi: turneuri. ' TUR.NÎR, turnire, s. n. Serbare-în evul mediu, în cursul căreia cavalerii, îmbrăcaţi cu zale şi armuri, se întreceau în lupte cu armele. Se siliră cît putură să facă pe Bathori a-şi petrece vremea prin turnire şi alte petreceri, bălcescu, o. ii 189. — Variantă: turnfer (necruzzi, s. I 36) s. n. TURXIŞOR, turnişoare, s. n. Turnuleţ. TURNlURĂ s. f. v. turnură. TURNULEŢ, turnuleţe, s. n. Diminutiv al lui turn (1). (Metaforic) Se uita... la turnuleţele de vase şi de farfurii de pe masă. AGÎRBICEANU, S. p. 35. TURN URĂ, turnuri, s. f. 1. Schimbare (neaşteptată) în desfăşurarea evenimentelor; cotitură, întorsătură. 2. Fel în care sînt aşezate cuvintele într-o frază; aspect. 3. Perniţă sau bucată de stofă pe care femeile o purtau odinioară la spate, sub rochie, mai jos de talie. Ideile romantice din acea vreme ne vor face tot aceeaşi întipărire ca şi nişte grece din Atena veche, cu turnură. GHEREA, ST. CR. I 321. — Variantă: (3) tumiură (g. m. zamfirescu, sf.m.n. n 296) s. f. TURPITUDINE, turpitudini, s. f. (Livresc; la sg., adesea cu sens colectiv) Faptă josnică, mîrşavă. Emile Zola în zeci de tomuri narează întimplările unei familii subt al doilea imperiu, în care îngrămădeşte toate turpitudinile. sadoveanu, E. 254. TURTĂ, turte, s. f. 1. Pîine rotundă şi plată, făcută din mălai sau din aluat nedospit. Am pus turla in foc să se coacă, ispirescu, l. 335. Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă, eminescu, O. i 84. Cînd eram la mama fată, Mîncam turtă coaptă-n vatră. ŞEZ. iii 60. Să-mi cumpăr la copii sare, C-am făcut o turtă-n vatră Ş-am făcut-o nesărată, alecsandri, p. p. 259. *C> Expr. A coace (cuiva) turta v. coace ,(1). A face (pe cineva) turtă = a bate (pe cineva) tare. Las’ că te-oi prinde eu ! Am să te fac turtă! gane, n. iii 61. A îi (sau a se îmbăta) turtă = a fi foarte beat, a se îmbăta foarte tare. Erau amîndoi turtă. . . Lumea a ieşit de prin case şi de prin curţi, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. PAS, z. i 226. A trago cenuşa po turta sa v.cenuşâ. A rupe (sau a Irînge) turta = a sărbători împlinirea unui an de la naşterea unui copil (cu un anumit ritual, în cursul căruia se rupe în două o turtă). Are omul o fată căreia îi rupe turta şi a găsit pretext ca să dea o masă cunoscuţilor. CĂLI-nescu, E. o. îl 31. în ziua în care un copil împlineşte anul, i se rupe turta, marian, na. 415. turtel - 527 - TUS 2. Nume generic pentru diferite prăjituri. Tot ce 'tnăninc dintr-însa, mai dulce îmi iaste decît ceale mai alease. . . turte. ■ ■ pancove şi alte dulceţuri, ţichindeal, f. 446. Turlă dulce = prăjitură făcută din făină, miere şi ouă. Cucoana moaşă. ■ ■ rupe o bucată de turtă dulce de la madam Georgescu. caragiale, O. II 170. 3. Pastă care rămîne după ce s-a stors mierea din faguri, uleiul din sămînţa de floarea-soarelui etc. şi care se fasonează prin turtire în formă plată şi rotundă. I se Îngălbenise tot trupul ca o turtă de ceară. PREDA, î. 19. Galben ca turta de ceară şi cu miinile prinse de friguri, se ruga să-i primească atîta cit îi dădea, galaction, O. i 288. A doua zi îl găsiră. . . galben ca turta de ceară. ISPIRESCU, L. 102. 4. Plantă erbacee ghimpoasă din familia compo-zeelor, cu tulpina foarte scurtă, cu frunzele în rozetă, cu flori alburii dispuse în forma unei stele, dînd aspectul unor raze argintii; creşte prin livezi şi prin păşunile de la munte (Carlina acaulis). Compuse: turta-lupului = numele popular al seminţelor unui arbore din India (din care se extrage şi stricnina) folosite la stîrpirea unor animale stricătoare (Nuces vomicae). De umflătură de inimă. . . turta-lupului două dramuri să le pisezi cu făină. ŞEZ. x 57 ; turta-vacii = ciupercă comestibilă, asemănătoare cu mînătarca, cu pălăria convexă, galben-roşcată sau cafenie şi acoperită cu o substanţă vîscoasă; creşte în pădurile de răşinoase (Boletus lutens). TURTÎL, turtei, s. m. (Rar) Jneapăn. Turtei, Burdel, Buză de viţel (Peria). GOROVEI, c. 280. TURTÎ, turtesc, vb. IV. 1. T r a n z. A deforma (prin lovire, apăsare, tescuire) făcînd să, capete o formă lăţită ca o turtă; a strivi cu o lovitură (şi a ucide). Copiii gălăgioşi se strînseseră la căldură; pe-alocuri, unii îşi turteau nasurile de geamurile murdare, sadoveanu, o. rv 170. Miinile mari, noduroase, sprijineau capela pe genunchi. ■ . înfricoşate parcă să n-o turtească, rebreanu, R. I 67. Turti cu necaz mucul unei ţigări!. ■ de buza ceştii. BART, s. M. 85. Buzduganul se-nvîrtea, Ca un vultur s-abătea, Pe păgîni li şi turtea, alecsandri, p. iii 416. F i g. Se bucura că sărbătoreşte anul tiou cu părinţii şi rudele în casa mică, pe care case mari au înghesuit-o cu vremea şi au turtit-o. pas, z. i 77. Expr. A-i turti (cuiva) fesul v. fes. <ţ> Refl. Luînd buzduganul, îl aruncă în slava cerului şi, cind căzu jos, se turti. ISPIRESCU, L. 139. Dete-n săbii să se taie: Sabia mi se turtea. TEODORESCU, p. p. 32. 2. T r a n z. F i g. A distruge, a prăpădi,, a nimici. Ce mai de-a cumpărături. ■ ■ dar şi bani mulţi am turtit. CONTEMPORANUL, VI 24. 3. R e fi. F i g. A se muia, a-şi pierde vlaga. Bea de se turteşte şi cocă se face. pann, p. v. i 164. TURTÎCĂ, turtele, s. f. Turtişoară. Pină-n ziuă se scula Şi hambare scutura ■ . ■ Făioară c-aduna D-o azmioară că-i făcea, D-o turtică că-i cocea. TEODORESCU, p. p. 670. TURTICÎCĂ, turticele, s. f. Turtişoară. TURTÎRE, turtiri, s. f. Acţiunea de a (se) turti. TURTIŞOĂRĂ, turtişoare, s. f. Diminutiv al lui turtă (1). Scoală, maică, măicuşoară, De-mi fă albă turtişoară. TEODORESCU, p. p. 204. TURTÎT, -Ă, turtiţi, -te, adj. 1. întins, lăţit (prin lovire, prin tescuire sau prin apăsare). Am suit mai întîi un munte turtit şi dolofan. Galaction, o. i 345. +,Mai mult lat decît lung; lăţit, teşit. Aflam multă poezie in nasul lui turtit şi ochii mici. negruzzi, s. i 61. 2. Strivit. A fost scos de sub vagon, turtit ca o piftie. pas, z. I 146. Plăcinta, trista cauză a acestei dispiile, şi autorid ei au rămas turtiţi şi hăcuiţi, negruzzi, s. i 286. 8. F i g. Foarte beat. TURTÎŢĂj turtiţe, s. f. Turtişoară. Merge mîndra Cu turtiţa caldă-n sin, Cu cupa plină de vin. hodoş, I‘. p. 188. Face o turtiţă, 0 blagosloveşte şi o pune pe apă. i. CR. iii 241. - TtJRTUR, -Ă, ţurţuri, -e, adj. (Mold., în expr.) Mere turture = varietate de mere acre la gust. Veneam acasă cu sinul încărcat de covrigi, mere turture} nuci poleite, CREANGĂ,-A. 14. TURTUREA, -ICĂj turturele, s. f. Pasăre înrudită cu porumbelul, ceva mai mică decît acesta, cu pene de obicei cenuşii, cu gîtul scurt şi cu coada lunga (Streptopelia turtur). Dintr-un desiş din vale, vine pînă la noi un huruit dulcey înăbuşit, de turturică. SADOVEANU, O. vii 216. 1-aitzi privighetorile ce haz fac. I-auzi turturelele cum se îngîna. CREANGĂ, P. 129. Fă-mă pui de turtureat Să mă duc la mîndra mea. hodoş, p. p, 57. F i g. Mamany cu-cul — Cu-cu/ turturica maichiil DEiyAVRANCEA, O. n 336. TURTURÎL, turturei, s. m. Bărbătuşul turturelei. Zărind o turturică şezînd întristată pe o rămurea uscată, topindu-se de dorul. . . turturelului, sc mînie pe dînsa. marian, o. ii 204. Vai, sărmanul turturel, Greu ş-amar a fi de el. ŞEZ. vin 80. TURTURELÎŢĂ, turtureluţe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui t u r t u r e a. In mod dezmierdător se numeşte turturica de către popor. ■ . şi turtureluţă. marian, o. ii 209. TURUÎ, turui, vb. IV. Intranz. 1. (Despre persoane, mai ales în e x p r.) A-i turui gura = a vorbi repede şi mult, a avea un debit verbal deosebit de mare (fără a spune lucruri importante). Ia intrebaţi-l numai, să vedeţi cum ii turuie gura. baranga, i. 158. Cîrnăţăreasa se aşază între tata şi neamţ. Ii turuie gura. stancu,-D. 434. Te uiţi la dînşii că le turuie gura, spuind şi verzi şi uscate, numai să se afle în vorbă, ispirescc, u. 112. Deodată se simte cu totul schimbată: pe loc începe să-i turuie guriţa. caragiale, s. n. 280. 2. (Despre porumbei şi turturele) A gurlui. Porumbeii cum zburară.. . Turuiră. ■ . Pietricele răsunară. rAs-culescu, L. P. 23. Porumbeii satului în marginea lacului, Turuiră, guruiră, Mai la vale se lăsară, Cu norii s-ameslecară. MAT. folk. 1121. Tocmai către ziuă vine şi turtureaua. . . şi a prins a turui şi ca. ŞEZ. XIII 181. 3. A hurui (1). Şi plugul că şi-l pornea, Mergea roatele turuind Şi bicele tot plesnind, mat. folk. 77. *$• F i g. S-ar întoarce el Ion, de la poartă, dacă nu i-ar turui în cap vorbele astea ca o darabană, vlmiuţă, la TDRG. TURUIĂLĂ, turuieli, s. f. Faptul de a turui; debit verbal deosebit de mare. Frate-meu mă învăţase să citesc ca pe apă în cartea de citire. La « Cînd cu ciuma lui Caragea. . . » nu m-ar fi oprit nimeni din turuială. O ziceam dintr-o răsuflare. delAvrancea, H. T. 90. TURUIETtÎRĂ s. f. v. turuitură. turuitUră, turuituri, s. f. Faptul de a turui; (cu sens colectiv) sunete caracteristice produse de porumbei şi turturele; turuială. (Atestat în forma turu-ietură) Cîntecul porumbelului este o gungunire şi o turu-ietură ce ne plac cînd le auzim, odobescu, la Tdrg. — Variantă: turuietură s. f. TURUNGÎU, -îK, tumngii, adj. (învechit) Portocaliu. Verde, galben, turungiu, albastru, alb. i. ionescu, m. 693. — Variantă: turingiu, -ie (şez. m 197) adj. TUS- Element de compunere pe lîngă cîteva nume-; rale (în special pe lîngă «trei» şi «patru») însemnînd «toţi o; « laolaltă », Compus: tutun-tureesc (sau ţigănesc) = varietate'de'tutun cu tulpina ramificată şi cu flori galbene-verzui (Nicotiana rustica). 2. Frunzele de tutun (1) supuse unui tratament spe- cial, care se fumează, se prizează sau se mestecă în gură; tabac. Atîmau săculeţe cu tutun şi busuioc, ca să alunge moliile, dumitru;, n. 40. Moşneagul se încruntă, îşi trase punga cu tutun îndărăt. C. petrescu, S. 39. Domnul Tase umează un fel de tutun negru şi ieftin. BASSARABESCU, S. N. 13. încep a-i aduce, care dincotro, rachiu, tutun, lăutari, creangă, p. 309. între aceşti muri afumaţi, plini de mirosul tutunului ■.. ardeau lămpi somnoroase. eminescu, n. 35. -0- E x p r. Răbdare şi tutun v. răbdare. 3. Pachet de tutun (2). Ceru un tutun, ii spuse să-l treacă la cont. rebreanu, i. 36. — Variante: (popular) tiutiun (dunJreanu, n. 92, HOGAŞ, DR. II 8, SBIERA, P. 301), titiuu (ŞEZ. VIU 65) s. n. TUTUNĂRÎE, tutunării, s. f. 1. Plantaţie de tutun. 2. (învechit) Tutungerie. TUTUNĂRÎT s. n, (învechit) Faptul de a cultiva tutun; îndeletnicirea cultivatorului de tutun. Luau în întreită zeciuială pentru oierit, ierbărit, tutunărit şi vinărit. filimon, la TDRG. + Impozit pe tutun. Mai este şi altul asemenea condei năpăstuitor norodului. . . vînzarea dijmă-ritului, oieritului. . . tutunăritului. GOLESCU, î. 92. TUTUN GEREASĂ, tutungerese, s. f. Tutungioaică. TUTUN GERÎE, tutungerii, s. f. Prăvălie în care se vînd ţigări, tutun şi chibrituri (de obicei şi ziare, reviste, uneori şi obiecte mărunte de librărie); debit. Bică se gîndea acum la o tutungerie. PAS, z. I 168. Un şir de magazii:. . . o tutungerie, o cizmărie, o croitorie, ghica, la TDRG. TUTUNGl s. m. v. tutungiu. TUTUN GIOAlCĂ, tutungioaice, s. f. 1. Femeie care ţine în concesie o tutungerie sau care vinde într-o tutungerie. 2. Soţie de tutungiu. TUTUN GÎU, tutungii, s. m. Bărbat care ţine în concesie o tutungerie sau care vinde într-o tutungerie. Compus: (turcism învechit) tutungi-başa = slujbaş însărcinat cu supravegherea cultivării şi vînzării tutunului. Orînduitul mumbaşir tutungi-başa al măriei-sale au adus pe aceşti mai jos înaintea mea. La TDRG. — Variantă: (în compuse) tutungi s. m. TUTUNÎU, -ÎE, tutunii, adj. De culoarea tutunului; galben-verzui. TtJŢIE, tuţii, s. f. (învechit) Doză. Ia mercur. . tuţie bună, douăzeci de grăunţe. PISCUPESCU, o. 315. TUZLÎÎC, tuzluci, s. m. (învechit şi arhaizant; mai ales la pl.) Un fel de ghetre încheiate la spate cu copci sau cu şireturi, care se trăgeau peste ciorapi şi apoi se băgau în cizme; (astăzi, regional) un fel de ciorapi groşi (cu sau fără talpă) care se poartă la ţară (uneori fără altă încălţăminte). E încălţat cu meşi roşii şi tuzluci de saftian. camil petrescu, o. I 221. Un turc uscat, înalt şi mustăcios, cu poturi găitănaţi, strînşi de la genunchi în jos ca tuzlucii. id. ib. u 68. N-are nici tuzluc, nici ipingea (= e lipsit de toate). T Ţ s. m. inVar. A douăzeci şi treia literă a alfabetului, numită « ţe », şi sunetul corespunzător; este o consoană semiocluzivă dentală surdă. ŢA interj. (De obicei repetat) Strigăt cu care se cheamă sau se alungă caprele şi oile. Mă aplec pe vine-n jos: « Ţa-ţa! », şi chem căpriţa cu mîna, parcă aş vrea să-i dau tăriţe. caragiale, M. 8. ŢAC interj/ 1. Onomatopee care imită zgomotul produs la tăierea unui material (în special cu foarfecele). A hotărît d. Nae să dea [biletele de abonament] la tipografie să i le facă cu numere: l-am ras? tac! îi tai numărul. caragiale, o. I 183. Ţcic, ţac Prin copac, Fîş, fîş Prin păiş (Coasa), gorovei, c. 114. ^Loc. a d v. Ţac-pae = repede, cît ai clipi din ochi, în două mişcări, una-două. Crezi că popa-i slab? Să-l ţii şi să-l razi aşa, ţac-pac? SADOVEANU, la TDRG. * . . ' . 2. Onomatopee care imită un ţăcănit. Subprefectul auzi ţac! căzînd cocoşul revolverului, fără ca însă să plece lovitura. D. zamfirescu, la cade. ŢĂCĂ s. f. v. ţîfncă. • ŢAFANDACHE s. m. • (Familiar, cu sens peiorativ) Tînăr sclifosit şi ridicol; fante. Un ţafandache cu sticla in ochi, cu gitid pus ca-ntr-un proţap, cu gulerul'gata să-l apuce de nas. ispirescu, la tdrg. ŢAGLA, ţagle, s. f. 1. Semifabricat de oţel cu secţiunea pătrată din care se laminează bare, sîrmă etc. sau din care se forjează şi se ştanţează diferite piese. 2. Partea ascuţită a unui par, care intră în pămînt. E x p r. A rămîne cu ocliii ţaglă = a rămîne cu ochii ţintă, pironiţi, încremeniţi, ficşi. Tudose rămîne cu ochii ţaglă în căciula cerşetorului, delavrancea, o. ii 280. ; ŢAH interj. (Rar, de obicei repetat) Onomatopee care redă lătratul cîinelui; ham. Un căţeluş sfrijit Asupra tor s-a repezit: Ţah, ţah, ţah, ţah! donici, la TDRG. ŢAICA1 s. f. (Regional) Ţaţă; (în vorbirea afectivă) hume pe care şi-l dă o femeie, cînd vorbeşte cu nepoţii ei sau cu persoane mai tinere. Acuşi vă fierbe ţaica o cafea. STANCU, D. 357. ' , ŢAICÂ2 s. f. (Regional) Drojdie de .bere, maia. Făina... se plămădeşte de colaci cu aluat anume pregătit, ori cu ţaică din tîrg. ŞEZ. v 138. ŢALj (1) ţali, s. m. (Ieşit din uz) 1. Chelner care încasa costul consumaţiei într-un local public. Pe-un scaun lăturalnic stă dus pe gînduri palul, anghel-iosif, C. M. I 96. în localurile mari, aşezate la vad bun, trebuiesc şi trei ţali. caragiale, o. ii 346. 2. (Cu valoare de interjecţie) Apel prin care consumatorul cheamă pe ospătarul care face plata. Ţal! strigă omul meu foarte supărat. caragiale, M. 178. ŢAMIJÂL, ţambale, s. n. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanţă cu coarde de metal duble, care produc sunete de diferite tonuri, fiind lovite cu două ciocănele speciale. Lăutari cu ţambalul, şi flaşnete. : ^ şi trimbicioare, şi fluieraşe, şi hîrîitori, şi cleşte clănţănind pe grătare, şi strigăte, şi zbierete, şi chiote! — e o plăcere! caragiale, o. ii 171. ~ Variante : ţimbâl (anghe^-iosif, c. i,. 137, caragiale, n. s. 49) s. n., ţimbâlă (sadoveanu, z. c. 49, slavici, o. i 136) s. f. - ŢAMBALAGlU, ţambalagii, s. m. Muzicant care cîntă la ţambal. Merse să mănînce la birtul cu grătar şi ţambalagii. c. petrescu, î. ii 249. Ţambalagiul negru... lovea mecanic ciocănaşele pe strunele stăpinite de nişte degete uscate. BART, e. 197. Taraful lăutarilor de supt Sotir Ciupitul, ţambalagiul Olănitei, împodobise din pre-ziuă un cap mare de porc. delavrancea, s. 182. ŢÂHIBRA, ţambre, s. f. Construcţie de lemn care căptuşeşte pereţii unei galerii de mină sau ai unei fîntîni. Era întocmai ca o ocnă, adică la gură ca puţult cu ţambre '. GORJAN, h. ii 49. (Cu pronunţare regională) Lucrătorii. . . prind ţambrile în păretele de sare. La TDRG.- ŢANC1 interj. (De obicei repetat) Onomatopee care redă un zgomot ascuţit, metalic. Vîj, vîj prin păiuş, Ţanc, ţanc prin copaci (Coasa), şez. tv 84. ŢANC2 s. n. 1. (în loc. a d v.) La ţanc = la timp, la momentul potrivit, exact cînd (sau cum) trebuie, potrivit. Vrea să i se potrivească toate la ţanc. slavici, la CADE. Se vede că eră un făcut ca Sgtmboiu să sosească tot la ţanc, cînd era îndrăgostiţilor lumea mai dragă. POPESCU, B. iii 143. 2. (Regional) Beţişor cu mai multe crestături, cu care ciobanii măsoară laptele sau cu care se măsoară ţuica în cazan. ŢANC3,' ţancuri, s. n. Vîrf ascuţit şi înalt de scîncă. Soarele bătea de cătră amiază, de pe ţancul Măgurei. SADOVEANTJ, B. 20. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile' de stîncă din zare. GÎRLEANU, L. 25. Un grind înalt, ţuguiat, stă drept înaintea noastră, din spatele lui se ridică două ţancuri golaşe, vinete, ascuţite. vlahuţX, o. a. ii 170. ŢĂNDĂRĂ, ţăndări, s. f.' Bucată (mica, subţire fi lunguiaţă) care se desprinde sau sare dintr-un lemn, dintr-o piatră etc. prin cioplire, spargere sau lovire (v. aşchie, surcea); bucată spartă dintr-un obiect de sticlă sau de ceramică (v. c i o b). Deodată un geam zbură în ţăndări, dumitriu, N. 111. Adesea. . ■ ieşea la iveală cîte o ţandără de oală roşie. GALACTION, o. I 115. De spaimă a scăpat din mină un clondir, care s-a făcut ţăndări. brAtescu-voineşti, î. 81. El răscolea jaratecul cu o ţandără de lemn. TSPTRKSCU, l. 248. Trinteşte paharul ţandukA — 531 - TARA pe masa de marmură,, prefăcindti-l în ţăndări, caragialE, O. Ii 237. <£■ F i g .Să nu-ncerce vrăjmaşul să s-atingă de noi, că-l facem ţăndări! v. rom. noiembrie 1953, 156. <$> Exp r. A-i sări (cuiva) ţandăra = a se aprinde de mînie, a se supăra, a se înfuria. Cind ii sărea ţandăra, nu mai ţinea in samă nimic, sadoveanu, o. vi 207. Din nimic îi sare ţandăra. BASSARABESCU, S. N. 190. — Variante: ţăndură, ţanduri (marian, î. 202, ŞEZ. iii 235), ţîndăru (rebreanu, r. ii 203), ţîndră (sbiera, p. 322) s. f. ŢAiVDURĂ s. f. v. ţandăra. ŢĂNŢ0.Ş, -Ă, ţanţoşi, -e, adj. Mîndru, semeţ, fudul. Căpitanului îi plăcea să meargă oamenii ţanţoşi, veseli, şi să bată talpa la pămînt. sadoveanu, o. vi 195. Zi cu zi cocoana se făcea mai aspră, mai ţanţoşă, caragialE, p. 74. Cucoşul insă mergea ţanţoş, iar paserile după dînsul. creangX, o. a. 161. — Variantă: (regional) ţanţuş, -ă (aLECSAndri, T. 141) adj. ŢANŢOŞÎE s. f. (Rar) Mîndrie, semeţie, fudulie. Cîştigul debitantului trebuia să fie mai mare decît al institutorului, şi lui Creangă îi veni inima la loc şi ţanţoşia pe buze. cXlinescu, i. c. 129. ŢĂNŢUŞ, -Ă adj. v. ţanţoş. TAI*, ţapi, s. m. 1. Masculul caprei.. <$> E x p r. (A sta) ea un ţap logodit = (a fi sau a sta) ţeapăn, prostit, aiurit. Ce te uiţi aşa la mine, ca un ţap logodit? Poate-i fi amorezat, sadoveanu, P. S. 83. Şi tu? Ce stai ca un ţap logodit? DELAVRANCEA, o. II 12. Ţap ispăşitor v. ispăşitor. -$>• Compuse: ţap-roşu = masculul căprioarei; căprior; ţap-negru = masculul ca-prei-negre. 2. Pahar special de bere, cu o toartă, avînd o capacitate de 300 ml; conţinutul unui astfel de pahar. 8. Numele unei constelaţii (între săgetător şi vărsător). ŢAPÎN s. n. v. ţapină. ŢATÎN'Ă, ţapitie, s. f. Unealtă formată dintr-o cange de oţel fixată într-o coadă de lemn şi întrebuinţată la urnirea şi manevrarea buştenilor. Cei care lucrau cu securile le-au lăsat încet lingă picior; cei care lucrau cu ţapinele s-au răzimat în ele şi au urmat a privi cu mirare grupul. VORNIC, P. 51. — Variante: sapină s. f.; sapin, ţapin s. n. ŢĂPOŞ, -Ă, ţapoşi, -e, adj. (Despre coarnele vitelor) Ridicat drept în sus (asemeni coarnelor de ţap); (despre vite) care are astfel de coarne. Fratele cel sărac. . . avea şi el o păreche de boi. . ■ nalţi de trup, ţapoşi la coarne. creangă, P. 37. ^ F i g. (Despre păr) De ce se uita la mine, de ce i se ridica părul mai ţapoş. cane, n. iii 112. ŢAR, ţari, s. m. Titlu dat împăraţilor Rusiei şi regilor Bulgariei şi ai Muntenegrului de la începutul evului mediu. ŢARĂP, ţarape, s. n. Parîmă înfăşurată pe vergelele . pînzelor arboradei unei nave şi pe care stau marinarii cînd lucrează la pînze. ŢARĂT, ţarate, s. n. Stat cîrmuit de un ţar. ŢĂRĂ, ţări, s. fc I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat, din punct de vedere administrativ şi politic, într-un stat. Mai toate ţările erau bîntuite de războaie grozave, creangă, p. 183. Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor, Vede ţară lingă ţară şi popor lingă popor. EMINESCU, o. I 144. Domnul... cîrmuia ţara împreună cu un sfat de doisprezece boieri. bXl-CESCU, o. îl 13. Un om... voieşte a-şi ispiti norocul. călătorind prin ţări străine. drXghici, r. 5. Ţară piere de tătari şi el bea cu lăutari sau ţara piere (sau arde) şi baba se piaptănă => satul arde şi baba se piaptănă, v. babă. In ţara orbilor, chiorul (sau cel cu un ochi) e împărat v. c h i o r (1). <0- Fi g. Pe mine măpişcau de spate şi de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror ţară se abătuse... o margine din poalele nesfirşit de lungi ale mantalei mele. hogaş, m. n. 11. <$> E x p r. Cap de ţară v.cap1 (III 2). Talpa ţării v. t al p ă. Ţara Iui Cremene (sau a Iul l’apură-VOdă) = loc fără stăpîn, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. Ţara Iăg&duiuţei v. făgădui n ţ ă. Ţara nimănui = a) (în basme) ţară fără stăpîn; b) spaţiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. A bate toba în ţară v. t o b ă. A da sfoară In ţară v. s f a r ă. l'e joci cu ţara în. bumbi? formulă prin care se atrage atenţia cuiva că greşeşte atunci cînd subestimează o persoană. A plăti cit un colţ de ţară — a valora foarte mult. A pune ţara la calo = a organiza, a conduce, a administra o ţară; (ironic) a discuta o chestiune importantă (mai ales de ordin politic) fără a avea competinţa necesară ; p. e x t. a discuta despre multe şi de toate. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deşi copilandru, puse ţara la cale ca şi un om matur, ispirescu, l. 42. (Popular) A se duce în ţară (sau în ţări) = a se duce în lume. Eu mă duc, mîndruţă-n ţări, Da te rog să nu porţi flori. JA.RNÎK-bîrseanu, d. 110. Ţara o largăj = eşti liber să faci ce-ţi place, să pleci unde vrei. La colţ de ţară şl la mijloc de masă sau Ia mijloc de masă şi la colţ de ţară = într-un loc ferit de primejdii. Să te săleşti a fi totdeauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară. negruzzi, s. i 247. (Peiorativ) A ajunge (a se laco sau a rămîne) de poveste în ţară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Familiar) A sta prost (sau rău) cu ţara = a fi fără bani, a nu avea para chioară. (în locuţiuni şi expresii care sugerează ideea de depărtare mare) De peste şapte (sau nouă) mări şi şapte (sau nouă) ţări = dintr-un loc foarte depărtat. Neamul scriitorilor nu numai că-şi apără morţiş toate ale sale, dar-încă duce şi grija autorilor de peste şapte mări şi şapte ţări. odobescu, la tdrg. A noua ţară = pînă la (sau de Ia) mari depărtări. (Atestat în forma ţeară) Mîndro, de dragostea noastră Răsărit-a pom în coastă... Cu frunzele de aramă, Mirosind a noua ţeară, A rujă ş-a scorţişoară, jarnîk-bîrseanu, d. 70. A căuta nouă mări şi nouă ţări _= a căuta mult pînă să găseşti. Om ca badea nu se vede. . . Poţi să cauţi nouă mări, Nouă mări şi nouă ţări. jarnîk-bîrseanu, d. 19. (Mai ales în basme) A trcce peste nouă ţări şi nouă mări = a străbate o cale foarte lungă. Şi merg ei, şi merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă ţări şi peste nouă ape mari. creangX, P. 207. + (învechit şi popular, determinat prin numele locuitorilor sau printr-un adjectiv derivat de la acesta, formează nume de state) Minciuna boierească trece în ţara ungurească, negruzzi, S. i 250. Atunce în ţara nemţească încă nu erau cunoscute. drXghici, r. 63. (Intră în denumirea unor state sau ţinuturi) Ţara Rominească. Ţările-de-Jos. Ţara-de-foc. + (în vechea organizare politică şi administrativă a Romîniei) Provincie. Moldoveni şi munteni, pribegi a tulburărilor din ţări, priveau cu bătaie de inimă adunarea, oştită grămadă cîte grămadă, după satele şi ţinuturile de unde veniseră oamenii, russo, o. A. 56. 2. Regiune, ţinut, teritoriu. Acuma Vitoria se abătea iarăşi într-o ţară cu totul necunoscută, cu nume de sate şi munţi pe care nit le mai auzise, sadoveanu, b, 174. A mers aşa trenul contingentului lungă vreme, străbătînd multă ţară, pînă ce au prins a se arăta sate. id. M. c. 85. «$>• F i g. Chiar vîrful pălăriei mele. . . îşi poate trimett chipul său boţit din ţara apusului, plină de întuneric, tocmai in împărăţia trandafirie ■ şi depărtată a zorilor. hogaş, m. n. 64. + (în opoziţie cu munte sau d e n 1) ŢARC - 532 — ŢARŢAM Şes. (Atestat în forma ţeară) Sus la munte ninge-ngheaţă • •. Jos la ţeară cade rouă, Ciucu-te nevastă nouă, marian, NU. 713. Frunza-n codru se răreşte, Hai să coborîm în ţeară Pin* la mindra primăvară, alecsandri, p. p. 316. 3. (Considerat din punctul de vedere subiectiv al vorbitorului) Patrie. Pe dată ce primea bani din ţară, îşi cumpăra cărţi şi dispărea pentru cxtva timp din ochii colegilor săi. CĂUNESCU, E. 169. Tu n-ai să afli zare şi gîrle mai senine Ca gîrlele şi zarea din ţara mea. EPTimiu, î. 149. Te duci, iubită scumpă, în ţărmuri depărtate, Lăsînd frumoasa ţară> surori, prieteni^ frate. auîCSAndri, p. i 138. 4. (în opoziţie cu oraş; numai în locuţiuni şi expresii) La ţară = la sat, în sat, într-un sat. Femeia ţipă să fie dusă la oraş, nu-i place la ţară, nu e-nvă-ţaţă să trăiască la ţară. stancu,, d. 17. Locuinţa mea de vară E la ţară. Topîrceanu, p. 51. Am ieşit intr-o zi dintr-o redacţie şi, prins ca de o spaimă, am plecat la ţară, la un prieten, anghel, pr. 56. Neoflînd minută de răgaz, am fugit la ţară. negruzzi, s. I 60. Dc (sau de la) ţară = de la sat. Noi sîntem, toţi, oameni de la ţară. stancu, D. 149. Colonelul Dăscălescu, fiu de popă de ţară. . . ajunsese aghiotant domnesc, camii, petrf.scu, o. II 10. Firea lui blajină şi îndulcită de povesti n-au fost ştirbit-o nici nevoile, nici greul vieţii de ia ţară. pXun-plncio, p. 105. Cum o să-mi dau fetele după nişte boiernaşi de ţară? alecsandri, T. i 131. <$■ Drum de ţară v. d r u m (1). Tîrg dc ţară v. t î r g. II. 1. Locuitorii unei ţări (11) (v. popor, norod); p. e x t. oameni, lume. Zi să vie ţara, şi va dudui muntele de plăieşi. delavrancea, o. ii 236. Ce-ţi lipseşte măriei-tale? N-ai cu nime război, ţara este liniştită şi supusă. negruzzi, s. i 146. E x p r. A afla tîrgul şi ţara = a afla toată lumea. A SC pune cu ţara = a intra în conflict, a se pune rău cu toată lumea. Ho, ţară! v. h o. 2. (învechit; în mentalitatea societăţii împărţite în clase) Popor de rînd ; ţărănime. Cînd o fi să se scoale ţara, tot noi om scula-o. ghica, a. 546. — Variantă: (învechit) ţeară s. f. ŢARC, ţarcuri, s. n. 1. Loc îngrădit (uneori acoperit) unde se adăpostesc sau se închid animalele; ocol, coşar. Venea de undeva o duhoare grozavă de ţarcuri de porci. dumitriu, b. f. 35. Am cotit pe după ţarcul mînzărilor. sadoveanu, o. l. 73. Vitele mari, cînd le găsesc în ţarină, le duc la ocolul, oborul sau ţarcul primăriei. pamfile, a. r. 28. Am un ţarc plin de miei albi (Dinţii), păsculescu, i<. P. 81. ^ Mică îngrăditură făcută din spiţe de lemn, în care sînt ţinuţi copiii mici cînd încep să umble, pentru a li se limita spaţiul de deplasare. 2. împrejmuire, îngrăditură, gard de nuiele, de spini etc. făcut în jurul unei clăi de fîn pentru a o feri de vite; p. e x t. suprafaţa împrejmuită cu acest gard. Spre a feri clăile de fîn de stricăciunile vitelor, fac împrejur. .. un ţarc. pamfile, a. r. 163. Eu mă duc să dau foc La ţarcurile cu fin. PĂSCULESCU, L. P. 141. 3. (Mold.) Arie. Locul unde trebuie să-şi adune pînea, snopii sau strînsura [pentru treierat]... se numeşte. . . ţarc. pamfile, a. r. 143. 4. (Munt.) Partea de sus a unui pătul de porumb. 5. (Mold.) Mică construcţie pe care se aşază leasa cînd se pun prunele la uscat. Unii gospodari. . . fac un ţarc, ca o coteneaţă de găini, o lipesc cu baligă şi deasupra acestui ţarc cilindric pun leasa cu perjele. Sub leasă fac foc şi fum. PAMFILE, I. c. 233. 0. Numele unui joc de copii. Ei se mai gioacă şi. . . in ţarc, cu mingea sau cu zmeii, alecsandri, p. p. 393. 7. (Popular) Numele unei constelaţii. Vizitiul poartă numele de.. . trăsură, surugiu. . . ţarc. pamfile, CER. 169. ŢÂRCA, ţărci, s. f. 1, Coţofană. Răsfoiam volumul... şi ascultam, abia acum trezit la realităţile înconjurătoare, o ţarcă. sadoveanu, n, F. 164. Tudorică Măslină sărea ca o ţarcă de, pe « butuc ». hogaş, dr. II 102. A prins a să aduna pasări fel de fel: vulturi. . . ţărci. RET EG ANUL, p. v 65. Exp r. A-i umbla cuiva gura ca Ia (o) ţarcă (sau ca la ţărci) = a fi limbut, a vorbi mult şi fără rost. « Li îmblă gura ca şi la ţărci » sau, după cum spun romînii din Muntenia, «li merge gura ca la o coţofană ». marian, o. ii 60. A sta ca ţarca-n par = a fi gata de plecare. Fură ouăle de sub ţarcă, se spune (cu o nuanţă depreciativă) despre cineva (mai ales despre un hoţ) care e dibaci şi şiret. 2« F i g. Epitet dat unei femei vorbăreţe, limbute; gaiţă. Pre femeile limbute, cărora li îmblă gura prea des, le poreclesc «ţărci *>. marian, o. ii 60. (Rar) Epitet dat unei persoane care merge prea iute şi săltînd. Pre bărbaţii lungi în picioare, cari merg prea iute şi tot sar încolo şi-ncoace, romînul îi numeşte. . . «ţarcă», marian, o. h 60. ţarcOi, ţarcoi, s. m. (Regional) Masculul ţărcii. Bărbăţelul acestei paseri se cheamă. . . în Bucovina ţarcoi. MARIAN, O. II 48. ŢARÎVICI, ţarevici, s. m. Fiul cel mai mare al ţarului (moştenitor al tronului). ŢARI GRĂDEĂN1, ţarigrădeni, s. m. (învechit şi arhaizant) Locuitor al Ţarigradului. ŢARIGRĂDEÂN2, -Ă, ţarigrădeni, -e, adj. (învechit şi arhaizant) Privitor la Ţarigrad, originar din Ţarigrad. (Atestat în forma ţărigrădean) Se îmbulzeau amarnic... în vechile lor spălăcite giubele ţărigrădene. C. PETRESCU, A. R. 7. — Variantă: ţărlgrădedn, -ă adj. ŢARIGRĂDEÂ.NCĂ, ţarigrădence, s. f. (învechit şi arhaizant) Locuitoare a Ţarigradului. ŢARINA1, ţarini şi (rar) ţarine, s. f. 1. Cîmp cultivat, ogor, arătură, glie. Păşeşte-n ţarină semănătorul Şi-n brazda neagră, umedă de rouă, Aruncă-ntr-un noroc viaţa nouă. Yl.AHUTA, o. A. 28. Viile şi ţarinile badei Ion rodesc mai bine decît ale altor oameni, reteganui,, p. iv 62. Mă trimite mama cu demîncare în ţarină, la nişte lingurari. CREANGĂ, A. 52. <$■ F i g. Vreau ţarina prezentului s-o samăn, Cum tatăl meu, ţăranul, holda. BENIUC, V. 87. 2. (Popular) Teritoriul unei comune (cu pămînt arabil, păşuni, păduri etc.); hotar. Poarta ţarinii = poartă făcută la începutul fiecărui drum prin care se intră într-un sat, {¡ Amintindu-şi de ziua aceea, Costan strînse pumnii şi se opri în poarta ţarinei. CAMII.AU, n. i 23. Frunză verde măr pătat, Om străin de intră-n sat, Poarta ţarinei îi zice: « N-ai ce căuta pc-aice ». beldiceanu, p. 97. Cum ajunse la poarta ţarinei, şi începu a cunoaşte casele neamurilor. ŞEZ. VII 5. Gardul ţarinii = gard care împrejmuieşte un ■ oat. Gardul ţarinii ■ . ■ care împrejmuie satul, des-părţindu-l de ogoare, are dincolo sau dincoace şanţ sau hindichi. pamfile, i. c. 430. lată luncile nainte; gardul ţarinei mai sus! coşbuc, p. i 261. — Variante : (regional) ţârnă (gorovei, c. 111), (învechit) ţeâriini (odobescu, s! iii 14, negruzzi, s. i 8) s. f. ŢARÎNĂ2, ţarine, s. f. Soţia ţarului; titlu dat împă-răteselor Rusiei. ŢARÎSM s. n. Formă de guvernămînt în care puterea supremă, nelimitată, aparţine ţarului; regimul ţarist. ŢARÎST, -A, ţarişti, -ste, adj. Privitor la ţar, care aparţine ţarului; care este partizan al ţarului sau al ţarismului. ŢÂRNĂ s. f. v. ţarinii1. ŢARŢÂM, ţarţamuri, s. n. (Mold. ; mai ales la pl.) Ciucure, franj; dantelă. L-au suit pe cal cu tacîm de argint înflorit cu ţarţamuri. sadoveanu, d, p. 81. ţaţA - 533 ŢĂRAN •v' F i g. Se vede coperişul înnegrit de fum. . . spinzură ţarţamuri de funingină. mironescu, s. a. 71. — Variantă: zarzâm (pamfile, cr. 126) s. n. ŢÂŢĂ, ţaţe, s. f. 1. (Popular, adesea însoţit de numele persoanei la care se referă) Mătuşă (soră a tatălui sau a mamei, în raport cu nepoţii); termen de respect cu care cineva se adresează unei surori mai mari sau unei femei m'i în vîrstă (v. lele). De pe valea Oltului ne-a căzut oaspete numai unchi-meu Găbunea, cu ţaţa Aretia, nevastă-sa. STANCU, D. 178. Ce zici, ţaţă Reveca, unde am putea sta puţin de vorbă? camil petrescu, o. n 93. Tu mai stai, Ziţo ?... — Nu, ţaţo; o să mă duc şi eu să mă culc. caragialE, o. i 59. 2. (învechit) Termen alintător dat de un bărbat femeii pe care o iubeşte; mîndră. Costică cu ochii verzi, Ce te plimbi printre livezi. Ori pe ţaţa să ţi-o vezi? BIBICESCU, P. P. 381. Gura lumii slobodă, Ţaţo; Las-o-n pace să vorbească, Ţaţo, Dragostea să ne trăiască, Ţaţo. TEODO-rescu, p. p. 319. 8. (Peiorativ) Femeie vulgară, lipsită de gust şi de fineţe; mahalagioaică. ŢĂCĂLÎE1, ţăcălii, s. f. Bărbuţă mică şi ascuţită; barbişon, cioc2 (3). Barba, mai mult ţăcălie. STancu, d. 177. Din întreaga făptură a omului, atita ai desprins: ochii şi ţăcălia. pas, z. i 318. Şi, dacă s-au adunat ei toţi cu toţii, împăratul s-a tras de ţăcălie scrîşnind straşnic. CARAGIALE, S. N. 9. ŢĂCĂLÎE2, ţăcălii, s. f. Străgălie (1). ŢĂCĂNEĂLĂ, ţăcăneli, s. f. Faptul dea ţăcăni; ţăcănit. Se aude mereu un zgomot neîntrerupt, un fel de ţăcă-neală cadenţată. barT, s. m. 49. Ea auzi ţăcăneala unui pas de cal. CaragialE, S. 31. Loc. adv, (Rar) Pe (la sau în) ţăcăneala = ţăcănind ritmic. Pe cit de gros şi de voinic e Pitache, pe atît de uscat şi de pipernicit e Năiţă. . . Dar merg în pas la ţăcăneala. BRĂTESCU-voiniîşti, î. 59. Tovarăşul meu ■ . . începu şi el să tropote in faţa mea, jucînd foarte serios şi pe ţăcăneală. ODOBESCU, S. iii 251. ŢĂCĂNI, ţăcănesc, vb. IV. I n t r a n z. (Despre obiecte, aparate) A produce un zgomot ritmic, repetat (prin declanşarea unui mecanism); a tăcăi. Cu grabă ţăcănea telegraful, camilar, N. i 17. Ceasornicul ţăcănea în perete, caragiale, o. i 290. Caravasili scoate mîndru un pistol, ocheşte, pistohd ţăcăneşte şi nu ia foc. ghica, S. 393. + (Urmat de determinări care arată instrumentul) A produce zgomote ritmice (lovind, izbind, ciocănind). Doi cai mărunţi. . . mergeau liniştiţi, în trap domo’, din cînd in cînd strănutînd, din cînd în cînd ţăcănind din potcoave, sadoveanu, o. rv 382. Ţăcăni cu cuţitul intr-un pahar şi rugă să se facă tăcere, mironescu, S. A. 110. <}■ T r a n z. Calul îşi ţăcănea potcoavele pe prundul drumului. sadoveanu, la tdrg. + T r a n z. (Familiar) A scrie la maşină. Cînd s-a adunat numărul cuvenit de pagini, le ţăcănesc la maşina de scris. C. petrescu, C. V. 25. — Prez. ind. pers. 3 şi: ţăcăne (brXtescu-voineşti, t. 66). ŢĂCĂNÎT1, ţăcănituri, s. n. Zgomot repetat, provocat de un lucru care ţăcăneşte; ţăcăneală. O clipă. . . nu mai auzi ţăcănitul pendulei. dumiTriu, n. 52. Zvonul necurmat de fierării pare a creşte, într-un freamăt grozav şi intr-un ţăcănit monoton şi asurzitor, sadoveanu, O. vi 374. Ţăcănitul aparatului telegrafic a recomandat încă o dată răbdare. C. PETRESCU, A. 277. ŢĂCĂNIT2, -Ă, ţăcăniţi, -te, adj. (Despre mersul cailor) Cu paşi mărunţi şi regulaţi care răsună ritmic. Şoimaru şi Magda lui Stroe coborau in trap ţăcănit un drumuşor lin de costişă, sadoveanu, o. vii 57. în trap ţăcănit calcă la nevoie şi cinci poşte pă zi. CAMIL PETRESCU, o. II 16. Din Poeniţa vine domol la vale un călăreţ tînăr, in buiestru ţăcănii. CARAGLVLE, O. i 368. ŢĂCĂNITÎIRĂ, ţăcănituri, s. f. Ţăcănit1. Dadaci ar fi executat o perfectă mînuire de armă, cu toate ţăcăniturile reglementare, camilar, X. i 156. ŢĂimi, ,'ăhnesc, vb. IV. I n t r a n z. (Regional, despre cîini) A lătra cu întreruperi (mai ales urmărind sălbăticiunile sau vînatul); a chefni. copoi,in altă parte, auprins a ţăhni, adulmecînd altă sălbătăciune. sadoveanu, d. p. 82. Cintau şi intr-acolo cornuri şi ţăhneau înăbuşit cinii. id. F. J. 373. Deprinde. . ■ Pre căpoieş s-alerge ţăhnind după găină. NEGRUZZI, s. n 264. ŢAHNÎT, ţăhnituri, s. n. (Regional) Lătrat de cîine (mai ales cînd urmăreşte vînatul) ;chefnit. Ţăhnitulcopoilor se apropia; într-o vreme stătu cu îndîrjire intr-un pisc; după aceea înmulţi ecouri în altă vale, mai apropiată. SADOVEANU, E. j. ii 200. ŢĂLUÎ vb. IV v. ţcli. ŢĂNCĂNÎ vb. IV v. ţingănl. ŢĂXCtj’Ş s. n. v. ţencuşă. ŢĂNDĂRI, ţăndăresc, vb. IV. T r a n z. A sfărîma în ţăndări. Armele. . . ţăndărite de războaie ţi le-aduc. CONACHI, P. 219. ŢĂNDĂRICĂ, ţăndărele, s. f. Diminutiv al lui ţandăra; aşchiuţă, surcea. -+• F i g. Om mic de stat; copil. — Variantă: ţ¡111(1 lirică (gorovei, c. 313) s. f. ŢĂNDĂROS, -oăsă, ţândâroşi, -oase, adj. Care se desface în aşchii, care se sfărîmă; aşchios. ŢĂNDTIRÎCĂ s. f. v. ţăndărică. ŢĂNDURÎT, -Ă, ţănduriţi, -te, adj. (Rar) Prefăcut în ţăndări. L-au legat de coama fugarilor, pe uliţi, Trăgîndu-i mişeleşte cadavrul ţăndurit. coşbuc, P. II 178. ŢĂPLEĂN s. m. v. ţăpulcan. ŢĂPOĂICĂ, ţăpoaice, s. f. (Regional) Coş de formă conică, cu o coadă lungă, folosit la pescuit. ’ţXr6hţăpoaie,s.n.l. Furcă cu coada lungă, cu dinţii drepţi, servind pentru a ridica snopii de grîu, fînul, cocenii etc. Un om c-un ţăpoi în mină voia s-arunce nişte nuci din tindă în pod. creangX, o. a. 293. -4- Furcă în vîrful căreia este fixat sacul de pescuit. Căpriorul de la mijloc al caselor ţărăneşti. 2. Numele unui dans popular. Nuntaşii se prind la joc... cam cu următoarele jocuri:... tropca, ţăpoiul. sevastos, n. 282. — Variantă: (1) ţcpdi (vissarion, b. 14) s. n. ŢĂPOlfiŞ, ţăpoieşe, s. n. (Regional) Diminutiv al lui ţăpoi. La 9 zile să mergi şi să cauţi, şi găseşti in oală un ţăpoieş şi o grebluţă. La cade. ŢĂFOŞlCĂ s. f. 1. Plantă din familia gramineelor, cu tulpina rigidă şi aspră şi cu spice lungi (Nardus stricta). 2. Plantă păroasă din familia umbeliferelor, cu flori albe sau trandafirii dispuse în umbele compacte şi cu fructul acoperit cu peri aspri (Tordylium maximum). ŢĂrtîC, ţăpuci, s. m. Diminutiv al lui ţap (1). Un ţăpuc aştepta cu răbdare şi curtenitor. La cade. ŢĂPULEĂN, ţăpuleni, s. m. TaP tînăr. — Variantă: (regional) ţăpledn s. m. ŢĂRÂN, ţărani, s. m. Om de la ţară, a cărui ocupaţie principală este agricultura; sătean. Aceşti ţărani TArancA — 534 — TĂrInâ ardeleni sînt crescători de vite, pe înălţimile aspre ale munţilor, bogza, c. o. 26. Curînd începură să se adune iar ţăranii, unul cîte unul. rebreanu, r. n 209. Ţăranul mergea pe lingă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute. creangă, o. a. 295. Despot, sintem ţărani. Nu vindem ţara noastră, nici cugetul pe bani. ALECSANDRI, T. II 189. ŢAItĂICCĂ, ţărance şi ţărănci, s. f. 1. Locuitoare de la ţară; săreancă.v4M venit ţărăncilecu coşuri încărcate cu mere. SAHIA, u.R.S.S. 95. Mergînd lingă vergele, înnoadă un fir rupt Şi repede ţăranca s-apucă de ţesut, beldiceanu, p. 68. Din două rochii... ţărancele vor cumpăra aceea care bate la ochi. russo, s. 49. 2. (Iht.) Babuşcă2, ocheană. [Babuştele] se sărează şi apoi se usucă întregi — nespintecate, — aducîndu-se în comerţ sub numele de ţărancă, antipa, f. i. 181. ŢĂRĂNCtÎŢĂ, ţărăncuţe, s. f. 1. Diminutiv al lui ţ ă-rancă; fată de ţăran, ţărancă tînără. N-am făcut bine să las fetele mele din casă la astă petrecere, căci negreşit, cu toaletele lor.. . or să umileze ( = umilească) pe bietele ţărăncuţe. NEGRUZZI, s. I 104. 2* Specie de libelulă cu aripile albastre strălucitoare care trăieşte în apropierea apelor (Calopterix virgo). ŢĂRĂNÎSC, -EÂSCĂ, ţărăneşti, adj. Care aparţine ţăranilor, care provine de la ţărani, de ţăran. [Tolstoi] se leapădă de lumea semenilor săi, se îmbracă în straie ţărăneşti, ară pămintul, lucrează cu palmele, sadoveanu, E. 230. Palmele aceste ţărăneşti ale noastre... pline de bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe dumneavoastră de-atîta amar de vreme, creangă, P. 156. Vezi intr-acea vale frumoasă. . . acel palat gotic împrejurat de modeste case ţărăneşti! negruzzi, s. i 192. ŢĂItĂNÎŞTE adv. în felul ţăranilor, ca ţăranii. îşi lăsase pălăria... şi-şi pusese, ţărăneşte, o broboadă, ibră-ILEANU, A. 154. ŢArAnÎE, (2) ţărânii, s. f. 1. Condiţia, starea, viaţa de ţăran. Din ţărănie întunecată, în condiţiile sociale pe care le cunoaştem, de subt apăsările şi opreliştile stăpi-nitorilor, răzbise troscotul acestui pămînt. SADOVEANU, E. 82. 2. Vorbă, expresie ţărănească; (peiorativ) bădărănie, mojicie. Să audă urechile mele, în casa mea, ţărăniile pe care. . . fiul tău le-a învăţat. SADOVEANU, N. F. 7. Un boţ cu ochi ce te găseşti, o bucată de humă însufleţită din sat de la noi, şi nu te lasă inima să taci; asurzeşti lumea cu ţărăniile tale! CREANGĂ, A. 71. ŢArANÎME s. f. Totalitatea ţăranilor. Principalul aliat al proletariatului este ţărănimea. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2766. <$> Ţărănime muncitoare v. muncitor. Ţărănime mijlocaşă v. mijlocaş. ţArAnIsm s. n. (Rar) Tendinţa unor scriitori de a-şi alege ca motive de inspiraţie în operele lor aspecte din viaţa ţărănească. Ţărănismul. . . cîntarea trecutului, ca şi reformismul său [al lui Alecsandri], critica sistemelor lingvistice şi a literaturii, ca şi activitatea sa politică, — toate se reduc, la urma urmei, şi se conciliază în tendinţa lui. permanentă. ibrâilEANU, sp.-cr. 151. ŢArANÎST1, ţărănişti, s. m. Membru al fostului partid ţărănist; (la pl.) partidul ţărănist. N-ar fi de mirare... să se înscrie la ţărănişti. . . şi să se apuce de politică la toartă, c. PETRESCU, c. V. 131. ţArAnIst2. -A, ţărăniştit -ste, adj. (Rar) Care se face pentru ţărani, în interesul ţăranilor. Tot programul« socialist * e un program ţărănist, cam utopic în idealul lui, dar foarte cuminte in concesiile pe care este dispus să le facă. ibrĂtlEanu, sp. CR. 198. Partidul ţărănist = partid politic în vechiul regim. ţArAxGi, ţărănoi, s.' m. 1. (Depreciativ, în vorbirea claselor exploatatoare) Ţăran. De ani, nimeni din satul ista nu mi-a stat in faţă.. . Să mă las flecuit de-un ţărănoi? CAMILAR, n. îi 299. Avem moşii, şi zapciii îi sfătuiesc pe oameni să le lase în paragină. Ne usucă punîndu-ne la biruri mai abitir decît pe ţărănoi. PAS, I,. I 108. 2. Bădăran, mitocan. Mări, ce tot mi se vîră in ochi ţărănoiul ista! alecsandri, la CADE. Bărbatu-tău îi un ţărănoi, negruzzi, s. iii 21. ŢĂRĂNOS, -OÂSĂ, ţărănoşi, -oase, adj. Cu apucături de ţăran. ŢARCALAN, ţărcălanuri şi ţărcălane, s. n. (Regional) 1. Compas mare, întrebuinţat mai ales în dul-gherie; p. e x t. cerc tras cu un astfel de compas. 2. Cerc luminos care se observă în jurul unui astru (mai ales al lunii) sau al unei alte surse de lumină. Prin ţărcălanele felinarelor se zărea cernerea ploii. SADOVEANU, 0. VI 78. (Cu pronunţare regională) Cînd luna are în juru-i ţărcalan (un cerc gălbiu), va vremui. ŞEZ. VI 38. (Poetic) Asfinţitul se închise într-un ţărcalan de spaimă. SADOVEANU, O. L. 100. — Variantă: ţircălam (slavici, n. ii 51) s. n. ţArcotîi. ţărcoteie, s. n. (Regional) 1. Diminutiv al lui ţarc (2). Spre a feri clăile de fîn de stricăciunile vitelor, fac. . . un ţarc, ţărcotei sau gard de nuiele. PAMFILE, A. R. 163. 2. Scaun făcut din nuiele căptuşite cu pămînt, pe care stau ciobanii cînd mulg oile. Mulge an mocan sau doi... stind jos pe un ţărcotei făcut din ţăruşi bătuţi în pămînt, împletiţi cu nuiele şi umplut cu pămînt. PAMFILE, 1. c. 31. ŢARCTJÎ, (arcuiesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Cu privire la animale) A închide, a adăposti într-un ţarc. De prin ştire ori de prin ţarini. . . mînate din urmă, toate [vitele] erau adunate şi ţărcuite departe de sat. ANGHEL, pr. 109. 2. A împrejmui, a îngrădi. Am ajuns într-o poiană ţărcuită larg de sălcii vechi. SADOVEANU, A. L. 139. Hai, copii, la cei stejari, Să tăiem niscaiva pari, Ţara să ne-o ţărcuim Şi de iezme s-o ferim, alecsandri, p. p. 246. ŢARCtjŞ, ţărcuşe, s. n. (Regional) Ţărcuşor. ţArcuşOr, ţărcuşoare, s. n. Diminutiv al lui ţar c. închise mieii în ţărcuşorul lor, căptuşit cu trestie şi coceni. MIHALE, O. 65. Am un ţărcuşor plin de mieluşori (Gura şi dinţii), şez. rv 106. ŢĂRIGRAdEÂN, -A adj. v. (arigTfidenn2. ţArişoArA, ţărişoare, s. f. Diminutiv al lui ţar ă. Viteazul se scula numaidecît, se lua după dinsul, şi cată-l în sus, cată-l in jos, pînă ce-l găsi închis intr-unui din staulele lui Erice, stăpînitorul unei ţărişoare mici. ISPI-RESCU, u. 58. în aceste momente solemne. . . mă gîndesc.. . la ţărişoara mea... la Rominia... la fericirea ei! CARAGIALE, O. I 155. ŢARINA, (2, rar) ţărîne, s. f. 1. Pămînt fărîmat mărunt. Pe ţărina proaspătă se înălţau îci-colo pilcuri de zambile, sadoveanu, o. rv 40. Cîţiva copilaşi... se jucau în ţărina pe care o aduceau din mijlocul umblat al uliţei. CAMIL PETRESCU, O. I 464. în poală purta cîţiva pumni de ţărină. aGîrbiceanu, s. p. 100. + Pămîntul cu care se acoperă sicriul, cu care se umple groapa, mor-mîntul. Toţi aruncară cîte o mină de ţărînă peste sicriu. BUJOR, s.liO. Cioclii au coborît săcriul în groapă, au aruncai ţărina şi, isprăvind, s-au dus la o crişmă. NEGRUZZI, S, I 32. (Simbolizînd moartea, uitarea) Poţi zidi o lume-n-treagă, poţi s-o sfărâmi.. . orice-ai spune, Peste toate o lopată de ţărînă se depune. EMINESCU, O. I 134. (E X p r.) Fie-i t&rîna uşoară! = (formulă folosită cînd se vorbeşte despre un mort) odihnească-se în pacel Fie-i ţărînă uşoarăl nu l-am văzut niciodată ieşind din atitudinea lui socotită TÂRÎ N OS - 535 - ŢEAPĂN şi demnă, galaction, o, I 95. Am biruit noi, care trăim, cei răniţi, ¡i mai ales cei care au murit, fie-le ţărîna uşoară oriunde ar dormi! delavrancea, o. n 227. Soacră-mea — fie-i ţarina uşoară! — aşa a făcut cu mine. creangX, p. 4. (Rar) A-şi- închina Iruntea în ţărînă = a muri. Acesta a făcut destule răutăţi, pină ce a venit vremea să-şi închine şi el fruntea în ţărînă. SADOVEANU, O. VIII 246. Praf şi ţărînă = nimic; praf şi pulbere. Praf şi ţărînă rămase şi din fata cea mare de zmeu. ISPI-rescu, L. 225. ■$> (Simbolizînd pămîntul din care, după concepţia biblică, a fost făcut omul şi în care se preface omul după moarte) Ţărînă — sintem toţi ţărînă, E de prisos orice trufie-.. macedonski, o. I 36. Trupul tău, ce-a fost ţărînă, in ţărînă s-a preface, alecsandri, p. i 199. + Stratul de la suprafaţă (sau de la o mică adîncime) a! pămîntului. Noi avem sub brazdă, in ţărîna neagră, mai mulţi Şoimăreşti decît cei care trăiesc astăzi, sadoveanu, o. vil 101. Fraţi buni ai frunzelor din codru, Copii ai mindrei bolţi albastre, Sfinţiţi cu lacrimi şi sudoare Ţărina plaiurilor noastre, goga, p. 10. Ating ţărîna cu fruntea, caragiale, o. iii 144. + (Depreciativ) Ogor, ţarină. Lui Avram Saizu nu-i revine din averea părintească decît un lot mizerabil de ţărînă. contemporanul, s. n, 1949, nr. 160, 2/4. 2. F i g. Trup neînsufleţit; oseminte. Şi totuşi, ţă-rină frumoasă şi moartă, De racla ta razim eu harfa mea spartă. eminescu, o. i 38. O singură fericire inii mai rămine. Ca ţarinele noastre să se odihnească in acelaşi mormint. eoijntineaxu, o. 465. » —Variante: (regional) ţărnă (CREANGX, o. a. 126, JAItNÎK-BÎRSEÂNU, D. 282), ţtrllU (HOGAŞ, H. 46) S. f. ŢĂRÎNOS, -OĂSA, ţărînoşi, -oase, adj. (Despre pămînt) Fărîmicios; afinat. ŢĂRM, ţărmuri, s. n. 1. Fîşie îngustă de pămînt de-a lungul unei ape mari, mai ales de-a lungul unei mări (v. m a 1) ; p. e x t. regiune de lîngă o apă (mai ales de lîngă o marc). Lingă ţărmul tristei mări M-am oprit pe-o stincă. TOPÎRCEANU, b. 84. Dunărea, lărgită, taie o curbă în ţărmul rominesc. .vlahuţX, r. p. 7. La un semn, un ţărm de altul, legînd vas de vas, se leagă. eminescu, o. I 144. F i g. Către jnci un ţărm al vieţii n-am s-ajung să odihnesc, macedonski, o. i 95. 2. F i g. Ţinut, tărîm. Lună, tu, stăpîn-a mării ■ . . Cîte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi! eminescu, o. i 130. Eu sînt în voia soartei un vecinic călător... Purtat printre popoare din ţărmuri depărtate, alecsandri, T. ii 80. — PI. şi:: (m.) ţărmi (neculuţX, ţ. d. 31, MACE-donski, o. iij 3). — Variante : jărmur (gortan, h. i 41), (ărmurc (slavici, o. i 222, russo, o. 105) s. m. ŢĂRMUÎ, ţănnuiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A trage la ţărm, ă se opri la ţărm .Acolo [pe marginile mării] ţărmuirăm noi. murnu, o. 145. ŢĂRMUJTOR, -0ĂRE, ţărmuitori, -oare, adj. (Rar) Care mărgineşte, ţărmureşte (ceva); înconjurător. Mările ţărmiiitoare şi cetăţi lîngă limanuri, Toate se întind nainte-i. EMINESCU, O. 1 144. ŢĂRMUR s. m. v. ţărm. ŢĂRJIURE s. m. v. ţărm. ŢĂRMUREĂN, -Ă, ţărmureni, -e, s. m. şi f. (Rar) Persoană statornicită pe ţărmul unei ape (mai ales pe ţărmul mării). Apa este, pe alocurea, adtncă... ţăr- murenii chiar nu se avintă.pe dinsa fără de oarecare sfială, odobescu, s. I 386. ŢĂRMUR£L, ţărmurele, s. n. (Popular) Diminutiv al lui ţărm.- Cine şede-n ţărmurel? Şede Gheorghe tinerel, bibicescu, p. p.- 365. .: \ ŢĂRMURÎ, ţărmuresc, vb. IV. 1. T r a n z. A măr-. gini, a limita, a pune hotar. îndată şi-niepu_ a vorbi, în cercul de lumină ţărmurit de zidul negru al nucilor. SAD o7 VEANU, o. viii 26. Trăsura mea.. . se află dodată dinaintea unei mari întinderi de apă, ţărmurită in depărtare, jur împrejur, de păduri dese. odobescu, s. i 386. F i g. A înţeles că ceva îl ameninţă, că cineva vrea să-i ţărmu-rească libertatea, gîrleanu, L. 32. 2. Refl. (învechit) A trage Ia ţărm, a aborda, a ţărmui. Ajunserăm la un ostrov şi ni ţărmurirăm, ca să ne mai odihnim. GOR.tan, h. ii 57. ŢĂRNĂ s. f. v. ţărînă. ŢĂRUŞ, ţăruşi, s. m. Par scurt şi ascuţit la un capăt, care se înfige în pămînt şi serveşte pentru a se fixa sau a se lega ceva de el sau pentru a stabili un hotar, o linie. Inginerii tîrau lanţuri şi băteau ţăruşi, c. petrescu, R. dr. 184. Toată averea-i era o coşniţă, o manta, nişte hîrburi şi un pat de scindări făcut pe ţăruşi bătuţi în pămînt. dunXreanu, n. 16. Luai şaua şi desagii din spetele Pisicuţii şi o priponii de un ţăruş. HOGAŞ, M. N. 66. Chiajna. . . adăsta pe boierii moldoveni intr-un falnic cort rotat de covor alb, cusut cu fir şi legat jur împrejur cu ţăruşi poleiţi, odobescu, S. I 173. E x p r. (Popular) A i se strîngc (cuiva) îunia de ţăruş = a i se apropia (cuiva) sfîrşitul vieţii, a îmbătrîni. — Variantă: ţăruşă (russo, s. 93, teodorescu, p. p. 477) s. f. ŢĂRtjŞĂ s. f. v. ţăruş. ŢĂŢÎCĂ s. f. Diminutiv al lui ţ a ţ ă. Vin şi .eu după tine numaidecît, numai să vorbesc cevaşilea cu ţăţica. caragiale, o. I 57. ŢEAPĂ, ţepi şi ţepe, s. f. 1. Par lung şi ascuţit la unul din capete (folosit în trecut ca instrument de supliciu); vîrful unui astfel de par. La tot pasul erau capete înfipte şi trupuri puse în ţeapă. Ghica, la cade. Unii zicea să-I omoare. . ■ Alţii să-l infigă-n ţeapă, alecsandri, p. p. 136. Jf- Frigare. Mieii întregi se întorc in ţepe de, lemn. russo, o. 123. 2. Prelungire ascuţită, ţepoasă, la spicele cerealelor (v. barbă (3)); (la pl.) resturile tulpinilor unor păioase, rămase în pămînt după ce plantele au fost cosite. In ierburile care începeau să se usuce, în ţepile gălbii ale miriştilor, sfiriiau cosaşi, sadoveanu, o. v 80. 3. Ghimpe; aşchiuţă. Mi-a intrat o ţeapă în deget. ŢEAPĂN, -Ă. ţepeni, -e, adj. 1. Care nu se încovoaie, care nu se mlădiază; tare, vîrtos, rigid, nemişcat, neclintit, fix. Aşa a intrat Cocor la învăţătură. La început i-a fost greu. îi era mina ţeapănă, ii erau ochii împăienjeniţi. SADOVEANU, M. C. 71. Stătea ţeapăn cu dreapta la cozorocul chipiului. REBREANU, r. ii 83. +'F i g. încremenit, înlemnit, inert; p. e x t. lipsit de viaţă, mort. Cînd vei vedea că tot trupul meu are să fie rece ca gheaţa, amorţit şi ţeapăn, să bagi de seamă că o să vină un leu. ISFIRESCU, L. 147. + Anchilozat. Merg ţeapăn ■ ■ ■ da tu? alecsandri, T. I 140. (Cu pronunţare regională) S-a Întors pe jumătate ţapăn de gît, ţapăn în toate articulaţiile, c. petrescu, a. 460. 2. (Despre obiecte, construcţii etc.) Solid, rezistent, trainic. Tu vei face un staul ţeapăn de fier, cu pari de fier şi cu nuiele de fier. reteganul, p. iii 40. Mănăstirile. . cu ţepene ziduri de apărare, odobescu, s. ii 41. Să trece gîrla pe pod stătător, foarte ţeapăn şi frumos. GOLESCU, î. 157. 3. (Despre fiinţe) Voinic, robust, zdravăn, puternic, viguros. Semăna, ce-i drept, cit ea, dar era mai înaltă, mai voinică, mai ţeapănă, slavici, o. i 348. Un bordei acoperit cu paie... o ceată de dulăi ţepeni lătrind cu învierşunare. odobescu, S. m 18. "* 4. Straşnic, grozav (de tare, de mare, de mult). Omăt mult şi ger ţeapăn. PAS, L. I 128. (Cu pronunţare TEARĂ - 536 - TESALĂ regională) S-aprindem şi noi un foc ţapăn. ■ camilar, N. II 257. Intră intr-o cetate mare, tocmai cind era tirgul mai (apăn. sbiera, p. 225. <$- (Adverbial) Se repezi ţi George, dar Ion ii lovi a doua oară, mai ţeapăn. RE- BREANU, i. 39. Băui o dată ţeapăn, gorjan, h. n 62. ŢEÂRĂ s. f. v. tară. ŢEĂRINĂ s. f. v. ţarină1. ŢEĂSTĂ, ţeste, s. f. (Popular) Cutie craniană, craniu, p. ext. cap. Era amiază, ceas mort, de zăpuşeală, care-ţi fierbe creierii sub ţeastă. dumitriu, N. 254. Dacă nu fugeam, îmi crăpa ţeasta. STANCU, D. 28. Bătrinul Miron Iuga, fără cunoştinţă, cu ţeasta zdrobită, rămase in picioare, rebreanu, r. ii 197. 4" Craniu descărnat de om mort; hîrcă, scăfîrlie. Toarnă-n ţestele măreţe vin, şi peste el otravă. EMINESCU, o. rv 139. ŢEÂVĂ, ţevi, s. f. Piesă de metal, de os, de ebonită, cauciuc, sticlă, lemn etc. în formă de cilindru gol, cu lungimea mult mai mare decît dimensiunile secţiunii, avînd diferite întrebuinţări. V. burlan, canal, conductă, tub, furtun. Gazul metan se transportă cu ajutorul conductelor şi ţevilor, tzzi Omul, virit intre două rinduri de ţevi, începuse să taie ceva. C. PETRESCU, C. V. 139. Dracii cari vor ţinea ţeava pipei în gură cind vor fuma să zică. .. reteganul, P. n 67. Ţeavă de eşapament v. eşapament. + Cilindru de oţel al unei arme de foc prin care trece proiectilul aruncat de explozia pulberii. Se uită pe ţevi dacă sînt unse. dumitriu, N. 186. Desprinse cu luare-amînte din cui puşca scurtă cu două ţevi. sadoveanu, B. 102. Tub de lemn (de soc sau de trestie) pe care se deapănă (de obicei cu ajutorul sucalei) firele şi care se introduce în suveică. Mai încet, Hera. Dai peste ţeavă. . ■ Şi tu, Lisandra, bate mai domol. . . Na! iar ai încurcat firele, delavrancea, a. 2. Ţevi de făcut la sucală. CREANGĂ, A. 62. — PI. şi: (învechit şi regional) ţeve (ispirescu, l. 38). — Variantă: ţevle (alecsandri, p. a. 144, şez. iv 122) s. f. ŢÎICHE, ţechi, s. f. (Entom.; regional) Căpuşă. ŢECIIÎN, ţechini, s. m. Veche monedă de aur arabă şi italiană. O mie de ţechini primeşti? — O, paşă, cit de darnic eşti/ COŞBUC, P. I 109. Aceluia ce ar găsi pe femeia ce caut, i-aş da zece mii ţechini de aur. negruzzi, s. 1II402. ŢECHlRĂ, ţechire, s. f. (Regional) Coşniţă, coş (de papură sau de nuiele). Mînc un măr şi două pere, La inimă tot nu mere; Să mine o ţechiră plină, Inima nu mi-o alină! jarn(k-bîrseanu, d. 155. ŢEL, ţeluri, s. n. 1. Punct, loc la care vrea cineva să ajungă (v. ţintă); p. ext. obiectiv către care tinde cineva, punct final (v. s c o p). Spre soare ni-e gîndul şi mergem spre el. Lumina ni-e ţintă şi binele ţel. COŞBUC, p. ii 103. Singurul ţel al vieţii mele era să pot şi eu adăogi o frunză la coroana strălucită a patriei mele. ALECSANDRI, O. P. 16. Văd că mă depărtez de ţelul meu, prefer dar a sfîrşi scrisoarea. NEGRUZZI, s. I 262. 2. (învechit şi regional) Punct, semn care se ocheşte, care trebuie nimerit cînd se trage cu o armă ; ţintă. <$> Expr. A trage la ţel sau a împuşca în ţel = a trage la ţintă. (Cu pronunţare regională) Acolo era o mulţime de cătane la puşcate-n ţăl. RETEGANUL, P. III 18. + Vîrful cătării unei puşti. Băgă mina in torbă, scoase o luminărică de ceară albă, o lipi la buza puştii, deasupra ţelului. GANE, N. III 137. Loc. a d v. în ţel sau în ţelul puştii = în bătaia puştii. Mai bine le-aş avea [babi-ţele] in ţelul puştii, sadoveanu, o. l. 17. Am pus-o [puşca] la ochi şi am aşteptat să-mi vie ursul în fel. GANE, N. I 130. " ŢELELfiŢ, -EĂŢĂ, ţeleleţi, -e, adj. (Regional) Care se ţine scai de cineva. (Adverbial) Se ia ţeleleţ după mine, ce să le faci? I. CR. vn 252. ŢELENÎŞ s. n. v. ţelinlş. ŢELÎ, ţelesc, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A trage la semn; a ţinti, a ochi. — Variantă: ţălui (reteganul, p. hi 18) vb. IV. ŢÎI.IiNĂ1, ţeline şi ţelini, s. f. Pămînt nearat sau lăsat mulţi ani nelucrat; pîrloagă. Boii mei, cind aud doină, Ară ţelină şi moină, negruzzi, s. ii 26. Munca a desfundat pămînturile, a scos buturugile, a rupt ţelinile, cu un cuvint, a dat valoare şi preţ pămintului. I. IONESCU, p. 207. Uite, mergem să arăm, Ţelina să despicăm, Că avem să semănăm, teodorescu, p. p. 484. <$> Expr. (Despre pămînt) A rămîne în ţelină = a rămîne nelucrat. Opri fierul plugidui în pămintul rămas în ţelină, acoperit cu iarbă săracă. DUMITRIU, N. 146. + Păşune, fîneaţă. Dă de o poiană cu o ţelină frumoasă, in a cărei margine se afla un izvor, bota, P. 30. ŢÎLINĂ2, ţeline şi ţelini, s. f. Plantă erbacee aromatică din familia umbeliferelor, cu rizomul gros şi cărnos, cultivată ca plantă culinară şi medicinală (Apium graveolens). Prin verdeţuri, poporul romîn înţelege toate zarzavaturile, dar mai ales morcovii, pătrunjelul, ţelina, ridichea şi sfecla, pamfile, a. r. 197. ŢELINIOĂRĂ, ţelinioare, s. f. Diminutiv al lui ţ e-1 i n ă1. Mindre flori mi-am semănat Pe o verde ţeli-nioară. POP. ŢEI.INÎŞ, ţelinişuri, s. n. (Şi în forma ţeleniş) Cîmp nelucrat; ţelină, pîrloagă ; pajişte. Acum pămintul e umezit de-ajuns pentru... a se ara orice ţeleniş. La TDRG. — Variantă: ţeleniş s. n. ŢELINflS, -0/iSĂ, ţelinoşi, -oase, adj. (Despre terenuri) Nelucrat, nearat, necultivat, înţelenit. Pe o coastă ţelinoasă, adine plugurile ară. BELDICEANU, P. 64. Pe-un şes întins şi galben, sub arşiţa de soare, Cinci sute pluguri ară pămintul ţelinos. alecsandri, p. iu 233. ŢENCtJŞĂ, ţencuşe şi ţencuşi, s. f. 1. Bucăţică lunguiaţă şi ascuţită care se taie şi se scoate dintr-un pepene, dintr-o pîine etc. pentru a se constata dacă acestea sînt bune, coapte etc. -^» Bucăţică de lemn; aşchie. 2. Numele unui joc asemănător cu ţintarul. Afară de asta mai aveam noi cu ce ne trece vremea, cind voiam: ţencuşa, ba tăbăcăreasca sau concina. creangă, a. 104. — Variantă: ţănciiş (popa, v. 248) s. n. ŢEPELÎN, s. n. v. zepclin ŢEPI s. m. pl. Părul ghimpos de pe corpul unor animale. Ţepii ariciului. ŢETOl s. n. v. ţăpoi. ŢEI’OS, -OĂSiV, ţepoşi, -oase, adj. Plin de ţepi, ghimpos. Vrejurile de dovleci se încolăciseră unul peste altul, acoperind gardurile cu foi ţepoase. DELAVRANCEA, la CADE. ŢEPÎIŞĂ, ţepuşe, s. f. 1. Par ascuţit, ţeapă. în loc de arme, ei întrebuinţau copaci scoşi din rădăcină, bolovani de piatră, tăciuni aprinşi şi ţepuşe. ISPIRESCU, la CADE. 2. Vîrful ascuţit al unui par. 3. Aşchiuţă. Le-am bătut ţepuşi de trestie pe sub unghii, filimon, la cade. + Ghimpe. ŢEREMOKÎE s. f. v. ceremonie. ŢÎRNĂ s. f. v. ţărînă. ŢESĂLĂ, ţesale, s. f. 1. Unealtă de metal dinţată, cu care se curăţă pielea şi părul vitelor (îndeosebi la cai). Gavril ridică peria şi ţesala şi le dădu lui Stahu. sadoveanu, o. rv 307. De căpăstru mi-l scotea, Cu ţesala-l ţesăla. TEODORESCU, P. F. 53. ŢESÂLA - 537 - TESTOS 2. Grapă uşoară, cu dinţi deşi, folosită mai ales la curăţirea păşunilor naturale. ŢESĂLÂ, ţisăl, vb. I. T r a n z. 1. A curăţa, a peria cu ţesala. Vezi de fesală caii, după moda nouă care am aflat-o aici, ¡i-i întăreşte cu orz. sadoveanu, b. 289. Fata. .. s-a dus in grajd şi şi-a ales un cal bun, şi-l hrăni bine, şi-l fesălă frumos, reteganul, p. iii 13. Fata... se duse să-şi adape şi să-şi ţesale singură căluşelul şi singură să-i dea de mineare. ropESCU, B. i 59. A b s o 1. Hai, Drăghici. .. De fesală, inşală, Pe vînătu-l scoate afară, teodorescu, p. p. 612. 2. F i g. A bate, a chelfăni. (Cu pronunţare regională) Toţi, treziţi, pun pe el mina, unu-l leagă, altu-l (ine, Unu-l ţasălă oleacă, cetluindu-l colea bine. eminescu, l. p. 127. — Variantă: (regional) CCŞ&lâ vb. I. ŢESĂLARE, ţesălări, s. f. Acţiunea de a ţesăla; ţesălat. ŢESĂLĂT1 s. n. Faptul de a ţesăla; ţesălare. ŢESĂLĂT2, -Ă, ţesălaţi, -te, adj. 1. Curăţat, periat cu ţesala. 2. F i g. Lucrat cu migală, cizelat. Alexandrinele curat ţesălate şi frumos dichisite ale unui poet. odobescu, S. iii 155. ŢESĂLĂTÎJRĂ, ţesălături, s. f. Ţesălat, ţesălare. + F i g. Bătaie. ŢESĂTOARE, ţesători, s. f. (învechit) Război de ţesut. Iarna toarce la fuioare, Ţese firu-n ţesătoare. alecsandri, t. 272. ŢESĂTOR, -OĂRE, ţesători, -oare, s. m. şi f. Persoană care ţese, care se ocupă cu meşteşugul ţesutului; muncitor care lucrează la un război de ţesut. Cind iţele sini groase şi spata rară în dinţi, pinza rămîne plină de noduri, iară nodul în pînsă nu-î cinstea ţesătoarei, slavici, n. i 54. Foaie verde odoleană, Asta-i mindra mîndru-leană, Ţesătoarea pînzelor. jarnîk-bîrseamj, d. 423. <$> F i g. Toamna, mlndră ţesătoare. Pune furca-n brîul ei. ALECSANDRI, P. A. 156. + (Adjectival) Care ţese mult, bine, cu hărnicie. Nu-ţi iau fata acasă, Că fata e vrăjitoare, Nu e d-alea ţesătoare, hodoş, p. p. 148. ŢESĂTORÎE, ţesătorii, s. f. 1. Arta, meşteşugul ţesutului. 2. Atelier, fabrică unde se fac ţesături. ŢESĂTtJRĂ, ţesături, s. f. 1. Produs textil obţinut prin încrucişarea în unghi drept a unor fire de urzeală şi de bătătură; pînză, stofă sau alt obiect ţesut din fire textile. Acel covor scump era ţesătură de Buhara. SADOVEANU, N. P. 272. <> Fi g. Birja se topi in ţesătura friguroasă a ploii, dumitriu, b. F. 91. Ţesăturile ramurilor parcă joacă în umbra care tot mai mult le cucereşte. sadoveanu, O. vii 332. Ca nişte paianjini începură a depăna în goană prin ţesătura de plnze şi fringhii. barT, S. M. 51. Timpul care vecinic clădirile le sapă... întinde pe creneluri, pe ziduri şi pe porţi, Din muşchiul de paragini, o fină ţesătură. MACEDONSKi, o. i 24. 2. Fel, mod în care e ţesută o pînză, a stofa etc. Plnsă cu ţesătura groasă. + (învechit) Meseria, meşteşugul ţesutului; ţesătorie. 3. F i g. Fel de compoziţie, structură, urzeală. Toată scena e tot aşa de naturală şi tot aşa de adevărată, ca ţesătură sufletească. GHEREA, st. cr. ii 160. Pedantismul este de a lega limba noastră de modul declinaţiilor unei limbe străine de noi prin ţesătura şi regúlele ei. RUSSO, O. 68. + înlănţuire, complex. Copilăria mea. . . e o ţesătură de amintiri dureroase, vornic, p. 12. ŢÉSE, fes, vb. III. 1. Tranz. (Folosit şi absolut) A încrucişa în unghi drept două sisteme de fire (de obicei în războiul de ţesut, trecînd cu suveica bătătura prin urzeală) pentru a obţine o ţesătură. îi ţesea In război şi pînză de in, din care ieşeau de asemeni rochiţe frumoase. camil petrescu, o. i 337. Cum feseam, nici n-am ştiut Cum am sărit şi m-am zbătut Să ies de la război. COŞBUC, p. I 93. A pus stativele-n casă Şi s-a apucat să feasă. Şi fesea, mereu ţesea, Clnd era soare, dormea, marian, s. 59. Asta-i mindra mlndruleană. ■ . Pînă ţese-un cot de pînsă, Codrul nu mai are frunsă. Jarnîk-bîrseanu, d. 423. <$• F i g. Amurgul ţese zarea în timbre şi lumini. EFTimiu, C. 73. Zăpuşeala ce pluteşte' în văzduh ţese o tăcere năbu-şitoare. rebreanu, i. 9. Pe un fond fantastic, în imagini admirabile, poetul a ţesut cele mai adevărate sentimente omeneşti, cherea, ST. cr. i 165. <> Refl. pas. Caierul de biirtmgic din furcă şi suveica stativelor unde se ţesea filaliul, stau părăsite şi neatinse. NEGRUZZl, S. i 107. Refl. F i g. Dinspre răsărit se fesea ca o pînză cenuşie întunericul amurgului, vornic, o. 107. Un zvon s-a întins de la un om la altul, o vrajă s-a ţesut pe deasupra satelor obidite, din cuz în auz. bogza, C. o, 306. Cuvîntul parcă destrămase din vraja ce se fesea în jurul lor. rebreanu, r. l 246. -4- F i g. A construi, a constitui. Virtutea lui Ion-vodă Îşi va fi avut isvorul in oasele din cari fusese fesut. hasdeu, I. v. 166. 2. T r a n z. A cîrpi (obiecte de îmbrăcăminte, pîn-zeturi) făcînd cu acul o împletitură de fire. Elena Lipan pirotea, feslnd găurile unui ciorap întins pe un ou de lemn. c. PETRESCU, c. v. 99. 3. Tranz. A broda, a împodobi (din ţesătură). La una din ferestre stă doamna Chiralina, îmbrăcată cu haine de aur fesute cu mărgăritar, ispirescu, L. 115. Numai cu pietre scumpe fesute. ŞEZ. iii 64. 4. Tranz. (Despre păianjeni) A-şi face, a-şi întinde pînza. Păianjenul îşi fese Dantela lui subfire din fire lungi şi dese. MACEDONSKi, o. i 23. Iar de sus pină-n podele, un păinjăn, prins de vrajă, A fesut subţire pînză, străvezie ca o mreajă, eminescu, o. I 76. (în Construcţii figurate) Păianjeni fes covorul Uitării-ntunecate. iosif, TATR. 75. Ţesut inter-stiţial, ţesut infiltrat, ţesut adipos, ţesut fibrilar v. c. ŢÎŢE s. f. (Numai în e x p r.) Muscă ţeţe = muscă din Africa, care prin muşcătura ei provoacă oamenilor şi animalelor boala somnului (Glossina palpalis). ŢEYĂR, ţevare, s. n. Aparat care serveşte la răcire, !a îngheţare; (în special) cadă de răcire prin care trec ţevile la cazanul de ţuică. ŢEVARÎE, ţevării, s. f. 1. Totalitatea ţevilor unei instalaţii sau ale unui aparat; mulţime de ţevi la un loc. 2» Atelier sau secţie dintr-o întreprindere, dintr-o uzină etc., unde se fabrică sau se prelucrează ţevi. ŢÎVIE s. f. v. ţeavă. ŢEVIŞOĂRĂ, ţevişoare, s. f. Diminutiv al lui ţ e a v ă. (Atestat în forma ţevşoară) O ţevşoară de os neted, de grosimea unui condei. PISCUPESCU, o. 222. — Variantă: ţevşoară s. f. ŢljV(5S; -OĂSĂ, ţevoşi, -oase, adj. Gol în interior, găurit (ca o ţeavă). ŢLVŞOÂHĂ s. f. v. ţevişoară. ŢEVCJÎ, ţevuiesc, vb. IV. T r a n z. A trece firele de bătătură de pe bobine sau sculuri pe ţevi, cu ajutorul sucalei. ŢEVUÎRE, ţevuiri, s. f. Acţiunea de a ţ e v u i şi rezultatul ei; pregătirea firelor textile pentru bătătură, prin transpunerea lor pe ţevi pentru suveică. ŢÎBĂ interj. Cuvînt cu care se alungă cîinii. Ţibă Hormuz, na! Balan, nea! Zurzan; daţi-vă-n lături. creangă, p. 147. ŢlCĂ s. m. (Numai la vocativ) Termen familiar cu care te adresezi unui copil; băieţaşule, mititelule. Apoi bine că ştiu a cui eşti, măi ţică. creangă, a. 58. ŢÎCLĂ, {iele, s. f. Instrument pentru pescuit raci, făcut dintr-un băţ scurt, cu o despicătură la un capăt, unde se pune momeala. ŢICLAU, ţiclăuri,■ s. n. Stîncă ascuţită şi înaltă; vîrf de munte sau de deal; pisc. Spuneau bătrînii că bl ţiclăul de lingă comuna Tătăruşi, demult a fost un balaur. şez. ra 111. ŢIClfiT, ţicleturi, s. n. (Regional) Vîrf de munte, de formă conică. . ŢICLÎTE, ţicleţi, s. m. (Omit.) Specie de piţigoi (Parus major). Piţigoiul-mare. . . numit in unele locuri din Transilvania şi ţiclete. marian, o. ii 143. + Scorţar (Sitta turopaea). ŢTC1ÎNC, ţiclincuri, s. n. Lamă de oţel cu mîner, folosită la curăţirea parchetelor prin răzuire; răzuitor. ŢICLONj ţicloni, s. m. (Omit.; regional) Scorţar. Scorţariul. . ■ numit. . . in Banat: ţiclon. marian, o. n 153. ŢICNEĂLĂ s. f. (Familiar) Faptul de a fi ţicnit; sminteală, nebunie, manie. ŢICNÎ, ţicnesc, vb. IV. (Familiar) 1. R e f 1. A se sminti, a-şi pierde mintea. 2. T r a n z. A clinti, a mişca din loc; a ciocni, a plesni. ŢICNÎT, -Ă, ţicniţi, -te, adj. (Familiar) Î. Smintit, zăpăcit, trăsnit, nebun. Am rămas cu gara căscată. ■ ■ Ce dracu e cu Miai? E ţicnit? preda, î. 105. Numai pacat de băiet, că parcă-i oleacă cam ţicnit. MIRONESCU, S. A. 140. Eşti tu niţel cam ţicnit. . . adică, ce niţel? eşti bine de tot; de mult ţi-ai pierdut sărita. CARAGIALE, o. i 257. 2. (Despre obiecte) Plesnit, crăpat, ciocnit. ŢICUÎ, pers. 3 ţicuieşte, vb. IV. I n t r a n z. (Despre undiţe) A se mişca atunci cînd peştele muşcă din momeală; a zvîcni. Cînd peştele muşcă din nadă, atunci bucăţica de papură care pluteşte la suprafaţă se mişcă — se zice că undiţa ţicuieşte — şi pescarul, observînd, o smiin-ceşte repede afară, antipa, P. 299. ŢICURĂ, ţicur, vb. I. T r a n z. (Folosit şi absolut; mai ales despre purici) A pişcă, a ciupi. Nu junghia. Nu ţictira, Nu turbura, mat. folk. 1582. ŢIDtJLA, ţidule, s. f. (Regional) Bucată (mică) de hîrtie cuprinzînd o însemnare scurtă (anunţ, permis, chitanţă etc.); bilet. Se aflau scrişi pe o ţidulă toţi căii ■din sat. camilar, n. i 24. Păi, nu-mi dai o ţidulă cum că am adus animalul şi că sînt scutit? pas, L. i 238. Capul vinovatului se spînzura in poarta curţii cu o ţidulă vestitoare greşalei lui. negruzzi, s. I 143. ţidulărîe, ţiduîării, s. f. (Transilv.) Loc unde se eliberează permisele de intrare în obor pentru cei care au vite de vînzare. ŢÎERE s. f. v. ţinere. ŢIF s. m. Iarbă fără foi, cu firul cilindric, care creşte în locuri umede (servind ca hrană mai ales cailor). ŢIFLÎICĂ, ţifleici, s. f. (Regional) Coastă prăpăs-tioasă, rîpă. V. ţ î f 1 ă. ţiflit<5r, -oăre, ţiflitori, -oare, adj. (Popular; despre sunete, voce, glas) Ascuţit, şuierător. Pescă- “ relu. . . începe aşa de tare a ţipa, că toate raţele se spă- riară de glasul lui cel ţiflitor. marian, o. i 296. + (Despre vietăţi) Care scoate sunete ascuţite, şuierătoare. Na! Satură-te, dihanie ţiflitoare, de-a-mi mai alunga şi de altă dată vînatul din gura puştii! marian, o. i 297. ŢIFOĂIE s. f. (Regional) Burtă, pîntece. Expr. A fi satul (iloaic = a fi foarte sătul. ŢIFRĂŞÎT, -Ă, ţifrăşiţi, -te, adj. (Regional) împo-poţonat, înzorzonat cu haine în culori ţipătoare. Muia-rea. . . cea deşartă, ţifrăşită, zădarnică. ţichindeal, f. 400. ŢIGÂIE, ţigăi, adj. f. (Despre Iînă) Scurtă şi creaţă, cu firul moale, fin şi mătăsos; (despre oi) care are astfel de lînă. Turma sa de oi trece peste o mie de capete, parte meri-noase, parte ţigăi şi parte ţurcance. I. ionescu, D. 352. Urcă şi coboară Şi drumul măsoară Trei turme de oi, De oi tot ţigăi. TEODORESCU, p. p. 435. Două oi ţigăi, birsane Şi copile năzdrăvane, alecsandri, p. p. 302. <ţ> (Substantivat) Majurul răspunde cu capul de fiecare ţigaie. camilar, n. I 451. Cu iţari de ţigaie şi încălţaţi cu opincuţe, spălaţi curat şi pieptănaţi, creangă, a. 75. + (Substantivat) Rasă de oi cu lînă moale şi fină. ŢIGĂNI, ţigani, -e, s. m. şi f. (Rar la feminin) 1. Persoană, care .face .parte dintr^o populaţie originară 'I'IGANC — 53G - ŢIGĂNUŞ din India (vorbind o limbă indo-europeană), astăzi răspîn-dită în mai toate ţările Europei şi trăind în unele părţi încă în stare seminomadă. Ţiganii, drumeţii cei veşnici, ei sînt! Cu ochii de fulger, cu pletele-n vînt . . . Ei arşi sint de soare, de vinturi bătuţi, coşbuc, p. i 143. Dar romînul cu-a sa mină rumpe lanţul de robie, Şi ţiganul, liber astăzi, se deşteaptă-n fericire! AI/EC-SANDRI, P. I 200. Răzvan-vodă era născut în Moldova dintr-un tată ţigan şi o mumă moldovancă. bXlcescu, O. I 339. Pe su’mtnă Că-i rumină. Pe su’geană Că-i ţigană. MAT. For,K\ 930. Plac, nu-ţi plac, Dar ţiganele moarte-ţi fac. ib. 931. Ţigan de laie v. laie. Ţigan de şatră v. şatră. E x p r. A arunca moartea în ţigani = a arunca vina pe altul, nu pe adevăratul vinovat. (A SC muta) ca ţiganul cu cortul = a se muta foarte des, a fi nestatornic, a nu se stabili într-un anumit loc. A se îneca ca ţiganul Ia mal = a nu reuşi ceva tocmai Ia sfîrşit, a-şi da în petic tocmai la urmă. + (Adjectival) Ţigănesc. Ca să poată mai cu plăcere Călători ţiganele gloate. BUDAI-DELEANU, Ţ. 105. 2. Compus: (popular) calca-ţiganului = calea lactee. 3. Persoană, mai ales din populaţia ţiganilor, care practică una din ocupaţiile obişnuite ale acestora; (în special) lăutar, fierar. Petrecerea noastră nu-i veselia, caii, vinul, ţiganii, femeile şi huietul; petrecerea noastră e gîndul posomorit. RUSSO, s. 23. Zi, ţigane, pină mine, Că min-druţi-i pare bine. jARNfK-BÎRSEANU, D. 364. E x p r. Este învăţat ca ţiganul cu ciocanul, se spune despre cei deprinşi cu nevoile. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparţine (marfa, meşteşug etc.). 4. Denumire dată unei persoane brunete, oacheşe. 5. Om cu apucături rele (care nu se sfieşte să cerşească, să se tocmească). Ba ici-colea mai vedem şi cite un om mai ţigan decit toţi ţiganii. RETEGANUL, P. I 59. L-am potcovit bine. ■ . De nu cumva s-ar răzgîndi; dar parcă nu era ţigan să-ntoarcă. creangX, p. 41. Celui care tot cere, de multe ori se zice: tare-i ţigănos; ii ţigan din cale-afară. ŞEZ. n 47. ŢIGĂNCĂ, ţigănci, s. f. 1. Femeie din neamul ţiganilor. Trăsura prinţului opri la peron şi două ţigănci tinere veniră să-l ajute pe boier să se dea jos. DUMITRU!, n. 33. Ţigăncile vindeau flori abia ieşite de sub zăpadă. C. pe-trescu, s. 167. 2. (Mai ales articulat) Numele unui dans popular. ŢIGĂRĂ, ţigări, s. f. Mic sul făcut dintr-o foiţă de hîrtie umplută cu tutun tăiat mărunt şi care se aprinde la un capăt, trăgîndu-se în piept fumul rezultat. Se aşeză la gura sobei, işi aprinse ţigara şi pufăind fumul spre jăratic, {şi trecu stingă prin mustaţă. Sadoveanu, o. vii 334. Cei doi oameni cu şepci albastre au zvîrlit ţigările. SAHIA, N. 59. Liniştit îmi sorbeam cafeaua şi îmi fumam ţigara, hogaş, m. n. 39. Ţigară de foi = ţigară mai mare, făcută din foi de tutun înfăşurate una peste alta. Aprinse o ţigară de foi, aruncînd chibritul pe covor. c. pe-trescu, a. 354. Expr. (Popular) A bea o ţigară = a fuma. A face (a suci sau a răsuci) o ţigară _= a pregăti o ţigară, făcînd sul foiţa umplută cu tutun. îşi mai răsuci o ţigară, sadoveanu, O. i 360. Mai suceşti vreo ţigară, numeri fire de musteţi. EMINESCU, o. I 155. TI GArcă, ţigărci, s. f. (Neobişnuit) Ţigară. Să mai duhănim o ţigarcă de tutun. c. PETRESCU, 1. n 12. ŢIGARÎT s. n. v. ţigaretă. ŢIGARÎTĂ, ţigarete, s. f. 1. Ţigară. Tanti Laitra scoase... o ţigaretă egipţiană şi o aprinse la flacăra unei brichete. C. PETRESCU, î. I 4. Maiorul şi-a fumat ţigareta ptnă la carton. Caragiale, m. 132. Prin fumul ţigaretei ce zboară în spirale Văd eroi prinşi la luptă pe cimpul de onor. alecsandri, p. m 5. . 2. Mic tub de ebonită, de os, de lemn etc., în care se introduce un capăt al ţigării cînd se fumează; port-ţigaret. îşi puse pe măsuţă, alături de ceaşca de cafea golită, ţigareta de chihlibar. c. phtrescu, s. 104. Bătrimd îşi aprinse ţigara stinsă şi turtită in ţigareta fabricată de el dintr-un picior de iepure. BART, E. 31. — Variantă: figarét (sadoveanu, m. c. 92) s. n. ŢIGĂNĂŞ, ţigănaşi, s. m. 1. Ţigănuş. (Cu pronunţare regională) în una [din trăsuri] să suia cucoana, cuconul şi arnăutul... în alta, sofragtul cu talgerile, cuţitele, taci-rnurile şi ţîgănaşul clasic. RUSSO, S. 22. 2. (Entom.; regional) Plopar. ŢIGĂNĂTEC, -Ă adj. v. ţigănatic. ŢIGĂNATIC', -Ă, ţigănatici, -e, adj. (Şi în forma ţigănatec) Ca un ţigan, brun, negricios, oacheş. Amîndoi cu ochii bulbucaţi şi ţigănateci la înfăţişare. CONTEMPORANUL, s. Ii, 1948, nr. 104, 7/1. — Variantă : ţigănâtcc, -ă adj. ŢI GĂNĂRÎT s. n. (învechit) Impozit care se plătea pentru ţiganii robi. Darea nouă a ţigănăritului se spune că n-a scos-o mai mult decit o dată. torga, I,. i 478. ŢIGAi\Cl5ŞA? ţigăticuşe, s. f. Diminutiv al Iui ţigancă; p. ext. tînără foarte bruna. Am văzut-o de citeva ori. O ţigăncuşăfoarte nostimă. C. PETRESCU, î, ir 24. ŢIGĂNCÎÎŢĂ, ţigărtcuţe, s. f. Ţigăncuşă. Tiganél, ţiganei, s. m. 1. Ţigănuş (1). 2. Pasăre asemănătoare cu vrabia, care trăieşte în preajma gospodăriilor şi a pămînturilor cultivate (Passer domesticus). ŢIGĂNÎISO, -EĂSCĂ, ţigăneşti, adj. De ţigan, care aparţine ţiganilor, referitor la ţigani; rudăresc. ŢIGĂN1ÎŞTE adv. Ca ţiganii, în felul ţiganilor. în limba ţigănească. Zmăul, cînd l-a. auzit că vorbeşte ţigăneşte, l-a izbit o dată de păinînt şi s-a făcut bucăţi. ŞEz. I 226. + (Substantivat) Limba ţigănească. începe iar să se necăjească cu ceilalţi lăutari, pe ţigăneşte. REBREANU, I, 17. TigAnéte s. m. (Rar) Ţigănuş. Acesta era un ţigă-nete firav şi ofticos. Sadoveanu, m. c. 25. ŢIGĂXÎ, ţigănesc, vb. IV. Refl. A se tocmi mult, a se calici, a cere ceva cu insistenţă. Ştii tu ce gîndesc şi nu mă mai ţigăncsc. pann, p. v. ii 38. ŢIGĂNÎOĂ s. m. (Mai ales la vocativ) Ţigănuş. Şi-ncotro stă dracu, mă ţigănico, mai întrebă Ion mirat. VISSARION, B. 115. ŢIGĂNIE, ţigănii, s. f. 1. Totalitatea ţiganilor care locuiesc la un loc; p. ext. cartier, parte a'unei localităţi locuită de ţigani. Trei ceteraşi, cei mai buni din toată ţigănia, se furişează printre bordeie. AGÎRBICEANU, S. P. 65. Curtea era. . ■ cu trupuri de clădiri multe, pentru a putea sălăşlui toată liota şi ţigănia. 51. i. caragiale, c. 22. Noi şi-a noastră ţigănie Ne-om lăsa dé-a ta popie. MARIAN, s. 310. 2. (Ieşit din uz) Faptă, manieră urîtă. Nu scrie la dînsa aşa ţigănie. delavrancea, S. 10. ŢIGĂNÎ3IE s. f. (Cu sens colectiv) Totalitatea ţiganilor, mulţime de ţigani; ţigănie. Uliţa ■ . . face un ocol mare... dincolo de grădina popii, printre bordeiele ţigă-nimii. rebreanu, I. 50, ŢIGĂK0S, -OASĂ, ţigănoşi, -oase, adj. Care se tocmeşte mult; calic, zgîrcit; care are maniere urîte. Tare-i ţigănos. ŞEZ. Ii 47. ■+■ Oacheş, brun. ŢIGĂNtjŞ, ţigănuşi, s. m. 1. Diminutiv al lui ţ i g a n. Ţigănuşul işi dogorea lajeratec palmele roze. c. PETRESCU, TigArar - 540 - TINE c. v. 118. •+■ F > S- Termen apelativ (alintător) pentru un copil brunet. Ţigănuşul mamei! ţipă cucoana Cristina cu dragoste. SADOVEANU, I>. S. 178. 2. Pasăre de baltă avînd picioarele înalte, ciocul lung şi încovoiat, spatele şi aripile negre cu reflexe verzui şi albăstrii (Plegadis faleincllus). O pereche dc păsări ciudate, asemenea stircilor, dar vegre de tot şi cu ciocul prelung şi subţire... Apoi işi aduse aminte. . că vorbise de ele cu un pescar care-i spusese că le cheamă ţigănuşi. DUMITRIU, V. L. 121. 3. Peşte răpitor cu corpul scurt şi plin, de culoare închisă, stropit cu puncte negre, foarte răspîndit în bălţile Dunării (Umbra canina). ţi g Ar Ar. ţigărari, s. m. Gîndac dc culoare albastră cu reflexe nurii, care îşi depune ouăle în frunzele anumitor plante, după ce le răsuceşte în chipul unei ţigări de foi (Rhynchiles betulae). ţigArît, -A, ţigărifi, -te, adj. (Regional) Slăbuţ, pirpiriu, pipernicit. Sinteţi aşa de ţigărifi şi gingaşi, incit, de v-ar vedea străbunii voştri, ar plinge de jale. NEGRUZZI, S. I 24S. (Cu pronunţare regională) Să nu umbli mult, că te-i osteni şi-apoi ii arăta ţigărită şi prizărită. SBIERA, V. 206. F i g. Iert copiii care au călcat pe urme rele fi au rădicat astă literatură ţigărită şi şonţită. RUSSO, s. 50. ŢIGITÎR. ţigheruri, s. n. Zeamă care se stoarce din tescovină, după ce s-a scos vinul. ŢI G LAR, ţiglari, s. m. Lucrător care face ţigle sau care acopcră clădirile cu ţiglă. ŢlGLĂ1* ţigle, s. f. (Adesea cu sens colectiv) Piesă dc argilă arsă, de sticlă sau de ciment în formă de placă dreptunghiulară, folosită pentru executarea unor tipuri dc învelitori de acopcriş. Era o casă Ia marginea satului, învelită cu ţiglă. mKDA, î. 133. Pătratul din stingă era făcut din ziduri înalt?, cu acoperiş ţuguiat de ţiglă. cXijnescu, E. o. I 110. Circiuma... avea acoperişul de ţiglă. REBREANU, l. 32. Peste ţigla cazărmii au căzut fjrimii fulgi dc zăpadă. s.yhia, n. 113. ţîglA2, ţigle, s. f. (Mold.) 1. Vergea de lemn sau de fier ascuţită la un capăt, în care se înfige carnea pentru a o frige; frigare. Ieşea de la o vatră de jar c-o ţiglă lungă dc fier, {îi care erau trecuţi pui rumeniţi. sadoveanu, o. vii 52. Să pregătească ospăţ cu păsări puse la ţiglă şi plăcinte la cuptor. C. PETRESCU, R. DR. 173. Spintecai şi curăţii păstrăvii pe dinlăuntru, Si înşirai pe o ţiglă cît toate zilele de lungă. HOGAŞ, M. N. 76. 2* Cursă pentru prins raci, făcută dintr-un băţ scurt, cu un capăt despicat, unde se pune momeala. ţiglArîe, ţiglării, s. f. Loc unde se fac şi se ard ţiglele. ŢIGIjXu, ţiglăi, s. m. (Ornit.) Piţigoi. Piţigoiul-mare . .. numit in unele locuri din Transilvania şi ţiclete, (iglău. MARIAN, o. n 143. ţiglIsA, ţigline, s. f. Placă de oţel dreptunghiulară, cu muchii tăioase, întrebuinţată de tîmplari şi parchetari la răzuit lemnul sau duşumelele; răzuitor. ŢIGLfŞ s. n. v. ţîliliş. ŢIGMAU s. n. (Regional) Vîrf de deal sau de munte. A răcnit din ţigmău, cît a putut. I. CR. vu 252. ŢIGXAli. ţignale, s. n. Signal. Un ţignal ascuţit ca un nechezat de minz. SEDastian, T. 188. ŢlnLA s. f. v. sililă. ŢinUŞ s. n. v. ţilillj. ŢIITOAPE, ţiitoare, s. f. (Popular) Concubină. Era ţiitoarea unui boier de neam mare. I. BOTEZ, şc. 69. Livda, muma Marcului, Ţiitoaren turcului. TEODORESCU, p.p. 663. ŢIITOR, -OARE, ţiitori, -oare, adj. (învechit) Care ţine mult timp ; durabil. Trebuie să aibă vestminte nouă şi ţiitoare. marian, î. 70. (Determinat prin « aminte ») Care păstrează ceva în memorie, care ţine minte. Eşti şi ţiitor aminte de greşala ce a făcut strămoşul Adam. gorjan, n. iv 166. + (Substantivat) Persoană care administrează un serviciu sau o instituţie. Ţiitor dc registre — funcţionar însărcinat cu înregistrarea actelor. El fusese rind pe rind ţiitor de registre la primăria din Caracal... şi perceptor, gane, n. iii 180. ŢIITORI s. f. pl. Loc unde stă vînătorul la pîndă; loc pc unde trece vînatul. Poiana şi ţiitorile erau minunate, luminişul era larg înspre partea dc unde trebuia să vie vînatul. sadoveanu, o. I 63. Iute la pindă, la ţiitori! ODOBESCU, S. III 88. ŢIITCRA s. f. (Mai ales în forma articulată) Numele unui dans ţărănesc; p. e x t. melodia acestui dans. Nt cinta din fluier: dpina... alivencile, ţiitura. CREANGĂ, a. 82. Măi balaure, cintă ţiitura. ALECSANDRI, T. 1132. ţilAî, ţilăi, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A che-lălăi. Ciinii începură a ţilăi. RETEGANUL, P. IV 47. ţilLxdru, ţilindre, s. n. (Popular) 1. Sticlă de lampă. Noaptea, lampa cu ţilindrul neşters, ardea ca in ceaţă, intr-o roată mică de raze. SADOVEANU, o. II 380, 2. Cilindru2. Vizitiul poartă ţilindru cu panglici. STANCU, D. 50. ŢIMArA s. f. v. ţimir. ŢIUIBAL s. n. v. ţambal. ŢDIBAlA s. f. v. ţambal. ŢIMBURt'C s. n. v. ţîmburuc. ŢIJIBURtjŞ s. n. v. ţumlmruş. ŢIMÎR, ţimire, s. n. (învechit şi regional) Emblemă care serveşte drept semn distinctiv unei familii nobile, unui oraş, unei ţări, unei corporaţii sau membrilor ei; blazon, marcă, stemă. (Atestat în forma ţimară) Oame- ni. . . care tiu au nici ţimară, nici stolă, nici coroană. NEGRUZZI, s. m 405. — Variantă: ţimdră, ţimări, s. f. ŢIXC, (incuri, s. n. Fiecare dintre proeminenţele tăiate la capetele a două seînduri, alternînd cu cîte o crestătură, pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două seînduri. ŢLNCARj (incari, s. m. (Mold.; cu nuanţă depreciativă) Copil, copilandru, ţînc. O hotărit... să mă cunune cu Guliţă. — Să te mărite pe tine. . . cu ţincarul eif ALECSANDRI, T. 515. ŢÎXCVAIS s. n. Praf alb, folosit în vopsitorie; oxid de zinc. ŢL\E, ţin şi (regional) ţiu, vb. III. (Şi în forma ţinea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în braţe etc.) şi a nu lăsa să-i scape. O ameninţă cu toporul, pe care-l ţinea înălţat cu dreapta, sadoveanu, o. viii 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ţine in mină. ispirescu, L. 153. Nănaşape prag şedea, Cu-o mînă and ţinea. Cu alta lacrimi ştergea. JARNÎK-nÎRSEANU, d. 171. Expr. A-i ţine (cuiva) luminarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naş (cuiva) Ia cununie. O, nănaşă, draga mea, De ţ-ar fi secat mina Cînd mi-ai pus tu cununa Şi mi-ai ţinut lumina. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 171; b) a sta lingă cineva în ultimele clipe ale vieţii cu o luminare aprinsă în mînă (după vechiul TINE — 541 — tlNE obicei creştin). E rece ca gheaţa, vorbi el încet; am împărtăşit-o. Bătrînele ii ţin luminarea. Sadoveanu, o. viii 31. Cind era sar a la cină, La Vilean ţinea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte, bibi-cescu, p. p. 357. A-i ţine (cuiva) cuiiuna = a fi naş (cuiva) la cununie. Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa. alecsandri, p. p. 2. A ¡inc frînele jurii (sau împărăţiei etc.)=a conduce, a s:ăpîni, a guverna o ţară. Eu ţiu frînele crăiei în părţile Arăpiei. TeodorescU, p. p. 105. A ţine (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. în orele mele de singurătate, cind mă gîndesc la ce aş voi să scriu, am impresia că ţin lumea în mina mea. TEATRU I 14. A ţino ursita cuiva (în tnîn&) = a fi stăpîn pe viaţa cuiva şi a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ţinîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TeodorescU, p. p. 189. A-şi (ine inima cu dinţii v. dinte (1). A ţine balanţa dreaptă v. balanţă. ^ (Instrumentul acţiunii devine subiect) întilnii viteaz oştean. .. Mina-i dreaptă ţinea pală. alecsandri, p. ii 10. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de », « de după » sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfinţea soarele, şi ţineam pe bunic de mină. sadoveanu, o. vii 294. Sfîntul Chirica şchiopul, care ţine dracii de păr. creangă, p. 149. Mi-i ţinea de subsuoară, Te-oi ţinea de după gît. EMINESCU, o. i 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuţa pînă-n brîu, Şi ţine murgul de frîu. alecsandri, p. p. 49. (E x p r.) A ţine (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau. . . Ca doi copii, ţinîndu-se de mini. Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. botez, F. s. 23. Trecea un feciorandru cu o feţişoară, ţinîndu-se pe după cap. retega-NUI#, P. I 38. Intranz. (Urmat de - determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuşi) Maică, ţine de cela capăt de ţiglă şi eu oi ţine de cestalalt. SBIERA, p. 34. [La pescuit] omul ţine de nuia şi, cind se cufundă pluta, rădică în sus. ŞEZ. iv 116. + (La imperativ) Ia, primeşte. Corbul îi zise: Ţine peniţa asta, voitiicule. ispirescu, L. 44. Şi odată scoate sfînta Duminecă obră-zarul şi sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea şi, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ţine aceste, că au să-ţi fie de mare trebuinţă unde mergem, creangă, p. 224. Draga mea, sufletul meu, Ţine tu inelul meu. alEcsandri, p. P. 20. <$• A b s o 1. Dar să-ţi dau şi eu trei lucruri: ţine, aci ai o ceteră... un pieptene şi-o cute. reteganui,, p. v 37. Ţine, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. p. 176. + (De obicei determinat prin «în braţe o sau «îmbrăţişat») A înlănţui pe cineva cu braţele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrăţişa. în toată neagra vecinicie O clipă-n braţe te-am ţinut. EMINESCU, o. I 212. Toţi au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ţinea strîns îmbrăţoşată. NEGRUZZl, s. i 78. (Determinat prin « în mînă » ; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ţinut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic şi cu înţelepciunea. sadoveanu, n. p. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în e x p r.) A ţine mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susţine un obiect greu (ridicat de la pămînt) şi a nu-1 lăsa să cadă. Bolţile-s ţinute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, o. iv 112. Un cerdac ţinut in aer de stilpi de zid. id. n. 51. O Expr. Cit îl ţine pe cineva (sau, rar, i n t r a n z.) cit îi ţine cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ţinea gura. stancu, d. 27. Strigă tu... cît ţi-a ţinea gura... că nu te slăbesc, ai.ecsandri, T. 713. Cît îl ţin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ţine (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meşii) v. c. A nn-1 mai ţine (pe cineva) balamalole v., b a 1 a m a. (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», « în braţe » etc.) Dacă eşti tu aşa de tare ■ . . putea-mă-vet tu ţinea pe mine pe palmă? sbiera, p. 98. Pe genunche mă ţineai, bibicescu, p. p. 52. într-o vreme, peştii care ţin pămîntul in spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, şi atunci pămîntul ... a crăpat tare, formînd văile. ŞEZ. i 232. 4- F i g. A răbda, a suporta, a îndura. în loc să-mt dea pace, că i-am fost aşa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele. — Şi tu şi astea le-ai ţinut? — Ce aveam să fac? Le-am răbdat. reteganui,, p. ii 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ţie, să-l ridice, dumitriu, N. 153. Dacă n-o ţineau surorile, îşi şi spărgea capul căzînd. ispirescu, L. 51. + Intra n z. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care pluteşte să cadă sau să se scufunde. De undiţă stă legată o plută, care ţine să nu se cufunde greutatea fierului şi a nadei. ŞEZ. iv 116. 4- (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menţine, a nu lăsa sacadă. Codru-i jelnic ca şi mine, Că nici frunza nu ş-o ţine. hodoş, p. p. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ţinea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ŞEZ. v 93. Pînă codru frunza-şi ţine, Toţi voinicii trăiesc bine. jarnîk-bîrseanu, d. 289. Refl, Frunza-n codru cit se ţine, Toţi voinicii trăiesc bine. JARNIK-BÎR-SEANU, d. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc şi ţine patru fraţi în el (Nuca), gorovei, c. 240. <$> Expr, A nu-1 ţine pe cineva pămîntul = anu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; f i g. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăţilor). Aşa mulţime de spurcaţi erau, îneît nu-i putea ţine pămîntul. ispirescu, m. v. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ţinea pămîntul. contemporanul, Vj 296. De-aş fi aşa blăstămat Precum îs de judecat. . ■ Pămîntul nu vi-ar ţinea. JARXÎiv-bîrseanu, d. 186. (în imprecaţii) Cine-a sămănat untul, Să nu-l mai ţină pămîntul. hodoş, p. p. 124. A nu-1 (mai) ţine (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-şi mai găseşte locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ţine locul, coşbuc, P. 1 251. Cînd gîndesc că am să merg la Bucureşti, ca să-mi petrec iarna, nu mă ţine locul de bucurie, alecsandri, T. 1 272. A nu-1 mai fino (pe cineva) pielea = a nu-1 mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăţa, crampona. Încălecînd, să te ţii bine. ■ ■ de coama .mea. ispirescu, l. 7. De-acum numai să te ţii bine de carimbi şi de speteze, că am să min iepele iestea de au să scapere fugind, crsangă, P. 126. M-am ţinut de strană ca să nu cad. NEGRUZZl, s. i 54. Expr. A so ţino cu dinţii de ceva v.' dinte (1). F i g. Să ne ţinem de limba, de istoria noastră, cum se ţine un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcţiunea, a potoli o senzaţie dureroasă etc.). Cind spunea cîte una, ori te ţineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ţi sară inima din loc, de frică. creangă, p. 120. Glumele. . . te fac să rîzi de te ţii de pîntece. ŞEZ. 1 39. 4- A se menţine, a nu se prăbuşi, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten şi se ţinea tare In şa. Sadoveanu, n. p. 380. Încălecînd, să te ţii bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. R e f 1. A fi fixat uşor de ceva, prins sau legat prea puţin, prea slab. Portiţa putredă se ţinea numai intr-o balama, sadoveanu, la tdrg. Iar pe-a ei umeri albi abia se [ine Haina cea lungă şi bogată. EMINESCU, o. iv 107. <>• E x p r. A nu se ţine nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrenţe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se ţin 1 nădragii pe ei. stancu, d. 43. A se ţine (numai) în aţă sau a se (ine într-un (ori de un) fir de aţă = (despre ţesături) a fi pe punctul de a se rupe ; f i g. (despre viaţă) a fi aproape de sfîrşit, pe punctul de a se sfîrşi. Cu antereu de canavaţă Ce se ţinea numa-n aţă. creangă, p. 148. Intranz. A fi bine fixat sau înţepenit undeva (şi a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ţine bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » sau « după ») A merge în urma cuiva, păşind cît mai aproape de el, fără a-1 părăsi nici o clipă; p. e x t. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se ţin copiii după tine prin sat. ca.mii, petrescu, u. n. 222. Fătul babei se ţinea tot de dinsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, p. 142. <)> Expr. Ase ţine de capul cuiva v. cap1 (I 1). A se ţine de coada cuiva sau a se ţine coadă după cineva v. coadă (4). A se ţine gaic (sau gaiţă, grapă, lipcă, mînz, mort) do (sau după) cineva v. c. A se ţine do poalele (sau poala) mamei v. p o a 1 ă (I 1). A se ţine scai de cineva sau a se ţine de cineva ca scaiul de oaie v. s c a i. A se ţine drug (de cineva sau de ceva) v. drug. <(> (Metaforic) Luna se ţine mereu după noi. . . aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar şi ziua. IBRĂUEANU, a. 200. <£> (Mai rar urmat de 1 o c. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură şi aramă. Eu mă ţineam în urma lui cuminte. topîrceanu, B. 94. <$> (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului. ■ . trecu muntele, căţărîndu-se din colţ in colţ, şi să te ţii după dînşii. ispirescu, r.. 25. Jţ- A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruinţele, cu insistenţele pentru a-i cîştiga simpatia, dragostea. Iar se ţine Ion de mine. popa, V. 311. O urmăriţi, vă ţineţi ca nişte duhuri necurate de ea. negruzzi, s. I 48. A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ţii după cei mai buni bucătari. ispirescu, u. 25. 4. R e f I. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înşirui. La şosea, automobilele se ţineau lanţ. c. PETRESCU, C. V. 75. Humuleşti ■ ■ ■ sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, cari se ţin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii şi Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă ţineţi cîrd Şi intraţi aşa cîn-tînd? teodorescu, p. p. 129. 5. R e f I. A se îndeletnici mult (sau numai) cu . . a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de. . . Nu spun eu? se ţin de vizite, sadoveanu, b. 193. Cine dracul ţi-a şoptit Să te ţii tot de iubit? TEODORESCU, p. r. 339. ^ Expr. A se ţine de alo sale = a-şi vedea de treabă. 6. Intranz. şi refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. Expr. A ţine de casa cuiva v. casă1 (3). + (Despre bunuri imobile) A aparţine cuiva, a face parte din proprietăţile cuiva. într-o casă ce ţinea de primărie. ■ ■ puseseră bănci lungi din trei scînduri. dumitriu, n. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de ctirînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca şi cînd n-ar mai ţine de viaţa ei. vi.aiiuţă, la tdrg. -f- A fi de datoria, de competinţa cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte şi ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ţinea de nune. vr,AHUŢĂ, o. a. 150. 8. Intranz. A fi legat sufleteşte de ceva ; a iubi. Am văzut eu adineaori cit de mult ţii tu la munca noastră. BA-ran'Ga, I. 190. Căci, dă, care om nu ţine la viaţă înainte de toate? creangă, p. 206. + A avea pentru cineva o afecţiune puternică ; a iubi. Sătenii ţineau mult la bătrînul acela hazos şi cuminte, popa, v. 96. Ţinea şi ea la Sandu ca la copilul .ei. mironkscu, s. a. 47, Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche şi credincioasă, la care tata ţinea foarte mult. gane, N. iii 28. Împăratul.. . ţinea mult la cerb. şez. I 164. + (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A fi pentru interesele sau scopul dorit şi urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susţine pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate ţin cu tine. COŞBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ţii? — Eu ţin, Pinteo, cu cei mulţi, bibicescu, p. p. 319. Oltule l rîu blăstematl. . . Să-ţi rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ţinut cu noi, Şi te-ai vîndut la ciocoi! AUiCSAîvDRl, p. p. 291. <£• Expr. (Regional) A ţine la un loc = a fi uniţi, solidari. Ei ţinea la un loc şi sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, p. 121, (Tranz). A-1 ţine (cuiva) parte (sau, rar, intranz., do parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au şi tăbărît bălaurii pe mine şi cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= ţigancă) mai tînără între dînşii, care să-mi ţie departe, creangă, A. 54.Ţi-oifi ca frate Şi ţi-oi ţinea parte D-acum pin’ la moarte, teodorescu, p. p. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie ; a simţi imboldul de a face ceva. Ţin să răspund fiecăruia dintre onoraţii oratori, camii, petrescu, u. N. 146. Iar dacă ţii să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur, c. petrescu, C. V. 329. Ţinea morţiş să scoată un personaj literar dintr-un ucigaş banal şi etichetat, popa, v. 93. -$>• (în formule de politeţe) Domnule Vartolomeu Diaconu, ţin să-ţi mulţumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. T r a n z. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziţie sau atitudine. Mîrtanul ţinea gura închisă, temîn-du-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUi,, p. v 14. La pămînt dormea ţinîndu-şi căpătîi tnîna cea dreaptă. EMINESCU, o. i 142. Expr. A ţine nasul sus sau (ref 1.) a se ţine CU nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretenţios. Trei fete are cîrciumarul Toma Oci. . ■ Ţin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barişe. stancu, d. 40. Nu vezi că cei mai mulţi de seama d-tale se ţin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? creangă, p. 162. A ţine capul sus sau (ref 1.) a se ţine cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-l) ţino (cuiva)’piept v. piept (1). A ţiuo clanţ (sau luior) cu cineva v. c. + (Cu complementul «ochi»; urmat-de determinări introduse prin prep. « la », « către », « spre »; de obicei precizat prin « ţintă », « ţintit » etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîfişorul. . . finea ochii aţintiţi drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului fineau ochii ţintă la zînă. ispirescu, j,. 39. Te-aş iubi şi-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Şi ţine ochii la mine. hodoş, p. P. 149. —---------------^--------- z' T r a n~Z~.—(Cu un'complement de loc) A face (pe /cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit [ăcTNu-lJineţiTpre~copil-~-ai~,itn casă~oimiXRiUŢ-n7^i56. Iar oştile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ţinea pe margeni. NEGRUZZI, s. 1143. Ţine-o, doamne, lîngă mine, Să mă-nveţe jocul bine. jarnîic-bîrSEAnu, d. 420. E x p r. A ţine (pe cineva sau ceva) în evidenţă = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenţie deosebită. A ţine (ceva) în suspensie = a nu se pronunţa sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ţine (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ţine (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ţino (pe cineva) la distanţă v. distanţă (2). + A da cuiva locuinţă, sălaş, cazare ; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ţinut trupa in bordeie, c. petrescu, î. i 58. Un bordei în care ţinuse împăratul nişte bivoli. ISPIRESCU, I,. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ţinea feciorii şi viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-şi ţin turcii robii. ŞEZ. iv 9. E x p r. A ţine (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). + (Urmat de determinări introduse prin prep. «la * sau «în ») A pune pe cineva să stea, cu forţa, într-un anumit loc. (Fie.) Milioane de oameni Tine . — 543 - f\m se smulg din întunericul neştiinţei de carte, al ignoranţei ¡i lipsei de cultură în care i-au (imit pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎnteia, 1954, nr. 2863. -0- Expr. A ţine (pe cineva) la pastrama = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te ţin la pastramă, hăt fi bine. creangă, p. 318. -+■ A lipsi pe cineva de libertate, a-1 face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de clnd eşti, pupăză ţinută in colivie? BRĂTEScu-voiNEŞTi, F. 42.Tatăl fetelor le ţinea pe toate închise în cîte unfoifor. sbiera, p. 89. F i g. Cuvîntul tău a sfărimat toate farmecele ce mă ţineau înlănţuită. ISPIRESCU, h. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Şi-mi dă cal ca să mă 'duc ■ . . Nu mă ţinea fermecat Ca ¡-un cal legat de gard. hodoş, P. P. 98. 3. Tra nz.-A face ca cineva sau ceva să nu se poată mişca din loc (prinzîndu-1 cu mîinile sau legîndu-1); a imobiliza. Ţinîndu-l acolo sub picior fi cu sabia goală in mînă. . . îl întrebă despre fraţii fetei, ispirescu, h. 196. Odată mi (i-o fi înffacă de cozi, o trînleşte la pămînt fi-o (ine bine. CREANGĂ, P. 177. Ţineţi-i bine, voiniciialecsandri, T. i 98. Unul ţine vaca fi altul o mulge, se spune cînd unul duce greul şi altul trage folosul. «J. Expr. A ţine (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (F i g.) [Dorinţa de cîştig] apasă asupra lumii f-o (ine sub picior, mace-donski, o. i 45. A ţine (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ţine (pe cineva) îd (sau din) îrîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acţiune sau de mişcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l (ie din sciirt fi să fie foarte sever cu el. VI,AHUŢĂ, o. A. ni 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam (ii din frîu. .. ca nu cumva să-(i pună coarne, creangă, p. 178. Naltă-i mîndra fi sub(ire, Mînce-l lupii cui mi-o ţine; Că mi-o ţine prea de scurt Şi nu pot să o sărut, hodoş, p. p. 161. A ţine (pe cineva sau ceva) în hăţuri v. hăţ2. 4. T r a n z. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menţine. El ţinea la casa sa toate in cea mai bună rînduială. Sbiera, p. 246. Ţineam ceaslovul deschis, creangă, a. 4. îi ţinuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, o. II 259. ^ Expr. A ţine (pe cineva) în (sau la) curent v. curent2. A ţine (pe cineva) în (sau la) respcct v. respect. A ţine (pe cineva) pe mîncatc şi pe băute v. mîncat. 5. T r a n z. (Uneori determinat prin « pe loc » sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său şi a-1 face să rămînă pe loc, a-1 împiedica să-şi urmeze drumul. Măi tatare, ţine-ţi calul... Nu cerca a trece rîul. alecsandri, p. i 74. Caii. ■ . Mufcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ţinea... pe cîmp îfi luau zborul, alExandrescu, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ş-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Şi ţinea potera-n loc. alecsandri, p. P. 289. F i g. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Şi nime nu-l poate ţine. . . Numai io, cu inima, hodoş, p. p. 36. Expr. A-i ţine (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-1 să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul ■ . ■ i-au ţinut calea fi, cînd au dat zmeul să iasă, i-au fi ras capul, sbiera, p. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ţie drumul. caragiai.E, o. i 58. Sfarmă-Piatră-i ţine calea fi-l ridică-ncet pe palmă. alecsandri, p. iii 237 ; b) a pîndi trecerea cuiva, a aştepta pe cineva în drum şi a-1 opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aţine calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ţine calea.'. . fi prinde a-l săruta fi a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. kETIîganui,, p. v 12. Baba. . . Drumul lui vodă-i ţinea, De departe-ngenuchea. teodo-RESCU, p. p. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîştiga bunăvoinţa, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ţinut mie calea, Să nu mai am grija ta! jarnîe- bîrseanu, d. 69. A ţine drumul (calea sau drumurile)= a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă fi pe orfan. . . ucigaful ce ţine drumurile. . . merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, s. I 31 ; b) a umbla fâră rost, haimana. (Popular) A-i ţine (cuiva) drumul legat = a împiedica acţiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulţi m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut. , . De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi (inea drumul legat. ŞEz. II 56. + A nu lăsa pe cineva să plece; a reţine. Un gînd o (ine-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un pic — Sintem afa de-aproape-acum ■ . . păun-pincio, p. 70. Apoi l-au [inut pînă a doua zi demineaţa. sbiera, p. 35. Alţii adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl ţin în Petersburg. negruzzi, s. I 44. Expr. A ţine (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîridu-1 să-şi vadă de lucru). Dar eu te ţin de vorbă, domnule... şi poate dumneata ai venit cu alte ginduri. c. petrescu, î. ii 167. Pin’ de vorbă i-ei (inea, O sosi fi Neculcea. TEODORESCU, p. p. 545. 6. T r a n z. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aştepte. Cei doi domni afteptau... — Hai, cît ne ţii ? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ţinea mult fi bine pe măniuca .afară, creangă, p. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanţial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se (inea nepăsător lingă o păreche de trăgători uriafi. Sadoveanu, o. vii 239. Nimici pilcurile de turci ce se (inea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ispirescu, m. v. 33. Mărgărita se ţinea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, o. p. 87. <$>• E x p r. A se ţine în rezervă (la o parto sau la distanţă) = a nu lua parte la ceva, a se abţine de la ceva. Căpitanul vaporului se ţinuse pe tot timpul conflictului la distanţă, într-o prudentă rezervă, barî, s. m. 91. A se ţine locului v. loc (11). Ase ţine sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ţine sufletu-n mine. sbiera, p. 239. + A-şi duce traiul, a trăi, a vieţui (undeva). [Un taur mare] să ţine aici în pădurea de lingă sat. reteganui,, p. iv 41. Un sat foarte . mic. . . se cunoftea pe deasupra că nu se pot (inea neguţători în el. sbiera, p. 216. 8. Ref 1. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziţie, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ţinută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se (inea înfipt fi mut. bart, s. m. 102. Nu se mai poate (inea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, st. cr. Ii 88. Cum fedeam trinti(i pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ţinea în picioare în apropierea unei mese, pe care îfi sprijinea o mînă lungă fi despuiată, russo, o. 48. Expr. A nu se mai (putea) ţine pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ţine pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte in sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ţinea-n picioare, RETEGANUI,, p. iii 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ţinea pe picioare, ispirescu, l. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă ţin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODO-rescu, P. p. 302. (La forma afirmativă, în construcţie cu adv. «abia») Te rog, privefte-l, abia se ţine pe picioare. delavrancea, la TDRG. De-abia îl ţineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, p, 302. Obosit fi înfierbîntat cum era, de-abia se mai (inea pe picioare, slavici, o. i 169. A se ţine pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Puşca] mi-a ros umerile, Sabia faldurile, Cît de-abia mă (in pe loc Şi n-am parte de noroc! alecsandri, p. p. 297. A se ţine în poziţia de drepţi v. drept1 (A 12). 9. Refl. (Determinat prin « mîndru », « mare » sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri; a-şi lua aere de superioritnfe, a face pe grozavul. Ori t TINE — 544 — TINE te ţii mtndră că ţi-a fost Anton la congres? DAVTDOGUJ, m. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ţie mindru Cu virtuţile ce are. coşbuc, p. I 75. <$-(Eliptic; cu pronunţare regională) Cu ce te ţii, bade, tu ? Nici frumos nu eşti prea tare, Nici gazdă nu eşti prea mare. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia îşi ţinea lacrimile. DELAVRANCEA, h. T. 148. Mihai-vodă. ■ ■ nu-şi putu ţine mînia şi le răspunse îndată. bXlcescu, o. n 275. <ţ> Expr. A-şi ţino gura (sau limba) = a tăcea, a se abţine să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-şi ţie gura şi a zis aşa cam intr-o doară. ■ . STXnoiu, c. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, şi-apoi să-ţi ţii gura! sbiera, p. 254. Da mai ţine-ţi gura, soro, că mă dai de ruşine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă ţineţi gura strlnsă Şi să tăceţi ca pămîntul. Teodorescu, p. p. 169. A ţino taina (sau secrctul) sau a ţine (ceva) secrct = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe faţă, a nu destăinui. N-am prea ţinut secretul, baranga, i. 217. ll puse de se şi jura... că va ţine în sine taina aceasta, ispirescu, u. 111. (Eliptic) Bărbierul... ţinu o săptămînă, ţinu două, ba mai ţinu încă una; şi să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ispirescu, u. 112. A-şi ţine lirca = a-şi păstra liniştea, calmul, cumpătul; a nu-şi pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn straşnic. . . dară tot şi-au ţinut firea pină-ntr-o bucată de vreme, sbiera, p. 59. împăratul... se tînguia... şi cît p-aci să-l biruie mîhnirea. îşi ţinu însă firea şi căută a-şi mîngiia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, I,. 52. Ai noroc că eu îmi ţin firea, nu mă prea tem de lup. creangă, p. 121. A-şi ţine răsuflarea (sau răsuîlul, sufletul) v. c. + Refl. (De obicei în construcţii negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. « de ») A se stăpîni, a se abţine. Se cunoştea că de-abia se ţinea să tiu rîdă. sadoveanu, o. vi 246. Doamna M. ■ ■ nu s-a putut ţinea de rîs şi s-a dus in casă. lbrXheanu, a. 74. Mă ţineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. vlahuţX, o. a. 479. -0> (Eliptic) Boierul. . . se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ţinea. SBIERA, P. 266. Se mai ţinu el; dară. . . parcă-i da cineva brînci să scoaţă din gură vorba. ISPIRESCU, u. 112. (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. « de » sau « de la ») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva ; a reţine. (Eliptic) Boierii, ciţi i-ai mai lăsat vii, numai frica morţii îi mai ţine, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga şi-l vor lăsa. negruzzi, s. I 138. IV. 1. T r a n z. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-1 pune la adăpost sau pentru a-1 avea la îndemînă în caz de trebuinţă). Ce face cu ele [cu armele]? — Nu face nimica. Le ţine în cui, deasupra laiţei unde doarme, sadoveanu, o. viii 254. Copilul nu ştia unde fin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase' să-şi facă un beci... pentru ţinut zarzavaturi, şez. i 286. + A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roşii, ouă finute. delavrancea, la TDRG. + (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep, «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (F i g.; cu pronunţare regională) Lelicuţă de la bălţi, Nu da gura pe la tăţi, Şi mi-o ţine numai mie. ŞEZ. IV 137. + A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede îşi scoase inelul din deget şi i-l dădu să i-l ţină. Mironescu, s. a. 50. + A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reţine (pe nedrept). începe Toderaş a să ruga de împăratul.. . să nu-i ţină cu puterea cornul şi punga. RETEGANUL, p. n 75. Una [dintre săbii] şi-a ţinut-o sieşi, iar celelalte le-a dat fraţilor săi. id. ib. m 69. Unii săriră ca să ajute.:. pe Paris, ca să-şi ţie prada, ispirescu, U. 10. 2. T r a n z. A păstra neatins şi neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice ; a conserva. Cărările-acelea... or ţinea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. -$> (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ţine mintea-n-treagă. noDoş, p. p. 38. -0* E x p r. A ţine supărarea sau a-i fine cuiva (sau, regional, pc cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a râmîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. îl cuprinse mila de vecina lui şi ar fi alergat in grabă, dacă ar fi ştiut că ea nu mai ţine supărarea, dunXreanu, ch. 75. El doară ştie Că lui nu-i pot ţinea mînie. coşbuc, P. I 185. Cite-s de la noi la deal, Toate ţin pe mine-alean. jarnîk-bîr-seanu, d. 68. A ţine (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). + A cruţa, a nu distruge. Tată, atîţia ani l-ai ţinut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, şi anul acesta, ispirescu, l. 82. + (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndruliţa ta. ■ . E neagră ca şi noaptea... Iubeşte-o, bade, ş-o fine, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! jarnîk-bîrseanu, d, 248. <$» A b s o 1. Cine iubeşte şi fine, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubeşte şi lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! jarnîk-bîrseanu, d. 281. 3. Tranz. (Folosit şi absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrinească. . . Cînd se încălzeşte, apoi ţine. Sadoveanu, o. vii 259. <ţ> Expr. A ţine umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă şură ţin umbră. RE-breanu, i. 11. A-i ţine cuiva saţ (sau, intranz., de saţ) sau a-şi ţine satul v. saţ. A-i ţine cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); f i g. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. în noaptea asta ne vin mantăile ■ ■ . Am să-ţi opresc şi ţie una. Una largă şi lungă, Serdici, să-ţi ţină cald. sahia, n. 117. Cu obiele de bumbac... Că ţine la ger mai cald. TEODORESCU, p. p. 474. (Intranz.) Nu-mi ţine nici de cald, nici de rece v. cald. A ţine (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună şi preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu ţin de foame... c. petrescu, î. li 215. A ţine (cuiva) do urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, dis-trîndu-1, pentrui a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ţie de urît. RE-breanu, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ţie de urit mă-sii, în lipsa lui. ispirescu, h. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rină, Stă Negoiul mohorit Cu-a lui negură bătrină Care-i [ine de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul « drum », « cale *; uneori determinat prin « înainte », « drept » etc.) A urma mereu aceeaşi direcţie sau acelaşi drum, a nu se abate din drum; p. e x t. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborim in Răpciuni şi ţinem în sus drumul de şleau ce se aşterne pe malul drept al Bistriţei. vlahuţX, Ia TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ţinut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Şi mergea, mergea. Drumul drept ţinea, Nu să mai oprea. ANT. i.it. pop. I 406. Drumul că tăia Şi calea ţinea, Pin’ s-apropia. TEODORESCU, P. p. 448. O A b s o 1. [Taurul] ţinea drept cătră el. RETE-ganul, P. iv 42. <£■ E x p r. A ţine dreapta (sau stingă) v. c. A ţine marginea v. margine (1). A ţine rîndul v. rînd. <$• Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot fine-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă, sbiera, p. 299. + (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, şi cu complementul «drumul») A-şi continua drumul. Tinere huşean... Ia ţine-fi drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuţi voinicul, teodorescu, p. p. 448. + A umbla într-un anumit loc; p. e x t. (despre drumuri) a merge, a- străbate, a trece printr-un loc. Pe lingă ŢINE - 545 — ŢINE desişuri bogate, printre gropi şi printre cioate, ţinind poala pădurii, drumeagul urca şi cobora, ocolea la dreapta şi la stingă. Sadoveanu, o. v 82. Cei doi fraţi ţinură înainte malul. sandu-aldea, u. I‘. 48. Expr. (învechit) A ţine marea sau (intranz,) a Jinc spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stincă despre coastă, căpitanul dete ordin să ţie spre plina mare. bolin-TrNEANU, o. 270. Am trebuit să ţinem marea trei sile şi trei nopţi, chica, la tdrg. «ţ» Refl. La poalele dealului, drumul se despica in două: unul o lua peste creastă, iar altul se ţinea de poală. v. rom. februarie 1952, 98. 6. T r a n z. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu stricteţe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leşii n-au ţinut învoiala, delavrancea, o. II 17. Ţiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să ţină împărăteasa cînd va naşte. reteganui,, P. II 28. A ţine legea — a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ţine post = a posti. «0. Expr. A-şi ţino cuvîntul (sau vorba) sau (ref 1.) a se ţine do cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Ref I.) A se ţine de condiţic v. condiţie (3). + (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăz-nui, a cinsti. Ai ţinut sărbători multe şi nimica n-ai lucrat, pann, P. v. I 140. -fy- Expr. (Popular) A ţine zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorinţă. Mult, măicuţă, te-am rugat. . . Să ţii zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar ta zile nu ţinuşi Şi departe mă dăduşi. jarnîk-bîrseanu,d. 174. <ţ- Absol. Lunea, marţea n-am lucrat, A ţinea m-am apucat, jarnîk-bîrseanu, d. 425. <0> Refl. pas. La hramul bisericii se ţinea praznicul cîte o săptămină încheiată. CREANGĂ, a. 11. Vinerea nu se coase, jiu se croieşte... se ţine, Sn sfîrşit, ca o zi sfîntă. şez. iii 200. + Refl. A persevera în. .a nu se îndepărta de. . a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu.. . Traducătorul s-a ţinut strict de text. a Petrea Voinicul s-au ţinut de sfatul prietenei sale şi nu s-au uitat îndărăpl. sbiera, p. 28. Nu ştiu dacă în ziua de astăzi ei se ţin de postu mare şi de postul Sîn-Petrului. alecsandri, T. i 378. <$> Intranz. (î n e x p r.) A ţine Ia vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-şi schimba hotărîrea. Alege-ţi unul din caii işti frumoşi... oricare ar fi, ţi-l dau. — Nu, pe acesta-l voi — zise Făt-Frumos, ţinind la vorba lui. EMINESCU, N. 22. C. Refl. şi, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine *, « tare », « dîrz ») A se menţine în condiţii bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare şi se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii păşeau cuminţi şi se ţineau bine. SADo-VEANU, o. l 31. Au încercat ieşiri din împresurare, dar oştile împărăţiei au ţinut bine. id. ib. 6. Tudor cu soaţa ¡ui Aniţa, şi Mihu, şi toţi ceilalţi răzăşi au fost urgisiţi ţi prigoniţi, dar s-au ţinut cu tărie. id. ib. Vil 173. Dol-heştenii de felul tor se ţin cam dirji in apărarea drepturilor. şez. iv 17. 4 E x p r. A se ţino (sau, t r a n z., tt ţino pc cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorinţa ■ . teama. . . m-au ţinut treaz. stancu, D. 338. A S0 ţino gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ţiue-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISFIRKSCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care şi pe unde să se ţină gata. id. M. v. 37. Ţino-to (sau te ţine) bine sau ţine bine, formulă de încurajare ţi de îndemn. Acum ţine-te bine şi de aci înainte, odo-bescu, s. m 63. De-acum te ţine bine, C-a să fie rău de tine! aliîcsakdri, T. 792. Apoi, greu el înota. . . Voinicele, ţine bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să SO ţină bine, formulă de ameninţare. Să se ţie bine de aici înainte ţopîrlanii, am să-i calicesc pe toţi. La Tdrg. A se ţino drept v. drept4 (A I 2). Tranz. Asta e gindul care-l bucură, care-l ţine tare. stancu, d. 109. ■p> (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ •impersonal şi cu rolul stilistic de a anima naraţiunea, întrerupînd povestirea obiectivă şi introducînd stilul oral) Şi tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc —să mi te ţii! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COŞBUC, P. I 225. <$• (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează şi anunţă o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noţiunii respective) De-acu-ncolo, ţin’ te, popularitate! caraglale, N. S. 23. După aia, ţine-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcăreşti, pe la instrucţie, pe la juraţi. .. id. o. I 280. <î> Expr. Să te (ii, pîrleo, intensifică acţiunea exprimată de verbul propoziţiei pe care o însoţeşte. Abia mă arătam. . . şi, să te ţii pîrleo ! îi sfirîia căl-cîiele dinaintea feţei mele. ispirescu, L. 13. + Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te găteşti, De murgul ţi-l potcoveşti Cu potcoave de argint Ca să ţie la fugit? şez. i 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate şi putere. Se ţine încă bine moşneagul, c. pe-trescu, c. v. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?. . . — Slava domnului, măria-ta; ne ţinem şi noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. <0> Tranz. Lume, lume... Şi d-ai ţinea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. + (De obicei determinat prin «viu», «în viaţă» etc.) A se menţine în viaţă; a trăi, a fiinţa. Te minunai cum se mai ţine cu viaţă o fiinţă atît de istovită şi aşa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ţine-ntreagă? CONACHi, p. 267. Lasă-mă să beau rachiu. Că cu-atita mă mai ţiu. TEODORESCU, p. p. 330. Tranz. Acesta numai m-au mai ţinut în viaţă şi m-au mingăîat. Sbiera, p. 229. (Cu complementul «viaţa *, « zilele ») De aici inăinte mimai cu aceste alunele. . . şi-au ţinut ea zilele, sbiera, p. 297. <ţ> Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o ţină bunul dumnezeu, reteganul, p. iii 4. Încălecînd, porneşte spre împărăţie, dumnezeu să ne ţie, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. creangX., p. 216. Ţine-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tinăr şi curat, bibicescu, p. P. 29. + A se păstra, a se conserva. O seminţie de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ţine. înainte: faţa gălbăgioară, ochii tulburi. şez. rv 16. V. T r a n z. I. A ocupa, a avea (un loc). Loc puţin eu ţiu in lume, Rău puţin eu pot să fac. bomntineanu, o. 57. Expr. A ţine Ioc de... (sau a ţine Ioc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de. . ., a îndeplini funcţia de..., a servi drept..., a fi întrebuinţat ca... Gitul unui clondir, ce ţinea loc de sfeşnic, eminescu, n. 41. Refl. pas. Cum crezi că se fine o femeie ca nevastă-ta? CAMIL rETRESCU, u. N. 41. Fetele care-s măreţe Nu se fin cu coro-beţe (= mere pădureţe), Ci se ţin cu miez de mac Şi cu buze de diac. jarnîk-bîrseanu, d. 432. + R e f 1. A face faţă cheltuielilor necesare vieţii; a se întreţine, a trăi. Cară-te de-aici, mergi in lume şi te ţine cum poţi. reteganui., p. y 45. Părinţii mei, oameni de jos, se fineau cu o livede mică de măslini, caraciale, p. 68. Ei avea o casă de copii, dară se finea hăt binişor, pentrucă cu tofii erau harnici. SBIERA, p. 251. Eu mai binem-oi (inea Cu hrana ce mi-a plăcea, alecsandri, p. p. 299. Expr. Ase ţine în fiinţă v. fiinţă (2). . fS Pu^ta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mindruliţă, Mă jur p-astă cruciuliţă Să te ţin ca un bădiţă! alecsandri, p. i 5. Şi-l ţineam ca pe-un puiuf. Şi-l iubeam ca pe-un drăguţ. HODOŞ, p. P. 121. -Rado, Rădişoară. .. Ia-mă tu pe mine, Că te-oi finea bine. alecsandri, f. p. 121. «$> E x p r. A ţine (pe cineva) ca pc palmă (ca în braţe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împli-nindu-i toate dorinţele. Bărbatul îşi iubea nevasta, incit o finea ziua şi noaptea numai in palme şi fi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curăţit casa de draci, am să te fin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ţine bine = a păstra în ordine deplină, a întreţine bine. La Brus-tureni... ea găsi... o grădină bine finută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militarii, care o fine pe tuşa Sorana. STancu, D. 46. Cumnatul său ■ . . finea pe sora lui cea mai mare. reteganul, P. m 45. Expr. A ţine casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să fin casă cu baba pin-acum. CREANC-X, p. 118. Ba, pe Vidra nu fi-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să fin casă cu ea. alecsandri, p. p. 99. + (Cu complementul «amant», « drăguţ» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-şi finea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învăfată Ca să-mi ţiu drăguţ pe plată! jarnîk-bîrseanu, d. 243. + Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A avea cu cineva relaţii de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ţine, unul Marinache Piele. STancu, d. 13. A scăpat, nu ştii cui, vorba... că domnul Teodoru se ţine cu nepoata. PAS, z. I 111. Şi spun aşa, că s-a ţinut cu văduva din casa aceea, coşbuc, p. I 243. VII. 1. Intrans. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ţine decît citeva clipe, bogza, c. o. 237. Gerul ţinea de patru săptămini. . . şi nici gînd să se mai înmoaie. rebreanu, r. i 233. A ţinut veselia trei zile şi trei nopţi şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfirşit. creangX, p. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ţinu mai mult de-o lună. jarnîk-bîrseanu, x>. 162. O T r a n z. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ţine, ţine ziua mare. JARNfK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). .Nu mult i-au ţinut cracul acela de lemne care-l tăiase, sbiera, p. 28.6. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupeşti, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tuşea ii apucă mai des şi-l ţine mai mult. delavrancea, Ia tdrg. EI i-a răspuns că tare i-i rău, şi de l-a ţinea mult aşa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, p. 131. Cînd ţi-o fi pîinea mai bună, Să te fie boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. <0 Expr. Cînd te-apucă, mult te ţine? v. apuca (I 5). f (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ţine coşul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, o. ii 362. 4. I n t r a n z. A se întinde, a se prelungi (într-o direcţie). Cit ţinu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un ris şi un chicot, gane, N. iii 102. A fost o ţară făloasă, care ţinea o mie de mii de paşi împrejur. La Tdrg. Cit fine răsăritul se-nalf-un munte mare. emi-nescu, o. iv 129. Vili. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea Iui o acţiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie finu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. <{> Expr. A ţine (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopfii finu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul. ■ . a ţinut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul. .. se azvîrîe pe-un cal şi ţine numai o TINE — 547 — TINTAT fugă, pînă pe lanuri. creangX, p. 159. Trîntitura... produce o durere aşa de mare, că cel bolnav numai o gură (ine. şez. i 252. A (o) ţine înainte (sau într-una) că... = a susţine cu tărie, cu insistenţă că... Tu s-o (ii înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, Ia TDRG, Ceilalţi zei ţineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul, ispirescu, u. 7. A O ţitio («na şi) bună v. bun4 (III 5). A o tino (tot) una (uu...) = a nu se opri (din. . .), a continua (să. . .). Afară ninsoarea o ţinea una. contemporanul, Vjţ 144. De trei zile a ţin totuna cu mesele şi cu lăutarii, alecsandri, T. 552. A ţine pasul eu cincva v. pas. A jlne pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să ţină pasul vremii. PAS, z. i 90. A(-i) ţine (cuiva) Isonul (sau hangul) v. c. A o ţine drug (înainte) v. drug (1). -4- (Urmat de construcţii introduse prin locuţiunile «tot în ... i), « numai în. . . ») A nu mai slăbi pe cineva cu. .. Mă ţine neamţul numai in telegrame, c. petrescu, î. i 8. îi ieşi iar înainte cu paharul plin şi tot intr-o cinste l-o ţinut pănă-n noapte. ŞEZ. i 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuţiuni verbale) A ţine o vorbire (sau o cuvintare, un cuvint, un discurs) = a vorbi în faţa unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ţinu cuvint pentru dragoste. stXnoiu, c. t. 221. Comandantul. . ■ ţine un cuvînt de laudă şi mulţumire pentru modul binevoitor şi călduros cu care am fost primiţi. b'art, s. m. 28. A ţine judecată = a judeca. Dar noaptea se trezeşte şi ţine judecată. EMINESCU, o. i 96. A ţine sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii. . . ţinură sfat în ascuns. RETEGANUL, p. i 8. Sfetnici şi filozofi au stătut Şi sfat au ţinut. TEODORESCU, P. p. 163. (în contexte figurate) Florile. .. ţinură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29. A ţine război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) = a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să ţină luptă dreaptă cu Trifoii. reteganul, p. i 10. Huniad, cu unguri şi cu romîni, au ţinut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. bXlcescu, O. i 26. Ş-apoi. . ■ mergem amindoi Să ţinem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ţine strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blindă (ine strajă. EMINESCU, o. X 103. A fine o adunare (sau o şedinţă etc.) = a se întruni (într-o şedinţă etc.). în orice caz, socotesc că va trebui să ţinem o adunare cu poporul, vornic, P. 155. A ţine divan v. divan (III). IX. T r a n z. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata eşti mai tînăr decît moş Neculai? Eu te ţineam mai în vîrstă. sadoveanu, o. v 476. Tu eşti fiul meu pe care toată lumea îl ţine de pierdut, ispirescu, l. 301. Ţin ei de ocară. . ■ numirea de valah, nevrînd a fi chemaţi altfel decît romîni. bXlcescu, o. II 176. Să ştii, Feciori de domni să ne ţii, De domni şi de împăraţi, teodorescu, p. p. 104. E x p r. A ţine (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ţinea de rău. pann, p. v. ii 5. Măi bădiţă Gheorghieş, und’ te duci şi cui mă laşi... — Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ţinea de rău, Tu rămii în satul tău. şez. i 73. + R e f 1. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile într’un anumit fel, a fi de părere că. . . Nici nu se mai ţine rudă cu el. stancu, D. 115. Se ţinea fiecare a fi cea mai frumoasă. ispirescu, u. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă. creangX, a. 145. Nu înţelegeam nimic, eu, care mă fineam că ştiu ceva. negruzzi, s. i 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ţine, Ci-i frumos cui ii stă bine. Jarn fk-bîrseanu, d. 375. <0> E x p r. A se ţino (sau, intranz., a-şi ţine) CU bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-şi aduce o imputare, a-şi face o mustrare. Moşneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate___da mai pe urmă_______ ş-o zis; dă... îmi fin şi eu cu banat. şez. îl 153. Iar d-voastră nu vă ţineţi cu banat, Că al nostru. . . imparat Pe aicea a mai umblat, ib. III 42. X. T r a n z. A obliga Ia o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgircit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ţinea mai ieftin decît pe toţi ceilalţi. galaction, o. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă. . . Rideam sănătos şi nu ne ţinea nici o cheltuială. STXnoiu, c. I. 120. Doresc. . . să văz.. . măcar un măr din acest pom, care m-a ţinut atîta sumă de bani. ispirescu, l. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista (ine pînă acuma 696 lei? alecsandri, t. 213. «$> Expr. Gura nu ţine chirie v. chirie. — Variantă : ţineâ vb. II. ŢINEĂ vb. II v. ţine. ŢINERIi s. f. Acţiunea de a ţine; menţinere, păstrare, reţinere. «Q> Ţinere de minte — însuşirea de a păstra în minte impresiile (v. memorie); (rar) amintire. Vă-zînd. . ■ împăratul că fiu-său are (inere de minte grozavă şi ia in cap uşor cele ce i se arăta, se umplu de mulţumire. ispirescu, I-. 366. Şi aceste' neamuri. in ochii celorlalte popoare sini numai seminţii rătăcite, al cărora izvor s-a stins din ţinerea de minte a oamenilor! RUSSO, o. 40. + întreţinere. Am cheltuit încă de la mine pentru ţinerea mea. bXlcescu, la chica, A. 415. — Accentuat şi: ţinere. — Variantă: (rar) ţiero (sadoveanu, z. c. 92) s. f. ŢINGĂNÎ, ţingănesc, vb. IV. Intranz. (Despre clopote, p. e x t. despre alte obiecte) A suna, a dăngăni. (T r a n z. f a c t.) Ghebosul o fingăni (ghitara) de vreo două ori. D. zamfirescu, la TDRG. — Variantă: ţăncăni vb. IV. ŢINGĂU. (ingăi, s. m. (De obicei depreciativ) Tînărabi’a trecut de vîrsta copilăriei; flăcăiaş. O urma un fel de ţingău adus din spate şi cam deşelat, cu ochi încercănaţi şi sticloşi. M. I. caragiale, c. 20. Tu nu ai un ţingău de flăcău de însurat? şez. I 149. (Cu pronunţare regională) Pe drum s-a prefăcut în chip de om, nici matuf, dar nici prea ţîngău; om tocmai în puterea vîrstei, frumos şi arătos, caragiale, s. n. 13. Ţ1NGHILÎNGHI interj. (Regional) Onomatopee care imită sunetul clopoţeilor şi al zurgălăilor. ŢINTÂIl1, ţintari, s. m. Pasăre migratoare cu capul roşu, pieptul roşiatic, spatele cenuşiu şi pîntecele alb (Carduelis flammea); inăriţă. ŢINTAR2, ţintare, s. n. Joc de societate la care se foloseşte un carton cu un desen special, pe care jucătorii mişcă nişte piese după anumite reguli; moară. Soldaţii.. t jucau (intar, barbut, pas, z. iii 109. La aceste cuvinte se scoală unul din jucătorii de [intar. ghica, S..503., Pe cealaltă [masă] erau table pentru jocul de şatrangt ¡i pentru ţintar, kilimon, C. 153. ŢINTĂŞ, ţintaşi, s. m. Persoană care ţinteşte şi trage (bine) cu arcul sau cu puşca ; ochitor, trăgaci, trăgător. Iată: eşti ţintaş bun ? camilar, n. ii 352. Sîntcţi trei voinici tineri şi sprinteni, tustrei ţintaşi buni, cu arcurile pe după git, cu cuţitele la brîu. delavuancea, o. ii 106. ŢINTÂT, -A, ţintaţi, -te, adj. 1. împodobit cu ţinte (I 1); ţintuit. Hangiul, intr-un cămeşoi mare pînă la glezne, făcea semne■ felurite c-o ghioagă ţintată. SADOVEANU, o. vii 29. Vaci cu lapte, Fără curele (intate! jarnîk-bîrseanu, d. 408. 2. F i g. (Despre animale, mai ales despre cai şi vite; de' obicei determinat prin «în frunte ») Care are o pată albă în frunte. Avea şi el o păreche de boi. ■■ ţintdfi înfrunte. CREANGX, o. A. 146. Am pe un munte Oi mii şi sute, Toate sînt ţintate-n frunte (Nuielele). GOROVEi, C. 247. 35* l ŢINTAURĂ — 548 — ŢINTIRE Boi, hourei, în coadă cudalbei, în frunte ţintafi, în coame-ri-fierati. ALECSANDRI, p. p. 102. ŢINTÂL’RĂ, (intaure, s. f. Plantă erbacee cu flori roz, dispuse în umbelă; creşte prin pajişti puternic însorite şi se întrebuinţează ca plantă medicinală, extră-gîndu-se din ea un surogat al chininei (Erythraea Centaurium); potroacă. Mai bună e ţintaura pentru friguri. DELAVRANCEA, s. 265. — Variantă : centaură s. f. ŢÎNTĂ, ţinte, s. f. I. I. Cui mic de metal, cu capul de forme şi mărimi diferite (de obicei lat, adesea înflorat), folosit de cizmari, curelari, tapiţeri etc. încălţat cu bocanci grei cu ţinte şi potcoave, v. rom. ianuarie 1956, 46. La vapor, in careul ofiţerilor, era prins in perete cu ţinte de planşetă un « Aviz navigatorilor ». BART, E. 210. Puşculiţa-mi rugineşte, Ţinta-n ghioagă se toceşte. ALEC-SAND HI, P. I 59. Hăţuri coperite cu ţinte de argint. NE-gruzzi, s. i 37. -O* F i g. (Cu aluzie la dimensiunile mici ale obiectului) Sus pe munte strălucea Ţintă mică de lumină Ce creştea mereu şi lină, Pin’ se făcea lună plină. ALECSANDRI, p. I 101. De aici şi ptn’la munte, Numai ţinte sint bătute (Stelele), gorovei, c. 356. 2. F i g. (Despre ştiuleţii tineri de porumb, numai în Ioc. adj.) în ţinto = cu boabele destul de dezvoltate pentru a fi bun de mîncat (fiert sau copt). 8. F i g. Mică pată albă pe fruntea cailor şi a vitelor; stea, steluţă. II. 1. Semnul sau locul în 'care se ocheşte cu o armă de foc, şau cu o săgeată ; p. e x t. ochire, ţintire. Bărci şi căluşei, stilpi înalţi «de încercat puterea» şi barăci de tras la ţintă. STANCU, U.R.S.S. 95. Te faci ţintă pentru puşca soldatului, contemporanul, iii 827. Ochiul vedea turbure la ţintă, braţu-i nu mai ştia să nimerească ţelul. ODOBESCU, la CADE. Să mă mai apuc acum să mă expun ■ şi ţintei pistolului său ? negruzzi, s. I 211. + F i g. Obiectul spre care se îndreaptă acţiunea, atenţia, privirile cuiva. Se crede ţinta tuturor persecuţiilor. REBREANU, ■r. i 117. <0> Ex p r. A privi (sau a sc uita, a căuta) •ţintii sau a ţine Ochii ţintă = a privi fix, aţintit, a fi cu ochii pironiţi (la ceva). Fata-Î privea ţintă şi parcă-l străbătea cu lumina ochilor, sadovkanu, o. vii 40. Ţineau ochii ţintă lă zînă, să vadă ce face. ISPIRESCU, l<. 39. Uitîndu-se ţintă în ochii fiului de crai, [calul] zice: ■Suipe minesjtăpînş, şi ţine-te bine. creangă, P. 196. O şopirlă de smarald ^ Cată ţintă, lung, la mine, părăsind năsipul cald. alecsandri, p. a. 124. (Cu altă construcţie) Ochii stăteau ţintă, nebuni, umpluţi de o durere nemărginită. sadoveanu, o. i 278i ;A privi (sau a se uita) fără (de) ¡ţintă = a privi fără scop, în gol. întoarse ochii spre fereastră şi se uită fără ţintă, vornic, P. 174. Priveam fără 'de ţintă-n sus — într-o sălbatică splendoare Vedeam Cea-.hlăul la apus. coşbuc, p. i 175. Cu ochii ţintă = cu «■privirea fixă, aţintită. Rămase cu ochii ţintă la o căruţă care venea iute la vale, uruind. DUMITRIU, N. 228. Fără să privească in juru-i, cu ochii ţintă înainte, notarul 'trecea podul, cu calul de dirlogi. sadoveanu, o. vn 310. Pisicuţa mă aştepta nemişcată şi cu ochii ţintă in desişul tn care mă văzuse mistuindu-mă. hogaş, M. N. 183. 2. Locul la care tinde cineva să ajungă. Ţinta călătoriei mele era bisericuţa din Răzoare, galaction, o. I 38. Era ajuns la ţintă, dar valea era lungă. agîrbicEanu, S. P. 118. Se ridică drept, cu siguranţa unui om sănătos ţi puternic, care merge la o ţintă lesne de ajuns. CARAGIALE, O. I 292. (în metafore şi comparaţii) Eu nu înţeleg călătoriile ca cei mai mulţi, adică a se face robul unui plan şi, în urmare, de a alerga ţintă pe linia dreaptă pînă la ţelul propus, alecsandri, o. p. 177. Loc. a d v. Fără ţintă == în neştire, razna. Rătăci fără ţintă, cerce-tindu-şi mereu ceasul de la brăţara miinii. c. PETRESCU, “A. 468. A doua zi, in revărsatul zorilor, călare, precum venise, apucă fără ţintă drumul printre munţi. HO- GAŞ, dr. n 86. + (Rar) ■ Ţelul unei întreceri sportive ; potou. Şi doi [alergători] care întrec pe ceilalţi, ajungind mai înainte ţinta, primesc, cel intăi un vas de argint. .. negruzzi, s. I 36. 3. F i g. Scop final, obiect (4), obiectiv. O ţintă măreaţă dă naştere unei energii măreţe. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2701. Adevăru-ntreg să-l aflu este ţinta ce rivntsc. macedonskî, o. I 271. Aţi luptat luptă deşartă, aţi vînat ţintă nebună. EMINESCU, o. I 36. ŢINTĂŢEL, ţintăţei, adj. m. (Popular) Diminutiv al lui ţin ta t (2). Boi-bourei, în coadă codălbei, în frunte ţintăţei. Teodorescu, p. p. 145. ŢINTELÂT, -Ă, ţintelaţi,-te, adj. (Regional) Ţintat (1). Şerpe mare o venit... Jumătate m-o mîncat, Jumătate nu mă poale, De curăle ţintelale. ŞEZ. XIII 216. — Variante: ţintilrtt, -ă (ŞEZ. xm 215), ţintolăt, -& (bibicescu, p. p. 10, şez. i 45) adj. ŢINTERÎM s. n. v. ţintirim. ŢJNTEŞ, -Ă, ţinteşi, -e, adj. (Rar) Care ţinteşte bine,' care nimereşte ţinta, ţintaş bun ; p. e x t. (despre ochi) ager. Zise lui Febos Apolon, Atene cu ochii albaştri: Fie, tu, meştere ţinteş. murnu, i. 136. Arcaş cu ochiul ţinteş. alecsandri, p. iii 312. ŢIN'TÎ, ţintesc, vb. IV. Tranz. 1. A îndrepta arma luînd drept ţintă pe cineva sau ceva; a ochi. Ţintii cercul. Aruncai săgeţile şi zburară pe d-alături. delavrancea, o. ii 99. I n t r a n z. Fieştecare împuşcătură doborea cîte unul din vrăjmaşi şi mai ales din ofiţeri, asupra cărora erau ţintite flintele lor. negruzzi, S. I 173. Prea rar se intîmpla de nu nimerea semnul in care ţintea. drXghici, r. 152. (Cu pronunţare regională) Ştefan apucă arcul şi săgeata, ţinti şi un vaiet dureros fu semnul că a nimerit năluca, şez. iii 235. ■+- F i g. A face aluzie Ia ceva. (Cu pronunţare regională) A înţeles încotro o ţinti vălavul. sbiera, P. 294. 2. F i g. A-şi îndrepta privirea ţintă spre cineva sau ceva, a-şi pironi ochii asupra unei fiinţe sau a unui lucru; a privi fix, a aţinti, a pironi. Mă ţinti cu ochii lui de oţel. Sadoveanu, o. i 420. Aşa, din vasta vremii perspectivă. El cobora-n tăcere cătră mine. Ţintind în gol privirea-i corosivă. Topîrceanu, b. 89. Cu privirea fixă şi profundă, pe care şi-o ţinti lung asupra cărţii. . EMINESCU, N. 59. Vidra nici că se clintea, Ochii-n ochii lui ţintea, alecsandri, p. p. 100. + Refl. (Despie ochi) A privi fix spre cineva sau ceva. O pajură mare Se-nalţă mereu. .. Ochiu-i se ţinteşte Tot spre cuibul meu. ALECSANDRI, p. i 197. + A atrage atenţia asupra unei fiinţe sau a unui lucru. Ţinti îndată luarea-aminte a ocîrmuirii asupra sa. arhiva r. I 1. 3. F i g. A năzui, a aspira, a rîvni la ceva, a tinde spre ceva, a urmări ceva. Pacea, traiul liniştit. Astea trebuie în ţară. . . Astea veşnic am ţintit. EFTIMIU, î. 15. I n t r a n z. Dezbaterile au avut un ton susţinut de seriozitate şi au ţintit la găsirea mijloacelor de a îmbunătăţi învăţămîntid. sadoveanu, E. 41. [Poetul] aşa de sus ţinteşte ş-atita e de mare, Incit coprinde totul: ceresc şi pămintesc! macedonski, o. i 109. Aste două riuri de atunci, ţintesc Ca să se ajungă şi nu se-ntilnesc. bolintineanu, o. 87. M-a silit numai dorinţa de a vedea contenind gilcevile. .. care ţinteau la răsipa ţării şi la pieirea mea. NEGRUZZI, s. I 149. Ţ1NTILĂT, -Ă adj. V. ţintclat. ŢINTÎRE, ţintiri, s. f. Acţiunea de a ţinti. 1. Ochire; (rar) semnul în care se ocheşte (v. ţintă). Mreajă de funii făcînd, el atirnă legat porumbelul Sus pe catargul înalt la vîrf, ca ţintire săgeţii, coşbuc, ap.. 98. 2. F i g. Năzuinţă, aspiraţie, ţel, scop, ţintă (II 3). Cuvintul... prezenta. .. ţintirile naţionale şi civilizatoare ŢINTIRIM — 549 — ŢINUTĂ ale Asociaţiunii. odojîKscu, s. i 472. El n-ar.e alte. ţintiri decit păstrarea păcii. bXlcescu, o. ii 213. 8. F i g. ’(Rar, în expr.) Fură do ţintire = în neştire, fără ţintă. Nor ce treci făr' de ţintire! Eu ca tine sint străin, bolintineanu, o. 25. ŢINTIRÎM, ţintirimuri, s. n. (Transilv., Mold.) Cimitir. Mormîntul ei, .ca al tuturor în tristele noastre ţinti-rimuri, n-avea nici un semn şi nici o floare, sadoveanu, o. vm 125. Mă duc acolo-n ţintirimul unde-n poleiul alb al lunii, Sub cruci de lemn slăbit de vremuri, îşi dorm odihna lor străbunii. GOGA, c. p. 12. Şi ţintirimul singur cu strîmbe cruci veghează, O cucuvaie sură pe una se aşază. eminescu, o. i 69. — Variante: ţiniorim (creangX, A. 142, RUSSO, s. 100), cintirim (negruzzi, s. ii 77) s. n. ŢINTIŞOÂRĂ, ţintişoare, s. f. Diminutiv al lui ţintă (1 1). (Cu pronunţare regională) Călare p-un cal vînăt. .. Cu friul cu ţintişoare. pXsculescu, L. p. 47. ŢINTÎT, -Ă, ţintiţi, -te, adj. (Despre ochi, privire) Care este îndreptat fix spre ceva; pironit. Ochii lui mici rămineau ţintiţi de încremenire. Sadoveanu, o. i 371. Rămase cu ochii ţintiţi înapoi, spre Bucureştii pierduţi in depărtare. BASSARABESCU, s. n. 33. Sub adîncul frunziş al codrului stă pitit vînătorul, cu ochiul ţintit la pradă. odobescu, s. iii 35. ţlntitOr, -oăre, ţintitori, -oare, adj. (Rar) 1. Care ţinteşte (cu o armă). 2. F i g. Care năzuieşte, care are ca ţel să. . . Lege rurală care astăzi. . . vi se înfăţişează ca rezultat al acelei reviziuni cerute de Convenţiune şi ţintitoare de a îmbunătăţi soarta a trei milioane de romîni. kogXlniceanu, S. A. 123. ŢINTOLĂT, -Ă adj. v. ţintelat. ŢINTUÎ, ţintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A fixa, a înţepeni, a bate (ceva) cu cuie, cu ţinte; a pironi. Printre scîndurile ţintuite in ferestre pătrundeau lame reci de vînt. dumitriu, b. f. 151. Expr. A ţintui (pe cineva) la stîlp (sau la stîlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. Ion Ghica îşi alcătui guvernul. . . dar îl atacară cu înverşunare albii, cind firesc ar fi fost să-l săgeteze roşii şi să-l ţintuiască la stîlp pentru că plecase de la ei. PAS, L. I 249. A ţintui (pe cineva) locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămînă nemişcat, neclintit. Fiecare tablou, fiecare piesă aproape te ţintuieşte locului şi-ţi cere s-o priveşti, s-o analizezi, s-o guşti. STancu, U.R.S.S. 116. Ruşinea îl ţintuise locului, rebreanu, i. 30. A sta (sau a r&mîno) ca ţintuit locului (pe Ioc sau in loc) = a se opri şi a rămîne nemişcat, neclintit (de spaimă, de mirare etc.); a sta (sau a rămîne) locului. Rămaseră ţintuite pe loc, fiindcă pentru întîia oară vedeau un banchet boieresc. pas, z. IV 61. Femeia rămîne ca ţintuită în loc, neştiind ce să mai zică de bucurie, dunXreanu, CH. 108. A înfige, a bate (cuie, ţinte). Şi ei că-mi bateau Prin talpe, Prin palme Tot cuie de fier, Ţinte de oţel; Ş-und’le ţin tuia, Sînge că curgea. TEODORESeu, p. p. . 27. (în contexte figurate) Un cerc de foc ii stringea capul şi un cui ţintuit in frunte părea că-i sfredeleşte creierul. bart, s. M. 77. + A sili (pe cineva) să stea nemişcat, neclintit. Ţintuit în pat de o rană grea, ofta amar şi sarbăd, cu privirile în gol, cu fruntea încreţită, sadoveanu, O. I 95. După sfirşitul actului intii, Radu era singurul care rămăsese ţintuit pe scaun. BASSARABESCU, S. n. 167. <$■ (în contexte figurate) Să pui soarelui mina în piept, să-l ţintuieşti în loc pe ceruri şi să-l indatoreşti de a nu se mişca. HOGAŞ, m. N. 158. 2. A împodobi cu ţinte. Copiii, îmbujoraţi la faţă de ger, se strigau zgomotos unii pe alţii, glergind printre zidurile albe ce sclipeau în bătaia soarelui parcă erau ţintuite cu pietre scumpe. BUJOR, s. A. 105. ŢINTUIRE, ţintuiri, s. f. Acţiunea de a ţintui. ŢINTUÎT, -Ă. ţintuiţi, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau in ţinte; (despre încălţăminte) cu ţinte pe talpă. Avea cizme ţintuite, dumitriu, n. 135. Ghiţă şi-a făcut rost de. nişte ghete cu talpa groasă, ţintuită. PAS, z. 1180. 2. împodobit cu ţinte, p. e x t. cu pietre scumpe, cu aur. Ei merg bătînd din pinteni!... Zburdalnica lor ceată Străluce de departe în haine poleite... Şi frîie ţintuite, şi argintate şele. ALECSANDRI, p. iii 200. Oprişanul are-n sat Ogari, căpoi de vînat, Cu zgărzi late, ţintuite, Pe la margini poleite, id. P. P. 202. ŢINTtŢĂ, ţintuţe, s. f. (Regional) Ţintişoară. Şi calul ţi-l potcoveşte Cu potcoave de aramă, Cu ţintuţe de argint, jarnîk-bîrseanu, D. 267. ŢINtiT1, ţinuturi, s. n. 1. (în trecut) Teritoriu mai întins asupra căruia se exercita autoritatea unui for administrativ unic şi care constituia o unitate administrativă. V. district, judeţ, provincie. Sînlem de la Turtureşti, din ţinutul Vasluiului, mironescu, s. A. 32. De loc era de la Găiceni, din ţinutul Teleorman. vlahuţX, o. a. I 98. Acest tîrg. . . pe urmă ajunsese a fi capitală de ţinut, iar acum nici aceea nu este. negruzzi, S. i 192. Gios, pe apa Prutului, în ţinutul Huşului, La casele Lupului, alecsandri, p. p. 179. Ţinut grăniceresc v. grăniceresc. . 2. (Astăzi) Loc, regiune. Păduri negre de brazi, de fag, uneori şi de stejar acoperă ca nişte armii dese totul, făcînd ţinutul de nestrăbătut. cXlinescu, i. c. 7. îi vorbeşte de ţinuturile in care a trăit el odinioară, sadoveanu, E. 260. Porniseră să străbată ţara din ţinut in ţinut, ca s-o cunoască prin văzul şi prin auzul lor cu de-amă-nuntul. C. petrescu,*R. dr. 35. Sîntem în ţinutul pinului şi moliftului, i. botez, şc. 222. 3. (învechit) Ţară. [Păsările numite «grivet], se află.. . multe prin ţinuturi vecine noi, prin Polonia şi Austria, odobescu, s. ui 28. -4- întindere, cuprins (al unei ţări). Aşa scrisoare nu se mai văzuse pînă atunci în tot ţinutul acelui împărat, gorjan, h. i 123. Am temeinică nădejde că patria noastră poate cu mult mai mult a să ferici, fiindu-i ţinutul mai mare şi pămîntul din fire bogat. GOLESC!’, î. 184. ŢIxNtiT2, -Ă, ţinuţi, -te, adj. (Rar) 1. (Despre persoane ; determinat prin « bine ») Care se ţine bine; bine conservat. E o femeie de vreo cincizeci de ani, destul de bine ţinută; cam prea dreasă la obraz. caraGIAlE, o. 11 252. 2. Obligat (să facă ceva). Nu sint ţinut să fac şi reparaţii. La cade. ŢINUTĂL, -Ă, ţinutali, -e, adj. (învechit) Privitoi la ţinut1 (1). V. judeţean. Autoritate ţinutală. ALECSANDRI, la CADE. ŢINL'TĂŞ, -Ă, finutaşi, -e, s. m. şi f. (Mold.) Persoană care locuieşte într-un anumit ţinut1 (1). Caut şă ciştig dragostea ţinutaşilor de Roman, făcînd bine pe cît pot. alecsandri, t. 575. Cetit-au vreodată. . ■ peDănilă Prepeleac... ca să vadă. . . cum vorbesc şi să mişcă ţinutaşii din Neamţ? şez. vi 129. ŢINtJTĂ, ţinute, s. f. 1. Atitudine, poziţie pe care o dă cineva corpului său. Mergea în pas cu toţi cei din jurul lui, avea insă o ţinută ciudată: umbla cam intr-o~ parte şi puţin cam pe spate, sadoveanu, o. viii 41. Tonul, ţinuta, mişcările, toate la el sint de comediant;. vlahuţX, Ia cade. + Fel de a fi sau de a se comporta ’faţă de’ cineva sau de ceva; comportare, atitudine. Are o ţinută rezervată. c=i întotdeauna m-a minunat infăţoşarea dureros de ridicolă ce o dă unei ţinute grave lipsa cravatei. BART, S. M. 45. — 550 — ŢIPIRIG 2. Mod de a se prezenta, de a se îmbrăca al unei persoane ; p. e x t. costum, îmbrăcăminte, uniformă. Lingă mine stă un cetăţean cu ţinută îngrijită. SAU IA, u.R.S.S. 92. în citeva salturi sui scara spre cabină şi-şi schimbă ţinuta. EART, S. M. 102. O notă antiestetică caracteriza toată fiinţa sa aparentă. Se vedea bine că Mary suferea de ţinuta bărbatului ei. D. zamfirescu, r. 12. Mare ţinută sau ţinută de ceremonie = îmbrăcăminte sau uniformă de sărbătoare ori de paradă, destinată pentru anumite solemnităţi sau ceremonii. Toţi ofiţerii, in ţinută de ceremonie, mergem în vizită oficială la guvernator. BART, s. M. 21. Marea ţinută şi mantaua se dă dorobanţului de către guvern, i. ionescu, M. 268. (Ironic) îmi placi astăzi, Anico!. . . Văd că te-ai pus în mare ţinută. C. PETRESCU, î. II 173. Mică ţinută = uniformă sau îmbrăcăminte de serviciu. Mica ţinută să şi-o facă singur, i. IONESCU, M. 268. Ţinută de seară = îmbrăcăminte elegantă, de o croială specială, pentru petrecerile sau reuniunile care au loc seara. Un diplomat mongol în ţinută de seară, cu decoraţii. STÂNCI.', u.R.S.S. 74. Ţinută de campanie = echipament purtat de ostaşi în timpul unei campanii. 8. (Fon.) Moment în timpul actului articulator în care organul vocal păstrează o anumită poziţie. Ţinuta consoanei «p * din cuvîntul «apă * este momentul cînd canalul bucal este închis pentru articularea acestei consoane. ŢIO interj v. tio. ŢIPĂ1, ţip, vb. I. I n t r a n z. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare şi ascuţit (de durere, de spaimă); a zbiera. V. răcni. Femeia ţipa cu glas sfredelitor şi ascuţit, sadoveanu, o. vii 170. Cînd dădu cu ochii de dînsul, ţipă de parc-ar fi săgetat-o moartea. MIRONKSCU, s. A. 99. Atunci ea tresărind, odată începu a ţipa şi a se apăra cu năframa, creangă, p. 271. -$> E x p r. A ţipa cît îl ia (sau cît îl ţine) gura (sau în gura mare) v. gură (I 3). F i g. Ţipă foamea în ei. STAN cu, D. 52. Dădu drumul din arc unei săgeţi, care ţipă scurt, sadoveanu, o. vii 41. -4- A vorbi cu glasul ridicat, a-şi manifesta faţă de cineva nemulţumirea, enervarea, mînia, prin vorbe răstite; a se răsti la cineva. Mai repede! ţipă el nervos. dumiTriu, n. 140. Boierul cel călare ţipa plecat spre un slujitor, sadoveanu, O. vii 29. -4* A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. începu şi Pan cu naiul său. . . dară ţipa din nai aşa de tare, încît trebuia să-ţi pui mîinile la urechi. ISPIRESCU, u. 110. Vorbind astfel, ţipă din corn şi se făcu nevăzut printre copaci, bolintineanu, o. 330. 2. (Despre animale) A scoate strigăte puternice, ascuţite. în trestii, măcăiau şi băteau din aripi raţele, ţipau lişiţele şi găinuşele. SADOVEANU, O. I 410. O pasăre speriată ţipă in întunerec, mecanic şi aspru. c. PETRESCU, S. 23. Nu mai sînt pe luncă flori, Văile-s deşarte, Ţipă cîrduri de cocori Pribegind departe. IOSIP, P. 52. în luncă Ţipă cucoşul trezit, alecsandri, p. i 13. 3. F i g. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplăcută (din cauza intensităţii sau stridenţei nuanţelor); a bate la ochi. Subt bărbia cu îndoituri proaspăt rase şi pudruite ţipa, de-ţi ameţea privirea, fiongul imens al unei legători roşii, hogaş, m. N. 32. ŢIPĂ2, ţip, vb. I. T r a n z. (Transilv.; şi cu pronunţarea regională ţipa) 1. A arunca, a azvîrli. Ea-n drum cofele-o ţipat. ŞEZ. 1 16. Refl. Ian te uită cum se ţipă, Parcă sare de pe rîpă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 420. 2. (Cu privire la îmbrăcăminte) A lepăda, a arunca de pe sine. Ţipă straie bărbăteşti Şi te-mbracă-n femeieşti. ŞEZ. I 78. Şi-ncepu Marcu-a juca Şi cite-o hain-a tipa. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 490. 3. A scoate, a slobozi, a da afară. Mere murgul Radului, Din picioare scinteind. Din gură pară ţîpind. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 497. 4. A alunga, a goni. Mă ţipă mama să ţes, Eu mă sui pe sul şi-apăs. marian, s. 169. ŢIPĂR, ţipari, s. m. 1. Peşte de apă dulce stătătoare, cu corpul lung şi subţire, ca de şarpe, întrebuinţat mai mult ca nadă (Misgurnus fossilis sau Cobitis fossilis) ; chişcar. între liane, gasteropode, crustacee şi vertebrate se strecura, cu virgule şi curbe bizare, ţiparul. sadoveanu, o. A. îl 169. <$> (în metafore şi comparaţii) E un rumîn înalt, cu umerii laţi, încolo, subţire ţipar. STancu, d. 34. 2. Nume dat impropriu unui peşte din apele dulci ale Europei de apus, care parcurge distanţe considerabile, pentru a-şi depune icrele la adînc, în oceanul Atlantic. Cum spuneam, ţiparul femelă, după un stagiu de cinci ani. . . coboară în estuare. Acolo e intimpinat de ţipând mascul şi pornesc împreună pînă la sud de insulele Bermude. C. PETRESCU, C. V. 192. ŢIPĂT, -Ă, ţipaţi, -te, adj. (Rar) Rostit cu glas tare şi ascuţit; strident. (Adverbial) Au răspuns scurt şi ţipat. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 20. ŢIPĂT, ţipete, s. n. Strigăt ascuţit (de durere sau de spaimă, v. răcnet); strigăt scos de animale. Prin' văzduhul sur vîslea spre asfinţit un cîrd de gîşte sălbatice, cu ţipete aspre, sadoveanu, o. i 451. Izbucni un ţipăt deznădăjduit de femeie, ca sîngele pe lingă un cuţit înfipt in inimă. CA Mir, PETRESCU, n. 21. O cocoană... dădu un ţipăt de spaimă şi leşină. VI.AIIUŢa, o. a. iii 6. — Variantă: ţipet (hogaş, m. n. 180, russo, s. 115) s. n. ŢIPĂTÎ vb. IV v. ţipoti. ŢIPĂTOĂRE, ţipători, s. f. (Regional) Un fel de fluier cu care vînătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. ŢIPĂT0B, -OĂIIE, ţipători, -oare, adj. 1. (Despre glas) Strident. 2. F i g. (Despre culori şi lumină) Prea viu, prea bătător la ochi; strident. S-a făcut artistă şi ai intilnit-o peste mulţi ani... cu toate semnele oboselii sub fardul ţipător, în lumina ţipătoare a localului de petreceri, pas, z. 1 i 85. ţipătCră, ţipături, s. f. (Rar) Ţipăt. Văzurăm . vreo şase lupi. . . clănţănind dinţii, cu nişte ţipături neplăcute. BOUNTINEANU, la CADE. ŢIPĂU, ţipăi, s. m. (Transilv.; uneori determinat prin « de pîine ») Pîine mică (din făină de grîu). Putem sta pină voi minea un ţipău de pine? RETEGANUI,, p. m 47. Decît ţipău şi cu unt Şi să-l minei c-un om urît, Mai bine mălai zguros Şi să-l minei c-un om frumos. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 462. — Variantă: ţip6i (marian, nu. 670, şez. v 144) s,m. ŢH^NIE s. f. (în construcţii negative, adesea determinat prin « de om #) Fiinţă omenească, om. Pe toate întinderile nu se vedea ţipenie, camii.ar, n. i 236. Nu se auzea ţipenie. C. PETRESCU, S. 215. E tîrziu. Ţipenie de om nu se mai vede pe drumul din sat, nici prin curtea boierească. BUJOR, S. 94. Ţipenie de om nu le deschidea uşa. CREANGĂ, P. 73. -V (Rar, în propoziţii afirmative) Om, făptură. Orice ţipenie în lume un sfînt are sau o sfintă; Pe tine, vezi bunăoară, răzăşia te frămintă. HASDEU, R. v. 116. ŢlrET s. n. v. ţipăt. ŢIPIBÎG1 s. m. Nume dat mai multor plante cu frunze lungi, cilindrice şi cu vîrf înţepător, cu flori mici, verzi, dispuse în spice; creşte în jurul bălţilor şi în locuri umede (Scirpus). în bălţi pline de ţipîrig stăteau pînă la piept cai, mestecînd leneş verdeaţa care plutea -in mănunchiuri pe luciu. SADOVEANU, O. m 649. ŢIPIRIG — 551 — i ŢIUI Prin papura verde, prin ţipir-'rul înflorit, strigătul păsărilor de baltă înfiora zarea, dunăreanu, ch. 210. ŢlPIItî G2 s. n. Clorură de amoniu (folosită la cosito-rîrea aramei, în diferite reacţii chimice etc.). ŢirÎŞ, ţipişuri, s. n. (Regional) Pantă abruptă; povîmiş, pripor. Incoace-incolea fugea, să îhvirtea, Pin’ la un ţipiş, unde lături;, Sărind pe furiş, să băgă in desiş, budai-DEMvANU,' Ţ. 306. ŢÎPLĂ, ţiple, s. f. Membrană subţire provenită din pereţii intestinelor sau din băşica animalelor, folosită pentru a acoperi ermetic borcanele cu alimente sau (rar) pentru a înlocui sticla la ferestrele caselor ţărăneşti; p. e x t, celofan. Căni şi borcane pline cu şerbeturi stau la rind, legate deasupra cu ţiplă, camil petrescu, o. ii 93. ŢIF(5l s. m. v. ţip&u. ŢIPOTl, ţipotesc, vb. IV. Intranz. A scoate ţipete; a ţipa, a striga. Jar îţi joacă ochii după catrinţă, prăpăditule, ţipotea ascuţit mătuşa Ruxandra. C. PETRESCU, R. dr. 240. Copiii pierduţi. . . pling, ţipotesc şi se văietă prin întunerec. marian, na. 77. — Variantă: ţipăti (reteganui,, p. n 80) vb. IV. ŢÎKĂ s. f. v. ţîră2. ŢIRCĂLĂM s. n. v. ţărc&lan. ŢIRICtJŢĂ s. f. v. ţîricuţS. ŢIS interj, v. ţist. ŢIST interj. Exclamaţie cu ajutorul căreia se impune cuiva tăcere; st. Ţist, că ne-a auzi cineva, alecsandri, T. 662. (Cu pronunţare regională) Şezi binişor, nu cricni, fîstJ să nu-ţi aud gura. id. la CADE. — Variantă: ţis (negruzzi, S. iii 10) interj. ŢISTUÎ, ţistuiesc şi ţis tui, vb. IV. 1. T r a n z. A impune cuiva tăcere (folosind exclamaţiile « ţist », « st » etc.). Jandarmii vorbeau tare. . . Cei de lingă rănit îi ţistuiră. Sadoveanu, B. 287. <$> Intranz. Jder se roti cu braţele în jurul lui, ţistuind şi poruncind tăcere. SADOVEANU, F. J. 161. El avea oroare să deranjeze publicul într-o sală plină cu becurile stinse, cînd toţi ţistuiesc la scîrţîitul paşilor, c. petrescu, O. P. II 216. + A domoli, a potoli. (Cu pronunţare regională) Moş Petrache îl ţistuia încet, încetişor, ca pe un căţel care latră de pomană, popa, v. 89. 2. Intranz. (Rar, despre gloanţe) A şuiera. A ţisluit un roi de gloanţe. C. petrescu, S. ii 34. ŢISTUIÂLĂ, ţistuieli, s. f. Acţiunea de a ţistui ; zgomot produs prin repetarea interjecţiei « ţist». S-aud ţistuieli prin bănci, unii chicotesc de rîs. VLAiruŢX, o. a, ii 221. ŢISTUITÎJRĂ, ţistuituri, s. f. Ţistuială. ŢIŞNÎ vb. IV v. ţîşni. ŢIŞT interj, v. ţîşti. ŢIŞTÂK, ţiştari, s. m. Mamifer rozător înrudit cu popîndăul, care trăieşte în galerii săpate în pămînt şi este foarte păgubitor semănăturilor. Din cînd în cînd ieşea cîte un ţiştar la lumină şi ne privea cu mirare de la marginea locuinţei Uii subpămintene. sadoveanu, o. A. ii 221. ŢÎTERĂ, ţitere, s. f. (Şi în forma citeră) Instrument muzical compus dintr-o cutie de rezonanţă cu coarde de metal, puse în vibraţie prin ciupirea cu o lamă de os sau de metal. Am să vă cînt din ţiteră. sadoveanu, o. I 325. Suspină ţitera-n Tirol, Cînd în tăcerea sfîntă Vreun orb moşneag cu capul gol Pe prispă stă şi cîntă. iosif, p. 76, Intr-un oraş, din intîmplare, Venise-un cîntăreţ de stradă Şi dintr-o ţiteră duioasă Cînta această serenadă. DEJIETRESCU, o. 82. F i g. Dezgustat de deşertăciunile.. . lumeşti, care l-au făcut pentru un timp să-şi oropsească chiar şi citera favorită. . . poetul romîn îşi aduse cu drag aminte de dulcea viaţă de ia ţară. ODOBESCU, S. III 152. — Variantă: citeră s. f. ŢIŢ interj. (Regional) Onomatopee care redă chiţăitul şoarecilor. •$> E x p r. Nici ţiţ = nici un cuvînt, nici cîrc, nici pis. Bieţii băieţi bine vedeau, dar nu grămuşdau ( = ziceau) nici ţiţ, ştiind bine că numai ei făcură pe tată-său s-o aducă-n casă [pe mama vitregă], reteganui,, p. i 43. ŢIŢCÂN, ţiţcani, s. m. (Regional) Şobolan. ŢIŢÎCILE s. f. v. ţiţcică. ŢIŢÎÎ, ţiţeiuri, s. n. Amestec _ lichid format din hidrocarburi solide, lichide şi gazoase şi din alţi compuşi organici, care se găseşte în pămînt sub formă de zăcămînt şi din care, prin distilare, se obţine benzină, petrol lam-pant, uleiuri minerale, vaselină, motorină etc.; petrol. S-a oprit din zbor o cioară. . . Fină ca o acadea De ţiţei topit la soare. TOPîrceanu, p. 203. Migraţiunea ţiţeiului v. migraţiune (3). ŢIŢÎICĂ s. f. (Regional) 1. Scîndură înfiptă orizontal într-un par, aşa ca să se poată roti, servind ca distracţie asemănătoare cu un joc de căluşei. V. căluşei, carusel. 2. Scîndură aşezată de-a curmezişul pe un butuc, astfel încît capetele ei să balanseze; serveşte ca distracţie în loc de scrînciob. — Variantă; ţiţ6clie (pamFile, i. c. 469) s. f. ŢIŢIGOl s. m. v. piţigoi. ŢIŢIGtîŞ s. m. v. piţiguş. TIŢIÎ vb. IV v. ţîţîi. ŢIŢIÎT s. n. v. ţîţîit. ŢIŢÎNĂ s. f. v. ţîţînîi. ŢIŢtJCĂ s. f. v. ţîţucu. ŢIU1 interj. (De obicei repetat) Exclamaţie cu care se îndeamnă caii la mers. Ţiu, ţiu, ţiu, murgule, zboară Pin’ la verde dumbrăvioară. alecsandki, p. p. 248. ŢIU2, ţiurî, s. n. (Regional) 1. Unealtă de fier în patru muchii, cu care se fac găuri în gheaţă pentru pescuit, cu care se desprind blocurile de gheaţă etc. 2. Unealtă asemănătoare cu o daltă, folosită în dulgherie. + Un fel de topor. 3. Unealtă asemănătoare cu un tîrnăcop, folosită în mine la tăierea rocilor şi a substanţelor minerale mai puţin dure. ŢIUÎ, ţlui şi ţiuiesc, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung şi ascuţit (cu rezonanţă metalică). V. şuiera, vîjîi. Prind a ţiui obuzele. camii*\r, N. I 396. Nu e nimeni acasă, nimeni... Şi coşul de la sobă ţiuie... Şi-i e urit... brXtescu-voineşti, î. 21. Cînd ţiuia tăciunele... mama îl mustra acolo, in vatra focului. creangî, a. 34. Prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vintul. EMINESCU, o. I 69. Ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi ţiuind, scîrţiind, fluierind, şuerînd. odobescu, s. in 19. Expr. A-! ţiui cuiva în urcclii (în cap sau în creieri) sau a ţiui în urechile (creierii etc.) cuiva sau a-i ţiui cuiva urechile (urechea etc.) = a-i vîjîi cuiva (sau a-i da impresia de vîjîialâ) în urechi sau în cap. îi ţiuia in urechi singurătatea. sadoveanu, o. vin 255. în creierii lui Apostol însă de-abia atunci începu să ţiuie cuvîntul de care se spăimintase, ascuţit şi sfîşietor. rebreanu, p. S. 74. In capul lor TIUIT — 552 — ŢÎNŢAR ţiuitiu cîntecele flaşnetei. vlahuţă, O. A. 137. Ţipaţi şi faceţi larmă de-mi ţiuie urechile. CRKANGA, o. A. 288. Cumnăţică, ce semn ii cind iţi ţiuie urechea stingă? AJ,ECSANDRI, T. 179. 2. F i g. (Despre oameni) A ţipa; (despre păsări) a ciripi. Cum poţi ţine captiv o nevinovată pasăre care a fost creată. ■ ■ să ţiuie în libertate? C. PETRESCU, î. II 184. Copilul . ■■ începu să ţiuie ascuţit. SAHIA, N. 101. Cîrste-ioşul ţiuieşte, Ciocirlia-l linişteşte, Inimioara-i potoleşte. MARIAN, O. II 350. ŢIUÎT, ţiuituri, s. n. Faptul de a ţ i u i; sunet prelung şi ascuţit, ţiuitură. Auzi, in liniştea care-l înconjura, ţiuitul ţinţarilor intraţi in cameră o dată cu amurgul. GALAN, B. I 65. Ascultînd ţiuitul obuzelor, rosti. . . CAMILAR, n. I 263. ŢIUITOÂEE, ţiuitori, s. f. Fluier (2). Virî ţiui-toarea in gură, dar nu putu să fluiere. -SABIA, N. 100. + (Regional) Ţipătoare. ŢIUnOE, -OĂItE, ţiuitori, -oare, adj. Care ţiuie. Cîrduri întregi de gîşte, de curci şt de claponi, cu\ bibilici ţiuitoare. D. zamfirescu, la cade. ^ F i g. în locul zgomotului, tăcere ţiuitoare. ibrĂileanu, a. 118. ŢIUITtRĂ, ţiuituri, s. f. Sunet prelung şi ascuţit; ţiuit. Ţiuiturile gloanţelor... se întăreau. CAMILAR, N. I 48. în liniştea care se întinse mi se păru că aud o ţiuitură fină în ureche. dunăreanu, ch. 119. Scotea... nişte ţiuituri din naiul lui, de zgiria şi sfredelea auzul. ISPI-RESCU, u. 110. ŢIVÎL, -Ă adj. v. civil. Ţ1VILÎE s. f. v. civilie. Ţ1VLÎ, ţivlesc, vb. IV. Intranz. A ţipa, a zbiera, a striga. Un lăstun de apă ţivli ascuţit de două ori şi trecu dincolo, zburînd la faţa apei. SADOVEANU, la CADE. Dă să prindă pe copil de ureche, dar el ţivli una ca un căţel. RETEGANUL, la CADE. ŢTVLÎC interj. (Popular) ‘Onomatopee care redă zgomotul produs de un zăvor sau de o clanţă trasă brusc şi cu putere. Am venit asară la voi Şi am prins pe moşu de buric Şi a făcut ţivlic (Clampa uşii). ŞEZ. vn 81. — Variantă: ţuvlic (sbiera, p. 319, GOROVEi, c. 386) interj. ŢÎF, ţîfuri, s. n. (Regional) 1. Fin cu mult rogoz; şovar. Cînd [finul] are mult rogoz... se numeşte ţif, şovar sau i se zice că-i rogozos sau şovăros. PAMFILE, A. R. 149. 2. Colţul unei plante abia răsărită din pămînt. Peste tabelele de ceapă se pun spini tăiaţi de pe cîmp... ca nu cumva păsările din ogradă... să le strice. ■■ ciugulind ţîfurile, cele dinţii fire de ceapă care răsar. PAMFILE, A. R. 192. ŢlFĂ s. f. v. ţîrlă. ŢÎFLĂ, ţif le, s. f. (Regional) Vîrf ascuţit de deal; pisc, stîncă; munte, deal, movilă. — Variantă: ţîllă s. f. ŢÎFNĂ, ţifne, s. f. 1. Ifos, aroganţă; semeţie. Subprefectului i-a pierit totuşi ţîfna. STANCU, D. 359. Dragele mele, se aşază şi peste voi anii şi o să vă scadă frumuseţea şi ţîfna. sadoveanu, P. M. 252. Armata cere supunere, cere răbdare. Nu se poate face cu ţifnă şi cu toane, camil petrescu, o. n 531. Poate să pară un individ cu ţif ml de senior feudal, c. PETRESCU, R. DR. 104. + Arţag. Apoi gură mare ca a ta mai rar, măi Petrică... Şi ţifnă, şi semeţie. Lasă că te-am păscut de cind te-ai 'întors, rebreanu, r. n 40. Expr. A-i sări (cuiva) ţîlna = a se mînia, a se înfuria; a-i sări ţandăra. I-a sărit ţîfna, Ce-o fi prind cu cuţitul? STANCU, D. 251. Slabă nădejde dacă d-o vorbă le sare ţîfna. DELAVRANCEA, H. T. 143. A umbla CU ţilna-n nas = a fi mereu gata de ceartă. 2. Cobe (1). Protopopul de-abia mai cîriia, scoţinil cîte o notă de cocoş cu ţifnă. D. ZAMFIRESCU, la CADE. ŢÎFNf. ţifnesc, vb. IV. Intranz. (Despre oameni) A pufni pe nas de mînie. Petre cam începe să ţifnească. caragiale, N. F. 52. + (Despre animale) A sufla cu putere pe nări, a sforăi. [Iapa] strănuta, ţif nea, sforăia. CARAGIALE, s. 42. ŢIFNGSj -OASĂ, ţifnoşi, -oase, adj. Îngîmfat, arogant. Cum vezi, dragă Annie, a rămas tot solemn şi ţîfnos ca un mandarin, c. PETRESCU, c. v. 362. Cucoana e ţifnoasă şi îndrăcită cum nu se mai poate. REBREANU, R. I 239. + Arţăgos, supărăcios. Fata babei era slută, leneşă, ţifnoasă şi rea la inimă, creangă, p. 283. ŢÎGÎLÎ, ţîgîlesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A ciuguli. Nu ţîgîli mămăliga! ŞEZ. v 166. ŢÎHLÎŞ, ţîhlişuri, s. n. Tufiş des. Granguri galbeni, speriaţi, se săltau din ţîhlişuri; se auzea mai încolo frintura lor de cîntec fluierat. SADOVEANU, N. P. 22. Mierle. .. tresăreau spăriate din ţîhlişuri. id. o. I 299. — Variante : ţillliş (popa, v. 68), ţigliş (i. CR. 1134) s.n. ŢÎLEA interj. (Regional) Strigăt cu care se alungă cîinii. ţÎlfâ s. f. v. ţină. ŢÎMUUUtjr, ţîn:buruce, s. n. Mică proeminenţă, de obicei rotundă, la un obicct. Era un fel de ţîmburuc pe care, dacă apăsai, venea îndată sora. camilar, n. ii 93. — Variante : jimburuc, ţîmpurug (i. CR. VI 126) s. n. ŢÎMT, ţîmpuri, s. n. (Regional) Pulpă, coapsă de animal (mai ales de pasăre); copan. ŢÎMPUEtjG s. n. v. ţîmburuc. ŢÎNAŞ, -A, ţinaşi, -e, adj. (Regional) Răzbunător. ŢÎNC, finei, s. m. 1* (învechit şi popular) Puiul anumitor animale (mai ales puiul de cîine, v. căţel),. Compus : ţîncul-pămîntului = căţelul-pămîntului, v. căţel (3) • 2. (Uneori cu sens depreciativ) Copil (mai ales băiat) mic; plod. La noi se uită curios, muşcind dintr-un măr, un ţine numai de-o şchioapă, sadoveanu, o. vii 200. Pe-o mîrţoagă, dintr-o gură de dăsagă Atîrnată de oblînc, Fără scîncet, cu sfială Iese negru la iveală, Numai cit o portocală, Un căpşor mirat de ţînc. topîrceanu, p. o. 37. Un ţînc de vreo şapte ani, un ţăran în miniatură, scobora nişte capre devale. vlahuţĂ, o. a. iii 48. (Urmat de determinări arătînd fiinţa la care se referă) Da* fraţi mai ai? — Am. Iaca, ţîncul ista de soră, sadoveanu, o. vn 218. ŢÎNCĂ, ţince, s. f. (Rar, mai ales depreciativ) Fetiţă, copiliţă. Cum, eu să nu mă însor pînă n-a creşte ţinea asta? PAMFILE, M. R. 28. ŢLxdArA s. f. V. ţandără. ŢÎNDRA s. f. v. ţandăra. ŢÎNŢAR1, ţînţari, s. m. Insectă din ordinul dipte-relor, cu corpul lung, aripi înguste, picioare lungi şi subţiri, ale cărei larve se dezvoltă în ape stătătoare; femela se hrăneşte cu sîngele pe care îl suge înţepînd oamenii şi animalele (Culex). Şi te poartă sub escortă O cohortă de ţînţari subţiri in glas, înzestraţi la cap c-o sculă minusculă, Cu pretenţie de nas. . . TOPÎRCEANU, P. o. 22. -<$> Ţintar anofel v. anofel. ^Expr. A face din ţînţar armăsar = a exagera. In zece ani, nu-i prima oară cînd ŢÎNŢAR — 553 — ţîrîi al A faci din ţînţar armăsar. C. petrescu, a. r. 31. Le place să facă din (infar armăsar. O fi ceva, nu sic, dar nici aşa cum se vorbeşte. rebreanu,'R. i 305. ŢÎNŢĂR’, ţinţari, s. m. Poreclă dată aromînilor. Acolo s-agăţă de noi un bulgar, un muscal, trei greci, un schipetar ¡-un ţînţar. delavrancEa, o. ii 313. ŢÎNŢĂRĂŞ, fînfăraşi, s. m. Diminutiv al lui ţ î n-ţ a r1. ŢÎNŢĂRÎME s. f. Mulţime de ţînţari1. Pe boltă se urca noaptea, fără mişcare sau sunet, decit ţiuitul aprig şi încăpăţînat al ţînţărimii. DUMITRIU, n. 259. Aşa-i viaţa cîmpenească, zise moş Luca, ciosmălindu-se şi invîr-tindu-se, ca pe jăratic, de răul ţînţărimii. CREANCX, a. 125. ŢÎR1 interj. (Şi în forma ţîrc; adesea repetat) Onomatopee care redă zgomotul intermitent produs de laptele care ţîşneşte din uger la muls, de apa care se scurge picurind de undeva etc. Mulge laptele ţirîind: ţîrc!... ţîrc!... ţîrc! şez. ii 137. — Variantă : ţîrc interj. ţîr*, ţtri, s. m. 1. Mică scrumbie de mare, care sc mănîncă mai ales sărată şi uscată. Stroe Vardaru străbătu săgeată întîiul despărţimint din raiul lui Mazdrîh, cu arome de ţîri şi limonie, de scorţişoară, năut, piper şi tahîn, năvălind buzna spre a doua uşă din fund. c. PETRESCU, A. R. 64. Dac-ai fi bun, mai bine un pahar de vinişor, mîncai nişte afurisiţi de ţîri. Caragiale, m. 318. 2. F i g. Om foarte slab. Mai bine era de-mi dam fetiţa după firul ăla de Georgescu de la percepţie? bassa-RAIlHSCU, la CADE. ŢÎRĂ1 s. f. (în loc. a d j. şi a d v.) 0 ţîră = puţin. Stai o ţlră, să vă-ntreb eu ceva, că tot sînteţi aici. DUMITRIU, N. 280. S-a depărtat o ţîră de noi, păşind de-a-ndă-ratelea. vornic, p. 100. Intră in coliba mea de te ospătează şi te odihneşte o ţîră. popescu, b. n 30. (Legat de substantiv prin prep. « de ») îngăduiţi să mai iau o ţîră de putere din ploscă, sadoveanu, n. F. 18. Veneam înapoi pe vagon, de mă udase o ţîră de ploaie, c. petrescu, s. 148. îi viram o ţîră de minte lui Gavril. alecsandri, t. 1533, (în contexte figurate) Mi-a trimis mindra d-acasă, într-o foaie de bujor, Mi-a trimis o ţîr’ de dor. BIBICESCU, P. P. 25. ŢÎRĂ2 s. f. (Regional) Bucată ruptă (de undeva); ruptură, zdreanţă. (Atestat în forma ţiră) Avea o pălărie rea-n cap şi nişte desagi lot ţiră-n spate. KETEGANUL, P. I 6. E x p r. A se Tnco ţîră = a) a se rupe, a plesni, a se face fărîme. Cămăşile pe ei erau negre ca coşul, nespălate cu lunile şi făcute ţîră de nu găseai petec bun să legi sare. ŞEZ. XII 105. (F i g.) Se cătrăni şi să-nfioră, de gîndeai că toată ţiră se face. RETEGANUI,, p. v 42; b) a se strînge ghem (de frică). Să făcea ţiră de frică ce-i era. şez. vii 184. — Variantă: ţiră s. f. ŢÎRĂU, ţîraie, s. n. (Regional) Scoc pe care se scurge apa unui izvor; p. e x t. izvor, şipot, pîrău mic. ŢÎRC interj, v. ţîr1. ŢÎRCÎI, ţîrcîiesc, vb. IV. T r a n z. A mulge o vacă, o capră sau o oaie (care are lapte puţin); a mulge cîte puţin. La ocol. .. vacile le ţîrciia. ŞEZ. II 137. — Variante: ţîrcui (pampimî, i. c. 21), Jîrcoti (Jailn'îk-bîrseanu, d. 456) vb. IV. ŢÎRCOTl vb. IV v. ţîrcîi. ŢÎRCCYNIC, ţîrcovnici, s. m. Persoană care are în grijă curăţenia şi buna rînduială a unei bijerici (v. par a-cliser, pălăraar); p. ext. cîntăreţ, dascăl de biserică, psalt. în căldăruşa fîrcovnicului se află apă sfinţită. STAN CU, D. 32. Bătrînul a rămas in odaia ţîrcovnicului, la un foc bun de paie. CAMIL petrescu, O. I 40. Copiii se ghemuiau in odaia ţîrcovnicului, jos, pe cărămizi. CHICA, S. 55. ŢÎRCOYNKÎSC, -EÂSCĂ, ţircovniceşti, adj. De ţîrcov-nic, caracteristic ţîrcovnicului, al ţîrcovnicului. ŢÎRCUÎ vb. IV v. ţîrcîi. ŢÎRFĂ s. f. (Regional) 1. (Şi in forma ţi fă) Ţarină. Găinele umblă grămadă pe ogor, de cu dimineaţă t se spală în ţifă * ori se suie in patul şi se ciugulesc. PAMKIL.K, VĂZD. 100. 2. Un fel de tencuială făcută din lut amcstecat cu paie, pentru lipitul pereţilor. — Variantă; (1) ţîîă s. f. ŢÎRFÎIĂLĂ s. f. (Regional) Noroi subţire, f leşcă~ raie. Am călcat într-o baltă şi tot m-am umplut de ţirfiială. I. CR. rv 251. ŢÎRÎCĂ s. f. Ţîrişoară. ŢÎRH tJŢĂ s. f. Diminutiv al lui ţ î r i c ă. (Atestat în forma ţiricuţă) Să- mai bem o ţiricuţă Pin’ ce-a fi soare-n luncuţă. marian, nu. 6S2. — Variantă: ţiricuţă s. f. ŢÎRIŞOĂRĂ s. f. Diminutiv al lui ţîră1. Ea puse amindouă miinile şi ridică capacul o ţirişoară, ca să se uite. ISPIRESCU, u. 100. I-a mai rămas o ţirişoară pămînt şi nu ştia ce să facă cu el. ŞEZ. III 26. Al tu joacă-o ţirişoară Şi-l loveşte, doamne, o boală. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 360. ŢÎRÎÎ1, pers. 3 ţirîie şi ţirîieşte, vb. IV. Intranz. 1. A cădea picătură cu picătură, a curge cîte puţin, cu intermitenţă (şi producînd un zgomot caracteristic). Ploaia de toamnă ţiriia subţire, sadoveanu, o. i 385. Picăturile ţirîind in straşina hanului, după furtuna năprasnică de peste zi. C. PETRESCU, A. R. 188. <$■ F i g. în încăpere lampa era trasă; O lumină somnoroasă, spălăcită, ţiriia, ca o negură tomnatecă, peste lucrurile adormite. I)AN, u. 22. •+ A lăsa să curgă apa de care este pătruns sau îmbibat, a se scurge de apă pe încetul (fâcind un zgomot caracteristic). Soarele bătea de către amiază şi streşinile din sat de la Tarcău ţîriiau, sticlind şiraguri de mărgele vii. sadoveanu, b. 113. + Impers. A bura, a burniţa. Afară ţiriia mărunt din picla fumurie, sadoveanu, o. iii 93. + T r a n z. A face să curgă puţin cîte puţin, a da drumul pe încetul, în cantităţi mici. Cind văd că începe să fiarbă, ţirîie. . . făină din mină. rAM-FILE, I. C. 24. 2. (Despre insecte, mai ales despre greieri şi cosaşi, şi despre unele păsări) A scoate sunete repetate, caracteristice, scurte, ascuţite şi tremurătoare. Prin ierburile foşnitoare ţîriiau cosaşii. CAMII.AR, N. I 107. Greierii ţiriie monoton in liniştea mare; îngînarea lor tristă pare că izvorăşte din negura veacurilor, sadoveanu, o. l 284. Se putea auzi cum ţirîiau şi forfoteau gingăniile. cara-giale, o. hi 52. Cind ţîrîiesc vrăbiile, are să se strice vremea. şez. vi 62. «$• (Prin analogie, rar, despre persoane) Care bomboană? Ce bomboană? firii fetiţa. sauovkanu, o. viii 233. F i g. Şi in cea dinţii clipă de revărsare a luminii, grija, care ţiriie la urechea plugarului ca un • greier, II scoală. CÎrleanu, l. 37. Amintiri Ţirîiesc incet ca greieri Printre negre, vechi zidiri. EMINESCU, O. I 105. 3. (Despre sonerii) A suna, a zbîrnîi uşor, tremurat. 4. (Rar, despre instrumente cu coarde) A răsuna în vibraţii scurte şi tremurătoare, lipsite de adincime; (despre muzicanţi) a cînta în acest mod. Ţiriia nesigur cu arcuşul pe strune, rebreanu, I. 21. ŢÎRÎI2, ţîrîi, vb. IV. T r a n z. (Regional) A repara ciorapii astupînd găurile printr-o ţesătură făcută cu acul. ŢÎRÎ1ĂLĂ s. f. Faptul de a ţîrîi1; ploaie uşoară şi de scurtă durată. ţîrîit — 554 — ŢÎŞTI ŢÎRÎÎT1 adv. (în legătură cu modul de a cînta Ia un instrument cu coarde) Din vîrful arcuşului, fără rezo-tianţă ; tremurat. Un ţigan ciuta dintr-o scripcă repede-repcde, ţîrîit. sadoveanu, o. vii 233. ŢÎBÎll2 s. n. Faptul de a ţîrîi1; sunetul, zgomotul produs prin această acţiune. 1. v. ţîrîi (1). Ceilalţi aşteptau tăcuţi, ascultînd fîrîitul lichidului în rezervor. MIIIAI.E, O. 196. în liniştea pavilionului se auzea ţîrîitul ploii pe acoperişul de tablă, un ţîrîit monoton şi obositor, sadoveanu, o. vi 221. 2. v. ţîrîi (2). în tăcerea ruinilor se auzea ţirîitul tremurător al greierilor, sadoveanu, O. III 120. Un ţîrîit necurmat de lăcuste suna-n auz. sandu-aldea, u. r. 164. Cu ce farmec negrăit eram legănaţi de simfoniile tăcerii adinei, întrerupte în răstimpuri, de ţirîitul depărtat a! greierilor de noapte, hogaş, m. n. 109. B. v. ţîrîi (3). Apăsă cu arătătorul elastic pe butonul de lingă uşă al unei sonerii. .. în depărtare, răspunse apăsării un lung ţîrîit metalic. HOGAŞ, M. N. 25. 4. v. ţîrîi (4). Ţipetele femeilor speriate acoperind. . . ţîrîitul înflorit al lăutarilor, rebreanu, r. i 125. ŢÎRÎÎTA s. f. art. (Numai în loc. ad v.) Cu ţîrîita = (puţin) cîte puţin, cu încetul. Salariul ni se dă ca vai de Jutne, cu ţîrîita, dar brutarul nu ne dă plinea pe datorie. pas, z. IV 152. ŢÎRÎIT1ÎRĂ, ţîrîituri, s. f. Faptul de a ţîrîi1; zgomotul produs de unele insecte, de unele instrumente cu coarde -etc. La hanuri, in marginea satelor, erau înjghebate hori fi roatele zburau în ţîrîiturile scripcelor. SADOVEANU, o. vii 327. Ţîrîitura înceată a greierilor poate să se audă numai cind omul e singur. GHEREA, ST. CR. I 138. ŢÎRLĂI vb. IV v. ţîrlîi. ŢÎRLÎf, ţirlii, vb. IV. Intranz. (Despre instrumente muzicale) A produce sunete monotone şi puţin armonioase ; (despre instrumentişti) a cînta în acest fel. Doi ţigani somnoroşi, unul cu lăuta şi altul cu cobza, ţirlîie intr-un colţ, olteneşte. caragiai.e, o. I 331. A doua zi boierul era căftănit şi meterhaneaua turcească ii ţîrliia sub cerdac. ALECSANDRI, T. 141. (în forma ţîrlăi) Şi se bucură tot satul, Vin feciori din cătănie; Sprinten ţîrlăie tilinca Şi-i atîta veselie. GOGA, p. 91. — Variante : ţîrlăi, ţurlui vb. IV. ŢÎRLÎÎT, ţîrliituri, s. n. Faptul de a ţ î r 1 î i şi rezultatul lui. (Atestat în forma ţurluit) în apropiere, un cîne nervos ■ . ■ însoţeşte c-un urlet prelung şi sfîşietor ţurluitul flaşnetei, vlahuţX, la Tdrg. — Variantă: ţurluit s. n. ŢÎRLÎITGR, -OÂRE, ţîrlîitori, -oare, adj. Care ţîrlîie. + (Substantivat, f.) Termen depreciativ pentru un instrument muzical stricat, hodorogit, dezacordat. Da du-te ■ .. ■cu ţirlîitoarea asta. alecsandri, T. I 124. ŢÎRLÎITtJRĂ, ţirliituri, s. f. Cîntare monotonă şi puţin armonioasă dintr-un instrument muzical. (Atestat în forma ţurluitură) A început. . . a-l mustra. . . cum de el, om bătrîn... şi să-l cuprindă aşa jocul cînd aude o ţurluitură de fluier. SBIERA, P. 9. — Variantă : ţurluitură s. f. ŢÎRLOl s. n. v. ţurloi. ŢÎRŢÎRĂTICĂ s. f. (Adesea pe Iîngă «poamă») Varietate de struguri cu bobiţe mărunte şi cu gust acrişor. ŢÎRŢÎRĂ s. f. (Regional) Măzăriche (II)- Cînd fulgii sint înlocuiţi prin nişte bobiţe, ninsoarea aceea se cheamă ţîrţiră. PAMFILE, vXzd. 169. ŢÎRÎjCĂ s. f. Ţîrişoară. îra, nănaşule, şi dumneata, bădiţă Stavăr, da staţi o ţîrucă şi cinstiţi şi din mustul nostru, sadoveanu, o. vin 162. Expr. Nici ţîrucă = nici pic, de loc, cîtuşi de puţin. Ce folos că nu-i putere. Nici ţîrucă mîngîiere. alecsandri, T. 215. ŢÎŞKÎ, ţîşnesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre lichide, aburi) A ieşi cu presiune printr-o crăpătură sau printr-o deschizătură. V. răbufni. Singele ţişnea şi gilgiia pe prag. dumitriu, n. 63. Laptele bogat ţişneşte din ugerele grase, sadoveanu, o. i 50. Unde intră sonda, ţicneşte ca berea de la butoiul cu presiune. C. PETRESCU, A. jt8. -0* (în contexte figurate) în asfinţit, nourii se sparg deodată, şi asupra Iezerului, prin spărturi, ţîşnesc izvoarele sîngeroase ale amurgului de flăcări. SADOVEANU, o. iii 686. «$■ F i g. Toată patima care mocnea de zile îndelungi. . . ţişnea prin luminile ochilor lui Ion. DUMITRIU, N. 191. + A sări, a împroşca. Băltoacele ţîşneau în pînze galbene de apă sclipitoare, dumitriu, N. 31. Călcînd de-a dreptul cu talpa, vîrtos, în girlele de unde ţîşneau proaşte de apă lutoasă, c. PETRESCU, A. R. 49. 2. A ieşi, a sări pe neaşteptate de undeva; a intra brusc undeva, a da buzna, a irupe. Flăcăul cel voinic ţîşni pe uşă în urma controlorului, cu pumnii încleştaţi. DUMITRIU, N. 7. Uşa trosni, sări din clampă, şi in birou ţîşni un omuleţ. Galan, b. i 6. Iepurele ţîşneşte toamna dintre ierburi uscate. STANCU, D. 430. Husarii ţîşnesc îngroziţi de după garduri. CAMU, petrescu, U., n. 321. + A porni brusc, a se repezi, a se năpusti. Ridicindu-se.. . in două picioare, calul vru să ţişnească înainte. PREDA, î. 139. Ca un şarpe, Mură a ţişnit in pieptul Saftei. GALAC-TION, o. I 73. Şalupa ţîşni ca o săgeată sub forfoteala helicei. BART, E. 110. 3. A se ivi deodată, a izbucni cu putere. Muguri noi ţîşnesc din putregai, înfrunzeşte şi-nfloreşte ţara. BENruc, V. 80. Undeva, la spatele lor, după hornuri, ţişni lumina unei lanterne. CAMILAR, N. I 76. Din pămîntul rădăcinii, ţişniseră îndrăzneţ cîteva vlăstare crude. C. PETRESCU, S. 14. Luminile ţişniră brusc in sala încinsă de căldură. REBREANU, R. I 201. Fig. Din clopotul fierbinte al vieţei celei noi, Ţîşneşte poezia adevărată, vie. DEŞLIU. G. 6. Din toate, aşa cum le primea, ţişnea o bucurie ciudată, nouă. PREDA, î. 69. + (Despre sunete, zgomote) A domina. De afară se auzeau strigăte ce ţîşneau deasupra murmurului mulţimii, dumitriu, N. 71. — Variantă: ţişni (creangX, a. 6) vb. IV. ŢÎŞNÎRE, ţişniri, s. f. Acţiunea de a ţîşni; apariţie, săritură bruscă. 11 interesa şi îl amuza ţîşnirea neîntreruptă a şobolanilor■ de cimp, care le tăiau necontenit calea. CAMIL PETRESCU, N. 90. + F i g. Izbucnire, răbufnire neaşteptată, explozie (3). Fără voia mea, cu aceeaşi gratuitate cu care mă pregăteam de ţîşnire, mă trezesc zîmbind admirativ. CAMIL. PETRESCU, P. 64. ŢÎŞNÎT, -A, ţîşniţi, -te, adj. Sărit, năpustit (undeva sau de undeva). + (Adverbial) Cu presiune, împroşcînd la distanţă. Scuipă ţişnit printre dinţi şi şterse moneda lichidă cu talpa. C. PETRESCU, î. II173. ŢÎŞMTGR, -0&R~Ei, ţîşnitori, -oare, adj. (în expr.) Fîntînă ţîşnitoare = fîntînă arteziană, v. artezian. Trimitea plan feciorului să-i comande patru capete de leu cu gurile de bronz căscate, spre a împodobi patru fintini ţîşnitoare. c. petrescu, r. dr. 95. ŢÎŞNITtJRA, ţîşnituri, s. f. Faptul de a ţîşni; ceea ce a ţîşnit de undeva. Am zărit două ţişnituri de fum una după alta... Pe loc a tăcut mitraliera. MIRONESCU, s. A. 121. ŢÎŞl’OĂCĂ, ţîşpoace, s. f. (Regional) Poşircă. + Mîncare, mai ales ciorbă, de proastă calitate; zeamă lungă (v. Iun g). ŢÎŞT interj, v. ţîşti. ŢÎŞTI interj. (Şi în forma ţîşt) Cuvînt care sugerează mişcarea bruscă şi precipitată a unei fiinţe care sare sau ţîşneşte (de) undeva. Fata se apropie iarăşi şi pasărea. — 555 — ŢOBÎC tocmai cînd să puie mina pe ea, (işti zboară pe bătătură. POPESCU, B. III 119. <$>■ (Cu valoare verbală) N-apucă duhovnicul să deschidă cutia bine ţi (işti! din ea uit şoricel. stXnoiu, c. i. 127. — Variante: ţîşt, ţişt (alecsandri, la cade) interj. ŢÎŢ, ţîţuri, s. n. (Regional) Căniţă din care li se dă copiilor sii bea apă, lapte. ŢÎŢĂCA, li'face, s. f. (Mold.) Diminutiv al lui ţaţă.' Ţifaca noastră Leona avea nevoie să se mlnie, să tune şi să detune in fiecare si. sadoveanu, n. f. 6. Ascultă, Guliţa nineacăi; hai, că ne-aşteaptă fifacele. alecsandri, T. 408. — Variantă: ţdcă s. f. ŢÎŢĂ, fîfe, s. f. 1. Mamelă. Puiul de lup, cind dă de singe, lasă fi[a lupoaicei şi e lup l delavrancea, o. n 116. Adormiţi fiind purceii cu ftfa în gură, voinicul băgă mina binişor şi apucă un purcel, ispirescu, l. 129. M-oi întoarce la mama, ca să mai sug înc-o dată laptele cel de văpaie albă a ţiţelor ei. EMINESCU, n. 24. Plumbul, intrînd subt ţi'fa stingă, a frint o coastă, negruzzi, S. i 29. ^ Loc. a d v. (Popular, în legătură cu modul de a ţine sau de a purta un sugaci) La ţîţă = la piept, la sîn, sugînd. Simion Lungu, beat-leucă, răsimat de un colţ de masă, îşi înjura nevasta care stătea lingă el, în picioare, cu nn copilaş la ţtţă. rebreanu, I. 34. Se apropia Anghelina lui Nistor Mucenicii, desculţă, cu un copil la ţîfă şi altul, de vreo patru ani, de mînă. id. R. I 176. Pe coastele dealurilor se văd. . . femei rătăcind cu pruncii la ţîfă. RUSSO, o. 34. <$■ Copil de ţîţă v. copil (2). Loc. adj. (Despre o femeie) Cu ţîţă = care alăptează. Mama cu ţîţă să nu umble cu canforă. . . că pe urmă îi înţarcă fîţa. ŞEZ. VI 59. «0» E x p r. A ¿la ţîţă = a alăpta, a da să sugă. Daţi-i niţică ţîfă băiatului meu. . . Hulpav, frate-meu se repede şi suge. STancu, d. 232. Copilul pină nu plînge, mă-sa nu-i dă ţîfă. şez. I 218. (Despre o femeie)  avea ţîţă = a avea secreţiune suficientă de lapte pentru a-şi alăpta copilul. (Atestat în forma ţiţă) Dar ai ţiţă de ajuns? CONTEMPORANUL, IV 390. 2. Compuse: (Bot.) ţîţa-caprci = a) barba-caprei, v. b a r b ă ; b) plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunzele alungite şi cu florile galbene-aurii (Trago-pogon orientalis) ; ţîţa-oii = a) degetar; l>) ciuboţica-cu-cului, v. c i u b o ţ i c ă; jîţa-vacii = a) varietate a viţei de vie care produce struguri cu boabe cărnoase şi alungite (Vitis) ; razachie ; b) ciuboţica-cucului, v. c i u b o ţ i c ă ; c) plantă erbacee din familia primulaceelor, cu frunzele dispuse în rozetă şi cu florile galbene aşezate în um~ belă la vîrful tulpinii (Primula elatior). 8. (Popular) Gurguiul urciorului, prin care se bea apă. Vrei un ulcior cu ţîţă ori un ulcior cu flori de smalţ albe pe burtă. STancu, d. 43. 4. (Popular) Celulă în care se dezvoltă matca albinelor; ţîţînă (2). ŢÎŢĂ! vb. IV v. ţîţîi. ŢÎŢIŞOĂRĂ, ţîţişoare, s. f. Diminutiv al lui ţ î ţ ă. Cămeşă mîndră floare. . . Uscată la ţîţişoare, Cu foc de la inimioară, şez. i 13. Zidul că mă strînge, Ţîfişoara-mi curge, Copilaşu-mi pltnge! TEODOREScu, p. p. 466. Zidul se suia Şi o cuprindea. . . Pîn‘ la costişoare, Pin' la ţîfişoare. ALECSANDRI, P. P. 190. ŢÎŢÎI, fi ţii şi fiţîiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Şi în formele fi (Si, ţiţii) 1. (Despre insecte şi unele animale) A scoate sunete subţiri şi tremurate. V. ţ î r î i. Cîfiva greieri poeţi fîţîiau la lună, urcaţi pe coviltirele căruţelor. Galaction, o. i 270. Scripcariul are musteţe lungi şi încres-tate; dacă-l prinşi şi-l pui la ureche, ţiţieşte; de aceea se numeşte scripcari. marian, ins. 101. Am o scroafă cu purcei: de prind pe unul, toţi ţifiesc (Lanţul). GOROVEi, c. 197. + (Despre instrumente cu coarde) A ţîrii (4). Nu ţîţăi ca diblele. MAT. folk. 1594. F i g. (Despre inimă, de obicei cu o determinare cauzală) A tremura, a palpita (de frică, de nerăbdare etc.). Un nărod slab Ia minte. . . de-mi ţîţiie inima în tot ceasul să nu dea foc la casă. c. PETRESCU, R. DE. 21. Pîndea chipul magistratului şi-i ţîţîia inima in el de teamă să nu-l audă. popa, v. 190. Rămase nedumerit, uitîndu-se la birjarul de pe capră, căruia îi ţîţîia inima de frică. i>. zamfirescu, r. 85. 3. (Despre oameni) A plescăi cu buzele sau cu limba scoţînd un sunet asemănător cu un « ţ», exprimînd mirarea, îndemnul etc. Şi ţîţîi mirat din buze. După aceea, speriat de cele spuse, înlemni ca butucul. Camilar, n. i 79. Vizitiul ţîţîi la cai. rebreanu, r. ii 69. — Variante: ţîţăi, ţiţii vb. IV. ŢÎŢÎÎT s. n. (Şi în forma ţiţiit) Faptul de a ţîţîi; (concretizat) sunetul produs. 1. v. ţîţîi (1). Cînd îl prinzi in mină şi-l pui la ureche [scripcarul] produce un fel de. . . ţiţiit, ca şi cînd ar cînta cineva dintr-o scripcuţă sau cobză. marmn, ins. 101. 2, v. ţîţîi (3). îşi strînge buzele şi scoate un fel de ţîţîit. şez. rv 32. — Variantă: ţiţiit s. n. ŢÎŢÎNĂ, ţiţini, s. f. (Mai ales la pl.)’ 1. Balama. Cineva-n umbră Tot umblă, tot umblă... Şi rupe ţîţîni şi lăcate. beniuc, v. 1Z4. La a doua pălitură, căzu o bucată din trunchi ca o uşă sărită din ţîţînă. c. PETRESCU, R. dr. 154. Se-ndoaie stejarii bătrîni Şi uşile gem în ţiţini. coşbuc, r. I 235. Bătrînul intra pe poarta ruginită în ţîţîni. slavici, N. Ii 5. în dom de marmur negru ei intră liniştiţi Şi porţile in urmă in vechi ţiţini s-aruncă. eminescu, o. i 93. E x p r. A scoate pe cineva din ţîţîlli v, scoate (I 8). 2. Celulă în care se dezvoltă matca albinelor. (Atestat în forma fiţină) Se cunoaşte că un stup este gata să roiască de pe fifinele ce se fac pe dunga fagurilor; căci într-aceste ţiţini se prăsesc mumele albinelor sau împără-tesele stupilor, i. ionescu, M. 381. 3. (Popular) Rădăcină a unui furuncul. — Pl. şi: ţîţîne (GANE, N. iii 18). — Variantă: ţi-ţfnă s. f. ŢÎŢ<3S, -OĂSĂ, ţîţoşi, -oase, adj. Cu ţîţe mari. însuşirile unei vaci perfecte. Şi ţiţoasă şi lăptoasă şi devreme acasă, teocorescu, p. p. 191. ŢÎŢÎÎCĂ, (i(uci, s. f. Ţîţişoară. (Atestat în forma fiţucă) Dragul mantii îngeraş! Da cum de mi le înduraşi Şi ţiţuca mi-o lăsaşi? marian, î. 134. — Variantă: ţiţiică s. f. ŢOA interj. Strigăt repetat cu care se cheamă porcii la mîncare. ŢOĂBĂ, ţoabe, s. f. Specie de ţînţar foarte mic, negru, cu abdomenul gros (Simulia). ŢOĂLĂ, ţoale, s. f. (Popular, mai ales la pl.) Obiect de îmbrăcăminte; (depreciativ) haină veche, uzată. Trec săptămînile... şi nu mai avem ţoale, dumitriu, n. 23. Arunc o ţoală pe mine şi ies afară, în arie. STancu, d 318. Erau nişte ţoale pe un cuier la dreapta, slavici, n. ii 186. <$> Fig. Scuturînd de pe noi ultimele ţoale ale umilinţei fanariote, să ne întărim sufletele, odobescu, s. iii 447. ŢOĂNDRĂ s. f. v. ţundru. ŢOĂPĂ, ţoape, s. f. Persoană cu apucături grosolane, bădăran. Nişte nespălaţi, nişte ţoape. v. rom. aprilie 1954, 19. ŢOBÎC, ţobîci, s. m. (Regional) Ţoabă. ŢOC — 556 — ŢOPĂIAlA ŢOC1 interj. (Adesea repetat) Onomatopee care redă zgomotul sărutatului şi al suptului. Ea se pleacă să te ridice şi tu « ţoc, ţoc ». DAVIDOGLU, o. 49. Se repede la dînsa ş-o săruta, ţoc, ţoc/ SADOVEANU, la TDRG. Eu sînt gata să fac semne şi minuni pentru dragostea ta, ah! (ţoc, şi iar îl sărută). GORJAN, H. I 70. ŢOC*, focuri; s. n. Scaun special pe care se aşază pieptenele de dărăcit. S-au pus la cină. Fata sta la ţoc. coşbuc, P. i 249. ŢOCAi, ţâcăi, vb. IV. 1. Refl. reciproc. A se săruta (cu zgomot); a se pupa. Cînd vezi două moftan-gioaice amesiecîndu-şi alifia de pe buze şi ţocăindu-se cu multă căldură, să ştii că nu se pot suferi, caragiale, o. II 33. Şi numai iaca ce mi-o vede cu un flăcău în braţe, ţocăindu-se (sărutîndu-se). ŞEZ. VI 153. 2. I n t r a n z. (Despre copii) A mişca buzele prin somn ca şi cînd ar suge. ŢOCAîT, ţocăituri, s. n. 1. Faptul de a (s e) ţ o c ă i; sărut zgomotos, pupătură. 2. Zgomot, lipăit făcut de copii cînd sug. Prin somn, corpolentul romancier imita din buzele unsuroase ţocăitul pruncilor sugaci, c. petrescu, o. p. i 44. ŢOO-ÎN-I'GC adv. (Regional, numai în e x p r.) Cu ţoc-în-poc = cu toate lucrurile pe care le are cineva, cu tot calabalîcul; cu căţel şi cu purcel. ŢOCNÎ, ţocnesc, vb. IV. T r a n z. (Despre păsări) A Iovi cu ciocul; (despre animale, şerpi) a muşca. Cu . coada L-ai impletecit Cu gura L-ai ţocnit. mat. folk. 1146. ŢOGOŞĂT, -Ă, ţogoşaţi, -te, adj. (Regional; şi substantivat) Ţuguiat. Şapte cete-mi deştepta... Cu căciuli de urs, Să vezi ţogoşate, Lăsate pe spate. MAT. FOLK. 157. ŢOI1, ţoi, s. m. (Ornit.) Scorţar1. Ţoii, cintezoii şi piţigoii, toţi îl intimpinau peste tot locul cu dulcile lor cintări. ODOBESCU, S. IU 181. ŢOI2, ţoiuri, s. n. Păhărel avînd forma unei sticluţe cu gîtul lung şi îngust, din care se bea ţuică sau rachiu (v. ciocan); conţinutul unui asemenea păhărel. Eraii singuri, lingă ţoiurile de spirt verde de secară. DUMITRIU, N. 240. Din mină în mină trece ţoiul de ţuică, ulceaua cu vin. stancu, D. 234. La o masă de alături, cu un ţoi de ţuică şi cu mina la falcă, stătea un muşteriu. PAS, z. IV 247. Mai bine beau eu două ţoiuri. SADOVEANU, M. C. 133. — Variantă: fui (slavici, N. i 294) s. n. ŢOL1, ţoii, s. m. Unitate de măsură pentru lungime, valorînd aproximativ 25,4 mm. O scindură lungă de trei stînjeni şi groasă de patru ţoii. SADOVEANU, N. F. 61. ŢOL2, ţoiuri, s. n. Ţesătura groasă de lînă sau de cînepă, folosită la ţară ca pătură, ca velinţă, ca scoarţă de aşternut pe jos etc. V. cergă, 1 ă i c e r. Şiruri de căruţe trase de căluţi slabi, acoperite cu coviltire de ţoiuri mişcau la dealuri. CAMII.AR, N. I 9. Pe jos [oluri lucrate din petice în război, iar peste ele o scoarţă lungă şi îngustă. camil petrescu, o. ii 93. Peste cuprinsul întreg al chervanelor, erau aruncate ţoiuri groase şi mari de cînepă. HOGAŞ, DR. 11.39. Stăpine, aşterne un ţol aici, în mijlocul ogrăzii, creangă, p. 68. <{■ Exp r. A bato (pe cineva) ţol = a bate foarte tare. ŢOLÎT s. n. (Rar, cu sens colectiv) Mulţime de haine, de ţoale. ŢOLÎQĂ, ţolici, s. f. (Regional) Ţol2. Pe pomostinea carului se pune o rogojină, ori mai curind un ţol sau ţolică. PA11FILE, A. R. 142. ŢOI.ÎNĂ, ţoline, s. f. Nume de ocară pentru femei. Alei, ţolină ce-mi eşti, zise fata împăratului, da bine m-ai vîndut. CREANGĂ, P. 274. A, ţolină, auzi ce-mi face, Las” c-oi dobzăla-o eu. negruzzi, s. iii 31. ŢOLÎNC, ţolince, s. n. (Regional; şi în forma ţolincă) Ţol2. Luară ţoiincile rupte de pe lăviţi şi înveliră pe Ioana. sadoveanu, o. iii 16. Le iei pîn’şi ţolincul, de tremur y sărmăneii, de frig. contemporanul, nn 102. — Variantă: ţolincă, ţolinci, s. f. ŢOLÎNCĂ s. f. v. ţoline. ŢOLÎŢĂ, ţoliţe, s. f. Diminutiv al Iui ţ o a 1 ă. Să descuie lăzile. Să-mi scoată (oliţele, hodoş, p. p. 142. ŢOLtlŢ, ţoluţuri, s. n. (Popular) Ţol2. ŢtiNDRĂ s. f. v. ţunilră. ŢONŢOIlOl s. n. v. tontoroi. ŢOÎ1 interj. (Şi în forma ţup) 1. (Adesea cu valoare verbală) Exclamaţie care însoţeşte o săritură sau o mişcare bruscă. V. ţ î ş t i, h o p. Atuncea păunul, ţup jos, se dete iute peste cap. sbiera, p. 33. îmi sărea ţop înainte ca o turturea, alecsandri, T. 5. <[> M-am dus la Galaţi. . . şi cum am ajuns, nici una, nici două. . . ţup în vapor. id. ib. 70. Cuşmuţa mea cu nărav ■ ■ . A făcut ţup peste gard. marian, s. 322. <£■ (Şi în forma ţupa, în corelaţie cu hop sau cu h o p a, însoţeşte sau sugerează săltarea în timpul jocului) Hopa-ţu-pa... amindoi cintăm. negruzzi, s. m 12. Hopa-ţupa cît ţine nunta. mat. folk. 708. Hop-ţup, n-am să-mbuc Şi la moară n-am să duc. jarnîk-bîrseanu, d. 387. ■0» Loc. adv. (Popular) Dc-a hupa, do-a ţupa = de-a rostogolul. Sfintu-ndat-a şi picat De-a hupa, de-a ţupa. marian, S. 279. + (Rar) Exclamaţie care sugerează o cădere. V. zdup. Hîţa, bîţa, Ţup la pă-mînt (Mătăniile). sbiera, p. 322. 2. Exclamaţie care se rosteşte în legătură cu sosirea sau cu intervenţia neaşteptată a cuiva undeva. Se pomeni cu zina că vine, şi nici una, nici alta, ţop, se prinse lîngă dînsul in horă. ispirescu, L. 213. <$> (Cu valoare verbală) Un pîrlit află din auzite c-ar fi gol scaunul Moldovei,'şi ţop şi el... «Eu sînt Petru, copilul Răre-şopiit. delavrancea, o. ii 182. + Exclamaţie care exprimă o schimbare subită de atitudine, de situaţie. Eu cit şi Cosma sintem gata de logodnă şi apoi, ţop, ca din senin să-mi calc vorba, slavici, n. i 107. Priviţi-i. .. de-abia daţi afară din slujbă şi, ţup in opoziţie! ALECSANDRI, T. 1448. — Variante : ţup, ţupa interj. ŢOF2, ţopi, s. m. (învechit şi popular) Zuluf; p. ext. coadă împletită, panglică pe care şi-o împletesc fetele în cosiţe. Zamfira toate le avea, numai ţopi ii lipsea, pann, p. v. m 112. ŢOPĂI, ţâpăi, şi ţopăiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Şi în forma ţupăi) A sălta de pe-un picior pe altul, a se mişca sărind (dezordonat) şi aruneînd picioarele. Am fi ţopăit, ca broaştele, săptămîni de-a rîndul cu genunchii goi prin ţepile miriştei. stancu, d. 190. Se aduna lumea ca la urs şi copiii ţopăiau prosteşte. PAS, z. I 153. Arare, iepuri roşcaţi se strecurau ţupăind prin luminişuri, sadoveanu, O. I 63. Omul... ţipă, sforăie, ori sare, ţopăie, cara-GIALE, N. F. 71. + (Ironic) A dansa, a juca. Şi cind dă să ţupăiască, stuhul sau papura tot foşnesc, iar oamenii îl necăjesc rizînd. SEVASTOS, n. 331. Ian priveşte-l cum ţo-păieşte. alecsandri, T. 197. <*> T r a n z. f a c t. Nu se lasă în ruptul capului pînă ce nu-i ţupăiesc şi pe ei in horă. SEVASTOS, N. 317. — Variantă: (upfli vb. IV. ţopAiAlA, ţopăieli, s. f. (Şi în forma ţupăială) Acţiunea de a ţopăi; săritură dezordonată, greoaie. ŢOPĂIT — 557 — TUHĂI Chiote de veselie, Ţupăieli de oameni beţi. vlahuţĂ, Ia -ÎDRG. — Variantă: ţlipăiiilă s. f. ŢOrĂÎT s. n. Faptul de a ţopăi; ţopăitură. Cind se opriră din ţopăit, ca să se mai deşerte citeva coşuri de struguri, el o întrebă, repezit■ şi acru. camil petrescu, o. ii 295. ŢOI’ĂITtJRĂ, ţopăituri, s. f. Ţopăială. , ŢOI’ÎC interj. Ţop. + (Cu valoare verbală) Uite, iată, vine. Pe care uliţă m-oi învirti şi la orişice ceas m-oi ăfla. .. el, ţopic, înaintea mea. pamfile, a. r. 262. ' ŢOI tilCĂ, ţopirci, s. f. (Regional) Ţopîrlan. Iaca mă! nu cumva s-o boierit ţopîrca? alECSandri, T. 913. ŢOrtRLĂX, ţopîrlani, s. m. Om cu apucături .grosolane; mojic, bădăran. V. ţoapă. El îi spuse cu E x p r. A SC face ţuşcă = a se îmbăta. Din duşcă-n duşcă Mi-i să nu mă fac ţuşcă. ALEC-sxndri, t. 241. ŢtjŞCĂ2, ţuşti, s. f. (Mold., Bucov.) Ardei mic, iute, cu care se dă gust mîncărilor. Ţuşr<5v,' ţuşcovi, s. m. (Iht.) Obleţ de dimensiuni mari (Chalcalburnus chalcoides). ŢUŞTI1 interj. Ţîşti. Fac ţuşti din baltă ş-o iau la sănătoasa ; şi aşa fugeam de tare pe prund, de săreau pietrele. CREANGĂ, A. 67. (Cu valoare de verb) Se sui pe un co-mănac pină cind ii veni bine, şi, deodată, ţuşti in spinarea calului. VISSARION, B. 15. Tată-său îl fugăreşte, el ţuşti pe o parte şi vine pe alta, şi tumba jos. PĂUN-PINCIO, p. 110. Şoaricul a mirosit Aproape de mincare. ■ . Şi tocma de subt lup furind o fărmătură: Ţuşti iute-n crăpătură, donici, F. 73. ŢUŞTÎ2, ţuştesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A arunca cu repeziciune. Femeia ţuşteşte in cuptor purcelul şi găina friptă. ŞEZ. XVII 38. ŢUŢ, ţuţuri, s. n. (Regional) Proeminenţă cărnoasă. Ia puiul şi-i arde ţuţul (moţul) acela de carne în vîrf. şez. vi 84. ŢUŢANEÂSCĂ s. f. (Mai ales articulat) Numele unui joc ţărănesc care se joacă la nunţi; melodia după care se dansează. ŢUŢtJI, ţuţuiuri, s. n. (Regional) Ţugui. O cascadă de piscuri şi de ţuţuiuri se repede spre valea Prahovei. La TDRG. Opt opintele, Două scîrţiiele Şi-un ţuţui după ele (Plugul), gorovei, c. 297. ŢUŢUlA, ţuţui, vb. I. Refl. (Regional) A se cocoţa. Necăjită, se ţuţuie pe coama unui zid. La Tdrg. ŢUŢU1ÂN, ţuţuieni, s. m. Cioban transilvănean (v. mocan); (depreciativ) om de rînd (v. ţopîrlan). Iaca ţuţuianu ■ . . şi-o pus livreaua, alecsandri, T. i 136. ŢUŢUIÂACĂ, ţuţuience, s. f. 1. Nevastă de ţuţuian. 2. (Mai ales articulat) Numele unui dans popular; melodia după care se dansează. De-ndată ce s-a săvirşit masa de cununie, toţi nuntaşii se prind la joc, ce durează pîn-aproape de către seară, cam cu următoarele jocuri: ardeleanca... hora... ţuţuianca. SEVASTOS, N. 282. ŢtlŢUL, ţuţuie, s. n. (Regional) Scrînciob. ŢUŢULtJC s. n. v. ţuluc. ŢtŢUR s. m. v. ţurţur. ŢUŢURÂ, ţuţur, vb. I. Tranz. (Transilv.) A scutura pe cineva trăgîndu-I de păr sau de urechi. Se apropie de cal, îl ţuţură de urechi, luă cerga şi o aruncă in căruţă, slavici, N. ii 4. ŢUŢUROl, ţuţuroaie, s. n. Şiroi. Paparudă, rudă, Vino de mă udă. . ■ Cu găleata plină, Ploile să vină■ ■ . Cit apă de ploaie, Tot cu ţuţuroaie. ŞEZ. I 155. ŢCYLÎC interj, v. ţivlic. u U1 s. m. invar. A douăzeci şi patra literă a alfabetului şi sunetul corespunzător; este o vocală labială posterioară închisă. I}2 interj. (Adesea prelungit sau însoţit de alte sunete) 1. Exclamaţie demonstrativă de avertizare. U ! Cine-i mai mare-n sat? pann, P. v. I 95. U! iaca lupul, fine-te, măi, ţine-te. ţiciiindeal, f. 46. 2. Exclamaţie care exprimă surpriza, regretul sau indignarea. Sobarul, după ce se mai dezmeţi, izbucni cu străşnicie: U! O! Pi! Bre! Ce scandal! Ce nelegiuire! NE-GRUZZi, s. i 228. 3. (însoţit de obicei de «iu ») Strigăt de bucurie care însoţeşte chiuiturile. U, iu, iu, nănaşă-mare, Ia şi suflă-n luminare, Doar a arde şi mai tare. marian, na. 267. U, iu, iu şi na, na, na. . ■ Ieşi afară, soacră-mare, Că-ţi aduc piep-tănătoare. id. NU. 630. 4. Cuvînt care redă urletul unor animale (mai ales al lupului). Lupul flămind leşinat... U! Mă-ntreabă prin urlat, pann, p. v. i 95. UBICUITÂTE s. f. (Livresc) Calitatea de a fi prezent pretutindeni (sau în mai multe locuri) în acelaşi timp. Totul e o simplă iluzie, persoana fiind una singură, cu darul vrăjitoresc ai ubicuităţii. ualea, o. 77. — Pronunţat: -cu-i-, icâz, ucazuri şi (rar) ucaze, s. n. (învechit şi arhaizant) Ordin, decret, ordonanţă, hotărîre care trebuie executată fără discuţie. Parcă mereu zvîrlea ucazuri. STANCU, D. 7. Se primise de la arhierie un ucaz in care lămurea că: fiii duhovnicilor... să se primească bursieri. CONTEMPORANUL, m 660. Ucazele lui Petru. . ■ Din mină nu le lasă, drept pravăţ ii slujesc. NEGRUZZI, s. IX 194. UCENÎC, -Ă, ucenici, -e, s. m. şi f. 1. Persoană (tînără) care învaţă o meserie, lucrînd sub îndrumarea unui meşter. Nici un fierar n-avea in fierăria sa atiţia ucenici. SBIERA, P. 248. Prislea se duse de se băgă ucenic la argintar. ispirescu, L. 91. Muia feleştiocul in strachina cu dohot şi-mi trăgea un pui de răbuială ca aceea pe la bot, de-i bufnea risul pe toţi ucenicii din ciubotărie. CREANGĂ, A. 46. ■if (Cu precizarea meseriei) Mă sfătuieşte să intru ucenic lăcătuş. SADOVEANU, N. F. 184. 2. Adept şi continuator al unui savant sau al unui artist (v. discipol); p. e x t. începător într-o activitate ştiinţifică sau artistică. îi recitam liber versurile, ingî-nindu-mă cu alţi ucenici ai literaturii. sadoveanu, E. 74. Am avut cinste a înfăţoşa d-voastre prohorisirile ucenicilor mei în istorie, cetire, scriere, aritmetică. NEGRUZZI, s. 1 5. Ucenicii lui Petru Maior au răstălmăcit cuvintele dascălului. russo, o. 62. + (în mănăstiri) Novice. Mai mult de jumătate din aceste mirese ale domnului crescuseră ucenice in casa maicei Rahila. Gai.aCTION', o. i 316. UCENICI, ucenicesc, vb. IV. Inţranz. A învăţa o meserie pe lîngă un meşter, a învăţa ca ucenic ; a fi ucenic. Iată şi băiatul cu care ucenicise că vine şi se aşază lîngă dînsul. ispirescu, L. 140. + F i g. A îndeplini o muncă de începător. Ion Anghel uceniceşte astăzi, în timpuri luminoase, în făurăria poeziei. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 179, 7/5. UCEMCÎE, ucenicii, s. f. Starea, calitatea, ocupaţia de ucenic; timpul petrecut ca ucenic. Făcut-am cea mai aspră şi grea ucenicie, macedonski, o. i 3. Acum eşti calfă, ai scăpat de ucenicie, ispirescu, L. 370. A crescut băiatul canonit şi muncit şi a ajuns, după ucenicie, culegător. caragiale, o. n 26. UCÎD s. n. (învechit, rar) Ucidere, omor. Ba să tăcem, zău, ca zidul, că nu-i lucru să-l vorbim, De se va afla ucidul, cu toţii ne prăpădim, pann, p. v. iii 115. UCÎDE. ucid şi (regional) ucig, vb. III. 1. Tranz. A omorî. V. asasina. Puteam prea bine să-l ucid. Dar l-am lăsat... Prea era frumos şi tînăr. eftimiu, î. 98. Calul zbură, fără să mişte din aripi, drept spre oştirile duşmanilor, care veneau ucigînd lumea şi arzînd satele, vissarion, b. 43. Cade copacul peste car de-l sfarmă şi peste boi de-i ucide. creangă, p. 46. Nu mişcă ■ . . L-am ucis!. . . M-am dezbărat de el. alecsandri, î. i 450. (Refl. reciproc) Să-i facă să se bată pină s-or ucide, creangă, p. 144. (Poetic) [lamă] în zadar îngheţi pămîntul, Ucizi florile şi stupii. alecsandri, p. iii 22. <£> (în imprecaţii) Ucide-l-ar pietrile de schimonosit! gorjan, h. rv 173. Ucigă-te crucea, drace! Ce nu dai babelor pace? Jarnîk-bîrsEANu, d. 466. «0- (Prin exagerare) Viaţa de curte îl ucidea ca scriitor, ii fura tot timpul, stancu, U.R.s.s. 144. Nu cumva ţfiai pus in gind să mă ucizi cu o mărturisire? REBREANU, I. 104. Nu-i ucidea chinul, cît doru-i ucidea, coşbuc, p. n 201. Muieruşcă din Braşău, Mură-albastră-i ochiul tău, Care mă ucide rău. alecsandri, p. P. 53. + F i g. A distruge, a nimici, a zdrobi. V. omorî (2). împotriva războiului care înăbuşă şi ucide elanul creator, ucide activitatea in slujba omului, pentru apărarea culturii, s-au ridicat intelectualii cinstiţi din toate colţurile lumii capitaliste. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 360, 1/5. S-a dus să-şi ucidă neastîmpărul ■ . . prin cele păduri cu fiare de vinat. galaction, o. 1-71. Răsare luna..: Oameni veniţi să-şi ucidă urîtul. . . cătară hipnotic la ascensiunea domoală a luminii, c. PETRESCU, î. I 16. 2. Refl. (Astăzi rar) A se sinucide. Spun parcă toţi cireşii o poveste Cu-o zină albă care s-a ucis. D. BOTEZ, P. O. 22. Ce-mi mai rămîne de făcut ? ■. ■ Dacă m-aş ucide!. .. Gan'K, N. I 177. Cind ar şti Stănică că eu sînt aici, sînt sigură că s-ar ucide, bolintineanu, o. 403. 3. Tranz. (Regional) A bate, a lovi rău. După ce m-au pălit cu vîslele in cap, m-au doborit la mal şi m-au ucis cit au poftit, sadoveanu, o. a. ii 127. + A sfărîma, a UCIDERE — 561 — UDA Edrobi. După ce a strivit toate spicele, ucide.. . şi paiele. pamfile, a. r. 200. Voia la d-voastră, domnişorule, răspunse moşneagul, scoţind din nişte desagi... o căpiţă de usturoi şi pregătindu-se a-i ucide căţeii intr-o scăfiţă de lemn. hogaş, m. n. 66. UCÎDERE, ucideri, s. f. Acţiunea de a ucide şi rezultatul ei; omor. V. asasinat. Toată lumea se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, ispirescu, L. 202. O dată cu omorul de sus, începuse uciderea şi în curte. NEGRUZZI, S. I 153. Văzind grabnica ucidere a tovarăşului său. . . au tras asupra lui Robinson. BRĂGinci, R. 167. UCIGĂN, ucigani, s. m. (Regional) Diavol. Prăpastia ceia era hotarul intre împărăţia uciganilor şi împărăţia zmeilor. SEVASTOS, la TDRG. UCIGÂŞ, -Ă, ucigaşi, -e, s. m. şi £. Persoană care a ucis sau care a încercat să ucidă pe cineva. V. a s a s i n. Ieşi femeia cea sumeaţă, ucigaşa copilului său, in calea soarelui. reteganul, P. IV 6. Cum adică? ■ ■ . un ucigaş poale veni să spuie singur ce-a făcut şi lumea îl lasă în pace ? cara-GIALE, o. I 244. Glonţul trecu alăturea. . . O imbrincitură aruncă pe ucigaş pe o canapea, negruzzi, s. i 21. (Adjectival) Boierii ucigaşi o liotărîseră a fi soţie unui oarecărui numit Jolde. negruzzi, s. i 144. (Prin exagerare) Cei doi ochi de colo. . . in loc de a fi aşa de ucigaşi şi plini de păcate, precum sînt, nu puteau ei să fie nevinovaţi? hogaş, H. 81. îmi spuse. . . despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gindeşte şi care-i dă nopţi de insomnie şi dureri de cap ucigaşe. vlahuţX, o. a. ii 99. Şi gropiţe face-n unghiul ucigaşei sale guri. EMINESCU, o. I 159. — Variantă: (rar) ucizâş (hasdeu, i. v. 175) s. m. UCIGĂ-L CltCtCEA s. m. Diavolul. Chiar de nu-i fi tu ucigă-l crucea, tot n-aţi îmbiat cu lucru curat, creangX, p. 160. Să nu vă mai găsească ucigă-l crucea. EMINESCU, N. 20. UCIGĂ-L TOĂCA s. m. Diavolul. UCIGĂTOR, -OĂRE, ucigători, -oare, adj. Care ucide, care provoacă moartea; omorîtor. Persoane deplasate în cursul războiului sint recrutate pentru a fi expediate în colonii, la plantaţii şi în mine ucigătoare, contemporanul, S. II, 1949, nr. 162,15/5. Întinzîndu-şiauritul arc, azvirlă darde ucigătoare de se cutremură creştetul înalţilor munţi. ODOBESCU, S. III 53. <0> F i g. Trebuie să dea vîrtos din coate... să poată străbate în această-luptă ucigătoare pentru trai. GHEREA, st. cr. iii 170. în priviri citeam o vecinicie Dc-ucigătoare visuri de plăcere, eminescu, o. I 200. (Adverbial, atestat în forma ucizător) Las’ să mă uit în ochî-ţi ucizător de dulci, eminescu, o. i 95. + (Substantivat) Ucigaş, asasin; p. e x t. călău. Ucisul care moare zimbind dispreţuitor Ucide mult mai crîncen pe-al său ucigător. alECSandri, T. ii 170. — Variantă: (rar) uciz&ttir, -oâro adj. UCÎS1, ucisuri, s. n. (Rar) Acţiunea de a ucide ţi rezultatul ei; ucidere, omor. Va veni cîndva vremea socotelilor. Iar chinurile şi ucisurile de care vorbeşti n-au astîmpărat poporul. Sadoveanu, n. F. 108. UCÎS1, -Ă, ucişi, -se, adj. 1. Omorît, răpus, asasinat. Şase mii de kilograme de bombe, şase mii de oameni ucişi. BOGZA, A. î. 540. •$* F i g. Port doine şi litanii, ucisele iubiri, In chilioare scunde şi-n file de psaltiri. LESNEA, i. 59. <0* (Substantivat) Ucisul îşi găsise in sfîrşit hodina. sadoveanu, B. 274. După un an el ia de nevastă pe Anca, nevasta ucisului. GHEREA, st. cr. ii 151. 2. (Regional) Bătut crunt, snopit în bătaie, stîlcit. Baba a cunoscut demult în el puterea ce se dezvăluise acum. De pe cînd zăcea la Dropii, intr-o toamnă, ucis, şi a biruit moartea. sadoveanu, m. c. 154. Uită-te ce am pe trup şi pe mîinil Era toată ucisă, pamfile, cer. 154. UCIZĂŞ s. m. v. ucigaş. UCIZĂTOR, -OĂRE adj. v. ucigător. UCLfil, uclei, s. m. (Iht.; regional) Obleţ. — Variantă: oclt'i s. m. UCRAINEĂN1, -Ă, ucraineni, -e, adj. Privitor la R.S.S. Ucraina sau Ia populaţia ei; al R.S.S. Ucraina sau al populaţiei ei. Avea o faţă blîndă, curat ucraineană. CONTEMPORANUL, vi 24. — Pronunţat: -cra-i-. UCRAINEĂN2, -Ă, ucraineni, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a R.S.S. Ucraina sau care este originară de acolo. — Pronunţat: -¿ra-j-. UCRAINEĂNCĂ, ucrainence, s. f. Ucraineană. — Pronunţat: -cra-i-. UD1 s. n. Urină. UD2, -Ă, uzi, -de, adj. Acoperit, pătruns, plin de apă sau de alt lichid; foarte umed. Cu miinile ude, cum spăla o cratiţă, ieşi la portiţă, in uliţă, rebreanu, r. ii 31. Flori albastre tremur’ ude in văzduhul tămiiet. eminescu, o. I 85. <$> F i g. Veni şi ziua de asalt, Cea zi de sînge udă. alECSandri, p. a. 207. «0- (Despre persoane, întărit prin # pînă la piele », « leoarcă » etc.) Ud pînă la piele cum eram, nu puteam să mai gonesc ideea că aş putea să aprind cu lemnăria aceasta un foc. galaction, o. i 81. Joe se făcu un cuc şi căzu la picioarele Junonei, ud leoarcă şi tremurînd de frig. ispirescu, u. 12. <0* (Poetic, despre lucruri care implică ideea de umiditate) Ai prins a plînge Lacrimi ude şi cu jale De dorul drăguţei tale. SEVASTOS, n. 148. Nouraşi prefăcuţi in neguri ude. CONACHi, p. 262. <$• (Substantivat) Udul de ploaie nu se teme (= cel copleşit de nevoi nu se teme de alte neajunsuri). + (Despre ochi) Plin de lacrimi; înlăcrimat. îmi era teamă să nu observe copiii că am ochii uzi. c. petrescu, î. Ii 235. + Plin de năduşeală; asudat. Nu era zi să nu lepede boierul măcar două-trei perechi de palme pe obrajii uzi de trudă a vreunuia, miro-NESCU, S. A. 88. UDĂ, ud, vb. I. 1. T r a n z. (Subiectul este apa sau alt lichid) A umple de umezeală, a face să fie ud. V. umezi. Ploaia-l udase pină la piele, eminescu, n. 35. Nici ploaia îl udă, nici soarele-l arde, se spune despre cel ce nu se sinchiseşte de nimic. «$>• A b s o 1. Un vlnt repede, o ploaie furioasă începură a bate şi-a uda, şi ţinură aşa pină aproape de ziuă. BOLINTINEANU, O. 414. + (Subiectul este omul) A muia în apă sau în alt lichid, a face să fie ud. Fă punte mîndrei să treacă, Fă punte cu lăstărei, Să nu-şi ude ciucurei. hodoş, p. p. 63. Udă cirpa-n apă rece, Te leagă la cap şi-ţi trece, jarnîk-bîr-SEANU, D. 14. <$- (Hiperbolic) Ele plingeau de udau pămintul. creangX, p. 175. ■<)" Refl. Ce şede pe apă Şi nu se udă? (Umbra). TEODORESCU, p. p. 247. Dimineaţa-i rouă mare, Şi se udă pe picioare, jarnîk-bîrseanu, D. 425. •4- (Cu complementul « gură ») A bea puţin, pentru a-şi potoli setea. Drumul e lung. . . Facem popas de-o clipă, femeia îşi udă gura cu apă. sTancu, d. 198. Poftiţi de-nchi-naţi o dată, Vă udaţi gura căscată. TEODORESCU, P. P. 171. F i g. (Cu alte complemente) Făt-Frumos... au cerut de la babă să-i deie puţină apă să-şi ude sufletul. SBIERA, p. 123. + (Cu complementul « mîncare », « prînz ») A bea în timpul mesei vin sau alte băuturi. + Refl. (Cu subiectul « ochii ») A se umple de lacrimi. Murise biata mămttca. ■ ■ Mi se udă ochii cînd mă gîndesc la ea. ALECSANDRI, T. 50. 2. Tranz. (Subiectul e omul) A turna apă peste plante, peste semănături; a stropi. Didiniţo, ai stropit tu leandrii?... Şi zici că i-ai udat bine? bassarabescu, v. 59. Grădinarul■ ■ . îl puse. . . să ude florile, ispirescu, L. 150. Un rînd de răchiţi. . . în toată sara şi dimineaţa se i UDAGACI — 562 — UIMA le uda cu apă din izvorul ce găsise aproape. DRĂGHICI, R. 52. 4- .(Subiectul este o apă, mai ales curgătoare) A străbate un ţinut (alimentîndu-1 cu apă). Vezi Iordanul care udă cimpii verzii Palestine. EMINESCU, O. XV 115. 3. Refl. A urina. UDAOĂCI s. m. v. odagaci. UDÂKE s. f. (Rar) Udat. Cind toate acestea sînt gata, începe. . . pregătirea mai de aproape [a treieratului] fi care se porneşte prin udare. pamfu,e, a. R. 201. UDÂT1 s. n. Acţiunea de a uda; stropire. Udatul florilor. XJDĂT2, «Ă, udaţi, -te, adj. Muiat în apă, stropit cu apă; ud. în grădina cu multe straturi, neudată şi necăutată de nimeni, născură din pietriş. . . flori cu frunze galbene. EMINESCU, n. 28. UDĂTtJRĂ, udături, s. f. 1. Acţiunea de a (se) uda (cu apă); umezeală ; udare. Asemine şi maica, după multe udături şi-au mai venit ceva în simţire. DRĂGHICI, R. 27. Cind. . . semănăturile au trebuinţă de udătură. ■ ■ închide şanţul de la vale... şi apa umflindu-să să răvarsă peste toate. GOLESCU, S. 88. D-un arcan mi-şi împletea ... din funie bătrină, Să ţie la udătură. TEODORESCU, P. P. 688. 2. (Rar) Băutură (alcoolică). Celălalt se-ntoarce mînind înainte o fată voinică şi frumoasă care. . . aduce pe o tavă uscătură şi udătură. CARAGIALE, o. i 369. încep a mînca cu toţii la pine goală şi a be apă rece din fintină, căci altă udătură nu aveau. CREANGĂ, A. 144. 3. (Regional) Mîncare (cu sos, v. fiertură); p. e x t. orice se mănîncă ca adaos pe lîngă mămăligă sau pîine. .Ţi-am oprit de mîncare. . . Poate pofteşti şi dumneata să îmbuci oleacă de udătură. C. PETRESCU, î. II 175. Foame mi-i. .. Dac-ai avea puţintică udătură. AI.KCSAN-dri, T. 614. UDEÂLĂ s. f. 1. Apă; umezeală. Udeala a pătruns prin opinci şi s-a urcat pe cioareci ca pe un fitil de lampă, pînă deasupra genunchilor, galan, z. r. 74. în pădure trosneau fagii şi brazii, uscaţi ca toaca şi cerşind văzduhului arzător udeală. C. PETRESCU, R. dr. 151. Ne-am covrigit împrejurul focului; şi deasupra ninsoare, dedesubt udeală. CREANGĂ, A. 31. 2. Băutură alcoolică ; udătură. Poate ni-ţi da şi ceva udeală, măria-ta, zise Setilă, că ne sfirîie gitlejul de sete. CREANGĂ, p. 257. UDf, udesc, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A ramîne pe loc. Bale, doamne, pe maiorii. . . C-a luat feciori frumoşi... Dar acasă ce-a rămas? Cei cu pălării pe nas! Acasă cine-a udit? Cei cu pălării pe flit. hodoş, p. p. 212. TjDMĂ, udmet s. f. Uimă. UDOMÎTRU. udometre, s. n. Pluviometru. UF interj. Exclamaţie care trădează un sentiment puternic de ciudă, de plictiseală, de dezgust; of I ah! Uf! Bine că sosirăm. SEBASTIAN, t. 106. Uf, ce lume, soro dragă! Unde să-l mai caute. TOPÎRCEANU, B. 49. Uf! că mult mai am de suit, doamne! GÎRLEANU, h. 24. Uf! Nu mai stau pe picioare, de necăjită ce sînt! hasdeu, r. v. 17. TÎGER, ugere, s. n. Organ de secreţie a laptelui la femelele animalelor mamifere. V. ţ î ţ ă, mamelă. Laptele bogat ţîşneşte din ugerele grase, sadoveanu, o. i 50. [Capra] începu. .. să-şi apropie ugerul de guriţa copilaşului. ISPIRESCU, I.. 135. Erau unsprezece bursucei care se zvir-coleau... subt ugerul mamei, odobescu, s. iii 42. UGHI, ughi, s. m. Veche monedă maghiară de aur. Pentru plata lefilor ostaşilor. .. se oprea din tributul ce se da la poartă 5000 ughi. bălcescu, o..i 121. UGILÎT, -Ă, ugiliţi, -te, adj. (Regional) Fără chef, trist, umilit. Vărul logodit Pare ugilit. CORBEA, A. 33. Nemaiputînd suferi foamea, încep a mărnăi ugilit printre gard: mămucăi, iacătă-mă-s. CREANGĂ, A. 68. UGNÎ, ugnesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se mira; a fi uimit. Bărbatul său, cum o vede, se ugneşte. PAMFH.E, cr. 112." UGNÎT, -Ă, ugniţi, -te, adj. (Regional) Uimit, mirat; Se uită omul ugnit la dinsa, dar nu zice nimic. PAMFILE, cr. 112. UGUf, pers. 3 uguie, vb. IV. I n t r a n z. (Despre porumbei şi turturele) A scoate sunetele caracteristice speciei; a gînguri. O porumbă minunată. . . Pre al vostru leit pat, Uguind cu bucurie La căpătii s-a lăsat. TEODORESCU, P. v. 21. UGUlRE, uguiri, s. f. Faptul de a u g u i; gîngurire. UGUlT s. n. Sunetul caracteristic scos de porumbei şi de turturele; uguire. UHĂ, uhale, s. f. (Regional) Fel de mîncare din zeamă de peşte. Cum se cheamă mîncarea asta?... — Uha, a răspuns bucătarul, dar ce, domnule, n-ai mai văzut cum se fierbe uhaua? contemporanul, iv 142. Obicinuita zamă de peşte (uha) umplea întreaga odaie de aburi. ib. vij 113. UIIÎ interj. Onomatopee care redă strigătul bufniţei. Uhu, hu!. . . Huhurezu-n turnuri cîntă. Uhu, hu! coşbuc, p. n 97. Făcu o dată uhu! ca buhele, dar atît de tare, de răsunară toate pădurile. RETEGANUI,, la CADE. ' UI1 interj. (Popular) 1* Exclamaţie, de obicei repetată, prin care se introduc uneori chiuiturile. Ui, ui, ui Pe Călmăţui Unde scoate barza pui. STancu, d. 225. 2, Vai I ah I of! Ui de mine! ui*, uiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Popular) A chiui, a hăuli, a aui. Pe cind cuscrii uiesc şi nuntaşii puşcă, se află în curte o masă pusă şi acoperită cu o faţă albă. MARIAN, NU. 638. îi pun [miresei] potilatul pe cap şi cuscrii uiesc. id. ib. 723. UIÂGĂ, uiegi, s. f. (Regional; şi în forma oiagă) Sticlă. S-au dus şi s-au dus, pînă ce au ajuns la un munte de oiagă (steclă). marian, o. i 337. + Vas de sticlă pentru păstrarea lichidelor; clondir. Este-o mas-a dorului, Pi masă oiegi cu bere. şez. xix 36. — Variantă: oiăgă s. f. UIB, uiburi, s. n. (Regional) Cuprins, întindere. <$» Expr. în uibul locului = cît vezi cu ochii, într-un noroc, pe nimerite, orbeşte. Oamenii nemaiavînd apă. .. vor alerga în uibul locului, căutînd apă. PAMFILE, CER. 173. UIDEO interj, v. huideo. tlE, ui, s. f. (Ornit.; regional) Şoricar. Romînii... au numit pre o parte foarte mare a paserilor. . . după nutreţul principal al acestora. Una dintre acelea paseri t şi şoarecariul, numit. . . şi uie. marian, O. I 173. UIEGAR, uiegari, s. m. (Regional; şi în forma oiegar) Fabricant de sticlă. (Cu pronunţare regională) Bate, doamne, oiegariu C-o făcut oiaga mare Şi păharul mititel, Nu mă pot hrăni din el. şez. XIX 36. — Variantă: oiegar s. m. UIEMÂŞ, uiemaşi, s. m. Om însărcinat cu stringerea uiumului (la 'moară, la maşina de treierat etc.). Şi-a lăsat slugă... uiemaş să ia rumînilor uiumul. STANCU, D. 22. tJIET s. n. v. huiet. UÎM s. n. v. uium. uime, s. f. (Popular) Inflamaţie a ganglionilor limfatici (mai ales a celor de la gît şi de la subsuori); UIMĂCI - 563 - UITA scurtă. V. adenopatie. Romincele din Moldova o întrebuinţează [mierea de bondar] spre vindecarea uimei. MARIAN, ins. 197. . UIMĂi î. uimăcesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se zăpăci, a rămîne uimit. S-a uimăcit şi. . . a scăpat de tremurătură vasul din mină. La Tdrg. UIMEĂLĂ s. f. (învechit) Faptul de a (se) uimi (2); uluială, zăpăceală. Boala lingorii. . . să iveşte. . ■ cu uimea-lă de minte şi de vorbă aiurea. PISCUPESCU, o. 264. UIMI, uimesc, vb. IV. T r a n z. 1. A produce mirare «au admiraţie, a surprinde puternic, a impresiona profund. V. ului. Vorbeşti cu un calm care mă uimeşte. baranga, I. 184. O păsărică vine, prevestind ţărmuri vecine. . . Pe catarg ea saltă, cintă, Ne uimeşte, ne incintă Ş-apoi zboară ca un vis. ATJ-XSANDRT, p. a. 83. A b s o 1. A uimit mai ales noutatea cea mai proaspătă, camil PETRESCU, u. N. 170. Fie Răzvan ori şi unde, el tot ţeara ş-o iubeşte, Dacă prin faptele sale se rădică şi uimeşte, hasdeu, R. v. 123. -f- R e f 1. A fi cuprins de mirare sau de admiraţie. Cit viteazul o zăreşte, Pe loc stă şi se uimeşte, alec-SANDRI, p. ii 91. Fi g. Văile şi munţii se uimesc auzin-du-i cinticele. eminescu, n. 5. Ce netedă cimpie! cum ochiul se uimeşte! AI.EXAKDRESCU, p. 88. 2. (învechit) A tulbura, a zăpăci, a buimăci. Mă uimeşti dacă nu mtntui. . . Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvintu-i. EMINESCU, o. I 154. Vinul. ■ ■ îngreuiază trupul şt uimeşte şi îmbată mintea, piscupescu, o. 200. -$> R e f I. Pină acum tu eşti ca unul care a găsit o comoară. . . Se uimeşte, nu-i vine a crede, sadoveanu, o. vii 88. Hamalul, carele nu mai văzuse să aibă atîta sumă de bani de cind se născuse, se uimi de-bucurie. Gorjan, h. ii 15. UIMÎRE s. f. Acţiunea de a (se) uimi şi rezultatul ei; mirare, surprindere, admiraţie, tulburare. Niciodată laudele şi uimirile celor de acasă nu sînt in proporţie cu entuziasmul nostru. Sadoveanu, N. F. 85. A doua zi, uimire mare, spaimă Sn norod. GALACTion, O. I 259. Un lung fior de uimire trecu prin inimile tuturor, aekcsandri, o. p. 87. L o c. a d v. Cu uimire = în mod minunat. E privighetoarea dulce care spune cu uimire Tainele inimii sale, visul ei de fericire, alecsandri, p. a. 126. UIMÎT, -Ă, uimiţi, -te, adj. Cuprins de mirare sau de admiraţie ; surprins, impresionat, uluit, tulburat. Arendaşul fu atît de uimit că nici nu mai putu răspunde, rebreanu, r. I 12. Sta in loc uimită, văsînd frumuseţile cîmpului. ISPIRESCU, I,. 17. Uimit de aşa judecată, mulţămeşte judecătorului. CREANGĂ, A. 150. <$- F i g. Copiii ascultau într-o reculegere uimită, sadoveanu, a. I.. 144. Se făcu o clipă de tăcere uimită, parcă mulţimea s-ar fi dezmeticit dintr-o aiureală, rebreanu, R. II 39. UIMlTfm, -OÂRE, uimitori, -oare, adj. Care uimeşte (prin calităţile sau valoarea ce are); surprinzător, uluitor. Eminescu avea cunoştinţe uimitoare in ceea ce priveşte literatura universală. L. ROM. 1953, nr. 1, 46. + Minunat, admirabil, extraordinar. Un biet vătaf de curte... El a văzut castelul în vremuri uimitoare, macedonski, o. i 23. Acteon... a cutezat să-şi desfătese vederile cu uimitoarea privelişte a castei zeiţe, scăldîndu-se in pirîu. odobescu, S. iii 56. tJINĂ, uine, s. f. (Ban., Olt.) Mătuşă. UITĂ1, uit, vb. I. T r a n z. 1. A pierde din memorie (momentan sau pfcntru totdeauna), a nu-şi (mai) aduce aminte, a nu (mai) ţine minte. Citeva clipe i-am făcut să uite propriile lor nefericiri şi să se înduioşeze de ale altora. DRĂTESCU-voiNEŞTl, î. 12. Trecuseră zece ani fără să mai audă nimic de el, îl uitase. vlahuţA, o. a. ni 80. Susano, nu uita ce te-am rugat, alecsandri, T. i 255. Robinson, de bucurie că curind era să vadă Londra, au uitat fn-tîmplările trecuteDRĂGHICI, K. 12. <> (în urări, de obicei în corelaţie cu sine însuşi) L-am uitat, uita-l-ar -necazurile. REBREANU, R. I 155. <^> (Urmat de propoziţii completive, rar de construcţii infinitivale) Na, c-am stins focul şi am uitat să-mi aprind luleaua. CREANGĂ, P. 132. Ai uitat cum că eu ia vînătorie. .. mă pricep. ODOBESCU, s. ni 9. Nu-l văd la bal. A ! uitasem că s-a dus. negruzzi, S. I 65. Am şi tors ş-am şi pus pinză Ş-am uitat d-a zice-n frunză, jarnîk-bîrseanu, d. 178. -$• Absol. Eu pină in trei zile am să uit, chiar dacă mi-ar spune. C. PETRESCU, C. v. 360. Vinul ăsta te face să uiţi. delavrancea, o. ii 162. (Regional, cu pronumele în dativ) Mi-am uitat ca pămîntul. deeavrancea, o. n 208. Vai, mîndruţă, dor ţi-a fi, Crede că nu poci veni. . . Poronci-ţ-aş pe maica, Frică mi-i că-şi va uita. jarnîk-bîrseanu, d. 133. Expr. A uita de Ia mînă pînă Ia gură v. gură (11). I n t r a n z. Rămăşagul cum v-a fost? Au uitat-ai d-al lui rost? TEODORESCU, p. p. 667. Vine neamţul să mă ducă, Să mă ducă la Braşeu, Ca să uit de dorul tău. jarnîk-bîrseanu, D. 315. (Expr., glumeţ) A şti cît au uitat al] Ii = a nu şti (mai) nimic. <§■ Refl. (învechit) [împăratul] înăspreşte încă o dată poronca, ca nu cumva să guste borşul acela. . . cind acuma la urmă, se uită ca şi gustă. SBIERA, p. 119. Uneori sta şi mai mult de un ceas in vorbă cu papagalul... de multe ori se uita că vorbeşte cu dobitoc neînţelegători. DRĂGHICI, R. 150. 2. A înceta să se mai preocupe, să se mai gîndeasefl la cineva sau la ceva, a deveni indiferent faţă de o persoană sau de un obiect drag. El nu era om să-şi uite prietenii. C. PETRESCU, c. v. 168. Ipolit acum o iubea pe dinsa şi uitase pe Olga. negruzzi, s. 148. Iubite Ghica, m-ai uitat cu totul. Sînt atîtea luni de cînd nu mi-ai scris. bălcescu, la ghica, a. 599. <> Intranz. O frate... silele vor trece, de Roma vei uita. EFTimiu, î. 155. A uitat şi de Harap-Alb şi de cerb şi de tot. creangă, p. 230. Şapte ani de cînd plecat-ai zburător cu negre plete Ş-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete. eminescu, o. 1 83. + (Urmat de propoziţii completive) A scăpa din vedere; a omite. Noi, cei mari, uităm adesea c-am fost copii: vi.aittjţă, o. a. 439. Alergări de cai se fac pe tot anul. . . Am uitat să spui că numai armăsari şi iept sînt primiţi să alerge, negruzzi, s. I 36. + A nu ţine seama de. . . Căpitanul Udrea, uitind că e rănit, îmbracă armătura-i şi coiful aurit, boi.intineanu, o. 52. 3. A se comporta ca şi cum a încetat să se mai gîndească la ceva, a trece sub tăcere, a nu da urmare. Fii mai milostiv! — Prieteni, de mă credeţi, Voi uita deopotrivă orice vină şi necaz, davila, v.T. 51. ^ Expr. A nu-i uita (cuiva ceva) = a duşmăni (pe cineva), a avea gînduri de răzbunare (împotriva cuiva). <$>• Refl. Credeţi că năpăştile s-au uitat, că urile s-au .potolit? sadoveanu, o. viii 237. 4. A lăsa undeva din nebăgare de seamă ceva (sau pe cineva) care trebuia luat; a nu lua cu sine. Pe soră-ta Măriuca, de grăbiţi ce-am fost, o uitasem acasă pe prispă in albiuţă. creangă, a. 20. Dar ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? id. o. A. 221. F i g. Se deşteptase undeva un cocoş. Luna uitase, pe sub streşini şi pe ziduri mari de fabrică, petici de lumină albă, rece, ireală, g. m. zamfirescu, m. d. u 349. UITĂ2, uit, vb. I. Refl. 1. A-şi îndrepta privirea spre cineva sau spre ceva pentru a vedea, a cerceta, a observa; a privi. M-am uitat de jur împrejurul zidurilor vechi. GALACTION, o. i 81. Stau acum pe-o buturugă Să mă uit prin văi. . . împrejurul meu învie Toate cîte sînt. COŞBUC, P. II 16. După ce se uitară la stirvul zmeoaicei... îl lăsară corbilor. ISPIRESCU, L. 26. (Urmat de determinări modale) Se uită la ca cercetător, dumttriu, N. 51. Se uită cu ciudă la copilă, c. PETRESCU, c. v. 117. Te rog să nu te uiţi uritla mine, Că plec iar. topîrceanu, p. 93. Se uită pe urmă, J6* i UITARE — 564 — UJUI o clipă, ţintă in ochii stăptnului, mtronescu, S. a. 91. Se uită lung la dînsul, dar gura-nchisă-i tace. EMINESCU, o. i 93. F i g. Casa. . . cu două ferestre care se uită tocmai in inima satului, rebreanu, i. 10. Soarele-aproape de deal, se uită de-a lungul cimpiei. coşbuc, r. ii 62. Vină-lori şi căruţaşi. . . dorm acum duşi. . . Singure stelele nopţii se uită de pe cer la dinşii. ODOBESCU, s. iii 19. Ex p r. A 80 uita în pămînt, se spune despre cei timizi sau ruşinaţi, care nu îndrăznesc să privească pe cineva în faţă. A-nceput cuvînt Străinul, tremurat şi rar, Uitîndu-se-n pămînt. coşbuc, p. i 228. A so uita unul Ia altul = a se înţelege din priviri, a-şi face semne de înţelegere. Străjerii, cum ii văd, încep a se uita unul la altul şi a bufni de ris. creangă, p. 82. A SO uita în gura cuiva = a fi atent Ia ce spune cineva, a da ascultare vorbelor, sfaturilor cuiva. Un plod răsfăţat... Cin’să se uite în gura ei? delavrancea, o. ii 186. A nu so uita Ia cînOYa = a nu simţi atracţie pentru o persoană de sex opus, a nu iubi pe cineva, a manifesta indiferenţă faţă de cineva. Aceea pe care o iubeşte nici nu vrea să se uite la dînsul. sadoveanu, o. i 464. (La imper., cu valoare de interjecţie, mai ales în forma contrasă uite) Iată, iacă, vezi. Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiţi ce sînt! coşbuc, p. i 264. Astăzi, uite, de m-ar îngriji cineva. . . în zece zile m-aş face de nu m-aş da pe sece. ISPIRESCU, L. 15. Să aibi tu puterea mea. . . lumea aceasta ai purta-o uite aşa pe degete. CREANGĂ, P. 190. -^Tranz. Uite-l verde şi rotund nucul din grădină, coşbuc, p. i 261. Dar uite ce vorbeşte gîrbova şi neputincioasa! creangă, p. 191. 2. A băga de seamă, a da atenţie ; a lua în consideraţie, a avea în vedere. Iordache zise: Ciocoiul e ciocoi, bă. . . Ce te uiţi tu dacă e grec sau rotnin? dumitriu, n. 19. — Forme gramaticale, imper. pers. 2 şi: uite-te (CONACHI, P. 269) şi (cu valoare de interjecţie) uite. UITARE, uitări, s. f. 1. Faptul de a uita1 şi rezultatul lui; lipsa oricărei amintiri. Uitarea este leac al multor dureri pe pămînt. sadoveanu, o. vii 117. Au cine-a spus că depărtarea E soră dreaptă cu uitarea? CERNA, p. 120. Acei ce vă-nălţară pieiră in uitare. bountineanu, o. 186. «ţ* (Poetic) Ca mîini, pe urma ta, uitarea creştet Uşor ca liniştea de fulgi cînd ninge. PĂUN-PiNCio, v. 86. Uitare de sine = a) visare, reverie. Aşa-şi petrecu. .. vacanţia accasta, Arareori frigurile îl biruiati şi-l smulgeau dc tot din această fericită uitare de sine. vxahuţă, n. 24; b) nepăsare faţă de interesele proprii. în această uitare de sine... stă moralitatea artei, gherea, ST. cr. ii 58. E x p r. A da (sau a lusa) uitării (pe cineva sau ceva) = a nu se mai interesa, a înceta să mai iubească sau să-şi mai amintească (de cineva sau de ceva), a se sili să uite ; a uita. Generaţia lui însă l-a lăsat uitării, sadoveanu, e. 104. Las întunecatei uitări durerile şi bucuriile mele de pînă acum. vxahuţă, o. a. 224. O! gondolă iubită! noi lumii dăm uitare! ALECSANDRI, p. i 165. + Rătăcire morală. Toate aceste cîştiguri ale momentelor ei de uitare ti făcură groază. GANE, N. I 110. 2. Neant, nefiinţă. Generaţii după generaţii s-au pertndat ca frunzele toamnelor, căzînd în uitarea morţii. sadoveanu, e. 76. Dar un luceafăr, răsărit Din liniştea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătăţii mării. EMINESCU, o. i 175. TJITÂT1 s. n. Acţiunea de a se uita2; uitătură. Amindoi ne potrivim... Şi la ochi şi Ia uitat, Ca doi porumbi la zburat. jarnîk-bIrseanu, d. 49. UITAT2, -A, uitaţi, -te, adj. Care a dispărut din amintire, de care nu-ţi mai aduci aminte ; neglijat, părăsit. Bătrinu-şi pleacă geana.. . Ca o poveste-uitată Arald in tnitile-i sună. eminescu, o. i 9S. Tu eşti uitat, uitat ca cum n-ai fi mai fost. negruzzi, s. i 65. -O” Uitat de moarte v. moarte (1). •+- Rămas (din distracţie) într-o atitu- dine nefirească, nepotrivită. Toate acestea Ie privea biata mamă, uitată cu miinile subsuoară, cum e omul năcăjit. creangX, a. 66. + (învechit) Bătrîn. Nu eşti vreun tlnăr, eşti destul de uitat intre ceilalţi, gorjan, 11. iv 174. UITAtOR, -OARE, uitători, -oare, adj. (Rar) Care uită ; uituc. Traiul e un balsam, şi omul, uitător. MACE-donski, o. I 174. + Care te face să uiţi, care aduce uitare. A băut din apa fără gust şi uitătoare a Letei. eminescu, N. 60. UITĂTURĂ, uitături, s. f. Privire, aruncătură de ochi. Zărea ici şi colo uitături duşmănoase. stXnoiu, c. i. 195. îşi aţintise tot timpul asupra acelei triste privelişti. .. uitătura vioaie. M. 1. caraglvle, c. 26. Numai din cină in cînd îl fulgeră cu cite o uitătură, bassarabescu, S. N. 20. Fu de ajuns o uitătură; căci ii răpi inima. ISPIRESCU, L. 288. + Fel de a se uita, de a privi; căutătură. Avea ochi negri, vii, şi uitătura mirată, ca de veveriţă. BOGZA, Ţ. 17. Uitătura piezişă, ocolind ochii, nu făgăduia nimic bun. c. petrescu, î. ii 83. Nu avusesem putere să-mi infrîng sfiala şi să-i răspund. ... tot aşa de tăios cum Si fusese uitătura. G. M. zamfirescu, SF. M. N. 11 251. UITÎT, -A, uitiţi, -le, adj. Care uită uşor; uituc. Nu-nţăleg, soro, ce-am păţit de vro 20 de ani incoaci, sînt cam uitit. alecsandri, T. I 343. + Distrat, visător. Ilinca stă nemişcată pe prispă. Ochii ei cată uitiţi înspre pădurea arămie care îmbracă dealul din faţă. VLAHUŢX, o. a. 350. Omul se uita spărios şi uitit la Dan, eminescu, n. 62. UITtîC, -A, uituci, -e, adj. Care uită uşor; cu memorie slabă; p. e x t. distrat, zăpăcit. E drept însă că sînt şi uituc. d. zamfirescu, R. 23. Uite, ziua ştiu de toate, Seara însă plec uitucă. coşbuc, p. I 304. uituceAlâ, uituceli, s. f. (Rar) Faptul de a uita, lipsă de memorie sau de atenţie, nebăgare de seamă; p. e x t. distracţie, zăpăceală. UITUCÎE s. f. (Rar) Uituceală. Trezindu -se din uitucia lui, Petru se văzu singur, singurel, ispirescu, la CADE. UIUIU interj. (în special la dansurile ţărăneşti) Exclamaţie care exprimă veselia şi prin care se introduc de obicei chiuiturile. Uiuiu, pînă ce-s viu, Dac-oi muri, mort să fiu! jarnîk-bîrseanu, d. 363. uitnw, uiumuri, s. n. Cantitate procentuală de făină sau de grăunţe luată de deţinătorul unei mori sau al unei batoze drept plată pentru măcinat sau treierat. La o spărtură a zăgazului, lingă mal, şi-a făcut un turc moară şi-a lăsat slugă, morar, să îngrijească pietrele şi uiemaş să ia rumînilor uiumul. STan'CU, d. 22. Se mînia tare pentru nedreptăţile ce îndura... la uium din pricina morarilor. SADOVEANU, o. L. 131. — Variantă: uim (SLAVICI, V. P, 7) s. n. tJJBĂ, ujbe, s. f. Cui de care se reazemă vîsla unei luntre. UJÎNA s. f. v. ojină. UJ0G, ujoage, s. n. (Regional) Băţ lung de lemn, cu un smoc de cîrpe prinse în vîrf, cu ajutorul căruia se curăţă cuptorul de cenuşă, înainte de a băga pîinea la copt. Să zbori călare pe ujog. SLAVICI, o. II 77. UJUÎ, ujuiesc, vb. IV. Intrani. (Despre ape) A face să se audă un zgomot uşor; a susura, a murmura, a clipoci. Fă-mă peana leului Pe dunga părăului, S-aud apa ujuind, Pe badea in zbici pocnind, hodoş, p. p. 56. 4- (Despre vînt) A vîjîi. Bate vîntul, ujuieşte, Mîndra-n deal se odihneşte. PAMFILE, vXzd. 27. UJUJIT - 565 - ULICIOARĂ U.TDJÎT, -Ă, ujujiţi, -te, adj. (Rar) Uscat. Curmeie de viţă şi vreascuri ujujite. delavrancea, la cade. ULĂN, ulani, s. m. Militar din cavaleria uşoară a vechii armate romîne şi a unor armate străine. Trecu mai intii o patrulă de ulani cu flori in vîrful lăncilor. PAS, z. iii 81. Sint acum trii polcuri de dragoni, care ii o prea frumoasă oaste, îmbrăcaţi in roşu, afară de frac, care ii ca a ulanilor rusăşti. kogAlniciîanv, s. 44. Ulanii ne-m-presoară. TEODORESCU, p. p. 489. ULÂNCA, ulănci, s. f. Tunică de ulan. Locotenentul, in ulancă strinsă pe corp şi cu guler de blană sură, venea foarte grăbit, aproape alergind. rebreanu, p. s. 15. UL( EĂ, -ÎCA, ulcele, s. f. 1. Oală mică (făcută mai ales din lut). V. cană, ceaşcă. Din mină in mină trece ţoiul de ţuică, ulceaua cu vin. STancu, d. 234. Cumpărau din obor talere de lemn şi ulcele de părnint. pas, z. I 170. Niculina aducea o ulcică de lapte fierbinte pentru tatăl său. rebreanu, r. ii 60. Expr. A se face (sau a Ii) oale şi ulcele v. oală. (în superstiţii) Oală în care se prepară băuturi vrăjite, farmece; p. e x t. vrajă, farmec, descîntec. Unde-a fi, n-ai grijă. . . îl aduc eu cu ulcica, alecsandri, t. i 364. Expr. A-i pune cuiva ulcica sau a-i tace cuiva do dragoste cu ulcica = a face farmece pentru a atrage pe cineva, a-1 face să se îndrăgostească de cineva, a fermeca pe cineva. Ţi-a pus ulcica la polcovnicul zice cocoana pufnind de ris. caraGIAle, p. 36. Doamne, mulţi cuconaşi zăresc eu aici, cărora le-aş face de dragoste cu ulcica. ALECSANDRI, T. I 104. 2. (Popular) Izolator electric fixat pe stîlpii liniilor aeriene electrice (în special la liniile de telecomunicaţii). Spărgeam ulcelele de marmoră de la firele telefonice. STANCU, D. 139. ULCELTÎŞĂ, ulceluşe, s. f. Diminutiv al lui u 1 c e a. înşirind din nou la oale, iată cum se potrivi, Că la două ulceluşe loc de fel nu le găsi. contemporanul, iii 294. Ulceluşă unsă in iarbă ascunsă (Iepurele). GOROVEI, c. 188. UIiCEttjŢĂ, ulceluţe, s. f. Ulceluşă. tJLCER, ulcere, s. n. 1. Leziune fără tendinţă de cicatrizare, care apare pe suprafaţa pielii sau a mucoaselor (mai ales pe mucoasa stomacului sau a intestinelor). Sub influenţa prafului caustic pot apărea pe piele eczeme şi ulcere, anatomia 90. Pe mucoasa intestinală se văd vaste ulcere lungi transversale, babeş, o. A. I 320. Au fost de părere că s-ar putea să am un ulcer al esofagului. CAMIL PETRESCU, U. N. 135. 2. Rană cu marginile neregulate care se iveşte uneori la arbori. ULCERA, tdcerez, vb. I. Refl. (Despre ţesuturi) A deveni ulceros, a căpăta o ulceraţie. ULCERAT, -Ă, ulceraţi, -te, adj. Care prezintă un ulcer. Amigdala dreaptă ulcerată, de o coloraţiune cenuşiu-■verzuie. babeş, o. a. i 320. ULCERAŢIE, ulceraţii, s. f. Procesul de formare a unui ulcer; rană ulceroasă. Paralizie facială periferică, datorită unei ulceraţii care distrusese osul temporal, parhon, o. a. I 167. — Variantă: (rar) ulccraţiune (babeş, o. a. i 293) s. f. ULCERAŢIÎJNE s. f. v. ulceraţie. ULCER6S, -OASĂ, ulceroşi, -oase, adj. Care prezintă un ulcer, cu ulcer; referitor la ulcer, provenit dintr-un ulcer. ULOICOŢĂ, ulcicuţe, s. f. Ulceluşă. Ulcicuţă unsă In rogoz ascunsă (Iepurele), gorovei, c. 188. ULCIOR1 s. n. v. urcior1. ULCIOR2 s. n. v. urcior2. ULCIORÂŞ s. n. v. urcioraş. ULCIORtÎŞ s. n. v. urcioruş. ULCtjŢĂ s. f. v. olcuţă. ULDtJC interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de căderea unui corp în apă. ULfiP, uleiuri, s. n. Lichid gras, de provenienţă vegetală sau minerală, insolubil în apă şi mai uşor decît aceasta, folosit în alimentaţie (v. u n t d e 1 e m n), în unele industrii, la uns motoarele etc. Triglea a adus uleiul de sunătoare, sadoveanu, m. c. 50. Vor trăi. . . din ciştigul tdeiului de roze. GalacTion, o. i 143. <$> (Poetic) Unde, pentru far, să cat uleiul, Ca să ardă-n beznă luminos? beniuc, v. 41. Tablou (pictură sau portret) in ulei = tablou (pictură sau portret) executat în culori preparate cu ulei. Moară de ulei v. moară (2). — Variantă: (regional) oleu (SADOVEANU, D. P. 31, sevastos, N. 325) s. n. UEfiP, uleie, s. n. 1. Trunchi de copac scorburos în care se păstrează, anumite lucruri; p. ext. vas făcut dintr-un lemn scobit. Săminţa de cînepă se pune în saci, uleie, postăvi sau alt vas, după ce se mai usucă. pamfilE, a. R. 174. Se duseră înaintea bisericii şi puseră trei uleie, depărtate deopotrivă unul de altul, ispikescu, l. 305. Tot avutul din bordei Mi-e pe vatră un cotei Ş-un tăciune stins de tei Şi cenuşă-ntr-un ulei. alECSANDri, p. p. 285. 2. Stup, ştiubei de albine. Uleie cu albine fine două-trei. . . să aibă miere in casă. STancu, d. 89. Judeţul acesta a fost odată foarte bogat in albine... cu un ttumăr considerabil de uleie. i. ionescu, m. 379. ULEIA, uleiez, vb. I. T r a n z. A unge cu ulei; a îmbiba, a impregna cu ulei. ULEIĂŞ, ttleiaşe, s. n. Diminutiv al lui u 1 e i *. După uşă se ducea, Uleiaşu că găsea, In mijlocu’ casii-l răsturna Şi la galbeni socotea, pop. ULElAT, -A, uleiaţi, -te, adj. (Şi în forma oleiat) Gătit, prăjit, fiert în ulei. Fereşte-mă, drăguţ doamne, De mazăre oleiată. jarnîk-bîrseanu, d. 432. — Variantă: (regional) olci&t; -ă adj. ULElfiR, uleieri, s. m. Cel care se ocupă cu stoarcerea uleiului din seminţe; deţinător al unei prese de ulei. ULEIÎRE, uleieri, s. f. Impregnare a unui material cu ulei sau cu altă substanţă grasă. ULEI OS, -OASA, uleioşi, -oase, adj. Care conţine ulei; unsuros, gras. Faţa apei era linsă, lucie, uleioasă. dumitriu, r. F. 4. — Variantă: (regional) oleids, -odsă (l. ionescu, m. 46) adj. ULEMĂ, ulemale, s. f. (Turcism învechit şi arhaizant) Membru al clerului musulman, teolog turc. Ulemalele au strigat asupra urdiei lauda lui Mahomed proroc. sadoveanu, f. j. 739. Sultanul... porunci de ieşi ulemalele (vlădicii) şi imamii şi toţi hogii. ISPIRESCU, M. v. 32. tJLEU s. m. v. uliu. ULI s. m. v. uliu. ULICIOARĂ, ulicioare, s. f. Diminutiv al lui u 1 i ţ ă. La pragul tău e plină ulicioara Şi fetele îşi şopotesc in taină. GOGA, P. 30. Ea vine de la moară; Şi jos in ulicioară Punindu-şi sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COŞBUC, P. I 63. Ulicioara-i strimtă şi, din ziduri vechi, Vorbe, ris şi plinset sună in urechi. EMINESCU, o. IV 364. ULICUŢĂ — 566 — ULTRAMARIN ULICfiŢĂ, ulicuţe, s. f. (Regional) Ulicioară. La Sibiu, pe ulicuţă, Zece care ş-o căruţă. Jarxîk-bIrsEanu, d. 443. ULlfiŞ, ulieşi, s. m. Ulişor. UL1GĂIE, uligăi, s. f. (Regional) Uliu; erete. ulişOr, ulişori, s. m. Diminutiv al lui u I i u. Ro-mînii. .. le numesc în genere uli, iară pe cei mai mici dintre aceştia, ulişori. marian, o. I 121. ULTTtJRĂ, ulituri, s. f. (Regional) Nume dat unei păsări domestice cînd face stricăciuni, cînd este supărătoare sau cînd cineva vrea să o gonească. Rominii cind le alungă zic: « hi ci, ulitură! * sau «hici, uliturilor!». MARIAN, O. 1 122. uliţAr, uliţari, s. m. Haimana, pierde-vară. Eu în cap cum să nu-ţi sart Dacă eşti un uliţar. marian, s. 4. ULIŢÂRMO, -Ă, uliţarrtici, -e, adj. Care bate uliţele, căruia îi place să stea mult pe uliţă ; haimana, uliţar. Nu e bine să se ducă [femeia] nicăiri de acasă, ca să nu se facă copilul uliţarnic. marian, na. 132. ÎÎLIŢĂj uliţe şi uliţi, s. f. 1. Drum îngust, de obicei nepavat, în interiorul unui sat sau al unui oraş, mărginit de o parte şi de alta de case sau împrejmuiri. V. stradă, străduţă. Vedea în închipuire uliţa mare a satului. DUMITRIU, N. 170. în piaţă, ne rupem cîrdurt, apoi ne despărţim pe uliţi ş-apucăm fiecare spre casă. VLAHUŢĂ, O. Â. 234. Călugărul nostru trece. . . prin lungile şt întunecoasele uliţe. EMINESCU, N. 51. <ţ>Expr. A bate uliţele = a umbla fără rost, a fi haimana. <$> F i g. încotro se întorcea viteazul, uliţi, uliţi făcea printre trîmbele de turci. ISPIRESCU, m. v. 24. Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, Printre cetele păgîne trec, rupîndu-şi large uliţi. EMINESCU, o. I 148. 2. Oamenii care locuiesc într-o uliţă (1). Aici la mine t-a strîns de frică toată uliţa. camilar, N. I 73. tiMU, ulii, s. m. Nume dat mai multor păsări răpitoare de talie mare, care atacă păsările şi unele mamifere mici (Accipiter). S-ati răpezit ca ulii pe stîrv, asupra noastră, a săracilor, stancu, d. 103. Trenul... aleargă... Speriind toţi ulii pe cimpii deşarte. D. botez, f. o. 95. Uliul rindunelelor însă, măcar că el dintre toate paserile adunate era cel mai mic. . . ştiindu-se că e mai sprinten şi mai ghibaci dintre toate, nu voi nicidecum să se supuie hotăririi obşteşti, marian, o. i 134. — Variante: (regional) uli, uli (marian, o. i 121, ALECSANDRI, P. III 119, TEODORESCU, P. P. 149), uI6u, ulei (delavrancea, a. 12, id. o. u 164, alexandrescu, p. A. 122), s. m. ULIULlti intexj. Strigăt care exprimă mirare, admiraţie etc. Ultuliu, care să fi fost ăia de umblă cu ocaua mică? De se ridică în contra stăpînirii? PAS, L. I 61. ULltJŢ, uliuţi, s. m. Ulişor, ulieş. Rominii. '.. le numesc în genere uli, iară pre cei mai mici dintre aceştia.. . uliuţi. marian, o. I 121. ULM, ulmi, s. m. Arbore cu scoarţa netedă, cu coroana stufoasă, ale cărui frunze au două jumătăţi neegale şi al cărui lemn este folosit în rotărie (Ulmus). Acolo... teii cresc amestecaţi cu falnici jugaştri, cu plopi nalţi şi subţiri, cu anini uşurei, cu ulmi albicioşi. ouoniiscu, s. I 147. O tinără pădure de ulmi şi de stejari Ascunde-oastea romînă prin junii săi tuf ari. alECSandri, p. a. 141. Ulmu-mi este verişor, Iar stejarul frăţior, Că la vreme şi la zor Mult mi-a fost dăruiinr; Mi-a dat ulmul roate mici Şi măciuci pe la voinici. Şt./.. XV 137. ULM Ă, ulm, vb. I. T r a n z. A adulmeca. Copoii din bătătură îl uimară, îl zăriră, îl luară în goană. ODO- BESCU, s. m 246. Ogari slobozea, Fata d-o ulma, Urma i-o găsea. PĂscuLEscu, L. p. 181. — Prez. ind. şi: ulmez. ULTERIOR, -OARĂ, ulteriori, -oare, adj. Care se face, se întîmplă, are loc în urmă, mai tîrziu ; care urmează după ceva sau după cineva ; posterior. Această nevroză capătă o dezvoltare ulterioară în viaţa familiară. GHEREA, ST. cr. II 333. <$>■ (Adverbial) Fapte petrecute ulterior. Ultim, -A, ultimi, -e, adj. Care ocupă locul cel din urmă (dintr-o serie, dintr-o succesiune). într-unul din palatele Kremlinului, cu odăi mici şi scunde, găsim apartamentul în care a trăit şi a lucrat in ultimii ani ai vieţii sale, Vladimir Ilici Lenin. stancu, U.R.S.S. 66. Ciţi oameni. . . luptă cu entuziasm pînă la ultima suflare, pentru a cuceri o nouă rază de lumină şi de dreptate. VLAHUŢĂ, o. A. 434. El muri. . . mut pînă-n ultimul moment. eminescu, N. 40. <> Ultima oră = rubrică într-o gazetă unde se publică cele din urmă ştiri culese pînă în momentul punerii gazetei sub tipar. Ultimul drum v. drum (2). Ultimele momente (ale unui om) v. m o-ment (1). In ultimul grad v. grad (II I). în ultimă instanţă v. instanţă. «$> Expr. A(-şi) juca ultima carte v. carte (II 8). ULTIMĂT s. n. v. ultimatum. ULTIJIATlV, -Ă, ultimativi, -e, adj. Cu caracter de ultimatum. ULTIMĂTUM, ultimatumuri, s. n. Comunicare cu-prinzînd condiţiile irevocabile şi hotărîtoare pe care o putere, un stat, un împuternicit etc. le pune altui stat, în vederea rezolvării unei situaţii litigioase de care depind relaţiile lor reciproce. Politica forţei, violenţei, ultimatumurilor, politica dusă de imperialismul cotropitor se loveşte de hotărirea fermă a Ţării Sovietice de a lupta prin toate mijloacele împotriva dezlănţuirii unui nou război. I.U1-TA DE clasă, 1953, nr. 10, 10. (Adjectival) Mecanicii işi însuşesc memoriul-ultimatum prezentat guvernului de organizaţiile roşii, pas, z. rv 220. F i g. c Dacă nu-mi scrii, nu-ţi pot scrie nici eu ». . . Nu i-am putut răspunde nici la acest ultimatum, ibrăileanu, a. 33. — Variantă: ultimât (odobescu, S. iii 536) s. n. ULTRA- Element de compunere însemnînd « foarte *, « extrem de », « peste măsură de », « dincolo de », care serveşte la formarea unor substantive ca: u 1 t r a-marin, ultramicroscop etc. sau adjective ca: ultrascurtă, ultramicroscopic etc. ULTRAFÎLTRU, ultrafiltre, s. n. Filtru al cărui element filtrant poate reţine particule de dimensiuni foarte mici. ULTRAGIĂ, ultragiez, vb. I. T r a n z. A insulta pa un reprezentant al autorităţii aflat în exerciţiul funcţiunii sau pentru acte săvîrşite în exerciţiul funcţiunii; p. e x t. a jigni, a insulta, a ofensa. ULTRAGIU s. n. V. ultraj. ULTRAJ, ultraje, s. n. Ofensă,,j'gnire, insultă (în special adusă unui reprezentant al autorităţii publice aflat în exerciţiul funcţiunii). Nu-mi recunosc nici o vină. Şi nici dumneavoastră dreptul de a mă judeca... — Ultraj adus in instanţă, baranga-moraku, P. 78. — Variantă: ultrâgiu, ultragii (bakt, s. m. 89, macedonski, o. ii, 139), s. n. ULTRAMARÎX s. m. Colorant albastru, obţinut sintetic prin topirea unui amestec de caolin, carbonat de sodiu, cărbune de lemn şi sulf; colorant roşu sau violet obţinut din acesta prin trecerea unui curent de aer cald şi de clor. ULTRAMICROCHIMIE - 567 - UMANIST ULTRAMICROCHIMÎE s. f. Ramură *a chimiei care se ocupă, cu reacţiile chimice şi cu procedeele de analiză !n care intervin cantităţi de substanţe de ordinul microgramului sau mai mici. ■ TJLTRAMICROSC Gr, ultramicroscoape, s. n. Microscop puternic, în care iluminarea obiectelor se face în direcţie perpendiculară pe direcţia axei optice a instrumentului, astfel încît prin difracţia luminii pot fi examinate corpurile care nu sînt vizibile cu microscopul obişnuit. Părticelele soluţiilor coloidale. . . pot fi văzute numai la ultramicroscop. anatomia 18. La ultramicroscop celula vie se prezintă ca. . . o masă de granulaţiuni coloidale. MARINESCU, P. A. 50. ULTRAMICROSCOl’IC, -Ă, ultramicroscopici, -e, adj. Care se poate vedea numai la ultramicroscop; care se face cu ultramicroscopul. Studiul ultramicroscopic al diges-tiunii pepsice in mediu acid arată că granulele de albumină se grupează şi formează blocuri coerente. marinESCU, p. A. 46. ULTRASCÎJRTĂ, ultrascurte, adj. f. (în expr.) Raze ultrascurte — radiaţii electromagnetice cu lungimi de undă foarte scurte, utilizate în radiofonie, medicină etc. ULTRAStJNET, ultrasunete, s. n. Vibraţie mecanică a unui mediu, a cărei frecvenţă înaltă nu poate fi percepută de ureche. ULTRAVIOLET, -Ă, ultravioleţi, -te, adj. (Despre radiaţii electromagnetice) Care are lungimi de undă mai mici decît lungimea de undă minimă a radiaţiilor violete vizibile. -O* Raze ultraviolete — radiaţii nelu-minoase, mai refractabile decît violetul din spectrul solar (şi avînd proprietăţi terapeutice). Spaţiile interplanetare sint străbătute de razele ultraviolete emise de soare. MARINESCU, P. A. 41. ULTRAVÎRUS, ultravirusuri, s. n. Virus de o dimensiune atît de mică încît nu poate fi vizibil la microscop. Ultravirusurile.. . ar fi substanţe care pot cristaliza, provenind din substanţe organice condensate. MARINESCU, P. A. 81. UL(jC, uluce, s. n. 1. Jgheab (de scînduri, de piatră sau dintr-un trunchi de copac) din care se adapă vitele sau în care se pune nutreţul pentru vite. Oile le mulgea, Uluc cu lapte umplea Şi pe voinic îl băga... De rane se vindeca. ŞEZ. iii 66. La fintînă că venea, La uluce se punea Şi din apă bea şi bea. TEODORESCU, P. P. 689. 2. Canal de leinn sau de tablă, montat de-a lungul streşinii caselor, pentru a aduna apa de pe acoperiş şi a o conduce spre burlane. <$> (Poetic) Aste lacrimi strecurindu-se pe lingă zbirciturile nasului ca pe nişte uluce fireşti, ajungeau sub buza dedesubt. NEGRUZZI, S. I 6. + Canal, ţeavâ pentru captarea şi scurgerea apei dintr-un izvor. 8. Jgheab făcut din scînduri prin care curge apa pentru punerea în mişcare a unei mori de apă; lăptoc, scoc. + Jgheab prin care curge făina din moară. S-a coborît la covată, a înlăturat măcinişul lui Şaban şi a potrivit la uluc sacul său. sadoveanu, o. L. 190. 4. Scobitură, şanţ de-a lungul unei piese de lemn, făcut astfel încît piesa să se poată îmbina cu altă piesă. — PI. şi: (m.) uluci (cazimir, l,. u. 37). ulCcă, uluci, s. f. 1. Scîndură întrebuinţată în construcţii, mai ales la facerea gardurilor şi a împrejmuirilor. Dincă se îndreptă spre o poartă de uluci ascuţite sus. CAMII, petrescu, o. li 7. Pe dreapta începea gardul de uluci. REBREANU, R. I 78. 2. (Mai ales la pl.) Gard făcut din uluci (1). Privesc peste ulucă la vecin. BENluc, v. 84. Trîntise portiţa de la uluci, tropăise prin curte în goană apăsată, smun-ctse clanţa uşii de afară, sadoveanu, m. c. 141. A suit la nişte uluci, le-a sărit; pe urmă, alt şanţ şi alte garduri: CARAGIALE, p. 87. — Pl. şi: uluce (odobescu, S. i 109). ULTJCÎT, -Ă, uluciţi, -te, adj. (Despre materiale lemnoase) Scobit de-a lungul, pentru a permite îmbinarea cu altă piesă. V. uluc (4). 2 lemne groase ulucite. antipa, p. 58. ULUÎ, uluiesc, vb. IV. T r a n z. A uimi peste măsură ; a buimăci, a zăpăci, a năuci. Atitea opere de artăt îngrămădite unele lingă altele, intr-un spaţiu redus, te uluiesc. STancu, U.R.S.S. 118. Cu o îndrăzneală care mă ului, acest fermecător îmi afirmă pasionat că toftnai aceasta o aşteaptă, galaction, o. i 238. O floare însă ului pur şi simplu pe Ladima căci avea ceva misterios în somptuozitatea ci. CAMII, PETRESCU, n. 77. 4^ Ref 1. Nu se dezmeticise voinicul nostru, ba mai rău se uluise şi se trezi dus pe sus. delavrancea, S. 101. Pierderea domnului lor ii făcură să se uluiască. ISPIRESCU, M. v. 59. VLVJĂLĂ, uluieli, s. f. Faptul de a (se) ului; zăpăceală, buimăceală. Nici nu se dezmeticise bine din uluiala somnului. . . şi dete fuga in unghiul grădinii cel despre răsărit. ISPIRESCU, L. 235. ULUÎRE, uluiri, s. f. Acţiunea de a (se) ului şi rezultatul ei; stare de zăpăceală sau de uimire. Parcă uluirea i-ar fi schimbat glasul, rebreanu, R. i 195. ULUÎT, -A, uluiţi, -te, adj. Peste măsură de uimit; zăpăcit, buimăcit. Se uitau unii la alţii, uluiţi, rebreanu, r. i 112. Moş Petrache, uluit, împăimîntat, frint de oboseală, fără suflare, s-a împiedicat. POPA, V. 129. Uluit, ca fiecare recrut, se uita la cei care-l înconjurau, miro-nkscit, s. a. 57. ^ (Substantivat) Uluitul de Epimeteu ■ .. se lăsă să-l tragă Pandora de-mină. ISPIRESCU, U. 93. ULUITOR, -OARE, uluitori, -oare, adj. Care uimeşte, zăpăceşte, surprinde ; care este nemaipomenit, extraordinar, de necrezut. Ajunsesem cu toţii să ne deprindem destul de binişor cu acel poznaş concert de fluierături.. . şi de pocnete uluitoare, odobescu, s. iii 594. <$• (Adverbial) Dragostea pentru carte a crescut insă uluitor. SAHIA, U.R.S.S. 141. UMÂN, -Ă, umani, -e, adj. 1. Referitor la om, de om, al omului, al omenirii; omenesc. Muntele durerilor umane Mise-nalţă maiestos în faţă. beniuc, v. 79. E o frumuseţe plină de armonie şi strălucire, părind un elogiu superb al fiinţei umane. boGza, c. o. 280. Astfel umana .roadă în calea ei îngheaţă, eminescu, o. i t64. <)• Geografie umană (sau antropologică) = antropogeografie. 2. Cu dragoste de oameni, plin de omenie; omenos, blînd. Ajută-mi să fiu puternic fără de cruzime şi uman fără de întinare. GALACTioN, o. i 192. Misiunea istorică a şcoalei sovietice este adîncă, progresivă şi umană. SAHIA, U.R.S.S. 133. Intîi trebuie să fii uman şi numai de aci încolo să vezi dacă eşti şi poet. vlaiiuţă, o. a. 327. UMANIOĂRE s. f. pl. (învechit) Totalitatea studiilor clasice (considerate altădată ca bază a culturii unui om). [Colegiul Naţional] avea' un curs începător cu patru 8 clasuri », un curs «Ventral de umanioare d tot cu patru clasuri şi încă un curs complimentar, CAMir, petrescu, o. i 193. — Pronunţat: -ni-oa-, UMAXÎSM s. n. Mişcare socială şi culturală apărută în apusul Europei în secolul al XlV-lea ca expresie a luptei împotriva feudalismului şi a învăţăturii scolasticii şi care, proclamînd libertatea personalităţii umane, a contribuit la răşpîndirea ştiinţei. UMAAÎST1, umanişti, s. m. Adept, partizan al umanismului. în ochii umaniştilor. ■ . scapare nu este afară din studiile clasice, odobescu, s. ii 59. + Nume dat sa- UMANIST — 568 — UMBLA vanţilor din secolele XIV-XVII, care studiau operele antichităţii. UMANÎST*, -A, umanişti, -ste, adj. Care aparţine umanismului, privitor la umanism; care este de domeniul culturii clasice. Studii umaniste. TJMANÎSTIC, -Ă, umanistici, -e, adj. Umanist2. Ho-tărirea luată de Ministerul învăţăm!ritului cu privire la întărirea disciplinelor umanistice in tnvăţămintul mediu ■ ■. este binevenită, contemporanul, s. ii, 1956, nr. 503, 5/3. UMANITAR, -A, umanitari, -e, adj. Care urmăreşte binele omenirii, este plin de umanitate, devotat umanităţii; care' lucrează în interesul omenirii. Doctorul călca uneori regulamentul spitalului. Făcea o mică fraudă umanitară. bart, E. 313. Spiritul adine idealist şi larg umanitar al lui Schiller. GHEREA, ST. CR. I 174. UMAKITARÎSM s. n. Concepţie, atitudine de înţelegere, de dragoste faţă de oameni; umanitate (2). UBLANITARÎST, -Ă, umanitarişti, -ste, adj. Care aparţine umanitarismului, privitor la umanitarism. + (Substantivat) Adept al umanitarismului. Nu-s umanitarist plingăreţ. c. petrescu, î. ii 108. USIANITĂTE s. f. 1. Totalitatea oamenilor, omenire. Ţiu să mă lămuresc asupra marilor chestiuni cari preocupă umanitatea. CARAGIALE, o. VII 188. Credea in viitorul promis umanităţii, Precum şi in triumful justiţiei. BOLIN-tineanu, o. 227. In inima femeii se oglindesc. . . cele mai nobile sentimente şi patimi ale umanităţii. BOLLIAC, o. 44. -4 Colectivitate de oameni. Ion Ozun n-ar fi crezut că intr-un spaţiu atit de strimt poate vieţui atît de sonor o atit de diversă şi tristă umanitate. C. PETRESCU, c. V. 49. Ar fi avut putere să-i pună cu botul pe labe pe toţi satrapii mici şi mari ce terorizau umanitatea de la marginile oraşului. G. M. zamfirescu, sf. m. n. ii 16. 2. Umanitarism. S-a mai pomenit atîta umanitate în vreo armată de cind e istoria? REBREANTJ, p. s. 135. Şi acum, domnilor, las dreptul deoparte; şi. . . nu voi mai chema in ajutorul ţăranilor noştri decit umanitatea şi patriotismul dumneavoastră. kogXlniceanu, S. a. 184. UMANIZĂ, umanizez, vb. I. T r a n z. A face mai omenos, mai blînd. Refl. Aş dori să văd un zimbet, să aud o vorbă afabilă. Nu. Sint de o stricteţe de automat, de o rigiditate absurdă. — Or să se umanizeze, domnule colonel, sadoveanu, m. c. 90. Cmăr, umeri, s. m., şi (regional) umere, s. n. 1. Parte a corpului omenesc prin care se leagă braţele de trunchi; articulaţia care face această legătură. Pe umeri simt crescută aripi De vultur. BEN1UC, V. 11. Pe umeri pletele-i curg Tiu. coşbuc, P. I 118. Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umăr Aşa cl sprijină lumea şi vecia intr-un număr. eminescu, o. i 132. (în construcţie cu prep. «pe», «la», mai rar «de-a», în locuţiuni şi expresii, care arată felul de a puita poverile) îşi luară fiecare desăguţă d-a umeri. ISPIRESCU, L. 96. Intr-un buc iese afară cu puşca la umăr. CreangX, r. 311. Luindu-şi buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dira de piuă. eminescu, n. 8. (F i g.) Flămind şi gol, făr-adăpost, Mi-ai pus pe umeri cit ai vrut. COŞBUC, p. i 207. •<$> Expr. Umăr la umăr - alături, unul lîngă altul; p. e x t. uniţi. Solemne. .. erau chipurile pirlite de soare ale ostaşilor înşiraţi drept, umăr la umăr. vlaulţX, r. p. 15. A pune umărul = a ajuta efectiv la îndeplinirea unei acţiuni; a susţine, a sprijini. Măcar acum de-ar fi pus umărul Glanetaşu... Dar nu l-a pus. REBREANU, I. 48. El insă n-a aşteptat nici să fie chcn.at, nici minat, ci, din deprinderea de a pune umărul acolo unde vedea nevoia, a venit in pavilion. MIRONESCU, S. A. 124. Tot e bine să fii prieten c-un colonel, cînd la o înaintare, tot mai răpede pune şi el umărul. CONTEMPO- RANUL, vijj 200. A da (sau a strîngo, a ridica etc.) din umeri = a înălţa uşor din umeri, pentru a-şi manifesta nepăsarea, neştiinţa, nepriceperea, nedumerirea, dispreţul. Străjerii atunci se uită lung unul la altul şi string , din umere. creangX, P. 82. Toţi pe ciţi îi întrebă dădeau din umere, neştiind ce să răspundă, id. ib. 107. A SO uita la cineTa (sau a priTi pe cineva) peste umeri (sau peste umăr) = a se uita dispreţuitor, batjocoritor, a lua în rîs pe cineva. A-şi lua călcîiele (sau picioarele) do-a umeri = a fugi, a o lua la sănătoasa. M-am smuncit voiniceşte din ghearele ce mă prinseseră de gît; mi-am luat călciiele de-a umeri şi ne-am dus. ALECSANDRI, T. 1034. + F i g. Culme, a unui deal, a unui munte. De după umărul scund şi rotunjit al dealului cu salcimi. .. răsări curtea, dumitriu, B. F. 71. Curtea boierului Boldur lloveanu se află aşezată pe umăr de deal. c. petrescu, R. DR. 94. Luna se iveşte pe-a munţilor gol umăr. ALECSANDRI, P. II 203. 2. Parte a unei haine sau a altui obiect de îmbrăcăminte care acoperă umerii (1). 3. (în expr.) Umărul obrazului (sau, rar, al feţei) = partea proeminentă, osoasă din mijlocul obrazului; pomete. Ca printr-o sită vedeam pe căpitan răzimat în sabie, cu faţa neagră şi cu dunga cumplită din umărul obrazului. sadoveanu, o. vi 214. Fata, jupîniţa Ilinca, parcă era ruptă din soare, aşa era: albă la pieliţă ca laptele, şi-n umerii obrajilor cite o pată uşoară, parcă ar fi picurat cineva cite un strop de sînge in lapte. id. ib. I 69. Figura lui îşi ascundea trăsăturile sub o barbă neagră, stufoasă, din care se vedeau numai nasul, umerii feţei şi ochii. VLA-huţX, o. a. iii 46. 4. Proeminenţă pe suprafaţa unui obiect care serveşte ca reazem altui obiect în plan sau în spaţiu. + Partea bombată de lîngă gîtul unui vas. Umărul vasului. . . reprezentă in reliev o vinătoare de fiare sălbatice. odobescu, s. îl 194. Se încarcă căldarea cu tescovină, punindu-se intr-insa, după mărime, 5 sau 6 ciubere pînă sub umeri, adică pină în gură, gitul rămîne deşert. i. ionescu, p. 267. 5. Parte a jugului care se aşază pe gîtul vitelor. 6. (De obicei determinat prin « de haine *) Umeraş. UMĂR6S, -OĂSĂ, umăroşi, -oase, adj. (Rar) Care are umerii laţi, puternici; lat în umeri, voinic. Dar căpi-tanu-i mai tare. ■ . mai umăros ■ . . mai cu piept. .. Lesne poate să mă bată. HASDEU, R. V. 76. UMBÎLĂ, umbele, s. f. Inflorescenţă ale cărei flori pornesc din acelaşi punct, fiind susţinute de nişte pedun-cule care le ridică la aceeaşi înălţime. Adeseori la baza # razelor» umbelei, se găsesc frunze mici. botanica 82. UMBELIFÎRĂ, umbelifere, s. f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate, ale căror flori sînt dispuse în um-belă; (la sg.) plantă din această familie. — Variantă: ombcliferă s. f. UMBELIFORM, -Ă, umbeliformi, -e, adj. Care are forma unei umbele. UMBLĂ, umblu, vb. I. I n t r a n z. (în concurenţă cu merge) I. (Uneori cu o determinare care precizează felul de locomoţie) A se mişca din-tr-un loc în altul cu picioarele, cu un vehicul, călare. Drumeţul se opri. I se păruse că umblă cineva in urma lui. dumitriu, N. 14. Cu căruţa umblă in lume-n sus şi-n jos, mai tinăr şi mai frumos decit fusese pin-atunci. reteganul, p. I 10. Şi pe cimpul gol el vede un copil umilind desculţ. EMINESCU, O. I 83. Tu vorbeşti, amice, cu un despreţ superb despre toate acele petreceri cinegetice in care vinătorul n-are nevoie să umble pe jos. ODOBESCU, s. m 15. -if- Fig. Cîte-un cuvînt frumos, sonorii obseda, ii umbla prin gură, enervant ca un fir de păr. UMBLA — 569 — UMBLA vlahuţă, o. a. ra 9. E x p r. A umbla cu nasul în (sau pe) sus v. n a s. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) v. cap1 (I 1). A umbla pe două cărări v. cărare. A umbla îorlota v. forfotă. A-i umbla cuiva prin (sau în) cap, se spune cînd îi trece cuiva prin minte o idee sau cînd cineva este preocupat de un gînd, muncit de o idee. Şi-auzi! îi umblă-n cap, fu soră, S-ajungă ea Lucsandei noră! COŞBOC, p. I 126. Astfel de gînduri ii umblau fetei prin cap. RETEGANUI,, P. I 56. Omul turbat. .. nu mănincă, nu bea____fi-i umblă prin cap gînduri rele. şez. II 191. Umblă (sau să nmbli) sănătos (sau cu bine), urare adresată celui care pleacă. Mai rămîi sănătoasă, babo! — Umblă sănătos, Prichindel, maică! caragiale, p. 62. Vă urez să umblaţi sănătoşi şi să petreceţi bine. id. o. vn43. Să umbli, bade, cu bine Şi vezi să nti-ţi uiţi de mine. jarnîk-bîrseanu, D. 142. + A se ţine de (sau după) cineva, a urma pe cineva; f i g. a căuta insistent să obţii simpatia cuiva. Aceasta venea după ce aflase că Ion umbla serios după Ana. REBREANU, i. 31. Joe umbla după Jtniona. ispirescu, u. 11. Lamele. . . umbla după dinsul, păscind în preajma lui. DRĂGHTCI, R. 149. 2. (De obicei urmat de determinări locale sau modale) A străbate (ca drumeţ) un Ioc; a merge din Ioc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinări. Dar'tu pe unde ţi-ai trăit viaţa? — Ei, eu am umblat pe depărtate locuri. . . îngînă Şoimaru. Sadoveanu, o. vii 22. Am mai umblat pe-aici. . . dar sînt Amar de ani, amar! coşbuc, P. I 228. Ivane, cînd te-i sătura tu de umblat prin lume atunci să vii să slujeşti şi la poarta mea. creanga, p. 300. Am fugit din palatul lui şi de-atunci■ umblu rătăcind noaptea. Al/ECSANDRi, T. i 435. Pentru ochi ca sfîntul soare,- Umblu noaptea pe răzoare, jarnîk-bîrseanu, d. 18. <$> (Metaforic) Dar sufletul. .. cine ştie pe cite răspinteni stă, cine ştie pe cîte căi a vrăjilor umblă. EMINESCU, n. 21. ^ E x p r. A umbla creangă (sau creanga) v. creangă. A umbla (de) frunza frăsinclului v. frăsinel. A umbla haimana (sau lela) v. c. A umbla teleleu (Tănase) v. teleleu. A umbla de ici-colo (sau de colo pînă colo) = a se mişca agitat din loc în loc, a nu avea astîmpăr. Nadina era veselă, ciripea, umbla de ici-colo să se intereseze de masă. rEbrEanu, r. ii 99. Umblară de colo pînă colo, adunînd uscăţele. reteganui,, p. i 44. A umbla cu minciuni = a fi foarte mincinos, a purta minciunile (sau bîrfelile) de Ia unul Ia altul. <$• (Cu arătarea scopului pentru care se face acţiunea) Cu calul acesta am umblat şi eu a peţi. reteganui., p. ii 10. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri, creangă, o. a. 249. Noi umblăm să colindăm Şi la gazdă o-nchinăm. jarnîk-bîrseanu, d. 516. >0> E x p r. A umbla de (sau în) rîndul cuiva = a-i purta cuiva de grijă; a vedea de cineva. (Atestat în forma îmbla) Corbăcele, dragul meu! Ce mă blestemi aşa rău? Că imblu de rîndul tău De trei ani fără-n-cetare De cînd zaci la închisoare, alecsandri, p. p. 141. T r a n z. După ce umblase toate ţările, se întorsese acasă mai cuminte, ispirescu, la tdrg. Ei că mi-au umblat Ţara-n lung şi-n lat. TEODORESCU, P. P. 460. Pentru sprincene-mbinate Umblu ţara jumătate, jarnîk-bîrseanu, D. 18. -+■ (în obiceiurile populare, determinat prin : « cu pluguşorul », « cu colindul », « cu steaua » etc.) A merge din casă în casă pentru a face urări în ajunul unor sărbători. Pe acolo, prin fundul Moldovei, umblă băieţii şi flăcăii straşnic cu pluguşorul. sadoveanu, o. I 398. + A se duce de colo-colo; a se duce peste tot, pe la toţi sau prin toate părţile. Umblă prin sat, iarna, vara, şi cumpără bucate de la bogătani, stancu, d. 95. Aniţa începu a umbla prin casă rînduind. sadoveanu, o. vii 152. -+• A se plimba, a circula. Dosarul l-am luat acasă... — Ai umblat cumva cu el prin oraş? — Cum o să umblu, tov. Andrei? De la laborator am venit direct acasă, ba-Ranga, i. 202. Oamenii umblau cete prin cetate ca in zi de sărbătoare. ISPIRESCU, L. 36. Astăzi îi o săptămînă De cînd umblam prin grădină Cu iubita mea de mină. jarnîk-bîrseanu, d. 82. 3. (Despre păsări şi insecte) A zbura. Pînă şi flu-tureii umblau tot doi cîte doi. ISPIRESCU, L. 133. Copilul nu se domirea de ce cocorii umblă înşiruiţi trimbă. id. ib. 287. Un roi de albine se învîrtea in zbor deasupra capului său şi umblau bezmetice de colo pînă colo. creangă, p. 238. •+ (Despre nori) A se mişca pe cer. (Atestat în forma îmbla) îmbla norii în toate părţile. SBIERA, P. 5. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la * sau «în» şi indicînd o anumită activitate sau un Ioc de care e legată o anumită activitate periodică) A merge, a se duce regulat; a frecventa. Femeile din Viişoara umblau la tîrg des cu paseri, cu lăptarii, cu ouă. sadoveanu, o. vn 358. Cînd a umblat la şcoala din sat a fost cel mai iubit elev al învăţătortdui, rEbrEanu, i. 52. Acum e vremea lucrului, umblaţi la lucru, că apoi şi mîncare veţi căpăta, reteganui,, p. iv 75. + A se ocupa, a se îndeletnici cu..., a lucra la... S-aud şi pînă aici.. . pocnete de bici. De la băieţii ce umblă la arat. D. botez, p. o. 26. El cu Pahon umblă la oi şi eu rămin la stînă de fac caşul. reteganui,, p.i 15. Tustrei feciorii babei umblau in cărăuşie şi ciştigau mulţi bani. creangă, p. 4. 6. (Urmat de determinări modale) A se purta (îmbrăcat sau încălţat) într-un anumit fel. Eu iama singură-mt ţes tortul Şi umblu şi eu-cum socot Că-i portul, coşbuc, p. I 128. l-ar plăcea să umble frumos îmbrăcat. EMINESCU, N. 36. Am mîncat pine, legume Ş-am umblat falnică-n lume. hodoş, P. P. 140. A rămas lada-ncuiată Şi ea umblă neschimbată, jarnîk-bîrseanu, d. 424. + (Construit cu nume predicative) A se comporta, a se purta, a fi. Cînd umbla întunecat Simion, umbla întunecat şi Niţă Negoiţă, omul său. Sadoveanu, F. j. 614. Tu-mi umblai sfios, Sorine, Şi plîngea durerea-n mine, Că tu nu te-ai priceput. COŞBUC, p. i 51. 6. (Regional) A-i merge cuiva treburile într-un anumit fel, a i se întîmpla lucruri neprevăzute, a întîm-pina situaţii neaşteptate, a se comporta sau a proceda într-un anumit fel. Peste cîteva zile vine la împăratul feciorul cel mijlociu şi iar se roagă să-l lase, doară el va fi mai norocos decît cel mare. Ce să vă mai înşir vorbă? Acesta încă umblă chiar ca cel mai mare. Acum stau ca opăriţi amindoi, reteganui,, p. n 8. Cum am umblat, cum nu, destul că mi-am pierdut punga. id. P. iv 24. Moşneagul ■ ■ ■ s-a dus la babă înapoi cu cucoşelul, povestind babei cum o umblat şi ce-o văzut. şez. i 184. 7. F i g. (Despre buze, gură, ochi) A se mişca mereu. Ochii ei umblau îngrijiţi in toate părţile. GANE, N. I 62. Ochii ei frumoşi şi dragi Priveau tot spre poala rochii, S-a pus Lina pe tăcut, Şi vedeam că-i umblă o.iiii, Umblă ochii, Ca la şerpi îi umblă ochii, Şi mă mir ce i-am făcut! coşbuc, p. i 50. <£■ E x p r. A-i umbla cuiva gura (ca o moară sau ca meliţa) v. gură (I 3). A-i umbla cuiva limba = a vorbi (mult, repede). îi umblă limba cu ascuţime, sadoveanu, p. m. 78. 8. (Despre vehicule) A se deplasa pe un drum, pe o linie, pe un traseu ; a circula, a merge. (Atestat în forma îmbla) Trenurile nu mai îmbiau intre Novinshaia şi Prohladnaia de vreo trei zile, din pricina omătului. contemporanul, iu 569. 4- (Despre ambarcaţii) A merge pe apă, a pluti. Hai să fugim cu pluta ceea la frate-meu Vasile in Borca, zise Dumitru; căci plutele începuse a umbla, creangă, A. 29. Cit te uiţi in lung şi-n lat, Nu mai vezi pămînt uscat, Ci tot ape tulburele, Umblind corăbii pe ele. jarnîk-bîrseanu, d. 320. 9. (Despre unelte, aparate, instalaţii) A fi în funcţiune; a funcţiona. Toate plugurile umblă, Numai pluguşorul meu L-a-nţepenit dumnezeu, stancu, d. 9. Am stat la roata morii, Şi roata umblă des. Şi roata morii cîntă Cuvinte cu-nţeles. C0ŞBUCj P. I 60. O arătare UMBLA - 570 - UMBLĂTOR de om băuse apa de la 24 de iazuri şi o gîrlă pe care umblau numai 500 de mori. CREANGĂ, P. 242. Şi venea apa, venea, Umbla moara de pocnea. TEODORESCU, P. P. 152. 10. (Urmat de construcţii de tipul: « din mînă în mînă ») A trece, a ajunge (de la unul Ia altul). Sticla pe ■urmă umblă din mină in mină. REBREANU, i. 14. Umbla prin miinile lor, de la unul la altul, ca o minge. ISPIRESCU, I*. 108. Pin* veneai, bade, la noi, Eram floarea florilor. . . Şi umblam din mină-n mînă Ca cirligul la fîntînă. jarnîk-bîrseanu, d. 158. <0* E x p r. A umbla din gura-n gură v. gură (I 3). ^ (Despre bani) A fi în circulaţie, a circula, p. ext. a avea curs. Un nume folosit de ceilalţi cu rost şi fără rost. . .-se ştergea ca o monedă dintre cele ce umblau prea mult. camil petrescu, o. ii 347. Uite, eu din ăştia îţi fac napoleoni... — Şi umblă? Nu-i cunoaşte lumea? VLAHUTĂ, la TDRG. 11. A căuta, a scotoci, a cotrobăi. Aseară cînd am venit de la laborator, ă început să umble prin hîrtii. baranga, I. 210. Umblă bătrînul în traistă. Scoate un codru galben de mămăligă. STANCU, D. 264. La ce-mi umblaţi in lucrurile mele? Astă nu-mi place. vlahutĂ, o. a. 113. 4 A se atinge de un lucru oprit, a pune mîna în ascuns pe ceva (mai ales cu scopul de a fura). (Atestat în forma îmbla) Aprinde făcliile şi fuga la grajd, să vadă cine îmblă la cal. sbiera, p. 75. <£• Refl. impers. N-ai observat? Nu cumva se umblase la sigiliu? baranga, i. 202. 12. A lucra cu. . ., a se servi de. . ., a se atinge de. . a mînui. Spuneţi că în afară de voi patru n-a mai umblat nimeni cu aceste dosare, baranga, i. 207. Soldatul Uţupăr Pantilie, umblînd cu o armă încărcată, s-a împuşcat singur din greşeală, stancu, d. 39. Gîndeai că tot cu de-acelea a umblat, aşa se făcu a nu-i păsa de ele. RETEGANUI,, p. iv 12. + F i g. A se folosi de..., a face uz de... •(pentru a-şi atinge scopul, pentru a scăpa de o neplăcere). Văzu el că în luptă dreaptă nu se putea măsura cu Mihai, şi începu a umbla cu şotia, ispirescu, M. v. 33. Nu mai umbla şi sfinţia-ta cu scornituri de-aceste. CREANGĂ, a. 94. Nu umbla cu tertipuri î. . . Să-mi spui sincer de mă iubeşti. CONTEMPORANUL, vijj 202. Tu umbli cu linguşeli Trei feţe de crai ca să înşeli, teodorescu, p. p. 106. Expr. A umbla cu molturi v. m o f t. A umbla cu îoîîrlica v. f o f î r 1 i c a. 13. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după» şi arătînd obiectul căutat) A căuta (în toate părţile) ceva sau pe cineva, a se sili să găsească ceva, să pună mîna pe ceva. Nici eu n-am învăţat! strigă el la urmă, umblînd după un băţ ca să ne croiască, sadoveanu, p. m. 63. Acum umblu flămînd şi ostenit după un şerpe. RETEGanul» p. i 3. Tot aşa strică cite un perete, umblînd după şoarece, id ib. V 43. ^ E x p r. A umbla cu limba scoasă după cineva (sau ceva) v. limbă (H. * F i g. A căuta să obţină un avantaj, un folos, să ajungă la o situaţie favorabilă. Să ştii, părinte fră-ţioare... că noi nu umblăm după dobindă personală. . . ci voim spor pentru folosul obştii, sadoveanu, p. m, 20S. Toţi umblă după posturi, adică după lefi. alECSandri, t. i 288. ^ E x p r. A umbla după caî verzi = a căuta să obţii ceva ce nu există; a dori imposibilul. A umbla după potcoave de cai morţi v. potcoavă. A umbla după doi iepuri deodată = a se apuca de mai multe treburi deodată (şi a nu isprăvi nici una) ; a urmări în acelaşi timp două scopuri diferite. A umbla după colaci calzi v. colac. 14. (Urmat de propoziţii finale) A se strădui, a se sili, a cău a, a încerca să . . . Părinţii cu fete mari umblau în ruptul capului să le mărite. agÎrbiceanu, S. p. 23. Pe mine nu mă-ntîmpină nime, cînd mă duc la dînsul; doar cinele lui care umblă să mă rupă. CONTEMPORANUL, vij 98. Am bade ca ş-o lumină, Umblă două să mi-l ia, Dumnezeu să nu li-l dea. hodoş, p. p. 113. + A avea de gînd, a avea intenţia..., a vrea să,.. Umblu să mă mărturisesc. GALACTION, o. I 252. Mă-ta nu umblă să te crească, ci să te prăpădească. SBIERA, P. 25. Aşa, bine că mi-ai spus, Că eu asta n-o ştiam Şi să te spînzur umblam, pann, p. v. I 101. De-i umbla, doamne-a o bate, N-o bate cu alte fapte, Numai cu străinătate. ŞEZ. ni 62. + A fi pe cale de a. . ., a se pregăti să. . . Cînd umbla să se culce, a văzut pe ceilalţi doi dormind. ŞEZ. II 51. ^ E x p r. A umbla să moară = a fi gata să moară, a se afla pe moarte. A aflat el că frăţini-său umblă să moară şi s-a rugat să-l lase de la ocnă să meargă acasă. CARAGIALE, o. 1 266. (Prin exagerare) Cei chemaţi umblau să moară de frică, de cum se văzură închişi pe acel cimp ce le amintea groaznica pedeapsă a popilor. V1SSA-RION, B. 373. — Variantă: (învechit şi regional) îmblâ vb. I. UMIÎLĂRE, umblări, s. f. Acţiunea de a umbla. 1. Cutreierare, colindare. Zîna zăbovi multă vreme in umblările ei. RETEGANUL, p. V 17. După cităva umblare, au agiuns la un pirău. drXghici, R. 64. + (^n legătură cu anumite obiceiuri populare) Colind, colindat. Iaca a}a ne-a fost umblarea cu plugul în anul acela. CREANGĂ, o. A. 55. 2. (Rar) Felul cum îi merg cuiva treburile; păţanie, întîmplare, peripeţie. Cînd povestea. .. despre umblările lui. . . frafii-l trăgeau de suman să nu minţă. ueteganui,, p. m 44. UMBLĂT1 s. n. 1. Acţiunea de a umbla; umblare, mers. Mai naltă pare, şi-n umblat Mlădie ca o vargă. coşuuc, p. 1 69. 2. Cutreierare, călătorie prin multe locuri. Asta mi-a folosit; umblatu şi păţitu, că acuma pot zice că nu mă tem de nime pe lume. c. petrescu, r. dr. 130. UMBLĂT2, -Ă, umblaţi, -te, adj. 1. (Despre drumuri) Frecventat, circulat, bătătorit. Drumu-i umblat? — E umblat, că-i şleah. sadoveanu, o. viii 256. E sat dincolo — drum umblat Şi dealul mic, uşor să-l sui. COŞBUC, P. I 232. Era odată, la marginea unui drum umblat, o fîntînă. caragiale, o. iii 51. 2. (Despre persoane; adesea determinat prin «în lume », «prin lume ») Care a colindat multe locuri, a văzut multe, a trecut prin multe; p. e x t. cu experienţă, încercat. Eram băiat umblat prin lume şi cu cu- noştinţe. galaction, o. i 78. Nu e numai un bărbat spiritual, inteligent şi umblat in lume. C. PETRESCU, î. n 67. Oameni umblaţi, care călătoriseră in toată lumea şi cunoscuseră fel de fel de lucruri. CARAGIAI.E, S. 45. UMELĂCiT s. n. v. îmblătit. UMIiLĂRÎŢ, -EĂŢĂ, umblăreţi, •s, adj. (De obicei ironic) Căruia îi place să umble mult, să se plimbe, să hoinărească. Nu-l încăpea lungul zâilor, — de nebun şi umblă-reţ ce era. vlahuţĂ, n. 123. + (Substantivat, glumeţ) Excursionist, turist. Spre deosebire de umblăreţii cu tolbele doldora de merinde, localnicii nu aveau, s-ar fi părut, suflete de poeţi, pas, l. ii 157. UMliLĂTOĂRE, umblători, s. f. 1. Compartiment dintr-o lucrare minieră (puţ, suitoare, plan înclinat) amenajat pentru circulaţia personalului. 2. (Popular) Latrină, privată, closet. între case, — pompa de apă, un măr cu ramurile răsucite, betege şi.. . umblătoarea care miroase urît. stancu, d. 334. UMIîLATOR1, umblători, s. m. (învechit) Ostaş dintr-un corp de curieri ai domnilor moldoveni, pentru Polonia şi Ucraina. Vom putea, din notiţele ce ne-a păstrat Cantemir, să lămurim armata Moldovei. Ea se compunea:. . . două vătăşii: umblătorii de Hotin şi umblătorii de Soroca. bălcescu, o. I 118. UMIlLĂTtiK2, -OĂItE, umblători, -oare, adj. (Rar) i Care umblă (mult). Pod umblător v. pod (1 1). (Metaforic) In ■tîrziul nopţii ascultau umbletul vîntului. camilar, N. i 335. + (Rar) Mişcare (astrală). Cometa... zi cu zi scur-gîndu-se, se tot urca. ■ ■ invîrtindu-se precum este umbletul aerului, cu stelele către apus. sadoveanu, z. c. 228. + Trecere, acces. După ce îi oprise umbletul la stîni şi-i împănase drumurile, stăpînirea da ştire, casă audă... gazdele ■hoţului, sadoveanu, o. x,. 156. 2. Cutreierare, colindare ; hoinăreală, alergătură. Jupî-■ncasa Ilisafta comisoaîa abia îşi simţea trupul, aşa de ■multe îi fuseseră umbletele şi truda, sadoveanu, f. j. 54. 3. Mod, fel de a umbla. Nu-i vorbă, fetiţa îmi samănă puţintel şi mie. Dar altfel toate ale maicii ei le are, şi umbletul şi graiul, sadoveanu, o. vii 56. Veneau doi inşi; îngîrbovit Un moş cu umblet lin, Şi-o copiliţă. coşbuc, P. i 228. Căci azi le semeni tuturor La umblet şi la port, Şi te privesc nepăsător C-un rece ochi de mort. eminescu, ■o. i 192. încalecă pe Roşu tu, Să-i văd şi eu umbletu. ŞEZ. XX 172. — Variantă: (învechit şi regional) îmblct (sbiera, p. 217, russo, S. 59) s. n. UMBRÂR. umbrare, s. n. 1. Adăpost împotriva arşiţei soarelui, alcătuit din crengile şi frunzele unui arbore (sau ale mai multor arbori); loc ferit de soare la poalele unui pom. Cum vine soră-mea Ana aici, are să s-arăte in umbrar, subt dudul cel bătrîn. . . războiul de ţesut, sadoveanu, p. M. 141. Sub nucii cu umbrarul întunecat, se oprea neclintit, cu capul ridicat, ascultînd ceva. C. petrescu, s. 18. Mergeau — nimic de-acum nu-i mai desparte — Ca doi copii, ţinîndu-se de mini, Pe sub umbrare de salcîmi bătrini. D. botez, F. s. 23. 2. Adăpost împotriva arşiţei, făcut din crengi verzi, din scînduri (sau din alt material), de obicei pe lingă restaurante, hanuri etc. La răspîntia aceasta stăruie încă umbrarul şi circiuma lui Tache. PAS, z. I 13. Se auziră ■oameni tropăind sub umbrarul de scînduri, acoperit cu şindrilă, camil fETREscu, o. I 72. E îmbulzeală marc înăuntru în prăvălie şi afară subt umbrar. caragialE, M. 46. 3. Umbrelă mare înfiptă în pămînt sau într-un suport, aşezată de obicei deasupra unei mese rotunde şi servind ca adăpost împotriva arşiţei soarelui. Cabinele elegante din mărginea mării, cu umbrarele lor întinse. ZAMFIKESCU, la TDRG. ÜMHRA, umbre, s. f. I. 1. întunecime provocată de un corp opac care opreşte razele de lumină; porţiune de loc întunecoasă (şi răcoroasă) unde nu ajung direct razele de lumină. Trecerea norilor acoperă pămintul cu pete mari de umbră şi de răcoare. UOCZA, c. o. 237. E cald şi lingă trunchiuri umbra treptat se face tot mai mică. angiiel, i. G. 21. Colo în depărtare e valea lui natală, Cu codri plini de umbră, cu rîpe fără fund. eminescu, o. IV 318. *0* F i g. Pe tine eu, din umbră, te-oi scoate la lumină, Căci fosta Baba-Rada de-acum e a ia zînă. AU2CSANDUI, T. 1 402. Loc. adj. Iară umbră = complet, desăvîrşit, pur. Glasul şi înfăţişarea învăţătorului dovedeau sinceritate fără umbră. RHiutKANU, R. i 96. -0> Loc. a d v. La umbră = într-un loc umbros. Parcurile sînt pline de oameni care au venit să guste, la umbră, răcoarea plăcută a verii. STancu, U.R.S.S. 125. , Rupt de osteneală. . . se dete niţel la umbră intr-o vâlcea, să se mai odihnească oleacă. ISPIRESCU, L. 214. Pe malul mării, la umbră stînd culcat. . . Privesc trecînd mulţime de vase călătoare, alecsandri, p. i 240. Din umbră = fără a se da pe faţă, fără a se face cunoscut; pe ascuns, pe furiş. Zmeul-Zmeilor, sărmanul, ar fi fost de mult învins Dacă mama lui, din umbră, mina nu i-ar fi întins, F.FTIMIU, î. 92. •<>• Expţ. A sta (a fi, a răruîuo etc.) în (sau la) umbră = a sta (a fi, a rămîne etc.) ascuns, retras, neştiut; a sta (a rămîne etc.) deoparte. Voi toţi care aţi stat pină acum în umbră timizi. . . scuturaţi-vă, recăpătaţi încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. De asupra tuturora se ridică cine poate, Pe cind alţii, stînd la umbră şi cu inima smerită, Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită, eminescu, o. I 133. (Cu aluzie la chipurile ctitorilor zugrăvite în biserici) Rămîneţi in umbră sfîntă, Basurabi şi voi Muşatini, Descălecători de ţară, dătători de legi şt datini, eminescu, o. i 149. A lăsa (pb cineva) îll umbră = a lăsa (pe cineva) mai prejos de sine; a eclipsa. 2. întuneric, întunecime, obscuritate. în odaie se făcuse întuneric, şi Tudor vedea lucind în umbră ochii Aniţei. sadoveanu, o. vii 125. Focul taberei s-a stins, Neagra umbră s-a întins, alecsandri, p. ii 107. (Urmat de determinarea « serii » sau « nopţii ») Cind îi văzu că se apropie şi se adună in jurul lui prin umbra serii, înţelese numaidecît ce se întîmplă. dumitriu, V. L. 97. în umbra nopţii armăsaru-i zboară Ca o-nchipuire albă şi uşaară. BOLINT1NEANU, o..35. Umbrele nopţii acoperiseră pămintul. alecsandri, o. P. 283. F > g- (Urmat de determinarea « vremilor» sau «anilor ») Privesc din umbra anilor pămintul Spaniei. bourEanu, s. P. 6. Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind — ca-n vis, aşa vii! eminescu, o. i 120. 3. Pată întunecată, nuanţă închisă, aspect întunecat. Tîmpla bate liniştită ca o umbră viorie, eminescu, o. i 79. + Parte mai întunecată dintr-o imagine plastică. Precum intr-acele cadre ce-s de mină iscusită, A umbrelor cu lumina unirea cea potrivită, Feliurimi de flori încheagă. conachi, p. 284. •$> E x p r. A da umbre = a Jnijegri cu creionul sau cu cărbunele porţiuni dintr-un desen care trebuie să apară mai întunecate. 4. F i g. întunecare a feţei, cută care apare pe obraji din cauza supărării, a bătrîneţii, a oboselii. Vedeai ziua, pe chipul mamei, umbre, pas, z. i 249. Badea l-a primit cu umbră intre sprincene. GALACTION, o. I 142. + (Urmat de o determinare în genitiv) Reflex pe • faţa cuiva, exprimînd un sentiment (mai ales de tristeţe). Ochii ei sînt plini de umbra tăinuitelor dureri. EMINESCU, o. J 142. în zădar chipu-ţi poartă mihnirea — Umbra durerii ce m-amăgi. alexandrescu, m. 62. II. 1. (De obicei urmat de o determinare în genitiv) Forma sau imaginea întunecată a unui lucru, proiectată pe o suprafaţă luminată. Peste grădiniţă se aşternea, tot mai mare, umbra casei, sadoveanu, o. iv 122. O flacără trosni, aţiţîndu-le şi pe celelalte. Faţa lui Petre se roşi. Umbra lui juca pe perete. REBREANU, R. I 206. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, o. I 152. «0> Umbre chinezeşti v. chinezesc. Expr. Se teme şl de o umbră (sau do umbru lui) sau (e) fricos şi de umbra iui, se spune despre un om foarte fricos sau laş. Şi unde nu s-au adunat o mulţime de băieţi şi fete la şcoală, între care eram şi eu, un băiet prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea. CREANGĂ, A. 2. Rău e cind ai a face tot cu oameni, cari se tem fi de umbra lor. id. P. 233. A fuce (sau a ţine) degeaba umbră pămiutului, se spune despre un om care nu-şi justifică existenţa prin muncă. Compus: umbra-iepureiui = plantă erbacee din familia liliaceelor, cu tulpina înaltă, uneori agăţătoare, cu frunzele în formă de ace, cu florile galbene-verzui şi cu fructele ca nişte ! boabe roşii (Asparagus scaber). + Imaginea nedesluşită a UMBRELĂ - 572 — UMBRIŢĂ cuiva, aşa cum se vede printr-un geam de sticlă (mată), printr-o pînză etc. Prin perdeaua subţire, la lumina slabă a lămpii, distinge umbre > ca la cinematograf. Umbra Surei e mai lungă decit a tuturor. SAHIA, n. 96. în saloanele de la curtea boierească se zăreau prin ferestrele largi, aburite, umbre lungiy mişcîndu-se în vîlvătaia luminilor de poli-candre. MTRONESCU, S. A. 30. 2. Fiinţă care nu se vede bine, nu poate fi desluşită bine, din cauza întunericului, a ceţii etc. V. mogîl-d e a ţ ă. Deodată tresări. O umbră părea că se mişcă pe faţa netedă a cheului gol. bart, e. 185. Din timp în timp el zărea umbre negre ce se furişau de-a lungul galeriilor. ALECSANDRI, o. p. 113. <0” (^n comparaţii) Ceaţa iernii ne-a tot depărtat ca pe-o cîmpie Pină ne-am văzut ca două umbre-n sară. D. botez, P. o. 77. Trecu ca o umbră şi, cînd intră în chilia lui, răsuflă lung. eminescu, n. 57. 8. (în superstiţii şi în basme) Duhul unui om mort; stafie, fantomă, nălucă. Se despică zidul şi se ivi o umbră care puse două luminări aprinse. ISPIRESCU, L. 143. Fug caii duşi de spaimă şi vîntului s-aştern. Ca umbre străvezie ieşite din infern. EMINESCU, o. I 98. Tot e groază şi tăcere. . . Umbra intră în mormint. ALE-xandrescu, m. 17. F i g. Era an ceas de noapte de toamnă, cînd ies umbrele visurilor noastre, sadoveanu, o. vi 527. <$> Expr. Lumea (sau împărăţia) umbrelor = lăcaşul morţilor. Se ducea în turburea împărăţie a umbrelor. EMINESCU, N. 26. + (Prin exagerare, urmat de determinările « de om », « de femeie » etc.) Fiinţă foarte slabă (şi bolnavă), care şi-a pierdut înfăţişarea şi puterea de mai înainte. Se uita îndurerat la umbra ceea de femeie, un pumn de piele şi oase. bart, e. 388. Ce slab ajunsese în urmă, — era mai mult o umbră de om. vlahuţĂ, o. a. 149. O umbră de om, un băirîn cu barba pînă la genuchi. ISPIRESCU, L. 101. 4. Urmă, semn abia perceptibil; cantitate foarte mică de ceva. Era neagră, cu o umbră de mustaţă, şi cu ochii verzi care luminau rece în mijlocul frumuseţii aceleia întunecate. dumitriu, B. F. 44. E proaspăt bărbierit, cu o uşoară umbră de pudră. c. petrescu, c. v. 64. (în legătură cu abstracte) Zise cu o umbră de părere de rău şi de imputare în glas: Pentru asta te cerţi tu cu tovarăşii tăi? dumitriu, N. 242. Aducîndu-şi aminte cit l-au amărît închipuirile, zîmbi în sineşi, dar cu o umbră de tristeţe, rebreanu, r. i 52. Boala lui era grea de tot şi mai nu-i rămînea nici umbră de scăpare. MIRONESCU, s. a. 33. Eşti un bărbat devotat şi conştiincios, fără nici o umbră de bănuială, caragiale, o. ii 175. 5. F i g. Părere, aparenţă, iluzie. Să pot obţine măcar umbra unui succes, atît de trebuincios debutantului, mace-donski, o. iv 3. Ici, umbre de noroade le vezi ocîrmuite De umbra unor pravili călcate, siluite, alexandrescu, m. 5. UMBRÎXĂ, umbrele, s. f. 1. Obiect destinat să apere de ploaie sau de soare, alcătuit dintr-o pînză circulară, care se întinde şi se strînge prin intermediul unor spiţe aşezate în jurul unui băţ. Avea şi o umbrelă, de asemeni cu garnitură de dantelă. cXi.INiîSdJ, E. O. I 46. îl atingeau umbrelele deschise, c. PETRESCU, î. II 158. Vezi, el a presimţit schimbarea vremii şi a venit. cu umbrela. RE-BREANU, R. I 43. 2. Umbrar (3). Deasupra băncilor, ca nişte mari ciuperci, umbrele de pinză. STANCU, U.R.S.S. 164. UMURELtjŢĂ, umbreluţe, s. f. Diminutiv al lui umbrelă. Cu un săculeţ plin cu nimicuri femeieşti pe o mină, cu umbreluţa în alta. HOGAŞ, H. 103. UMIîRÎ, umbresc, vb. IV. l. Tranz. A ţine, a aduce umbră cuiva sau la ceva, a acoperi cu umbra sa; a adumbri. Cireşii cei bătrini... umbreau uliţa şi se umpleau de flori ca de o spumă uşoară, sadoveanu, E. 114. în drum e o căscioară, închisă, părăsită; Un dafin o umbreşte Sub leasa-i înflorită, macedonski, o. I 18. Fă, mă rog, ca, cine se va sui in părul acest care umbreşte uşa mea, să nu se poată coborî de n-oi vrea eu. negruzzi, s. i 84. (Metaforic) Avea ochii de cărbune aprinşi, fruntea umbrită de părul negru şi aspru. V. ROM. decembrie 1951, 218. + I n t r a n z.  face umbră, a da umbră. Prin văi adinei umbresc platanii cu frunza lată şi smochinii încărcaţi cu roade. BART, s. M. 47. Ce-i aceea ce primăvara mugureşte, vara umbreşte, toamna hrăneşte şi iarna încălzeşte? SBIERA, P. 322. 2. Refl. A se adăposti la umbră, a sta la umbră. Aici, pe unde astăzi e numai cimp, otavă, Umbri-se-vor urmaşii sub Roşia-Dumbravă. alecsandri, p. iii 234. D-aî muri m-oi tot umbri Cu frunza m-or înveli, teodorescu, p. P. 582. Fagilor, umbroşilor, Faceţi-mi un pic de umbră, Să mă umbresc cu-a mea mindră. jaknîk-bîrseanu, d. 20. 3, Tranz. A da unui lucru o nuanţă mai închisă; a întuneca. Abia începuse tuleile bărbei să-i umbrească peliţa copilărească. ODOBESCU, s. III 177. + Refl. A căpăta o nuanţă mai închisă, a se întuneca. Treptat cîmpid se umbreşte sub a brazdelor desime, alecsandri, p. a. 120. -$> F i g. Ochii lui Nuţu se umbriră de jale adevărată, sadoveanu, m. c. 98. Intranz. A apărea ca o umbră, ca o linie întunecoasă sau ca o pată de întuneric. Privi lung, lung în zarea întunecată spre piscurile ce abia umbreau la marginea ceriului. MIRONESCU, s. a. 70. + Refl. A se contura. A intrat la Divan gătită cu toate podoabele... I se umbrea linia fiinţei printre văluri. SADOVEANU, D. P. 111. UMIiRIClOS, -OÂSĂ. umbricioşi, -oase, adj. (Rar) Umbros. Dumbrăvi mari şi umbricioase, Văi adinei şi răcoroase. MARIAN, NU. 169. UMERÎRE, umbriri, s. f. Acţiunea de a (se) umbri şi rezultatul ei; umbră. O! brazii mei, veniţi in vale, Veniţi cu mine-n orice loc Şi răspîndiţi pe a mea cale Umbriri şi visuri de noroc, alecsandri, p. iii 407. <0- (Poetic) Clară E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire. EMINESCU, O. i 51. -4- F i g. Adăpost, ocrotire. Părăsise ţara împreună cu alte familii, spre a scăpa de tirania otomană, şi trecuse în Puglia, supt umbrirea craiului Spaniei, bălcescu, o. ii 268. + Culoare, nuanţă închisă, întunecată. Obrajii gălbejiţi şi supţi căpătaseră o umbrire vineţie, lucioasă. MI-llALE, O. 511. UMURÎŞ, umbrişuri, s. n. (Rar) Loc umbrit. Uite, {n umbrişul cel de colo, zise el, arătind spre dreapta un loc potrivit pentru odihnă, hogaş, dr. ii 83. + Umbră. Sub umbrişul unei grupe de lămîi ce înfloresc, Pe-o sofa, ea zace dusă: chinurile o topesc, macedonski, o. I 241. UMBRIŞOĂRĂ, umbrişoare, s. f. (Rar) Diminutiv al lui umbră. Nici o boală nu-i uşoară Ca vara la um-brişoară ; Nici o boală nu e grea Ca vara cu secerea. jarnîk-bîrseanu, d. 426. UMI1RÎT, -Ă, umbriţi, -te, adj. 1. Care se află Ia umbră; plin de umbră; umbros. Cunosc o fîntînă pe valea umbrită, macedonski, o. I 99. Prin cursul apei cu gleznele lor sfîşiau valurile pînă la umbritul lor izvor. eminescu, n. 16. F i g. Ochiul tău cel dulce şi umbrit mă-neîntă. eminescu, O. iv 365. 2. întunecos. Uite-te de vezi paingul în umbrita sa chilie, conachi, p. 269. + F i g. (Despre voce, glas) Scăzut, voalat. Unul spune cu glas umbrit gindul tuturor. CAMii* petrescu, u. N. 307. Avea im glas profund, muzicalt umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvin-telor o vibrare particulară. VLAiiUŢĂ, o. a. 236. UMMUTfilţ, -OĂRE, umbritori, -oare, adj. (Rar) Umbros. Călăreţu-n sînul luncii umbritoare Simte-o mingii ere. alecsandri, p. iii 152. UMBRIţA s. f. Diminutiv al lui umbră. Dar la umbriţa de stejar Simţeam cum somnul blînd mă fură. UMBROS - 573 - UMFLA BENiuc, M. 138. Inima mea-fi rămîne, la-o tu ş-o pune bine, Ş-o sădeşte in grădină în grădină la umbriţă, Şi-i du apa cu guriţă, hodoş, p. p. 213. Sub umbrifa lor Cine se umbreşte? TEODORESCU, p. p. 49. OTLBROS, -OĂSĂ, umbroşi, -oase, adj. 1. Care dă umbră, ţine umbră; care se află la umbră, este acoperit de umbră, plin de umbră. Se simţeau in locuri umbroase miresmele ascuţite de la mintă. sadovkanu, E. 119. Cutri-eram dumbrăvile şi luncile umbroase, creangă, a. 117. Sub crengile umbroase mierla sare şuierind. alecsandri, p. A. 122. Jelui-m-aş codrului, Codrului frunzosului, Codrului umbrosului. jarnîk-bîrseanu, d. 192. 2. întunecos. De după depărtările umbroase ale pă-mintului se deschise, ca un colosal semicerc de aur înflăcărat, geana aprinsă a soarelui, hogaş, m. n. 92. Două lacrimi. . ■ ca două stele ce se coboară dintr-un spaţiu umbros, bolintineanu, o. 459. Fi g. Sufletul ei întreg era o reflectare umbroasă şi tristă a sufletului său de copil. EMINESCU, N. 41. UMECTĂ, umectez, vb. I. T r a n z. (Mai ales în limbajul medical) A umezi uşor (la suprafaţă). UMECTĂJRE, umectări, s. f. Acţiunea de a u m e c t a. tÎMED, -Ă, umezi, -de, adj. (în opoziţie cu uscat) 1. Care a stat într-Un lichid sau a fost acoperit de un lichid şi nu s-a uscat încă; care conţine în masa sau pe suprafaţa lui lichid. Vasca luă in braţe pe fata cea albă şi o aşeză cu grijă în iarba umedă de rouă. sado-vEanu, o. vrr 35. E umed cimbrid pe colină. macedonski, o. I 159. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci şi rotunde. EMINESCU, N. 11. F i g. Cerul era de un albastru utned. SADOVKANU, o. vi 512. Spaţii iluminate de un albastru splendid, umed şi curgători. EMINESCU, N. 46. + (Despre pămînt) Jilav, reavăn. Venea miros de pă-mînt umed din văi. sadoveanu, o. viii 15. Cîmpia scoate aburi; pe umedul pămînt Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vînt. ALECSANDrt, o. 174. Frigul mă-ngheaţă, e umed pămînttd. alexandre SC u, m. 40. + Igrasios. Am auzit Viersul maicii mult dorit Ea ne cheamă plingă-toare Colea-n umeda-nchisoare. bolintineanu, o. 90. + încărcat cu vapori dc apă. Vintul se ogoiase şi el, şi acum trecea ca un plins greu mimai în largul cîmpiilor şi prin văzduhul umed. sadoveanu, o. i 150. E o seară întunecată şi umedă de început de toamnă. dunXreanu, ch. 107. Pe culmi întunericul pieţe, Dar valea e-n neagra putere a umedei nopţi, coşeuc, p. II 7. Ascultă liniştita ei răsuflare caldă şi umedă. EMINESCU, N. 12. <$- (Poetic) Mirosul c;l umed al florilor invioşate o făceau să doarmă. EMINESCU, N. 11. 2. (Despre ochi) înlăcrimat; (cu nuanţă afectivă) galeş, duios. Cazacul o privea dulce, cu ochii lui negri şi umezi. SADOVEANU, o. vii 35. Ci tu rămii in floare ca luna lui april, Cu ochii mari şi umezi, cu zîmbet de copil. EMINESCU, o. I 128. Acum ea, tristă, din cort ieşise Şi cu ochii umezi lung se uita. alECSandri, p. i 21. (Prin analogie) Capete de junei şi de văcuţe, cu ochi blînzi, umezi, răsăreau ici-colo. sadoveanu, o. vii 237. + (Despre mîini) Acoperit cu un strat subţire de sudoare; (despre gură) proaspătă, răcoroasă. Era umedă a sa guriţă, alecsandri, p. i 20. UMEDOS, -OĂSĂ adj. V. umozos. UMEGltjNE, umegiuni, s. f. (Rar) Umezeală. Ochii. . ■ pierzîndu-şi strălucirea umegiunei vitale. EMINESCU, n. 135. UMERĂL, -A, utnerali, -e, adj. Care ţine de umăr, (ti umărului. UMERĂE, umerare% s. n. Umeraş. UMERAŞ, umeraşe, s. n. Obiect de lemn sau de metal pe care se aşază hainele, pentru a se atîrna în cui în aşa fel îneît să nu-şi strice forma; umerar. UMERÎ1L, umerei, s. m. Diminutiv al lui urnă r. Vestmint lung Pină-n pămînt... Iar în cei doi umerei Scrişi cei doi luceferei. teodorEscu, p. p. 52. UMERÎ, umeresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se opinti, a pune umărul; a se strădui. începu a se umeri cu o-luntre mică a unui frate al lui. sandu-aldea, Ia cade. umer<5s, -OĂSĂ, umeroşi, -oase, adj. (Neobişnuit) Care are umeri mari; lat în umeri. Era greoi, spătos şi umeros ca un taur. rebreanu, i. 24. UMEZEALĂ, umezeli, s. f. 1. însuşirea, starea a ceea ce este umed (v. umiditate); (concretizat) apa sau vaporii de apă care produc umiditate. Vîntul era cald, usca numai-decît pe obrazul oamenilor umezeala ploii sau a fulgului de zăpadă topit, dumitriu, N. 58. Toamna venise, era frig şi umezeala pătrundea mădularele. SADOVEANU, o. VI 105. Soarele, de-o suliţă înalt pe ceruri, nu sorbise încă umezeala dimineţii, hogaş, m. n. 52. Mi-e foame şi frig — m-a răzbit umezeala, caragiai.e, p. 32. •+■ Igrasie. Sala strimtă... mirosea a umezeală, a pereţi reci. dumitriu, n. 164. 2. Aspect umed pe care îl au uneori ochii; p. e x t. strălucire (din cauza lacrimilor). Ochii lui capătă aceeaşi umezeală a bucuriilor sincere, sahia, n. 35. De dimineaţă brutarul deschide cuptorul, avînd în ochi umezeala caldă a somnului. demetrescu, o. 115. 3. (Concretizat) Loc umed. Zadarnic piatra cea mor-mintală Ne ţintuieşte sub umezeală, macedonski, o. r 20. De dorul Ionului Rupsei lemnul domnidui Şi-l purtai, Pînă-1 uscai; Şi-l pusei la umezeală, Doar Ioan să-ntoamă iară. jarnîk-bîrseanu, d. 155. UMEZÎ, umezesc, vb. IV. R e f 1. 1. A se uda puţin, a deveni umed; a-şi mări umiditatea. Fruntea i se umezi de sudoare, dumitriu, n. 25. -$> T r a n z. îşi umezi buzele şi rise fermecător, dumitriu, n. 116. (Apa) ajunse să umezească creştetul dealului şi se prăvăli clocotind iar în matca ei. delavrancea, la cade. 2. (Despre ochi) A se umple de lacrimi. Ochii bolnavului s-au umezit, lucind ca două stele in ceaţă, sadoveanu, N. p. 368. Ochii lui... se umezesc încettd cu încetul. sahia, N. 98. Un zîmbet amar îmi trecu pe buze, mi se umezise ochii şi glasul mi se înnodă in git. iiogaş, m. n. 19. T r a n z. (Subiectul devine obiect) Lacrimi de mulţumire umezesc ochii fericiţilor părinţi. vlaiiuţX, o. a. 436. UMEZÎRE, umeăiri, s. f. Acţiunea de a (se) umezi şi rezultatul ei. UMEZÎT, -Ă, umeziţi, -te, adj. 1. Umed. Haide, băie-ţelule, haide! ţi-a spus omul... strîngindu-ţi mîna în palma lui caldă şi umezită, pas, z. i 229. 2. (Despre ochi) Plin de lacrimi, înlăcrimat; p. e x t. strălucitor (de emoţie, de duioşie). Maşinuţa îşi întări zborul, despicînd năvala aerului. ■ ■ Frusinica îşi simţi obrajii mîngiiaţi de vînt, pletele răscolite, ochii umeziţi. mihale, o. 501. UMEZIT<>R, -OĂRE, umezitori, -oare, adj. Care umezeşte. UMEZCS, -OĂSĂ, umezoşi, -oase, adj. (Rar) Umed. Şi vocea-i, ca şi arcul cu coardă mlădioasă Ce dacă se destinde de roua umezoasă Aruncă rătăcite săgeţile-i pe jos. macedonski, o. i 254. — Variantă: umedds, -Oiisu (ai.ecsandri, p. p. 263) adj. UMFLĂ, umflu, vb. 1.1. T r a n z. A mări volumul unui obiect cu pereţii elastici sau plianţi, umplînd spaţiul i UMFLA — 574 - UMIDITATE cu aer sau cu alt fluid. V-aţi proptit pe picioare, aţi umflat obrajii ca nişte foaie de potcovar şi aţi dat iarăşi drum cintecului. pas, z. i 75. Libertatea pentru demagogi este un soi de balon: îi ridică după cum îl umflă. Dar balonul lor e captiv, delavrancea, T. 112. ^ Refl. (Prin analogie, despre oameni sau despre părţi ale corpului lor) Spinări proletare se încovoaie, în timp ce burţile cîtorva se umflă. SAHIA, N. 31. Strînse zmeul pe Greuceanu. . . dar acesta. . . " se uniflă şi se încorda în vine. ispirescu, L. 223. (Glumeţ) Au stat în priveală dinaintea palatului şi s-au mirat, cit se umflaseră de atîta mirare, sadoveanu, D. p. 143. Expr. A-şi umila nările sau (r e fi.) a se umfla în nări v. nară. A-l umîla pe cineva rîsul (sau plînsul) sau (r e f I.) a se umfla de rîs (sau de plîns) = a nu-şi putea stăpîni risul (sau plînsul), a izbucni în rîs (sau în plîns). Cînd ştiaţi că v-aude bunica, îi spuneaţi Cioroiului unchiule şi vă umfla rîsul şi-l umfla şi pe el. pas, z. i 99. Călugării cari auziră se umflară de rîs. STXnoiu, c. i. 148. Pe Catrina o uniflă rîsul. îi venise în minte vreo ghi-duşie. vlahuţX, o. a. 349. (R e f I.) A se umfla de soma (sau de dormit) = a se sătura de somn, a dormi foarte mult. A întinde, a desface (ca pe nişte foaie) ; a înfoia. Din cînd în cînd vintul îi umfla rochia şi parcă voia s-o smulgă de la braţul lui. vlahuţă, o. a. iii 86. Refl. Corabia tresare pe-al 'undei sin amar Şi pînzele se umflă s-o-7npingă cu putere. macedonski, o. i 109. + Refl. (Despre păr sau despre pene) A se răsfira, a se zburli, a se înfoia. Simţi că i se umflă părul. STXnoiu, c. i. 158. E x p r. A se umfla în pene = (despre păsări) a-şi resfira penele; (fi g., despre oameni) a se îngîmfa, a se fuduli, a se mîndri. Umflîndu-te în pene Şi ridicînd spre timple părechea-ţi de sprincene Priveşti la omenire cu ochi fără scîntei Ca la un cîrd nemernic de proşti şi de pigmei. alecsandri, p. iii 629. A se umila ca curcanul = a se fuduli. Fii mîndru, te înalţă, te umflă ca curcanul. bolintineanu, O. 146. + Refl. (Despre fluide) A se dilata, a-şi mări volumul. Să umflă aerul acel închis in pămînt atîta de tare, încît cercînd. . . să se răsufle, cu silnicie cutremură pămintuL drAgbici, r. 113. + F i g. (Cu complementul « glas ») A mări, a face să capete amploare. Cristea îşi umflă glasul, sadoveanu, m. c. 139. 2. Refl. (Despre ape) A-şi mări nivelul, a creşte (în urma ploilor sau a topirii zăpezilor). Curg şuvoaiele. Se umflă gîrla. stancu, D. 110. Pentru ce salţi Dunăre bătrână?... apele tale se umflă, sar în sus, vîjîie îngrozite. RUSSO, O. 33. Ce te făcuşi Dunăre Şi te umflaşi tulbure? ALECSANDRI, p. p. 255. -^(Metaforic) Vintul se umflă. Frunzele cad. delavrancea, a. 3. -$■ (Despre lichide) A se urca, în timpul fierberii, spre marginea de sus a vasului. N-a prins de veste că s-a umflat cafeaua şi că a dat în foc. C. petrescu, A. 453. + F i g. (Despre sunete) A creşte, a se ridica. Din balta de la poalele grindului. . . se umflă cătră slava luminii corul înfricoşat al broaştelor. sadoveanu, p. m. 294. 8. Refl. (Despre ţesuturi organice) A se inflama (din cauza unei boli, a unei lovituri etc.). Din palma aceea. . . i s-a umflat obrazul. GALACTION, o. I 87. îi scoate limba. . . i-o străpunge cu acul. . . aşa că limba îndată se umfla. creangX, p. 13. + A se congestiona. Simţi că i se umflă tîmplele. dumitriu, n. 248. 4. T r a n z. (Familiar ; uneori determinat prin « în cîrcă », « pe sus ») A înşfăca, a înhăţa. Dau năvală la bucătărie, mă invîrt, mă sucesc, mă las în genunchi, mă întind pe sub pat. . . Umflu peria, scuip, dau pe botine. Sadoveanu, M. 195. Iute mă sui în pod, umflu pupăza de unde era, sai cu dîitsa pe sub streşina casei. şi mă duc de-a dreptul in tîrgul vitelor s-o vînd. creangX, a. 56. Pe dînsul, flăcăi!... umflaţi-l pe sus şi-l puneţi în scrinciobul ista. alecsandri, t. 384. F i g. Aiştia doar îs de cei care umflă şivoiu-n braţe şi urcă cu el la deal. hogaş, m. n. 193. + (Neobişnuit) A înfuleca. (Atestat în forma îmfla) Preotul iarăşi s-a mirat de ce-s oile aşa late de foame, dară văzînd că îmflă bine la fit? în staul, i-a trecut grija că sînt bolnave. sbiera, p. 9. — Variante : (învechit şi regional) îmflă, înllâ (sbiera^ p. 167, Ţichindeal, f. 199, şez. i 35) vb. I. UMFLÂRE, umflări, s. f. Acţiunea de a (se) umfla-şi rezultatul ei. UMFLAT, -A, umflaţi, -te, adj. 1^ (Despre obiecte cu pereţi elastici sau plianţi) Umplut pînă Ia limită cu* ceva, şi întins, mărit; plin. De la bancă, cu pungile umflate de arginţi, treceau la birt. STANCU, D. 229. Scoase din portofelul umflat o hîrţoagă albă. REBREANU, r. I 191. ^ (Prin analogie, despre corpul omului) Umflat de apă. . . pare gras şi mulţumit, sahia, N. 41. Cu pîntece rotunde umflate de colivă, macedonski, o. i 42. (F i g.)’ Contese ideale, Umflate de pretenţii şi vrednice de jale, ALEXANDRESCU, M. 269. -4* (Despre pînzele unei corăbii^ întins, înfoiat de vînt. Sînt 'corăbii cu pînzele umflate ce intră la adăpost întîmpinate de furtuna care se apropie. BART, s. m. 14. Pe undele încete îşi mişcă legănate Corăbii învechite scheletele de lemn Trecînd ivcet ca umbre — ţin pînzele umflate. EMINESCU, o. I 63. Cu-a sale pînze um-r flate o mică luntrişoară Pe luciul viu a mării de vînt se îngîna, ALECSANDRI, p. I 194. <$■ (în contexte figurate) Deasupra vîntu-aleargă cu pînzele umflate. D. BOTEZ, P. o. 54. 2. (Despre ape) Care a crescut, care şi-a mărit nivelul şi a ieşit din albie (din cauza ploilor sau a topirii zăper zilor). Pîraiele umflate curg iute, şopotind. alecsandri, p. iii 24. 3. (Despre ţesuturi organice) Inflamat (în urma unei boli, a unei lovituri etc.). Vorbea greu din buzele umflate. DUMITRIU, n. 137. Era trenţăros, murdar, slab ca un ţir şi cu o falcă umflată, galaction, o. I 84. Părăsit şi trist, cu picioarele umflate de bătrineţe... nu se putea împăca cu noua stare de lucruri. ANGHEL, PR. 45. <}> Expr. A rămîne cu buzele umflate v. buză. 4. (Despre cifre, preţuri) Mărit în mod exagerat (şi cu intenţie). Pe vremea regimului burghezo-moşieresc, specula deşănţată cu medicamentele, preţul lor umflat făceau ca omul muncitor bolnav să fie lipsit de posibilitatea unui tratament medical. scÎnteia, 1953, nr. 2760. F i g. N-a produs nimic original, n-a produs nimic care să poată rămînea •altfel decit doar ca document de naivă şi umflată pretenţiune. caragiale, n. f. 158. + (Despre felul de a se exprima al cuiva) Căutat, bombastic, artificial, emfatic. Eu nu mă îmbăt cu vorbe umflate şi nu vă arunc în ochi fraze umplute cu vînt. c. petrescu, c. v. 101. — Variantă: (învechit şi regional) îmflăt; -ă (alecsandri, p. p. 340) adj. UMFLĂTÎÎRĂ, umflături, s. f. Mărirea volumului unui ţesut organic, din cauza unei boli sau a unei lovituri; inflamaţie. V. tumefacţie, tumoare. Te durea gîtul şi pipăindu-l, simţeai umflăturile gîlcilor. pas, z. i 288. S-a aplecat de mijloc şi descoperin-du-şi umerii şi sinul i-a arătat urmele umflăturilor şi vineţelelor de pe trup. caragiale, , O. iii 79. U3VIIDIFICÂRE s. f. Producerea şi întreţinerea, prin mijloace artificiale (saturare cu vapori de apă, pulverizare de apă), a umidităţii aerului într-o instalaţie industrială unde este nevoie de aer condiţionat cu un anumit grad de umiditate. UIUIDIFtÎG, -A, umidifugi, -e, adj. (Despre un material) Care nu poate fi adus în stare umedă. ^ UMIDITATE s. f. Proprietatea corpurilor sau a unui mediu ambiant, de a absorbi şi de a reţine o anumită cantitate de apă sau de vapori de apă ; însuşirea, starea de a fi umed ; umezeală. + Lichid conţinut într-un mediu solid sau gazos. Umiditatea atmosferei « conţinutul UMIL - 575 — UMOARE în vapori (sau în picături) de apă şi în cristale de gheaţă al atmosferei. UMlL, -Ă, umili, -e, adj. 1. (Despre persoane) Care, fiind (sau avînd sentimentul că este) inferior altora, adoptă o atitudine plecată, supusă, smerită; p. e x t. iipsit.de importanţă, neînsemnat, modest, simplu; (despre lucruri) lipsit de fast, sărăcăcios. Abia acum... vedeai cît de umilă şi de bolnăvicioasă este ea. pas, z. I 266. Un sat umil făcea faţă tuturor adversităţilor firii, bogza, C. O. 241. Iar lucrătoarei cu obraji ca ceara, Cînd iese din umil atelier, îi prinzi mărgele fine şi mărunte. CAZIMIR, i,. U. 38. F i S- Ciudaţi, umili, năpădiţi de mari tristeţi. . . [bivolii] se .mulţumesc cu puţin, bogza, c. o. 295. <$> (Substantivat) Lumea celor umili il ademeneşte îndeobşte. iNGHEI,, PR. 156. 2. (Despre atitudini sau manifestări ale oamenilor) Caracteristic unui om umil (1). Nu-i glumă! dom’primar, făcu ţăranul reluîndu-şi glasul umil obişnuit, rebreanu, r. I 235. UMILĂ vb. I v. umili. UMILÎ, umilesc, vb. IV. 1. T r a n z. A face pe cineva să se simtă umil, punîndu-1 într-o situaţie de inferioritate nemeritată, înjosindu-1, jignindu-1. Ai plecat la începutul iernii în împrejurări care te-au umilit şi te-au făcui să suferi, pas, z. I 273. Cine nu-l ştie? şi copilul din leagăn îi aude numele cu blăstăm! căci ne-a sărăcit şi ne-a umilit! Ne-a bătut şi ne-a sîngerat! sadoveanu, o. vn 62. Tu ai dreptul a schimba-n mormînturi Pentru neatîrnare, oameni şi pămînturi, Dar nu ai p-acela ca să-i umileşti, bolintineanu, o. 58. Cit mă umilise de tare! Cum îmi căzuse trufia. NEGRtrzzr, s. I 6. «§► A b s o 1. F i g. Munţii Moldovei... nu umilesc, nu înfiorează prin măreţia sălbatică a Alpilor. Gane, n. i 56. 2. R e f 1. A adopta o atitudine umilă; a se înjosi. V-a fost frig şi v-a fost foame, însă nu v-aţi umilit. macK-donski, o. I 96. îşi ceru iertare de la toţi, umilindu-se. negruzzi, s. I 159. (învechit) A adopta o atitudine smerită în faţa divinităţii. Popa slujbele-i citea, De moarte mi-l pregătea, Cadrenaş se umilea Şi popii gemînd zicea. 4XECSANDRI, P. P. 90. 3. Refl. (învechit şi popular) A se îndura, a se înduioşa, a se milostivi. Şi de la inimă vă umiliţi Ca să-i blagosloviţi. SEVASTOS, N. 178. Să n-ai pe nimeni a se umili Ca să-ţi tragă clopot sau a te jeli. pann, p. v. i 126. — Variantă: (învechit) umila, umilea (negruzzi, s. i 104), vb. I. UMILIAŢIÎÎNE, umiliaţiuni, s. f. (învechit, rar) Umilinţă. [Ion-vodă] sileşte invaziunea polonă de a se retrage cu umiliaţiune. hasdeu, i. v. 240. UMILÎKŢĂ, umilinţe şi umilinţi, s. f. 1. Sentiment de inferioritate; atitudine dictată de acest sentiment; supunere, smerenie. Nadina nu voia totuşi să-şi dea pe faţă îngrijorarea, ca şi clnd ar fi fost o umilinţă pentru ea. rebreanu, r. U 100. Sufletul îi era plin de un amestec ciudat de mîn-drie întristată şi umilinţă nelămurită, bart, e. 189. Abia din ctnd in cînd, şi c-o umilinţă pe care nu şi-o putea stăi-pîni, mai îndrăznea să se apropie de Radu. vlahuţă, o. a. I 89. ^ Loc. a d v. Cu umilinţă = umil, supus. Da, stăpîne, răspunse Harap-AIb cu umilinţă. creancX, p. 232. însumi o mărturisesc cu umilinţă, n-am fost niciodată la acea aspră şcoală, odobescu, s. iii 77. + F i g. Mizerie, sărăcie. [Hainele] erau într-o stare de umilinţă pe care n-o mai putea masca stăpînul lor. sadoveanu, o. viii 155. + (învechit) Atitudine umilă a omului în faţa divinităţii; smerenie. El petrecu trei ani in cea mai mare cucerie şi umilinţă, negruzzi, s. i 219. + Slugărnicie. A dezvolta umilinţa? A tolera răpirile? Dar atunci la ce ar mai trebui o asemenea naţiune? bolinti-nEanu, o. 313. 2. Situaţie umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umileşte, înjoseşte; ofensă, jignire. Am trecut prin-toate umilinţele, macedonski, o. i 217. Toate umilinţele. . . el le primea cu un zîmbet silit şi dureros. VLAHUTi, O. A. I 92. Tu însuţi, Despot, din buna ta voinţă Ai mai crescut haraciul cu-a ţării umilinţă, alecsandri, t. n 169. Rominii-nu vor pacea, nu vor trista umilinţă Ce asupră-le aduce un necinstitor tratat, alexandrescu, p. a. 138. <"> F i g. Din mormîntul umilinţii şi deznădejdii Mihail Eminescu e înălţat în apoteoză de întreg poporul Republicii Populare Romîne. sadoveanu, E. 74. UMILÎRE, umiliri, s. f. Acţiunea de a (se) umili şi rezultatul ei. 1. Atitudine umilă; smerenie, umilinţă (1). Un sini-de piatră, care pe pămînt răsturnat sta, Ţinînd mînele-ncru-cite c-un aer de umilire. NEGRUZZI, s. II 85. 2. Jignire, înjosire, ofensă, umilinţă (2). M-am stă-pînit şi i-am urmat sfatul, dar vă închipuiţi ce umilire! DUMITRII;, n. 36. Orice aluzifCîa faptul că era orfan îi' era supărătoare ca o umilire nedreaptă. CĂI.INESCU, E. o. I 55. Cîte umiliri rabdă, cîte defăimări sufere, negruzzi,. S. i 323. UMIjLÎT, -Ă, umiliţi, -te, adj. 1. Care are sau adopta-o atitudine smerită, supusă, plecată; care exprimă umilinţă ; umil. întoarse capul şi spuse un cuvînt servului-care sta umilit şi trenţăros pe gloaba lui. Sadoveanu,. o. vil 82. Se puse la poartă cu chip umilit şi smerit, ispi-RESCU, h. 308. Poporul jos, pe vale, umilit îngenunchează. alecsandri, p. i 34. + Care are sentimentul, conştiinţa, inferiorităţii sale; ruşinat. Mă simţeam aproape umilit-in salopeta mea, mult prea nouă. baranga, i. 160. Şi se făcu un ris de mila lor in toată nunta, incit plecară umilite-în cămările lor. ispirEscu, i,. 40. De m-ar fi izgonit de la-casă, ca pe un străin, tot n-aş fi rămas aşa de umilit în faţa ei ca atunci cînd m-a luat cu binişorul. creangă, a. 70. Eram prea umilit şi n-am putut astăzi să-ţi mărturisesc prin grai toată recunoştinţa mea. ghica, A. 628. 2. Care e plin de umilinţe, de mizerii. Parcă-şr vedea viaţa trudită din trecut. . . viaţa umilită de muncitor-obijduit. mironescu, S. A. 37. -4- (Substantivat) Om care-duce o viaţă mizeră, care suportă jigniri, batjocuri. Scriitorii ruşi făcuseră loc larg în operele lor umiliţilor şi-ofensaţilor vieţii, sadoveanu, e. 255. De mult pling umi-liţii-n umbră Cu umeri gîrbovi de povară. . . Durerea lor înfricoşată în inimă tu mi-o coboară. GOGa, p. 7. Şi nu rareori am văzut pe bietul umilit ştergindu-şi lacrimile-cu dosul mîinii. DEMETRESCU, o. 117. 3. Simplu, modest, neînsemnat; sărac. Patrimoniul’ de progres a fost din domeniul spiritului, şi el a fost în cea mai mare parte opera acestor umiliţi slujitori ai artei-care s-au dezrobit de lut şi s-au ridicat deasupra mizeriei. sadoveanu, E. 62. Celălalt [om], mai umilit, nu părea-decît umbra celui luminat. EMINESCU, N. 16. -$> F i g. în cotlon cîteva străchini, nişte zdrenţe la pămînt; în-ungher, mai după uşă, umilite stau alături, Fără rost,, o cofă veche şi cotorul unei mături, necui.uţă, Ţ. d. 114. Dar pentru ce oraşul, atît de strălucit, Acum intre oraşe e-cel mai umilit? albxandrESCU, p. a. 149. <0 (Substantivat) [Refugiaţii] s-au oploşit prin gospodării. ■ . ca nişte umiliţi ce erau. sadoveanu, p. m. 9. USIILITĂTE s. f. (Rar) Umilinţă. Prietenul său îl' urmă cu o concesivă şi seniorială umilitate. cami I, PETRESCU, P. v. 13. UMILITOR, -OĂRE, umilitori, -oare, adj. Care umileşte ; jignitor, ofensator, înjositor. UM0ÂRE, umori, s. f. 1. Lichid intercelular, constituind mediul în care trăiesc celulele organismelor. Umoare apoasă v. apos. Umoare sticloasă v. sticlos. 2. (Franţuzism) Dispoziţie sufletească; fire, temperament, caracter. Otilia lămuri lui Felix intr-un chip* \ ■ UMOR — 576 - UMPLE foarte vag cum stau lucrurile, cu o discreţiune care se dovedi mai tirziu felul ei propriu de-a fi, afară de clipele de umoare sarcastică. CĂI.IN'ESCU, E. o. I 53. O să fie silit bietul chinez să bea cinci ceţli de ceai şi şeapte doze de opiu pentru a-şi recăpăta buna umoare. caraoiai.i'., o. III 140. (în forma umor) Umorul său melancolic venea mai mult din pricina îndelungatelor sale suferinţi. NEGRUZZI, S. II 156. — Variante: lnimoâro (caragiale, o. vii 59) s. f., (2, învechit) umor s. n. UJlOR1 s. n. v. umoare. UMOR2 s. n. Dispoziţie sufletească, înclinare spre glume şi ironie, ascunse sub o aparenţă de seriozitate şi de gravitate; manifestare (prin grai sau prin scris) a acestei dispoziţii; p. e X t. veselie, haz. Se dovedeşte ţi la Gogol că umorul şi satira lui izvorăsc dintr-o sensibilitate prea ageră, sadoveanu, e. 214. Un umor, un spirit, un ris vesel şi nesilit, o observaţie adevărată, reală şi fină. . . se văd in germene în <> Conu Leonida ». gkerea, st. CR. I 331. — Variantă: liumdr (călinescu, e. 38, vianu, a. p. 170) s. n. UM0RÎST, umorişti, s. m. Scriitor care foloseşte umorul (în scopul biciuirii moravurilor). Anton Pann e un observator şi un umorist; risul lui e moral, el materializează spiritul critic al autorului, demetrescu, o. 176. — Variantă: liumorist (ibrăileanu, s. 267) s. m. UMORÎSTIC, -Ă, umoristici, -e, adj. Care conţine sau exprimă umor; cu umor. în presa noastră apar puţine desene umoristice. CONTEMPORANUL, s. n, 1956, nr. 503, 4/1. O săptămină întreagă. . ■ v-aţi trudit să mai faceţi o poezie, tot umoristică, pas, z. I 280. O lume întreagă de închipuiri umoristice îi umpleau creierii. EMINESCU, n. 42. tJJIPLE, umplu, vb. III. T r a n z. 1. (Cu privire la recipiente sau la cavităţi) A face să fie plin (mai ales cu un lichid), a băga înăuntru (pînă la gură); p. e x t. a face să conţină o cantitate oarecare din ceva. Cotrobăia prin cazan şi îşi umplea strachina cu ce era mai bun. SADOVEANU, o. VI 169. Umple groapa cu jăratec şi cu lemne putregăioase. creangă, p. 29. (Prin analogie cu o cavitate) S-au dus amindoi, şi ea şi-a umplut braţele cu ramuri, camil petrescu, u. n. 102. <> F i g. Stelele umpleau văzduhul, sadoveanu, o. iu 398. Umplea capul bietului băiat cu toate fleacurile, vlaiiuţă, n. 15. Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii. EMINESCU, O. I 149. *0-E x p r. A-şi umple burta (sau pîntccele) = a se îndopa cu mîncare. A-şi umple buzunarele = a cîştiga tani mulţi. A umplo paharul = a pricinui cuiva un neajuns care întrece ceea ce poate el suporta; a pune vîrf. Incidentul de sus venise numai să umple paharul. c. petrescu, I. ii 149. Gara. ■ . cu înghesuiala unor oameni grăbiţi fi brutali venea numai bine să umple paharul. brătkscu-voineşti, î. 7. (R e f 1.) A i se umplo cuiva ■ochii de lacrimi = a începe să plîngă, a avea ochii umezi. Moşneagul, cind a văzut-o, i s-a umplut ochii de lacrimi de bucurie, creangă, p. 291. Ochii cei negri ai fetelor se -umpleau de lacrimi de dor. EMINESCU, N. 5. Copila se sculă în picioare de mînie şi ochii i se umplură de lacrimi. alecsandri, o. p. 223. (T r a n z., inversînd raportul ■dintre părţile propoziţiei) Lacrimile îi umplură ochii. NE-GRUZZI, s. I 50. Refl. (Poetic) Luna se înălţase, nouri treceau pe deasupra ei umpltndu-se de lumină vînătă. sado-"VEAXU, o. vi 15. în faţa noastră soarele apune, valea-se ■umple de umbră. VLAHUŢĂ, o. A. 179. 2. F i g. A copleşi pe cineva, a face ca cineva să -se simtă cuprins sau apăsat (de un sentiment, de o senzaţie etc.). Grăbind spre han, Vitoria simţea cum o •umplu ginduri şi hotărîri nebiruite, sadoveanu, b. 85. Am să-ţi spun o veste care a să te umple de bucurie, negruzzi, S. i 18. Ochii tăi cei negrişori umple-mi trupul de fiori. jarnîk-bîrseanu, d. 31. -fy E x p r. A umple pc cincva do sperie)! = a îngrozi. Apoi dă, mamă! vezi, i-a umplut de spărieţi. creangă, p. 28. Refl. / SC umplea inima de mindrie. ISPIRESCU, L. 39. Cind se dticc împăratul şi vede cum se împlinise de bine poronca lui, se umple de bucurie. creangX, P. 265. 3. A (mai) adăuga apă (sau alt lichid) pentru a face să fiarbă mîncarea. Să ai grijă, bătrîno, să mai umpli oala cu fasole. stănoiu, c. i. 66. ^ Expr. A umplo borş = a pune la fermentat tărîţe amestecate cu apă şi cu maia, pentru a obţine borşul cu care se prepară anumite mîncări. Leliţa cu şorţul roş Nu ştie să umple borş. pop. (Regional) A umple flori = a pune la macerat flori sau frunze, turnînd peste ele apă caldă, pentru a prepara anumite vopsele. + A introducc într-un înveliş (de aluat, de anumite legume etc.) un preparat culinar (pentru a pregăti anumite mîncări). Nu ştiu cum ii cade un urs mare din sin şi de-a dura prin clasă; nu de cei pe care-i joacă ursarii, ci de mămăligă, umplut cu brinză, rotund, prăjit pe jaratic. creangX, a. 77. + (Rar) A îmbiba un preparat culinar cu un lichid dulce sau aromat. Cocoşei de zahăr umpluţi cu sirop. i. botez, şc. 86. 4. A răspîndi (mirosuri, parfumuri) într-un spaţiu, într-o încăpere. Cind bate vîntul din jos, Umple casa de miros, jarnîk-bîrseanu, d. 17. (în forma împle) Busuioc şi mint' uscată împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I 84. împlu aerul văratic de mireasmă şi răcoare A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare. id. ib. 85. -fy- Refl. Se umplu locul de un miros aşa de frumos. Ispirescu, L. 39. + (Despre sunete, zgomote sau despre un izvor de sunete) A cuprinde, a învălui un loc, un spaţiu. Bocetele umplură văzduhul, clopotele umplură zările cu jalea lor. sadoveanu, o. I 258. Statu-Palmă clătinat Umple lunca de-un lung vaier. ALECSANDRI, p. a. 188. •$> E x p r. A umple satul (lumea sau, rar, urccliilc lumii) = a răspîndi un zvon, o ştire, o veste. A umplut urechile lumii c-ar fi luat c-o săgeată boldul de aur din vîrful cortului sultanului Albu. delavrancea, o. ii 99. 6. (De obicei hiperbolic) A ocupa, a acoperi o suprafaţă, o întindere, o încăpere sau (prin restricţie) un cadru. Oastea umplu ograda şi toate uliţele din jur pînă la mari depărtări, sadoveanu, o. vii 155. Căpitanul umplu aşa, fără veste ■ ■ ■ uşa salonului plin de lume cu persoana ta bărboasă. hogaş, h. 78. De dragostea unei regine frumoase, Umplut-ai pămîntul de oase! coşbuc, p. ii 194. (Poetic) Din cind în cind se uita la norii care umpleau cerul spre apus, rotunzi şi trandafirii ca nişte meri înfloriţi, plutind fără trunchi în văzduh, dumitriu, n. 118. Nouri de jăratec şi aur umpleau cu oştirile lor ceriul. EMINESCU, N. 48. Refl. S-a umplut Ţara Moldovei de doamne şi domniţe, sadoveanu, P. j. 493. Din frunza care cade se umple-n mai cîmpia. EFMMiu, î. 180. Se umple ograda şi livada moşneagului. . . de cirezi de vite. CREANGĂ, P. 68. (Poetic) Noaptea se umpluse de fulgere, ca un pumn de întuneric, în care roiesc mereu seînteile unui amnar. mihale, o. 507. Răsăritul se umplea de flăcări, sadoveanu, o. i 438. Aicea, p-aste ziduri, in linişte senină,' Privesc cum orizontul se umple de făclii, alexandrescu, p. 23. + A acoperi cu scrisul o hîrtie, un caiet etc. Numărul hirtiilor umplute cu poveşti şi însemnări sporeşte in chip vertiginos pe masa de brad. călinescu, e. 252. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » şi indicînd materia, obiectul în discuţie) A acoperi (pe cineva sau ceva) cu o substanţă neplăcută, murdară, dăunătoare (v. m î n j i) ; f i g. a contamina, a molipsi. Didesubtul scării [teatrului] este o boltă supt care butcile trec, pentru ca cei ce se scobor să nu fie umpluţi de ploaie. kogălniceanu, s. 89. Expr. A umple pe cineva (sau, refl., a se umple) de bogdaproste v. bogdaproste. A umple (pe cineva sau, refl., a se umple) j UMPLEA _ 577 _ UNCHIAŞ de briază (sau do procopscnlă), se spune, ironic, despre cineva care n-a reuşit într-o acţiune. îl furase somnul cu fluierul in gură şi merele pieriseră. — Ne-ai umplut de brînză şi tu, U zise tat-său. vissarion, B. 13. De procop-seală văz că mă umbluşi. pa NN, p. v. iii 80. 7. (Rar) A face să fie complet, a completa; a împlini. [Rada] de-nbia pe la Sin-Petru Umple optsprăzece vremuri. coşbuc,* p; i 95. — Variante: umplcd (sadoveanu, o. VI 226), (regional) împlcd vb. II, imple vb. III. UMPLE vb. II v. umplo. ÎJMPLKIÎE s. f. Acţiunea de a umple. — Accentuat şi: umpUre. UMPtCT1 s. n. Acţiunea de a umple; umplere. La vranele acestora şi la umplutul bufilor cu must erau alţi flăcăi, camil petrescu, o. ii 290. UMPLÎJT2, -Ă, umpluţi, -te, adj. (Popular, despre flori) învoit. Draga mea rujă umplută, Ce urît te mai sărută? JARNfK-BÎRSEANU, D. 176. TJMPLUTtJRĂ, umpluturi, s. f. 1. Aliment (de obicei măcinat sau tăiat mărunt) care se introduce într-un înveliş de asemenea comestibil, alcătuind împreună un fel de mîncare sau o prăjitură. Locul gol âinlăuntrul colacului se umple cu umplutură făcută din brinză de oi. ŞEZ. vil 33. 2. Material care umple sau acoperă un gol sau un spaţiu dintre două sisteme tehnice, în diferite scopuri (solidarizarea unor piese care nu pot fi alipite, realizarea unei suprafeţe plane etc.). -4- Masă de pămînt sau de pietriş, aşezată pe o suprafaţă de teren pentru a o înălţa; rambleu. • • 3. F i g. Ceea ce serveşte pentru a completa un gol. Acea literă parazită [« u » scurt] care servă de umplutură netrebnică, alecsandri, s. 6. -4- Material (lipsit de valoare şi fără legătură cu ansamblul) cu care se completează o rubrică într-un periodic; adaos sau cuvînt de prisos într-un text (literar). Calificativele in versuri, atunci cind sint întrebuinţate cu exces, devin cele mai uricioase umpluturi. macedonski, o. IV 39. Un gazetar din cei mărunţei, furnizor de umplutură. viahuţX, Ia TDRG. Fabula nu sufere secătură şi umplutură, negruzzi, s. i 336. 4. Cantitate de praf de puşcă şi de alice cu care se încărcau altădată armele de foc; încărcătură. Se împărţea iarbă şi alice, cite patru umpluturi de puşcă, ghica, la TDRG. La brîti cu şapte pistoale Fără leac de umplutură. bibicescu, r. r. 161. UN, O, unii, unele, art. nehot. (Substantivul pe care-1 determină denumeşte obiectul în discuţie, fără să dea o nuanţă deosebită noţiunii) Colo jos, pe jnlaş-tină, S-a-ntilnit un pui de cioară C-un bitlan de baştină. Topîrceanu, . B. 46. A fost odată un împărat ■■ ■ ISI'IRESCU,' L. 1. Alege-ţi un cal din htrghelie, care-i vrea tu. CREangX, p. 185. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici. EMINESCU, o. i 88. De-aş avea o puictdiţă Cu florigalbine-n cosiţă. ALECSAN’DRi, p. a. 35. <0- (Accentuează noţiunea exprimată de substantiv) Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Decît un nume adunat pe-o carte. AROHEZl, v. 9. I-a cuprins o jale pe-amindoi. COŞBUC, P. I 228. Deodată îl apucă un dor de tată-său. ispirescu, X,. 8. O moarte se vestea in ochii ei. NEGRUZZI, s. i 50. (Dă sens general substantivului) Un artist, fie şi mai genial decît Paganini, nu va putea scoate sunete frumoase şt armonice dintr-o diblă spartă. GHEREA, st. cr. i 251. + (înaintea unui nume propriu redă o comparaţie) Unul ca. . unul asemenea cu_______Dascălul acesta lua în ochii mei un chip măreţ ■ . . mi se părea că văd un Platon, un -dmiofe/. NEGRUZZi, s. T 6. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. unui, unei, gen.-dat. pl. unor. UNAXftr, -Ă, unanimi, -e, adj. 1. Care este admis, acceptat, împărtăşit de toţi, care se referă la toţi, cuprinde pe toţi sau aparţine tuturor; general. Dar dacă critica oficială a urzit în jurul lui Emil Isnc un complot aproape unanim al tăcerii, el a găsit înţelegere şi dragoste, îndemn şi căldură, la marii săi contemporani, Caragiale şi Coşbuc. CONTEMPORANUL, s. ii, 1954, nr. 383, 1/1. Astfel, din această suferinţă unanimă, se organizează lumea, bogza, C. O. 131. Am pentru partida de plăcere un plan pe care ■ . . cred că-l veţi aproba cu aplauze unanime, caragiale, o. vii 166. (Mai ales în loc. a d v.) în (sau cu) Unanimitate = cu aprobarea tuturor, fără ca nimeni să aibă altă părere, altă atitudine. Curtea l-a condamnat la moarte în unanimitate, fără discuţie, atît a fost de vădită crima. REBREANU, P. S. 17. jfiţdecătorii intrară in camera de consiliu. După cinsprezece minute ieşiră şi declarară în unanimitate că sint inocent, bolintineanu, o. 409. Mi-a scăpat din vedere dijma. ■ . nădăjduiesc însă că comisiunea în unanimitate o va desfiinţa. koGăf.niceanu, S. A. 126. , unciiîş s. m. v. unchinş. UNCIIEŞfiL, uncheşei, s. m.' Diminutiv al lui u n-c h i a ş. Văzui pe marginea unei girliţi un uncheşei mic. GORJAN, H. îl 61. Mătuşi, mătuşelelor, Uncheşi, unche-şeilor. ŞEZ.- rv 191. Miluiţi-mă, măiculiţă, Că mă bate uncheşelul Tot cutoiegeluL TEODORESCU, P. P. 132: UNCHI, unchi, s. m. 1. (Adesea urmat de un pronume posesiv sau de un nume patronimic) Bărbat considerat în raport cu copiii fraţilor şi. ai surorilor sale (sau ai soţiei sale) sau (mai rar) ai verilor şi verişoarelor sale (sau ale soţiei sale) ; termen cu care se adresează nepoţii acestui bărbat; (Mold.) moş (II 2), unchiaş (2). Alexei face cunoştinţă cu bunicul. . . apoi cit unchii şi mătuşile. sadoveantj, E. 259: O dată cu noi aşteaptă şi unchiul Petrică. saiiia, N. 48. Unchiul se mindrea cu nepoţica şi o lua pretutindeni cu el. barT, E. 39. E-un congres de rubedenii, vreun unchi, vreo mătuşă. EMINESCU, o. i 155. (Familiar, cu posesivul legat de substantiv) Dar această ocupaţie predilectă lui Constantin nu putea să ţie mult şi, după capul lui unchi-său, n-..-ca nici un folos. GALACTION, o. I 115. . 2. Termen de respecţ cu care o persoană mai tînără se adresează unui bărbat mai în vîrstă. V. bade, nene. UNCHIĂŞ, uncheşi, s. m. (Şi în forma uncheş) 1. Om bătrîn. V. moş (I I), moşneag (I I). Se făcea că mergeam pe un drum tăiat într-un mal. . . înaintea mea un unchiaş cu barba pină-n pămînt. DELAVRANCEA, o. Ii 371. Barba argintie A uncheşului străbun Se tîriie pe cîmpie. alecsandri, P. m 358. Cică într-o vreme unui unchiaş i-ar fi murit baba. ŞEZ. vin 132. 2. (Mold., de obicei însoţit de un nume patronimic) Unchi (1). Uncheşul Haralambie, fratele mai mare al mamei. . . venea la tîrg din cînd in cind, ca să mă cerceteze. sadoveanu, n. f. 6. Cind mi-a spus uncheşul Mihu că tata zace mort la picioarele mele, m-au zguduit fiori de moarte şi mi-au venit lacrimi, id. o. vii 64. Se roagă aceşti fii La fraţi şi la surioare... La uncheşi şi la mătuşi. marian, nu. 578. — Variantă: Unch6ş s. m. UNCIALĂ — 578 — UNDE UNCIAlX, uncíale, s. f. (Mai ales la pi.) Litere majuscule care derivă din literele romane capitale (deosebindu-se de acestea prin rotunjimea formelor) şi care au fost folosite în inscripţii şi manuscrise (din secolul al 111-lea pînă în al V]-lea). CM'IE, uncii, s. f. Veche unitate de măsură pentru greutăţi egală cu aproximativ 35 de grame şi folosită mai ales în farmacie. — Pronunţat: -cî-e* UM'RÓP, uncropuri, s. n. (Regional) 1. (în expr. şi în forma crop) Apă care dă în clocot, apă clocotită. Dacă mai vii, te opăresc cu uncrop.* camilar, n. ii 138. Imensa căldare îşi fierbea lichidul în clocote, clăbuci ca deasupra unui uncrop forfoteau ridieîndu-se. anghel, pk. 72. Atunci vine şi împăratul cu o mulţime de oameni, cu caz-măle ascuţite şi cu cazane pline cu uncrop, creangă, p. 256. Caşul se taie felii subţiri şi aceste se pun să se moaie în uncrop. 1. lONKseu, d. 403. Expr. A da în crop = a da în clocot, v, clocot. Spinul... pune apa să dea în crop, după aceea se apucă de turtă. ISPIRESCU, la TDRG. 2. Băutură (alcoolică) fierbinte, oferită nuntaşilor a doua zi după cununie; ospăţul şi datinile obişnuite în această zi. Uncropul urmează totdeauna a doua zi după masă-mare. Marian, nu. 695. în ziua de uncrop, Chirică zice lui Ipate... CREANGĂ, p. 170. La masa de la uncrop, vornicelul face închinare de pahare mai cu multe glume, teodorescu, p. P. 169. Că la noi sînt cununii.. . Şi sărim în hop şi trop Că e ziua de uncrop. ALECSANDRI, r. p. 384. -0” Expr. A ieşi cu uncropul, se spune cînd oaspeţii părăsesc petrecerea, însoţiţi de gazde, cu sticlele pline în mină. A doua zi la mire acasă fac masa cea mare, la care şed gospodarii. . . La sfîrşit, cînd ies cu uncropul, se duc parte din gospodari la crişmă. ŞEZ. ¡X 78. + Cîntec obişnuit la petrecerea care urmează după cununie. Sîmbătă-l logodea, Duminecă-l şi nuntea, Luni uncropul că-i cinta. TEODORESCU, P. P. 616. — Variante: oncróp (SEVASTOS, n. 316), crop s. n. UM'ROFEÂLĂ s. f. Senzaţie de căldură, moleşeală, toropeală. Ţi-s dragă? — Da ! ii răspunse el inchizînd pleoapele, învăluit în coşul pieptului de o uncropeală dulce. SADOVEANU, F. J. 142. UNCROrÉL s. n. Diminutiv al lui uncrop (1) ; apă călduţă. Pentru cei ce au beşica cea rea, se moaie in uncropel. marian, ins. 215. UNDÂj undez, vb. I. I n t r a n z. 1. (Şi în forma undi; despre lichide, astăzi mai ales poetic) A se mişca în valuri; a face unde, a undui. Piaptănă■ părul. . . care undează, făcind ape, ape. delavrancea, s. 108. - Tranz. fact. O adiere căldicică abia mişca vlăstarele subţiri şi unda uşurel semănăturile verzi din depărtare. delavrancea, la cade. Natura incintătoare' Undi pe buze-ţi blinde zimbiri. alecsandri, p. iii 171. 2. (Popular) A fierbe, a clocoti. Tingirele undează, Pre cerb ca să-l piarză. La CADE. Văzui alt cird de bărbaţi... Toţi in flacără undau Şi dracii'ii cufundau. Marian, î. 466. — Variantă: undi, undesc, vb. IV. UNDAB1ÉTRU, undametre, s. n. Instrument pentru măsurarea lungimilor de undă sau a frecvenţelor oscilaţiilor electromagnetice. unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mişcare ritmică, uşoară, de ridicare şi coborire (v. val, talaz); p. e x t. apă (curgătoare sau stătătoare)., Priveam in unda limpede jocul peştilor care fulgerau prin lumina apei ca nişte săgeţi de argint. sadovkanu, o. vii 294. Bătrine Olt! — cu buza arsă îţi sărutăm unda căruntă. GOGA, p. 15. Unde zglobii împrejur clipotind se-nălţau curioase, Nava plutea uşure), fără pilot in lumină, topîrceanu, p. 47. Piriului se tingu-ieşte-o floare: Ce blînd erai in vremuri mai senine! Purtai in unde numai dezmierdare, cerna, p. 92. F i g. Undele poporului se despică indată sub paşii lor... şi se ,închid după ei. bolintineanu, o. 287. (Cu aluzie la mişcarea ondulatorie a apei) O părere de rău cumplită ii aduse in piept o undă de dor. sadoveanu, o. ii 29. Intra, oare, • in tulburarea mea şi ceva din prestigiul acelui obraz atit de drag. . . sub undele arămii ale părului? GALACTION, o. I 58. Era fără îndoială un paroxism, o undă de nebunie in furia ei. CAMIL PETRESCU, u. n. 93. Pe faţa femeii trecu o undă de înviorare, rrbrkanu, r. ii 65. <$> E x-p r. A Ieşi în undă = a ieşi la suprafaţă, a se afirma. Vroinţa să ne fie tare şi vom ieşi iar în undă. ALECSANDRI, S. 110. Sfinta dreptate a ieşifin undă pentru toţi. id. T. ,111 1470. (Despre lichide) A da în undă v. d a3 (II 9). -+• Şuvoi, torent. Am trecut eu Tazlăul de-amu vro trei zile, după bureţi, da m-o prins unda dincoace şi n-am mai putut trece-napoi. HOGAŞ, M. n. 212. ■+• Ploaie, ninsoare etc. care se abate în trîmbe, fără continuitate. Cătră sfirşitul lunii martie veniră citeva unde reci de lapoviţă. sadovf.anu, o. iv 51. Ploaia cade-n unde. alecsandri* p. iii 453. 2. Masă de aer care se mişcă uşor; p. e x t. aer, văzduh. Intrai c-o undă aspră 'a vijeliei. SADOVEANU, O. i 434. Unde de fierbinţeală vibrau peste bisericuţa adormită, galaction, o. I 42. Ciocirliile înnebuniseră, plutind şi ciripind in undele curate ale înălţimilor. Sandu-aldea, U. p. 25. Aerul, răsfirat in unde diafane siibt arşiţa soarelui... oglindeşte ierburile şi bălăriile din depărtare. odobescu, s. iii 14. -^> (Determinat prin «de vînt*} Clopotele se stingeau in vreo undă de vînt rece. DUMITRIU, N. 54. Ce de joc şi veselie cind e soarele la toacă! lată-le, sărind' se joacă Undele de vint. COŞBUC, P. II 16. <$> F i g. Luca Talabă intră cu ciţiva tovarăşi, aducind o undă violentă de usturoi, rebreanu, r. i 170. (Cu aluzie la durata scurtă, dar puternică a mişcării de deplasare) Calul se năpustea cite o undă. sadoveanu, o. I 511. 3. Mişcare de vibraţie; zgomot, sunet. începură in noaptea de primăvară, afară, a tremura vibrările clopotului celui mare. Veneau unde după unde, cind mai slăbite, cind mai pline, sadoveanu, o. rv 54. II. (Fiz.) Fenomen variabil în timp, care se produce într-un mediu continuu printr-o- acţiune din aproape în aproape. Undă sonoră — undă care, prin propagarea ei, transmite sunetul într-un mediu. Lungime de undă = distanţa dintre două puncte succesive, în direcţia de propagare a unei unde periodice, în care oscilaţia are aceeaşi fază, după depăşirea căreia valorile succesive ale funcţiunii de undă se reproduc cu aceleaşi valori şi în aceeaşi ordine. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pămînt şi de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul şi la suprafaţa pămîn-tului. (în radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime de 0-50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2000 m. TjNDE adv. I. 1. (Interogativ) In ce loc? în care parte? Părintele egumen nu-i aici... — Da unde-i? — Unde-i? Nu ştiu. sadoveanu, o. vii 205. Parc-au intrat in pămînt... Unde să fie, unde să fie? CREANGĂ, P. 24. Vai de mine,.moş Nichifur, unde să mă ascund eu? id. ib. 120. Bietul Pepelea, unde-a fi oare? alecsandri, T. I 460. •+ (Precedat de prep. « de ») De la cine ? din ce loc? Dară de unde ştiţi voi, oameni buni, că eu sînt fiul împăratului? ISPIRESCU, L. 141. Ce mă ştiu eu face, şi de unde să-ţi aduc eu herghelia ce-mi porunceşti? id. ib. 27. Nevastă! de unde eşti, Cu bărbatul cum trăieşti? MARIAÎ5, S. 3. + (Precedat de prep. « pe ») Prin ce loc? Copilăria mea, pe unde eşti? D. BOTEZ, P. o. 15. + (în legătură cu UNDE 579 - UNDIRE verbe care arată gîndirea, visarea etc.) La ce? La cine? Avu impresia că nici unul din cei trei soldaţi nu privea la el... Unde s-or gindi? sahia, n. 74. ^ Loc. a d v. Undo şi undo = a) din loc în loc, ici-colo. Prin ramuri se sărea unde }i unde cer albaslru-intunecat. sado-veanu, o. l 62. Casa ei rămase in urmă pustie, cu uşile deschise, cu Jercstrele sparte şi, împrejnr, unde şi unde, cile un strop de singe. GANE, N. I 211. Unde şi unde, ctte un Jehnar clipeşte fn frunzişul umed. vlahuţă, o. a. 413. Citeva stele pribage se iveau unde şi unde printre nori. NHGKIJZZ1, s. J 57; b) din cînd în cînd, cînd şi cînd. Trăbuie unde şi unde şi celui învăţat să i se ierte. ţichi.vdeal, f. 147. <0- E x p r. A (nu) avea de unde (să) = a (nu) fi în stare, a (nu) avea posibilitatea să..., a (nu) dispune de mijloace materiale. Tată-sătt,,popa Neculai, nu-i virhă, avea de unde să-i trimeată. CREANGĂ, A. 100. Ia, ducă ai de unde, se spune pentru a arăta că ceva lipseşte, nu se găseşte. Cind se scoală baba in zori de ziuă, ia nurori dacă ai de unde. CREANGĂ, F. 11. 2. (în stil narativ, în propoziţii principale afirmative sau, mai rar, negative cu sens afirmativ) Deodată, numai ce. Pe la mijlocul nopţii, unde incepe vintul a urla şi valurile a creşte cit munţii şi-a izbi vaporul, cind intr-o parte, cînd intr-alt a. dunăreanu, ch. 109. Şi Unde se-ncinge o bătaie, cică ţipa doamna şi striga ca din gură de şarpe. vlahuţă, o. a. iii C9. La a zecea zi, unde se scutură odată calul şi se făcu frumos, gras ca un pepene şi sprinten ca o căprioară. ISPIRESCU, L. 16. 3. (Exprimă o negaţie) Unde se mai gindedu ele la copilăriile de ieri? GANE, N. ni 105. Vă ocupaţi cu lucrul cimpului? — Aida de!... Unde mă ocup. eu. cu secături de alea. id. ib. 186. Dar aş! Unde vrea să ştie pocitul de toate astea! ispirescu, l. 43. <0> E x p r. De undo(şi) pînă nndcî = cum şi în ce fel ? în ce împrejurări ? în ce chip ? Ca băiet străin ce se găsea... de unde pină unde, s-a oploşit de la o vreme Intr-un sat mare şi frumos, creangă, p. 139. Cucoana Lucsiţa la mine? ■ ■ . de unde şi pină unde? alecsandri, t. 800. (Da) de undet = a) imposibil, nu se poate, cu neputinţă, nici vorbă. — Stăi culcat, c-adormi îndată... —Da de unde! contemporanul, J 198. El doarme! — Da de unde.. Cu ochii închişi ascult mai bine. gane, N. iii 153; l>) (în fraze negative) ba chiar aşa, întocmai aşa. li trecu un fier ars prin inimă, gtn-dindu-se că poate i-a călcat porunca. Şi de unde să nu fie aşa! ispirescu, l. 52. II. Cu valoare de conjuncţie. 1. (Introduce o propoziţie circumstanţială de loc) In locul în care, încotro. Au început ■ ■ . a-i zice cu asprime să se ducă unde ştie, că ei' n-au cu ce s-o ţie. creangă, p. 89. Calul meu Să mă poarte ca săgeata unde el Ştie şi eu! alecsandri, p. iii 12. Dă-mă, maică, unde trag. Să trăiesc traiul cu drag. jarnîk-bîrseanu, d. 273. <§> (Cu nuanţă temporală) Spune-mi, bade, cind te duci, Să-ţi dau două mere dulci, Unde-i şedea să le minei, jarnîk-bîrseanu, d. 118. (Precedat de prep. «pe») Dormea prin şuri, în paie, minca pe unde şi ce putea, CĂL1NESCU, E. 126. 2. (Introduce o propoziţie atributivă) în care. E un punct, însă, unde drumul nostru se bifurcă şi, de aici încolo, mergem pe căi diferitei hogaş, dr. ii 169. Se duse în grajdurile împărăteşti, unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. Să mă laşi să stau intr-o noapte în odaia unde doarme împăratul, creangă, p. 96. Nimeni n-a afla locaşul, unde ea s-ascunde tainic. EMINESCU, o. I 83. 3. (Introduce o propoziţie completivă) O întrebă dincotro vine şi mai ales unde are de gind să poposească. Sadoveanu, B. 153. S-ar fi lăudat... că ştie unde este Ileana Simziana. ISPIRESCU, L. 23. -$> (Precedat de prep. « de •) Sirene, fluiere, bubuituri se încrucişau repetate la intervale regulate, fără să ştii de unde vin. bart, e. 386. Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine. EMINESCU, 0. I 87. Suflă vintul, alinat, Io-l cunosc că nu-i curat Şi ştiu de unde-i minat, jarnîk-bîrseanu, d. 26. 4. (Popular, introduce o propoziţie circumstanţială de timp) Cînd. Era frate de cruce cu George al Tomii şi unde putea să-i facă rău lui Ion, îi făcea, rebreanu, 1. 21. Idolii tinde-au aflat, Drept la rai naval' au dat. TE'ODORESCU, p. p. 33. <0> (Precedat de prep. «de») Dar de unde-mbătrineşte, Dorul să călătoreşte, Nimărui nu-i trebuieşte. sevastos, c. 52. 5. (Popular, introduce o propoziţie ‘circumstanţială cauzală) Pentru că, din cauză că, deoarece. M-am gindit că unde e aproape cu casa şi era spre seară, vrea să se scalde şi ea. TREDA, î. 46. Bucuria tatălui său era aşa de mare unde vedea că fiu-său are să fie procopsit, ispiriîşcu, L. 183. Pesemne, boierule. .. ţi s-a făcut urît, unde am tot spus anume toate soiurile de paseri şi de jivine care trăiesc pe la noi. odobuscu, s. iii 197. 6. (Precedat de prep. « de », introduce o propoziţie concesivă) Cu toate că, deşi. Şi aşa, de unde pină atunci mă duceam cu drag la şcoală, am început a umbla hueiu-marginea. CREANGĂ, O. A. 285. Au adus zece căpăţini de zahăr. . ■ de unde făgăduise 12 căpăţîni. alecsandri, T. 503. (Cu nuanţă adversativă) De unde ceilalţi ■ . . se ascundeau prin pivniţi. . ■ Aleodor se ascunsese astfel incit fata intră la grijă, ispirescu, L. 45. Vezi să nu păţi şi tu ca simigiul şi de unde, cu drept cuvint, te aşteptai să fii răsplătit... să nu capeţi de la mine decit un encomion fluturatic. odobkscu, s. în 10. ■ \ 7. (Condiţional, în e x p r.) Do unde nu = dacă nu. Aşa să-i spuneţi că mi-e voia; c-apoi, de unde nu, îmi voi întoarce armele asupra împăratului şi li voi arăta eu că oameni nu-mi lipsesc, ispirescu, m. v. 46. UNDEL&MN Si n. v. untdelemn. UNDELEMNÎU, -ÎE adj. v. untdclemniu. UNDEVA adv. într-un loc oarecare, într-o direcţie oarecare. Se zăreau undeva departe bălţi strălucind. dumitriu, B. F. 133. Cealaltă comoară a lui, a regelui Dromichet, stă undeva mucedă in ţărină, sub capac ruginit, c. petrescu, r. dr. 27. Duce o scrisoare undeva, un coş cu flori, freacă parchetul la vreun birou şi scoate aşa, săp-tăminal, cît să nu crape de foame cei de acasă, sahia, n. 97. Acest lapte nu se bea; şi, cum a zis, l-a şi aruncat pe furiş undeva şi pe loc s-a făcut că doarme dus. CREANGĂj P. 100. + (Precedat de prep. «de») De la cineva^ dintr-un loc oarecare. De undeva se auzea muzică de vioară, vornic, P. 128. Tinărul care întreba avea o figură de undeva cunoscută. C. PETRESCU, C. V. 160. Trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor, creangă, p. 233. + (Precedat de prep. « pe ») Printr-un loc oarecare, într-un loc oarecare. UNDl^vb. IV v. unda. UNDI*, undesc, vb. IV. Intranz. A prinde peşte; a pescui (cu undiţa). Zaliaria mă învăţase să undesc, îmi arătase toate meşteşugurile unui adevărat pescar, sadoveanu, o. ii 31. F i g. Undit-ai cu-a la minte în cugetu-i ascuns? . alecsandri, T. ii 158. -$> Tranz. Pescarii undesc cu pinea peştii, negruzzi, S. n 231. Cu undiţa băieţii şi leneşii din sat Chitici de toată mina undea neîncetat, donici, ,F. 95. A văzut aci pe unul şezînd şi peşte undind. pann, la. cade. (F i g.) îmi pare bine că ai făcut un frumos voiaj in Francia fi in Sviţera, unde negreşit' că ai undit inspiraţii, ce se vor traduce la iarnă în articolt interesanţi pentru foaia Convorbirilor, alecsandri, S. 74. L’NDÎRE, undiri, s. f. (Mai ales poetic) Faptul de a undi1. Te-at întrebat vrodată din ce undire-nceată De lacrimi tăinuite se naşte un izvor? vlahuţă, o. a. i 58. —v* F i g. înfricoşata arătare pe care maica Rahila o aştepta, se zămisli sub larga undire a dimineţii! galaction, o.‘ i 322. ' - ■ - UNDIŞOARĂ — 580 — UNEALTĂ UNDIŞOĂRĂ, Undişoare, s. f. Diminutiv al lui u n-d i ţ ă. Undi;oara lui îşi ia Şi ca şi pînă acuma pleacă la mare cu ea. pann, p. v. iii 129. UNDÎT s. n. Faptul de a undi2; pescuit cu undiţa. Eu îmi ridic iarăşi varga undiţei. . . Problema ce mi-am propus să soluţionez e în legătură cu unditul în contra curentului, sadoveanu, o. a. ii 199. UNDIŢĂR, undiţari, s. m. (Rar) Pescar cu undiţa. Mi-am amintit... de unele aforisme ale lui in legătură cu ucenicia mea de undiţar. Pescuitul, zicea domnia-sa, e o îndeletnicire liberă şi plăcută, chiar cînd nu prinzi nimic. SADOVEANU, N. F. 47. UNDIŢĂ, undiţe, s. f. Unealtă de pescuit alcătuită dintr-o vargă lungă şi flexibilă, Ia capătul căreia este atîrnată o sfoară prevăzută cu un cîrlig ascuţit de metal ce se aruncă în apă; (prin restricţie) cîrligul acestei unelte în care se înfige nada. Nu vă mai gîndiţi la zilele frumoase Cînd rătăceam cu undiţa pe vale Smulgînd din apă peştii ca argintul. beniuc, v. 24. Pe sub ramurile verzi, pe ici, pe colo, stăteau cinchiţi pescari cu undiţele, cu ochii aţintiţi asupra plutelor de pe apă. sadoveanu, o. n 27. Mîine să se ducă. . . bărbatul tău cu undiţa la gîrlă. ispirescu, L. 380. Cuvîntul la cel viclean, ca undiţa la pescar (— vorbele celui viclean sînt înşelătoare). <§>■ F i g. C-o undiţă de aur mult gingaşul Silvan A prins pe virtuoasa vecina sa prea lesne, negruzzi, s. ii 207. UNDOÎ vb. IV v. undui. UNDOIĂRE s. f. v. unduire. UND0l£T, -Ă adj. v. unduit. UNDOlOS, -OĂSĂ adj. v. unduios. UNDOÎRE s. f. v. unduire. UNDOS, -OĂSĂ, utidoşi, -oase, adj. (învechit) Cu unde ; ondulat, unduios. Ochii ei asupră-i cad pătrunzători, Cad ca două raze, dulci şi călduroase, Mîna ei atinge coamele-i undoase. bolintineanu, o. 41. Zefirul dulce cu-a sa suflare încă îţi siiflă părul undos. HEUADE, o. i 79. UNDREA, undrele, s. f. Fiecare dintre acele lungi şi groase (de obicei două sau cinci) cu care se împletesc obiecte de lînă, de bumbac etc. (v. c î r 1 i g); ac mare şi gros pentru cusut saci, saltele etc. Se uita la soră-sa şi la Elvira, care şedeau, cea dintîi cu undrelele şi lina perindîndu-se printre vîrfurile degetelor, cealaltă citind o carte, dumitriu, b. f. 42. Gaura sfredelită în sfîrcul urechii cu undreaua trecută de trei ori prin flacără se lărgea, se rupea. STancu, d. 7. Moşneagul sări de pe muchea patului, de-a dreptul în picioare, de parcă l-ar fi împuns o undrea între umeri, camil PETRESCU, O. II 219. — Variantă: andreâ (pas, l. i 72, pamfile, m. r. i 138) s. f. UNDUÎ, unduiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Despre suprafaţa apelor) A face unde; (despre ape curgătoare) a curge cu cotituri, şerpuit. Cum unduieşte Volga. TULBURE, V. R. 36. (Prin analogie) Lanurile de griu argintii unduiau blînd şi foşneau abia auzit, dumitriu, n. i 115. Era ş-o mişcare a mijlocului, care făcea să-i unduia^că. ■ ■ rochia ca bătută de vînt. sadoveanu, p. s. 163. Păpurişul cînta, unduia in bătaia vîntului. sandu-aldea, u. p. 198. (Refl.) Pe umeri şi pe spate, părul negru se unduia intr-o revărsare uşoară, mihale, O. 501. — Variantă: uhdoi (eminescu, n. 48) vb. IV. UN’DUIÎRE s.f. v. unduire. UNDUI 6S, -OĂSĂ, unduioşi, -oase, adj. 1. Care formează (sau dă impresia că formează) valuri ; care se mişcă în unde, p. e x t. mlădios. Pe scenă se mişcă, unduioase ca trestiile de zahăr, perechile de băieţi şi fete. v. rom. septembrie 1953, 214. Lanurile de griu atît de vălurite şi de unduioase cînd bate vintul. DUMITRIU, v; L. 112. Vîntu-n trestii lin foşnească, Unduioasa apă sune! EMINESCU, o. i 74. Era o copilă jună şi frumoasă. . . a căriia păr ca matasa cădea în bucle unduioase pe umerii săi de alabastru. NEGRUZZI, s. I 226. <$> (Adverbial) N-ar fi ştiut să mlădieze liniile atît de unduios. c. petrescu, r. dr. 73. + (Despre sunete) Modulat, mlădios. Unduioasele vibraţii ale tonurilor clare, neculuţă, Ţ. D. 106. 2. F i g. (Despre oameni şi despre ceea ce ţine de natura omenească) Care cedează uşor, care se mlădiază. A. Russo... cu mintea lui largă şi înţelegătoare, cu firea lui blîndă, unduioasă. ibrXileanu, sp. cr.' 96. — Variantă: undoids, -oâsă (negruzzi, s. i 21) adj. UNDUÎRE, unduiri, s. f. Acţiunea de a undui şi rezultatul ei; mişcare (sau iluzia unei mişcări) în valuri. Asfinţitul aprinde focurile sale rubinii ,în unduirile fluviului, scînteia, 1953, nî. 2816. <$• (Prin analogie) Ochii cătau departe peste unduirile domoale ale întinderii de pămînt. v. rom. august-septembrie 1952, 208. Pe trotuarul încă bolovănit cu unduiri de gheaţă, aluneca mereu cînd pe un picior, cînd pe celălalt. CAMIL PETRESCU, N. 28. •$> F i g. Obrajii gingaş modelaţi aveau unduiri de crin. CAMIL PETRESCU, O. I 515. + Modulare, vibrare, mlădiere a unui sunet. [Glasul] a căpătat pe urmă o unduire tristă, pas, z. I 78. — Variante: undoiăre (eminescu, o. i 141), undofre (sadoveanu, p. s. 207), undui6re (c. petrescu, î. ii 96) s. f. UNDUÎT, -Ă, unduiţi, -te, adj. Care are (sau dă iluzia că' are) valuri; unduios. împrejur era cîmpia unduită, cu cline prelungi, vărgate de arături şi mirişti. DUMITRIU, n. 223. Am ajuns, şopti Mieluţ, arătîndu-i prin ceaţă platoul unduit, id. v. L. 86. + (Despre sunete) Modulat, mlădios. Hagi Curţi reia, cu o voce unduită, mult prelungită. camil petrescu, o. n 256. — Variantă: undoiet, -ă (eminescu, n. 64) adj. UNDULĂ vb. I v. ondula. UNDUL6S, -OĂSĂ adj. v. ondulos. UNEĂLTĂ1, unelte, s. f. X. Obiect tehnic, portabil, acţionat manual sau de o maşină, care serveşte pentru a efectua direct o operaţie de prelucrare sau de extragere (v. sculă); p. e x t. piesă auxiliară care serveşte la efectuarea unei lucrări. Treceau lucrătorii cu ţevi în spinare şi unelte in mină. C. PETRESCU, A. 490. Harnice se mişcă fără pace Uneltele de bunuri creatoare! neculuţX, ţ. d. 17. Muncitorii pe-a lor prispă dreg uneltele de muncă. ALECSANDRI, P. A. 120. (Prin analogie) Nume dat armelor. Fata nu se putu ţine şi umblă la uneltele lui şi-i pierdu o săgeţică de care punea el în arculeţul lui. ISPIRESCU, L. 342. Buzduganul, unealtă de pieire, Ca un balaur face in giuru-i o rotire, alecsandri, P. A. 168. Apucă un pistol, îl încărcă şi apoi se puse pe gînduri, privind unealta ucigaşă. negruzzi, s. I 79. ^ (Adesea la pl.) Unelte de producţie v. producţie. Maşină-unealtă v. maşină. 2. F i g. Mijloc folosit pentru atingerea unui anumit scop. Libertatea. . . este unealta şi urmarea progresului. uolintineanu, o. 255. + Persoană, grup sau organizaţie de care se serveşte cineva pentru atingerea unui scop. Haide, vorbeşte, unealtă de hoţ ce eşti şi tu! demetrius, c. 68. Nici secretarul nu-şi simţea chemarea de unealtă devotată patronului. PAS, z. I 295. Ciocoi cu falca largă, cu ceafa-n veci plecată! El s-a făcut lui Despot unealtă blestemată, alecsandri, t. ii 166. 3. (în e x p r.) Unealtă gramaticală = instrument gramatical, v. instrument. Ne referim nu numai la vocabular, ci şi la uneltele gratnaticale, din care unele sînt luate din slavă, rosetti, i. s. 14. UNEĂLTĂ2, unelte, s. f. (Neobişnuit) Faptul de a unelti, uneltire. învoiala fu făcută. Pahon şi Aflatul nu UNELTI — 581 — UNGHI ştiuseră nimic de unealta boierului cu moş Gligor. rete-GANUL, P. I 16. , L'NELTl, uneltesc, vb. IV. Tranz. 1. (Folosit şi absolut) A pregăti în ascuns, a pune Ia cale, a urzi o acţiune îndreptată împotriva cuiva. V. complota. Se. repezi turbat în Ţarigrad, unelti mii de tainice intrigi. ODOBESCU, la CADE. 2. (învechit) A practica, a exercita. Ea plecă ochii şi părea că roşeşte de meseria ce uneltea. BOLINTINEANU, 0. 391. -4- F i g. A născoci, a inventa. Sfătuiră împreună. . ■ Vreun meşteşug iarăşi pentru vin a unelti, pann, la TDRG. ' ■■ ■ ■• ‘ tjneltioAră, uneltioare, s. f. (Neobişnuit) Diminutiv al lui unealtă (1). îşi găseşte uneltioară Să-i taie de unghişoară. pann, p. v. iii 24. UNELTÎRE, uneltiri, s. f. Acţiunea de,a unelti şi rezultatul ei; acţiune urzită în ascuns; intrigă, complot. Banul sprijină el însuşi uneltirile urzite împotriva mea şi-a papei, da vila, v. v. 70. Din umbră mă ţinteşte o neagră uneltire, macedonski, o. ii 218. Vai de-acei ce-ar cugeta să. urzască uneltiri împotriva lui! alecsandri, T. 1349. uiseltitGr, -oâre, uneltitori, -oare, s. m. şi f. (învechit şi arhaizant) Persoană care unelteşte în ascuns o acţiune împotriva cuiva7; conspirator, complotist. E pregătit şi ordinul către isprăvnicii, să înhaţe uneltitorii care cutreieră ţinuturile, c. petrescu, a. r. 37. Spuneţi, ce ştiţi mai mult a face, mişeilor, uneltitori de rele, iscoditori de dezbinări. ODOI5KSCU, s. i 110. UNEORI adv. Cîteodată, din cînd în cînd. Nu mă plîng! îmi pare mie Utjeori că sînt învins, Sufletul mi-l simt cuprins De melancolie, coşbuc, P. I 265. Uneori aplauzele îl fac să se oprească. vlahuţă, o. a. iii 65. Era bucuroasă uneori. . . să-l vadă cum l-a vedea urnit de acasă, creangă, p. 111. Aşa-mi vine uneori Să mă sui la munţi cu flori, Să mă uit pe la surori. Jarnîk-bîr-SEanc, i>. 201. — Variantă: (popular) auncorl (scris şi a uneori) (JA.RNÎK-BÎRSEÂNU, D. 443) adv. ' Ui\GÂIt, -ă, ungari, -e, adj. Maghiar. -0> Dualismul austro-ungar v. dualism. ungătGr, ungătoare, s. n. Gresor. TjXGE, ung, vb. III’. Tr a n z. 1. A acoperi o suprafaţă sau un obiect cu un strat unsuros sau lipicios; a întinde un strat pe o suprafaţă, pe un obiect. (Refl.) Ne bălăceam în valuri, ieşeam la mal şi ne ungeam cu nomol din cap pînă-n picioare, sadoveanu, o. vii 323. Căruntul păr văpsindu-şi, se unge cu pomadă. negruzzi, s. ii 244. E x p r. A unge pe cineva la inimă (cu miere) = a face cuiva o mare plăcere, a da cuiva o mare satisfacţie. Visam că erai lingă mine. ■ . ştii? ■ . . parcă mă ungeai cu miere la inimă, alecsandri, t. 591. A-şi unge gîtul -sau (refl.) a se unge pe gît = a bea băuturi spirtoase. Tîrguieşte el tot ce-i trebuie, se unge pe gît bine cu singele domnului şi, cam clătinîndu-se. . . porneşte spre casă. ŞEZ. IV 1. (Cu pronunţare regională) După ce Ivan îşi unsă puţin gîtul, plecă. ŞEZ. I 205. + (Familiar, cu complementul « coastă », « spinare » etc.) A trage cuiva o bătaie bună. A rupt un par din gard şi se puse să-i ungă costiţele, şez. ix 70. + A pune unsoare la angrenajele unei maşini, Ia balamalele unei uşi etc.; a gresa, a lubrifia. Moş Nichifor deciocălase căruţa şi-o ungea. CREANGĂ, P. 112. Uşa s-o ungi la ţîţină Şi să . vini mîndro-n grădină, hodoş, p. p. 164. E x p r. (Familiar) A unge osia (sau a unge cuiva ocliii) = a mitui. Au uns unora ochii cu citezi o zeci de pogoane de aci din Hogi«, sadoveanu, m. c. 192. A fi uns cu toate unsorile = a cunoaşte din experienţă şi bune şi rele, a fi trecut prin multe. 2. (Cu privire Ia persoane, în practica creştină) A mirui; (în ceremonialul încoronării unui monarh sau a învestirii unui arhiereu) a consacra, a învesti. Bîrnovă îl lămurea ce se petrece în biserică, cum se închină vodă, cum e purtat prin altar..., cum e binecuvîntat şi uns. sadoveanu, o. vii 72. De două ori te-a uns mitropolitul Teoctist cu sfintui mir domnesc, delavrancea, o. ,ii 90. <£> Refl. pas. Spuneţi ţării... că voinţa mea e să se ungă Bogdan de cind sînt în viaţă, delavrancea, A. 122. 3. A lipi, a tencui, a humui. Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii păreţi Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ, eminescu, o. i 84. + A mînji, a murdări. , Unge toţi păreţii cu singe. creangă, p. 25. tJNGERE, ungeri, s. f. Acţiunea de a unge şi rezultatul ei; gresare, lubrifiere; miruire. îndătinează de a-şi face şi sfînta taină a masliilui sau ungerea din urmă. marian,' î. 18. ungh£r, unghere, s. n. Porţiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremităţile reunite ale pereţilor (v. colţ (I 2)) ; (mai rar) locul din afara unei construcţii unde se împreună două ziduri. Paşii îl duceau, prin soarele auriu, tot spre ungherul zidurilor, la banca vînătă de brad. sadoveanu, O. iu 121. Umbrele de la o vreme crescură din unghere, se ridicară şi cuprinseră odăiţa sctindă. anghel-iosiF, c. L. 79. în odaie prin unghere s-a ţesut păinjeniş: EMINESCUj o. I 105. + Loc retras, ascuns, dosnic; ascunziş, cotlon; colţ (I 3), colţişor. Pe mine mă uitaseră într-un ungher, cape un străin, c. petrescu, S. 147. Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit? EMINESCU, o. I 155. -0' (Poetic) Să ducem vîlvoarea aceasta înaltă, în toate ungherele ţării, în toate cotloanele zării! deşliu, G. 34. «O’ F i g. Băutura i se răspîndi în ungherele cele mai ciudate, vornic, p. 69. în ungherul unor crieri, Şi-or găsi cu al meu nume adăpost a mele scrieri. EMINESCU, O. 1 134. UN GHÎŢ, ungheţe, s. n. (Popular) Ungher. Foaie verde de răchită, Ce stai, lele, îngrămădită. ■ ■ Grămădită într-un ungheţ, De frica unui judeţ! mat, folk. 1441. UNGHI, ujighiuri, s. n. 1. Figură formată din două semidrepte care pleacă din acelaşi punct şi nu aparţin aceleiaşi drepte. «$> F i g. Arunca unghiuri de lumini. dumitriu, n. 85. Un unghi de cocoare trece prin înaltul văzduhului. SADOVEANU, O. I 566. 2. Colţ (2). Cătră fundul văii, ceilalţi cotiră în frunzişul unghiului de pădure, sadoveanu, o. vii 35. Să te duci în unghiul grădinii cel de răsărit. ISPIRESCU, L. 234. Umbra trădătoare aşază pe sub maluri, Prin unghiurile casei... fantasme tupilate.• alecsandri, p. iii 301. *y> (Poetic) Aici, în unghiul acesta de ape, pe ruinele Con-stanţiolei, veche cetate zidită, de Constantin cel Mare, e tîrguşorul Olteniţa, vlahuţă, r. p. 26. Expr. în (sau prin, din) toate unghiurile = în,. prin, din toate părţile, (de) pretutindeni. Biblioteca Lenin [din Moscova] e în plină creştere. Spre ea se îndreaptă zilnic, din toate unghiurile Uniunii Sovietice şi din toate colţurile pămîntului, tot ceea ce s-a tipărit. STancu, u.r.s.s. 32. Cutreierase ţările răzbătînd prin toate unghiurile, ispirescu, l. 62. Să s-adune rominii de prin' toate unghiurile munţilor, alecsandri, r. ii 12. + Loc retras, ascuns; ungher. Soacră, soacră, poamă acră!... Ieşi afară Ca o pară, Intri-n casă Ca o coasă, Şezi în unghi Ca un junghi, creangă, p. 10. Stînd deoparte într-un unghi îşi frînge mînile. DRĂ-Ghici, R. 23. 3. F i g. (Determinat de un substantiv în genitiv sau de un adjectiv) Punct de vedere. în primele sale epoci, scriitorul povesteşte din unghiul personagiilor sau le face pe acestea să vorbească, vianu, a. P. 236. Toate aceste manifestări au fast privite prin unghiul raporturilor de producţie, sahia, u.r.s.s. 163. UNGHIE — 582 — UNI ' ÎJNGHTE, unghii, s. f. 1. (La om) Substanţă cornoasă, avînd forma unei plăci, care acoperă partea de deasupra a ultimei falange de la degetele mîinilor şi picioarelor. Gitigu îşi ascunde capul în pămînt, cu unghiile înfipte în iarbă.. c. petrescu, s. 43. Nevasta... zgiria cu unghia florile de gheaţă şi bruma groasă de pe ochiul ferestruicei. bujor, s. 56. Cu o mişcare mlădioasă. .. îşi lipi repede de buzele mele unghia degetului celui mic de la mina dreaptă. hogaş, m. n. 23. <§■ Expr. (Nici) cît (c) negru sub ungliie v. negru1 (3). A lua (sau a npuca) pe cineva în unghii = a se lua cu cineva Ia luptă, a rupe, a sfîşia pe cineva; f i g. a ataca pe cineva în mod violent. Şi unde se repeziră [zmeii] la dinsul, de pare că să-l ia in unghii. ISPIRESCU, L. 122. A-şi mînca de sub ungliie v. m î n c a. A reteza (sau a tăia) Clliva din ungllii = a înfrina obrăznicia, îndrăzneala cuiva, a pune pe cineva la punct. Numai s-o cam ţii din frîu şi să-i rătezi unghiile din cind în cind, ca nu cumva să-ţi pună coarne. CREANGĂ, P. 178. A II prieten eu cineva unghie şi carne v. carne (1). A-şl aiăta unghiile.*= a deveni agresiv; a-şi arăta colţii. A-ţi mîncn unghiile v. mînca. (La păsări) Substanţă cornoasă la vîrful degetelor de la picioare (v. gheară); (la mamifere) copită. Corbule, ia seu in unghiile tale şi pune peste mine. ispirescu, I.. 87. Veveriţile ■ .. suflau în unghii şi plîngeau în pumni, blăstămindu-şi ceasul în care s-au născut, creangă, p. 240. Rămineare-ai fără cioc. Şi ţi-ar cădea unghiile Să n-acaţi cu dînsele! alecsandri, p. p. 141. 2. Compuse: unghta-găH sau unghla-găinii = plantă din familia leguminoaselor, cu flori galbene-verzui, dispuse în ciorchine (Astragalus glycyphyllos). Unghia-găii cu flori pintenate şi păişul ţesut în orbotă sură împrejurau p-alocurea ciulini, scai şi vrejuri de mure. DELA-VRANCEA, s. 60 ; unghia-păsurii = plantă erbacee cu două tulpini neramificate, întinse pe pămînt, cu flori albastre şi cu petala inferioară prelungită în pinten cu o pată galbenă la bază (Viola declinata). 3. Fiecare dintre cele două instrumente în formă de pîrghie pentru ridicat şi lăsat coşul lesei de pescuit. ungiiioAră, unghioare, s. f. Unghişoară, unghiuţă. Şarpe cu unghioare Se caţără la soare (Caradaşca). sado-VEANU, P. C. 10. UNGHIŞOARĂ, unghişoare, s. f. 1. Unghiuţă. Frumuşică mîţişoară, Cu-a ta mică unghişoară Apără-mă nence-tat. alecsandri, t. r 202. <ţ> E s p r. (învechit) A tăia cuiva din (rar de) unghişoară = a-i tăia cuiva din pretenţii, a pune pe cineva la punct. Apolon nici că-l băga in seamă, dară viindu-i cu greaţă de atîta cutezare, vru in cele din urmă să-i taie de unghişoară şi să-i arate că nu-şi cunoaşte lungul nasului. ISPIRESCU, U. 109. îşi găseşte uneltîoară Să-i taie de unghişoară. pann, p. v. iii 24. 2. (Popular) Nume dat mai multor boli la vite sau la cai. UNGIIIULĂR, -A, unghiulari, -e, adj. în formă de unghi, asemănător cu un unghi; colţuros, în colţuri. Văzu in mijlocul unei pieţe de argint un palat cu acoperişurile foarte ţuguiate şi cu toate ferestrele şi bolţile in forme unghiulare, vissarion, b. 246. «£• Piatră unghiulară = piatră de lâ unghiul unei temelii de clădire; f i g. fundament, bază, temelie a unei probleme. UNfiHItjŢĂ, unghiuţe, s. f. Diminutiv al Iui unghie; linghioară, unghişoară. Ce să-ţi dau? — Unghiuţa matale de la degetul cel mic. iiogaş, m. n. 23. UNGUÎNT, unguente, s. n. Preparat farmaceutic alcătuit dintr-un amestec de răşini şi substanţe grase. Am un amic farmacist care, între hapuri şi unguente, găseşte timp să şi rimeze şi face şi piese de teatru. CARACIALE, n. s. 84. (în forma onguent) Era numai un pachet de pansamente.. . exalind miros de dezinfectante şi onguente. c. PETRESCU, î. îl 47. — Variantă: onguént s. n. ÚNGl'R, unguri, s. m. Maghiar. Ungurii pornesc şi calea-i opresc, alecsandri, p. p. 65. <ţ> (Adjectival) Cu trufie riga ungur către ţeară-naintează. alexandrescu, m. 21. UNGURĂŞ, unguraşi, s. m. 1. Diminutiv al lui ungur. 2. Plantă medicinală din familia labiatelor, cu tulpină păroasă, cu frunzele aproape rotunde şi cu flori albe (Marrubium vulgare). UN GUREĂN, ungureni, s. m. 1. Maghiar; p. e x t. ro-mîn din Ardeal, transilvănean. Generalul cel mai falnic al dirjilor ungureni, Hroiot, ros de-nverşunarea ce avea pe moldoveni. .. negruzzi, s.1 i 115. Ungurene, ungurene, Samănă griul 'devreme, şez. I 71. Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei, Unu-i moldovan, Unu-i ungurean Şi unu-i vrincean. alecsandri, p. p. 1. 2. (Mai ales în forma articulată) Numele unei hore ţărăneşti. La rominii din toate părţile, de-ndată ce s-a săvîrşil masa de cununie, toţi nuntaşii se prind la joc, ce durează pin-aproape de către seară, cam cu următoarele jocuri:.. . ungureanul, ungureasca, sevastos, n. 282. UNGUREASCĂ, ungurence, s. f. Maghiară ; p. e x t. romîncă din Ardeal, transilvăneancă. Frunză verde de trei foi, Ungureancă de la oi, Mută stina lingă noi. MAT. FOLK. 756. UN GURÉSC, -EASfĂ, ungureşti, adj. Maghiar; ca al maghiarilor. La şcoala statului se cerea limba ungurească pe care el o rupea greu. REBREANU, I. 82. Trei voinici că mi-a sosit. Trei voinici ardeleneşti... Cu pistoale ungureşti. şez. I 44. -f- (Substantivat, f.) Limba maghiară. Spuse intr-o ungurească foarte stricată. REBREANU, I. 111. -+■ (Substantivat, f., mai ales articulat) Numele unei hore ţărăneşti. Jocurile lor la nuntă sint:. . . rusasca, moldoveneasca (hora), brîul, ungureasca. ŞEZ. I 35. Vai de mine ce uitai, Ungureasca nu jucai. ib. 105. UN GURÉŞTE adv. în felul maghiarilor, ca maghiarii; în limba maghiarilor. Ce e în grindă şi colindă Şi vorbeşte ungureşte Şi muşcă de prăpădeşte (Copoiul şi puşca). MAT. FOLK. 1212. Acest refren se aude numai cînd se ’joacă.. . ungureşte. ŞEZ. I 70. UN GURÍ SIE s. f. (Cu sens colectiv) Mulţime de unguri. UNGURÍSM, ungurisme, s. n. (Rar) Maghiarism. UNGUROAICĂ, unguroaice, s. f. Maghiară. UNI1- Element de compunere însemnînd «unul singur», care■ serveşte la formarea unor adjective, ca: unicelular, unicolor, unilateral, .unipersonal etc. UNÍ*, unesc, vb. IV. Tranz. Acrea o unitate sau un întreg, îmbinînd, legînd, împreunînd mai multe elemente. Drumul de fier uneşte-n zbor Orice popor cu alt popor, alecsandri, T. i 361. Uni sttbt un singur sceptru provinţiile romine. negruzzi, s. i 271. Soarta-mi cu a mulţimii aş vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, M. 6. <£• Refl. F i g. Norii cerului se uniseră cu apa oceanului. BART, E. 275. Un suvenir poetic. . . care se uneşte cu harpele din stele, alecsandri, p. i 121. -4- Refl. A-şi da mîna, a cădea la înţelegere, a face cauză comună. Dacă le-ai fi unit cu căpiteniile răscoalei. .. sadovkanu, o. l 423. Astăzi, de-ar fi Dragomir cu noi, El cu Grasa şi cu Costea s-ar uni fără-ndoială. D.wir.A, v. v. 64. într-un gînd să ne unim, Pe Harap-Alb să-l slujim. CREANGĂ, P. 255. + Refl. A lua parte la..., a se ralia. Acu mă simt vred- UNIC t 583 - UNINEA riică să mă unesc şi eu la giurămîntul vostru, alecsandri, T. u 26. + F > S- A căsători. Moţoc şi eu in taină am pus de gind şi-n cale Cu fiica lui, cu Ana, pe Despot să-l unim. ALKCSANDRI, T. îl 85. Oxid, -A , unici, -e, adj. 1. Unul singur, numai unul; singur. Mat ane. . . unice amic şi ornic. EMINESCU, o. I 48. Această fortăreaţă firească era, pentru eroul nostru, cel mai nimerit şi, putem zice, unicul ' punct de aşteptare. HASOF.u, i. v. 131. Domniţa Manda, unica sa fiică. . . era singura mingiiere. N£:gruzzi, s. I 105. Sens. unic. v.,s e n s (8). 2. Care nu poate fi asemănat cu altul, care nu are precedent; fără seamăn, excepţional, incomparabil. [Moscova este] unică in lume prin frumuseţe şi bogăţie. STANCU, U.R.S.S. 12. Ca şi in cazul lui Eminescu, Creangă e unic in sine; insă divers în cetitori. sadovEanu, E. 97. — Accentuat şi: unic. UXÎC2, unici, -e, pron. nehot. (învechit şi popular, în e x p r.) Nici unicul, nici unica = absolut nici unul, nici una. Dar acum. . . nici unica nu-mi mai place. SEVASTOS, c. 125. Văzînd împăratul că nici unicul nu i se (nfăţişe.ază, se miră prea mult. GorjaN, h. iv 4. Fetele de-i auzea Nici unica nu vorbea. TEOUORKSCU, p- p- 563. + (Substantivat, urmat de un adjectiv posesiv) Termen de -alintare pentru o persoană dragă. Să videţi, unicii mei, Ceruri plini de curcubei. alecsandri, p. u 182. UNICAFSULAR, -K, unicapsulari, -e, adj. (Despre fructe) Format dintr-o singură capsulă; (despre plante) al cărui fruct e format dintr-o singură capsulă. UNIfAJirKI.AR, -A, unicarpelari, -e, adj. (Despre plante) Care are o singură carpelă. UNICÎ’L, -ÎCĂ, unicei, -le, s. m. şi f. (Popular, urmat j de un adjectiv posesiv) Termen de alintare pentru o persoană dragă. Măiculiţa... vedea unicelul său... întins rece, fără viaţă. La TDRG. Na!... trageţi încalţe brazda peste unicelul meu. ALECSANDRI, T. 1441. unicelul Ar, -ă, unicelulari, -e, adj. Care este format dintr-o singură celulă. Fiinţe unicelulare. U.MCITĂTE s. f, însuşirea de a fi unic. Axioma uni- \ citâfii dreptei paralele. GEOMETRIA S. 100. uxicoi,6r, -A, unicolori, -e, adj. Care are o singură culoare; de o singură culoare. UXICORD, -A, unicorzi, -de, adj. (Despre instrumentele cu coarde) Care nu are decît o coardă pentru fiecare notă. UXICORN, -A, unicorni, -e, adj. (Zool.) Care are numai un, singur corn. + (Substantivat, m., în basme) Inorog. UNIFICĂ, unific, vb. I. Tranz. 1. A stringe la un loc (prin raporturi trainice), a face un tot din mai ; multe elemente; a realiza o unitate, a uni. 2. A cuprinde într-un sistem; a face să fie unitar (înlăturînd inconsecvenţele). A unifica ortografia. UNIFICARE, unificări, s. f. Acţiunea de a unifica şi rezultatul ei. Cuvtntul de unificare nu-şi poate avea locul in cazul ce se discută. kogJlniceanu, S. a. 124. UiNIFICAT, -Ă, unificaţi, -te, adj. îmbinat (cu altceva), împreunat, reunit. Spital unificat = formă de organizare a unităţilor spitaliceşti, prin care se stabilesc legături strînse între circumscripţiile sanitare, policlinici şi spitale. UNIFICATOR, -OĂRE, unificatori, -oare, adj. Care ■unifică. Limba literară a unui popor, creată înainte de •formarea naţiunii corespunzătoare, ca limbă comună, ser- veşte ca factor unificator in viaţa poporului. L. ROM. 1953, nr. 2,18. I UNIFLÓR, -Ă, uniflori, -e, adj. (Despre plante) Care face o singură floare. UXIFÓRM, -A, uniformi, -e, adj. Care are aceeaşi înfăţişare în tot timpul, pe toată întinderea; care este la fel, constant, lipsit de variaţii (într-o anumită privinţă). Trenul aleargă cu strigăte uniforme la roţi. SAHIA, U.R.S.S. 10. Dorm... ierburile veştejite Şi unifórme ca podeala. D. botez, p. o. 60. Traiul ti este uniform Şi trist, macedonski, o. I 261. <£■ (Adverbial) Un cuc neobosit aruncă,' împerecheat şi uniform, Chemarea-i scurtă peste luncă, cazimir, I*. u. 12; + (Neobişnuit) Omogen, unitar, nediferenţiat. Ar trebui sau să contopim intr-o lege uniformă pe aceea a Moldovei cu a Ţării Romineşti sau să adoptăm una din ele, spre a o aplica la amindouă. KOGÂLN1CEANU, S. A. 125. UNIFÓRMÁ, uniforméis, f. îmbrăcăminte-tip, confecţionată de obicei din aceeaşi stofă şi cu aceeaşi croială, purtată,de membrii anumitor instituţii (în special de ostaşi şi elevi de şcoală). . Serviciul de pază in aceste staţii este asigurat de tinere fete in uniformă. STANCU, U.R.S.S. 19. Ii trebuia şi ei o rochie pe lingă ¡uniformă. C. petrescu, C. v. 226. Dorobanţii sint îndatoraţi să slujească călări, armaţi şi investaţi ( = îmbrăcaţi) intr-o uniformă cu cheltuiala lor. BitCESCU, o. l 37. UNIFORMITATE s. f. însuşirea sau starea a ceea ce este uniform. Peste tot o lipsă de uniformitate şi simetrie. bart, s. m. 42. Au conservat un principiu.. . acela al uniformităţii dării. KOGĂLNtCEANU, S. A. 162. UNIFORMIZA, uniformizez, vb. I. Tranz. A face să fie uniform, a da un caracter uniform. UNIFORMIZARE, uniformizări, s. f. Acţiunea de a uniformiza şi rezultatul ei. în organizarea întrecerii trebuie combătute tejidinţele de birocratism, şablonul, încercările de uniformizare de sus in jos. SCiNTKiA, 1954, nr. 2883. UNIFORMIZAT, -Ă, uniformizaţi, -te, adj. Uniform. UNILATERAL, -A, unilaterali, -e, adj. Care este îndreptat într-o singură direcţie sau ţine seamă de o singură latură a lucrurilor; care cunoaşte numai un aspect al unei probleme şi judecă dintr-un singur punct de vedere sau se mărgineşte la un singur domeniu de cunoştinţe. Hotăririle luate individual sint întotdeauna sau aproape întotdeauna unilaterale. SCÎntijia, 1953, nr. 2724. Un sentiment omenesc nú e niciodată unilateral, ci complex şi multilateral. CUEREA, st. CR. I 165. UNILATERALITATE s. f. însuşirea a ceea ce este unilateral. UXÍME s. f. 1. Cantitate abstractă, considerată ca număr elementar şi care serveşte la formarea unui alt număr, compus din mai multe cifre; (in sistemul zecimal) cifrele de la 1 la 9; unitate. 2. Notă muzicală întreagă. 3. (învechit) Tot unitar, unitate. Lotul este o unitne agricolă indivizibilă. GillCA, S. 547. uxixaţioxAl, -A, uninaţionali, -e, adj. (Rar, despre state) Cafe cuprinde un singur neam, care este format dintr-o singură naţionalitate. UXINEA, uninele, s. f. (Regional) Nume popular dat unei păsări migratoare, cu pene pestriţe şi aripi scurte. Unineaua e aşa de mare ca un ou de curcă sau ceva şi mai. mare, e la făptură rotundă, capul şi picioarele foarte mici. marian, o. I 436. UNINOMINAL - 584 - * UNIVERS UNINOMINÁL, -Ă, uninominali, -e, adj. Care conţine sau indică un singur nume. Scrutin uninominal v. scrutin. UNIONĂI/, -Ă, unionali, -e, adj. Care aparţine unei uniuni, privitor Ia o uniune (îndeosebi Ia Uniunea Sovietică). în decembrie 1922, la primul congres unional al Sovietelor, a fost proclamată Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. i.urTA de clasS, 1954, nr. 1, 75. UNIONÍSM s. n. Tendinţa de a se uni, de a realiza o unitate; curent, concepţie avînd Ia bază această tendinţă. UNIONÍST, -Ă, unionişti, -ste, adj. Care susţine şi propagă ideea de unire (mai ales a unor provincii într-un singur stat). Mişcare unionistă. . UNIT Al?, -Ă, unipari, -e, adj. (Despre animale) Care naşte un singur pui. • UNII’ERSONĂL, -Ă, unipersonali, -e, adj. 1. Care se face de către o singură persoană, care aparţine unei singure persoane. înlocuirea conducerii colective prin conducerea unipersonală încătuşează iniţiativa şi activitatea membrilor şi a organizaţiilor de partid. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2762. 2. (Despre verbe, forme şi construcţii verbale) Care are numai persoana a treia (singular sau singular şi plural). Verbele unipersonale şi impersonale se conjugă. ■ . numai la pers. a IlI-a. gram. rom. i 302................... UNIFETÁL, ,-Ă,, unipetali, -e, adj. (Despre flori) Care are o singură petală. UNLPOLĂR, -Ă, unipolari, -e, adj. (Despre maşini, aparate) Care are în partea activă elementele corespunzătoare unui singur pol magnetic (respectiv unei singure conducte de linie sau de fază), -te (Despre un electrod) Care serveşte numai ca electrod de un singur fel (pozitiv sau negativ). UNÍRE, unirii s. f. Acţiunea de a . (s e) uni şi rezultatul, ei. Să mai glumim. . . . dar să mergem într-o unire. sadoveanu, p. m. 132. Să facem sfinta unire, adecă înfrăţirea dorită de strămoşii noştri. CREANGĂ, A. 162. Vino să te prinzi cu mine, Şi Ia viaţă cu unire Şi la moarte curnfrăţire. alecsandri, P. A. 104. Să luminăm poporul, să-l facem să simtă trebuinţa unirii, dacă vrem să facem o revoluţie adevărat democratică. bXlcescu, o. I 327. Căsătorie. Maică-sa e contra unei asemenea titţiri, dar copila e gata să urmeze oriunde in lume pe cel pe care îl adoră, sadoveanu, e. 237. UNISEXUÁT, -Ăj îmiscxuaţi, -te, adj. (Despre flori) Care are numai stamine sau numai pistil (uneori ambele elemente, unul'fiind însă rudimentar, steril); p. ext. (despre plante) care are florile numai cu stamine sau numai cu pistil, TOISILÁC, -Ăv unisilabi, —e, adj. (Rar) Monosilab. UNISILÁBIC, -Ă, unisilabici, -e, adj. (Rar) Monosilabic. UNISÓN s. n. Efect produs de două sau de mai multe instrumente sau voci care execută acelaşi sunet. ^Expr. A cînta (sau a se pune) la unison = a executa simultan la mai multe voci sau instrumente aceeaşi melodie; f i g. a fi (sau a lucra) în înţelegere deplină cu cineva. Nu reuşea să se pună la unison cu ceilalţi. BART, E. 200. «O” F i g. (Adjectival) Bubuiri ce nu-nceteasă Sint un tunet unison, macedonski, o. i 201. UNISONĂNŢĂ, unisonanţe, s. f. îmbinare armonioasă a mai multor sunete, care impresionează plăcut urechea ; acord, armonie. UNÎT, -Ă, uniţi, -te, adj. 1. împreunat, îmbinat, reunit. Principatele Unite, o Minele mici şi unite pe piept. EMINESCU, N. 11. 2. Care este în raporturi trainice cu cineva, care este de acord, gîndeşte, acţionează, simte la fel cu cineva; solidar (cu cineva). îmi place să vă ştiu uniţi împreună, căci aveţi amîndoi suflete viteze, alecsandri, t. ii 44. 3. (în organizarea mai veche a bisericii din ţara noastră; adesea substantivat) (Persoană) care aparţinea confesiunii greco-catolice; greco-catolic. Este-un popă d-ăi uniţi Şi cununa d-ăi fugiţi, jarnîk-bîrseanu, d. 58. UNITĂR, -ă, unitari, -e, adj. Care formează un singur tot, este lipsit de diferenţieri sau de inconsecvenţe ; omogen. în epoca constituirii naţiunilor şi a limbilor naţionale se accentuează caracterul unitar al limbii literare, se formează limba literară unică. L. rom. 1953, nr. 4, 53. Uşa colosală de stejar şi fier împletit, dăruind aparent casei o înfăţişare unitară, de fapt o despărţea, rebreanu, R. i 20. Alecsandri n-a avut o concepţie unitară asupra vieţii, ibrXileanu, sp. cr. 117. UNITARIĂN, -Ă, unitarieni, -e, adj. (în e x p r.) Confesiune unitariană = confesiune creştină reformistă, care nu recunoaşte decît o singură persoană în dumnezeu. -4> (Substantivat) Persoană care aparţine acestei confesiuni. , UNITÂTE, unităţi, s. f. 1. Numărul unu. + Mărime care serveşte ca măsură de bază pentru toate mărimile de acelaşi fel. Unitate de măsură, ca Aria toată se împarte în unităţi de suprafaţă, geometria p. 202. 2. (în opoziţie cu pluralitate) însuşirea a tot ce constituie un întreg indivizibil. Unitatea obiectivă a lumii. 3. Coeziune, omogeneitate, solidaritate, unire; (concretizat) tot unitar, indivizibil. Forma şi conţinutul, suportul 'material şi sensul sau funcţiunea Oricărui element constitutiv al limbii, alcătuiesc o unitate indisolubilă. iordan, h. R. 144. Trebuie să-şi păstreze vie cel puţin unitatea sufletească, rebreanu, r. i 83. Acum intîiaşi dată vedem ideea de unitate a se arăta. BĂLCESCU, o. II 13. Sufragiu universal — drept de vot acordat tuturor cetăţenilor majori ai unei ţări. Legatar universal = .persoană instituită prin testament ca moştenitoare a tuturor bunurilor cuiva. Spirit universal = persoană care stăpîneşte cunoştinţe din toate domeniile, care are o cultură generală vastă. In epoca lui Alecsandri. . . era vremea (şi nevoia) spiritelor universale: Alecsandri face politică, scoate reviste, culege literatura populară, e director de teatru, scrie în toate genurile literare în versuri şi în proză, se ocupă cu gramatica etc. ibrAii.Eanu, sp. cr. 156. <£> (Adverbial) Desfăşurarea revoluţiei în ţara noastră a demonstrat încă o dată că leninismul este o teorie şi o tactică Universal valabilă. GHEORGHIU-DEJ, R. 26. «0> (Substantivat, n.) Particularul nu există decît în legătura şa cu universalul. 4" Care se bucură de mare faimă; vestit, ilustru, celebru. Ceea ce face din Petru cel Mare o figură universală, un om al cărui nume va rămîne şi după ce se va stinge amintirea celor mai vestiţi împăraţi, e că despre el se poate spune că a avut geniul uneltelor. BOGZA, M. S. 61. 2. (Despre unelte, instrumente, aparate) Care poate fi folosit la mai multe operaţii, care este bun pentru mai multe situaţii. 4- (Substantivat, n.) Mandrină de strung. Cu o apăsare de buton, mufa fixată în corpul universalului prinde să se învîrtească. contemporanul, s. II, 1949, nr. 138, 7/1. UNIVERSALITATE s. f. 1. Caracterul a ceea ce este universal, general, comun. 2. Totalitate, generalitate. Dar natura, in universalitatea ei,’ nu este decît o manifestaţiune pentru noi a vieţii noastre, macedonski, o. iv 131. UNIVERSALIZA, universalizez, vb. I. T r a n z. (Rar) A face universal; a generaliza. Tragedia shakespeariană ■ . . generalizează, şi mai ales universalizează, semnificaţiile conflictului sau ale personagiului, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 107, 10/4. - UNIVERSITAR, -A, universitari, -e, adj. Care aparţine universităţii, privitor la universitate. Profesor universitar. Cursuri universitare. Oraş universitar = oraş în care se află o universitate. + (Substantivat, m.) Persoană care face parte din cadrele didactice ale învăţămîntului superior. UNIVERSITATE, universităţi, s. f. instituţie de învă-ţămînt s’uperior cu mai multe facultăţi, care pregăteşte specialişti în ştiinţele umanistice şi în ştiinţele naturii. Avem aici o universitate la care cîteva sute de persoane urmează cursuri superioare de bibliografie. STANCU, U.R.S.S. 35. Soarele lasă să cadă în piaţa universităţii o lumină vie. boGza, A. î. 244. E sigur că Ion-vodă nu lăsă Sucevei, drept mîngîiere, nici măcar o curte de apel sau o universitate. HASDEU, I. V. 34. lacob Despotul. . ■ se încercă a întemeia o universitate la Cotnari, negruzzi, s. i 276. <$> Universitate serală v. seral. Universitate de partid — şcoală superioară de predare a marxism-leninismului. UNIVOC, -A, univoci, -e, adj. (Rar, despre cuvinte) Care are aceeaşi formă cu altui, înţelesul fiind însă diferit; omonim. UNS, -A, unşi, -se, adj. Acoperit cu un strat gras. . Astăzi cîntăm . . . frumuseţea vînjoasă a curelelor unse. deşliu, G. 19. -4- (Rar) Pătat de grăsime ; unsuros. Ţineam ceaslovul deschis şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele. CREANGX, a. 4. 4- (Substantivat, m.„ învechit) Monarh sau cleric considerat, în urma unei ceremonii religioase speciale, ca reprezentant al lui dumnezeu pe pămînt. UNSOARE, unsori, s. f. 1. Materie grasă, grăsime animală, minerală sau vegetală, cu care se ung motoarele şi alte obiecte (v. ulei) sau care se foloseşte în medicină (v. alifie); (Transilv.) materie grasă folosită la gătit (v. u n t u r ă). Ai ridicat consumul? — Ridicat. .. — Unsoare dă? — Are să dea, cind o veni. davidoGLU, M. 30. Maşinile, toate, zece la rînd, cu boturile lor negrey sclipind de unsoare, dîrdîiau sub presiune. MIRONESCU, S. A. 113. Le dete nişte unsori, de se unseră. RETEGANUL, p. r"36. 4- Faptul de a unge. Căruţa acum am adus-o de la încălţat şi i-am mai tras şi-o unsoare de cele a dracului. creangX, p. 113: 2. Compus : unsoarea-pămîntului = plantă erbacee agăţătoare, cu flori galbene-verzui, cii fructele în formă de bobiţe roşii (Tamus communis). ÎJNSFREZECE num. card. Numărul care, în numărătoare, are locul între 10 şi 12. Zece şi cu unu fac unsprezece. -0- (Adjectival) Poate să fi fost de vreo unsprezece ani, cînd am început a învăţa. creangX, o. a. 285. (Eliptic, indicînd ora, ziua etc.) Azi sîntem in unsprezece. a La palat ceasul arăta unsprezece, c. PETRESCU, C. V. 123. <$> (Familiar, cu valoare de num. ord.) Capitolul unsprezece. 4- (Substantivat) Cifra care marchează acest număr. Scrie un unsprezece. UNSPREZECELEA, -UNSPREZECEA num. ord. (Precedat de articolul « al », « a ») Care se află între al zecelea şi al doisprezecelea. A unsprezecea zi. <)• E x p r. în ccasul al unsprezecelea = în' ultima clipă, înainte de a fi prea tîrziu. Tovarăşul director? gîfîi el. în sfîrşitr am noroc — măcar în ceasul al unsprezecelea, galan, n. i 25. UNSUROS, -OASĂ, unsuroşi, -oase, adj. Acoperit, îmbibat, pătat de grăsime sau, p. ext., de orice substanţă care murdăreşte. în scurta de piele neagră şi unsuroasă. .. Alecu Toader Precup s-a crăcănat să le taie calea. C. PETRESCU, a. 431. Un fochist oacheş, unsuros, care ieşise c-o căldare de zgură pe punte, ceru binoclul timonierului de serviciu, ca să privească şi el minunea asta. barT, s. m. 94.' 4> (Rar) Cleios, lipicios. înaintai cale de vreo două sute de paşi, călcind printr-un glod negru şi unsuros. ALECSANDRI, o. p. 267, UNT, (rar) unturi, s. n. 1. Grăsime naturală extrasă din laptele anumitor animale (domestice) şi folosită ca aliment. Netezea calm cu cuţitul untul întins pe franzelă. vornic, P. 164. Cuhnia în care se pregăteau lăpturile, smîntinurile şi unturile obicinuite la ţară. MACE-donski, o. in 140. Lapte, brinză, unt şi ouă, de-am putea sclipui să ducem în tîrg. CREANGX, P. 6. Silven, cînd vindea untul într-un paner pe piaţă, Era mult mai ferice. NE-gruzzi, s. îl 256. <$>• Loc. a d v. (în legătură cu verbe UNTAR - 586 - UNÜ ca «a merge i, ia aluneca * etc.) Ca untul = uşor, fară efort. <$■ E x p r. A scoate unful din cineva = a stoarce de puteri pe cineva, a vlăgui. A bate (pe cineva) s5-i meargă untul v. merge (11 1). A bate apa-n piuă 8a se aleagă untul v. a p ă. + (Urmat de determinări care indică provenienţa) Grăsime vegetală, ulei. Untul de sunătoare nu e aşa de bun pentru bube. delavrancea, S. 265. Să se puie... unt de trandafir şi un dram de unt de livant. piscupescu. o. 306. 2. Compus: untu-vacii = plantă erbacee cu tulpină simplă, 'CU flori liliachii, purpurii, rar albe (Orchis Morio); untişor (2). UNTĂRi, untari, s. m. Muncitor care lucrează în industria laptelui, la prepararea untului. L’NTÂRV untare, s. n. Vas de lemn în care se bate untul. V. p u t i n e i. UNTDELÉMX s. n. Ulei extras din măsline; p. e x t. orice ulei vegetal comestibil. Vinul era gros ca untdelemnul. GAI.ACTION, o. I 180. Pardesiul d-sale lung... batea in floarea verzie a untdelemnului de măsline grecesc. HOGAŞ, m. N. 46. Aprinsă o lampă neegră implută cu untdelemn, eminescu, n. 58. «$• E x p r. (Despre adevăr, dreptate) A ieşi deasupra ca untdelemnul = a birui, a învinge. — Scris şi: unt-de-lemn. — Formă gramaticală (articulat, învechit) untul-de-lemn (ispirescu, L. 356). — Variantă: undclémn s. n. UNTDELEMNÍU, -ÎE, untdelemnii, adj. Care e-de culoarea untdelemnului. Avea. .. bariz untdelemniu, cu flori verzi. C. pf.Trescu, !. Ii 170. Caţaveică cu blană. . . vişinie ori untdelemnie. sevastos, n. 47. — Variantă: undelemnin, -io (creangă, p. 134, contemporanul, vi [ 497) adj. UNTIÎRĂ, untierc, s. f. Vas (de sticlă, de porţelan, de metal etc.) în care se ţine untul. — Pronunţat: -ti-e-, UNTI.ŞfiR s. n. (Bot.) 1. Plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu tulpina scurtă, cu frunzele în formă de inimă, care se consumă ca salată (Ficaria ranunculo-ides) ; grîuşor, sălăţea. A dat fuga in dumbravă, ca să culeagă untişor şi lenrdă, cele dinţii legume sălbatice ale primăverii, sadoveanu, p. m. 249. 2. Untu-vacii. UNTÓS, -OASĂ, untoşi, -oase, adj. Care conţine mult unt, ca untul; gras. (F i g.) Muşcă din fructul untos şi dulce. C. PETRESCU, f. I 9. Pămint negru şi untos, din şesttl Voivodesei. c. tetrescu, R. DR. 238. TJNTOrA s. f. Substanţă grasă, insolubilă în apă, obţinută prin topirea grăsimilor animale şi folosită în alimentaţie, în farmacie, în industrie etc. Şi-a luat singur mălai din sac şi untură. STANCU, D. 27. Untura de giscă o întrebuinţează rominii la mai multe morburi, marian, o. II 379. Í1 trage frumuşel cu untură din opaieţ pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. .76. Untură de cerb şi untură de taur amestecate. ŞEZ. X 144. Untură de peşte — ulei extras din ficatul unor peşti din mările arctice, foarte bogat în vitamina D2 şi A şi întrebuinţat în medicină. + (Transilv.) Osînză (de porc). UMTIifiS, -() A SA, unturoşi, -oase, adj. (învechit şi regional) Care conţine multă untură sau grăsimi; ca untura, gras. Toamna, cind oile se hrănesc cu frunze uscate... brinza iese mai unturoasă. pami'ILE, i. C. 31. UNU, ÜNA num. card. (Cînd însoţeşte un substantiv are forma un, o; cînd ţine locul unui substantiv are forma unul, una) 1. 1. Primul număr din şirul natural al numerelor întregi; numărul care reprezintă unitatea. Unu şi cu trei fac patru. <^> (Folosit în formarea nume- ralelor compuse) Treizeci şi unu. <$> (Adjectival) Mai avem un hop. ISPIRESCU, I.. 6. De rămîneai, îmi erai ca un,frate, iară de nu, îmi eşti ca doi. CREANGĂ, P. 307. (în corelaţie cu d o i, dînd ideea de aproximaţie) Ci-i trăi o zi sau două Şi te-i topi ca ş-o rouă. .[arnîk-hîrsiîanu, D. 151. <0> (Substantivat, în sistemul şcolar de notare) Profesorul i-a pus unu la purtare. <0> (Eliptic, subînţelegîndu-se ora, cifra etc.) Am scris uti unu pe tablă, a Unu, copii, mergem! se ridică Alexandru V'ardaru. C. PETRESCU, 1. I 26. Cind băiea ceasul la unu, Eram gata ca păunu. Jarnîk-bîrseanu, D. 299. (Familiar, cu valoare de num. ord.) Primul, întîiul. Volumul• unu; <ţ> Expr. (Familiar) Clasa uita = de prima caliţate; straşnic,-grozav. Răghină? Dracu să-l mai ia şi p-ălal O matracucă clasa una! Galán, B. I 29. 2. (Substantivat) Mi-e dragă una şi-i a mea: Decît să mă dezbar de ea, Mai bine-aprind tot satul! coşnuc, P. i 119. Da oca pe spate Şi face cü mina să-i mai aducă una. creangă, p.' 150. Unul e in toţi, tot astfel precum una e în toate. eminescu, o. i 133. Nerodul şi cu nebunul Amîndoi sînt fraţi ca unul. pann, p. v. i 88. <^Loc, adj. Tot unul şi unul = numai oameni sau lucruri de valoare, aleşi pe sprinceană, care mai de care. Multă dorobănţime căzu în şanţ. . . şi tot oameni unul fi unul. gane, n. ii 109. Fetele erau... tot una şi una de frumoase.' ispirescu, u. 13. Sat vechi, răzăşesc. ■ . cu gospodari tot unul şi unul. creangă, a. 1. ^ Loc. adv. (Familiar) De unul Singur = izolat, singuri Se duse acasă cu sacii, apoi o luă de unul singur pe poteci mai puţin cunoscute. DUMITRIU, v. L. 73. Ţiganii ii trăgeau de unul singur: ♦ Măi cazace, căzăcele ţ. CARAGIALE, s. n. 29. (Toţi) pînă la unul = cu toţiij fără excepţie, în unanimitate. Pină la unul, nu cedăm un pas. BENiuc, v. 52. (Cu formă feminină şi valoare neutră, în locuţiuni şi expresii) Loc. adv. (Regional) De una ■= într-un fel, de altfel, de altminteri. De una, e mai bine aşa. La TDRG. (Regional) De-a una = a) laolaltă, împreună. Sat mare şi vesel împărţit in trei părţi, care se ţin tot de-a una. CREANGĂ, A. 1 ; b) îndată. Cum ajunse de-a una fu ales judecător, marian, o. 111. Pînă la una = pînă la ultima, complet, de tot. Se dezbrăcă pin’ la una. pann, p. v. ii 78. în una (Intr-una sau tot una) -mereu, necontenit. Ce stai... aşa scirbit, de pare că in una îţi ninge şi-ţi plouă. ŞEZ. iii 185. Sînt tot una călător De cu seară pină-n zori (Ceasornicul). GOROVEI, c. 70. CE x p r.) A so face (sau a face pe cineva) una cu pămîntul v. p ă m î n t (2). A merge nna = a merge împreună, nedespărţiţi. Dunga vînătă a drumului uşor tră-gănat în suiş, se încolăceşte pe grumajii măreţelor stinci.. . şi merge una cu Jiul, nedespărţit. VLAI1UŢĂ, R. p. 67. A ii, a se Tace (sau a tace pe cineva) (tot) una cii cineva sau cu ceva = a fi (sau a face pe cineva să fie) la fel cu altul. Ne-aţi luat moşiile şi ne-aţi făcut una cu locuitorii. alecsandri, T. 972. (învechit) A sta una = a fi solidar. Aţiţîndu-i a sta şi ei una spre a mititui naţia lor de supt domnirea unui aşa de rău stăpin. IIĂLOESCU, o. îi 293. A o tino lina şi bună sau (învechit) a o ţine una = a nu ceda, a fi perseverent, a o ţine morţiş. Ea ţinea una şi bună: că băiet ca băietul ei nu mai este altul. CREANGĂ, p. 76. El o ţinea una, să-i aducă pe fata lui Verdeş. ISPIRESCU, L. 43. Se apăra in dulcea limbă a poeziei şi ţinea una că: De e curcă Ce se-ncurcă. .. , odobescu, s. iii 9. A da toate pe una ■= a risca tot, pentru un singur lucru. Una la mînă v. m în 3 (1), (In corelaţie cu doi) Una, două v. doi. Cu una cu două v. doi. Din două una sau una din două v. doi. Nici una, nici două v. doi. Una şi cu una fac două v. doi. Una-i una şi două-s mai mulfe .= scurt, fără multă vorbă, ştiu eu ce fac. Mătuşă, ştii ce? Una-i una şi două-s mai multe; lasă-mă-n pace. CREANGĂ, P. 190. 8. (Adjectival) Singur, unic. Mă rog, unu-i Ochilă pe faţa pămintului. creangă, p. 244. A fost od ,‘ă ca-n poveşti... O prea frumoasă fată. Şi era una la UNUL - 587 - URA. părinţi Şi mîndră-n toate cele. EMINESCU, o. I 167. <£- (Folosit pentru întărirea pronumelui personal de pers. 1 sg.) Eu unul mă duc să deschid, creangă, p. 23. Eu unu! stnt hotărît să nu las ca să treacă drumul d-tale pe moşia mea. aliîcsandri, t. i 361. Că eu una n-am avut [noroci De cind maica m-a făcut, iîibicf.scu, p. p. 109. Compus: (învechit şi arhaizant) unul-năseut = singur Ia părinţi. Am înţeles. . . că iarăşi ameninţă moarte asupra fiului măriei-tale unul-născut. sadoveanu, d. p. 57. Avea o fată una-născută. GORJAN, II. II 97. 4. (Adjectival) Acelaşi, identic. Sîntem Ja un gind amîndoi. Loc. a d v. La un loo v. loc (I Î). Expr. A II do-o scamă cu cineva v. seamă. A mînca diutr-un taler cu cineva v. taler. 5. (Precedat de o negaţie sau în propoziţii negative) Nici unul. Din ciţi ne aflăm aice, nu ştie a cîrmui unul măcar. drXghici, R. 26. , II. (Precedat de «cîte 8 formează numeralul distributiv corespunzător) Venea cîte unul să mă vadă. *0-(Adjectival) Intrară fiecare în cîte o baie. ISPIRESCU, L. 38. I-a dăruit patruzeci şi nouă de mioare, oacheşe numai de cîte un ochi. creangX, p. 105. Toate [scrisorile] îmi vesteau cîte o supărare, negruzzi, s. i 55.-0> (Substantivat, în 1 o c. a d v.) Cîte unul-unul sau unul cîte unul = pe rind, treptat, succesiv. Se înşiră tot cîte unul-unul. . . după poroncă. creangă, p. 267. Izvorăsc din veacuri stele una cîte una. eminescu, o. i 148. Cîte una-una, căruţele sosesc la tlrla sau la stina unde vînătorii au să petreacă noaptea, odobescu, S. Iii 18. + (î° corelaţie cu doi) Cîţiva. Mai trase cîte-o duşcă, două de rachiu. creangă, p. 297. — Forme gramaticale: gen.-dat. unuia, uneia sau (cînd are forma * un s, « o ») unui, unei. ' 'ONUL, fJNA, unii, unele, pron. nehot. 1. (Tine l°cul substantivelor, fără a da o indicaţie precisă asupra obiectului; în forma feminină adesea cu valoare neutră) Mîncaşi una peste bot. contemporanul, i 836. Pune, frate, mîna-n şale, să cîntăm una de jale. Jarnîk-hîrseanu, d. 310. Expr. Asta-I încă unaj sau asta fncă-i una! exclamaţie de mirare (faţă de comunicarea unui fapt surprinzător sau neobişnuit) sau de nemulţumire, (în legătură cu o întîmplare neplăcută). Mă ! asta încă-i una ! De-oi fi eu Dănilă Prepeleac^ am prăpădit boii. creangă, p. 41. *0* (în alternanţă cu altul) Unul are ureche şi prinde toate cîntecele, altul are glas frumos, davidoglu, m. 55. Şiruri lungi de ţărani legaţi cot la cot şi unul de altul... se tiriiau... de-a lungul satului. mironescu, s. a.’ 23. Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice in soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare. Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plîng. EMINESCU, o. i 43. Lupul, cu toată prostia, Cirmuia în pă'ăţia, Şi ca un stăpînitor. Unora le da avere. Altora, pe o părere, Le lua chiar starea lor. alexandrescu, p. 69. Unele cînd m-auzeau, Uşile le descuiau ■ .. Altele cînd m-auzeau... Focu-n vatră-l înveleau. jarnîk-hSr-•seanu, d. 169. Expr. Unuia şl altuia v. altul (1). Unii (şi) al(ii v. altul (1). Unul ca altul v. altul (1). <)> (In corelaţie cu altul, exprimă un raport de reciprocitate) îşi luară ziua bună unu! de la altul. ispirescu, L. 9. îşi jură credinţă unul altuia. CREANGĂ, P. 279. Se vor răni între sine, ca să poată trece unul tiltuia înainte, bălcescu, o. ii 121. în care vreme ne uitam unul la altul, negruzzi, s. i 68. + Cineva; oarecare. Poale mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. creangă, P. 199. Bine-ţi mai. şade, jupîneşică, parcă eşti tina de ale noastre, id. ib. 129. Toate sînt aşa, zise unul din noi rîsînd. negruzzi, s. i 245. <$> (Cu determinări care indică mai precis sensul substantivelor înlocui le) Ajunse... una din cele mai frumoase provincii. bălcescu, o. II 11 .Turturea, de-i turturea, Şi tot face-şi ■voie rea, D-apoi eu cum să nu-mi fac Pentru unul ce mi-i drag. jarnîk-bÎrsEanu, D. 214. Cîte flori pe cim-purele Nu seamănă mîndrei mele; Numai una mititea... Parcă seamănă cu ea. id. ib. 27. <$> (Alternanţa « unul. . . unul * corespunde alternanţei « unul. . . altul », «unul... celălalt*, «primul... al doilea ») Lingă carne, Două cane: Una-i cu vin îndulcit Şi nu bea de necăjit, Una-i cu vin pipărat Şi nu bea de supărat. JARNÎK-bîrseanu, d. 120. L o c. a d v. Unul ca unul = deopotrivă, la fel. Avea trei fete, una ca una de mari. sniP.RA, P. 129. <$> Expr. (Construit cu alte pronume) Ca unul care (sau ce) = ca cel care, ca o persoană care. Vrzi că el rămăsese cu ochii bleojdiţi ca unul ce nici dînsul nu mai văzuse asemenea scumpeturi. ispirescu, t. 38. Căpitanul avînd ă mai zăbovi... ca să meremetisească corabia, ca una ce se hirbuise. drXghici, r. 29. Unul ca acesta (său acela) ■= un asemenea om, un astfel de om. Ştii c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chel-făneală. creangă, p. 298. (Uneori cu nuanţă peiorativă, folosit pe Ungă nume de persoane) Unu’ Iorgu Badea. 'SADOVEANU, o. v 61. Ne-a aşezat bunicul în gazdă, cu toată cheltuiala'lui, la una Irinuca. creangă, o. A. 45. + (în alternanţă cu «altul») Primul, întîiul. V. altul (2). Nu-ţi face una copii, iei alta. creangă, p. 118. Şi odată mi ţ-o înşfacă ei, unul de-o mînă şi altul de cealaltă. id. ib. 269. 2. (La pl.) O parte din..., o seamă dintre. . . Aşa scrie şi la noi în cărţi, despre unii, că tocmai la bătrîneţe au făcut copii, creangă, p. 118. -4- (Adjectival) Nişte, anumiţi. De la el Lipan deprinsese şi unele vorbe adînci. sado-veanu, B. 7. Unii oameni îs mai al dracului decît dracul. CREANGĂ, p. 217. Dacă vă puneţi la vatră dinaintea focului, auziţi unele lemne ţipînd. negruzzi, s. i 246. 3. (La sg. sau pl., cu formă feminină şi valoare neutră) Ceva. Lupul. . . îşi pune în gînd una: aşază cele două capete cu dinţii rînjiţi in fereşti, creangă, p. 25. Taci! că i-oi face eu cumătrului una de şi-a muşca labele, id. ib. 29. <0- E x p r. Una ca aceasta (ca asta sau ea aceea) = aşa ceva, un asemenea lucru. Nu putea el crede una ca asta. ispirescu, L. 20. Cînd a văzut unde ca aiestea. . . plesnea de ciudă, creangă, p. 69. Taci, nu spune una ca asta. alecsandri, T. 754. (în alternanţă cu « altul ») N-apuc bine a scăpa de una, şi dau peste alta. creangă, p. 234. De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi, Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, o. i 146. Expr. Unul una, altul alta, din una-n alta sau ba din una, ba din alta v. altul (1). Una şi alta V. altul (1). Pirul lina-alla v. altul (1). L’na pentru alia, se spune cînd cineva plăteşte pentru o faptă (de obicei rea) cu alta, de acelaşi fel. Am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorbă ceea, una pentru alta. creangă, p. 196. — Forme gramaticale: gcn.-dat. sg. unuia, uneia, pl. unora. tjXULEA, tWA num. ord. (Numai în numeralele compuse de la douăzeci înainte, precedate de art. «al», « a *) Indică unitatea care urmează după zeci, sute, mii etc. A treizeci şi una. a La 26 dechemvrie 1S48, adică acum optzeci de ani pe al optzeci şi unul ea, s-a reprezentat pentru întăia oară «Baba Hîrca». sadoveanu, E. 70. tlRA1 interj. Exclamaţie care exprimă însufleţire, entuziasm, aprobare, folosită şi ca strigăt de luptă al armatelor la atac. De-aveţi chef, tovarăşi, bem. — Ura-n cer! Cu toţii avem. COŞBUC, p. i 302. Ura, fraţi, intr-o unire Să-nvîrtim hora frăţiei Pe pămîntul Romîniei. alecsandri, o. 94. ^ (Substantivat, n., cu pl. urale) Urlă in adevăr tîrgul de urale şi de lăutari, brătescu-voi-NEŞTi, la cade. Un ura!... izbucni din piepturile camarazilor. MIRONESCU, s. A. 109. Uşa se deschide şi d. maior B.. . . intră. Un ura îl primi şi vorbele îşi luară iar cursul lor. russo, o. 47. * > URA — 588 — URBANISTICĂ. URÁ2, urez şi (2) ur, vb. I. 1. T r a n z. (Construit cu dativul) A formula o dorinţă de bine Ia adresa cuiva (cu prilejul unei aniversări, al unui început de acţiune etc.) ; a felicita. îţi măi aminteşti, veche prietenă, ce mi-ai urat? c. petrkscu, c. v. 22. Privitorii, cu căciulele in mină, ii urau drum bun. CREANGĂ, p. 307. F i g. Batistele se mişcă in aer, urindu-ne bună-venire. bart, s. m. 31. <$> (învechit, construit cu acuzativul) Chelarul şi moş Toma grădinarul îmi ieşiră să mă ureze de: bună-venire. GANE, N. II 174. «Să trăiască domnul Ştefan » Mii de glasuri il urează. ALECSANDRI, p. 1 34. Boierii închinau şi urau pe domn. NEGRUZZI, S. I 151. Refl. reciproc. Urîn-du-şi drum bun şi petrecere frumoasă, au, plecat flăcăii. caragiale, o. iii 97. Intra n z. Siimenii şi darabanii hăuliră şi urară sub ferestre, sadoveanu, o. vii 110. Pe deal nechează, Pe vale urează (Trîmbiţa). GOROV33I, c. 368. 2. Intranz. A recita « pluguşorul » sau alte colinde de anul nou, umblînd (în grup cu alţii) de la casă la casă. Ură tu, măi Chiriece. . . şi noi, măi Zaharia, să pufnim ‘ din gură ca buhaiul, creangă, a. 43. Să le poronceşti' ca să ureze ca in agiunu sfîntului Vasile. ALECSANDRI, la cade. Ciristeşte pe.. . plugarii ce ură mai frumos. ŞEZ; in 180. <$> T r a n z. (Rar) Lasă-mă... Ca să ur ce mai ştiu eu... Căci eu. ştiu o urătură. ŞEZ. xviii. 26. 3. Tranz. A face oraţii de nuntă. Să nu ştie mai multe oraţii sau urări şi să nu le ureze la o ocazie ca aceasta a nunţilor, marian, NU. 222. URAGAN, uragane, s. n. Vînt puternic cu acţiuni distrugătoare, uneori însoţit de ploi torenţiale. Apoi fugarii, scăpaţi la mal, începură să alerge minaţi de uragan spre pînza neagră de pădure, care se zărea la o fugă de cal şi părea totuna cu nourii. Sadoveanu, 6. Iii 75. Prin armonie imitativă poetul ne face să auzim chiar urletul sinistru al uraganului. GHEREA, ST. cr. iii 299. <$> F i g. O linişte nesfirşită plutea pe fînaţuri. Parcă niciodată nu sunase în preajmă sălbaticul uragan al războiului, sadoveanu, o. vii 25. împăraţi şi regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. EMINESCU, o. I 146. Sirîmbă-Lemrie, uragan de vijelie, Intră-n lunci, păduri şt' codri, ducind viscol, ducînd larmă, alecsandri, p. a. 152. URANGUTAN, urangutani, s. m. Maimuţă de talie mare, cu membrele anterioare foarte lungi, cu caninii foarte dezvoltaţi, care. trăieşte în insulele Sumatra şi Borneo; se ridică pe membrele posterioare, este inteligentă şi are spiritul de imitaţie foarte dezvoltat (Simia satirus). — Variantă: orangután s. m. URANÎNĂ, urdnine, s. f. Substanţă folosită ca sensi-bilizator de emulsie în reproducerea fotografică a imaginilor colorate. UHAiMNIT, uraninituri, s. n. Mineral alcătuit din oxid de uraniu cristalizat în sistemul cubic. URANIU s n. Metal alb, dur, cu proprietăţi radioactive; se găseşte în natură ca oxid în pehblendă. Reac-ţiunea în lanţ pe care fizica nucleară a reuşit s-o producă şi s-o controleze înlăuntrul atomului de uraniu, contemporanul, S. ii, 1949, nr. 164, 3/2. Uraniul produce radium prin intermediul altor produse, marinescu, p. A. 35. URÁRE, urări, s. f. Acţiunea de a ura şi rezultatul ei. 1. Exprimare de dorinţe de bine la adresa cuiva {v. felicitare); (concretizat) conţinutul felicitării. Se sărutară feciorii dc-mpăraţi în urările boierilor; EMINESCU, N. 7. Măria-ta, dă-mi voie cu-a mele jupînese Urare să-ţi aducem, alecsandri, t. ii 89. 2. Faptul de a recita colinde de anul nou ; urătură. Urările de anul nou, capra şi căluţul şi toată zvoana şi veselia cotlonului aceluia din munte le respinse de cătră sine. sadoveanu, b. 64. 3. (Rar) Oraţie de nuntă. Nu există nici un sat locuit de romîni în care să nu se afle mai mulţi sau cel puţin un singur.. . urător, care să nu ştie mai multe oraţii sau urări şi să nu le ureze la o ocazie ca aceasta a nunţilor, marian, nu. 222. URÂT’s.n. Exprimarea unei dorinţe de bine la adresa cuiva; urare. Să s-arate împăratul! ■ . ..— 'Nu se poate, căci oştenii inceput-au cu uratul. Eftimiu, î. 31. + Colindatul pe la case în seara de anul nou, cu recitarea « pluguşo-rului». Să deie colac flăcăilor... cind vin cu uratul. şez. iii 109. URÂT2, uraţi, s. m. Sare a acidului uric. TjRA1, (rar) uri, s. f. Sentiment puternic de duşmănie faţă de cineva. V. vrăjmăşie. Ura nu e-n stare Să năruie tot ce-a clădit iubirea. CERNA, P. 52. Sînt inimă-n inima neamului meu Şi-i cint şi iubirea şi ura. coşbuc, P. II 291. Cind văzui a lor mulţime, cită frunză, cită iarbăy Cu o ură nempăcătă mi-am şoptit atunci în barbă, eminescu, o. I 147. Şi se tem de ura lui, Că ura lăpuşnănească E peire boierească, alecsandri, p. p. 175. : — PI. şi: (învechit) ure (hasdeu, I. v. 72, Ghica, a. 767).. ; - . " ' tiRĂ2, uri, s. f. Plantă erbacee din . familia, orhideelor cu flori roşii, purpurii, -mai . rar albe (Gymnadenia conopea).,. 0 URĂCIÎJNE s. f. v. nrîciurie. URĂTOR, -OÂRK, urători, -oare, s. m. şi f. Cel care colindă (în grup cu alţii) de la.casă la casă în ajunul anului nou (şi recită « pluguşorul i>). V. colindător. Era un vuiet de tobe, de buhaie, de clopote, de credeai că se dărimă păreţii cind începeau urătorii, sadoveanu, o. i 398. Urătorii conteniseră; la fereastră tremura numai vîntul iernii; cele din urmă clipe ale anului vechi se scurgeau domol. id. ib. iu 253. Prin oraşe răsfăţate, Prin bordeie şi prin sate, Sarar după asfinţiţi Urătorii au pornit. beldic?eanu, p. 66. <0-(Adjectival) F i g. Buhaiul urător in, ajunul anului nou. russo, s. 22. -4" Persoană care face o oraţie de nuntă. URĂTtJRĂj urâturi, s. f. Text recitat de colindători cînd umblă cu «pluguşorul». Eu ştiu o urătură. ŞEZ. xvin 26. + Cuvînt sau formulă de urare la adresa cuiva. Sfătuiesc, acuma cam ce urătură spune-vor din gură. Deci au zis ca întîiul astfel să vorbească... «Domnul să trăiască ». contemporanul, n 611. URBĂN, -Ă, urbani, -e, adj. (în opoziţie cu rural) Care ţine de oraş, privitor la'oraş, de oraş; orăşenesc. Scriitor urban, este firesc ca I. L. Caragiale să nu fi dat un loc mare descrierilor de natură, vianu, a. p. 138. <$> (în vechea organizare administrativă) Comună urbană = oraş. + F i g. (Despre atitudinea sau modul de comportare al cuiva) Politicos, manierat; civilizat. URBANÎSM s. n. Urbanistică. + Fig. Politeţe, bună-cuviinţă. URBANIST, urbanişti, s. m. Persoană care se ocupă cu probleme de urbanistică. URBANISTIC, -A, urbanistici, -e> adj. Referitor la urbanistică; edilitar. Principiile puse la baza planului general de reconstrucţie a Moscovei au servit ca îndreptar tuturor lucrărilor urbanistice care s-au desfăşurat şi in celelalte oraşe ale Uniunii Sovietice, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 331, 1/4. URBANISTICĂ s. f. Ştiinţă, tehnică şi artă care se ocupă cu studiul, proiectarea şi planificarea lucrărilor de construire, cu sistematizarea şi înfrumuseţarea aşezărilor omeneşti, cu organizarea măsurilor sociale, economice şi sanitare necesare bunului mers al acestor aşezări; urbanism. Arhitectul căruia i-a revenit cinstea de a făuri planul şi URBANITATE — 589 — URCIOR de a supraveghea construcţia mausoleului lui Lemn a avut de rezolvat probleme grele de arhitectură şi urbanistică. ST AN CU, U.R.S.S. 36. Los Angeles nu cunoaşte nici o regulă de urbanistică fi edilitate. RALKA, o. 90. URBANITATE s. f. (Rar) Mod civilizat de a se comporta, purtare de om bine crescut; politeţe, bună-cu-viinţă. Ca să pronunţe d. Anghelache, care este un tip de urbanitate, astfel de cuvint, desigur trebuie să fie scos din ţiţini. CARAGIALE, M. 237. UUliAN17-A, urbanizez, vb. I. T r a n z. (Rar) A pune în aplicare principiile urbanistice, pentru a da unei localităţi aspect de oraş. URIIAllIU, urbarii, s. n. (învcchit) Registru oficial în care erau trecute proprietăţile de pămînt individuale; carte funciară. (Cu grafie învechită) Ridicind... ţăranilor dreptul ce aveau in virtutea tutulor urbanelor.. . această lege n-a făcut decit a continua să favorizeze apăsarea clăcaşilor de către proprietari. kogXln'icEanu, s. a. 158. tJRBE s. f. (Astăzi de obicei ironic) Oraş. Capturaţi de smircurile neînsemnatei urbi de la marginea ţării, renunţaseră osteniţi să se mai măsoare cit asemenea privilegiaţi ai norocului, c. petrescu, c. v. 10. Directoarea ¡coalei nr. 1 de fete din acea urbe se plinge că. . ■ nu-i liberează lemnele necesare pentru încălzit, caragiale, o. ii 117. Marea lin cutremurîndu-şi faţa, scutur’ a ei spume. . . Jos la poarta urbei mîndre a ei sunete se fring. eminescu, o. IV 118. URCA. urc, vb. I. 1. Refl. şi i n t r a n z. A se îndrepta spre un loc mai ridicat, a merge, a se duce în sus, la deal; a se sui. Se urcă turme sus la munte Pe şerpuindele cărări. DEşliu, M. 21. Adesea se urca piuă la stini. cXlinescu, E. 54. Incălecai şi începui a urca la deal pe drum aproape fără de urmă. iîogaş, M. N. 159. Iată un fir de iarbă verde Pe care-ncet se urcă un galbin gindăcel. alecsandri, I’. A. 118. T r a n z. (Complementul indică locul pe care se suie cineva) Urcară o culme, pe urmă coboriră. sadoveanu, o. l 62. Cîte un vapor, venind de Ia mare, urca tncet, măreţ, cursul fluviului, bart, E. 44. Urca-vom şi-alte scări■ ■ ■ nimic au fost pe cile le-am urcat, coşbuc, r. II 305. + (Despre drumuri) A fi înclinat (după forma reliefului), ducînd spre partea mai înaltă a locului. Drumul tirca In pantă, poteca era îngustă. PAS, z. iii 189. + (Despre plante) A se ridica prinzîndu-se (cu ajutorul unor organe speciale) pe araci, pe ziduri etc.; a se căţăra. Iedera sc urcă pe perete. Viţa se urcă pe araci. 2. Refl. şi (rar) i n t r a n z. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în») A se sui şi a se aşeza pe ceva mai ridicat. Se urcară In trăsură şi porniră iar. DUMITRIU, N. 123. Bine, bine, dar să iei seama, Lazăre! zise. . . urcindu-se şi el sus pe capră, lingă vizitiu, rebreanu, R. II 68. Sania se opri; ne urcarăm in ea şi intrarăm în Bucureşti, bolintinkanu, o. 389. (Tranz.) Voiam s-o urc în trăsură. DUMITRIU, N. 121. Joc, după ce-şi urcă copiltd în ceruri, stărui de Junona să se împace ât Ercule. ispirescu, U. 79. în braţe-o lua. Pe schele-o urca, Pe zid o punea. ALECSANDRl, • p. P. 189. (Expr-, rar) A urca (pe cineva) îll Turci = a spînzura. I-am urcat [pe turci] in Jurci. ALECSANDRI,-P. lli 211. <$■ E x p r. (Despre regi, domnitori) A sc urca po tron (sau în scaunul împărăţiei) ■= a veni Ia domnie. Apoi s-au urcat în scaunul împărăţiei. ISPIRESCU, L. 32. La 150'4 murind marele Ştefan-vv., viteazul vitejilor, se urcă pe tron fiul său, Bogdan. dXlcescu, o. i 81. 3. Refl. şi (rar) intranz. A se ridica (pînă la o înălţime oarecare); a se înălţa (în văzduh); a avea o mişcare ascendentă. Lumina soarelui de toamnă, care acum a urcat in cumpăna cerului, [e] o lumină dulce. STancu, U.K.S.S. 38. Praful se urcă pîttă-n căpriori. REBREANU, I. 13. Un nor ivit de către-apus Se urcă-n sus. coşbuc, P. 11 90. <$■ (Poetic) Jiată din văile-adinci se urcă spre creştete-amurgul. COŞBUC, r. n 63. -$> Expr. A i se urca (cuiva) în cap v. cap (T 1). A i se urca (cuiva) la cap v. cap (I 1). A i SC urca (cuiva) sîngcle în obraz (sau la cap) v. singe (2). A i sc urca cuiva (băutura) la cap, se spune cînd cineva este ameţit de băuturii. Să nu bei mult, că ţi se urcă la cap. rebreanu, i. ÎS. T r.a n z. Pira- midele-nvechite Urcă-n cer virful lor mare. EMINESCU, o. I 54. Se sfătuiseră ca să-l urce pină la jumătatea fin-tlnei. . . şi să-i dea dnunu ca să scape de el. ŞEZ. II 206. 4. Refl. (Despre temperatură, presiune atmosferică) A avea valori mai mari, a creşte, a se ridica; (p. ext., despre barometre, termometre etc.) a indica o temperatură sau o presiune etc. mai mare decît cea iniţială. I s-a urcat temperatura. + (Fiz.; despre o mărime scalară) A suferi o variaţie de creştere a valorii pozitive. 5. Refl. (Despre numere, preţuri, sume) A se ridica, a ajunge pînă la...; a se mări, a spori. Se mai grămădiră şi alţii, pină cînd numărul se urcă la şapte. GANE, N. II 22. Cheltuielile extraordinare ale revoluţiei nu se urcă la mai mult de 700 000 lei. chica, a. 243. <$> Tranz. Acum ne-a mai urcat şi chiria, c. teTrescu, c. v. 226. C. Refl. (Despre voce, glas, ton, p. ext. despre cîntece) A creşte în intensitate; a se ridica, a se înălţa. Glasul acela mlădiitor Ce c-o-ntorsură lină, uşoară. Treptat se urcă şi se coboară, alexandrescu, m. 317. Tranz. Şi viersul cînd îşi urca. Copaci, ramuri se mişca, Frunzele pe jos pica. teodorescu, r. P. 632. 7. Refl. A merge îndărăt în timp pînă la..., a data din. . . Prima fundaţiune a forlăreţei se urcă in epoca pe cînd Domnul Hristos îmbla pe pămînt, iiasdEU, i. v. 24. URCARE, urcări, s. f. Acţiunea de a (se) urca. 1. Suire, înălţare; urcuş. Urcarea pe munte se făcu cu destulă greutate, bolintineanu, o. 305. 2. Creştere, mărire, sporire; majorare. URCAT1 s. n. (Rar) Urcare. URCAT®, -A, urcaţi, -te, adj. (Despre venituri, preţuri) Sporit, majorat; mare. Preţul linei merinoase fiind mai urcat'decît a celei ordinare, i. IONESCU, D. 302. urcAtOr, -o A re, urcători, -oare, adj. (Rar, despre plante) Care se urcă; agăţător. [Moara] pitorească o zărirăm de sub plante urcătoare, macedonski, o. i 74. URCIOR1, urcioare, s. n. 1. (Şi în forma ulcior) Vas de lut, de obicei smălţuit, cu gîtul strimt, cu una sau cu două torţi, folosit pentru a păstra unele lichide. Aduceţi urciorul cu apă-ncropită. beniuc, v. 75. Negustorul aduse intr-ade-văr alt ulcior cu vin. sadoveanu, o. vii 79. (Poetic) Pe cimpia-nrourată Dintr-al zilei revărsat Aduna faimoasa fată Roua-n galbene tdcioare, coşnuc, P. li 82. Urciorul nu merge de multe ori la apă (= nu poţi umbla multă vreme cu înşelăciuni fără să ţi se înfunde). F i g. (Simbolizînd prefacerea trupului în ţărînă după moarte) Mă sting. Şi nu rămîne decît urciorul de lut, în care a ars lumina unei vieţi bogate, eminescu, N. 128. Expr. A fl urcior (sau oalo şi urcioare) = a fi mort de mult. Eu pe maica ta am cunoscut-o cînd era pe lume, iar acuma ii ulcior, sado-veanu, n. r. 82. 2. Loc mai adînc în albia unei ape curgătoare, unde se formează vîrtejuri; bulboană. Cleanul şi mreana, cari pe apa Motndui se ţin la « urcioare » — adică la locuri adinei cu vîrtej — se sperie de foc şi fug la vale spre gard. ANTIPA, P. 134. — Variantă: (1) ulclfir s. n. URCIOR*, urcioare, s. n. (Şi în forma ulcior) Mic furuncul care apare la rădăcina genelor. Alifie pentru... vindecarea urcioarelor pleoapelor, piscupescu, o. 315. Cu ulcioare Şi buboaie. TEODORESCU, P. P. 365. — Variantă : ulcidr s. n. URCIORAŞ - 590 - URECHE URCIORĂŞ, urcioraşe, 8. n. (Şi în forma ulcior aş) Diminutiv a! lui u r c i o r1. Dă o fugă pînă la crişmă şi adă un ulcioraş de rachiu de cel bun. sadoveanu, o. viii 192. Vă pun urcioraşul acesta cu vin dinainte, gustaţi oleacă din el. RETEGanul, p. in 9. — Variantă: ulcioraş s. n. URCIOROŞ1, urcioruşe, s. n. (Şi în forma ulcioruş) Urcioraş. Ulcioruş.. . Şede-ntr-un vîrf de picioruş (Cure-chiul). GOROVEl, c. 125. — Variantă: ulcioruş s. n. URCIORtŞ *, urcioruşe, s. n. (învechit) Diminutiv al lui u r c i o rs. (Cu pronunţare regională) Răsipeşte urcioruşile ¡i meişorul din obraz. PISCUPESCU, o. 303. TJRCÎJŞ, urcuşuri, s. n. Faptul de a urca; Joc, drum care este în pantă, care urcă. Aerul se rărea o dată cu urcuşul răcoros şi umed. c. petrescu, S. 215. Am intrat în pădure şi am început să urcăm. Era un urcuş greu. GALACTiON, o. I 205. După trei ceasuri de urcuş, printre stlnci, cîrmim la stingă. vlahuţX, o. a. ii 154. Buiestraşul gîfiind îşi potoleşte puţin mersul la urcuş, caragiai,iî, p. 50. <$> L o.c. n d v. In urcuş = în sus, în pantă, în urcare. Drumul duce în urcuş, stancu, D. 16. URDĂR1, urdari, s. m. Cioban care face urda la stînă (v. b a c i) ; vînzător de urdă. URDÂR5, urdare, s. n. 1. Vas, ceaun, căldare în care se fierbe sau în care se păstrează urda., 2. Unealtă cu care se mestecă zerul pus la fiert pentru a prepara urdă. C'RDĂ s. f. Derivat al laptelui de oaie, care se obţine prin fierberea zerului rămas de Ia prepararea caşului sau de Ia alegerea untului. Se rumenesc căpşunile in poieni şi iese urda dulce de la stîni. SADOVEANU, V. ]. 554. Fiecare asociat vine pre rind la stînă şi-şi ia laptele, îl încheagă fi scoate brînza şi urda. I. ionkscu, M. 367. Am drăguţ păcurăraş, Vine seara-aduce caş; Dimineaţa, urdă dulce. jarnIk-bîrseanu, d, 410. Compus: urda-vacii = plantă erbacee din fajnilia cruciferelor, cu flori albe; cieşte pi in locuri cultivate, pe lîngă dărîmături şi pe marginea drumurilor (Lepidium Draba). URDEÂLA s. f. Acţiunea de a urdi; operaţia de preparare a urdei. Operaţia mestecării. .. cu tăujerul... se cheamă urdeală. 1'AMI'II.K, i. c. 34. LRDÎ, iirdesc, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A face urdă. Ceaun de urdit. URDÎE, urdii, s. f. (învechit şi arhaizant; şi în forma ordie) 1. Armată, oaste. Fraţii taie drumuri largi in ordiile păgine. sadoveanu, o. i 106. Viteazul Mihai Scaldă Ţara Muntenească de la Giurgiu pin’ la plai, în singele de năpîrcă al urdiilor păgine. hasdeu, R. v. 153. Badiule, te ţine bine, Că urdia-ntreagă. vine! Ţurcii vin grămadă claie. Capul tău să mi ţi-l taie. alecsandri, p. p. 125. 2. Mulţime, gloată, ceată. Am adunat sujete Cu ce să fac să ridă pre Pan ş-a lui urdie. NEGRUZZI, s. II 250. -fy (Poetic) Ai fi zis că imense şi negre urdii de fantome uriaşe urcau, in rinduri strinse, pe înalte trepte de haos. HOGAŞ, M. N. 175. 3. Lagăr. Plecau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. GHICA, S. 30. — Variantă : ordio s. f. < URDINÂ, urdin% vb. I. 'Intranz. (învechit şi popular) 1, A merge des la cineva sau undeva (uneori fără rost). Poteceaua după vale, Făcută d-o fată mare, Urdinind la vrăjitoare, Să-mi facă să mă omoare. MAT. folk. 368. 2. A avea diaree. Cînd urdină omul mult... Să fiarbă linte de şase ori. ŞEZ. JX 126. URDINĂRE, urdinări, s. f. (învechit şi popular) Acţiunea.de. a ur.dina şi rezultatul ei; diaree. Lupul avind urdinare. . . pann, p. v. iii 67. Cei pătimaşi de durerea colicilor şi a urdinărilor. PISCUPESCU, o. 226. URDTNÎŞ, urdinişuri, s. n. Deschizătură pe unde ies şi intră albinele în stup. Pretutindeni, în faţa clădirilor din cazarmă, vedeai soldaţi strînşi, pilcuri, pilcuri, la intrări, ca albinele la urdiniş, v. rom. noiembrie 1953, 126. Răzăşii noştri de la Dăvideni sînt ca albinele care nu sufăr in ştiubei fluturele cu cap de mort şi~l străpung la urdiniş cu acele lor. sadoveanu, n. p. 60. Nu se lasă pînă ce găseşte un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş; după aceea... se duce la roi, răstoarnă albinele frumuşel din pălărie in buştihan. creangă, p. 238. URDOĂRE, urdori, s. f. Secreţie gălbuie care se depune uneori pe marginea pleoapelor; puchină. Ţi-au rămas în minte dancii cu burţi umflate, cu urdori la ochi. PAS, z. I 117. ' URDU-BfiLEA adv. (învechit) Pe neaşteptate, dintr-o dată, netam-nesam. Se luaseră vecinii de gtnduri şi se găteau să pribegească prin a lume mare şi necunoscută, numai să scape de răul astei jivine, căzută urdit-belea pe spinarea bieţilor oameni ai locidui. ispirescu, U. 122. + (Substantivat) Pacoste, belea. Mă, dar tu eşti urdu-belea! Te fii scai de mine şi te legi ca boala de om sănătos. La TDRG. I3RDUCĂ vb. I v. liurdnea. URDUÎ, urduieşc, vb. IV. Tranz. (Regional) A răscoli. Găsi patul urduit, Perini dalbe risipit. PĂSCUI,ESCU, I,. P. 213. URDUROS, -OĂSĂ, urduroşi, -oase, adj. Care are urdori la ochi (v. p u c h i n o s) ; p. e x t. nespălat, murdar. Avea patru copii, mici, flăminzi, urduroşi. camilar, n. ii 28. S-au adunat o droaie de copii urduroşi, zdrenţeroşi. stancu, X>. 85. Iată că dete peste un pisoi jigărit, jigărit şi urdu-ros. ispirescu, L. 285. URÎCHE, urechi, s. f. I. 1. Fiecare din cele două organe aşezate simetric de o parte şi de cealaltă a capului, formate (la om şi la mamifere) dintr-o parte externă, una mijlocie şi una internă şi constituind aparatul auditiv al animalelor. Spun şi eu o vorbă celor care au urechi de auzit. sadoveanu, b. 8. Urechile lor nu mai ascultau alte vorbe. ispirescu, i,. 39. De-ar avea codrul ista gură să spuie cite a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile. creangX, p. 119. - E x p r. A Ii numai ureclii, a-şi dcscliide urcch lo în patru sau (rar) a asculta cu toato, urcchîlo = a asculta foarte atent. Sîntem toţi numai urechi.. camii, petrescu, u. n. 339. Fata asculta cu toate urechile. ISPIRESCU, L. 18. A asculta numai c-o urcclie = a asculta . distrat. A nu-şl crode urechilor v. crede (2). (Despre vorbe, zvonuri, ştiri) A-i ajunge cuiva la urcclie sau a ajunge Ia urechea cuiva = a ajunge Ia cunoştinţa cuiva. A-i trcce cuiva pe la urcehc, se spune cînd cineva aude un lucru numai în treacăt, neprecis. A-i intra cuiva pc-o ureclic şi a-i ieşi pe alta (sau pc cealaltă), se spune cînd cineva nu reţine ceea ce i se spune sau cînd râmîne nepăsător faţă de spusele cuiva .Auzise şi el ceva din toate acestea, l-au intrat pe-o ureche şi i-au ieşit pe cealaltă. REBREanu, I. 107. Tot vorbe fără temei, care-mi intrau pe-o ureche şi-mi ieşeau pe cealaltă. GANE, N. III 33. La judecători, ce intră pe-o ureche iase pe alta. negruzzi, s. I 248. (Eliptic) Şi maximele bătrinei pe-o ureche toate-i iese. KMiNESCU, o. iv 224. A tace urechea toacă v. toacă (1). A-şi URECHEA - 591 - UREE pleca urechea la. •. v. pleca* (3). A bato toaca Ia urechea surdului v. surd (1). A-şi deschide urcchilo v. deschide (1). A frage cu «rochea v. t r a g e (II C). A împuia (cuiva) urechile v. î m p u i a. A Ii fudul (sau tare) de ureche = a Fi surd, v. fudul. (Ironic) A fi ure-ehea satului (sau tîrgului) = a şti tot ce se petrece într-o localitate. Compuse : (Bot.) ureehca-babci = ciupercă comestibilă de culoare gălbuie sau trandafirie pe partea exterioară ţi roşie-portocalie pe partea intei.oară (Peziza aurantia); urechiuşă; urecliea-iepurolui = nume dat mai multor specii de plante erbacee din familia umbeli-ferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (Bupleurum); urerlica-poreului = plantă erbacee din familia labi-atelor, cu tulpina ramificată în partea superioară şi cu flori mici albăstrui-violete (Salvia verticillata); jaleş ; ureclica-şoarecelui = nu-mă-uita (Myosotis silvatica); urcchea-ursului = plantă erbacee din familia primu-laceelor, cu frunze ovale uşor dinţate şi cu flori galbene; creşte pe stînci calcaroase (Primula auricula). 2. Facultatea de a auzi; simţul auzului; auz. Urechea te minte şi ochiul te-nşală. eminescu, o. r 40. Tu n-ai auzit pistolul?... Nu l-ai auzit? Spune! (Cu furie) Ureche! Ureche!. . . hasdeu, k. v. 157. Păreţii au urechi şi fereştile ochi. + (De obicei determinat prin « muzicală ») Facultatea de a percepe şi de a reproduce în mod exact sunetele muzicale. Un glas aşa de dulce şi de curat, o ureche atit de muzicală, contemporanul, Vj 197. <ţ> Expr. A cînta după ureche = a reproduce o melodie după auz (şi nu după note). 3. Partea externă, cartilaginoasă, a aparatului auditiv; auriculă. V. pavilion (3). Era un dulău sur şi flocos, cu urechile şi cu coada scurtate, sadoveanu, b. 207. înşfacă iedul de urechi şi-l flocăieşte, şi-l jumuleşte şi pe acela de-i merg peticile. creangX, o. a. 141. în cotlon torcea motanul pieptănindu-şi o ureche, eminescu, o. i 84. Ştire-aş peana cum se pune, C-aş pune-o după urechie. jarnîk-bîrseanu, d. 397. ^ Loc. a d v. Pînă peste urechi = peste măsură, foarte tare, foarte mult. ^ Expr. A i se lungi (cuiva) urechile (do foame) v. lungi (1). Floare la ureche v. floare (I 1). A-i rupe (cuiva) urechile v. rupe (6). A se culca pe-o ureche (sau pe urechea aceea) v. culca (1). A avea bumbac în urechi v. bumbac (II 1). A-şi astupa urechile v. astupa (1).. 4. (în expr.) Intr-0 ureche = smintit, scrîntit, ţicnit. Ştia dînsul că Vasile Baciu e intr-o ureche, rebreanu, i. 20. Vara plecau cu toţii afară, la un unchi al lor... bătrin, burlac şi cam intr-o ureche. VLAHUţX, O..A. iii 14. El, cum era cam intr-o ureche, i-a răspuns. şuiera, i\ 5. II. (Popular) Organul respirator al peştilor; branhie. III. 1. Gaura acului prin care se petrece aţa sau sfoara. ^■Expr. A scăpa ca prin urechile acului v. scăpa (2). 2. Cheotoare de piele sau de chingă cusută la marginea de sus a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul căreia se trage încălţămintea în picior. O ordonanţă, cu o pereche de cizme atimate de urechi intr-un singur deget, încetini paşii. c. petrescu, î. ii 121. Urechile la ciubote sînt de piele şi-s simple. ŞEZ. ix 33. 8. Toartă, inel, belciug. Un cordon de piele in care se vedea prins de 'un lănţişor urechea unui cesuleţ. cXli-NESCU, E. o. i 17. + Proeminenţă în formă de cîrlig la capătul de sus al leucii carului,, de care se sprijină lanţul sau veriga care leagă loitrele de leucă; măsea. + Ochi, laţ, juvăţ Ia capătul ştreangului; valul ştreangului. 4. (Mai ales la pl.) Porţiune ieşită în afară, dintr-o zidărie, amenajată pentru a uşura fixarea unui loc de fereastră sau de uşă, pentru a susţine un ornament etc. URECHEĂ, urechez, vb. I. Tranz. A trage (pe cineva) de urechi (pentru a-i aplica o pedeapsă). Grozav îmi place să urechez pe cei obraznici. La TDRG. urectieîlA, urecheli, s. f. Acţiunea de a urechea ; pedeapsă care constă în a trage de urechi ; p. ext. bătaie, chelfăneală. Cînd i-am tăiat nastnrii de la manta... am mxncat o urecheală straşnică. La TDrg. URECHEAT, -A, urecheaţi, -te, adj. Cu urechi mari. E lung, urecheat, buzat şi practic. Ca.mil, riiTRnscu, u. N. 370. Se strînsese toţi magararii din Ems şi impregiurimi cu urecheaţii lor cursieri* negruzzi, s. i 330. (Substantivat) Poreclă dată iepurelui şi măgarului. S-ascundea urecheatul şi nu-i plăcea să moară Ca să ne facă nouă biruinţa uşoară, alexanurescu, M; 329. URECIIÎLMŢĂ, urechelniţe, s. f. I. (Zool.) 1. Insectă cu corpul de formă alungită, de culoare castanie, cu elitrele scurte, avînd la capătul abdomenului două prelungiri în formă de foarfece (Forficula auricularia ). Urechelniţa insă are obicei de a se băga şi a se ascunde. ■ ■ prin oalele şi ulcelele cu care se duce mincare lucrătorilor in ctmp. MARIAN, INS. 486. 2. Miriapod cu capul mare, cu antenele lungi şi cu ultima pereche de picioare mai lungi şi îndreptate îndărăt (Lithobius forficatus). 3. Cîrcăiac. II. (Bot.) Plantă erbacee cu frunze grase ovale terminate printr-un vîrf ascuţit şi cu flori roşii sau roze aşezate în partea superioară a tulpinii ; creşte pe stînci sau, uneori, cultivată (Sempervivum tectorum). Ce mare şi stufoasă a crescut urechelniţa. caragiale, m. 101. + Urechea-iepurelui. III. Linguriţă lunguiaţă cu care se curăţă cleiul din urechi. 1Y. (Rar) Bubă specifică care apare uneori la urechi. Romînii din Ţara Rominească insă, cînd are cineva ure-chelniţă, adecă un fel de bube la urechi sau in dosid acestora„ au datină. . . de a unge cu amestecătura aceasta urechelniţa sau bubele de la urechi. marian, ins. 486. urechiCşA, urechiuşe şi urechiuşi, s. f. 1. Diminutiv al lui ureche. îşi potrivea cerceii ieftini şi-şi freca' sfîrcurile urechiuşelor. sadoveanu, o. viii 215. Iapa cimpii apuca, Urechiuşele-şi culca, Urma minzului călca. ALEC-Sandrt, P. P. 151. 2. Nume dat la mai multe ciuperci: a) ciupercă comestibilă cu pălăria în formă de pîlnie de culoare roz-portocalie sau roşcată ; creşte în pădurile de munte ( Cantharellus ci-barius). Scurgea dintr-un ceaun apa clocotită, in care fier-sese nişte drele şi nişte urechiuşi. hogaş, m. n. 65 ; b) ciupercă comestibilă cartilaginoasă, de culoare roz-portocalie, care creşte pe pămînt şi pe lemne putrede (Guepinia helvel-loides) ; c) urechea-babei. 8. (Popular, mai ales la pl.) Colţunaşi umpluţi cu carne, care se fierb în supă. Supă... cu tocmagi sait cu urechiuşe mici. ŞE7,. xn 6. UREDIXALE s. f. pl. Familie de ciuperci microscopice, parazite. Uredinalele sînt ciuperci parazite, evoluate pe treapta cea mai înaltă a parazitismului. sXvu-LESCU, M. u. i 90. UREDIXOFL0RĂ s. f. Floră a uredinalelor. Acela căruia îi datorăm cele mai valoroase contribuţiuni la cunoaşterea uredinoflorei din ţara noastră este eminentul meu profesor 1. C. Constantineanu. sXvulescu, M. U. i 12. UREDINOLÔ GIC, -A, uredinologici, -e, adj. Privitor la uredinale, al uredinalelor. Printre micologii de dincolo-de graniţă care ocazional s-au ocupat de flora urediriolo-gică a ţării noastre menţionăm pe autorul ceh Bubak. SXVULESCU,- M. u. I 12. URÉE s. f. Substanţă organică albă, cristalizată, care se găseşte în sînge şi în urină (şi care se obţine şi pe cale sintetică, fiind folosită ca îngrăşămînt agricol şi la fabricarea unor mase plastice, a unor cleiuri etc.). Ureea este UREMIC — 592 — URIAŞ un compus azotat, care se formează cu atît mai mult cu ctt regimul alimentar conţine mai multă came. anatomia 170. URÎMIO, -Ă, uremiei, -e, adj. De uremie. Moartea a apărut cu scăderea secreţiunii urinare şi cu fenomene uretnice, babeş, o. a. i 279. UROIÎF, s. f. Intoxicare a organismului cu uree şi cu acid uric acumulate în sînge (care nu pot fi eliminate, din cauza insuficienţei funcţiunilor renale). URETÎR, uretere, s. n. Fiecare dintre cele două canale care leagă rinichii de vezica urinară. URF.TRĂL, -Ă, uretrali, -e, adj. Privitor la uretră, al uretrei, de uretră. Canal uretral. URETRÎTĂ s. f. Inflamaţie a mucoasei uretrului. URETROSftiP, uretroscoope, s. n. Instrument care serveşte Ia examinarea mucoasei uretrale. URfiTRU, uretre, s. n. Canal prin care se scurge urina din vezica urinară în exterior. URGENT, -Ă, urgenţi, -te, adj. Care necesită o rezolvare imediată; care nu suferă amînare; grabnic. îmi spunea că treburi foarte urgente îl cheamă la Bucureşti. dumitiuu, 33. V. 39. Mi-a spus că se duce acolo să vadă dacă se execută o comandă urgentă. DEMETRius, C. 39. (Adverbial) Numaidecit două telegrame... il chemau la Bucureşti urgent, BASSARABESCU, s. N. 14. + (Despre telegrame) Care este expediat cu precădere (în schimbul unei taxe speciale), pentru a sosi mai repede. în cit timp ajunge la Focşani o telegramă urgentă oficială? popa, V. 195. URGENTĂ, urgentez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la lucrări) A face să fie, să se întîmple, să se savîrşească mai repede ; a accelera, a grăbi, Cînd iarna bate la uşă, trebuie urgentate măsurile în vederea pregătirii întreprinderilor. SCÎNTE1A, 1953, nr. 2795. UROÎNŢĂ s. f. Necesitate de rezolvare imediată, repeziciune în soluţionarea unei probleme. <$*• Loc. a d v. Do urgenţii = fără întîrziere, imediat, repede. Vă rog să binevoiţi a-mi da drumul d-aici de urgenţă. CARA-GIALR, O. I 71. Referindu-ne la adresa noastră din luna trecută. . . asupra necesităţii de lemne pe care o simte şcoala, rugăm ca de urgenţă să binevoiţi a ne trimite cantitatea prevăzută, id. ib. Ii 113, LRGtE, urgii, s. f. 1. Năpastă, nenorocire, calamitate. Urgii felurite se abătuseră asupra ţării: foametea şt ciuma se dovedeau tot aşa de cumplite cît şi războaiele pentru stăpînirea ţării, sadoveanu, n. p. 5. Biata mamă nu ştie de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGA, P. 25. Loc. adj. Do urgie = aducător de nenorociri. Blăstămat să fie Ceasul de urgie Care m-a-ndemnat Să alerg prin sat Şi s-alerg prin ţară Pe la vrăjitori Şi deseîntători. coşbuc, p. ii 161. Vin-ca-n ceasul de urgie Cînd zbori noaptea blăstemind, Ca să-mi faci tu pe-al meu gînd, Că de-acum pe vecinicie Ţie sufletul tmi vind. alecsandri, p. i 10. + Nume de batjocură dat unei femei rele. Săra-cile zecile Cum mărită secile! Săracile sutile Cum mărită slutile! Săracile miile Cum mărit-urgiile. ŞE7.. xil 32. Spune-mi, bade, adevărat Pentru cine m-ai lăsat ? Pentr-o truchină de salcă, Pentr-o urgie de fată. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 254. 2. Atitudine, comportare, faptă de om rău; ură, furie, persecuţie. îndură-te şi ne învaţă ce să facem ca să scăpăm de urgia nevestei lui Alexa. sadoveanu, o. rai 223. Urgia mxniei le-neacă suflarea, Blăstem li-e şi gemet cintarea. coşbuc, P. i 92. Oropsi pe fie-sa cu urgie. ISPIRESCU, L. 121. ^ (în imprecaţii) Bată-i urgia lui dumnezeu. AtEC-sandri, t. 1576. Expr. A pune pe cineva la urgie = a persecuta pe cineva. întreab-o de ce m-a pus la urgie. GHICA, A. 593, 3. F i g. Dezlănţuire de forţe ale naturii; prăpăd. Pe urmele lui se apropia fulgerător urgia furtunii. MiHALE, o. 170. Subt urgia vijelioasă a apelor, stîncile, zguduite din înălţime şi smulse de pe temeliile lor de veacuri, se rostogoleau prăpăstios în genunile adinei ale văilor. HOGAŞ, m. n. 176. URGISI, urgisesc, vb. IV. 1. T r a n z. A năpăstui, a condamna, a oropsi; a desconsidera. Femeia îl rîzgiiase o vreme şi-l urgisea acum. pas, h. I 46. Urgisit de toţi să fii, Tu de-a pururea iubeşte. vlahuţĂ, o. A. 27. De-oi şti chiar că-i urgisi pe bătrinul Jablonovschi. . . ?ni-oi face datoria de a-ţi spune adevărul, alecsandri, T. 1489. 2. Refl. (învechit) A se supăra, a se înfuria. O să se urgisească tatăl său pă mine. GORJAN, H. I 137. URGISÎRE, urgisiri, s. f. Acţiunea de a urgisi; năpăstuire, ură; dispreţ. Urgisit de cer şi oameni, le-am răspuns prin urgtsire! macedonski, o. i 11. URGISÎT, -A, urgisiţi, -te, adj. 1. Năpăstuit, persecutat. Se credea pe drept, condamnată, urgisită pentru toată viaţa, iîart, e. 2S8. Urgisita şi zbuciumata lui soţie scoase acum pe tipsie şi cloşca cu puii de aur. creangX, p. 99. <0* (Substantivat) Nu puteau ca să prevadă c-am să fiu un urgisit, aiacedonski, o. i 72. (Despre obiecte) Aruncat, părăsit, năpustit, desconsiderat. [Sărăcia] găsise un tron vechi, urgisit intr-un colţ. isriRESCU, L. 205. Luînd istoria 'rominilor de Petru Maior, ajutat de abecedarul urgisit, in puţine ceasuri am învăţat a ceti. NEGRUZZI, S. I 11. 2. Nesuferit, rău, afurisit. Noi, pe mări robite Urgisiţilor Ahei, Noi ne ducem risipite Prin păminturi fără zei 1 coşbuc, P. II 11. Uritul cel urgisit, care usucă şi topeşte, mereu şi necurmat in inima copilei se prefira. ODOBESCU, S. III 204. + (Mai ales în basme) Blestemat; necurat. Feciorul de împărat făcu ochii roată d-asupra văii urgisite. ODOBESCU, S. III 187. Păstorul plin de groază rămînea încremenit; Nu pucea şti cine rîde, căci el nu vedea nimica Din acele drăcii multe, ci fugea cu mare frică De acel loc urgisit, negruzzi, s. ii 87. (Substantivat) Urgisita de zmeoaică unde venea, măre, venea, turbată de mînie. ISPIRESCU, L. 318. URIĂDXIO, uriadnici, s. m. (învechit) Subofiţer în armata ţaristă; funcţionar inferior în poliţia rurală din timpul ţarilor. Colo lingă uşă şede şi uriadnicul şi ne priveşte. CONTEMPORANUL, III 821. URIAŞ. -A, uriaşi, -e, s. m. şi f. 1. Personaj din basme, închipuit sub forma unui om extraordinar de mare şi de puternic (v. gigant, colos, titan); (sens curent) om foarte înalt şi voinic. Oamenii se uitau cu un fel de mirare inspăimintată la acest al doilea uriaş care venea în mijlocul lor. camil petrescu, o. II 451. Ieşi uriaşul afară şi răcni o dată ca urşii şi începură a se aduna tot felul de fiare, riîteoanul, p. v 64. La focul acesta au aflat un uriaş, sbiera, p. 34. A fost odată un fel de uriaş care a găsit un plug cu şase boi; l-a luat in palmă şi l-a dus la mama lui, intrebind-o ce viermi sînt aceia. ŞEZ. XVIII 21. •$> F i g. Calmul clipocit al apelor şi susurul vîntului.. . erau sfişiate de animaţia unui uriaş de beton şi fier. CONTEMPORANUL, s. îi, 1956, nr. 484, 1/3. Se ridică din pămint un colţ sur, drept, neclintit, un uriaş împietrit ca spaima, cu capul atingind de nori. eminescu, N\ 23. + (Adjectival) De proporţii neobişnuite, mult mai mare decît normal. Trestia'îşi legăna spicul uriaş, pufos şi auriu. DUMITKIU, V. F. 220. O vijelie grea A prăbuşit un uriaş stejar în calea mea. bexiuc, v. 20. Să ne ducem cu toţii! strigă un om mic şi îndesat, cu o căciulă uriaşă dată pe ceafă. RE-BREANU, R. II 44. Pare că privesc încă acei ochilari ţuguieţi pe nasul lui uriaş, negruzzi, s. I 8. (Pleonastic) Intr-o vale văsu un şarpe uriaş de mare. RETEGANUL, P. II 41. URIC — 593 — URÎT 2. Fig. Personalitate de seamă, titan, gigant. (Cu pronunţare regională) Să ne oprim puţin în calea gnin-zuroasă a limbei. . . pentru a ne uita la urieşii care clădesc temelia ei. RüSSO, s. 51. URÎC1, urice, s. n. (învechit şi arhaizant) 1. Posesiune de veci, dobîndită prin donaţie sau prin cumpărare, şi care se poate transmite prin moştenire. Pre noi ■'ie-a adus aici slăvitul Ştefan bătrînul şi ne-a aşezat la u^a Şiretului, dîndu-ne ocină şi uric. Sadoveanu, n.. p. 150. 2. Act de proprietate, p. e x t. orice document; hrisov, zapis. Fără căpitenii, satul poate fi călcat, dovezile şi liricele pot arde o dată cu toate gospodăriile răzăşimii. sadoveanu, o. vii 163. Vezi diplomele mele, urice, spiţe lungi, negruzzi, s. II 185. Hrisoavele sau uricele... sînt izvorul cel mai însemnat al istoriei rominilor. bXlcescu, 0. I 60. ÜRIC2 adj. m. (în expr.) Acid uric = acid organic care se găseşte în sînge şi în urină, rezultînd din arderea proteinelor. Acidul uric provine de asemenea din descompunerea substanţelor albuminoide. anatomia 170. URICĂR, uricari, s. m. (învechit) Scriitor de urice, redactor al actelor în cancelariile domneşti; logofăt, pisar. Uricarul. .. îşi subsemna .numele undeva în coadă, hasdeu, 1. v. 31. URICIÖS, -OĂSĂ adj. v. urîcios. URICIÜNE s. f. v. urîciuno. UllIIiŞfiSC, -EĂSCĂ, urieşeşti, adj. (învechit) De proporţii ca ale uriaşilor; uriaş. Sunetul unui clopot urieşesc. EMlNESCU, N. 70. Fantomă mîndră, urieşească. alexan-drescu, M. 145. URIEŞÎŢĂ, urieşiţe, s. f. Personaj din basme închipuit ca o femeie uriaşă. Era o urieşiţă groaznică cu un cap mare ca buhele. reTEGanui,, p. v 64. URINĂ, urinez, vb. I. Intranz. A elimina urina din vezica urinară. URIN ĂL, urinale, s. n. Vas de sticlă folosit în spitale pentru ca bolnavii să poată urina fără să se dea jos din pat. URINĂR, -Ä, urinari, -e, adj. Care se referă la organele de secretare a urinii, care serveşte la filtrarea sau la evacuarea urinei; excretor. Căile urinare. URINĂRE s. f. Acţiunea de a urina. urLnă s. f. Lichid secretat de rinichi şi eliminat prin organele urinare. urinifîr, -ă, uriniferi, -e, adj. Referitor la urină sau la organele urinare. URINÖS, -OĂSĂ, urinoşi, -oase, adj. De urină, referitor la urină. A sucombat... cu fenomene de intoxicaţie urinoasă. babeş, O. A. I 289. URIÖC s. n. v. uruioc. URÎ) urăsc, vb. IV. 1. T r a n z. A avea un sentiment puternic de antipatie sau de duşmănie împotriva cuiva sau a ceva; a nu putea suporta pe cineva sau ceva. Dacă mai înainte îl privea pe Stamati c-un suveran dispreţ, acum ajunsese să-l urască, înverşunată. Bart, E. 240. Rominul ştie incă a se bate Şi urăşte viaţa fără libertate. bounTINeanu, o. 11. ^ Absol. Dacă voi uita tot ce-am îndurat, Nu voi mai urî niciodată. JEBE- I.EANU, c. 9. Mă simt tot omul de-altădată; Iubesc_pe loc, urăsc îndată, macedonski, o. i 56. Re fi. (Rar) Am pierdut dulcea mea pace Şi eu însumi m-am urît. hewade, o. i 70. + Refl. reciproc. (Regional) A strica prietenia cu cineva, a se certa, a o rupe cu cineva. Ci pune capu-n pămînt, C-or gîndi că ne-am urît. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 67. 2. Refl. (în expr.) A i so nrî cuiva (cu sau de ceva) sau a i se urî cuiva să... = a sa plictisi de cineva, a se sătura de ceva, a nu mai simţi nici o plăcere pentru cineva sau pentru ceva. Mîndruţo, pentru ce plîngi, dragă? Ţi s-a urît de casa mea? IOSIF, X. 246. Avea gînduri pline de farmec, cu care nu i s-ar fi urît de a sta o i:eş7iicie. VI.AIIL'ŢĂ, o. A. i 117. Ziceau că li se urise şezînd tot singurele, ispirescu, i,. 8. După cîtăva vreme, simţindu-se iar in puteri, a-nceput a i se urî să stea serile singur. caraGiale, o. iii 77. A î so Ii urît (cuiva) cu binele'v. bine2 (1). A i se Ii urît (cuiva) cu viaţa sau (t r a n z., regional) a-şi uri zilele = a se sătura de viaţă. Ţi s-a urît cu viaţa ? Sahia, N. 75. Doamne, moşule... se vede că ţi-ai urît zilele, creangă, p. 82. URÎCIOS, -OĂSĂ, uricioşi, -oase, adj. Antipatic, nesuferit, neplăcut; (despre persoane) ursuz, p. e x t. supărăcios. Om mai urîcios ca Belciug nu se află sub soare. REBREANU, I. 108. Calificativele în versuri. . . devin cele mai urîcioase umpluturi. macedonski, o. IV 39. Gertruda. . . era tiranizată de bărbatul ei urîcios şi rău. GHEREA, st. cr. ii 279. (Substantivat) Iar cînd abia se mai auzi glasul urîciosului, cizmarul se îndură de el. ŞEZ. ix 70. — Variantă: urîcios, -oâsă (c. petrescu, î. i 14, creangX, p. 146, EMlNESCU, n. 149) adj. URÎCltJNE, uriciuni, s. f. 1. Fiinţă urită (din punct de vedere fizic) ; monstru, pocitanie, pocitură. Ai ajuns . . uriciunea pămîntului. TEODORESCU, p. p. 10S. ^ (Şi în forma uriciune) Cînd veţi vedea. uriciunea pustiirii stind la locul unde nu se cade să steie, să ştiţi că aproape este sfîrşitul. CREANGX, A. 137. Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget. EMlNESCU, o. I 150. 2. (învechit şi regional) Faptul de a urî, duşmănie, dispreţ; dezgust, aversiune. De ce, domnilor critici, atîta urîciune? alexandrescu, m. 257. Unde e dragoste multă E şi urîciune. multă, pann, p. v. ii 133. Aşa să potoleşti. . ■ ceaţa, uriciunile, duşmăniile. pXsculescu, L. p. 124. — Variante: uriciiine, uruciuno (şez. i 250) s. f. URÎT1 adv. într-un mod neplăcut, nearmonios, dizgraţios, nepotrivit. A se purta urît. t=^ Bătrînul rîse urît, dezvelind gingii ştirbe, cu dinţi răzleţi şi negri. c. PETRESCU, A. 331. O- Expr. A SC uita urît (ta cineva) = a privi cu duşmănie (pe cineva). Se uita urît la el. dumiTriu, N. 30. Să faci bunătate să nu te uiţi urît la mine. vlahuţX, o. a. 113. URÎT2 s. n. Stare sufletească neplăcută provocată de singurătate, de lipsă de ocupaţie etc.; plictiseală, indispoziţie. Nu ştiu cum să-şi mai găsească de lucru, ca să le treacă de uritul aşteptării, jiacedonski, o. iii 5. Anevoie vremea trece, Cînd uritul greu te-apasă. vi.miuţă, o. A. 86. Primblarea, cetirea, muzica nu lăsa urîtul să se introducă in castelul său. negruzzi, s. i 110. Cînd. . . nici fumul, nici ciubucul nu pot să-mi mai aline uritul, atunci cat pe fereastră. RUSSO, O. 36. Expr. A-i ii cuiva urît = a se plictisi. Le ţiuia urechile', de urît ce li era. creangX, p. 73. Tare mi-i urît aici. . • Nu ştiu ce să mă fac toată ziua. alecsandri, T. i 183. A muri de urît =-a se plictisi foarte tare. Muream de urît, n-aveam cu cine schimba o vorbă. vlaiiuţX, o. A. 470. D-ta poţi să mii astă-noapte şi ’ in păduri, nu cred că-i muri de urît. CreangX, p. 127. Să nu mă laşi multă vreme singur, sufletul meu, că mor de urît făr’ de mata. ALEC-şandri, t. i 75. A-i ţine cuiva do urît = a face ca cineva să nu se plictisească; a ţine tovărăşie, a distra. Noi avem să răminem uitaţi in lumea noastră, cu păsurile noastre să ne ţie de urît. c. petrescu, a. r. 54. Gindea el că va fi barim ■ o slugă in curte,.care să ţie de urit mă-si în lipsa URÎT — 594 - URLOI lui. isriRESCU, L. 123. Loc. prep. De urîtul (cuiva sau a ceva) = a) din cauza plictiselii sau aversiunii provocate de cineva (sau de ceva). Nu cumva să se intîmple ca vreunui cititor scîrbit... de urîtul precuvintării, să-i vină răul gînd de a lepăda cartea. ODOBESCU, S. iii 11 ; b) (rar) de dorul cuiva. Lira spînzurată-n cui Cam de mult am părăsit-o De urîtul tău, iubito. topÎrcEANU, p. 239. URÎT3, -Ă, itrifi, -te, adj. 1. Care displace din cauza înfăţişării neplăcute, a lipsei de armonie a liniilor, a mişcărilor Cuviosul Stratonic nu era om urlt. HOGAŞ, DR. n 7. Azi poteca e urită. coşbuc, p. i 259. Să-i fi zis toată lumea că-i urît şi obraznic, ea ţinea una şi bună. CREANGĂ, P. 76. Soseşte o babă despletită şi urită. ŞEZ. II 189. (în comparaţii care îi întăresc sensul) Că-i urită ca noaptea, hodoş, p. p. 179. (Substantivat) Mămucă, să nu mă dai după urît şi după bătrin, ca să mă bucur şi eu de viaţă, cum te-ai bucurat dumneata, sadoveanu, b. 30. Cine-i urîtul ăsta, mantă? IOSIF, paTr. 14. + Care nu prevesteşte nimic bun. Un nour urît, cu ploaie, ne tot urmărea. SADOVEANU, O. VII 327. 2. Care displace, care trezeşte repulsie, aversiune din punct de vedere moral; contrar bunei-cuviinţe, necuviincios. Băiatul răspunse ferindu-şi privirea in jos, ca şi cum. . . ar fi făcut ceva urît. dumitrtu, b. f. 101. Cele mai urite zile de care şi azi roşesc au fost acele in care. . . şedeam la pîndă, spionînd orice mişcare. BART, E. 228. E x p r. (Despre persoane, lucruri, acţiuni) A-i Ii urît CUÎya = a deştepta sentimente neplăcute, a provoca dezgustul sau antipatia cuiva. XJrit mi-a fost în viaţa mea omul viclean şi lingău, creangă, a. 45. Neplăcut, grav. Există cîteva chestiuni urîte şi grave. C. PETRESCU, C. V. 109. Sosesc. . .două veşti destul de urîte. CARAGiA-IB, o. iii 39. 3. (Despre timp sau unităţi de timp) Posomorit, fără soare, ploios, friguros. Vreme urită. urîtOr, -oâre, urîtori, -oare, adj. (Rar) Care urăşte, care duşmăneşte. <$• (Substantivat) începu războiul, spre marea bucurie a urîtorului de oameni diavol. STĂNOIU, c. I. 198. URÎŢÎL, -ÎCĂ, uriţei, -le, adj. Diminutiv al lui urît; cam urît. O privea şi, fără să vrea, se gîndea: » Cit e de slăbuţă şi de uriţică ». rebreanu, i. 54. URÎŢÎME, (2) urîţenii, s. f. 1. însuşirea de a fi urît, starea a ceea ce este urît. Oraşul. . . îşi arăta, ruşinat parcă, întreaga lui urîţenie. STancu, d. 363. 2. Fiinţă urită; pocitanie, sluţenie. O urîţenie fără unghii, cu ochii astupaţi şi cu două guri. c. PETRESCU, R. dr. 153. URÎŢÎ, uriţesc, vb. IV. Refl. A deveni urît; a se diforma, a se sluţi, a se poci. Ea are douăzeci, douăzeci şi ceva de ani. S-a urîţit. PAS, z. I 222. URÎŢÎRE s. f. Acţiunea de a se u r î ţ i şi rezultatul ei. URÎŢlT, -Ă, urîţiţi, -te, adj. Care a devenit urît. Zilnica defilare a unor oameni care vin urîţiţi, cu vinele gîtului umflate de grija pierderii sau cîştigului unui lucru adeseori neînsemnat. La TDRG. URLĂ*, urlu, vb. I. I n t r a n z. 1. (Despre animale, mai ales despre lupi şi cîini) A scoate strigăte sau urlete prelungi. Întîi are să viscolească; pe urmă au să prindă a urla lupii în fundul rîpelor. sadoveanu, b. 23. Aş voi să-ţi slujesc atita pînă ţi-or urla lupii pe cuptor. SBIERA, P. 238. Urlau dobitoacele de ţi se făcea părul măciucă. ISPIRESCU, I,. 7. <0* (Despre personaje înfricoşătoare din basme şi din mitologia populară) Urla prin aerul cernit niama-pădurilor. EMINESCU, N. 7. Cînd demoni şi -spaime pe munţi se adună De urlă la stele, la nori şi la lună. bountineanu, o. 70. Şi-n tăcerea adincită Satan urlă furios. alEcsandri, p. a. 40. 2. (Despre oameni) A striga, a ţipa, a se văita în gura mare; a plînge foarte tare; a cînta foarte tare (şi urît). înălţă mîinile şi începu să urle cu deznădejde. DUMITRIU, N. 214. Ţăranii urlau ca înnebuniţi, sahia, n. 69. De cîte ori vine vorba de răposatul. . . [Anca] îmi urlă toată ziua. Caragiale, o. I 244. Tranz. Urla in casă şi in curte arii din opere. PAS, z. i 179. Toată lumea urlă mereu: înainte! CAMII, PETRESCU, U. N. 279. Urlau mereu vorbe fără şir şi sudălmi. REBREANU, R. II 205. 3. (Despre diferite surse de zgomot, în special despre elemente ale naturii) A produce zgomote foarte puternice; a vîjîi, a vui. I-auzi. . . cum urlă vîntul afară. SADOVEANU, o. VII 335. Cînd veni şi vremea să urle-n zare tunul, Mişcatu-s-au romînii cu miile, coşbuc, p. II 78. Lupta urlă, se-ncleştează. ALECSANDRi, p. ii 16.' (F i g., despre locul unde se produc zgomotele) Urlă timpul şi de tropot şi de strigăt de bălaie. EMINESCU, O. I 148. Codrul urlă, clocoteşte, Tunetul in cer vuieşte. alecsandri, P. i 29. Valea largă că-mi urla Stincile se despica, şez. IV 131. <$> Expr. (Rar) A-i urla (cuiva) capul (sau urcchilc) = a-i vîjîi (cuiva) capul sau urechile. A doua zi capul grozav îi urla. pann, p. v. i 118. A-i urla (cuiva) ccya prin cap = a-i trece (cuiva) ceva prin minte, a-i trăsni, a-i năzări. Eşti un cheag zbircit, mai ca şi mine, şi iată ce-ţi urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. URLĂ2, urlu, vb. I. Intra.nz. (Regional) 1. A coborî un teren foarte-înclinat. Urlă din munte la vale. 2. A da năvală, a năvăli peste cineva; a se năpusti. Fiara din munţi s-au sculat Şi pe tine au urlat. POP. 3. (Despre clădiri, construcţii) A se dărîma, a se surpa, a se apleca într-o parte; a se urlui. URLĂT s. n. Faptul de a urla1. URLĂŢI s. m. pl. (Numai în expr.) A se duce pe urlaţi = a o rupe la fugă; a fugi. Scăpînd cu mare greu din mînile lor. . . a lăsat şi bani şi tot şi s-a dus pe urlaţi după ceilalţi. CREANGĂ, p. 60. URLĂTOÂRE, urlători, s. f. Pîrău care curge cu vuiet din înălţimea unui munte pe o pantă foarte abruptă (formînd o cascadă); cascadă. URLĂTOR, -OÂRE, urlători, -oare, adj. Care urlă, vuieşte, produce zgomote puternice. URLEĂN s. n. (Regional) Vopsea de culoare cărămizie, (folosită în industria casnică). Pentru a se vopsi pielea de cojoc, se întrebuinţează urleanul. i. ionescu, m. 699. ÎJRLET, urlete, s. n. 1. Strigăt puternic şi prelung, scos de animale sau de oameni. Alexa slobozi un urlet dureros: Valeu! şi căzu în brînci. SADOVEANU, o. VIII 228. Din sute de piepturi porni, ca la o comandă supremă, un urlet prelung de mulţumire. REBREANU, R. II 206. Auzii urletul unui lup, nu departe, bountineanu, o. 387. 2. Zgomot puternic produs de elemente ale naturii, de arme de foc etc. Tresări înfiorată de un urlet asurzitor de sirenă, bart, E. 251. Surd vuia prin codri vîntul, brazii se-ndoiau de vint, Urletul suna- sinistru. COŞBUC, P. I 121. Urletul apei ne sileşte să vorbim tare. VLAHUŢĂ, R. P. 112. începu a se auzi urletele■ tunurilor. BĂL.CKSCU, o. îi 118. URI.0I, urloaie, s. n. (Regional) Canal cilindric (de olane) prin care trece fumul din sobe în coş; burlan. Am ridicat duşamelele, am destupat urloaiele sobei, am scobit crăpăturile zidului: peste putinţă să dau de scrisoare. caragtale, o. i 12Z. Codobaturile. . . se aşiemeau, în zborul lor iute, pe faţa apei ş-apoi iarăşi se ascundeau în cuiburile lor găurite ca nişte urloaie intr-acea coastă rîpoasă. odobescu, s. i 140. URLUI - 595 - URMA URLUÎ1, urluiesc, vb. IV; T r a n z. A măcina porumbul, orzul, ovăzul etc. zdrobindu-le pentru a face urluială. — Variantă: urui vb. IV. URLUÎ2, urluiesc, vb. IV. Refl. (Regional, despre clădiri, terenuri) A se prăbuşi, a se surpa; a urli.2. S-a urluit podul. URLUIĂLĂ, urluieli, s. f. Porumb (sau orz, ovăz, turte de seminţe oleaginoase etc.) măcinat mrre sau abia zdrobit, folosit ca hrană mai ales pentru animale. Mirosul de urluială proaspătă se întindea peste tot ca un fum nevăzut, v. rom. noiembrie 1953, 89. — Variantă: uruiiilă s. f. URLUÎT1, -Ă, urluifi, -te, adj. (Despre cereale) Măcinat mare, prefăcut în urluială; zdrobit, fărîmat. — Variantă: uruit, -& adj. . URLUÎT2, -Ă, urluifi, -te, adj. Dărîmat, surpat, năruit; f i g. (despre persoane) bolnav de hernie; p. e x t. ameţit, zăpăcit (de boală, de oboseală). îi urluit de tot. şez. IX 145. urluitoăre, urluitori, s. f. Maşină care serveşte Ia urluirea boabelor furajere sau a turtelor de seminţe oleaginoase. — Variantă: uruitodre s. f. URLÎP1 interj. Onomatopee care redă cîntecul porumbeilor sau al altor păsări. [Păsărică] începu să cînte: Urlup, urlup, Tata m-a tăiat Şi cu mama m-a mîncat. I. CR. iv 177. URLTjP2, urlupi, s. m. (Mai ales la pl.) Prună închircită şi uscată înainte de a ajunge la maturitate, din cauza unei ciuperci parazite. URM s. m. (Bot.) Mojdrean. URMĂ, urmez, vb. I. 1. Tran z. A merge în urma cuiva, a pleca sau a se lua după cineva, a păsi pe urmele cuiva; p. e x t. a pleca împreună cu cineva, însotindu-I, stîndu-i alături. îl urmă afară din cameră. dumitriu, N. 50. Copila e gata să urmeze oriunde in lume pe cel pe care îl adoră, sadoveanu, E. 237. Ne urmaţi fi dumneavoastră, rosti maiorul îndreptindu-se cătră ceilalţi ofiţeri. MIRONESCU, S. A. 25. Călăreţul apucă înainte, peste cîmp, fi trăsura se puse a-l urma, suind fi coborînd. alecsandri, o. P. 93. F i g. Iar roşul soare îi urmează-ncet pe ei. EMlNESCU, o. iv 137. Privesc trecînd mulţime de vase călătoare. . . Şi gîndu-mi le urmează sub cerul fără nori. alecsandri, p. a. 79. Ochii mei au urmat careta pînă ce au pierdut-o din vedere, negruzzi, s. i 43. -0- Intranz. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după cofciug. bXlcescu, o. ii 260. (Rar, construit cu dativul) Urmind cucernicului sihastru... ie duseră pînă in poiana arătată, marian, T. 42. Această lamă fiind de parte femeiască fi intimplin-du-se a avea doi miei, îi urma maicei lor. drXghici, r. 99. + F i g. A seconda pe cineva, a fi alaiuri de cineva. Şi-a urmat prietenii fi la bucurii fi la năcazuri, sadoveanu, E. 117. Trebuie să mă urmezi. . . intr-o lungă controversă, odobescu, s. iii 24. 2. Refl. A merge unul după altul, formînd un şir. Carele se urniau scîrţiind rar, dar fără oprire, dumitriu, n. 87. 8. T r a n z. A-şi îndrepta paşii după un fir conducător. Porniră la asfinţit, urmind linia Nistndui. sadoveanu, o. vii 77. ■+ A respecta o.indicaţie, a se conduce după. .., a proceda conform cu.. . Mihai urmă sfaturile acestui bărbat, ispirescu, m. v. 54. Ai ştiut chiar fi in materie de vinătorie să urmezi părinteştile lui poveţe. odobescu, s. iii 11. Urmează dieta care o urmez eu. negruzzi, s. I 207. Ciobănaful urmă întocmai cele ce-l învăţase acei'necunoscuţi. ŞEZ. I 208. ^ Intranz, După sfatul acesta a fi urmat ¡erpoaica de maică. SBIEKA^ p. 31'. Mult se gindi bietul om ce-ar face fi cum ar urma ca să nimerească mai bine. RETEGANUL, P. I 44. Asa a trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului. CREANGX, p. 202. Refl. pas. (învechit) Ce să urmează după obiceiul pămîntului n-are nevoie de scris, delavrancea, o. n 137. (Im pers.) Să propuie în cameră votarea pensiei întregi a frate-meu pentru văduva lui, precum s-a urmai pentru văduva lui beizade Iancu Ghica. aiecsandki, S, 171. -4. (Rar) A urmări o problemă ştiinţifică, un studiu. [Filimon] a studiat şi a urmat dezvoltarea cioco- -iuliA. ghica, s. a. 81. 4. T r a n z. A frecventa un curs şcolar. Dacă tot ai urmat chimia, cin’ te-a pus să te bagi in alimentare ■ . -în bucătărie? baranga, i. 153. Intranz. Familia s-a învoit să urmeze la liceul săsesc. REBREANU, I. 61. 5. Intranz. .A veni în timp după cineva sau ceva, a succeda (luînd locul). Urmau alţi bulgări, care rămîneau curaţi, dumitriu, N. 151. T r a n z. Cină unul trece, altul . vine în astă lume a-l urma. EMlNESCU, o. i 204. <0- Refl. Ca azi va fi ziua de mine, Ca mini toţi anii s-or urma. EMlNESCU, o. i 212. + A succeda la tron sau în altă funcţie. Urmafi in scaun viteazului Bogdan. DELAVRANCEA, o. II 90. Iliaf, urmind Jn tronul părintelui său, după o scurtă şi desfrinată domnie se duse la Constantinopol. negruzzi, s. I 143. G. Intranz. A-şi avea locul după cineva într-t) ierarhie. După gradul de caporal urmează cel de sergent. 7. T r a n z. A duce mai departe un lucru început (şi întrerupt) ; a continua. Urmindu-şi călătoria, ajunseră în cele din urmă în vîrful Hulei, de unde se vede Blajtd. cXlinkscu, e. 107. Se oprea la fiecare vapor, se uita lung, cercetător şi pleca înainte, urmindu-şi inspecţia, bart, s. m. 60. Închizînd ochii îşi aşeză iar capul să-şi urmeze somnul, caragiale, o. iii 68. (Cu complementul « drum » sau un echivalent al acestuia) Trenul îşi urmează drumul de la Periş către Buftea cu mare viteză. caragiale, o. n 163. Au lăsat-o să-şi urmeze drumul in pace şi n-au mai cerut de la dînsa nici un ajutor; creangX, o. a. 182. Ea-şi urma cărarea-n codru, eminescu, o. rv 235. (întărit prin «înainte») Harap-Alb ca de foc se ferea şi urmîndu-şi calea înainte la stăpinu-său le ducea. creangX, p. 228. Să lăsăm cetatea asta şi să ne urmăm drumul înainte, alecsandri, T. II 17. <$> (Urmat de propoziţii completive sau de construcţii infinitivale) Urmă să lucreze, ca să se încălzească, dumitriu, P. F. 17. Putem să urmăm a spune «umbrelă» cînd obiectul îl folosim pentru ploaie? sadoveanu, E. 38. Urmă să privească cu jind la ceata flăcăilor, rebueanu, i. 18. <$> 'Intranz. Jocul urmează tăcut, din ce in ce parcă măi sălbatic, rebreanu, I. 12. Dăscălimea o să urmeze înainte cu gazeta fi în lipsa lui. caragiale, o. i 128. Expr. Va urma = indicaţie pusă la sfîrşitul unui text tipărit într-o publicaţie periodică, pentru a arăta că textul este numai o parte a unei lucrări mai mari, care va apărea în fragmente succesive în numerele următoare ale publicaţiei. + I n -t r a n z. (Cu sensul reieşind din context) A continua vorba începută, a spune mai departe, a vorbi. Eu îl cunosc pe Jon Creangă, urmă el cu oarecare mindrie. sadoveanu, E. 111. Avocatul urmează, privind vesel împrejur. delavrancea, H. T. 213. O, bunul meu domn, viteazul meu soţ, urmă ea, destul! negruzzi, s. i 142. ‘.ţ 8. Intranz. A avea loc, a se produce, a se desfăşura. Nu cumva să' bleşteşti din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi. CreangX, p. 207. Vorba intre ei urma latineşte, negruzzi, s. i 285. O Re fl. (Rar) Voi încă să vă spui Ceea ce s-a urmat sub stăpinirea lui, ALEXANDRESCU, Mi 331. ' 9. Tranz. (Urmat de o completivă dreaptă, de un infinitiv sau de un conjunctiv) Are valoare de semi-auxiliar, dînd acţiunii verbului următor o nuanţă d& URMARE — 596 — URMĂ viitor sau de necesitate, care decurge sau rezultă dintr-o acţiune anterioară. Descoperirea voastră urma să dea pe lingă fontă şi un metal -rar; care înlocuieşte cositorul. •baranga, i. 198. [Mitropolitul] urma să treacă chiar în acea după-amiază, cu sobor de preoţi şi mare alai. SADO-VEANU, o. VIII 248. Ziua a doua de crăciun urmau să o '.petreacă toţi la Gogu. rebreanu, r. i 229. <$> I m p e r s. '■Urma deci să stau acolo încă o săptămină.baranga, i. 171. !Dar pentru că este o providenţă ■ ■ ■ prin aceea nu urmează că omul este un instrument orb al fatalităţii, bălcescu, o. ii 10. Povăţuieşte pe unde urmează de a călători cineva dintr-un loc într-altul. drXghici, R. 7. URMARE, urmări, s. f. Acţiunea de a u r m a şi rezultatul ei. 1. Consecinţă, concluzie, rezultat. Cearta de la horă 'nu va rămîne fără urmări. REBREANU, I. 35. Trebuie să sufăr urmările faptelor mele. B0I,IN'TIXKANU, q, 405. 'Simţi urmările nesocotinţei sale. NEGRUZZI, s. I 25. Loc. conj. Prin' (sau, învechit, în) urmare = în ^consecinţă, în concluzie, aşadar, deci. Licitaţia se va ţine prin urmare de bună seamă şi ei nu vor mai putea kîrti. vornic, p. 190. Eu te-am văzut mititică cit o Şchioapă. . în urmare, mi se poate trece cile le zic. AI.EC-SANDRI, T. 995. 2. Ceea ce urmează după... ; continuare (a unei lucrări, a unei acţiuni). Iată urmarea istoriei mele. GIIICA, A. 407. Spune, ne rugăm, pînă în sfirşit toată urmarea întîmplării. drXgiiici, r. 26. -$> Expr. A da urmare (unui ordin, unei dispoziţii) = a pune în aplicare, a lua în considerare, a da curs, a executa. 3. (învechit şi popular) Mod de a proceda, de a se purta; procedeu, faptă, purtare. Tată-su, care-i om bun şi blajin, o mingiie. Dar el nu ştie de urmările ei, ca \ maică-sa. SADOVEANU, o. VIII 214. Potoliră cîrtirile poporului asupra acestei 'urmări arbitrare, negruzzi, s. I 241. Să avem milă de nesocotita lui urmare. drXghici, R. 6. . URMAŞ, -Ă, - urmaşi, -e, s. m. şi f. 1. Continuator al unei familii (considerat în raport cu cei din generaţiile anterioare); -moştenitor (al titlului, âl averii). V. descendent. A luat cuvîntul ultimul urmaş al lui Puşkin, un tînăr pe care îl cunoscusem la Leningrad. STANCU, U.R.S.S. 171. Numai pe tine te am urmaş in toate bunurile mele. reteganui,, p. v 80. Ca mine, poimîne te-i trezi că ai îmbătrînit şi nu-ţi rămîne nici un urmaş. crkangX, p. 154. . : 2. F i g. Continuator al unei opere, al unei tradiţii, 'persoană care a primit o moştenire spitituală. 3. înlocuitor, succesor într-o demnitate (mai ales la scaunul domnesc). Rominii, subt urmaşii lui Dragoş, petrecu o viaţă primitivă. NEGRUZZI, S. I 271. Urmă, urme, s. f. I. 1. Semn concret lăsat de un obiect pe locul unde a stat sau pe unde a trecut (mai ales întipărit de piciorul omului sau de laba unui animal ■pe pămînt, pe zăpadă etc.). Stoicea nu-şi mai găsi urmele in pădure şi se rătăci. GALACTION, o. i 48. în zidurile ‘caselor vechi se cunosc şi azi urmele bombelor. VI,A1IUŢA, ■R. P. 12. Pe această zăpadă ce se topeşte acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucişate ale copailor? ODOBESCU, S. III 41. Pe aici a trecut cerbul. . . Vezi urma. Toroipane? âlECSAndrI, t. ii 70. E x p r. Po urma (sau po urmele) cuiva (sau a ceva) = prin locul pe unde a trecut sau a existat cineva sau ceva, după cineva sau ceva. S-d pus la pîndă 1 craiul pe urmele copilei, coşbuc, i>. ii 200. Nic’a lui Constantin a Cosmei, din Humuleşti, se duseşi el cu talpele băşicate pe urma lui Oşlobanu. creangă, a. 102. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? ! id. ib. 50. A merge (sau a iCica) pe urmele cuiva = a lua apucăturile cuiva, a imita pe cineva. • + Semn sau indiciu despre existenţa sau trecerea unei fiinţe (f i g. a unui fenomen); amprentă. Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viaţă omenească. HOGAŞ, M. N. 157. -0> (în construcţie cu verbul « a lăsa») Vijelia. . . nu lăsase nici o urmă, de parcă nici n-ar fi fost. STancu, U.R.S.S. 184. Vijelii de patimi îşi lăsaseră urmele, sadoveanu, o. i 421. Ah, durere, în ce parte De tine să fug departe? Urmă-n lume să nu las. AI.KCSANDRI, p. ii 102. <0- (în construcţie cu verbele « a căuta », « a prinde », « a lua» etc.) Banditul sta ascuns şi încă nu-i prinsese urma. vornic, p. 193. Căutau in ţară străină urma fetei Orheianului. SADOVEANU, o. VII 76. Am să le iau urma toată seara, ca un prepelicar. ALECSANDRI, T. i 158. -0» E x p r. A şti de urma cuiva = a şti unde se află şi cum trăieşte cineva. Ascultaţi-mă, hatmanul Mihu ştie de urma lui Crasneş şi a lui Cosma. delavrancea, o. ii 237. A nu mai da de urma cuiva, a pierde (sau a se pîcrdc) urma (sau urmele) cuiva = a pierde (a se pierde sau a face-să se piardă) orice ştire despre cineva. Ca o salvare posibilă îi licărea numai o mutare subită care să-i piarză urma. REBREANU, E. I 241. Cum aţi plecat de la noi, a pribegit din sat şi nimeni nu i-a mai dat de urmă. CANE, n.iii 51. Hai ş-om fugi in lume. Doar ni s-or pierde urmele. EMINESCU, o. I 176. A-ŞI pierde urma = a dispărea dintre ai săi, a face ca nimeni să nu ştie ce face şi unde trăieşte. Şi se duce tot cîntînd Ca să-şi piardă urma. IOSIF, p. 51. Nici urmă = de loc, nici un pic, cîtuşi de puţin. Nici urmă de zăpadă pe timpuri. STANCU, D. 120. Fără urmă (de. . ■) = fără nici un pic (de.. .). Şi zorile de-atîtea ori m-au găsit în geam, Fără urma somnului, isac, o. 56. Am picat în negru loc Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc, jarnîk-bîrseanu, d. 179. 2. Sfirşit, punct sau stadiu ultim. Urma insă ne va arăta că Andrei Bathori nu era de loc sincer in făgăduielile sale. BXLCESCU, O. II 219. + (învechit) Urmare, consecinţă, rezultat. Şi Cum să-ndrăznească la o aşa faptă Cu totu-mpotrivă şi neinţeleaptă! Nu gîndeşte urma, nu gîn-deşte răul. pann, p. v. i 57. •$> E x p r. Urma alege v. alege (1). 3. (Mat.) Punct în care o curbă intersectează o anumită suprafaţa. -4- Curbă de-a lungul căreia o suprafaţă interesectează altă suprafaţă. II. (în locuţiuni şi expresii) Loc. a d v. Din urmă = (cu sens local) a) din spate, dindărăt. Ajunse din urmă carul. DUMITRIU, N. 87. Din urmă, vine pe lingă oameni căpitanul. CA MII, PETRESCU, U. N. 268. Auzind pe cineva cîntînd din urmă, se uită înapoi. creangX, o. A. 204; I)) de la locul unde am rămas. Acum să ne întoarcem iar din urmă. creangX, p. 174. în urmă = a) (cu sens local) în spate, îndărăt. Se uita mereu în urmă să vadă -dacă nu este urmărit. Sahia, n. 94. Trecură munţi şi văi, lăsară în urmă păduri dese şi verzi. ISPIRESCU, I,. 22; b) (cu sens temporal) apoi, mai tîrziu, după aceea, ulterior. Mai in urmă, l-am intîlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui. caragiai,e, o. iii 233. în zădar fata moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul minelor sale. CREANGX, P. 284; c) (însoţit de o precizare de timp, introdusă .prin « cu » sau, pleonastic, prin « acum ») înainte de momentul "prezent, mai de mult (cu atîta timp). Cu treizeci de ani în urmă era cîmp pustiu pe aici. VLAIIUŢĂ, R. P. 32. Cu cinci luni în urmă o văzusem, negruzzi, s. i 50. (E x p r.) A rămîne în urmă = a nu ţine pasul cu cineva, a se lăsa întrecut de alţii pe drum sau, f i g., în activitate, în muncă. Flăcăul rămăsese în urmă, ca să puie la adăpost caii. sadoveanu, B. 69. (Despre ceas) A li (sau a merge) în urmă — a arăta o oră mai mică decît cea oficială. A rămîne în urmă = a funcţiona prost, mergînd mai încet decît normal. Pe urmă = mai tîrziu, după aceea, ulterior. Şi pe urmă mi-am mai adus aminte de ceva. C. PETRESCU, C. V. 105. Drumul urcă întîi anevoie... pe urmă însă URMA — 597 — URMĂRITOR înaintează vesel, rebreanu, 1. 9. Pe urmă au dat foc şi ■pădurii, caragiale, o. ni 89. Frunză verde flori domneşti Ia tu seama ce iubeşti Că pe urmă te căieşti. hodoş, P, P. 104. La urmă = a) în ultimul moment, la sfîrşit de tot, într-un tîrziu. La urmă au venit şi muntenii, sadoveanu, b. 6. La urmă mă hotării să mă duc la doamna B. negruzzi, s. i 67; 1)) în definitiv. Sint eu la urmă vinovată CăLeana umblă ca turbată Să-l vadă-n casa lor intrind Odată? coşbuc, p. i 129. Pînă Ia urmă, în celc din (sau de pc) urmă sau la (rar în) urma urmoi (sau urmelor) = la sfîrşitul unui şir, al unei succesiuni, după ce s-a terminat tot, s-au epuizat toate mijloacele; p. ext. în definitiv, aşa-zicînd. Toţi recunoşteau pină la urmă că la ei e linişte. REBREANU, R. n 7. Sculindu-se, Bul Mihai se duse prin acea pădure pe calea apucată mai departe, pină in urma urmelor dete de marginea acelei păduri; bota, p. 31. Tîrziu, la urma urmei, a văzut Fata că de lapte doniţa e goală, coşbuc, P.-i 248. Laurmaurmeielenunepotfaceniciun rău. ionescu-RION, c. 25. în cele de pe urmă ii zise: văz, luminate împărate, că tot ce-am cerut mi s-a împlinit, ispirescu, L. 29. La urma urmelor Ivan scoate de barbă şi pe Scaraos-chi şi-i trage un frecuş. creangX, p. 306. (în legătură cu verbe de mişcare) La urmă (sau loc. prep. la urma cuiva) = la locul de baştină' al cuiva. Cerinat mai şezu cit şesu la Curte, apoi se întoarse la urma lui. GANE, n. ii 89. A opta zi, s-a hotării Negoiţă să se pornească la urma lui, înspre • părţile Jiului., caragiale, p. 101. (E x p r.) A trimite pc cineva la urmă (sau la urma Iui) = a trimite pe cineva (uneori escortat de forţa publică) la locul de unde este originar. Am ordin.. . cînd oi prinde călugări vagabonzi prin satele mele, să-i trimit la urmă. STXnoiu, c. i. 32. De s-o deştepta domnul ca ieri... ne trimite la urma noastră, delavrancea, o. ii 153. Loc. adj. Din urmă = (cu sens temporal) precedent, anterior. Se aflau itt Păuna ciţiva refugiaţi aduşi acolo de nenorocirile războiului din urmă. sadoveanu, P. m. 9. Credinciosul i-a spus cu de-amăruntul ce se petrecuse in odaia lui in cele două nopţi din urmă. creangX, p. 99. (Cel sau cel mai) do pe (sau din) urmă = ultimul (dintr-o succesiune). • Ogoarele negre şi cleioase ieşeau de sub întinderile celor din urmă zăpezi din martie. dumitriu, n. 13. Ascultă, Moghilă. Vorba de pe urmă a lui Ştefan e lege? delavrancea, a. 79. Scosese acum pe tipsie şi cloşca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde. creangX, p. 99. Acest din urmă argument mă făcu să mă trag de Ia fereastră. NEGRUZZI, s. I 58. (Expr.) Ceasul de pe (sau din) urmă = momentul dinainte , de moarte. în ceasid de pe urmă mi-oi aduce aminte că-s fiica lui Şoimatt bătrinul! alecsandri, T. ii 26. -0« L o c. prep. în urma cuiva (sau a cova) = a) (cu sens local) în spatele cuiva. I se păruse că umblă cineva în urma lui. dumitriu, n. 14. Călătorii zoreau spre ieşire, cei mulţi cu bagajele in. mină, cei puţini cu hamalii in urma lor. rebreanu, r. i 16. Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin in urma Iui un lanţ. EMiNESdu, o. i 87. în lături, înainte, în urmă-i totul moare. ALECr sandri, P. iii 290; b) (cu sens temporal) după aceea, mai tîrziu, ulterior. Aici, in urma frigului, au venit călduri uscate. caraglm.E, o. vii 34; c) ca consecinţă a. . . în urma victoriei U.R.S.S. asupra Germaniei fasciste, o serie de ţări din Europa centrală şi de sud-est s-au desprins din sistemul capitalist, scînteia, . 1954, nr. 2903. Expr. (Do) po urma cuiva (sau a cova) = rămas, dobîndit, obţinut de Ia cineva, rezultat din cauza cuiva său a ceva. Ştia pe Ţraico văduv şi fără nici un copil de pe urma. primei lui căsătorii. GALACTION, o. i 174. Administra averea lui Mihai şi a celor două surori ale lui, Cora şi Ralu, rămaşi orfani acum patru ani pe urma unui accident de automobil, c. petrescu, î. I 11. Am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale. caragiale, o. iii 48. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? creangX, a. 50. URMĂRÎ, urmăresc, vb. IV. T r a n z.- 1. A. se lua după cineva, a merge (în ascuns) pe urmele cuiva (pentru-a-i supraveghea mişcările sau pentru a-l ajunge, a-l prinde); Se uită mereu în urmă să vadă dacă nu este urmărite SAHIA, N. 94. Mă simt. . . cuprins de oboseala sufletească', pe care o simţi cînd, într-un vis grozav, te-a urmărit un, nebun. IONESCU-RION, c. -45. Se luase după el -şi cit colea il urmări, pină îl ajunse, ispirescu,L. 140. Tinere, ce plin• de visuri urmăreşti vre o femeie, Pe cînd luna,- scut de aur,, străluceşte prin alee. ëminescu, o.. 1.159. (în contexte; figurate) Mi-am legat de pasu-ţi viaţa mea trudită Te-am-urmărit ca umbra. vlahuţX, o. a. 63. ^ Re f 1. r e c ir. p r o c. F i g. Se zguduie tot .domul.. . ■ Plînsori sfişig— toare, împinse de blestem, Se urmăresc prin boite. EMl-\ nescu, o. i 94. + A ţine sub observaţie, a supraveghea. Deşi nu se afla încadrat in mişcarea revoluţionară, Turgher, niev era urmărit şi supravegheat în ceea ce publica, sado-, veanu, E. 235. -+• A face demersuri judiciare împotriva, cuiva. . ■ 2. A se ţine de o linie, de o urmă, de o indicaţie (pentru a nu pierde direcţia). Cite zile nu pierdusem, noi ofiţerii tineri, cu hărţile dinainte, urmărind cu degetul' conturul coastelor Asiei Mici. barT, s. m. 11. ' . ' •' 3. A însoţi (pe cineva. sau ceva) cu privirea,, cu gîndul (fără a se deplasa). Cité un bătrîn care.stătea la; fereastră întindea gîtul şi il 'urmărea cu ochii. .DUMiTRIUj, n. 152. Cu ochii urmăream mişcările lucrătorilor, sadoveanu, o. viii 171. Pipirig, cu braţele încrucişate 'pe piept^ ii urmăreşte din ochi. TOPÎrceanu, p. '280.*" ^ ' (Poètic) Făt-Frumos mergea mereu, urmărind cu] cîntecul" dorul' inimii lui. EMlNESCU, N. 5. ' ' >! 4. F i g. A se ţine după cineva în ; mod-'supărător; a obseda. Viscolul nu se domoli multe. zile. Muzica , lui . fioroasă mă urmărea şi-n somn. -Sadoveanu, ',0.. vni. l-72,\ Am eu un gînd care mă tot urmăreşte de mult. vlaituţX, . la CADE. : ‘ v' ' 5. A se ocupa de viaţa, de" a_ctivitàteà,,'',dë''mhni->‘ festările cuiva. în anii mai tirzii, am iifniănt fie cit am' putut viaţa lui Creangă, sadoveanu^ ÎO'l. Toţi camarazir urmăresc cu interes prietenia mea cu ofiţerul ungur. CAMIV petrescu, u. N. 246. . A se ocupa în mod 'stăruitor; de o manifestare sau de o mişcare’ socială; ' ştiinţifică, politică. Urmărind cu atenţie presa, oamenii[■muncii4 cunosc mai bine roadele aplicării experienţei înaintate in diferite domenii, scînteia, i 953, nr. 2788. A sţiidia,-a examina. (Refl. pa s.) Substanţele ’'radioactive, jYi urmăresc cam de zece milioane de ori mai uşor decit celi^ stabile, contemporanul, s. n, 1950, nr. 185, 2/1. + Â. asculta o expunere orală (uneori ccmparind cu textul ■' scris). Urmăreşte conferinţa. G. A avea drept scop, a se strădui pentru tinde Ia. . . Politica externă a statelor din lagărul păcii şi socialismului, in frunte cu Uniunea .Sovietică, rtu urmă-. ; reşte subjugarea sau cotropirea altor ţări. lupta de clasX,. 1954,-nr. 1, 11 . El urmăreşte un interes cu dumr]eavt>astr,ă!-. sadoveanu, p. m. 33. Tu nu vei urmări viaţa ,vagabon-.. dantă a slujbelor, nu-i aşa? bolintineanu, o. 406.,, URMĂRIRE, urmăriri, s. f. Acţiunea de.a u rmăr.i şi rezultatul ei; fugărire. Tirgul, prin crăpăturile obloanelor, prin spărturi de poduri, privea, cu sufletul la gură, urmărirea. ÇAMILAR, N. I 74. + Supraveghere, controlare, URMĂRIT, -A, urmăriţi, -te, s. m. şi f. Persoană’ pusă sub urmărire. Urmăritul a fost prins. ' CAmilar,.’ n. I 181.' URMÂRITÔR, urmăritori, s. m. Persoană care urmă-i . reşte pe cineva (ca să-l prindă, -să-l supravegheze). P*, cind se apropiau urmăritorii, focuri: de: puşcă sparseră, tăcerea, dumitriu,. v. L. 89. Cind se înăiţasirră săneţilei la spatele Vatamanului, cei şase urmăritori -se trăseseră, îndărăt, sadoveanu, o. vu 39. URMĂTOR - 598 - URSAC URMĂTOR, -OĂRE, următori-oare, adj. 1. Care urmează (în timp sau în spaţiu) după cineva sau după ceva ; ulterior. Dumineca următoare primăria se umplu de oameni, rebreanu, R. i 233. Favorizată de împăraţii Următori... colonia romană, în vreme de 160, ani, ajunse într-o stare foarte înfloritoare. bXi,CESCU, o. ii 11. •$* (Substantivat) Pagina 4 şi următoarele. + (Substantivat, .învechit) Urmaş, succesor, descendent. Dorobanţii, sub Matei Basarab şi sub următorul acestuia, uciseră sute de familii. bountineanu, O. 423. Să ciştigăm şi noi de la următorii tioştri mulţumirile ce le aud moşii şi strămoşii. GOLESCU, f. 3. + Care este arătat mai departe, care esté aşa precum urmează mai jos. îţi urez ca să se poată aplica cărţii tale şi exametrii următori, odobescu, S. iii 12. Scrise răvaşul următor, negruzzi, s. i 25. 2, (Astăzi rar) Care urmează un sfat, o poruncă întocmai, care se conformează întru totul. Căpătai încredinţarea că m-a înţeles şi că va fi următoare sfaturilor mele. hogaş, m. n. 184. Oricum îmi vei porunci, voi fi următor, gorjan, h. iv 224. URMTŞOĂilA, urmişoare, s. f. (Popular) Urmuliţă. Ş-a dat peste-o tirmişoară de fiară. Da nu-i de fiară, ci-i de căprioarăT SEVASTOS, n. 169. URMULlŢĂ, urmuliţe, s. f. (Popular) Diminutiv al lui urmă. Să-mi plîngi urmuliţele mele, Cu lacrimi afnare de jele. mat. FOI.K. 761. URMUŞOĂRĂ, urmuşoare, s. f. (Popular) Urmuliţă. S început a bea apă dintr-o urmuşoară ce se afla pe malul riuşorului. marian, o. i 181. Aflînd uimişoară de fiară, Stau . toţi oştenii, să miară.' sevastos, N. 99. URMÎJŢĂ, urmuţe, s. f. (Popular) Urmuliţă. După mine te-i uita, Doar mă-i vedea undeva, Ori pe mine, ari urmufa $i ţ-a rupe inimuţa. ŞEZ. ii 56. CR\Ă, urne, s. f. 1. (Adesea determinat prin «funerară»), Vas în care se păstrează cenuşa unui mort incinerat. Zidul împrejmuitor al mănăstirii. . : păstra în el urnele celor incineraţi. STancu, u.r.s.s. 79. O urnă funerară păstrătoare de cenuşi, odobescu, s. I 212. «0> F i g. Cărţile acestea ale noastre sînt urne sacre, cuprinzind inima fraţilor noştri scumpi, scriitorii şi ginditorii. SADOVEANU, E. 23. . 2. Casetă sau cutie cu o deschizătură îngustă, în care se introduc buletinele de vot. în faţa urnelor s-au perindat numeroşi cetăţeni, scînteia, 1954, nr. 2921. 3. Cutie în care se depun numerele unei loterii. (F i g.) Trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii. EMI-NIÎSCU, O. I 130. 4. Unitate de măsură la romani, valorînd aproximativ 2“,704 litri. URNI, urnesc, vb. IV. 1. Refl. A se mişca din foc cu oarecare greutate, depunînd un efort. Caii se urniră şi pornirăm la pas. SADOVEANU, O. VI 9. Cînd nu-i convenea lui să se urnească, ¡ie.hr !. . . miro-niîscu, S. A. 107. (Urmat de determinări locale, temporale sau modale) Carul scîrţii şi se urni din noroi. DUMITUIU, N. 88. E vremea să plecăm, căci se înserează!. . . Se urniră deodată cu toţii, rebreanu, i. 100. Caii mergeau acum destul de repede... şi era o minune de pîrtie, dar tute mi se părea că de-abia ne urnim. vlahuţă, o. a.'491. <0> (întărit prin «din Ioc») M-am urnit din loc cu spinarea încovoiată, vornic, p. 20. Urnindu-se din loc, începu a-şi tîrîi iar ciubotele grele, sadoveanu, o. vin 123. <0* F i g. Nu pricepea ce s-a putut urni în sufletul lui deodată. REBREANU, I. 111. «0» T r a n z. fact. [Mama] nu ştia cum să mă urnească mai degrabă'din casăcreangă, o. a. 95. Expr. A (nu)- so da urnit = a (nu) se hotărî să plece. Nici în ruptul capului nu se dădu urnită din loc cu un pas măcar înainte, hogaş, m. N, 93. N-au avut biata iapă încotro, au trebuit să se deie urnită şi să fugă de gurile lor. sbiera, p. 59. + A părăsi (cu oarecare greutate) localitatea unde se află, a se . pune în mişcare, a pleca. Boierii răsculaţi se urniră de la Hîrlău. sadoveanu, o. vii 127. <0> Tranz. fact. Sunînd din buciume, boierii îşi urniră gloatele de la Cucu-teni. sadoveanu, o. vii 130. 2. T r a n z. A mişca din loc (trăgînd, împingînd, smucind). Bouleanul rămîne în soare, încremenit, cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata să urnească iarăşi plugul pe brazdă. GÎRLEANU, h. 139. Urnim o stîncă din locul ei, care era numai înţinată. CREANGĂ, o. A. 46. Braţul meu nu poate o piatră să urnească! alecsandri, T. ii 122. <0> (în contexte figurate) Om foarte de treabă, cu trei fete de măritat pe care nu le poate urni cu nici un chip, deşi sînt drăguţe. REBREANU, R. I 71. Mi-am urnit piatra din casă. aeecsandri, t. i 59. <0> F i g. Urniţi, tovarăşi, jalea din oraş. dragomir, p. 19. + A pune în funcţie o maşină, un sistem tehnic. Din iazul ăsta am scos peste trei ani o vină de apă in pirîul morii, de-am urnit microcentrala. V. ROM. noiembrie 1953, 202. URNÎRE, urniri, s. f. Acţiunea de a (se) u r n i. şi rezultatul ei; mişcare, clintire. (F i g.) Scrisoarea este din acele manifestări strălucite ale spiritelor răzvrătite care determină cu sacrificiul persoanei lor urnirea formelor ruginite. cXxinescu, i. c. 108. UROBILÎNĂ s. f. Pigment biliar (colorant al urinei) rezultat din degradarea hemoglobinei. UROLOGIE s. f. Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul aparatului urinar şi (Ia bărbaţi) cu cel al aparatului genital. UROSCOPÎE s. f. Examen de laborator al urinei. URS, urşi, s. m. 1. Mamifer carnivor cu trupul masiv, acoperit de o blană deasă brun-negricioasă sau roşcată ; se hrăneşte şi cu vegetale, iar iama hibernează (Ursus arctos). Cit despre zmeură, dacă mi-ar fi fost sete, n-aş fi avut decît să întind mîna şi s-o culeg chiar de subt labele ursului. hogaş, m. n. 171. Cum văzu ursul, îl luă la cătare cu o săgeată. ISPIRESCU, h. 326. La capătul podtilui îl şi întîmpină un urs mornăind. CREANGĂ, p. 185. <0* (Cu aluzie la animalul îmblînzit şi dresat) Lumea se uita la noi ca la urs. PREDA, î. 88. Se ţineau [copiii] după ei ca după urs. CAMn, petrescu, o. II 250. Mai bine jucam ursul la porţile străine, bountineanu, o. 198. <0- Urs alb = urs polar. Urs polar v. polar. <£> Expr. A vinde pielea ursului din pădure sau tocmeala în tîrg şi ursul în crîng = a conta pe un lucru înainte de a fi sigur că îl ai. A trage nădejde ca ursul de coadă = a nădăjdui lucruri imposibil de realizat. (în basme) De Cînd se băteau urşii în coadă = foarte demult, de cînd nu se ţine minte. A fost odată, ca niciodată. . . de cînd se .băteau urşii în coadă. ISPIRESCU, E. 1. (Glumeţ) De a‘.a n-are ursul coadă, se spune acelora care au o purtare nepotrivită cu situaţia lor, cu momentul respectiv etc. + F i g. Om greoi sau ursuz, nesociabil, care fuge de lume, care trăieşte retras. Să încălzesc apă pentru ursul meu. DAVTDOGI.U, M. 44. D-apoi bine, băiete, ce mă socoţt pe mine?... urs din bîrlog? AEECS.ANDRI, t. 1369. -0> Compuse: (Bot.) laba-ursului v. labă (1); barta-ursului v. barbă; brînca-ursului v. brincă® (3). 2. Boţ de mămăligă umplut cu brînză şi prăjit pe jăratic; bulz. Nu ştiu cum îi cade un urs mare din sîn şi de-a dura prin clasă. CREANGĂ, a. 77. Ursul se pune in traista gospodarului cînd pleacă la drum. ŞEZ. vil 115. 3. Fiecare dintre grinzile longitudinale ale unui pod de lemn. + Fiecare dintre stîlpii care susţin talpa prispei la casele ţărăneşti. URSĂC, ursaci, s. m. (Popular) Diminutiv al lui urs; pui de urs. URSAR - 599 - URSU2T URSAR, ursari, s. m. Cel care conduce urşi dresaţi şi îi pune să joace pentru a aduna bani. In jurul lăutarilor ursarii duc urşii, STANCU, D. 182. Ursu mormăie pe vale Şi ursaru-i şade-n şale Şi-l struneşte de urechi Să scurme răzoare vechi (Tractorul), sadoveanu, p. c. 5. Un urs. . . nu de cei pe care-i joacă ursarii, ci de mămăligă. creangX, a. 77. IÎRSĂ, urse, s. f. 1. (în expr.) Ursa-mare = carul mare, v. car2 (I 1). Zice că aceea e una-mare, şi eu zic că nu e aceea, delavrancea, o. ii 330. Ursa-mică = carul, mic, v. car2 (I 1). Mă uitam la ursa-mică. negruzzi, s. I 58. 2. (Regional) Femela ursului; ursoaică. URSĂREĂSĂ, ursărese, s. f. Soţia ursarului. URSĂRESC, -EĂSCĂ, ursăreşti, adj. De urs, ca de urs. [Lupta] se urmează in deosebite chipuri, cu deosebite numiri: de pildă lupta voinicească, lupta ciobănească, lupta ursărească. AI^ECSANDRI, p. p. 26. + De ursar, al ursarului. Urşii c-ursul ursărese In danţuri nu se lovesc. PA NN, p. v. ii 163. URSĂRÎŢĂ, ursăriţe, s. f. Ursăreasă. Mi-au ieşit înainte Toate ursăriţele. PXSCUI,ESCU, i,. p. 126. URSEĂLĂ, urseli, s. f. Faptul de a ursi. Ursitele... se sfătuiesc asupra urselei copilului, marian, na. 150. URSÎSC, -EÂSCĂ, urseşti, adj. Î. (în descîntece) De urs, ca de urs. Tuse ursească... tu să ieşi, să nu mai tuşeşti. ŞEZ. vii 93. 2. (în expr.) Măr ursesc = soi de mere roşii, dulci şi aspre Ia gust. Prune urseşti = soi de prune rotunde, roşietice, care se coc tîrziu. URSI, ursesc, vb. IV. Tranz. (în concepţiile mistice, mai ales la forma pasivă) A hotărî dinainte soarta unei fiinţe sau a unui lucru; a destina, a meni, a predestina. Să-mi uit singurătatea.. . toate cîte'am îndurat, De cînd fui ursită-n lume să fiu fată de-mpărat. EFTimiu, î. 28. Mi-a fost pe semne calea De un duşman ursită. TOPÎR-ceanu, B. 75. El tremură în umbră, Şi-n lunga-i agonie Se crede pentru osîndă ursit pe veşnicie. pXun-pincio, I’. 45. Bat-o crucea ursitoare Care m-a ursit pe mine Să n-am nici o zi cu bine. AI.KCSANDIU, p. p. 277. (Poetic) A ursit-o-n faşă dorul De-a fi dragă tuturor! coşbuc, r. I 138. + Intranz. (Despre ursitoare) A rosti formule magice care să hotărască soarta unei fiinţe sau a unui lucru. Cînd începură ursitoarele să ursească, el se făcu numai urechi, ispirescu, I,. 97. URSlT, -Ă, ursiţi, -te, adj. (în concepţiile mistice, despre soarta unei fiinţe sau a unui lucru) Care a fost hotărît dinainte, predestinat, menit, sortit. (Poetic) Omenire viitoare. . . Multe fapte azi ursite le vei ţese-n viitor. beldiceanu, p. 125. + (Substantivat) Persoană considerată ca fiind predestinată să fie soţ sau soţie cuiva. Tu eşti ursitul inimii mele. ispirescu, i,. 35. Sint menită Ca să fiu a ta ursită, alecsandri, p. ii 91. Tu ai fost ursita mea. TEODORESCU, p. p. 452. URSÎTĂ, ursite, s. f. (în concepţiile mistice) 1. Soartă, destin; fatalitate. Sora mea, ursita noastră nu-i ursita celorlalte, între noi şi lumea largă sînt atîtea ziduri nalte. EFTIMIU, î. 26. O zi va veni, cît de tirziu, cînd ursitele glorioase ce el a visat pentru naţie se vor îndeplini. bXlces-cu, o. ii 228. <0- Expr. (Regional) A faco (cuiva) po (sau de) ursiţii = a vrăji pe cineva (pentru a-i lua soţul, soţia, iubitul). Află mata, domnule căpitan, că şi de ursită mi-a făcut, sadoveanu, o. vm 186. Băbătia lui. . . nu ştiu ce avea. .. ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut de ursită, ba că-i e făcut de plinsori. creangX, p. 111. La răchita răsădită Face-o babă pe ursită. ŞEZ. in 124. 2. Ursitoare (1). (Poetic) A, dac-a ta piaţă De asprele ursite nu ar fi fost curmată. AXEXANDRESCU, m. 27. URSITOARE, ursitoare, s. f. (în concepţiile mistice) 1. Fiinţă imaginajă despre care se crede că hotărăşte soarta omului, imediat după naşterea Iui. Se vede că-l ursise ursitoarea să-i putrezească oasele în pădurea Cotoşmanei. GA!, ACT ION, o. I 274. Dragul meu, nu sînt frumoasă? Toate darurile firii Mi le-au dat la leagăn daruri ursitoarele, zefirii. EFTIMIU, î. 106. Cununa ta de zile şi de visuri Au împletit-o rele ursitoare. GOGA, P. 30. A treia seară, cînd veniră ursitoarele, se intimplă ca unchiaşul să fie deştept. ISPIRESCU, I,. 97. 2. (învechit) Soartă, destin, ursită (1). Aşa mi-a fost ursitoarea sau planeta, gorjan, h. II 69. Nouă ani dacă trecea. .. Ursitoarea se-mplinea, Fecioraşul se-ntorcea. TEODORESCU, r. P. 618. — PI. şi: ursitori (eminescu, N. 29). URSITOR, -OÂKE, ursitori, -oare, adj. (în concepţiile mistice) Care urseşte, care hotărăşte dinainte soarta unei fiinţe sau a unui lucru. Aşa mi-a fost scris in slovele ursitoare, marian, na. 62. + (Substantivat) Persoană considerată ca fiind predestinată să fie soţ sau soţie cuiva. Briu, briuşorul meu, Arată-mi pe ursitorul meu, Care-i dat de dumnezeu, în vis să-l visez, Aievea să-l văz. PAMFII.E, CR. 31. Aşa să nu poată Ursitorul meu fără mine, Cum umblă puiul după cloşcă. pXsculescu, L. p. 127. URSOĂICĂ1, ursoaice, s. f. 1. Femela ursului; ursoaie. Gruia Dudău trage ursoaica de lanţ. STancu, d. 182. Ne-a împrăştiat furtună tocmai cînd dăduserăm peste' ursoaică. galacTion, o. I 50. 2. Coş mai mic, care trage fumul de la o sobă lăturalnică şi-i dă drumul într-un coş mai mare; coş de nuiele lipite cu pămînt, construit deasupra cuptorului, prin care trece fumul (v. ursoaie). Nu-i im hogeag; e o zidire piezişă care se cheamă « ursoaică » în Ţara-de-Sus. sadoveanu, F. J. 598. Văzui de departe fumul de la ursoaica caselor noastre, gane, n. ii 120. 3. Stîlp sau bîrnă de susţinere la o clădire; ursoaie. URSOAICĂ2, ursoaice, s. f. (Popular) Ursitoare. Nu peste mult vor veni şi ursoaicele şi vor pune pe masă o mulţime de bani. pamfilE, m. r. i 15. URSOĂIE, ursoi, s. f. 1. (Rar) Ursoaică1 (1). 2. Coş de nuiele sau de seînduri aşezat deasupra vetrei, prin care trece fumul. V. ursoaică1 (2). 3. Ursoaică1 (3). 4. Fiecare din bîrnele în ale căror scobituri se fixează jugul joagărului. URSULEŢ, ursuleţi, s. m. Diminutiv al Iui urs; pui de urs. URSULÎNĂ, ursuline, s. f. Călugăriţă catolică (dintr-un ordin călugăresc care se ocupă de îngrijirea bolnavilor şi de educaţia fetelor). URStJZ, -Ă, ursuzi, -e, adj. (Despre persoane şi despre înfăţişarea sau atitudinea lor) Morocănos, neprietenos, necomunicativ, posac. Ce figură ursuiă şi posomorită are Peruianu! yî.aiiu'i'a, o. a. iii 65. Gheorghe s-a arătat a fi un om prea brutal şi prea ursuz ■ . . suduia mereu şi mormăia singur prin ogradă, caragiale, o. i 284. (Adverbial) Se uită ursuz la nevastă-sa care are bani, dar nu-i dă. REBREANU, I. 15. <0- (Substantivat) Eşti un ursuz şi un fricos capabil să-mi strici toată dispoziţia! rebreanu, r. ii 99. + F i g. (Despre obiecte) Lipsit de atracţie, respingător. După o lună de şedere într-un loc, i se păreau vechi şi ursuze toate lucrurile din odaie. vlahuţX, o. a. iii 18. Ce ursuză-i vatra rece! Parc-aş sta c-un mort in casă. id. o. a. 86. — Variantă: liursiiz, -ă (sadoveanu, m. c. 7, hogaş,, dr. n 2, creangX, p. 292) adj. URSUZENIE — 600 — URZICAR URSUZENIE s. f. (Rar) Atitudine, comportare de om ursuz. Ursuzenia ta a fost tălmăcită ca semn al oboselii. pas, z. I 267. URSUZLÎC s. n. 1.. (Turcism'învechit) Nenoroc,' ghinion. Dacă unui proprietar care are două perechi de case, ii rămine o pereche neînchiriate, desigur se mută, din casa în care a şezut in casa goală... — Probabil: pentru ca să spargă ttrsuzlîcul, zici dumneata. CARAGIALE, o. II 156. 2. Ursuzenie. — Variante: ursuzluc (m. I. caragiale, c. 126), hursuzldc (hogaş, h. 80, id. dr. ii 2) hurzuzlîc (d. zamfirescu, r. 205) s. n. URSUZLÎJC s. n. V. ursuzlîc. URŞINÎC s. n. (învechit) Catifea. în urşinic şi matasă îmbrăcate. budai-delEANU, ţ. 82. URTICACÎE, urticacee, s. f. (La pl.) Familie de plante erbacee, cu flori de obicei monoice, mai rar dioice, reunite în spice aşezate Ja baza frunzelor; (la sg.) plantă din această familie. URTICĂNT, -Ă, urticanţi, -te, adj. (Rar) Care umcă; usturător. Urzica este acoperită cu peri urticanţi. URTICÂRIE s. f. Spuzeală sub forma unor băşicuţe de culoare roşie care apar pe piele, însoţite de o mîncări-me puternică (şi provenind de obicei dintr-o intoxicaţie) (v. b 1 î n d ă); p. e x t. nume dat impropriu eczemelor.' Cazuri de urticarie asociate cu migrena, PARHON, O. A. I; 255. URUÎ1 vb. IV v. hurui. URUÎ2 vb. IV v. urlui1. ! URUIÂLĂ s. f. v. urluială. URUlOC, uruioace, s. n. (Popular) Partea urzelii de la capătul pînzei, care nu se mai poate ţese şi care se taie ţi se aruncă cînd se scoate pînza din război. Aţa de tăiet mămăliga se face din uruioc. şez. viii 90. — Variantă: uridc (sevastos, N. 315) s. n. URUÎT, -Ă adj. v. urluit. . URUITOĂRE s. f. uriuitoare. URUIT ORĂ s. f. v. huruituru. URZĂR, urzare, s. n. Urzitoare (1). Pe urzar am'l urzit-o. şez. xi 44. URZEĂLĂ, urzeli, s. f. 1. Ansamblul firelor textile j montate în război, printre care se petrece firul de bătătură ' pentru a ţese. Simina,fată harnică, se sculase des-de-diminea- ■ ţă, căci avea urzeală-n război, şi la război hărnicia se măsoară cu cotul, slavici, o. i 223, Surtucul lui. ■ . era mai mult urzeală decit bătătură. EMlNESCU, N. 42. Covor, de mătase, cu urzeala-n şase. TEODO.RESCU, p. P. 85. Ay .Fig. Grigore Vîrnav privi a doua oară prin urzeala florilor de gheaţă. GALAN* Z. R. 174. 2. Fig. (Rar) Alcătuire, conformaţie, structură. [Galileu] a dovedit. . . că toată urzeala lumii este înte- I meiată pe o neîntreruptă mişcare, odobescu, s. iii 319. ! 3. Fig. Intrigă, uneltire, conspiraţie, complot. Ne- ! bunul nu lucrase numai de capul lui. .. la mijloc fusese o urzeală. PAS, L. I 241. URZf, urzesc, vb. IV. T ranz. 1. A pregăti urzeala pentru ţesut (trecînd firul de pe mosor pe alergătoare sau pe urzitoare, de unde se montează apoi pe război). îi dete o chită de cînepă şi-i spuse că pînă în seară s-o \ toarcă... s-o urzească, s-o ţeasă. marian, o. II 184. Nevas-tă-sa era în vecini. . . urzea pîitză. RETEGANUL, p. ii 55. : Fig. Lingă lac, pe care norii Au urzit o umbră fină. . . Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roşii Peste unda fermecată. EMlNESCU, o. I 72. (Prin analogie) Sus, paingul pe un frasin, urzind pînza-i diafană, Cu-al său fir de-argint subţire face-0 punte-aeriană. ALECSANDRI, P. A. 122.' Refl. pas. Vîrtelniţa se mişcă alene scîr- ţîind îndelungat şi lasă firul a se dezvăli. Aşa se urzeşte pînza. slavici, n. i 33. Bumbacul de pe mosoare se urzeşte, adecă se întinde, pre furci. I. IONESCU, M. 689. (în construcţii figurate) Prin pînza tăcerii ce se urzea, străpunse deodată un oftat prelung ca o chemare. rebreanu, P. s. 26. <)> Intranz. Am un cocoş: cu ciocul urzeşte, cu coada împleteşte (Acul). GOROVEi, c. 4. 2. F i g. A alcătui, a întocmi, a concepe. [Eminescu] umbla mult pe străzi şi prin Cişmigiu, fredonînd şi pierdut în ginduri, fiindcă îşi urzea atunci cea mai mare parte din temele poetice de mai tîrziu. CXLINESCU, E. 153. Capul în care altădată Urzise-atîtea ginduri o minte frămîntată. din umeri fu desprins! EFTIMIU, î. 146. în precuvîntarea sa el arată că ar fi dorit să urzească o istorie completă. bXlcescu, o. i 184. -ţ. A născoci, a scorni, a inventa. Povestea o întimplare pe care atunci, în clipa aceea, o urzea în minte. vlahuţX., o. a. iii 57. 3. A pune bazele, a întemeia, a funda, a clădi. îndată apoi, împrumutînd bani pe muncă, şi-a urzit casă in care să-şi petreacă o. viaţă tihnită. SADOVEANU, M. C. 70. Alexandru cel Bun urzi episcopiile de Roman şi de Rădăuţi, negruzzi, s. I 240. ^ Refl. pas. De pe loc se văzu-n • lume, urzindu-se colibi, sate. conachi, p. 299. (F i g.) A romînilor mărire Azi în lume se urzeşte, alecsandri, p. li 139. Intranz. A lua naştere, a se ivi, a se forma, a se înfiripa. Cînd grăunţele încep să se ivească pe ciocan, se zice că porumbul urzeşte. pamfilE, a. r. 89. Intranz. Fig. începuse să bată un vîntuleţ care cam urzica. La TDRG. (Despre persoane) A atinge cu o urzică sau, p. e x t., cu altă plantă, producînd o ustu-; rime dureroasă (şi o băşicare a pielii). Prind a o urzica pe mini, marian, na. 270. + Refl. A-şi băşica pielea (prin atingerea de urzici). S-a urzicat la picioare. 2. F i g. A înţepa, a pişcă cu vorba, a batjocori, a satiriza. Nu-i rostesc mîrşavul nume. . . Nici nu scriu aceste .versuri ca să-l bat ori să-l urzic. MACEDONSKI, o. I 9. Satira. . . urzicînd pe cei demni de rîs şi de reprobaţiune. . . are o origină foarte veche. ODOBESCU, S. I 32. URZICĂR1, urzicare, ,s. n. (Regional) Pînză care se pune pe faţa şi pe trupul mortului. în Munţii Apuseni ai Transilvaniei, trupul mortului se acopere asemenea cu o. pînză albă ţesută in casă, care se numeşte urzicar. MARIAN, î. 247. URZICĂR2, urzicari, s. m. 1; Numele popular al unei păsări mici, cu pene negricioase, care’ îşi face cuibul prin bălării, mai ales prin urzici şi se hrăneşte cu mus-culiţe. Acolo, de-a lungul bălăriilor, era odată zăplazul URZICARE — 601 — USCARE vechi şi înroşit de soare; sub streşinile sale late işi făceau cuiburile urzicarii. pXun-pincio, v. 106. (Cu pronunţare regională) Urzicariul. . . e una dintre păsăruicile cele mai mici cari se află in Europa, marian, o. i 431. 2. Fluture mic de culoare brun-roşiatică, cu pete mari negre, a cănii omidă de culoare neagră trăieşte ! pe urzici (Vanessă urticae). URZICĂRE, urzicări, s. f. Acţiunea de - a -(se) j urzica şi rezultatul ei; f i g. critică usturătoare, sati- ! rizare. Critici şi urzicări la adresa oamenilor însemnaţi. ODOBESCU, S. I 41. urzicăt; -Ă, urzicaţi, -te, adj. Cu pielea iritată, băşicată de urzici. , URZÎCĂ, urzici, s. f. 1. Plantă erbacee din familia urticaceelor,- cu flori dioice, verzui, în formă de ciorctine, aşezate la subsuoara frunzelor, cu tulpina şi frunzele acoperite cu peri urticanţi (Urtica dioica). In toate părţile se întind desişuri mari de bozii şi de urzici. vlahuţX, r. P. 107. Şi din... urzică "mai fac un feli de pinză. creangX, o. a. 299. Frunză verde de urzică, Primăvara-i noaptea mică. hodoş, p. p. 54. Eu cămaşa . i-am spălat Cu urzici i-o am frecat, alecsandri, p. p. 374. <0, Compuse : (Bot.) urzică-moartu=a) plantă erbacee din familia labiătelor, cu flori mari roşii-purpurii; creşte prin locurile umede din păduri, tufişuri şi grădini (La-mium) ; b) sugel; (Zool.) urzică-(le-inaro = animal marin .a căi ui înţepătură provoacă o iritaţie apielii (Actinia). 2. Ţesătură fabricată din fibrele urzicii (1), din care se confecţionează saci. URZICĂTOR, -OĂRE, urzicători, -oare, adj. Care urzică, care produce usturime. URZICĂTURĂ, urzicătari, ,s. f. Iritaţie a pielii în urma atingerii cu urzici; urzicare. URZI« OS, -OĂSĂ, urzicoşi, -oase, adj. (Rar, despre terenuri) Acoperit de urzici, plin de urzici. URZK CŢĂ, urzicuţe, s. f. Diminutiv al lui u r-zică (1). Frunză verde urzicuţă, Puicuţă, puicuţă, Cine ne-ă-ntilnit pe noi, Sărut ochii amindoi. ŞEZ. viii 30. URZlRE, urziri, s. f. Acţiunea de ,a urzi; f i g. uneltire, intrigă, complot. Şi de-o fi să mor in luptă prin urzire mişelească, N-o să afle Cosînzeana ? KKTimiu, î. 100. URZlT s. n. Acţiunea de a urzi; urzire. URZITOARE ,urzitoare, s. f. 1. Unealtă cu care se urzeşte materialul textil; maşină de urzit. Ursitoarea, numită in Ardeal şi în unele părţi ale Moldovei de sus urzoi sau urzari, se aşază în casă. pamfilE, i. c. 263. j 2. (Rar) Ursitoare. Văd apoi ztne maestre şi văd alte năluciri: Pe Zorilă şi Murgilă, cari grăbesc să mi se culce La cele trei urzitoare, lîngă tău de lapte dulce. > coşbuc, p. ii 138. ‘ URZITOR1, urzitoare, s. n. Maşină cu care.se confecţionează urzeli. URZITOR2, -OĂRE, urzitori, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care urzeşte pînza şi întinde urzeala pe războiul , de ţesut. ' 2. F i g. Uneltitor, conspirator, complotist. Fiind un om foarte ager — unul din cei mai deştepţi urzitori de intrigi din ţara şi secolid său — el îşi asimila oarecare : cultură. I0RGA, l. I 32. Pricep de unde vine această mişe-lească faptă. Urzitond ci. . ■ este de faţă. negruzzi, S. iii 140. URZOl, urzoaie, s. n. (Regionăl) Urzitoare (1). Hamică-i muierea mea, C-a pus pînza pe urzoi Şi-a pus-o de-un an, de doi. marian, s. 139. USÁGIU s. n. v. uzaj. USĂBÎRE s. f. v. osebire. USĂBlT adv. v. osobit1. USCÁ, usúc, vb.‘ I. '1. T r a n z. A scoate umezeala din sau de pe ceva (printr-un procedeu mecanic sau prin expunere Ia soare, la vînt, la foc etc.) ; a zbici, a zvînta. Să nu' răceşti. ■ . Să-ţi tiscăm hainele, dela-Vrancea, o.- ii 351. Pe piscul Grohotişului, un cioban deşteptat de furtună îşi atîţa iar focul, ca să-şi usuce opincile. RUSSO, o. 114. Seceră orz de prinzare Şi-l iisucă-ntr-o căldare, alecsandri, p. p. 353. <£■ Refl. Oaspeţii s-au dat lingă vatră să se usuce, sadoveanu, o. vm 255. Ne-am întins la soare să ne uscăm. GALACTION, o. I 62. Şedeam afară la soare cu pielea goală pînă se usca cenuşa pe noi. creangX, a. 28. El intră într-o cafenea de alături, ca să se usuce, eminescu, n. 35. (Expr.) A se usca (sau a 1 se usca cuiva) gura (sau gîtul) de sete, se spune cînd . cineva are o senzaţie puternică de sete, de căldură etc. Striga în gura mare că se usucă de sete. creangX, p. 242. •<$> Intranz. (în expr.) Bea de usucă = bea foarte mult. (Rar, într-o construcţie tranzitivă) Vinul bun, ocaua mică. Beau voinicii de-l usucă. Teodorescu, p. P. 331. + R e f 1. (Despre ochi) A înceta să mai verse lacrimi; (despre lacrimi) a înceta să mai curgă. Noapte-n codri mă apucă, Copacilor sînt nălucă, Ochi-mi nu se mai usucă. alecsandri, P. P. 277. <> T r a n z. Ochii din lacrămi nu şi-i mai uscară. ispirescu, , l. 162. Mireasa nu mai usca .ochii,. într-una plingea. şez. ii 112. 2. T r a n z. A deshidrata legume, fructe, carne, peşte, etc. (pentru a le putea conserva mai multă vreme). 8. Refl. (Despre plante, p. e x t. despre .locul unde cresc) A-şi pierde seva; a se veşteji, a se ofili. Pe unde trece ea, faţa pămîntului se usucă, eminescu, „n. 7. Vara trece, iarna vine, Şi tu, codre, te-ai uscat! alecsandri, p. A. 56. Iarba se usucă pe unde călcăm. RUSSO, o. 38. <ţ> F i g. Să mă primblu... să mă mai răcoresc, că m-am uscat aici în provinţie, alecsandri, t. 197. 4. Refl. (Despre fiinţe) A-şi pierde vlaga, a slăbi peste măsură (ca urmare a unei stări fizice sau psihice chinuitoare). De ce, cînd o văd, mă usuc? sadoveanu, o. I 290. Moartea. ■ . se uscase de se făcuse cirlig. ispirescu, L. 10, Amîndoi într-o durere se uscau de pe picioare. CONACHI, P. 84. <0> (Determinat prin «de dor») Te usuci de. dorul cui ştiu eu. creangX, a. 117. Susano. ■■ îmi eşti drăguţă şi mă usuc de dorul tău. ALECSANDRI, T. 706. Tranz. fact. La Sebiş ori în altă parte Mereu acelaşi dor de ducă Spre Nu — ştiu-unde mă usucă Mă chinuie mereu, mă arde. BENIUC, V. .16. Această idee îl usucă pe picioare, alecsandri, s. 8. ,-f- (Despre organe sau părţi ale corpului) A se atrofia, a se închirci. De ce nu-mi răspunzi? Ţi s-a uscat limba? contemporanul, viji 118. Tranz. (Atestat în forma usucă) Trecînd un glonţ de tun aproape, mi-au usucat un picior ş-am rămas invalid, budai-deleanu, ţ. 66. (F i g.) învăţătura cărţilor nu i-a uscat inima, cum se întimplă adesea. c. PETRESCU, A. R. 23. ^ Intranz. (Rar) Nu voi, tată, să usuce Al meu suflet tînăr, vesel, eminescu, o. i 65. C. Tranz. fact. F i g. (Rar) A face să cheltuiască mult, a stoarce de bani; a ruina. Nu pre am parale la mine, că... Bucureştiu ista m-o uscat. c. petrescu, î. ii 198. — Prez. ind. şi: usc (JARînk-bîrseanu, d. 59). — Variantă: usucá vb. I. USCĂRE, uscări, s. f. Acţiunea de a (se) usca. 1. Zbicire, zvîntare. Uscarea rufelor. 2. Conservare prin deshidratare a legumelor, fructelor, cărnii etc. Uscarea [peştelui] se face de gospodarii ce au primprejur ape bogate in peşte. PAMFILE, I. C. 73. Uscarea prunelor ■ ■ ■ pentru iarnă se face in mai multe feluri. id. ib. 232. "USCAT — 602 - USCÄTUREA TJSCĂT1 s. n. Faptul de a (s e) usca; uscare. Găsim... un şopron pentru ascuţitul şi pregătitul cirJi-gclor, cu o scrie de grinzi sprijinite pe cîte doi stilpi pentru intinsid şi uscatul lor. ANTIPA, P. 344. USCAT2, uscaturi, s. n. Pănaînt (mai ales la ţărmul unei ape sau în opoziţie cu ap â). Noaptea cade lină ca o apă, unind uscatul cu oceanul. RALEA, o. 33. Drumuri nu sint pe uscat in Deltă. BART, E. 308. Oprin-du-se vaporul la Brăila, mă hotării a mă cobori pe uscat şi a întrerupe călătoria mea in Orient. ALECSANDRI, o. P. 257. ^ Expr. A se zbate ca peştele pe uscat = a lupta cu foarte multe greutăţi. A trage targa pe uscat v. trage (I 8). A tîrt barca pe uscat v. t î r î. A ii dracul pe uscat = a fi şiret, rău. USCAT3, -A, uscaţi, -te, adj. 1. Lipsit de umezeală ; zbicit, zvîntat. Vara fusese secetă mare, cu călduri dogoritoare, cu vinturi uscate. aGîrbiceanu, s. r. 28. Hei, mare, apă sărată, Mai lasă-mă-afar-o dată. Să mai văz pămint uscat, jarnîk-bîrseanu, d. 321. + (Despre vreme, zile, anotimpuri) Lipsit de ploaie sau de zăpadă; secetos. Era un ger uscat, că sub picioare noroiul înţepenit al şoselei suna ca o nucă găunoasă. I. DOTEZ, ŞC. 72. + (Despre gură sau gît) Care dă o senzaţie puternică de sete, de căldură; însetat. Se dădu la o parte şi o întrebă cu glas uscat (uscat ii era gîtlejul, ca de-o sete), dumitriu, r. P. 40. Cu gitul uscat m-am suit la bufet, cu gitul uscat m-am întors, alecsandri, T. i 95. + (Despre plîns şi despre ochi, p. e x t. despre privire) Lipsit de lacrimi. Cind privirea ii fu uscată, îşi luă ziua bună. C. FETRESCU, c. v. 134. Deodată trăsări prin vis şi-şi strimbă faţa, scincindu-se într-un plîns uscat. vi,aiii;ţă, n. 39. + (Despre ten, piele, păr etc.) Lipsit de grăsime. ■+■ (Despre tuse) Fără cxpectoraţie; sec. Aude prin părete tusa uscată a vecinului. C. PETRESCU, î. II 262. + (Despre voce, timbru, sunete) Rigid, spart, aspru. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră, tremurau şi se zbăteau cu sunet uscat. SADOVEANU, O. I 330. Titu spunea şi el ceva, cu glas uscat, fără să-şi dea seama ce. REBREANU, R. I 247. «$> (Adverbial) Ii zise uscat vizitiului care aştepta poruncă. DUMITRIU, N. 33. îmi pare rău că nu l-am găsit pe tovarăşul Duma, rosti uscat. GALAN, jj. I 13. Cosaşii sfiriiau uscat în verdeaţă. SADOVEANU, o. I 314. (Despre pămint) Neroditor, neproductiv, steril, sterp. 2. (Despre unele alimente) Care şi-a pierdut apa (prin cfectul timpului, prin aplicarea unor procedee de conservare etc.). Scăpasem de provizie uscată, de carnea sărată la butoi, de pesmeţii pietroşi în care ne rupeam dinţii şi ne sîngeram gingiile. BART, s. M. 96. Cit pentru legumă, avea nişte cirnaţi uscaţi de proaspeţi ce erau. isriRESCU, la CAI)'-. O pine uscată pe masă. CREANGX, o. A. 9S. O baniţă de nuci uscate-■■ hai, treacă de la mine. alecsandri, t. i 318. 3. (Despre plante şi despre părţi ale lor) Lipsit de sevă, veşted, ofilit, îngălbenit. La maluri plutesc şi acum, uitate de vreme, frunze uscate din toamna trecută. RALEA, o. 132. Foi uscate-n jurul tău să cadă rar, La ureche să-ţi descinte un bondar. TOPÎRCEAXU, b. 43. Prin frunzele uscate. .. trece-un freamăt ce le scutură pe toate. EMlNESCU, o. I S3. Pe lingă lemnul uscat, arde şi cel verde (= cei buni pătimesc adesea pe lîngă cei răi). (Substantivat, în e x p r.) A îndruga (sau a înşira la) ycrz! şi uscate v. îndruga (1), înşira (4). 4. (Despre fiinţe sau părţi ale corpului lor) Slab, uscăţiv; (despre organe sau părţi ale corpului) slăbit, atrofiat, închircit. E- palidă, subţire şi uscată şi intr-una se tînguic c-o voce slabă că nu-i prieşte aerul de la munte. sadoveanu, B. 36. Celor bătrîni, abia le-a întins degetele uscatc. CAMIL FETRESCU, u. N. 31. Spiru, înalt şi îndoit, uscat ca un ţir, abil şi iscoditor, vorbea in surdină c-o dulceaţă in glas, veşnic cu mina pe inimă. BART, E. 291. Fig. De atunci rămas-am răzleţ in lume, cu sufletul uscat, fără scop, fără dor, fără bucurie. GANE, N. m 127. USCÄCIÖR, -0ÄKÄ, uscăciori, -oare, adj. (Popular) Uscăţel. Ceva lemne să doboare. Din copaci crătigi uscă-cioare. pann, p. v. I 89. USCÄ( lös, -0ÄSÄ, uscăcioşi, -oase, adj. Uscat; (despre persoane) slab, uscăţiv. Dar dintre toţi, cel mai îndărătnic curtezan şi mai fără noroc era Iancu, un tînăr nalt şi uscăcios. GANE, N. I 105. Măru roşu şi frumos, Badea nalt şi uscăcios. HODOŞ, p. p. 71. USCĂCIUNE s. f. 1. însuşirea de a fi uscat. Uscăciunea neagră şi sălbatică a părului contrasta plăcut cu faţa fină. EMlNESCU, N. 35. + Senzaţie de sete, de căldură, de înecăciune. In cerul gurii simţea o uscăciune parlă i s-ar fi aprins sufletul. REBREANU, I. 19 2. Secetă. Balta Amara seacă complet în cursul perioadei de uscăciune. PROBL. GEOGR. I 95. Cind arătura se face pe uscăciune, adecă atunci cind pămintul este uscat şi bolovănos, sămînţa încolţeşte cu greu. PAMP1LE, A. R. 57. Cărări, mincate şi adîncite de şuvoaie, crăpături largi, căscate de uscăciune, făceau cam anevoios urcuşul. VLA-iiuţX, o. a. iii 49. USCÄTOÄRE, uscătoare, s. f. Uscătorie. în etajul de jos erau atelierele de talpă, în al doilea, atelierul de negri-tură fi sus, uscătoarea. ARDELEANU, d. 101. USCÄTÖR1, uscătoare, s. n. Aparat, maşină sau instalaţie care serveşte la uscatul unor obiecte sau al unor produse agricole, industriale etc. Uscător de abur — aparat montat pe conductele de abur, pentru a extrage apa formată prin condensarea aburului în timpul circulaţiei lui prin conducte. + Mic aparat (folosit mai ales de coafori) pentru uscarea rapidă a părului spălat. USCÄTÖR2, -0ÄRE, uscători, -oare, adj. Care usucă, zvîntă, zbiceşte. USCÂTORÎE, uscătorii, s. f. Instalaţie în care se află aparate speciale pentru uscatul unor produse agricole, industriale etc.; local, cameră în care se află o asemenea instalaţie. Vedea... tot tumultul planetei cu porturi şi hamali, cu hale imense... cu uscătorii de fructe şi pepiniere de păstrăvi. C. PETRESCU, C. V. 119. USCÄTÜRÄ, uscături, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Creangă subţire şi uscată (desprinsă de copac). V. vreasc, g ă t e j. Iarna se lungea şi uscăturile puţine în pădurea boierească, rebreanu, R. I 233. Fata, harnică cum era, curăţi părul de uscături şi de omizi. CREANGX, P. 287. O fată... se duse in pădure după uscături, şez. i 243. Nu e pădure fără uscături (= orice colectivitate arc şi unele elemente rele în sînul ei). + F i g. (La pl.) Oameni de nimic, ticăloşi. Erau şi uscături care, ca să se pună bine cu Baciu, ii spuneau... ce vorbeau oamenii, pas, z. iii 284. 2. (La pl.) Mîncări uscate, care se mănîncă neîncălzite (şi fără o preparare specială). îmi puse dinainte nişte uscături, un pui fript, ochiuri şi o gărăfioară cu vin. gane, n. ii 159. Pune atunci un talger de uscături ş-o garafă cu vin dinaintea părintelui Buligă. CREANGX, A. 95. Rareori mănîncă bine, mai mult uscături şi post. PANN, P. v. n 115. + Uscăţele. 3. Fig. Epitet dat unei femei slabe şi rele. Aşa ţi se cade, uscătură netrebnică, care ştii numai să plingi şi nu ştii că plinsul e mai amar pentru cine a rîs toată viaţa! gane, N. in 175. USCÄTUREÄ, -ÎCĂ, uscăturele, s. f. Diminutiv al lui uscătură (1). Plecind la pădure ca să aducă ceva uscăturele pentru casă, văzu într-un copaci un cuib de pasăre, ispirescu, L. 266. TJSCĂŢEL - 60'3 - USUC USCĂŢÎL, -ÎCĂ, uscâfei, -le, adj. Diminutiv al lui uscat. Cucoana Savastiţa... o femeie mică, uscăţică. . . smunci lui Andrei pălăria din mină. hogaş, h. 84. USOĂŢJ&LE s. f. pl. 1. Prăjitură făcută din bucăţele de aluat dospit, prăjite în grăsime. V. m i n c i u-n ă (II)» 2. Uscătură (1)- Haideţi la pădure să aducem tiscăţele, să ne facă mama voastră plăcinte, RETEGanul, p. i 44. USCĂŢÎSC, -EÂSCĂ, uscăţeşti, adj. (învechit, rar) De uscat, specific uscatului. Iar eu umblînd încoaci -j! încolo, băgînd de seamă la ierburile cele marineşti (= marinăreşti) că nu aseamănă cu cele uscăţeşti. gorjan, h. ii 7. • USCĂŢÎY, -Ă, uscăţivi, -e, adj. (Despre fiinţe sau despre părţi ale corpului lor) Slab, costeliv. în vreme ce oamenii se frămîntaii aşa, Pavel Tunsu, un bărbat uscăţiv, cu cap mic şi cu ochi hrăpăreţi, ginerele babei Ioana, se tocmea cu copilaşul său, Costică. rebreanu, r. ii 28. Scotoci uscăţivul meu călugăr printre hribii rămaşi în traistă. hogaş,- m. n. 119. Uscăţiv aşa cum este, gîrbovit şi de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, o. i 132. + (Rar, despre plante sau părţi ale lor) Fără frunze; gol, uscat. Vîntul tăios. . . smulgea ultimele frunze moarte, ciocnea ramurile uscăţive unele de altele. DUMITRIU, N. 184. USCIOĂRĂ s. f. v. uşcioară. USCIOR s. m. v. uşor3. USEBÎ vb. IV v. osebi. tJSNĂ, usne, s. f. 1. Marginea de sus a unei oale sau a altui vas adînc; gură, buză. + Marginea răsfrîntă a unui clopot; buză. ■$- Expr. A suna într-o usnă = a lovi cu limba numai într-o parte (în semn de alarmă). Clopotul cel mare niciodată n-a sunat într-o usnă jără să puie iot. oraşul în mişcare, negruzzi, s. I 284. + Marginea de sus a unei luntre. I-a umplut.. ■ [luntrea] cu pămînt pînă peste usnă. SANDU-AI.DICA, TJ. 1’. 115. 2. împrejmuire (de lemn) la o fîntînă; ghizd. + Lărgitură la baza puţurilor vechi de sare, făcută pentru a sprijini armătura de lemn. USTENSILĂ, ustensile, s. f. (Mai ales la pl.) Obiect care serveşte Ia efectuarea unei operaţii curente în gospodării, în laboratoare, în diferite meserii etc. V. unealtă, sculă, instrument. Trecu printre butoaie noi şi alte ustensile de dogărie. călinescu, E. o. II 85. Mani-chiurista a'întins pe masa de cristal toate ustensilele complicate, c. petrescu, c. v. 258. în restul încăperii, mobilă şi ustensile adecvate. Un aparat telegrafic, frîne, telefon etc. SEBASTIAN, T. 188. USTURĂ, pers. 3. ustură, vb. I. Tranz. (Folosit şi factitiv sau absolut; complementul indică o fiinţă sau o parte a corpului şi este în acelaşi timp subiect logic; subiectul gramatical indică locul dureros sau agentul care cauzează durerea) 1. A face pe cineva să simtă o senzaţie ascuţită de înţepătură sau de arsură, de obicei dureroasă. învirtea cu o lingură de lemn Prin cra-tiţa în care sfîriia rîntaşul Şi mormăia că o ustură, de ceapă, ochii, beniuc, v. 37. Sara, mă ustura pielea feţii şi mă durea capul, sadoveanu, o. vii 49. Zăpada sfărmi-cioasă stăpînea tot cuprinsul, atît de albă, că, privind-o mai mult, ustura ochii, rebreanu, n. 68. Ochii roşii îi ardeau in cap şi-l usturau ca de fum. vlahuţă, o. a. i 104. <0> Exp r. A-l ustura (pe cineva) inima (sau Ia inimă), se spune cînd cineva simte o durere puternică, fizică sau morală. Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoate-mă. creangă, p. 33. (Glumeţ) A-l ustura pe cineva spatele, se spune cînd cineva merită bătaie. 2. F i g. A trata rău pe cineva, asuprindu-1, chi-nuindu-1, făcîndu-1 să sufere. Ne-am dat robi unuia Calis-trat vel-vornic. Ne-a ucis şi ne-a usturat acesta; ne-au ucis şi ne-au usturat alţii după dînstil. SADOVEANU, n. f. 28. Are să se mînie şi are să ne usture rău minia lui. id. O. VI 68. îl ustura sufletul de amărăciune, rebreanu, R. I 129. + A înţepa pe cineva cu vorba. Povestea e extrem de pitorească şi ustură în toate cuvintele ei. contemporanul, S. II, 1949, nr. 156, 15/7. Mătrăguna A-nvăţat un brusture Să le spuie-n faţă una Care să le usture! topîr-ceanu, B. 50. USTURĂTOR, -OĂRE, usturători, -oare, adj. Care produce usturime, care ustură. [Era] mai bucuros de o rană usturătoare decît de copilăriile şi de slăbiciunile reveriei. Galaction, o. I 197. F i g. Acuma însă toate parcă erau strînse in cleştele fierbinte ale unei păreri de rău usturătoare, rebreanu, p. S. 164. F i g. Caustic, tăios, incisiv. Adevărurile usturătoare pe care le azvîrlea poetul în faţa duşmanilor poporului au făcut ca aceştia să devină şi duşmanii săi. BENIUC, P. 29. (Adverbial) La vorbele şi cîrtirile celorlalte neveste de slujbaşi ai curţii, începu a răspunde atît de subţire, usturător şi pătimaş, încît toate amuţiră, sadoveanu, o. viii 223. USTURĂTtiRĂ, usturaturi, s. f. Usturime. Dar eu de scărmănătură Şi de mult-usturătură Nu mă mai gîndii la gură. marian, s. 102. USTURIClOS, -OĂSĂ, usturicioşi, -oase, adj. (Regional) Usturător. Roşeaţă usturicioasă. şez. II 91. USTURIME, usturimi, s. f. Senzaţie dureroasă caracteristică, pricinuită de o înţepătură, de o arsură, de o lovitură, de un miros înţepător etc. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile. PAS, z. i 65. Mitrea sări din culcuş. Ţipă ars de usturime, sadoveanu, m. c. 46. Bieţii zmei ţipau de usturime în para focului. ISPIRESCU, L. 294. USTUROI s. m. Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu gust şi miros caracteristic, al cărei bulb, compus din bulbi mici, este comestibil (Allium sativum). Ce e în sacul ăla ?. . ■ — Fasole. . . ceapă, ardei, usturoi. ISPIRESCU, L. 268. De mîncare? O ceapă, un usturoi şi-o bucată de mămăligă rece. creangă, p. 6. Frunzuliţă usturoi! Că s-a dus badea de joi. BIBICESCU; P. P. 35. Expr. Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase v. mirosi. USTUROIĂ, usturoiez, vb. I. T r a n z. A pune (mult) usturoi într-o mîncare, a da unei mîncări gust de usturoi. , USTUROIĂT, -Ă, usturoiaţi, -te, adj. Cu gust, cu miros de (mult) usturoi; preparat cu usturoi. Taie felii subţiri de pastramă usturoiată. C. PETRESCU, î. ii 135. (Cu pronunţare regională) Trandafiri usturoieţi şi slănină de cea subţire, făcute de căsă, tăiete la un loc, fripte 'bine în tigaie şi cu mămăliguţă caldă se duc unse pe gît. creangă, a. 103. USTUROÎŢĂ, usturoiţe, s. f. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu miros tare, ca de usturoi, cu flori mici, albe; creşte prin locurile umbroase şi umede din păduri, crînguri şi grădini, frunzele, seminţele şi sucul ei fiind întrebuinţate în medicină (Alliaria offi-cinalis); voinicică, vindecuţă. UStjC s. n. Substanţă unsuroasă de culoare albă, galbenă, galben-roşcată sau verzuie, cu miros specific, secretată de glandele sebacee şi sudoripare ale ovinelor şi care protejează lîna în timpul creşterii, ungînd-o la bază şi lipind firele între ele. Se opăreşte apoi lîna întreagă, ca să iasă din ea usucul. pamfile, i. c. 6. + Apă cu care s-a opărit şi în care s-a spălat întîia dată lîna (folosită UŞARNIC — 604 — UŞOR în medicina populară în tratamentul contra scabiei). Au început a mă scălda ba cu leşie de ciocălăi, ba cu usuc de lină, ba a mă unge cu dohot. CREANGX, O. A. 286. USUCĂ vb. I. v. usca. UŞĂRNIC, -Ă, uşarnici, -e, s. m. şi f. (Popular) Termen dispreţuitor pentru o persoană care umblă prea mult pe la casele altora, care colindă pe la alţii. La noi s-aduna zilnic un guraliv sobor: cocoşneţe de mahala, uşarnice. . ■ preotese, moaşe. M. I. CAI-LYGIAI.K, c. 75. (Cu pronunţare regională) Şezi lipcă unde te duci şi scoţi sufletul din om cu obrăzniciile tale, uşernic ce eşti! CREANGX, A. 46. tJŞĂ, uşi, s. f. 1. Deschizătură de formă regulată, de obicei dreptunghiulară, lăsată în peretele linei clădiri, la un vehicul, Ia o mobilă etc., pentru a permite accesul, pătrunderea (şi ieşirea); ansamblu format dintr-un cadru fix (v. t o c) de care se prinde, prin balamale, un panou vertical de lemn, de metal etc. mobil, care închide sau deschide această deschizătură; (prin restricţie) panoul de lemn, de metal etc. din acest ansamblu. Cînd opri trenul, un băieţandru se repezi la vagonul in uşa căruia se arătase Grigore luga. rebreanu, r. I 69. Uşa e scoasă din ţîţîna de jos. CARAGIALE, P. 48. Şi cum vorbeau ei, numai iaca intră şi Cliirică pe uşă. CREANGX, P. 177. <$> Uşa băii = locul pe unde se coboară în mină. Uşă domnească (sau împărătească) sau uşa raiului — intrare principală în altar. Preotul... se arată în «uşa raiului» sau « uşa domnească» ori îesă lingă tetrapod şi de-aice apoi «strigă vestirile». marian, nu. 203. <^> Loc. a d v. La uşa... sau Ia. uşă = foarte aproape (de.. .). în-curînd înţelese că Stavrat intr-adevăr are dreptate şi că primejdia e la uşă. REBREANU, R. II 100. în curînd tiranul se văzu la uşa mormîntului. negruzzi, S. i 159. -O” E x p r. (Despre evenimente, fenomene) A bate la uşă = a fi foarte aproape, a fi iminent. Acest program cuprinde. . . desfiinţarea clăcii şi emanciparea proprietăţii şi toate celelalte reforme care băteau la uşă. kogXlniceanu, s. a. 205. Ca-la-uşa-cortului v. cort. A (-şi) deschide (larg) uşile = a lăsa intrarea liberă, a da acces liber; Revoluţia a organizat Ermitajul şi a deschis larg uşile • acestui muzeu poporului sovietic, stancu, u.R.S.S. 119. A deschide cuiva amîndouă uşile == a primi pe cineva cu bucurie, cu braţele deschise. A lăsa (pe cineva) după uşă = a nesocoti, a' desconsidera, a dispreţui (pe cineva), a nu da nici o atenţie (cuiva). Acei cari nu se bucură de un nume bun sint lăsaţi după uşă, cum se zice. GHICA, la TDRG. A sta după uşă = a fi nesocotit, nebăgat în seamă; a se ţine izolat, a sta deoparte în societate. A da (mai rar a arunca) sau a fi dat (mai rar aruncat) pe uşă alară = a goni sau a fi gonit de undeva. I se răspunse că va fi aruncat pe uşă afară cu sergentul. cXlinescu,. e. o. ii 308. (Rar) A primi (pe cineva) îiitre două Uşi = a sta (cu cineva) de vorbă în fugă, căutînd să scape cît 'mai repede. Traian Arsen mi-a povestit că ministrul l-a primit între două uşi, neliniştit, grăbit să-şi expedieze musafirii. EFTIMIU, N. 93. A strînge (pe cineva) CU uşa = a forţa (pe cineva) să facă sau să recunoască un lucru. îmi vine să-i string cu uşa. pe Bondicescu şi pe Pungescovici ca să-mi hotărască odată ce ginduri au. alecsandri, t. i 134. A lua uşa-n spate = a pleca, a ieşi. A arăta (cuiva) uşa v. arăta (2). A lorţa uşa v. forţa (2). A intra pe (sau prin) uşa din dos v. dos (1). A scăpa pe(sau prin) uşa din dos v. dos (1). A trînti (sau a închide) cuiva uşa în nas v. n a s (1). A-da uşa de perete v. da3 (I 9). A Ii uşă de biserică v. biserică (1). 2. Fig. Casă, locuinţă. Care s-a întors de la uşa mea fără să cîştige dreptate şi mingi icre ? NEGRUZZI, s. i 140. •$> Expr. (A bate, a cere, a creşte etc.) pe la uşile oamenilor (sau pe la uşile străine) = a munci pe la alţii, a trăi din mila altora, a cere de pomană. Eu sint Stoicea. .. care crescui pe la uşile străine. GA-LACTION, o. I 51. Nu m-ar fi ■ lăsat el pe la uşile oamenilor dacă nu l-ar fi luat in oaste, contemporanul, rv 391. UŞCHlGR s. m. v. uşor3. UŞCIOĂRĂ, uşcioare, s. f. Uşiţă. Ştia la el cheia de la uşcioara altarului. GALACTION, o. i 185. în ascunzătoarea ce este în colţ la dreapta. .. este o uşcioară. ISPIRESCU, L. 143. Uşcioara tăinuită se deschide, negruzzi, s. m 492. — Variantă: uscioâră (coşbuc, p. i 98) s. f. UŞCiGR s. m. v. uşor3. uş£r, uşeri, s. m. (învechit) Dregător în Moldova, avînd sarcina de a primi solii şi de a-i introduce la domnul ţării. V. portar. Uşerul Amiras înainte de domnia lui Grigore Matei Ghica. . . nu se cunoştea, iorga, l. I 468. UŞUiR, uşieri, s. m. (Ieşit din uz) Om de serviciu la unele birouri sau instituţii publice (instanţe judecătoreşti, ministere etc.); aprod. De la uşier pînă la prezident, cu toţii ii surideau în mod amical. La TDRG. UŞÎŢĂ, uşiţe, s. f. Diminutiv al lui uşă. Droaşca porni iarăşi, o parte din clăcaşi se ţinură la uşiţa ei, alergînd. camil petrescu, o. II 286. A îmbiat ea încolo şi încoace pînă ce-a dat de-o uşiţă mică. marian, o. i 357. UŞOR1 adv. 1. încet, domol, lin. Bate uşor vintul. STANCU, D. 19. Ziceţi-i uşor, ca o adiere. . ■ cu foc, iubiţilor. SADOVEANU, O. I 402. .+■ (Pe lîngă verbe de mişcare) Fără zgomot, fără să apese pasul. Păşeşte uşor. 2. Cu uşurinţă, fără complicaţii, fără efort; lesne, comod, în voie. Toate acestea le ştiu şi a fost uşor să le aflu. c. petrescu, c. v. 108. A murit uşor, ca un pui de găină. BRĂTESCU-VOINEŞTI, î. 36. E sat dincolo — drum umblat Şi dealul mic, uşor să-l sui. coşbuc, p. i 232. Nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca in ziua de astăzi. creangX, o. a. 220. • 3. Fără seriozitate, fără adîncime; superficial, uşuratic. Mai tîrziu va vide că, deşi m-am purtat uşor, nu am făcut nimică de nevrednic. KOGĂLNICEANU, s. 139. <$> E x p r. A lua uşor un lucru (sau a trece uşor peste un lucru) = a nu da prea mare importanţă unui lucru, a-l privi în mod superficial, a nu-1 aprofunda. Hotărise să treacă uşor pe deasupra faptelor. VORNIC, P. 181. A lua Viaţa uşor = a nu-şi face griji, necazuri. Cinta, juca şi lua viaţa uşor. dumitriu, p. F. 57. 4. Puţin. A început să vorbească cu glasul uşor tremurat. REBREANU, R. I 234. UŞ6R2, -oără, uşori, -oare, adj. I. (în sens material, în opoziţie cu greu) 1. Care are greutate mică, care cîntăreşte puţin, care exercită o presiune redusă asupra suprafeţei pe- care stă. Foaie verde lemn uşor, De nimica nu-mi-i dor. jarnîk-bîrseanu, d. 32. <£- Benzină uşoară v.- benzină. (Sport) Categorie uşoară — categorie a boxerilor care au greutatea corpului de la 57 Ia 61 kg. Industrie uşoară v. industrie. Expr. Fie-i ţarina uşoară = (formulă întrebuinţată la înmor-mîntări sau, mai rar, cînd se pomeneşte despre un mort) odihnească-se în pace! aibă parte de deplina odihnă a morţii! Soacră-mea — fie-i ţărinauşoară! — aşa a făcut cu mine. CREANGX, P. 4. Aşa m-an deprins Ştefan, uşoară ţărna-i fie. ALECSANDRI, O. 220. + (Despre materiale) Cu greutate specifică mică. + (Despre mîncări, alimente) Care nu dă senzaţia de încărcare a stomacului; care nu cade greu; care se digeră uşor. 2. Care nu poartă sau nu conţine greutăţi; neîncărcat, neîmpovărat. Vorba ceea: fală goală, traistă uşoară. creangX, o. a. 215. <$•’ Expr. (A Ii) cu inima uşoară = (a fi) lipsit de supărări, de griji; UŞOR — 605 — UŞURA a fi vesel, voios. Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin In urma lui un lanţ, Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi. eminescu, o. i 87. (A Ii) îmbrăcat uşor = (a fi) îmbrăcat cu haine subţiri. -+■ (Despre trupe) Care poartă armament 'puţin şi se deplasează cu repeziciune. Călărimea la romini trebuie să fi fost de două feluri: grea şi uşoară. bXlcescu, o. i 25. (Ieşit din uz) Artilerie uşoară = artilerie care cuprinde piese de calibru mic, lesne deplasabile. 8. Iute, sprinten, vioi. Ţurturica fiind mai uşoară, ajunge mai înainte, creangă, p. 273. Adese văz pe cronicari a face deosebire între călărimea ce se bătea in linie şi gonacii cu cai uşori care se întrebuinţau spre... a lua în goană pe vrăjmaşi. bXlcescu, O. i 25. Cindu-i zi de sărbătoare, Sînt uşoară foarte tare. JarnîK-bîrseanu, d. 420. -if- Expr. A îi uşor de cap (sau a avea cap uşor) = a pricepe cu uşurinţă, a fi ager la minte, isteţ, deştept. El se vede c-o fost mai uşor de cap, o făcut ce-o făcut şi-o scăpat într-un an. mironescu, s. a. 136. A fi uşor la mînă (sau a arca mînă uşoară) v. mînă (1). (Popular, depreciativ) A îi uşor de gură = a fi vorbăreţ, flecar. Şi p-atunci bărbierii erau... uşori de gură. ispirescu, u. 132. <0- F i g. Uşoare la pîrjol, acoperişurile de stuf dintr-o dată izbucneau în lungi pălălăi spre cer. Sadoveanu, o. i 550. II. Care pare lipsit de greutate. 1. (în opoziţie cu tare, puternic, intens) Mic, puţin, slab (ca volum, amploare, consistenţă, intensitate). Vîntul uşor le bătea feţele. DUMITRIU, N. 53. Mă izbeşte în obraz un curent puternic şi picături uşoare de ploaie. Sahia, n. 26. Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb; cu ochiu-l măsuri Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mătăsuri. EMINESCU, o. i 79. Un susur noptatic se înalţă de pre faţa pămin-tului; din adierea vîntului. . . din mii de sunete uşoare şi nedesluşite se naşte ca o' slabă suspinare ieşită din sinul obosit al naturei. odobescu, s. m 17. + (Despre somn) Din care te trezeşti cu uşurinţă; f i g. liniştit, calm. + (Despre reliefuri) Domol, lin, dulce. Iazul în vale îşi seînteia apele; o clopotniţă a unui sat se arăta după o spinare uşoară de colnic, fulgerind raze lungi in soare. sadoveanu, o. vi 209. + (Despre ţesături; prin analogie, despre abur, pîclă etc.) Rar, subţire. Sub coastă era împrăştiat satul, intr-o uşoară pîclă. sadoveanu, o. i 369. Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică, alecsandri, p. a.. 124. (Adverbial) Şi mă-mbrac in părul galben, ca în strai uşor ţesut, eminescu, O. I 80. + (Poetic) Fin, gingaş, diafan. Cu cosiţă gălbioară, Ea e naltă şi uşoară. coşbuc, p. i 95. Prin hainele-i argintoase îi transpar membrele uşoare. . EMINESCU, n. 67. 2. (în opoziţie cu adînc, apăsat; despre urme, linii) Care este (sau pare a fi) făcut printr-o apăsare slabă de către un corp cu mică greutate; puţin apăsat, puţin adîncit. La colţul gurii, [avea] cîteva cute uşoare, ca un mănunchi de raze. bassarabkscu, s. N. 68. Iar împăratul, indeseară, Zări o urmă uşoară De sprintenă fiară. TEODORESCU, P. P. 173. + (Despre pas, p. e x t. despre mers) Care abia atinge pămîntul; p. e x t. fără zgomot. Şi dreapta mi-e dragă... şi mersul tău uşor ca de presură, şi toată fiinţa ta. delavrancea, o. ii 35. Ieşi Zamfira. ■ . cu pas uşor. coşbuc, p. i 56. III. (în sens abstract) 1. Care e lesne de suportat, de dus, care nu reprezintă o greutate, o povară (prea mare); (despre boli) lipsit de gravitate ; (despre obligaţii materiale) care nu apasă prea greu, care este puţin împovărător; mic. îndatorirea romînilor către turci sta într-un uşor tribut de 3000 bani roşii. bXlcescu, o. ii 13. (Ironic) Nici o boală nu-i uşoară Ca vara la umbrişoară; Nici o boală nu e grea Ca vara cu secerea. JarnîK-bîrseanu, d. 426. (Despre legi, pedepse) Lipsit de asprime; blînd, indulgent. Legile lui fură şi mai uşoare. GHICA, A. 681. + (Despre viaţă, trai) Fără griji, comod, plăcut. Ah! Viaţa nu este uşoară. MACEDONSKI, O. I 37. 2. Care nu prezintă dificultăţi, c^re nu cere efort; lesne de înţeles, de realizat; simplu. Problemă uşoară. ezi Virtutea e uşoară Cînd ai ce-ţi trebuieşte. eminescu, o. i 60. <0> Muzică uşoară = muzică distractivă. <ţ> (Substantivat, în 1 o c. a d v.) Cu uşorul = cu multă uşurinţă, lesne, fără pericol. Preuteasa însă, văzind că au scăpat aşa de cu uşorul. . ■ s-au şi dus îndata-mare la morariu, SBIERA, p. 241. + (Despre drumuri) Bun, practicabil. Acuma, cit mai ţine omătul, drumurile-s uşoare, sadoveanu, B. 107. 3. Lipsit de adîncime, de seriozitate (v. superficial); (despre oameni şi despre manifestările lor) uşuratic, frivol. S-o vezi. ■ . Cum zîmbeşte tuturora cu gîndirea ei uşoară? EMINESCU, O. I 1-57. Dumitale iţi e lesne a vorbi cu aşa uşor ton. D-ta n-ai iubit, nici ai să iubeşti vreodată. negruzzi, s. i 45. E x p r. Moravuri uşoare = purtare imorală. + Fără importanţă, neînsemnat, Magda mai făcu şi alte uşoare întrebări, apoi se întoarse la Orheieni. sadoveanu, o. vii 139. UŞ0B3, uşori, s. m. Fiecare dintre cei doi stîlpi verticali de care se prind (direct sau prin intermediul unui toc) canaturile porţii sau ale uşii; părţile laterale ale tocului uşii sau (rar) ale ferestrei. Răzimîndu-se de uşorul uşii, îşi trase una după alta, repede, încălţămintele de împrumut. sadoveanu, O. vii 149. Ntt se mai cunoştea pe din afară nici uşă, nici uşori. creangX, r. 255. Cu zgomot sare poarta din vechii ei uşori, eminescu, O. I 93. — Variante; uscidr (V. rom. septembrie 1953, 181, CAMIL PETRESCU, O. II 470), uşcilir (REBREANU, P. S. 162), uştiir (pamfile, i. c. 29), uşcliiiîr (slavici, n. ii 177) s. m. UŞTlOR s. m. v. uşor3. UŞULÎŢĂ, uşuliţe, s. f. Uşiţă. Se dete in lături dinaintea uşuliţei din poartă, vissarion, b. 300. în dreapta coridorului este o uşuliţă. negruzzi, s. i 311. UŞURĂ, uşurez, vb. I. Tranz. (în opoziţie cu î n-g r e u i a) 1. A face să fie mai uşor, să scadă din greutate ; a micşora, a reduce (o greutate, o povară). •0’ F i g. Dumnezeu să uşureze păcatele celui cu fîntina, că bun lucru a mai făcut. creangX, p. 205. + Refl. A deveni mai uşor. 2. A alina, a potoli (o suferinţă fizică sau morală). Cînd eram de douăzeci Mă legăm de turci, de greci Şi de capete-i scurtam Şi aleanu-mi uşuram, alecsandri, p. p. 254. <)■ (Complementul indică persoana care suferă) Laptele de capră îl mai uşură puţin. NEGRUZZI, S. Ii 154. Acei doftori. ■ . gindind că ne uşurează, în Iod de-a ne scădea răul, ni-l însutesc, conachi, p, 281. *(> Refl. Puţin de nu au leşinat, dacă nu s-ar fi uşurat prin vărsare. DrXghici, r. 159. Se mai uşură niţel de mihnirea ce îi sfişia rărunchi, gorjan, h. i 5. + Refl. (Despre boli) A ceda, a slăbi. Tusa contenise, se uşurase şi vătămă-tura; dar era slab, cu {aţa lungă şi palidă, şi nu putea să mănince nimic, sadoveanu, o. viii 91. 3. A înlesni, a facilita. Aproape nu există întreprindere, nu există ramură industrială unde eforturile muncitorilor să nu fie necontenit uşurate prin producerea de utilaj nou, prin mecanizarea procesului de producţie. scînteia, 1952, nr. 2316. 4. A elibera, a scoate de sub apăsarea unui lucru greu; a despovăra, a descărca. Caii... uşuraţi din jug, ronţăiau cîte-o buruiană. vlahuţX, o. a. iii 55. <0. (Ironic) [Hoţul] i-a oprit şi i-a uşurat de ce aveau asupra lor. sadoveanu, o. viii 247. Ciinii de prin sat, poftiţi la masa gata, l-au uşurat de slănină, rămînîndu-i numai aţa. ŞEZ. I 89. Refl. (învechit şi arhaizant) Se uşurară'de hainele grele şi se aşezară pe divanuri. sadoveanu, o. i 297. Expr. A-şi uşura inima = a-şi exprima mîhnirea, suferinţa; a-şi vărsa focul. Că omul deaca oftează, Inima-şi mai uşurează. TEODORESCU, P. P, UŞURARE - 606 — UŞURINŢĂ 273. (Re f 1., familiar) A se uşura de bani = a cheltui toţi banii de care dispune. 5. A îndepărta de cineva un rău, o greutate; a scuti, a salva pe cineva de ceva. îmi eşti trebuitor ca să mă mai uşurezi de blăstemurile norodului. NEGRUZZI, s. I 141. Uşurează-mă de această întrebare, gorjan, H. i 6. UŞURĂEE, uşurări, s. f. Acţiunea de a (se) uşura -şi rezultatul ei. 1. Scădere, reducere a greutăţii. 2. Diminuare, slăbire, îndepărtare a unui rău fizic sau moral; ameliorare (a stării unui bolnav). I-ar fi fost o uşurare neînchipuită în cătrănirea de acum şi ar fi închis ochii cu faţa la soare, mulţumit că a pus capăt torturilor de atîta amar de zile. popa, v. 134. îi dete de mîncă purcelul; dară ea mărturisi că nu vede nici o uşurare. ISPIRESCU, L. 130. Cu toţi doctorii şi doctoriile, nu simt nici o uşurare la boala mea. ghica, a. 591. ^>Loc. a d v. Cu uşurare = uşurat, mulţumit, liniştit. Cînd se isprăveşte, amîndoi oftează cu uşurare, sadoveanu, o. viii 204. + Micşorare, reducere, degrevare sau anulare (a unei obligaţii). Cînd s-a pornit războiul pentru neatîmare, am făgăduit oamenilor uşurări. Nu ne-am ţinut de vorbă. PAS, L. II 135. Era vorba despre feluritele şi preaştiutele nedreptăţi îndurate de ţară, ■ despre vlădicii şi boierii cei răi, despre grecii haini şi despre uşurarea birurilor apăsătoare. GALACTiON, o. I 157. Acum cred că ar fi vremea să se facă această uşurare şi locuitorilor din Valahia. kogXlniceanu, s. a. 124. 8. Eliberare de sub o povară sufletească; destindere. Tresări, simţind puţină uşurare în suflet, vornic, p. 209. + •(Determinat prin (Adverbial) Ridică uşure, cit două degete, brăţara. . . şi, înainte de a o cerceta, o trecu pe încheietura mîinii. c. petrescu, r. dr. 65. 4 (Despre culori) Slab nuanţat, neaccentuat; spălăcit. Ochii lut aveau încă o uşure văpsea de alb-albastru. negruzzi, s. i 58. 6. (Despre oameni şi manifestările lor) ‘ Uşuratic, frivol. Se putea lesne bănui că mîine poate acest om uşure. .. se va căi. BĂLCESCU, o. 11 190. — Formă gramaticală: f. pl. şi uşure (C. PETRESCU, a. r. 45). UŞURÎX1 adv. Diminutiv al lui -uşor1. 1. v. u.ş o r (1)* Vîntul stîrnise herghelia de nori Şi iarba foşnea uşurel, uneori. DEŞLIU, G. 41. Din cînd in cind cîte o mierlă trece drumul dintr-un tufiş în altul, filfîind uşurel, la faţa pămîntului. sadoveanu, o. vii 216. Vîntul abia adia şi clătina uşurel frunzele, ispirescu, l. 292. 2« v. u ş o r (3). Vorbea uşurel, ca de ceva neînsemnat. dumitriu, p. f. 51. 3. v. u ş o r (4). Adevărat, n-are de unde să ştie. .. zice femeia stăpînindu-se şi închizind uşurel din pleoape. sadoveanu, o. viii 187. UŞUKÎL2, -EĂ, -ICĂ, uşurei, -le, adj. Diminutiv al lui uşor2. 1. v. u ş o r (II). Scăparăm. . . toată marfa noastră ce er'ea mai însemnată şi mai uşurică, gorjan, ii. ii 70. Am avut o sorioară Uşurică ca o pană. SEVASTOS, C. 212. Că n-eţi da o poveară uşurică Ca o peană de rîndunică. TEODO-RESCU, p. p. 180. 2. v. uşor (I 2). (în expresii glumeţe) Uşurel de minte = cu minte puţină, slab de minte. Bdthor Cardinalul, uşurel de minte, Pe-un cal alb de spume fuge tot-nainte. alecsandri, p. irr 245. Mîndra mea cea tinerică şi de minte uşurică, hodoş, p. p. 182. A îi uşurel = a nu avea bani. Bacşişul? ■ . . îl întrebă el zîmbind, altădată, acum sint uşurel, moşule. DEMETRESCU, o. 131. 3. v. uşor (I 3). Ce frumos ştii mata să cazi! Totdeauna aifost uşurică, delavrancea, o. ii 309. Cămilele-a-leargă săgeată şi ele, în cîntecul apei se fac uşurele. MACE-donski, O. I 145. Da şi mindra-i uşurea, C-a mincat carne de mia. jarni'kl-bîrseanu, d. 364. (în metafore) Roi de flăcări uşurele, Lucioli scînteietoare Trec în aer. alecsandri, p. in 54. 4. v. uşor (II 1). Uşurel vînt cînd batea, Fluierul frumos cînta. jarnîk-bîrseanu, d. 510. + (Poetic) Gingaş, delicat, diafan. Pc uşă intră, uşurică şi luminoasă, jupîniţa Ilinca. SADOVEANU, o. I 91. Lăsînd... pe luciul apelor Vălurele uşurele, alecsandri, p. p. 136. 5. v. uşor (III 2). De gîndeai că a iubi este lucru uşurel, conachi, P. 221. 6. v. uşor (III 3). Cel ce a făcut o asemenea vitejie nu cred eu să fi fost aşa de uşurel, incit să nu fi luat vreun semn cu care să-şi dovedească fapta. ISPIRESCU, L. 257. + "(Despre scriitori, p. e x t. despre operele lor) Fără adîncime de gîndire, lipsit.de valoare, superficial. Prietenii. . . cei vechi îl ştiau drept un uşurel diletant, sadoveanu, e. 172. Uşureii critici care caută in poezie logica prozaicelor dumnealor fierturi. MACEDONSKI, o. IV 81. + Nepretenţios. Publicarea rîndurilor mele uşurele ca prefaţă la valoroasa d-tale lucrare e o mare onoare pentru mine. caragiale, o. vii 297. UŞURÎME s. f. Uşurinţă. UŞURÎNŢĂ, uşurinţe, s. f. 1. Faptul de a fi uşor (de făcut, de executat); lipsă de greutate, de efort (în îndeplinirea unei munci); facilitate. Nu ştiu care va fi norocul nostru de marinari, dar pot să spun că niciodată nu am simţit încă, în adincul meu, atîta uşurinţă de lucru. camil petrescu, T. ii 186. ^Loc. adv. Cu (mare sau multă) uşurinţă = a) uşor, fără efort. Mi-a răspuns UŞUŢĂ - 607 UTRENIE- romîneşte, cu mare uşurinţă. Galaction, o. i 91. Vioaie, deşteaptă, [Evantia] învăţase cu uşurinţă, bart, e. 103; J>) fără frămîntare; calm, cu indiferenţă, cu nepăsare. Numai neînţelegerea situaţiei o poate face să privească lucrurile cu atita uşurinţă. REBREANU, R. ii 99. Dacă port cu uşurinţă şi cu zimbet a lor ură, Laudele lor desigur m-ar mlhni peste măsură. EMINESCU, o. I 141. + (învechit) Faptul de a avea greutate mică. Se cunoaşte Omul prost din vorbuliţă Şi nuca din uşurinţă. pann,.i\ v. i 9. 2. Neseriozitate, nesocotinţă. Ce-ai avut, ai risipit cu asemenea uşurinţă. DUMITRIU, N. 38. + Pripeală; superficialitate. Cită uşurinţă pun oamenii in bănuielile lor! bXlcescu, o. ii 259. 8. (învechit) Uşurare, înviorare, întremare, îndreprare (a sănătăţii). Cuprins de o folositoare sudoare, care după trecire ca de gitimătate de ceas i-au adus o mare uşurinţă. DRĂGHICI, R. 138. UŞÎJŢĂ, uşuţe, s. f. (Regional) Uşiţă. La pivniţă-o pus uşuţă Pe uşuţă-o pus lacată, Deasupra stincă de piatră, şez. iii 61. Ani o căsuţă şi n-are uşuţă (Oul). gorovhi, c. 267. UT s. m. invar. Numire veche a notei do. Simfonie in ut major. ÎJTER, utere, s. n. Orgăn genital al femelei animalelor superioare, în care se dezvoltă embrionul; mitră. Uterul are aspectul unui sac cu pereţii groşi, musculoşi. ANATOMIA 248. UTERÎN, -A, uterini, -e, adj. Care ţine de uter, al uterului. Embrionul ia contact cu membrana mucoasă a peretelui uterin. anatomia 264. Fraţi uterini = copii născuţi din aceeaşi mamă, dar din taţi diferiţi. Potcoavă şi Alexandru fraţi buni intre ei, dar pe care istoricii de atunci. . . îi numesc numai fraţi de mumă sau uterini. HASDEU, i. v. 225. UTlL, -Ă, utili, -e, adj. Care serveşte la ceva ; folositor, necesar. Era grozav de leneş... şi fără altă regulă de activitate decît fantazia şi bunul său plac, care insă îl împingeau la muncă utilă foarte rar. galaction, O. i 114. Spune-mi la ce pot să-ţi fiu util. caraGiat.E, o. vii 29. Femeile chiar, ieşind din starea de lucruri la care sexul lor este condamnat de prejudecăţi, vor lua datinile omului şi vor deveni utile societăţii, bolintineanu, o. 258. «0- Loc. a d v. în timp util = la timp, la momentul oportun. (Substantivat) A uni utilul cu frumosul. UTILĂ, utilez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la laboratoare, ateliere, uzine etc.) A înzestra cu tot utilajul necesar desfăşurării procesului de producţie. [în sat] o şcoală cu cîteva săli mari, utilată cu bogat material didactic. STANCU, U.R.S.S. 165. UTILĂJ, utilaje, s. n. 1. Totalitatea uneltelor, aparatelor, instrumentelor, maşinilor etc. necesare pentru efectuarea unei anumite lucrări sau pentru asigurarea procesului de lucru într-o întreprindere, într-un laborator etc. Au fost instalate numeroase noi uzine, dispunînd de un utilaj tehnic perfect. SAHIA, U.R.S.S. 90. 2. Secţie într-o uzină metalurgică destinată fabricării, reparării şi întreţinerii de utilaj. în apropiere atelierele mecanice, strungăria şi utilajul, în care piesele butucănoase. . . sînt netezite, finisate, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 113, 11/1. ' UTILĂRE, utilări, s. f. Acţiunea de a utila; înzestrare. A continuat utilarea tehnică a economiei republicane. scînteia, 1951, nr. 1954. UT1LĂT, -Ă, utilaţi, -te, adj. înzestrat cu utilaj. UTILITĂR, -Ă, utilitari,. -e, adj. Care are scopuri utile, practice; care urmăreşte utilitatea,' folosul practic. Mişcarea intelectuală din zilele noastre a luat o direcţiune mai utilitară, tinzînd mai cu seamă la instruirea poporului. macedonski, o. IV 28. Literatura are de multe ori o mare importanţă utilitară, politică, gherea, st. cr. iii 18. UTILITARISM s. n. Concepţie filozofică burgheză, care consideră folosul personal şi egoismul brutal la baza acţiunilor morale ale omului. V. pragmatism. • UTILITARÎST1, -Ă, utilitarişti, -ste, adj. Care se; referă la teoria utilitaristă, care aparţine utilitarismului; p. e x t. care se preocupă în mod exclusiv de folosul imediat al lucrurilor, care se bazează pe considerente practice, utilitare. UTILITARÎST2 , -Ă, utilitarişti, -ste, s. m. şi f. Adept: al utilitarismului; p. e x t. persoană care apreciază totul’ din punct de vedere practic, îngust, al avantajului sau al profitului personal. UTILITĂTE s. f. însuşire a ceea ce este util; calitatea de a fi util; folos. Din această cercetare. . . se va desface-importanţa sa ca istoriograf şi utilitatea sa ca izvor. IORGA,. L. Ii 550. UTILIZA, utilizez, vb. I. T r a n z. A întrebuinţa, a folosi. Mi-am făcut socoteală că rămine aci un capital politic neutilizat, c. PETRESCU, î. ii 169. Observator precis şi realist. ■ ■ [scriitorul] utilizează, pentru a explica şi a se-explica, tot domeniul cunoştinţelor umane. ibrXileanu, s. 227. UTILIZABIL, -ă, utilizabili, -e, adj. Care poate fi utilizat; de care te poţi folosi. Fără să fie o operă de istorie. . . [lucrarea] e utilizabilă ca izvor şi ca poemă. IORGA, L. Ii 102. UTILIZĂRE, utilizări, s. f. Acţiunea de a' utiliza;, întrebuinţare, folosire. Aplicarea ştiinţei agricole in vederea, utilizării cit mai complete şi a măririi continue a resurselor solului. LUPTA DE clasX, 1953, nr.'9, 48. UTOPIC, -ă, utopici, -e, adj. Cu caracter de utopie;, iluzoriu, fantastic, himeric. Orice roman, chiar un roman-fantastic sau utopic, este bazat pe realitate, v. rom. decembrie 1953, 265. <0> Socialism utopic = curent socialist premarxist, cu caracter de utopie. UTOPÎE, utopii, s. f. 1. Teorie fantezistă, care preconizează o organizare ideală a omenirii, fără să ţină. seama de legile obiective de dezvoltare a societăţii. Legea concordanţei obligatorii a relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie stă la baza transformării socialismului' din utopie în ştiinţă, lupta de clasă, 1953, nr. 5, 44. 2. Proiect, plan imaginar, irealizabil; fantezie, himeră. [Grigore] i-a răspuns că, in alegerea tovarăşei lui de viaţă nu se poate lăsa condus de anume utopii, căci trecutul nu se-mai întoarce, oricît am vrea noi să-l întoarcem, rebreanu, R. i 50. Am şi eu utopiile mele; de mult visez o şcoală, un ideal de şcoală. vlahuţX, o. a. 265. Să ne înfrăţim cu călăii noştri? Vedeţi, domnilor, că ideile sînt utopii. bolinTI-neanu, o. 421. UTOPÎST, -Ă, utopişti, -ste, s. m. şi f. Creator sau adept al unei teorii sociale utopice; p. e x t. autor al unei concepţii ştiinţifice false, fanteziste, utopice. Pentru aceşti utopişti istoria lumii şi un monument viu, mare de-opt milioane de suflete, le stau dimpotrivă. RUSSO, S. 70. (Adjectival) Socialiştii utopişti. ■ . aveau o atitudine-critică faţă de realitatea contemporană, contemporanul,. s. ii, 1949, nr. 120, 3/1. UTRÎNE s. f. v. utrenie. UTRÎNIE, utrenii, s. f. (în biserica ortodoxă; şi în forma utrină) Slujbă religioasă care se oficiază dimineaţa,, înainte de liturghie, sau seara, la privegheri şi Ia denii.. Răsună toaca de utrină în pacea unei nopţi tirzii. GOGA, c. p.. i UTRINĂ — 608 — UZURAR 110. Părintele Iovinadie... răspunde cu rugăciuni singuratice ceasului tîrziu de utrenie. HOGAŞ, H. 57. Cind toca de utrină, ca era in picioare înaintea tuturora. vlahuţă, n. 139. Părintele se duse la biserica cea închinată spre pămînt, ca să citească utrenia. SLAVICI, N. I 17. Loc. adv. Pc Ia utrenie = dis-de-dimineaţă; aproape de ora la care se oficiază utrenia. Trebuie să plecăm mine pe la utrine. contemporanul, v*i 294. — Variante: (învechit) utrâne (contemporanul, vnn 10), utrinu, utrine, s. f. UTRLNĂ s. f. v. utrenie. UVERTdtĂ, uverturi, s. f. Compoziţie muzicală pentru orchestră, concepută ca lucrare independentă sau ca introducere la o operă (operetă, balet). Ghici ce cintă muzica pe cind scriu?.. . Uvertura... Wilheltn Tell. CARAGL\LE, O. vii 3. Mehul a dat patriei sale in uvertura operei Junele Henric... o încintătoare simfonie vinăto-rească. ODOBESCU, S. III 95. UVRAGIU 8. n. V. urraj. TjVRÂ.T, uvraje, s. n. (Franţuzism învechit) Operă literară sau ştiinţifică; lucrare, scriere. Cetirea necontenită a uvrajelor mi-au cam slăbit puterile raselor visuale. ALECSANDRI, T. 1002. — Variantă: uvrăgiu, uvragiuri (i. ion’Escu, m. 50, chica, Jl. 244, alecsandri, s. 30), s. n. UVULĂR, -Ă, uvulari, -e, adj. (Despre sunete) Care 6e articulează în partea posterioară a cavităţii bucale, cu vibrarea uvulei. «R» graseiat este o consoană uvulară. UVÎJLĂ, uvule, s. f. (Anat.) Omuşor (2). UZ s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi; folosire, întrebuinţare, folosinţă. Produse de us casnic. c=i Această persoană... a pierdut de mult un ochi ¡i usul comod al miinii drepte, caragiale, o. ii 227. <6* Expr. A îaco uz Expr. A Ii atarâ din uz = (despre cuvinte sau expresii) a fi neobişnuit, neconform cu uzanţele sau cu un anumit mod de a vorbi în societate. A! Domnule conservator, această expresiune nu este parlamentară, e afară din us. alecsandri, t. 1688. 4. (învechit) Comportare, manieră. Trebuie să luăm lucrurile cu usul subţire şi cînd vei dovedi că este adevărat •reca cc-mi spui, atunci îl vom pedepsi după vină. FILIMON, •c. 245. ■ UZA, uses, vb. I. 1. T r a n z. A toci prin folosire îndelungată, a deteriora, a degrada. (Refl.) Stofa s-a ■uzat. Refl. Fig. (Despre oameni) A slăbi, a se •epuiza, a se consuma (de boală, de bătrîneţe etc.). 2. Intranz. A face uz de.. .; a întrebuinţa, a (se) fo-Hosi. De cite presiuni uzează politicianismul chiar in justiţie. •C. PETRESCU, C. V. 108. uzAj, usajuri, s. n. 1. Uzură. 2. (Franţuzism învechit; atestat în forma usagiu) ?Jz, folosire. Căpătă cunoştinţa, nu numai a limbii greceşti. de usagiu comun atunce, ci şi a limbilor rusească, latină şi franceză. IORCA, L. I 524. — Variantă: usagiu s. n. UZÂNŢĂ, uzanţe, s. f. Practică uzuală, regulă; obicei statornicit. Ausim necontenit vorbindu-se de guvernul constituţional, de formele şi uzanţele regimului parlamentar. kogXlniceanu, s. a. 132. UZĂRE, uzări, s. f. Faptul de a (s e) u z a. UZĂT, -Ă, uzaţi, -te, adj. Tocit, degradat, deteriorat prin folosire îndelungată. Elena Lipan se uită. . . la scaunele cu pluşul uzat. c. petrescu, c. v. 226. + F i g. (Despre oameni sau părţi ale corpului lor) Stors de vlagă, slăbit, obosit. Păreau intr-adevăr mult mai vîrstnici decît ar fi arătat actul de naştere, cu ochii lor uzaţi, cu miinile lor prelungi şi uscate, c. fetrescu, c. v. îl. UZBÎC, -Ă, uzbeci, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Republicii Socialiste Sovietice Uzbece. + (Adjectival) Care se referă la uzbeci; al uzbecilor. începuturile literaturii usbece datează din primul mileniu dinaintea erei noastre, contemporanul, S. n, 1948, nr. 112, 16/1. UZINÂJ s. n. (Rar) Uzinare. Realisări frumoase au obţinut şi muncitorii de la secţia usinaj mecanic. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1979. UZINĂRE s. f. Acţiune de prelucrare a metalelor cu ajutorul maşinilor-unelte. UZL\Ă, uzine, s. f. 1. întreprindere industrială de mari proporţii, organizată pc bază de diviziune a muncii, în care se produc în special utilaje, semifabricate sau materii prime pentru alte industrii. Uriaşă, Cu ochii ageri scăpărind. Uzina pare-o sentinelă De neclintit, de neinfrint. FRUNZĂ, z. 40. Fig. [Patronii] trebuie să înţeleagă odată pentru totdeauna că forţa braţelor noastre întrece forţa tuturor motoarelor, noi sîntem adevărata uzină, sîntem uzina vie. Sahia, n. 36. 2. Instalaţie producătoare de energie electrică sau de alimentare cu apă a unei aşezări omeneşti (mai mari). Uzina electrică a oraşului funcţionează ca şi înainte de război. STANCU, u.R.S.S. 185. UZITÂT, -Ă, uzitaţi, -te, adj. (Mai ales Ia negativ) De folosinţă curentă, obişnuit. Trecînd peste aceste consi-deraţiuni ale unei severităţi neusitate la noi. .. opera d-lui Zamfirescu rămine plină de un adevărat merit. MACK-donski, o. iv 73. UZUÂL, -ă, uzuali, -e, adj. Care se foloseşte în mod obişnuit, care este curent; p. e x t. obişnuit. De aceea îl vom analisa [textul] cu de-amăruntul, vom găsi intr-în-sul. ■ ■ cîţiva termeni uzuali, odobescu, s. i 214. + Care se foloseşte în mod frecvent; de mare uz. Pronumele sînt cuvinte dintre cele mai uzuale, de aceea şi păstrează in toate limbile o flexiune arhaică. GRAUR, F. L. 173. — Pronunţat: -zu-al. UZUFRtJCT s. n. Drept,acordat unei persoane de a se folosi pe deplin (şi pe tot timpul vieţii) de un bun care nu este proprietatea ei şi pe care nu are dreptul să-l înstrăineze. • . UZUFRUCTUÂKj uzufructuari, s. m. Persoană (sau instituţie) care are uzufructul unui buri. [Ţăranii] sînt uzufructuari pe anume citimi de pămint. kogXlniceanu, S. A. 136. — Pronunţat: -tu-ar. UZUEĂE, -Ă, uzurari, -e, adj. Care se referă la cămătar sau • la camătă; cămătăresc. Dobinzi uzurare. UZURĂ — 609 — UZURPAŢIUNE UZÎJRX1 s. f. Deteriorare, degradare a unui obiect (prin întrebuinţare, eroziune etc.). + F i g. Oboseală, slăbire, epuizare. uzCr,\* , uzuri, s. f. (învechit) Camătă, dobîndă (exorbitantă). Ei împrumută bani pre camătă sau uzură. ŢICHINPKAL, F. 456. uzCră», uzuri, s. f. (Rar) Corupţie, desfriu, luxură. Sfărmaţi statuia -goală a Venerei antice, Ardeţi acele pînze cu corpuri de ninsori!... ele fac să pice în ghearele uşurei copile din popor, eminescu, o. i 60. UZURPĂ, uzurp, vb. I. T r a n z. A-şi însuşi în mod abuziv drepturi, demnităţi, bunuri care aparţin altuia. Tu cine eşti? Ce cauţi aici? De ce l-ai omorlt să-i uzurpi locul? c. PETRESCU, r. dr. 311. F i g. Iacă cum uzurpă ea [vocala străină] dreptul vocalelor noastre. negruzzi, s. i 262. Refl. reciproc. (Rar) Cutreierau lumea, împărţindu-şi moştenirea, războindu-se între dînşii, uzurpîndu-se unul pe altul. c. PETREscu, r. dr. 44. — Prez. ind. şi: uzurpez (bâlcescu, o. n 271). UZURPĂRE, uzurpări, s. f. Acţiunea de a uzurpa. Uzurparea unui drept. UZURPATOR, -OĂRE, uzurpatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care se substituie în mod ilegal în drepturile altuia. Pusese stăpînire şi, ca orice uzurpator victorios, asculta cu plăcere măgulirile, c. PETREscu, o. p. i 121. UZURPAŢICXE, uzurpaţiuni, s. f. (învechit) Uzurpare. Vechea capitală aducea aminte sumbrului principe uzurpa-ţiunea lui Despota. haSdeu, i. v. 261. 39 V V s. m. invar. A douăzeci şi cincea literă a alfabetului, numită « ve #, şi sunetul corespunzător; este o consoană fricativă labio-dentală sonoră. VA 1. (Prez. ind. pers. 3 sg. a unui verb defectiv, în e x p r.) Mai va = mai aşteaptă; mai este (mult) pînă acolo, mai trece vreme pînă atunci. Că-s trei ceasuri şi mai va. DEŞLIU, M. 64. Oare socotit-aţi voi că. . . o să rămtie turma în ghearele voastre?. . . Hei! măre băieţi, mai va pînă alunei! ODOltKSCU, la CADE. 2. (Regional, la imper. pers. 2 sg. şi pl.) Va (rar vă) şi vnfi — du-te, duceţi-vă. Va ca rouă de soare in ţărmurile goale. şhz. V 144. VAC s. n. v. veac. VACĂNT, -A, vacanţi, -te, adj. 1. (Despre un post, o funcţie etc.) Care este fară titular, care nu este ocupat de nimeni; neocupat, liber. Locul de vicepreşedinte este (ncă vacant, caraglale, o. vn 202. El fugi dintr-un regat ce nu-l meritase, alergtnd la tronul Franţei, rămas vacant, hasdeu, i. v. 194. Nu pot găsi o slujbuliţă cit de mică... Pe la toate ministerele mi s-a răspuns că îndată ce va fi un loc vacant, alecsandri, x. I 376. 2. (Jur.; despre succesiuni) Care este deschis şi nereclamat de moştenitori. VACÂiNŢA, vacanţe, s. f. 1. Repaus acordat elevilor şi studenţilor, pe un anumit interval (în timpul verii sau al iernii). Au terminat anul şcolar, sînt in vacanţă şi au venit in parc să se joace. STANCU, u.R.S.S. 148. A urmat eliminarea pe o lună in care s-a socotit şi vacanţa. I. BOTEZ, şc. 53. + Concediu. Mă gindesc că dacă tu i-ai putea convinge pe ei, ne-am lua şi noi o mică vacanţă. BA-RANGA, i. 183. 2. Interval de timp în care un post, o funcţie, o demnitate etc. rămîn vacante. Trecind prin Constantinopol, cind fu ultima vacanţă de patriarh, m-am dus la patriarhie. Cai.action, o. I 90. Pot folosi [revoluţia] măcar ca să provoace o vacanţă a tronului, din care ar putea să folosească numai ei. camii. petrhsou, o. ii 230. — Variantă: (învechit) vacâilţio (CREANGĂ, o. A. 84, AI.ECSANDRI, S. 146, KOGĂLNICEAUU, S. 41) S. f. VACANŢIE s. f. v. vacantă. VACARM s. n. Zgomot asurzitor. Stînciîe sînt sfaliniate, aruncate în aer, se izbesc de pâreţii galeriilor, se sfărîmă, e un vacarm şi un trosnet îngrozitor. BOGZA,-Ţ. 71. La vacarmul instrumentelor se adâoga răcnetul glasurilor. C. petrkscu, c. v. 198. Totul s-a transformat intr-un adevărat vacarm. SAHIA, n. 45. Glasul lui parcă domina tot vacarmul gării. REBREANU, R. X 17. VACÂT, vacaturi, s. n. Pagină neimprimată a unei lucrări tipărite; pagină albă. VACĂ, vaci, s. f. 1. Animal domestic din familia bovinelor, crescut pentru laptele şi carnea lui; carnea acestui animal, p. e x t. carne de orice bovină. Femeile ieşiseră pe la porţi ca să deschidă vacilor, căci se întorcea cireada satului de la păşune. CAMIL PETRESCU, O. I 14. In timpul nopţii o vacă mare, bălţată, fătase un viţel roşu, pintenog. barT, s. m. 84. îl azvîrle în cireada boilor şi-a vacilor. creanoX, p. 66. Mîncatu-s de răutate Ca iarba de vaci cu lapte. îarnîk-bîrseanu, d. 191. «0- E x p r. Vacă (bună) de muls = persoană (mai rar situaţie) de care cineva abuzează, pentru a •trage foloase materiale. Aşa trecu un cîrd bun de vreme şi baba tot mai mult se-ncredinta că a dat peste o vacă bună de muls. sandu-aldea, d. n. 189. Din cărţi culegi multă înţelepciune; şi la dreptul vorbind nu eşti■ numai aşa o vacă de muls pentru fiecare. CREANGX, a. 22. + Femela unor animale sălbatice. V. ciută, cerboaică. 2. F i g. Calificativ injurios dat unei femei fproaste, neîndemînatice). <)> E x p r. S-a dus bou şi a venit (sau S-a întors) vacă, se spune despre un om care a plecat să se instruiască sau să se lămurească într-o problemă, şi s-a întors mai puţin instruit şi mai puţin lămurit decît plecase. Unul cică s-a dus odată bou la Pariz, unde-a fi acolo, şi a venit vacă. crkangă, a. 13. 8. Compuse: vacu-de-mare = morsă; vaca-domnu-Iui = nume dat unor insecte late şi lungăreţe, de culoare roşie,punctate cu negru, care mişună la începutul primăverii pe scoarţa arborilor şi pe lîngă zidurile caselor (Ligaeus equestris). Se mişcau domol vacile-domnului, roşii, punctate cu negru. Sadoveanu, e. 111. Vaca-domnului... de coloare roşie şi. ■ ■ cu pete negre şi pui albi. marian, ins. 424. VACCÎN, vaccinuri, s. n. Preparat folosit la inoculări cu caracter preventiv sau curativ, împotriva unor boli infeefioase. S-au preparat vaccinuri pentru prevenirea bolilor şi seruri pentru a le vindeca. marinESCU, P. a. 74. împotriva muşcăturilor de lup, se întrebuinţează peste tot un tratament mai intensiv, injectînd cantităţi mult mai mari de vaccin, babeş, o. A. I 125. *0* E x p r. A(-şi) lace un vaccin = a (se) vaccina. + (Concretizat) Urmă, semn, cicatrice rămasă pe corp în urma unei vaccinări. — Variantă: (învechit şi regional) Vacţină (piscu-PESCU, o. 236) s. f. VACCIN A, vaccinez, vb. I. T r a n z. A introduce un vaccin într-un organism; a inocula. VACCINĂL, -A, vaccinali, -e, adj. (Neobişnuit) Care aparţine vaccinului, care serveşte la prepararea vaccinului, referitor la vaccin. Doi dini vaccinaţi şi revac-cinaţi au furnizat material vaccinai, babeş, o. a. I 129. VACCIN ARE, vaccinări, s. f. Acţiunea de a vaccina. Cercetări asupra vaccinării antirabice. babeş, o. a. I 125. VACCINATOR - 611 - VAGABONDA YACCINATÖR, -OÄRE, vaccinatori, -oare, s. m. şi f. (Invcchit) Persoană care vaccinează. Vin doftori ca... Fröhlich, vaccinatorul principatului, iorga, l. n 38. VACCINOTERAPÎE s. f. Metodă de imunizare activă a organismului uman şi animal prin administrare de "vaccinuri. Vaccinoterapia este indicată în.. . furunculoză, erizipel. nicoi.au-maisi.ER, d. V. 112. VACS, vacsuri, s. n. Preparat, de obicei de culoare neagră, care serveşte Ia unsul sau Ia lustruitul încălţămintei de piele şi al hamurilor. Mă las în genunchi, mă întind pe sub pat. . . Tocmai in fundul subpaiulut şi vacsul. sadoveanu, M. 195. Merge in boltă şi cumpără două perii şi va:s. RETEGANUL, P. II 19. 4- (Familiar, cu valoare de interjecţie) Exclamaţie cu care se subliniază lipsa de valoare *. ’¡nu'- lucru, a unei situaţii. Vacs! zise Milescu, vrind să se ¡.oale. D. zamfirescu, r. 152. <£■ (Substantivat) Comăneşteanu se uită la el atît de curios, încît Milescu se simfi jenat de vulgaritatea vacsului său şi se-nroşi. D. zamfirescu, R. 152. VACŢÎiNĂ s. f. v. vaccin. YACUITÂTE s. f. (Rar) însuşirea sau starea a ceea ce este gol, deşert, vid. — Pronunţat: -cu-i-. VACUÖLÄ, vacuole, s. f. Cavitate a protoplasmei. Celulele nervoase prezentau formele de degenerescenţă. . . unele sufereau o atrofie pigmentară adesea cu formaţiuni de vacuole. babeş, o. a. i 165. VĂCUUM, vacuumuri, s. n. 1. Vid. • 2. Aparat în care se concentrează o soluţie prin fierbere la o presiune mai joasă decît presiunea atmosferică. TACXJUMÎTRU, vacuumetre, s. n. Manometru folosit la măsurarea presiunilor mult mai joase decît presiunea atmosferică. VAD, vaduri, s. n. 1. Loc (adîncit în pămînt) pe unde curge o apă (v. albie, matcă); p. ext. apă, valuri. Vadul îşi murmură cîntul Şi foile sîsîie ca şerpoaicele. beniuc, v. 99. Se auzea slab gîlgîitul vadurilor Moldovei. Sadoveanu, o. I 57. Tu împleteşti în curcubeie Comoara lacrimilor noastre Şi cel mai scump nisip tu-l duci în vadul Dunării albastre, goga, p. 16. în vaduri ape repezi curg Şi vuiet dau în cale. C0ŞBUC, P. i 191. Se pare cum că alte valuri Cobor mereu pe-acelaşi vad. EMINESCU, O. i 204. «0> F i g- I se rumpe A lui suflet, cînd priveşte peste-al vremurilor vad. eminescu, o. iv 113. 2. Loc pe cursul unui rîu, unde malul e jos şi apa puţin adîncă, permiţînd trecerea prin apă de la un mal la altul. La vadul Popricanilor călărimea ieşise cu caii la adăpat, sadoveanu,‘o. vil 24. Lingă vad de ape grele, Dornic, murgul mi-am oprit, cerna, p. 142. Nu puteam hotărî un vad de trecere, nu pentru picior, dar nici măcar pentru ochi. hogaş, m. n. 217. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’de vad, Naintea lor se-nalţă puternic vechii munţi, eminescu, o.. I 98. +- F i g. Loc de trecere, p. ext. loc de salvare, de scăpare. Pe-aici şi-au făcut vad oştite turceşti. vlahuţA, r. p. 19. Eu cercam un vad Să ies la lumea largă, eminescu, o. i 92. Că urîtul n-are vad Decît scindura de brad. alecsandri, p. p. 307. 3. Ţărm, mal, liman. Lingă vaduri, se zăresc nişte circiume ticăloase. Russo, o. 152. Sări-n mare Ca o floare Şi-mi ieşi-n vad Ca un brad. teodorescu, p. p. 71. 4. Luc situat în apropierea unei căi mai mari de comunicaţie, pe unde trece multă lume şi care asigură unui negustor o clientelă numeroasă şi un cîştig bun; p. ext. afaceri prospere. Vad bun, treabă bună, mai ales in alegeri, cînd cartierul general al bătăliei pe mahala era in circiuma lui. pas, z. i 152. Umblă... după o prăvălie cu vad bun. G. M. zamfirescu, SF. m. n. n 56. Gherasim... luă conducerea comerţului, păstrînd aceeaşi firmă care făcuse un vad aşa de bun. bart, e. 322. V/vDEÂ, vadele, s. f. (învechit şi regional) Termen de plată '^cadenţă. Gîndeşte-te că miine ii vadeaua birului şi vine să ne împlinească. vl-uiuţă, o. a. îi 55. Regula era, ca pentru poliţie, vadea de trei luni. GHICA, S. 387. + Termen fix pentru îndeplinirea unei acţiuni; soroc. De bătut, nu putea să-l bată, de alungat, iarăşi nu, pentru că nu sosise încă vadeaua, sbiera, p. 15. — Variantă: vădcâ (marian, o. i 314) s. f. VADRA, vedrt, s. f. 1. Unitate de măsură s capacităţii, echivalentă cu 10 ocale şi folosită pentru lichide.L-a miniat că i-a cerut să dea zece stupi şi atîtea vedre de ceară datorie pentru doi ani in urmă. V. ROM. noiembrie 1953, 38. Caraiman... putea să înghiţă in largele sale pîntece atîtea vedre cit şi o butie de la Dealul Mare. ODOBESCU, S. III 14. Adă-o vadră de Cotnar! ALECSANDRI, P. p. 42. 2. Vas de lemn sau de metal cu care se scoate apă din fîntînă, în care se ţine apă sau cu care se transportă diferite lichide. V. găleată, ciutură. Le venea vadra de apă pe o frînghie. dumiTriu, n. 136. Ia ■ Ileana vadra-n mină ■ . . Şi-apucară prin grădină ■ . . Prin grădină La fîntînă. PAMFii.E, cr. 89. Ad-o vadră, răspunse el, să mă duc eu să aduc apă. ispirescu, l. 341. — PI. şi: vedri (stancu, d. 28). VAG, -Ă, vagi, adj. Lipsit de precizie, de limpezime ; nelămurit, nesigur, confuz. Privirea vagă a Eleonorei părea să insemne că n-a priceput nimic. DUMITRIU, B. F. 148. A obţinut o promisiune vagă. rebreanu, k. i 260. O vagă nelinişte o cuprinse. BART, E. 162. împrăştiind un miros vag... prinosul crizantemelor cădea, anghel, . PR. 135. <£>• (Adverbial) Am rămas nehotărît, confuz, vag fericit, vrg bolnav şi vinovat, galaction, o. I 59. E mirată vag, nu însă surprinsă, camII. petrescu, u. N. 217. Gînduri de acestea îi treceau vag şi lui Drăghici prin minte. vlaiiuţX, O. A. III 68. (Substantivat, n.) în vagul unor tăceri lungi, adormit în vîjiitul stufişului de copaci, bacovia, o. 248. Această confuziune, tortură şi acest vag al stilului provin din atîtea sentimente multiple, gherea, st. cr. iii 101. + Nervul vag (şi substantivat, m.) = unul dintre cei doisprezece nervi cranieni (foarte important pentru funcţiile vegetative) Excitaţia vagului influenţează auriculul. DANEELOPOLU, F. N. U 31. — PI. şi: (f. pl., învechit) vage (Ghica, A. 638). VAGABOND, -Ă, vagabonzi, -de, adj. Care rătăceşte pe drumuri fără nici un rost, care hoinăreşte fără ţintă, fără ocupaţie şi fără domiciliu fix, care nu are nici i un căpătîi. îl alungă, ca pe un om fără căpătâi şi vagabond. NEr GRUZZI, s. iii 198. <5- F i g. [Căţelul] cu ochii străbătători, cu coada agitată, număra, jos in strada amurgită şi umedă, pe fraţii vagabonzi, galaction, o. i 303. Vedeai cum iesă singur şi flămind Un dine vagabond, adulmecind. D. botez, F. s. 56. Un fluture trecea prin aer ca o floare vagabondă. C. petrescu, C. v. 304. + (Substantivat, m.) Om de nimic, haimana, derbedeu; pierde-vară. Cum o să spuie el că domnul Cazangiu e hoţ sau vagabond, pas, z. i 154. Avea milă mai mult de un om de familie bună, scăpătat, decît de un vagabond nemîncat. călinescu, E. O. n 139. Compatriotul nostru, înţeleptul Logaridis, a studiat situaţia acestui vagabond, bart, e. 286. — Variantă: (învechit) vagabiind, -ă (chica, a. 614) adj. VAGABONDĂ, vagabondez, vb. I. Intranz.  rătăci farâ ţintă, hoinărind dintr-un Ioc în altul, trăind ca un vagabond. Vagabondind, într-un amurg blond. Am dat de-ale cimitirului porţi, bacovia, o. 143. Un copil fugit de acasă... vagabondind fără căpătai, c. petrescu, I VAGABONDAJ — 612 — VAI ó. P. ii 298. Acum optsprezece ani,vagabondam cu cîteva bucăţi de săpun după mine. SAHIA, U.R.S.S. 184. VAGABONDĂ J, vagabondare, s. n. Faptul de a vagabonda; situaţia, starea celui care vagabondează. O indinare spre vagabondaj. Lucra citeva zile sau cîteva săptămîni intr-un loc şi apoi îşi strămuta uneltele, intr-o căruţă, într-altă parte. PAS, Z. I 42. Uitase zilele de foame; vagabondajul deznădăjduit cînd se strecura pe lingă ziduri ca un dine alungat. C. petrescu, C. v. 163. — Variantă : (învechit) vagabundágiu (HASDEU, i. v. 72) s. n. VAGATîONDĂNT, -Ă, vagabondanţi, -te, adj. (Neobişnuit) De vagabond. Tu nu vei urmări viaţa vagabon-dantă a slujbelor, nu-i aşa? boi,intineanu, O. 406. VAGABONDÁRE, vagabondări, s. f. Acţiunea de a vagabonda şi rezultatul ei; hoinăreală, rătăcire. Lupta continua în el, poate tot aşa de crîncenă ca şi în săptămîna vagabondărilor. G. M. zamfirescu, SF. M. N. I 239. VAGABÚND, -Ă adj. v. vagabond. VA.GABUNDÁGIU s. n. v. vagabondaj. VAGÍN, vagine, s. n. Canal care face legătura între vulvă şi uter, la femeie şi Ia femelele mamiferelor. VAGINÁL, -A, vaginali, -e, adj. Care aparţine vaginului, de vagin, referitor la vagin. VAGINÎTĂ, vaginite, s. f. Boală care constă în infla-maţia vaginului. VAGMÍSTRU, vagmiştri, s. m. (învechit) Sergent-maior de cavalerie sau de artilerie, cu atribuţii administrative într-un escadron sau într-o baterie. Vagmis-trul era un bunduc mărunt, cu mustaţa groasă, bine răsucită. SADOVEANU, o. vi 21. O dăduse în paza unui vagmistru faimos pentru sălbăticia lui. CAMii, petrescu, O. n 233. VAGÓN', vagoane, s. n. 1. Vehicul care circulă pe şine şi serveşte la transportul persoanelor, al mărfurilor etc. Aşezaţi pe băncile de lemn ale vagonului, moţii privesc munţii. bogza, a. î. 127. De la fereastră, din vagon, Văd satul alb sclipind în zare. . . Un şuier lung. . . Tresar mişcat.. Simt inima bătîndu-mi tare. iosif, V. 43. Se arată plim de veselie la fereastra vagonului, caragiaxe, N. s. 66. Ne-am suit în vagon. negruzzi, s. I 324. (Urmat de determinări arătind felul, scopul, folosinţa) Urmează amănunte de drum, peisagiul, vagonul-restaurant, vagonul de dormit, c. petrescu, î. ii 258. De la Dresda încolo au vagon-restaurant pînă la Viena. CARAGIALE, o. vii 23. Vagon-cisternă v. cisternă. Vagon basculant v. basculant. Vagon direct v. direct2. Vagon de clasă v. clasă (IV1).+ Casă (sistem) vagon = casă ale cărei încăperi se înşiră una după alta, nefiind grupate în jurul unui hol central. Casa mătuşii ei este sistem vagon, camil petrescu, U. N. 168. 2. Cantitate (de cereale, de lemne etc.) care intră într-un vagon (1) şi care serveşte ca unitate de măsură. Magazie cu o capacitate de zece-mii de vagoane. YAGONÉT, vagonete, s. n. Vagon de dimensiuni micicare circulă pe şine cu ecartament îngust şi cu care se transportă materiale şi oameni la lucrări forestiere, la construcţii, în mine etc. Fără vorbă; s-a apropiat de vagonet, l-a apucat de tampon şi cu o singură mişcare a smuls roţile înfundate in noroi şi le-a pus din nou pe şine. v. ROM. martie 1953, 97. Vorbesc pe peron înainte de zori, cişteptiiul să se urce pe vagonetile pe care le vor împinge pe linie, dumitriu, B. F. 78. Vagonete, care grele şi automobile urcă şi coboară veşnic pe reţeaua căilor de ieri create, galaction, o. I 314. + Vagon mic, deschis, care circulă suspendat pe cablul funicularelor. VAGONETĂJ s. n. (Rar) Acţiunea de a transporta cu vagonetul; transport făcut cu ajutorul vagonetelor. VAGONETĂR, vagonetari, s. m. Muncitor care lucrează în mine la încărcarea şi transportul materialului cu vago-netele. Vagonetarii nu prididiseră să care piatra. DUMITRIU, N. 177. Cînd să-l întrebe vagonetarul că ce caută, a fugit. DAVIDOGLU, M. 38. Fusese angajat vagonetar la mina Petrila. bogza, v. J. 26. VAGOTONÎN.s. n. Principiu hormonal care se găseşte în secreţiunea internă a pancreasului (alături de insulină şi de alţi hormoni). VAI interj. (Uneori urmat de un nume sau de un pron. pers. introdus prin prep. «de ») Exclamaţie care exprimă sentimente puternice de: a) durere, suferinţă, deprimare, deznădejde. El ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plinge. eminescu, o. i 88. Vai! sufletu-mi s-a învrăjbit! axecsandiîi, p. i 9. Vai!... n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă. ALEXANDRESCU, M. 15. Vai, bădiţă, pentru tine, Multă supărare-mi vine. jarnîk-bîrseanu, D. 232. -y- (întărit prin repetare) Vai, vait inima mea, Rău m-a prins a mă durea, hodoş, p. p. 31. E x p r. Cu vaî nevoie v. nevoie (3). Cu chin cu Tai sau cu chiu şi rai y. chiu; b) compătimire, milă, regret. Beşica s-o umplti cu grăunţe. . . s-o zurăiesc. . . ş-apoi vai de urechile mamei. CREANGĂ, A. 41. în inima-mi răcită Tot focul, vai, s-a stins. alecsandri T. I 461. Biata maică, vai de ea, Cosicioara că-şi smulgea, jarnîk-bîrseanu, d. 498. <0> (Cu nuanţă ironică) Vai săracu omu prost, Bun odor la cas-a fost. CREANGĂ, P. 10. Vai săracu diacul, Cînd aude clopotul, Ţipa coasa-n buruiene Şi se cară la pomene. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 470. Loc. adj. Ca vai de..., exprimă compătimirea în cel mai înalt grad. Nenorocita, ieşind cu nepus in masă şi necăjită ca vai de ea, s-a dus iarăşi la fîntină. CREANGĂ, P. 98. Să ascultaţi nişte piese ca vai de ele. AI.EC-sandrî, T. 1023. Şi drăguţul obrăjel. .. O fi, zău, ca vai de el! jarnîk-bîrseanu, d. 311. Ca vai de lume (sau, rar, de om), arată o situaţie grea, cum nu se poate mai rea, vrednică de plîns. Erau plătite ca vai de lume. PAS, Z. 1141. Am trăit la Paris ca vai de lume. SADOVEANU, P. M. 22. Plecă supărat şi amărît ca vai de om. CREANGĂ, o. A. 292. -Q-(Substantivat, în e x p r.) Vai şi amar = jale, nenorocire, dezastru. N-am nici un ciştig din asta. în schimb, vai şi amar pe capul meu, că nu-mi aflu locul, vornic, p. 185. De aci înainte vai şi amar de bietele vrăbii de pe garduri. ODOBESCU, S. in 22. Vai ş-amar ■ ■ . Ce-o să mă fac, îmi vine să iau timpii. ai,ecsandri, t. 1007. (A Ii) vai (sau vai şi amar) de... = a fi rău de cineva,- a se afla într-o situaţie jalnică, vrednică de milă. Vai de viaţa lui, dacă aceea pe care 0 iubeşte nici nu vrea să. se uite la dînsul! sadovkanu, o. 1 464. N-au şi dînşii neveste şi copii şi necazuri de vai de mama lor? c. petrescu, î. ii 8. De-oi veni pe-acolo şi n-oi găsi trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. CREANGĂ, P. 208. în cea vale de-oi sălta, Vai ş-amar de viaţa ta. alecsandri, p. n 24. <$• (învechit şi arhaizant, construit cu dativul pronumelui personal) Orice debutant are drept să creadă că va silui soarta, că-şi va croi singur norocul. El pleacă la război, hotărît să înfrin-gă. .. Vai lui însă, dacă într-adevăr înfrînge. C. PETRESCU, c. v. 153. Vai mie! eu am cunoscut amorul, negruzzi, S. I 51. Vai mie! zicea cu lacrimi întru a sa văitare. conachi, p. 82. + (Substantivat) a) Tînguire, plînset, vaiet; p. e x t. suferinţă, durere. Ca grindina şi plumbii cad, Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad! COŞBUC, P. II 40. b) Strigăt jalnic. Zboară peste-adîncul văii Tristul vai al cucuvăii, coşbuc, p. ii 99; c) necaz, ciudă. Vai de mine, nevastă hai, zise baba; ce păcat mi-am găsit cu tine. CREANGĂ, P. 174. Vai, tu-na-te-ar lume rea! jarnîk-bîrseanu, d. 366; VAICĂR — 613 — VAL d) . surprindere, mirare,'spaimă, indignare. Aţi mincat voi pătlăgele vinete cu scorţişoară? — Vai! se scandalizară fetele. cAunescu, E. o. II 94. Vai, ce-ntuneric s-a făcut deodată. în jurul meu, — ce groaznică tăcere! iosif, r. 43. Doi paşi încă... Vai! in luncă Ţipă cucoşul trezit. AI.ECSANDKI, P. I 13 ; c) bucurie, plăcere, admiraţie, entuziasm. Pentru Şandru, cite trag Pentru Şandru! El abia-i un copilandru, Vai, dar cit îmi e de drag ! coşbuc, p. n 212. Şi-aseară te-am văzut... Şi, vai, tare mi-ai plăcut! jarnîk-bîrseanu, d. 157; ..... I) nerăbdare. Oţelul e jar şi inimile-ngheaţă. Vai! vai! de s-ar face dimineaţă, beniuc, v. 109. YĂ.ICĂR, vaicăre, s. n. (Regional) Faptul de a se văicări; strigăt de durere. Erau nişte ţipete şi nişte vaicăre, de-ţi rupea inima de jale. ŞEZ. 11 161. +• Situaţie de pe urma căreia cineva are de suferit; belea pe capul cuiva. Că altfel, dacă ar fi sănătos, mare vaicăr ar fi, de ciudos ce-i el- pe Caraoschianu. I. CR. IV 207. VÂIER, vaiere, s. n. Plîns, tînguire prelungă, dureroasă ; vaiet. Risul şi plinsul, vaierul şi hohotul rămîneau departe, ca şi cum n-ar fi fost. vornic, p. 106. Clteodată o fereastră se deschide singură şi lasă să scape in noapte un vaier, ori un suspin, ori un chiot de bucurie, c. PETRESCU, C. v. 82. Statu-Palmă clătinat Umple lunca de-un lung vaier, ai.ecsandui, p. a. 188. F i g. Dezgroapă, moşnege, cu mînile-n tremur Comoara ta sfintă de jale, Tu porţi ferecate durerile noastre în vaierul strunelor tale. goga, p.*66. Atinge-ncet arama cu zimţi-aripei sale, De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. EMINESCU, o. i 69. + Suferinţă, durere. Se năpustea ■ ■ . cutreierind o ţară zdrobită şi plină de vaier. C. PETRESCU, R. DR. 189. VÂIET, vaiete, s. n. Strigăt, geamăt de durere, de suferinţă; tînguire, bocet; vaier. Şi-i răspundeau vaietele şi strigătele de ajutor: — Măi fraţilor. . . induraţi-vă. CAMII.AK, N. i 55. Din ctmpul mohorit şi înecat, venea un vaiet de dihanie rănită. Galaction, o. I 379. Zbierat, răget, fipet, vaiet, mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRi; p. m 14. *$> F i g. Ce chiot, ce vaiet în toamnă... Şi codrul sălbatic vuieşte, bacovia, o. 28. Şi dintre tei, Un vaiet lin de clopoţei Suspin-abia ca-n vis. arghezi, v. 71. Vaietele cintecului de-afară i se jăluiau in urechi din ce in ce mai sfîşietoare. vlahuţA, n. 111. VÂJNIC, -Ă, vajnici, -e, adj. 1. Energic, viguros, puternic. Oamenii. . . se trudeau in sforţări vajnice spre a stoarce roadele pămîntului. rebreanu, i. 53. (Adverbial) Murgul bate vajnic din copită, beniuc, v. 72. Se frămînta aşa de vajnic de dorul copiilor. ŞEZ. n 50. + Aprig, înverşunat, dîrz. Era... un vajnic predicator din ordinul iezuiţilor. Galaction, O. I 229. + Grozav, straşnic, cumplit, teribil. Sanda arătase pumnul şi mor-măise nişte ameninţări vajnice. CaragialE, s. 11. Care savant... are să descopere odată microbul şi leacul la cea mai vajnică boală ce bîntuie'umanitatea? id. o. vn 177. 2. (învechit) Important, grav, serios. Tuşi, oftă, după obiceiul Iui, cind avea ceva vajnic de spus. gane, n. ii 210. Ce credeţi dumneavoastră că-i de făcut intr-un caz atit de vajnic? alecsandri, T. 1390. Sintem in minutul vajnic unde trebuie să facenţ chipul trecutului, russo, S. 16. ■+ însemnat, de seamă, marcant, ilustru, l-a adus pe cei mai vajnici înţălepţi ca să-l înveţe. ŞEZ. 1 97. YAI,1, valuri, s. n. I. Masă de apă care înaintează (sau face impresia că înaintează) ridieîndu-se şi coborîn-du-se la suprafaţa unei mări, a unui fluviu etc.; talaz. Vasul nostru bătrîn, slăbit din încheieturi, gemea greoi, cutremurat la fiecare val ce se izbea in coastele-i de lemn. BART, s. m. 52. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad; Ritmic valurile cad. Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad. coŞbuc, p. i 48. Singuratece izvoare fac cu valurile larmă. EMINESCU, o. I 83. <$-Fig. Mărirea să-l înece in valurile sale! auîcsandri, t. n 164. ^ Loc. a d v. în valuri sau valuri-valurî = unul după altul, succesiv, p. ext. din plin, cu grămada, puhoi. 1 se ridicau furiile valuri-valuri, ca penajul curcanului, vornic; P. 206. Căldura valuri-valuri Se revarsă, coşbuc, p. i 222. Porţile zilei se deschid şi, în valuri, curge lumina pe văi. VLATIUŢĂ, o. A. 410. Cad sîgeţile in valuri care şuieră, se toarnă. EMINESCU, o. i 148. *ţ> E x p r. în. Valul apei = contra direcţiei valurilor, împotriva cursului apei, în susul apei. Din picioare se pescuieşte şi mergînd la deal t în valul apei t.- antipa, p. 152. Valurile vieţii (sau lumii, lumeşti) = greutăţile, încercările prin care trece omul în viaţă; vicisitudinile vieţii. Omul e dator să se lupte cît o putea cu valurile vieţii. creangX, P. 235. în interval, cei trei fraţi desinoşteniţi cercau valurile lumii sub orizonturi străine. HASHEU, i. V. 99. Adeseori departe de-a lumei triste valuri. Cu păsuri regulate eu măsur al tău pod, Bahlui! alecsandri, p. 1 202. Să mai uite de aste valuri lumeşti. ŞEZ. IV 17. Valurilo tinereţii = nestatornicia, inconsecvenţa, dibuirile inerente vîrstei tinere. Ei! nu te ruşina! Ale tinereţii valuri! caragiai.e, T. n 68. Valul (sau valurile) vremii = curgere, desfăşurare, trecere a vremii. Ca valul vremilor ce curg Atîtea cîntece s-au dus. goga, p. 22. Parcă nici n-o atinsese valul vremii. Aceeaşi bătrînică sprintenă şi veselă. VLAiruŢĂ, o. A. 497. Din valurile vremii, iubita mea, răsai Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai. EMINESCU, o. 1 213. II. F i g. Nume generic dat unor lucruri care pot fi comparate cu valul (I), ca formă sau ca mişcare. 1. (Predomină ideea de aplecare şi de ridicare) Către sfîrşit de iunie, valurile spicelor încărcate se păstrează încă verzi, ralea, o. 135. Vedeam valuri verzi de grîne, unduirea unei inişti. EMINESCU, O. I 141. Valurile de iarbă. . ■ nu-i insuflă ingrijarea nestatornicului ocean. ODOBESCU, S. iii 15. -f- Oscilaţie, fluctuaţie. Nu mai trebuiesc comentarii la mica poezioară pe care mi-a inspirat-o nestatornicia valurilor politicei daco-romane. caragiale, o. vii 50. 2. (Predomină ideea de mase în succesiune continuă şi tumultuoasă) Valul de oameni se retrage, dumitriu, n. 98. Valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foşnetul lor trist. sadoveanu, o. i 330. Colonelul asculta distrat, privind valurile de lume. c. PETRESCU, î. 11 11. 3. (Predomină ideea de masă învolburată) După un timp, oboseala tmi dă ca un val de nebunie. CAMU, PETRESCU, u. n. 391. îmi venise aşa în ochi ca un val de bucurie. C. PETRESCU, S. 146. Un val fierbinte de mînie parcă i se ridică din tălpi pînă-n rădăcina părului, miro-NESCU, S. a. 29. -4 Impuls, avînt, curent. , 4. (Predomină ideea de masă care se revarsă, copleşeşte) Cind stătea valid de ploaie, rămînea vîntul sunînd şi fluierînd. sadoveanu, M. c. 51. Titu răspunse cu un val de sărutări, rebreanu, R. i 248. Un val de aer umed am adus cu mine-n casă. TOPÎrceanu, b. 73. 5. (Predomină ideea de linie sinuoasă, învălurată) De la asfinţit suiau cu grabă valuri de nouri spre creştetul bolţii, sadoveanu, o. m 591. Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde. EMINESCU, o. I 142. C. (învechit şi arhaizant) încercare grea, cumpănă. N-ai ştiut nici de năcazurile, nici de zbuciumele, nici de valurile de pe la noi. sadoveanu, o. vii 49. Se încurcă puţin pe la crîpna din sat, spre a-şi drege cheful după un val aşa de greu. gAne, N. 11 13. <(> E x p r. A avea val = a avea neplăceri, dificultăţi; a trece printr-un pericol, printr-o cumpănă. Aşa că-i poate cunoaşte un om înţelept că ei au avut val în noaptea aceea. pamfilE, s. t. 127. Toarce subţire şi răsuceşte bine tortul, să fie tare, să nu avem val cu el la ţesut, reteganul, p. i 53. A face cuiva val = a provoca cuiva neplăceri, a-i face greutăţi. Mă duc... să nu vă fac val. reteganul, p. i 76. Du-te, mindră, mutului, Nu-mi fă val tu capului, hodoş, P. P. 124. 1 VAL - 614 - VALERIANIC 7. (Popular) Treabă, motiv, pretext. Nu ştiu ce valuri mi-aş face să văd pe badea cum zace. ŞEZ. xx 39. III. Nume dat unor obiecte în formă de sul sau de cilindru. 1. Sul de pînză sau de altă ţesătură, înfăşurată de obicei pe un cilindru de lemn sau de carton ; vălătuc, trimbă. îşi luă un val de pinză şi cobori să-l ghilească. ANGHEL-IOSIF, c. I,. 30. începură a scoate din lada babei valuri de pinză. creangă, p. 14. De la uşă pină-n casă Numai valuri de rnătasă. PĂSCUI.KSCU, l. p. 52. Am să te vind In tirg la Buzău Pe chile de griu, Valuri de postav. TEODORESCU, p. P. 57. «£> Val de tei = sul făcut din şuviţe lungi de scoarţă de tei, care se folosesc ca sfoară de legat. Fă-mă, doamne, val de tei, Şi m-aruncă-ntre femei. CREANGĂ, A. 64. 2. (Tipogr.) Piesă cilindrică de metal la presele de imprimat şi de fălţuit. 8. (în expr.) Valul ştreangului = laţul cu care se prinde ştreangul sau şleaul de crucea căruţei; orcicar. 4. (Regional) Tăvălug (2), treierătoare (2). Caii poartă după dinşii, mai ales la treieratul ovăzului, un sul de piatră cu şase praguri care se numeşte tăvăluc. . . val. PAMFILE, A. R. 207. 6. Sul de lemn sau de metal, pe care se înfăşoară şi de pe care se desfăşoară lanţul care ţine găleata la fîntînă. C. Vălătuc (4). VAI.2, valuri, s. n. Meterez de pămînt (avînd deasupra o palisndă) care servea în antichitate (şi mai tîrziu) drept fortificaţie militară. Ei mai posedă... şi deosebite valuri de apărare, ridicate in diferite direcţiuni pe acea muche. ODOBESCU, S. ni 580. Sinan mai întări şi zidul cel gros dimprejurtil acestui palat, din amindouă părţile, cu pămînt şi cu uit val de palisade de copaci, amestecaţi cu pămînt. bălcescu, o. ii 100. (Prin analogie) în faţa peşterii mele şi pe întinderea trebuitoare, pădurile desfiinţate se prefăcură într-un val înalt. . . de trunchiuri de copaci. HOGAŞ, M. N. 167. vai.Aiul, -ă, valabili, -e, adj. Care trebuie (sau poate fi) recunoscut, admis, acceptat ca fiind bun, autentic. Nu puteam să răspund decit intr-un mod egal, valabil pentru amindoi. galaction, o. i 232. Ce e valabil pentru o regiune nu ar urma să fie necesar valabil pentru celelalte regiuni, rebreanu, r. I 261. Care întruneşte condiţiile cerute de o lege, de o autoritate; pe baza căruia se conferă cuiva un anumit drept. Testament valabil, a Biletul [de metrou] încetează de a fi valabil numai cînd ieşi la suprafaţă. stancu, u.r.s.s. 20. VALABILITATE s. f. Calitatea sau starea a ceea ce este valabil. Pisarev a găsit în creaţia lui Turgheniev adevăr şi valabilitate. Saboveanu, e. 242. VA.LÂH1, -Ă, valahi, -e, adj. (învechit) Care aparţine Valahiei sau populaţiei ei, privitor la Valahia sau la populaţia ei. VALAH», - A, valahi, -e, s. m. şi f. Nume dat pînă pe la jumătatea secolului al XlX-lea poporului romîn de către alte popoare. YALĂtJ s. n. v. vălău. VALDRĂT s. n. v. valtrap. VALE, văi, s. f. 1. Depresiune, adîncitură alungită, străbătută permanent sau vremelnic de o apă curgătoare; p. e x t. regiune de şes situară sub nivelul ţinuturilor din jur şi udată de o apă curgătoare. Văile tupilate întunecau priveliştea cu atitea pete imense de umbră viorie. BOC aş, M. N. 132. Noaptra umedă din văi Venea pe-ntu-necate căi. coşbuc, P. I 282. Cînd chiuie o dată, se cutremură pămîntul, văile răsună, creangă, p. 54. Multe dealuri eoboriră Pină-n valea cea-nverzită De-un rîu limped răco- rită. alecsandri, p. p. 165. <ţ> Loc. a d v. La valo = al la coborîş; în jos. Tata a luat-o la vale. pas, z. i 240. Alt om venea dinspre tîrg cu un car nou___pe care-l trăgea cu minele singur la vale. creangă, p. 40. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale, Trei turme de miei Cu trei ciobănei, alecsandri, p. p. 1 ; b) în josul apei. Mă uitai pe Olt la vale, Văzui mîtidra pe cărare, jarnîk-bîrseanu, d. 242. De valo = (în) jos, la capătul coborîşului, acolo unde începe valea. Se opriră de vale, lîngă rîul îngheţat şi şezură pe o salcie trîntită. gaiaction, o. i 415. Mai do valo sau de valo do... = mai încolo, mai departe (în sensul coborîrii). Fetele nălbesc pinza, mai de vale, între sălcii, vlaiiuţă, r. p. 65. Curtea banului Chica... începea din. capătul despre apus al podului gîrlei, de vale de Zlătari. GHICA, la CADE. <$> Loc. adj. şi adv. (Do) maî la vale = (de) mai departe, care urmează, în continuare. în cîteva foi răzleţe. . . găsim rindurile de mai la vale. caraGiale, o. iii 197. O voi primi bucuros ca un pas înainte, dar tot tinzînd mai la vale. Ghica, A. 571. -£> Expr. A da la deal, la valo v. d a8 (II 4). flrcu la deal şi greu la valo v. greu* (III 2). Ce mal la deal, In vale v. de al (1). A lua (pe cineva) la vale v. lua (V). Calea-valea v. cale (I 1). A-şî lua valea =- a pleca, a fugi de undeva; a-şi lua cîmpii. îmi iau valea, să ştii! pas, t. I 199. (în limbaj biblic) Valea plîngerii (sau a lacrimilor) = pămîntul (considerat ca loc de suferinţă în timpul vieţii pămînteşti). Şi-i spuseră că acea vale se numea valea plîngerii. ISPI-rescu, i,. 8. (Cu parafrazarea construcţiei) Din lumi astrale, Magia înfăşurătoare Coprinde în a ei splendoare A plih-gerilor vale. macedonski, o. i 27. Mai la valo = mai ieftin. Mai la vale s-o scoaţă de loc nu pot. pann, p. v. ii 62. <$’■ (în corelaţie cu munte, exprimînd ideea «din toate direcţiile», «în toate părţile*). Astăzi, are să s-adune tot poporul de prin munţi şi de prin văi, ca să meargă sus, la Cetatea Neamţului, alecsandri, t. ii 8. Şi din munte, şi din vale. Zvon de glasuri cuvînta: « Să trăieşti, %ăria-ta! t. id. P. n 109. (Cu schimbarea construcţiei) Amiroase-a flori mărunte, De pe vale, de la munte! jarnîk-bîrseanu, d. 36. <$>■ F i g. Eu n-oi mai fi în valea vieţii, sadoveanu, n. F. 30. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos. F.MINESCU, o. i 132. 2. Apă curgătoare; albia unei ape curgătoare. Eu, Pinteo, de-oi cînta. .. văi adinei s-or turbura. BIBICESCU, P. P. 318. Frunzuliţă, iacă, iacă, dealu-i gol şi valea-i saca. HODOŞ, P. P. 80. Că nu curge ceea vale, Să mă pot spăla de jale. jarnîk-bîrseanu, D. 217. <0* (în comparaţii şi metafore) Se tăiară de curgea sîngele vale. RETEGANUL, P. V 31. Şi m-a muşcat foarte tare. Că mergea sîngele vale. MARIAN, S. 77. Curg lacrimi părău şi vale. hodoş, P. p. 229. VALENŢĂ, valenţe, s f. Forţă de legătură între doi atomi ai unei molecule. Ionii, după cum se ştie, au diferite valenţe, marinescu, p. a. 55. + (Şi în expr. liniuţă de valenţă) Semn grafic care marchează legătura între atomii moleculelor în formulele chimice. VALERIANACJfiE, valerianacee, s. f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate avînd ca tip valeriana; (la sg.) plantă din această familie. — Pronunţat: -ri-a-. VALERIĂNĂ, valeriane, s. f. 1. (Bot.) Odolean1. 2. Preparat farmaceutic extras din rădăcină de odolean şi folosit ca medicament calmant. — Pronunţat: -ri-a-. VALERIANIC, valerianici, adj. m. (în expr.) Acid valerianic = lichid incolor cu miros neplăcut, solubil în apă, eter şi alcool, întrebuinţat în diverse sinteze chimice. — Pronunţat: -ri-a-. I VALET — 615 — VALOARE VALÉT, valeţi, s. m.l. (Ieşit din uz) Servitor la casele | boiereşti, ale cărui sarcini erau legate de persoana stăpî-nului sau a altui membru al familiei; fecior (3). Era un domn cărunt... cu toate grijile mărunte ale persoanei sale încredinţate unui valet de neam francez. C. petrescu, R. DR. 98. Valeţii in livrele galonate... păreau nişte statui. BART, E. 39. 2. Fiecare dintre cele patru cărţi de joc pe care este înfăţişată figura unui cavaler ; fante. Cărţi de joc unse la suprafaţă; rigi pe jumătate şterşi, valeţi pătaţi de muşie, asul de cupă refăcut de mină cu cerneală violetă, bassa-rabescu, v. 32. Domnilor, puneţi cărţile.. . gata. . . Valet cîştigă... zece pierde, negruzzi, s. iii 107. YAIJÉU interj. Aoleu! vai! Valeu! fată, că tare neroadă te-am mai făcut! Caragiauî, la CADE. Valeu! m-o ucis păgtnul. alecsandri, x. n 29. VALÎD, -Ă, valizi, -de, adj. 1. (Despre oameni) Apt pentru muncă ; (despre oameni şi organe sau părţi ale corpului lor) sănătos. Cînd Felix o privi mai bine in faţă, Văzu că n-avea decit un ochi valid. CAIJN'KSCU, e. o. i 35. 2. (Despre acţiuni, convenţii, acte) Care îndeplineşte condiţiile cerute de lege ; valabil. VALIDĂ, validez, vb. I. T r à n z. (Cu privire lâ acte de procedură, la mandate elective etc.) A confirma, a recunoaşte valabilitatea, puterea juridică. Alegerile au fost validate, -¿f Fig. Era. . . nevoie de un spirit critic care să cerceteze elementele cidturii apusene şi să valideze numai pe acele care. .. erau proprii pentru a pune in valoare energia şi capacităţile romîneşti. ibrAileanu, sp. cr. 21. VALID ĂRE, validări, s. f. Acţiunea de a valida şi rezultatul ei. VALID ITĂRE, validitări, s. f. (Rar) Validare ; confirmare, dovedire. Poate să ceară o validitare foarte anevoioasă pentru alţii. GHEREA, st. cr. li 15. VALIDJTĂTE s. f. Calitatea unui act, a unei acţiuni de a produce efectele sale legale; valabilitate. VALÎU, valii, s. m. (Turcism învechit şi arhaizant) Guvernator al unui vilaiet. Ascultă, bre hoge. . . valiul nostru, care-i pinea lui dumnezeu, are trei patimi, sado-veanu, o. I,. 254. M-am dus de am făcut vizită valiului' acelui vilaiet. CHICA, S. 388. . VALIZĂ, valize, s. f. Geamantan. Amindoi au luptat afară cti viscolul, au păşit peste troian şi au intrat în birou, tăbircind valizele. C. petrescu, A. 280. Cine m-ar videa cutrierind oraşul cu valiza pe spinare ar cuteza poate a crede că sînt un vagabond? alecsandri, T. 111. Corespondenţa găsită în valiza mea este în limba franceză ! russo, s. 201. <> Valiză diplomatică = geamantan sau geantă cu care se transportă acte diplomatice şi al căror conţinut esté scutit de controlul vamal. VĂLMĂ, vălmi, s. f. Mulţime, învălmăşeală ; p. e x t. hărmălaie, tumult. La acea valmă năprasnică de vaiëte şi blesteme se clăti încăperea din temelii, delavrancea, S. 95. Tinereţe, f armée, visuri. . ■ toate-s ţăndări de vas frînt, Ce de mult pieriră-n valma răzvrătitelor talazuri, vlaituţă, o. X. 34. Loc. adj. şi ad v. Dc-a valma = laolaltă, amestecat ; claie peste grămadă. Slujitoarele începură a aduce. . . salam de Sibiu, brînzeturi, sardele, şuncă — bunătăţi de-a valma, vornic, p. 228. O mare sală deşartă, mai ales cînd are-n fundul ei şi-o scenă cu decoraţiuni aruncate de-a valma, produce... o impresie foarte proastă, slavici, o. I 338. Hroiot, oştean vestit, Ca să-i mai îmbărbăteze, de-a valma printre soldaţi, Se luptă. NEGruzzi, s. I 122. Copiii săi creştea şi era d-a valma şi de o seamă cu cei boiereşti. PISCUÎPESCU, o. 24. <0> Expr. A da valma = a da buzna, a năvăli, a se repezi. Ciţiva flăcăi... dau valma prin fete: mai le ciupesc, le mai sărută, delavrancea, S. 11. VĂLMEŞ âdv. De-a valma. Porţile toate deschid şi-afară s-avîntă poporul Valmeş,pedeştri, călări, şi groaznic răsună pămîntul. murnu, I. 46. Se schimbă-n largi troiene de spume argintii Ce valmeş se răstoarnă cu-o furie turbată. alecsandri, p. iii 135. VALOĂRE, valori, s. f. I. 1. Suma calităţilor care dau preţ unui lucru sau unei persoane; măsură, grad în care cineva sau ceva e apreciat; importanţă, însemnătate, preţ, merit. Singur de obicei, cu ochii mici, în dosul ochelarilor, meditează la adevărata valoare a operei de artă. bacovia, O. 232. în «Făt-Frumos, fiul iepei» e numai miraculos, şi bucata nu are valoare decit numai pentru limbă, ibrXileanu, s. 150. Omule, nu despreţul lucrurile, fie . cit de nensemnate.. Valoarea lor se măsoară cu nevoia ce ai de ele la un moment anume, cara-giale, o. iii 197. <$> L o c. adj. De valoare = a) (despre lucruri) preţios, scump, de preţ; valoros. Iar ochii verzi pe cît se pare Smaragde două de valoare. BENiuc, v. 68. Am găsit o carte literară veche de mare valoare, cara-Giale, o. vii 169; b) (despre oameni) important, meritos;-cu autoritate; valoros. Avem aici nevoie de un element de valoare, c. petrescu, R. dr. 90. Are şi un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri. caraGIAlB, o. m 238. Expr. A scoate în valoare = a arăta importanţa, calităţile esenţiale ale unei persoane sau ale unui lucru; a scoate în relief, a sublinia. Profesorul . . ■ scoate in valoare fiecare idee înaltă, subliniază importanţa lui Puşkin în cultura rusă şi în cultura universală. STancu, u.R.s.s. 154. .+ (De obicei cu determinări) Ceea ce este important, valoros, vrednic de apreciere, de stimă (din punct de vedere moral, social etc.). Apărător al cauzei păcii, independenţei şi fericirii popoarelor, tineretul este interesat în cunoaşterea valorilor culturale ale diferitelor popoare, contemporanul, s. n, 1953, nr. 355, 1 ¡2. + (Concretizat) Persoană înzestrată cu calităţi deosebite ; fiinţă sau lucru care are o anumită importanţă. Partidul şi guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. sadoveanu, e. 76. 2. Eficacitate, putere. Valoarea nutritivă a unui aliment. II. 1. (Ec. pol.) Expresie a muncii umane, socialmente necesară pentru producerea unei mărfi şi materializată în această marfă. Valorile mărfurilor sînt direct proporţionale cu timpul de muncă cheltuit pentru producerea lor. MARX-ENGELS, o. A. I 438. <> Valoare de întrebuinţare — totalitatea însuşirilor materiale care fac ut o marfă să satisfacă anumite nevoi ale omului. Utilitatea unui lucru este aceea care face din el o valoare de întrebuinţare. Dar această utilitate nu pluteşte in aer. Determinată de proprietăţile corpului mărfii, ea nu există fără el. însuşi corpul mărfii, ca fierul, griul, diamantul etc., este deci o valoare de întrebuinţare, sau un bun. marx, c. I 76. Valoare de schimb — raport, proporţie în care o anumită cantitate de marfă de un anumit fel se schimbă cu o cantitate de marfă de alt fel. Valoare a forţei de muncă = valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare pentru întreţinerea muncitorului şi a familiei sale. Limita ultimă sau limita minimă a valorii forţei de muncă o formează/valoarea unei cantităţi de mărfuri, necesară in fiecare¿¡i, fără de care purtătorul forţei de muncă, omul, nu-şi poate reînnoi procesul de viaţă, marx, c. i 181. + (Concretizat) Bun economic; marfă. Pămîntul a devenit o valoare îndoielnică, pină ce se vor lămuri situaţiile. rebreanu, r. i 257. 2. (Comerţ; finanţe) Exprimare în bani a costului unei mărfi sau a unei acţiuni, a unui cec etc. Valoarea utilajelor cu care a fost înzestrată economia naţională in cursul primului cincinal reprezintă peste 25 de miliarde de lei. VALORA — 616r — VALVÎRTEJ GHE0RGHIU-dej, R. 41. Valoare extrinsecă v. extrinsec. Valoare intrinsecă v. intrinsec. Valoare nominală v. nominal. Valoare reală v. real. Valoare comercială (sau de circulaţie) = echivalent în bani al unui bun sau al unei mărfi pe piaţă ; preţ. Atunci valoarea terenurilor ar fi redevenit fabuloasă. BOGZA, A. î. 69. + înscris (cec, cambie, obligaţiune etc.) reprezentînd un drept în bani sau în bunuri de altă natură. <$> Valoare mobiliară = înscris reprezentînd un drept asupra unor bunuri mobiliare (marfă, bani-etc.). Valoare imobiliară = înscris reprezentînd un drept asupra unor bunuri imobiliare (clădiri, pămînt etc.). + Rentabilitate, productivitate. Valoare locativă v. locativ2. <$> Expr. A pune în valoare v. pune (8). 8. Mărime matematică asociată (după un anumit procedeu de măsurare) unei mărimi fizice. Valoare absolută = valoarea unei expresii matematice cînd nu se ţine seama de semnul (+ sau —) pe care îl are. 4. Durata unui sunet muzical (indicată prin desenul notei respective). 6. Sens (sau nuanţă de sens) al unui cuvînt. A dat cuvintelor simple valori nouă şi armonii surprinzătoare. SADOVEANU, E. 75. — Variantă: (regional) vnldră (ŞEZ. XII 176) s. f. VALORĂ, valorez, vb. I. Intranz. A avea sau a reprezenta o anumită valoare; a preţui. VALORĂŢIE, valoraţii, s. f. Proces artistic datorită căruia se poate reda în pictură iluzia celor trei dimensiuni ale obiectelor, a distanţei dintre ochi şi obiecte şi a reliefului acestora. Pe pictor... îl preocupa... distribuirea ecranelor, echilibrarea volumelor, valoraţia etc. contemporanul, S. II, 1949, nr. 164, 8/1. VAL6RĂ s. f. v. valoare. VAL0RIC, -Ă, valorici, -e, adj. Referitor la' valoare, de valoare. Calculare valorică. VALORIFICĂ, valorific, vb. I. Tranz. A pune în valoare, a face ca un lucru să primească.o anumită valoare. Eminescu are cel mai însemnat aport prin faptul că nimeni n-a valorificat intr-un mai mare grad artistic decît. el comorile literaturii populare, benjuc, P. 18. Puşhin nu încetează o clipă de a comunica sufleteşte cu norodul, al cărui interpret se simte şi ale cărui producţii le-a valorificat. sadoveanu, e. 209. + (Fin.) A schimba o hîrtie de valoare sau un obiect cu contravaloarea sa în bani. VALORIFICĂRE, valorificări, s. f. Acţiunea de a* valorifica; punere în valoare. [Baba Hîrca] are o covîrşitoare importanţă prin valorificarea motivelor de muzică populară. SADOVEANU, E. 72. Transformarea unei hîrtii de valoare sau unui obiect în contravaloarea sa în bani. Valorificarea unui cec. VALOROS, -OÂSĂ, valoroşi, -oase, adj. Care are valoare; important, preţios. Un poem bun e tot atît de valoros ca o bună armă de foc pe un cîmp de luptă. STANCU, U.R.S.S. 188. Poporul... aprecia opera atît de valoroasă a scriitorului. sadoveanu, e. 155. + (Despre oameni) Meritos, capabil, talentat. Scriitori valoroşi. VALS, valsurit s. n. Dans în trei timpi, cu mişcări line şi dese de învîrtire, care se dansează în perechi; melodia după care se dansează. Muzica cîntă un vals, a cărui legănare domoală vine pînă la noi, prin noaptea liniştită. Sadoveanu, o. vii 226. Perechile se învirteau dincolo, în ritmul unui vals somnoros. C. PETRESCU, S. 106. Nadina reuşi să înduplece pînă şi pe Miron Iuga să facă un vals bătrînesc cu ea. rebreanu, r. l 220. (Ieşit din uz) Vals-boston = boston. Orchestra, angajată de gazda noastră, a cîntat un vals-boston. CAMIL PETRESCU, u. N. 106. “Variantă: (învechit) valf (macedonski, o. i 135, ALECSANDRI, T. 1007, NEGRUZZI, S. I 65) S/ n. VALSĂ, valsez, vb. I. Intranz. A dansa un vals. Pînă şi pe ursul de Bismarck l-a învăţat să valseze, pas, h. i 214. Mi se părea că privesc. .. pe doamna B. valsînd cu ofiţerul de lănceri. negruzzi, s. i 67. VALSATÓR, -OĂRE, valsatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care ştie să valseze, care valsează. VALTRĂP, valtrapuri, s. n. Pătură de postav sau de alt material, împodobită cu diferite cusături, care se pune pe spinarea calului, siib şa; cioltar. în sania de piaţă, cu valtrap şi cu zurgălăi, cu cai pur tind tuiuri roşii în frunte. . . veneau cei patru Bălceşti. Camil petrescu, o. I 500 Ridică valtrapurile din spinarea calului, axdeleanu, D. 277. Dricul intra in curte, înhămat cu şase cai.. . cu trupurile îmbrăcate în valtrapuri negre, găitanate cu fir. mace-donski, o, m 98. — Variantă: voldráp (caragiale, o. i 375) s. n. VALŢ1. s. n. v. vals. VALŢ2, valţuri, s. n. Maşină formată din una sau din mai multe perechi de cilindri grei, dispuşi paralel, cu axele orizontale, şi care, rotindu-se în sensuri contrare, exercită presiune asupra unor materiale (sfărî-mîndu-le, neţezindu-le, presîndu-le etc.). + Cilindru. încep să joace valţurile de oţel, creînd din bucata de fier diformă o tablă subţire. Sahia, n. 33. + Mandrin pentru lărgit ţevi, găuri în fier etc. VALUTĂR, -Ă, valutari, -e, adj. De valută, referitor la valută. VALÜTA, valute, s. f. Sistem monetar adoptat într-o "ţară; unitatea monetară respectivă. Totalitatea monedelor (de hîrtie sau de metal) care servesc ca mijloc de plată. <$> Valută forte = valută care are acoperire în aur şi care este acceptată de mai multe ţări. VALVĂR, -Ă, valvari, -e, adj. în formă de valvă. vălvA, valve, s. f. 1. Fiecare dintre celé două capace ale unei scoici. + Fiecare dintre cele două părţi ale unei păstăi (care lă maturitate se desfac, permiţînd să iasă seminţele). 2. Organ de maşină sau armătură care serveşte la stabilirea, întreruperea sau dirijarea circulaţiei unui fluid printr-o conductă, printr-un ajutaj etc. V. supapă, ventil. Valvă electrică = aparat electric care permite trecerea unui curent electric într-un singur sens. VALVÍRTÉJ1 adv. 1. Repede, vijelios, în iureş. Ca purtaţi de vijelie, Valvîrtej aleargă norii. iosiF, P. 74. + în mare agitaţie, cu înfrigurare. Am pus pe jandarmi să caute. Umblă şi cumătru Neculai valvîrtej. sadoveanu, p. s. 108. [Baba] umbla valvîrtej să-i găsească mireasă. CREANGĂ, O. A. 131. 2. în dezordine, în neorînduială, claie peste grămadă ; buluc. Feluritele impresii ii năvăleau în cap valvîrtej şi-i tirau gîndurile şi mirarea ca într-un şuvoi năprasnic. VLAHUŢĂ, o. A." 96. Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvîrtej Oştile leite-n sale de-mpăraţi şi de viteji. EMINESCU, o. i 147. <0> Expr: A face (ceva) valvîrtej = a răsturna, a răvăşi, a da peste cap. Toate întocmirile. . dependente de coroana Austriei erau făcute valvîrtej. ODOBEscu, s. xn 522. VALVÍRTÉJ2, valvirtejuri, s. n. 1. Volbură, viitoare; [Acceleratul] scuipă foc, înghite drum, Şi-ntr-un valvîrtej de fum Taie-n lung pădurea toată. TOPÎRCEANU, B. 40. ^ L o c. a d v. în valvîrtej = în spirală, rotocol. Şalul de la brîu se desfăşurase in valvîrtej de la-nceput. RUSSO, O. 148. 2. F i g. învălmăşeală, dezordine. S-au folosit de valvirtejul care se stîrnise înlăuntru şi in curte şi au fugit şi alţii, pas, L. i 67. — Formă gramaticală: art. şi (neobişnuit) vahd-vîrttj (coşbuc, ae. 127). VALVÎRTEJI — 617 — VANĂ VALYÎRTEJÎ, valvîrtejesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se duce repede, de-a rostogolul. [Cocoşul] dete in sfîrşit din aripi, mişcă din picioare şi o răzni la fugă, valvirtejin-du-se de vale. siacedonski, o. iii 62. ' ■< VALVOLÎNA s. f. Ulei mineral obţinut la distilarea ţiţeiului şi întrebuinţat câ lubrifiant la angrenajele închise de maşini, la cutia de viteze şi la . diferenţialul autovehiculelor. - YALVULÂR, -Ă, valvulari, -e, adj. (Rar) Cu valvule ; referitor la valvule, de valvule. Insuficienţă cardiacă cu sau fără leziuni valvulare. danielopolu, f. n. ii 148. YÂLVUI.Ă, valvule, s. f. (Anat.) Supapă membranoasă aşezată în dreptul orificiilor unor organe şi care, deschizîndu-se, permite trecerea lichidelor într-o singură direcţie şi împiedică întoarcerea lor. Dacă deschidem inima unui viţel... nu este greu să observăm, la limita intre auricule şi ventricule, clape subţiri numite valvule. anatomia 51. + (Tehn.) Valvă mică. VAMÂL, -Ă, vamali, -e, adj. Privitor la vamă, de vamă, al vămii. Pe ce bază vii dumneata azi să-mi pretinzi. . . să-fi fac favorul'ca să îmbarci un plus de-un viţel care vine fără forme vamale? bart, s. m. 86. Dacă şi ei ar opri vitele şi grînele noastre, sau le-ar impune cu o dare vamală grea, ce am face ? ghica, . la cade. VĂMĂ, vămi, s. f. 1. Punct, loc, instituţie (de obicei la graniţa unei ţări) unde se exercită controlul şi se percep taxele asupra mărfurilor intrate sau ieşite. Cei trei prietini şi slujitorii lor ajunseră alaiul lui Tomşa aproape de vama Iaşilor! sadoveanu, o. vii 68. Desluşi pe uliţă un soldat din vama sîrbească. GALACTION, o. I 178. Cu tine n-oi fugi, Că tu, bade, eşti cătană Şi te-or cunoaşte la vamă. Jarnîk-bîrskanu, d. 233. Ce trece des prin vamă Şi cînii n-o bagă-n seamă (Ceaţa), gorovei, C. 70. + Taxă care se plăteşte pentru a putea trece o marfă dintr-o ţară în alta sau (în trecut) în diverse puncte din interiorul ţării. Voinic calu-şi potcoveşte, Cu potcoave de aramă, Ca să nu plătească vamă. ANT. lit. rop. I 77. -$■ E x p r. A puno vamă = a fixa taxa care trebuie plătită la vamă; f i g. a fura la drumul mare. Tunsu şi Groza îşi făceau de cap, punind'vamă pe tot ceea ce se încumeta să treacă pe drumurile lui [ale codrului], camil petrescu, o. ii 146. + Cantitate de grăunţe ce se dă la moară ca taxă pentru măcinat; uium. Cu mine nu merge. Vrei să macini, dă vamă întreagă. Dacă nu, încarcă-ţi păpuşoii şi du-te acasă. sadoveanu, o. viii 65. + (în obiceiurile populare din unele regiuni) Taxă pe care trebuie să o plătească mirele nuntaşilor, ca să-şi poată duce mireasa cu el. După ce şi-a răscumpărat acuma mirele mireasa, adică după ce a plătit ■ ■ . vama, se pune danţul iarăşi în mişcare, marian, NU. 561. 2.-(în credinţele mistice) Fiecare dintre cele şapte (sau nouă) popasuri prin care se crede că trebuie să treacă sufletul mortului pentru a ajunge la cer; trecerea de la un popas la altul; suma de bani cu care -se plăteşte fiecare trecere. S-a oprit intr-un cimitir, la capătul unui mort, pentru a plăti vămile sufletului în viaţa de dincolo de moarte, c. PETRESCU, R. DR. 36. Pisicuţa, străbătînd parcă drumul înalt al celor nouă vămi, mi se părea că merge pe o cale îngustă, hogaş, m. n. 53. A strîns comorile acelea şi le-a ascuns. . . cică să aibă cu ce plăti vămile sau punţile în lumea cealaltă. MARIAN, T. 87. Unui mort i se leagă_ o para de argint la degetul cel mic de la mina dreaptă, ca să aibă cu ce plăti vama pe lumea cealaltă, gorjan, la cade. Omul a voit... să numere cîte vămi sînt pe lumea cealaltă. şez. v 134. 3. (Popular) Venit, cîştig, folos. Oare de ce n-avem vamă la balta asta? SEVASTOS, la tdrg. YĂMEŞ, vameşi, s. m. 1. Funcţionar .însărcinat cu controlul şi taxarea mărfurilor care trec prin vamă. Odată s-a coborît devale, la podul Bistriţei, ş-a stat acolo ca un vameş, cu,puşca în mină. sadoveanu, o. viii 247. După Beligrad am sosit la Ruşava.:. Cînd acolo, vameşii de la hotar încep a cotrobăi prin lăzile mele ca în vremea volintirilor. alecsandri, T. i 310. F i g. Se bate miezul nopţii in clopotul de-aramă Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă. eminescu, o. i 203. 4 (în organizarea administrativă a Principatelor romîne, determinat adesea prin «mare»), Dregător însărcinat cu încasarea veniturilor vămii. După ce aşeză ţara, lăsă... vameş pe Chiracola. delavrancea, o. ii 30. Mihail Cantacuze?iul, mina dreaptă a vizirului Socoli, era vameş mare al sării. odobescu, S. a. 128. + (în obiceiurile populare din unele regiuni) Persoană din satul sau din casa miresei, căreia mirele îi plăteşte vama cînd pleacă cu mireasa. Dacă vameşul este mărişor... se fac foarte multe glume, căci, împotrivindu-se mirele de a plăti vama, el încă sare cu gura la dînsul, zicîndu-i că, dacă nu va plăti de bună voie, va trebui să-i plătească de nevoie, marian, nu. 561. + F i g. Hoţ, tîlhar. Doi jandarmi. . . care au de păzit şi de patrulat douăzeci de kilometri______nu mai pot ajunge şi la noi. Cînd se odihnesc şi ei, vameşii de care mă tem umblă să vămuiască, sadoveanu, p. m. 94. 2. (în credinţele mistice) Fiinţă imaginară care păzeşte vămile văzduhului şi căreia sufletul mortului îi plăteşte vamă ca să poată trece spre cer. La vămi cînd vei trece. ■ . Te-i răscumpăra Cu nouă criţari De vameşi tîlhari. MARIAN, î. 230. YAMPÎB, vampiri, s. m. 1. Specie de lilieci mari care trăiesc în America de Sud şi care sug sîn-gele oamenilor surprinşi în somn. Acolo sînt ţinţarii frigurilor galbene!. ■■ Vampirii cei mai lacomi! Fiarele cele mai crude şi mai îmetoşate de singe. vissarion, b. 109. 2. (în superstiţii) Personaj din mitologia populară, despre care poporul crede că suge sîngele- celor vii. V. strigoi, vîrcolac. Se-adun-acum aici, căscînd spurcatele guri, Vampiri, stafii şi balauri, strigoi, negruzzi, S. 11 121. + F i g. Persoană care se îmbogăţeşte jefuind pe semeni, exploatînd munca semenilor; exploatator. Să-l scuipe, să-l calce-n picioare Silindu-l vampirii. NECULUŢĂ", Ţ. D. 89. Ruşine pentru guvernul vitreg care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale Romîniei pradă în ghearele unui vampir, caragiale, o. i 102. 3. Criminal care ucide pentru plăcerea de a vedea curgînd sînge. YAMPÎRTC, -A, vampirici, -e, adj. De vampir ; p. e x t. oribil, sîngcros. Setea vampirică o potoleşte peste fruntarii. BOUREANU, S. P. 26. VAN, -Ă, vani, -e, adj. (Livresc) Zadarnic, inutil, fără rost. Toată agitaţia noastră a fost vană. Sadoveanu, E. 31. Tăcerea şi liniştea pentru el au fost un cuvint van, un nonsens aproape, anghel, pr. 77. O agonie a sufletului, o luptă vană, crudă, eminescu, n. 73. Tot timpul se consumă în intrigi, dezbateri personale, vane. chica, a. 767. JŞ-Loc. a d v. în van = în zadar, degeaba, fără rost. în van ai blestema şi-n van ai geme. iosif, patr. 81. în van mai caut lumea-mi în obositul creier. EMINESCU, o. i 71. în van ne umplem capul cu învăţături, dacă inima ne este seacă de simţăminte, bolliac, o. 260. + Neîntemeiat; iluzoriu. Există un fumat trist şi necăjit ca o desperare mută, ca o vană consolare. Ralea, o. 64. Nici preoţi şi nici medici nu cheamă, spre-a le cere, C-o vană uşurare, o vană mîngiieie. macedonski, o. I 265. Să nu-mi împle sufletul de-o vană, dureroasă iluziune. EMINESCU, n. 72. VANADIU s. n. Metal dur de culoare cenuşie, care se găseşte în natură sub formă de compuşi şi care este folosit la fabricarea oţelurilor. YĂKA, vane, s. f. 1. Vas mare (de lemn, de tablă, de tuci, de faianţă) pentru îmbăiat (mai rar pentru spălat VANDAL - 618 - VAR rufe).. Iau un ciubăr, o vană sau o covată mare, toarnă ■intr-insa apa din căldare, marian, î. 47. 2. Dispozitiv montat în interiorul robinetelor şi servind la deschiderea sau întreruperea circulaţiei fluidului ; p. e x t. robinetul împreună cu acest dispozitiv; «ertar (2). VAND AIj, vandali, s. m. 1. Persoană făcînd parte •din vechiul trib de origine germanică care a coborît în «ecolul al V-lea de pe ţărmul mării Baltice şi a distrus 0 parte a Imperiului roman de răsărit. 2. F i g. Persoană necivilizată care distruge valorile culturale şi artistice. V. barbar. Beciuri gigantice, pe care, oricit s-a încercat ciocanul vandalilor, tot nu le-a putut încă surpa, negruzzi, s. l 183. VAXDALfSM s. n. Acţiune de distrugere sălbatică a valorilor culturale, artistice etc. ale unui popor {v. b a r b a r i e) ; p, e x t. distrugere stupidă, fără rost. Bătrînul îşi aduse aminte de vandalismul din scrin. ». zamfirescu, la cade. Alergă la Galaţi să vadă cetatea... Vai! ţi pe aceasta vandalismul o surpă, negruzzi, s. I 203. VANDRÚG, vandrugi, s. m. Lemn rotund, lung de j-4 metri, despicat în două şi servind la susţinerea pereţilor unei mine. VAAGHJÉLIE s. f. v. evanghelic. VANGIIELÍST s. m. v. evanghelist. VAXÍLIE s. f. 1. Plantă agăţătoare din familia orhideelor, cu rădăcini aeriene, cu flori verzui aşezate în ciorchine, cu fructe cărnoase foarte aromate, cultivată în ţările tropicale (Vanilia plani}olia); fructul plantei (folosit pentru a da aromă unor preparate culinare sau unor medicamente). Orez cu lapte aromat cu coajă de lămîie, cu vanilie, cu praf de scorţişoară. CAMII, PETRESCU, O. 1 326. 2. Plantă cu tulpina ramificată, cu flori mici, albastre sau liliachii, cu miros foarte plăcut (Heliotropium peru-■vianum). Lingă caiet, un bucheţel albăstrui de vanilie. bassarabescu, v. 20. VAMIjLNĂ s. f. Aldehidă foarte aromată care se găseşte în fructul vaniliei sau se obţine pe cale sintetică •şi se foloseşte ca aromă la prepararea a diferite dulciuri. în scurt timp va intra în funcţiune o instalaţie semiindustri-■ală de fabricare a vanilinei. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2821. VANITÁTE, vanităţi, s. f. Ambiţie deşartă, dorinţă de a face impresie; trufie, îngîmfare, înfumurare; (la pl.) deşertăciune. Simplă ca un înger fără vanitate. CAMII, FETKKSCU, T. It 26. Părea că sur ide neputînd clătina din cap ca totdeauna în faţa atitor vanităţi. AKGHKL, PR. 66. Nu sufăr de trista infirmitate a vanităţii. CARAGIALE, O. VII 248. Vanitatea ta Cu merit patriotic voieşti a deghiza. EOUSTKEAXU, O. 135. VANITftS, -OASĂ, vanitoşi, -oase, adj. (Despre persoane şi despre însuşirile lor) Plin de vanitate ; înfumurat, îngîmfat, trufaş. Afemeiat vanitos, era mîndru să se însoare ■cu o femeie atît de frumoasă. CAMII, PETRESCU, N. 47. Avînd o voinţă slabă ...va ajunge la un amor propriu bolnăvicios, timid, vanitos şi. reflexiv. GHEREA, ST. CR. II 298. •‘O” (Substantivat) Un asemenea vanitos, cu dibăcie folosit, multe şi mari servicii le-ar putea mijloci. C. PETRESCU, A. R. 17. YAXTÚRÁ, vânturi, s. f. Una din grinzile care ■susţin acoperişul casei. Laţuri ce se pun pe lingă vânturi in scop de a depărta streşinile coperişului de pereţi, ca să nu-i bată ploaia, pamfile, I. C. 438, YAPÉL, vapcluri, s. n. (învechit) Găteală, podoabă a unei rochii; falbala. [ Mama Sanda] le învăţa cusături de vapeluri. ghica, la Tdrg. VAPOR1, vapori, s. m. (De obicei la pi.) 1. Corp în stare - de agregare deosebită de cea lichidă şi de cea solidă, la temperatură mai joasă decît temperatura critică a substanţei care-1 constituie; stare de agregare gazoasă a unei substanţe, care la temperatura şi presiunea normală se găseşte în stare lichidă. V. abur. Casa şi-o ridicase în primul an, cînd îşi cumpărase batoza de treier cu vapor. MISAI.E, o. 413. [Bozan] sta întins pe pămînt, înălţîndu-se din el vapori fierbinţi, sahia; n. 34. ^ (Fran-ţuzism) Cal-vapor — cal-putere, v. cal. Dincolo, urlau motoare cu mii de cai-vapori. c. petrescu, R. dr. 37. 2. Emanaţie, efluviu, tărie. (Atestat în forma articulată vaporile) [Şedea] dormitind sub vaporile vinului de Chipru. hasdeu, I. v. 83. Pl. art. şi: (f., neobişnuit) vaporile. VAP Oii2, vapoare, s. n. Navă mare pusă în mişcare de un motor propriu cu abur şi folosind la transportul pe apă al mărfurilor şi al călătorilor. Un vapor alb de călători trecea prin dreptul farului ieşind in larg. CAMII, PETRESCU, N. 87. în apa docului vapoarele începură să alerge. dunÂreanu, ch. 223. Minunat lucru-i vaporul / alecsandri, t. I 310. VAFORĂŞ» vaporaşe, s. n. Diminutiv al lui v a p o r1. Corăbii şi corăbioare, vapoare şi vaporaşe stau prinse pe ţărm. sahia, u.r.s.s. 122. VAPOREĂN, vaporeniy s. m. Marinar. Fiule... ca vaporean ce am fost, îţi spun: dacă porneşti la drum cu aparatele defecte, ajungi tocăniţă la rechini, v. ROM. aprilie 1954, 19. VAFORIZÂ, vaporizez, vb. I. Refl. (Despre lichide) A se transforma în vapori. Apa se vaporizează la 100°. VALORIZARE, vaporizări, s. f. Trecerea unui lichid în stare de vapori la suprafaţă (v. evaporare) sau îu toată masa lichidului (v. fierbere). VA PORI/ATOR, vaporizatoare, s. n. 1. Instalaţie folosită pentru vaporizarea soluţiilor, în scopul concentrării sau al distilării lor. 2. Mic aparat de toaletă cu ajutorul căruia se pulverizează parfumul, colonia etc. V. pulverizator. Poate mă crezi tot capul drăciilor, care-ţi umbla prin borcanele cu cremă şi-ţi strica vaporizatorul de parfum. C. PETRESCU, C. V. 360. VAPOR0S, -OASĂ, vaporoşi, -oase, adj. Asemănător (prin fineţe) cu vaporii; subţire, diafan, străveziu. O pulbere vaporoasă vibra în unde, plutind în zare ca o muselină transparentă. BART, E. 19. (Adverbial) O tînără feir.eie îmbrăcată vaporos, cu părul roşu, care-i încadra capul, vornic, p. 145. + Difuz, neclar, fără contururi precise. în înserarea vaporoasă, Ca o lanternă rotundă de foiţă roşie.. ■ apare uriaşă Luna. CAMII. PETRESCU, V. 25. Fata parcă răspîndea o lumină vaporoasă în odaia ce se lupta cu amurgul. REBREANU, R. I 244. Strada, acoperişurile caselor sînt albe, de un aspect moale, vaporos. VLAHUŢĂ, o. A. 287. F i g. Se hrănise cu lecturi romanţioase care dezlănţuiră în el un sentimentalism vaporos. CĂMNESCU, E. 58. VAR s. n. Material alcătuit mai ales din oxid de calciu, obţinut prin calcinarea, sub temperatura de vitri-fiere, a rocilor calcaroase şi folosit ca liant în construcţie, ca materie primă în industria chimică etc. <0> Cuptor de var v. cuptor (2). Var nestins v. n e s t i n 9 (2). Var stins v. stins. Var hidraulic v. hidraulic (2). Lapte de var v. lapte (4). Piatră de var v. piatră (II 3). •+■ Var stins; strat de lapte de var cu care sînt spoiţi pereţii caselor. Varul îngălbenise, se afumase, dumitriu, N. 125. Un om tinăr, cu hainele stropite de var. bocza, a. î. 513. De pe păreţii-ngălbeniţi Se dezlipeşte-n pături varul, goga, p. 19. Ţi-era casa VARĂ - 619 - VARIABILITATE văruită cu var peste ■ cărămidă. JARNfK-BÎRSEANU, D. 178. Exp r. Vara sfinţilor arhangheli = timpul cald şi prielnic ca vara, care se întîmplă să fie uneori la început de noiembrie. Astfel au lucrat toată săptămîna cit a mai ţinut vara sfinţilor arhangheli, sadoveanu, p. m. 82. VĂRDA interj. Strigăt de avertizare (al birjarilor, al cărăuşilor, al marinarilor etc.) pentru a face pe cineva să se dea la o parte. Varda! şi punţile se trag cu zgomot. vlahuţX, la CADE. — Variantă: vârta (contemporanul, vn 524) s. f. VARDÎST s. m. v. gardist. VARÎIC s. m. Numele unor alge marine, care servesc ca îngrăşămînt pentru pămînt, ca materie primă pentru • fabricarea sodei etc. . ■ vArgă, vergi şi (4, rar .5) vărgi, s. f. 1. Nuia lungă, subţire şi flexibilă, tăiată de obicei dintr-o ramură dreaptă de arbore. V. vergea. [Sălciile] îşi incolătăceau, în suflarea vîHtului, vergile fragede şi despletite pînă în oglinda încreţită a apei: c. petrescu, S. 28. Mi se părea că văd pe babă... cum... diriguieşte cu o vargă de alun un taraf negru de duhuri necurate, hogaş, m. n. 87: [Crăiasa] mai naltă pare şi-n umblat Mlădie ca o vargă. coşbuc, P. I 69. Am o vargă unsă cu unt Şi aleargă pe subpămînt (Şarpele), gorovei, c. 363. <$■ Exp r. A tremura vargă (sau ca varga) = a tremura foarte tare (de frică sau de frig). îi tremurau ca varga braţele strînse vin-jos, in mînile tari ale celor doi jandarmi voinici, popa, v. 239. Cucoanele se retraseră, tremurînd vargă. dela-yRANCEA, S. 158. [Mezinul] tace ca peştele şi tremură ca varga de frică. creangX, p. 23. -f (Mai ales la P1-) Băţ, vergea groasă, folosită în trecut ca instrument de pedeapsă corporală. Porunci... dă craiul, pe pag cu vergi să-l bată. coşbuc, p. n 201. Trebuia să-l bată un pedagog cu vergi, negruzzi, s. ii 256. <}• E x p r. (A Ii) varga Iul dumnezeu = (a fi) foarte rău, aspru, crunt. Rămăsei trist şi orfan, sub epitropia unei mătuşi, varga lui dumnezeu, gane, n. hi 31. Cînd se supăra sau se mînia. . . era varga lui dumnezeu, marian, o. i 239. Nora babei era o femeie, varga lui dumnezeu de ră. şez. iv 159. (Regional) A-i duce (cuiva) vergile = a-i plînge (cuiva) de milă, a fi îngrijorat de soarta cuiva. Cînd ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu ' smîrţogul ista, îţi duc vergile. creangX, p. 203. + Lovitură aplicată cuiva cu nuiaua. Dă paşa semn: « Să-l dezbrăcaţi Şi binele in vergi i-l daţi ». coşbuc, p. 1 114. 2. (De obicei cu o determinare care precizează scopul) Băţ de undiţă. Un pescar cu undiţa... poartă cu el o mulţime de vergi de undiţă şi. . . fel de fel de cîrlige. sadoveanu, î. a. 8. + Vergea cu care se încărcau în trecut puştile şi cu care se curăţa ţeava. + Baghetă. în aer îşi ridică a farmecelor vargă Şi o suflare rece prin dom atunci aleargă, eminescu, o. i 94. Nu ne lipseşte decit varga magică de a ne transpune în oricare punct. .. am voi. id. N. 49. 8. Vergea subţire de metal. Fusesem pe coclauri cu un mare naturalist, mititel şi iute ca un titirez şi vînjos ca o vargă de oţel. hogaş, m. n. 99. 4. Dungă, vîrstă, vîrcă. Păreţii erau albi ca laptele şi cu nişte vărgi de aur. ispirescu, l. 251. Cojoacele ’ de oaie albă cusute cu vărgi şi cu triunghiuri de mătase neagră, odobescu, s. i 483. 5. Dungă făcută de o lovitură cu nuiaua. Dar hoţul de doftor... prinde a o încinge pe spate... pînă o face toată vărgi. RETEGANUL, P. n 80. Bate-un popă preuteasă Şi n-o bate cum se bate, ci-îi face vergi pe spate, hodoş, P. P, 177. 6. Compuse: (Bot.) varga-ciobanului = a) plantă erbacee cu tulpină ţepoasă, cu flori liliachii, dispuse în capitule; creşte pe lîngă drumuri, pe şanţuri, prin fineţe, prin locuri umede şi nisipoase (Dipsacus silvestris) ; scai-voinicesc, voinicel; b) scăiuş ; vargă-dc-aur = splinuţă (Solidago Virga aurea). VARIA1 s. n. (Latinism) 1; Culegere bibliografică de scrieri diferite şi (de obicei) mărunte. 2. Rubrică într-o revistă, în care se publică diferite articole, note şi informaţii mărunte. VARIA8, variez, vb. I. 1. Intranz, A fi felurit, diferit, deosebit (după locuri, împrejurări, situaţii); a nu semăna, a nu avea aceeaşi înfăţişare, structură, compoziţie, valoare etc. cu altceva. Salariul variază însă după cultura tehnică pe care o ăi. SAHIA, u. r. s. s. 87. Ştii că la Constantinopol rar să nu te pomeneşti din somn in sunete de tun, al căror număr variază după rangul localităţii unde s-a ivit incendiu, ghica, a. 3. 2. Tranz. fact. A da o formă diferită, a face să fie felurit; a schimba. Un vînt uşor şi întrerupt se legăna... mişcind şi variind lumina soarelui. Galaction, o. i 208. VARIABIL, -Ă, variabili, -e, adj. (în opoziţie cu constant) Care variază, se schimbă, oscilează; schimbător. Raportul intre extensiunea sferei noţiunilor. .. e şi variabil ■ ■ ■ fiind intr-un fel pentru un timp, se schimbă înir-alt fel pentru alt timp, e deci un raport schimbător. GHEREA, st. cr. iii 218. (Mat.) Cantităţi (sau mărimi) variabile = cantităţi (sau mărimi) susceptibile de a-şi schimba valoarea faţă de altele constante. (Ec. pol.) Capital variabil v. capital. variAbtlă, variabile, s. f. (Mat.) Cantitate care ia succesiv diferite valori în cursul unui calcul. VARIABILITATE, variabilităţi, s. f. însuşirea de a varia, de a se schimba, de a lua forme sau aspecte diferite. + (Mat.) Proprietate pe care o posedă o cantitate sau o funcţiune algebrică de a lua succesiv o infinitate de valori diferite. VARIANTĂ — 620 — VARVÁRIE VARIĂNTĂ, variante, s. f. Formă sub care se prezintă un lucru, o lucrare etc. şi care reprezintă o mică deosebire faţă de o formă dată sau faţă de forma obişnuită. Variantele « Luceafărului o lui Eminescu. .. ilustrează efortul poetului in căutarea cuvintului care să exprime adevărul. L. rom. 1953, rir. 4, 55. VARIAT, -Ă, variaţi, -te, adj. Felurit, cu multe aspecte. Folclorul romînesc se prezintă deosebit de bogat ţi variat. BENIUC, P. 6.Producţia comportă o agricultură variată, cu cereale, vaci de lapte, poiată de găini, legume şi pomi fructiferi. RALEA, o. 121. Repertoriile teatrelor sovietice sînt extrem de variate. SAHIA, U.R.S.S. 147. VARIATOR, variatoare, s. n. Mecanism schimbător de viteză, care permite transmiterea mişcării de la un arbore motor la arborele principal al unei maşini, cu variaţie continuă a turaţiei arborelui motor. VARIAŢIE, variaţii, s. f. (Ş' în forma variaţiune) 1. Faptul că un lucru se poate prezenta sub aspecte difeiite (ca urmare a unor împrejurări diferite); trecere de la un aspect la altul ; înfăţişare deosebită sub care se poate prezenta unul şi acelaşi lucru. Variaţie de temperatură, ca Aspectele şi variaţiile ei (= ale naturii) trebuie să fie pentru noi tot aşa de interesante ca şi manifestările pasiunilor omeneşti. SADOVEANU, E. 174. De jur împrejur, pe variaţia infinită a imensei perspective, se risipeau umbrele norilor. GALACTION, o. I 346. + Diversitate, felurime. Nu puteam să admir destul variaţia de culori şi de nuanţe. GALACTION, o. I 93. (Mat.) Calculul variaţiilor = calculul întrebuinţat în analiza infinitezimală (prin care se rezolvă anumite probleme a căror soluţie nu se poate obţine prin calculul diferenţial). 2. (Muz.; numai în forma variaţiune, mai ales Ia pl.) Modificare a unei teme muzicale sub raportul ritmului, măsurii, armoniei, tonalităţii etc., păstrîndu-se în mod obligator legătura cu tema principală. «Carnavalul de Veneţia!h cu variaţiuni! CARAGIALE, o. i 377. — Variantă : variaţiune s. f. VARIAŢItÎNE s. f. v. variaţie. VARÎCE s. f. pl. Dilataţie patologică permanentă a vinelor, îndeosebi a celor din porţiunea inferioară a corpului omenesc, cauzată de pierderea elasticităţii pereţilor acestora. Varicele sînt dilatări neregulate ale venelor. NICOLAU-MAISLER, D. v. 398. VARKÎLĂ s. f. Boală' contagioasă care apare mai ales la copii şi care se caracterizează printr-o erupţie pe piele, sub formă de băşici; varsat-de-vînt. VAR ICO CEL s. n. Boala care constă din lărgirea vinelor cordonului spermatic. VAEICOS, -OĂSĂ, varicoşi, -oase, adj. De natura va-ricelor, cu varice ; abundent în dilatări sau îngroşări (ale vinelor); noduros. Dilataţiile varicoase se pol întilni peste tot unde circulaţia venoasă este împiedicată, în ţpecial insă la nivelul membrelor inferioare. xicoi,au-matSI,TCk, D. v. 398. VARTETĂTE, varietăţi, s. f. 1. Faptul că un lucru prezintă mai multe aspecte deosebite între ele ; felurime, diversitate. [Leib] priveşte in vitrina magazinului la varietatea stofelor, sahia, N. 98. Iată întinsa şi strălucitoarea balta a Potelului, vestită pentru mulţimea şi varietatea peştilor ei. vlahuţă, r. p. 14. Cînd ne gîndim ce varietate de subiecte tratează Lenau, ni se pare că e imposibil a afla ce e caracteristic tuturora. IONESCU-RION. c. 81. 2. Formă (diferită), soi (deosebit). In diferite regiuni ale U.R.S.S., prin introducerea largă a maşinilor, munca de pe ogoare se transformă tot mai mult intr-o varietate a muncii industriale. Scînteia, 1953, nr. 2789. <0- Teatru de varietăţi = varieteu. (Eliptic) în curînd ea va debuta pe scena varietăţilor. alEcsandri, o. p. 130. -4- (Biol.) Grup de indivizi care se diferenţiază prin unele mici particularităţi morfologice în cadrul unei specii. Varietate de griu. i—i Diferite specii [de păsări] precum şi varietăţile lor, se disting prin mărime, prin coloritul penelor, odobescu, S. iii 27. VARTETÉU, varieteuri, s. n. Teatru de gen uşor, în repertoriul căruia intră piese simple (mai ales comedii), dansuri, recitări, cîntece, acrobaţii, jonglerii etc.'; teatru de varietăţi. Tinerii. .. jucaseră pe scena varieteului străin roluri simbolice. Sadoveanu, E. 67 Apoi şi-a pus tacticos mănuşile dumisale galbene cu virci negre şi a plecat direct la varieteu, popa, v. 231. VARIOLĂ, variole, s. f. Boală infecţioasă şi epidemică, caracterizată prin apariţia pe suprafaţa pielii a numeroase pustule, care, uscîndu-se, lasă cicatrice durabile ; vărsat. Sînt cunoscute metodele obişnuite, prin care ajungem la vaccinare în contra variolei, babeş, o. a. i 330. YARIOMÉTRU, variometre, s. n. 1. Instrument care permite măsurarea variaţiei uneia sau a ambelor componente ale cîmpului magnetic pămîntesc, de la un loc la altul pe pămînt. £• Aparat pentru determinarea vitezei de urcare a unui avion. 8. Aparat format din două bobine electrice legate în serie, care se pot roti una faţă de cealaltă, formînd o inducţie variabilă şi care este folosit în radiocomu-nicaţie. VÁRIU, -IE, varii, adj. (învechit) Felurit, variat. Cu sfinţenie am. notat variile minuni, de care e plin acest capodoperă politico-filozófic. caragialE, O. vii 62. VĂRNIŢĂ, varniţe şi varniţi, s. f. 1. înjghebare de scîn-duri în formă de cutie fără capac, pe jumătate îngropată în pămînt, folosită la stingerea varului sau la prepararea manuală a mortarului pe un şantier. Unde nici nu te aştepţi întilneşti schele viguroase, stive de scinduri, grămezi de cărămizi^ şi varniţe. STancu, U.R.S.S. 206. Temeliile au aşteptat. * . privegheate de movilele de nisip şi de varniţele gata de folosire, c. PETRESCU, R. dr. 96._ Blocuri de piatră, nisip, varniţi... stau toate îngrămădite împrejur. SP. POPESCU, M. G. 59. Varniţele clocoteau pufnind in stropi albi. anGhel-iosif, c. I.. 53. 2. Groapă amenajată în pămînt pentru construirea cuptoarelor de var; cuptor în care.se arde piatra de var. Vamiţii i se dă foc cu lemne de plop ori de răchită, pamfile-LUPESCU, crom. 226. _ — PI. şi: varniţi (sp. popescu, m. g. 59). .VĂRTA interj, v. vardn. VARVALÎC s. m. v. varvaric. VARVĂR, -Ă, varvari, -e, s. m. şi f. (învechit şi arhaizant) Barbar (1). Aţi rivnit la viaţa de fiare a unor varvari cum ne numiţi voi. C. PKTrescu, R. dr. 10. (Adjectival) Ocărîndu-se şi hiritisindu-se în cea mai varvară harababură de graiuri şi de seminţii. C. PETRESCU, A. R. 9. — Accentuat şi: vărvar. VARVARÍC s. m. (Regional, în e x p r.) Mustaţă (sau mustăţi) în (sau de) varvaric = mustăţi lungi şi răsucite. Şi mustăţi de varvaric Cum stă bine la voinic. ALECSANDRI, P. P. 209. — Variantă: varvalîc (PĂSCULESCU, l. p. 273) s. m. VARVARÍE s. f. (învechit şi arhaizant) Barbarie. Cînd va peri dintre dînşii varvaria, neştiinţa şi nedreptatea? ŢICUINDEAL, Ia CADE. — Variantă: vărrărie (ai^ecsandri, t. 1457) s. f. VARZĂ — 621 VAST VARZĂ, verze, s. f. 1. Plantă erbacee din familia cruci-ferelor, cu frunze groase şi ondulate care se învelesc unele pe altele, formînd un tot compact, cu flori galbene-deschis sau, mai rar, albe; se cultivă ca plantă alimentară (Brassica oleracea); (regional) curechi. îl intimpină. . . un miros sfîrîit de varză prăjită. C. PETRESCU, ~î. îl 152. în grădini poci eu intra, — Pepeni, dovleci şi verze fără grijă a minca ? alexandrescu, m. 387. Frunză ■verde foi de varză, Vezi uri tul, focu-l arză. jarnîk-bîrseanu, t>. 463. Varză de Bruxelles — varietate de varză cu tulpina înaltă pînă la"un metru, a cărei parte comestibilă, foarte mică, se formează la subsuoara frunzelor (Brassica oleracea gemmifera) ; verzişoară. Varză creaţă = •varză cu frunzele încreţite, afinate (Brassica oleracea sabaada); varză nemţească. Varză roşie = varietate de ■varză cu frunzele roşii. *$• E x p r. A împăca (şi) •capra şi varza v. capră (11). + Banii verzelor = bani care se adună de la nuntaşi după jocul miresei. în comitatul Zarandului, nemijlocit după jocul miresei se mai scot încă şi banii verzelor, marian, nu. 729. Spa-lă-varză = om de nimic. El de-acum n-o să mai crează C-un golan, un spală-varză, De rusale-adus aice Poate ■casa ca să-i strice, gane, n. ii 30. 2. (Regional, la pl.) Varză (1) tocată mărunt, conservată cu sare, pentru a fi consumată ca murătură. VAS, vase, s. n. 1. Recipient de sticlă, porţelan, pă-mnînt, metal, lemn etc., de diferite forme şi mărimi, servind de obicei pentru păstrarea lichidelor, rar pentru materii solide (uneori şi ca obiect de ornament). Am ¡reuşit să spargem un vas chinezesc. SAHIA, n. 48. Jlie Costoroabă intră cu un vas nou de brad mirositor, plin cu apă neîncepută, pe care îl aşază pe masă. hogaş, de. ii 191. Vrînd să-l aline, îi arătară... un vas cu vro trei mii monede. negruzzi, s. i 203. (Poetic) Şi-a păstrat inima vas curat, GAIACTION, o. i 172. (Urmat de determinări care arată felul, destinaţia) Vas de flori, ca Dorul e cenuşă sfîiită, inima vas funerar! macedonski, o, i 241. Acel vas cu botez se află pe o masă în mijlocul unei bisericuţe. ISPIRESCU, l. 29. Galben-de-soare povăţui pe fata tde împărat cum să facă ca să plină mina pe vasul de botez. ad. ib. 30. Vase comunicante v. ^comunicant. + Nume generic dat farfuriilor, oalelor, castroanelor etc. folosite la masă şi la pregătirea mîncării. . Din caşă începu să împartă tot ce avea: ' haine, vase, laviţe. AGÎRBICEANU, S. P. 104. Gătiră o cină plăcută numai in vase de aur. ISPIRESCU, L. 7. Era un număr însemnat de vase de argint: cupe, talere, discuri. bXlcescu, o. n 265. 2. Vehicul mare folosit pentru^ transportul pe apă al călătorilor şi mărfurilor; navă. Toate vasele sînt-in revizuire şi reparaţie la arsenal, CAMIL petrescu, T. ii 184. Vasul nostru bătrîn, slăbit din încheieturi, gemea greoi, cutremurat la fiecare val ce se izbea in coastele-i de lemn. sjarT, s. M. 52. Privesc trecînd mulţime de vase călătoare Ce lunecă pe valuri, alecsandri, o. 79. (Poetic) Vasul alb al dragostei curate A pierit, înşelător miraj. BENiuc, v. 40. <$> Pod de vase v. pod (1). 3. Fiecare din tuburile închise în care circulă sîngele în interiorul organismului. Chiar şi in vasele sanguine cele mai mici, vase capilare, între sînge şi ţesutul înconjurător este un strat de celule, constituind peretele vasului, anatomia 33. «0» Vas capilar v. capilar. Vas limfatic v. limfatic. VASÂL, -A, vasali, -e, s. m. şi f. (în orînduirea feudală) Persoană care depindea de un senior; p. ext. subjugat, supus. în Ţara Romînească şi în Transilvania istăpineau doi vasali orbi şi muţi ai Turciei, kasdeu, i. v. 69. Banul, cîmmind singur banatul Craiovei şi fiind domnului numai vasal, a trebuit să aibă o oştire a sa. bXlcescu, o. i 14. -VASALITATE s. f. Starea vasalului, calitatea de vasal. [Legea actuală] a desfiinţat dijma care dă o idee de şerbire şi de vasalitate, kogălniceaot, s. a. 166. F i g. Un act de vasalitate morală. CAMti, PETRESCU, T. II 37. VASCULAR, -A, vasculari, -e, adj. Care aparţine vaselor sanguine din organismele vii; privitor la vasele sanguine. Sistem vascular = totalitatea vinelor, arterelor şi vaselor capilare ale unui organism. Ţesut vascular = ţesutul vaselor sanguine. Plante vasculare = plante superioare, caracterizate prin prezenţa în interiorul lor a unor vase prin care circulă seva. VASCULARIZA, vascularizez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la ţesuturi, organe etc.)- A străbate cu o reţea, cu un sistem de vase sanguine. Arterele renale vascu-larizează rinichiul, anatomia 47. VASCULARIZĂT, -Ă, vascularizaţi, -te, adj. (Despre ţesuturi) Bogat în vase sanguine. VASCULARIZAŢIE, vascularizaţii, s. f. Proces de formare a unor vase de sînge noi în ţesuturile corpului animalelor şi al oamenilor. -4- Sistem de vase sanguine superficiale, vizibile sub piele, datorită unei stări anormale. VASÎL, vasele, s. n. (învechit) Vas de război; bastiment. Căpitamdui Pouthîer, înaintat la gradul de căpitan de vasel, i s-a dat altă comandă. Ghica, s. 401. — Variantă: vaşel (ghica, s. 419) s. n. VASELÎNĂ s. f. Substanţă moale, constituind un amestec de hidrocarburi, obţinută ca reziduu din distilarea ţiţeiului şi folosită ca unsoare pentru pielărie, ca lubrifiant etc. sau (în stare pură) ca unguent în farmacie şi în cosmetică. VASiLCÂ, vasilci, s. f. Cap de porc împodobit cu flori şi cu panglici, pe care-1 poartă flăcăii pe o tavă, în ajunul anului nou, colindînd din casă în casă şi urînd. în seara ajunului anului nou, spre sfîntul Vasile, lăutarii ţigani umblă din casă-n casă cu vasilca. MAT. FOLK. 529. YASILÎSC, vasilişti, s. m. Animal din basme, care ucide cu privirea. Au trecut... prin codri... în cari fojgăiau bălauri, aspide veninoase şi vasiliscul cel cu ochi fărmă-cători. creangX, p. 94. Au auzit că este o dihanie cu ochi de vasilisc. alecsandri, t. 1’071. vasoconstrictCr, -oAre, vasoconstrictori, -oare, adj. Care provoacă vasoconstricţia. Acţiunea vasocon-strictoare [a digitalei] este locală, căci ea se produce şi pe organe izolate, danielopolu, P. n. n 37. <> (Substantivat) Adrenalina este un vasoconstrictor. VAS0C0NSTRÎ( ŢIE s. f. Strîmtorare a vaselor sanguine, prin micşorarea suprafeţei pereţilor (ceea ce are drept rezultat reducerea afluxului de sînge). Ridicarea presiunii [sanguine] este datorită... şi vasoconstricţiei generale, danielopolu, F. n. li 36. VASODILATÂRE s. f. Vasodiîataţie. VASODILATAT0R, -OARE, vasodilatatori, -oare, adj. Care provoacă o vasodiîataţie. în pereţii vaselor vin şi nervii vasodilatatori. anatomia 57. VARODILATAŢIE s. f. Dilatare, lărgire a vaselor sanguine prin mărirea suprafeţei pereţilor (ceea ce are drept ^rezultat sporirea afluxului de sînge). VASOMOTOR, vasomotori, adj. m. (Despre nervi) Care determină contractarea şi dilatarea vaselor sanguine. VAST, -A, vaşti, -ste, adj. (Despre terenuri, construcţii) Foarte larg, întins, de mari dimensiuni, de mari proporţii. Trec mii de bluze-albastre pe uliţi matinale Şi-n ateliere vaste, uneltele-şi vorbesc. VINTII.X, o. 20. în cuprinsul vastei grădini, domneşte o ¡linişte deplină de VASTITATE - 622 - VATRĂ ţară. bogza, M. s. 18. La cătul al doilea. . . era un vast salon de primire. vlahuţX, o. a. ni 83. într-o baracă vastă. ■■ stau toţi în picioare. CARAGIALE, o. in 22. (Poetic) între aceşti munţi înalţi, noaptea e de o vastitate polară. bogza, Ţ. 96. VAŞÎL s. n. v. vagei. VAŞNIŢA, vaşniţe, s. f. (Regional) Coteţ pentru porci. VATALA, vatale, s. f. Fiecare din cele două lemne orizontale şi paralele în care se fixează spata războiului; p. e x t. întregul dispozitiv care susţine şi poartă spata. Sunetele ritmice a! suveicei şi al vatalelor... mai curind îmi creau o atmosferă prielnică şi odihnitoare. SADOVEANU, O. Vin 212. Pe aiurea o trage pe mireasă cu vatala, ca să-i meargă ţesutul cu spor. sevastos, N. 259. Cu suveica nu ştii da, Cu vatala tot aşa, Da la joc haida, haida. ŞEZ. n 68. + Cadrul de lemn al jugului de la joagăr, in care se fixează pînza ferăstrăului. — Variantă : vutâlă ( sandu-ai.dea, d. n. 181, creangă, o. a. 33, beldiceanu, p. 68) s. f. VĂTA s. f. Material format din fire de bumbac scurte şi subţiri, menţinute la un loc prin adeziune şi folosit la pansamente sau în diferite procese tehnice etc. De departe de tot, ca prin vată, abia răzbătuse pînă aici un bubuit de tunet, dumitriu, p. t. 10. Sub uitare, ca-ntr-o vată, zace-al traiului transport. MACEDONSKI, o. I 154. <£> Vată de zgură = material obţinut din zgură topită, folosit ca izolant termic şi acustic. Vată de sticlă = material izo-Iant obţinut prin suflarea cu abur a unei topituri vîscoase de sticlă sau prin picurarea topiturii pe un disc care se roteşte cu viteză mare, formînd fire subţiri şi flexibile. VATELÎNĂ, vateline, s. f. Material textil scămoşat, care se introduce între stofa şi căptuşeala unei haine, pentru a face haina mai călduroasă. VATÎR s. n. (în e x p r.) Pinză-vatir = ţesătură de bumbac, de in sau de cînepă, apretată tare şi folosită ca întăritură la îmbrăcăminte. VATMAN, vatmani, s. m. Persoană care conduce un tramvai. La S. T.B. direcţia izbuti să facă, prin corupţie şi prin intimidare, o spărtură în rîndurile vatmanilor. PAS, z. iv 151. — Accentuat şi: vătman. VÂT0S, vatoşi, s. m. Peşte de mare asemănător cu calcanul, de culoare cenuşie cu pete albe, cu corpul pătrat şi turtit, cu nişte tuberculi osoşi pe ambele părţi ale corpului (Raja elavata); vulpe-de-mare. vAtrA, vetre, s. f. 1. Locul din cuptor unde se face focul; p. e x t. suprafaţă plană care prelungeşte cuptorul în afară şi pe care se poate şedea sau dormi; partea plană a cuptorului de pîine, care susţine boltitura şi unde se face focul. Smaranda se uita la flăcările roşii ce fîl-fîiau în vatră cu un duduit leneş, rebreanu, r. I 205. Focul e-nvălit pe vatră, Iar opaiţele-au murit Şi prin satul adormit Doar vrun cîne-n somn mai latră, Răguşit. COŞBUC, P. i 48. Ne lasă fără scînteie de foc în vatră să degerăm aicea. CREANGĂ, P. 256. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic. eminescu, o. 1,76. ■>$> Expr. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva şi cenuşa din vatră v. cenuşă. A nu avea nici cenuşă în vatră v. cenuşă. A Imbătrini în Vatră = a rămîne fată bătrînă, nemăritată. Rid de ele că au îmbătrînit in vatră, că au ştirbit, că n-o să Ie mai ia nimeni etc. La TDRG. Intrase la grijă că o să-i îmbă-trinească fetele în vatră. ISPIRESCU, L. 233. A cloci pe vatră = a lenevi (Ia căldură) ; a trîndăvi. A-i cădca cuiva în vatră = a fi oaspete nepoftit şi supărător. Şi-ai venit să-mi cazi in vatră cu plozii. STANCU, D. 7. A se prinde cu mîinile de vatră v. prinde (I 3). + Parte a forjei în care se depozitează şi unde arde combustibilul. +• Partea inferioară din interiorul unui cuptor metalurgic, pe care se aşază materialele care trebuie încălzite sau topite. 2. Locuinţă, aşezămînt stabil, cămin, casă (părintească). Ai ridicat pe spatele tale gospodăria grea a tatălui tău, şi a fost viaţa mai ticnită la vatra voastră. S\DOVEANU, o. VI 50. Lotrul. . . deschide plaiuri frumoase, holde neaştep- . tate şi vetre de gospodari in ascunzătorile munţilor. VLA-huţX, r. p. 90. [Capitala era] plină de o lume de oameni, care trăiau. de azi pe mine, care nu ştiau de se vor mai înturna la vetrele lor. negruzzi, s. i 218. + Loc de baştină, de origine; aşezare omenească. Pe-acolo veacuri de linişte şt de siguranţă au îngăduit omului să-şi lege. temeinic vir.ţa lui. . . de aceeaşi vatră, de acelaşi colţ de pămînt. VLAhuţX, R. P. 16. Adesea cerşesc pe drum şi se-niorc la vatra lor, rupţi de oboseală, caragiale, o. iii 203. Era poporul care trăia în frăţie cu coasa, cu toporul, cu codnd şi cu calul său, pentru apărarea vetrei părinteşti, alkcsandri, s. 25. ^ E x p r. (Ieşit din uz) A lăsa (un ostaş) la vatră= a elibera (un ostaş) după terminarea stagiului militar; a demobiliza, a desconcentra. «0- Ţigan de vatră = ţigan care şi-a întemeiat o gospodărie, care s-a statornicit într-un loc; ţigan stabil. Ţiganii de vatră, mai toţi robi boiereşti sau mănăstireşti, erau meseriaşi sau servitori pe la casele stăpinilor şi proprietarilor lor. GHICA, s. XIII. Cuibul unui animal sălbatic cu pui înăuntru, ¿a depărtare de patru ceasuri de umblet a oilor cătră asfinţit, îmi spun feciorii că s-ar fi aflînd patru haite (= lupoaice) făta'e in nişte tihării încilcite cu spini. Din patru vetre ale acelor haite au să iasă la război, să zic, douăzeci de lupani. SADOVEANU, O. L. 40. 3. (De obicei cu determinări) Loc principal, central al unei aşezări, al unei instalaţii; loc (bătătorit, drept) pe care s-a clădit ceva, pe care se construieşte sau se aşază ceva. Pe vatra viei vechi Miliarezi o să sădească viţă nouă. STANCU, D. 53. Mergem din vatra mănăstirii ca o jumătate de ceas în sus, pe spintecătura Olteţului. vlahuţX, Ia TDRG. Cîntecul ■. . l-am cules şi eu din gura sătenilor de pe vechea vatră a familiei Buzeşlilor, în Romanaţi. bXlcescu, la Tdrg. Vatra satului = suprafaţă de teren pe care se întinde. satul şi pămînturile cultivate din împrejurimi. în depărtare se auzeau clopotele vitelor care porniseră spre vatra satului. DELAVRANCEA, T. 74. Tată-său ii dă cinci prăjini in vatra satului, sevastos, n. 46. La dînşii, în vatra satului cît îs mai dese casete, încolo parcă-s zvirlite din ţepoi; una ici pe o rîpă, alta pe un deal. ŞEZ. iii 180. Vatra stinei = a) locul unde a fost stîna; b) locul unde se odihnesc oile după muls. Vatra bilciului = centrul bîlciului. Căruţele cele mari stăteau' acum goale, împrejurul vetrei bîlciului. GALACTION, o. I 262. Vatra băii = locul unde se aşază piatra scoasă I din rîu. Vatra iazului = locul unde a fost sau unde | urmează să se facă un iaz sau un heleşteu. Vatra căr- VAVILONIC — 623 - VĂDÂNCĂ bunelui = centru' de extracţie a cărbunelui. Băieţii. .. au mutat banda (n ctmpul tntîi, chiar in vatra cărbunelui. DAVIDOGLU, M. 11. 4. Petic de pămînt pe un cîmp sau în pădure,- care se deosebeşte de restul locului printr-o vegetaţie diferită sau prin absenţa vegetaţiei. Frusinica zări lingă o tufă de răchită o vatră de viorele de curind inflorite. MIHALE, O. 132. [Năvalnicul] creşte prin păduri, pe vetre anume ştiute de babe. PAMFILE, S. T. 29. 6. Usnă. .— vayil<5\ic, -A, vavilonici, -e, adj. (învechit şi arhaizant) Confuz, încurcat, zgomotos. îndată îl hăpăi să-l înghită, vavilonica larmă a răscrucilor de lumi. C. PETRESCU, A. R. 7. VAVILONÎE, vavilonii, s. f. (învechit şi arhaizant) Babilonie. Nu l-ai zărit cumva dumneata vreodată prin vavilonia Bucureştilor? C. PETRESCU, o. P. I 264. YAzA1 s. f. 1. Consideraţie, stimă, prestigiu, reputaţie. Cele dinţii biruinţi, limanul celor dinţii instăriri; şi vaza treptată; şi cinstea de care s-a bucurat de, îndată înălţat in fruntea breslei, c. petrescu, a. r. 188. Cînd a murit [Turgheniev] s-a putut lămuri înriurirea şi vaza de care se bucura el în Europa întreagă. GHEREA, ST. CR. n 210. Mai mare va fi vaza lui in lume, de s-ar arăta milostiv. ispirescu, h. 219. Loc. adj. Do vază = de frunte, marcant, cunoscut, vestit, celebru. A comandat acest număr în şaptesprezece exemplare, impărţindu-l apoi tuturor familiilor mai de vază. GAI.AX, z. R. 118. Cu vază = cu trecere, cu prestigiu, important. Persoanele mai cu vază de pe aici, cînd aşteaptă trenul pe asemenea vreme, intră direct la mine, în birou. c. petrescu, A. 282. Peste puţin Radu îşi va isprăvi învăţătura... şi va fi om cu vază şi cu cătare printre ai săi. yi.aiiuŢa, o. a. 104. 2. (Rar) Faptul de a vedea sau de a fi văzut; vedere, văz. Jandarmii au cotit-o după el, ferindu-se de vază, dar ţiindu-l în 'ochi la fiecare mişcare, popa, v. 175. Suliţa-n coaste i-a înfipt cînd el se plecase, lăsîndu-şi coastele-n vază sub scut. murnu, I. 81. VAZĂS, vaze, s. f. Vas de flori. Feciorul aduse un braţ de ramuri de liliac pe care le împărţi in vaze. CAMII, PETRESCU, N. 136. Privea peste vaza de flori. C. PETRESCU, O. P. II 219. -4 Vas, putînd avea forme' şi dimensiuni diferite, de obicei împodobit cu picturi sau sculpturi, folosit ca element decorativ. vAcAr, văcari, s. m. Om care duce vacile satului la păscut şi le păzeşte. V. păstor, cioban, b o u a r. Văcarii împresuraţi de dini. . . aduceau la cirduri vitele fugare, sadoveanu, o. I 268. Ajunge pe înnoptate la curtea boierească... el Stoicea, văcarul din Alăuteşti. GALACTÎon, o. I 51. De nu m-ar fi oprit văcarul satului, aş fi nimerit desigur şi cîte un graure din cei cari zboară printre vitele din cireadă. odobescu, S. iii 23. Exp r. A se supăra (sau a se mînla) ca văcarul pe sat, se spune atunci cînd cineva, supărîndu-se fără temei, crede că pedepseşte pe altul, dar în realitate se păgubeşte pe sine însuşi. vAcAlîe, văcălii, s. f. 1. Marginea de lemn sau de tinichea a sitei, a ciurului şi a baniţei; veşcă. L-a luat [chimirul] ca pe o văcălie de ciurel, pe ciomag, stancu, d. 21. îl joacă cu viclenie în ciur fără văcălie. pann, p. v. ii 158. 2. Nume dat la diferite specii de ciuperci cu consistenţă lemnoasă, care cresc pe trunchiul arborilor şi din care-se prepară iasca: a) văcălic-de-brad = ciupercă a cărei pălărie este acoperită cu o crustă de culoare galben-roşcatâ (Fomes marginatus) ; b) văcălic-de-Iag = babiţă; 0) văculic-de-mcstooeăn = ciupercă de forma unei copite, cenuşiu-roşcată, acoperită nu o pieliţă subţire şi netedă (Piptoporus betulinus); d) văcălie-de-salcle = ciupercă cu pălăria bombată, cu miros plăcut de anason (Trametes suaveoleus). vâcăreAsA, văcărese, s. f. Văcăriţă. vAcArî, văcăresc, vb. IV. Intranz. A păzi vacile, a face meseria de văcar. vAcărîe, văcării, s. f. 1. (Cu sens colectiv) Cireadă de vaci. Văcăria lui păştea în suhaturi. Galaction, o. I 51. + Loc îngrădit pentru vite; ocol, staul. Sub privirile iscoditoare ale lunii pline, ce-şi cumpănea, în miez de noapte, mersu-i înalt deasupra văcăriei. hogaş, m. n. 109. 2. Meseria de văcar. Ia ciomagul lui de văcărie, căci era văcar. şez. i 264. YAcARÎME s. f. (Cu sens colectiv) Multe vite mari laolaltă. Ăsta era boul ăl dintăi, mai mare peste toată văicăi-rimea. 1. CR. n 229. vAcârît s. n. Dare care se plătea odinioară în Principatele romîne pentru fiecare cap de vită. Ei au plătit in tot anul haraciul, ploconul bairamului, văcă-ritul. băixescu, o. l 17. yAcărîţA, văcăriţe, s. f. Păzitoare de vaci. vAcărCş, văcăruşi, s. m. Ciupercă comestibilă cu pălăria dreaptă, care creşte pe trunchiuri de fag şi de stejar (Polyporus brumalis). vAcsui, văcsuiesc, vb. IV. T r a n z. A unge încălţămintea cu vacs şi a o lustrui. Echipajul îşi văcsuia cizmele, tudoran, p. 332. îşi coase singur nasturii şi-şi văcsuieşte singur pantofii, pas, z. I 98. Vezi de-ţi mai văcsuieşte ghetele, mai perie-te niţel, anghel-iosif, c.. l. 148. yAcsuît, -A, văcsuiţi, -te, adj. (Despre încălţăminte) Uns cu vacs şi lustruit. ■ — Variantă: (regional) vicsuit, -ă (hodoş, p. p. 186) adj. VĂCSUITOR, -OARE, văcsuitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu lustruirea încălţămintei; lustragiu. VACŞOArA s. f. v. văcuşoară. VACUl vb. IV v. Yccui. vâcuşoArA, văcuşoare, s.. f. Văcuţă. Şi-a sclipuit puţine parale, cîteva oi, un car cu boi şi o văcuşoară cu lapte. creangX, p. 139. — Variantă: văcşodfă (ghica, s. 285) s. f. ' YACÎţA, văcuţe, s. f. Diminutiv al lui vacă. O văcuţă roşie privea neclintită la cîteva găini care ciuguleau în jurul ei. sadoveanu, o. vin 18. Auzea mereu şi pe Dumana, singura lor văcuţă, ronţăind sau rumegînd. rebreanu, I. 45. Colo-n veatră la bordei. . . o văcuţă cu viţei, teodorescu, p. p. 277. <$> Compus: (Entom.) văcuţa-domn ului = vaca-domnului. ^ văd An, vădani, adj. m. (Popular; adesea substantivat) Văduv. Iar o să mîncăm cu noduri, ca nişte vădani. g. m. zamfirescu, sf. m. n. ii 272. VAdAnA, vădane, adj. f. (Popular) Văduvă. Femeile-s vădane şi casele pustii, alecsandri, t. ii 179. <$■ (Glumeţ) [Găinile] nu fuseseră de loc bucuroase de întinderea stăpînirii cocoşului şi asupra vecinelor vădane. StXnoiu, C. I. 200. <0- (Substantivat) Lună, lună, stea vicleană, Neam de fire de vădană, De ce dorurile mele Spusu-le-ai la stele? goga, P. 80. Cînd celelalte femei se duc la vizite, la prietene, ea tot singură între cei patru pereţi, ca o vădană. dunXreanu, ch. 104. VAdANCA, vădance, s. f. (Popular) Văduvă, vădană. VĂDĂNI — 624 — VĂGĂUNĂ - VĂDÂXÎ, vădănesc, vb. -IV. T r a n z.. (Har) A face să devină văduv, a văduvi. Copiii ţi-ai sărăcit, Căsuţa le-ai pustiit, Pe mine m-ai vădănit. MARIAN, î. 526. VÂDĂNÎE, vădanii, s. f. (Rar) Văduvie. Surorile au soţie Şi ele nu-mi crede mie Năcazul din vădănie. PAMFUE, la CADE. VĂDEĂ s. f. v. vadea. VĂDÎ, vădesc, vb. IV. T r a n z. 1. A face să se vadă, să fie evident; a pune în evidenţă, a dovedi, a arăta. Viaţa industrială o vădeau coşurile înalte ale fabricilor şi uzinelor. stancu, u.r.s.s. 177. Mîinile ei desfăcută pachetul şi afişe vechi, strinse de o jumătate de veac, apăreau... ca să vădească mai bine drepturile ei. ANGHEL, PR. 120. Ochii, spălăciţi şi leneşi, vădeau o minte somnoroasă, hogaş, ii. N. 32. Păru-i blond şi moale ca mătasa Grumazul alb şi umeri-i vădea, eminescu, o. iv 355. Refl. Să dai dascălului meu răsplata după cele ce se vor vădi. SADOVEANU, D. P. 23. 2. (Cu privire Ia persoane) A da de gol, a da pe faţă, a denunţa. înţelese că tnt-i bine să-l vădească in acel loc faţă cu toţi. sadoveanu, z. c. 260. <*> Refl. Eu fusei pricina de se vădi vătavul. NEGRUZZI, s. II 236. VĂDÎT, -Ă, vădiţi, -te, adj. Care este limpede, evident, dat pe faţă, dovedit. Craiul voia pace cu padişahul, şi nu se cădea ca un sfetnic, faţă de toată lumea, să facă un legămint prea vădit. SADOVEANU, O. VII 97. Cu vădită nemulţumire, oaspele meu îşi luă rămas bun. C. PETRESCU, S. 177. Influenţa mediului imediat înconjurător asupra artistului e prea vădită. GHEREA, ST. CR. II 20. + (Adverbial) în mod clar, lămurit. Pe mine reclama m-a interesat întotdeauna, încearcă Oanţă să-i explice, vădit încurcat. SAHLA, N. 104. Vădit jicnită de aluzia mea, Magda se dusese. HOGAŞ, M. N. 31. Trăsura cea fină şi amară dimprejurul gurii lui se adinei vădit. EMINESCU, N. 71. VĂDItĂK, vădrari, s. m. (învechit) Persoană însărcinată cu încasarea vădrăritului. Lăcuste mai puţin pustie-toare decit. . . vădrarii, fumărarii, zapciii. RUSSO, S. 109. VADItAItÎT s. n. (învechit) Dare, impozit care se plătea, pe vremuri, pentru fiecare vadră de vin. VĂDURÎL, vădurelet s. n. (Popular, mai ales la pl.) Diminutiv al lui vad. Gios in vădurele, Răsăriră două stele. ŞEZ. II 81. De jalea vieţii mele Plîng pietrele-n vădurele. sevastos, c. 269. YĂDUĂ adj. f. v. văduvă. YĂDUOl adj. m. v. văduvoi. YADUYj văduvi, adj. m. (Despre bărbaţi; adesea substantivat) Căruia i-a murit soţia sau care a divorţat şi nu s-a recăsătorit. Mă numesc Ion, Sînt văduv de o lună jumătate. Am copii fi zece socri: cinci neveste-nmor-mintate. EFT1MIU, î. 18. Sint văduv de vro zece ani. coşbuc, p. i 230. + F i g. Lipsit de ceva, liber, gol. în curind scaunul Moldovei e văduv. DELAVRANCEA, a. 54. Tristele dimineţe... Ne vor afla cu jale p-un văduv, pustiu pat? AXEXANDRESCU, M. 155. VĂDUVĂ, văduve, adj. f. (Despre femei) Căreia i-a murit soţul sau care a divorţat şi nu s-a recăsătorit. Eu holtei, mindra văduvă, Dorul plinge in zori de ziuă! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 104. <> (Substantivat) Deşi călca spre treizeci şi opt de ani, văduva Irimiei era încă frumoasă şi părea tinără. sadoveanu, o. vn 90. Ah, războiul blestemat Cite văduve-a lăsat In durere şi ciţi prunci Au rămas orfani de-atunci. topîrceanu, m. 241. El lua paraua de nafură a văduvei şi bucăţica de piine din gura orfanului. YLAHUŢA, o. a. I 218. -+ F i g. Lipsit de ccva, liber, gol. Duzii bătrini de pe marginile drumului îşi scuturau uşor ramurile mai subţiri, văduve, învăluite defişii uşoare de aburi reci. dumitriu, b; F. 58. [Cuvintele] au rămas văduve de sens real. GHEREA, ST. CR. II 34. — Variantă : (regional) văduă (jarnîk-bîrseanu, la cade) adj. f. VĂDUVi, văduvesc, vb. IV. 1. T r a n z. (Cu privire la persoane) A face să devină văduv, a lăsa văduv (sau văduvă). Pe copii ţi-i faci orfani, Văduveşti soţia. NECU-.LUŢĂ, Ţ. D. 41. Îndărăt cu potera, Că-ţi văduvesc cucoana. mat. foi.k. 383. <$* R c f 1. Copil mic mi-am.sărăcit, Pe mine m-am văduvit? bibicescu, p. p. 345. F i g. A lăsa pe cineva singur, a lipsi de ceva. Curtea noastră-oi părăsi, Pe mama oi văduvi, bibicescu, p. p. 303. 2. Intranz. A rămîne, a deveni văduv (sau văduvă). Văduvind tinerica, Părinţii ei o luară. PANN, P. V. ii 84. Doamna ta să văduvească, Neamul tău să calicească. alecsandri, p. p. 181. + A trăi în văduvie, a duce viaţă de văduv. A lăsat... la ceasul morţii ei şi cu jurămînt. ca împăratul, soţul ei, să nu văduvească. ISPIRESCU, L. 306. VĂDUVIE s. f. Starea, situaţia de văduv (sau de văduvă). Tudor, după o văduvie tristă de atîta vreme, a dat peste o iubire nouă şi s-a hotărît să se însoare a doua oară. GALACTION, o. I 111. Nu s-a speriat de văduvie, căci ea a purtat de grija gospodăriei şi cind trăia Ioniţă. REBREANU, r. I 149. împărăteasa, rămasă singură, plîngea cu lacrimi de văduvie singurătatea ei. EMINESCU, N. 3. VĂDUVIOARĂ, văduvioare, s. f. 1. Diminutiv al lui văduvă. Eu eram ginditor, trist şi sentimental, şi rănit de privirea vicleană a văduvioarei. SADOVEANU, o. VIII 12. Cînd se-nvirtea în loc ţinînd pe văduvioară de mijloc strînsă la piept, ai fi zis că vîntul îi poartă. GANE, N. II 194. 2. Peşte asemănător cu crapul, cu capul mai mic decît acesta, cu botul prelung, cu corpul de culoare negri-cioasă-albăstrie pe spate (Idus melanotus). VĂDUVÎRE s. f. (Rar) Văduvie. (F i g.) O moarte nendurată a vrut a-l secera Şi muzele vor plinge, rămase-n văduvire. macedonski, o. I 43. VĂDUVÎT, -Ă, văduviţi, -te, adj. Care a rămas văduv (sau văduvă). Văduvita'sa mumă îl crescu cum putu. eminescu, n. 40. VĂDUVÎŢĂ, văduviţe, s. f. 1. Văduvioară (1). M-am înamorat de-o văduviţă. alecsandri, T. 112. Aice locuieşte o văduviţă. negruzzi, s. i 322. E Novac, Baba Novac, Cu nepotul său Ioviţă, Fecioraş de văduviţă. păsculescu, l. P. 256. 2. (Iht.) Văduvioară (2). VĂDUV0I, văduvoi, adj. m. (Adesea substantivat). Augmentativ al lui văduv; văduv. Ce se fac boierii văduvoi care s-au însurat.? sadoveanu, o. viii 151. Cuconul Andronache Brustur, un văduvoi între două virste. GANE, N. ii 190. — Variantă: (regional) vădudt (creangX, a. 96) adj. m. VĂGÂŞ s. n. v. lăgaş. VĂGĂtJNĂ, văgăuni şi (rar) văgăune, s. f. 1. Loc înfundat între dealuri şi mîncat de ape. V. r î p ă. Satele zăceau in văgăuni şi sub poale de pădure ca-ntr-un văl fumuriu de moarte., sadoveanu, o,, vii 77. Valea Podenilor este o văgăună închisă din patru părţi de dealuri păduroase. caragiale, o. i 285. O văgăună sau mincătură de pămînt, în fundul căria se afla cătunul. odobescu, s. iii 581. • ■ 2. Scobitură adîncă, strimtă şi întunecoasă într-un munte. V. peş.teră. Zi şi noapte mă frămint, Alergind incoa şi-ncolo, fie soare, fie lună, Fericii să-mi fac culcuşul în vreo rece văgăună. EFTIMIU, î. 42. Trăia un pustnic intr-o văgăună de munte. ISPIRESCU, L. 135. Iacă intrăm într-o văgăună ce, pe ce merge, se strimtează. NEGRUZZI. VĂIAG 625 — VĂL S. I 195. -$> Fig. în spatele lor era vintul sălbatic, venit din beznă, din văgăuna neagră a cerului de la nord-vest. dumitriu, P. F. 20. în urmă, spre casa pădurarului, poteca e o văgăună de întuneric, sadoveanu, o. vn 333. + Vizuină. 3. Scorbură. Din copaci, din văgăuni, Mii de veveriţi la lună Ies, aleargă pe aluni, alecsandri, P. m 359. 4. (Rar) Cavitatea în care este aşezat globul ochiului; orbită. Ochii scoşi afară din văgăunele lor. delavrancea, S. 154. Ochii lui sîngeraţi ardeau in văgăune. vi,aiiuŢă, n. 44. VĂIĂG, văiage, s. n. Văiugă. Putna şi-a făcut o altă curgere pe văiagul ferăstrailor. I. IONESCU, p. 46. VĂICĂLt vb. IV v. văicări. VĂICĂUA vb. I v. văicări. văicăreâlă, văicăreli, s. f. Acţiunea de a se văicări şi rezultatul ei; tînguire, lamentare. Un val de văicăreală şi o poveste întreagă porniră deodată. GAI.AC-TION, o. i 82. De afară primarul auzi întrebările femeii şi pe urmă văicărelile ei speriate. REBREANU, R. rr 104. N-o să mai pot suporta văicărelile celor tinere. G. M. zamfi-RESCU, SF. M. N. n 32. VĂICĂRI, văicăresc, vb. IV. Refl. (Şi în forma văicăra) A se jeli, a se plînge (cu voce tare); a se tîngui, a se văita, a se lamenta. Birjarul mă căuta pe sub trăsură şi se văicărea. galacTION, o..I 108. Ar fi plins, s-ar fi văicărit, să adune mahalaua la poartă. C. m. zamfirescu, SF. m. N. II 185. începe a se văicăra şi a zice: — Vai de mine, moşnege! da ce foc mi-ai adus la casă? creangX, p. 84. Fig. Vintul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau, pietrele ţipau, vreascurile ţiuiau. CreangX, p. 240. -$• Intranz. (Rar) Atunci turcii-nţelegeau, Rău prin casă văicărau. TEO-dorESCU, p. p. 561. + (Peiorativ) A manifesta o falsă desperare, — Variante: văicărd, văicărez şi vdicăr (SEVASTOS, c. 158), vb. I, văicăli (popescu, b. iv 87) vb. IV. văierA, vaier, vb. I. R c f 1. A se văita. Văzînd-o văierîndu-se în pat... au început a o întreba ce-i lipseşte, ce o doare. SBIERA, p. 24. Şi se văiera, Inima-i plîngea Şi i se topea. MAT. Folk. 1080. Şi mă vaier brazilor, De bănatul fraţilor. TEODORESCU, P. P. 84. VĂIERĂRE, văierări, s. f. Acţiunea de a se văiera; strigăt de durere, vaiet. S-aud văierări şi zăngăt pe-aproape de arme. coşbuc, AE. 36. văierAt, -ă, văieraţi, -te, adj. (Regional) Care nu e bun de nimic, care se ' vaită toată ziua; nemernic, becisnic. (Substantivat) Unde-i carul, Unde-s boii? Nemernicule, văieratule, prăpăditule, beţivule! rETEGanui,, p. i 7. VĂIETA vb. I v. văita. YĂIETĂRE s. f. v. văitaro. VĂIETĂTtjRĂ s. f. v. văitătură. YĂINĂ, văinez, vb. I. Refl. (Regional) A se văita, a se lamenta. Ce te căinezi, ce te văinezi? şez. i 117. VĂIOĂGĂ s. f. v. văiugă1. yăişoAră, văişoare, s. f. Diminutiv al lui val e. Ştie moşul o cărăruie printre dealuri şi prin nişte văişoare. CAMILAR, N. I 328. VĂITA, vait, vb. I. Refl. (Şi în forma văieta) A scoate vaiete ; a striga, a plînge, a se tîngui (de durere); a se văiera. Avramicu se văita, cu mînile la tîmple. sadoveanu, o. vii 79. Am fost amărît şi m-am văitat, am rupt cu dinţii scîndura hambarului, popa, v. 313. De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet. EMINESCU, o. I 199. Ah! ziceau ei văie-tînduse: sîntern pierduţi. drXghici, R. 10. F i g. Afară, vînttirile sfirşitului de toamnă se văitau în livezile uscate, bubuiau, se mai ogoiau. SADOVEANU, o. I 330. Şi, ca orgă colosală, geme tot, — se vaită tot. MACEDONSKI, O. I 162. 4- (Despre animale) A scoate sunete sinistre, lugubre; a urla. Auzi prin beznă lupii cum se văietă? beniuc, v. 39. 4- T r a n z. A compătimi pe cineva. Nu te vait eu pe tine. — Variantă: văieta, vaiet, vb. I. VĂITĂRE, văitări, s. f. (Şi în forma văietare) Faptul de a se văita; strigăt de suferinţă, vaiet. Auzi un ţipăt şi-o văietare, care îi umplu inima de jale. ISPIRESCU, I,. 90. Ţipetele, văietarea, gemătul celor ce mor îngrozesc pe călătorul ce-şi urmează calea sa. negruzzi, s. i 127. Fig. Porumbiţa cea albă îi dezmierda prin întuneric, cînd cu vesele cîntări, cînd cu blînde văietări. odobescu, S. m 202. — Variantă: vuietâro s. f. YĂITĂRÎŢ adv. Cu glas plîngător, plîngăreţ. Moş Costache vorbi văităreţ. cXt.inescu, E. o. ii 200. VĂITĂTtJRĂ, văitături, s. f. (Şi în forma văietătură) Văitare, lamentare, tînguire. Printre văitături le ia gologanii. stancu, D. 354. Văietătură unui părinte Din orice parte-ţi iese nainte. vXcXrescu, p. 481. — Variantă: văietătură s. f. VĂITĂU, văitaie, s. n. (Regional) Vas mic, făcut din scoarţă de fag, servind ca măsură pentru vămuirea cerealelor la moară. V. m e r t i c. VĂltGĂ1, văiugi şi văiuge, s. f. (Regional) Vale îngustă şi puţin adîncă. Din văiuga aceea, vintul aduce miroznă de iarbă verde. CAMttAR, N. i 363. O baltă neclintită, lucie ca un argint nou, se descoperi deodată intr-o văiugă. sadoveanu, o. vil 27. Poteca se încovoia peste o adincătură aşezată ca o şa pe doua văiuge. id. ib. v 456. — Variantă: văioăgă, văioage (dumitriu, n. 223), s. f. VĂltJGĂ2, văiugi, s. f. (Regional) Cărămidă nearsă, turnată în forme; chirpici. VĂL, văluri, s. n. 1. Ţesătură uşoară cu care femeile îşi acoperă capul, lăsînd-o să atîrne pe spate sau pe faţă. Să-ţi desprind din creştet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, o. I 75. Femeile sint învelite cu mantile albe; pe cap poartă un văl alb şi pe figură un alt văl închis, des, prin care văd fără să fie văzute, bomntineanu, o. 289, F i g. Un văl uşor de aburi rătăcea in văi. c.ai,ac-TION, o. I 101. De sus zăpada cădea intr-un văl uşor. dunXreanu, ch. 76, ^Expr. Ai se pune cuiva un văl po ochi (sau po frunte) sau a i se lua (sau a-1 cădea) cuiva un văl de pe ochi (sau do pe Irunte) = a-şi pierde (sau a-şi recăpăta) seninătatea, vioiciunea; a înceta (sau a începe) să vadă, să înţeleagă, să judece limpede. Cînd Tudor intră în satul strămoşilor lui, la Şoimăreşti, parcă i se luă un văl de pe frunte, sadoveanu, O. vil 59. în clipa următoare ii căzu vălul de pe ochi. rebreanu, r. ii 203. •+ Ţesătură uşoară care acoperă şi învăluie corpul; veşmînt larg, diafan. Văzui pieptul tău tînăr bătînd de turburare, Subt vălul ce sălta. alexandrescu, m. 121. 2. Fig. Tot ceea ce se întinde, coboară, se IasS peste ceva, acoperind, ascunzînd privirilor. Mănăstirea neagră, ca-ntr-un văl de tăcere şi mîhnire, îşi ridica in cer turnurile chiar lingă noi. sadoveanu, o. vii 229. Coboară-ţi, iarnă albă, vălul magic, cazimir, I-. u. 38. Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă. Ce sate şi cîmpie c-un luciu văl îmbracă, eminescu, o. i 69. 3. (Anat.; în e x p r.) Vălul palatului = membrană care acoperă cerul gurii, prelungindu-se spre faringe şi despărţind cavitatea nazală de cea bucală. — PI. şi: (neobişnuit) vale (odobescu, s. i 385). VĂLĂCĂI — 626 — VĂMEŞIE VĂLĂCĂI, vălăcăiesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A se văita, a se văicări. Ce te vălăcăieşti, mă creştine? MAT. FOI,K. 678. VĂLĂTtC, vălătuci, s. m. 1. Sul obţinut dintr-un material flexibil (pînză, hîrtie etc.) care este rostogolit în sensul uneia dintre laturile sale (v. v al, trîmbă); p. ext. orice obiect flexibil adunat grămadă, făcut ghem. Se întoarse... cu un vălătuc de saci. camilar, n. ii 396. Luminiţa se plecase deasupra vălătucului de vată. c. PETRESCU, î. II 46. Luară vălătucul şi prin învălmăşeală îl scoaseră -pe chei. dunăreanu, CH. 51. Scoţind un vălătuc de-hîrtie'. NEGRUZZI, s. III 97. <> (în construcţii cu verbele «a face» şi «a strînge») Cu grebla brazdele [de fin] se fac vălătuci, rostogolindu-se de la un capăt, întocmai cum s-ar rostogoli un val de pînză. PAMFILE, A. R. 158. Strinsei vălătuc mantaua şi surtucul, legai vălătucul cu nojiţele dindărăt la şea şi mă făcui sprinten pentru orice împrejurare. HOGAŞ, M. N. 220. -if- F i g. Fotografiile de pe pian ardeau şi scoteau vălătuci de fum. DUMITRIU, B. F. 85. Urmărea c-o privire leneşă legănarea vălătucilor de nori ce făceau ape, sclipind ca nişte bucăţi de sidef pînă ce se subţiau ca un puf argintiu. YI,AHUŢA, o. A. 102. (în metafore şi comparaţii) Afară ningea, pătrundeau vălătuc înăuntru trimbe pestriţe de fulgi mari, învîrtejiţi. v. rom. noiembrie 1953, 175. <$> L o c. a d v. De-a vălătucul = de-a rostogolul, de-a dura, de-a tăvălugul. Vede pe uliul găinilor venind de-a vălătucul în jos şi picînd nu departe de dinsid. marian, o. i 176. -. (Mai ales la pl.) Material de construcţie făcut din pămînt sau din lut amestecat cu paie sau cu rogoz, în formă de cărămizi sau de colaci, care se usucă la soare şi din care se clădesc casele ţărăneşti. în grajduri bune de vălătuci, bat din copite şi sforăiesc cai pietroşi moldoveneşti. SADOVEANU, O. I 50. 3. Tăvălug (1). Tot pentru acest scop [la boronit] se foloseşte şi tăvălucul, vălătucul... cu care se tăvălucesc bolovanii. PAMFII.E, A. R. 61. 4. Instrument pentru stîrnirea peştilor, alcătuit din-tr-un snop de nuiele pe care îl agită pescarii în apă; val. — Pl. şi: (n.) vălătuce (dumitriu, n. i. 96). VĂLĂTUCEĂLĂ, vălătuceli, s. f. Faptul de a se învălătuci ; învălătucire, învîrtejire. Constantin a rămas in bordei... cu.mîinile sub cap şi privind vălătuceala albăstrie a fumului din horn. gai,action, o. i 144. VĂLĂTUCÎ, vălătucesc, vb. IV. T r a n z. A lucra o construcţie din vălătuci. Din grajdul de nuiele vălătucit cu grijă, se auzi muget moale, sadoveanu, o. viii 88. VĂLÂU, vălaie, s. n. (Regional) 1. Jgheab din care se scurge apa dintr-o fîntînă sau din care se adapă vitele. 2. Jgheab de lemn uşor înclinat şi alimentat cu apă printr-un canal de lemn, servind ca dispozitiv primitiv pentru concentrarea minereurilor aurifere, după ce acestea au fost sfărîmate în şteampuri. — Variante: hălău, valău s. n. VĂLCEĂ s. f. v. vîlcea. VĂLCfiL s. n. v. vîlccl. VĂLCELtJŞĂ s. f. v. vîlceluşă. VĂLClCĂ s. f. v. vîlcică. VĂLEĂN, -Ă, văleni, -e, s. m. şi f. (în opoziţie cu muntean) Persoană care locuieşte în vale, în cîmpie. Eşti tu fată de muntean Sau copilă de vălean? alecsandri, p. I 97. VĂLEĂT s. n. v. vclcat. VĂLGĂRIE, vălgarii, s. f. (Regional) Vîlvătaie, vîl-voare, pălălaie. D-acolo a fost ieşind vălgarie de foc. ŞEZ. vii 70. VĂLIClCĂ, vălicele, s. f. Vîlcea. Coborînd mai in jos cu turmele, deteră de o vălicică. . . iar pe lingă vălicica aceea de-o poieniţă frumoasă. MARIAN, T. 231. în cea vale, vălicică, Este-o casă mititică, mat. folk. 1436. VA UŞOARĂ, vălişoare, s. f. Vălicică. VĂLMĂŞĂG s. n. v. învălmăşag. VĂLMĂŞEÂLĂ s. f. v. învălmăşeală. VĂLMĂŞl vb. IV v. învălmăşi. VĂLMĂŞÎRE s. f. v. învălmăşire. VĂLMĂŞÎT, -Ă adj. v. învălmăşit. VĂLNIC s. n. v. vîlnic. VĂLŢUl1, vălţuiesc, vb. IV. Intranz. (învechit) A valsa. VĂLŢUÎ2, vălţuiesc, vb. IV. T r a n z. A prelucra un material cu ajutorul valţurilor. VĂLŢUÎRE, vălţuiri, s. f. Acţiunea de a vălţui2 şi rezultatul ei. vălţuitGr, -oare, vălţuitori, -oarei s- ni. şi f. Muncitor care lucrează cu valţul2. VALtJG, vălugi, s. m. 1. Cilindru, sul în jurul căruia se înfăşoară un lanţ, un odgon. + Parte a mecanismului morii, de formă cilindrică, care primeşte mişcarea de Ia roata cu măsele şi o transmite fusului roţii de moară. 2. Mănunchi de stuf sau de aşchii uscate de brad, aprinse Ia un capăt, cu care se sperie noaptea peştii, fă-cîndu-i să fugă la vale, spre locurile unde sînt aşezate uneltele de pescuit. V. vapaiţă. Unduiau nişte vălugi intr-acolo, sadoveanu, n. f. 37. Vălugul este un mănunchi de stuf sau bucăţi de draniţă legate la un loc, cu care, aprinse la un capăt, umblă pescarii noaptea după peşte. pamfi^E, I. c. 71. VĂLURĂTj -Ă adj. v. învălurat. VĂLURÎL, valutele, s. n. (Mai ales la pl.) Diminutiv al lui val1. 1. v. val (I). Apa s-a încreţit în vălurele scurte. sadoveanu, N. F. 100. Vălurele lăţite pe mare de vîntul furtunii Care-i pornit de curînd. murnu, i. 137. Se ducea Lăsînd in dereptul lor, Pe luciul apelor, Vălurele uşurele. ALECSANDRI, P. P. 136. 2. v. val (II 1). în dimineţile vesele de iunie vîntul se juca in vălurele peste lanurile de grîu. bassarabescu, s. N. 132. Bate vîntul vălurele Pe deasupra casei mele. HOGAŞ, H. 46. Bate vîntul vălurele Şi-mi aduce-un dor ş-o jele. sevastos, c. 48. VĂLURI vb. IV v. învălura. VĂLURlT, -Ă adj. v. învălurat. VĂLUROS, -OĂSĂ, văluroşi, -oase, adj. 1. (Rar) Cu valuri; unduios. Răsunau şi corăbii şi corturi, Cum vălu-roasele volburi a mării cea mult vuitoare Urlă izbindu-se-n ţărm. MURNU, I. 30. 2. F i g. Furios, violent, nestăvilit. [Omul este] în văluroasele pofte rîvnitor hojma de stare, conachi, P. 275. VĂLVĂTĂIE s. f. v. vîlvătaie. VĂLVOl s. n. v. vîlvoi. VĂMEŞflSC, -EĂSCĂ, vămeşeşti, adj. (Rar) Care se referă la vamă, de vamă, de la vamă. (Cu pronunţare regională) Cest domn bun. . . mi-a sosit. ■ ■ din Bucureşti Cu cărţi vămăşeşti. pXsculescu, I,. p. 45. VĂMEŞÎE, vămeşii, s. f. (învechit) Funcţia de vameş. + Vamă. Vorovesc, Cum să scoată, cum să fie Cei bani de vămeşie? jarnîk-bîrseanu, d. 517. VĂMEŞOAICĂ — 627 — VĂRATIC VĂMEŞOĂICĂ, vătncşoaice, s. f. (Popular) Soţia vameşului ; femeie-vameş. La vaduri la vamă. Vameş cine-mi este?..- Dalba vămeşoaică? pamfilE, cr. 79. VĂMUI, vămuiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A taxa obiectele pentru care trebuie să se plătească vamă ; a lua vamă. Deşteaptă-l, deşteaptă, să ne vămuiască, să ne slobozească. TEODORESCU, p. P. 85. A b s o 1. A dat răspuns vameşilor împărăţiei despre treburile ce are şi marfa pe care o aduce. Le-a pus deoparte, cuviincios, şi peşcheşul ce li se cuvine lor pentru că se ostenesc a vămui, sadoveanu, D. P. 149. + F i g. A lua pe furiş o parte din ceva ; a fura. Ciobanul lui, ascuns în anteriu şi cu obrăzar, i-a căutat pe toţi şi i-a vămuit după legea hoţiei, sadoveanu, o. vni 248. 2. (La moară) A lua o parte din grîne drept plată pentru măcinat. (A b s o 1.) Morăreasa vămuieşte, Neică dragoste-i vorbeşte. La Tdrg. 3. (în credinţele religioase) A încasa de la sufletul unui mort taxa cuvenită pentru a-1 lăsa să treacă prin văzduh pe lumea cealaltă. Ţin calea la oameni ăi de mor, şi-i vămuieşte şi nu-i lasă să treacă in cer. şez. m 79. VĂMUIĂLĂ, vămuieli, s. f. Faptul de a vămui. Haide, Măriuco, la vămuială! îi strigă atunci un flăcău care sfîrşise măcinatul unei chile de păpuşoi. La Tdrg. VĂMUÎRE, vămuiri, s. f. Acţiunea de a vămui. Vămuirea mărfurilor. YĂMUITâR, vămuitori, s. m. (Rar) Vameş (1). VĂNTĂLĂCÎ, văntălăcesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A supune un .inimal Ia munci prea grele, a-1 munci peste măsură. A văntălăcit boii pînă ce i-a vlăguit de tot. şez. v 171. VĂNÎJŢĂ, vănuţe, s. f. Diminutiv al lui vană; albie mică în care se scaldă copilul; covăţică. Ia moaşa o vă-nuţă sau o covăţică numită altmintrelea şi albie, marian, na. 82. VĂPAIE, văpăi, s. f. 1. Flacără, pară; foc. Peste obrazul ca de marmură, luminările de ceară din sfeşnice îşi tremurau văpăile. Sadoveanu, o. I 256. Tremurînd s-a stins văpaia luminării de pe masă. Topîrceanu, b. 73. Şi palaturi aurite, ş-un acoperiş de paie, Cînd flacăra le cuprinde fac tot un fel de văpaie. HASDEU, r. v. 107. Fig. îl privea şi ea ţintă cu ochii plini de văpaia sufe-rinţii. sadoveanu, o. ii 462. Grozavul vînt se zbate-n largul zării Şi norii-mbracă haină de văpăi. COŞBUC, p. ii 73. Nu voi să prind de veste Că mi s-a stins văpaia tinereţii, vlaiiuţă, o. A. 82. + Arşiţă, dogoare. Hotă-rîseră astfel timpul de plecare, ca să scape de văpaia soarelui. pas, z. i 44. (Cu pronunţare regională) Vapaia amiezii lucra secundă după secundă, sadoveanu, a. l. 200. 2. F i g. Lumină strălucitoare a corpurilor cereşti; raze luminoase. Galbene văpăi de soare Peste deal acum se scurg, coşbuc, p. i 315. Văpaia lunii s-aşterne pe sclipitoarele întinderi. vlahuţX, o. a. 139. Luna... luna iese-ntreagă, se îttalţ-aşa bălaie Şi din ţărm in ţărm durează o cărare de văpaie, eminescu, o. i 154. 3. Văpaiţă (2). Pescuitul cu văpaia, antipa, p. 793. YAPAIŢA, văpaiţe, s. f. 1. Opaiţ. Lumini gălbui de văpaiţă joacă prin geamurile cîtorva case. delavrancea, S. 5. 2. Făclie de lemn sau de răşină cu care se sperie noaptea peştii, pentru a-i face să intre în capcanele pregătite de mai înainte; fachie. V. v ă 1 u g. [Oamenii] pornesc cu văpaiţa... şi alungă peştele la vale. antipa, p. 145. — Pronunţat: -pa-i-. — Variante: (1) vopâiţă (cara-giale, s. 74) s. f., (2) văpăiţ (pamfii.e, i. c. 71) s. n. VĂPĂI vb. IV v. văpaia. VĂPĂIĂ, văpăiez, vb. I. I n t r a n z. (învechit) A arde cu flacără. Un foc de surcele văpăia pe vatră. ODOBESCU, S. I 153. Focuri de surcele De departe văpăiau. vXcXrescu, p. 12. F i g. (în personificări) Tu lună! scînteiezi, Şi prin. desiş, in crînguri, ca flăcări văpăiezi.-ODOBESCU, S. I 28. — Variantă: văpăi, văpăiesc, vb. IV. YĂPĂIÎRE, văpăieri, s. f. (învechit) Acţiunea de a văpăia; pîlpîire. Semăna cu cea din urmă văpăiere a candelei ce se stinge, odobescu, la cade. VĂPĂÎT s. n. (Regional) Pescuitul cu văpaia, cu fachia. — Variantă: vopăit (antipa, p. 794) s. n. VĂPĂIŢ s. n. v. văpaiţă. VĂTSEĂ s. f. v. vopsea. VĂPSEĂLĂ s. f. v. vopsea. VĂPSÎ vb. IV v. vopsi. VĂR, VĂRĂ, veri, -e, s. m. şi f. 1. Grad de rudenie; persoană considerată în raport cu copiii fraţilor şi surorilor părinţilor săi sau cu soţiile şi soţii acelora. Toate surorile şi verele mele au năvălit, săptămîna asta, peste mine. HOGAŞ, m. n. 24. Vărul Leonil m-o închis aici, ne-neacă. ALECSAndri, T. I 58. Unde joacă văr cu varăt Ami-roasă-a primăvară. ŞEZ. x 71. ^ Văr bun v. b u n4 (VII). Văr dulce v. dulce1 (II 6). Văr de-al doilea v. doilea. Văr primar v. primar2 (4). 2. (La vocativ, numai la m.) Apelativ familiar pentru un prieten. Nouă nu ne dai un păhărel, vere? se linguşi Holbea. rebreanu, i. 21. Cînd se căftănea vreun boier, mă duceam la el cu taraful meu de-i ziceam: « Şi la mai mare, vere! o. alecsandri, t. 81.' VĂRĂ, vărez, vb. I. I n t r a n z. (Despre animale, p. e x t. despre oameni) A petrece vara undeva. Astă-vară mi-am vărat Sub o cetină de brad. JARNÎK-bîkseanu, D. 63. Astă-vară am vărat Colo-n muntele cel nalt, Cu luna, cu soarele Şi cu căprioarele, alecsandri, p. P. 291. + (Rar) A fi la căldură. Trupu-mi vărează şi capii-mi iernează (Cuiul). GOROVEi, C. 117. + Tranz. (Cu privire Ia animale) A ţine la păşune bună, la hrană. Cine vărează oile bine, poate fi fără grijă iarna. VARAR, vărari, s. m. Muncitor care lucrează la construirea cuptoarelor de var şi Ia arderea pietrei de var; persoană care vinde var. în curţi lungi îşi ţineau vărarii şoproanele cu var. camil PETRESCU, O. II 63. Vfirav ii aruncă lemne în foc. slavici, o. I 69. VARĂT1 s. n. 1. Faptul de a v ă r a ; ţinerea vitelor vara la păşune. (Cu pronunţare regională) Oamenii se adunase... să se sfătuiască pentru vârâtul vitelor, şez, vn 105. 2. Taxă care se plătea altădată pentru păşunatul vitelor, vara. Se plăteşte văratul numai al unui cap de vită cu un galben. I. ionescu, P. 294. VĂRĂT2, -Ă, văraţi, -te, adj. (Mai ales în colinde şi urâturi de anul nou) Călduros; p. e x t. rodnic. Să vă găsim . . . Ca perii La mijlocul verii, Ca vara vărată, Ca toamna cea bogată. ŞEZ. iii 244. Plecat-a. . . La cîmpul vărat, La mărul durat. TEODORESCU, P. P. 141. VĂRĂTEC, -Ă adj. v. văratic2. VĂRĂTIC1 s. n. 1. Şedere a animalelor, în timpul verii, într-un loc prielnic; locul ales pentru aceasta. Era vremea întoarcerii la văratic, sadoveanu, a. i,. 134. (Cu pronunţare regională) în Taşaul... intră la varatic, în apă scăzută, chefalii. sadoveanu, o. L. 8. 2. Taxă care se plătea altădată pentru păşunatul vitelor în timpul verii. VĂRATIC — 628 — VĂRSA VĂRÂTIO2, -Ă, văratici, -e, adj. De vară; de vară ] timpurie. Avionul a trebuit să meargă pe deasupra norilor, intr-o lumină de soare văratic, sahia, u.r.s.s. 219. împlu aerul văratic de mireasmă ¡i răcoare A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare. eminescu, o. i 85. -+• (Despre plante, fructe) Care se dezvoltă, se coace vara; devreme, timpuriu. Era într-o zi dis-de-dimineaţă spre sfîr- şitul lui august___cînd merele văratice cad de pe ramuri. galaction, o. i 321. Numai la dînsul şi încă la vro două. locuri din sat era cite un cireş văratic, care se cocea-pălea de duminica mare. CREANGĂ, o. A. 56. — Variantă: vărdteo, -ă (dragomir, p. 53, EMINESCU, n. 47) adj. VĂRĂRÎE, vărării, s. f. Loc de unde se extrage piatră de vâr; locul şi instalaţiile pentru fabricarea varului ; locul unde se depozitează sau se vinde varul. Mătuşa Săftica ■ ■ . atîta ungea casa şi-o văruia încît ■ . . chiar moş Neculcea, aşa necîrtitor cum era, tot bănuia, zicind că-i trebuie vărărie la poartă. CONTEMPORANUL, Vj 97. A venit Virvăra Şi-a luat pe Tudora Şi-a dus-o la vărărie Şi-a învăţat-o cojocărie (Uliul şi găina), gorovei, c. 376. VĂRGĂ, vărghez, vb. I. T r a n z. A face dungi, vărgi. întorceau privirile. . . asupra cîmpiei vărgate cu dire de zăpadă netopită, dumitriu, B. P. 5. • VĂRGAT, -Ă, vărgaţi, -te, adj. Cu dungi, cu vărgi, vîrstat. Era cu un domn în haine castanii vărgate, c. petrescu, î. i 12. vărgIiajî, vărgăluiesc, vb. IV. T r a n z. A întări coasa cu o vargă de fier (ca să nu se rupă). (Refl. p a s.) Coasa se vărgăluieşte cu o vargă sau o legătură de fier. pamfilE, a. r. 126. VĂRGĂLUÎRE s. f. Acţiunea de a vărgălui şi rezultatul ei. Vărgăluirea coasei se face de către ţiganii fierari, pamfii/e, I. c. 141. VĂRGĂŢÎL, -EĂ, vărgăţei, -le, adj. (Rar) Diminutiv al lui vărgat. Ia să iei iu basmaua mea... şi eu ştergarul cel vărgăţei. ISPIRESCU, L. 95. VĂRGULÎŢA, vărguliţe, s. f. Diminutiv al lui vargă (4). Era inveşmîntat cu anteriu de suvai alb, cu vărguliţe de fir bun. BlLIMON, la CADE. vărgCţă, vărguţe, s. f. Diminutiv al lui vargă (!)• Tocmai cînd el se aştepta la o mîngîiere din partea ei, ea zvîcni şi-l arse peste ochi c-o vărguţă de singer. SADOVEANU, O. VIII 230. — Pl. şi : vărguţi (SADOVEANU, î. A. 77). VĂRNIOIiR, vărniceri, s. m. Vărar. Cînd varid s-a răcit, este luat şi pus sub acoperişuri, de unde vărnicerul ti încarcă şi pleacă cu el să-l desfacă. PAMFILE, i. c. 380. VĂRtiS, -OĂSĂ, văroşi, -oase, adj. Care conţine var; calcaros. Albia adîncă a pîrăului era presărată de lespezi văroase, sadoveanu, o. vii 39. Păreţii din piatră văroasă ai palatelor ruinate din Niniva. odobescu, S. iii 79. + (Rar) Ca al varului; (ca) de var. Vii clocotiri văroase» vIcărescu, p. 161. VĂRSĂ, vărs, vb. I. I. 1. T r a n z., (Cu privire la un lichid sau la o materie continuă) A face să curgă (prin răsturnarea recipientului în care se află). Cere plosca cu apă de la stăpînu-său. Fiul crahdui i-o dă şi spinul, cum o pune la gură, pe loc. . . varsă toată âp'Ch dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. Merge-n vale de-şi umple gura plină Cu apă din izvoare. . . Şi-ncet la rădăcina copacului o varsă.. alEcsandri, p. III 306. Fata luă-cenuşă în .sîn şi, mergînd în urma carului, tot vărsa cenuşa 'pe jos. şez. I 65. ■<> (Poetic) Deasupra, în albastru,'tremurau ciocîrlii, vărsînd puhoiul lor ameţitor de cintece. SADOVEANU, O. I 120. Doamnamărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn. EMINESCU, O. I 148. F i g. Trenuri obosite şi lungi varsă in gară sumedenie de soldaţi. SAHIA, N. 47. Din umbrele văii. ■ . Ies,v roibii cu umblet ca vîntul, Răsar de tutindeni de pare Că-i> varsă pămîntul. coşbuc, p. n 30. <£> E x p r. A vărsa lacrimi (mai rar O lacrimă) = aplînge (amar). Jupîneasa Dochia vărsa lacrimi in ascuns, sadoveanu, o. i 272. Ochii ei. .. încetase de a mai vărsa lacrimi. EMINESCU, N. 28. Noaptea aduce mii de stele. Omul trist, privind la ele, Varsă-o lacrimă de dor. alecsandri, o. 137. A vărsa sînge = a ucide, a omorî. Cit sînge-n mii de lupte vărsă'sabia mea. MACEDONSKI, o. i 251. împăratul Roş. . . nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc, creangă, p. 232. Decit să vărsaţi sînge, voinicilor, Mai bine să vărsaţi vin şi să vă veseliţi, alecsandri, t.ii 38. A-şi vărsa sîngele (pentru cineva sau ceva) = a se jertfi, a se sacrifica. (Cu parafrazarea expresiei) Luptă, in care romînii vărsară şiroaie de sînge şi se jertfiră ca nişte martiri pentru apărarea civilizaţiei în contra barbariei. BĂLCESCU, 0. ii 13. (Popular) A vărsa maţele (cuiva) = a spinteca (pe cineva) ; a ucide. Fiara... dintr-o săritură fu lingă calul . . . căruia ii şi vărsă maţele. ISPIRESCU, L. 140. A vărsa (multe) sudori (sau năduşeli) sau a vărsa sudori de moarte = a) a face un lucru greu, a munci din greu. Pentru această treabă are să verse multe năduşeli. ISPIRESCU, U. 55. Să bate zi şi noapte Şi varsă sudori de moarte. alecsandri, p. p. 377 ; b) a fi în agonie, a trage să moară. Cînd era la cîntători, Vălenaş vărsa sudori. ŞEZ. II 79. + (în basme) A arunca pe gură foc, smoală, jăratic. Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi smoală. ISPIRESCU, I,. 5. Un balaur grozav de mare care vărsa jăratec pe gură. CREANGĂ, P. 121. Şerpi mari.. . ce varsă foc din gură. ŞEZ. I 244. ’ Expr. (Despre cai) A vărsa foc = a fi foarte iute şi puternic. Nişte telegari ce vărsau foc. CONTEMPORANUL, Vj 100. + F i g. A arunca asupra cuiva săgeţi, bombe, explozibile (în cantitate mare). Escadrile de bombardament vărsau bombe. CAMILAR, N. I 386. Şi in tătarii ce vor îndrăzni să se apropie de uşă vărsaţi de sub straşină şi prin ferestre un foc necurmat. Galaction, o. i 52. 2. Refl. (Despre nori) A lăsa să curgă ploaia; (despre ploaie) a curge în şiroaie. Nourul se varsă pe pămînt ca un rîu întărîtat şi ca o mare fără margine. russo, o. 32. Ploaie mare s-a vărsat. teodorescu, p. p. 625. -0>lntranz. (în expr.) Plouă de varsă = plouă torenţial. Lasă-mă, mîndruţă-n pace, C-afară plouă de varsă, .jarnîk-bîrseanu, d. 375. t 3. T r a n z. A împrăştia, a risipi. In casă cînd ei raj Să te faci a mătura, Bani prin casă că-i vărsa, Bani ’n colţuri că-i lăsa. teodorescu, P. p. 5417 Refl. sturnîndu-se jos, ■ s-au vărsat o grămaaă de bani înaintea Pepelea. SBIERA, P. 4. -4. Refl. (Despre ape curgătoare) A-şi uni apele cu altă apă (mărind volumul acesteia). Pîrîul Doamnei. . . se vărsa chiar lingă casa lor în Girla Popii. REBREANU, 1. 46. *0> (Prin analogie) De pe atîtea strade şi căi, ca de pe atîtea braţe ale unui fluviu uriaş, se varsă, ca într-o mare zgomotoasă.. . valuri peste valuri de omenire. CARA-GIALE, O. n 168. + A ieşi din albie, a se revărsa peste maluri. Apa din munţi s-a umflat, Pe vilcele s-a vărsat. La cade. <$> F i gjt^Ca mustul tinăr soarele se f-!farsă P^lfuza~'ireniurată''ă~'pădurii. BENIUC, V. 45. Zorile l roşii se varsă pe cer, frumoasele visuri fantastice pier. ''coşbuc, p. i 143. (T r a n z.) în clipa aceea, un lup sur, cu ochii încruntaţi, care venea din tufiş, se abătu din cale şi căută să-şi verse fuga pe margini. SADOVEANU, O. I .65. '5. T r a n z. (Folosit şi absolut) A vomita. Nu mîncase de două zile şi totuşi îi venea să verse. C. PETRESCU, C. V. 129. Am o căţea albă, Toată ziua aleargă Şi tot urdă varsă (Coasa), gorovei, c. 112. Expr. A-şi vărsa şi maţele, se spune cînd cineva varsă foarte tare. A vărsa Venin = a vărsa un lichid negru, f i g. a se exprima despre cineva cu duşmănie, a vorbi cu ură. A-şi vărsa VĂRSARE — 629 — VĂRZARE Tcninul (sau focul) = a-şi.descărca sufletul, a-şi destăinui ura sau amărăciunea, durerea. Pe prispa casei, nevasta . lui Gavril Cojocarii, cu glas greu ■ . . îşi vărsa focul care o ardea la inimă. sadovEanu, o. vii 354. Credea, bietul, că în mine a găsit un om, în inima căruia să-şi poală vărsa focul şi supărările. YI.AiiuŢA, o. A. 227. (Rar) A-şi vărsa Sufletul = a-şi exprima sentimentele de dor, de duioşie. începu să-şi verse sufletul în o doină ce se pierdea in liniştea jerii. slavici, N. I 86. 6. T r a n z. (Despre surse de lumină, de căldură etc.) A revărsa, a răspîndi (lumină, căldură). Focul se aprinse şi vărsă o dungă lată de lumină in tufişuri. Sadoveanu, o. i 17. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. EMINESCU, o. I 130. Zamfira..', se uita La cornul lunii ce se ivise Vărsînd pe frunte-i lumina sa. ALECSANDRI, r. I 19. (Prin analogie) Cînd [fata] ia brîul şi se-n-cinge Faţa ei îi varsă sînge. hodoş, I1. p. 48. 7. Tranz. (învechit) A turna (un clopot, o statuie, un stîlp etc.). Acest turn îi vărsat in br mz. kogâlni-ceanu, s. 82. Am vărsat şi clopotul cel mare. La Tdrg. II. Tranz. 1. A repartiza un ostaş la o anumită unitate sau a-1 trece dintr-o unitate în alta. L-a vărsat la artilerie. 2. A preda cuiva o sumă de bani sau obiecte de valoare (uneori pentru a achita o datorie). Vărsă in mina stariţului un pumn de bani de aur. negruzzi, Ia CADE. Toată prada... fu vărsată in visteria ţării, băl-CESCU, o. II 260. VĂRSĂRE, vărsări, s. f. Acţiunea de a (se) vărsa şi rezultatul ei. 1. (în e x p r.) Vărsare do sînge = ucidere, tăiere, masacrare, măcelărire. Vreţi vărsare de sînge? stancu, d. 56. Nu dorim vărsare de sînge. rebreanu, r. ii 235. S-a făcut nemaipomenită vărsare de sînge. Caragiale, o. m 194. 2. Locul unde se unesc două cursuri de apă ; confluenţă. Trecem prin faţa Izlazului, sat .mare, frumos, aproape un orăşel, aşezat la vărsarea Oltului în Dunăre. vlahuţX, r. p. 17. 8. Faptul de a da afară pe gură alimente nedigerate; vomitdre, vomare. Puţin de nu ati leşinat, dacă nu s-ar fi uşurat prin vărsare. drXghici, R. 159. 4. F i g. (în e x p r.) Vărsare do ziuă = revărsatul zorilor. Vărsarea scrii = înserare, amurg. Sub o rîpă stearpă... Cu vărsarea serii un strein sosi. bolinTI-neanu, o. 58. VĂRSĂT1 s. n. Faptul de a (s e) vărsa; vărsare revărsat. Din vărsatul zorilor, Din cîntatul cocoşilor. marl\n, INS. 71. Cînd fu vărsatul de zori, Stanca-mi vărsa la sudori. MAT. folk. 115. VĂRSĂT2 s. n. Variolă. Era de-o talie de mijloc, avea o figură spirituală şi plăcută, dar stricată în juneţea lui de vărsat. bAlcescu, o. i 93. La cea faţă smedişoară, Cu cosiţa gălbioară Şi cu semne de vărsat. MAT. folk. 80. <ţ.Expr. Stricat (ciupit sau eu semne) do vărsat = cp pielea (obrazului) acoperită de cicatrice (lăsate de variolă). <$■ Compuse : vărsnt-cle-vînt = varicelă ; vărsat-negru = formă grea de variolă, în care beşicuţele ieşite pe corp sînt foarte numeroase şi pline cu sînge, apărînd ca nişte pete negre; (popular) vărsat-mare = scarlatină; vursat-mic = pojar. VĂRSĂT3, -A, vărsaţi, -te, adj. Risipit, împrăştiat. + (Despre mărfuri) Care se vinde cu amănuntul, fiind luat dintr-o cantitate mai mare; care nu esie ambalat în pachete, sticle etc. de o anumită greutate sau capacitate. VĂRSĂMÎST, vărsăminte, s. n. Depunere a unei sume de bani la o-instituţie financiară; plată a unei sume de bani. VĂRSĂTOR1, (1) vărsători, s. m. 1. (învechit) Turnător de obiecte (în metal, în ceară etc.). Un vărsător de ceară. . . A nimerit odată un chip desăvîrşit. NEGRUZZI, S. Ii 292. 2. (în forma articulată) Una dintre cele 12 constelaţii ale zodiacului, care se găseşte între capricorn şi constelaţia peştilor. în tavan, zodiacul a fost zugrăvit de un meşter stingaci după un almanah oarecare. . . fecioara şi vărsătorul, c. petrescu, c. v. 258. VĂRSĂTOR2, -OĂRE. vărsători, -oare, adj. Care varsă (foc. sînge). Balaurul. . . întoarse capul cel vărsător dr foc, ca <ă prăpădească pe îndrăzneţul ce-i călcase coprin-surile. POPESCU, B. II 21. Şi era om mînios şi prea lesn» vărsător de sînge. HASDKU, I. V. 6. VĂRSĂTtJRĂ, vărsături, s. f. 1. Faptul de a vărsa (I 5) (v. vomitare); materiile care se varsă. Medicamentele digitalice produc vărsături, danielopolu, f. n. ii 38. -f Faptul de a scuipa sînge. Vărsături dese de sînge m-au slăbit cu totul. bXlcescu, la GniCA, A. 599. 2. Loc unde staţionează apa provenită din revărsări. Albia cu cit se măreşte devine. . . din ce in ce mai variată. .. pe marginile ei se formează viroage, vărsături, antipa, p. 120. 3. (Rar) Locul de vărsare a unei ape curgătoare. Plutaşii care prăvăleau din munţi buştenii şi ii duceau pînă la vărsătura Şiretului îşi aflau adesea moartea. I. botez, ŞC. 11. VĂRUÎ1, văruiesc, vb. IV. Tranz. (Neobişnuit) A se adresa cuiva cu titlul de «vere t. (Atestat în forma verui) La mulţi ani, vere Alecule. . ■ — Să trăieşti, arhon bane! (în parte) Prea mă veruieşte banul! ALECSANDRI, la ŢDRG. — Variantă: verui vb. IV. VĂRUÎ2, văruiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi (pereţii) cu un strat subţire de lapte de var; a spoi cu var. Umbra sa. . . era cenuşie pe peretele văruit prea demult, dumi-TRiu, v. L. 44. Drumul mare-aş vărui Cu var de cel mat mărunt, hodoş, p. p. 59. VĂRUIĂLĂ, văruieli, s. f. Faptul de a vărui; (concretizat) strat de var aplicat pe suprafaţa unei construcţii sau a unui element de construcţie; spoială. Crivăţul spulbera văruiala. I. botez, şc. 72. VĂRUÎRE, văruiriy s. f. Acţiunea de a y^rui; spoire cu var. VĂRUÎT, -Ă, văruiţi, -te, adj. Dat cu var; spoit cu var. Eleonora ieşise intr-un tirziu din odăiţa strimtă, văruită. DUMITR1U, N. 73. La căsuţa văruită Numai cetini legănate, La căsuţa văruită, Murgul din copită bate. cern A, p. 138. Străzile erau curate şi casele văruite, vlahuţX, o. a. ni 14. VĂBUŞĂNĂ s. f. v. verişană. VĂRtjŢĂ, văruţe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui var ă. îmblind. . . tot cu puşca cit fu văruţa de mare, nu putea să-şi vază şi de lucrul cîmpidui. RETEGANUL, la CADE. VĂRVĂRÎSC, -EĂSCĂ, vărvăreşti, adj. De varvar, al varvarului ; f i g. crud, nemilos. Ucigătorule! mi-e frică De vărvăreasca ta pornire, donici, la CADE. VĂItVĂRÎE s. f. v. varvarie. VĂRZĂR, vărzari, s. m. 1. Cultivator de varză. 2. Călugăr însărcinat cu aprovizionarea într-o mănăstire. VĂRZĂRE, vărzări, s. f. Plăcintă umplută cu varză (acră sau.dulce), cu ceapă, mărar, ştir etc. Or. s-aducă acasă plăcinte, vărzări... turte. PAMFILE, cr. 1. Bucatele VĂRZĂRIE - 630 - VĂTĂMĂTOARE cele mai uzitate la această ocasiune sînt. .. in sile de post: borş de peşte, găluşte, peşte şi vărsare. MARIAN, NA. 230. VARZARÎE, vărsării, s. f. Grădină plantată cu varză; p. e x t. orice grădina de zarzavat. S-au luat la ceartă de la o varză ce crescuse in mijlocul vărsăriei lor. ŞEZ. rv 5. VĂRZUÎ, vărzuiesc, vb. IV. (Familiar) 1. Tranz. A rupe (cărţi, caiete), a zdrenţui, a face ferfeniţă. 2. R e f 1. A umbla mult de colo pîna colo ; a mişuna, a forfoti. Un om şi o femeie care umblau forfotind prin lumea ce se tot vărzuia încoace şi încolo. La TDRG. VARZUÎT, -A, vărzuiţiy -te, adj. (Familiar, despre cărţi, caiete) Rupt, zdrenţuit, făcut ferfeniţă. Cotrobăia să descopere... cărţile şi caietele vărzuite ale elevului. C. PETRESCU, O. P. II 77. VĂSÂR, văsari, s. m. Meseriaş care face şi vinde ciubere, putini, butoaie şi alte vase de lemn. VĂSĂRÎ, văsăresc, vb. IV. Tranz. A face vase de lemn (butoaie, ciubere) etc. Casele moţilor... au două odăi: una pentru lucrat, cu o singură laviţă, masă, pat fi scaun de văsărit, un fel de tejghea pentru a da lemnul la rindea. PAMFILE, i. c. 438. VASARÎE s. f. (Cu sens colectiv) Totalitatea vaselor (dintr-o gospodărie, dintr-un restaurant etc.) în care se găteşte sau se mănîncă. VĂSCIOR, văscioare, s. n. Văsuşor. YĂSULEĂN, văsulene, s. n. (Rar) Văsuşor. închina. . . c-un văsulean de vin. sevastos, N. 347. VASULEŢ, văsuleţe, s. n. (Rar) Văsuşor. VĂSUŞOR, văsnşoare, s. n. (Rar) Diminutiv al lui vas. VĂStfŢ, văsuţe, s. n. Văsuşor. VĂTAF, vătafi, s. m. I. (în trecut) 1, Supraveghetor al argaţilor şi al feciorilor de la o moşie boierească ; logofăt (3). Dar conac, boier, vătaf, Nouă zău nu ne lipseşte! beniuc, m. 62. Am ieşit ca tata... şi cu vătafii noştri mai mult într-o plimbare, galaction, o. I 50. Stăr.iză este vătaf la moşia lui Manoil. bolintineanu, o. 411. 2. Căpetenie de ostaşi, conducător al unui anumit grup de dregători, de slujbaşi sau de oşteni ai domniei, [împăratul] a chemat pre vătaful curţii. ISPIRESCU, l. 3. Vătaful curţii ne ieşi înainte la scară cu luminări, apoi ne introduse în casă la domnul Catargiu. bolintineanu, o. 282. Tot, măre, doi fraţi, Sărmanii legaţi. . . Dar cine-i ducea? Armaş Dragomir, Vătaful Costin, Oameni de domnie De la-mpărăţie. PĂSCULESCU, L. P. 214. Vătaful divanului — boier însărcinat cu convocarea divanului. Vătaf de agie = şeful poliţiei. Vătaf de plai — şef al plăicşilor care păzeau un plai sau o trecătoare. Vătaf de hotar = şef de străjeri, de grăniceri. Vătaf de plasă = funcţionar administrativ care conducea o plasă, Caragca l-a numit vătaf de plasă la Cloşani. ghica, la CADE. 3. Persoană care avea sub ordinele sale un anumit număr de oameni; conducător, şef. Aleseră chiar din rînduriie manualilor şi căruţaşilor pe cei mai spătoşi, mai porniţi pe bătaie şi pe petreceri. îi făcură vătafi, pas, L. li 255. Era tovarăş cu Temistocle, vătaf de hamali, bart, E. 322. II, 1* Căpetenie a căluşarilor, a colindătorilor etc.; cel care conduce alaiul unei nunţi. La întocmirea unei tovarăşii [de colind] se invoiesc şi asupra celui ce va fi căpetenia, vătaftd sau judele cîrdului. pamfilE, cr. 36. Vătaful a dat semn din steag Şi-atunci porniră toţi şireag încetinel. coşbuc, p. i 57. 2. Şef al unei echipe de pescari; ataman. Fiecare [aşezare de pescari are] cîte un ataman sau vătaf cu mai multe ajutoare, antipa, p. 359. Şade vere, şade dragă, Cincizeci de nevodari, Patruzeci de lopătari, Doisprezece vătafi mari. pasculescu, l. p. 175. — Variante: (rar) vătag (i. ionescu, d. 117), vătâş (odobescu, s. i 73, bibicescu, p. p. 359), vătdv (slavici, n. i 99, marian, nu. 215) s. m. VĂTĂG s. m. v. vătaf. YĂTÂJNIŢĂ, vătajniţe, s. f. (învechit) Bucată de pămînt aflată în proprietatea unui sat sau a unei biserici. VĂTĂLĂ s. f. v. vatală. YĂTÂŞ s. m. v. vătaf. VĂTĂV s. m. v. vătaf. VĂTĂJÎL s. m. v. Vătăşcl. VĂTĂjfiSC, -EÂSCĂ adj. v. vătiişcsc. VĂTĂJlli s. f. v. vătăşie. VĂTĂJÎŢĂ s. f. v. vătăşiţă. VĂTĂMĂ, vătăm, vb. I. Tranz. (Popular) 1. A ruina sănătatea cuiva, a dăuna sănătăţii (producînd boli, răniri); f i g. a face rău, a cauza neajunsuri. în această împrejurare ne poate mai mult vătăma decît a ne ajuta. GHICA, A. 425. Ferească dumnezeu de surzi, că-ţi vatămi pieptul, alecsandri, T. 659. Sint în ape multe materii care pot să vatăme sănătatea vitelor. I. IONESCU, la TDRG. Libertatea este acolo unde tot omul poate să facă tot ceea ce nu vatămă pe altul. BOLI,IAC, O. 260. <$> Refl. reciproc. Aci se făcu o mare ucidere, căci, fiind punctul principal al bătăii, şi o parte şi alta se purtau cu bărbăţie şi se vătămară greu. bJi.cescu, o. II 245. + Refl. A se îmbolnăvi de hernie. 2. A aduce pagube, stricăciuni; a strica. Paserile stricătoare să nu vatăme sămănăturile. ŞEZ. III 120. VĂTĂMÂN, vătămani, s. m. (învechit) Conducătorul unui sat (aparţinînd domnitorului), ajutor al vornicului, însărcinat cu stringerea dărilor. Vom aprinde focurile, vom trage clopotele, vom trimite pe vătămani cu porunca. delavrancea, o. II 245. Vornicul Nic* a Petricăi, cu paznicul, vătămanul şi cîţiva nespălaţi de mazili, se purtau printre oameni de colo pînă colo. creangă, a. 8. Tu, pîntece. . . nu t-ei mai sătura Cum nu se satură iadul De strîns ispravnici. . . popi, vornici şi vătămani. TEODORESCU, p. p. 168. VATAMĂRE, vătămări, s. f. (Popular) Acţiunea de a (se) vătăma şi rezultatul ei. 1. Rănire, rană; lovire, lovitură; îmbolnăvire, boală; f i g. cauzare a unui neajuns, a unui rău. Copila... să se curăţească de fapt, de dat, de pîră. . . de vătămare. alecsandri, t. 979. Trăgeau neîncetat asupra creştinilor cu mare vătămare a tuturo**. BĂLCESCU, o. ii 129. Luînd o săgeată au tras asupra lui Robinson, dar nu i-au pricinuit nici o vătămare, drăghici, r. 168. 2. Pagubă, stricăciune. VĂTĂMĂT, -Ă, vătămaţi, -te, adj. (Popular) 1. Rănit; lovit; bolnav. E odată vătămată [măseaua], s-a isprăvit: picături de rădăcină de cleşte. CARAGIALE, o. I 187. + Bolnav de hernie. + F i g. Jignit, ofensat. Cînd au ajuns la dînsul, au început a-i spune că este în sat o fată, pe care n-o întrece nime din vorbăt măcar să fie cît de cuminte! — Ce, măi? strigă boierul vătămat, de m-a întrece ea pe mine din cuvinte, să ştiţi că eu oi lua-o de soţiel SBIERA, p. 222. 2. Stricat; deteriorat. VĂTĂMĂTOARE, vătămătoare, s. f. Plantă din familia leguminoaselor, cu flori galbene-aurii grupate VĂTĂMĂTOR — 631 — VĂTUIT în vîrful tulpinii, cu fructul o păstaie ; creşte prin fîneţele de la munte şi este folosită ca plantă medicinală (Anthislyl vtilneraria ). VĂTĂMĂTOR, -OĂRE, vătămători, -oare, adj. (Popular) Care vatămâ sau care poate vătăma (rănind, dăunînd, păgubind, stricînd). în sufletul tău stăruia spaima pricinuită de un om.. . puţin băut sau un biet nebun fără ginduri vătămătoare. PAS, Z. I 228. în mina unui nebun, sau încă şi mai mult, in mina unui hoţ, cuţitul este peste măsură de vătămător, gherea, st. cr. ii 83. însă mania sa cea vătămătoare... era ideea ce-şi făcuse... că trebuie să moară, negruzzi, s. i 207. Să fugiţi de trîndăvire care este vătămătoare şi trupeşte şi sufleteşte. drXghici, R. 156. + (Substantivat, m. pl.) Nume dat insectelor care vatămă plantele. vătămătOră, vătămături, s. f. (Popular) Nume dat mai multor boli interne care provoacă crize acute (v. apendicită, hernie, colici). Copiii aveau scrofule, cei mai vîrstnici oftică, bătrinii vătămătură. pas, z. I 117. îl năcăjea tusa, n-avea poftă de mîncare şi mai ales îl chinuia vătămătură lui veche, sadoveanu, O. viu 87. Cînd m-apucă vătămătură, beau un pahar de rachiu, gane, n. i 223..M-a lovit. ■ ■ o greaţă, o furnicătură prin pîntece, ca un feli de vătămătură. CONTEMPORANUL vij 505. VĂTĂŞfiL, vătăşei, s. m. (Şi în forma vătăjel) Diminutiv al lui v ă t a f. 1. (în trecut) 1. v. v ă t a f (i 1) . Intră în curtea lui Stoicea... un vătăşei din partea lui socru-său, boierul Rovin. galaction, o. i 52. 2. v. vătaf (13). Dar cu ce-i hrănea? Cu ciosvîrţi de miei De la vătăşei. PXSCULESCU, L. p. 152. Căpitan Caracatuci, Vătăjel peste haiduci, alecsandri, p. P. 58. 3. Funcţionar inferior la primărie, care îndeplinea diferite funcţii, îndeosebi pe cea de curier. Seara, vine un vătăşei de la primărie, stancu, d. 95. Un vătăşei mă chemă la primărie, gane, X. ii 94. în piaţă, vătăşelul ştie sigur că Mitu Boieru a intrat adineaori cu mai mulţi ofiţeri şi funcţionari la cafeneaua din colţ. cara-GIALE, o. i 231. Numesc un vătăşei care face poliţia în sat. bolliac, o. 252. II. Fiecare dintre flăcăii care conduc alaiul la nunţi, la înmormîntări etc.; vomicel. — Variantă: vătăjel s. m. VĂTĂŞÎ!SC, -EĂSCĂ, vătăşeşti, adj. (în trecut; şi în forma vătăjesc) De vătaf, care aparţine vătafului. Regula-risirea de cheltuieli, venituri, cu totul o lăsase pe seama vătăjească. negruzzi, s. ii 235. — Variantă: vătăjâsc, -eâscă adj. VĂTĂŞÎ, vătăşesc, vb. IV. Tranz. (în trecut) A stăpîni, a îngriji, a conduce, a administra, a chivernisi (în calitate de vătaf). P-a gură de vale Este-o casă mare ■ . . Cin’ mi-o stăpîneşte Şi mi-o vătăşeşte ? pXs-CULESCU, L. r. 166. Miul, de-mi vedea, Pe el l-alegea: Mai mare-l punea, Pe levinţi că-i da Ca să-i vătăşească Şi să-i haiducească, teodorescu, p. p. 500. VĂTĂŞÎE, vătăşii, s. f. (în trecut) 1. Funcţia de vătaf. Tînărul, închinîndu-se adine la Mihnea, îl rugă, drept har, să-i lase vătăşia de vinători. odobescu, S. a. 92. •fy-Vătăşie de plai (sau a plaiului) = subprefectură. Aşa s-a hotărît să între la tocmeală, crezînd că dor l-o împăca cu un zapcilîc, o vătăşie de plai, cu o isprăvnicie cel mult. Ghica, S. viii. 4- Căpitănie (2). [Armata] se compunea din. . . două vătăşii: a călăraşilor de Galaţi şi a călăraşilor de Ţarigrad. bXlcescu, o. ii 118. 2. Taxă care se plătea la bariera unui oraş, pentru trecerea unui vehicul cu marfă. — Variantă: vătăjfe s. f. VĂTĂŞÎŢĂ, vătăşiţe, s. f. (Şi în forma vălăjiţă) 1. (în trecut) Soţia vătafului. Purceii scroafei mele ar fi atunci ai mei, Şi vaca mi-ar da lapte, găina oul său, Nu pentru a... vătăjiţei masă. negruzzi, s. ii 248. 2. (în trecut) Femeie care conducea gospodăria unei case boiereşti. Mama Sanda, fosta lui doică, iar acum vătăşiţa casei, îl pofti numaidecît la masă. D. zamfirescu, la cade. Unde e stăpînul nimene ştie. .. Dar este o vătăşiţă butrînă Ce toate ţine supt a sa mină. budai-delEanu, ţ. 147. 3. (Popular) Femeie sau fată tînără care îndeplineşte diverse atribuţii pe lîngă mireasă, în timpul nunţii. — Variantă : vătăjiţă s. f. VATAŞOĂIE, vătăşoaie, s. f. Vătăşiţă. Dalbă vătă-şoaie, Tu să te duci Şi tu să-mi aduci. . . mat. folk. 23. VĂTRĂI, vătraie, s. n. 1. Unealtă în formă de cîrlig sau de lopăţică cu coadă, de obicei de fier, cu care se scoate sau se scormoneşte jarul din sobe, cuptoare etc. Scurmă cu vătraiul tata, in focul de pe vatră, stancu, d. 46. Bateau copii din vătrai şi cleşte, Dar el tăcea, săracul, ca un peşte. Topîrceanu, P. 100. Baba ia vătraiul şi-l înfierbîntă-n foc. sbiera, p. 58. E x p r. Trai cu vătrai sau un trai şi-un vătrai = viaţă de certuri şi de neînţelegeri; viaţă grea, amară. De te-o-n-treba cum mi-e traiul? Spune-i că e cu vătraiul. Nici un prînz Făr’ de plîns. bibicescu, p. p. 178. Şi numai aşa a scăpat biata noră de un trai şi un vătrai, i. cr. ii 266. Spune că m-am măritat; De-or întreba cum mi-e traiul, Spune-le că cu vătraiul. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 345. 2. Lambă (1). — Variante: vătrâr, vătrai (marian, na. 39) s. n. VĂTRĂL s. n. v. vătrai. VĂTRĂR s. n. v. vătrai. VĂTRÂŞ, -Ă, vătraşi, -e, adj. (Despre ţigani, în opoziţie cu nomad) De vatră, stabil, statornic. (Substantivat) Vătraşii sînt fierari — nevestele, fetele lor vină cuţite, pirostrii, verigi, stancu, d. 110. VĂTRĂIĂŞ, vătrăiaşe, s. n. (Rar) Diminutiv al lui vătrai. Că şi eu m-oi face, D-un mic vătrăiaş... Şi-n foc oi intra. MAT. folk. 5. . VĂTRĂRÎL, vătrărele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui v ă t r a r. Că şi eu m-oi face Un mic'vătrărel Şi-n... foc oi intra, alecsandri, p. p. 8. VĂTUÎ1, vătuiesc, vb. IV. Tranz. A căptuşi (un obiect de îmbrăcăminte) cu vată ; p. e x t. d capitona. <$• Refl. F i g. O sită se coboară pe ochi, vezi turbure, nu mai vezi. ■ ■ Să vătuieşte auzul, delavrancea, o. ii 41. VĂTtJl2, -IE, vătui, -ie, s. m. şi f. 1. Ied (de un an). Vede... căprioarele şi ciutele, ieşite cu vătuii şi cu viţeii in marginea luminişului, sadoveanu, v. f. 39. De-acum mai mult ■ ■ ■ N-am să păstoresc mioare, Glas de clopot n-am s-ascult Şi vătui pe coasta lată N-am să mîn eu niciodată! coşbuc, P. ii 172. + Pielea prelucrată a puiului de căprioară. Un burduv de vătui. ŞF.z. m 8. 2. Pui de iepure (de şase pînă la opt luni); şoldan. Ei fugeau înainte, speriindu-se de orice zgomot, de orice şoaptă, de frunzele ce fişiau pe cracă... de vătuiul ce zbughea din iarbă, odobescu, s. i 91. De-abia o să-avem vreme pînă diseară să întoarcem doi-trei vătui. ghica, s. 282. VĂTUÎRE, vătuiţi, s. f. Acţiunea de a vătui şi rezultatul ei. VĂTUIT, -Ă, vătuiţi, -te, adj. Căptuşit cu vată; p. e x t. capitonat. Din cupeul vătuit suia in iatacul căldicel, galaction, o. i 303. «£• F i g. Pantazi... VĂZ — 632 — VEAC văzînd că afară se pusese pe ninsoare cu viscol, se claustră tn văttdta sa locuinţă, unde făcu noapte. M. I. CARAGLAXE, C. 97. VĂZ s. n. 1. Unul dintre cele cinci simţuri, cu ajutorul căruia se percep imaginile; însuşirea de a percepe imaginile ; vedere. Loc. prep. în (sau, învechit, la) razul... = în ochii. . în faţa. . faţă de. . de faţă cu • •. îl vom judeca după legile ţării şi-l vom spînzura in văzul tuturora. GANE, n. ii 84. Acolo, la văzul oştii întreget se înălţa steagul cel mare al ¿ani.HASDEU, I. v. 141* Lucrurile se făceau în văzul lumii, bolintineantt, o. 252. ^ E x p r. A.-Î lua (cuiva) văzul v. lua (II 8). 2. (învechit) Punct de vedere; concepţie. în sfîrşit să nu uităm şi văzul politic. BĂLCESCU, O. li 41. 3. (învechit, în e x p r.) Cu (sau fără) văz = cu (sau fără) nume bun, cu (sau fără) reputaţie buna; cu (sau fără) vază. în case familiare cu văz bun nu-l primesc. pann, p. v. ii 114. VĂZĂTOR, -OĂKE, văzători, -oare, adj. (Rar) Care este sau a fost martor la o întîmplare, la un eveniment* Unii din cei ce s-au aflat primprejur şi au fost văzători prăpădeniei Craiovei. iorga, l. ii 358. VĂZDTjH, văzduhuri, s. n. înveliş gazos care înconjură pămîntul (v. atmosferă; aer); (prin restricţie, la pl.) straturile înalte ale atmosferei (v. c e r). Pe sus, prin văzduhul limpede, norii lunecau... goniţi de vintul proaspăt şi răcoros de martie. DUM1TRTO, N. 87. Un întuneric orb acoperea văzduhul şi pămîntul. sadoveanu, O. VI 11. Clădirea se înălţase in văzduhuri, triunghiulară, ca un bot de navă. C. PETRESCU, S. S. Acolo, lingă izvoară, iarba pare de omăt, Flori albastre tremur’ ude în văzduhul lămîiet. EMINESCU, O. I 85. Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă. AIVECSANDRI, P. A. 112. -+■ (Neobişnuit) Aerul pe care îl respiră cineva. în locuinţa-i îngustă şi rece ca un sicriu, Unde suflarea se curmă, unde văzduhul lipseşte, hasdeu, R. v. 60. VĂZIjT1 s. n. (învechit şi regional) 1. Faptul de a vedea; văz, vedere. Cu văzutul aţi văzut. . ■ Zini-şoara munţilor? alecsandri, p. i 102. Scriitorii vor a pătrunde la inimă, la auzul şi la văzutul romînului. RUSSO, 6. 69. Nopţile tale incintă auzul, ziua farmecă văzutul. . . mîndra mea ţară. id. o. 22. lubeşte-mă din văzut, Dacă nu mă poţi mai mult. jarnîk-bîrseanu, d. 47. Exp r. Din VUZllto = văzînd^ 2. (Rar) Vizită. împăratul au mai mers încă. ■ . la primblat şi în văzute, sbiera, p. 108. —Formă gramaticală: (în e x p r.) văzute. VĂZtJT2, -ă, văzuţi, -te, adj. 1. Care se vede ; vizibil, clar, limpede. Peste dumbravă se întindea o uşoară pîclă viorie, abia văzută, sadoveanu, o. I 52. F i g. Că au fost romîni. . . între «pecenegii » bizantinilor era văzut pentru orice minte neprevenită. IORGA, L. II 257. (Substantivat, la pl.) Ei îşi închipuită că trebuie să fie cineva care a făcut toate văzutele şi nevăzutele, ISPIRESCU, Ia CADE. Văd o mulţime nenumărată de văzute şi nevăzute. CREANGĂ, P. 243. <ţ- Loc. a d v. Pe văzute = a) în faţa tuturor, de faţă cu toţi; 1)) cu condiţia de a vedea cu propriii săi ochi. 2. F i g. Care atrage vederea ; strălucitor. Nu-i nici una Ca luna de luminoasă Şi ca puica de frumoasă Şi ca luna de văzută Şi ca puica de plăcută. ŞEZ. vil 112. + Care se bucură de consideraţie, de stimă, de apreciere. Abu-Hasan: e om văzut în partea locului, măcar. cine ti cunoaşte casa. caragiai/e, o. ni 71. VEAC, veacuri, s. n., şi (3, în unele expresii) veci, s. m. 1. Interval de timp de o sută de ani (socotit mai ales de la unitate pînă la completarea unei sute) ; secol. Victor Hugo a creat singur, dominînd un veac de poezie, instrumentul cel mai perfect al poeziei moderne franceze. sadoveanu, E. 225. Ozana... in care se oglindeşte cu mihnire Cetatea Neamţului de atitea veacuri! creangă, a. 117. Anii tăi se par ca clipe, Clipe dulci se par ca veacuri. EMINESCU, o. i 110. 2. Interval lung de timp (v. eră, epocă, ev); p. ext. interval de timp socotit (în chip subiectiv) ca mare. Nu te-am mai intilnit de-un veac. rebreanu, r. i 41. Basmele acelea cu veacul au pierit. AI.EXANDItESCU, p. 25. M-ai trimis cu gîndu-n veacul bătrînesc. pann, p. v. ii 161. Veacul de mijloc = evul mediu, v. e v. Parcă sintem în veactd de mijloc, aşa sint păzite femeile, camii, petrescu, o. ii 54. Clasicismul antic şi romantismul din veacul de mijloc. GHEREA, st. cr. n 106. ^ L o c. adj. Din veac (sau de, mai rar de cu) veacuri = (care datează) de foarte multă vreme.' Eminescu. a îmbogăţit limba şi a legat poezia cultă de producţiile din veac ale cîntăreţilor anonimi ai neamului. sadoveanu, e. 75. <0-Lo c. a d v. Din veac, de (sau cu) veacuri sau de cînd veacul = din vechime, de foarte multă vreme, din vremuri străvechi, de cînd lumea, din bătrîni. Dă-mi tot amarul, toată truda Atîtor patimi fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Şi gem robiile de veacuri, goga, p. 7. Ce crîng întunecat! Parcă nici un om pe-aicea de cu veacuri n-a călcat. DAVII,A, V. V. 24. <$> Expr. (Rar) A Ii în veac cu ceva = a se potrivi, a concorda, a se armoniza cu ceva. [Ţăranii] nu erau în veac cu civilizaţia parfumată a boieroaicelor şi cu fracurile şi • discursurile franţuzeşti ale boierilor. camii, petrescu, o. ii 539. Veac de aur = perioadă istorică de înflorire a vieţii materiale şi culturale; epocă de aur. Vă citează toţi nerozii, Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozii. EMINESCU, o. I 149. In acest al nostru veac de aur, aurul e boier mare. NEGRUZZI, S. I 72. Din zilele trecute, din vechea fericire, Din veacul meu de aur, din sfîntul lui amor Jdei au rămas numai. ai,exandrescu, P. 29. (în concepţiile religioase) Veacul de apoi = lumea de apoi, v. lume (III 2).-^- (Regional) Mers al vremii, stare meteorologică. Se anunţă ploaie şi veac rău. 3. (La pl.) Veşnicie, eternitate. Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb. EMINESCU, o. I 93. Izvorăsc din veacuri stele, una cîte una, Şi din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna. id. ib. 148. <$> Loc. adj. De veci = etern, veşnic. Cu mare alai şi jale fu pus la odihna de veci. ISPIRESCTJ, I,. 253. De-acum dormiţi, dormire-aţi somnul cel de veci. creangă, P. 251. Revarsă linişte de veci Pe noaptea mea de patimi. EMINESCU, o. I 179. <$• Loc. a d v. Cit veacul, în veci, în veci de veci (sau în diverse alte locuţiuni, -la sg. sau la pl., de obicei în corelaţie cu veac) =. pururea, etern, veşnic; totdeauna, mereu, neîncetat; (în legătură cu un verb la forma negativă) niciodată, nicicînd, cît e lumea. N-am să-l văd cît veacul, coşbuc, p. I 64. în veci îl voi iubi şi-n veci Va rămînea departe. EMINESCU, O. I 175. D-al de astea nu mă orbesc pe mine in veac de vecie, gorjan, h, IV 20. Pe veci = pentru totdeauna, pentru veşnicie. Pe veci periră-n noaptea măreţului mormint. EMINESCU, o. I 98. 4. Viaţă,’ trai, existenţă. Numărate sint zilele tale şi scurt îţi e veacul. MURNU, I. 15. Iar de vrei tu să mor eu, Mai lungeşte veacul meu Să mă-mpac cu dumnezeu. ai,ecsandrt, p. p. 90. <> Exp r. Un veae de om = foarte mult timp. Că doar nu era să trăiască un veac de om. CREANGĂ, p. 193. De un veac de om umblăm lela pe faţa pămîntului, fără a-i da de capăt, alecsandri, t. i 425. A-şi face (a-ş! ducc, a-şi treeo sau a-şi petrece) Veacul = a-şi petrece timpul, a-şi duce viaţă. A rămas să-şi facă veacul în oştire, pînă o imbătrîni. STANCU, D. 308. De ăstea-mi eşti d-ta? Aici îţi faci d-ta veacul? La gară, ai? sebastian, T. 207. Şi mi-şi petrecu veacul cu amar şi cu ocară acolo. ISPIKESCU, U. 73. — Variantă: vac (pas, z. i 208, vlahuţă, r. p. 105, pann, p. v. iii 41) s. n. VECERNE — 633 — VECHIME VJGClîRNE s. f. v. Tcccmio. VECfiRNIE, (1) vecernii, s.'f. 1. Slujbă bisericească creştină care se face spre seară, în ajunul sau în ziua unei sărbători. Ca o vecernie ăomoală Se stinge zvonul din dumbravă. GOGA, P. 23. Tremurătoriul glas al clopotului împlea sara, chemînd la vecernie. EMINESCU,. N. 48. Gata-i popa cu toaca, Să-nceapă vecernia. JARNfK-BÎRSEANU, D. 426. *0* F i g. Pacea. . . calmul serii, resfirat pe vecernia greierilor îmi impuneau, mă biruiau. GALACTION, O. I 348. 2. Timp al zilei înainte de asfinţitul soarelui; chindie. Aproape de vecernie părintele Artemie ajunse in Nenciu-Icsti. stAnoiu, c. I. 33. — Variantă: vecdrne (d. botez, p. o. 72, reteganul, p. I 12) s. f. VECHI, VfiCHE, vechi, adj. 1. Care există de mult | timp, care-este'diiv-alte-vremuri.sau s-a păstrat din trecut; '■ care ţine, durează de mult timp; făcut de mult. Cazul lui Neagu deschidea şi în inima lui o rană veche, pe care o crezuse vindecată, bart, e. 219. Cintecul ce-ades ţi-l cînt Cînd te-adorm in fapt de sară, Puiule, e-un cîntec sfînt, Vechi şi simplu de la ţară. iosif, v. 139. Sub vechile ruini. . ■ dorm 'atîtea amintiri din istoria neamului. V I, A-mjŢĂ, r. p. 11. Se suie în pod şi coboară de acolo un căpăstru, un frîu, un bici şi o şa, toate colbăite, sfarogite şi vechi ca pămîntul. CREANGĂ, p. 194. în satul Mir ceşti exista o bisericuţăjveche, jdurată în lemn de stejar.' ALEC-sandri, s. 6. <£•Lumea veche' — nume generic care se dă Europei, .Asiei-şi AfficîîPcbnsiderate în raport cu Ame-ricaJ^Vorbă veche"= vorbă din bătrîni; maximă, 'zică-toare, provavb.'Vorba veche: t Păreţii au urechi şi fereş-tile ochi *. CREANGĂ, p. 21. Legea veche (sau vechiul testament, scriptura veche, vechea scriptură)'’ v. testament (2). Porcii lui Turcalete creşteau şi se înmulţeau ca în Vechiul Testament. Galaction, o. T 291. + (Despre limbi) Care este cunoscut (şi studiat) sub aspectul din trecut (deosebit de cel actual). + (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anilor trecuţi. Sint ca vinul cel de Nicoreşti. Cu cit ii mai vechi, cu atîta-i mai bun. ALECSANDRi, T. I 93. + (Despre alimente şi produse alimentare, farmaceutice etc.) Obţinut, recoltat, preparat de (prea) multă vreme; p. ext. lipsit de gust, alterat, stricat. 2. (Despre obiecte, mai ales despre haine) Care a •""fost întrebuinţat mult timp şi este uzat, stricat, tocit. Scoate un briceag vechi, dumitriu, n. 158. Hainele... sint vechi şi ponosite. CREANGĂ, p. 191. Fier vechi v. fier (2). E x p r. A arunca (ceva) la îier (sau tiare) vccui v. fier (2). 8. înaintat în vîrstă, bătrîn. Pe sub sălcii vechi, într-o apă curată cu prundiş la fund. ■ ■ bunicul a intrat' cu crisnicul lui. sadoveanu, n. f. 29. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinaşi în cale. Kmixkscu, o. I 91. Spune-i babei la ureche Că eşti tinerică veche, jarnîk-bîrseantj, d. 448. Expr. Garda veche (sau vechea gardă) v. gardă (1). +- F i g. Îmbătrînit (înainte de vreme). Să te iubesc pe tine? Dar inima ta-i veche Şi generozitatea nu-ncintă-a ta ureche, bomntineanu, o. 117. + Care exercită de multă vreme o profesiune (şi a căpătat multă experienţă). Profesor vechi, ezi îi dete şi pe vizitiul curţii, om vechi. ■ . şi iute la slujbă, ispirescu, L. 104. 4. (Marcînd raportul dintre oameni) Cu care cineva are relaţii de multă vreme. Soldatul mărunţel. . . acela in care mai credea ca intr-un prieten vechi: sahia, n. 74. Dracul de la poartă, gîndind că e vreun muştereu vechi de-a lor, deschide, creangă, p. 309. îmi este vechi duşman, dar incai niciodată nu s-a ascuns, negruzzi, s. i 141. 5. Care a îndeplinit cîndva o anumită funcţie sau a avut cîndva o anumită sarcină, ocupaţie etc. (pe care n-o mai are în prezent) ; fost. M-am dus la vechea mea gazdă. negruzzi, s. i 67. 6. (Despre fiinţe) Care a trăit într-un trecut îndepărtat (v. antic, arhaic); (despre obiecte, fenomene etc.) care a existat într-o epocă anterioară ; inactual, perimat. Are ca vechii boieri o vast-a strămoşilor sală. ANGIiEr,-IOSIF, c. m. n 29. Acele zîne ce străbat din timpurile vechi. EMi-NESCU, o. I 192. Romanii Din Dacia veche. . . întemeiară deosebite staturi. BĂLCESCU, o. II12. Cei mai vechi împăraţi ai Persiei. Gorjan, H. I 1. Stil vechi v. stil. Crai de curtea veche y. crai (2). <^- Loc. adj. şi a d v. Din Vechi = din vechime, din strămoşi, de demult. Casele mari, curate, ale meşteşugarilor saşi care din vechi mai stăruiau în tîrgul acela, sadoveanu, o. i 509. Străbăturăm în lung şi-n lat vestitele grădini ale Pingăraţilor, croite şi sădite mai din vechi de Neonil şi Varnava. HOGAŞ, dr. ii 22. După vremuri mulţi veniră, începînd cu acel oaspe Ce din vechi se pomeneşte. EMINESCU, o. i 147. Expr. Lumea vcehe = a) orînduire dispărută sau pe cale de dispariţie (din cauza instituţiilor, a mentalităţii etc. perimate). Visa dărîmarea lumii vechi, însă era omul cel mai blajin din lume. SADOVEANU, E. 167. Este interesant a ne opri asupra unui personaj care reprezintă trecerea de la lumea veche la cea nouă. ibrăileanu, sp. CR. 43 ; b) lumea, antică; antichitatea. + (Substantivat) Ceea ce nu mai corespunde timpului sau stadiului dintr-un moment dat, ceea ce este depăşit, perimat, pe cale de dispariţie. Lupta dintre vechi şi nou. + (Despre oameni) Cu concepţii învechite; reacţionar. Am dat votul pentru un om vechi, in speranţa de a mă numi preşedinte la tribunal. bountineanu, o. 457. VECHÎE s. f. (Învechit) 1. Vechime (1). Un lanţ de dughene de lemn mucede de vechie. ■ ■ alcătuiesc una şi singura uliţă, negruzzi, s. I 194. 2. Vechime (2). Virtutea din vechie stă pururea la mijloc, negruzzi, s. ii 272. Ah! căruntă vechie cinstită! Unde-s a tale sînte tocmele? budai-deleanu, ţ. 240. VECHÎL, vechili, s. m. 1. (în trecut) Persoană care supraveghea şi administra munca de pe o moşie; administrator. V. vătaf. Nu e bine să ai clăcaşi risipiţi pe două poşte jur împrejur. . . Cu şapte vechili şi era greu să le vie de hac. Camil PETRESCU, o. ii 158. Trăsese targa pe uscat, vită în jug sub biciu vechilului. G. M. ZAMFI-RESCU, M. d. I 219. Vara plecau cu toţii afară, la un unchi al lor, care era vechil la Leonida. yi.aiiuţa, o. a. iii 14. + (învechit) Locţiitor de domn (sau de împărat). Orinduind vechil în locul său . . . ca să oblăduiască împărăţia. . . piuă să se întoarcă. GORJAN, H. I 3. 2. (învechit) Avocat. Am studiat legile. — Vrei să te faci vechil? alECSAndri, T. 1336. Şi-au tocmit un vechil, ca să le apere dreptul, negruzzi, s. i 280. VECHILÎŢĂ, vechiliţe, s. f. (Rar) Nevastă de vechil. Gospodăria ei nu se lovea. . • nici cu a multor vechiliţe de primprejur, contemporanul, Vj 99. VECHÎME, (rar) vechimi, s. f. 1. Faptul de a{fi vechi, de a exista de multă vreme; însuşirea, calitatea, starea a ceea ce este vechi; existenţă îndelungată. Vitrinele acestea cuprind numai monede orientale. Unele au o vechime de peste o mie de ani. sTancu, u.r.s.s. 122. Văzînd o căsuţă tupilată şi acoperită cu muşchi, care mărturisea despre vechimea ei, ,.a bătut la poartă, creangă, P. 90. [Lemnul mesei] grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine şi gotice. EMINESCU, N. 38. -f Calitatea de a fi vechi într-un post, într-un grad, într-o funcţie ; numărul de ani pe care cineva i-a petrecut într-o slujbă, într-o funcţie. La vîrsta de douăzeci şi şase de ani, avea vechime in gradid al doilea şi aştepta din zi în zi un nou examen. BASSARABESCU, V. 4. 2. Vreme de demult, timpuri îndepărtate ; antichitate. Focid pîlpîia in întunericul ogrăzii, şi unul rostea domol \ VECHITURĂ — 634 — VEDEA ■o istorie din vechime, sadoveanu, o. vi 239. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc, sinistru> miezul nopţii bate. .'EMINESCU, o. I 202. La spatele minăstirii este un lac foarte adine ce pare să fi fost in vechime o mină de sare. bolin-tineanu, o. 434. VECHITURĂ, vechituri, s. f. 1. Lucru vechi sau învechit; (în special) haină uzată. Comisul Manole se ■descătărămă de vechituri, trăgind pe dinsul straie curate. sadoveanu, f. j. 223. După ce vtndu corabia la un ■compatriot din Brăila, îşi cumpără o vechitură de vaporaş. bart, e. 324. Eu nu fac negoţătorie de vechituri, slavici, II 312. Hală de vechituri v. hală (1). 2. (Rar) Faptul de a fi vechi (v. v e c h i m e) ; p. e x t. uzură. Soldaţi. . . zăcea cu sutele în ploaie şi în frig. . . înveliţi în mantale transparente de vechitură şi de gloanţe ■turceşti. GHICA, Ia cade. VECÎE s. f. Eternitate, veşnicie. Carpaţii mei cu mîndre ■creste şi Dunăre, tu, apă dragă, De-ar fi pe-alese, cum nu este, Cu voi aş sta vecia-ntreagă. beniuc, M. 143. O zi bună, fericită E o parte din vecie, alexandrescu, m. 54. + F i g. Imensitate, nemărginire, mulţime. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-n-treagă scoate De dureri, eminescu, o. i 130. Loc. adj. Do vecie = de veci, v. veac (3). Al meu suflet se-nalţă. . . Şi merge de se pune pe poarta de vecie. ALE-xandrescu, r. 23. <0- L o c. a d v. în vecie sau (rar) în TCCÎa veacurilor = în veci, v. veac (3). Şi aşa, necontenit, în vecia veacurilor, gane, n. iii 20. Atunci în vecie Suflarea ta caldă ea n-o să învie. EMINESCU, O. I 38. Nu ie-oi vedea-n vecie Căci aşa voieşte August. CONACHI, P.' 232. Pe vecie = pe veci, v. veac (3). Asta-i tot ce dau miresei. Dacă-i plac, dacă m-alege, Mîna-ţi dreaptă, împărate, pe vecie să ne lege. EFTiMiu, î. 12. S-ar considera dezonorată pe vecie, dacă s-ar intîmpla să lipsească {de la vreun spectacol], rebreanu, r. i 186. Fugit din sat pe vecie, Speriat de sărăcie, şez. rv 133. VECÎN1, vecini, s. m. (Mold.; în orînduirea feudală) Şerb. Stăpinul, pentru a sa mulţumire, rădica de prin sate toţi vecinii cu gloata, de rămineau ţearinile nearate, ono-bescu, S. A. 84. Vom ridica ţara in picioare, vom ridica slugile şi vecinii noştri, negruzzi, s. I 141. C. Mavro-cordat dezrobeşte vecinii, id. ib. 277. V£CliV-, -Ă, vecini, -e, adj. Care şade, este, se află alături sau în apropiere de persoana «are vorbeşte sau despre care se vorbeşte sau de obiectul în discuţie ; învecinat. Se dusese intr-un sat vecin. DUMITRIU, P. F. 223. De la o masă vecină îi strigă un vecin, camii, PETRESCU, u. N. 222. Judeţele vecine erau cuprinse de valul răzvrătirii. REBREANU, R. II 84. Toate femeile din sat şi de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori. CREANGX, p. 16. VECÎN3, -Ă, vecini, -e, s. m. şi f. Persoană care se află, şade lîngă, alături sau în apropiere de cineva sau de ceva. Asupră-mi căutau frumoşi admirativi ochii vecinei mele. oai.action, o. i 58. Ce s-a ales din casa asta, Vecine Neculai al popii, goga, p. 19. Pe drumul de drumeţi sărac Mai vezi fugind cite-o vecină, coşbuc, P. II 51. Mă cunoşteau vecinii toţi, Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, o. i 191. Loc. adj. Din TCClni = care se află în apropiere, în vecinătate. Le-aduci aminte De-o fată din vecini. coşbuc, P. i 215. «O* L o c. a d v. Prin (sau în) vecin! = pe Ia cei din apropiere, din vecinătate. Puse cirligul la uşa tinzii şi plecă prin vecini să-şi stîmpere amarul. VXA-HUŢĂ, N. 25. Junele cimpence se duceau... să petreacă sărbătoarea în vecini, ODOBESCU, s. i 385. Vi CINĂ Ş, -A, vecinaşi, -e, s. m. şi f. (Rar) Vecinei. Vecini, vecinaşilor. ■ . nu vă miraţi. ŞEZ. iv 191. VECINĂTATE1 s. f. (Mold.; în orînduirea feudală) Stare de şerbie. Desfiinţarea ruminiei şi a vecinătăţii. kogXlniceanu, s. a. 176. VECINĂTATE2, vccinătăţi, s. f. 1. Starea, situaţia cuiva sau a ceva care şade, este, se află alături, în apropiere de altceva sau de altcineva; raportul dintre doi sau mai mulţi vecini. Fluviul nu se vedea. . . dar vecinătatea covirşitoare i se simţea. SADOVEANU, p. M. 14. 2. (Cu sens colectiv) Locurile vecine (în raport cu un loc dat); împrejurime. Deschisese... o şcoală, în care curtnd se îmbulzise tot tineretul din vecinătate. SADOVEANU, E. 212. <$> Loc. adv. în vecinătate = (cu sens local) în apropierea unui loc; (cu sens .temporal) în apropierea unui anumit timp, unui anumit moment. Are să fie pe aici, în vecinătate, o tabără ostăşească. BOUNÎINEANU, O. 420. Dau asalt voiniceşte şi in vecinătatea serii. . . izbucnesc în cetate. bXi,cescu, o. ii 115. + (La pl.) Locurile din jurul unei proprietăţi, delimitate în raport cu proprietarii respectivi. Ce vecinătăţi avea [biserica] nu mai ţin minte. galacTION, o. i 39. 3. (Cu sens colectiv) Cei care sînt sau locuiesc în apropiere (faţă de un loc dat) ; vecinii. Vocea ei argintie, răsunînd prin geamurile ferestrelor, trezea adeseori vecinătatea din somn. gane, n. i 101. VECINÎL, -ICĂ, vecinei, -le, s. m. şi f. Diminutiv al lui vecin3. Unul zice: vecinele, Cumpără-mi două inele, pann, n. h. 49. Nu te duce, măi bădică. . . Stai aici la vecinîcă. Teodorescu, p. p. 323. VÎCINIC, -Ă adj. v. veşnic. VECINICÎE s. f. v. veşnicie. VECINIE s. f. (Mold. ; în orînduirea feudală) Vecinătate1. VÎCSEL, vecsele, s. n. (Germanism învechit) Poliţă, cambie. Pricina acelei infăţoşeri poliţieneşti era un vecsel iscălit de stăpinul meu. ai/ecsandri, Ia cade. (Cu pronunţare regională) 8000 galbini în obligaţiile statului se vor vinde, ca şi toate sineturile, şi vecselile. RUSSO, S. 1 60. VECTOARE, vectoare, adj. f. (în e x p r.) Rază vectoare = segment de dreaptă orientat din origin'ea unui sistem de coordonate polare spre un punct, şi a cărui mărime este reprezentată prin distanţa de la origine la acel punct. VECTOR, vectori, s. m. (Fiz.) Mărime definită printr-o valoare, o direcţie şi un sens (şi care grafic se reprezintă printr-un segment de dreaptă orientată). VECTORIAL, -Ă, vectoriali, -e, adj. Care se raportă la vector, care foloseşte vectorii. <$> Calcul vectorial = ramură a matematicii care operează cu vectori şi care se ocupă cu studiul proprietăţilor acestora. — Pronunţat: -ri-al. VECUl, vecuiesc, vb. IV. Intranz. A petrece vreme îndelungată undeva (sau cu cineva); a locui; a trăi. Ţi-ai făcut casă de brad. . ■ în ea ca să vecuieşti. marian, î. 242. [Naţiile] ce vecuiau cu dînşii intr-aceeaşi ţară. . . începură a trata pe romîni ca o naţie coprinsă. bXl-CESCU, O. li 210. Du-te unde popa nu toacă, Unde fată nu joacă, Acolo să vecuieşti. ŞEZ. xii 183. -$> T r a n z. (Cu complement intern) Veacul mi l-am vecuit, Copiii mi-am căsătorit, bibicescu, P. p. 286. — Variantă: văcui (delavrancea, s. 81) vb. IV. VEDEĂ, văd şi (regional) văz, vb. II. I. 1. Tranz. A percepe cu ajutorul văzului. Cu părul nins, cu ochii mici Şi calzi de duioşie, Aieve parc-ovăd aici Icoana firavei bunici Din frageda-mi pruncie. IOSIF, V. 41. Rada, cînd f'o vezi, te fură Cu necontenitul zîmbet. COŞBUC, P. I 95. Nepoate, mai văzut-ai pietre nestimate aşa de mari? "VEDEA — 635 — VEDEA CREANGĂ, p. 217. «ţ>- (Cu subiectul «ochii») Ce-mi văzură ■oohii! Verişoara cu Pilciu! închişi intr-un dulap! Prin întuneric! alecsandri, T. 58. <$■ E x p r. A redea lumina zilei v. lumină. A nu arca ochi să vezi pe cineva v. o c h i (11). A nu-şi (mai) vedea capul de. •. v. cap1 (II). A nu vedea lumea înaintea ochilor v. o c h i (II). Cînd mi-oi vedea ceafa v. ceafă. A vedea stele verzi v. stea (I 1). Cum te văd şi mă vezi = evident, clar, sigur. A vedea în ce ap5 (sau ape.) se adapă (sau se scaldă) cineva v. apă (2). <$■ AbsoJ, Ca să vedem mai bine, ne urcăm pe linia ferată, stancu, ij; 125. S-a stîrnit un vifor cumplit... de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. creangă, p. 143. Băiatul meu. . . nu vede tocmai bine de un ochi. şez. rv 231. (E x p r.) Cît vezi •cu ochii (sau cu och'ul) v. ochi (I 1). N-aude, n-a Yede, n-a greul pămîntului v. auzi (1). A vedea ■ca prin ciur v. ciur. Văzînd şi făcind v. face (Vil). A nu vedea de nas v. nas.>^ Refl.' Am un lup cu ochii stecliţi, de te vezi printr-înşii (Oglinda). corovei, c. 256. <0> Refl. pas. Parcă-i oaste Cum se ■văd în şir pe coaste Sutele de clăi. coşbuc, p. II 16. Se. ■vedeau nemişcaţi doi ochi de jar atee. EMINESCU, N. 23. Printre sucmane se vedeau amestecate multe surtuce. RUSSO, o. 56. R e f 1. reciproc. (Cu pronunţare regională) A fost o seară şi o parte din noapte o negură atît de deasă, că nu se putea videa om cu om la un pas. alEcsandri, s. 240. . 97. Vedea limpede în gîn-dul boierului, sadoveanu, o. vii 63.-0- Refl. impers. La treabă se vede omul ce poate. creangă, o. a. 189. 4. R e f 1. A fi, a ajunge, E x p r. Să ne vedem sănătoşi (sau cu bine)! formulă de salut, la plecare. Sărutind-o pe frunte, îi zise.. ■ Să ne vedem sănătoşi! ispirescu, x,. 18. Adio — să ne vedem sănătoşi. alEcsandri, s. 47. + A vizita. N-ar fi oare păcat să nu văd la Moscova tot ceea ce cred eu că ie poate vedea in timpul ce ne este hărăzit să-l petrecem aici? STancu, u.r.s.s. 53. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce ca să nu mă mai duc niciodată, ispirescu, l. 8. 6. I n t r a n z. (Mai ales la imperativ) A avea grijă,' a se îngrijii a se ocupa (de cineva sau de cev5)rT'r<:27 de găif'j; să nu se culce flămînde, şi scoală pe argat. SADO-VT* sti, b. 31. ţine pe lingă casă, să-i vadă de copii. Kr.ISRiiî'.Nţ;, i, ^ iii’..Ne ducem să vedem de boi şi de sanie, }l-om da^if'î&tine mai acuşi, mironescu, s. a. 34. <)> E x'ţ> r. A;*şi ^Jlea de treabă = a se ocupa de treburile personaj; a -'!& se amesteca în treburile altora. Da ce vrei, mări Ci'talin ? Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă. EMINESCU, o. i 174. Pihă vaca-o paşte iarbă, Hai să ne vedem de treabă. TEO-dorescu, p. p. 342. A(-şi) vedea de coada măturii (sau de fuse şi mosoare) = a se ocupa de treburile casei, ale gospodăriei. Şezi acasă. ■ . răspunse împăratid, de vezi de coada măturii, ispirescu, i,. 14. Şezi acasă de-ţi vezi de fuse şi mosoare, id. ib. 14. Ă-şi vedea de drum .v. drum (2). + (Numai la imperativ, servind ca îndemn sau ca avertisment) Bagă de seamă, fii cu grijă. Vezi | , de te sileşte... că, uite, avem oaspeţi. SADOVEANU, O. I 44. ! Amice, vezi să nu păţi şi tu ca simigiul. odobescu, S. ( iii 10. <$► (Cu valoare de interjecţie, pentru a atrage atenţia asupra celor ce urmează) Vezi, de-atunci eu alergai, lumile de-a rîndul. COŞBUC, P. i 260. Vezi? Tot de noroc să se plîngă omul. creangă, p. 91. Ei, vezi, mă rog, ce nătărău, donici, f. 78. + Tranz. (Popular) A ajuta. Să îngrijească de noi, Să ne vază la nevoi, teodo-RESCU, P. P. 141. ----. ?.■ Tranz. A căpăta, a primi, a se. alege cu ceva'. Am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale. caraGialE, p. 100.+ A avea în posesie; a poseda. Prepeleac. . . se chitea cum ar face să vadă banii acasă la dînsul. creangă, P. 49. Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună. EMINESCU, O. i 46. II. 1. Tr anz. A-şi da seama, a remarca, â observa. 3 Unde văd că nu sînt binevenit, mă retrag. dumitriu^ n. 37. Se bucura văzînd emoţia lui Titu. rebreanu, r. i 54. ■ Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană. ■ ■ trebuie să-şi bată joc de casa mea? creangă, r. 28. <)* E x p r. Ce să vezi (sau ce să vadă), formulă expletivă prin care se exprimă mirarea faţă de ceva neaşteptat. Cînd, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său. ÎSPIRESCU, h. 8. Cînd se uită mai bine, ce să vadă? creangă, p. 147. <$• Absol. Dumneata, moşule, cum vedem noi, cauţi pricină. creangă, p. 82. A lua în considerare; a considera, a socoti. Tu vezi ce sînt eu astăzi, iar nu ceea ce am fost. alecsandri, T. rr 123. Pe care îl voi vedea cu mai multă plecare către învăţătura lucrurilor celor bune. . . dră-ghici, R. 60. <$> Exp r. A îi bine văzut = a fi apreciat. Om aşezat şi foarte bine văzut de toată obştea, cara-GIAlE, S. 67. • .. j 2. T r a n z. 'A—înţelege.'a pricepe. Nu văd ce rost au toate întrebările astea, baranga, 1. 186. Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, o. I 137. Am avut prilej a vedea şi a ne dovedi nepotrivirea doctrinilor nouă a limbii cu firea duhului, cu nevoile şi cu obiceiurile neamului. russo, o. 79. + A imagina, a-şLînchipui; a interpreta. Prea vede însă lucrurile in negru, baranga, i. 182. Aşa am văzut eu lucrurile şi cred că le-am văzut bine. c. petrescu, c. v. 107. (I n tranz., în expr.) A vedea departe = a prevedea. Poate, dar azi tot el stă mai bine ca noi toţi! Asta înseamnă că a ştiut să vadă departe. DEMETrius, C. 12. 3. R e f 1. i m p e r s. A părea, a se arăta. Cel mic se vedea a fi mai isteţ decît cei doi mai mari. ispirescu, h. 313. De treabă tînăr se vedea acela, drăghici, r. 8. •^ E x p r. Se vede că... sau se vede treaba (sau lucrul) = e probabil, pesemne. De ce nu vrea să-i spună ei ce are pe suflet? O crede tot copilă, se vede. vlahuţă, o. a. iii 88. VEDEALĂ — 636 — VEDRIŢĂ Se vede lucru că şi moş Nichifor era făcut pe drumuri. CREANGA, P. 112. Se vede că eşti născută în codru. — Ai ghicit, alecsandri, T. i 432. — Perf. s. pers. 1 pl. şi: (învechit) văzum (EMINESCU, o. i 208). VEDEÂLĂ s. f. (învechit, în e x p r.) La (sau în) vedeală = aşa încît sa poată,fi văzut, cunoscut; Ia vedere. Stringe vraci şi înţelepţi, strică turnai, o^coate pe '-/a vedeală. pamfile, la cade. Am făcut. . ¡' xceastă ţlaras- neală, să scoţ acest fel de carte in vedeală- £ i 301. . .. -? zch, *1. ► u TEDÎNIE, vedenii, s. f. 1. Faptul deva-Vede'!:lucruri care nu există în realitate; oameni sau obiecte pe^tare cei cu imaginaţia tulburată au impresia că le văd în faţa lor; viziune, halucinaţie, nălucă. în una din nopţile lui de suferinţă. • . a avut o vedenie. SADOVEANU, E. 220. Deodată Pisicuţa, ca îngrozită parcă de o vedenie fioroasă, se opri ca trăsnită din mers, începu a sforăi şi a se smunci îndărăt. HOGAŞ, M. N. 93. Vedettii nedesluşite, şiruri rupte şi incîlcite, vorbe stinghere şi sfărîmături de idei scăpau în învălmăşagul haotic dintre tîmplele-i fierbinţi, vi.ahuţă, O. a. I 101. F i g. Gorică. ■ ■ le momea cu vedenia unei vieţi uşoare şi bogate. M. I. CARAGIALE, C. 56. Fiinţă care apare în mod nedesluşit sau care sperie prin aspectul ei ciudat. Pe cărarea ştrimbă veniră spre mine, fără sunet de paşi, două vedenii. Un căprior şi perechea. C. PETRESCU, S. 20. Calul, vedenie mută. Cu coama de vînturi bătută, Stă-n noaptea cu neguri de pază Lui Gelu. coşbuc, P. ii 32. 2. Imagine, reprezentare. Şleahticii auziseră un nume care începea să fie groaznic şi ■ aveau vedenia ticăloşiilor şi prădăciunilor tătărăşti. sadoveanu, o. Vii 96. 3. (Popular) Faptul de a vedea; vedere. Şi-i arăta copiii, la a căror vedenie Maica Domnului se îngreţoşa. şez. v 36. VEDERĂ vb. I v. învedera. VEDERE, vederi, s. f. I. 1. Faptul de a vedea; percepere cu simţul văzului. Acesta era lucrul pe care-l simţea: o linişte, o încredere, la vederea făpturii vinjoase cu umerii pătraţi, cu faţa negricioasă, matură. DUMITRIU, N. 149. La vederea acestei minunăţii, toţi au rămas încremeniţi. CREANGA, p. 229. Văzînd negura de gelozie ce se răspîndise pe faţa mea intru vederea unui ofiţer de lănceri. negruzzi, s. i 39. L o c. a d v. Ia vedere = în văzul tuturor, în public. Tomşa apăru la vedere, cu penele de cocor la gugiuman. SADOVEANU, O. vii 132. Dacă eşti aicea, ce nu te-arăţi mai la vedere? CARAGIAI.E, o. iii 28. (Expr.) A scoale la vedere = a expune (pentru a atrage cumpărători). O bătu pe şold. . ■ ca pe o juncană, scoasă la vedere in tirgul de vite. C. PETRESCU, î. n 173. Din vedere — (numai) privind. Meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere, pann, p. v. ii 14. (Expr.) A cunoaşte (sau a şti) pe cineva din vedele = a cunoaşte pe cineva după înfăţişare, fără a-i şti numele. O cunosc din vedere. *0» Loc. prep. în vederea ... = în scopul. .. ; pentru . .. Principalul este să pregătiţi poporul în vederea zilei cînd va fi chemat să facă dovada patriotismului său. vornic, p 136. <$>Expr. A avea (pe cincva) în vedere = a se interesa de aproape (de cineva), a avea grijă (de cineva); a ţine în evidenţă. Ne-am înţeles. . . Mă ai în vedere, c. PETRESCU, î. ii 125. La doi miniştri a intrat cu diplomele desfăcute şi amîndoi-i-au făgăduit că... îl vor avea in vedere. vlahuţX, o. A. 219. A avea ceva în vedere = a avea o intenţie, a-şi face un plan. A pune cuiva în vedere = a comunica cuiva o hotărîre (în special a-1 avertiza). A scăpa din vedere v. s c ă pa.  trece cu vederea = a nu ţine seama, a nu lua în seamă. Asemine întimplări vă supără de a le asculta. Dar iată că voi trece cu vederea, drăghici, r. 26. (Cu pronunţare regională) Să trecem cu viderea. .. schimbarea iute a literilor: -RUSSO, ş. 58. A pierde (pe cineva sau ceva) din vedere v. pierde (8). A Ii scump la vedere v. scump (4). La bună vedere J formulă de salut la plecare. Poate să-i salute el atuncea elegant: La bună vedere, domnilor! sadoveanu, P. M. 158. Întîlnire (pusă la cale de părinţi sau de peţitori) între doi tineri pentru mijlocirea unei căsătorii. Nici n-apucă Mănăilă şi gospodina lui s-aducă la vedere pe feciorul lor. SADOVEANU, N. F. 91. Mă mir (A nu tejfMileşte gîndul că sora ta e dusă aşa, în compli-\ ,citatea Tuturor, la vedere, c. petrescu, c. v. 173. într-o zi, o peţitoare l-a adus la vedere. BASSARABESCU, v. 5. (învechit, în exp r.) Dintr-0 vedere = dintr-o privire. Prieteşug! dar din ceriuri. . . ce te naşti dintr-o vedere. CONACHI, P. 81. 2. (Concretizat) Simţul văzului; (uneori la pl.) ochi, privire. Avea vederea slăbită de tot, nu putea citi. C. PETRESCU, î. II 95. Am pierdut vedere, Lacrămele-mi tac. hei, iade, o. I 72. A venit poruncă-n ţară Să meargă feciorii iară... Şi rămîn măicuţele. . . Stingîndu-şi vederile, Văr-sînd lăcrimuţele. jarnîk-bîrseanu, d. 323. <$> Expr. Scurt de vedere = miop. învăţatid d-tale, uitindu-se prea de-aproape la un rac. . . ştii că e scurt de vedere, — racul l-a apucat cu foarfeca piciorului, hogaş, m. n. 24. A lua (sau a fura cuiva) vederile (sau ochii, văzul) v. lua (II 3), fura (3). 3. înfăţişare, chip, aspect. în strai de domn moldovean, cu contăş scump şi gugiuman de sobol, era frumos la vedere, sadoveanu, o. vii 155. 4. Privelişte, peisaj. De-aici în colo... alt tablou, altă vedere ţi se deschide. VJ.AIIUŢĂ, o. a. iii 32. Pe-albastrul orizont Apare-un nor de vase plutind spre Helespont, Vedere minunată ce nici un muritor N-a cunoscut în viaţă, bolin-tineanu, o. 234. Această vedere de vii, case, grădini şi peste toată balta mulţime de luntri cu pînză este o frumuseţe deosebită. GOLESCU, î. 161. + (Familiar) Foto- . grafie înfăţişînd un peisaj ; carte poştală ilustrată. II. Părere, idee, concepţie; convingere, l-ar trebui o mai largă vedere şi o mai justă înţelegere a detaliilor caracteristice, camii, petrescu, u. N. 409. Va să zică sfaturile şi vederile lor erau bune; ştiu ei ce fac, îi vor binele, bassarabescu, s. N. 158. Forma polemicii e una din cele mai nemerite forme literare şi ştiinţifice pentru limpezirea unor principii, unor vederi. GHEREA, ST. CR. II 8. <0> Expr. Punct de vedere v. punct (II 2). Lărgime de vederi v. I ă r g i m e. VEDÎTĂ, vedete, s. f. 1. Actor sau actriţă care deţine un rol principal într-un spectacol, mai ales de operetă, " varieteu sau cinematograf (v. stea); (depreciativ) persoană care caută să se pună în evidenţă, să atragă atenţia asupra calităţilor sale. Ştiau toţi orele ei de cursuri, ţi i se preţuia prezenţa ca a unei adevărate vedete. camii, PETRESCU, U. N. 24. 2* Navă mică (de război) care navighează pe fluvii sau în apropierea litoralului. Vedetă torpiloare. 3. Rînd tipărit cu caractere mai groase, spre a ieşi în evidenţă. VEDETÎSM s. n. (Depreciativ) Preocupare şi tendinţă de a se pune în evidenţă cu orice preţ; atitudine de exagerată afirmare a calităţilor proprii. Lipsa de disciplină, manifestările de vedetism ale unor sportivi sînt toate consecinţele unei slabe munci educative, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 362, 2/2; YEDRIŞOĂRĂ, vedrişoare, s. f. (Rar) Vedriţă. llin-cuţa să sculase.. . Vedrişoara ş-o luase Şi la fintină plecase. şez. iii 211. YEDRÎŢĂ, vedriţe, s. f. Diminutiv al Iui vad; ă. Se găseau ţi dintre cei cu ciubere şi cu.vedriţe albe. vornic, p. 212. Pune pîlnia mare şi toarnă cu vedriţa. odobescu, s. i 84! . - . ... VEGETA — 637 — VEHEMENT VEGETĂ, vegetez, vb. I. I n t r a n z. 1. (Despre plante) A trăi, a creşte, a se dezvolta. în iunie şi iulie soarele copleşitor calcinează iarba. Vinturi puternice usucă plantaţiile; rediurile abia vegetează, sadoveanu, E. 94. 2. (Despre persoane) A trăi fără a realiza nimic; a duce o viaţă obscură, lipsită de perspective. V. lîncezi. Mulţimea nu poate trăi fără conducători sau ajunge să vegeteze intr-o viaţă animalică. rebrEANu, R. I 82. Locotenentul Klaps. . . era aşa de leneş, că toată ziua vegeta dormind, bart, e. 199. VEGETĂL, -Ă, vegetali, -e, adj. 1. De plante, propriu plantelor, de natura plantelor. Celulele, fie animale, fie vegetale, nu au o formă interioară fixă. marinEscu, p. a. 56. Florile cele mai tirzii ale cimpului. Viorii, ieşite de-a dreptul din pămint, fără frunze, înalte păhărele vegetale. c. petrescu, A. 437. Regn vegetal = una dintre cele trei mari diviziuni ale corpurilor din natură, cuprin-zînd plantele. + (Substantivat, mai ales la pl.) Plantă. Vegetale bogate in fier. 2. Care este extras din plante, care provine în special din plante. Ulei vegetal. Cărbune vegetal — pulbere neagră foarte fină şi uşoară, care se obţine prin pulverizarea cărbunelui de lemn şi are întrebuinţări în medicină. VEGETAIÎN, vegetalinuri, s. n. Grăsime vegetală comestibilă, solidificată, preparată din ulei de floarea-soa-relui. VEGETARE, vegetări, s. f. Faptul de a vegeta; stagnare. V. 1 î n c e z i r e. VEGETARIAN, -A, vegetarieni, -e, adj. (Despre alimentaţie, dietă etc.) Care se bazează numai pe produse vegetale şi lactate. Regim vegetarian. + (Substantivat) Persoană care practică vegetarianismul. Se interesă dacă. ■ ■ ' sint mulţi vegetarieni şi făcu elogiul regimului alcătuit din legume. PAS, z. iv 135. — Pronunţat: -ri-an. VEGETĂRIANÎSM s. n. Sistem de alimentare format numai din vegetale şi produse lactate. VEGETATÎV, -A., vegetativi, -e, adj. 1. (în fiziologia animală) Care indică natura proceselor fiziologice ce se petrec în afară de controlul voluntar şi se realizează într-un sector. special al sistemului nervos central (supus controlului şi conducerii scoarţei). Sistem nervos vegetativ. 2. (Bot.) Care se referă la anumite organe sau părţi ale plantelor (altele decît cele de reproducere sexuată). <0> înmulţire vegetativă = înmulţire prin bulbi, rizomi, butaşi etc..(şi nu prin seminţe). Hibridare vegetativă = hibridare efectuată prin unirea unor organe vegetative (în special ramuri) a două plante (mai ales prin procedeul altoirii). Hibrid vegetativ = organism rezultat. prin hibridare vegetativă. VEGETÂŢIE, vegetaţii, s. f. 1. Totalitatea plantelor dintr-o regiune, dintr-un mediu etc.; mulţime de plante. V. floră. Un brîu larg de vegetaţie curge, ca un bogat fluviu verde, prin mijlocul ogoarelor, bogza, c. o. 152. Vegetaţia era parcă ştearsă, cu adevărat decolorată de un soare necruţător, camii# petrescu, n. 90. Singura vegetaţie ce se prezintă ochilor consistă in nişte tufe de palmieri pitici, ce acoper colnidi şi unde nu se aude nici o ciripire de pasere, aliîcsandri, o. 346. 2. (Biol.) Creşterea, dezvoltarea şi întreţinerea vieţii unei plante. Perioadă de vegetaţie. 3. (Med.) Nume dat unor excrescenţe care se dezvoltă pe corpul omului sau al animalelor; polipi. Tumoarea a început dinspre baza limbii sub forma unei vegetaţii de volumul unui. bob de mazăre, parhon, o. A. I 179. — Variantă: vegetaţiune (macedonski, o. iv 132) s. f. VEGETAŢltJNE s. f.- v. vegetaţie. VjfÎGHE, (rar) veghi, s. f. 1. Stare a fiinţei care este trează, care nu doarme ; trezie. îşi aducea aminte nopţile de veghe, aplecările peste pătuctil lui, ca să-i asculte răsuflarea. brXtescu-voineşti, la cade. + Priveghi. Veghe la căpătiiul unui mort. <)> (Poetic) Făclie de veghe pe umezi morminte, eminescu, o. i 37. 2. Ocrotire, pază, strajă. <$> L o c. a d v. De veglie = de strajă, de pază. Pe acoperişul cel mai nalt din oraş Poetul sta de veghe Scrutător peste kilometri şi leghe. BENIUC, V. 126. De aici, de unde sint la post, eu urmăresc Cum urcă-ncet spre. cota-nzăpezită Şanţul în care ne aflăm de veghe, camii, petrescu, v. 65. (Poetic) Plopii, umbre solitare în văzduhul neclintit, Visători ca amorezii Stau de veghe la fereastră. îorÎRCKANU, B. 69. VEGIIEĂ, veghez, vb. I. 1. I n t r a n z. A sta noaptea treaz, a nu dormi în timpul nopţii. Bătrîna care veghea bună parte din noapte, aşteptind utrenia, se odihnea, galaction, o. i 321. Singur eu veghez in noapte, Ploaia cintă tot mai tare. TOpîrcEanu, b. 74. -$> F i g. jIn fereastra bătrinalui conac veghea aceeaşi lumină sfioasă. REBREANU, r. ii 207. Felinarele pustii veghează la colţuri şi rareori, in lumina murdară, îşi arată chipul muncitori întirziaţi. dunăreanu, ch. 107. Şi ţintirimul singur cu strimbe cruci veghează, O cucu- vaie sură pe una se aşază. eminescu, o. i 69. +• (Popular) A sta treaz cu gîndul la cineva sau la ceva. Să-l văd seara ce cinează Şi la ochii cui veghează. HODOŞ, p. P. 58. 2. T r a n z. A îngriji un bolnav (stînd la câpătîiul lui). Bătrîna o veghease şi se rugase. GALACTION, o. i 321. Zi şi noapte l-a vegheat, Perne albe i-a mutat, Cînd la cap, cînd la picioare. AI.ECSANDRI, P. P. 112. <$>-.(în construcţii figurate) Numai focurile înalte ale conacelor şi hambarelor vegheau somnul cîmpiei. dumiTriu, b. f. 62. 3. T r a n z. A păzi, a sta de pază, a străjui. Oile umblau îmbulzite la vale, cu dinii veghindu-le cu urechile ciulite. dumiTriu, N. 199. ^Intranz. Adorm şi ea la capu-mi surîde şi veghează, eminescu, o. iv 82. Precum veghează o mamă bună Lingă copilul ce-i adormit. ai,EC-Sandri, T. i 341. «f- A supraveghea o activitate. Dănilă. ■ . veghea mulsul caprelor. Galaction, o. i 158. VEGHEĂT, -A, vegheaţi, -te; adj. (învechit) Care veghează ; treaz, vigilent, precaut. Aşa cu-ncredere vegheată Noi răsărim pe deal deodată. COŞBUC, P. II 39. Dar sim-ţirile-i. ■ ■ sînt în veci deştepte; inima-i vegheată este mereu în mişcare şi urîtul fuge. odobescu, s. in 17. (Substantivat, f.) Pronunţarea lui « h » ca o velară (notată fonetic X) produce aproape acelaşi efect acustic ca aceea a lui h laringal. gram. rom. i 68. VELATÎJRĂ, velaturi, s. f. Totalitatea pînzelor unei nave cu pînze. VELA, vele, s. f. Pînză de corabie; p. e x t. corabie sau barcă cu pînze. Un italian tînăr, care lucra la depozitul de materiale, a furat un bal de pînză de vele. bart, e. 277. Uzi de apă, cu' velele şi frînghiile catartelor rupte, comanda sfîşiată, iar pe puntea şi coverta vasului sta sarea s-o iei cu lopata. dunăreanu, n. 149. în velele plutinde adie vîntu-uşor. bolinTineanu, o. 237. VELEĂT, (rar) veleaturî, s. n. (Astăzi popular sau arhaizant) 1. Timp fixat, hotărît; dată, termen, an. Nădăjduieşte să ţie tovărăşie corbului pînă la acel veleat. sadoveanu, z. c. 327. Veleatul 1793 nu putea să însemne altăceva. . . hogaş, m. N. 138. <)> E x p r. A-i treco (cuiva) veleatul = a trece (cuiva) vremea, epoca, timpul. Cînd i-am văzut eu, turcii erau prăpădiţi. Veleatul lor trecuse. STANCU, D. 169. Durată a vieţii, trai. Să nu mă uiţi, să trăiesc în inima ta cit ţi-a fi şi ţie veleatul pe lumea asta. camilar, n. II 363. Părintele Teofil socoteşte c-am să-mi sfirşesc veleatul. sadoveanu, o. viii 259. Se vede că pîn-acum le-a fost şi lor veleatul. Cu Ivan şi-au găsit popa. CREangX, p. ^305. + (în construcţie cu verbele «a veni», «a sosift) Sfirşitul vieţii, moartea. Mi-a venit veleatul. . . O tărie mai ani: să nu mi-ascuns sfirşitul. DELavrancEa, a. 142. Pasămite i se împlinise şi lui, îi sosise veleatul. ispirescu u. 119. — Variantă: vuleât (topSrceanu, p. 74) s. n. . VELEITATE, veleităţi, s. f. Pretenţie, ambiţie (nejustificată). Priveşte serios, aprobător sau dezaprobator. .. are veleităţi să conducă discuţia. Camii, petrescu, p. 55. Ve- leităţi neaşteptate se treziră. Aripi ce nu se ridicase niciodată de la pămînt năzuiră spre cer. ANGHEI,, PR. 97. Cînd aş găsi un turc luminat, care să voiască ca noi liber-tatea Principatelor, fără a se teme de veleităţi vrăjmăşeşti din parte-ne, de faţă cu dînsul aş lucra pentru romînii din Austria, chica, a. 86. VELICORUS, -Ă, velicoruşi, -sey s. m. şi f. Persoană, făcînd parte din ramura cea mai numeroasă a poporului rus, situată pe teritoriul nord-vestic al părţii europene a statului sovietic. VELIÎIR, veliere, s. n. Navă cu pînze. în port văzuse mai multe vapoare decît veliere. tudoran, p. 361. VELÎN, -Ă, veline, adj. f. şi n. (Despre hîrtie, carton) Fabricat din celuloză pură, bine încleiată, cu rezistenţă şi durabilitate mare, folosită la lucrări speciale (registre, documente de valoare etc.). Se va prezenta într-o gingaşă cutioară de hirtie velină albă. ODOBESCU, s. IU 24. VELÎAŢA, velinţe, s. f. Ţesătură ţărănească de lînă, albă sau vărgată în diferite culori, cu care se înveleşte patul (v. cergă, lăicer, macat) sau care se întinde pe perete ori se aşterne pe jos (v. scoarţă, covor). Pe lada acoperită cu o velinţă, stăteau aşezate şi frumos păturite straiele mai de zile mari ale părintelui Gfier mânuţă. hogaş, m. N. 138. El zări pe bătrînul armaş. . . zăcînd lungit pe spate pe o velinţă albă. ODOBESCU, s. I 66. în pat i-a aşternut Velinţe pestriţe. TEODORESCU, P. P. 77. <0* F i g. Cu cît i se ridica velinţă de plumb de pe creierul lui. . . cu atît regreta risipa puterilor sale. DELA-vrancea, s. 152. — PI. şi: velinţi (c. PETRESCU, R. dr. 4). YELÎT, veliţi, adj. m. (învechit, despre boieri) Care ocupa primul loc în ierarhia boierilor, de rangul întîi; mare. Să plătesc eu capitalii ?. . . Eu, boier velit ? AI.EC-SANDRI, T. 37. Au dat jaloba lor la. ■ . boierii veliţi a ţării. NEGRUZZI, S. I 225. Privi de la fereastră pe... veliţii boieri cu bărbile albe. FILIMON, C. 71. (Substantivat) Cu boierii sfatului, Caimacamii tîrgului, Veliţii divanului. TEODORESCU, P. P. 506. VELNICÎIR, velniceri, s. m. (Regional) Persoană care are în proprietate o velniţă sau care lucrează la o velniţă; povarnagiu, rachier, ţuicar, velniţar. Fostul arendaş... este unul din cei mai mari velniceri ai judeţului... care pune în lucrare deodată mai multe velniţe. I. IONESCU, D. 284. VÎLNIŞ, velnişi, s. m. Specie de ulm cu frunzele ovale, cu florile verzui sau roşietice; creşte prin dumbrăvi şi păduri sau cultivat ca plantă decorativă (Ulmus effusa) ; vînj. VELNIŢĂR, velniţari, s. m. (Regional) Velnicer. VÎLNIŢĂ, ' velniţef s. f. (Regional) Instalaţie (adesea rudimentară) unde se fabrică rachiu; povarnă. Avea o figură idioată şi duhorea a rachiu ca o velniţă. vlaiiuţă, o. a. iii 144. Bărbatu-său. . . are velniţă cu maşină. negruzzi, s. i 199. Te duci la ţară să-ţi vinzi. . . rachiul din velniţă cu maşină de aburi, în locul căreia ai fi făcut mai bine o şcoală, dacia ut. 34. VELOCIFÎD, velocipede, s. n. Vehicul cu două roţi (una în faţa celeilalte), sau cu trei roţi, pus în mişcare prin-. tr-un sistem de pedale apăsate alternativ cu picioarele. VEL0DR6M, velodromuri, s. n. Pista special amenajată pentru curse de biciclete sau motociclete. YELtJR s. n, (Franţuzism) Catifea. Raluca poartă în portret... un veşmînt somptuos de atlas sau velur. cXjvenescu, E. 29. (Metaforic; atestat în forma velură) Ochii săi ardeau. .. în umbra stufoaselor ei gene de velură. VELURĂ — 639 — VENr bomnTINEANU, o. 373. + Ţesătură de lină de calitate i superioară, cu aspect de catifea. — Variantă: (învechit) velfiră s. f. VELtJRĂ s. f. v. velur. VENÂL, -1, venali, -e, adj. Care este lipsit de scrupule şi face pentru bani lucruri imorale. V. corupt. Ciocoiul este... un om venal, ipocrit, laş, orgolios, lacom. fiumon, c. 39. VENALITATE, (rar) venalităţi, s. f. însuşirea de a fi venal. V. corupţie. Nu există decit un singur drept. . ■ dreptul ţăranilor de a trăi in ţara lor, de a nu fi jefuiţi, de-a fi ocrotiţi contra venalităţii unei administraţii corupte, rebreanu, R. Ii 24. Oameni pe care-i credeam cinstiţi. ■■ ş-aş fi pus mina-n foc pentru ei... ei bine! i-am văzut de o venalitate, că mi-e ruşine, vlahuţX, o. a. ni 8. De pretutindeni se rădica un glas in contra venalităţii ce domnea in justiţie şi in administraţie, ghica, s. 701. + (La pl.) Fapte ale oamenilor venali. S-a făcut cunoscut în Valahia prin venalităţi şi tot soiul de abuzuri. BOUNTINEANU, O. 251. VÎÎNĂ1 s. f. (Franţuzism, mai ales în legătură cu jocurile de noroc) Conjunctură favorabilă; şansă, noroc. Avea să intre în venă. Numerile cu soţ îi purtau noroc. c. petrescu, î. n 189. Toate se reduc. ... pentru cartofor la o venă extraordinară. VI.AIHIŢĂ, la cade. VÎINĂ-, vene, s. f. Vînă (!)• VENDETĂ, vendete, s. f. Răzbunare sîngeroasă împotriva unui adversar, care se practica altădată în unele ţări sau regiuni (în special în Corsica), antrenînd familii întregi; p. e x t. ură puternică, sete de răzbunare. VENERÂ, venerez, vb. I. T r a n z. A respecta în mod deosebit, a cinsti, a stima în cel mai înalt grad. Marinarii antichităţii venerau argonauţii, ca pe adevăraţii precursori ai meşteşugului de a pluti cu pinze. C. PETRESCU, t. I 15. VENERABIL, -A, venerabili, -e, adj. Care inspiră respect, care este vrednic de cinste, de stimă, de consideraţie. Mi-am auzit numele pronunţat de venerabila barbă albă de pe catedră. GAI.ACTION, o. I 58. Caii pe cari dorise să joace «venerabila prietenă» au rămas pe drum. CAMII, PETRESCU, u. N. 177. Purta o venerabilă barbă albă pină la brîu. barT, E. 171. Vederea venerabilă a acestui bătrin boier, respectat de toată ţara. . . insuflă slujitorilor un sintiment de compătimire. liXl.CESCU, o. I 189. Bătrînii albi şi venerabili, boli.iac, o. 45. (Substantivat; glumeţ) Cum intru, se scoală cu respect şi mă pofteşte pe fotei. « Venerabile n-n sus, « venerabile c-n jos. caragiai.e, O. i 110. VENERARE, venerări, s. f. Faptul de a v e n e r a. VENERĂT, -Ă, veneraţi, -te, adj. Respectat în mod deosebit; cinstit, stimat. în patria lui, [Maxim Gorki] e privit nu numai ca scriitorul venerat al unui popor de două sute de milioane de cameni, ci şi ca unul din ctitorii noii vieţi care a cuprins în tumultul ei păminturile bătrînei Rusii. BOGZA, M. s. 92. VENERÂŢIE s. f. Respect profund, stimă, cinstire deosebită. Faceţi-vă o datorie a saluta cu veneraţie acele locuri. BOLLIAC, o. 224. VENÎRIC, -Ă, venerici, -e, adj. (Despre boli) Care se răspîndeşte prin contact sexual, care atacă organele genitale. VENEROLO GÎE s. f. Ramură a medicinii care se ocupă cu studierea şi tratarea bolilor venerice. Acest manual, deşi destinat in primul rînd studenţilor în domeniul dermatologiei şi venerologiei. .. va putea fi consultat ar folos şi de medicii specialişti. NICOl.ATJ-MAIST.ER, D. V. 5.. VENESÎXŢIE, venesecţii, s. f. Deschidere, pe cale-operatorie, a peretelui unei vine, pentru a face să se elimine, în scop terapeutic, o cantitate de sînge. VENETÎC1, venetici, s. m. (învechit) Monedă vene-ţiană de aur (care a circulat în trecut şi în ţările romî-neşti). V. ducat1. Tot galbeni şi venetici. Tot de douăzeci şi cinci Să-mpărţească la voinici. MAT. i'oi.K. 175. Soliman se bucura, Bani-n poală-i numera, Zece pungi de irmilici, Opt de rubiele mici Şi vro trei de venetici. ALEC-sandri, P. P. 135. <$• (Adjectival) Covorul pe care stau mirii la cununie era semănat cu galbini venetici. ODOBESCU, S. A. 93. Măi voinice, voinicele, le-ţi tăiuşul de plăsele. . Că se primblă pe potici Trei desagi de irmilici Şi de galbini' venetici, alecsandri, p. ii 51. Căpătîiul tău O să-ţi fie, zău, Numai burduşele Cu aur în ele, Galbeni venetici Mai' mari decît cinci. pXsctoescu, i,. P. 289. — Variantă: vineţie (mat. FOLK. 175) s. m. VENETÎC2, -Ă, venetici, -e, s. m. şi f. (Adesea peiorativ) Persoană venită din alte locuri şi considerată străină în locul unde este stabilită. V. străin. Veneticii, cu straiele lor mindre şi cu pană argintată, nu şi-au pus viaţa, căci n-aveau pentru ce. sadoveanu, o. vn 150. Cea mai mare şi mai gospodărească era casa lui Dănilă ■ . . venetic de pe plai. gai.action, o. i 155. în scurtă vreme şi-a întemeiat romtnul o gospodărie, parc-ar fi fost de cind lumea în satul nostru, nu un venetic. dunXreanu, n. 123. F i g. Ian uită-te, zicea romaniţa. . . către siminoc. . la veneticele aceste, cit stnt de păcătoase şi ovilite! ne-GRUZZi, s. i 100. <0 (Adjectival) Al dracului venetic şi ceapcîn de popă. creangX, a. 42. (Pleonastic) Curtea lui Suleiman se umpluse de străini venetici cari-şi lepădase vechea credinţă. ODOBESCU, S. I 121. (F i g.) O slovă care a rămas, slovă venetică şi hîdă! negruzzi, s. i 261. + Revenit de curînd din străinătate. Dar tu, Şoimarule? — Eu sint venetic în ţara mea, doamne, şi-ntăi m-aş cere să-mi văd neamurile, sadoveanu, o. vii 17. VENGHÎR, vengheri, s. m. (învechit) Slovac (originar din fostul stat austro-ungar) care se ocupa în special cu comerţul ambulant; p. e x t. negustor ambulant; bocceagiu. (F i g.) Din elementele tinere ■ ■ ■ cine ştie dăc'ă n-am vedea■ ieşind o mină de oameni-vengheri de marfă bună? ALECSANDRI, S. 124. VENGHÎRCĂ, vengherci, s. f. Haină scurtă de postav, îmblănită şi împodobită cu şireturi sau cu brandenbur-guri. Dincolo de vengherca lui cu totid scurtă, cămaşa de bumbăcel, albă, scurtă şi ea, îl înconjura cu creţurile ce-i scăpau din brîul de piele ţintuit în alămuri, macedonski, o. iii 128. Mie mi-a căzut parte la braţ un tinăr ■ . . muchelef la haine: venghercă de postav negru cu brandeburguri şi cu chiostecuri. ghica, s. 150. — Variantă: vinghârcă (caragiaie, m. 71) s. f. VENÎ, vin şi (regional) viu, vb. IV. Intranz. 1. A merge înspre persoana care vorbeşte sau despre care se vorbeşte; a se apropia de un Ioc, de o aşezare considerată aproape de vorbitor. Venea Mitrea argatul cu cirdişorul de oi şi cu cele două vaci. sadoveanu, b. 20. Prin faţa Ministerului de Domenii. . . venea agale o trăsură, camuv PETRESCU, u. N. 136. Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăţie. creangX, p. 192, Oastea leşească vine spre cetate. AIECSANDRI, T. I! 27. (în personificări) Venea din cer pe cîmp amurgul. GOGA, C. p. 10. Din codri noaptea vine Pe furiş, coşbuc, P. I 47. Zăresc în depărtare seînleietoare un sul de raze care venea înspre dinşii. creangX, p. 228. Sara vine i VENI — 640 — VENI din arinişti. EMINESCU, o. I 103. Vine vintu dinspre munţi Şi-i ru dor de la părinţi. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 350. <> (întărit prin repetare) Mircea însuşi mînă-n luptă vijelia-ngro-zitoarc Care vine, vine, vine, calcă totul in picioare. EMINESCU, o. I 148. (Construit cu dativul) Tirzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum Şi lanurile sînt pustii... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, o. I 235. <^- E x p r. (Cu verbul la imperativ, mai ales în forma vino, întreaga expresie avînd valoare de substantiv) Du-le, vino = mişcare, circulaţie intensă, neîntreruptă. Acel du-te, vino al oamenilor de legătură nu bătea prea mult la ochi. CAMIL r.ETRESCU, o. ii 247. (De obicei construit cu verbul * a avea ») Vino-ncoace = a) farmec, drăgălăşenie, atracţie. Mulţi se dau pe lingă ea, c-ar avea bune părăluţe; da ce face, ce drege, că n-are altoi de vino-ncoace. delavrancea, s, 44. Lui Harap-Alb i se tulburau minţile, uitindu-se Ia fată şi văzind-o cit era de tinără, de frumoasă şi plină de vină-ncoace. CREANGĂ, r. 275. O fată frumoasă, bine făcută, veselă şi cu vinu-incoacc. contemporanul, )l 216; b) (rar) ademenire, ispită. Vei vedea-o pe la hori. Să n-o laşi la vino-ncoace. Stai cu ea, ce ştii tu-i spune. Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alţi feciori, coşbuc, r. I 135. + A merge împreună cu cineva (v. î n s o ţ i) sau în urma cuiva (v. urma). Face semn dracului cu mina să vie după el. CREANGĂ, r. 52. Vin’ cu mine, rătăceşte Pc cărări cu cotituri, eminescu, o. i 209. <$>■ F i g. Eu mă duc, urltul vine, Tot alăturea cu mine. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 211. <>Expr. (Popular) A reni după cineva = a se căsători cu cincva. Acele pe care le-ar fi luat nu veneau după el şi aţa a rămas neînsurat. RETEGANUL, p. ii 22. De-a veni el după mine, Să-l iubesc cu, numai eu. ALECSANDRI, p. i 7. Vino, mtndră, după mine Că mi-i prinde tare bine. IIODOŞ, P. P. 82. + A intra (în locul, în spaţiul unde se află vorbitorul). Să vie străinul ce cintă afară Să cinte aci. dountineanu, o. 77. <>Espr. A veni în slujbă = a se angaja în slujba cuiva. Domnia-ta mi-ai poruncit... să vin în slujba d-tale, in locul tatei. RETEGANUL, P. V 48. Jpate se îmbogăţise... de cînd a venit Chirică in slujbă la (linsul. creangă, p. 153. + (Despre ape, urmat de determinări modale sau locale) A curge.Din acest munte. ■ . Oltul vine la vale, asupra cîmpiilor şi a oamenilor. HOGZA, c. o. 14. Subt zarea cea din urmă a înserării, apele veneau posomorite, clătinîndu-se ca lespezi fumurii şi clipotind uşor la ţărm. sadoveanu, n, p. 182. A dat peste un pirău a cărui apă venea grozav de tulbure. CREANGĂ, O. A. 271. *$■ Iî x p r. A veni marc = a-şi ridica mult nivelul, a creşte, a se umfla, a se revărsa. De venea apa mare, arăturile lui Ie îneca. ISPIRESCU, L. 206. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. bolintineanu, o. 427. Nu pllnge aşa de tare, Că vine Dunărea mare! JARNÎK-BÎRSEANU, d. 209. A-î veni (cuiva) apa la moară v. apă (I 2). + A se deplasa purtat de valuri; a pluti. Venea o moară pe Şiret [titlu], sadoveanu. Văzu un sicrinel.. . că vine pe apă. ispirescu, l. 1S9. 4" (Urmat de determinări introduse prin prep. < asupra *) A năvăli asupra sau împotriva cuiva. Trifon, văzîndu-i că vin asupra casei lui, porunci bîtci să le iasă înainte. RETEGANUL, P. I 8. [Leul] începu a veni asupra voinicului. ISPIRESCU, U. 31. 2. A sosi, a ajunge undeva sau Ia cineva (pornind ■dintr-un punct anumit). El a venit Dintr-un afund de răsărit. COŞIU'C, p. i 54. Ai avut mare noroc c-am venit tocmai ia pont. CARAGLVLE, o. II 2S8. Bine că aţi apucat a veni fi d-voastră. creangă, i\ 159. î'enit-nm şi am învins! alecsandri, P. II 12. (Rar, despre obiecte) Tronul ăsta... a venit aci, iaca aşa, urdubelea. ISPIRESCU, "u. 94. E x p r. A veni pc lume = a se naşte. Ghtorghe Eminovici căpătase intr-acestea copii, patru iâieţi şi două fere, veniţi pe lume cam la un an unul. -CĂLINESCV, E. 18. Viţelul ista, odată ce-o venit pe lume, înapoi să cheamă că nu-l mai putem întoarce, bart, s. m. 85. E x p r. A-i veni (cuiva) litcrimilo = a plînge sau a fi gata să plîngă. O duceam in braţe şi-mi veneau lacrimile, cind o vedeam atit de ofilită! SADOVEANU, O. I 315. (Despre gînduri, idei) A-i veni (cuiva) în (sau prin) minto (sau cap) = a-i da (cuiva ccva) prin minte deodată, pe neaşteptate. Te-am auzit pomenind ceva despre mama ta. . . şi nu ştiu cum mi-au venit in cap copiii tăi. Sauia, N. 32. îmi veni in minte o idee genială. IIOGAŞ, M. N. 94. Lui Urmă-Galbină indată-i veni prin minte că aşa este. RETEGANUL, r. V 76. Se frămintă ei cu mintea fel şi chip, dar aici unuia nu-i vine in cap ce să facă. creangă, p. 310. Ce (cîtc sau cum) îi vino cuiva pe limbă (sau la gură) = ce (cîte sau cum) exprimă cineva spontan şi fără discemămînt, într-un moment de surescitare. Tocmai pentru că acum colonelul era in toane bune şi-l lua peste picior. Mitică putea să-i vorbească despre tot ce avea in suflet şi-i venea pe limbă. PAS, z. III 170. Căzuse... blestămîndu-ne cum ii venea la gură. CREANGĂ, A. 111. (Cu pronunţare regională) Muierea . . . nu-l mai slăbea din... cîte-i vineau la gură. reteganul, p. i 7. A-i veni (cuiva) (moş) Eno pc Ia gene v. moş (1 1). 4. A urma după altcineva sau altceva; a succeda. Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetaşu. pe urmă casa primarului, rebreanu, i. 10. <£• Expr. Anul (sau luna, Săptămîna etc.) ce Vine = anul (sau luna, sâptâmîna etc.) următor celui de faţă. Cel ce Tin (sau vor veni) (după noi) = urmaşii noştri. Banii ne trebuie să. . . clădim VR£>E&_ — 641 — 'VEDKA- locnje pentru iertarea păcatelor noastre şi pentru cei ce vor veni după noi. delavrancea, o. ii 196. Noi ştim că-i multă viaţa Si in noi şi-n cei ce vin. coşbuc, P. ii 107. A-! von! cuiva rîndal = a sosi (după o aşteptare) rîndul cuiva Ia o acţiune. A! boieri, a venit şi rindul domnului. dblavrancEa, o. ii 159. Veni rindul să-i dea o desagă de galbini. KKTI'GANUI,, p. IV 19. Aşa-i c-a venit fi rindul mieu? creangX, p. 54. -+■ A urma după cineva în grad sau în rang; a fi situat pe o anumită treaptă intr-o ierarhie. După boierime, veneau breslele negustorilor fi a meseriaşilor, lipsite de orice drept municipal, alecsan-niii, la NECRUZZI, S. I X. 5. A-ji avea originea, a deriva, a proveni, a purcede, a izvorî, a se trage din.... Afin, ştiind din ce venea boala intră... la împărăteasă. ISPIRESCU, L. 118. A decurge (ca o consecinţă). Te pun... la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ţi vină'dupe urma cuvintelor mele, iubite autorule. ODonESCU, s. iii 11. Hanii n-au vinat decît folosul lor şi d-acilea vine că ei erau gata a încheia un tractat. nXl.CESCU, O. II 151. G. A sosi sau a se întoarce în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este aşteptat. Venea tirziu acasă pentru că se ducea probabil la teatru. eAI.INI'.SCU, k. 178. Dintr-alte ţări de soare pline, Pe unde-aţi fost şi voi străine. Veniţi, dragi păsări, înapoi. coşnuc, P. I 90. Şezi aici pină despre ziuă, că am să vin tot eu să le iau. creangă, p. 97. Fie, mă duc; dar vin indată îndărăt. ALECSANDRl, T. i 252. Dar lui, măre, nu-i venea Nici lăptuţul la măsură. Nici caşul la-nche-gătură. teodorescu, r. P. 514. E x p r. A-i veni (cuiva) mintea Ia loo (sau în cap, la cap) sau a-i veni (cuiva) înlnjilc acasă = a deveni mai înţelept, a se cuminţi, a se potoli, a se îndrepta. Mă bucuram că i-a venit şi lui. . . mintea la loc. C. pktrescu, î. ii 238. hnblătea pe bietul ţigan ca să-i vină mintea la loc. RiîTEGANUI,, i\ I 74. A-i Veni (cuiva) Inima (sufletul, graiul) Ia Ioc = a se linişti (după o spaimă, o emoţie); a-şi recăpăta încrederea, curajul. Tirgoveţului nu-i •venise incă nici inima, nici graiul la loc. oai.an, z. K. 49. Venindu-i inima la loc şi plin de încredere in sine că va izbuti la ceea ce gindea, se înfăţişează înaintea tată-său. CREANGA, P. 192. Iată-l!... O! parcă-mi mai vine inima la loc. ai.ecsandri, T. ii 30. A-şi veni în fire (în simliro, în ounoştlnţt sau, regional, în ori) = a se reculege, a se dezmetici. Cei de faţă stăteau încremeniţi: incă nu-şi veniseră în fire. sadoveanu, N. p. 386. Fata. . . era mai mult moartă declt vie; abia şi-au putut veni în ori. siuera, r. 309. După ce-şi veni in simţiri din ameţeală, îşi ţinu firea. ispirescu, l. 136. (Aşa sau acuni) mal vil de-ncasă = începi să-ţi dai seama, să înţelegi; devii mai îngăduitor. Ei bravo! Aşa mai vii de-acasă, puiule! c. rE-TRESCU, C. v. 343. la, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGX, P. 223. (Cu modificarea expresiei) Tocmai acum imi veni şi dumnealui de-acasă şi pricepu că nesocotită fu a lui cerere. ISPIRESCU, U. 106. (învechit şi popular) A-şl vonl în cunoşt.nţă (sau în socotinţă) = a-şi da.seama, a pricepe; a se lămuri. Începură a-şi da coate, a-şi veni in cunoştinţă. ispirescu, h. 38. Boierii şi-au venit în cunoştinţă ; au văzut că turma nu poate fi fără păstor. NEGRUZZi, S. I 149. Viindu-i in socotinţă că el. . ■ nu cunoştea nici cea mai mică parte a [ostrovului]. drAchici, k. 154. (în imprecaţii) Yenl-ţl-ar (vcni-i*ar etc.) numele, exprimă dorinţa ca cel căruia ne adresăm (sau despre care vorbim) să nu se mai întoarcă din locurile unde se duce. 7. (Despre aşezări, locuri, construcţii) A fi situat intr-un anumit loc sau într-o anumită poziţie. Curtea venea ceva mai depărtişor de sat, incolo, pe-un deal. miro-sniscu, s. A. 104. Pe sub teii de pe vale, Cam pe unde vine moara. pAun-pincio, r. 76. Din sus de Humuleşti vin Vinătorii ATeamţului. CREANGA, a. 71. 4- A ajunge pină Ia. .. ; a atinge. Genele... aşa-i erau de lungi şi de dese de-i veneau pină la gură. reteganui., p. v 36. Iarbă verde subţirică şi naltă de-mi venea pină mai sus de genunchi. | ISPIRESCU, L. 244. <$» E x p r. ’ (Rar) A-i veni (cuiva) npn la gură, se spune cînd cineva se găseşte întT-o situaţie foarte grea. Alegea totdauna vremurile cele mai grele, cind adică se sculau turcii cu război asupra lui Âlihai Viteazul, cu gind ca, văzind Mihai că-i vine apa la gură, să făgăduiască tot ce va cere. . . Bâtori. ISPIRESCU, M. v. 34. 8. A ajunge într-o anumită situaţie, stare, po-.iţie. Turcii.. . mijlociră să vie domn [Mihai]. ISPIRESCU, >t. v. 4. Iarăşi au venit in ce dintâi ticăloasă stare. -drAgiiici, R. 140. ^ Expr. A veni în nas = a cădea (cu faţa în jos). Ei! se-ngroaşă gluma!... Pină ce am venit in nas. delavrancea, o. ii 113. A-i VClli (cuiva) rău — a fi cuprins de ameţeală, a se simţi rău, a-şi pierde (sau a fi pe punctul de a-şi pierde) cunoştinţa. Abia mai putu ingăima citeva cuvinte fără şir; pătrunsă de un fior la gîndul... că lui Nicu i s-a intimplat ceva. Ii veni rău. CAMIL PETRESCU, o. II 486. Un sentiment de nelinişte, de osteneală... il grăbea spre casă, ca pe un om care simte că-i vine rău. vi.ahuţA, o. a. iii 58. A-i veni (cuiva) nu ştiu cum, se spune cînd cineva se află într-o situaţie neplăcută, penibilă. Din copilăria mea sint deprins a asculta de tată şi, tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu ştiu cum. creangA, p. 203. A veni In putere = a prelua puterea politică într-o ţară. A veni vorba că sau a veni vorba do (sau despre) cineva sau ceva sau (franţuzism neobişnuit) a veni la... — a ajunge cu discuţia la un anumit subiect. La urma, venind vorba de doine anlele-rtefli, a cintat. REBREANU, r. j 173. Din una, din alta, veni vorba că se duce în călătorie. isriUESCU, I,. 127. Fiindcă a venit vorba de-afa, iţi spun ca la un frate. CREANGX, P. 200. Nimic mai frumos decît situaţia acestui tîrg pe un vesel podiş imbrăţoşat de Şiret şi Moldava. . . Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zice că numele ţării vine de la ea. negruzzi, s. i 194. A veni In vorba (la vorbelo sau la cuvîntul) cuiva = a recunoaşte (prin desfăşurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat au fost bune. Ei, Harap-Alb, aşa-i că ai venit la vorbele mele? creangX, r. 213. Mă tem să nu viu la cuvintele căpitanului. DRXGHICI, R. 15. Şi din gură mi-i zicea: Ai venit la vorba mea. teodorescu, p. r. 628. Vine cam ciudat = este sau pare ciudat. Un bou in post mare? Drept, cam ciudat vine, Dar asta se-ntimplă in oricare loc. alexandrescu, p. 64. ( uni vino asta? ■ a) ce înseamnă, cum trebuie interpretat acest fapt? b) cum se tălmăceşte ? Cum vine asta pe limba noastră, întrebă şeful de echipaj, bart, s. ar. 101. Aşa vino vorba = aşa se spnne, aşa e obiceiul. Să nu luaţi în nume de rău cînd mă veţi auzi zicindu-vă: dragii moşului. ■ . căci de! aşa vine vorba, ispirescu, u. 2. Vorbo vino = e numai un fel de a vorbi (care nu corespunde realităţii); aş 1 de unde 1 Ceasul primejdiei se apropie. . Aşa mă tem. — Te temi? . . — Vorba vine. alecsanuri, T. 1124. A-I veni (cuiva sau Ia ceva) do liac v. h a c1. 9. (Despre întîmplări, evenimente) A se produce, a avea loc, a se întîmpla. De-ar veni o întimplare nouă, pe care am ajuta-o să se prefacă in minune, sadoveanu, d. P. 110. + (Despre unităţi de timp) A sosi (în succesiune normală). Cum vine duminecă, Ipate şi cu Chiricn se ieu şi se duc la horă in sat. CREANGĂ, P. 163. Să nu vie vremea să dai cinstea pe ruşine. NECRUZZI, s. i 249. Expr. (Popular) Vine un an (do cînd ...) = se împlineşte un an (de cînd. . .). Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin zahar. teodorescu, p. p. 285. A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv (în special momentul morţii). Mă gindesc că omul nu ¡/ie cînd îi vine ceasul. dei.avrancea, o. n 219. In ziua a treia, ii veni ceasul naşterii. ISPIRESCU, L. 121. (F i g.) Forţele vii ale unui neam pot fi stinjenite o vreme; cind Ie vine insă ceasul, înmuguresc şi înfloresc cu putere iresiiti-bilă. sadoveanu, e. 67. *v. VENIN — 642 — VENIRE 10. (Cu valoare de semiauxiliar şi cu subiectul logic în dativ) A‘ fi cuprins sau stăpînit de un gînd, de o senzaţie, de o dorinţă; a fi înclinat sau dispus la ceva, a simţi nevoia să... Nu care cumva să-i vie poftă să şi domnească. ispirescu, L. 327. Mi-au venit şi mie toane. EMi-nescu, N. 20. Să-i vină răul gind de a lepăda cartea ta din mină. odobescu, s. iii 11. l-am trimis dorul acasă Pe frunză din via noastă! Dorul lui e mare domn; Seara clnd ti vine somn, Trebuie să i-l adorm. jarnîk-bîrsEanu, d. 126. (Urmat de propoziţii cu verbul la conjunctiv sau la infinitiv) Nici în casă nu-i venea să rămină peste noapte, bakt, e. 255. S-a trezit deodată cu Şofron, dar nu-i venea să se scoale, slavici, o. I 220. Doamne fereşte de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul. Pe de-o parte îţi vine a rîde şi pe de alta iţi vine a-l plînge. creangă, p. 243. (Eliptic) Aş juca şi nu ştiu bine; M-aş lăsa şi iar nu-mi vine. jarnîk-bIrseanu, d. 419. «0> E x p r. A nu-i veni (cuiva) să creadă v. crede (2). A-i veni (cuiva) bîzdîcul v. b î 7. d î c. A-i veni cuiva hachiţele v. hachiţe. A-i veni cuiva (toţi) dracii = a se înfuria, a se mînia. Ce-ţi (-1 etc.) vino (să ...)? se spune cînd cineva face un lucru ciudat, nesăbuit. Ei,- acum, ce ţi-a venit să-mi răscoleşti dosarele? bara Ni', a, 1. 162. Ce-i veni lui, ia o piatră şi aruneînd-o către fîntînă, neme-reşte drept in tigvă. ISPIRESCU, L. 357. într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele: CREANGĂ, A. 4. Cum îi vine cuiva = curn .îi place, cum vrea, cum îi convine. Fata minte cum îi vine. coşbuc, P. I 203. N-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îţi vine, cum îţi place pe copilă’ s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. A-i veni cuiva la indemînă (sau la socoteală) = a-i conveni cuiva, a-i fi pe plac. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aevea. ISPIRESCU, L. 184. Se prinde în joc lingă o fată care chiteşte că i-ar cam veni la socoteală. CREANGĂ, r. 163. A-i veni bine (să...) v. bine1 (II). A-i veni lamer-chez v. nierchez. A-i veni greu (Sa...) v. greu1 (2). A-i veni peste mînă v. mînă (1). A nu-i veni la cherem v. cherem. 11. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. e x t. a-i şedea cuiva bine (sau, în construcţii negative, rău). Am nişte rochii pentru Sabina. . . Prefăcute, cred că au să-i vină foarte bine. C, PE-trescu, c. v. 227. Cearcă să vadă dacă papucul vine pe piciorul fetei babei. ŞEZ. V 67. (învechit, mai ales în construcţii negative) A se potrivi, a cadra. Căci nu vine Pentru mine Să ştiu seri ca un diac. negruzzi, s. ii 110. 12. (Popular) A-i reveni sau a i se cuveni cuiva (de drept, printr-o împărţeală etc.). (Refl.) Puţintel ţi s-a venit Num-un stînjin de pămînt. marian, î. 516. Ieri am fost la cănţelerie şi vătavul a spus că nu mi se vine nimic, contemporanul, iv 392. (Adesea în construcţii impersonale, construit cu dativul) A reprezenta rezultatul unei măsurători, unui calcul. Miu că se necăjea. Trăgea măciuca de la sacsana, care venea şaptesprece oca MAT. folk. 214. La măciucă se uita: Cu dreapta C-o apuca, în cîntar Că mi-o punea, Zece oca că-mi venea. TEO-dorescu, p. p. 599. 13. (însoţit de un nume predicativ formează predicate nominale) A se afla într-o anumită legătură de dependenţă (cu cineva). [Prietenii] ofiţerului veneau, cum s-ar zice, cumetri cu alde Ciupitu cîrciumarul. CAMIL petrescu, o. n 519. într-o fereastră din multele ferestre ale acelui castel zăreşte o femeie cosind, care ii venea oarecum cunoscută. BOTA, p. 78. — Prez. ind. pers. 2 şi: (regional) vini (hodoş, p. p. 164), imper. pers. 2 sg. şi: vină (sadoveanu, d. p. 78), vino, part. şi: (regional) vint (jarnîk-bIrseanu, d. 398), vent. VENÎN s. n. 1. Substanţă toxică, secretată de unele animale (şerpi, insecte şi arahnide) şi de unele plante sau preparată de om (mai ales din plante otrăvitoare). V. otravă. [Dacii] închină o cupă de venin, Decît să fu robii soldatului străin. EFTJMiu, î. 145. Fratele cel mic murise De venin omorîtor, Dar din ora ce pierise Domnul sufere greu dor. bolintineanu, o. 96. -$> F i g. D-ta n-ai iubit, doamnă? Nu ştii ce venin este acesta? negruzzi, S. i 50. Bate vîntu sus în slavă, Cu venin şi cu otravă, hodoş, p. p. 123. + F i g. Răutate, duşmănie. Ghimpii şi veninul vieţii i se descopăr la orice cotitură şi la orice perspectivă nouă, după ce a ieşit din copilărie şi intră în adolescenţă. sadoveanu, e. 259. Cucoana" Catinca ştiuse aşa de bim să-şi crească copiii, cu atîta venin ponegrise pe tata ir. ochii lor, îneît se trezi cuconu Ioniţă. .. străin în casa sa. hogaş, H. 18. Cum de mai eşti în viaţă, avind atît venin'/ alecsandri, t. ii 334. Loc. adj. De venin = răutăcios, duşmănos. Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie, Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin! Esn-nescu, o. i 30. " 2. însuşirea de a fi toxic;, toxicitate. Sfîrşise operaţia smulgerii musteţilor care, roase de veninul argintului viu, ieşeau cum le atingea, negruzzi, s. i 209. <$> Omul acesta uriaş, care nu se temea de nimeni şi de nimic, se temea di veninul oslndei. popa, v. 38. 3. (Popular) Fiere. Cîntă paseruica-n spin, Copila scoate venin. Cîntă paseruica-n salce, Copilă de moarU zace. alecsandri, p. r. 231. E x p r. A (sau a-şi) lace venin = a se supăra foarte tare, a-şi face sînge rău. Amabilul Fănică trebuie să facă venin de moarte. . ■ atît mai bine pentru mine. CARAGIALE, o. i 133. A pune (cuiva) venin la inimă = a supăra (pe cineva) foarte tare, a face (cuiva) sînge rău. Am să-mi arăt puterile chiar de aici, de pe loc, in ciuda spinului, ca să-i punem venin la inimă, creangă, p. 235. A-şi vărsa veninul = a-şi manifesta supărarea, furia, mînia (faţă de cineva). F i g. Supărare, mîhnire, necaz, furie. Veninul strîns l-am preschimbat în miere, Lăsînd întreagă dulcea lui putere, arghezi, v. 9. Am zîmbit. . . uitînd veninul care-r, suflet mi s-a strîns. macedonski, o. i 97. Baba de venin se smulse o dată din piuă-n sus şi rupsă lanţurile, emi-NESCU, n. 10. Acele dulci suspinuri Cum se schimbă-n chinuri Şi bucuria noastră în otrăvit venin. ALEXan-DRESCU, M. 116. — Variantă: (regional) verin (marian, î. 465, Bun Al -DELEANU, Ţ. 141) s. n. VENINÁ vb. I v. învenina. VENIN AKIŢĂ, veninariţe, s. f. Plantă erbacee cu flori albe sau trandafirii, folosită în medicină (Gratiola officinalis) ; avrămeasă. VENINÁT, -Ă adj. v. înveninat. VENINÓS, -OÂSĂ, veninoşi, -oase, adj. Care conţint venin, care este otrăvit, care poate otrăvi (v. otrăvitor). Soru-mea, năşico, socot eu că se gîndeşte să-mi dea ciuperci veninoase, sadoveanu, m. C. 143. Paloşul şi-acuma-i plin de sînge veninos. EFTlMiu, î. 129. Au trecut... prin codri şi pustietăţi în cari fojgăiau bălauri, aspide veninoase. creangă, p. 94. Voinicii noştri. . . au lănci veni-noase. bounîinEanu, o. 10. O zvirle jos ca pe-un şerpt veninos, ai^ecsandri, p. ii 14. + F i g» Răutăcios, duş-mănos. Ochii răi şi veninoşi ai lumii. VTvAHUŢĂ, o. a. ni 113. La tovarăşii săi spune veninoaselc-i nimicuri. EMINESCU^ o. i 150. v ^ VENÍRE, veniri, s. f. Acţiunea de a veni şi rezultatul ei; sosire, apariţie, prezentare, întoarcere. Se întrerupse o clipă la venirea celor irei. dumitriu, n. 21. De-or întreba în sat de-a mea venire , Tii^n loc de adevăr, să spui Că n-ai de mine ştire, coşbuc, r. i 78. Unul din ei vesteşti împăratului despre venirea noilor peţitori, creangă, p. 83. De la venirea mea cu a doua domnie. .. am arătat asprimt către mulţi, negrttzzi, s, i 149. -4* (învechit) Năvălire. VENIT - 643 — VERB Mihai.. . porni o mie de călăreţi... să împiedice astfel de veniri ale turcilor şi să apere ţara. BXl,CESCU, o. n 264. VENÎT1, venituri, s. n. Produs periodic al unui fond, al unui capital. V. beneficiu, profit (2). Trăia la Botoşani, din venitul a cîtorva mii de lei lăsaţi de bătrinul Eminovici. CildNESCU, E. 40. Pe lingă asta avea ■ . . ş-un venit... ca să poată trăi şi iarna, să lucreze, ;ă scrie. vlahuţX, o. a. ni 35. Venitul meu, slavă domnului, mi l-am păstrat. caragiai/E, o. in 61. Venit naţional — a) (în capitalism) întreaga masă de obiecte de consum individual produse în decursul unui an şi partea din mijloacele de producţie destinată lărgirii producţiei; b) (în socialism) suma totală a mijloacelor de consum şi de producţie produse în ţară şi destinate satisfacerii nevoilor societăţii ii lărgirii producţiei socialiste. Venitul naţional al socie- ■ lăţit socialiste aparţine oamenilor muncii şi se repartizează in interesul lor. lupta de clasX, 1953, nr. 10, 30. Venit global v. global. -+• Cîştigul realizat din practicarea unei profesiuni. VENÎT2, -A, veniţi, -te, s. m. şi f. (în expr.) Nou venit = persoană sosită de curînd. Se răpezi ca fulgerul la noul venit, care scosese al doilea pistol. NEGRUZZI, s. i 21. VENÎTĂ s. f. (Regional) Faptul de a veni; venire. O dusă ş-o venită ş-o vreme prăpădită. ŞEZ. IX 148. • venitGr, venitori, adj. m. (învechit) Care urmează să vină; următor, viitor. Apoi promite cu venitorul curier fi copie după acea protestaţie. GHICA, A. 744. VENITtjRi, venituri, s. f. (Peiorativ) Venetic. Munciţi ... ca să puteţi ţinea din muncă voastră pe cîte venituri toate. RETEGANUI,, P. V 55. Un străin, o veniturn. un om fără căpătii. hasdeu, r. v. 79. venOs, -oăsă, venoşi, -oase, adj. Care aparţine vinei, privitor la vînă, care se face prin vînă, din regiunea vinelor. Circulaţia venoasă este micşorată. DANTHi.oroi.TT, p. N. n 37. VEN0ZITĂTE s. f. Modul de distribuire a venelor in corp sau într-un organ. VENTÎL, ventile, s. n. Supapă. + Valvă cu supapă. Conductele. . . comunică prin ventile şi robinete. BOGZA, î. 30. Ventil de siguranţă = supapă de siguranţă, v. supapă (1). + Dispozitiv de închidere a valvei unei camere de cauciuc (la bicicletă, automobil etc.). VENTILĂ, ventilez, vb. I. T r a n z. A împrospăta aerul dintr-o încăpere. V. aerisi. ■+• Refl. pas. F i g. (Despre idei, ştiri, proiecte) A fi pus în circulaţie, r forma obiect de discuţie. V. colporta. VENTILARE, ventilări, s. f.. Acţiunea de a ventila. VENTILATOR, ventilatoare, s. n. Maşină cu care se primeneşte aerul într-o încăpere închisă, cu care se produc curenţi de aer în uscătorii etc. înconjurat de cîţiva curioşi, şoferul tractorului meşterea ceva la cureaua de la ventilator. GALAN, b. i 20. în afară de pompele de apă, (n fundul minelor merg de asemeni în singurătate ventilatoarele atlt de mari şi de puternice, incit şi ele sînt nişte pompe. BOGZA, v. J. 85. Ventilatorul, vîjiind, nu prididea să absoarbă fumul compact, c. PETRESCU, c. v. 307. Deschideţi uşile din cînd în cînd şi daţi drumul zgomotoaselor ventilatoare, de nu vreţi să înăbuşiţi, angitet,, pr. 30. VENTILAŢIE, ventilaţii, s. f. împrospătare a aerului într-un spaţiu închis ; ventilare. V. aerisire. Studiul perfecţionării sistemelor de ventilaţie în întreprinderile industriale, pentru a da posibilitatea muncitorilor să lucreze intr-o atmosferă sănătoasă, constituie una din preocupările centrale ale institutului, contemporaniji,, s. ii, 1954, nr. 410, 4/5. + Sistem, aparat, instalaţie de împrospătare a aerului într-o încăpere. Ventilaţia schimbă aerul de patru ori intr-o oră. stancu, u.r.s.s, 19. VENTRAL, -A, ventrali, -e, adj. Al pîntecelui, privitor la pîntece, din regiunea pîntecelui. VENTRICEÂ, ventricele, s. f. Plantă erbacee, cu tulpina culcată, cu flori mari, albastre, la subsuoara frunzelor (Veronica tournefortii). Un gorun negru şi singuratic pe lingă care trec. .. e năpădit la poale de ventricele. camil PETRESCU, o. i 266. VENTRÎCUL, ventricule, s. n. Fiecare dintre cele două despărţituri de jos ale inimii. Sîngele din întreg organismul se varsă în camerele superioare ale inimii... de aci în camerele inferioare numite ventricide. anatomia 47. Ventriculul se dilată mai mult decît înainte in timpul diastolei. danielopolu, f. n. ii 31. VENTRICULAR, -A ventriculari, -e, adj. Al ventriculelor, privitor la ventricule, din regiunea ventriculelor. VENTRILOC, -A, ventriloci, -e, s. m. şi f. Persoană care poate rosti cuvintele fără a mişca buzele şi a deschide gura, dînd impresia că vorbeşte din pîntece. Vorbi. .. nemişcat, ca un om neînsufleţit, de clrpă; un om mecanic din cei aduşi pe scenă la reprezentaţiile de ventriloci. c. PETRESCU, c. v. 288. <$■ F i g. (Adjectival) [Gramofonul :] Eu sînt un mecanism precoce, Sint o cutie ventrilocă, Un fericit concurs de piese cu acţiune reciprocă. topîrceanu, p. 80. — Variantă: vcntrlldg, -ă (vt.aiiuţX, o. a. iii 69) s. m. şi f. VENTRILOG, -A s. m. şi f. v. ventriloc. VENTCZĂ, ventuze, s. f. 1. Organ al unor animale acvatice, cu ajutorul căruia ele se fixează pe suprafaţa unui corp. 2. Pahar mic de sticlă cu marginile rotunjite, care se aplică în scopuri terapeutice pe pielea unui bolnav, pentru a provoca o mică congestie locală a sîngelui; pahar (2). Lua temperaturile, punea ventuze la bolnavi, făcea injecţii cu o îndeminare de uimea pe doctori. mironeSCU, S. A. 124. 3. Valvă automată, prin care poate ieşi aerul care stînjeneşte circulaţia apei într-o conductă. VENTjST, -A, venuşti, -ste, adj. (Neobişnuit) Piin de graţie, de farmec, de eleganţă. Simţurile sale. .. arătau respingere tocmai de ce e venust şi pur. M. I. Caragiale, c. 56. VERACITATE s. f. Faptul de a fi conform cu adevărul, calitatea a tot ce este conform cu realitatea. Faptul se complică astfel într-un mod care ar da 'loc oarecărei îndoieli asupra veracităţii lui. ALECSANDRl, s. 92. A avut în vedere mai mult interesul său pecuniar decît acel al ştiinţei, care cere mai presus de toate veracitate şi mai ale* probitate, i. ionescu, M. 107. VERANDĂ, verande, s. f. Galerie exterioară, balcon sau terasă, acoperită şi închisă cu pereţi, cu ferestre numeroase, situată la nivelul parterului sau al etajului unei clădiri. O odaie imensă cu o verandă cu ferestre multe. CAMii/ petrescu, T. II 537. în uşa verandei apăru un copil cu şorţ alb. c. PETRESCU, î. II 186. Veranda nepodită şi plină de gropi, şcoala hîrbuită, curtea şi totul iţi făcea o impresie amară de neîngrijire şi părăginire. dan, U. 134. Ajunse bîjbîind în deschizătura verandei unde erau citeva fotoliuri. REBREANU, R. I 227. VERB, verbe, s. n. 1. Parte de vorbire flexibilă care exprimă acţiuni, procese sub formă de acţiuni sau stări. înţelegem prin conjugare totalitatea schimbărilor formale (de persoană, număr, mod, timp), suferite de verb în cursul vorbirii pentru a exprima diverse raporturi sub care este «fc* • VERBAL — 644 — VERDEAŢA privită acţiunea, iordan, i#. R. 449. La 1870-1880 încă se rima substantiv cu substantiv ¡i verb cu verb. SADOVEANU, E. 79. Verb tranzitiv v. tranzitiv. Verb folosit absolut v. absolut1. Verb reflexiv v. reflexiv. Verb intranzitiv v. intranzitiv. 2. (Poetic, numai la sg.) Cuvînt, mijloc, fel de exprimare ; limbaj. Aş vrea să aibă verbul meu un rost. BENIUC, v. 87. Să-mi fie verbul limbă De flăcări vaste ce distrug. archezi, v. 147. Avea convingerea mare .că verbul său fierbinte merge totdeauna drept la inima ţăranului şi o modelează după intenţiile lui. REBREANU, r. II 86. — PI. şi: (neobişnuit) verburi (negruzzi, s. i 9). VERBĂL, -A, verbali, -e, adj. 1. Care se face prin viu grai sau se transmite oral, din gură în gură ; (în opoziţie cu scris) care caracterizează graiul viu, vorbirea ; oral. (Adverbial) Apoi, apropiindu-se mai mult, adaogă: Aş avea ceva verbal. D. zamfirescu, r. 161. <0" (în special în diplomaţie) Notă verbală — notă nesemnată, echivalentă cu o declaraţie orală, -fy Compus: proces-vorbal v. proces. + Care se referă la exprimarea prin vorbe; format din cuvinte. Poezia acestuia înscrie de cele mai multe ori o mare bogăţie de idei într-o extrem de mare economie verbală, contemporanul, s. ii, 1954, nr. 389, 3/3. Hogaş este un autor stăpîn pe o incontestabilă putere verbală. VIANU, A.' P. 282. 2. (în expr.) Surditate verbală v. surditate. 3. Care aparţine verbului, privitor la verb. Forme Verbale, a In ruseşte flexiunea nominală e sintetică, iar cea verbală e analitică, graur, F. I,. 180. VERISÎNĂ, verbine, s. f. Nume dat mai multor specii şi varietăţi de plante erbacee cu frunze dinţate, ascuţite la vîrf şi acoperire cu peri aspri şi cu flori roşii, roz, albe, purpurii sau liliachii (Verbena). In mai dădeau micsandrele şi in iunie se îndesau ca peria, la uri loc cu rozetele şi verbinele. BASSARABESCU, S. N. 86. Mirosul florilor veni pînă la el şi se depărta iară, lăsînd în urmă numai un parfum de verbină. ANGHEL-IOSIF, C. L.. 18. Bătrîna. . . schimba apa' de prin paharele cu verbine, cu busuioc şi rosmarin. macedonski, o. iii 9. Mi-ai luat din grădină O garoafă şi-o verbină. TEODORESCU, P. P. 288. YKRDAICĂ s. f. v. venloaică. VERDÂRE s. f. v. rirdare. VCltDE1 s. n. Una dintre culorile spectrului solar, situită între galben şi albastru; este culoarea frunzelor, a ierbii fragede etc. Cimpia Prutului se întindea în nemărginit; cirezi albe pătau verdele păşunilor. SADOVEANU, O. viii 83. Soarele se cobora tot mai mult peste dealurile cu verdele aproape negru, spre asfinţit. CAMII. petrescu, O. r 313. Păduri nesfirşite pătează spinările pietroase intr-un verde închis. SAU IA, n. 29. Pe-a! codrilor verde, prin bolţile dese. Prin mreje de frunze seninul se ţese. eminescu, o. iv 328. ^ Loc. adj. l)eT0rde = a) (despre cărţile de joc) care are figuri sau desene în formă de frunză. Fiecare are să ridice cîte o carte. . . ; dacă ridică de verde, o pune la nas. marian, î. 198; 1)) (în limbajul ghicitorilor în cărţi; despre persoane) cu ochii verzi şi cu părul negru. Şi o femeie de verde, care-ţi vrea răul. c. pf.trkscu, c. v. 258. Cum este amanta dumitale? — Cum să fie adică? — De roşu, de ghindă, de tobă ori de verde? cakagialk, t. ii 97. Expr. A i se tace (cuiva) verde înaintea ochilor = a i se face râu, a-i* veni ameţeală. + (Rar) Cantitate mare; cîtă frunză şi iarbă (v. f r u n z ă). Cind tei fi intr-un năcaz mare, să sufli în el [în corn ] că vor ieşi verde de cătane, de va fi greu pămintul de ei. reteganul, p. II 70. VtRDE2, verzi, adj, I. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau în general a vegetaţiei proaspete de vară. Apoi ridică ochii, ferindu-şi-i, cu mina la tîmplă, de lumina lămpii. Avea ochi frumoşi, verzi, iar cute timpurii i se brăzdau de jur împrejurul feţei, dumitriu, n. 34. Şi-n fund lunca de lozii verde deschisă, înecată de aurul soarelui. SADOVEANU, O. vil 369. Apa mării tremură spre zări, Verde şi adîncă. TOPÎrceanu, b. 84. Tînguiosttl bucium sună. . . îi răspunde codrul verde Fermecat şi dureros. ' eminescu, o._l 209. -0- Masa verde v. masă1 (1). E x p r.  visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereţi) v. cal (1). A nu mai călca iarbă verde v. călca (II). A vedea stelo verzi v. stea (I 1). La moşii ui verzi v. moş (II 3). + (Despre persoane, de obicei cu determinarea «la faţă ») Palid. Era verde Ia faţă. dumitriu, n. 123. Ce vînt te bate de eşti verde la faţă?... Nu-ţi merge bine, nu-ţi prieşte mîncarea, te bate cineva? mironescu, s. a. 60. Cum auzii eu de «lunion o, mă făcui verde la faţă. caragiale, o. i 46. 2. (Despre plante sau părţi ale lor, în opoziţie cu i uscat) Plin de sevă, viu. Tot ce-i verde s-a usca, Rîurile vor seca. ALECSANDRI, p. II 13. Răsădea crengi verzi. drXghici, r. 151. •<$> Expr. Din pămînt, din iarbă verde v. iarbă (1). Paşte, mnrgule, iarbă verde v. iarbă (1). (Substantivat) A îndruga (Ia) verzi şi uscate v. îndruga (1). A spune verzi şi uscate v. spune (3). (Despre lemne de foc) Plin de sevă, umed (fiind tăiat din pădure de curînd). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părţi cu lemne verzi, Nici urma să nu-ţi mai vezi! jarnîk-bîrseanu, d. 313. 3. (Despre legume şi fructe) Neajuns la deplină maturitate, necopt. Caise verzi. Mazăre verde. <ţ> Expr. Adio şi-un praz verde v. praz. 4. (Despre piei) în stare naturală, neprelucrat, netăbăcit, neargăsit; brut. Tabacii se ocupă cu cumpăratul pieilor verzi şi cu lucratul lor. I. ionescu, M. 701. 5. (Rar) Proaspăt. îi aducea in toate dimineţile coşurile cu peşte verde şi pe cel cu peşte uscat. SLAVICI, o. I 82. II. F i g. 1. Voinic, viguros, îndrăzneţ. Fii mai verde, domnişorule, nu-i vreme să tremurăm de frică. Gane, n. I 91. Cu aceşti voinici se întovărăşi şi un om verde, pui de romin, ştii, colea! ispirescu, I,. 200. Oricum, eşti verde încă şi ai oţel in şale. ALECSANDRI, T. II 64. Să fii verde la război, Să scapi ţeara de nevoi! id. P. P. 391. F i g. Fantasma drăgălaşă a verdei tinereţi Ce fuge de răsuflul geroasei bătrîneţi. ALECSANDRI, p. III 281. 2. (Despre oameni şi despre manifestările lor) Cari spune sau exprimă adevărul de-a dreptul, fără înconjur sau menajamente. în urma acestora şi alte verzi cuvinte... a terminat cuvîntarea sa. odobescu, s. i 474. (Adverbial) Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată: prea de-a dreptul, prea verde-făţiş. slavici, n. i 6. (Expr.) A spune verde (în Ţaţă sau în ochi) v. spune (1). VERDEAŢA, (3) verdeţuri, s. f. 1. Culoarea verde a frunzelor, a ierbii, a vegetaţiei; verde1 (1). Cimpiile poartă un covor de iarbă grasă, de o verdeaţă crudă îmbibată cu apă. RALEA, O. 117. Casele albe lucesc in verdeaţa frunzişului. BART, S. m. 47. Sus senin şi jos verdeaţă. ■ COŞBUC, P. I 263. Firul Sandei se ascunde in verdeaţa frunzelor. slavici, N. i 33. + F i g. Prospeţime. [Poezia poporană] plină de verdeaţă şi de putere, odobescu. s. . I 186. 2. (Concretizat, cu sens colectiv) Mulţime de frunze, de ierburi, de ramuri verzi; vegetaţie, frunziş. în faţă, pe un petec de verdeaţă, Era, de cind fin minte, un cais Ce primăvara înflorea ca-n vis. Era în el atita dimineaţă! D. BOTEZ, F. s. 24. Te-ai răsfăţat in verdeaţa şi în florile primăverilor, te-ai îmbătat de şoaptele pîraielor. HOGAŞ, DR. II 147. Trunchii pădurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra rîului şi formau bolţi nalte de verdeaţă. EMINESCU, N. 67. 3. (Mai ales la pi.) Legume, zarzavaturi (de la care se consumă în special frunzele). De-ar veni cit mai curînd primăvara.. . Atunci ies verdeţurile. STANCU, D. 106. Aduse.. . puţină mîncare de verdeţuri pe o farfurie. VERDETE — 645 — VERIDIC STÎNOIU, c. I. 164. După borşul polonez veneau mtncări.. . fierte cu verdeţuri, negruzzi, s. i 151. — PI. şi: (2, neobişnuit) verdeţe (TEODORESCU, f. P. 212). YF.RDÎTE, verdeţi, s. m. (Regional) 1. (Iht.) Boiştean. 2. Larva fluturelui-de-varză. 8. Bîtă scurtă şi groasă de lemn verde; retevei, scurtătură. — Variantă: (1) vcrddţ (marian, ins. 292) s. m. VERDfcŢ s. m. v. verdcte. VERDÎCT, verdicte, s. n. 1. (în vechea organizare judecătorească) Răspuns dat de juraţi în legătură cu vinovăţia sau nevinovăţia unui acuzat; p. ext. sentinţa unei curţi cu juraţi. 2. F i g. Părere, hotărire (care nu admite contrazicere). Morarul poposi atent, aşteptind verdictul unuia mai înţelept decît el. sadoveanu, m. C. 136. Estetica.. . dă chiar legi şi principii in virtutea cărora critica poate să pronunţe verdicte - estetice. GHEREA, ST. cr. n 35. Ne... deterăm verdictul asupra probelor de traducţiuni din Erodot. ODO-bescu, s. n 493. VERDOÂICÂ, verdoaici, s. f. (Omit.; regional) Ciocă-nitoare. — Variantă; vordiiică (marian, o. i 78) s. f. VHRDCl, verdoi, s. m. (Omit.; regional) Florinte. VGRDULÎŢĂ, verduliţe, s. f. (în poezia populară) Frunză verde. Verdulită trei migdale, De la Novaci mai la vale S-a scumpit guriţa tare. MAT. 1'OI.K. 489. vgrdOră, verduri, s. f. (Franţuzism neobişnuit) Verdeaţă. Voi, umbre uşoare, Care trecătoare Prin lume zburaţi Şi cu o murmură, Umbroasa verdură Dulce clătinaţi. negruzzi, s. n 66. YERESÎE s. f. (Familiar) Credit. Nimeni nu mai avea un gologan. . . iar domnul Ţudic trecuse peste puterile condicii lui de veresie, c. petrescu, r. dr. 160. Loc. a d v. To (rar în sau cu) voresio = pe credit, pe datorie; p. ext. degeaba, gratis. Băutura o dădeau cîr-ciumarii, nici cu bani peşin, nici pe veresie şi nici ca o filotimie din partea lor. PAS, L. I 60. Mănîncă pe datorie, bea pe veresie. CARAGIAI/E, T. n 5. YÎRGĂ, verge, s. f. Bară de lemn sau de metal, aşezată perpendicular pe catargul corăbiei şi folosită la susţinerea pînzelor. Filoftei tmbrăţişă cu privirea scindurile din fundul bărcii, catargul, verga. BUMTTRTU, p. F. 13. Lipiţi cu burta de vergă, se ¡munceau cătind să se arunce unul pe altul jos, (ti prăpastia deschisă sub ei. bart, e. 273. • VERGEĂ, vergele, s. f. 1, Vargă, nuia de lemn. Soldatul care nu se 'supunea ori nu executa o poruncă era bătut cu vergele pină la moarte, camil PETRESCU, O. ii 566. Am o vergea groasă care luminează-n casă (Luminarea). sbiera, P. 322. Face fata podişor, împletit din vergele subţiri, şi îl pune subt căpătîi. şez. xiii 99. + Fiecare dintre beţişoarele care se pun între firele urzelii, pe măsură ce aceasta se înveleşte pe sulul războiului de ţesut, pentru a separa şi a întinde firele; fuscel. Colo, lîngă fereastră, stau stativele puse, Pe sul şi pe vergele sînt firele aduse, beldiceanu, p. 68. 2. Fiecare dintre stinghiile fixate (cruciş) la cerce-velele ferestrelor; gratie. Prin vergelele încrucişate ale ferestrelor, vederea se întindea peste toată lăţimea rîtilui. ododescu, S. I 139. + Bară de metal (flexibilă) avînd diferite întrebuinţări. Nişte vergele lungi de alamă împodobeau pereţii aşteptind picturile, bassarabescu, S. N. ISO. + Vargă metalică cu care în trecut se curăţa şi se încărca puşca. Pe tine te lăsasem acasă ştergîndu-fi puşca: ştii că ruginise încărcătura înăuntru şi te apucaseşi s-o sco/i cu vergeaua, caragiale, T. ii 40. VERGEL, vergeluri, s. n. 1. Beţişor de care se leagă, în mănunchiuri, firele urzelii pe sulul războiului de ţesut. [Pe sul] se leagă cite 10-15 fire de o nuielufă, numită vergel. PAMFILE, I. C. 265. 2. Petrecere care se face la ţară în seara de crăciun sau de anul nou, cu care prilej cei prezenţi încearcă să afle, prin mijloace magice, soarta lor cu ajutorul unor beţişrare. Vergelul ţăranului, cel puţin la urechea mea cam rustică, sună mult mai dulce decît revelionul franţuzesc al oraşului. hogaş, dr. ii 190. VERGELĂ, vergelez, vb. I. T r a n z. A fixa leaţuri pe pereţii caselor de lemn (pentru a putea apoi tencui cu lut). YERGELĂT, -A, vergelaţi, -te, adj. (Despre construcţii de lemn) Cu vergele sau cu leaţuri bătute pe suprafaţa pereţilor. Cele mai multe case au poduri vergelate şi cu sufituri. pampilK, i. c. 444. VERGELATOR, vergelatori, s. m. Flăcău care rosteşte o urare cu prilejul vergelului (2). Vergelatorul începe a toca cu ramurile verzi pe marginea vasului, recitind o urare care. . . se referă la viaţa agricolă, la sfirşitul anului vechi şi la începutul celui nou. hogaş, dr. ii 191. vergelOşă, vergeluşe, s. f. Vergeluţă. yergelCţă, vergeluţe, s. f. Diminutiv al lui v e r-g e a. Celalt îl mină dindărăpt cu o vergeluţă. marian, î. 208. YERGÎN, -Ă adj. v. virgin. VERGINĂL, -Ă adj. v. virglnnl. VÎRGUR, -Ă, verguri, -e, adj. (învechit) Virgin ; pur, neprihănit. Nimenea nu poate să se laude că are inimă ■ curată şi vergură. La TDRG. VÎRGURĂ, vergure, s. f. (învechit) Fecioară. De mă poate scăpa ceva pe lume, este numai dragostea ta, vergură divină şi senină, ai.ecsandri, T. 1009. VERGURÎE, vergurii, s. f. (învechit) Feciorie, castitate. Acest sovon se leagă după cununie pe după grumazul miresei în semnul verguriei. marian, nu. 440. YERÎC, ■verici, s. m. (Mai ales la vocativ) Diminutiv al lui văr. Eu sînt de părere, vericilor.. . să o luăm mai bine din loc, care pe unde poate. PAS, I-. I 18. Crezi tu, măi vericule, că nu m-a usturat la ficaţi? G. M. zamfirescu, SF. m. n. ii 243. Se întoarse, cînd ce să vezi? Unde venea, măre vericule, asupra lui năbădăioasa de-scorpie, ispirescu, l. 138. VERICf: pron. nehot. (învechit şi arhaizant) price. Nu verice afirmaţiune a unui contemporan este un adevăr istoric, camii, PETRESCU, o. îl 416. Ne-am luat sarcina de a veghea... şi vesti pre toţi de verice pericol •ne-ar ameninfa. odobescu, S. iii 361. — Pronunţat cu «i» consonantic (ca şi în cuvîntul « orice »). VERIOEĂ, vericele, s. f. (Regional) Verişoară. la-fi, mireasă, ziua bună... De la strat de floricele şi neamuri şi vericele. marian, nu. 299. VERKÎXD adv. Oricînd. Craiul Albert le dete libertatea de a se strămuta in orice loc şi vericind le va place. bXlcescu, o. n 210. — Pronunţat cu «i t consonantic (ca şi în cuvîntul « oricînd »). VERIDIC, -Ă, veridici, -e, adj. Care este conform cu adevărul; care înfăţişează realitatea ; adevărat, real. Să-ţi povestesc o mică întîmplare absolut veridică, caragiale, O. vil 295. <ţ> (Adverbial) Manolachi spune veridic lucruri pe care le-a văzut cu ochii săi. iorGA, i,. ii 102. VERIDICITATE — 646 — VERMIFUG VERIDICITATE s. f. (Rar) Caracterul, însuşirea a ceea ce este veridic. Nenumărate opere ale ltii Grigorescu îmbină intr-un tot armonios frumuseţea oamenilor cu minunatele peisagii subcarpatice sau ale Bărăganului scăldat in soare, in scene ... pline de firesc şi veridicitate, contemporanul, s. H, 1954, nr. 379, 3/5. VERÎF s. n..(Numai în Ioc. a d v., în legătură cu felul de a aşeza, a îndoi, a croi o stofă) în TCl'iî = în diagonală, pieziş. VERIFICA, verific, vb. I. T r a n z. 1. A controla, a examina pentru a constata dacă corespunde adevărului, realităţii sau anumitor date ; a proba exactitatea. Tu ai făcut dosarele. Tu ai ales foiţele, tu le-ai verificat, baranga, I. 211. Deschideam abecedarul şi-mi verificam descoperirea. SADOVEANU, E. 113. Trebuie să verifice faptele, să aibă o explicare, să se lumineze, bart, E. 215. ¿y Refl. pas. Adevăraţii prieteni se cunosc la nevoie, dar se verifică la bucurie, baranga, i. 161. 2. A cerceta activitatea cuiva, pentru a vedea în ce măsură corespunde funcţiei sau calităţii pe care o deţine. VERIFICARE, verificări, s. f. Acţiunea de a verifica şi rezultatul ei. 1. Examinare, supunere la control, probare a exacti- tăţii. Cind se va face verificarea titlurilor, cum vom proba un venit de 400 galbeni? ALECSANDRI, T. 1736. / 2. Analizare a activităţii unei persoane pentru a constata dacă ea corespunde sarcinii sau calităţii pe caro o are. VERIFICAT, -Ă, verificaţi, -te, adj. Supus unei cercetări, unui control, unei probe. + (Despre oameni) Cu experienţă, încercat; p. e x t. capabil. VERIFICATOR, -OARE, verificatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care verifică ceva (din punct de vedere contabil). Ajunsesem acum verificator de conturi de gestiune. galaction, o. i 24. VERI G Ar, verigari, s. m. Arbust cu ramurile terminate prin cîte un spin, cu flori mici galbene-verzui,' cu fructele cărnoase, negre, care închid cîte doi, trei sîmburi tari (fructele şi rădăcina se întrebuinţează în medicină pentru proprietăţile lor purgative) (Rhamnus cathartica). VERIGAŞ, -A, verigaşi, -e, s. m. şi f. (învechit) Codoş; mijlocitor. VF.RÎGĂ, verigi, s. f. 1. Fiecare dintre inelele care alcătuiesc un lanţ; za. Dacă se rupe o verigă, tot lanţul se desface. F i g. Element de legătură ; p. e x t. parte componentă, sector al unui ansamblu. Partidul Muncitoresc Romin duce o politică de întărire a statului, de întărire a tuturor verigilor sale, de întărire a capacităţii sale de apărare, lupta DE clasX, 1953, nr. 3-4, 33. El trebuie să fie veriga dintre marea negustorime fi boierii fruntaşi ai ţării. CAM1L PETRESCU, O. II 395. 2. Inel de metal (avînd numeroase întrebuinţări). Constată că la uşa lui. .. lacătul era pus la amîndouă verigele. C. PETRESCU, c. V. 42. Ghiţă are o verigă de tîrmă, pe care sînt înşirate semnele turmelor. SLAVICI, o. I 152. Un grindei de stejar stă prins în zid de amîndouă laturile, iar in mijloc este o verigă ruginită de care se anina ştreangul, negrdzzi, s. I 311. 8. (Popular) Verighetă. In tăcere, puse-o verigă în degetul Mibci, alta-n degetul lui Albert şi-i binecuvîntă. VLAHCŢi, o. A. III 54. Am o rîză de verigă Ş-o drăguţă-n Şeica-Mică. jaRnîk-bîrseaxu, d. 363. 4. (Regional) Fiecare dintre inelele care formează toracele albinei. o. (Regional) Braţ de apă care împrejmuieşte un ostrov. Citeodată ostrovul se alipeşte de mal, făctnd parte din el, iar braţul persistă ca un braţ lateral al Dunării care trece prin luncă, numit o verigă. AXTIPA, p. 192. VERIGEA, verigele, s. f. Veriguţă. Dară darul ce-mi era ?. . . Verigele, de inele, De la dalbe feciorele. PlSCU-LESCU, L. P. 64. VERIGÉL, verigei, s. m. Plantă parazită lipsită de clorofilă, cu frunzele reduse Ia nişte solzi mici, cu flori galbenc-roşietice, situate în vîrful tulpinii; creşte pe rădăcinile unor plante (Orobanche caryrphyllaceae). VERIGHÉTÁ, verighete, s. f. Inel de metal (preţios) care se poartă pe deget ca simbol al legăturii dintre logodnici sau soţi. îşi scoase verigheta din deget şi o pusi pe birou. C. PETRESCU, î. n 119. YERIGtJŢÂ, veriguţe, s. f. Diminutiv al lui verigă. La ferestre spinzurau nişte perdele.. . aninate în nişte veriguţe cc se înşirau pe o vargă de fier. gane, n. n 160. VERÍN s. n. v. venin. VERÍSM s. n. Curent artistic care urmăreşte să reprezinte realitatea. V. realism. VERÍST, -A, verişti, -ste, adj. (Despre literatură) Care are caracterele verismului; (despre persoane) care aderă la verism, care susţine verismul. Prima declaraţie de principii veriste a literaturii noastre: o arta stă tocmai în alegerea adevărului». vianu, a. p. 185. VERIŞĂNĂ, verişane, s. f. (Familiar) Verişoarâ. — Variantă: văruşâna s. f. VERIŞCAN, -A, verişcani, -e, s. m. şi f. (Familiar, mai ales la vocativ, m.) Văr (2). Pre legea mea. . . nu înţeleg nimica, verişcane. delavrancea, o. ii 263 . Bună ziua, verişcane. Ian spune-mi, mă rog, n-ai flămînzît aict de ieri? SBIERA, P. 285., Aşa o fi, verişcane; dară mit-pare că tot nu-mi vine a crede, ispirescu, l. 257. VERIŞ0R, -OARĂ, verişori, -oare, s. m. şi f. Diminutiv al lui văr. Ce faci aşa feţe, verişoară? GALACTION, o. I 70. Cu un números contingent de nepoţi şi nepoate, de veri şi verişoare, de fini şi fine, era posedată de un tiranic demon matrimonial. C. PETRESCU, c. v. 177. Să nu ne lăsăm pină n-om dobîndi o verişoară. DELAVRANCEA, 0. îl 347. VERIŞORÎCĂ s. f. (Familiar, rar) Diminutiv al lut verişoară. Stăi, verişorică, că eu sînt... Leonil. verişorul matale cel drăgălaş. ALECSANDRI, T. I 38. veritabil, -A, veritabili, -e, adj. Adevărat, real. autentic. Echipele de muncitori. .. sînt dovada unei veritabile hărnicii, saiua, u.u.s.s, 54. ' VERITATE, verităţi, s. f. (Rar) Adevăr. Sînt minciuni factice, dar verităţi ideale. HASDEU, i. v. 118. VERMIAL, -A, vermiali, -e, adj. (Rar) Care se referâ la viermii de mătase, al viermilor de mătase. De cind s-au bolnăvit în Europa viermii de mătase, s-a dat o lovitură teribilă industriei vermiale a femeilor noastre. 1. TOXESCU, m. 374. — Pronunţat: -mi-al. VERMICÍD, -A, vermicizi, -de, adj. Care omoari viermii. + (Substantivat, n.) Substanţă folosită pentru distrugerea viermilor dăunători. VERMICULAR, -A, vermiculari, -e, adj. Vermiform Apendice vermicular. VERMIFÓRM, -A, vermiformi, -e, adj. Care are formo (şi mişcarea) caracteristică viermilor. Mişcări in formó de valuri sau vermiforme, ale pereţilor intestinali, anatomia 104. VERMIFÚG, -A, vermifugi, -e, adj. (Despre preparate farmaceutice, adesea substantivat, n.) (Preparat) cart se foloseşte împotriva viermilor intestinali. VERMINĂ — 647 — VERSIUNE VERMÎNA s. £. (Cu sens colectiv) Insecte parazite (purici, păduchi) care trăiesc pe corpul oamenilor şi al unor animale, favorizate de lipsa de curăţenie. Frica de a se umplea de vermină. I. ionescu, M. 476. + F i g. (Cu sens colectiv) Indivizi periculoşi societăţii. Şi dea-tupra acestei verminei sociale... se etalează marele bazar de forme goale şi pompoase. vr.AHUŢA, la cade. + (Rar) Furnicar (de oameni). îi întorsese, spatele, îşi făcuse loc cu coatele prin vermina peroanelor, trecuse pe sub podul de fier de la scăricică, fugind printre linii şi ieşise în toseaua Basarab. G. M. Zamfirescu, m. d. II 191. VERMORÎL, vermorele, s. n. Aparat portativ, cu ijutorul căruia se; pulverizează o soluţie .specială pentru i distruge, prin stropire, paraziţii pomilor şi ai viţei Jc vie. VERM13T, vermuturi, s. n. Băutură alcoolică preparată din vin, în care s-au pus la macerat diferite, sub- (Substantivat) Spectacolul pe care îl oferă din depărtare e un amestec de măreţie şi neverosimil. BOGZA, C. O. 160. VEROSIMILITATE s. f. (Rar) Faptul de a fi vero-limil, caracterul a ceea ce este verosimil. Făcînd aşa, toată intriga [dramei « Năpasta »] ar fi ciştigat in vero-limilitate. gherea, st. cr. n 262. VERS1 s. n. v. viers. VERS2, versuri, s. n. Fiecare dintre rîndurile unei poezii, alcătuit dintr-un şir de cuvinte cu un număr determinat de silabe, ordonate în unităţi ritmice şi (de obicei) rimînd într-o anumită ordine; p. ext. (la pl.) poezie. V. s t i h. Versurile * In grădină * şi mai ales « Fantasii * sînt unice în literatura romînească. SADOVEANU, E. 173. E uşor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune. EMINESCU, O. I 226. Scrie frumos romîneşte în proză şi in versuri. RUSSO, S. 52. ■$* Vers alexandrin v. alexandrin. Versuri albe = poezie compusă din versuri care nu rimează între ele. Versuri libere v. liber3 (8). VERSANT, versante, s. n. Fiecare dintre cele două coaste ale unui munte sau ale unui deal. Mehedinţul se ţine geograficeşte de munţii Banatului şi le formează versantul oriental. I. ionescu, M. 47. + Fiecare dintre suprafeţele înclinate ale unui acoperiş. — Pl. şi: (m.) versanţi (probi,. GEOGR. i 98). VERSAT, -A, versaţi, -te, adj. Priceput, competent, experimentat, iscusit (mai ales în probleme practice). Tina Diaconu a adus elogiile de gospodină versată babei Maranda. C. PETRESCU, A. 292. Era un om versat in juris-pmdenţă. NEGRUZZI, s. I 333. Tăutul era versat în serurile politice a vremii. RUSSO, S. 121. VERSATÎL, -A, versatili, -e, adj. (Livresc, despre persoane) Care îşi schimbă uşor părerile sau atitudinile; lipsit de fermitate, nestatornic. Vlad Boţulescu de Mă-lăieşti. ■ . acest personagiu versatil, cu existenţa curioasă, e un adevărat cărturar. IORGA, I,. I 506. VERSÎT, versete, s. n. Fiecare dintre paragrafele (de obicei numerotate) în care sînt împărţite unele texte (mai ales cele religioase) şi care au în general un sens de sine stătător; stih. Cu acelaşi verset sculptat în granitul rece. . . mormintele, ca nişte file risipite dintr-o carte uriaşă, sclipeau printre ierburile presărate cu flori, anghei,, PR. 136. Rostea cu glas fanatic verseturi din coran. ALEC-Sandri, P. iii 345. <0” F i g. în văzduh tremurau versetele ciocîrliilor. SADOVEANU, o. I 45. VERSIFICA, versific, vb. I. 1. T r a n z. A transpune (un text) în versuri. 2. I n t r a n z. (Rar) A face, a scrie versuri. VERSIFICARE, versificări, s. f. Acţiunea de a v e r-sifica şi rezultatul ei; meşteşugul de a scrie versuri. Cea mai profundă cunoaştere a versificării şi poeticii nu poate face pe un poet. GHEREA, ST. CR. III 141. VERSIFICAT, -A, versificaţi, -te, adj. _ Scris (sau transpus) în versuri. Alcătui o întinsă cronică versificată, întovărăşită de sfaturi. IORGA, X,. I 28. 1 VERSIFICATOR, -OARE, versificatori, -oare, s. m. şi f. Cel care face versuri; (în special) cel care scrie versuri cu uşurinţă, dar este lipsit de darul poetic. VERSIFICAŢIE, versificaţii, s. f. Arta de a scrie versuri, alcătuirea versurilor ; p. e x t. poezie. La începuturile poeziei noastre, cînd meşteşugul versificaţiei era încă plăpind, Negruzzi a izbutit să dea totuşi tălmăciri ale Baladelor, care-i fac cinste. sadoveanu, e. 225. — Variantă: (învechit) vcrsilicaţltine (macedonski, o. rv 32) s. f. VERSIFICAŢIT5NE s. f. v. versllicaţic. VERSIUNE, versiuni, s. f. 1. Traducere a unei opere literare sau ştiinţifice dintr-o limbă în alta. Mare parte manualelor de şcoală, prezentate lumii romineşti de atunci drept originale, au fost dovedite versiuni fidele ale unor opere străine. SADOVEANU, K. 164. + (în opoziţie cu retroversiune) Exerciţiu (practicat în şcoli) de transpunere a unui text dintr-o limbă străină (în special clasică) în cea maternă. Versiune latină. VERSO — 648 — VERZUI 2. Variantă a unui text sau a unei traduceri. Ureche a cunoscut-■■ din letopiseţul oficial o versiune cu mult mai completă decit toate cele ce s-au transmis.. . pină la noi. IORGA, L. n 550. 3. Variantă sub care este înfăţişată o întîmplare, un fapt. Versiunea asta imi displace profund. IBRĂII.EANU, A. 43. O versiune spune că [Parizina] s-a călugărit. MACEDONSKt, O. I 255. 4. (Med.) Deplasare a fătului în uter. VfiRSO s. n. invar. (în opoziţie cu rect o) Faţa a doua a unei coli de hîrtie sau a unei foi scrise sau tipărite ; dosul paginii. VÎRSTA, verste, s. f. Unitate de măsură pentru distanţe, folosită altădată în Rusia (uneori şi la noi), egală cu 1,067 km. Piaţa se întinde ovală ■. . într-o cerconferinţă de trei verste, negruzzi, s. I 36. VERSUlT, -Ă, versuiţi, -te, adj. (învechit) Scris în versuri. Asachi a scos ¡i fabule, intitulate « Fabule ver-suite ». La Tdrg. VF.RSUITOR, versuitori, s. m. (învechit) Persoană care face versuri; poet, stihuitor. Dacă versuitorul anottim îşi atingea ţinta, poporul tot adopta, recunoştea, răspîndea cîntarea. iorga, l. ii 461. VERSURÎX, versurele, s. n. (Mai ales la pl:) Diminutiv al lui v e r s. Dacă numele i-a fost tipărit la coada vreunor versurele ■ ■ . ferice de el. NEGRUZZI, s. I 69. Dalbe păsărele Cinta-n versurele. TEODORESCU, P. p. 422. VERŞOC, verşoce, s. ri. (învechit) Măsură mică de lungime, egală cu un palmac. Acest vas are o înălţime de 5l/4 verşoce. odobescu, s. n 190. VERTEBRAL, -A, vertebrali, -e, adj. Referitor la vertebre, de vertebre. Tuberculoză vertebrală. Coloană vertebrală v. coloană (!)• VERTETRAT, -A, vertebraţi,"-te, adj. Care are vertebre. Cîinele este un animal vertebrat, -f- (Substantivat, f. pl.) Subîncrengătură de vieţuitoare din regnul animal, cu schelet osos sau cartilaginos, a cărui parte principală este coloana vertebrală; (la sg.) animal din această subîncrengătură. Scheletul omului are, în general, aceeaşi structură ca ţi scheletul altor vertebrate. ANATOMIA 139. VERTÎIRĂ, vertebre, s. f. Fiecare dintre oasele, în formă de inel, care formează coloana vertebrală la om şi la animalele vertebrate şi prin care trece măduva spinării. Baza scheletului este coloana vertebrală, compusă din 33-34 vertebre, anatomia 140. vertical, -A, verticali, -e, adj. ( Geom.; în opoziţie cu orizontal) Care este perpendicular pe suprafaţa unei ape liniştite sau pe un plan orizontal; care are direcţia căderii corpurilor; (sens curent) drept (în sus). [Bolnava] nu se poate susţine singură în poziţie verticală. rARHON, o. A. I 268. Stau lipite de peretele muntelui lespezile verticale ale fîntinii. BOGZA, C. o. 318. Ploaia cade verticală din cerescul alambic. Topîrceanu, p. 78. - Plan vertical=a) (Geom.) plan care conţine o verticală ; b) (As-tron.) plan care trece prin verticala locului. 4- (Substantivat, f.) Linie dreaptă care cade perpendicular pe un plan orizontal; direcţia urmată de această linie. Verticala este o dreaptă perpendiculară pe planul orizontal de proiecţie. GEOMETRIA S. 51. <‘> (Astron.) Verticala locidui = linie dreaptă care trece prin centrul pămîntului şi printr-un anumit punct de pe suprafaţa lui. Care vine sau cade drept în jos (de la înălţime). Căută o poziţie mai comodă, apărindu-se de lumina verticală a becului. C. PETRESCU, c. V. 8. VERTICÎL, verticile, s. n. Fel de aşezare a florilor, a frunzelor sau a ramurilor, grupate în jurul unui singur punct al tulpinii. VERTIGINOS, -OĂSĂ, vertîgînoşi, -oase, adj. Care se produce, se mişcă, se succedă foarte repede. Mihai se sili să asculte această vertiginoasă. . . disertaţie de geografie. c. petrescu, î. I 7. In industriile celelalte s-a înaintat cu paşi vertiginoşi. sahia, u.R.s.s. 94. E un moment de repaus binefăcător in mijlocul vertiginoasei călătorii. CARAGIALE, o. III 251. <0> (Adverbial) Un expres taie bezna vertiginos. C. PETRESCU, S. 59. V.ertiginos i s-a depănat prin minte tot romanul ."popa, v. 229. VERUÎ vb. IV v. Vărui1. VÎiRVA s. f. Belşug de expresii şi de idei redate cu însufleţire şi mobilitate (v. v o 1 u b i 1 i t a t e) ; dispoziţie sufletească favorabilă veseliei, avîritului. Frumuseţea,^ şi hazul anecdotelor şi episoadelor din viaţa de pescar a autorului, povestite cu o vervă seînteietoare. BRĂTKSCU-voiîteşti, r. 52. Vezi să nu-ţi uiţi verva şi talentul la Bucureşti. .bassarabescu, s. N. 171. E-un tărăboi ameţitor de glasuri Şi vinul vechi dă vervă tuturora, anghel-iosif, C. M. I 16. El simte în sală un curent simpatic, care-i aţîţă verva. vi.ahuţX, o. a. iii 65. <> Expr. A fi în (sau cu) vervă = a fi însufleţit, volubil, avîntat. Deputatul era, fireşte, in vervă şi într-adevăr era amuzant. CAMII, petrescu, u. N. 26. In seara aceea Scarlat a fost mai cu vervă decît orieînd. c. petrescu, î. n 67. VERVfiNÂ, vervene, s. f. (Bot.) Verbină. O batistă înmuiată în triplu extract de vervenă. caragiaxe, la cade. VfiRVER, ververe, s. n. (Regional) Clanţă, clampă, ivăr. VERZALA, verzale, adj. f. (Despre litere tipografice, mai ales la pl., adesea substantivat) (Literă) majusculă. verzAciCne, verzăciuni, s. f. (Popular, mai ales la pl.) Verzătură. Verzăciunile.. . produc totdeauna friguri. ŞEZ. i 81. verzătîjrA, verzături, s. f.' (Familiar, mai ales' la pl.) Fructe necoapte, verzi. verzîl, -eA, verzei, -ele, adj. (în poezia populară) Verzişor2. Nişte păsărele Cîntă viersurele Pe ramuri verzele. MAT. FOI.K. 140. VERZlŞ s. n. (Rar) Vegetâţie, frunziş, verdeaţă. Te plimbai.. . privind cînd în jos la lutul pămîntului, cind împrejur la verzişul copacilor, gane, n. iii 143. [Munţii] de verziş se despoiau, Cu nori negri se-nvăleau. AtEC-sandri, P. I 107. verzişoArA, verzişoare, s. f. 1. Diminutiv al lui varză. 2. (Iht.) Boiştean. VERZIŞOR1, verzişori, s. m. (învechit) Ostaş (cu uniformă de culoare verde) din cavaleria Ţării Romîneşti. Veneau roşiorii şi verzişorii călări, despărţiţi in căpitănii, fiecare cu steagul ei, purtînd mintene roşii şi verzi. ODOBESCU, s. I 73. VERZIŞOR2, -OARĂ, verzişori, -oare, adj. Diminutiv al lui verde. Papuci verzişori, Pe la toc" cu flori. teodorescu, P. P. 79. Să sădim un mîndru măr, Nâltişor şi verzişor. jarnîk-bîrseanu, d. 82. VERZlU, -IE, verzii, adj. Verzui. Bălţile Bahluiului răsfrîngeau. . . acelaşi cer verziu de toamnă. SADOVEANU, z. c. 72. Pardesiul d-sale... bătea in floarea verzie a untdelemnului de măsline grecesc. HOGAŞ, M. N. 46. (Poetic) Primăvara cea verzie, Cu cosiţa-i aurie, Mi-a sosit voios în ţeară. axecsandri, p. i 234. VERZUI1, verzuiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Neobişnuit) A avea o culoare verde, a se distinge printr-un colorit verde. In grădiniţa cu potecile curate, straturile de iarbă VERZUI — 649 — VESTE tinără verzuiau ca nişte covoraşe de catifea întinse la soare. REBREANU, R. II 299. VER'/.tjl2, -IE, •verzui, adj. Care bate în verde. Avea in ladă o redingotă verzuie. PAS, z. i 197. Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac. . . Colbul ridicat ' din carte-ţi l-o sufla din ochelari, eminescu, o. i 134. Să-ţi dau şalvarii mei. Verzui ca foaia de tei, De nu trece glonţ prin ci. TEODORESCU, p. P. 501. VERZURÎU, -IE, verzurii, adj. (Rar) Verzui. Muşcelele acoperite de-o poşghiţă verzurie abureau un fum ce se-nălţa alene, delavrancea, s. 51. Cea d-a doua bolboşea ochii săi verzurii, scăpărind scintei. id. ib. 92. VJ&SEL, -Ă, veseli, -e, adj.-1. Care este bine dispus; cu voie bună, voios. Un copil... se invirtea in jurul lui cînd încoace, cînd încolo, vesel ca un fluture alb lîngă un pom bătrin. rebreanu, R. I 126. Lume veselă ca astăzi N-am mai pomenit de mult. iosif, patr. 38. (Prin metonimie) Traiul lumii. . . Cine vor, aceia lese-l, Dară sufletul mi-i vesel, Tinereţea luminată. EMINESCU, o. i 102. <$> (Rar, despre animale) Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiţi ce sînt / coşbuc, P. I 264. [Porumbeii] apă veseli c-or gusta. TEODORESCU, p. p. 39. F i g. Drumul urcă intii anevo- ie. . . pe urmă însă înaintează vesel, neted, rebreanu, i. 9. 2. Care exprimă voie bună, voioşie, bună dispoziţie. Glasuri vesele răsună, Zic vioare, — urlă vîntul. iosif, patr. 27. (Adverbial) Un cucoş ■ . . bătu din aripi şi trîmbiţă vesel in lumina aurie, sadoveanu, o. i 344. Fata vesel ii zimbeşte. CREANGĂ, p. 275. 3. Care aduce veselie, care înveseleşte ; desfătător, plăcut. Mic şi vesel: colo-n fund, Uite-l verde şi rotund Nucul din grădină, coşbuc, r. i 261. Deodată perdeaua de codru se dă la o parte: căsuţe vesele se ivesc pe podişul din dreapta. vi.ahuţă, o. a. ii 165. (Adverbial)/« pădure se făcuse iar linişte, şi soarele lumina vesel, sadoveanu, o. vii 38. Un haiduc trecea prin crîng Singur-singtirel cu dorul, Pă- — sările ciripeau, Vesel murmura izvorul. IOSIF, v. 113. 4. Care se face, se petrece cu voie bună, cu voioşie; plin de veselie. Dar azi vă dau o veselă agapă. TOPÎRCEANU, s. A. 3. Trei fecioare. . . în veselă horă uşoare sălta. ALEC-Sandri, r. i 190. Am petrecut două săptămîni vesele. negruzzi, S. I 68. VESELA s. f. (Cu sens colectiv) Totalitatea vaselor folosite Ia masă; văsărie. VESELI, veselesc, vb. IV. Intranz. şi refl. A deveni vesel, a petrece (bînd şi mîncînd), a se desfăta. V. înveseli. Să ne veselim singuri, sadoveanu, d. p. 152. Mîncafi, beţi şi vă veseliţi, creangă, p. 232. El tot bea şi veseleşte, Din pahar nu mai găteşte, şez. l 148. Min-dră masă-şi întindea Şi toi bea şi veselea. AI.ECSANDRI, p. p. 72. <0> F i g. Am avut un fecioraş; El cum ochii deschidea, Ziua că se veselea. iîKI/diceanu, p. 93. + T r a n z. A face (pe cineva) să fie vesel, voios; a produce (cuiva) bună dispoziţie; a distra, a înveseli. Am plecat din casa părintească ca să fac o faptă care să veselească pe tata. ispirescu, I,. 299. Risn-ţi lumea veseleşte, jarnîk-bîr-seanu, d. 15. VESELÎE, (rar) veselii, s. f. 1. Stare de bună dispoziţie, de voie bună (v. voioşie, bucurie); manifestare care dovedeşte bună dispoziţie. Otilia fu de o veselie nebună. cAmnescu, E. o. I 87. Cu voi vin florile-n cîmpie Şi nopţile cu poezie Şi vînturi line, calde ploi, Şi veselie. coşbuc, P. I 91. Cînta de veselie de răsuna castelul tatălui ei. EMINESCU, n. 17. Am asistat prin vis la acea serbare care consacră 20 de ani de existenţă a societăţii voastre şi am auzit glumele, veseliile,, toasturile nenumărate, ai.f.c-Sandri, s. 138. Loc. a d v. (învechit şi popular) îu veselie = cu bună dispoziţie, cu voioşie, vesel. Pleca în veselie Pe frumoasa lui moşie, alecsandri, p. p. 166. 2. (Concretizat) Persoană sau obiect care înveseleşte, care bucură. Anton Pann, Năitescu şi Chiosea-fiul erau veselia grădinilor lui Deşliu, lui Pană Breslea. ghica, s. a. 67. 3. Petrecere (cu mîncare şi băutură); ospăţ, chef. în odaia cea mare veselia se încinsese iar. . . Lăutarii, aţiţaţi de logofăt, iîntau de zor. camil petrescu, o. i 111. Trei rinduri de pahare in şir se serviră.. . Veselia creştea ca o furtună. MIRONESCU, S. A. 110. A ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, creangă, p. 102. veseliOr, -oără, veseliori, -oare, adj. Diminutival lui vesel. A vîndut cirezi de boi Şi trage-n gazdă la noi; îmi vine cam veselior, C-astăzi a fost vînzător. TEODORESCU, P. P. 545. VESELÎRE, veseliri, s. f. Acţiunea de a (s e) v c s e 1 i şi rezultatul ei. V. înveselire. VESELÎT,.*Ă, veseliţi, -te, adj. Vesel, înveselit. Veselit nevoie mare îţi trage cizmele-n picioare. deşliu, m. 15. veselitOr, -oAre, veselitori, -oare, adj. (învechit) Care înveseleşte, care poate provoca veselie ; înveselitor. într-o zi veselitoare Voi, plăcute surioare, De la rai v-aţi coborît. ALECSANDRI, p. iii 172. vesîlnic, -A, veselnici, -e, adj. (Regional) Predispus la veselie, chefliu. Pe lingă că era veselnic, chefliu. . . prinsese gustul de băutură. La cade. VESELOS, -OASA, veseloşi, -oase, adj. Vesel. Fii tu veseloasă, Căci tu eşti mireasă, coşbuc, p.' ii 144. Nora-i vine veseloasă. sevastos, N. 210. S-a-ntumat bucuros, veselos C-a ieşit griul frumos. Teodorescu, p. p. 149. •<> (Adverbial) Şi-mi vine să-mi înalţ fruntea şi s-o scutur veselos. coşbuc, p. ii 141. VEŞMÎNT s. n. v. veşmînt. vespasiAkA, vespasiene, s. f. (Rar) Closet public. Paravanul de fier al unei vespasiene. camii, petrescu, f. v. 15. > VEST s. n. (în opoziţie cu est) Unul dintre cele patru puncte cardinale, partea unde apune soarele ; apus. VESTALĂ., vestale, s. f. (La romani) Preoteasă care întreţinea focul sacru în templul zeiţei Vesta. Se înşiră ţe dinaintea mea. . . Roma veche întreagă, Pontifeci, apoi şi vestale, macedonski, o. i 14. Credeam că mă aflu in timpurile antice şi că văd două vestale, bolintineanu , o. 354. + (Azi livresc) Femeie virtuoasă. y, YfiSTĂ, veste, s. f. Veşmînt scurt pînă în talie, de obicei fără mîneci şi fără guler, purtat de bărbaţi sub haină (v. jiletcă); veşmînt asemănător , cu acesta, purtat de femei peste bluză. Omul se căută în buzunarele vestei negre care-i sugruma burta, dumitriu, b. f. 49. Mai căută in buzunarul vestei. Mai descoperi cîteva hlrtii de cinci sute. c. petrescu, a. 389. Vezi-.să nu-mi uiţi prosopul şi vesta albă. bassauabescu, v. 41. YJfiSTE, veşti, s. f. 1. Fapt, întîmplare, noutate care se aduce la cunoştinţa cuiva; ştire, informaţie. Mi-a comunicat veste bună despre prietinul meu. sadoveanu, n. f. 139. Vestea că direcţia refuză să pună lui Bozan piciorul s-a întins vertiginos in uzină, sahia, n. 35. Citind aceste veşti, împăratul a rămas dus pe ginduri. caragiale, o. iii 89. (Personificat) Vestea alergase ca focul din prag în prag. sadoveanu, o. vii 79. <£■ L o c. a d v. Fără (de) veste = subit, deodată, pe neaşteptate. Convoiul, fără veste, A pornit încet la vale. topîrceanu, b. 20. La urma urmelor, unde nu-i dă şi Trăsnea, cel uricios, un pupoi fără veste. creangă, a. 98. Pomindu-mă a-ţi vorbi despre vinătoare, mă văz fără veste pribegind pe răzoarele literaturii. ODO-bescu, s. iii 12. <0* E x p r. A da de veste =a aduce la cunoş -tinţă, a duce vestea, a înştiinţa, a vesti. Da Manea şi cu Ne-culai unde-s?—I-am trimis pe drum înainte, să ni dea de veste cînd o auzi ceva. bujor, s. 152. A prinde de veste (sau, VESTEJI — 650 — VESTIT învechit, a lua veste) = a afla. Să nu cumva să te răsufli cuiva, ca să prindă el de veste. CREANGĂ, P. 29. Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste. EMINESCU, o. I 147. Luind veste de venirea sa - .. îi ieşi spre intimpinare. gorjan, H. i 2. (Transilv.) A lua de V(ÎSte = a observa, a remarca, a vedea. Cimpoieru-i ia de veste. Stă o. clipă, hodineşte. Schimbă hora-n citit de jale. GOGA, p. 101. Ce (mai) veste? = ce e nou? ce noutăţi ştii? Noroc bun, tînăr voinici Ce veste, de unde vii? alecsandri, p. p. 21. Ce veste, frumoasa mea doamnă? negruzzi, s. i 145. (în legătură cu p o v e s t e) Aminteri, ce mai veste-poveste pe la Jv. ? CARAGIALE, O. VII 178. 2. (Mai ales în construcţie cu verbele c a merge », (în legătură cu poveste) A rămas veste şi poveste • A b s o 1. Cînd văzură ei una ca aceasta ... fuga la boieri de-i vestiră. CREANGĂ, P. 159. <)> Refl. pas. îndată vestindu-se fapta, a venit maica acelui flăcău plutaş, una Aniţa. sadoveanu, o. viii 247. <£• Refl. i m p e r s. Se vestise la mare depărtare că nohaii au trecut Nistrul după războiul Tomşei. sadoveanu, o. vii 77. Ce-ar zice Roma-ntreagă, cind s-ar vesti prin ea Că o copilă, sclavă, ocupă mintea mea ? ALECSANDRI, T. II 208. Intranz. Aleargă şi vesteşte împăratului despre cele întîmplate. creangă, o. A. 254. 2. A anunţa fapte care urmează să se producă; a da de veste. Un cîine se însărcină să-mi vestească sosirea. . ■ sculîndu-se iute de unde stătea. HOGAŞ, M. N. 65. Copoii vestesc apropierea vînatului. odobescu, s. ni 42. -f A Bunavestire — numele unei sărbători religioase creştine, care se prăznuieşte la 2î martie. + Semn, indiciu. Vestiri ciudate şi perfide alt bătrîneţii i se strecurau în fibre şi în oase încet. VORNIC, P. 175. Raţele de pe girlă băteau ferice din aripi, la vestirile că se apropie potop. c. petrescu, a. r. 7. 2. (Popular, în 1 o c. adj.) De vestire = cunoscut, renumit, vestit; de vază. Boieri de vestire, de la cinstita împărăţie, Ascultaţi cuvinte de bucurie. ŞEZ. in 40. VESTIT, -A, vestiţi, -te, adj. Renumit, strălucit, celebru. Bărbatul ei să fie Un braţ vestit în taberi şi măreşti VESTITOR — 651 — VEŞTEJI vitejie. COŞBTJC, p. 1 133. Fata era vestită de frumoasă. CARAGTAr.K, o', ni 32. O, tu nici visezi, bătrine, cîţi in cale mi s-au pus ! Toată floarea cea vestită a întregului Apus. ËMINESCU, O. I 146. VESTITÔR, -OĂRE, vestitori, -oare, adj. Care vesteşte, care prevesteşte; prevestitor, anunţător. Alerga ca prin vis, cu duhul treaz şi aşteptînd să iasă din desişurile întunecoase de pe marginea drumului cine ştie ce făptură primejdioasă, cine ştie ce zgomot vestitor de cru-sime şi vărsare de sînge. dumitriu, v. h. 13. (învechit, cu determinarea la dativ) Capul vinovatului se spînzura in poarta curţii, cit o ţidulă vestitoare greşalei lui. NEGRtJZZi, s. I 143. Am slobozit titeva tunuri vestitoare nenorocirii noastre. drXghici, r. 22. + (Substantivat) Persoană care duce şi aduce veşti (v. informator), care anunţă (v. sol, craini c), care prevesteşte, prezice (v. p r o f e t), (popular) care însoţeşte pe nuntaşi (v. c o I ă c e r). Am avut această naivitate Să cred că voi mai gctsi aici poetul, Vestitorul, profetul, baranga, v. a. 23. Cînd vestitorii ajung la casa ginerelui, mireasa cu ginerele, cu naşul. .. fac drum întors la noi acasă. sTancu, d. 184. Cu voia dumneavoastră se porniră vestitori La-mpă-raţii, fraţi de-o lege, să trimeată peţitori. EFTlMiu, î. 10. Toţi vestitorii spun că au văzut mişcări mari in dosul şanţurilor, vissarion, b. 349. Cuvine-se hirotonirea Cu harul certurilor ţie, Drept vestitorule apostol Al unei vremi ce va să vie. GOGA, p. 25. <0» (Poetic) Vijelia îşi trimisese înainte pe cel mai ager dintre vestitorii săi înaripaţi, hogaş, ». N. 175. VESTMÎiNT s. n. v. vcşmînt. VESTÔN, vestoane, s. n. Obiect de îmbrăcăminte bărbătească (în special de uniformă militară) făcut din stofă sau din pînză şi care acoperă partea superioară a corpului (peste cămaşă) ; haină, sacou, surtuc. Se caută pe sub vestonul negru de uniformă. dumitriu, n. 111. L-a prins de mineca vestonului şi a vrut să-l tragă spre el. SAHIA, N.- 82. [învăţătorul] purta un veston negru de subt care atirnau jur împrejur poalele cămăşii ţărăneşti înflorite. rebreanu, r. i 94. VÎŞCĂ, veşti, s. f. Coaja anumitor copaci, din care se face marginea circulară a sitelor, cercul din jurul pietrelor de moară şi al rîşniţelor etc.; p. e x t. obiect făcut din această coajă. V. văcălie. îtnpungind cu acul în ghergheful întins pe veşca de sită, alegea un trandafir. Sad o veantj, z. c. 245. Steaua [colindătorilor] se face dintr-o veşcă sau văcălie de coajă de tei. PAMFilE, CR. 127. Împrejurul pietrelor se află un cerc făcut din coajă de copac, numit veşcă. .. ¡i care împiedică risipirea făinei. DAMÉ, T. 153. Rişniţa are împrejur o veşcă, ca să nu se irosească făina. ŞEZ. viii 91. Expr. A fi trecut şi prin ciur şi prin veşcă = a fi trecut prin multe, a avea experienţă ; a fi trecut şi prin ciur şi prin dîrmon, v. ciur. VEŞMÎNT, veşminte, s. n. Orice obiect de îmbrăcăminte ; (la pl.) totalitatea obiectelor care formează îmbrăcămintea cuiva. Călcînd peste cioburi de sticlă, tinichele fi resturi de veşminte. ARDELEANU, d. 177. Strălucitele-i veşminte le aruncă el de groază, alexahdrescu, m. 22. Bine-i stă mîndrei gătată Cu veşminte de la şatră. JARNÎk-bîrsEanu, d. 424. <ÿ* F i g. Munţii care înconjurau Azuga purtau veşmîntul verde sau alb. PAS, L. li 156. Cerul şi-a schimbat veşmîntul. Ploaia parcă stă să-nceapă. Topîr-ceanu, B. 20. — Variante: veştmînt (sadoveanu, o.,vii 216, emi-mbscu, o. i 226, alexandrescu, p. 135), vcstmînt (c. petrescu, c. v. 238, coşbuc, p. i 112, ca raciale, o. m 92), vesmînt (dumitriu, n. 6) s. n. VEŞNIC, -Ă, veşnici, -e, adj. (Şi în forma vecinic) Care există de totdeauna şi va exista întotdeauna; etern. Din sinul vecinicului ieri Trăieşte azi ce moare. EMIHESCU, 0. I 178. Vecinic este numai riul. id. ib. 157. Somnul cel veşnic — somnul morţii, moarte. + De lungă durată, continuu, permanent. Pe insulă era primăvară veşnică; un april care nu pleca niciodată din iasomie, bassara-BESCO, V. 142. La veşnice prefaceri se pleacă toată firea. beldiceanu, p. 133. Că-n vecinică frăţie Sufletu-mi se-n-chină ţie. alecsandri, p. i 211. + (Adverbial) într-una, mereu, necontenit, neîncetat. Poposind puţin la Cişmeaua Mortului, unde picură veşnic apă de izvor, rebreanu, 1. 9. Nu au popasuri gindurile mele, Săminţa lor se zbale veşnic nouă. GOGA, c. p. 6. Şi furcile de la fîntîni Stau veşnic neclintite-n soare, demetrescu, o. 72. — Variantă: vficinic, -ă adj. VEŞNICÎ, veşnicesc, vb. IV. T r a ti z. (învechit) A face ca ceva să.rămînă pentru veşnicie; a înveşnici, Cînd [omul], însemnînd gîndurile sale cu caractere neşterse, a zis tipografiei să i le veşnicească pentru urmaşii săi, nu s-a mintuit el prin aceasta de frica de a fi uitat. kogXlniceanu, s. a. 92. VEŞNICIE, veşnicii, s, f. (Şi în forma veciuicie) Faptul de a exista veşnic; spaţiu sau timp cu o existenţă veşnică; eternitate, vecie. Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei. vlahuţă, o. a. 45. Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie. EMINESCU, o. i 133. Tu, care eşti pierdută in neagra vecinicie. alecsandri, p. i 119. Loc. adv. Pe (sau pentru) veşnicie = pentru totdeauna. Dă poroncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată, ca să doarmă pentru veşnicie. creangX, p. 249. Vin’. . . Că de-a-cum pe vecinicie Ţie sufletul îmi vînd! alecsandri, p. j 10. Număr infinit (sau foarte mare); şir nesfîrşit. în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere. EMINESCU, O. I 200. — Variantă: vecinicie s. f. VEŞTED, -Ă, veşteji şt veştezi, -■de, adj. 1. (Despre plante şi părţi ale lor, p. e x t. despre locul unde cresc plantele) Care şi-a pierdut prospeţimea; care a început să se usuce; veştejit, ofilit. Şi cine s-ar opri să plîngă O frunză veştedă-n cărare, Cînd codrii freamătă alături Şi rid în răsărit de soare. GOGA, C. P. 119. Ce triste-mi staţi acuma şi zdrobite!. . . Flori veştede, flori moarte, flori iubite. IOSIF, p. 37. în cimpul veşted iată un fir de iarbă verde Pe care-ncet se urcă un galbin gindăcel. alECSANdri, p. iii 25. + (Rar, despre crengi) Lipsit de frunze, despuiat. Codru-i jalnic ca şi mine ■ . . Pică-i frunza toată bine, Cu crengi veştede rămine. jarnîk-bîrseanu, d. 192. + F i g. Lipsit de culoare, mohorit. Deprins cu toamna veştedă din şes, nu puteam să admir destul variaţia de culori şi de nuanţe... cu care toamna de sub munţi inveş-mînta grădinile. GALACTION, o. i 93. 1 2. F i g. (Despre oameni şi despre părţi ale corpului lor) Lipsit de vlagă, de prospeţime sau de vioiciune; uscat, ofilit. Cu inima veştedă am trecut mai departe pe linia satului, sadoveanu, A. b. 183. Atunci din ochii veştezi. .. Tăcind a şters femeia o lacrimă, coşbuc, p. I 142. Pe cimpiile tale şi pe drumuri, trec feţe serbede şi veştede, fluierind doine dureroase, russo, o. 42. <§> (Substantivat, popular) Te rog şi pe mine a mă scrie. ■ ■ Cu viii, cu rumenii, Nu cu morţii, veştezii, marian, î. 179. 3. F i g. (Despre culori) Palid, şters, mort. Înaripata molie. . . bătlnd fantastic din aripioarele ei făcute din veştede ailori. ANGHEL, PR. 4. Iii umerii obrajilor slomnea acea roşaţă veştedă a ofticoşilor, vlahută, n. 150. VEŞTEJÎ, veştejesc, vb. IV. (Şi în forma vesteji) 1. Refl. (Despre plante şi părţi ale lor) A-şt pierde prospeţimea, a deveni veşted, a începe să se usuce; a se ofili. Dacă o floare se vestejeşte, oare altă floare nu , reînvie mult mai strălucitoare în primăvară? hogaş, m. n. 110. însă toamna a venit, Plopul meu s-a veştejit, bo-AjviNTiNKANU, o. 182. Florile s-au veştejit De cînd tu le-ai i părăsit, alecsandri, p. r 109. <> (Poetic) Se veştejeşte l VEŞTEJIRE — 652 — VETRIŞQARĂ floarea frumoasei tinereţi. ALECSANDRI, o. 80. (T r a n z.) ' Mi-ati luat-o, mi-au răpit-o şi deodată au veştejit Floarea sufletului tinăr ce-nflorea l-al slavei soare. DA vila, V. V. 101. 2. Refl. şi (rar) i n t r a n z. (Despre oameni şi despre ceea ce ţine de natura omenească) A se ofili, a slăbi, a lîncezi, a îmbătrîni; a se trece Frumuseţea veştejeşte, Dar înţelepciunea creşte, pann, p. v. iii 147. Bade, de dragostea ta, M-am veştejit ca iarba, hodoş, p. P. 34. A pus faţa la pămint, Ci n-a pus-o să-nflorească, Ci-a pus-o să veştejească, jarnîk-bîrseanu, d. 148. T r a n z. (învechit şi popular) îşi veştejea faţa de inimă rea. PANN, p. V. I 42. [Dragostele] m-au uscat, ; m-au vestejit Ca stejarul înfrunzit Cind de brumă e atins, alecsandri, p. p. 244. + T r a n z. Fig. A păta; a dezonora. întreprinseră acum a da lui Potcoavă coroana frăţine-său. . . vestejită de trei ani pe fruntea unui trindav cirac al Porţei otomane. HASDEU, I. V. 183. Femeia cea mîndră şi uşure de minte calcă în picioare credinţa jurată soţului ei, vestejeşte onoarea sa şi a familiei. FILIMON, C. 201. ' 3. T r a n z. Fig. A stigmatiza, a înfiera. îi veştejeşte faptele. — Variante: veştezi (alecsandri, p. i 109, conachi, p. 12), vesteji vb. IV. VEŞTEJÎRE, veştejiri, s. f. Faptul de a se veşteji; ofilire. — Variantă: vestejire s. f. VEŞTEJÎT, -Ă, veştejiţi, -te, adj. (Şi în forma vestejit ) 1. (Despre plante şi părţi ale lor; p.‘ e x t. despre locul unde cresc plantele) Veşted (1). Vîntu-o foaie .vestejită Mi-au adus, mişcînd fereasta. eminescu, o. i 125. Vesela verde cîmpie acu-i tristă, veştejită, alecsandri, p. a. 111. Trandafir roşu-nflorit Şi la urmă vestejit. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 98. 2. Fig. (Despre oameni şi părţi ale corpului lor) Veşted (2). Smaranda, veştejită înainte de vreme, îşi şterse lacrimile cu colţul basmalei şi zîmbi fericită un moment. REBREANU, R. I 140. Fira privea... Doi bujori tînjiţi, Doi ochi veştejiţi, coşbuc, P. II 160. Ne-aţi venit apoi... Vesttjiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil. EMINESCU, o. i 151. — Variante : veştezii, -ă (eminescu, n. 79), vestejit, -ă adj. VEŞTEZI vb. IV v. veşteji. VEŞTEZÎT, -Ă adj. v. veştejit. VEŞTMINTAR s. m. v. veştmîntar1. VEŞTMÎNT s. n. v. veşmînt. veştmîntari, veştmîntari, s. m. (Şi în forma veşt-mintar) Persoană care îngrijeşte de veşmintele bisericeşti. După slujbă, imperiala podoabă, dusă ceremonios de către veştmîntari, din biserica mare în paraclis, contemporanul, s. ii, 1956, nr. 507, 5/1. — Variantă: veştmintdr s. m. VEŞTMÎNTAR2, -Ă, veştmîntari, -e, adj. (Rar) Privitor la îmbrăcăminte, de îmbrăcăminte; vestimentar. Aceste deosebiri veştmîntare. camil petrescu, o. ii 84. VETERAN, -A, veterani, -e, s. m. şi f. 1. (Numai la m.) Bătrîn care a luat parte la unul sau la mai multe războaie. Au defilat, cu şcolile şi armata, veteranii, — oştenii de la 77, răniţii şi rămăşiţele regimentelor glorioase, sadoveanu, o. vi 477. Vorbesc ca veteran din trei războaie. Am v ie [uit in şanţuri şi noroaie. D. botez, f. s. 9. - -f. (La romani) Ostaş în vîrstă, ieşit din cadrele armatei, care căpăta calitatea de cetăţean roman (dacă nu o avusese de mai înainte) şi devenea (de obicei) agricultor prin împroprietărire. 2. Fig. Persoană care şi-a desfăşurat activitatea pînă la bătrîneţe într-o instituţie, care a îmbătrînit într-o profesiune ; p. e x t. om bătrîn. Galant insă ca totdeauna, tînărul director a dat braţul veteranei şi a închis uşa în urma artei apuse, anghel, PR. 121. Bătrînul colonel Enghel... a lăsat plăcute şi vesele suvenire printre subordonaţii lui, acum toţi veterani ai oştirii. ODOBESCU, S. III 22. Nălucirile entuziaste care au legănat tinereţea veteranilor din generaţia mea. alecsandri, s. 89. Acolo se afla iarăşi al oştilor veteran, Arbur Hatmanul, negruzzi, s. i 125. + (în trecut,, ironic) Student sau elev care rămînea în urmă cu examenele şi îşi termina studiile foarte tîrziu. (Adjectival) Cu prestigiul şi autoritatea studentului veteran, condusese pe vremuri cîteva mişcări şi greve studenţeşti. bart, E. 120. veterinar, -A, veterinari, -e, adj. Care .se refera la prevenirea şi la combaterea bolilor de care suferă animalele. Secţiunile veterinare orăşeneşti vor avea ca sarcină efectuarea controlului sanitar veterinar în centrele de colectare, îngrăşătorii, abatoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2859. (în forma veterinariu) O carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicei şi reţetele. . . medicinei veterinarii sînt mai peste tot locul foarte binişor furişate printre o mulţime de noţiuni istorice, odobescu, s. iii 11. Medic veterinar (şi substantivat, m.) = medic specializat în medicina privitoare la animale. Au şi găsit., pe d-l Nae Popescu... om de treizeci şi doi de ani şi medic veterinar, slavici, la cade. — Variantă : (învechit) Yctcrinâriu, -ic, veterinarii, adj. VETERINAKIU, -IE adj, v. veterinar. VETERINĂRÎE s. f. (Rar) Ştiinţă care se ocupă cu prevenirea şi combaterea bolilor la animale; medicina veterinară. Trimisese cuconu loniţă pe nepotul săuy Dumitru Dragoş... 'să înveţe doftoriceasca ştiinţă a dobitoacelor, după cum numea el veterinăria. HOGAŞ, H. 21. f VETO s. n. Drept excepţional pe care îl are cineva (fiindu-i recunoscut prin legi sau convenţii) de a se opune adoptării unei propuneri sau unei hotărîri; formulă prin care se exercită acest drept. yîtrelA, vetrele, s. f. (învechit) Pînză de corabie; p. e x t. corabie. Trage neîncetat Vetrela pe uscat. PANN, P. V. I 132. + (Popular, în forma vetrilă) Pînză. Vetrilă să-ţi faci Ca să te-nvăleşti ’N luna lui cuptor, Cind eşti călător, teodorescu, p. p. 64. — Variantă: vetrilă s. f. VETRl, vetresc, vb. IV. T r a n z. (Regional, despre păsări şi animale; şi în forma vintri) A adulmeca, a simţi de departe. [Potîrnichea] cum vintreşte apropierea vreunui vînător, îndată apucă la fugă. MARIAN, o. II 219. — Variantă : vintri vb. IV. VjVlKlCE1 s. f. (Mold.; Entom.) Efemeră. VETRÎCE2, vetrice, s. f. Plantă erbacee din familia com-pozeelor, cu tulpina terminată printr-un capitul, avînd flori centrale galbene şi flori marginale albe (Chry-santhemum vulgare). înaintau... deschizîndu-şi drum pe sub tufe uriaşe: vetrice, moţid-curcamdui, cătină, tătăiş. GALAN, B. I 84. Pun în scăldătoarea [nepoatei]... ovăz, mălin, vetrice. marian, na. 280. VETRILĂ s. f. v. vetrelă. vetrişoară, vetrişoare, s. f. Diminutiv al lui vatră. 1. v. vatră (1). Eu fac patul să se culce, El ia puşca să mă-mpuşte; Eu mă sui pe vetrişoară, El mă ia de cîrpuşoară Şi mă dă pe uşă-afară. jarnîk-bîrseanu, d. 462. VETRITOR — 65a — VIATĂ 2. v. vatră (2). Ei bre!... da şi cînd a vrea dumnezeu să ajungem la vetrişoarele noastre, să ne facem trei cruci mari şi să sărutăm pragul uşii că doar am avut zile cîte buruiene, gane, n. ii 113. 3. v. vatră (4). La secerat, din loc in loc se lasă vetrişoa're pentru făcut legători. I. CE. iii 226. VETRITOR, -OĂRE, vctritori, -oare, adj. (Regional) Care adulmecă, care vetreşte. (Cu pronunţare regională) [Corbul] e foarte simţitor şi vetritoriu. marian, o. ii 7. VETRÎŢĂ1, vetriţe, s. f. Vetrişoară. încăperea avea şi o vetriţă pentru cafea neagră. SADOVEANU, o. h. 35. VETRÎŢĂ2, vetriţe, s. f. (Entom.; rar) Vetrice2. YETURÎIV, veturini, s. m. (Italienism învechit) Birjar. M-am coborît din trăsura veturinului care m-au adus. alecsandri, în dacia lit. 283. VETt'ST, -A, vetuşti, -ste, adj. (Livresc) Care nu mai este actual; vechi, învechit, demodat, arhaic. Copiii se simţeau stinjeniţi de portid vetust al părinţilor. C. PE-TRESCU, o. p. I 158. VEVERIŢĂ, veveriţe, s. f. Mamifer de talie mică din ordinul rozătoarelor, cu blana de pe spate roşcată sau neagră, cu pieptul alb, cu coada lungă şi stufoasă; trăieşte prin pădurile de brad şi de foioase (Sciurus vulgaris). Două veveriţe, una neagră şi alta castanie, amindouă cu cravate albe, se .alungau în spirală în jurul unui fag nalt şi bătrin. sadoveanu, o. vni 13. Veveriţe negre şi roşii, cu cozi stufoase şi lungi, din încheietura înaltă a unei crengi îşi cumpăneau zborul spre copacul dimpotrivă, hogaş, m. N. 73. Veveriţele şugubeţe cu coada vîlvoi. . . sar zglobii pe crăcite copacilor, ronţăind alune, odobescu, S. iii 185. VEXĂ, vexez, vb. I. T r a n z. A jigni, a ofensa ; a contraria. O vexase pur şi simplu. cAlinescu, E. o. n 20. * VEXĂT, -Ă, vexaţi, -te, adj. Jignit, ofensat; contrariat. VEXATORIU, -IE, vexatorii, adj. Jignitor, ofensator. încarcă statul cu cheltuieli vătămătoare şi naţiunea cu impozite vexatorii, odobescu, S. iii 339. VEXAŢltJNE, vexaţiuni, s. f. Vorbă sau faptă care supără, jigneşte, contrariază. VEZETÎU s. m. v. vizitiu. VEZICĂL, -Ă, vezicali, -e, adj. Care se referă la vezică; al vezicii, de vezică. Calcid vezical. VEZICĂNT, -Ă, vezicanţi, -te, adj. Care produce băşicarea pielii. Gaze vezicante. VE7.ÎCĂ, vezici, s. f. Pungă membranoasă cu pereţi musculoşi în corpul animalelor, în care se adună lichide venite prin canale ale organismului; băşică. V. veziculă. Vezica urinară. VEZICĂTOĂRE, vezicători, s. f. Nume dat diferitelor substanţe care produc băşicarea pielii şi care se folosesc ca mijloc terapeutic în unele afecţiuni. (Atestat în forma vizicatorie) Cită frică aveai atuncea, cînd numai o vizicatorie voiem a-ţi pune. drăghici, R. 115. — Variantă: (învechit) Vizicatdrie, vizicatorii, s. f. VEZÎCULĂ, vezicule, s. f. Pungă membranoasă care îndeplineşte diferite funcţiuni organice. V. vezică. Veziculă pulmonară. Veziculă biliară. VEZlR s. m. v. Yizir. VEZIRÎE s. f. v. viziric. • VÎA1 prep. (Numai în fraze indicînd o rută, un itinerar) Pe drumul, pe direcţia; (trecînd) prin. . . Cluj-Bucureşti via Sibiu. VIĂ2, viez, vb. I. Intranz. 1. (A'stăzi rar; despre fiinţe) A avea viaţă, a fi viu, a exista, a trăi, a vieţui. Foamea ii dete in ştire că el viază încă. isprRESCu, L. 147. Inima ei, ce se hrănea de dragoste, nu putea via fără amor. negruzzi, s. i 25 Gînganie fără suflare, Umblă făr-astîmpărare; N-are duh, nici nu viază, Toată lumea îndreptează (Ceasornicul). GOROVEI, C. 68. 2. (Despre sentimente, gesturi, atitudini) A trăi (în continuare), a continua să existe; a dăinui. Sint alte lumi de care nu-mi dau samă, Viază-n noi, trăiesc in altă parte? Ah, nu-s iluzii, nu-s păreri deşarte! E doina ta cea dulce, dulce mamă! iosif, p. 42. în poporul romînesc de rînd viază un simţimînt al datorinţelor sale către ţeară. odobescu, s. iii 559. [Lăpuşneanu] ca să tragă inimile norodului, în care via încă pomenirea lui Rareş, se însură şi luă... pre fiica lui. negruzzi, s. i 144. VIĂBIL, -Ă, viabili, -e, adj. (Despre fiinţe, f i g. despre organizaţii sociale, idei etc.) Care are'putere de viaţă şi este capabil să trăiască ; care poate să se menţină viu, să dăinuiască, să dureze. ‘Una din cele mai viabile rămăşiţe ale capitalismului este naţionalismul burghez. MJrTA de clasX., 1953, nr. 9, 39. Naţiunile socialiste ...sint mult mai unite şi mult mai viabile decît orice naţiune bur-~ gheză. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 165, 2/1. [Natura] aruncă fărâmăturile monstrului neviabil in topi-toare, pentru ca să le toarne mai tîrziu intr-un tipar normal. caragiaeE, n. F. 21. VIAlilLlTĂTE-s. f. Faptul de a fi viabil, posibilitate de existenţă, de dăinuire, de durată; putere de a trăi. Forţa şi viabilitatea creaţiei muzicale a lui Ciprian Porumbescu constă în primul rînd în caracterul ei profund popular, contemporanul, S. n, 1953, nr. 366, 3/1. vlvdCct, viaducte, s. n. Pod de piatră, de beton sau de metal, care susţine o cale..de comunicaţie terestră deasupra unei văi uscate, deasupra altei căi de comunicaţie etc. înlocuind un rambleu prea mare. Prin tuneluri şi peste înaltele arcade ale viaductelor, trenul spintecase alţi munţi cu mai măreţe piscuri sub cuşma sclipitoare a gheţarilor, c. petrescu, A. 395. Pe deasupra capetelor, in lungul viaductelor, trec trenuri aeriene c-un huruit de tunet ceresc. BART, S. M. 41, VIAGÎR, -Ă, viageri, -e, adj. (Numai în e x p r.) Rentă (sau pensie) viageră = rentă (sau pensie) pe care o primeşte cineva toată viaţa, dar care nu poate fi transmisă urmaşilor. într-o zi mă întorceam de la Cameră şi întîlnesc pe un venerabil bătrin străin, căruia tocmai în ziua aceea i se votase o pensie viageră de o mie de lei. . . pe lună. GHICA, s. 269. Regulamentul organic a desfiinţat acest privilegiu pentru viitor, con-servînd acelor ce-l aveau la 1831 o rentă viageră în bani, pe care-i primeau de la vistierie, id. ib. XV. VIĂR, viari, s. m. (Entom.) Ţigărar. VIAŢA, vieţi, s'. f. 1. (în opoziţie cu moarte) Formă specială de mişcare a materiei, care apare pe o anumită treaptă a dezvoltării acesteia şi care este reprezentată printr-un număr infinit de organisme, de la cele mai simple pînă la cele superior organizate; faptul He a fi_v.in; stare a ceea ce este_________viu, fiinţă vie.. Peste moarte a biruit pretutindeni viaţa, stancu, u.r.s.s. 84. Care om nu ţine la viaţă înainte de toate? creangă, p. 206. Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă. eminescu, o. r 132. ^ Loc. adj. şi a d v. Pe via{ă şi (sau ori) pc moarte = în chip deznădăjduit; cu înverşunare, din toate puterile, cu riscul vieţii. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viată şi pe moarte, galaction, o. i 51. E o luptă pe viaţă şi pe moarte. Să nu rămînem nimenea deoparte. D. BOTEZ, F. S. 12. Hotărîţi cum mergeam pe viaţă şi pe moarte, simţeam pentru întiia dată VIATĂ — 654 — VIBRA in noi o tainică mîndrie. gane, n. ii 102. <^> Loc. a d v. fu viaţă = viu, teafăr. Ano, mamă, bine că dumnezeu m-a ţinut cu viaţă ca să-mi văd dreptatea la lumină. BASSARABESCU, s. N. 158. Rareori bolnăviţi ajungea cu viaţă la cîmpul ciumaţilor. Ghica, s. A. 55. i u preţul vieţii = cu orice risc. între viaţă şi moarte (mai rar între moarte şi viaţă) = în agonie, pe moarte, aproape de moarte; fig. într-o situaţie grea, penibilă. Simt că sînt între moarte şi viaţă, camil petrescu, u. n. 216. L-au lăsat luptîndu-se între moarte şi viaţă. dră-ghici, R. 11. Loc. adj. Plin de Viaţă = plin de energie, cu activitate intensă, vioi, sănătos, robust; vesel. (F i g.) Uzina a regăsit-o mai plină de viaţă. Sahia, N. 35. Fără (pic de) viaţă = fără vlagă, fără vigoare. Peliţa ei sămăna cu batista subţire, fără pic de viaţă, negruzzi, s. i 50. L o c. a d v. Din viaţă = din timpul cînd trăieşte cineva, cînd este încă viu. l-a dat din viaţă partea lui de moştenire. (în construcţii negative) în viaţa mea = niciodată. Expr. 0 viaţă de om = vreme îndelungată. Nu-i revăzusem de 22 ani! o viaţă de om! negruzzi, s. i 67. Primăvara vieţii v. primăvară. -4- Povestire a faptelor şi a întîmplărilor din timpul cît a trăit cineva; biografie. Deschid vieţile sfinţilor şi văd atîtea şi atîtea. creangă, . A. 22. 5. (Bot., în e x p r.) Arborele vieţii v. arbore. VTIÎRÂ, vibrez, vb. I. I n t r a n z. 1. (Despre corpuri solide, mai ales elastice) A avea vibraţii, a intra în vibraţie, a tremura, a trepida; p. e X t. a produce sunete. Clopotele prinseră a vibra, sadoveanu, o. m 155. Statuia cea nepăsătoare Deodată deveni sonoră... Vibra-?} năuntrul lui granitul Şi lumea plină de mirare Rindea de-atuncea răsăritul Ca să-i asculte-a lui cîntare. anghel-iosif, c. m. i 31. Sarcastic coardele vibrînd Sub mina cea cu joc îndemînatic. .coşbuc, p. I 139. + (Despre sunete) A răsuna (ca un ecou). Sunetul glasului ei îmi vibra încă Stt urechi, sadoveanu, a. l. 179. Sunete prelungi, jăluitoare, se loveau de pereţii stîncilor, care le răsfrîngeau spre larg, unde vibrau pierdute în singurătatea mării, bart, s. M. 57. Glasul majorului se încălzise încetul cu încetul, şi acum vibra ca la comandă la citirea rîndurilor următoare. D. zamfirescu, r. 163. -$> Fig. în glasul ei straniu i se părea că vibrează o vrajă nouă, ca şi cum de ieri pînă azi s-ar fi schimbat, rebreanu, p. s. 166. 2. F i g. A tremura (cu licăriri); a pîlpîi. Sus vibra cerul albastru în chepengul pătrat. în şlep atima' lumina drept în jos. DUMITRIU, N. 135. în depărtare, spre Strei, vibra lumina, sadoveanu, e. 111. Unde de fierbinţeală vibrau peste bisericuţa. adormită. GALACTION, o. I 42. «$■ Tranz. fact. Văzduhul vibrează albastre coarde, Sub talpă glia înfierbîntată arde. BENIUC, v. 55. 3. Fig. (Despre oameni) A fremăta, a palpita (sub impresia unei emoţii). Toderiţă Todericiu vibra ca un pom tînăr în suflare de vînt. Era mişcat şi obosise dintr-o dată. vornic, p. 34. Un emotiv vibrează aşa de tare, fenomenul emoţiei e atit de puternic la dînsul, ineît obiectul observaţiei lui e mai mare. ibrăileanu^ s. 231. Amîndoi luptau. . . îşi aduceau partea lor de energie în marea şi generoasa frămîntare a vieţii, vibrau de durerile altora. vlahuţă, o. a. m 75. Tranz. fact. Aceasta ti VIBRANT — 655 — VICINAL vibra, ca o ¡tnmă întinsă, toată fiinţa, c. petrescu, C. v. 343. 4. Fi g. A se manifesta cu putere, a fi plin de viaţă, a trăi intens, a fremăta. Întreaga Moscovă vibra de rîsul acela imens al tinereţii şi al primăverii, bogza, m. S. 10. Momentele lui Caragiale vibrează de vioiciune, ascuţime, umor şi ironie. SADOVEANU, e. 147. N-are de ce regreta că s-a însurat timpuriu cu o fată săracă, dar vibrind de iniţiativă ¡i de energie. C. petrescu, r. dr. 302. VIBRĂNT, -Ă, vibranţi, -te, adj. 1. Care vibrează; p. e x t. care produce sunete puternice (v. răsună-t o r). Dinăuntrul apelor [Oltului] încep să se audă chemările lungi, vibrante.. . ale trimbiţilor metalice. BOGZA, c. o. 126. Acea voce mlădioasă şi vibrantă care mergea de la cîntec pînă la tunet. SADOVEANU, e. 158. Consoană vibrantă (şi substantivat, f.) = consoană care se rosteşte prin atingerea uşoară a vîrfului limbii de alveolele incisivilor superiori, ceea ce formează succesiv mai multe ocluziuni alveolare foarte slabe şi foarte scurte. 2. F i g. Care face să vibreze, care pune în mişcare sentimente; emoţionant, impresionant. Declaraţia lui vibrantă, străbătută de mindrie stăpînită. . . încălzi pe arhiduce şi-i făcu bucurie, vornic, p. 113. 8. Care se manifestă puternic, plin de viaţă. Era o făptură vibrantă de energie. C. PETRESCU, c. v. 207. VIBRÁRE, vibrări, s. f. Faptul de a vibra. 1. Vibraţie (1). Clopotul avea o vibrare de cîntec, pe care n-am mai auzit-o de-atunci niciodată. SADOVEANU, o. vm 215. O divină melodie. . . printre frunzi alin adie Şi tot creşte mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă, Pîn’ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă. ALECSANDRI, p. A. 126. 2. Tremurare (uşoară), pîlpîire. Eşti fericită ca o zi cu soare.\0 gingaşă vibrare de lumină Din creştet blond fi pînă la picioare. D. BOTEZ, P. o. 100. 8. Emoţie, simţire puternică. Inima lui creşte plină. . . De o tainică vibrare, alecsandri, p. a. 122. 4. (Tehn.) Acţiunea de îndesare a materialelor granulare de construcţie prin lovire uşoară şi des repetată cu ajutorul vibratoarelor. VIBRATIL, -Ă, vibratili, -e, adj. Care vibrează, care poate avea vibraţii. Cili vibratili v. c i 1. ' VIBRATÓR1, vibratoare, s. n. 1. Aparat cu care se face vibrarea materialelor granulare de construcţie. 2. Aparat care schimbă curentul electric continuu în curent alternativ. 8. Aparat electroacustic fără clopot, bazat pe principiul soneriei electrice, sunetele de semnalizare fiind produse prih vibraţia unei lame metalice. VIBRATÓR2, -0ÁRE, vibratori, -oare, adj. Care vibrează, vibrant. (F i g., atestat în forma vibrător) îl găsii pe Vater Ilerniann transfigurat, vibrător, impetuos. GAIACTION, O. I 234. — Variantă: Vibrătdr, -oiiro adj. VIBRÂŢIE, vibraţii, s. f. 1. Mişcare periodică de du-te vino, cu frecvenţă relativ înaltă; mişcare oscilatorie, vibrare (1). Un clopot bătu de patru ori, limpede şi cu vibraţii prelungi. DUMITRIU, N. 98. -$> Vibraţie sonoră — vibraţie perceptibilă pentru ureche. (Glumeţ) Jos pe-un vîrf de campanulă Pururea-n vibraţie, Şi-a oprit o libelulă Zborul plin de graţie, topîrceanu, p. 155. 2. Vibrare (2). Bolta cerească se limpezise şi, {ti vibraţia orbitoare a dimineţii, părea căptuşită cu o. imensă pînză de tnătasă albastră, bart, s. m. 54. VIBRĂT0R, -0ÁRE ndj. v. vibrator. VIBRIÓN, vibrioni, s. m. (Mai ales la pl.) Tip de bacterie de formă cilindrică, încovoiată şi cu cili. Vibrionul holerei. VTCĂR, vicari, s. m. ierarh auxiliar care îndeplineşte funcţii administrative, ca locţiitor al patriarhului sau al altor demnitari bisericeşti. VICARIAT, vicariate, s. n. Funcţia sau demnitatea de vicar; durata funcţiei. Reşedinţa vicarului; regiunea unde se exercită autoritatea vicarului. VICE- Element de compunere, însemnînd «adjunct», * subordonat imediat» şi care serveşte la formarea unor substantive, ca: vicepreşedinte, viceconsul, vicerege etc. — Variantă: (învechit) viţe-. VICEAMIRAL, viceamirali s. m. Ofiţer din marina militară, avînd grad inferior amiralului şi superior contraamiralului. VICECONSUL, viceconsuli, s. m. Persoană care înlocuieşte pe consul cînd acesta lipseşte sau care îndeplineşte funcţia de consul într-un oraş unde nu exişti consul. VICEPREŞEDINTE, vicepreşedinţi, s. m. Persoană care ţine locul preşedintelui, cînd acesta lipseşte; locţiitor de preşedinte. VICEPREZIDfiNT, viceprezidenţi, s. m. (Ieşit din uz) Vicepreşedinte. Viceprezidentul Negri fu nevoit să citească cu voce tare un act din regulamentul adunării. notlNTi-neanu, o. 280. VICEREGĂL, -A, viceregali, -e, adj. Care depinde de vicerege, condus, comandat de un vicerege. Spre a-şi veni la scop, începe a cere. . . dreptul de a cumpăra flota viceregală din Egipt. AI.ECSANDRI, s. 100. VICERÎGE, viceregi, s. m. Demnitar care guvernează o ţară sau o provincie în numele unui rege. în locul unei domnii de şapte ani [Cantacuzino] visează să devină prinţ ereditar sau vicerege al romînilor. bolinTI-NEANU, o. 253. YICEVÎRSA adv. Inversînd rolurile, situaţiile; invers, reciproc. Dumneata ai la una tocmai numărul care a cîştigat la cealaltă şi. . . — Şi. . . ce? — .. .Şi viceversa. CARAGIALE, o. i 350. Pe scenă talentul unui artist schimbă chiar defectele în calităţi şi viceversa, cînd artistul e un păpuşer. alecsandri, s. 65. VICIÂ, videz, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la aer) A strica, a face dăunător pentru respiraţie. ■+■ F i g. A corupe, a deprava, a strica. Lenea viciază moravurile. 2. (Jur., cu privire la acte, dispoziţii etc.) A face defectuos (prin nerespectarea anumitor reguli sau prescripţii). — Pronunţat: -d-a. VICIÂT, -Ă, viciaţi, -te, adj. 1. (Despre aer) încărcat cu mirosuri grele sau cu bioxidul de carbon provenit din respiraţie; stricat, infectat, alterat. -4- F i g. Depravat, desfrînat, corupt, vicios. Oameni cu o mentalitate viciată, contemporanul, s. II, 1949, nr. 162, 2/2. Prietenia ce încercase să mă păstreze cit mai departe de atmosfera vidată in care trăiau. . . robii din mahalaua cu numt ruşinos. G. M. ZAMFIRESCU, SE. M. N. TI 198. 2. (Jur.; despre acte, dispoziţii etc.) Vicios. — Variantă: Viţiât, -ă (ardeleanu, d. 82) adj. VIC1ÎRE, videri, s. f. Acţiunea de a vicia şi rezultatul ei; stricare, alterare. YTCINĂL, -Ă, vidnali, -e, adj. (Despre drumuri) Care leagă o localitate (mai ales un sat) cu alta vecină. Pregătirile ce se fac pămîntului pentru a-l pune în stare ca să fie bun de întrebuinţat sînt: 1 drumurile vicinale, 2 stîrpitul pietrelor, 3 stîrpitul pădurilor. I. JONESCU, M. 317. I VICIOS - 656 - VICLEŞUG VICI6S, -OASÂ, vicioşi, -oase, adj. (Şi în forma vifios) 1. Care are defecte; defectuos. Convin că această cartă are părţi vicioase. BOLINTINEANU, o. 457. Cerc vicios v. cerc (I 2). F i g. Cu vicii, depravat, destrăbălat,' corupt. în realitate insă, cetăţeanul turmentat al lui Caragiale nu e nici viţios, nici păcătos, ci ignorant şi prostit. GHEREA, ST. Ck. i 345. Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum viţios. caragiale, O. in 234. Oricit de cinstită O faptă e în sine, dar poate fi prea rea, Cînd scopul ei se trage din viţios izvor, negruzzi, s. 11 269. 2. (Jur.; despre acte, dispoziţii etc.) Care are vicii de formă sau de fond (şi este nevalabil). Testament vicios. — Pronunţat: -ci-os. — Variantă: vifids, -oăsă adj. VICISITUDINE, vicisitudini, s. f. (Mai ales la pl.) Succesiune de împrejurări grele; p. ext. necaz, suferinţă, nenorocire. [Limba romînâ] s-a păstrat unitară şi bogată, cu toate vicisitudinile istoriei poporului nostru. L. ROM. 1956, nr. 6, 11. Dureri şi vicisitudini personale au împovărat greu viaţa şi simţirea mea. GALACTION, o. I 31. în studiul amănunţit al cronicilor se va înfăţişa deseori prilejul de a vorbi despre vicisitudinile Costineştilor. IORGA, L. I 63. VÎCIU, vicii, s. n. 1. Defect, neajuns, cusur, lipsă. Descompunerea formei, dispariţia adevăratei măiestrii este unul din viciile cele mai grave ale artei formaliste. CONTEMPORANUL, s. 11, 1953, nr. 332, 4/4. Este acesta un viciu al gustului nostru? negruzzi, s. i 335. <(> Viciu de conformaţie = dispoziţie anormală a unor părţi sau organe ale corpului; diformitate fizică. (Jur.) Viciu de formă = greşeală esenţială în ce priveşte forma unui act (atră-gînd după sine nulitatea actului). 2. Pornire firească spre rele, apucătură rea, patimă; desfrîu, dezmăţ, destrăbălare. în altă lucrare dramatică personagiile sînt personificarea tuturor virtuţilor şi viciilor posibile. GHEREA, st. cr. ii 249. Viciul este o pasăre de noapte ce pradă la întuneric; ascunde-te de dînsa la lumină, că nu te va putea găsi. BOLLIAC, O. 261. — Pl. şi: viciuri (alecsandri, s. 154, negruzzi, s. I 334). — Variantă : YÎţiu (c. petrescu, c. v. 24, negruzzi, s. 1 288) s. n. VICLEAN, -Ă, vicleni, -e, adj. 1. Făţarnic, ipocrit, perfid; (cu sens atenuat, uneori cu o nuanţă de simpatie) şiret, şmecher, isteţ. Boier Milescule... ce ştii despre cărţile care au fost trimise la Orheieni în chip viclean, ca fiind din partea lui Dumitraşcu-vodă? sadoveanu, z. c. 163. Ce interes avut-ai, ce foloase, Ca să m-atragi cu vorbele-ţi viclene Prin locurile-acestea dubioase? TOPÎR-CEanu, B. 97. Fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la babă şi la moşneag, spuind că ea a tors acele fuse. creangă, p. 284. E sfios ca şi copiii, Dar zîm-birea-i e vicleană. EMINESCU, O. I 109. (Substantivat) Limba celui viclean e mai fină ca pînza păianjenului. DELAVRANCEA, T. 112. 2. Rău, crud, neîndurător, hain. (F i g.) începuse să fluiere şi să geamă un vînt viclean dinspre Dunăre. dumitriu, B. F. 149. Zaharia Duhu îşi spuse că intr-adevăr pe fata lui Alecu Toader Precup o pot pîndi primejdii mai viclene decît ploile şi viscolele, împotriva cărora neam de neamul ei au ştiut să afle adăpost, c. petrescu, a. 446. 3. (învechit şi arhaizant) Care îşi calcă credinţa; necredincios, trădător. (Substantivat) Dimcea a făcut să cadă capetele viclenilor, lovindu-i numai cîte o singură dată cu o pană de oţel ageră ca un brici, sadoveanu, F. j. 291. Am tăiat fărîmele scrisoarea şi răvăşelele viclenei şi le-am pus pe jăratecul din căţuie. negruzzi, s. i 66. [Mihai] puse de tăie pe trădătorii Dumitru, Chissar... ca nişte vicleni de domnie şi stricători de ţară. BĂLCESCU, o. n 162. + F i g. Care trădează sau poate trăda. De ce . .. să nu avem parte să călcăm iarba verde, fără a lăsa după pasul nostru urme viclene. GANE, N. I 205; + Care nu crede în învăţăturile religiei creştine; păgîn. Demult, în vremi mai mari la. suflet, Erai şi tu haiduc, moşnege, Cînd domni vicleni jurau pe spadă Să sfarme sfînta noastră lege. GOGA, P. 17. + (Substantivat, m.) Duh necurat, diavol, drac. Vicleanul piztnuia pacea fetelor şi-şi virî coada. ISPIRESCU, L. 49. — Variantă: (regional) hiclcán, -îi (ŞEZ. 1 258) adj. VICLEÎM, vicleimuri, s. n. Dramă populară reprezen-tînd naşterea lui Hristos, care se joacă la ţară de flăcăi costumaţi, cu prilejul crăciunului şi al anului nou. A umbla cu vicleimul. F i g. Fugi de zimbeUd făţarnic şi de strîngerea de mină A acestor măşti ce firea omenească o îngînă. Fugi. — E un vicleim ridicai, monoton din cale-afară. VLAHUŢĂ, o. A. I 73. VICLENÉSC, -EASCĂ, vicleneşti, adj. (învechit şi arhaizant) Viclean (1), Tu n-ai cunoscut niciodată Dreptul din slova domnească Răstălmăcită şi viclenească, deşliu, g. 53. El poate să-mi árate Un drum fără primejdii, cărări nesămănate De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti. AlfEXANDRESCU, P. 45. YICLEN£ŞTE adv. (învechit şi arhaizant) în mod viclean, perfid, prin înşelăciune. VICLENI, viclenesc, vb. IV. 1. I n t r a n z. A fi, a se purta ca un viclean, uneltind (pe ascuns) împotriva cuiva; a-i face cuiva rău (în ascuns). Destul ai viclenit asupra tatălui meu. — Ba n-am viclenit asupra tatălui tău, ci totdeauna m-am luptat în luptă dreaptă. EMINESCU, N. 7. Refl. A deveni rău, a se înrăi. Lumea s-a vi- clenit şi oamenii au sărăcit. RETEGANUL, P. II 3. 2. T r a n z. (învechit) A trăda, a înşela. Dacă vreunul din ei îşi va vicleni credinţa, atunci să-l bată . ■ .dumnezeu. hasdeu, i. v. 65. Greaca ta, stăpîne... te vinde pre tine şi te vicleneşte. NEGRUZZI, S. n 31. ■+■ A ispiti, a iscodi. Se luă, deci, pe lingă dinsul. ■. viclenindu-l ca să-i afle puterea. ISPIRESCU, L. 279. VICLENÎE, viclenii, s. f. însuşirea de a fi viclean; faptă, purtare de om viclean; perfidie, falsitate, trădare; (cu sens atenuat, uneori cu o nuanţă de simpatie) şiretenie, şiretlic, stratagemă Zîmbetultii îi atribuiam numai viclenie, sadoveanu, o. viii 211. Avea nişte ochi.. . fără nici un amestec de viclenie, galaction, o. i 85. Hei, dragele mele vere, zice spînul, cu viclenia lui obicinuită, creangă, P. 209. Dacă vreţi să aveţi o idee despre vicleniile lui politice, ascultaţi. bolinTineanu,. o. 252. -fy Expr. A o întoarce Ia viclenio (sau la şiretlic) v. întoarce (II 1). VICLENÍRE, vicleniţi, s. f. (învechit şi arhaizant) Acţiunea de a (se) vicleni; viclenie. S-a bălăcit în tina tuturor viclenirîlor străine de dinsul şi de firea pietroasă a Vardarilor: făţărnicie, linguşeală, minciună. C. PETRESCU, A. R. 45. VICLENÍT, -A, vicleniţi, -le, adi. (învechit şi arhaizant) Prefăcut," fals, perfid ; viclean. « Tot omu-i slobod la-nvăţătură» Glăsuia viclenită scriptură, deşliu, G. 53. VICLEMTÓR, -OARE, viclenitori, -oare, adj. (învechit, adesea substantivat) (Persoană) care vicleneşte, care trădează. Vîclenitorii voştri acum să găsesc dormind, să cercăm ca doar îi vom supune, drăghici, R. 290. YK LKŞCG, vicleşuguri, s. n. Viclenie, perfidie, prefăcătorie; (cu sens atenuat) şiretlic, şmecherie, stratagemă. Vicleşugul moşneagului deodată i se lămuri cu desă-vîrşire. SADOVEANU, O. vii 116. Eu îi deşirai vicleşugul lucrului, cum e spre folosul lui ş-al ţării. DELAVRANCEA, O. II 102. Spînul, văzînd că i s-a dat vicleşugul pe faţă, se răpede ca un cine turbat la Harap-Alb. CREANGĂ, P. 278. O milă făţărnicită cu vicleşug. CONACIII, p. 249. vieoL - 657 VIERIT VfCOL 8. n. v. viscol. VK'OLl vb. IV v. Tiscoli. VIC’ÖNTK, viconţi, s. m. (în unele ţări din apus) Titlu de nobleţe ereditar, intermediar între baron şi conte; persoană purtînd acest titlu. viroNTfisĂ, vicontese, s. f. (în unele ţări din apus) Soţia sau fiica unui viconte. Ce e muzeul acesta de conţi, contese. . . viconţi, vicontese? c. petresot, î. n 55. VICSUÎT, -Ă adj. v.: Tiicsuit. VÎCTIMĂ, victime, s. f. 1. Persoană care suferă chinuri fizice sau morale din partea oamenilor sau a societăţii. [Ienicerii] se azvirliră asupra victimei, tăiară majes-tosul cap... şi-l inălţară pe o suliţă. HASDEU, I. v. 166. Priviţi: e ţara plină de tristele-i victime, Ologi, ciuntiţi, orbi, mizeri, sluţiţi de-a lui cruzime. ai,ecsandri, T. ii 73. 2. Persoană care suferă urmările unei întîmplări nenorocite (boală, accident etc.). (F i g.) Un moment i se pare că-i victima unei vedenii şi... se tot şterge la ochi. SP. FOPESCU, M. G. 67. 3. (în antichitate) Om sau animal jertfit-unui zeu. VICTÖRIF, victorii, s. f. 1. Succes în război, în luptă; biruinţă, izbîndă. Armata romînă a obţinut o mare victorie pe frontul de. la Mărăşeşti. 2. Succes obţinut într-o competiţie, la un concurs. Echipa noastră de fotbal a obţinut victoria. 3., F i g. Biruinţă a unei idei, a unei teorii sau a linei politici asupra altora opuse; reuşita unui principiu. Victoria socialismului in U.R.S.S. + Rezultat deosebit obţinut într-un domeniu de activitate. Victoria metalur-giştilor de la Hunedoara. VICTORIOS, -OÄSÄ, victorioşi, -oase, adj. Care a obţinut o victorie; învingător, biruitor, triumfător. (Fig.) întreg sufletul incepe să fie cuprins de acelaşi simţimint puternic şi victorios. GHEREa, st. cr. HI 261. VID1, viduri, s. n. Spaţiu lipsit de materie ponderală. Atomii sint infiniţi ca număr, tot aşa precum vidul c infinit ca întindere, marinescu, p. a. 31. F i g. Se ghiceşte fi aici. . . vidul acela resimţit, iarna, în oricare staţie climaterică. CAMIL PETRESCU, T. II 63. <0- Vid barometric — spaţiul din care s-a retras "mercurul în barometrul cu mercur. -y> Loc. a d v. în Vid = a) (în construcţie cu verbele « a sări i, t a se arunca o, « a cădea » etc.) în gol. Senzaţia căderii in vid e aşa de vie, incit simţi cum se taie respirafia. barT, s. m. 41 ; b) (mai ales în construcţie cu verbele « a se uita o, « a privi ») cu privirea fixă, fară a avea un obiect precis, fără ţintă. Ana îşi pipăi colierul de la gît şi privi în vid. c. PETRESCU, c. v. 226. Cu ochii ţintă în vid privea ca un somnambul. BART, s. M. 78. VID«, -A, vizi, -de, adj. (Fiz.; despre un spaţiu) Care nu conţine materie ponderală. '+ (Rar) Deşert, gol. Cu ciocul , spintec pînza-albastră Şi cerurile le deschid. De-acolo tir!-un glas de tunet: « Vedeţi că cerul este vid? ». bentuc, V. 11. 4- Fig. (Despre ochi) Fără expresie, şters. Ochii vizi [ai domnului Hube] înconjuraţi de nişte ochelari cu cercuri negre... priveau fără să adune soarele în ei. anghei,, PR. 79. VIDA-NJÄ, vidanjez, vb. I. Tranz. A goli, a curăţa latrinele. VIDANJÂHE, vidanjări, s. f. Acţiunea de a vidanja. VIDA.NJÖR, vidanjori, s. m. Lucrător care curăţă latrinele. vîdjiA, vidme, s. f. (Regional) 1. Fantomă, nălucă. De năluciri şi de vidme mintea le painjiniră. conachi, p. 303. 2. Vrăjitoare. Poate n-ai ştiinţă ce vidmă de fată e aceea: cind vrea, se face pasere măiastră, creangă, r. 246. Vidma-pădurii = muma-pădurii. VÎDRĂ, vidre, s. f. 1. Mamifer carnivor de mărimea unei vulpi, cu degetele picioarelor unite printr-o pieliţă ; îşi face vizuini pe malul apelor, hrănindu-se cu peşti (Lutra vulgaris). Părintele egumen ne arată cum se uită şi cum rtde vidra din fundul rîmnicului. sadoveanu, o. vii 187. Vidrele colţate de pe malul bălţilor, odobescu, s. m 185. 2. Blana prelucrată a vidrei (1); lutru. Purta căciulă ţuguiată de astrahan şi blană cu guler de vidră. SADOVEANU, B. 130. 3. (în basme) Monstru fabulos, hidră. Au trecut peste nenumărate ţări şi mări şi prin codri.. . in cari fojgăiau bălauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fărmăcători, vidre cîte cu douăzeci şi patru de capete. CREANGĂ, P. 94. (în credinţa pescarilor de pe malul Dunării) Duh care locuieşte în fundul apei. Cam înspre soare răsare Vedea pe vidra a mare, Din picioare scăpărînd Din gură văpăi lăsînd. pamfile, m. R. I 292. Cam la fundul matiţei Găsi pe puiul vidrei. TEodorescu, p. p. 95. VIE, vii, s. f. 1. Teren sădit cu viţă; plantaţie de viţă. Casa bătrînească cu toată pojijia ei, o vie cil livadă frumoasă, vite şi multe păseri alcătuiau gospodăria babei. creangă, P, 3. Cintă cticu-n deal la vie, Inima ca să-mi învie. EELDICEANU, p. 95. Nu mi-au venit încă buţile cu vin de la viile din jos. negruzzi, s. i 82. 2.. (Adesea în compusul: viţă de vie) Viţă (I 1). Viţa de vie tot învie, Iară viţa de boz, tot răgoz. CREANGĂ, P. 210. Să trăiască moş Noe, cel care-o disco- perit via! alecsandri, T. 843. Bine-a zis frunza de vie Că dragostea nu-i moşie, jarnîk-bîrseanu, d. 219. VIENÎZ1, -Ă, vienezi, -e, adj. De la sau din Viena; ca al locuitorilor .din Viena ; ca Ia Viena. Muzică vieneză. Şniţel vienez = carne muiată în ou şi în pesmet, apoi prăjită în tigaie. VIENÎZ2, -Ă, vienezi, -e, s. m. şi f. Persoană care este originară din Viena sau care locuieşte în Viena. VE&R1, vieri, s. m. Cel care se ocupă cu cultura viţei de vie şi cu fabricarea vinului (v. podgorean); îngrijitor, păzitor Ia vie. S-a aflat că pe neamţ îl cheamă Franţ Capca şi că e de meserie vier. STancu, d. 53. ’VIER2, vieri, s. m. 1. Porc necastrat; mascul lăsat de prăsilă. Şi-n tot coteţul S-adăposteau cîte cinzecl de scroafe Cu godăcei. în vremea asta vierii Mîncau pe-afară. MURNU, o. 233. 2. Porc mistreţ mascul. Cad pe brînci gliganii şi vierii săgetaţi, odobescu, S. m 110. Intrînd in duşmani singur, ca vieru-n stuhul tare, Au prins pe hanul Mirpa. AI.ECSANDRI, p. m 284. 8. (La pl.) Numele popular al unei constelaţii. Steaua Aldebaran. . . are alături vierii, porcii sau scroafa cu purcei. PAMFU.E, CER. 170. VIÎRBĂ, vierbe, s. f. (Regional) Grup de trei fire de tort formînd o unitate de măsură la urzit (egală cu a zecea parte dintr-o jirebie). — Pronunţat: vi-er-. VIEREÂSA, vierese, s. f. Soţia vierului; îngrijitoare la vie. Am dat poruncă vieresei. . . să facă tot ce va fi de trebuinţă in socoteala mea. La cade. — Pronunţat: vi-e-. YlERÎT s. n. îndeletnicirea, ocupaţia vierului. — Pronunţat: vi-e-. VIERMAR - 658 - VIERS VIERMÁR, viermare, s. n. Cuib de viermi, mulţime mare de viermi; viermărie. Lucrătorii, cu cizme grele, pline de var şi de soaie,-forfotesc ca intr-un viermar. arde-leanu, ». 10. viermAnâe, viermănari, s. m. (Regional) Muscă dc culoare galbenă, care se hrăneşte cu resturi dc came sau de materii vegetale intrate în putrefacţie (Sarcophaga carnario ). VIERMĂNfiS, -OÂSl, viermănoşi, -oase, adj. Cu viermi, mîncat de viermi. Mere viermănoase. VIERMĂNOŞĂ, viermănoşez, vb. I. Refl. A se umple de viermi. (Cu pronunţare regională) Se ghermă-noşază alunele. La HEM 949. VIERBIĂRĂIE s. f. Viermărie. Trupurile se frămîntau ca-ntr-o viermăraie. CAMIBAR, N. I 123. VIERMĂRÎE, viermării, s. f. (Cu sens colectiv) Mulţime mare de viermi; forfoteală de viermi. Şi foiau pe punte. . . răniţii ăia, ca o viermărie. V. ROM. decembrie 1950, 12. Cind intri în crîşmă, parcă socoteşti c-ai intrat intr-o viermărie, intr-un furnicar. La îdrg. Fig. Priveau lung pe sub cuşme cum se scurg viermăriile omeneşti. CAMILAR, N. I 232. YEÉRMÁT s. n. Viermuiala. Acolo nu mai avea în jur viermăt de oameni, sadoveanu, d. p. 92. Era un haosf o-forfotă, un viermăt de oameni. C. petrescu, s. 88. Mă gîndesc în ce urgie şi ce viermăt păcătos trăieşti. ŞEZ. VIII 75. VIÉRME, viermi, s. m. Nume dat unor animale nevertebrate, lipsite de picioare, cu trupul moale, lungăreţ, acoperit cu o piele lucioasă, care formează o încrengătură a regnului animal; (popular) nume dat larvelor de insecte. Tremuri ca un vierme pînă-n fundul vieţii tale. macedonski, o. i 276. în iepure este o prepeliţă şi în prepeliţă sînt trei viermi, ispirescu, I,. 262. Sufletul tău, dragă, sub vălul graţios, S-ascunde ca un vierme în crinul cel frumos, bountineanu, o. 117. (în imprecaţii) Cine face orz din grîu, Şază-n sînge pînă-n brîu, Să4 inîncc viermii de viu! jarnîk-bîrseanu, p. 281. Expr. A trăi ca viermele în hrean (sau în rădărina hreanului) = a duce o viaţă amărîţă şi ,a se deprinde cu o astfel de viaţă. A avea viermi (neadormiţi), se spune despre copiii neastîmpăraţi, care nu-şi află locul. A-l mînca (pe cineva) Yiennii dc viu, se spune despre cei foarte leneşi şi foarte murdari. Fig. Să poţi fi scutit la bătrîneţă de scîrbă — viermele inimii, sadoveanu, D. p. 23. în miezul istoricului din el, mijea în noaptea asta înstelată, în umbra ccdrului, viermele tuturor îndoielilor cunoaşterii. Camil, petrescu, o. ii 31. Nimeni nu ştia ce vierme îl rodea la inimă. ISPIRESCU, I,. 393. ^ Compus: viermc-de-matasc — larva unui fluture (originar din China), pe care omul îl creşte, cu îngrijiri speciale, pentru firul pe care îl secretă şi în care se înveleşte cînd trece de la starea de larvă la cea de cocon şi care, prelucrat, formează un material textil foarte preţios (Bombyx viori). Sub razele lunii, viermele-de-mătase rodea frunza pădurilor de dud. bogza, m. S. 116. Viermele-de-matase dascal la ţesut să-ţi fie. conachi, p. 298. VIERMIŞ0R, viermişori, s. m. 1. Viermuşor. 2. Femela licuriciului. [Femeiuşcă licuriciului] n-are de fel aripiy ci seamănă mai mult unei larve. De aici vine apoi şi datina rominilor din unele părţi.. . de a o numi. . . viermişor. marian, ins. 45. VIERMUÍ, viermuiesc, vb. IV. Intranz. A mişuna, a forfoti în număr mare, a se mişca neîncetat de colo-colo, a foi (ca viermii). In patru sute dc curţi viermuiesc atîţia copii, de nu ştiu ce-o să mai fie. sadoveanu, p. M. 199. în lumina roşie oamenii viermuiau ca nişte umbre fără odihnă, rebreanu, R. îl 206. <£> (Prin metonimie) în vale viermuiesc turbanele. VI.aHUŢX, r. p. 24. F i g. Poetul cu mare talent şi varietate ne-a făcui să vedem viermuind şi încolăcindu-se toate aplecările lacome, slugarnice şi zavistioase ale boierilor, odobescu, s. ii 533. VIERMUIÂLĂ, viermuieli, s. f. Faptul de a viermui; forfoteală, mişcare neîntreruptă ; viermăt. Văzuse viermuiala trupurilor închircite pe podelele ca de cocină. PAS, i,. i 319. Două ceasuri după răsărind soarelui, era o viermuiala in Amara, de parcă satul ar fi pornit să-şi mute locul ca o şatră cind s-a isprăvit popasul, rebreanu, R. II 172.- VIERMUÎRE, viermuiţi, s. f. Acţiunea de a viermui; forfoteală, mişcare neîntreruptă; viermuiala. Cumplita. . . viermuire a glotimii, întărîtată de ameninţarea ploii, năucită de vîntoasă. c. PETRESCU, A. R. 9. viermulGţ, (rar) viermuleţi, s. m. Viermuşor! Cucul îi răspunse: măninc furnici şi de multe ori, de multe fealiuri de viermuleţi. ţichindeai,, f. 339. VIERMtiŞ, viermuşi, s. m. (Rar) Viermuşor. Se apucă să crească gîndaci-de-mătase.. . Nestîrpite însă bine, furnicih se întoarseră şi viermuşii mureau pe capete, macedonski, 0. iii 57. VIERMUŞOR, viermuşori, s. m. Diminutiv al lui vierme. Viaţa fluturilor? Întîi ou mic. . . apoi viermuşor. vissarion, B. 263. Viermuşorii. . . ţărîna au de-nvditourt. conachi, p. 269. VIÎSC, VIEĂSCĂ, vieşti, adj. (Regional, în e x p r.) Măr viesc = soi de mere cu gust dulce, cu coaja roşit bătînd în vînăt. Un soi de perje care se fac de mărimen unui măr viesc. La HEM 2173. VIESPAR, (1) viespare, s. n., (2, 3) viesparî, s. m. 1. Cuib dc viespi. Au fost vîrîţi într-un tîrg plin nu ca un stup, ci ca un viespar, sadoveanu, z. c. 344. (Cu pronunţare regională) Scorburile sălciilor bătrînc erau pline tU vespare. sandu-aldea, u. P. 106. 2. (Entom.) Gărgăun. 3. (Omit.) Albinărel. VIESPÂRIŢĂ, viespariţe, s. f. 1. Viespar (1). 2. (Ornit.) Albinărel. VIESPĂRÎE, viespării, s. f. (Cu sens colectiv) Mulţime de viespi. VIERS, viersuri, s. n. (Popular; şi în forma vers) Melodie, cîntec, arie. O trişcă suna şi-i răspundea di departe viers de doină. CAMILAR, N. I 107. -4* Ciripitul melodios al păsărilor. Mierla cîntu-n vers subţire Pentru-a noastră despărţire. ŞEZ. III 53. + (Rar) Sunetul instrumentelor muzicale. După trei luni i se dă pruncului. ■ apă petrecută printr-un fluier sau clarinetă, anume, ca să capete şi el versul acestor instrumente, marian, na. 421. Jţ-Glas, voce (mai ales cînd intonează melodii). Avea un viers frumos şi tremurător de te pătrundea la inimă. SADOVEANU, o. vi 89. Fetele nu umblă cu colindul. .. Şi fiindcă uneori nu se, învoiesc cu aceasta... se îmbracă băieţeşte şi gustul tot ¡¡i-l fac. Le dă însă de gol viersul. PAMFIifE, cr. 48. Un viers sonor şi dulce, dar plin de întristare Lasă să se auză in noapte o cîntare. BOLINTINEANU, o. 6. + (Rar) Strigătul unor animale. Şoarecele, auzind acel groaznic viers [al leului] au alergat şi îndată cunoscv pre făcătoriul de bine al său. ţichindeai,, f. 37. 4- (Neobişnuit) Vorbire, cuvîntare. Deacă părerea noastră va fi justă şideacă viersul nostru va fi convingător, atunci culpeşul îşi va simţi vina şi se va îndrepta, odobescu, s. i 504. — Variantă: vers s. n. VIERSUI — 659 - VIFORNIŢĂ VIERSUÎ, viersuiesc, vb. IV. Intranz. (Popular) A cin ta, a îngîna un cîntec. viîspe, viespi, s. f. 1. Insectă din ordinul himenop-tercior, asemănătoare cu albina, avînd trupul foarte subţire la mijloc, abdomenul galben, prevăzut cu un ac cu care înţeapă; trăieşte în roiuri organizate (Vespa vulgaris). Nenorocitul îndrăzneţ, perpelindu-se ca un dine incăierat de viespi. . . venea de-a rostogolul. OAI.ACTION, o. i 44. O viespe cu trupul subţire şi inelat dădu cu îndă-rătnide tircoale perelor de pe masă. c. PETRESCU, S. 178. O viespe subţirern mijloc, ageră şi fină. Topîrceanu, B. 82. 2. Fig. Femeie rea şi aprigă. Se înduioşa de viaţa lui pustie, uitîndu-se mereu peste umăr spre uşă, să nti-l prindă vreo viespe de soră, cu paharul la gură. PAS, Z. I 225. Stăpîna acestei slujnice era viespea care înălbise pe dracul, creangă, p. 96. Să se mai împotrivească viespei de soacră n-avea chip. I. CR. n 264. 'VIESPEROĂICĂ, viesperoaice, s. f. (în basme) Nume dat unei zîne rele. Viesperoaica fugi cu o falcă în cer şi cu alta in pămînt. popescu, b. ii 40. VIESl’IŞOR, viespişori, s. m. Diminutiv al lui viespe. Un fel de viespişor negricios, marian, ins. 228. viespOi, viespoi, s.. m. Specie de viespe mare, lungă de doi pînă la patru cenţimetri (Sirex gigas). VlfiT, vieturi, s. n. (Regional, cu sens colectiv) Mulţime de vii; podgorii. Grindină, foc arzător, De vieturi stricător. ŞEZ. III 117. VIETĂTE, vietăţi, s. f. Fiinţă, vieţuitoare. Nu se vedea nid un om, nici o vietate, afară de insecte şi de stoluri de vrăbii, CĂUNESCU, E. o. i 104. Zărise in pom 'o vietate mică de tot, ca un ghem castaniu, camii, petrescu, o. I 155. S-au adunat toate vietăţile: cele din ape, cele de pe uscat şi cele zburătoare, creangă, p. 92. VIEŢIŞOÂRĂ, vieţişoare, s. f. (Rar) Diminutiv al lui viaţă (4). Rămîtie. . ■ surdă de urechea dreaptă pentru toată vieţişoara ei. gai,an, b. i 31. VIEŢUI, vieţuiesc, vb. IV. Intranz. 1. A se. afla în viaţă, a fi viu; a exista, a trăi. Este sigur că a lui soţie, Cît va vieţui. Are să respecte a sa datorie, boi.tn-Tineand, o. 50. Mulţi ani să vieţuieşti, măria-ta. ai.EC-SANDRI, T. II 158. -4- A se întreţine, a-şi procura mijloacele necesare traiului. Stau în cîmp şi mă gîndesc Cu ce o să vieţuiesc? N-am leţcaie in chimir. ai,ECSandri, r. P. 228. 2. A şedea, a locui, a trăi într-un anumit loc. Prin partea locului unde vieţuia el, mai toţi oamenii purtau guşă sub bărbie. STancu, d. 43. Aicea vieţuia ursita lui, pe care au fost răpit-o un zmeu. SBIERA, p. 94. 8. A-şi duce viaţa într-un anumit fel. Feciorii or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit. EMINESCU, o. i 61. Olga vieţuia foarte retrasă, negruzzi, s. i 44. Doina cînt, doina şoptesc, Tot cu doina vieţuiesc! ai.ecsandri, p. p. 224. 4. A trăi laolaltă, în acelaşi loc cu cineva; a convieţui. Umblu veselă şi cînt Că mi-a dat badea cuvînt C-amindoi vom vieţui Cîte zile sînt şi-or fi. corbea, a. 72. îi murise bărbatul după un an de vieţuit împreună, CĂUNESCU, E. O. n 193. Zece ani au vieţuit d în căsătorie, ISPIRESCU, L. 133. VIEŢUIRE, vieţuiri, s. f. Faptul de a vieţui; existenţă, trai, mod de a trăi. Mulţi nu pot să dispună de timpul lor, fiind acel timp ocupat cu. . . dştigarea mijloacelor de vieţuire, ai.ecsandri, s. 64. Ploile ce nu încetau făceau monotonă vieţuirea la T. Ocnilor. negruzzi, s. i 318. După intîmplările vieţuirii pacinice sau tulburate.. . noroadele şi-au mărit nevoile, şi-au sporit gîndurile, şi-au dezvoltat limba lor, russo, o. 66. Simpla vieţuire Eu ştiu să o preţuiesc, alexandrescu. m. 223. VIEŢUITOR, -OĂRE, vieţuitori, -oare, adj. Care vieţuieşte, trăieşte, este în viaţă; viu. Dacă materia este supusă. . . evoluţiunii, cu atît mai mult celula, ca şi fiinţele vieţuitoare pe care le constituie, marinescu, p. a. 57. Spiritul omului vieţuitor nu se conduce de clasificările noastre. GHEREA, ST. CR. II 250. Şiretenia. . ■ este proprie tuturor fiinţelor vieţuitoare. BOLINTINEANU, o. 299. + (Substantivat, mai ales f. pi.) Fiinţă; vietate. Felurite soiuri de vieţuitoare trăiesc. ... pe puntea şlepului de fier. BART, e. 330. Privazul îngust al uşii se-umplu cu un fel de dihanie, căreia cu greu i-ai fi putut hotărî un loc pe scara lungă a vieţuitoarelor, hogaş, m. n. 82. Fiecare vieţuitor răspunde într-un fel ori într-altul la dureri, la lovituri. GHEREA, ST. CR. III 30. VIÎZURE, viezuri, s. m. Mamifer din ordinul carnivorelor, cu trupul greoi, acoperit cu peri lungi şi aspri, cu picioarele scurte, cu capul lungăreţ, cu un rît asemănător cu al porcului (Meles meles); bursuc. Ca un viezure îşi răsucea capul — o clipă n-avea astîmpăr. vi.aiiuţX, o. a. 380. Viezurii cu perii suri, lungi şi drepţi ca ţepele. ODOBESCU, S. iii 185. VÎFEL, vifeli, s. m. (Regional) Vornicel, vătăjel. în fruntea tuturor nuntaşilor merg vifelii, patru la număr. marian, nu. 430. VÎFELIŢĂ, vifeliţe, s. f. (Regional) Druşcă. VIFIRÎT, -Ă, vifiriţi, -te, adj. (Regional; despre părul sau coama calului) Ţesălat, pieptănat. Lingă galbenul jugaştrii, Paşte negrul cal mai bun, Cel cu coama vifirită Şi cu coada bici făcută. vXscvxmscv, E. P. 53. . VÎFOR, vifore, s. n. Vînt puternic, furtună, de obicei însoţită de ninsoare. V. viscol, vijelie. Iată-l în lungul anilor de concentrare, putrezind cu plutonul lui sub aceleaşi ploi, bătut de aceleaşi vifore, camtlar, n. i 31. Noaptea căzuse deplină; iar viforul parcă slăbea şi zăpada cădea mai deasă, sadoveanu, o. vii 365. Viforul şuera, gemea şi urla în răstimpuri cu glas acum de frunze spulberate, acum de codri zbuciumaţi, hogaş, m. n. 175. *0 Fig. Au îndurat sărăde şi batjocură... au trecut printr-un vifor de nemulţămiri. sadoveanu, la cade. Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeţi, alecsandri, o. 216. VIFOR vb. I v. viforî. VIFORÂTEC, -Ă adj. v. vif oraţie. VIFORATIC, -Ă, vif oraţiei, -e, adj. (Şi în forma vifo-’ratec) Viforos, înviforat, cuprins de vifor. Astfel precum viforatecul cer prin zîmbet îl face Iarăşi senin. COŞBUC, ak. 17. Un virtej viforatec mă-mpinse ca să mă iau după urmele tale. odobescu, s. I 143. — Variantă: viforâtec, -ă adj. VIFOREALĂ, viforeli, s. f. (Popular) Faptul de a viforî; viforniţă. De cu seară ploi, ninsoare, Peste noapte viforeală. teodorescu, p. p, 74. VIFORÎ, pers. 3 viforăşte, vb. IV. Intranz. A fi furtună, vifor. V. viscoli. Azi-noapte a viforît şi a nins. caragiai.e, o. vii 197. Culcă-te ca să dormim Că. n-a nins, n-a viforît: Vînt de vară c-a bătut. teodorescu, p. p. 77. — Variantă: vitorâ, pers. 3 viforează (PĂSCUEESCU, i,. P. 53, ANT. UT. pop. i 490), vb. I. VIF6RMC, -Ă, vifornici, -e, adj. (Rar) Ca un vifor; (v. viforos); fig. aprig, înflăcărat. Şi-a zis cea cu ochii de fulger, Palas Atene, de mîn-apucînd pe vifomicul Ares. . . Haide-napoi să pornim, murnu, i. 88. VIFORMŢĂ, viforniţe, s. f. Furtună, vijelie, vînt mare însoţit de zăpadă; viscol. V. vifor. Viforniţa. . ■ trecea prin livezi pustiite, scuturihd flori de omăt, şi dnta cu glasuri felurite. SADOVEANU, o. II 115. Era de o VIFOROS — 660 - VIITORIME săptămină o viforniţă crittcenă, după o iarnă destul de uşoară. camil petrescu, o. i 54. <$• F i g. în ce parte l-o fi aruncai viforniţa războiului? I. CR. m 326. yiforOs, -oâsă, viforoşi, -oase, adj. 1. Vijelios, furtunos; (despre vînt, nori) care aduce vifor, viscol. Mă apucase vremea rea la baltă, o ploaie viforoasă care răscolea in şuviţe lungi, irj stropi fumurii, apa. SADOVEANU, O. VH 345. Un vint viforos, venit de afară prin spărtura unei ferestre, trecu şuierind peste capetele lor. GANE, N. n 25. Verdeaţa se iveşte Şi cerut se dezbracă de viforoşii nori. ALEXANDRESCU, P. 24. 2. Fig. (Despre lucruri în mişcare) Năvalnic, agitat, năprasnic. Iar noianul viforos, izbindu-şi apele de amîndouă malurile înalte ale albiei, prea înguste pentru el, se răsfringea spre mijloc, spumegînd. hogaş, M. N. 218. Expr. A intra în vigoare v. intra (ÎI G). YIGONIE s. f. 1. Fir textil obţinut din deşeurile de bumbac sau din fibre rezultate prin destrămarea zdrenţelor. 2. Fir textil obţinut din părul mătăsos al unei capre din America de Sud. VIGURÖS, -OÂSĂ, viguroşi, -oase, adj. Plin de vigoare, puternic. Iarba creştea viguroasă şi deasă. c. petrescu, c. v. 300. <$* (Adverbial) Acuma mai observă, tuşind viguros, că, după părerea lui, trebuie procedat cu ultima energie, rebreanu, r. n 227. vnşoÂRĂ, viişoare, s. f. Diminutiv al lui vie (1). Şi din ea [a ieşit]_ o viişoară înflorită, mlădioară. ALEC-SANDRI, p. p. 21.' VTITÖR1. s. n. 1. (în opoziţie cu trecut) Timpul care urmează prezentului. Viitorul şi treiutul sînt a filei două feţe. eminescu, o. I 196. După trecut putem judeca viitorul, negruzzi, s. i 271. Aşa zice tot omul ce-n viitor trăieşte. ALEXANDRES cu, r. 77. <£> L o c. a d v. Pe (sau în) viitor = de acum înainte. Voieşte cu tot dinadinsul ca lucrurile să meargă într-altfel pe viitor, odobescu, la CADE. 2. Situaţie, stare (viitoare) pe care şi-o creează cineva ; perspectivă de viaţă care se deschide înaintea cuiva. V. c a r i e r ă2. Ce carieră strălucită, ce viitor extraordinar ii aşteaptă! baranga, i. 156. Safta a început să discute cu cuconu Vasilică Popazu despre viitorul Măriei, sadoveanu, o. iv 299. Am ajuns să nu mai pot lucra nici ziua, nici noaptea.. . îmi zdrobiţi viitorul cu gălăgia. REBREANU, I. 88. Braţul tău ce sfarmă astăzi un jug aspru de robie, Ţie însăţi pregăteşte viitor de libertate. ALECSANDRI, P. A. 72. <$> (Rar, la pl.) îşi puneau visurile tovărăşie şi-n-.cepeau să-şi clădească viitoruri. VLAHUŢĂ, o. a. 112. Loc. adj. (Plin) de viitor sau cu viitor = care are toate condiţiile pentru a ajunge Ia o situaţie de frunte, la o carieră frumoasă, Ia o viaţă bună. Nu ştiu dacă din sala aceea de tineri plini de viitor a ieşit pînă azi vreun om întreg, galaction, o, i 336. îi găsim noi [fetei] un băiat bun şi cu viitor, c. petrescu, c. v. 110. — Formă gramaticală: (rar) pl. (2) viitoruri. YIITÖR2, -OĂRE, viitori, -oare, adj. 1. Care va veni de aici înainte, care urmează prezentului, care va fi, va exista, va apărea într-un timp mai îndepărtat. Lvă liotărire nestrămutată a ţinea feciorii şi viitoarele nurori pe lingă sine. creangă, p. 3. Această ochire ne va da înţelegerea revoluţiilor ei de faţă şi a revoluţiilor ei viitoare. BĂLCESCU, o. n 11. Cine îmi va spune Ce-o să aducă ziua şi anul viitor? alexandrescu, p. 77. -$■ (în concepţia religioasă) Viaţa viitoare = viaţa spirituală care se presupune că âr continua după moarte. îţi răsplătesc, îmi zise, . în viaţa viitoare, O, dă-mi juneţea ta. eminescu, o. w ‘l 5. Data viitoare v. dat ă1. (Gram.) Timp viitor (şi substantivat, n.) = timp verbal care exprimă o acţiune ulterioară momentului vorbirii. <$• (Substantivat, f. pl.) Ele nencetat lucrează... pentru o pregătire intru cele viitoare, conachi, p. 280. 2. (învechit) Care vine, care e în drum spre... Bathori. ■ . era acum viitor spre hotarele Ţării Romîneşti, cu oşti grele. BĂLCESCU, o. n 102. VIITORÎE s. f. (învechit) Viitor. De ai făcut un lucru şi vrei ca să-l păstrezi Pentru viitorie, apoi să depărtezi Tot răul de-nainte-işi-orice-mpiedicare. negruzzi, s. n 292. VIITORÎME s. f. (învechit şi arhaizant) 1. Viitor (1). Eminescu a făcut un salt în viitorime. Sadoveanu, e. 83. Tu n-ai avut de gînd. .. să arăţi poeţilor din viitorime poteca cea bună. ODOBESCU, S. in 11. 2. (Cu sens colectiv) Oamenii din viitor, generaţia viitoare; urmaşii. Trebuie o pildă pentru viitorime, negruzzi, S. I 232. Noi n-am ajuns încă aşa departe ca să putem trata cu nepărtinire istoria contemporană; aceasta este treaba viitorimii. KOGĂLNICEANU, S. A. 77. — Formă gramaticală: (rar) pl. (1) viitorimi (SADO-VEANU, E. 10). VIITURĂ — 661 — VILIGIATURIST VIITÚRÁ, viituri, s. f. 1.. (Uneori determinat prin « de apă ») Creştere bruscă (de obicei de scurtă durată) a debitului unui curs de apă, datorită unei ploi torenţiale sau topirii bruşte a zăpezilor, şi a gheţurilor; umflare a apelor curgătoare (avînd drept consecinţă revărsarea acestora). V. inundaţie. Bolovani lăsaţi în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, z. r. 43. La cea dintăi strajă a nopţii, s-a auzit in Poiana Ursului freamătul grăbit al codrului, ca o viitură de ape mari. sadoveanu, ■ n. p. 66. La cea mai mică viitură de ape comunicaţiile încetau, ghica, s. xvii. -4- (Rar) Şerpuire înceată a apei; undă. [Mierlele] urmăreau cu interes mişcarea apei la dolii. In viiturile acestea line. . . hălăduieşte peştele mărunt. SADOVEANU, v. F. 71. 2. Mîl, pietriş, bolovani etc. aduşi de apele curgătoare cînd se revarsă. Viitură multă.. . acoperea o parte din grădina părinţilor. Butuci întregi încurcau locul şi apele furioase trecuseră prin garduri ca prin piepteni. GALACTION, 0. I 205. VIJELÍE, • vijelii, s. f. Vînt puternic, însoţit de obicei de descărcări electrice şi de precipitaţii atmosferice. V. furtună, uragan. Te-au apucat vijelii şi te-au spulberat viscolele cu măzăriche ale sfîrşiturilor de toamnă. sadoveanu, o. VI 50. Mergea grăbit ■ . . încotro îl mîna vijelia. GM,action, o. I 48. [Codrul] ie zbuciumă, se-n-doaie, geme Bătut de neagra vijelie. IOSIF, p. 87. Cam pe la amiază deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă intr-o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la pămînt, nu altăceva. CREANGX, a. 30. (în comparaţii) Cînd porniră ei, sosiră şi cazacii ca o vijelie şi izbitura lor fu ca trăsnetul, sadoveanu, O. vii 12. Intră pe uşă ca o vijelie, hogaş, m. N. 44. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr, Căci caii lor aleargă alăturea-nspumaţi. eminescu, o. i 97. Fig. Vijelii de patimi îşi lăsaseră urmele, sadoveanu, o. i 421. Mai bine chinul într-a lumii vijelie Decît viaţa de păpuşă, decît viaţa de chilie. EFTIMIU, î. 22. Mirceă însuşi mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare, eminescu, o. I 148. Loc. adv. Cu Vijelie = cu putere. Dar vîntid crunt deodată, suflînd cu vijelie, Schimbă a mării faţă în munţi îngrozitori. ALEC-SANDRI, P. A. 71. VIJEL1ÓS, -OĂSĂ, vijelioşi, -oase, adj. 1. Cu vijelie, ca vijelia; năvalnic. Ploaie vijelioasă vine din munte. SADOVEANU, O. VIII 240. L-au deşteptat picăturile reci ale ' unei ploi vijelioase. Gaxaction, o. i 48. Mă întreb cum vom trece apa adîncă şi vijelioasă a Oltului, camii, petrescu, u. N. 300. Vuietul surd şi nedesluşit al Tazlăului se schimbase in urlet clocotitor de ape vijelioase ce minau dindărăt cu iuţeală de vifor surpăturile de stînci smulse din scoborîşurile înalte ale drumului lor la vale. hogaş, m.n. 217. -O (Adverbial) Viscolul venea din ce în ce mai vijelios, pe deasupra grămezilor de oameni parcă fîlfîiau paseri mari, albe. sadoveanu, o. VI 126. Pe fundul acestei tăieturi... s-azvîrle Bistriţa vijelios, bătîndii-şi nahlapii de stînci. vlahuţX, la XDRG. + Bătut de furtună, bîntuit de vijelie. (Cu pronunţare regională) Dobitoacele se-învîrtesc, cum se învîrtesc în nopţile vijălioase, cînd urlă lupii prin păduri. RUSSO, S. 128. 2. Fig. Violent, impetuos, aprig. Izbucni strigarea vijelioasă a cornurilor. sadoveanu, o. vi 34. Viaţa nouă, tihără, vijelioasă înviora năvalnic înfăţişarea' pămîntului. REBREANU, p. s. 126. Se-ntoarse vijelioasă ca o leoaică. sandu-aldea, D. N. 277. (Adverbial) Pe un cal înspumat, venea vijelios un olăcar. sadoveanu, o. i 511. îşi trecu braţul pe după mijlocul ei şi o strînse vijelios la piept. REBREANU, 1. 105. VIJELÍT s. n. (Rar) Vîjîit, uruit, duruit. Vijelitul Iablanicioarei de'abia se mai auzea. GALACTION, o. i 164. VIL, -Ă, vili, -et¡ adj. (Franţuzism rar) De proastă calitate, demn de dispreţuit; ordinar, josnic, abject. Ar însemna atunci să plăteşti o marfă mult prea vilă afară (Glumeţ, în legătură cu animalele) Ştii dumneata că [ţiparul] vine în apele noastre numai în viligiatură? c. PETRESCU, c. v. 191. — Pronunţat: -gi-a-, — Variantă: viligiatură s. f. VILEGIATURIST, -Ă, vilegiaturişti, -ste, s. m. şi f. (Şi în forma viligiaturist) Persoană care se află în vilegiatură. Cîţiva viligiaturişti care se plimbau in mijlocul drumului îşi strigară îngrijoraţi copiii să ferească din calea docarului, c. petrescu, s. 183. . — Pronunţat: . -gi-a-. — Variantă: Viligiaturist, -ă s. m. şi f. VILIGIATtJRĂ s. f. v. vilegiatură. VILIGIATURIST, -Ă s. m. şi f. v. vilegiaturist. VILOS — 662 - VINDE VIL0S, -OÂSĂ, viloşi, -oase, adj. (Anat.; în exp r.) Membrană viloasă = membrană acoperită cu vilozităţi. în membrana viloasă se dezvoltă vase sanguine, anatomia 265. VILOZITĂTE, vilozităţi, s. f. (Anat.; mai ales lai pl.) Ridicături, încreţituri mărunte pe suprafaţa unor organe. Observind cu lupa suprafaţa interioară a intestinului subţire, nu e greu de descoperit cutele... pe care se află un număr imens de excrescenţe mărunte, vilozităţi intestinale, prin care se produce absorbţia, anatomia 117. VIN, (2) vinuri, s. n. 1. Băutură alcoolică rezultată din fermentarea mustului de struguri. Rău e să nu bei. Şi mai rău e să bei vin prost după ce ai băut vin bun. sadoveanu, z. c. 50. jupîint Dumitru îşi lăuda mereu vinul cel nou. BUJOR, S. 99. Nouă buţi de vin goliră şi-ncă tot mai cer să bea, Iar Agniţa Crîşmăriţa n-are.vin să le mai dea! IOSIF, P. 63. Mă închin la cinstita faţa voastră ca la un codru verde, cu un poloboc de vin şi cu unul de pelin. CREANGĂ, P. 255. 2. (La pl.) Varietăţi, soiuri, specialităţi de vin (1). Masa era totdeauna întinsă, vinurile bune curgeau din belşug. SADOVEANU, E. 174. 3. Băutură alcoolică obţinută din fermentarea altor fructe decît strugurii. Vin de mere. VINĂR, vinari, s. rn. (Popular, rar) Podgorean; comerciant de vinuri. Că mi-şi are-im fiu vinar Şi-mi trimite-un argăţel La fiu-său, buţi s-aducă. PAMFILE, CR. 77. VIN ARIŢA, vinariţe, s. f. Plantă erbacee din familia rubiaceelor, cu flori albe şi cu miros plăcut, folosită la par-fumarea rufelor sau a unor băuturi; creşte în păduri umbroase (Asperula odorata ). vin Ars, vinarsuri, s. n. (Regional) Rachiu extras din cereale, din fructe, din cartofi sau din drojdie de vin. Am luat o gură de vinars ji m-am dus iar vreo treizeci de kilometri. SADOVHANU, v. p. 47. Toţi beau vinarsul, rachiu cu tărie de caise, din acelaşi pahar şi mănîncă cu mîinile. camil petrescu, O. I 288. Vinu-i bun, vinarsu-mi place, Om bogat eu nu m-oi face. jarnîk-bîrseanu, d. 386. Te spune nasul că-ţi place vinarsul. VINÂŢ, vinaţuri şi vinaţe, s. n. (Mai ales la pl.) Fel, varietate de vin. Are strînsă o avere bunicică în bani şi vinaţuri bine îngrijite, caragiale, O. I 283. Potgoria Cotnarii [este] vestită prin vinaţele sale. negruzzi, s. i 183. Şi la zarea focului Stau voinicii codrului. ■ ■ Ştiu că beau vinaţe reci Şi că frig vro cinci berbeci, alecsandri, p. p. 262. + (Regional) Vinars. VINĂ, vini, s. f. 1. Faptă vinovată, greşeală, păcat. Acum, cînd mă gîndesc, îmi aflu şi eu o vină că am ajuns atît de îndepărtate una de alta. C, PETRESCU, c, V, 361. Vina nu era a lui, şi ce-au,căutat pe nas le-a dat. CREANGĂ, P. 25. Că le-am zărit e a mea vină Şi vecinic n-o să mi-o mai iert. EMINESCU, o. I 118. Bade, nu te supăra, Că, zău, nu e vina mea, Ci-i vina măicuţa-mea. jarnîk-bîrseanu, d. 18. <§• L o c. adj. Dc vină = vinovat, culpabil. Fusul e de vină, că se-nvîrtea mereu, Şi ce-mi cînta nainte Cîntam pe urmă eu. coşbuc, P. I 59. Dacă nu vrei să mă asculţi, stăpîne, orice ţi se va întîmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. ISPIRESCU, l. 9. Baba. ■ . începu să bată fata, care nu era de vină. eminescu, N. 20. Fără vină = a) nevinovat. Pîrjoleau o ţară întreagă, înspăimîntau atîta omenire fără vină. sadoveanu, o. 1 535 ; b) (neobişnuit, despre lucruri) fără greşeală, ireproşabil, perfect. Toţi au frumoase haine negre şi rufărie fără vină. galaction, o. i 26. <ţ> Lo c. conj. Din vina ... = din cauza, din pricina. . . Cit sîn-ge s-a vărsat din vina acestei fereşti! slavici, la CADE. Şi-apoi iată-mă-s în codru, haiducind din vina ta. hasdeu, R. v. 56. <$>• Expr. Hulii-1 viiv.l[ exprimă o dojană cu o nuanţă de simpatie Cu obrăjei ca doi bujori de rumeni, bată-i vina, Se furişează pînditor, Privind la Cătălina. EMI- i NESCU, o. I 173. Bată-l vina! Ce-i pricina Că.. . pîndeşte. Urmăreşte Pe-o copilă cu colan, negruzzi, s. n 106. A da Vina pe cineva (sau pe ceva) = a învinovăţi, a învinui (pe cineva sau ceva). Fusei comeseanul cel mai posac şi mai neplăcut. Dădui vina pe o durere de cap. Galaction, o. i 103. Cînd v-a întreba pe voi, să daţi vina pe mine. creangă, p. 9. Mîna care nu ştie să scrie dă vina pe coridei. A băga cuiva (dc) vină v. băga (II 6). A Tace cuiva o vină din (sau pentru) ceva = a considera o faptă a cuiva drept greşeală, a irnouta. I-a făcut o vină din plăcerea de-a dansa, rebreanu, r. i 174. A cădea (sau, rar, a pica) în Vlnă= a comite o greşeală, a se face vinovat de ceva. Neagoie-voievod ne arată că ostaşii cari picau în vină se pedepseau. BĂLCESCU, O. I 18. 2. Vinovăţie. Toată înduioşarea de adineaori şi sentimentul de vină faţă de dînsa s-au risipit. C. PETRESCU, A. 425. Dar ţi-oi scurta eu, Despot, şi umbra şi lumina Şi-n loc de-a ta mîndrie ţi-i măsura tu vina. alecsandri, t. n 162. 3. (Jur.) Faptă pedepsită de lege; infracţiune, delict,' crimă. [Adunările] judecau asemenea în pricinile de vini mari politice, bălcescu, o. n 13. vinArîci s. n. 1. Dare care se plătea odinioară pentru vii sau pentru vin. Au intrat unii boieri în vii, cotropindu-le, ca să nu se mai facă atîta risipă, lipsind de darea vinăriciului vistieria. SADOVEANU, N. p. 41. Dreptul de a primi dajd'ţi pămîntene, precum oierit, vinărici, vamă. ODOBESCU, s. 11 14. Vinăriciul (l-a su;t la) douăzeci de parale de vadră, ghica, la cade. + Slujba celui care încasa impozitul pe vii. Cind văzu că în cămară nu mai rămăsese nimic de furat, cumpără. .. calemul vinăriciului. filimon, c. 49. 2. (Popular) Podgorean. Cel mai mic, mai mititel Ăla -mi este vinărici, vinărici cu vinuri dulci. TEODORESCU, p. P. 22. vinArîe, vinării, s. f. (învechit şi popular) Pivniţă în care se'păstrează vinul; depozit de vin. Cînd gîndesc cîte buţi de vin în vinărie. ţichindeal, f. 141. VIXĂRÎT s. n. Dare care se plătea odinioară pentru vin; vinărici. Vinăritul, oieritul şi fumăritul erau dăjdii indirecte ce plăteau particularii către stat. FUJMON, la CADE. vixărsârîe, vinărsării, s. f. (Rar) Povarnă, velniţă. Edificiul în care gospodarul îşi aşază căldarea sau cazanul său se numeşte. . . vinărsărie. pamfile, i. c. 227. VINCI, vinciuri, s. n. 1. Troliu; cabestan. Iar de acolo, scări pentru oameni şi un jgheab de scînduri, pe care materialele au fost trase cu vinciul, roată cu roată, ţeavă cu ţeavă. BOGZA, A. î. 31. 2. Troliu pe bordul navelor, care serveşte la manevrarea ancorelor şi a parîmelor, la ridicarea şi îmbarcarea încărcăturilor etc. Vinciurile cu aburi uruiau şi trăgeau de cabluri, nişte lăzi se înălţau şi se legănau prin aer pe deasupra punţii, dumitriu, p. r. 69. VINCIÎR, vinderi, s. m. Manipulant la vinci. Din cînd în cînd trăgea cu ochiul la vincierul celălalt, care nu spunea nimic, dumitriu, p. f. 70. — Pronunţat: -ci-er. VTXCLU, vinciuri, s. n. 1. Piesă de lemn sau de metal, formată din două laturi, cu ajutorul căreia se pot trasa sau măsura unghiuri; colţar. 2. Bară profilată din oţel sau din metale uşoare, care are în secţiune două aripi. / VtNDE, vind, vb. III. Tranj. 1. (în opoziţie cu cumpăra) A ceda unui cumpărător dreptul de proprietate asupra unui bun mişcător sau nemişcător, în VINDEC — 663 — VINDICATIV schimbul unei sume de bani. îşi vitidu viţelul şi cei doi purcei, agîrbiceanu, s. P. 104. Boii tăi stnt mari şi frumoşi. .. vinde-i şi cumpără alţii mai mici şi mai iefteni. CREANGX, p. 39., Cum (sau aşa) am cumpărat-o, aşa o vînd (= o spun aşa cum am auzit-o, fără a-mi lua răspunderea). (A b s o 1.) Proprietarul casei murise, moştenitorii împărţiseră şi vînduseră. C. PETRESCU, t. n 127. Fig. Pierzind orice legătură cu poporul, devenind tot mai reacţionară, burghezia vinde pe dolari drepturile şi independenţa popoarelor di/i ţările capitaliste. Scînteia, 1953, nr. 2784. E x p r. A-şi vinde (şi) pielea (de po sine) = a vinde, din pricina unei nevoi mari, tot ce posezi. A Tindo castraveţi la grădinar v. castravete. A vinde apă la, sacagiu v. sacagiu. A vinde pielea arsului din pădure (sau poştclo din baltă) = a promite un lucru pe care nu-1 ai, a face planuri în legătură cu un lucru pe care nu-1 posezi (încă). A-şi vinde scump Viaţa (sau pielea) = a se apăra cu îndîrjire, cauzînd pierderi mari duşmanului. După mine! găsim noi un cotlon din care să ne vindem scump viaţa, sadoveanu, o. vii 39. Dacă vreunul apuca vreo 'sabie, îşi vindea scump viaţa. negruzzi, s. I 152. 4- A trece un sclav sau un iobag în posesiunea altui stăpîn, în schimbul unei sume de bani. Nu ne-a trecut prin minte că tu ai fi crezut în casa lui Horaţiu s-ajungi iar de vindut. alecsandri, T. II 276. <$■ Refl. pas. Clăcaşii, transformaţi in robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămintul, dar şi numele lor începu a se trece în . actul vînzării, deşi nu se putea vinde deosebit de pămînt ca robii ţigani, bXlcescu, o. I 139. + (Complementul indică un bun material) A scoate Ia me^at (pentru neplata datoriilor). (Prin metonimie) A auzit că-l vinde pe Radu... a venit sa se uite şi el. bassarabkscu, la Tdrg. <ţ> R e f 1. pas. (Precizat prin «cu toba») în ziua cînd va închide el ochii, tot ce vezi în tasa asta se va vinde cu toba şi vom rămîne literalmente pe drumuri, vlahuţX, o. a. ii 61. + A oferi spre vînzare, a face comerţ cu ceva. • Vinde zarzavat in piaţă. (R e fi. p a s.) Mici magazine în care se vindeau ■ . . ciocolată şi bomboane, ape minerale. STancu, u.r.S.S. 17. -0> Fig. Eu m-aş face negustor Şi mi-aş pune şatra-n şură, Şi-aş vinde la dor şi gură. JARNÎK-bîrseanu, D. 92. + Refl. pas. (Despre mărfuri) A găsi cumpărători, a avea căutare. Se vinde ca punea caldă ( = are multă căutare). Calul bun se vinde din grajd (= ceea ce e bun nu mai are nevoie de laude). <0- E x p r. Cum (sau cu cît) so vindeî = ce preţ are? cu cît se plăteşte? Mă dusei miercurea-n tîrg Să văz boii cum se vînd. jarnîk-iuksiîanu, d. 97. '2. A exploata o femeie obligînd-o să se prostitueze. Caragiale are trei schiţe... în care arată cum bărbaţii îşi vînd femeile, ibrXileanu, sp. cr. 243. -4- Refl'. A se prostitua. M-am vîndut. . . orice trecător, pentru un ban de argint, putea să aibă pe fata primului magistrat din Zara. camil petrescu, t. ii 241. 3. A trăda (pentru bani sau pentru un interes material). Pîrcălabul de la Hotin vînduse pe domn şi trecuse de partea năvălitorilor, sadoveanu, o. vn 147. Despot, sintem ţărani. Nu vindem ţara noastră, nici cugetul pe bani. ALECSANDRl, T. II 189. A denunţa, a pîrî. Chiar servele acele ce lucru-au înlesnit Şi-n taină adulterul l-au pus încet pe cale îşi vînd p-a lor stăpînă pe frică sau parale: O-nvinovăţesc toate ş-o blestemă cumplit, macedonski, o. i 247. + Refl. A-şi descoperi gîndurile şi intenţiile prin vorbă sau prin gesturi; a nu păstra un secret. Cînd tu porţi o taină-n inimă, din grai, Din ochi, din pas tu însuţi te vinzi cu tot ce ai. coşbuc, p. 11 199. — Prez. irid. şi: (regional) vînz (delavrancea, o. H 366, caragiale, o, i 265, teodorescu, p. p. 56). . VÎXDEC, vindecuri, s. n. (Rar) Vindecare, tămăduire, lecuire; p. ext. leac. [Iuno] zbucnind din mînia cea fără de vindec, Zise. :.:« Să mă dau biruită?*, coşbuc, AE. 12. VINDECĂ, vindec, vb. I. 1. R e fl. (Despre oameni şi despre părţi ale corpului lor) A scăpa de o boală, a se face sănătos; a se însănătoşi. S-or vindeca plămînii minerilor de-aici. vintilX, O. 25. Piciorul. . . i-l puse la loc şi îndată se vindecă. ISPIRESCU, 1,. 5. Mulţi din bolnavii ruşi s-au vindecat aice. negruzzi, s. i 192. T r a n z. Irinuca nu ne putea vindeca. creangX, a. 27. (Despre răni, tăieturi etc.) A se închide, a se cicatriza. [Ursul] supse rana. ■ . apoi începu a linge, şi linse, şi linse, pină ce se închise'şi se vindecă. ISPIRESCU, l. 345. 2. T r a n z. Fig. (Cu privire la stări psihice sau afective) A alina sau a face să dispară, să înceteze. în toate lunile îşi găsea de lucru pe-acasă, spre a-şi putea vindeca oboseala beţiei de duminică, rebreanu, i. 59. Nădejdea-mi e la vremea care vindecă toate, negruzzi, S. I 48. -$> (Complementul indică persoana vindecată) Frunză verde alior, Cîntă cucul in pridvor, Să mă vindece de dor. beldiceanu, p. 95. Să vă spun eu, oameni buni, dumnealor o vrut să vă vindece de spaima Rusaliilor. ALEC-Sandri, T. I 269. + Refl. A-şi reveni dintr-o stare sufletească chinuitoare, copleşitoare. D-atunci bolnavul meu de dragoste s-a vindecat aşa de bine, că nici n-a mai dat pe la noi. vlaiiuŢĂ, o. a. ii 61. 3. T r a n z. (învechit şi popular) A astupa, a închide o crăpătură, o deschizătură, o gaură; a face una cu pă-mîntul. La temniţa cea de piatră, [care] in pămînt e vindecată. PĂSCULESCU, h. P. 202. VINDECĂIÎIL, -A, vindecabili, -e, adj. (Rar) Care poate fi vindecat; care are leac; curabil. Oh! păcatul este netăgăduit şi rana nevindecabilă, negruzzi, S. I 267. VINDECĂRI’, vindecări, s. f. Faptul de a (s e) vindeca; tămăduire, lecuire, însănătoşire. Vindecarea unei plăgi depinde de coordonarea unei serii de mecanisme diverse biologice, fizice şi chimice, marinescu, p. a. 81. <)> Fig. Inimioara rău mă doare Şi tu nu-mi dai vindecare. alecsandri, p. p. 303. L o c. adj. Fără vindecare = fără leac, fără posibilitate de a se vindeca; incurabil. Acum li s-a întîmplat poate ceva rău şi poate ceva fără vindecare. C. PETRESCU, R. DR. 313. VIîvDECĂTj -Ă, vindecaţi, -te, adj. însănătoşit, lecuit. VINDECĂTOR, -OĂRE, vindecători, -oare, adj. Care are însuşirea de a alina sau de a vindeca. Scrisul lui şi-l voia ca un balsam vindecător, c. petrescu, C. v. 122. îmi duream un somn adîhc şi vindecător. brXtescu-voineşti, î. 9. Un izvor a cărui apă avea putere vindecătoare. ŞEZ. iii 236. <$- (Substantivat) Vindecătoru-ngriji-va de rană şi asupra-i va pune leacuri alese, murnu, i. 73. VIXDECEĂ s. f. (Bot.) Plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina şi frunzele acoperite de peri aspri, cu flori purpurii, întrebuinţată ca leac pentru răni şi pentru boli de piept (Betonica officinalis). ' vindecOţă, vindecuţe, s. f. (Bot.) Usturoiţă. VÎNDIvRE, vinderi, s. f. Acţiunea de a vinde şi rezultatul ei; vînzare. VLNDERÎL, vinderei, s. m. (Ornit.; regional) Vindereu. VINDERÎU, vinderei, s. m. (Regional) Specie de şoim mic, de culoare cenuşie-ruginie, cu zborul caracteristic, care îi permite să rămînă adesea nemişcat, bătînd aerul pe loc (Falco tinnunculus) ; vinderei, vînturel. — Variantă: vindireu (creangX, a. 73) s. m. VINDICATIV, -Ă, vindicativi, -e, adj. înclinat spre răzbunare; răzbunător. Dimitrie Cantemir avea multe însuşiri bune, dar era poruncitor, aspru i vindicativ. IORGA, L. I 326. VINDICTĂ 664 — VINIŞOR VINDÎCTA, vindicte, s. f. (învechit) Urmărire, pedepsire a crimelor; răzbunare. Şi-a plecat capul călăilor lui Ipsilante, ca să nu compromită viitorul ţării sale, expuind-o la vindicta turcească. ghica, la CADE. VINDUIÎJO s. m. v. vjndcreu. VINECIOR, -OARĂ, vineciori, -oare, adj. (Despre păsări) Cu penele cenuşii-albăstrii, bătînd în vînăt; (despre animale) cu părul sur. V. vînăt. Sus în virful caselor, La capul arcanului Este-o iapă vinecioară, Pin-tenoagă de picioare. MAT. I-'OI,K. 186. Călări pe cai vineciori. ŞEZ. viii 164. Mi-este un stol de porumbei, Porumbei cam vineciori, teodorescu, r. p. 39. viNERI, vineri, s. f. Ziua a cincea a săptămînii, care urmează după joi. Vinerea-i o zi scumpă, nu mă prea silesc la muncă. şez. iii 201. Vinerile le cinstesc Şi nu mă prea ostenesc, jarnîk-bîrseanu, d. 426. <> Expr. A avea multe vineri = a avea multe zile de trăit. Bietul Moroi! Spune tu, dacă mai are multe vineri pe pămint. DELAVRANCEA, S. 148. (Construit cu dativul, care arată faţă de cine a greşit cineva) Ce vi-i robul vinovat, Astfel de l-aţi ferecat? alecsandri, p. p. 126. (Glumeţ) A ucis-o [pe găină], fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana! CREANGĂ, p. 70. (Substantivat) A rămas să cheme pe vinovată înaintea scaunului lor, în dimineaţa următoare. SADOVEANU, o. viii 229. Plecă ochii in,pămînt, ruşinat, şi răspunse 'ta un vinovat. RE-BREANU,’I. 103. Stricăciunea se făcuse şi vinovatul trebuia să plătească. creaşgX, a. 50. La cea mai mică greşeală. . . capul vinovatului se spînzura. negruzzi, s. i 143. 2. (învechit; construit cu dativul, care arată pedeapsa cuvenită) Pasibil de... După pravilele locului lor, era vinovaţi morţii, drăghici, r. 302. 3. Care*este în afară de lege sau de bunele moravuri; nepermis. Simţeam în mine ceva. . ■ bolnăvicios şi vinovat. gaiaction, o. i 59. VINOVĂŢIE, vinovăţii, s. f. Faptul de a fi vinovat, starea celui vinovat; culpabilitate, vină. Cu o umbră de vinovăţie pe faţă, surise şters. DUMITRUJ, n. 40. VtNTEŞ, -Ă, vinteşi, -e, adj. (Rar) Sprinten, iute ca vîntul. Vinteşa Iris a prins-o şi a scos-o din deasa mulţime. MURNU, I. -96. VINTll s. n. v. Vintir. VINTlR, vintire, s. n. (Şi în forma vintil) Unealtă de pescuit alcătuită dintr-o plasă întinsă pe mai multe cercuri, ca un sac cu gura strimtă şi întoarsă înăuntru. V. v î r ş ă. Umblă careva la vintire. DAVIDOGI/U, o. 66. Somnul este. ■ ■ uneori mosafir neplăcut,- căci mănîncă pe toţi ceilalţi cari au căzut in vintir. anTipa, p. 415. Prin canal nu se poate; doar am vintile. — Ai vintile? sise Vania rîzind. dunXreanu, n. 72. ' — Variantă: Ţintii s. n. VINTLRAGÎU, vintiragii, s. m. Pescar care pescuieşte cu vintirul. Sînt pescari vintiragii cari au întinse la baltă deodată cîteva sute de vintire. antipa, p. 415. VÎNTRE, vintre, s. f. (Popular) 1. Pîntece (mai ales partea moale, de jos, şi părţile laterale din dreptul şoldurilor); abdomen, burtă, foaie. Un ţap negru, lucios, cu pete galbene pe la vintre. STANCU, d. 97. Starostele îşi ţinea vintrea cu palmele, ca să poată hohoti mai în voie. Sadoveanu, D. P. 159. Cu pintecele strînse, îngust la vintre, odobescu, s. iii 65. 2. (La pl.) Măruntaie. [Prometeu] puse vintrele şi carnea şi le înveli în pielea boului, odobescu, s. iii 266. 3. Dizenterie, diaree. Copii i-a trebuit, mînca-i-ar anghina şi vintrea! sadoveanu, la TDRG. — Variantă: vîntră (gorjan, h. iv 104) s. f. VINTREĂ s. f. v. vintrea. VINTItl vb. iy v. vetri. VlNTRÎŞ adv. (Popular) 1. Pe burtă, tîrîş. 2. De-a curmezişul, curmeziş, pieziş. VINTROĂIE, vintroaie, s. f. Vintir mare. Se mai întrebuinţează la gîrle uneori şi vintroaiele cu două canaturi. ANTIPA, P. 413. VINŢEU&R, vinfeleri, s. m. (Regional) Paznic sau îngrijitor la vie; vier1. Boierul merse pină la vie şi zise vinţelerului: « Mă ■ ■ . tu nu grijeşti bine t>. reteganui. , P. I 19. VINÎŢ s. n. (Popular) Vinişor. VIOĂItĂ1 adj. f. (Popular, despre ape curgătoare) Limpede, cristalin. Dunăre, apă vioară, Face-te-ai neagră cerneală, Să te pun în călimară, Să te scriu pe-o hirtioară, S-o trimet la maica-n ţară. MAT. F0l,k. 376. Prutule, apă vioară, Face-te-ai neagră cerneală, Să-mi cernesc cu ea catrinţa Ca să-mi jelesc pre bădiţa, marian, nu. 245. Prutule, apă vioară, Face-te-ai neagră cerneală, Spuma ta o mesişoară, Sttihul tău o penişoară, Ca să scriu o hirtioară. ŞEZ. I 47. <$> (Substantivat, în e x p r.) Limpede (sau curat) vioară sau ca (sau cum o) vioara= foarte limpede, limpede ca lacrima. Apa curgea pe de o sută de părţi, limpede ca vioara. ISPIRESCU, I,. 244. VIOĂItĂ2, viori, s. f. 1. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanţă, avînd întinse pe una din feţe patru coarde, care vibrează cînd sînt atinse cu arcuşul ; violină. Bătrinul înstrună cobza. Coardele viorilor se deşteptară grăbit, sadoveanu, E. 170. Eşti ca vioara, singură ce cîniă Iubirea toată pe un fir de păr. arghezi, v. 51. Se auzeau de-afară tropotele jucătorilor, scîr-ţîitul viorilor şi glasul lui Pantelimon. rebreanu, r. I 134. Auzi nişte... lăutari trăgînd din viori, ispi-RESCU, i,. 109. (Poetic) Sînt în apele . lui viori limpezi şi nostalgice violoncele, sînt flaute optimiste şi îndelung melodioase harfe, bogza, c. o. 163. <$>■ F i g. • Tot sufletul mi-este-o vioară Ce plinge duios, macedonski, o. I 189. 2. (Rar) Muzicant care cîntă la vioară (1); violonist, viorist. Are orchestră ? — N-are, dar puteam s-o organizez, că la urina urmelor ce-mi trebuie? Opt viori, două violoncele, o violă, un contrabas. SEBASTIAN, T. 303. îl chema Mezzano — vioară primă în orchestra Filarmonicei. ARDELEANU, D. 16. 3. (Mar.) Muflă de lemn cu doi scripeţi, a cărei carcasă are forma unei viori (1). — Pl. şi: vioare (ardeuîanu, d. 289, GANE, N. iii 193, EMINESCU, o. i 85). VIOĂItĂ3, vioare, s. f. (Regional) 1. Viorea, toporaş. 2. Compus: vioară-roşie = micsandră. VlCl, VIOĂIE, vioi, vioaie, adj. 1. Care este plin de viaţă, de vigoare ; care arată agerime, iuţeală în mişcări, în manifestări etc.; zburdalnic, sprinten. De-ai putea VIOICIUNE — 666 - VIOLENŢA să mai aduni Alaiul de copii vioi Ce-n horă se-nvirteau nebuni. iosiF, patr. 8. De felul lui era om vioi şi bun de petrecere, caragiale; o. iii 62. Ochiul îngheţat i-l umplu gînduri negre de amor. Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior, eminescu, o. I 164. Fost-ai, badeo, om vioi. Şi-ai agiuns chiar un strigoi. ALECSANDRI, P. P. 338. + (Despre ochi, p. e x t. despre privire, înfăţişare) Radios, luminos, viu. îşi revenise ; ochii-i erau vioi, dar nu scotea o vorbă. vornic, p. 177. Bătrînul pensionar arendaş avea o înfăţişare mai vioaie şi glasul cutezător, rebreanu, r. ii 70. Ochii ăia mari, frumoşi şi vioi. ■ . picioruşul ca de zînă şi, in sfirşit, totul nu putea să fie decit de fată. ispirescu, L. 20. 2. Viu, aprins, strălucitor. Stelele străluceau vioaie. SADOVEANU, O. I 57. Deodată zărim fn văzduh, in fund, un fum luminos alburiu, apoi şi lumina electrică se arată vioaie, pilpiind. id. ib. VII 226. <$> (Adverbial) Pinzele de paianjen străluceau vioi în lună. EMINESCU, N. 38. + (Despre sunete, melodii) Cu ritm puternic, accentuat, săltăreţ. în sunetul vioi şi zguduitor al muzicii iese în coloană de -marş regimentul. Sadoveanu, o. vi 231. 3. (Rar, despre stări sufleteşti) înflăcărat, aprins, puternic, intens. Copiliţa.,. ■ Duce-un dor vioi cu sine, Duce dorul de iubit. ALECSANDRI, P. III 400. VIOICIÛNE s.' f. 1. Calitatea de a fi vioi ; sprinteneală, agerime în mişcări; însufleţire, animaţie (a gesturilor, a expresiei). Rizea se întoarse cu vioiciune către el. dumitriu, N. 90. Ochii lui dulci, fermecători la privire, îşi păstrau încă toată vioiciunea şi frumuseţea. vlahuţX, o. a. iii 46. 2. Capacitatea de a percepe, de a pătrunde cu uşurinţă sensul unui eveniment, al unei situaţii ; agerime, isteţime (a minţii); spontaneitate. Momentele lui Caragiale vibrează de vioiciune, ascuţime, umor şi ironie. sadoveanu, E. 147. D-na Alexandrescu îşi regăsi singură vioiciunea, pornindu-se să-şi laude fata. REBREANU, R. I 30. Bătrînul colonel Enghel. . . prin vioiciunea glumeaţă a caracterului său... a lăsat plăcute şi vesele suvenire. odobescu, s. iii 22. VIOITÂTE s. f. (Rar) Faptul de a fi viu, bătător la ochi. Covoarele. . . sînt de o acurateţă in desen, de o vioitate in colorit, i. ionescu, D. 362. VIÔL, violuri, s. n. Siluire a unei femei; violare. VIOLĂ, violez, vb. I. T r a n z. 1. (Cu privire la legi, porunci, angajamente, dispoziţii, drepturi etc.) A nesocoti, a nu respecta, a călca, a încălca. Au violat constituţia! se aprindea oratorul de la tribună. PAS, L. i 280. Turcia. ■ ■ viola toate tractatele... noastre. negruzzi, s. i 331. 2. A intra undeva prin violenţă, a pătrunde cu forţa; a deschide prin abuz. A viola dimiciliul cuiva. A viola spaţiul aerian nl unui stat. A viola secretul corespondenţei. + A pîngări, a profana. A viola un mormînt. 3. A necinsti o femeie, făcînd uz de forţă; a comite un viol. VIOLACÉE s. f. pl. Familie de plante dicotile-donate al cărei tip e vioreaua. VIOLAI ÎU, -ÉE, violacei, -ee, adj. Care bate în violet. Trebuie să fi alergat... în dumbrava de stejari din care lanţul violaceu al munţilor de graniţă pare aşa de apropiat, căi.inescu, e. 133. VIOLARE, violări, s. f. Acţiunea de a viola. 1. încălcare. Prin violarea alegerilor nu mai este control, nu mai este putere legislativă, nu mai este constituţie. BOLINTINEANU, O. 257. 2. Pătrundere cu forţa într-un anumit loc. 3. Siluire a unei femei ; viol. VIOLATOR, -0ĂRE, violatori, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care violează, care determină sau care pri-. cinuieşte o încălcare; infractor, profanator, pîngăritor. Au să-i gratifice cu titlurile obicinuite... de călcători de legi, de violatori de constituţiune. ghica, la cade. 2. Cel care comite un viol; siluitor. VIOLĂŢIE, violaţii, s. f. (învechit) Violare. Au pus.. . mîna pe. bani publici şi particulari cu violaţie chiar. ghica, a. 688. VIOLĂ1, viole, s. f. 1. Instrument muzical asemănător cu vioara, dar mai mare decît aceasta şi acordat cu o cvintă mai jos, avînd sunete mai grave. 2. (Rar) Muzicant care cîntă la violă (!)• Puteam s-o organizez, că... ce-mi trebuie? Opt viori. .. o violă, un contrabas, sebastian, T. 303. VIOLĂ2, viole, s. f. (Bot.) 1. Viorea, toporaş. 2. Compus: Tiolă-de-noapto (sau-de -primărară) = nopticoasă. VIOLENT, -A, violenţi, -te, adj. 1. Care se produce sau acţionează cu putere, cu violenţă, cu intensitate mare ; puternic, intens. în cuvintele cu care-i recomandă pe iubita sa, se arată tot virtejul de simţiniinte violente ce-i rup inima. GUEREA, st. CR. iii 282. Ieri a fost cald; astăzi, ploaie şi piclă, după o furtună violentă. CARAGIALE, O. vn 12. Un vint rece şi violent începu să bată de la coasta Europei. bolinTineanu, o. 270. 4? (Adverbial) Un cîine începu să latre violent. cXlinescu, e. o. i 124. > (Despre, culori, lumină, surse de lumină) Intens, viu, puternic, tare, ţipător. îmi aduc aminte de-o întîmplare care a rămas pentru totdeauna zugrăvită în culori violente dinaintea ochilor mei. sadoveanu, o. viii 128. Trecea la colţuri cu lămpile violente de cinematograf. C. PETRESCU, i. II 158. Culori violente scot în iveală siluete mişcătoare de femei, anghel, pr. 173. (Adverbial) Nu vor obţine, cu tablourile lor, nici cel puţin intiietatea asupra unei gravuri violent colorate. MACEDONSKI, o. IV 106. 2. (Despre oameni şi despre caracterul lor) Care are accese de furie, care se Iasă condus de mînie, care se aprinde uşor, se înfurie repede, are manifestări nestăpîriite; coleric, impulsiv, furtunos, năvalnic. Ei, uite, vezi? ăsta e cusurul tău — eşti violent. CARAGIALE, o. îl 128. <£> (Adverbial) Mişu, subţirel şi slăbuţ, în picioare, gesticula violent, ca şi cum s-ar fi luptat cu întunericul. REBREANU, R. I 65. -4- (Despre» manifestări ale oamenilor) Care trădează violenţă, impulsivitate, nestăpînire, agresiune. Clopotul suna stins printre glasuri violente. DUMITRIU, N. 41. 3. Care se face cu forţa; brutal, silnic. Era un copac putred, trunchiul era prea slab, ca să mai ţină coama... Ce mai trebuiau lovituri violente? CARAGIALE, o. în 153. -0> Moarte violentă = moarte produsă de o rană, de un accident, de un act de violenţă sau de altă cauză nefirească. îşi amintea în cîte chipuri văzuse oameni murind: bătrîni stingîndu-se de moarte bună pe patul de-acasă; oameni morţi în spitale; unii loviţi de moarte violentă, bart, S. m. 77. VIOLENTĂ, violentez, vb. I. T r a n z. A comite un act de violenţă; a constrînge, a sili, a forţa. VIOLENTARE, violentări, s. f. Acţiunea de a violenta. - VIOLENŢĂ, violenţe, s. f. 1. însuşirea a ceea ce este violent; putere mare, intensitate, tărie. L-am apucat de braţ cu violenţă, sadoveanu, n. f. 140. Inima lui se contrase cu violenţă, eminescu, n. 71. 2. Nestăpînire în vorbe sau în fapte; vehemenţă. Era un articol de o deosebită violenţă, tinzînd să dărîme dintr-o dată şi răsunător un succes nu numai brusc, ci VIOLET' — 667 — VIPUŞCĂ ¡i brutal. SADOVEANU, e. 179. Era vestit... pentru violenţa şi străşnicia sa. ghica, la cade. 3. Faptul de a întrebuinţa forţa brutală ; constrîngere, siluire, violentare. Contradicţiile dintre clasele sociale antagoniste se rezolvă prin explozie, prin revoluţia social-politică, lichidarea vechiului fiind cu neputinţă fără întrebuinţarea violentei, contemporanul, s. ii, 1953, ' nr. 360, 3/1. ' • — Variantă: (învechit) Yiolinţu (hasdeu, i. v. 246, j. ionescu, m. 63) s. f. VIOLfiTi s. n. Culoarea violetă (ultima culoare a spectrului solar, după indigo). Un troian de ctirind căzut, pe care nici o diră nu şi-a scris violetul unei îndrumări, stă înaintea mea şi mă fascinează. anghel, PR. 104. YIOLÎT2, -Ă, violeţi, -te, adj. De culoarea viorelei; vioriu, mov. De la munte se ridica peste codri o învăluire de nouri violei i. sadoveanu, o. viii 128. Deasupra miriştilor aspre şi decolorate, unde flori violete tremurau înfiorate de vint, nori grabnici îşi tîrau umbra. c. petrescu, S. 190. Şeful, ca de obicei. . . ridicase tonul, faţa-i spinatecă luase o nuanţă violetă, bart, s. m. 87. VIOLÎTĂ, violete, s. f. Viorea. Violetele de Parma In decembrie, aduse cu avionul, nu sînt destul de fragile. sebastian, t. 354. VIOLÎNĂ, violine, s. f. Vioară. E o muzică de toamnă, Cu glas de piculină. , . Cu ton de violină. bacovia, o. 85. •Q- F i g. Un glas de violină anunţă. . ■: « V-am adus poşta t. ibrXileanu, a; 134. VIOLÎNŢĂ s. f. v. violenţii. VIOLOiNOfiL, violoncele, s. n. 1. Instrument muzical cu patru coarde şi cu arcuş, asemănător cu vioara, dar .mai mare decît aceasta şi avînd un timbru grav. «O* F i g. Crivăţul şi-a îngroşat glasul, a prins să geamă pe strune de violoncel şi să mugească în alămurile unei fanfare nevăzute. c. petrescu, a. 274. 2. (Rar) Muzicant care cîntă la violoncel (1). Are orchestră? — N-are, dar puteam s-o organizez, că la urma urmelor ce-mi trebuie? Opt viori, două violoncele, o violă, un contrabas. SEUASTIAN, T. 303. ' VIOLONCELIST, -A, violoncelişti, -ste, s. m. şi f. Persoană .care cîntă la violoncel. VIOLONIST, -A, violonişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care cîntă Ia vioară; viorist. Au un violonist şi un diblar, care cîntă şi din gură. CAMIL PETRESCU, u. N. 244. VIOREÂ, -ICÂ, viorele, s. f. 1. Nume dat mai multor plante erbacee din familia violaceelor, dintre care cea mai cunoscută este o specie sălbatică, cultivată şi în grădină, cu flori violacee şi cu miros plăcut (Viola odorata); violă, violetă. Un pîlc întins de viorele îmi trimise pe aripioara unei adieri mireasma lor gingaşă. Sadoveanu, o. vii 367. Frumoasă eşti, pădurea mea. . . Ctnd de subt frunze moarte ies în umbră viorele. TOPÎR-CEANU, b. 8. Crinii şi viorelele. . . nici la degetul cel mic al ci nu le punea. ISPIRESCU, h. 352. (în personificări) Vin ţînţarii, lăutarii, gîndăceii, cărăbuşii, Jar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii. Hminkscu, o. i 87. (în metafore) Ochi frumoşi, ochi viorele, Numai voi mi-aţi■ stins norocul, iosif, T. 94. 2. Planta erbacee din familia liliaceelor, din al cărei bulb cresc două-trei frunze lunguieţe şi tulpina care poartă flori albastre, roz sau albe (Scilla bifolia). VIORÎL, -EĂ, viorei, -le, adj. (Rar) De culoarea viorelei; vioriu, violet. Topiţi sînt ochii viorei De-atîta vaiet nentrerupt. coşbuc, P. I 147. VI0RÍNT, -Ă, viorinţi, -te, adj. (Rar, în descîntece) Vioriu, vînăt. Bubă viorintă. . . Nu întinde, Nu cuprinde. ŞEZ. XXIII 109. YI0RÍST, -A, viorişti, -ste, s. m. şi f. Violonist. Minunat'fu însă taraful de lăutari al lui Medelioglu, alcătuit dititr-un muscalagiu, un ţambalagiu şi trei viorişti. CA.\riiv petrescu, o. i 307. Complicele acestui furt era un tînăr viorist, plin de talent. caraGiale, o. ii 227. viorIu, -Ie, viorii, adj. De culoarea viorelei. Luna . albă, noaptea, împinzea cîmpiile cu o lumină strălucită, un painjeniş vioriu de basme, sadoveanu, o. i 131. în zarea viorie s-arată. . . Carpaţii cei bătrlni. mace-donski, o. i 116. Tîmpla bate liniştită ca o umbră viorie. eminescu, o. I 79. Statuie de marmoră frigiană viorie. odobescu, s. III 71. <^> (Substantivat) Trecură şi se cufundară măreţ în vioriul amurgului, sadoveanu, o. viii 103. VIOŞEÂLÂ, vioşeli, s. f. (învechit) Voioşie. (Cu pronunţare regională) în mijlocul vioşălei sale, o mînă neagră. . . îl apucă de mîneca surtucului. RUSSO, S. 17. VIOŞlE, vioşii, s. f. (Regional) Vioiciune, voioşie; f i g. prospeţime, frăgezime. Vioşia verdeţii îmi arată că intru în regiunea munţilor, negruzzi, s. l 308. Vll’ERÂ, vipere, s. f. 1. Şarpe mic, foarte veninoşi cu o pată neagră în formă de V pe cap şi cu o dungă lată neagră în zigzag pe spate (Pelias berus). 2. F i g. Persoană rea, perfidă, veninoasă. Nu ştii ce viperă este tanti Aglaie asta. călinescu, E. o. i 52. O! min-ca-ţi-ar cîinii cinstea. . . viperă cu şepte limbi, hogaş, u. 17. Spune şi nouă, tată, cine este vipera aceea care nu-ţi dă pace şi-ţi otrăveşte bătrineţele. ispirescu, h. 12. E x p r. Pui de Viperă = om rău, femeie rea. Atîla am vrut să aflu din gura ta, pui de. viperă ce mi-ai fost, zice atunci spinul, creangă, p. 206. + Răutate, perfidie. Mai bine te-ai înfrica tu, nu de dumnezeu, ci de vipera din tine. v. ROM..martie-aprilie 1949, 184. VirERÎN, -Ă, viperini, -e, adj. (Rar) ' Referitor la viperă, de viperă. Constantin Lipan clipea mărunt, ndnţelegînd în ce cuibar viperin a intrat, c. petrescu, c. v. 138. VIPIE, vipii, s. f. (Regional) 1. Căldură mare; arşiţă, fierbinţeală, zăpuşeală, zăduf. Dacă ar fi ieşit pe ogoare, în vipia după-amiezii, şi-ar fi dat sama că drumeţii sînt siliţi să caute umbră şi odihnă, sadoveanu, p. M. 294. Omului trudit, abia sosit de la ţarină, din vipia verii, ii trebuia linişte, id. M. C. 9. + Febră. în vipia boalei ea aiura. PAMPlLE, S. t. 152. 2. Toi, putere, ardoare, dric. încalecă calul şi, în vipia gătelii lor, scăpă din tabără. ISP1RKSCU, la Cade. M-a luat cu el la bătălie şi in vipia luptei. . . eu tn-am răzleţit de el. I. CR. II 4. VirîSCĂ s. f. v. ripuşcă. VIPLA, viple, s. f. Aliaj de oţel, crom şi nichel, inoxidabil, rezistent la acizi, întrebuinţat în dentistică. VIl’T, vipturi, s. n. (învechit) Rod, produs al pămîn-tului; bucate, recoliă. + (Regional) Ceea ce serveşte ca hrană oamenilor; mîncare. E x p r. A lua (sau a ţine) pe cineva în vlpt = a primi pe cineva în gazdă (cu locuinţa şi, mai ales, cu mîncarea). V1I‘0Ş( A, vipuşti, s. f. 1. Fîşie îngustă de postav, cusută ca garnitură de altă culoare la unele uniforme, pentru a marca anumite cusături (mai ales cusătura exterioară a pantalonilor). V. lampas. Frac de postav cenuşiu, cu vipuşcâ galbenă pe margine şi pe cusăturile pantalonilor. CAMtt, PETRESCU, O. 1 191. Copilul ii pare urii, cu gitul subţire in gulerul uniformei de liceu cu vipuşcă galbenă. C. petrescu, i. Ii 264. Sta aşa in faţa VIRA í — 668 — VIRNANT biroului, cu călciile lipite, simţind sub palme vipuşca pantalonilor. SAHIA, N. 71. -fy F i g. Cerul şi-a aprins de purpură vipuşca. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 161, 10/3. + (Neobişnuit) Fişie, bandă subţire, bentiţă. Ţigăn-cile. . ■ desculţe, legate numai cu o vipuşcă de cîrpă sub genunchi. M. I. CAKAGIALE, C. 62. 2. Frînghie întinsă de la ţărm către mijlocul apei, avînd însemnate din distanţă în distanţă locurile unde se vor aşeza cîrligele de prins peşte. Întinde mai întii de la mal spre adine o frînghie lungă, numită măsura sau vipuşca. antipa, p. 350. — Variantă: Vipiscă (alECSANdri, T. 530) s. f. VIRĂ, virez, vb. I. 1. Intranz. (Despre vehicule sau convoaie de vehicule) A schimba direcţia, făcînd o curbă din mers. Coloana din dreapta începe foarte prudentă lupta, pentru ca să dea timp navelor învăluitoare să ajungă în poziţie de tragere. . . Apoi imediat virează şi ea. CAM1L PETRESCU, T. ii 175. Maşina. . - viră nebuneşte şi dispăru. C. PETRESCU, î. II 222. (Despre persoane) A face ca un vehicul să-şi schimbe direcţia; a coti, a cîrmi. Am virat brusc şi am intrat în şanţ. . . Maşina nu $~a răsturnat. CAMIL PETRESCU, P. .124. + Fig. A schimba vorba, a trece la alt subiect de conversaţie. Sonia îl mai priveşte o dată cu ochi care roagăy pe urmă^irează brusc: —A! iată pe d-na Ionescu! CAMii, PETRESCU, T. II 27. T r a n z. Sabina. . . viră brusc discuţia în altă direcţie. c. PETRESCU, C. v. 84. 2. T r a n z. A trece o sumă de bani de la un cont la altul. Vă rog. . . să deschideţi un cont la banca dv. pentru domnişoara Otilia Mărculescu, virînd în creditul acestui cont, prin debitul contului meu, lei 100000. CĂu-NESCU, E. o. 11-205. 3. T r a n z. A pune o copie fotografică într-o soluţie specială, pentru a-i schimba nuanţele de negru în alte nuanţe. VIRĂGIU s. n. v. viraj. VIRÂJ, viraje, s. n. 1. Faptul de a vira; schimbare de direcţie, cotire. Virajele strînse la verticală şi decolările sale spectaculoase stirniseră o admiraţie fără seamăn, contemporanul, S. ii, 1953, nr. 328, 2/5. + Curbă de şosea cu raza de curbură mică. 2. (Chim.) Schimbarea culorii unei substanţe ; schimbarea culorii unui pozitiv fotografic. — PI. şi: virajuri (c. PETRESCU, O.- P. I 208). — Variantă: virâghl, viragii (c. PETRESCU, î. ii 96, id. c. v. 239), s. n. VIRAMENT, viramente, s. n. Operaţie contabilă prin care o sumă de bani este trecută dintr-un cont în altul, fără a fi nevoie ca suma să fie vărsată în numerar; document prin care se dispune efectuarea unei astfel de operaţii. <)> Cont de virament = cont deschis la. o instituţie bancară, prin care se fac şi se primesc plăţi, fără a întrebuinţa bani în numerar. VIRĂN, -A, virani, -e, adj. (Despre terenuri) Care, deşi se află într-un cartier locuit, este fără clădiri şi (de obicei) neîngrădit. în locul viran pe unde nu mai trecuse niciodată. . . un singur felinar mai ardea. C. PETRESCU, C. V. 268. Astfel pe cimpul viran, dătător de friguri palustre. . . Ne-am pomenit într-un zori ca-mpăratul acela din basme. ANGHEL-IOSIF, c. M. II 98. întocmise o trupă. .. şi luase cu chirie locul viran de la Podul Mogoşoaii. CARA-GIALE, N. s. 103. Fig. Am trăit aci în ţară, de pe la 1854 încoace, timp de douăzeci şi cinci de ani, cătind... un colţişor unde să-mi durez sau'un palat, sau o colibă pe locul cam viran al literaturii şi al istoriei romineşti. ODO-bescu, s. iii 622. VIRANEĂ, viranelk, s. f. (învechit şi arhaizant) Loc viran; ruine rămase de la o clădire arsă. Dinspre viraneaua cea mare, unde a fost hanul-lui Constantin, vin zeci şi sute de oameni. Camil PETRESCU, o. ii 459. < VIRĂRE, virări, s. f. Acţiunea de a vira. 1. Viraj. 2. Virament. VIRĂT, -Ă, viraţi, -te, adj. (Despre sume de barii) Trecut dintr-un cont în altul. YIRDÂRE, virdări, s. f. Specie frumoasă de ciocă-nitoare cu penele verzi, amestecate cu roşu, galben, negru şi alb (Picus viridis); verdoaică. (Atestat în forma ver-dare) Verdarea cearcă copaciul şi mai slab unde găseşte, acolo ciocăneşte, pann, p: v. ii 125. — Variantă: ycrddro s. f. VlilGÎN, -A, virgini, -e, adj. 1. Cast, neprihănit, feciorelnic. + (Substantivat, f.) Fecioară, fată. I se păru atunci că e într-un pustiu. .. deasupra căruia licărea o lună fantastică şi palidă ca faţa unei virgine murinde. Emi-NESCU, N. 46. .2. .Fig. Candid, inocent, nevinovat. Mîndră ca o lună plină Şi cu inima virgină. ALECSANDRI, T. i 460. 3. (Rar; despre metale) Neamestecat, pur, curat. Vasul e de aur virgin, macedonski, o. i 151. 4. (Despre locuri) Necunoscut de oameni, nelucrat, necultivat, neexploatat. Ca un echilibrist pe inelul aninat, visîndu-se poate prin somn pe o mlădioasă creangă în virginele păduri de unde fusese adus. ANG'ErEL, pr. 43. Ard vastele păduri virgine. anGhel-iosif, c. m. ii 35. 5. F i g. .(Despre obiecte) Neatins, intact, neutilizat; curat. Pe fundul farfuriei, nici un strop de smîntînă, cuţitul şi furculiţa ca din testea, şervetul, virgin, hogaş, M. N. 38. — Variantă: (învechit) vergin, -ă (macedonski, o. i 18, EMINESCU, o. I 29) adj. YIRGINĂL, -A, virginali, -e, adj. 1. De virgină, de fecioară; feciorelnic, virgin. Acele muieri.. . atrag la sine, spre a le da brînci în orgii ■ ■ . creaturile cele mai fragile, cele mai virginale. Ghica; a. 696. 2. Fig. Candid, pur. Creaţiunea sa. . . nu mai are' nimic din aspra candoare şi din energia virginală a, anticei Artemide. odobşscu, s. iii 57. A ta inimă-i închină Virginalele-i comori. ALECSANDRI, p. ii 172. — Variantă: (învechit) verginâl, -ă (negruzzi, s. n 37) adj. S VIRGINITATE s. f. 1. Feciorie, castitate. - 2. Fig. Curăţenie morală, nevinovăţie. VIRGULA, virgule, s. f. 1. Semn de punctuaţie care delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei, şi unele părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei. Să fi poftit... să nu fi pus virgulele şi celelalte semne! cara-gialE, o. in 24. F i g. Predecesorii noştri obişnuiau a-l crede prea orbeşte, luind toate cuvintele şi toate virgulele sale drept dogme religioase, hasdeu, i. v. 239. 2. Semn întrebuinţat pentru a separa, într-un număr scris în sistemul zecimal, partea întreagă de partea fracţionară. 3. Semn întrebuinţat pentru a arăta cînd trebuie făcută respiraţia în timpul unei interpretări muzicale vocale. VIRÎL, -A, virili, -e, adj. De bărbat, bărbătesc; p. e x t. care exprimă bărbăţie; plin de forţă, de energie, viguros. Avea figura virilă, părul ţepos, tuns scurt şi ridicat in sus perie. c. PETRESCU, î. n 105. VIRILITATE s. f. Bărbăţie ; p. e x t. vigoare bărbătească. virnAnţ, virnanţi, s. m. Plantă erbacee aromatică, cu flori galbene dispuse în corimb, cu întrebuinţări în medicină (Ruta graveolens). i * VI ROAGĂ — 669 — vis vmoĂGĂ, viroage, s; f. Vale mică, ripoasă, formată de ploi, de inundaţii, de abaterea unui rîu din albia sa etc.; albia unui torent cu malurile adînci şi abrupte. îşi aduse aminte că este in pădure... o viroagă adincă, săpată de piriu, largă in toate părţile şi cu totul ascunsă sub copacii aplecaţi, gaiaction, o. x 294. Telegescu şi Bălcescu se înfundară într-o viroagă umedă, aproape noroioasă, umbrită de răchite. CAi.ni, petrescu, o. II 26. Drumul se înfunda in viroage cleioase după atitea săptă-mîni de ploaie, urca dîmburi strimbe. C. PETRESCU, S. 77. în. timp de secetă moara nu mai umbla, fiindcă apa se risipea prin viroage. slavici, v. p. 4. vmOzĂ, viroze, s. f. Boală provocată de un virus. VIRTOS, -OĂSĂ adj. v. Virtuos1. VIRTUĂL, -Ă, virtuali, -e, adj. Care există numai ca posibilitate, fără a se produce în fapt;'al cărui efect este potenţial şi nu actual. <$> Imagine virtuală v. i m a -cine (2). VIRTUALITĂTE, virtualităţi, s. f. Calitatea a ceea ce este virtual; posibilitate. La Creangă sau la Caragiale admirăm cum literatura prelungeşte şi dezvoltă virtualităţile limbii vii. vianu, a. p. 275. VIRTUOS1, -OĂSĂ, virtuoşi, -oase, adj. (Despre oameni) Care respectă şi realizează în mod consecvent dezideratele etice; care este înzestrat cu multe virtuţi;. (despre manifestări ale oamenilor) care denotă sau oglindeşte virtute. Nu pot să existe oameni nici absolut virtuoşi, nici absolut viţioşi. gherea, ST. cr. II 249. De aceea trebuie să-ţi vorbesc aşa cum aş vorbi unui frate şi unui cetăţean virtuos, ghica, A. 70. Traiul lor tihnit, patriarhal şi virtuos adună lingă ei pe pribegii lor fraţi, negruzzi, s. t 271. <$>• (Substantivat) Virtutea nu-l împiedică să invidieze soarta celor mai puţin virtuoşi, c. petrescu, c. v. 175. -4- Corect, cast. Virtuoasa lui soţie se trase la ţară, consacrîndu-se numai la creşterea copiilor săi. negruzzi, s. I 333: ■ — Variantă: (învechit) virtds, -odsă (golescu, î. 39) adj. « VIRTUOS2, -OĂSĂ, virtuoşi, -oase, s. m. şi f. Persoană care stăpîneşte în mod desăvîrşit tehnica unui instrument muzical. Cînd în faţa ochilor lui străluceau luminile candelabrelor de la Scalla şi Ateneele sau sălile de loncerte, unde cţntau virtuoşii, îşi pleca capul pe pieptul vioarei şi cînta. ARDELEANU, D. 291. VIRTUOZITĂTE, virtuozităţi, s. f. Calitatea de a fi virtuos în muzică; p. e x t. pricepere, dexteritate, măiestrie în alte domenii de activitate. Virtuozitatea lui G. Enescu. c=i Virtuozitatea stilistică este însuşirea care uimeşte necontenit pe cititorii prozei lui Tudor Arghezi. vianu, a. r. 264. VTRT'CTE1 s. f. v. virtute. VIRTUTE2, virtuţi, s. f. 1. Forţa morală de a urmări în mod constant idealul etic; integritate morr.'ă. Ciştigul ce-n picioare călcînd virtute, lege, Trufaş înaintează spre tronul său de rege. macedonski, o. i 45. Au de patrie, virtute nu vorbeşte liberalul, De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul? eminescu, o. I 150. + Castitate. [Ea] uită virtutea, leapădă cinstea, ca să se arunce în braţele voastre. NEGRUZZI, s. I 48. ■+ însuşire, calitate morală. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ţie mîndru Cu virtuţile ce are. coşbuc, p. I 75. 2. (în loc. prep.)în virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a ... în virtutea principiului evoluţiunii. . . materia a suferit in decursul secolelor numeroase preschimbări. siardîescu, p. a. 37. Legi' şi principii, in virtutea cărora critica poate să pronunţe verdicte estetice. GHEREA, st. cr. rr 35. Ridicind. . . ţăranilor dreptul ce aveau in virtutea tutulor urbanelor.. . această lege n-a făcut decît a continua să favorizeze apăsarea clăcaşilor de către proprietari. kogXlniceanu, s. a. 158. • i VIRULÎNT, -Ă, vindenţi, -te, adj. Care are o mare putere otrăvitoare (v. toxic)‘/(despre boli) care e cauzat de un virus. Nervii animalelor moarte de turbare sînt, la ieşirea lor din măduva spinării, tot aşa de virulenţi ca şi aceasta. babeş, o. A. I 205. « VIRULENŢĂ s. f. însuşirea de a fi virulent; gradul de intensitate infecţioasă a unei boli. Bacilul holerei va pierde mult din virulenţa sa pe un teritoriu cu o igienă raţională, babeş, o. a. i 512. Anarhia a început a se limpezi. .. întocmai ca o boală ce şi-a săvîrşit evolu-ţiunea, şi-a domolit virulenţa, macedonski, o. IV 127. VÎRUS, virusuri, s. n. Agent patogen, invizibil la microscopul obişnuit, care se reproduce numai în interiorul celulei vii şi care provoacă boli infecţioase la oameni, animale şi plante; p. e x t. toxina acestui agent. Femeia asta îmi răscoleşte sufletul ca un virus, camii, petrescu, T. ii 104, F i g. întreaga operă a lui Balzac e prezentarea burgheziei nesăţioase, bolnavă de virusul ce o va duce la pieire. sadoveanu, E. 254. Critice aspre ne îndreptează asupra-ne: ba că nu sîntem serioşi. . . că sîntem o primejdie, publică, o nenorocire pentru generaţiile tinere, un virus social, caragiale, o. iii 159. VIS, visuri şi vise, s. n. 1. Faptul de a visa; înlănţuire de imagini şi de idei (de cele mai multe ori confuze) care apar în conştiinţa omului, în timpul somnului. Atunci parcă se trezi ca dintr-un grozav vis. sadoveanu, o. viii 229. Apoi cu ochii plini de visuri încă, M-am scuturat ca dup-o catastrofă. Topîrceanu, b. 102. Miezul nopţii s-a ivit Şi prin lume-a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRi, p. a. 95. Visul tar mă necăjeşte Şi ca tine mă-ntîlneşte. jarnîk-bîrseanu, d. 164. <ţ> (în construcţie cu verbele « a avea», «a visa ») Cîtăva vreme, nopţile mi-au fyst chinuite de boală; am avut visuri urîte. sadoveanu, E. 105. Vis frumos avut-am noaptea, A venit un Zburător. EMINESCU, O. i 80. Am visat un vis îngrozitor. ALECSANDRi, T. II 9. Astă-noapte, tirzior, Am visat vis cu fior. jarnîk-bîrseanu, D. 255. <$> Carte de vise (sau cheia viselor) = carte în care se explică semnificaţia profetică pe care superstiţioşii o dau viselor. L o c. a d j. De vis = propriu visului; fi.g. neverosimil de frumos; minunat, ireal. în tăcerea adincă, murmurul cel duios, umbla ca un fior prin lumina tremurată de vis. sadoveanu, o. i 52. Loc. adv. Ca prin (sau ca in) vis = vag, confuz. ‘Aiizii ca prin vis o detunătură de pistol, gane, n. in 126. E mult de-atunci. . . e mult, nepoate, Şi ca prin vis le văd pe toate. IOSIF, PATR. 5. Din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate, eminescu, o. i 130. .0» E x p r. Nici prin vis, se spune pentru a nega cu desăvîrşire faptul de a fi gîndit sau a fi făcut ceva. + F i g. Atmosferă, imagine, frumuseţe ireală. Luceafărul senin răsare; Umplînd de vis văzduh şi marc. cerna, p. 22. Peste-a nopţii ‘eerie Se ridică mîndra lună, Totu-i■ vis şi armonie. eminescu, o. i 207. ■+■ Irealitate. Poetul singur a rămas cu sufletul agăţat in absurd, în vis. GALACTION, o. i 342. 2. Reverie, meditaţie, visare. Se plimbă ginditor şt prin visurile ce-i cucereau sufletul răzbăteau acordurile slabe ale unui cîntec. sadoveanu, o. i 52. Şi ore-ntregi mă îngîna, duioasă, A visuyilor tînără crăiasă. CERNA, p. 146. Peste toate domneşte o linişte, care te îndeamnă la visuri. vlahuţX, r. p. 98. 3. F i g. Iluzie, închipuire deşartă; ,gînd, idee, aspiraţie himerică. Şoimaru ştia dragostea fetei de multă vreme, dar o copilă neştiutoare are totdeauna visuri care pier. sadoveanu, o. viii 124. Ce vise măreţe îmi sfărimase mie Şcoala domnească! în loc de palatele închipuite. .. găsisem VISA — 670 — VISCOLI nişte case mici, murdare. DELAVRANCEA, la TDRG. •+ Plan; dorinţă arzătoare şi statornică. De citeva ore mă aflu la Moscova. . . fyli s-a împlinit un vechi şi arzător vis. stancu, u.r.s.s. 9. E x p r. A-şi vedea visul cu ocliii v, ochi. VISĂ, visez, vb. 1.1. T r a n z. A avea un vis în timpul somnului, a vedea (pe cineva sau ceva) în vis. Am visat astă-noapte că am împuşcat o duzină de raţe.. SADOVEANU, o, vil 337. într-una te-am visat, Oană. delavrancea, o. îi 35. Copiii dorm, visindu-şi jocul, coşnuc, P. ii 51. ( Fj g. Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile-nşiră nori. EMINESCU, O. I 44. (Cu complement intern) Visase un vis frumos şi se deşteptase. ISPIRESCU, h. 230. Ce vis am visat! caragiauî, o. iii 98. Priviţi-i cum visează Visid codrului de fagi. EMINESCU, O. I 101. E x p r. A visa cai (vorzi) pe pereţi v. c a 1 (1). A Visa doştept = a avea halucinaţii. Am ajuns ca un năuc, visez deştept, nu mai ştiu ce fac. ispirescu, I,. 29. 4^ Vrabia mălai visează v. mălai (4). I n t r a n z. Atunci, după cum văd eu, e rost să visăm urît la noapte. C. PETRESCU, î. ii 6. Mai întîi află că eu nu dorm niciodată, fiindcă visez totdeauna, hogaş, m. n. 21. (Neobişnuit, urmat de o determinare introdusă prin prep. « de » şi arătînd obiectul visului) Erliardt^adormi şi visă de lacul cel mare'. GANE, N. ii 138. (F i,g.) în trupul livezii macii visează, beniuc, v. 55. Departe, codrii, pe munţi, siau încă visînd în ceaţa lor albastră, sadoveanu, o. vii 200. -f R e f I. A se vedea pe sine în vis. Ea zimbi cînd se visă atit de frumoasă. EMi-NESCU, N. 29. (Expr.) Unde te Visezi? = unde crezi că te afli r unde te trezeşti ? Unde te visezi de umbli cu porcii după tine? CREANGA, P. 83. 2. I n t r a n z. Fig. A se lăsa în voia gîndurilor, a imaginaţiei; a sta în reverie. Ochii ei albaştri-spălăciţi stau neclintiţi, visînd. sadoveanu, o. i 335. Dar şi mai bine-i, cînd afară-i zloată, Să stai, visînd la foc, de somn să picuri. EMINESCU, o. i 119/"<^ (Urmat de determinări care accentuează ideea) Cine n-n simţit oare, la virsta lui Radu nespusa fericire de a visa deştept ceasuri întregi. vi.ahtjţă, o. a. i 117. Cînd luna aruncă o pala lumină Prin merii în floare-nşiraţi în grădină, La trunchiul unuia pe tine te-aştept, Visînd de__deştept. eminescu, o. rv 18. •/^ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau « despre » şi arătînd obiectul reveriei) Visez la fericire, răspunse Elena, tiolinîineanu, o. 463. 3. Tranz. Fig. A dori cu ardoare ceva; a rîvni la ceva. Ea visa pentru Nică al ei un trai uşor, la tîrg. sadoveanu, E. 94. De mult visez o şcoală, un ideal de şcoală, unde băiatul să vie cu plăcere, să-i fie drag să-nveţe. Yi,Ai!u'rĂ, o. a. iii 31. îşi iubea mult patria şi multă vreme a visat libertatea ei. bălcescu, o. I 93. 4. Tranz. F i g. (Mai ales în propoziţii negative) A-i trece cuiva ceva prin gînd ; a-şi închipui, a bănui,, a nădăjdui. Niciodată nu visase asemenea apartament. c. petrf.scu, c. v. 237. O, tu nici visezi, bătrîne, cîţi în cale mi s-au pus! eminescu, o. i 146. <0> I n t r a n z. Dar norocul îi fusese mai prietin decît ar fi îndrăznit ca Să viseze. GALACTION, o. i 51. Nici nu visa despre ce avea de gînd procletul de zmeu. ISPIRESCU, L. 128. (Expr.) Cînd nici nu visezi sau cînd cu gîndul nu visezi = pe neaşteptate. E un suflet acru, in stare să se răzbune cînd nici nu visezi, rebreanu, i. 73. Cînd nici nu visa. ■ . numai iată că se trezeşte cu dinsa. CREANGĂ, p. 323. Cînd cu gîndul , nu visează, El in cursă o să cază. pann, p. v. ii 32. T VISARE, visări, s. f. Faptul de a visa (v. v i s); f i g. reverie. Grigore tresări, ca trezit dintr-o visare. rebreanu, R. I 44. Pierdut într-o visare tainică şi dulce, soldatul urmărea cu privirea stolul acela de rîndunele. BART, s. M. 67. Dar azi, îmi eşti departe. — Te fură alte zări în ţara primăverii şi-a vecinicii visări. CERNA, p. 12. . în faţa munţilor noştri sufletul se lasă dus de visare.-, RUSSO, o. 100. -4- Fantezie. Mergi tu, luntre-a vieţii mele pe-a visării lucii valuri Pînă unde-n ape sfinte se ridică mindre maluri, eminescu, o. iv 110. VISĂT, -A, visaţi, -te, adj. întrevăzut, plăsmuit în imaginaţie, în fantezie. Căutînd un visat continent, călătorea o luntre bolnavă, boureanu, s. p. 18. -4" Dorit cu ardoare; rîvnit. Văd pe marea largă. .. vasul cum s-avîntă Peste valuri negre să le spargă, Pentru mult visata pace sfintă. beniuc, v. 42. Iaca fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit, creangă, p. 14. VISĂTOR1, -OARF, visători, -oare, adj. Care visează (2), care este cufundat în visare ; înclinat spre reverie, spre contemplaţie. Tovarăşul meu era un om de patruzeci de ani, un om nalt, tăcut şi visător, sadoveanu, o. vin 7. în faptul dimineţii, prin parc, ingîndurată, Se plimbă visătoare Fatma. COŞBUC, p. I 52. <ţ> Fig. Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut., Poţi să-ntimpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo? eminescu, o. I 149. (Adverbial) Faţa lui se lămureşte, Pare-nduioşat acum. ’. Visător şi lung priveşte Casele de peste drum. TOPÎrcea-nu, B. 71. visătOr2, -o Are, visători, -oare, s. m. şi f. Persoană contemplativă, predispusă la reverie, la meditaţie; p. e x t. persoană lipsită de simţ practic. Cînt nebun de visător îndrăgostit de propria-i ruină. CERNA, P. 150. 4 ' Persoană care preconizează un ideal şi-l trăieşte ca pe o realitate vie (v. vizionar); (peiorativ) persoană care se Iasă condusă de utopii. Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii, Să ne cinte rostid lumii şi splendorile naturii. vlahuţă, o1. A. 69. Iată ce ne spun visătorii cosmopolitismului. BOLINTINEANU, O. 309. j VISĂTORIE s. f. Predispoziţie către visare; star< de reverie, de meditaţie. O văd cu o visătorie vagă în nişte ochi in care se ghicesc lacrimile, macedonski, 0. iv 72. Ochii lui. . ■ se pierdură iar în acea intensivă visătorie, eminescu. N. 35. VISCERAL, -A, viscerali, -e, adj. Care se referă la viscere, care aparţine viscerelor. VÎSCEBE s. n. pi. Fiecare din organele care ©e află în interiorul marilor cavităţi ale corpului (în special în interiorul cavităţii abdominale) la oameni şi la animale; măruntaie. Medicamentele digitalice provoacă o vasoconstricţie în toate viscerele. DANIELOPOLU, f. n. ii 37. viscoAlă, viscoale, s. f. (Rar) Viscol. Mergea cu faţa înfundată în revenirile paltonului uşor, despidnd viscoala deasă cu umărul, galan, *z, R. 129. VISCOL, viscole, s. n. Vînt puternic cu ninsoare; vîrtejuri de zăpadă spulberată. Se muncea să-şi scuture zăpada cită i-o îndesase viscolul în urechi, în guler. GAI.AK, z. R. 128. Viscolul groaznic, stăpîn pe tot cuprinsul din cer pînă-n pămint, îşi purta mînia în mugetele înspăimîn-tătoare. bujor, s. 55. Ningea, şi viscolul ridica omătul în valuri şi-l spulbera în văzduh, vlahuţă, o. A. 344. Fig. Cîndva, după viscolul anilor, un semen al nostru va pomeni de trecerea noastră, sadoveanu, D. P. 176. Cetele romîne... Păşesc tot înainte sub viscolul de foc. alecsandri, p. iii 222. Viscolul pustiirei a suflat pe acest pămînt. russo, s. 147. — PI. şi: (m.) viscoli (hasdeu, R. v. 152, AMSC-sandri, s. 81). — Variantă : Vicol (ai/ecsandri, t. 47) s. n. viscoleălA, viscoleli, s. -f. Faptul de a viscoli; viscolire, viscol. Cînd nu mai crăpa piatra şt nu mai cădeau ciorile moarte de prin copaci, de ger, se pornea viscoleala. pas, L. i 128. VISCOLI, pers. 3 viscoleşte, vb. IV. In.tran2. 1. Impers. A bate vînt puternic cu ninsoare spulberată în vîrtejuri. Vineri noaptea a viscolit mereu, pînă tirziu. bogza, A. î. 137. Afară viscoleşte, s-aude lovind în geamuri. VISCOLIRE — 671 — VIŞILĂ pulberea de zăpadă, vînturată pe jos. vlatiuţă, o. a. ni 92. Aşezat la gura sobei, noaptea pe clnd viscoleşte, Privesc focul, alecsandri, P. A. 11S. + T r a n z. (Rar, cu subiectul * zăpadă ») A lovi, a biciui (în rafale) ; a troieni. Lasă, măria-ta, să-l ude ploile, să-l viscolească zăpada şi să-l bată soarele, delavrancka, o. ii 133. 2. F i g. A se mişca repede, ca zăpada purtată de viscol. Viscoleşte alb nisipu-n lungirf plajei fără lume. D. BOTEZ, p. o. 50. -4- T r a n z. (Rar) A face să se mişte dintr-o parte în alta; a ■ flutura, a zgîlţîi. îşi strîngea mereu la piept antereid de lustrín negru pe care vintul i-l lua afară, vistolindu-i-l încoa şi încolo, macedonski, o. m 119. — Variantă: TÎcoIi vb. IV. VISCOLÎRE, viscoliri, s. f. Faptul de a viscoli; rafală de viscol. V. viscol. Dar un crivăţ năpusteşte viscolirea lui brutală, macedonski, o. I 30. Fericit acel ce noaptea, rătăcit în viscolire, Stă, aude-n cîmp lătrare. ALECSANDRI, p. iii 14. •+ Fi g. Vîrtej. Toate vedeniile viitorului. .. îi apărură intr-o viscolire de imaginii sadoveanu, p. m. 147. VISCOLÍT, -Ă, visccliţi, -te, adj. Bătut de viscol; troienit, înzăpezit. Paşii grei se apropiará, răsunară în tindă, in odaia viscolită, sadoveanu, o. ii 122. Omtd viscolit tot gemea răguşit, de-abia putea spune întrerupt că şi-a pierdut sania, caii, vizitiul în furtună, id. ib. vn 367. + (Despre zăpadă) Spulberat. VISCOLITÓR, -OÁRE, viscolitori, -oare, adj; (Despre vînt) Care viscoleşte, care spulberă zăpada. Prevestesc o furtună mare de omăt cu vînt viscolitor. marian, o. ii 57. YISCOLITtRĂ, viscolituri, s. f. Faptul de a viscoli, viscolire; zăpadă viscolită, troian îngrămădit de viscol. Mergeam cu sania pe un drum plin de hopuri şi de viscolituri. sadoveanu, p. S. 27. A treia zi după aceea, austrul de la miazăzi a muiat viscoliturile. id. O. vm 199. VISCOLOSj -OÂSĂ, viscoloşi, -oase, adj. Cu viscol, viforos. Venea şi vîntul cîteodată cu învăluirile-i viscoloase, cu tristele-i plîngeri, sara, cu tristele-i poveşti de şoapte la geamurile negre, în tăcerea odăii, sadoveanu, o. iv 176. A luat cuminte sticlele, le-a ascuns sub mintean şi a pornit afundîndu-se în negura nopţii viscoloase. CARAGIALE, o. l 362. Vine iama viscoloasă, Eu cint doina-nchis în casă. ALECSANDRi, p. p. 224. F i Zilele-mi ca iama de visco-loase-mi fură. alEXANDRescu, ’m. 102. VISCÓZA s. f. Lichid des, siropos (obţinut prin tratarea celulozei cu o soluţie de sulfură de carbon şi sodă caustică) care poate fi tras în fire; fire de mătase vegetală obţinute din acest lichid. VISt'OZIMÉTRU, viscozimetre, s. n. Aparat cu care se măsoară viscozitatea fluidelor. \ VISCOZITĂTE, viscozităţi, s. f.' (Şi în forma vîsca-zitate) 1. Faptul de a fi víseos; fenomenul frecării interioare a moleculelor unui fluid care curge. 2. Proprietate a unui fluid de a prezenta fenomenul viscozităţii (1) ; mărime care determină valoarea frecării interioare a unui fluid. + (Concretizat) Substanţă vîscoasă. Numai cu prezenţa aceasta, a gîndacilor hidoşi. ■ . nu se putea deprinde... Se temea... să nu strivească vreunul sub talpă, oribil, cu o pocnitură împroşcînd de sub teasc viscozitatea albă. C. petrescu, c. v. 45. — Variantă : VÎSCOZitât© s. f. TISlLĂ, visile, s. f. (Regional) Cîrlig de undiţă mare cu care se pescuieşte somnul primăvara, cînd se umflă apele; hapcă. Obleţii... se pun vii la visile, căci ei fiind foarte strălucitori, atrag întotdeauna peştii răpitori, antipa, v. i. 161. — Variantă: vişilă s. f. VIST s. n. Joc de cărţi care se joacă între trei sau patru persoane. într-o seară juca vist cu ciţiva tineri de curînd însuraţi ca şi el. negruzzi, s. i 74. Nu te-ai deprim încă nici vistu să-l joci bine? alexandrescu, p. 90. — Scris şi: (după englezeşte) whist. VISTAVftl, vistavoi, s. ml (învechit şi arhaizant) Soldat în vechea armată, ataşat pe lîngă un ofiţer pentru servicii personale; ordonanţă. Strigă furios la vistavoi: Spune-i, mă, lui Vasile să-mi aducă numaidecît calul. Camil PETRESCU, o. II 240. Un norod întreg... de vistavoi, de pseudoartişti pletoşi, de burghezi bine hrăniţi_____ au dat năvală acum. ANGHEL, PR. 115. Soldatul, care auzise vorba de pe la alţi vistavoi de cavalerie, se ruşină. D. zam-FIRESCU, R. 217. VISTERÎE s. f. v. vistierie. VISTÎBMC s. m. v. vistiernic. VISTERNICEL s. m. v. vistiemicel. VISTIή1, vistieri, s. m. (în orînduirea feudală din Ţara Romînească şi din Moldova; uneori precedat de « mare » sau « vel ») Mare demnitar avînd în sarcina sa administrarea financiară a ţării şi păstrarea vistieriei statului. Vistierul Văcărescu. (F i g.) Motanul alb era vistier, Mîrzac cel chior ministru, Cînd de la el eu leafa-mi cer, El miaună sinistru, eminescu, o. iv 75. -<> Vistierul al doilea — locţiitorul marelui vistier. — Pronunţat: -ti-er.. VISTIÎR2, vistiere, s. n. (învechit) Vistierie, Să deschid vistierul, Să-mi iau bani de cheltuială. paSculescu, L. r. 213. — Pronunţat: -ti-er. VISTIERIE, vistierii, s. f. (învechit şi arhaizant; şi în forma visterie) 1. Instituţia care administra altădată banii publici; localul sau încăperea în care se păstra tezaurul public (v. h a z n a). Azi însă vine la noi trimisul visteriei, ca să adune dările, pas, L. i 13. Acum nu mai vrea să doarmă cu fraţii mai mici, de cînd e calemgiu la visterie. camil PETRESCU, o. 1186. Apoi aici îi visteria ţării, moşule! SP. popescu, m. G. 65. Mare vtlvă se făcu în oraş cînd se află că s-a spart visteria împăratului, ispirescu, L. 372. Toată prada... fu vărsată în visteria ţării. bXl-CESCU, o. ii 260. + Fig. Sursă de venituri, de bogăţie. Şi aceste toate din spinarea noastră, Căci ţăranul este visteria noastră. hasdEU, i. v. 36. 2. Demnitatea de vistiernic, slujba de vistiernic. El împacă pe acest destoinic boier, dîndu-i vistieria. IORC.A, I,. II 121. — Variantă: visterie s. f. VISTIERNIC, vistiernici, s. m. (învechit; şi în forma visternic; uneori precedat de «mare») Vistier1. •+• F i g. (Şi la f.) Depozitar. Maica Rahila era vistiernica dragostei şi a păcii sfîntului locaş. Galaction, o. i 316. Chiar moartea însăşi e-o părere Şi un visternic de vieţi. eminescu, .o. i 204. — Pronunţat: -ti-er-. — Formă gramaticală: (rar) vistiirnică s. f. — Variantă: vistâmic s. m. VISTIERNICUL, vistiernicei, s. f. (învechit; şi în forma vistemicel) Slujbaş sub ordinele vistiernicului. — Pronunţat: -ti-er-. — Variantă : Vistemicel (nAi.-CESCU, M. v. 608) s. m. VÎŞEN s. m. v. Vişin. VÎŞENĂ s. f. v. vişină. VIŞÎLĂ s. f. v. visilă. VIŞIN 672 — VITEJEŞTE VÎŞIN, vişini, s. m. Pom roditor din. familia roza-ceelor, cu frunze lucioase, cu flori albe, cultivat pentru fructele sale (Prunus cerasus). Prin vişin vîntul in grădină, Cătină culcuş mai bate-abia Din aripi, şi-n curind s-alină. COŞBUe, p. n 50. Aşa joacă tinerii, Cină înfloresc vişinii. teodorescu, p. p. 332. Compuse: vişin-sălbatic = vişinei (2); Vişin-turcDSC = arbust din familia rozaceelor, cu flori albe, cu fructe mici, negre, amărui, cu lemnul tare, întrebuinţat la confecţionarea lulelelor, cu frunzele, frumos mirositoare, întrebuinţate ca condiment (Prunus mahaleb). , — Variantă: YÎşcn (negruzzi, s. i 96) s. m. VIŞINĂP, vişinapuri, s, n. Vişinata. Nu te mai price-peai ce era acolo. . . licheoruri, vişinapuri, compoturi şi o mulţime de alte mărunţişuri. HOGAŞ, DR. li 30. Să caute de gospodărie... să facă cozonaci, pască, păstrămuri, dulceţi, vutci, vişinapuri. ai,ecsandri, T. 505. — Variantă: Vişnâp (gane, N. n 175) s. n. VIŞINĂTĂ, vişinate, s. f. Băutură preparată din vişine, zahăr şi alcool; lichior de vişine, vişinap. Vă poftesc. . . să luaţi cîte o vişinata. sadoveanu, n. f. 180. vişmătic, -Ă, vişinatici, -e, adj. Cu gust acrişor de vişină. Cireşe vişinatice. VIŞINA, vişine şi vişini, s. f. Fructul vişinului, mic, rotund, cărnos, de culoare roşie, cu gust acrişor. Să-l găsească dumnealui dimineaţa, cînd o ieşi în ceardac, să-şi ieie dulceaţa de vişini, popa, v. 9. Se prefăcu într-o floare roşie închisă ca vişina coaptă, eminescu, n. 17. Compus: vişină-sălbatică = fructul vişinelului. — Variantă: YÎşenă (hodoş, p. p. 86) s. f. VIŞINEĂ, vişinele, s. f. 1. Diminutiv al Iui vişină. Ea venea dintr-o livadă.. . Purta snopi de floricele Şi crenguţi cu vişinele, alecsandri, p. i 98. 2. Fructul vişinelului. YIŞIXJ3L, vişinei, s. m. 1. Diminutiv al Iui vişin. Prin cel verde vişinei, faptu-s-a d-un legănel. TEODORESCU, P. P. 83. 2. Arbust din familia rozaceelor, cu flori albe şi cu fructe mici, rotunde, roşii-purpurii, foarte acre ; creşte în stepe şi în locuri bine însorite (Primus fruticosa). VIŞLXÎT, vişineturi, s. n. Livadă de vişini. Prin nucet, Prin vişinet. pamfilE, CR. 90. Prin cel verde vişinei, Mi-este-un leagăn de mătase. TEODORESCU, P. P. 82. VIŞINÎU, -ÎE, vişinii, adj. De culoarea vişinei coapte. Era îmbrăcată c-o rochie grea de catifea vişinie, sadoveanu, o. vii 139. Nevăstuica, îmbrăcată în rochiţă nouă de şeviot vişiniu, cu zidujii proaspăt retezaţi, îşi împărţea ochii şi inima între prietena din dreapta şi - din stînga. c. petrescu, a.. 451. Un mic album legat in catifea vişinie, hogaş, m. N. 39. , VIŞNĂP s. n. v. Tişînap. VITACÎE s. f. pl. Familie de plante superioare (din care face parte viţa de vie). VITÂL, -ă, vitali, -e, adj. 1. Care este caracteristic sau esenţial pentru viaţă, în care rezidă viaţa; de viaţă, al vieţii. în principiu, viaţa poate avea o durată nelimitată dacă se face reînnoirea părţilor interne ale organismului cheltuite în timpul funcţionării vitale, marinescu, p. a. 60. Ochii lor, măriţi peste măsură, sfredelesc zarea cătîndparcă, printr-un instinct vital, să pătrundă prin pinzele necunoscutului. bart, s. m. 38. Nod vital v. n o d (4). 2. Foarte important, fundamental, de bază. Problemă vitală. VITALÎSM s. n. Curent idealist în biologie care explică procesele de viaţă prin prezenţa în organismul viu a unei «forţe vitale» căreia îi sînt subordonate toate procesele fizico-chimice ale fiinţelor vii. VITALIST, -A, vitalişti, -ste, adj. Care ţine de vitalism, care se referă la vitalism. Ideile vitaliste şi finaliste au găsit în unele cercuri multă trecere, marinescu, p. a. 66. (Substantivat) Adept al vitalismului. Vitaliştii disting viaţa de suflet, animiştii le confundă, marinescu, p. a. 39. VITALITĂTE s. f. Caracterul a ceea ce este viu; putere de viaţă, vigoare vitală. Bogăţia folclorului unui popor dovedeşte vitalitatea lui. beniuc, p. 6. Vlahuţă măsoară cu un ochi ginditor nesfîrşitul cimp al vieţii din care se alege vitalitatea reprezentativă a artistului. VIANU, A. P. 193. Vindecarea ta e o minune... Ai o vitalitate extraordinară, altfel de mult te-ai plimba în lumea drepţilor. rebreanu, p. s. 111. VITAMINĂ, vitamine, s. f. Nume dat unor categorii de substanţe care se găsesc în alimente (sau se prepară sintetic) şi a căror absenţă prelungită din alimentaţie provoacă tulburări specifice fiecărei categorii dintre ele. Pe lingă albumină, grăsimi, hidrocarbonate, săruri şi apă, organismul mai are nevoie de anumite substanţe complementare — vitaminele, anatomia 121. VITĂ, vite, s. f. Nume dat animalelor domestice (îr special celor comute, v. dobitoc1). Turme de vite se scoboară la adăpat. vlahuţă, r. p. 10. Mergea cu vitele la păşune, ispirescu, l. 229. O vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păseri alcătuiau gospodăria babei. CREANGĂ. p. 3. (Cu determinări arătînd felul vitei) Le vine chef să-şi cumpere o vită de cal. contemporanul, s. n, 1948, nr. 104, 7/4. Un om avînd un armăsar îl înhăma la jug C-o vită de măgar, alExandrESCu, m. 375. Vite albe (sau mari) = denumire pentru boi şi vaci. Vite mici — denumire pentru oi şi capre. VITEAZ1, viteji, s. m. (învechit şi arhaizant) Soldat (recrutat din clasa micilor boieri) ; ostaş de curte, curtean. Am să te fac miaş ie viteji, ca pe Sandomir. delavrancea. o. ii 199. VITEĂZ2, -Ă, viteji, -ze, adj. Care manifestă bărbăţie, curaj, eroism în luptă (v. brav); p. e x t. îndrăzneţ, inimos, dîrz. La Gron, Debreţin şi în Tatra, Lupta pe cimpii şi-n păduri, Cu gîndul să-şi apere vatra, Soldatul viteaz din panduri. CORBEA, A. 74. Costică însă, viteaz, se înfipse în mijlocul uliţei şi de-acolo făcu, falnic: Uite, Nictile, mie nu mi-e frică, rebreanu, r. n 31. Viteaza cătană a venit la înălţatul ţmpărat. reteganul, p. m 18 Aveţi amîndoi suflete viteze. ALECSANDRI, T. n 44. (Substantivat) [împărăteasa amazoanelor] se deosebise in bătălii ca o vitează a vitejilor. ISPIRESCU, U. 49. O! viteze neferice, ai să pieri in cîmpi aice! ALECSANDRI, P. n 13." [Romînii] s-au purtat totdeauna ca nişte viteji, au făcut cele mai mari jertfe şi au vărsat sîngele pînă la unul pentru apărarea civilizaţiei şi a libertăţii. BĂLCESCU, o. I 50. După război mulţi viteji se arată. <ţ> F i g. Bistriţa vitează apele-şi înfuriază. ALECSANDRI, P. n 36. + (Rar, despre arme) Mînuit cu vitpjie, cu curaj. Ca să-mi tot vîneze Cu arme viteze. TEODORESCU, P. p. 444. VITEJÎSC, -EĂS0Ă, vitejeşti, adj. De viteaz, de vitejie. Slăvită fie ziua-n care Din jertfe grele, vitejeşti, S-au luminat şi-n ţara noastră Atîtea palide fereşti. FRUNZĂ, z. 46. Nici nu se putea alege un loc mai nimerit pentru a pregăti la fapte vitejeşti inimile acelora. VLAHUŢĂ, R. P. 13. Nu-i mai scump nimică azi Pe lumea pămîntească Decît un nume de viteaz Şi moartea vitejească. ALECSANDRI, P. A. 210. Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sîngele cel pingărit al unui tiran, negruzzi, s. i 164. VITEJEŞTE adv. în mod vitejesc, ca vitejii, cu mare energie fizică şi morală, cu bărbăţie. Soldaţii, pe timpul ţarismului, nu primeau decoraţii, oricît de vitejeşte s-ar VITEJI — 673 — VITRINĂ fi purtat în război. STancu, u.r.s.s. 69. Oamenii aceştii s-au purtat vitejeşte. NEGRuzzr, s. r 174. In Moldova, Alexandru cel Mare. . . apără vitejeşte independenta ţării sale. iîXi.ckscu, o. n 13. VlTIMl, vitejesc, vb. IV. Intranz. (învechit) A face vitejii, a se lupta vitejeşte; (popular) a haiduci. Ca să vitejească, Numele să-i crească. ai.iccsandri, p. v. 67. VITKJfE, vitejii, s. f. 1. (Numai la sg.) însuşirea de a fi viteaz, calitate a celui viteaz; bărbăţie, bravură, eroism. Utide-i avint şi vitejie, acolo sint şi eu! sadoveanu, o. 1 423. Am cintat in tinereţe strămoşeasca vitejie, Vitejie fără samăn ' pe-arel timp de grea urgie. ALECSANDRi, 0 247. Loc.adv. Cu vilrjic = vitejeşte. Eu sint Tudora, fiica lui Şointan bătrinnl cart te-o răspins cu vi- ’ tejie de la zidurile cetăţii, alecsandhi, t. ii 40. 2. (Concretizat, mai ales la pl.) Faptă vitejească. [Fata] Işi aduse aminte de vitejiile tatălui său. ispirkscu, L. 15. Tu, din toţi ai mec copii, Ce! mai tare-n „vitejii. alecsanpri, p. II 12. Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute! ai.exandrkscu, p. 133. 3. (Popular) Haiducie. Te las naibei, sărăcie, Şi mă duc la vitejie, jarnîk-uîkseanu, d. 28S. VITIMÎ.IIi:. vitejimi, s. f. (Rar) Mulţime de viteji. Agamemnon, fruntea vitejimii, Se bucura că se certau vitejii. MURNU, o. 123. yiteUnA, viteline, s. f. Substanţă albuminoidă, care conţine şi fosfor, prezentă în gălbenuşul de ou. VITfizA, viteze, s. f. ]. Iuţeală, repeziciune, rapiditate în deplasare. Trupul uriaş al unui vapor de marfă încărcat, ce venea (n jos cu toată viteza, se ivi de după cotul canalului. BART, s. M. 62. Trenul ¡şi urmează drumul de la Periş cătră Buftea cu mare viteză. caragiai.E, n. 126. Mică viteză = serviciu de transport al mărfurilor cu un tren de marfă obişnuit. Mare viteză — serviciu de transport al mărfurilor cu trenuri de marfă rapide. Loc, adv. îll (plinii) viteză = cu viteză mare (sau foarte mare). <$> Expr. l)ă-i Viteza! = porneşte I mergi repede I accelerează I A liăga (pe cineva) în viteză = a scoate pe cineva din lenea obişnuită, a-1 sili să lucreze repede, să se. pună pe treabă. 2. (Fiz.) Raportul dintre spaţiul parcurs de un mobil şi timpul folosit pentru parcurgere. într-o mişcare, viteza variază de la un punct la altul, carapoli-okoveanu, m. f. 1 41 > + Ritmul în care se efectuează sau se repetă un proces chimic, electric etc., raportat la unitatea de timp. -+■ Fiecare dintre raporturile de demultiplicare dintre' turaţia motorului unui vehicul şi turaţia arborelui care transmite mişcarea la roţile propulsoare ale vehiculului. Un timp merse atentă la trecătorii străzilor şi la viragii, schimbind vitezele. C. i’ETRESCU, î. H 96. Cutie de viteze v. cutie. VITK/.OMfiTKU, vitezometre, s. n. Instrument pentru măsurarea vitezei unui vehicul. VITICOL, -A. viticoli, -e, adj. Care se referă Ia cultura viţei de vie. + Care posedă culturi întinse de vii. Regiune viticolă. Ym (Substantivat) Ce îndreptare se poate aştepta... de la un vitreg... ca acesta ? ţiciiindeal, F. 387. + Presărat cu obstacole, defavorabil, potrivnic. Condiţiile vitrege de viată din ţările capitaliste, orînduirea socială a acestor ţări intensifică îmbătrinirea rapidă şi scurtează viaţa oamenilor muncii. CONTEMPORANUL, s. îl, 1953, nr. 354, 5/6. — Variantă : vitrig, -ă adj. VITREGÍ, vitregesc, vb. .IV. T r a n z. (Rar) A trata cu răutate, cu vrăjmăşie; a persecuta. Vitregit de soartă. VITREGÍE, vitregii, s. f. Ostilitate, duşmănie, vrăjmăşie ; răutate. (Atestat în forma vitrigie) Văzînd fata moşneagului atîla vitrigie din partea părinţilor. .. au început a plinge şi a se văieta, sbirra, p. 212. Potrivnicie. Cu toată .vitregia împrejurărilor şi duşmănia prigonitorilor, poetul şi pictorul nu înceta de a lucra. sadoveanu, E. 246. — Variantă: Vitrigle s. f. YITItIFIC vitrific, vb. I. T r a n z. A transforma un silicat sau un amestec de silicaţi într-o masă amorfă sticloasă printr-o operaţie de topire, urmată de solidificare. VITRIFICARE, vitrifican, s. f. Acţiunea de a vitrifica. VITRIFIÉRE s. f. Vitrificare. VÍTRIG, -A adj. v. vitreg. VITIUGÍE s. f. v. vitregio. VITRINA, vitrine, s. f. 1. Spaţiu amenajat pentru expunerea mărfurilor în dreptul ferestrei dinspre stradă a unui magazin ; fereastră (de obicei cu un singur panou) care închide spre stradă acest spaţiu. între aceste magazine te ademenesc, cu vitrinele lor bogate, librăriile. STancu, u.r.s.s. 15. Ai nevoie să umbli pe o stradă, să vezi lume. . . să te opreşti la o vitrină. SEBASTIAN, T. 165. Băiatul îl trage de mină, ca să se oprească, fiindcă trec pe lingă o vitrină, slavici, N. i 301. -V Cutie de sticlă (alcătuind partea superioară a unei tejghele) sau orice alt dispozitiv pentru expunerea sub sticlă a mărfurilor în interiorul unui magazin, a pieselor dintr-un muzeu etc. Ne strecurarăm [în muzeu] printre două şiruri de vitrine. stan'CL’ - U.R.S.S. 68. Culcat in catafalcul de pluş al unei vitrine de muzău. c. rETRESCU, r. dr. 36. 43 i VITRIOL — 674 — VIŢIAT 2. Mobilă într-o casă particulară, cu rafturi şi cu pereţi de sticlă, în care se expun bibelouri, cristaluri etc. El intră iar in tinda cu vitrine scumpe. CAJni, petrescu, o. n 110. VITRIOL s. f. 1. Numele popular al acidului sulfuric aflat în soluţie concentrată; f i g. nume dat rachiului şi altor băuturi alcoolice tari. Otrăviţi prin influenţa corosivă a vitriolului. ALECSANDRI, S. 7. 2. (învechit) Nume popular pentru sulfaţi. Se fierbe pentru un kg de lină, 6 litri de apă cu 1 kg scoarţă de arin negru şi cu vitriol de fier. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 127. — Variantă: (învechit) YitriiSn (caragialE, o. i 199, chica, la cade) s. n. VITRIOLA, vitriolez, vb. 1. T r a n z. (Rar) A arde, a răni (ca vitriolul). Un miros caustic, corosiv ; arde plăminii, ochii, epiderma; te vitriolează, BOGZA, a. î. 98. YITRKJN s. n. v. vitriol. VITROS, -OÂSĂ, vitroşi, -oase, adj. Cu aspect sticlos, cu luciul sau transparenţa sticlei. VITRUÎ, vitruiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional, despre boli) A stoarce de puteri, a slei, a doborî, a răpune. Boala azi l-a vitruit şi curînd a-nnebunit. CONTEMPORANUL, m 732. Doamne, Zamfiră, rău m-a vitruit boala! ib. vij 490. yitruît, -A, vitruiţi, -te, adj. (Regional) Secat de puteri, sleit, epuizaţi YITÎJŢĂ. vituţe, s. f. Vitişoară. Eu ¡tiu cine ne mănincă oamenii fi vituţele. CAMILAR, X. n 40. îşi puseră vitufele In grajduri. AGÎRBICEANU, S. P. 28. VlŢA, viţe, s. f. I. 1. (Uneori determinat prin « de vie») Arbust din familia vitaceelor, cu tulpina lipsită de susţinere proprie şi agăţată prin cîrcei, cu frunze mari în formă de inimă, crestate adînc, cu fructele în ciorchini; se cultivă într-un mare număr de soiuri şi varietăţi şi creşte natural, în zăvoaie (Vitis vinifera). Din crengi de viţă să-mpletim cununi. BENIUC, M. 110. Uluci năpădite de viţă de vie despărţeau grădina cu plopi de locul unei fierării. cAlinescu, E. 67. Bată-l vintul şi seninul P-ăl de tot samănă inul Şi nu sădeşte la viţă. TEODORESCU, p. P. 333. Boltă de viţă — viţă cu tulpini lungi, prinse pe un spalier boltit, ca să formeze un acoperiş de verdeaţă; umbrar obţinut în acest fel. Se opri o clipă sub o boltă de viţă, ca să respire aerul curat din grădina spitalului, bart, e. 2S4. <£* E x p r. A lucra (pe cineva) în foi do Viţă v. lucra (5). 2. Fiecare dintre lăstarele lungi şi flexibile ale viţei (1) (v. coardă (III 4), curmei (2)); p. ext. curpen, vrej (de orice plantă). Viţele stăteau in aer, legate de araci cu zecile lor de circei. dumîTriu, n. 249. [Ţugulea] scoase paloşul şi inceptt a tăia la viţe. ISPIRESCU, L. 317. De la casă la casă, Viţe de bostan trase (Cărările). GOROVEI, C. 56. 3. Compuse : Yiţă-albă = plantă agăţătoare din familia ranunculaceelor, cu flori albe, mirositoare; creşte prin păduri şi tufişuri (Clematis Vitalba); Viţă-de-Canada = arbust agăţător din familia vitaceelor, cu frunzele verzi (devenind de un roşu frumos toamna), cultivat ca plantă decorativă pentru a acoperi zidurile şi gardurile (Vitis hedcracea) ; viţă sălbatică. II. 1. Şuviţă de păr. Se uită-n oglindă, işi ridică o viţă de păr care-i atimă la ceafă. vlahuţă, o. a. iu 89. Cu minuţe albe, dulci, De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte, eminescu, o. I 42. Capul era dezbrăcat de păr şi numai in virf viţe surii şi strălucitoare se clătinau. russo, o. 4S. -f- Fîşie îngustă, subţire. Răsuci ţigara. .. scapără şi aprinse o viţă de iască. SADOVEANU, P. S. 10. [Drumul] se ştergea ca o viţă de fum. VLAHUŢĂ, x. 85. 2. Fiecare dintre firele, şuviţele etc. din care se răsuceşte sau se împleteşte un obiect. V. coardă (JII 3). Pînea... se preface in viţe groase ca degetul, din cari se împletesc covrigii, pamfile, CR. 5. Cu cămeşa de mătasă, Viţele-mpletite-n şase. alecsandri, p. p. 105. 3. Descendent, urmaş, vlăstar, p. ext. neam; f i g. soi, fel. Că-n peşteri adinei îl sileau pe brînci Boierii cei mari, viţă de tîlhari, Aur să le scoată. DEŞLIU, M. 50. O viţă lăpuşnenească: feciorul lui Alexandru. HASDEU, R. V. 116. Eşti tu.. ■ Viţă de om pămîntean Sau vruţi zmeu năzdrăvani alecsandri, p. i 97. Te cunoşti de pe cosiţă Că eşti de-amaică-ta viţă. Jarnîk-bîrseanu, d. 249. Loc. adj. Do Viţă = a) de obîrşie boierească. Poate-i fi auzit ce-au păţit alţii mai de viţă decît dinsul. creangă, r. 81. Parvenitul şi ciocoiul voiesc numaidecit să fie dc viţă; îşi caută originea neamului în vreun cronicar. GHICA, S. 221. Mai de soi şi mai de viţă, nu ca tine-o rămăşiţă. POP.; b) rudă bună, de sînge. Balaban şi cu loniţă, Ce-i este nepot de viţă Şi fecior de Novăciţă. POP. (Rar) Familie, totali- • tatea rudelor. Şi ţi-aş rupe inima, Şi ţie... Şi la toată viţa ta. POP. VÎŢE- v. Tico-. VTŢEA, -ÎCA, viţele, s. f. Vacă tînără, pînă la un an. Un moşneag nebun, c-o viţică de funie, n-are ce lucra. CREANGĂ, A. 56. Ţi-o dat şi o viţică de pomană. ŞEZ. xxi^ 56. Cindu-s oile cu miele Şi vacile cu viţele. Jarnîk-bîr-seanu, D. 243. YIŢÎL, viţei, s. m. 1. Pui de vacă (în special mascul) pînă la un an. Viţelul alb-roşiatic. . . crescuse, sub îngrijirea lui, mare şi puternic, vioi. v. rom. decembrie 1951, 203. Sînt vreo cinci-şease zile, de cînd a fost să ducă viţeii la suhat. creangă, p. 14. Ţucu-ţi, lele, ochii tăi, Seara, încuind viţei, jarnîk-bîrseanu, T>. 392. S-a dus viţel şi a venit bou, se spune despre cel ce a mers la învăţătură şi nu s-a ales cu nimic. Q- Viţel de lapte v. lapte (1). Expr. A rămînc ca viţelul la poarta nouă v. poartă (1). + Viţelul dc aur = idol de care se vorbeşte în biblie; fig. banul, capitalul. Eu n-am dansat în jurul viţelului de aur. beniuc, v. 60. Să aducă jertfă viţelului de aur. sadoveanu, D..P. 97. [Clasa privilegiată] şi-a găsit. . . un alt zeu internaţional, viţelul de aur. GHEREA, ST. cu. iii 84. Fii 2. Came de viţel (1). Friptură de viţel. Piele de viţel (1). Pantofi de viţel. 3. Pui de cerb. A intrat cu copoii în desime şi a găsit subt adăpost încilcit de 'crengi pe viţelul cerboaicei. sadoveanu, d. p. 82. 4. (Regional) Raniţă militară acoperită cu piele de viţel (1). Cit era ziua de mare Stau cu viţelu-n spinare. bibicescu, p. p. 143. Puseră-mi viţelu-n spate Şi la briu curele late. hodoş, p. p. 227. VIŢELAR, viţelari, s. m. 1. Păstor de viţei. 2. (Bot.) Părangină. 3. (Zool.) Mormoloc. VTŢELtjCÂ, viţeluci, s. f. Viţeluşă. (Cu pronunţare regională) Cumpără.. . o viţălucă ca pana corbului de neagră, reteganul, Ia cade. VIŢELtjŞ, viţeluşi, s. m. Diminutiv al lui viţel (1). Ţi se părea că eşti un văcar mic după doi viţeluşi gătiţi, pas, z. i 257. Zburdau prin soare viţeluşi porumbi. sadoveanu, o. vui 52. Am un viţeluş: Sparge cu cornul, drege cu coada (Acul). YIŢELtjŞA, viţeluşe, s. f. Diminutiv al lui v i ţ e a (1). Am o viţeluşă pagă Care tot cîmpul aleargă, Numa-n tufiş nu se bagă (Coasa). GOROVEI, C. 113. VIŢIAT, -A adj. v. viciat. VIŢIOANE — 675 — VIVA VIŢIOĂÎvE s. f. pl. (Rar) Şuviţe de păr. VIŢlOS, -OÂSĂ adj. v. vicios. VÎŢIU s. n. v. viciu. VIŢOS, -OÂSĂ, vifoşi, -oase, adj. 1. (Popular, despre rădăcinile plantelor) Cu ramificaţii multe şi lungi. Aşa de vi/oase sînt rădăcinile lor, incit le poţi lua cu mult pămint pe Ungă dlnsele. La Tdrg. 2. Cu şuviţe lungi; lăţos, miţos. (Cu pronunţare regională) Pină a vorbit acestea, eram şi invălit intr-o sarică ghiţoasă de Caşina. creangX, a. 24. VIU1 s. n. Calitate, însuşire a ceea ce este viu, viaţa care palpită într-un corp. Străbaţi cu ochiul viul cald Al formelor rotunde, coşnuc, P. I 66. A-nvirtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot. id. ib. 121. VIU2, YÎE, vii, adj. I. (în opoziţie cu mort) Care e în viaţă, care (mai) trăieşte. Mediul pune la dispoziţia fiinţei vii materia din care se compune, energiile pe care le cheltuieşte şi excitanţii care o pun in mişcare. MARINESCU, 3'. A. 44. Să nu mai ştiu De sint mort sau de sînt viu. at,EC-sandri, p. 102. Ci ţi i-au mai lăsat vii, numai frica morţii ii mai ţine. negruzzi, s. i 138. <^> (în opoziţie cu limbă moartă) Limbă vie = limbă care se vorbeşte şi care evoluează; limbă în circulaţic. Limba vie nu poate fi stăvilită; încercările artificiale n-att avut nici un sorţ de a se statornici. sadoveanu, e. 35. Amintirile şi povestirile lui Creangă sint însăşi limba vie a poporului, ridicată la un înalt potenţial artistic, id. ib. 97. <$> L o c. a d j. Do viu = fiind încă în viaţă, trăind încă. Chinul ăsta cum se cheamă, Chid de viu eşti în mormint? coşbuc, p. II 10. Amindoi se pierd de vii în codri merei pustii. AI.KCSANDRT, p. ii 90. Cine face orz din grîu. Să-l mince viermii de viu. JARNÎK-nÎRSEANU, D. 281. îl mănincă vermii de viu, se spune despre cineva extrem de leneş sau de neîngrijit, de murdar. <$■ E x p r. A jupui po cinova (sau a lua cuiva piolca) do viu = a supune pe cineva la chinuri, jupu-indu-1; f i g. a jefui, a jecmăni pe cineva; a fi fără milă faţă de cineva. V. j u p u i. A îngropa (pe cineva) do viu sau a băga (pe cineva) do viu în mormînt (sau în groapă, în pămînt) v. băga (I 2). A mînca (pe cineva) do viu v. mînca (1). Viu-viuţ (sau -Viuloţ) = chiar viu, într-ndevăr viu; nevătămat. Porunci lui Erctile să-i aducă din Arcadia vie-viuliţă, cerboaica. ISPIRESCU, U. 37. Căprioara ce-o împuşcasefugea vie-viuliţă. ŞEZ. vil 50. Viu sau mort = în viaţă sau mort, în orice stare s-ar afla, oricum ar fi. Mai mult mort dccît viu v. mort (1). (Substantivat) Cu viii nu mai am de-a face de mult. macedonski, o. i 32. Părintele Isaia, în loc să umble morţiş, ca alţi popi, după cerşitorit, luind şi de pe viu şi de pe mort... el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere. creangX, a. 138. (E x p r.) A Ii mort întro vii = a fi ca şi mort. Nici cu viii, nici CU morţii, se spune despre un bolnav care nici nu moare, nici nu se înzdrăveneşte. Morţii cu morţii şi viii cu viii, se spune celor care se consolează greu de pierderea unei persoane dragi, neglijîndu-şi interesele. Morţi cu morţi şi vii cu vii, Şi pină ne-om învoi, Amindoi că vom cinsti. JARNîk-bîrseanu, D. 487. -4- (în opoziţie cu inert, neînsufleţit) Care este dotat cu viaţă, p. e x t. cu simţire, cu mişcare; însufleţit. Noi sintem adevărata uzină, sîntem uzina vie. şahia, n. 36. Harabagia... e mai bună: că ai a face tot cu marfă vie, care la deal să dă pe jos. creangX, p. 107. Eu sînt vie, tu eşti mort Şi ochiul tău mă-ngheaţă. EMINESCU, o. i 171. Inventar viu v. inventar. Gard viu v. gard (1). Carne vie v. carne (1). Rană vie = rană deschisă, care sînge-rcază. îl legă in pat, şi-l bătu, şi-l crestă cu iataganul de i-a făcut trupul ca o rană vie. sadoveanu, o. viu 236. Argint viu v. argint (8). 2. (în concepţia creştină, despre dumnezeu) Care trăieşte în veci; etern, nemuritor. Mă jur pe viul dumnezeu şi pe stema mea de împărat că. . . îi voi da pe fata mea. ISPIRESCU, L. 378. 3. Plin de viaţă, de neastîmpăr, cu mişcări iuţi, vioaie. Admiram cele patru animale subţiri şi vii ca jocul de izvor, camii, petrescu, u. n. 3S3. 4- Cu reacţiuni viguroase, prompte, fireşti; plin de vitalitate, dinamic. Duduie, să ştii că de data asta te admir eu, pentru că urăşti, iubeşti, dispreţuieşti, eşti vie şi limpede, xbrXieeanu, a. 75. 4- Expresiv, animat. Mesenii îneîntaţi Rămas-au. . . Atit era de vie şi de atrăgătoare Vorbirea lui. AEECSANDRI, T. n 100. 4. (Despre plante) Viguros, sănătos; verde. Unde-s tufele mai vii, Tot mormînturi de copii, aeecsandri, p. r. 35. -tf- (Despre ape) Care curge vioi, repede. Iată punţile de birne ■ ■ . Morile, izvorul viu. macedonski, o. i S. Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră. EMINESCU, o. i 93. 4- (Rar, despre aer) Curat, prospăt, răcoros. Stătură toţi trei in picioare în aerul viu, trezit, tare, despri-măvărat. dumitriu, N. 21. + (Despre foc) Care arde bine, cu flăcări mari. Leliţa Ileana hrănea un foc viu sub şopron. sadoveanu, o. viii 214. 5. (Despre zgomote şi despre sursele zgomotelor) Răsunător, puternic. A prins să sune sunet viu De treasc şi trîmbiţi şi de chiu. coşnuc, r. i 56. (Adverbial) Un sunet de argint răsună viu. dun'Xreanu, ch. 122. Şi-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia. coşnuc, P. I 56. Tunetul prin bubuire viu răspunde la urare, beldi-CEANU, P. 65. 4" (Despre lumină, p. e x t. despre surse de lumină) Tare, puternic, orbitor. O lumină vie se deschisese într-o clipă cătră sate în ceaţă, cătră apele împrăştiate ale Moldovei, sadoveanu, o, rv 486. Era un soare viu, ca de cristal apos. camil petrescu, u. n. 199. Se văzu în lumina vie că ochii lui erau plini de lacrimi. EMINESCU, N. 55: ■$> (Adverbial) Şi cît de viu s-aprinde el [luceafărul] în orişicare sară. EMINESCU, o. I 168. + (Despre culori, p. e x t. despre obiecte colorate) Aprins, strălucitor. îmi aduc aminte de fluturii pe care i-ant prins şi de culorile vii şi minunate pe care le-am şters, in glumă, de pe aripile lor. STancu, D. 24. Pe jos sînt covoare ţesute-n flori vii. EMINESCU, O. IV 165. <$>• (Adverbial) Raze de soare seîn-teiau in mătăsuri şi dantele viu colorate, răspîndite în tieorînduială pe-mese. sadoveanu, o. viii 39. Sint păduri de portocale Ce s-acoper viu cu flori, alecsandri, r. ui 130. + (Despre ochi, priviri) Care străluceşte de vioiciune, de inteligenţă; ager, vioi. Privea ţintă numai cu ochii lui vii şi zîmbea cu zîmbetul lui misterios, sadoveanu, o. vii 77. Pe figura lui negricioasă, cu privirea vie de diamant negru a ochilor, a trecut un surîs. CAMII, rE-trescu, o. i 283. 6. (Despre abstracte) Intens, puternic. în oglinda închipuirii se păstrează vii şi neşterse unele amintiri ale trecutului, hogaş, M. N. 107. Aici amintirile istorice sînt vii. vlahuţX, r. r. 63. Aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. EMINESCU, N. 77. El aleargă plaiul fără să-o-ntilnească, Via lui durere creşte nencctat. BOUNTINEANU, o. 87. ■§’ (Adverbial) E Ileana Cosin-zeanal... la ea privesc uimit, Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit, alecsandri, p. ni 20. viuufiŢ, -Iţă, viuleţi, -iţe, adj. (Rar) Diminutiv al lui v i u. E x p r. Viu-viuioţ v. viu2 (1). VrOŢ, -Ă, viuţi. -e, adj. Viuleţ. <$> Eipr. Viu-viuţ v. viu3 (1). VltÎŢĂ, viuţe, s. f. (Neobişnuit) Vioară mică. îşi luase el lumea in cap, doar ai o viuţă pe care şi-o legase de git, purtind-o azvirlită pe spate, de cum îi fusese dăruită de feciorul zapciului. macedonski, o. iii 133. YlVA interj, v. Tivat. 43* i VIVACE — 676 — VIZIRAL YTVĂCE adj. invar. 1. Vioi, ager (în mişcări); plin de viaţă. + (Adverbial, indicînd modul de executare a unei bucăţi muzicale) Cu multă vioiciune, într-un ritm foarte viu. 2. (Despre plante) Care trăieşte mai mulţi ani; peren. YIVACITÁTE s. f. 1. Vioiciune, sprinteneală. 2. Cantitatea de gaz dezvoltată într-o unitate de timp de o unitate de volum de pulbere care arde la presiunea de o atmosferă. VIVAN IHÎ'.RĂ, vivcmdiere, s. f. (învechit) Femeie autorizată să însoţească armatele, pentru a vinde ostaşilor alimente şi alte articole de consum. Eu sini vivandieră Cu suflet voinicel Şi drept cartuşieră Am un polobocel. AJ.ECSANDRI, T. I 155. — Pronunţat: -di-e-, VIVÂNT, vivante, adj. n. (Numai în e x p r.) Tablou vivant v. tablou. VÍVAT interj. (Cuvînt folosit ca aclamaţie sau ca urare cînd se închină paharele) Trăiască ! la mulţi anii Vivat! Ura! trăiască Albert muh glorios! ai.Ecsanpiu, p. HI 208. Bravo!... Vivat!... strigară toţi. NKO.RUZZI, S. I 12. + (Substantivat, n., cu pl. vivate şi vivaturij Aclamaţie; toast. La masă cu boierii. . . lan ascultă vívatele. alecsandri, T. 292. Boierii închinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase, nkguuzzi, s. I 151. — Variantă: viva (MAT. FOI.k. 1074) interj. VIVIPÁR, -A, vivipari, -e, adj. (în opoziţie cu o v i -par; adesea substantivat) (Animal) care dă naştere la pui complet dezvoltaţi în organismul matern. Mamiferele sînt animale vivipare. + (Plantă) care se înmulţeşte prin muguri ce pot fi desprinşi depe planta-mamă şi pot da naştere Ia plante noi. VIVISECŢIE, vivisecţii, s. f. Disecţie făcută pe un animal viu (pentru a studia un fenomen fiziologic). — Variantă: (învechit) vivlsfcjiúne (caraglale, n. p. 96) s. f. VIVISECŢltÎNE s. f. v. vivisccjic. VIZA1, vizez, vb. I. T r a n z. A aplica o viză pe un act oficial, pentru a-1 face valabil. Tranz. fact. Căutarăm să coborim la Orşova şi să vizăm paşapoartele noastre. BOLINTINEANU, o. 268. R e f I. p a s. O ferestruie mică. . ■ pe unde se cumpără şi se vizează biletele. seiias-Tian, T. 188. VIZĂ2, vizez, vb. I. Tranz. 1. A prinde imaginea unui punct de pe teren în centrul lentilei unui aparat de ochire. Rotim alidada mobila, piuă putem viza. .. obiectul de pe cealaltă latură a unghiului: trigonometría 116. 2. F i g. A se referi, a face aluzie (directă) Ia cineva sau la ceva; a avea ca obiectiv, a ţinti, a urmări în mod special pe cineva sau ceva. Avea impresia că este direct vizau bart, e. 211. YIZATÍ adv. Peste drum, (faţă) în faţă. îi opriră ei cadrilul întîi, cu condiţia să aibă vizavi pe Laura. RK-BREanu, i. 100. + Faţă de..., în raport cu... El va avea trupa lui deosebită, ie va bucura de o independenţă absolută vizavi de celelalte direcţii romine şi străine. ALECSANDRI, S. 3. — Scris şi: (după franţuzeşte) vis-â-vis (c. petrescu, c. v. 18, eminescu, n. 71). VizA S vize, s. f. însemnare făcută de o autoritate pe un act pentru a-i da valabilitate, pentru a confirma primirea hîrtiei respective etc. E pusă viza pe paşapoarte? beniuc, v. 96. VlZĂ*, vize, s. f. Peşte din familia nisetrului, adaptat Ia viaţa din apele dulci ale Dunării (Acipcnser glaben). VIZfiTĂ, vizete, s. f. Deschidere mică (de obicei circulară) făcută într-o uşă pentru a permite vederea de afară în interior sau dinăuntru în exterior. Dinăuntrul bordeiului, pe-un geam mai mic decit vizeta unei celule de puşcărie, Filip urmărea trecerea camionului militar. V. ROM. martie 1954, 55. vizi ni i,, -Ă, vizibili, -e, adj. Care poate fi perceput-cu ajutorul văzului, care poate fi văzut. (Adverbial) Un furier deşirat, ale cărui mîini tremurau vizibil, punea tamponul după fiecare semnătură. Sahia, n. 71. + F i g. Vădit, evident; incontestabil, neîndoielnic. VIZIIMLITÂTE s. f. (Fiz.) Distanţa maximă pînă la care se poate vedea un obiect; (sens curent) stare de claritate a atmosferei, care permite să se vadă obiectivele pînă la o anumită distanţă. VIZICATORIK s. f. v. vezicutonrc. VlZlCI.U, vizicle, s. n. (Regional) Bluză femeiască, • jachetă. Stăpînă. ■. spune-i că pînă atunci nu-i deschizi uşa, pînă nu-ţi aduce un viziclu. PAliriLE, M. R. X 112. — Variante: (Transilv.) viziteft, vizită s. f. VIZ1Î.RĂ, viziere, s. f. 1. Partea dinainte a coifului (care putea fi coborîtă ca să acopere obrazul şi să-I ferească de lovituri, luptătorul putînd vedea şi respira printr-o mică crăpătură, anume practicată); (astăzi, rar) cozoroc. Ofiţerii. . . cu chipiile negre, înalte, dar cu viziere mici şi legate pe subt bărbii, intră pe rîrtd. Camil petrescu, o. ii 440. Bătrînul, zăpăcit, bilbîi tremurînd cu mina ridicată la viziera şepcii, bart, s. m. 74. 2. Vizetă. Năstăsică se uită printr-o vizieră mică la vîlvătăile roşii. CONTEMPORANUL, s. II, 1949, nr. 167, 6/4. VIZIONA, vizionez, vb. I. Tranz. vRar) A privi, a • urmări ca spectator, desfăşurarea unui film pe ecran. VIZIONĂR, -ă, vizionari, -e, adj. 1. (Despre persoane sau despre firea, ideile lor) Care se lasă stăpînit de vise, de idealuri (v. idealist); care prevede şi prevesteşte evenimente viitoare (v. profetic). Rămîneţi dară cu bine, sînte firi vizionare, Ce făceaţi valul să cînte, ce puneaţi steaua să zboare, eminescu, o. I 36. (Substantivat) Noi?... vă numim vizionari, eminiîscu, o. I 35. 2. Cu‘ caracter de viziune; fantastic. Eminescu este un povest tor fantastic, căruia i se impune nu observarea realităţii, ci recompunerea ei vizionară, grea de semnificaţii adinei, vianu, a. p. 101. VIZIONARE, vizionări, s. f. Acţiunea de a v i -z i o n a *şi rezultatul ei. Vizionarea unui film. YIZÎR, viziri, s. m. (învechit; şi în forma vezir) Nume dat miniştrilor din ţările musulmane. Dar n-aş vrea nici stofe cu fir. . . Nici largi caftane de vizir. ALECSANDRI, P. I 148. Ştafetele. . . plecau ca să vestească vezi-rului. negruzzi, s. l 180. [Sultanul] îşi încredinţează armata vizirului său, vestitului Ferhat-paşa. BĂLCESCU, o. i 195. Mare-vizir = numie dat primului-ministru al imperiului otoman. Cînd s-a sfirşit ţeremonia, marele-vizir a început. să-şi facă raportul despre feluritele treburi după ¡urtiile pe care le ţinea în mină. CaraoiaLE, p. 137. + Nume dat ironic, Ia noi, în trecut, primului-ministru. Cînd vizirul a mers la obicinuita audienţăy regele s-a închis cu dinsul în cabinetul de lucru. caragiaLE, o. ii 298. — Variantă: yezir s. m. VIZIRĂL, -A, vizirali, -e, adj. (învechit; şi în forma vizirial) De vizir, al vizirului; viziresc. Aiuns la Ţarigrad, nu se spărie nici de cavaşi, nici de capugii, cari ii opreau intrarea conacului vizirial, împinge, răstoarnă şi dă năvală drept în odaia lui Mustafa Bairactaru. GHICA, s. a. 31. Nişte scrisori viziriale. FIUMON, C. 64. — Variantă: vizirial, -â adj. VIZIRAT — 677 — VIZUINĂ vizirAt, vizirate, s. n. (învechit) Funcţia de vizir; răstimpul exercitării acestei funcţii. YlZIItfiSC, -EÂSCĂ, vizireşli, adj. (învechit) De vizir, al vizirului; viziral. VIZIRI AL, -A adj. V. Tlziral. YIZIRÎK s. f. (Şi în forma vezirie) Vizirat. îi dete tot aceeaşi boierie, adică veziria. Gorjan, h. ii 154. — Variantă: vczirio s. f. VIZITA, vizitez, vb. I. T r a n z. 1. A merge la cineva acasă pentru a-l vedea; a se duce în vizită, a face cuiva 0 vizită. M-am gtndit cu un fel de nelinişte că voi fi vizitat de ai mei. Camil wîTrescu, u. N. 417. Cîţiva vecini veniseră să viziteze pe mania Elenei, bolintineanu, o. 4S6. (In contexte figurate) Trăieşte şi astăzi închis intr-o casă de nebuni şi-şi istoriseşte necontenit povestea oricui vizitează trista lui singurătate. CANE, N. iii 127. 2. A se duce să vadă, să cerceteze, să cunoască la faţa locului (o localitate, un muzeu ctc.); a parcurge examinind, cercetînd. Muzeele le-a vizitat Zaharia Du/m singur, c. petrescu, A. 319. De ar fi voit cineva să viziteze Dorna, trebuia să se acafe de stinci. cane, n. i 56. De două ori am avut imprudenta să vizitez saloanele artiştilor in viafă. caragialiî, o. ui 252. Luai un fiacru şi vizitai oraşul. negruzzi, s. I 67. -$>■ F i g. Cite pustiuri de groază pline, A mea durere n-a vizitat, alexandrescu, m, 63. 8. A controla, a inspecta. încă din august el porni pe drumurile de tară, in trăsură sau căruţă, cum i-a fast la (ndemtnă, să viziteze şcoalele din judeţul Vaslui. cAu-NESCU, K. 260. + A cerceta, a examina cu atenţie. Vizită mai intii cu de-amănuntul localul, ca să vadă în ce fel şi-a îndeplinit obligaţiile arhitectul, camil petrescu, o. I 193. ■<)> (Impropriu) Am lăsat [manuscrisele] făgă-duindu-le de a le vizita cum voi pute deprinde a ceti scrisoarea aceea Ieroglifică. NEGRUZZI, S. l 11. VIZITĂRI.', vizitări, s. f. Acţiunea de a vizita şi rezultatul ei. VIZITATOR, -OÂRE, vizitatori, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care vizitează un muzeu, o expoziţie etc. Astăzi majoritatea vizitatorilor pe care-i primesc [muzeele] sint muncitori, (ărani muncitori, funcţionari, ostaşi, elevi şi studenţi, contemporanul, s. ii, 1954, nr. 382, 2/4. Toate lucrurile acestea se arată astăzi vizitatorilor cu ample cxplicaţiuni. SAHLA, u.R.S.S. 48. 2. (Rar) Persoană care face o vizită cuiva. Vizitatorii părăsiră loja, îşi călit ară locurile, dumitriu, n. 143. YIZÎTÂ1 s. f. v. vlziclu. yI/.itA», vizite, s. f. 1. Faptul de a se duce acasă la cineva în scopul unei întrevederi cu caracter prietenesc sau cu caracter de curtoazie. Noi sîntem ocupaţi. N-avem timp de vizite... de petreceri, uakanga, x. 210. Se fin de vizite. Sadoveanu, b. 193. *$> (în construcţie cu verbele « n se duce », * a merge * etc. urmate de prep. « în » sau cu verbele ta face* şi «a primi») într-o bună zi mă hotării să-i fac o vizită. SADOVEANU, E. 126. Toţi ofiţerii, in ţimitâ de ceremonie, mergem în vizită oficială la guvernator. BART, s. M. 21. M-am dus să fac o vizită confratelui şi amicului meu Tomiţa de ziua tui. caragiale, o. Jl 339. Nu fac, nici primesc vizite, negruzzi, s. l 199. <$■ Carte de vizită v.curte (U 2). ^ E s p r. A H în rizltă cu clnova = a avea relaţii de prietenie cu cineva, a-şi face vizite reciproce. 2. Oficiu prestat de medicul care se deplasează la domiciliul unui bolnav sau îl primeşte pe acesta la dînsul pentru consultaţie. Cănuţă nu mai fluiera. A plătit vizita doctorului. A plecat cu nevastă-sa. CARAGIAI.E, o. 1 329. + Rond zilnic făcut în saloanele unui spital de medicii respectivi, însoţiţi de personalul auxiliar. *v* Vizită medicală (sau vizita doctorului) = control medical periodic făcut salariaţilor unei instituţii, elevilor unei şcoli etc. în una din dimineţi, se prezentă şi el la vizita doctorului. bujor, s. 42. YlZiTCĂ s. f. v. vizlclu. YIZ1TEIÎSC, -IASCA. viziteieşti, adj. (Rar) De vizitiu, al vizitiilor. Intr-un rînd strigătul obişnuit viziteiesc: tbrr... îmi răsună in urechi. GANE, N. 11 149. YIZITÎU, vizitii, s. m. 1. Persoană angajată pentru a mîna caii la trăsură, la căruţă etc. Vizitiii aprinseseră un foc mare in şopron şi se încălzeau in jurul lui. V. ROM. noiembrie 1953, 32. Priviră intăi sania, şi caii, şi vizitiul cu blana-i albastră şi cu căciula-i buhoasă căzăcească. ■sadoveanu, o. II 555. Moş Vasile o făcut rău că s-o băgat vizitiu la curte, bujor, s. 63. Cine stă cu spatele chiar şi înaintea împăratului? (Vizitiul). ŞEZ. xm 34. 2. Numele popular al unei constelaţii din emisfera boreală, situată în apropiere de constelaţia gemenilor. Vizitiul poartă numele de vizitiu, trăsură, surugiu. PAMPILE, CER. 169. — Variantă: (Mold.) Tezctiu (creangX, o. a. 114, russo, s. 17) s. m. VIZltjNE, viziuni, s. f. 1. Percepţie vizuală, vedere; p. e x t. imagine, reprezentare. De multe ori amintirea e aşa de puternică, Incit după atîţia ani se ridică in mine viziunea desăvirşită a lucrurilor. SADOVEANU, o. VIII 50. Am agonisit numai viziunea holdelor de smarald. Galac-tion, o. i 9. D. Sadoveanu are puternică viziunea gesturilor, prin care personagiile işi vădesc mişcările sufletului. IBRXl-LEanu, s. 17. Viziunea lucrurilor care-l înconjurau începu să se paienjenească încet-incet. ANGIIEL-IOSIF, C. L. 144. (Incluzînd şi ideea de mişcare) Ventilatorul vîjîind nu prididea să absoarbă fumul compact în spirale, c. petrescu, C. v. 307. Făt-Frumos vîj ii a prin aer aşa de iute, incit i se părea că nu fuge, ci cade din înaltul ceriului într-un adine nevăzut. EMINESCU, N. 23. Paloşu-n vînt vîjiia, De-un zid mare se lovea Şi-n derept se întorcea. ALECSANDRI, p. P. 154. <$> (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» şi arătînd instrumentul acţiunii) Pe aripa vijeliei trecu croncănind aspru, vîjîind din aripi şi întunecînd lumina uşii, un stol de corbi, sadoveanu, o. vm 176. (Despre sînge) A zvîcni' cu violenţă în artere (dînd impresia unui zgomot). Simţi că-i vîjîie sîngele în urechi şi avu nevoie de-o rară stăpînire de nervi ca să poată spune. . .vlahuţă, o. a. iii 41. -fy-Expr. A-i vîjîi cuiva capul (sau urechile, tîmplele, p. ext. Creionil, auzul), se spune cînd cineva are o falsă senzaţie auditivă de zgomot continuu şi obsedant, provocată de afluxul mărit al sîngelui în cazuri de boală sau de enervare. (Cu precizarea cauzei exterioare care provoacă senzaţia) îmi vîjiie creierul de ciocănituri. caragialE, o. vii 160. (Rar) A-i vîjîi cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva o idee rapidă prin minte. îmi vîjîie fel defel de presupusuri prin cap. alecsandri, T. 206. Ne-n vîjîit prin cap bănuiala, i. ionescu, P. 535. 2. (Despre foc sau lucruri care ard) A ţiui, a dudui. Focul vîjîie şi huieşte. ŞEZ. i 19. Un lemn din foc vîjîie. ib. iii 149. 8. (Despre albine şi alte insecte) A bîzîi, a zumzăi. (Atestat în forma vîjăi) Nu vedeai tu crăngi, nu frunză, ci numai flori mîndre ca rujile cele de rusalii, cari miroseau şi numai vijăiau albinele în ele. RETEGANUL, P. IV 69. — Variante: vîjii, vîjăi vb. IV. vîjîiălI, vîjîieli, s. f. (Şi în forma vîjială) .Vîjîit, vîjîitură. Nu puteam înţelege nimic de vîjiala havuzului din lac. caragialE, o. i 279. — Variantă: YÎjidlă s. f. VÎJÎIÎT s. n. v. vîjîit. VÎJÎIETOĂRE, vîjîietori, s. f. (Şi în forma vîjeietoare) Zbîmîitoare la zmeul cu care se joacă copiii. De-a lungul aleii, un grup de copii înalţă -un zmeu cu vijeie-toare. sahia, u.r.s.s. 188. — Variantă : VÎjdetoâro s. f. VÎJÎIETOR, -OARE adj. v. vîjîitor. VÎJÎÎRE, vîjîiri, s. f. Faptul de a vîjîi şi zgomotul produs de un lucru care vîjîie (v. vîjîit); mişcare, agitare în aer a unui obiect, însoţită de zgomotul caracteristic. Intrau... în vîjîirea paloşelor, sadoveanu, o. I 94. Bubuirile, .plesnirile bombelor, fumăria urmară, şi era o vîjîire şi un cîntec îndrăcit de trebuia să răcneşti ca să te-audă cel de-alături, id. ib. vi 24. VÎJÎÎT1, vîjîituri, s. n. Faptul de a vîjîi; zgomot caracteristic produs de suflarea vijelioasă a vîntului sau de curgerea năvalnică a apei. De departe, dintr-un colţ al iazului, venea vîjîitul înăbuşit al unui opust. sadoveanu, o. I 379. Nu se auzeau alte zgomote decît. . . vîjîitul înfundat al şuvoiului din dosul casei. GALACTION, o. I 160. Apropiaţi de mal, prin vîjîitul luncii, deosebirăm deodată umbra unui şlep. dunăre ani;, ch. 95. — Variante : VÎjiit, (regional) vîjîi6t (SBIERA, P. 85) s. n. VÎJÎÎT2, -Ă, vîjîiţi, -te, adj. (Rar, despre oameni) Ameţit, cherchelit, cu chef. Să fie cu iertăciune. . . Măcar că-s eu cam vîjîit, da-i vorba, căciula din cap încă nu mi-a picat. SADOVEANU, P. S. 48. vîjîitOr, -oare, vîjîitori, -oare, adj. (Şi în forma vîjiitor) Care vîjîie. Corbii. ■ ■ luptă greu cu vîntul cumplit, vîjîitor. ALECSANDRI, T. II 390. Care vibrează de vîjîituri, în care vîjîie ceva. (Atestat în forma vîjeitor) Răsuflarea ei era scurtată, urechile vîjeitoare. macedonski, o. ni 19. — Variante: vîjiitdr, -odre, vîjoit<5r, -oare, vîjî-iet<5r, -oâro adj. VÎJÎITURĂ — 679 — VÎLVÎI VÎ.TÎITÎntĂ, vijiituri, s. £. (Şi în forma vljiitură) Vîjîit. Un nou salt, dar vijiitura.nc-a luat înainte, explozia e acolo unde vram noi să ne oprim, camil petrescu, u. n. 360. Se auzi o dulce vîjiitură de vint, care aducea un miros de trandafir şi de rosmarini. ispirescu, l. 114. — Variante: YÎjiitură, vîjoitură (reteganul, p. i 29), vîjietură (sandu-aldea, u. p. 140, ispirescu, l. 6) s. f. VÎJ<5l, vîjoaie, s. n. (Regional) Apă care curge repede şi zgomotos; şuvoi, torent; cascadă. VÎLCĂ, vilei, s. f. (Regional) Umflătură sub piele. V. gîlmă, g î 1 c ă. O vttcă groasă cit degetul îi răsări drept in mijlocul frunţii. CAMILAR, n. i 120. VÎLCEĂ, -ÎCĂ, vîlcele, s. f. (Şi în formele vâlcea, vălcicâ) 1. Vale îngustă şi puţin adîncă, cu versantele în pantă uşoară şi, de obicei, consolidate prin vegetaţie. Cum mergea pe marginea unei vîlcele, iepuraşul se opri o clipă să se odihnească. GÎRLEAnu, h. 19. Pentru fiecare fîntînă, pîrău, vîlcică, dumbravă şi alte locuri drăgălaşe ce lăsam in urmă-ne, scoteam cîte un suspin adine din piepturile noastră. creangX, a. 124. Voinicele, Să te-ntreci cu rindunele Peste dealuri şi vâlcele, alecsandri, p. a. 36. 2. Pîrău mic de-a lungul unei văi. Dare-ar dumnezeu o ploaie Să se facă tot şiroaie, Să crească vâlcelele. Jarnîk-BÎRSEANU, D. 222. — Variantă: vălceâj -ică s. f. VÎLCEĂ G s. n. (Regional) Recompensă. De mi-ar da [năframa] Bun vîlceag ar căpăta. MAT. FOLK. 411. VÎLCED, -Ă, vilcezi, -de, adj. (Regional) Vînăt, înnegrit în urma unei lovituri; (despre oameni) livid. VlLCÎL, vîlcele, s. n. (Şi în forma vălcel) Vîlceluşă. Tu crap. . . ia-l de cap Şi-l aruncă intr-un vălcel. MAT. folk. 742. — Variantă: Tillcil s. n. VÎLCELÎJŞA, vîlceluşe, s. f. Diminutiv allui v î 1 c e a. Mergeau mereu prin codru. . . coborînd şi ureînd prin vîlceluşe molatice, camil petrescu, o. ii 160. — Variantă: vălceluşă (teodorescu, p. p. 233) s. f. VÎLCEZÎ, vîlcesesc, vb. IV. Tranz. fact. (Regional) A face să devie vîlced, a învineţi. De pămint iz-bitu-l-o, Carnea vîlcezitu-i-o. TEODORESCU, p. P. 400. VÎLCICtJŢĂ, vîlcicuţe, s. f. (Şi în forma vălcicuţă) Diminutiv al lui vîlcică. într-o vălcicuţă Fierbe-o oală cu chisăliţă (Furnicarul), gorovei, c. 167. VÎLCIOĂRĂ, vîlcioare, s. f. Vîiceluşă. Aş vrea să văd acuma natala mea vîlcioară, Scăldată în cristalid pîrăului de-argint. Eminescu, O. I 6. VÎLFĂ s. f. v. vîlvii. VÎLNEC s. n. v. vîlnio. YÎLNIC, vîlnice, s. n. (Regional, şi în forma vîlnec) 1. Fotă lucrată ca o fustă încreţită şi despicată în faţă. Ea luase... o ie cu fluturi de argint ■. . un vîlnic cu fire de aur pe un cimp roşu. vissarion, b. 75. Cheful ei era să se îmbrace ţărăneşte, cu vîlnic şi maramă, m. i. ca-RAGIALE, C. 75. Vîlnecele, spiţărate în feţe, lucii de fluturi sclipitori, delavrancea, s. 55. 2. Pînză ţărănească subţire; învelitoare de cap făcută din astfel de pînză; văl. Acolo se ţeseau. . . vilnicele de borangic portocaliu şi alb. macedonski, o. iii 110. — Variantă: yîlncc s. n. yîltoAre, viitori, s. f. 1. (Mai ales la sg.) Clocot, frămîntare de valuri; bulboană. Zările se desfac largi intr-o parte şi alta, viitoarea apelor se linişteşte. BOGZA, C. O. 376. Oltule cu repezi valuri! Multe, mindre flori dezmierzi. Dulce le dezmierzi la maluri Şi-n viitoare mi le pierzi! CERNA, P. 143. Ici apa se scufundă bolborosind, ca suptă de gura unei viitori, colo se umflă, se burduşeşte şi urlă, făcînd clăbuci. vlahuţX, o. A. n 115. «$■ F i g, (îmbină ideea de adînc, de prăpastie şi totodată de frămîntare, de agitaţie) Le căzuseră toţi feciorii. . . în viitoarea morţii, care a bintuit lumea asta. sadoveanu, p. M. 40. Pe urmă, se smulgea şi cobora la datoria sa; îl absorbea viitoarea altei zile. c. petrescu,' A. 379. Lipsit de experienţă, bun, blînd. . . a fost apucat de viitoarea vieţii bucureştene. Gherea, ST. cr. ni 126. -ţ- (Regional) Piuă pentru ţesăturile de lînă. 2. F i g. Zarvă, tulburare. Am auzit glasuri şi s-a petrecut viitoare, vornic, P. 68. -4- Vîrtej, învolburare. O viitoare de seîntei se ridică in văzduh, risipindu-se intr-o vijelie de stele căzătoare. REBREANU, R. n 107. 3. (Regional) Vijelie. Venit-o vîntu’ Răsturnînd pă-mîntu’ Şi-a adus viltorile. marian, ins. 453. — Variantă: vultoâro (dunăreantj, ch. 240) s. f. VÎLTOBĂ vb. I v. viitori. VÎLTORÎ, vîltoresc, vb. IV. Tranz. A învîrteji, a învolbura. Se simţea... ca o frunză pe care vintul o vîltoreşte cum îi place, rebreanu, i. 51. — Variantă: VÎltorâ vb. I. VÎLVĂ, (3) vilve, s. f. 1. (Adesea în construcţie cu verbele « a (se) face », « a (se) stîrni») Agitaţie, frămîntare, zarvă. A fost vîlvă mare, căci a ieşit la iveală toată blestemăţia omului, pas, z. i 161. Ştii tu, fată, ce vîlvă s-a stîrnit după plecarea ta? Sadoveanu, m. c. 151. Mare vîlvă se făcti în împărăţie cînd se auzi de moartea împăratului. ispirescu, l. 31. Rraume, faimă. Prestigiul lui Creangă sporind prin activitatea literară... se menţinu şi vîlva manualelor care trebuie să fi adus autorilor frumoase venituri, călinescu, i. c. 238. 2. (învechit) Alai, pompă; p. e x t. măreţie, grandoare. [Sinan Paşa] venea cti oaste multă şi cu vîlvă mare. vlahuţă, la tdrG. Moţoace, vîlva lumii e riu cu nalte maluri. . . Faci bine, nu faci bine să te azvirli in valuri? alecsandri, T. H 109. + Fală, mîndrie, orgoliu. (Atestat în forma vilfă) Simte mîndrul Cirjă o mare vîlfă-n sine. alecsandri, p. iii 230. Acea vîlfă, acea fală... ce în crudul Catilina văz cu scîrbă. conachi, V. 283. 3. (în mitologia populară) Duh, zînă, ştimă. Se crede că în acea noapte pe la miez, umblă vîlvele. pamfilE, cer. 81. Aici erau (fragi)...; dar broaştele au fost mai harnice decit noi, ori jderii, ori poate vîlvele codrilor. Slavici, la TDRG. Plecă zîna... că doară omul, că-i numai om şi cîte trebşoare nu mai are, dar o zînă? O vilvă? RETEGANUL, p. V 17. Vîlva băii = zînă despre care se crede că stăpîneşte, supraveghează şi distribuie comorile dintr-o mină de aur. Nu-l mai dezmierda, Mărie, că de acuma una vîlva băii, dinsa să-l dezmierde. davidoGLU, m. 75. 4. (Rar) Vîlvătaie. Foc de trei părţi le punea, Vîlva-n ceri se ridica. pXsculescu, l. p. 193. — Variantă: vîlîă s. f. VÎLYĂTÂIE, vilvătăi, s. f. Flacără, pară înaltă de foc; bobotaie, vîlvoare, pălălaie. Ciocanele fierarului, in scin-teile spulberate de vilvătăi, parcă băteau tactul melodiilor sălbatice. Sajdoveanu, o. i 388. Colo cătră sară Straşina de paie A-nceput să ardă Foc cu vîlvătaie. goga, C. p. 75. Isprăvnicelul îngrijise de un foc ce ardea cu vilvătăi şi care făcea ca întunecimea de primprejur să pară mai deasă. macedonski, o. iu 11.- — Variante: vălvatâio (beniuc, v. 92, sadoveahu, î. a. 58), vîlvotâio (ispirescu, l. 347) s. f. VÎLVÎÎ, pers. 3 vilviie şi vilvîieşte, vb. IV. I n t ra n z. 1. A arde cu pară mare, cu vîlvătăi. Flăcări vilviiau pe drumul Carului, coşbuc, P. n 85. VlLVOARE — 680 — VINĂ 2. F i g. A fierbe, a vui, a clocoti (de vorbe, de zvonuri, de comentarii). Fonie verde foi de foi, VilHie lumea de noi Că ne iubim amlndoi. Lasă lumea vilviiască Numai neică să-mi trăiască. MAT. FOLK. 249. VÎLVOARE, vilvori, s. f. I. Vîlvătaîe. Erau în nişte poieni ascunse, sub zidăriile prăpăstiilor, unde bătea cu putere, ca o vîlvoare de pojar, asfinţitul, sadoveanu, F. J. 366. Cotoiul scoroci focul, făcu vîlvoare şi mai mare fi fumul înecă pe bietul zmeu. POPESCU, b. III 114. Vîl-voarea focului ce ii încingea, bubuitul şi pustiirile tunurilor . . . ameţiră şi înspăimîntară pe turci. BĂLCESCU, O. n 43. + Lumină roşiatică, incandescentă. Vîlvoarea roşie de jar lepădat lumina de sub locomotivă, dumitriu, N. 98. Soarele încă nu răsărise, dar îşi creştea vîlvoarea. SADOVEANU, o. a. II 218. Uneori, cerul se încinge pe alocurea în depărtare de o vîlvoare roşiatică, provenită din pîrjol. ODOBKSCU, S. III 20. 2» Fig. Nenorocire, primejdie grea. V. foc (II 8). Să scape pe Badiul, Că se află la vîlvoare, La vîlvoare, la păs mare. TEODORESCU, P. P. 544. 8. Vîrtej de apă ; vîltoare, volbură. — Variantă: YulYo&re (alecsandri, p. iii 622) a. f. VlLTOi adv. în neorinduială, în dezordine. Cînd deterăm cu ochii de acea groaznică dihanie. . . părul ni se rădică vilvoi. ODOBESCU, s. III 253. Să prind hoţul de ciocoi. . . Şi să-i fac părul vilvoi. ANT. UT. pop. i 75. «0» (Adjectival) Făt-Frumos are hainele rupte şi părul vilvoi eftimiu, î. 123. (Substantivat, rar) Păr în neorinduială. Vilvoiul îşi strămută doar direcţia dinspre ochi... spre creştet. C. PETRESCU, î. li 52. — Variante: vfllvdî (EMINESCU, N. 110), vulvdi (ISPIRESCU, u. 5, BOLINT1NEANU, la tdrg) adv. YÎLVOIĂT, -A, vilvoiaţi, -te, adj. (Mai ales despre păr) Zbîrlit, ciufulit. — Variantă : vulvoiât, -ă (bolintineanu, la tdrg) adj. vîlvorA, pers. 3 vilvoreaztF, vb. I. Intranz. (Rar) A se aprinde, a arde cu flăcări mari, a scoate flăcări. Focul ce dormise sutimi de ani sub cenuşă a vilvorat la o adiere misterioasă, macedonski, o. JV 115. Fig. Obrajii lui vîlvorară. MACEDONSKI, O. Iii 67. Dar largile buchete de trandafiri singerii.. . vîlvorau printre frunzele lor verzi şi ruginii, id. ib. 96. VÎLYOKÂRE s. f. Faptul dea vîlvora';" vîlvoare, vîlvătaie. (F i g.) Jar şi vîlvorare soarele urcat-a, Arde grîu-n flăcări pin*la brîu crescut, macedonski, O. I 187. YÎLVOTAIE s. f. v. Tilvătaie. VÎNA, vinez, vb. I. Tranz. (Folosit şi absolut) 1. A pîndi, a urmări şi a ucide păsări sau animale sălbatice care sînt socotite vînat. Vezi tu muntele cela de acolo, să nu te ducă păcatele să vînezi p-acolo. ispirescu, L. 41. Sus la munte a plccat, Sus la munte la vînat. De vînat el n-a vînat, Orişicit s-a zbuciumat, teodorescu, P. P. 149. (Glumeţ) Vîna broscoi cu piatra-n păduriş. D. botez, f. s. 37. Refl. pas. Apoi bine, măi ţîncule, aşa se vînează răţele? sadoveanu, o. viii 205. + (Despre păsări sau animale sălbatice) A pîndi, a urmări, a prinde o pradă, un animal care serveşte drept hrană. Un vultur... pîndea, doară şi-ar vîna ceva de prînz. ŢICHIN-DEAL, F. 5. + Fig. A urmări, a hăitui. Bănuitorul' tiran.. . începu iar a~l vina cu moarte şi curse şi-l sili a fug* în Ardeal, bălcescu, o. u 28. + A cutreiera, a străbate un ţinut în lung şi-n lat umblind după vînat. A vinat cimpii cu florile, Munţii cu răcorite. SEVASTOS, N. 95. Şi el mi-a vinat codri-n lung şi-n lat. TEODORESCU, P. P. 490. + A pescui (mai ales peşti mari). Pe lingă un rîu trecînd şi pe ci ţi ta vînind peşte cu undiţele văzîndt se opri. şez. n 15. 2. F i g. A urmări cu aviditate (ceva sau pe cineva), a alerga după... Veşnic vîna un cămătar, care să-i cumpere pe nimica leafa-nainte cu cîteva luni. CARAGIALE, O. Iii 241. Vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează şi cîştigul fără muncă. EMINESCU, o. 1 151. + (Familiar) A prinde, a pune mîna pe..., a face rost de. . . Ca toate domnişoarele din societate, ea a fost crescută pentru a vîna un bărbat, gherea, ST. CR. ii 333. Atunci pajora-i zise să vîneze mai întîi douăsprezece coşuri de pfine şi douăsprezece buţi cu apă pentru drum. marian, o. i 140. VtXÂRE. vitwri, s. f. (Rar) Faptul dea vîna; vînâtoare; pescuit. Vinarea sub gheaţă cu ostreţe... se practică mult pe Olt. antipa, p. 174. •TÎNĂT, vinaturi, s. n. 1. Acţiunea de a vîna; vînă-toare. O pocitanie de om umbla cu arcul după vinat paseri. creangX, p. 244. Un arc de aur pe-al ei .umăr. Ea trece mindră la vinat. eminescu, o. i 229. De mă duceam la vinat, mi se părea că răsunetul puştii mele trece Prutul. NEGRUZZI, S. I 61. 2. Ceea ce se vînează, animal sălbatic, pasăre. Vi-natul fusese deci sculat şi era prigonit din două părţi. sadoveanu, F. J. 373. Văzu o turturică care tot sărea înaintea lui; lui ii fu milă să o vineze; el căuta vinaturi mari. ISPIRESCU, L. 184. ■+ Animal, pasăre vînată; (prin restricţie) carnea unui astfel de animal sau păsări. Vin grămadă. . . Duc un vinat pe umeri, dici.avkantica, o. ii 122. De sînteţi vinători, atunci unde vă sini vlnaturile? sevastos, N. 35. Vrind să cinstească pe oaspeţii săi cu ceva mai mult decit cu vinat.. . zise vătafului să taie un ied. NEGRUZZI, s. I 82. tîxA, vine, s. f. I* Î. Vas sanguin de diferite mărimi, care duce sîngele de Ia organe şi ţesuturi la inimă (v. venă); p. ext. (familiar) orice vas sanguin. îl apucă de cheotoarea cămăşii, sucind-o aşa îneît vinele lui Jonse umflau, iar. faţa i se roşea. REBREANC, i. 39. Pe fruntea lui brobonată de sudoare, o vînă albasttă se umflase de credeai că stă să plesnească, sandu-aldea, u. p. 11. Vine albastre se trăgeau pe faţa ei albă, ca o marmură vie. eminescu, N. 4. <&■ Expr. A-i înţ;lic|a (sau a-Î si a, a i se sloi) cuîra SÎDgcJo în vine = a-1 cuprinde pe cineva groaza, a încremeni de frică. Sărmana fată simţi sîngele sleindu-se în vinele sale. negruzzi, s. i 28. A nu avea picăturii de sînge în vine = a fi foarte slab, anemic. F i g. A pricepe cu simţul potenţial al urechii tale susurul colosal şi neho-tărît al imensului curs de viaţă ce însufleţeşte vinele lucrurilor, a sta tu singur neclintit în universala lunecare a totului cătră nesfirşit. hogaş, m. N. 56. 2. (Popular) Muşchi, tendon; fibră musculară. Să fi văzut îndoiala rotundă a trupului şi dirdîitul vinelor sprintene. delavrancea, s. 55. Strinse zmeul pe Oreuctanu o dată; dar acesta, băgînd de seamă ce are de gînd zmeul, se umflă şi se încordă în vine, şi nu păţi nimic. ISPIRESCU, L. 223. Ea auzise• cum îl ursise şi de pizmă, mai în urmă, ii luă vinele, şi d-aia era el olog. id. ib. 313. Vină de bou = cravaşa făcută din ligamentul cervical posterior al boului (v. rîncă, gîrbaci); p. ext. lovitură dată cu o astfel de cravaşă. Jntră intre noi, ridică vina de bout să ne înfricoşeze. STANCU, d. 269. L-a domolit degrabă cu vreo două-trei vine de bou pe spinare. CauaGIai.E, O. iii 76. ^ L o c. adj. Tare dc vînă sau vîrtos la vînă = puternic, viguros. Ştiind.. . că lupul e mai vîrtos la vînă decit dinsul. ODOBESCU, S. III 244. Oameni tari de vină şi oţel iţi in foc. ALECSANDRI, P. III 210. Feciori buni de mină, Căliţi, tari de vină. id. P. p. 63. Slab de vînă = neputincios, slăbănog. [Corciturile de vitej sint slabe de vînă, că se culcă pe ogoare cînd dau de greu. I. lONEScr. d. 356. ^ E x p r. A îi numai vînă, = a fi iute, înde-mînatic, sprinten. Muntean e numa* vină şi cu dragoste de oameni, davidoglu, m. 72. VÎNĂRI — 681 — VÎNĂTOR 8. Partea piciorului cuprinsă între genunchi şi gleznă. Flăcăii cu ¡{ari strînşi pe vină, cu bondiţe înflorite pe trup, cu cămăşi cu pui. sadoveanu, o. i 73. Loc. adj. şi a d v. (Mai ales în construcţie cu verbele «a sta», «a şedea») Pe rine = ghemuit, cu genunchii mult îndoiţi şi sprijinind greutatea corpului pe gambe. Gata să cadă pe vine de spaimă, bîigtii. DUMITKIU, rs. F. 54. O droaie de copii stau jos pe vine, împrejurul unei' străchini mari, din care-nfulică. VI.AIU'TĂ, o. a. 387. P© (sau fn) vin© — (despre cioareci, nădragi etc.) lăsaţi, căzuţi în ios de talie, spre genunchi; (despre persoane) cu cioarecii etc. lăsaţi sau căzuţi. Slabi. . . numai oase. . . nu se ţin nădragii pe ei, le cad în vine. stancu, d. 43. Dar şi soţul de lingă mine Fuge cu cioarecii în vine. SEVASTOS, n. 208. Brăcinar că-şi desprindea, Cioarecii-n vine-i cădea, teodorksct, p. P. 629. (Regional, în legătură cu verbe de mişcare) Cu coada înire vine = umilit, ruşinat; cu coada între picioare. [Dracul] îşi ia coada intre vine şi ie întoarce la stăpînu-su. creangX, p. 145. Gloata ruşinată a ieşit ca lupul fabulei:■ * C-urechile pleoştite şi coada intre vine». NEGRUZZI, s. I 231. Ii. t. Pătură minerală continuă infiltrată între straturile solului. V. filon.. Vina de-aur bănuită e adînc in munte ascunsă, macedonski, o. i 231. Diferitele pături ale stîncii sînt despărţite unele de altele de nişte vine subţiri de sare. 1. ionescu, p. 33. + Pinză subterană de apă care alimentează un izvor. îndată dăm de o vină liniştită de apă. sadoveantj, o. vii 338. Cind apa intr-un puţ se tulbură, el se sleieşte, adică se scoate tot nămolul. . ca să. .. i se deschidă vechiul izvor sau vina de apă. pamfile, I. c. 462. F i g. Din vîna populară extrage Delavrancea şi unele motive de basm. vianu, A. P. 172. ■£>• Vîna apei = curentul, şuvoiul apei. 2. Fiecare dintre dungile colorate sau dintre canalele aparente care se ramifică pe suprafaţa unei frunze, a unui lemn, a unei pietre etc.; nervură. 3. Şuviţă, coloană de lichid; şiroi, dîră. S-au dezlipit legăturile muiate de apă şi uite ce vină groasă de sîngel . sadoveantj, o. I 33. + Porţiune din rădăcina groasă a unui copac. Spuneţi-mi acum anume: Ce pom e acel in lume. Care r amur ele sale Toate le sare la vale Şi vinele, rădăcina, îi stau în sus cu tulpina? (Omul). GOKOVEi, C. 257. YÎNARI s. f. pl. Şireturi, legături cu care se leagă opincile si cioarecii; nojiţe. Femeile au cioareci de vară şi de iarnă, pină din sus de genunchi. îi leagă cu legături făcute din păr de capră, numite vînări. pamfile, l. C. 369. J se dezlegase vtnările de la opincă şi călcase pe ele. sandu-aldea, u. p. 75. YÎNAT1 s. n. Culoarea vînătă. Se încreţeşte lacul in-tr-un Jet de vîtiăt tulbure, sadoveanu. o. h. 12. [Statuile] erau fourte bine conservate, albe bătînd in vînăt. gaJUacxiok, o. I 122. VÎNÂT*, -Ă, vineţi, -te, adj. 1. De culoarea albastră întunecată (cu reflexe violete) a cerului senin spre seară. Cerul era curat, vînăt-închis, cu stelele tremurătoare ca nişte picături de rouă. rrbreanu, R. ii 157. Pe urmă rămăsei nemişcat, cu ochii ficşi, privind fereastra care se desluşea ca o pată mare vînătă. dunăreanu, ch. 119. (Poetic) Noaptea, potolit şi vinăt arde focul in cămin. Eminkscu, O. I 42. (Rar, despre ochi) Singuri voi, stejari, rămineţi De visaţi la ochii vineţi, eminkscu, o. i 122. (Adverbial) Ochi care lucesc vinăt. odobescu, s. iii 64. ■+■ Piatră vînătă v. p i .i t r ă (II 8). 4- (Despre fum, nori) Albastru-cenuşiu. Fumul vinăt se ridică de pe curte şi de pe sat. sadoveanu, o. i 50. Uitaţi-vă colo, sus, sus, unde se sfirşeşte zidul de brazi, unde se prelinge un nor vînăt. delavrancea, o. n 109. In fum vînăt de tămtie. EMiNESCU, o. i 65. •+■ întunecat, plumburiu (din cauza ceţii, a depărtării). Muntele de peste apă se încruntă mai tare, îşi ascute crestele, creşte ¡ntunecat spre cer, incit ziua devine vînătă. bogza, a. î. 146. Bolta sură ca cenuşa, Codrii vineţi — dorm adine. TOPÎRCEANU, B. 16. MunţU vineţi... se răd in depărtare. NEGRUZZI, s. I 308. (Poetic) Bubuitura a sunat lung, lung de tot, peste golul vinăt al văii. popa, V. 11. + F i g. Lipsit de veselie, sumbru. Izbucni intr-un... ris vinăt. CARAG1AT.K, M. 34. 2. (Despre oameni sau părţi ale corpului) Lipsit de sînge, palid, livid. Buzele vinete se mişcau, meşterind vorbe neînţelese. BART, E. 344. Numai un bătrîn, vinăt la faţă, cu nasul roşu, moţăia cu pipa între dinii. id. ib. 93. <0* (Cu determinări cauzale introduse prin prep. * de ») Se năpusti in casă vînăt de mînie. DUMITRIU, P. P. 62. Prin uşa băcăniilor___cind se căscă să primească inlăuntru un client vinăt de ger, năvălea miros de peşte. c. petrescu, C. v. 118. 3. ţîn e x p r.) Pătlăgea (sau pătlăgică) vînătă (şi substantivat, f.) v. pătlăgea (2). 4. (Despre animale) (Cu părul) sur-închis; (despre păsări) cu pene cenuşii bătînd în albastru. Adusese şase căluţi, patru vineţi şi doi murgi. CA.MIL, petrkscu, O. n 16. Sitarii vineţi şi becaţele cu cioc alb şi subţire se plimbă fără frică pe Ungă vapor. viaiiuţX, r. p. 20. Merge tinăru călare Pe-un cui vinăt, bidiviu. TEODORESCU, p, p. 53. <0- (Substantivat) Dincă îşi înfipse mina in coama scurtă şi groasă a vinătului său. CAMIL petrescu, o. ii J.6. Şi mai am pe vinătul Care-mi poartă sufletul, jarnîk-bîrseanu, d. 505. Vinăta cea frumoasă, Iapă scurtă şi vinoasă. ai.ec-SANJJRI, P. P. 129. yînAtăie, vînătăi, s. f. Pată vînătă care apare pe corp în urma unei lovituri; echimoză. Pe limpla stingă avea două vinătăi alungite ca de vergea. V. ROM. decembrie 1951, 209. Puse pe George să-şi ridice cămaşa, să arate domnilor vînătaia din spinare, rebreanu, i. 69. Mama Zoifa avea, drept intre ochi, o vînătaie, şi pe obraz fire de pur smulse din cap. bujor, s. 93. YÎNAtAJIE, vînătări, s. f. (învechit şi popular) 1. Vînătaie. 2. Loc aflat la înălţime sau la depărtare mare (care pare de culoare vînătă). Ea s-adus La vinătarea cerului, La marginea pămintului. BIBICESCU, P. p. 309. Cind cineva se suie intr-un pom, copac ¡nalt, şi ajunge pină aproape de vîrf, se zice că-i in vînătări. i. CR. vi 252. yÎnAtoăki:, vinători, s. f. Acţiunea de a vîna şi rezultatul ei. Oprea, baciul. . . şi-a adus aminte de zilele tinereţii, de vinătorile lui cu tata. GALACTION, o. I 64. Doar la vinători, de două-trei ori pe iarnă, făceam drumuri împicună. c. petrkscu, S. 123. RămU uici pină la noapte cînd s-a inturna împăratul de la vînătoare. CREANGĂ, P. 97. Tot pe cale, pe cărare, în codru, la vînătoare. J \RN iK-bîrsEanu, D. 81. Avion de vînătoare v. avion. Corn de vînătoare v. corn® (13). + F i g. Urmărire poliţienească severă a celor bănuiţi de acţiuni subversive. Cum puseră piciorul pe pămintul sacru, începură rînă-toarea după republicani. CARAGIAI.K, la CADK. 4. Pîndirea şi prinderea prăzii de către anirhalele sălbatice. Blînzt musafiri ai omului sărman. Am să vă văd şi anul ăsta oare Prin mlaştini de smarald la vînătoare Umblînd pe catalige de mărgean? ANGUEL-IOSIF, C. M. II 73. Sub codru pe potică Stă un urs la vînătoare. alecsandri, p. a. 154. YÎN.VTfilt, vinători, s. m. 1. Persoană care se ocupă cu vînâtoareu, care vînează. Din văzduh abia s-aude Ţipăt jalnic de prigorii. .. Cu ciubote mari şi ude Stau la masă vînătorii. topîrceanu, P. 214. Văzură un porc mistreţ mare fugind şi un vinător alergînd după dînstil călare. ISPIRESCU, I.. 140. Cum vinătoru-ntinde-n crîng La păsărele laţul, Cînd ţi-oi întinde braţul sting, Să mă cuprinzi cu 1 VÎNĂTORESC — 682 — VÎNT braţul. EMINESCU, o. I 174. Vînătorul împuşcase Biata ciută la izvor. ALECSANDRI, P. A. 154. Dacă-i curcă ce se-ncurcă tn calea vinătorului, se spune în ironie despre vînătorii nepricepuţi. <$■ F i g. Văzui negri ochişori. . . Veniţi după ei, feciori, Să ne facem vînători! jarnîk-bîrseanu, d. 369. -fy-Fig. Persoană care aleargă să obţină cu orice preţ situaţii sau lucruri (pe care nu le merită). Avea în urmă destulă vreme să se îndoape, cit poftea, cu răţoielile nesărate ale cine ştie cărui vînător de gologani. HOGAŞ, M. N. 29. 2. (învechit) Soldat dintr-o unitate militară formată din pedestraşi şi călărime. Vînătorii, in mtmăr dc 1000, din cari jumătate pedestrime şi jumătate călărime subt căpitanul de vînători. BĂLCESCU, o, I 13. 1Vînător de munte = infanterist special instruit, echipat şi înzestrat pentru a lupta în teren muntos. VÎlNĂTORKSC, -EĂSCĂ, vînătoreşti, adj. De vînă-toare sau de vînător, privitor la vînătoare sau Ia vînători. Turgheniev îşi isprăveşte însemnările vînătoreşti, care îi crease în Rusia deosebită faimă, sadoveanu, e. 235. Gătiţi fiecare de la ghete pînă la pălărie cu cîte un costum nou, vînătoresc. gane, n. m 134. Rotiră arnăuţească Cu iarbă vînătorească, Unde-a da să nu greşească/ ALECSANDRI, p. p. 88. VÎNAT0RÎ1ŞTE adv. în felul vînătorilor, ca vînătorii. VÎNĂTORÎE, vînătorii, s. f. Vînătoare; p. ext. meseria, îndeletnicirea de vînător. Lunecînd din nevoie sîngeroasă la o îndeletnicire de huzur mai mult sau mai puţin pasionată, vînătoria mea se afla evoluată de la instinct spre petrecere, sadoveanu, o. a. n 220. Ostaşi. . . voinici de călărime şi ageri cu măiestrie La arc şi vînă-torie. marian, nu. 475. La vînătorie. . . eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, s. m 9. vînătorîţă, vînătoriţe, s. f. (Rar) Femeie sau fată care vînează, care practică meşteşugul vînătoarei. Copaciul sacru care umbreşte statua Dianei vînătoriţe. ODOBESCU, s. m 75. YÎNĂTÎJRĂ, vînături, s. f. (învechit) Vînat (2). Era obicinuit să aibă. . . şi cîte ceva vînătură la ospăţ. SBIERA, p. 66. VÎNĂŢÎE s. f. (Neobişnuit) Faptul de a vîna; vînătoare. Munca cea de vitejie, Pistoale de vînăţie Şi cal bun de călărie. ŞEZ. III 60. VÎNDĂLĂC s. n. v. vîndălag. VÎNDĂLĂG s. n. (Regional) Fîn adunat în şiruri lungi (din care se fac apoi căpiţe sau clăi). Loc. adv. Do-a vîndălagul = de-a berbeleacul. (Atestat în forma vîndălac) Scaraoschi o zbughi la fugă şi, mai şchiopătînd, mai de-a vîndălacul, se văzu şi-n iad. ŞEZ. rx 70. — Variantă : vîndălâc s. n. VÎNDĂLĂGÎ, vîndălăgesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A trudi peste măsură animalele de muncă. VÎNJ1 s. n. (Arhaizant şi popular) Putere, vigoare, forţă. Doi cai roibi, mărunţi, dar tari şi plini de vînj ca doi zmei. sadoveanu, la CADE. VliNJ2, vînji, s. m. (Bot.) Velniş. VÎNJfe, -OĂSĂ, vînjoşi, -oase, adj. Cu muşchii dezvoltaţi ; puternic, viguros. Patru hamali vînjoşi, cu piepturile goale, luau în spinare şi sub braţe tot ce le cădea la indemînă şi porneau în fugă spre ieşire. GALAN, B. I 17. [Muncitorii] au feţe senine, ochi calzi şi mîini vînjoase. STancu, U.R.S.S. 194. Ţugulea. . . încalecă pe calul zmeului celui mic, căci era mai vînjos. ispirescu, l. 317. Fig. înzestrat cu forţă morală, cu tărie de caracter; tare. Nu pot crede ca un om aşa vînjos Să se schimbe-aşa de iute şi să cadă-aşa de jos. DAVILA, v. v. 36. ^ Plin de vitalitate, sănătos, robust. Lipsea vegetaţia vinjoasă, verdele crud al copacilor şi gras al ierbii, care dă o înfăţişare pitorească pînă şi celor mai nevoiaşe cocioabe de sat. . C. PETRESCU, A. 315. VÎNJOŞĂ, vînjoşez, vb. I. Tranz. (Rar) A întări, a învîrtoşa (corpul), a fortifica. Aşa de tare îşi vînjoşase trupul, ineît întrecea pe amîndoi fraţii săi. . . in puterea braţelor. SBIERA, p. 99. YÎNJOŞÎNIE, vînjoşenii, s. f. Putere, forţă, tărie, vigoare. Pămîntul... se aşternuse somnului,, .spre a se îmbiba de mai multă putere, arborii să aibă mai multă vînjoşenie. CAMILAR, N. II 366. VlNJOŞÎE s. f. (Rar) Vînjoşenie. Puţini îşi păstrează vînjoşia... pînă la adinei bătrîneţe. SLAVICI, Ia CADE. YÎX(5S, -OĂSĂ, vînoşi, -oaseadj. Care are vine . groase; p. e x t. puternic, vînjos. întindea gîtu-i vînos şi lung, ca să-l mai vadă pe Mitrea. sadoveanu, m. C. 49. Caii ăştia de Banat sînt vînoşi şi ţin la drum. CAMn* PETRESCU, O. II 149. Tata m-a luat in braţele-i vînoase. NEGRUZZI, S. II 71. VÎNSLÎ vb. IV v. YÎsli. YÎNT, vînturi, s. n. 1. Deplasare a unei mase de aer, provocată de diferenţa de presiune din atmosferă. Frumoasă eşti, pădurea mea, Cînd umbra-i încă rară Şi printre crengi adie-abia Un vînt de primăvară. TOPÎRCEANU, B. 8. Codrii-alene cîntă-n drumul Vîntului de-amurg. COŞBUC, P. I 315. Vîntul tremură-n perdele Astăzi ca şi alte dălţi, Numai tu de după ele Vecinic nu te mai arăţi! EMINESCU, O. I 113. ^ (în comparaţii, mai ales în basme, pentru a arăta repeziciunea mersului, a mişcării) Se apropia ca vîntul de iute. ISPIRESCU, I.. 6. Cum să te duc, ca vîntul ori ca gîndul ? creangă, p. 197. Fig. Unde l-au minat vînturile întimplării? SADOVEANU, O. I 419. ^ Vînt turbat v. turbat (3). Vînt rău (sau, rar, vînturi rele) = (în superstiţii) vînt care ia oamenilor minţile, îi schilodeşte sau îi ologeşte; (cu sens atenuat) întîmplare nenorocită care loveşte pe cineva. Mai tîrziu, cînd m-am făcut mare, vînturi rele se abătură peste sufletul meu. DUNĂ-REANU, CH. 59. Un vînt rău pesemne a dat peste dînsa, sărmana! CREANGĂ, O. A. 137. ^ Expr. A se da in vînt după... v. da3 (III 4). Ce (sau cnrc) vînt te aducoî = ce întîmplare te-a făcut să vii aici? Care vînt la noi te-aduce? EFTimiu, î. 102. Da’ ce vînt te-a adus şi cum ai putut răzbate prin aceste locuri? CREANGĂ, P. 90. Da' ce vînt te-o adus pe la noi, soro dragă? ALECSANDRI, t. 408. A se aşterne vîntului = a alerga foarte repede. Fug caii duşi de spaimă şi vîntului s-aştern. EMINESCU, O. i 98. Vorbă-n vînt = vorbă fără temei, fără rost. Am zis şi eu, ia aşa, o vorbă în vînt.' CREANGĂ, P. 133. A se duco (sau a so aduco) po aripi do vînt = a se duce (sau a fi adus) de vînt, p. ext. foarte repede. Furtuna cînd pe aripi de vînturi se aduce, Ce-i pasă unei frunze de frunza ce se duce? macedonski, o. i 48. M-am dus Pe aripi de vînt. Pe sus de pămînt. TEODORESCU, p. P. 374. Bato vîntul, se spune cînd un loc, de obicei populat, este pustiu. A-i bato (sau a-i sulla cuiva) vîntul în buzunar = a nu avea nici un ban, a fi foarte sărac. Din (sau do la) celo patru vînturi = de pretutindeni. Lemnele şi piatra s-au strîns din cele patru vînturi şi satul a început să crească. BOGZA, c. O. 240. Scuipa călugărul de parcă descinta de deochi tuturor stihiilor de la cele patru vînturi. noGAŞ, M. N. 118. A arunca banii în vînt = a cheltui fără socoteală. A vedea dincotro bate vîntul = a-şi da seama de o rituaţie, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate. (Rar) A S0 duCO po Vînturi = a se risipi (ca scrumul); a se prăpădi. [Ale turcilor] oase-n Dunăre cădea. Scrum pe vînturi se ducea. TEODORESCU, p. p. 549. VlNTĂRAIE _ 683 — VÎNTURA S. Aer, văzduh. Harapnicul se mlădia în vînt ca un şarpe negru. sadoveanu, o. i 449. Loc. a d v. în vînt = a) în gol. [Calul] odată se ridica mai sus decît zmeul, şi el da în vînt. ISPIRESCU, X,. 27 ; 1)) f ig. fără folos, zadarnic. Ei numai doar durează-n vînt Deşerte idealuri. eminescu, o. I 177; c) în sus. Din şanţ... se repede un căţel murdar, cu coada iu vînt. rebreanu, i. 11; d) în dezordine. Cu pletele in vînt. 8. (în expr.) A face (sau a îaco cuiva) vînt = a) a pune în mişcare aerul, a produce un curent de aer (de obicei pentru a face cuiva răcoare). Au început să-i facă vînt cu nişte apărători de pene mlădioase. CARAC.IAT.K, o. ni 73. S-a dus... Din papuci tot pleoscăind, Din rochie vînt făcînd. TEODORESCU, p. p. 153; b) a împinge cît colo, , izbindu-1 cu putere ; p. ext. a face pe cineva săplece repede, a da afară, a expedia. Le făcu la amîndoi vînt pe uşă. sadoveanu, o. i 50. I-a făcut vînt scaunului cu piciorul, pînă în perete, c. petrescu, î. II 230. Dă ne ducem la prefect, ne trimite la potropop, de mergem la potropop, ne face şi el vînt la mitropolie. stănoiu, c. i. 18. A-şi îaco (mai rar a-şi da) vînt = a-şi lua avînt (pentru a porni cu viteză). îşi făcu vînt şi cu un pas uriaş, ca pentru dînsul, se repezi spre ladă. hogaş, m. n. 149. Unul din lăutari îl luă în circă şi cînd îşi făcu vînt, se aruncă drept în slava cerului. ispirescu, L. 110. Ramul tînăr vînt să-şi deie Şi de braţe-n sus s-o ieie. EMINESCU, o. i 122. (Despre animale'de tracţiune, mai ales despre cai) A lua vînt = a porni razna (scăpînd de sub controlul conducătorului). Moşule, ia seama de ţine bine telegarii ceia, să nu ieie vînt. CREANGĂ, a. 127. VÎNTArAIE s. f. (Regional) Vîntoasă (1). Ningea, insă aşa un fel de omăt mărunt ca nisipul, pe care-l mina vintăraia înainte. La CADE. * VÎNTEŞ, -Ă, vînteşi, -e, adj. (Regional) Care aleargă repede; iute de picior. Cîine vînteş. YÎNTICEL, vinticele, s. n. Vîntuleţ. Oboseala, mihnirea, nemulţumirea îl părăsiră, parcă le-ar fi suflat un vînticel venit de pe baltă, dumitriu, n. 247. Un vînticel adia, tncît de-abia îl simţeai. IsriRESCU, L. 246. VlNTIŞfe s. n. Vîntuleţ. Un vîntişor prinse a bate printre ramurile sălciilor desfrunzite, iar. la mal valurile se loveau de ţărm cu zgomot uşor şi sec. dunXreanu, n. 130. Bătea un vîntişor subţire în ziua aceea, de-ţi frigea obrazul. creangX, a. 87. VÎiN’TOAlCĂ s. f. Duh rău care dezlănţuie furtuni. Tăcu vîntoaica şi era pe mare Senin cu totul, murnu, o. 91. Vîntul e tare, dar sora lui, vîntoaica, e şi mai amarnică. PAMFILE, Văzd. 45. VÎNTOĂIE, vintoaie, s. f. Vîntoasă (1). Rîndunică ■ ■ . Te suflă vîntoaiele. ALECSANDRi, p. iii 273. VÎNTOÂSĂ, vlutoase, s. f. 1. Vînt mare (cu vîrtejuri); furtună, vijelie. Un han dărăpănat primea prin geamuri sparte vîrtejuri fine de viscol; şi vîntoasa, voind să-l prăvale din loc, gemea şi urla prin hornurile-i şi odăile-i pustii. sadoveanu, o. Viii 169. Şi deodată. . . răbufni o vîntoasă rece, năpustindu-se asupra tîrgului. C. PETRESCU, a. r. 6. Vîntul se preface in vifore şi vîntoase cumplite, care scot arborii din rădăcini, siarian, î. 348. <)' F i g. Pămîntul prindea a dudui. . . sub galopul cailor, sub fuga de vîntoasă a căruţelor, camilaiî, N, n 249. 2. (Mai ales la pl.) Iele. L-au intîlnit vîntoasele Şi frumoasele. TEODORESCU, p. !>. 360. vî.ntOs, -oAsă, vîntoşi, -oase, adj. Cu vînt, bătut de vînt. Striga din răsputeri chcmînd ciclopii Ce-n peşteri împrejur şi-aveau sălaşul Pe culmi vîntoase. murnu, o. 153. într-o vreme cam vîntoasă ■ . . intrase intr-o grădină. La TDRG. + F i g. De vînt. Cu aripi vîntoase... urla... THama-pădurilor. EMINKSCU, n. 7. vÎNTRI s. f. v. vintre. YÎNTREĂ, vîntrele, s. f. (Mai ales la pl.) Pînză de corabie ; vetrelă. Din insule bogate, sfişiind apa, iese O luntre cu vîntrele ce spînzură sumese. eminescu, o. iv 306. Ce viaţă grea duc marinarii!. . . suind şi coborind pe scări de gheaţă ... ca să strîngă şi să dezvălească vîntrelele pe tot minutul. GHICA, la CADE. (în forma vintrea) Luntrea cu-ale ei vîntrele spînzurate de catarg. EMINESCU, o. i 154. — PI. şi: vinireli (alecsandri, P. m 84). — Variantă : vintrea s. f. VÎNTUÎ, pers. 3 vîntuieşte, vb. IV. 1. I n t r a n z. (Popular, despre vînt) A sufla cu putere, vijelios. (Impersonal) Cînd pornesc furtunile, se zice că vîntuieşte. PAM-FILE, văzd. 46. F i g. Pară de răzvrătire a prins să vîntuiască. popa, b. 191. 2. T r a n z. (în superstiţii, subiectul fiind «vîntul rău») A face pe cineva să înnebunească sau să ologească. Aceste vînturi bat numai anumite locuri, şi dacă se întîmplă că prin acele părţi dau peste oameni, îi vîntiiiesc, adică îi înnebunesc, îi muţesc, le iau vreo mină sau vreun picior. pamfile, văzd. 44. Refl. Omul peste care dau viaturile rele se vîntuieşte. ŞEZ. v 142. VÎNTUÎT, -Ă, vintuiţi, -te, adj. (Regional) Nebun. Bietul nostru împărat. . . era cam vîntuit. contemporanul, m 732. VÎNTULEŢ, vîntideţe, s. n. Diminutiv al lui vînt (1). Un vîntuleţ uşor mîngîia frunzele salcîmilor. dunX-REANU, N. 20. Vîntuleţul ce adiază printre viţe de lăstar Rămîne fără putere în faţa unui stejar, hasdeu, r. v. 158. Se auzea... susund alene al vîntuleţului de veară. ODO-BEScu, s. I 140. VÎNTURA, vîntur, vb. I. T r a n z. 1. A trece boabele de cereale prin vînturătoare sau a le face să cadă de la o mică înălţime, pentru ca vîntul să împrăştie impurităţile uşoare. Blajina noră. . . acuşi pisa mălaiul şi-l vîntura. creangă, i*. 6. Şi griul se triera şi flăcăi îl vîntura. ALECSANDRi, p. p. 389. Este un iepure şchiop într-un vîrf de plop Şi vîntură bob (Vîntul). Gorovei, c. 397. A b s o 1. Cînd ajunse acasă, Chirică trierase, vînturase, marinase. CREANGĂ, P. 160. K i g. Sin! idei care... cer'să fu dezbătute, analizate şi cernute prin sita discuţiunilor publice, pînă cînd, despărţite şi vînturate de orice tărîţe, va rămînea numai grăunţele curat. ODOBESCU, s. iii 407. 4- F i g. A împrăştia, a risipi; a spulbera. Morile vuiau de-a lungul apei, vînturînd prin spiţele lor late talazele limpezi şi clăbucite de spumă, de.i.avrancea, t. 204. Peste-un ceas păgînitatea e ca pleava vînturată. eminescu, o. i 148. Să vînture ca pleava oştirile duşmane, alecsandri, o. 207. 2. A vărsa de mai multe ori un lichid dintr-un vas în altul (pentru a-1 răci, pentru a-1 amesteca etc.). (Refl. p a s.) După ce se capătă zeama colorată, se lasă de se răceşte bine sau se vîntură dintr-un vas in altul, pamfile-LUPESCU, crom. 53. 3. A mişca încoace şi încolo; a agita. V. flutura. Vîntura in mină o biciuşcă. pas, z. i 49. Ciţiva călăreţi ieşiră din rînduri şi începură a-şi vîntura braţele în aer. sadoveanu, o. i 183. Şi chiuind se tot duceau feciorii vînturînd căciulile, mironescu, â. A. 56. -£> Refl. pas. Deasupra mulţimii de ţărani se vînturau securile şi ciomegele. dumitriu, n. 112. 4- Refl. A umbla repede (şi fără rost) de colo pînă colo. Trîntea uşile mînioasă şi se vîntura in ogradă de la zărnnic la poieţi. C. PETRESCU, R. DR. 242. 4" A răscoli, a răsturna, a întoarce pe dos. Mă stiii pe doi scai Şi vedeam doi cai Şi vîntul Vînturînd pămîntul (Plugul), gorovei, c. 298. F i g. încruntat îşi vîntura sub ţilindru tot soiul de întrebări şi răspunsuri c. petrescu, A. R. 34. Ce grozav îmi vînturi mintea., moarte, vlahuţă, p. 45. i VÎNTURAR — 684 — VlNZOLI 4. Fig. (Cu privire la fapte, vorbe etc.) A da în vileag, a povesti, a comenta. Femeile viniură intrigile obicinuite ale rnpilnlei. delavrancea, la CADE. h. (Cu complementul « lumea », «ţara * sau un echivalent al acestuia) A cutreiera, a colinda, a răscoli. Copil el să fie-acum . ■ S-alerge cu dragii tovarăşi, Să vinture lumea pe plac! coşnrc, r. II 95. Crăişorule ■ .. să aibi tu puterea mea, ai vintura ţările şi mările. CREANCX, p. 190. M-am săturat de vinturat lumea, alecsandri, T. 1 438. C. Fig. (Rar, cu subiectul «vîntul») A sufla, a bate peste... Eu m-aş face vini de vară... Faţa vintura-ţi-o-aş. ALECSANDRI, P. P. 367. YINTURAR, vinturare, s. n. (Rar) Evantai. Are un moţ de pene împestriţate. . . Cînd zboară, şi-l pleacă pe spate, iară cind se pune jos, tl întinde ca un vinturar. MARIAN, o. II 157. yîxturăre, vinturări, s. f. (Rar) Acţiunea • de a vintura; fig. frămîntare, tulburare. Stăteau după tejghele intr-o încremenire mai presus de toate vînturările. CAMILAR, N. II 321. VÎNTl'RATIC, -ă, vinturatici, -e, adj. (Rar) Neserios” uşuratic, fluşturatic. Elena întrerupse monologul lui vîn-turatic. i). zamPIRESCU, r. 60. yîxtiră-i.Ome s. m. Hoinar, aventurier. Cum să ingemtnche timplă-n ttmplă cu toţi oropsiţii. . . şi cu atiţia vintură-lume. camilar, n. îl 11. în castelul de la Zips al palatinului Laski, Despot se întilneşte cu alţi vintură-lume. alecsandri, t. ii 49. vîxttrAtoAre, vînturători, s. f. 1. Maşină agricolă care curăţă seminţele de impurităţi printr-un curent de aer produs de un ventilator. 2. Maşină folosită în turnătorie pentru vînturarea amestecurilor. . vîNTrnĂTfiR, -oAre. vînturători, -oare, s. m. şi f. (Astăzi numai cu determinări) Aventurier. O bandă de vînturători de mare, greci şi maltezi, era de fapt stăpînă pe gura Dunării, bart, e. 320. Spuneau că e o vînturătoare ce cutreieră lumea pentru plăcerile ei. NEGRUZZI, s. I 44. (Adjectival) Şi-ar Ji pierdut timpul ca un cavaler vîn-turător. chica, A. 684. vîntlrA-ţAră s. m. Hoinar, aventurier. Omul ăsta e unt, nu e vintură-ţară. ardeleanu, d. 187. YÎNTl'RÎL1, vînturei, s. m. (Tn basme) Erou legendar, dornic de aventuri. Vitejii vînturei de tară cunoscuţi sub numele de feţi-frumoşi cu părul de aur. alecsandri, la TDRG. VÎNTURÎLS vînturei, s. m. Nume dat la mai multe specii de şoimi (Falco). YÎXTI RÎ:!.’, Hnturele, s. n. (Rar) Vîntuleţ. [Hainele] le trimete-n vinturele, In ţara străinului. 1101)05, p. p. 211. YÎXTUKAs, -O A SĂ, vînturoşi, -oase, adj. (învechit, despre climă, vreme, anotimpuri) Cu vînt; vîntos. O barcă veni să ne ia de la vapor şi să ne ducă la lafa. Marea era vinturoasă. Ajunserăm la mal cu mare necaz. BOLINTINEANU, o. 291. Cu cit va fi fost J>rimăvaia mai vinturoasă. . . cu atît sînt căldurile verii mai uscate, piscupescu, o. 184. + Fig. Neserios, uşuratic. A ta vinturoasă minte... în zadar va da tot pravili. CONACHI, p. 299. Bărbat bun. .. $i credincios, iară nu nebun, vînturos. TICHINDEAL, F. 263. YÎNTl'îjftR s. n. Vîntuleţ. Florile dezmierdate de un vîntuşor lin răspindeau in aer feliuri de miroase. ALECSANDRI, la CADE. yîxzăki:. vînzări, s. f. 1. AcMunea de a vinde şi rezultatul ei; vindere. A pune în vînzare. ^ (Popular) Vînzare bună, formulă de salut la plecarea dintr-o pră- vălie. Vînzare bună şi să ne vedem cu bine. dumitriu, N. 232. Vinzare-cumpărare v. cumpărare. Vînzare silită = vînzare ordonată de autoritatea judiciară pentru datorii neachitate. L o c. adj. Dc vînzare = destinat vinderii, menit să fie vîndut. Văzînd cerbul. . întrebă dacă-i este de vînzare. ISPIRESCU, L. 115. De vînzare ţi-e găinuşa ceea, măi băiete? — De vînzare, moşule. crranc.X, o. A. 61 .'Nu mi-e negrul de vînzare... Că-i voinic şi-i pui de zmeu, Şi-i fugar pe placul meu! ALECSANDRI, P. P. 105. 2. (Concretizat, rar) Ceea ce se vinde, obiect care se vinde; marfă. Mergea in piaţă şi vedea vînzări, Pometuri, dulceţuri şi alte mîncări. PANN, P. V. I 130. ,3. Faptul de a săvîrşi o trădare; trădare. Numai vîn-zarca răpune capetele crailor. SADOVEANU, O. vil 150. A fost un denunţ sau aşa ceva... — Iată bucureştenii dumneavoastră: vînzări peste vînzări! CAMII, PETRESCU, o. II 135. Samson vorbi cu glas adine: o Ştiu bine Că-n sărutarea asta care-nşală Ai plănuit vînzarea criminală, Că voi cădea şi voi muri prin tine». topîrceanu, p. 83. yInzătOr. -oăre, vînzători, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care vinde lucruri (ocazional sau permanent) sau care este angajată într-un magazin pentru a servi clientela. Sub cupolele reci ale dimineţii. . . Vînzătorii de ziare te sună. DRAGOMIR, P. 11. Vînzătorulîi scoase o pereche de pantofi negri, miiiale, O. 265. îl ştiau vînzător undeva intr-un magazin oarecare. SAIIIA, N. 109. De s-ar vinde dor cu dor, Eu m-aş face vînzător. bibicescu, p. p. 15. (Ironic) Vînzător de piei de cloşcă = negustor fără marfă şi fără capital. + (Adjectival) Care este de vînzare, destinat vînzării, de vîndut. De-ar fi dorul vînzător, Eu m-aş face negustor, jarnîk-bîrseanu, d. 92. De ţi-e negrul vînzător, Eu îţi unt cumpărător, alecsandiu, p. p. 105. Expr. A fiice (un bun imobil) rînzfitor = a pune în vînzare, a vinde; a trece pe numele altuia, li ceru vechilului să-i facă hanul vînzător pe numele ei. camil petrescu, o. ii 292. 2. Trădător; înşelător. Cui i-e frică de război E liber de-a pleca-napoi, Iar cine-i vînzător vîndut Să iasă dintre noi! coşbuc, p. i 258. Iată vînzătorii noştri! strigă lon-vodă, poruncind ca toate focurile... să fie aţintate spre acea parte, hasdeu, i. v. 149. Fiţi voi judecătoriu!. . . Spuneţi: ce se cuvine hui Despot ereticul, de ţară vînzător! alecsandri, T. ii 192. (Adjectival) Am ajuns la întăia domnie a acestui om, mizerabil din toate punctele de vedere: lacom, prefăcut.,. şi vînzător al sîngelui binefăcătorului şi rudei sale. iorga, L. I 103. (F i g.) El avea ochi vînzător, Avea grai linguşitor, alecsandri, p. p. 216. YÎXZOLEÂLĂ, vînzoleli, s. f. Faptul de a se vînzoli; frămînrare, agitaţie, mişcare. Gara cu vînzoleala de călători a rămas în urmă. c. petrescu, s. 51. într-o vinzo-leală şi un iureş zgomotos, pe punte se adunau marinarii şi fochiştii. bart, S. m. 109. înainte de toacă ne trezirăm din nou în zgomot şi vînzoleala. hogaş, dr. ii 40. YÎNZOLÎ, vînzolesc, vb. IV. 1* Tranz. A frămînta, a răscoli. Vîntoasa vînzolea sălciile pletoase. C, PETRESCU, A. R. 6. Să răstoarne carele Vînzolind covoarele, Să desfunde lăzile, Să-şi împartă prăzile. IOSIF, patr. 69. Mi se părea chiar că zmeunşul e vînzolit de o vietate puternică. hogaş, m. n. 161. <$> Fig. Gîndiri răzleţe zbuciumau şi vînz'ileau mintea, contemporanul, Vj 104. + Refl. A se agita, a se frămînta; (despre mulţimi) a forfoti. Copiii se vînzoleau şi se tăvăleau in năsip pînă la malul bălţii, sadoveanu, o. viii 130. Pe trotoarele largi se vînzclea o lume pestriţă. REBREANU, R. i 17. Leon nu putea să doarmă. Se vînzolea în pat, neliniştit, ca într-o mare cumpănă. popa, v. 29. (Poetic) Se zări un foc mare vînzohndu-se în căscătura unei colibe, camilar, n. ii 424. 2, Refl. reciproc. A se încaieră, a se lupta, a se război. Apucară voinicii paloşele şi se vînzoliră. RETE- VÎNZOLIRE — 685 — VÎRFULEŢ Ganul, _r. v 40. Refl. F i g. Vîntul umed plîngea afară, se vînzclea cu frunzişurile şi aducea valuri de ploaie, izbindu-le în geamuri, sadoveanu, o. i 95. Se încălzise iar, deşi cerul era în pnrte acoperit de nori negri, care se ■ vînzoleau mut, trednd pe rînd prin faţa lunii. CAMIL PETRESCU, O. I 111. YÎ.VZOLÎRE, vinzoliri, s. f. Acţiunea de a (s e) v î n z o 1 i. VÎ.VZOI.ÎT s. n. (Rar) Faptul de a (se) v î n z o I i; frămîntare. Cit zbucium şi vînzolit Aţi avut, cu luptă mare. CONACHI, r. 208. YÎRCAT, -A, vîrcaţi, -te, adj. (Regional) Cu dungi, vărgat, dungat. Manlache s-a văzut cu fiare la mîini şi cu straie vîrcate. popa, v. 246. YÎRC’A, vîrci, s. f. (Regional) Dungă, vîrstă2. + Apoi şi-a pus tacticos mănuşile dumisale galbene cu vîrci negre şi a plecat, popa, v. 231. Semn lăsat de o lovitură cu varga, cu biciul. Au vîrfuri de plumbi Şi lasă răni adinei, -vîrci şi brazde. C. PETRESCU, A. R. 194. YÎRCOLĂO, vîrcolaci, s. m. I. 1. (în superstiţii) Fiinţă provenită dintr-un copil care a murit nebotezat şi care mănîncă luna sau soarele, producînd eclipse. Vede luna Cum o mîncă vîrcolacii. beniuc, v. 53. înlr-o zi vîrcolacii au mîncat... o jumătate din soare. ■c. petrescu, R. DR. 152. Iară lima, toată noaptea, o mănîncă vîrcolacul. EFTimiu, î. 72. Rîdea de cei ce cred în « iele », in « stafii », în « vîrcolaci », în « pricolici », in ■« vrăjitoare t> sau în alte nimicuri născodte de cine ştie ce minţi slabe, bassarabescu, s. n. 120. 2. Strigoi. II. Peştişor artificial de metal, întrebuinţat ca nadă la pescuitul cu undiţa; nălucă. — Variante: vîrcolâci (alecsandrt, p. a. 39), vîrcolic (alecsandri, t. 616), vîrcolâg (pamfile, cer. 89), vîr-golăg (LESNEA, I. 50) s. m. VÎRCOLĂCI s. m. v. vîrcolac. VlRCOL'ĂG s. m. v. vîrcolac. YÎRC.’OLÎ vb. IV v. zvîrcoli. VÎltCOJLlC s. m. v. vîrcolac. VÎRF, vîrfuri, s. n. 1. Partea cea mai de sus (de obicei ascuţită) a anumitor obiecte înalte (casă, copac) sau a anumitor forme de relief» (deal, munte). Soarele turna din vîrfu! brazilor bogăţia-i de foc. Galaction, o. i 40. Peste fagi cu vîrfuri sure A căzut amurgul rece. TOpIrcEaNU, p. 144. Se swiţi pătruns de o melancolie adincă, privind vîr-furife munţilor ce păreau a cădea pe mănăstire. ALEC-sandri, o. p. 113. Ex p r. Asta puno (sau, rar, lacc) vîrl (la toate) = asta întrece orice închipuire sau aşteptare, este din cale-afară. Cite-ai făcut boacăne de cînd m-ai luat şi pînă acuma, toate au fost cum au fost; dar asta le-au făcut vîrf. ŞEZ. jx 53. (Eliptic) Şi, vîrf ¡a toate, criza financiară, stupidă... a zdruncinat tot creditul, rebreanu, r. i 47. (Plin) cu vîrf sau încărcat vîrl = plin de tot, pînă sus. l-a dat baniţa de făină cu vîrf. c=> Vedeau silozuri, hambare, trenuri şi vapoare, încărcate vîrf cu mărfuri scumpe. Camilar, n. ii 179. Cu vîrl şl îndesat v. îndesat2. Orc (zile, luni etc.) de vîiT = ore (zile etc.) în care o anumită activitate atinge intensitatea maximă. + F i g. (Mai ales la pl.) Persoanele care se află în fruntea unei organizaţii politice, sociale sau administrative, a unei clase sociale etc. Să crească neînţelegerile între subterani şi vîrfurile administrative. davidogi.u, M. 48. Şi el, el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. eminescu, o. i 62. 4- (Rar) Partea de deasupra, suprafaţa unei ape. Peste vîrful Oltului Suflă vîntul codrului, hodoş, p. P. 127. 2. Capăt, extremitate (ascuţită) a unui lucrti. Vîrf de lance, cine mi te-ascute? BENIUC, v. 49. O comandă aspră răsună în vîrful coloanei militare. REBREANU, r. ii 250. Prindea cu mult meşteşug gitul de pui intre vîrful cuţitului şi fundul farfuriei. HOGAŞ, M. N. 37. Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băţ. EMINESCU, o. i 146. + Extremitatea unor părţi ale trupului omului sau animalelor. I-a sărit numaidecit in spinare, izbindu-l cu vîrful cotului în ceafă. PREDA, !. 65. Te-ai roşit pînă-n vîrful urechilor. PAS, z. i 281. îşi aşeză pălăria pe vîrful capului. c. petrescu, c. v. 288. ■ţ’Loc. a'd v. Din vîrtul buzelor = fără convingere,_ fără profunzime; p. e x t. de mîntuială, superficial. începu a gusta din peşte mai mult din vîrful buzelor, sadoveanu, o. vii 156. Dă ziua bună din vîrful buzelor şi mă grăbesc s-o salut. id. ib. viii 185. O luă spre Jidoviţa, agale, fltiierînd din vîrful buzelor, rebreanu, i. 60. E x p r. (în* legătură cu verbe de mişcare) în virilii (sau pe vîrfurile) degetelor (sau picioarelor) = cu corpul sprijinit numai pe degetele picioarelor; p. ext. tiptil, încet, cu grijă, fără zgomot, ca să nu simtă nimeni. Se ridică în vîrful degetelor ca să vadă mai bine. sadoveanu, b. 131. Ocoleşte în vîrful picioarelor casa. . . mai sini ciţiva paşi. . . A ajuns! BRĂTriscu-voiNEŞTi, î. 21. Se scoală bineşor şi se duce in vîrful degetelor lingă căruţă. CREANGĂ, P. 132. A i 86 Sul (cuiva) părul în vîrtul capului = a i se face (cuiva) părul măciucă, v. măciucă. Lui Ipate i s-a suit lot părul in vîrful capului de frică, creangă, p. 159. (Rar) A î se sui (cuiva) tot sîngelo în vîrful capului, se spune cînd cineva se aprinde la faţă sub un aflux de sînge (cauzat de furie, de ruşine etc.). I se sui tot sîngele în vîrvul capului de mînie. marian, T. 202. 3. Punctul de intersectie a laturilor unui unghi sau ale unui poligon, a muchiilor unui poliedru etc. Piramida este corpul mărginit de un poligon şi de plane determinate de laturile acestuia şi de un punct. .. numit vîrful piramidei. geometria s. 53. — Variantă: vîrv (slavici, n. ii 350, şez. m 157) s. n. VÎRFÂR, vîrf are, s. n. 1. Ţăpoi cu coada lungă, cu care se poate ajunge în vîrful stogului. Am nevoie de un ţăpoi de cele lungi pentru vîrfuri, un virfar. sadoveanu, la CADE. 2. Vîrf de munte. (Atestat în forma vîrvar) In fund, de la apus spre răsărit, se înşiră, câ nişte sentinele, uriaşele vîrvare. vlahuţA, r. p. 70. — Variantă: vîrvăr s. n. YÎRFŞ0R s. u. v. vîrfuşor. VÎRFUÎ, vîrfuiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A face vîrf unei grămezi. Vro cinci clăi de le-am clădit. Patru mi le-am vîrfuit. alecsandri, p. p. 100. + A fi vîrf, a constitui, a reprezenta, a forma vîrful unei g. ămezi. Un căpitan... Căzuse, virfuind mormanul. COŞBUC, P. II 41. 2. A umple pînă sus, a face să fie plin ochi. Cu vin feciorii vîrfuiesc ulcioare. MURNU, O. 44. Borcanul să-l umplu, să-l vîrfuiesc. pann, p. v. ni 84. 3. (Despre munţi,_ culmi etc.) A-şi înălţa, a-şi ridica, a-şi profila vîrful. In păretele din stînga • Coiful * îşi vîrfuieşte turla-i vînătă pe gangul unei văgăuni. vi.ahl’TA, la TDRG. VÎRITfT, -Ă, vîrf uiţi, -te, adj. 1. Cu vîrf, ţuguiat, ascuţit. [Eracle] sinul ei nemeri t-o săgeată în trei vîrfuită. MURNU, 1. 98. In genunchi se suie... Pe culmea vîrfuită. ALECSANDRI, P, III 306. 2. (Despre recipiente) Umpiut pînă sus, plin ochi. A pus farfuria vîrfuită pe mescioară. PAS, Z. I 76. VÎRI’fl.fiŢ, vîrfulete, s. n. Diminutiv al lui vîrf; capăt, extremitate. Am o ttuia, înconjurai lumea cu eat Şi mai rămase-itn vtrfuleţ Şi făcui şi un coteţ (Gîndul). gorovei, C. 170. VÎRFUŞOR — 686 — VÎRSTĂ' VÎRFUŞOlt, virfuşoâre, s. n. Vîrfuleţ. într-un vîrfuşor de pai Joacă oastea unui crai (Maiul). gorovei, c. 217. (în forma vîrfşor) Brad încetinat, De unde-ai tunat Din vîrfşor de munte> De la flori mai multe, marian, î. 101. La vîrfşor de nouă meri, Ardu-mi nouă luminări. TEODORESCU, p. p. 30. — Variantă: TÎrlşor s. n. VÎRFTjŢ, vîrfuţuriy s. n. Vîrfuleţ. Astă-vară ce-am vârât Pe-un vîrfuţ de munte nalt Cu murguţul de furat, Cu puica necununat. ANT. UT. pop. I 77. Cîntă pinul cucului în vîrfuţul nucului, jarnîk-bîrseanu, d. 192. — Variantă: vîrvtiţ (şez. i 290) s. n. VÎRGOLĂG s. m. v. vîrcolac. VM, vîr, vb. IV. 1. Tranz. (Uneori în concurenţă cu baga) A băga, a introduce. Felix se înroşi la faţă şi virî repede mina în buzunar, CĂLINESCU, E. O. I 36. Cu puşca, cu torba, gros înfăşurat în căldura hainelor, mă sui şi îmi vîr picioarele în fîn. sadoveanu, O. Vii 331. Domnul viră adine capul pe ferestruică înăuntru, impiegatul surprins de această mişcare se dă-napoi. caragialE, o. n 211. Pune roata la loc, viră leuca, suceşte Iamb a, CREANGĂ, p. 125. ^ Expr. A-şi virî nasul în ceva (undeva sau în toate) v. nas (1). A-şi vîrî coada (în ceva) v. coadă (1). A-şi vîrî dracul coada v. coadă (1). A-i vîrî Cuiva ceva po gît = a sili pe cineva să accepte ceva împotriva voinţei sale. A-i vîrî cuiva ceva în cap = a) a face pe cineva să priceapă bine un lucru; b) a face pe cineva să creadă ceea ce nu este adevărat; a sugera cuiva ceva. Cine ţi-a vîrît în cap şi una ca aceasta? CREANGĂ, p. 194. A-şi vîrî capul sănătos (sau teafăr, zdravăn etc.) sub evanghelie v. evanghelie. A-şi vîrî (sau a vîrî cuiva) minţile în cap = a se cuminţi (sau a face pe cineva să se cuminţească). Să le vîre minţile în cap pe o sută de ani. dumitriu, N. 78. Vîră-ţi minţile in cap şi învaţă rînduiala lumii ş-a vieţii, c-a să-ţi prindă bine. sadoveanu, O. viii 213. A vîrî vrajbă = a semăna neînţelegeri, ură; a face intrigi. Scaraoschi... a dat poroncă tuturor slugilor sale. . . să vîre vrajbă între oameni. CREANGĂ, p. 144. A înfige, a împlînta. (F i g.) Titu Herdelea se strecură afară. Roşu îi vîrîse un cuţit în suflet, rebreanu, r. n 79. (Cu complementul « bani », « capital») A învesti. A trebuit să-mi vîr tot capitalul în porci, din care pricină am rămas calic. şez. n 220. 2« Tranz. (Cu privire la oameni) A face-să intre undeva (de bunăvoie sau forţat); (cu privire la animale) a conduce, a mîna înăuntru. Doamne. . . blagosloveşte-mi turbinca asta, că ori pe cine-oi vrea eu, să-l vîr într-însa. creangă, P. 300. Mîndrele, cînd l-au zărit, înainte i-au ieşit. Una poarta-i deschidea, Una-n casă mi-l vîra. sevastos, c. 297. Expr. A vîrî pe cineva (de viu) în groapă (în mormînt sau în piiniînt) = a) (în ameninţări) a omorî pe cineva. Mai tare! că te vîr în pămînt. sadoveanu, o. vi 205; b) a pricinui cuiva supărări mari, a ucide pe cineva cu zile. Aceste erau de ajuns... s-o vîre în groapă pe biata babă. creangă, p. 14. A vîrî (pe cineva) în boală (sau în toate bolile) sau în sperieţi (sau în toţi spe-ricţii) sau în groază (sau în toate grozile morţii) = a speria tare (pe cineva), a îngrozi. Am să te vîr şi eu în toate grozile morţii, creangă, p. 58. Să nu mai zici că vine lupul, Moş Nichifor, că mă vîri în toate boalele. id. ib. 121. Mi -a ieşit înainte un urs grozav care m-a vîrît în toţi sperieţii. id. ib. 186. A vîrî (pe cineva) în (sau la) belea v. belea. (Cu determinarea «Ia puşcărie», «la închisoare» sau un echivalent al acestora) A face ca cineva să fie închis, întemniţat. Asta. .. e în stare să-şi vîre pe tată-său şi pe mă-sa la puşcărie. C. petrescu, c. v. 112. Tranz. fact. (Cu diverse determinări care indică o ocupaţie, o meserie) A face să fie angajat într-un serviciu. îl vîrise în slujbă aproape de doi ani. vornic, p. 195. 3. Refl. A intra, a se băga (într-un spaţiu îngust). Jap era prea bucuros de această singurătate, se vîra sub divan şi observa din umbră, galaction, o. i 307. S-a dezbrăcat singură şi îndată s-a vîrît în pătuceanul ei de odinioară, rebreanu, r. i 207. Trebuie să mă vîr iar în aşternut, să mă-ncălzesc. caragialE, o. iii 137.’ Mezinul se vîrî iute în horn. creangă, p. 23. ^ A se înghesui. Cineva se vîră în mine, mă strînge de braţ şi tremură. Sahia, N. 120. Focurile chirigiilor se stinseseră: oameni şi vite 'dormeau pe coceni, vîrîndu-se cuminţi unii într-alţii, jost la pămînt. caragiale, p. 36. -fy E x p r. A se vîrî în sufletul cuiva = a plictisi pe cineva manifestîndu-i un interes sau o simpatie prea stăruitoare, prea insinuantă. Ai reuşit să te vîri în sufletul Irinei şi intr-al meu. Baranga, t. 189. Ase vîrî sub pielea cuiva = a căuta să cîştige încrederea sau dragostea cuiva, a se insinua pe lîngă cineva. Era pericol să i se vîre sub piele femeia asta. DUHl-TRTU, N. 129. + F i g. A se amesteca între alţii (intervenind într-un sens oarecare). Ziaristul să rămiie în lumea luiy nu să se vîre printre ciocoi, să-şi adoarmă conştiinţa. REBREANU, R. i 210, Ar fi trebuit să se vîre în acel popor din Transilvania, ar fi trebuit să-l îîitrebe ce-l doare. ionescu-rion, c. 28. VÎRlRE s. f. Acţiunea de a (s e) v î r î şi rezultatul ei. încercata vîrire pe furiş în Regulament a unei clauze. GHICA, A. 126. VÎRLĂY, -Ă, vlrlavi, -e, adj. (Regional) Iute la mişcări, vrednic, îndemînatic. Plecai luni la secerat, Cu ¡apte fete din sat. ■ ■ La ale secerătoare Vîrlave de lucru mare. şez. vii 22. YÎRLtJGĂ s. f. v. zvîrlugă. VÎRSLl vb. IV v. vîsli. VÎRSLIŞOĂRĂ s. f. v. vîslişoară. VÎRSNICÎE s. f. v. vîrstnicie. YÎRSTĂ vb. I v. învîrsta. VÎÎISTĂT, -Ă adj. v. învîrstat. ■ VÎHSTA1, vîrste, s. f. 1. Timpul scurs de la naşterea unei fiinţe pînă la un anumit moment din viaţa ei; numărul de ani prin care se exprimă acest timp ; etate. Mai aproape prin vîrstă de Eminescu. . . a fost fără îndoială ■ tovarăşul de joc al acestuia la Jpoteşti. călinescu, E. 36. Copii de toate vîrstele se adunau în juruhnostru. sadoveanu, E. 45. E uimitor cum la vîrstă lui. .. mai păstrează o memorie atît de intactă, c. petrescu, c. v. 243. Slujind cu credinţă.. . pînă la vîrstă de treizeci şi mai bine de ani. creangă, p. 139. Preşedinte de vîrstă = persoana cea mai în vîrstă dintr-o adunare, chemată să deschidă şi să conducă dezbaterile pînă la alegerea biroului şi a preşedintelui. Loc. adj. în vîrstă = bătrîn. Nu numai copiii să se ducă la carte, ci şi oamenii în vîrstă. sadoveanu, e. 26. Era un om în vîrstă şi serios. c. petrescu, a. 453. între două vîrsto — nici prea bătrîn, nici prea tînăr. înaintea noastră se află. . . un bărbat între două vîrste, ţinînd de mină o fetiţă. STANCU, u.r.S.S. 37. După dînşii veni. . . cuconul Andronachi Brustur, un văduvoi între două vîrste. GANE, N. n 190. Fără vîrstă = a cărui vîrstă nu se poate preciza. Un chip uscăţiv fără vîrstă, ars de soare, vlahuţă, la Tdrg. (Despre două sau mai multe persoane) Dc-0 vîrstă = numărînd acelaşi număr de ani. Mai am o fată luată de suflet, tot de o vîrstă cu fata mea. creangă, p. 270. în floarea vîrstei v. floare (I 1). 2. Etapă din viaţa unei fiinţe, caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare. Are şi planta rostul ei.. . vîrstele ei. Dacă nu se coace la vremea ei, nu mai apucă, se trece. v. rom. noiembrie 1950, 50. Este o vîrstă> cînd toată lumea face poezii, vlajiuţă, o. a. 399. Fecioraşul VÎRSTĂ — 687 — VÎRTEJ s-a mărit, Virsta, măre, s-a-mplinit Şi lui vremea t-a sosit, Vremea de căsătorit. TEODORESCU, p. p. 619. 3. Număr de ani împliniţi care se cer pentru ca cineva să se poată bucura de anumite drepturi (civile sau politice). Nu votează pentru că n-aie virsta. 4. (învechit, în e x p r.) Virsta de mijloc — evul mediu. Fiinţa funcţionarilor civili şi militari... da acestei privelişti o pompă solemnă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor virstei de mijloc, negrczzi, s. i 36. — Variantă : (regional) Tristă (alecsandri, s. 95) s. f. VÎRSTĂ®, virste, s. f. (Regional; şi în forma vristă) 1. Dungă sau bandă de altă culoare (într-o ţesătură, în penajul unei păsări etc.). Cind apoi a luat mtnile de pe obraji, urmele degetelor ii rămin pe faţă ca nişte vriste vineţii. slavici, la tdrg. [Bîtlanul are] o vlrstă de pene, care începe de la ochi şi se prelungeşte pină la partea inferioară a grumazului, marian, o. II 335. Vezi bădiţa cum se poartă, Anteriu cu vristă latei Şi cu pălăria naltă. SEVASTOS, c. 181. F i g. începu, arătind spre o vristă de nori ce se vedea înspre apus. slavici, n. i 68. 2. Mănunchi de flori; buchet. Culegea la flori domneşti, Culegea, virslă-şi punea. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 123. (în forma vîrstră) N-ai casă, nici moşie, Numa vîrstră-n pălărie, bibicescu, r. r. 68. — Variante: vristă, vîrstră s. f. VÎRSTEÂN, vîrsteni, s. m. (Rar) Persoană considerată în raport cu altă persoană de aceeaşi vîrstă cu ea. Tu boţi pe toţi vîrstenii tăi. murnu, o. 281. VlRSTNIO, -Ă, vlrstnici, -e, adj. 1. Trecut de epoca tinereţii, în vîrstă (v. m a t u r); (la gradul comparativ) mai în vîrstă decît. .. Era un om foarte înalt, vîrstnic. GALAN, z. R. 29. Nenea Ghiţă morarul nu avea mulţi ani peste treizeci, dar părea mult mai vîrstnic. sadoveanu, m. c. 13. I se dădură... şi doi cai mai vîrstnici. CAMIL PETRESCU, O. ii 144. Păreau intr-adevăr mult mai vîrstnici decît ar fi arătat actul de naştere, c. petrescu, c. v. 11. 2. (învechit şi popular) De aceeaşi vîrstă (cu altcineva). (Substantivat) Cum oi bea şi oi mînca Cind văd pe vîrstnicii mei Au copii de ţi-e drag de ei. bibicescu, p. p. 303. (în forma vrîsnic) Au întrebat Themistocles vrîsnicii lui. ŢICniNDKAL, F. 245. — Variantă: (regional) vrîsnic, -ă adj. VÎRSTNICÎE s. f. (Rar) Vîrstă de adult. (Atestat în forma vîrsnicie) Mă duc, maică-n miliţie, C-am ajuns în vîrsm’cie. mat. folk. 353. — Variantă : vîrsnicio s. f. VÎRSTRĂ s. f. v. vîrstă3. VÎRŞĂR, vîrşari, s. m. Pescar care pescuiefte cu vîrşa. YÎRŞĂ, vîrşe şi vîrşi, s. f. Unealtă de pescuit în formă de capcană, alcătuită dintr-un sac (făcut din plasă, v. v i n t i r, sau din nuiele de răchită împletite) întins pe mai multe cercuri, cu gura îngustă şi întoarsă înăuntru în formă de pîlnie. Pe cînd lucea luna pe negurile Şiretului, eu vegheatn lingă vîrşe, pe malul apei, cu oameni vechi. sadoveanu, o. ni 430. Anemie are vîrşi cu care prinde peşte. STAxoiu, c. i. 6. Se înfăţişează şi Ivan. .. cu turbinca plină de draci, care se zbateau ca peştii în vîrşă. CREANGA, r. 305. YÎRŞTI interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de un animal cînd ţîşneşte dintr-un loc. YÎRTECljŞ s. n. v. vîrtîcuş. YÎRTÎJ, vîrtejuri şi vîrteje, s. n. I. 1. Bulboană, viitoare. Cu un cîntec de sirenă Lumea-ntinde lucii mreje, Ca să schimbe-actori-n scenă Te momeşte în vîrteje. EMI-nescu, o. I 196. Schimbă-ţi, schimbă-ţi apele, Slăbeşte-ţi vîrtejele, Să-ţi văd pietricelele. ALECSANDRi, r. P. 2S4. •4" Rotire a apei (sau a spumei) în locul unde se cufundă cineva sau ceva. O clipă dispărea in mijlonil unui vîrtej de spumă şi apărea departe, spintecind ritmic valurile. BART, E. 101. Dar unde turcii murea. Tot vîrtejuri se făcea. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 496. 2. Vînt puternic, vijelios, care se învîrteşte cu viteză pe Ioc, ridicînd în aer obiecte uşoare (hîrtii, praf, frunze uscate etc.). Ieşiră ca un vîrtej pe poarta deschisă. SADO-VEANU, o. I 249. Apucată ca de un vîrtej, puse mina pe cofă şi nu se mai putu opri decît la poarta casei. BUJOR, S. 46. Sună-n crengile lovite Uscat zgomot ca de oase, Şi vîrtejuri repezite Bat în uşă niînioase. vlahuţA, o. a. i S2. (în metafore şi comparaţii) Flăcăul vedea pe Costea Morocîne sosind vîrtej, cu călăreţii după el. sadoveanu, O. I 551. Frusina. . . trei zile întregi şi-a purtat fustele vîrtej, din casă în curte, din curte în prăvălie. GALACTION, O. I 134. Corbii zbor vîrtej, răpiţi de vînt. ALECSANDRI, P. A. 113. 4- Sul, coloană, trîmbă (de praf, de fum, de zăpadă etc.). Deodată s-a prăvălit dc pe muntele cel mare un vînt rece, trăgînd după dînsul nouri negri şi vîrtejuri dc ninsoare. sadoveanu, B. 12S. Maşina se depărta vertiginos, improş-cînd pînă-n marginile uliţei vîrtejuri de apă tulbure cu bucăţi de noroi. REBREANU, r. i 176. Pe urma celor ce s-au dus, Vîrtej de frunze-alearga. iosif, patr. 53. Vede de departe. . . un vîrtej de praf. CARAGLVLE, o. m 45. Compus: rîrtcjul-păinîntillui = a) plantă erbacee cu tulpina tîrîtoare şi cu flori galbene; creşte pe coaste pietroase şi pe marginea drumurilor (Me-dicago orbicularis) ; 1)) mică plantă erbacce cu cîte trei frunze la un nod, cu flori roşii dispuse în vîrful tulpinii; creşte prin locuri stîncoase din regiunea alpină (Pedicu-laris verticillata). 3. (Fiz.) Mişcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translaţie şi de rotaţie. 4. Mişcare (ameţitoare) în cerc. Prinde-tc-n vîrtejul horei. EFTlMiu, t. 55. El stă intr-un colţ al salonului., şi priveşte la vîrtejul valsului, caragiale, o. ii 120. Şi în vîrtejul cela răsturna tărăbi şi toate cele. CREANGX, r. 310. <$> (în metafore şi comparaţii) O melodie lină, cu legănări, începu să adie, — şi părechile eolorate porniră vîrtej, ca-n zbor. sadoveanu, o. v 340. -$> F i g. In atmosfera încărcată a capitalei, în vîrtejul acesta turburător, începem o viaţă nouă. BART, e. 226. 4- F i g. Vălmăşag care tîrăşte pe cineva ca o vîltoare; ameţeală, buimăceală, zăpăceală. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu ■ . ■ Trece peste mine un vîrtej mare. sadoveanu, o. vii 55. O clipă ameţitoare, un vîrtej parcă îmi păinjineşte ochii. BART, S. M. 17. Eu unul voi spune numai că parc-un vîrtej mi-a luat minţile. GANE, N. în 45. Eu sînt încă in vîrtejul arestului de unde rn-ai scos. chica, A. 628. 5. (Regional) Loc în creştetul capului, de unde părul porneşte în toate direcţiile. II. Nume dat diferitelor unelte care, atunci cînd funcţionează, descriu o mişcare circulară: n) fus pe care se desfăşoară.o funie sau un lanţ şi care se învîrteşte cu ajutorul unei manivele ; se foloseşte pentru a scoate apă din puţ, pămînt din gropi etc. Se puseră la vîrtejuri şi scoaseră [din groapă] pe fata cea mai mare. ispirescu, l. 8S; ll) (regional) unealtă cu care se poate ridica osia carului, pentru a se repara roata. V. cric. Pune vîrtejul sub osie, ridică căruţa cu cinci chile, parcă n-ar fi nimic. DELAVRANCEA, la CADE ; c) bucată de lemn sau cerc de fier, aşezat deasupra perinocului de pe osia de dinainte a carului sau a trăsurii, care se poate învîrti în jurul unui cui; d) încuietoare la uşă sau la poartă, compusă dintr-o bucată de lemn .care se învîrteşte în jurul unui cui; e) unealtă de lemn folosită pentru presat (Ia teascul de stors struguri) sau pentru strins (la masa dulgherului); VÎRTEJI — 688 — VÎSLĂ T) unealtă de dogărie care serveşte la strîngerea doagelor la butoaie, ciubere etc. VlKTK.1l vb. IV v. învîrtejt. VÍiniMlTÓR, -OĂRK, vîrtejitori, -oare, adj. (Rar) Care învolburează; răscolitor. Lăsaţi dar inimilor voie să~şi ia zborul spre ţărmurile lumii ideale şi feriţi-le de cri-văţul vîrtejitor al patimilor politice. alecsandri, s. 31. VÎKTEJUÎ, vtrtejuiesCy vb. IV. Refl. (Rar) A se învîrteji. YÎRTIMUÎRK, vîrtejuiru s. f. (Rar) Faptul de a s e v î r t e j u i ; învolburare. • Vîrtehiirea prafului din urmă ii urmărise pînă aicea — la jintxna Grecului — cînd vîntul se domoli, v. ROM. decembrie 1951, 163. VÍRTÉI.MC, -A, virtelnici, -e, adj. Care se învîrteşte ca o vîrtelniţă. Nevăstuica trece iute torcind lina din fuioare Şi sucind fusul vîrtelnic ce-o atinge la picioare, alecsandri, p. iii 64. VÎRTÎI.NIŢĂ, virtelniţe, s. f. Unealtă simplă de lemn, cu patru braţe încrucişate, care se învîrtesc în jurul unui ax şi pe care se aşază sculul de fire textile (prin învîrtire firele depănîndu-se de pe scul pe mosoare sau pe ţevile de ţesut); roată. Se aude in tăcerea uliţilor înguste, un timp, vuietul vîrtelniţelor de la o fabrică de ţesături, sadoveanu, o. vil 192. l-a mai dat... o vîrtelniţă de aur, care depăna singură. CKEANGi, r. 91. Am un moşneguţ într-un picioruţ (Vîrtelniţă). COROVKI, c. 398. (Tehn.) Maşină care serveşte la înfăşurarea ori la desfăşurarea sulurilor sau a colacilor de metal laminat. YÎHTICCŞ, vîrticuşuri, s. n. Bulboană, viitoare, vîrtej. • Şi cit de limpede curgea pîriul... Acolo, la punte... vîrticuşul era negru. CA MII, AR, N. I 409. — Variantă: vîrtccuş s. n. VÎRTOJÎT, -A, virtojiţi, -te, adj. învîrtoşat. Fînul.. . de trifoi cu vlăstare invoalte, de măzăriche vîrtojită, să mişca uşor în valuri, delavrancea, s. 59. YÍRTÓP s. n. v. liîrtop. VÍIiTÓS1 adv. 1. Cu putere, cu forţă, cu tărie. Cînd ei mă trag de păr vîrtos Să-i cert şi să mă bucur. IOSIF, PATR. 30. Plâieşii din cetate Răspundeau vîrtos şi ei. coşbuc, p. i 328. 2. (La comparativ) Mai cu seamă, mai ales, mai mult, cu atît mai mult. Şi mai vîrtos decît slovele mele. . . Faceţi să scapere miezul cuvintului. DEŞUU, G. 34. Dacă te-a cunoscut o lighioană, mai vîrtos te cunoaşte un om. SADOVEANU, A. I,. 148. La tontă lumea plăcea, fiindcă era om deştept şi blind. . . cu purtări alese şi, mai vîrtos, cu dare de mină. caragiale, o. iii 32. Sînt oameni ce nu iau îndreptare, Iar mai virtos aceia ce vor să ne muncească, alexandrescu, p. 83. <£■ E x p r. Cu atît (sau, învechit, cu cît) mai vîrtos = cu atît mai mult. Dacă-i mustrat acuma pentru faptă, cu atît mai vîrtos ar fi fost mustrat şi osindit atunci, sadoveanu, d. p. 138. [Ciubotelor] nu le-ar fi păsat nici de potop, cu atît mai virios că aveau turelei. EMINESCU, N. 34. Nime nu îndrăznea a grăi împotriva lui, cu cît mai vîrtos a lucra ceva. negruzzi, s. I 143. VÍRTÚS2, -oâsă, vîrtoşi, -oase, adj. 1. Puternic, voinic, viguros, robust. întreagă firea voastră cu totul se depărtează Din obiceiul acelor oameni ageri şi vîrtoşi. Hasdku, R. v. 137. Murga nu mai putea, nu era vîrtoasă. contemi’oraxui,, iii 655. Expr. Om în vîrluto = om în putere. A li tare iln virtute, dar slub de minte = a fi puternic, dar prost. Era odată o babă care avea trei feciori. .. tari de virtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. 2. Bărbăţie, curaj, vrednicie (războinică). Pădurile şi imaşurile şi fînaţurile, cu virtute cîştigate in războaiele vechi, se vor întoarce după dreptate neamurilor. Sado-viîanu, O. VII 63. Virtutea infanteriei noastre la escaladarea Brăilei egală pe acea a cavaleriei la surprinderea taberei de la Jilişte. hasdeu, I. v. 103. 3. Proprietate, însuşire, calitate. Pămîntul întreg e încins cu coarde şi cu reţele de fier care, prin virtuţile de curînd aflate ale aburului şi ale trăsnetului, poartă pretutindeni ştiri, odobescu, s. m 320. — Variantă : vírtúte s. f. VÎRV s. n. v. vîri. VÎRYAR s. n. v. vîrlar. VÎRVOŢ s. n. v. vîrfuţ. VÎSC s. n. Plantă parazită de pe ramurile unor specii de arbori (mai ales brad, plop, salcie) cu frunzele totdeauna verzi, cu tulpina foarte ramificată, formînd o tufă, cu fructul în forma unei bobiţe albe (din care se extrage un clei de prins păsărele) (Viscum album). De ce atîtea crengi uscate-n virf, Atita vîsc şi-atîtea frunze veştede? beniuc, V. 29. De vezi în virful vrunui stejar verdele vise, cu ce drag îl priveşti! SEVASTOS, N. 87. <$> Compus : vîsc-dc-stejar = mărgăritar (3). YÍSCÓS, -OĂSĂ, viscoşi, -oase, adj. Care prezintă viscozitate, care este de natura vîscului, asemănător cu vîscul; p. ext. cleios, lipicios. <0> Fig. Merseră aşa cîtva timp într-o umbră umedă şi vîscoasă. Camil petrescu, o. n 26. S-afundă-n pîclă drumul viscos şi mohorît. LESNE A, c. D. 11. YÎSCOZITÂTE s. f. y. viscozitate. VÎSIîA vb. I v. vîsli. VÎSI.AŞ, vislaşi, s. m. Persoană care mînuieşte vîslele; lopătar, barcagiu. Prin noapte străbătură chiotele vîslaşilor nerăbdători. Galaction, o. i 185. Vîslaşul cel cuminte... îngrijeşte vasul a nu cădea pe stinci. BOLINTINIÎANU, o. 193. Eu, Abduluh, cel mai voinic Vîslaş de pe Bosfor, Ce n-am decît un biet caic Ş-un suflet plin de dor. alecsandri, p. I 147. <£■ (Poetic) Barca vieţii sate, lipsită de vislaş, Plutea... pe-oceanul uriaş! macedonski, o. i 267. VÎSLĂ1, vîsle, s. f. Unealtă de lemn cu care se pune în mişcare şi se conduce o ambarcaţie, avînd o parte mai lată care loveşte apa şi o coadă lungă de care ţine vîslaşul; VÎSLĂ — 689 — VOAL lopată, ramă, băbaică. Stătea nemişcată, cu vîsla in mină să cîrmuiască barca, dumitriu, n. 289. Vislaşul. :. trăgea din răsputeri la visle ca să ajungă, ispirescu, L. 237. Vreme nu pierdea, Cu visla vislea. TEODORESCU, p. p. 650. VÎSLA2, visle, s. f. (Regional) 1. Coardă de viţă de vie cu cîţiva ciorchini lăsaţi neculeşi, care se pot astfel păstra pentru iarnă. 2. Mănunchi de spice cît poate cuprinde secerătorul cu mîna. VÎSLÎ, vislesc, vb. IV. Intranz. A mînui vîslele în apă, fâcînd să înainteze o ambarcaţie. Zaharia cufundă lopata in apă, visli fi -se îndreptă spre moară. Sado-veanu, o. Ii 57. Făt-Frumos se sui in luntre şi vislind ajunse pînă la scările. . . palatului, eminescu,n. 6. (Subiectul indică ambarcaţia) Se zărea plutind, Cu lopeţile vislind. . . Un caic mare, bogat, alecsandri, p. p. 124. (Rar, cu subiectul «vîslă») Visla că vislea, Caicul pleca, teodo-RKSCU, P. p. 649. (Poetic) Pasărea vislea mai departe, mărită clipă de clipă, cu aripile albe uşor încovoiate, camil petrescu, n. 94. <> T r a n z. (Rar; complementul indică apa în care se pluteşte) Şi mai ştie să inoate Vislind Dunărea din coate, alecsandri, p. p. 292. -$• T r a n z. F i g. (Prin analogie cu mişcarea vîslei) Sus pe tavan se suia, Unde Tunislav dormea, Vîntul barba că-i vislea. păsculescu, i,. p. 245. — Variante: vîslă (alecsandri, p. p. 136) vb. I, vînsli (reteganul, p. iii 5), vîrsli (gorjan, h. rv 98) vb. IV. VÎSLÎIiE, visliri, s. f. Acţiunea de a v î s 1 i; lopătarc. VÎSLIŞOArA, vîslişoare, s. f. Diminutiv al lui v î s 1 ă. — Variantă: vîrsl.'şodră (gorjan, h. ii 73) s. f. VÎSLÎT, vtslituri, s. n. Vîslire. VÎSLITOR, vîslitori, s. m. (Rar) Vîslaş. VÎŞI'A, vişc, vb. I. Intranz. (Regional) 1. A se mişca din loc; a se urni, a se clinti. în tăcere, din vreme in vreme, găteje pîriiau prin ¡ihlişuri şi cite o nălucă neagră vîşca prin frunzare, sadoveanu, O. i 62. Acum,, nu mai putea vişca nici la dreapta, nici la stingă, slavici, V. P. 121. Iarna tot mi-i mai binişor, mai vişc încoace, in-colea. contemporanul, vij 505.. -f- A forfoti. Vai de mine, Ioane, doar e plin satul de ele [de femei]; vişcă satul ca un sac umplut cu viermi. V. rom. februarie 1952, 170. 2. F i g. A crîcni, a cîrti, a murmura. Am angajaţi de ajuns, chiar şi pe anul viitor; şi i-am prins mai ieften declt ciocoiul, şi cu mine. nu vişcă, trebuie să muncească. CONTEMPORANUL, Vij, 14. — Variantă : vîşcăi (c. petrescu, o. p. n 128) vb. IV. VÎŞCAi vb. IV v. vîşca. VÎZDOAGÂ, vîzdoage, s. f. Plantă erbacee decorativă din familia compozeelor (originară din Mexic), cu tulpina dreaptă şi ramificată, cu frunzele dinţate pe margine, cu flori galbene dispuse în capitule mari (Tagetes erecta). La urechi şi in cosiţe au şi ele bucheţele de vizdoage pestriţe. RKiiREANU, i. 13. Duc... tot soiul de frunze şi flori de vizdoage, boz, micşunele. pampile, s. T. 53. vîzdogeA, vizdogele, s. f. Diminutiv al lui v î z -doagă. Ţi-oi trimite, maică, carte, Cărticică-n comurele, pe de lături vizdogele, Să ştii c-am plecat cu jele. ŞEZ. HI 155. VI,AD adj', m. (Popular) Tont, prost. Baba începu iarăşi să tocăne pe vlaJul de bărbat, ispirescu, la TDrg. vlAdnic, -A, vladnici, -e, adj. (învechit şi arhaizant) Mare, puternic, solid, rezistent. [De deasupra priporului] se văd, in poală, urmele unei cetăţi de urieşi şi brazda vladnică a Troianului. ODOBESCU, s. m 183. VLĂGĂ s. f. Putere, forţă, vigoare. Zmeul ia pe Făt in braţe şi cit cel din urmă-avint, lncordindu~şi toată vlaga, ii făcu-n văzduhuri vint. EFTIMIU, !. 120. [Calului] parcă ii veni din nou vlaga tinereţii, ridica in sus capul, se uită la stăpinul lui. CÎrxkantj, l. 34. VLĂŞIŢĂ* vlaşiţe, s. f. (Regional) Soi de ceapă cu capaţîna mică şi cu foile cărnoase. VLÂVIE s. f. (învechit) Putere, vlagă. Vinul... imi dete ceva curaj şi vlavie prin oase. gorjan, ii. ii 62. VLĂDlC s. m. v. vlădică. VLĂDICĂ, vlădici, s. m. Episcop. Pe vlădica Narcis mi-l închipuiam alb, c-o barbă mare, înalt, liniştit, trist. SADOVEANU, o. vil 201. De sila cui Să-mi placă tot ce-i place lui? Aşa om nici vlădica nti-i. Şi nu-i nici împăratul. COŞBUC, P. 1119. Şi dascăli, şi popi, şi vlădici. . . se adunau la hramul bisericii din Humuleşti. creanc.X, a. 11. E x p r. Do la vlădică pînă Ia opincă v. opincă. -4-(învechit) Stăpînitor, domn, principe. — Variantă: vlădic (coşbuc, P. ii 279) s. m. VLAGUÎ, vlăguiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A stoarce de puteri, a istovi, a slei. Şi-aşa l-am vlăguit [pe popa Buligă] de-i era acum lehamete de noi. creanc.X, a. 94. A văntălăcit boii plită ce i-a vlăguit de tot. ŞEZ, v 171. •2. A prelucra pielea de tăbăcărie, a o înmuia, a o subţia, a o curăţa. [Lucrătorii] vlăguiesc pieile pe mesele cu faţa de tinichea sau marmoră, ardeleanu, d. 10. VLĂGUIT, -A, vlăguiţi, -te, adj. Ostenit, istovit, sleit de puteri. Radu Comşa se întorcea pe acelaşi drum in trăsurile cu caii vlăguiţi, c. petrescu, î. ii 145. Scot pupăza vlăguită de atita zbucium. creangX, a. 55. vlAguitOr1, vlăguitori, s. m. Muncitor care lucrează la prelucrarea pieilor într-o tăbăcărie. Răsuflările grele ale vlăguitorilor udaţi de năduşeala muncii, ardeleanu, d. 198. vlAguitOr2, -oAre, vlăguitori, -oare, adj. Care vlăguieşte; istovitor. Neomenoasa şi vlăguitoarea muncă a boierescului. ŞEZ. v 79. VLAj GĂS, vlăjgani, s. m. Tînăr înalt, voinic, zdravăn. E Sotea, un vlăjgan care are pumnii puternici ca nişte ciocane; iar cind se desfac şi se string la loc, prind ca vişte cleşte. V. rom. septembrie 1953, 25. Aurica privea cu mare afecţiune pe acest vlăjgan' molatec. cXli-nescu, îi. o. I 59. Era gura unui vlăjgan mare din grămadă. stXnoiu, c. i. 68. [Intră în odaie] un vlăjgan scăpat de şcoală, macedonski, o. i 83. vlAstAr, vlăstare, s. n. 1. Lăstar. Din tulpina bătrină şi putredă a fagului încolţesc vlăstare tinere şi vioaie. RUSSO, o. 27. 2. Descendent, coborîtor al unei familii. Lui ii va reveni ciwînttil hotăritor in alegerea carierii tinăruliii vlăstar, vornic, p. 10. Gh. Eminovici a trimis pe acest întii vlăstar al său să studieze medicina Ia Viena. cXlinescu, E. 32. Nicolaie Postelnicii, vlăstarul unei vechi familii boiereşti, sărăcit de tot. rebreanu, R. i 55. — PI. şi: (m.) vlăstari (coşbuc, p. i 285). VOAL, voaluri, s. n. 1. Ţesătura fină, de obicei transparentă (de mătase, de lînâ sau de bumbac) folosită la ornamentarea sau la confecţionarea unor obiecte vestimentare femeieştij ţesătură transparentă cu care femeile îşi acoperă capul sau faţa (uneori şi partea superioară a corpului, v. văl). Avea gitul înfăşurat intr-un guler de voal şi dantelă neagră pînă aproape de urechi, ca.mil petrkscu, N. 105. Prin voalul des, abia se zărea faţa fragedă şi ochii vioi ai tinerei necunoscute. bassaRabescu, s. N. 140. Mai toate 44 I VOALA — 690 — VOCE poartă rochi subţiri. . . de voal. macedonski, o. iii 38. Fig. O ceaţă uşoară, un voal imperceptibil se aşterne peste ape. bogza, c. o. 138. Prin voalul diafan al serii se poleiau cupolele din Scutari. BART, E. 44. 2. Faptul de a se voala; înnegrire a unui material fotografic fotosensibil, datorită unui defect de fabricaţie, developării prelungite, luminii difuze care îl impresionează accidental etc. VOALA, voalez, vb. I. 1. T r a n z. A acoperi cu un voal. Şi-a voalat faţa. -4- Refl. (Despre voce sau sunete) A-şi pierde sonoritatea şi limpezimea, a se estompa. 2. Refl. (Despre unele materiale fotografice) A se strica, a-şi pierde însuşirile datorită unui voal (2). A pătruns lumina tn aparat ¡i s-a voalat filmul. VOALARE, voalări, s. f. Faptul de a (s e) v o a 1 a. VOALÂT, -Ă, voalaţi, -te, adj. Acoperit cu un voal; f i g. ascuns, mascat, umbrit; (despre voci, sunete) estompat. Nu i s-a schimbat nici expresia copilărească a feţei, nici mişcările naive şi repezi, nici glasul încet şi voalat. IBRĂILEANU, A. 35. + (Despre negative fotografice) Degradat prin producerea unui voal (2); stricat. VOALÎTĂ, voalete, s. f. Ţesătură rară fixată la pălăriile femeieşti, ca garnitură sau pentru a acoperi faţa. Dosare grave stau grămădite pe masă şi excelenţa sa mototoleşte nervos o voaletă imprudent uitată Ungă călimări. AKGHKZl, P. T. 57. Din salcînni bătrini zburau iot mai des frunze ofilite. Se prindeau de pălăriile cucoanelor, de voaletele lor. I. BOTEZ, şc. 23. VOCAliUIiĂR, vocabulare, s. n. 1. Totalitatea cuvintelor cuprinse într-o limbă; lexic. Vocabularul continuă să se îmbogăţească, pe măsură ce activitatea şi gîndirea oamenilor se dezvoltă şi o dată cu aceasta se îmbogăţeşte şi fondul principal. GRAUR, F. i,. 93. Vocabular activ v. a c t i v. + Totalitatea cuvintelor întrebuinţate de un scriitor, sau folosite de cineva numai într-o anumită operă, într-o anumită împrejurare sau într-un anumit domeniu de activitate. Pentru descrierile naturii, limba noastră e pe cale de a-şi forma un vocabidar impresionant de îmbielşugat. sadoveanu, e. 36. Vocabularul critic ii e destul de redus, dar sinceritatea e totală. camil PETRESCU, T. II 13. 2. înşirare alfabetică (sau după alte criterii) a cuvintelor dintr-o lucrare sau dintr-un text, cu traducerea sau explicaţia lor; (v. glosar); (rar) dicţionar. Luăm... o gramatică, un vocabular şi-i răspundem: vezi, aceasta e limba, aceasta e naţiunea noastră. RUSSO, s. 55. — Variantă : (învechit) VOCabulâriu, vocabularii (ODOBESCU, s. I 353), b. n. - x _ . VOCA11UI/ÂRIU s.'n." v. vocabular. VOCABULA, vocabule, s. f. Cuvînt, vorbă. Interesul unităţii culturale pretinde... o cît mai largă îmbogăţire a dicţionarului de vocabule şi expresii. SADOVEANU, E. 37. Ţăranul acesta ştie şi ce e aceea resentiment, cunoaşte chiar vocabula, c. petrescu, r. dr. 106. vocAl, -A, vocali, -f, adj. Care se raportă Ia voce, care serveşte la producerea vocii; care are legătură cu vocea, privitor la voce. Coardele vocale v. coardă (I 1)* + (Muz.; în opoziţie cu instrumental) Executat cu vocea, cîntat din gură. Era el profesor de muzică vocală la liceul din tîrguleţul cel dunărean. I. botez, şc. 143. *v> (Adverbial) Felix mai dădu cîteva ocoluri odăii, ascultînd exerciţiile j Otilieit care le intona şi vocal acum. CĂUNESCU, E. o. i 34. V()< Ală, vocale, s. f. (Gram.; în opoziţie cu consoană) Sunet al vorbirii la a cărui emitere curentul de aer sonor iese liber, fără să întîlnească nici un obstacol, nici o ocluziune: semnul grafic, litera, care reprezintă un asemenea sunet. A, e, i, o, u, ă, î sînt vocale ale limbii romine. c=> Alternanţele fonetice privesc atît vocalele, cît şi consoanele, iordan, L. R. 167. Un glas limpede de orăşan care spunea uscat şi simplu vocalele, se ridică deasupra gălăgiei. dumitrtu, B. F. 10. Lipsa unei vocale, greşul unei periode sînt lucruri serioase. RUSSO, S. 77. VOCALIC, -A, vocalici, -e, adj. Privitor la vocale. Limba romînă este printre limbile cu mare frecvenţă vocalică. macrea, F. 36. <$> Armonie vocalică v. armonie. YOCALÎSM, vocalisme, s. n.' 1. Sistemul vocalic al utiei limbi, din punct de vedere fonetic şi fonologie. Diftongii şi triftongii adaugă, prin numărul lor mare, o notă însemnată de varietate vocalismului romînesc. macrea, v. 37. 2. Parte, capitol al foneticii istorice a unei limbi, care se ocupă cu studiul vocalelor. VOCALIZA, vocali zez, vb. I. 1. Tranz. A face exerciţii de canto/ pe anumite vocale, fără a numi notele sfor a pronunţa cuvintele; a executa vocalize. Dacă s-ar ispiti cineva să cerce a instrumenta şi a vocaliza prin codri muzica clasică. .. chiar şi iepurii ar apuca-o îndată la picior. ODOBESCU, s. III 101. «£> Intranz. Curgeau lumini din ceruri roze, Vocalizau privighetori, macedonski, o. i 73. (F i g.) Era o seară tristă, cum slnt atîtea sări, Doar glasul geamandurei vocaliza arar. ANGHEL-IOSIF, c. M. II 39. 2. Refl. (Gram.; despre consoane) A trece de la valoarea de consoană la cea de vocală. în unele limbi slave 11» s-a vocalizat. VOOALIZARE, vocalizări, s. f. Acţiunea de a vocaliza. 1. Exerciţiu de canto fără cuvinte. 2. (Gram.) Trecerea unui sunet de la valoarea de consoană Ia cea de vocală. « U *, semiconsoană in cuvintul «ou *, devine, prin vocalizare, vocală deplină în forma articulată * oul ». yocalîzA, vocalize, s. f. Exerciţiu de canto, care constă în executarea unei serii de note pe anumite vocale, fără articularea silabelor sau a cuvintelor. VOCATIV, vocative, s. n. Caz al declinării care exprimă o chemare adresată unei persoane, în scopul de a-i atrage atenţia asupra unei comunicări. Vocativul are valoarea unei propoziţii sau fraze întregi, iordan, l. R. 306. VOCAŢIE, vocaţii, s. f. înclinaţie, aptitudine deosebită pentru o anumită artă, o ştiinţă, un domeniu de activitate sau o profesie ; aplecare, predispoziţie, chemare (3). Ceilalţi podari îşi împlinesc la marginea apelor mai degrabă o vocaţie, un destin deosebit de al oamenilor din sate, fiind figurile pitoreşti.. . ale ţinutului, bogza, c. o. 291. Peste cîteva luni făcea parte din redacţie. Era cel mai entuziast, cel mai harnic şi nu cel mai puţin inteligent dintre tinerii care făceau, cum se zice, bucătăria gazetei. .. îşi găsise vocaţia. vlahuţX, o. a. ni 21. Pretindea că-şi * mâncase* vocaţia de tenor, caragiale, o. iii 17. — Variantă: (învechit) vocaţiuue (negruzzi, s. i 332) s. f. VOCAŢltJNE 8. f. v. vocaţie. V6( E, voci, s. f. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale ale omului; glas. Vocea liniştită a lui Birnoavă începu să-l aţîţe cu întrebări felurite. SADOVEANU, O. vn 54. îşi schimba vocea şi fizionomia în atîtea feluri, cîte persoane erau. brAtescu-voineşti, t.' 31. Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte, Pădurea noastră tace părăsită: Eu singur cînt cu vocea obosită Şi trec prin încăperile deşarte. IOSIF, P. 46. O dezmiardă ş-o întreabă, Iar ea faţa şi-o ascunde Şi aşa de-ncet răspunde Cu o voce dulce, slabă, eminescu, o. I 104. <}■ E x p r. A ridic» vocea = a vorbi cu ton de ceartă, răstit, enervat. <$» F i g. VOCIFERA — 691 — VOI Zise văilor să cinte... Cu voci de frunze şi de ape. MACE-DONSKI, O. I 65. • 2. Aptitudine, talent pe care îl au unii oameni de a cinta din gură. Au descoperit insă că are voce l -au învăţat citeva arii, pe care trupa le cinta in cor. galaction, O. l 118. + Registru de sunete muzicale, mai înalte sau mai profunde, în care poate cînta cineva. VOCIFERA, vociferezvb. I. Intranz. A vorbi răstit, mînios, cu glasul ridicat ca de ceartă. Dincolo se auzea in răstimpuri glasul lui Alexandru Vardaru, voci-ferînd. C. PETRESCU, !. II 81. Au început să vocife/eze rivoltate sutele de ţărani. SAHIA, N. 68. Rudele fi foştii lui prieteni din copilărie vociferau mai tare, făcind spume de minie la gură. BART, E. 286. VOCIFERANT, vociferanţi, s. m. (Rar) Persoană care vociferează; scandalagiu. Guvernanţii noştri şi-au făcut obiceiul de a ţine în simbrie cete de demagogi, scribi şi vociferanţi, care să fie oarecum regulatorii opiniei publice. DEMETRESCU, O. 208. VOCIFERARE, vociferări, s. f. Acţiunea de a vocifera şi rezultatul ei; răcnet, ţipăt, zbieret. Afară se aud vociferări, înjurături, mişcare crescîndă. SAHIA, N. 42. Vf)DA s. m. Titlu pe care şi-l adăugau domnii ţărilor romîneşti după numele lor; domnitor, p. ext. principe, rege. Matei-vodă Basarab. cu Auzise vorbă că este zurba asupra lui vodă. negruzzi, s. i 157. Sultanul pe un alt vodă numeşte. buDai-dei.eanu, ţ. 298. Am o fată buboasă, Şeade cu vodă Ia masă (Strugurele), teodorescu, r. p. 246. E x p r. A mi-i păsa nici do vodii = a nu se teme, a nu-i păsa de nimeni. A se plimba ca rodii prin lobodă v. lobodă. A mînea (din) pita lui vodft = a fi slujbaş la stat. A lăsa pe vodii departfi, li se zice celor mîndri şi ţanţoşi. De întîlnea vrun om călare, pe drum, întreba: departe-ai lăsat pe vodă, voinice? CREANGĂ, p. 108. Vodă da, şi Ilîncn ba = se spune cînd doi nu se potrivesc în ceea ce vor. .YflDCA s. f. v. TOtcă. YODEAsA s. f. (Popular) Soţia Iui vodă; doamnă, domniţă, crăiasă. Căscase ochii, trei zile în şir, pe Podul Mogoşoaiei. . . văzuse parada, steagurile, pe vodă, pe vo-deasă. PAS, L. II 14. A trimis vodă la vodeasă, Să-i înceapă o cusutură Fără leac de tivitură (Cartea), gorovei, C. 46. VODEVÎL, vodeviluri, s. n. Comedie uşoară sau farsă (într-un singur act) în textul căreia sînt intercalate cuplete pe melodii cunoscute şi populare. La Paris, vremea şi moda era a melodramelor, a vodevilurilor, a operetelor. C. petresctj, a. r. 33. Tu, care ai compus atîtea comedii, vodeviluri, canţonete... de ce nu te gîndeşti în fine a intra pe calea. . . mai atrăgătoare a dramei istorice? alecsandri, t. ii 47. A avut norocirea a fi colaboratorul vreunui vodevil monstruos, negrdzzi, S. I 69. VODEYILÎST, vodevilişti, s. m. Autor de vodeviluri. VODUIjEASĂ s. f. (Popular) Vodeasă. Două gheme de mătasă le-am trimis la voduleasă, Ca să-mi facă cusătură fără leac de tivitură (Coada păunului). GOROVEI, c. 111. YOgA s. f. (Franţuzism) Faimă, reputaţie, trecere de care se bucură cineva (sau ceva); modă. VOI1 pron. pers. 2 pl. 1. (La nominativ, ţine locul numelui persoanelor cărora li se adresează vorbitorul; are funcţiune de subiect, adesea marcînd insistenţa asupra subiectului) Voi so vegheaţi! O zi va răsări Cum alta încă nimeni nu cunoaşte. BENIUC, v. 46. Voi puteţi a mă-nţelege, căci voi singuri aţi trăit. MACEDONSKI, o. 1 96. Voi braţele, jurînd, le-aţi pus Pe scu(! COŞBUC, P. I 258. <ţ> (întărit printr-un vocativ) Voi, tinerii, sînteţi viitorul. (Accentuează o opoziţie) Eu străjuiesc aici, voi pe la ferestre. GALACTION, O. I 53. Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri! EMINESCU, o. I 60. Că nu sînteţi voi. Nu sînteţi ca noi, Oameni de mindrie. ALECSANDRI, P. p. 67. <^> (Urmează după predicat, cu valoare afectivă) Bine, bine! cercaţi voi marea cu degetul. CREANGĂ, P. 260. 2. (La dativ, în forma vouă, vă, v-, vi, rar-vă) Cîntecul ăsta, cel mai tînăr din toate, Mîinile tinere vi le întinde. deşliu, G. 33. Ş-apoi, şi vouă, nu ştiu, zeu, cum v-a mai intra cineva in voie. creangă, A. 115. (Cu valoare de pronume de politeţe, ţinînd locul persoanei a Il-a sg.) Venerabile domn... vi se va comunica un document de cea mai mare importanţă pentru d-voastră. CARAGIAI.K, o. I 109. «$> (Cu funcţiune de complement indirect, indicînd posesiunea) Dacă vi-i voia, să vă dea mă-ta în toate zilele numai colaci. CREANGĂ, A. 39. Aş pune mica mea parte Silinţa-vă lăudind. alexandrescu, m. 235.' (Cu valoare de pronume de politeţe, ţinînd locul persoanei a II-a sg.) Domnule preşedinte, vă rog, cerusem şi eu cuvîntul. caragiale, o. I 155. •$> (Cu valoare de pronume reflexiv) Di! caii mei, Nu vă lăsaţi. Zburaţi ca zmei. beniuc, v. 13. Întorcîndu-vă, aţi avut ceva, vreo încăierare? sadoveanu, o. I 167. -0> (Cu valoare de pronume reflexiv reciproc) Nu vă veţi mai despărţi niciodată. deşliu, g. 11. Unde v-aţi întilnit? sadoveanu, M. C. 149. Cu ochii să vă zăriţi Dar să fiţi tot despărţiţi. alecsandri, p. P. 29. (Precedat de prepoziţii, în forma voi) Şi eu vă am numai pe voi. ispirkscu, L. 13. Ţineţi- cinii legaţi lingă voi. ghica, s. 283. în strunga de oi, Să fiu tot cu voi. alecsandri, p. p. 2. 4. (La vocativ, de obicei însoţind alt vocativ) Zburaţi, zburaţi în măreţia zării. Voi, vistiri aurii A primăverilor ce vin. beniuc, V. 65. Voi, voinicilor, duceţi-vă de mai cinstiţi cîte un palici de vin cu logofătul, sadoveanu, o. i 44. Voi, meşteri zidari, Zece meşteri mari! alecsandri, p. P. 191. — Forme gramaticale : dat. vouă, vă, -vă, v-, vi, acuz. (pe) voi, vă, -vă, v-. VOI1, voiuri, s. n. (Rar) 1. Rînd de împletitură de papură sau de nuiele într-o leasă sau în pereţii unui pătul de păstrat porumbul; pleter, zboi. închisorile care se fac, fie pe maluri, fie in gîrle, sînt toate compuse din beţe de trestie sau de lemn, împletite cu papură sau cu tei. Fiecare rînd de împletitură se numeşte un voi. antipa, p. 576. 2. (Mai ales la pl.) Fîşie de pămînt (arabil); ogor (lung şi îngust). Porumburile de peste trei voiuri de loc păreau că fumegă. SANDU-ALDEA, U. p. 58. YOÎ3, voiesc, vb. IV. T r a n z. (Folosit şi absolut; în concurenţă cu vrea, astăzi folosit mai ales la perfectul simplu, la imperfect şi la mai mult ca perfect, Ia celelalte.timpuri fiind înlocuit cu «vrea») 1 1. A fi hotărît, a fi decis să. . . ; a avea de gînd să..., a intenţiona; a vrea. Nu voiai să mă primeşti şi să mă asculţi. C. PETRESCU, C. V. 147. într-una din zile moşneagul voieşte a merge la tîrg să mai cumpere cîte ceva. creangă, P. 76. O, an prezis atîta, măreţ, reformator. . . Arată semn acelor ce nu voiesc să crează. alexandkescu, p. 78. + Intranz. (La imperativ) A avea voinţă neclintită, a stărui (într-o acţiune). Voieşte şi vei putea. 2. A consimţi, a primi, a fi de acord. Gheonoaia. . . rugă pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea... el însă nu voi. ISPIRESCU, JL. 5. Era străin, VOIAGIU — 692 — VOIE de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. CARAGIALE, o. iii 231. — Prez. ind. şi: voi (EMINESCU, o. I 147). VOlAGIU s. n. v. Toiaj. VOIAJ, voiajuri, s. n. Călătorie. De cu seară îşi pregătea costumul de voiaj. BART, E. 46. Printre noi se găsea un tinăr zugrav franţez, care pentru intiia dată ieşise din [ara lui spre a face un voiaj in Orient. ALECSANDRI, o. P. 255. Atidronache se duse in voiaj ca să-şi uite tribulaţiile conjugale, negruzzi, s. i 79. — PI. şi woiaje. — Variantă: (învechit) voiâgiu, voiagii (alecsandri, t. i 371), s. n. VOIAJA, voiajez, vb. I. Intranz. A călători. Va să zică d-voastră aţi voiajat mult? hogaş, H. 93. Voiajase tot timpul. ■ . păstrind cel mai strict incognito. Gane, n. iii 184. VOIAJAT, -A, voiajaţi, -te, adj. Care a călătorit mult. Om voiajat. VOIAJOR, voiajori, s. m. 1. (Rar) Călător. Mulţi din voiajori, ce se intimplă să vie o dată la Milan, rămin pentru mulţi ani. GOLESCU, î. 127. 2. (în sistemul economiei capitaliste) Reprezentant al unei firme comerciale care vizitează diferite localităţi pentru a obţine comenzi de mărfuri; comis-voiajor. V. comis. A văzut cu propriii lui ochi, cum unu Iscovici, voiajor de meserie... a fost plesnit în plină stradă şi doborit la pămînt. Saiiia, n. 94. VOIE, voi, s. f. 1. Voinţă, vrere. S-a hotărît aşa printr-o voie mai presus decît a noastră, sadoveanu, d. P. 131. Doarme şi cugetul lui, şi puterea lui, şi voia lui. caragiale, o. I 42. Nevoia te duce pe unde nu ţi-i voia. CREANGĂ, P. 30. Jar tu sărac ai voie şi nu poţi a voi, Ai ochi, dar n-ai vedere; ai gură, n-ai cuvinte, bolintineanu, o. 201. Loc. adv. Cu volo sau cu voia mea = intenţionat, dinadins. De ţi-oi fi făcut poate vreun rău, n-a fost nici cu voia, nici cu ştirea mea. CARAGIALE, P. 151. Fura (dc) voie sau fără (dc) voia mea = neintenţionat, din greşeală (sau involuntar). încrunta fără voie sprînce-ncle. bart, E. 156. Fără de voia mea am călcat pe cuprinsul tău. ispirescu, la cade. Tu. . . să duci o viaţă tristă şi plină de nevoie, Iar eu în astă ţară să fiu domn făr* de voie. alecsandri, T. ii 125. peste voia... = împotriva voinţei cuiva. Ai făcut-o peste voia mea. Cu voie, îără voio (sau do voio, de nevoie) == vrînd-nevrînd. Cu voie, fără voie, dar pentru noaptea asta o să fiu musafirul d-tale. hogaş, u, N. 66. De voie, de nevoie trebui să se scoale. CREANGĂ, P. 7. Întorcîndu-se de voie, de nevoie spre casă, ele trecură mai intii pe la mama Demetra. odobescu, s. iii 280. <$► Expr. (învechit) Voie vegheata = bunăvoinţă, p. ext. protecţie, favoare, haţîr. Un lucru mai ales întoarse spre dînsul voia vegheată a sultanului, adică mărinimoasa predare a unei comori de 130000 galbeni, odobescu, s. a. 156. 2. Dorinţă, plăcere, gust, înclinaţie; libertate (de a alege, de a opta), alegere, opţiune. Domniţa cea mică n-are voie de bărbat! EFTimiu, î. 31. Un pustiu zidit cu totul după voia mea. EMINESCU, N. 54. <£> Pas de voie v. pas1 (2), ^ Loc. adv. De bunăvoie v. bunăvoie. în ^sau, rar, la) voio sau îu ţoală VOÎa = în libertate, în largul lui, nestingherit. îşi descheie haina să poată respira in voie. bart, E. 189. Rădea pe Sandu, fecioru-său, un flăcău roşcovan, c-o ţîră de mus-teaţă subt nas, băietan spătos, zdravăn, crescut in voie. mironescu, s. a. 41. Dar de pe la Grumăzeşti încolo moş Ni-chifor.. . a început a lăsa iepele mai la voie. creangă, p. 117. Azi n-ai chip in roată voia in privirea-i să te pierzi, Cum iţi vine, cum iţi place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, o. 1 155. în voia cea bună = fără nici o grijă, fără teama de a greşi, cu certitudine. Căci nu erau mai mult decit două săptămini de cînd se măritase ea după Iţic... sau- mai bine ar fi să zic, in voia cea bună, că se măritase Iţic după Maica. CREANGĂ, p. 114. Chiar acum aş putea să te omor, in voia cea bună, dar mi-i milă de tinereţele tale. id. ib. 206. ^Expr. A-i Ii (cuiva) voia (să...) = a dori, a voi, a-i plăcea (cuiva) să. . . Are o coastă de drac intr-insa, care trebuie scoasă nmnaidecît, dacă ţi-i voia să ai femeie cum trebuie, creangă, r. 169. Este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. Cui i-e voia să nu moară, Pună plosca subsuoară; Cui i-e voia să trăiască. Plosca să n-o părăsească. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 386. A taco po voia cuiva sau a-i Iaco cuiva pe voie (sau voilo) = a satisface dorinţa, plăcerea, gustul cuiva. Şi-ţi fac toate voile, de pe urmă n-ai să fii bucuros de mine. SADOVEANU, o. I 43. Se temea ca să nu-i facă capătul dacă nu i-a face zmeului pe voie. SBIERA, P. 178. Eu am hotărît să fac pe voia Sinzianei. . . şi nu mă schimb o dată cu capu. ALECSANDRI, T. I 409. Aşa zău, mîndruţa mea. Oi face pe voia ta. jarnîk-bîrseanu, d. 422. A-i Ii cuiva pe voie sau a Ii po voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac. A-i intra (cuiva) în voio v. i n t r a (I 2). A împlini voia (sau voile) cuiva = a îndeplini dorinţele sau poruncile cuiva. Pe toţi cîţi nu-mi împlinesc voile in casă, îi împung cu ghionţi. stancu, D. 167. El nu ştia cum să facă. . . ca să împlinească voia acelui împărat, ispirescu, l. 11. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voia cuiva v. 1 ă s a (I 4). A umbla (sau a se lăsa, a merge, a Ii purtat) în voia Cuiva (sau a ceva) = a umbla, a se lăsa după dorinţa, după capriciul, după placul cuiva. Încalecă şi se lasă în voia calului, unde o vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Barcă mică, sprinteoară, Mergi in voia întîmplării Ca o lebădă uşoară, alecsandri, p. ii 55. A Ii Ia voia cuiva = a fi la cheremul, la discreţia cuiva. Sinteţi în mîna şi la voia măritului Padişah. sadoveanu, o. vil 16. 3. Poftă, chef. Feciorii nu mai aveau voie la nimica, nici la mîncare, nici la băutură. RETEGANUL, P. h 5. E x p r. A-i strica cuiva voia = a pricinui cuiva neplăceri, a indispune pe cineva. Aş iubi pe cel mai mic, Voia la cel mare-o stric, hodoş, p. p. 69. Voi şi nevoi = bunăstare, linişte, belşug alternînd cu lipsuri, sărăcie şi greutăţi. Patru sute de ani trecut-au peste ţară întovărăşiţi de voi şi nevoi. GANE, N. III 12. + (Determinat prin.«bună» sau «rea») Stare sufletească, dispoziţie. Bogata vorbă a puşcaşului mă umple de voie bună. SADO- . veanu, o. vii 337. De midtă voie bună Sună codrii şi răsună, coşbuc, P. I 130. Necazul şi voia rea S-au pus la inima mea. jarnîk-bîrseanu, d. 214. -£■ Expr. A-şi lace (sau a Iaco cuiva) voio buna = a fi vesel (sau a înveseli pe cineva). De cînd trecui dealu-ncoace, Voie bună nu-mi poci face. jarnîk-bîrseanu, d. 194. A-şi îacc (sau a lace cuiva) voio rea = a se întrista (sau a întrista pe cineva). Las', jupîneşică, nu-ţi face voie rea, că are să fie cît se poate de bine. creangă, P. 128. Leleo, draga mea, Opreşte arma, Nu-mi fă voie rea. ANT. UT. pop. i 393. 4. (Mai ales în legătură cu verbe ca: «a avea *, «a cere *, «a da») Permisiune, îngăduinţă, încuviin- ţare, învoire (de a face ceva). Ciobanii din acel munte do-bîndiseră voie de la măria-sa să se înfăţişeze şi să închine brînză în bărbînţe şi bărbăcuţi graşi, sadoveanu, F. J. 364. Voie de la vodă Bibescu... să tot umbli şi în'' costumul lui Ali-Baba! c. petrescu, a. r. 13. Tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie. ISPIRESCU, L. 3. Cînd ţi-oi da griul in girezi, să am voie a lua numai atîta grîu, cu paie cu tot, cit oi putea duce in spate. CREANGĂ, P. 156. Doamne. ■ ■ nişte boieri sosind acum cer voie să se înfăţişeze la măria-ta. NEGRUZZI, S. I 138. Bilet de voie v. bilet (2). ^ Loc. adv. Cu voia cuiva = cu aprobarea, cu îngăduinţa, cu încuviinţarea cuiva. Cu voia măriei-tale ■ . . vedem că moşia noastră o să cadă de iznoavă. negruzzi, s. I 140. Fură voie sau îără voia cuiva = fără permisiune, fără învoire sau fără încuviinţarea cuiva. S-a măritat cu dînsul fără voia părinţilor. ■ VOIEVOD — 693 — VOINICI rebreanu, i. 48. Cum ai îndrăznit să făgăduieli fără voia mea? caragiale, o. m 94. • VOIEVOD, voievozi, s. m. 1. Titulatură a domnilor Moldovei şi Munteniei; domn, p. ext. principe, vodă. Mircea-voievod. Ştefan-voievod. 1=3 Privirile tînărului voievod se înflăcărară. SADOVKANU, o. vii 157. Părea un tinăr voievod Cu păr de attr moale. KMIXKSCU, o. I 170. 2. (învechit şi arhaizant) Comandant de oaste, de unitate militară; căpitan. Cine merge-n fruntea oastei? voievodul Buzdugan. eftimiu, î. 53. + (în credinţa ortodoxă creştină) Căpetenie a cetelor de îngeri. Sfinţii voievozi Mihail şi Gavril. 8. Mai marele unei cetăţi, âl unui ţinut; guvernator (recrutat de obicei dintre boieri); p. ext. boier de rang mare. O, boieri, cu noi de-un singe, Voievozilor pămin-teni! Voi rideţi şi ţara plînge. bolliac, o. 207. 4. Căpetenia unui trib, a unei cete sau a unui sălaş de ţigani. (Atestat în forma voivod) Corcodel voivodul era la frunte, Vrind a sa noduroasă măciucă De corn, cu sînge fi el s-o crunte, budai-deleanu, ţ. 411. <> Voievodul ţiganilor (titlul unei operete). — Variantă: voivdd (vlaiioţă, o. A. II 140)_j.__m. VOIEVODAL, -Ă, voievodali, -e, adj. De voievod, ca de voievod, din vremea voievozilor, făcut, creat de un voievod. înadins îşi pusese cuşma şi mantia voievodală. CAMIL petrescu, o. 11 261. La picioarele unei mănăstiri voievodale, pe cimp mătăsos. .. păşi înalt şi zvelt cel dinţii fecior de domn din baladă, c. PETRESCU, c. v. 249. VOIEVODAT, voievodate, s. n. Ţinut sau aşezare condusă de un voievod. (Atestat în forma voivodat) în Oltenia am avut cel dinţii voivodat. vlahuţă, la cade. — Variantă: VOÎVOddt s. n. VOIEVODEĂSA, voievodese, s. f. (Rar) Soţia unui voievod. Mai povesti despre locul de retragere schim-nicească al voievodesei fără nume, poate chiar din neamul llovenilor. c. PETRESCU, R. dr. 112. VOlNEA s. m. (Regional) Logodnic, soţ (de curînd căsătorit) ; p. ext. voinic ; voiniu. Că de l-ăţi scula Pe drag voinea-al meu, Vamă v-o lua, Vamă fără seamă. . . Satluri de bumbac, Nuntă ca să-mi fac. Teodorescu, 1’. P. 86. VOINÎC1, voinici, s. m. 1. Tînăr chipeş, cUrajos, viteaz, îndrăzneţ. Voinice Buzdugane, nu copila poartă vina De-a fi rupt unirea voastră, eftimiu, î. 93.■ Sîr.t voinic care am înfruntat multe primejdii şi nu ştiu ce este frica, popescu, B. I 32. Pe deasupra de prăpăstii sînt zidiri de cetăţuie, Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie. EMINESCU, o. I 76. F i g. Fulgere, voinice, Ce-mi tresari din greu ? Ce-mi arăţi cărarea, Ca s-o pierd mereu? CERNA, p. 117. Cruce de voinic v. cruce (10). Voinic de codru (sau voinicul codrului) = haiduc. De desperaţie se făcură voinici de codru, negruzzi, S. i 81. Sub poale de codru verde O zare de foc se vede, Şi la zarea focului Stau voinicii codndui. alecsandri, p. p. 262. 2. Flăcău, fecior. Stetea frumoasa pe-un răzor, Voi- nicul lingă ea devale. coşbuc, P. 1 181. [Fata de împărat] intilni doi zmei ce se luptau de nouă ani. . . Cum o văzură ei, creztnd că este un voinic, unul îi zise . . . ispirescu, L. 19. Voinic tinăr, cal bătrîn, Grai se-ngăduie la drum. creangX, p. 193. - • •• 3. (Astăzi arhaizant sau popular) Bărbat înarmat făcînd parte dintr-o formaţie militară; soldat, ostaş. Dădui de duşmani, închisei ochii. Mă repezii, fără să . vreau, cu vreo douăzeci de voinici, delavrancea, o. ii 191. Nu ştiu căpitanul dacă-a aşteptat, Dar cu două sute voinici a plecat, bolintineanu, o. 11. Tunuri mari şi tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. Jarnîk-bîrseanu, d.',321. Domnul Ştefan... pe cal încăleca Şi cu mulţi voinici pleca, De la scara curţii lui La biserică-n Vaslui. alecsandri, p. p. 168. VOINÎC2, -Ă, voinici, -e, adj. Bine făcut, robust, viguros, vînjos, puternic. Era voinic, sănătos, rumen la faţă. delavrancea, ii. T. 115. Şi pe coarda-i cea pletoasă Să-mi dizmierd murgul voinic, alecsandri, p. a. 57. -$> F i g. Cu fire voinică Te-avîntă nainte. neculuţX, ţ. d. 39. Calul îşi infierbînta Şi-un rătez voinic ii da, Calul rîndunel zbura. AT.KC5AXDRI, p. p.‘176. <)> (Substantivat) De-aş avea o mîndrulică Cu-ochişori de porumbică Şi cu suflet de voinică, alecsandri, o. 63. VOINICÂŞ, voinicaşi, s. m. Voinicel. N-auzii secure In pădure, N-auzii glas De voinicaş. ŞEZ. in 147. VOINICEASCĂ, voiniceşti, s. f. (Mai ales articulat) 1. Fel de a înota (înotătorul întinzînd alternativ braţele în lături fără a da din picioare). 2. Numele unui dans popular (jucat de patru sau opt flăcăi). VOINICÎL, voinicei, s. m. I. Diminutiv al lui voi-n i c1. 1. v. voinic (1). Părul din mijlocul satului era odinioară. . . locul ■ unde poposea voinicelul străin, pină a nu-şi găsi gazdă, russo, o. 119. Rădăcină nempletită Rar voinicel o despică (Cartea). GOROVEi, c. 45. (Adjectival) Un plug bine-mpănat ■ . . Tras de boi bourei, Voinicei ca nişte zmei. teodorescu, p. p. 144. Care-a fost mai voinicel Acum e mai vai de el. jarnîk-bîrseanu, d. 287. Jantiş Ungurean . . . Şi mai are încă Pe-mpregiur de stîncă Voinicei levinţi Cu armele-n dinţi. Feciori buni de mină Căliţi, tari la vină. alecsandri, p. p. 63. 2. v. voinic (2). Cum a prins voinicelul la putere, nu-şi mai afla loc acasă, sbiera, p. 22. Creştea voinicelul şi nu mai putea o lume după el, că, ce-i drept, mare minune de băiat! caragiale, p. 106. II. (Bot.) 1. Plantă erbacee cu rizom puternic şi cu flori albastre (Anemona angulosa). 2. Varga-ciobanului. VOINICESC, -EÂSCĂ, voiniceşti, adj. 1. De voinic, de viteaz, vitejesc; p. ext. eroic, legendar. Pe timpurile voiniceşti trăia o văduvă săracă, sbiera, p. 22. Greuceanu cuvîntă cu glas voinicesc, ispirescu, l. 220. Luptă voinicească = luptă corp la corp; trîntă. Toate acestea nu puteau fi socotite decit ca dovada unei lupte voiniceşti dintre Ghiţă şi Gălătuş. hogaş, m. n. 69. Poveste voinicească = baladă. + Viguros, zdravăn, puternic. Cîteva voiniceşti lovituri de lopată avîntară micul vas departe de coastă, odobescu, la cade. 2. De flăcău, de fecior, de bărbat; bărbătesc. De cocon de parte voinicească n-ai să ai parte, delavrancea, S. 86. Nu putea să fie decit. . . fată, măcar că se ascundea sub ţoalele cele voiniceşti, ispirescu, l. 20. 3. (învechit) Ostăşesc. In toţi anii alegea norodul doi bărbaţi ■. ■ de-a tocmirea lucrurilor; cetăţeneşti şi voiniceşti. reteganul, la cade. VOIMCÎŞTE adv. Ca un voinic, vitejeşte, bărbăteş-te; cu forţă, cu vigoare, vîrtos. Miinile lui noduroase de muncitor stringeau voiniceşte coarnele plugului. SAN’DU-aldea, u. p. 7. El merse voiniceşte pînă ce îndeseară ajunse lihnit de foame, ispirescu, l. 262. Sar o dată voiniceşte de pe-un mal înalt în ştioalnă. creangă, a. 60. -$• Expr. A Înota voiniceşte = a înota voiniceasca. El s-azvirle nebuneşte Şi înoată voiniceşte, Taie-o brazdă, taie nouă, Taie Dunărea in două. alecsandri, p. iii 162. VOINICÎ, voinicesc, vb. IV. Intranz. 1. A face isprăvi mari, a săvîrşi fapte vitejeşti. Armele mele cu care am voinicit să le puneţi intr-o pereche de desagi pe cal. sbiera, p. 32. + A haiduci. Cu ticăloşiile acestea n-ai s-a-jungi tu bine măi băiete. — Apoi, cucoane, eu voinicind VOINICICĂ — 694 — VOLAN am să mor. sadoveanu, o. vn 249. Eu creştin n-am omorit Cit tn ţeară-am voinicit. ALECSANDRI, p. p. 89. 2. (învechit şi arhaizant) A fi ostaş; a se oşti, a se război. După ce 'am voinicit pe socoteala mea, după rînduiala pe care o avem noi cazacii, am venit sub steagurile măriei-sale Ştefan-vodă. sadoveanu, f. J. 589. VOINK Î('Ă> voinicele, s. f. (Bot.) 1. Plantă erbacee din < familia cruciferelor, cu flori galbene; creşte în locuri necultivate, printre dărîmături sau pe marginea drumurilor (Sisymbrium Loeselli). - 2. Usturoiţă. VOLVICÎE, (2) voinicii, s. f. 1* Vitejie, bărbăţie, curaj, bravură. Ochii moşneagului ardeau şi arătau încă voinicia şi tinereţea sufletului. sadoveanu, o, I 41. Pe la cîte un lunecuş mai repede, el vroia s-o ajute... ea refuza c-un zîmbet de voinicie care sfidează. vlahuţă, o. a. iii 70. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moşie De pagini şi de robie! alecsandri, p. a. 36. 2* Faptă vitejească, ispravă. împrejur, unde şi unde, cîte un strop de stnge mărturisea încă despre trădarea lui Stanciu şi voinicia lui Codreanu. GANE, N. i 211. Ţugulea este viteaz, care a făcut atîtea voinicii. ISPIRESCU, L. 321. Paserile din ograda boierească, văzînd voinicia cucoşului, s-au luat după dînsul. creangă, p. 67. 3. Haiducie. De cum i-a răsărit musteaţa [Bujor] s-a simţit cuprins de dorul voiniciei. GANE, N. i 158. Eu n-am fost de pustnicie, căci am fost de voinicie. AhECSAXDRl, p. p. 229. 4. Faptul de a fi voinic; putere, vigoare. Fusese un bărbat înalt, voinic, Radu Ochianu, moale, trîndav. Nu-i slujea la nimic voinicia. -STANCU, D. 5. VOIXICÎME, voinicimi, s. f. JVIulţime mare de voinici. VOINK 6S, -OĂSĂ, voinicoşi, -oase, adj. Bine făcut, voinic, chipeş, arătos, puternic, frumos; mîndru. De ce creştea, se făcu mai trupeş şi mai voinicos copilul. ISPIRESCU, ia tdrg. Să fii mîndru, voinicos. Teodorescu, p. p. 308. VOIMCÎÎŢ, voinicuţi, s. m. Voinicel (I 1). Voinicuţul de Gheorghe, unde smuci odată sabia din pămînt şi mai iute decît ai gindi o aduse şi tăie în două scorpia. ISPIRESCU, li. 139. <$>• (Adjectival) Un copil voinicuţ. VOlXIU, voinii, s. m. (Regional) Voinea. Dur, dur, dur, negrule, dur, Că nu-i fur, ca să te fure, Ci îmi este voîniul meu, Voiniul meu, stăpînul tău, Ginerel părinţilor, Cumnăţelul fraţilor, teodorescu, p. p. 74. VoLnţă, (rar) voinţe, s. f. 1. Funcţie psihică caracterizată prin orientarea conştientă a omului spre realizarea unui scop; vrere. îşi încordă încă o dată toată voinţa, DUMI-Triu, N. 130. Voinţa-nvinge tot: de-o ai in tine, Tu nu te temi de rău, de greu nu-ţi pasă. coşbuc, P. II 304. La-n-ceput, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă, Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă, eminescu, o. I 132. Voinţa lui Miron birui şi domnul rÂmase pe loc. BĂLCESCU, o. I 186. 2. Ceea ce hotărăşte cineva ; hotărîre. Nu las eu să se treacă aşa de uşor peste voinţa mea. dumitriu, n. 133. Viriţi-vă printre cei ce se adună şi spuneţi că voinţa mea e să nu curgă sîngele. DELAVRANCEA, a. 150. Cît bine mi-ai făcut cu două cuvinte. . . şi de la voinţa matale atîrnă ca să-mi dai şi inimă, alecsandri, T. I 68. Că împăratul va trimite comisarii săi în Ardeal şi că printr-inşii va face cunoscut lui Mihai-vodă voinţa sa. bălcescu, o. îl 271. ^ Loc. prep. (învechit) în voinţa =* în puterea. Se intîmpla asemenea că ţăranii erau în voinţa stăpînului. KOGĂLNI-ceanu, s. a. 141. 3. Intenţie, scop. Pedantismul este voinţa de a stator- nici pnn logică gramaticală. .. tîlcuirea şi forma cuvintelor vechi şi nouă. RUSSO,* o. 68. Ne învinovăţi... pentru intr-adins voinţă de faptă rea şi viclenie asupra cinstii \ sale. gorjan, h. iv 186. | 4. Dorinţă, poftă. I se împlini şi astă voinţă, ispirescu, L. 31. Voinţele ţi se realizează după gindirea ta. EMINESCU, N. 54. Te rog,făş-a mea voinţă Nu ieşi seara-n uliţă, jarnîk-bîrseanu, D. 246. Voinţa cea (mai) de pe urmă (sau ultimele voinţe) = ceea ce doreşte cineva să se facă după moartea sa. Să se ducă ca să împlinească voinţa cea mai de pe urmă a moşului nostru. CREANGĂ, P. 184. 5. învoire, consimţămînt, permisiune. Regret numai că atunci n-am rămas acasă, chiar împotriva voinţei tatii, rebreanu, R. n 226. Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat; Apoi tu aice fără biruinţă Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă, bolintineanu, o. 34. ‘ — Variantă: (rar) vroin|ă (anghel, PR. 58, alecsandri, p. P. 324) s. f. VOlCS, -OĂSĂ, voioşi, -oase, adj. Plin de voie bună; bine dispus, bucuros, vesel. Căci amîndoi vom fi cuminţi, Vom fi voioşi şi teferi, Vei pierde^dorul de părinţi Şi'visul de luceferi, eminescu, o. i 176. Spre ogoare cerul cată cu ochi binevoitori, Şi pe feţele voioase bucuria pune flori. BELDicEANU, p. 53. Voioşi ca şoimul cel uşor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Şi-aveam şi pene-n frunte, alecsandri, K a. 204. Inimă supărăcioasă, Mor şi nu te văz voioasă, jarnîk-bîrseanu, d. 218. *$>■ ‘ (Adverbial) Flăcăii şi fetele s-o adunat la horă şi gioacă voios, camil petrescu, t. ii 9. Trecătorii păşeau voios in alba fluturare. C. petrescu, c, v. 162. VOIOŞÎE, voioşii, s. f. Voie bună, bună dispoziţie, veselie. Cuvintele etiopianului şterseră ultima urmă de voioşie de pe chipul principelui tinăr. C. petrescu, R. DR. 5. Spre amiazi soarele tomnatic scoase capul dintre nouri, împrăştiind căldură şi voioşie. REBREANU, 1. 95. Seara aceea se petrecu cu voioşie. bolintineanu, o. 430. VOÎRE, voiri, s. f. (învechit) Acţiunea de a voi; voinţă. Era-n ochii aceia ceva atît de liniştit şi de senin, o voire atît de neîndoioasă, incit sub privirea lor trebuia, parcă, să se aline furtuna mării, slavici, o. ii 76. Credinţa ii insuflasă voire că să facă bine. arhiva R. I 66. <$>• Voire de bine (sau bună voire) = bunăvoinţă. Voire de rău s=s rea-voinţă. VOÎT, -A, voiţi, -te, adj. Realizat în mod intenţionat; făcut după propria-i voie. Aparenţa de dezordine ta Puşkin e calcul de artă rafinată, ca şi simplicitatea-u voită. sadoveanu, E. 202. Altfel întrevederea a fost frumoasă, cu lunecuşuri de ironie vbit banală şi superficială. CAMIL petrescu, u. n. 136. VOIlflR. -OĂJIE, voitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Persoană care voieşte, care doreşte ceva. Omenirea întreagă este voitoare de pace. c=i Au visat, au luptat şi-au căzut ■ . ■ pentru cauza tuturora, generaţii după generaţii de voitori ai binelui obştesc, pas, z. I 6. <£> Voitor de bine => cel care vrea binele cuiva. Avea-va voitori de bine! TEODORESCU, P._ p. 107. (Ca formulă de încheiere la scrisori) Al tău voitor de bine Zaharia, mare căpitan de poşte. CREANGĂ, A. 102. Voitor de rău = cel care vrea răul cuiva. Voitori de rău va avea? teodorescu, P. P. 107. VOlVfiD s. m. v. voievod. V01Y0DĂT s. n. v. voievodat. VOLĂiN1, volane, s. n. Fîşie de ţesătură subţire sau de dantelă (încreţită sau plisatăl care se aplică ca garnitură pe anumite obiecte de îmbrăcăminte femeiască. Scoase o rochie de tul cu multe volane. CĂLIN'ESCU, E. o. 1 37. Ş-o să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode. EMINESCU, o. 1 164. Printre rochile de mătăsării înflorate, printre faîbalale... şi volane, zării mai multe figuri rotunde şi drăgălaşe, odobescu, s. l 384. VOLĂA*, volane, s. n. 1. Piesă din- mecanismul unui autovehicul (automobil, tractor etc.), cu ajutorul VOLANT — 695 — VOLNIC căreia se dă vehiculului direcţia voită. Prin -tălpi, prin şolduri, prin miinile ce stringeau volanul simţea metalul cutremurindu-se. dumiTriu, v. i,. 111. Şoferul răsuci aprig volanul şi automobilul ţişni pe lingă ea ca o săgeată. REBREANU, r. i 152. 2« Piesă în formă de roată, cu ajutorul căreia se acţionează un anumit mecanism de la o maşină (strung, maşină de perforat etc.). YOLA-NT1, volanţi, s. m. 1. Piesă mare în formă de roată, de obicei foarte grea, montată pe arborele unor maşini şi servind ca element de reglare a mişcării şi de uniformizare a turaţiei. 2. Piesă complexă din mecanismul maşinilor bătătoare în industria textilă, care, printr-o învîrtire rapidă în interiorul unui înveliş, scarmănă bumbacul presat de valţul de alimentare. VOLĂNT2, -Ă, volanţi, -te, adj. (în opoziţie cu fix) Desprins de o unitate, detaşabil; mobil. Tirg volant. -$> Foaie volantă=tipăritură pe o singură parte a hîrtiei care se difuzează în public ca afişe,.manifeste etc.; filă detaşată- • d intr-un caiet, dintr-o carte etc. Peste patru zile apărea in foi volante, ce se distribuiau pe st rade, un lung manifest. vivAiiUŢÂ, o. A. 222. Geniul din Piteşti... nu scrie in cărţi sau în foi periodice; el scrie în foi volante, caragiale, o. iii 208. Echipă volantă = echipă mobilă care se deplasează cu uşurinţă dintr-un loc de muncă în altul, după nevoi. în campania electorală, teatrele au participat cu succes la munca de agitaţie i.t rîndul maselor muncitoare, deplasînd echipe volante de actori în întreprinderi, la sate, în gospodării colective, contemporanul, S. ii, 1951, nr. 223, 1/1. Bibliotecă volantă = fond de cărţi aparţi-nînd unei biblioteci publice şi împrumutat unei instituţii pentru folosinţă temporară. VOLATÎL, -A, volatili, -e, adj. (Despre substanţe lichide) Care se evaporează cu uşurinţă la temperatura obişnuită. Benzina este o substanţă volatilă. VOLATILITATE, volatilităţi, s. f. Proprietatea de a fi volatil. VOLATILIZA, volatilizez, vb. I. Refl. A se evapora repede, la temperatura obişnuită; f i g. a dispărea fără urmă. îşi pierduse glasul, se volatilizase. C. petres-cu, o. p. I 126. • VOLATILIZÂBIL, -Ă, volatilizabili, -e, adj. Volatil.. VOLATILIZARE, volatilizări, s. f. Faptul de a se volatiliza; evaporare, vaporizare. Coeficienţii de fierbere şi de volatilizare ai diferitelor substanţe sînt variabili. VOLATILIZĂT, -Ă, volatilizaţi, -te, adj. Prefăcut în-vapori. VOLAXĂŞ, volănaşe, s. n. Diminutiv al Iui voia nl. VOLIiL'RÂ, pers. 3 vâlbură, vb. I. Refl. (Despre apă, vînt) A se învolbura. — Variantă: bulburâ vb. I. vOlhlră, volburi, s. f. I. 1. Vînt puternic cu vîr-tejuri; vîrtej, p. ext. furtună. Moara a.ars-o pojarul şi au spart-o volburile vîntului. sadovkanu, o. l. 13. Volbura creşte mereu, iar cerul se-ntunecă-n roşu. coşbuc, P. II 61. Nu ne lua cu cuvîntul, Ca şi volbura şi vîntul. TEODORESCU, p. P. 179. + Trîmbă (dd zăpadă, de nisip), sul; învolburare. Din zare-n zare, cerul era scund şi încenuşat, pe-alocuri cu volburi de nouri albicioşi. v. ROM. noiembrie 1953, 154. Parcă simt cum coborînt Ca-ntr-un vis, prăpăstii negre, cum urcăm pe munţi cu soare, Cum răzbim prin codri falnici şi prin volburi de ninsoare. EFTimiu, î. 36. Zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburele de nisip ce se ridicau în urmă-i. eminescu, n. 22. F i g. învolburare, învălmăşeală ; gălăgie. Din volbura de vorbe, se deapănă uşor Un cintec ce. sporeşte mai larg, tot mai sonor. vlaijuţă, o. A. 58. [Graurii] se scoală toţi deodată cu mare volbură şi trec repede ca un nor negru îndesat. odobescu, s. 111 31. 2. Vîrtej de apă ; viitoare, bulboană. Vuiesc pe Bis-tri/a nahlapii Şi cîntă volbura la Toance. Plutaşii dlrzi, în sforul apei, înfig prăjina ’ca o lance. Topîrceanu, p. 250. Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpaţii. Vl.\ 11uŢA, o. A. II 116. Prin volbura apelor ,.. se rostogoleau acum cu vuiet rădăcinile de copaci, odobescu, S. iii 183. II. Plantă erbacee agăţătoare cu tulpina subţire, cu frunze ovale, cu flori albe sau roze, cu corola în formă de pîlnie ; creşte pe arături, prin grădini şi pe lîngă drumuri (Convolvulus arvensis) ; rochiţa-rîndunelei, poala-rîndunicii, poala-maicii-domnului. Mă-nvolb Ca volbura-n cea grădină. bibickscu, p. p. 256. — Variantă : liolbură (sadoveanu, o. m 258, conachi, p. 301) s. f. VOLBUR0S, -OÂSA, volburoşi, -oase, adj. învolburat, învîrtejit, învălmăşit. Numai foc şi sînge rostogolesc valtirile pripite şi volburoase ale Striitilui, ale Arie-şului, ale Cri;ului. odobescu, S. iii 534. . VOLCĂN s. m. v. vulcan. VOLEI s. n. Joc sportiv, practicat de două echipe adverse cu cîte şase jucători, care aruncă o minge specială peste o plasă întinsă sus în mijlocul terenului. VOLEIBALIST, -A, voleibalişti, -ste, s. m. şi f. Jucător de volei. VOLLNTÏR1 s. m. v. voluntar*. VOLINTÎR2, volintiri, s. m. Soldat din cetele lui Ipsilante (care au luptat în perioada zaverei din 1821 la noi în ţară); p. ex t. soldat voluntar. Au fost volintiri care au luptat alături de ruşi. camil petrescu, o. ii 31. Şeful meu, poliţaiul. . . [fusese] volintir în Italia, volintir într-o revoluţie polonă, vrăjmaş jurat al tiranilor. CARAGIA-LE, la CADE. Am fugit... de frica unei cete de turci care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. crEangX, a. 20. O (Depreciativ) Nineaca. . . ne-mpuşcă Vai de mine, c-aisla-i volintir! alecsandri, T. i 191. Vameşii de la hotar încep a cotrobăi prin lăzile mele ca în vremea volin-tirilor. id. la CADE. VOLINŢIRAŞ, volintiraşi, s. m. Diminutiv al lui volintir2. (Depreciativ) C-acel şearpe veninos E vrun duşman ticălos. Vreun hoţ volintiraş Şi la inimă vrăjmaş. ALECSANDR1, P. P. 216. VO LINTIRÉSC, -EĂSCA, volintireşti, adj. De volintir. Clntece volintireşti. VOLINTIRÉÜJTE adv. Ca volintirii. VOLINTIRÎE, volintirii, s. f. Serviciu într-o oaste de volintiri. VOLINTIRÔI, volintiroi, s. m. Augmentativ al lui volintir2. (Depreciativ) Ce strici tocmala şi mă chioreşti!.. . Da ce te socoţi tuî volintiroi! alECSANDRI, T. 1543. VOLITIV, -A, volitivi, -e, adj. Voliţional. VOLIŢIONÂL, -A, voliţionali, -e, adj. Care se referă la voinţă, care e determinat de voinţă. VOLNIC, -A, volnici, -e, adj. (învechit şi arhaizant) 1. Liber, slobod (de a face ceva) ; neatîrnat, autonom, independent, lată, Prahoviţa-n vale, Ca şi iine-o alintată, Pribegind cu doru-i volnic, coşbuc, p. i 168. La asemenea viaţă volnică şi voinicească, se prinseră a năzui cu dor toţi VOLNIGEŞTE — 696.— VOLUM rominii din Ardeal, odobescu, s. in 524. Fost-ai multe veacuri volnică ca pasărea văzduhului. RUSSO, S. 136. 2. Care se face cu forţa, cu de-a sila; arbitrar, autoritar. Au stăpinit pre norodul acesta, nu domn volnic, stăpinitor cu putere, arhiva R. i 55. (Adverbial) Ea luind din mină-i volnic luminarea O lipi de-o piatră. COŞBUC, P. I 248. VOLNICÎŞTE adv. (învechit) în mod liber, de bunăvoie. VOLMCÎ, voinicesc, vb. IV. (învechit) 1. Tranz. A lăsa liber, în voia lui; a elibera. Ia seama, fătul meu, că de le-i volnici [patimile], ai să-fi vezi supuşii pe unii in desfătări, iar pe alţii in ahtieri. DELAVRANCEA, S. 87. 2. T r a n z. A îndreptăţi; a împuternici, a îngădui. Cine ţie ţi-a poruncit Şi ţie ţi-a volnicit Să ţii calea domnilor. MAT. FOLK. 64. 3. R e f 1. A se strădui, a-şi da silinţa. Să voiniceşte dohtorul, numai de a intimpina furia cea nesuferitoare. piscupescu, o. 239. YOLNICÎE, volnicit, s. f. (învechit şi arhaizant) 1. Libertate, autonomie, neatîrnare, independenţă. Din povestirea aceasta respiră o iubire adlncă pentru pămînt şi oameni, pentru jertfele credinţei şi vechea voinicie a unor bărbaţi neînduplecaţi, sadoveanu, E. 218. Va scula pe unul dintre voi, care va aşeza pe urmaşii voştri în voinicia şi puterea lor de mai înainte. RUSSO, S. 148. 2. Autorizaţie, încuviinţare; (concretizat) act scris prin care se acordă un drept, o autorizaţie. Ştia să facă jălbi cu pilde din scriptură, pitace, volnicii. FILIRION, c. 74. Şi pe loc că imi scria Volnicii Pe la zapcii, Răvăşele-n săticele. teodorescu, i*. p. 601. VOLNICÎT, -Ă, volniciţi, -te, adj. (învechit) Lăsat liber, slobozit, eliberat. volGc, voloace, s. n. Plasă de pescuit în apele mari, prevăzută la cele două capete cu cîte un băţ gros, cu ajutorul cărora se întinde în apă. V. mreajă. Să nu cumva să vă mai vîrîţi cu voloacele in iazul de la Miro-slava, sadoveanu, N. F. 358. Abia de mai ţinea în iţele ei învechita haină a lăutarului, sămănind mai mult a voloc decît a antereu. GANE, N. ii 151. «+ Mulţime compactă de peşti sau, figurat, de oameni. Au înţesat tăriile codrului de dincolo de Şiret cu voloc de oameni, sadoveanu, n. r. 66. Ţăranii lui Tomşa făcuseră voloc şi cer-cetau prin zăvoaiele Prutului pe fugari, id. o. vii 15. — Variantă: volog (ispirescu, L. 179) s. n. YOLOCÎL, volocele, s. n. Diminutiv al lui voio c. Laşi să cadă in apă un volocel afund, larg cit o strachină, (n care fixezi o greutate ş-o nadă. sadoveanu, î. a. 81. VOLOC s. n. v. voloc. VOl.ONTÎR s. m. v. voluntar1. VOLT, volţi, s. m. (Fiz.) Unitate de măsură a tensiunii electrice, a tensiunii electromotoare şi a diferenţei de potenţial. «O» Volt pe metru — unitate de măsură a imensităţii cîmpului electric. VOLTĂIC, -Ă, voltaici, -e, adj. Care se referă la pilele electrice ale lui Volta. Curent voltaic. •<$>■ Arc voltaic v. arc (5). VOLTĂJ s. n. Tensiune electrică măsurată în volţi. V0LTA31Î TRU, voltametre, s. n. Instrument de măsurare a sarcinii electrice (respectiv a intensităţii curentului electric) trecute printr-un conductor după cantitatea de substanţă liberată la un electrod prin electroliză. YOLTAjttlÎR, loltamperi, s. m. Unitate de măsură s puterii electromagnetice aparente. YOLTAMPEUMfiTRU9 voltampermetre, s. n. Instrument de măsură care cuprinde un voltmetru şi un ampermetru într-o cutie comună. + Instrument de măsură indicator, care poate fi folosit succesiv ca voltmetru şi ca ampermetru. v6ltă, volte, s. f. 1. Mişcare în formă de cerc sau de arcuri de cerc. Plutei care vine cu mare viteză la vale, plutaşii trebuie să-i Jea... o supleţe de pasăre care face o voltă in zbor. BOGZA, C. o. 374. Iarăşi. . . o oprire, iarăşi locuste care săreau spre cimp cu volte smintite, sadoveanu, m. c. 105. Cu şervetul la git, cu obrajii ciăbuciţi de săpun, urmărea prin oglindă voltele briciului din mina care făcea gesturi dezordonate, bart, E. 71. + F i g. Schimbare (bruscă) în atitudine, trecere subită de la o concepţie la alta. Se ilustră chiar din prima legislatură prin cîteva volte de o adresă şi agilitate în adevăr artistice. VLAHUŢX, la cade. + (Scrimă) Mişcare făcută pentru a evita loviturile adversarului. 2. Manevră făcută de o navă cu pînze pentru a-şi schimba direcţia. <$>■ Volta-n vînt — manevră pentru schimbarea direcţiei vasului împotriva vîntului. Sifliile încep să sune pe punte, oamenii grăbiţi se strîng la posturi...» « Gata de volta-n vînt». . . am schimbat drumul spre Caliacra. bart, s. m. 19. Volta sub vînt — manevră pentru schimbarea direcţiei în sensul vîntiilui. YOLTÎJA, voltije, s. f. (Franţuzism) încălecare din fuga calului, fără ajutorul scărilor; faptul de a călări în picioare pe şa. VOLTMÎTRU, voltmetre, s. n. Instrument folosit la măsurarea tensiunii electrice şi a tensiunii electromo-' toare. Privesc limba tremurindă a voltmetrului. BOGZA, c. o. 203. VOLIÎBIL, -A, volubili, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care are uşurinţă şi rapiditate în vorbire, care vorbeşte mult şi repede; (despre manifestări ale oamenilor) mobil, spontan, prompt. Otilia începu să-i dea explicaţii volubile. CĂLINESCU, E. O. I 40. îşi execută presupuşii amici fără nici o cruţare, cu o inventivitate volubilă de care se miră singur. C. PETRESCU, O. P. I 92. ■ Analiză volumetrică = analiză pentru determinarea volumului unei soluţii titrate. VOLtJMIC, -Ă, volutnici, -e, adj. Volumetric. VOLUMINOS, -OĂSĂ, voltiminoşi, -oase, adj. 1. (Despre obiecte) Care ocupă mult loc în spaţiu, cu volum mare; gros, cuprinzător. Peste un sfert de oră, trăsura greoaie şi voluminoasă a prefecturii se oprea in mijlocul ţăranilor. REBREANU, R. n 83. <0> F i g. Am comis o greşeală mare şi voluminoasă, alecsandri, S. 99. 4 (Despre persoane) Corpolent, gras, trupeş; mătăhălos. Gogii se rotea voluminos în toată camera, c. petrescu, s. 125. Dinspre port se apropie un marinar voluminos, cu barbă, in haină albas-trăi Sahia, U.R.S.S. 123. Barca, în care intra voluminosul doctor, se afunda cu două palme in apă. bart, e. 340. 2. (Despre cărţi, dosare etc.) Care are file multe; gros. Cu toată tipăritura, pentru folosul întregului răsărit, a voluminoaselor tratate teologice greceşti, ţara rămînea încă aspră, iorga, i,. I 37. VOLUNTAR1, voluntari, s. m. Persoană care intră în armată spre a face serviciul militar nesilit de nimeni sau înainte de a fi împlinit vîrsta cerută; p. e x t. persoană care ia parte la o campanie militară din proprie iniţiativă. Făcuse războiul ca voluntar, la optsprezece ani. dumiTriu, n. 153. Sint vreo douăzeci de voluntari tineri'... conduşi de un ofiţer şi doi sergenţi rezervişti către Dunăre — la război, caragiai.k, o. i 355. Ioan mai ademeni în serviciul său o seamă de voluntari sîrbi, greci şi bulgari. hasdeu, 1. v. 16. 4" Persoană care se oferă să facă de bunăvoie şi dezinteresat o muncă, pentru care se cere tragere de inimă şi spirit de sacrificiu. Citeva zeci de mii de tineri au venit aici, voluntari, din toată Uniunea Sovietică şi-şi dau contribuţia lor la refacerea oraşului [Stalingrad]. STANCU, U.R.S.S. 185. — Variante: (învechit) volintir (sadoveanu, o. vn 211, alecsandri, t. i 191), volontir (ghica, a. 500) s. m. VOLUNTĂB2, -Ă, voluntari, -e, adj. (Despre oameni şi despre manifestări sau aspecte ale lor) I. Care acţionează de bunăvoie, din proprie iniţiativă, nesilit de nimeni, în mod conştient. Au fost echipe voluntare care intrau la lucru după ce îşi terminaseră munca lor. baranga, i. 171. 2. (Despre acţiuni) Care se face de bunăvoie, din propria iniţiativă a cuiva, fără constringere. Prin munca ' voluntară a tineretului sătesc au fost amenajate numeroase terenuri de sport, scînteia, 1953, nr. 2697. «0» Act voluntar = acţiune săvîrşită de cineva în mod conştient, voit. 3. Care exprimă voinţă. Asprimea voluntară a feţei era îndulcită de catifelarea umedă a ochilor şi de buzele cărnoase, roşii şi desenate voluptos, c. petrescu, î. i 13. Era mai înalt şi mai chipeş ca Grigore, cu înfăţişarea voluntară a omului obişnuit. REBREANU, R. I 81. 4. Care îşi impune voinţa; autoritar. Are o fire foarte voluntară. REBREANU, r. i 29. • VOLUNTARIAT s. n. Angajare în armată ca voluntar ; durată a serviciului militar pe care-1 face cineva ca voluntar. VOLUNTARISM s. n. Curent filozofic idealist-subiec-tivist care neagă legile obiective ale naturii şi necesitatea lor în societate şi atribuie voinţei o importanţă primordială, hotăritoare. VOLUNTARIST, -A, vohmtarişti, -ste, adj. Care aparţine voluntarismului. Concepţiile antimarxiste, voluntariste şi alte denaturări idealiste au circulaţie şi în literatura istorică. i,upta de clasă, 1953, nr. 3-4, 112. VOLUPTATE s. f. 1. Plăcere mare a simţurilor. Topită in voluptatea ameţelei [dansului] surîdea c-o uşoară cochetărie, bart, e. 156. într-o lume fără umbră e a soarelui cetate, Totul e lumină clară, radioasă voluptate. eminescu, O. rv: 132. 2. Desfătare sufletească, încîntare. Printre aceştia, o fiinţă cu totul excepţională se afla, înzestrată cu toate darurile minţii şi ale inimii. . . incit spiritul meu fu un îndelung prilej de contemplare şi voluptate, bogza, c. o. 5. îşi făcea o plăcere din necaz, şi din durere, o voluptate. caragiale, o. iii 237. Sufletul cu voluptate in extaz adine pluteşte, alecsandri, p. a. 126. VOLUPTOS, -OĂSĂ, voluptoşi, -oase, adj. Care inspiră sau produce voluptate, care exprimă voluptate; plin de voluptate. Eşti tot atît de voluptoasă in gips, ca şi în carne şi oase. camil petrescu, T. ii 14. Soarele arde cîmpiile şi în aer se împrăştie mirosul voluptos al pămintului care fecundează, demetrescu, o. 148. în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, eminescu, o. i 130. <$> (Adverbial) Asprimea voluntară a feţei era îndulcită de cat ifdar ea umedă a ochilor şi de buzele cărnoase, roşii şi desenate voluptos. C. petrescu, î. I 13. Stelele. . ■ tremură voluptos in aerul moale şi clar. EMINESCU, X. 50. ~ Variantă: voluptuds, -odsă (macedonski, o. i 245, negruzzi, s. i 223) adj. VOLUPTUOS, -OĂSĂ adj. v. voluptos. VOLtJTĂ, volute, s. f. Ornament în formă de spirală, folosit mai ales la capitelurile coloanelor ionice; orice fel de ornament de această formă. Vase de ceramică ornamentate cu volute. <$> F i g. îşi contempla acum volutele de fum, scuturîndu-şi fruntea bombată sub cîrlionţii părului. c. petrescu, o. P. I 124. VOMĂ, vomez, vb. I. Tranz. A vărsa (5); a vomita. (In basme) Calul voma bani. RETEGANUL, p. i 71. VOMĂRE s. f. Faptul de a v o m a. VOMĂT, -Ă, vomaţi, -te, adj. Dat afară pe gură, debordat. VOMER, vomere, s. n. Osul care desparte nările. VOMICĂ adj. f. (în expr.) Nucă voinică — sămînţa unui arbore sălbatic (răspîndit în India, Australia, Indo-china etc.), din care se extrag substanţe utilizate în farmacie şi în industria casnică; (popular) turta-lupului. VOMITĂ, votnitez, vb. I. Tranz. A vărsa (5). VOMITĂJRE, vomitări, s. f. Faptul de a vomita; debordare. YOMITÎV, -Ă, vomitivi, -e, adj. (Adesea substantivat, n.) (Medicament) care provoacă vomitări. VONICER — 698 — VORBĂ VONHÎR, voniceri, s. m. Arbust cu ramurile în patru muchii, cu flori albe-verzui; creşte prin păduri {Evonymus europaeus). VOI* A IŢĂ s. f. v. văpaiţă. * VOPĂÎT s. n. v. văpuit. VOI’SIvA. vopsele, s. f. (Şi în forma văpsea) 1. Materie colorantă obţinută prin suspensia unui pigment într-un lichid (apă, ulei etc.) şi folosită la colorarea diferitelor obiecte ; boia. V. culoare. (Poetic) Jos s-aşterne covorul„ văpsit cu mii de văpsele, Ce singurăfirea-l ţese din ierburi şi floricele, hasdeu, R. v. 61.-0» Expr. (Familiar) A Ieşi la vopsea = a o scoate la capăt, a ieşi din încurcătură. Ne mai socotim viiine, duminică. Om vedea atunci €um ieşim la vopsea. pas, L. II 52. + Culoare folosită în pictură. Şi mai dă-i, doamne, vopsele Şi hirtie chinezească, Pentru ca, mînjind cu ele, Slava ta s-o smingă-lească. arghezi, v. 11. <^> Fig. (învechit) Alţii au descris şi vor descrie aceste întîmplări măreţe, cu mai multă pompă, cu mai frumoase văpsele. arhiva r. i 120. Voi pune F i g. Au sosit surorile albastre ale Dimineţii ca să vopsească pe fereşti lumină, isac, o. 226. 2. Tranz. A stropi, a păta, a mînji. Mustăţile, barba, cămaşa lui George erau vopsite de sinae, REBREANU, I. 40. Poporul e stîlpul ţării. . fiecare părticică de pămînt € văpsită cu sîngele lui. RUSSO, O. .19. 3. R e f I. A se farda; (învechit) a se sulemeni. Dresul, sulimanul şi rumeneala cu care se văpsea... au tras largi şi adinei brazde pt obrajii ei, GH1CA, la CADE. — Variantă*: văpsÎ vb. I \ VOI’SÎHE, vopsiri, s. f. Vopsit1. VOFSÎT1 s. n. Acţiunea de a vopsi şi rezultatul ei. Vopsitul linii. VOl'SÎT®, -A, vopsiţi, -te, adj.. Dat cu vopsea; colorat prin vopsire; boit. Nişte cămăşi bărbăteşti de stambă vopsită, posomorăsc locul. nASSARKBESCU, V. 29. Călătorea într-un rădvan, care pe atunci era o largă cutie de lemn vopsit. ODOBESCU, S. I 161. VOPSITOR, vopsitori, s. m. Persoană care se ocupă cu vopsitul linurilor şi ţesăturilor; boiangiu. + (Tansilv.) Zugrav. VOI’SITORÎE, vopsitorii, s. f. Meseria vopsitorului; prăvălie sau atelier unde se exercită această meserie; boiangerie. VORACE, voraci, adj. Care mănîncă cu lăcomie; mîncâcios, lacom. F i g. începu să o crîn[ăne cu dinţii ei mărunţi, albi, tari şi voraci. C. PETRESCU, O.- V. 14. VORACITATE s. f. Poftă de mîncare foarte mare; lăcomie. Fig. Alătur . copia a patru (4) numere de' muzică menite a poto \ pînă să viu eu în Iaşi, voracitatea, dacă mă pot exprima astfel, a d-lui maestru Codiţă. «caragiale, o. vii 291. ‘ • vori? Ar, -A, vorbari, -e, adj. (Regional) Vorbăreţ. Ne-a ales pe noi. .. Cu caii fugari, Din gură vorbari. ŞEZ. m 41. VORBĂREŢ, -A adj. v. vorbăreţ. VORBĂRIŢ, -Ă adj. v. vorbăreţ. V0RBĂ, vorbe, s. f. (Adesea la sg. cu -valoare de pl.) 1. Cuvînt. începu să-şi povestească viaţa şi peripeţiile prin care a trecut, vorbind o limbă grecească amestecată cu vorbe romîneşti şi franţuzeşti. BART, E. 272. Vorbele s-att aşezai la rind şi s-au mlădiat in cadenţă după o lege de armonie auditivă. VLAHUŢĂ, o. A. II 107. A muri fără speranţă I Cine ştie-amărăciunea Ce-i asctmsă-n aste vorbe? eminescu, o. I 52. O vorbă dacă ţi-o spui, Tu o şi dai vîntului. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 232. <ţ. Loc. adv. în (sau din) două vorbo v. doi. Expr. îmi umblă vorba prin gură v. g u r ă (I 3). 2. Şir de cuvinte care exprimă o cugetare; idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. în fiecare vorbă de-a la să se-ntrevadă ţinta, chiar cînd n-ai mărturisit-o. AROUEzi, p. T. 13. Am să-ţi poruncesc, tilharule, şi dacă nu asculţi de vorbă, am să le umplu de sînge. RE- briîanu, I. 28. împărăteasa nu puse nici un crezămint pe vorbele cotoroanţei. POPESCU, B. II 5. De la vorbă şi pină la faptă este mare deosebire. CREANGĂ, la cade. <)>-Expr. Aşa vino vorba v. veni (12). Vorba vine v. veni (12). A-şi cîntări (bine) vorbi'lo v. cîn-tări (2). A da diutr-iusul (cîte) o vorbă (sau nişte .vorbe) v. da (I 11). A arunca o vorbă v. arunca (II). Auzi vorbăl = auzi colo ! ce spui ! se poate? Şi mie unuia să-mi fie ruşine să iau pe aceea care-mi placel Auzi vorbă! Gane, N. iii 49. Dascălul Simeón Fosa din Ţufuieni... cere cite trei husăşi pe lună; auzi vorbă! creangă, a. 16. Ce vorbă! = bine spui, într-adevâr, fără îndoială. Cînd am primit noi la corp, erau oameni mai zdraveni, mai chipeşi. Tot unul şi.unul 1. .. — Tea... ce vorbă! erau oameni straşnici, dom’ căprar! SADOVEANU, o. vi 135. A avea o vorbă cu cineva = a vrea să comunici un secret cuiva. Cu vorba că... = zicînd că, sub cuvînt că . sub pretext că. . . Bărbatul muierii se dusese de-a-casă cu vorba că vine a doua zi. ISPIRESCU, la CADE. Voi'ha o vorbă = cele spuse au greutate, rămîn bune, vai jile. Stan era om tăcut in felul său, dar şi cind da cite o vorbă dintr-insul, vorba era vorbă la locul ei. creangă, P. 142. Vorbo dc clacă = flecăreală fără rost, făFă m;ez. Mi-au răspuns că le grăiesc vorbe de clacă, alecsandri, T. 1 239. (Urmat de determinări calificative) Eu nu mă imbăt de vorbe umflate. C-. petrescu, c. V. 101. Să se mai hrănească şi boierii cu vorbe goale, că noi ne-am săturat, rebreanu, R. I 320. Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut. .. zăpăcise pe bietul fecior, ispirescu, l. 37. Să fii, mindră, sănătoasă, C-ai grăit vorbă frumoasă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 379. (Expr.) (A pune) o vorbă bună v. bun4 (I 5). 3. Vorbire; expunere, istorisire. Vorba e de argint, tăcerea e de aur. ^ E x p r. A încurca vorba v. încurca (II 3). A Ii scump iu vorbă v. scump. A scoate (cuiva) vorba (din gură) rn cleştele v. cleşte (1). A (nu) da-(cuiva) pas ia vorbă — a (nu) îngădui cuiva să vorbească. A se întroiM' cu vorba v. întrece (3). A se întinde Ia vorbă (sau ou vorba) v. întinde (II 4). A lua (cuiva) vorba «lin gură v. gură (I 3). Lasă vorba! sau (eliptic, cu valoare de imperativ) vorba! = tăcereI nici un cuvînt! te mai (atita) vorbăî = ce să mai lungim discuţia? 4. Convorbire, conversaţie, discuţie, taifas. Ne uitam, unul la altul şi. .. nici unul nu începea vorba, gane, N. iii 123. Ia, să nu ne trecem vremea cu vorbele. — Hai, sui, jupineşică. CREANGĂ, P. 116. Avusese o lungă vorbă cu ■ Moţoc. negruzzi, s. I 143. Mă aflu cu totul singur şi lipsit de toată tovărăşia şi vorba, drăghici. r. 80. Unde sini cu trei cu doi, Vorba le e tot de noi. ale. saNdri, p. p. VORBĂ ^ 699 — VORBĂ 269. Vorbă multă (sau lungă), sărăcia omului. L o c. a d v. Fără mulţii vorbi = fără a spune un cuvînt, fără a crîcni. Fără multă vorbă, somnoroasă, se dete jos din pat şi-i aduse gulerul, bassarabescu, v. 45. Din vorbă In vorbii = din discuţie în discuţie, din una în alta. Din vorbă In vorbă, cad oamenii la invoială. sadoveantj, o. vn 234. Pe drum, din vorbă-n vorbă. Petre se răcori, tînguindu-se că ar vrea să se aşeze şi dinsul. REBREANU, R.. I 160. Din vorbă in vorbă, au şi ajuns la poarta lui jupin Jţic! creangă'; p. 135. E x p r. A aduce vorba do (sau despro)... v. aduce (2), A deschide vorba despre ceva v. deschide (0). A intra în vorbă cu cineva v. intra (l G). A se liăga în vorbă v. băga (11 o). A se da în vorbă cu cineva v. da (111 9). A scliimbn o vorbă cu cineva v. schimba (1). A schimba vorba v. s c h i m b a (5). Se schimbă vorba v. schimba (3). A sla (sau a şedea) do vorbă cu cineva v, sta (VII 1). A lungi vorba v. 1 u n g i (4). A se prinde cu cineva la vorbă sau a prinde vorbă v. "prinde. (V I). Nu mai încape vorbă v. încăpea (2). A II vorba de... (despre... sau să...) = a fi în discuţie, a forma obiectul discuţiei. N-a fi vorba de Zaheu ?. . . Pe-acesta l-am cunoscut. Sadovkanu, E. 103. E vorba de Argeş... Pe-acolo deocamdată pare să fie linişte, rebreanu, R. I 306. Aşa cred eu c-ar fi cu cale, cină e vorba de dreptate. CREANGĂ, a. 146. A-şi Iace de. vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuţie, a discuta cu cineva. Un mitocan cu capul lulea de vin îşi făcea de vorbă cu păreţii şi cuvi ritul. eminescu, n. 34. A se lua cu vorba v. lua (VII 1). A avea de Vorbă cu cineva = a avea de discutat, de aranjat ceva (cu cineva). Nu te grăbi aşa, Harap-Alb, că te-i pripi. Stăi, că mai ai şi cu mine oleacă de vorbă, creangă, p. 272. Fie vorba între noij = ţi-o spun numai d-tale, să rămînă între noi, să nu afle nimeni. Slavă domnului! eşti plină de cusururi. .. fie vorba între noi hogaş, h. 80. A veni vorba de... v. veni (8). Nici vorbă = a) fără îndoială, negreşit, fără doar şi poate, desigur. Trecind munţii, Eminescu a căutat, nici vorbă, să vină la Bucureşti, în căutarea unei trupe de teatru. CĂUNESCU, E. 121. Amîndoi îi sînt rude, — mai de departe, nici vorbă. rebreanu, I. 14; b) nici pomeneală. De părăstas şi sărindare, Nici vorbă pentru Pipăruş! coşbuc, P. ri 254. Nu-i vorbă (sau mai C vorbă?) = fireşte, de la sine înţeles, desigur, fără îndoială. Bucuros, frate! Mai e vorbă? Gane, n. iii 160. De glumeţ,glumeţ era moş Nichifor, nu-i vorbă, creangă, p. 111. O prăpădea din ochi, de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, şi ea fura cu ochii din cînd in cînd pe Harap-Alb. id. ib. 276. Vorbă să fie! = ei aş I nici pomeneală ! Autor!. . . vorbă să fie! foc de paie. gane, n. iii 102. îi păru că mai prinse niţel suflet. Vorbă să fie ! ISPIRESCU, L. 127. Să calce vreo vacă sau vrun cal ogoarele ori fineţele boiereşti, vorbă să fie! Nici nu s-a mai auzit, contemporanul, iii 922. Vorbă să fie ■ . . parcă n-ai mai cules cimbrişor de cînd eşti. alecsandri, T. i 433. + Neînţelegere, sfadă, ceartă. Multă vorbă s-a făcut între tata şi mama pentru, mine. CREANGĂ, A. 14. E X p r. A eăuta sâmînţă de vorbă v. sămînţă (0). f o. Mod, fel de a vorbi. Sprijinindu-şi coatele pe ! masă, s-a lăsat cîştigat intr-o clipă de vorba caldă, curgă-\ toare a lui Tudor Grecu. Galan, z. R. 82. Nu se puteau \ dezlipi de dînsa, căci şi vorba-i şi faţa îi erau cu lipici, i ISPi rhscij, L. 22. Vorba dulce mult aduce. *£> Expr. 'A ii înţepai la vorbă v. înţepat (2). Dacă ţi-i ■ vorba di'-aşa sau dacă aşa ţi-i vorba - dacă aşa stau j lucrurile. Ei las’ că te-oi sluji eu de-ucum, dacă ţi-i vorba j ile-aşa! CRKANGĂ, A. 106. + (Rar) Fel de a vorbi distins, I fermecător. Ce atita cercetare cînd. unu-i agă şi cellalt ! spătar?... Ş-apoi tineri, soro... cu vorbă, cu ighemo-\nicon. . . AU3CSANDRI, T. i 133. 6. Zicală, zicâtoare, proverb, expresie. E o vorbă la noi in Obor: cînd ai prăvălie. . . dă cîştigi, dă păgubeşti, tot negustor te numeşti, camii, PETRESCU, o. ii 46. Este... o vorbă rominească: Coadă lungă, minte scurtă1 odobescu, S. iii 44. Vorba romînului: nădejdea pe fugă, cetatea la tufă. şez. iii 118. <£> Expr. Vorba ceea, expresie stereotipă folosită în povestire pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Am venit şi eu la vreme, cînd,. vorba ceea, iţi era lumea mai dragă, gane, N. II 69. Halal de nepoţi ce are! Vorba ceea: La plăcinte înainte, Şi la război înapoi. CREANGĂ, P. 189. Vorba cîntecului = aşa cum se ştie din bătrîni. Vorba cîntecului: De urît mă duc de-acasă, Şi uritul nu mă lasă. CREANGĂ, P. 140. 7. Sfat, învăţătură, îndemn, poruncă. îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său. ISPIRESCU, L. 42. M-a blestemai măicuţa, De ce i-am călcat vorba. JARNÎK-BÎR-seanu, d. 196. Exp r. A veni (sau a ajunge) la vorba cuiva v. veni (8). + Părere, convingere, hotărire. N-a fost putinţă să-l întoarcă din liotărîrea sa, rămîind statornic ca o piatră în vorbele lui. ISPIRESCU, L. 3. Mai degrabă i-ai putea strîmba fălcile decit vorba. CREANGĂ,' P. 164. 8. Făgăduială, promisiune, angajament, cuvînt dat. Vorba unui prieten e mai sfîntă ca orice hirţoagă. RE-breantj, I. 83. Noi am plecat toţi îndată, După vorba lui cea-dală. TEODORESCU, P. P. 171. Cum iţi plîngi păcatele, Că n-ai ţinut vorbele, jarnîk-bîrseanu, d. 260. <0 Expr. A duce (a purta sau a ţine) pe cineva cu vorba v. duce (I 2), purta (I 1). A se ţine de vorbă = a-şi ■ respecta promisiunile, angajamentele. A-şi lua vorba înapoi v. înapoi (2). Vorba-i vorbă = cuvîntul dat este respectat. Da te-ai ţinut de cuvînt, moş Nichifor. — Apoi dă, jupîne Strul, vorba-i vorbă. CREANGĂ, p. 114. A zice vorbă mare = a se angaja solemn, a se lega (cu jurămînt). îmbucătura mare să-nghiţi Şi vorba mare să nu o zici. pann, p. v. i 14. 9. (Mai ales în construcţie cu verbele «a fi-‘», «a avea») Tocmeală, tîrguială; înţelegere, învoială. Şi voia numaidedt să tmpărţească banii, că aşa au avut vorba. SBIERA, p. 230. Apoi, dă, bade lpate, utide-i vorbă nti-i minie; mai bine să te tocmeşti întăi, decît pe urmă. creangă, p. 151. -Q- Loc. a d v. Din două vorbe sau (rar) dintr-o vorbă = fără multă tîrguială, fără multă discuţie, dintr-o dată, repede. Stoicea primeşţe dintr-o vorbă. galaction, o. I 50. Din două vorbe fiul craiului îl tocmeşte. creangă, p. 203. <0> Expr. A avea vorbă = a avea discuţie, ceartă. Altă vorbă = altă socoteală. (Popular) A Iace vorba (sau vorbele) = a peţi. Făcură vorba şi, iute-iute, se logodi şi el cu dînsa. ISPIRESCU, i,. 33. A-i face (cuiva) vorbă (sau vorba) cu cineva = a mijloci o întîlnire între un flăcău şi o fată (în vederea logodnei sau căsătoriei), li făcuse un prieten vorba cu ea. PREDA, î. 174. Ia să-mi faci vorbă cu ea! TEO-dorescu, p. p. 336. A Ii în vorbă = a fi în tratative pentru încheierea unei căsătorii, a unei afaceri (comerciale) etc. A intra în vorbă cu o Iată v.intra (16). 10. Zvon; veste, ştire, informaţie. Să prăpădească pe biata copilă, şi-apoi să lăţească vorba că au murit. SBIERA, p. 296. ^»Expr. A spune (sau a zice) cuiva două vorbe= a comunica ceva (cuiva). Numai să zic două vorbe nevestei. alecsandri, T. I 259. A lăsa vorbă = a comunica ceva înainte de a' pleca; a lăsa o dispoziţie care să se exe- cute după plecarea ta. (Aşa) umblu vorba = (aşa) se zvoneşte, (aşa) s-a lăţit vestea, (aşa) se spune. Putred de bogat. . . Aşa umblă vorba, delavrancea, o. ii 296. A trimite (sau a da) vorbă = a transmite un mesaj. ■4^ Bîrfeală, clevetire; calomnie. Pătimea şi din pricina vorbelor care alergau ca nişte fiinţe nevăzute prin sat. SADOVEANU, o. vii 307. Săracă inima mea... Nu mă doare de durere, Mă doare de vorbe rele. jarnîk-bîrsea-nu, d. 188. Expr. A-şi auzi vorbo v. auzi (1). A ieşi (cuiva) vorbe (sau nume rău) v. ieşi (2). A purta vorbe v. purta (I 1). A Iace (pe cineva) dft TOrbă = a face (pe cineva) de ocară, de ris, de pomină. VORBĂ-LUNGĂ — 700 — VORBI M-a făcut de vorbă prin sat cu minciunile lui. PANN, la CADE. 11. Grai, limbă. Vorba, portul şi apucăturile bătrî-neşti nu li mai venea la socoteală. CREANGĂ, A. 152. Străin la vorbă şi la port Luceşti fără de viaţă. EMINESCU, O. I 171. VORBA-LÚNGA s. m. invar. Flecar, palavragiu. VORBAr£ţ, -EAŢÂ, vorbăreţi, -e, adj. (Şi în forma vorbăreţ) Căruia îi place să vorbească mult; guraliv, gureş, limbut. Catrina era mărunţică; dar tot aşa de vorbareţă ca cucoana Maria. SADOVEANU, B. 204. Nevastă-mea, de unde părea vorbăreaţă, a devenii lividă. CAMIL PETRESCU, U. N. 163. Vorbăreaţă, veselă, avea de spus atîtea, incit Ana şi mama ei tăcuseră de tot, ascultind-o. BASSARABESCU, S. N. 140. Dumitru era... nu prea vorbăreţ, dar glumeţ. ŞEZ. IV 18. + (Substantivat, rar) Persoană care vorbeşte în public; orator. Ih mijlocul acelei nelinişti, vedeai, la fiecare moment, izbucnind cîte un nou vorbăreţ, — şi din cei mai voinici — indemnind lumea să-şi apere dreptul, bujor, s. 123. + Fig. Expresiv. Vttu-n braţele altuia, tremurînd ei se sărută. Numai ochiul e vorbăreţ, iară limba lor e mută. EMINESCU, o. I 82. — Variante : vorbăreţ, -ă, vorbâriţ, -ă (bolintineanu, o. 377, negruzzi, s. ni 59) adj. YORBĂRÎE s. f. Palavrageală, trăncăneală, sporovăială. Ar fi vrut să afle ce se ascunde subt vorbăria grecului rebreanu, r. I 169. Cred că e bine să ne ferim de vorbărie, căci e cu totid nefolositoare. BASSARABESCU, S. N. 172. V0RBÍ, vorbesc, vb. IV. 1. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte, a folosi graiul articulat; a exprima prin cuvinte gînduri, sentimente, intenţii; a spune; a zice, a se exprima. Las-o pe ea să vorbească, omule, dumitriu, N. 244. Vorbi încet, ca şi cum îi era teamă de ceva. sadoveanu, o. vii 148. Vreau să vorbesc şi nu-nţelege nime, Se-ntorc in miñe gindurile iar. D. BOTEZ, P. O. 10. Zîna se purtă cu mare bună-cuviinţă şi vorbi astfel incit robi toate inimile, ispirescu, L. 39. Să lăsaţi să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ^ E x p r. A vorbi ele îunio în casa spînzuratului v. funie. A vorbi aiurea (sau în(r-aiurca) v. aiurea. A vorbi cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) v. g u r ă (I 3). A vorbi ca djn carto (sau ca o carte) v. ca.rte (I 1). A vorbi cu pereţii (sau pereţilor) v. perete (1). A vorbi păsăreşte. v. păsăreşte. A vorbi de-a băţul v. b ă ţ (1). A vorbi în bobote (sau în dodii) v. b o b o t, dodii. A vorbi alături cu drumul v. a lături (1). A vorbi Iară miez v. miez (2). A vorbi în tîlcuri v. t î 1 c. A vorbi în barbă = a vorbi numai pentru sine, încet, mormăit. Vorbea in barbă cu glas adine, dumitriu, p. F. 45. A vorbi cu gura altuia — a vorbi încet, fără convingere, evaziv, şovăielnic. Se uita la dînsul chiondorîş şi îi vorbea cu gura altuia, cum se zice. ispirescu, u. 82. A vorbi cu sutlctul la gnră v. gură (I 1). A vorbi de sus'v. sus (1). A vorbi soacrci să priccapa nora= a face aluzie la o terţă persoană prezentă, adresîndu-te formal interlocutorului; a bate şaua ca să priceapă iapa, v. iapă. <$■ Fig. Bolţile pădurilor parcă vorbesc şi ele. vlahuţă, o. a. ii 166. Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrămioarele sure ca mărgăritariul, mironosiţele viorele şi florile toate s-adunară, vorbind fiecare în mirosul ei. eminescu, n. 29. «$> Tranz. încă un cuvînt, împărate. . . — Vorbeşte-l, băiete! vissarion, b. 331. Vai de mine, moş Nichi-for, ce vorbeşti? creangă, p. 132. (Cu complement intern) Două vorbe să vorbesc, Inima să-mi răcoresc. şez. i 48. (Expr.) A vorbi pe cineva (de rău) = a spune vorbe rele despre cineva, a cleveti, a calomnia, a bîrfi. Cîte vorbe mi-aud eu! Toţi fraţii mă vorbesc de rău. coşbuc, P. I 118. Se zice că te vorbeşte cineva de rău. creangă, a. 35. Lumea prin tîrg o vorbeşte. pann, p. v. I 83. Asear-am auzit Maică-ta cum m-a vorbit, jarnîk-bîrseanu, d. 272. Ruda că te necăjeşte şi vecinul te vorbeşte, alecsandri, p. p. 356. A vorbi (pe cineva) de bine v. bine2 (2). A vorbi (cîte) vrute şi no-vrute (sau (la) verzi şi uscate sau cîte-n lună şi în stele) = a vorbi multe şi de toate; a flecări, a sporovăi. A închid repede uşa şi a' început să vorbească vrute~ şi nevrute. c. petrescu, c. v. 120. Se strînseră toţi de vorbea la verzi şi uscate, ispirescu, l. 67. (Rar) Mare ai vorbit-o! = ai. spus vorbă mare, lucru important. Ea se mărită! — Mare-ai vorbit-o dumneata! SBIERA, p. 201. Refl. impers. Nu li s-a întîmplat să audă măcar vorbindu-se vreodată despre aceasta, creangă, p. 92. A se adresa cuiva. îi vorbesc şi nu-mi răspunde, coşbuc, p. i 49. Da Gruia o auzi, Cătră dînsa ii vorbi. şez. rv 9. + (Construit cu adverbe derivate de la nume de popoare) A se exprima în limba unui anumit popor. Vorbeşte bine franţuzeşte. Tranz. (Cu complementul « limba ») începu să-şi povestească viaţa şi peripeţiile prin care a trecut, vorbind o limbă grecească amestecată cu vorbe romîneşti şi franţuzeşti. BART, E. 272. învăţau pe coconaşi să vorbească limba Fanarului cu vodă şi cu marele postelnicr cînd s-or face mari. GHICA, S. A. 106. + A-şi spune cu-vîntul, a-şi exprima voinţa. Cel care aducea ceva cu totul nou... în poezie era Maiakovski. în versurile lui vorbea « clasa in atac », proletariatul, forţa nouă a istoriei. beniuc, P. 47. F i g. Cînd sabia vorbeşte, încetează sfatul! DELAVRANCEA, o. ii 242. -4- Fig. A face dovadă, a atesta, a adeveri, a confirma. Mii şi mii de documente şi fotografii... vorbesc de lupta dusă in ilegalitate de partid. STANCU, u.R.S.S. 59. Am putea să stringent o imensă cantitate de fapte, care toate vorbesc Î11 acelaşi sens. GHEREA, ST. CR. ii 52. + Fig. A pleda în favoarea cuiva. Toată cariera ta vorbeşte pentru tine. C. PETRESCU. c. v. 109. 2. I n t r a n z. A sta de vorbă, a se întreţine, a tâifăsui; a discuta. Am vorbit aşa cum vorbesc doi soldaţi care se văd prima oară. sahia, n. 79. Au început a vorbi ele in de ele. creangă, p. 210. Vin’, mindro, de mă petrece Pînă-n fundul grădinii, Unde-am vorbit mai întii. jarnîk-bîrseanu, D. 298. Cu pleşuvul cind vorbeşti, tigvă să nu pomeneşti. Tranz. Pe urmă au vorbit cifre şi calcule. c. PETRESCU, R. DR. 249. Se puseră la vorbă şi nici ei nu ştiau ce vorbesc. ISPIRESCU, L. 35: îi spunea cu cine are să se intîlnească şi ce să vorbească. CREANGĂ, p. 25. Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii. . . Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. -4- Refl. impers. A se comenta, a se discuta. De o bucată de vreme se vorbea în sat despre dragostea lui Grigore Ţîntilă pentru fata lui Ilie Bujor, sadoveanu, O. vil 303. Lăcomia hulpavă cu care mînca ori lua în stăpinire ceva n al altuia » au făcut să se vorbească zeci de ani despre dînsul. id. E. 120. 3. Refl. reciproc. A se sfătui, a se, înţelege; a se învoi. Zmeoaica se vorbi cu fiul său să mai facă încă o-ncercare. ISPIRESCU, L. 20. Ei la fîntînă s-au întîlnit Şi s-au vorbit, şez. xni 145. Mindruţii-i mulţumea Şi cu dînsa se vorbea. TEODORESCU, P. P. 556. Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră. . . alecsandri, p. p. 1. <$> Intranz. La noapte, mă, cînd s-o trage clopotul, să vină toţi acilea să vorbim, dumitriu, n. 29. Am vorbit cu doi feciori Să-mi trimită peţitoru jarnîk-bîrseanu, d. 447. 4. Intranz. A face o expunere; a ţine un discurs, o cuvîntare. îl asculta pe unul care vorbea descoperind cu uimire, în ce spunea, lucruri la care s-ar fi putut gîndi şi el. dumitriu, n. 97. Trebuie să vorbesc. Este ordin să vorbesc despre Serdici. SAHIA, N. 120. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine ■ ■ . lus-truindu-se pe el. eminescu, o. I 134. Expr. A vorbi liber v. liber (6). F i g. O carte vorbeşte copiilor despre însemnătatea zilei de 1 Mai. STANCU, U.R.S.S. 34. VORBIRE — 701 — VORNIC . VORIÎÎRE, vorbiri, s. f. 1. Acţiunea de a vorbi şi rezultatul ei. 1. Gînd, idee exprimată prin cuvinte; p. cit. discurs, cuvîntare. Vorbirea lui Zaharia Duhu fusese pe ■înţelesul şefului de staţie, c. rETREscu, a. 307. în fuga ■.vorbirii îşi vedea gîndurile înainte de a le rosti, cum răsar •ji se înşiră. vlaiiuţX, o. a. iii 64. Parte de vorbire v. parte (2). Vorbire directă v. direct (2). Vorbire indirectă v. indirect (2). E x p r . A arca darul vorbirii v. dar (II 1). + Fel de a vorbi, de a se exprima. Vorbirea unui mare număr de oameni, instruiţi sau neinstruiţi, se caracterizează printr-o foarte slabă pronunţare a lui i final, iordan, l. R. 205. Vor-iirea bolnavului este monotonă, nu schimbă de loc intonaţia cuvintelor, parhon, o. A. i 266. Mă gîn-deam la prietinul meu de altădată... cu vorbirea năvalnică şi încurcată. Sadoveanu, o. viii 17. + Limbaj. Engels a arătat că, in această fază a omenirii, vorbirea articulată s-a 7iăscut în procesul muncii, rosetti, s. l. 7. 2. Limbă, grai. Cronicarii ţi alţi autori moldoveni se lăsau influenţaţi, evident fără o intenţie specială, de vorbirea muntenească, socotită de ei mai corectă, iordan, •L. R. 185. Şcoala şi alte împrejurări au adus, în două generaţii, in vorbirea curentă a sătenilor, vocabide care nu se •auzeau înainte de 1900. sadoveanu, e.*34. 8. (învechit) Convorbire, conversaţie, discuţie. lnce-pusă o vorbire intimă cu el. eminescu, n. 58. Cu cit ne suiam pe coastă, cu atît vorbirea noastră devenea mai Aprinsă. Ghica, s. A. 148. 4. (învechit) Cuvînt, vorbă; menţiune. în textul publicat de Kossuth nu se află■ nici un cuvînt despre garanţiile în favoarea Transilvaniei şi a Banatului, precum nici ■vorbirea ce se făcea despre Bucovina în schiţa de proiect. GHICA, A. 618. VORBIŞOĂItĂ, vorbişoare, s. f. (Popular) Vorbuliţă. V0R15ÎT,-Ă, vorbiţi,-te, adj. Rostit, exprimat, grăit, spus; p. e x t. expus oral. A început mai pe urmă examenul vorbit. I. botez, şc. 82. Limba vorbită = limba întrebuinţată obişnuit în viu grai, limba uzuală. Intre limba vorbită şi limba scrisă există deosebiri. iordax, h. R. 237. Limba vorbită este supusă unor variaţii mai mari decît cea scrisă. MACREA, f. 52. în evoluţia ei, limba vorbită a poporului nu va accepta decît ceea ce-i trebuie pentru a îmbunătăţi şi clarifica exprimarea. sadoveantj, e. 34. «$> (Adverbial) E vrednic ca o fată mare, îşi urmă vorbit gîndurile Neonil Roşea. Sado-veanu, P. M. 20. VORBITOR1, vorbitoare, s. n. 1. Cameră specială în cămine, în cazărmi etc., destinată întrevederilor celor internaţi cu persoane venite din afară. Treceţi la vorbitor, zice gardianul, v. rom. decembrie 1953, 174. 2. Difuzor pentru amplificarea vocii. VORBITOR2, -OÂRK, vorbitori, -oare, adj. 1. Care vorbeşte; care are facultatea de a vorbi, care foloseşte limbajul articulat. Cu creştetele albe, preoţi cu pleata rară Trezeau din codri veşnici, din pace seculară, Mii roiuri vorbitoare curgînd spre vechea Romă. eminkscu, o. i 91. Murăş, Murăş, apă lină, De mi-ai fi tu vorbitoare Precum eşti de mergătoare, Eu cu drag te-aş întreba N-ai văzut pe bădiţa? jarnîk-Bîrseanu, d. 136. 2. Care vorbeşte plăcut, care are darul vorbirii; comunicativ. Dintre toţi obişnuiţii casei, acela care păru că prinde mai bine intimităţi fu generalul, om încă tînăr, bogat, vorbitor, prietenos, bassarabescu, s. n. 71. Ea-i iiăltuţă, mlădioară. . . Şi-i frumoasă, vorbitoare, Şi de suflet iubitoare, alkcsandri, l\ P. 301. 3. Care convinge fără cuvinte; evident, edificator. Afirmaţia noastră se bazează pe o realitate vorbitoare. contemporanul, s. ii, 1948, nr. 113, 5/2. V0RBITÔR.3, -0ÂRE, vorbitori, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care vorbeşte (o anumită limbă), care are facultatea de a vorbi, care foloseşte limbajul articulat. Afixul poate fi străin, dar, deoarece intre timp a devenit productiv în romîneşte, vorbitorul nu-şi mai dă seama că e nou. graur, F. L. 116. 2. Persoană care povesteşte, care conversează, se întreţine, discută cu alţii. Vorbeau, şi atunci cîte un abur străveziu se ridica deasupra vorbitorilor, dumitriu, N. 164. Orator, conferenţiar. Meşterul Roman nu era vorbitor bun. galan, z. R. 85. Vorbitorul îşi sfirşise cuvîntarea şi acum era aplaudat, camil petrescţj, o. i 196. VORBULIŢĂ, vorbuliţe, s. f. Diminutiv al lui v o r-b ă (1). Dacă mă iei aşa, nu-mi scoţi tu vorbuliţă din gură. vlahuţă, o. a. 427. VORIIUŞOÂRĂ, vorbuşoare, s. f. Vorbuliţă. Scrie-mi o vorbuşoară, cum staţi din sănătate. caraGIAle, o. vii 181, YORKTjŢĂ, vorbuţe, s. f. (Rar) Vorbuliţă. Şi-mi mai spune şi-o vorbuţă, Să mi-o pun la inimuţă. marian, î. 122. YÔRNIC, vornici, s.'m. 1. (în vechea organizare administrativă a ţărilor romîneşti) Mare slujitor la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curţii, cu conducerea treburilor interne ale ţării şi cu atribuţii judecătoreşti. Lăpuşneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amindoi călări pe armasari turceşti şi înarmaţi din cap pînă în picioare, negruzzi, s. i 137. Vornicul Nicolae Roset a scris la 1727 o broşură asupra vieţii lui Nicolae-vv. Mavro-cordat. bXlcescu, o. I 64. ^ (Glumeţ) Măi motane... De-ar fi-n lume-un stat de miţe, său că-n el te-aş pune vornic, Ca să ştii şi tu o dată boieria ce-i, sărmane. eminescu, N. 43. <0> Mare vornic (sau vornic mare) = cel dintîi boier din divan, avînd sarcina de cîrmuitor şi de înalt judecător al curţii domneşti şi al întregii ţări. Toate privirile se îndreaptă spre boierul care, cu bărbuţa dreaptă, neagră. . . cu privirea tăioasă, înfruntă liniştit, dar dîrz, privirea marelui vornic, camil petrescu, o. i 296. Hatmanul se uită mirat La marele vornic, coşbuc, p. I 289. La anul 1675, Miron fiind de vreo cîţiva ani vornic mare in ţara de jos, fu trimis de Dumitraşcu-vv. Cantacuzino in două rînduri în Polonia pentru trataţii de pace. bXl-cescu, o. I 185. (în Moldova) Vornic de Ţara de jos (sau de sus) = demnitar cu competinţă şi atribuţii mai mici decît ale vornicului, întinzîndu-şi autoritatea asupra unei jumătăţi de provincie. Vornicul de Ţara de jos, losif Murgoceanu, ridică dintre umeri capit-i de leu cărunt. sadoveanu, o. vil 111. Fiecare căpitănie se împărţea in 10 roate de 100 oameni, supt un sutaş. Aceştia. ■■ stau supt ascultarea vornicului de Ţara de jos şi vornicului de Ţara de sus. bălcrscu, o. i 119. îmi închipuiesc cîteo-dată că au ieşit din mormînt un strămoş, un vornic de Ţara de sus. russo, s. 33. (în timpul Regulamentului Organic) Vornic al închisorilor = supraveghetor al închisorilor. Mi-a trimis pe cap pe serdarul Leţu, vornicul închisorilor. CAMIL PETRESCU, O. II 21. 2. (învechit) Primar al unui sat sau al unui tîrg. Cine era pe lumea asta ca vornicid lor, Brandabur? camii.ar, n. ii 249. Au trimis după vornicul din sat. sbiera, r. 280. Scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. creangă, a. 7. Un sătean vra să se facă vornic in satul său. Russo, s. 6. + Funcţionar în administraţia comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenţei, cu chemarea sătenilor la adunări, cu anunţarea ştirilor oficiale ; crainic, pristav. Ion Lungu ! mai strigă şi vornicul. contemporanul, iii 777. 3. Flăcău însărcinat cu poftirea şi cinstirea oaspeţilor la nunţile ţărăneşti, potrivit datinilor ; vomicel. Aice au aflat toţi oaspeţii la masă şi pe femeia omului şeaînd în capul mesei cu mirele, cu vornicul şi cu preutul. sbiera, p. 201. Cinstite vomice de loc, Dumnezeu s'ă-ţi dea noroc, teodorescu, p. p. 179. VORNICEASA — 702 — VOT VORXICEASĂ, vornicese, s. f. 1. (învechit) Soţia vornicului. Peste vale, la o casă, Să jăluia o vorniceasă, C-o bătut-o vomicu Să spuie ibovnicu. şez. vil 111. 2. Prietena cea mai apropiată a miresei, care o însoţeşte la cununie şi care are diverse atribuţii cu ocazia ceremonialului nunţii; druşcă. Vornicesele. .. string blidele. sevastos, N. 309. VORNICUL, vomicei, s. m. 1. (învechit) Slujbaş subaltern al vornicului (1), însărcinat de obicei cu judecarea pricinilor mai mici din judeţe şi sate. Un vomicei intră şi merge către Eliade, căruia ii spune la ureche că afară, in curte, este -o deputăţie de săteni din districtul Buzău. CAMIL PETRESCU, o. II 431. Pe el mi-l ţin Vro cinci vomicei. teodorescu, p. p. 45. 2. (învechit) Vornic (2). Vornicele, cînd ţi-oi spune, Multe pătimesc in lume. MARIAN, s. 29. 3. Vornic (3); Vorniceii, cu ploşcile pline cu rachiu, cinsteau lumea în dreapta şi in stingă, bujor, s. 97. Pepelea vomicei i-au fost la nuntă, alecsandri, p. iii 42. (Poetic) lată vine nunta-ntreagă — vomicei e-un grierel, Ii sar purici înainte cu potcoave de oţel. EMINESCU, o. I 87. VORN'ICÎ, vomicesc, vb. IV. 1. Intranz. (învechit) A exercita funcţia de vornic. Se pogorî pe Prut în direcţiunea Ţării de Jos, in care vomicise Zbierea. hasdeu, I. v. 252. 2. Tranz. (La nunţile ţărăneşti) A anunţa, a striga darurile primite de miri. Vorniceşte darurile. VORMCÎE s. f. (învechit) 1. Demnitate, rang, funcţie de vornic (1). Boierii preferau să fie mai multe tronuri. . . mai multe vornicii, hasdeu,.I, v. 98. Vezi plăcinta asta? Din pinlecele ei a să iasă vornicia mea. NEGRUZZI, s. I 286. + Instituţia, localul în care îşi exercita vornicul funcţia. După povaţa unui văr al meu. .. atunci director la vornicie, am prelucrat un proiect de exploatarea sării. ghica, la cade. Apoi umiau. . . aprozii vorniciei. negruzzi, S. i 29. 2. Funcţia de primar Ia sat. De douăzeci şi mai bine de ani, de cînd port vornicia in Pipirig, am dus-o cam anevoie, numai cu răbuşul. CREANGĂ, o. A. 41. + Localul primăriei. YORMCÎŢĂ, vorniciţe, s. f. 1. (învechit) Vomiceasă(l). Sta. . . vomiciţa Burca, acoperită de la git pînă la vîrful picioarelor într-o fustă roşie. CAMILAR, N. II 251. Văzui vornici, vorniciţe, Cărind apă. MARIAN, S. 12. + (Glumeţ) Femeie avînd funcţia de vornic (2). Bărbate! du-te la dumnezeu şi-l roagă ca să mă facă vorniciţă peste celelalte paseri din lume. MARIAN, o. II 170. 2. Vorniceasă (2). VOROÂYĂ, voroave, s. f., (învechit şi regional) 1. Vorbă, cuvînt. Ce limbă aşa de'îndestulată in "voroave ... să poată împodobi atite răsipe a vrăjmaşilor. arhiva R. I 40. 2. Convorbire, conversaţie; vorbă (4). îndelungată voroavă... au avut amîndoi. DRĂC.HICI, R. 16. 3. Cuvîntare, discurs. Şi cu aceasta fîrşi el voroava. budai-deleanu, ţ. 367. <$. Expr. A apuca voroava = a lua cuvîntul. Iar apuci rid Gogoman voroava — *'Luminate doamne! în ţara toată. . . ştim că ţ-au răzbătut slava». BUDAI-DELEANU, ţ. 106. V0R0VÎ, vorovesc, vb. IV. (învechit şi regional) 1. Intranz. A sta cu cineva de vorbă; a vorbi. Spune, mlndră, ce gindeşii De toată ingălbineşti Cînd cu mine voroveşti. jarnîk-bîrseanu, d. 240. O Tranz. Sileşte-te a veni la noi şi apoi vom vorovi mai multe, drăghici, r. 92. 2. Tranz. A bîrfi, a cleveti, a ponegri. Oamenii ne vorovesc Şi părinţii nu voiesc. Jarnîk-bîkseanu, d. 65. 3. R e f 1. reciproc. A se înţelege cu cineva, a se sfătui; a se vorbi. Oamenii s-au vorovit Să taie pomul din coastă, şez. xx 37. VOROVÎRE s. f. (învechit şi regional) Acţiunea de a vorovi şi rezultatul ei. voscreAsnA, voscresne, s. f. Cîntare bisericească Ia utrenie, avînd ca temă învierea Iui Hristos. VOSGLEŞÎNIE s. f. v. vozglaşcnie. VOST, VOASîA adj. pos. v. vostru. VOSTRU, VOASTRA, voştri, voastre, adj. pos. (Precedat de art. al, a, ai, ale, cînd are valoare pronominală, propriu-zisă, cîn”d precedă substantivul sau cînd cuvîntul precedent nu are articol enclitic) 1. (Arată posesiunea; Ia singular indică posesorul multiplu şi obiectul posedat unic, la plural indică atît posesorul cît şi obiectul posedat multiplu) Care aparţine persoanei căreia i se adresează cineva şi unui grup din care face parte aceasta; care este legat printr-o relaţie de proprietate cu persoana căreia i se adresează cineva şi grupul din care face parte aceasta. Pînă tntr-un an aţi putea să aveţi un chioşc al vostru, pas, z. i 167. Voi revedeţi citnpia iară Şi cuiburile voastre-n crîng. coşbuc, P. 1 90. + (Pronominal; eliptic) Ceea ce posedă persoana căreia i se adresează cineva (împreună cu grupul din care face parte aceasta). Dragi imi sinteţi, dar n-am ce vă face. Rămineţi citce aveţi. Nu vă mai pot da intr-adaos decît 0 inimă uşoară, ca să vă bucuraţi cu al vostru, sadoveanu, b. 7. <ţ> (Ideea de proprietate este atenuată, obiectul fiind o regiune, o ţară etc.) Veţi fi de-acum Ferice iară, Hai să vă duc L-a voastră ţară. ALECSANDRI, T. I 466. (Pronominal) Ca toate mahalalele îşi avea şi a voastră făpturile ei. PAS, z. I 54. 2. (Arată apartenenţa la un grup) Din care face parte persoana căreia i se adresează cineva, la care aparţine ea. Colectivul vostru şi-a terminat planul înainte de termenul fixat. 3. Care se află în relaţii de rudenie, prietenie, ospitalitate, vecinătate etc. cu persoana căreia i se adresează cineva şi cu grupul din care face aceasta parte. Trece Nicu Meţ! Vă dădeaţi sfoară unul altuia şi vă-mbulzeaţi in stradă. Era prietenul vostru. PAS, Z. I 55. Iată ce-mi scrie frate-mieu şi moşul vostru. CREANGĂ, P. 184. <$* (Pronominal) Neruşinaţilor! vă mustrau ai voştri. PAS, Z. I 55. Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim, Că ne-or sta oasele-ntr-un loc, Că nu-şi vor bate-at voştri joc De noi, dacă murim, coşbuc, p. I 208. Pururea in buza tunului. . . meniţi poate a muri departe de ai voştri. negruzzi, s. I 39. 4. Care ţine de persoana căreia i se adresează cineva şi de grupul din care face parte această persoană; al persoanei căreia i se adresează cineva şi al grupului din care aceasta face parte. Cu prostiile voastre îmi faceţi capul călindar. SADOVEANU, M. C. 201. Cu străjmrea voastră era vai de pielea noastră! creangă, p. 269. A voastre vieţi cu toate sînt ca undele ce curg. EMINESCU, O. 1 157. + (Pronominal, n. pl.) Treburi, ocupaţii. Pe urmă, după ce trecea colţul, vă vedeaţi mai departe de ale voastre. pas, z. i 60. 5. (Formează termeni de reverenţă cu substantivul anterior) Luminatea-voastră, De cînd cu păcatul cel de « Ad-hoc » n-am mai avut zi bună cu megieşul meu. CREANGĂ, A. 158. Cu ajutorul lui dumnezeu şi cu al sfinţiei-voas-tre. . . am izbutit, măicuţă, să facem şi acum pe cheful spinului, id. P. 227. <$• (în formule glumeţe) Alta nu mai ştiu nemica, intunecimea-voastră. CREANGĂ, P. 145. 6. (După prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale care cer genitivul) Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă min. eminescu, o. i 59. — Variantă: (Transilv.) vost, voâslă, voşti, voaste (goga, p. 10, jarnîk-bîrseanu, d. 61), adj. pos. VOT, voturi, s. n. Exprimarea opiniei cetăţenilor unui stat în legătură cu alegerea reprezentanţilor în VOTA — 703 — VRAIŞTE organele de conducere (v. sufragi u); opinie exprimată de membrii unei adunări constituite, în legătură cu o candidatură, cu o propunere sau o hotărîre; adeziune dată pentru alegerea unui candidat, pentru admiterea unei propuneri etc. Nu mai are drept de vot de cind fi-a măritat Jata. caragiale, o. i 122. D-ta care mi-ai dat votul la alegerea din urmă? negruzzi, s. 1223. Pe aceste dar temeiuri, fraţi romîni, eu vă cer votul, alexan-DRESCU, M. 170. <$>• Vot de blam = sancţiune prin care o colectivitate îşi manifestă (prin vot) dezaprobară faţă de o acţiune, o atitudine etc. a unui membru din acea colectivitate. VOT A, votez, vb. I. Intranz. A-şi exprima prin vot părerea asupra unei candidaturi, a se pronunţa cu privire la o propunere făcută într-o adunare constituită. Ai'votat şi tu?... — Am votat. sadoveanu, p. m. 289. Să-mi spui d-ta pentru cine votez. Iacă, mai e un sfert de ceas şi se închide alegerea... eu. . . pentru cine votez ? caragiale, T. i 230. +• Tranz. A alege pe cineva prin vot, a da cuiva votul. VOTĂRI), votări, s. f. Acţiunea’de a vota şi rezultatul ei. în scopul iniţierii fi pregătirii acestor tineri pentru votare, s-au organizat la Casa alegătorului Intilniri, unde tinerii au asadtat de la virstnici povestiri despre alegerile din trecut. SCLNTEiA, 1957, nr. 3818. Dinspre Tunari, unde era secţia de votare, se auzeau pină in strada voastră strigăte, pas, Z. I 211. VOTAŢIE, votaţii, s. f. (învechit) Votare. Pe aceste baze dar, păţind intru alegerea atlt a capului emigraţilor, cit fi a membrilor comitetului prin votaţie, o iefit rezultatul următor... ghica, a. 712. VrtTCĂ, votci şi votce, s. f. (Şi în forma vutcă) Rachiu foarte tare făcut din cereale sau din fructe. Crească {n bărdacă aburită votca, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 161, 16/4. Mă duse in camera cu merinde unde fedeau grămădite'pe poliţe. . . sticle de vutci fi vişnapuri fi cile }i mai cite. GANE, N. II 175. Cristaluri pline de vinuri fi de vutce. ALECSANDRi, p. iii 384. Boierii aşazaţi pe covoare bea vutcă, russo, s. 19. — Variante: vutcă, vddcă (contemporanui,, vi 43) s.f. YOTÎV, -A, votivi, -e, adj. (Mai ales despre inscripţii) Care exprimă o făgăduială solemnă (faţă de divinitate); hărăzit, închinat divinităţii. Arcul Iui Traian... pe frontispiciu n-avea nici o inscripţiune votivă. ODOBESCU, s. iii 73. VOTRÎ. votresc, vb. IV. Tranz. (Regional) A peti. Cind o cer [pe fată] spun că o peţesc, o stărostesc, o votresc. Jiarian, nu. 97. YOTRÎE, votrii, s. f. (învechit) îndeletnicire de votru (2), faptă a votrului. De acolea să nasc fapte rele, Tilhăria, furtul, votria, înfelarea. budai-delEanu, ţ. 222. vOtru, voâtrA, votri, voatre, s. m. şi f. 1. (Regional) Persoană care mijloceşte o căsătorie. O cunoscu îndată că era voatra care votrise pe Chiva. marian, nu. 97. 2. (învechit) Codoş, proxenet. Acum mi se porunceşte să fiu codoş fi pezevenghi, adică votru. odobescu, S. i 276. VGTIJM s. n. (Latinism rar) Vot. Păgînii umblau roată, roată pe lingă casele creştinilor, cerîndu-Ie votu-mul [pentru alegerea împăratului lor], marian, ins. 498. . vozglas, vozglasuri, s. n. Pasaj final al unei ectenii, cîntat de preot cu glas tare. Protopopul.. . intona cu glas tare acest vozglas. La TDRG. YOZGLAŞÎIXIE, vozglaşenii, s. f. Vozglas. (Atestat în forma vosglefenie) Să-l pomenească... la toate vosgle-feniile in biserică, odobescu, S. l 416. — Variantă: vosgleşenie s. f. YOZÎ, voxăsc, vb. IV. Tranz. (Regional) A aduna mult la un Ioc, a îngrămădi. VRAiîIK. vrăbii, s. f. Pasăre mică cu penele de culoare brună împestriţate cu negru pe spate, cu pintecele acoperit cu puf cenuşiu, cu ciocul scurt, conic; trăieşte pe lingă locuinţele oamenilor şi se hrăneşte cu seminţe, viermi, insecte etc. (Passer domesticus). Văd două mustăţi cit două vrăbii, sadoveanu, o. I 461. într-o clipă, alarmate, Ies din şanţuri vrăbiile, Papura pe lac se zbate Legă-nîndu-şi săbiile. TOI’îrceanu, p. 151. Mii de vrăbii deşteptate Ciripesc şi se alungă pe girezi netrierate, alecsandri, p. a. 127. ^ E x p r. A avea minte de vrabie, se spune despre o persoană lipsită de judecată. £}» cărunt, I.upule, şi ai minte de vrabie, rebreanu, r. i 143. Vrahia mălai visp.azil v. mălai. Şi vrabia-I tot pui ilar numai dracul ştie de fînd îi, se spune despre o persoană îrr vîrstă care pare tînără. F i g. Un bătrin... cu vrăbiile mustăţii cărunte bătăioase, îi strigă lut Tudor cu o gură plină de dinţi, camil petrescu, o. n 260. YRAC, vracuri, s. n. Nume dat anumitor materiale pulverulente, granulate sau în bucăţi, depozitate (sau transportate) neambalate. YRĂCE s. f. (învechit) Vrăciţă. Rugă... pe acea măiastră sau vrace ca să ii spuie cine a fost bărbatul coconiţei Amina. Corjan, h. i 161. VRACI, vraci, s. m. (învechit şi popular) 1. Medic, doctor ; tămăduitor. Vraciul ii dădu bune nădejdi şi, după mai multe zile de muncă, puse pe băiat pe picioare cu zile, încă slab, dar vindecat de boala ce-i pricinuise întristarea fi oboseala. POPESCU, B. iii 15. Vremea va potoli necunoscuta ei patimă, mai bine decît leacurile vracilor. ODOBESCU, S. I 138. Din boală vraciul te scoate, Iară din urii nu poate. AUÎCSANDKI, P, P. 307. 2. Vrăjitor. Veniţi, vraci fi vrăjitoare, puişorul să-mi treziţi! EFTimiu, î. 122. A îmbiat pe ta vraci fi filosofi, ca să Ie caute la stele fi să le ghicească dacă or să facă copii. ISPIRESCU, L. 1. VRAF, vrafuri, s. n. (Şi în forma vrav; folosi* mai ales la sg.) 1. Teanc. Noi telegrame, un vraf întreg, scrisori, bilete, îi veneau mereu. agîrdicEanu, s. p. 142. Plutonierul, om vechi, cu multă experienţă, întinse un vraf de hîrtii pe masă, vorbind cu glas domo! şi blajin. barT, S. m. 78. într-una din sile. . . le-d luat cu vravul fi le-a vindut. CREANCĂ, A. 142. 2. Grămadă, morman. V. stivă. Aruncă pe cărbunii din vatră un vraf de uscături. GALACTJON, o. I 148. Griul a rămas vrav în mijloc, ca ales pe masă. retega-nul, P. rv 77. Chiar atunci avea un vrav de paseri dinainte fi ospăta dintr-însele cu lăcomie, creangă, i>. 245. — Variantă: vrav s. n. YRÂIŞTE s. f. Voie nestingherită, libertate (care duce la dezordine); neorînduială, harababură. Nu intră cine pofteşte; la poartă nu-i vraişte ca înainte vreme, sadoveanu, F.J. 14. Mai demult. .. grinele se treierau cu caii slobozi, în vraişte, pamfile, A. R. '204. Se duse în grădină să nu mai audă zgomot, să nu mai vadă vraiştea din casă. VLA-nuŢĂ, la cade. + (Adverbial) în dezordine, în neorînduială; fără stăpîn, în voia soartei. De ce să nu mă întorc?. . . I-auzi vorbă! O să-mi las eu averea vraişte? RHBREANU, R. n 68. O încăpere rămasă vraişte, cu uşile trîntite de vînt. G. m. zamfirf.scu, sf. M. N. l 120. Lingă soba care-i mai totdeauna rece, sînt aruncate vraişte ţoale vechi. VLAHU-ţX, la TDRG. + (Adjectival invar., despre uşi, ferestre) Larg deschis, dat în lături. în salon era tăcere. Uşile erau vraişte. DUMITKIU, N. 52. Duhneala ţuicii din pivniţile cu obloane vraişte. C. PETRESCU, A. R. 9. Poţi d (Poetic) în pas grăbii, Amurgul adună-n braţ de vrajă Mari umbre cari s-alătur Şi ţin ev. noaptea strajă. COŞBUC, P. II 185. if- Calitatea, puterea de a îneînta, de a captiva, de a fermeca. Pare că şi truncliii veciniei poartă suflete sub coajă, Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. EMINESCU, O. I 85. <0> boc. adj. (Rar) în ■vrajă = care este vrăjit, care îneîntă. în mijloc de co- \ dru-ajume Lingă teiul nalt şi vechi, Unde-izvorul cel in vrajă Sună dulce în urechi, eminescu, o. i 66. — PI. şi: vraje (coşbuc, p. i 149, teodorescu, r. p. 385). VRĂJBA, vrajbe, s. f. Ceartă, neînţelegere, duşmănie, dezbinare. V. vrăjmăşie. Tocmai cînd se mai potoli vrajba, sosi şi Pavel Tunsu cu o mutră jalnică de parc-ar fi ■venit de la un mort. rebreanu, R. ii 41. Cele răle să se spele, cele bune să s-adune; vrajba dintre noi să piară şi neghina din ogoară. CREANGĂ, A. 60. Să vedeţi voi certe, Lupte, vrajbe-ntre boieri, Pentru scaun şi averi! ALECSANDRI, p. u 107. ^ Expr. A băga vrajbă v. băga (II 3). — PI. şi: vrăjbi. — Variantă: vrâjmă (ispirescu, u, 2) s. f. VRAJM s._ f. v. vrajbă. VRAMIŢA s. f. v. vranifă. YRAXA, vrane, s. f. 1. Gaură rotundă sau dreptunghiulară la butoaiele înfundate, făcută pentru a putea introduce sau scoate vinul, murăturile etc. Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbuşeşte. negruzzi, s. ii 201. Cepul, măre, că scotea, Gura-n vrană că-şi punea, Num'o dată că sorbea. TEODORESCU, p. P. 673. • 2. Parte a morii prin care curge făina; piscoaie. vrA.mţă, vraniţe, s. f. (Regional; şi în forma vramiţă) .Poartă de seînduri sau de nuiele împletite. Deschise vraniţa cu mare băgare de seamă. . . şi vru să iasă in uliţă, rebreanu, i. 118. Ajunse la vramiţa oborului părintesc. SA.NHU-Ai.DEA, D. N. 282. Mai frumoasă era însă vramiţa. slavici, n. i 61. — Variantă: vramiţă s. f. VRAV s. n. v. vraf. YKĂISliTE, vrăbeţi, s. m. Vrabie. Păsăruica astfel numită este chiar acel vrăbete grăsun, care se îndoapă cu fructe de prin grădini, odobescu, s. iii 32. VRÂBrtR, vrăbieri, s. m. Persoană care prinde vrăbii; (ironic) vînător prost, care vînează numai vrăbii. Taci din gură, vrăbierule. Minciuni spui tu, care ’impuşii numai ciocîrlani de pe drumuri, gane, n. i 130. vrăbioArA1, vrăbioare, s. f. Vrăbiuţă. Să mă fac d-o vrăbioară Să-i mănînc din colivioară, Să-i beau vin din năstrăpioară. TEODORESCU, P. P. 328. VRABIOÂRA2, vrăbioare, s. f. Bucată de came de vită din regiunea rinichilor; friptură preparată din această carne. V. antricot. VRĂBlfil, vrăbioi, ,s. m. Bărbătuşul vrăbiei; vrabie mai mare. Eşti unfeli de vrăbioi închircit. CREANGĂ, p. 149. VRĂBltjŢA, vrăbiuţe, s. f. Diminutiv al lui „v r a b i e. Vrăbiuţă de pe deal, Zbori degrabă în Ardeal. alecsandri, p. P. 317. VRACÎŢA, vrăciţe, s. f. (învechit şi arhaizant) Doctoriţă, doftoroaie; vrăjitoare. Să rogi pe babacul tău, împăratul, ca s-aducă vraci şi mai cu samă vrăciţe, să te tămădu-iască de asemenea fel de spaime, sadoveanu, d. p. 56. VRĂFUÎ, viăfuiesc, vb. IV. Tranz. (Şi în forma vrăvui) A arunca claie peste grămadă, a răvăşi, a împrăştia. Toate celelalte lucruri: cărţi, primenele, vechituri, le aruncă vrăfuite sub pat şi ieşi. vlaiiuţă, o. a. 128. Să-l fi văzul atunci cum îşi vîra mina pînă-n coate în bani de argint şi de aur, cum îi vrăvuia, cum îi făcea să sune. gane, n. m 14. Zăream pe mese teancuri de cărţi, prindeam a le vrăvui şi găseam cîte 3-4 de-ale mele. ŞEZ. xviu 202. — Variantă: Tnlvui vb. IV. VRAJAR, vrăjariy s. m. (Regional) Prăjină, arac. Răposatul a curăţit astă-toamnă zăvoiul, ca să scoată pari şi vrăjari şi nuiele pentru cîrpirea zăgazurilor, slavici, v. p. 21. VRAJRÎT, -A, vrăjbiţi, -te, adj. (învechit) învrăjbit; certat; duşmănos. Văzui dă dăparte O grămadă dă oameni vrăjbiţi Aducînd unul altuie moarte, budai-deleanu, ţ. 328. YRAJf, vrăjesc, vb. IV. 1. Intranz. (în basme şi în superstiţii) A face vrăji pentru a obţine transformarea , miraculoasă a lucrurilor înconjurătoare. V. deseînta. [Orbul] începu a vrăji cu mînile pe jos, pe iarbă, ca ' i se ude de rouă şi să deie cu ea la ochi. RETEGANUL, VS I 25. Parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alia. creangă, p. 234. <£- (Construit cu un‘ pronume personal în dativ) La toţi deopotrivă el v-a vrăjit de dor. alecsandri, T. ii 85. <> F i g- Vîntul c-o suflare pJinsă codrii negri îi pătrunde Şi vrăjeşte lin din frunze şi vorbeşte aiurind. EMINESCU, o. iv 138. Tranz. Nu v-am spus> mă, că-i nebunăl Hai în sat, că nc vrăjeşte! EFTIMIU, î. “123. Le-am luat năfrămuţele ca să te vrăjesc pe tine. AGÎRBICEANU, S. p. 25. Spune drept: L-ai deseîntat. Cu babe l-ai fermecat, Ori cu vraje l-ai vrăjit? TEODORESCU, P. P. 623. + (în construcţii impersonale cu verbul « a fi ») A fi scris de mai înainte, a fi ursit, hotărît. Vrăjit era că de-l va pierde Norocul ei să piară-n veci. coşbuc, p. i 122. 2. T r a n z. Fig. A îneînta, a fermeca (1). Mierle strecurau uşoare cîntări de flaut, şi ei stăteau acolo, vrăjiţi de un cîntec care trebuia să nu se mai sfîrşească. sadoveanu, o. IV 78. Sta pe mal vrăjit de glasid valurilor pe care îl asculta într-una. bart, s. m. 61. Era vrăjit de frumuseţea drumului care trecea acum pe subt o luncă deasă de sălcii bătrîne. mironescu; s. a. 135. TRĂJÎRTi s. f. (Rar) Acţiunea de a vrăji şi rezultatul ei; vrajă, farmec. Doresc chiar astăzi să cerc a lui vrăjire, alecsandri, t. ii 85. VRĂJIT — 705 — VREA Vi VRĂJlT, '-Ă, vrăjiţi, -te, adj. 1. (în basme şi în superstiţii) Aflat sub puterea unei vrăji; fermecat. Capitala era necunoscutul miraculos, cetatea miragiilor, vrăjita turbincă, unde fiecare va afla tot ce-i pofteşte inima. C. PETRF.SCU, C. V. 12. Ajunseră la palatul vrăjit. ISPIRESCU, h. 241. Baba. . . se afundă in adtncul cel vrăjit şi necunoscut al lacului, eminescu, N. 24. 2. F i g. Plin de farmec; încîntător, fermecător. Stă soarele la nămiezi. Peste vrăjitul cuprins domneşte o linişte dumnezeiască. vi,aiujŢă. o. a. ii 144. Teiul... Un izvor vrăjit ascunde, eminescu, o. i 103. VRĂJITOR, -0ĂRE, vrăjitori, -oare, s. m. şi f. (în Basme şi în superstiţii) Persoană care face vrăji, care se ocupă cu vrăjitoria. Te urmară paşii mei Prin păduri de vrăjitoare, prin palatele cu zmei. eftimiu, f. 105. Ca un vrăjitor, tot ce-l incunjura, era rodul propriei lui energii. anghel, PR. 58. Bătrina Canidie, vestita vrăjitoare, I-a spus ca să se ude in şepte nopţi pe trupjQu sînge de năpîrcă. aiecsandri, T. II 201. *$> (Adjectival) Mi-a părut foarte rău că n-am putut afla ce-a făcut Irina, baba vrăjitoare, la groapa lepii. saboveanu, o. viii 197. Cile muieri vrăjitoare Şi babe descîntătoare, Toate vie să-mi descinte. pop. YRAJITOREÂSA, vrăjitorese, s. f. (în basme şi în superstiţii) Vrăjitoare. VRĂJITORliSO, -EĂSCĂ, vrăjitoreşti, adj. De vrăjitor; al vrăjitorului; care poate vrăji. Au intllnit o vrăjitoare ce-şi fierbea în drum, cu puterea ei vrăjitorească, oala, fără foc sub ea. pamfii,e, m. r. I 150. Se temea să soarbă. ■ . socotind a fi o băutură vrăjitorească. DRĂGHICI, r. 184. VRĂJITORIE, vrăjitorii, s. f. Faptul de a face vrăji; îndeletnicire a celui care face vrăji; fermecătorie, vrajă. V. magie. Era o fată de-mpărat mare, care, de mititică, se dedese la ştiinţa fermecelor şi la meşteşugul vrăjitoriei. CARAGlAtE, o. iii 57. Poate vro fărmecătoare. . . să mă lege-n turnul negru cu a ei vrăjitorie, negruzzi, s. îl 60. VRĂJITÎJRĂ, vrăjituri, s. f. (Popular) Vrăjitorie; vrajă. Din vrăjitură Şi din făcătură Ierbile topite Vis îi vor trimite, Visuri dulci şi bune. COŞBUC, p. II 149. Va dezlega de vrăjituri pe acea nenorocită fată, omorînd zmeoaica. reteganui,, p. iv 56. VRĂJMĂŞ1, vrăjmaşi, s. m. Duşman (1). Vrăjmaşii nu sînt oameni, sînt trăsnete, sint fiare Şi sar, aleargă, muşcă, de sînge însetaţi. eftimiu, î. 145^ în Ion simţea un vrăjmaş. REBREANU, i. 57. Vrăjmaşii noştri cei oneşti ne fac mai mult bine decît amicii fără onoare. BOLUAC, o. 258. + (La sg. cu valoare de pi.) Adversar în război, inamic. Oştenii mergeau spre vrăjmaş pe drumuri care nu se vedeau, ca înspre un ţărm necunoscut. sadoveanu, O. vi 19. Ţeara-i mică, ţeara-i tare Şi vrăjmaşul spor nu are! alecsandri, p. ni 213. — Variantă: vrăşmâş (eftimiu, î. 42, sahdu-ai,dea, u. p. 122, beldiceanu, p. 92) s. m. VRĂJMĂŞ2, -Ă, vrăjmaşi,'-e, adj. 1. (Despre persoane) învrăjbit, duşmănos. De atunci ţara se împărţi în două •ţabere vrăjmaşe. bXlcEscu, o. i 255. Nu-s la inimă pizmaş, Ci pe Macovei vrăjmaş. TEODORESCU, p. p. 596. + (Despre .locuri, împrejurări, vreme etc.) Primejdios; potrivnic. Nu-mi pare cuminte să înnoptăm în asemenea locuri vrăjmaşe. C. PETRESCU, A. 308. Cu nevoile noastre am întir-. siat. . . sania rea, boii slabi, vremea vrăjmaşă, mironescu, S. A. 36. Pe aici vremea e lot vrăjmaşă: de două zile ne bate o furtună grozavă. Caragiale, o. vii 19. 2. Rău, cîinos, hain, crud. Mult eşti tînăr şi gingaş. La inimă om vrăjmaş, bibtcescu, p. p. 337. De n-ai fi tu om pizmaş Şi la inimă vrăjmaş. Ai.ECSAN'DRI, p. p. 42. 3. Straşnic, cumplit, grozav. Ploaie, ■zăpadă, măză-rică şivînt vrăjmaş, de nu mai ştie vita cum să se-ntoărcă să poată răsufla. CARAGIALE, la CADE. După o bătălie vrăjmaşă de două ceasuri, elefantul omori un cap al balaurului. Gorjan, H. ii 25. (Adverbial) Vrăjmaş suflă pe cîmp vîntul ăsta îngheţat, v. rom. noiembrie 1953, 155. Şi-n detunătura puştilor căzu trăsnit, grămadă, cornistul care, singur-singurel, mai rămăsese in picioare sunînd vrăjmaş atacul, mironescu, s. a. 30. — Variantă: vrăşmaş, -ă (reieganui,, p. i 40, şez. II 17) adj. VRĂJMĂŞESC, -EĂSCĂ, vrăjmăşeşti, adj. Al vrăjmaşului, vrăjmaş, duşman. Vom urma domnului nostru oriunde ne va duce şi oriunde ne va porunci să mergem, pentru mîntuirea ţării. . . de bîntuielile vrăjmăşeşti. ispi-RESCU, M. v. 13. Fieru vrăjmăşesc curmară vinţa tuturor ai mei. CONACHI, p. 256. VRĂ.DIĂŞlîŞTE adv. Cu vrăjmăşie ; ca un vrăjmaş ; duşmăneşte, duşmănos. Mulţime de turci zării deodată Venindu-mi asupră vrăjmăşeşte, BUDAi-DEiyEANTJ, la CADE. VRĂJMĂŞÎ, vrăjmăşesc, vb. IV. T r a n z. A duşmăni. Toţi mă vrăjmăşeau şi voiau să-mi surpe drepturile. GANE, la cade. <0>Refl. reciproc. Pînă atunci n-o să vedem alta decît două-trei partide politice vrăjmăşindu-se între dînsele. chica, la CADE. VRĂJMĂŞIE, vrăjmăşii, s. f. Duşmănie, ură. Ochii-i luceau trădînd vrăjmăşie crîncenă. vornic, p. 85. în vremea de care vorbim, vrăjmăşia ajunsese foarte departe. sadoveanu, o. viii 224. Vrăjmăşia lor e groaznică. .. vor să-şi răpească una de la alta pămint. ISPIRESCU, h. 5. VRĂJMĂŞOS, -OĂSĂ, vrăjmăşoşi, -oase, adj. (Rar) Duşmănos ; plin'de ură, pizmaş. Frate-său ăsta mai mare era şi el bogat. . . dar zgîrcit şi vrăjmăşos nevoie mare şi mai ales vrăjmăşos, de cînd auzise de îmbogăţirea lui frate-său. pamfile, m. r. i 98. VRĂŞMÂŞ1 s. m. v. vrăjmaş1. VRĂŞMÂŞ2, -Ă adj. v. vrăjmaş2. VRĂVUÎ vb. IV v. vrălui. VREA, vreau, vb. II. T r a n z. I. (Folosit şi absolut; în concurenţă cu v o i, la unele persoane şi timpuri înlocuit de acesta; urmat de o completivă dreaptă cu verbul Ia conjunctiv sau, mai rar, de un infinitiv) 1. A fi hotărit, a fi decis să. . .; a avea de gînd să. .., a intenţiona; a voi. însă dacă vrei şi vrei numaidecît să te duci, eu nu te opresc. CREANGĂ, P. 193. Floricică dintr-o mie, Pusu-şi-o mîndra mînie, De dor nu vrea să mai ştie. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 164. Stăi, mindruţa mea, Nu te spăria, Că vrem să glumim Şi să te zidim, alecsandri, p. P. 190. Vodă vrea şi Hincu ba, se spune cînd două persoane care au interese comune sînt în dezacord în ce priveşte calea de urmat pentru îndeplinirea unei acţiuni. E x p r. Vrea (sau va) să zică = a) înseamnă, are semnificaţia de...'Eu ştiu ce vra să zică durerea de inimă. CREANGĂ, P. 172. Avea ochi albaştri, ceea ce vra să zică mulţi EMINESCU, N. 86. Refluxul vra să zică cînd să umflă apa. BRĂGHici, R. 43; b) (cu valoare de conjuncţie) aşadar, deci. Va să sică nu poţi! Co vrea (sau va) să zică asta (sau, mai rar, aceea)? = ce înseamnă, ce rost are? Ce va să zică aceea să plătesc? ISPIRESCU, t. 138. (Impersonal, rar) Cum (sau ce) Va vrea, = orice. întimplă-se ce va vrea, Eu de badea voi tăcea. jarNîk-bîrseanu, D. 55. + Intranz. A avea voinţă neclintită, a stărui într-o acţiune. Eu ştiu să vreau. 2. A pretinde, a cere; a aştepta (de la cineva ceva). Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic, pe Arald. eminescu, o. i 91. <£- (La pers. 2 sg., precedat de pron. interog. «ce», alcătuieşte o formulă expletivă) Sint un vinovat nevrednic de iubirea ei, dar ce vrei? suferinţele ce am tras. .. 45 l VREASC — 706 *- VREDNICIE mi-au stricat inima. negruzzi, S. I 47. (în tranzacţii comerciale, subînţelegîndu-se complementul «bani») Cit vrei pe hainele astea ? 3. (Folosit şi absolut) A dori, a pofti; a-i plăcea ceva sau cineva. Vreau o stofă bună. <[> (Complementul indică o persoană, subînţelegîndu-se calitatea ei de soţ sau de soţie) Să-mi spui o dată, Să mă-ntrebi: Mă vrei tu, fată? Şi plin geam de supărată. COŞBUC, P. I 51. Cu toate la picioare-ţi eu le puneam in vază, Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică. eminescu, o. i 92. <0> (în proverbe) li sătul de'dulce, vrea şi amar citeodată, se spune despre cel ce s-a săturat de bine. Vrea să fie şi griul scump şi făina ieftină, se spune despre cel care cere lucruri peste putinţă. Vrea să fie şi cu varza unsă şi cu slănina in pod, s? spune despre cel care urmăreşte profituri cît mai multe. Expr. Cît vrei = peste măsură. De-mbu-nătăţiri rele cît vrei sîntem sătui. alexandrescu, P. 79. Vrei, nu vrei = de voie, de nevoie; fie că doreşti, fie că nu doreşti. Vrei, nu vrei, bea Grigore agliiazmă, se spune despre cel care trebuie să îndeplinească ceva' împotriva dorinţei sale. Vrînd-nevrînd = mai mult de silă decît de bunăvoie ; de voie, de nevoie ; datorită împrejurărilor. Cu multe sănii De pe coastă vin ţipînd Şi se-mping şi sar rîzînd: Prin zăpadă fac mătănii Vrînd-nevrînd. coşbuc, P. I 224. Dorea ca vrînd-nevrînd să împlinească slujba ce şi-o luase asupră. ispirescu, l. 17. Acum, vrînd-nevrînd, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie. CREANGĂ, p. 212. A lace tot cc vrea din (sau cu) cineva = a avea mare influenţă asupra cuiva. + R e f 1. A dori să devină sau să fie (ceva ori cineva). E un băiat ciudat vînzătorul de cutii şi tăbliţe, de bureţi şi creioane, care s-ar vrea şi vînzător de cărţi într-un tîrg. STANCU, D. 381. în nesaţiid cosmic al adolescenţei, fiecare s-a vrut mai bun. c. PETRESCU, c. v. 251. 4. A consimţi, a primi, a se învoi, a fi de acord. Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc eu, dacă vrei. CREANGĂ, P. 187. Neputind să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire! eminescu, o. i 134. Asta mie mi-o plăcut, Numai maică-sa n-o vrut. jarnîk-bîrseanu, d. 366. 5. (în personificări; despre obiecte, mai ales în forma negativă) A (nu) putea, a (nu) fi în stare. Focul nu vrea să ardă. a Stăi puţin cu carul. . . — Eu aş sta, dar nu prea vrea el să steie. CREANGĂ, P. 40. C. (învechit şi popular) A fi pe cale să... (ori de a...) fiind vru să moară îşi chemă feciorii. POP. II. (Ca verb auxiliar; formele de prez. ind. servesc la formarea viitorului) Cel din urmă voi veni la masă Chiar de n-ar mai fi pe ea pahare, contemporanul, s. ii, 1956, nr. 525, 1/6. Pînă a doua zi... simţeam că voi înnebuni. CAMIL PETRESCU, V. N. 154. De-a pururea aproape vei fi de sinul meu . . . Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu, eminescu, o. I 129. iy (Arhaizant şi poetic, formele auxiliarului urmează după infinitiv) Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi, Şi prin somn auzi-vom bucium De la stinele de oi. EMINESCU, o. I 101. -O (Arhaizant şi popular, forma de pers. 3 sg. se substituie tuturor persoanelor sg. şi pl. pentru formarea viitorului cu conj. prez. al verbelor de conjugat) Cuvine-se hirotonirea Cu harul certurilor, ţie, Drept vesti-torule apostol Al unei vremi ce va să vie. GOGA, P. 25. <£> Expr. Va Să fiu (să fii etc.) = trebuie să fiu (să fii etc.). Ca să fii avocat iscusit şi căutat, va să fii şiret, pişicher, chiţibuşar, brătescu-voineşti, î. 43. — Forme gramaticale: perf. s. vrui, part. vrut. — Prez. ind. (I) şi: (regional) vrau, vreu, pers. 3 sg. (în expr.) şi: va, (H) voi (popular oi), vei (popular ăi, ei, ii, i, oi), va (popular o, a), vom (popular om), veţi (popular ăţi, eţi, oţi), vor (popular or). — Variantă: (nerecomandabi!) vroi (alecsandri, T. ii 95) vb. IV. VREASC, vreascuri, s. n. (Mai ales la pl.) Ramură sau creangă subţire, uscată, desprinsă de copac (cu care se aprinde focul). V. gătej. Aprindeaţi focuri de vreascuri, stăteaţi 'la poveşti în lumina rumănă,pe cînd piedicile cailor sunau sec în tăcerea cîmpiilor. sadoveanu, o. vi 50. La gardul cu vreascurile rupte. .. m-am oprit cu răsuflarea tăiată, c. petrescu, s. 11. Pe vatra veche ard Pocnind din vreme-n vreme Trei vreascuri rupte dintr-un gard. coşbuc, p. i 191. — Variantă: (rar) rréscur (eminescu, L. p. 131) s. n. VRÉCIE s. f. (Regional; cu sens colectiv) Resturi de materii grase şi de leşie, rămase pe fundul vasului în care s-a fiert săpun. Săpunul se încheagă sus, iar dedesubt se lasă vrecia. pamfile, i. c. 61. , VRÉDNIC, -A, vrednici, -e, .adj. I. (Mai ales despre persoane) Harnic, iute, cu spor, cu rost la treabă. Cunoşteam pe bătrîn ; era un muncitor vrednic, săpător de pămînt, cu cei doi feciori ai lui. sadoveanu, °o. vi 366. Il aştepta o femeie vrednică, voinică, doi copii vioi şi o gospodărie de frunte. C. PETRESCU, S. 174. Vrednică-i neveasta mea. TEODORESCU, p. p. 272. + Capabil, destoinic. Crezi că te-aş fi ales de discipul al meu, de nu te ştiam vrednic şi adine ? EMINESCU,JJ. 54. Ei sînt arcaşii vrednici ai lui Ştefan domn cel mare, Ce-şi găteşte-acum săgeata s-o izbească-n depărtare. ALECSANDRI, P. A. 45. Grigorie Ghica-vv. nu era lipsit de oarecare calităţi bune şi în celé dinţii vremi se arăta un domn vrednic. BĂLCESCU, o. I 101. (Adverbial) Astăzi v-aţi purtat vrednic, zise cu glas moale şi repezit Tomşa. sadoveanu, o. vii 17. Miron. .. l-a lăudat că s-a purtat vrednic la oştire. REBREANU, R. I 160. îi plăcu... ce vrednic şi ce jjiindru se pricepea Abu-Hasan să-i ţină locul, caragiale, o. iii 70. + (Urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) Care este în stare, care posedă însuşirile necesare pentru a săvîrşi ceva. Precum ai băgat de seamă, soţul meu e bătrîn. Om bun şi milostiv, dar nu-i vrednic a ţinea nevastă tînără. sadoveanu, d. p. 122. Să nu ne mai întrebăm cîţi din gazetarii noştri sînt. . . prin ştiinţa lor vrednici a face meseria de care s-au apucat. caragiale, o. iii 217. Oi fi eii vrednic să trag un car, mai ales dacă merge singur. CREANGĂ, P. 40. 2. Care este demn de. . ., care merită să.. ., căruia i se cuvine de drept ceva. Sînt cîteva clipe de extaz general vrednice de admirat, brătescu-voineşti, î. 22. Locurile care înconjură satul nostru îr.că-s vrednice de amintire. creangă, A. 71. Oameni vrednici ca să şază in zidirea sfintei Golii, eminescu. o. i 150.. Expr. (Regional, despre obiecte) A Ii Vrcdnic = a valora, a preţui. Moşule, ce gindeşti că ar fi vrednic plugul acest de aur ? RETEGANUL, P. iv 29. ToateTá un loc vor fi doară vrednice vro zece zloţi buni. La TDRG. + Care se cuvine, care e pe măsura cuiva, care e potrivit cu. . . Nu-i vrednic pentru tine să omori voinici ca mine! ALECSANDRI, T. ii 18. VREDNICI vb. IV v. învrcduici. VREDNICIE, (2) vrednicii, s. f. 1. Calitatea de a fi vrednic; hărnicie, îndeminare (la lucru). Era o mîndreţă de om, vestit pe toată valea. Similei de cinste şi de vrc.d-nicie. VLAHUŢĂ, o. A. iii 13. Se dusese veste în lume de vied-nicia ei. ISPIRESCU, L. 347. Mă uit la acea fată. . . Cită -vrednicie are la lucru. şez. I 262. + Capacitate, pricepere, destoinicie. Cei doi tovarăşi înţeleseră lămurit că leahul doreşte să le arate vrednicia eretelui. SADOVEANU, o. VII 82. Bunul părinte. . . atribuind ştiinţa mea la vrednicia învăţătorului, porunci să cumpere cinci coţi postav ■ . ■ pre care il trimise dascălului, negruzzi, s. i 11. 2. Faptă de merit, acţiune demnă de răsplată. Mama ■ ■. m-a lăudat de vrednicia ce făcusem. CREANGĂ, A. 61. + Iscusinţă în luptă, în războaie; vitejie. Noi n-am uitat, căpitane Tudore, vrednicia ta şi am credinţă că la nevoie vei şti să-ţi pui pieptul iar. SADOVEANU, o. vii 109. Ostaşi!. . . sînt mulţămit de voi! ■ .. V-aţi purtat cu vrednicie la luptă! ALECSANDRI, T. II 15. VREDNICITĂ — 707 — VREME 8. Cinste. Cununia insă vom face-o tocmai după crăciun ca să ne putem înfăţişa cu vrednicie, rebrkanu, r. i 31.* + (învechit şi arhaizant) Demnitate (2). Rădicarea cneazului Cerchescoi la vrednicia de mare canţelar. .. făcu pre Cantemir a se lăsa. negruzzi, s. II 152. VREDNICIŢI adj. f. (Popular) Diminutiv al lui vrednică. Crişmăriţă vredniciţă, Să dai vin, nu chisăliţă. ŞEZ. XX 8. VREJ, vrejuri, s. n., şi vreji, s. m. Tulpină a unor plante agăţătoare sau tîrîtoare (v. curpen); p. ext. lăstar. îngenunchea fiecare lingă harbuzul ochit, ruplndii-l din vrej. CAMrLAR, n. r 410. O fetiţă... îmi reamintea vrejurile spelbe şi lungi de ţelină crescute în nisip, la întuneric. M. i. caragiale, c. 135. [Iorgovan] cu mustăţi-n multe părţi Ca vrejul de castraveţi. TEODORESCU, p. p. 558. <0» Fi g. Neamul nostru nu-şi încolăceşte vrejii Pe tulpinele de sălcii, eftimuj, î. 17. VRÉME, vremuri şi vremi, s. f. (în concurenţă cu timp) I. 1. Timp (I 1). Clopotul din turn cind geme, Cheamă vreme, ’ngroapă vreme. LESNE A, r. 10. Cu valul vremilor ce curg Atîtea cintece s-au dus, Şi valul vremilor ce curg Atîtea cîntece-a răpus. GOGA, P. 22. Unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaşte Şi vremea-ncearcă tn zadar Din poluri a se naşte. eminescu, o. i 176.’ E x p r. N-a intrat vremea-n sac v. intra (II 2). 2. Durată limitată între două întîmplări, evenimente^ etc. sau măsurată în ore, zile etc.; interval, perioadă, răstimp. Au stat multă vreme in ploaie. DUMITRIU, N. 155. Mai era vreme pînă la ziuă. sadoveanu, o. i 501. De atîta vreme, de cind nu ne-ai mai dat obraz, alecsandri, T. i 41. Loc. ad v. Cu vremea (sau, învechit, cu vreme) = după un timp oarecare, cîndva, odată şi odată, cu timpul. Binele pe om îl scapă Cu vremea de foc şi apă. pann, Ia cade. Cu vreme putea să-i aducă prilej de folos. drXghici, R. 143. Din vreme = mai înainte, înainte de a fi prea tîrziu, de timpuriu. Pe lîngă crucea din răspintie scirţîie roatele căruţelor ce pleacă din vreme, să nu le ajungă zăduful pe drum. caragiale, o. t 320. De cu bună vreme v. bun1 (VI 4). Din vreme în vreme = din cînd în cînd, uneori, la intervale; din timp în timp. Din vreme tn vreme birja dădea într-un hop. sadoveanu, o. iv 7. Cind amintirile-n trecut încearcă să mă cheme. Pe drumul lung şi cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. eminescu, O. I 186. Din vreme-n vreme numai, lungi şiruri de cucoare Sub bolta albăstrie zbor lainic, călătoare, aiecsandri, o. 190. înainte vreme v. înainte (II 1). -0> Loc. conj. în vreme ce (sau, învechit, în rrome oînd) = în timpul în care, pe cînd, pe de altă parte. Ştefan Văcărescu era spătar mare, în vreme ce fiul său. ■ . servea ca ispravnic, odo-BESCU, s. I 261. Tu dormi, în vreme cînd toţi ciialalţi varsă sudori de moarte muncind. DRĂGHICI, U. 10. E x p r. O vreme = o bucată, de timp, un timp. Se mai auzi o vreme murmurul greu de glasuri, dumitrtu, n. 57. Forţele vii ale unui neam pot fi slinjenite o vreme; cînd le vine insă ceasul, înmuguresc şi înfloresc cu putere irezistibilă. sadoveanu, e. 67. Toată vremea = continuu, mereu, fără întrerupere. Ti tu Herdelea se simţea de prisos, cum se simţise toată vremea, rebreanu, r. ti 17. Se ţinea'de farse toată vremea, caragiale, o. iii 10. A-şi pierde (a-şi trece •sau a-şi omorî) Vremea - a-şi irosi timpul fără a face nimic de seamă; a lenevi. în vremea mea (ta, lui etc.) = în tinereţe, în floarea vîrsteî, în plinătatea puterii. Baba care-o vezi acuma fost-a mindră-n vremea ei. EFTI-MIU, î. 92. Cînd eram in _ vremea mea Zburam ca -o păsărea, bibicescu, p. p. 382. Acum mi-i (ţi-i etc.) vremea = aceasta este vîrsta de care trebuie să mă bucur (să te bucuri etc.). Aveţi dreptate, băieţi; acum vi-i vremea. CREANCĂ, a. 97. + Timp disponibil, răgaz. Pe tătari i-a zdrobit Groza... — Tătarii se vor face la loc:. . — Să zicem că da, dar le trebuie vreme. delavrancea, o. ii 244. <>Expr. A avea vromo v. avea (I 2). A afla vreme v. afla (2). + Fig. An. Ea e-naltă şi uşoară... Şi de-abia pe la Sîn-Petrn Umple optsprăzece vremuri, coşbuc, p. i 95. 3. (De obicei cu determinări Ia genitiv sau "introduse prin prep. «de») Timp prielnic pentru desfăşurarea * 'unei acţiuni; moment; prilej, ocazie. Pînă la vremea plecării toţi ofiţerii trecem pe chei. BART, s. M. 13. Nevoia de a se mişca îl făcu să se uite pe ceas: era aproape vremea mesei. vi.ÂiniŢĂ, o. A. iii 66. Oameni. ■ . care-şi prefac sufletul şi portul după vreme, nkgruzzi, S. i 71. Prietenul la vreme de nevoie se cunoaşte. L o c. a d v. într-o vreme = la lin moment dat, într-o anumită epocă. într-o vreme, ia cu arendă moşia Domeşti. CĂUNESCU, E. 19. într-o vreme . . vînătoarea a făcut popas, sadoveanu, D. p. 137. Cotitul care-ntr-o vreme răsipea a mele gînduri. conachi, p. 104. La Vreme = Ia timpul oportun, Ia momentul potrivit. Părinţii i s-au prăpădit la vreme: ca să nu le mai otrăvească sufletul purtările fiului lor iubit, sadoveanu, E. 93. Pentru ce n-ai pedepsit-o la vreme? delavrancea, o. ii 234. Se-it— ţelege că Niţă n-a lipsii a se înfiinţa Ia vreme, caragiake, o. II 244. La Vremea asta.= într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al aniilui. încotro mergeţi dumneavoastră la vremea asta şi pe locurile aistea, domnişorule? HOGAŞ, M. N. 66. Pînă Ia o vreme = pînă la un moment dat. Pină la o vreme treburile i-au mers bine. La o vreme = la un moment dat; într-un tîrziu. Nu ştiu dacă faci bine. . . a zis doctorul la o vreme. brătksctt-voineşti, f. 20. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începînd de la un anumit moment. Dintr-o vreme Gemea, bătut d-un gînd. coşbuc, p. I 100. De la o vreme încoace. . . nu ştiu ce avea. ispi-RESCU, L. 2. De la o vreme valea s-a sfîrşit şi s-a început un deal. creangă, p. 41.^ Loc. adj. şi a d v. Fără (de) vreme (sau înainte de vreme) = (care se îmîmplă) înainte de termen ; prematur. Boala şi mizeria l-au doborit înainte de vreme, sadoveanu, e. 83. Ne-aţi venit apoi.. . Vestejiţi fără devreme. EMINESCU, O. I 151. Astă naştere fără vreme cam supără pe tata. negruzzi, s. i 247. <£» Loc. conj. De Vreme ce = din moment ce, deoarece, fiindcă. El putea mai lesne s-o facă, de vreme ce toţi se supuneau la porunca lui. ispirkscu, l. 31. Trebuie să fie ceva neînţeles de mintea noastră, de vreme ce a făcuvlucruri peste puterea omeneaşpă. creangă, p. 87. Haide, intraţi, de vreme ce aţi venit, negruzzi, s. i 94. <§■ E x p r. A căuta (sau n pîndi) vreme cu prilej v. prilej (1). A i se apropia (cuiva) vremea v. apropia (II 1). Vremea do apoi = viaţa viitoare, judecata din urmă. 4. (Adesea la pl., cu aceeaşi valoare ca la sg.) Perioadă determinată istoriceşte; epocă_; veac, secol. Sînt poetul vremilor ce. vin. beniuc, m. 54. Îmi aminteam de vremi trecute. IOSIP, paTR. 76. Mă bucur nădăjduind că negreşit va veni vreme, intru care patria mea. . ■ să sămuiască întocmai cu oraşele cele mari ce am văzut, golkscu, î. 148. E x p r. în negura vremii = în trecutul îndepărtat. Aici a fost odată. . . scaunul vestiţilor bani ai Severinului, a căror obîrşie se pierde in negurile vremii. vtAiirŢĂ, R. P. 8. <$■ (Cu determinări Ia genitiv sau introduse prin prep. «de ») Vremea mişcărilor naţionale s-a trecut şi a venii vremea luptelor de clasă, ionrscu-rion, c. 29. Vremile. .. de răzbunare au trecut. Russo, o. 67. Loc. a d v. io vremea aceea (pe acra vreme sau în acele vremuri) = pe atunci. Pe vremea aceea stăpînea in Crlngu un boier mare. mironesctj, s. a. 87. Pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Tirgul-Neamţului. CREANGĂ, p. 109. în vremea aceea = în acel timp, pe cînd... Dar ce făcuse oare în vremea aceea Ileana împărăteasa? eminescu, n. 27. Fe vremuri = odinioară, cîndva, în trecut. Dar nici mînia lui nu era ca pe vremuri. DUMITRIU, P. F. 66. Aici, locuia pe vremuri, demult, tare demult, un bun prieten, stancu, u.r.s.s. 87. Pe vremuri, cit a fost profesor de limba greacă, n-a ştiut altă cale. <5* VREMEALNIC — 708 — VREUNUL bassarabkscu, s. n. 14. Din vremuri = din timpurile vechi, din străbuni. Miine-i amil nou, ştii bine, Şi-obicei din vremuri este Ca-ntr-această zi să fie Sărbătoare. coşbuc, p. i 71. După Tremuri = în cursul veacurilor. După vroituri mulţi veniră. . . Mulţi durară, după vremuri, - peste Dunăre vrun pod. EMINESCU, O. I 147. + (Numai la pl.) Stare de lucruri; împrejurări; timpuri. Ce vremuri! — Alte vremuri! delavrancea, o. ii 136. Am văzut, minaţi de soartea Vremurilor, bieţi sărmani Alergînd pe la duşmani. Ca să-şi afle moartea. COŞBUC, P. I 262. II. Situaţie meteorologică cuprinzînd totalitatea stărilor atmosferice. După grelele vînturi şi viscoliri vine iar vremea bună, cu soare, cu cer limpede. SADOVEANU, O. vil 337. Nu ştii cum vine vremea in pădure; cînd pleci la drum, nu-i rău să te îngrijeşti de toate. HOGAŞ, M. N. 135. Şi de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea. EMINESCU, O. I 124. <$■ (în formule de salut) Bună vremea, măi băiete! — Mulţămim, voinic străin, eminescu, o. i 84. VREMEĂLNIC,-A adj. v. vremelnic. VREMELNIC, -Ă, vremelnici, -e, adj. De scurtă durată, trecător, temporar, provizoriu ; instabil ; efemer. [Răzeşii] veneau pentru vechi procese, cu multă îndoială faţă de judecăţile vremelnice, sadoveanu, Z. C. 81. Mă uitam în toate părţile ca să fac mai de aproape cunoştinţă cu locul hărăzit mie de întîmplare pentru vremelnicul meu popas. hogaş, m. n. 161. [Mihai-Viteazul] îşi schimbă hotărîrea, orînduind o comisie vremelnică de cîrmuire pentru Moldova. bXlcescu, o. ii 286. <§• (Adverbial) La ce dar să mai arate şi Anei un vis urît, prin care trec vremelnic? VI,A-IIUŢĂ, o. A. iii 82. Luna de sub nouri ieşind ca să te vază. . . vremelnic sta de pază. beldiceanu, p. 133. + Care are o viaţă efemeră. (Substantivat; învechit, atestat în forma vremealnic) Să ne vedem ca nişte vremealnici şi muritori pre pămînt. ţichindeal, f. 188. — Variantă: (învechit) VremeâlniCj -ă adj. VREMELNICÎSC, -EĂSCĂ, vremelniceşti, adj. (învechit şi arhaizant) Vremelnic. Pe urmă, deasupra ministerului am făcut, în locul domnitorului, un guvern vremel-nicesc. camil petrescu, o. ii 322. VREMELNICÎŞTE adv. (învechit şi arhaizant) în mod vremelnic. Că un om poate să fie mai fericit în ţară străină decît in ţara lui, lucrul e foarte cu putinţă, dar vre-melniceşte. D. zamfirescu, r. 246. Puterea publică nu era delegată vremelniceşte de popor unor aleşi ai săi. bXlcescu, o. ii 15. VREMELNICIE s. f. însuşire a ceea ce este vremelnic, faptul de a fi trecător; existenţă efemeră. Sub caldarimul bisericii de din afară de cetate stau ■ ■. miile de capete cari s-au cucerit în zilele vremelniciei lor acestei sfinte mînăstiri. Galaction, o. I 218. Din nou îi păru că e singurul om. . . pe care nu-l atinge vremelnicia, c. PETRESCU, î. n 146. Deasupra noastră norii vremelniciei curg. LESNEA, c. D. 24. • VREMUÎ, pers. 3 vremuieşte, vb. IV. 1. Intranz. A fi vreme urîtă (cu ploaie, ninsoare, viscol). Binevoiţi de şedeţi la hodină, cît vremuieşte. SADOVEANU, F. J. 445. A început de, ieri să vremuiască. CARAGIALE, o. vu 31. 2. Intranz. şi (rar) refl. (Despre vreme) A trece, a se scurge. Dac-a fi adevărat ce zice lumea că pentru feţi-frumoşi vremea nu vremuieşte, apoi poate c-or fi trăind şi astăzi. EMINESCU, N. 30. Te tot aştept şi nu mai vii, şi vremea vremuieşte, şi ziua plecărei mele de aice se apropie. ALECSANDRI, s. 223. Iubeşte, mindro, iubeşte, Că vremea se vremuieşte, hodoş, p. p. 153. VREMUIĂLĂ, vremuieli, s. f. Vreme rea, vremuire (1). VREMUÎRE, vremuiri, s. f. Faptul de a v r e m u i. 1. Vreme rea, cu furtună, cu viscol. în aşteptarea apro~ piatei vremuiri, satul întreg se ascunsese în case. MiHALE, o. 504. S-auzeau cum cîntă cocoşii, mohoriţ, a vremuire. ..camilar, N. n 303. 2. Trecere, schimbare. Oamenii din partea ceea a lumii desfac partea lor de păpuşoi. . . şi gîndesc la vremuirea vremurilor, camilar, N. i 311. vremCţă, vremuţe, s. f. (Popular) Diminutiv al lui vreme (II). Cînd a fi vremuţa bună, Le-a purta [florile] puiu-n cunună. ŞEZ, I 15. vreodătă adv. Mai demult, cîndva; odată. Mi-am luat îndrăzneala să întreb pe mitropolit în romîneşte dacă a trecut vreodată prin ţara noastră, galaction, o. i 91. + în viitor, după un timp nedeterminat, la un moment dat. Poate vreodată să fie şi el sprijin pentru iştialalţi. creangX, a. 120. Mai suna-vei, dulce corn, Pentru mine vreodată? eminescu, o. i 206. VREODINIOĂKĂ adv. (învechit) Vreodată, cîndva, mai demult, odată. Dacă aceasta a fost vreodinioară frumoasă. .. trebuie să fi fost foarte de mult de atunci. gane, N. n 16. Plînsu-s-au vreodinioară [şchiopii] Că sînt lipsiţi de păşirea slobodă şi uşoară? conachi, p. 287. YRÎRE* vreri, s. f. (în concurenţă cu voinţă) Faptul - de a vrea. 1. Voinţă (1). Nu-ţi este puterea cît îţi este vrerea. 2. Hotărîre, decizie, voinţă (2). Noi suim mai sus, mereu suim, Ni-i braţul, vrerea, pasul neînfrînt. beniuc, m. 40. Au avut greşeală că s-au pus de-'a curmezişul vrerii “tale. galaction, o. i 252. Asta mi-e vrerea, coşbuc, AE. 17. 3. Dorinţă; poftă, plăcere. Lăsaţi pe mine, că toate le întocmesc eu după vrerea voastră, ispirescu, l. 78. Fiecine, cum i-e vrerea, despre fete samă deie-şi. EMINESCU, O. i 79. în plin să-ţi meargă vrerile tale, Precum tu, dragă, ne ieşi cu plin. alecsandri, p. iii 45. 4. Intenţie, scop. Azi vînzolim alte vreri, alte pregete. deşliu, g. 9. ^ L o c. adv. Fără (dc) vrere — involuntar. Fără vrere, praştia ta a lovit un pui de rîndunică. pas, z. i 210. VRÎSCUR s. n. v. vreasc. VRESCURfiL, vrescurele, s. n. Vreasc mic. Flăcăruia aşaz-o în clădirea de vrescurele de mai înainte pregătite. sadoveanu, N. F. 77. Două lemne odolene, La mijloc un braţ de vrescurele (Scara), gorovei, c. 329. YRETÎN, VREO adj. neliot. (Dă substantivului înaintea căruia stă un înţeles mai nedeterminat decît articolul nehotărît «un», «o») Careva, oarecare. Au împlinit cincizeci de ani şi tot mai aşteaptă vreun nebun să le peţească. rebreanu, i. 89. Domnul Mache şade la o masă în berărie şi aşteaptă să pice vreun amic. caragiale, . o. ii 124. Doar te-a împinge păcatul să clinteşti vreo piatră din locul său. creangă, p. 219. + Aproximativ; unul sau una. Peste vreo lună veni altă carte poştală. camil petrescu, u. n. 29. Învîrtita ţine de vreun ceas. rebreanu, i. 12. (La f. sg., cu valoare adverbială, înaintea unui numeral sau a adj. nehot. « cîtva », indică, o aproximaţie numerică sau o cantitate nedefinită) Ministrul. . . îi cerea colonehdui să-i mai dea încă vreo cîteva pichete de pază. camil petrescu, o. ii 487. Aceasta se întîmplase cu vreo zece ani în urmă. C. PETRESCU, C. V. 142. Ocoli de vreo două-trei ori, cercetînd fiecare cameră, ispirescu, L. 10. Expr. Vreo doi (sau două) = cîţiva (sau cîteva). Credincioşi îi rămăsese vreo doi. macedonski, o. i 100. Se suie iute în pod şi scoboară de acolo.. . vreo două dimerlii de păsat. CREANGĂ, p. 5. — Variantă: Vrun, Vro adj. nehot. VREtJNUL, -tJNA, vreunii, -ele, pron. nehot. Un oarecare, cineva, oarecine; (înaintea unui atribut partitiv introdus prin prep. « de #, « din », « dintre *, VRILĂ — 709 — VUIT « între » etc.) careva. Vreunul mai ţanţoş începe o chiuitură. rebreanu, i. 12. Dacă e vreunul ce I m p e r s. Şi-n urmă-i vuieşte, Codrul clocoteşte De-un mîndru cîntic. alecsandri, p. p. 68. (Urinut de determinări introduse prin prep. «de», nrfitînd cnuzu zgomotului) Singurătăţile Prutului... vuiau de furtuna războiului, sadoveanu, o. vii 7. De departe curtea luga vuia de. gălăgie, rebreanu, r. li 199. De vaiet lung vuieşte Golul mucedelor stînci. coşbuc, p. II 12. (Fig., eliptic) Discreţia ta nu mai are rost. Vuieşte Bucu-reştiul. N-ai citit nici un ziar? baranga, i. 159. De cîteva ceasuri vuia Bucureştii şi umblau fel de fel de zvonuri nimeni neştiind ce s-a întîmplat anume. CAMUt, rETRESCU, o. n 224. vuiAlA, vuieli, -s. f. (Rar) Vuiet. Virî cheia în lacătul tăinuit şi pe loc s-auzi o vuială de cutremur. DELAVRANCEA, s. 89. VUIET, vuiete, s. ii. 1. Zgomot prelungit (şi intens), uneori înăbuşit, produs de diferite lucruri în mişcare sau în vibraţie ; vîjîit, muget, foşnet, freamăt. în vaduri ape repezi curg Şi vuiet dau in cale. COŞBUC, P.l 191,/ncă n clipă ji cerul se întunecă şi munţii luară forme fantastice şi codrii începură a se răsuna de vuiete bizare, alecsandri, o. p. 157. + Zgomot înfundat produs prin detunături repetate; bubuit, duduit. Vuietul tunurilor. + Zgomot produs de un vehicul în mers sau de o maşină în acţiune; huruit. Se aude, în tăcerea uliţilor înguste, un timp, vuietul virtelniţelor de la o fabrică de ţesături, sadoveanu, o. vii 192. Cum vuietul căruţei se apropia, mă oprii. id. ib. 309. Peste girlă.. . era o moară de cărămidă a cărei roată se învîrtea cu vuiet. CAMIL PETRESCU, O. I 445. + Zgomot scurt şi puternic, produs de lovirea unor obiecte de metal; zăngănit, zuruit. Dinspre cîmpie Vuiet greu de fierărie. TorÎRCEANU, B. 41. Cînd era-n spre sara zilei a treia, buzduganul căzînd se izbi de o poartă de aramă şi făcu un vuiet puternic şi lung. eminescu, n. 6. + Sunet produs de instrumente muzicale sau de clopote (v. g 1 a s, dangăt). Numai din adîncuri sure Vine vuiet lung de clopot. Topîrceanu, B. 17. Un vuiet a mii de instrumente dezleagă somnul tăcerii, delavrancea, T. 61. Zgomot sălbatec jde oameni şi vuiet de trîmbiţi răsună. coşbuc, ae. 37." 2. Zgomot mare, gălăgie, larmă, vacarm, vociferare. Ce vuiete şi ce viers de alăute se auzeau ieri? — A fost horă în curte... şi puşcaşii au chefuit, sadoveanu, o. I 90. Glasul se ridica stăpînitor peste vuietul mulţimii, rebreanu, r. II 251. Vîntu-i liniştit acum, Dar năvalnic vuiet vine De pe drum. coşbuc, p. I 223. 8., (învechit) Zvon, ştire; veste. Se răspîndeşte vuiet printre dăscăli despre desfiinţarea catiheţilor. CREANGĂ, A. 114. De aceea le rog cercetează de unde au auzit acest vuiet şi dacă merită ca să mi-o scrie aşa de pozitiv. KOGĂL- -NICEANU, S, 207. 4. (Rar) Ecou. Vîntul de noapte aducea din cînd in cind vuiete de larmă, care deveneau îngrozitoare. ALECSANDRI, o. P. 162. VUIETÂ, pers. 3 vuietă, vb. I. Intranz. A vui; a vîjîi. Ades, pe mare, luna-ngindurată Sub văl de nori alunecă tăcută, Dar marea tot o simte şi zbătută Spre dînsa vuietind se-nalţă toată. CERNA, p. 90. Dar furtuna de departe Vuietind sosi-ntr-o clipă Şi-a trecut şi munţi şi ape. coşbuc, P. II 91. + A răsuna. Vuietă vaiet de guri. COŞBUC, AE. 212. VUIETOĂRE, vuietori, s. f. Arbust mic de munte, totdeauna verde, cu tulpina întinsă pe pămînt, cu flori mici trandafirii şi cu fructe (comestibile) în formă de boabe (Empetnim nigrum). VUÎRE, vuiri, s. f. Faptul de a vui; vuiet. E rară şi-htr-una mai rară Vuirea. COŞBUC, P. I 237. Pe malurile Senei, în faeton de gală. Cezarul trece palid, in ginduri adîncit; Al undelor greu vuiet, vuirea în granit A sute d-echipajuri, gîndirea-i n-o înşală. EMINESCU, O. I 61. Prin vuirea de vaiete-n mulţime... Un glai din altă lume se-nalţă şi grăieşte, alecsandri, p. vii 304. YL'ÎT s. n. Vuireî p. e x t. suflare a vîntului, vînt. Am luat contact cu ciobanul, care, după ce s-a stropşit.. . pe etnii lui tndirjiţi, a întors spre noi cu toată bunăvoinţa obrazu-i ars de vuitul pustiei, sadoveanu, o. L. 79. VUITOR — 710 — VULGATA vuitGr, -oAre, vuitori, -oare, adj. (Rar) Care vuieşte. Marea ■ . ■ cea mult vuitoare Urlă izbindu-se-n -ţărm. murnu, I. 30. Malul cu guri vuitoare de-aprinsă răşină, coşbuc, AE. 168. VULCĂN, vulcani, s. m. _Ridicaturâ muntoasă de formă conică, avînd în centru -o deschizătură largă care comunică cu pirosfera şi prin care ies din cînd în cînd gaze sau lavă la temperaturi' foarte înalte. O rîrtdunică se desprinde din cer, căzind ca o săgeată in gura vulcanului adormit, pe fundul căruia se află acum iacul Sfinta Ana. bogza, c. o. 37. Soarele coboară după culmile Iezerului şi Păpuşei. . . De departe par nişte vulcani in plină erupţie, CAMIL PETRESCU, U. N. 219. Fig. Nu lux, nu automobile şi castele. . . Astea-s pojghiţa care" acopere un vulcan de dureri. REBREANU, R. I 211. Inima e un vulcan pe care numai moartea il va stinge. NEGRUZZI, s. i 51. 4- F i g. Locul de unde poate pomi o acţiune primejdioasă, stare de lucruri primejdioasă; pericol iminent. Noi sintem încă prea aproape de inlimplările care au adus o prăpastie între rominii cei vechi şi noi; sintem prea aproape de vulcan. kogălniceanu, s. a. 43. Expr. A Sta po un vulcan = a fi pîndit de o primejdie, de un pericol gata oricînd să se dezlănţuie. — Variantă: (învechit) volcân (alecsandri, p. ii 128) s. m. VULCANIC, -A, vulcanici, -e, adj. 1. De vulcan, format prin acţiunea vulcanilor. In interiorul acestor munţi vulcanici se vede . . . cum s-au aşezat straturile de lavă. bogza, A. S. 120. Malul Niprului devine înalt şi întărit cu ziduri puternice din piatră vulcanică. SAHIA, u.R.S.S. 82. 2. Fig. Impetuos, nestăpînit, năvalnic; aprins. Nu te văd bine, Cu temperamentul ăsta vulcanic al dumitale. v. rom. aprilie 1954, 29. ' VULCANÎSM s. m. 1. Totalitatea manifestărilor vulcanice. 2. Fig. însuşirea de a fi vulcanic (2); impetuozitate. Lirismul lui Duiliu Zamfir eseu este...' destul de deosebit de acel al lui Delavrancea. Nu mai întîmpinăm aci vulca-nisimd unui temperament în luptă cu destinul. VIANU, A. P. 183. VULCANÎT, vulcanite, s. n. Rocă eruptivă de origine vulcanică. vulcaniza. vulcanizez, vb. I. Tranz. A modifica structura cauciucului, în general prin încălzire împreună cu sulf (obţinîndu-se un produs de o mare elasticitate şi insolubil în solvenţii obişnuiţi). VULCANIZARE, vulcanizări, s. f. Acţiunea de“**a vulcaniza şi rezultatul ei. Atelier 'de jvulcanizare. VULCANIZÂT, -A, vulcanizaţi, -te, adj. (Despre cauciuc) Care a fost supus vulcanizării. VLJLCANIZATOR, -OÂRE, vulcanizatori, -oare, s. m. şi f. Muncitor care lucrează la vulcanizarea cauciucului. VL’U’ANOLOGÎEs. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul fenomenelor vulcanice. VULG s. n. (Depreciativ) Popor, norod, plebe. Pa-răzi, decor de teatru, luminaţii Tot ce pe vulg şi pe copii înşală, Aceasta-i toată slava ta regală. UT. antimonarhică 90. VULGĂR, -A, vulgari, -e, adj. 1. Ordinar, grosolan ; josnic, mitocănesc. Am fost şi eu de vreo cîteva ori la bal mascat... E dezgustător... E o înghesuială vulgară. . . Un miros de corpuri năduşite. CAMIL PETRESCU, T. ii 68. Directorul regreta că s-a Toborit să discute cu un om atit de vulgar, rebreanu, i. 13. 2. Lipsit de originalitate; comun, obişnuit, banal. [Ilenuţa] grăbeşte, fiindcă o aşteaptă acasă vulgare griji de gospodărie, c. petrescu, A. 459. Gherlaş a început să cunoască... o glorie ieftină, vulgară şi lipsită de bani. sahia, n. 67. Comparaţiunile lui Duiliu Zamfirescu... ies din cercul comparaţiunilor vulgare, macedonski, o. IV 47. (Mat.) Logaritm vulgar — logaritm zecimal, v. zecimal. Se cere să calculăm logaritmul zecimal sau vulgar al lui N. algebra 75. 3. (învechit, despre limbă) Vorbit de popor, popular. Mă condamni să-ţi vorbesc în limba vulgară a părinţilor mei. alecsandri, T. i 254. Nu ştiu, fi-va de toţi înţăles acest cuvint, căci este vulgar, budai-deleanu, ţ. 119. 4^ (învechit) Limba latină vulgară — limba latină populară. 4. Lipsit de suport ştiinţific; neştiinţific. Era o epocă fără nici un ideal, dedată unui materialism vulgar. GALACTION, O. i 337. VULGARÎSM, vulgarisme, ' s. n. Expresie vulgară; cugetare vulgară. Roman plin de vulgarisme. VULGARITATE, vulgarităţi, s. f. Caracterul a ceea ce este vulgar, lipsit de distincţie. O luptă perseverentă trebuie dusă împotriva vulgarităţii în interpretare, moştenire încă vie a teatrului burghez in operetă, contemporanul, S. ii, 1951, nr. 224, 2/4. + (Concretizat, mai ales la pl.) Expresie vulgară, lucru vulgar. - VOLGARIZA, vulgarizez, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la noţiuni ştiinţifice, literare, de artă etc.) A face cunoscut mulţimii (simplificînd), a răspîndi (în mase), a populariza. El poate să fie de mare folos ţării noastre, vulgarizînd în Germania poezia romînă. ALECSANDRI, S. 104. Vulgariza... ceea ce alţii au descoperii şi practicat, i- IONESCU, P. 5. <ţ> A h.s o 1. îşi'îndeplineşte misiunea; propagă, luminează, vulgarizează. CARAGIALE, la cade. -4- R e f 1. pas. (Rar, despre descoperiri, invenţii, maşini) A deveni cunoscut, acceptat, utilizat pe scară largă. Plugurile perfecţionate au o tendinţă simţitoare a se vulgariza in judeţ. I. IONESCU, M. 305. 2. Tranz. A trata în mod simplist, a banaliza. 3. Refl. (Rar) A coborî la nivelul mulţimii, a se amesteca cu mulţimea. Aripi ce nu se ridicase niciodată de la pămînt, năzuiră spre cer, mîndrii ce nu consimţiseră niciodată să se înjosească se vulgarizau. ANGHEL, PR. 97. + A deveni vulgar (1). VULGARIZARE, vulgarizări, s. f. Acţiunea de a vulgariza şi rezultatul ei. 1. Popularizare, răspîndire în mase. Recenziile • gazetăreşti sint tot atît de puţin critică pe cît de puţin vulgarizările ştiinţifice gazetăreşti sînt adevărată ştiinţă. GHEREA, ST. CR. iii 136. 2. Interpretare simplistă, banalizare. Vulgarizarea, simplificarea marxismului, în special în domeniul economiei politice, au adus întotdeauna prejudicii operei de educare ideologică a cadrelor marxiste. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 114. VULGARIZATOR, -OARE, vulgarizatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care vulgarizează, care popularizează (o ştiinţă, o artă etc.). Cicero a fost un bun vulgarizator al filozofiei greceşti, a Că acest vulgarizator al agoniilor tragice ar fi Ienachi Kogălniceatm, nu ne dovedeşte nimic. IORGA, L. Ii 84. + Persoană care dă o interpretare simplistă cunoştinţelor pe care vrea să le popularizeze. Lenin... Marx şi Etigels au dus întotdeauna o luptă mtransigentă împotriva vulgarizatorilor, care netezesc drumul idealismului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 114. VULGATA s. f. Versiune latină a bibliei (adoptată la Conciliul din Trent) în uz şi azi în biserica catolică; carte care conţine această versiune. VULNERA — 711 — VULTURAR VULNERĂ, vulnerez, vb. I, Tranz. (Rar) A răni, a vătămar (A b s o 1.) Şerpe, şerpoaie, cu puii tăi, Nu înţepa, nu săgeta, nu vulnera. ŞEZ. IV 158. VULNERABIL, -A, vulnerabili, -e, adj. Care poate fi rănit; f i g. care poate fi atacat uşor, care are părţi slabe, defectuoase. <0> Punct vulnerabil = parte slabă a cuiva, punct sensibil, punct nevralgic. VULPANj vulpani, s. m. (Popular) Pui de vulpe. VULPĂRÎISC, -BASCĂ, vulpăreşti, adj. (Rar) Vulpesc (1). La curtea împăratului Verdeş este mare praznic pentru neamul vulpăresc, şi ar fi foarte bine să meargă cu toate. şez. xxiu 69. VULPĂRÎE, vulpării, s. f. Loc cu multe vizuini de vulpi; loc în pădure unde se adună vulpile; mulţime mare de vulpi. VtÎIiPE, vulpi, s. f. 1. Mamifer carnivor, de mărimea unui cîine, cu blana roşcată, cu coada lungă şi stufoasă; se hrăneşte cu animale mici şi cu păsări (Vulpes vulpes). Vulpea stă lingă vizuină şi nu se îndură să meargă la vinat. GÎRLEANU, X,. 18. Vulpile codane, cu blana împlinită- de iarnă, sar sprintene încoace şi-ncolo. anghel-iosif, C. i,. 169. Era odaia o vulpe, vicleană ca toate vulpile. creangă, o. A. 295. Merge iama pe poiană Şi-i gătită ca ş-o doamnă (Vulpea), gorovei, c. 398. La mîncare lup şi la treabă vulpe, se spune despre omul leneş şi mîncăcios. Vulpea, cînd n-ajunge la struguri, zice că sînt acri. Expr. A avea o cili de vulpe = a avea căutătura vicleană. A tocmi vulpea din p&duro = a negocia un lucru pe care nu-1 ai (la îndemînă). Să nu mai tocmim vulpea din pădure; să nu ne mai certăm pe ceea ce nu are nimeni dintre noi. bolliac, O. 227. 2. Blană de vulpe '(1)* [ Curtenii ) în vremea lui Radu -Mihnea-voievod ■ . . purtau... cabaniţă cu jder şi cu vulpi. bXlcescu,' o. i 122. 3. Fig. Persoană vicleană, şireată. Dacă apoi relaţiile intre cele două partide ar fi fost aşa de încordate, se putea să nu fi simţit nimic vulpea fină care era Jordache Ruset ? iorga, L. I 315. Ce folos că eşti frumoasă ■ . ■ Că-mi eşti vulpe cam şireată Care-nşală lumea toată, pann, la CADE. 4. Soi de strugure cu ciorchinele lung, cu boabele rare, dulci, de culoare roşiatică. Avusese o vie, numai vulpe ... la Dealul Mare. bassarabescu, la CADE. Unele gospodine culeg. . . din speciile care au bobiţele mai tari, precum sînt strugurii de poamă, coamă, verde, mare, vulpe etc. pamfile, i. c. 240. 5. Ferestruică în acoperişul caselor ţărăneşti, prin care iese fumul din pod. 6. Compus: (Iht.) vulpe-de-mare = vatos. 7. (Regional) Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunţi, mirele, dacă este din alt sat, e obligat să-l dea flăcăilor din satul miresei. Dacă. . . mirele voieşte ca atît lui cît şi miresei să nu i se întimple ntmică, plăteşte mai întîi fără cea mai mică împotrivire vulpea cerută, marian, nu. 603. ■ — Variantă: hulpe (sadoveanu, o. a. n 105, pamfili?, i. c. 440) s. f. VULPÎ&ME, vulpenii, s. f. (Rar) Şiretlic, şiretenie, viclenie. Rudolf, împăratul nemţilor ■ . . căuta prin mijloace viclene să bată pe turci cu mîinile altora; pentru aceasta întrebuinţa toate vulpeniile. ispirescu, m. V. 34. VULPÎSC, -EASCA, vulpeşti, adj. (Rar) 1. De vulpe, care tine de caracterele fizice ale vulpii. Neamul vulpesc. 2. F i g. Şiret, viclean, înşelător. Un ritor linguşitor sau, mai frumos, vulpesc, la masă făcu mare laudă. ŢICH1NDEAL, F. 278. VULl’ÎŞTE adv. Ca vulpea; şiret, perfid. VULFIŞOĂRĂ/Jwu/pifoare, s. f. Diminutiv al lui vulpe. v vulpîţA, vulpiţe, s. f. Vulpişoară. VULPOAlCĂ, vulpoaice, s. f. 1. Vulpe. 2. Fig. (Cu o nuanţă de simpatie) Femeie vicleană. Ce vulpoaică de fată. galaction, o. 1122. VULPOI, vulpoi, s. m. 1. Masculul vulpii. Ehei, diece, vulpoiul nu umblă de multe ori la pătul. sadoveanu, n. p. 83. Văzu deodată înaintea lui un vulpoi, ispirescu, l. 296. Tii... Ce frumoasă caţaveică am să fac nevestii mele din blana istui vulpoi, creangă, o. a. 295. 2. F i g. Om viclean, şiret. Cristofovici, ca un hitru şi vulpoi bătrîn ce se afla, îl minte. Galan, z. r. 279. Alţii plecau indignaţi de zgîrcenia bătrinului vulpoi, bart, e. 99. VULTĂN, vultani, s. m. Vultur. Avea un vrav de paseri dinainte şi ospăta dintr-însele cu lăcomie, ca un vultan hămisit. creangă, p. 245. Vînătorul soarbe-n cale-i răcoreala dimineţii, Admirînd. ■ . piraie cristaline şi vultani cu mîndre pene. alecsandri, p. m 59. -4- F i g. Viteaz, voinic. Vitejii piei oşteni, Voi, pardoşi de la Lipneţ, vultani din Războieni. alecsandri, p. iii 217. — Variantă: liultân (sadoveanu, n. f. 168) s. m. VULTOĂRE s. f. v. viitoare. VtiLTUR, vulturi, s. m. 1. Nume dat mai multor păsări răpitoare de zi, cu cioc coroiat şi cu gheare puternice, care îşi fac cuiburi de obicei pe stînci, în regiunile muntoase ; se hrănesc cu. animale vii şi cu stîrvuri. Văzduhul era limpede; departe, sus, cîţiva vulturi pluteau in lumină, se roteau cu aripile întinse, nemişcate, sadoveanu, o. i 73. Mă uit la vulturul din zare Cum zboară puternic şi lin. coşbuc, p. ii 21. -$> (In comparaţii, cu aluzie la forţa păsării sau la iuţeala mişcărilor ei) Ho, mă! ce vă este, zise Zaharia, sărind ca un vultur între dînşii. creangă, a. 113. [Urmărea] cu ochii buzduganul ce sclipea prin nouri şi prin aer ca un vultur de oţel. eminescu, L. p. 173. Ba n-aţi scăpat, oi să mă răped ca un vultur de sus de pe stîncă. alecsandri, T. i 454. Cu ochi iuţi ca fulgerul, La goană ca vulturul, jarnîk-bîrseanu, d. 291. (Expr.) Ochi (sau privire) de vultur = ochi foarte ager, privire foarte ageră. Acum Rotaru îl scormonea iar, cu acea privire de vultur care îţi îngheţa sîngele în vine. V. rom. mai 1950, 127. Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară, eminescu, o. I 83. In ochii lui de vultur adinei, vioi şi mari Treceau lucioase umbre, alecsandri, p. a. 210. Compuse: vultur-bărbos (vultur-cn-barbă sau vultur-negru) = zăgan. Nu vedeau deasupra lor decît o dungă de cer, in care umbla rotindu-se şi ţipînd din cînd in cind un vultur-tiegru. sadoveanu, F. j. 375 ; vultur-plcşuv = vultur cu gîtul golaş, cu penele de culoare brună-închis (cea mai mare pasăre răpitoare din Europa) (Aegypius mona-chus) ; vultur-pcscar = vultur care se hrăneşte cu peşte (Pandioti haliaetus). + Fig. Om viteaz, măreţ, falnic. Ochiul _vulturului bătrîn clipeşte încă. delavrancea, o. ii 34. A! Unde e acuma puternica mărire Din vremea. ■ . Cind vulturul Daciei cu fruntea-ncoronată. . . Da semnul biruinţei şi calea ne-arăta? alexandrescu, p. 145. 2. Stindard al legiunilor romane, înfăţişînd (de obicei în bronz) un vultur (1); figură simbolică, repre-zentînd un vultur (1), pe stemele, monedele, peceţile sau steagurile unor ţări. 3. Constelaţie boreală, situată la sud de constelaţia lirei şi a lebedei şi vizibilă vara. — Accentuat şi: (rar) vultur (macedonski, o. i 96). VULTURARj vulturari, s. m. (Rar) Răpitor, hrăpăreţ.. Ai fost foarte vulturar, Ce-ai văzut nu mai lăsai. marian, o. i 189. VULTURAŞ — 712 — VUVUITURĂ VULTURÂŞ, vulturaşi, s. m. Vulturel. Vulturi, vultu-raşii mieii Udaţi-vă aripile. SBrERA, P. 95. Vultur, vulturaş! Du-te de adă două picături de lapte, una rece şi una caldă. creangX, o. a. 281. VULTURÎL, vulturei, s. m. Diminutiv al' lui v u I -tu r. Vulturi, vultureii mieil Udafi-mi mie limba. SBIERA, P. 95. Deprinde vulturelul să zboare in văzduh. NEGRUZZI, S. II 264. Căztnd vultureii cei micuţi. . . cu cită bucurie i-au aşteptat vulpea. ŢICH1NDEAI,, r. 3. YUI/I’URÎISC, -EĂSCĂ, vultureşti, adj. De vultur, ca de vultur; ager, sprinten, îndrăzneţ, puternic. Totuşi, tn aceste locuri zgircite în obişnuite frumuseţi, am simţit fiorii zărilor fără sfirşit, cind calul mă ducea in zbor vulturesc pe întinderi fără drumuri. SADOVEANU, O. III 646. M-am întrebat pe mine însumi dacă aripele vultureşti, răpindu-mă in spaţiu, nu m-ar duce şi m-ar rătăci prin nouri? alecsandri, T. li 47. <$■ Nas vulturesc =nas acvilin. Are mustăţi roşcovane pe buză Dimitrache, şi nas mare, vulturesc. STANCU, D. 15. VULTURÎŞTE adv. Ca un vultur, cu iuţeală, cu agerime de vultur; foarte repede. Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte, An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte. EMINESCU, O. I 144. Numai ochii sei mişca, Vultureşte-i alerga Pe cea zare cenuşie. ALECSANDRI, P. II 10. VULTURÎCĂ, vulturici, s. f. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina lipsită de frunze sau cu frunze mici, acoperite cu peri lungi, şi cu flori galbene-purpurii; creşte prin fîneţe, în regiunea subalpină (Hieracicum pilosella). Unde şi unde [cîmpurile] sint împestriţate cu cîte o vulturicâ cu flori galbene-purpurii şi frunze păroase. simionescu, fl. 192. YULTI'RÎŢĂ, vulturiţet s. f. (Rar) Vulturoaică. Vul-turiţa li răspunse: Fiţi buni şi nu mă alungaţi. marian, o, i 185. YULTUROÂICĂ, vulturoaice, s. f. Femela vulturului. Vulturoaica ţinea in gheare un viţel de doi ani. MARIAN, O. I 148. yulturoAeg, vulturoi, s. f. (Rar) Vulturoaică. Se rătăceşte din cealaltă lume o vulturoaie. marian, o. I 185. VULVOÂRE s. f. v. vîlvoare. VULVOI s. n. v. vîlvoi. VULVOIÂT, -Ă adj. v. vllvoiat. VUM interj. Onomatopee care redă sunetul unui clopot cu timbru grav. Vum! sunetul unui clopot urie-şesc... şi Dan se simţi trăsnit şi afundat in nemărginire. EMINESCU, N. 70. VUR interj. (Rar) Exclamaţie care exprimă durere sau regret; ah, vai. Vurl... I-au chesăgit ca pe boi. TEODORESCU, P. P. 487. VURT, vurturi, s. n. (Regional) Rachiu slab şi prost, poşircă. După ce încetează rachiul. . . începe a ieşi vurtul. i. ionescu, p. 268. VtJRTĂ s. f. v. hurtă. VOTCĂ s. f. v. votcă. ' VLVĂR, vuvari, s. m. (Regional) Lăutar care cîntă din yuvă. Sui, Mărie-n deal la cruce, De vezi neică cum se duce. .. Cu douăzeci de vuvari. l. CR. IV 24. yCvă, vuve, s. f. (Regional) Dairea, tamburină. VTJVUÎ, vuvui, vb. IV. Intranz. 1. A cînta cu vuva. Nu vuvui ca vtwa. şez. xn 187. 2. A vîjîi, a vui; a bîzîi, a zumzăi. Parcă vuvuie avioanele. CAMII.AR, n. I 448. VUVUÎT, vuimituri, s. n. Faptul de a vuvui; vuiet, zumzet. Auzi un vuvuit ca de un roi de albine. ISPIRESCU, u. 98. Se produce uft vuvuit, asemenea cu al vuvei de piele de capră. şez. xiii 81. VL'VUITOÂRE, vuvuitori, s. f. Vuvă. Cu vuvuitoarea să nu urli, că e rău de sărăcie, şez. xii 158. VUVUITtiBĂ, vuvuiturf, s. f. Vuvuit. w W s. m. invar. Literă numită «dublu ve t>, avînd valoarea lui « v » sau (în unele cuvinte de origine engleză) a Iui « u * consonantic şi folosită numai în ortografierea unor cuvinte străine. WARĂXT, warante, s. n. Act eliberat celui ce înmagazinează o marfă în docuri sau în antrepozite şi care poate fi negociat ca o poliţă sau poate servi titularului ca garanţie pentru obţinerea unui împrumut. — Pronunţat: varant. WĂTERPOLO s. n. (Sport) Polo pe apă. — Pronunţat: uaterpolo. WATT, viaţi, s. m. (Fiz.) Unitate de măsură a puterii, egală cu puterea care corespunde schimbului de energie (sau lucrului mecanic efectuat) de un joule. — Pronunţat: vat. WATTMÎTRU, wattmetri, s. m. Instrument electric de măsură, folosit pentru măsurarea puterii electromagnetice dintr-un circuit electric. — Pronunţat: vatmelru, WATTfiRĂ, wattore, s. f. Unitate de măsură pentru energia electrică, egală cu 3600 de jouli. — Pronunţat: vatoră. wîrkr, weberi, s. m. Unitate de măsură pentru fluxul de inducţie magnetică. — Pronunţat: veber. WHÎJ5KY s. n. Băutură cu un mare procent de alcool, obţinută prin distilarea cerealelor. — Pronunţat: uischi. WTIÎTE-SI’IRT s. n. Produs obţinut la distilarea petrolului brut şi întrebuinţat ca solvent în vopsitorii şi în industria lacurilor. — Pronunţat: uait-spirt. 'WILLEMÎT s. n. Silicat natural de zinc, fosforescent, de culoare albă, verde sau cafenie, din care se extrage zincul. — Pronunţat: vilemit. . AVOLFRAM s. n. Metal dur, folosit la fabricarea oţelurilor speciale şi a filamentelor pentru becuri electrice; tungsten. Cotn-parte a Chinei in producţia mondială de wolfram reprezintă aproximativ 40%, ceea ce o plasează pe primul loc in lume. lupta de clasă, 1953, nr. 12, 68. — Pronunţat: volfram. WOLFRAMIC, -A, wolframici, -e, adj. De wolfram, al wolframului. Acid wolframic. — Pronunţat: volframic. WOLFRAMÎT s. n. Minereu din care se extrage wolframul. — Pronunţat: volframit. WULFENÎT s. n. Minereu de plumb şi de molibden. — Pronunţat: vulfenit. X s. m. invar. A douăzeci şi şasea literă a alfabetului, numită ies; redă pe « cs * (la începutul cuvintelor sau în cuvinte ca « explozie *, « expoziţie o etc.) sau pe « gz » (în •cuvinte ca « exemplu », « examen » etc.). <$• Raze x v. razi. XENOFOB, -Ă, xenofobi, -e, adj. Care manifestă ură pentru persoane de altă naţionalitate sau pentru popoare străine. Atitudine xenofobă. XEXOMANÎE s. f. Pasiune exagerată pentru tot ce este străin. XÎNON s. m. Element din grupul gazelor nobile, incolor şi inodor; se găseşte în atmosferă în cantităţi foarte mici. . XERO GRAFÎE s. f. Procedeu de tipar la care se foloseşte o pulbere încărcată cu electricitate statică. XIFOÎD adj. n. (în expr.) Apendice 'xifoid = porţiunea inferioară cartilaginoasă a sternului. XIU&N s. m. Derivat al benzenului, hidrocarbură lichidă care se găseşte în gudronul de huilă şi se între- buinţează în industria lacurilor, a coloranţilor, a cauciucului etc. XILOFÁG, -Ă, xilofagi, -e, adj. (Despre insecte) Care se hrăneşte cu lemn, care roade lemnul. Carii sînt xilofagi. XILOFÓN, xilofoane, s. n. Instrument muzical de percuţie, alcătuit dintr-un sistem de plăci de lemn acordate diferit şi care răsună cînd sînt lovite cu nişte ciocă-naşe de lemn. XILOGItĂF, xilografi, s. m. Lucrător care execută clişee de tipar gravate în lemn; gravor în lemn. XILOGRÁFIC, -Ă, xilografici, -e, adj. Privitor la xilografie; obţinut prin xilografie. XIL0 GRAFÎE s. f. 1. Procedeu de tipar la care se folosesc clişee gravate în lemn; arta de a grava în lemn. 2. Clişeu gravat în lemn. XILOGRAVtJEĂ, xilogravuri, s. f. 1. Arta de a grava în lemn. 2. Clişeu gravat în lemn; stampă de artă executată cu un astfel de clişeu. z Z s. m. invar, A douăzeci şi şaptea literă a alfabetului, numită « ze » şi sunetul corespunzător; este' o consoană siflantă dentală sonoră. ZA1 prep. (învechit) De, de Ia. Tot pe faţada bisericei de la Argeş citim, scobit In litere mari, numele lui Grigore Cornescu şi ştim, după zisele diacului za divan Neculai Mustea, cronicarul moldovean, că, pe la 1672, acest Cornescu a fost un nemeş din ţinutul Hotinului. odobescu, s. II 511. ZA2, zale, s. f. 1. (Şi în forma sală) Fiecare dintre ochiurile unui lanţ (v. verigă); p. e x t. (la pl.) lanţ. De la munte la munte, Numai zale mărunte (Furnicile). SADOVEANU, P. c. 9. Lanţurile cad rupte zală de zală. RETEGANUI,, P, v 33. Pentru trei mindruţe-a mele, Purtai trei perechi de zale. MAT. FOI.K. 807. La podul cu zalele, Răsărit-a soarele. ŞEZ. I 291. + Lanţ mic de metal, întrebuinţat mai ales ca podoabă; lănţişor. Mijlocul le era coprins de o cingătoare de curea cu ţinte, cu zale aurite de care atirna sabia, ispirescu, m. v. 44. 1 păreche brăţări de aur cu zale. ODOBESCU, S. i 421. + Cusătură de flori în formă de lănţişor, pe ie sau pe catrinţă. Kiro, Kirolină, Floare din grădină. . . Bine te-oi purta Şi ţi-oi cumpăra Rochiţă cu zale, Lăsată pe şale. awîcsandri, p. p. 116. 2. (Mai ales la pl., cu valoare de sg.) Ţesătură făcută din inele mici de fier, legate unu? de altul; p. e x t. haină făcută din această ţesătură, şi folosită în antichitate şi în evul mediu de ostaşi spre a se apăra de loviturile duşmanilor. Oh! ce strălucite zale! ce coif mindru! ce pieptar Minunat! davila, v. v. 75. Dracul mă puse să nu mă dezbrac de za şi să n-arunc coiful şi sabia asta? delavrancea, o. ii 172. S-a-mbrăcat in zale lucii cavalerii de la Malta, Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care, în turbarea-i furtunoasă, a cuprins pămînt şi mare. eminescu, O. I 146. La git avea grumăjer rotund de zale de fer. odobescu, S. I 65. «0> F i g. Haide, suflete, ridică-ţi leghioanele de gînduri Şi-mbrăcate-n za eternă, întocmeşte-le în rtnduri. vlahuţă, p. 83. 3. Zăbală. — Pl. şi: (Mold.) zăi (ŞEZ. vn 167). — Variante: (regional) (1) Ziilă, (2) zttlo (alecsandri, p. a. 112), zea, zeale (negruzzi, s. i 148, alecsandui, p. p. 63, şez. v 175), s. f. ZABÉT s. m. (Turcism învechit) Guvernator, administrator ; p. e x t. autoritate, stăpînire. Trecu pre dinaintea cortului unde era autoritatea (zabetul). i. ionescu, m. 248.' Au alergat acasă la tată-său să vie să-i agiute a duci negu-ţitorii ta zabet ca să să "indici cu dinşii. ŞEZ. u 118. — Variantă: zabit s. m. ZABÍT s. m. v. zabet. ZABLĂU s. m. v. z&blău1. ZABRĂC s. n. (învechit şi regional) Mustrare aspră, ocară. V. săpuneai ă, perdaf, -f încercare grea la care este supus cineva; primejdie. Va intimpina un zabrac bun ■ . . din care va scăpa cu faţa curată, ispirescu, i,. 389. — Variantă: zayrâc s. n. ZACHKRI.LXĂ s. f. (învechit) Numele unui praf insecticid. N-am nici gaz in lampă, nici praf de zacherlină. TOPÎRCEANU, P. 48. ZAftlSCĂ, zacuşte, s. f. Gustare, aperitiv; preparat culinar care se serveşte ca aperitiv. Ai păpat zacuscă astăzi? A1.ECSANDRI, T. i 205. îi gentil!... el!... Apoi eu ce stnt, eu care l-am poftit la zacuscă? id. T. 1236. Fiind singur, m-ar costisi odaia 200 taleri şi mincarea cu zacusca şi altele iar 200 taleri. KOGSiNlCEANU, s. 102. ZAD s. m.” v. zadă. ZADÂR s. n. (în loc. a d v.) în (sau, regional, de-n) zadar = degeaba, în deşert, în van, în dam. A muncit din răsputeri şi în zadar. REBREANU, R. i 168. Nepoată dragă! De-n zadar Te văd plingind. coşbuc, P. I 150. Şi, sărmana, s-a chinuit aşa pină despre ziuă, dar in zadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume. CREANGĂ, p. 98. Cine e nerod să ardă in cărbuni sma-randul rar Ş-a lui veşnică lucire s-o strivească in zadar ? eminescu, o. I 83. + (Rar ca substantiv de sine stătător) Inutilitate, deşertăciune, zădărnicie. Decît s-alungi zadarul, de-ai vrea a m-asculta, Ai soarbe picătura şi lu-mea-ar fi a ta. alecsakdri, p. iii 388. — Variantă: zădâr (creangă, p. 284, eminescu, o. rv 89, şez. ii 44) s. n. ZADARNIC, -Ă, zadarnici, -e, adj. 1. Fără rost, fără folos, fără întrebuinţare, inutil. Treci, ducind o parte din tristeţea lor, Vn suspin, o rugă, un zadarnic dor. topÎr-ceanu, B. 13. Nu regret c-am pierdut astfel o zadarnică avere, macedonski, o. i 9. După o muncă zadarnică de atita vreme, după ce toată casa a fost răsturnată de zece ori. . . d. Lefter a căzut pe o canapea, sfărimat de oboseală. CARAG1AI.E, o. I 339. (Adverbial) Valid uşor clipotind îmi aduce zadarnic aminte Sunetul glasului tău. topîr-chanu, p. 45. Pe inima-mi pustie zadarnic mina-mi ţiu, Ea bate ca şi cariul încet intr-un sicriu, eminescu, o. i 71. Zadarnic printre oameni m-aş arăta zimbind Ca soarele de toamnă prin neguri strălucind. a/,ecsa-N'l>ri, t. ii 237. 2. (învechit) Vanitos, încrezut, trufaş, îngîmfat. Sigis-mund Bălhori, nestatornic şi zadarnic, se trufi şi se înălţă cu mintea de cind tractă şi se rudi prin căsătorie cu împăratul nemţesc, uăi.cescu, o. ii 70. — Variantă: zadarnic, -ă (c. petrescu, a. r. 33, ». botez, p. o. 30) adj. ZADĂ — 716 — ZAHARURI ZĂDA, zade, s. f. Arbore răşinos cu frunze lungi, în formă dc ace pe care le pierde toamna, cu lemn tare şi durabil, foarte preţuit; creşte prin locurile pietroase din regiunea alpină inferioară (Larix europea). Zada... nu păstrează decit rar regularitatea de con a molidului. SIMI-onescu, fl. 82. — Variantă: znd s. m. ZĂDIE, zadii, s. f. (Regional) Catrinţă, fotă. îşi suflecă poalele, îşi prinse-n briii zadiile şi se tiri cit putu mai repede pină-n uliţă, REBREANU, 1.31. Şi ei ţi-a adus. . . La 'grumazi mărgele, Pe deget inele, Briu şi-ncingălori, Zadie cu flori. COŞBUC, r. II 144. Nişte zadii de mătasă Să le poarte sănătoasă Cinstita gazdă de casă. MARIAN, na. 304. ZAGARA, zagarale, s. f. Blană de animal prelucrată; bordură de blană aplicată la unele obiecte de îmbrăcăminte ; p. e x t. orice bordură cu care se tiveşte un obiect de îmbrăcăminte. Sumanul şi iţarii ii erau peticiţi, dar curaţi. în cap purta o căciulă albă cu zagara neagră. sadoveanu, o. v 529. Cu cuşma cu zagara, zagaraua că-i boită, Lui Nicuţă dăruiţi?. I. CR. IV 154. — Variantă: zăgărd (pamfile, a. r. 31) s. f. ZAI1AN s. f. v. zallmnn. ZAHĂR s. m. v. zaliur. ZAIIAItA s. f. v. zaliarca. zaiiareA, zăhărele, s. f. (Turcism învechit; şi în formele zahara, zoherea) Hrană, merinde, provizii (pentru armată). Neîncetate cereri de zaherea erau cea mai mare pacoste pe care o aducea asupra ţării atîrnarea ei de împărăţia turcească. CAMIL rETRESCU, o.*i 66. Din limanul Brăilei, porneau in răsărit corăbiile turcilor, incăr-cate cu zahetele strînse cu hapca de pe mănoasele noastre ţinuturi, vlahuţă, R. p. 34. S-a făcut obiceiu. . . a se da pe fieşce an zaharea îmbelşugată din ţară, * la serhaturile turceşti de pe malul Dunării. ODOBESCU, S. I 326. + (Regional) Tain pentru vite, preparat din tărîţe, sfeclă de zahăr, sare etc.; p. ext. nutreţ, furaj. Eu vă dau. . . zahara de mîncare. I. CR. XI 51. — Variante: zahereă, zaharâ s. f. ZAIIARICĂLE s. f. pl. Bomboane, cofeturi, acadele. Din zori pînă in noapte se exercitau pe drumuri cele mai felurite negustorii, în coşuri. . . pe tarabe purtate după gît; şi verdeţuri, şi fructe, şi iaurt, şi bragă, şi zaharicale.. . fiecare după anotimp. PAS, Z. I 170. [Nunta se făcu] cu veselie.. . De toate părţile prin odăi plouau pentru boieri zaharicale, iar în curte pentru norod, bani mărunţi de argint şi de aramă, odobescu, s. i 77. Du-te acum degrabă, Frănţişorule, în tîrg şi-mi cumpără o oca de zaharicale pe deseară, alecsandri, T. i 35.""Singurele zaharicale erau pe atunci ceva cofeturi boite pe migdale şi sîmburi de zar-zăre, ce se vindeau la Panaiti Butcariu, de pe podul vechi. kogĂlniceanu, s. a. 96. ZAIîARÎDE s. f. pl. (Chim.) Nume generic dat hi-draţilor de carbon. ZAHARIFICÂ, zaharifictvb. I . Tranz. A transforma în zahăr substanţele care conţin amidon, cu ajutorul fermenţilor sau prin tratarea cu anumiţi acizi minerali. ZAIIARIFICÂRE s. f. Acţiunea de a zahari-f i c a. Zaharificarea amidonului, saponificareâ grăsimilor poate fi obţinută prin acţiunea acizilor, marinescu, p. a. 46. ZAI1ARIMETRÎE s. f. Metodă de determinare a concentraţiei soluţiilor de zahăr sau a proporţiei de zahăr dintr-o substanţă, cu ajutorul zaharimetrului. ZAHARffltTRU s. n. Polarimetru folosit pentru determinarea concentraţiei unei soluţii de zahăr, prin măsurarea unghiului de rotaţie a planului luminii polarizate care trece printr-un tub conţinînd acea soluţie. ZAHARInA s..f. Derivat al acidului benzoic, foarte solubil în apă, cu o putere de îndulcire de 500 de ori mai mare decît a zahărului, întrebuinţat la îndulcirea alimentelor destinate bolnavilor de diabet. Pe cind {şi căuta enervai prin buzunare cutiuţa cu pastile de zaharină, veni un impiegat vamal alarmat. BART, s. M. 85. Cu mare nerăbdare aştept un răshuns dulce ca zaharina. CARAGIALE, o. vii 200. ZARARISÎ, zaharisesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre dulceţuri, miere etc.) A căpăta o îngroşare specifică datorită cristalizării zahărului pe care îl conţine. Mierea se zahariseşte cind nu e curată. 2. Refl. (Familiar, despre persoane) A-şi pierde vigoarea, energia, combativitatea. V. ramoli. îşi spuse că prietenul s-a zaharisit in provincie dacă a putut suporta atlta insolenţă, fără să găsească o replică. C. l’lîTkliSCU, !. II 222. Dricul inainta încet. . . Toţi vorbeau tare. . . Poeţii tineri îşi aduseră aminte cit s-au zaharisit cei bătrini. id. c. V. 297. Am rugat-o să nu ia in seamă. .. e un biet bătrîn stricat, a fost pe vremuri ceva de capul lui, dar acum s-a zaharisit. M. I. caragiale, C. 19. 3. T r a n z. Fig. (Rar, cu privire la tonul sau la timbrul vocii) A îndulci, a face mieros, dulceag. Dar. . . ştiţi că... mai este un contişor. . . E cam de mult, zice jupînul zaharisind şi mai tare tonul, caragiale, o. i 325. ZAIIARISÎRE s. f. Faptul de a se zaharisi. ZAITAItlSÎT, -A, zaharisiţi, -te, adj. 1. (Despre dulceţuri, miere etc.) Care prezintă granule de zahăr cristalizat. -0* Fructe zaharisite = fructe conservate prin fierbere în sirop de zahăr foarte concentrat. 2. (Familiar, despre persoane) Care şi-a pierdut vigoarea, energia, combativitatea. V. ramolit. (Substantivat) Te-ai lăsat prostit de zaharisitul ăla de Cordu-ceanu. camil petrescu, o. Ii 519. 4- (Despre cuvinte, expresii, opere literare) Mieros, dulceag, sentimental. Sentimentală, lirică, visătoare, umbla c-un caiet de poezii zaharisite, pe care le cinta cu pasiune, dind ochii peste cap sau privind ţintă in vid. bart, e. 363. Ilenuţa... asculta, cosind, cuvintele zaharisite ale Movileanului. La Tdrg. * - ZAHARÎT, -A adj. v. zăhărit. zahArmţA, zaharniţe, s. f.-Vas mic, în care se ţine zahărul. Mama să vă cumpere Unt şi să vă servească ceaiul în curte, la o masă cu-nvelitoare albă, cu tot dichisul: zahar-niţă cu cleşte de argint, şerveţele de hirtie. pas, z. i 22. ZAHAROJIÎTRC, zaharometre, s. n. Areometru folosit pentru determinarea concentraţiei soluţiilor de zahăr prin măsurarea densităţii lor. ZAIÎAROS, -OĂSĂ, zaharoşi, -oase, adj. 1. (în expr.) Produs zaharos = produs alimentar preparat din zahăr. întreprindere de produse zaharoase. 2. Fig. Alb, compact şi cristalin ca zahărul. Pină il fărimă in bucăţi, cum fărimă cu dinamita piatra asta strălucitoare şi zaharoasă. DUMITRIU, v. L. 43. — Variantă: zăhărijs, -oâsi adj. ZAIIAROzA s. f. Substanţă din clasa zaharurilor, formată din combinarea unei molecule de glucoză cu o moleculă de fructoză, cu gust dulce şi cu mare valoare nutritivă; zahăr (1). ZAUÂRl'JiI s. n. pl. Nume generic pentru substantele organice care formează (alături de albuminoide şi de grăsimi) una din cele trei grupe de combinaţii specifice celulelor organismelor vii (şi din care fac parte: glucoza, fructoza, zaharoza, lactoza, maltoza etc.). ZAHĂR — 717 — ZAPCIALĂ ZAHĂR s. n. 1. Substanţă albă, cristalizată, uşor solubilă în apă, cu gust dulce şi plăcut, obţinută mai ales din sfeclă de zahăr şi din trestie de zahăr, şi constituind unul din produsele alimentare de bază; zahaioză. Se pune intr-un vas de aramă cam 500 gr de zahăr. pam-FII.E-L.UPESCU, crom. 216. (în forma zahar) Furăm întîmpinaţi in pragul Harţii de o fată frumoasă, frumoasă de pare că era făcută de zahar. ispirescu, l. 300. Cei cu pricina de ieri o adus'zece căpăţini de zahar. ALKC-sandri, X. 194. Zahăr de gheaţă = zahăr candel, v. candel. Zahăr ars — zahăr topit (şi descompus parţial prin încălzire), folosit în cofetărie şi la colorarea băuturilor. Zahăr de struguri = glucoză. Zahăr de cartofi = glucoza obţinută prin hidroliza amidonului. Zahăr de lapte = lactozâ. Zahăr dt malţ = maltoză. ^ Loc. adj. (Despre persoane) Do zaliăr = foarte simpatic, foarte serviabil. Să vie pe la ei, să-i cunoască familia şi să se împrietenească cu Âristide, care e un băiat de zahăr. REBREANU, R. I 104. Ce băiat de zahăr ai fi să vii in persoană a-mi aduce răspunsul. caragiale, o. vii 199. 2. Nume dat excesului de glucoză din sînge; boală cauzată de acest exces (v. d i a b e t). — Variante : (regional) zahăr, zahăr (şez. x 120) s. n. ZAIlEItEĂ s. f. v. zaharea. ZAIAFÎT, zaiafeturi, s. n. (Turcism) Petrecere (cu mîncare, băutură şi lăutari); chef, ospăţ. Hai la Alviţă acasă! O să fie zaiafet mare. STANCU, d. 170. O altă trăsură se opreşte peste drum. « Aha, şi-au adus mosafiri. Au zaiafet », şi-a spus ţaţa Niculina foarte mirată. PAS, z. i 88. Trei zile şi trei nopţi d-a rindulfu veselie şi zaiafet in tot cuprinsul împărăţiei, de bucurie c-a scăpat de zmeu. popescu, B. n 80. Porunci numaidecît să se întindă mese, să ospăteze pe turcul ciorbagiu. Ce mai zaiafet, ce mai chiloman... ce mai cîntece. ŞEZ. XII 38. — Variante: zailet (M. I. caragiale, c. 24, G. M. ZAMFIR ESCU, SF. M. N. I 111, ALECSANDRI, X. I 310), ZÎafet (CARAGIAI.E, P. 83, GHICA, S. A. 58, ALECSANDRI, X. 1248) s. n. ZĂICĂ, zaici, s. f. (Omit.; regional) Gaiţă. zaicGi, zaicoi, s. m. (Regional) Bărbătuşul zaicăi. Această pasăre... se numeşte. .. zaicoi. mariah, o. II 69. ZAÎF, -A, zaifi, -e, adj. (învechit şi arhaizant) Indispus, bolnav, suferind; debil, convalescent. Cînd o damă este zaifă după troahnă... i se recomandă de autorităţile medicale ... să facă următoarea cură. . . caragiale, O. vii 61. Unchiule, inchipi:ieşte-ţi fericirea de-a avea o soţie drăgălaşă. . . inimoasă, care te-a căuta cînd ii fi zaif. alEC-SANDRI, T. 808. Cînd era să înceapă Halima sfirşitul minunatei istorii. . . ii veni un fel de leşin şi zise: . . .Acuma sînt cam zaifă niţel şi mă tem ca nu cumva să uit ceva din minunatele ei întîmplări. gorjan, h. ii 234. ZAIFfiT s. n. v. zaiafet. ' ZAIFLÎC, zaiflîcuri, s. n. (învechit) Indispoziţie, slăbiciune, suferinţă. Alţii in visuri de înălţare Se plîng de-o parte cu ah şi vah ! Că mereu sufăr de-o boală mare. . . Eu unu, slavă domnului, sînt ferit de asemine zaiflîc. ALECSANDIU, X. 92. ZAÎMF, zaimfuri, s. n. (Livresc) Văl. (F i g.) Sub zaimful dimineţii, floarea iris în zăvoaie Dezveleşte frumuseţea violetului ei sîn. galacTion, o. I 17. Trăia in puritatea visului de odinioară.. . Numai ochii se încărcau de gînduri.şi de melancolie, ceea ce-i sporea farmecul ciudat, îndepărtat, zaimful de poezie. EFTImiu, n. 65. ZĂLĂ s. f. v. za2. ZĂLE s. f. v. za2. ZALHANÁ, zalhanale, s. f. (Turcism) Abator. Se umplu de singe de sus pînă Jos. Aşa plin, ca un parlagiu de la zalhana, se întoarse fuga la împăratid şi spuse că a făcut o izbîndă mare. ispirescu, l? 343. — Variantă: zahană (pXsculescu, l. p. 268) s. f. ZALISÎ, zalisesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A zăpăci. Nu vezi că amorul tău m-a zalisit? i'H.imon, c. 208. ZÂMĂ s. f. v. zeamă. ZAMIÎÎLA, zambile, s. f. Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunzele crescute dintr-un bulb, cu flori albe, roz, violet sau albastre, aşezate în ciorchine la vîrful tulpinii; este cultivată pentru florile ei frumoase şi mirositoare (Hyacinthus orientalis). Iar din corole albe şi fragile Se-nalţă somptuosul miros de zambile. cazimir, I,. U. 8. Adunase ele o mulţime de roze, de şo-frănei, de viorele, de crini şi de zambile de pre pajiştea cea smălţuită, odobescu, s. in 279. <0 (Poetic) Kira, Kira Lina, Frumuşică zînă, Tînără zambilă, Floare din grădină. păsculescu, L. p. 289. ZAMIilLÎCĂ s. f. Diminutiv al lui zambilă. Acum se scoală doamna-i tinerică, Rumenă, suavă ca o zambilică. Topírceanu, p. 55. ZAMBÓL, zamboale, s. n. Coş, zimbil. Descarcă la zamboale Şi-ncarcă la stamboale. alecsandri, p. p. 116. ZA5IFÎR, zamfire şi zamfiruri, s. n. (învechit) Safir. Ei rămaseră dinaintea unui palat de zamfir... şi cu porţile de chiparos, ispirescu, L. 115. Nu-mi lua zilele toate. ■. Că-ţi voi da eu nestemate, Chiar piatra zamfirului, Limpezimea cerului, odobescu, s. iii 180. împodobiră pe moartă cu cele mai scumpe haine şi diamanticale şi cu alte pietri scumpe, precum mărgăritaruri, zamfiruri, rubinuri. gorjan, h. ii 49. — Pl. şi: (m.) zamfiri (odobescu, S. a. 137). ZAMFÎRĂ, zamfire, s. f. (Omit.) Grangur. ZAMPAKAGÍU, zamparagii, s. m. Derbedeu. Ce cauţi să te amesteci... cu zamparagiii, cu pungaşii... să spargi uşa şi să intri noapiea in prăvăliile oamenilor? cara-GIALE, o. I 231. D-apoi călugării: o adunătură de zamparagii duglişi, din toată lumea, cuibăriţi prin mănăstire. creangX, a. 120. Scădea din zi in zi numărul zam-paragiilor. gorjan, h. ii 205. ZAMPARÁLE s. f. pl. (învechit) Geamparale (2). Boierii. . . încing hore, bătute, zamparale greceşti. La XDRG. . ZAMI’AItALÎC, zamparalîcuri, s. n. (Turcism învechit) Petrecere, chef, desfrînare, libertinaj. Prăpădii mai toată averea cea părintească cu fel de fel de mişelii, adică cu zamparalîcuri, cu beţii, gorjan, h. ii 5. ZÂNCĂ, zanci, s. f. (Regional) Unealtă de pescuit formată dintr-un pripon simplu, cu cinci pînă la opt cîrlige. Peştii care trăiesc pe lingă maluri... se pot prinde şi de către populaţia riverană cu instrumentele lor mai primitive . . . cîrligele, zise sfori sau zanci. antipa, p. 662. ZANG interj, v. zîng. ZÁPA interj. (De obicei repetat) Onomatopee care redă lătratul cîinelui; ham. Moşneagul dă să intre şi el, căţeluşa iar: zapa, zapa! sevastos, la XDRG. ZAPÂ.T, zapaturi, s. n. (Regional) Vîntul de nord-vest. Nu mai încetează zapatul, o să ne calicească pe toţi. antipa, P. 369. ZAPCIÂLĂ, zapciele, s. f. (învechit) încasare cu forţa a dărilor sau a datoriilor; executare. Sînt sătul de biruri grele ■ . . De ciocoi, de zapciele. alECSANDRI, p. i 69. — Pronunţat: -ci-a-. ZAPCII — 718 — ZARE ZAPCTÎ. zapciesc, vb. IV. Tranz. (învechit) A încasa cu forţa dările sau datoriile de la cineva; a executa. Să m. ies ureze dăjdiile ! — Să nune zapciască! — Să nu ne mai împlinească! — Să nu ne mai jăfuiască! NEGRUZZI, s. i 154. ZAPCIERÎE, zapcierii, s. f. (învechit) Funcţia de zapciu; zapcilîc. Macavei că răminea, ha Bucureşti să •ducea, Armăşia cumpăra. Unde lua armăşia, Parcă lua zapcieria! pXsculescu, L. P. 275. ZAPCILÎC. zapcilîctiri, s. n. (Turcism învechit) 1. Slujba de zapciu ; zapcierie. Aşa s-a hotărît să intre la tocmeală, crezînd că doar l-o împăca cu un zapcilîc, o vâtăşie de plai, cu o isprăvnicie cel mult. GHTCA, S. a. 33. Zapcilîcurile, polcovniciile de poteră şi căpităniile de judeţ îi deteră şi ele un cîştig bunicel. FILIMON, C. 191. 2. Zapcială. Cine v-a scăpat pe voi de zapcilîcy de bir, de havalele care vă topeau munca şi vă uscau puterile? GhlTE, N. i 189. ZAPiTU, zapcii, s. m. (învechit) 1* Cîrmuitor al unei plâşi (subordonat ispravnicului). Degrabă el tră-mitea ispravnici, zapcii şi pomojnici ca să ridice satele, să sape şi să scormone sălaşele de vechi cetăţi, odobescu, S. ii 411. [Guvernatorii] tractau pe domnii noştri ca pe nişte zapcii, le trimeteau ordine scrise şi verbale şi-apoi să nu le fi urmat. GHICA, S. A. 30. Ispravnicii şi mai cu seamă zapciii. . . găsiră ocaziune a jefui poporul, luînd dc la săteni însutit decit li se ordona, i. ionescu, M. 253. Văd indai-o copiliţă, Oltencuţă cu ochi viu, Numai zdrenţe-a ei foliţă, Cum o bate un zapciu. bolliac, o. 196. 2. Rang în armată ; căpitan. Avantgarda se compunea din: . . .vel-căpitan de dorobanţi cu zapciii săi. FILIMON, C. 312. 3. Funcţionar poliţienesc în subordine; paznic, dorobanţ, sergent de stradă. De dimineaţă pompierii stropiseră podul, şi la toate răspintenile cîte un zapciu al agiei oprea carele să nu se vîre, pînă după trecerea alaiului. NE-gruzzi, s. i 29. ZAriS, zapise, s. n. (învechit) Dovadă scrisă, document; înscris, l-a mai venit necăjitului inima la loc. Pîrcă- lăbia era aproape, în celălalt capăt al medeanului, şi au făcut zapis. sadoveanu, D. p. 153. Nu putu dovedi că el e proprtetarul locului, căci nu avea nici un fel de zapis. CAMIL fetiuîscu' o. ii 89. Să fie ştiut, prin acest zapis de veşnică vînzare, că eu, Pepelea, am vîndut d-sale, giu-pinului Arvinte, casa mea ce-o am de la părinţi şi că am primit toţi banii, alecsandri, T. I 319. între oamenii cinstiţi vorba e zapis. pĂsculescu, L. P. 112. ZATÎSCA? zapişti, s. f. (Rusism învechit) Certificat, adeverinţă. îngropi pe morţi fără zapiscă de la d-nu doftor. La TDRG. ZAFLAiN s. m. v. zăplan. ZAPLA.Z s. n. v. zăplaz. ZAPOROJAiX, zaporojeni,ms. rii. Cazac dintr-o organizaţie autonomă ucraineană cu caracter militar din secolele al XVl-lea—al XVIII-lea. Şi s-au mai înţeles şleahticii noştri cu păgînii să ridice prigoană împotriva zaporoje-nilor. Să-i strunească şleahticii pe zaporojeni, să-i taie şi să-i împuţineze, sadoveanu, n. p. 183. La tabăra din Lunca Mare, Potcoavă s-a întilnit cu un vechi prieten de lupte, bucurii şi năcazuri, — hatmanul Şah, conducător de cîţiva ani al zaporojenilor.- id. ib. 266. ZAPT s. n. (Turcism învechit, în expr.) A Tace (un lucru) zapt = a-şi însuşi (un lucru) cu forţa ; a fura. Cum ? ce va să zică: un arc de triumf furat? Atîta namilă de marmură... cum oare să o facă zapt cineva, fie măcar -acela şi un borfaş încoronat? odobescu, s. IU 71. ZAR1, zaruri, s. n. 3. Cub mic, avînd pe fiecare dintre feţele lui imprimate un număr de puncte (de la unu la şase) şi folosit la anumite jocuri de noroc. Zarurile începură din nou să cadă. CĂL1NESCU, E. O. I 22. Nc trăgea atîtea... nuiele la palmă cîte cădeau din zarurile lui de os. i. botez, şc. 35. Am găsit două zaruri de chihlimbar. bolliac, o. 280. - 2. Joc de noroc Ia care se folosesc zaruri (1). Altădată s-a aşezat cu ei la zaruri şi, pierzînd toţi banii, a spus iarăşi lui tat-su c-a fost furat, pas, z. I 166. Numele acestui demon era Teul; zice că el ar fi născocit mai întîi numerile şi socoteala şi geometria şi astronomia, ba şi şahul, zand. La odobescu, s. i 188. ZAH2, zaruri, s. n. (Transilv.) Broasca de la uşă (împreună cu clanţa). Şi vîrîră cheia cea ruginită în zar (broască) şi suciră o dată, de două ori, de trei ori, şi de-abia 'putură deschide uşa aceea, reteganul, p. li 5. ZARAF, zarafi, s. m. 1. (învechit şi arhaizant) Persoană care se îndeletnicea cu schimbul banilor; p. ext. cămătar. Meşterul Tadeus a tras punga şi a numărat, frunte lingă frunte, zarafului, douăzeci şi şase de taleri. sadoveanu, N. p. '217. Au venit şi mulţi negustori turci. Aceştia erau insă, mai ales, zarafi şi vinzători de lucruri mici şi scumpe. GALACTION, o. I 261. Ieşeam de la un zaraf al meu, coboram scara şi grăbeam s-ajung la locul unde mi-am lăsat cabrioletul. C. PJÎTIUÎSCU, A. R. 38. 2. (învechit) Casier al vistieriei. Am dat zarafului (casierului) de la Cochii Vechi lei 1000. fil-imon, c. 230. Zarafii!-a pribegit, Nu mai ne vine dijmărit. MAT. FOLK. 97. ZARAI’ÎIl, zarafiruri, s. n. (Popular) Fir de aur; p. ext. stofă ţesută cu astfel de fir; brocart. Ş-a cumpărat. . . zarafiruri. sevastos, n. 126. Baba slabă şi-nfo-cată... Şi-n zarafir îmbrăcată. TEODORESCU, P. P. 518. ZARATÎT, zaratituri, s. n. Carbonat bazic de nichel natural, de culoare verde. ZĂRĂ s. f." Lichid albicios şi acrişor care rămîne după ce s-a ales untul din smîntînă. Tot în acel blid se turnă zară-n care se dumică mămăligă. RlCTEGANfL, P. 1 65. Uit’te oleacă de zară, minincă şi pace! CONTEMPORANUL, viiji 5. Cind zar a e proaspătă şi groasă, se mănincă cu mămăligă. Unii săteni vara beu .zară proaspătă. ŞEZ. vii 98. ZĂRE, zări, s. f. 1. Partea cerului sau a pămîntului pe care o mărgineşte linia orizontului. V. orizont. Deasupra şirurilor de sălcii se ridica zarea luminoasă, verde sub nori şi ceţuri, dumitriu, N. 276. Privea cu-ntristare, Cît ţi-i oceanul de larg, zările fără catarguri. TOPÎRCEANU, P. 45. (Poetic) înălţimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri, eminescu, o. i 210. <£> Fig. Oştenii îşi schimbă locul necontenit; ii bate vîntul cătră zarea furtunilor. sadoveanu, N. p. 102. Pierdut e totu-n zarea tinereţii Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri, eminescu, o. i 201. în ochii mei deschis-ai o zare nouă, largă. .. Tot sufletul spre dînsa cu tine vrea să meargă. ALECSANDRI, T. ii 118. Loc. a d v. (Mai ales în construcţie cu verbele «a se uita», < a privi *) În zaro (sau, rar, în zări) = la orizont; p. ext. în depărtare, departe. Cei doi flăcăi se priviră intre ei, întunecaţi, apoi se uitară amindoi in zare. DUMITRIU, N. 235. Vedem pină departe, in fundul zării, sate, cimpuri, păduri. STANCU, u.R.S.S. 105. Brazdele negre-lucii se întindeau pină in zare. SADOVEANU, O. VI 430. Iar mai spre-amiazi, din depărtări, Văzu-tu-s-a crescind în zări Rădvan cu mire, cu nănaşi, Cu socrii mari şi cu nuntaşi. COŞBUC, P. I 56. Privea in zare, cum pe mări Răsare şi străluce, Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce. EMINESCU, O. I 167. Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari, id. ib. 146. Despot, ZARF — 719 — ZASC Despot... în zarea depărtată S-aude zgomot mare şi-o oaste se arată, alecsakdrt, t. ii 172. Din zări = din depărtări. Din zări un tînăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor. coşbuc, p. i 281. + Văzduh. Vei privi prin zări senine Stelele, sclipind mărunte, Cum încet de peste munte, Ies de printre brazi, coşbuc, P. I 316. 2. Lumină care se împrăştie în jurul unei surse luminoase. Moşneagul puse mina pe pahar şi-l ridică in zarea finarului. sadoveanu, o. ii 15. Pune-l să-mi cinte de inimă albastră aici, la zarea stelelor şi a focului. G ane, N. I 135. Cu făclioara pe-unde treci. Dai sare negrelor poteci, coşbuc, p. i 148. -O- Expr. A so uita în zare (la ' ceva) sau a privi (ceva) în zare = a privi un obiect transparent aşezîndu-1 în dreptul unei surse de lumină, pentru a-1 vedea mai bine. Străinul. ■ luă paharul, îl privi în zare. sadoveanu, la Ti>uG. Se uită in zare la culoarea de chi-limbar Gustă şi aşeză paharul la loc. c. PETRESCU, A. 373. (O) zaro de...=o cantitate mică de... (în special de lumină, v. licărire)./« cîteva ore de drum, maşina avea să-l înfunde iarăşi în satul tătăresc, cu bordeie strîmbe şi oarbe de lut. .. şi cu praful acela dobrogean. . . răsucit în vîrtejuri peste cîmpuri dogorite, fără zare de umbră. C. PETRESCU, î. I 4. Ce mi-aprinde-n piept scîntei? E părere, ori o zare De lumină-n geamul ei? cerna, P: 142. înnoptase. Zare de stea nu se vedea deasupra, vlahuţX, la TDKG. Se sui într-un copaci înalt, şi se uită în toate părţile, că de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă şi să ceară niţel foc. ISPIRESCU, i.. 200. O zare de lumină s-arată-n răsărit. EMINESCU, o. I 98. (în construcţii negative) Do zaro = nici un pic, cîtuşi de puţin. Nu-i nici stă pinul casei, nici femeia lui măcar, nici măcar o slugă de zare. Gane, Ia CADE. + Rază. Deci sîngerat la pămînt i-alunecă braţul, iar noaptea Morţii şi-a silnicii sorţi i-acopere zarea vederii, murnu, I. 89. Eşti demon, copilă, că numai c-o zare Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare. EMINESCU, o. i 41. + Zori de ziuă. V. zori. De ce să cadă crinul in zarea dimineţii? De ce să moară Emmi în floarea tinereţii? auîcsandri, p. ii 114. Şi la zări de ziuă a mai făcut un copil şi ¿-a numit Zărilă. ŞEZ. II 49. F i g. Din ce in ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ, Cind tu te pierzi în zarea eternei dimineţi. EMINESCU, o. i 114. 3. Culme, creastă, coamă, vîrf. După o jumătate de ceas ne suirăm noi-înşine pe zarea muntelui. GANE, N. iii 113. După un minut de odihnă pe zarea dealului, descălecai şi începurăm a scoborî la vale. hogaş, m. n. 205. îndărăt, dintr-o zare de codru, soarele răsărea încet pe-un cer de un albastru cald şi fără pic de nor^ vîahuţă, o. a. 276. ZARF, zarfuri, s. n. (învechit şi arhaizant) Suport făcut din filigran (mai ales de aur şi de argint) pe care se aşază felegeanul sau paharul de ceai. [fi plăcea] să soarbă, ca pe o licoare preţioasă, o cafeluţă dintr-un filigean cu zarf, puţintel mai mare decît jumătate din găoacea unui ou. sadoveanu, o. i,. 252 Doi amăuţi aduc cafele tnfelegene cu zarfuri. alecsandri, t. 1337. ZARlF, -Ă, zarifi, -e, adj. (învechit) Frumos, straşnic. I-a poftit... la un bal mare care avea să se sfîr-şească cu un banc de cele mai zarife. NEGRUZZI, s. I 87. ZARIlr'lÔR, -0ÂRĂ, zarifiori, -oare, adj. (învechit) Diminutiv al lui z a r i f. într-un copaciu zarifior, Un şoim prins în lăţişor. vXcXrESCU, la odobescu, s. i 289. ZÂRIŞTE, zarişti, s. f. Zare, orizont. Din deal de fintină se dezveleşte din codru un tăpşan verde, de pe care privirile scapă in zariştea largă. VLAHUŢX, o. a. ii 157. ■v" F i g. [Nepotul] împlinea... în învăţătură ceea ce rivnise Zaharia cu un pătrar de veac in urmă. . . De acolo numai putea să se deschidă încă o dată o zarişte luminoasă Şt caldă. c. PETRESCU, R. DR. 245. A înţeles că, peste tot in viaţă, ii iese în cale o sabie de foc şi că nu-i dat lut să ajungă la nici o zarişte şi la nici un liman, popa, v, 309. ZARNACADEĂ, zamacadele, s. f. (Mold.) Narcis. Colţii de iarbă înverzeau o pajişte întreagă; pe ici, pe-colo, la cotituri, buchete de zamacadele se înălţau albe-ca zăpada, strălucind în soarele dimineţii, sadoveanu,. o. rv 18. Era. . . îmbobocită ca o zarnacadea. alecsandri, T. 810. ZARPĂ, zarpale, s. f. (învechit şi popular) Stofă, scumpă de mătase, ţesută cu fir de aur şi de argint: (v. brocart); p. e x t. îmbrăcăminte de brocart. Fie-n zarpale de aur, Nu este decît un taur. PANN, p. v. iii 39. Hainele ii sfişia, Zarpalele îi rupea, teodorescu, p. p. 508. ZÂRVA s. f. 1. Zgomot, gălăgie; p. ext. frămîn-tare, mişcare,- agitaţie. Era de altfel o casă de ţară-depărtată de orice zarvă orăşenească. cXlinescu, E. 30S. în ograda cu zid de piatră a hanului, era o zarvă de gospodărie mare. sadoveanu, o. vii 52. în toate părţile e mişcare, zarvă — freamătul muncii. Sute de braţe harnice desfundă comorile pămîntului. VLAHUţ'Ă, o. a. ii 154. 2. Ceartă, gîlceavă. Ce'-i asta? a întrebat uimit arendaşul pe cei ciţiva oameni cari pindeau infricaţi zarva din dugheană, popa, v. 14. Din toată nunta nu se alese decît o zarvă şi o ceartă, ispirescu, V. 7. ZARZACHÎE, zarzachii, s. f. (Popular) Loc plantat cu zarzări. Cine s-o găsi. . . Mie ca să-mi facă Sus vie pe mare. . . jur prejur de vie Gutui şi lămiie Şi cu zarzachie. pXscui,escu, i,. p. 160. ZARZĂM s. n. v. {nrjam. ZARZAVAGIOĂICĂ, zarzavagioaice, s. f. Negusto-reasă de zarzavat. ZARZAVAGIU, zarzavagii, s. m. Negustor de zarzavat ; grădinar care cultivă zarzavaturi. Pleca dimineţile: în piaţă şi se plimba prin hală, pe la pescari şi printre zarzavagii. SLAVICI, N. I 253. ZARZAVĂT, zarzavaturi, s. n. (Cu sens colectiv) Plante comestibile, cultivate în grădini (v. legumă); (în. special la sg.) rădăcini de morcovi, pătrunjel, păstîrnac, care se fierb în _ supă. Grădină de zarzavat, a Zărirăm între tuf ari, într-un capăt de grădină, o femeie. ■ ■ Ne privi lung. . ■ şi trecu înainte prin împărăţia zarzavaturilor ei. ‘ sadoveanu, O. vii 267. Mama lui Abu-Hasan, pricepută la bucătărie, le-a dat trei feluri de mîncări: nişte porumbei gătiţi cu zarzavaturi şi cu orez, apoi o giscă la tavă şi pe urmă un clapon fript. CARACiALiî, o. iii 63. Un gospodar s-apucase să-şi facă un beci în-pămînt pentru ţintit zarzavaturi. ŞEZ. I 286. -+• F i g. (Depreciativ) Garnitură de flori artificiale cu care se împodobesc uneori pălăriile femeieşti. Ai văzut ce rău fi venea pălăria? Ce era zarzavatul ăla? BASSARABESCU, v. 9. ZÂRZĂR, zarzări, s. m. Pom fructifer asemănător cu caisul, ale cărui fructe sîntrnici, cu gust acrişor şi cu sîmburi amari (Armeniaca vulgaris); (regional) corcoduş. Crengile zarzărului porniră să se legene uşor, încărcate de flori, ca intr-un vis. MIHALE, o. 354. îi arunc un zîmbet şi copilul Ca un zarzăr a-nflorit sub cer. beniuc, v. 59. Un zarzăr mic, in mijlocul grădinii, Şi-a răsfirat crenguţele, ca spinii. TOPÎRCEANU, b. 5. ZĂRZĂRĂ, zarzăre, s. f. Fructul zarzărului; (regional) fructul corcoduşului, corcoduşă. Povidla ■ ■ ■ magiunul. .. se face din prune şi perje coapte, prin unele loturi chiar din zarzăre şi gutui. PAMFILE, i. c. 234. ZASC, zascuri, s. n. Fiecare dintre căpătîiele de lemn. pe care se aşază buţile în pivniţă; podval. ZASTUP — 720 — ZĂBAVĂ , ZASTtÎP, zastupuri, s. n. (Regional) Hîrleţ mare ■folosit (mai ales în deltă) la săparea pe fundul bălţilor, pentru a face gîrle şi canale. Adunaţi zastupuri, cirlige, hirleţe, lopeţi. davidoglu, o. 85. ZAŢ1, zaţuri, s. n. Text tipografic cules şi aşezat în rînduri şi în formă, gata pentru a fi tras în cîte exemplare este nevoie. Fac corectura in zaţ pentru tot tirajul, ibrăileanu, s. 229. ZAŢ2, zaţuri, s. n. Strat gros care se depune pe fundul unui vas, prin limpezirea unui lichid (în special •a unei fierturi de cafea). V. drojdie. ZAVÎLCĂ s. f. v. zăvclcă. ZAVERĂ, zavere, s. f. (învechit şi arhaizant) Nume dat răscoalei organizate de greci în 1821 împotriva -stăpînirii turceşti (cu ramificaţie şi în ţările noastre, v. e t e r i e); p. ext. răscoală, răzvrătire. Aşa a dus-o ciţiva ani, pină in anul zaverei. GALACTION, o. I 291. Parcă s-a mai depărtat zavera! CARAGIALE, O. I 98. Pe acest deal, Smarandă, am fugit în vremea zaverei cu mă-ta, cu tine şi frate-tău Ioan, de frica unei cete de turci, creangă, o. A. 43. De la zaveră ei lepădase lebadeaua şi tombatera şi se îmbrăcase nemţeşte. GHICA, s. 258. ZAVERGISÎ, zavcrgisesc, vb. IV. Refl. (învechit, rar) A deveni revoltat, răzvrătit. [Paraponisitul:] Nu vrea să zică că m-am lepădat de hristoitie, că m-am zavergisit. alecsandri, T. 92. ZAVERGÎU, zavergii, s. m. Revoluţionar grec din 1821; p. ext. răsculat, revoluţionar. Caravia, cum vede că-i vine ajutor, ia curaj, atacă pe carafefizi (= voluntari turci din timpul eteriei) cu 800 de zavergii călări. GHICA, S. 114. La cîţi se-nmuiase pe cale vîna Puseră pe dinşii turcii mina: Mîndri zavergii prin munţi Zăceau d-o palmă mai scurţi! teodoresco, P. P. 487. ZAVÎZĂ s. f. v. zăvcază. ZAVÎSTIC, -Ă adj. v. zaYistnic. ZAVÎSTIE, zavistii, s. f. (învechit şi arhaizant) Invidie, pizmă, gelozie; ură, duşmănie. Vremea trece fi zavistia se adinceşte în sufletul omului ca o drojdie înveninată. SADOVEANU, F. J. 530. Dezbracă-te degrabă de orice deşertăciuni, Mindrii, cruzimi, zavistii, minii, bîrfiri, minciuni, macedonski, o. i 167. Domnii şi boierii neamurilor ziseră între dinşii. . . să ridicăm stăvili, să semănăm zavistia şi ura. ■ ■ ca astfel să întindem domnirea şi puterea noastră. RUSSO, o. 30. <^> (Personificat) La Constantino-pol, zavistia curtezanilor aruncă vina asupra lui Ghe-rontios. odobescu, s. iii 636. Zavistia semăna sămînţa gilcevelor. RUSSO, o. 36. + (Mai ales la pl.) Intrigă, pîră. Nu dădea prea multă luare-aminte zavistiilor satului. galaction, o. I 144. (Personificat) Zavistia cu aripi de libelulă zburase de la ureche la ureche, galaction, o. i 142. ZAVISTIÎ vb. IV v. zavistui. ZAVISTlfiS, -OĂSĂ, zavistioşi, -oase, adj. (învechit ţi arhaizant) Zavistnic. Cronica şi relaţiunile ambasadorilor străini la Constantinopol ne stau dovadă spre a-ncredinţa despre curagiul şi despre uneltirile zavistioase ale doamnei Chiajna. odobescu, S. i 423. Aplecările zavistioase şi neastimpărate ale firii sale nu se puteau de loc împăca cu viaţa tăcută şi liniştită din zidurile Snagovului. id. ib. 447. ZAVlSTNIC, -A, zavistnici, -e, adj. (învechit şi arhaizant) Invidios, pizmaş; intrigant. Vecinii mei sînt ca şi el nişte bătrîni ursuzi şi zavistnici. caragiale, p. 128. *0* (Substantivat) Oare oamenii drepţi, plini de bun simţ, trebuie să asculte nişte zavistnici? contemporanul, n 323. (F i g.) Trotuşul, ca tot ce este mare şi frumos,' are şi el zavistnicii săi. . . Slănicul şi Vălcica. NEGRUZZI, s. I 316. — Variantă: (învechit) zavistie, -ă (hogaş, m. n. 143, negruzzi, s. ii 210) adj. ZAVISTNICÎE, zavistnicii, s. f. (învechit şi arhaizant) Zavistie. ZAVISTUÎ, zavistuiesc, vb. IV. Tranz. (învechit) A invidia, a pizmui. Cînd cineva înaintează, cind se ridică mai presus de al\ii. ■ . mii de oameni îl zavistuiesc. CONTEMPORANUL, ii 323. + Intranz. A face intrigi. Acel care nu face alta decît să samene. ura şi vrajba, zavis-tuind şi calomniind, nu este bun romin. GHICA, s. 201. — Variantă; zavistii (delavrancea, h. t. 8) vb. IV. ZAVISTUITOR, -OĂRE, zavistuitori, -oare, adj. (învechit) Zavistnic. Răutatea lumei zavistuitoare ■. . Ne-au supus fără dreptate la vecinica chinuire, conachi, p. 245. ZAVCD s. m. v. zăvod2. ZAVRĂO s. n. v. zabrac. ZAVRAGIOĂICĂ, zavragioaice, s. f. 1. Ţigancă din grupul ţiganilor nomazi (ursari sau căldărari). 2. Femeie gîlcevitoare, scandalagioaică. ZAYRAGÎTJ, zavragii, s. m. 1. Ţigan nomad (ursar sau căldărar). Trecea, ca o vijelie, cite-o hoardă de ţigani zavragii, cu căruţe cu coviltir, cu urşi legaţi de căruţă. GALACTION, O. I 8. Ţiganul (ursarul sau zavragiul) cînd vede că acela ce-l miluieşte dă cu piciorul in pămînt, refuză a lua din mină. marian, î. 376. 2. Scandalagiu. Soro! soro! auzi dumneata? Zavragiii vin încoace! caragiale, o. i 97. ZĂIÎĂLĂ, zăbale, s. f. I. (La sg. sau la pl. cu valoare de sg.) Parte a căpăstrului, constînd dintr-o bară subţire de metal cu două braţe care se introduce în gura calului, capetele frîului petrecîndu-se prin cîte un inel la capetele ei, pentru ca animalul să poată fi strunit. Prefectul. . se depănă repede spre trăsura prinţului, care-l aştepta îndărătul gării, cu vizitiul ţigan pe capră şi caii negri, nervoşi, scurmind păifîîntul şi mestecindu-şi zăbalele. DUMITRIU, B. F. 13. La doi paşi de el, caii se opriră, iar el sări deodată drept în picioare, apucindu-i de zăbale. BUJOR, S. 153. Tinărul îndeamnă calul, ţinînd scurt zăbala, caragiale, p. 44. Iar de fagii-mbătriniţi Stau rind caii priponiţi Cu funii de grea mătasă Şi cu zăbale alese, hodoş, p. p. 201. 2. (La pl.) Bubuliţe albicioase, molipsitoare, care se ivesc la oameni (mai ales la copii) în colţurile gurii şi, la vite, pe buze. 3. (La pl.) Bale. Lelea-i cu briu şi cu zale Şi la gură cu zăbale. Ţipă-ţi, lele, zalele Şi-ţi şterge zăbalele! ŞEZ. xn 151. 4. (Mai ales la pl.) Colţurile umflate, albicioase ale ciocului puilor de pasăre. — Pl. şi: (Mold.) zăbăli (c. petresctt, î. n 104) şi zăbele (şez. i 77, ib. n 130). ZAI5ÂVA, zăbave şi zăbăvi, s. f. (Rar la pl;) 1. Întîr-ziere, încetineală, tărăgăneală. Fata mai culege-o mină [de cireşe], Că e fată de ispravă, Iar acum le dă cu număr, Iar la numărat, zăbavă, paun-pincio, p. 62. Moartea ... se puse pe scăuneş şi aşteptă un ceas să vie preotul. Dar văzînd atita zăbavă, zise gazdei: moşnege, nu ţi-ai putut căuta de suflet de un veac de cînd nu te-am întil-nit? negruzzi, s. i 91. Vîntule, du-te de-i spune Că zăbavele nu-s bune. TEODORESCU, P. P. 320. <$> (în personificări) Bine-ai venit, frate Dănilă! Da mult ai zăbovit la tirg! — Apoi dă, bădiţă; m-am pornit cu graba şi m-am întilnit cu zăbava. CREANGĂ, P. 44. E x p r. Fără (de) zăbavă = fără întîrziere, imediat, îndată. Tată..., te rog să-mi dai bani de cheltuială, straie de ZĂBAVNIC — 721 — ZĂBREA primirieală, arme şi cal de călărie, ca să şi pornesc fără zăbavă. creangX, p. 185. Să profităm fără zăbavă de învăţăturile lui Darwin. odoBESCU, s. m 123. Fără zăbavă eu însumi... trebuie să smulg citeva de aceste. DRĂ ghici, R. 49. Fără minut zăbavă = în graba mare, fără cea mai mică întîrziere. De voie, de nevoie, se înduplecă vodă de-l iertă, dară porunci ca fără minut zăbavă să plece din ţeară. ispirescu, m. v. 8. (Mold.) Nu (cu) zăbavă (vreme) sau îără zăbavă (vreme) = fără multă întîrziere, nu mult după aceea. Nu zăbavă vreme şi iată că soseşte buzduganul şuierînd şi lovind în poartă şi in uşi. SBrERA, p. 53. Nu zăbavă şi ajunge cel rămas înapoi pe soţu-său şi-l întreabă: fărtate, da unde ţi-i dobînda? id. ib. 269. (Familiar) Un bob zăbavă = imediat, îndată, numaidecît. 2. Trecere de vreme (plăcută), distracţie. In limba lor cărţi nu au, şi cîte au niciodată nu' le cetesc, neavînd nici gust de cetit, care este zăbava cea mai desfătată şi mai folositoare ce poate avea omul. La iorga, I/. I 547. Din partea mea mîncarea-i numai o zăbavă, băuturica mai este ce este, zise Setilă. creangX, p. 258. Să aib-o masă bună, prielnice zăbăvi. NEGRTJZZI, S. II 251. ZĂBĂVNIC, -Ă, zăbavnici, -e, adj. (învechit) Care zăboveşte, care întîrzie, zăbovitor. Omul de-o lună lipsind de-acasă, de Ungă femeie, Sufere-n vasul cel bine vislit. .. Darmite noi ce pe-aici zăbavnici stăm vreme de nouă Ani rotitori? murnu, i. 33. Facle trosni-vor pe mal şi va geme de flăcări pămîntul, Dacă zăbavnic pe tine găsi-te-vor zorile-n prunduri. COŞBUC, AE. 82. + încet, greoi. Alţii iar, mai zăbavnici poate in agerimea duhului, sînt de tineri cuprinşi d-o tainică melancolie. ODOBESCU, S. I 118. zăbălGs, -oăsă, zăbăloşi, -oase, adj. Cu bale sau cu bubuliţe Ia colţurile gurii; p. e x t. nespălat, murdar. (Substantivat) [De zăbale] te umpli de la un zăbălos cind bei apă ori minînci dintr-o lingură cu el. ŞEZ. H 130. ZĂBĂltjŢĂ, zăbăluţe, s. f. Un fel de zăbală mai simplă, compusă din două bare îmbinate între ele, servind pentru a conduce calul. Ion Leahu apucă dirlogii cailor aproape de zăbăluţe. meîîai.k, o. 509. ZĂBĂÎJC, -Ă, zăbăuci, -e, adj. (Şi substantivat) Zăpăcit, aiurit, năuc. Popii au cerut ajutorul prefectului fi prefectul a dat ordin jandarmilor să-i aresteze pe zăbăuci. stanCU, D. 442. Tunde-o dă fugă, că vine zăbăucul. C. PETRESCU, A. R. 61. ZĂBĂVÎ vb. IV v. zăbovi. ZĂBLĂU1, zăblăi, s. m. (Regional) 1. Flăcău zdravăn; vlăjgan, hojmalău. + (Transilv.) Om mîncăcios, nesătul. 2. (Bucov.) Cîine mare, zăvod. Cind au văzut-o boierul că vine, au dat drumul tuturor zăblăilor ca s-o rumpă. SBIERA, p. 223. — Variantă: zablău s. m. ZĂBLĂU», zăblaie, s. n. Pînză de cîlţi sau de păr de capră, p. ext. obiect făcut din astfel de pînză (v. ţol, pătură). Griul roşu, greu la bob, curgea-n trăgători şi venea la vînturătoare, iar de-aci se făcea vraf pe zăblaie ctirate de ttnde-l încărcaţi argaţii şi-l duceau la magaziile boiereşti. Sandtt-ai,dea, U. p. 100. Mai încolo, pe ziduri, stau rînduite, peste-un zăblău vărgat, arme de tot felul. ODOBESCU, S. A. 85. Nevastă c-a mea frumoasă Nu e-n sat la d-voastră! Cind îi pomeneşti de furcă, Ia zăblău şi se culcă. ŞEZ. XII 78. ZĂBOVI, zăbovesc, vb. IV. 1. I n t r a n z. A întîr-zia prea mult la efectuarea unui lucru, la săvîrşirea linei acţiuni; a lucra prea încet, a nu se grăbi. Zăboveai cu des- cheiatul nasturilor. Mama face totdeauna găuri prea mici. TAS, z. I 68. Badea, fără să mai zăbovească, s-a dus la Caracal. Gaiaction, o. i 125. Fanaragiii, masalagiii, potlogarii pindeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă. NEGRUZZI, s. I 16. ^ A sta pe loc aşteptînd ceva, dînd cuiva răgaz să facă ceva. Turcilor, Grabnicilor, Prea tare nu vă grăbiţi, Ci fiţi buni şi zăboviţi, Pe palme să mă spăl. JARNfK-BÎRSEANU, d. 495. R e f 1. (Rar) Vino aicea. ■ . dar să nu te zăboveşti mai mult d-un ceas. STXNOTU, c. I. 161. + Trani. f a c t. A face pe cineva să întîrzie de la o acţiune, reţinîndu-1, oprindu-1, silin-du-1 să aştepte. Dar ce tot plîngi zăbovind pe troieni de la luptă? COŞBUC, ae. 215. Mai cuvîntaţi şi d-voastră ce ştiţi Şi cu vorba nu ne zăboviţi. SEVASTOS, N. 93. Crfş-măriţa cea frumoasă... se roagă să n-o zăbovim, că mai are şi alţi muşterei şi bărbatu-său nu poate dovedi singur. CREANGĂ, A. 97. 2. I n t r a n z. (Urmat de determinări locale sau temporale) A sta mai mult (sau prea mult) într-un loc. Dar hai să mai mergem şi pe-acasă, mamă, că am zăbovit destul cu dumnealor — zise apoi Petre, luîndu-şi rămas bun. REBREANU, R. I 140. Bine-ai venit, frate Dănilă! Da mult ai zăbovit la tîrg! CREANGĂ, p. 44. Leleo, ce tot zăboveşti Prin lunca de la Mirceşti? amîcsandri, p. p. 398. Refl. (Rar) [Sălbaticii] fără a se zăbovi mai mult într-alt fel, se întorc înapoi, drăghici, r. 163. 3. Refl. (învechit) A-şi întrebuinţa timpul, a se ocupa, a-şi pierde vremea (cu ceva). S-au mai văzut vreodată oameni aşa de nebuni, cari să se zăbovească cu vuietul unui clopoţel ce se auăe în vis? contemporanui,, n 323. Au doară socotiţi, o, auzitorilor, că am venit aice să plîng pe vreun om lumesc, ce in toată viaţa lui după măriri deşarte s-au zăbovit. .. ? arhiva R. i 39. — Variantă: (Mold.) zăbăvi (sbeera, p. 268, creangX, p.263) vb. IV. ZĂBOVIRE s. f. Faptul de a zăbovi; întîrziere, zăbavă. ZĂBOVIT, -Ă, zăboviţi, -te, adj. Întîrziat; amînat. La 1811. . . ieşea şi ediţia, mult timp zăbovită, din Buda, pe care o comandase vlădica, iorga, i,. ii 328. [Mîndro] nu mă ţinea zăbovit, Ca pe-un cal legat la birt. hodoş, p. P. 98. ZĂBOVITâR, -OĂRE, zăbovitori, -oare, adj. Care zăboveşte, care întîrzie; zăbavnic. ZĂBRANIC, zăbranice, s. n. Ţesătură fină de mătase, de borangic sau de lînă, de obicei de culoare neagră; văl făcut dintr-o asemenea ţesătură. Puterea nopţii se aşază Ca un zăbranic pe pămînt, Un singur suflet stă de pază în tot acest repaos sfînt. vi,ahuţX, o. a. 30. O mulţime de fete, tinere şi gingaşe nimfe şi baiadere, îmbrăcate cu cele mai luxoase veşminte, cu rochii de şaluri şi de sevai, cu ii de borangic şi de zăbranic, bogat cusute, îl slujeau, odobescu, S. I 292. (Metaforic) Zările erau închise de pretutindeni în zăbranic. Sadoveanu, o. vii 80. Prin zăbranicul serii distingeam în depărtări dealurile Serbiei. Gai.action, o. i 29. Soarele îşi acoperise faţa cu un zăbranic de aburi roşi-etici. HOGAŞ, M. N. 170. + Văl negru pe care-1 poartă pe cap femeile în semn de doliu (v. crep5); pînză neagră care se pune la intrarea casei unui mort sau la uşa bisericii, pe timpul cît mortul este aşezat acolo. Saşa Malerian, pentru ea şi pentru fete, a poruncit un mare doliu... şi zăbranice de la pălărie şi pînă la pămînt. dei*a-vrancea, Ia tdrg. <£• (Metaforic) Ar fi păcat şi criminal să pună cineva zăbranic inimii atunci cind întreaga natură nu respiră decit dragoste şi poezie, hogaş, dr. n 187. ZĂBREĂ, zăbrele, s. f. 1. (La sg. cu valoare de pl. sau, mai ales, la pl.) îngrăditură făcută din vergele de oţel (mai rar de lemn), servind ca apărătoare Ia ferestre, uşi sau porţi; gratie. De prea puţine ori a pătruns satirei* 46- i ZĂBRELI - 722 - ZĂCĂTURĂ prin ferestruicile cu zăbrele de lemn. SADOVEANU, O. VI 511. O temniţă adîncă îmi e locuinţa: Prin dese, prin negre zăbrele de fier O rază pierdută inii spune fiinţa Cerescului soare, seninului cer. alexandrescu, m. 39. Pe zăbrea m-am uitat, mamă. PXSCULICSCU, L. p. 54. F i g. Printre zăbrelele degetelor groase se distingea bine jocul ochilor. SAHIA, N. 72. 2. Fiecare dintre barele de lemn sau de oţel ale unui gard sau ale unui grilaj. V. o s t r e ţ. De acolo, de peste zăbrelele gardului, am privit intiia oară, cu mirare, în curte, la fetiţa cu şorţul roşu care se juca in praf. c. petrescu, S. 64. Se vede pe ici şi pe colea o împrejmuire de zăbrele şi de stofe ătlmate, formind o arenă cu două porţi, odobescu, S. m 110. Frunzuliţă trei smicele, Dragă băie-ţele, Leagă calul de zăbrele. TEODORESCU, P. P. 321. 3. Fiecare dintre barele unei grinzi formate dintr-o reţea de bare îmbinate la capete. ZĂBBELÎ, zăbrelesc, vb. IV. Tranz. A pune zăbrele (la o fereastră, la o uşă etc.). (Metaforic) Era o poartă veche... Prinsă doar in balamaua de jos, se răsucea jalnic in afară zăbrelind trotuarul cu umbre ciudate, galan, b. i 23. ZĂBRELÎT, -Ă, zăbreliţi, -te, adj. (Despre ferestre, uşi etc.) Cu zăbrele, care are zăbrele. De amindouă laturile porţii grele, zăbrelite, în cîte o firida în zid, pe o bancă de piatră, şezuseră pe vremuri arnăuţii de pază. DUMITRIU, B. F. 118. Pe ferestruia zăbrelită dinspre asfinţit pătrunseră razele lunii şi vărsară o baltă de argint pe duşame-lele negre, sadoveanu, o. iii 121. Harun-al-Raşid a trecut la altă ferestruică zăbrelită, de unde să poată urmări tot. caragiale, p. 140. ZĂBÎJN, zăbune, s. n. 1. Haină de iarnă, de lînă sau de bumbac, cu mîneci şi vătuită, uneori lungă pînă la genunchi, purtată mai ales de oamenii de la ţară. Purta pe umeri in ziua aceea un zăbun vechi al filozofului Neonil. sadoveanu, p. m. 19. Bejenarii începură să caute prin căptuşeala zăbunului, prin sacul cu mălai, prin trenţele din căruţă, galaction, o. i 288. Numai Sultănica, singură, se mişcă în toată amorţirea.. . Pulpanele zăbunului bănănăie în voia întimplării. DELAVRANCEA, S. 33. A văzut cu ochii cum trecea un om Prin grădină, lată-ll Ţine-n mini zăbunul. Parcă-s doi — e umbră! Nu, e numai unul. Un tilhar! coşbuc, p. i 253. <£- (Metaforic) îşi spală cerul de-ntunerec faţa Şi cimpu-mbracă înflorit zăbun. beniuc, s. 42. 2. Anteriu lung şi larg, purtat de preoţi şi de călugări. 3. (învechit) Haină lungă, fără mîneci, făcută din stofă scumpă şi purtată odinioară de boieri. 1 zăbun de sandal de Veneţia cu feţe. odobescu, s. I 421. — Pl. şi: zăbunuri (DUMITRIU, N. 54). — Variantă: (3) zobon (negruzzi, s. i 145) s. n. , ' ZĂBCNĂR, zăbunari, s. m. Cel care face sau vinde zăbune. O duc greu de tot. Cu nimic nu pot să te ajut. Ajută-te singur. Te sfătuiesc să intri la un cizmar, la un zăbunar, la un cojocar, ucenic, stancu, D. 330. ZĂBUNAŞ, zăbunaşe, s. n. Diminutiv al lui zăbun. Băduleasa l-asculta, în cămară că intra. . . îmbrăcă ie dintr-o mie, Zăbunaş de caftorie (=un fel de stofă). PĂSCU-LESCU, L. P. 283. — Variantă: zobondş (sevastos, c. 129) s. n. ZĂBUNÎL, zăbunele, s. n. Zăbunaş. ZACĂBE s. f. Boală grea şi îndelungată; zăcere. ^ Expr. A cădea în (sau la) zăcare = a se îmbolnăvi greu, a cădea Ia pat. Peste puţin timp au căzut maică-sa iarăşi la zăcare. SBIERA, P. 29. Amu cică împăratul acela, aproape de bătrîneţe, căzînd în zăcare, a scris carte fră-ţine-său. CREANGX, p. 184. Tată-meu, de jale mare Şi mihnit d-aşa purtare, A căzut la grea zăcare. TEODORESCU, P. p. 117. ZĂCĂŞ, -Ă, zăcaşi, -e, adj. ( Munt., Transilv.) Care zace bolnav în pat, fără putere; p. ext. care leneveşte, trîndăveşte (v. leneş, trîndav). Pintea... ca om zăcaş ce era, îşi lăsa totdeauna vreme şi cu atît mai puţin putea să se pripească acum, cind era vorba de nişte lucruri pe care nu-i venea să le creadă, slavici, o. I 152. + Fig. Rău, răutăcios, invidios; răzbunător. [Pigmeii] erau zăcaşi la inimă şi aveau pizmă... pe oamenii ceilalţi. ispirescu, u. 62. Tată-său, moşu-său, buni şi străbuni, ciocoi zăcaşi şi răi, slugi plecate a tuturor puternicilor. GHICA, S. 90. <$> (Substantivat) Creştea carnea pe el de mulţumire, cind vedea că freacă ridichea becisnicului de zăcaş, după cum i se cuvenea. ISPIRESCU, L. 108. ZĂCĂMÎNT, zăcăminte, s. n. Loc în scoarţa pămîntului în care se găseşte un mineral sau o rocă; acumulare naturală a unei 'substanţe minerale utile. Arheologul cercetă semnele unor aşezări străvechi.. . Inginerul, semnele unor neatinse zăcăminte, despre care încă nimeni n-are cunoştinţă, nici bănuială, c. petrescu, r. dr. 35; ZĂOĂŞEÂLĂ s. f. (Regional) 1. Răutate, ură, zăcăşie. Ţi-a dat acea povaţă să respingi un ajutor Care-ndrumă zăcăşeala spre trădare şi omor. davila, v. v. 145. Sînt gata şi eu a te lua de soţie, mai cu seamă acum, că nu mi-a mai rămas la inimă nici o zăcăşeală. ispirescu, l. 283. 2. Inerţie, lîncezeală. Şi zăcăşeala şi trîndăviile Putregăite din vechile glastre Le stîrpesc şi sparg Şi- le spulberă-n vînt. deşliu, G. 14. ZĂCĂŞÎE s. f. (Regional) 1. Răutate, ură, invidie, dorinţă de răzbunare; zăcăşeala. Sînt unii care... se hrănesc cu o nepregetată ciudă, c-o adîncă zăcăşie, care în veci le ţine mintea vegheată şi le porneşte sufletul la viclenii şi la răutăţi. ODOBESCU, S. A. 124. 2. Inerţie, nepăsare, lîncezeală, boală. ZĂCĂTOĂRE, zăcători, s. f. 1. Vas mare cu doage, în care se păstrează vinul sau rachiul şi care se umple mereu din alte butoaie; cadă. Cu vinul stăm cît se poate de prost... că la o zăcătoare au plesnit două cercuri şi, pină să bag dă seamă, s-au scurs peste o sută de vedre, stănoiu, c. I. 85. + Vas mare cu gura largă, îngropat în pămînt, în care se adună şi se strivesc strugurii, pentru a fi lăsaţi să fiarbă. * 2. Vas mare de lemn, căptuşit cu tinichea, în care se pun la dospit pieile pentru tăbăcit. Lucrătorii. . .forfotesc ca într-un viermar, trăgind cu cleşti uriaşi de fier, din zăcă-torile îngropate in pămînt, talpa pregătită. ardelEanu, d. 10. + Vas în care se depozitează provizoriu peştele la cherhana. 3. Piatra de jos a morii (care e fixă şi deasupra căreia se roteşte alergătoarea). Pietrile de moară... se plătesc cu 9 galbeni amindouă, zăcătoarea şi alergătoarea. I. ionescu, m. 562. Dar morarul, meşter mare, Şedea pe-un fund de zăcătoare. şez. xhi 131. 4. Loc unde stau vitele la odihnă ziua; {în special) loc la stînă unde se odihnesc oile după muls; stanişte. Uiu, iu, mindruţa mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Şi te scoli tn prînzu mare, Cindu-i ciurda-n zăcătoare Şi soarele pe răzoare, jarnîk-bîrseanu, d. ,422. — Pl. şi: zăcătoare (l. ionescu, m. 527). ZĂCĂTOr, -OARE, zăcători, -oare, adj. (învechit) Care zace (la pămînt). Uliţa [era] ticsită de trupuri zăcătoare. negruzzi, s. n 229. Precum floarea zăcătoare Făr’de rouă pe pămînt Se veştejeşte sub soare Şi se usucă de vînt, Aşa intru despărţire Se plinge inima mea. co-nachi, p. 89. ZĂCĂTtRĂ, zăcături, s. f. (Regional) 1. Rachiu sau vin depozitat într-o zăcătoare. Hai, saleaca zăcătură, Cum o ieu fetele-n gură, Nevestele-n pinzătură, Duc acasă voie bună. şez. vin 63.. ' . • - ZĂCEA - _ 723 - ZĂDĂRNICIE 2. 'Loc de odihnă pentru vite; zăcătoare. Duceţi-vă ■ .. în rimătura porcilor Şi-n zăcătura vacilor. MAT. folk. 1554. ZĂCEĂ, zac, vb. II. I n t r a n z. 1. A sta întins, culcat sau tolănit pe pămînt, pe pat etc. (din lipsă de ocupaţie sau de energie, din cauza oboselii etc.). Mama veni veselă la umbra corcoduşului, unde zăceam întins cu ochii în sus. DELAVRANCEA, T. 22. în cele mai de pe urmă dete şi peste calul tatălui său din tinereţe, răpciugos, bubos şi zăcind pe coaste, ispirescu, l. 15. Lasă-mă, maică; să zac Pe perină de bumbac, Pe braţele cui mi-i drag. jarnîk-bîrseanu, d. 96. Zace-un tînăr voinicel, Cu mindruţa lingă el. alecsandri, p. P. 53. <>■ (Prin analogie) Arbori urieşi, a căror bătrîneţă şubredă nu se putuse împotrivi vijeliei de-acum cîteva nopţi, zăceau răsturnaţi la pămînt în toată nemăsurata lor lungime. hogaş, M. N. 206. (Peiorativ) Eu zac la o parte, lăsat fără nici o treabă, HASDEU, r. v. 79.' Zăcu neruşinat trei ani şi şapte luni pe tronul Moldovei. BĂLCESCl', o. n 47. + A fi constrîns a inactivitate (fiind închis, întemniţat). Corbac zace la închisoare De trei ani ■ lipsiţi de soare. ALECSANDRI, P. p. 141. Cit-eşti, codre, de frunzos, Iarna putrezeşti tu gios Şi voinicii zac la gros! id.' ib. 263. 2. A sta multă vreme culcat în pat, fiind greu bolnav. Avea acasă trei copii şi o nevastă care zăcea de astă-toamnă. rebreanu, r. i 236. Tată-său zăcea pe moarte. Ce jale era in toată casa! vlahiiţX, o. A. 254. Sub cel păr mare din sat Zace Danciul pe un pat, Nouă ani şi giumătate De cînd zace el pe spate! alecsandri, p. p. 112. •$> T r a n z. (Cu complementul « boală ») Două luni de zile şi-a zăcut boala în jeţ. Galaction, o. I 247. Eu zac boală nebolită, jarnîk-bîrseanu, d. 208. 3. A fi întins fără viaţă, a fi mort, ucis. Lingă şanţul şoselei, Anghelina zăcea cu faţa-n sus, nemişcată, lovită de un glonte in frunte, rebreanu, R. ii 258. O mulţime de oameni şi de sălbătăciuni zac fără suflare în pădurea lui. creangă, p. 217. în acelaşi templu zăcea de mai multă vreme îngropaţi doi alţi călugări, bălcescu, o. II 260. Monstruoasele morminte Unde şefii ungurimei zac cu toţii grămădiţi. ALEXANDRESCU, m. 22. 4. (Despre unele stări sau însuşiri psihice, mai ales negative) A sta ascuns, a fi în stare latentă. Antidinasti-cismul nu mai este un simţimint inconştient ce zace în inima poporului; el a devenit ideea cea mai populară in ţara noastră. LIT. antimonarhică 133. D-tasă te prinzi la joc lîng-o fată care ţi-a plăcea. Eu atunci. .. oi ochi-o bine şi apoi ţi-oi spune eu ce zace într-însa. CREANGĂ, P. 163. Doru-n sufletul meu zace Ş-inimioara-mi nu mai face! ALECSANDRI, p. p. 225. + (Despre bogăţii miniere) A forma zăcăminte în pămînt. în pintecele acestor munţi zac comorile minerale cele mai bogate şi mai felurite din Europa, bălcescu, o. ii 208. 5. (Urmat de determinări modale) A se afla de multă vreme (sau pentru multă vreme) în aceeaşi stare. Pe măsuţă plicurile nedesfăcute zăceau teanc. C. PETRESCU, C. v. 292. Gerul aspru şi sălbatic strînge-n braţe cu jălire Neagra luncă de pe vale, care zace-n amorţire, alecsandri, p. iii 11. Să răspindim luminile şi bunăstarea materială in clasele de jos, care astăzi zac în neştiinţă şi în sărăcie. kogălnicEanu, s. a. 101. + (Urmat de determinări locale) A sta în nemişcare, în inerţie, în amorţire. Satele zăceau in văgăuni fi sub poale de pădure ca intr-un văl fumuriu de moarte, sadoveantj, o. vii 77. Moara ta zăcea-ntr-o vale liniştită. macedonSki, o. i 74. Iată-ne ajunşi cu bine pe naltele hotare, Ce zac intre Moldova şi ţările maghiare, alecsandri, T. ii 65. + A se aşterne pe o suprafaţă, a acoperi o suprafaţă. Întîlneam din nou c. va orzuri sau porumb peste care lumina soarelui zăcea in pete largi, galaction, o. i 38. [Izvoarele] sar in bulgări fluizi peste prundul din răstoace, în cuibar rotind de ape, peste care luna zace. EMINESCU, o.-I 85, 46* . zAcéee, zăceri, s. f. Faptul de a zăcea; (în special) şedere îndelungată în pat; boală (grea şi lunga). După o zăcere de cîteva luni, cînd se întoarse la stăpîn, locul lui era ocupat, caragiale, o. i 283. <0> Expr. A cădea la zăcere = a se îmbolnăvi greu, a cădea la pat. Atunci bietul om a căzut la zăcere de inimă-rea şi a simţit că moare. SADOVEANTJ, D. P. 77. ZACÚT1 s. n. Zăcere, zăcare. ZACÚT2, -A, zăcuţi, -te, adj. 1. Care a stat mult timp într-un'loc; (mai ales despre apă) stătut, bîhlit, clocit. îl loveşte din prag un miros dospit şi închis de parfum prost, de săpun, de apă zăcută, c. PETRESCU, î. n 195. Artistul meu avea odată doi cocoşi, pe care-i deprinsese la beţie, şi thcă beţie de alcool, fiindcă le dedea boabe şi grăunţe săcute-n rom. caragiale, n. s. 50. •+■ Putred, putrezit. Bată-le focul vreascuri, că zăcute-s. contemporanul, VIj 490. Frunză moartă, lemn zăcut, Floricelul ce-am avut, în pămînt s-a desfăcut. beldicEANu, p. 93. 2. Care a fost bolnav de o boală grea, mai ales de vărsat, cu urme de vărsat. Veni doctorul, însoţit de o soră de caritate drăguţă şi zăcută de vărsat, rebreanu, p. S. 114. ZĂDĂR s. n. v. zadar. ZĂDĂRNIC, -Ă adj. v. zadarnic. ZĂDĂRÎ vb. IV v. zădărî. ZĂDĂRÎT, -Ă adj. v. zădărît. ZĂDĂRÎ, zădărăsc, vb. IV. T r a n z. (Şi în forma zădări) 1. A sîcîi, a necăji, a întărită, a provoca. Slugile . . . nu-l mai zădărau ca pe-un dine printre gratii. c. PETRESCU, î. H 226. El? să îndrăznească... Adeluţii mele? . Aşteaptă, marţafoiule, să te-nvăţ eu a zădărî fetele, alecsandri, T. 964. <$> F i g. Zaharia Duhu simţi zădărindu-l o nemulţumire, ca zborul unei viespi care-i dă tir coale. c. PETRESCU, R. DR. 126. Robinson, a cărui soartă venise intr-un punct de hotărîre, zădărindu-i toată ticna, nu putea să se astimpere la un loc. DRĂGHici, r. 297. + (Despre trupe înarmate) A hărţui. în tot cursul verii ne zădărise ei bintuind tare tirguleţul nostru Bechetul şi împrejmuirile lui.. ODOBESCU, S. iii 568. 2. F i g. (Cu privire la foc) A răscoli, pentru a înteţi şi a face să ardă mai bine. A rupt un mănunchi de stuf uscat, zădărînd flăcările, deocamdată leneşe, sado-vEanu, n. f. 69. — Variantă: zădărî vb. IV. ZĂDĂRÎRE, zădăriri, s. f. Acţiunea de a zădărî. ZĂDĂRÎT, -Ă, zădăriţi, -te, adj. (Despre oameni şi animale) Întărîtat, provocat, sîcîit. Mărunţel, slab, Cîfu s-a răsucit minios, rinjind cu colţi ascuţiţi şi galbeni, ca un cotoi zădărît. galán, z. r. 195. — Varianţă: zădărît, -ă (bart, e. 337) adj. ZĂDĂRNICI, zădărnicesc, vb. IV. Tranz. A dejuca (uh plan, o uneltire), a pune piedici, a face să nu se realizeze. V. sabota. Funcţiunea mea cea nouă a zădărnicit totul, împotriva aşteptării tuturor, galaction, o. I 27. Stareţ cere pe domniţai — De-asta nu mă tem. S-o ceară Cit. o vrea. Am eu mijloctd care va zădărnici Toată uneltirea, davila, v. v. 80, Dar rugăciunea lor a fost zădărnicită Şi ploaia cea pornită De un răcoare vint Se varsă pre pămînt. donici, F. 56. ZĂDĂRNICIE, zădărnicii, s. f. 1. Caracterul a ceea ce este zadarnic, lipsă de folos, inutilitate; p. ext. lucru fără rost. îmi dai voie să filozofez, ştiind, totuşi, că rostesc zădărnicii? Sadoveanu, z. c. 273. Vorbele iubirii moarte Vinova-te-mi stau de faţă, Dovedite de minciună, Cer să sting a lor ZĂDĂRNICIRE — «724 — ZĂHĂI viaţă: Dulcea lor zădărnicie Nu mă-ndur s-o pun pe foc, Deşi-mi stau atit de triste Că nu pot muri pe loc. EMI-nescu, o. i 125. 2. Deşertăciune, vanitate, ambiţie nemăsurată, trufie, îngîmfare. Dacă zilele rele şi zbuciumul zădărniciei n-au împlinit încă măsura ta, ridică-te şi pleacă! GAI.ACTION, o. i 223. Nesocotind Băthori, mai mult din zădărnicie, aprinse torţa, acum stinsă, a vechilor uri naţionale. BĂI.CESCU, o. Ii 70. O, Iroade împărate, Te-a umplut de răutate Zădărnicia lumească Şi zavistia domnească. TEODORESCU, p. P. 103. ZĂDĂRNICIRE, zădărniciri, s. f. Acţiunea de a zădărnici (sau de a fi zădărnicit); împiedicare (a unei realizări), dejucare. Uită că zădărnicirea Unor vise nencetăte biată inimă mi-a rupt. eptimiu, î. 108. Păturică . . . vedea în această atitudine zădărnicirea viselor sale cele ambiţioase, filimon, c. 278. ZĂDÎJF, zădufuri, s. n. 1. Căldură mare, înăbuşitoare ; arşiţă, zăpuşeală. V. caniculă. Odată ne pomenim cu el in toiul verii, cind era zăduful mai mare, că vine la vecernie îmbrăcat cu două blăni. STXnoiu, C. i. 121. Banii — cind e zăduf — ţi-aduc reveneală. ■ ■ cind ţi-e frig, îţi ţin de cald. dE^avrancea, o. ii 297. Era mare secetă, nesuferită arşiţă, greu zăduf, slavici, o. i 331. 2. F i g. (Şi în forma zăduh) Supărare, necaz ; (la pl.) greutăţi, dificultăţi. Zăduhul ce-o munceşte simte bine c-o sugrumă. deiavrancea, s. 37. Am dat zarafului (casierului) de la Cochii Vechi lei 1000, ca să nu-mi facă zădufuri (greutăţi) la numărătoarea banilor. FII.IMON, c. 230. — Variantă: zăduh s. n. ZĂDUFOS, -OĂSĂ, zădufoşi, -oase, adj. (Rar) Plin de zăduf> foarte călduros, înăbuşitor. Să nu fie vară zădu-foasă, Nici iarnă cu ger. budai-deleanu, Ţ. 324. ZĂDÎJH s. n. v. zăduf. ZĂGĂN, zăgani, s. m. Pasăre răpitoare dc talie mare, cu gîtul galben, cu pieptul roşcat, cu un mănunchi de pene lungi, ţepoase sub cioc; trăieşte în munţii înalţi şi se hrăneşte cu animale vii şi cu hoituri; vultur-bărbos, ceahlău (Gypaetus barbatus). ZĂGĂSTRU, zăgastre, s. n. (Transilv.) Loc gol între peretele grajdului şi iesle, pe unde circulă oamenii cînd daii de mîncare la animale. ZĂGAŞ, zăgaşe, s. n. (învechit) Canal, şanţ. ZĂGĂŞTINĂ, zăgaştine, s. f. (Transilv.) Plasă de pescuit. ZĂGĂZ, zăgazuri şi zăgaze, s. n. 1. Baraj de dimcn- • siuni mici (de obicei executat rudimentar din lemn, din bolovani, din împletituri de nuiele etc.), care se face de-a curmezişul unui rîu sau al unui torent, pentru a ridica nivelul apei sau pentru a forma un iaz artificial; stăvilar, stavilă, opritoare, iezătură. Atunci, ai băgat de seamă că zăgazul de azi se prelungeşte printr-un zăgaz de pămînt şi piatră pină la dealul l’oşarliei? STANCU, j). 21. Printre copitele zglobiilor minji... se strecoară pitpalacul... pe un heleşteu cu zăgaz de taraci. odobescu, s. iii 160. (Metaforic) Din fund aleargă pîrîul, sărind peste înalte zăgazuri de stînci, s-aducă Bistriţei-stăpîne prinosu-i de unde. vtAHUŢĂ, o. a. 419. -v> Expr. A se rupe (sau a so dcscliidc, a so descuia) zăgazurile cerului, se spune cînd sînt ploi foarte mari, torenţiale. Ce ploaie! S-au descuiat zăgazurile cerului şi curg potoapele. SADOVEANU, N. p. 248. Subt urgia întregului zbucium al făpturii, zăgazurile cerului se riipseră. .. şi din înaltul întunecimilor se prapăstuiră asupra pămîntului, cu şuier de aer sfişiat, potopul greu al apelor cereşti. HOGAŞ, M. N. 176. 2.-F i g. Oprelişte, îngrădire, piedică, barieră, obstacol'-(în călea unei acţiuni). Un'val de proteste îm- potriva acestei provocări se ridică, trecînd peste zăgazurile stării de asediu, pas, z. iv 217. Au ajuns să dărime toate zăgazurile autorităţii. REBREANU, r. ii 187. Zdrobi-tă-n praf murea arama Şi codrul chiotea, viteazul, Iar tu, frăfine, mare meşter, Biruitor frîngeai zăgazul. GOGA, p. 17. 3. întăritură de protecţie făcută în ţărmul unui rîu, pentru ca apa să nu facă stricăciuni; dig. Un rîu spumegat cînd îşi rupe zăgazul, Iese din matcă, răpind in vîrtej apărările casei, coşbuc, AE. 41. 4. Lac sau iaz format de apa pe care barajul o împiedică să se scurgă; braţ derivat dintr-o apă curgătoare; scoc, stăvilar. Verde, verde ş-o lalea. Şi-şi avea Tudor ş-avea: Noauă vii într-un pîrleaz, Noauă mori într-un zăgaz. şez. m 212. ZĂGĂRĂ s. f. v. zagara. ■ ZĂGĂZUI, zăgăzuiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A pune zăgaz cursului unei ape; a stăvili, a îndigui. O baltă veche. . . fusese zăgăzuită de nepricepuţi acum şapte ani şi se împotmolise, pustiindu-se. sadoveanu, A. L. 141. 2. F i g. A opri, a stăvili (o acţiune) ; a împiedica, a face să înceteze. Soldaţii nemţi. ■ . au încrucişat puştile pentru a le zăgăzui intrarea, dar îi potopi iureşul şi cu greu şi-au cules căştile de pe jos. pas, z. iii 157. Şe apucă să-i povestească nepotului cîte a ştiut despre Nadina... Grigore încercă să-i zăgăzuiască destăinuirile. REBREANU, R. i 254. ZĂGĂZUIRE, zăgăzuiri, s. f. Acţiunea de a zăgăzui; îndiguire, barare. ZĂGĂZUIT, -Ă, zăgăzuiţi, -te, adj. Barat, îngrădit, reţinut, oprit pe loc. ZĂGMÎRLĂ s. f. v. zăgîrnă. ZĂGÎRNĂ, zăgîrne, s. f. 1. Săculeţ de pînză folosit la stînă pentru a strecura brînza; sădilă. Un flăcăuan zdravăn . . . turna intr-o zăgîrnă pintecoasă jintiţă caldă dintr-un ceaun negru şi larg. HOGAŞ, M. N. 190. 2. Traistă mică. — Variantă: zăghirlă (pXscui,escu, x,. p. 276) s. f. ZĂGNĂTĂ s. f. v. zăgneată. ZĂGNEĂTĂ s. f. (Mold.) Foc de nuiele sau de surcele uscate, care arde cu flacără vie. «0- E x p r. A da zăgneată locului = a înteţi, a face să ardă. Dar tu nit stă degeaba. Cit spun eu, tu dă zăgneată focului c-oleacă de stuh. sadoveanu, n. f. 69. '■ — Variantă: zăgnâtă (marian, nu. 669) s. f. ZĂGRĂI, zăgrăiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A vorbi mult, a trăncăni, a palavragi. ZĂHĂR s. n. v. zahăr. ZĂHĂTĂ, zăhate, s. f. (Regional) 1. Perete de nuiele construit pentru a adăposti vitele împotriva vîntului. 2. Ulicioară. Casa. . . era pe o zăkată strimtă4 RETEGANUI,, la CADE. ZĂHĂI, zăhăiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) 1. A sîcîi, a hărţui, a chinui. Zăhăindu-l muştele. . au fluturat ţapul o dată din coarne, sbiera, p. 166. Vaca nu m-a zăhăit. şez. iii 154. 2. A împrăştia în dezordine; a pierde, a rătăci. Pe-o grindă, călepe de tort şi linuri boite fel de fel pentru scoarţe şi lăicere; apoi cîlţi, buci şi alte lucruri, zăhăite prin cele poliţi şi colţare. creangă, a. 97. Dădaca Iui a vrut încă să-l netezească, Dar pieptenele era prin casă zăhăit. donici, la TDRG. (în construcţii impersonale) Am fost aseară la voi, Casa-i plină de gunoi. Şi pe lăiţă zăhăit, M-am mirat la ce-am venit? marian, o. i 132. ZĂHĂIALĂ — 725 — ZĂLUD ZĂHĂIĂLĂ, zăhăieli, s. f. (învechit) Faptul de a zăhăi; nelinişte, tulburare, zbucium. . ZĂHĂRÎL, (2) zăhărele, s. n. 1. Diminutiv al lui zahăr (1). Da tu, puică, ce-i minca, Că ţi-a adus bădiţa, Vinişor in cea ploscuţă Şi piniţă-n cea trăistuţă, Zăhărel in cea viînuţă, Na, minincă, măi puicuţă. ŞEZ. XX 157. -fy-Loc. adv. (Familiar) Cu zăhărelul = cu vorba, cu promisiuni înşelătoare; cu cobza sau cu preşul. Ce mai e, domnule Zaharia Duhu, cu comoara dumitale. . . încă nu s-a lăsat adusă cu zăhărelul ? C. petrescu, R. dk. 221. 2. (Mold., la pl.) Zaharicale, dulciuri, bomboane. în unele sate. . . bradul acesta... se împodobeşte cu fel de fel de zăhărele, marian, î. 98. ZĂHĂRÎ, zăhăresc, vb. IV. T r a n z. (Rar) Pi presăra, a îndulci cu zahăr. A făcut un colăcel, Rumenei fi-mpleticel. .. Cu miere mi-l ungea, Cu zahar îl zăhărea. TEODORESCU, P. P. 153. ZĂHĂRÎT, -A, zăhăriţi, -te, adj. 1. (Rar) îndulcit cu zahăr. Gindeşte-te la dulcea fericire... ea să-ţi aducă dimineaţa cafeaua cu lapte, fierbinte, zăhărită, cu chifle proaspete, alecsandri, X. 1208. 2. (Atestat în forma zaharit) Zaharisit, glasat. în dulap se aflau pregătite ca întotdeauna: sticla neatinsă de Porto, cutia de biscuiţi şi coşul de castane zaharite. c. PETRESCU, c. v. 266. — Variantă: zaharit, -ă adj. ZĂHĂROS, -OĂSĂ adj. v. zaharos. ZĂHĂTUÎ, zăhătuiesc, vb. IV. (Mold.) 1. T r a n z. A sîcîi pe cineva, a bate capul cuiva. 2. R e f 1. A se pierde, a se rătăci, a se prăpădi. ZĂIXlN, zăitinuri, s. n. (Regional) Untdelemn; ulei. E x p r. A îi zăitin pe apă = a fi nevinovat; a birui, a învinge. Să nu poftiţi să fiţi pretutindenea zăitin pre apă. ţichindeal, f. 266. ZĂLĂR1, zălari, s. m. Meseriaş care face zale. ZĂLÂR2, zălare, sn. (Regional) Cîrlig de lemn de care se atîrnă lanţul la vatră. ZĂLETÎ, zăletesc, vb. IV. I n t r a n z. (Regional, despre lichide) A ţîşni, a stropi, a curge din abundenţă. ZĂLEZE ÂLĂ, zălezeli, s. f. (Regional) Faptul de a zăcea, zăcere. ZĂLEZÎ, zălezesc, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A zăcea; a slăbi. ZĂLEZlT, -Ă, zăleziţi, -te, adj. (Regional) Slab, fără vlagă. ZĂLEZITtJRĂ, zălezituri, s. f. (Regional) Faptul de a zăcea; zăcfte, moleşeală. (Cu pronunţare regională) Friguri cu deocheturi, Friguri cu zelezituri. I. CR. rv 83. ZĂLÎŞTE, zălişti, s. f. Direcţia vîntului, bătaia vîn-tului. Şi-o făcut. . . O arie mare în capul pămîntului, în zăliştea vîntului. MAT. FOLK. 1470. ZĂLOÂGĂ, zăloage, s. f. 1. Fîşie de hîrtie, de pînză, de piele etc., care se introduce între paginile unei cărţi, pentru a însemna locurile care prezintă interes; semn de carte. O mulţime de zăloage chibzuite de hîrtie arătau locuri de interes. cXmnescu, E. o. I 64. Am văzut deodată galbenii d-tale trandafiri!... tot ce-am mai putut să fac fost să aşez acele flori, zăloagă, in cartea sfîntă. Gax,action, o. I 349. Ca să facă, pesemne,-un pic de haz, schimbă pe furiş zăloaga de la octoihul mare, tre-cînd-o peste cîteva foi mai nainte. STĂnoiu, c. i. 199. 2. Parte dintr-o carte; capitol. Deschide cu mare evlavie sfinta carte la zăloaga a treia. HOGAŞ, H. 52. ZĂLOG, zăloguri şi zăloage, s. n. (învechit) 1. (Construit de obicei cu verbele «a pune», «a da», «a.lua», «a, opri», «a ţine» etc.) Amanet, garanţie, gaj, chezăşie.  venit cu cîteva lucruri să le puie zălog în mina părintelui, ori să le lase drept plată pentru slujbele sfinte. SadoveAnu, P. m. 161. Mai aveam eu. ■ ■ o goarnă! Dar mi-a luat-o percep-toriu zălog. ■ . pentru un rest de parale, mironescu, S. A. 29. Am înţăles că eşti talpa-iadului. Na sumanu din spinare zălog, alecsandri, t. 1557. <0- (Rar, gajul este o persoană) Unii băieţi se şi mutară de la Tirţec (mai 1862), dar Eminescu nu putu face acelaşi lucru pentru că, neplătindu-i-se costul, aazda îl oprise zălog. cXijnescu, E. 77. Dacă nu mi-a plăcea nimic din ce mi-i spune, să-mi rămii zălog pe o sută de galbeni, sadoveanu, d. p. 155. <$■ Fig. Cu sufletul rămas zălog. G. m. zamfirescu, sf. m. n. I 232. <)» E x p r. A şi lăsa pieile zălog = a cădea în mîinile duşmanului; a-şi pierde viaţa, a se lăsa omorît. La goană mare, crezi d-ta că puţini lupi dau cinstea pe, ruşine, lăsîndu-şi pieile zălog ? CREANGĂ, o. A. 121. Sechestru; ipotecă. Se urcă oratorul la tribună, Fiecare se întreabă: oare ce-o să ne mai spună ? Ascultaţi-l: « Astăzi ţara, domnilor, e fericită. . . Sintemuna: azi covorul este frate cu ţolinca; De zălog şi de bătaie a scăpat acum opinca». BELDICEANU, P. 118. 2. Lucru (rar persoană sau grup de persoane) lăsat cuiva ca garanţie. Viteze Tomşa, iată copilul tău iubit! Am respectat zălogul, odor nepreţuit, Şi l-am păstrat în viaţă cu dragoste, cu bine, Cum merită odrasla unui' viteaz ca tine. alecsandri, T. ii 190. Boierii cei mici, către care domnul se arătă cu dragoste, îl îndemnară atunci ca să trimiţă pe boierii cei mari, cu familiile lor, zălog la turci, bălcescu, o. i 87. ZĂLOGÎ, zălogesc, vb. IV. Tr a n z. (învechit şi arhaizant) 1. (Cu privire la obiecte) A lăsa, a da (sau a opri) ca amanet, gaj sau garanţie; a amaneta, a gaja (sau a opri ca amanet). Vezi cîţi datornici şi-au zălogit vitele la bancă, vornic, p. 174. Oamenii îşi zălogeait glia, vitele, sumanele — cînd nevoia ii pişcă prea tare. cam ilar, n. I 332. Şapte mori.. . Pe toate le-au zălogit. SEVASTOS, c. 160. + Fig. A tocmi, a angaja. Una cîte una, femeile veneau la Raveica să-şi zălogească braţele, pe oricît, numai să nu li se usuce de foame pruncii, camilar, n. i 333. 2. (Cu privire la persoane) ‘A da (rar, a reţine) ca gaj, ca garant, ca ostatic. M-am tocmit cu alt priceput ca să-i spun ceva care să-i placă, şi dacă nu t-a plăcea, să mă zălogească pentru o sută de galbeni. Sadoveanu, d. p. 156. ZĂLOGÎRE,' zălogiri, s. f. (învechit) Acţiunea de a z ă 1 o g i; luare (sau dare) ca amanet sau ca ostatic. ZĂLÎJD, -Ă, zăluzi, -de, adj. 1. Smintit, ţicnit, nebun. Să intrăm în casă. Dar înainte de toate vă rog să' iertaţi, cele ce-aveţi să vedeţi şi să cunoaşteţi. . . Ca intr-o casă de oarbă, cu feciorul zălud. C. PETRESCU, R. DE. 324. F i g. Blestemată noapte ... Ce tot trîmbiţează în van cocoşul ăla răguşit şi zălud? c. petrescu, a. r. 190. A venit aşa, deodată, Toamna cea întunecată. Lungă, slabă şi zăludă. TOPÎrceanu, p. 157. <0> (Substantivat) Greşeala cea mare e, cind ai văzut flacăra, să te răpezi ca un zălud la ea. C. PETRESCU, R. dr. 140. Cum vine moşneagu de la liicru, baba ca o zăludă îi iese înainte şi-i arată băietul. ŞEZ. II 200. + Scos din minţi, înnebunit, tulburat, năucit. Fuge, vine, se-nvîrteşte ca o deznădăjduită, Zăludă ca vai de dinsa. . . Vrea să strige, dar şi glasul i se taie deodată, conachi, p. 87. 2. Naiv, nepriceput, prost, tembel, li tînără încă şi zăludă. Minte la dinsa cit păr pe broască, sadoveanu, o. vrn 173. Colăceii îs cam mititei... Dar ei nu f-au'priceput, Ca nişte tineri zăluzi. ŞEZ. I 38. Unde mîndră să mă duc, ca de-acelea să-ţi aduc ? — VtdeUj badeo, zălud eşti ZĂLUG - 726 - ZĂNGĂNIT Cum de nu te mai gindeşti? Că de-acestea nu găseşti: Mură neagră ţi-s ochii, Sloi de gheaţă ţi-s dinţii.ib. XX 158. ZĂI.tt G, zălugi, s. ni. (Regional) Lanţ împletit din sîrmă. Cu zălugi de simtă. PXSCUI.ESCU, L. P. 160. ZĂI.tÎŢĂ, zăluţe, s. f. Cusătură de flori în formă de lănţişor, care se face pe ie sau pe catrinţă; za. Foaie verde trei bujori, Aveţi grijă, măi feciori, Iată vine-a mea drăguţă Cu cătrinţa cu zăluţa. jarnîk-bIrseanu, d. 360. Z LUZEĂ1Ă, zăluzeli, s. f. (Regional) Nebunie, nebuneală. ZALUZÎ, zăluzesc, vb. IV. In tranz. şi refl. (Regional)  deveni zălud, a se sminti, a se ţicni, a-şi pierde minţile, a înnebuni. A ti ta s-o speriat el de rău, că a fost mai să-şi sară din minte, a fost mai să zăluzească. La tdrg. Se zăluzise de minte. şez. xvra 198. zAluzîe, zăluzii, s. f. (Regional) Rătăcire, nebunie. ZALUZÎT, -Ă, zăluziţi, -te, adj. (Regional) înnebunit, năucit, ieşit din minţi. zAmislî, zămislesc, vb. IV. (învechit şi arhaizant) 1, Tranz. A concepe fătul. Pe urmaşul meu.. . nu-l voi zămisli pînă n-ei fi pregătit să domneşti in locul lui. delavrancea, o. II 93. Şi-i puse numele Pipăruş Petru, căci dintr-un fir de piper era zămislit. RETEGANUL, P. V 27. Tu nu eşti a lui fiică; pre tine Mnemosina Te-a zămislit în sinu-i cu cine ştie cine. NEGRUZZi, s. II 215. 2. R e f 1. A se naşte, a se întrupa, a lua fiinţă. Bogătaşi ce cu piciorul daţi la inimi în gunoi.. ■ N-am cu voi nici un amestec, căci în lume de-aţi trăit Este o satiră-ntreagă faptul că v-aţi zămislit, macedonski, o. i 97. <)> ! n-tranz. Se uită la boierii pre carii el i-a înălţat şi i-a îmbogăţit; prevede vrajba, neunirea, nesaţiul şi trădarea zămislind in inimile lor. negruzzi, s. i 272. 8. T r a n z. F i g. A crea, a produce ; a forma, a înfiripa. Tresare-un gind şi moare-o simfonie Din cîntecul cel zămislit de mult. GOGA, c. P. 141. Sărăcia prin ea însăşi are tendinţa de a zămisli sentimentele şi caracterele de care am vorbit, gherea, ST. cr. iii 77. Precum vremea închisă zămisleşte visuri spăimintoase, aşa poate că oi fi avind şi eu peri răi şi te înşală părerile. ispirescu, L. 288. (Rar, cu privire la obiecte concrete) Oleana ridica de pe fereastră paianjinişul perdelei şi pe trandafirii pe care ii zămislea în gherghef lăsa şi mai adine obraji de trandafiri, galaction, o. I 70. Refl. Fără îndoială că în capul lui Năstase Blindu se zămislise un gind mare. sadoveanu, o. vi 353. Atunci, înfricoşata arătare pe care maica Rahila o aştepta se zămisli sub larga undire a dimineţii. GALACTION, o. I 322. Căci vecinicia ce nu-ncepe şi nu sfirşeşle niciodată Se mzămisleşte-n toată clipa printr-o zidire neîncetată. MACE- ' donski, o. i 230. ZÂMISLÎRE, zămisliri, s. f. (învechit şi arhaizant) Acţiunea de a zămisli; concepere; reproducere, înmulţire, naştere. E oare indiferent dacă muma omului, pînă la zămislire şi după ea, a trăit in aer curat, în belşug, iubind pe bărbatul său, ori a trăit în societatea' capitalistă ca proletară, lucrînd 16 ore pe zi in mine de cărbuni. . . ? GHEREA, ST. CR. n 17. Dobitoace toate.. . Cătră zămisliri şi creşteri se văd din fire silite. CONACHI, P. 295. F i g. Iubire, sete de viată... Tu faci să circule in lume Puterea ta de zămislire Şi miliardele de fonfte De-a lungul vremii să se-nşire. VLAHUŢĂ, o. A. I 59. ZAMISLITGR, -0ÂRE, zâmislitori, -oare, adj. (învechit şi arhaizant) Care zămisleşte, care generează ; creator. Mulţumeşte-i vieţii şi mergi împreună cu ea.. . Şi împreună cu ea fii alor tăi îndemn de luptă zămislitoare de alte fapte drepte, care clădesc întocmirea largă, înaltă, luminoasă a iumu. PAS, z. I 11. Din poeziile dragostei nu respiră viaţa, ! ea însăşi zămislitoare de viaţă, ci melancolie, durere fi : dorinţa de a muri. gherea, st. cr. in 99. ZĂMORÎ, zămorăsc, vb. IV. (Mold.) 1. Refl. A-şi potoli în oarecare măsură foamea sau setea, a mînca sau a bea numai atîta cît să-şi ţină zilele. Moartea atunci, înghiţind noduri, porneşte prin dumbrăvi, lunci şi huceaguri. .. începe cînd a roade copaci tineri, cind a forfăca smicele şi nuiele... Se zămora şi ea, sărmana, cum putea. creangX, p. 316. 2. Tranz. (învechit) A istovi, a slei (pe cineva) de puteri. Cu posturi lungi... îşi zămora trupul şi-şi curăţea sufletul, arhiva r. i 69. ZÂMOŞÎŢĂ s. f. Plantă cu tulpina ramificată chiar de la bază Şi acoperită cu peri aspri, cu flori mari, de culoare galbenă-deschisă sau purpurie şi catifelate la mijloc (Hibiscus ternatus) ; macul-ciorii. ZĂMfJKCĂ s. f. (Regional) Mîncare cu prea multă zeamă. El că i-a dat Mîncare să le-ajungă, Mai mult zămurcă lungă. SEVASTOS, la TDRG. zAnăt, zănaturi, s. n. (Ban.) Meserie, meşteşug. Cu glas domol, spuse unde s-a născut, la cine a învăţat zănatul şi cită vreme a lucrat. popovici-bXnXţeanu, v. m. 40. Aş vrea şi eu să mai scap de zănat, urmă el, să mai odihnesc, şi aş putea să fiu tignit. SLAVICI, o. n 213. ZĂNĂTEC, -Ă adj. v. zănatic. ZĂNATIC, -A, zănatici, -e, adj. Zăpăcit, smintit, dezmetic. [Presa burgheză] va sărbători pe scriitorii indigeni mediocri sau nuli, dar care vor avea prezumţiunea de a tăgădui propriei lor ţări existenţa oricărei culturi şi a oricărei literaturi..-, ajutaţi intre aceasta de eîţiva poli-ticiani zănatici. iîTacedonski, o. rv 149. Atita se sperie Midas-impărat, incit din aceea, după ce că era cam ton-tolete, rămase şi zănatic. ISPIRESCU, U. 108. F i g. îi era acum în grijă să nu se înteţească şi să crească în mulţime roiul zănatic al minciunilor, sadoveanu, z. c. 342. (Substantivat) E nebună, lunatică, Umblă ca o zănatică. pann, P. v. II 142. — Variante: zănâtcc, -ă (camii, petrescu, u. n. 340, rebreanu, r. ii 30), zînâtic -ă (odobescu, s. III 623) adj. ZĂJV GAITOrA s. f. v. zăngănituru. ZANGÂNEAlA, zăngăneli, s. f. Sunet metalic, zăngănit. ZAN GANÎ, zăngănesc şi zăngăn, vb. IV. I n t r a n z. (Despre metale, clopote, sticlă; şi în forma zingăni) A produce, prin izbire sau prin lovire, un sunet metalic; a zornăi, a zdrăngăni. Aristide scoase atunci un urlet de zingăniră geamurile, rebreanu, R. II 132. Întîia mişcare ce făcu fu de a-şi lua poziţia şi de a-şi ciocni călciiele, ca să se auză zăngănind pintenii, bassarabescu, S. N. 59. Clopoţeii de la capre zăngănesc voios în cale. MACEBONSKI, o. I 86. 0> Tranz. îngenuncheaţii de ieri s-au ridicat năprasnici azi, scuturindu-şi pletele, zîngănindu-şi armele. SANDU, D. p. 9. Se-nserase bine. Turmele trecînd Zîngăneau vrun clopot şi veneau pe rind De la cimp. coşbuc, P. I 249. — Variante: zîngăni, zingăni (sbeera, p. 183, emi-nescu, n. 81), zinglicni (alecsandri, p. ii 158) vb. IV. zăngAkIre, zăngăniri, s. f. Acţiunea de a zăngăni şi rezultatul ei; zornăit, zăngănit. Pe drum se-nşiră-o oaste; e oastea proletară. Nici zăngăniri de arme, nici sarbădă fanfară. ■ . Ci ochii veseli cată: că-n albe slove-i scris, Pe flamurile roşii, lumina unjţi vis. pIun-pincio; p. 93. — Variante: zîngănire, zingănire (la tdrg), zinghe-nire (alecsandri, p. ii 16) s. f. ZĂJSGĂAlT, zăngănituri, s. n. Zăngănire. Farmecul acestor remorci nu-l constituie numai uşile. Mai e zăngănitul zXngănitor - 727 - ZĂPLAZ de geamuri şi uruitul de fierărie veche, bogza, a. î. 246. Colonelul întinse picioarele sub masă, cu un zăngănit de pinteni, c. PETRESCU, î. I S. Vreau linişte. .. vreau pace. Nu vreau zăngănit de arme care poate-ar deştepta, Dincolo de munţi, Duşmanul ce pîndeşte ţara ta. DAVILA, v. v. 66. — Variante: zîngtinit (sadoveanu, o. viii 39, ionescu-RION, C. 119, ANGHEL-IOSIF, C. M. II42), Zing&nit (CONTEMPORANEI,, vin' 213) s. n. zăngAnitOr, -OÂRE, zăngănitori, -oare, adj. Care zăngăneşte; zornăitor. — Variante: zîngănitdr, -oAre, zinglienit<5r, -oâre (AUÎCSANDRI, P. P. 114) adj. zăngInittJră, zăngănituri, s. f. Zăngănire. — Variante: zîngăitură, ziingiiitură (odobescu, s. r 67), zîngănitură s. f. ZĂNGĂT, zăngăte, s. n. (Şi în forma ztngăt) Zăngănit. Expresul dinspre Bucureşti, cu ferestre luminate, trecu furtunos în zîngăt de fiare. c. PETRESCU, C. v. 37. Zăngăt insă n-are-arama Cînd se bate scut de scut. COŞBUC, p. li 71. — Variante: zîngăt, zingîit (contemporanul,vIt487), zingliet (alecsandri, la cade), zlnglict (id. ib.) s. n. ZĂNOĂGĂ, zănoage, s. f. 1. Depresiune circulară cu versante prăpăstioase, în zona munţilor înalţi; căldare. Colo sus, la Toroioagă, Numai piatră şi zănoagă Şi steiuri de stincă seacă. DEŞHU, M. 5. Falnicul munte acoperit odinioară de gheţuri, din a căror înceată topire i-au rămas pe zănoagele de la Găuri turme de stînci albe. vlahuţX, r. p. 70. 2. Ochi larg de apă adîncă şi cu vîrtejuri, format pe cursul unei ape, mai jos de uri stăvilar. 3. Poiană înverzită; platou sau coastă de deal bune pentru agricultură. ZĂPÂDĂ, zăpezi, s. f. Precipitaţie atmosferică în formă de fulgi albi, compuşi din cristale de apă îngheţată; strat provenit din aglomerarea acestor fulgi; omăt, nea. Lingă drum bătut de sănii, Unde malul stă să cadă, Vede urme de dihănii Înstelate pe zăpadă. TOPÎrceanu, b. 17. Zăpada e pînă la briu şi ninge mereu, mărunt şi cu temei. CARAGIALE, o. vn 454. Două iepe albe ca zăpada şi iuţi ca focul se sprijineau mai totdeauna de oiştea căruţei. CRKANGă, p. 106. S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării. AXECSANDRI, o. 174. -<)• Zăpada mieilor v. miel. <0» F i g. (Cu aluzie la felul cum acoperă ninsoarea obiectele) Se vor aşterne peste noi în straturi nepătrunse Zăpezile uitării, beniuc, v. 32. (Cu aluzie la culoarea albă a ninsorii) La ţărm corabia oprită E ninsă de zăpada lunii, Şi marea tace odihnită De biciuirile furtunii, macedonski, o, i 153. Prin ei curge rumenirea, mîndră ca de trandafiri, Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri. Bminescu, o. I 83. ZĂPĂCEALĂ, zăpăceli, s. f. 1. Faptul de a (se) zăpăci; stare în care se află cel zăpăcit; tulburare, buimăceală, dezordine. Cînd, pe la unu, primim prdin de plecare, zăpăceala devine lugubră.'camu< PETRESCU, u* N. 304. Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea, spre soare-scapătă şi m-am apropiat de hotarul munţilor. GAI.ACTION, o. i 49. Cade cineva în vro zăpăceală de unde n-ar şti cum să iasă, de n-ar avea firul Ariadnei. ispirescu, u. 114. 2. (Familiar) Gălăgie mare, larmă, balamuc. ZĂPÂOÎ, zăpăcesc, vb. IV. T r a n z. 1. A tulbura mintea cuiva, a-1 face să-şi piardă capul; a năuci, a buimăci, a ameţi. Cîteva zile, la început, îl cam zăpăcise oraşul acesta mare, în care el venise pentru întîia oară'. vlaiitjţX, o. A. 96. Comisarul potrivise insă lucrurile astfel, ca ei să sosească-n pădure pe-nserate, şi asta-l zăpăcea pe Duţu. slavici, o. i 368. Strălucirea hainelor lui Făt- Frumos, pînă într-atita orbise şi zăpăcise pe vrăjmaş, de nu mai ştiau oştile unde se află. ispirescu, h. 156. Refl. Moşul se zăpăci cu totul la auzul vorbelor. Stătu in loc şi parcă nu-i venea să creadă. dunXrEanu, ch. 11. Şi ea, mergînd spre Viorel, De mînă cînd a prins-o el, Roşind, s-a zăpăcit de drng. coşbuc, P. I 57. 2. (Familiar) A încurca, a răvăşi. Ei acum, ce ţi-a venit să-mi răscoleşti dosarele, să-mi zăpăceşti hîrtiile? BARANGA, I. 162. ZĂPĂCÎRE, zăpăciri, s. f. Acţiunea de a (se) zăpăci; buimăceală, ameţeală, tulburare. Mie-mi păru deodată Maria speriată Că strigă,- şi la dinsa se dă un lup turbat. Apuc în zăpăcite securea r.ăzimată De căpătîiul nostru, izbesc pe biata fată Care dormea in pace. bolliac, o. 105. ZĂPĂCÎT, -Ă, zăpăciţi, -te, adj. Tulburat, buimăcit, fîstîcit. Olimp Stavrat îşi mîngăia zăpăcit bărbuţa, cu un surîs in care îngrijorarea se lupta cu cochetăria. REBREANU, r. n 55. Se învîrtea zăpăcită, frtngindu-şi mîinile cu disperare. barT, e. 372. Atît era de zăpăcit, încît nici nu ştia în care mînă să ţie cuţitul şi în care furculiţa. ST.avici, o. I 106. (Adverbial) începe să se îmbrace zăpăcit şi stîngaci. SEbastian, t. 329. <$> (Substantivat) Feciorul de împărat rămase ca un zăpăcit. ispirescu, b. 186. + Neîntreg la minte; zvăpăiat, zvîn-turat. (Substantivat) De unde nici căta la femei, s-a dat în dragoste cu o zăpăcită. alEcsandri, t. 1728. ZĂPĂCITOR, -OĂRE, zăpăcitori, -oare, adj. (Rar) .. Care zăpăceşte; ameţitor, uluitor. Tinărul nostru, într-o vreme relativ scurtă, a putut să-şi scape memoria de acest material zăpăcitor, uitîndu-l. GHEREA, ST. cr. Ii341. ZApADOS, -OASĂ, zăpădoşi, -oase, adj. (Rar) Cu multă zăpadă. Luna ianuarie trecu, cu nopţile sale zăpă-doase. La CADE. ZĂPĂI, zăpăiesc şi zăpăi, vb. IV. I n t r a ft z. (Mold., despre cîini) A lătra, a hămăi. Braţe mînioase băteau in porţi, zăpăiau cînii după zaplazuri, glasuri speriate întrebau. camilar, N. II 402. Vacile mugesc, cînii zăpăiesc şi fumul vînăt se ridică de pe curte şi de pe sat. sadoveanu, o. i 50. ZĂPĂÎT, zăpăituri, s. n. (Mold.) Lătrat, hămăit. ZĂPĂITtJIlĂ, zăpăituri, s. f. (Mold.) Lătrat, hămăit; zăpăit. Zăpăituri întăritate de dulăi izbucniră. sadoveanu, p. S. 223. zĂPĂtfc, -A, zăpăuci, -e, adj. (Regional) 'Zăpăcit, hăbăuc. (Substantivat) Ce e, mă, zăpăucule, unde-ai adormit? preda, î. 47. ZĂPÎRSTEA s. m. art. (Regional) Ultimul născut (într-o familie); mezin, prîslea. Lăsa pe cel mijlociu să-şi urmeze chemarea — să scrie versuri, nuvele, piese de teatru, romane.. . iar pe cel mai mic, pe zăpîrstea... ..de el nu se despărţea, macedonski, o. în .23. ZĂPLĂN, zăplani, s. m. Om înalt şi voinic; vlăjgan. Plutonierul Zurbagiu, un zăplan roşcovan, spînatic, răspunde la întrebările preşedintelui. PAS, z. tv 118. Burtan, un zăplan de flăcău, m-a trecut în luntre pe celălalt mal. GALACTion, o. I 63. — Variantă: zaplăn (caragiale, la cade, ghica, s. 386) s. m.. ZĂPLĂZ, zăplazuri, s. n. Gard (de scînduri, de uluci). Deodată straja se-nfioară: O umbră lunecă- furiş Lingă zăplazul de la moară. DEŞLIU, M. 35. Un cucoş sări pe zăplazul de scînduri, bătu din aripi şi trîmbiţă vesel în lumina aurie. SADOVEANU, o. i 344. Pe-o piatră-n drum, sub un zăplaz, S-a pus, înmormîntînd în palme-i Slăbitul său obraz, coşbuc, p. i 102. Ce mai de pomi s-au pus în ţinterim, care era îngrădit cu zăplaz de bîrne, streşinit cu şindrilă. creangX, a. 2. ZĂPODIE — 728 — ZĂRI — Pl. şi: -âplaze (delavrancea, la tdrg). — Vari-*ntă: znplâz (anghel-iosif, c. l. 78, caragiale, o. i 334, eminescu, o. i 112) s. n. ZApODIE, zăpodii, s. f. J. Loc şes pe o înălţime; platou. 2. Vale largă adăpostită de înălţimi; şes puţin scufundat faţă de regiunea înconjurătoare. Dintre fesuri, cele mai mănoase sînt zăpodiile, nume ee-i poartă micile ţesuţi pufirt scufundate faţă de vecinătate. în aceste zăpodii apa nu se scurge in lături, ci rămine loculuit păstrindu-l jilav. tampiu:, a. u. 18. zArfm, zăpoare, s. n. 1. Baraj de gheaţă carc se formează primăvara pe o apă curgătoare (şi carc, la dezgheţ, te rupe şi provoacă revărsări); p. ext. revărsare, inundaţie, puhoi. Se va mintui zăporul şi se vor scurge puhoaiele, sadoveanu, n. 211. E destul numai o schimbare de vini să adie citeva zile Sudul, fi zăpoarele se rup; tloii se mişcă alunecind la vale. bart, E. 309. F i g. .9(1 pornească, in sfirfil, fi zăporul lor, ca ploaia aceasta u/urătoare. C. rETRESCU, A. R. 46. 2. Baraj făcut de oameni pentru a permite pornirea plutelor (v. hait) sau a morilor; p. ext. apa oprită Ia baraje, curentul apei cînd se deschide barajul. Te duci la ora;, Fată de plutaş Pornită-n zăpor Ca un vinălor? CORDEA, A. 38. Cind se imblinzi faur şi porni xăporul pe Bistriţa, Axinte se înfăţişă cu cel dintâi miel ţi at cea dintăi floare. SADOVEANU, O. VIII 111. Poartă moara cu zăpor. Pe secetă inchide iazul viorii, de se stringe apă mai multă căreia ii dă drumu de poartă pietrele. şez. ix 152. E x p r. (Despre cai) A puno zăpor = a nu voi să tragă, a se împotrivi, a se arăta nărăvaş; a se pune în poară. Caii, ca şi cum şi-ar fi uitat năravul, merseseră bine pSnă atunci. Dar, Ia jumătatea dealului — tranc! puseră zăpor. MACEDONSKI, O. IU 105. ZĂI'ORÎ, zăporâsc, vb. IV. Refl. (Despre ape) A se revărsa în timpul dezgheţului, a inunda prin dezgheţ. ZArSl, zăpsesc, vb. IV. Tranz. (Mold., Transilv.) 1. A prinde (pe cineva) asupra unui fapt săvîrşit în ascuns; n surprinde. De-ar fi zăpsit-o Răduţit vorbind încet cu flăcăul Zadoinei, i-or fi tras pe drum o bătaie s-o Iie minte cit a fi şi-a trăi. SADOVEANU, O. II 66. Zăpseam pe domnul Georges că mă trage din cind in cind, ironic, cu coada ochiului. HOGAŞ, M. N. 38. Avea mare ciudă pe mine, de cind mă zăpsise in grădina Iui, la furat mere domneşti şi pere sintilieşti. CREANGX, A. 68. 2. A simţi, a observa, a băga de seamă. înspre păşunea mioarelor se isca numaidecit o bală de lup. Cum făcea, cum dregea acea fiară, nimene n-o putea zăpsi şi prinde. Sadovicanu, O. I.. 130. Sfetnicii.aşteaptă pină ce-nnoptează bine. Ca nu cumva, din ‘timplare, să-i zăpscască oarecine. coşuuc, r. II 130. Dacă n-ar fi aţipit Bucur, ar fi auzit fişiitul frunzelor şi l-ar fi zăpsit cind işi lega calul de una din sălciile de peste viroagă. SLAVICI, v. p. 168. + Intranz. A prinde de veste despre... De bănetul acesta a zăpsit unul Lungoci, care intr-o noapte l-a furat. şez. xvin 197. — Variantă: Zăpşl vb. IV. ZĂTŞl vb. IV v. inpsi. ZĂrCC s. n. (Regional) Zăpuşeală, zăduf. Nu te supune nici viforul, nici zăpucul: muncă fi iar muncă! La CADE. ZAl1VŞEAlA« zăpuşeli, s. S. Căldură mare fi înăbuşitoare; arşiţă, zăduf. Vara te simţi mai bine. Pămintul t rece, nu te supără prea mult zăpuşeala. STA^’CU, I>. 350. Năduşise rău, că era zăpuşeală. CAMIL PETRESCU, O. I 108. Zăpuşeala ce pluteşte in văzduh ţese o tăcere nâbuşitoare. RKBREAXV, I. 9. zAruşf, pers. 3 zăpuşeşte, vb. IV. T r n n z. (Despre soare) A încălzi foarte tare, a înfierbînta. Soarele zăpuşeşte firea ; lumina lui te orbeşte; aerul joacă, fierbe, şi nici un pic de adiere nu astimpără arsura, delavrancea, S. 221. Soarele se ridicase ca Ia două suliţe şi scinteia pe cerul fără pic de nori, ameninţind să zăpuşească oraşul cu arşiţa sa. id. T. 124. ZAPUŞlT, -A, zăpuşiţi, -te, adj. 1. înăbuşit, sufocat de căldură. [Stejarul şi plopul] se unise ca să fie, in pustiu, lăcaş milostiv al paserilor cerului, umbrar răcoritor al turmelor zăpuşite, adăpost binecuvintat al călătorului obosit. ODonEscu, s. i 166. 2. înăbuşitor (de zăpuşeală), sufocant, zăpuşitor. Nă-duhul greu şi zăpuşital dormitoarelor. DELAVRANCIÎA, la TDRG. zApuşitOr, -oAri:, zăpuşitori, -oare, ndj. Cnre produce zăpuşeală, înăbuşitor, sufocant. Soarele e zăpuşitor. DELAVRANCEA, la CADE. ZAll s. n. v. zer. zArAr, zărari, s. m. (Mold.) Cioban care mulge oile; mulgător. Pleacă Costea la Galaţi Să ia sare La mioare... Şi glugi mari La cei zărari. AI.KCSANDRI, r. r. 54. ZArAFÎE, (2) zărăfii, s. f. 1. Ocupaţia zarafului; cămătărie. Pitulice invirtea şi un mic negoţ de zărăfie. CHIRIŢESCU, gr. 198. 2. Localul zarafului. ZArASTI, zărăstesc, vb, IV. Refl. (Transilv.) A se rătăci. S-a fost zărăstit de cătră olaltă şi nu mai dăduse unul de altul, retecanul, Ia CADE. Cum de te-ai zărăstit pe-aici, pe unde picior de om incă n-a călcat f id. ib. ZARDICEAfA s. f. V. zcrdîccnf. - ZAllDlT, -A adj. v. zărgliit. ZĂREĂ s. f. (Popular) Diminutiv al Iui zare (2). Sub poale de codru verde O zărea de foc se vede. şkz. viii 178. ZĂRGIIEAXĂ, zărgheli, s. f. (Mold.) Nebunie, ţic-neală, sminteală; (cu sens atenuat) zăpăceală. Nu m-aş -mira să-i văd venind să-ţi ceară socoteală, etnd şi-or da seamă de zărgheala lor. c. rETRESCU, R. DR. 144. ZĂRGIIÎNIE, zărghenii, s. f. (Mold.) Zărgheală. Mat strigătoare nedreptate i se părea bătrinei că legea dăduse acestui fecior, cuprins de sminteală, putere să vtndă.. . pămînturile, risipind agoniseala răposatului, cum fi taie capul şi-l îndeamnă zărghenia. C. rETRESCU, R. DR. 242. ZĂU GDI, zărghesc, vb, IV. Refl. (Mold.) A sc ţicni, a se sminti; (cu sens atenuat) a se zăpăci. ZĂRGIIÎT, -A, zărghiţi, -te, adj. (Mold.) Smintit, ţicnit; (cu sens atenuat) zăpăcit. (Substantivat) Ian ascultaţi, fă, zărghitelor — face moş Gheorghe deschizlnd tişa tinzii — v-aţi îngrijit voi pentru gură? că nu-s colea Bucureştii. SP. roPESCU, M. G. 24. Zărghitul de Trăsnea dormea pe hat, cu gramatica sub nas şi habar n-avea de frig. creangX, A. 92. — Variante : zîirdit, -ă (camilar, n. i 404), zîrghit, -ă (baranga-moraru, f. 31) adj. zArI, zăresc, vb. IV. 1. Tranz. A vedea (ceva) slab, vag, nedesluşit (din cauza depărtării sau a întunecimii). Pe al treilea ceas al dimineţii, zăriră tirgul Iaşilor şi furnicarea oştenilor lui Tomşa. SADOVEAXU, O, vil 131. Sus de tot zăresc citeva capre agăţate pe peretele de piatră dezgolită..bart, s. M. 54. Se uită in dreaptase uită in stingă şi abia zăreşte departe, departe un foc. BOTA, r. 68. “Badea calu-şi potcovea, Puica şedea şi-l Privea, De lacrimi abia-l zărea. şez. i 9. Intranz. (In cipr.) A zări ca prin Sită = a vedea numai conturul obiectelor, fără a distinge bine forma ţi culoarea; a vedea ca prin ceaţi. ZĂRPĂLATIC — 729 — ZĂU Luă laptele ce-i adusese şi apoi se unse cu dinsul... şi cu marea sa mirare simţi că pare că începuse a zări ca prin sită. ispirescu, h. 158. + A vedea (ceva) numai în treacăt, în fugă. Mi s-a părut? A fost o arătare? Am zărit-o numai o clipă, cit a ţinut şi lucirea soarelui de deasupra. SADOVEANU, O. A. IV 42. Am zărit de la fereastră vro două trăsuri coborind dealul spre sat. alecsandri, X. i 339. Refl. pas. Din cind in cind şi foarte rar se auzea pe pod duruitul unei căleşte. . ■ sau un fiacru ce trecea ca săgeata şi lăsa să se zărească nişte bonete femeieşti, negruzzi, S. i 15. + I n t r a n z. (Rar) A vedea. Acela voi să n-aibă nici gură a vorbi, Nici ochi ca să zărească. boi,intinEanu, o. 209. Refl. impers. De la măria-ta se zărea la el şi de la el la măria-ta. dEI,avrancEa, o. ii 124. 2. Tranz. A observa, a băga de seamă, a descoperi (pe cineva sau ceva); a vedea. Ca să nu-l zărească cineva de pe-afară, se piti după o perdea. RE-BREANU, R. n 208. Au fost ascunşi incit nici floare, Nici ochi de om nu i-au zărit. coşbuc, P. I 124. Că te-am zărit e a mea vină Şi vecinic n-o să mi-o mai iert. EMINESCU, o. I 118. Şi, pe turci cit ii zărea, în picioare drept sărea. AI.ECSANDRI, P. P. 131. <$■ (Construit cu o completivă directă) Tu te fă bolnavă cind ii zări că vine fecioru-tău acasă, sbiera, p. 24. .3. Refl. pas. A se arăta, a se ivi ; a apărea, a se vedea. Din dreapta şi din stingă se zăreau inaintînd cele patru grupe. v. rom. noiembrie 1953, 155. Peste valul uşor al mestecenilor se săreau alte păduri şi poieni şi iazuri, care arătau că oamenii şi-au făcut acolo aşezare. SADOVEANU, O. vii 57. Apucă peste cîmpi de-a dreptul, spre nişte curţi mari, cari de-ăbia se zăreau înaintea lui, pe culmea unui deal. CREANGĂ, p. 301. Corbul vesel cronconea. . . Aripile-şi întindea, Şi pe cer el se zărea, întii ca un porumbaş, Apoi ca un lăstunaş. alecsandri, p. p. 146. ■<)■ E x p r. A se Zări de ziuă = a se face ziuă, a se revărsa zorile, a se lumina de ziuă. Se zărea de ziuă cind apărură pe neaşteptate in răscrucea drumurilor cele dinţii camioane de oameni. Sadoveanu, m. c. 103. Pină s-a zări de ziuă, tot să fie gata. RETEGANTJL, p. ii 50. Cind s-a zări de ziuă, sînt aici. creangă, p. 132. (Rar) A se zări de lună = a apărea, a ieşi luna. Din cer scoboar-adinca pace, Ici-colo vrun zăvor mai sună, începe-a se zări de lună Şi-i linişte pe drum. coşbuc, p. ii 51. 4. I n t r a n z. (Popular) A străluci. Casele lui Dobri-şeanu Nu-s case ca rasele, Ci zăresc ca soarele. XEODO-RESCU, P. P. 473. ZARPĂLÂTICj -A, zărpălateci, -e, adj. (Regional) Fluşturatic, uşuratic. (Substantivat) Zărpălaticul de fii-meu, in loc să puie şi el ochii pe vruna, d-o vreme încoace umblă craun. delavrancea, S. 57. ZĂRVĂI, zărvăiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A face zarvă. Căpitanul mormăia ca un urs; cocoanele zărvăiau; cind la o masă, cind la cealaltă s-auzeau ingî-nîndu-se: Opt! — Cinci. DELAVRANCEA, S. 150. Negustorii începuseră a zărvăi şi a-şi rîndtii marfa. id. la cade. ZĂRZĂRĂŞ, zărzăraşi, s. m. (Popular) Zarzărei. Frunză verde ar făraş, Mă urcai în zărzăraş; Zărzăraşul s-a uscat, Rominaşul m-a lăsat. La CADE. zArzArîl, zarzărei, s. m. (Popular) Diminutiv al Iui zarzăr. Foaie verde zărzărel, Cind eram mai mititel, Unde mă culcam, dormeam. ŞEZ. I 75. ZĂRZĂRÎCĂ, zărzărele, s. f. (Popular) Diminutiv al lui z a r z ă r ă. zAstî, zăstesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A îngrămădi. Aşa de încruntat luneca înspre adîncuri cu ape posomorite cracul negru al Tazlăului, printre maluri putrede de frunziş înalt, zăstit de veacuri în acea neţărmurită şi paşnică domnie a morţii, hogaş, m. n. 208. ZĂSTÎMP, zăstîmpuri, s. n. (Rar) Răstimp. Un zăs-timp de răsuflet, şi valurile reîncep. vlahuţă, la cade. în acest zăstimp leşii intrară în ţară. Ei puseră domn pe Simeon Movilă, ispirescu, m. V. 54. zăticneAlă, zăticneli, s. f. împiedicare, stînje-nire, zăticnire. Găsi prin cămări multe lucruri minunate. . . şi dac-ar fi ştiut cum să iasă din acel haos de pădure, ar fi putut să le ia pe toate fără de nici o zăticneală. POPESCU, B. TV 41. Ş-apoi, cind este la adicălea, te-aş întreba ca ce fel de zăticneală ai putea să întimpini din pricina asta! creangX, p. 203. ZĂTICNI zăticnesc, vb. IV. 1. Tranz. A împiedica, a stingheri, a stînjeni, a tulbura, a încurca. Strivitoarea locului de bătaie, pădurile şi dealurile favorizau înapoierea romînilor şi zăticneau mişcările turcilor şi silinţele lor de a-i înconjura de toate părţile. bălcescu, o. i 91. Pricina ce mă zăticneşte a nu împlini aceste sfinte datorii. . . gorjan, h. I 67. 2. R e f 1. A se opri, a se întrerupe. Staţi pe la locuri, boieri! strigă atunci' Mihnea cu glas tare. Ci nu vă zăticniţi din gustare! ODOBESCU, S. i 79. — Variantă: zătigrii (budai-delEanu, X. 176). ZĂTICNÎRE, zăticniri, s. f. Acţiunea de a (se) zăticni; zăticneală, stînjenire. Şi pe cind se luptă capii cu grozava-nvălmăşeală, Călărimea nesupusă trăsnitoarei zăticniri. . . Pe vionarc îl urmăreşte cu sălbatice răcniri. MACEDONŞRI, O. I 105. ZĂTIGNl vb. IV v. zătiCni. ZĂTOÂCĂ, zătoace, s. f. (Regional) Braţ de fluviu între malul unei ape şi un ostrov mai mare. Ostroavele cresc şi se lungesc şi, dacă sînt lingă mal, formează între ele cite un braţ lung de Dunăre, cu o adîncime mică, numit zătoacă. antipa, p. 192. zăt<5n, zătoane, s. n. (Regional) 1. Lac lung şi îngust pe litoralul mării, despărţit de mare numai printr-o limbă îngustă de pămînt. + Loc din cursul unui rîu, cu apă domoală şi adîncă, unde pot ierna vasele plutitoare. + Scobitură în malul unui rîu, unde se adună peştele. Locurile. . . unde crapul se cirduieşte iama pe sub gheaţă se numesc zătoane. antipa, p. 560. 2. Zăgaz făcut spre a abate sau a opri apa din cursul ei. + îngrăditură din stuf sau din nuiele, care se aşază în rîu pentru prinderea peştelui ; p. e x t. locul astfel îngrădit. Te-am învăţat să foloseşti sculele de goană şi cele de zătoane după timp,,cu cinstea ce se cuvine meşteşugului nostru. DAViDOGiiU, o. 25. ZĂTONĂR, zătonari, s. m. (Regional) Pescar specializat în pescuitul la zătoane. Pescarii din Gropeni sînt specialişti pentru închisorile cu garduri şi leasă, cei din Folteşti sint zătonari. antipa, p. 26. ZĂTOiSÎ, zătonesc, vb. IV. (Regional) 1. Refl. (Despre peşti) A se aduna, a se strînge într-un zăton. Se găsesc în bălţi locuri unde crapul se zătoneşte in cantităţi mari, în gropile de pe fundul lor. antipa, P. 407. 2.*T r a n z. (Cu privire la cursul unei ape) A stăvili. ZĂU interj, 1. (întăreşte o afirmaţie sau o negaţie) Pe legea mea; jur că.. . Uite, zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Şi ce fată frumuşică Are mama! coşbuc, P. I 103. Mamă! zău că este tata. ispirescu, X,. 217. Bade, nu te supăra, Că, zău, nu e vina mea. jarnîk-bîrseanu, d. 18. (întărit prin «aşa») Să mă crezi! — Zău? — Zău aşa! dei«avrancea, o. ii 320. Parcă l-am învăţat eu, zicea mama cu părere de bine: am să-l cinstesc, zău aşa, cind l-oi intîlni. creangă, a.-46. . Refl. (Despre persoane) S-a zăvorit in odaia lui şi a spart toate vasele. PAS, z. I 31. + A închide, a întemniţa (pe cineva). Putea, după aceea, maiorul Arghir să înlocuiască cravaşa cu un bici. .. Să-i lipsească pe muncitori de hrană. Să-i zăvorască iarăşi, pe cei mai cutezători dintre ei, în carcerele negre. PAS, z. IV 128. 2. (Popular) A lega (pe cineva) în fiare, în cătuşe. în temniţă mi-e legat, Cu mîini în butuc băgat, La picioare zăvorit Şi cu lanţul pus de git. teodorescu, p. p. 527. — Variantă :‘ zăvori (hogaş, m. n. 164, pXsctjlESCu, L. P. 216) vb. IV. ZĂVORÎRE, zăvoriri, s. f. Acţiunea de a zăvori; închidere (cu zăvorul). ZBAKGHÎU, -ÎE, zbanghii, adj. (Despre ochi; p. ext. despre persoane) Saşiu. Nasul ii cade peste buze, ca un cioc de pasăre. Ochii vicleni, cam zbanghii. STANCU, D. 75. Bietele fete se uitau... toate cruciş. Mahalaua întreagă le zicea: fetele zbanghii sau fetele saşii. La Tdrg. Om cu nevasta zbanghie, i. cr. v 156. — Variante: spanchiu, -ie, şpanchiu, -ie (dună-REANU, CH. 49, ALECSANDRI, T. I 338) adj. ZBANŢ1, zbanţuri, s. n. (Regional) 1. Legătură de fier cu care se strîng laolaltă diferitele piese de la o trăsură, de la un car etc. Caleaşca e gata; mai are nevoie numai... de citeva zbanţuri şi de mai multe şuruburi. ALECSANDRI, T. 852. 2. Petic la ghete. ZBANŢ2, zbanţuri, s. n. (Regional) Ventuză (2). ZBATE - 731 - ZBENGUIT ZBĂTE, zbat, vb. III. 1. Refl. (Despre fiinţe) A se mişca încoace şi încolo, brusc şi repede (din cauza durerii sau pentru a scăpa de o strînsoare); a se zvîrcoli, a se smuci. în spasmul morţii junca se zbătea, izbindu-se cu dinapoia la dreapta şi la stingă, sadoveanu, o. vn 362. Cu grijă şi cu greutate am scos din colivie pasărea, care se zbătea cu pupila dilatată de spaimă. BRĂTESCU-YO ICNEŞTI, F. 43. Şi, de pe bici l-am cunoscut, Şi cum ţeseam, nici n-am ştiut Cum am sării şi m-am zbătut Să ies de la război, coşbuc, P. I 93. Pun urechea la gura scorburii şi aud ceva zbătîndu-se înăuntru... bag mina şi scot pupăza vlăguită de atita zbucium, creangă, a. 55. Expr. A se zbate ca peştele pe uscat (sau ca musca în pînza păianjenului), se zice despre cineva care se sileşte din răsputeri să scape dintr-un impas. A se zbate în ghearele morţii v. gheară (1). A se zbate do moarte = a se zbate foarte tare. (ca şi cum ar fi în agonie, în chinurile morţii). O ştiucă se zbătea de moarte pe uscat. ispirescu, i,. 43. La pămînt mi se trîntea... Şi de ! moarte se zbătea. SEVASTOS, c. 316. + A se zbuciuma, a se chinui. Draga mantei!... cit s-a zbătut şi cit ă plins noaptea trecută... Toată noaptea a vorbit intr-aiurea şi te-a chemat. GALACTion, o. i 77. E un suflet stingher care se zbate şi se frămintă. brătescu-voineşti, la CADE. + A zvîcni, a palpita, a se mişca, a se clătina. Inima Siminei se zbătea în piept Ca pe mal un păstrăv, coşbuc, p. i 253. Se zbătea pieptul omului celuia şi tot apă cerea. şez. iii 68. <0* Tranz. Şi-a zbătut pripit pleoapele ochilor de catran ca să se dumirească, sadoveanu, a. l. 162. Manlache a ridicat un pumn uriaş şi l-a zbătut undeva, , spre casa lui Ion. popa, v. 319. + A se strădui din toate puterile, a face toţ posibilul pentru atingerea unui scop. Numai ciţiva în uliţă se mai zbăteau să se apropie, bombănind şi chicotind, rebreanu, r. ii 85. Se zbătea bietul om, cu mintea şi cu trupul, şi parcă era un făcut, mergea din pagubă în pagubă, de ajunse în sapă de lemn. ispirescu, i,. 206. 2. Refl. A se mişca (cu putere) încoace şi încolo, a se agita; a se învolbura, a se învîrteji. O sentinelă, cu obrazul învălit in glugă, cu ninsoarea zbătîndu-se in juru-i ca un linţoliu, se mişcă spre noi. sadoveanu, o. viii 169. Aşa se zbat copacii în furtună, cazimir, h. u. 80. Pînza sfîşiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vintului. BARî, s. M. 51. <0* Tranz. Apele lacului zbat valuri cu spuma albă, uşoară. STANCU, U.R.S.S. 169. Un vint dinspre munţi a început să zbată mătasa albastră din boldul de pe virful castelului, sadoveanu, F. J. 270. + Intranz. A izbi, a lovi, a bate. Potrivind un firişor de iască pe zburătura de silex, a zbătut o singură dată cu oţelul şi a prezentat, politicos, doamnei baroane cărbunaşul. sadoveanu, V. F. 35. «v* Expr. Cît ai zbate din (sau în) amnar v. amnar1. 3. Refl. reciproc. A se tîrgui, a se tocmi. Apoi, fără să ne zbatem. . . mi-i da şeisprezece lei, cu irmilic de aur, şi ţi-oi duce-o ştii, colea, ca pe palmă. creangX, p. 113, + Tranz. (învechit) A reduce, a scădea din preţul unei mărfi prin tîrguială. Să-ţi arate o bucată de atlas şi, ce va cere, să dai, să o cumperi, să mţ_ zbaţi nimica. La TDRG. ZBĂTERE, zbateri, s. f. Acţiunea de a (s e) zbate şi rezultatul ei. 1. Mişcare bruscă şi repetată; zvîcnire continuă; palpitaţie. Sufla greu. .. Se odihnea, aşteptînd să i se aline zbaterea coastelor. dumiTriu, b. f. 99. F i g. Cuţitul sclipi în zbaterea altui fulger şi se împlîntă adînc în spatele argatului, muiale, o. 508. 2. F i g. Zbucium, frămîntare. Priveam in jos talazurile oraşului De oameni, de lumini ce se roteau. De umbre ftlfiind, de zbateri mute. JEBELEANU, c. 27. îi fu milă de soarta tutulor. Şi de soarta copiilor care se vor naşte acolo, să înceapă iarăşi şi iarăşi zbaterea deşartă. C. petrescu, î. n 158. 3. învolburare, clocot (al apei). Cind ne-apropiem, vedem zbaterea năprasnică a puhoiului. SADOVEANU, o. viii 202. E noapte-n văzduhuri; şi rară E zbaterea apei, cind valul Atinge cu aripa-i malul, coşbuc, p. ii 28. ZBĂNŢUI, zbănţuiesc şi zbănţui, vb. IV. Refl. A se ; zbengui, a zburda, a fi neastîmpărat. Te-ai duce dumneata ! la horă să te zbănţui şi să chiui. C. PETRESCU, R. DR. 241. Mă uitam cu dor la ceilalţi copii cum alergau şi se zbănţuiau pe afară.' vr,AiruŢA, o. A. n 176. Mă mir cum nu s-o săturat de zbăiiţuit. -'AKEeSANDRl, T. 413. — Variantă: zbînţui (STancu, d. 72) vb. IV. ZBĂKŢUIÂLĂ, zbănţuieli, s. f. Zbănţuire. ZBĂNŢUIRE, zbănţuiri, s. : î. Acţiunea de a s e i zbănţui; zbenguială. ZBĂNŢUÎT1 s. n. Zbenguială, zbănţuială. ZBĂNŢUÎT2, -A, zbănţuiţi, -te, adj. Care se zbăn-j ţuie; neastîmpărat. (Substantivat) De zbănţuitul ista al \ dumitale nimica nu scapă. creangX, a. 56. ZBĂNŢUITtjRĂ, zbănţuituri, s. f. (Rar) Zbenguială, i zbănţuire. Numai la zbănţuituri ţi-i gindu. alkcs.vndri, i T. 938. • ZBEG s. n. v. zbeng. ZBEGUl vb. IV v. zbengui. ZBEGUIÂLĂ s. f. v. zbenguială. ZBEGUÎRE s. f. v. zbcnguirc. ZI5EN G, sbenguri, s. n. (Şi în forma zbeg) Zburdălnicie, zbenguială, neastîmpăr. Punea lingă el o cană cu apă, o bucată de piine, o tulea prin vecini după zbeng. STANCU, D. 485. Mai tot tineretul se ţinea de zbenguri şi de snoave, popescu, b. iii 6. F i g. Cîntec vesel, săltăreţ. Vioara lui [Mură] despica inima! aci horă, aici doină, aci zbeg de nuntă, aci arşiţă şi patimă. GAI.ACTION, o. i 74. + (învechit) Gloată, mulţime în mişcare; învălmăşeală. [Tandaler] împinge mulţimea intărîtată, Silind să iasă afară din zbeg Care împrejurul lui s-adu-nasă. budai-deleanu, ţ. 407. — Variantă: zbeg s. n. ZBENGHI s. n. v. benghi. ZBENGUI, zbengui, vb. IV. Refl. (Şi în forma zbeguij A se juca sărind şi alergînd; a zburda. Căscaţi ochii la coliviile printre sirmele cărora se zbenguiau păsările cu pene minunate, pas, z. i 101. Stolurile de copii. . . se zbenguiau cu veselia unor vrăbii gălăgioase. sadoveanu, o. ii 165. O sumedenie de copii ţipau, se zbeguiau, săreau intr-un picior, delavrancea, h. T. 93. + A se hîrjoni. In lipsa şefului de atelier [fetele] se zbenguiau cu vreo trei lucrători, pas, z. i 266. Fetele, ; în lipsa lui, se lăsaseră de cules pentru a se zbengui cu băieţii, maced onski, o. in 5. Se uita cu jind... cum alţii se zbeguiau cu fetele, ispirescu, l. 386. — Variantă: zbegui vb. IV. ZBENGUIALĂ, zbenguieli, s. f. (Şi în forma zbegu-ială) Faptul de a se zbengui ;• zburdălnicie ; zbănţuială. După ce ostenise de multă zbenguială, stătea liniştită. Tudoran, P. 336. Copii, aprinşi la faţă de zbeguiâlă, se adunau unul cile unuL dei.avrancea, s. 265, — Variantă: zbeguiâlă s. f. ZBENGUÎRE, zbenguiţi, s. f. (Şi în forma zbeguire) Zbenguială. Mircea. .. stete în loc să privească zbeguirile pnindarului. La TDRG. — Variantă: zbeguire s. f. ZBENGUIT1 s. n. Zbenguială. în casă, şi să fi vrut să citeşti, nu puteai: te împiedecau copiii mai mici cu zbenguitul lor. pas, z. I 254. ZBENGUIT — 732 — [ZBÎRCI ZBENGUIT2, -A, zbenguiţi, -le, adj. Neastîmpărat, zburdalnic. Firicel înnebunise mai rău decit stăpînul lui şi-i chelălăia, zbenguit, pe lingă picioare, de parcă încerca să cinte şi el în limba şi in legea lui. popa, v. 298. ZBENGUITOR, -OAre, zbenguitori, -oare, adj. Care se zbenguie; zburdalnic, neastîmpărat. ZBERE GUIĂLĂ, zbereguieli, s. f. (Regional) Zbenguială, hîrjoană. în noaptea de către ajun, tineretul se adună la o casă... şi aici se pun pe zbereguială şi petrecere pînă la miezul nopţii. pamfil,E, cr. 9. ZBICÎR, zbiceri, s. m. Nume dat unuia dintre căluşari (care pocneşte din bici în timpul jocului). V. p r i-m i c e r. încă ¡i un zbicer este, cel ce, cînd ceilalţi saltă, neîncetat îi înconjură pocnind cu zbiciul. PAMFILE, S. V. 58. ZBICI1 s. n. v. bici. ZIÎICl2, zbicesc, vb. IV. Refl. A se usca (la suprafaţă) ; a se zvînta. Răspunde, omule, dacă se găseşte aicea foc, să ne încălzim ¡i să ne zbicim de ploaie.- sadoveanu, z. c. 193. Plouase binişor azi-noapte, dar în cursul zilei a fost puţin soare, incit pămîntul s-a zbicit, rebreanu, R. I 92. Pe faţa lui Radu erau crestături ca de cuţit, pe unde-l plesnise pielea de cravaşă, şi sîngele de-abia se zbicise. vlahuţă, o. A. ni 55. ^-Refl. impers. Dacă nu mai plouă, dacă miine iese soarele, începe a intra apa in glod, ş-apăi începe a se zbici. DEMETRius, v. 133. De vreo citeva zile se-ndreptase vremea; se zbicise bine. CARA-GIALE, S. N. 136. -Q- Tranz. Soarele toamnei, cu puteri puţine, a zbicit pămîntul. STANCU, D. 53. Era o urmă cotită de cară.. . mlaştină hleioasă în vremea ploilor. Apa cerului o pătrundea în scurt, vîntul şi soarele o zbiceau cu grăbire. SADOVEANU, z. C. 70. ZBICI3, zbicesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A se smuci (pentru a se elibera dintr-o strînsoare). Iana îmi zbicea şi cîtva fugea, Şi cruce că-şi făcea, PAMFILE, CER. 144. + Tranz. A smuci pe cineva, a trage după sine. Dară Miu ce făcea? La ciobănaş că mergea, De spinare îl lua, Pe potecă îl zbicea. mat. foi^k. 1076. ZBICIRE, zbiciri, s. f. Faptul de a (se) zbici2; zvîntare, uscare. La cimp am ieşit o dată cu venirea primăverii şi cu cele dinţii zbiciri, sadoveanu, o. vi 171. Aici se vede în şes o lucrare de îmbunătăţire. . . a pămîn-tului priit zbicirea şi scurgerea apelor ce-l deteriorează. I. IONESCU, D. 174. ZBICÎT, -A, zbiciţi, -te, adj. Uscat; zvîntat. Cizmele flăcăilor tropoteau greu pe uliţa zbicită, rebreanu, R. i 126. Am zece surioare: Cinci aleargă toată ziua pe cimp Şi sînt zbicite... Şi cinci şed sub straşină Şi totdeauna sînt ude (Degetele femeii torcînd). PĂSCULESCU, I,. P. 80. ZBICIUl vb. IV v. biciui. ZBIERA, zbier, vb. I. I n t r a n z. 1. (Despre animale) A scoate zbierete. V. rage, behăi, mugi. Mulţămită lui Ion şi lui Iftimi, cintam ca cucoşul, orăcăiam ca broasca, zbieram ca vaca ori ca capra. HOGAŞ, dr. ii 46. Auzii zbierînd o gaie, E nădejde s-avem ploaie, marian, O. I 169. Zbiară laurul intre hotară Şi se aude a noua ţară (Tunetul). G ORO VEI, C. 371. 2. (Despre oameni) A striga tare; a ţipa, a.răcni. Nu zbiera aşa la mine, că eu te plesnesc! CaraGIAle, p. 28. Parcă am auzit zbierînd pe Lăcustă. Ce i s-a întîmplat? ALECSANDRI, T. I 431. Tranz. Un ceas întreg a stat prietena dumitale... la telefon, zbierînd cuvinte de dragoste nu ştiu cui la Bucureşti. SEBASTIAN, T. 74. Ţiganii zbiară că tu eşti al lor prooroc. BASDEU, R. V. 59. + A plînge, a se tîngui cu glas tare. (F i g.) Lunca ţipă, lunca zbiară Pentr-un pui de căprioară. ALECSANDRI, p. p. 225. ZBIÎRĂT s. n. v. zbieret. zbierAtOrA, zbierături, s. f. Zbieret, strigăt. Nici nu gătă bine vorba, cind auziră o zbierătură în pădure. reteganul, p. rv 39. Oastea neagră într-o clipită Cu vaiet şi multă zbierătură De tot în răsipă fu pornită: BUDAI-DELEANU, Ţ. 264. ZBIÎRET. zbierete, s. n. (Şi în forma zbierat) 1. Strigăt puternic pe care îl scoate un animal. V. behăit, muget, răget, urlet. Au nişte glasuri care se pot luă la întrecere cu zbieretele unei cunoscute făpturi a lui Esop. sadoveanu, E. 126. Căprioara dă un zbierăt adine, sfîşietor, cum nu mai scosese încă, şi, într-un salt, cade în mijlocul luminişului. GÎRLEANU, l. 26. De vînat el n-a vînat... De zbieretul oilor, de răgetul vacilor, teodo-rescu, p. p. 149. 2. Strigăt puternic pe care îi,scot oamenii (de mînie, de spaimă, de durere etc.) ; ţipăt. înspăimintat de moarte, a scăpat din gitlej un zbierăt răguşit, neomenesc. GALAN, z. R. 239. Biata fată scotea neşte zbierete, de gindeai că se prăpădeşte lumea! RETEGANUL, P. I 51. — Variantă : zbi6răt s. n. ZBIHUl, zbihuiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.; popular) A scutura, a zgîlţîi, a zgudui (pe cineva). (Cu pronunţare regională) Mai ales pe Gerilă, parcă-l zghihuiau toţi dracii, creangă, p. 257. ZBIHUIALĂ, zbihuieli, s. f. (Mold.; popular) Scutu-rătură, zgîlţîitură, zguduitură. ZBIHUÎT, -A, zbihuiţi, -te, adj. (Mold.; popular) Scuturat, zgîlţîit, zguduit. Şi tot aşa s-au suit şi s-au scoborît fata babei de vro cîteva ori [din pom] şi, in urmă, văzînd că nu i-i cu putinţă să le iăie [merele], au purces zbihuită aşa mai departe. Sbiera, p. 210. ZBILŢ, zbilţuri, s. n. 1. Laţ de sîrmă cu care hingherii prind cîinii vagabonzi. 2. Unealtă formată dintr-un cîrlig fixat la o coadă de lemn, cu care se apucă şi se scot din apă peştii mari după ce au fost prinşi. ZBIR, zbiri, s. m. Reprezentant al unei autorităţi de stat (în special agent de poliţie) crunt, brutal, tiran, asupritor. Atunci, zbirii au început să lovească in dreapta şi-n stingă cu ciomegele şi cu tesacele. caragiale, m. 184. Poporul a fost maltratat pe strade de zbirii agiei. ALECSANDRI, T. 1447. [Tiranii] gîndesc c-au izbutit Să omoare inteligenţa cînd la zbiri au poruncit Să oprească prăzii lucrul sau lectura sau de scris.-BOLLIAC, O. 109. îmi intră in casă zbirul; Vîndui vaca, plătii biru. mat. Folk. 734. ZBÎNŢ s. n. (Regional) Joacă, zbenguire, hîrjoană. Spune... că-i trebuie zbinţ. Misirliu o lasă-n doaga ei. STANCU, D. 192. ZBÎNŢUÎ vb. IV v. zbănţul. ZBÎR interj. (De obicei cu «r» prelungit) Onomatopee care redă sunetul produs de zborul păsărilor sau *al insectelor, de vibraţia unei coarde, a unui motor etc. V. zbîrn. Auzind aceste vorbe, musca — zbîrrr! — fugi afară. RETEGANUL, P. III 75. Pupăza, zbir! pe-o dugheană. CREANGĂ, A. 57. ZBÎRCEĂLĂ, zbîrceli şi zbîrcele, s. f. Zbîrcitură. Pe a lui frunte pîrlită, nesenină, Trec nori de gînduri.. . Şi desele zbîrcele pe ea sînt împletite. ALECSANDRI, p. ni 306. N-am nici dinţi, nici măsele, Numai gingeni cu zbir-cele. marian, s. 107. Avuşi, leleo, floricele Ş-acum ai zbîrceli la piele, alecsandri, p. p. 338. ZBÎRCI1, zbîrciuri, s. n. (Rar) Zbîrcitură. ZBÎRCI — 733 — zbIrn ZBÎECl2, zbîrcesc, vb. IV. Refl. (Despre piele; p. e x t. despre părţi ale corpului) A se încreţi; a face zbîrcituri; a se sţrînge în cute. Hei Ile!. . . Vremea •vremuieşte, feţele se zbîrcesc, bălămalele slăbesc. AWC-sandri, T. ,1 392. ^ Tranz. fact. Aceste idei fi-au îngălbenit obrajii. . . şt ţi-au zbîrcit fruntea. La TDRG. (E x p r. ) A zbîrci sprîncenele = a se încrunta. Boieriul judecător au sbîrcit sprîncenele, păzind o tăcere întunecată. GOLESCU, î. 72. <$- I n t r a n z. (în e x p r.) A zbîrci din nas = a strîmba din nas, v. s t r î m b a. Averchie 4 zbîrci din nas. STĂNoru, c. I. 16. Zbîrcind din nas, (doamna) murmură: Ce figură de lacheu ! vlaiiuţă, la tdrg. + (Despre fructe, boabe) A se strînge boţ, a se închirci. (F i g.) Rubett însuşi se zbîrci, barba-i deveni lăţoasă şi-n furculiţe, ca două bărbi de ţap. EMINESCU, n. 56. ZBÎRC lOG, zbîrciogi, s. m. (Mai ales Ia pl.) Nume dat mai multor specii de ciuperci comestibile cu pălăria zbîrcită, colorată brun-negricios sau cenuşiu-roşcat (Mor-chella). Auzi ghiujul... Să se-nsoare cînd îi bătut de brumă ca un zbîrcibg. aeecsandri, T. 941. Expr. Cu nasul zbîrciog = cu o atitudine de neplăcere, de dispreţ sau de superioritate. Viitorul ţării nu e în coconaşul Guliţă, care-mi xnne de la Paris izmenit, cu monoclu-n ochi, cu nasul zbîrciog, parcă tot îi pute ceva. vi.ahuţX, o. a. iii 24. •0> Compus: zbîrciogi-graşi = nume dat mai multor specii de ciuperci comestibile cu pălăria zbîrcită, cărnoasă şi umflată, colorată roşcat, negricios sau alb-gălbui (Gyromitra). ZBÎRCÎRE s. f. Faptul de a (s e) zbîrci; încreţire. ZBÎRCÎT, -A, zbîrciţi, -te, adj. Care prezintă zbîrcituri, cute; încreţit. E slab şi zbîrcit ţîrcovnicul. STANCU, d. 281. Are capul ca o portocală zbîrcită. PAS, z. I 143. O / dezmiardă pin’ eşti jună ca lumina cea din soare. . ■ Pin’ nu-i faţa mea zbîrcită, pin’ nu-i inima bătrină. EMI-NESCU, o. I 42. ZBÎRCITÎJRA, zbîrcituri, s. f. încreţitură a pielii de pe faţă şi de pe mîini (de obicei la oamenii în vîrstă); cută, creţ. Puţin îmbătrînit, cu zbîrcituri la coada ochilor. BASSA-rabescu, s. N. 54. Fruntea, fără'nici o zbîrcitură, arăta că pentru el viaţa n-avusese zile negre, negruzzi, S. I 58. + încreţitură formată pe coaja unui fruct care începe să se usuce. Măr plin de zbîrcituri. ZBÎRÎÎ, zbirii, vb. IV. T r a n z. A produce zgomotul caracteristic zborului unei păsări sau al unei insecte sau vibraţiei unei coarde, unui motor etc.; a zbîmîi; a bîzîi, a zumzăi. Dincoace, la ieşire, zbirîie motorul unui camion. c. petrescu, a. 341. ZBÎRÎITtÎBĂ, zbîrîituri, s. f. Zbîrnîit, zumzet, bîzîit. Intrară în gura peşterii... S-auzea zbîrîituri, fluierături şi zgomote, vissarion, B. 235. ZBÎRLt, zbîrlesc, vb. IV. (Şi în forma zburli) 1. Refl. (Despre părul oamenilor şi al animalelor sau despre penele păsărilor) A se întoarce în răspăr, a fi în neorînduială, a se ciufuli; a se ridică (sau a da impresia că se ridică) în sus (în momente de spaimă sau de mînie). Mustaţa roşie a lui jupîn Năstăse se zbirii şi se grămădi sub nasul ascuţit, sadoveanu, o, i 286. Plumbul său pătrunse gura ursului şi se înfipse Intr-un fag. Acesta turbă, perii săi se zburliră şi făcură o roată împrejurul capului. BOlvTNTiNEANUj o. 331. Şi de ce-mi vedea, Păru-i - se zbirlea. TEODORESCU, P. P. 423. F i g. Un salcîm privi spre munte. Mîndru ca o flamură. Solzii frunzelor mărunte S-au zburlit pe-o ramură. TOPÎRCEANU, p. 150. -fy- Tranz. Mugurii ascunşi ai corniţelor îi încucuiaseră creştetul în părţi, zburlindu-i părul scurt şi moale, mihale, o. 504. [Pupăza] zbîrlindu-şi creasta strigă triumfătoare. . . brXtesco-voineştî, f.-46. Vulturoaica... îşi zburli penele de pe dinsa şi puse gînd rău copilului. ISPIRESCU, 1«. 390. Bate copita de pămînt, Zburleşte coama, saltă, in lături se izbeşte, axecsandri, p. m 287. <$■ F i g. [Vîntul] învăluia şi frămînta copacii, zbirlea acoperişurile de paie ale caselor, sadoveanu, o. vi 513. <ţ- Tranz. fact. Auzi în depărtare ţipete groaznice, care zbîrlea în cap părul omului celui mai viteaz, popescu, b. i 55. Nu puteţi discoperi ceva care să-mi înfierbînte stngele... să-mi zburlească chica in vtrful capului? alecsandri, T. 567. 2.. Tranz. A face să se încreţească faţa unei ape. [Vîntoasa] zburlea în creţuri mărunte unda subţiată a apei. c, PETRESCU, a. r. 6. O suflare răcoroasă zbirlea faţa apii. ODOBESCU, S. I 141. 8. Refl. F i g. (Despre fiinţe) A se supăra, a se mînia, a se zborşi. Notarul e om deprins să se mînie, să se zbîrlească şi să bată din picior. Sadoveanu, la tdrg. Cînd s-a zburlit odată vodă Sturza, au şi umplut cîmpii ca potîrnichile. C. PETRESCU, A. R. 24. N-ai să te zbir-leşti bănuind că în vorbele mele joacă ursul prin vecini. odobescu, s. m 158. Expr. A se zbirii la cineva = a se repezi (cu vorba) la cineva, a se răsti la cineva. 4- A se îndîrji. De cîte ori nenorocul te-o azvîrli mai jos tu să te zbîrleşti şi să te ridici tot mai sus. MACEDONSKI, o. iii 35. + (Despre vreme) A se arăta neprielnică, duşmănoasă (cu vînt, frig, zăpadă); a se strica. Cum a făcut nevasta lui Lipan calea întoarsă, vremea s-a zbîrlit. S-a răsucit vîntul şi a prins a bate de cătră miezul nopţii. Sadoveanu, B. 161. Vremea s-a zburlit pretimpuriu cu spic de zăpadă in ploaie, c. PETRESCU, R. DR. 47. — Variantă: zburli vb. IV. ZBÎRLIGÂT, -Ă adj. v. bîrligat. ZBÎRLÎIiE s. f. Acţiunea dea (se) z b î r 1 i; ridicarea în sus a părului, a penelor etc. ZBÎRLÎT, -Ă, zbîrlifi, -te, adj. (Şi în forma zburlit) 1. (Despre păr, despre pene etc.) în neorînduială, ridicat în sus; ciufulit. Era mărunt... cu nişte ochişori negri ca de guzgan, subt sprîncenele zbirlite. sadoveanu, la TDRG. Pe mustăţile rare şi zburlite, de pisoi, rămăsese o dungă de caimac. C. petrescu, î. ii 44. Coamele-i erau zburlite, Ş-a lui sprintene copite Săpau urme pe pămînt. aiecsandri, P. I 50. + (Despre fiinţe şi despre părţi ale corpului lor) Cu părul (sau cu penele) în dezordine. Faţa sălbatică, zbirlită, bărboasă a moşului Careba se ivi intr-o ferestruică bătută în cuie. dumitriu, N. 185. între corturile taberei şi carele de război, trecură robii cu ochii spăriaţi, cu capelele goale, zbîrlite şi plecate. sadoveanu, o. vn 16. Nişte curci îmbătrînite, Girbovite şi ‘’zburlite Sta sub şură tremurînd. alecsandri, p. i 206. «$>• (în comparaţii şi metafore) Satul de colibe zbîrlite era grămădit dincolo, într-o rîpă. sadoveanu, o. vii 82. Pari lungi şi deşi, bătuţi pîriă la pămînt in mijlocul valului, străjuiau drept şi neclintiţi, cu virfurile lor ascuţite, creasta zburlită a întăriturilor mele. hogaş, m. n. 167. ^ Expr. Zbîrlit câ un arici v. arici (1). 2. F i g. (Despre oameni) înfuriat, supărat; zborşit, încruntat. Apăru la lumină zburlit de mînie şi pufnind indignat pe nări. C. PETRESCU, C. V. 85. — Variantă : zburlit, -ă adj. ZBÎRL6G adj. invar. (Rar) Zbîrlit, ţepos. Portretul cu mustăţile zbirlog apare prin toăte publicaţiunile ce răzbesc prin Bucureşti. MACEDONSKI, o. rv 109. ZBÎRN interj. Onomatopee care redă sunetul produs de zborul insectelor, de vibraţia unei coarde, de mişcarea fusului sau a sfîrlezei etc. Ţugulea priponi caii, apoi din-du-se de trei ori peste cap se făcu o albină. . . După ce ajunse acolo, zbîrn! în sus, zbîrn! în jos, intră in casa zmeoaicei. ISPIRESCU, h. 315. Albinei atîta i-a fost şi zbîrn! după coş. ŞEZ. IU 26. + (Substantivat) Zbîrnîit. Nu mă-tidur a mă mai duce De zbîrnul albinelor, De mirosul florilor. rXscviEsev, j,. p. 61. ZBÎRNĂI — 734 _ ZBORŞI ZBÎRNĂI vb. IV v. zbîmîi. ZBÎRNĂÎRE s. f. v. zbîmîire. ZBÎRNĂITOARE s. f. v. zbîrnîitoare. ZBÎIîNĂITOR, -OÂRE adj. v. zbîmîitor. ZBÎRNÎI, pers. 3 zbîrnîie, vb. IV. Intranz. 1. A produce sunetul caracteristic «zbîrn »; a bîzîi, a zumzăi; a zbirii. Se putea auzi. musca zbîrnîind, alîta linişte şi tăcere se făcu. ISPIRESCU, L. 144. Se duce la butonul soneriei, pe care-l apasă. Soneria zbîrniie lung. CARAGIALE, M. 151. Zbîrniie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vînt. ALECSANDRI, p. i 34. <$> F i g. O duseră ei cit o duseră, pînă ce dragostea lor începu să zbîrniie pe la urechile sătenilor. La HEM 1628. Nu ştiu ce coardă misterioasă a inimei zbîrniie la acea sălbatică armonie! ODOBESCU, S. III. 42. <$• E x p r. (Rar) A-i zbîmîi cuiva a ceva = a-i fi cuiva gîndul la ceva, a-i arde cuiva de ceva. Era şi el flăcău de joc acu, şi-i zbîrniia a fete. şez. xxi 55. +'A scoate sunete neplăcute. Pe sub candida veselie a melodiei, zbîrniie un acompaniament surd. ODOBESCU, S. III 100. Tranz. Zbîmiie toţi, din dible sparte, Un cîntec vechi şi nesărat. Yi.AiiuŢĂ, p. 54. 2. (Despre vînt) A şuiera, a vîjîi. în inima lui a început să zbîrniie o coadă de vînt cîinos, care a sunat tare şi amar, asemeni vîntului iernii într-o casă părăginită. POPA, V. 330. 8. (Rar, despre oameni) A-şi arăta nemulţumirea, murmurînd ; a bombăni, a cîrti. Cam zbîrniie fata, ginere, dar am s-o înduplec eu, că nu părintele face după voia feciorilor, ci feciorii se dau după voia părinţilor. PAMFILE, CER. 48. ' — Variantă: zbîrnui (baranga, i. 175, sbiera, p. 133) vb. IV. ZBÎRNÎIĂLĂ, zbimiieli, s. f. Zbîmîire, zbîmîitură. ZBÎRNÎÎRE s. f. Acţiunea de a z b î r n î i şi rezultatul ei; zgomotul produs de ceea ce zbîrnîie; zbîr-nîială. (Atestat în forma zbîrnăire) Făcu să tacă zbirnăirea adunăturilor de muşte, macedonski, o. i 65. — Variantă: Zbîmuire s. f. ZBÎRNÎÎT1, zbîrnîituri, s. n. Zbîrnîială ; bîzîit; vîjîit. Ţiuiturile gloanţelor, zbirnîitul greu al schijelor se întăreau, creşteau, camilar, n. i 48. Zaharia Duhu vorbi încet, ferindu-se de un camion care pleca într-un zbîrnîit de arcuri şi explozii. c. petrescu, A. 307. Apăsă butonul unei sonerii. Se auzi zbîrnîitul strident, în lungul sălii, sabia, N. 72. ZBÎKNÎlT2, -Ă. zbîmîiţi, -te, adj. (Rar) Care zbîrnîie. în citeva minute redacţia... fu un infern de sonţrii zbîmîite, de uşi trîntite, de ordine strigate şi contramandate. c. petrescu, c. v. 341. ZBÎRNÎITOĂRE, zbîrnîitori, s; f. Fîşie de hîrtie care se fixează în partea de sus a zmeului şi care zbîrnîie în bătaia vîntului; vîjîitoare. Nu mai vorbeşte decît de zbîrnîitori, cumpănă, coadă, zmeie dă' una şi de două coaie. C. PETRESCU, î. ii 57. + Jucărie făcută dintr-o scîndurică legată cu o sfoară şi care, învîrtită în aer, produce o zbîr-nîitură puternică. — Variantă: zbîrnăitoâre (donici, la tdrg) s. f. ZBÎRNÎITCR, -OĂItE, zbîrnîitori, -oare,' adj. Care zbîrnîie. Şi cu drag se uită-n aer la un zmeu zbîrnîitor. ALECSANDRI, P. m 85. Descalecă arcaşii, gătesc arcele lor, Trag, strunele vibrează, sunînd zbîrnîitoare. id. ib. 224. + F i g. Sensibil, delicat, vibrant. Ai atins coarda cea mai zbîrnîitoare a inimii mele! ALECSANDRI, T. 1300. — Variantă: zbîmăitor, -oâre (alecsandri, p. iii 224) adj. . ZBLEXDUl, zblenduiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A zgudui," a clătina .^Răbdarea lui Manlache pîrîia din toate încheieturile, ca o şandrama' zblenduită de furtună. popa, v. 356. ■ • ZBOI, zboiuri, s. n. Voi3. ZBOR1, zboruri, s. n. 1. Planare şi mişcare în aer a unei păsări, a unei insecte etc. cu ajutorul aripilor; p. ext. deplasare în atmosferă. a unui corp (balon, dirijabil) care se menţine în aer fără consum de energic, cînd este mai uşor decît aerul, sau cu consum de energie, cînd corpul (avion etc.) este mai greu decît aerul. Un zbor iute de pasere, un ţipăt ascuţit au trecut pe. deasupra, sadoveanu, o. vn 333. Jos, pe-tin virf de campanulă, Pururea-n vibraţie, Şi-a oprit o libelulă Zborul plin de graţie, topîrceanu, b. 51. Platformă de zbor = platformă (pe aerodrom sau pe puntea unui vapor portavion) de pe care decolează avioanele. ^ Loc. a d v. în (sau din, rar într-un) zbor = în timp ce zboară, pe cînd se află în aer; p. ext. foarte repede, dintr-o singură mişcare. N-ai să-l mai vezi. . . Pe urma unui şoim uşor, Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor! COŞBUC, P. I 111. Prindea [păsările] cu mina din zbor. CREANGĂ, P. 245. Vin ca paserea-ntr-un zbor! alecsandri, p. I 9. Arnăuţii se îmbrîncea, Pe Iordahi s-arunca, De păr lung il apuca, Pe covor îl întindea Şi din zbor capu-i tăia. id. P. P. 182. (F i g.) Cînd scriu o strofă dulce, pe care o prind din zbor. alecsandri, p. iii 4. ^ Expr. A trcce în zbor = a trece foarte repede. ( F i g.) Trec anii, trec lunile-n goană Şi-n zbor săptăminile trec. TOPÎRCEANU, B. 61. Ase ridica în zbor = a se înălţa în aer. Erau aşa de multe şi de mari aceste păsări, incit opreau razele soarelui, cind se ridicau ele in zbor. ispirescu, u. 43. A(-şi) lua zborul = a) a se înălţa în aer, p. ext. a începe să alerge foarte repede. Caii repezi, ageri... La sunete de luptă, pe cimp îşi luau zborul, Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea. alexandrescu, M. 30. (F i g.) Zile ce-n vecinicie-şi iau repedele zbor. alexandrescu, m. 4; b) a scăpa dintr-o prinsoare, a fugi dintr-o captivitate. Am să te închid în turnul ăsta, de unde n-ăi putea să-ţi iei zborul, alecsandri, T. i 444; c) (rar) a lua avînt, a se dezvolta. In acest timp, ceasornicăria luase un zbor mare la Geneva. La tdrg. Al meu e Despot!. .. planu-mi ia zbor acum mai tare. alecsandri, T. ii 107. + F i g. Trecere rapidă, prin aer, a unui obiect zvîrlit, aruncat sau purtat de vînt. Zborul săgeţilor. Zborul gloanţelor. 2. F i g. Mers iute, vijelios; viteză, goană, fugă. Mihai apăsă acceleratorul pînă-n fund: Maşinuţa îşi întări zborul, despicind năvala aerului, mihale, o. 501. Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun, N-ai să-l mai vezi in zbor nebun, Pe urma unui şoim uşor. coşbuc, p. r 111. Şi prin flacăra albastră a vreascurilor de aluni, Văd tre-cînd in zbor fantastic a poveştilor minuni. ALECSANDRI, o. 172. + Avînt, elan. Andrei fu încercat de un zbor al gîndurilor avintate spre culmi. MtHALE, o. 304. Aprinzi in bolta vremii aştri, Din zborul tristului tău gind. vlahuţă, o. a. 50. ZBOR2, zboruri, s. n. (învechit; Munt.) Tîrg anual, iarmaroc. Muierea-i turna vin. .. din plosca a nouă, de-a cumpărat-o de la zboru de-a fost la Văleni. La Tdrg. La zi întii a fiecărei luni să se strîngă lumea ca la un zbor şi să privească atit la lupta leilor şi tigrilor.. . cit şi la jocurile acelui pitic, gorjan, h. II 87. Flori ca să-mi găsească, Să se-mpodobească, La zbor ca să-mi iasă, Cununi să-mpletească. PĂSCULESCU, L. P. 164. + Piaţă publică. Va fi dus întru lumina făcliilor, de la turnul Londrei. ■ ■ la zborul vechi al oraşului, unde, în vederea tutulor, va fi ruşinat şi tăiat, pentru vinovăţiile sale. negruzzi, s. in 371. ZUGRiNIC, zbornice, s. n. (învechit) Carte cuprinzînd culegeri din vieţile şi învăţăturile sfinţilor sau alte scrieri de literatură populară. ZBORŞÎ, zborşesc, vb.. IV. 1. R e f 1. (Despre oameni şi despre animale) A se răsti la cineva luînd o atitudine ameninţătoare; a se înfuria. Ceauşul urît şi chior o ZBORŞIT - 735 _ ZBUGHI ameninfa cu gtrbaciul zborşindu-se la ea. CAMii, petrescu, o. I 277. Nit m-ai tocmit lu? se zborşi. . . presimţind că va rămîne neplătit, rebreanu, I. 38. Are să se cam zborşească giupînu Arvinte, d-apoi n-am ce-iface. alecsandri, T. 833. 2. Tranz. (Despre păsări) A-şi înfoia penele; (despre animale) a-şi zbîrli părul. Cum... se sparie, îndată începe. . . a-şi zborşi penele de pe cap, ca o buhă. 'marian, o. I 89.'<$- Refl. Miţa se zborşeşte la cine. ŞEZ. v 173. A ciufuli părul cuiva. Vătăjiţele. . . zborşesc părul [miresei] şi o strîmbă. marian, nu. 705. 3. Refl. (Despre anumite materii expuse unui proces de fermentare) A începe să se altereze, căpătînd un aspect şi un gust neplăcut, specific. Smîntina se zborşeşte. - — Variantă: (3) borşi vb. IV. ZBORŞÎT, -Ă, zborşifi, -te, adj. 1. (Despre oameni) înfuriat, înverşunat; (în legătură cu verbe de declaraţie) aspru, răstit. Dar cine eşti tu, zise Ivan cam zborşit, de te lauzi că ştii toate? creangă, p. 299. Apoi, de ce eşti zborşit? negruzzi, s. m 7. -$■ (Adverbial) înapoi, măgarule, ţipă zborşit. Cristea, adăogind poruncii înjurături spurcate, sadoveanu, m. c. 208. 2. (Despre păr, pene; p. ext. despre oameni, animale) Zbîrlit, ciufulit. Femei zborşite, copii in căme-şuici rupte, bătrîni cu bărbi încîlcite, tremurînd ca varga, se îndesau unii într-alţii. Camilar, n. i 86. Găinile. ■ ■ stau zborşite, fac mişcări încete şi, după 2-3 zile de suferinţi, pier. şez. iii 203. ZBRÂNCĂ s. f. (Mold., numai în expr.) A lace zbranca = a da iureş, nimicind, prăpădind, distrugînd. O ucis la lifte pâgîne, măi, şi le-o tăiat lor capetele, şi-o făcut zbranca prin ele, măi, de i s-o dis vestea, c. PETRESCU, o. p. ii 117. A da (cuiva) zbranca = a îndepărta j)e cineva de la sine, a izgoni. Dacă-i copilul meu, sîngele meu,. cum l-aş trimite la pod: pînea ceea mi-ar arde gîtul: Asta s-ar chema să-i dau zbranca. contemporanul, Vjj 388. ZBREHÎJD, -Ă adj. v. zbrchui. ZBREHÎJI, -IE, zbrehui, adj. (Mold., familiar) Nebunatic, zvăpăiat, şturlubatic, uşuratic. Eram tînăr şi zbrehui aluncea, diece; abia plinisem douăzeci şi cinci de ani. sadoveanu, n. p. 33. — Variantă: zbrchud, -ă, zbrehuzi, -de (şez. vrn 123), adj. ZBUCHÎ vb. IV v. zbughi. ZBUCIUM, zbuciumuri şi zbuciume, s. n. 1. Stare de nelinişte sufletească ; frămîntare, zbuciumare. li voi mărturisi zbuciumul şi insomniile mele! GALACTION, o. I 107. Numai cel ce-a iubit poate să-şi închipuie zbuciumul Mări-oarei. La tdrg. 2. Faptul de a se zbate; mişcare grăbită, agitată şi zgomotoasă; tumult, agitaţie, zvîrcolire. Poate să fi fost pe la cîntători, cînd urletele vijeliei începură a-şi scoborî glasul şi zbuciumul codrilor a se mai potoli, hogaş, m. N. 178. Dunărea începe să vîjîie mintoasă, — e un zbucium şi un clocot de valuri dintr-un mal in altul, vlahuţă, o. A. 407. Bag mîna şi scot pupăza vlăguită de-atîta zbucium. CREANGĂ, A. 55. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium. EMi-NESCU, o. I 147. ZBUCIUMĂ, zbucium, vb. I. Refl. 1. A fi într-o stare de nelinişte sufletească, a se frămînta, a se chinui. Ceasuri întregi de cind se zbuciumă inspectorul comunal să-şi sfîrşească discursul, pe care l-a ţinut din ordin de sus. SP. popescu, M. G. 21. Oamenii, văsîndu-le zbuciumîndu-se aşa, au începui care dincotro să le mingîie. creangă, p. 175. Fără grijă, tu dormi bine, Eu mă zbucium, vai de mine. sevastos, c. 156. 2. A se mişca cu neastîmpăr; a se agita cu violenţă, a se zbate, a se zvîrcoli. Inima ei aprinsă se zbuciuma in coşul pieptului, ca un porumbel ce bate din aripi, vlahuţă, o. A. 119. Unde-i mumă-ta? —De cind ai venit se zbuciumă in piua în care-ai încuiat-o tu. EMINESCU, n. 9. Cind mă zbuciumam să-mi scot picioarele, am auzit o detunătură, contemporanul, m 828. Mări, omule, nu te zbuciuma aşa, că-mi rupi coastele, alecsandri, t.i 99. Durerile creşteau: Otrăvitul se zbuciuma în convulsii. NEGRUZZI, S. I 164. <0” Tranz. (Poetic) Iar sub alun M-apuc să sun Din bucium. înalţii munţi, Din tălpi la frunţi, îi zbucium, macedonski, o. i 34. ’Vinttil zbuciuma frunzişul şi, prin stînci, la cotituri, Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri. coşbuc, p. i 317. ZBUCIUMĂRE, zbuciumări, s. f. Faptul de a s e zbuciuma.' 1. Tulburare, frămîntare; zbucium, necaz. Aflase cîte ceva din zbuciumările lui Codrea. vornic, p. 30. Nu voia să arate . . . cită zbuciumare îi pricinuia drumul acesta la Amara, rebreanu, R. I 165. 2. Agitaţie, alergătură; zbatere, zvîrcolire. în zbuciu-vmările ei, -bolnava avea un fel de ţipăt răguşit, stîns: Mi-i sete! Mi-i sete! sadoveanu, o. viii 30. Fig. Mult se mira baba... cum de arată ea aşa de bine pe lîngă atîta muncă şi zbuciumare. sbiera, p. 213. Valahia obosită de... necurmate zbuciumări. negruzzi, s. i 201. ZBUCIUMĂT, -Ă, zbuciumaţi, -te, adj. 1. Frămîntat, tulburat; neliniştit, îngrijorat. Bardac trăgea nebun, îşi încorda braţele, cu vinele gîtului întinse peste măsură, cu privirile spăriate, cu inima zbuciumată, sadoveanu, o. vn 362. Cea din urmă noapte i-a fost lungă, zbuciumată, plină de gînduri şi fără o clipă de somn. vlahuţă, o. a. 124. Urgisita şi zbuciumata lui soţie scosese acum pe tipsie şi cloşca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde. CREANGĂ, p. 99. Şi m-a lăsat amărît, zbuciumat şi necăjit. şez. hi 23._ „ 2. Care este agitat, care se zbate; tumultos. Clara stătea acasă, senină şi frumoasă, fără s-o atingă măcar ideea că la trei sute de metri de casa ei se clătina oceanul, se cumpăneau furtunile... in larguri zbuciumate. GALACTION, O. I 100. zbuchjmătOr, -OĂRE, zbuciumători, -oare, adj. (Rar) Care zbuciumă ; zguduitor, chinuitor. Deodată-n lupta morţii grozav zbuciumătoare, El scoate-un gemăt aprig şi tremură şi moare! alecsandri, p. iii 392. zbuciumeâlă, zbuciumeli, s. f. (Neobişnuit) Mişcare, agitaţie; alergătură, forfoteală. (Cu pronunţare regională) Pare că văd încă acea icoană a trecutului. Mare zgomot şi zbuciumată este prin curţi, russo, S. 103. ZBUCNÎ vb. IV v. izbucni. ZBUGHI1 interj. Exclamaţie care însoţeşte, într-o naraţiune, săritura peste un obstacol sau fuga bruscă şi neaşteptată dintr-uri loc. Eu zbughi peste gard, în grădină. DELAVRANCEA, O. II 275. — Variantă: zbughia (DELAVRANCEA, S. 40) interj. ZBUGHÎ2, zbughesc, vb. IV. Tranz. (în expr.) A O zbughi = a fugi repede şi pe neaşteptate; a o lua deodată la fugă; a o şterge. Sări în lături, jucîndu-se, cu urechile drepte în sus şi o zbughi iarăşi îndărăt, în desiş. dumitriu, N. 148. O luă tiptil pe sub dumbravă, apoi o zbughi în fugă spre bordeie, sadoveanu, p. m. 222. Abia intră in scorbură, că veveriţa se repezi. Ciocănitoarea voi s-o zbughească afară, dar veveriţa o prinse de coadă. gîrleanu, l. 14. Nu puteam pricepe unde dispărea el în timpul recreaţiei: întotdeauna o zbughea pe poartă cu cîţiva tovarăşi. viAHUŢĂ, o. A. 380. (La imper., uneori cu ZBUGHIA — 736 — ZBURĂTĂCI valoare de interjecţie) Zbughi-O = hai, repede, şterge-o. înjugă boii la car şi zbughi-o, băiete, la pădure. ŞEZ. XII 111. — Variantă: zbuchi (caragiale, n. S. 57) vb. IV. ZBÎJGHIA interj, v. zbughi1. ZBURĂ, zbor, vb. I. 1. I n t r a n z. (Despre păsări şi insecte) A se deplasa în aer, cu ajutorul aripilor. Fusese o zi caldă de început de aprilie şi paseri încă zburau şi ţirîiau sub cerul senin, sadoveanu, o. vii 123. Zboară mierlele-n tufiş Şi din codri noaptea vine, Pe furiş. COŞBUC, P. I 47. Cocostîrcul. . . în cercuri line zboară Şi, răpide ca gîndul, la cuibu-i se coboară. AI.KCSANIJRI, p. iii 26. (Poetic) Zboară peste-adîncul văii Tristul vai al cucuvăii. COŞBUC, P. îl 99. Măi, bădiţă Onule, Sămăna-ţi-aş numele, Prin toate grădinele, Să zboare miroasele, La toate frumoasele. jarnîk-bîrseanu, D. 94. F i g. Zboară veşti contradictorii, Se-ntretaie ştirile. . . TOPÎRCEANU, B. 51. Ştia că şi numele lui răsunase odinioară, zburînd din gură-n gură. anghel-iosif, c. I,. 8. + A părăsi locul unde se află, înălţîndu-se în văzduh; a pleca în zbor, a-şi lua zborul. Pricepu că stolul de păseri trebuie să fi zburat. ispirescu, h. 74. Lişiţele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat. creangX,' p. 46. Tranz. fact. Fig. Scuturase capul cu un gest de voinţă, să sperie gîndurile şi să le zboare de sub frunte, ca pe un stol de vrăbii. C. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 35. 2. In'tranz. Fig. (Despre lucruri) A pluti prin aer (purtat de vînt) ; a trece prin aer sau a tăia aerul cu iuţeală (fiind azvîrlit, mînuit sau lansat cu putere). Mii de petale, Zburînd spre trandafiri, îi cheamă să vie toţi, făr-de zăbavă. ANGIIKI,, î. G. 46. Rupi cununa şi-o arunci: Roşii flori prin aer zboară Desfoiate, ca să moară Jos, prin lunci. COŞBUC, P. I 219. Şi coasa „ neobosită şi harnica secure Zburau, abătînd caii sub călăreţii lor. alecsandri, p. iii 224. T r a n-z. fact. Jos pre livezi cînd cade frunza cea-ngălbenită, Vîntul de seara suflă, o zboară, ş-a pierit, hemade, o. i 77. + A se ridica, a se înălţa în aer. Fumul ţigaretei ce zboară în spirale. AUECSANDRI, P. in 5. 3. I n t r a n z. (Despre aparate care pot pluti în aer) A se menţine în văzduh, pierzînd contactul cu pămîntul, a se deplasa pe calea aerului; p. e x t. (despre oameni) a pluti, a călători în aer cu un astfel de aparat. înălţimea de 4 m era alunei, pentru mine, un record care îmi consacra maşina. Zburasem şi asta era principalul. CONTEMPORANUI,, S. ii, 1953, nr. 328, 2/5. 4. I n t r a n z. Fig. (Despre cai, vehicule etc.) A merge foarte iute, a alerga, a goni. Am ieşit afară din tlrguşor şi caii ax prins a zbura pe omăt. Tîrgul rămase în urmă cu freamătu-i 'înăbuşit. SADOVEANU, O. I 400. Luntrea lui Şapte-ochi zbura spre larg cătră o nălucă neagră, id. ib. VIII 238. Deodată, răsărită ca din pămînt, 0 trăsură trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lingă dînsul. GÎRl.KANU, i,. 30. Zboară, murgule, cu mine! COŞBUC, P. 1 131. (Urmat de comparaţii sugestive pentru a arăta iuţeala) Di! caii mei, Nu vă lăsaţi, Zburaţi ca zmei înaripaţi, Spre creste de vis. BENIUC, V. 13. Intram in creasta viforoasă şi spumegătoare a apelor ce zburau cu iuţeală de fulger. HOGAŞ, M. N. 222. Se urcă pe cal.. . Părea că fata pustiului se ia după urmele lui şi zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburele de nisip. EMINESCU, N. 22. + (Despre oameni) A străbate spaţii mari cii repeziciune; a se duce undeva foarte repede. Să pot zbura pe trei zile la'Iaşi, tare-aş veni. vi.ahoţX, o. a-, ii 111. Apoi în treacăt ne-ntreba De mergem la vro nuntă. Noi răspundeam in hohot: ba-, Zburăm la luptă cruntă. AI.KC-sandri, O. 236. + (Despre timp şi noţiuni temporale) A trece repede, a se scurge cu iuţeală. La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi? Bminescu, o. i 127. Odinioară, îţi părea că zboară ceasurile ca minutele, lingă mine. NEGRUZZI, s. I 18. + (Despre gînduri, idei) A se succeda cu repeziciune. Lui moş Sandu ii zburau prin cap iot felul de gînduri, tot felul de închipuiri, bujor, s. 51. •Creşteam pe nesimţite; şi tot alte gînduri îmi zburau prin cap şi alte plăceri mi se deşteptau în suflet. creangX, a. 35. 5. T r a n z. Fig. (Subiectul este un agent fizic sau mecanic) A smulge pe cineva sau cevă de la locul său, a face să se prăvălească, să se răstoarne. Se aşeză iar, de frică să nu-l zboare din barcă un val. dumitriu, p. f. 24. Şindrila o zboară mereu vîntul. STancu, d. 50. Floricica sus, de pe stincă, Zimbeşte vesel. . ■ în zadar vîntul vrea să o zboare, Ca s-o arunce cruntului val. ALECSANDRi, p. ii 45. O lovitură de tun. . . zboară acelui soldat coiful din mină. bXlcescu, Ia tdrg. 4- Expr. A zbura (cuiva) capul = a tăia (cuiva) capul; a ucide. Serăpede ca un cine turbat la Harap-Alb şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş. creangX, o. a. 264. în cinci minute, iataganul gealatuiui ii zbură capul, ghica, S. 158. Şi el sabia scotea, Capul jos că i-l zbura.- BIBICESCU, p. P. 168. A-ş! zbura Creierii = a se sinucide împuşeîndu-se. E în stare să-şi zboare creierii. DUMITRIU, N. 133. Cînd n-am să mai pot face faţă, îmi zbor creierii. cXlinESCU, E. o. I 96. (Familiar) A zbura pe cineva (sau a îace să zboare) de undeva = a da pe cineva afară (în mod abuziv) de undeva (în special dintr-o slujbă). Am să te fac să zbori din prefectura asta in două zile. dumitriu, N. 117. Dar dacă n-au să mă creadă? Mă zboară mtine, el nu ştie multe. DEMETRIUS, c. 20. (I n t r a n z.) A zbura de undeva = a fi forţat să părăsească (în mod abuziv) un Ioc (în special un loc de muncă, o slujbă). Destul să fi spus că nu ştii — şi ¡duram din şcoală, c. petrescu, c. v. 106. + In tranz. (Rar) A cădea, a aluneca, a se prăbuşi, a se prăvăli. Numai trei dinţi i-au rămas în gură. I se clatină şi aceia, gata să zboare. STancu, d. 123. Se ţinea cu amîndouă mîinile, să nu zboare în şanţuri, c. petrescu, r. dr. 101. 6. Tranz. (Popular, în expr.) A zbura laptele = a pune cîteva linguri de lapte acru în lapte dulce fierbinte, pentru a-1 face să se brînzească, ca să se aleagă brînza. — Prez. ind. pers. 3 pl. şi: (învechit) zbor (ai,EC-sandri, p. m 9). ZBURĂRE s. f. (Rar) Acţiunea de a zbura şi rezultatul ei; zbor. Pe cer un vultur mare, Făcînd cercuri de zburare, Se vedea plutind cu fală. alecsandri, p. n 11. ZBURĂT, -Ă, zburaţi, -te, adj. 1. împrăştiat, risipit, spulberat (de .vînt). Pe aici frig şi zăpadă zburată; nu-i de ieşit. CARAGIALK, o. vil 85. 2. (Rar, despre timp şi noţiuni temporale) Care s-a dus, care a trecut. Urmele zilelor zburate. ODOBESCU, S. 1 462. 3. (Mold., în e x p r.) Brînză zburată = brînză preparată din lapte dulce fiert, cii adaos de zer, cheag sau cuib de lapte acru. Din laptele oilor, oamenii fac caşcaval şi brînză zisă zburată. I: ionescu, D. 403. Brînza zburată se face şi din lapte de oi şi din lapte de vaci. ŞEZ. vn 100. ZBURĂTIC,-Ă, zburatici, -e, adj. li Iute, sprinten, ager. (Şarga-i) zburatică la fugă. La TDRG. 2. Uşuratic, nestatornic. Cel ce nu se sileşte la învăţătură şi cu gîndurile zburatic, aceluia poţi să-i zici carne cu ochi, iar nu om. Fiumon, c. 233. ZBURĂTĂCI, zburătăcesc, vb. IV. 1. T r a n z. A zvîrli cu zburături într-uri pom (pentru a face să cadă fructele) sau intr-o pasăre pentru a o speria şi a o face să fugă sau sa zboare. Ca pomul lingă drum; Ciţi trec, îl zburătăcesc Şi crenguţe nu-i mai cresc, sevastos, N. 32: ZBURĂTĂCIT — 737 — ZBURĂTURI 2. I n t r a n z. (Despre păsări) A-şi lua zborul, a zbura. (F i g.) Omul trebuie să ia bine semna cînd zburătăceşte din cuibul părintesc. MAT. FOLK. 720. 3. Intranz. (Despre pui) A se înfiripa, a se dezvolta, a creşte; f i g. (despre copii) a se face mare, a căpăta independenţă, a se răzleţi. Săracii, cit era de-nchirciţi. . ■ cum o zburătăcit. ŞEZ. v 173. Cum încep a zburătăci, scapă din nevoi; fiecare-şi cîştigă pînea lui. ib. IX 77. <$>• Refl. De la zece ani, cum începu băiatul a se zburătăci, bătrinul puse pe el neînduplecată stăpînire. sadoveanu, o. I 271. 4 Tranz. A ajuta (pe cineva) să-şi facă un rost în viaţă. Fiind el cel mai mare, norocul său: trebuie să căutăm a-l zburătăci, căci nu se ştiu zilele omului! Şi poate vreodată să fie şi el sprijin pentru iştia-lalţi. CREANGĂ, A" 120. 4. Intranz. (Despre păsările de curte) A fugi, a se risipi, bătînd din aripi şi înălţîndu-se de la pămînt; (despre păsări zburătoare şi despre insecte) a face zboruri scurte, aproape de pămînt. Găinile dădură zvon, cotcodăcind şi zburătăcind, sadoveanu, f. J. 222. Numai porumbeii zburătăceau pe alee şi prin faţa castelului. REBREANU, r. i 80. <$> (Poetic) Scînteile mari zburătăceau ca fluturii pe acoperiş şi se stingeau atingînd olanele bătrine, parc-arfi căzut pe gheaţă. REBREANU, R. ii 207. » ZBURDA _ 733 _ ZDRAVĂN ZBURDĂ, zburd, vb. I. I n t r a n z. (Despre animale) A alerga sprinten, sărind cu vioiciune încoace şi încolo. în ograda cu zid de piatră a hanului, era o zarvă de gospodărie mare. Ţipau gişte şi cotcodăceau găini; zburdau, prin soare, viţeluşi porumbi. SADOVEANU, O. VII 52. Purcelul atunci, plin de bucurie, începe a zburda prin bordei, dă un ropot pe sub lăiţi, mai răstoarnă citeva oale cu ritul. creangX, p. 81. Iar fugariu-n loc zburda, Falnic coama-şi încorda. ALECSANDRI, P. I 100. + (Despre persoane) A face zburdălnicii, a se zbengui, a se juca zglobiu, a alerga cu voioşie. Petrişor zburdă intr-un picior. DAVIDOGl.l', M. 23. Un cîrd de copii a trecut pe lingă noi, spre plajă, cintînd şi zburdînd, ca o adiere de primăvară sănătoasă. STANCU, U.R.S.S. 198. Mergeam tot zburdînd şi hirjonindu-ne, de parcă nu eram noi rîioşii din Br oşteni. creangX, a. 29. Pare c-am întinerit de 20 de ani. . ■ îmi vine tot să zburd. ai.ecsandrt, T. i 174. + Fig. A se ţine de nebunii, a se arăta neserios; a-şi face mendrele. Duţu îşi luă angajamentul solemn să nu zburde ca pe Bărăgan, c. PETRESCU, A. 312. Scăpat din frîul strins al şcoalei, Neagu. . . zburdase in primul an, îmbătat de sentimentul libertăţii. Se credea bărbat. BART, E. 135. <> Expr. A-i zburda (cuiva) inima = a-i arde (cuiva) de ştrengării, de nebunii; a avea chef de petreceri. Iorgu-i tinăr şi trebuie să-i iertăm, dacă-i zburdă inima, ai.kcsandri, t. 1039. ZBURDALNIC, -A, zburdalnici, -e, adj. (Despre animale) Care zburdă. Un ţăpuşor vesel şi zburdalnic. SADOVEANU, O. VI 103. Se făcuse un cărlănaş zburdalnic, den-avea astîmpăr. ISPIRESCU, I.. 161. Armăsari zburdalnici, ce vesel nechezeau. alecsandri, p. ni 199. + (Despre persoane) Nebunatic, zglobiu, vioi, neastîmpărat; p. e xt. uşuratic, neserios. Am luat odată parte la nişte petreceri de anul nou, cu un tineret zburdalnic, sadoveanu, o. vi 430. Eram tineri, zburdalnici, bucuroşi de aer liber, de viaţa ce-o trăiam. anghel-iosif, c. L. 46. Era mereu gătită, mereu voioasă, aproape zburdalnică, doritoare de petreceri, slavici, o. ii 148. Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic — pe Arald. EMINESCU, o. I 91. <$> (Adverbial) Şi zburdalnic, de pe coaste, Gureşe pîraie cad. COŞBUC, P. I 261. + F i g. (Despre manifestări ale omului, stări sufleteşti etc.) Plin de avînt, de vioiciune, de voioşie. Un dor zburdalnic îmi veni să urc la stînă. GAI.ACTION, o. I 63. De mult încă ii păruse că aude aşa, din cînd în cînd, cimpoi şi ceteră şi fluier şi chiote zburdalnice. SLAVICI, O. I 215. Mîndrele dealuri, de după care-mi zîmbeau zorile, în zburdalnica vîrstă a tinereţii. creangX, a. 117. ZBURD ARE, zburdări, s. f. Acţiunea de a zburda şi rezultatul ei; zburdălnicie, joc, petrecere; fig. avînt. în anii tinereţii, pe cînd trupul... s-avîntă mai lesne dupe zburdările inimii, odobescu, S. iii 13. Alexandrescu. . . a scris... la Drăgăşani: Mormintele şi 1nai multe alte poezii pline de cugetări măreţe ca aspiraţiunile sufletului său şi de tablouri descriptive, vesele şi înflorite ca frumoasele locuri ce vizita şi ca zburdările inimei sale. GHICÂ, s. 667. Vezeteul în livrea căta să liniştească zburdările iepei de soi. ALECSANDRI, O. P. 137. . ZBURDĂTIC, -A, zburdatici, -e, adj. Zburdalnic. Avea vreme să fie bucuros şi zburdatic ca leul cel tinăr. sadoveanu, D. P. 22. Alergară zburdatici prin cîmpiile înverzite, ispirescu, l. 381. Alerg pe cai zburdatici. alecsandri, p. m 75. Femeia astă. . . veselă, zburdatică, judecind amorul o trecere de vreme, negruzzi, s. i 55. ZBTÎRDĂ s. f. Zburdare, joacă. Am înotat în voie. . . pînă m-am săturat de scaldă. Apa era rece, dar zburda mă încălzise, siancu, D. 388. ZBURDĂCltJKIv, (2) zburdăciuni, s. f. 1. Vioiciune, neastîmpăr; zburdălnicie. Un căluţ întinerit, rotund ca un pepene, cu capu-ncordat, cu gusturi de zburdăciune. sadoveanu, o. vm 199. Să mănince şi să se joace acum, cit îs mititei, că le-a trece lor zburdăciunea cînd or fi mai inari şi i-or lua grijile înainte. creangX, a. 38. <$> Fig. Vezi, ţine-ţi şi stăpineşte-ţi năravul. Nu-i da drumul în zburdăciune. CAMILAR, N. I 253. 2. Desfătare, petrecere. Semeni cu tatăl tău, căruia foarte i-au plăcut zburdăciunile. sadoveanu, f. j. 509. ZBURDĂLNICIE, zburdălnicii, s. f. (La sg.) însuşirea de a fi zburdalnic; vioiciune, voioşie, neastîmpăr. Ce însemnează această zburdălnicie in gîndurile şi în simţirea mea ? GALACTION, 0.1182. Cum se depărtă puţin, îşi recăpăta zburdălnicia obişnuită. REBREANU, R. II 29. Veveriţa pusese frîu neobositei sale zburdălnicii şi. . . îşi mistuise fiinţa sa în încheietura umbroasă a unei crengi aeriene. HOGAŞ, M. N. 172. (Mai ales la pl.) Manifestare, faptă a celui zburdalnic; joc, petrecere, nebunie. Şi ne-am adus noi aminte de toate din vremea noastră şi-am rîs de zburdălniciile tinereţii. SADOVEANU, E. 129. ' zburdătGr, -oAre, zburdători, -oare, adj. (Rar) Care zburdă; zburdalnic, zglobiu, neastîmpărat. Magenta în umbră dispare, Cu ranele sale, cu zgomotu-i mare De tunuri, de oaste, de cai zburdători. alecsandri, p. n 148. ZBURDĂTtÎRĂ, zburdături, s. f. Salt, săritură. Cărţile începură apoi să joace şi să sară. . . Zburdăturile erau tot mai repezi, că năzdrăvanul se uita ca la o adevărată sfîrlează. ŞEZ. ix 118. ZBTJRÎŞ adv. (Neobişnuit) Ca în zbor; repede. Paşii lui răsunau tot mai cu apropiere în dosul ei, căci tot mai încet mergea dinsa şi tot mai zburiş venea el. slavici, o. n 60. ‘ ZBUBLÎ vb. IV v. zbîrli. ZBURLÎT, -A adj. v. zbîrlit. ZDÎLCĂ, zdelci, s. f. (învechit; Mold.) Contract, act (de vînzare); p. ext. orice chitanţă sau act oficial. Atunci, duminecă... facem zdelca, să fiu şi eu faţă. contemporanul, VI¡j 13. Cuvîntul « circumvalaţiune », care nu fusese întrebuinţat pînă atunci în cancelarie, a plăcut aşa de mult impiegaţilor, încit... îl întilneam in toate zdelcile. GHICA, S. 563. Hai să facem zdelca mai întii. ALECSANDRI, T. 828. Zdelcă întărită = act (de vînzare) autentificat. Au cumpărat, la leat 1812, o hirtă de loc de la răzăşul Toadir Arbure, pe preţ de-un cal bălan, cu zdelcă întărită, alecsandri, ' T. 1358. ZDRAGGN s. m. v. dragon1. ZDRAH6N s. m. v. dragon1. ZDRANC interj. (Uneori cu valoare verbală) Onomatopee care redă zgomotul produs de ciocnirea sau de căderea obiectelor de metal, de spargerea obiectelor de sticlă etc. Intră. . . în casă: Zdranc cu sălbile pe masă! ŞEZ. xm 189. — Variante: zdrânca, zdrang, zdrânga interj. ZDRĂNCA interj, v. zdranc. ZDRANG interj, v. zdranc. ZDRÂNGA interj, v. zdranc. , ZDRĂNŢĂ s. f. v. zdreanţă. ZDRĂVÂN, -A, zdraveni, -e, adj. 1. (Despre oameni sau despre părţi ale corpului lor) Voinic, puternic, vînjos, viguros; Oamenii îl priveau: era zdravăn Pîrvu, măcar că-l supsese boala, dumitriu, N. 89. Omul zdravăn pune umărul şi scoate carul din şanţ, nu stă să i-l scoată alţii. REBREANU, R. I 238. Bre. . . ian priveşte, a ridicat copacul subţioară... Zdravăn e, bată-l codru! ALECSANDRI, T. I 448. Ticăitul boier răcnea cit putea, vrînd să se împotrivească; dar ce puteau bătrinele lui mini împotriva acelor patru braţe zdravene care-l trăgeau! negruzzi, s. I 156. ZDRĂNCĂNI - 739 - ZDRENŢĂROS + (Adverbial) Cu putere, tare; voiniceşte. Apăsa zdravăn fierul in pămint. dumitriu, n. 146. Ţine-te zdravăn, stăpine, că iar am să zbor. creangă, p. 220. Căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn. EMINESCU, N. 42. 2. Sănătos, teafăr; întreg, neatins, nevătămat (la trup sau la minte). Las’că ştiu eu de cind e bolnavă... O văzui azi zdravănă pe uliţă. dumitriu, N. 232. în două săptă-mini e zdravăn ca mine şi ca dumneata, c. petrescu, c. v. 206. Era o idră, adecă o scorpie grozavă, care locuieşte in smîrcurile de pe-acolo, de unde iese şi nimic nu scapă zdravăn din ce intilneşte in calea ei. ISPIRESCU, u. 34. Grije să n-ai: sint toţi foarte cuminţi şi zdraveni, cara-GIALH, o. vn 28. De trinteli mii pe jos, Zdravăn n-am nici un os. Cap, picior, mină, cot: Vinătă-s peste tot. TEODO-RESCU, P. P. 282. Ba nu ţi-oi da pe negrul, Cit mi-o fi zdravăn capul. id. ib. 628. <$>• E x p r. A nu Ii zdravăn (la ca])) = a nu fi în toate minţile, a nu fi întreg la minte. Da ce, mă, nu eşti zdravăn? Ce să-ţi dau eu să măninci, acum, la miezul nopţii? ISPIRESCU, la TDRG. 8. (Pe lîngă nume de obiecte, intensifică diferitele lor calităţi) Mare, puternic, solid, rezistent. Un om posomorit . . . t-a tras o palmă zdravănă. GAI.ACTION, O. I 87. închisei şi înţepenii uşa pe dinlăuntru 'cu un par zdravăn. HOGAŞ, m. N. 86. Porunci să facă un foc zdravăn şi... puseră căldarea cu laptele pe foc. RETEGANUI,, p. ni 24. Cumpără. . . două belciuge şi un lăcătoi zdravăn. CREANGĂ, P. 321. Nici chiar troncătul de zdraveni bolovani in rostogol Nu-ngrozcsc ca uriaşul ce s-arată crunt la lume. ai.EC-SANDRI, P. III 238. + (Adverbial) Mult, din plin. îl îndeamnă ginduri absurde: să intre intr-un restaurant, să se aşeze la masă, să mănînce zdravăn şi pe urmă să spună că a uitat punga acasă. C. PETRESCU, c. v. 136. Radu tnănincă zdravăn, nu se încurcă, iar mă-sa se-ngraşă pri-vindu-l. VLAHUŢĂ, o. A. I 88. Aho! car nebun, aho! Cind te-oi încărca zdravăn cu saci de la moară ori cu fin din ţarină, atunci să mergi aşa. CREANGĂ, P. 41. — Variantă: zdrcivun, -ti (alecsandri, t. 656) adj. ZDRĂNCANÎ vb. IV V. zdrăngăni. ZDRAnCĂMT S. n. V. zdrăngănit. ZDRANCAMTÎFRA s. f. v. zdrăngănitură. ZDRĂNGĂNÎL, zdrăngănei, s. m. (Mai ales la pi.) Clopoţel mic şi rotund; zurgălău. (Atestat în forma zdringănel) S-a-ntins poporul adunat, Să joace-n drum după tilinci: -Feciori, la zece fete, cinci, Cu zdrîngăneii la opinci, Ca-n port de sat. coşbuc, p. i 57. — Variantă: zdrîngănil s. m. zdrAngAnî, zdrăngănesc şi zdrăngăn, vb. IV. Intranz. 1. (Despre sticlă şi metale sau despre obiecte făcute din astfel de materiale) A produce un zăngănit caracteristic cînd se ciocnesc de ceva sau sînt lovite cu ceva. începuse să bată cu pumnul in geam, de zdrăngănea toată sticla geamlicului. DUMITRIU, B. r. 10. Trăsura veche zdrăngănea din toate fiarele ei. ibrăileanu, a. 118. «$• Tranz. fact. S-a suit în fugă pe scară, zdrăngănind sabia de toate treptele. GmcA, s. 519. 2. A face să vibreze coardele unui instrument muzical; (depreciativ) a cînta fără pricepere Ia un instrument muzical. S-att apropiat şi au început să zdrăngănească şi la urechea noastră doi lăutari. PAS, z. i 237. îi intrase în cap că va dovedi Otiliei că Titi al ei cîntă mai bine decit « zdrăngăneşte » ea. cXijnescu, E. o. n 246. Ţiganca. . ■ cea tinără, cu ochii ca jăraticul, zdrăngănea plecată asupra cobzei... şi îngina cu glas dulce cintecul. Sado-veanij, o. vi 50, Salută, zdrăngănind din strune, Bătind cadenţa din picior, Şi ciută, legănindu-şi capul, Cobzarul. losir, v. 4S. — Variantă: zdrăncăni (şez. i 186) vb. IV. ZDRĂJiGÂNlT s. n. Acţiunea de a zdrăngăni şi rezultatul ei (v. zăngănit); cîntec executat firi pricepere la un instrument muzical cu coarde. Se auzea la fereastră zdrăngănit de ţambal şi vioară. PAS, z. I 176. — Variantă: zdrăncănit (şez. ix 172) s. n. ZDRĂ>’ GAMTtJKĂ. zdrăngănituri, s. f. Zdrăngănit. — Variantă : zdrăncnnitură s. f. zdrAvenî, zdrăvenesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se însănătoşi după o boală, a se înzdrăveni. «$• Tranz. (Cu pronunţare regională) L-a bătut pe Alisandru, de l-a lăsat aproape mort; nevasta sa l-a zdravenit. şez. VI 146. + F i g. A-şi. veni în fire, a se dezmetici. Ţi-am spus că nu se poate. înţelege-mă şi te zdrăveneşte! VLAITOŢĂ, n. 128. ZDREĂLĂ, zdrele, s. f. Fărîmă, bucăţică. Să nu puneţi mîna pe noi că e vai şi amar de capul vostru! Acuş vi-l facem tot zdrele. marian, nu. 551. ZDREAKŢA, zdrenţe, s. f. 1. Bucată sfîşintă dintr-o ţesătură sau dintr-un obiect de îmbrăcătninte (veche); haină, pînză sau rufă (veche), din carc s-au rupt bucăţi; treanţă. Luă apoi o zdreanţă de pătură de pe hamurile atîmate in cuiele din perete şi obloni ferestruica grajdului, mihalk, o. 509. Umbla numai in zdrenţe, cînd ieşea la cimp. TREDA, î. 115. Adunînd toate zdrenţele, le-a băgat în sobă şi le-a dat foc. STĂnoiu, C. I. 135. Te suie in podul curţii şi vei găsi acolo nişte zdrenţe din hainele tătine-tău din feciorie. RETEGANUI,, P. m 13. 2. F i g. (Familiar) Epitet peiorativ dat oamenilor; om lipsit de valoare. V. secătură: Aşa mi-a spus zdreanţa mea de copil. delavrancEA,, v. v. 180. Nu cumva ai Vro zdreanţă de fată De măritat? ŞEZ. I 149. S. (La pi.) Aluat subţire, preparat din făină şi ouă, care se fierbe în supă. — Variante: zdrdnţă (coşbuc, p. i 53), strodmţă (alecsandri, p. p. 137), strcdnţă (eminescu; n. 13) s.f. ZPREAvAn, -Ă adj. v. zdravăn. ZDRELÎ, zdrelesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire !n oameni şi mai ales la părţi ale corpului lor) A răni uşor, jupuind pielea ; a juli. Mi-a zdrelit cotul, că am fost prost; am aşteptat să dea el intii. preda, î. 67. Şi-a zdrelit coasta cu un glonţ de revolver. PAS, z. IV 185. ZDRELÎRE, zdreliri, s. f. Acţiunea de a zdreli şi rezultatul ei. ZDRELÎT, -A, zdreliţi, -te, adj. Cu pielea jupuită; julit, zgîriat. Mai răcnea şi un băieţaş, schiopătind şi ţinîndu-se cu mina de piciond zdrelit. C. petrescu, a. R. 60. Unul cu mina ruptă, altul cu falca zdrelită. DE1.AVI1AN CEA, o. II 213. + Sfărîmat, zdrobit. Pe copil l-au ridicat mort, cu capul zdrelit, decavrancea, h. T. 104. ZDRELITtiRA, zdrelituri, s, f. Zgîrietură, julitură, jupuitură. ZDRENŢĂROS, -OASA, zdrenţăroşi, -oase, adj. 1. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Prefăcut în zdrenţe, rupt, zdrenţuit. Ţăranii erau mai mult bărbaţi, toţi ghemuiţi in cojoacele lor zdrenţăroase, pe marginea peronului. dumitriu, n. .70. 2. (Despre oameni) îmbrăcat în zdrenţe. Un vagabond zdrenţăros, trecind pe stradă, s-a oprit }i priveşte cu jind.. ■ la blana călduroasă a parvenitului. ANGHEL-IOSIF, C. i,. 234. Geaba harnic, sănătos, Dac-ai umbla zdrenţăros. BIBI-CESCU, P. P. 117. <£• (Substantivat) Burghezia a, ris, la început, părindu-i-se foarte cu haz lupta zdrenţăroşilor. PAS, z. IV 150. — Variante: zdrcnţerds, -odsă (stancu.-d. 85), zdrenţăros, -odsă (pas, z. i 201), stromţurds, -odsă (creangă, p. 190), strenţuros, -oâsă (hogaş, m. n. 119, sevastos, n. 36) adj. i ZDRENŢEROS — 740 — ZDRUMICARE ZDRENŢEROS, -OASĂ adj. v. zdrenţăros. , ZDRENŢOS, -OÂSĂ, zdrenţoşt, -oase, adj. Zdrenţăros, j Se duse la curtea împăratului, unde, de bună seamă, zdren-fos cum era, nu-l cunoştea nimeni. RETEGANUI,, P. II 19. ; — Variantă: strcmţos, -oâsă (negruzzi, S. i 253) adj. ZDRENŢUÎ, zdrenţuiesc, vb. , IV. Refl. (Despre obiecte de pînză) A se preface în zdrenţe; a se rupe, a se sfîşia. Cufăr ieftin: ciţiva lei. Acum îi iese ieftinătatea prin pînză, care s-a zdrenţuit pe ici, pe colo. BASSARABESCU, S. N. 68. F i g. Se zdrenţuieşte ziua intre ramuri. LESNEA, A. 98. (T r a n z.) Vîntul care se stîrnise îi zdrenţuia vorbele şi le risipea în altă parte, sadoveanu, o. viii 96. ZDRENŢUIT, -A, zdrenţuiţi, -te, adj. 1. (Despre îmbrăcăminte şi alte obiecte de pînză) Prefăcut în zdrenţe, ■ rupt, sfîşiat; zdrenţăros (1). Treceau acum, pe drumul din pădure, patru care încărcate cu lemne, însoţite de vreo douăzeci de săteni, în cămăşi murdare, zdrenţuite, cu topoarele pe umăr. camu, petrescu, o. i 310. Abia privi cu coada ochiului rochia zdrenţuită a mame-si, spînzurată intr-un cui după uşă. ARDEI#EANU, D. 69. Săracul, umilit şi sirius la piept, de sta să-i crape sucmanul cel 'zdrenţuit de pe dînsul. ISPIRESCU, ii. 177. <$> F i g. Soseau dc la munţi, pe vinturile înălţimilor, nouri zdrenţuiţi. SADO-VEANU, O. VII 171. Peste'dealuri zgribulite, Peste ţarini zdrenţuite, A venit aşa, deodată, Toamna cea întunecată. TOPÎRCEANU, P. 157. ' 2. (Despre oameni) îmbrăcat în zdrenţe; zdrenţăros (2). Aduse invalizi şi ţărani zdrenţuiţi, pas, z. iv- 158. Cea grupa zdrenţuită in cale-i o salută. eminescu, o. i 61. ZDRENŢUROS, -OÂSĂ adj. v. zdrenţăros. ZDRÎNGĂNÎL s. m. v. zdrăngăne!. ZDROBEAlA s. f Zdrobire. ZDROBI, zdrobesc, vb. IV. 1. Tranz. A strivi, a sfărîma. Au sărit cu sonda-în aer, au ars de vii, au fost zdrobiţi în explozii, bogza, a. î. 89. Puterea îmi lipseşte să-i calc şi să-i zdrobesc. macedonski, o. i 50. O stincă înaltă Ce din vîrf de munte saltă, Tună, se rostogoleşte, Cade, rumpe şi zdrobeşte Codrii vechi din a sa cale. Ai Refl. (Metaforic) Oltul se frămîntă şi se zdrobeşte de stînci. bogza, c. o. 163. Apriga furtună, Pe marea tulburată săltînd din val în val, Se nalţă, se lăţeşte şi vîjie şi tună Zdrobindu-se de mal, alecsandri, p. i 193.. + A nimici, a distruge. în locul acesta s-a dat vestita bătălie navală dintre turci şi ruşi, în care flota turcească a fost zdrobită, bart, s. m. 21. Zdrobiţi orînduiala cea crudă şi nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! EMINESCU, o. i 60. + Refl. (Despre abstracte) A se împrăştia, a se destrăma, a pieri. Puterea farmecului se zdrobi. ISPIRESCU, I,. 241. 2« Refl. F i g. (Transilv.; despre oameni) A se frămîntă; a se zbuciuma. Să-ntoarce baba pe lingă lac şi se zdrobeşte, dar în zadar, că răţoiul nu-şi scoate capul din apă. reteganui,, p. i 41. ZDROBIRE s. f. Acţiunea de a ¿.drobi şi rezultatul ei; sfărîmare, strivire, nimicire, distrugere. Ştiinţa nouă. . .. a continuat zdrobirea lumii vechi. BĂI.CHSCU, o. ti 9, + F i g. Sfîşiere sufletească; mîhnire. Eu ştiu, prietene, la ce te gîndeşti. Nu-i aşa? O nenorocire este o nenorocire. In zdrobirea mea nu-i ceva firesc. E ca un fel de nebunie, sadoveanu, O. viii 21. Ce farmec avea din nou, chiar în mijlocul zdrobirii lui sufleteşti, numele rîului. D. ZAMFIRESCU, R. 275. ZDROBIT, -A, zdrobiţi, -ie, adj. 1. Sfărîmat, strivit. Pe jos sînt coifuri, scuturi şi capete zdrobite Şi cai întinşi pe spate cu oameni la un loc. eftimiu, î. 144. + (Rar) Spart în bucăţi. Zgomotul sticlei zdrobite. păr,u o tinguire prelungă şi înţepătoare, rebreanu, R. ii 203. 2. Distrus, nimicit, învins. Lupta iar începe ■ .. duşmanii zdrobiţi Cad ca nişte spice, de securi loviţi. boi.in-TINEANU, o. 34. •De unde Revii? — De la Moldova, din iad, unde am fost Zdrobit, şi vin la tine să caut adăpost. AU3CSANDRI, T. II 134. 8. Foarte obosit, sleit, extenuat. Păru deodată zdrobită de oboseală, dumitriu, n. 158. Sînt atit de zdrobit de drum şi am răcit alaltăieri seara la Marsilia. BAI.-CESCU, la GHICA, A. 600. 4. F i g. Copleşit de durere, demoralizat. Evantiă, zdrobită, stingherită, îşi trăgea broboada pe faţă ca să nu fie recunoscută, bart, e. 237. Cit de zdrobită se simţea ■ .. cit de străină şi de fără parte de mingîiere! vi,ahuţX, o. a. 141. ZDROBITOR1, zdrobitoare, s. n. Meliţă. ZDROBITOR2, -OĂRE, zdrobitori, -oare, adj. 1. Care zdrobeşte. Zbor crierii din tidve, sub ghioaga zdrobitoare. alecsandri, p. a. 168. + F i g. Copleşitor. Erau nedumeriţi şi ameţiţi de somnul cel întîi care e zdrobitor şi vecin cu moartea, sadoveanu, o. vii 28. 2. Care împrăştie orice îndoială; covîrşitor. Dovezi zdrobitoare. □ Comparaţia fu zdrobitoare pentru Stelian Minea. c. petrescu, î. ii 216. Palatul prinţului Mihail este transformat in Muzeu Etnografic. . . Acest muzeu este oglinda. zdrobitoare a vieţii nemernice şi trudnice în care srau zbătut masele ţărăneşti în epocile ţariste. Sahia, U.R.S.S. 36. ■ ZDRONC interj. (Adesea repetat) Onomatopee care redă zgomotul produs de izbirea, ciocnirea sau căderea unor obiecte de metal. Sabia zdronc-zdronc. Cizmele scirţ-scirţ. stancu, D. 308. — Variantă: zdr<5nca (caragiai,e, o. i 164) interj. ZDR0NCA interj, v. zdronc. ZDRONCÂNÎ, zdroncănesc şi zdrâncăn, vb. IV. I n -tranz. (Mai ales despre vehicule) A produce un zgomot continuu, caracteristic, din cauza zdruncinării. Drumul e moale, alb. Carul ţăcăne, zdroncăne. stancu, D. 186. ZDROŞl, zdroşesc, vb. IV. Tranz. (Popular) A zdrobi, a sfărîma. Oasele mi le-a zdroşit, Dinţii din gură mi-a rupt. pAsculescu, i,. p. 242. Refl. pas. (Atestat în forma zdruşi) Semănatul se face. . . după ce pămîn-tul a fost arat mai dinainte... şi după ce in urmă a fost săpat cU sapa ca să se sfărîme sau să se zdruşească şi cei mai mărunţi bolovani, pamfue, a. r. 165. — Variantă : zdruşi vb. IV. ZDRUMECA vb. I v. zdrumica. ZDRUMICA, zdrumic, vb. I. Tranz. 1. A face bucăţele; a sfărîma, a zdrobi. Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării Cesaru ’ncă veghează la trunchiul cel plecat Al sălciei pletoase, eminescu, o. I 63. Sabia scotea, In vînt o-nvîrtea. Pe şerpe-l lovea, Trupu-i zdrumica. ant. ut. pop. i 315. 2. A nimici, a distruge. Zdrumicară pe pagini ca pe furnici, ispirescu, M. v. 16. Aşa urs oştirea întreagă este în stare să o zdrumice. creangă, p. 188. — Variantă: zdrumccâ (sandu, d. p. 130). vb. I. ZDRUMICARE s. f. Acţiunea de a z d r u m i c a şi rezultatul ei; sfărîmare, zdrobire, nimicire. Rominii din ambele ţări cad sub regimul fanarioţilor. Apoi vine împilarea străină, robirea şi zdrumicarea naţiei sub turcul păgîn ». bXicescu, o. i 318. ZDRUMICAT — 741 — ZEAMĂ ZDRUMICAT, -A, zdrumicaţi, -te, adj. Strivit, zdrobit, «fărîmat. Fig. Auzea scirfiind roata ciuturii de la fîntînă şi. .. apa zdrumicată pe mina şi pe faţa lui Man-lache. popa, v. 30. Prin mîndrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. EMINESCU, o. i 85. ZDRUMICĂTtiRĂ, zdrumicături, s. f. Sfărîmătură. ZDRtJNCEN s. n. v. zdruncin. ZDRÎJNCIN s. n. 1. Faptul de a se zdruncina; clătinare, zdruncinătură, zdruncinare. Duduca Bălaşa... nu simţea decit zdruncinul calului ce o sălta cu necontenire pe fa. Gane, la Tdrg. 2. Fig. Tulburare, zbucium; zguduire. Este semn de război între riga leşilor şi spurcatul Mehmet-sidlan... Mare zdruncin va fi deci pentru creştinătate, sadoveanu, F. J. 96. Şi-a crezut rostul sfîrşit, viaţa încheiată şi traiul prea temeinic hotărit, ca să mai sufere de zdruncin ori de plins. popa, v. 288. Dăduse două falimente, dar nu aşa de mari după cum se zicea: tot să-i fi rămas.. . din atita zdruncin, zece mii de lire turceşti. VLAHUŢX, o. a. iii 66. Tot aşa mergind ei. . ■ cu mare greutate şi zdruncin, au trecut peste nenumărate ţări şi mări. CREANGX, P. 94. — Variantă: zdruncen (creangX, a. 107) s. n. ZDRUNCINA) zdrincin, vb. I. Tranz, 1. A scutura tare, a zgudui, a clătina, a zgîlţii; a hurduca. Se vede că te-a zdruncinat rău de tot maşina, rebreanu, R. I 155. Înhăţînd parii, au început să-i ticsească peste bietul morar, cît i-au zdruncinat mai toate oasele. SBIERA, p. 239. Mi-am zdruncinat şelile pin droşce pe paveoa noastră. alecsandri, T. 1012. <$>■ Refl. Lovi tronişoml cu genunchiul, se cam zdruncină, ispirescu, u. 98. ^ Refl. Fig. Ase agita, a se zbuciuma. încotro te zdruncini, uncheşule? popa, v. 164. 2. F i g. A clătina din temelii, a slăbi, a submina, a şubrezi. Adevărul zilelor noastre nu poate fi zdruncinat. gherea, ST. cr. ii 97. Faţa lui tristă şi nişte ochi care priveau cu atita jale împrejur arătau că o suferinţă morală zdruncinase pe urieş. contemporanul, iii 922. — Variantă: (învechit) struncinâ (negruzzi, s. i 299) vb. I. ZDRUNCINARE, zdruncinări, s. f. Acţiunea de a zdruncina; zguduire, clătinare, zdruncinătură. La zdruncinările bărcii, capul i se bălăbănea cînd pe o parte, cînd pe alta. DUMITRIU, P. F. 17. Marea... se linişti ca să mă poarte fără zdruncinare pe spatele ei departe. La TDRG. OKI cîte supărări Şi zdruncinări! Drumu-i stricat, Caii-s căzuţi, alecsandri, T. i 350. ZDRUNCINAT, -A, zdruncinaţi, -te, adj. î. Zguduit, clătinat, zgîlţîit; hurducat. S-a ridicat zdruncinat de căzătură. caragiale, o. iii 58. + Zdrobit, sfărîmat, strivit. Foi de iederă şi varză sărată şi zdruncinată. I. CR. II 296. + Şubrezit, slăbit. Sănătate zdruncinată. 2. Fig. Nehotărît, tulburat,'clintit (în convingeri, într-o hotărire). Milescu se uită repede la Mihăi şi apoi la sine însuşi. Un moment păru zdruncinat în hotărîrea lui. D. ZAMFIRESCU, R. 72. — Variantă: struncinât, ■& (negruzzi, s. n 267) adj. zdruncinâtCr, -oAre, zdruncinători, -oare, adj. Care zdruncină, care hurducă. ZDRUNCINĂTtÎRĂ, zdruncinături, s. f. 1. Zguduire, scuturătură, clătinare', hurducătură. Cu carnea obrazului zguduită de zdruncinăturile căruţei, moş Gheorghe zise intr-un tirsiu: Bine i-aţi făcut lui Eftimie. DUMITRIU, n. 224. ' ■ 2. F i g. Tulburare, dezechilibru. Se vede cît de colo că-şi revine din oră în oră din zdruncinătura aceea a mintii. DUMITRIU, B. F. 151. Peste două zile, cînd a venit şeful de post, s-au mai întimplat oarecare zdruncinături, popa, V. 223. ZDRUŞl vb. IV v. zdroşi. ZDUP interj. Onomatopee care redă ^zgomotul unei căderi precipitate sau al unor paşi grei, apăsaţi. Cela zdup peste gard, Ţirţec după el, pînă ce căzu în gura unor dini. cXijnkscu, e. 76. Numai ce-aud aşa ca un vînt greu in văzduh afară şi deodată, zdup! pe prispă. SADOVEANU, la TDRG. ZDUP Al, zdupăi, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A călca greu şi înăbuşit, cu zgomot surd. A luat-o la goană spre- apus, zdupăind prin ogoare, ca o namilă de jivină încolţită, popa, v. 77. <$> Tranz. (Rar) Omul dinlăuntru, a mormăit ceva, a zdupăit apăsat un pas ori doi şi s-a ivit în uşa deschisă dintr-o zmucitură. Gai^aît, z. R. 254. ZDUPAlAliA, zdupăieli, s. f. (Rar) Faptul de a zdupăi. ZEA s. f. v. za. zeAmA, zemuri şi zemi, s. f. (Şi în forma zamă) 1. Fiertură de carne sau de legume, constituind un fel de mîncare (v. supă, ciorbă, borş); partea lichidă a bucatelor, apa în care fierb.(v. s o s). Cum sfîrşi şătrarul aceste cuvinte, jupineasa Avramia intră cu zama de găină aburind in străchini, sadoveanu, z. c. 45. O aripă galbenă iese din zeamă presărată cu steluţe de grăsime. DELAVRANCEA, h. T. 38. Găina bătrînă face zama bună. negruzzi, s. I 251. Mi-am luat seamă: lepuraşu-i bun de zeamă, lepu-roaica de friptură, jarnîk-bîrseanu, d. 367. E x p r. A mînca singur bucatele şi d lăsa altora zeama = a trage singur tot folosul, lăsîrid altora foarte puţin sau nimic. A spune o zeamă lungă = a vorbi îndelung spunînd lucruri neinteresante; a vorbi verzi şi uscate. Nu oşti nici d© zeama OU ăl or, se spune (ironic) cuiva pe care nu se poate pune nici un temei. Sărace, sărace! nu-eşti nici de zama ouălor. creangX, p. 92. Zeamă lungă să se-ajungă = rriîn-care neconsistentă, făcută cu prea multă apă, pentru a ajunge Ia multe persoane. Tot de-o zeamă = deopotrivă. A nu Ii de nici o zeamă = a nu fi bun de nimic. Soarbe-zeaniă = om prost, molîu. Zeamă de clopot (sau do WrlcJ) = moartea. Leacu-i zamă de clopot, leacu-i zamă de hirlef. Moartea-i leacu. ŞEz. rs 147. Zeamă de Vorbe = vorbărie deşartă, vorbe goale. Ruşinea, zeamă de vorbe, davi-doglU, m. 63. <0> F i g. Această streină zamă cu iuţime-n-veninată au vîrît în a lui patimi o aprindere turbată, co-nachi, p. 297. + Zeamă de varză — lichid acrişor în care s-a murat varza ; (regional) moare. îi plăcea cu deosebire ciorba de ştiucă fiartă în zeamă de varză acră cu hrean. ghica, s. A. 83. • 2. Lichid conţinut de celulele şi ţesuturile organismelor vegetale şi care se scurge cînd acestea sînt zdrobite ; suc de fructe sau de plante. Dete copilului zeama stoarsă din o smochină şi mîncă copilaşul de se minună şi sihastru. ISPIRESCU, I,. 190. Se leăpăd’ alămîia ce zama i s-a stors, negruzzi, s. ii 240.' Au stors şi puţină zamă de alămiie. DRXGHici, R, 138. (Popular) Zeamă de prune = ţuică (mai ales de calitate inferioară). A băut un pahar de zeamă de prune şi acum e in gîrliciul bordeiului. G.îxaction, o. I 41. Nu ţuică de a d-voastră, zeamă de prune. TEODORESCU, p. p. 176. Zeamă de struguri = vin, must. 3. Nume generic pentru diverse lichide. <$>■ Ou cu zeamă—ou fiert puţin, cu conţinutul puţin coaguIat.-4-(Rar; ■ la sg. cu valoare de pl.) Lacrimi. Am un loc oval, Cînd eu l-am scărpinat, Zeamă i-a picat (Ochii), gorovei, C. 249. (Rar) Sînge. Că din spate-mi iese zamă. ŞEZ. m 124. — Variantă: zâmă s. f. « ZEBEREALĂ —.742 — ZEFIR ZEBEREĂLĂ, zebereli, s. f. (învechit). Sechestrare, sechestru. ZEBERÎ, zeberesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A sechestra, a lua cu forţa, a confisca. ZEBRĂT, -Ă, zebraţi, -te, adj. (Rar) Dungat sau vărgat ca zebra, asemănător cu părul zebrei. Pe coasta dină, Cu zăpada Zebrată de explozii de obuze şi Şrapnele ■ . . Trasăm o linie. CAMn, petrescu, v. 67. ZEBRĂ, zebre, s. f. Mamifer sălbatic din Africa înrudit cu calul, avînd părul galben-deschis sau alb, vărgat cu dungi negre sau brune (Hippotigris zebra). ZEBTÎ s. m. Animal mamifer din ţările tropicale, asemănător cu boul, avînd o cocoaşă de grăsime pe greabăn. ZÎ CE, zeci, num. card. 1. Numărul care, în numărătoare, are locul între nouă şi unsprezece. Plecat-am nouă din Vaslui Şi cu ' sergentul zece. alecsandri, p. hi 436. Ce sînt zece? De zece nu mai trece! TEODORESCU, p. P. 256. Tu cu cîţi te-ai sărutat?. . . Cu zece. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 403. (Adjectival) Ah, de ce n-am zece vieţi, Să te cînty natură! IoslF, P. 61. Lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. Daţi la pămînt zece stejari de cei mai groşi, alecsandri, T. i 442. (Eliptic, subînţelegîndu-se ora, ziua, anul etc. sau orice altă dată care este reprezentată prin acest număr) E aşteptat azi la zece la planificare, baranga, I. 186. ^ Expr. A avea zcco vieţi, se spune cînd cineva scapă cu viaţă din situaţii primejdioase. A asculta cu zece urechi = a asculta foarte atent. Am să vă spun un secret, zise necu-noscutul. ... -r Vorbiţi, i-am zis, ascultînd cu zece urechi. NEGRUZZI, la TDRG. (Formînd numeralul adverbial corespunzător) în turn ciocanul geme de zece ori în clopot. coşbuc, P. ii 189. + (Familiar, cu valoare de num. ord.) Al zecelea. Etajul zece. + (Substantivat, la pl., uneori în legătură cu «mii», «milioane») Număr mare, nedeterminat. Zeci de perechi de ochi negri... îl priveau în tăcere. DUMITRIU, N. 8. Zecile de perechi bat someşana. REBREANU, i. 12. Manon, Manon? de ce-ai lăsat pe lume Atîtea zeci de mii de strănepoate? TOPÎRCEANU, b. 60. Piereau oamenii cu zecile. CARAGIALE, O. III 195. 2. Intră în compunerea numeralelor cardinale compuse, de la unsprezece pînă la nouăsprezece. + (La pl.) Intră în compunerea numeralelor cardinale compuse de la douăzeci pînă la nouăzeci şi nouă. 8. (Substantivat) Monedă valorînd a zecea parte dintr-un leu. Dacă arunci un cinci ori un zece, popa te înjură. STANCU, D. 33. ^ Carte de joc, zar etc., marcate cu zece puncte. Puse ultima carte.. . un zece de pică. dumitriu, b. F. 37. + Număr de puncte (repre-zentînd cea ir.iu mare notă) prin care se notează răspunsurile elevilor la şcoală. Premiantul întii la toate. Zece la teză, zece la oral. C. petrescu, î. ii 127. + Cifră care notează grafic numărul zece. — Pl. şi: (rar) zeciuri. ZfiCELEA, ZECEA num. ord. (Precedat de articolul «al», «a») Care se află între al nouălea şi al unsprezecelea. A zecea carte din raft. ZECfiR, zeceri, s. m. (Regional) Zece; cifră, carte de'joc, ban etc. avînd această valoare. Un ban de argint (un zecer sau taler): marian, na. 84. ZECÎGiV s. f. (Familiar) Carte de joc avînd pe ea zece puncte. ZECIMĂL, -Ă, zecimali, -e, adj. (Mat.) Care se bazează pe rapoarte ale numărului zece şi ale puterilor lui; decimal. Număr zecimal = număr a cărui parte frac-ţionară este exprimată printr-o fracţie zecimală. Fracţie zecimală = fracţie al cărei numitor este egal cu o putere' întreagă şi pozitivă a numărului zece. Logaritm zecimal = logaritmul unui număr în sistemul cu baza zece. Sistem zecimal = sistem de unităţi de măsură în care multiplii şi submultiplii unităţilor principale au valori egale cu puteri întregi, pozitive sau negative, ale numărului zece. Cărţi care ni se dedeau şi nouă, elevilor, la premii. .. sistemul zecimal, teze de licenţă ale. unor funcţionari. sadovEanu, E. 46. Balanţă zecimală sau cintar zecimal — balanţă cu braţe inegale, care permite echilibrarea greutăţilor de măsurat cu greutăţi etalonate de zece ori mai mici. Clasificare zecimală = sistem de clasificare'a cărţilor în biblioteci după conţinut, folosind pentru notare cifre ■şi avînd la bază împărţirea cunoştinţelor omeneşti în zece clase, fiecare clasă împărţindu-se în zece diviziuni, iar acestea, la rindul lor, în zece subdiviziuni etc. ZECIMÂLĂ, zecimale, s. f. Fiecare dintre cifrele unei fradţii zecimale. ZECÎME, zecimi, s. f. 1. Fiecare dintre părţile luate dintr-un întreg. împărţit în zece părţi egale. -V Prima cifră de după virgulă, la numerele zecimale. 2. (în trecut) Impozit reprezentînd a zecea parte din venitul cuiva; p. e x t. cantitate dintr-un produs (de obicei reprezentînd a zecea parte din totalul produselor cuiva) luată ca plată pentru prestarea unui serviciu (v. z e-ciuială). + A zecea parte, care îi revenea judeţului sau comunei, din impozitul plătit de cetăţeni statului. ZECIUl, zeciuiesc, vb. IV. (învechit) 1. Tra'nz. A lua zeciuială; p. exţ. a-şi însuşi prin furt sau prin abuz o parte din bunurile cuiva; a fura. Vătaful de curte al armaşului. . . începuse de mult timp a zeciui averile stăpînu-lui său. FII.IMON, c. 84. 2. I n t r a n z. (Rar) A face multe victime ; a decima. O teribilă ciumă zeciuia prin sate şi prin oraşe. HASDEU, Ia TDRG. . ZECIUIĂLĂ, zeciuieli, s. f. (în trecut) Dare anuală către stat şi comună sau către proprietar, la care erau supuşi odinioară ţăranii şi care reprezenta a zecea parte din recolta de cereale, vite etc. (v. dijmă); p. ext. parte dintr-un produs (reprezentînd de obicei a zecea parte dintr-un total) revendicată de cineva sau luată cu forţa drept salariu, drept plată pentru prestarea unui serviciu etc. (v. zecime). Se alcătuia din zeciuiala birnicilor. l. IONESCU, D. 101. ■+ A zecea parte dintr-un produs care se predă cuiva (sau pe care îl revendică sau îl ia cineva cu forţa) că salariu, ca răsplată, ca vamă la moară etc. îşi scosese ■. . balaurul un cap ca să-şi ieie zeciuiala. SBIE-RA, p. 125. împăratul ti făgădui să-i dea zeciuială din toate felurile de vite. ISPIRESCU, U. 42. Troian mult se bucura, Zecimală morii da. ALECSANDRI, P. P. 390. ZECIUÎRE, zeciuiri, s. f. Acţiunea de a zeciui; dijmuire. , ZECIUlT1, zeciuituri, s. n. Zeciuire. ZECIUÎT2, -Ă, zeciuiţi, -te, adj. (Despre produse) Din care s-a plătit zeciuială; dijmuit. ZflCIURI s. n. pl. (Rar, popular) Figuri desenate; motive decorative. Casa-i naltă, minunată, Pe afară zugrăvită, Pin năuntru poleită, Poleită, zeciuri scrise, Mese-ntinse. ŞEZ. xx 135. ZEIÎR1, zefiri, s. m. Vîntuşor, călduţ, care suflă primăvara dinspre apus; p. e x t. adiere. Papura, mişcată in treacăt de zefiri, Nălţa mănunchi in aer tremurătoare săbii. TOPÎRCEANU, P. 142. Văd apa ce tremură lin Cum vîntul o-ncruntă-n suspin, Simt zefiri cu-aripi de fiori Muiate in miros de flori. EMINESCU, O. IV 3. Zăpadă ce se topeşte acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic. odobescu, s. in 41. ^ (Personificat) A patra primăvară acuma- se grăbeşte La caru-i să înhame pe zefirii uşori. A1EXANDRESCU, P. • 24. ZEFIR 743 - ZENIT ZEFÎRV zefiiuri, s. n. Ţesătură uşoară de bumbac mercerizat, de o singură culoare sau cu dungi colorate, din care se fac cămăşi bărbăteşti şi alte obiecte de îmbrăcăminte. ZEFLEMEA, zeflemele, s. f. Ironie uşoară, luare în rîs, glumă batjocoritoare. Zeflemelele unchiului îl umiliseră, le găsea grosolane, camil petrescu, o, i 254. Suporta cu greutate tonul de zeflemea obişnuită la bord. BART, E. 211. ^ Expr. A lua ia Zeflemea = a lua în rîs, a zeflemisi, a nu lua în serios. Ia necontenit totul în zeflemea, camii, PETRESCU, o. I 250. Ea avea griji şi el o lua în zeflemea. SLAVICI, N. i 265. Ridea şi de bun şi de rău, şi pe toţi îi lua in zeflemea, ispirescu, v. 104. ZEFLEMISÎ, zeflemisesc, vb. IV. T r a n z. A lua în rîs, în bătaie de joc, a ironiza (pe cineva sau ceva); a lua peste picior (pe cineva). Mihai era zeflemisit cu vorba * poetul D. cXlinescu, E. 24. Stelian Minea îşi spuse că reprezintă acum tipul desăvîrşit al ardeleanului rigid şi solemn, cum îl zeflemiseau caricaturile şi anecdotele timpului. c. petrescu, î. ii 214. ZEFLEMISÎRE s. f. Acţiunea de a zeflemisi; ironizare. Luminiţa vorbise cu un surîs de zeflemisire pentru propriile ei gînduri. c. petrescu, î. ii 5. ZEFLEMÎSM s. n. (Rar) înclinare, atitudine, dispoziţie de a lua în- zeflemea. Această răceală a dat naştere * zeflemismului ». ibrăilEanu, sp. CR. 104. ZEFLEMIST, -Â, zeflemişti, -ste, adj. Ironic, batjocoritor. întoarse ochii spre faţa prietenului să citească un semn de tnveselire zeflemistă, c. petrescu, o. p. i 69. Zeflemişti, se agăţau de toate defectele trecătorilor, arde-LEANU, V. 118. 1 ZEFLEMITOR, -OARE, zeflemitori, -oare, adj. (Rar) Care ironizează. Adaugă apoi, zîmbind cu privirea oblică, zeflehiitoare. camii, petrescu, o. ii 335. ZEFLÎU, -IE, zeflii, adj. (Turcism învechit; despre oameni) Vesel, glumeţ. Eşti zefliu, jupîne, Şi cu poftă de vorbă, teodorescu, p. p. 126. ZEFT s. n. (Regional) Catran, smoală. Z£ GHE, zeghi, s. f. 1. Haină ţărănească lungă (pînâ la gleznă), împodobită uneori cu găitane negre, care se poartă în ţinuturile muntoase; ghebă. Cu căciula intr-o parte, El păşeşte plin de fală, Sara purpurie-i schimbă Zeghea-n mantă triumfală. iosiF, v. 98. Vine îndată cu o zeghe, pe care o aruncă pe umerii lui Ion. CARAGIALE, o. I 267. Un tînăr purtînd zeghea sîrbească pine mina pe hangerul de la brîu. odobescu, S. i 100. '+ Haină făcută din piele de oaie, cu care se îmbracă ciobanii; şubă, earică, cojoc. E tîrziu acum. în zeghe, Dorm doinaşii din cavale; Cîte-o stea, căzînd de veghe, Spre culcuş îşi face cale. CEBNA, p. 141. 2. Postav gros din care se fac unele haine ţărăneşti; dimie. — Variantă: z6ghie (lesnea, a. 111) s. f. ZtâGHIE s. f. v. zeghe. ZÎ)IE s. f. (Rar) Zeiţă. înfioratu-mi suflet nu s-a-n-trebat vrodată Făptura ta de zeie pe cine îl îmbată. CERNA, P. 11. Eşti o zeie şi ţie tnă închin, ALECSANDRI, T. ii 288. ZEQ&SC, -IASCĂ, zeieşti, adj. (Rar) De zeu. în Olimp stau ele... iar cu cîntările lor măiestre înveselesc tot soborul zeiesc, caragiale, n. s. 78. zeInA, seine, s. f. Proteină care se găseşte în boabele de porumb. ZEITĂTE, zeităţi, s. f. Divinitate păgînă; zeu, zeiţă. Cu căciulile în mină şi cu gurile căscate, Oamenii salută-n cale pămînleasca zeitate. EMINESCU, o. iv 362. ZEÎŢÂ, zeiţe, s. f. Divinitate feminină. ZEL s. n. Rîvnă, ardoare, sîrguinţă, silinţă. Zelul sfîntului apostol Pavel. . . izbucni atunci ca o flacără. galacTion, o. I 199. Mişcat de-o înaltă şi dulce gîndire Spre-a lui mîntuire Lucrează cu zel! macedonski, o. i 16. Te va servi cu acelaşi zel precum şi eu. negruzzi, s. HI 179. (Ironic) Intrarea lui. . . potoli zelul limbuţilor gălăgioşi, rebreanu, r. ii 78. E x p r. Exces de zel = sîrguinţă exagerată, exagerare inutilă (în serviciu). Un înscris foarte păgubitor pentru mine, pe care l-am dat intr-un exces de zel faţă cu dumnealui. GHica, A. 632. zelAr, zelare, s. n. (Rar) Zale, platoşă. Şi deodată se-arăta Cu zelar, cu buzdugan, alECSANDri, p. p. 208. zelOs, -oAsA, zeloşi, -oase, adj. (Despre persoane) Plin de rîvnă, de ardoare, de zel. Primarul Pravilă, zelos şi înfrigurat, zorise lumea să se adune, rebreanu, r. n 81. Un erou zelos asudă în faţa scenei. caragiale, o. m 230. ZÎMNIC, zemnice, s. n. (Mold.; şi cu pronunţarea zămnic) Pivniţă boltită sau bordei săpat în pămînt, în care se păstrează zarzavaturile şi alte alimente în timpul iernii. Unii, cînd dezgroapă la săpătura vrunui zămnic asemenea cioburi, tot la Zaharia le duc. C. PETRESCU, R. dr, 25. Stau lăcăţile de-a rîndul de la pod şi pin’ la zemnic. contemporanul, V[ _ 261. Este in ogradă şi un zemnic cu bîme. i. ionescu, d. 207. ZEM0S1, zemoşi, s. m. (Mold. ; şi cu pronunţarea zămos) Pepene galben. [Am trăit] furînd noaptea harbuji şi zămoşi de prin harbuzării. ALECSANDRI, T. 608. Panerul tău,'ce-i galben întocmai ca şofranul, e plin cu-ndestulare de roze, de zămoşi. negruzzi, s. n 37. Ogoarăle sînt ca faliile de zămos, adecă puţin rătunde. kogXlniceanu, s. 5. zemOs2, -oAsă, zemoşi, -oase, adj. (Despre fructe, plante, cărnuri) Care are suc mult, care este suculent; (desp." mîncări gătite) care are zeamă multă, sos mult. Crescuseră acolo bălării cu frunza aspră şi cucută cu tulpini zemoase. dumiTriu, p, F. 40. Prind acu suflet bărbaţii; cu toţii pe pajişte. . . rup din zemoasa friptură. coşbuc, AE. 16. [Bucate] zemoase şi potrivite din sare. piscupescu, o. 195. zemoşîl, zemoşei, s. m. (Mold.; şi cu pronunţarea zămoşel sau zămoşăl) Diminutiv al lui zemos. Alămii prea frumoasă, care semăna chiar ca nişte zămoşăi. drX-GHICI, R. 67. ZEMOŞÎ, pers. 3 zemoşeşte, vb. IV. Refl. (Regional; mai ales despre fructe) A deveni zemos. ZEMOŞÎRE s. f. Acţiunea de a se zemoşi. ZEMUÎ, zemuiesc, vb. IV. Intranz. A lăsa zeamă, a musti; a face să iasă la suprafaţă, să se scurgă lichidul din interior. Ţarina zemuia ca un burete. mihalE, O. 11. ^ Tranz. Se aplecă şi-i arătă coardele tăiate de la butuc, zemuind viaţă întreruptă. DUMITRIU, n. 249. + Refl. A deveni zemos, a se zemoşi. Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii. . . s-au rupt ca nişte sfori putrede. camil petrescu, v. n. 361. ZENANA, zenanale, s. f. Ţesătură cu urzeală de-mătase şi bătătură din fire de bumbac, pe o parte lucioasă şi pe cealaltă pluşată. • ZENÎT s. n. 1. Punct de intersecţie al verticalei locului, cu sfera cerească, situat deasupra capului observatorului. Lumina limpede a zilei cînd soarele e la zenit... st urmează cu aceleaşi nuanţe şi intensităţi pe suprafaţa Oltului, bogza, c. o. 236. Cînd soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit intr-o lumină orbitoare, părea in arşiţa zilei un oraş mort, adormit printr-o vrajă. BART, E. 19. ZEONIFER — 744 — ZEU 2. F i g. Culme, apogeu, înălţime. Ca vulturul vroit-am zenitul să pătrund, Dar nt-a atras adinctd şi-acum iată-mă-n fund. AI.KCBANDîi.1, T. ii 177. . . ZEONIFÉR, zeonifere, s. n. Funicular aerian cu cablu, folosit pentru transportul mărfurilor şi al persoanelor. ZEPELÎN, zepeline, s. n. Navă aeriană de mari dimensiuni, construită dintr-un schelet de grinzi de metal, cu înveliş de pînză specială, cauciucată, cu numeroase compartimente umplute cu hidrogen sau cu alt gaz mai uşor decît aerul şi care poate fi dirijată. Zepelinul fumuriu s-a pierdut spre răsărit, ' în albastrul cerului. V. ROM. octombrie 1953, 8. — Variantă: ţepclin s. n. ZER s. n. (Şi în forma zăr) Lichid galben-verzui care se separă dini laptele prins sau închegat (pentru prepararea brînzeturilor). Unde picură zerul de sub caş. ,1'AMFILE, I. c. 33. Guvernanta Zoiei le dusese de o lună să facă cură de zer. bountineanu, o. 362. Numai una mai bătrînă A s-o dăm haită la stină, Să-i punem zgardă de fier, S-o dăm cu cinii la zăr. ŞEZ. II 136. <}* E x p r. A se alego brînza (sau urda) din zer = a se alege binele din rău. (Rar) A scoate zor din piatră — a face ceva imposibil sau de necrezut; a scoate'apă din piatră seacă. îşi puse în gînd să stîrpească paltinii. Era greu, dar minţile muiereşti scot din piatră zăr. SLAVICI, la TDRG. 4- Lichid alb, gras, care rămîne în putinei după prepararea untului; zară. — Variantă: zăr s. n. ZERDICEĂF s. n. Plantă din a cărei rădăcină se scoate o vopsea galbenă (Curcuma longa); substanţă colorantă extrasă din această plantă. — Variantă : zărdiceâîă (pamfilë-LUPescu, crom. 62) s. f. ZERÎ, zeresc, vb. IV. Refl. (Mai ales despre lapte) A se face ca zerul; a se înăcri, a se sărbezi. ZÉRNA s. f. v. zîrnă. ZERNOAlCĂ s. f. v. zîrnoaică. ZÉRO, zerouri, s. n. 1. (Aritm.) Număr care, în sistemul numeraţiei, este înainte de unu. E x p r. A SO reduce la zero = a pierde orice importanţă, a se transforma în nimic. + Cifră reprezentînd numărul de mai sus, pusă Ia dreapta altei cifre pentru a mări de zece ori valoarea unui număr; nulă. Cifre impresionante prin mulţimea zerourilor. V. ROM. martie 1954, 248. 2. Fig. Om de nimic ; nulitate. 3. (Fiz.) Grad de temperatură fixat (în sistemul Réaumur şi Celsius) la punctul de îngheţare a apei distilate la presiunea normală. Azi dimineaţă pe la 5 era ger subt zero. CARAGIALE, o. vii 197. Zero absolut = temperatură de minus 273 grade Celsius, socotită ca cea mai joasă temperatură posibilă. ZERÔS, -OASĂ, zeroşi, -oase, adj. (Despre lapte şi despre unele derivate ale laptelui) Cu mult zer; apos. Este zéros şi de o coloare galbenă deschisă. I. IONESCU, D. 483. ZESTRĂŞ, zestraşi, s. m. (Regional) Bărbat care, căsatorindu-se, se mută în gospodăria soţiei. ZÉSTRE s. f. 1* Avere (mobilă sau imobilă) care se dă unei fete cînd se mărită. V. dotă. A încărcat in sanie zestrea Minodorei. sadoveanu, b. 89. Mulţi cai erau încărcaţi cu scumpeturile din care se alcătuia zestrea fiicei iui Albu-împărat. POFESCU, b. i 40. Ipate îşi ia femeia cu zestre cu tot, o duce acasă la dinsul. creangă, p. 168. Ce mai trebuie zestre?. . . Eu nt-aş mulţămi numai cufatat Pre legea mea! alecsandri, T. i 391. Mintea, jce drept zestre ceriul ne-a , dat-o. CONACHi, p. 279. ^ Foaie de zestre v. f o a i e. •+« Avere, bunuri pe care le aduce o călugăriţă la intrarea în mănăstire. Mai cercetă o scoarţă bătută în părete: — Aista-i un lucru nou! — constată, fiindcă ştie, cu de-amănuntuU zestrea fiecărei maici. c. petrescu, î. ii 244. + (Familiar) Totalitatea obiectelor casnice care constituie averea cuiva. Gogu îşi strîngea cu adevărată jale zestrea lui sărăcăcioasă de băiat nevoiaş. C. PETRESCU, s. 110. 2. Totalitatea bunurilor care constituie averea unei instituţii, a unei comunităţi etc.; inventar, dotare. Şi-ţi rămase 15000 şi pe dasupra găitănăria cu toată zestrea ei. delavrancea, o. ii 278. Policandre. . . candele. . . cărţile cele mai alese erau zestrea monastirii aceleia. ISPIRESCU, L. 295. zestricîcA, zestricele, s. f. Zestrişoară. Voi căta să-ţi dau o fată bună din sat, cu niţică zestricică. ISPIRESCU, L. 231. ZESTRIŞOARĂ, zestrişoare, s. f. Diminutiv al Iui zestre. Zestrişoara-şi îndoia Ş-acasă mi se-ntorcea. TEODORKSCU, p. P. 581. Că e zestrişoara mea Care mi-a dat-o maica. mat. folk. 96. ZEŢAJ, zeţaje, s. n. Metodă de sortare a minereurilor sau a cărbunilor sfărîmaţi, supunîndu-i acţiunii unui curent de apă, pentru a obţine depunerea componenţilor în ordinea greutăţilor specifice. ZEŢAR, zeţari, s. m. Lucrător tipograf care culege literele în culegar, alcătuind cuvintele şi rîndurile după manuscris; culegător. Cînd zeţarii tipografi culegeau geniala operă a lui Gogol « Suflete moarte», rîdeau ca nebunii. GHEREA, ST. cr. I 341. Ia seama să nu ne joace festa zeţarul şi corectorul, să ne pomenim cu nu mai în loc de numai, caragiale, o. vii 234. zeţArIe, zeţării, s. f. Meseria zeţarului; secţie într-o tipografie unde se zeţuieşte; sală în care lucrează zeţarii într-o tipografie. Nu ştie dacă o să rămînă la zeţărie. Poate c-o să se ceară la maşini, unde ucenicii învaţă nuniaidecît să tragă cărţi de vizită. PAS, Z. I 260. zeţArîţâ, zeţăriţe, s. f. (Rar) Culegătoare într-o tipografie. ZEŢ-LÎNIE, zeţ-linii, s. f. Linie ajutătoare aşezată în culegar, pe care se aşază în rînduri drepte literele culese; linie de cules. ZEŢUÎ, zeţuiesc, vb. IV. Tranz. A aşeza literele unui text în culegar, formînd cuvinte şi rînduri după manuscris; a culege. ZEŢUÎRE, zeţuiri, s. f. Acţiunea de a z e ţ u i; culegere. Cred că zeţuirea ultimelor două acte din piesa « Boieri şi ciocoi» este acum terminată, alecsandri, s. 63. ZEU, zei, s. m. 1. Divinitate păgînă, idol. O, mag, de zile vecinia, la tine am venit, Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit, Şi de-astăzi a mea viaţă la zeii tăi se-nchină. eminescu, o. i 93. Întîlnii viteaz oştean, Purtînd semne de roman, Falnic, tare ca un leu, Şi cu chip frumos de zeu. ALECSANDRI, P. II 10. Scavinski scria... epitalame în care toţi zeii din Olimp figurau, negruzzi, s. I 206. 2. Om cu însuşiri fizice şi morale deosebite. în mansarda lui, mereu, Sărăcia e stăpînă. — Geniu-şi reazemă pe-o mînă Fruntea lin de tînăr zeu. MACEDONSKI, o. i 201. Arald, nu vrei tu fruntea pe sinul meu s-o ctdci? Tu zeu cu ochii negri. . . o, ce ,frumoşi ochi ai! eminescu, o. i 95. + (Familiar, ironic) Om cu putere (politică), şef, conducător. Ce fericit sînt eu de cînd aflu de la dinsul importantele secrete ale zeilor. CARAGIALE, o. ii 191. -0- E x p r. A fi în sccrotcle zeilor = a fi în curent cu lucruri cunoscute numai de cei mari, de conducători. ZEVELCĂ — 745 — ZGÎLŢÎIALĂ ZEVÎLCA s. f. v. zăvclcă. ZEVZÎC, -EÂCĂ, zevzeci, -e, adj. Lipsit de seriozitate; zăpăcit, neghiob, găgăuţ. Un bătrîn cam zevzec şi romantic. Ne-a recunoscut fi salută. C. IT.TRESCU, c. v. 243. Arendaşul e zevzec, coniţă. rebreanu, r. n 100. O fi deştept, nu zic; dar e cant... zevzec, CARAGIAI.K, o. n 126. ^ (Substantivat) Cind a murit tata, acum zece ani, eram un zevzec la Paris. C. PETRESCU, o. P. I 219. Aşa trebuie să păţi cind faci afaceri de o sută de mii de franci cu un zevzec. CARAGIALE, O. I 345. ZEYZECÎE, zevzecii, s. f. (Rar) Atitudinea celui zevzec, zăpăceală, neghiobie, nerozie. Am descoperit secretul, cum să rămtn zevzec, cind e vremea de zevzecie, şi să-mi văd de treburi, cind e vorba de treburi. C. PETRESCU, o. P. I 219. ZÎXE interj. (Argou) 1. Cuvînt prin care se atrage cuiva atenţia asupra unei primejdii. 2, Termen prin care cineva îşi exprimă dispreţul faţă de o afirmaţie socotită stupidă, lipsită de temei; fleacuri, prostii. Nici pe mine babaca n-a vrut la început să mă lase, că zicea Bă plumbul cade la plămini. Zexe! Cade, şi se spală cu bere, cu ţuică şi cu vin. PAS, z. I 256. ZGAIBA, zgaibe, s. f. (Popular) 1. Bubă mică, zgî-rietură sau rană care a început să prindă coajă. Untul de sunătoare nu e aşa de bun pentru bube, tăieturi şi zgaibe ca pătlagina. DELAVRANCEA, S. 265. Fac pe ţiţe zgaibe, răni uşoare şi nişte bubuşoare. ŞEZ. IV 127. + Coajă care se formează pe o rană prin închegarea sîngelui. 2. Numele popular al unei boli de ochi. 4- Boală a vitelor, constînd în apariţia unor bubuliţe în diferite părţi ale trupului. ZGANCA, zgănci, s. f. (Mold.) Crustă care se formează pe o rană, pe o bubă etc.; zgaibă. Locul pe unde intrase glonţul aproape că nu se mai vedea, iar pe unde ieşise, s-a prins o pojghiţă de zgancă negricioasă, ca şi cind ar fi crescut carnea la loc. POPA, V. 139. ZGARDĂ, zgărzi, s. f. 1. Curea sau cerc de metal care se pune în jurul gîtului Ia cîini şi de care se leagă lanţul sau cureaua. [Jap] a ieşit din curte, ca să nu se mai înapoieze niciodată, ductnd cu el.. . numai zgarda cu plăci de nichel de la gitti-i. GAI.ACTION, o. I 308. Alături e un mindrti june cu hlamida azvirlită pe spate, purtind de zgardă un frumos ogar. ODOBESCU, S. III 74. Oprişanul are-n sat Ogari. . . Cu zgărzi late, ţintuite. ALECSANDRI, p. p. 202. 2. (învechit şi popular) Salbă, colan sau şirag de pietre scumpe. Rumpe zgarda şi brăţelile şi le aruncă. negruzzi, s. iii 144. ZGAlBAT, -Ă, zgăibaţi, -te, adj. (Rar) Cu zgîrieturi, cu cicatrice, cu zgaibe. Cit am lucrat la Bănică Vur-tejan, am avut obrazul zgăibat, de parcă aş fi dormit hitr-un culcuş de pisici. STANCU, D. 390. zgAibulîţA, zgăibuliţe, s. f. Diminutiv al lui z g n i b ă. Din zgăibuliţa cea mică, bubă mare se ardică. PANN, r. v. I 60. ZGALŢIALA s. f. V. zgilţîialii. ZGĂRDATj -A, zgărdaţi, -te, adj. (Rar) Care arc zgardă, cu zgardă. Şi in curte trei sute de armăsari tnşăuaţi, trei sute de ogari zgărdaţi. ŞEZ. rv 14. zgArdîţA, zgărdiţe, s. f. Diminutiv al lui z g a r d ă; salbă sau colan care se poartă la gît sau în jurul taliei, peste brîu. Feciorii aceştia veseli, curat îmbrăcaţi şt mîndri, nu se cufundă totdeauna după o zgărdiţă de fată-mare fixată la pălăria lor. SADOVEANU, v. f. 110. M-am întors la cimp, cu zgărdiţă de la gitul copilei, c-o năframă cusută frumos cu flori de mătasă şi cu sinul plin de mere domneşti. creangX, A. 92. Flăcăul... ii ia inelul ori zgărdiţă de mărgele ce-i înconjură trupul. I. CR. II 270. ZGARDCţA, zgărduţe, s. f. (Transilv.) Panglică cusută cu fire de mărgăritare mărunte, care împodobeşte masca flăcăilor, cînd joacă, de anul nou, turca. ZGARlA vb. I v. zgîria. Z GĂRIETIÎRĂ s. f. v. zgîrieturi. ZGĂU, zgăuri, s. n. (învechit) 1. Pîntccele animalelor, în special al femelei; uter, matrice, mitră. 2. Scobitură într-un organ al corpului omenesc. Falca de jos, de prea multă clămpăneală, s-a desprins din zgău. I. CR'. IV 50. z găurA, zgăur, vb. I. 1. I n t r a n z. (Regional; despre oameni) A zgîi ochii la cineva sau la ceva, a se holba, uitîndu-se cu mare atenţie la ceva. 2. Refl. (Despre ochi) A se adînci, a fi intraţi în fundul capului. ZGÎCIXA, zgicinez, vb. I. T r a n z. (Regional) A clătina, a zgudui, a zgîlţîi, a scutura. (Cu pronunţare regională) Vreo doi-trei vlăjgani zgăcinau pomii şi ... potopeau peste fete o ploaie răpăitoare de prune, mack-donski, o. in 5. ZGÎI, zgtiesc, vb. IV. Refl. A se uita cu insistenţă, a privi lung, a se uita cu ochii mari. Ce te zgiieşti, căprar ? CAMILAR, n. i 40. Cind a auzit una ca asta nu mai putea de bucurie şi cind se zgiia la mine, cind la neamţ. ANGHEL, PR. 178. înţepenise impeliţata zgîindu-se cu ochii acolo. ISPIRESCU, i,. 67. + T r a n z. (Cu complementul «ochii *) A deschide tare, a holba. Noi zglim ochii la el. STĂNOiu, c. l. 133. Dar n-oi mai sta eu acu să zgiiesc ochii la tufe. mironescu, s. a. 136. ZGÎlRE, zgiiri, s. f. Acţiunea de a (se) zgîi. ZGÎÎT, -A, zgiiţi, -te, adj. (Despre ochi) Deschis, căscat, holbat. Ochii ei priviră zgiiţi, se timflară de lacrămi. agîrbiceanu, s. p. 34. L-au şi trintit ■. peste ochii cei boldiţi şi zgiiţi. şuiera, p. 136. Avea nişte ochi zgiiţi de lovea pe om fulgerătura cind se uita asupra-i. ISI’IRESCU, U. 39. + F i g. Găurit, rupt, sfîşiat. Se aşeză şi el pe pluşul zgiit al canapelelor, macedonski, o. m 84. (Substantivat, rar) a) Poreclă pentru o persoană urît;'i, cu ochii holbaţi, ieşiţi din orbite. Ba, meargă zgiita, c-a ei e nunta. SBIERA, p. 252. b) (m. pl.) Ochi holbaţi. Unde nu înhaţă Pepelea slănina de pe jăratec. ■ . şi unde nu mi-l loveşte pe drac preste ochi, de i-au plesnit zgiiţii. SBIERA, p. 16. ZGÎLŢĂKÎ vb. IV v. zgîl|îna. ZGÎIŢIÎ vb. IV v. zgîljîi. ZGÎLŢINA vb. I v. zgîlţîna. ZGÎLŢÎÎ, zgiiţii, vb. IV. 1. T r a n z. A scutura, a mişca, a clătina cu putere pe cineva sau ceva; a zgudui. Mă tot întreba şi mă sgilţiia, că nu iau ceva in gură. preda, î. 22. Taci, băiete, că nu ţi-a dat cu paru-n cap! făcu Leonte Orbişor, zgilţiindu-l de braţ. rEbruanu, r. ii 41. Vîntul se umfla să smulgă învelişul de pe casă. Uneori zgilţlia uşa cu mînie, parcă vroia s-o deschidă. vlaitoţA, o. a. II 287. <$> Refl. Uşa se zgiiţii, incit răsună toată biserica goală, slavici, O. I 201. 2. Refl. A se mişca, a se agita, a se zbate. Preutul se zgilţiia cu pletele de borta laiţei. sbiera, p. 10. — Variante: zgîlţîi (contemporanul, m 921, ib. iv 303) zgîjîi (sbiera, p. 21) vb. IV. zgîlţîiAlA, zgilţiieli, s. f. Faptul de a zgîlţîi; zgîlţîit. (Atestat în forma zgălţială) • Rizi, doamne, şi nu mă scoţi din minele nemţoiului istuia », zise sf. Petre mai mort de zgălţială. I. CR. m 205. — Variantă: zgulţuilă s. f. i ZGÎLŢÎIT — 746 - ZGÎRCITURĂ ZGÎLŢÎÎT s. n. Faptul de a z g î 1 ţ î i; scuturătură, tremurare, zguduire. în zgilţiitul frigurilor, ai tras cu urechea, cînd mama spunea tatălui tău că şi pe alte străzi au mai murit copii. PAS, Z. I 216. Tremura intr-un sgilţiit, care n-o lăsa nici să vorbească ;i biiguia ceva neînţeles. popa, v. 316. Z GÎLŢllTÎJKĂ, zgilţiituri, s. f. Faptul de a zgîlţîi; zgîlţîială, scuturătură, zguduire. ZGÎLŢÎiYĂ, zgilţin, vb. I. Tranz. A zgîlţîi. (Atestat în forma zgilţina) Viscolul zgilţina ferestrele cu unghii de gheaţă. C. PETRESCU, A. 138. — Variante : zgîlţinft, zgîţină (Galan, z. R. 65, galacTion, o. i 54) vb. I, zgîlţăni (c. petrescu, s. 53) vb. IV. ZGÎMBOÎ, zgimbâi, vb. IV. Refl. (Regional) A se strîmba, a se schimonosi, a face grimase (holbînd ochii). — Variantă: zgîmboiâ vb. I. ZGÎMBOli vb. I V. zgîmboi. ZGÎMBOÎT, -Ă, zgimboiţi, -te, adj. (Regional) Schimonosit. Parcă era gata namila de om să dea în plins zgimboit. contemporanul, s. n, 1948, nr. 112, 6/1. ZGÎMŞÎ, zgîmşesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A vătăma, a aduce stricăciuni. Caută puicele (= ştiuleţii tineri), ca să vadă dacă au făcut boabe, desfăcind cu unghia foile de la vîrful puicei, zgîmşind astfel porumbul. pamfile, a. r. 89. ZGÎNCILt, zgîncilesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A zgîndări o rană (rupînd coaja formată deasupra). ZGÎNDABÎ, zgindăresc şi (rar) zgindăr, vb. IV. Tranz. 1. A răscoli, a scormoni (mai ales cenuşa, cărbunii, focul). Priveşte în pămînt şi 'tot zgîndăreşte ţerna cu vîrfid bocancului, camilar, n. i 375. Zgîndărea cu ciomagul cărbunii potoliţi. La TDRG. ■+■ F i g. A atinge, a înţepa, a îmboldi. Nouă nu ne dai un păhărel, vere? se linguşi Holbea, zgîndărindu-l cu arcuşul. REBREANU, I. 21, 2. Fig. A aţîţa, a întărită, a irita, a sîcîi. Oamenilor tot le place să-l zgîndăre, că nu-i stă gura şi-i bun şi acum de şotii, camil petrescu, o. li 283. Nuniai cucoana e de vină, domnule prefect, c-a venit aci, peste noi, să ne zgîndăre necazurile! rebreanu, r. II 95. Zgîndărit amarnic de conştiinţă, procurorul s-a hotărît să reia firul cercetărilor, cu iotul pe altă cale. popa, v. 94. Refl. pas. Au cerut să-i mai deie, zicînd că cu fărmătura asta de carne numai i s-au zgîndărit foamea. SBIERA, P. 83. 3. A rîcîi, a scociorî o rană, o bubă etc. Cînd unuia nu i se închide rana, e luat la ochi: nu cumva şi-o zgîndăreşte singur cu un cui, cu-o surcea, ca să nu se ducă pe front ori la corvoadă? PAS, z. In 251. Ce tot îţi zgîn-dăreşti buba şi n-o laşi să se usuce? PAMFILE, la CADE. 4. A rade uşor, pe deasupra ; a zgîria. Zgîndăreşte. . . oleacă de tencuială de pe părete. MARIAN, la CADE. 5. A atinge uşor coardele unui instrument muzical, pentru a scoate tonuri; a cînta. A înnebunit şi cobza, şi Ciupitul care-o stringe in braţe şi-o zgindără. STÂNCU, D. 76. Lăutarul care zgindără ţambalul, cîntă. id. ib. 181. ZGÎNDĂRÎRE, zgîndăriri, s. f. Acţiunea de a z'g î n d ă r i. zg£rc£nie, zgîrcenii, s. f. însuşirea de a fi zgîrcit; avariţie, calicie. A fost socotit printre oamenii cei mai bogaţi. Zgircenia lui a rămas proverbială. REBREANU, R. I 54. Era foarte iubitor de aur împăratul acela, şi se-mpînzise pomina-n lume despre grozava lui zgîrcenie. vlahuţX, o. a. I 217. <$> F i g. Astfel vedem fiarele cele mai rele supuse la o lege ce regulează cu mare zgîrcenie reproducţia lor. bolintineanu, o. 414. ZGÎRCI1, zgîrciuri, s. n. 1. Cartilaj. între osul umărului şi coaste, in carne, era o groapă in muşchi, înconjurată de zgirci, răsucit ciudat. DumiTriu, N. 237. Zgîrciul nasului ii albea pe sub pielea subţire. DELAVRANCEA, la CADE. 2. Unealtă formată dintr-un cilindru scurt de oţel fixat pe un mîner de lemn, folosită de dogari pentru răzuirea muchiilor vaselor mici de lemn. ZGÎRCÎ2, zgîrcesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre fiinţe şi despre părţi ale corpului lor) A se strînge, a se ghemui, a se contracta de frig (de durere etc.). Mă string, mă zgîrcesc covrig. sTancu, D. 37. Miinile simţeau metalul rece al puftilor fi se zgirceau sub mîneca mantalei. D. zamfirescu, R. 254. Lihniţi de foame fi stîrciţi de frig, se culcară să doarmă. Se zgîrciră unul lingă altul sub un ţol prăfuit şi-şi suflau in pumni ca să-fi dezgheţe degetele. vlahuţX, o. a. I 142. Fig. Femeile se uitau chiorîf la Aristiţa, zgircindu-li-se inima că n-a dat peste ele afa noroc, contemporanul, vijj 208. Tranz. f a c t. li vărsă la ureche citeva vorbe otrăvite cari-l îngălbeniră la faţă fi-i zgîrciră pumnul, gane, N. ii 16. Ai morţii fiori îi zgîrcesc şi-i întind, coşbuc, P. ii 296. Peste noapte a şi dat holera peste mine şi m-a frămîntat, şi m-a zgîrcit circel. creangă, a. 15. + Tranz. A-şi încorda membrele în vederea unui efort. Biata Pisicuţăş. zgîrcindu-şi picioarele de dinapoi. . . luneca de multe ori de-a săniuşul pe luciul foilor ca pe gheţuş. HOGAŞ, M. N. 131. 2. A se închirci, a paraliza. Nu mai auz de loc, piciorul drept mi s-a zgîrcit, mi s-a uscat mîna stingă. BRĂTESCU-voiNEŞTi, î. 30. + A deveni pipernicit, a degenera. Din lipsa de nutreţ bun, rasele indigene [de vite] se pipernicesc şi se zgîrcesc. I. IONESCU, P. 234. 3. A da dovadă de zgîrcenie, a se arăta zgîrcit. Se zgirceşte pentru cîţiva bani. <ţ> Tranz. Fig. Pînă trăieşti, fă-ţi pomana, Nil zgîrci mîna-ţi duşmana. FANN, p. v. m 98. ZGÎRCIOĂBĂ, zgîrcioabe, s. f. (Familiar) Persoană foarte zgîrcită. îţi aduce nişte straie de ale lui Voicu, mirele, cînd era copilandru. Zice că să nu ştie Viţelaru. E o zgircioabă de nu mai are pereche. Sadoveanu, p. m. 48. Z GÎRCÎRE, zgîrciri, s. f. Acţiunea de a se zgîrci; contractare, încordare, chircire. Trebuie să se vadă zgîr-cirea picioarelor, camilar, n. i 372. ZGÎRCÎT, -A, zgîrciţi, -te, adj. 1. Care face economie exagerată şi evită chiar cheltuielile necesare, care strînge cu lăcomie banii şi nu dă din al său; avar. Era un om înainte de toate amarnic şi zgîrcit. sadoveanu, E. 120. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui. .. îl ţinea mai ieftin decit pe toţi ceilalţi. galacTion, o. I 278. Era pestriţă la maţe fi foarte zgîrcită. creangă, p. 37. (Substantivat) Zgîrcitul nici pe el nu se procopseşte, nici pe altul nu foloseşte. La cade. F i g. Prea puţin darnic, lipsit de generozitate. Stăpînitorii erau tot mai zgîrciţi în recunoaşterea de drepturi pentru popor, tot mai darnici în ani de închisoare, pas. z. rv 105. <$> E x p r. Zgîrcit la vorbă = care vorbeşte puţin şi cumpătat. Palid, aprinzînd ţigară de la ţigară, Matei a ascultat cum Mindirigiu,- simplu, zgîrcit la vorbă, a povestit «faptul». galan, b. i 478. 2. (Despre fiinţe sau despre părţi ale corpului lor) Strîns, ghemuit; contractat, crispat. Ne culcarăm unul lingă altul, în lat; zgîrciţi ca nişte oameni legaţi, cum zice romînul, fedeleş, cu capul pe o ghiulea de fier, cu corpul pe alte două. bolintineanu, o. 265. Cit ii ziulica de mare, şăd [la gherghef] cu trupu ghemuit şi cu picioarele zgircite. alecsandri, T. 937. (Prin analogie) Vîntul de toamnă, rece şi umed, ţiuie in rămăşiţele frunzelor zgircite, risipite în crăcile copacilor din lunca Vitanului. DELAVRANCEA, t. 165. zgîrcitCeă, zgîrcituri, s. f. (Rar) Contracţie; porţiune zgîrcită. I s-a părut că restul piciorului [rupt] i se lungeşte... intinzindu-i-se zgîrciturile. SAHIA, N. 37. ZGÎRCIUROS - 747 - ZGOMOT ZGÎRCIURdS, -OÂSĂ, zgîrciuroşi, -oase, . adj. Cu zgîrciuri. ZGÎRFĂCI, zgîrface, s. n. (Regional) Căuş mare de lemn (folosit Ia stînă în loc de strachină). ZGÎRIĂ, zgîrii, vb. I. T r a n z. 1. A face o tăietură sau o rană uşoară pe piele, cu unghia sau cu un obiect ascuţit. V. j u 1 i. Ramurile copacilor o izbeau peste faţă, crirtgurile ti zgîriase miinele, şi ea tot înainte mergea, ispi-RESCU, r,. 55. Şi nu puteau scăpa bietele miţe din mînile noastre, pînă ce nu ne zgîriau şi ne stupeau, creangă, a. 37. *$>■ A b s o 1. Era bărbierit de curind, cu un brici care zgîriase: dintr-o . crestătură, în bărbia lată, cursese sîngcle şi peste rană lipise o foiţă de ţigară, c. petrescu, 1. n.171. Intrănz. Mîţa blîndă zgîrie rău, se .7 spune despre oamenii care, sub o aparenţă blîndă, ascund ,fJ multă răutate. 4- A face pe sticlă, pe metal etc. urme /puţin adînci, cu un obiect ascuţit. Diamantul zgîrie sticla. i=> Mama. . . vă sfătuia cu emoţie să nu umblaţi la maşină şi să n-o zgîriaţi. pas, Z. i 242. -fy- E x p r. A Zgîria pămîntul = a ara numai la suprafaţă. Zgîrii. pămîntul şi griul îţi dă la bob treizeci de boabe, delavran-cea, o. ii 115. A zgîria liîrtia, se spune, depreciativ, despre scriitori. (Atestat în forma zgîriia) Am rămas fără ochi de cînd zgîrii hîrtia. STANcu, D. 464. + F i g. A atinge coardele unui instrument muzical pentru a scoate tonuri; a cînta. O armonică îşi amestecă notele răguşite cu cele ascuţite ale unei mandoline, pe care o zgîrie cu foc un italian‘sentimental. BART, s. M. 34. 2. F i g. A produce o impresie auditivă lipsită de armonie, a supăra auzul. Cum îl cheamă pe viitorul tău cumnat? — Georges.'. . — Destul, că mă zgîrii in ureche. hogaş, M. N. 29. Scotea. . . nişte ţiuituri din naiul fui, de zgîria fi sfredelea auzul. ISPIRESCU, tj. 110. + A impresiona în mod neplăcut gustul, mirosul; a ustura. Buruienile uscate (din spiţerie) . . . răspîndind nişte mirodenii doftoriceşti ce zgîriau pe gît. DEMETRESCU, la TDRG. — Pronunţat: -n-a. — Variante : Zgăriâ (creangă, a. 37), zgîrîiâ vb. I.' ZGÎRIĂT, -ă, zgîriaţi, -te, adj. Cu zgîrieturi. Rîseră fi ceilalţi cu mare înveselite, întinzînd miinile negre, bătătorite fi zgîriate. C. PETRESCU, î. II 12. — Pronunţat: -ri-at. ZGÎRIE-BRÎNZĂ s. m. invar. Zgîrcit, avar, cărpănos. Şi moş Vasile era un cărpănos şi-un. pui de zgîrie-brînză, ca şi mătuşa Mărioara. CREANGĂ, A. 50. . , zgîreSci, zgîrieci, s. m. Instrument constituit dintr-o bucată prismatică de lemn, în care se fixează una sau două tije cu vîrf ascuţit şi cu ajutorul căruia se trasează linii paralele pe faţa unei piese de lemn. ZGÎRIE-NORI, zgirie-nori, s. m. Clădire înaltă, cu foarte multe etaje. [în S.U.A.] milioane de şomeri bătătoresc drumurile in căutarea lucndui, milioane de americani trăiesc tiu în zgirie-nori, .ci în bordeie. contemporanul, s. Ii, 1949, nr. 156, 1/1.^ (Adjectival, invar.) Acolo au năvălit din plin blocurile zgirie-nori. raiea, O. 134. ZGÎRI^RE s. f. Acţiunea de a zgîria. ZGÎRIETOR, -OARE, zgîrietori, -oare, adj. (Rar, despre sunete, glas etc.) Care produce o impresie auditivă neplăcută; strident. Sirena locomotivei, agitată des şi prelung, avea un sunet zgîrietor, ca ţipătul cucuve- ■ lei. RiîBREANU, R. li 2i7. Glasul acesta zgîrietor risipi încurcătura oamenilor, id. ib. I 134. (Substantivat, îh e x p r.) Zgîrietor de . hîrtie, se spune, depreciaţiv, scriitorilor fără valoare. Este ridicol a se judeca valoarea unei poezii de cel dinţii zgîrietor de hîrtie. macEDONSKi, o. iv 76. . , • . , . Z GÎRIETtRĂ, zgîrieturi, s. f. Tăietură sau urmă superficială făcută pe suprafaţa unui obiect de un corp ascuţit mai dur; rană uşoară sau urmă liniară lăsată pe piele de unghii, de gheare sau de un obiect ascuţit. Pe frunte avea o zgîrietură lungă, dumitriu, n. 49. Era roşu tot de zgîrieturi fi de înţepături. GAIACTion, o. i 300. + F i g. (Rar) Arătură superficială. La întorsul unei arături A te poţi mulţămi numai cu o zgîrietură t... lucru ce nu se poate ierta la aratul obişnuit. pamfii,e, a. R. 55. — Variantă: Zgârietură (ŞEZ. I 82) s. f. ZGÎRÎlA vb. I V. zgîria. Z GÎTIE, zgîtii, s. f. (Mold.) Fată tînără, vioaie, zglobie; ştrengăriţă, drăcoaică, diavoloaică. Cea dentii şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popii, o zgîtie de copilă ageră la minte şi aşa de silitoare, de întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte, dar şi din nebunii, creangă, o. A. 34. Măi, feţişoara împăratului ne-a tras butucul. A dracului zgîtie de fată: s-a prefăcut în păsărică, a zburat ca săgeata pe lingă ceilalţi şi ei habar n-au despre asta. id. P. 267. ZGÎŢÎÎ vb. IV v. zgîlţîi. ZGÎŢÎNA vb. I v. zgîlţîna. zglăvoAcă, • zglăvoace, s. f. Peşte mic, de culoare cenuşie-cafenie, cu capul turtit, cu gura largă, fără solzi, care trăieşte în apele de munte şi se hrăneşte, mai ales, cu ouăle altor peşti (Cottus gobio); babă moacă, slăvoacă. Aceste ape limpezi, in care joacă păstrăvid şi zglăvoaca, vin din depărtări şi adîncimi de codri, sado-VEANU, v. F. 16. într-o clipă masa fu gata: cîteva foi late şi rotunde de podbal, cu zglăvoace şi boişteni uscaţi pe vatră, cîteva măsline, hogaş, m. n. 140. — Variantă: zglăvdc (marian, ins. 56) sVm. ZGLĂVâC1 s. m. v. zglăvoaca. ZGLĂVOC2, zglăvoci, s. m. (Popular) 1. Floarea de cînepă (mai ales a cînepei de toamnă, care poartă sămînţa). Cinepa de toamnă (cea femelă) este cea care rămîne verde pînă cînd se culege; ea face sămînţă in zglăvoc. PAMFllrE, A. R. 169. Cînd pămîntul e tare,- o taie [cînepa] cu sapa la rădăcină, fără s-o smincească, căci aşa s-ar scutura sămînţa din zglăvoc. ŞEZ. IX 140. 2a (Bot.) Ghioc, vineţele. Zglăvoc. . ■ are foi ca leuşteanul. Se pune in scăldătoarea copiilor bolnavi. ŞEZ. xv 142. ZGLOBIOR, -0Ară, zglobiori, -oare, adj. (Popular) Diminutiv al Iui zglobiu. D-alei, Miule, Şi zglo-biule, Zglobior de minte Şi plin de virtute. Teodorescu, p. P. 499. ZGLOBÎU, -ÎE, zglobii, adj. Vioi, sprinten, zburdalnic. Pe micul şcolar zglobiu şi pe acest om bizar Jap i-a stimat şi i-a iubit, galaction, o. i 306. Ileana, frumuşică şi curăţică, avea veşnic un rîş zglobiu care-i plăcea Nadinei. rebreanu, r. ii 120. O libelulă sosi, zburind zglobie, şi, crezînd că deasupra apei e o floare, se lăsă, uşoară. GÎri,Eanu, x,. 21. De-un ceas o privea cum se joacă, zglobie, veselă, ameţită, ca de un vin tare, de propria ei tinereţă şi sănătate, vlaituţă, o. A. ra 36. F i g. Anii tinereţii zburaseră zglobii. SADOVEANU, E. 172. <0* (Substantivat) D-alei, Miule, Şi zglobiule. teodorescu, P. P. 499. + (Despre dansuri) Vioi, săltăreţ, animat. Răsare superbul efeb Un joc zglobiu să danseze. MACEDONSKI, o. I 152. Iată-le-ntr-un joc zglobiu Cu desprinse bete — Mult e-n lume rîs şi chiu, Dar atita tot nu ştiu Ca-ntr-un joc de fete! coşbuc, p. ii 277. ZGOMOT, zgomote, s. n. 1. Sunet sau amestec de sunete puternice (şi confuze), lipsite de armonie, discordante. Abajurul se sparse aproape fără zgomot. DUMI- ZGOMOTA — 748 — ZGRIBULIT TRIU, N. 66. Trenul, pornit mai repede, făcea un zgomot asurzitor. sadoveanu, o. vi 264. Sub muta stelelor domnie, Cu zgomot porţile se-nchid. vlahuţX, o. a. i ■ 29. Dar ce zgomot se aude? Biziit ca de .albine? EMINESCU,. O. I 87. (Metaforic) Cită vreme au ţinut luptele cele mari pentru independenţă, zgomotul armelor împiedică pe romîni ca să-şi scrie analele. BĂLCESCU, O. I 61. + Sunet puţin intens, slab, abia desluşit. Văraticul rămine in urmă,. cu uşoare zgomote care pătrund limpede in cimpie prin tăcerea amurgului. SADOVEANU, o. vii 217. Dar din ce in ce s-alină Toate zgomotele-.n sat. coşbuc, p.' i 48. 2. Gălăgie, larmă; vacarm, vuiet, tumult. Plaja e plină de zgomot asurzitor. RAU3A, o. 21. Ascultau cum se pierdea, puţin cite puţin, zgomotul alaiului care se depărta. BUJOR, S. 36. Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium. EMiNESCU, o. 1147. Zgomotul gloatei ne curmă vorba, negruzzi, s. I 41. <ţ> Fig. Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat, Şi dulce este viaţa ce curge lin, departe De-al omenirei zgomot, de-a ei fumuri deşarte! alec- S and iu, p. i 132. ^ Expr.'A îace zgomot = a face vîlvă, a produce senzaţie ; a avea faimă, a se bucura de renume, de succes. Dramă lui Caragiale « Năpasta » a avut darul să aţiţe un şir întreg de opiniuni diferite, de critici ce au făcut zgomot, gherea, ST. CR. n 237. Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi Care-ncearcă prin poeme să devie cumidarzi, închinlnd ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sint cintaţi in cafenele şi fac zgomot în saloane. EMiNESCU, o. 1137. Ştii pentru ce Lamartine a făcut atita zgomot în Franţa ca poet? bountineanu, o. 444. ZGOMOTÂ, zgomotez, vb. I. Intranz. (Rar) 1. A produce zgomot; a trosni. Crapă, zgomotind, tavanul. coşbuc, p. ii 99. Zgomotind cu grozave răsunete, brazii piriiau in codri, dărimaţi ca subt lovituri de secure. RUSSO; o. 114. 2. (Despre ape curgătoare) A şopoti, a murmura, a susura. Din văi tu vezi amurgul Spre culmi inaintind, Pe coaste-auzi piraie Prin noapte zgomotind. coşbuc, p. I 216. ZGOMOTOS, -OĂSĂ, zgomotoşi, -oase, adj. Care face (mult) zgomot; gălăgios. De la girlă-n pilcuri dese Zgomotoşi copiii vin; Satul e de vuiet plin. COŞBUC, P. I 47. în dormitor' era lumină şi se făcuse puţin foc. Se sună de culcare. Elevii intrau zgomotoşi. vlahuţX, o. a. i 101. Călătorii se coborîră, apoi urcară scara; îndată se auziră mulţime de voci zgomotoase de femei, bolintineanu, o. 418. <)’ (Adverbial) Flăcăuaşii cei mari din clasa a cincea începură a ride zgomotos, sadoveanu, . E. 112. Strănută atit de zgomotos, că toate femeile se întorc spăimintate. REBREANU, I. 14. Hagiul începu iarăşi a sorbi zgomotos. DELAVRANCEA, H. T. 39. Plin de zgomot, de gălăgie. Viaţa aceasta zgomotoasă nu le mai permite conversaţia. c. petrescu, c. v. 200. într-acea carte şi-ar găsi locul şi întimplările comice, şi spusele glumeţe, şi petrecerile zgomotoase care înveselesc viaţa vinătorească. ODOBESCU, s. iii 51. N-am mulţămire în adunările zgomotoase unde domneşte eticheta. NEGRUZZI, s. I 64. ZGORNl, zgornesc, vb. IV. Tra nz. (Regional) A scoate un vînat din culcuş; a stîrni. Vinătorii. .. ii zgornesc [pe vulturi] de prin cuiburi cu strigări şi cu zgomote. GORJAN, H. II 22. ZGORNlRE, zgorniri, s. f.-(Regional) Acţiunea de a z g o r n i; stîrnire. ZGRĂBÎJNŢ s. n. v. zgrăbunţă. ZGRĂBtiiNŢĂ, zgrăbunţe, s. f. (Popular) 1. Bubuliţă, coş. Un fel de zgrăbunţe cu rădăcină... ce se fac in porii pielei. La TDRG. 2. Grăuncior de unt, de brînză, de gheaţă etc. (care pluteşte într-un lichid). — Variantă: Zgrăbtinţ, zgrăbunţe, s. n. ZGRĂBUNŢÎCĂ, zgrăbunţele, s. f. Plantă'erbacee din familia compozeelor, cu tulpina ramificată, cu frunze ovale şi flori galbene; creşte prin tufişuri şi prin păduri (Lapsana communis). ZGRĂBUNŢOS, -oăsă, zgrăbunţoşi, -oase, /adj. (Popular) 1. Plin de zgrăbunţe; bubos. 2. Grăunţos, granulos. ZGREBENI s. m. pl. (Regional) Resturi de cînepă sau de lînă rămase după pieptănat sau dărăcit; cîlţi. Aceste resturi cari rămin în dinţii raghilei sau daracului ~t se numesc cîlţi. . . sau zgrebeni. PAMFII.E, I. C. 208. Toată cinipa şi lina erau toarse şi ţesute. ■ . Chiar zgrebenii. . . erau îndrugaţi. La Tdrg. + Fig. Iarbă uscată. Lăsam să picure pe zgrebenii dealurilor mele regretul şi r aleanul inimii prididite, galaction, o. I 29. ZGREBULl vb. IV v. zgribuli. ZGREBULÎT, -Ă adj. V. zgribulit. ZGRÎCENI s. m. pl. (Regional) Rămăşiţe de cînepă, de in sau de lînă. V. zgrebeni. ZGREPŢĂNĂ, zgreăpţăn, vb. I. (Şi în forma zgrep-ţena) 1. Intranz. A rîcîi, a zgîria. ¿a uşă zgrepţănau minile răniţilor. La geamuri se arătară feţe galbene. CAMILAR, N. I 447. Foxul impiegatului de la finanţe. . ■ începu să zgrepţene scincind. C. PETRESCU, C. V. 49. Vulpea... zgrepţănă cit zgrepţănă la rădăcina copacului. ŞEZ. iii 187. F i g. Simţesc că zgreapţănă ceva acolo — doctorid spune că-i la ficat, sadoveanu, P. M. 190. + Refl. A se scărpina. Onofrei se zgrepţenă la tîmplă. sadoveanu, f. j. 443. 2. Refl. A se căţăra, a se urca (pe ceva). Nu •vezi ce e la dreapta, la stînga; nu mai ştii că alţii se zgreapţănă pe alte pripoare şi cad sub altă răpăială de gloanţe. c. petrescu, î. ii 35. Sui degrabă in copacu ista, zise Vlăsă lui Năstasă, zgrepţănindu-se iute intr-un copac scorburos şi nalt. La tdrg. + A se. agăţa, a se prinde de ceva. Se ridică în coate şi se zgreapţănă de pat. Aproape să cadă. C.' PETRESCU, C. V. 214. — Prez. ind. şi: zgrlpţăn (ŞEZ. m 187). — Variante: zgrepţcnd, zgrepţînâ (c. petrescu, o. p. ii 112) vb. I. ZGREPŢĂNĂRE, zgrepţănări, s. f. Acţiunea de a zgrepţănă. ZGREPŢENĂ vb. I v. zgrepţănă. ZGREPŢÎNĂ vb. I v. zgrepţănă. ZGRIBULI, zgribulesc, vb. IV. Intranz. şi refl. A se strînge, a se zgîrci, a se ghemui, a tremura de frig . (rar, de frică). Se zgribuleşte. Se îneacă. Tuşeşte. STancu, d. 309. Pe o floare veştedă de dumitriţă, un-fluture albastru zgribulea cu aripile lipite, îngheţat. C. PETRESCU, S. 241. Cu toate că se desprimăvărase, era vreme moho-rită, cu cerul de plumb. Oamenii zgribuleau, dar nu se risipeau, rebreanu, r. i 319. Un băiet ca de opt ani, îmbrăcat cu straie nemţeşti.. . îmbla zgribulind pe la poartă. creangă, p. 147. Atita am zgribulit de frig, de-mi clămpăneau dinţii în gură. ŞEZ. ix 150. (în forma zgriburi) , Auzind iezii mornăitura ursului. . . s-au zgriburit intr-un ungher pe cuptor de frică, sbiera, p. 204. <$> F i g. Subt bolta mohorîtă pămîntul negru se zgribulea pătat cu dese ochiuri de apă tulbure. REBREANU, R. II 10. — Variante : zgriburâ (goga, c. p. 92) vb. I, zgriburi, zgrobuli (vlahuţX, o. a. 135) vb. IV. . ZGRIBULIT, -Ă, zgribuliţi, -te, adj. Care stă zgîrcit, ghemuit, tremurînd de frig (rar, de teamă). în camion, zgribulit sub o manta soldăţească, Ion Spinu tremura de spaimă, uitindu-se cu ochii lui poncişi cînd la un jandarm, cînd la altul, camilar, n. i 236. Amici, pe care vă înduioşează dinii fără stăpin, zgribuliţi şi flă- ZGRIBURA — 749 — ZGUDUI tnlnzi, ascultaţi istoria unuia dintre ei. Galaction, o. i 302. Mergea zgribulită intr-un pardesiu subţire, cu mîinile îngheţate in mănuşi de aţă cenuşii. I. BOTEZ, şc. 110. Mergeam zgribuliţi şi plihgeam în pumni de frig. creangX, 0. A. 47. <$> (Determinat prin « de frig t>) Ţiganii de cir-ciumi intrau cu vioarele la subraţ, zgribuliţi de frig, suflind in miini. ARDEtEANU, D. 289. Astă-iarnă l-am intîlnit des; zgribulit de frig, dticîndu-se la cafenea ca să se încălzească. vlahu^X, o. A. 239. + (Despre blana animalelor) Zbîrlit de frig sau de frică. (Atestat în forma zgriburit) Speriat, dintr-un hăţiş, Pui sfios de căprioară A ieşit la luminiş. . . Cu blăniţa zgriburită, Stă şi-ascultă nemişcat. TOPÎRCEANU, B. 24. — Variante: zgrcbulit, -ă (vlahuţX, o. a. 201), zgriburit, -u; adj. ZGRIRURĂ vb. I v. Zgribuli. ZGRIBTJRÎ vb. IV v. zgribuli. ZGRIHURÎT, -Ă adj. v. zgribulit. » ZGRlrSOR s. m. v. zgripţor. ZGRIPSORĂŞ s. m. v. zgripţoraş. ZGRIPSOROÂICĂ s. f. v. zgripţoroaică. ZGRÎFŢOR, zgripţori, s. m. (Şi în forma zgripsor) 1. Specie de vultur mare (Aquila heliaca); pajură. Ca nişte aripi-de zgripţori negri atirnau, moleşite de soare, pădurile de brad. galaction, o.;i 334. Un balaur... se urca să mănînce nişte pui de zgripsor. ispirescu, i,. 89. F i g. .Luptător viteaz, îndrăzneţ. Zgripţorii din Vran-cea Cu lancea căngiuită in gloată pătrundeau,' Şi răsturnau cu cangea, şi străpungeau cu lancea, ai,ecsandri, p. in 224. (învechit) Stemă reprezentînd 6 pajură. Pină şi chiar seninul austriacesc, zgripsorul cu doao capete, pe un tavan de sală mare, întocmai parcă ar fi zugrăvit. GOLESCU, î. 48., + (învechit şi arhaizant) Veche monedă austriacă de argint (care a circulat în trecut şi în ţara noastră), cu acvila bicefală imprimată pe una din feţe. Cînd. . . îşi numără zgripţorii. . . bucuria lui nu mai avu margini, macedonski, o. iii 52. 2. Pasăre uriaşă din basme, închipuită ca avînd două capete. Să nu rămîi singur, să nu vie asupra ta zgripsorul. Zgripsorul, adică vulturul cel mare cu două capete, cu gheare de fier şi cu aripele desfăcute ca nişte speteze, despre care se vorbea in poveştile ei. SADOVEANU, N. F. 32. . 8. F i g. Om rău, zgîrcit, hrăpăreţ. Crezi tu oare că acest zgripsor se va mulţămi cu aceea ce-i vom da noi? FIUMON, la TDRG. — Variantă: Zgripsor s. m. ZGRIF.ŢORĂŞ, zgripţoraşi, s.' m. (Popular; şi în forma zgripsoraş) Diminutiv al lui zgripţor; monedă austriacă în valoare de 10 creiţari (jumătate de sfanţ), care avea imprimată pe revers stema cu acvila bicefală. Da.pe an Cară de bani, Şi pe lună Pungă plină, Şi pe săptămlnă Zgripsoraş de zece, De-i sta inima tot rece. rXscULESCU, i,. p. 303. — Variantă: zgripsorâş s. m. ZGRIFŢOROĂICĂ, sgripţoroaice, s. f. (Şi în forma zgripsoroaicăj 1. Femela zgripţorului (1). Cind veni zgripsoroaica şi văzu grămada aia mare de bucăţele de balaur, întrebă pre pui: cine le-a făcut ăst bine? MARIAN, o. i 142. 2. Personaj din basme, închipuit ca o femeie rea, cu puteri supranaturale. Drăcoaica de muma zmeului. . . se luă după ei... Cum o văzu Ileana Simziana, înţelese că e zgripţoroaica de mumă a zmeului, ispirescu, I,. 25. F i g. Femeie bătrînă, zgîrcită şi rea; cotoroanţă, hîrcă. în casă, o zgripţoroaică de mătuşă, sadoveantj, p. M. 176. Cică era baba asta o zgripţoroaică urîtă şi bătăioasă şi rea de mama focului. vlahuţX, o.: a. 411. — Variante: zgripsoroăică, zgripţuro&ică (c. pe-TRESCU, î. II 121) s: f. ZGRIFŢOR0I, zgripţoroi, s. m. (Şi în forma zgrip-ţuroi) Zgripţor (8). Un zgripţuroi d-ăla, de-şi goneşte neamurile să nu se mai înfrupte nimeni din talerid lui. c. petrescu, c. v. 292. După ce, prin asuprire, Stoarceţi ca proprietari, Veniţi iar, ca stăpînire, Născociţi la biruri mari, Ş-apoi v-aşezaţi pe jeţe, Jefuind ca -dregători! — Zgripţoroi cu-ntreite feţe, Jupuiţi pe muncitori, bolliac, o. 203. — Variantă : zgripţurdi s. m. ZGRIFŢUROĂICĂ s. f. v. zgripţoroaică. ZGRIFŢUR(}i s. m. v. zgripţoroi. Z GRUNŢUROS, -OÂSĂ, zgrunţuroşi, -oase, adj. 1. Grunzuros. Frunzele, ciorchinele, pămîntul zgrunţuros şi fărimiţat. dumitriu, N. 249. între cei doi pereţi de piatră, abia depărtaţi unul de altul, cărbunele se zăreşte ita ,lumina lămpilor, negru, zgrunţuros, strălucitor pe alocuri,, o simplă făşie strivită in masa enormă a muntelui. BOGZA, v. j. 150. <> F i £■ Umblu fără să pot îndoi picioarele, căci pulpele au ceva zgrunţuros şi zdruncinat in ele. camii, petrescu, u. n. 340. 2. F i g. (Despre voce) Strident, aspru. Glasul lui Trifon Guju, zgrunţuros şi ursuz, se înălţă peste şovăirile ţăranilor, rebreanu, r. i 319. Z GRUNŢTJÎT, -Ă, zgrunţuiţi, -te, adj. Zgrunţuros; f i g. zdrenţuit. Cîţiva nori zgrunţuiţi ce plutesc în albastrul, cerului prind _a se rumeni pc margini. vlaifuţX, o. a. 410. ’ . ZGRţJNZUR, zgrunzuri, s. m. (Regional) Bucăţică mică dintr-o materie tare şi fărîmicioasă; grunz. Era gătită într-o catrinţă roasă, de sub care ii ieşeau picioarele groase, cu nişte tălpi negre, crăpate de-atîţia ani de umblet, de-atiţia ani de frecuş cu zgrunzurii şi cu pietroaiele pă-mîntului. camii,ar, n. ii 432. — Variantă: zgunzur (V. ROM. martie 1952, 107) s. m. ZGUDUÎ, zgtidui, vb' IV. Tranz. 1. A scutura cu putere, a face să se cutremure, să se clatine din temelii. V. zdruncina. Valea Doftăttiţei era zguduită de cutremur, contemporanot,, s. ii, 1948, nr. 111, 7/5. Eu lanţurile mele le zgudui cu mînie, Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos. ai,exandrescu, f. 107. <0* F i g. Un imens hohot' de ris zgudui secţia întreagă, hogaş, h. 74. Se mişcară rîuri-riuri, Ori din codri răscolite, ori stirnite din pustiuri, Zguduind din .pace-adincă ale lumii începuturi, înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci. de mii de scuturi. EMINESCU, o. i 147. Un răcnet mare Cutremură pădurea şi zguduie şi munţii, odobescu, S. iii 92. <$> R e f 1. Docarul se zgudui şi se aplecă pe o aripă, sadoveanu, m. c. 208. Se zguduie tot domul de pare-a fi de scînduri, Şi stinci în temelie clătindu-se vedem. EMINESCU, o. i 94. 2. F i g. A zdruncina o instituţie, o organizaţie socială sau politică, producînd tulburări, agitaţii, răscoale. Tudor Vladimirescu zguduie Oltenia. GÂI.ACTION, o. i 157. Revoluţia franceză,, zguduind Europa pină in cele mai adinei ale sale temelii, se resimţi şi între romini. kogXi,niceanu, S. A. 74. A clătina convingerile cuiva, a face să se zdruncine, să se clintească conştiinţa cuiva. Dacă. aş putea să te fac să înţelegi prin vorbe tot trecutul meu, poate te-aş zgudui în credinţele ceai. sadoveanu, p. S. 204. Era palidă şi abătută. Căinţa zguduise adine conştiinţa ei. BOI4NTINEANU, o. 466. + A emoţiona puternic, a înfiora, a cutremura. Apariţia tatei in mijlocul nostru ne-a zguduit mai mult ca in ziua revederii din gară. Era de nerecunostut. SAHIA, N. 59. De o sensibilitate exagerată, orice zgomot o zguduia din cap pină la picioare, bart, e. 380. ZGUDUIALĂ - 750 - zr 3.’ (Cu privire la obiecte) A mişca încoace şi încolo, a clătina. înălţară steaua sub candelă, o zguduiră încet, şi clopoţelul sună uşor, sadoveanu, o. vii 344. Mi-am înfipt amîndouă mîinile în vergeaua.din mijloc (de la fereastră) ş-am încercat s-o zgudui, delavrancea, la Tdrg. ZGUDUIĂLĂ, zguduieli, s. f. Zguduitură. Şi preoteasa, la fiecare zguduială de geamuri, îşi făcea cruce şi ofta. vlaiitjţX, o. A. ii 39. -if- F i g. Şi cînd cearcă pă-mintul vreo mică zguduială, Să fac cite o duzină de ode sugrumate. alexandrESCU, m. 255. ZGUDUÎRE, zguduiri, s. f. Acţiunea de a zgudui. 1. Scuturare, cutremurare, zdruncinare; fig. frămîri- tare. Gindeam la zguduirea ce se făcu în Europa. nEGRuzzi, s. I 294. ' 2. Fig. înfiorare, cutremurare, zguduitură (2). To-deriţă a simţit zguduire în suflet', vornic, p. 64. Urmăream in justiţiabilii mei zguduirea sufletească. ■ ■ şi făgăduinţa de îndreptare. galacTion, o. I 28. Fanny încă nu ştie... tot adevărul, dar am preparat-o şi o preparăm noi mereu, aşa ca aflarea nenorocirii să nu-i poată jace zguduire. CARAGIALE, O. VII 28. ZGUDUÎT, -Ă, zguduiţi, -te, adj. 1. Clătinat din temelii, zdruncinat, şubrezit. La suirea lor pe tron, Ghica şi Sturza au găsit ţările zguduite pînă in temelie. ghica, s. 119. 2. Fig. înfiorat, mişcat, cutremurat. ZGUDUITOR, -OĂRE, zguduitori, -oare, adj. 1. Care zguduie. Fierbeau văzduhurile şi cerurile clocoteau subt descărcările zguduitoare ale tunetelor. HOGAŞ, M. N. 176. Toată uriaşa împletitură de fier, pe care aleargă zguduitoarele trenuri, pare că pluteşte in aer, uşoară ca o dantelă. VLAHUŢi, la CADE. 2. Fig. Care impresionează, înfioară ; cutremurător. Veste zguduitoare. / GUDUITtiRĂ, zguduituri, s. f. 1. Scuturătură puternică, zdruncinătură, zguduire. Trenul se opreşte pe loc, producînd o zguduitură puternică, caragiai.k, o. n 163. 2. Fig. înfiorare, cutremurare, zguduire sufletească. Cînd ai pricepe zguduiturile inimei mele! ALECSANDRI, T. 511. Z GULÎ, zgulesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se strînge ghem, a se ghemui, a se stîrci. Puişorii se zgulesc, sărmanii, şi încep a plinge şi mai amarnic decit pînă acuma. La CADE. ZGULlT, -Ă, zguliţi, -te, adj. (Regional) Ghemuit, stîrcit. Mirtanul mergea zgulit şi tremurînd. RETEGANUI,, p. V 6. Aflară sturzul nostru.. . stind tupilit, zgulit şi foarte întristat, marian, o. I 274. ZGtJNZUR s. m. v. zgrunzur. ZGtJRĂ s. f. 1. Produs care rămîne după extragerea metalelor din minereuri sau după topirea metalelor şi care conţine cea mai mare parte a materialelor străine din metalul respectiv; partea minerală, fuzibilă, din cenuşa cărbunilor, întrebuinţată la fabricarea unor maţeriale de construcţie. Un fochist oacheş, unsuros. ■. ieşise c-o căldare de zgură pe punte. HART, s. M. 94. Un fir de zgură, o clătire de-o clipă in turnarea unui clopot, cine ştie dacă nu hotărăsc pentru totdeauna de claritatea sunetului. VI.AHUŢă, o. A. Iii 77. Zgură bazică = produs secundar obţinut la fabricarea oţelului şi folosit ca îngră-şămînt. Piatră de zgură = piatră de construcţie, fabricată dintr-un amestec de nisip, zgură şi un liant şi întrebuinţată la prepararea betoanelor şi a plăcilor izolante. ■O F i g. (Cu aluzie la culoarea neagră a reziduului) Soarele spărgea norii de zgură. c. petrescu, S. 181. -ţ-Strat de oxizi metalici, format deasupra unei. suduri executate cu arc electric. 2. Cenuşă întărită (provenită din lucruri arse de multă vreme). Pete mari de cenuşă vînătă, pe care soarele şi ploile au schimbat-o in zgură, arată locurile pe care-se înălţau clădiri. STANCU, U.R.S.S. 147. Pe acolo s-au găsit in vechime săgeţi .. . cărămizi şi zgură. ODOBESCU,. s. n 224. *0* Fig. De zgura vremii-n mine se scutură nomazii, Pribegite lor inimi răsună-n muşchii mei. lesne A, A. 52. Simt că se ridică-n mine nu ştiţi ce străveche-zgură; Peste lacu-mi de iubire a plouat potop de ură. DA VII, a, v. v. 104. 3. Funingine. Nu zgura de pe feţe, nici hainele ponosite, nici oboseala fizică nu erau caracteristice minerilor din Valea Jiului. . . ci tocmai acea lumină oţelită din ochi, acea forţă pe . care asemenea oameni o degajă — fie că sînt sau nu acoperiţi de funingine. CONTEMPORANUL, s. ii, 1949, nr. 164, 8/6. Z GLORIFICĂ, zguri fie, vb. I. 'Refl. (Despre obiecte)-A se acoperi de zgură. + A se transforma în zgură. ‘ ZGURIFICĂRE, zgurificări, s. f. Acţiunea de a se-zgurifica şi rezultatul ei. , ZGURÎT, -Ă, zguriţi, -te, adj. (Rar) 1. Acoperit cu. zgură, jilin de zgură. Departe, gara cu şinele lucii in pă-mîntul zgurit. c. petrescu) r. dr. 354. 2. Făcut scrum, ars, negru, plin de cenuşă. (Atestat: în forma zguruit) Că-mi aduce demîncare Mălai negrii zguruit Şi uscat şi mucezit. Ai.ECSANDRI, p. p. 259. — Variantă: zguruit, -ă, adj. zgurGs, -OĂSĂ, zguroşi, -oase, adj. Ca zgura ; negru,, ars, uscat. Se chinuia să ajungă spre cer un copac crescut ■ in .pămîntul zguros. C. PETRESCU, S. 8. Decit ţîpău şi cu unt Şi să-l minei c-un om urît, Mai bine mălai zguros Şi să-l mînci c-un om frumos, jarnîk-bîrseanu, d. 462. ZGURUÎT, -Ă adj. v. zgurit. ZI, zile, s. f. (Şi în forma ziuă) 1. Interval de timp cuprins între răsăritul şi apusul soarelui; timpul cît: soarele rămîne deasupra orizontului, p. e x t. lumina solară; (în sens mai larg) interval de timp de 24 de ore, dintre două miezuri de noapte consecutive; inter- val de timp între două culminaţii succesive ale unui* astru. Zilele se fac toi mai lungi şi mai blîride. sadoveanu, o. 'Vi 40. Arşiţa zilelor de vară nu străbate pînă la1 răcoarea vie a umbrelor, hogaş, dr. ii 113. O zi mi-era de-ajuns. EMINESCU, o. i 191. Zilele treceau, răcoarea toamnei se făcea mai simţitoare, bountineanu, o. 265. Ziua se duce, ş-altele vin. heliade, o. i 78. <$*• (Poetic) Umbre mari răsar pe cale, Ziua moare după culmi, coşbuc, P. 1157. (Determinînd noţiunile «an », «lună » pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile trec ca o* părere. sadoveanu, o. vi 257. Pare că nu mîncase de o lună de zile. ispirescu, i,. 17. Zi solară = interval de-timp între două treceri succesive ale soarelui la meridian. Zi sideralăv. sideral. Loc. adj. De toate zilele sau (rar)-de toată zîua = de fiecare zi; p. exî. obişnuit. Părea de cinci ori mai mare ca Manlache cel de toată ziua. popa, v. 34. Să-l osindim să trăiască ca să-şi poarte chinul din loc in loc ca o moarte de toate zilele, gane, n. i 214. De zi cu zi = zilnic. P străduinţă de zi cu zi. ^ Loc. a d v. La zi = a) în fiecare zi, zilnic. Mustăţile-i rase la zi evidenţiau un nas zvîrlit in sus ca o trompetă. MIRO-NESCU, s. A. 110; b) la ziua, la data cerută; fără întîr-ziere, fără restanţe. Fără dinsul lucrările cancelariei n-ar fi putut fi la zi. BRĂTESCU-VOINEŞTI, la TDRG. Zi d©-(sau cu, rar pe) zi sau (rar) CU zi de zi = a)-zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu. Tu s-o amii cu zi de zi Şi spune-i cite toate, coşbuc, p. I 78. Constituţiile şi proiectele plouă, prieteniile politice se-disfac, tranzacţiile... se lovesc, se inţăleg şi se prifac ziuă pe ziuă. russo, s. 113; b) din ce în ce,-pro- ZI - 751 - zi gresiv, treptat. Cresc si cu zi plictiseala şi uritul. sadoveanu, o. vx 227. Vedeam cum si de si femeia mea se înstrăina, camii, petrescu, v. n. .97. Din zi în zi = a) de azi pe mîine; f i g. la infinit. Amina din zi in zi şi de joi pină mai apoi. creangă, p. 141 ; 1)) pe fiecare, zi; p. e x t. din ce în ce. Tînărul Todericiu observa din zi în zi mai surprins deosebirea dintre vacanţele de pină atunci şi dintre vacanţa care se deschisesă înaintea lui. vornic, p. 28. De la o zi la alta = zilnic; p. e x t. repede, văzînd cu ochii. Vederea i se slăbea de la o si la alta. c., petrescu, r. dr. 242. în toate zilele (sau, rar, în toate zile) = în fiecare zi, oricînd. Gălbioară ca şi tine, Voi găsi în toate sile. J arn îk-bîr-seantj, D. 230. (Regional) Pe toată ziua '= în fiecare zi; zilnic..Astfel pe toată siua prindeam cîte un dram de came sănătoasă. GANE, N. iii 59. Cei din clasa a doua se ridică pe averile lor neîncetat,’ cumpără proprietăţi nemişcătoare, pe toată siua. bomntineanu, o. 422. De (despre sau către) ziuă = puţin înainte de a se lumina; spre dimineaţă. Petrecerea ţine pînă despre siuă, cînd toţi se împrăştie în bună regulă, pe la casele lor. hogaş, dr. ii 192. Deunăzi către siuă visasem că murisem. macEDONski, o. i 42. Moşnegii s-au dondănit cît s-au mai dondănit şi. . . despre ziuă au adormit, creangă, p. 85.' Pînă în (sau la) ziuă = pînă a nu se lumina; dis-de-dimineaţă, cu noaptea-n cap. De CU Ziuă (sau, rar, ziua) = foarte devreme, dis-de-dimineaţă. De cu ziua mătur casa, Aprind focul, gătesc masa. awîcsandri, p. p. 308. Cu ziua-n cap = cu noap-tea-n ’cap, v. n o a p t e. în zori de zi (sau de ziuă) sau în zorii zilei v. zori. La (sau în) ziuă = cînd se luminează, cînd începe dimineaţa. Mai era încă mult pînă la ziuă. dumiTriu, n. • 134. Nu mă aştepta in astă noapte, că eu poate n-oi veni acasă pănă-n - ziuă. alecsandri, t. i 76. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Faceţi-vă socoteala ■ ■ ■ de ceea ce preste zi aţi lucrat. drăgiiici, R. 153. Am o mîndră ca ş-o cruce Şi la lucru n-o pot duce. . . Peste zi se prea-ncălseşte, Şi, biata, prea şe-nnegreşte; Jarnîk-bîrseanu, d. 425. Zi (şi) noapte (sau ziua şi noaptea) = tot timpul, fără încetare; f i g. fără preget, fără odihnă. Aşa ostenim si şi noapte; tăcem şi dau zvon numai tălăncile. sadoveanu, b. '6. Alerga singur si şi noapte in toate părţile, cum putea, şi muncea in dreapta şi in stînga. creangă, o. a. 184. Zi, noapte călătoreşte. TEODORESCU, P. p. 229. (în legătură cu verbe ca «a dormi», «a se odihni» etc.) Nici zi, nici noapte (sau nici ziua, nici noaptea) = niciodată, de loc. Nu dorm nid si, nici noapte, ispirescu, r,.- 29. Toată ziua sau ziua toată = de dimineaţă pînă seara ; p. e x t. mereu, continuu. Aşa cum e acum, insula e un adevărat paradis ; munţi de marmuri policrome, vegetaţie luxuriantă în care mii de păsări cîntă toată siua. RALEA, O, 69. Toată ziua cu mîinile întinse... Şi noi toată ziua cu mîinile in buzunar. DELA-vrancea, o. H 314. Groapa este gata. . . Tu, Harap-Alb, rămîi aici intr-insa toată ziua. CREANGĂ, P. 224. Ca plumbul surd şi rece el doarme ziua toată. EMINESCTJ, o. i 96. Ziua mare v. mare (4). Ziua-n • amiaza mare sau ziua-miaza mare v. amiază. Expr. Făptui zilei v. fapt. Revărsatul zilei (sau do ziuă) v. revărsat. A se tace ziuă (sau a se lumina, a se zări, a se crăpa, a se revărsa) do ziuă v. c. (Neobişnuit) A se înroşi a, ziuă = a se lumina de ziuă. E încă noapte. Dar s-a-nroşit a siuă-n răsărit, beniuc, V. 91. A SO îngîna (sau, rar, a se lupta, a se bato) ziua cu noaptea v. c. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. Făcîndu-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului. CREANGĂ, o. A. 295. A laco noaptea zi şi ziua noapte sau a face din noapte zi (sau ziuă) = a lucra sau a petrece noaptea şi a dormi ziua; p. e x t. a duce o viaţă dezordonată. Ei fac din noapte ziuă ş-a zild ochi închid, eminescu, o. i 56. A vedea lumina zilei v. lumină. Bună ziua, formulă de salut. A da (sau a dori,, a polti etc.) cuiva bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. Unul dintre răzăşi. . . se abătu spre ei şi le pofti siua bună. sadoveanu, o. vii 60. Toţi îmi dau . bună ziua respectuoşi. SAHIA, n. 16. In silele de muncă plec pe dmp. Bătrînii rămaşi acasă îmi dau ziua bună in cale. demetrescu, o. 147. A-şi lua ziua bună = a) a-şi lua rămas bun. Simţi lacrimi în ochi şi întoarse capul spre fereastră, să le ascundă. Cînd privirea îi fu uscată, îşi luă ziua bună. c. petrescu, c. v. 134. Făt-Frumos.. . îşi luă siua bună de la împăratul, de la împărăteasă, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii. ISPIRESCU, L. 4. Apoi, luindu-ţi ziua bună de la călătoarea încredinţată lui, iute se întoarnă înapoi, creangă, P. 95. Să mă duc din satul meu Şi ziua bună să-mi ieu De la frunza de pe munţi. De la dulcii mei părinţi. jarnîk-bîrseanu, d. 321; b) a socoti ceva ca definitiv pierdut, a renunţa pentru totdeauna la. .. la-ţi siua bună de la lume, că de-acum eşti mort! Gane, n. i 81. Ca lumina zilei sau ca ziua, serveşte pentru a întări, prin comparaţii, ideea exprimată de adjective ca «limpede», «clar» etc. E neîndoielnic ca ziua că arta rămîne îndărătul naturii, nu poate să ajungă natura. gherea, st. cr. ir 50. A doua zi v. doilea. într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată. Ieşea adesea la vînătoare; dar într-o si se luă după un iepure... şi nu-l nimeri. ISPIRESCU, x,. 8. Amu într-una din sile, cum şedea spinul la ospăţ... li s-au adus ■ . ■ nişte sălăţi foarte minunate, creangă, p. 210. Pe zi ce trece (sau merge) = cu cît trece timpul, din ce în ce mai mult, progresiv. Ea din ce în ce mai dragă ţi-ar cădea pe st ce merge. EMINESCU, O. I 160. Cît toate zilele (do mare) = foarte mare. Mai era un flăcău cît toate silele, sfărîma piatra, preda, î. 114. O namilă de leu cit toate zilele de mare, de băgase pe toţi în grosile morţii. ispirescu, u. 30. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a avea linişte, tihnă din partea cuiva. De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, p. 12. Nu mai are si albă cu baba. şez.i 161. A da zi după (sau peste) zi = a lăsa un lucru de azi pe mîine, a amîna. Vream de mult să venim, dar cu daraveri. . . am tot dat si peste si. bassarabescu, s. n. 89. A căuta ziua de ieri v. ieri. Zile lungi v. lung. De azi în (atîtea) zile v. azi. Zi mare v. mare. La zile mari = la ocazii deosebite; f i g. rar de tot. Came, la sile mari. pas,.z. iii 64. <ţ> (Cu determinări introduse prin prep. «de») Zi de lucru (sau lucrătoare) = a) zi în care se execută programul de lucru obişnuit, v. lucrător (2). Era om blind şi domol. II cicălea şi-l împungea muierea în toate silele anului, şî în cele lucrătoare şi in sărbători, sadoveanu, m. c. 7; b) (în trecut) zi de corvadă obligatorie în folosul boierului sau al statului. Grigore Ghica-vodă ■ ■ . prin hrisovul său din 1 Hanuărie 1766, scăzu numărul zilelor de lucru la 12. băi,cescu, o. I 142. (Eliptic) Pentru mîndra care-mi' place Trei zile la domni aş face. jarnîk-bîrsEanu, d. 10. Zi de sărbătoare — zi în care nu se lucrează, în care se prăznuieşte sau se comemorează ceva. Zi de repaus (sau de odihnă) — zi în care nu se lucrează, care este destinată odihnei. Zi de doliu v. doliu. -4- (Adverbial, în forma ziua şi silele sau, cînd este precedat de un numeral, în forma sile) în timpul zilei; în fiecare zi sau atît cît durează o zi. Ziua am stat puţin împreună, sahia, n. 78. Făt-Frumos, după ce răscoli trei sile şi trd nopţi găsi. . . armele şi hainele tătîne-său de cînd era flăcău, ispirescu, L. 3. Ziua umbla, noaptea se odihnea. caragiai,e, p. 91. Ziua lucru-şi muncesc, Noaptea voi să odihnesc. jarnîk-bîrseanu, D.117. + (în expr., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de cale (sau de drum) = distanţă care se poate străbate-într-o zi de mers cu piciorul. Se afla, în acea vreme, in latura Halidului, la o si de cale cătră asfinţit, un tîrguşor cu numele Voldneţ. sadoveanu, f. j. 446. Se zvoni că trupele ţariste au ajuns la două zile de marş de Bucureşti. camil PETRESCU, o. ii 604. (Eliptic) Leşii şi litvanii sint la-trei zile de Hotin. deiavrancea, o. ii 241 .Zi de muncă = A ZI — 752 — ZIBELINĂ numărul ceasurilor de muncă efectuate de cineva în interval de 24 de ore. (F i g., eliptic) Cu dascălii greci, ziua copiilor începea cu răsăritul soarelui şi se isprăvea pe la două ore după apus. ghica, A. 110. Cu ziua = cu plata muncii socotită după zilele muncite; fără angajament durabil. Adusese o croitoreasă cu ziua, în casă. C. I’KXRKSCU, c. v. 169. Cu fierul la subţioară, maică-mea pleca la călcat cu ziua. i. botez, şc. 26. Zi-muncă — unitate de măsură a muncii colectiviştilor! Pe baza căreia se stabileşte plata cuvenită. Ziua-muncă constituie o pirghie puternică de consolidare şi dezvoltare a proprietăţii obşteşti a gospodăriilor colective. r,upTA DE ctASĂ, 1953, nr. 9, 57. + (Articulat, urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. «de») Data, prin restricţie momentul la care s-a întîmplat sau urmează să se întîmple ceva; termen, soroc. Acolo ne vom ascunde aşteptînd ziua de atac. CAMir, petrescu, u. N. 299. Aşa fuse în ziua vinătorii. DELAVRANCEA, o. ii 129.-$-E x p r. Din ziua în caro. •. =din momentul în care... Din ziua în care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul ii curgea gîrlă. CREANGĂ, P. 153. Ziua dc astăzi = timpul, vremea în care trăim. Nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii, ca in ziua de astăzi. CREANGĂ, p. 184. De-oi urma să scriu in versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. eminescu, o.i 141. în ziua dc azi v. azi. Ziua do mîino= viitorul. Nu ştie nimeni ce-i poate aduce ziua de mîine. stancu, D. 121. Nu mai ajungeţi să vedeţi ziua de mine. creangă, P. 250. Ziua de ieri = trecutul. (în credinţa creştină) Ziua dc apoi -- momentul în care viii şi morţii vor fi chemaţi la judecata lui dumnezeu, ■fy- (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. Ziua de 23 August. (E x p r.) Zi-ntîi = data de întîi a fiecărei luni. Ne dusese. . . la un zi-ntăi mai, tocmai la Socola. HOGAŞ, H. 67. Era printre bunii şcolari şi nu lipsea de la clasă decit o dată pe lună, la zi-ntîi, cind îl lua popă cu căldăruşa. vi,ahuţX, o. a. I 87, Zi-ntîiul = sfinţirea cu agheazmă pe care o face preotul la locuinţele credincioşilor la fiecare întîi ale lunii. Tata nu era religios. Cînd venea preotul cu zi-ntîiul, o lua spre fundul curţii. PAS, z. I 232. <0- (în titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. Zi aniversară = aniversare. Ziua naşterii (sau de naştere ) sau ziua cuiva = aniversarea naşterii cuiva. Mi le-a dat dumnealui, estimp, de ziua mea. DEtAVRANCEA, o. ii 277. I-dm făcut de ziua lui o felicitare in versuri. vlahtjţă, o. A. iii 15. Ne-o 'chemat să-i cîntăm de ziua lui. akecsandri, T. 79. Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. De ziua numelui, in dar, Primise roze Ani-şoara. IOSIF, PATR. 43. 2. (Numai la pl.) Viaţă, existenţă, trai. Nu-mi apăr bătrîneţea şi zilele amărite, ci obrazul şi cinstea. DEtA-vrancea, o. îi 142. Nu-l mai luam după mine ca să-mi încurce zilele. CREANGĂ, P. 216. K x p r. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Nu vezi că baba are zile cu carul? PAS, z. 1 52. Sănătoşi să fim şi zile s-avem s-o mincăm. vi,ahuţă, R. p. 54. Găinile nu mai cintau cucoşeşte ■ ■ . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau, creangă, p. 294. Cîte zile voi (vei etc.) avea = cît voi (vei etc.) trăi. Că, zău, nu te voi lăsa, Cîte zile voi avea. jarnîk-bîrseanu, d. 32. A-şi ţine zilele = a se hrăni puţin, numai atît cît să-şi întreţină viaţa. Cu zilele în mînă (sau în mîini) = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte. Vedeţi cum se clatină [podul]; trecem pe el cu zilele in mîini. cane, N. iii 187; b) cu sufletul la gură, cu frica în sîn. Aştepta răspunsu cu zilele-n mină. şez. ii 109. A rămîne (sau a scăpa) cu zile v.c. A lăsa pe cineva cu zile v. lăsa. A muri cu zile v. muri. A omorî eu zile v. o m o r î. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. Ia colo devale, in înfundătura ceea, un taur grozav la mulţi bezmetici le-a curmat zilele. CREANGĂ, p. 202. La pămint îl arunca Şi zilele-i rădica. ai,ecsandri, p. p. 212. (Prin exagerare) Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cind ca ea nu mai găsesc, La obraz ca rujile, Ochişori ca murele.. . De-ţi răpune zilele. JARNÍK-bîrseanu, d. 32. A i se isprăvi cuiva ziléle = a muri. De-acu, Irino, i s-a isprăvit zilele 1 BUJOR, s. 150. A-şi urî zilele saú a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viaţă, a nu mai voi să trăiască. Multă minte iţi mai trebuie, zise un străjer bătrin; se vede că ţi-ai urii zilele. CREANGĂ, p. 82. Vai de zilele mele (tale etc.) = vai de capul meu (al tău etc.), vai de mine (de tine etc.). E vai de zilele tale. . . Potera-i colea pe vale! JARNÍK-BÍRSÉANU, D. 506. A-i mînca cuiva zilele v. mînca. A-i îngropa cuiva zilele v. îngrop a. De (sau în) zilele melc (ale talo etc.) = în toată viaţa mea (a ta etc.). Nu văzuse niciodată în zilele lui o femeie atît de stranie, vornic, p. 146. Aista-i un sat de calici şi fudui cum n-am văzut de zilele mele. c. petrescu, r. dr. 117. A îacc cuiva zile fripte (sau negre, amare) v. c. 3. (Mai ales la pl., cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme. Oprea baciul. . . şi-o adus aminte de zilele tinereţii. GALACTION, o. I 64. Oamenii se făleau că le-a fost dat... să trăiască in zilele lui. ISPI-RESCU, L. 42. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc sinistru, miezul nopţii bate. eminescu, o. I 202. <£> E x p r. A strînge bani albi (sau paralo albe) pentru zile negre v. negru. N-au intrat zilele în sac v. intra. A-I ajunge (pe cineva) zilele v. ajunge. Mic dc zile = tînăr; fig. lipsit de valoare, mediocru. Iară noi? noi, epigonii ■ . . Simţiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, eminescu, o. i 35. Ycchi (sau înaintat) în (sau de) zilo = înaintat în vîrstă, bătrîn; fig. cu experienţă, méritos, venerabil. Era un moşneag înaintat în zile, bătrîn, cu cinstite bătrîneţe. gai,action, o. i 184. Pe Nistru tăbărîsem poporul tău să-mpil; Cu sfetnici vechi de zile mă-ntimpinaşi în cale. eminescu, o. i 91. Veşnic de zile = nemuritor. O, mag, de zile veşnic, la tine am venit, Da-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit. eminescu, o. i 93. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit, încîinit. Dar tu, Moţoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii. NEGRUZZI, S. I 141. — Variantă: (mai ales în c x p r.) ziuă s. f. ZIAFÉT s. n. v, zaiafet. ZIĂR, ziare, s. n. 1. Publicaţie, de obicei cotidiană, în care se tipăresc ştiri şi informaţii politice, sociale, culturale etc.; gazetă, jurnal (1). Se adunau.imprejund cîte unuia care le citea ziarele sosite cu trenul. DUariTRlu, N. 13. Cuvintele aduc parfumul tare al viitorului, în strigătul vinzătorilor de ziare, dragomir, p. 11. Dacă însă ai ceva pentru ziar, poţi vorbi cu primul redactor care trebuie să pice sau poţi să-mi spui şi mie! rebreanu, r. i 182. 2. însemnări zilnice ale unei persoane despre fapte şi întîmplări din viaţa obişnuită; jurnal (2). Ziarul unui pierde-vară [titlu], coşbuc. ZIARÍ8T, -Ă, ziarişti, -ste, s. m. şi f. Gazetar. Ziaristul să rămîie în lumea lui, nu să se vi'.re printre ciocoi, să-şi adoarmă conştiinţa, rebreanu, R. i 210. ZIARISTIC, -Ă, ziaristici, -e, adj. (Rar) De ziarist; privitor la ziaristică. Fumul de tutun ii învăluia capul ca un nouraş de vată, iar pe duşumele mucurile aruncate la întimplăre punctau pauzele inspiraţiei lui ziaristice. REBREANU, R. I 243. ZIARISTICĂ s. f. Profesiunea, activitatea de ziarist; gazetărie, jurnalistică. Viitoarea ziaristicei îl absorbea tot mai mult. rebreanu, r. i. 240. ZIBELÎNĂ, zibeline, s. f. 1. (Zool.) Samur. 2. Ţesătură cu aspectul blănii de zibelină (1), făcută din lînă de calitate bună, cu firul foarte puţin răsucit, dezlînât şi scămoşat. i ZICALĂ _ 753 — ZICE ZICĂLĂ, zicale, s. f. 1. Zicătoare, proverb, maximă. Fierul să-l baţi pină-i cald! Asta-i zicala meşterilor fauri, observa Rafailă. sadoveanu, p. m. 139. Iubea zicalele şi proverbele romîneşti din care făcuse o imensă culegere. camiz, PETRESCU, o. l 202. Se zice că nu e sat fără popă. Pesemne, cine-a făcut zicala asta n-a ştiut de Sărăceni. slavici, o. I 56. 2. (Regional, rar) Cîntare dintr-un instrument muzical; cîntec (de joc). Diplaşul... Cum zicala ş-o porneşte, Toi omul se veseleşte. SEVASTOS, n. 286. ZICĂŞ, zicaşi, s. m. (Regional, rar) Lăutar, zicălaş. Pepelea. . . nevoind să se arete că ştie zice din fluier, i-au zis că el nu-i zicaş şi că doară numai de urit se încearcă din cind în cind a şuiera şi el cile ceva. sbiEra, p. 10. ZICĂLĂŞ, zicălaşi, s. m. (Regional, rar) Lăutar. Strigă nunul cătră zicălaşi să cînte. marian, nu. 472. (Cu pronunţare regională) Ş-aduc zicălaşi şi băuturi. ŞEZ. II 209. ZICĂLĂU, zicălăi, s. m. (Regional, rar) Zicălaş. Dimineaţa în ziua cununiei... ie adună la mire. . . zicălăii (lăutarii), nănaşul cu nănaşa. marian, nu. 386. ZICĂTOĂRE, zicători, s. f. 1. Frază scurtă prin care poporul exprimă o constatare de ordin general. V. maxi m ă. Amesteca în vorbirea lui zicători din vechime. Sadoveanu, N. P. 270. Iată ce glăsuieşte o zicătoare: decit să iasă omului nume rău, mai pine ochii din cap. ISPIRESCU, L. 273. Pesemne gîndeşti că eu nu ştiu zicătoarea moldovenească, negruzzi, s. I 141. 2. (Regional, rar) Bucată muzicală, p. e x t. instrument muzical. într-un timp de noapte iată au sosit o mulţime de draci. . . cu zicători feli de feli, şi au început împrejurul lui a zice şi a cînta. SBIERA, p. 152. zicătCră, zicături, s. f. (Regional, rar) 1. (Mai ales la pl.) Comunicare (transmisă oral) constituind o expresie, o zicătoare, o snoavă. lordachi Golescu. . . s-a îndemnat a aduna feluri de zicături, cuvinte adevărate şi anecdote ce se ziceau prin Ţara Romînească. La Tdrg. 2. Cîntec; cîntare. El ştia că după zicătura acestuia joacă orişice fiinţă. SBIERA, p. 7. ZÎCE, zic, vb. III. Tranz. (Folosit şi absolut; în concurenţă cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare, p. e x t. a vorbi; a rosti, a pronunţa, a articula. Am întîrziat, a zis taica Triglea intrind. Sado-viîanu, M. C. 44. Tăcut, posomorit, Andrei plecă capul în jos, fără să sică nimic, hogaş, d,r. ii 85. Pe ici, pe colo, pe la mese, se zăreau grupe de jucători de cărţi. . . mişcîndtt-şi buzele fără a zice o vorbă. EMINESCU, N. 37. (Refl. p a s.) Unii spuneau într-un fel, alţii in alt fel şi multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roş. creangX, p. 233. (F i g.) Nu uita, bade, uita, Cum zice, bade, vorba. JARNfK-BÎRSIÎANU, D. 258. <^Expr. Cît a! ZÎC0 POŞÎO = într-o clipită, imediat. A nu (mai) zico nici cîre (sau nici pis sau nici (o) bonbii) v. c. A zico aman v. aman. A zico zău = a se jura. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ţi după mine rău? Zic zău, mîndro, că nu-mi pare, Numai inima mă doare. jarnîk-bîrseanu, d. 155. Ci te uită la bărbat De ţi-l vezi de minunat: Ia-l de brîu Şi-l ţîpă-n rîu, Şi zi zău, Că nu-i al tău! id. ib. 463. A zico nu (sau ba) = a refuza, a se opune, a rezista; n tăgădui. Atuncea n-oUzice ba, m-oi mărita după dînsul. Sbikra, P. 146. Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, o. i 209. Pentru dumneata Eu n-aş zice ba. alkcsan'dri, p. p. 7. A zii'C da = a afirma, a accepta, a consimţi. Vrea (sau va, vra) sfi. zieft = a) înseamnă, are sensul, semnificaţia, valoarea, importanţa. Ce va să zică aceea să plătesc? întreabă dînsul. ispirescu, i,. 137. Eu ştiu ce vra să sică durei ea de inimă, bat-o pîr-dalnica s-o bată! CreangX, r. 172. Avea ochi albaştri, ceea ce vra să zică mult, şi era frumos băiet. EMINESCU, N. 86. Ce vrea să zică schimbarea asta repede. BOI.t.N'Ti-NEANT7, o. 339. Refluxul vra să zică cînd să umflă apa şi să varsă Ia uscat. DRĂGHICI, R. 43 ; b) deci. Va să zică pleci. Mat bino Zicînd = mai exact, mai precis exprimat, cu un termen mai propriu. O lumină mi se făcu dinaintea ochilor, care-mi dădu puterea de a mă stăpîni, sau mai bine zicînd îmi nimici puterea de a mai dori. Gane, N. m 46. Fiecare ţăran rus primeşte, sau mai bine zicînd păstrează. . ■ casa şi îngrăditura sa. kogXl-niceanu, s. A. 179. Aşa zicînd v. aşa. + (Cu un complement în cazul dativ) A se adresa cuiva cu cuvintele. . ., a spune. Stăi,-Roibule, zise el blînd calului, stai aici oleacă şi rabdă ce-i răbda, că îndată fi-oi da ovăz. sadoveanu, o. i 370. Şi atunci numai iată ce le iesă înainte un om spin şi zice cu îndrăzneală fiului de crai: Bun întilnişul, voinice! creangX, p. 199. -0* E.x p'r. A nu zico cuiva (nici) negri ţi-S ocllii v. negru. (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. <)> I m p e r s. Fetele, herăbdătoare, voiră a şti ce zicea în cartea aceea, ispirescu, l. 50. + (Regional) A comunica, a transmite, a face cunoscut. M-am întîlnit astăzi... cu Alecti intr-o casă şi m-o însărcinat să-ţi zic că nu te iubeşte nicidecum, alecsandri, T. i 77. 4- (Neobişnuit) A scrie. Mâi frate. .. Ian zi-mi şi către Oachcşa mea un rînd-două. . ■ Zi-mi, pe coaja asta de brad. Camii.ar, n. I 254. 2. A afirma, a declara; a susţine, a pretinde.' Vasile zicea că nu ştie nimic, dar bănuiala tot rămînea. dumitriu, n. 246. Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aici este. ispirescu, L. 7. Mort, copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici. creangX, p. 203. Rea soacră-am căpătat; Intră-n casă ca o coasă Şi zice că nu-s frumoasă, Şede-n vatră ca o piatră Şi zice că nu-s bărbată. JARNiK-BÎRSEANU, D. 170. E x p r. A-i Zice cuiva inima (sau gîndul), se spune cînd cineva are o presimţire. Rămîi cu noi; căci ne zice gîndul că vei peri. ISPIRESCU, I,. 8. Se uită şi el la dinsa; şi parcă ii zicea inima ceva; dară nu pricepu nimic. id. ib. 34. *$> (Subiectul gramatical este exprimat printr-o propoziţie subiectivă) Apoi am văzut că pogoară alţi oameni din poieni oile şi vacile; le-am pogorît şi eu. Zice că are să vremuiască. sadoveanu, b. 22. (Ca formulă iniţială, în basme, v. cică) Zice că era într-o ţeară departe, departe, şi e de mult de-atunci, era un împărat. RETE-Ganul, P. n 3. Acuma zice că erau odată doi fraţi. ŞEZ. I 239. (Refl.) Se zice că o doctoroaie dă ochi ca serdă-reasa Zinca asta nu se află în toată Ţara Romînească. camii, PETRESCU, o. I 365. -f- A promite, a afirma. Foaie verde trei pătace, Zis-a maica că mi-a face Un pieptar şi-un lăibărac Şi m-a da după un diac. jarnîk-bîrsiîanu, t>. 74. Uite, maică, urî tul Cum îmi poartă inelul; Eu i-l toi cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. id. ib. 274. Cînd zici şi nu faci, mai bine să taci. •+ A răspunde, a riposta ; a opune, a invoca în discuţie. Nu-i aşa jupîneşică? — Mai zi dacă ai ce. creangX, p. 119. Mult mă-ntreabă inima, Bine mi-i mie, ori ba? Şi eu zic că nu mi-i rău. ■ . Lacri-mile-mi curg pârău, jarnîk-bîrseanu, d. 151. + (Mai ales în fraze negative) A reproşa, a obiecta. Ferice de părinţii care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice. creangX, a. 19. <0> E x p r. Să nu Zici că... = să nu-mi reproşezi că..., să n-avem vorbă. Faceţi cum vreţi. Să nu ziceţi că nu v-am dat de ştire. ALECSANDRI, T. i 224. +• A contesta. Fost-ai fi d-ta la tinereţe, nu zic, dar acum îţi cred; dă, bătrîneţe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă? creangX, p, 230. 4- A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. Du-te la împăratul şi cere să-ţi dea douăzeci de corăbii. ■. Fata de împărat nu aşteptă să-i zică de două ori şi se duse drept la împăratul, ispirescu, I.. 23. După ce-a şezut la masă, a zis fetei să se suie in pod. creangX, p. 289. De-oi trăi ca frunza-n vie, Nu iau fată cu moşie, Mai bine iau o săracă Ce cu mina ei se-mbracu. Ce voi zice eu să facă. Cind oi zice: taci, să tacă! jarnîk-bîr-SEANU, D. 436. 1 ZICERE — 754 — ZIDĂRIE 8. (Popular) A cînta (din gură sau dintr-un instrument) ; a doini, a'hori. începe a zice dulce cîntece de inimă albastră, sadoveanu, o. vii 287. Ş-acel rege-al poeziei vecinic tînăr şi ferice, Ce din frunze iţi doineşte, ce cu fluierul iţi zice, Ce cu basmul povesteşte — veselul Alecsandri. eminescu, o. I 32. «$> Intranz. începură a zice din surle şi bucatele se aduseră pe masă. NEGRUZZI, S. I 151. 4. A-şi da o părere, a se pronunţa într-o chestiune; p. e x t. a gîndi, a socoti, a crede. Cind am văzut aşa, ce-am zis? Să ies să răsuflu oleacă. dumitriu, p. F. 45. Zic aşa: îl iau de suflet, ii las lui ce am. sadoveanu, o. vn 270. N-aş şti ce să zic. ■ . dklavrancea, o. ii 184. Am avut un drăguţ dulce Ş-am tot zis că nu-l vor duce. jarnîk-bîrseanu, d. 296. (Intranz.) Mai ştiu eu cum să zic, casă nu greşesc? creangă, p. 276. Boierii toţi vor zice cum zice domnitorul, alecsandri, T. ii 152. *0* Exp r. (Că) bine zici (zice etc.) = bună idee 1 ai (are etc.) dreptate, e just. Bine-a zis cine-a zis că unde-i cetatea mai tare acolo bate dracul război1 mai puternic, creangă, p. 236. Că bine zici, mamă; iaca mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. id. ib. 87. Bine ziceam eu, chir Manoli, la 1825.. . — Bine ziceam eu, cucoane Matachi, la 1821, alecsandri, t. i 349. Aşa este, bine zici, am văzut, drXghici, r. 43. (F i g.) Bine-a zis frunza de vie, Că dragostea nu-i moşie. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 219. Ce-am zis eu? = nu ţi-am spus? vezi că am avut dreptate ? Zi... = a) judecă, socoteşte, dă-ţi părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane, ai? DUMITRIU, N. 91; b) aşadar, deci. Doarme... — Zi, doarme. . . murmură Rizea. dumitriu, n. 90. Pe ăia din Dobrunu şi care or mai fi fost, i-ai dus la oraş, zi? id. ib. 120. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, ce-ai socoti, cum ţi-ar părea ? Măcar tu să fii acela, ce ai zice cind ţi-ar strica cineva somnul? creangX, p. 253. Să Zicem (că) = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar Ie trebuie vreme, delavrancea, o. n 244. Să zicem că s-a tăiat fiecare pine în cîte trei bucăţi, deopotrivă de mari. creangă, a. 147; b) de exemplu, de pildă. Vino la ora zece, să zicem. (La optativ sau Ia conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că. . ., a (se) putea crede că. . . Mişca şi el picioarele alene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă, ispirescu, l. 34. Ia‘ aşa numai ca să zică şi el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. id. ib. 34. Ascultind grăind pe Neron. ... Ai fi zis că-i ca şi Titus al lumelor îndulcire, conachi, p. 283. (La pers. 2, cu valoare de impersonal) Ai zice că ard pădurile de brazi şi molizi, delavrancea, o. ii 105. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a pune cuiva nume; a numi (v. porecli). Deodată auzi un grai dulce care ii vorbea şi-i zicea pre nume. is-pieescu, 3,. 139. Oamenii. ■■ au început a porecli pe moş Nichifor şi a-i zice: Nichifor Coţcariul. creangX, p. 136. Voi sînteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni. EMINESCU, o. I 151. Foicică foi de sfecle, Nu-mi mai zice pe porecle. teodorescu, P. p. 337. (Impersonal) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. sbiera, p. 80. Şi pe atunci îmi zicea în sat şi la şcoală: Ionică a lui Ştefan a Petrei. creangX, o. a. 285. Şi mi-or zis floare de fragă, Tuturor pe lume dragă; Mi-or zis floarea florilor, Dragostea feciorilor. jarnîk-bîrseanu, d. 156. Exp r. Să-mi zici cuţu dacă... v. c u ţ u. Să nu-mi (mai) zici pe nume v. nume. Zi-i lume şi te mîntuie v. lume. + A numi un obiect cu numele lui. Şi cum ii zici? — Inel îi zic! coşbuc, _ p. i 67. E x p r. Cum (sau prccum) s-ar (mai) Zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). Sau cum s-ar mai zice la noi în ţărăneşte, era frumoasă de mama-focului. creangX, p. 276. ZÎCERE, ziceri, a. f. (Astăzi rar) Acţiunea de a zice şi rezultatul ei; ceea ce se exprimă, comunicare (de orice fel), cuvînt, vorbă, vorbire, zisă. Vedem adesea în cronicari, mai ales in cei moldoveni, zicerile: buluc şi a bulucite, şi ştim că aceste ziceri, luate din limba turcească, însemnează: grămadă, a grămădi. ODOBESCU, s. i 215. Vede. .. nişte căsuţe de moda bourgeoise, — de ne este iertat a împrumuta această zicere de la francezi, de vreme ce la noi încă nu e botezată, negruzzi, S. i 70. Balada adaogă fără altă zicere că: « sus pe malul Oltului » a rămas pustie: «casa Vîlcului». russo, o. 47. + Expresie, zicătoare, zicală. Creangă revelase in vorbirea poporului şi tezaurul lui de ziceri tipice o bogată vină a humorului. VIANU, A. P. 170. ZID, ziduri, s. n. Element de construcţie vertical sau puţin înclinat, alcătuind un perete, o îngrădire, o fortificaţie etc. executat din cărămizi, din blocuri de piatră aşezate ordonat unele peste altele (şi legate printr-un liant) sau din beton şi destinat să limiteze, să separe sau să izoleze un spaţiu ori să susţină alte elemente de construcţie. Din conac nu mai erau in picioare decît zidurile'înnegrite de fum. camil petrescu, o. I 64. Părea acum o cetate de piatră încununată cu turnuri scurte şi întărită într-o parte cu un zid puternic. galacTion, o. i 346. Se duse binişor, se strecură pe lingă zid. ispirescu, L.' 30. Pe-a degetelor vîrfuri, în ietacul tăinuit Intră-unde zidul negru intr-un arc a-ncre-menit. eminescu, o. i 76. Zid chinezesc v. chinezesc. Loc. a d v. între Ziduri = în interiorul, în incinta unei clădiri sau (învechit) a unei cetăţi. Să ne gindim că nu ne bucurăm numai noi aici şi că intre toate zidurile de fabrici din ţară e aceeaşi bucurie, demetrius, c. 70. <$> E x p r. (Despre o mulţime) A îace zid împrejurul cuiva = a înconjura pe cineva din toate părţile pentru a-1 apăra; f i g. a se solidariza cu cineva, a se grupa, a se uni în jurul cuiva. A pune pe cineva la zid v. pune (2). (Mold.) A trăi cît Zidul Golici = a trăi mult. Am să te las să trăieşti cît zidul Goliei şi cetatea Neamţului. creangX, p. 324. -'$> F i g. (Sugerind ideea de barieră, obstacol, fortificaţie) N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid! eminescu, o. i 147. Neculcea uşa proptea, Zid cu spatele făcea, Pe toţi turcii-i închidea. Teodorescu, p. p. 548. Din Suceava cind el sare, Pune pieptul la hotare Ca un zid de apărare, alecsandri, p. p. 173. (Sugerînd ideea de desime, de coeziune a elementelor constitutive) Zidul de ţărani îl privi în tăcere. Apoi crescu in ei un mormăit de nemulţumire, dumitriu, n. 10. Zidul militar nici nu clipea, parc-ar fi fost de oţel. In schimb, din mulţimea răzvrătită, porniră brusc alte strigăte. REBREANU, R. II 253. îndată ce ajunserăm aici, un regiment de soldaţi turci, ce făceau două ziduri in cele două părţi ale locului unde se afla tabăra, ne prezintă armele. bolinTineanu, o. 262. (Sugerînd ideea de înălţime, de masivitate) Zidul de întuneric albastru se apropia cu repeziciune, dumitriu, p. f. 15. Se vedea zidul de apă cum se depărtează, fulgerînd şi bubuind. id. ib. 16. Înainte se ridica zidul verde al pădurii, sadoveanu, o. i 309. ZIDĂE, zidari, s. m. Lucrător specializat în executarea lucrărilor de zidărie. Pe Argeş în gios, Pe un mal frumos, Negru-vodă trece Cu tovarăşi zece: Nouă meşteri ma?i, Calfe şi zidari Şi Manoli^ zece. alecsandri, p. p. 186. zidăreăsă, zidărest, s. f. Soţia zidarului. Cin* s-o mîneca, Sau din zidărese, Sau din tîmplărese... Voi să mi-o pîndiţi... Şi-n zid s-o zidiţi, mat, Folk. 19. ZIDĂRIE, zidării, s. f. 1. Lucrare făcută din zid; partea de zid a-unei construcţii. Zidăria era crăpată şi scorojită. cXlinescu, E. O. I 9. Pe lingă guiile fostelor ferestre, zidăria căsca sus în boltă. .. o gură năprasnică. GAivAC-Tion, o. i 80. Stăpînul acelor zidăriifortificate cu beion, săpînd temelia, ţinuse cu zgircenie să nu piardă nici un ungher din fîşia pămîntului îngust. C. petrescu, S. 5. 2. Meseria zidarului. Fiindcă fiul de împărat ştia toate meşteşugurile, el cunoştea şi zidăria. ISPIRESCU, I*. 372. ZIDĂRIT * — 755 — ZILNIC ZIDArIT s. n. Meseria de zidar; zidărie (2). Spun unii că zidăritul nu ar fi prea bun, fiindcă iarna n-are’ căutare, reteganui,, la cade. Z1DÎ, zidesc, vb. IV. T r a n z. 1. A executa o zidărie ; p. e x t. a ridica o clădire, a face o construcţie; a clădi, ' a construi. întorcindu-se în patria sa, el zidi o biserică de piatră foarte frumoasă, in satul Bălăceşti. BAT.CESCU, o. i 82. Văzut-ai vreodată cum începe a zidi casele? DRĂGHrcr, R. 44. <$- F i g. El zidea in închipuire o altă lume, mai frumoasă decit aceea aevea. GANE, N; II 63. Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi. . . orice-ai spune, Peste toate o lopată de ţărină se depune. EMINESCU, o. i 134. •+ Refl. F i g. A se forma; a se înălţa. Nori ca de bazalt de aspri se zidesc pe-albastra boltă. EMINESCU, o. rv 134. Tot ninge... troianul mereu se tot zideşte. CONTEMPORANUL, Vjj 264.' 2. A închide într-un zid, într-o zidărie. Aici să-mi duraţi mănăstire naltă ■ ■ . Iar de nu, apoi V-oi zidi pe voi. V-oi zidi de vii Chiar în temelii! ALECSANDRI, P. P. 187. <$> Refl. Mulţi călugări spărgeau zidul [catacombei], intrau înăuntru, zidindu-se. SAHIA, U.R.S.S. 46. 8. (în concepţia creştină, despre dumnezeu) A crea. Pe un om drept la înfăţişare şi la suflet l-a zidit acelaşi dumnezeu care m-a zidit pe mine. sadoveanu, o. vii 21. Toate pentru pămînt a fi zidite se arată de cătră induratul dumnezeu. EMINESCU, N. 45. Omule... crezi că jivinile toate sînt pentru tine zidite? conachi, p. 267. ZIDÎRE, zidiri, s. f. 1. Acţiunea de a z i d i; construire. 2. (Concretizat) Clădire, construcţie, edificiu.. Văzduhul scînteiază şi, ca unse cu var, Lucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar. EMINESCU, o. i 69. Aceste zidiri nouă formează partea evropeienească a oraşului, ai,ecsandri, c. 97. 3. (în concepţiile religioase) Creaţie săvîrşită de dumnezeu. V. facere (2). învăţătorul a începui a scrie pe .alb semnele gîndirii. După aceea, zi cu zi, a scris cerul, pămîntul şi toată zidirea lui dumnezeu. sadoveanu, d. P. 22. Se desfăşur’ in ochi-mi minunile zidirii, awîxan-drescu, M. 47. + (Concretizat) Creatură, făptură, fiinţă. Păru-i galbin, lăsat pe spate, faţa-i gingaşă, ochii cei vineţi, buzele subţiri şi roşii, o ridicau peste celelalte zidiri ale lui d-zeu de pe pămînt. RETEganul, p. IV 45. Viaţa adevărată se întemeiază în lucrarea lui dumnezeu asupra zidirilor sale şi a omenirii colective asupra fiecărui om în parte. bXlcescu, o. II 10. Toate celelante zidiri a pămîntului sint supusă omului, drăghici, R. 131. ZIDÎT, -A, zidiţi, -te, adj. 1. Clădit, construit; executat din zidărie. 2. (Despre uşi, ferestre) închis, astupat cu un zid. Cind soarta bătăliilor se dovedea arareori duşmană localnicilor, cronicile îi arătau luîndu-şi singuri viaţa în cetăţile împresurate sau în peşterile cu gura zidită. C. PETRESCU, a. 40. La fereastra iatacului meu, noaptea era atît de neagră şi de opacă, incit ai fi zis că fereastra-i zidită. ANGHEL-IOSIP, C. I,. 67. 3. (Despre oameni, în exp r.) Bine zidit = bine conformat; zdravăn, voinic. Deşi bine zidit şi rezistent, Constantin, tembel şi fără dorul stăruinţei din chiar croiala lui, n-a putut să rămînă la maşini şi a trecut la bucătărie. gaiacTion, o. I 117. Nu puteai zice decit că e femeie bine zidită, tînără încă, frumoasă, mai mult plăcută decît frumoasă. DELAVRANCEA, S. 109. ZIDITOR, -OÂItEj ziditori, -oare, s. m. şi f. 1. Cel care zideşte, care construieşte. (F i g.) Măreaţa construcţie a socialismului nu se poate înălţa fără ziditori puternici, sănătoşi din punct de vedere moral şi fizic. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2058. (Adjectival) Toată această luptă eroică a zilei de azi, care pregăteşte pentru omenire ziua de miine aşteaptă pe artiştii ziditori ai cuvintului. sahia, u.r.s.s. 170. 2. (în concepţiile religioase, numai m.) Cel care a creat Iumea;dumnezeu. Oare ziditorul a toată făptura n-a aşezat cite-o scînteie de viaţă şi de simţire în fiece lucru t hogaş, M. N. 166. Lasă-mă în pace, damicule căpitaney ca să mulţămesc întii ziditorului mm. drăghici, r. 21. Tu ne-ai ajutat, Sfinte ziditor, Şi ne-ai îndreptat La om primitor. Teodorescu, p. p. 118. ZIDUÎ, ziduiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A închide sau a înconjura cu ziduri. (F i g.) Intr-acolo, peste vîrfuri de plopi şi sălcii, se bolovăneau nori negri.. . ziduind zăvorit zarea. C. PETRESCU, A. R. 5. ZIDUEJ&L, zidurele, s. n. (Popular) Diminutiv al Iui zi d. Cine, foc, te-a lăudat Că sînt bani prin zidurele? BIBICESCU, P. P. 14. ZIGOMĂTIC, -Ă, zigomatici, -e, adj. Care se referă la zigomă. Arcadă zigomatică. ZIGOMĂ. s. f. Prelungire a osului temporal care: leagă acest os cu osul malar. ZIGZAC s. n. v. zigzag. ZIGZACĂT, -Ă adj. v. zigzagat. ZIGZĂG, zigzaguri, s. n. Linie frîntă. Zigzagul de argint al fulgerului, camii, PETRESCU, v. 8. Deodată mi se pare că-n aer se-ncrucişează un slab zigzag de fulger. bart, s..M. 36. Cîte tunuri le mai rămîneau bune, toate îşi pierdeau în zădar gloanţele printre zigzagurile ruinelor, fără a nemeri pe moldoveni, hasdeu, i. v. 160. Loc. adj. şi a d v. în zigzag (sau în zigzaguri) = în linie frîntă, zigzagat. Lăsă în jos sabia, îşi întoarse calul şi pomi în fugă prin învălmăşeală, cotind in zigzag printre pilcurile de luptători, sadoveanu, o. vii 13. Sunetele lungi, prelungite. . . fură ca o descărcare electrică, întii în zig-zag, prin zidul soldaţilor, camii, petrescu, n. 18. Drumul printre ele, ca un rîu liniştit. . . îşi lua cursul in linii drepte ori zigzaguri, ANGHEL, pr. 89. — Variantă: zigzâc (contemporanul, Vlj 388) s. n. ZIGZAGAT, -A, zigzagaţi, -te, adj. în formă de zigzag. Aprinse o luminare şi zări în perete o crăpătură lungă şi zigzagată ca un fulger. CĂUNESCU, E. o. n 141. — Variantă: zigzacăt, -ă (c. petrescu, c. v. 306) adj. ZILAR, zilari, s. m. .(Rar) Ziler. (Adjectival) Suflecă mînecele şi apucă hîrleţul, că un săpător zilar, la vie. C. PETRESCU, R. DR. 56. ZILÂŞ, zilaşi, s. m. (Rar) Ziler. ZIIÎR, -A, zileri, -e, s. m. şi f. Muncitor plătit cu ziua. Rizea ghici că erau mecanici şi zileri care lucrau la linia cea nouă. dumitriu, b. V. 108. Personalul permanent cuprindea 5 shu ISO de oameni, iar numărul zilerilor varia. GALAN, B. I 59. — Variantă: Zili6r, -ă (camii, petrescu, o. n 491) s. m. şi f. zilUîr, -A s. m. şi f. v. ziler. zilişoArâ, zilişoare, s. f. Diminutiv al lui zi. Haidem — şi dacă avem noroc — în trei zilişoare ciocănim cu beţele in porţi la Ieşi. camii,ar, n. i 326. A pomeţii ea baba mea, cîte zilişoare-a avea, de năcazul acesta, creangă, p. 128. ZÎLNIC, -A, zilnict, -e, adj. De fiecare zi, cotidian ; p. e x t. obişnuit, banal. După ce nunta se sfirşi, după ce trebile luară mersid lor zilnic, Cerinat argatul se înfăţişă dinaintea stăpinului său. gane, n. n 88. Nu puteam sfredeli stinca răsărită in calea mea spre a trece mai departe; de aceea hotărîi să mă opresc şi să-mi fac aici zilnicul şi obişnuitul meu popas, hogaş, m. n. 160. In articolul întii ni se spune, în sfîrşit, că interesele lumii zilnice n-au ce căuta i ZILOS - 756 - ZINC în artă, că poetul trebuie să ne transporte in lumea curată a ficţiunilor. GHEREA, st. cr. ii ,72. Simplicitatea ţăsăturii romîne putea să ne dea nădejdea că osebirea între limba scrisă şi limba zilnică nu ar fi fost niciodată mare. RUSSO, O. 69. Piine zilnică = hrană de toate zilele. Nişte bijuterii aduse de ei fură transformate în pîine zilnică. bart, E. 304. (F i g.) Literatura este pîinea zilnică a unui neam. RUSSO, o. 82. (Adverbial) Scirbit de ticăloasele jivine de care zilnic mă izbesc în cale, M-am surghiunit şi mă găsesc mai bine în lumea veche-a fabulelor tale. anGHEL-iosif, c. m. II 155. E deştept.. . E suflet mare, care zilnic se măreşte, davila, v. v. 38. Primea zilnic veşti de la soţul său. caragiale, o. iii 91. ZÎLOS s. n. (Grecism învechit) Zel, rîvnă. Slujeşte cu zilos pe stăpîntd său. Filimon, c. 80. ZIMĂZA s. f. Amestec de enzime care se găseşte în drojdia de bere şi care transformă zahărul îp alcool şi în bioxid de carbon. zimbebjSc, zimberecuri, s. n. (învechit) Arc de ceasornic; f i g. maşinărie. (Atestat în forma zimberechi) Cărnurile şi singele ce mincăm ne întărită patimile, a căror întărîtare grăbind şi iuţind zimberechiul vieţii, nu mai poate omul trăi aşa îndelung, conachi, p. 316. — Variantă: zimberăclii s. n. ZDIBERÎ3CHI s. n. v. zimbcrcc. ZIMBÎL, zimbiluri, s. n. Coş împletit din papură sau din rogoz; zambol. Înclinînd plasa, pescarul o deşerta intr-un zimbil de papură bine potrivit în stînga lui. SADO-veanu, A. L. 143. Un zimbil mare. . . Umplîndu-l grămadă cu vîrf pină sus, Chemă să i-l ducă un hamal la han. pann, p. v. iii 78. — Variantă : zîmbil (STĂnoiu, c. I. 109, alecsandri, T. 1356) s. n. ZÎMBRE s. f. pl. v. zîmbre. ZÎMERU* zimbri, s. m. Animal sălbatic din familia bovinelor, cu capul mare, cu greabănul puternic, cu coamele groase şi scurte răsucite în sus, cu gîtul scurt şi bărbia acoperite de păr lung, astăzi pe cale de dispariţie (odinioară răspîndit şi în Carpaţi) (Bison europaeus). în fînaţurile fără de hotar, trebuiau să iasă sara la păşune zimbrii şi cerbii, nesupăraţi de desimea oamenilor. SADO-veanu, o. vii 57. Cărăbăţ a ucis cu toporul un zimbru. dei^avrancea, o. II 119. Acea dalbă de moşie Toată-n veci a ta să fie, Cină prin tine-a fi scăpată De o fiară-n• fricoşată, De un zimbru fioros, Care-o calcă-n sus şi-n gios! ai*ecsandRi, p. p. 166. F i g. (Cu aluzie Ia înfăţişarea măreaţă a animalului) Măreţul cap de zimbru al regelui învins, în vesele fanfare din umeri fu desprins. EFTiMiu, î. 146. El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune, Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbru sonibru şi regal. EMI-nescu, o. i 35. + (Impropriu) Cap de bour reprezentat pe vechea stemă a Moldovei. Pe antice monumente, am văzut ades sculptate Acvila ce poartă crucea, Zimbru ţării-n-vecinate, Sub o mînă.. . întrunite figurind. alexandrescu, m. 161. ZIMŢ, zimţi, s. m. 1. (Mai ales la pi.) Fiecare din crestăturile de pe muchia unor monede. Avem la chimir galbeni cu zimţi cu care putem plăti vin cit de bun. SADOVEANU, O. viii 257. Cîte 1500 galbeni de fată; bani... împărăteşti şi cu zimţi, alecsandri; T. 433. Şi el, măre, că-şi făcea Nouă mori pe sub pămînt. ... cu piscoaie de argint Să vie tot bani cu zimţi. TEODORESCU, p. p. 670. + (Familiar, la pl.) Bani monede. îl poftii ca deoca?ndată să-mi caute, şi fără zăbavă, ceva zimţi; era în ajunul zilei mele de naştere şi ţineam, într-un anume scop, s-o prăznuiesc in lege. M. i. caragiale, c. 88. Ne-am calicit cu desăvîrşire: zimţi, ba oiţe, ba stupi, ba cai şi boi s-au dus ca pe gura lupului! CREANGĂ, A. 114. + Dinţii ânumitor rotiţe, ai pînzei de ferăstrău, ai secerii etc. ; p. ext. obiect care are astfel de dinţi. Războinicii beiului Cantemir puseră zimţii în coastele cailor şi ieşiră cu ropot greu în cîmpie. sadoveanu, 0. vn 12. Mai demult se foloseau numai secerile făcute de fierarii satelor; acestea aveau limba lată şi zimţii ntari. pamfjlE, A. R. 116. F i g. Făcură nouă secereţele Cu mănunchi de floricele, Cu zimţii de viorele. păscui«escu, L. p. 20. (într-o imagine poetică) Clopotniţa trosneşte, în stîlpi izbeşte toaca Şi străveziul demon, prin aer cînd să treacă, Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale, De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. EMiXESCU, o. i 69. + (învechit) Crestături în partea de sus a unui zid, a unui turn de cetate. (F i g.) Vîrfuri multe [de munţi] .. . se nalţă în limpeziştd zărilor, ca şi cum ar da să spargă cu zimţii lor bolta albastră a cerului. vlahuţX, r. p. 170.. 2. (Regional, numai la pl.) Tindeche. (Cu pronunţare regională) Tindechea, numită încă şi zîmţi. . . este de mai multe feluri, pampii^e, i. c. 278. ZIMŢĂ, zimţez, vb. IV. T r a n z. A zimţui. Cu secerile de tîrg nu se poate secera înainte de a le zimţui sau zimţa la fierari. PAMFILE, A. R. 116. F i g. Şi în somn, pe banca veche, cugetări se contrazic, Greierul zimţează noaptea, bacovia, o. 91. ZIMŢAU, zimţari, s. m. Dinţar. ZIMŢAT, -Ă, zimţaţi, -te, adj. Cu zimţi; p. ext. crestat, dinţat. Injgheabă el altă comoară nouă, cu arginţi albi şi zimţaţi. C. PETRESCU, R..DE. 25. Acest fus este pus în mişcare de roata de fier dinţată sau zimţată. PAMFir.K, 1. C. 112, F i g. Macul cu lacrămi în ochi se uită spre soare cu zîmbet. coşbuc, P. II 62. 2. F i g. Strălucire ; scînteiere. Munţii negri şi-nalţă frunţile cărunte în zîmbetul de lună plină, mironescu, S. A. 70. Iar soarele-n văzduhuri pline De zîmbetu-i cel cald de foc, Ileano, a uitat de tine! coşbuc, p. i 125. ZÎMBÎ, zîmbesc, vb. IV. Intranz. 1. A schiţa o uşoară mişcare a buzelor, însoţită de înseninarea feţei, pentru a exprima bucurie sau satisfacţie; a surîde. Pe urmă îşi luă seama, zîmbi melancolic, rebreanu, R. i 163. După gratii de fereastră o copilă el zări Ce-i zîmbeştef mlădioasă ca o creangă de alun. eminescu, o. I 144. O, farmec al prunciei, putere, blînd mister! Cind ne zîmbesc • copiii, fug norii de pe cer. alecsandri, T. n 346. Tranz. (Cu complement intern) Domnul asculta şi ZÎMBIL — 758 — ZÎZANIE zîmbet zimbea... TEODORESCU, p. p. 25. + (Despre ochi, privire) A exprima veselie, voioşie. Cind i-am vorbit, privirea ei zimbea, înviorată, coşbuc, p. it 267. 2. F i g. A avea o înfăţişare plăcută, care provoacă buna dispoziţie; a străluci, a sclipi, a scînteia (de lumină, de curăţenie). Zimbeşte vesel soarele bălai şi steagurile roşii ard în soare. BENiuc, s. 56. Destrame-se a gînduri-lor ceaţă, în orice coif zîmbească veselia, cerna, p. 52. Din loc in loc aş trece în climele străine. .. Dar iarăşi rn-aş întoarce cind firea ar zîmbi. AtEXANDRESCU, p. 45. 3. F i g. (Construit cu un complement în dativ) A fi (cuiva) favorabil. Norocul îmi zîmbeşte. c=i Căsuţele răsar •albe din frunzişurile grădinilor, parcă ar zîmbi inserării. sadoveanu, o. vn 218. + A-şi manifesta veselia la vederea cuiva. Din ceruri albastre Luceferii se desfac, zîmbind 'iubirii noastre Şi undelor pe lac. eminescu, o. IV 398. Astfel soarta crunt răpeşte Tot ce-n lume ne zîmbeşte. alecsandri, p. A. 64. + A conveni cuiva, a găsi aprobare din partea cuiva, a constitui o ademenire pentru cineva. Propunerea aceasta zîmbi bătrinului. negruzzi, s. i 245. E x p r. A-i zîmbi (cuiva) mnstaţa v. mustaţă. (Popular) A zîmbi a rîdo = a zîmbi reţinut, discret. Zimbeşti a rîde şi nu-mi place rîsul acesta. C. PETRESCU, R. DR. 92. Ştiind pe îngrijitorul bisericii om bun de comedii, stareţul pricepu numaidecît care e pricina şi zîmbi a rîde. STĂN'OIU, c. i. 114. El au zîmbit a rîde şi au scos năframa ei din buzunar şi au pus-o la gură, ca să se-ndosească că rîde. sbiera, p. 133. ZÎMBll s. n. v. zimbil. ZÎMBÎRE, zimbiri, s. f. 1. Acţiunea de a zîmbi şi rezultatul ei; zîmbet, surîs. O, vis ferice de iubire, Mireasă blîndă din poveşti, Nu mai zîmbil A ta zîmbire Mi-arată cit de dulce eşti. eminescu, O. I 117. Săniuţa, atib de iarnă, e cam strimtă pentru doi... Tu zîmbeşti? Zîmbirea-ţi zice că e bună pentru noi. alecsandri, o. 169. Binele ades vine pe urmele mîhnirei Şi o zîmbire dulce, dup-un amar suspin. amîxandrEScu, m. 3. (Poetic) în salon soarele aşterne deodată o pinză tremurătoare de argint. Mobilele scumpe şi vechi parcă ies la o zîmbire din umbra lor rece. Saboveanu, o. v 622. 2. F i g. Strălucire ; seînteiere. Tainicele-i raze, dind pieziş pre o zidire... Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. AiEXANDRESCU, M. 20. ZÎMBITOR, -0ĂRE, zîmbitori, -oare, adj. Care zîmbeşte, surizător; vesel, radios, strălucitor. Spre Magda înainta zimbitor un tinăr cu părul bălai şi buclat. SADO-veanu, o. vn 91. De, don' colonel.— făcu Ştefan cu faţa zîmbitoare — mai încercăm şi noi marea cu degetul. RE-breanu, R. n 71. (Poetic) N-am altă mingîiere mai vie pe pămînt Decit să-nalţ la tine duioasa mea gindire, Steluţă zîmbitoare, dincolo de mormint! alecsandri, p. a. 63. ZÎMlilTtÎRĂ, zîmbituri, s. f. (învechit) Zîmbire, zîmbet. Nurul... covîrşeşte oricare alt dar trupesc, Statul, mersul, chipul, vorba, risul cel cu zîmbituri. conachi, p. 54. ZÎSOiOC, zîmbocuri şi zîmboace, s. n. (Olt.) Cuiul mobil al cataramei care se introduce în gaura curelei. Săvai Toma ce-mi făcea ?... în trei brîne să-nchinga, Cu curele tă strîngea Şi-n zîmboc că le punea, Binişor că să scula Şi la murgul că mergea. piSCULESCU, I.. P. 251. Mîna-n Hn că i-o băga, De cătărămi că mi-şi da, Curelile le trăgea, Zîmboacele le scotea. MAT. FOLK. 31. ZÎMliRE s. f. pl. Boală de care suferă caii şi care se manifestă prin inflamarea gingiilor şi prin ulceraţii pe ceiul gurii. E x p r. (Despre oameni) A Iaco zîmbre = a dori ceva foarte mult, a rivni, a jindui după ceva. Făceai zîmbre, seara, cu alţi copii, văzîndu-i cum rup din mămăliga cit o roată de car. tas, Z. I 13. Nu li se părea cuviincios să se uite în gura. omului cind mănincă, nici să creadă că fac zîmbre aşteptind să fie poftiţi la masă. camil petrescu, o. ii 194. — Variantă: zîmbre (creangX, p. 116) s. f. pl. ZÎMBRU, zimbri, s. m. Arbore conifer cu frunzele rigide, cu conurile la început violacee, cu seminţe lungi, comestibile (Pinus cembra). ZÎNATIC, -A adj. v. zânatie. ZÎNA, zîne, s. f. 1. Personaj din basme, închipuit ca o femeie foarte frumoasă, cu puteri supranaturale, de obicei binefăcătoare, care locuieşte în palate minunate din regiuni neumblate de oameni. P-un nor de aur lunecînd A zînelor crăiasă Venea cu părul rîurînd Rîu galben de mă-tasăi. coşbuc, p. i 66. Ai trăit şi tu in basme.. . Te credeai şi tu o zînă, Ş-aşteptai ca să ‘te fure, vreun Făt-Frumos să vină. vt.ahuŢă, o. A. i 33. Şi apoi se lăsă lin ca vintul; în ostrovul florilor La crăiasa zînelor Minunea minunelor. creangă, p. 221. Pe cărarea-abia umblată, Printre iarba înfocată, Trece-un mîndru fhip de zînă Cu-arătare fermecată Şi privirea blîndă, lină. EMINESCU, X.. P. 150. 2. Zeiţă. Pe acei idoli oamenii ii numeau zei şi zeiţe ori zîne; căci fiecare din zeii lor îşi avea zina lui de soţie. ISFIRESCU, u. 3. La aceste academii de ştiinţi a zînei Vineri Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri. EMINESCU, o. i 140. ZÎNG interj. Onomatopee care redă sunetul clopotelor sau al metalelor lovite. * — Variantă: Zang interj. ZÎNGAlTtÎRA s. f. v. zăngănitură. ZÎNGAnI vb. IV v. Zăngăni. ZÎNGĂNÎRE s. f. v. zăngănire. ZÎNGANlT s. n. v. zăngănit. ZÎNGĂNIKÎR, -OARE adj. v. zăngănitor. ZLVGĂNITtjRĂ s. f. v. zăngănitură. ZÎNGAT s. n. v. zăngăt. ZÎNGHET s. n. v. zăngăt. zînişoArA, zînişoare, s. f. Diminutiv al lui z î n ă. Mărioara Florioara, Ztnişoara munţilor, Sorioara florilor. alecsandri, o. 100. O tu, mîndră zînişoară, Stai să-mi fii de soţioară. TEODORESCU, p. p. 89. ZÎRGHlT, -A adj. v. zârghit. ZÎRNĂ, zime, s. f. Plantă veninoasă cu flori albe, dispuse în mici umbele, şi cu fructe în formă de bobiţe negre sau verzi (Solanum nigrum). Prin grăpare, o stimă de buruieni rădăcinoase, precum ar fi.. . zerna (zîma) ş.a. se dezrădăcinează. pamfu,E, a. r. 72. Din frunze şi poamă de zimă, scoarţă de arin negru... se pregăteşte negrul. PAMFILE-LUPESCU, crom. 147. — Variantă: zfimă s. f. • zîrnoAicA, zimoaice, s. f. (Regional) Vrăjitoare. (Atestat în forma zemoaică) Sub poalele ceriului... Unde fată zmeoaicele Şi s-adun zernoaicele. alecsandri, p. P. 77. — Variantă: zernoăică s. f. zîzAme, zizanii, s. f. (De obicei în construcţie cu verbele « a băga *, « a intra i, ia semăna *, « a face ») Intrigă, discordie, vrajbă, neînţelegere, gîlceavă. Lumea zice că acum a intrat zizania in voi. PAS, Z. rv 258. Ştia... să bage zizanie intre femei. Vecine bune pină mai ieri se certau azi furcă din pricina ei. SANDU-ALDEA, I>. N. 187. Celelalte zeiţe băgară zizanie printre toţi craii elenilor. ispirescu, u. 10. — Variantă: zizanio (stIn'oiu, c. l. 215) s. f. zlzli — 759 — ZMEU zîzîi, pers. 3 ziziie, vb. IV. I n t r a n z. (Despre insecte, mai ales despre muşte şi albine) A produce un bîzîit caractcristic cînd zboară; a bîzîi, a zumzăi. O mulţime dejigănii mici fi urite la vedere... Ele începură a zişii intr-un chip scirbos, aşa cum face o mare mulţime de muscoi, de trintori, de viespi, de tăuni ori de ţinfari. ispirescu, u. 100. — Variantă: zîzăţ (ispirescu, Ia cade) vb. IV. ZÎZÎÎT, zîzîituri, s. n. Faptul de a z î z î i; bîzîit, zumzet. ZLAMAC s. m. (Mold.) Amestec din frunze de porumb, strujeni şi paie. <£■ E x p r. A IflCO (pe cineva) zlnmnc <= a zdrobi (pe cineva). Ce să-l apăr...? Au năvălit pescarii cu băbăiciie fi l-au făcut zlamac. SADOVEANU, P. ir. 118. ZLĂTAR, zlătari, s. m. 1. Meşter (ţigan) care se ocupa în trccut cu prelucrarea aurului. V. aurar (1). 2. Ţigan (nomad). Un urîcios care a fost fi a rămas un zlătar, c. m. zamfirescu, sf. m. n. n 326. ZLAtAREĂSA, zlătărese, 3. f. Soţia zlătarului. ■+■ Femeie care făcea lucrări de zlătar (!)• ZLOÂTĂ s. f. Ploaie amestecată cu zăpadă, însoţită uneori şi de vînt; lapoviţă. Burniţa însă, intr-o dimineaţă, se prefăcu in zloată, sadoveanu, o. vin 155. înţepenise acolo prididit de zloată, c-un ciubuc de gheaţă la gură. veahuţX, r. p. 53. Era o zloată nepomenită: ploaie, zăpadă, măzărică fi vînt vrăjmaş, de nu mai ftia vita cum să se-ntoarcă să poată răsufla. caragiale, o. i 361. + (Mold., rar) Grindină. Afară plouă de varsă, Da nu plouă cum să plouă, Ci plouă cu zloată-n două. ŞEZ. I 106. ZLOT, zloţi, s. m. 1. Unitate monetară a Republicii Populare Polone. 2. Monedă de aur de valoarea unui galben (care a circulat între sccolul al XV-lea şi al XVII-lea în Europa centrală şi răsăriteană). Să deie Serghie căpitanului Şoimaru doi zloţi, bani de drum. sadoveanu, o. vn 25. S-au purtat vitejeşte. Să li se deie fiecăruia cite cincizeci de zloţi, negruzzi, s. i 174. 8. Monedă de argint, de valoare inferioară talerului, care a circulat în trecut la noi (şi care Ia începutul secolului al XlX-lca valora 30 de parale, aproximativ un leu). «O’- E x p r. A nu plăti nici un zlot (rfiu) în OClllI cuiva = a nu face nici două parale, nici o para chioară. Eu gitidec oamenii după meritul lor, iar nu după titluri. .. ' evghenia nu plăteşte nici un zlot in ochii mei. alecsandri, T. 1265. 4. Nume dat odinioară în Transilvania*florinului austriac ; monedă de argint de două coroane, l-a plătit un zlot de argint şi l-a întors acasă cu căruţa. REBREANU, I. 56. Haide, maică, haide dragă, Cu poala plină de zloţi Şi mă scoate dacă poţi. jarnIk-bîrseanu, d. 318. ZLOTÂŞ, zlotaşi, 8. m. (învechit şi arhaizant) Slujbaş însărcinat cu stringerea impozitelor. V. perceptor. Tablele vistieriei se lungesc fi se umplu: zlotaşii se pregătesc să cuprindă lumea fi s-o stingă cită a mai rămas, mai rău decît paginii. SADOVEANU, Z. C. 165. ZLOTtiS. -OAsA, zlotoşi, -oase, adj. Ploios, umed. Dacă la Sf. Vasile va fi omăt cu steluţe fi ger, anul va fi zlotos. PAMFILE, ViZD. 170. ZMAcINA. zmăcin, vb. I. Refl. (Rar) A se agita, a se frămima, a se zbate. Deodată fi glasurile copiilor fi ţipetele trimbiţelor fi clocotitura noroiului fierbinte care se smacitiă închis in pintecele maşinii sînt acoperite de urate zguduitoare. CARAG1AI.E, N. s. 62. zjlAcinAre, zmăcinări, s. f. Faptul de a se z m ă-cina; frâmîntare, zbucium, zguduire. în această zmă- cinare— Constantin nu simţea nicidecum greutatea ideii că Frusina este femeia lui frati-său. GA.LACTION, O. I 140. A fost o zmăcinare a sufletului, dulce fi dureroasă, o exaltare a simţirii, îngrozitoare fi delicioasă, caragiale, o. i 299. Coloniile romane. . . au împărtăşit, mai adesea, atît mărimile cit şi zmăcinările imperiului, odobescu, s. I 219. ZMĂCDÎÂT, -A, zmăcinaţi, -te, adj. Agitat, zbuciumat, frămîntat, zguduit. Agripina suia din greu, cu pieptul tot atît de zmăcinat ca şi şuvoiul de alături. Gaxaction", o. I 161. Doamna mumă ii ajunse acolo, purtind în sufletu-i zmăcinat o ingrijată presimţire. ODOBESCU, S. I 170. ZMEI Os, -oAsA, zmeioşi, -oase, adj. (Neobişnuit; mai ales despre cai) Ca un zmeu; aprig, focos. Văd sub cerul luciu, in zarea-nflăcărată, Zburind o herghelie de armăsari zmeioşi. Cu coamele in vinturi, cu ochii seînteioşi. ALECSANDRI, P. A. 165. zmeoAică, smeoaice, s. f. 1. Personaj fantastic din basme imaginat ca o femeie uriaşă, cu puteri supranaturale, întruchipînd răutatea. Văd lupul din basme, cu laba; zmeoaice, fi codrul ce-l rod. coşbuc, r. II 21. Dimineaţa, cum se sculă zmeoaica, se duse intr-un suflet la fiul său fi văzu florile veftede. ISPIRESCU, L. 20. F i g. Iapă focoasă şi aprigă. (Cu pronunţare regională) Hi l zmăoaicele tatei, îndemnaţi înainte! CREANGĂ, p. 119. 2. Plantă din familia umbeliferelor, cu tulpina cilindrică, cu flori albe dispuse în umbele ; creşte în poienile şi tufişurile umede de la munte (Laserpitium latifolium). (Cu pronunţarej regională) Zmăoaica crefte la munte. şez. xv 142. ZMEOAIE,zmeoaie, s. f. 1. (In superstiţii) Zmeoaica (1). Duh necurat. . . cu gură de zmeoaie. marian, na. 385. 2. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpina şi fructele păroase; creşte prin văile umbroase de la munte (Libanotis montana). ZMECl, zmeoi, s. m. (în superstiţii) Zmeu. La mijloc de cale întilnitu-l-o... Zmeu cu zmeoi. MAT. I’oi.k. 1540. ZMEU, (1,2,8) zmei, s. m., şi (4) zmeie, s. n. 1. Personaj fantastic din basme, imaginat în formă de urinş cu puteri supranaturale, întruchipînd răutatea. Un basm cu pajuri fi cu zmei începe-acum o fată. Tu taci ş-asculţi povestea ei Şi stai îngîndurată. coşbuc, p. I 192. între munţi întilni doi zmei ce se luptau de nouă ani şi nu puteau să se dovedească unul pe altul. ISPIRESCU, L. 19. Pe la sfinţitul soarelui, Făt-Frumos birui pe zmeu... Apoi intră in casă şi spuse zinei că a scăpat-o de zmeu. CREANGX, o. a. 279. E x p r. A SO lupta ca un zmeu = a se lupta vitejeşte. + F i g. Epitet care se dă unui om aprig la luptă, viteaz, erou. Mircea-vodă-n mijloc şede Şi la dreapta lui se vede Doi Căpleşti şi trei Buzeşti, Zmeii Ţării Roml-neşti. ALECSANDRI, P. P. 196. 2. (Mai ales figurat sau în comparaţii) Balaur. DU caii mei, Nu vă lăsaţi, Zburaţi ca zmei înaripaţi. Spre creste de vis. beniuc, v. 13. Pe sus, pe pustiile jgheaburi, Prin rîpele munţilor suri, Zac zmeii cu trupul de aburi, coşbuc, P. ii 8. Telegarul voinicului era un zmeu de cal. ISPIRESCU, L, 129. + Cal aprig şi focos. De-aş avea vro şapte fraţi, Toţi ca mine de bărbaţi Şi pe zmei încălecaţi... ALECSANDRI, p. a. 36. 8. (în credinţele populare) Boală pricinuită de dragoste. Mie mi se pare că cuconiţa are zmeu 1 Nu vezi tu că slăbeşte? filimon, c. 184. 4. Dreptunghi de hîrtie (mai rar de pînzâ) fixat pe un schelet uşor de lemn, pe care vîntul îl ridică în aer şi care este mînuit de jos cu ajutorul unei sfori lungi. Nu mai vorbeşte decît de zbîmlitori, cumpănă, coadă, zmeie de una şi de două coaie. C. PETRESCU, 1. tl 57. La vîrsta de treizeci şi cinci de ani. .. făceam zmeie. tBRi-ILEANU, a. 26. De multe ori l-am găsit descleind un zmeu, i ZMEULEŢ - 760 - ZODIE ca să copieze vreun vers pre care acum un băiat îl făcea să zboare mai presus de Pamas. negruzzi, S. I 206. — Pl. şi: (rar, 4, m.) zmei (GANK, n. iii 53, alecsandri, P. P. 393). ZMEULÎŢ, zmeuleţi, s. m. (Rar) Diminutiv al lui zmeu (1). (Cu pronunţare regională) Eu ucid douăsprezece suflete deodată, dar nu pe-un zmăuleţ ca voi. SBIERA, p. 182. ZMÎUIt s. m. Arbust din familia rozaceelor, cu ramuri ghimpoase şi flexibile, cu frunze albe pe partea inferioară, cu fructe roşii, aromate, comestibile; creşte prin pădurile de la munte sau cultivat în grădini (Rubus , Idaeus) ; rug-de-zmeură, zmeurar. — Variantă: smeur s. m. ZMEURĂ®, zmeurari, s. m. (Bot.) Zmeur. ZMEURA s. f. Fructul zmeurului. Întîmplarea îmi mai punea la îndemînă şi zmeura răcoritoare şi îmbălsămată a munţilor săi. hogaş, m. N. 161. Pribegea copila. . . din codri în tufişuri. . . din tufişuri in codri, nutrindu-se cu zmeură, mure, alune, fragi, jir, RBTEGAXUL, r. v 18. — Variantă : Sm6ură s. f. ZMEURtiT, (rar) zmeureturi, s. n. Zmeuriş. Se opriră ca să prînzească pe padină, într-o poiană încărcată cu rugi-de-mure şi zmeurct. camil petrescu, o. I 154. ZMEURÎŞ, zmeurişuri, s. n. Loc pe care creşte multă zmeură; zmeuret. Aci fusese pădure; e acum pămînt pleş cu zmeuriş. c. petrescu, î. ii 202. Scoborîi în zmeu-riyul din care Pisicuţa nu-şi arăta pe deasupra decît numai vîrful urechilor. HOGAŞ, M. N. 163. Mi-aduc aminte că l-am întîlnit odată prin zmeuriş. CREANGĂ, P. 31. — Variantă: smcuriş s. n. ZMEURÎU, -Ie, zmeurii, adj. De culoarea zmeurei; roşu. — Variantă: smeuriu, -ie adj. ZMICEĂ s. f. v. smicca. ZMÎiVGĂLÎ, zmîngălesc, vb. IV. Tranz. A scrie sau a desena urît, murdar, neglijent, p. ext. fără pricepere, fără talent; a mîzgăli. (F i g.) Numai virfurile cele mai înalte zgîrîie cerul pe alocuri, zmîngălind cu calcarul lor cîteva stele albe. bogza, c. o. 340. ZNĂMIEj znamii, s. f. (Regional) Om slab şi pocit; pocitanie. A rămas znamia asta de Iancu, peltic, gîngav. STANCU, D. 29. ZOĂBĂ s. f. v. zoavii. ZOAIE, zoi şi zoaie, s. f. (La sg. cu valoare de pl. sau, mai ales, la pl.) Apă (cu săpun sau cu leşie) rămasă de la spălatul rufelor, vaselor etc. V. laturi. Varsă repede zoaia din cazane. camix,ar, n. i 396. «Spălătoria» era o sală mare, fără ferestre, cu ciment pe jos, cu un canal pe margine, pentru scurgerea zoilor. PAS, z. iv 96. Lucrătorii, cu cizme grele pline de var şi de zoaie, forfotesc ca într-un viermar. ardeiyEanu, d. 10. ZOĂLĂ, zoaie, s. f. (Regional) Trudă, osteneală; strădanie, frămintare.i După atîta zoală-l cuprinse un somn... de adormi ca mort. RETEGANUL, p. iii 28. Ceartă, gîlceavă. în casa lui, în sfirşit, vechea zoală cu slugile, slavici, n. i 253. ZOĂNĂ, zoane, s. f. Pleavă rămasă de la vînturatul grînelor. ZOĂVĂ, zoave, s. f. (Regional; şi în forma zoabă) Scurteică ; caţaveică. Să-mi facă rochiţă mie Şi zoabă de linărie. I. CR. m 152. — Variantă: zoăbă s. f. ZOB, zoburi, s. n. 1. (Cu sens colectiv) Aşchii rezultate din tăierea lemnului cu toporul. E x p r. A (se) face zob = a (se) sparge în bucăţi; a (se) face praf. l-au luat la bătut de la mijloc, cu parul, pînă la git, apoi pînă la tălpi... de parcă ar fi vrut să-i facă zob. STancu, d. 150. 2. Ovăz; (în special) grăunţe de ovăz (amestecate cu alte grăunţe) date ca hrană cailor. Fura ovăzul (zobul) calului. Ţiciiindeal, F. 120. Bine calul îi hrănea, Ii da zob. pop., la TPRG. ZOBÎ, zobesc, vb. IV. Tranz. A fărima, a zdrobi, a strivi. Da noaptea tata-l pindise la pod, cind ştia că are drum spre cătun. îl zobise-n picioare. STANCU, D. 189. ■if- Refl. De atîta umblet se zobise zăpada şi se făcuse pulbere groasă, funurie. camil petrescu, o. i 500. ^ E x p r. A Ii zoblt de oboseală = a fi frînt, doborît de oboseală. Doarme. . . E zobit de oboseală, dela-VRANCEA, A. 125. ZOIÎÎT, -A, zobiţi, -te, adj. Fărîmat, zdrobit. In miini îl prindea Şi cind îl trintea, zobit îl lăsa. TEODORESCU, p. p. 495. ZOEGN s. n. v. zăbun. ZOBONĂŞ s. n. v. zăbunaş. ZODIĂC, zodiace, s. n. 1. Zonă circulară a sferei cereşti împărţită în 12 sectoare, în care se află cele douăsprezece constelaţii (corespunzătoare celor douăsprezece luni), prin faţa cărora trece drumul aparent al soarelui în cursul unui an ; fiecare din cele 12 sectoare ale acestei zone. Soarele s-ar pierde pe căi necunoscute de n-ar domni un zimbru în zodiacul său. ALECSANDRI, P. I 205. + (La pl.) Figurile simbolice prin care sînt reprezentate cele douăsprezece constelaţii. <}' Semnele zodiacului = zodiace. 2. Carte de astrologie de care se serveau zodierii pentru a face preziceri asupra destinului oamenilor, după zodia în care s-au născut; carte de zodii. Nu că-l ştiu inelul, nici l-am găsit eu, Vi-l pot ghici numai din zodiacul meu: Să ţi-l spui anume cine l-a găsit. PANN, P. V. I 31. — Pronunţat: -di-ac. ZODIACAL, -A, zodiacali, -e, adj. Care ţine de zodiac. Constelaţii zodiacale, v* Lumină zodiacală = fîşie de lumină difuză slabă, de forma unui triunghi cu baza la orizont, orientată după direcţia zodiacului, vizibilă înaintea aurorei sau după sfîrşitul crepusculului şi provenită din difuziunea luminii solare prin nori de pulberi cosmice care se rotesc în planul orbitei terestre. — Pronunţat: -di-a-. ZODIĂR, zodiare, s. n. Zodiac (2). — Pronunţat: -di-ar. ZODIE, zodii, s. f. 1. Fiecare dintre cele douăsprezece constelaţii ale zodiacului; p. ext. orice astru, constelaţie sau planetă. Avea clădit deasupra acoperişului foişor, de unde, in vreme de noapte, cerceta certd şi zodiile. SADO-, VEANU, D. P. 21. 4- F i g. Interval de timp delimitat prin anumite caracteristici. Bate vînt cald, zise ea, intrînd acasă. Se cunoaşte că intrăm în zodia primăverii. SADO-VEANU, B. 91. O! soare vecinic călător!... Tu ştii cit ţara le iubeşte Şi cit in zodia lui mai L-a ta zîmbire ea-nfloreşte. ALECSANDRI, P. III 408. 2. Constelaţie corespunzînd lunii în care s-a născut cineva şi avînd, după credinţele superstiţioase, o influenţă (bună sau rea) asupra destinului acestuia; p. ext. destin, soartă, ursită. V: stea. Eu am cercetat stelele la naşterea pruncului şi ce am văzut în zodia sa mi-a dat încredinţarea că va fi spre cea mai mare bucurie a împăratidui nostru, sadoveanu, D. P. 18. Nu mă mir că ţi se dete O zodie atît de tristă, Că zbuciumat de-atîtea patimi Rivneşti pe cei ce nu există. vlaiiuţX, o. a. i 49.. ZODIER 761 - ZOOLOGIE Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese feţi-frumoşi cu păr de aur. . . Cititorii cei de zodii, esiinescu, o. i 85. <0- Expr, A-i da (cuiva) în zodii = a-i prezice (cuiva) soarta, după constelaţia în care s-a născut. & (în construcţie cu verbul «a (se) naşte» şi urmat de obicei de determinări calitative) Tinărul Herdelea nu scosese nici un cuvint, ci numai ascultase cu entuziasm. Degeaba, s-a născut in zodia norocului, îşi zicea în gînd, încîntat. REBREANU, R. I 173. Căci într-o zodie rea te născui. mxjrnxj, i. 16. Cei mai mulţi ziceau insă că rari copii se nasc într-o zodie, într-o planetă bună ca copiii badei Ion. keteganui,, p. iv 62. (Expr.) A se naşte în zodia porcului = a fi foarte norocos, a avea noroc porcesc. A se naşte în zodia raţelor == a fi veşnic însetat. Se vede că acesta-i prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul secetei, născut in zodia raţelor şi împodobit cu darul suptului. creangX, o. a. 248. 3. (Rar, personificat) Ursitoare. După următoarea povestire, ursitoarele — sub numele de zodii — primesc în fiecare zi poruncile Iui dumnezeu pentru cei ce se nasc. PAMFILE, M. R. I 8. * ZODIÎIt, zodieri, s. m. Cititor în stele, care prezice soarta oamenilor, interpretînd în mod mistic zodia în care s-a născut. V. astrolog. Un zodier este un personaj de care se leagă lucruri misterioase. Ibuaii.Eani;, s. 35. Parcă eşti un zodier, de le spui toate aşa ca de pe apă. şuiera, p. 236. Toţi zodierii şi cărturăresele pe la care căutase pentru mine şt femeile bisericoase din sat îi băgase mamei o mulţime de bazaconii în cap. creangX, a. 12. — Pronunţat: -di-er. ZOGONl, zogonesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A alunga, a ¿oni; a izgoni. Muierea mi-am zogonlt. kodoş, p. P. 362. , ZOGB.ÂT s. m. zugrav. Z0l6s, -OÂSA, zoioşi, -oase, adj. Murdar, nespălat, soios. Ne jucăm cu copiii prin arie, pe uliţi, pe luncă. Sîntem zoioşi, cu straiele zdrenţe. STancu, d. 231. Stăteam la o fereastră zoioasă, într-una din odăile reci ale hanului negru, sadoveanu, o. i 385. Se cunoşteau zoioase urmele rotunde ale paharelor, c. PETRESCU, î. ii 157. ZOLGĂ, zolg, vb. I. T r a n z. (Regional, cu complementul « pîinea ») A frămînta; a zoii2. (F i g.) Pe vremea mea am fost şi eu soldat, Bocancul rupt zolga noroaie grele. BENIUC, M. 73. ZOLÎ1, zolesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A spăla (rufe, lînă). Apoi le freacă sau le zoleşte ca să se spele, şi cum a zolit una, o clăteşte, pamfile, i. c. 371. Zoii piuă cătră sară toate cămeşile ce avea, în două leşii. ŞEZ. I 59. <ţ> Intranz. într-o zi îi dă un caier de lină neagră să-l spele pînă l-o ălbi. Şi pe cînd zolea la fintlnă şi plingea biata nevastă ■ . . iacă vine un moşneag, c-o barbă albă pînă la brîu. VLAHUŢX, o. a. 411. ZOLÎ2, zolesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) 1. (Cu complementul « pîinea ») A frămînta; a zolga. Ce gin-deşti, D-atita piine zoleşti ? rĂscm/ESCU, i,. I>. 159. 2. F i g. A osteni, a obosi pe cineva (muncindu-1, făcîndu-1 să alerge). ZOLÎT s. n. Faptul de a zoii1. Frecatul sau zolitul nu se face. .. peste degete, ci la rădăcina mlinii, căci cămaşa e groasă, pampii.e, I. c. 371. Z<3l.NIŢĂ, solniţe, s. f. (Regional) Ciubăr. Pinzele... se pun într- (Cu verbe ca « a se revărsa », « a se zări », «a se ivi » etc. formează expresii însemnînd ia se lumina de ziuă ») Afară, întunericul se subţiase, fereastra se făcuse albăstniie-deschisă; crăpau zorile, v. rom. mai 1953, 120. Hai noroc, Costane frate... că se zăresc zorile. CAMILAR, N. I 230. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură. ALECSANDRI, P. A. 120. Foaie verde ş-o lalea Zori de zi cind se crăpa. TEODORESCU, P. P. 310. El mi se scula, Zori cind se iveau. id. ib. 462. <$> (Construit cu diferite prepoziţii sau în corelaţii ZORI — 763 — ZORNĂIT cu zi, ziuă, revărsat etc. formează locuţiuni în-semnînd «dis-de-dimineaţă», «în faptul zilei») Către zări rea zorilor veni la companie, camilar, n. i 196. în zori, m-am apropiat de fereastra în care bătea, cu mii de degete subţiri, ploaia. STANCU, U.R.S.S. 48. O dată ru zorile, glasul cocorilor a cîntat vestitor, pătrunzînd strident prin pereţii de scînduri ai barăcii. SAMA, N. 83. Ziua următoare, in zorii zorilor, primând Ion Pravilă se afla pe moşia arendaşului, rebreanu, r. i 108. în zorii zilei se sculă şi porni la tirg. dunXreanu, ch. 72. Vite cum se şterg, pălite, de pe boltă, mii de stele, Cind de zori s-anunţă firii soarele biruitor, davila., v. v. 184. La izvor vezi pe Rodica Pină-n zori, cind pe sub streşini încă doarme rindunica. coşbuc, P. I 95. Din zori, de cum s-aprind, Tot cîntă rîndu-nica Sub streşini ciripind, id. ib. 277. Cind se trezeşte Ipate în zori de ziuă, se sparie ce vede! CREANGX, p. 158. De e curcă ce se-ncurcă, La revărsatul zorilor. în calea vîjiătorilor. ODOBESCU, s. iii 9. De cu zorile, atunci cînd roua stă încă aninată de firele de iarbă. id. ib. 16. Mă duc, mîndro, şi te las; La zoritul zorilor. HODOŞ, P. P. 219. F i g. Cu gîndiri şi cu imagini înncgrit-am multe pagini Ş-ale cărţii, ş-ale vieţii, Chiar din zorii tinereţii. EMINESCU, o. iv 292. <0* E x p r. Din zori şi pînă-n scară (sau pînă-n noapte)=de cînd se face ziuă pînă noaptea tîrziu ; toată ziua. în sufletul vostru a pătruns Vara cu muncă din zori pină-n noapte. BENiuc, v. 24. Torcea, torcea fus după fus, Din zori şi pînă-n seară; Cu furca-n brîu, cu gîndul dus, Era frumoasă de nespus în portu-i de la ţară. IOSIP, v. 41. A da în lapt de zori = a se face ziuă, a se lumina de zi. De cum a dat în fapt de zori, Veneau, cu fete şi feciori, Trăsnind rădvanele de crai Pe netede poteci de plai. coşbuc, p. I 55. + Luceafăr de zori — numele popular al stelei Sirius; zorilă. 2. (Regional, în forma zorile) Dans popular care se joacă după nuntă, cînd oaspeţii sînt conduşi acasă cu lăutari; melodia după care se dansează; melodie care se cîntă miresei la uncrop. 3. (Uneori în expr. zorile mortului) Bocete care se rostesc dis-de-dimineaţă, a doua zi după înmormîntare. « Zorile mortului » se strigă (cîntă) nu numai după repau-zarea omului, ci mai vîrios după înmorniinlarea lui. marian, î. 230. — Formă gramaticală: pl. (f. art.) zorile. ZORÎ2, zoresc, vb. IV. 1. Intranz, şi refl. A lucra cu grabă mare, a se grăbi, a da zor. Aşa sorim tovărăşeşte, Umăr la umăr, tot mai tari. deşiju, M. 21. Trebuie să zoriţi. Timpul nu aşteaptă. Dacă griul nu e secerat la timp se scutură. STANCU, D. 104. Mă zoresc să scriu degrabă ■ . . Pentru ce, nu ştiu nici eu. macedonski, O. I 112. <0* Fi g. Mi-a plăcut in jurul meu Să văd-flăcăi pe bătătură Şi cobza cu isonu-n gură Să-mi zornăie zorind mereu, coşbuc, p. i 198. <£• Tranz. Manole-ncepea, Sforile-ntindea, Lucrul că-mi zorea, Zidul că-mi zidea. TEODORESCU, p. p, 462. •+■ A se grăbi (să ajungă undeva); a merge iute, a iuţi paşii. Prin umezeala care străbătea pînă la oase, muncitorii zgribuliţi, cu gulerele ridicate, cu pumnii strinşi in fundul buzunarelor, zoreau somnoroşi să ajungă la locul de adunare. BART, E. 288. Spre albele ziduri aleargă-aleargă... Şi tot către ele s-ajungă zoreşte, macedonski, O. i 147. Paşa mai tare zoreşte: Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte Şi gîtul i-l bate cu pumtiii-amindoi. coşbuc, P. I 206. «v> Tranz. Stroe Vardaru zori paşii. C. PETRESCU, a. r. 6. 2. Intranz. A insista pentru grăbirea unei acţiuni. A zorit să plecăm. GalacTion, o. i 209. Singur el a tot zorit Să-şi bage capu-n foc, Ş-omoare p-un flăcău la joc. coşbuc, P. i 229. Sfetnicul umbla. ■ . zorind să se facă mai curind nunta, ispirescu, L. 227. 8. Tranz. A îmboldi, a îndemna; a sili. Nitam-nisam, s-a iscat o cotitigă. .. zorită din stînga, ţîşnind de pe o uliţă îngustă. C. PETRESCU, A. R. 18. Primarul Pravilă, zelos şi înfrigurat, zorise lumea să se adune parc-ar fi izbucnit pîrjolul. rebreanu, R. rr 81. Spiridon iese încet in dreapta, numărînd gologanii; Rică îl zoreşte de la spate. caragiale, o. i 80. + A da viteză unui autovehicul. Pe drum, zorită de Buneă, maşinuţa reintră in aceeaşi fugă. mihaxe, O. 524. -f- A susţine ceva cu stăruinţă, a-i da zor cu ceva. De-ar fi lege-n ţară Să popim pe toţi aceia Cari fac vinului ocară Şi zoresc că-i om nebun Cine crede-n hori şi-n fete, Eu pe cinstea mea vă spun. .. Nici de dascăl n-aş fi bun. coşbuc, p. i 204. ZORt3, pers. 3 zoreşte, vb. IV. 1. Intranz. şi refl. (Uneori în e x p r. a zori de ziuăJ A se crăpa de ziuă, a se ivi zorile. Cind s-a deşteptat, cîntau rîndu-nelele şi se zorea în răsărit. La CADE. în pragul răsăritului, cu puţin înainte de a se lumina de ziiiă. .. de a zori de ziuă. PAMMLE, CER. 26. ZORÎLĂ s. m. Numele popular al stelei Sirius; luceafărul de zori, luceafărul dimineţii. ZORÎRE s. f. (Rar) Acţiunea de a (se) zori1; grabă. împlinesc cu zorire porunca Sibilei. coşbuc, AB. 111. ZORÎT1, zorituri, s. n. Ivirea zorilor; momentul cînd se luminează de zi; p. e x t. locul de unde se ivesc zorile. V. răsărit. Din fundul lumii mai din sus, Şi din zorit şi din apus, Din cit loc poţi gîndind să baţi, Venit-au roiuri de-mpăraţi. coşbuc, r. I 55. <$> Loc. a d v. La zoritul zorilor = la revărsatul zorilor, în zori. La zoritul zorilor Stau naintea domnilor, hodoş, P. P. 219. ZORlT2, -Ă, zoriţi, -te, adj. Care se grăbeşte foarte mult, care lucrează cu mare grabă sau foarte repede. Cazacii mîncau zoriţi şi cu urechea la pîndă. sado-veanu, O. vn 37. Dacă nu eşti prea zorită, treci pe poartă şi vino-ncoace niţel. BRiTESCU-VOiNEŞTl, î. 102. Pe chei lumea aleargă zorită după treburi. dunArbanu, ch. 84. în cosiţă-şi prinde garoafa-nflorită.. . Pleacă la fîntînă şi vine zorită. IOSIF, P. 58. (Adverbial) Surorile împleteau sorit la ciorapi, la tîrlici şi mănuşi. DELAVRANCEA, h. T. 269. ZORNĂI, zâmăi, vb. IV. Intranz, (Despre obiecte de metal, de sticlă, de os etc.) A produce un sunet caracteristic prin lovire, ciocnire, rostogolire; a răsuna. V. zăngăni, zdrăngăni. Zornăiau galbenii cind sălta, in zbucium, hora. STANCU, D. 7. Zarurile zor-năiau'pe masă. CÂXINESCU, E. O. I 25. Mi-a plăcut în jurul meu Să văd flăcăi pe bătătură Şi cobza cu isonu-n gură Să-mi zornăie zorind mereu, coşbuc, P. I 198. Din buzunarele jiletcei atîmau de o parte şi de alta, zornăind, două lanţuri groase cn,chei şi peceţi mulţime. GHICA, S. 502. Şi podu cind trecea, Podu că zomăia, TEODO-RESCU, P. p. 424. (Despre oameni, cu un complement instrumental introdus prin prep. « din ») A face să răsune (lovind, ciocnind etc.). Şi din pinteni zornăind Să încing o săbioară. TEODORESCU, P. P. 300. F i g. Zornăie din salbe neliniştea livezii. LESNEA, a. 42. -$>■ Tranz. Vedeai că-şi dă şi alte aere cu tine, zomăindu-şi banii in buzunar. PAS, z. I 255. îşi zornăi pintenii intr-un salut milităresc. vlahuţX, o. a. m 41. ZORNĂIĂLĂ, zomăieli, s. f. Faptul de a zornăi; zgomotul produs ; zornăit, zomăitură. ZORNĂIT, zornăituri, s. n. Acţiunea de a zornăi; zgomot caracteristic pe care îl fac unele obiecte (mai ales de metal) cînd se lovesc sau se ciocnesc între ele. A intrat, a trîntit uşa şi în urmă-i s-a auzit pînă departe, desluşit, zornăitul zăvoarelor ferecate. GALAN, z. k. 208. Sună zornăit de zale. coşbuc, P. n 112. Dar ce zgomot e afară? Un zornăit de pinteni, de săbii, vlahuţă, o. A. îi 245. ZORNĂITOR - 764 - ZUGRĂVIE ZOKNĂITOp, -OĂRE, zornăitori, -oare, adj. Care zornăie, care răsună. Surorile'mkle nu poartă şir de icuşari de aur lucitori, sunători, zornăitori; poartă mărgeluşe de sticlă colorată, bălţată. STANCU, D. 8. Se aruncă [împăratul] cu faţa în jos, că pe o claie de fin, pe zornăitoarea grămadă de aur. vlahuţĂ, o. a. I 216. ZORNĂITtjRĂ, zornăituri, s. f. Zornăit. Zornăituri de monede. Zornăituri de .pinteni. ZORNET, zornete, s. n. Zgomot produs de unele obiecte (în special de metal) care se lovesc întreele; zornăit. Cadenţa bocancilor, zornetul fierului, Pe drumul de pulbere, sub Casiopeea, Pleacă departe compania treia. beniuc, v. 76. S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii, eminescu, O. I 157. ZORNIC adv. (Rar) Grăbit; nerăbdător. Sergenţii de zi tropăiau zornic. sadoveanu, m. c. 68. Stăruitor, insistent; cu zor, de zor. Te îndeamnă zornic... să-ţi ridici în sîrg nevasta şi copiii şi ce ţi-e mai scump din cîte ăi, şi să fugi spre munţi; că de două zile a intrat în ţară pîrjolul. galaction, o. i 52. ZOROCLÎE, zoroclii, s. f. (Regional) Cămaşă bărbătească făcută din pînză groasă. Pleacă puiu diseară Şi pleacă cu mina goală Şi c-o floare la ureche Da cu sorocita veche. şez. xii 73. ZORZOANE s. £. pl. Podoabe pretenţioase şi, de obicei, de prost gust. îşi clădise o casă înflorită cu multe sorzoane, acoperită cu tablă roşie. SADOVEANU, P. S. 155. Cocoane înţepate, c-un zîmbet pregătit de acasă, in rochii de atlas cu fel de fel de zorzoane. VLAUUŢĂ, o. A. iii 167. Flăcăi cu pălăriile numai în panglice, cu zorzoane de alamă la opinci, odobescu, s. I 469. -0- F i g. Şi mai vtrtos decît slovele mele, Prea cu zorzoane, prea cu mărgele, Şi mai dihai decît strunele cîntului Faceţi să scapere miezid cu-vîntului. DEŞLIU, G. 34. — Variantă: ţorţoâno (negruzzi, ,s. i 338) s. f. pl. ZOEZOt, zorzoiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Popular, de obicei cu un complement instrumental introdus prin prep. «cu » sau «din ») A zornăi. Că mie mi s-a urît Tot suind şi coborînd, Cu fiarele zorzoind. MAT. l'Ol.K. 379. Din minecă fîlfiind şi din sălbi tot zorzoind. ŞEZ. XIII 190. ZORZONĂT, -Ă adj. v. înzorzonat. ZOVON s. n. v. sovon. ZUAV, zuavi, s. m. Soldat francez dintr-un coYp de infanterie care poartă o uniformă imitată după costumul arab. ' ZtJCĂ s. f. (Regional, în expr.) A sta (cuiva) de-a zuca = a sta pe capul cuiva. Atîta le-a stat de-a zuca bieţilor moşnegi, încît parcă i-a ameţit, contemporanul, Vj 100. ZUF s. n. (învechit şi arhaizant) Un fel de stofă de lînă fină şi uşoară. în locul spectatorilor... cu giubea de zuf albastru, vremea a adus în fotoliile de orchestră şi in loji spectatori mai puţin veliţi, în smoching şi în jachetă. c. PETRESCU, c. V. 79. Era înveşmîntat cu. . . giubea de zuf albastru, filimon, c. 313. ZUGRAV, zugravi, s. m. 1. Lucrător specializat în executarea lucrărilor de zugrăveală. Să-mi spui cînd vrei să părăseşti 'locuinţa, să trimit zugravi; demetuius, c. 56. 2. (învechit) Pictor (în special de biserici). Palamon era cîntăreţ, iar Graiie zugrav. galaction, o. i 212. Vn zugrav veneţian n-ar aşterne pe pînză un chip mai dulce, delavrancea, o. ii 101. La un zugrav foarte vestit, mergînd din întîmpl'are, Portretul meu îl comandai, alexan-drescu, P. 170. — Accentuat şi: (Mold.) zugrav. — Variantă: (învechit) zogr&I (ţichindeal, F. 115) s. m. ZU GRAVEĂLĂ, zugrăveli, s. f. 1. Acţiunea de a zugrăvi şi rezultatul ei; strat de humă şau de lapte de var (v. spoială) colorat cu diferite substanţe, aplicat pe suprafaţa unui perete şi avînd uneori reliefuri sau desene în mai multe culori care imită tapetul. Se uită lung la pereţii mucezi ai beciului, întrebind: Trebuif să fi fost frumbşi cu zugrăveală. Cine le-a şters faţa? CAMILAR, N. I 353. Am privit zugrăveala pridvorului. galaction, o. I 41. 2. Pictură (mai ales de biserică); p. ext. tablou, gravură, desen. în biserică. . . m-am uitat la fiecare zugrăveala şi m-am minunat. STancu, d. 32. în odaia cea albă stătea cu zugrăvelile, cu numerele şi cu semnele gîndului, adincindu-le şi pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. V. 22. în colţul din dreapta al chiliei, o ladă de Braşov, cit zugrăveli albastre, roşii sau verzi, hogaş, m. N. 138. 3. Vopsea, sulemenealâ, fard. Figura nu mi-e tulburată? ... — Zău, cuconiţă, ai pus atîta zugrăveală incit nu se mai cunoaşte. NEGRUZZI,. s. Iii 61. 4. F i g. (Rar) ' Descriere, prezentare. A început să viseze la văile Balcanilor. Constantin i le .descrisese după entuziasta zugrăveală a Iui Karabaşef. galaction, o. i 143. ZUGRĂVÎ, "¡zugrăvesc, vb. IV. 1. T r a n z. A acoperi pereţii unei clădiri cu o zugrăveală. (Refl. pa s.) Odăile se zugrăviră şi se mobilară cu gust. negruzzi, s. I 72. 2. Tranz. (Astăzi rar) A picta, a împodobi cu picturi. Din mijlocid curţii se-nalţă strălucitoare biserica cea mare — zugrăvită pe dinlăuntru de maestrul nostru Grigorescu. vlahuţă, o. a. ii 183. Ia priveşte-d cum... se uită ţintă în ochii noştri, parc-au de gînd să ne zugrăvească. CREANGĂ, a. 39. De vreme ce Alecu iubeşte mult a zugrăvi, de aceia babacă te-aş ruga ca să-i tocmeşti un dascăl de zugrăvit. KOGĂLNICEANU, S. 86. F i g. Moaie pana in coloarea unor vremi demult .trecute, Zugrăveşte din nou, iarăşi, pînzele posomorite, eminescu, o. I 32. -4* A contura litere (v. scrie); a desena. A ajuns a cunoaşte semnele cu ochii, a le zugrăvi tremurat pe tăbliţă, sadoveanu, m. C. 71. El ştia scrie cit îi trebuia pentru a-şi zugrăvi iscălitura cu nişte litere ca talpa gîştei. Gane, n. n 4. Zugrăvea nu ştiu ce cu plumbul pe hîrtie. alecsandri, T. i 345. + A trasa. Şi c-im ac el zugrăveşte cărăruşile găsite, eminescu, o. iv 114. 3. R e f I. F i g. A se profila, a se contura; a se proiecta, a se reflecta. Drept înainte, în zarea plumburie, satul se zugrăvea ca un muşuroi uriaş crescut cu bălării. rebreanu, R. I 70. Uşa casei se deschise şi, pe fundul de lumină slabă a privazului ei, se zugrăvi repede, în linii de umbră, chipul mărunt al unei femei. HOGAŞ, m. n. 77. Dumbrăvile lor întunecoase de pe maluri se zugrăveau în fundul rîului, cit părea că din una şi aceeaşi rădăcină un rai se înalţă în lumina zorilor, altul s-adînceşte în fundul apei. EMINESCU, N. 66. Tranz. Vezi departe munţii mari Cum îşi zugrăvesc în soare Piscuri vinete spre cer. topÎrceanu, b. 26. Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte, Muchi de stîncă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte.' eminescu, O. i'152. Refl. (Despre stări psihice) A se reflecta pe figura cuiva, a se exterioriza prin expresia pe care o imprimă figurii. Cu mşinea zugrăvită-n faţă. CREANGĂ, a. 75. Mare grijă, mare supărare se zugrăvea pre feţele lor. contemporanul, iii 773. Pe faţă i se zugrăvea o durere adîncă. ib. viţ 108. 4. Tranz. F i g. A înfăţişa prin cuvinte; a descrie. Cînd Bălcescu zugrăveşte un tablou în mişcare.. . naraţiunea se face la imperfect, vianu, S. 75. Cunoscători ai ţărănimii i-au zugrăvit. . . situaţia de-acolo mult mai îngrijorătoare, rebreanu, r. i 261. în Conu Leonida, Caragiale a zugrăvit o clasă întreagă de oameni. 1BRĂ-ILEANU, s. 63. [Poeziile populare] ne zugrăvesc obiceiurile şi ne arată ideile şi sentimentele veacului. BĂLCESCU, O. I 60. ZUGRĂVÎE s. f. (învechit) Arta de a picta; pictură. îmi alcătuisem un trai cu totul artistic. .. fără a mă îngriji de lucrurile ce nu se atingea de zugrăvie, ALECSANDRI, ZUGRĂVIRE _ 765 - . ZUR ) •o. P. 16. Aice învăţăm latineşte. . . matematica, călăria, armile, zugrăvia, jocul. kog'XlnicEanu, s. 75. Muzica, zugrăvia. DrXGHICI, R. 217. ZUGRĂVIRE, zugrăviri, s. £. Acţiunea de a zugrăvi şi rezultatul ei; f i g. înfăţişare prin cuvinte, descriere. [Dostoievski] şi-a ales mijloacele de investigare şi zugrăvire a eroilor săi. contemporanul1, s. ii, 1956, nr. 488, 3/5. Să vedem atunci dacă, în zugrăvirea acestui simţimînt, vom găsi caracterele de care am vorbit. GiiEREA, ST. CR. iii 98. ZUGRĂVIT» s. n. Faptul de a zugrăvi; zugrăvire; (învechit) arta de a picta. Zugrăvitul şi italieneşte învăţ ■de la octomvrie. kogălniceanu, S. 84. ZUGRĂVIT2, -Ă, zugrăviţi, -te, adj. 1. Dat cu un strat de humă sau de lapte de var amestecat cu o culoare şi ornamentat cu diferite desene. Casă zugrăvită. 2. (Astăzi rar) Vopsit, p. ext. pictat, desenat. Văd drumuri albe-n zărţ senine, La margini tfmnţi, mai jos coline Şi, ca pe-o pînză zugrăvit, Oraşu-n vale-adînc sub mine. coşbuc, p. n 90. Şi ta zugrăviţi stau zeii in lumina cea de soare. EiirNESCU, o. IV 130. O teleagă zugrăvită, Pe dinuntru poleită. alecsandri, p. p. 154. * 3. F i g. (învechit) Prefăcut, făţarnic, fals. Ca să poată spori in meşteşugurile lor, prin cuvinte dulci şi zugrăvite intră in inima domnilor, arhiva r. i 56. zugrăviti3ră, zugrăvituri, s. f. (învechit) Pictură, tablou. Cum îşi poart-a ei făptură, Toată-i ca-n zugră-vitură! coşbuc, P. I 97. ZUGRUMĂ vb. I v. sugruma. ZUGRUMĂT, -Ă adj. v. sugrumat. ZULIĂR, -Ă, zuliari, -e, adj. (învechit) Gelos. Traiul cu un soţ zuliar şi cărpănos... nu putea avea nimic încîn-tător pentru zvăpăiata Sultana. M. I. CARAGIALE, c. 129. Ce viaţă putea ea să aibă în casa acestui bătrîn zuliar şi năbădăios? vlahuţX, o. a, iii 16. A mers aşa cît a mers, pînă i-a dat în cap cocoanei să-ntoarcă foaia> să-l prăjească şi pe altă parte: s-a prefăcut că-l teme, că e zuliară, cara-gialE, o. iii 33. F i g. Ultimul suspin de agonie al Desdemonei, care are fantasia să moară gîtuită de ghearele zuliare ale maurului de 'la Veneţia. liOGAŞ, DR. ţi 193. + Invidios, pizmaş. Bietu‘ flăcău! îi zuliar de norocii, meu... o şi aflat c-o să ne cununăm împreună, Florico, şi asta-l roade! ALECSANDRI, T. 926. îi zuliară de tinereţile d-tale. id. T. I 71. — Pronunţat: -li-ar. ZULÎE s. f. (învechit) Gelozie. Pentru ce, adică, să mai deştepţi tu zulia bietului domn Georges şi să-l mai umileşti? HOGAŞ, m. N. 35. Ai văzut cîte nenorociri poate s-aducă zulia? ALECSANDRI, t. 1192. ZULtjF, zulufi, s. m. Buclă mare de păr, răsucită în spirală şi lăsată să atîrne. Cei doi zulufi lungi, unul în dreapta, altul în stingă, nu mai acoperă destul începutul de cărunţire de la coada ochilor, camii, PETRESCU, o. i 186. îşi întocmea, în oglinda din faţă, cu degete albe şi iuţi, un zuluf îndărătnic şi negru, ce-i tot cădea in jos pe frunte. hogaş, h. 80. îi este teamă că n-a să mai rămîie Cu ce să-şi încreţească zulufii săi cei mîndri. negruzzi, s. ii 179. (Adjectival) îngeri bălai şi cu părul zuluf îşi curăţa albele aripi de puf. LESNEA^ i. 78. ZL'LUFĂT, -Ă, zulufaţi, -te, adj. (Rar) Cu părul aranjat în zulufi. Se înfăţişa vopsită, zulufată, cu un manşon legat pe după gît şi cu o umbreluţă într-o mină. pas, L. i 126. ZULUFfiL, zulufei, s. m. (Rar) Diminutiv al lui z u 1 u f. A ieşit un obicei Să nu poarte cercei, Numai negri zulufei. mat. folk. 253. ZUMAJtICĂLE s. f. pl. (învechit) 1. Prăjituri, bomboane, zaharicale. Totodată, Acriviţa -măi căzuse şi la darul foiţelor: casa plină de jucători, masă lingă masă. . . şi dulceţuri, zumaricale, vinuri, cafele şi vutci. CARAGIALE, o. iii 34. 2. Stenahorie, leşin; istericale. Era să-mi vie zumaricale. .. 'să leşin, alecsandri, t. 186. ZUMBĂI, zumbăi, vb. IV. Intranz. (Rar, despre insecte) A zumzăi, a bîzîi. ZUMBĂÎRE, zumbăiri, s. f. (Rar) Zumzet, bîzîială. (F i g.) în cîntecele ascuţite ale scripcilor şi în zumbăirile cobzelor, sadoveanu, la Tdrg. ZUMZĂI, zămzăi, vb. IV. Intranz. (Despre insecte, mai ales despre albine; prin analogie despre diverse obiecte în mişcare repede) A produce un zgomot caracteristic; a bîzîi, a zbîrnîi. Zbîmîie fusele, cîntă curelele, Zumzăie firele, subţirelele;.. DEŞLIU, G. 47. Mi-s dragi hulubii albi ce-mi ciugulesc din palme, Albine zumzăind lingă aleie-n zori. stan cu, c. 49. Gloanţele zumzăiau pe deasupra lor, ca lăcustele, pas, z. iii 219. <$• F i g. Vintul îmi flutură părul şi visele, în suflet îmi zumzăie poeme—nescrisele. BENIUC, V. 55. ZtJMZET, zumzete, s. n. 1. Zgomot caracteristic pe care-I fac insectele (mai ales albinele) cînd zboară; bîzîit. E o forfotă nesfîrşită, un zumzet de stup uriaş. BOGZA, Ţ. 85. Albinele şi-au început dulce zumzet la copacii timpurii, sadoveanu, o. VI 3’99. Un zumzet uşor ii lovi auzul... O giză mică, obosită să mai zboare aiurea, îl nimeri într-o nară. GÎRLEANU, l. 31. în auz îmi sună blînd Zumzetul de-albine. IOSIP, v. 44. -$* Zgomot provocat de vibraţia puternică şi continuă a anumitor obiecte sau maşini. Zumzetul escavatoarelor începu să crească treptat, împletindu-se cu semnalele tot mai dese ale locomotivelor, cu vocile oamenilor, v. rom. februarie 1953, 41. Se opriră ca să-l vadă pe Rizea cum se caţără pe un stîlp de telegraf. . ■ Cînd ajunse sus, stătu o clipă ascultînd zumzetul' tainic al firelor, dumitr'hj, n. 59. 2. Murmur, freamăt. Oraşul întreg, plin de viaţă, de mişcare, de bucurie, are un zumzet care e numai al lui. STANCU, U.R.S.S. 113. Zumzet de voci şi sunet de taci-muri ajungea pînă-n stradă. PAS, z. i 177. ZUP interj. (Adesea cu valoare verbală) Onomatopee care redă zgomotul unei mişcări precipitate, al unei sărituri sau al unei căderi. V. zdup. Muierea cumpără peştele ¡i-l spintecă... cînd îl spintecă: zup! o pungă cu bani din foalele peştelui, reteganul, p. iv 27. Mă dau iute pe o creangă mai spre poale şi odată fac: zup! in nişte cînepă. creangX, a. 49. ZT5PĂ s. f. v. supă. ZUPĂÎ, zupăiesc, vb. IV. Intranz. 1. A tropoti, a tropăi. + A-şi mişca repede picioarele ; a da , din picioare. Zupăiau din picioruşe. EMINESCU, n. 56. 2. A lovi, a bate, a iz&i. (Atestat în forma zupui) După ce-l zupuise zdravăn, îl tirîse lingă apă. STANCU, D. 18J). ' — Variantă: zupui vb. IV. ZUPĂÎŢ s. n. Acţiunea de a z u p ă i. Afară, în aceeaşi clipă, se auzi un zgomot, un zupăit ca o săritură de pe prispă, mironescu, s. A. 102. ZUPĂITÎJRĂ, zupăituri, s. f. Acţiunea de a zupăi; tropăitură. într-un tîrziu, numai ce aud o zupăitură ca cum s-ar scutura cineva de omăt. şez. I 250. — Variantă: zopăitliru (STÂnoiu, c. I. 100) s. f. ZUPUI vb. IV v. zupăi. ZUR interj. (Adesea cu «ri> prelungit) Onomatopee care redă zornăitul metalelor sau zgomotul produs de ZURALIE — 766 — ZVĂPĂIAT ciocnirea sau de rostogolirea unor obiecte mici (mărgele, alune etc.). Cînd venea acasă, zurrr! din pinteni. sadoveanu, P. 105. (Substantivat, n.) Ofiţerul se îndreptă spre masa cocoanelor. . ■ tirşiind picioarele ca să-şi asculte zurul delicat al pintenilor, delavrancea, s. 129. ZURALÎE s. f. v. zoralie. ■ , ZURĂ1 vb. IV v. zum!. ZURBĂ, zurbale, s. £. (învechit şi arhaizant) 1. Revoltă, răscoală. Ştim cită scădere aduc ţării asemenea răutăţi şi zurbale. SADOVEANU, Z. C. 164. Auzise vorbă că este zurba asupra lui vodă. NEGRUZZI, s. I 157. 2. Gălăgie, zarvă; ceartă, bătaie. In preajma bordeielor nu mai era nici o zurba, sadoveanu, p. h. 312. Şi stăi, Voico, de nu da, Că nu sînt cu vreo zurba, Ci m-a trimis domnia, Că te pofteşte la ea. păsculescu, l. p. 241. — Variante: zfirbă, zurbe (stancu, d. 332, stX-noiu, c. i. 163), zurbâlu (camilar, n. ii 15) s. f. ZURBA GÎU, zurbagii, s. m. Om certăreţ; scandalagiu. Era vestit ca zurbagiu fără pereche, camil petrescu, o. I 13. Alecu Toader Precup are faimă de mare zurbagiu şi bătăuş, c. petrescu, a. 431. Muntenii totdeauna au avut în Moldova faima de zurbagii. RUSSO, o. 101. Sosea Neculcea, Cam băut şi cam chefliu, Cu cheful de zurbagiu, teodorescu, p. p. 546. -fy- (Adjectival) în sat era şi un popă zurbagiu. . . care-adesea cu boierul cel din sat se dondănea. contemporanul, ii 10. -f- (învechit şi arhaizant) Răsculat, rebel. Mai tirziu, după ce se vor fi calmat spiritele, va întoarce el foaia şi se va răfui cu toţi zurbagiii de azi. rebreanu, R. n 151. Dar in caic cine-mi sînt. . . zurbagii şi turci păgîni. teodorescu, p. p. 562. ZURBĂLĂ s. f. v. zurba. ZURBALÎC, zurbalîcuri, s. n. (învechit şi arhaizant) Luptă, harţă. Să-mi aleg d-un cal porumb, Lung in trup şi scurt în gît, Cum e bun de zurbalîc Şi vrednic de haiducii. ŞEZ. xn 72. + Rebeliune, revoltă, răscoală. Un necunoscut a pus pe hîrtie. ■ ■ citeva fapte dintre anii 1819 şi 1821, privitoare la « zurbalîcul» de supt Scarlat Calimah. iorga, L. n 77. ZURBĂV, -A, zurbavi, -e, adj. (învechit şi arha-' izant) ,Rebel. (F i g.) Poemul ăsta zurbav şi candriu, Dospit vîrtos in clocot sîngeriu. deşliu, G. 17. ZURBÂVA, zurbave, s. f. (învechit şi arhaizant) Ceartă, gîlceavă, scandal. Poveştile din crişma lui tata Pascali vorbeau despre o mulţime de lucruri. . . zurbave necontenite, petreceri şi serbări, sadoveanu, o. v 431. Cînd Pîrvu se arăta în prag, repezind uşa de părete şi călind oţărît ş-a zurbavă înainte-i, bătrinul se ridica ince-tinel in capul oaselor, il măsura c-o privire dojenitoare. vlahuţă, N. 127. Părinţii fetei, ca să nu să mai facă zurbavă.. . i-o mai dat ginerelui... pe deasupra zestrei. ŞEZ. vn 65. ZÎJRbA s. f. v. zurba. ZURGĂLĂU s. m. v. zurgălău. ZURGĂLĂU, zurgălăi, s. m. (Mai ales la pl.) Clopoţel în forma unui mic glob de metal cu o bilă în interior, care sună la cea mai uşoară mişcare sau atingere. Zurgălăii sună mărunt, împrăştiind în întinderi clinchete argintii, sadoveanu, o. vil 332. A oprit la poartă o sanie mică de fier şi piele lăcuită, cu caii cu zurgălăi la gît. CAMIL petrescu, o. I 357. în văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi. ALECSANDRI, P. A. 112. * — Variantă: zurgălău (lesnea, â. 77, vlahuţă, la Tdrg) s. m. ZURLÎU, -ÎE, zurlii, adj. (Familiar) Zvăpăiat, nebunatic; neîntreg la minte, smintit, într-o ureche. ZURUÎ, zuruieşc şi zur ui, vb. IV. I n t r a n z. (Despre obiecte de sticlă sau de metal, mai ales despre mo- nede şi despre lanţuri) A zorriăi. încă o dată nechezară caii, zuruiră armele, răcniră voinicii şi se zgu- dui pămintul sub ropotele cailor. SADOVEANU, O. I 186. Jiletcă de dril năutiu. . . peste care zuruia un lanţ de aur. delavrancea, la tdrg. Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier şi zalele-i zuruie crunte, coşbuc, P. I 206. -v- Tranz. Se oprise din mers, cu miinile înfundate in buzunările pantalonilor, zuruind în adincul lor un mănunchi de chei sau un pumn de monede, c. petrescu, A. 289. Banii pe masă Tot să-i zuruieşli, Tot să-i zin-găneşti. La Tdrg. Un avocat renumit ■ . . zuruind o pilă de napoleoni, supăra prin nepăsarea lui. delavrancea, s. 123. — Variantă: zurăi (creangX, a. 41) vb. IV. ZURUÎRE, zuruiri, s. f. Acţiunea de a zurui; zornăire, zornăit. Zinghetul pricinuit prin înfocata atingere a monetelor se schimbă incet-încet într-o zuruire slabă. ALECSANDRI, O. P. 42. ZURUÎT, zuruituri, s. n. Zornăit. O undă de fulger pătrunde in odaie, cu un ^trăsnet, cu un zuruit de geamuri. SADOVEANU, O. m 246. Valea. . . răsună toată de zuruitul zurgălăilor şi de tropotul uscat al cailor. VLAHUŢĂ, la Tdrg. M-am sculat iute din pat pentru ca să cunosc pricina zuruitului pomenit, alecsandri, c. 45. ZtJRZURj zurzuri, s. m. (Popular) Podoabă. Din grajd ei mi-au luat Un cal graur Cu şeaua de aur... Cu potcoavele de argint Cu zurzuri pînă-n pămînt. TEODORESCU, P. P. 149. ZUVJÎLCA s. f. v. zăvelcă.. ZUZÂÎ vb. IV V. zuzui. ZtfZET, zuzete, s. n. (Popular) 1. Zumzet. (Cu pronunţare regională) Fără zuzăt, lancea zboară. COŞBUC, P. ii 71. 2. Susur, murmur, şopot. Linul zuzet ce din apă se ridică cu amor. . . Aduc multă alinare la a inimei durere. NEGRUZZI, S. II 15. zuzui, zuzui, vb. IV. I n t r a n z. (Popular) A susura, a murmura, a şopoti. Riuleţul care l-am trecut de vro trei ori. ■ ■ profund de o palmă şi abia zuzuind pe prundiş. negruzzi,' s. i 195. — Variantă: zuzăi (coşbuc, ae. 79) vb. IV. ZUZUÎT, zuzuituri, s. n. (Popular) Zumzet. în aceeaşi clipeală mai auzi zuzuitul din tronişor şi de astă dată nu se mai putu stăpini. ispirescu, u. 99. ZtJZUR s. n. v. susur. ZVASTICA, zvastici, s. f. Cruce cu braţe egale, îndoite la capăt în unghi drept, servind ca simbol religios la unele popoare orientale; emblemă politică de această formă a unor partide fasciste; simbol al fascismului german. Primul act se petrecea în holul unei facultăţi de medicină din Berlin.. Studenţi germani, decoraţi cu zvastici mari pe braţe, discutau cu înverşunare necesitatea urii de rasă. Sahia, u.r.s.s. 178. zvApăiA, zvăpăi, vb. I. Refl. A deveni zvăpăiat, zburdalnic; p. e x t. a se zbate, a se zvîrcoli. Şi urla dracul şi se zvăpăia. ŞEZ. ix 70. + F i g. A se înflăcăra, a se înfierbînta. Gesturile mi se zvăpăiau, faţa mi se aprindea şi mînia-mi întuneca ochii. DELAVRANCEA, la TDRG. zvăpAiăt, -A, zvăpăiaţi' -te, adj. Nebunatic, zburdalnic, zglobiu, uşuratic. Din gălăgia ameţitoare se înălţau, stăpînitoare, rîsete zvăpăiate. REBREANU, I. 34. Nu era acclaşi drac zvăpăiat care-şi arunca cartea în pridvor, cînd se întorcea de la şcoală, şi mă prindea de gît cu amindouă mînile pentru ca să o duc în circă? DELAVRANCEA, la TDRG. «$> F i g. Dezbătură pe Ir.rg numerbasele baluri, spectacole. ZVECUI — 767 — ZVÎNTA recepţii şi petreceri de tot felul care agitau' Bucureştii şi-i dădeau o, culoare zvăpăiată, rebreanu, r. i 252. ZVECUÎ, zvecuiesc, vb. IV. T r a n z. A aşeza feţele de încălţăminte pe calapod (fixîndu-le în cuie) pentru a le putea lucra; a trage pe calapod. ZVECTJÎRE, zvecuiri, s. £. Acţiunea de a zvecui; tragere pe calapod. ZVELT, -Ai zvelţi, -te, adj. 1. (Despre corpul oamenilor şi al animalelor) Subţire (în talie), suplu, graţios. înaltă, zveltă, să se ascundă orice domnişoară înaintea ei, mergea nepăsătoare, mîndră in zdrenţele ei. agîrbiceanu, s. P. 58. Membrele ei zvelte în bluza de catifea neagră, aceeaşi pălărie cu margini largi pe părul ei blond. EMINES-cu, N. 83. [Vînătorul] aduce pe ai săi umeri Pe zvelta căprioară şi pe pămînt o-ntinde. La ODOBESCU, S. in 89. ■Q- F i g. Palmii risipiţi in crînguri, auriţi de-a lunei rază, Nalţă zveltele lor trunchiuri. EMINESCU, o. I 44. 2. (Despre obiecte sau părţi ale acestora) Care se înalţă graţios, cu forme armonioase, cu linii suple. Consola cu picioarele curbe, zvelte, fragile, c. PETRESCU, A. 338. Vasul e de aur virgin, schinteiat cu plăci de nacru, încrustat cu pietre scumpe, Zvelt, dar trainic ca un bronz. macedonski, o. I 151. + F i g. (Despre zborul păsărilor) Vioi, sprinten, elegant. Zbor zvelt şi negru: scrie-ntîia rîndunică. STANCU, c. 83. ZVELTEŢE s. f. (Rar) Faptul de a fi zvelt. Altă biserică este Sf. Andrei, care minunează prin zvelteţea sa. SABIA, U.R.S.S. 43. • ZVIDUÎ, zviduiesc, vb. IV Refl. (Regional) A se vindeca, a se tămădui, a se însănătoşi. Se zvidui de rîie. I. CR. vil 155. De toate boalele să se zviduiască. ŞEZ. IV 153. ZYÎC interj. (Adesea cu valoare verbală) Onomatopee care sugerează o mişcare bruscă, o săritură precipitată, 0 ţîşnire etc.; ţuşti, ţîşti. Tocmai cînd credeai că o să pui mina pe dînsul, sucea in loc, te cotea şi zvic! în altă parte. BASSARABESCU, la TDRG. <£> (Substantivat, n.) Calul sări un zvic înapoi. C. petrescu, A. R. 63. ZYÎCÎÎ, zvicii, vb. IV. intranz. (Rar) A zvîcni. Inima lui Radu îi zvîcîi ca de spaimă, înfiorată de-atîta noroc. VLAHUŢi, N. 71. ZVÎCNEĂLĂ, zvîcneli, s. f. Palpitaţie puternică a inimii, a tîmplelor. Acolo, în coasta satului, [umbra] avea pentru toţi ceva neliniştitor, care grăbea zvîcnelile inimii, c. PETRESCU, r. dr. 166. ZVÎCNET, zvîcnete, s. n. 1. Zvîcnire. Surorile s-au îmbrăţişat şi au rămas aşa, mute, cu timplele apropiate în acelaşi zvicnet al sîngelui. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. n 181. Simţea că zvîcnetele şi durerile i se alină şi capul 1 se luminează, slavici, n. i 340. 2. Tremur, tresărire; zvîcnire. Te-a tras după el strîngîndu-ţi mina in palma lui caldă şi umezită, care zvîcnea din cînd în cînd. Zvîcnetul acesta a fost pentru tine pricină de nelinişte. PAS, z. I 229. Un zvîcnet, un sughiţ scurt l-a întins pe spate şi a rămas aşa, acolo, cu ochii deschişi mari spre cer. popa, v. 350. ZVÎCNÎ, zvicnesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre unele organe ale corpului) A se zbate repede şi cu putere (din cauza afluxului de sînge, pricinuit de emoţie, de oboseală etc.). îşi simţi părul ridicîndu-i-se în virful capului. . . Inima se izbi o dată tare în coşul pieptului, pe urmă prinse a zvîcni repede. SADOVEANU, o. vn 362. în agitaţia nervoasă in care se afla, simţea cum ii zvicnesc tîmplele. BART, E. 213. El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune, Inima-i zvicneşte tare, viaţa-i parcă se răpune. EMI-nescu, o. I 84. + (Despre fiinţe) A mişca repede o parte a corpului. [Viţelul] se tăvăli şi începu să zvîcnească grozav din picioare, caragiale, s. 80. 2. (Despre fiinţe) A sări pe neaşteptate (de undeva); a ţîşni, a se repezi, a o zbughi. Ci inele zvîcni înainte şi prepeliţa sări in aer. sadoveanu, o. vii 82. O veveriţă juca ca o flacără roşcată... Zvîcni pe o creangă mai de aproape şi dispăru, ca să apară peste o clipă în alt ram. C. PETRESCU, A. 75. Cel dinţii care zvîcni afară pe-punte, furios, cu capul gol, cu haina pe-un umăr, fu Seceleanu. BART, E. 292. F i g. Acolo apa cînta im cîntec surd, înfiorător; in coş fîşîiau din cînd in cînd grăunţele: în covată zvîcnea în pulbere fină făina. Sadoveanu, o. vii 294. Automobilul zvîcni ca un alergător de cursă, rebreanu, R. I 176. ■+ A sări brusc în picioare. Ea tresări, ca şi cînd abia atunci s-ar fi deşteptat din somn şi zvîcni ca un peşte în sus. PREDA, î. 151. Cel care se mişcase tresări cu spaimă, simţind cel dintăi primejdia. Zvîcni în.piHoare, scuturind în juru-i flăcările ca pe nişte fluturi, sadoveanu, Z. C. 196. Cînd îl. văzu... intrind în circiumă urmat de suită, zvîcni de pe scaun. C. PETRESCU, î. ii 140. 3. A face mişcări bruşte pentru a-şi elibera corpul dintr-o strînsoare; a se zbate. înţepenindu-şi braţele ca să-l ţină pe cel prins, care zvicnea şi se zvîrcolea ca un şarpe, răsuflă adînc. dumiTriu, N. 219. ZVÎCNÎRE, zvîcniri, s. f. Faptul de a zvîcni; tresărire, bătaie a inimii, a tîmplelor etc. + Mişcare bruscă şi involuntară a corpului sau a unei părţi a corpului. Generalul îl măsură cu mirare şi cu o zvîcnire nervoasă de mustaţă, rebreanu,' p. s. 93. F i g. Izbucnire trecătoare, de scurtă durată. în ochii generalului licări o zvîcnire vicleană, vornic, p. 124. I-a spus cu o voce schimbată, aspră, tuşei Tudora care avea în ochi o zvîcnire de spaimă: «Bine, bine, la treabă!», pas, z. i 266. Cîntecul era lung şi uniform, cu zvîcniri de pălălaie care se stinge. DAN, u. 173. ZVÎCNÎT1 s. n. Faptul de a z v î c n i ; zvîcnire, zvîcnet. într-un singur zvîcnit de aripi ar trece de pe-un munte pe altul, agîrbiceanu, s. p. 17. ZVÎCNÎT2, -Ă, zvîcniţi, -te, adj. (Despre mişcări) Cu zvîcniri; repezit, brusc, spasmodic. Mîinile cu mişcări repezii zvîcnite, înfrigurate, au deschis grabnic lacăte în încuietori.'c. PETRESCU, A. R. 196.'<$> (Adverbial) Filfîie acum din aripi, zvîcnit şi tragic, ca anunţătorii furtunii. c. petrescu, î. n 252. ZVÎCNITGR, -OĂRE, zvîcnitori, -oare, adj. (învechit) Care zvîcneşte, care palpită. Alebărzi mult oţelite.. ■ Staţi înfipte, omoritoare, în pieptele zvîcnitodre Ca nişte raze de foc. negruzzi, S; II 82. ZVÎCNIT TÎRĂ, zvicnituri, s. f. Zvîcnire, palpitare, pulsaţie. ; ZVÎNTÂ, zvint, vb. I. T r a n z. 1. A face să piardă din umezeală, a usca puţin; a zbici. [Vîntul] năvălea furtunos pe cîte o uliţă, încreţind apa lăculeţelor, zvintind noroaiele şi vechile cărări. MIHALE, o. 267. O prăjină.. ■ pe care se scot in zilele senine şi cu soare albiturile şi şorţurile la zvîntat. pamfile, i. C. 441. ha mal d-am ieşit, Din nări c-am suflat, Toate le-am zvîntat, Nimic n-am stricat. TEODOREscu, p. P. 56. (în propoziţii consecutive, legat de diverse verbe, exprimă intensitatea acţiunilor respective) Bea de zvîntă. tzzi Oameni răi, băiatule. Cum nu eşti cu ochii pe ei, fură de zvîntă. sadoveanu, M. c. 29. Am cunoscut pe crudul Coriţa, care bătea pe verii mei de-i zvîntă. GHICA, s. 258. 2. (Folosit şi absolut) A distruge, a prăpădi, a nimici. Puind mina pe însuşi armele turcilor, deteră în pă-gîni de-i zvîntară. ISPIRESCU, M. V. 31. Făt-Frumos lovea cu pala de zvîntă, in toate părţile, id. L. 156. E x p r. A zvîntă (pe cineva) în bătaie (sau în bătăi) = a bate zdravăn. (Eliptic) Vă zvînt! Vă sparg capetele ■ . . Nici unul nu mai prind, dacă mă reped în voi. PREDA, î. 10. 3. (Neobişnuit) A ridica, a zvîrli în sus. Guvernul să îndeasă... ca să apese mai greu şi, prin presiunea sa, să zvînte în sus pe popor, odobescu, s. ni 336. — Prez. ind. şi: zvîntez (ALECSANDRI, o. 176). ' ZVÎNTAT1 s. n. Acţiunea de a zvîntă. ZVÎNTAT2, -Ă, zvîntaţi, -te, adj. Uscat puţin (după ce a fost udat sau umezit, v. zbicit); (despre alimente) deshidratat, uscat (la vînt sau la soare) pentru a fi conservat. Pornim spre Cuctiieţi pe o cărăruie zvîntată. sadoveanu, o. vin 202. Măi Ţîlică, ia vezi de vro două brazde zvîn-tate, să facem un aşternut pentru dumnealui. HOGAŞ, M. N. 66. Vameşii de la hotar încep a cotrobăi prin lăzile mele ■ . . şi dau peste o cutie cu ţîri zvîntaţi ce-i luasem la drum. ALECSANDRI, T. I 310. [Carnea] sub formă de pas-tramă, adecă zvîntată de toate sucurile ei. I. IONESCU, m. 203. ZVÎNTURĂT, -Ă, zvînturaţi, -te, adj. Uşuratic, fluş-turatic, nesocotit; p. e x t. zburdalnic, zvăpăiat. împotriva aceştia fecior zvinturat al mazilului Antonie sînt şi alte pîri. Stăpînul nostru l-a mai certat odată pentru nebuniile lui. SADOVEANU, z. c. 282. Alexandru ducea viaţă zvîn-turată de boier tînăr. id. P. 34. (Substantivat) Om fluşturatic; p. ext. aventurier, vîntură-ţară; pribeag. Vn zvinturat! un englez care nu-i pasă nici de el, .nici de treizeci de oameni ce-l însoţesc! La TDRG. La, provocări sumeţe de-un soi de zvinturat, Arunc dispreţul, alecsandri, T. îl 81. Eu, un pribeag din lume, un zvîn-turat străin, în casa ta mănoasă căzut chiar din senin. . . multă lume călcat-am, pribegind, alecsandri, t. II 67. ZVÎNTURĂTEC, -Ă adj. v. zvînturatic. ZVÎNTUIÎĂTIC, -Ă, zvinturatici, -e, adj. (Şi în forma zvînturatec) Zvinturat. Pe măsură ce creştea.. . semăna cu mamă-sa, fiind tot mai frumoasă şi zvînturatecă. pas, z. i 183. + (Substantivat) Aventurier. în zilele lui Despot-vodă. . . ale acestui zvînturatic de geniu. BĂLCESCU, o. ii 176. — Variantă : zvînturatec, -ă adj. ZVÎR interj. (De obicei cu » r» prelungit; adesea cu valoare verbală) Onomatopee care redă zgomotul produs de un lucru aruncat cu putere (prin aer). Atunci de scris baba se lasă Şi repede, ca vînt cu nor, la-n mini o cofă de sub masă Şi zvir! în capul lui Cotor. COŞBUC, p. II 232. Atunci aud buzduganul trosnind în .uşă. . . Dar Pipăruş nu-i dă răgaz, îl luă de toartă şi zvîrr! îndărăt cu el. RETEGANUL, P. V 29. — Variantă: zvr interj. ' ZVÎRCOL s. n. Zvîrcolire, clocot, zvîcnet. Manlache a ameţit în zvîrcolul sîngelui şi s-a făcut ca un iaz uriaş care îşi prăbuşeşte iezâtura. popa, v. 346. ZVÎRCOLEĂLĂ, zvîrcoleli, s. f. Zvîrcolire. ZVÎRCOLÎ, zvîrcolesc, vb. IV. Refl. Ase zbate, a face mişcări spasmodice. începură să se împiedice de trupuri căzute, unele înţepenite, altele care încă se zvîrcoleau. PAS, z. IV 86. Capul cerbului, zvîrcolindu-se dureros, striga cu jale. creangă, p. 226. -(> F i g. [Fagii] se zvîrcoleau in suflarea vintului, îşi făceau semne unul altuia cu crengile. DUMITRIU, N. 187. Limbile de flăcări ţîşneau, se zvîrcoleau, se împleteau neîncetat ca nişte şerpi. REBREANU, R. Ii 105. Deodată, ca un şarpe de foc se zvîrcoleşte in nori, ş-un tunet groaznic zguduie cuprinsul, vlahuţă, g o. A. ii 155. (Tranz.) Sălciile îşi zvîrcoleau frunzişul deasupra apei. C. petrescu, s. 28. + A se răsuci (în aşternut), a se întoarce de pe o parte pe alta fără a-şi găsi locul (din cauza unei stări fizice sau psihice chinuitoare). Se zvircoli neliniştiiă. îi era prea cald cu atîtea pături. DUMITRIU, N. 134. Toată noaptea a vorbit intr-aiurea şi te-a chemai. Toată noaptea s-a zvircolit în pinzele patului. Galaction, o. i 77. în arşiţa cea dogoritoare a zilei văzu aproape de pădure un ţinţar zvîrcolindu-se în nisipul cel fierbinte, eminescu, n. 19. ■if- F i g. Ideea se zvîrcolea în sufletul lui, dar nu izbutea să se înfăptuiască pe hîrtie. rebreanu, i. 103. Tot ţinutul s-a zvircolit intr-o năvală de veşti, care de care mai năbădăioasă, popa, v. 187. + A se frămînta, a se zbuciuma, a se agita. Grecul se zvîrcolea de ciudă; dar n-avea ce face. contemporanul, vij 117. + A se mişca cu vioiciune încoace şi încolo. Erau unsprezece bursucei, cari se zvîrcoleau, chiţăind. . . subt ugerul mamei. ODOBESCU, s. iii 42. ’ — Variante: zvîrgoli (sbiera, p. 82), vîrcoli (Gane, n. ii 67), syîlcoli (negruzzi, s. ii 165) vb. IV. ZVÎItCOIiÎItE, zvîrcoliri, s. f. Faptul de a se zvîr-coli. 1. Mişcare bruscă şi spasmodică, pricinuită de o durere puternică; zbatere. Iar generosul sînge din vine i se-mparte îk lungi şiroaie care roşesc al său vestmînt Şi capul i se zbate în zvîrcoliri deşarte, macedonski, o. 11 255. Păzitoru norocului auzi urletul şi zvircolirea balaurilor, şi ieşi să-l intîmpine la poartă. ŞEZ. IX 114. 2. F i g. Agitare, frămîntare. De unde eram, am văzut lămurit zvircolirea luptei. SADOVEANU, P. S. 136. Ji era somn, rîvnea să doarmă, dar, cu cit încerca să-şi mulco-mească zvircolirile sufletului, cu atît gîndurile izvorau mai furtunoase. REBREANU, P. S. 164. ZVÎRCOLITljRĂ, zvîrcolituri, s. f. Zvîrcolire (1). Vai de somnul care mă fură, căci intr-o zvîrcolitură o duc. .. pînă la răsăritul soarelui. La TDRG. [Un balaur] din zvîrcolituri mă-mpunge. teodorescu, p. P. 685. ZVÎRGOi/Î vb. IV v. zvîrcoli. ZVÎRÎÎ, zvir îi, vb. IV. I n t r a n z. (Despre zborul păsărilor şi despre obiecte care trec repede prin aer) A produce un sunet şuierător; a zbîrnîi, a vîjîi. Cum înnopta şi încetau focurile, pasărea zvîrîia din aripi> către vrun izvor. CAMILAR, N. I 395. ZVÎRLÂV, -A, zvîrlaviy -e, adj. (Neobişnuit) Sprinten, iute în mişcări. Iedul se umflă şi se făcu un cal... zvîrlav ca o rîndunică. vissarion, b. 85. ZVÎRLET s. n. Zvîrlitură. Depărtaţi ca de-un zvîrlet de sttliţi. murnu, i. 206. * i ZVÎRLÎ,* zvîrl, vb. IV. (Uqeori în concurenţă cu a z v î r 1 i) I. T r a n z. 1. A arunca ceva (printr-o mişcare bruscă). îmi făcură loc la vatră, mai zvîrliră lemne pe foc, fetele se repeziră ca să îngrijească «de ceva cald j> pentru drumeţul lor de departe sosit. SADOVEANU, o. viii 10. Cine-a azvîrli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii. . . — Ian zvîrle-l tu întăit măi dracule! ZVÎRLIRE _ 769 — ' ZVR CSEANCX, P. 56. Calul. . . zvîrli pe Genarul plnă in nori. EMIN’ESCU, N. 27. <0* F i g. Vintul zvirle-n geamuri grele picuri. EMINESCU, o. I 119. + A da la o parte ca fiind inutil sau vătămător. Oh! zvlrle pistolul acela, că mi-e frică de el. negruzzi, s. i 23. Văzind că avea un gust foarte neplăcut, l-au zvirlit cit colo. drăghici, r. 62. 2. A risipi, a împrăştia. Novac la temniţă vinea, Cu pumnul galbeni zvirlea, Turcii cu toţii stringea. ŞEZ. I 110. Oasele stringea, Cemtşă-alegea Şi-tt vint o. zvirlea. alBC-SANDRI, P. P. 119. + F i g. (Cu complementul * bani *) A cheltui fără nici o socoteală, nebuneşte. După nepăsarea şi risipa ce o facem, zvirlind banul pe lucruri de nimica, puţin mai avem de înstrăinat. creangă, a. 154. II. I n t r a n z. 1. A arunca cu ceva asupra cuiva (pentru a-I lovi, pentru a-1 face să plece etc.). El află o zburătură de lemn şi zvtrli în pasăre. reteCanul, p. v 60. Am zvirlit cu putineiul după el. ŞEZ. v 132. 2. (Despre animale) A izbi cu picioarele, a fi nărăvaş. Măgarul au început a zvirli cu picioarele, ţichindeal, F. 107, 3. A da afară din sine, a proiecta în afară (ca urmare a unei mişcări lăuntrice). Vulcanul zvirle lavă. <$> F i g. îşi mingiia durerile, zvirlind nopţii o melodie tainică. SADOVEANU, o. I 52. III. Refl. A se repezi; a se precipita, a pomi cu mare vînt. Cei doi se ridicaseră de la locurile lor arătindu-şi colţii ii se zvirliră la hangiu, sadoveaxu, o. viii 258. Ciţiva '¡ărbaţi şi flăcăi se zvirliră la Vasile, ostoindu-l. iuîbruaxu, I. 28. Tu să-i spui că eu m-am dus Pe malul apei in sus Şi că-n apă m-am zvirlit, La copila ce-am iubit. AUÎCSANDRI, p. p. 21. — Formă gramaticală: prez. conj. pers. 3 zvirle. — Prez. ind. şi zvirlu. ZVÎRLtRE s. f. Acţiunea de a zvîrli; aruncare. zvLrmtOiiă, zvirlituri, s. f. Faptul de a zvîrli; p. e.x t. distanţa pînă la care se poate arunca un obiect. ZVLRLOGĂ, zvîrlugi, s. f. Peşte mic de culoare gălbuie, cu mişcări foarte iuţi, răspîndit în rîuri şi în apele stătătoare (Cobitis taenia). Iată, se găsesc aicea boişteni, zvîrlugi şi porcuşori. sadoveanu, î. a. 52. In albia-i ce-n munte-adînc se sapă, Zvîrlugi subţiri alunecă pe fund. cazimir, L. u. 27. <ţ> (Ca epitet pentru persoane sau în metafore şi comparaţii, sugerînd ideea de mlădiere, iuţeală, vioiciune) Nu eşti tu, Achime? întrebă ea iar şi tot speriată ca o zvirlugă închide poarta, intră în curte şi se ridică peste ulucă, preda, î. 49. Avea ochi vicleni ş-un trup mlădios ca o zvirlugă. sadoveanu, o. viii 8. Iute ca o zvirlugă se repezi şi îmi sări drept in braţe, hogaş, m. N. 18. Şi unde-ai stat tu, fa zvirlugă, aşa singurică trei zile şi trei nopţi de-a rîndul. id. ib. 212. — Variantă: vîrltigă (caragiale, m. 13, alecsandri, p. p. 353) s. f. ZYOĂNĂ s. f. v. zvon. ZVON, zvonuri,, s. n. 1. Veste, ştire (care circulă din gură în gură); p. e x .t. informaţie necontrolatâ (uneori tendenţioasă). Fiecare înţelegea că nu-i la mijloc decit un zvon nebun, sadoveanu, o. vin 149. Auzind părintele Dtihu că s-a făcut zvon prin laşi despre nişte năzdrăvănii ca aceste, cică s-a luat - ■ ■ pe gînduri. CREANGA, a. 142. Mai mîndruţă decit ea Cîmpul floare nu avea, Stea pe ceriuri nu era, Incit zvonul ajungea Pină-n ţeara turcului. jarnîk-bîrseanu, d. 491. 2. Rumoare produsă de glasuri confuze, de activitatea sau de mişcarea unei mulţimii A înălţat incet-încet ochii şi i-a aţintit asupra căpitanului... ascultind în acelaşi- timp zvonul norodului de afară, sadoveanu, n. p. 189. Auzi zvon de glasuri multe la poartă şi, uitîndu-se pe un ochi de geam, văzu cum ograda babei se umple de lume. STĂXonr, c. I. 67. Dimineaţa ca un fum Urcă pe coline, Zvon de glasuri dinspre drum Pină-n preajmă-i vine. Topîr-ceanu, b. 10. 3. Zgomot confuz, nedefinit din natură. Ca o vecernie domoală Se stinge zvonul din dumbravă, goga, p. 23. Zvonurile imensei singurătăţi a Deltei scădeau înăbuşite de zbuciumul i răsuflarea mării, dart, E. 316. Şi deodată, dintre dealuri, Se desprinde larg un zvon Depărtat şi monoton. Ca un murmur lung de ape. Topîrceanu, n. 40. Papura s- mişcă-n freamăt de al undelor cutrier, Iar in iarba i> florită somnoros suspin-un grier. . . E atita varâ-n ier, e atit de dulce zvonul. EMINESCU, o. i 152. + Zumzet, bîzîit de insecte. Livada a rămas iar liniştită în soare; s-au iea, ca murmurul prelung al unei strune, zvonul albinelor, sadoveanu, n. P. 155. Nu mă poci apropia, Fin uscat la boi a da, De zvonul albinelor, De para făclhlor. JARVÎK-BÎRSEANU, D. 514. + Glas, cîntat, ciripit "de oăsări. Poezia mea■ cintă revărsarea zorilor noi La al treilea zvon de cocoşi. tui.burE, v. r. 7. O stea se surpă-n ţăndări ţi negura o taie. Copacii se întind în somn, cu zvon de mierle. STancu, c. 96. Ieşise mai curind ca de obicei, ca să .isculte zvonul cel dulce al paserilor, sadoveanu, D. P. 45.' + Murmur, susur, şopot de ape. în făptura părinte ui Nicodim. . . urmează a suna şuietul pădurii şi zvonul apei de munte, sadoveanu, f. j. 610. Privind eu orisottd Ascult, in noapte, zvonul De ape somnoroase. BELDlCEANU, p. 77. + Freamăt de vînt. Lunca a început a suna de zvonul unui vînt grabnic, sadoveanu, n. p. 29. 4. Sunet depărtat, produs de clopote, instrumente muzicale etc.; răsunet. Cineva doarme cu capul pe puşcă Şi poate visează zvon de talangă. beniuc, v. 76. Hăt un clopot îşi distramă zvonul. LESNEA, c. D. 77: Cobza-rule, de-ai şti cit farmec Şi voie bună răspîndeşti Cu zvonul cintecelor tale. iosif, v. 48. . — Variantă: zvoilnii (deşliu, g. 28, dumitriu, v. h. 104, sadoveanu, n. f. 67) s. f. ZYONÂR, zvonari, s. m. (Rar) Cel care împrăştie zvonuri (false). Zvonarule, n-ai să-ţi mai vezi livada. camh.au, n. i 85. zvoxi, zvonesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre veşti, ştiri, vorbe, subiectul gramatical fiind exprimat printr-o propoziţie subiectivă) A se r&spîndi, a se anunţa, a se comunica; a se scorni. îndată s-a zvonit din mocan în mocan pînă la primarele că Nastratin vrea să facă altă rugăminte, sadoveanu, o. l. 217. Prin sat se zvoneşte c-ai fi in legătură c-o zînă din pădure. agÎrbiceanu, s. P. 18. Se zvonise prin ziare Că-n Irlandă e-ntr-un sat Un bărbat grozav de tare. coşbuc, P. I 144. <^Tranz. (Folosit şi absolut) A scorni şi a răspîndi veşti, ştiri, vorbe. Ochii lumii văd de rău chiar cînd n-ar fi decit bine de văzut, iar gura ei zvoneşte şi pe drept şi pe nedrept. Galaction, o. I 142. F i g. Veşti mai mîndre ca-n poveste A zvonit pe frunză vintul. beniuc, v. 105. + A se face auzit, a se auzi. Uşor un zbor se zvoneşte De pasări albe ce freamătă, macedonski, o. 1158. 2. T r a n z. A face să sune, să răsune. Din roze ceruri ciocîrlia Zvoneşte cîntece semeţe, Domneşte-n toate veselia, macedonski, o. i 159. + I n t r a n z. (Despre ape) A susura, a murmura. Apa zvonea domol, ca intr-o somnie, sadoveanu, n. p. 34. ZYONÎItE, zvoniri, s. f. Faptul de a se zvoni; f i g. şuier, adiere (de vînt). Apoi reîncepea totuşi glasul tăcerii, zvonirea vintului peste petecele largi de zăpadă ( netopită, pe ogoare pustii zbirlite de muşuroaiele de porumb retezat, dumitriu, n. 54. ^ ^ ' ZVR interj, v. zvîr. L 4»